 „Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliade, acelea nu sînt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că, într-adevăr, te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută, cu care lucrau ei. Noi, ceşti mai noi, cunoaştem starea noastră, sîntem treji de suflarea secolului şi de aceea avem atîta cauză de a ne descuraja."
.    M. EMINESCU

CîNTUL   INTîI

O, Levant, Levant ferice! • A ta soră, Zenaida • Se vărsa umbrirea serii • Cînd plînge filomela • Iată sară se-ndeseşte • E Iaurta chiorul, spaima apelor dîn jur de Zant • Eşti ingles ? • Of, Zotalis, biet Zotalis! • Ţaruki ipaluki • El vedea un nor de sînge • Manoile, cum te plîng!
Foare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părînd piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu, Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu! O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sîn, De cînd sunt deştept pe lume, de cînd ştiu că sunt romîn! Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare,
Preste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpîni deplin Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn!" Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pîn-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc şi miniu, prin lucire de turcoază. Tînărule, a ta faţă îmi apare străvezie, Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mînie, Mîna cu inele grele şi cu petre răsucite Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite ? Ah, pe junghiul Şi degrabă, căci tiranii încă rîde Conjuraţi de arvaniţii cu a lor turbane hîde, încă mai jupoi ţeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor braţe, încă ţara o mai mulge! Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te aşteaptă a ta soră cu treizeci de palicari. A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimeşte, Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zăreşte I se pare cum că Hero vie s-au împeliţat Să-l aştepte iar pe Leandros lîngă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, şi perfum, şi-nţelepciune Ce primit-a de la graţii, musulmana ca de prune Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frînca are dinţi de boabe de sidef şi ochii verzi; O chirghiză face-n piaţă mahmudele zece mii, Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar tîrgui, Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de şiraz De-ar rămîne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cînt zulufii negri, sînurile nesătule Şi sprîncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor: E trufaşă dar e dulce şi-are ciucuri la botfor;

Neagră este egipţianca, ca o noapte de iubire,
Se topeşte în desmierduri, gungureşte în delire,
Arde şi se-ncolăceşte ca o viţă pe arac
Pe un boi de june mîndru; talianca e un drac
Ce te-nşeală şi te vinde şi se uită numa-n punge
Şi ibovnicul îşi pune la răscruci de te împunge;
Sîrba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin
E sfioasă ca şi ciuta, după ea cu toţi suspin.
Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii
Şi se face maică blîndă într-un schit de pe pustii;
Multe flori sunt, dar puţine rod în lume au să poarte,
Multe mărgăritarele sus pe ceriu ard departe,
Multe sunt femei cu ochii neguratici şi codaţi:
Dar niciuna nu-i mai dulce ca rumînca din Carpaţi.
Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă
Pîn' la gleznele ivite sub şalvarii de mătasă,
Pîn' la imineii d-aur şi cu vîrfuri răsucite,
Faţa-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite
Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcaţi;
Gene grele şi-ncurcate, paşi mărunţi şi cletinaţi.
Inima-i se duce-n taină dup-al ţării beizade,
Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viaţa e,
Fiul cînelui ce ţara o mînca şi-o bea la masă
Şi curvarul mahalalei ce din răotăţi nu iasă.
El e ghimpele ce-n sînul Zenaidei, rotunzior
îşi făcu sălaş ca furii.
Dar, efendi narator,
Cam grăbişi cu diegesis şi te luă gura-nainte. Să purcedem dar din locul ce-l lăsarăm, fără minte, Să ne înturnăm la junul Manoil, ce lîngă cîrmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scîrmă.
Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, şi mii
Cornuleţe scot din valuri insulele fumurii.
Pe rotunda de lemn cîrmă vezi un mugure că creşte
Şi o coadă cu ghimpi palizi din obadă să iveşte,
Şi în vîrvu-i se desface un boboc ca de rubin:
Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.
El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază,
El umbreşte cu văpaia-i apa care schinteiază,
El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:
Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.
Gul arzînd în alizee şi picîndu-i focu-n golfuri,
Desfoindu-se pe insuli şi pe case şi pe corturi
Zugrăvînd cu aur boturi de caice pe cleştar,
Punînd sînge pe tăişe, iar pe sîni enibahar,
Gul vestind cu spuza-i ţara împăratului biulbiul:
Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moşul.
Manoil intră-n cămară şi luă peana despicată,
O vîrî în călămară ca în inem-o săgeată
Şi cu rumena cerneală ca un sînge scrise: „Odă
La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă".
Şterse; scrise: „Eleghie la mormînţii din străbuni,
Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni":
„Cînd plînge filomena în crîng de rosmarine
Şi gîrle.se-ncreţesc, Insecta chiar cînd cîntă sub razele divine
Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire
A patriei nevoi,
Şi-o mare fulgeroasă îmi creşte în simţire Umblată de strigoi!
10
Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere
Pe apă sau pe jos, Găsit-ai vreodată mai mare mîngîiere
Şi un mai mult folos Decît în cîmpul verde smălţat cu floricele,
Al terii mele plai, Decît în portul dulce cu ii şi testemele
Al junelor bălai ?
Ai zice că din ram Valahia e ruptă
Dar vai cît te înşeli! Că astăzi sînu-i fraged de ciocoime-i suptă
Şi-i plină de mişeii! Ce-ai fost odat, o, ţeară, şi ce-ai ajuns acuma
Supt talpa din Fanar, Că-ţi tremur copilaşii şi crud răcneşte muma
Şi grecii n-au habar.
Pe dalbele mormînturi eroilor din vreme
Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu şi Mircea-vodă geme
Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare
Şi pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănîncă acuma din sudoare
Bacalul ciocoit!
Te scoală, Brîncovene, nu mai dormi, rumîne, Aminte să-ţi aduci
11
De Caton şi de Brutu cu acvilele-n mîne,
De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă
Cu vremea s-a schimbat Şi în rumîn romanul mutat au fost de soartă
Şi e viteaz bărbat!
Sus, naţie robită, femeie lăcrămoasă,
Mormînţii se deschid Şi ies fantome nobili dîn umbra fumegoasă,
Ce secolii desfid. Sus, sus cătaţi la dafini şi la neatîrnare
Şi ca cumpliţi paradoşi Mîncaţi în colţii aprigi şi zgîriaţi în ghiare
Tiranii scrofuloşi!
Stăpîne, care-n ceriu aburci pe tron de raze,
Pe scaun de argint, Mai dă-mi atîta viaţă să văz ca în extaze
Balaurul perind, Să văz un popol mîndru în ţeara mea ferice
Şi ochiu-apoi să-nchid, Şi duhu meu va rîde precum o pitulice
De dracul apatrid!"
Iată sară se-ndeseşte şi acopere Elada Iată stele-n mii de colţuri, galbene ca limonada Cum îşi varsă cupa-n marea de mercuriu şi de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.
12
Luna ca un corn de tablă a plecat de pe moschee Şi pe valuri se lăţeşte ca o pleoapă pe cornee, Ca o geană de cadînă pe-un obraz de isihast. Semiluna lunii crapă-n cioburi reci pe golful vast. Iese dulful de culege praf de aur de pe boltă, Pe catarturi de barcaze grunji de aur se desvoltă Şi-ale pînzelor burdufuri s-umplu-n cer de icosari. Marea linsă e ca sticla, ceru-i de mărgăritari. Mai ca ziua luminează negura de praf de stele, Dă din ghimpe scorpionul, cloşca face temenele, Ursele lucesc ca petre fără preţ într-un sipet, Gemenii se pleacă tainic peste-al sferei parapet. Insuli doar cît vezi cu ochii. Sgomot face numai luna Lunecînd pe roţi dinţate ca Fecioara în coluna D-orologiu pre cînd iese în fereastră cu un prunc. Stele-n val şi valu-n stele dopotrivă se arunc. Manoile, fruntea-ţi mare de poet pe pergamente A căzut şi potolite-s zbuciumele. Oriente, Cînd văzut-ai în Edenu-ţi un mai nobil ipochim ? îl trezeşte-n zori cu spaimă creştinatul Ibrahim: — Scoal', efendi, te deşteaptă, că piraţii ne-nconjor: Vin asupra-ne în barce şi în prima-i capul lor, E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant. Zece mii de galbeni face al său cap aci-n Levant. Orişice caic el pradă, fundu-i sparge şi—1 scufundă, Echipajul de catarturi e legat şi se afundă. Manoil ieşi pe punte după ce-n sileafuri puse O mîndreţe de pistoale ce dîn Londra sunt aduse. Ele au pe paturi fildeş iar pe ţeve flori de-argint: Oh, amar de cel pe care Manoil l-ar fi ţintind. Patru barce lungi din pupa tot venea pe marea lină, Zece iatagane-n prima sticlea groaznic în lumină.
13
Cîte zece fesuri roşii se mişca în ritm de vîslă
Şi orice lopată lungă e înfăşurată-n pîslă.
Palicarii de pe punte se dau după cabestane,
Cremenea pe pusei o-ncearcă, se închină la icoane.
în caic matrozi sunt şapte iar piraţii-s patruzeci:
Nici o pînză-n zare, nime. „Ah, perduţi suntem pe veci!'
Ţipă jalnic Ianis musul. Singur Manoil e calm.
El contemplă răsăritul de pe apa de napalm.
Puscele pornesc să tune şi piraţii să mugească,
Cruci şi-anafuri se-ntretaie, mume se batjocorească,
Se-agăţ ancore-pisică de parîmi şi bocaport
Şi piraţii sar pe punte şi în vîrv de spange-i port
Pe toţi cei rămaşi cu suflu şi îi leagă-n leasă groasă
Ce-mpletită e din fire de frînghie de mătasă.
Porcii sunt nişte Adonişi, e măgariul om cu minte,
Tigrul e gentil ca mielul şi nu are-n gură dinte,
E năpîrca rîmă oarbă, cioarele porumbi codaţi
Lîngă şchiopii, ciungii, spinii şi guşaţii de piraţi.
Ci sunt muchelefi piraţii şi sunt dulci precum e turta
Lîngă cruntul gîde-al mării, lîngă groaznicul Iaurta.
El cu doar un ochiu-n frunte ca Ciclops a lui Omir
îi cad laţele mînjite p-antiriu de serasir,
Laţe roşii parcă brînce sîngeroase el şi-a şters.
Troznesc blanele de seînduri pe sub pîntecosu-i mers.
— Eşti ingles ? răcni Iaurta cînd zări pe Manoil Şi îi puse-n gît hangerul cu plasele de morfil.
Ia să-mi spui acuma mie ce simţeşte floarea ierbii Cînd s-apropie cu nara căprioarele şi cerbii?
— Ea se lasă rumegată şi se bucură ferice, Fiindcă ştie că la anul capul iar o să rădice.
— Cîine!-acuma să te lepezi de ai tăi. Remîi cu mine Şi ne-nvaţă ca să tragem sacaluşurile bine
14
Şi să nemerim cu tunul de cireş caic, barcaz,
Că de nu, îl pun pe Spiros să te prinză de grumaz.
Liniştit privi rumînul pe tiranul său în faţă:
— O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă, Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ
Tot le-aş da curînd de dragul drăgălaşei libertăţi. Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mînat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi, Nu-s inglez, rumîn îmi spune şi să mor rumîn eu voi.
— But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
— Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
— Cambridge ? zău ? nu minţi tu oare ? Şi n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea ?
Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
— Are pruncul tău o pată pe obraz, lîngă cercel Ca o stea în patru colţuri ? Are malotea ?
- E d\r Of, Zotalis, biet Zotalis, conţaki-mu!
— Mi-a fost
Drag tovaroş. împreună învăţat-am pe de rost Tot ce scris-au lordul Bairon, şi-ntr-un ceas de izaltare Fraţi de cruce ne făcurăm şi jurat-am cu glas tare Ca să izbăvim Elada de sub turcii desfrînaţi I să scoatem la lumină patria de subt Carpaţi.
— O, ţaruki! răcni chiorul cu o patimă nespusă.
— Şi paluki! şopti mîndru Manoil, ce se perdusă In visări lila ca umbra linguriţei pe şerbet:
El vedea un nor de sînge preste-ntinsul vilaet. El zărea dîn mii de unghiuri a Eladei neferice Cum se mişcă ca o mare, cum se-nvolbură ca bice
15
D-uragan, de ploi, de tropot, cete-cete palicari.
El privea cum snopi de lăncii sunt purtate de măgari
Şi în clinchete de săbii şi-n foşnit de fustanelă
Şi-n cruntare de ochi aprigi vine oastea cea rebelă
Zbuciumată ca torenturi ce din mii de petre cad.
Caii au argint pe frîne şi împroaşcă stropi în vad.
Muntenegrii cu ţepoaie se azvîrl în foc ca demoni,
Croaţii cei cu zer în plete preste luncă sunt heghemoni
Şi-aşa seceră asabii din genunchi şi din gîtlej
Cum retezi bostanii putrezi de pe stafiditul vrej.
Ce vuire, ce urlare, ce urgie! Cad spahiii
Retezaţi din brîu de coase în vultoarea bătăliii,
Năclăiesc în sînge cioturi miralaii, rag avan.
Zdrenţe-zdrenţe zbor prin ceriu rămăşiţe de Coran
(Zugrăvite sunt cu aur literile, dar ce mint)
Se cabrează armăsarii pre sub nori de mărgărint.
Tropotind în tropot mare vin bulgarii groşi la vînă
Şi cu şerpi de muşchi pre spete, că lucrează în grădină
Tot plecaţi pe roşii grele şi pe-ardeii graşi buluc:
Cu aracii tari de piersic miruiesc pre başbuzuc.
„O, Alah, Alah!" s-aude-n tînguire de tulumbă,
Cînd dodat, pe cînd în slava luna pune mare umbră
Şi lumină ca dulceaţa de naramză cade-n glod,
Se aude glas de bucium şi bătaie de zăvod
Şi din codru miriade ies valahii, ies şoimanii
Călărind nu cai, ci pardosi pre subt flăcările stranii
Ale înstelării grele de pe ceriu-ncovoiat:
Ei dărîmă corturi mîndre de gevrea şi fir brodat,
Ei sfîşie marţelinul şi pun foc: cu feţe roşii
Fug cu groază bairactarii, se înăbuşă leproşii
Lîngă carele cu bivoli, încărcate cu huzmet.
Se pîrlesc chişiţe-n spuză, taie-n pîntec un stilet.
16



Fug periţi de groaza morţii, cu şalvarii la genuche Pre cînd vine, vine oastea rumînească, ca o muche De hanger arzînd în soare, ca şi colţi de leu turbat: Pînă-n zori plecă Balcanul capu-n faţa lui Carpat.
... Năzăriri de suflet nobil. Manoile, cum te plîng! în poema mea bizară ai pornit cu pasul stîng. Mi-e să nu îţi perzi simţirea dac-ai şti ce se urmează, Dac-ai vede că periplu-ţi nu-i decît o anabază, Dacă ai afla că soarta-ţi e doar una de papir. Odiseu cel din vechime nu ştia cum că Omir Ticluise vicleşuguri ce crezu că el scornise Şi că tot el peţitorii la fămeia lui trimise Şi că el grăia prin gura-i şi că nici un fir dîn păru-i Nu clintea făr-ca aedul să nu-l lase. Adevăru-i. Te visez, te-aud, te cuget: ţeapăn îmi apari acum Ca dagherotipul morţii relevat de-un zeu în scrum. Pot să fac orice din tine, să te-nalţ sau să te nărui, Fiindcă nimeni, niciodată nu-i stăpîn pe adevăru-i. Insă cum mi-am pus în minte ca să trec la epopee Şi din moarte foi uitate să desfac o orchidee (Chiar de-ar fi o nălucire într-un glob de halima) Şi să fac nemuritoare-o dăltuire în halva, Manoile, mergi nainte. Actant palid, ce mai stărui ? Nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i.
CÎNTUL AL DOILEA
—
.

Borges, ce-i mai zic şi înger • E un colţ de stîncă şuie • Un cap d'operă de cină • Păsărică obidită • De sorbeşti tabac eşti rege • Manoile, spune mie d-unde neamul tău se trage • Floare, floricea • Manoil jungherul scoase • Bravilor, pestriţ şi felurit e pămîntul • O, patrie, ştiu că lumile-s praf • Trei călugări în sutane
Borges, ce-i mai zic şi înger cu aripe de argint, Cărui mumă-i fu oglinda iară tată labirint, Zice d-un poet ce vrut-a să încapă-n ochiu-i mare Toată Sfera, orizonul dîn hotare în hotare, Ce punea în stihuri stînjeni de pămînt cu iarbă, pom, Căşi, grădini şi-ogoare mîndre, cum visat-a Rene Thom Să închipuie pîn linii drepte, curve,-ntrolocate Lucrurile lumii cari-s zugrăvite-n nestemate. De-aş versifica Levantul, umilitul lor discipul, Eu, un scrib ce nici o rază nu-mi încondeiază chipul De la steaua Inspirare, aş muri de fericit. Val cu val şi nor cu nour dulce l-aş fi zugrăvit. Dar nu poci. E umbra umbrei scrisu-mi şi n-am cui să cer
18
Să îmi fie argintată foaia, ca a lui Daguerre. Decît ţie, Musă! Aide, mai îndură-te odat!
E un colţ de stîncă şuie ce de valuri e mîncat.
Trei smochini prefir dulceaţa fructei grele ca şi sînul
Preste un ruin în care îşi făcea cuibar păgînul
De Iaurta şi cu hoţii, blestemaţi de zei şi oameni,
Căci urît eşti ca şi fiara de cu fiara te asameni.
în vechime ce nu ştie nimenea, nici pedepsitul
La hrisoave, îşi făcuse cu chilii umbrite schitul
Trei călugări ce plecase de la Atos cu ruşine
Fiindcă altul îi pîrîse că creştea în curţi găine
(Ci să ştie că la Munte Aghios să pnimeşti
Parte femeiască este groaznic să păcătuieşti,
Chiar şi parte femeiască de jiganie ori vită
Căci muierea e Satana ce te duce în ispită).
Oropsiţi, bătuţi cu petre, daţi afară de pîn slujbe,
In ostrov se apucase, cu nivele, şpacluri, drujbe
Ticăit să dulgherească mitoc trainic de stejar.
Să numea săhaştrii Mîmon, Behemot şi Valafar.
Da-ntr-o noapte, cornul lunii ieşind lin şi lung din mare,
Drept pe raza-i, preste ape, se iveşte arătare:
O muiere-n văluri large păşind leneş pe cleştar
Ca o mînă de domniţă-ntinsă în agheasmatar.
Ea păşea pe ape ca pe punţi bătute-n solzi de aur
Şi venea în urmă-i blînde o licornă şi-un ţintaur.
Drept spre schit păşea. Trei barbe să iviră din ocniţă,
Trei şiraguri de metanii să ciocniră cu clinchiţă
Şi „Barcaz să fie oare cu cearceafuri de mătasă
Se-ntreba — sau o rotundă, dulce-n umere mireasă ?"
Au de ce rînjea muierea ? Şi ce slabă pre subt iie!
Numai coaste şi ciolane, iar în dreapta o lucie
19
Coasă geamănă cu luna la-nconvoi şi la argint; Nu-s ţintaur şi licornă, ci aspidă mîrîind Şi, cu pintene de zale, cu de papagaie plisc, Cînd cocoş şi cînd năpîrcă, un turbat de vasilisc. Hîrşti, Mamon şi hîrşti, Behemot, hîrşti, căzu şi Valafar Dar sculară fără capuri, şi pe-al mării icosar O porniră după doamna înecaţilor, clătind. Iar în urma lor subt ape străvezii se văd suind Grele galioane putrezi, scufundate goelete, Caravele şi feluce, toate pline de schelete Galben schinteind în lună, flotă grea de nenoroc. Trăznet lung ca un balaur puse flăcări la mitoc.
Zice-se. Fapt că Iaurta îl pofti pe Manoil Ca să îi cinstească masa-n ruinatul peristil. Zile trei tot robotise Idolon harapul care Cu o paceaură grasă îngrijise de mîncare Iar acum cu buze groase mustăcea satisfăcut: Un belciug în nas, de aur, purta negrul încrezut. Stau în jur de mese lunge toţi piraţii suduind Şi înfulec ca vierii, cu mînece se ştergînd, Hohotesc şi latru Mavros, Nicodimos şi cu Iorgos P-un cap d'operă de cină, margaritas ante porcos: Căci zăreai, subt maioneza străvezie şi-nspumată, Icre de chefal cu boaba mărgărint şi marinată De stavrid în taleri lunge ciocănite-n cositor. Crapi tăiaţi pe lung cu solzii ca de sticlă, ce se-omor Grecii după ei cînd burta albă-i plină de stafizi, De lămîie de Messina au în jur felii limpizi. Purceluşi umpluţi cu-alune, care pielea le-a crăpat Au piper şi-enibaharuri pe spinare şi pe lat, Conjuraţi de chifteluţe cu mărar şi hasmaţuki,





20
Ţelină ce face s-arză ochii negri care ţuchi-i,
Ghiudeni, trandafiri, ridiche în felii alb-roz, cu sare
Care face să se ducă vinul pe înghiţitoare.
Coşuri de răchite poartă cozonacii grei cu nucă
Şi cu mac, alături melcii fierţi pe frunze de lăptucă
Roşesc galeş ca fecioara care mîna-i pui pe sîn.
Brînză de burduf cu chimen ce se ţine în chersîn
însoţită e de ceapă cu cămaşa ca de steclă
Şi de cidru ce cu spume ţi se suie drept la meclă,
De îţi vine-a pune mîna pe cosor şi de-a tăia.
Se fărîmă-n pulberi umezi calupi aspri de halva.
Sunt dîn loc în loc pe taleri, lingă sfeşnice ce ard,
Ananaşi grămezi şi struguri ce miros a mosc şi nard,
Tămîioşi şi ţîţa caprei, portucale sunt şi gref;
De de toate avu grijă bucătarul muchelef.
Intre vrafuri de clătite rumenite cu mult har
Şi umplute cu migdale, lisă şi rodozahar,
Trei butelci de răfioară trase-s care încotro.
Ele poartă vin de Chios, de Madera, de Bordo.
Ce folos! Tîlharii cîntă, toarnă vinu-n păr şi strigă
Şi înfulec sarailia cum mănînci dîn mămăligă,
Mînc măslinele cu sîmburi şi lămîia ca pe măr
Si-ncrustează-n masă literi: numele fămeii lor.
într-un timp i-apucă plînsul, smulg basmale de pe capuri
Mănînc margine de străchini în măsele, înghit hapuri
(Leac de dragoste) şi-apare din senin un sirtaki:
„Of-of-ooooof!", aşa cîntarea Ghiorghi ştirbul o porni:
Păsărică obidită
Ce oftezi şi te jeleşti,
Mult amar lăcătuită
Dupe sîrme nefireşti,
21
Cănăraş cu cioc de ceară Şi cu ochii de mărgean,
Care în oricare seară
Cînţi cîntare de alean,
Mai ferice eşti ca mine,
Tu cu fulgii cilibii, Zieu că aş schimba cu tine
Să poci eu, fie ce-o fi.
După sîrmele de aur Eu aş fi prea fericit
în alcovul ei să-mi faur
După chipu-i, chip cioplit,
Să o sorb cu ochişorii
Tolănită pe divan: Cu obrajii ca bujorii
Bea cahvea dîn filigean.
Să o văz mereu ca tine
Mi-ar părea cum că visez: Of, îi şade-aşa de bine
In şalvarii de geanfez!
Dinţii mărgăritarele
Şi ochioasă ca un cerb,
Buzişoare micşunele
Carele mă fac să ferb,
22
Iar sub iia străvezie
De ca abur borangic
Cu doi globi de păpădie Eu asemăn sînu-i mic.
Căci n-am eu putere, lele, Să-ţi zăresc cu ochi şiret
Ţîţişoare bourele
Cu gurguie dă şerbet ?
Dar aşa, sărman dă mine,
Umblu-n cîmpii de mohor
Pînă nu mai ştiu de mine, Pînă mor, agapi, mor!
Fie-ţi milă, mă primeşte
In zăbrele cănăraş, Fie-ţi milă, mă hrăneşte
Cu mălai şi arpacaş,
Şi-o să-ţi ciugulesc ferice Boabe dulci din palma ta
Cu inele vinitice:
Ametist i peruzea.
Şi-o să uit dă tot, dă lume
Şi-o să-ţi cînt mereu d-acu
Cum nu s-a cîntat pă lume, Psihi-mu, agapi-mu!
23
Prăbuşiţi subt mese furii bocea după Penelopi,
Eufrosa, Filofteia, Elenuşa, Caliopi
Ca motanii cei dîn fabuli încizmaţi cu scîrţ şi pinteni.
Doară hîdul de Iaurta şi Manoli era sprinteni.
Ei tăcea privind la fumul care flori suia-n tavane
Ca şi visuri de mărire în gîndirile cei vane,
Ca o şoaptă de iubire în urechi de eunuc:
E tutunu-n narghilele îndesat pîn' la butuc.
E tocat mărunt, uscat e d-ale Lumii Noi fecioare,
împănat apoi cu opiu, aromat cu cuişoare
Iară fumul lui de aur pîn parfum este trimis,
Ce-i păstrat în scobitura narghilelei de cais.
Parlagiu să fii sau cioclu, de sorbeşti tabac eşti rege
P-un ţinut fantasmagoric unde cheful tău e lege,
Unde de voieşti şi tronul ce-i în ceruri îl cîştigi,
Pe regina cea din Saba în crivat o încovrigi
Şi îi jefui elefanţii, preste mări eşti heghemon
Şi te-asemuieşti ca fală cu Lixandru Machedon.
— Manoile, spune mie d-unde neamul tău să trage Şi ce oameni mari într-însul cu vîrtute şi curage Au eşit ? — grăi Iaurta tot scobindu-se în dinţi. Visător plecă romînul ochii negri şi cuminţi:
— Se întinde o cîmpie pre subt poale de Carpaţi, Acolo stătea-n vechime dachii foarte lăudaţi, Acolo trăia ferice, dîn caval cîntînd la turme.
Dă la ei pă-ntinsul terii, zău, rămas-au multe urme. Ducul înţelept le fuse Dechebal, viteazul rigă, Ci săraci era şi mîndri, căprior cu mămăligă De avea la cină, dachii era foarte mulţumiţi. (Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiţi, Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri Mai apoi, cum să vădeşte de citeşti în almanacuri.)
24
Dar în meazăzi rîmlenii, neam ce preste tot pămîntul
întinsese stăpînirea, îşi făcuse-aşezămîntul
Pîn-la Dunărea cea mare. Craiul le era Trăian,
Ce la mii de leghioane duc le fu şi căpitan.
Ei trecu-n 101 Dunărea pă pod de vase
Şi cu Dechebal vestitul foarte-amarnic să-ncleştase
Şi bătu rîmleanul dachii cu căciulă şi opinci.
Se făcu din nou bătaie la văleat 105.
Da-mpăratul, vezi, vicleanul, nu să-ncumeta pă gheaţă
Ca să treacă lunecuşul preste Dunărea măreaţă,
Ci chemă îndat nainte-i pă vestitu-Apolodor
Şi-i dădu poruncă aspră, bătînd foarte din picior:
„Să-mi durezi, Apolodoare, punte trainică şi bună
Ca să treacă sila-mi toată pînă-n Dachia nebună
Ce cutează să-mi încrunte ochiul. Iacă-ţi dau răgaz
Luni atîtea, zile-atîtea, începîndu-le de az."
Dar tot ce clădea sireacul, noaptea se surpa, şi iar
Ziua o lua da capo, istovire în zădar,
Pînă ce-a-ngropat în peatră ticălosu-Apolodor
Pre soţia sa, ce-o plînse mai apoi cu-amar şi dor
Şi rîmlenii cînd trecură auzea dîn peatră glas.
E leghenda, zău, prea demnă de Victor Hugo, helas!
In resbel pent-au dachii cu-a lor rege. Insă totuş
Le rămase sate mîndre şi pe Argeş, şi pe Trotuş
Pline de muieri ce-n iie nurii-şi învălea sfios.
Se uita cu jind rîmlenii la trupşorul lor undos.
Şi mirese cu cătane nunţi porniră mii şi mii,
Pruncuşori apoi născură mai cu zecile de mii,
Pînă neamul meu se-ncheagă pe duiosul meu tărîm.
Da, Iaurta, frăţioare, noi ne tragem de la Rîm!
Iar apoi, un Mircea, Ştefan, Ţepeluş, Michaiu Bravul
Rădicară ungureanul şi munteanul şi moldavul
Ca să steie împotrivă turcului ce vrea peşcheş.
25
Şi, precum totuna este Pachistan şi Bangladeş Noi, valahii, fum totuna în Moldavia,-n Ardeal Şi acilea,-n Rumîneasca Ţeară, ce mi-i ideal.
— Zi-mi ceva pe rumîneşte, agrăi din nou piratul Ascultînd cu luare-aminte ce aprins zicea bărbatul.
— Uite:
Floare floricea, Dulce micşunea Gheaţa se topeşte, Trupuşoru-ţi creşte. Vara de soseşte, Florioara-ţi creşte, Inima-mi topeşte. Toamna de soseşte, Ea se veştejeşte.
Dorul floare n-are Şi nu stă la soare. Da ziua de creşte, Dorul mă loveşte. Vara de soseşte, Dorul mă munceşte, Inima-mi topeşte. Toamna de soseşte, Frunza dezvăleşte, Doru-mi înfloreşte.
Floare micşunea, Atunci aş pleca,
26
Codru-aş apuca Şi m-aş depărta Pîn-la marea mare, Dincolo de zare, La curţile dorului, Poarta curcubăului Dîn spinarea dulfului...
— Cum ? aiasta-i rumîneşte ? păi atunci şi eu sborăsc, Şi parintili a meii-s din militea-arămănăsc,
Muşat grai... dar eu sunt grecos... eu la Atos mă închin,
— Nu eşti grec, laurta frate, ci armîn, valah deplin, Brav valah pîn simţimînturi nobili. Uite dreapta mea. Şi-i întinse deşte albe preste grunjuri de halva. Zbierau „Ura!" şi „Trăiască!" palicarii cei ciufuţi Cum răcneşte lung fămeia de vei vrea ca să o cruţi
Şi încinse danţ ca diavoli; Manoil jungherul scoase
Ce-nvălit avea oţelul în jurube de mătase
Şi crestă încheietura lui laurta. Dar, miracul!
Nici un bob n-au curs dă sînge în adîncul receptacul
(Un lighean cu flori dă peatră ce-s cioplite dîn porfir
De trecea pîn el lumina ca prin strai de serasir),
Ci un glob cît o naramză purpuriu întunecat
Răsări dîn scrijelire şi-n văzduh s-au ridicat
Şi în mijlocul cămării ca o icră el zvîcnea
Arzînd cald în svonul acru, veşted, de meterhanea,
Şi în icră să-nchegară oase, zgîrciuri de copil
Şi un făt dăşchise pleoape în spăimosul peristil.
Străveziu era ca puiul de năpîrcă-abia fătat,
Avea limba dăspicată şi-ntre ochi un bob de-agat.
Dar scria pre solzi dă sticlă ce-i crescuse pă spinare
27
„Lefteria", ce-n greceşte însemnează „Neatîrnare". El beşica cea dă sînge sparse; se întinse drept Şi rosti în stihuri nobili şi cu mîna preste pept Astă cuvîntare (milă, cetitor, acuma-ţi cer Pedepsit nu sunt la scoale, dascalos n-avui, belfer Sunt, e drept, dar de rumînă, eu greceşte abia rup. îl citii pre George Ştainăr, însă dar nu mă ocup Mult cu tîlmăcin. Cam plată dau o versiune, iacă. Nu sunt fragi ţie dragi să-i înghesui în buiacă):
Bravilor, pestriţ şi felurit e pămîntul
Pe ciocul berzei luceşte soarele de aur şi pe solzul păstrugăi
Preţioase sunt plantaţiile de curmale
Dulci sunt ochii armencelor.
Cetăţi durate din piatră de rîu se înşiră pe rîurile albastre
Păpădia desface floarea sub norii de bumbac
Şi un gîndăcel auriu îi suie tulpina.
Dar iluzie, iluzie cruntă e totul fără libertate.
Bărbaţi, sculaţi-vă din adormire! Nu auziţi glasul de leu al trîmbiţei ? Nu simţiţi în nările voastre mireasma libertăţii ? Corăbiile ce s-ar face fără vînt în mijlocul mărilor? Ce îi prieşte omului înlănţuit ?
Dar cînd suflă briza dumnezeiască e corabia o pasăre cu aripile
întinse
Şi roşii de amurg
Dar cînd prizonierul este eliberat sufletul lui se înalţă
Şi vede culorile lumii. La arme, eroi, la arme!
28
Nu ascultaţi glasul luxuriei
Nu tînjiţi după îmbrăţişarea femeilor
Nu beţi vinuri dulci şi nu dormiţi în pat moale,
Ci juraţi cu toţii să adăpaţi floarea nepreţuită a libertăţii
Ce se adapă cu sînge.
Amară să vă fie înghiţitura cît tiranul se mai bucură de viaţă
Urîtă să vă fie femeia cît mai este o moscheie-n Elada
Şi viaţa voastră să se numească disperare.
De ce să tremuraţi ca oile ? De ce să fiţi înjunghiaţi ca vierii ?
De ce să vă opintiţi ca bivolii în jug ?
Sculele lor de preţ, şerbetul lor şi tutunul lor sunt furate
Femeile şi băieţii lor sunt fraţii voştri
Pînă cînd să le mai pîngărească ei sufletul ?
Ei scuipă pe sfintele icoane spunînd că sînt idoli
Ei spun că moaştele sfinte sunt oase
Şi că marele Othon este un bastard, un copil din flori.
Ridicaţi jungherul împotriva lor, palicarilor!
Deci, copii, fiţi demni de raiul lumii, scuturaţi cătuşa
Tăvăliţi-vă în rouă ca puii de pisică sălbatică
Trăiţi pentru libertate şi muriţi pentru libertate!
Nu şovăiţi cînd auziţi chemarea!
Nu mai fiţi robii turcilor desfrînaţi! La arme, la arme!
Duhu-apoi peri, topită în văzduh fu vraja sa. Seara se-ndoi pre dînşii cum se-ndoaie o lalea Preste buza de cleştaruri şi schinteie-a unui vas Şi îi coperi cu floarea ca un greu iconostas. Scoase junghiul şi Iaurta, ce plăsele-avea de sîrmă De argint cu chiparoase de rubin, şi-n vînă-l scîrmă
29
Pre însinguratul, palul, negurosul Manoil; Ci din vînă suie-n grindă copăcel de trandafil. E sistema cea de vene şi artere-a unui trist Serafim cu carne d-abur şi cu pelea de batist Ce cu lungele aripe mătura podeaua lată... în văpsele d-aur luce nimb cu marginea perlată. Este geniul bun ce veghe venitorul Romîniii Care trîmbiţă izbînda şi-şi adună pruncii, fiii Pre subt pene care-n aer săbii grele-nchipuiesc. Are trupul de vergură, are glasul bărbătesc:
O, patrie, ştiu că lumile-s praf
Că însuşi cosmosul e pulberea din urma copitelor
Dar ochii omeneşti te văd frumoasă.
Eşti ca o fetiţă care şi-a pus în păr un lanţ de margarete şi untişor
Şi care priveşte umbra lăsată de nori pe pajişte.
Dar unde, unde e gloria din trecut ?
Crede-mi amorul, dar crede-mi şi ruşinea.
Ruinuri, sfărîmături de zid pline de licheni şi morminte
E tot ce a rămas din strălucirea ta apusă.
Şi slove de hrisov.
Azi neamul tău are fruntea adînc plecată
Şi nu de înţelepciune, nici de bătrîneţe.
Azi fericit e cel care nu înţelege.
Mereu între două epoci, între două imperii
între două stări de spirit s-a aflat neamul meu fenat-nefencit.
Dar azi el a pierdut totul, căci a pierdut speranţa.
30
i el cunoaşte voluptatea supunerii, beţia robiei. Azi chiar eroii sînt resemnaţi, letargici.
Voievodul de azi nu seamănă cu cei din trecut
E străin, are obiceiuri orientale
Şi-a adus din Fanar năravuri scîrboase: are giuvani şi hetaire
Parcă sînt femei toţi curtenii lui, grecoteii-n brocarturi, vapeluri
Parcă sînt lupi şi rîşi zeibegii lui
Parcă sînt fiare, lighioane tufecciii.
Şi ce jale în sate! Ce iarmaroace goale! Ce tîrguri pustiite!
Ce copii trenţăroşi pe drumurile de glod!
Şi case strîmbe, şi biserici dărăpănate!
Şi învăţaţi care abea ştiu buchile!
De-ntrebi pe ţăran ce-i patria, el începe a plînge.
De-ntrebi pe meseriaş se încruntă şi tace.
De-ntrebi pe negustor, îţi răspunde pe altă limbă.
De-ntrebi pe boier îţi rîde în obraz.
Şi ţiganul e rob ca vita, şi pămîntul nu dă rod.
Popor al meu, unde îţi este maturitatea ?
Neam al meu, unde îţi este curajul ?
Ridică-te, alungă fanariotul
Prefă în marmură cărămida de bălegar.
Tu ai un viitor de aur
Tu eşti un neam însemnat.
O, patrie, eternitatea e cît ai clipi
Şi totuşi mi-eşti dragă şi-mi place să vorbesc despre tine.
Fii din nou copila care, cu flori în păr, sade pe pajişte.
31
Copila ce rîde la soare cu dinţişori albi. Cred în tine, în ciuda restriştii de azi. Ştiu că vei fi tu însăţi din nou.


Se perdu-n văzduh seraful ce rosti aceste şire. Se deschise dodat poarta şi în ceas de înspăimire Au întrat încet pre lîngă belciugatul de harap Trei călugări în sutane de aba şi făr' de cap. Sînge le curgea din gîturi preste mîne cu metanii, Chihlimbaruri năclăite lucea turbure şi stranii Iar piraţii căsca ochii şi cădea în brînci, pe spete. Preste mare,-n cadrul uşii, păşea-n văluri un schelete. Popii cei prelungi în deşte scrisă-n zid chinle stranii: „Hosna. Hyacint. Hermina", şi în foşnetul sutanii Se întoarse şi plecară după iasma cea cu coasă Pre subt luna uriaşă, iataganul de mătasă. Un licorn şi un ţintaur îi urma, iar după ele Aurie flotă moartă, galioane, caravele Se pierdea în zări pe raza lunii pîn' la orizon. Ardea stins în ceruri Ursa, Vărsătorul, Orion.




x IRE
CîNTUL AL  TREILEA
Ştiu că e zădărnicie • Xante, dulce plăsmuire • Scrisoare de la Iancu Aricescu • Lupul şi alte lighioane • O beşică mare cît cupola de la căşile lui Vodă • Am rămas singură în pavilionul de vest • Diable! Mais c'est trop ! • Somn, tu domn al nefiinţii
Ştiu că e zădărnicie tot ce-n lume amuşină, ' Că sunt una Lionardo, Tassu, Şecspir şi Muşină Şi sunt una cu milogul de la uşi de mănăstiri; Deşertarea deşertărei şi-amăgiri de amăgiri. Plato zice de un ceriu ce nu este-n lumea noastră Unde zămislită este doar ideea de fereastră Ce e singura reală; oglindire-i ce tîmplarul Taie-n lemn şi-i zic „fereastră"; iar ce face condeiarul Cînd „fereastră" scrie, este oglindit de oglindit. Munţi de steclă, regi de sfoară, vieţi de vînt, mări de sclipit. Chiar de-ar fi adevărate, nu sunt vecinice aceste: Mii de ani de-ar ţine-o floare, de apoi se veştejeşte E de parcă niciodată n-ar fi fost, e vis de vis.
33
Dragostea e nostalghie şi puterea e plictis.
Dar să spun c-ar fi eterne toate: şi aşa mi-i sete,
Universul nostru punt e între punturi cete-cete
Ce se-adună şi formează alte lumi, mai mari, de flamă
Ce văzute de departe sunt cristaluri şi aramă,
Scoici, ştergare, pruni sau nouri, şi nicicum n-ar fi mirare
De-ar fi universul nostru un atom dintr-o căldare
Unde creşte-un leandru, poate un atom dintr-un gîndac
Ce aleargă într-o lume ce-i atom într-un arac.
Deci, la ce să scriu cînd scrisa-mi şi aşa deşartă este,
Cînd s-au scris cîndva de Amlet şi s-au scris şi de Oreste
Şi nicicînd eu pre aceştia n-oi putea a egala ?
Michelangel avea marmuri, eu calupuri de halva.
Dar cînd nu am nici o carte şi s-ascult cîntări nu-mi vine
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi un geniu mi s-arată şi îmi pune-n mînă peana:
— Lînced muritor, salvează-ţi viaţa ta, închide geana
Şi deşchide-o într-o lume ce aşteaptă s-o moşeşti!


;i


Zante! Dulce plăsmuire unei minţi urieşeşti Stîncă verde conjurată de aprinse valuri şir Cum un filigran de aur conjurează un safir In inelul ce un paşă dăruieşte unei hure... Liră d-aur azvîrlită de Orfeu într-o pădure Ce în loc de paseri are caracatiţi şi meduzi Şi în loc de lighioane dulfi codaţi, murene cruzi. Prin luneta grea ca plumbul de lentilele bombate Manoil ţintea privirea cătră golful cu prelate Şi cu sute terţarole, focuri lunge, zburători Pe vergele de catarturi aninate-n groase sfori, Dîn bomprese pîn' la pupa de corăbii grămădite
34

■
în oval de valuri roze cu creşti limpezi de pirite.
în bărcuţe, grece june duc urcioare pîntecoase
P-al lor creştet cu maramă; le ţin braţe unduioase
Care parcă Preţiosi le picta în acoarea:
Goi, pescarii de bureturi intră-n marea de dantea.
Pe un mal boiari să plimbă în caftane cu mărgele,
I-ncongior copii de suflet cu chisea şi narghilele
Şi o roabă gîrbovită însoţeşte-n tîrg de stridii
Hurioara cea nurlie cu pe chipu-i şal de Indii.
Pre un dîmb de albă cridă căşi tot albe şi ca zarul
S-arcuiesc sub orizonuri; lîngă cheiu e bazarul
Unde turcii şi veneţii pepeni galbeni tîrguiesc,
Pehlivani dansez pe funii, alţii săbii înghiţesc...
însă uite! mai d-o parte, cu bompres săpat măiastru
în mahon, în chip de drîcon, solz de smalţ, ochi d-alabastru,
Un caic văpsit cu smoală clătină-se lenevos.
E la pupa o creştină cu boi dulce, volutuos
Care doar haşişu-n vise otrăvindu-te-ţi iveşte.
Manoil lasă ocheanul şi dodată chiuieşte
Cunoscînd că e aceea Zenaida, sorioara
Ce-o lăsase în Atina şi-o găsise la Buhara
Şi-o pierduse iar pe strade la Stambul şi-abea-n Firenţe
O-ntîlnise iar în straie de princesă; dar în zdrenţe
Preste-un an, p-un pod, în Cipru, ea vindea piper, măslini:
Suflet mare, patimi grele, ochi de suferire plini.
Manoil sări-n bărcuţa cu catargul fără velă,
Caigi cu tatuaje învîrti la manivelă
Ce pe scripet desfăşoară funia sucită, grea
Şi coboară barca-n valul vioriu, turcoaz, lila...
35



Să ţiu minte că poemul e şi unul de montaj
Şi să mut îndată scena cu întregul ecleraj
în palatul larg de marmuri străvezii cu bolte-nguste
Unde sade Zenaida ca un fluture de fuste,
Unde stă la sfat cu tristul Manoil şi cu Iaurta...
Palicarii şi piraţii-n alte săli îşi mîncă turta
Şi beu vinul şi lichiorul, ronţăi beţe de susan
Ling cristali de zahăr candel, se îndop cu marţipan
Acadele şi rahaturi ce le intră-ades în carii
De sălbatic gem piraţii şi răcneşte palicarii.
— Frate, spuse Zenaida, chiar acum primii scrisoare
De la Iancu Aricescu, ce de dor se stinge, moare
Colo-n ocna unde crudul domnitor l-a triimis
Ca să nu mai scrie fabuli despre toate cîte-a scris.
Omul ce-i trimite hrana de i-o lasă cu panerul
Este credinciosul nostru, Costăchel bogasierul
Care-i lasă peane, coaie. Uite cartea, o ceteşte.
Şi-i desface sulul galben, condeiat chiriliceşte.
DREPTATE, FRĂŢIE
la anul 18... după Christos
Scumpă soră căuzaşă,
Binecuvînt soartea ce, prin lucrarea baziliscului cu ochii veninoşi care se grozăveşte în cabaniţă (deie Domnul să-i fie cămaşa cea de pe urmă precum Ercul purtat-au şi înveninat au fost în ea), m-a trimes să putrezesc de viu acilea, la Ocna Sugrumatului, căci aşa, iubită soră, pot cugeta în pace la toate cîte se petrecură de cînd noi, cu alesul domniei tale frate, Manolachi şi cu Ioniţă Piteşteanul şi cu aga Cristache Fălcoianu (ce nu puţin folos ne-a adus pînă l-a prins de grumaji baziliscul) ne-am adunat noi în casele răposatului domniei tale cinstit părinte, aibă-l
36
Domnul în paza sa, ca să urnim zavera, că neamul acesta rob nu mai putea îndura mişeliile şi prevaricaţiunile Grecului şi a năpîr-cilor lui blestemate. Auzind noi strigarea nenorociţilor afumaţi cu ardei, bătuţi la scară şi cu oao fierbinţi la subţiori, ne gîndirăm să facem precum ştii o Proclamaţiune în 13 punturi, ca să ştie şi neamul acesta că mai este un Dumnezeu în ceriu care aude şi vede toate. Să sculăm norodul şi să cîştigăm pe arvaniţi, lesne ar fi fost, dacă zeea discordiei nu se băga în chiar sînul nostru şi nu să certa Piteşteanul cu Fălcoianul pe inelul cu berliant dîn degetul treti-logo-fătului Şerban Cacodimitropulos ce-l trimisese vodă (şarpele cu nouă capete ce scuipă foc) cu carte la Viana, şi pre care noi l-am trimes şi mai departe cătră apus, în Gheena. Aşa, neînţelegîndu-se" al cui să fie inelul, s-au pîrît unul pe altul la căpitanul de seimeni cari ne-au împrăştiat ca pe potîrnichi.
Mai mare nenorocirea decît să mă lege şi să mă arunce în ocnă, scumpă soră, nu credeam să mi se mai tîmple, cînd o veste ca un trăsnet (trăznească-i cel sfînt pe duşmani şi alege-s-ar focul de ei) căzu peste nenorocirea mea: cartea mea de stihuri „Ode, eleghii, satire, fabuli, traducţiuni din domnu La Martine, precum şi a cincea perdea din tragodia „Amlet, prinţ de Dania", alcătuite cu aleasă îngrijire de dumnealui Ianco Aricesco şi tipărite la tiparniţa lui Leonida Firmanis" nu să mai tipariseşte. De patru ani censorul lui vodă ca pe copii mă minţea şi zicea (parcă-l auz): „Ienăchiţă, fiule, mai rabdă un an, că poate vremi mai bune apucăm." Că el zicea că doar datorinţa sa îşi face. M-a chinuit ca pe hoţii de cai. Multe vorbe nu le răbda deloc. Unde eu scriam „sînuri rotungioare", el rădea cu un bricegel şi scria „pept fecioresc". Unde ziceam de „coapsa cea rotundă ce străvede pîn şalvar", el punea „Peplul rece al Minervei". în loc de „hurioară" scriea „vestală", scris să-i fie numele şi şters cu bricegelul dintre cei vii. Dar, apoi! Eu ziceam de Bucuresci, că n-are cişmele, şi el ştergea şi punea „Petersburg", şi doar acolo, slavă Domnului, cişmele cîte pofteşti. Ziceam că
37

anu-ăsta vrun rău să-ntîmplă, şi el punea că s-a tîmplat pă vremea răposatului Ianache Văcărescul sau chiar a lui Pazvante Chiorul. Am zis, treacă de la mine, şi eram gata să-mi pocesc în ast feliu cărţulia, numai să iasă şi să mă laud şi eu că uite, şi în Valahia pot ieşi poeţi ca Bairon şi ca Şatobrian. Dar nici aşa n-a fost bine. Dodată, anul trecut, vine censorul şi-mi spune: „Chir Iancu, ţi-ai făcut-o cu mîna ta. Fabulile tale te pierdură. Poeticul curţii, efendi Tripanosoma Todorakis, s-a dus pînă la domnie cu astă fabulă în dinţi, ce domnul, cetind-o, a răcnit cu glas mare: „Să nu se tiparisească aste neobrăzări!" Odată cu biata mea cărticică s-au poprit şi alte, între care măiastră compunere a dragului tău frate Manolachi, „Stihuri de amoriu". Şi doar ce avea acea fabulă? Ţi-o scriu întreagă, ca să ai idee:
Priviţi acea fiinţă care om să numeşte
Şi în două picere pururi călătoreşte.
Vedeţi ce forţă mare
El are în lucrare ?
Că firea, apa, focul, nu-i poate sta-mpotrivă
Şi în trebile toate
Dă productivitate.
Luaţi pildă de la el,
Şi fieşcare, leu să fie au doară numai miel,
Să meargă de-azi încolo, pentru zilele toate
Pe labele din spate.
Gata! Am zis! De-acuma ne rentabilizăm
Şi nicicînd în patru picere să nu mai alergăm!'
LUPUL ŞI ALTE LIGHIOANE
Un lup ca toţi lupii, cînd se văzu rege Şi cînd pricepu că voia lui e lege,
Că toţi se smeresc
La glasul lupesc,
Adună sfatul ţării sub un copaci roditor Şi-ncepu a cuvînta cu ton sforăitor: „E codrul ala-ndala! Prin tufişele toate Unde-am trecut adesea să văz ce s-a lucrat
Zărit-am doar păcate, Nepricepinţă, lene, dezordini, strîmbătate, într-un cuvînt, nemica nu e de lăudat. Cum dar să propăşească al codrului neam mare
Cu aşa tristă stare ? Deci iată ce zic eu, şi odată cu mine Trebuie-a zice-ntocmai fieştecine:
38

