O NOAPTE FURTUNOASĂ Comedie în două acte (1879) PERSOANELE JUPÎN DUMITRACHE TITIRCĂ INIMĂ-REA, cherestegiu, căpitan în garda civică NAE IPINGESC U, ipistat, amic politic al căpitanului CHIRIA C, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă SPIRIDO N, băiat de procopseală în casa lui Titircă RICĂ VENTURIAN O, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist V E TA, consoarta lui Jupîn Dumitrache Z I Ţ A, sora ei În Bucureşti, la Dumitrache. ACTUL I (O odaie de mahala. Uşă în fund, dînd în sala de intrare; de amîndouă părţile uşii din fund, cîte o fereastră. Mobile de lemn şi paie. La stînga în planul întîi şi-n planul din fund, cîte o uşă; în dreapta pe planul al doilea, altă uşă. În dreapta în fund, răzemată de fereastră, o puşcă de gardist cu spanga atîrnată lîngă ea.) SCENA I JUPÎN DUMITRACH E,în haine de căpitan de gardă fără sabie, şi NAE IPINGESC U JUPÎN DUMITRACH E (urmînd o vorbă începută): Iaca, nişte papugii... nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie! ’I ştim noi! Mănîncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişcherlicuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule! IPINGESC U: Nu se ia după toate, jupîn Dumitrache; după cum e şi femeia; dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atît aşteaptă. JUPÎN DUMITRACHE: Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici... Dar nevastă-mea nu-i d-alea, domnule. IPINGESCU: Vai de mine! jupîn Dumitrache, adică, gîndeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac? Îmi pare rău! JUPÎN DUMITRACH E: Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică I. L. Caragiale că nevastă-mea nu-i d-alea cum ziseşi, şi iaca, după mine de ce s-a luat? IPINGESC U: S-a luat bagabonţii şi după dumneata? JUPÎN DUMITRACH E: S-a luat şi se ia... IPINGESC U: Şi cum eşti dumneata!... JUPÎN DUMITRACH E: Eu am ambiţ, domnule, cînd e vor ba la o adică de onoarea mea de familist... IPINGESC U: Rezon! JUPÎN DUMITRACH E: Apoi să ştiu bine că intru în creme nal! Să mă văz eu numai că se ţine bagabontul după mine, şi lasă-l... IPINGESC U: Care bagabont? JUPÎN DUMITRACH E: Ei! iaca... un bagabont! de unde-l cunosc eu? IPINGESC U: Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i bagabont? JUPÎN DUMITRACH E: Asta-i! Una vorbim şi başca ne-nţe-legem. Dar de! ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întîmplat, nu ştii cum mă fierbe el pe mine de două săptămîni de zile... Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea... să nu... IPINGESCU: ’Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... JUPÎN DUMITRACHE: Nu că mi-e frică... dar am ambiţ, domnule; cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist... IPINGESC U: Rezon! JUPÎN DUMITRACHE: Bagabontul... IPINGESC U: Că bine zici! Începuseşi să-mi spui istoria. JUPÎN DUMITRACHE: Stai s-o iau de la cap. IPINGESCU: Stau. JUPÎN DUMITRACH E: Ştii dumneata că la lăsata-secului am mers la grădină la “Iunion”; eram eu, consoarta mea şi cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem şi noi comèdiile alea de le joacă Ionescu1. Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat... 1 I. D. Ionescu, cîntăreţ şi director de trupă în acea vreme. IPINGESC U: De unde ştii că era amploiat? JUPÎN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la comèdie. Şade rezemat într-un peş1, şade, şade, şade şi se uită lung şi galiş la cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai şedem, că încă nu s-a isprăvit comèdia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cîrpesc, dar mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic, cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii zgîiţi la cocoane, ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii! frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul2 din cap de auzea cîinii în Giurgiu. IPINGESC U: Rezon! JUPÎN DUMITRACH E: În sfîrşit, se isprăveşte comèdia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,... ruşinoasă. IPINGESC U: Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... Ei? JUPÎN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfîntul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-pămînt — papugiul cît colea după noi; ieşim în dosul Agiei3 — coate-goale după noi; ajungem la Sfîntul Ilie în Gorgani, — moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-vodă ca să apucăm spre Stabilament — maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor... IPINGESC U: Rezon! ca să nu le ruşinezi. JUPÎN DUMITRACHE: Ştii cum e Veta mea... IPINGESC U: Ruşinoasă, mie-mi spui? JUPÎN DUMITRACHE: Cînd să apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale. 1 Latură, coastă. 2 Pălărie înaltă şi tare, cilindrică, tip haat-de-forme, care şi-a luat numele de la pălărierul din Bucureşti, Jobin (joben). 3 Prefectură de poliţie. I. L. Caragiale Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase bagabontul. IPINGESC U: Jupîn Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gîndeam că numa’ ţi-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi şezînd prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat şi el pînă la isprăvitul comèdiei, şi s-a nimerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă înturnaţi la domiciliu. El a rămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte. JUPÎN DUMITRACHE: Aşa am crezut şi eu întîi, dar stai să vezi!... A trecut după aia o săptămînă la mijloc. Îmi cam şi uitasem eu de istoria bagabontului; gîndeam şi eu: poate c-o fi stînd coategoale prin partea locului, — bunioară vorba dumitale. Aşa zice cum-nată-mea ieri: “Nene, hai deseară la “Iunion” la Ionescu!” Cum auzii eu de “Iunion”, mă făcui verde la faţă. “Ce să mai căutăm la comèdiile alea nemţeşti1, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus.” — “Aide, nene, zău! Parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!” Ei! cînd am auzit aşa vorbă mare, n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz. ’ IPINGESC U: Rezon! JUPÎN DUMITRACH E: Ei! haide!... dar unde mă gîndeam eu că o să mi se întîmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la o masă mai la o parte; şedem cît şedem, şi începe comèdia. Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gîndeşti că văz la masa de la spate?... IPINGESCU: Pe bagabontul... JUPÎN DUMITRACH E: Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut — că trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu cînd mă necăjesc (îşi mîngîie favoritele), — cum m-a văzut, a sfeclit-o... A întors capu-ncolo şi a început să bea din ţigară ştii aşa, niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la loc şi mă fac că mă uit la comèdii, se-ntoarce şi bagabontul iar cu ochii la cocoane!... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorc iar 1 Repertoriul trupei lui I. D. Ionescu conţinea cîntece în mai multe limbi: romînă, germană, idiş, franceză şi engleză; “nemţeşti”, termen popular generic pentru “străine”. la comèdii..., iar se uită la cocoane;... mă uit iar la el, iar se-ntoar- ce-ncolo; mă-ntorc iar la comèdii... IPINGESC U: Iar se uită la cocoane... JUPÎN DUMITRACH E: Ei! Iac-aşa m-a fiert fără apă toată seara... IPINGESC U: În sfîrşit? JUPÎN DUMITRACH E: În sfîrşit... plecăm; coate-goale după noi. Era să mă-ntorc la poarta “Iunionului”, să-i zic numa’: “Ce pofteşti, mă musiu?” şi să-l şi umflu; dar ştii, am ambiţ; m-am gîndit: eu negustor... să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face... IPINGESC U: Rezon!... Ei! pe urmă? JUPÎN DUMITRACH E: Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine. IPINGESC U: Pînă la Stabilament... JUPÎN DUMITRACH E: Da, pînă la Stabilament! S-a ţinut după mine pînă la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? “Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!” Aveam de gînd să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasă înainte, şi eu să-l iau pe la spate... să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: “Ce pofteşti, mă musiu?” şi să-l şi umflu!... Şi dacă nu-i ajungea, să-mi taie mie favuridele! (Îşi mîngîie favoritele.) IPINGESC U: Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea1 e aproape; să fi poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu cît îi mai lipsea. JUPÎN DUMITRACHE: A avut noroc! mare noroc a avut bagabontul; a scăpat! IPINGESC U: Iii! păcat... Cum? JUPÎN DUMITRACHE: Cînd am trecut eu de răscruci cu cocoanele, şi bagabontul era să intre după noi în uliţă, a ieşit haita de cîini de la maiorul din colţ şi i-a tăiat drumul lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab’ cu Veta sus, am trimis pe Chiri- 1Circumscripţie. I. L. Caragiale ac repede în maidan, eu i-am ieşit înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc; dar... geaba! pînă să ieşim noi, fugise bagabontul! (Se aude glasul lui Chiriac strigînd afară: “Spiridoane! Spiridoane!”) IPINGESC U: Iacătă vine Chiriac. Să n-auză. JUPÎN DUMITRACH E: Aş! de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria, i-am spus-o de la început... Atîta om de încredere am... Băiat bun!... ţine la onoarea mea de familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambiţ, ţiu cînd e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! cît lipsesc eu de-acasă cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărît şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul1 caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor! IPINGESC U: Da... coana Veta ce zice? JUPÎN DUMITRACH E: Consoarta mea?... Ce să zică?... De! ca muierea... mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar — ştii cum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu, — i-am zis pe şleau: “Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face; ce-i al omului e al omului!” IPINGESC U: Rezon! SCENA II ACEIAŞI, CHIRIAC CHIRIA C (intrînd prin fund): Jupîne, trebuie să facem mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf. Lefterie; nu vrea să iasă mîine la izirciţ cu nici un preţ. JUPÎN DUMITRACHE: Dar pentru ce nu vrea? 1 Reparaţie. CHIRIAC: Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei ori la el cu biletul, şi l-a primit cu refuz. Zice mă-sa că nu poate umbla, că deabia s-a sculat după lingoare. IPINGESC U: Să dea ceferticat medical. CHIRIAC: M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: “Pe ce bază nu vrei să vii mîine la ezirciţ, domnule?”; zice: “Sunt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţiu pe picoare, nu pot să merg nici pîn’ la prăvălie”, zice; zic: “Nu cunosc la un aşa rezon fără motiv”; zice: “Aduc martori, domnule sergent, că am zăcut o lună de zile, zice, întreabă şi pe popa Zăbavă, de la Sfîntul Lefterie, zice, alaltăieri m-a grijit, m-a spovedit”; zic: “N-am eu de-a face cu Popa Zăbavă, nu-l am pe listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezanţi mîine la companie”. — Acu, trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mîine dimineaţă.JUPÎN DUMITRACHE: Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al ciocoilor1, îl ştiu eu; cît a umblat dînsul fel şi chip să scape de gardă... IPINGESC U: Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la catastiful meu; e finul lui popa Tache. JUPÎN DUMITRACHE: Ei! vezi! CHIRIA C: Lasă-l că nu se sfinţeşte el cu mine, jupîne, îl pocăiesc eu... Ei! după aia pe nea Ghiţă Ţircădău nu l-a putut găsi gornistul deloc. A fost la el şi ieri, şi astăzi cu biletul; cică n-a dat pe-acasă de trei zile! JUPÎN DUMITRACH E: Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş fi mai avut parte de el! Cine ştie în ce cîrciumă s-a-nfundat!... IPINGESC U: L-am văzut eu azi-dimineaţă, trecea pe la des-părţire. CHIRIAC: Mă duc să-i trimeţ gornistul cu biletul pentru mîine. (Iese repede.) IPINGESC U: Era afumat rău nenea Ghiţă. JUPÎN DUMITRACH E: Ei! bravos! asta e una la mînă. Om stricat, domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el, gîndeşti? Nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule... 1 Din partidul conservatorilor. I. L. Caragiale IPINGESC U: Rezon! JUPÎN DUMITRACH E: Fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pasion, să-şi mănînce ea tinereţele cu un ăla... Tot gîndeam la început, că de! e tînăr, o să-i treacă mai încolo, o să-şi vie la pocăinţă. Aş, ţi-ai găsit! Ţircădău şi om de treabă! Eu, ca ăla, cum-nat mai mare, cum am zice ca şi un frate, tot îi dăm poveţe fetii să mai rabde, să nu strice casa. Cu azi, cu mîine, a răbdat biata fată — biată să nu fie! — a răbdat cît a răbdat, pînă m-am pomenit într-o zi că vine ţipînd la mine, pe cum că: “Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, pîine şi sare nu mai mănînc cu el!” Ei! dacă am văzut şi-am văzut, zic: “Lasă, Ziţo, zic, îţi găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! Acu e vremea ta! Lac să fie, că broaşte destule!” — ş-am şi dezvorţat-o. Apoi nu mai era de suferit aşa trai. N-o mai maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună. Mă rog, o dată ce nu e bărbatul levent, ce fel de casă să mai fie ş-aia? IPINGESCU: Mie-mi spui? Nu i-am încheiat eu procesul-verbal atuncea noaptea, cînd a tratat-o cu insulte şi cu bătaie? (Chiriac reintră.) JUPÎN DUMITRACH E: Apoi de! n-a avut dreptul muierea să-l lase? Om fără ambiţ, domnule, nu ţinea la onoarea lui de familist! Un mitocan, mă rog; zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CHIRIAC: Jupîne, da deseară ştii că eşti de rond... mergi? JUPÎN DUMITRACH E: Mai e vorbă! cum să nu merg? De ce m-am îmbrăcat? nu vezi? CHIRIAC: Jupîne, da faci toate posturile? nu-i aşa? Nu sunt multe... pînă pe la două după douăspce le isprăveşti. JUPÎN DUMITRACH E: Aşa, cam pe la două după douăspce, ca totdeauna... Chiriac băiete (îl trage la o parte), ia vezi tu... mă ştii că am ambiţ, cînd e vorba la o adică, ţiu la... CHIRIA C: Lasă, jupîne, că doar nu mă cunoşti de ieri de-alaltă-ieri. SCENA III ACEIAŞI, SPIRIDON, aducînd o gazetă JUPÎN DUMITRACH E (lui Spiridon): Dar mai mult nu puteai să şezi, mă? SPIRIDO N: Vezi că era mulţi muştirii, jupîne, pînă să-mi dea madama gazeta. (Ipingescu ia gazeta.) JUPÎN DUMITRACH E: Mă Spiridoane, fii băiat de treabă, mă, că iau pe sfîntul Niculai din cui; ştii că i-am pus sfîrcul nou de ibrişim, să nu-i fac saftea pe spinarea ta! SPIRIDO N: Da de ce, jupîne? JUPÎN DUMITRACH E: Atîta-ţi spui eu ţie: ’aida! du-te iute şi cere cocoanii să-mi dea sabia şi cintironul. (Spiridon pleacă). Chiriac băiete (îl ia la o parte), ia vezi, ştii că am ambiţ, ţiu cînd e la o adică... CHIRIAC: Lasă, jupîne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist. JUPÎN DUMITRACHE: Ei! ia vezi... CHIRIAC: N-ai grije, jupîne... Eu mă duc să închiz cantorul şi magazia. (Către Ipingescu, care, de cînd a adus Spiridon gazeta, a sor-bit-o cu ochii pe toate feţele:) Bonsoar, nene Nae. IPINGESC U: Salutare, onorabile! (Chiriac iese, prin fund, după ce a schimbat gesturi de înţelegere, despre onoarea de familist, cu Jupîn Dumitrache.) SPIRIDO N (vine din dreapta cu sabia şi cintironul): Iaca, na, jupîne, poftim. JUPÎN DUMITRACHE: Ce făcea cocoana, mă? SPIRIDO N: Cosea galoanele la mondirul lui nea Chiriac. JUPÎN DUMITRACHE: Ce a zis? I. L. Caragiale SPIRIDO N: Zicea ca să vii mai devreme la noapte că-i e urît singură-n casă. JUPÎN DUMITRACH E: Uite mă! Ce ţi-e cu muierea fricoasă! (Strajnic:) Da’ Chiriac nu-i aicea? SPIRIDO N: Jupîne, nea Chiriac mi-a zis să-nchidem mai de-grabă, că ai să pleci de rond. JUPÎN DUMITRACHE: Dut’ de ado cheile şi le du lui Chiriac jos. (Spiridon iese.) Nene Nae, auzişi cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! i-e tot frică să nu uit reglementul. Are ambiţ băiatul, ca să fie compania noastră ceva mai abitir din toate. Gîndeşti dumneata că mai primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l alegea pe el sergent? Ştii cum a regulat compania? E prima, domnule, poci să zic... IPINGESCU: Bravos! JUPÎN DUMITRACHE: Face să-i dea şi dicoraţie? IPINGESC U: Să-i dea! de ce să nu-i dea? Şi el e d-ai noştri, băiat din popor... JUPÎN DUMITRACHE: Fireşte, dicorăţiile nu sunt făcute tot din sudoarea poporului? IPINGESC U: Rezon! SPIRIDO N (venind din fund): S-a închis, jupîne; acuma eu... mă duc să mă culc? JUPÎN DUMITRACH E: Da, dar tutun şi cărticică ţi-ai luat? chibrituri ai? SPIRIDO N: Ce tutun, jupîne? JUPÎN DUMITRACHE: Te faci că nu înţelegi, ai? Nu ştii ce tutun? Eu n-am aflat că tragi ţigară? Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată! Săracul sf. Niculae! i ştii tu păpara lui!... SPIRIDO N: Zău, jupîne. JUPÎN DUMITRACHE: Haida, pleacă. (Spiridon pleacă.) Mă! spune lui nen’ tu Chiriac să nu uite de ce ne-a fost vorba... să fie cu ochii-n patru. SPIRIDO N (ieşind): Bine, jupîne. SCENA IV IPINGESCU, JUPÎN DUMITRACHE JUPÎN DUMITRACHE (şezînd pe scaun): Hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citişi ceva? IPINGESC U: Bravos ziar, domnule! Ăsta ştiu că combate bine. JUPÎN DUMITRACHE: Apoi nu-i zice lui degeaba “Vocea patriotului naţionale”!... Ia citeşte. IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie): «Bucureşti 15/ 27 Răpciune1. — Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent., un june scriitor democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte de mult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. “Republiuca şi Reacţinea sau Venitorele şi Trecutul”. — Prefaţiune. — “Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mînca2 de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfînta Constituţiune”...» JUPÎN DUMITRACH E (mulţumit): Ei, bravos! Aici a adus-o bine. IPINGESC U (căutînd şirul unde a rămas): “... A mînca... sfînta Constituţiune...” JUPÎN DUMITRACH E (cam nedumerit): Adică, cum s-o mănînce? IPINGESCU: Stai să vezi... că spune el... “Sfînta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului...” JUPÎN DUMITRACHE (nedumerit): E scris adînc. IPINGESC U: Ba nu-i adînc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănînce nimeni din sudoarea bunioară a unuia 1 Luna septembrie. 2 A manca, franţuzism, de la manquer, a lipsi. I. L. Caragiale ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpîn. JUPÎN DUMITRACHE (lămurit): Ei! aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte. IPINGESC U: Stai să vezi: acum vine un ce şi mai tare. JUPÎN DUMITRACH E: Ei? IPINGESC U (urmînd citirea): “... A mînca poporul mai ales, este o greşeală neiertată, ba putem zice chiar o crimă...” JUPÎN DUMITRACHE (cu deplină aprobare): Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănîncă poporul să meargă la cremenal! IPINGESC U (bătînd cu mîna-n gazetă): Apoi de ce scrie el, sireacul! JUPÎN DUMITRACH E: Dă-i nainte, că-mi place. IPINGESC U: “... Ba putem zice chiar o crimă. (Schimbînd tonul şi mai grav:) Nu! Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvîrcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii pub-lice; cu toate urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi...” JUPÎN DUMITRACH E (care la fiecare accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat! IPINGESC U (urmînd cu tărie): “... Nu! în van! noi am spus-o şi o mai spunem: situaţiunea Romîniei nu se va putea clarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea viritabilelui progres, pînă ce nu vom avea un sufragiu universale...” (Amîndoi rămîn foarte în-curcaţi.) JUPÎN DUMITRACH E: Adicătele, cum vine vorba asta? IPINGESC U (după adîncă reflecţie): A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănîncă sudoarea poporului suveran... ştii: masă... sufragiu1 ... JUPÎN DUMITRACHE: Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba lui! Ei! bravos! bine vorbeşte... 1 Confuzie între sufràgiu (vot) şi sufragìu (servitor). IPINGESC U: Ăsta combate, domnule, nu ţi-am spus eu! JUPÎN DUMITRACHE: Apoi, nu-i zice lui degeaba “Vocea Patriotului naţionale”! IPINGESC U: “... Pînă ce nu vom avea un sufragiu universale. Am zis şi subsemnez! R. Vent., studinte în drept şi publicist.” (Cînd încă nu sfîrşeşte bine Ipingescu de citit, se aude afară, în stradă la dreapta, ceartă mare.) UN GLAS DE BĂRBAT (de afară): Lasă, cocoană! Poate că să mor şi să nu ţi-o fac! GLASUL ZIŢII (de afară): Mitocane! pastramagiule! la poli-ţiune! (Amîndouă glasurile vorbesc deodată.) Nene Dumitrache! (Jupîn Dumitrache şi Nae Ipingescu rămîn uluiţi.) JUPÎN DUMITRACHE (ascultînd): Săi, nene Nae! IPINGESC U: Urgent! (Strînge repede gazeta şi scoate fluierul de la cheotoarea mondirului. Amîndoi ies fuga prin fund, Ipingescu şuierînd signalul de alarmă.) SCENA V SPIRIDO N (singur, intră din dreapta făcîndu-şi o ţigară): Măă! al dracului rumîn şi jupînul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat “Titircă Inimă-Rea”. Ce are el cu mine? Zău! biata cocoană şi cu nea Chiriac! cu ei mai am noroc, ei mă mai scapă de afurisitul, că despre partea lui jupîn Titircă Inimă-Rea, halal să fie de oasele mele! m-ar cotonogi. Ieri săptămîna, cînd s-a întors de la grădină cu cocoanele, m-a găsit deştept: “Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai culcat pîn-acuma; mîine dimineaţă jupînul săracul să deschiză prăvălia; ai stat pîn-acuma să bei la tutun, ai?” “Nu, jupîne, zic, da’ dacă nu mi-e somn.” “Nu ţi-e somn, ai? stăi că-ţi fac eu ţie poftă de culcat!” ... Bietul nea Chiriac m-a scăpat, că luase pe sfîntul Niculae din cui... Ieri seară m-a I. L. Caragiale găsit dormind: “Bravos, musiu Spiridoane! zice; dormi, ce-ţi mai pasă! tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase: trai, neneaco, cu banii băbachii!” “Nu, jupîne, da’ dacă mi-a fost somn”, zic. “Somn, ai? Te trage traiul ăl bun la somn! (Auzi, cu sfîntul Niculae trai bun, cădea-i-ar bunul pe inimă lui jupînul!) Tragi la somn? Stai că am eu leac să-ţi tai de piroteală.” Şi mi-a şi pus mîna-n păr. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine tocmai la apropont, mă rupea, că nu-ş’ ce-avea, era turbat rău de tot. (S-aude zgomot.) Auliu! vine! (Stinge repede ţigara cu degetele şi o bagă în buzunar.) SCENA VI SPIRIDON, ZIŢA intră agitată Z I Ţ A: Auzi mizerabilul! să se-ntinză pînă-ntr-atîta ca să-mi facă un afront. SPIRIDO N: Dumneata eşti, cocoană Ziţo? Bine că venişi. Eu n-am putut să viu. Mi-era frică să nu mă spuie nea Chiriac lui jupînul, că am umblat noaptea pe drum... ZIŢA (repede): Ei! l-ai găsit? i-ai vorbit? i-ai dat? i-ai spus? SPIRIDO N: Da, cocoană. Z I Ţ A: Ce-a zis? SPIRIDO N: “Mersi!” Z I Ţ A: Şi tu ce i-ai spus? SPIRIDO N: “Pentru puţin.” Z I Ţ A: Nu i-ai spus cum ţi-am zis eu? SPIRIDO N: Ba da, l-am luat să-i arăt casa. Z I Ţ A: Nu mai trebuia să-i arăţi nimic, că-i scrisesem eu în bilet unde să vie. SPIRIDO N: Aşa mi-a zis, să-i arăt casa, ca să meargă la sigur... Dar cînd să ies de pă maidan cu dumnealui, tocmai trecea jupînul la vale; am lăsat pe persoana în chestie să m-aştepte pe maidan şi eu am sărit peste uluci prin fundul curţii, că mi-era frică să nu dea jupînul cu ochii de mine, ori să vie acasă şi să nu mă găsească. Z I Ţ A: Prostule! nu ştii că nenea e de rond la noapte? nu mai dă pe-acasă pînă la ziuă. SPIRIDO N: Dar dacă mă găsea pe uliţă, plăteai dumneata pie-lea mea? Z I Ţ A: Ei! şi zi, persoana în chestiune aşteaptă pe maidan? SPIRIDO N: Da, şi mi-a dat biletul ăsta ca să ţi-l aduc. ZIŢA (luînd biletul): Şi nu mi-l dai mai curînd! Adu să văz. (Merge la o parte şi citeşte:) “Angel radios! de cînd te-am văzut întîiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii... (Îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire. Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore?1 Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă2 şi sufăr peste poate. O, da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie, într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-ţi fac aci anexata poezie: “Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă, Eşti o roză parfumată, eşti o tînără lalea! Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă! De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă; Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea!” Al tău pentru eternitate şi per toujours3 . (Foarte aprinsă, îşi face vînt cu scrisoarea şi se plimbă repede.) Spiridoane băiete, du-te, du-te iute; te aşteaptă siguralmente... du-te... spune-i să aştepte, viu şi eu după tine numaidecît, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica. 1 Te iubesc şi te ador: altceva ce mai pretinzi? (fr.). 2 Care trezeşte milă. 3 Formă stîlcită a expresiei franceze “pour toujours” (pentru totdeauna). I. L. Caragiale SPIRIDO N: Nu pot, cocoană, să mă duc, pînă nu mi-o da voie ori nea Chiriac, ori cocoana. Z I Ţ A: Unde-i Chiriac? SPIRIDO N: Nu ştiu, pîn curte. Z I Ţ A: Dar ţaţa? SPIRIDO N: Lucrează dincolo. (Ziţa porneşte spre uşa din stînga, cînd uşa se deschide şi Veta intră.) Iacătă-i cocoana. SCENA VII ACEIAŞI, VET A VETA (intră cu lucrul în mînă, coase galoanele la un mondir de sergent de gardă civică; este obosită şi distrată, vorbeşte rar şi încet): Cine-i aici? (Văzînd pe Ziţa.) A! tu erai? mă miram cine-i. (Trece încet să şază cu lucrul la masa din dreapta.) Z I Ţ A: Eu, ţăţico; te rog, lasă pe Spiridon să se ducă pîn’ la mine acasă, ca să-mi aducă mantelul; bate vîntul şi mi-e frică să nu răcesc cînd m-oi întoarce... (Tăcere. Veta şade la dreapta şi lucrează adîncită în gînduri.) Îl laşi, ţaţo? (Se apropie de ea.) V E TA: Ai? ce să las? Z I Ţ A: Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de-acasă. V E TA: Da, îl las. Z I Ţ A: Du-te, Spiridoane. (Spiridon, după ce schimbă priviri şi semne cu Ziţa, iese.) V E TA: Dar tu, Ziţo, la ce-ai venit? (Lucrează înainte.) Z I Ţ A: Stai să-ţi spui... Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţit cu mitocanul! Să vezi, e haimana... Auzi, mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie drumul ca să-mi facă un atac... Stai, ţaţo, să-ţi spui şi să te cruceşti, nu altceva. Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a făcut-o Dumnezeu, se culcă odată cu găinile. Eram ambetată1 absolut. 1 Plictisită. Dramele Parisului, cîte au ieşit pînă acuma, le-am citit de trei ori. Ce să fac? n-aveam ce citi. Zic: hai să mă duc la ţaţa, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scot ivărul de la salon şi plec. Cînd să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocanul, cu pricopsitul de Ţircădău, că-mi taie drumul. “Bonsoar-bonsoar”, şi ştii aşa deodată, sanfaso1: “Hei, cocoană, zice, mai bine ţi-e acuma văduvă?” “Pardon, domnule, zic, n-am de-a face cu dumneata, şi mai întîi cînd e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand, şi cînd oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoare ca dumneata.” “Mi că t-ei căi!” Zic: “Pardon, domnule, nu-ţi permit să te-ntinzi mai mult la aşa afront; mă-nţelegi?” Zice... VETA (întrerupînd-o scurt): Ziţo... ce e cînd ţi se bate tîmpla a dreaptă? Z I Ţ A: Îţi vine o bucurie. V E TA: Mie, bucurie?... nu crez. Z I Ţ A: Da de ce nu? V E TA: Dar cînd ţi se bate a stîngă? Z I Ţ A: Te-mpaci cu o persoană cu care eşti certată. VETA (ridicînd capul cu mult interes): Da? (Dînd din umeri.) Cu cine să mă-mpac?... nu sunt certată cu nimeni. Z I Ţ A: Aşa... zic mitocanului... ţaţo, că era trăsnit... Am auzit că de la o vreme-ncoace într-o băutură o duce. Uf! ţăţico, maşer, bine m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă!... Aşa — să nu-mi uit vorba — zic mitocanului: “Nu-ţi permit, domnule, să te naintezi la un aşa afront!” Da’ el: “Gîndeşti, zice, că o să te măriţi, cocoană?” “Asta mă-mportă pe mine, cine ce treabă are!” “Să te măriţi, ai? cît o trăi Ghiţă Ţircădău, ori să te-nhăi-tezi cu vreunul? Săracul! Dar să ştiu de bine că merg cu el de gît pînă la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un aşa ceva; încai 1 Forma stîlcită a expresiei franceze “sans façons”: în mod familiar, fără mofturi. I. L. Caragiale dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci la mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!...” “Mitocane, pastramagiule! la poliţiune! vardist! nene Dumitrache!...” Am avut, ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicul1 de la baston pentru ca să mă sinucidă... Ei! ce zici dumneata, ţăţico, de nasul care şi la luat mitocanul? (Veta nu răspunde; Ziţa s-apropie de ea şi o observă.) Ţaţo! ce ai? plîngi? VETA (ştergîndu-se la ochi): Eu? de ce să plîng? Mă doare capul, mi-e cam rău. Z I Ţ A: Îţi sunt ochii turburi grozav... V E TA: Nu-ş’ ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri. Z I Ţ A: Nenea e de rond la noapte? V E TA: Da. (S-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo? Z I Ţ A: Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc; trebuie să fie tîrziu. SPIRIDO N (intră şi trece repede lîngă Ziţa): Cocoană! (Încet:) Pînă acu am aşteptat degeaba. L-am căutat peste tot, şi pe maidan, şi pe uliţă, nu e nicăieri. ZIŢA (încet): Biletul, zici că i l-ai dat. SPIRIDO N: Nu ştii? I l-am dat cînd m-am dus la tutungerie, cînd m-a trimes jupînul. (Iese în dreapta.) Z I Ţ A: Bine. (Către Veta): Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău. V E TA: Lasă să-mi fie rău. (Rîzînd silit.) Mai bine ar fi să mor. Z I Ţ A: Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e rău de tot? Să trimitem să caute pe nenea. V E TA: Aş! eşti nebună! nu vezi că glumesc. Mă doare capul: nu ţi-am spus? am lucrat mult la lumînare. (Are un fior.) M-a tras şi fereastra. Cum m-oi culca, îmi trece. Z I Ţ A: Atunci, alevoa, bonsoar, ţaţo. (Pleacă şi se întoarce.) A! să nu uit; mîine ne vedem, ştii că-i sărbătoare. Să ne legăm de nenea să ne ducă la “Iunion”. VETA (repede): La “Iunion”? nu, Ziţo, nu mai merg la “Iunion”. 1 Vergea de fier ascuţită, prinsă într-un mîner, care este şi capul bastonului. Z I Ţ A: Da’ de ce? V E TA: Pentru că... pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nţeleg comèdiile alea... Ei! ce să-ţi spui! nu voi. Z I Ţ A: Ei, Doamne! ţaţo, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, pentru comèdiile alea mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. Ce, adică toţi care merg acolo înţeleg ceva, gîndeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi? V E TA: De ce, de ne-ce, nu voi să merg. Z I Ţ A: ’Aide, zău, ţaţo; i zic eu lui nenea... vrei? V E TA: Nu viu, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai vrea să meargă; mi-a spus de azi-dimineaţă: degeaba-i zici. Z I Ţ A: Zău! ţăţico, parol! să mă-ngropi! V E TA: Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu, cînd zic o vorbă e vorbă. Z I Ţ A: Zi, nu vrei să mergi, ţaţo? V E TA: Nu. ZIŢA (obidindu-se treptat): Nu? V E TA: Nu. ZIŢA (podidind-o plînsul): Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! că m-a făcut mama fără noroc! (Pleacă.) N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! (Iese, plîngînd şi trîntind uşa, prin fund. Spiridon intră din dreapta.) SCENA VIII SPIRIDON, VET A VETA (lasă mondirul din mînă): Spiridoane băiete, tu de ce mai stai? mai ai vreo treabă? SPIRIDO N: Nu, cocoană. V E TA: Apoi, du-t’ te culcă, ce mai aştepţi? Domnul Chiriac unde este? SPIRIDO N: E jos în curte; adineaori şedea pe laviţa de la poartă. I. L. Caragiale Dar... nu ştiu ce o fi avînd nea Chiriac, cocoană... parcă nu-i sunt toţi boii acasă... V E TA: Cine ştie ce-o fi avînd şi dumnealui. SPIRIDO N: E necăjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos; cînd am trecut prin curte, umbla de colo pînă colo, parcă vorbea singur şi se bătea cu pumnii-n piept... V E TA: O fi supărat, cine ştie!.... Spune-i să-nchiză... poarta. Galoanele i le-am cusut; uite mondirul, să i-l duci. SPIRIDO N: Bine, cocoană. (Vrea să plece cu mondirul.) V E TA: Pe urmă, să-i spui... nu; pe urmă, să te duci să te culci, nu mai ai ce căuta p-aci. Să nu vie dumnealui să te găsească deştept, că iar o paţi. SPIRIDO N (aparte): Ei, că parcă dacă m-o găsi dormind nu-i tot un drac! V E TA: ’Aide, du-te. SPIRIDO N: Mă duc, noapte bună, cocoană. V E TA: Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună!... Săracul Spiridon! nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu ştie el cum rîde de mine! Eu şi noapte bună!... (Merge încet la fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în curte, apoi se-ntoarce tot adîncită în gînduri.) Ei! iacă nu vrea omul, nu vrea! dragoste cu sila nu se poate. Nu-i mai place, nu mai vrea!... bine! n-o să mor nici eu!... De unde ştii? poate mai bine că s-a întîmplat aşa... A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi? De ce nu moare omul cînd e fericit? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!? ... (Plînge; se aude zgomot.) Vine! (Se şterge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate! (Porneşte să iasă spre stînga, cînd intră Chiriac, care rămîne un moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.) SCENA IX CHIRIAC, VET A , apoi de afară JUPÎN DUMITRACHE şi IPINGESCU CHIRIAC: Dumneata m-ai chemat? V E TA: Eu?... nu. CHIRIAC: Spiridon mi-a spus că... V E TA: Da... am zis lui Spiridon să-ţi ducă mondirul; l-am cusut. CHIRIAC: Mersi! V E TA: Pentru puţin. (Pauză) CHIRIAC: Poarta... am închis-o. V E TA: Bine. (Întoarce capul în faţa scenii; e mişcată.) CHIRIAC: Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti? V E TA: Ce! eu să-ţi poruncesc dumitale? CHIRIAC: Să-mi porunceşti, fireşte; nu-mi mai eşti stăpînă?... nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie? VETA (întorcîndu-se cu faţa spre Chiriac): Bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule. CHIRIAC (înaintează): Ei! de ieri-seara pînă acu cum ai petre cut? Ţi-e mai bine aşa? VETA (scoborînd un pas spre a se depărta de el): Da. CHIRIAC: Îţi pare bine de ce-ai făcut? V E TA: Nu mă ştiu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că s-a-ntîm- plat aşa. (Pauză) CHIRIA C (mai apropiindu-se): Mîine seară mergi iar la “Iunion”? V E T A: Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, fireşte. CHIRIAC: Ca să curtezi cu amploiatul dumitale? VETA (tresărind şi ridicînd capul spre el): Domnule, te-am rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut destulă vreme să mă cunoşti, păcat. Eu te credeam pe dumneata mai deştept. I. L. Caragiale CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie): Jură-te încă o dată! V E TA: Să mă mai jur — eu?... Nu m-am jurat? n-am plîns? Cu ce m-am ales? Nu mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de plîns aş mai plînge, dar nu mai pot... Dar... în sfîrşit, nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata... D-aia zic şi eu mai bine că s-a întîmplat aşa. Tot trebuia să isprăvim odată... Am isprăvit... CHIRIAC: Jură-te încă o dată şi... VET A (cu emoţie din ce în ce mai nestăpînită): Ce folos! Dumneata crezi mai mult în prostiile şi în bănuielile lui bărbatu-meu decît în jurămîntul meu, şi gîndesc că trebuia să ne cunoşti destul de bine şi pe mine, şi pe dînsul. Da... foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e. Eu sunt o femeie rea; am vrut numai să rîz de dumneata. Eu te las pe dumneata ca pe o slugă “cu simbrie” să păzeşti casa, şi tîrăsc pe dumnealui pe la grădini ca să mă curtez cu alţii. Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic cînd ţi-am spus că nu ştiu să mai fi trăit pînă să nu te cunosc pe dumneata... Toate le-am făcut pentru dumneata numai din prefăcătorie... totdeauna alta ţi-am spus, şi alta am gîndit; te-am minţit, te-am amăgit, am rîs de dumneata atîta vreme... Acuma, bine că ţi-ai deschis şi dumneata în sfîrşit ochii ca să vezi cine sunt. De! ţi-am făcut rău, dar... ai scăpat de mine. Lasă! ce-a fost a trecut... Bonsoar. (Vrea să plece spre stînga.) CHIRIAC (ieşindu-i cu un pas înainte): Te duci? VETA (stă): La ce să mai stau? Ce mai am cu dumneata? CHIRIAC: Nu-mi mai zice “dumneata”. V E TA: Cum pofteşti să-ţi zic? CHIRIAC: Cum mi-ai zis pînă ieri. V E TA: Azi e azi, ieri a trecut. (Porneşte să iasă.) CHIRIAC (tăindu-i drumul): Şi nu vrei să se mai întoarcă? VETA (scoboară un pas, depărtîndu-se de el la dreapta): Nu. CHIRIAC (apropiindu-se): Veto! V E TA: Nu; lasă-mă... Ce folos cîtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plîns-o toată! Nu, nu mai voi; mai bine mi-este aşa cum sunt. CHIRIAC: Dar eu... eu ce să fac? V E TA: Ce fac eu... Învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata? CHIRIAC: Dezvăţ! Lesne din gură. Îi scoţi rumînului ochii şi după aia-i zici: “Lasă că nu e rău şi fără să mai vezi... mai bine că s-a întîmplat aşa! n-o să mori fără luminile ochilor!... Învăţul are şi dezvăţ!... “ Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc aşa!... care va să zică să mor, ’ai? V E T A: Ei, bine ar fi să poată muri omul cînd vrea; dar... nu moare nimeni de asta! CHIRIAC: Dar dacă eu oi muri? (Se repede şi ia spanga de la puşcă.) Vezi dumneata spanga asta? VETA (se repede la el şi vrea să i-o smuncească): Chiriac! CHIRIAC (luptîndu-se cu ea): Fugi!... lasă-mă!... VETA (luptîndu-se): Nu te las! te ştiu eu cine eşti. Nu te las! Nu voi să ţi se tragă moartea de la mine. CHIRIAC: Lasă-mă! lasă-mă!... (Se luptă.) VETA (disperată): Chiriac! (Înecîndu-se.) Dacă vrei să te omori, omoară-mă întîi pe mine! (Se luptă cu putere.) Chiriac!... Nu ţi-e milă ţie de mine? Toate, toate de un an şi mai bine le-ai uitat într-o zi?... Chiriac!... CHIRIAC: Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă! (Se smunceşte.) Lasă-mă! VETA (ţinîndu-l strîns): Chiriac! Vrei să strig? eşti nebun? CHIRIAC: Da! sunt nebun, fireşte că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Cîte gînduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi? V E TA: Dar tu pe mine nu mă-ntrebi? CHIRIAC: Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine sunt. Am vrut să mă omor adineaori în curte, dar ţi-am văzut trecînd I. L. Caragiale umbra peste perdeaua de la fereastră, ş-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lîngă tine, cum am trăit. (Cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.) V E TA: Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mai mă jur încă o dată? Dacă m-oi jura, mă crezi? CHIRIAC: Te crez. VETA (repede): Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine — na! ce mai vrei? — dacă ştiu eu ceva la sufletul meu din cîte ţi le-a sporit dumnealui. CHIRIAC: De ce te-ai dus la grădină? V E TA: M-am dus numai de gura sorii-mii Ziţii. Era lume multă, de n-aveam unde sta; cînta muzica; juca comèdii, n-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Toată seara în uietul grădinii m-am gîndit numai la tine; parcă dormeam şi visam ceva... Ştiam eu că o să mi se întîmple mie un necaz mare, mi se făcuse semn: răsturnasem de dimineaţă candela. Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă speriu, zice: “Ei, ce e dacă s-a răsturnat! Nu mai crede în prostii de-alea. Ce! ce-o să ni se-ntîmple? să-mi arză cherestigiria? arză sănătoasă? Nu m-a făcut ea pe mine! este asiguripsită... Atîta pagubă!...” Răsturnasem candela; pe urmă ochiul ăl drept mi se bătea întruna de vreo trei zile. Pe tine te lăsasem acasă ştergîndu-ţi puşca: ştii că ruginise încărcătura înlăuntru şi te apucaseşi s-o scoţi cu vergeaua. Nu puteam să-mi iau gîndul de la puşcă. Mă gîndeam: dacă s-o descărca, Doamne fereşte! puşca în mîna lui, ce să mă fac eu cînd l-oi găsi mort întins acasă!... Da de ce nu i-am spus să bage de seamă! de ce nu l-am rugat să o lase la pustia de puşcă! la ce am plecat de-acasă? Iac-aşa m-am bătut cu gîndurile toată seara. N-am văzut, zău! n-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Mă jur pe ce vrei tu; mă crezi? CHIRIAC (biruit cu desăvîrşire): Te crez! (Aruncă departe span-ga şi ia pe Veta în braţe.) VETA (strîngîndu-l cu putere): Chiriac! (Rămîn o clipă îmbrăţişaţi în tăcere.) Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut, că mor... zău! mă omori... CHIRIAC: Nu, nu mai fac... V E TA: Îmi făgăduieşti? te juri? CHIRIAC: Da. V E TA: Şi o să mă crezi că eu numai la tine mă gîndesc? CHIRIAC: Da. V E TA: Că numai pentru tine trăiesc? CHIRIAC: Da. V E TA: Şi n-o să mai zici nici o vorbă rea? CHIRIAC: Nu. V E TA: Şi n-o să mai mă faci să plîng? CHIRIAC: Nu! nu! nu! Dar mă ierţi? V E TA: Dar tu pe mine mă ierţi? CHIRIAC: Eu te-am iertat de mult. (Se strîng bine în braţe.) JUPÎN DUMITRACHE ( de afară, sub fereastră): Chiriac! Chiriac! (Cei îmbrăţişaţi rămîn încremeniţi, ascultînd.) V E TA: Hii! Dumnealui... CHIRIAC (repede, fără s-o lase din braţe, merge spre fereastră): Nu-i nimic! Trece la posturile dinspre Marmizon1... (Către Jupîn Dumitrache, pe fereastră:) Dumneata eşti, jupîne? JUPÎN DUMITRACHE (de afară): Dar ce, Chiriac, puiule, nu te-ai mai culcat? CHIRIAC: Încă nu, jupîne, acu mă culc. JUPÎN DUMITRACHE (de afară): Somn uşor!... IPINGESC U (asemenea): Şi vise plăcute, onorabile! JUPÎN DUMITRACH E (depărtîndu-se treptat): Chiriac, puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii-n patru, d-aproape de tot: mă ştii că ţiu cînd e la o adică... CHIRIAC (strîngînd pe Veta cu putere): Lasă, jupîne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist!... (Cortina) 1 Malmezon, fostă cazarmă. I. L. Caragiale ACTUL II (Aceeaşi odaie. O lampă cu gaz arde pe masă) SCENA I V E T A, CHIRIAC V E T A: Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de unsprezece... cine ştie? vine fără veste! CHIRIAC: Aş! mai are două ceasuri bune de alergat; nu poate veni aşa degrab’. V E TA: De unde ştii ce se-ntîmplă? Paza bună trece primejdia rea. CHIRIAC: N-ai grijă, dragă, cînd îţi spui eu că nu vine; are să meargă pînă la Cotroceni, ce te gîndeşti? nu-l ştii pe el că umblă agalea?... V E TA: Bine, dar aş vrea şi eu să mă culc; zău, sunt obosită grozav. Ştii tu că de ieri-seară de cînd ne-am certat, pînă acum n-am închis ochii? CHIRIAC: Ei! d-apoi eu i-am închis! V E TA: Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată şi du-te şi tu de te culcă. Mîine ai să ieşi la ezerciţ; ai uitat că trebuie să te scoli pînă-n ziuă? CHIRIAC: Bine zici! Cum să uit, se poate? Mîine trebuie să mă scol la patru ceasuri. Are să vie gornistul, să mergem să luăm doi oameni din companie, ca să ridicăm pe Tache pantofarul de la Sfîntul Lefterie. V E TA: Apoi mi-a spus leliţa Safta că-i bolnav de lingoare. CHIRIAC: Ce treabă am eu cu boala lui? ce, eu sunt bolnav? nu mă priveşte pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se prezante la ezerciţ. VETA (tresărind ca cum ar fi auzit ceva): Ia taci! (Ascultă.) Mi s-a părut că umblă cineva pe portiţă. ’Aide, Chiriac, sărută-mă şi du-te. CHIRIAC (o sărută): Mîine seară nu te mai duci la “Iunion”? V E TA: Nu, nu mă mai duc fără tine... Dar tu... nu uiţi ce mi-ai făgăduit — n-o să mă mai necăjeşti niciodată? CHIRIA C: Niciodată. (O sărută, o strînge-n braţe şi pleacă). Bon-soar. (Se mai întoarce spre a repeta jocul şi iese în stînga planului din fund.) VETA (singură, fredonează încet, coborînd la masă): Într-un moment de fericire, Stelele s-au umplut de dor Şi, printr-o perlă de iubire, Mi-au revărsat razele lor. (Fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecute de unsprezece... Să mă culc... Ce obosită sunt! Nu mai pot! (Şade lîngă masă, deschide albumul şi dă de portretul lui Chiriac.) Ah! Ah! Chiriac! (Fredonează întîia strofă din Portretul de d. G. Sion:) “Cînd ore de-ntristare vor tulbura vreodată Frumoasa-ţi inimioară, tu vezi portretul meu, Şi crede că eu sufer cu tine deodată, Şi c-amîndoi atuncea compătimim mereu.” (Urmează mai încet; micşorează lumina lămpii de tot şi începe a se pregăti de culcare. Uşa din fund se deschide încet în vremea asta, şi se arată Rică Venturiano; odaia este foarte slab luminată de flacăra închisă a lămpii.) I. L. Caragiale SCENA II V E T A şi RICĂ VENTURIANO , apoi JUPÎN DUMITRACH E şi IPINGESC U de-afară RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adînc, pune mîna la inimă şi înaintează în vîrful degetelor pînă în spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere): Angel radios! VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea cealaltă a scenei făcîndu-şi cruce şi scuipîndu-şi în sîn): A! RICĂ (întorcîndu-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de cînd te-am văzut întîiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii: da! sunt nebun... V E TA: Nebun! (Strigînd:) Săriţi! Chiriac! Spiridoane! R I C Ă: Nu striga, madam (se tîrăşte un pas în genunchi), fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tîmple-le-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat. V E TA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab’, c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor? RIC Ă (se ridică şi se apropie de dînsa, tăindu-i drumul): Cine sunt? mă întrebi cine sunt? Sunt un june tînăr şi nefericit, care suferă pes-te poate şi iubeşte la nemurire. V E TA: Ei! ş-apoi? ce-mi pasă mie! (După o mică reflecţie:) Vai de mine! ăsta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (Tare, strigînd:) Chiriac! Spiridoane! săriţi! hoţii! RICĂ (cu mîinile rugătoare): Nu striga! nu striga! fii mizericordioasă; aibi pietate1! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original? V E TA: Eu? R I C Ă: Da! (Se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, cînd oi vedea la fereastră că se 1 Confuzie între cuvinte — fr. pitié (cucernicie). Aici cu sensul: miloasă. micşorează lampa? Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea. V E TA: Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi-am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii dumneata cu cine vorbeşti? R I C Ă: Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la “Iunion”... V E TA: De la “Iunion”? (Caută cu gîndul.) R I C Ă: Da; chiar de atunci seara, cînd privirile noastre s-au întîlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea pînă la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonîndu-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ţinut după voi pînă în această suburbie, în colţul stradei; dar cînd să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte cîini. Cînd am aflat că şezi pe aici, te-am căutat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repet că (cade iar în genunchi): nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de... (Urmează declaraţia foarte iute pînă ce-l întrerupe Veta.) VET A (a ascultat cu mult interes tirada lui Rică şi-l întrerupse izbuc nind de rîs): Ha! ha! ha! acum înţeleg eu tot! ha! ha! ha! R I C Ă: Rîzi, rîzi, ingrato, de amoarea mea? V E TA: Da’ cum, Doamne iartă-mă! să nu rîz?... vezi bine că rîz. Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti?... mă cunoşti?... ştii bine cine sunt? R I C Ă: Cum să nu ştiu! tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, I. L. Caragiale pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim, în noaptea tenebroasă a existenţei mele, tu eşti... VETA (care trece la lampă, îi măreşte focul şi se pune cu chipul în bătaia luminii): Zău? ia uite-te bine! (Rîde.) RIC Ă (foarte încurcat, se scoală de jos şi se dă înapoi împiedicîndu-se): Madam! să am pardon! scuzaţi! Cocoană! considerînd că... adică, vreau să zic, respectul... pardon... sub pretext că şi pe motivul... scuzaţi... pardon... VETA (rîzînd): Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi curînd din casa asta, că, Doamne fereşte! de te-o călca aici bărbatu-meu (accentuînd), mitocanul... de!... R I C Ă: Scuzaţi... pardon... V E TA: Apoi zău, nu ştiu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu suferă grozav de gelozie şi e în stare a fi capabil să te omoare. RICĂ (speriat): Să mă omoare! V E TA: Deja alaltăieri-seara ai avut noroc de ţi-a tăiat drumul cîinii şi nu te-a lăsat să intri în uliţa noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deşteptat pe Chiriac.... R I C Ă: Chiriac! V E TA: Da, tejghetarul nostru, şi au ieşit amîndoi, unul pe maidan şi altul pe la poartă, ca să te prinză în uliţă. Încă Chiriac luase şi levorverul; dar pînă să iasă ei, dumneata fugiseşi... RICĂ (îngrijorat): Levorverul!... Madam, vă rog, binevoiţi a-mi da drumul d-aici de urgenţă... V E TA: Ei! ştii că-mi place! Ce! te ţiu eu? Du-te, uşa-i deschisă; du-te repede, şi bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întîlneşti cu bărbatu-meu, că te cunoaşte, şi cum te-o vedea, zău! te umflă! R I C Ă: Mă umflă!... (Vrea să plece, apoi stă şi se întoarce.) Cocoană, eşti o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiţi asigurarea înaltei stime şi profundului respect, cu care am onoarea a fi al domniei-voastre preasupus şi preaplecat, Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circum-scripţia de galben, poet liric, colaboratore la ziarul “Vocea patriotului naţionale”, publicist şi studinte în drept... V E TA: În drept, în strîmb, ce-mi pasă mie! du-te odată, ori ţi s-a făcut pesemne de vun conflict... R I C Ă: Nu, madam nu; eu sunt june cu educaţie, nu voi să paţ nici un conflict! V E TA: Apoi, atunci du-te! ce mai stai? R I C Ă: Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar! V E TA: ’Aide! (Vrea să-l conducă pînă la uşă; cînd vrea să deschiză uşa ca să-i dea drumul, s-aude glasul lui Jupîn Dumitrache în curte. Rică şi Veta coboară înspăimîntaţi). JUPÎN DUMITRACH E (afară în curte): Îţi spun că i-am văzut eu capul pe fereastră. E aici în casă. Chiriac! Spiridoane! VETA (îngrozită): Musiu! domnule! m-ai nenorocit, şi dumitale atît ţi-a fost! fugi, fugi, că te omoară! R I C Ă: Aoleo! (Se repede să fugă pe uşă.) VETA (oprindu-l): Nu p-acolo! JUPÎN DUMITRACHE (d-afară): Dacă nu i-o ajunge ce i-oi da eu moftangiului, să-mi taie mie favuridele! IPINGESC U (tot d-afară): Rezon! (Se aud paşi repezi suind scările.) RICĂ (disperat): Madam, cocoană! ai mizericordie de un june romîn în primăvara existenţei sale! de-abia douăzeci şi cinci de roze şi jumătate în număr, douăzeci şi şase le împlinesc tocmai la sfîntul Andrei... Scapă-mă! V E TA: Da... dar pe unde? A! pe fereastra asta; ieşi curînd, treci binişor pe schele la stînga, lasă-te pe scară, în capătul binalii, jos e o portiţă scurtă, care dă în maidan... Fugi iute! RICĂ (iese pe fereastră, se loveşte cu capul de zid şi-şi turteşte pălăria): Pardon!... scuzaţi!... bonsoar! (Dispare pe fereastră, paşii se apropie.) I. L. Caragiale SCENA III V E T A singură, apoi DUMITRACHE şi IPINGESC U V E TA: A scăpat sărmanul... Ce comèdie! Doamne sfinte! dacă-l prindea Chiriac, îl omora. Vezi dumneata cine mi-a fost soră-mea Ziţa! D-aia se ţinea dumneei de capul meu să tot batem grădinile; era amorezată. Şi eu, proastă, să nu ştiu nimic, şi să-mi fac zile amare cu Chiriac din pricina lui musiu ăsta... Bine că a scăpat, vai de el; acum trebuie să-i sfîrîie călcîiele pe maidanul lui Bursuc. (Coboară la masă şi se face că lucrează. Uşa din fund se deschide de perete şi intră furios Jupîn Dumitrache şi Ipingescu cu săbiile scoase.) JUPÎN DUMITRACH E (înaintează strajnic): Cocoană! Cine a fost acum aici? (Ipingescu caută cu ochii în toate părţile, se uită pe sub pat, pe sub masă, peste tot.) V E TA: Cine să fie? JUPÎN DUMITRACH E (fierbînd): Cine să fie?... Ştiu eu cine să fie? Dacă aş şti, nu te-aş întreba. IPINGESC U: Rezon! (Caută mereu.) V E TA: Ei! ştii că eşti nu ştiu cum! Ce vii aşa turbat? Uite, cu sa-bia scoasă, ca la bătălie. JUPÎN DUMITRACH E: Nu rîde, cocoană, după ce că paţ un afront tocmai la ce-am ţinut eu, nu rîde; du-te dincolo, cocoană!... De ce nu te-ai culcat pîn-acum? V E TA: Zău că nu eşti în toată firea! auzi că de ce nu m-am culcat: pentru că nu mi-a fost somn. Ce! vrei să mă culc şi să-mi las lucru? Mîine e sărbătoare, trebuie să mă gătesc să merg la biserică. IPINGESC U: Rezon! JUPÎN DUMITRACHE: Cocoană, du-te dincolo, aci avem treabă; du-te curînd. (Umblă agitat, strigînd): Spiridoane! Spiridoane! Chiriac! Spiridoane! Chiriac! (Către Veta:) Rău ai făcut, cocoană! V E TA: Ce rău? ce visezi? ce-am făcut? JUPÎN DUMITRACH E: Ştii dumneata bine! Dumneata să tragi păcatul de ce s-o întîmpla (sinistru), că are să se întîmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de bine că merg la cremenal! V E TA: Eşti nebun! (Aparte:) Acu nu mai mi-e frică. JUPÎN DUMITRACH E (strajnic la culme): Du-te, cocoană, şi nu rîde. V E TA: Iaca, mă duc. (Iese rîzînd în stînga, planul întîi.) SCENA IV JUPÎN DUMITRACHE, NAE IPINGESCU, apoi SPIRIDO N JUPÎN DUMITRACH E: Ştii (se îneacă de emoţie), mă stăpî-nesc, adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic lucru formal, ca să n-o ruşinez. IPINGESC U: Rezon! JUPÎN DUMITRACHE: Ştii cum e dînsa... IPINGESC U: Coana Veta? ruşinoasă... mie-mi spui? JUPÎN DUMITRACH E (plimbîndu-se agitat): Adică chiar în casa mea să nu pot eu pune mîna pe bagabontul? că n-a avut pe unde ieşi; altă scară nu mai are casa. (Strigă:) Spiridoane! Chiriac! Chiriac! Spiridoane! SPIRIDO N (vine din dreapta, cu părul vîlvoi, sculat zăpăcit din somn): Ce-i porunca, jupîne? JUPÎN DUMITRACH E: Porunca? vino să-ţi dau poruncă. (Îl ia de păr.) IPINGESC U: Hahahaha! dă-l, dă-l căţeaua1! JUPÎN DUMITRACHE: Apoi parcă ne-a fost vorba, musiu Spiridoane băiete, să nu te mai găsesc dormind cînd mă-ntorc acasă! Na poruncă! na poruncă! mai na poruncă! să-ţi mai treacă de piroteală! SPIRIDO N (plîngînd): Auliu, jupîne, auliu! Ce ţi-am făcut eu, jupîne, dacă am dormit? 1 Păruieşte-l. I. L. Caragiale IPINGESC U (strajnic, către Spiridon): Pentru ce nu eşti prezent la apelul nominal?... SPIRIDO N: Auliu! (Se jeleşte.) JUPÎN DUMITRACH E: Taci! Unde-i Chiriac? SPIRIDO N (fugind într-un colţ): Nu ştiu... JUPÎN DUMITRACHE (se repede la el; Spiridon fuge): Da’ să mănînci şi să dormi ştii? SPIRIDO N: Doarme în odaia dumnealui, jupîne. JUPÎN DUMITRACH E: Doarme? Toţi dormiţi, dormire-aţi somnul ăl lung! Pîinea ştiţi să mi-o mîncaţi. Cheamă pe Chiriac de-grabă... mergi! IPINGESC U (către Spiridon, bătîndu-i din picior): Urgent! (Spiridon iese degrab’ în stînga.) JUPÎN DUMITRACH E: Chiriac! Chiriac! Eu arz în foc şi toţi trag la aghioase! Eu arz de onoarea mea de familist şi lor de somn le arde... Chiriac! SCENA V ACEIAŞI, CHIRIAC, apoi SPIRIDO N CHIRIAC (ştergîndu-se la ochi, în costum de noapte, vine moale de somn, din stînga): Ce-i, jupîne? ce s-a aprins? unde arde? JUPÎN DUMITRACHE (luîndu-l de mînă şi aducîndu-l în faţa scenii): Chiriac! (Scurt:) M-am nenorocit! CHIRIAC: Pentru ce? JUPÎN DUMITRACH E: S-a dus ambiţul! CHIRIA C: Cum? JUPÎN DUMITRACHE: Tocmai la ce am ţinut... CHIRIAC: Ce? JUPÎN DUMITRACH E: Mi s-a necinstit onoarea de familist! CHIRIAC: Aşi! nu se poate; ţi s-a părut! JUPÎN DUMITRACH E: Am văzut cu ochii. CHIRIA C: Aşi! aşa m-ai speriat şi alaltăieri-seara; aşa ţi se năzare dumitale. JUPÎN DUMITRACHE: Chiriac, întreabă şi pe nenea Nae! IPINGESC U (grav): Aprob pozitiv. CHIRIAC (dezmeticit): Cum? cînd? unde? cine? JUPÎN DUMITRACH E: Bagabontul! CHIRIAC: Ei? JUPÎN DUMITRACH E: Maţe-fripte, Chiriac puiule, l-am văzut din uliţă pe fereastră aici în casă... cu ochelarii pe nas, cu giube-nu-n cap. IPINGESCU: Idem. (Spiridon intră din dreapta.) CHIRIAC: Aici în casă? nu mă băga-n păcate, jupîne! SPIRIDO N (aparte): Cu ochelari? Cu giuben? E persoana cocoanii Ziţii. (Iese pe furiş prin fund.) JUPÎN DUMITRACH E: L-am văzut cu ochii mei, şi nu se poate să fi ieşit d-aici, că n-avea unde! Pe scară m-am suit eu cu nenea Nae, trebuia să dau piept în piept cu el. Trebuie să fie aici în casă ascuns. Trebuie să-l găsim. (Iese în dreapta). CHIRIAC (bătîndu-se-n piept): Las’ pe mine, jupîne. IPINGESC U (care se află la fereastra din stînga): Să am pardon: fereastra asta dă pe schele, schelele merg pînă-n capătul binalii. (Jupîn Dumitrache reintră şi iese căutînd în stînga.) CHIRIAC: Da. IPINGESC U: Ei! acolo nu-i scară? Dacă o fi ieşit pe aci pe fereastră, s-a dus, a scăpat pe maidanul lui Bursuc. CHIRIAC: Nu se poate să fi găsit scara. Schelele se-nfundă în podul grajdului; podul nu-i podit pînă acuma, e gratie numa, şi scara este în partea ailaltă, în dosul binalii. JUPÎN DUMITRACHE (reintră din stînga disperat): Mi s-a dus ambiţul, nu mai voi să ştiu de nimic! mi s-a necinstit onoarea de I. L. Caragiale familist, acum nu mai îmi pasă, măcar să intru şi-n cremenal! (Căutînd cu ochii, găseşte bastonul lui Rică, uitat pe scînduri lîngă scaunul unde acesta a căzut în genunchi la intrare. Chiriac şi Ipingescu caută şi ei în toate părţile.) Chiriac! Chiriac! puiule, uite! (Arată bastonul.) Mai zi că mi s-a părut. CHIRIA C (se repede şi ia puşca, acuma cu spanga pusă): Jupîne, vrei să punem mîna pe el? după mine curînd! Nene Nae, aţin’te după noi! Odaia lui Spiridon (arată în dreapta) dă tot pe scara a mare. Pe scară pe unde aţi venit, n-a putut fugi. Pe aici, pe schele, a ieşit. Trebuie să fie ascuns în podul grajdului la capătul binalii. ’Aideţi iute după mine. Tii! nu scapă el din gheara mea nici mort! (Vor să sară pe fereastră.) SCENA VI A C E I A Ş I , V E T A , din stînga V E TA: Ce e, frate? ce e? CHIRIAC (cu putere către ea): Nu scapă el, cocoană, nici mort din gheara mea! JUPÎN DUMITRACHE (asemenea): Da, cocoană, nici mort. IPINGESC U (asemenea): Absolut! CHIRIAC: ’Aide, jupîne, ’aide, nene Nae! (Vrea să se repează peste fereastră cu puşca-n mînă). VET A (aleargă şi se pune în dreptul ferestrii): Sunteţi nebuni? Vreţi să se rupă schelele cu voi? Chiriac, nu ştii că schelele sunt părăsite de trei săptămîni? vrei să te prăpădeşti? CHIRIAC: Lasă-ne, cocoană! (Vrea s-o dea în lături, ea nu se lasă.) JUPÎN DUMITRACH E (asemenea): Lasă-ne, cocoană! IPINGESC U (asemenea): Pardon! VETA (lui Chiriac): Iar te iei după vreo bănuială de-a dumnealui, iar? Ai uitat ce... JUPÎN DUMITRACHE: Da, bănuială... cu ochilari la nas şi cu giobenu-n cap! CHIRIA C (se luptă cu Veta): Lasă-mă, cocoană! (Scapă din mîinile ei şi iese pe fereastră.) VETA (şovăie şi cade pe scaun): Chiriac! JUPÎN DUMITRACH E: Înainte, Chiriac! Înainte, nene Nae! (Iese pe fereastră, Nae Ipingescu îl urmează.) VETA (sculîndu-se şovăind, scoate capul pe fereastră): Chiriac! Chiriac! binişor! să nu cazi! SCENA VII V E T A, ZIŢA ZIŢA (intră prin fund repede): Ce e, ţaţo? ce s-a întîmplat? Mi-a spus Spiridon... VETA (sculîndu-se repede de pe scaun): Ziţo, Ziţo, tu mi le faci toate, tu m-ai adus la “Iunion”, tu ai dat nas amploiatului să se ţină după noi, de mi-am găsit beleaua cu Chiriac... Z I Ţ A: Cu Chiriac? VETA (dregînd-o): Cu dumnealui, cu Chiriac, cu toţi; l-ai chemat să vie, şi în loc să vie la tine a venit aici. Z I Ţ A: Şi?... V E TA: Şi tocmai cînd să-i dau drumul înapoi pe uşe, iacătă-i dumnealui cu Nae ipistatul se suia pe scară strigînd ca nişte turbaţi... Z I Ţ A: Şi pe urmă? V E TA: L-am făcut scăpat pe fereastră, i-am dat drumul pe schelă, ca să iasă pe la spatele binalii, pe portiţa dinspre maidan. ZIŢA (cu spaimă): Pe portiţa dinspre maidan! V E TA: Da, pentru că pe scara a mare s-ar fi întîlnit piept în piept cu dumnealui. ZIŢ A (zdrobită): Ţaţo! per l’amour di Dieu!1 portiţa dinspre 1 Formă stîlcită a expresiei franceze Pour l’amour de Dieu! — Pentru numele lui Dumnezeu! I. L. Caragiale maidan e încuiată; adineaori am vrut să viu eu p-acolo, ca să nu mai ocolesc, şi a trebuit să mă întorc iar pe uliţă ca să intru în curte. V E TA: Încuiată? şi ulucile sunt de doi stînjeni! Atunci persoana în chestie n-a putut fugi! Ziţo! Ziţo! e primejdie! dumnealui e grozav, Chiriac e nebun! Z I Ţ A: Vai de mine! monşerul meu! mi-l omoară! V E TA: Chiriac a luat puşca cu spangă şi dumnealui a scos sabia... Z I Ţ A: Nu mai spune, ţaţo, că mor! (Se aude o dărîmare de scînduri.) V E TA: Taci! (Ascultă amîndouă.) JUPÎN DUMITRACH E (de afară): Aţin-te, Chiriac! IPINGESC U (de afară): Stai! în numele Constituţiunii! VETA (îngrozită): L-a prins! ZIŢA (asemenea): Ah! mor! V E T A: Sunt în curte, aide să mergem degrabă. Tu ai făcut încurcătura, tu s-o descurci! ’Aide repede de scapă omul din primejdie. Z I Ţ A: ’Aide! (Amîndouă pornesc să iasă prin fund; cînd ele vor să păşească pragul, s-aude alt zgomot afară şi strigăte). GLASUL LUI JUPÎN DUMITRACH E: Nu te lăsa, Chiriac! (Zgomot, strigăte şi o detunătură de puşcă.) V E TA: Chiriac! Z I Ţ A: Monşerul meu! (Ies amîndouă desperate.) SCENA VIII RICĂ VENTURIANO , apoi SPIRIDO N RICĂ (coboară încet pe fereastră pe unde a ieşit; este prăfuit de var, ciment şi cărămidă; părul îi este în neorînduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă; tremură şi i se încurcă limba la vorbă; i se năluceşte o spaimă din cînd în cînd şi îl apucă slăbiciune la încheieturi.): Am scăpat pînă acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului Romîniei, protege-mă; şi eu sunt romîn. (Răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile.) O, ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (I se pare că aude ceva şi tresare.) Ce de peripeţiuni!... Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! mă ţiu binişor de zid şi ajung în capătul binalii... Destinul mă persecută implacabil... Schelele se-nfundă; nici o scară... Cocoana perfidă mă indusese în eroare... Vreau să mă-ntorc şi d-odată auz pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg; mă împiedic de un butoi cu ţiment... O inspiraţiune... — eu, ca poet, am totdeauna inspiraţiuni! — m-ascunz în butoi! Paşii inimicilor s-apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lîngă butoiul meu înjurîndu-mă; eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n-auz... Toţi se depărtează... Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se stinge, totul rămîne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătînd unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine! Ies binişor din butoiul meu, mă tîrăsc de-a buşele pe schele şi mă pomenesc înapoi aci... Ce să fac? pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă... (Pune mîna pe frunte, şi caută în gînd.) Da, am găsit-o! să ies pe uşă. (Merge repede în vîrful degetelor la uşa din fund, o deschide; afară, în sală, e beznă.) Obscuritate absolută! (Merge la fereastră.) A! auz paşi; vine cineva pe schele. (Se repede la uşa din dreapta, a odăii lui Spiridon.) P-aici! (Spiridon intră în acelaşi moment repede, şi se lovesc amîndoi în piept.) Ah! cum m-am speriat! (Îi vine rău.) SPIRIDO N: Domnule, musiu, tot aici eşti? E foc mare, trebuie să fugi! dacă o pune mîna pe dumneata, te omoară... R I C Ă: Mă omoară?... Scapă-mă, băiete, scoate-mă de aici... Pe unde să ies? (Pornind spre uşa din dreapta, pe unde a intrat Spiridon.) Pe aici... SPIRIDO N: Nu se poate. (Îi taie drumul.) Odaia d-acolo răspunde tot pe scara a mare; vrei să te-ntîlneşti cu ei piept în piept? R I C Ă: Nu, nu voi; dar atunci ce-i de făcut?! existenţa mi-este periclitată. Voi să scap. Scapă-mă; îţi dau bacşiş trei sferturi de rublă. SPIRIDO N: Trei sferturi de rublă; şase pachete de tutun! te scap. I. L. Caragiale R I C Ă: Cum? pe unde? spune-mi iute, că mi-e degrabă, îmi vine stenahorie. SPIRIDO N: Dumneata stai aici. Eu mă duc colea în odăiţă (la dreapta), deschiz uşa care dă în scară, cum i-oi vedea că se urcă sus, te chem în odaie, închidem uşa de la mijloc, şi cînd or intra cu toţii aici, îţi dau drumul pe dincolo de scară, te cobori şi ieşi repede pe poartă... Lasă că te scap, n-ai grijă. R I C Ă: Da, du-te degrabă! SPIRIDO N (cu şiretenie): Apoi, nu-mi dai? R I C Ă: Ce? SPIRIDO N: Ce mi-ai făgăduit. R I C Ă: Ba da, îţi dau. (Se caută în toate buzunarele şi completează suma din mărunţele; Spiridon o socoteşte cu scumpătate.) Băiete, (solemn) tînărule! ştii tu în ce poziţiune mă găsesc? ştii tu ce pericol mă ameninţă? SPIRIDO N: Ba bine că nu! Dacă n-oi şti eu păpara lui jupînul!... hehei! lasă; dacă n-ai putea scăpa... R I C Ă: ’Ai? (Şovăie.) SPIRIDO N: Ai să vezi şi dumneata al dracului ce e... De ce-i zice lui “Titircă Inimă-Rea”? R I C Ă: Nu, nu voi să văz, scapă-mă. SPIRIDO N (cam rece): Ei! lasă, dacă oi putea, te scap eu, fireşte. R I C Ă: A! (Şovăie.) Auz zgomot pe scară; se suie... (Şovăie.) Alear gă; scapă-mă! (Spiridon iese încet în dreapta, numărînd gologanii; Rică îl zoreşte de la spate.) SCENA IX RICĂ, DUMITRACHE, CHIRIAC, IPINGESCU, Z I Ţ A şi apoi V E T A RICĂ (o clipă singur; joc de scenă mută; deodată se aud în odaia din dreapta palme, şi Spiridon ţipînd): A! (Paşi pe scară; Rică se re-pede la uşa din dreapta.) JUPÎN DUMITRACH E (întîmpinîndu-l cu sabia scoasă): Stai! RICĂ (dîndu-se înapoi): Sunt mort, sfinte Andrei! (Se repede la fereastra schelelor în stînga.) CHIRIAC (întîmpinîndu-l, sare pe fereastră în scenă, cu puşca, cu baionetă în mînă, ca de asalt): Stăi! RICĂ (dîndu-se înapoi şovăind): Geniu bun al venitorului Romî-niei! (Se repede la uşa din fund.) IPINGESC U (întîmpinîndu-l cu sabia scoasă): Stăi! (Recunos-cînd pe Rică, îi cade sabia din mînă.) Nu mă nebuni, onorabile! Dumneata eşti? RICĂ (tremurînd grozav): Eu! (Ziţa intră prin fund.) JUPÎN DUMITRACHE: Ce pofteşti, mă musiu? (Se repede să-l umfle. Ziţa-i sare-n piept şi-l opreşte.) CHIRIAC (trînteşte puşca şi scuipă în palme): Lasă-mi-l mie, jupîne! (Se repede şi el să-l umfle.) IPINGESC U (sărind şi oprind în piept pe Chiriac): Nu, da, onorabile!... îl cunosc eu. CHIRIAC (lui Ipingescu): Dă-te la o parte! ZIŢA (lui Jupîn Dumitrache): Nene Dumitrache, nu-mi asasina viitorul! (Se luptă cu el.) JUPÎN DUMITRACH E: Lasă-l să-l întreb numai: ce pofteşti, mă musiu? CHIRIAC: Lasă-mă, nene Nae, să-l învăţ pe maţe-fripte să mai umble după nevestele negustorilor! IPINGESC U (strigînd tare ca să acopere toate strigătele): Staţi! staţi! că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu-i d’ ăi de care credeţi dumneavoastră; e cetăţean onorabil. CHIRIAC: Da’ de onorabil n-are-ncotro! (Vrea să se repează.) IPINGESC U (oprindu-l): E de-al nostru, e patriot! JUPÎN DUMITRACHE: Dacă-i patriot, de ce umblă să-mi strice casa? de ce mă atacă la onoarea de familist? (Vrea să se repează; Veta intră prin fund.) I. L. Caragiale Z I Ţ A: Nene! nene! iartă-mă! nu e ce crezi dumneata. JUPÎN DUMITRACHE: Dar ce e? CHIRIAC: Ce e? VETA (trecînd lîngă Chiriac şi luîndu-l la o parte necăjită): Ce e, ce e! oameni în toată firea şi nu-nţelegeţi ce e! Umblaţi ca nebunii! (Şoptindu-i repede): Iaca ce e! tînărul umblă după Ziţa, s-a amorezat cu ea de la “Iunion”, ştii din seara cînd s-a luat după noi, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi-n loc să meargă la ea acasă, a greşit şi-a venit aici. Nu ţi-am spus eu că e tot o bănuială proastă de-a dumnealui! Mă faci să intru în alte alea cu nebuniile tale. Iaca ce e; ai văzut? (În timpul acesta Jupîn Dumitrache, cam încurcat de potolirea lui Chiriac, vrea să asculte şi el explicaţia.) CHIRIAC (domirindu-se): A! JUPÎN DUMITRACH E (trecînd lîngă Veta): Ei! ce e? (În timpul acesta, scenă mută între Ipingescu, Rică şi Ziţa mai în fund.) VETA (către Chiriac): Spune-i ce e. (Trece în fund.) CHIRIAC (luînd la o parte pe Jupîn Dumitrache şi şoptindu-i): Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu înţelegem! Umblăm ca nebunii! iaca ce e! tînărul umblă după Ziţa; s-a amorezat cu ea de la “Iunion”, ştii, din seara aia cînd s-a luat după dumneavoastră, şi-a trimis unul la altul bilete de amor, şi în loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu, jupîne, că aşa îţi căşunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gîtul! Doamne fereşte! dacă făceam şi moarte de om? Iaca ce e; ai văzut? JUPÎN DUMITRACHE (înseninat şi domirit): A! (Căutînd la Ziţa cu coada ochiului:) Ei, bată-te, Ziţo, să te bată! (Chiriac trece pe lîngă Ipingescu.) ZIŢA (plecînd ochii cu nevinovăţie): Nene! JUPÎN DUMITRACHE (cu părinţie): Ei! nu te ruşina! ale tinereţii valuri! (Către public:) Fată romanţioasă! D-aia dumneaei: “Ai, nene, la “Iunion”, parol! să mă-ngropi!” (În timpul acesta, cei ce n-au vorbit sunt grupaţi în fund: Rică încă nu-şi poate veni bine în fire.) IPINGESC U (înaintînd lîngă Jupîn Dumitrache): Onorabile! (Cu ifos:) Ştii cine-i tînărul ăsta? (Arată pe Rică.) JUPÎN DUMITRACH E: Cine? IPINGESC U: Ăsta e ăl care scrie la “Vocea patriotului naţionale”. JUPÎN DUMITRACHE: Nu mă nebuni! IPINGESCU: Parol. JUPÎN DUMITRACHE: Ei, fugi că mor! IPINGESC U: D-apoi ce crezi! chiar el însuşi în persoană: e băiat bun, d-ai noştri, din popor. El combate în articolul ăl de astă-seară, ştii cu “sufragiul”. JUPÎN DUMITRACHE (încîntat): Ei bravos. (Încet:) Apoi de! să facem cunoştinţă. Cum e amorezat cu Ziţa, mai ştii? de unde a fost să iasă norocul fetii! IPINGESC U: Rezon! aia ziceam şi eu. (Către Rică:) Onorabile domn, permite-mi pentru ca să-ţi prezant pe cetăţeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar şi căpitan în garda civică. (Cu importanţă:) E d-ai noştri. (Grupul din fund înaintează.) R I C Ă: Sunt încîntat. (Se confundă în complimente.) Mersi de cunoştinţă. IPINGESC U: Dumnealui este cetăţeanul Rică Venturiano, amploiat judiciar, student la Academie — învaţă legile — şi redactor la “Vocea patriotului naţionale”... (Cu putere:) E d-ai noştri... ce să mai stăm să mai vorbim... îl ştii... (Amîndoi recomandaţii se complimentează şi-şi dau mîna.) JUPÎN DUMITRACH E (cu respect amestecat cu sfială:) Da, tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că mănîncă sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! îmi place! bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, romîneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de ciocoi! RICĂ (prinzînd limbă, după ce a zîmbit cu multă satisfacţie de I. L. Caragiale vorbele lui Jupîn Dumitrache): Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei!1 Noi n-avem altă credinţă, altă speranţă decît poporul. (Jupîn Dumitrache ascultă uimit.) Noi n-avem altă politică decît suveranitatea poporului; de aceea, în lupta noastră politică, am spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor: “Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!” JUPÎN DUMITRACHE (răpit): Bravos! să trăieşti! (Bate-n palme, încet către Ipingescu:) Vorbeşte abitir, domnule. Ăsta e bun de dipotat. IPINGESC U: Hei! lasă-l că ajunge el şi dipotat curînd-curînd... (În timpul acesta Rică a venit lîngă Ziţa.) JUPÎN DUMITRACH E: Cum combate el, poate să ajungă şi ministru. (Tare către Rică, care stă tot în grup:) Mă rog, onorabile, eu îmi cer iertare, ştiţi că poate adineaori, cum ţiu eu la... poate, v-am adus un afront; dar e şi vina dumneavoastră; nu ştiam că veniserăţi pentru Ziţa. R I C Ă: Mă rog, pardon, vina nu este nici a mea, nici a dumitale, nici a madam Ziţii; este a tăbliţii de la poartă... Dumneaei îmi scrisese că şade la numărul 9... am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat. (Vorbeşte încet cu Ziţa, Veta şi Chiriac.) JUPÎN DUMITRACH E (către Ipingescu): Aşa e; asta meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul la poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l pui mîine să mi-l întoarcă la loc, să nu mi se mai întîmple vreun conflict. CHIRIAC (care s-a găsit în fund cu Veta, Ziţa şi Rică): Lasă să-i spun eu şi cu cocoana, dacă vă e ruşine. (Coboară cu Veta; Rică şi Ziţa se ţin în fund.) Jupîne. V E TA: Frate. JUPÎN DUMITRACH E: Ce-i, Chiriac, puiule? ce-i, Veto? V E TA: Avem să te rugăm ceva. CHIRIAC: Da’... să nu ne tratezi cu refuz. 