„Bravos, bravos, mărite! Ce minte luminată!'
Striga mulţimea toată
Sub crenge adunată Şi toţi aplaudau înălţînd osanale,
Plecînd apoi,
Pe craci doar doi, Ţinîndu-se cu obidă de şale.
Dar nu ştiu cum se face că treaba şchiopăta Şi nimic nu se strînse de-o vreme-n teşcherea. Căzură multe capuri, găsiră multe vine
Dar vedea fiecine
Că fiara toată calcă cu umblet nefiresc Şi că pardosi, cerbi, iepuri, toţi se împleticesc. Iar de punea vreunul piciorul pe podea Şi doar ca să nu cază uşor se sprijinea
39
îndată era luat Si-n lanţuri ferecat.
Cînd veniră mistreţii, sfetnici ce linguşeau Dar să ascunză starea din codru nu-ndrăzneau Şi lupului cu ifos
Ce-n patru labe sta
Şi demn îi asculta
Ii ziseră că totu-i mai rău ca înainte, Lupul, sclipind din dinte Le spuse crunt la chip: „Nu înţelegeţi oare că-i chestie de prinţip ? Nu voi să ştiu nemica: e mult superior Celor în patru labe iubitul meu popor. Mai demn, mai nobil este. De şchioapătă ceva Pe ici, pe colo, asta o ştiu a îndrepta: Deci ştire dau în codru ca toţi să se silească într-o singură labă de-acuma să păşească!"
Vedem ades aceasta, dar să crîcnim nu-i chip: Mulţi codri se usucă pe chestii de prinţip.
Priveşte deci, scumpă soră căuzaşă, în ce jalnică stare mă aflu. La o sută de picere subt pămînt, nicicînd lumina soarelui a o vedea nu poci. Dar în sufletul meu o mai mare şi mai curată lumină, aceea a revoluţiunii, port şi cu ea mă mîngîi. Cum zice şi fratele nostru Che Guevara în însemnările sale ce acuma cetesc la opaiţ:
40
„Pantofarul musai pantofi să facă, iar revoluţionerul, revoluţii." Dar nu ţi-aş fi scris cartea asta ca să te ambetez doar cu jelaniile mele, ci căci am eu un plan care poate să ne ducă la izbînda cea mare. Ascute-ţi şi mai mult ascuţita domniei tale minte şi ceteşte mai departe. Preste mai puţin de o lună Vodă se va scula pe seară cu toată casa lui şi va sui în Turnul Colţei ca să vază prin drăcia nemţească pusă acoloşa un cornet ce să zice că s-a ivit preste tot Răsăritul ca mari nenorociri să vestească. Iar eu cred că e semn de bucurie şi de scăparea ţărei de sub vîrcolacul şi bampirul setos de sînge. Tu să te vezi în Elada cu Manolachi şi să mergeţi a-l căuta în ostrovul Hosna pre credinciosul nostru, chir Leonidas Ampotrofagul, care este născocitor de care mai de care minunăţii. Deşi grec este, are fămeie rumîncă de la Ploieşti care numai cu libertaua şi egalitaua îl ameţăşte de la cîntatul cocoşilor pînă la al cucuvăilor. Aud că el cunoaşte meşterşugul de a sbura cu o beşică cît copola de la căşile lui Vodă (afurisit fie el). Faceţi încercare şi vă suiţi în ceriu şi d-acolo ajungeţi preste Turnul Colţei şi răpiţi pre bazilisc cu muierea şi copiii lui. Dar mai întîi treceţi pre la ocnă şi mă scoateţi la lumină, că mă mănîncă sarea de viu. Şi aşa să faceţi.
Cît despre 3.1. 12. 9. 13. 1. 3. 8. 9. dăspre care îmi ceri veşti, să ştii că iară mă întristariseşti. Lasă-l, uită-l, Enigel! El e cum ştii prin mahalăi, cu dibla şi ohtatul mincinos. Dar nu voi să-ţi amărăsc şi mai mult inima greu încercată.
Rămas bun, agapi mu, şi, de nu cabulipsesc prea mult, mai ceteşte stihuri ce pentru tine le-am brodit şi numele tău pă verticală îl poartă, care poeticeşte să chiamă acrostih:
Zieu făptura ta Este ca lalea. Nice eu gîndesc
41

Acu să cerşesc Inimioara ta. Dară dumneata Aibi milă de-a mea!
Al domniei tale frate de nădejde,
Iancu Aricescu
Manoil sfîrşi, iar ochii-şi, translucizi precum e sară Cînd pe Anatolii luna îşi descarcă lin povara Cum un marchitan îşi lasă bocceluţa cu caşmire P-un covor cu arabescuri şi mai gros ca o psaltire Dinaintea unei chere ce-n serai ca într-o seră Lung priveşte prin cleştaruri către luna-tombateră Preste Bosfor, care plin e de saraiuri şi geamii, Făr' să ştie că-n Zipangu, în grădina de lămîi Chiar atunci priveşte luna gheişa dulce, poetesă, Infăşată-n kimonoul cu păuni; ci nu-i metresă, Ci artistă, şi-are-n păru-i piepteni palizi de baga. Ea, uitîndu-se la lună prin ochi oblici, ciripea:
Am rămas singură în pavilionul de vest
Din grădina de nisip Kiu-sho.
Lumina lunii nu mă face mai tînără.
La toamnă părul meu va avea multe fire albe
Şi multe coarde vor plezni la samisen.
Ce tristă sînt! puietul de măr
Pe care am pus să-l planteze anul trecut
Nu a prins rădăcină.
Nu aştept pe nimeni. Bărbaţii s-au sălbăticit
Şi luptă departe, la graniţă.
42
Cînd vor veni, vor găsi în locul meu o bătrînă îngrijitoare Care piaptănă părul gheişelor tinere. Cine îmi va rîvni trupul ? Cine îmi va mai citi versurile Cine-şi va mai aminti de mica poetă Nogu-Chi ?
Ea la rîndu-i n-are ştire că în Kurdistan o curdă
I se pare că e luna roată galbenă de urdă
Ce din ţîţele de iapă a ţîşnit şi s-a-nchegat;
E aceeaşi lună care, ancorată de-Ararat
Ca o nouă Arcă, arde în oglindele de lacuri
Translucide şi adînce, răsfrîngînd stele şi veacuri
Precum ochii unui june ce să cheamă Manoil.
— Biete Iancule, martire, de ce nu sunt versatil,
Cum nu sunt o hidră bravă, cum nu sunt un Briareu
Ca cu mii de lance-n mînuri să combat ? Pre Dumnezeu!
Cum scrii tu, aşa ora face. Zenaida, tu Iaurta
Simoria adunaţi-o! Ca rîmlenii pre Iugurta
Să-i combatem pre tîlharii cu cealmale de sevai!
Zise, şi izbi cu pumnul în măsuţa care, vai,
'N acea clipă să răstoarnă cu ibric şi filigene
Şi iveşte-n patru labe, spăimîntat clipind dîn gene,
Chipeş ofiţir cu peptul coperit dă tinichele
Şi cocarde, epoleţii zorzonaţi cu floricele,
De ceapraz i-atîrnă spada de eşarfa grea, pembe
Cercei poartă în ureche, iar pe nas un pince-nez;
O codiţă împletită sub tricornul cu penaj
Şi musteţe răsucite. Mult ciudosul personaj
Duse mîna la mînerul săbiei, dar într-o clipă
Trei junghere-n gît îi pusă cei trei zavergii în pripă,
Ce scînteie ca trei raze în salonul rafinat
Cu statuie pe console de onix şi de agat:
43

Safo ce la ţîţă strînge ţitera ca pe-o muiare, Volter, baba scofîlcită, Brutu, care moarte n-are, Şi pe tron de calcedoniu subt o boltă de azur Toga cea de marmuri strînge lîngă peptu-i Epicur. Tot atunce dau năvală palicarii şi piraţii înjurînd de panaghie în greceasca multor naţii, Sictiriţi şi crunţi la feţe, căci băusă doar lichioruri. Ei ştergea mînjite cisme pe mîndreţea de covoruri Dărîmînd de pe pilaştri vase scumpe de Chitai.
— îl sugrum — răcnea cu toţii, — îl belesc, îl frig, îl tai! Toţi îl ştim, este iscoada ciorbagiului d-aci,
Briliant îi e numirea, dar decît a străluci El doar fum ca turba scoate, puturos şi gros. Un porc Ce nu are asemănare de la Frunze la Niu-Iorc. Dar, deşi cuţite, spade, iataganuri şi stilete S-aţinteau spre peptu-i falnic coronat de epolete Ofiţirul cu ochi crînceni fulgeră pre conjuraţi:
— Diable! Mais c'est trop! Vreţi sînge ? Uite peptul meu,
hai, daţi!
(Şi îşi smulse cu turbare nasturii de la mundir Desvălind un pept dă taur sub cămaşă de zefir. Und-căzură bumbii d-aur prinseră rădăciniţe, Crusta le plezni zgîrcită şi crescură frunzuliţe Şi tulpine lunge cari desfăcură cîte-un crin Zugrăvit pre cadrul uşei ca pre flamuri de satin.) Tatuat pe pept zuavul avea tainic amoraş Şi subt el o buche simplă, condeiată-n bucle: H.
Scumpe cetitor, iertare! Capu-acesta îl închei Făr' a-ţi spune cine-i frîncul. Ca să afli dacă vrei Te-osteneşte şi întoarce fila.
44


Iacă, a-nserat.
Repezitu-s-a pe boltă leopardul înstelat Ce înghite peisagii şi la ape le dă foc Şi în suflete revarsă nostalghie din ghioc. Se-nchid gene-n mii de case, în palaturi şi bordeie, Gene rare de duhovnic, gene grele de femeie, Omenirea ostenită se foieşte trist în somn: Curva se visează sfîntă, sluga se visează domn, Cerşetorul stăpîneşte peste zeci de-mpărăţii, Regele coroana-şi cată în mocirlă,-n răgălii. Somn, tu domn al nefiinţii, tu cu degetul atinge Diamantul greu pe care toţi îl poartă subt meninge, Umple-l, umple-l de vedenii, ca pocalul de Maderă, Fă vecia să ne pară nu o clipă efemeră Ci un şir de clipe veciniei; fă să fim eterni, imuni, Fă să luminăm ca sorii preste hăuri şi genuni. Somn, umbreşte cu lumina-ţi epopeea mea hirsută, Umflă-i tu firava pînză cu suflarea nevăzută A Visării, Fantasiei, fă ca lîncedul seraf Să nu-şi tîrîie aripa prin gunoaie şi prin praf Ci prin praful galaxiei să străvadă-n viitor.
Maşinişti, la manivelă! Derulaţi un alt decor!
CINTUL AL PATRULEA
Toţi suntem melodramatici • Languedoc Briliant, zuavul • Liubov, liubov • Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo • In loc de chipu-i, el văzu o beizadea • Şi-oi spune de Madelaine • Lîngă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc
cetitoare mult iubită, ce cu filele aceştii Sprijineşti, să vezi mai bine, cercevelele fereştii Care-n vergele de plumburi sticle are, cu colori, Dîn posomoreala-mi neagră te gîndesc adeseori! Geană lungă şi sfiioasă aplicată preste buchii, Stînga cu ineluri grele străveziu prinzînd genuchii Şi cu deştul de la dreapta întingînd în adevăr. Ţîţişoara ţi-o coprinde scînteioşi cîrcei de păr... Nu filosofarea stearpă, nu politichia cari Lănţuieşte-n carceri sumbre izaltaţii, temerarii, Ci tu vecinicul amoriu între pagine îl cîţi, Cum în pagine nu moare trandafilii cei presaţi.
46

Şi dreptate ai, copilă, căci nu este nici o gramă
Dîn a lumii scrieri toate să nu aibe melodramă,
Toţi suntem melodramatici de scurmăm adînc pre sub
Rînjetul intelighenţii. Crierul, acest cherub,
Cum chiar glonţul cel de humă preste care vieţuim,
Doar o pojghiţă de cuget are, restul este im,
Paternă nestăvilită, ură crîncenă, amor,
Ceriuri cu sori dă sînge, continenturi dă fior.
Pre acolo-şi poartă paşii trist poeticul, cu peana
Ca o sabie în mînuri, cînd să stinge toată geana
Dă lumină. Doar acolo inspirarea-şi face cuib.
De acolo chiar şi însumi eu, domniţă, mă îmbuib.
Eşti, cunosc, nerăbdătoare ca să afli cine este
Ofiţirul dă subt masă, ce aflat fu fără veste.
Bărbătoasa-nfăţişare inema ţi-a cîştigat
Şi o lacrimă îţi puse subt ochi limpezi de agat.
Ca să nu te mint, fecioară, nici cît bobul cel de chimen,
Dintr-un pumn izbit în masă născu mîndrul ipochimen.
Nu gîndisem pîn-atunce că să află-n Orient
Languedoc Briliant, zuavul, căci nu sunt omniscient.
Şi de nu ţi-am spus în cîntul treile, e că n-am fost
însumi eu, poeticescul, pregătit să-i dau de rost.
încolţit acum de geana-ţi, nu mai poci a da-napoi.
Iată deci:
P-atuncea frîncii cu inglejii-avea răsboi. Ce răsboiul ca o rîie s-au întins preste regate D-au agiuns şi-n Marmaraua încărcată de palate. La Stambul, dă lemn dă cedru mii corăbii intră-n golf, Chpere cu şase rînduri dă cearceafuri: „Tiger Rolf", „Royal Sword", „The Proud Lilly", „Queen Victoria" i proci
47
Cu catarte şi vergele pline de matrozi veloci.
Sus pă perine dă purpuri, în seraiul dă cleştar,
Nu mai prididea sultanul a muia în chinovar
Greu condeiul cel dă aur înflorat şi scrijălit
Pre hatişerif să-şi puie lăbărţatul iscălit.
Lorzi trufaşi îl încolţeşte cu concesiuni o mie
Iar vizirul pune deştul, că i-i frică de Rusie.
Dese iţe diplomatici să ţes tainic, tunuri trage,
Goelete fac manevre iar gazeturile rage.
Incurcată-i şi iscoada noastră, Languedoc Briliant
In urzelile aceste. Cu un ticluit ferman
El să strecorase pîntre vameşii turbaţi dîn Zant
Şi-a lui ciorbagi neveste devenise dur amant.
Aişe, ce-n gungurele avea boare de narcise
Iar în crupe volutate, îl recomandarisise
Soţului, care Coranul i-l dăduse legiuit.
Mai pusese-o vorbă bună şi şăgalnica Lilit.
Laie, dulce ca laleaua, sumeţise căpuşorul
Iară Fatma, braţuri dalbe, bosumflase botişorul,
Astfel că Briliant caftanul cel de agă priimi
Chiar dă la neştiutorul, cornoratul ciorbagi.
Dă aici înfiripase tainică reţea: spionii
Impînzea arhipeleagul. Jezuiţii şi masonii
îi pitea pîn căşi dă taină, pîn poiate şi pîn hanuri,
Preschimbaţi la haini, cu barbe şi spoiţi cu sulimanuri,
Prefăcuţi în prunci, în babe, în băieşi şi în imami.
Sta ascunşi pîn şifoniere, pre subt jilţuri, după lami
Şi lungea urechi ca asini. Ca să scape de acuz,
Languedoc să îmbrăcasă chiar în haine de franţuz,
Iară turcii grei dă capuri nu gîndea a-l bănui
Cum era cu ochii numai după babe şi copii.
La agie la fereastră într-o ziuă el stătea
48
Şi cu greu lunet la Franţa preste ape să uita Cînd caic cu baldachine zburînd înspre ţărm zări Şi în el, înveşmîntată în şalvari liliachii, O fămeie, o Venere tolănită pe o brîncă. Săltă-n el inima francă şi luci privirea frîncă. El află că Zinaida favorită e lui Nikos Negustor de cherestele, blînd arhonda simandicos Ce palaturi dă cleştare umple vecinie cu muieri. Numai astfel se esplică întîmplarea cea dă ieri. Nu politichia, dragă cetitoare, ci libovul îl împinsă pre zuavul să pătrunză în alcovul Coperit de covoraşe şi să intre sub obroc. Asta e istorioara lui monsieur Briliant Languedoc. Cît de buchea cea sucită ce pe peptu-i să lăţea Nu poci şti nemica încă. Fii, gingaşo, răbdurea, Că nemica nu rămîne în final neesplicat. E rotundă epopeea-mi ca şi globul fermecat Care poartă-n centru. Dară iar anticip, ce nărav!
Scurt, dădu pe faţă totul ceaprazatul de zuav.
El zavera plănuită brăţişă cu tot avîntul
Şi de gentilom în faţa obştii îşi dădu cuvîntul
Umărul să puie vajnic l-al Valahiei car greu
Şi Elada să o nalte cu puternic braţul seu.
Dar lungii prea mult pelteaua. Pre subt stelele puzderii
Lin barcazele porniră cu logodnicii Eterii.
Lin rămase-n urmă Zante, mărgărint în scoica grea
Sidefiei mări. Dîn ţărmu-i la corăbii aducea
Ohtături adînci zefirul, plîns ca foc nepotolit:
Aişe era şi Fatma, Laie prunca şi Lilit.
49
I
Luna calea cătră Hosna zgîria-n argintul moale Al curenţilor, piraţii sta în jururi de ţambale, Petrecea cu palicarii, doar puţini era de cart Şi bătea în clopot sarbăd ceasurile, pe catart. Manoil scriea-n chilia de subt punte stihuri şchioape, Adurmit de legănarea pe întinderea de ape, Privind stelele ivite, prinse-n danţ, săltînd în zbeng Pîn pătratul cald şi negru de la gura de chepeng. Languedoc privea pîn gene pre frumoasa Zenaidă Ce la pupa sta pe funii colăcite, o silfidă Un contur de ambră preste scînteierea-n apă-a lunii... Ea visa... la ce? visarea unei dame doar nebunii Pot visa a înţelege, şi poeticii, ş-amanţii. El ghitara înstrunează, ce-i adusă de din Frînţii Şi începe o cîntare mulcomă, cu glas perit (Dulce vorbe de aubadă eu aci am tălmăcit):
„Aşa cum toamna, pe bolta scînteietoare,
apare şoldul plin şi răcoros al lunii
iar stelele pălesc invidioase
şi diamantele lor cu mii de focuri nu mai au preţ,
Şi cum într-o grădină se deschide dumnezeiesc trandafirul
bucurînd-o pe tînăra stăpînă
şi făcînd celelalte flori să-şi aplece căpşoarele
ofilite de mireasma îndurerată,
aşa ai apărut în viaţa mea, pe neaşteptate, cu putere deplină, făcîndu-mă să nu mai pot respira, să mă îmbolnăvesc de dragoste, să mi se pară nesuferit patul celorlalte femei şi gura lor veştejită.
50
Orion şi tu blîndă Cassiopee, Săgetătorule de flacără, Lyră, Leu fabulos, v-aţi găsit, iată, împărăteasa. Maghiran şi mixandră, lalea sulemenită, garoafă, vă ştiţi de-acuma regina. Plecaţi-vă ei, ah, plecaţi-vă!
Liubov, liubov...
Unde încape atîta chin ?
Căci mă iubeşti şi totuşi mă chinuiesc,
eşti lîngă mine şi parcă ai fi peste mări,
liubov, liubov..."
Oh, putere-a muzichiei! Cum Orfeu odat în veacuri
Aduna jigănii roată între stele şi-ntre lacuri
Muind deştele în unda Lyrei, îmblînzind pre ele,
îşi dăşchisă Zenaida, între lacuri şi-ntre stele,
Inema, ce-i de vergină, deşi trupul e-ntinat.
— Spune, mări, venetice, d-unde tu ai învăţat
Astfel să-ţi faci joc c-un suflet ca şi mîţa cu un şoarec ?
Hai şi-mi zi mai mult sub punte,-n tunecatul arhondarec,
Fiindcă voi a plînge noaptea asta zugrăvită-n cer.
Şi răpiţi dă ploi dă stele junii în chilie pier.
Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo nu visă pentru a lui
Hurie aşa tapeturi pe mătăsuri nărămzui,
Aşa perine brodate-n fir dă aur, ce închipui
Lebezi grele, gnomi, ondine care-şi reflectează chipu-i
In mallarmeanul luciu cu intarsii de morfil
Gheridonului dîn unghiu, mesei large jugendstil,
Paravane dîn Ţipangu şi chineji săpaţi în jad,
Flori dă mine pe mileuri, ghiersuri dîn Upanişad
51
Condeiate-n rame grele. Pe părete, o oglindă Ş-arunca-n cămară apa tremurată, licurindă, Dă cristal dă dîn Veneţii. Vai, adînc privi în ea Languedoc. în loc de chipu-i, el văzu o beizadea, Jun cu capul ras sub vastul glob dă muselin. Pe buză O musteaţă supţirică. Verde-n ochii de meduză Verde dă venin dă viperi, însă dulce e nespus Cum e dulce gîndul morţei desperatului hindus. E sprinceana ca şi arcul, trasă cruntă dîn penel Şi ineluri are-n mîne, ş-are în urechi cercel Iar de stînga fir dă aur îi înconjură musteaţă... O hanîmă numa-n văluri ce-i iveşte poponeaţa Şi toţi nurii, îi aduce linguriţa de şerbet. Pre o tavă odihneşte în felii un melemet. Să cutremură franţuzul, mîna la jungher îşi duce, Dar să limpezi oglinda, iară el îşi face cruce. Să lungeşte Zinaida pă divanul persian Şi zuavul ciupi dulce coardele. D-obsidian
Ochii îşi plecă fămeia:
— Zi-mi, dă ştii, acea poveste
'N cari princesa Mădălina, care-n lume nu mai este
Mai frumoasă, e răpită d-un balaur uricios.
— Mais, bien sur, grăi franţuzul ce în jilţ stătusă jos.
Mai daţi-mi vin şi-mi mai zîmbiţi, Ochi dragi, iar voi de prisosiţi, Naramze,-n faţa-mi poposiţi, Şi-oi spune de Madelaine. E mult de cînd s-a petrecut Povestea, într-un vechi ţinut Cu ordalie şi cu scut, Ţinutul Evergren.
52
Un crai bătrîn, beţiv şi mic Cu pe obraz un roş petic Ce lupus doftorii îi zic O fată-avea: Madelaine, Ce peste cîmpuri se plimba Şi-n codri goi se înfunda Şi-o mai frumoasă nu era în ţara Evergren.
în ochi adînc de îi priveai Doar cai şi cavaleri zăreai, Turnire-n pajişti verzi de rai Visa mereu Madelaine. „Ah, niciodată nu voi fi Decît a celui ce-ntr-o zi într-un turnir m-o cuceri, Aici, în Evergren."
Dar riga altă vorbă-avea: „Cine de lupus m-o scăpa Răsplată fata mea voi da, Cuminţea mea Madelaine." Se-nfăţişară mii şi mii De felceri mari, cu letinii, Dar nici un fel de doftorii In tristul Evergren
Nu ştergeau pata din obraz A beţivanului de cneaz Şi nimeni nu primea ucaz
53
Şi mîna lui Madelaine, Pîn-un neguţător sosi Pe ape reci, printre scrumbii, Şi marinarii pe frînghii Strigară: „Evergren \"
La curte el intră semeţ, Pe rigă îl privi isteţ Şi grăi chipeşul drumeţ Zîmbind către Madelaine: „Eu, rigă, ştiu a vindeca Intr-o clipită pata ta Căci nu-i ce spui domnia ta Şi toţi din Evergren.
Nu lupus, ci-a ruşinii pată Iţi e pe faţă înfierată După o bătălie dată (Oh, iartă-mă, Madelaine) Cînd încolţit de crudul Kron Tu ai fugit ca un poltron Şi te-ai ascuns aici, sub tron, In plînsul Evergren.
Deci, dacă vrei a vindeca De pe obraz ruşinea ta, Ai să-mi dai mie fata ta, Pe dulcea mea Madelaine, Şi eu îndată voi porni
54
Şi-ale lui Kron ţinuturi mii Cu spada le voi cuceri Doar pentru Evergren."
Riga sări ca un pardos:
„Neruşinat şi ticălos!
Să nu-l asculţi, i-un mincinos,
Frumoasa mea Madelaine!
In temniţă îl aruncaţi
Şi mi-l munciţi, şi-l ferecaţi!
Vă dau poruncă să uitaţi,
Supuşi din Evergren,
Tot ce grăi ăst fanfaron.
Dau ordin: Nu există Kron
Şi nu am stat nicicînd sub tron!"
Dar apriga Madelaine
Strigă din jilţ de purpur: „Tată!
Tu ştii că e adevărată
Povestea asta, ştie toată
Suflarea-n Evergren!
Ah, scrie-i tu lui Kron în nord Ca să îşi lase-al său fiord Că sînt în totul de acord Să îi dau eu, Madelaine, Şi inima şi mîna mea Dacă-n turnir va triumfa Sub cerurile de lalea De-aici, din Evergren.
55
Şi junele de negustor îl va-nfrunta dacă-i e dor De chipul meu surîzător." „Aşa va fi, Madelaine!" Răspunse craiul aplecînd Obrazul roşu spre pămînt „Căci nu pot să-mi înec tot bînd Ruşinea-n Evergren."
Trecură zilele de mai Şi în grădinile de rai Sînt mînă-n mînă jun bălai Şi tulburea Madelaine. El îi citeşte de Arthur, De palida Badroulbadour... Sub perii-n floare, sub azur Ei cîntă-n Evergren.
Ăsta timp, pe drum de caşaloţi, Cu ţurţuri grei prinşi în mustăţi, Vin mişcătoarele cetăţi (Uitase şi Madelaine), Ale lui Kron corăbii lungi. Pe ale mării repezi dungi Sălbaticii de Nibelungi Ajung în Evergren.
Kron, ochi de piatră, barbă creaţă Miroase a oţel şi ceaţă. Proptit în cizmele de ghiaţă,
56
Cu ochii la Madelaine, Rînji spre rege: „Rege şui, Pentru ai mei nimica nu-i De preţ în bietul tău, sîlhui, Regat, în Evergren.
Nici fata ta n-o preţuiesc, Dar provocarea o primesc. Vreau în turnir să biruiesc Sub ochii lui Madelaine. Orice rival voi căsăpi In lîncedul de miază-zi. Cine mă poate birui In blîndul Evergren ?"
Plecă, apoi, rîzînd în hohot, Se depărta pe cal în tropot. Rămase inima în clocot A palidei Madelaine. „De ce gîndind la el mă dor Gîndirile ? De ce mi-e dor ? Doar îl iubesc pe negustor, Strein în Evergren."
Pe seară ea intră-n iatac, Se pieptănă prelung, buimac, Cînd pe fereşti un vîrcolac Pătrunse la Madelaine. Avea aripe mari de piei Bătute-n pietre cu scîntei.
57
Fiara, nimic de felul ei Nu e în Evergren,
Căci are solzi sticloşi de aur Şi nări cu foc, boaşe de taur, Labe cu ghiare de balaur. Păşi înspre Madelaine Şi o înfăşură-n aripe, Zbură cu ea în două clipe, Pieri palatul ca nisipe, Pieri şi Evergren.
Iar dimineaţa o aduse, Incercănată-n pat o puse, Unde fusese nu ştiuse (Sau ai ştiut, Madelaine?) în gîndul ei, o roşă pată Venea mereu, văzută-odată, Dar unde ? Unde ? Spune-odată, Ah, unde-n Evergren ?
Nopţi după nopţi la ea venea Balaurul care ardea Cu ochii reci de peruzea. Pleca atunci Madelaine Cu el. Se întorcea în zori Şi nu-i ardea de negustori, De peri, de fluturi şi de flori, De regi, de Evergren.
58
Veni şi ziua de turnir, Se ridicară corturi şir, Juni scutieri leiţi în fir Veneau după Madelaine. Crainici din trîmbite sunau, Flamuri în lănci se agitau, Covoare pe balcon erau In ţara Evergren.
Şi iată-i: îmbrăcaţi bogat, Pe cai cu pieptu-mplătoşat Rivalii cu panaş rotat Salută pe Madelaine. Pierită ea le face semn. Vibrează lăncile de lemn Şi caii zguduie solemn Pămîntu-n Evergren.
Prin crăpătura vizierii Crunt se scrutează cavalerii Şi se reped, se fac puzderii Sub ochii lui Madelaine. Caii se surpă, ei se scol Şi fac cu spada rotocol. Nu s-a văzut aşa pîrjol In blîndul Evergren.
Căci spadele lucesc în soare Ca nişte flame arzătoare Şi se izbesc în scutul tare.
59
Şi-acoperă Madelaine Cu mîna cea subţire ochii Şi mîna s-a crispat pe rochii Nimic mai crunt, din Capadochii Şi pînă-n Evergren.

Neguţătorul se feri De-un fulger, şi apoi izbi, Capul lui Kron îi despărţi Şi vesel spre Madelaine Se îndreptă, cînd deodată Căzu prinţesa leşinată Şi se opri suflarea toată 'N regatul Evergren.

Nunta ţinu o săptămînă Apoi străinu-o luă de mînă Şi se-ncuiară împreună El şi a lui Madelaine. Sub stelele ca mii de focuri Mai continuau cînturi şi jocuri, Mii se rupseseră de tocuri In vesel Evergren.
Dar dimineaţă, înjunghiată Zăcea, într-o de sînge pată, în singura de sînge pată, Nevrednica Madelaine. Neguţătorul se porni Spre Indii cu-a lui bogăţii
60


Şi au rămas de-atunci pustii Grădini în Evergren.
Balaurul, să ştie-oricine, Din visul de fecioară vine Şi pe ea însăşi o răpune... Aşa păţi Madelaine, Ce răvăşită-n orice noapte La a lui Kron ureche şoapte Fierbinţi suflase. Pieri în noapte, în noapte, Evergren!
Şi tăcu ghitara, stinsă fu a muzichiei flamă,
Cum un echo să înghite în a nourilor scamă,
Cum să stînge un amoriu după lunge suferind.
îşi zbătusă Zenaida gene ude şi fierbinţi.
„Cahmachi!" răcni juna suspinînd înăbuşit
Vrînd a-şi smulge de dîn peptu-i cu sîni fragezi dăruit
Un amoriu ca un ghimpe, un blestem înmiresmat...
Iar Briliant rămasă palid, de blestem împovărat.
Juno, pentru care scris-am cîntul patru special, Ai să vezi că ofiţirul cu aspect orighinal Are să o izbăvească de zurlia beizadea Pre-a lui Manoil sorioară, şi de soaţă o s-o ia, Dar la capul multor plînsuri, încercări, peripeţii Ce-n postmodernist opuscul te cufundă-n reverii... Să-i lăsăm deci să suspine, suspina-vor încă lung. Eu la Manoil, Iaurta şi tîlhari vreau să ajung. Cufundat în mii de harţe, în sextanţi şi astrolabi Făcea punctul cu compasul Manoil. Cîrmaci arabi
61
Ticluise artea mîndră-a navigării fără greş. Invîrtea matroz destoinic roata cîrmii, de cireş, La busol ochind, urechea întinzînd spre Manoil, Latitudini, longhitudini, graduri numărînd umil. Palicarii şi piraţii, în miroasne de obiele, Zvîrlea zaruri dîn cornete, zuruia arşici de miele, Pişea cidrul peste punte în şiroaie nărămzii Pre spinăruri de delfinuri tot cercînd a nemeri. Iar subt negura de stele ce pe-arhipelag să lasă Ca un roiu de lăcuste pre o pajişte umbroasă, Lîngă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc Şi dîn el ghiceşte soartea ca ţîganca dîn ghioc: — Uite Riga ce să culcă cu Reghina curviştină Subt pocalul ce asvîrlă coade-coade de lumină. Asta, proştilor, semn este că veţi da o luptă-n vis. Faceţi rugi, bateţi metanii. Uite-un drum ce e închis Dă un înecat: vezi oare ce obraz mîncat de raci ? Un casteliu însamnă, cu cătane audaci Ce dîn voi doar unul şti-va a-i dăschide poarta grea. într-acolo bila rece dă cristal îl va purta. Uite şi cea mai soioasă dîntre feţe: E Milogul Cu bocceaua-n băţ: sălbatec o să fie epilogul, Căci însamnă cerşetonul totdeauna un alean. Uite Chitul ce pe Iona l-au trecut preste Ochean: Blestemaţilor, semn este că-ţi vedea pre Dumnezeu! Şi sfîrşind cu prevestirea, mult ciudosul de romeu Rupe, rupe mucavaua şi azvîrlă-n mare toate Cărţile. După barcaze, peticele colorate Să ţinură ca o trenă dă presimt şi dă destin.
Curînd scaldă Aurora ceriul palid, levantin.
62
CÎNTUL AL
CINCILEA
Manoil găsi safirul • Hai, că am ajuns la Hosna • Ce v-am zis ? E Dumnezelea • Dihănii noi, ciudoase, să iviră pe o rină • Au n-ati auzit de Zoe f • Vive le son du canon • E om ce suie-n aer, atîrnat de trei elici • Aur! Aur! • Omul duh e, sete pură • Veac al nouăşpe! Te laud • Da nu-ţipasă dă orfanii ce munceşte la patron ? • Da, vreau artă cu tendinţi • Mudromu i cestitomu • Elvira, mai ţii minte ? • Brav Iaurta • Cea şcoală 41 • Ostrovul Hosna curse ca o sticlă ce-i topită
Manoil găsi safirul ca cît oul cel dă curcă Dă dîn care să ivise ranchiunoasa stirpe turcă: Era-n gaură dă şearpe învălit în marigold. Scoase un jungher dîn taşca ce purta pre lîngă şold Şi crăpă cu lama coajea. Să ivi o lighioaie Ce cu dintele te seacă şi cu gheara te despoaie, Ochi gălbui ca mahmudeaua şi holbaţi ca gura pungăi, Şapte limbe-n colţul gurii care largă-i, care lungă-i... In o clipă feara cruntă vărsînd foc pă patru nare
63
Lunecă dîn mînuri moarte şi să perde hăt în zare, Dară ochiul lui Manoli o zăreşte, urmărind Urma lucie dă bale: pre subt nori dă hiacint Hojma cea cu creste-n spete ca anticii stegosauri Pîrjoleşte văi cu mure, munţi cu sfinţi, eroi cu lauri, Arde cărţi şi cruci şi plete dă femei cu ţîţe grele Dă de care-s atîrnate prunculeţi şi puradele, Iama dă în ţintirimuri, scoate oasele, le roade, Ce-nfăşate-s în zapise, în peceţi şi în izvoade, Şi cu gheara ca o coasă sparge burtele de vaci Cum spargi coaja tămîioasă strugurului pă araci. Geaba caută Bulgarul adăpost, căci mursecat e, Sîrbul cu grăsime-n plete îl apucă pe la spate, Arbănaşul fuge-n luntre, Grecul fuge-n fustanelă, Doar rumînca, o înfruntă feara, sveltă, soavă, belă, Dar cu ochii care scapăr şi cumplit răcnind dîn pept... Vîrcolaciul o miroasă, fremătînd nazalul sept, Şi întinde descărnate braţe lîncede s-o prinză... Dar îi creşte dîn spinare aripi candide de pinză Lui Manoli, care-n peptu-i sîmte cum să scoală vlaga. Dîntr-un salt el e în faţa junii, şi înfige şpaga Intre solzii dă jivină: sînge negru a ţîşnit Şi dihania grăieşte:
— Manoile, te-ai trezit ?
Hai, că am ajuns la Hosna, ne aşteaptă-Ampotrofagul Şi nevasta-i liberală, să le trecem iute pragul. Vai, nu-i feara, Ibrahim e, dar deşi e turc şi el Acum crede în Fecioara ce născu dîn porumbel. Saltă fruntea, Manoile, de pe harţe şi echere, Uite, ţi-au rămas pe frunte imprimate, efemere, Ale Mării Albe ţărmuri şi-ale mării Marmara. Uite, scînteie Levantul tipărit pă fruntea ta.
64
Liniile-i sunt undite, ca şi şoldul de femei-s, Dac-au fost vizionare hartele lui Piri Reis, Mai vizionară-i fruntea flăcăratului romîn. El îşi duce mîna dreaptă cu inel la stîngul sîn:
Doamne al oştirilor
Dîn catapeteasmă, Care dărui florilor
Gingaşe mireasmă, Care dai smochinilor
Gust dă vin şi miere, Dă-mi şi mie mînilor
Vlagă şi putere!
Că nenorocirile
Au venit şuvoi, Şi-au întors privirile
Sfinţii dă la noi, Ni se-ncurcă iţele
Dă la ursitori Şi rămîn troiţele
Fără lumînări.
Doamne al pustiilor Ce-ţi iese ciorchine
Cu cîrceii viilor
Dîn trup dă la tine,
Dă-mi în pept o inemă Şi în pumn o bardă
65
Şi de vrednic ţine-mă în tămîi si nardă!
Că sălbăticiunile
Nu mai vor ciuline, Ci vin spurcăciunile
în staul la mine. Ceartă tu protivnicii,
Neamul risipeşte-le, Doamne, care schimnicii
Te laudă-n peştere!
Ruga-i fuse priimită, căci ieşind pe bocaport
El zări un ochiu-n nouri, străveziu, căprui, întort
Cătră sine mai degrabă...
— Ce v-am zis ? E Dumnezelea! Răcni Ghiorghi egipţianul scărpinîndu-şi iute pielea. Grecii, hoţii în genuche să trîntiră şi pe burtă, Ci rămaseră-n picioare apostatul de laurtă, Manoil şi Zenaida, ce-n picioare au jurat Ca să şază şi în faţa Tronului cu nestemat La eterna judecată. Mîndre viţe de romîni! Dar greşea zavera toată, şi creştini ca şi păgîni, Căci cel ochiu ce o clipă în poema-mi se ivi Al lui Dumnezeu nu fuse, ci al meu, care luci Uitătură indiscretă între pagine de op, Cum priveşte biologul goangele la microscop. Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta Fenomenuri subatomici fără a le-nfluenţa. La fel eu, de vreu o lume vie să o ticluiesc
66
Nice voie am vreodată nici s-ating, nici să privesc. Deci să-nchid ochiul dîn nouri, nu cumva să îi smintească Pă piraţi şi toţi ca unul să mi se călugărească Uitînd de ţaruchi, paluki, de zaveră şi de tot.
Palid stei urcînd dîn ape verzi ca fierea ce dîn bot lase la năpîrci e Hosna (lîngă Samos undeva), Insul cari pre nici o hartă zugrăvit nu să afla. Coborîră călătorii în bărcuţe şi-o porni Cătră ţărmul cu volute de florar şi coralii Scoici cît casa, resfirate pe nisipe-n evantaliu, Crabi cu gurile dă şearpe şi cu ochii dă vitraliu, Străvezii meduzi albastre şi cu franj ele lăţoase Zvîcnind moi pre lîngă barce, mari cît nişte gavanoase, Iar pre ţărmure, minune: bolovanii străvezii Sunt ciopliţi în chip de hurii, de satiri cu fudulii, De pitici, de lupi de steclă care adunaţi în haiti-s, Gryli şi troli şi alte hojme ce găseşti în Baltrusaitis. Curcubău să-ntinde leneş preste insulă ca pod Şi cînd trece pîn picioru-i răzvrătitul meu norod Să mînjeşte-n roş, naramză/galbin, verde, azuriu, Indigo ca o brînduşă, ca oftarea vioriu, De să rîde palicarii şi-şi dau coate, se ciupeşte, Degete albastre barbe verzi şi roşii le sbîrleşte Iară gure mov proferă cruci şi-anafuri rozalii. Urca ceata cea pestriţă pă poteci cu bălării, Cînd dihănii noi, ciudoase să iviră pe o rînă: Mestecări de roţi dinţate unse cu lichid dă frînă, Arce rupte, cruci de Malta prinse tare în şurupe De cremaliere ştirbe, de rulmenturi şi de cupe Ce mişcau parcă Satana în cazane era-nchis: Una mare cît hambarul lua poame dîn cais
67
Cu trei deşte de aramă şi le pune iute-n coşuri;
Alta mică jumuleşte peanele de pe cocoşuri,
Le ascute şi le moaie-n călămări ce cresc dîn stîncă
Şi înscrie-n pergaminturi vro istorie adîncă;
Alt mehanic cu lăboaie de paing înşfacă iute
Un pirat ce să holbase prea aproape dă volute
Şi îl bagă-ntr-o chilie cu o poartă dă oţel:
într-o clipă-l scuipă proaspăt, pomădat, spălat şi chel,
Ras obrazul, ras şi capul, cum să poartă la tătari;
O mahină ce da zumzet, mitutea cît un canari,
Zbura-n aer la un stînjen şi prindea muşte dîn sbor,
Le băga subt coade pamblici, le lăsa în voia lor;
Una scurtă şi-ndesată cu o perie freca
Stînca tare de subt dînsa, pînă cînd se străvedea
Pîn grosimea Terii alte continenturi, Antipozii
Cu oraşe răsturnate, unde umblă ca nerozii
Oamenii cu gaibe-ntoarse şi cu capul tot în jos,
De să uită pre subt fuste ale sexului frumos
Deochiat rînjind piraţii: aferim invenţiune!
Dar i-apucă bîţîiala cînd zăresc altă minune:
O grămadă dă burlanuri care iese crîntr-o oală
Unde ferbe-o spumă neagră, înstelată, cerebrală
Şi fum iesă de pe coşuri — se închiagă fumu-n sfere
Ce roiesc domol în aer, pîlpîinde, efemere,
Căci planeţi sunt fiecare, cu popoare şi cu regi,
Floră, faună întreagă, legi pe care nu-nţelegi,
Cu istorii sîngeroase, cu invenţii, cu mari genii,
Cu stăpîni şi sclavi, cu boale, cu cristaluri, cu milenii.
Toate, toate au speranţa că vor dăinui în veci:
Pîn-la urmă toate crapă ca băşicile cei seci,
Căci minciuna, silnicia, neghiobia pîn-la urmă
Preste tot vîrîte-n peptul Adevărului, îl scurmă.


68
Cum priveau cu-ncremenire toţi în lumile-oglinde,
Iată că de pe cărare o muiere se desprinde.
E trufaşă, poartă-n capu-i o bonetă frigiană
Şi pe toţi cu duşmănie îi priveşte subt sprinceană:
— Cine sunteţi voi, obrasnici, de venit-aţi fără voe,
Au n-aţi auzit de mine ? Au n-aţi auzit de Zoe ?
Ce daţi buzna în ogradă ?
— Doamnă, să avem pardon
(Languedoc luă cuvîntul), bunul nostru-amfitrion Leonidas să numeşte, renumitu-Ampotrofag. Nu-i sunteţi cumva iubita soaţă ?
Insă cu arţag
îndoit urmă fămeia: — Toţi milogii mi-i aduce Secătura, toţi tîlharii, de îţi vine să-ţi faci cruce. Aide, spuneţi, cine sunteţi şi ce vreţi şi-apoi plecaţi! — Chera mu, noi suntem grecii şi rumînii răsculaţi Cari jugul greu nu-l sufăr al tiranilor şi vreu La izbîndă sau la moarte să îşi ducă steagul seu! Zisă Manoil. Ţaruki!
— Şi paluki, muieroiul
Ii răspunsă-nflăcărată, înmuindu-şi iute boiul, Ba zvîrlind şi o ochiadă fanfaronului franţuz. Da, să sugrumăm odată al tiranilor abuz! Da, cu armele în mîne, cu furci, coase şi topoare Să ne-alăturăm vîlvorii ce coprinde pre popoare! Da! Trăiască libertaua! viva-n veci egalitaua! Jos şalvarii! jos cahveaua! jos halvaua! narghileaua! Da! De trei ori da! M-alătur, suflet, trup, la cauzaşi! Fiţi bineveniţi la Hosna greculeţi şi rumînaşi! Cît de soţu-mi... of, ca vita e nesimţitor acesta, Nu ştie politichie, Bucuresci şi Budapesta Pentru el totuna este şi le-ncurcă cu Milano,
69
Geaba-i zic de Galibardi, geaba-i spun de Candiano De statua Libertăţei dîn Ploesci n-a auzit, De bonjur, de Carmaniola el nu ştie negreşit. Da' o să-l vedeţi. Hai iute! Şi-o luă pre Zenaida De un braţ. Colindă ceata pîn rovinele ca crida Tot cîntînd un cîntec aprig:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Uriaşilor, e vremea! Bunilor, sculaţi la arme!
Nu simţiţi în inimi flăcări ? Nu vreţi spada s-apucaţi ?
Lepădaţi dîn suflet lenea, priimiţi în suflet larme
Şi în mîndrele cazarme
Ca vultanii să strigaţi:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
îşi sfîşie pelicanul peptul să mănînce puii. Voi de ce să păstraţi viaţa ? Şi la ce v-ar folosi ? Rîvniţi floarea pe mormînturi, rîvniţi dafinul statuii Şi văpaia flăcăruii Aideti a o înteţi:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
70
Unii vivă în desfrîuri, alţii vivă în durere. Ferbe indignaţiunea în popolul suveran. Vrem o constituţiune, nu despotică putere, Să-ndrăznim doar a o cere Şi-o să vie momentan!
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Nu mîncaţi de la zaveră şi zdrobiţi reacţiunea! Cereţi, cereţi într-un strigăt sufragiu universal Asta ni-este idealul, asta ni-e ambiţiunea: Propăşască naţiunea! Vivat Teatrul National!
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Se curmă la jumătate însă cîntul, că în zare Puşcătură să aude, focuri-focuri bate-n mare Şi să-nalţă dîn tufişuri... ce ? moroi sau pricolici ? Nu, e om ce suie-n aer, atîrnat de trei elici! Cu aripe ca de şoarec sburător, dîn cherestea, Către ceata-nmărmurită iată, mări, că sosea: Leonidas e, bărboiul la genuche îi ajunge, Anteriu poartă pre sine, iminei cu boturi lunge, Brîu dă lefegiu, da-n locul dă jungher şi dă pistoale Are pile, şurubelniţi şi burghie cu spirale.
71
Vine-n zbor, poartă în spete un ţilindru cu piston, Ochilari pre nare large, iar în mîni un faust-patron.
— Anghelos! holbează grecii ochi ca ouăle dă gîscă, Dară Zoe, bărbătoasă, izbucni dodat în rîs, că
Ăl cu barba tutunie ş-anteriu ca dă la Atos
Brusc se prăvăli dîn ceriu la picerele lui Tatos,
Cel pă care mehanismul îl ferchezuise-aşa
Că-a Chanel dă la o poştă şi-a Lancome o fresh putea.
Să ridică însă-ndată cum în Dante Aligher
(„Iadul", cîntul zece) saltă din mormîntul cel dă fer
Farinata, şi-i înfruntă pă piraţii cei cu spange:
— Voi, nelegiuiţi, vreţi aur ? Aţi venit aci-n falange Pentru aur ? Nu ştiţi oare care aur e mai bun ? Talerul şi mahmudeaua sunt a omului nebun.
Zimţii dă florin sunt solzii care dracu-i poartă-n spete.
Guldenul mare ca roata dîmprejur dă sfîrc la fete
La fel duce în ispită, firfiricul şi carboava
Ca şi filtrul dă amoriu picură-şi în sîn otrava,
Lira minte, rubla-nşeală, ţechinul te măsluieşte
Şi Mamona cînd vrei aur scuipă-n palme şi rînjeşte.
Aur! Aur! şi judanii au întors lui Moisi buca
La viţelul cel dă aur dînd năvală. Matracuca
Dîn Apocalipsă, Roma, ce lui Amor inimică-i
Aur vrea. Şi voi vreţi aur ? Uite ceasul care-l ticăi
Pre sub nasul vost.
Şi scoasă un ceasornic cu capace Pre cari scrie Cave Tempum cu sgîrieturi dibace. Tot dă aur lucitoriu iaste el, în filigran Cum îşi lasă şi cahfeaua dungele pă filigean. Toţi bărboşii cu basmale, cu cercei şi cu inele Răpeziră deşte grase şi deschisă tăşticele Şi-nhăţase cel mai iute greu ceasornicul gălbui
72


Cum o coţofană ciobul. însă vai dă mama lui! In o clipă discul d-aur cu cadran încondeiat Bubui cu sgomot groaznic şi vui înfricoşat Numa-n zdrenţe dă rămase gros-obraznicul acela Şi-un văzduh ieşi, ce moaie toţi genuchii, dă cad lela Hoţii. Şi îşi luă ciudatul ins vorbirea de la cap:
— Cicmigeaua e mormintu-ţi şi beşlicul i-un harap Cu ferman venit să-ţi prinză guşa-n coardă de mătasă. Icrele dă aur grele sunt cocoaşa ce te-apasă.
Voi, listopiraţi, acuma ţineţi minte ce vă spui: Omul n-are numai maţe, să le-ndoape cu lămui Cu fripturi şi cu plăcinte, cu halvale şi ghidem, Nu-i burduf pentru vinaţuri omul, nu-i un eritem, Nu-i o ploşniţă ce sînge suge pînă-şi umflă rînza, Nu-i păduche ce-şi piteşte ouăle pre după pînza Care cusătură face. Omul duh e, sete pură De ştiinţă, vas prea nobil ce primeşte-nvăţătură. Voi, ce nu ştiţi nici a scrie şi nu ştiţi de Aristot, Ca pre boi fără simţire, ca pre ţapi eu vă socot. Aurul ştiinţa iaste, bogăţia adevăru-i, Mehanismul ce roteşte ceriul. însă nu mai stărui. Margaritas ante porcos. Zoe, cine sunt aceşti ?
— Om nebun şi tot mai capiu pre cît tu îmbătrîneşti, Sunt prieteni, Manoil e şi-a lui soră Zinaida,
Care Iancu Aricescu îţi scrisese dîn firida
Unde l-au ascuns-au fiara ce domneşte la munteni,
C-or să vină să te vază. Cauzaşi sunt, ploeşteni.
— De-i aşa, iertată fie-mi firea asta păcătoasă. Adevăru-i că nu merge nici piston şi nici chiulasă Şi cureaua cea dă piele dă rechin a cam pleznit Dă la astă invenţiune: „Mehanismul dă vîslit
Pîn văzduh." Turbat sunt d-asta. însă am aci un şip
73
Unde licăre-antidotul fără care nu e chip
Să vă mai sculaţi vrodată pă picere. Aide, sus!
Cum lui Lazăr îi grăise-n Evanghelie Iisus.
îi pofti în casă-ndată chir Ampotrofagul, cari
înviase pîn minune şontorogii, palicarii.
Manoil îi spusă planul: c-o beşică să să suie
Tocma-n Turnu Colţii care-n Bucureşci mai mare nu e,
Şi acolo să răpească domnitorul cel tiranic
Ce va urmări cornetul pe al cerului zăbranic.
Să gîndi Ampotrofagul şi răspuns dădu dăştept:
— Veac al nouăşpe! Te laud cu tot duhul meu dîn pept!
Secul ce-ai făcut dîn omul cu-apucări dă animal
Frate drept al veciniciei şi al Domnului egal!
Secul nobil unde-mi place a trăi în veci dă veci!
Vezi pîn sticle-n microscoape fojgăieli dă parameci,
Pîn luneturi vezi vîlvoare de-nstelări ce nici nu cugeti,
Roţi dinţate-nvîrt curele la batelurile bugeţi
Ce rotesc pe ape zbaturi şi fum negru scot dîn coş;
Bielele să-nvîrte iute ca dervişii fioroşi,
Pre pămînt locomobiluri iar în ape batiscafuri,
Dirijabile vărgate intră-n nouri ca-n pilafuri,
Telegraful bate depeşi ce dîn stîlp în stîlp aleargă
Şi-un velociped te duce unde vrei, în lumea largă,
Ba şi-n lună de-ţi năzare, în ghiuleaua de obuz
Poţi s-ajungi, şi stai tot drumul ca sămînţa în harbuz.
Preste tot e propăşire, propăşire infinită,
Fabrice ş-ateliere unde munca e velită,
Da, travaliul ce face însul ca egal cu zeii.
Cură electricitatea ca la Cana Galileii
Vinul cel făcut dîn apă chioară. însă nu primesc
A uza de propăşire într-un scop politicesc.
Vodă-i un tiran, îmi ziceţi ? Şi ce-mi pasă ? pentru mine
74
Mai neînsemnat el este ca o muscă dă latrine, Că nu ştie nici dă Volta, nice dă Flammarion...
— Da nu-ţi pasă dă orfanii ce munceşte la patron ? în ateliere-şi scuipă ofticoşi ai sei bojoci.
Cu-a sărmanilor obidă voieşti tu ca să te joci ? Să îţi pun în faţă, oame, jalnica icoană-a terii: Uvrierul întră-n crîşme cum să lasă geana serii Şi să-mbată cu rachie ca să uite dă amar. Lefuşoara-i întră toată în chimir de cîrciumar, Iar acasă pruncii plînge iar fămeia-nnebunită Să chiorăşte-n ochi dă lampă, vede acul ca prin sită, Tot ce fost-au frumuseţe-n chipul ei acum mîncat e. Scofîlcită e, ca ceara i-e obrazul. I să zbate Inima în pept şi plînge. Dar ţeranul nu îl vezi Cum să tîrîie ca verme pîn cîmpii şi prin livezi Rumegat de scrofuloză şi podagră şi-mbeznare ? Nici o rază dîntre nouri nu îi rîde-n desperare. El doar cu căciula-n mînă ce mîncată e de molii îl înghite cimitirul, zidurile sfintei Golii, Cînd zapciu-i cere dijma el dă pielea de pe spete... Umilit, Ampotrofagul sta cu ochii în părete.
— Ai grăit cuminte, Zoe, apriga mea soţioară. Adeverul soţial eu îl zăresc întîia oară.
Orb am fost la suferinţe şi la diavol m-am vîndut.
Calpă e ştiinţa toată dacă inema-i dă lut.
Arte şi ştiinţe nu sunt decît simple bagatele,
Mai folositoare iaste o păreche de obiele
Decît tot ce scris-au vanii de Diderot şi D'Alembert:
Nu perpetuum mobile să visăm, ci falanster
Unde toţi egali să fie, să lucreze toţi cuminţi.
Da, vreu ştinţă angajată, da, vreu artă cu tendinţi!
Ştiu ce-ţi trebui, Manoile: dirijabilul îl ţin
75

în hambar. Cu cinci elice-i şi mătasa de nanchin Zugrăvită-i c-un balaur ce îşi muşcă de dîn coadă...
Dar el tace, că deodată să iveşte o iscoadă Scoţînd capul dîntr-o pîlne unui antic gramofon. Pe Languedoc el îl salută şi-i grăieşte monoton:
Mudromu i cestitomu i plemenitonxu Monsieur Languedoc Briliant, i pak dau ştire domnietale za lucrul inglesului, că ştiu de la omin de crezut vrenici că să-ndreaptă spre Hosna corăbii ce sunt trimese să prinză pre un Manoli sîn Negruţ dîn Lereşti care aciuat ar fire în ostrovul ce ţi-am spus. Scoală-te grabnic cu casa ta şi aleargă la adăpost şi ascunde-te că e primejdie de cap. Şi au trimes inglesul opt barce mari cu bombarde dă cioaie şi ducul lor iaste un lotru ce Mortimir să chiamă şi are omen 400. A blagorodniciei tale umilită slugă, Bogoslav ot Gabrovo.
Capul îi dispariseşte, iară toţi stătea uimiţi. — Apucaţi dă manivelă şi degrabă învîrtiţi, Poate că mai e pă placă vun mesagiu, zisă Zoe Mestecînd apelpisită o frunzuţă dă aloe. Să repede chir Iaurta crunt la gramofonul care Fonografului urmaşă, şi resort suceşte tare, Da fîşit şi miorlăiele dă pe placă doar ieşi Dîmpreună cu romanţa ce o condeiem aci:

E toamnă. Se aude în berărie tacul. Bătrînii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul. Castanu-n curtea şcolii primare e-ncărcat. — Elvira, mai ţii minte hogeacul d-altădat ?




76

în mai, cînd Cişmegiul de liliac se-mbată
Şi ceru-i de safire şi norii sunt de vată,
Pe podul ce imită stejaru-atît de bine
Prin scrijeliri în ciment, mă promenam cu tine.
Ce dulci şi dragi cuvinte îţi şopoteam supus, Şi talia supţire eu ţi-o strîngeam nespus. Păuni şi păunite p-aleile de tei Păşeau, şi eu, iubire, te-asemuiam cu ei.
Cînta în chioşcul verde fanfara militară Şi svon de mandoline te aromea spre seară. Ce paternă nespusă cînd ochiu-mi îţi zărea Pîn-la genunchi aproape pulpita sub dantea!
Cînd se stingea mireasma de dalii şi gherghine, Urcam în odăiţă, cădeai pe pept la mine, îţi desfăceai şireată corsetul cu şiret Şi beţi de voluptate, citeam cîte-un sonet.
Uscat e liliacul şi veştedă e luna.
Se-mbată altu-acuma de gura ta, nebuna,
Un altul îţi ascultă delirul monoton
Cînd îi reciţi pierdută-n visări „Les sanglots longs..."
E toamnă. Se aude în berărie tacul. Bătrînii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul.
77
Castanu-n curtea şcolii primare e-ncărcat. - Ţii minte, adorato, hogeacul d-altădat ?
Să perdu romanţa însă-n bubuieli de canonadă.
Repezindu-să afară, bravii ce li-i dat să vadă ?
Terţarolele umflate, flamuri desvălite-n vînturi,
Opt corăbii urieşe pre a apelor frămînturi
Cu, pre franje dă mătasă, ciucuri moi şi sinilii,
Conjurasă tot ostrovu-n ordine dă bătălii.
Fumuleţe dă aramă să rîdică cît colo
Dă dîn gurele dă tunuri, să destramă ca-n Callot
Şi ghiulele vine iute, iar pă una dîntre ele
Sade burduhos Miinhauzăn pîn lornion privind la stele.
Uite-o bilă ce-i atîrnă ca la luminare mucul:
O înşfacă-n palmi Iaurta şi-şi aprinde-ncet trabucul
Azvîrlind apoi în mare bomba cît un topatam.
Pune mîna pă lunetul cu holbare-n cap, de geam,
Şi cu unic ochi să uită la corăbii. Dar le vede
Răsturnate. Să mai uită înc-odat. Nu-i vine-a crede,
Neştiind el pe ce parte să să uite pîn lunet.
Cad de pă catart matrozii în a apelor sipet,
Vin cu capu-n gios în mare pă corabiile-ntoarse,
Cade tunuri pă tavane, ape-n cale se revarse,
Şi se duce-n funduri toate opt barcazuri pă minut.
— Ura! strigă palicarii cînd minunea au văzut.
— Brav Iaurta, glăsuieşte cu tristeţă Manoil, M-ai scăpat de la obidă, capu-ţi datorez umil, Dar e vreme să despartem ale noastre cărărui Făr-a despărţi şi inemi. Ca a ta niciuna nu-i. Meri deci, rumîneasca ţeară de agiunge cu ai tei, Pă barcazele zarverei. Palicari, voi aprigi lei,
78
Şi voi, bravi piraţi ca pardosi, însoţiţi-l pă Iaurta Şi vă fie-n veci sîmţirea plină, de vi-i goală burta, Simţimînturi patriotici să tot oploşiţi în sîni. Ne-ntîlnim la Giurgiu tocma preste două săptămîni. Plînge Manoil, Iaurta şi boceşte lotrii roată Ba pre jos, preste podele să trînteşte unii-n coată, Urlă mai precum pruncuţii cînd le ei dîn gură ţîţa.
Urcă-n deal Ampotrofagul ce-n spinare-avea momîţa
Dragă lui, ce-o cheamă Ercul şi-are hăinuri dă caşmir,
Nădragi găuriţi la spete, purpurii, dă serasir,
Dă dîn care-i ese coada. îl urmează Zenaida,
Manoil şi-apoi franţuzul Languedoc şi intrepida
Zoe cea republicană. Ei foc face-n vîrv dă munte
Şi apoi cu opintele şi cu broboneli pă frunte
Umflă pinza cea vărgată ce stătusă vălătuc
Pînă oul să-ntăreşte, uriaş, dă cauciuc,
Strîns legat în mii dă funii cu grosimea ca pă braţ,
Cînepă neruptă care îngrozeşte pă piraţi.
Subt ovalul ce la coadă are cîrmă şi şurup
I-un coş mare dă nuiele. Să adună ca în stup
Toţii iroii epopeii. Leonidas taie funga
Şi să-nalţă drăcăria de-i zăreşte mării dunga,
Mării care apărusă dintre colţii unui stei.
Manoile,-ţi flutur părul şi îţi pun în ochi schintei, Buzele te fac să-ţi umezi isaltat cu vîrvul limbii, Ca bătrînele icoane vă aprinz în creştet nimbii, Dragi făpture dă hîrtie. Manoile, voi să cugeti La rotundul ban al mării, la a valurilor mugeţi
79

Ce le-auzi dă sus, dîn ceriu. Să gîndeşti la libertate
Măcar tu, în opul ista ca de bande desenate
Ce trudesc de-un an (mai bine) să gravez în muşama.
Te pot face să-ţi perzi mintea, te pot face a zbura,
însă dar cu mine însumi ce-o să fac, ce duc o viaţă
Intre casă şi serviciu răsipită ca o ceaţă,
într-un secul fără aripi, în odaie fără foc ?
Nu-mi rămîne decît ţie glas să-ţi dau, ca ventriloc.
Mă apucă desperarea cînd gîndesc că-i ora unu
Şi trebui s-ajung îndată la cea şcoală 41,
Să mă-nghesui pîn tramvaie, să citesc într-un picior
Bahtin şi Bolintineau, Cortîzar şi Maldoror.
Iar apoi şcolerii-n bance să le spun dă Coşovei,
Dă conjuncţii, genitivuri ce nicicînd visat-au ei
Să auză. Blestemată soarte ce m-adusă-aci!
însă taci, tu, auctore, şi urmează-a povesti:
Nici nu să-nălţase bine oul mare cît o chită Că ostrovul Hosna curse ca o steclă ce-i topită Sfîrîind în marea verde, dispăru cu tot cu mîhini Cum dispare Daurita cînd să-nchide-n flori dă dafini, Cum destramă-se viaţa ce credeai că vecinie ţine. Preste mare să ivise stele svelte şi serine.




■s
CÎNTUL AL ŞASELEA
Să făcea că-s într-o urbe • E arhipelagul tainic • Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure • Te-ntrebi de ce mi-i părul smult f • Stop imagine • Sub fereşti trei muzicanţi • Politichie naltă • Oh, va fi ca-n raiu ! • Insă cine va cîrmi ? • Ficatul lui Lumumba • HELLESPONT • Ercul cu caninii goi • Este insula întîia, ce în formă e de H • Spun elinii cum că Eco • Pîn pădurile sîlhue • Dîn rîpa arsă • Se-nfoaie flori dă mînăpe cărarea-ntortochiată • O fee goală puşcă
V
Tis vis visai ciudos aznoapte. Tremurînd mă pui să scriu. Ci sunt visele sicrie unde, zăvorît de viu, Cum gîndacul în gogoaşa dă mătasă tu îţi teşi Dîn a genelor închise lînă, lîncede cămeşi Cari poartă-n spate aripi. Or sunt visele alcovuri Unde-ţi prăvăleşti muiarea şi-o despoi dă malacovuri Şi-o desmierzi, deşi e oarbă şi în pîntec are plod. Or în piaţa solitară bocăneşti pe eşafod, Tu tîlharul, tu gealatul cu satîr şi cu cagulă, Şi tu apa grea de stele, îngălată, somnambulă,
81

Care îţi înghite leşul. Vis, tu poartă de cleştar
Dîncolo de care urlă feara cu miros amar
Şi cu faţa ta, dar ochii altuia, de nenumit!
Să făcea că-s într-o urbe cu statue de granit.
Urbe rece şi gălbue, ziduri-ziduri cu licheni,
Străzi ca şanţuri singuratici, şi niciunde pămînteni,
Doar vrun cîine galben, coasta de-i zăreşti pîn blana roasă
Alergînd dă la o poartă pîn-la alta, friguroasă.
La fereştile rotunde dîn mijloc dă capiteluri
Păsărici în colivie par văpsite cu văpseluri
Şi statuele gigante dîn răspîntii sunt spoite:
Ruj pă buze, fard pă pleoape, supţioare curăţite...
Sîngur, Doamne, cum vrodată sînguratec nu am fost,
Preumblam pîn scuaruri limpezi, rătăcisem drumul nost'
Şi statuele dă carne mă privea ca dîntr-un turn
Semănînd ca picăture: muieri roz, cu ochi nocturn.
Mă durea sîngurătatea, nostalghia mă sfîşie
De căzui pă caldarîmul cel de gheaţă viorie
Şi mă tăvălii, sunt ore... Apoi drumul mi-am urmat
Pînă, într-o piaţă vastă, geometric loc tărcat,
Am zărit, imens, în centru, un fantastic „Remington".
Oglindea în lacul negru cartierul monoton.
Bătea singur: se afundă clapele rotunzi cu literi
Condeiate alb, cu sgomot, ţăcănit ca şi de ţiteri
Şi scria ceva pă foaia ce se perde în înalt.
Mă apropiai şi-ndată sus p-o literă de smalţ
Am sărit, dar prăbuşit sunt în maşina cea de scris
Rătăcind pîn arcuşoare, pîrghii cu şurup închis,
Căţărîndu-mă pă schele dă oţel pîn-ajunsei
Sus, în nouri, unde foaia iese dîn tamburul ei.
E cît mine orice buche care scrisă e pe filă
Şi-a ceti încerc, dar ochiu-mi, ca şi cel de coşenilă,
82
Nu-ncăpea imensitatea. Desperat atunci văzui Cum coboară de pe socluri uriaşele statui Şi-umplu piaţa nesfîrşită. „Mamă, mamă!" am strigat Şi pe fila dîn maşină dîntr-un salt m-am aruncat Pînă mă izbi o buche de mă răstigni în text.
Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext
Pentru a-mi vîrî iar coada în istoria ce-o torc.
Narcisismu-mi e de vină. Insă, iată, mă întorc
La naraţiuni, descripţii, personage, şi-ţi promit
Să mă mai zăreşti în carte tot mai mult cătră sfîrşit.
E arhipelagul tainic veşmîntat în solzi dă aur
E tăcerea nesfîrşită, ca-n urechea unui maur
Un cercel e sîntul soare care-n lună s-o schimba
Cînd sirene-or să pleznească-n val cu coade de sardea.
Mii de valuri poartă spume şi s-alungă şi se zbate
Şi se perd în rochea mării de mătăsuri dantelate,
Regi cu pletele dă spumă, cu coroane de sclipit
Ce să pleacă spre măritul împărat dîn răsărit.
Valuri, nu sunteţi voi chipul vieţii noastre ce să trece ?
Ca şi junii cei resbelnici umpleţi ţărmurile grece
Toţi plesnind d-enthousiasmos şi bătînd cu lancea-n scuturi,
Dar moşnegi cu plete albe vă întoarceţi iar în luturi,
Luturi verzi şi străvezie dă de unde v-aţi ivit...
Ici şi colo es dîn mare colţurile dă granit.
Manoil şi cu ortacii privea umbra ce o lasă
Dedesubt cu mii de stînjeni preste marea dă mătasă
Mongolferul ce să nalţă colo-n ceruri şi dă cari
Să agaţă coşul unde adunaţi sunt temerarii.
Ei văd putrede barcaze care lasă-n urmă dîre,
Şi de soarele ce arde milionul dă satîre
83
închid geana şi să strîmbă. La motorul ce tuşeşte
Leonid Ampotrofagul ceva tainic meştereşte,
Tot el ţine şi dă cîrma ce e parcă evantaliu.
Languedoc scrie-n răchită cu jungherul ţapăn: a JIK)6JIK)
Te6a arată Zenaidei, ce o crede
Turcă, rusă sau rumîncă, e totuna, citarede
Baiadere, hetaire, toate sunt în Orient.
Zenaida îl străpunge cu un ochi ireverent.
Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure
Cînd simt sînuri dă muiere cu gurguiele cei dure,
Cînd văd coapsa zuvelcată arcuită subt şalvar.
Ei simţirile cei nobili iute scot dîn bozonar.
Ei la mandolină-nstrună iute maţul cel dă oaie,
îşi ascute peana smulsă şi în călămări o-nmoaie
Şi-ţi trînteşte la soneturi şi la ode şi canţone
Dă ai zice că-i Petrarca, nu un vil de mascalţone
Ce îndată pune brînca, de sfîrşeşte cu sonetul.
Zenaida să-ncrezuse în guriţa ca şerbetul,
Cînd fu fată, a viclenei, ticăloasei beizadea
Care-n mahalăli fecioare cu sîn fraged sfîşia.
Şi acuma în corsaju-i cu dantelă de olandă
Păturit ţine răvaşul cu mireasmă de lavandă
Ce îi trimisese grecul de fetia i-o răpise.
Cu cîrlige rafinate stihurile-n el sunt scrise:
Te-ntrebi de ce mi-i părul smult Şi nici nu văz şi nici n-ascult Pe nime, pe nime ? E că în soare mă uitai Şi te văzui în vîlvătai Pre tine, pre tine!
84



De ce nu m-am mai ras pă cap ? De ce sunt negru ca harap Şi plîngu, şi plîngu ? E că nu poci să îţi vorbesc, Că de te văz mă poticnesc Nătîngu, nătîngu!
De ce nici nu mă mai închin, De ce mă arde~n pept un chin De miere, de miere ? E că vroiesc să mă ridici Dac-o să caz l-a tale mici Picere, picere!
Of, Zinaido, nici nu ştii Ce-aş vrea papucii tăi a fi Sub talpe, sub talpe! Cămeşa ta dă borangic Aş vrea să fiu, vorbe nu-ţi zic Eu calpe, eu calpe.
Ca ţîţişoare să-ţi coprinz
în braţul meu ce-i prea aprins
Agapi, agapi!
îţi scrise astea beizadea
Nenorocită Calima —
Limachi, limachi!
Ese-o lacrimă dîn ochiul chinuitei dă amoriu; Să focalizăm pre dînsa şi cu încetinitoriul
85

Să o urmărim cum curge pă obraz pă lîngă nas. Şi cum scînteindă pică înspre apele de stras. Stop imagine! Gros-planuri pînă sfera ce sclipeşte între cer şi între mare s-umflă, se curbează, creşte Pînă împle tot ecranul şi atuncea poţi zări O imagine într-însa: ceruri roz-liliachii Ce-ncărcate sunt de stele ca şi vazele de floare: Sunt pre Bucuresci crescute ca o nobilă vîlvoare. Pre subt stele, uliţi pline dă noroaie, bezne groase, Lătrături şi umbre hîde, garduri rîncezi şi poroase, Cerşitori ce îşi descoasă carnea falşă de pă pept, Şontorogi cari aruncă cîrja şi păşeşte drept. Umblă furii cu ciomege ca să tragă drept la mir Beţivanilor ce-ntină haina scumpă dă caşmir, Podăresele s-agaţă de drumeţu-ntîrziat Şi-i pun mîna pe ruşine, să îl vază-ntărîtat... Totu-i beznă, totu-i viţiu, colcăială de năpîrce, îşi aduce-ndat ursitul babele ca nişte hîrce Pă o coadă dă tigaie; doar la podul cel numit Al Calicilor, o lambă la fereşti a pîlpîit. E-n cămara Zenaidii ce ceteşte un romanţ. Deodat răsar dîn noapte sub fereşti trei muzicanţi: Ii vezi bine subt fanariul ce le arde toată faţa, Doi sunt ciori ce trag arcuşul şi îşi rod avan mustaţa, Sunt în zdrenţe şi ochi galbini tot roteşte în găvani, Dar al treile e tiner, muchelef ca un vultani, O cupolă uriaşă poartă-n creştet, de catle, Fermenea are în spete, căptuşită cu nafe. Ei să sfătuie o clipă şi apoi începe jalnic O cîntare cu ohtaturi etajate. Un nacealnic Să apropie, dar vede că-i a ţării beizade Şi să-ndepărtează-n grabă. E vardist, dar prost nu e.
86
Zenaida iese iute la fereşti pre subt castani. E ca luna de frumoasă, are şaisprăzece ani Şi d-a lumei răotate nu aflat-au nicidecum. Ea nu ştie că bărbaţii ce promite e doar fum. Jurăminţi îi face junul pînă-l lasă să să suie în iatacu-i ce a moscuri miroseşte ş-a lămuie; Fata tremurînd la peptu-i să aruncă cu oftat Şi jertfit-o-a îndată junele cel desfrînat, Iar în zori fugi lăsînd-o cu o lacrimă p-obraz. E aceeaşi care luce între cer şi mare az. S-o lăsăm dară să pice; estimp Zoe să certa în politichie naltă cu Manoli, ce privea Arhipelul dîn nacelă.
— Bun. Să pui că îl răpim Pă vampirul cel dă vodă. Şi apoi ?
— îl omorim, Răzbunînd astfeliu chinul neamului prea obidit.
— Şi apoi ? urmase Zoe cugetarea-i neclintit.
— Apoi secuiul dă aur dă la sine a veni, Scutura-se-vor rumînii dă viclene tiranii
Şi avea-se-vor ca fraţii, numai noi dă noi în ţeară. Naţiunea va remîne, ce e venetic să peară. Genia care veghează colo sus în nori romînii Le va da tăria vînei, le va da mireasma pînii, Va-nflori liber-schimbismul, şcoalele să vor dăşchide Şi beserici să vor face, cu sfinţi mîndri în firide, Oh, va fi ca-n raiu! Unde nu mai am eu şapte vieţi Să-mi văz visul meu cu ochii: tăbăcari şi precupeţi, Dascăli şi ţerani în hore să-nfrăţească a lor rînduri, Să zîmbească fiecare cînd se duce-n patru scînduri, Căci trăind a fost ferice şi ferice va muri.
87
— Pîn-aici sunt bune toate. însă cine va cîrmi ? Căci corabia, se ştie, tocma-n fundul mării cade Dă nu este un mai-mare preste pînze şi năvoade. Machiavel, ce Guicciardini îl urmează şi—1 domoale, Pre un Principe îl pune-n fruntea obştii. El morale Gînduri n-are, ci-şi frămîntă mintea cum să fie bine Pentru Patrie. Nu-i pasă nici de mine, nici de tine. Vrei să punem pre un princip luminat la ţară-n frunte ?
— Nici gîndesc! Eu voi poporul să să facă luntre-punte Singur să să cîrmuiască, toţi ca unul la putere, Fiecare să îşi spuie-n libertate a sa vrere.
Să domnească cîte unul, nu-i chip altfel, dar puţin,
Să nu guste al puterii fără de măsură vin
Ce îmbată şi te face ca cu zeii să te-asameni,
Să socoti ca pre furnice subt papuc pre ceilalţi oameni.
Da, gîndesc că ar fi bine să să schimbe an dă an
Un boiar c-un negustoriu, un uvrer cu un ţeran,
Cel mai bun din starea sieşi, electat de-ntreaga obşte.
Dar nu principe să fie (vodă-i zice îndeobşte)
Ci umilul slujitoriu al poporului întreg.
Soţietatea ca un stupu dă albine o-nţeleg.
Să nu aive nici palaturi şi nici cabaniţă-n spete,
Să nu bată cu topuzul; nici fermanuri, nici decrete,
Nici năpăşti să nu arunce pre spinare de rumîn.
El sfătuitor să fie, ca un tată, un frăţîn
Ce să-l vază toţi la munca cîmpului mînîndu-şi boii,
Iară nu-n saraiuri mîndre, laolaltă cu ciocoii
Ce nimic cu naţiunea nu mai au a împărţi.
O, muri-voi pentru viaţa nobilei democraţii!
Un republic democratic în Valahia voiesc!
— Biet Manoli, zise Zoe cu un zîmbet îngeresc,
88
Şi eu sunt republicană, şi eu voi democraţie,
Dar mă tem că visul ista o fantasmă să nu fie.
Este oare neamul nostru pentru asta copt dăstul ?
Nu cumva mai sus să sue cel mai rău, mai nesătul,
Ce-ascunzînd cu viclenie lăcomia de putere
Să arată-n faţă nobil, strigă revoluţionere
Cîntice (oare ca asta ceva este mai uşor?)
Pă cînd bunul cel cuminte sade într-un colţişor
Şi ruşine-i e să ragă cît iubeşte el poporul ?
în politichie iute să jertfeşte visătorul,
Iar naivii cu prinţipuri umaniste să dau tumba.
Mulţi mîncat-au în pădure dîn ficatul lui Lumumba,
Mulţi rînjit-au pre cînd Gramsci, Pătrăşcanul sta sub gratii,
Mulţi scurmară în bojocii lui Bălcescu şi Istrati.
Oh, mă tem că şi dîn visul nostru va eşi aşa...
Pre cînd Zoe şi Manoli tot din astea discuta, Momîţica Ercul iute, fără niminea s-o vază Sus pă funii să suisă, pă balonul dă turcoază Şi ţinîndu-se cu labe îmblănite şi cu coada Dulmeca cu nare large arhipelul şi Elada Ce sub ei să desfăşoară ca şi hartele cei vechi. Doar o boare dă albastru estompează munţi părechi Unde-ncepe Hellespontul.
— Ia te uită! Languedoc Strigă tare, şi să uită pîn lunetul dîn breloc. — Ce e ? strigă răzvrătiţii. Dar zăriră de departe Şir dă insuli ce în marea Marmarî să-nşir. Catarte Dă barcaze le înconjur, ca furnicile dă mici. Insule cu stînci şi codri, viaducturi şi porţiei, Iazuri pure ca azurul, sate albe şi podgorii.
89
Ele-n formă sunt de literi care le umbreşte norii Şi cu literile astea scrie-n mare:
HELLESPONT
Ca pre harţe. îşi ţinteşte Leonidas nasul bont Şi nu-i vine-a crede. Ochii îi mijeşte Manoil. Insuli-buchii încongioară valuri verzi de email. Pre cînd toţi stătea subt vrajă, Ercul cu caninii goi Ronţăia mătasa tare a beşicii. Un şuvoi Dă gaz galbin-verde îesă şi spărtura să sfîşie, Urlă dîn bojoci momîţa şi aleargă pă frînghie, Văz cu toţii cum balonul pierde-pierde dîn înalt; In zadar aruncă sacii dă nisip şi dă bazalt. Pinza să zbîrceşte-ndată şi motorul s-a oprit, Desperat Ampotrofagul manivelul a smucit D-a rămas cu el în mînă. Marea vine mai aproape, Să lărgeşte mult o zonă dîn întinderea dă ape, Zonă ce cuprinde-un ostrov, care creşte-n sus abraş: Este insula întîia, ce în formă e de H. Şi ea să lăţeşte iute cum mongolfierul cade Pîn-să văd în ea pădure şi pescarii cu năvoade Răsturnînd pă ţărmuri broaşte-n carapace de bagă. — Ţineţi-vă bine-n funii! N-o să moară nimenea! Tot răcnea Ampotrofagul cu bărboiul înfoiat. Un bufnit, o izbitură şi rămasă spînzurat Zepelinul în un arbor ce-şi lăţea în cer coroana. Acăţat e în cordonul ordinului Sfînta Ana Frîncul, iar Ampotrofagul e dă barbă încîlcit Precum Ionatan odată, care este pomenit In scripturile cei sfinte; ceilalţi şede în nacel Leşinaţi dă isbitură, dar să scoală cătinel Şi cu chiu, cu vai coboară dîn copac întreaga ceată Răzvrătiţilor ce vecinie ei cătră lumină cată. Ocolind o pădurice să afundă între stînci...
90
D-ai putea privi în ochii melancolici şi adînci
Lui Manoli, cetitoareo, ca-n oglinde, ca în undă,
Te-ai vedea pre tine însăţi, visătoare, surîzîndă,
Brună poate, au roşcată (cît iubesc să mi te-nchipui!)
Luînd dă bune tot ce-n opu-mi doar ilusie, tertipu-i,
Meşterşug ce-n desperare tot încerc a stăpîni:
Bat smaragde, pun safire în horbote aurii,
Dar ce iaste poesie şi ce iaste doar lipit
Dă tortiţe, fioriture pă pocalul daurit ?
Cît dîn lume, lumea mare, cît dîn stele, cît dîn creer,
Dîn real şi dîn visare sunt în stare să cutreer ?
Cît dîn iad şi cît dîn raiu, cît dîn dor şi cît dîn paterni,
Cît dîn tot ce fu vreodată scris cu rîset şi cu lacremi
Mai poci însumi a rescrie cocîrjat pă foi cu drag ?
Ercul saltă în spinarea marelui Ampotrofag, Damele cu tocuri frînte şchiopătează pă cărare Ce să perde-n defileul dă granit şi dă calcare. Ce pă margini îşi resfiră fragii copţi şi clopoţeii. Cînd poteca să lărgeşte, e de-a curmezişu-aleu Neted zid dă stîncă, unde eco creşte şi descreşte: Cînd momîţa dă un chiot, parcă zece chiuieşte. — Spun elinii cum că eco vrăjitor e şi oracul, Zisă Manoil. Hai dară ca să iscodim ce veacul Şi destinul ne va-aduce. Să-ntrebăm dară pă rînd. Şi strigară cîte unul, zidul vorbele-ngînînd:
ZOE: Eco, cît mai este Pîn' s-aud aceste: Că numai poporul Este domnitorul Sîngur la putere ?
91
ECO: Ere, ere, ere, ere...
ZENATDA: Voi ajunge oare Ziua cea cu soare Cînd cel care minte Iară-mi va întinde Mîna cu perfumuri ?
ECO: Fumuri, fumuri, fumuri, fumuri.
LANGUEDOC: Eco, la voilî Ţara de halva. Voi rămîne oare Lîng-o soţioare în ţara prosperă ?
ECO: Speră, speră, speră, speră...
LEONIDAS: Cînd omul ferice,
Confirmînd pre Nietzsche, Va putea prin ştinţă Şi prin străduinţă Moartea s-o amîne ?
ECO: Mîne, mîne, mîne, mîne...
92
MANOIL: După ce-om da jos Tiranul fălos, Cine a domniei Şi a volniciei I-o gusta lichiorul ?
ECO: Chiorul, chiorul, chiorul, chiorul,
Să afundă căuzaşii pîn pădurile sîlhue,
Iazuri negre trec pă plute strînse-n ruginite cue,
Ape unde-afundă-aripa lilieci în plină zi;
Dîn bulboane iese fumuri sulfuroase, străvezii.
Anticii stejari au barbe dă licheni, dă vîsc şi iască,
Şerpi, năpîrce în crepuscul prind lucios să fojgăiască
Iară umbrele să-ntinde ca şi cioturi sîngerînde.
Coarne, colţi dă fildeş galbin ies dîn negure plăpînde,
Cîte-un şuier, cîte-un răget te îndeamnă să treci Styxul
Cum în „Cantafabuli" scoate (-n „Invocaţie") „Phoenix"-ul.
Trec cei cinci pă lîngă schituri cu anahoreţi schelete,
Prăbuşiţi în rase putrezi sub ciupearce şi burete,
Văd păianjenii cît palma ce aleargă ca să prinză
Paseri şi nu muşte: frînghii are ei în loc de pinză...
Şi deodat să face noapte, şi dodată iese luna
Rîdicînd în ceriu crace şi găteji; trozneşte-ntr-una,
Tot mînjindu-se dă sînge dă din nori ca dîn tifoane
Sîngerate, codrul negru; spaime reci, sudori broboane
Ii înghesui unii-ntr-alţii zavergiii şi-i opreşte,
Cînd o nălucire hîdă pre toţi cinci îi copleşeşte:
Dîn rîpa arsă dodat se varsă, Dodat se lasă duhori de iad
93

Fantasme iese în şiruri dese Ca priotese subt crăci de brad. Ceriul să-ntunecă, hîrcele lunecă Pă cai cu tunică, putrezi şi ei. Le iese coastele pîn piele, maţele Le-atîrnă, oasele să sparg de şei. Ies gărgăunii pe buza lunii Şi ca tăciunii stelele ard. Se casc mormintele şi osemintele S-adună sprintene subt hîd stindard. Zboară pîn aere îazmele-n vaere, Prind să se-ncaere feţi lepădaţi. Le ard căiţele, s-aprind troiţele, Iese noiţele pre unghii laţi. Codrii în clocote sună de hohote,
Balele-n horbote dă pricolici.
Cu tîrnăcoapele izbesc hîrtoapele
Şi tulbur apele trolii pitici.
Babele ţepene cu pîntec-pepene
Călări pe pieptene s-afundă-n nori.
Se iscă fulgere, pieloase ugere
Prind ca să sîngere, mijesc tumori.
Cerul de bube, munţii de hrube
Codrul de lupe e năpădit.
Ielele goale dau rotocoale
Strîmbe dîn şale, cu pept scobit.
Dodat o vînătă lună, o vînătă
Mînă, o vînătă hîrcă luci.
Cad mandragorele în somnuri, orele
Se-nţeapăn, horele rămîn pustii.
O vrăjitoare, o lipitoare
P-un ţap călare strigă „Sabbath" !
94


Se-ncordă iasmele, se screm fantasmele Şi lasă muntele desferecat. O grotă tulbure desface muntele Precum muierile cînd sunt în rut. Şoareci cu aripe, cîrtiţe umede, Bufniţe rîncede răsar din lut. „Intraţi!" le zbiară celor d-afară Cea vrăjitoară; cranii rînjind I-mping în peştere cu braţe veştede, I-azvîrl cu deştele în labirint.
Languedoc intră întîiul cu jungheru-n dinţi în grotă, Minunat de ţurţuri palizi atîrnaţi de sus horbotă, De gîngănii străvezie, care umblă fără ochi... Zoe şi cu Zenaida scuipă-n sînuri de diochi Şi pătrund şi ele-n stîncă; le urmează-Ampotrofagul Cu o faclă-n mîne, cari lumina firav meleagul, Iar la urmă e Manoli cufundat adînc în vis, Floarea-albastră căutînd-o ca şi blîndul Novalis. Ei pe calea-ntortocheată se afundă, pîn băltoace, Sub tavanele ce-n lacrimi pururi vraja şi-o desface, Ei coprmşi sunt ca de-un farmec, ca nişte copii ei cată Cum se-nfoaie flori de mină pe cărarea-ntortocheată. Vecinice, crescînd în beznă, pentru nici un ochiu, ele Licăresc acum la faclă în cristaluri şi dantele Doar o clipă,-apoi s-afundă iar în întuneric greu. Pentru cine e coloarea fragedului minereu ? Pentru cine turmalina, malachitul şi cleştarul Desfac ace străvezie, aurii ca chihlimbarul Ori pătrate, exagoane, prisme lucii, poliedre Fulgeră, clivează tainic, întregesc icosaedre ? Poate niciodată nime nu ar fi trecut pîn grotă.
95
Ş-atunci ce rost au, ivite dîn pereţi de teracotă,
Minunatele petale? Oame, cugetă la ele:
Tu la fel luceşti o clipă pre subt pulberea de stele
Ca apoi, întors în beznă, să te-afunzi în vecinicii.
Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii,
Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar,
Risipind atîta trudă şi splendoare în zădar.
Tot coboară colidorul, tot mai cald, mai cald să face
Dar pă-ncetul să lărgeşte şi-ntr-o sală se preface:
Are murii de oglinde negre, ce răsfrîng în ele
Candelabre daurite, licărind în mii de stele,
Căci subt prismele-i de cuarţuri se înalţ-un tron măreţ:
E cioplit dintr-un beriliu; lucrătura fără preţ
Lei închipuie cu oarbe pleoape contemplînd ceva
Ce e dincolo de lume; pe spătar de peruzea
Incrustat e-n vine d-aur şarpele ce coada-şi muşcă,
Iar pe perina cea roşă şade-o fee goală puşcă,
O fămeie ce nici gîndul nu cutează-a plăsmui.
Praxitel parcă cioplit-a şoldurile sidefii,
Iară părul străveziu e ca o apă de isvor
Ce îi curge-n valuri calde pre gingaşul sînişor,
Coperindu-l, desvălindu-l ca pre lună un halo.
Stînga între sîni ş-apasă iar în dreapta are glo —

J
s
CÎNTUL AL ŞAPTELEA
Microcosm şi macrocosmos • Este omul o jivină sau e zeilor asemeni ? • Dară sufer şi stejarii • Oasele încep a creşte • Gol era ca o statuă • HALUCINARIA • Cetate dăltuită în porfir • Cipassă, Manuele • Spune-mi ce e poesia • Un fantastic mehanism • De ce din umbră-mi ai fugit? • De ce nu-s singur şi nefericit? • Numit ţinut, grup simplu, falsă landă • E seară şi ninge-ndesat • M-am retras într-o peşteră • Deodată mi s-a făcut moarte • Floare-a lumilor, val verde
Rui dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine, Dar în fiecare lume îşi trimete el lumine, Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurori Oglindirea pă perete-a globului neperitori. Lumi în lumi, telescopate dîn mărunturi în înalturi, Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri Ale scoicii grea a minţii au în mijloc, mărgărint, Globul dă cristal dîn palma principesei Hyacint. Poate că scrisei „Levantul" doar să aflu globul ista
97

Ce cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista,
Ce-l simţise pă aproape Gongora şi Fulcanelli
Şi să află chiar în mijloc între-atomuri şi-ntre steli.
Poate că la rîndu-mi scris sunt, cu viaţa-mi, cu haloul
Ce în juru-mi este Lumea, de alt îns ce cată oul
Şi să-l afle nu putut-a într-o lume dă giganţi.
îl privesc cu fascinare ai luminelor amanţi.
Nainteaz-apoi Manoli şi-n amurgul care zbate
Voluptuos joc cu icoane şi cu şoapte tremurate,
Glăsuieşte:
— Zîna nopţei, adîncimii şi răcorii, Ce Moiră ne împinse să-ţi vedem subt pleoape sorii, Sorii negri ce în pepturi ne aprind un negru foc ? Iată-ne: Ampotrofagul, cavalerul Languedoc, Zenaida, sorioara-mi, Zoe, dama bărbătoasă, Toţi plecăm privirea noastră subt o vrajă ce ne-apasă. Noi cutreerăm Levantul, dîn ostroave în ostroave, Vînt nebun de libertate umflă vîntrele la nave Ce-n amurguri roz să-nfoaie ca petale dă sidef. Punem sînge, punem aur pă a zilelor gherghef. Dară însă noi ne temem să nu fie un capriţiu Al Istoriei (această damă cufundată-n viţiu) Visul nostru dă iubire între oameni, între semeni... Este omul o jivină sau e zeilor asemeni ? Poate revoluţiunea pentru care noi ne zbatem Ca să izbăvească neamul, să îl cureţe de paterni ? Sau e jertfă în zadariu, sîngerare fără rost ? Feea Hyacint dăschise cu blîndeţă al său rost: — Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe, Lumea în cristalul ista să sfîrşeşte şi începe, Iară eu dă orce murmur, d-orce dor departe sum.
98
Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista ? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni ? Oprimaţi sunt, umiliţi ? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi, Stele sufer cînd pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii cînd ameaza le ia locul, Suferă pămîntul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocîrjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întîi, şi-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcîiul de nebuni şi de mişei. Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!
Manoil păşi în faţa tronului cu scump desen, Ceilalţi şed în grup dă peatră ca burjuii lui Roden... Manoil luă dîn mîna cu brăţare de onixă Globu-n palmele-amîndouă şi-l privi cu pleoapa fixă Pîn-un foc de apă rece îi pătrunse-n braţ şi-n unghii; Carnea i se face steclă, îşi putea privi rărunchii
99
Scînteioşi ca vii smaralduri, oasele ca şi mărgeanul,
Cum vezi plopii-n faptul serii vîntul cînd dăschide geamul
Grota, zîna i să pare depărtată şi străină
Cum vezi lumea cînd ai ochii turburaţi dă atropină.
Dodat nu mai e nemica, numai trupu-i gol asvîrle
Vîlvătaie îngheţată, ca curentu-n jur dă gîrle,
Flăcări ce destramă carnea-n stropi de rouă ce scînteie
Pă scheletul ca pistilul fabuloasei orchidee
A Levantului. Dar, iată, oasele încep a creşte,
Pe scheletul mîinii aripi dă cleştar înmugureşte
Pîn-acoperă humerus, radius şi cubitus,
Şi dîn grotă ca dîn pîntec îşi croieşte drum în sus
Aripat gigant ce arde galben foc zvîrlind sub stele.
încrustat în stînca frunţei arde-un glob cu ape grele,
Universul ca o haină îi plesneşte-n cusături
Şi se taie-n putrezi laţe atîrnînd de-nchieturi...
Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe,
Pere limitele lumii îndărăt în două clipe,
Loc şi vreme bălmăjite-s ca în gure de copii,
Nefiinţă şi fiinţă-s rîncede glosolalii
Bălăcite, luate-n peptul notătorului pîn sine.
Să-mpăcau bune şi rele, întunerec şi lumine
Şi totuna e mic, mare, nesfîrşit şi mărginit...
Genia şi mai dăparte aripa şi-a desdoit.
El sbura dodat în toate părţile, şi în afară
Şi înuntru, pîn-ce totul fu împlut d-a sa povară,
Dă lumina-ntunecată a aripelor enorme...
Oul de cristal chilia unde treze ele dorm e.
Şi dodată oul crapă în trozniri d-apocalipsă
După cîte mii de ere ? Vremea este în eclipsă.
Iar Manole-apare iarăşi cum îl ştim. Ce-n ou trăit-a
100

Nici în gînd şi nici în vorbe nu-şi găseşte potrivita: Ochi ce se priveşte însuşi, poate aşa-o pală umbră Aş putea s-aştern pă filă, dîn esperienţa sumbră A trăitului cu sine, a muşcatului dîn totu-şi...
Manoil dăschide ochii: pîn la brîu el stă-ntre lotuşi
într-un iaz ce unda verde-i scînteiază străveziu.
Sori sunt trei în crucea boitei: galbin, frez, liliachiu,
întreite deci aruncă umbre toate ce se vede.
Manoil eşi pe malul tăului cu unda verde.
Gol era ca o statuă, ca dă marmur are peptul,
Plete scoase ca dîn daltă, ochii goi ca înţeleptul
Dă Omir sau Milton bietul sau al lui Ulysses tată.
Talpele-i păşiră goale pre cîmpia ce-i smălţată
Cu mii flori dă iod cu frunze dă safir şi peruzele,
Cupele de carne-atinge cu moi buze paseri grele
Ce-s jumate transparente şi jumate ca de plumb.
Şerpi cu creste de găină cîntă-n lanul de porumb.
Fauni nalţi de nici o palmă două flaute-au la gură
Nimfelor cu zeci de ţîţe să le dea şuierătură,
Iar la rîul cu dantură loc de punte triumfală
Ţine luna, o felie fragedă de portocală.
Toate curg, să schimbă toate pe măsură ce se-ncheagă:
Peştele devine soare, soarele devine fragă,
Umbra, iată, să desprinde de pămînt şi prinde sînge
Iar ce aruncasă umbră-n cioburi licurind să strînge,
Fiecare ciob crescîndu-i aripe dă libeluli...
Manoil înaintează pîntre moii glomeruli
Ai copacilor ce-ndată ei să schimbă în fămei.
Toate îl îmbie lîncezi, da-ntre pulpele de stei
101

Ele n-au nimic, doar peatră lustruită ca de ape: Cînd să-ntorc, pe două fese dăschid ele două pleoape. Şi dodat în aer luciu se ivi un curcubău Şi să-ncheagă slove limpezi atîrnate preste hău, Ce par cînd muiate-n ojă, cînd săpate în dantea. Preste tot ţinutul scrie-n arc:
C
I
N
U
L
R
A
H
A
Literile schimbă-ndată în mii stele colorate Şi-n beşice de săpunuri zugrăvite şi perlate Ce să sparg subt ghiara lungă miilor pterodactili, Numai H-ul mai remîne între nouri versatili, Dar şi el într-o beşică de săpun s-au prefăcut Ce s-apropie de mutul Manoil, întreţesut Cu bulboane de lumină roşie. Manole-atinge Cu un deget ca de peatră umeda, sclipinda minge Care are peisagiul desenat în semilună Pe o margine de tremur; ca un clopoţel răsună Bila, însă nu să sparge, ci-l coprinde pe erou Şi cu el să-nalţă-n aer: stă ca puiul viu în ou. Manoil privea pîn coaja străvezie-un peisagiu Ce cuprinde într-olaltă fandacsie şi miragiu, Unde norii au schelete, turlele au rochi de bal, Lunele au gene-albastre, încurcate, ca-n Nerval, Ale frunzelor aripe-s vene, ochii lor vitralii-s
102
Şoldul apelor domoale volutuos e ca-n Novalis, însuşi ceriul e un pîntec, soarele-i un ombilic, Subt pămîntul ca de sticlă sunt petale, ca în Tieck... Toate în anamorfoze stranii se resfrîng în bilă Şi apoi se inversează-n a eroului pupilă, Pe retină pune fire de colori ca pe gherghef Şi lichide colorate curg pîn nervii de sidef Pîn ajung prin centrul optic, unde să combină straniu Şi apoi să proiectează pă peretele de craniu Şi-astfel să încheagă visul, iar în sala uriaşă Şade-un singur spectatoriu, ce se zbate strîns în faşă, Paralitic doar privire, doar dorinţi, numai terori; Are-un singur ochiu-n frunte, şi aripe-n subţiori. Este tristul, veşnic singur, sufletul al meu ş-al tău.
Bila de cristal pogoară în uitare şi în hău.
E o vale străvezie chiar în centrul lumii estii, I-un ostrov ca de faianţă ferecat în scoici şi trestii Ş-are-n mijloc o cetate dăltuită în porfir. Elefanţi în două labe străjui scara de safir. Campanele cu-orologii ce arată alte ore Săgetează infinitul, lasă umbre incolore, Şi popoare de statue sunt suite pe zidiri: Nu-i niciuna maiestoasă, toate strigă în delir, Toate să sucesc dîn şolduri, mînele întind cu jale, Degete îşi frîng, se scutur, muşchii se-ncordez pe şale. Unele sunt prăbuşite p-a lor soclu şi suspin Altele să-mbrăţişează sus în ceriul opalin...
103

înaintea scării large să aşează bila lină
Şi plesneşte fără sgomot în lumină hialină,
Iar Manoli se îndreaptă şi păşeşte, gol, pe trepte.
Dăltuită-n corn şi-n aur balustrada pîn-la pept e,
Lespezile la picioru-i sunete încep să scoată,
Peşti cu voal în fiecare, tot căscînd dîn guri, înoată;
Toată scara se-nghioacă pîn-ajunge la intrare.
Manoil, deasupra, literi citi, reci, de chihlimbare:
„Dilecta sum cetate, quae Domnul o depinge, Omnipotintul acvil que svoală colo-n cel,
Sum oglindirea mundei, beleţea quae-şi întinge Radioase aque-n cerevel.
Un baciu sum, que boca ţi—1 pune, mortiferă, A soartei svînturoase, pe peplu-ţi şi pe vis,
Abis abdominabil que angelii proferă, Dar volutate în abis.
Nu circonda cetatea, ci passă, Manuele,
în templul que e-n tine quel mai profund ospel,
Risorge, interoagă şi cogită la stelle In tempul esta solenel.