1 Formă greşită a dictonului latin “Vox populi vox dei!” — “Glasul poporului e glasul lui Dumnezeu!” JUPÎN DUMITRACHE: Orice; mă ştii cum ţin la nevastă şi la tine. V E TA: Uite ce e: musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună. JUPÎN DUMITRACH E (încîntat): Ei! aşa e, ale tinereţii valuri! CHIRIAC: Şi le e ruşine să-ţi spuie că ar vrea să... JUPÎN DUMITRACHE: Să... ce? CHIRIAC: Ei! nu ştii dumneata? să puie pirostriile!... vrei şi dumneata? JUPÎN DUMITRACH E (răpit): Dacă dumnealui cabulipseş-te1 să ne onoreze cu atîta cinste... de! Zestrea nu-i aşa de mare, şi dumnealui e... ştii, ceva mai sus... noi suntem negustori. RICĂ (coborînd): Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decît altul, nu permite Constituţia. IPINGESC U: Rezon! JUPÎN DUMITRACHE (lui Ipingescu): Bine vorbeşte, dom nule, bravos! R I C Ă: Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa mea... JUPÎN DUMITRACHE: Mai e vorbă! cum să nu compăti- mească? Ziţo nene, ia vino-ncoa. (Ziţa vine ruşinoasă.) Ei! nu-ţi mai fie ruşine: ale tinereţii valuri... Vrei? Z I Ţ A: Eu fac ce vrei dumneata; îmi eşti ca şi un frate mai mare. JUPÎN DUMITRACH E: Ei! să vă fie de bine, şi ceasul ăl bun să-l dea Pronia. (Încet Ziţii:) să-ţi cinsteşti bărbatul: ăsta e om, nu glumă; ţi-ai găsit norocul. Z I Ţ A: Mersi, nene. (Trece în fund.) JUPÎN DUMITRACH E: Pentru puţin. (Lui Rică:) Ei, acum, cumnate, ia să vorbim o vorbă colea între bărbaţi, cocoanele să nu asculte; ştii dumneata, nene Nae, cum sunt cocoanele... IPINGESCU: Ruşinoase... mie-mi spui? JUPÎN DUMITRACH E (lui Rică, care a venit lîngă ei): Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii. R I C Ă: Da, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia este baza societăţii. 1 Binevoieşte, consimte. I. L. Caragiale JUPÎN DUMITRACH E: Aşa e, bravos! (Lui Ipingescu:) Toate le ştie, îmi place... IPINGESC U: Apoi dacă-i jurnalist... VETA (din fund către Jupîn Dumitrache): Ei! toate bune, frăţico, dar noi nu dormim în noaptea asta? Chiriac are să se scoale mîine pînă-n ziuă la ezirciţ. JUPÎN DUMITRACHE: Mai e vorbă, soro, cum să nu? (Toţi se dispun a se retrage; Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupîn Dumitrache suie cu Ipingescu.) IPINGESC U (lui Jupîn Dumitrache): Onorabile, îndatorează-mă cu o ţigară de tutun. JUPÎN DUMITRACH E: Şi cu două, nene Nae. (Bagă mîna să scoată tabachera şi se opreşte cu mîna în buzunar.) Nene Nae! Chiriac! CHIRIAC (coborînd lîngă Jupîn Dumitrache): Ce-i, jupîne? JUPÎN DUMITRACH E (luînd pe Chiriac şi pe Ipingescu de mînă şi aducîndu-i dramatic în faţa scenei): Toate le-am lămurit; bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic; dar să vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei... că uitasem... îmi vine să intru la bănuieli rele. CHIRIAC (înfiorat): Ce-ai găsit, jupîne? JUPÎN DUMITRACH E: Uite. (Scoate din buzunar o legătură de gît.) IPINGESC U: Frumoasă legătură, de şic! CHIRIAC: Aş! ad-o-ncoa, jupîne, asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata? JUPÎN DUMITRACH E (lămurit): Ei, bată-te să te bată! de ce nu spui aşa, frate? (Lui Ipingescu, cu filozofie:) Ei! vezi?... Uite aşa se orbeşte omul la necaz! IPINGESC U: Rezon! (Pornesc cu toţii veseli spre fund.) (Cortina) CUPRINS CONUL LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA Farsă într-un act (1880) PERSOANELE CONUL LEONID A, pensionar — 60 de ani COANA EFIMIŢ A, consoarta lui de 56 de ani SAFTA, slujnica lor În Bucureşti, la Leonida. (O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta, o uşă; la stînga, o fereastră. De-o parte şi de alta a scenei, cîte un pat de culcare. În mijlocul odăii, o masă împrejurul căreia sunt aşezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu gaz; pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava. În planul întîi, la stînga, o sobă cu uşa deschisă şi cu cîţiva tăciuni pîlpîind. Leonida e în halat, în papuci şi cu scufia de noapte; Efimiţa în camizol, fustă de flanelă roşie şi legată la cap cu tulpan alb. Amîndoi şed de vorbă la masă.) SCENA I LEONIDA: Aşa, cum îţi spusei, mă scol într-o dimineaţă, şi, ştii obiceiul meu, pui mîna întîi şi-ntîi pe “Aurora democratică“, să văz cum mai merge ţara. O deschiz... şi ce citesc? Uite, ţin minte ca acuma “11/23 făurar1... A căzut tirania! Vivat Republica!”. EFIMIŢA: Auzi colo! LEONIDA: Răposata dumneei — nevastă-mea a d-întîi — nu se sculase încă. Sar jos din pat şi-i strig: “Scoală, cocoană, şi te bu-cură, că eşti şi dumneata mumă din popor; scoală, c-a venit libertatea la putere!” EFIMIŢA (afirmativ): Ei! LEONID A: Cînd aude de libertate, sare şi dumneei răposata din pat... că era republicană! zic: “Găteşte-te degrab’, Miţule, şi... hai şi noi pe la revoluţie”. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, şi o luăm re-pede pe jos pîn’ la teatru... (Cu gravitate:) Ei, cînd am văzut... ştii că eu nu intru la idee cu una cu două... 1 Februarie, după calendarul popular; aici e vorba de detronarea de către monstruoasa coaliţie a domnitorului Al. I. Cuza, la 11 februarie 1866. I. L. Caragiale EFIMIŢA: Ţi-ai găsit...! dumneata nu eşti d-ăia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. LEONID A: Ori să zici nu ştiu ce şi nu ştiu cum, că adicătele, “acu, unde eşti tu republican, ţii parte naţiunii”. EFIMIŢA: Aş! LEONID A: Dar, cînd am văzut, am zis şi eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!... Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău... lucru mare, şi lume, lume... de-ţi venea ameţeală, nu altceva. EFIMIŢA: Bine că n-am fost în Bucureşti pe vremea aia! cum sunt eu nevricoasă, Doamne fereşte! păţeam alte alea... LEONID A: Ba nu zi asta: puteai trage un ce profit. (Schimbînd tonul:) Ei, cît gîndeşti c-a ţinut toiul revoluţiei? EFIMIŢA: Pînă seara. LEONID A (zîmbind de aşa naivitate, apoi cu seriozitate): Trei săptămîni de zile, domnule. EFIMIŢA (minunîndu-se): Nu mă-nnebuni, soro! LEONID A: Ce te gîndeşti dumneata, că a fost aşa un bagadel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo de unde este el, a scris atunci o scrisoare către naţiunea romînă. EFIMIŢA (cu interes:) Zău? LEONID A: Mai e vorbă? EFIMIŢA: Adică cum? LEONID A: Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am adus noi lucrul cu un sul subţire ca să dăm exemplu Evropii, şi s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească... EFIMIŢA (curioasă): Da... ce spunea în scrisoare? LEONID A (cu importanţă): Patru vorbe, numai patru, da vorbe, ce-i drept! Uite, ţiu minte ca acuma: “Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite!” şi jos a iscălit în original: “Galibardi”. EFIMIŢA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i aşa, a vorbit destul de frumos omul! LEONID A: Hehei! unul e Galibardi; om, o dată şi jumătate! (Cu mîndrie şi siguranţă:) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma? EFIMIŢA (mirată): Şi pe Papa de la Roma? Auzi, soro? LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut şi lui. Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost! — cînd a văzut că n-o scoate la capăt cu el?... “Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca, de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru.” Şi de colea pînă colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil. EFIMIŢA (cu ironie): Şi-a cunoscut omul naşul! LEONIDA: Vezi bine!... Acu ia spune, cam cîţi oameni te bate gîndul că să aibă Galibardi? EFIMIŢA: Sumedenie! LEONIDA: O mie, domnule, numa o mie. EFIMIŢA: Ei, fugi că mor! şi adică numa cu o mie să... LEONID A (întrerupînd-o): Da, da’ întreabă-mă să-ţi spun ce fel de oameni sunt. EFIMIŢA: Ceva tot unul şi unul. LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprînceană, care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut! EFIMIŢA: Ei! aşa da. LEONIDA: Şi toţi se-nchină la el ca la Christos; de hatîrul lui, sunt în stare, trei zile d-a rîndul, să nu mănînce şi să nu bea, dacă n-or avea ce. EFIMIŢA: Ce spui, soro? LEONIDA: Ce-ţi spun eu, şi cîte şi mai cîte altele şi mai şi. EFIMIŢA: Bravos! (O mică pauză şi căscături de amîndouă părţile.) LEONIDA: Trebuie să fie tîrziu, Miţule; ne culcăm? I. L. Caragiale EFIMIŢA (se scoală şi se uită la ceas): Douăspce trecute, bobocule. LEONID A (sculîndu-se şi el şi mergînd spre patul din stînga): Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba... EFIMIŢA (dregîndu-şi patul): Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. LEONID A (la pat şi intrînd sub plapumă): Miţo, ai zis matale fetii să vie mîine mai de dimineaţă ca să facă focul? EFIMIŢA (stingînd lampa): Da. (Se-nchină şi se aşază în pat la dreapta.) (Odaia rămîne luminată numai de flacăra tăciunilor din sobă.) LEONID A (după ce s-a învîrtit în pat pînă să-şi facă culcuşul, cu satisfacţie): A! aaşa! (Un moment pauză, în timp ce fiecare se aşază bine în aşternutul său.) EFIMIŢA (din aşternut): Şi zi aşa cu Galibardi, ’ai? LEONID A (asemenea): Aşa zău!... Ei! mai dă-mi încă unul ca el, şi pînă mîine seara — nu-mi trebuie mai mult — să-ţi fac republică... (Cu regret:) Da nu e! Da o să-mi zici că cu încetul se face oţetul ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (Cu tărie:) D-apoi bine, frate, pînă cînd tot rabdă azi, rabdă mîine? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică! EFIMIŢ A: Adică, zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru: ce procopseală ar fi şi cu republica? LEONID A (minunat de-aşa întrebare): Ei, bravos! ş-asta-i bună! Cum ce procopseală? Vezi, asta-i vorba: cap ai, minte ce-ţi mai trebuie? Apoi, închipuieşte-ţi dumneata numai un condei, nu mai plăteşte niminea bir... EFIMIŢA: Zău? LEONID A: Zău... Ai doilea, că fieştecare cetăţean ia cîte o leafă bună, toţi într-o egalitate. EFIMIŢA: Parol? LEONIDA: Parol... Par egzamplu, eu... EFIMIŢA: Pe lîngă pensie? LEONIDA: Vezi bine: pensia e başca, o am după legea a veche, e dreptul meu; mai ales cînd e republică, dreptul e sfînt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor. EFIMIŢA (cu toată aprobarea): Aşa da. LEONIDA: Şi al treilea, că se face şi lege de murături1. EFIMIŢA: Cum lege de murături? LEONID A: Adicătelea că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile. EFIMIŢ A (crucindu-se de mirare): Maică Precistă, Doamne! apoi dacă-i aşa, de ce nu se face mai curînd republică, soro? LEONID A: Hei! te lasă reacţionarii, domnule? Fireşte, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai mînca ei lefurile cu lingura? EFIMIŢA: Aşa e... da... (reflectînd mai adînc)... un lucru nu-nţe-leg eu. LEONIDA: Ce lucru? EFIMIŢA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă? LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme... EFIMIŢA (lămurită): Aşa de... vezi, mie nu-mi dădea-n gînd. (După o pauză de reflecţie:) Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ş-asta, republica! (Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?... (Leonida sforăie-nainte.) A adormit. 1 Lege de moratoriu, lege pentru amînarea plăţii datoriilor. I. L. Caragiale SCENA II (Coana Efimiţa se aşază pe o ureche şi adoarme şi ea. Unul după miezul nopţii sună rar în vecinătate: patru bătăi de sferturi, apoi o bătaie mai gravă pentru ceas. În orchestră melodramă “misterioso”. Cîteva momente pauză, după care s-aud în depărtare două-trei detunături de puşcă şi chiote surde; apoi, altele mai multe şi strigăte mai distincte, şi încă o dată.) EFIMIŢA (se deşteaptă şi se ridică-n pat, privind cu nedumerire către uşă şi întrebînd cu neastîmpăr): Cine e? (Pauză.) Cine e? (Pauză; sare din pat, aleargă repede la uşă şi o încearcă dacă e bine încuiată, asemenea, la fereastră, şi se-ntoarce mai puţin intrigată să se aşeze iar la loc, făcîndu-şi o cruce.) Cine ştie ce-oi fi visat!... (Se culcă şi aţipeşte iar; în orchestră melodramă; pauză; o salvă de detunături şi strigăte înmulţite, cocoana sare din pat cît colo.) Cine e?... (O pauză; merge tremurînd la masă, caută p-întunerec chibriturile şi aprinde lampa; foarte emoţionată, încearcă încă o dată uşa, merge în vîrful degetelor la dulapul de haine, îl încuie repede, ca şi cum ar fi prins pe cineva în el; şi ascultă cu palpitaţie ce se petrece înăuntru; se uită apoi pe sub paturi şi prin toate colţurile, stinge lampa, se-nchină şi se urcă iar în pat.) Ce-o fi şi asta? (Deodată, s-aud o nouă salvă şi chiote prelungite: coana Efimiţa sare jos şi rămîne înmărmurită în picioare ascultînd: o altă salvă şi strigăte.) Leonido! (Zgomotul se repetă.) Leonido!! (Pauză; zgomotul se repetă cu putere; cocoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedică şi cade peste patul lui Leonida.) Leonido!!! SCENA III LEONID A (sculîndu-se din somn spăimîntat): ’Ai! ce e? EFIMIŢA: Leonido! scoal’ că-i foc, Leonido! LEONID A (speriat): Unde-i foc? EFIMIŢA: Scoal’ că-i revuluţie, bătălie mare afară! LEONID A: Aş! vorbă să fie! Ce te pomeneşti vorbind, domnule? EFIMIŢ A: Bătălie la poartă, soro: pistoale, puşti, tunuri, Leonido; ţipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn! LEONIDA (luînd-o cu binişorul): Miţule, nu-i nimica; ştii cum eşti dumneata nevricoasă, unde am vorbit toată seara de politică, te-i fi culcat şi cu faţa-n sus şi ai visat cine ştie ce. EFIMIŢA (impacientată): Leonido, deşteaptă sunt eu acuma? LEONIDA: Apoi de! Miţule, asta dumneata ştii. EFIMIŢA (atinsă): Bravos, bobocule! nu m-aşteptam ca tocmai dumneata să te pronunţi cu aşa iluzii1 în contra mea; te credeam mai altfel... îmi pare rău!... Cocoane Leonido, sunt deşteaptă; am auzit cum te-auz şi m-auzi... revuluţie, bătălie mare! LEONIDA: Bine, Miţule, stăi, nu te importa2 degeaba. De cînd m-ai deşteptat pe mine, ai mai auzit ceva? EFIMIŢA: Nu. LEONIDA: Apoi de! cum vine treaba asta? spune matale... EFIMIŢA (cam în nedumerire): De, soro, ştiu eu? LEONIDA: Apoi, vezi? Dar... s-o mai luăm şi pe partea ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar revuluţie să fi fost, să zicem... nu ştii dumneata că n-are nimeni voie să descarce focuri în oraş? e ordin de la poliţie... EFIMIŢA (aproape răsconvinsă): De! bobocule, să zic şi eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una şi cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul... (Stînd pe gînduri şi iar îndoindu-se:) Dar bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? ce-am auzit dacă nu era nimica? LEONIDA: Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu; n-am păr în cap! Glumeşti cu omul! Se-ntîmplă!... (cu tonul unei teorii sigure) că fiindcă de ce? o să mă-ntrebi... Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o 1 Aluzii 2 Nu te “amporta”, de la franc. s’emporter, a se înfuria. I. L. Caragiale idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fanda csie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă. EFIMIŢA: Comèdie, soro! (Minunîndu-se:) Aşa o fi! LEONID A: Bunioară şi la dumneata acuma, o ipohondrie trecă- toare; nu-i nimica... Hai să ne culcăm: noapte bună, Miţule. EFIMIŢA: Noapte bună. (Încă nedumerită oarecum, stinge lam-pa şi se vîră în pat.) LEONID A (după o pauză): Nu te mai culca cu faţa-n sus, Miţule, că iar visezi. (Cocoana s-aşază p-o ureche; în odaie întunerec, în orchestră melodramă; o pauză, după care d-odată se aud în depărtare chiote, strigăte şi detunături.) SCENA IV EFIMIŢA: Ai auzit? LEONID A: Ai auzit? (Amîndoi, d-odată, se ridică înfioraţi. Zgomotul s-apropie.) EFIMIŢA (sărind din pat): E idee, Leonido? LEONID A (cu spaimă): Aprinde lampa... (Sare şi el din pat.) (Zgomotul se apropie.) EFIMIŢA (aprinzînd lampa): E fandacsie, bobocule? LEONID A (tremurînd): Nu-i lucru curat, Miţule! (Zgomotul tot mai tare.) EFIMIŢA: E ipohondrie, soro? (Zgomotul creşte mereu.) LEONID A: E primejdie mare, domnule! Ce să fie? EFIMIŢ A: Ce să fie? dumneata nu vezi ce să fie? Revuluţie, bătălie mare, Leonido! LEONIDA (ciudindu-se): Bine, frate, revuluţie ca revuluţie, da nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş. (Zgomotul creşte înainte.) EFIMIŢA (tremurînd): Voie, ne-voie, auzi? LEONIDA (asemenea): Auz; da nu e, nu se poate să fie revulu- ţie... Cîtă vreme sunt ai noştri1 la putere, cine să stea să facă revuluţie? EFIMIŢA: De! Întreabă-mă să te-ntreb... (Zgomot mare.) Auzi? LEONIDA: Unde mi-este gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluţie, trebuie să spuie la “Ultimele ştiri”. Unde mi-e gazeta? (Merge la masă, ia gazeta, îşi aruncă ochii pe pagina a treia şi dă un ţipăt.) A! EFIMIŢA: Ei! LEONIDA (pierdut): Nu e revuluţie, domnule, e reacţiune; as- cultă! (Citeşte tremurînd:) “Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pîndă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptînd momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale... Naţiune, fii deşteaptă!” (Cu dezolare:) Şi noi dormim, domnule! EFIMIŢ A (asemenea): Cine strică, soro, dacă nu mi-ai citit gazeta de cu seara! (Zgomot tare.) LEONID A (prăpădit): Şi pe mine mă ştiu toţi reacţionarii că sunt republican, că sunt pentru naţiune. EFIMIŢ A (tremurînd şi începînd să plîngă): Ce-i de făcut, soro? LEONID A (stăpînindu-se, ca să-i facă curaj): Nu te speria, Miţule, nu te speria... (Salve şi chiote foarte apropiate.) EFIMIŢA: Iute, soro pune mîna. (Amîndoi trag cearşafurile din paturi în mijlocul casei, golesc dulapul, scrinul, şi fac două legături mari; apoi baricadează uşa cu paturile şi mobilele.) 1 Partidul liberal; în timpul lungii guvernări a lui I. C. Brătianu (1876 —1883). I. L. Caragiale LEONID A (lucrînd): Mergem la gară pîn dosul Cişmigiului şi plecăm pînă-n ziuă cu trenul la Ploieşti... Acolo nu mai mi-e frică: sunt între ai mei! republicani toţi1, săracii! (Zgomot şi mai aproape.) EFIMIŢA (îngrozită, oprindu-se din lucru şi ascultînd): Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii2 vin încoace! LEONID A (asemenea): Auz... (Tremură.) Şi cum sunt eu deocheat, drept aicea vin, să ne dărîme casa. EFIMIŢA (îndoindu-se de genunchi şi înecîndu-se): Nu-mi mai spune, soro, că mor! LEONID A: Fă iute, iute! (Zgomotul şi mai aproape; Leonida cade-n genunchi.) EFIMIŢA: Soro, mor! a intrat în uliţa noastră... LEONID A: Stinge lampa! (Cocoana suflă iute în lampă; zgomotul este sub ferestre. Amîndoi sunt trăsniţi. O pauză, zgomot şi apoi cîteva bătăi în uşa d-afară.) EFIMIŢA (şoptind): Sunt la uşă... LEONID A (asemenea): Atît mi-a fost!... Nu te mişca. (Bătăile se repetă mai tare; zgomotul s-a cam depărtat.) Să ne ascundem în dulap... EFIMIŢA: Să lăsăm calabalîcul şi să sărim pe fereastră... (Bătăile în uşă se îndesesc cu nerăbdare; zgomotul se depărtează mereu.) LEONID A: Dar dacă or fi intrat în curte? UN GLAS DE FEMEIE (d-afară): Dar asta comèdie! 1 Aluzie la mişcarea condusă de Al. Candiano-Popescu, care a proclamat republica la Ploieşti, în ziua de 8 august 1870. 2 Revoluţionari, de la zaveră, mişcarea eteristă pentru eliberarea Greciei. EFIMIŢA (cu uimire plecîndu-se spre uşă s-asculte): ’Ai? LEONIDA (oprind-o): St! nu te mişca! (Pumni tari în uşă; zgomotul şi mai departe.) GLASUL (d-afară): Ei! Doamne! (Strigînd:) Coniţă! EFIMIŢA (uimită): E slujnica, Leonido, Safta. (Chiotele şi împuşcăturile d-abia se mai aud foarte departe.) LEONIDA: St! parcă s-a mai depărtat zavera! (Bătăi disperate în uşă.) GLASUL (d-afară): Deschide, cocoană, să fac focul. (O pauză. Leonida şi Efimiţa ascultă uimiţi, neştiind ce să crează.) Vai de mine! nu-i bună asta! a păţit boierii ceva! EFIMIŢA: E Safta... (Vrea să meargă la uşă.) LEONIDA (oprind-o): St! nu deschide o dată cu capul! EFIMIŢA (nemaiputînd răbda şi smucindu-se): Trebuie să deschiz, soro, că-ncepe dobitoaca să ţipe şi-i mai rău: ne dă de gol la zavragii! (Bătăi din toate puterile în uşă.) LEONIDA (comprimîndu-şi inima şi cu un ton de supremă resignare): Deschide! EFIMIŢA (mergînd în vîrful degetelor la uşă, întreabă cu gura jumătate): Cine e? GLASUL (d-afară): Eu, cocoană; am venit să fac focul. EFIMIŢA (stă un minut la îndoială, apoi se hotărăşte şi, dînd în lături baricada, deschide, şi cu glasul alterat): Haide, intră. (În odaie e întuneric. Coana Efimiţa ţine piept Saftei la uşă.) I. L. Caragiale SCENA V EFIMIŢA (mişcată, cu tonul misterios): Ce-i afară, Safto? SAFTA (care a intrat cu un braţ de lemne): Bine, cocoană, ce să fie! Da pîn-acum n-am putut închide ochii; toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo cîţiva, se duceau acasă pe două cărări; era şi Nae Ipingescu, ipistatul, beat frînt; chiuia şi trăgea la pistoale... obicei mitocănesc. LEONID A (nedumerit): Ce obicei? SAFTA: Ştii, a făcut oamenii chef, c-aseară a fost lăsata-secului. EFIMIŢ A (înseninîndu-se şi prinzînd limbă, către Leonida cu umor): A fost lăsata, secule! LEONID A (îmbărbătat): Ei vezi? (Plin de triumful teoriei:) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (Către cocoana:) Văzuşi? EFIMIŢ A (cu chef): Ei! soro! parcă ziceai că nu e voie de la poliţie să se dea cu pistoale în oraş? LEONID A (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliţia în persoană... EFIMIŢA: Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva! (Aprinde lampa.) (Amîndoi sunt foarte veseli. Safta rămîne încremenită văzînd răsturnarea odăii.) (Cortina) CUPRINS O SCRISOARE PIERDUTĂ Comedie în patru acte (1884) I. L. Caragiale PERSOAN ELE ŞTEF AN TIPĂTESC U, prefectul judeţului AGAMEMNON D A N D ANACH E, vechi luptător de la ’48 ZAHARIA TRAHANACH E, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol, al altor comitete şi comiţii TACHE F ARFURID I, avocat, membru al acestor comitete şi comiţii IORD ACHE BR ÎN Z O VENESC U, asemenea NAE C A Ţ A VENC U, avocat, director-proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”, prezident-fundator al Societăţii enciclopedicecooperative “Aurora economică romînă“ IONESC U, institutor, colaborator la acest ziar şi membru al acestei societăţi POPESC U, istitutor, asemenea GHIŢĂ PRIST A N D A, poliţaiul oraşului UN CETĂŢEAN TURMENTA T Z O E T R A H A N A C H E, soţia celui de sus UN FECIO R, ALEGĂTOR I, CETĂŢEN I, P UBLIC În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre. ACTUL I (O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari în lături. La dreapta, în planul din fund, o uşă, la stînga, altă uşă, în planul din faţă. În stînga, planul întîi, canapea şi un fotoliu.) SCENA I TIPĂTESC U, puţin agitat, se plimbă cu “Răcnetul Carpaţilor” în mînă; e în haine de odaie; PRIST AND A, în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie. TIPĂTESC U (terminînd de citit o frază din jurnal): “... Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale Romîniei pradă în ghearele unui vampir!...” (Indignat:) Eu vampir, ’ai?... Caraghioz! PRIST A N D A (asemenea): Curat caraghioz!... Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir... ce-i aia, bampir? TIPĂTESC U: Unul... unul care suge sîngele poporului... Eu sug sîngele poporului!... PRISTANDA: Dumneata sugi sîngele poporului! Aoleu! TIPĂTESCU: Mişel! PRISTANDA: Curat mişel! TIPĂTESC U: Murdar! PRISTANDA: Curat murdar! TIPĂTESC U: Ei! nu s-alege! PRISTANDA: Nu s-alege! I. L. Caragiale TIPĂTESC U: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui... degeaba! să-mi rază mie mustăţile! PRISTANDA: Şi mie! TIPĂTESC U: Dar în sfîrşit, las-o asta! Lasă-l să urle ca un cîine! PRISTANDA: Curat ca un cîine! TIPĂTESC U: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară. (Şade.) PRIST ANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, aţipisem niţel după-masă, precum e misia noastră... că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mîncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul... TIPĂTESCU: Fireşte... PRISTANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de tot... Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: “Măi, roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!...” Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi! nu mai puţin... Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii şi optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget. TIPĂTESC U (zîmbind): Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa e... decît tu nu eşti băiat prost; o mai cîrpeşti, de ici, de colo, dacă nu curge, pică... Las’ că ştim noi! PRIST A N D A: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! tocmai dumneavoastră să nu ştiţi! TIPĂTESC U: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă... Cînd e om de credinţă... PRISTANDA: De credinţă, coane Fănică, să trăiţi! TIPĂTESC U: Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două... mai ales un om cu o familie grea. PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, şi renumeraţie... TIPĂTESCU: După buget!... PRISTANDA: Mică, sărut mîna, coane Fănică. TIPĂTESC U: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel condeiul. PRIST A N D A (uitîndu-se pe sine şi rîzînd): Curat condei! (luîndu-şi numaidecît seama, naiv:) Adicăte, cum condei, coane Fănică?... TIPĂTESC U: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci şi patru de steaguri... PRISTANDA (naiv): Da. TIPĂTESC U: Ei?... s-a pus patruzeci şi patru de steaguri? PRISTANDA (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus... Poate unul-două să le fi dat vîntul jos... da s-a pus... TIPĂTESC U: Patruzeci şi patru? PRISTANDA: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică. TIPĂTESC U (rîzînd): Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: “Ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă...” PRIST A N D A (mîhnit): Îmi pare rău! tocmai coana Joiţica, tocmai dumneei, care de!... să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie... TIPĂTESC U: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de glumă. Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru... PRIST ANDA: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii Joiţichii, şi al lui conu Zaharia... Ei? Şi le-aţi numărat, coane Fănică?... Ei? aşa e? Patruzeci şi patru... TIPĂTESC U: Vreo paispce... cinspce... PRISTANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numă- răm; două la prefectură. TIPĂTESCU: Două... PRISTANDA: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie... TIPĂTESCU: Patru... PRISTANDA (căutînd în gînd): Două la Primărie... TIPĂTESCU: Şase... PRISTANDA (acelaşi joc): Unul la şcoala de băieţi... I. L. Caragiale TIPĂTESCU: Şapte... PRISTANDA: Unul... la şcoala de fete... TIPĂTESCU: Opt... PRISTANDA: Unul la spital... TIPĂTESCU: Nouă... PRISTANDA: Două... la catrindală, la Sf. Niculae... TIPĂTESC U: Unsprezece. PRISTANDA: Două la prefectură... paispce... TIPĂTESC U (rîzînd): Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură. PRISTANDA: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (Continuă repede, pe nerăsuflate:) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci... TIPĂTESCU (rîzînd): Le-ai mai numărat o dată pe toate astea şi aduni rău... PRISTA N D A: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap... patruzeci şi patru... Cum zic, unul-două, poate vîntul... ori cine ştie... TIPĂTESC U (rîzînd): Ghiţă... apoi nu mă orbi de la obraz aşa. PRISTANDA (schimbînd deodată tonul, umilit şi naiv): Fame-lie mare... renumeraţie după buget mică... TIPĂTESC U (uitîndu-se la ceas): Ia să lăsăm steagurile, Ghiţă... PRISTANDA: Curat să le lăsăm, coane Fănică. TIPĂTESC U: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc. PRISTANDA: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: “Dezbracă-te, Ghiţă, şi te culcă“. Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie. Aşa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert, şi, pardon, mă dezbrac de mondir, scot chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec... la datorie, coane Fănică... Pînă să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei, şi apuc pe maidan ca să ies la bariera Unirii. Cînd dau să trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din jos ale lui d. Nae Caţavencu, şi ferestrele vraişte. Ulucile înalte... dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gîndul la datorie, ce-mi dă în gînd ideea? zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică... şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult: auzeam şi vedeam cum v-auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi, ca la teatru. TIPĂTESC U (interesîndu-se): Ei, ce? PRISTANDA: Jucaseră stos. TIPĂTESC U: Cine era? PRISTANDA: Cine să fie? dăscălimea: Ionescu, Popescu, popa Pripici... TIPĂTESC U: Şi popa? PRIST A N D A: Da, popa şi d. Tăchiţă şi Petcuş, şi Zapisescu, toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite... şi fumărie de tutun... ieşea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa şi cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă. TIPĂTESC U: Şi Caţavencu mă-njura? PRISTANDA: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv... şi-şi număra voturile. TIPĂTESC U: Dăscălimea, popa şi moflujii1. PRISTANDA: Curat moflujii! TIPĂTESC U: Las’ că le dau eu voturi. PRIST A N D A: Da’ să vedeţi ce s-a-ntîmplat... coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: “Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gîndul nu gîndiţi, unul pe care contează bampirul — şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu... şi cînd l-om avea pe ăla, i-avem pe toţi... Ia ascultaţi scrisoarea asta”... şi scoase o scrisorică din portofel... “Ia ascultaţi...” Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc şi zice: “Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi... stăi, s-o ascult eu... să-mi aprinz numai ţigara...” Şi, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să arunce chibritul aprins pe fereastră; drept în ochii mei. Mă trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste 1 Faliţii, cei nemulţumiţi. I. L. Caragiale un dobitoc, care pesemne trecea ori şedea lîngă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la fereastră, eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş pe lîngă uluci şi intru în curtea Primăriei. TIPĂTESC U (interesîndu-se de povestire): Ei? PRISTANDA: M-am mai întors eu, dar închiseseră ferestrele şi lăsaseră perdelele. TIPĂTESC U: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep... Ghiţă, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia şi pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, şi nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e Zoe nerăbdătoare... PRISTANDA: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESC U: Să-mi afli ce scirisoare e aia şi de cine e vorba. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. TIPĂTESC U: Dacă s-ar putea să punem mîna şi pe firul ăsta — nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Caţavencu — dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvîrşire, ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul! PRISTANDA: Curat să-l lucrăm! TIPĂTESC U: Stăi un minut pînă să-mi schimb haina; ieşim împreună; am să-ţi mai spun ceva. PRISTANDA: Stau, coane Fănică. (Tipătescu iese în stînga.) SCENA II PRISTANDA (singur): Grea misie, misia de poliţai... Şi conul Fănică şi coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: “Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămînd...” Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica, trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... (luîndu-şi seama) babachii... Da eu, unde? famelie mare, renumeraţie după buget mică. (Şade în fund pe un scaun la o parte.) SCENA III ZAHARIA TRAHANACHE, GHIŢĂ PRIST AND A , apoi TIPĂTESCU şi Z O E TRAHANACHE (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă, care se ridică repede la intrare. Trahanache e mişcat): A! ce coruptă societate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic, enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tînăr tînăr, dar copt, serios băiat! zice: “Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!...” Auzi d-ta mişelie, infamie. (Vede pe Ghiţă.) Aici erai, Ghiţă? (Se stăpîneşte). PRISTANDA: Aici, sărut mîna, coane Zahario. TRAHANACH E: Fănică a ieşit? PRISTANDA: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecît momental, e dincolo... A! iată conul Fănică... TIPĂTESC U (cu pălăria şi haina de oraş vine din stînga, e surprins la vederea lui Zaharia): Neica Zaharia! Cum se poate? Ai ieşit înainte de dejun? Ce e? TRAHANACH E: E comèdie, mare comèdie, Fănică, stăi să-ţi spui. (Îi face semn să expedieze pe Pristanda.) PRISTANDA (repede): Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESC U: Nu... Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să avem dezlegarea istoriei cît mai degrabă. PRISTANDA: Ascult. TIPĂTESC U: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-o poţi spune la dejun? TRAHANACH E: Ai puţintică răbdare... Nu trebuie să ştie Joiţica... E comèdie mare, Fănică. (Şade pe canapea, cu spatele spre fund.) TIPĂTESC U (uitîndu-se la ceas): Atuncea treci, Ghiţă, pe la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţichii — nu-i aşa, nene I. L. Caragiale Zahario? — să fie aşa de bună să nu se supere dacă om întîrzia de la dejun... avem ceva politică de vorbit între bărbaţi. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. (Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre Trahanache şi coboară. Cînd Pristanda vrea să iasă prin fund, uşa din dreapta se deschide puţin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: “Pst! Pst!” şi închide repede uşa. Tipătescu se întoarce şi îl vede pe Pristanda lîngă uşa din dreapta.) TIPĂTESC U: A? Un’ te duci? PRISTANDA (făcîndu-i semn să tacă şi arătîndu-i pe Traha- nache): Unde mi-aţi ordonat. TIPĂTESC U (fără să înţeleagă): De ce nu ieşi prin faţă? PRISTANDA (urmărindu-şi jocul): Da, prin faţă... (Se întoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar spre Trahanache. Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar. Ghiţă, care este iar lîngă uşa din dreapta, iese năvală pe acolo. Tipătescu, dînd din umeri, fără să-nţeleagă, se coboară să şază pe fotoliu, lîngă Trahanache.) SCENA IV TIPĂTESCU, TRAHANACHE TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? ia spune, te văz cam schimbat!... TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi... Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie — nici nu-mi băusem cafeaua — îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns... De la cine era răvăşelul? TIPĂTESC U: De la cine? TRAHANACH E: De la onorabilul d. Nae Caţavencu. TIPĂTESC U: De la Caţavencu? TRAHANACH E: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mîneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dinpotrivă. TIPĂTESC U: Fireşte... Ei? TRAHANACH E: Stăi să vezi. (Scoate un răvăşel din buzunar, i-l dă lui Tipătescu.) TIPĂTESCU (luînd răvăşelul şi citind): “Venerabilului d. Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comitetului agricol şi al altor comitete şi comiţii... Loco. (Scoate hîrtia din plic.) Venerabile domn, în interesul d-voastră de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9 jum. şi 10 a.m. pe la biuroul ziarului “Răcnetul Carpaţilor” şi sediul Societăţii enciclopedice-cooperative “Aurora economică romînă“, unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră. Al d-voastre devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”, prezident fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative «Aurora economică romînă...» Ei? Ce document? TRAHANACH E: Ai puţintică răbdare! Să vezi... M-am gîndit: să nu mă duc... să mă duc... să nu mă duc... ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc. TIPĂTESC U: La Caţavencu? TRAHANACHE: Stăi, să vezi... la Caţavencu. Cum intru se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. “Venerabile”-n sus, “venera-bile”-n jos. “Îmi pare rău, că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru...” şi în sfîrşit o sumă de delicateţuri... Eu, serios, zic: “Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!” Zice: “Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta, un bărbat aşa de, şi aşa de...” şi iar delicateţuri... Zic iar: “Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul...” El iar: “... că de, damele...” Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul! Biata Joiţica! să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle! cum e ea simţitoare!... I. L. Caragiale TIPĂTESC U: Ce! a cutezat? mizerabilul! (Se ridică turburat.) TRAHANACH E (oprindu-l): Stăi, să vezi! “... că de, damele, zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale bărbatului şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i poarte...” În sfîrşit (Tipătescu fierbe), ce s-o mai lungesc degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: “Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!” vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică... Ghici a cui şi către cine? TIPĂTESC U (de abia stăpînindu-şi emoţia): A cui? a cui, nene Zahario? TRAHANACH E: Stăi să vezi. (Răspicat şi rîzînd:) A ta către nevastă-mea, către Joiţica! scrisoare de amor în toată regula... Ai? ce zici d-ta de asta? TIPĂTESC U (turburat rău): Nu se poate, nu se poate! TRAHANACH E: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe dina-fară! ascultă: “Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri-seara). Eu (adică tu) trebuie să stau acasă pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevăsta-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu), care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică...” (Priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei.) TIPĂTESC U (plimbîndu-se înfuriat): Nu se poate! O să-i rup oasele mizerabilului!... Nu se poate! TRAHANACHE (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie... (Cu candoare:) Bine, frate, înţeleg plastografie, pînă unde se poate, dar pînă aici nu înţeleg... Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (Oprindu-se şi privind pe Tipătescu, care se plimbă cu pumnii în-cleştaţi; cu mirare şi ciudă:) Uită-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel, şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui pînă unde poate merge mişelia omului! TIPĂTESC U (acelaşi joc): Mizerabilul! TRAHANACH E: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: “Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri, tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul...” Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti. TIPĂTESC U (turburat): Îl împuşc! îi dau foc! trebuie să mi-l aduci aci numaidecît, viu ori mort, cu scrisoarea. (Se repede în fund.) Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul! TRAHANACH E (după el pînă în fund): Ai puţintică... (întor-cîndu-se singur în scenă:) E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o societate fără moral şi fără prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie! TIPĂTESC U (întorcîndu-se din fund): Infamul! Canalia! TRAHANACH E: Ei, astîmpără-te, omule, şi las’ odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărît? Punem candidatura lui Fafuridi? Ce facem? Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvîntul ca să ne combată... TIPĂTESC U (fierbînd mereu): Nu te teme, nene Zahario, deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă parte — la păstrare. TRAHANACH E: Aide, mergi la dejun? TIPĂTESC U: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. Du-te dumneata singur; sărutări de mîini coanii Joiţichii. TRAHANACH E: Bine, dar la prînz desigur. Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urît singură. După întrunire avem preferanţă... TIPĂTESC U (ameţit): Da, neică Zahario. TRAHANACH E: La revedere, Fănică. TIPĂTESC U: La revedere, neică Zahario... I. L. Caragiale TRAHANACH E (mergînd spre uşe, condus de Tipătescu): Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă) puţintică răbdare... (Iese în fund.) SCENA V TIPĂTESCU, apoi Z O E TIPĂTESC U (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi cade pe un scaun cu capul în mîini): Ce să fac? Ce să fac? şi nu mai vine Ghiţă!... ZO E (ieşind din dreapta misterios şi coborînd repede lîngă el): Fănică! Fănică! TIPĂTESC U (ridicîndu-se iute): Zoe!... Ştii? ZO E (dezolată): Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu... am fost din-colo în odaie, am intrat pe scăricica din dos... Am venit numaidecît după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede... Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică... Cînd a plecat Ghiţă, l-am chemat dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus tot: numai el ne poate scăpa. TIPĂTESC U: De unde aflaseşi? Z O E: Eu am ştiut numaidecît după Zaharia... Uite! (îi dă o scrisoare. Scena aceasta se face cu multă nervozitate.) TIPĂTESC U (citind): “Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastre. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lîngă amabilul în chestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amîndouă părţile...” (Cu desperare:) Cum? cum? cînd ai pierdut biletul, Zoe? ZO E (înecată): Nu ştiu... alaltăieri-seara, cînd am plecat de la tine, îl aveam; cînd am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai aveam; poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar! TIPĂTESC U: A! ce nenorocire! Z O E: M-am dus la Caţavencu... de la el veneam acuma. Mi-a pro-pus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţie să-i asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoarea poimîine... TIPĂTESC U (în prada agitaţiei): Lupta este desperată. Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorîm! ... Şi nu mai vine Ghiţă... Z O E: Pe Ghiţă l-am trimis eu la Caţavencu, să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ. TIPĂTESC U: Care va să zică Ghiţă e acolo? Z O E: Desigur. (Se aude zgomot.) TIPĂTESC U: El trebuie să fie... (Se repede la uşa din fund, o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te... degrabă. (O duce re-pede şi ies amîndoi prin stînga.) SCENA VI FARFURIDI, BRÎNZO VENESCU, intrînd misterios din fund; apoi TIPĂTESCU, din stînga. BRÎNZOVENESCU: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e o manoperă... o manoperă grosolană, ca să intimideze pe cîţiva ne-hotărîţi... F ARFURID I (cu intenţie fină): Pe venerabilul d. Trahanache l-am văzut intrînd la Caţavencu, astăzi pe la zece, cînd mă duceam în tîrg... Eu, am n-am să-ntîlnesc pe cineva, la zece fix mă duc la tîrg... BRÎNZOVENESCU: Ei! F ARFURID I: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, cînd mă-ntorceam din tîrg... Eu, am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din tîrg... BRÎNZO VENESC U: Nu-nţeleg. I. L. Caragiale FARFURIDI: Cum nu-nţelegi? la unsprezece fix... BRÎNZOVENESCU: Nu, frate, nu-nţeleg daraverile astea cu opoziţia! tu ai văzut pe Trahanache întîi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrînd la Caţavencu... FARFURIDI (cu intenţie): Ei? BRANZ O VENESCU (cu îndoială): Să fie trădare la mijloc? ai? FARFURIDI: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!... BRÎNZOVENESCU: Prefectul trebuie să ne dea cheia comèdiei ăştia... Iacătă-l... TIPĂTESC U (venind din stînga turburat şi dîndu-şi aer silit de degajare): Salutare, salutare, stimabile! BRÎNZOVENESCU (aparte): E galben! FARFURIDI (aparte): Ce roşu s-a făcut. (Tare:) Salutare, salutare, onorabile... TIPĂTESC U (oferindu-le locuri): Ia poftiţi, ia poftiţi, mă rog. BRÎNZO VENESC U: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar ne cam grăbim, sunt douăsprezece trecute. FARFURIDI: Şi eu, am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal... BRÎNZO VENESC U: Uite de ce e vorba, stimabile, să fim scurţi... Pirn tîrg... se spune... FARFURIDI: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi place să pun punctele pe i... Se aude... BRÎNZOVENESCU: Se aude... cum că partidul nostru dă la colegiul II1 ajutorul lui Caţavencu... TIPĂTESC U (mişcat): Care partid? Care Caţavencu? BRÎNZOVENESCU: Cum care partid? FARFURIDI: Adică partidul nostru: madam Trahanache, dum neata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri... să ducem pe braţe pe d. Caţavencu. TIPĂTESC U: Şi cine spune asta? (Rîde silit.) 1 În epoca Scrisorii pierdute se vota pe colegii. Cetăţenii erau împărţiţi, pe criterii social-economice, în trei categorii. Majoritatea nu putea vota decît indirect, prin delegaţi (colegiul III). BRÎNZOVENESCU: Nu rîde, stimabile, nu rîde; a început să se vorbească... F ARFURID I: Şi de!... ce să zicem! lumea are pentru ce să intre la bănuieli. BRÎNZO VENESC U: D. Trahanache la vizită la d. Caţavencu... TIPĂTESCU: Ei? F ARFURID I: Madam Trahanache la vizită la d. Caţavencu... TIPĂTESCU: Ei? BRÎNZOVENESCU: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d. Caţa-vencu... F ARFURID I: De unde şi pînă unde? BRÎNZO VENESC U: Noi, ce să zicem — ne temem de ce spune lumea... TIPĂTESC U (nervos): Ei, ce spune lumea? F ARFURID I: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, stimabile? Ne temem de trădare... Na! TIPĂTESCU (după ce s-a întors cînd la unul, cînd la altul, supărat către Farfuridi): Amice, d-le Farfuridi, nu ţi se pare d-tale că te faci mai catolic decît Papa? F ARFURID I (hotărît): Da, cînd e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă fac, adică nu, nu mă fac, sunt cînd e vorba de asta, sunt mai catolic decît Papa... TIPĂTESC U (supărat): Domnilor, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le consider ca nişte insulte... F ARFURID I: Să nu ne iuţim, stimabile... TIPĂTESC U: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul — căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid — d-voastră veniţi la mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător... A! asta nu pot să v-o permit... BRÎNZOVENESCU (scoţînd o hîrtie din buzunar): Mă rog, I. L. Caragiale iată ce se împarte prin tîrg, din partea lui d. Caţavencu... E tipărit, stimabile! TIPĂTESC U (mişcat, îi smulge hîrtia): Tipărit? FARFURIDI (smulgîndu-i-o el): Da, tipărit, dă-mi voie... (Ci-teşte:) “Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur candidatura amicului nostru politic d. Caţavencu, prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de orice lovituri din partea administraţiei. Din contra, avem cuvinte puternice pentru a crede că atît bătrînul şi venerabilul d. Trahanache, prezindentul Comitetului electoral, cît şi junele şi onorabilul nostru prefect ar fi convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decît de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ţa-ven-cu... D. Caţavencu va lua cuvîntul la întrunirea de deseară... Comitetulgrupului independent.” (Vorbit:)... Aud? TIPĂTESC U (aparte): Nu mai rămîne nici o clipă de pierdut. (Tare:) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante mă cheamă numai-decît la telegraf... Mă scuzaţi... dar... (Merge la o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.) BRÎNZOVENESCU: Aşa scurt? FARFURIDI: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară... Bine! TIPĂTESC U (apare în fund cu un fecior): Unde e Ghiţă? FECIORU L: L-am căutat în tot tîrgul, coane Fănică, nu e. (Vorbesc încet în fund.) BRÎNZOVENESCU (care a vorbit încet cu Farfuridi): ’Aide la Trahanache... Aici am aflat tot... ’Aide... F ARFURID I: Brînzovenescule, mi-e frică de trădare... Cîte ceasuri sunt? BRÎNZOVENESCU: Douăsprezece trecute... FARFURIDI: Douăsprece trecute?... Eu, la douăsprezece trecute fix... TIPĂTESC U (coborînd între ei): Astfel dar, d-lor... BRÎNZO VENESC U: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu voim să facem deranj... F ARFURID I (grav): Ne ducem, dar gîndeşte-te, stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid... Cum ziceam adineaori amicului Brînzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoţie), dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi... De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători... (Schimbînd tonul, cu dezinvoltură:) Salutare, salutare, stimabile!... BRÎNZOVENESCU (asemenea): Salutare!... TIPĂTESCU (închizînd uşa după ei, grozav de plictisit): A! (Co-boară.) SCENA VII TIPĂTESCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENT A T ZO E (ieşind din stînga repede): S-a dus?... Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine... Fănică, Fănică, ne ameninţă o nenorocire grozavă... TIPĂTESC U: Taci! vine cineva. E Ghiţă desigur. (Se repede la uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul turmentat.) CETĂŢEANUL (şovăind): Sluga! (În tot jocul sughite şi şovăie.) Z O E: Cine e ăsta? TIPĂTESC U: Ce pofteşti d-ta? CETĂŢEANUL: Eu?... (Sughite.) Eu sunt alegător... TIPĂTESC U (nervos): Cum te cheamă? CETĂŢEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă... vorba e, sunt alegător! (Şovăie.) Z O E: E turmentat? TIPĂTESCU: Dracul să-l ia! nu e nimeni afară; lasă să-mi intre aici toţi nebunii, toţi beţivii... ’Aide, ieşi! CETĂŢEANU L: Nu sunt turmentat... (zîmbind) coană Joiţico... Las’ că ne cunoaştem. Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie1... 1 11 februarie 1866, data complotului încheiat cu detronarea lui Al. I. Cuza. I. L. Caragiale Nu e vorba, ţinem la d. Nae Caţavencu... e din Soţietate... dar vorba e, eu alegător... eu (sughite) apropitar, eu pentru cine votez? (sughite) d-aia am venit. (Şovăie.) Z O E: Trimite-l, Fănică, dă-i drumul... e ameţit de tot... TIPĂTESC U (luîndu-l cu binişorul): Fii bun, cetăţene, du-te. Altădată mai vorbim. CETĂŢEANUL: Dar ce să vorbim altădată? Z O E: A! CETĂŢEANUL: Acu ce treabă avem?... Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de... Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a de-venit la băutură... (sughite) că a fost lată de tot... TIPĂTESCU (necăjit): Fii bun, omule, şi-nţelege. (Vrea să-l apuce.) CETĂŢEANUL: Eu am găsit (sughite) o scrisoare... TIPĂTESC U şi Z O E: O scrisoare! CETĂŢEANUL: Da. (Către Tipăătescuî:) A d-tale către coana Joiţica... Am găsit-o alaltăieri-seara pe drum, cînd ieşeam de la întrunire... Fă-ţi idee (sughiţă), de alaltăieri-seara pînă azi-dimineaţă s-o duci într-un chef!... TIPĂTESC U (repezindu-se şi apucîndu-l cu amîndouă mîinile de gît): Mizerabile! CETĂŢEANUL: Nu mă zgudui (sughite), că ameţesc... Z O E: Lasă-l, Fănică, să vedem... CETĂŢEANU L: Lăsaţi-mă să vedeţi. Cînd am găsit-o, de curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o citesc. N-apu-casem s-o isprăvesc bine... şi haţ! pe la spate, d. Caţavencu dă să mi-o ia. TIPĂTESC U: Şi (disperat) ţi-a luat-o? ZO E (acelaşi joc): Ţi-a luat-o? CETĂŢEANUL: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae: “Aşa? faci parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori de la prefectul, cetăţene, bravos!” Zic (sughite): “Aş! de la prefectul!” Zice: “I-am cunoscut slova... Ia arată-mi-o”. — “Doamne păzeşte!” Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică... una-două-trei... pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere... A făcut cinste d. Nae... l-am băut... oo! l-am băut! Z O E: Dar scrisoarea? TIPĂTESC U: Scrisoarea (se repede la el strigînd), unde e scrisoarea? CETĂŢEANU L: Nu striga (sughite), că ameţesc!... O am la mine scrisoarea. (Amîndoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială şi nerăbdare nervoasă.) Da. Z O E şi TIPĂTESC U: S-ar putea! CETĂŢEANU L: Da... o am la mine. (Căutîndu-se prin buzunare.) Ehei! d. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie, onorabile, parale... slava Domnului... apropitar sunt (sughite), alegă-tor... (Sughite şi se caută mereu.) Vorba e... eu (sughite), eu pentru cine votez? (Se opreşte din căutat şi cu simplicitate:) Am pierdut-o! (Se mai caută, apoi cu hotărîre:) Am pierdut-o! TIPĂTESCU: A! Z O E: Ţi-a furat-o Caţavencu! CETĂŢEANUL: Adică d. Nae. Se prea poate... că am şi dormit... Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frîng mîinile), fă-ţi idee... dă-i cu bere... dă-i cu vin... dă-i cu vin... dă-i cu... TIPĂTESC U (apucîndu-l şi zguduindu-l): Mizerabile! Ce ai făcut? CETĂŢEANUL (căzînd pe un scaun): Nu mă zgudui! SCENA VIII ACEIAŞI, GHIŢĂ PRIST AND A PRISTANDA (intră gîfîind într-un suflet, prin fund): Coane Fănică! Coană Joiţico! TIPĂTESC U şi Z O E: Ghiţă! PRISTANDA: Vine! vine conul Zaharia! I. L. Caragiale CETĂŢEANU L (pufnind): Conul Zaharia? nu mai spune (sughite), că ameţesc... TIPĂTESC U (lui Pristanda, arătînd pe Cetăţeanul turmentat): Ia-l pe nenorocitul ăsta, şi... Z O E: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică. PRIST AND A (ridicînd pe Cetăţeanul turmentat): ’Aide, cetăţene! (Îl împinge spre dreapta.) CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite), că ameţesc. PRISTANDA (acelaşi joc): ’Aide! CETĂŢEANUL: Vorba e... eu pentru cine votez?... PRISTANDA: ’Aide! CETĂŢEANU L: Nu mă-mpinge (sughite), că ameţesc. (Iese împins de Pristanda.) SCENA IX ZOE, TIPĂTESU, apoi GHIŢĂ PRIST AND A şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (repede Zoii): De Zaharia nu avem teamă: ştie tot, dar nu crede nimica... N-ai auzit? Z O E: Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta.) Ce-ai făcut, Ghiţă? Ai fost la Caţavencu? PRISTANDA: Am fost, coană Joiţico... Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia... TIPĂTESC U: Trebuie să punem mîna pe el. (Hotărît): Du-te, Ghiţă, la jandarmi... viu ori mort trebuie să mi-l aduci la poliţie, acuma într-un moment... Z O E: Fănică!... TIPĂTESCU: Du-te. PRISTANDA: Ascult! (Vrea să pornească spre fund, în momentul acesta intră Trahanache cu aerul triumfător.) TRAHANACH E: L-am prins cu alta mai boacănă! ZO E (începînd să se jelească şi căzîndu-i ca leşinată în braţe): Nene, nene! TRAHANACH E: Joiţico! (Către Tipătescu:) A aflat? TIPĂTESC U: Ştie tot! TRAHANACHE (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu): Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui? o ştiam eu cît e de simţitoare! Iacă vezi! (Toţi o îngrijesc.) Ei! Ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă... Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în stînga.) TIPĂTESC U (bătînd în palmele Zoii): Care onorabil? TRAHANACH E (acelaşi joc): Ei, ai puţintică răbdare... Caţa- vencu, de... TIPĂTESC U: Cu ce alta? TRAHANACH E (bătînd cu putere în palmele Joiţichii): Cu altă plastografie... Ce plastograf! PRIST A N D A (care a venit cu paharul cu apă): Curat plastograf! (Cortina cade) I. L. Caragiale ACTUL II (Acelaşi salon) SCENA I TRAHANACHE, F ARFURIDI şi BRÎNZO VENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, studiind listele electorale; fiecare are cîte un creion colorat în mînă. BRÎNZO VENESC U: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni... unsprezece cu albastru... ai lor... FARFURIDI: Doisprezece... TRAHANACH E: Ai puţintică răbdare... unu, doi, cinci, ... şapte... zece... unsprezece. FARFURIDI: Doisprezece... TRAHANACH E: Cu Ienache Sirepeanu. BRÎNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de cînd şi-a măritat fata... Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la puşcărie onorabilul. TRAHANACH E: Ai puţintică răbdare... Da’ dacă-i putem aduce să voteze cu noi? FARFURIDI: Altă vorbă... Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămîna viitoare... dar să voteze cu noi? Adică cum să voteze cu noi?... BRÎNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi? TRAHANACH E: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică “noi”, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim... TRAHANACH E: Mă rog, aveţi puţintică... F ARFUDIR I: Nu ştim... TRAHANACH E: Mă rog, aveţi... F ARFURID I: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum ziceam lui amicul meu Brînzovenescu: mă tem de trădare... TRAHANACH E: Cum de trădare? BRÎNZO VENESC U: De aia noi astăzi am mirosit ceva cumva... F ARFURID I: Ceva cumva... TRAHANACH E: Ceva cumva? BRÎNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc... F ARFURID I: Ceva la mijloc... TRAHANACH E: Ceva la mijloc? F ARFURID I: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer intere sele partidului, fie! BRÎNZO VENESC U: Dar cel puţin s-o ştim şi noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească.) F ARFURID I: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu Mircea cel Bătrîn şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi place trădarea, dar... TRAHANACH E: Mă rog, ai puţintică... BRÎNZO VENESC U: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai e vreme de aşa lucru... Astă seară e întrunire? F ARFURID I: Mîine începe alegerea? TRAHANACHE: Da... F ARFURID I: Ei! pentru cine votăm? BRÎNZOVENESCU: Pentru cine votăm? TRAHANACH E: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi mai votat şi pînă acuma! BRÎNZOVENESCU: Nu înţeleg. F ARFURID I: Nici eu. TRAHANACH E: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel... F ARFURID I: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem şi noi. I. L. Caragiale TRAHANACH E: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu... Zavragii? nu... Căuzaşi? nu... D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili... Mai ales noi trei suntem stîlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că de la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru... BRÎNZO VENESC U: Aşa e... FARFURIDI: Aşa e, dar... TRAHANACH E: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim... Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf? Ei? Nu bate telegraful? Bate; ce treabă alta are? Poate că acuma cînd noi vorbim, poate să fi sosit numele... pe sîrmă, stimabile... Da, pe sîrmă, ce crezi d-ta? FARFURIDI: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti d-ta, neică Zahario, dar nouă... nouă ni-e frică de trădare... BRÎNZOVENESCU: Nu din partea d-tale... FARFURIDI: Nu din a d-tale... TRAHANACH E: Da’ din a cui? FARFURIDI: Din a cui, din a cui? ştii d-ta din a cui... TRAHANACH E: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. BRÎNZOVENESCU: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie... FARFURIDI: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm noi mai bine cărţile pe faţă. TRAHANACH E: Dă-le, neică, să vedem. FARFURIDI: Ţi-am spus că mi-e frică de trădare... Ei? BRÎNZO VENESC U: Ei? TRAHANACHE: Ei? FARFURIDI: Ei? ni-e frică din partea amicului. TRAHANACH E: Care amic? BRÎNZOVENESCU: Care amic, care amic? Ştii d-ta... TRAHANACH E: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. F ARFURID I: Iar te faci chinez... TRAHANACH E: Zău nu... F ARFURID I: Din partea amicului... Fănică... TRAHANACH E (surprins): Ce? BRÎNZOVENESCU: Din partea prefectului. TRAHANACH E (încruntat): Cum? F ARFURID I (scurt): Nouă ni-e frică... de! că-şi dă coatele cu Caţavencu... TRAHANACH E (urmează jocul crescendo): Cu Caţavencu? F ARFURID I: Cu moftologul... BRÎNZOVENESCU: Cu nifilistul... TRAHANACH E (de-abia stăpînindu-şi indignarea): Cu Caţa-vencu? trădare? Fănică trădător! Ei, bravos! Ei! asta mi-a plăcut! Ei! nu m-aşteptam! Ei! ne-am procopsit! F ARFURIDI: De! noi... BRÎNZOVENESCU: Ce ne-am zis? TRAHANACH E (biruit din ce în ce mai mult de indignare): Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar cîtuşi de puţin pe Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-mi bănuiască nevasta, pe Joiţica... BRÎNZOVENESCU: Pe coana Joiţica, onorabile... F ARFURID I: Îmi pare rău, neică Zahario, noi nu... TRAHANACH E (Şi mai indignat): Ai puţintică răbdare... zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atîtica rău... Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti dacă nu stăruiam eu cu Joiţica... şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult... F ARFURID I: Ei! se-nţelege, damele sunt mai ambiţioase... I. L. Caragiale TRAHANACH E (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare... Nu de ambiţ că ni era prieten — pentru enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi perfect al nostru? FARFURIDI: S-ar mai fi găsit poate. TRAHANACHE: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om endependent, care a făcut servicii partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!... şi să veniţi d-voastră, tot din partid (cu un ton de mustrare aspră), să bănuiţi că... să vă pronunţaţi cu astfel de cuvinte neparlamentare... Îmi pare rău... BRÎNZOVENESCU: În sfîrşit, noi... TRAHANACH E: Ai puţintică răbdare. Îmi pare rău... (Indignat rău de tot:) Care va să zică unde nu înţelegeţi d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are (În culmea indig-nării:) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos! (Pleacă.) Salutare! salutare, stimabile! (Iese foarte turburat prin fund.) SCENA II FARFURIDI, BRÎNZO VENESCU stau un minut, privind unul pe altul FARFURIDI: Ei!... ţi-a plăcut venerabilul? BRÎNZOVENESCU: E tare... tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm. FARFURIDI: Să mai aşteptăm? Pînă cînd să mai aşteptăm?... Deseară, la sfîrşitul întrunirii, parcă-l văd pe venerabilul că se scoală şi trage clopoţelul: “Stimabililor, aveţi puţintică răbdare: Candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Caţavencu...” BRÎNZO VENESC U: Moftologul! FARFURIDI: Nifilistul! Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi mîine şi poimîine, nenea Ghiţă poliţaiul aleargă pînă-i iese limba de un cot şi ţi-l toarnă pe d. Caţavencu, care ne-a înjurat şi ne-a batjocorit de atîta vreme pe toate tonurile, deputat de colegiul II... Şi noi... să stăm cu mîinile în sîn?... peste poate!... BRÎNZOVENESCU: Ce-o să facem? Te joci cu puterea? F ARFURID I: Ce să fac?... Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul Central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător (bătînd cu pumnul drept în palma stîngă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii): “Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! de trei ori trădare!” BRÎNZOVENESCU (scurt): E tare! prea tare! n-o iscălesc. FARFURID I (cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj, ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă! BRÎNZOVENESCU: Aşa da, o iscălesc! F ARFURID I: O iscălim: “Mai mulţi membri ai partidului...” BRÎNZOVENESCU: Da dacă ne cunoaşte slova la telegraf? F ARFURID I: Punem pe altcineva s-o scrie. BRÎNZOVENESCU: Pe cine? FARFURID I: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la telegraf! ’Aide, Brînzovenescule. BRÎNZOVENESCU: Numai să nu păţim ceva. F ARFURID I (impunător): Trebuie să ai curaj: anonimă. Cîte ceasuri sunt? BRÎNZOVENESCU: Cinci. F ARFURID I: ’Aide degrab’, între cinci şi şase fix se-nchide telegraful... (Ies cu grabă.) SCENA III PRISTA N D A (singur, intră prin dreapta, e puţin mişcat): O făcurăm şi p-asta... şi tot degeaba. Am pus mîna pe d. Caţavencu... Cînd am asmuţit băieţii de l-am umflat, striga cît putea: “Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!” Zic: “Curat vio I. L. Caragiale lare de domiciliu! da umflaţi-l!” Şi l-au umflat. L-am turnat la hîrdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşumelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai... degeaba! nu spune decît numai şi numai coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aice nu e... A, iacăt-o... Coană Joiţico! SCENA IV PRIST AND A şi Z O E ZO E (venind repede din fund): Ghiţă, bine că te găsesc. PRISTANDA: Şi eu vă căutam, coană Joiţico... Z O E: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? ce aţi făcut? Aţi înnebunit? Adineaori, cînd ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai luat pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta? PRISTANDA: Ordin verbal de la conul Fănică. Z O E: Unde e Fănică? PRISTANDA: Nu ştiu, îl caut şi eu. Z O E: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu? PRISTANDA: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea. Z O E: Şi ai apucat-o? PRISTANDA: Nu, coană Joiţico, după cît am căutat şi pe la dînsul, şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva. Z O E: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată mîine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui... Ce-o să zică la Bucureşti guvernul cînd o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi cu linişte?... Cum o să mai poată rămîne Fănică prefect? PRISTANDA: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după cîte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decît numai cu d-voastră. Z O E: Cu mine?... Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul şi roagă-l din partea mea să poftească aici... Îl aştept... PRISTANDA: Numai dacă conul Fănică... Z O E: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă... PRISTANDA: Cum să nu ţiu, coană Joiţico? unsprece suflete! Z O E: Du-te degrabă, într-un suflet, şi nu vii fără Caţavencu. Poartă-te bine cu el. Ia o birjă şi vino-ntr-o clipă. PRISTANDA: Ascult! Z O E: Ai venit? PRISTANDA: M-am dus!... SCENA V ZO E (singură. Agitată, scoate gazeta şi citeşte): “În numărul de mîine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă. Originalul va sta de mîine la dispoziţia curioşilor, în biuroul nostru de redacţie. Atît pentru astăzi. A bon entendeur, salut!...” Ce mai e de făcut?... (Se plimbă agitată, apoi se opreşte ca în faţa unei inspiraţii.) Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu mai încape vorbă, nu mai e vreme de stat la gînduri. Cu un mişel ca el, cînd ne ţine la mînă aşa de bine, lupta ar fi o copilărie, o nebunie... Fănică... trebuie să se învoiască... trebuie... Ei! ş-apoi mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul. Dar unde e Fănică? unde poate să fie?... SCENA VI ZO E şi TIPĂTESC U venind din fund TIPĂTESC U: Zoe! aici eşti? Z O E: Fănică!... te aşteptam... Ce ai făcut? Ai arestat pe Caţavencu. Te-ai gîndit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să faci una ca asta? Pentru ce ai făcut-o? TIPĂTESC U (nervos): Pentru ce? pentru ce? Tu mă întrebi pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se poate şi atîta distracţie! atîta nebăgare de seamă! o scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hîrtie indiferentă, ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie... La atîta lipsă de judecată, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce Dumnezeu! eşti femeie în toată firea, nu mai eşti copil. Atîta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o piesă de teatru. Z O E: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă... (Plînge.) Da, aşa e ... am fost o copilă... am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă... scapă-mă de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine, afişarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire... dar pentru mine... Fănică, gîndeşte-te... gîndeşte-te. (Plînge.) TIPĂTESC U: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui Caţavencu... Z O E: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mîine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfîşie, cum or să rîză!... O săptă-mînă, o lună, un an de zile, n-o să se mai vorbească decît de aventura asta... În orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decît bîrfirea, fie chiar fără motiv... dar încă avînd motiv... şi ce motiv, Fănică!... Ce vuiet! ce scandal! ce cronică infernală!... Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac? Să mor? să mor dacă voieşti... pentru că după asta nu o să mai pot trăi. TIPĂTESC U: Atunci, dacă nu e altă scăpare... Zoe! Zoe! mă iubeşti?... Z O E: Te iubesc, dar scapă-mă. TIPĂTESC U: Să fugim împreună... ZO E (retrăgîndu-se) Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta? dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?... TIPĂTESC U (descurajat): Atunci nu ne mai rămîne nimica de făcut? Z O E: Ba da! TIPĂTESCU: Ce? Z O E: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu! TIPĂTESC U (sărind): Peste putinţă! Z O E: Să-l alegem! TIPĂTESCU: Niciodată. Z O E: Trebuie. TIPĂTESCU: Odată cu capul! Te gîndeşti la ce spui? iată pe ce depeşă am pus mîna adineaori, a adus-o la telegraf canalia care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E o depeşă anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să nu mai expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce poate conţine o depeşă cu cheie?... Iată: “Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei ori trădare... Mai mulţi membri ai partidului...” ... Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu!... Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc? ZO E (zdrobită): Alt mijloc nu văz... alt mijloc nu este. TIPĂTESCU: Atunci... Z O E: Atunci... (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nenorocire... Lasă-mă să mor de ruşine... Omoară-mă pe mine, care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine... Iată unde m-ai adus! iată cît plăteau jură-mintele tale! M-ai adus la moarte — pentru că (hotărîtă) mă omor — m-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi înainte de izbuc-nirea scandalului, astăzi, acuma, aici! să mor... (Plînge.) TIPĂTESC U: Zoe! Zoe! Z O E: Lasă-mă... Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor! (Plîngînd.) Să mor cu siguranţă că opt ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată... niciodată... niciodată... TIPĂTESC U: Zoe! să vedem, să ne mai gîndim! Z O E: Nu mai e vreme de gîndit, Fănică! Fiecare minută care trece mă apropie de pieire... Trebuie să te hotărăşti! TIPĂTESC U (în luptă cu el însuşi): Să mă hotărăsc! să mă hotărăsc... ZO E (înecată): Adineaori, în Lipscani, am aflat de arestarea lui Caţavencu. Am alergat ca o nebună la redacţie. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (Îi dă foaia, Tipătescu o citeşte încet.) Înţelegi la ce trebuie să ne aşteptăm după arestarea lui. TIPĂTESC U: Omul ăsta îşi joacă viaţa! Z O E: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; pentru că încă o dată îţi spui... din două una: ori tu mă iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu — trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntîmple orice... (zdrobită:) Sunt hotărîtă... (Revenindu-i deodată toată energia:) Da, sunt hotărîtă, dar nu voi să mor pînă nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescîndă) şi am să lupt! şi cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat şi fără inimă! cu tine să lupt, pentru că acuma tu eşti piedica a mai grea, care mă opreşte să-mi capăt liniştea!... Da, sunt hotărîtă, şi trebuie să biruiesc tot, şi pe tine... aşa de hotărîtă sunt, încît adineaori am poruncit lui Ghiţă să meargă să dea drumul lui Caţavencu şi să-l poftesc aici din partea mea... TIPĂTESC U: Femeie nebună! Ce ai făcut? Z O E: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Dacă tu nu vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să mă scapi — atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg eu... TIPĂTESCU: Cum? Z O E: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfîrşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine... ’Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu, care ziceai că mă iubeşti! Să vedem! (Pleacă spre dreapta.) TIPĂTESC U: Zoe! Z O E: Lasă-mă! (Iese.) TIPĂTESC U (urmărind-o): Zoe! Zoe! (Iese după ea. O clipă scena goală.) SCENA VII GHIŢĂ PRIST A N D A şi CAŢA VENCU PRIST AND A (apărînd în fund şi făcînd loc cu respect lui Caţavencu să treacă): Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi... (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi mai bine ca mine... aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie — trebuie să-l ridici? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonaţi... C A Ţ A VENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele tale... Adică nu ştim cum merge poliţia? (Sentenţios:) Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult, nici mai puţin decît un instrument! PRISTANDA: Curat instrument! C A Ţ A VENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină... Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu ştiu dacă l-ai citit. PRISTA N D A: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voas-tră o citesc ca Evanghelia totdeauna; ca să nu vă uitaţi la mine... adică pentru misie... (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică... C A Ţ A VENCU: Şiîn sfîrşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul? PRISTANDA: Curat, coane Nicule! C A Ţ A VENCU (schimbînd tonul): Cetăţene, nu uita condiţia cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dînsa voi s-o văz. PRISTANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joiţica, pe dumneei... conul Fănică nici nu e aicea... Poftiţi, poftiţi, şedeţi, coane Nicule, mă duc să-i spui coanii Joiţichii că aţi venit... (Vrea să plece.) C AŢA VENC U: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei. PRISTANDA: Ascult. (Aparte:) Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta! (Iese aruncînd priviri furişe de admiraţie cătră Caţavencu.) SCENA VIII C AŢA VENC U (singur): În sfîrşit, capitulează! Se putea altfel?... Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (rîde) parcă-l auz diseară proclamîndu-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi!... (Grav:) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!1... Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte... atît mai bine pentru mine! Îşi pierde minţile, atît mai rău pentru el! Mă arestează, atît mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai cuminte ca toţi, mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mîna cu respect... Mă rog, n-ai ce-i face: mîna care-ţi dă mandatul!... dar... unde e coana Joiţica?... nu văz pe coana Joiţica... (Se-ntoarce spre fund, apoi spre stînga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în uşa din dreapta, unde stă un moment nemişcat. Gest de surpriză din partea lui Caţavencu. Aparte:) Tipătescu! O preferam pe ea! 1Confuzie, ilustrînd pretenţiile de cultură ale lui Caţavencu. Aceste cuvinte aparţin de fapt lui Machiavelli. Gambetta, om politic francez chiar din acea vreme, era însă mai cunoscut eroilor lui Caragiale. SCENA IX CAŢA VENCU, TIPĂTESCU TIPĂTESC U (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurînd din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte): Ţine-mă, Doamne! C A Ţ A VENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat... Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastre, după ordinile... şi nu m-aşteptam să vă întîlnesc... TIPĂTESC U (aparte): Impertinent! C A Ţ A VENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de... altfel nici nu aş fi venit... În fine, dacă sunt aici prizonier, rămîi... dacă sunt liber — şi nu cer nimic mai mult — mă retrag îndată... TIPĂTESC U (care a tot bătut din călcîi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strînşi): Iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade, distilate, cînd situaţia lor e aşa de limpede. Eu sunt un om căruia-i place să joace pe faţă... Să-mi dai voie să-ţi spui ceva... Ia poftim, ia poftim, mă rog. (Îi oferă un scaun, aparte:) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo! C A Ţ A VENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place, să fiu scurt, scurt (gest de retezare): Situaţia noastră o putem dezlega numaidecît. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc! TIPĂTESC U (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim! C A Ţ A VENCU (acelaşi joc): Mulţumesc! TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mîrîit): Poftim de!... C A Ţ A VENCU (care s-a retras puţin, cedează în sfîrşit şi cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc. TIPĂTESC U: Aşa. (Şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta — prin ce mijloace nu-mi pasă! — posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii... C A Ţ A VENCU (gest:) A! TIPĂTESC U: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt... Iată: d-ta eşti un om practic, d-ta posezi un lucru care-mi trebuie mie şi ştii cît îmi trebuie... Eu vin şi-ţi zic (cu multă afabilitate): mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui lucru? C A Ţ A VENCU (naiv): Cum, nu ştii? TIPĂTESC U (asemenea): Nu. C A Ţ A VENCU (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gînd? TIPĂTESC U (asemenea): Nu... d-aia întreb... C A Ţ A VENCU: Stimabile domn (cu dignitate), un om politic... TIPĂTESC U (cu pofidă): Adică d-ta... C A Ţ A VENCU: Dă-mi voie... Un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tînăr ca al nostru... TIPĂTESC U (impacientat, bătînd din călcîi): Mă rog, onorabile, încă o dată (răspicat)... ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori? Scurt! scurt! (Repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.) C A Ţ A VENCU: Ei?... dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura... TIPĂTESC U (vrînd să izbucnească): Candidatura d-tale! (Stăpî-nindu-se:) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?... C A Ţ A VENCU: Atuncea d-ta care mi-ai propus schimbul, care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi... TIPĂTESCU (apropiindu-se şi îndesîndu-se înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? Ai? Ce zici? C A Ţ A VENCU (naiv): Nu. TIPĂTESC U (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru preaiubitul d. Caţavencu?... C A Ţ A VENCU (zîmbind şi cu bonomie): E un nimic, stimabile... TIPĂTESC U: Dacă în postul de avocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?... C A Ţ A VENCU (asemenea): E puţin, onorabile... TIPĂTESC U: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? Ai? (Caţavencu surîde cu un gest de refuz.) Şi dacă şi moşia Zăvoiul din marginea oraşului... C A Ţ A VENCU (zîmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mîngîie şi umflă cuvintele distilîndu-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul unui stat consti-tuţional, mai ales un stat tînăr ca al nostru de-abia ieşit din... TIPĂTESC U (bătînd impacientat din călcîi şi întrerupîndu-l): Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască... Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece?... Spune, unde să fie? bărbăteşte: ce vrei de la mine? (Se ridică fierbînd.) C A Ţ A VENCU (ridicîndu-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atîta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întîi... între fruntaşii politici... Vreau... TIPĂTESC U (fierbînd): Ce vrei? C A Ţ A VENCU (asemenea): Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (După o pauză, cu insinuare caldă şi crescîndă): Mi se cuvine!... Te rog!... nu mă combate... Susţine-mă... Alege-mă. Poimîine, în momentul cînd voi fi proclamat cu majoritatea cerută... în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)... pe onoarea mea! TIPĂTESC U (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta? Şi dacă nu pot să te aleg?... C A Ţ A VENCU: Poţi! TIPĂTESC U (pierzîndu-şi cumpătul din ce în ce): Şi dacă nu voi? — zi că nu voi să te aleg? C A Ţ A VENCU (îndîrjit): Trebuie să vrei. TIPĂTESCU (d-abia mai stăpînindu-se): Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg! C A Ţ A VENCU: Trebuie! TIPĂTESCU: Nu! C A Ţ A VENCU: Trebuie să vrei, dacă ţii cîtuşi de puţin la onoarea... TIPĂTESC U (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi). Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul... (Se repede, ia un baston de lîngă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-mi dai aici scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea... ori te ucid ca pe un cîine! (Se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrîncind-o în afară.) C A Ţ A VENCU (tremurînd, strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor! SCENA X ACEIAŞI, ZOE venind repede din dreapta ZO E (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu, rugătoare şi foarte emoţionată): Domnule Caţavencu, domnule, pentru Dumnezeu! te rog, nu striga!... Fănică, ai înnebunit?... Domnule Caţavencu... mă rog... C A Ţ A VENCU (emoţionat şi el): Cum să nu strig, doamnă? TIPĂTESC U (zdrobit de mişcare, ştergîndu-şi fruntea şi căzînd pe un scaun la dreapta): Mişel! mişel! mişel! ZO E (rugătoare): Domnule Caţavencu, cer scuze eu pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să uite... C A Ţ A VENCU: Nu încap scuze, doamnă... trebuie să ies d-aici numaidecît: nu mai pot sta un moment într-o casă unde-mi este viaţa în primejdie!... Z O E: Domnule Caţavencu, în sfîrşit, d-ta eşti un om cuminte, un om practic, d-tale eşti indiferent de la cine ţi-ar veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat... C A Ţ A VENCU: Nu-nţeleg... Z O E: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că poimîine, cînd ăi fi proclamat, vei da scrisoarea acelui ce te-ar face să fii ales... Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea... Primeşti?... C A Ţ A VENCU (ca lovit de o idee): Primesc... ZO E (încet cătră Tipătescu, care stă cufundat în gînduri pe fotoliu): Şi înţelegi că atunci, cînd luptînd cu tine, voi căpăta scrisoarea... tot... tot... Fănică, va fi isprăvit între noi. (Tare:) Suntem deplin înţeleşi, domnule Caţavencu... C A Ţ A VENCU: Da, madam, pe deplin... dar... (Îi face semn către Tipătescu.) ZO E (stăruind lîngă Tipătescu): Fănică! Fănică! hotărăşte-te! Poţi tu fi duşmanul liniştii mele?... Spune! (Rugîndu-l frumos:) Fănică!... TIPĂTESC U (nemaiputînd lupta şi sculîndu-se): În sfîrşit, dacă vrei tu... fie!... Întîmple-se orice s-ar întîmpla... (Cu hotărîre:) Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu! Poimîine eşti deputat!... ZO E (triumfătoare): A! C A Ţ A VENCU: Poimîine veţi avea... (Se aude zgomot afară, vocea lui Trahanache: “Ai puţintică răbdare!”) Z O E: Nenea! TIPĂTESC U: Zaharia! C A Ţ A VENCU: Venerabilul! TIPĂTESC U: Repede, ascundeţi-vă amîndoi... Nu trebuie să vă vază... (Zoe iese în stînga, Tipătescu cu Caţavencu în dreapta.) SCENA XI TRAHANACH E (singur): Nimeni?... şi dobitocul de fecior mi-a spus că Fănică şi Zoe sunt aici... (Merge la uşa din dreapta şi bate cu discreţie.) Nimeni! (Asemenea în stînga.) Nimeni! (Vrea să plece prin fund, şi ca şi cînd şi-ar aduce aminte ceva:) A! era să uit! (Şade la masa de scris, ia condei şi hîrtie şi scrie, citind:) “Dragă Fănică, te-am căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai puţintică răbdare... Trahanache...” (Pune scrisoarea la vedere pe masă.) Acuma să dăm de căpătîiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu. (Iese prin fund repede. Un moment scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stînga se deschid binişor. Din stînga iese Zoe, din dreapta Tipătescu şi Caţa-vencu.) SCENA XII TIPĂTESCU, CAŢA VENCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENT A T TIPĂTESCU: Blestemată politică! un moment să n-ai pace! (Merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte... (Lui Caţavencu:) Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti candidatura... d-ta aşteaptă acasă un cuvînt al meu... Deseară, la întrunire, fii cu tact... trebuie mult tact. (Se aud în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă, iar bătăi, apoi trei fluierături). E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (Merge şi deschide uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul, fluierînd ca de mirare.) TIPĂTESC U: Iar? (Se dă înapoi.) C A Ţ A VENCU: Omul meu! (Se dă cam la spatele Zoii.) CETĂŢEANUL: Da, iar eu! (Sughite.) Am venit pentru istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă... Ce facem? Iacă, mîine începe... Eu... pentru cine votez? TIPĂTESC U (ţinîndu-i calea să nu coboare în scenă): Pentru cine? pentru cine? Lasă-mă în pace, cetăţene: ai ajuns de nesuferit... Votează pentru cine pofteşti... CETĂŢEANU L: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba pe poftă... TIPĂTESC U: Ei! lasă-mă-n pace, adiministraţia nu voieşte să influenţeze cîtuşi de puţin pe nimeni. C AŢA VENC U (intervenind): Pardon, daţi-mi voie: mie-mi pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales întru-un stat tînăr ca al nostru, administraţia ar trebui să... ZO E (asemenea): Se-nţelege... CETĂŢEANU L (către Caţavencu): Ei! onorabilul! nu te vedeam; sluga! o mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu, pentru cinstea obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea... bravos! dom’le Nae. C A Ţ A VENCU: A! a! Z O E: Fănică! Fănică! trimite-l... e nesuferit! TIPĂTESCU (nervos): În sfîrşit, cetăţene, te rog lasă-ne cu binişorul, lasă-ne... Ce pofteşti de la mine? CETĂŢEANUL: Nu ţi-am spus? (Sughite.) Mîine începe... Ei? (Sughite.) Eu pe cine aleg? Pentru cine?... (Face semnul votării şi sughite.) Z O E: Pentru d. Nae Caţavencu. CETĂŢEANU L: Pentru... (Sughite şi pufneşte de rîs.) Nu mă-nne-buni, că ameţesc... TIPĂTESC U (din ce în ce mai nervos, luînd pe Cetăţeanul de mînă şi zguduindu-l): Pentru că eşti om viţios... CETĂŢEANUL: Nu mă smuci, că ameţesc! TIPĂTESCU (asemenea): Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din buzunar, să-ţi fure scrisoarea... CETĂŢEANUL: Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta... TIPĂTESC U: Lasă-mă să vorbesc... pentru că eşti... CETĂŢEANUL: Alegător... TIPĂTESCU: Nu... beţiv... viţios... păcătos. Z O E: Fănică!... TIPĂTESC U: Da, beţiv... uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut... (Caţavencu rîde.) CETĂŢEANUL: Aş! TIPĂTESC U (cu dezgust): Uite, nenorocitule! miroşi cale de-o poştă... (Îl împinge.) CETĂŢEANUL (şovăind): Ăsta este mirosul meu naturel... TIPĂTESC U: Miroşi a rom... CETĂŢEANUL: Ei bravos! Vrei să miros a gaz? TIPĂTESC U: Ei! pentru toate astea trebuie să-ţi dai votul lui ono rabilul d. Caţavencu... Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea... Z O E: Fănică!... C A Ţ A VENCU: Totdeauna ironic (zîmbind), stimabile! SCENA XIII ACEIAŞI, F ARFURID I, BRÎNZO VENESC U şi TRAHANACH E TIPĂTESC U (montîndu-se treptat): Da, pentru d. Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d. Caţavencu să-l alegeţi d-voas-tră. Şi nu-l sprijinim de silă, îl sprijinim că dumnealui este cel mai onest concetăţean al nostru... Z O E: Fănică, fii calm... TIPĂTESC U: Da, sunt calm... Pentru că dumnealui (Farfuridi, Brînzovenescu şi Trahanache apar în fund şi ascultă. Cei dintîi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al treilea.) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, nu e ca alţii infam (se montează din ce în ce)... pentru că, încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decît d. Caţavencu (apăsînd), onorabilul d. Caţavencu! (Tipătescu împinge cu scîrbă pe Cetăţeanul turmentat.) C A Ţ A VENCU (zîmbind cu bonomie): Ce răutăcios! BRÎNZOVENESCU (din fund): A! FARFURIDI (lui Trahanache): Iacă trădarea! Cînd îţi spuneam, venerabile... (Coboară toţi.) TRAHANACH E: Ei! ai puţintică răbdare! Z O E: Nene! (Se repede la Trahanache şi-l trage deoparte, unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat vorbesc de altă parte asemenea.) TIPĂTESC U: Ei! lăsaţi-mă toţi în pace! F ARFURID I: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la Bucureşti... BRÎNZOVENESCU: Şi vom spune tot... TIPĂTESC U (aparte): Duceţi-vă la dracul! (Trece lîngă Traha- nache şi Zoe.) F ARFURID I: La ziare! BRÎNZOVENESCU: La Comitetul electoral central! F ARFURID I: La guvern! CETĂŢEANUL (arătînd pe Farfuridi şi Brînzovenescu lui Caţa- vencu): Oleu!... fugi, că ameţesc! (Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu Farfuridi şi Brînzovenescu.) TRAHANACH E: În sfîrşit, ce e, Fănică? TIPĂTESC U: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario! ZO E (cu energie): Nici o vorbă, nene, trebuie... TRAHANACH E: De ce? ZO E (precipitată): Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acum tăcere; îţi spun pe urmă tot. (Vorbesc încet toţi trei.) C A Ţ A VENCU (către Farfuridi şi Brînzovenescu): Daţi-mi voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere faţă cu înaltele locuri decît onorabilul (toţi ascultă, Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul cel mai onest!...TRAHANACHE: Da! C A Ţ A VENCU: Cel mai integru!... CETĂŢEANUL: Da! C A Ţ A VENCU: Cel mai credincios!... Z O E: Fireşte! C A Ţ A VENCU: Daţi-mi voie să vă spun că toate zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii personale, şi cînd vin nişte asemenea persoane... ca d-voastră... C ETĂŢEANU L: Nanana! FARFURIDI: Care va să zică şi insulte! BRÎNZO VENESC U: Bravos! C A Ţ A VENCU: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de clo- potniţă, stimabile! ZO E (către Trahanache): Se-nţelege! C A Ţ A VENCU: Alegătorii vor vorbi... ZO E (îndemnînd pe Cetăţeanul turmentat şi pe Trahanache): Da, alegătorii vor vorbi. TRAHANACH E : Da, alegătorii vor vorbi, fireşte! CETĂŢEANUL (serios): Da, noi vom vorbi! SCENA XIV ACEIAŞI, GHIŢĂ PRIST AND A venind fuga din fund, cu o depeşă-n mînă PRISTANDA: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă! Z O E: O depeşă (Se-ntorc toţi spre fund.) TIPĂTESC U (deschide nervos depeşa şi citeşte): “Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache. (Toţi mişcare.) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere...” A! FARFURIDI şi BRÎNZOVENESCU: Aha! ZO E (cu toată energia): A! nu se poate! Vom lupta contra oricui... Vom lupta contra guvernului!... (Tipătescu a căzut obosit pe un scaun.) TRAHANACH E: Ai puţintică răbdare! Z O E: Da, nene! vom lupta contra guvernului! C A Ţ A VENCU: Da, vom lupta contra guvernului! (Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi, Brînzovenescu, frecîndu-şi mîinile cu satisfacţie, de altă parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit, pe un scaun, ca şi cum n-ar lua parte la ce se petrece, Cetăţeanul turmentat în mijloc.) CETĂŢEANUL (tîrît de curent): Da! vom lupta contra (su-ghiţînd şi schimbînd tonul)... adică nu... Eu nu lupt contra guvernului!... (Cortina) ACTUL III (Teatrul înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de exagon din care se văd trei laturi. Trei uşi în fund; cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citeşte: “Ofiţer ţivil”; pe cea din stînga: “Arhiva”. În stînga la planul al doilea, o uşă cu inscripţia: “Cabinetul Primarelui”. În dreapta, acelaşi plan, altă uşă cu inscripţia: “Reghistratura”. Partea din stînga pînă la uşa “Arhivei” este despărţită de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdeluţe de chembrică1 verde. Lîngă grilaj, la stînga, în scenă, este o estradă pe care sunt aşezate masa şi jeţul prezidenţial. Înaintea mesei, puţin mai jos, este tribuna. Pe masă, sunt două candelabre, hîrtie, călimări şi un clopoţel. Pe tribună o sticlă şi un pahar de apă. De partea dreaptă sunt bănci dese şi scaune; sub estradă, asemenea. Peste tot sunt bănci şi scaune, afară de o cărare lăsată liber de la uşa de intrare din fund prin mijlocul scenii, pe unde vine şi se duce lumea. Pe pereţi cîteva lămpi atîrnate în cuie. Lumină cam săracă. La ridicarea perdelii, Trahanache este la masa prezidenţială în jeţul său, la spatele tribunei. Împrejurul mesei, Brînzovenescu şi alţi cetăţeni. Înaintea tribunii, cu spatele spre dînsa, alegători, cetăţeni, public, unii şezînd jos, alţii în picioare. Pe bănci, pe scaune şi împrejur asemenea. În capul băncilor din faţă, e Caţavencu împreună cu Ionescu, Popescu şi alţi dascăli şi partizani. Farfuridi e la tribună. Perdeaua se ridică asupra unei întreruperi. În toată sala e rumoare. Prezidentul agită clopoţelul.) SCENA I TRAHANACHE, CAŢAVENCU, BRÎNZOVENESCU, FARFURIDI, IONESCU, POPESCU, CETĂŢENI, ALEGĂTORI, PUBLIC —rumoare FARFURIDI (de la tribună): Daţi-mi voie! (Gustă din paharul cu apă.)Daţi-mi voie! (Rumoare.) 1 Pînză subţire de bumbac. TRAHANACH E (trăgîndu-şi clopoţelul): Stimabili! onorabili! (afabil) faceţi tăcere! Sunt cestiuni importante, arzătoare la ordinea zilei... Aveţi puţintică răbdare... (Către Farfuridi:) Dă-i înainte, stimabile, aveţi cuvîntul! FARFURIDI (către adunare): După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric, din punctul de verede de drept, voi încheia cît se poate mai scurt... POPESCU: Parol?... Numai dacă t-ei ţinea de vorbă. (Rîsete în partea unde sunt dascălii.) F ARFURID I: Rog, nu mă-ntrerupeţi, daţi-mi voie... TRAHANACH E (către partea unde e Popescu): Stimabile, nu-ntre-rupeţi... F ARFURID I: După ce am vorbit dar din punctul de vedere is-toric şi din punctul de vedere de drept, voi încheia, precum am zis, cît se poate mai scurt. (Bea o sorbitură, apoi, reluîndu-şi răsuflarea, rar ca şi cum ar începe o poveste:) La anul una-mie-opt-sute-douăzeci-şi-unu... fix... (Rumoare şi protestări în grupul lui Caţavencu: “A! A! A!”) POPESCU: Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am procopsit. (Rumoare şi protestări.) F ARFURID I: Daţi-mi voie... La una-mie-opt-sute... TOŢ I (în cor cu tonul lui): Două-zeci-şi-unu fix... (Rumoare şi protestări.) F ARFURID I: Daţi-mi voie... TRAHANACH E (clopoţel): Stimabile, onorabile! Nu între-rupeţi... Aveţi puţintică... C A Ţ A VENC U: Ce răbdare, venerabile domnule prezident! ceasurile sunt înaintate. Sunt şi alţi oratori înscrişi să vorbească... T O Ţ I DIN GRUP: Da! Da! C AŢA VENC U: Onorabilul orator a promis să încheie cît se poate mai scurt: apoi ce fel de scurt este asta, s-o luăm a doua oară de la 1821? A! A! A! TOŢI DIN GRUP: A! A! A! (Rumoare.) FARFURIDI : Daţi-mi voie... TRAHANACH E (către Farfuridi cu dulceaţă, ridicîndu-se peste masă către tribună): Stimabile... eu gîndesc că nu ar fi rău să sărim la 48... C A Ţ A VENCU (strigînd): Mai bine la 64... POPESC U, IONESCU şi T O Ţ I DIN GRU P: Da! da! la 64... TRAHANACH E ( ridicîndu-se ca şi cînd ar consulta adunarea): Adică la plebicist?1 T O Ţ I; Da, la plebicist! (Zgomot.) FARFURIDI (întorcîndu-se cu spatele spre adunare şi cu faţa la prezident): Daţi-mi voie, domnule prezident; mi-aţi acordat cuvîntul: îmi pare că un prezident o dată ce acordă cuvîntul... TRAHANACH E (sculîndu-se şi pufnind, peste masă, mîinile pe umerii lui Farfuridi, mîngîietor): Dacă mă iubeşti, stimabile, fă-mi hatîrul... să trecem la plebicist... dorinţa adunării!... FARFURIDI: Dar, domnule prezident... TRAHANACH E (şi mai rugător): Să trecem la plebicist! TOŢ I (cu putere): Da! la plebicist, la plebicist! (Îl întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.) FARFURIDI (soarbe o dată şi cu aerul resignat): Ce ziceam dar? La 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe poporul printr-un plebicist... Să vedem însă mai-nainte... să ne dăm seama bine de ce va să zică... de ce este un plebicist... IONESC U: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie! T O Ţ I: Nu trebuie explicaţie... (Rumoare.) FARFURIDI (către întrerupători): Daţi-mi voie! (Către Traha- nache:) Domnule prezident!... TRAHANACH E (clopoţel): Stimabili, onorabili, rog, nu între-rupeţi pe orator (foarte afabil), faceţi tăcere; sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilii; aveţi puţintică răbdare. (Către Farfuridi:) Aveţi cuvîntul, stimabile, daţi-i înainte! 1 Este vorba despre plebiscitul iniţiat de Al. I. Cuza şi M. Kogălniceanu în 1864, prin care s-a aprobat prima reformă agrară. F ARFURID I (luînd vînt): Cînd zicem dar 64, zicem plebicist, cînd zicem plebicist, zicem 64... Ştim, oricine dintre noi ştie ce este 64, să vedem ce este plebicistul... (Cu tărie începînd fraza:) Plebicistul!... C A Ţ A VENCU: Aici nu e vorba de plebicist... F ARFURIDI: Daţi-mi voie (discutînd cu Caţavencu): mi se pare că atunci cînd zicem 64... (cu energică convingere)... şi să nu căutaţi a încerca măcar să mă combateţi; vă voi dovedi cu date istorice că toate popoarele îşi au un 64 al lor... C A Ţ A VENCU: Daţi-mi voie; nu e vorba de 64. (Rumoare aprobativă pentru Caţavencu.) F ARFURID I: Daţi-mi voie... (Toate colocviile şi întreruperile se fac avocăţeşte, cu multă vioiciune şi cu tonul înţepat şi volubil.) Domnule prezident!... TRAHANACHE (clopoţel): Stimabile, onorabile, faceţi tăcere... avem cestiuni arzătoare... C A Ţ A VENCU (ridicîndu-se în capul băncii): Cum, domnule prezident? de unde pînă unde 64 chestie arzătoare la ordinea zilei? Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în anul de graţie 1883... Ce are a face? Chemaţi pe onorabilul orator la chestiune... TRAHANACH E (ridicîndu-se iar peste masă şi atingîndu-l pe umere pe Farfuridi): Stimabile (afabil şi rugător)... să lăsăm plebicistul, dacă mă iubeşti; să trecem la cestiune. F ARFURID I (obosit de întrerupere, întorcîndu-se cu faţa spre Trahanache şi cu spatele la adunare): Domnule prezident, aţi binevoit a-mi acorda cuvîntul... Eu cred c-ar trebui... C A Ţ A VENCU (strigînd): Nu trebuie, onorabile! TOŢI DIN GRUP: Nu, nu trebuie! TRAHANACHE (punînd mîinile, peste masă, pe umerii lui Farfuridi, şi foarte dulce): Mă rog, dacă mă iubeşti, fă-mi hatîrul... dorinţa adunării, stimabile... (Îl întoarce de umeri binişor cu faţa spre adunare.) T O Ţ I: Da! la chestiune! la chestiune! F ARFURID I (foarte obosit, soarbe şi se resignează): Ajungem dar la chestiunea revizuirii Constituţiunii şi legii electorale... TOŢ I (cu satisfacţie): A! Aşa da! TRAHANACH E (asemenea): A! (Clopoţelul.) Ei! acu aveţi puţintică răbdare... (Către Farfuridi:) Scurt, stimabile, scurt, dacă mă iubeşti, dorinţa adunării. FARFURIDI (asudă, bea şi se şterge mereu cu basmaua): Mă rog, daţi-mi voie! Ştiţi care este opinia mea în privinţa revizuirii? TOATĂ SALA: Nu!... Să vedem!... Spune! C A Ţ A VENCU (batjocoritor): Să vedem opinia lui d. Farfuridi. (Trahanache clopoţeşte.) FARFURIDI (asudă mereu şi se emoţionează pe văzute): Opinia mea este aceasta: e vorba de revizuire, da? TOŢ I (puternic): Da! Da! FARFURIDI (emoţionat şi asudînd): Atunci, iată ce zic eu şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să se zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic da, ca să fie moderaţi... adică nu exageraţiuni!... Într-o chestiune politică... şi care, de la care atîrnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte (se încurcă, asudă şi înghite)... încît vine azi ocazia să întrebăm pentru ce?... da... pentru ce?... Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei subversive (asudă şi se rătăceşte din ce în ce)... şi mă-nţelegi, mai în sfîrşit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, Romînia (cu tărie)... ţara în sfîrşit... cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă (se încurcă şi asudă mai tare)... precum — daţi-mi voie — (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge), la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94 şi eţetera, întru cît ne priveşte... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (Foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu. Trahanache a urmărit cu mîna tactul sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brînzovenescu; rîsete şi sîsîituri în grupul lui Caţavencu. Clopoţelul lui Trahanache de abia se mai aude. După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă aprindere:) Daţi-mi voie! Termin îndată! mai am două vorbe de zis. (Zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (În supremă luptă cu oboseala care-l biruie:) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu putem ieşi... Am zis! (Aplauze în fund, sîsîituri în faţă. Farfuridi coboară zdrobit, ştergîndu-se de sudoare, şi merge în fund. Brînzovenescu şi alţi alegători îl întîmpină şi-i strîng mîna. Rumoare. Mai mulţi din auditoriu se scoală şi strică rîndurile. Caţavencu suie de la dreapta în mijloc, unde vorbeşte încet cu grupul său gesticulînd viu. Cu un alt grup mai în fund Farfuridi şi Brînzovenescu asemenea. Pristanda iese misterios din cabinetul primarului, trece prin ulicioara grilajului, care este în spatele tribunii, şi trage de pulpană pe Trahanache, care sună clopoţelul.) SCENA II ACEIAŞI, PRIST A N D A TRAHANACHE (lăsînd clopoţelul şi întorcîndu-se la spatele mesii): ’Ai? Ce e? PRISTA N D A (misterios şi repede): Coane Zahario! Conul Fănică, coană Joiţica!... TRAHANACH E: Ei! Ce? PRISTANDA : Sunt dincoace în cabinet... au venit pe din dos, vă aşteaptă. Numaidecît să poftiţi acolo. TRAHANACH E (asemenea misterios): Nu pot să las prezi-denţia... să aibă puţintică răbdare. PRISTANDA: Trebuie... numaidecît!... suspendaţi! TRAHANACH E (trage clopoţelul şi se ridică): Stimabilă, onorabilă adunare. După discursul important, pe care l-a ţinut respectabilul nostru concetăţean şi advocat d. Farfuridi, eu cred că ar fi bine să suspendăm şedinţa pentru cinci minute. V O C I: Da! Da! pentru cinci minute!... (Caţavencu cu grupul său, Farfuridi şi Brînzovenescu cu al lor se amestecă în mulţime. Trahanache, care s-a dat jos de pe tribună, a deschis portiţa grilajului şi a trecut cu Ghiţă în partea stîngă despărţită, bate în uşa “Cabinetului primarelui”. Zoe şi Tipătescu îi deschid; Trahanache şi Ghiţă dispar înăuntru; uşa de închide la loc.) SCENA III ACEIAŞI, fără TRAHANACHE şi PRIST AND A C A Ţ A VENCU (către grupul lui): Ei, cum să-l trimeţi în Cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui — şi eu respect ideile, numai să fie sincere, şi el e sincer, n-ai ce zice — respect la orice opiniune!... Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge... Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui... POPESCU: Nu, uite ce susţine Farfuridi, n-ai înţeles; susţine că adică după istorie — d-aia se teme el de zguduiri — nu trebuie să dăm exemplu rău surorilor noastre de ginte latină. N-ai auzit, chiar a zis-o el: surorile noastre de ginte latină... IONESC U: Da! a zis-o... C A Ţ A VENCU (cu aer de protecţie): Voi dascălii sunteţi băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate. (Cu putere:) Ce istorie? Apoi, dacă e vorba de istorie, apoi ce te-nvaţă istoria mai întîi şi-ntîi? POPESCU: Că Romînia de la Traian... C A Ţ A VENCU: Nu-i aşa... IONESC U: Că adică străbunul nostru... C A Ţ A VENCU: Ce străbun! ce nostru! Vezi că nu ştiţi! (cu tonul retoric:) Or, mai întîi şi-ntîi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc (publicul începe să-i ia aminte că perorează şi se grupează încet-încet împrejurul lui ca să asculte), ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cît mergi mai iute, cu atît ajungi mai departe. (Grupul lui Caţavencu aprobă şi admiră, grupul lui Farfuridi şi Brînzovenescu, care s-au apropiat şi ascultă mai dintr-o parte, dă din umeri.) IONESC U: Asta e aşa. POPESCU: Nici nu mai încape vorbă. FARFURIDI (înţepat): Da! progres! progres fără conservaţiune, cînd vedem bine că Europa... C AŢA VENC U (întrerupîndu-l lătrător): Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de Romînia mea şi numai de Romî-nia... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică... F ARFURID I (şi mai înţepat): Dă-mi voie. Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică... C A Ţ A VENCU: Nu voi să ştiu ce zici d-ta. BRÎNZOVENESCU: Fireşte că nu vrei să ştii... nu-ţi vine la socoteală. C A Ţ A VENCU (şi mai lătrător): Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre... D-ta eşti advocat, eşti confrate cu mine... F ARFURID I : Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu d-ta... C A Ţ A VENCU (urmîndu-şi jocul): Ştii ca şi mine principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale... oneste bibere1... F ARFURID I: Da’ de onest n-ai încotro!... (Grupurile Caţavencu şi Farfuridi încep a se despărţi fiecare de o parte.) C A Ţ A VENCU (cu tonul înţepător): Stimabile, nu ştiu pentru ce d-ta mă ponegreşti de la o vreme... Ce ai cu mine? Suntem în faţa alegătorilor, stimabile: or, nu încape pică; să luptăm: d-ta o să-ţi pui candidatura, o ştim; eu ţi-o declar că mi-o pui pe a mea... luptă electorală! şi ştim că lupta electorală este viaţa popoarelor... De ce te revolţi 1 Începutul stîlcit al maximei latine: “Honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere” (Să trăieşti cinstit, să nu păgubeşti pe nimeni, să dai fiecăruia ce e al său). contra adevărului? în contra dreptului?... Oneste bibere, onorabile!... (Aprobări din partea grupului.) FARFURIDI (izbucnind): Ia scuteşte-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte “Răcnetul Carpaţilor”, pe de altă parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!... Urlă tîrgul, domnule... BRÎNZOVENESCU (trăgîndu-l de mînecă): Tache! Tache! FARFURIDI (smucindu-se): Ia lasă-mă-n pace, să mă răfuiesc odată cu domnul... Ce adică, noi nu ştim, nu vedem, orbi suntem? d-ta eşti candidatul prefectului... C A Ţ A VENCU (rîzînd): Eu sunt candidatul grupului tînăr, inteligent şi independent... Onorabilul, venerabilul nostru prezident — (îl caută cu ochii) unde e venerabilul prezident? nu-l văz... — va proclama, pe cît ştim, astă-seară pe candidatul comitetului dv. — comitetul dv. —... Or, dacă voi avea onoarea ca să mă agreeze şi comitetul dv... căci e al dv... FARFURIDI (fierbînd mereu): Nu mai este comitetul nostru, este al dumitale... BRÎNZOVENESCU: Tache! Tache, fii cuminte. (Îl trage de mînecă, Farfuridi se smuceşte.) C A Ţ A VENCU (cu ton batjocoritor): Adică, dă-mi voie, d-ta nu mai eşti al comitetului! (Grupurile se desinează distinct de două părţi şi se privesc cu încordare.) FARFURID I: Da, eu nu mai sunt, eu, care am susţinut totdeauna partidul... şi d-ta, care l-ai înjurat totdeauna... eşti! C A Ţ A VENCU: Dă-mi voie!... FARFURID I (furios): Ce voie! ce voie!... Vii cu moftologii, cu iconomii, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară... cu dăscălimea d-tale (mişcare în grupul lui Caţavencu), cu moftangiii d-tale... POPESCU (violent): Domnule, retrage-ţi cuvîntul! FARFURIDI (continuînd): Cu grupul (umflînd cuvintele) inteligent... independent... impertinent! (Porneşte spre fund cu Brînzo-venescu şi cu grupul lor.) TOŢ I (din grupul lui Caţavencu): A! a! (Se reped spre ei; zgomot, învălmăşeală şi ghiontuieli.) F ARFURID I (ieşind prin fund): Vă-nvăţăm noi, papugiilor! GRUP UL C A Ţ A VENC U: Afară! afară! (Urmăreşte în fund pe cei din grupul Farfuridi.) (Toată lumea s-a înghesuit în fund şi a ieşit afară cu zgomot. În tot timpul scenii următoare, sala întrunirii e goală. În fund prin uşă, se văd mai mulţi alegători plimbîndu-se în sus şi-n jos, vorbind încet şi fumînd.) SCENA IV TRAHANACHE ieşind repede din fund, din cabinetul primarului în partea despărţită cu grilaj, după el FĂNICĂ şi Z O E urmărindu-l. Scena aceasta se face misterios şi răpede. TRAHANACH E: Nu! nu se poate! ZO E (urmărindu-l): Nene... TIPĂTESC U (asemenea): Neică Zahario... Z O E: Dacă ai ţinut vreodată la mine... TIPĂTESC U: Dacă mi-eşti prieten... TRAHANACH E: Ei, aveţi puţintică răbdare! (Serios:) Cum putem noi să punem candidatura unui plastograf? TIPĂTESC U: Bine, frate, plastograf, aşa e; dar pînă să bage lumea de seamă... să-l tragem în judecată... Z O E: Să ne facem de rîs prin tribunale... nene, gîndeşte-te... TRAHANACH E (după un moment de ezitare): Ei, nu! Dacă ar fi numai una... aia cu scrisoarea ta cătră Joiţica, înţeleg; să zic: pentru politică — unde e în joc enteresul ţării, ca orice romîn, a încercat omul, ca să te forţeze adică, pentru că te ştie că ţii la onoarea Joiţichii, ca prieten ce-mi eşti — a făcut plastografie... TIPĂTESCU: Se-nţelege! Z O E: Fireşte; în politică... TRAHANACH E: Ei, aveţi puţintică răbdare... Dar astălaltă? (Se loveşte cu mîna pe buzunarul hainii.) Apoi, dacă umblă ei cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri. (Schimbînd tonul:) Martoră mi-e Maica Precista! Să n-am parte de Joiţica — că e de faţă — să spuie... ZO E (cu sentiment): Nene! TRAHANACH E: N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie; dar dacă e vorba să facem pe iezuitul a la Metternich, apoi să-i dau eu, neică... TIPĂTESC U (impacientat): Nu pricep, neică Zahario! ZO E (asemenea): Nici eu. TRAHANACH E: Ei, aveţi puţintică răbdare! (Scoate o hîrtie din buzunar şi o desface — o poliţă.) Asta tot pentru politică e? Girurile astea, două, cu care onorabilul d. Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării? TIPĂTESC U (luînd degrabă poliţa şi examinînd-o cînd pe-o parte, cînd pe alta): Suntem scăpaţi! Z O E: Scăpaţi? TRAHANACH E: Ei apoi? cînd îţi spuneam eu să ai puţintică răbdare, că l-am prins cu alta mai boacănă... TIPĂTESC U (abia stăpînindu-şi bucuria): Nene Zahario, candidatul nostru este d. Agamiţă Dandanache. TRAHANACH E: Aşa da! Z O E: Mi-e frică!... TIPĂTESC U: Nu mai avea nici o grijă. TRAHANACH E: ...Dă-mi în scris pe Gagamiţă ăla, să nu-i uit numele... (Vorbeşte încet cu Zoe.) TIPĂTESC U (scoate portofelul, rupe o filă şi scrie pe ea, apoi o dă lui Zaharia): Iată... TRAHANACH E: Mă duc să deschid şedinţa. TIPĂTESCU: Anunţă îndată candidatura, ridică şedinţa şi vino să mergem la preferanţă, te aşteptăm... TRAHANACH E (vrînd să treacă prin portiţa grilajului în partea tribunii): A! ţi-am dat poliţa lui Caţavencu... Să nu o pierzi. (Trece.) TIPĂTESC U: N-ai grijă, neică Zahario, eu nu pierz hîrtiile de preţ... (Sărută repede pe Zoe.) Z O E: Fănică! TIPĂTESC U: A! acuma, să-l lucrez eu pe nenea Caţavencu... (Ies amîndoi pe uşa din stînga.) SCENA V TRAHANACHE, care s-a urcat la tribună, apoi CAŢA VENCU, POPESCU, IONESCU, ALEGĂTORI, P UBLICUL venind din fund şi ocupînd locurile lor din scenă. Intrare zgomotoasă, acompaniată de clopoţelul prezidentului. TRAHANACH E (în picioare): Orele sunt înaintate! poftiţi, poftiţi, stimabililor: avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei... (Şade.) (Toată lumea s-a aşezat la locul său.) C A Ţ A VENCU (cu modestie): Dle preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvîntul... TRAHANACHE: Da (binevoitor), da, stimabile. Aveţi cuvîntul. Poftiţi la tribună!... (Mişcare în grupul lui Caţavencu.) C A Ţ A VENCU (ia poză, cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hîrtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... (Plînsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (Plînsul îl îneacă şi mai tare.) Ca orice romîn, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne (de-abia se mai stăpîneşte)... mă gîndesc... la ţărişoara mea (plînsul l-a biruit de tot...), la Romînia (plînge: Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amîndouă părţile) la progresul ei!... (asemenea crescendo) la viitorul ei (Plîns în hohot. Aplauze zguduitoare.) IONESC U, POPESCU, T O Ţ I (foarte mişcaţi): Bravo! C AŢA VENC U (ştergîndu-se repede la ochi şi remiţîndu-se d-odată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător): Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mîndru de aceasta!... O primesc! Mă onorez a zice că o merit! (Foarte volubil:) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preţ. (Scurt şi foarte retezat:) Da, da, da, de trei ori da! (Aruncă roată priviri scînteietoare în adunare. Aplauze prelungite.) C A Ţ A VENCU: Da! (Cu putere din ce în ce mai crescîndă:) Voi progresul şi nimic alt decît progresul: pe cale politică... (Îngraşă vorbele.) POPESCU: Bravo! C A Ţ A VENCU: Socială... IONESC U: Bravo! C A Ţ A VENCU: Economică... POPESCU: Bravo! C A Ţ A VENCU: Administrativă... IONESC U: Bravo! C A Ţ A VENCU: Şi... şi... IONESC U, POPESCU, GRUP U L: Bravo! bravo! TRAHANACH E (clopoţind): Rog, nu întrerupeţi pe orator, stimabile... C A Ţ A VENCU (cu tărie): Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule preşedinte... (Către adunare şi mai ales către grup, cu tonul sigur:) Puteţi, dlor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele... (reintrînd în tonul discursului şi îngrăşînd mereu vorbele) şi... şi... finanţiară. (Aplauze prelungite)... Da, suntem ultraprogresişti, da, suntem liber-schimbişti... Or... conduşi de aceste idei, am fundat aci în oraşul nostru “Aurora economică romînă“, soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti... pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dînşii în al lor... GRUP UL (aplauze): Bravo! C A Ţ A VENCU: Soţietatea noastră are de scop să încurajeze industria romînă, pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău... GRUP UL (aplauze): Bravo! C AŢA VENC U: Industira romînă e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvîrşire. Soţietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră! GRUP UL: Bravo! (Aplauze entuziaste.) TRAHANACH E (clopoţind): Stimabile... nu... C A Ţ A VENCU: Lăsaţi, dle preşedinte, să întrerupă... nu mă tem de întreruperi! În Iaşi, de exemplu — permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! — în Iaşi n-avem nici un negustor romîn, nici unul!... GRUP UL (mişcat): A! C AŢA VENC U: Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel! GRUP UL: Bravo! (Aplauze.) C A Ţ A VENCU: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (Aproape în grup. Cu tărie:) Pînă cînd să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, pînă chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi. (Îngraşă vorbele:) Numai noi să n-avem faliţii noştri!... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura! (Aplauze frenetice. Pauză. Oratorul soarbe din pahar şi aruncă iar priviri scînteietoare în adunare. În momentul acesta mai mulţi inşi se mişcă în fund, pe unde apare Cetăţeanul turmentat şi Ghiţă în ţivil.) SCENA VI ACEIAŞI, GHIŢĂ PRIST AND A şi CETĂŢEANUL foarte şovăind. Zgomot la intrarea acestora TRAHANACH E (clopoţind): Faceţi puţintică tăcere... C A Ţ A VENCU (care în timpul scurt al rumorii provocate de intrarea lui Pristanda şi a Cetăţeanului turmentat, şi-a consultat hîrtiuţele, cu ton predominator): Fraţilor, iată ce spun statutele Soţietăţii noastre la art. I-iu: “Se formează în urbea noastră o soţietate enciclope-dică-cooperativă cu numele de “Aurora economică romînă“. Scopul soţietăţii este ca Romînia să fie bine şi tot romînul să prospere!” CETĂŢEANU L (care, de la intrare, a venit şovăind pînă în mijloc şi s-a turnat pe un scaun în faţa tribunii, se scoală şi ridică mîna): Şi eu (sughite) şi eu sunt! (Şovăie şi iar se toarnă pe scaun. Rîsete în fund, rumoare în faţă.) C A Ţ A VENC U (către Trahanache, întorcîndu-se spre masa prezi-denţială): Domnule preşedinte, rog să nu fiu întrerupt... TRAHANACH E: Parcă ziceai, stimabile, că întreruperile... C A Ţ A VENCU: Da (cu dignitate), dar... TRAHANACH E : În sfîrşit... (clopoţind) Nu întrerupeţi, mă rog... C A Ţ A VENCU (căutînd şirul): Ziceam dar: “... ca Romînia să fie bine şi tot romînul să prospere...” CETĂŢEANUL (se scoală şovăind şi ridică mîna): Şi eu sunt! (Sughite rău; rîsete, rumoare.) TRAHANACHE: A! (Sculîndu-se peste masă.) Ce? ce eşti, d-ta, stimabile?... CETĂŢEANUL (sughiţînd): Mă cunoaşte d. Nae... (Arată pe Caţavencu.) Cioclopedică... (Rîsete, rumoare.) C A Ţ A VENCU (nervos): Ce? CETĂŢEANUL: Romînă!... (Rîsete; sughite.) Aurora!... (Sughite; rîsete, rumoare din ce în ce mai mare.) TRAHANACH E (nervos şi el, către adunare, clopoţind): Faceţi tăcere, stimabile!... (către Cetăţeanul turmentat:) Cum? CETĂŢEANUL (şovăind): Cioclopedică! (Sughite.) Comportativă! (Sughite.) Iconomie! (Sughite.) Soţietate care va să zică... (Rîsete şi rumoare mare.) IONESC U: E turmentat!... POPESCU: E tun! (Grupul se mişcă; unii se scoală.) CETĂŢEANUL (sughiţînd şi strigînd): Sunt membru! TRAHANACH E (agitînd clopoţelul cu putere, către Ionescu şi Popescu): Stimabile! stimabile (cu afabilitate), rog, daţi afară pe onorabilul! IONESC U, POPESC U şi GRUP U L: Afară! E turmentat! Afară! (Ionescu şi Popescu îl îmbrîncesc spre uşă. Caţavencu s-a dat jos de la tribună şi vorbeşte cu cîţiva din grup.) CETĂŢEANUL (îmbrîncit de dascăli şi opunîndu-se): Nu mă-mbrînciţi... că ameţesc! IONESC U, POPESCU şi GRUPU L: Afară! E turmentat! CETĂŢEANUL: Nembru! (Toată scena aceasta a fost însoţită de rîsete şi rumoare. Dascălii au dat afară pe Cetăţeanul turmentat. În adunare, mişcare. Pristanda se apropie de tribună, în vreme ce dascălii şi grupul lor, în mijloc cu Caţavencu, se agită şi-şi reiau locurile.) PRISTANDA (misterios lui Trahanache): Coane Zahario, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Caţavencu; ordinul lui conul Fănică... Sunt la uşă, cînd oi tuşi de trei ori, d-ta proclamă candidatul şi ieşi pe portiţă... şi pe urmă-i treaba mea... TRAHANACH E (încet): Bine. PRISTANDA (încet): Cînd oi tuşi de trei ori: nu mi-a sosit încă oamenii!... (Trece lîngă uşa din fund, pe unde intră cu zgomot Farfuridi, Brînzovenescu şi alţi cîţiva. Pristanda vorbeşte încet cu dînşii. Toţi se aranjează în fund, astupînd uşa de ieşire.) SCENA VII ACEIAŞI, F ARFURIDI, BRÎNZO VENESCU şi alţi alegători şi CETĂŢEANUL TURMENT A T, apoi Z O E şi TIPĂTESCU, ascunşi după grilaj şi ascultînd ce se petrece în adunare. TRAHANACH E (clopoţind, către Caţavencu, care vorbeşte încet cu grupul lui): Poftiţi la tribună, stimabile!... (Caţavencu porneşte spre tribună.) Z O E: Nu mai auz nimic... TIPĂTESC U: Pesemne n-a sosit încă Ghiţă. C A Ţ A VENCU (de la tribună): Fraţilor! FARFURIDI (aducînd din fund pe Cetăţeanul turmentat): Te-a dat afară? Cum se poate, fraţilor, să lăsăm să gonească din adunare pe un cetăţean onorabil, pe un alegător? BRÎNZOVENESCU: Pentru că d. Caţavencu... C AŢA VENC U (răcnind): Stimabile! (Lui Trahanache:) Domnule prezident! (Rumoare surdă în fund.) TRAHANACH E: Stimabile (clopoţind), aveţi puţintică răbdare. (Ghiţă tuşeşte cu putere de trei ori.) Fiindcă orele sunt înaintate... C A Ţ A VENCU: Daţi-mi voie... TRAHANACH E (ridicîndu-se): Fiindcă unii dintre domnii alegători au început să plece, ar fi bine, cred, mîine fiind alegerea, ca chiar acuma să rugăm pe onorabilul orator să-şi întrerupă discursul un moment, să aibă puţintică răbdare, pentru ca să proclamăm numele candidatului propus de comitetul nostru. C A Ţ A VENCU (cu aer foarte degajat): Primesc cu mulţumire, dle preşedinte. (Coboară de la tribună, către grupul său.) Numele candidatului. TOŢ I (din grup şi din sală): Da! numele candidatului! ZO E (tremurînd, încet): Fănică! TIPĂTESC U (încet): Taci! N-ai grijă! TRAHANACH E (citind foaia între lumînări): Stimabile! can- didatul pe care îl susţine comitetul nostru este domnul... IONESC U: Nae Caţ... TRAHANACH E (întrerupîndu-l): Ai puţintică răbdare... (citind) domnul... C A Ţ A VENCU: Domnul... (Toată lumea ascultă cu mare nerăb-dare şi în deplină tăcere; Zoe se strînge după grilaj lîngă Tipătescu.) TRAHANACH E: Domnul... Agamiţă Dandanache! (Mişcare de satisfacţie în fund. În grupul din faţă turburare. Zoe şi Tipătescu ascultă mişcaţi.) C A Ţ A VENCU (sărind în loc şi răcnind): Trădare! (Gesticulează viu în mijlocul grupului său. În fund aplauze.) TRAHANACH E (în picioare): Daţi-mi voie! (Clopoţind; după un moment de tăcere:) Cine a pronunţat cuvîntul trădare? (Toată lumea e în picioare şi în fierbere.) C A Ţ A VENCU (din mijlocul grupului, cu putere): Eu! GHIŢĂ, BRÎNZOVENESC U, CETĂŢEANUL TURMENTAT şi CEI DIN FUND: Afară! afară moftologul! TRAHANACH E (trăgînd clopoţelul foarte violent, către grupul din fund): Aveţi puţintică răbdare! (Către Caţavencu:) Şi cine e trădător, stimabile? C A Ţ A VENCU (foarte aprins): Acela care falsifică numele candidatului o dată hotărît, acela care uită, care trădează interesele şi onoarea familiei sale... (Cu un gest colosal.) D-ta! TRAHANACH E (trîntind clopoţelul pe masă în culmea indig-nării): Apoi, ai puţintică răbdare, stimabile! Mă scoţi din ţîţîni... Eu falsificator?... Pe mine, cetăţean onorabil, pe mine, om venerabil, să vie într-o adunare publică, să mă facă falsificator... cine? (Rumoare mare. Tipătescu şi Zoe ascultă palpitînd.) cine? (Cu energie:) Un plastograf patentat! C A Ţ A VENCU (sărind din loc): Plastograf! T O Ţ I DIN FUND (strigînd ameninţător): Afară plastograful! T O Ţ I DIN FAŢĂ (asemenea): Afară falsificatorul! trădătorul! (Fier bere mare.) C A Ţ A VENCU (spumînd, se repede din mijlocul grupului său la tribună cu pumnii încleştaţi şi zbierînd febril. Un moment tăcere): Fraţilor! domnilor! un moment, onorabili concetăţeni! Am voit să acopăr o ruşine care se petrece de atîta vreme în sînul oraşului nostru (Zoe şi Tipătescu mişcare)... am voit să cruţ opinia publică de o lovitură scandaloasă, astăzi însă am fost lovit aşa de crud în dignitatea mea, încît nu mai pot tăcea. (Zoe şi Tipătescu mişcare.) Acest onorabil cetăţean (arătînd pe Trahanache), acest om venerabil, d. Zaharia Trahanache... TRAHANACH E (cu pofidă): Ei? Eu... C A Ţ A VENCU: Este atît de naiv, încît crede că e plastografie un document olograf... (Zoe şi Tipătescu mişcare de groază.) Z O E: Fănică!... (Şovăie.) TIPĂTESCU (susţinînd-o şi răcnind cu supremă putere): Ghiţă! (Se repede la portiţa grilajului... Zoe se agaţă de el şi-l opreşte. Rumoare mare.) PRISTANDA (punînd mîinile amîndouă lîngă gură ca o port-voce şi strigînd asemenea spre partea de unde i-a venit chemarea): Prezent! (Către cei din fund:) Pe el, copii! (Grupul din fund cu Pristanda, Farfuridi, Brînzovenescu, Cetăţeanul turmentat se reped la tribună şi pun mîna pe Caţavencu.) C A Ţ A VENCU (continuînd a zbiera în mijlocul zgomotului): O scrisorică a prefectului către... GRUP UL LUI C A Ţ A VENCU: Pe ei, fraţilor. (Grupul din faţă dă năvală spre fund.) T O A T Ă L U M E A: Afară! ho! huideo! (Zgomot la culme, strigăte, huiduieli, fluierături. Zaharia Trahanache a ieşit re-pede pe portiţa grilajului, a dat dincolo de Zoe şi de Tipătescu, şi toţi trei ascultă ce se petrece în adunare. Pristanda, Farfuridi şi Brînzovenescu au apucat de gît pe Caţavencu şi-l tîrăsc afară. Grupul Ionescu şi Popescu sunt grămadă peste cei din fund. Toate cuvintele şi mişcările acestea din urmă se fac deodată şi într-o clipă. Cortina se lasă asupra primei mişcări a scandalului.) ACTUL IV (Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de intrare în mijloc: se vede în fund perspectiva orăşelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întîi şi al doilea, intrarea, cu trei trepte de piatră, în casele lui Trahanache. La stînga boschete. Mobile de grădină.) SCENA I Z O E şi TIPĂTESCU Z O E: Unde e? unde poate să fie Caţavencu? TIPĂTESC U: Nu ştiu: a fugit, a murit, a intrat în pămînt... (După o pauză, apropiindu-se de Zoe:) Ei? şi pentru ce voieşti să ştii? pentru ce să te-ngrijeşti mai mult acuma? Din contra. Eu parcă nu mai am grije... Zoe, gîndeşte-te: de două zile, oamenii noştri aleg pe Dandanache, pe care-l aşteptăm din minut în minut — am ordine să-i fac o primire strălucită... Z O E: Ei şi? TIPĂTESC U: Ei!... De două zile va să zică, strivesc pe Caţa-vencu, şi el nu e nicăieri. Unde e? pentru ce nu se arată?... Are scrisoarea, pentru ce nu o publică? Pentru ce a dispărut, nu ştiu — din ce motive nu publică scrisoarea nu-mi pasă — destul că nu o publică... Şi-l crezi tu pe mişelul capabil să nu o publice pentru altceva decît pentru că nu poate? Z O E: Ce inimă! ce judecată ai, Fănică? (Cu frămîntare concentrată:) Dar aste două zile cum am trăit eu?... Ce strîngere continuă de inimă! ce frică! ce tortură!... Fiecare persoană care-mi iese înainte, fiecare figură pe care o văz, fiecare mişcare ce se face în jurul meu îmi zdrobeşte toată puterea... Fănică, ai milă de mine, o zi încă de astfel de chinuri şi nu mai pot trăi... înnebunesc... (Îşi ia capul în mîini şi plînge.) TIPĂTESC U: Nu fi copilă, Zoe... Zoe... ZO E (plînsă): Tu nu înţelegi, tu nu simţi! Peste cîteva minute se sfîrşeşte alegerea şi se proclamă deputat al vostru Dandanache; sunt sigură... sigură... că în acelaşi moment, mişelul, care s-a ascuns şi ne pîndeşte din întuneric, o să-şi împrăştie publicaţia lui infamă... ca să-şi răzbune! Ei... atunci eu? TIPĂTESC U (scoate poliţa din buzunar şi i-o arată:) Nu poate... dacă face asta, e pierdut... Z O E: Ce-mi pasă! după ce m-o pierde pe mine! ... Fănică! n-aş voi să mă răzbuni, aş voi să mă scapi... Prevedeam asta... Presimţeam c-o să ajungem aici, cînd am văzut scandalul de alaltăseară la întrunire... Iată culmea nenorocirii: el nu ştie că ai plastografia lui... el nu ştie că dacă ar veni aici să primească schimbul acestor două hîrtii, ar scăpa şi el, şi m-ar scăpa şi pe mine... Te-ai bizuit să joci cu Caţavencu şi te-ai amăgit, şi mi-ai jucat onoarea mea, ruşinea mea, viaţa mea, şi ai pierdut, pentru că el joacă mai bine ca tine, sau noi avem mai puţin noroc decît el... (Se îneacă de plîns.) Ce să fac? ce să fac? TIPĂTESC U: Taci! vine cineva... şterge-te la ochi! SCENA II ACEIAŞI, TRAHANACHE şi AGAMIŢĂ D AND ANACHE, venind din fund. TRAHANACH E (foarte politicos): Poftim, poftim, stimabile! TIPĂTESC U: Cine să fie? Z O E: Un străin?... TRAHANACH E (coborînd): Dă-mi voie, Joiţico, să-ţi recomand pe d. Agamiţă Dandanache! Z O E şi TIPĂTESCU: Dandanache! (Complimente.) TRAHANACH E: Candidatul nostru!... adică ce mai candidat! alesul nostru. D A N D ANACH E (vorbeşte peltic şi sîsîit): Sărut mîna... Si dom-nul? bărbatul dumneei? TRAHANACH E: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand... D A N D ANACHE: Si d-voastră? TRAHANACH E: Şi eu?... bărbatul dumneei... Eu (serios), Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral şi... ai puţintică răbdare (se caută în buzunar şi scoate o carte de vizită, pe care i-o dă lui Dandanache)... sunt aicea toate comitetele... D A N D ANACHE (ia cartea): Mersi!... Si domnul?... TRAHANACH E: Domnul Fănică Tipătescu, prefectul nostru, amicul meu şi al familiei mele. D A N D ANACHE (lui Fănică): Îmi pare bine, dle prezident! (Îi dă mîna. Trahanache trece lîngă Zoe.) TIPĂTESCU: Şi mie, onorabile, nu mai puţin... Sunt încîntat... Dar cu ce ocazie pe la noi? D A N D ANACHE: Cu ocazia aledzerii, neicusorule, cu ocazia aledzerii; stii, m-a combătut opoziţia si colo, şi dincolo, si dincolo... si rămăsesem eu... care familia mea de la patuzsopt în Cameră... rămăsesem mă-nţeledzi fără coledzi... si asta am venit pentru aledzere. ZO E (cu răutate): Nu trebuia să vă mai deranjaţi... D A N D ANACHE: Ba încă ţe deranz, coniţa mea! Da’ stii, nu făţea să nu faţem măcar act de prezenţă... TRAHANACH E: Se-nţelege! foarte bine, foarte bine! trebuie, trebuie. D A N D ANACHE: Da’ de deranz... destul! Închipuieşte-ţi să vii pe drum cu briza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca... Ştii, m-a zdrunţinat!... şi clopoţeii (gest)... îmi ţiuie urechile... stii aşa sunt de ameţit şi obosit... nu-ţi faţi o idee, dle prefect, neicusorule (către Tipătescu) nu-ţi faţi o idee dle prezident, puicusorule... TIPĂTESCU: Fireşte... Z O E: Mai e vorbă... D A N D ANACH E: Adineaori am sosit, era să trag la otel... dar birzarul... el stia de ţe viu, mi-a arătat pe d. prefect. (Arată la Trahanache.) ZO E (încet către Tipătescu care rîde): Şi încă mai şi rîzi, Fănică. TRAHANACH E: Da, mă duceam pe la alegere să văz cum mer-gem... Nu-i vorbă, de mers, mergem strună... dar ştii, de obicei, ca un cap ce sunt al partidului, trebuie să fiu acolo... D A N D ANACHE (strîngîndu-i mîna): Bine că te-am găsit, neicusorule, mersi. (Vorbesc amîndoi deoparte.) ZO E (către Fănică încet): Iată, Fănică, pentru cine mi-am pierdut eu liniştea... Şi spune drept dacă nu era mai bun Caţavencu! TIPĂTESC U (scurt): E simplu, dar îl prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel! TRAHANACH E (lui Dandanache): Stimabile, eu te las aci cu amicul Fănică şi cu Joiţica... Eu trebuie să mă duc la alegere; peste o jumătate de ceas se deschide urna; trebuie să fiu acolo... D-ta n-ai nici o grijă, mergem la sigur, la noi opoziţie nu încape... suntem tari, stimabile... tari... Nu o să ai majoritate, stimabile... D A N D ANACHE: Cum se poate? Să nu te pomenesti cu vrun balotaz? ’ai?... a mai păţit-o şi alţii... TRAHANACH E: Adică, ai puţintică răbdare, balotaj la noi?... zic: nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile. D A N D ANACHE: A, asa?... (cu siguranţă). Se-nţeledze... Niţi nu se putea altfel... TRAHANACH E: Salutare, stimabile, salutare... La revedere, Fănică... La revedere, Joiţico. (Iese.) SCENA III ZOE, TIPĂTESCU, D AND ANACHE D A N D ANACHE: Cum îţi spui, să nu m-aleg puicusorule, nu merdzea... Eu, familia mea, de la patuzopt... luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă... si eu mă-nţeledzi tocmai acuma să rămîi pe dinafară... fără coledzi!... si cît p-aţi, neicusorule, să nu m-aleg... Z O E: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste putinţă... TIPĂTESCU: Peste putinţă... D A N D ANACHE: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniţă vezi! era cît p-aţi, dar stii cît p-aţi... Întreabă-mă neicusorule, să-ţi spui: nu vrea comitetul ţentral si paţe; ziţea că nu sunt marcant. Auzi, eu să nu fiu marcant... Am avut noroc, mare noroc am avut. Să vedeţi. Într-o seară, ... ţinevas — nu spui ţine... persoană însemnată... da becher — vine si zoacă la mine cărţi... si cînd pleacă îsi uită pardesiul la mine... A doua zi, voi să-l îmbrac... gîndeam că-i al meu... văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau... peste ţe te gîndesti? TIPĂTESCU: Peste? D A N D ANACHE (rîzînd): Peste o scrisorică. AMÎNDOI: O scrisorică. D A N D ANACHE: De amor... AMÎNDOI (mişcaţi): O scrisorică de amor? D A N D ANACHE: O scrisorică de amor cătră becherul meu, de la nevasta unui prietin, — nu spui ţine... persoană însemnată. Z O E: Ei şi? TIPĂTESCU: Ei? D A N D ANACHE: Ei, ţe să-ţi spui, puicusorule? Adu o birze, mă, băiete, degrabă... Mă sui în birze s i mă duc la persoana, la becherul, — nu spui ţine — e persoană însemnată: — Găseşte-mi, mă înţeledzi,un coledzi, ori dau scrisoarea la “Răsboiul”... De colea pînă colea... gîri-mîr... a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, si tranc! depesa aiţi, neicusorule... ZO E (agitată treptat în măsura povestirii lui Dandanache): A! domnule Dandanache, ai făcut rău... fapta d-tale este... să-mi dai voie să-ţi spui... TIPĂTESC U (încet): Zoe! (Ea urcă). D A N D ANACHE: Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politică? Aud? Ţe era de făcut? Aminteri dacă nu-mi dedea în gînd asta, nu m’aledzeam ... si nu merdzea deloc, neicusorule; fă-ţi idee! familia mea de la patuzsopt (coborînd către public) si eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumînul imparţial... si să rămîi fără coledzi! TIPĂTESC U: Vezi bine! (Muşcîndu-şi buzele:) Dar nu ne-ai spus sfîrşitul istoriei... scrisoarea. Z O E: Da, scrisoarea... D A N D ANACHE: Care scrisoare? TIPĂTESC U: Scrisoarea becherului... D A N D ANACHE: Care becher? ZO E (nervoasă): Persoana însemnată... scrisoarea... de amor... arma d-tale politică, cu care te-ai ales... TIPĂTESCU: Scrisoarea pe care voiai s-o publici în “Răsboiul”, dacă nu... D A N D ANACH E (aducîndu-şi în sfîrşit aminte): A da! scrisoarea... da... am priţeput... Z O E: Ei! scrisoarea? TIPĂTESC U: Ce s-a făcut? D A N D ANACHE: O am pusă la păstrare... dar ştii, la loc sigur... Z O E: Nu i-ai înapoiat-o persoanei? D A N D ANACHE (cu mirare): Cum s-o înapoiez? TIPĂTESC U: Iată te-alegi, el şi-a ţinut cuvîntul... Z O E: Trebuie să i-o dai înapoi... D A N D ANACHE: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac asa prostie? Mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la “Răsboiul”. (Coboară). ZO E (cu dezgust): A! (Trecînd pe lîngă Fănică, încet şi cu tonul lui de mai sus). E simplu, dar e un om onest! (Tare către Dandanache:) Dle Dandanache, am să vă fac o rugăciune: o să rămîneţi la masă la noi... mă rog să nu povestiţi istoria cu scrisoarea becherului d-voastră... TIPĂTESC U: Ştiţi, asupra alegătorilor, ar face poate rău efect... D A N D ANACH E: Nu spui, neicusorule; dar dacă oi uita — aminteri, am memorie bună... dar stii, cum sunt ameţit de drum, poate să uit si să-nţep — să-mi faţeţi semn. Eu la masă o să stau ori lîngă d-ta, ori lîngă consoarta d-tale... TIPĂTESC U: Care consoarta mea? D A N D ANACHE: Doamna. ZO E (aparte): A! Idiot! TIPĂTESC U (impacientat): Pardon, dle Dandanache, doamna e soţia dlui prezident al Comitetului, domnul care v-a adus aici (subliniază silabic), domnul Zaharia Trahanache, doamna Zoe Zaharia Trahanache... Eu sunt Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului... cu doamna sunt numai prieten... D A N D ANACHE (care a ascultat cu multă atenţie): Asa e, bini ziţi, puicusorule... bată-vă sănătatea să vă bată... pardon... stii eu... de pe drum (serios), fă-ţi idee d-ta: ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoţeii... îmi ţiuie grozav... ZO E (aparte): Trebuie să-l duc de aici să se liniştească puţin... e ameţit rău de tot... TIPĂTESC U: Dle Dandanache, nu voiţi să vă odihniţi, să vă liniştiţi puţin?... D A N D ANACHE: Ba da, neicusorule... dar unde? Z O E: Poftiţi cu mine, dle Dandanache. D A N D ANACHE (dîndu-i braţul şi ieşind cu ea la dreapta pe scară): Stii, coniţa mea, sunt asa de ameţit... stii, trăsura... si clopoţeii... stii, îmi ţiuie grozav... grozav îmi ţiuie... (Ies.) SCENA IV TIPĂTESC U (singur): Şi-l aleg pe d. Agamiţă Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atîta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc... Unde eşti... Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferit pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache... Ce lume! ce lume! ce lume!... SCENA V TIPĂTESCU, ZOE, apoi PRIST AND A ZO E (coborînd precipitat treptele): Ai auzit, Fănică? Ai auzit? Onestul tău d. Agamiţă, care reuşeşte, care triumfează, păstrează scrisoarea... Ce trebuie să facă onestul Caţavencu, care n-a reuşit, care-şi muşcă acuma mîinile, îşi mestecă turbarea şi mă ocheşte din cine ştie ce ascunzătoare? (Agitată:) A! mi-e groază să mă gîndesc. Ce face Caţavencu? unde e ascuns şarpele? de unde o să-şi arunce veninul asupra mea! TIPĂTESC U: Zoe! Zoe! fii bărbată... ZO E (înecată): Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui Dandanache mi-au luat toată puterea, mi-au frînt inima... A! înnebunesc de frică. (Îşi ascunde obrazul.) PRISTANDA (venind repede din stînga): Coană Joiţico! coană Joiţico!... TIPĂTESCU: Ghiţă! ZO E (tresărind): Ghiţă... Ce e? Spune! PRISTANDA (oprindu-se): Coană Joiţico, voiam să... ZO E (fierbînd): Spune, nu mă chinui! Ce e? A publicat-o? dă-mi-o s-o văz (foarte agitată), dă-mi-o, s-o văz! TIPĂTESC U: Zoe! eşti nebună! PRISTANDA (aparte): Curat nebună! Z O E: Da, sunt nebună! şi ţie trebuie să-ţi mulţumesc de asta. PRISTAND A (căutînd s-o calmeze): Nu, coană Joiţico, nu e nimica, nu e nimica publicat... “Răcnetul” nici n-a apărut astăzi... După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoaţă gazeta... S-a spart partidul independent... s-a spart! (Încet Zoii, trecînd spre Tipătescu:) Am să vă spun ceva secret, acu numaidecît! TIPĂTESC U: Nu spuneam eu! Dar Caţavencu? PRISTANDA: Nu l-am găsit, coane Fănică, parcă a intrat în pămînt. (Bătîndu-se repede pe frunte ca şi cum şi-ar aduce aminte de ceva.) A! ce-am uitat! Să mă iertaţi, sărut mîna, coane Fănică... Ministrul... nu, miniştrii, toţi şapte, vă cheamă la telegraf numaidecît... de-aia vă căutam aşa de zor... TIPĂTESC U: La telegraf? Ce mai vor de la mine? PRISTANDA: Nu ştiu, dar bate telegraful de un ceas, coane Fănică, trebuie să mergeţi. TIPĂTESC U: A, blestemată politică... Zoe! Zoe, curaj, mă duc... Z O E: Du-te. TIPĂTESC U: Mă-ntorc îndată. (Îi sărută mîna). Zoe, fii cuminte! Nu suntem pierduţi; n-ai grijă; la revedere! (Pleacă prin fund.) Z O E: La revedere!... A!... cum pot să iubesc pe omul ăsta! (Cade pe gînduri. Pristanda urmăreşte pe Tipătescu pînă la ieşire şi se uită după el pînă se depărtează.) SCENA VI ZOE, PRIST AND A PRISTANDA (după ce s-a asigurat că Tipătescu s-a depărtat, co-boară degrabă): Coană Joiţico! ZO E (tresărind): Ai! Ghiţă! iar m-ai speriat... Ce e? ce vrei? du-te, lasă-mă-n pace! PRISTA N D A: Sărut mîna, coană Joiţico, nu vă supăraţi. (Foarte cu binişorul:) Este cineva... cineva pe care-l ştiţi d-voastră bine... aşteaptă aici... ar voi să vă vorbească... dar numai d-voastră... De-aia eu l-am trimis pe conul Fănică la telegraf, pentru ca să rămîneţi d-voastră singură... Am minţit... nu-i adevărat că-l cheamă miniştrii... Ştiu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreţi, dar lasă să mă ocărască... să mă bată... Nu e mai marele meu? Nu e stăpînul meu, de la care mănînc pîine eu şi unsprezece suflete? L-am minţit, dar pentru binele d-voastră, coană Joiţico... Îl primiţi?... da? ZO E (care a stat pe gînduri şi n-a ascultat tirada lui Pristanda): Pe cine să primesc? PRISTANDA: Pe cine — pe cine?... pe d. Nae Caţavencu... ZO E (sărind din loc): Pe Caţavencu? E aici? Unde e, Ghiţă? Să vie acu, numaidecît: mergi, adu-l iute. (E în culmea nerăbdării.) PRIST ANDA: Ascult! (Merge în fund, la stînga, şi aduce pe Caţavencu.) Poftim, stimabile, poftim. (Îl introduce şi iese repede.) SCENA VII ZOE, CAŢA VENCU ZO E (repezindu-se la el): Dle Caţavencu, ai voit să mă pierzi pe mine şi te-ai pierdut şi pe d-ta. La ce-ai fugit, pentru Dumnezeu! la ce-ai dispărut? Fănică are în mînă o poliţă, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci mii de lei de la societate... Ştii? C A Ţ A VENCU: Ştiu, madam, că o are (dezolat), ştiu, dar ce e de făcut? Z O E: Om nebun! ţi-ai pierdut minţile? mă întrebi ce e de făcut! Nu ştii? Să-ţi dau poliţa: scapă-mă, să te scap! să schimbăm: dă-mi scrisoarea... C A Ţ A VENCU (dezolat:) Madam! madam! peste putinţă. Z O E: Ce? C A Ţ A VENCU: Scrisoarea d-voastră... Z O E: Ei? C A Ţ A VENCU: N-o mai am!... Z O E: Nu se poate!... C A Ţ A VENCU: N-o mai am! Z O E: Minţi! C A Ţ A VENCU: Nu mint; n-o mai am!... Z O E: Nenorocitule! ce ai făcut-o? C A Ţ A VENCU: Am pierdut-o! ZO E (dînd un ţipăt şi uitîndu-se pierdută în toate părţile): A! de ce nu pot să te omor! C A Ţ A VENCU: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea! Z O E: Cum ai pierdut-o? cînd ai pierdut-o? unde ai pierdut-o? C A Ţ A VENCU: În scandal, în bătaia de alaltăieri seara, de la întrunire, cine nu ştiu... mi-a smuls pălăria din cap... scrisoarea o aveam în căptuşeala pălăriei... Z O E: Care va să zică, adevărat ai pierdut-o? C A Ţ A VENCU: Da! Z O E: Mi-ai pierdut scrisoarea... şi nu ştii, nu bănuieşti pe unde poate rătăci scrisoarea mea? C A Ţ A VENCU: Nu... Z O E: Nu? C A Ţ A VENCU: Nu... ZO E (disperată): A! eşti om pierdut!... pierdut!... Eu poate să mai scap... căci poate să mai scap! dar d-ta (cu putere)... d-ta eşti pierdut!... Cînd te-a arestat Fănică te-am scăpat eu... acuma te arestez eu şi n-ai să scapi decît atunci cînd mi-oi găsi scrisoarea... pentru că poate să mai ai noroc s-o găsesc... Roagă-te la Dumnezeu s-o găsesc... A! s-a întors jocul, d-le Caţavencu... începe să te părăsească norocul şi să mai treacă şi-n partea noastră... A! eşti pierdut! da, pierdut!... (strigînd în fund:) Ghiţă! Ghiţă! C A Ţ A VENCU: Doamnă, pentru Dumnezeu! (Se uită-n toate părţile.) Z O E: Ghiţă! (Către Caţavencu:) Nu te uita pe unde să scapi... Nu mai e scăpare: plastografii dovediţi nu mai au scăpare... s-a mîntuit... Ghiţă! Ghiţă! (Merge strigînd în fund şi se-ntîlneşte piept în piept cu Cetăţeanul turmentat.) SCENA VIII ACEIAŞI, CETĂŢEANUL TURMENT A T cu pălăria albă a lui Caţavencu CETĂŢEANUL (intrînd şi coborînd foarte bine dispus): Nu e Ghiţă, eu sunt... Z O E: Ce cauţi? C A Ţ A VENCU (aparte): Pălăria mea! CETĂŢEANUL: Pe d-voastră, coană Joiţico! Z O E: Ce vrei cu mine? CETĂŢEANUL: Ei! uite şi d. Nae. Salutare, onorabile! ZO E (nervoasă): Ce vrei? spune, ce vrei? CETĂŢEANUL: Ei! uite şi d. Nae. Salutare, onorabile! CETĂŢEANUL: Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o mie de ani pace! (Gest de impacienţă din partea femeii.) Eu, cocoană Joiţico, am găsit o scrisoare. Z O E: Pe care ai lăsat-o să ţi-o fure onorabilul d. Caţavencu... C A Ţ A VENCU (zdrobit): Doamnă! CETĂŢEANUL: Las-o aia... am mai găsit una!... Z O E: Ei, ce-mi pasă! CETĂŢEANUL: Nu vă supăraţi, coană Joiţico, să vedeţi... nu v-am spus tot. Eu pînă să nu intru în politică, cum am zice, care va să zică pînă să nu deviu negustor şi apropitar, am fost împărţitor... la poştie... mă cunoaşte conul Zaharia! Z O E: E! ieşi odată şi lasă-mă... Ghiţă! CETĂŢEANUL: Şi atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după adresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: “andrisantul necunoscut”, ori “nu se află“, ori “mort”, care va să zică fiecare după cum devine (Zoe se plimbă impacientată în fund)... dar dacă găsesc andrisantul, i-o dau andrisantului... Bunioară acuma... Eu am găsit alaltăieri, în învălmăşeala de la primărie, o pălărie... ZO E (coborînd): O pălărie? C A Ţ A VENCU (aparte): Mizerabilul... CETĂŢEANUL: O pălărie, da, asta... şi astăzi tot îndesînd-o pe capul meu s-o potrivesc — că mi-era strimtă — am vrut să-i scot căptuşeala s-o mai lărgesc... cînd colo în căptuşeală peste ce dau?... Z O E: O scrisoare! C A Ţ A VENCU: O scrisoare! CETĂŢEANUL: O scrisoare, da, domnule Nae... Nu mai mer- gem pe la o ţuică?... ZO E (foarte emoţionată): S-o vedem! CETĂŢEANU L: E de la conul Fănică: andrisantul sunteţi d-voa-stră. Z O E: Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă! C A Ţ A VENCU: Sunt în adevăr pierdut! Z O E: Degrabă, dacă o ai. CETĂŢEANUL: O am, n-am pierdut-o... nu m-am mai întîlnit (sughite şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul! (Scoate scrisoarea din căptuşeala pălăriei şi i-o dă Zoii.) C A Ţ A VENCU (aparte): A! mizerabilul! ZO E (care a smucit scrisoarea): A! C A Ţ A VENCU (încet către Cetăţeanul turmentat, care a trecut lîngă el): Nenorocitule! ţi-ai aruncat norocul în gîrlă: te făceam om! CETĂŢEANUL: Nu puteam... andrisantul cu domiciliul cunoscut. (Arată pe Zoe.) ZO E (care s-a remis de prima emoţie): Domnule, domnule, eşti un om onest, eşti un om admirabil, fără pereche. Cum te cheamă, mă rog? spune-mi... recunoştinţa mea... C ETĂŢEANUL: Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă? mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie! Iacă un cetăţean şi eu... Z O E: Cum să-ţi mulţumesc? Ce ceri de la mine? CETĂŢEANUL: Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca, mai e un sfert de ceas şi se închide alegerea... Eu... pentru cine votez?... C AŢA VENC U (cu amărăciune): Pentru d. Agamiţă Dandanache. ZO E (întorcîndu-se spre el cu o privire de dispreţ şi ameninţare): Domnule Caţavencu! tot mai poţi vorbi? şi încă ironic. A! eşti tare, drept să-ţi spui... CETĂŢEANUL: Coană, Joiţico, adevărat? Z O E: Da, adevărat, pentru d. Agamiţă Dandanache: da, adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Caţavencu l-a spus în viaţa d-sale... CETĂŢEANUL: Atunci mă duc să votez (vrea să plece)... dar cum îi zice? Z O E: Dle Caţavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetăţean. (Caţavencu stă pe loc.) Te rog... (Îi arată scrisoarea. Caţavencu trece la masă, scrie un buletin şi i-l dă Cetăţeanului turmentat.) Îmi dai voie? (Ia buletinul.) “Agamiţă Dandanache...” Bravo, dle Caţa-vencu, eşti un om de bună credinţă... CETĂŢEANUL (luînd buletinul): Mă duc, nu mai e vreme. ZO E (conducîndu-l): Te rog, să crezi, domnule, că oricînd recu-noştinţa mea... CETĂŢEANU L (foarte grăbit): Nu mai e vreme... se-nchide alegerea. (Iese ducînd sus buletinul.) (Zoe l-a condus cu multă amabilitate pînă la ieşire; se-ntoarce, se opreşte în fund, îşi deschide corsajul, pune scrisoarea în sîn, se încheie la loc şi coboară încet şi ţintă spre Caţavencu. La fiece pas al Zoii, Caţavencu se-ndoaie de încheieturi; cînd ea s-a apropiat bine, se opreşte ţapăn înaintea lui, el cade în genunchi.) SCENA IX ZOE, CAŢA VENCU C A Ţ A VENCU: Iartă-mă, iartă-mă... ZO E (rîzînd): Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine! (Cu ton aspru:) Scoală-te! C A Ţ A VENCU (sculîndu-se ruşinat): Iartă-mă... ZO E (cu dignitate): Eşti um om rău... mi-ai dovedit-o. Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acuma sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca şi pînă acuma. C A Ţ A VENCU (umilit): Madam! Z O E: Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat... C A Ţ A VENCU: Sărut mîinile... devotamentul meu... Z O E: Cu o condiţie: după alegere, o să fie manifestaţie publică... d-ta ai s-o conduci. C A Ţ A VENCU (repede şi supus): O conduc... Z O E: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina Primăriei... C A Ţ A VENCU (asemenea): Prezidez... Z O E: O să chefuieşti cu poporul... C A Ţ A VENCU (acelaşi joc): Chefuiesc... Z O E: Şi o să vii aici cu toţii, să saluţi, în numele alegătorilor, pe deputatul ales şi pe prefect... C A Ţ A VENCU: Da. Z O E: Ne-am înţeles? C A Ţ A VENCU: Da. Z O E: Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră! C A Ţ A VENCU: Madam, madam Trahanache, eşti un înger... Z O E: Mulţumesc, eşti prea galant, dar du-te degrabă... C A Ţ A VENC U: Mă duc, mă duc, şi să vedeţi dacă nu v-o plăcea... Sărut mîinile... sărut mîinile!... (Iese repede, zăpăcit, prin fund.) SCENA X ZO E (singură): E adevărat, ori visez? (Şade pe un scaun, scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută.) Fănică! (Se scoală rîzînd, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori şi iar şade.) Fănică! (Plîns nervos... după o pauză, se scoală zîmbind, se şterge la ochi şi răsuflă tare.) A!... mi-a trecut... Fănică! (Suie repede scările la dreapta şi dispare.) SCENA XI TIPĂTESCU (singur, intră repede din fund): A înnebunit Ghiţă? Mă trimite la telegraf pentru nimica... Îmi face farse? Ce însemnează... Şi Zoe... unde e Zoe? (Se uită-n toate părţile şi iese repede în dreapta.) SCENA XII TRAHANACHE şi D A N D ANACHE vin din dreapta din grădină, planul al treilea. TRAHANACH E : A! aici la noi, stimabile, a fost luptă crîncenă, orice s-ar zice... s-au petrecut comèdii mari. D A N D ANACHE: Taţi, frate. TRAHANACHE: Infamii! Închipuieşte-ţi d-ta, un caraghios, un mişel, ca să enfluanseze pe Tipătescu... pe Fănică de!... pe prefect. (Dandanache dă multă atenţie, dar pare că nu pricepe.) D A N D ANACHE: A, da! asa! că nu esti d-ta prefectul. (Se aude din depărtare entrata unui marş.) TRAHANACH E: Or să-l învrăjbească cu mine şi cu familia mea... s-apucă şi face o scrisorică de amor ca din partea lui Fănică, prefectul... cătră Zoiţica, nevastă-mea, şi-i imitează slova băiatului... ştii, să juri, nu altceva... Închipuieşte-ţi plastografie! D A N D ANACHE: Nu mă nebuni, neicusorule! la mine a fost cazul adevărat!... (Marşul se apropie, se aud urale.) TRAHANACH E: Cum, cazul adevărat? D A N D ANACHE: Scrisoarea era a persoanei... da... becher. TRAHANACH E: Cum becher? D A N D ANACHE: Adică necăsătorit... TRAHANACHE: Cine? D A N D ANACHE: Nu spui ţine — persoană însemnată... Cînd i-am pus piţorul în prag — ori coledzi, ori “Răsboiul”, mă-nţeledzi — tranc! depesa aiţi... TRAHANACH E: Nu-nţeleg. (Aparte.) E ameţit de drum... căruţa... şi clopoţeii. D A N D ANACH E (aparte): E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie si tot nu priţepe... (În toată scena aceasta şi în cea următoare, pînă la intrarea mulţimii, se aude marşul şi uralele treptat, din ce în ce mai aproape şi mai distinct.) SCENA XIII ACEIAŞI, ZOE, TIPĂTESCU ZO E (coborînd întîi treptele, urmată de Tipătescu, veseli şi fără să vază pe cei din scenă): Şi astfel, cum ai văzut (văzînd pe Trahanache şi Dandanache, schimbă tonul), dle prefect, furtuna rea trece curînd... (Coborînd.) Dle Dandanache, într-un moment, masa e gata... D A N D ANACHE: Tocmai îi spuneam dlui prefect, si dumnealui îmi spunea... TIPĂTESC U: Dlui prefect?... ZO E (încet): Îţi place, nene, alesul d-voastră? D A N D ANACHE: Da, dlui prefect! (Arată pe Trahanache, care vorbeşte la o parte cu Zoe.) TRAHANACH E (încet): Deştept... dar mi se pare că e cam şiret. D A N D ANACHE (lui Tipătescu): Îmi spunea istoriile de aiţi de la aledzeri, cu scrisoarea, cu plastografia (mişcarea Zoii) si eu îi spuneam de cazul meu... că la mine a fost chiar adevărat... cu becherul... ZO E (repezindu-se lîngă el, încet): Dle Dandanache, mi-ai promis să nu mai pomeneşti de istoria asta... D A N D ANACHE: Eu am promis? (repede) cînd am promis? cui am promis? ţe am promis? (Aducîndu-şi deodată aminte.) A! da! Nu mai... nu mai... (Uralele s-au apropiat cu desăvîrşire. Lumea toată intră cu muzica.) SCENA XIV ACEIAŞI, F ARFURIDI, BRÎNZO VENESCU, CAŢA VENCU, CETĂŢEANUL TURMENTA T, GHIŢĂ PRISTAND A, IONESCU, POPESCU, ALEGĂTORI, CETĂŢENI, P UBLIC (Brînzovenescu şi Farfuridi cu alţi alegători mai spălaţi, în costume de pretenţie provincială, intră, venind din casă, coborînd pe treptele din dreapta; salutări de toate părţile. Prin fund, Caţavencu, Ghiţă poliţaiul, îmbrăcaţi ţivil, Cetăţeanul turmentat, Ionescu şi Popescu intră, conducînd manifestaţia publică. Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi, şi mai ales Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat care înghite şi sughite mereu. După ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de băutură în mîini. Din casă, în urma lui Farfuridi, Brînzovenescu şi a celorlalţi alegători, vin feciorii cu sticle de şampanie. Ghiţă Pristanda, îndată ce soseşte în scenă, face semn muzicii să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor. Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în stînga.) FARFURID I (luînd un pahar cu şampanie): În sănătatea domnului Agamiţă Dandanache, alesul nostru! Să trăiască! (Urale şi muzică, Pristanda ţine cu mîna tactul uralelor. Toţi ciocnesc şi beau.) D A N D ANACHE (îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece în mijloc cu paharul în mînă): În sănătatea alegătorilor... care au probat patriotism si mi-au acordat (nu nemereşte)... asta... cum să zic, de!... zi-i pe nume, de! a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patruzsopt în Cameră, si eu ca romînul, imparţial, care va să zică... cum am ziţe... în sfîrsit să trăiască! (Urale şi ciocniri.) TRAHANACH E (către Caţavencu, care a coborît spre el şi Tipătescu): Şi aşa zi, ’ai? d-ai noştri, stimabile? bravos! mă bucur. C AŢA VENC U: Venerabile neică Zahario! în împrejurări ca aces-tea (mişcat), micile pasiuni trebuie să dispară. TRAHANACH E: Ei, aici mi-ai plăcut! bravos! să trăieşti! C AŢA VENC U: În sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache! (Urale şi ciocniri.) (Zoe vede pe Cetăţeanul turmentat în grămadă, ia un pahar şi merge de i-l oferă.) CETĂŢEANUL: În sănătatea coanii Joiţichii! că e (sughite) damă bună! (Ciocneşte cu ea; ea-i strînge mîna din toată inima. Urale, ciocniri.) C A Ţ A VENCU (lui Tipătescu încet): Să mă ierţi şi să mă iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem romîni!... mai mult, sau mai puţin oneşti! (Tipătescu rîde.) În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru! (Urale, ciocniri.) TRAHANACH E (luînd un pahar şi trecînd în mijloc foarte vesel): Ei, aveţi puţintică răbdare!... Nu cunosc prefect eu! eu n-am prefect! eu am prieten! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietenilor lui! (Sărută pe Fănică, apoi pe Zoe. Fănică sărută mîna Zoii.) (Urale. Dandanache între alegători, cu Farfuridi şi Brînzovenescu, le povesteşte încet, făcînd gestul cu clopoţeii; la dreapta, în fund, Pristanda, Cetăţeanul turmentat, muzică şi lume. În stînga Zoe, Tipătescu, Trahanache cu alţi alegători. În mijloc Caţavencu.) C A Ţ A VENCU (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşîndu-şi silabele): Fraţilor! (Toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma cîtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pan-sismul! ieri întristarea, azi veselia!... Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! PRISTANDA: Curat constituţional! Muzica! Muzica! (Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitînd în jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strîng în braţe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoe şi Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea.) (Cortina cade repede asupra tabloului.) CUPRINS D-ALE CARNAVALULUI Comedie în trei acte (1885) PERSOANELE NAE GIRIMEA,frizer şi subchirurg IANCU PAMPON MACHE RAZACHESCU,ce-i mai zice şi “CRĂCĂNEL” UN CATINDAT DE LA PERCEPŢIE IORDACHE,calfă la Girimea UN IPISTAT DIDINA MAZU MIŢA BASTON UN CHELNER O MASCĂ MĂŞTI,PUBLIC, SERGENŢI DE NOAPTE Într-un carnaval, în Bucureşti. ACTUL I (Un salon de frizerie de mahala. Mobile de paie. Uşă şi fereastră de prăvălie în fund. La dreapta, în planul întîi, o uşă; în planul al doilea un lavabo. Ambele planuri din dreapta sunt mascate de restul scenei printr-un “paravent“.) SCENA I IORD ACHE, apoi P AMPON IORD ACHE (şade pe un scaun şi dă un brici la piatră, fredo-nînd): “ Şi mă cere, mamă, cere. — Cine dracul te mai cere? — Şi mă cere d-un bărbier...“ P AMPON (intrînd prin fund): Aici este frizăria lui d. Nae Giri mea?... IORD ACHE (sculîndu-se politicos): Da, poftiţi... Barba? părul? P AMPON: Nimic... IORD A C H E: Atunci, poate, vă spălaţi la cap? P AMPON: Eu nu mă spăl niciodată la cap, pentru că sufăr de... IORD A C H E: De măsea? Ştii cum ţi-o scoţ? Odată... pac! P AMPON: Ei, nu de măsea... sufăr de bătăi... IORD A C H E: De bătăi?... Ştii cum le... P AMPON: Ei! lasă-mă-n pace, omule; nu mă spăl la cap pentru că sufăr de bătăi de inimă. Înţelege odată că n-am venit pentru alişveriş. IORD A C H E: Atunci, pentru ce? P AMPON: Am o trebuinţă cu d. Nae Girimea... Nu cumva eşti d-ta? IORD A C H E: Nu, eu sunt calfă... P AMPON: D. Nae nu este aici? IORD ACH E: Nu, domnule; îl aştept: trebuie să vie foarte curînd... P AMPON: Atunci îl aştept şi eu... Se poate? IORD A C H E: De ce nu? Poftiţi... (Îi dă un scaun.) P AMPON (după o mică pauză): Mă rog, la d-voastră se fac şi abonamente? IORD A C H E: Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la “vivat concurenţa!” Să poftească oricare le dă mîna; glumeşti d-ta? vine un ras, ori un tuns 25 de santimuri, cu pudră, unt de migdale, livantă... Pentru frezat, spălat, bătături, se plăteşte supliment. PAMPO N: Şi biletele de abonament le aveţi cu o pecetie, ca ăsta? (Arată biletul, pe care-l scoate din portofel.) IORD A C H E: Nu... ăsta este din ale vechi; gîndesc că numai ăsta a mai rămas. (Îl examinează.) Pesemene că d-ta ai luat biletul ăsta demult din Bucureşti. Trebuie să vi-l schimbăm; pe astea le-am tras din circulaţie. PAMPON (punînd biletul la loc): Nu; e altceva cu biletul ăsta... IORD A C H E: Pînă acu vreo trei luni le aveam aşa, pentru iconomie adică; punea d. Nae pecetea pe o bucată de hîrtie ori de mucava, şi pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, pînă se făcea douăsprezece. Acu, pentru că ni s-a întîmplat o istorie cu un spiţer, a hotărît d. Nae să dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? ţac! i tai numărul. P AMPON: Cu un spiţer? Ce istorie? IORD A C H E: Al dracului spiţerul! Închipueşte-ţi d-ta! Lua un bilet. Îl rădeai, trăgea o dungă. Să zicem că asta era marţi; bun! Joi, iar o dungă; sîmbătă, alta: trei dungi. Marţea ailaltă, te uitai la bilet: numai o dungă. Peste asta mai trăgeam una; una şi una două. Joi mai trăgeam una, care va să zică trei; bun! Marţea ailaltă... biletul alb. P AMPON: Alb? IORD A C H E: De tot... P AMPON: Cum asta? IORD A C H E: Aşteaptă să vezi, că e frumoasă... A mers aşa preţ de vreo zece luni de zile pînă să băgăm noi de seamă... Muşterii mulţi... l-ai ras, i-ai tras dunga, te culci pe urechea aia, şi nu-ţi mai ţii altă socoteală. Într-o sîmbătă seară, vine spiţerul, şi nu ştiu cum din vorbă — era lume multă în prăvălie — lui d. Nae i se pare că spiţerul cere un bilet, şi-mi zice: “Iordache, un bilet nou lui d. Frichinescu...” aşa-l cheamă. Dar el... zice: “Eu bilet nou? n-am cerut; al meu e ne-nce-put...” şi scoate biletul alb ca laptele... Măi, ce dracul! Ne uităm noi lung, eu şi d. Nae, la bilet... pe urmă ne uităm la spiţerul, pe urmă unul la altul, şi d. Nae zice: “Bine!” şi-i trage o dungă. Pleacă spiţerul... Zice d. Nae: “Iordache, biletul spiţerului e cu scamatorie; ia să-l ţinem noi scurt; ori că ne-a luat biletele, ori că ne-a furat pecetia, ori că şi-a făcut el alt model, că prea se-ntinde abonamentul lui ca caşcavalul prăjit...” P AMPON: Ei, în sfîrşitul sfîrşitului ce era? IORD A C H E: Stăi să vezi. Al dracului spiţerul! Asta era într-o sîmbătă. Marţi dimineaţa, altă dungă — dar acum le însemnam şi cu tibişir pe pervazul uşii — două; joi alta, trei... sîmbătă alta... P AMPON: (cam impacientat): Patru... IORD A C H E: Joi... P AMPON: Ei! spune odată, că n-am vreme de stat. IORD A C H E: Parcă ziceai că aştepţi pe d. Nae. P AMPON: Bine, îl aştept, dar spune odată. IORD A C H E: Dacă nu mă laşi... Joi, un ras şi un tuns, două dungi: cinci şi cu două şapte; pe bilet şapte, pe uşe şapte. În sfîrşit, sîmbătă îl raz iar; dau să scriu dunga: pe bilet erau patru şi cu una acu cinci; pe uşe şapte şi cu una opt. Spiţerul nu ştia că mijloceşte contabilitate dublă. Marţi, pe uşe opt şi cu una nouă; pe bilet trei şi cu una patru; şi pe urmă joi, pîndeşte cînd nu e d. Nae în prăvălie, şi intră; după ce-l raz, zise: “Scrie una, că am luat bilet nou de la d. Nae...” Pe uşe nouă şi cu una zece... P AMPON: Ei? prin urmare... IORD A C H E: Ei! prin urmare, ştergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale lor de la spiţărie. P AMPON: Şi cum a rămas? IORD A C H E: N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că era de un procuror ceva. D. Nae, ştii, mai galant, i-a luat biletul şi vreo cinci franci cîţi i-avea în buzunar, i-a făcut un moral bun, din porc şi din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme şi l-a dat pe uşe afară... P AMPON (care a ascultat cu atenţie, ca lovit de-o inspiraţie): A! ce idee mi-a venit! Parfumurile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii!... Spiţerul!... Da!... Zici că biletele astea le-aţi tras din circulaţie de mai bine de trei luni? IORD A C H E: Da. P AMPON: Zici că d. Nae a luat biletul cu scamatoria de la spi-ţerul?... IORD A C H E: Da. P AMPON: Ei? Spiţerul în vreme de zece luni cît v-a tras pe sfoară, numai cu un bilet a lucrat?... IORD A C H E: Ştiu şi eu? P AMPON: Era peste putinţă. Atunci aţi fi băgat de seamă mai degrabă... Ia adu-ţi aminte bine. IORD A C H E: De unde să-mi aduc aminte!... E demult... P AMPON: A! ce idee! să vedem! Mă duc... mă întorc numai-decît... spune-i lui d. Nae că am să-i vorbesc... Viu cît mai degrabă. (Iese în fund. La ieşire se loveşte cu Miţa, care intră foarte agitată.) A! pardon, madam!... SCENA II IORD ACHE, MIŢA M I Ţ A: Iordache! Unde e Nae? IORD A C H E: Nu ştiu; a plecat de azi-dimineaţă şi pînă acuma nu s-a mai întors. Trebuie să vie, ca să mă pot duce şi eu la masă. MIŢ A (trîntindu-se pe un scaun): Am să-l aştept şi eu... IORD A C H E: Dar dacă vine tîrziu, eu ce să fac? să rabd de foame? Trebuie să închiz prăvălia şi să mă duc la mîncare... M I Ţ A: Nu ştiu, nu voi să ştiu nimic... (Patetică:) Iordache... IORD A C H E: Ce? M I Ţ A: Iordache, sunt nenorocită... IORD A C H E: A simţit Crăcănel ceva... M I Ţ A: Aş! Crăcănel! îţi spui că sunt nenorocită... IORD A C H E: Pentru? M I Ţ A: Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat pentru eternitate, pînă la nebunie... Tu ştii cît l-am iubit? IORD A C H E: Ei! da. Ei! ce? MIŢ A (montîndu-se treptat): Nae mă traduce. IORD A C H E: Aş! M I Ţ A: Mă traduce la sigur. IORD A C H E: Fugi de-acolo! M I Ţ A: La sigur. De opt zile nu l-am văzut. Îi scriu: “Bibicule, Magafaua pleacă mîine miercuri la Ploieşti, remîi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino să-i tragem un chef...” Şi Năică nici nu-mi răspunde. Iubeşte pe alta, mi s-a făcut semn. În cărţi cade mereu gînd la gînd cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întîlnire pe drum de seară cu o damă de verde. IORD A C H E: Aş! nu mai crede în mofturile cărţilor, frate... M I Ţ A: Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o aflu... şi să vedem... O să fie un scandal... dar un scandal... cum n-a mai fost pînă acuma în Universul. IORD A C H E: Aş! nu-i nimica! ţi-ai făcut spaimă de gelozie. (Dînd din umeri, urcă pînă-n fund, unde dă piept în piept cu Catindatul de la percepţie.) M I Ţ A: Un muşteriu! poate mă cunoaşte... Nu voi să mă compromentez. Trec să aştept în odaie. (Iese pe după paravan în dreapta.) SCENA III IORD ACHE, CA TIND A TUL (legat cu o basma la fălci) C ATIND AT U L (Către public, coborînd): Pfii! al dracului mă doare!... dar ştii cum?... lucru mare... Nu mai merge... M-am hotărît. Trebuie s-o încerc şi p-asta... IORD ACHE (care l-a urmărit, coborînd înaintează un scaun pînă în mijlocul scenii): Ia poftiţi! poftiţi!... C ATIND ATUL (hotărît): Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! IORD A C H E: N-ai idee cum ţi-o scot; pînă să clipeşti din ochi, odată, pac!... Ia poftiţi! poftiţi!... C ATIND AT U L: Uf! mersi! IORD A C H E: Ia poftiţi... C ATIND AT U L: Ce n-am pus, domnule? Ce să-ţi mai spui? Ce n-am pus? Mi-am tăbăcit gingiile... Ce n-am pus? IORD ACH E: Ce să-i pui, domnule? E odată vătămată, s-a isprăvit: picături de rădăcină de cleşte. C ATIND AT U L: Ce n-am pus?... În sfîrşit, astăzi m-a învăţat unul de la noi de la percepţie... IORD A C H E: A! d-ta eşti de la percepţie?... C AT I N D A T U L: Da, catindez pînă la o vacanţă. Nu e vorba, am cu ce trăi; am parte în bogasierie1 la Ploieşti; îmi trimite parale nenea Iancu; dar ştii, orişicît poţi zice, trebuie pentru ca să-ţi faci o carieră ca tînăr... IORD A C H E: Mai e vorbă... C ATIND A T U L: A! eu aş fi avut parale multe, dacă nu mă-ncur-cam în trataţie de amor pe vremea războiului. O iubeam, o iubeam!... şi ea mă traducea... cu un ofiţer de itidenţie. IORD A C H E: Ei, ş-acuma? C A TIND A T U L: Acuma... nu-ţi spui? catindez la percepţie. 1 Prăvălie cu articole de mode. (Mîhnit:) Dar catindez de mult... Ştii, catindezi azi, catindezi mîine, o lună, două, trei, un an... Bine, pînă cînd? Nu zic să mă facă aju tor, ori reghistrat, domnule, dar măcar acolo ceva. IORD A C H E: Adică să te înainteze. C A TIND AT U L: Măcar un copist de clasa a doua. IORD A C H E: Şi acuma cîtă leafă primiţi în mînă? C A TIND AT U L: Nu ţi-am spus că sunt catindat? Nimic, de doi ani de zile, nimic. (Şade.) IORD A C H E: Nimic? C A TIND AT U L: Nimic... IORD A C H E: Dar... reţinere nu vă face? C A TIND AT U L: Asta, ce-i dreptul, nu... IORD A C H E: Tot e bine... Ei!... ia dezleagă-te. C A TIND AT U L: Pentru ce? IORD A C H E: Legat, nu poci... C A TIND AT U L: Ce? IORD A C H E: Pentru că nu poţi căsca gura. C A TIND AT U L: Pentru ce să casc gura? IORD A C H E: Aminteri cum să ţi-o scot? C A TIND AT U L: Ce să-mi scoţi? IORD ACH E: Ei, asta-mi place! pentru ce ai venit aicea?... Măseaua... C A TIND AT U L: Măseaua? IORD A C H E: Ei, da, măseaua. (Merge şi socate instrumentele din-tr-o masă.) Ştii cum ţi-o scot?... pînă să clipeşti din ochi (revine lîngă Catindat) odată... pac! C A TIND AT U L: (care s-a sculat): Uf! IORD A C H E: Şezi... C A TIND AT U L: Mersi, am şezut destul... IORD A C H E: Trebuie să stai jos... ca să am loc în sus să trag... d-a-mpicioarele cum? C A TIND AT U L: N-o mai scoţ... mi-a trecut. IORDACHE: Cum ţi-a trecut? C ATIND AT U L: Nu ţi-am spus că m-a învăţat unul de la noi de la percepţie... zice c-a citit în cartea lui Matei. IORD A C H E: De la Matei citire? C A T I N D AT U L: Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de bătături în Italia şi face şi văpsea pentru păr... IORD A C H E: Ei? C ATIND AT U L: Ei? să zicem că mă doare! Întîi rabd cît pot... pe urmă, pui doftorii; pe urmă, daca văz că nu mai merge, mă duc hotărît la bărbier să mi-o scoaţă... bun! Cum intru... IORD A C H E: Ei! prin urmare... C ATIND AT U L: Cum intru, zic serios: ştii s-o scoţi? scoate-mi-o! De par examplu, adineaori la d-ta... D-ta nici nu înţelegeai ce vreau eu... Şi pe urmă, mă dau în vorbă, mai de una, mai de alta... Dar cînd intru, simţ odată ca un cuţit (arată la falcă), cald, şi pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n vorbă, vii d-ta, subfirurgul, cu cleştele: atunci simţ deodată iar un cuţit... rece, şi pe urmă numaidecît cald... şi pe urmă nu mai simţ nimic... Vezi d-ta, pesemne, nu ştiu cum devine care va să zică de este al naturii lucru ceva, că măseaua, în interval de conversaţie, de frică trece... Ei.. al dracului italianul! IORD A C H E (care a ascultat cu multă atenţie): Fugi, dle, cu superstiţiile italieneşti... Îmi pare rău de d-ta, om tînăr!... Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă o bază, măcar cît de mică, dar să fie bază. Ce nu are bază, cum poate să fie naturel? ori să-mi spui d-ta ca Matei ăla al d-tale — că eu nu-l cunosc — te-a învăţat adică să mergi prin ploaie fără umbrelă şi să zici, numai aşa la un capriţ, că e soare... şi să nu te ude... Auzi d-ta mofturi italieneşti! C ATIND AT U L Aşa e, decît n-are a face cu măseaua (Face o grimasă în partea măselei.) IORD A C H E: Ba prea are a face. C ATIND AT U L: Ba nu. (Altă grimasă.) IORD A C H E: Ba da, tot lucrul naturel!... C ATIND AT U L: Ba nu!... (Altă grimasă.) Hait! IORD A C H E: Ce? C A TIND AT U L: Iar m-a apucat (începe să se plimbe), dar rău... rău de tot... IORD A C H E: Vezi... vorba mea... ştiu cu... C A TIND AT U L (oprindu-se în loc din umblet, şi cu un ton foarte hotărît): Ştii s-o scoţi? scoate-mi-o! IORD A C H E: Şezi... C A TIND AT U L (hotărît): Adu cleştele. (Şade.) IORD A C H E (merge, ia cleştele şi revine): Zi că te-a ciupit un purice... odată... pac! C A TIND AT U L (uitîndu-se ţintă la cleşte şi apoi sculîndu-se): Mi-a trecut. Ai văzut? vorba mea... ştiu eu... Al dracului italianul!... IORD A C H E (plictisit): A! C A TIND A T U L (foarte mulţumit): Salutare, neică, şi mersi! (Pleacă.) IORD A C H E: Stai, domnule!... C ATIND AT U L: Nu mai pot... e tîrziu... am treabă la canţilerie, am o groază de avizuri de făcut... Salutare, neică, şi mersi! (Iese re-pede prin fund.) SCENA IV IORD ACHE, apoi MIŢA IORD A C H E: Aşa haplea mai rar... Ce dracul face d. Nae de nu mai vine... Sunt aproape de douăsprezece... Mă leşin de foame. (Miţa intră din dreapta.) Miţa? o uitasem!... M I Ţ A: N-a venit Nae încă? IORD A C H E: Uite ce e, coană Miţo, d-ta tot zici că-l aştepţi; eu mă repez aici aproape să-mbuc ceva şi mă-ntorc numaidecît... nu-i aşa? (Îşi ia pălăria.) M I Ţ A: Poţi să te duci. IORD A C H E: Da nu pleci? Să nu rămîie prăvălia singură... MIŢ A (nervoasă): Ţi-am spus odată: îl aştept pînă mîine, pînă poimîine, pînă o veni. IORD A C H E: Atunci, mă duc... mă-ntorc la moment. (Iese în fund.) SCENA V MIŢA, apoi P A MPON M I Ţ A: Să-l aştept, da, să-l aştept... Trebuie să vie... Să mă traducă pe mine Nae... şi să nu-mi răzbun? Peste poate! P AMPON (care a intrat): Mă rog, d. Nae n-a venit încă? (Salută.) MIŢ A (aparte): Un muştiriu... (Tare:) Nu, domnule, şi eu îl aştept... Dacă poftiţi şi dv. să-l aşteptaţi... vine ori dînsul, ori băiatul... P AMPON: Mersi, madam. (Şade, aparte): Curăţică. (Tare, după o pauză:) D-voastră sunteţi rudă, ori consoarta dumnealui... MIŢ A (tristă): Nici rudă, nici consoartă, dle... i sunt... adică i-am fost... amică... Am venit pentru o mică afacere. P AMPON: Ca şi mine... MIŢ A (oftînd): La d-ta... nu poate fi ca la mine... La mine e chestiune de traducere. P AMPON: În amor? MIŢ A (asemenea): Da, în amor... P AMPON: Ca şi la mine... M I Ţ A: Ca şi la d-ta?... Cum? P AMPON: Mi se pare, adică nu mi se pare... sunt aproape sigur că sunt tradus. M I Ţ A: Ca şi mine... P AMPON: Şi numai d. Nae poate să mă puie pe urma aceluia care a devenit în chestiune... A! dar n-are să-mi scape... Sunt hotărît! Am să-i dau o curăţenie spiţerului, să mă pomenească! M I Ţ A: E spiţer? P AMPON: Da, desigur, spiţer. Aflasem adineaori cum îl cheamă de la băiatul de aici... M I Ţ A: De la Iordache... P AMPON: Da; îmi spusese cum îl cheamă, dar i-am uitat numele cu gîndul la dovezi — pentru că am dovezi — nişte hîrtii pe care le-am găsit în odaie la Didina. M I Ţ A: Didina... P AMPON: Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru care mi-am sacrificat cariera de militar, fiin’ că pînă să nu o cunosc am fost tist!1 de vardişti la Ploieşti... Şi sunt turbat de gelozie! Toată noaptea n-am dormit... M I Ţ A: Ah! mie-mi spui ce-i gelozia?... Numai o noapte n-ai dormit? Nu ştii nimic! Cîte nopţi!... P AMPON: Nu, az-noapte nu a venit din gelozie, pentru că nu începuse încă chestia... Am jucat la Podul Gîrlii conţina2 cu nişte papugii pînă la şase az-dimineaţă... I-am ras... M I Ţ A: Să nu te bucuri... Şi eu cîştig la conţină, dar ce folos! noroc la cărţi, nenoroc la amor... PAMPO N: Aş! la mine nu e noroc, e ştiinţă: îi iau la sigur... poate că să am o goană3 nebună, să pierz. Eu joc conţina oarbă cu fantele4, şi am eu merchezul5 meu. Bunăoară, cărţile le ţiu în stînga şi joc cu dreapta; am bătut cu fantele, pui cărţile bătute jos, şi fantele la loc în mîna stîngă, pentru altă ocazie... Az-noapte i-am stins... MIŢ A (plictisită): Nu mai vine Nae... P AMPO N: Astfel, dar az-dimineaţă, coniţa mea, pe la şase ceasuri, mă întorc acasă, la Didina; bat în uşe, se scoală somnoroasă şi-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz lumînarea... Dar, cînd viu 1Ofiţer 2 Joc de cărţi. 3 Nenoroc, ghinion. 4 Valetul, la jocurile de cărţi. 5 Tertip, şiretlic, truc. prea tîrziu, e totdeauna supărată şi-ncepe să mă certe... Acuma nu zice nimic; se-ntoarce, pardon, cu faţa la perete şi tace. Zic eu (Miţa plictisită s-a sculat şi se plimbă) în gîndul meu; e supărată... s-o las să doarmă; cînd o vedea mîine c-am cîştigat trei poli, îi trece... Dau să mă dezbrac şi văz jos lîngă mescioară două hîrtiuţe. M-aplec — cum le-am văzut am simţit un fior rece — m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de abonament la frizăria model a lui d. Nae Girimea... M I Ţ A: Nae Girimea?... (Se interesează.) P AMPON: Da, şi un bilet de amor de la o damă către “Bibicul” ei... M I Ţ A: “Bibicul”? P AMPON: Da, către spiţerul... Să vezi cum am aflat pe urmă că e spiţer. MIŢ A (aparte): “Bibicul”! S-ar putea? P AMPON: Cum am citit hîrtiuţele şi am văzut pecetia pe bilet: “Frizăria model, Nae Girimea”, mi-am luat iar paltonul şi bastonul şi am ieşit binişor; Didina adormise iar. Mă duc la poliţie, cercetez şi aflu că aici e frizăria. Am venit; d. Nae nu era aici. Băiatul mi-a spus că bilete de astea... MIŢ A (interesîndu-se, nerăbdătoare): În sfîrşit? P AMPON: În sfîrşit, ce mai lungim vorba degeaba, coniţa mea, spiţerul este... După cîte mi-a spus băiatul, am fost cu biletul la spiţărie, am spus că aveam ceva scris pe el şi s-a şters cu un fel de asenţie, şi că aş vrea să ştiu ce era scris... se poate? şi spiţerul nu ştiu ce-a făcut, ce-a turnat pe bilet — mirosea a spirt de ţiperig — şi-n două minute a ieşit iar dungile la loc... M I Ţ A: Să fie cu putinţă?... PAMPO N: Le-am numărat: sunt cinzeci şi cinci de dungi... Spiţerul mişel! l-am prins mai rău decît d. Nae: o să-i dau o curăţenie... să-i rup şalele!... MIŢ A (aparte): Să fie Nae? A! ce răzbunare ar fi! (Tare:) Domnule, zici că biletul de amor este către “Bibicul”? P AMPON: Da! M I Ţ A: Şi este iscălit de cine? P AMPON: “A ta adorantă, Miţa...” M I Ţ A: Miţa! A! Dumnezeule! P AMPON: Ce? M I Ţ A: Domnule, eşti sigur că e spiţer?... P AMPON: Fireşte... Mai sigur se poate? Biletul era alb... spirt de ţiperig şi d-odată cinzeci-şi-cinci de dungi... Le-am numărat... poftim să le numeri şi d-ta... M I Ţ A: Şi ai venit aici pentru ca să afli numele omului cu chestia de traducere? P AMPON: Da. M I Ţ A: Eu am o presimţire... P AMPON: Care? M I Ţ A: Cum este amanta dumitale? P AMPON: Cum să fie adică? M I Ţ A: De roşu, de ghindă, de tobă, ori de verde? P AMPON: De verde... M I Ţ A: De verde? P AMPON: Da. M I Ţ A: Şi ai la d-ta biletul cătră “Bibicul”, pe care zici că l-ai găsit în odaia damii de verde? P AMPON: Da. M I Ţ A: A’ să-l văz degrabă... P AMPON (dîndu-i biletul): Iacătă-l. MIŢ A (ia biletul, îl priveşte şi face o mutră grozav de disperată): A! am să-mi răzbun!... (Solemnă:) Domnule, nu te juca cu inima unei femei nenorocite... Spune drept: biletul ăsta l-ai găsit în odaia amantii d-tale? Jură... P AMPON (grav): Pe onoarea mea! M I Ţ A: Uită-te la biletul ăsta... l-ai citit? (Citind nervos:) “Bibicule, Mangafaua pleacă mîine miercuri la Ploieşti, remîi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino negreşit, am poftă să-i tragem un chef... A ta adorantă, Miţa...” Ai văzut biletul?... Acuma uite-te la mine bine... P AMPON: Ei? (Îi ia înapoi biletul.) M I Ţ A: Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul ăsta... P AMPON: Se poate? M I Ţ A: Da, se poate... (Dezolată:) Şi omul care a fost la Didina dumitale este amantul meu!... P AMPON: Amantul dumitale? Spiţerul? M I Ţ A: Ce spiţer? nu-i spiţer... (Frămîntîndu-se) A! Trebuie să am o explicaţie... O să am o explicaţie... O să-mi răzbun... o răzbunare teribilă! P AMPON (acelaşi joc): Amantul dumitale? Trebuie să-l ştiu şi eu, trebuie să-l văz. Eu nu mă mulţumesc pe răzbunarea dumitale... Trebuie ca să-mi răzbun eu!... (Se plimbă turbat.) M I Ţ A: Juri să ne răzbunăm împreună? P AMPON: Jur! SCENA VI ACEIAŞI, IORD ACHE IORD ACHE (venind repede din fund): Coană Miţo, eşti aici? Vine. M I Ţ A: Nae... P AMPON: D. Nae. IORD ACHE (dînd pe Pampon la o parte şi luînd pe Miţa în partea cealaltă): Pardon. (Miţii:) Vine Crăcănel al d-tale. Viu într-un suflet de la birt din colţ... Crăcănel a intrat în birt, a întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, şi băiatul l-a îndreptat aici. Ascunde-te iute... vine, trebuie să fie la uşe. M I Ţ A: Crăcănel! Ce caută? IORD A C H E: Treci degrabă în odăiţă. (Miţa pleacă spre dreapta pe după paravan.) P AMPON: Te duci? M I Ţ A: Da... (Lui Iodrdache:) Cînd o pleca, dă-mi de veste... fă-i vînt degrabă... P AMPON: Bine, da chestia noastră cum rămîne? (O urmăreşte pînă la uşă.) M I Ţ A: Mai vorbim noi. (Iese repede, în dreapta, închizînd uşa după ea.) P AMPON (aparte): Ciudat lucru! Să fie vreo moftangioaică?... (Lui Iordache:) Mă rog, cine e persoana asta? IORD A C H E: E o damă... P AMPON: Bine, damă... O văz eu că e damă, dar cine e? (Cră- cănel intră.) IORD ACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu... SCENA VII ACEIAŞI, CRĂCĂNEL CRĂCĂNE L: Mă rog, aici este d. Nae frizerul? IORD A C H E: Aici este... da... nu-i acasă. CRĂCĂNE L: Dar... mă rog, se-ntoarce? P AMPON (lui Iordache aparte): Cine-i domnul ăsta? IORD A C H E (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu... CRĂCĂNEL: Aud? IORD A C H E: Nu crez să se întoarcă aşa degrabă... Dacă aveţi trebuinţă chiar cu d-lui, atunci poftiţi mai pe seară, poate să-l găsiţi... CRĂCĂNE L: În sfîrşit, eu tot mai pot aştepta; poate să vie. (Şade.) IORD A C H E: Aşteptaţi degeaba, domnule, vine foarte tîrziu... CRĂCĂNE L: De unde ştii? Poate vine mai curînd... IORD A C H E (încet lui Pampon): Cum dracul să-i fac vînt?... P AMPON: Dacă spune odată omul că vine deseară... CRĂCĂNE L: Ei, poate să am noroc. Nu ştii d-ta? De cîte ori pleci să stai un ceas şi stai cinci... E, de ce adică să nu pleci odată pentru şapte şi să stai numai unul?... (Se găteşte în faţa unei oglinzi, îşi piaptănă barbetele şi chelia, ia o gazetă şi se pune pe citit. Iordache şi Pampon dau din umeri. Pampon scoate o pereche de cărţi şi-ncepe să se joace cu ele pe genunchi. Iordache merge la uşa din dreapta.) MIŢ A (scoţînd capul pe uşă): Fă-i vînt! IORD A C H E: Nu e chip... Zice că vrea s-aştepte... M I Ţ A: Ce dracul caută aici? IORD A C H E: Ştiu eu... caută pe d. Nae. M I Ţ A: Nu-nţeleg. IORD A C H E: I-am spus că d. Nae vine deseară, şi tot zice că-l aşteaptă. A! stăi, că îi am eu leacul... M I Ţ A: Domnul ălălalt s-a dus? IORD A C H E: Nu, e aici... M I Ţ A: Să m-aştepte... Bate-mi în uşe cînd l-ăi exoflisi1 pe Cră-cănel... IORD A C H E: Îl exoflisesc acuma, să vezi... (Coboară în scenă. Miţa îşi retrage capul şi închide uşa. Lui Pampon:) Dama a zis s-aştep-taţi... P AMPON (încet): Bine... IORD A C H E (către Crăcănel, care e cufundat în citirea jurnalului): Ei, boierule, d. Nae nu mai vine... Eu trebuie să-nchiz prăvălia... am treabă să mă duc în tîrg... CRĂCĂNE L (lăsînd gazeta): A! închizi?... Atunci, dacă închizi, trebuie să mă duc şi eu... P AMPON (strîngîndu-şi cărţile): Fireşte că trebuie să te duci, nu o să te încuie aici. CRĂCĂNE L: Dacă e aşa... salutare... Mă-ntorc eu mai tîrziu... (Iese în fund.) IORD A C H E: Cu plecăciune... S-a dus! uf! Al dracului dobitoc!... De ce muşterii am eu parte azi! P AMPON: Mă rog, cine e negustorul ăsta? 1 A da afară; în limba veche, a achita o sumă de bani. IORD A C H E: Urîtul ăsta? Este amantul damii de acolo... P AMPON (sărind): Amantul damii de acolo?... IORD A C H E: Da. P AMPON: Care a vorbit cu mine adineaori?... Miţa? IORD A C H E: Da, da! P AMPON (fioros): Bibicul ei? Ăsta e