înterogare pune, cetatea-ţi va respunde,
Turmentul din cervelu-ţi va resipi pe loc
Coragio, căci tu sîngur ştii, admirabil, unde Jace seraful ventriloc."
104

Sus, pă ultima lespede, Manoil pune-o-ntrebare Care parcă nu dîn sine se iscă, ci-n depărtare Ea obîrşia îşi află, nu în minte ci în sînge... „Domă tu urieşească, preste care statui plînge, Spune-mi, ce e poesia şi-ncotro o să se-ndrepte ? Profetesă fii, arată-mi duhurile înţelepte Ce-or împinge mai departe al visării dulce chin, împlinind făgăduinţa geniei dîn Bolintin!" Brusc, o statuă pogoară de pe pedestal în sbor, Deşi este dîn granituri, dar uşoară ca un nor, Iar pă cînd s-apropiază străvezie ea se face, De se vede pîn cristalu-i omoplaţi şi iliace. Mînă-n mînă ea se prinde cu poeticescul care Sta mărunt în poarta vastă.
— Nu căta în depărtare,
Manoil, răspuns zadarnic, vin-cu mine, mă urmează Pîn aceste colidoare ferestrite în turcoază, Pîn aceste sale lunge, măţărie minerală, Ce spre venitor te duce; pune iute talpa goală Pe dulci dalele dă marmuri care sună: lir-liu-gean. Iată-ntîia grotă largă, gigantescul filigean. Are-o boltă cu vitraiuri prinse-n ramele dă plumburi Pă podea ce-aruncă pete dă colori în zgrunţuri, ţumburi, Iar subt boltă un fantastic mehanism: e Poesia. Sunt pistoane lucitoare dă oţel, e şi Măria Ce îşi poartă pruncu-n mînuri, dar Iisus copilul are Ţeasta rasă şi-mpărţită în patraturi de coloare Şi dîn pelea ţestii-i iese electrozi; e şi un flutur Ce cu trompa suge-amanţii cocîrjaţi în aşternuturi; între axele cu came, pîrghii, biele şi şurube Doarme un bărbat cu sînuri, coperit dă plăgi şi bube, Ci dîn fiecare rană ese-un astru ce scîntee...
105
Lîngă un cazan cu aburi roboteşte o femee
De pămînt, dar îmbrăcată numa-n purpură şi gold
Ce-i răsare o cartelă perforată dă dîn şold
Iar o prizmă colorată între ochi reflectă sala.
Cea femee la maşina de cusut mişca pedala
Pînă fluturul dîn aripi da, şi—1 mîngîia Măria
Pă însinguratul, blîndul, torturatul prunc Messia.
— Manoile, noi aice sîntem chiar în ochiul minţii,
în adîncul dîn adîncul dîn adîncurile finţii,
Mehanismul cel poetic ce-i dîn pîrghii şi imagini
Are-n cellalt cap o peana ce-nnegreşte zeci de pagini
Care crezi că tu le cugeti, dară ele-s cugetate
Dînainte dă potopuri, dă fosili, dă coacervate,
Dînainte să răsară soarele, să dea vecia
Mugurii cari sunt aştrii, floarea ce e galaxia.
înşiraţi suntem pre aţa globului de cuarţ ce zace
în acestui mehanismu orbitoarele capace
Si-l hrăneşte cu misterul lumilor dîn lumi dîn lumi...
Mehanismul cel fantastic să perdea în nori şi brumi.
Să deschide-o poartă largă în o gleznă a Fecioarii. Manoil condus de nimfă străbătură sale varii Pîn-ajunseră într-una naltă, spartă-n diamant. E o sîngură statuă pe un pedestal gigant. Zeci şi zeci de stînjeni are de la talpe pînă-n frunte, Peplu-i strînge cu o mînă creţii cutelor mărunte. — Este primul dîn cei şapte corifei, şi cel mai tiner, Cel mai nobil dîn amanţii muselor şi zînei Vineri.
106

Oh, grăieşte-ne, statuă cu ochi negri şi cuminţi! Prinse viaţă-al poesiei şi al nopţei dulce prinţ:
„De ce din umbra-mi ai fugit ?
De ce n-auzi chemare-mi ? în crîngul vechi şi liniştit
Să vii o clipă baremi,
Şi lin al apei scînteiat
Să-ţi lunece pe pleoape-ţi. în tristul somnului regat
Intrarea să o capeţi.
Tu pleoapa ta o-nchide blînd Sub crengele-n murmure
S-auzi doar stele lunecînd Pe vîrfuri de pădure.
Şi feţei tale-ntoarse-n vis O zînă să-i răsaie,
Sub văl e chipul ei închis Şi pletele bălaie.
Uşor ca umbra a păşit P-a apelor oglindă
Şi-a-ntins a mîinii licărit De mînă să te prindă.
107
Dar ochiul ei cu gene lungi E rece cum e gheaţa.
Din creştet vălul i-l alungi Ca să-i descoperi faţa.
Şi inima-ţi îngheaţă-n piept Şi te îneacă plînsu-ţi:
Cu ochii goi se uită drept La tine, singur însuţi.
Şi te deştepţi apoi din somn In vuietul de ape...
O, vino iar, al umbrei domn, Aproape, mai aproape..."
Aşa mă ispitea odat
A codrilor mireasmă,
Ci inima mi-a sfîrtecat O turbure fantasmă.
De-atunci strein prin lume trec Cum peste mare luna,
Şi-mi vine-un gînd: să mă înec, In valuri, totdeauna.
Să zac sub apele pustii închis pe veci în raclă,
Vegheat de-o stea ce-o răsări Pe boltă, ca o faclă.
Fabulosul înger tace şi devine piatră iarăş.
— Să-l lăsăm închis în visu-i pre al codrilor tovarăş,
Şi păşeşte mai departe pîn aceste galerii
Ca pîn ţevele curbate unei mari distilerii
Unde tainica lucoare-a poesiei se prefiră
De poţi bea dîn cupe limpezi notele ce es dîn liră.
Iată, sala să lărgeşte şi se-nalţă iar o boltă.
Patru sunt aci statue urieşe; se desvoltă
Ici între pereţi de gheaţă arabescuri mii şi sute.
Prima statuă-i versatilă: acum bronz, acuma lut e,
Acum arde ca o torţă, acum e doar jărăgai.
Filtre face dîn veninuri, perle reci dîn mucigai:
De ce nu-s singur şi nefericit ?
Tu îţi făcuseşi din mine un schit
Săpat în hoitul meu, Părinte,
De-ţi înălţăm în piscuri crucile sfinte.
Cu tine ca un preot în altar,
Mă învăleam în cergi de har,
Singur pe stei, lîngă stele,
Aducîndu-ţi mulţumirea nefericirii mele.
Nu venea nimeni ca să bocească
La uşa cu scrisoare-mpărătească
Şi nimeni n-auzea ca să vie
Clopotul meu de pîslă, ceaţă şi hîrtie,
Iar mîna Născătoarei, cu zmaralde,
N-o năclăiau buzele calde
Ale niciunei femei de plugar.
Uscat îţi stăm la hotar,
Fără un mugur, făr-o ciocîrlie,
Fiindcă ştiam, Părinte, c-aşa îţi place Ţie.
109
Doamne, stihia nenvinsă a vieţii mele!
Eu am vîndut lumina ta de stele
Şi m-am ticăloşit:
Am minţit şi am tîlhărit.
Icoanele le-am stricat,
Care cu har le-ai fost încondeiat,
Am noroit cu cizmele stranele
Ce le luminaseră icoanele,
Am destrămat patrafirele
Să le zmulg odoarele şi safirele
Şi-am smuls cu jungherul boabe de mărgărint
Din gingiile de argint
Ale chivotului cu lucrătură.
Pe la chindii, iubita ta lepădătură
A dat drumul înuntru la o femee
Cu idoli în braţe, cu Baali şi cu Astartee
Venită din rîpe şi smîrcuri,
Sulemenită pe sfîrcuri,
Şi cu ea s-a încolăcit
Chiar în altarul tău preasfinţit.
De-acum schitul geme de flori,
De cintezoi cîntători,
De ceruri blajine.
Doamne, aruncă-ţi trăznetul peste mine!
Şi încremeni statua. Dară cea de lîngă sine, Rătăcită în epure, eptagoane şi lumine, Avînd Craii-n mîna dreaptă lucurind ca d-un halou Iar în stînga cu vădita climă Edgar Allan Poe,
110
Prinde viaţă, ş-ochiul verde în triunghi virgin deschisul La geamii încolăcite, turci pufoşi, prefiră visul Hialinului, prea tainic, visul Hogei Nastratin... Sărutare, preasmerite, ţie astăzi mă închin, Geometru-n zahăr candel! Dîn ostroavele Antile Şi dîn Isarlîk-mireasa au purces aceste file, Bune-ori rele. Ci grăieşte reci silabe coralii, Pre cînd eu zornesc daireaua şi îngîn: pa, vu, ga, di...
Numit ţinut, grup simplu, falsă landă La soarele pontifical întors. Plug străveziu în recea Helgolandă Văditului, tras cu compasul, tors
Retează emisfere, netezeşte Lunulele spre planul sterp, mai pur. Minune! Sfînta nu mai dogoreşte. Mareea Lunii creşte la Mercur.
Aici triumf ? în spirit, unic, plugul La valea divulgată s-a ciobit. Triumf revers, cum al planetei crugul, Recesie, dar rai şi nenuntit.
Se făcu în sloi de gheaţă străveziu cum e cleştarul Cel care rosti aceste, şi-a grăi deprins-au harul Altă statuă gigantă: e aproape un schelet înfăşat în cute rupte unei toge de finet.
111
Toate oasele dîn faţă în triunghiuri es pîn piele, Dîn mandibulă de-a dreptul ţepii barbei cresc rebele, Iară ochii... nu sunt ochii unui om ce au trăit. Este aura ftiziei preste chipul ascuţit, Este grea povara vieţii ce o simţi junghind în oase Cînd te clateni dimineaţa pe lungi stradele ploioase, Prăbuşit în tine însuţi şi-n noroaiele de-afară... Croncăne cu greu strigoiul melopeea solitară:
E seară şi ninge-ndesat. Zăpada-n zăpadă se lasă, Şi-abia mă mai mişc îngheţat, Şi-abia mai ştiu drumul spre casă.
E beznă. Un cîine-a lătrat. De-acum n-are rost să mai sper. Sprijinit de un stîlp, un soldat Şi-aprinde ţigarea, stingher.
E noapte şi ninge turbat Şi nu mai zăresc nici un drum... Cum viaţa-i un loc depărtat! Cum totu-i mai simplu de-acum!
Hohote satanici spală dala sălii-nmărmurite. — Manoile, mă urmează la al patrulea ermite, Ce stătu pînă acuma cu privirile-n pămînt. Are-n mîni o floare care-şi risipeşte cupa-n vînt,
112
Focul grelelor petale, fiindcă ea legat-au rod Şi un măr se-nfiripează-n palma blîndului rapsod Ce ascultă cum lumina lunii lunecă pe coajă Cum suspină-n somn sămînţa în mirabila ei vrajă Şi presimte rădăcina. Duhul prinse a grăi Iscînd umbre pe sticloase colonade viorii:
M-am retras într-o peşteră
Şi număr stelele căzătoare.
Dumnezeule, încotro ai plecat ?
Cerul e gol de tine,
Piatra e stearpă, greierii tac, iezerii s-au uscat
Ca nişte pleoape de bătrîni.
Morile lasă umbre de îngeri,
Umbre roşii fără nădejde.
Elohim, unde sîngeri ?
Cerbii din codrii romîneşti au pierdut
Pe cărări de velinţă coarne şi lacrimi.
Mi-e gura arsă.
De nu m-aş fi născut niciodată
Poate sufeream mai uşor lipsa ta,
Şi poate-aş fi iubit noaptea netulburată.
Dar aşa, la ce bun cocoşii cu penele,
Şi cum să săruţi miezul florii de mac ?
Mă zvîrcolesc ca şarpele în umbrele asfinţitului
Lîngă fîntînele ce desfac
Ochii pămîntului, mitului.
113
Şi cînd, cu părul plin de stele căzătoare
Mă adîncesc pe cărările somnului,
Elohim, tot pe tine te caut.
Atunci paşii tăi îi aud şi îi număr
Şi-mi pare
Că o lumină mare vine în peştera mea
Şi-o pasăre măiastră îmi adoarme pe umăr.
Bardul tace şi devine munte coperit de ierburi, Cu, pe pantele-nsorite, clopoţei şi fragi în herburi,
Iară angelul urmase:
— Ceştia patru, Manoil,
Sunt măiestrii poesiei vacului cel versatil, XX. Doar doi sunt încă, spre sfîrşit de secul, solii Ce la altă poesie au ivit dîn mări atolii Şi în alte lumi, năprasnici, cutezară ca să cadă Cum piraţii săr pă funii într-un galion şi—1 pradă. Vezi uşiţa ce să crapă-n glesna primului dîn sală ? Să pătrundem pă acolo în arterele dă smoală Ce se-ncurcă, se-ntretaie, suie trepte şi coboară, Acum parcă-i dimineaţă iar acum se face seară, Şi-enigmatice chimere în firide împietresc. Să bolteşte altă sală cu decorul gigantesc. Pe un pedestal stă singur, dăltuit în perlă mată, Un colos cu ochi albaştri şi cu buza sîngerată, Căutînd în jur de sine cam sfios şi rătăcit. Un pulovăr ca o zale preste peptu-i stă lipit. Viţele cărunte-i cade preste frunte. (Ah, bătrîne, Eu privii aceste pleoape şi strînsei aceste mîne, Şi vorbirăm împreună, dară nu te-am cunoscut. Drămuiam în poesia-ţi cît e aur şi cît lut, Făr-atunci a înţelege că de aur doar o vînă

114
Dacă-n munte să găseşte stins în peatra cea bătrînă, E tot muntele de aur şi minune e a lumii. Rău îmi pare de acestea, şi destul ruşine-acu mi-i) Haide, cu tărăgănată voce spunerea o-ncepe Unde în cuvînt se luptă a simţi şi a pricepe Ş-unde-a fi ca un balaur săgetat e de erînd. Sîngele gravid iveşte uluirea unui gînd:
Deodată mi s-a făcut moarte
cum altora somn li se face.
şi cum lor li se îngreunează ochii
aşa şi mie mi se îngreunează inima.
Atît inima îmi ajunge de grea
că o scap dintre coaste
cum aş scăpa-o dintre degete.
Şi chiar atunci vine îngerul. — Ce ai făcut, bă, cu inima ta ? Ce ai făcut cu inima ta ?
Aripile lui sunt ţurţuri de gheaţă.
în sprîncene are ţurţuri de gheaţă.
Mantia de pe umeri din ţurţuri de gheaţă-i ţesută.
— Ai dat-o la porci s-o mănînce
ai dat-o iepurilor să o roadă
ai dat-o la cîrtiţe să îşi sape în sîngele ei tunele.
Ai sîngele plin de cîrtiţe, bre,
nu vezi că ai sîngele plin de cîrtiţe ?
115
Stăteam în faţa lui cu coastele desfăcute
şi el tot lopăta din aripi de ţurţuri.
Lopăta, lopăta, pînă cînd
a izbit cu aripile luna
şi-a dat-o jos
şi-a călcat-o cu tălpile
pina cînd
a stricat soarele şi planetele
pînă cînd
a ruinat sentimentele.



— Nu, nu, i-am răspuns
fîlfîind şi eu din coastele desfăcute.
Dar deja el povîrnise cu aripa
şi zdrobise cu talpa toate cuvintele.




— E toamnă, a mai zis îngerul
lopătînd,
lopătînd...


Manoil lăsase capul mult pe spete ca să vază
Buzele scoţînd silabe dăltuite în turcoază,
Ce spărgîndu-se-n păreţii halei să prefac în praf.
Greu îl trage după sine palidul al său seraf.
— Aide, prinde-mă în braţă să zburăm dîn astă boltă
Pîn-la ultima-ncăpere mult înaltă, mult învoită,
Unde ultima statuă uriaşă-ţi va grăi.
116
Pe aceasta însă nu poţi tu nicicum a o privi. Căci nu-i dat să vază finţa pă acel ce-i dădu nume Şi-mpregiuru-i ca o mantă plăsmui un vac şi-o lume, De aceea îţi pun palma mea de peatră şi de vînt Preste pleoape; dar ascultă şi nu perde un cuvînt, Căci e ultimul poetic însemnat dîn vacul cari Va să vie, şi cu dînsul om ajunge la fruntarii. Mai încolo ce-o să fie, la-nceput dă nou mileniu, Nice Domnul o cunoaşte, nice înger, nice geniu. Uite, suntem la picioare statuei dă sticlă pură. Ci grăeşte, blînd prieten, hai, deschide a ta gură!
„Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare,
Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare,
Părînd piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat,
Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat,
O, Levant, în cari zefirul umflă-ai sei obraji de zeu,
Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu!
O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare,
Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare
Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sîn,
De cînd sunt deştept pe lume, de cînd ştiu că sunt romîn!
Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrămioare
Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare
Peste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpîni deplin,
Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn."
— Dar acesta-mi ştie gîndul! — Manoil uimit grăieşte, Insă dîn aripe genia lopătarea înteţeşte Şi se nalţă cu Manoli pîn-la bolta de azur
117
Ce se surpă numai ţăndări; ceriul negru, mort şi dur
E bătut în mii de stele. Pe ostrov cetatea scade
Cu statuile-i patetici pe cornişe şi arcade,
Pîn-un punt ajunge-n caos. Contopit cu Manoil,
Angelul fantastic sboară cu aripe de trotil
Şi în sine şi-n afară, în fiinţă şi-n abis,
Pîn realitatea vagă, pîn suprarealul vis,
De se regăseşte iară în mijloc de labirint,
Faţă-n faţă cu fantasta, minunata Hyacint.
Globul de cristal în palme, greu şi limpede, scînteie
Tot mai stins, iară lucirea-i luminează dalba fee
Şi pe răzvrătiţi, ce-n sine se strînsese năpristan,
Zoe şi Ampotrofagul, Zenaida şi Briliant.
Se cutremură Manoli, ca dîn vis ori ca dîn moarte,
Globul făr-o vorbă-ntinde zînei tainicelor arte
A Visării, Nemuririi. I se-nchină şi-apoi pleacă,
Pîntre geme şi cristaluri se silesc cu toţi să treacă
Şi să vază iar lumina. Cînd subt poala stîncii ies,
Se făcuse dimineaţă şi pre dealuri, şi pre şes,
Iară marea împregiururi focuri albe şi albastre
Mesteca, reci flori dă spumă-n miriadele de glastre.
Două săptămîni rămas-au zavergiii în ostrovul Ce în formă e de buche, să-şi mai ogoie istovul Şi să coase cu mătasă sfîşiatul zepelin. Roate dau în golf albastru aripioare de rechin.


CÎNTUL AL OPTULEA
Estimp grelele barcaze • O, listopiraţi • Turcii crunţi cu iatagane • Toţi cu aripe dă îngeri • Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin • Mînia strică omenia • Măgariul şi negustorul • Sunt ţigani! • Aide-n şatră, împărate • Cortul lui vătaf e mare • Oh, copile, eşti Zotalis! • Spovedanie să-ţi fac • Dado, află că spre ştinţă m-aplecai • Vis avut-am • Acolo căşile-s dă friptură • Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată • Uf, s-a dus şi cîntul ista
Estimp grelele barcaze, fiindcă are-n cală scule îndesate-n cuferi putrezi, dă la jefuiri destule A piraţilor, ş-urmează calea lor pîntre scrumbii Ce din valuri scot întruna capunle simlii. Cu ei umblă laolaltă şi arşice joc cu hoţii Pă frecate punţi dă scînduri, palicarii, sanchiloţii Zenaidii, care vieaţa pentru patrie ş-ar da. I-un parfum în tot Levantul dă pastrama trufanda... Pe catart un mus lunetul îndreptează-n patru vînturi Da nu vede cît e zarea nice barce, nici pămînturi: Vecinica, albastra mare să întinde-n pat dă spumă
119

Ca o blondă hetairă bucălată şi huidumă Ce lui Rubens vreodată într-un vis a năzărit. Bocăne pă bocaporturi chir Iaurta,-apelpisit. împregiurul lui piraţii tot să caţără pă funii, Lustruieşte ţevi dă flinte, numără în sbor lăstunii Şi socoate icusarii ce dîn punge îi produc Ori icoane pupă lînced şi lui sfîntul Nepomuk îşi destăinuie păcatul: că o dată au minţit. Vrunul face pe soitarul şi în curvă s-a-nţolit: Uite-l cum mai mişcă şele, şi cum roate dă cu dosul Pă cînd muzichie face cu un tumbelechi fălosul Lambros; şi să trece zile, nopţi cu stele ce lumin Pîn-să vază iar pribegii vreun ţărmure strein.
E-n amurg. Pe deal bulgarul
îşi conduce telecarul.
Cînd deodată boulenii şi-i struneşte cu un hăis,
Cu un ţol acoper iute crumpi, făsui şi părădăis,
Că la ţărm au tras caicuri şi cobor dîn ele hoţi.
Roşcovanul dă Iaurta-i mînă pă iscarioţi
în o ceată desmăţată pîn porumb, pîn arături
Pîn-ajung şi mîn la poala unei falnice păduri.
Acolo întinde corturi, beau, înfulecă şi cînt,
Roată se adun şi-nfige cu bricegele-n pămînt.
Focuri-focuri cresc spre stele, stele nalte, necorupte
Cari nu ştie dă vreo pohtă, nici de patemi, nici de lupte
Ori de finţele minusculi cari oameni să numesc
Şi trăieşte cu sperare subt azur dumnezeiesc.
O, listopiraţi ce-n focuri frigeţi halcile de slană
Şi vă picură untura colo-n pept, preste icoană,
Cînd veţi înălţa privirea cătră stele, cînd vun gînd
120
Va ivi în ţeasta voastră, ce-i cu botul în pămînt Precum oaia totdauna, cînd vă va veni de sus Luminarea că şi vouă v-a jertfit cîndva Iisus ? Acum doarme simoria, cari pre unde-au băut vinul Acum sforăie şi-mi tulbur horăind alexandrinul Cel la care cu credinţă ciocănesc d-atîta timp Năzuind şi eu o strană în Parnas sau în Olimp. Cum p-un ţărmure tîmplarii raşchetează cherestele, Le-ncleiază-n clei dă oase, le văpseşte cu văpsele Şi le bate-n cuie lunge să închipuie-un barcaz Ce-i proptit cu stîlpi de cedru într-un peş, şi dat cu gaz, De e gata pe trei sferturi, da tot coaste se mai văd, Aşa-mi fac şi eu poema, tot cetesc şi tot revăd, îndes cîlţi în crăpăture, topesc smoală în cazane, Dau la găuri cu burghie, mai cioplesc la cabestane, Ca odată-mpinsă-n mare strop de apă să nu ia. Criticos, ce-n veci în mînuri ai satîr şi ai nuia, Judecă aceste toate, tu ce poate-ai vrut să fii Auctore fără moarte, înălţat în bagdadii, însă nu putuşi nici barce dă hîrtie, pergamint, Să aşezi pă apa rece-a Inspirării, dă argint. De-njura-vei epopeea-mi, tu pre tine te înjuri.
Noaptea turmele dă stele tot le mînă împrejuri. Dorm piraţii, palicarii dorm aşişderi, în sileaf Mîngîind cocoşul armei, punguliţele cu praf Şi grăunţe mici dă aur, şi visînd cu zîmbet reu Să îl tragă jos dă barbe pă tiran, samoderseu. Ei nu ştie că la numai două sute stînjeni doarme Infanteria turcească, cruzi nizami ticsiţi dă arme Ce trimişi au fost dă Paşa dîn Vidin să-i prinză vii
121
Ca să-i nalte sus în ţepe pe ai mîndrei Eterii Slujitori pînă la moarte. Doarme streje pă mazdrace, Acîngii pă şei dă iepe şi neferi pă bulumace. Hurii rumene visează a lui Mahomed pramatii, Ba şi băietani molatici (mai departe vezi Istrati). Turcii! cari decît ciuma, buba-rea şi deşelarea Mai temuţi sunt, cari-n sate îarna-ncep cu spintecarea Pruncilor, şi şomoioage vîră-aprinse pîn bordeie Şi preasfintele beserici ei le schimbă în moschee, Turcii crunţi cu iatagane, turcii cari porcul, vinul Nu le sufer, cum nu sufer tot ce bucură creştinul. Cu şalvari şi cu cealmale, cu ciubuc şi cu peşcheş Ei Valahia schimbat-au într-un soi dă Bangladeş. Mor copilele romîne în haremele spurcate, Doar scheleturi vezi pe cîmpuri de imparicopitate, Pre cînd vodă mulge ţeara ca să-ndestule seraiul, Caşcavaluri, miere, turme mînă-n caravanseraiul Cel hulpav, ce niciodată nu se satură-ndestul. Oh, sărmană ţeara noastră, mai ai roade în patul ? Mai ai sînge în rumînii care vecinie roboteşte ? Poate că şi acest sînge vrun vecin ţi-l priimeşte, Vinde-l iute şi p-acesta. Oh, ajuns-ai la ceas greu!
Preste amîndouă taberi umbra şi-a întins Morfeu. Insă ochiu-nchis afară al oricărui ianicer Cum şi-al grecilor eroici cari desrobire cer Să deşteaptă înăuntru şi se vede orce ins Treaz, gătit de bătălie, cu sileaful roş încins Şi-n sileaf jungher, pistoale, pulbere în corn de vită Cu argint bătut, şi trusă ce cu alb este văpsită Care cruce-on semilună roşie pre ea e pusă.
122
Toţi cu aripe dă îngeri păturite strîns în husă.
Primii turcii să desprinde dă dîn corpuri toropite,
Port de sangulie mantii licărind ca şi pirite,
Fulgere le joc pre săbii care parcă lune sînt.
însă mulţi, grei de halvale, pică iarăşi la pămînt.
Să înalţă şi Iaurta, care şese aripi are
Ce cu perle presărate-s. El dă glas de adunare.
Hoţii aripaţi se-nalţă, hoardă capie, în sbor,
Le ning fulgii ca la gîşte, preste luncă gros covor.
Care cum voia să-njure să oprea blestemu-n gîturi
Şi „Osana!" todeauna le ieşea greoi dîn rituri...
Oştile-ntîlnesc la mijloc, pe deasupra unui sat
De bulgari ce cu găine deodată s-au culcat,
însă-i trage-afară larmă care vine dîn înalturi.
Ies ţeranii-n cămeşoaie, privesc ceriul dă smalţuri,
Cruce-şi fac şi scuipă-n sînuri, căci arhangheli ei zăresc
Cum în ceriu, pîntre stele, să împung, să miruiesc.
Fulgi pe sat încep a ninge, cîte-un înger cade-n troacă
Or în vrun smochin cu frupte ce sunt gata să se coacă
Şi se sbate-acolo-n sînge, cu un umăr retezat.
Că necredincioşi sunt unii şi buni alţii au aflat
După truse medicale ce le poartă-n cingători
Străveziii, adormiţii, avîntaţii zburători.
Cînd vreun căzut o cruce roşie pe trusă poartă
îl ridic dîn glod sătenii şi îi leg aripa moartă,
Dar de vede semiluna ei se face foc şi jar:
Cu topoare şi cu coase spintecă pre işlicar.
Lupta ţine noaptea toată, biruinţa se înclină
Ca un talger de balanţă cînd spre liota creştină,
Cînd spre cei cari la Mecca pre un covoraş fac tumbe,
Vin pompierii dîn comună cu sacale şi tulumbe
Ca să stingă vîlvătaie ce în sat au isbucnit
123
Dă la trosnet de sîneţe, de l-a spangelor sclipit.
Doar cînd zorii ca o geană dă lumină să arată
Preste sat, păgînătatea e ca pleava vînturată,
Şi să-ntorc cu biruinţă duhurile-n trupul lor
Ce le caut pre sub mese, lîngă bute şi ulcior.
Cînd se scol, nu ştiu nemică, numai unii-i doare-n coastă
Alţii şchioapăt, alţii-n cefe o durere mai adastă
Ca cînd ţeasta retezată au avut-o oarecînd.
Ei se scol şi pîntre roşii şi ardei păşesc cîntînd.
însă nici un ceas nu merse şi-nainte cu mirare
Ei zăresc întăriture, corturele lucitoare
Da' p-a taberei drumeaguri nici ţipenie, pustiu.
Cînd intrară pîntre corturi dă mătasă şi pambriu
Ei înmărmuresc: mormane leşuri zace preste tot.
Doar un hoge cam spînatec viu dă subt un ţol mi-l scot.
— Ce-i aicea, bre ? răsteşte vorba cătră el Iaurta.
— O, mărite,-ţi spui îndată, numai nu mă lua cu hurta, Ceşti ce vezi muri aznoapte ca pîntr-o minune-n somn, Cari cred că mîniat-au pre Allah, al nostru domn.
— Dară tu ? Mai breaz eşti oare ?
— Numai nu te-nfuria, O, tu soare al pustiei, eu băut-am o cahvea Şi nicicum s-adorm putut-am orişicît m-am cioşmolit... Că Allah nicicînd nu bate pre acela ce-a postit Şi-a cinstit mereu Coranul, fie numele lui sfînt! Şi o temenea făcut-au turcul pînă la pămînt.
— Cîine! mai rosti piratul, mutra ai de muezin.
— Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin, Ce şi eu pe lumea asta vieţuiesc prea umilit
Dîn cimilituri şi snoave ce cu mintea am brodit, Şi de-ngădui eu ţi-oi spune la ciubuc şi la cahvea Cîte o istorioară. Numai nu te mînia!
124
Că, vorba ăluia, Mînia strică omenia
Şi
S-a supărat ca văcarul pe sat
dar tu
Stai strîmb şi judecă drept şi nu face ca ţiganul care
Cînd s-a văzut împărat
întîi pe tată-său l-a spînzurat ca să zică lumea că
După ce că-i prost, mai face şi-n cărare. Că, să ştie,
Prostul pînă nu-i fudul
Parcă nu e prost destul fiindcă, să mă ierte cinstiţii domniei tale ortaci,
Spune-mi cu cine te însoţeşti
Ca să-ţi spun cine eşti
şi
Cine intră-n rînd cu boii iese cu coarne
dar, ce să fac şi eu ?
Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea,
că
si
Mai aproape dinţii Decît părinţii
Decît cu înţeleptul în smoală
Mai bine cu nebunul în ceruri. Deci, preaiubiţilor, fac şi eu ca ăla:
Lasă-mă sub pat, lasă-mă în pat şi vă cer să-mi cruţaţi viaţa, ca să nu vă căineze lumea că
Din beţie te mai trezeşti,
Dar din prostie niciodată.
125
Sta înmărmuriţi piraţii de atîta-nţelepciune. Se-nchină adînc Iaurta-n faţa lui ca la minune Şi-i grăi:
— O, Nastratine, fericită-ţi este muma Şi relighia în cari tu deprins-ai paideuma. Ci ia spune, ca să aflu în adîncuri al tău cuget, Ce sîmţeşte corăberul în a valurilor muget Cînd i se strică barcazul şi să duce în afund ? Fără d-a intra în apă, nu e umed pă la fund ? Ce sîmţeşti cînd iataganul îl rotesc ca un vultan Preste ţeasta smochinită congiurată cu turban ? Oare poate-nţelepciunea să se puie cu puterea ? Au nu tace orice minte cînd tiranu-şi spune vrerea ? Au mai este dignitate într-un suflet asuprit ? — Vrednice Iaurta, lasă a-ţi răspunde umilit. Mulţi pre astăzi sunt stăpînii, sunt puţini stăpîni pre mîine E umil cugetătorul şi abea mănîncă pîine, Gîndul lui însă coprinde lumea toată-n lung şi-n lat. Fila tu întoarce-n carte, şi vezi regele plecat Şi alt rege p-altă filă, ce să crede şi el mare Dar curînd să înglodează în blestem sau în uitare, Precînd înţeleptul este pretutindenea în buchii Fiindcă el au scris ceaslovul, cu trudire, pe genuchi-i. Brav Iaurta, am a-ţi spune o istorie cu tîlc Dacă tu şi palicarii veţi tăcea cu toţii mîlc (Ceea ce şi eu, smeritul, îmi implor auditorul):
MĂGARIUL ŞI NEGUSTORUL
Un negustor oarecînd, Pe la daraveri mergînd, A ajuns la Ţarigrad
126
Unde casa n-are gard Ci doar zid, împărăteşte, Cine vede se uimeşte. Acolo cînd a ajuns Şi bocceaua jos şi-a pus, Un agă-ndat a venit Şi pe loc l-a probozit:
— Desaga, tu, obraz gros, Căci ai lăsat-o pe jos ? Nu vezi ce scrie aci ?
(Şi începe a ceti:) „Vericare dîn negustori Ce vine în tîrguşori La agă-ndat a păşi Se cuvine, ş-a cerşi Cu osîrdie şi grabă Loc în piaţă la tarabă." Auzit-ai, cap de cîine ? Nu meriţi să mănînci pîine. Negustoriul auzind îi dădu răspuns zicînd:
— Dar eu graiul cel turcesc Nicicum nu poci să cetesc, Orşicît m-aş strădui Literile-a desluşi.
Aga nimic ascultînd, Pre limba lui înjurînd, îl tîrî pe negustor Pînă la judecător. Acesta se nimeri iar Ca să fie un măgar Ce în jilţ cu fală sta
127
Şi urechile mişca.
— Care-i pricina ? întreabă Iară aga-i spune-n grabă.
— Aşa! Pricepui îndată. Ce ai de spus, barbă lată ? Negustoriul, cam mirat De judele urechiat, Totuşi se plecă umil
Şi-a răspuns ca un copil Cum că literi el n-a şti Nicidecum a le ceti Şi bocceaua jos să-şi puie Nu ştiu că voie nu e.
— Pricepui şi zisa ta. Hei, Iusuf şi Mustafa! Voi îndată să-l luaţi
Şi cincizeci beţe să-i daţi Că a pus desaga jos. încă cincizeci cu folos Că nu ştie a ceti Literile-a desluşi. Fiindcă e necredincios încă zece-i daţi la dos. Văzînd aşa judecată, Negustoriul strigă-ndată:
— Ian' ascultă măi, măgare, Te văzuşi mare şi tare ? Mergi mai bine pe tarla Ca să strigi: i-ha, i-ha! Unui urecheat ca tine
Nu îi şade-aicea bine. Ce să vezi ? Atuncea aga
128
De la brîu îşi scoase spaga Pe măgar de-l dete-afară Cu cuvinte de ocară. Apoi sub musteţi rîzînd Spre negustor zise blînd: — Cer iertare, efendi, C-am vrut aşa a glumi. Dar să ştii că de-ascultai Şi judeţul respectai Mîncai, fără înconjur, Toate beţele la cur, Că cine se tot înclină La orişicare jivină, Merită să-l canonească Si cu bete să-l cinstească.
Şi tot astfel mult mintosul Nastratin grăi în pilde, Conjurat de lefegiii puşi pe căprarii şi ghilde, Pînă seara îşi desface trandafilii preste cîmp. Unul se scobeşte-n nară, altu-şi freacă guşa tîmp, Dară-n fiecare creier cugetarea-şi face loc Şi sîmţirea se aprinde. Nu e omul dobitoc, Doar să tragă aghioase şi să umple-ntr-una maţul, Ci un adamant subt ţeasta cît de groasă e nesaţul De a ştire, a pricepe toate cîte sunt subt stele. Iată, noaptea se aprinde, ceriu-i plin de asfodele, Două lune sunt subt norii ca marame argintie: Una galbină dasupra, alta-n zare pe geamie, Iatagan ce-n orice suflet un balaur a ucis — E balaurul Tu însuţi năzărit în somn şi vis... Cetitor sau cetitoare (vîj bătrîn sau domnişoară)
129
Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag, A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cît mi-eşti de drag! Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă Ce ţi-am pus-o între mînuri, domnişor sau copilită, Dă ce lupt s-o-nchei, cînd poate nu-i decît o nălucire: Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva. Mă silesc să sap un templu în o stîncă de halva, Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă, Gingaşo, şi ia din carte numai cît e pentru tine.
Dimineaţa-i străvezie ca şi mierea de albine. Se scol iute palicarii şi să-nşiruie pe drum, Blestemînd sandala cari nu să-ncalţă nicidecum Şi să-ncongiurînd cu brîul ce e lung de zece coţi. O iau cîş pîntre porumburi cătrăniţii sanchiloţi. Cătră prînz doar ce aude ciocăneli pre nicovală, Rînchezat de mînză, chiot, suduit şi lălăială Şi văd fumuri ce subt soare suie drept ca nişte funii.
— Sunt ţigani! cu îngrijare mîni la punge duce unii, Dară cei mai mulţi rînjeşte, că gîndeşte la ţigance Cari crupa arămie tot suceşte, Rade, Stance
Fuste creţe şi subt fuste doar ruşinea gol-goluţă.
— Aide ca să dăm o raită pă la şatră olecuţă Glăsui Iaurta luîndu-şi de pe peptu-i un păduche Şi strivindu-l cu murdare ale unghielor muche, Poate om găsi acolo nişte urdă, mămăligă... Să-ntrebăm de bulibaşa, care la ţigani e rigă.
Şi pătrunsă palicarii în o vale toată verde
130
Da o pîclă e de fumuri pă dasupra, ce se perde
în nori albi pă ceriu galbin ca zărit pîn chihlimbar.
Dă dăparte îi zăreşte un covaci, un corturar.
Şatra n-o descriu, să ştie dîn citit ori amintire:
Dancii goi, ţigănci cu sînuri tuciurii pîn coviltire
Etc. Avu-ntr-o vreme şi la noi ţiganii voga
în regia lui Loteanu (muzica, Evgheni Doga).
La zărirea cruntei oaste cu junghere în sileaf
La pămînt căzu ţiganii tăvălindu-se pîn praf,
Se olicăie, -şi trag palme şi îşi smulg în capuri perii,
Ba mai trage cîte una şi pe spetele muierii
De se cletin zloţii-n coade cari unse sunt cu seu.
— Ghiorghios, tu ştii vorbirea a poporului romeu, Fii tălmaci. Ce zice gloata tăvălită în noroi ?
— Ei să bat cu pumnii-n peptun: „Haolio, nu suntem noi! Cruţă-ne, pupa-ţi-aş talpa, nu ne omorî pă toţi
Că ţ-om face linguri bune şi tălpicile la roţi!"
— Zi-le să să scoale-ndată, că eu nici un rău le-oi face De or vrea a ne citire pe nemica în ghioace,
Dar de-o pune unul mîna în chimir, îi sui în ţepe. Şi întreabă de au lapte de la ugere de iepe Şi de ştie cevaşi danturi să ne bucure la ochi. Să ridic zlătarii-ndată, nu le fie de diochi, Lălăind în timp ce unii în covate bate tactul:
— Aide-n şatră, împărate, of, pupa-ţi-l-aş pe tac-tu, Aide, şi-o să vezi ţiganii dacă ştiu a priimi!
Strig ţigance între buze cu Hulele coralii. Două-trei pă fiecare dîn voinici îi ia dă braţ Ce la ţîţele boite să holbează cu nesaţ, Are şiruri dă mărgele: scoici văpsite şi turcoaz Acăţate după gîturi şi bujori au în obraz. Şi la bulibaşa-i duce tot cîntînd dîn guri aşa: Giagardea gardeaua, giani no mura!
131




• Cortul lui vătaf e mare şi vărgat, de bogasiu, Căptuşit cu cel mai moale şi mai fin calemcheriu Un ţigan cu pept de taur la intrare-i c-un baros Toţi se potolesc şi-aşteaptă cu privirile în jos.    n „ >r Cum în ziorii primăverii iese iar măritul soare  f;j r ,„ Punînd buze rumenele pre căpşor de florioare, ,, ur Cum o vorbă de amoriu dîntr-o inimă-a ieşit,   ; ,.{ ,,' Aşa iese şi vătaful de din cortu-i, oţărit.            r   / •
Subt biniş pînă la talpe e-n cămaşă cu fulie,        i Scumpi ceacşiri lila cu ape poartă el cu fudulie v i i Iar pe cap, ce-i ras ca-n palmă, fes cochet de marţeiin,, După nasu-i ca de uliu toate damele suspin.!    K.    <, i Orişicare deget are cîte două-trei inele,        i   u <    r> Diamanturi în ureche îi luceşte, lungi oţele „>-> La chimir stau fioroase, cu prăselele de os      ,j   j Şi pistoale înflorate, cu cocoaşele în jos.       ■  ■■ Poate te aştepţi să-i fie tare tuciurie faţa.           *,„
Te înşeli: obrazu-n lapte parcă-şi spală, dimineaţa, Şi pe umeri de obraze parcă-şi dă cu suliman. Arde subt sprîncene dese ochii ageri de vultan. Doar o pată-n patru colţuri pe obraz, lîngă cercel Ca o stea întunecată însemnă pre tinerel. Ochiul singur ce-i rămase îl holbează pînă-i iese Ca la melci dîn cap Iaurta, bîţîind dîn craci şi fese:
— Nu să poate! Treaz sunt oare ? Ia împunge-mă puţin ?h Cu cuţitul, Spiridoane! Mai încet, tîlhar hain!
Oh, deştept sunt! Oh, copile, eşti Zotalis! Tu să fii ?
— Dado! strigă şi vătaful şi să-mpiedică-n frînghii Vrînd să se arunce-n grabă drept la peptul lui Iaurta Ce păros să tot umflase pînă îi pleznise scurta. Minunaţi de-aşa tîmplare ce găseşti doar în romanţuri Palicarii cu zlătarii se porniră-n chiu şi danturi
Pînă seara îi închise în ghiocul de cleştar. | .Kukvm'v,





132
— Scumpul meu cocon Zotalis, şopti grecul temerar
Cum şedeau pe perne grele la cahvea şi mezelic
Pre cînd trupeşe ţigance juca foarte dîn buric,
Drag copil, venit-a ceasul spovedanie să-ţi fac:
Da, ucis-am prunci în leagăn, da, băut-am basamac,
Scufundat-am la barcaze, gologani să ai atîţea,
Şi icoane aruncat-am cocinilor, cu tărîţea.
Toate sculele dă aur încrustate-n mărgărinturi,
Vase canelate, fine, dă onixă şi arginturi,
Patrafire cari scene dîn Scriptură reprezint
Petre scumpe, berlianturi, mirodenii, hyacint,
Sclave tinere, fecioare, doar de unsprezece ai
Ce-n zăbrele au să steie la vrun pase în sărai,
Mirt, cahvea dă Mocca, verde, auriu tutun dă pipă
Stampe lubrice dă care japonejii face-n pripă,
Da' ce ştofă inglesească, da' ce ceaiuri de Chitai —
Toate, toate aste-odoare pentru cari prad şi tai
Iute-s prefăcute-n lire şi în grele guinee
Să te ţie-n facultate, Englitera să îţi deie
Tot ce eu, preaticălosul, nu avut-am nicidecum,
Că nu ştiu nici Tatăl Nostru, doar să-nec şi să sugrum.
Şi ce văz? în loc tu mintea să-ţi căzneşti cu ştinţe varii
Şi cu vorbe-ncolăcite să sclipeşti în seminarii
De să strici în tot Levantul gloria lui Cacavelas,
înhăitatu-te-ai cu ăştia cari toată ziua lela-s,
Egipţienii, faraonii, balaoacheşii-n dezmăţ.
Aşa plată-mi dai tu mie, care pururi te răsfăţ ?
— Dado, află că spre ştinţă m-aplecai şi-o găsii fadă.
Ea nicicum nu te învaţă ce să faci în tîrg, pre stradă,
Filosofii-acolo spune că nemica nu esistă,
Doftorii pre latineşte bîjbîiesc în carnea tristă,
Darvin, tata Darvin zice că ne tragem dîn gorili,
133
Gheometrii scrie cercuri, cînd pe stradă vezi umili Cerşitori ce nici veşminte au şi nici ce pune-n gură Vezi familii muncitoare năclăite-n beutură Iar de cîţi în lume afli nedreptate preste tot: Naţiunile în lanţuri şi în vîrv cîte-un despot. Sclavii lumii estii, ce-are ei a face cu tabele Unde sinusuri, cosinus sunt puzderii ca şi stele, De precesie ce ştie ? Periheliu, echinox Nu le-aduce mămăliga. Iată cruntul paradox Lumii ăsteia. De-aceea detei foc bucoavnei vane Şi pre urmele lui Bairon o luai, în caravane Dă creştini ce merg alături pînă la Ierusalim. Intîlnii pe drum o şatră, şi ca în Şir Haşirim Dragă îmi pică o jună mai nurlie decît luna Şi cu sînii pui de ciută gemănaţi întotdeauna, îmi legai pe cap năframa şi-uite, mă făcui ţîgan, Că acilea viaţa este fericită, de vultan.
— Bun, ţîgan, dar bulibaşe cum ajuns-ai ? Nu-nţăleg.
— O, pîn viclenie, dado, că sunt fiul tău întreg! Cătră zori, acu vo lună, săr dîn pae şi fac larmă De să scoală toţi zlătarii ca la goarnă în cazarmă Şi mă-nconjur. „Vis avut-am, dă ahela ce-i trimis Dă dîn cer dă Dumnezelea. Să nu-mi spuneţi Zotalis Şi să nu mai hiu pă lume dă nu e adevărat!"
(însă eu numai minciune şi gogoşi le-am îndrugat.)
„Ascultaţi lăieşi la mine, să făcea că-s treaz cumvaşi
Cînd tot ceriul să deschise şi văzui un îngeraş
Ce mi se propti nainte-mi cum vă văz şi cum mă vezi.
Şedea cu talpele goale pă cîmp, între căcărezi.
„Zieu, trimes sunt dă Sînpetrea să te-apuc dă chică-ndată
Şi dîn nori să-ţi pui nainte hastă lume minunată
Să-ţ alegi o ţărişoară unde şatra să ţi-o mîi
134
Şi de vrei, cu toţi grămadă,-n veci acolo să remîi!" Terminînd dă zise aheste, el mă-nşfacă şi mă duce Tocma sus în bagdadie, în a cerurilor cruce Dă-l văzui purtîndu-şi bîrna în spinare pă Hristos Şi pă Iosif cu Măria cum şedea şi juca stos. Pă un nour Sfîntul Petrea joacă-arşice pe un ban Şi, fiind giolar dă seamă, bagă ichiul în armean. Gios privind văzui a lumei blagă multă, avuţie In Nepal maharajahii Ramayana o renvie, Elefanţii poartă săbii pre lungi colţii de morfil; Ţarul nalţă bolţi sucite; la Paris, la Bal-Mabil Vezi pre juni în lupanare de cinismu şi de lene; în Holandia lalele sunt păscute de joiene Ce abia tîrăsc burdufe ugerele între pulpi; Scoţianul cu genuche goale fuge după vulpi Pîn pădure, cu ogarii, răsunînd adînc dîn goarnă; Lumea Nouă jad şi aur preste lusitani răstoarnă. Da' mai mîndră decît toate ţerile dîn hastă sferă E Valahia ferice, e Valahia prosperă:
Acolo căşile-s dă friptură
Cu uşe dă telemea o bucată,
Iazurile dă mujdei şi dă saramură Şi dă sarmale malurile roată.
Zieu! Uitîndu-te la toate-aheste
îţi pare cum c-ar hi doar poveste.
Cum Briareu cu o sută dă mîne
Măcelarii coaste retează, Jupoi şoriciul, despic căpăţîne
135
Dă dîn ziori pînă cînd să-nserează, Dă Paşte mielul nu lipseşte nicicui, Nici dă Crăciun godac cu gutui.
Cahveaua cură pă la cişmele,
Dă care vrei, solubilă, naturelă,
Locomotivele au dă fagure biele Şi dă ghiudem manivelă.
Uliţile tîrgurilor toate
Cu caş afumat sunt pavate.
Tramvaele umblă pă doi cîrnăciori Şi se prind de fir cu spaghete
Pruncii de Sîn'Niculae în zori Toblerone găsesc în ghete,
Portucale, smochine şi gref
Banane şi orce mai au chef.
Vinul spumegă pîn canale, în stradă, Dă vutcă sunt lacuri întinse
Coniacuri franţozeşti dîn ogradă Scoţi, dîn fîntîni necoprinse.
Doar un lucru stîrneşte uimirea:
Nu e şampanie pă nicăirea.
Crumpii, făsuiul sunt alungate
Chiar şi de săraci cu ruşine, Că se-ndoapă doar cu antricoate
136
Şi iepure conjurat de măsline La pui rumeniţi cîrnesc nasul Şi la o parte împing carasul.
Ce să mai spui! Dă unt sunt statue Beserici dă zahăr văpsit, marţipan
Şi paratrăznet în urbe nu e
Să n-aivă-n vîrv bombonuri în celofan.
Pă mărgini de uliţi e plină rigola
Dă pepsi şi dă coca-cola.
Cînd moare vun om ei îl pune în sicriu dă şuncă de Praga
Preotul zice o rugăciune Şi rudele-adulmecă vaga
Mieasmă de sărătură,
Căci dîn pastrama crucea făcură.
Astfel, dado, eu ţiganii îi vrăjii ca pe sugaci Şi să mă urmeze-ndată îi făcui, buluc, buimaci Dă acum ei mi se-nchină şi în toate mă urmează.
— Fiule, grăi Iaurta, dacă inema-ţi cutează, (In ăst timp o paceaură le aduse baclava) Dîntr-o biată bulibase te voi face beizadea! Şi-i istorisi de-a valma storyul lui Manoil Mîngîind uşor cu palma brîul lat, de crocodil.
— Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată în scîrbavnicul al lumei vis cu pleoapa rădicată. Să jertfeşte pentru ţeară junele adolescinte Care numai idealuri are-n ţeasta fără minte;
137
De fervoarea lui să cade tot mereu a profita: El să chinuie în ocne, noi şedem la baclava. El zavera o începe şi cu nobile simţiri Pre popor el îl rădică ca să scuture pre zbiri Şi să-ngăduie dreptăţei, libertăţei ca să rege, Dar tot noi pînă la urmă biciul luăm şi facem lege, Noi, pre cari consciinţa nu îi chinuie de fel, Noi, ce ştim că lumea asta e tavernă şi bordel Unde iei cît poţi, te caţeri cît mai sus şi asta-i tot. Sigur, vei fi plin de vorbe şi-ţi vei zice sanchilot, Că nemica nu te costă să te baţi în pept cu mîna De vrei bine a o duce. După moarte-i doar ţărîna. Aid-cu mine pînă-n Giurgiu, cu ţiganii laolaltă Să ne-alăturăm zaverei (om lăsa-o iute baltă)...
— Dado, a răspuns Zotalis cu privirea înţeleaptă, Diavolul e doar genunea între vorbă şi-ntre faptă. Dacă astfel cugeti, semn e că la diavol te-ai vîndut. Ţie mă alătur, însă eu ştiu bine ce-am făcut.
Ce la tine este dracul e la mine Machiavel. Nu e lumea o tavernă, nice lumea e bordel, Tablă e de şah în care cel mai ascuţit la minte Ştie turlele dă fildeş a muta napoi, nainte Că să-nghesuie pă riga celuilalt, să biruiască. Fără paternă eu mînui sforile, politicească Ştinţă-avînd. E acţiunea pentru mine Dumnezeu.
— Bate palma, bre Zotalis! Te cunosc, eşti fiul meu!
... Şi să duce, umblă şatra pîn Bulgaria turcită Lăsînd şleauri dă căruţe-n urmă, dîră-ncolăcită Dă la fumuri şi duhoarea fearei cu belciug în nas.
138
Ei să perd pîntre coline dă aramă şi dă stras,^ Pîn-la Dunăre ajunge pă cărări dă scorţişoara Subt un ceriu dă sînge, păcură aprinsă, ceară...
Uf, s-a dus şi cîntul ista. Ostenit sunt preste poate.
O să treacă oare anul pîn-o să le văd pe toate
Isprăvite ? în o sticlă fumurie-o sta macheta
Dă corăbioară sveltă, migălită cu penseta?
La ce bun? Doi ani dîn viaţă pentru astă jucărea...
Uneori îmi pare vană, alteori mi-e dor de ea
Şi cetesc la întîmplare... Nu ştiu, nu ştiu ce să spui.
E întîi april dîn anul '88. Prea soare nu-i.
în bucătărie ţăcăn la maşina mea de scris...
Arde tare aragazul, nici un ochi nu e închis.
CINTUL AL
NOUALEA
Braga bun ! • Cînd dîn nouri o beşică • Decupa dîn epopee bucăţica cu balonul • La arătarea de mirare • Manoile, cuget nobil • Dar ce dracu faci? Dă-mi drumul • EU, MIRCEA CĂRTĂRESCU • împregiur piraţii sforăi • Miliardele dă stele • Cobor treptele cernite ale scării îngheţate • Cu prapuri, cu cădelniti, cu-elohimi • Te-am căutat peste tot • Nu-n Talmud şi nu-n descîntec
Bragă bun! Susan! Şerbeturi! Ia rahatul cu fistic! Sarailia dă dîn care mierea curge pic cu pic! Zahăr candel şi smochine, la un ban o mînă plină! Hei, efendi, vrei o hure cu fund greu, vrei o cadină ? Au îţi face trebuinţă un barcaz cu pînze late Să îţi poarte cheresteaua preste-a apelor palate, Unde este dulful pase şi morunii sunt cădii ? Faci un chef? îmi iau daireaua şi îţi cînt: pa, vu, ga, di. Giurgiu! Tu, ciupercărie care creşti pă bălegar Unde putregaiul, smîrcul port lumini şi aur rar, Unde gîturi de moschee să lungesc spre cornul lunii
140
Răsucindu-se pă turle dă biserici; unde brunii Turci bat palma la negoţuri cu moldavii cei bălai Pă batali cu coade groase sulimanuri dînd, şi strai. Tu eşti undeva în mine, raia dulce, asudată, Te-am văzut poate cu ochii cei ai numelui de fată Care mama îl purtase: să chemase Badislav... Turci, bulgari, tătari în mine vărs vîrtute şi nărav. Pă la ceasul dimineţei lapte acru, bulzi de unt Duc olteni în cobiliţe, iar armeni dîn Trapezunt Au adus în piaţă vase dă aramă ciocănite. Icre moi în blide unse pă tarabe sunt lăţite. Clopotele dă biserici ortodoxe bat în dungă, Să deschide, să închide băierele dă la pungă La zaraful în dugheană, und-pă taleri dă balanţe Lei, pistoli, ţechini, carboave odihnesc printre fitanţe. întreita ceată cari eu cu ea vă plictisii în tot cîntul dinainte: palicarii fistichii, Hoţii strîmbi ai lui Iaurta, faraonii lui Zotalis, Să-ndesa pîn ulicioare, trecea greu, căci matahali-s Pîntre murii dă paiantă zugrăvită roz, azur.
Nori suciţi ca acadele să-nşurub pă ceriul pur...
Cînd dîn nouri o beşică preste cruci şi semilune
Fîşîire dă mătasă a întins, şi umbre brune,
De cu gurele căscate tîrgoveţii au răcnit.
Manoil văzu-n lunetă că tot tîrgul e spuzit
Dă guri roşii cu dinţi putrezi şi dă ochi holbaţi ca cepe,
Vrînd pîn care mehanismu stă beşică a pricepe
Atîrnată-n bagdadie, punînd soarele-n eclips
Cum pre sfîrcul de ureche eleganta prinde-un clips.
141
Peştele rămîne sîngur pre tărăbi, şi nepăzît,
Muezinul în geamie sura i-a rămas în gît,
Că toţi fug, cu mic cu mare, rătăcindu-şi imineii
Ca să vază cum balonul răsucesc în degeţi zeii
Unei preaciudate, tulburi, minunate seminţii...
Languedoc tăia cu junghiul un harbuz felii-felii,
Şi muşca dîn mezul roşu, siropat, precînd Ercul
Momîţica molfăieşte între fălci un tubercul.
Zoe şi cu Zenaida-n fund dă coş făcea pasenţe.
Ce fusese rochi învoalte le atîrnă-acuma zdrenţe,
Precum zdrenţe ne rămîne trupul la sfîrşitul vieţii.
Leonidas, a cui barbă depăşeşte parapeţn
Şi ca o velinţă-atîrnă pă deasupra de nacel,
Cu o cheie franţozească răsucea un şurubel
Dă la o maşinărie dă dîn care ese arce,
Bolţuri, cremaliere unse, chei cu care se întoarce,
Cum şi-un ochiu dă lentilă lucurind a curcubău...
Zepelinu-ncet să lasă preste tîrg, vîslind pîn hău.
Uite, e deasupra pieţei dinainte de agie.
Muşteriii, negustorii, în caşmir sau în dimie
Perd liulelele dîn gure; o borţoasă în dureri
Scapă plodul chiar acolo (asta-i după „Fraţii Jderi").
Iute furii lui Iaurta zid făcu dîn pepturi late
Care împregiur dă ţîţe cu sirene-s tatuate
Şi în rotocolul unde nici ţipenie nu fuse
Ancoră aeriana luntre. — Ampotrofagul puse
Mehanismul ce în braţe îl ţinuse ca p-o gîscă
Pă un trepied. Dodată dîn lenţii o rază vîscă
Decupa dîn epopee bucăţica cu balonul
Ca p-o poză-n patru colţuri. Preţ de-o clipă, în cotlonul
Deschis astfel în „Levantul" apărui chiar eu, bătînd
La maşină cîntul nouă, chip prelung, obraz plăpînd,
142
Ochi ce obsedaţi de sine doar spre sine se întort.
Dară Leonidas coase gaura c-un fir de tort,
Iară hoţii, palicarii şi ţiganii-n opintire
Poza cu balonul duce pre o pajişte subţire
In afara urbei Giurgiu. In ăst feliu tîrgoveţii
Li se pare că visară, că fu izvodire-a cetii
Dirijabilul, şi merge fiecare după trebi.
A rămas ceva dîn astă nălucire, mă întrebi ?
Da, fiindcă tîmplarea face ca meser Tripanosoma,
Un poetic ce lui vodă pre la nări trecea aroma
Dă-nfocate osanale, dă-ndoite plecăciuni,
Că-l numea mereu doar „Fala ăstei nobili năciuni",
Să să afle-atuncea-n Giurgiu, la pohtirea unei bresle
Ca să le cetească stihuri dăspre naşterea în iesle
(Starostele la cultură un punct astfel mai bifa)
Zilierilor dîn docuri, calfelor dîn cherhana.
Cînd zări beşica-n ceriu se mişcînd încet-încet,
Condeierul moaie peana şi croieşte un sonet:
LA ARĂTAREA DE MIRARE, BEŞICA CE S-A IVIT DASUPRA RAIALEI GIURGIULUI LA ANUL 18...
Pă timpul rîmlenilor, pre cînd Pompilie Numa Rigă solomonar, cu virtute Rătăcisă pe drumuri necunoscute Mielului Hristos, care-şi slăveşte muma,
S-ar fi ivit pă cer de lumină roate Dupe cum zice Plinie vechiul,
143
Ce ştia şi giuvaerele şi curechiul
Şi în „Povestea firei" au scris dă toate.
O, vremi, o, năravuri, iacă ş-acuma Noroadele semn află dîn ceri, D-unde Providenţa răotăţi numa
Zăreşte. Ci voi, evgheniţi boieri, N-aveţi a vă teme: voi sunteţi spuma Ce Domnul nu o strică nicăieri.
Cetitor, cu fantasia-ţi tu vezi scene ce vitralii-s Tot cetind la epopee. Cum Manoli şi Zotalis Regăsiţi să-mbrăţişară eu nu poci a-nfăţişa: Peana-i cîrpă, simţimîntul e mai aprig decît ea. Priimit cu bucurie fu-n zaveră Nastratin, Deşi turc, dară e contra la tiran şi la hain Iar pîn cuget el e numai cetăţean dîn univers. Să pun toţi în jur dă focuri, privind joc, ascultînd ghiers Rupînd halce dîn berbece pă cîrlige fript ca hoţii... Somn la umbră dă beşică au gustat apoi cu toţii. Manoile, cuget nobil, doară tu şezi la o parte, Numai tu dîn toţi deştept eşti, efigia fără moarte Libertăţei, Poesiei, care una sunt în veac. Ţi-este a spinării şiră ax al lumii, prepeleac. Jertfă eşti de-a pururi, iară după jertfă acei care Te-au batjocorit mai bine, îţi vor înălţa altare Carne, zgîrciuri, sînge lacom aplecîndu-se la duh. Frunte naltă şi ochi limpezi, nări ce freamătă-n văzduh,
144
Manoile, însă totuşi chiar şi tu eşti vis ca toate,
Trandafil deschis în mintea-mi dîn răsfăţ şi volutate.
Liber te simţeşti în luncă, lîngă foc; în mînă ţii
Floarea serei ce să lasă pre biserici şi geamii,
Coperindu-le cu franjuri de stamine şi petale
Pîntre cari scapăr stele: mehanisme dă cristale
Clinchetind melanholie, legănîndu-se domol,
Dar eşti numai personagiu dă hîrtie şi de gol.
Pot să-ţi curm acuma viaţa, pot să fac ca să devii
Trădător şi Iudă, rege sau călugăr în pustii.
Iată, te coprind în palme, te înalţ ca p-o păpuşă,
Alte linii scriu în palma-ţi cu o peana jucăuşă,
Ba te scot chiar din hîrtia ce-n maşina mea de scris e:
Pîn-la brîu acum afară eşti dîn fabrica de vise
Şi ca cel ce să deşteaptă cu clipit te uiţi în jur:
O bucătărie mică prinde-n ochiul tău contur.
Ceaşca de cafea pe masă, vase multe în chiuvetă
Şi, privind în ochii-ţi negri, un bărbat cu verighetă
Ce îşi odihneşte palma p-o claviatură gri.
Ai urcat acum o treaptă dîn a lumei trepte mii.
Ce mai este Poesia ? Libertatea ce mai este
Dacă lumea mii de valuri are, cu-nspumate creste,
Creatori şi creature de-s în lanţ neîntrerupt ?
Dar ce dracu faci? Dă-mi drumul, uite, mîneca mi-ai rupt!
Lasă-mă, dă-mi drumul, respectă convenţia, ce naiba!
Ce vrei să faci ? Hei, dă-mi drumul la mîini! Desfă o
dată degetele! Mi-ai rănit buza! N-ai voie! Nu-nţelegi ?
Tu nu eşti de aici, tu nu ai ce să cauţi aici! Tu ai alt grad d
realitate, Doamne, şi totuşi ce labe viguroase! ia te uită, poetu
visătorul, Doamne, de ce m-am apucat de povestea asta, ce m-
fi găsit, cînd toţi sînt înnebuniţi de actualitate, cînd se scrie poezi
cotidianului, coborîrea poeziei în stradă, cînd — uf, mă sufoci -
145
toată lumea s-a plictisit de metaforă imagine stil încărcat, ornamente ciubucării păianjeni, drace, numai o epopee orientală îmi mai lipsea, care să mă şi ţină paralizat doi ani şi care — trosc! ticălosule, era o ceaşcă scumpă, 60 de lei, o... hm... filigeană, ca să pricepi şi tu — da, şi care o să-mi aducă dacă o să se publice vreodată numai ironii, aha, te-am apucat şi eu de plete, stai, nu mişca, ce naiba, să ne înţelegem, of, Pirandello, şi Nibola, sau Nevoia sau cum îi zice, în fine, Negura, uf, ia uite-l cum stă pe jumătate în epopee ca un portar de polo, bate apa, şi eu în timpul ăsta trebuie să spun ceva inteligent despre postmodernism... Ihab Hassan, iha, iha! ăsta-i Nichita, nu, nu. NU, NU, NUUU! Cristinaaaaaaaa Cristinaaaaaaaaaaaaaaa! Am luat o gură de Levant, lasă-mă, drace! Manoile! Ptiu! ce gust... colivă... alviţă... ghici! salep! nuuu... fistic! nuuu... levant levant levant levant levant... ia mîna de pe scaun, te ating, să ştii! cît mi-eşti de drag! cu pisălogul! Stai! Stai! Aaaaah! Cri! Cristinaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Stai! M-ai terminat, lasă-mă doar o clipă, doar cinci minute, atît. Un armistiţiu. După aia, Domnul cu mila. Doar să scriu asta:
EU, MIRCEA CĂRTĂRESCU, AM SCRIS LEVANTUL ÎNTR-UN MOMENT GREU AL VIEŢII MELE, LA VÎRSTA DE TREIZECI ŞI UNU DE ANI, CÎND, NEMAICREZÎND ÎN POEZIE (TOATĂ VIAŢA MEA DE PÎNĂ ATUNCI) ŞI ÎN REALITATEA LUMII ŞI ÎN DESTINUL MEU ÎN ACEASTĂ LUME, M-AM HOTĂRÎT SĂ ÎMI OCUP TIMPUL CLOCIND O ILUZIE.
146
şi acum acum acum dionis liniile-mpăienjenite şi păianjenul orbitor orbitor şi valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri ajutor valuri valuri ajutor valuri valuri valuri valuri ajutor ajutor valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri quasari valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri              valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri supergalaxii radiogalaxii valuri                              valuri valuri
valuri                  valuri                   valuri
galaxii
galaxii         galaxii                 stele
galaxii                                             galaxii
stele                    stele                galaxii
stele stele                                    stele
stele                stele                 stele
stele                                                 stele
stele                            stele
stele           stele
stele
stele
Iar adînc, adînc subt stele zac subt globul de mătasă Lîngă Manoil, jaboul subt jiletcă ce-şi îndeasă Şi îşi freacă vînătaia de subt ochiu cu pelin, îmbrăcat sunt cam subţire: doar cu blugii bleumarin Şi un plovăr care dunge albe pă fond mov lăţeşte. Dar la foc dă vreascuri putrezi încălzesc a mele deşte, împregiur piraţii sforăi, mai hidoşi decît credeam, Cu ţigance ce-şi iveşte pulpele după bairam Dă subt multe fuste creţe; văz îndată pă Iaurta Care încă dîn pruncie doar înjurături şi furt a Nărăvit, pă Leonidas lîngă Zoe horăind
147
Stelele tivindu-i barba cu horbotă dă argint, Şi, în fine, mai de-o parte, mîngîindu-se fierbinte, Buze dulci îngemănîndu-şi, gungurindu-şi jurăminte Care Cupido, prunc tainic, li le picură în sîn, Languedoc şi Zenaida pă un maldăre de fîn. Toţi esistă, toţi respiră, nimenea habar nu are Că-n adîncul unei file vieţuieşte-n închisoare. Mă întreb ce trup gigantic stă în locul meu la masă în bucătăria unde la maşină scriu acasă. Poate-fi c-acum maşina mea de scris singură bate Să nu lase aste file dezolant neterminate, Poate-fi, la fel, ca însăşi epopeea să-şi înnoadă Finele, firesc, la finţa-i ca şopîrla fără coadă. Fapt e că ajuns-am, iată, personagi neînsemnat, Cum în boabă dă răşină un gîndac s-au încleiat. Dîn visarea mea adîncă mă trezeşte Manoil: — Mircea, uită-te pă boltă! Ce balaur dă trotil! Uite pîntre frunzi dă carpin miliardele dă stele, Nopţi pe nopţi pe nopţi sunt puse, nopţi în nopţi
şi nopţi-tunele,
Constelaţii în vîrteje, un clinamen de văpăi. Stele se născînd şi stele acuplate-n năbădăi, Stele mor şi stele cuget, stele danţă, stele plînge, Ţări de stele, ţări de stele le supun, le scaldă-n sînge, Fiindcă ceriul reflectă în turbarea-i înstelată Viaţa toată, moartea toată, roată îmbucată-n roată, Cum lui Iezechil proorocul la Chedron i-a năzărit. Noaptea nopţilor i-aceasta, covor scump şi înflorit!
Subt arcadele dă stele Manoil şi eu, minusculi, Vii, dar răsăriţi dîn literi condeiate în opusculi,
148

Degetele ne-mpletirăm păşind moale preste cei Adormiţi subt ploi de stele, subt lumini şi subt schintei. La un lac ajuns-am, ape gungurind, pulsînd alene Reflectînd nemărginirea de văpaie între gene, Provocînd la meditare orice suflet, orice minte. Un poem născu în visu-mi. Iată, îl aştern nainte:
Cobor treptele cernite ale scării îngheţate Printre cetine şi roze care în aprins amurg Sfîşie zaimful serii cu ghimpi tari şi coji uscate Şi întind tăcute rane peste cerul cu vărgate Dungi de purpură şi aur şi de nouri care curg.
în penumbra vişinie ca şi ugerul văratic
De măceş în legănare pe uscatul peţiol
Doarme lacul ca un ochiu de femeie, voluptatic
Şi căprui, în care peştii cu înotul tremuratic
Ard din solzii calzi de ambră, scot pe unde rotocol.
Luna bate-n pietre scumpe caldarîmul de cleştaruri. Sălcii cu miros de algă scot pe maluri rădăcini. Foc nepotolit şi sînge varsă norii-n nenufaruri Ca în crude, ca în roze şi molatice paharuri. Băncile, prin frunze moarte, se acopăr cu lumini.
Lebezi lîncede pe unde lasă-n urma lor văpaie Şi se-nfundă în cotloane înnegrite de amurg Unde capul şi—1 protege sub aripe de bălaie
149
Pene tari şi înfoiate, pînă somnul le-ncovoaie Şi rămîn încremenite, pradă viselor ce curg.
Eu ? Pe care suferinţa l-a luat ca fiu de taină
Şi pe care nostalgia după vremi de care fugi
L-a gonit din miezul lumii putrede, şi ce se caină,
Stau pe malul singuratic, învelit în marea haină
A răcoarei şi a cetii, şi în zornăitul sumbru al fermoarelor
de blugi.

Lumea, zic ? Dar ce e lumea ? Suflete ce mi te-asemeni, Ai gîndit oare vreo clipă la chircitul bob de lut Unde din Mossul la Lipsea, din Alasca pînă-n Iemen Treapădă ca-n moşuroaie miliardele de semeni Duşi cu valul către moarte numai fiindcă s-au născut ?
Numai fiindcă o Martiră luminată de durere Pe un pat roşit de sînge a dat suflet unui fiu Cu un briliant în ţeastă, sub o glugă de artere, Omenirea-mpleticită, din cădere în cădere Fumegă ca o cascadă risipită în pustiu.


Căci e mintea mestecare de contrarii fără leacuri De cinismu şi de milă, de prostie şi de duh Este omul unul singur, meşterind stricate veacuri, Gemeni sînt Homer vestitul şi Rimbaud sub zodiacuri Şi sînt gemene cvadriga şi naveta spaţială ce se pierde în văzduh.
150
E, fireşte, globul nostru conjurat de lumi hirsute, De şăgalnice comete şi planeţi nenumăraţi. Focuri-focuri, peste sate şi pe codri, stele mute Luminează blînd şi tainic, duc pe drumuri nevăzute Pe corăbierii vajnici, pe năierii încercaţi.
Dar cît ai privit spre stele, orăşean cu faţa suptă ? Cît ai vrut ataraxia de la sînul lor să sugi ? Greu căznit de vreo idee, ai pornit cîndva la luptă ? în oglinda argintată ţi-ai văzut icoana ruptă Şi la ocna ta tu însuţi ai făcut din tine drugi.
Cine sîntem ? Nu se ştie. Ce am fost ? E doar părere. Viaţa ni se trece ca prin crengi de măr o adiere — Scintilaţie stîrnită pe-un ecran de un atom — Slujbe şi canalizare, receptoare şi mixere Şi din cînd în cînd în braţe o uitată de muiere Iar apoi un Vierme lacom — iată datul unui om.
Ai să zici, fecioară pală ce-mi citeşti aceste ştire, Că rănit am fost de lume de o văd atît de crud, Că în lume e şi soare, că şi-n curţi de cimitire Flori gingaşe scot potirul sub a cerului iubire, Că în lume cîntă îngeri şi doar eu nu îi aud.
însă ce ştii tu, copilă ? Ochii tăi sub lună plină Doar de veştede arginturi cupe reci a unui crin
151
Au atins cu geana lungă. Chiar şi tu eşti numai tină: Sub tricou cu „Shakin' Stevens" şi sub sînul de lumină Hîd îţi stăruie scheletul ce triumfă pe deplin.
Am crezut şi eu o dată în amor. Am scris o carte
Ce-o găseşti în fişierul galben de la B.C.U.
Dar văzui sub transparenţa cărnii pe cumplita moarte
Şi sub şoapte şi leşinuri viclenia unei soarte
Care pentru a ei scopuri totdeauna se bătu.
Zici amor ? Zici procreare. Patimă ? Instinct ce vine
Să ne vadă cu fier roşu însemnaţi ca pe ocnaşi.
Rătăciţi fără ieşire în regatul de vitrine
Şi de maţe-ncolăcite şi de gusturi alcaline,
Noi de chipul nostru însuşi spre femei sîntem atraşi.
Vai, nimic nu ne trezeşte din temutele arcane. Vai, ni-i mintea ţesătoarea unei grea tapiserii. Vai, nimic nu e aievea: bande de casetofoane Ce le ştergi cînd vrei, imagini pe fantastice ecrane Celebrînd în zgură floarea veştedei nimicnicii.
Crezi că eşti ? dar uite, nu eşti pînă gîndu-ţi duci la capăt. Splendide civilizaţii ştii că s-au întors în vid. Stelele cele mai lucii ştii că pîn'la urmă scapăt. în urechi nimic nu vine, de la ochi nimic nu capăt Cari să nu fie părere şi vis lînced, insipid.
152
Nici divina poezie, candelă ce dă sclipire Lumii, altfel de gunoaie, de greţos şi rînced fard, Şi de ţevi în camioane, de containere, de fire, Nu mai umple cupa vieţii cu speranţă şi iubire. Nimeni nu mai pleacă fruntea la cîntarea unui bard.
Stele s-au aprins pe ceruri, clinchetind ca diamante Şi în lacul mut de ambră tremură icoana lor. Dorm în trestii foşnitoare ale viselor amante, Lebezile legănate pe sub sălcii elegante Si raiaua se străvede în fundalul de decor.
Doamne, dă-mi atît: tărie să îndur pînă la urmă Farmecul şi chinul vieţii şi să nu dau înapoi. Fă să îmi aduc la buze trandafirul de noroi Şi în clipa cea din urmă
Să-ţi dau cupa ce mi-ai dat-o, Disperarea fără capăt, neştirbită
înapo
Manoil în zori de ziuă cunoscut la toţi mă face
Pă la hoţii ce îşi spală supţiori în boloboace,
La ţiganii ce se scarpin şi la nobilii iroi:
— E efendi Auctore, negustor dîn ţări dă sloi.
Carte are dă la Şvedul către Oton cel mărit
Sabia să ia în toate ţerile dîn răsărit,
Toţi creştinii să se scoale, că el va trimite-ndată
Zece mii de pusce bune ce au ţeava retezată.
153
Nu-l puteţi privi în faţă ? Faptu-acesta nu vă mire: Şi mireasa prima dată a privi i-i greu pre mire Dar cu vremea să deprinde.
— Tînărule, grăi Zoe
Hăinile ţi-s mai ciudate ca lui Robinson Crusoe Şi ivirea ta aşişderi; dar dîn asta nu-ţi fac vină. Spune-mi: e la voi în ţeară despoţie au lumină ? Poate oropsitul glasul să rîdice la urgie, Au îndată îl înşfacă şi îl duce la agie Unde la secret îl bagă şi-apoi minte îl învaţă Şi plăteşte libertaua cu măselele dîn faţă ? — Vai, evghenisită chera, începui cu şovăire Da-mi tăie cuvîntul larmă şi-un sclipit dă patrafire Şi dodată văz cîmpia coperită dă mulţimi: Sunt, călări, pe gios, cu prapuri, cu cădelniţi, cu-elohimi, Negri cari idoli poartă, ce să strîmbă-n roş şi verde, Indiani cu graşii Buda ce subt baldachin îşi perde Vagul rîs şi pleoapa-nchisă; sunt zuluşi pictaţi, maori, Japonezi ce-nalţă zmee dă mătasă pre subt norii Răsuciţi cum chimonouri pre un mijloc supţirel. Joacă lin cu Tora-n braţe oamenii lui Israel. Vin creştini dîn Lima (cupe poartă ei, cu chocolatl) Cari încă îl confundă pă Hristos cu Quetzalcoatl, Tatuaţi şamani bororo ce se înrudesc frumos Dupe reguli structurale, cum vedem în Levi-Strauss, Pă cămile musulmanii, pă măgari cordelierii Pravoslavnicii cu barbe pînă-n brîuri vin puzderii Cu icoane condeiate şi nimbate-n foi de aur. Mai tîrziu agiung campuchii ce să-nchină la balaur: Aduc vase smălţuite, delicate ca păuni. Schimnici ce la gîturi are crucifix legat cu funi Pîlcuri-pîlcuri vin în luncă, costelivi şi păroşaţi,
154

Ii urmează episcopii-n fir de aur înfăşaţi Şi cu mitrele bătute în smaragde ca şi ouă. Schisme, secte se amestec pă cărările de rouă, Indienii Picior Negru pipa trec cu dignitate Cătră pastorii ce fumul scot pă nările umflate, Pre cînd scurmă în obrazu-i cu o sulă un derviş. Toată lunca amiroasă a tămîie şi haşiş. Psalmodii gregoriene, gonguri grele din pagode, Psalmi şi ritmuri havaiene să-ntretaie, imne, ode Să înalţă pîn-la ceriu dă dîn pepturi dă martiri. Toţi s-opresc naintea noastră-n rogojini şi serasir. Gios aşează daruri, iară un bătrîn ce gene albe Le rîdică cu toiagul, că-i ajunge pîn-la talpe, Agrăieşte: (dară spusa lui, iubite cetitor, Tălmăcesc pe rumîneşte, spre-a-nţălege mai uşor):
Te-am căutat peste tot. între orăcăitul copilului abia ieşit din uter şi înceţoşarea din ochii celui care trebuie să moară. Am simţit că nu asta e tot. De ce ne chinuieşti ? De ce lumina stelelor şi lucitul elitrei de buburuză ne fac să te bănuim ? De ce apari fugitiv în mirosul frunzelqr de mărar ? Mereu bănuială, presimţire, mereu în subtext, mereu
subliminal
mereu în inimă, în străfundul inimii mereu simţit în chimia celulei, în creşterea embrionulu în vîrtejul limbilor de foc... niciodată văzut, auzit, mirosit, gustat, pipăit.
155
De gîndit, gîndesc prost la tine. Unde tu simţi duhoarea de creier, te depărtezi. Nimeni, nicicînd nu te-a gîndit corect. Căci tu eşti dincolo de pieliţa de pe creierul meu şi de pielea mea
şi de pielea ce îmbracă lumea. Tu eşti poate o lume
bărbat
ce mîngîîe sînii lumii mele, ce îi sărută ochii. Tu poate strîngi în braţe lumea noastră şi poate pătrunzi în pîntecul ei şi poate eu sînt cel ce se va naşte. Eu ţin la tine ca la un tată pierdut, sînt ca orfanul care priveşte poza tatălui său.
încet, mă apropii de echilibru.
Curînd, dialogul nostru se va sfîrşi.
îţi mulţumesc pentru moarte şi putrefacţie
ca şi pentru acest miros iute de frezie
ca şi pentru aspectul aspru al tencuielii.
Am văzut lumea.
între moarte şi viaţă,
pe această scală mi-am plimbat corpul.
Ştiu vinişoarele din petala florii de corcoduş
ştiu chinul geloziei
ştiu burta galbenă-a viespii.
Un amoriu neferice de te sfîşie,-i un trop, O zorzoană care Zeul pune-n pagine de op Pentru cine ştie care simetrie a urzelii; De savant eşti, care jură pe Niuton şi Toriceli, Te înfunzi în legitatea iluzorie dîn visul Auctorelui ce astfel înfloreşte manuscrisul, El, ce poate şi o lume să urzească ce-i pe dos Şi-unde cauza efectul îl urmează ne-ndoios. Teolog de eşti, îşi bate cel mai tare joc dă tine: Te tîrăşte pă la idoli, la icoane să te-nchine, Plăsmuieşte rugăciune, mit şi rit el le îmbină într-un jug ce îţi apleacă fruntea-n gios dă la lumină Căci n-au fost vreo nălucire omul să nu fi crezut..." Astfel vrui a spune celor ce smintiţi s-au aşternut La picioarele-mi (căci Zeul, cu a lor mirosuri fine îl simţiseră pe dată, şî minaseră spre mine) Dară seama-mi luai şi-ndată o minune vrui a face:
întinsei spre toţi o mină, şi-ndat gloatele buimace
Să topiră în văzduhuri nalte,-asemenea nălucii
Dă de care se-apărase Sîn-Anton cu semnul Crucii.
Vîjul conteni şi geana îi căzu preste privire.
„Nu-n Talmud şi nu-n descîntec, nu-n Coran şi nu-n Psaltire
E Acel care-ţi dă soarte şi îţi pune vorbe-n gură:
Totu-i încîlciri de literi, parodie, scriitură.

156
CINTUL AL ZECELEA
Fantasie, fantasie... • Şi intrarăm iar în Giurgiu • Babă ştirbă cu zîmbiri • Grea beserică spăimoasă • Musă! ce odat pretins-ai • Un metamorfos • Totul este scriitură • Mormoloc eşit dîn spaima dă codană ce-a visat • E Hermina • Doamne, unde-i omul nobil • O saca • Scrisoare cu pecete • Soare mîndru să înalţă p-a Valahiei ogoare • Dar e inima tenebră • Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipochimi ? • Mai închei aci un tiv
Fantasie, fantasie... formă ce coprinzi informul, Şoaptă ce şopteşti tăcerea und' scînteie cloroformul Ca şi vinul dîn pocalul revărsat, dîn sîntul Graal! Pogribanie spoită în colori dă carnaval! Vis precis ca şi o riglă dă cristal, da'moale totuşi, Parcă rigla să topeşte şi echerul pierde cotu-şi La un soare ce preschimbă infinitul într-un strop, Glob dă cuarţ şi ou al altor universuri, cronotop! Rîs al meu, tu eşti „Levantul"; întristare şi frămînt, Sunteţi orchideea cari-n dimineţi aprinse-o cînt
158
La lumina-ntunecată a cahfelei dîn oglindă. Viaţa-mi cură pe alături, de burjui, şi mucezindă, Şcoală, casă, rude, boale... ce m-aş face de n-ai fi, Fantasie cu lungi pene, braţ dă marmoră ce ţii Crieru-mi în palma rece, de să-ntipăresc în el Liniile, a vieţii, a amorului rebel ?
Ce-aş fi de n-aş sen „Levantul", dacă n-aş rîvni la tron Unde preste ilusorii lumi veghează Metatron, Să mă scriu pe mine însumi dacă nu aş cuteza ? Lasă-mă să sap o lume, fie şi în acadea, Orbitoare fantasie... Altfel nu ştiu de ce viv.
— Hai, musiu! răcni Iaurta, iară Languedoc:
— J'arrive!
Şi intrarăm iar în Giurgiu. Manoil mă veşmîntase 'N libadea cu flori dă vişin scrise-n ape de mătase, Iar pre dedesubt ceacşirii să perdea în iminei îmbumbaţi cu bumbi dă aur. In urechi mi-a pus cercei Iar în brîu dă două palme un jungher cu reci prăsele Ce-s tăiate strîmbe dîntr-a elefanţilor măsele Şi-s săpate cu icoane: cerbi şi uli şi pardosi hîzi. Pre cap fes dă sangulie ce te face ca să rîzi, Iar în degete ineluri, foc, sticliri zvîrlind nainte... Preumblam pre lîngă garduri de fistic, a terebinte Ce puţeau, pre sub prea triste, cu-oleandri, sacnasii, Pîntre valuri dă tarabe, pîntre codri dă geamii, Labirint dă putregaiuri, dă lut galbin, dă sudoare, Unde-n gloată să iveşte chipul vrunei hurioare, Au vro gloabă costelivă ce tîrăşte o saca, Au pre un covor călare, vreun djin dîn Halima... M-aşteptam ca dinăuntru lumea asta să să vadă
159
Numa găuri, să nu fie decît poleieli, pomadă, Greutate şi coloare să nu aive nicidecum Find doar numai cogitare, doar capriţ şi doar perfum. însă uite-un purec cari sare-n barba unui jude, Uite-o floricea în iarbă cu petali dă rouă ude, Uite, tremură-o cadină geana ei muiată-n kohl: Văz oricare fir dîn păru-i desluşit; văz, rotocol, înspumatele vapeluri ce pe şold o înconjură; Iau ţărînă-n pumn şi număr fiecare firmitură: Totul e real în visu-mi ca şi lumea d-unde vin. Ce descrii are fiinţă şi respiră pă deplin. Sara-şi întindea şerbetul dă naramză, năclăind Al fantasticilor ceruri pocal moale dă argint. Umbre lunge dîn paşale începea a isvori, Barbe lungi şi semilune în ţărînă-a se-mpleti, Cum şi scrîşnetul de osii cu daireaua şi tulumba, îşi cînta pe nas Iaurta, cînd dodată dîn porumb a Eşit, hojmă preagheboasă, babă ştirbă cu zîmbiri, Cu toiag dă dud în mînuri şi veşmînt dă serasir.
— Efendi (şi vocea-i pute hîrîind ca cozi dă şerpe), Nu te uită la cocoaşă şi la ţiţele-mi cei sterpe, Crede că prin gura ştirbă îţi grăieşte-acu Hermina. Prinţilor, ce-n lumea asta hîdă voi cătaţi lumina, Mă urmaţi, şi la stăpînă vă voi duce negreşit.
— Iazmă, să-ncruntă Manoli, cum să ştiu că n-ai minţit ?
— Iac-aşa: ţaruki!
— Paluki! Precum văz, ori eşti cu noi, Roabă revoluţiunii şi plămadă de iroi, Ori vicleană tu aflat-ai vorbele aceste sînte Dă la vun mişel ce-n cazne el pornit-au ca să cînte. Dar oricum ar fi, să mergem! Aide, du-ne tu la ea. Şi cu toţii-urmarăm baba pîn' dulceaga dă raia.
160
Sara dîn boboc desface mii petale carnivore,
Uliţe devine strune unsuroase, dă mandore
Ce îngîn-un cîntec straniu, o visare dă derviş.
Luna ese găurită dup-o turlă, ca bacşiş
Pus în palma unui nour. Languedoc şi Zenaida,
Leonidas şi cu Zoe, Nastratin pre subt omida
Serei orb înaintează; Manoil, Iaurta, eu
îi urmăm, Zotalis junul vine-n coadă, teleleu,
Şi prin uliţi colăcite chnchetim cercei şi dange.
Spre-o besencă ne mînă ale babei lungi falange
Fluturînd ca şi paingăni în painjenişul serii.
Spînzuraţi dă limbi dă clopot sunt scheleţi paracliserii.
Crucea-n vîrv i-a căzut bîrna curmezişă, i-o săgeată
Ce pă turla răsucită ceriurile le arată,
Ceruri daurite, goale, coji dă ou ce fără pui-s...
Grea beserică spăimoasă, împetrită, Malpertuis.
Am intrat pă sub arcade. Pe păreţi, icoane strîmbe,
Parcă de Soutine văpsite cu văpselele scălîmbe,
Zugrăvind nu pă Măria cu pruncuţul ei dă poală
Ci-un bărbat purtînd în braţe pruncă dodoloaţă, goală
Iar pă crucifixul mare care strejuie altarul
Nu Iisus, ci o fămeie răstignită e, ce harul
îi şiroaie ca şi părul ce să-ncreaţă pîn' pe şale
Picurînd pă sînuri limpezi în cîrcei şi rotocoale.
în triunghiul plin dă umbră dîntre coapse şi-ntre pîntec
îşi dăşchide-un ochiu pleoapa licărind ca un încîntec,
Ochi ce-au cunoscut vitejii zavergii: acelaşi este
Ce în cîntul cinci ivise dîntre nouri, fără veste.
— Blasfemie! răcni chiorul dîn brîu junghiul vrînd a scoate.
— Antihrist, şopti zuavul cu obraze-mpurpurate Dară toţi tăcu, că baba prinse boiul a-şi schimba Şi să traseră cu toţii cu spăimare acanî.
161
(Musă! ce odat pretins-ai că îmi eşti ca soţioară
Şi ades în tinereţă simţeam palma ta dă ceară
P-al meu umăr ce s-apleacă pă maşina mea dă scris
Şi-umbra părului tău moale îmi cădea pă manuscris,
De lăsam poem, novelă, mă sculam şi-n june braţă
Te purtam la canapeaua-ncovoiată cu dulceaţă
Şi în dulci încovoiele literi noi închipuisem
Ce-n cearceaful ca o coală vergină le-ntipărisem,
Musă, ce mereu la alţii geana tulbure întorci,
Tu ai spus cuiva cum Circe îi schimbă pre greci în porci
Ş-altcuiva şoptit-ai tandru la ureche de Proteu,
Monstru care monştri duce la păscut, în hypogeu,
Iar toscanului dă şerpii ce să schimbă îi vorbişi
In tîlhari pîn contopire, nălucire dă haşiş,
Mă ajută şi pă mine, de şi tiner nu mai sînt,
Să mai scot dîn crieri veşteji vo statuă dă pămînt
Vun ulcior pă cari cu deştul un metamorfos să-ncrop.
Cetitor, un filigran e-n dunga foii; nictalop,
Tu ceteşte pîntre slove):
Carnea babei deodată Lumină ca mii de aştri în beserica boltată Şi să risipi-n văzduhul cafeniu şi năbuşit. Dîn bojoci, dîn piei, dîn maţe galaxii au izbucnit Ce în grabă fuge iute; dîn vertebre, dîn măsele Să închipuie comeate, sori, planeţi giganţi şi stele Pînă schitul tot apare ca un microunivers. Măreţia fiinţei sale nu încape-n gînd şi-n vers. Şi dîn mii de mii de zboruri de sfîrleze-ntretăiate Spulberări de berlianturi, de topaze şi granate Cari fulgeră, să naşte, pîlpîie, zbucneşte, mor Ca dîn mii de mii de gure să înalţă straniu cor
162
Care numai armonia lumilor să suie poate Peste minte, peste fire, peste viaţă, peste poate:
Totul este scriitură, Totul este doar holon, Lumi turtite-ntreţesură Ca să facă lumi balon, în Geneză lumea crapă Cu troznit de-Apocalips. Lumi zidite-n lumi se-adapă Din iluzie, eclips.
Doar poet şi poezie, Conştiinţă şi destin, Existenţa o învie Şi-o fixează pe deplin. Tragi realu-n nări, şi vis Tu expiri, altă natură. Totul este manuscris, Totul este scriitură.
Lumea-n infinite trepte Se afundă-n sus şi-n jos. E compact în cer, perfect e Ce-n prăpastie-i poros. Mii de turnuri Babei şuie Se-mpletesc în Babilon. De coboară sau de suie, Totul este doar holon.
163

Lumi create, lumi creează: Scriitoru-i personaj Ce la rîndu-i se-ntrupează în prinţese şi în paji. Pajii-apucă şi ei pana, Moaie-n dragoste şi ură Şi pe fila lor, bălana, Lumi turtite-ntretesură.
Fantezia este zeul Asimptotic ce-a gîndit Leul ce înghite leul Ce pe leu l-a înghiţit. Ce vertij cînd mintea-ţi cade în al lumilor plonjon! Foi în teanc sînt adunate Ca să facă lumi-balon.
între lumi — doar intervale Infinit de mari şi mici, Interstiţii şi canale De cristal sau de chirpici. Toate scîrţîie, vibrează Ca un toc sau ca o clapă Cînd, ca oul ce-nviază, Lumea în Geneză crapă.
Cocîrjat pe semne care Stele sînt în altă lume,
164
I
Scriitorul ţi se pare Rege-n ţările de spume. Dar şi el e o stafie Doar de cîlţi şi doar de rips, Şi-auzi pana care-l scrie Cu troznit de-Apocalips.
Sus, în vîrful largei spire Nu-i Vreunul ce s-a scris Singur cu un scris subţire, Contopind real şi vis ? Sau o literă e doară Infinita spiră, apă D-unde seară după seară Lumi zidite-n lumi se-adapă?
Şi atunci nici fantezia Nu mai este decît praf. N-ai pricepe măreţia Scrisei, de ai fi seraf. Hipertext şi hiperlume Ce nu-ncape-n minţi de ghips, El doar s-a salvat din spume, Din iluzie, eclips.
Din iluzie, eclips Lumi zidite-n lumi se-adapă. Cu troznit de-Apocalips In Geneză lumea crapă.
165

Ca să facă lumi-balon Lumi turtite-ntreţesură. Totul este doar holon, Totul este scriitură.
Galaxiele, cuasarii să aprind dodat mai tare,
Punînd muchii dă foc galbin pă junghere şi cătare
Şi în ochii noştri focuri, limbi dă flamă pă cerceii
Zenaidii, sunătorii, limpezii, rotunzii, greii
Să aşează; o beşică e dă jar întregul schit
Stele-n stele se înghesui pîn-un glob a-nchipuit.
Străveziu, strunjit şi gingaş ca buricele de deşte
Ale tale, cetitoareo (nu surîde, ci ceteşte)
Globul crapă pă dîn două, jumătăţile iar crapă
Şi tot astfel mai dăparte, o fiinţă se încroapă,
Făt ciucit în burta caldă-a beznei duhului dîn noi.
Cap imens şi ochi albaştri şi căiţă dă moroi.
Oasele-i să văd pîn carnea fumurie, sînge cură
Pîn arterele dă sticlă, creierul pîlpîitură
Ca dă flutur are-n ţeastă, urieşul mez dă nucă,
Unghile şi dinţii creşte şi-n umbrire prind să lucă,
Mormoloc eşit dîn spaima dă codană ce-a visat
Că rămas-a grea c-un demon dup-o noapte dă păcat.
Fătul, inema la care tot zvîcneşte să să spargă,
Prinde-a creşte ca un luger, desdoit subt bolta largă
Pînă cel mai nalt dîn ceata-mi i-ajungea pîn-la genunchi.
Are ţîţe rădicate, femeiesc e al său trunchi
Preste umerii dă marmori cade plete dă aramă
Ce în mii şi mii dă liţe şi fuioare să destramă,
Da-ntre pulpele strungite şi subt păr cîrlionţat
Are, treflă spînzurată, o ruşine dă bărbat.
166
Preafrumoasă dumnezee! Trandafil în deşte are
Care foi înfoaie roze, fîşîind cu-nmiresmare
De o greaţă ne coprinse şi un dor nemărginit.
Tot creştea bărbat-muierea pînă bolta a pleznit
Şi beserica în ţăndări să făcu, şi ca statuie
Idolul bălan să-nalţă pîn-la ceriul unde cuie
Dă cristal sunt constelaţii ce găseşti în astrolab.
Talpa moale să desprinde; către Leu şi către Crab
Să ridică zeitatea fluturîndu-şi moale păru-i
Pînă ca o porumbiţă ea apare fiecărui,
Apoi ca o gîză doară între Vega şi Alcoor.
— Ne-ai urzit la toţi, Părinte, un destin aleator.
Eu sunt tu şi tu eşti altul, asta ştiu, da-ţi mulţumesc
C-ai voit să-ntingi în lutu-mi un fior nepămîntesc.
Ce îmi pasă d-unde vine viziunea, mîntuirea,
Cînd în clipe de extază sparg cu trupu-mi toată firea
Ca să pot zări în degeţi minunatul trandafir!
Toţi să cheamă Mîntuitul, toţi au numele Sotir!
(Glăsuia astfeliu baba lîngă noi ce apăruse
Cînd pîn pîcla dimineţii străvedea tîrgşorul Ruse
Preste falnicul Danubiu, moşneag gol cu barbă caier,
Şi urmase:) E Hermina ce s-au întrupat în aer,
O jivină preacurată ce hermină să numeşte
Să vînează fără cîine, nu cu flinta, ci hoţeşte:
Crîngurile bat hăitaşii pîn-o scot dîn vizunie
Şi pă margine dă mlaştini o sileşte să să ţie.
Biata-i este aşa scîrbă dă băltoace şi noroaie,
Că acolo să opreşte pînă vine de-o jupoaie,
Că decît pe-a sa blăniţă vreo pată să îndure
Ea mai bine cată moartea în adîncul dă pădure.
Luaţi aminte, voi, ce firea vă îndeamnă la păcat:
Sori, luceferi, aurore, universul e curat.
167
Ca zăpada ne-ntinat e, ca obrazul de copilă.
Voi fiţi buni, nu-ntingeţi brînca în mocirla versatilă
Astei vieţi: jigodii, brute şi vînduţi — e plin dă ei
Cald le e în astă lume la lingăi, la farisei
Şi la curve. Cîtă ură, cîtă luptă s-umpli maţul,
Ce sudori între cearceafuri rîncede cînd joci strapaţul,
Ce fălci grase îţi arată ce să faci şi să nu faci,
Ce guri vinete te toarnă să te puie-n bulumaci!
Oameni sunt ? Aşa mîncare dă rahat, atîta vorbă
Pentru o dregătorie, pentru-o lingură de ciorbă,
Pentru-a pune pă o iudă dă muiere blăni şi scule,
Architect al vieţei tale dă puroaie şi fistule...
N-are mumă, n-are tată cel ce năzuie putere,
Milioanele dă robi el îi pisează în picere
Şi la muncă-i îndemnează, el, ce n-au muncit nicicînd.
Pre feciorii lui îi bagă iute-n pîne, preste rînd.
Cine-apucă este mare, cine-nşfacă stăpîneşte
Dîmpreună cu slugoii ce pre el îl sprijineşte
Şi în zugrăveli o mie să scălîmbă chipu-i hîd
Cu slugarnice văpsele condeiat de cei ce-şi rîd
Pă ascuns de dînsul, meşteri fără cuget, puşi pe-ajuns.
Şi apoi ce imne, ode să închină celui uns,
De te-ntrebi, ce-i mai scîrbavnic şi ce e mai dă ruşine:
Depsot tu să fii ori scriptor care lingi aşa jivine ?
Doamne, unde-i omul nobil pentru care să uiţi voma
Şi mocirla lumii estii, unde-i dreptul dîn Sodoma,
Unde-i cel ce Dioghene ziua-meaza mare cată
Cu sfeştila care-şi pică ceara-n lacrime, curată ?
De-i un sîngur drept în lume, pentru el lumea să iartă
Şi în jurul lui roteşte stelele, aprinsă hartă,
Altfel palma dă lumină mîniată ar strivi-o..."
168
Conjuraţii să treziră în lumină roz dă zio. Baba să topise-n pîclă, iar beserica stetea Cenuşie subt a boitei fantasmatică lalea. O pornirăm iar cu toţii pîntr-a uliţii sucişuri, înghiţind la prav albastru, tîrîind mărăcinişuri, Pînă ce-am ajuns în piaţa cu tarabele dă brad. Roşioare vindea unul, altul opera lui Sade... O saca, butoiul cărei să-ncorda în cerc dă feare Avea turc ce cu turcoază îşi vărgase-a lui salvare. El îşi trage măgăruşul de căpăstrul înţintat
Pă alăturea de mine tropotind. Cînd, deodat,
Peptul tot i se despică drept în două la măgar
Şi o barbă să iţeşte în spărtură cu fermoar
Ce cu tainic semn îl cheamă pă vestitul Languedoc.
Ei o vreme tot şopteşte hîrîind subt oboroc
Pînă cînd să trage iarăşi peptul ciuşului, ce pleacă
Dus de frîu de sacagiul cari odihnise-oleacă.
Brav zuavul ţine-n mînuri o scrisoare cu pecete
Ce ne adunăm în grabă a ceti-o pe-ndelete:
„DREPTATE, FRĂŢIE.
văleat 18.
Chir Manolachi,
Aibă-te-n pază Hodighitria ce cu lăcrămosu-i ochiu toate c pă lume le vede şi le cunoaşte. Iartă pre bietul negustor c bogasiu că s-au nălţat pînă la peana, şi încai nu pentru socotele dîn registrul dă obşte, ci ca să trimită carte, cui ? Alui mai meşt întru slovă ce cunoscut-au Muma noastră, Valafia cea înjosit Da nu mai poci răbda, iară pă un ostrov neumblat, au pă un stă înalt au într-o pustie fioroasă, plină de jigănii şi bazilisci nu pe a mă îngropa asemine cuvioşilor Sfinţi Părinţi de care scrie „Vieţi", sîngura scrisoare cu care îmi mîngăi zilele de pe urrr
169
Află, frate întru prea dreapta Zaveră, că ţeara-i în jac şi-n ruinuri, iar în ruinuri să prăsesc năpîrcile înveninate. Neamul ne scade, mulţi iau calea pribegiei dă răul Răului celui care cîrmuieşte. Ţeranii bejenesc şi nu mai află mămăligă, ţiganii mor subt harapnic. Uvrerii, cîţi se află, au spart cu barosuri mahinele dă ţesut. Nice boiarii pămînteni veseli nu sunt. Numa grecii, numa neamul lor cel rînjit şi plin de cinismu să prăsesc dîn minciună şi să îngraşe şi nu altceva gîndesc ei decît perirea noastră la toţi, dă foame, dă frig, dă istovire. Suntem vînduţi la streini şi nici cămeşa de pe noi, cîţi o mai au, nu-i a noastră. Oh, oh, Valahie sireacă, oh, neam al meu obidit! Cînd apuca-o vei pe drumul dă aur al mîntuirii ? Cînd au să vază şi ochii tăi o rază dă sperare ? Cînd mîna Domnului să va lăsa preste tine ?
Şi eu, bătrîn prost, vorbesc în bobote şi fac gîlceavă cînd nema putirinţă, în loc a-ţi spune mai degrabă marea durere. Păziţi-vă, tu şi căuzaşii, căci Tiranul cunoaşte strateghia voastră. Coada de topor, blestemul şi urîciunea de totdeauna a ofilitului nostru neam romînesc, s-au ivit şi aici, de unde cu gîndul nu gîndeşti. Arză-l focul şi mănînce-l pămîntul şi scorpiile cu chip de om şi racii ăi mari, pre cari Machedon au tîlnit în pustie, pă Iuda, vîndutul şi vînzătoriul, zbirul cel încruntat dă sînge al Agiei, urechea păroşată a lui Vodă, care răspunde la odiosul nume de Iancu Arie..."
— Preste poate! strigă Zoe.
— Sunt scorneli! răcni Iaurta. Zenaida-mbujorată înălţă privirea-n iurta Ceriului dă dimineaţă, unde-not de-a pururi norii Ca Islande caste, limpezi, în, dorită, harta orii...
— Mai departe zi, ceteşte şi vedea-vom de e vis Ori o viperă în sînuri încălzit-am, cum e scris.
„... de Iancu Aricescu. Ii grăiesc cu greaţă numele, ce s-ar cădea nimene să nu-l mai spuie, precum a lui Erostrat dîn vechime. El
170
zăcea precum ştii, la ocnă, cînd tricletul despot, ce-i vine-n minte îl scoate,-l îmbracă şi o săptămînă numai cu alese bucate îl îndoapă colivă şi orez cu lapte şi şerbeturi de cele scumpe, iar apoi î publicariseşte cărţulia dă fabuli şi alte ghersuri, păntru care lud; au dat în genunche şi au sărutat mîna cu ineluri rare. Iară vodă l-ai băgat în pîne, la Agie, unde cel mai necruţător prigonitor al zavere devenit-au. Musa însă nu l-au părăsit, că pîntre răcnetele ticăloşilo munciţi în beciuri el tot au aflat vreme a mai seri un op, ce s; chiamă „Mărire Ţie, binefăcătoriu al terii!" cu o epistolie închină toare către Samoderseu. Iată ce zice în prima filă:
Soare mîndru să înalţă p-a Valahiei ogoare, Ce nicicînd văzu vrodată fericitul meu popor; Este soarele slăvită noastră stirpe domnitoare Ce pe toţi ne mînă-n grabă către-un falnic venitor.
Omenie, slobozie ea la toţi ne prooroceşte De urma-o-vom pre dînsa chiar şi pre un drum spinos. Fiindcă munca este sacră, pre noi toţi ea ne munceşte Ca mai repede în raiu să ne vază, cu folos.
îndrăgitu-l-au pre Vodă la valahi suflarea toată, în bordeie şi-n palaturi îi cinstim icoana lui. Strînşi cu toţi cum copehilaşii subt aripa-i avîntată Zidim noul chip al terii pă ruinele sîlhui.
Aghios! O vecinicie să ne ducă la păşune
Ca pre turmă un păstoriu, iar de-n ţeară e prea cald
S-aibă grije a ne tunde şi întreaga năciune
Mai uşor astfel păşească-n jurul marelui Herald!
171
Judecă aceasta, chir Manoli! Zice-se că Satana afurisitul fusese cel mai alb şi mai mîndru înger, iar cînd s-au prăbuşit, dracul cel mai hîd au ajuns...
V-am scris aceste ca să ştiţi să vă păziţi, căci vodă vă va întinde o capcană în Turnu Colţei, aflînd el, ai ghicit de unde, că aveţi a veni cu beşica. Grecul e dat în mintea copiilor, dar viclenia nu l-au părăsit, şi mai de temut este ca oricînd.
Cu mare primejdie am scris cartea asta către tine şi am încredinţat-o iscoadei lui chir Brian, cu care te ştiu priaten.
Mă închin ţie şi măreţei Revoluţiuni,
umilitul Costache, bogasier în Tîrgu Ocnii"
Cetitor dîn altă lume, te-aşteptai l-aşa lovire ?
Să să schimbe-aşa, deodată, insul, ca-n „Bunavestire"
Straniul Grobei, s-apară în obrazul dă copil
Chipul fearei, uitătura vînzătoriului cel vil ?
Nici eu însumi, ce lui Iancu Aricescu am dat finţă
Nu credeam a fi vrodată lucrul ista cu putinţă,
Da e inima tenebră şi e sufletul abis:
Preacurvim cu-a noastră soră şi benchetuim în vis
Cu tiranul ciocnind cupa, linguşindu-l, mîndri foarte
De a fi-n sobor cu dînsul, de a fi ajuns departe.
Dă cristal să fie rîul, el noroi pă funduri are,
Ce îl tîrîie cu sine şi îl slobode în mare,
Iar la firile cei slabe dă noroi să umple unda
Turbure dîn vîrf dă valuri pînă hăt în jos, de-a funda.
Ca trăsniţi steteam, privirea neluînd de pe scrisoare,
Doară momîţica Ercul juca iute pă picioare
In spinarea Leonidii. Manoil privi în ochii-mi:
— Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipochimi ?
Oare nu ştii tu urmarea, oare vom peri cu toţi ?
172
Eu te-am scoborît anume între bravii sanchiloţi
Să ne fii ca o Mafaldă (Ah, Casandră de n-ai fi...)
Tu, ce zugrăvişi cu nouri ceriurile coralii
Şi cu flori spuzit-ai cîmpul: gura-leului, grozamă...
— Bravilor, grăii, de moarte voi nicicum să n-aveţi teamă:
Fiind voi doar personagii, Nastratin, Zotalis, Zoe
Vă iscaţi în textul cărţii numai unde e nevoe,
Iară chiar de vă ucide vun duşman, e în zadar:
Trăiţi iarăşi cînd un ochiu literile dă tipar
Desluşeşte, cetitonul cînd desface cartea-n braţă.
Să îmflăm din nou beşica ce-i pitită în verdeaţă
Şi la Bucuresci s-ajungem. Clipa mare a sosit.
Desfăşoară iar cornetul dîn apus la răsărit
Coadele ca dă balaur însolzate cu văpăi.
Fantasie aripată, Giurgiu pere jos în văi
Iară tu înalţi iroii pîn-la tainicii zefiri
Cu obrazele umflate, pîn-la marii trandafiri
Galaxielor, ce-n roiuri să adună şi în crînguri,
Căptuşind bule dă spaţiu, înşirîndu-se pe stringuri,
Fantasie-al cărei nume cel dă taină este vis
Ce-l gîndeşti cu crieri limpezi, ce-l zăreşti cu ochi deschis,
Fă să pot sfîrşi această nesfîrşită epopee,
Fă să pot scăpa dîn miezu-i şi să-mi regăsesc femee,
Casă, slujbă, soarte. Iată, mai închei aci un tiv.
— Hai, musiu! răcni Iaurta. Iară Languedoc:
— J'arrive!
CINTUL AL UNSPREZECELEA
In palatele aprinse • Ar fi cu cale ca să aruncăm zapise • Nu, eu alta aş scornire • Este planul meu din toate ăl mai bun şi cilibiu • E sară naltă şi e Bărăganu-ntins • Un smău • Totuşi noi suntem acilea-n Orient • Bucuresciul stă răsfrînt • în capul mesei large sade Vodă • E la nave va • O tîmplare minunată • Evoe! Ce biruinţă! • Mais... d-acuma vine greul • Bolţi dă cărămizi antice! • Trii sunt lacăte • Insă toţi sunt ca de abur • Nu, prietine, nu-i vrajă • Zgomot mare, pneuri, frîne • Eu aş pune pă Manoli • Trei podghiazuri deşuchiate • S-au revizuit puterea • Miliţian cu walkie-talkie • Fiorituri, înluminiuri

În palatele aprinse, pîn balcoane şi unghere Unde zgîndăreşte struna deştul unei baiadere Care ghiul dă aur poartă răsucit ca un ghioc, Liturghia bogăţiei are ş-astă seară loc. E sub ţeasta-mi poleită platou harnic dă filmare, Unde să înalţ decoruri urieşe, solitare, Cu brîncoveneşti coloane ca spiralele cu cremă Şi cu loggii ca acelea dă dîn care o triremă
174
Dogele binecuvîntă la Venezia,-n San Marc.
Dară totul e aicea ca la jucării, cu arc.
Sunt palatele dă şiţă, dă carton, şi sunt proptite
Pă dîn dos cu pari, faţade cu arcade aurite
Şi cu sveltele statue găunoase sunt, minciuni.
E cu cîlţi umplut, dă ipsos, chiar şi cornul sfintei luni.
Cabluri, şine sunt întinse preste tot şi microfoane,
Reflectoare pune spotul pă cupole şi frontoane,
Camerele dă filmare cu ecranul cît un timbru
Să pătrund pîn transfocare-n sale ce miros a cimbru,
Sau în rozele alcovuri unde roze coapse dansă.
Totul e ca tu, iubite cetitor, să intn-n transă.
Toate, toate sunt efecte plănuite îndelung
Să te-nşurubezi în ele ca şi becul în fasung,
Să te-mpleticeşti, să nu ştii cît e vis şi cît aeve-i...
Sîngur ca să eşi dîn astă-ntortochiere nu pute-vei.
Aide, uită-te pre ţine... aide, îmi pătrunde somnul,
Vino, vino mai aproape... sunt în aste clipe domnul
Tenebros al mintei tale... dormi... adormi... răsuflă lin...
Sanchiloţii să pusese la taclale-n zepelin.
— Mai întîi ar fi cu cale, chir Ampotrofagul zise,
Cît suntem deasupra urbei ca să aruncăm zapise
Unde să-nsemnăm aceste, cu chirilice dă sînge:
„Neam al meu prea obidite, şterge lacrimi, nu mai plînge,
Iacă, ţe-a venit dîn ceruri mîntuirea dă nevoi.
Plăpumari, şelari şi dascăli, puneţi mîna pă pietroi!"
Şi om iscăli: Guvernul Provisoriu dîn Nori.
Să vor bate pă aceste foi volante trecători.
Or cădea pă coperişe, s-or înfige-n giruete,
Uliţe se vor podire cu zapise dîn perete
175
în perete dă cocioabe, în beserici vor intrare
Şi-or eşi enoriaşii cu ciomege şi topoare.
în tăbăcării duhoarea unde te trăzneşte-ndată
Or pluti pîn ochi dă geamuri foile cu slova lată
Şi or sparge tăbăcării şteampuri, roate unse, pive...
O ninsoare răzvrătită gloatele cei costelive
Le-o însufleţi, şi-ndată adunări constituante,
Cluburi, oratori avea-vom ca şi-n ţerile-alelante,
Iar dîn vodă noi om face o persoană oarecare
(Aş propune să-i dăm nume „Cetăţeanul Neatîrnare" ...)
Iacă, am aci în traistă Boston greu şi mititel,
Şi cu literi moi dă plumburi, şi cu icuri dă oţel,
Şi-am un top dă foi pă care un „Levant" întreg poţi seri...
(Cătră mine Leonida strînse pleoapa şi zîmbi).
Ei, ce spuneţi dă aceste ?
— Mai nemic nu spun, nebune, Că hîrtia nu îndură tot cît aş avea a-ţi spune. Pă statua Libertăţei dîn Ploesci, eşti un bolund! Cîţi cetesc în urbea asta ? Toţi ştergea-se-vor la fund Cu zapisele pre cari mintea-ţi slabă le scorni, Iar muierile pre moaţe pletele-şi vor răsuci. Plin dă cărturari tu oare îţi închipui Bucureştul ? Păi acilea chiar şi aga, chiar şi juzii pune deştul. E poetic cu renume ăl de gîngăve „oi — boi", Iară ăla care ştie Tatăl Nostru-i ghizoroi. Nu, eu alta aş scornire. Fraţilor, ci fiţi atenţi: Să vă-nveşmîntaţi în straie de domneşti locotenenţi. Eu oi merge înainte cu pistoale-n ambe mîne (Ca şi Revoluţiunea-n mintea plebei voi remîne) Iar cînd Vodă va ieşire, îi voi pune ţeava-n pept. Garda spangele-o s-arunce (Nu e planul înţelept?) Tu urca-vei, Manoile, pă statua lui Michaiu
176

Şi în faţa gloatei strînse înălţa-vei tare graiul: „Fracilor! vei zice, iată, ziua mare au sosit! A perit reacţiunea, ciocoimea a perit!" Iară peaţa să va umple dă drapeluri tricoloare, Şi-or da mîna cetăţenii, or întinde hora mare, Şi or apărea gazeturi, s-or deschide teatre, scoale O să curgă vinul spume la serbări electorale... Robul va vedea lumina iară orbul libertaua. Să trezi atunci Iaurta:
— Nu ştiu ce frecaţi mărgeaua, Au crezi, Zoe, că e vodă vreun prunc dîn cei dă ţîţă Şi că are arvaniţii ce-l păzeşte,-n cap tărîţă ? Zilnic fac instrucţiune cu-alebarde şi cu pale Iar cînd dau cu puşca bagă glonţii pîn inel dă zale. N-apuca-vei nice-a scoate vun pistol, şi te-i trezi în adînce hrube unde niciodată nu e zi Şi dă unde oase goale să mai scot într-un tîrziu... Este planul meu dîn toate ăl mai bun şi cilibiu. Ascultaţi.
... E sara-naltă şi e Bărăganu-ntins, Presărat cu mii de stele, luminat de foc nestins, în sătucuri caii-n grajduri mişcă nările-n pristoale, Ies copilele la poartă, svelte, cu picere goale Şi le arde spuza nopţii, şi aşteaptă-un Sburător... Ceriul tot să strînge-n luciu pă un pîntec dă ulcior. O troiţă strîmbă-n gura uliţei îşi bate-n cuie Hristul schilav, gol, cu pielea ofilită şi verzuie, Ce n-a izbăvit pre nimeni, ce nu s-au întors nicicînd. Boii-n staul le luceşte coarnele. Tot rumegînd, Ei pîn uşa-ntredeschisă mongolferul au zărit
177

Lunecînd pe mări dă stele spre cornetul nesfîrşit.
Se vor fi mirat în sine ? De nimic ei nu se miră:
Nu şi-au cletinat un deget coarnele, ciudată liră,
Cînd în iesle prunc în faşă, dolofan, au oblicit.
Cînd şi cînd, un cîine galben urlă,-n beznă învălit.
Pîn bordeie, cîte-un candel a mînjit c-un strop dă aur
O bucată de părete, o icoană c-un balaur
Şi c-un călăreţ: Sîn-Gheorghe, plătoşat şi-nţepenit.
Dorm ţeranul şi fămeia în tăcere ca dă schit.
Totul doar a lut miroasă, a mormînt şi a sfinţire:
Preste somnul lor coboară îngerii în patrafire,
Maica Domnului p-o tavă le aduce un pahar
Incrustat cu bani dă aur şi cu ochiuri dă cleştar,
Dă dîn care ia agheasmă, stropi mărunţi pă vîrf dă deget
Şi le unge pleoape triste pre subt care vise preget,
Şi acelaşi vis dodată sufletul le-a-nfiorat:
Sunt în rai şi mînă-n mînă şed subt mărul cel rotat.
E noaptea-naltă, veche, mai veche ca aiurea,
Beşica lasă-n urmă şi satul, şi pădurea,
Şi rîuri care leagăn pe unde caloieni.
Sunt licăriri pre ape, sunt focuri pîn poieni...
După ce grăi Iaurta să însufleţi cu toţii
Şi coraj la inemi prinde zavragiii, sanchiloţii,
Chiar şi Ercul mai cu rîvnă scarpină şezutul roş;
Toţi să simte mai aproape în scîrţîitorul coş.
Manoil, ce-al poesiei în Valahia e rege,
Un ceva în al Iaurtei glas nu poate a-nţălege:
Ochii limpezi el întoarnă l-al său frate roşcovan
Şi-un cuvînt dă să-l întrebe. Cînd dodat Languedoc Briliant
Sare ars şi braţu-ntinde cătră Cloşca cea cu pui
178
Ce pre ceriuri negre-smoală răsuceşte flăcărui.
Se uit toţi şi mai le vine a cădea dîn oboroc:
Că păşeşte pîntre stele cătră ei taman Languedoc,
Cum îl ştiu: de decoraţii plin i-i peptul cu ceaprazuri,
Eghileţi pă umeri late şi musteţe pă obrazuri,
Ba şi danga în pamblică îi atîrnă lîngă şold
în o teacă de mătasă, sîrmă d-aur, marigold.
— E un smău, se dumireşte Manoil îndat. Musiu, Iată-te pă pînză deasă zugrăvit d-un calemgiu Ce-o fi zugrăvit beserici, că frumos te-ncondeie.
— Ma parole, făcu zuavul holbînd ochii, oui, c'est vrai, Sunt împeliţat chiar însumi şi sunt tras cu o ficelle. Smăul să apropiase dă balon încetinel,
înghiţind cu trupu-i stele, trandafili dă foc ceresc. Are-un pozonar jiletca zugrăvită dă tedesc, Iar în pozonar o verde papagaie pliscul scoate Şi cu ochi rotund să uită la obrazele-adunate în nacel. Să urcă-ndată p-eghiletul lui Languedoc Şi îi cîrîie-n ureche. Zboară-n pozonar la loc Şi dîn bezna dîn adîncuri careva trage dă fune Smăul coborînd ca spanga-n pîntecele lui Mifune, Pînă dîn zuavul ţanţoş nu să mai văzu nemica.
— Aide, bre, ne spune-ndată ce-ţi şoptise păsărică.
— Vă gătiţi dă luptă-n nouri. Vodă nu mai va să sue Noaptea asta-n Turnu Colţii, pre subt stele ca gutue, Ci aflînd de noi, trimite să ne prinză cinevaş.
Cine, nu aflai, dar lupta se va da preste oraş. Astfel îmi grăi iscoada mea-ncercată, Ştirbu Laie Pîn cîrnitul plisc, cu nare rubinii, de papagaie.
— Nu să poate. Mongolfere în Valahia să vezi ?
E dă rîs, de parcă-ai vede jucînd şah în luncă iezi, E Valahia c-o sută d-ani rămasă-n urma lumii.
179
Dă o luptă-aeriană de aceea teamă nu mi-i
(Agrăise cu trufie Leonidas). Nastratin
Zisă:
— Poţi să ştii, efendi, că o fi un zepelin ?
Totuşi noi suntem acilea-n Orient. Preste cetate
Să aştepţi orcînd să zboare moi covoare înflorate,
Unduind între cupole, ocolind vun minaret.
Ingineri aicea nu sunt, ce e drept, dar berechet
întîlneşti pre visătorii ce-n fiole dă cristal
Fumul des îl condensează,-al vunui djin patriarcal,
Tehnologi ai fantasiei şi mehanici ai visării...
Ei în cupe dă agată pic-un strop dîn apa mării
Şi zăresc apoi acolo ce va fi şi ce a fost.
Un grăunte dă haşişuri dă înghiţi, şi dîntr-un prost
El te face-n veci stăpînu-a milioane dă haremuri,
A grămezi dă giuvaere, perle ce te fac să tremuri
Dă furia şi dă scîrba de a fi doar om, nu sfînt.
Steaguri verzi cu semilună unde să pocnesc în vînt
Spun că totu-i cu putinţă dacă ai acel inel
Al Norocului şi Vrajei, ce-are scrisa EL GAHEL...
Şi de crunta lui magie tu te aperi c-un motor?
Să mă-mpiedic în deliru-mi de un biet inventator ?
Orientul şi Apusul mult s-ar mai fi ciondănire De o vastă panoramă nu le-ar fi stîrnit uimire, Căci sub ei la două leghe Bucuresciul stă răsfrînt. Musă dragă, dă-mi o voce de seraf, să pot să-l cînt, Nu aşa cum să zăreşte, ci aşa cum mi-l închipui, Dă-mi coloarea, dă-mi perfumul care să ivească chipu-i, Dă-mi un glas precum e sonul de împărătesc pahar Buza rece de-ai atinge, clinchetind, c-un icusar, Căci îmi fuse astă urbe dragostea a mea dintîi.
180
Fila asta dîn „Levantul" s-amiroasă a lămîi
S-ar fi cuvenit, că-n curtea dă palaturi, Şuţu, Ghica,
Chiparoşii şi smochinii şi-mpleteşte vesel chica,
Iară sutele dă turle de biserici poleite
Sunt frecate cu naramze, rodii rumene şi chitre.
Mii şi mii căsuţe scunde împing botul una-n alta,
Zidiri moi dă hanuri scunde parcă scoase sunt cu dalta
Dîntr-un moşunoi dă cretă; au în curte foc şi care.
Jupînesele-au-în sînuri între ţîţi enibahare
Şi-n faitonuri se preumblă înfoiate-n malacof.
Au ciocoii bumbi dă sîrmă şi pamblice la pantof.
La un colţ podit cu scînduri dă stejar Marin ursarul
Gurăcaştilor în trenţe fearei le arată harul
D-a juca dă lanţ cu sîrma prinsă-n nasul sîngerat.
Un cobiliţar să lasă, gol, dă urs pă trup călcat.
Mahalalele-s boite ca şi sorcove pestriţe:
Corcoduşi în fundul curţii iar la geamuri sunt crăiţe,
Dîmboviţa mocirloasă, fete roze-n ea fac baie
Cu gînsacii împreună. Porcii rîncezi în hîrdaie
Plescăie. în jur sunt holde, vii cu strugurii brumaţi
Şi pe drumuri lungi, căruţe cu boi molcomi înhămaţi.
Vezi pă deal mitropolia, ca o mitră de părinte,
înălţînd în nori clopotniţi ca neşte cădelniţi sfinte.
Ele face să vibreze aerul ca şi de bronz.
Căşi domneşti să-nşir pă uliţi, cu goi îngeri rubiconzi.
Tîrgoveţii vin curcanii cu mărgele moi a-i pune
Pă tarabă,-n gîinaţuri. Altul cîntăreşte prune.
Cîntăreaţa cu daireaua zvîrle pletele-n ţărînă,
Saltimbancul rupe-n gură lanţuri groase ca pe mină.
Boeri vechi la sfatul ţării se grăbeşte în trăsure
Pregătiţi de-acasă toate umilinţele să-ndure,
Să să-ntreacă-n osanale cum deschide Vodă gura.
181



La bărbier un negustoriu cască spre tavan dantura,
Iar felcerul prinde-n cleşte o măseaua ca un cui.
Un vardist face cu ochiul unei trupeşe dudui
Ce-şi iveşte picioruşul cînd dîn brişcă se dă jos.  «
într-un colţ pă coji dă nucă stă şcolerul puturos ;r
în chilia unde Domnul cu nuiaua bate bine
Pruncii ce se pedepseşte în scripturele creştine.
Şi pre toate, ca şi nouri să ridică rotocoale
Dulci mirosuri de gogoaşe, de cîrnaţi şi de sarmale
Ce îi face să înghită-n sec pre bravii dîn balon.
Pîn-la ei mai urc şi başii vunui vechi acordeon
Iară restul îşi închipui, căci e noapte şi-abea văd.
E dumnezeiesc oraşul subt al stelelor prăpăd!
Sunt la două-trei palate lumini mari ca şi de zio,
Te-ar uimi iluminarea sălei, dacă ai privi-o,
Unde-n noaptea asta Vodă un ospăţ măreţ au dat.
Lumînări dă ceară albă, împletită minunat,
Cari-şi vărs dîn policandre focul preste mese-ntiiţşB'
Unde rupe dîn fripture dregători cu barbe ninse Lh!l
Şi-ananaşi pîntre pahare nu să ştiu la ce servesc.   in'
Farfurii dă smalţ şi aur subt purcei se-ncovoiesc.
Cocoţat pă tron în capul mesei large sade Vodă.
Cum arată ? Arătarea i se schimbă după modă,
Căci acelaşi e Tiranul în giubele au în frac,
Şi-l cunoşti şi-n leu, şi-n vulpe, şi-n mintos, şi-n prostănac.
De zugrav aş fi (şi opul ista îmi trădează visul            »■' ' !
Ca cu reci înluminiuri să-mi acopăr manuscrisul)        ih'i .-
Umbră neagră şi adîncă aş mînji pă jeţul roş,               -Mhr.
în de care-ar strălucire doară ochii ticăloşi,
Ochi nebuni ce te-mpietreşte, ce tot cată să se-ntingă-n d
Sîngiurile-ţi îngheţate, sa le bea ca un paingăn...               <J
împregiur sunt stîlpii ţeni: şontorogi în haini bogate,
Cocoşaţi ce îşi ascunde ghebele cu nestemate,
182



".li
>!3


Orbi ce ţine visteria, surzi cădii pre la giudeţe, Giupînese ce-n mătăsuri mai duhnesc a precupeţe, Stîrpituri, circari, otrepe de ţ-e scîrbă a-i descri: Grecotei cu cearcăni large, turcaleţi cu ochi purii. Pă podele cadrilate cerşitorii să trîntesc Dup-un os, se-ncăibărează c-un dulău împărătesc... Folosiţi-vă de cîntec, de lumină şi de taină, Căci iroii epopeii-mi de pe-acuma ei vă caină, Cari plan urzesc măiastru ca să vă doboare-n pripă, Cupe omeneşti de goluri pline-n viaţă cîte-o clipă!
Tu, care ceteşti „Levantul" tolănită pe sofa,
La bulgari văzuşi alalteri filmul „E la nave va" ?
Cătră fine îţi arată studioul dă filmare,
Schela urieşă unde mişcă marile vapoare,
De tu crezi că e aievea un tangaj mehanicesc.
Postmodern e procedeul, deci şi eu îl folosesc.
Află dar că bătălia ce-i găsi în aste pagini
Prin efecte speciale, suprapuneri dă imagini,
Decupaje, animare, totul pe calculator
E minuţios filmată, ca-n „Războiul stelelor".
Insă textul ce-nsoţeşte scenele tehnicoloare
E pentru contrast un hronic condeiat d-un oarecare
Chir Zarifu Calemgiul. Urmăreşte de aci:
(Fond sonor: meterhaneaua miorlăind: pa, vu, ga, di)
O tîmplare minunată Dă stai cu gura căscată Voieşte-a vă povesti
183
Chir Zarifu Calemgi
Ce s-au pedepsit în scoale
D-a rămas cu talpe goale,
C-aşa-i vicleana dă lume,
Nu va să ştie anume
De cei ce se-nţelepţeşte
Pre turceşte, elineşte,
Ci de cei cu averi multe
Lumea va ca să asculte.
Oh, oh, libovnică vană!
Oh, muiare prea vicleană!
Cînd luă Vodă domnia
Mare îi fu bucuria,
Că chitea să strîngă scule
Şi alte comori dăstule.
La Ţarigrad el avea
Pă unchi-su Gligori capicheha
Şi dece dîn ceea parte
Nu avea prepus dă moarte,
Nici ferman nici mazilie
Nu cugeta ca să-i viie.
La început miel milos,
Mai apoi fu leu, pardos,
In divan el nu răbda
Să-l înfrunte cineva
Că-i striga: — Mă obraz gros
Şi dypeiox; dv6pcojrco<;
Porcule, cum îndrăzneşti
Astfel să te sumeţeşti ?
Şi-ndată scotea papucul
Sau îl croia cu ciubucul.
La ticălosul rumîn
Scotea sufletul dîn sîn,
184
Dări, năpăşti scornea-n divan Cîte douăzeci pe an, De toţi îi ştiia papara Şi să băjenise ţeara. Deci nime, el cugeta, Poate împotrivă-a-i sta. Sta serin şi liniştit Pînă ce au oblicit Dă zavera ce pornise Şi pre turci îi zăticnise. Află şi de un Manole Ce la greci pă Acropole Să jurase (să zicea) Să scape Valahia Dă spurcatul basilisc, Dă aspida cu rău plisc. Să cugete-acuma toţi Ce-s în stare grecii hoţi: Aflînd că Manoli vine în beşică preste sine, Cu toţi zavergiii gloată, Cu Zoe, dama turbată, Nastratin cel firoscos Ce la toţi e de folos, Zenaida cea frumoasă, Iaurta, sprinceană groasă, Şi ceilanţi, cîţi or fi fost, Vodă, care nu e prost, îi chiemă pă Andronachie Şi pă aga Manolachie Zicîndu-le: — Aceşti răi Şi-apucaţi dă năbădăi
185
In o beşică sunt toţi Ce o mişc cu neşte roţi. Putea-reţi voi a găsi în valahe-academii Născocitor oarecare Să facă beşică mare, Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă ? Dregătorii să gîndi Şi simandicos vorbi:
— Doamne, să avem iertare, Da la noi un oarecare Născocitor nu să ştie
In nice-o academie. Acilea toţi naintează Dupe ani, nu dupe vază, Doxă ai ori doxă n-ai, Eşti doftor la treij-de ai, La patruzeci învăţat, La cincizeci om luminat, Iar d-agiungi la şaptezeci La nemuritori tu treci. Cum să afli pîntre noi Vun mehanic ghizoroi ? Doară unu să prăsise Da e visător dă vise...
— Să mi-l aduceţi îndat, Că altfel v-am dăulat!
îl aflară la Mărcuţa Strîmbînd chipul ca momîţa
186
Şi condeind pe părete
Un duzin de crastavete.
La Vodă dacă l-a dus
Nebunul aşa i-a spus:
— Să iei caic aurit
Cu pînze de borangic,
N-am văzut de cînd sunt mic,
Cu catart dă scorţişoară,
Cu vîsle dă chihlimbară,
Cu cîrmă de berliante
Cum avea numa Pazvante.
Mai ia şaptezeci de lebezi
Ce de diavol să le lepezi
In altar la Sfînta Vineri.
Vezi toate să fie tineri,
Şi le leagă cu mătasă
De caic, jurubă groasă.
In caic să pui ostaşi
Cei mai buni între şutaşi,
Iară căpitan pre ei
Cea mai mîndră dîn fămei,
Cu pleoape ca scoicile,
Degeţi ca scovergile,
Ţiţe ca şi turlele
Ale Sfîntei Sofie.
Cu ăst caic sburători
Beşică ai să dobori.
Vodă se înveselea
Ca alt nebun ce erea,
Şi pe loc au şi făcut
Cum mai sus s-a priceput.
187
Apoi, liniştit, pe seară, Se băgase în cămară Şi la chef s-au pus îndat Dupe cum era-nvăţat.
Pă ceri stele-nfricoşate Să ivise acea noapte, Şi o logostea cu coadă Să-ntindea pă lumea toată Vestind ciume, pălălii Şi căderi de-mpărăţii. Cînd beşica fără zvon (Ce îi zice şi balon) Se ivi dînspre cîmpie între licăriri o mie, Iacă dîn curtea domnească Corabia-mpărătească Să înalţă-ncet în slavă Cum ai ridica o tavă. Lebezile, şaptezeci Lopăta cu aripi reci, Ostaşii trăgea la vîsle La vîrf cu labe de pîsle, Iar muiarea tot spoită Sucea şold, neostoită. Tîrgoveţii toţi la porţi Ieşise cu multe torţi Şi privea la bătălie Căscînd gura-n bagdadie. Caicul urcă iavaş Pîn-la fo cincizeci de paşi
188

Dă beşica cea vărgată Şi cu funii ferecată. Pîn-să dea robii cu puşca Ca să doboare găluşca, Deodată, ce să vezi ? Dîn coş cu nuiele verzi Să ivi un pricolici Atîrnat dă trei elici. Poartă anterie lunge, Barba-n brîuri îi ajunge. Pă fămeie o înhaţă Cînd ajunge pleata creaţă, Iar apoi, ferind măiastru Iatagan cu fer albastru Şi sîneaţă dă sidef, Zburătorul muchelef între lebezi bagă mîna Şi sugrumă cîte una. Caicul tot să coboară Pe cît lebezi să omoară. La ultima cînd agiunge Turnu Colţii îi împunge De să face praf cu toţii, Şi peri iscarioţii.
Aci, boieri dumneavoastră, Isprăvi tîmplarea noastră, Auzire neauzită Preste Bucuresci venită. Ce-a mai fost şi ce-o mai fi Altădat voi istori.
189
Evoe! Ce biruinţă! Toţi sărut pe Leonidas, Fiindcă orele izbîndei toate dulci ca şi stafida-s, Fiindcă-n pept Enthousiasmos îşi făcu pe veci altar: Şterge biruinţa orce între om şi zeu hotar. Aripe îţi cresc iar ochii-ţi capăt apriga putere D-a zdrobi în încruntare pîntecele de galere, D-a neca în uragane ostile cu elefanţi. Muşchii peptului sunt stîncă, coastele sunt adamanţi, Vinele sunt ca parîme, sîngele-i ca vinul tare, Şi-ai zdrobi întreaga lume, ca un urs, în brăţişare. O, victorie! Să umflă narele d-atîta slavă, Dumnezeu tu faci dîn famen, caravelă dîn epavă! Evoe! Aduceţi dafini! închinaţi-i un pean!
— Mais... d-acuma vine greul, spuse Languedoc Briliant.
— Planul fratelui Iaurta îl urma-vom nesmintit. Uite, luce Bucuresciul parcă-n aur poleit
De atîtea lumi dă stele. Auctore, cătră sud Neşte ţifre mari şi negre să desen pă cîmpul nud. Oare ce-s ?
— Asta e ţifra paginei dîn opul meu, Fiecare filă are, dîn „Levant", numărul seu. Şi Iaurta cugetat-au tot astfel: cu a mea mînă Care, iată, arde cu o melanholică lumină, Ca aceea care ţine-n pumnul strîns întregul vis Şi ilusia urzit-au ce să chiamă manuscris, Magic semn să fac şi file cîteva să dau napoi, Pînă unde Bucuresciul plăsmuit-am dîn noroi. Să ridic şi ceea filă cu oraş cu tot, o ţîră, Ca cu toţii să pătrundem und-doar şobolani se vîră, în canalele boltite ce sub urbe se-mpletesc, Şi astfeliu să ajungem în palatul cel domnesc.
190
Dîn înalt, întins-am mîna, iară foile imense
Ale ăstei ciudăţenii, macrame cu aţe dense,
Ce acum o ţii în mînuri, să dădură înapoi.
Zeci de stînjeni, în grosime, avea ele pentru noi,
Care doară ca gîngănii într-o lume dă papir
Vieţuim, purtaţi de-a valma de-al Istoriei delir.
Cărţi în cărţi şi vise-n vise, lumi în lumi, telescopate
Pe o scară dîn înalturi în adîncuri, dă granate,
Care, toată, treaptă-i doară unei scări cu mult mai mari..
Iată iarăşi Bucuresciul galbin ca un icosari.
Trage vajnicul mehanic Leonidas d-o supapă
Şi coboară zepelinul, ca tiara unui papă
In chivot unde pă pernă dă mătase-i aşezată.
Să ridică olecuţă fila cea filigranată
Şi cu tot cu pînza flască dedesupt ne-am strecurat.
Ne găseam în al tăcerii şi al beznelor regat.
Părăsirăm mongolferul ce subt boltă să încreaţă
Şi cu torţe naintarăm pîn a pivniţelor ceaţă
Unde plase de paingăni încărcate sunt de prav.
Aerul ca şi păreţii pute-a hoit şi e puhav...
Pă ceasornic nu trecuse decît două-trei minuturi
Şi ne pare că sunt secuii de cînd scociorîm în luturi
Şi că vieţi dă vieţi subt boite umede ne-am gîrbovit.
Drumul sue şi coboară, la tot pasul e sucit.
Bolţi dă cărămizi antice! Triste bolţi, nu sunteţi oare
Caudine furci ce omul îl apleacă dîn spinare,
Cît i-ar fi cugetul nobil, cît ar tinde el dă sus ?
Pre subt voi ne ducem viaţa-n întunerecul nespus
Al Nimicniciei oarbe, al Vremelniciei grea.
Bolţi! ce puneţi piatra voastră între crier şi-ntre stea,
Şi ce aplecaţi trufia şi ce contrafaceţi visul,
Nu ştim, gios au sus, la stînga or la dreapta-i Paradisul,
191
Căci o viaţă-n rătăcire prin tunel am străbătut...
Poate-fi că hrubele-aste de lichenuri şi de lut
Sunt doar vinele prelunge ale Unuia ce ţine
Universu-n mîna-i largă, ca o bilă cu lumine,
Iară noi, deşi în trupu-i, nu-l vom şti nicium, nicicînd,
O, gigant, adesea cuget chipul tău nespus de blînd...
Pre cînd Manoil aceste ş-alte multe cugeta
Se fac, iată, neşte trepte şi o poartă-apare, grea,
Dă stejar, care în scoabe şi piroane e bătută
Parcă piatra-n locu-acela a făcut cumva o cută.
Trii sunt lacăte-atîrnate, grele ca şi nicovale,
Dă belciugele-nnegrite, şi pă ele-n rotocoale
Scrise sunt cimiliture ce aştept să le deslegi.
— Nu e chip altfel să spargem uşa dă păduri întregi. (Zisă Zoe). Nastratine, mai mintos eşti între noi, Desluşeşte-ne ce-nseamnă aste buchii prea de soi.
— Nu le ştiu ceti, dar însă, pre cînd le privesc, ceva îmi şopteşte la ureche în dulci clincheţi de dairea Aste stihuri:
Ce e, ce e întreită orhidee ? primul strat de cuarţ, al doilea de carne, al treilea de păcură ? Ce e pătură peste pătură, furou peste furou într-o coajă de ou ?
Nastratin gîndi, şi-ndată faţa-i deveni de sticlă Cu pomeţii ca de abur, cu măsele ca de pîclă,


192

Iară ţeasta ca o coajă străvezie i se-arată Dă sub care înfloreşte orchideea colorată. Primul lacăt să descuie. Iac-al doilea ce scrie:
Nastratine, spune, ce e împregiur de orhidee: mese, paturi, coperişe, nori cu ploi piezişe, stele cu tăişe ? Ce e tot şi e nimic, Ce-i etern un pic ?
Nastratin întinse mîna şi-o roti jur-împrejur
Şi dodată tot ce este-şi îmbină al său contur,
încît goluri să nu fie între broaşte şi-ntre plante,
între puricii minusculi şi-ntre stelele gigante,
între quarkuri şi-ntre linguri, între timpuri şi-ntre Timp!
Să descuie şi alt lacăt. Mai rămîne doar un ghimp:
Cine eşti care cuprinzi orhideea de oglinzi, şi încorporezi şi ce e împrejur de orhidee ? Cine-i Eu-tu-el Dîn tunel ?
Nastratin zîmbi şi-ndată toţi trăiră ceva care
Nu să poate spune-n vorbe. Să-ţi închipui, cetitoare
193

Ce-ai putea vedea cu lumea dacă lumea ţi-ar fi ochi. Şi căzu şi-al treile lacăt, şi scăparăm de diochi.
Languedoc dăschise poarta şi Manoli-aprinse torţa
Nesfîrşite acareturi să iviră, ca în Scorza
Şcoala care Garabombo şi ai sei zidi pre deal.
Sunt odăi ce gem dă aur, altele dă caşcaval,
Sunt cămări unde urcioare ţine-n coaja lor dă lut
Negru vin cu mirodenii ce te arde de-ai băut.
Iară-n alte tainiţi zace, spre a putrezi cu totul,
Orbi, leproşi, nebuni, cei care-au înfruntat cîndva despotul.
Mirodenii şi puroaie, vin şi lacrime amare
Mîlul sunt dă unde nalţă cupa rafinata floare
A palatului: reci boite şi vitralii dă cleştar.
Parcă-i pusă-o libelulă p-un morman dă bălegar.
Răsvrătiţii, cu pistoale şi cu spangele întinse
Rătăcea pîn galerie şi salonuri necoprinse
Cu oglinzi veneţiene şi statue în vun colţ.
Insă nicăiri vo gardă, vreun pagi din cei învoiţi...
Stranie melanholie a palaturilor goale!
Pă plafoane îngeraşii dau la nimfe rotocoale.
Fîlfîie anpe-n ceruri vaste-adînci, ca în Tiepolo;
Pă un pedestal e Dafne implorată dă Apolo,
Amîndoi dă peatră albă ce luceşte străveziu.
La un geam ce schinteiază zăboveşte un scatiu.
Orce rază care întră pîn brocarturile dese
Zugrăveşte pă perete, în tapiserii, crăiese
Cari-n poală o licornă odihnesc şi-i mîngîi cornul...
— Ei, drăcie, noi pre Vodă îl aflăm o dată, or nu-l ?
Ce, să ne holbăm la ţîţe dă muieri dă pă perete
Am venit acilea oare ? Sau te cam muiaşi, poete ?
194
îi rînji Iaurta vilul lui Manoli în obraz. Aide-n sala de ospeţe, că acolo joacă az Şobolanii-n strai dă purpuri. După mine, hai, ţaruki! Armele ridic în boite şi răcneşte toţi: paluki! Năvălind în sala unde un ospăţ avuse loc. Dar încremeniţi rămase şi Iaurta şi Languedoc: Căci în jur dă mese-ntinse pline dă a lumii blagă, Tave cu fripturi, banane în ciorchini, măslini şi braga, Grele cupe cu cotnaruri, cozonaci cu coji dă zahăr, Şed boiarii-n hăinuri scumpe, sade mahăr lîngă mahăr, însă toţi sunt ca de abur, încît poţi vedea prin ei Largi spătarele la scaun, înflorate-n lemn de tei. Toţi se rîd, vorbeşte-ntr-una şi închină des paharul, Dară însă nici un sunet nu întunecă cleştarul Liniştei desăvîrşite. Baiadere mişcă fese Străvezie, rod ciolane străvezie pre subt mese Străvezii zăvozi; ţiganii pă vioară trage-arcuşul, Dară parcă-ar trage vată preste strunele ca pluşul... — Vrajă e,-ngînă Manoli.
— Nu, prietine, nu-i vrajă.
Ce-i Puterea decît ceaţă, ce-i Mărirea decît coajă Unui frupt ce niciodată miezul nu-i va bănui, Căci e miezul lumii estii globul dulcii poesii. Ei sunt sfera cea uscată ce ne-ncungiură cu totul De-şi închipuie că-n mînuri ne-a coprins cu tot despotul, Dar subţire îi e visul ca şi fumul de pă ape Ce să prinde-n frunzi dă sălcii cînd sunt zorile aproape. Trec stăpînii lumii estii şi îi hăpăie ţărîna, Cari vrut-au să domnească-n veci de veci şi todeauna, Trec şi nice-o dîră lasă preste unde au trecut. Coaja prima putrezeşte lăsînd sîmburul afară Să întinză frunzi şi ramuri sprijin ceriului de vară,
195
Primele pălesc în carte chipurile de temut.
Doar în cîteva minuturi mai nimic dîn ei rămase,
Doar o ceaţă colorată care Zoe-afară-o dase
Dăschizînd niţel fereastra. Dar atuncea ne izbi
Zgomot mare: pneuri, frîne, rîsuri, glasuri de copii...
Atunci mi-adusei aminte cine sunt, de unde vin:
Vreo trei cînturi dîn „Levantul" am parcurs în zepelin,
Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina
Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina.
Dor cumplit de lumea noastră mă paraliza îndat.
Am zărit de la fereastră rondul cel cu flori pudrat
Dă la Universitate, staţiele dă metrou,
Circulaţia, hotelul, o statuă dă erou
(Este chiar Michaiu Bravul pă un cal negrit de bronz)
Magasinul cu perfumuri, cu eşarpe şi gablonz...
Pal, m-am tras dă la fereastră. între timp, Ampotrofagul
Cu-ncruntată hotărîre un picior pusese-n pragul
Situaţiei:
— Perit-au cei ce împilat-au ţeara. Dă acuma niceodată nime n-o mai pune gheara Pă putere.-Nţelepciunea, nu capriţul va să reagă. Nu mai perdeţi vremea,-ndată toată obştea să aleagă Pre cel mai dibaci, mai vrednic şi mai nobil dîntre noi, Ca să-ndure grija terii, fie pace au resboi.
— Eu aş pune pă Manoli...
— Da, Manoli, strig cu toţii El zavera au pornit-o, el a-nsufleţit iloţii, El Valahia va duce sus pă culmi dă fericire! Da, pre Manoil Întîiul vrem cu toţii a domnire!
— Şi-om avea şi noi d-acuma vodă versificator
Ce o preamări în stihuri neamul, ca Sedar Senghor...
— Ura! Toţi pre sus îl poartă pre Manoli ce se sbate
196
Pîn-la scaunul lui vodă dăltuit în nestimate
Iar apoi îngenunchiază-n faţa lui şi-aştept discursul.
— Ridicaţi-vă, şopteşte Manoil, nu schimbaţi cursul
Vacului ce ne-ncongioară, nu e vremea de-a domni
Unul ce pe spada giură,-a vecinicei democraţii.
Jun fiind, ceteam dîn Bairon, şi mă prinse dorul mare
De-a porni curînd la luptă, de a isbăvi popoare,
De-a zdrobi-n călcîi tiranii cari sîngele îl beu
Neamului valah sireacul, neferice neam al meu...
Am voit — parcă sunt veacuri dă atunci — ca în zaveră
Să retez la capuri hîde cu cealma au tombateră,
Dar îmi picură-n ureche un glas dulce ca o vrajă:
„Manoile, de vrei lumei să îi fii călită streajă,
Liberează-te pre tine mai întîi, ş-apoi pre cei
Ce se-ndoaie subt călcîiul de smintiţi şi de mişei."
Nu, prieteni, pentru mine o ilusie e totul,
Ştiu, jertfeşte pentru ţeară al lui sînge sanchilotul,
Laudă-i aduc, dar însă nu-l mai pot urma nicicum:
Eu al veciniciei doară trag în pept amar perfum.
Doar un vers de-aş seri, în care ca în picurul dă rouă
Ghemui-s-ar lumea toată, veche dară totuşi nouă,
Doar un vers de va rămîne după mine, mă socot
Mai ferice ca un înger şi mai sfînt ca Savaot.
Dar acum mă veţi certare că adînc închis în mine
Nu mai văz a terii jale, nu mai plîng a ei ruine,
Soarta, nu mă mai sfîşie, a crunt neamului robit.
Veţi ajunge vreodată de a şti cît aţi greşit.
Doamne, ce mi-ai pus în mînuri soarta ăstei naţii triste
Şi prea vesele dodată, optimisto-pesimiste,
Doamne, traghicomedia ce mi-o vezi cu ochi apoşi
Şi mă laşi ca să-mi duc crucea pîntre măscărici, ca-n Bosch,
Izbăveşte-mă o dată, fă să arză tronul ista
197
Şi palatul să se darme cu noi toţi! O, Gianbattista,
Nu e corsi, nici ricorsi în ferbintele-Orient
Ci dodată amîndouă, strînse lent şi violent,
Ca balaurul ce coada el cu colţii şi-o sfîşie
Şi cum piţigoiul gheara-şi pune-n gît, în colivie.
Voi, tirani ce-mpingeţi carul cătră chinuri şi dezastre,
Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre,
Cari umplem foi cu peana la opaiţ cu oloi.
Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.
îmbrăcaţi în cabaniţă p-altul, care ar dori-o.
Cît de mine, n-aveţi grijă, cumva pînea mi-oi plăti-o...
Toţi să-ncremenesc, că-n sine cugetase fiecare
Să chivernisească ţeara doar Manoli că e-n stare,
Insă nimenea răspunsul să îi dea nu avu vreme,
Că s-aud pă colidoare lălăială şi blesteme
Şi pătrunde pă trei uşe în salonul cu oglinzi
Trei podghiazuri deşuchiate ce cu pusce trage-n grinzi,
Ce, rufoşi ca şi ocnaşii, cu basmale-n cap soioase,
Se rînjesc ivind dinţi d-aur pîntre barbele nerase,
Ce la gîturi are cruce şi la brîu are junghere:
Palicarii sunt, ţîganii cu copii şi cu muiere
Şi piraţii ce duhneşte a pesmeţi şi a rachiu...
împle sala cea de marmon trup de oaste fistichiu.
Unii, nehaliţi de zile, se azvîrlă pre ospăţ,
Lipăind dîn farfurie condeiate cu răsfăţ
Or rupînd dîn purceluşul de pă tava cu lămui;
Alţii ochii îi roteşte după sînuri dă statui;
Cei mai mulţi însă se-nfrînă, că-l zăriră pă Iaurta
Ce o dată-a dat cu pumnu-n measă, şi o dată scurt a
Răcnit, feara cum răcneşte cînd străpunsă-i de săgeţi:
— Azvîrliţi cele tacîmuri! Ascultaţi aci, lăieţi
Palicari şi voi, tovaroşi ce am tîlhărit pă mări!

198
Dă acuma ale noastre sunt aceste largi cămări. Ce ereaţi cînd încă brînca asta cea cu părul roş Preste voi nu o pusesem ? Cuţitari şi ticăloşi, Care potera cu flinte vă vîna ca potîrnichi, Vieţuiaţi c-o coajă neagră şi c-o mînă dă ridichi... Voi, ţiganilor, barosul şi ghiocul şi ciorditul, Aste trei pă toată vieaţa v-ar fi fost la toţi ursitul De eu însumi şi Zotalis sîn Iaurta n-ar fi fost; Palicarilor, o viaţă aţi fi dus-o numa-n post, Fămei curvele dîn porturi, nopţile mereu dă cart, Şi sfîrşire-aţi todeauna spînzuraţi de vun catart... Iacă, v-am făcut prea nobili sanchiloţi, ce vecinie luptă Doar în slujba libertăţei, cu o sabie neruptă, Ş-am învins, şi-acuma clipa răsplătirii au sosit: Lambros: dregător cu fală; Ghiorghios: boier velit; Treti logofăt: Spirachi; Mavru, mare vistier; Sperlea cămăraş; Pastrama vornic; Gogu pivnicer... Toţi intraţi în boierie, toţi veţi fi pitari, serdari, Agă şi zapciu alege-om dîntre-ai noştri palicari, Consuli la Stambul, la Roma om trimite, şi la Beci Dîntre cei ce pre nemţeşte ştiu cuvinte douăzeci... Doar un punt rămîne-n aer... Fericit al meu norod, Mă întreb oare pre cine să ne ungem voevod ? Aide, să aud propuneri... încă nu am auzit ? Vă gîndiţi ceva mai iute, că sunt cam apelpisit!
Cred că bănuieşti prea lesne, cetitor, pe cine-alese în vuire dă pistoale gloata cea cu laţe dese. S-au revizuit puterea, dar nemic nu s-au schimbat... Că aceleaşi piei dîn spete biet rumînului s-au luat, Caţaonii că-s aceiaşi subt alt nume, e ştiut.
199

Pre cînd crîncenul Iaurta pune-n tron al său şezut,
Urmînd el ca să domnească cum i-i firea, ca o feară,
Cu Zotalis lîngă sine, noi ceilalţi eşim afară,
Cari mînurile dalbe le voim, şi nemînjite.
O luăm pîn colidoare şi pîn sale încîlcite,
Cu panouri şi vitrine unde săbii sunt, şi zale
Cum şi-antice pergaminturi întărite cu paftale.
Coborîm pă scara lată ce în marmur roşu-i scoasă
Şi ajungem la ieşire, ceată foarte caraghioasă
Năvălind dodată-n centrul Bucureştului de az:
Maşini mici şi camioane vin talaz după talaz,
Nastratin şi Leonidas ei pe loc rămîne mesa
Fetişcane-n blugi cînd vede cum li se suceşte fesa;
Manoil nu-i vine-a crede, în lumina aurie
Tot văzînd cum trecătorii intră în cofetărie
Sau se bagă subt pămînturi în pasagiul cu metrou.
Ne frecăm la ochi de parcă un miragiu, un halou
Ni s-a năzărit; se uită ca la urs la noi cei care
Pe trotuar păşesc alături sau se-ndreaptă spre parcare,
Crezînd că suntem actorii vunui film istoricesc.
Zăpăcindu-se, iroii epopeii să opresc
Drept în mijlocul dă stradă, făr-a vede că dîn faţă
Miliţian cu walkie-talkie şi în dinţi cu strungăreaţă
Vine-ntins cu carneţelul cătră ei... Scăpai doar eu,
Care cătră Sfîntu Gheorghe-o luai la goană teleleu,
Să îl iau pă 21 şi acasă să ajung,
Zorzonat, boit şi straniu ca un arhetip dîn Jung.
Fiorituri, înluminiuri, lujeri, bucle şi spirale,
Cînd înting în prav dă aur cu penelul cel mai moale,
Să mai condeiez o viţă dîntr-un păr de heruvin,
200
Cînd peniţa moi în purpur să scriu florile de crin, Nu ştiu cum, dară să strînge al meu duh în al meu pept, Mîna-mi tremură pă filă, parc-ascult şi parc-aştept Cineva să-mi plimbe peana preste filă de la sine, Sîngure ca să să scrie buchiile levantine. Eu mă ştiu de neputinţe încărcat şi vlăguit. O, Levant, o reverie fără mijloc şi sfîrşit, Foloseşte-mă ca sculă ce te dăltuie-n noroi, Ceară, hiacint şi aur, şi aruncă-mă apoi!
CINTUL AL DOISPREZECELEA
O, Levant, Levant feroce • Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea • E octombrie 30 • In fantastic clarobscurul palierului de bloc • O sticlă de Jidvei • Cristişor • Auctore, ţii tu minte • Ce să facă învăţatul? • Bila dă cleştar plesneşte • Gene în gene staţi şi buze-n buze • însuţi, cetitore, kagbemusba • Pentru sfînta Libertate • ADIO! • LEVANTUL

Floare-a lumilor, otravă ce distili între petale, Semilună care aur pui pă turle dă cristale, Vis al leneşei cadine ce pe perini de atlaz Fundul greu strevede dulce pîn şalvarii de Şiraz, O, Levant, ostroave-n marea limpezită ca paharul, Sertăraş unde miroasă cimbrul şi enibaharul Ce Dimov într-o poemă n-apucă a mai descri, Zeci de tronuri hîde-n cari sade cîte-un Hangerli, O, Levant, Levant feroce ca şi pruncul care bate Cuie într-o pisicuţă adormită — cine poate Neagra ta tristeţe-a trage-n al său pept şi a sta viu ?
202
Cînd pornii poema asta cît eram de cilibiu!
Joacă îmi părea a face să trăiască-n epopee
Şpangă de bărbat alături de pept fraged de femee,
Stiluri mult sofisticate să aduc dîntr-un condei
Cum călugărul înfloare pergamintul dă minei.
Ticluiam, cu muzichie dă clavir şi dă spinetă,
Vreo istorie pe apă, vreun soi de operetă,
Plictisit fiind de joasa poesie-a vremii noastre...
Cum suceşte cofetarul acadele roz, albastre
împleteam şi eu la frase, umilitul condeier
Rîdicînd nu turnul Babei, ci doar tortul lui Flaubert.
Cme-ar fi crezut vreodată că o lume-avea să iasă
Vînturînd aripe ude, dîn gogoaşa de mătasă
A Visării, Poesiei... Doamne, Doamne,-ţi mulţumesc!
Folosişi iar carnea-mi slabă la ceva nepămîntesc,
Străvăzuşi iar lumi frenetici pîn mocirla mea dă sînge,
Din nou bila cea vrăjită-n palma mîinii mele stingi e!
însă dar acuma prav sunt, ţăndări, scrum e-a mea făptură,
Căci atinge-a-l pre înger nu poţi făr-vătămătură...
Poate preste ani dă zile, cetitor, cu a ta viaţă
S-o intersecta această mîhină de smalţ şi ceaţă
Ce mănîncă al meu creier, ce subjugă al meu duh.
Ori, va arde, iară fumu-i se va perde în văzduh.
Nu îmi pasă: iată, estel Cum n-a fost nicicînd ceva!
Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea,
Arătînd un nod ori altul că nu-i bine-nfinpat,
Că greşale zeci şi sute-n macrameu s-au strecorat,
Că de ce am zis aicea „viţiu" şi acolo „viciu",
Nu pricepi că în poema-mi totul este artificiu ?
Nu te rîdica dasupra calapodului. Acolo
Poţi a fi al declinării şi-al morfemelor Apolo,
Dar aci, monşer, mă lasă...
203
E octombrie 30.
Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci. Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale de-albăstrea. Zaţ de nechezol mînjeşte fundul ceştii de cafea. Sunt pe masă doar borcane nespălate, şi-un cuţit: Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit. Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar De hîrtie cu o poză: un amurg de chihlimbar Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie în zona Lacului. Sub poză scrie RED ROCK CROSSING, ARIZONA. E murdară, deşelată a mea „Erikă". Perdeaua Cade strîmb. Prin geam se vede ficus mic în tinicheaua Din balconul plin de rufe de la blocul următor. La casetofon ascultă Cristinuş în dormitor. Peste toate-nchipuieşte-ţi o lumină albă-gri Dezolată ca un putred, vechi de secole, verni. Eu ? Gîndesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face. Rătăcit prin vise limpezi, prin realităţi opace, încercînd a înţelege. Ce ? Nu ştiu, nu dibuiesc... Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc. Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace... Protejează oare pielea-mi de-alte cosmosuri vorace ? Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgîrcit şi flasc, Şi-atunci unde şi-n ce formă se aşteaptă să mă nasc ? Ori... Dar ţîrîie la uşă.
— Mircea, ia vezi cine e!
(Strigă Cri, pe cînd caseta cu John Lennon pîlpîie) Prin vizor nu văd nimica, este becul spart pe hol, In schimb vine pe sub uşă damful veşnic de formol. Ezit. Dacă e lumina ? Cu ce dracu s-o plătesc ? Lanţu-l scot şi întorc iala. Deschid larg. încremenesc. Cetitor, văzut-ai oare fie şi cu ochiul minţii
204
Pînzele lui Rembrandt unde luce-n beznă numai zimţii
Dă la coif, muiate-n aur cîte-un ochiu, un profil,
Iară restul să ascunde-n întunericul tiptil ?
In fantastic clarobscurul palierului de bloc
Astfel luce numai danga cavalerului Languedoc,
Colierul cel de dalbe mărgărite dă pe peptul
Zenaidei, cum şi ceasul cu capace, înţeleptul
Ce îl poartă,-Ampotrofagul, atîrnat dă gît cu lanţ.
Dîn bărboi să văz doar ochii sturlubateci şi berbanţi.
Nastratin mahomedanul, însă care-i plin dă minte,
Ii luceşte catarama dă argint dă la veşminte Ce un crin închipuieşte, dăltuit în filigran (Pă petalele-i învoalte este scrieri dîn Coran). Zoe, ce să sprijineşte pă panoul cu HIDRANT I se văd în cocu-i ace cu cap fin dă diamant, Iară nobilul Manoli, cea mai dragă a mea finţă, Becul dă la lift lumină zîmbetu-i dă neputinţă, Dă desgust, dă osteneală... Iată, sunt în prag cu toţi Cari nepătaţi rămas-au, dulcii mei simpatrioţi (Căci mi-e ţara Libertatea).
— Dragilor, iubiţii mei!
Bun-venit, haideţi în casă! Ce ? O sticlă de Jidvei ? Vai, şi flori, sunt crizanteme... Tipicari mai sunteţi, frate! Cri, ia vino, avem oaspeţi! Imineii nu ţi-i scoate, Nastratine, of, ce dracu, crezi c-aicea e geamie ? Să vă pup, şi-acuma aideţi iute în sufragerie. Pre cînd toţi s-aşează unde nimeresc, le pun s-asculte Un Paul Simon de pe discul ce-l posed, cu hit-uri multe, Şi-atmosfera se-nfiripă... Cînd pe uşă-apare ea.
205

Bila dă cristal o ţme, schinteind, în palma sa.
Cristişor, prin lumi obscure des mă poartă al meu duh,
Degetele-mi sunt rachete răşchirate în văzduh
Gata de-a ţîşni să prinză ceaţa galaxiei toată
Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată,
Crieru-mi castel dă sare-i cu o mie dă statue
Pă cornişele abrupte, pă frontoane şi gurgue
Şi-n castel domneşte-n tronu-i embrion hidos, zvîcnind
Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.
Dar perdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis
Ştiu că tu eşti lîngă mine, săruţi ochiul meu închis
Şi m-aduci napoi în lumea lui aici şi lui acum
Desprinzîndu-mi de pe umeri aripi ce miros a scrum.
Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele
Deformatele ferestre, draperiile rebele
Şi zîmbeşti spre fiecare dîntre oaspeţii-nsemnaţi.
Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!
Mergi apoi să faci cahveaua. Noi sorbim dîn vinul roş
Şi aducerile-aminte ne-ncovoaie ca pe moşi,
Ne doboară nostalghia:
— Auctore, ţii tu minte
Cum plutea caicu-mi sprinten prin a mării labirinte Ca un piepten trecînd iute pîntr-un păr împarfumat ? Vis de cruntă răzbunare sta în peptu-mi înfocat: Să suguş făţărnicia a tiranilor ce greu Talpa cismei îşi apasă preste tristul neamul meu. Dară însă-n drum spre Zante, floarea mîndră levantină, Ne-au robit listopiraţii, ne-au legat fără de vină Şi—1 zărirăm pe covertă, legănîndu-şi moale burta Pre călăul crunt al mării, pre sălbatecul Iaurta. — Ce în urmă (cu scrîşnire Zoe se vîrî în vorbă)
206

Vîndu revoluţiunea pentru-o lingură dă ciorbă, Căci ce poate fi domnia la munteni ? Un mezelic.
— Dar pe-atunci, reluă Manoli, s-arăta un inamic Al tiranilor. în cursă am căzut ca şi un prunc.
Oh, să dai lumina lumii pentr-un jalnic hic et nune!
— Aţi ajuns cu toţii-n Zante, zornăind de icusari, Zenaida v-aşteptase cu treizeci de palicari
Şi bătînd cu pumnu-n masă au ieşit de subt gheroc Cea mai stranie iscoadă, cavalerul Languedoc...
— Zieu că nu ştiu nice-acuma cum ajuns-am, ma parole, Subt măsuţa cu intarsii unde mă dăduşi de gol.
Parcă mă născui dodată, pintenat şi-nzorzonat... Pe ţaruki şi paluki la moment eu am jurat.
— După asta, ţineţi minte, blestematul şi jivina De Ianache Aricescu, care nu vedea lumina (Măcar de n-ar fi văzut-o niceodată de atunci) Dă din ocnă ne trimese carte cu poveţe lungi... (Poate agăi tot mai cîntă, da cu glas mai supţirel...)
— Ş-apoi, bată-vă norocul, tot suceam un şurubel De la mîhina ce merge pîn văzduh, la Hosna,-acasă Cînd zării dîn înălţime gloată multă ce se-ndeasă P-ai mei ţărmuri cari lumea nu-i ştia şi nu-i călcase. Doar un semn puteam a face şi i-aţi fi-nălbit cu oase.
— Ai noroc, om fără minte, că mai sunt şi eu cu tine Ca să-ţi piaptăn barba, părul, să te scot dîn şugubine, Eu, rumînca, eu, ce vecinie trîmbiţez unde-i nevoe Dimineaţa libertăţei în Ploesci lucind, eu, Zoe!
— Am îmflat aerostatul şi cu Ercul în spinare Ne suiram în nacelul ce ne poartă preste mare.
— Apropo, unde-i momîţa ? grăi Cri sosind cu tava.
— Imediat ţi-oi spune, însă docamdată dă-ne cava.
207
Mmm... e ness...
— Păstram o ţîră pentru vreo ocasiune...
— Uite-l şi pe Ercul, zise Leonidas, şi îşi pune Jos desaga ce pe umăr o purtase neştiut. Omuleţ ţîşni cu coadă, cu buci roşii la şezut, Ce să caţără pe rafturi burduşite, subt tavan. Ne privea pe toţi d-acolo cu un ochiu dă catran.
— Dar, grăi şi Zenaida, ce-avea ruje în obraze, Momîţia-sa muşcase dîn balon, ieşiră gaze
Şi căzurăm în ostrovul ce în formă e de H. Asta fu în cîntul şapte. Auctore, ne purtaşi Pîntre maţele dă peatră unei grote und-schinteie Flori dă mină, şi-n adîncuri întîlnit-am o femeie Răpitoare, care globul dă cristal ţinea în mînuri. Cîrlionţii-i ardeau aprig, lăsau să să vază sînuri Printre leasă lor de ambră...
— Era feea Hyacint.
Ea te-a îndreptat pre tine, Manoil, în labirint. Ce-ai trăit acolo, numai cetitorul o să ştie, Iar nu voi, cari viaţa vi-i făcută dîn hîrtie, Personagii mult-iubite. El acolo am fost eu, Precum preotul jertfeşte în altaru-i pentru zeu. Estimp, hoţii lui Iaurta au dădut o luptă-n vis Cu mahomedanii, cari pre ei toţi i-au fost ucis, Fără Nastratin, cahfeaua ce-l salvase dă la somn.
— O, Allah să te protege, să te facă-n raiu domn Cine-ai născocit cahfeaua! Oh, licoare sfîntă, sfîntă, Cari cu degetele-i brune nervii lîncezi ţi-i frămîntă, Cari inspiraţiunea ţi-o atinge cu-a sa geană,
Ochi lichid dă hetairă ce-l sorbeşti dîn filigeană, Oh, cahfea, oglindă neagră de din care iese versul,
208
Lumilor în limpezime le arăţi, fantast, reversul
Ca în ţarina pustie a singurătăţii tale
Elefanţi să se arate, în procesiuni domoale,
Cari pe spinări au chioşcuri, stîlpi suciţi, grei de agate
Şi perdele de mătasă, şi în frunte nestimate...
(Zisă Nastratin pe nare trăgînd aburul de vis.)
— Furii se împreunează la ţigani cu Zotalis Şi să duce, umblă şatra pîn Bulgaria turcită Pîn-agiunge tocma-n Giurgiu, la raiaua-mpleticită, Unde cruci şi semilune pă cupoli şi minarete Danţă-n glas dă tamburină, tumbelechi şi minavete, Unde traiul este dulce ca rahatul cu fistic...
— Acoleî, grăi Manoli, vrui a te zări un pic, Auctore, căci adesea eu m-am întrebat în sine-mi: Oare cine-i zeul cărui închinăm a noastre inemi, Cine ne dădu fiinţă dîn gîndire şi dîn har ?
— Şi dîn tortă-ai scos o mînă unsă dă rodozahar, M-apucaşi de guler iute şi dodată-s în Levant!
— Nu puteam privi la tine, parc-ai fi dă diamant. Tot umblînd pîn tîrg, o babă în o sară ca şi tuciul în beserica ne duse, care îşi prefiră luciul, Luciul turlelor dă ceaţă pă subt luna dă argint. Acolo ivi Hermina, labirint în labirint,
Glasul lumilor crestate una-n alta, şi curate, Cosmos arzător ce-n minte bruma aripelor sbate, O colombă androgină pură ca un fulg de nea...
— Ca să ne ferim de paterni şi de pohte ne spunea. Am umflat dîn nou beşica şi ne înălţăm subt stele Ce ca la Crăciun şi-aprinde stanioluri, poleiele, Serpentine şi beteală, globuri, nuci văpsite-n aur... Dupe noi se ia cu arcul un sălbatic de ţintaur,
209

Scorpionul va cu arcul cel dîn coadă să ne pişte, Taurul pufnind pe nare ne aleargă pă mirişte Iar Balanţa să înclină şi ne-atinge cu un talger... Să vedea subt noi pămîntul, dă la Moscu pîn-la Alger. Preste Bucuresci ajuns-am, îl zărirăm dîn nacel Poleit în clar dă lună, mirosind a pătrunjel Şi a urdă şi a vinul ce îl bei dîn căni dă lut Şi-a muiare ce îşi pune busuioc în aşternut.
— Pă dasupra urbei care îngeraşii roz dă stuh Şi-i presară pă cornişe, şi-i ţîşneşte în văzduh, Infruntat-am galionul ce dă lebezi era tras
Şi fămeie-avea în faţă, cu cercei focoşi dă stras. Apoi ne-am vîrît sub fila sidefie la coloare A „Levantului", şi secuii rătăcirăm pîn culoare Pimniţe şi bolţi dă peatră, pînă-n sala am ajuns Unde să disolvă-n aer cele sluge şi cel uns...
— Manoil nevrînd, Iaurta fu vulpoiul care puse Dosul lat pă al puterii scaun cu perniţi şi huse Iară noi eşirăm iute dîn (vădit) palatul Şuţu
Şi ne prinse miliţianul cu pistol şi cuţu-cuţu (Agrăieşte Leonidas) Dar curînd ne dădu pace Şi-am eşit pe Colentina după-ntortocheri buimace...
— Bravii mei, deloc îmi pare rău acum de a zaverii Eşuare. Nu ai lumii ci-ai visării fiţi boierii.
Să te-afunzi în tine însuţi copleşit de volutate, Să înalţi o cugetare subt un cer dă nestimate, O poemă a rostire să te-ndemni, un mehanism Să-ntroloci, iată ce poate omenescul iroism. Mai mult nu e pentru mine şi nu iaste pentru voi.
— Dar atunce cum rămîne cu-a sîrmanilor nevoi ? (Zoe să sculă-n picere şi începe-a să primbla
210
Pîn odaie, dă la uşe pîn la galbina sofa).
Ce să facă învăţatul ? Să să apere pe sine,
Dîn singurătatea-i tristă pentru-a răspîndi lumine,
Au să lupte cu puterea în primejdie de cap ?
— Zoe, chera mu, dîn astă grea dilemă n-am să scap
Cîte zile voi aveare, zisei eu. De eşti un laş,
Poţi în schimb a ta gîndire omenirii să o laşi,
Dar căznindu-te pe tine zi de zi şi strîngînd geana.
De te bagi, în năclăială îţi frîngi gîtul şi-ţi frîngi peana...
E poema asta-n care vieţuim, este „Levantul",
Mărturie c-a alege nu-s în stare, că amantul
Libertăţei mai iubeşte şi-altă damă: Poesia,
Şi ar vrea ca să le-mpace. Cînd ar vrea a fi Mesia
(Dar de cuie şi piroane i-este teamă), cînd ar vrea
Doar evanghelist să fie, despre altul a scria
Cari el va fi jertvitul, eu să scriu la adăpost...
Laş şi verme-mi spun adesea, e amar paharul nost'.
Asta-i viaţa: Cel ce-n templu el a răsturnat taraba
Răstignit e, iar în locu-i se dă drumul lui Baraba.
Toţi tăcum. Sorbeam cahveaua pînă cînd se zărea zaţul, Contemplam adînc în cuget visul lumilor, ersatz-ul Cari soarta îl urzeşte pre al stelelor gherghef. Bila arunca pe masă umbră pală de sidef, Se-alergau în ea lumine, ni se azvîrleau pe faţă. Cîte-o bruscă schinteiere torturează cu dulceaţă însetatul, vecinie singur, sufletul al meu şi-al tău. Cînd dodată arătare ni se năluci dîn hău: Bila dă cleştar plesneşte ca un ou, cu sgomot tare, Care ridică lui Ercul perii ţepeni pă spinare
211
Şi dîn ou ceva se iscă: o maşină e de scris, Mică, o bijuterie, însă creşte ca dîn vis, Pînă ne umplu odaia, pîn-pe toţi ne-ncorporase. Rătăcim prin arcuşoare, pîntre pîrghii uleioase, Sus ne căţărăm pă taste, ce să lasă-n jos cu noi: Tocit foarte este A-ul, X şi W sunt noi, „Erika" pă un dreptunghiu dă argint să scrijeleşte, Carele cu-a sa lucire ne aproape că orbeşte... Mahina apartamentul mi-l zobeşte şi se-ntinde Pînă ce tot Bucuresciul sub carcasă îl coprinde, Pînă carul i să-nalţă pîn-la stelele dîn ceruri, Literi tari dă plumb să-mbracă în eternele eteruri Iar în bandă să-ncrustează cochilie dă cuasari. Atomii mahinei creşte ca cît stelele dă mari. Este însuşi universul în de care locuim. Un alt univers mai mare, gigantescul Elohim, Cu degeţi schinteietoare dă comeţi şi supernove, Bate la maşina asta transfinite, şuie slove Pă cearceaful nemuririi în tăcere şi-n extaz. Dă la astă viziune aveam lacrimi pă obraz, Şi-orce lacrimă răsfrînge personagiile mele, Trişti actori dîn cîte piese, răsipiţi pă canapele.
— Auctore, simt sfîrşitul lumii noastre pe aproape, Grăi dulce Zenaida, zdrumicînd lacrima-n pleoape, In curînd uita-vei chinul şi vei scrie gios: FÎRŞIT. Ce va fi dară cu mine şi cu frîncul meu iubit ?
Vai, amorul nostru fuse scurt ca floarea ce să trece... Fă să fim mereu alături, de nu ai inema rece!
— Vecinie brăţişaţi şi vecinie în sărut veţi fi unit' Cum nu fură niciodată bieţi păstorii ai lui Chiţ, Vecinie dragi şi dulci cuvinte veţi şopti; precum cei care-s
212
împietriţi în amintirea lui Morel al lui Casares. Sărutaţi-vă, în centrul ăstei camere difuze:
Gene în gene staţi şi buze-n buze întorşi cu carnea, venele-n afară, Surzi la troznirea lumilor confuze.
în staţii triste de autobuze
în hanuri dintr-o viaţă-anterioară,
Gene în gene staţi şi buze-n buze.

în săli de seminar sau la partuze Vă-mbrăţişaţi, vă contopiţi, de ceară, Surzi la troznirea lumilor confuze.
în faţa ţevilor de archebuze Prin boală, prin ruină, prin ocară Gene în gene staţi şi buze-n buze.
Mor galaxii ca pe nisip meduze, închise-aveţi ureche, pleoapă, nară, Surzi la troznirea lumilor confuze.
Eterni amanţi, încinşi ca nişte duze Prin care jetul vieţii rupe-afară, Gene în gene staţi şi buze-n buze, Surzi la troznirea lumilor confuze.
213

Să dăsprind dîn sărutarea aprigă ca şi o trîntă,
Unde trup cu trup ca părul să-mpleteşte, se frămîntă
Unde os cu os, arteră cu arteră, gînd cu gînd
Suprapuse-n poza celui care se va naşte sînt.
Pre cînd toţi vitejii sade pe foteluri şi sofale,
Sună cineva la uşă. Cri, cu tava de ceşti goale,
Merge la bucătărie iar apoi deschide uşa.
Cine crezi c-apare ? însuţi, cetitore, kaghemusha
Ta perfectă! O surpriză vrui aci să îţi rezerv:
Tu, ce aste ultimi şire, scrise moale, fără nerv
(Căci sunt ostenit mai tare decît aş putea să-ţi spui)
Le ceteşti. Cum fotografii la decorurile şui
Las-o gaură ovală unde capul dacă-ţi bagi
Ieşi în poză cow-boy mîndru ce-are franjuri la nădragi,
Te poftesc şi eu ca finţa să ţi-o vîri în Cetitor.
Eşti o jună graţioasă ? Eşti un fante bătrîior ?
Nu contează. Onorat sunt d-astă vizită ce-mi faci.
Doar acum suntem cu toţii, melancolici şi buimaci,
Adunaţi în jur dă globul de cristal ce ne reflectă.
Bun-venit în epopee, în rotunda noastră sectă!
Şi fiind cu toţii roată, cu un toast voiesc să-nchei.
Cetitor, întinde cupa. Stropul ista de Jidvei
Recompensă osteneala-ţi. Hai, ciocneşte cu noi toţi
Şi, fiindcă adventura aprigilor sanchiloţi
La final ajuns-au, aide să-nchinăm pentru ceva:
Pentru sfînta Libertate rădic cupa asta grea, Pentru dulcea Poesie, pentru aripatul Vis!
Cetitor, dîn ochii-mi lacrămi picură pă manuscris. Cea din urmă-i fila asta. In doi ani dîn viaţa mea
214
Plăsmuit-am epopee dă fistic şi dă halva,
Dimineţe dragi lucrat-am migălind şi asudînd,
Lipind fiorituri gingaşe pe tortiţele de gînd...
Ce-o să fac de-aci-nainte ? Ce-o să scriu ? Ce-o să trăiesc ?
Oh, „Levant", ca d-o fămeie dragă eu mă despărţesc
De visarea scrisă-n scoica-ţi. N-am să o revăz în veci.
Vieţuirea mi-o voi duce după zidurile reci:
Şcoală, casă, rude, boale... Nopţi vegheate pînă-n zio...
Nu mai pot să-ndur...
Adio, cetitor iubit...
ADIO
Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat
LEVANTUL
O deschide spre sfîrşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:
„Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are file orbitoare, ca foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat
215
LEVANTUL
O deschide spre sfîrşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:
„Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat
LEVANTUL
O deschide spre sfîrşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:



CÎNTUL AL       CINSPREZECELEA
(variantă)
DEŞERTAREA DEŞERTĂRILOR
AU CUM PIER PĂ LUME ÎMPĂRĂŢIILE CE SĂ
CREDEA VECINICE CĂ SUNT
— tragodie comicească în cinci perdele alcătuită dă
CHIR AUCTORE
la anul 1988 de la Naşterea Domnului
în tîrgul Bucurescilor
PERDEAUA  ÎNTÎIA
(Turnu Colţii. Noapte spăimoasă, plină de simţimînturi cumplite. Streaja aşterne un pas după altul subt stelele fioroase, rîvnind să fi fost acum subt cergă, în odaia străjerilor. La orice pas, armura îi zăngăne sinistru: zang, zang. Nările de catană încercată adulmecă în văzduh miros de răzmeriţă. Făcliile ard în părete şi în acest clarobscur un tablou pitoresc şi înfricoşat i se năzare dodată: Poporul suveran năvăleşte în turn: rufoşi, cu obraze flămînde, cu ochi desperaţi, cu pepturi goale, cu pumnii strînşi. Fămei proletare îl încolţesc. Ştrengari întind praştiile să-i tragă la mir. Bătrîm scheletici cu fanatismul zugrăvit în priviri înalţă bastoane de frasin în mîinile descărnate. Dm gloata dezlănţuită a flămînzilor se dăsprinde o vergină. Are peptul gol şi pistoale în mînile albe ca laptele şi gingaşe ca gîturi de lebădă. Este Revoluţiunea. Străjerul nu-şi mai poate desprinde privirile de pe sînii
219

ei şi alte fantasmagorii, de departe mai plăcute, iau locul groaznicului tablou: străjerul e într-un pat voluptuos, cu Revoluţiunea în braţe... Brusc, se dezmeticeşte, căci pe treptele de peatră ale vechii zidiri se aud paşi misterioşi...)
STRAJA
Stai! Stai! Cine e acolo ? Dă parola imediat,
Că de nu într-o clipită jos din turn te-am aruncat!
UN GLAS
Musaca!
STRAJA Bun, eşti de-al nostru. Ieşi din umbră.
(Apare un soitar cu o ladă curioasă în spinare.)
SOITARUL
Hai noroc!
STRĂJERUL
Cum, aşa-mi grăieşti tu mie ? Un limbut, un dobitoc, Măscărici care pe Vodă îl vindecă de urît „Hai noroc" să-mi spună mie! Mie, care-a omorît Străbunicul meu grămadă de tătari! Ştii cine-s eu ?
SOITARUL
Vai, măria ta, mă iartă, dar în bezna asta-i greu Vreun chip să vezi chiar dacă e o faţă luminată,
220

Dar-mi-te cînd nici o rază preste chip nu i se-arată.
Te-am luat drept o strajă proastă... Da smerit acum zăresc
în a tale trăsăture un ceva neomenesc.
Fruntea joasă şi-ncreţită, iată,-i semn de isteţime,
Ochii turburi te arată că n-ai ieşit din prostime,
Ci boier că eşti prea nobil, tot o apă şi-un pămînt
Chiar cu Vodă! Nasul roşu, fălcile umflate-ţi sînt.
Astea-s semne că îţi place vinul şi că pe subt mese
La ospeţe cu ortacii tu ai adăstat adese,
Ca şi Machedon odată. Eşti desăvîrşit în tot!
Gura văd că-ţi stă căscată, dinţii strîmb sunt puşi în bot
Ca la orice om de seamă.
STRAJA
Bine, bine. — Aşa zicea
Şi mămucă-mea sărmana, precînd încă mai trăia. Dar ia spune, ce-ai în ladă? De mîncare e cumva? Să ghicesc: cîrnaţi ?
SOITARUL
Nu.
STRAJA
Brînză ?
SOITARUL
Nu.
STRAJA 221
Plăcinte ?
SOITARUL
STRAJA
Nici.
Halva?
SOITARUL
Nu mai osteni. Mîncare e, ce-i drept, dar pentru duh. Mascaradă cu păpuşi e. Vodă vrea aci,-n văzduh Ca să-l veselesc.
STRAJA
Cum, Vodă vine-acum ?
SOITARUL
Cu tot divanul: Şi polcovnicul, spătarul, logofeţii, aga, banul...
(aparte:)
Toţi cu capete rotunde, toţi guşaţi ca şi vierii, Cu spinările plecate de cu vîrful tombaterii Mătură ţărîna-n faţa jilţului.
(către strajă:)
Va onora
Sfatul cel domnesc şi-a ţării luminată beizadea. Am să-i veselesc pe dînşii la ospăţ în toată seara Cu păpuşele-mi pestriţe: Vasilache, Marioara...
222
(Se aud iarăşi mulţimi de paşi urcînd din greu scara. Sunt slugile domneşti care aduc cu ei tronul lui Vodă. Rostesc toţi într-un glas: „Musaca!" şi o mulţime de muzicanţi, scamatori, purtători de făclii, înghiţitori de săbii, dansatoare cu şerpi, funambuli, pompieri cu coifuri lăcuite, chiromanţi, zodieri se răspîndesc pe terasa turnului. Un Regisore le dă ultimele indicaţii şi fiecare se aşează pe locul său, însemnat cu cretă în prealabil pe podea. Sunt prezenţi şi oameni dîn popor cu sîneţele ascunse pre subt sumane. Un zodier în straie albastre semănate cu stele aduce lunetul, pe care-l îndreaptă spre uriaşa cometă care străbate cerul, fîlfîind încremenit.)
REGISORELE
Repeţim: cînd intră Vodă voi, verginele romîne Mişcînd şoldul graţioase îi aduceţi sare, pîne. Hai, să văz! Hei, tu, Săftico, pasul fă-l mai legănat! Estimp sîrba voi pă funii s-o jucaţi neîncetat. Logofătul o să scoată neşte panglice pă nas Iar cît îi ţine discursul, cu tulumbele la pas Să s-aţie toţi pompierii, căci prea multă-nflăcărare în mulţime nu e bună, şi-i pricină de vîlvoare. Voi, cari înghiţiţi săbii, hai în faţă! Ce v-am zis Ca cu literi mai citeţe pe tăişuri să fi scris Ştefan şi Mihaiu Bravul, Ţepeluş şi Brîncovanul, Că lor le este urmaşul să priceapă suveranul ? Zodieri în strai albastru, ceva mai la dreapta staţi Şi fiţi gata cu cîrlige stelele să le-agăţaţi Şi pe cer voi să le puneţi cum e bine pentru ţară Ca nu cumva o stea proastă să o facă de ocară. Muzichia-n imne nobili a cînta să se silească. Nu poate meterhaneaua vreo muzică romînească A hori ? Ce, tumbelechiul şi daireaua nu sunt bune
223
Ca să ţie hangul doinii „Foaie verde trei alune" ? Poate, chiar de miorlăieşte...
(vede cîţiva ţerani în cojoace miţoase)
Da'cu voi ce e aici ?


ŢERANII
Cu noi, alta-i socoteala... Ca să nu-ţi faci inimici Nu-ntreba nemica...
(un ţeran îl trage pe regisore de-o parte şi-i arată un mic zapis cu pecete. Regisorele păleşte şi face cîţiva paşi de-a-ndaratelea).

REGISORELE
Bbine... n-am văzut, n-am auzit... Staţi şi voi cum v-a pus Aga, fie-i numele mărit. Tu acuma, soitare!
SOITARUL
'Zent!




REGISORELE

Ai trei minute-n cap Ca cu scălîmbări măiestre să îl bucuri pe satrap.
(îşi ia seama)
Voi să zic, pe preaslăvitul Vodă, lăudat să fie! înţelegi, doar trei minuturi şi-ţi trag astă draperie!
224

SOITARUL
Dumnezeu făcut-au lumea-n şase zile, lumea toată,
Cu munţi, cu cer, cu tăpşanuri, cu turme, cu pomi, cu gloată,
Iară eu să nu poci face panarama-ntr-un minut ?
Şi-ntr-o clipă hidoşia în oglindă ţi-ai văzut.
De mai mult nu e nevoie...
REGISORELE
Gata! Vorbă în zadar! (aparte) Nu e prost deloc băiatul. Ce păcat că-i soitar!
(apar la braţ poeticii Curţii, messer Tripanosoma şi Ianache Aricescu, gîfîind de prea lung urcuş. Streaja le pune lancea în piept, dar la vorba magică „Musaca", sînt lăsaţi să treacă. Regisorele îi întîmpină surîzător).

REGISORELE
Plecăciune, plecăciune! Maestre, comment şa va ? Tocmai v-aşteptam. Cînta-veţi imnele la baclava, Ca lui Vodă să-i priască bucătura.
TRIPANOSOMA
E O.K.

.
REGISORELE Vă ţin loc în fruntea mesei, mai presus de alţi lachei.
225
IANCU
Monşer, arta mai presus e de oricare cămăraş.
(aparte, regisorelui:) Apropo, cîrnaţi au brînză subt tejghea aveţi cevaş?
REGISORELE
Este, este... Gata, locul vă luaţi cu toţi în grabă. Nimenea să nu rămîie dacă n-are nice-o treabă Că vine Vodă îndată cu suita lui, cu toţi! Maestro, tonul la cîntec:
„Rabdă, inimă, cît poţi".
PERDEAUA  A  DOUA
(Se aud zgomote amarnice pe scări, bocănituri şi înjurături. După acestea din urmă, celor din turn li se pare că-l ghicesc pe Vodă. Izbucneşte muzichia, ţerancele cu pîne şi sare vin în faţă, danţatorii pe frînghie saltă cu prăjini pe nas, înghiţitorii de săbii dau capetele pe spate, iar ţeranii cu sarici miţoase duc mîna în sînuri. Alarmă falsă, căci de pe trepte apar ţiganii robi cărînd mese şi scaune pentru ospăţ. Toată adunarea se desumflă, iar cei doi poetici laureaţi, care îşi şi luaseră lirele în braţe, le aruncă pe jos cu necaz. După un timp, alt zvon, urmat de aceeaşi mişcare a adunării, şi altă desumflare: de data aceasta sunt argaţii grajdurilor domneşti, cari aprind în mijlocul terasei un foc de balegi, ca nu cumva ţînţarii să supere pe Măria-Sa. în fine, a treia oară este Vodă însuşi, dus pe umere de Sulea, un ţigan gigantic, care îndeplineşte slujba ereditară de gîde. Ţiganul fornăie pe nări ca un taur, pe cînd Vodă zîmbeşte şi face cu mîna tuturor care îl preamăresc. Are topuz de aur şi catife în stînga, iar dreapta e încărcată de verigi cu pietre nestemate. Cabaniţă sinilie căptuşită cu vulpi şi îmbumbată cu berlianturi cît aluna, ceacşiri de atlaz smochiniu şi iminei cusuţi cu
226
sîrmă de argint. Din timp în timp îi trage pinteni gîdelui care-l poartă, în nasul coroiat are un mic cercel care-şi aruncă lumina peste mustaţa făţarnică, orientală, care-i ţîrîie pînă aproape de pept. în urma lui se ivesc pe scări boerii protipendadei, cum şi cei mai de mîna a doua, pitari şi serdari, toţi călare pe umerele cîte unui rob ţigan. Uriaşele tombatere li se ciocnesc unele de altele cu sunete pîsloase. în primul rînd se află beizadeaua, răsturnat pe braţele a patru ţigance mai mult despuiate, altele două făcîndu-i vînt cu ramuri de dud. Muzichia porneşte în ritm îndrăcit.)
LOGOFĂTUL
(păşeşte înainte şi strigă cît poate, ca să acopere muzica, dar din discursul lui nu se aud decît puţine vorbe)
Urmaşe a lui Mircea... concepţii geniale...
Beserici ctitorite... nădejde... nu... parale...
Nici... cinstea, omenia... popolul truditor...
Şi patria, în fine... şi nici un... venitor...
Cu toţi o ducem astăzi... cu mult... mai bine... lipsă...
Tu feara... cu tăişuT... cea dîn Apocalipsă
Balaurul... cu lancea... ucizi... un neam întreg...
Prinos şi închinare... învrednicit strateg...
(muzica încetează, Vodă întinge o bucăţică de pîne în sare şi o vîră în
gura lui Sulea, care o înghite recunoscător. Toţi îşi fac programul după
poruncile regisorelui, pe cînd Vodă ia cuvîntul)
VODĂ
(către Divan)
Unchi, veri şi verişoare, cumnaţi şi cumnatele, Mai ştiţi cînd în junie jucam la belciugele
227


De se mira Fanarul cît sunt de iscusit ?
Domnia de pe-atuncea mi s-a proorocit.
Ce n-am acum ? Avere ? Mi-i ţara-mbelşugată
De-aicea miere, lapte se scurge-n lumea toată.
Noroc? în scăldătoare făcut-am eu de mic:
Toţi cei ce-mi stau în preajmă preafericit îmi zic.
Amoriu ? Dulce rază spre mine s-a pornit
Căci neamul mă numeşte mereu „cel mai iubit"..
Eu ţara aş putea-o oricînd, ca un despot
Să-nham la teleguţa-mi, să-i pun zăbala-n bot,
Dar voi democraţie, dreptate pentru toţi.
Priviţi la cei ce danţă pe funii, ca netoţi,
La cei cari-nghit săbii, precum şi la aceşti
Ce prestidigitează cu vase chinezeşti.
Prin vot secret aleşi sunt de lumea din giudeţe
Şi plăşi electorale, pre noi să ne resfeţe.
Ce vreţi mai mult ? Hai, Sulea, te lasă la pămînt
Ca să descalec ţara, cum Basarab cel sfînt.
(Toţi se dau jos din cîrca ţiganilor şi, cam crăcănaţi, se îndreaptă spre mese. Vodă se pune pe tron, în capul mesei).
CALIMACHI (aparte)
E-n toane bune tata... Acu să-i zic... (către Vodă) Părinte...


Ce-i, Calimică, tată ?
VODĂ
228


CALIMACHI (aparte)
Bătrîn lipsit de minte, Mereu doar Calimică îmi zice... E un chin!
(către Vodă)
Părinte, preaslăvite, eu ţie mă închin. Ştii... căutat-am astăzi la tine în giubea Dup-obicei... dar însă nu-i nici o mahmudea. Şi am la „Uite popa, nu-i popa" datorie Nu una, nici o sută, ci mahmudele-o mie! Deci, tată, te-aş rugare...
VODĂ
Iar bani ? Nu-ţi dau un pol! E goală visteria, ţi-o spui fără ocol, Iar tu mă coşti o groază. Ia spune, vornicele, Cîte-are beizadeaua în tîrguri demoazele ?
VORNICELUL (deschide o condică uriaşă şi cîntă pe o arie din „Donjuan":)
Unspce-n Calafat, ţigance,
Patru grece la Galaţi.
Douăşapte de ţerance
în giudeţul Romanaţi
Paispce gingaşe-ovreicuţe
Pe la hanuri în Mizil
Care şapte sunt grăsuţe Şi-alte şapte sunt slăbuţe Şi-una-i fată de vechil.
229
La Corabia, o sută, Si în Ciorogîrla trei, In Tîrgovişte o slută Dar mintoasă dumneaei, O turcoaică la Agigea Şi-o tătară la Feteşti
Amîndouă tare gigea Una-i rece, alta frigea. Patruşase la Ploeşti.
Dar în Bucuresci... Dar în Bucuresci...
TOT SOBORUL: Ei, ei, cîte-n Bucuresci ?
VORNICELUL:
Şase sute-n Colintina Şi treisute-n Sărindar în Dudeşti chera Simina Ce i-a dat un coliar, De pe Podu Mogoşoaie Adunat-a patruzeci
Brune, blonde şi bălaie, Spălatele sau cu zoaie, Bogătane sau sireci.
CORUL FECIOARELOR ÎNŞELATE (din off)
Arză, arză-n foc de pară Calimachi, suflet hîd,
230
Că mă ia de soţioară El mi-a zis, şi toţi mă rîd. Mi-am dat frageda făptură între mîne de satir,
Pîngărit-a a mea gură
Inimioara de vergură
Şi-armonia dîn clavir.
VODĂ
Ei, vezi ? Nu voi nimica să ştiu. Eşti un curvar.
Dar basta! Logofete, era un soitar
Pe undeva p-acilea. Eu voi să iasă-n faţă
Ca cu păpuşe hître, Măria cea iubeaţă
Şi Vasilache tontul, pre noi să ne desfete...
LOGOFĂTUL (bate de trei ori dîn palme) Să vie soitarul!
SOITARUL Stai să mă-nchei la bete!
(Mai mulţi îl iau în primire, scotocesc bine în cutia cu perdea pe care o duce în spinare, înţeapă păpuşele cu o andrea şi îl aduc în faţa lui Vodă. Acesta începe să rîză numai cum îl zăreşte).
VODĂ
Hai, prostule, rădică perdeaua şi începe Iar censorul să fie aci, spre a pricepe De vreo necuviinţă în text s-au strecurat Au vreo cinstită barbă-i făcută de rahat.
231
(Cu multe temenele se înfăţişează Censorul. O cealma uriaşă pe creştet arată că e neam de ciocoi. Pe o cunoscută arie de Flechtenmacher îşi începe cînticelul, clănţănind un foarfece uriaş, ţopăind şi holbînd ochii:)
CENSORUL
Eu sunt censorul lui vodă, Personagi foarte la modă, Care văz şi ce nu e. Eu pîndesc orice mişcare Eu retez orice-aripioare, Eu pui semne de-ntrebare Pe oricare margine.
Refren: Hîrşti, hîrşti, hîrşti cu foarfica La orice alusia!
Eu sunt censorul lui vodă, Aghioase, imne, odă Publicarisesc de zor. Fabuli însă au satire Ciopîrţesc făr' de-osebire: Ce nu pute-a proslăvire Pute-a furcă şi topor.
Refren: Hîrşti, hîrşti, hîrşti cu foarfica La orice alusia!
Voivozii naşte, moare, Trec cîrmirile subt soare, Eu rămîi orice ar fi. Foarfecele şi-ochilarii Apără mereu şalvarii

232
Şi înfundă temerarii Pîn grozave puşcării.
Refren: Hîrşti, hîrşti, hîrşti cu foarfica La orice alusia!
Eu sunt censorul lui vodă
Personagiul la modă
Mai în oricare regat.
De-ndrăzneşte fiecine
Ca să scrie ce nu-i bine
Opul său făr-de ruşine
Hîrşti, hîrşti, hîrşti, l-am retezat!
TOATĂ ADUNAREA (cu vodă în frunte, care domină registrul sonor printr-un bas cavernos:)
Hîrşti, hîrşti, hîrşti cu foarfica La orice alusia!
PERDEAUA  A  TREIA
(Soitarul se vîră după draperia teatrului său şi scoate mai întîi nişte guiţături, cotcodăceli şi cîrîituri. Vodă şi boierii cad pe spete de rîs. Perdelele se trag în părţi şi apare Vasilache, cu căciulă ţuguiată de mocan şi bîtă uriaşă, noduroasă, în mîni. Se plimbă ţanţoş în sus şi-n jos. Brusc, se-ntoarce către auditor:)
VASILACHE
Ptiii! Ce de mai ochi beliţi Şi ce barbe de veliţi!
233
Pehlivani şi tufingii Ce tot roade la scrumbii, Boeri vechi cu tombateri Ce bea vin dîn căni de feri Şi boeri mai tinerei Bagă nasu-n căni şi ei, Toţi trage dîn narghilie Da tabac nu-mi dă şi mie!
(Un boiar mai hazos întinde tabachera. Vasilache o apucă bine, iar Soitarul scoate capul şi trage tutun pe nas)
VASILACHE (urmează)
Eh, în schimbul la tabac Aide să vă fac pe plac Şi-o păţanie să spui: Mă plimbam odat pe grui Pîn-a nu să lăsa sară Şi-o zării pă Mărioara, Ştiţi, muiare cu...
(arată nişte ţîţe uriaşe)
si cu..
(şolduri aidoma)
Care-n şură... uiuiu!
(apare Mărioara, mişcînd molatic din şolduri. Se-nvîrte pe lîngă Vasilache, a cărui măciucă se ridică încet pînă la verticală. începe cu glas piţigăiat:)                    : ir'  .             >         ■<  ■
234
MĂRIOARA Vasila-cheee!
VASILACHE Da-aaaa!
MĂRIOARA
Vasilache, vin' la muica, Aide, scoate-o, scoate ţuica Şi să chefuim aici, Subt ăst pom cu mere mici.
CENSORUL
Tu chestia cu „scoate-o" s-o scoţi numaidecît Căci e alusiune la lucru prea urît Şi s-aibă Mărioara mai mici şi şold şi ţîţă Că ocna te mănîncă. Mai scoate-i dîn tărîţă!
SOITARUL
(iţeşte iar capul)
Dar bine, frate, artea...
Baudelaire, Flaubert...
CENSORUL
Nemic nu voi a ştire!
SOITARUL 235
CENSORUL
Bolnavi sunt, nevrotici în delire Ce otrăveşte duhul. Eu i-aş fi condamnat. E la valahi amorul un ce tabuizat. Agiunge! Mascarade mai ştii sau asta-i tot ?
SOITARUL
Veliţi boiari, eu „Moartea lui vodă Tartarot"
Aş zugrăvi-o, ăsta (arată spre Censor) de ar închide botul.
VODĂ
Ei, hai, iubite Censor, aprobă Tartarotul De mă iubeşti...
(Soitarul se dă la fund şi pe scena luminată cu lumînări apare, pe tron, Tartarot-vodă, foarte ţanţoş, cu sceptru, cabaniţă şi coroană de aur)
TARTAROT
Un comediante de bravură, Domnesc de-atîtea zeci de ani Făcînd enormă lătrătură In faţa unor gogomani!
Toţi laude-mi aduc puzderii, Slăvite capuri de tirani, De la reghina Engliterii Pînă la şefii boşimani.
CENSORUL Historic e opul ?
SOITARUL
Da.
CENSORUL
Nu-mi place,
Că mulţi subt arhaisme ascund scorniri dibace Cari se potriveşte prea bine şi acum. Pre calpuzanii iştia eu i-aş preface-n scrum. Zi! Aide! Dar ia seama că dacă Tartarot Tărăgănează vocea sau face-aşa dîn cot Precum binevoieşte iubitul nostru domn, N-o sa mai ai nici pită, nici coperiş, nici somn!
236

Valahia sunt eu, se ştie, Cu uvrieri şi cu ţerani. Ce comediant! Ce comedie, Şi cîţi în sală gogomani!
(apare Romînaş, în costum naţional, cu un pistol imens, avînd gura în formă de pîlnie, la brîu)
TARTAROT
(se ridică de pe tron, care se dovedeşte a fi găurit, în scobitură aflîndu-se o oală de noapte).
Sfetnici, oala este plină! Voi, miniştri, ce mai staţi ? Deşertaţi-o în grădină Şi să vă înapoiaţi.
237
Gînduri nouă îmi veniră Şi trebui să aprobaţi. Planuri mi se năzăriră Şi trebui să aclamaţi.
ROMÎNAŞ
Nu mai tot chema zadarnic Că nu-i nimenea să vină: Logofăt, spătar, paharnic S-au vîrît în vizuină.
Pînă cînd crezut-ai neamul Că va sta tot adormit ? Uite, rîul, uite, ramul A furtună s-au zbîrlit.
Cîine, ţi-au venit clipita S-a sfîrşit cu visul reu. Libertatea-n jos privit-a Şi zări şi neamul meu.
(Romînaş se întoarce către Vodă cel real şi îi vorbeşte cu patimă, pe cînd toţi au încremenit)
Da, măreaţa libertate Ce credeai că ai răpus, Soarele cu raze late Ce credeai că au apus!
Fraţi romîni, sculaţi odată, Moarte, moarte la tiran!
238
Fraţi romîni, vă prindeţi roată Şi începeţi liber an!
(Soitarul iese pînă la brîu în cadrul cutiei sale şi smulge pistolul de la brîul păpuşii. îl îndreaptă spre pieptul lui Vodă şi trage. O bilă ridicolă se rostogoleşte din ţeava lui şi cade la un pas pe podea făcînd un zgomot de bîlci. Străjile năvălesc şi îl prind pe Soitar, pe cînd Vodă se porneşte să rîdă gros. După el se ia tot soborul, într-o cascadă de rîsete ca la operetă. Rîd tăvălindu-se pe jos, sufocîndu-se şi dînd din picioare. Vodă tace brusc şi aproape imediat încetează toţi, în afara unui sfetnic durduliu, care continuă să rîdă o vreme, pînă îşi dă seama de situaţie. Toţi îl privesc îngheţat. Sfetnicul începe deodată să plîngă. Urlă şi se boceşte, îşi smulge părul.)
SFETNICUL Nu... nu, măria-ta...
(Vodă face un semn discret şi ţiganul Sulea îl ia la subţioară pe nefericitul sfetnic şi porneşte cu el în jos pe scări. Mult timp se mai aud, din ce în ce mai năbuşit, plîngenle sale).
VISTIERUL (un bătrîn costeliv, cu glas chelălăit de cîine bătut)
Măria-ta, slăvite, ai fost prevăzător Să îndoieşti cu ţărnă tot ce-i pentru popor, Cahvea şi praf dă puşcă. Sîrmane, soitare, Doar cu moloz tu vrut-ai pre vodă a-mpuşcare.
VODĂ
Ha, ce tătar! Tu, Foltea, tu, Buză şi tu, Bogză, îl rădicaţi şi-ndată legaţi-l straşnic, cobză
239
i

De... uite, de lunetul acel să mi-l legaţi Şi ţeava spre o steaua fierbinte s-o-ndreptaţi Ca să se perpelească! Şi-acum să prăznuim Că am scăpat dîn cruntul complot şi vicleim. Hai iute, piramida robiei s-o-njghebăm! Hai iute, psalmodia puterii s-o cîntăm!
(Apoteoza lui Vodă. Robii ţigani cum şi falşii ţerani se aşează în genunchi, pe spetele lor se suie şi şed în patru labe ciocoii mititei, preste ei, ciuciţi pe vine, boierii cu barbe, pe grumajii lor veliţii dîn protipendadă, cu spinările îndoite, iar în vîrf, Vodă, într-o posiţiune eroică, de statuă. Rămîn toţi încremeniţi, în timp ce musichia execută o partitură asurzitoare, de circ. Pe urmă, întîi încet, apoi tot mai tare, pînă la un formidabil cor bărbătesc, de başi, care ar face să plesnească fereştile dacă ar fi, cîntă toată adunarea, deschizînd gurile exagerat şi rotind ochii în cap)


CORUL
Putirinţa, putirinţa Asta toată ni-i voinţa Putirinţa, putirinţa Ni-i credinţa.
Stau la unul sus în cîrcă Şi-altu-n cîrcă mi se urcă Putirinţa, putirinţa Ni-i credinţa.
Orice spune ăl de sus Eu ascult şi fac supus
240


Şi pe mama şi pe tata I-aş da gata.
Aş da ţara toată-n jac Pentr-o slujbă şi-un cerdac Pentr-o traistă de merinde Tot aş vinde.
Vorbe mari îmi stau în gură Omenie şi bravură Dară-s numai somnoroasă Pentru clasa cea mai joasă.
Spun ce nu e, uit ce este Pumnu-n gură, bîta-n ţeste Putirinţa, putirinţa
Ni-i crediiiiiiiin-ţa!
PERDEAUA A PATRA
(Pe ceruri cornetul abia ivit arde cu flăcări furioase, ca o lampă cu acetilenă. Unul dîn robii de la baza piramidei se scarpină în creştet iar vibraţia astfel provocată începe a creşte, se transmite la cei de alături, cuprinde toată piramida, care în cele din urmă se prăbuşeşte ca un castel de cărţi de joc. De la vlădică la opincă se dau tumba în ţărînă şi se scol scuturîndu-şi giubelele. Se pun iar la masă, îi trag iarăşi cu vinul şi cu scrumbiile sărate, pînă ce streaja, care în toate scenele dinainte stătuse pe zid, cu ochii aţintiţi în zare, scoate din sîn o trompetă minusculă, din cele folosite la '77, şi sună în falset cunoscuta melodie a Alarmei. Vodă se îneacă şi toţi sar să-l bată pe spete. Se reped apoi spre streajă. Joc de scenă foarte animat)
241
TOŢI
Ce e ? Streajă, spune-n grabă! Ce e ? Mai curînd grăieşte, Că o spaimă cruntă-n pepturi ni să zbate şi tot creşte! Ce e? Ce e?
STRAJA
Arătare! O beşică s-au ivit Ce pîn nori înaintează, şi subt ea coş împletit Unde ca furnici, gîngănii, oameni sunt. Ei vin încoace!
VODĂ
Hm... sosit-au... Voi, îndată scoateţi negrele capace De pe ţeava de luneturi. Aricescu!
IANCU ARICESCU (sare plin de zel) Doamne!
VODĂ
De te uită-n astă ţeava. Ei sunt ?
IANCU ARICESCU

VODĂ
Vină Ei!


(aparte, vorbind cu sine)
Ce şugubină 242

Te-ndemnă, Manoli, tată, ca să-ţi vîri gîtleju-n laţ ?
(tare)
Voi, boiari ce vecinie şadeţi cu luleaua în tîrnaţ,
Toţi v-aţi îndoit de mine, toţi crezutu-m-aţi nebun
Cînd luat-am romînimii şapte piei de subt zăbun,
Toţi în barbe murmurat-aţi... Numai Sulea, dragul meu,
Credincios îmi fu în toate, să-i ajute Dumnezeu!
El pe-ascuns veghea ca ţara să nu sufle, să nu mişte,
Sindicaturi liberale să nu iasă pă mirişte
Ca ciupearcele, şi nime să nu aive nici un gînd
Ce nu l-ar slăvi pre vodă şi al său perfect orînd.
Căci altfeliu răsvrătiţii ar fi vrut schimbări o mie
Barbe-n ţeară şi grecime şi năpăşti să nu mai fie
Şi-alte grozăvii... în zare îl vedeţi pe Manoil
Ce cu sanchiloţii vine să ne dea în brînci, tiptil!
(Mare emoţiune în adunare. Toţi se îmbrîncesc ca să apuce să se uit mai repede prin lunet)
Zavergiii!
UN BOIAR
ALT BOIAR
Bagabonţii!
AL TREILEA BOIAR
Coate goale! 243
VODĂ
Aş, un moft!
Ii cunosc pre visătorii cu mînuşi de piele soft: O să-i căsăpim, iar mîine le vom face vreo statuie Unde-or sta în togi, şi musa cu fantastice gurguie Le-o întinde peana.
Doamne, înţelept eşti!
SOBORUL
VODĂ
Să-i primim
Cum li se cuvine. Agă şi tu ăla cu chilim,
Vă luaţi ţeranii-ndată (ce sunt încercaţi zapcii)
Şi, cum coşul să coboară, atîrnaţi-vă frînghii!
ŢERANII
(Călcînd stîngaci în opince cari li se dăduse de-a valma, iară nu după numere)
înţeles!
VODĂ
Hai, toţi la locuri! Logofăt şi tu spătar Fiţi c-un ochiu pre nacelă şi c-un altul pre soitar!
(La început cît o mărgică, mongolf ierul purtat de zefirii cu plete argintii creşte pînă ajunge cît sfera tainică a lunii. înghite cîte una stelele lucioase, devorează şi balaurul cu coade blonde al fabulosului cornet. Maiestuos, balonul se lasă asupra Turnului Colţii, lătrat cu turbare de
244
miile de cîini al mahalalelor. Nacelul atinge în fine terasa din vîrf şi la un semn toată frămîntata adunare se azvîrle spre el. Scînteie cumplite iatagane la lumina torţelor, funiile sunt retezate şi, uşurat, balonul se înalţă iar în văzduh, pierzîndu-se în nourii argintii. Din nacel sar vestiţii noştri cauzaşi cari, dacă i-ai uitat, ostenit cetitor, ţi-i aduc iarăşi în faţa ochilor: nobilul Manoil, frumoasa Zenaida, cruntul Iaurta, vestitul Ampotrofag şi apriga sa muiere Zoe, cavalerul frînc Languedoc, înţeleptul Nastratin, machiavelicul Zotalis (cari acum poartă de lanţ zburlita momîţică Ercul) precum şi plecata slugă a domniei tale, efendi Auctore).
VODĂ (frecîndu-şi palmele cînd îi vede pe toţi cu cîte un jungher la gît)
Ha! Sîrmanilor, crezut-aţi cum că doarme domnul terii ?
Că nu-l apără cu pepturi desvelite uvrierii
Şi ţeranii ? Iacă, ţeara v-a răpus, poporul demn!
MANOIL (Nălţîndu-şi fruntea nobilă şi fulgerîndu-l dîn ochi pe tiran)
Caţaoane, mă slăbeşte cu al tău limbagi de lemn! Ţeara! Tu vorbeşti de ţeară ? Ţeară, ţarcul ista mare Unde biet rumînul naşte, să munceşte ş-apoi moare Fără nice-o bucurie, fără sărbători şi sfinţi ? Numeşti ţeară astă jale, ăst cuibar dă umilind? Amlet glăsuia odată cum că Dania-i închisoare, Nu fusese, cum să vede, p-a Valahiei ogoare Ca să vază-aicea robii ce nu pot a zice cîrc... Cîne, dîntr-un colţ de raiu tu făcut-ai iad şi smîrc! Ţeară! Mumă zi-i mai bine într-un crîng batgiucorită Cari pruncii-i zac în sînge, mumă plînsă, despletită
245
Ce se duce să s-azvîrle într-un iaz cu capu-n gios... Venetic, de ţeara noastră nu te-atinge!
VODĂ

(îl ascultă atent, cu mîinile-ncrucişate şi cu un zîmbet de nepătruns. Apoi începe pe un ton neaşteptat de suplu)
Serios ?
Dar amarnic la mînie eşti, băiete! Ce să spun... Eu sunt rău, o lighioaie, iar popolul tău e bun... Nu cumva mai încurcată este trebuşoara asta ? Nu cumva tocmai valahii şi-au adus pă cap năpasta ? Nu căta numai la mine. Ticălos îmi zici ? O ştiu. Ci te uită cum toţi fură-n ţeara asta, şi zapciu



Da1 şi rob, şi negustoriu, şi plugarul, şi fierarul,
Toţi iau mită şi plocoane, toţi îşi măsluie cîntarul...
Doftorii, te uită, cari jurămînt făcut-au lui
Ipocrat, ca a lor ştinţă să slujească omului,
Patruzeci de piei jupoaie de pe bolnavul ce zace
Şi îl lasă ca să moară de nu-i dă. Ast feliu face
Dascălul dîn Sfîntu Sava, calemgiii, ipistaţii
Ce rumîni sunt şi nu grecoşi, copilaşii ăstei naţii,
Şi tot astfel grădinarul la tarabă, foc să-l arză,
Ochii el dîn cap îţi cere pentru un cotor dă varză.
Eu năpîrcă sunt... să zicem... Dar ce sunt cei dîn popor
Ce în faţa unui verme se tot plec linguşitor,
Ce mă laudă în tîrguri, ce mă cînt la şezătoare ?
Ce sunt cărturarii cari mă tămîie ca p-un soare
Făr-ca nime să le puie junghiu-n gît ? Ce sunt acei
Ce-i ajut să ia puterea şi să crească pă mişei ?
Ori, priveşte-i cum îşi pune singuri piedică rumînii,
Cum cu geniile sale ei se poartă ca şi cînii,
Cum nu suferă neghiobul să-l întreacă fiecine

246
De nu-i mai neghiob ca dînsul, cum talantul i-o ruşine.
Nesăraţii pretutindeni pînea şi cuţitul are,
Şef şi nul ajuns-au, iată, vorbe asemănătoare...
Ori, te uită cum în tîrguri, în cătune şi-n conace
Unul p-altul să pîrăşte, ştie potera ce face
Toată lumea. Ii pui masă ca un om de omenie
Fratelui, iar el aleargă şi şopteşte la agie
Tot ce zis-ai... Manoile, ia gîndeşte, nu cumva
Sunt chiar domnul care ţeara dacă o întrebi, l-ar vrea ?
Căci altfel nu se esplică cum mă rabdă, cum mă-ndură...
Da, îi vin ca o mănuşe terii estii fără gură...
MANOIL
(Care a ascultat cu fruntea înnourată cele spuse, începe a vorbi cu capul plecat, dar, pe măsură ce îşi găseşte vorbele, ochii săi capătă iarăşi puterea de a arunca flăcări)
Minţi... ce spui sunt adevăruri jalnice... şi totuşi minţi...
E ticăloşit rumînul azi, e drept, dar umilind
Nu gustat-au niciodată ca în vremea de acum...
La înfometat virtutea se preface iute-n scrum.
Nici un neam scutit nu este, oricît el ar fi de mare
Ca să cază în tirane fălci prea lacome şi gheare.
Astfel să plecau rîmlenii subt Nerone, Caracalla
Şi trăgeau cu umilinţă l-al lor car, muşcînd zăbala,
Astfel nemţii să crîcnească nu-ndrăzni-vor subt Hitler
Preschimbînd în cruci dă scînduri triste crucile dă fer...
Tirania e o vrajă rea care dîn om te face
Iepure sau porc sau cîne. Cît ai fi de audace ,
Te trezeşti că-ţi creşte părul cenuşiu, de şobolan...
Vinovat nu este neamul care geme subt tiran!
Tu să piei, şi neamul ista va renaşte dîn cenuşă
247
Ca un finix cu aripa mult învoaltă, jucăuşă Şi or arăta rumînii în sfîrşit la ce sunt buni!
VODĂ (Impacient) Ambetat sunt! Agă, umflă-i pe aceşti vădiţi nebuni!
(Clipă de cumpănă pentru cărvunari. Va birui reacţiunea? Cei buni vor fîrşi jertfiţi cum mieii cei nevinovaţi sfîşiaţi de fălcile lacome? Nu, căci există o Providenţă care totul vede şi totul judecă. Unealta ei se face vestitul Languedoc, care scoate dîn sîn un pumnal şi să repede cu iuţeala unei feare la Vodă. înfundă pumnalul pînă la plasele în peptul lui Vodă, scoţînd un răcnet de triumf. Vodă rămîne o clipă nemişcat, dar apoi, în uimirea tutulor, îşi smulge cuţitul dîn pept şi-l asvîrle pe dalele de marmur. începe să rîză)
VODĂ
Ha, ha, ha! Ce prunci dă ţîţă! Să mă omorîţi ş-atît! Altceva nu ştiţi, de parcă o idee are gît Ca în laţ s-o puneţi, parcă un principiu are-n stînga Inemă ca şi oricare. Ce e-n mintea-vă, nătînga ? Agă, ce stai ?
NASTRATIN (în grabă, întretăiat)
Auctore, un coşmar e... Izbăveşte Ale tale creature...
ZOE
Răul biruie şi creşte...
Şterge,-ndreaptă fila asta, nu se poate să perim...
248
AUCTORELE
(Ridică mîna şi toţi încremenesc asemenea unor statue de sticlă. Se plimbă melancolic printre personajele care deodată, surprinse de îngheţ în atitudini groteşti, îşi devăluie micimea, insignifianţa, artificiul. Spectatorul simte cu înfiorare, în fotoliul său din stal, cît de absurdă este istoria: circ de purici, voci auzite de un nebun, viermi tubulari tîrîndu-se pe fundul oceanului. Personajele par figurine de zahăr colorat, praline umplute. Costumaţia de mascaradă, măştile de teatru kabuki le fac să spună limpede ceea ce Auctorele, el însuşi îndepărtat şi nefiresc, o spune cu o voce amară, depresivă. Aici este absolut necesar ca rolul Auctorelui să îl joace însuşi Mircea Cărtărescu, aşa cum este în realitate. Nimeni nu îl poate înlocui):
Nimic, nimic nu există. M-am născut şi voi muri. Lumea s-a născut şi va muri. Nimic nu e concret şi etern. Suferim, luptăm, ridem, gîndim în mijlocul unor vîrteje de aburi coloraţi, noi înşine un vîrtej. Ce rămîne din dragoste, din tinereţe, din tortură, din imaginea sclipitoare a unui scoruş de munte, plin de boabe roşii, din labirintele primei copilării? Rouă colorată pe pereţii minţii. Nici măcar moartea nu există. Confundăm visele şi realitatea, ne mişcăm printre oameni care nu înseamnă nimic, citim poeme care nu spun nimic. Nici iad, nici rai. Nici limpede, nici tulbure. Spre sfîrşitul oricărei cărţi, ca şi spre sfîrşitul vieţii, nu-ţi rămîne decît să spui:
Nimic, nimic nu există. Poţi spera în mîntuire, te poţi agăţa de religii sau poţi crede că viaţa asta este reală, concretă şi e de ajuns pentru un om. Poţi munci şi poţi lenevi. Poţi acţiona şi poţi contempla. Poţi să îţi imaginezi că dragostea e soluţia, panaceul universal. Dar dragostea nu durează, asta înveţi din dragoste. Dacă nu eşti tot universul şi dacă universul nu este etern şi nesfîrşit, tu nu exişti şi nimic nu există.
Cine să înregistreze imaginea ta, tocmai a ta? Cine să spună: „el a trăit"? Cui îi pasă? Tu în tine, nici „tu" şi nici „tine" neînsemnînd nimic. Lumi aruncate, gunoi de lumi putrezite şi aruncate, nisip de lumi. Vise visate în vise visate în vise visate în
249
vise... Am fost un om, am avut ochii negri, faţa subţire, am fost întîi copil, apoi adolescent, am scris cărţi, m-am căsătorit şi am o fetiţă. îmi amintesc milioane de lucruri. M-am agitat, am plîns, am iubit, am gîndit, am avut toate viciile şi toate virtuţile. Am încercat să înţeleg totul. Dar viaţa mi se va stinge şi va urma o noapte nesfîrşită. Nu voi mai fi. De-aceea spun acum tot ce am înţeles trăind:
Nimic, nimic nu există.
(Auctorele scoate un manuscris voluminos din buzunar, taie cu două linii ultima filă, coboară în sala goală în care, pe primul rînd, în fotoliul din mijloc, stai doar tu, cititorule, îţi zîmbeşte cu zîmbetul lui specific, printr-un rictus al gurii dezminţit de ochii trişti şi iese pe uşa din spate. Merge cu mîinile-n buzunare prin înserarea de toamnă (este 23 septembrie) privind tramvaiele care se scurg pe sub becurile protocalii, ocolind şantierele metroului, înfiorîndu-se de vîntul care scutură frunzele uscate. Ajunge acasă, în blocul său de pe Nada Florilor. încă din hol aude zgomotul maşinii de scris, care bate singură. Intră în bucătărie, îşi face o cafea şi continuă lucrul cu înverşunare.)
PERDEAUA A CINCEA
VODĂ (impacient)
Ambetat sunt... Agă, umflă-i pe aceşti vădiţi nebuni!
(Aga şi ţeranii îi iau pe sus pe zavergii dar cavalerul Languedoc se sbate şi scapă de prigonitorii săi. Scoate danga dîn teacă şi se repede la Vodă. Toţi se trag într-o parte, tiranul rămînînd singur şi părăsit cu spatele la tron. Estimp Sulea, care întrase de-o vreme neobservat în scenă, să aruncă cu peptul gol în faţa lui Vodă. Zadarnică pavăză, căci braţul tare al zuavului îi străpunge pe amîndoi dodată ca pe două potîrnichi
250
într-o frigare, unind astfel simbolic ceea ce aparenţa despărţea. Boiarii deşurubează ciubucele de la narghilele, hotărîţi a-şi vinde scump viaţa. Căpitanii trage spadele dîn teacă. Zoe şi Zenaida, de ceastălaltă parte, scot papucul din picior, gata a atinge la mir pre fiecine s-ar da prea aproape de graţiile lor. O bătălie demnă de inspiraţiunea vechiului Omer ori o păruială pe placul bunului nostru Budai ori amîndouă dodată s-ar fi încins cu siguranţă dacă nu se afla acolo şi vestitul Ampotrofag, sacul fără fund al invenţiunilor mehaniceşti. Olimpian ca însuşi Zevs, pierdut în codrii barbei sale fabuloase, el scoate dîn bozonar o boambă grea, unsă cu păcură, şi îi aprinde mucul de in cu amnarul. O azvîrle cu nepăsare pe duşumea, în mijlocul mulţimii pestriţe. Spadele cad dîn mîini, obrajii se golesc de sînge. Flăcăruia înaintează cu încetul, bila se roteşte sfîrîind şi în cele dîn urmă răsbubuie mult puternic. Jerbe de focuri şi scîntei de toate colorile scapără în toate părţile. Focuri de artificii izbucnesc pe cer, rachete roşii şi albastre ţîşnesc, se boltesc şi se sparg în mii de ţăndări înfocate. Pumni de confetti cad tuturor pe creştet şi pe umere. Cu literi chirilice de foc se scrie pe boltă
TRĂIASCĂ VODĂ MANOIL
Mii şi milioane de fluturaşi de hîrtie poartă aceeaşi inscripţie, care dodată înfloreşte pe buzele tutulor. Fiecine se domireşte că aşa trebuia să fie. Acorduri wagneriene sbucnesc dîn orge nevăzute, împletindu-se deşuchiat cu swinguri de big bînd şi marşuri de fanfară. Lumea cea multă dîn turn fraternizează. Se sărută şi se îmbrăţoşează cu gesturi largi. Manoil e luat pe sus şi pus pe tronul însîngerat, în ciuda protestărilor lui. într-un colţ al scenii Zenaida îi trage cu aşa furie o palmă bietului Calimachi, încît se vede cum îi zboară cîteva măsele dîn gură. într-altă parte a scenii Iuda epopeii noastre, Iancu Aricescu, este scopit cu foarfica censorului şi decoraţia îi este pusă pă pept. Astfel sunt pedepsiţi cei răi. Cum sunt răsplătiţi cei buni se va vedea mai departe. Dodată, în toiul entuziasmului general, răsună sîrba, muzichia dragă poporului. Se-ncinge hora mare, unde joacă toţi cu foc, de la vlădică la opincă. După o vreme, ţambalele şi scripca amuţesc şi toţi se întorc cu faţa la tron. Discursul istoric al lui Manoil Întîiul trebuie
251
să fie, fireşte, finalul triumfător al epopeei, anunţător al unor vremuri de aur. Ridicat în picere, alb ca varul, Manoil cuvîntează)
MANOIL
Doamne, ce mi-ai pus în mînuri soarta ăstei naţii triste
Şi prea vesele dodată, optimisto-pesimiste,
Doamne, traghicomedia ce mi-o vezi cu ochi apoşi
Şi mă laşi ca să-mi duc crucea pîntre măscărici, ca-n Bosch,
Izbăveşte-mă odată, fă să arză tronul ista
Fă ca turnul să se darme cu noi toţi. O, Gianbattista,
Nu e corsi, nici ricorsi în ferbintele-Orient,
Ci dodată amîndouă, împletite-absurd, dement
Ca balaurul ce coada tot şi-o muşcă, şi-o sfîşie
Şi cum piţigoiul gheara-şi pune-n gît, în colivie.
Doamne, unde mi-este neamul ce am vrut a-l izbăvire ?
Und-să-l caut ? Sus la munte ? Gios la cîmp ? în cimitire ?
Unde iaste truditorul ce am vrut a libera ?
Oh, istorie săpată cu o lingură-n halva...
(Coboară, hamletian, cu capul plecat, treptele tronului. Păşeşte prin bălţile de şampanie presărate cu serpentine şi confetti. Urmează încet ca pentru sine)
Orice-aş face, la aceia a ajunge n-am să pot Care cu sudoarea frunţii pînea dîn pămînt o scot, Nici la cel care ciocanul îl izbeşte-n ferul roş. Intre mine şi-ntre dînşii or fi vecinie ticăloşi, Măscărici, limbuţi, lichele, măşti rînjite, falei boiate Patrihoţi ce vorbe sacre spun cu buzele-mbălate, Vili ce crede că e ţara un cofet cu cremă groasă Ce felia cea mai mare o poftesc la ei pe masă...
(înalţă fruntea şi vine hotărît la rampă. Vorbeşte acum direct cu tine, cititorule)
252
Ştiu, e un eşec penibil... ştiu, ţaruki şi paluki...
Da, zavera, idealul, jurămînt p-a spangei muchii,
Bairon, ştiu... Dar n-are-a face... silă mi-e de tot... nu vreu
Decît să mă văz odată izbăvit de lanţul greu
Al Ilusiei. Adio! Să domnească cine-o vrea...
(Se aşează, cu capul în palme, pe o piatră de la marginea scenei. Dodată, înainte să aive vreme cineva să răspundă lui Manoil, straja dă iar larma dîn goarna de dorobanţ. Toţi se reped la ziduri.)
UN BOIAR
Suntem congiuraţi! O oaste cu făclii înfricoşate Adunată e subt poala turnului! Bre, Calistrate, Tu-i cunoşti, muscalii-s oare ?
CALISTRAT Ba.
UN BOIAR
Sunt leşii ?
CALISTRAT
Nici atît.
Sunt piraţi dîn jur de Atos, că au cruci dă lemn la gît, Iară cei dîn partea-ailaltă sunt şetrari cu bărbi sperlite...
ZENAIDA
Nu să poate! Gheorghi! Lambru!
253
DE JOS, DOUĂ VOCI
Slugi smerite, slugi smerite!
ZENAIDA Palicarii mei sunt, Doamne. îi uitasem mai de tot.
Revuluţie!
Trădare!
UN BOIAR ALT BOIAR
AL TREILEA BOIAR Maşinaţie!
AL PATRULEA BOIAR Complot!
IAURTA
(Care de la ivirea dîn nacel stătuse umil deoparte)
Trădare ? Cine-a vorbit de trădare ? Stimabililor, onorabililor, într-o asemenea ocasiune solemnă trebuie să dăm dovadă de tact. Ceşti ce vedeţi la poalele turnului sunt doar modeşti cetăţeni ce au venit la votare. Vom auzi glasul suveran al popolului, în faţa căruia, dacă pot pentru ca să spui aşa, trebuie să ne plecăm.
(Glasuri de jos: Trăiască vodă Iaurta!)
254
IAURTA
(Suie treptele tronului, emoţionat. Scoate o năframă mare cu care îşi şterge graţios fruntea)
Fraţilor! Asemeni tutulor urmaşilor (sic!) mei cari şi-au jertfit sîngele pentru ţărişoara lor, asemeni lui Mircea cel Mare şi lui Michaiu Bravul... zic şi eu, fraţilor... (plînsul îl îneacă) că a sosit ceasul... să dăm o pildă Europii... de la care putem zice... depandă! (Glasuri de jos: Trăiască vodă Iaurta!) Şi mai daţi-mi voe, fraţilor, acum cînd toată omenirea... să fie cu ochii asupra noastră, să grăiesc o dată cu nemuritorul Gambetta: Iubesc poporul, dar urăsc pe poporan! (Se trînteşte pe tron plîngînd în hohote.)
ZOTALIS
Ajunge, tată. Ce atîta vorbărie ? Pe onoarea mea, nu o să ai majoritate ci u-na-ni-mi-ta-te! Voi, ăştia, de-aici, cine e pentru ?
(Toţi rîdică mîini tremurătoare)
ZOTALIS
Sire, voinţa poporului! Box populi, box dei! Nu te poţi pune contra cu nici un chip.
IAURTA
(zdrobit)
Primesc! Dacă e voia poporului...
255
ZOTALIS Păi altfel cum? Logofete, un discurs. Şi muzica! Muzica!
SUMAR

LOGOFĂTUL (încearcă iar disperat să acopere cu glasul lui subţirel muzica)
Urmaşe a lui Mircea... concepţii geniale... etc, etc—
(Se desfac alte sticle de şampanie, toţi se îmbrăţişează, Tripanosoma încoardă lira pre cînd Iaurta, căruia i s-au uscat lacrimele de crocodil, s-a instalat bine pe tron şi priveşte scena cu ochi crunt de feară. Cîte unul înalţă cupa şi rostogoleşte vorbe care se perd în necontenitele arpegii ale fanfarei. Eroii ceilalţi ai epopeii noastre se strecoară afară dîn entuziasmul general şi coboară cu paşi înceţi treptele turnului).
CORTINA
CÎNTUL ÎNTÎI
O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida. Se vărsa umbrirea serii. Cînd plînge filomela. Iată sară se-ndeseşte. E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant. Eşti ingles ? Of, Zotalis, biet Zotalis. Ţaruki i paluki. El vedea un nor de sînge. Manoile, cum te plîng
CÎNTUL AL DOILEA
Borges, ce-i mai zic şi înger. E un colţ de stîncă şuie. Un cap d'operă de cină. Păsărică obidită. De sorbeşti tabac eşti rege. Manoile, spune mie d-unde neamul tău se trage. Floare, floricea. Manoil jungherul scoase. Bravilor, pestriţ şi felurit e pămîntul. O, patrie, ştiu că lumile-s praf. Trei călugări în sutane
CÎNTUL AL TREILEA
Ştiu că e zădărnicie. Zante, dulce plăsmuire. Scrisoare de la Iancu Aricescu.
257
Lupul şi alte lighioane. O beşică mare cît copola de la căşile lui Vodă. Am rămas singură în pavilionul de vest. Diable! Mais c'est trop! Somn, tu domn al nefiintii
CÎNTUL AL PATRULEA
Toţi suntem melodramatici. Languedoc Briliant, zuavul. Liubov, liubov. Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo. în loc de chipu-i, el văzu o beizadea. Şi-oi spune de Madelaine. Lîngă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc
CÎNTUL AL CINCILEA
Manoil găsi safirul. Hai, că am ajuns la Hosna. Ce v-am zis? E Dumnezelea! Dihănii noi, ciudoase, să iviră pe o rînă. Au n-aţi auzit de Zoe ? Vive le son du canon. E om ce suie-n aer, atîrnat de trei elici. Aur! Aur! Omul duh e, sete pură. Veac al nouăşpe, te laud! Da nu-ţi pasă de orfanii ce munceşte la patron ? Da, vreu artă cu tendmţi! Mudromu i cestitomu. Elvira, mai ţii minte ? Brav Iaurta. Cea şcoală 41. Ostrovul Hosna curse ca o sticlă ce-i topită
CÎNTUL AL ŞASELEA
Să făcea cî-s într-o urbe. E arhipelagul tainic. Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure. Te-ntrebi de ce mi-i părul
258
smult? Stop imagine! Sub fereşti trei muzicanţi. Politichie naltă. Oh, va fi ca-n raiu! însă cine va cîrmi ? Ficatul lui Lumumba. HELLESPONT. Ercul cu caninii goi. Este insula întîia, ce în formă e de H. Spun elinii cum că Eco. Pîn pădurile sîlhue. Dîn rîpa arsă. Se-nfoaie flori dă mină pe cărarea-ntortochiată. O fee goală puşcă
CÎNTUL AL ŞAPTELEA
Microcosm şi macrocosmos. Este omul o jivină sau e zeilor asemeni? Dară sufer şi stejarii. Oasele încep a creşte. Gol era ca o statuă. HALUCINARIA. Cetate dăltuită în porfir. Ci passă, Manuele. Spune-mi ce e poesia. Un fantastic mehanism. De ce din umbră-mi ai fugit? De ce nu-s singur şi nefericit? Numit ţinut, grup simplu, falsă landă. E seară şi ninge-ndesat. M-am retras într-o peşteră. Deodată mi s-a făcut moarte. Floare-a lumilor, val verde
CÎNTUL AL OPTULEA
Estimp grelele barcaze. O, listopiraţi. Turcii crunţi cu iatagane. Toţi cu aripe dă îngeri. Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin. Mînia strică omenia. Măgariul şi negustorul. Sunt ţigani! Aide-n şatră, împărate. Cortul lui vătaf e mare. Oh, copile, eşti Zotalis! Spovedanie să-ţi fac. Dado, află că spre ştinţă. Vis avut-am. Acolo căşile-s dă friptură.
259
Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată. Ţie mă alătur. Uf, s-a dus şi cîntul ista
CÎNTUL AL NOUĂLEA
Braga bun! Susan! Şerbeturi! Cînd dîn nouri o beşică. Decupa dîn epopee bucăţica cu balonul. La arătarea de mirare. Manoile, cuget nobil. Dar ce dracu faci ? Dă-mi drumul. EU, MIRCEA CĂR-TĂRESCU. Impregiur piraţii sforăi. Miliardele dă stele. Cobor treptele cernite ale scării îngheţate. Cu prapuri, cu cădelniţi, cu-elohimi. Te-am căutat peste tot. Nu-n Talmud şi nu-n descîntec
CÎNTUL AL ZECELEA
Fantasie, fantasie... Şi intrarăm iar în Giurgiu. Babă ştirbă cu zîmbiri. Grea beserică spăimoasă. Musă! ce odat pretins-ai. Un metamorfos. Totul este scriitură. Mormoloc eşit dîn spaima dă codană ce-a visat. E Hermina. Doamne, unde-i omul nobil. O saca. O scrisoare cu pecete. Soare mîndru să înalţă p-a Valahiei ogoare. Dar e inima tenebră. Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipochimi ? Mai închei aci un tiv
CÎNTUL AL UNSPREZECELEA
In palatele aprinse. Ar fi cu cale ca să aruncăm zapise. Nu, eu alta aş scornire.
260
Este planul meu dîn toate ăl mai bun şi cilibiu. E sară naltă şi e Bărăganu-ntins. Un smău. Totuşi noi suntem acilea-n Orient. Bucuresciul stă răsfrînt. în capul mesei large sade Vodă. E la nave va. O tîmplare minunată. Evoe! Ce biruinţă!. Mais... d-acuma vine greul. Bolti dă cărămizi antice! Trii sunt lacăte, însă toţi sunt ca de abur. Nu, prietine, nu-i vrajă. Zgomot mare, pneuri, frîne. Eu aş pune pă Manoli. Trei podghiazuri deşuchiate. S-au revizuit puterea. Miliţian cu walkie-talkie. Fiorituri, înluminiuri
CÎNTUL AL DOISPREZECELEA
O, Levant, Levant feroce. Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea. E octombrie 30. în fantastic clarobscurul palierului de bloc. O sticlă de Jidvei. Cristişor. Auctore, ţii tu minte. Ce să facă învăţatul. Bila dă cleştar plesneşte. Gene în gene staţi şi buze-n buze. însuţi, cetitore, kaghemusha. Pentru sfînta Libertate. ADIO! LEVANTUL
ANEXĂ
CÎNTUL AL UNSPREZECELEA (variantă)