Bibicul? IORD A C H E: Ei, da, frate, cînd îţi spui odată; e amantul damii de acolo... Ce te prinde mirarea?... P AMPON (care şi-a luat pălăria şi bastonul degrabă): Am pus mîna pe Bibicul! Nu-l las nici mort! Nici mort! (Se repede şi iese glonţ pe uşa din fund.) SCENA VIII IORD ACHE, NAE, apoi MIŢA IORD A C H E: Ăsta e niţel cam ţicnit... De ce muşterii am parte eu astăzi?... Frumos carnaval! S-o scoţ pe Miţa. (Nae intră.) D. Nae, în sfîrşit! Credeam că nu mai vii. N A E: De ce? IORD A C H E: Te-a căutat doi inşi... N A E: Cine? IORD A C H E: Unul nu ştiu cum îl cheamă, ălălalt era Crăcănel... N A E: Crăcănel?... IORD A C H E: Da; şi coana Miţa... e aici. NAE (strîmbîndu-se): Miţa aici? Nu i-ai spus că nu sunt acasă şi că viu tîrziu? IORD A C H E: I-am spus, da a zis că te aşteaptă pînă mîine, pînă poimîine... A profitat de ocazie şi m-am dus la birt în colţ să mănînc ceva. N-apucasem să gust de două ori, şi hop! Crăcănel vine-n birt şi întreabă pe băiat unde e frizăria model a lui d. Nae. Am alergat degrabă să dau veste coanii Miţii... Era aici şi negustorul ălălalt; zice că are un bilet de abonament să-l schimbe, ori să te-ntrebe ceva... în sfîrşit nu ştiu bine... N A E: Care va să zică Miţa e aici? MIŢ A (care a crăpat uşa mai dinainte şi a auzit ultimele vorbe ale lui Iordache, coborînd): Aici, Bibicule; ce, îţi pare rău? NAE (făcîndu-se vesel): Să-mi pară rău? cum să-mi pară rău?... Se poate? MIŢ A (trecînd pe lîngă Nae încet): Trimete de-aici pe Iordache. Am să-ţi spun ceva între patru ochi... NAE (făcîndu-se că n-aude): Auz? M I Ţ A: Iordache, dacă nu mai ai treabă, fii bun şi ne lasă; am să-i spun ceva lui d. Nae în secret... IORD A C H E: Mă duc... să-mi isprăvesc porţia de varză. (Iese în fund.) SCENA IX MIŢA, NAE . MIŢA merge şi încuie uşa din fund. N A E: Pentru ce încui uşa? MIŢ A (în fund): Poate să vie iar cineva să ne facă deranj... Am să-ţi spui ceva în linişte... (Pauză) Nae! (Coboară încet, emoţionată.) Bibicule! nu mă mai iubeşti... (Un pas, şi se opreşte.) NAE (d-abia întorcîndu-se): Ei, na! de unde ţi-a mai venit ş-asta-n cap? MIŢ A (încă un pas): pentru ce n-ai venit alaltăieri seara, cînd ţi-am scris? NAE (acelaşi joc): Eram bolnav alaltăieri... MIŢ A (coborînd cu energie): Minţi!... Ai primit biletul meu? N A E: Da. M I Ţ A: Unde mi-e biletul? Arată biletul... NAE (după ce se caută prin toate buzunarele): Pesemne că l-am pierdut. M I Ţ A: La-i pierdut? Unde l-ai pierdut? N A E: Ştiu eu pe unde l-am pierdut? dacă ştiam că-l pierz, fireşte că nu-l pierdeam... M I Ţ A: Nu ştii pe unde l-ai pierdut? N A E: Nu... MIŢ A (straşnică): Bibicule! Bibicule! N A E: Ei?... M I Ţ A: Vezi tu sticluţa asta? (Scoate din buzunar o sticluţă mică şi i-o arată.) N A E: Ei, ce? M I Ţ A: Ştii ce are înăuntru? N A E: Cerneală... M I Ţ A: Nu cerneală, Năică... vitrion englezesc! NAE (dîndu-se înapoi): Vitrion? eşti nebună? M I Ţ A: Da, vitrion! ţi-e frică? N A E: Fireşte că mi-e frică, na! M I Ţ A: Pentru ce, dacă te ştii curat? N A E: Pentru că tu nu ştii ce e vitrionul... M I Ţ A: Ba da... e un fel de metal... N A E: Nu ştii ce poate face? M I Ţ A: Ba da: pîrleşte, Năică, arde, Bibicule, momentan tot, tot, şi mai ales ochii! N A E: Dă-mi sticluţa... M I Ţ A: Aş! N A E: Pentru ce să ţii asemenea lucruri? pentru ce? MIŢ A (vrînd să izbucnească): Pentru ce?... Îmi trebuie... N A E: Pentru ce îţi trebuie? MIŢ A (izbucnind): Pentru ce? (Cu un gest mare, care face pe Nae să-şi acopere ochii, dîndu-se repede înapoi.) Pentru dumneatale, mu- siu Năică, şi pentru Didina dumitale!... NAE (pălind): Care Didină? tu ştii ce spui! M I Ţ A: Ştii şi d-ta mai bine decît mine; nu umbla cu mofturi, şarlatane. Care Didină, ai? Didina, pentru care mă traduci pe mine; Didina, pe care o iubeşti; Didina la care ai fost az-noapte, mizerabile! N A E: Nu e adevărat, am stat acasă bolnav. M I Ţ A: Minţi! Adineaori spuneai că nu ştii unde ai pierdut biletul... Să-ţi spui eu: biletul meu l-a găsit în odaie la Didina d-tale respectivul ei. N A E: Respectivul? Pampon? M I Ţ A: Vezi! vezi! ştii cum îl cheamă; da, unul înalt, bărbos, fioros, cu care o să ai a face chiar astăzi; pentru că s-a întîlnit cu mine aici, mi-a arătat biletul meu, şi eu i-am declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce şi pe mine (Nae se plimbă agitat), amantul meu, fidelul meu amant, căruia eu (obidită) i-am fost întotdeauna fidea. N A E: Ce-ai făcut? M I Ţ A: Pampon te caută să te omoare... A! dar pînă să-şi răzbune el, am să vă omor eu, eu! pe Didina, pe tine, şi pe mine!... (Se trînteşte pe un scaun desperată şi isterică şi-şi ascunde capul în mîini.) NAE (apropiindu-se binişor de ea şi căutînd s-o mîngîie): Miţo, neică, vino-ţi în fire... M I Ţ A: Lasă-mă! (Îl respinge.) NAE (apucînd-o în braţe şi căutîndu-i buzunarul): Nu; nu te las, pentru că te iubesc... numai pe tine... te iubesc... numai... pe... tine... (A găsit buzunarul, a luat sticluţa, se ridică repede şi schimbînd tonul:) Înţelege că e încurcătură la mijloc. Mi-ai pus pe nebunul de Pampon pe cap. M I Ţ A: D-ta ţi l-ai pus... N A E: Vrei scandal cu orice preţ? MIŢ A: Da (ridicîndu-se), vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sîngele martirilor de la 11 fevruarie (formidabilă), ai uitat că sunt ploieşteancă — da, ploieşteancă! Năică, şi am să-ţi torn o revoluţie, da o revoluţie...să mă pomeneşti!... NAE (cam zîmbind): Nu fi nebună! Ce-o să faci? MIŢ A (căutînd sticluţa în buzunar): Ce să fac? (N-o găseşte; se uită rătăcită împrejur... Nae i-arată de departe, rîzînd, sticluţa; ea dă un ţipăt.) A! mi-ai furat sticluţa, scamatorule! (Repezindu-se la el pe după mobile.) Dă-mi sticluţa, şarlatane, mizerabile, infame! (Se aud bătăi tari în uşă.) N A E: Taci! bate cineva! IORD ACHE (de afară): Deschideţi! deschideţi degrabă! M I Ţ A: Nu vei deschide, pînă nu-mi dai sticluţa! (Se pune în dreptul uşii. Nae o dă în lături, trage ivărul şi deschide. Iordache intră repede.) SCENA X ACEIAŞI, IORD ACHE IORD ACHE : Vine Crăcănel turbat... S-a făcut scandal; l-a bătut ălălalt, care era aici... (Miţii:) Ascunde-te... Vine! MIŢA (apelpisită1): Nu mai voi să ştiu de nimic... Să vie oricine... Voi scandal... voi să mor!... (Se repede să ia un brici; Iordache se uită afară prin uşă.) N A E: (repezindu-se şi smulgîndu-i briciul, o apucă de amîndouă mîinile şi o tîrăşte spre dreapta): ’Aide dincolo să-ţi dau sticluţa. M I Ţ A: Nu. IORD ACHE (de la uşă): Fugiţi, iacătă-l, fugiţi!... N A E: Haide! (Tîrăşte pe Miţa cu multă luptă şi iese cu ea în odaia din dreapta, pe după paravan.) 1Turbată. SCENA XI IORD ACHE, CRĂCĂNEL CRĂCĂNE L (intrînd prin fund, furios, cu pălăria stricată şi tăvălită. Iordache se dă la o parte): A! asta nu, asta nu poate să rămîie jos!... Ai mai pomenit d-ta una ca asta, dle? IORD A C H E: Ce, dle? CRĂCĂNE L: Dle, adineaori ştii că am plecat de aici. IORD A C H E: Da. CRĂCĂNE L: N-apuc s-ajung în colţ, şi auz pe urmele mele: “Pst! pst! Bibicule!” Pe mine mă cheamă Telemac, Mache, nu mă cheamă Bibicul. Îmi văz de drum... Iar “Pst! pst! Bibicule!” Eu merg înainte... Cînd mă pomenesc că m-apucă cineva de la spate de guler. Mă întorc. Zice: “Te faci că n-auzi, Bibicule, ai?” Eu zic: “Nu mă cheamă Bibicul, dle, mă cheamă Telemac, Mache”. — “Bibicule — zice el — deodată; eşti un mizerabil! ai făcut un abuz mare; ai înşelat o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. De mult te caut. Avem să ne răfuim amîndoi. Acu nu-i vreme, dar pînă una alta, ca să ştii cu cine ai a face, poftim o arvună!... N-apuc să răspunz, domnule, şi şart! part! trosc! pleosc! patru palme: îmi turteşte pălăria şi mi-o aruncă cît colo. Pînă să mă aplec s-o ridic, infamul se suie într-o trăsură şi pleacă... Chem sergentul... nimini!... A! dar trebuie să ştiu cine este dobitocul ăsta smintit... trebuie să ştiu! Cum îl cheamă? IORD A C H E: Ştiu eu cine e ăla? CRĂCĂNE L: Este mizerabilul care era adineaori aici cu d-ta, cînd am venit eu. IORD A C H E: Nu ştiu cum îl cheamă... CRĂCĂNE L: Trebuie să ştii, trebuie să-mi spui: nu plec de ai cea pînă nu aflu; chem poliţia, fac scandal!... (Se plimbă făcînd gesturi exasperate.) SCENA XII ACEIAŞI, CA TIND A TUL, NAE, apoi PAMPON C A TIND AT U L (Intră prin fund, cu mîna la falcă, văitîndu-se): A! a! a! m-a apucat rău… (Se trînteşte pe un scaun.) IORD A C H E: Şi ai venit iar la doftoria lui Matei? nu mai merge, tînărule… CRĂCĂNE L: Dle, îneţelege odată şi spune-mi… NAE (ieşind din odaie şi coborînd): Ce e? Ce e? Ce e, domnule? CRĂCĂNE L: Domnule! Un dobitoc, un infam, care era adineaori aici, m-a insultat cu palme pe mine, Mache, ca drept Bibicul… NAE (aparte): Pampon a fost! (Către Iordache încet): Treci, din-colo, i-a venit rău nebunii. (Iordache iese iute la dreapta.) C A TIND AT U L: A! a! a! (Se vîrcoleşte pe scaun.) NAE (Catindatului): Ce e? D-ta ce pofteşti? C A TIND AT U L (sculîndu-se şi arătîndu-şi falca, hotărît): Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! N A E: Şezi. (Catindatul şade.) CRĂCĂNE L: Domnule, n-am vreme de stat. Spuneţi-mi cum îl cheamă... NAE (alegîndu-şi instrumentele): Nu ştiu, domnule, de unde vrei să ştiu eu numele la toţi muşteriii! (Cătră Catindat:) A din fund de tot? (Catindatul dă din cap că da.) Dezleagă-te. (Catindatul face fasoane. Nae îl apucă cu putere şi-l dezleagă.) P AMPON (apărînd în fund): Aha! Bibicule, iar d-ta! (Crăcănel se dă înapoi.) NAE (cu un ochi la ce se petrece între Pampon şi Crăcănel, şi cu altul la Catindat, pe care îl ţine cu putere, cercînd să-i vîre mîna în gură, şi care se zbate şi nu vrea să se lase): Numai s-o văz! N-o scoţ! CRĂCĂNE L (înaintînd un pas spre Pampon, făcîndu-şi inimă şi voind să-i dea fiori): Domnule! Mă cunoşti d-ta pe mine? P AMPON: Cum să nu, Bibicule! (Se apropie de Crăcănel, şi vrea să-l apuce.) CRĂCĂNE L (scăpînd şi ocolind pe după mobile): A! ajutor! poliţie! vardist! (Pampon îl urmăreşte neîmpăcat; Crăcănel vrea să iasă prin dreapta, pe după paravan, se întîlneşte piept în piept cu Iordache, care intră, şi care-l respinge.) NAE (care după o luptă a reuşit să vîre mîna în gura Catindatului): Şezi binişor! C ATIND A T U L (gemînd cu gura înfundată şi zvîrcolindu-se): A! a! a! IORD A C H E (care a venit de după paravan, încet lui Nae): I-a venit pandaliile1 , era să-şi taie gîtul cu briciul. CRĂCĂNE L: E nebun! ajutor! poliţie! vardişti! (Iese în fuga mare prin fund.) P AMPON: Stai, Bibicule! (Iese furios după el.) NAE (trăgînd cu putere): Nu mişca! (După ce a tras, iese repede în dreapta, urmărit de Iordache.) C ATIND AT U L (văitîndu-se cu mîna la falcă): A! a! a! Mi-a scos alta! Măsea nevinovată, domnule!... (Cortina) 1 În ediţiile îngrijite de Caragiale: pandoliile. ACTUL II O sală deoparte a unui bufet într-un bal mascat de mahala. Două uşi în fund; cea din dreapta dînd în bal, cea din stînga, într-un coridor de lîngă bal. La stînga, în planul din fund, o uşă a cabinetului de toaletă; la dreapta, planul întîi, o uşă dînd în sala principală a bufetului. În scenă, mese pentru mîncare, una în fund între cele două uşi, două în faţă, una la dreapta, alta la stînga. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui valţ, şi se vede uşa din dreapta, în fund, mişcarea balului. SCENA I C A TIND A TUL, în costum şi cu masca scoasă, şezînd la masa din stînga şi bînd rom cu un păhăruţ, apoi CHELNERUL C A TIND AT U L (Bătînd în masă): Chelner!... CHELNERU L (d-afară): Vine!... C ATIND A T U L: Am început să mă încălzesc... ori magnetismul... ori electricitatea lui Matei... nu ştiu ce e... dar lucrează. Am început să mă-ncălzesc. (Bate în masă.) CHELNERUL (din dreapta): Vine, vine! C ATIND AT U L: Unul de la noi de la percepţie m-a învăţat! “Vrei să-ţi treacă? Mănîncă, bea, fă petreceri şi magnetizează-te, dar magne-tizează-te straşnic cu jamaică...” şi... mă magnetizez. (Bate în masă tare.) Pfu! Cald! CHELNERUL (d-afară): Vine, vine, vine! C A TIND A T U L: Nenea Iancu, săracul, dacă ar şti cum mă magnetizez... şi unde? (Scoate de sub costum din sîn o scrisoare şi o citeşte cu chef:) “Am aflat că umbli prin cafenele şi pe la baruri; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ţi mai trimit nici un gologan, viu să-ţi lungesc urechile; te iau înapoi la prăvălie, şi te pui la ipitropie, măgarule...” Mie adică îmi scrie nenea Iancu. (Bate tare în masă.) CHELNERU L (intrînd din dreapta): Vine!... C ATIND AT U L: Socoteala şi-ncă un rom... ăsta al patrulea... CHELNERU L: Ba al cincilea... C ATIND AT U L: Ba al patrulea... CHELNERU L: Al patrulea l-aţi băut... şi cu unu, care îl coman-daţi acuma, cinci... C ATIND AT U L: Aşa, cu ăl d-acuma?... da. (Chelnerul iese din dreapta.) Pfu! cald mi-e... lucrează magnetismul... I-am dat de leac!... Vezi ce e cînd nu ştie cineva?... Era aproape de mintea omului: durerea devine din măsea, măseaua devine din răceală, răceala devine din frig — din cald devine că nu mai e frig; dacă nu mai e frig, va să zică că răceala se duce şi vine căldura; a venit căldura, a trecut durerea... (Chelnerul vine.) Par egzamplu... (pune mîna pe falcă) lucrează magnetismul... arde... foc... Pfu! cald mi-e! (Chelnerul a pus pe masă romul.) Un rom şi ţal! CHELNERU L: Cinci romuri; unu şi cinzeci. C ATIND AT U L (dînd romul pe gît): Şase... CHELNERU L: Nu, cinci... C ATIND AT U L: Ba şase... Cinci cu ăsta care l-am băut, şi cu unul, care o să mi-l aduci acuma, şase. (Plăteşte.) Lucrează straşnic magnetismul... Şi am să tachinez astă-seară!... da, am să tachinez!... pe toate am să le tachinez! (Merge cam şovăind la o oglindă în stînga să-şi dreagă miza1.) Straşnic de cald! 1 Îmbrăcămintea. SCENA II CA TIND A TUL, DIDINA, apoi CHELNERUL DIDIN A (intră prin fund de la stînga, coboară la masa din dreapta şi şade; e în costum de polonez: cazacă cu brandeburguri, măntăluţă cu blană, pantaloni în cizme cu carîmb; în cap căciulă poloneză cu un pompon mare, bătînd în masă): Băiete! (Îşi scoate masca şi se şterge cu batista.) CHELNERUL (intrînd cu romul): Vine! C A TIND AT U L (întorcîndu-se şi punîndu-şi masca): O mască... Am s-o tachinez... (Chelnerul, după ce a lăsat romul pe masa din stînga, trece la dreapta lîngă Didina.) DIDINA: O bere. CHELNERU L: Vine! DIDIN A (care a obsrevat pe Catindatul, se întoarce cam cu spatele ca să nu-i vază faţa. Catindatul bea rom, suflă mereu de căldură şi se uită cînd pe o parte, cînd pe alta la Didina): N-a venit Nae încă... (Scoate o scrisorică şi o citeşte): “Preiubita mea angelă, s-a întîmplat un caz de o comèdie mare în chestia noastră prin respectivul tău Pampon şi o individă!... Trebuie să ne vedem deseară ca să-ţi spui cum merge în defavor toată intriga asupra romanţului nostru, să juri că devine ca la teatru, pentru care nu cumva să lipseşti deseară de la bal cum ne-a fost vorba. Trimite-l pe Pampon să joace conţina şi vino negreşit... Al tău adorant pînă la moarte... Nae...” Douăsprece aproape, şi nu mai vine. (Chelnerul aduce berea, o pune pe masă la Didina şi iese.) C ATIND A T U L: Pfuu! (Didinii:) Bonsoar, mască... (Aparte:) Am s-o tachinez... (Tare:) Ce mai faci? DIDINA (care îndată ce i-a vorbit Catindatului şi-a pus masca): Bine, mersi! Uite, beau o bere... Da d-ta ce faci? C A TIND AT U L: Şi eu bine, mersi; mă magnetizez cu jamaică. DIDINA: Îmi pare bine. C A TIND AT U L: Şi mie nu mai puţin, parol! (Aparte cu chef:) Al dracului ştiu să le tachinez! DIDINA (bătînd în masă şi sculîndu-se): Să-l mai caut în bal... C ATIND AT U L (bîndu-şi picătura din fund a paharului): Ce, te duci, mască? DIDIN A: Da, mască, mă duc. (Chelnerul vine din dreapta.) O bere, o plătesc. (Aruncă banii pe masă.) C ATIND AT U L (către chelner): Şi mie o jamaică... (Cătră Didi na:) Nu mai stai niţel? Să mai beau un magnet, şi pe urmă te joc. DIDINA: Nu, mersi. C ATIND AT U L: Să te joc o... conţină oarbă. (Rîde.) DIDINA (aparte): Conţina oarbă? Să mai fi cunoscînd? (Pleacă să iasă.) C ATIND AT U L: Pe două consumaţii şi-o guriţă mazu1. (Rîde.) Straşnic tachinez... (O urmăreşte pînă la uşă.) DIDINA (aparte): Mazu? m-a cunoscut. (Iese repede, în fund, la dreapta: ieşind, pomponul de la căciuliţă-i cade în scenă; chelnerul aduce încă un rom şi-l pune pe masă la stînga, aşteptînd.) C ATIND AT U L (întorcîndu-se de la uşă şi coborînd): Straşnic am tachinat-o... (Gustă din rom şi-l plăteşte.) Şi mi-e cald... mi-e cald... mi-e foc de cald! (Întorcîndu-se şi zărind pomponul jos.) Iaca! Acu să vezi cum o tachinez. (Trage repede paharul de rom şi iese iute după Didina.) Acu să vezi cum am s-o tachinez. (Se aude în bal polca.) SCENA III CRĂCĂNEL, singur, în costum de bal, intrînd din bufet, apoi CHELNERUL CRĂCĂNE L (coborînd şi scoţînddu-şi masca): Îl cheamă Iancu Pampon; i mai zice şi “Conţina cu 5 fanţi”; a fost tist de vardişti de noapte la Ploieşti: acuma face pe jucătorul de cărţi; e neînsurat, dar 1 Adaos, supliment, relans, la jocul de cărţi. precontează1 pe una Didina Mazu, exmarşandă2. I-am luat urma acasă, de acasă la cafenea, de la cafenea iar acasă, şi de acasă aici. Trebuie să fie aici... Am minţit pe Miţa că mă duc la Ploieşti, şi am venit... Mi-am pus costum ca să nu mă cunoască cineva şi să afle Miţa... cum e ea geloasă!... (Bate-n masă: Chelnerul intră.) Am zis o bere... CHELNERU L: Vine! CRĂCĂNE L: A! Asta nu poate rămîne jos... Eu, cînd îmi trage cineva palme... eu turbez!... cu dinţii îl apuc, nu-l las nici mort pînă nu-mi spune pentru ce? Pentru ce mi le-a tras? Să ştiu şi eu; pentru ce?... Trebuie să-mi spuie mişelul numaidecît!... (Chelnerul aduce berea, Crăcănel o bea şi o plăteşte. Chelnerul ia paharul de bere şi paharul de rom rămas pe masa din stînga şi iese.) Dacă o fi deschis, mă duc drept la el... Dar dacă o fi mascat?... (Se gîndeşte.) A! am găsit... Mă dau binişor pe lîngă toţi bărbaţii şi le zic la ureche: “Eu sunt Bibicul, nene Iancule, nu mai pofteşti?...” mizerabilul! (Îşi face o ţigară ş-o aprinde. Didina urmărită de Catindatul intră.) Cineva! (Îşi pune masca.) SCENA IV CRĂCĂNEL, DIDINA, CA TIND A TUL DIDIN A (intrînd): S-a hotărît! Nu pot să scap de dobitocul ăsta... mă cunoaşte. C A TIND AT U L (urmărind-o pe pasul de polcă, şovăind puţin): Mască, nu te las; trebuie să facem o polcă. DIDINA (plictisită): Mersi, mască, nu joc; fii băiat cumsecade şi nu te mai ţine după mine... C A TIND AT U L (aparte): Straşnic le tachinez!... DIDINA: Ţi-am spus o dată că aştept pe cineva? C A TIND AT U L: Ce adică, eu nu sunt cineva? 1 Curtează. 2 Fostă negustoreasă. DIDINA (foarte plictisită): Ba da, decît aştept pe cineva să mă ducă acasă... C ATIND AT U L: De ce, eu nu te pot duce acasă? CRĂCĂNE L (aparte): Ăsta să fie? Că prea e obraznic... (Obser vă scena.) DIDIN A (împingînd pe Catindatul, care vrea s-o ia de zor la polcă): Vai de mine! mi-am găsit beleaua cu d-ta, îmi scoţi sufletul! (Aparte:) Ce să fac? Cum să scap? A! (Tare:) Mască, am să te rog ceva; aşteaptă-mă un minut aici... Mă-ntorc îndată... C ATIND AT U L: Da te-ntorci? DIDINA: Mai e vorbă... C ATIND AT U L: Să te-ntorci, să nu pleci pînă nu ne vedem, că ai pierdut ceva. DIDINA (plecînd): Eu? C ATIND AT U L: Da... (Aparte:) Acu am s-o tachinez... DIDINA: Aş! Mofturi! C ATIND A T U L: Zău!... cum ai venit, ai? N-ai venit cu pampon? Vrei să te duci fără pampon?! CRĂCĂNEL (sărind): Pampon?! DIDINA: Pampon?! Hotărît, mă cunoaşte, trebuie să-mi schimb costumul, să-mi piarză urma... (Iese repede. Catindatul se repede să iasă după ea; Crăcănel îl urmăreşte, îl apucă în uşă şi-l trage cu putere înapoi.) CRĂCĂNEL (cu tonul sfidător şi melodramic): Eu sunt Bi-bi-cul, ne-ne Ian-cu-le! C ATIND AT U L: Eu nenea Iancu? Fugi d-acolo! CRĂCĂNE L (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule; nu mai pofteşti? Poftim de! ba nu, nu! ia poftim... C AT I N D AT U L: Ce să poftesc, domnule? ştii că eşti curios d-ta!... CRĂCĂNE L (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule! C ATIND AT U L: Bine, d-ta poţi să fii Bibicul, dar vezi că asta-i asta, că eu nu sunt nenea Iancu... Nenea Iancu e frate-meu... CRĂCĂNE L: Atunci, nen’ tu Iancu al d-tale este o canalie! C A TIND AT U L: Da pentru ce, dle? CRĂCĂNE L: Asta mă priveşte pe mine... C A TIND AT U L: Ba priveşte familia, să mă ierţi... CRĂCĂNEL: Şi-l aştept aici, pentru ca să-l iau de piept şi să am o tălămăcire cu d-lui... Să vedem: pentru ce? da, pentru ce? C ATIND AT U L: Aş! îl aştepţi degeaba: nenea Iancu e la Ploieşti... CRĂCĂNE L: Mofturi! e la Bucureşti... C A TIND AT U L (sărind): Nenea Iancu la Bucureşti? CRĂCĂNE L: Da, şi are să vie aici! îl aştept! C ATIND A T U L (aparte): Nenea Iancu! Să vie aici! M-am topit... Sunt nenorocit! CRĂCĂNE L: Şi o să fii faţă şi d-ta la tălmăcire; am să pui faţă ca să vezi şi d-ta pentru ce nen’ tu Iancu al d-tale este o canalie. C ATIND A T U L (aparte): Nenea Iancu! Vine nenea Iancu, şi ăsta cum mă cunoaşte, o să mă spuie, o să mă puie faţă!... Trebuie să-mi piarză urma: trebuie să-mi schimb costumul... (Iese fuga în fund.) CRĂCĂNE L: Fuge să-i dea de ştire lui nen’ su Iancu! Trebuie să-l ţiu de scurt. (Iese după Catindatul. Se aude în bal semnalul cadrilului.) SCENA V MIŢA, singură, în domino1 albastru cu flori, apoi CHELNERUL MIŢA (intrînd, îşi scoate masca): Nu e... N-a venit încă? Îl cunosc... are numai două costume: un cazac şi un turc... N-a venit. Trebuie să se fi dus să-şi ia pe individa! Trebuie să vie împreună! A! să vie! Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe statuia Libertăţii de la Ploieşti că are să fie o istorie!... (Bate-n masă.) A! gelozie! Am să-i omor! 1 Costum de bal mascat, cu glugă. CHELNERU L (intrînd din dreapta): Vine! M I Ţ A: Un vermult. CHELNERU L: Vine. (Iese.) M I Ţ A: Voi să beau, voi să beau (cadenţînd), căci nu e-n lume altă durere decît durerea ce simţesc eu... (Chelnerul aduce paharul. Se aude cadrilul. Miţa bea paharul pe nerăsuflate şi plăteşte. Chelnerul ia paharul şi pleacă.) Aşa! să vie acuma. (Îşi pune masca.) SCENA VI MIŢA, IORD ACHE în costum de turc, apoi CRĂCĂNEL IORD A C H E (vine suflînd la masa din stînga): Uf! Am asudat… Trebuie să mă dau la o gargariseală. (Bate-n masă.) MIŢ A (se-ntoarce, îl vede şi dă un ţipăt): Turcul! Nae! (Se repede la el.) Nae! Eu sunt, Miţa. (Îşi scoate masca.) IORD A C H E: Miţa! Coana Miţa! Sunt eu, Iordache. (Îşi scoate masca.) M I Ţ A: Nae a venit? IORD A C H E: Nu… n-a venit… M I Ţ A: Minţi! A venit! A! v-am dat de urmă. L-am căutat acasă şi nu l-am găsit; vardistul mi-a spus că a plecat în costum de bal în birje. A venit… E aici… E cu ea… Spune; nu minţi! IORD A C H E: Ei, da, da! A venit, dar a venit şi Crăcănel… (Îşi scoate masca.) M I Ţ A: Crăcănel! Aicea Crăcănel?… (Punîndu-şi masca.) Nu-i adevărat! Mangafaua e la Ploieşti. IORD A C H E: Ba-i prea adevărat! (Crăcănel intră.) CRĂCĂNE L (intră prin fund şi vine ţintă la Iordache): Eu sunt Bibicul, nene Iancule, eu sunt Bibicul; nu mă cunoşti?… Poftim de! ia mai poftim de! MIŢ A (aparte): E Crăcănel! îmi cunoaşte dominoul, trebuie să mi-l schimb numaidecît. (Iese repede-n fund la stînga.) CRĂCĂNE L: Nu răspunzi? Nu pofteşti, nene Iancule? IORD A C H E: Eu nu sunt nenea Iancu, eu sunt nenea Iordache… Pe nenea Iancu caută-l în bal… CRĂCĂNE L: În bal? (Iese repede-n fund, dreapta.) IORD A C H E: Un nenea Iancu trebuie să găseşti în tot balul. (Îşi scoate masca.) SCENA VII IORD ACHE, NAE, în costum de cazac, apoi C A TIND A TUL NAE (din fund, dreapta): Iordache... (Îşi scoate masca.) IORD A C H E: Aha! Bine că vii! Ştii cine e în bal? Ia ghici... N A E: Cine? IORD A C H E: Miţa... N A E: Miţa! IORD A C H E: Şi Crăcănel... fereşte-te! Miţa te caută... N A E: Cum să scap de republicana asta?... Nu găsesc pe Didina să plec... C A TIND AT U L (din fund): Peste putinţă să găsesc alt costum: Bibicul ăla o să mă dea de gol lui nenea Iancu... (Îşi scoate masca.) NAE (îşi pune masca repede; lui Iordache): Pune-ţi masca! (Iordache îşi pune masca.) C A TIND AT U L: Uf! şi m-am magnetizat!... Lucrează magnetis mul... Nu mai poci de cald! NAE (încet lui Iordache): Îl cunoşti? IORD A C H E (asemenea): Tînărul cu măseaua... C A TIND AT U L (văzîbdu-i): A! bună idee! (Vine la el vesel.) Mască, mă cunoaşteţi? N A E: Nu... C A TIND AT U L: Îmi pare rău, v-aş fi rugat ceva... N A E: Ce? IORD A C H E (încet lui Nae): Să-i scoţi iar măseaua... NA E (Catindatului, tare): Cu plăcere, neică, dar n-am ostromentele... C ATIND AT U L: Ce ostromente? IORD A C H E: Pentru măsea... C A TIND A T U L (aparte): Şi ăştea sunt bărbieri... (Tare:) Aş! măseaua nu o mai scoţ; i-am dat de leac: călduri cu magnetism de jamaică... N A E: Ala-i bun... C ATIND AT U L: Uite ce vream eu să vă rog: eu am un frate mai mare în bal, şi mă cunoaşte, şi n-aş vrea să mă cunoască... Ce e de făcut? N A E: Ştiu eu? şi eu aş vrea să nu mă cunoască cineva în bal; da dacă te cunoaşte o dată... IORD A C H E: Nu-i alta nimic de făcut decît să plecăm din bal... C ATIND AT U L: Nu! nu voi să plec, voi să mai tachinez, voi să mă magnetizez bine! Am eu o idee... N A E: Ce idee? C ATIND AT U L: Costumurile d-voastră sunt de la gardirop, ori particulere?... IORD A C H E: Particulere. C ATIND AT U L: Şi al meu tot particuler. Haide să le schimbăm, şi apoi să mai poftească Bibicul să mă puie faţă cu nenea Iancu... N A E: Faină idee! Bravos! Haide! IORD A C H E: Haide! C A TIND A T U L: Haide la grandirop (ies toţi trei în fund, la stînga), la cabinet de toaletă! (Se aude mazurca în bal; Catindatul iese pe pasul de mazurcă.) SCENA VIII PAMPON, în costum, intrînd din bal P AMPON: Este adevărat că sunt tradus: Didina mă înşeală cu Bibicul, cu amantul femeii ăleia. Astă-seară la cafenea, femeia aia mi-a lăsat un bilet; i-am cunoscut slova, e slova biletului către Bibicul. Îmi scrie să viu aici, unde amanatul ei are întîlnire cu Didina. Nu se poate, zic eu; Didina s-a dus la mătuşică-sa. Didina nu e. Mă-ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două perechi ca la poliţie şi pe urmă o supun la intrigatoriu. Spune că coniţa a plecat în costum polinez... Aici în bal este! Cu el!... cu Bibicul. A! Bibicule! Ai scos o femeie din minţi — femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!... astă dată n-ai să scapi... O să-ţi rup şalele... (Bate în masă.) O mastică! (Îşi pune masca.) CHELNERUL (d-afară): Vine! SCENA IX PAMPON, CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL (din fund, dreapta): Nu pot să dau de nenea Iancu, şi l-am pierdut şi pe frate-său... (Văzînd pe Pampon): Pe ăsta nu l-am cercetat... Acuma îl văz întîi. (Pampon bate iar în masă; Crăcănel coborînd doi paşi, tare şi cu ton de sfidare melodramatică): Eu sunt Bi-bi-cul... P AMPON (sărind): Bibicul! CRĂCĂNE L: Da, Bibicul, nene Iancule! (îşi scoate masca) nu mai pofteşti? P AMPON (îşi scoate masca, fioros, gata să se repează): A! care va să zică mă căutai, Bibicule? CRĂCĂNE L (potrivindu-se să-şi ia vînt de scăpare): Da, nene Iancule... P AMPON (acelaşi joc crescendo): Şi eu te căutam, Bibicule! (Se repede.) CRĂCĂNE L (dîndu-se după o masă): Să nu dai! Că fac scandal... Chem poliţia... stai să ne desluşim! PAMPO N: Mişelule, să ne desluşim, ai? După ce mă ataci la sacrul meu amor, amăgeşti o fiinţă nevinovată... o femeie... femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!... CRĂCĂNE L (urmîndu-şi jocul): Eu? Amăgesc o femeie?... ne desluşim; e încurcătură la mijloc... Spune, care femeie... P AMPON: O ştii bine, Didina... CRĂCĂNE L: Nu cunosc nici o Didină. Pe amanta mea o cheamă Miţa... P AMPON: Da, pe amanta ta o cheamă Miţa; dar, ca un mişel ce eşti, nu te-ai mulţumit cu o amantă... Ai atacat şi pe amanta mea, Didina... Ai nenorocit-o! CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat! P AMPON: Am dovezi: ai uitat la Didina un bilet de abonament la frizerie. CRĂCĂNE L: Nu-i adevărat! eu nu mă raz cu abonament, eu mă raz à la carte1 . P AMPON: Şi un bilet de la amanta ta... CRĂCĂNE L: De la amanta mea? Îţi spui eu că e încurcătură. P AMPON: Nu e nici o încurcătură, mişelule! Amanta ta, Miţa, îţi scrisese de miercuri că te aşteaptă, că Mangafaua pleacă la Ploieşti. CRĂCĂNEL: Miercuri?... Ploieşti?... Mangafaua?... P AMPON: Da, şi tu, Bibicul, în loc să te duci la ea, o părăseşti şi te dai pe furiş la amanta mea, la Didina. (Se repede.) O să-ţi rup oasele... Oasele am să ţi le rup! CRĂCĂNE L (apărîndu-se): Stai! Să nu dai, că fac scandal! Mi-e frică de o nenorocire!... (Îşi pune mîna la inimă să o astîmpere.) P AMPON: Da! să-ţi fie frică de o nenorocire; pentru că precum ai vrut tu să nenoroceşti pe Didina... o femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!... asemenea să ştii că o să te nenorocesc eu pe tine. (Se repede.) CRĂCĂNE L (acelaşi joc): Stăi! Stăi, omule, pentru Dumnezeu!... Miţa! miercuri? Ploieşti? Mangafaua?... Dumnezeule! Am o bănuială... Arată-mi biletul... Eu am fost miercuri la Ploieşti... P AMPON: La Ploieşti? 1 Contra plată (fr.). CRĂCĂNE L: Da, la Ploieşti... Să fie cu putinţă?... Miţa? a opta?... Arată biletul P AMPON: Iacată-l biletul! (Crăcănel se apropie să vază biletul; Pampon îl apucă cu mîna stîngă, şi cu dreapta i-arată hîrtia.) A! vrei să mă-nşeli? CRĂCĂNE L (sfîrşindu-se de la inimă, se moaie din balamale, şi cade pe un scaun): Miţa! m-a tradus! apă! apă!... Mangafaua... eu... eu sunt! P AMPON: Mangafaua? CRĂCĂNE L: Da, Mangafaua!... eu... A opta oară tradus! (Ridi- cînd mîinile la cer:) Este cu putinţă, domnule? P AMPON: A opta oară? (Şade lîngă el.) CRĂCĂNE L (dezolat): Nu ţi le mai spui p-alelalte, că sunt hali male, domnule, numai una să ţi-o spui, al şaptelea caz de traduce- re... în vremea războiului1... P AMPON: Cu un muscal? CRĂCĂNE L (plin de obidă): Nu m-ar fi costisit atîta să fi fost cu un muscal, fiindcă eu eram de la început pentru convenţie... ştii, muscalii luptau pentru cauza sfîntă a eliberării popoarelor creştine de sub jugul semilunii barbare... Dar cu un neamţ, domnule!... P AMPON: Cu un neamţ? CRĂCĂNE L: Fă-ţi idee, domnule, ce traducere! P AMPON: Ei şi? CRĂCĂNE L (plîngînd): Am plîns, cum plîng şi acuma, căci eu ţiu mult la amor; am plîns şi am iertat-o... pe urmă am prins-o iar, şi iar am plîns, şi iar am iertat-o; nu de multe ori, dar cam des... aşa cam de vreo cinci-şase ori... Ce-mi ziceam eu? Vorba d-tale: femeie! ochi lunecoşi... P AMPON: Inimă zburdalnică!... CRĂCĂNE L: Pînă cînd, într-o seară, mă duc, domnule, ca de 1 Războiul ruso-romîno-turc din 1877–1878, în urma căruia Romînia dobîndeşte independenţa naţională. obicei acasă; intru în sală, deşchiz uşa iatacului... întunerec... “Te-ai culcat?“ Nu răspunse nimini. Inima-ncepe să bată rău; aprinz lumî-narea, şi ce găsesc pe masă, domnule? P AMPON: Ce? CRĂCĂNE L: Un răvăşel: “Mache, m-am plictisit să mai trăiesc cu o rublă ştearsă ca dumneatale. Nu mă căuta; am trecut cu neamţul meu în Bulgaria...“ P AMPON: În Bulgaria? Ce caută neamţul în Bulgaria? CRĂCĂNE L (dezolat): Nu ştiu! Ei! ce te faci, Mache?... de desperare, ce am zis eu? Dacă n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume, încai să mă fac martir al independenţii... şi m-am înrolat de bunăvoie... P AMPON: Volintir?... CRĂCĂNE L: În garda naţională... Ştii, pentru ca să-mi mai uit focul... (Plînge.) Şi închipuieşte-ţi d-ta acum şi Miţa! (plînge) şi garda naţională s-a desfiinţat!... P AMPON: Care va să zică este Bibicul... C RĂCĂNEL: Se-nţelege; n-ai văzut biletul? P AMPON: Care va să zică este un Bibicul, care devine în chestie de traducere şi pentru mine, şi pentru d-ta... CRĂCĂNEL: Fireşte... P AMPON (cu tărie): Nu mai plînge, nu şade frumos, un volintir ca d-ta... CRĂCĂNE L: Dacă nu pot să mă stăpînesc! Mi-e naturelul simţitor... P AMPO N: Trebuie să-l găsim! Nu plînge, nu-i frumos! Un volintir! Trebuie să-l regulăm pe Bibicul... Auzi d-ta? două! CRĂCĂNEL: Cum să-l găsim? P AMPON: Îl găsesc eu, n-ai grije; eu ştiu politica poliţiei. Nu plînge; eşti volintir! Bibicul nostru e aici în bal... Didina mea este aici în bal... CRĂCĂNE L: Poate şi Miţa mea... P AMPON: Da... CRĂCĂNEL: Da? PAMPO N (repede): Adică nu! În sfîrşit, ce-ţi pasă! Vino cu mine... Nici o vorbă să nu zici. Lasă-mă pe mine, să vezi cum îl înhaţ eu. Aide... nu plînge; eşti volintir! pune-ţi masca, şi aide! (Îşi pune masca.) CRĂCĂNE L: Miţa? Miţa?... (Hotărît:) Nu!... o mai iert acum, dar dacă s-o mai întîmpla încă o dată... hotărît mă însor! (Îşi pune masca.) PAMPO N: Haide... nu, nu plînge, eşti volintir!... şi nici un cuvînt! A! Bibicule! (Ies amîndoi în bal.) SCENA X MIŢA în costumul polonez al Didinii, apoi în costumul de cazac al lui Nae MIŢ A (scoţîndu-şi masca; vine din bufet): Ce dracul caută Crăcănel aici? Mă minte că se duce la Ploieşti... şi vine la bal... Nu cumva Mangafaua sare garduri?... Ori a simţit ceva?... Mi-am schimbat costumul la gardirop... Nici el, nici Iordache nu mă mai poate cunoaşte... Dar Nae... Năică unde-i?... Unde e pîrlitul de Pampon? (Iordache intră.) Nae! Să vedem. (Îşi pune masca şi urcă în fund spre stînga.) IORD A C H E (venind din fund dreapta şi uitîndu-se în bal): A dracului istorie o să iasă... Crăcănel aici, Pampon aici, Miţa aici... nu-mai de-ar fi plecat Nae şi Didina... MIŢ A (coborînd): Nae! (Îşi scoate masca.) IORD A C H E: Ai! (Se întoarce.) Fugi, că mor! Miţa? (Vrea să plece.) MIŢ A (tăindu-i drumul): Unde pleci, mizerabile? IORD A C H E (îi face semn că merge în bal să danţeze). M I Ţ A: Nu vrei să mă cunoşti, Năică, ai? Nu vrei să-mi vorbeşti? Fugi de mine, ai? (Îl apucă.) IORD A C H E (se smuceşte şi vrea să plece). MIŢ A (sărindu-i înainte): Mişelule, dacă mai faci un pas, dacă nu mai vorbeşti, te nenorocesc. A! mizerabile! ai gîndit că dacă mi-ai luat sticluţa cu vitrionul, nu o să mai găsesc alta! Ţi-am făgăduit să-mi răzbun şi... IORD A C H E: Ei apoi, dacă o iei pe coarda vitrionului, nu-mi place. (Miţa face un pas înapoi, el îşi scoate masca.) Nu sunt Nae; ce pofteşti? Sunt Iordache, na! M I Ţ A: A! care va să zică v-aţi schimbat costumul, ca să mă jucaţi pe degete!... Şi a crezut domnul Nae că scapă cu atîta de mine!.. Unde e Nae? IORD A C H E: Trebuie să fi plecat demult din bal; nu l-am mai văzut; şi a plecat cu cheia; pe mine m-a lăsat pe dinafară. (Pampon şi Crăcănel se arată în fund şi privesc scena.) M I Ţ A: A! mizerabilul! (Se plimbă agitată.) Mizerabilul! (Vede pe cei din fund şi-şi pune iute masca; Iordache asemenea.) SCENA XI ACEIAŞI, PAMPON şi CRĂCĂNEL, scoţîndu-şi măştile P AMPON (lui Crăcănel): Costumul polinez! E Didina cu Bibicul! CRĂCĂNEL: Cu Bibicul... P AMPON: Pe el! (Iordache vrea să plece; Pampon îl apucă de o parte, Crăcănel de alta, şi-l readuc tîrîş în scenă.) CRĂCĂNE L: Unde te duci, Bibicule? P AMPON: Stai să te judec eu, Bibicule... IORD A C H E (zbătîndu-se între amîndoi): Nu mă cheamă Bibicul, mă cheamă Iordache!... MIŢ A (aparte): Pampon! (Trece repede lîngă Pampon, şi-l trage cu putere deoparte; încet:) Eşti aici? (Îşi arată figura la o parte şi iar se maschează.) P AMPON: Persoana în chestie? Miţa? IORD A C H E (luptînd să scape de Crăcănel, îşi scoate masca): Lasă-mă, domnule! CRĂCĂNEL (ţinîndu-l din răsputeri): Stai aici! (Se luptă amîn-doi.) MIŢ A (lui Pampon, repede şi şoptit): Nu e Bibicul, este Iordache; Bibicul, traducătorul, este îmbrăcat turc. P AMPON (sărind): Turc! Turcul care ne-a tachinat adineaori? IORD A C H E: Înţelege odată, domnule, că nu sunt Bibicul! Ce, eşti turbat? vrei scandal? CRĂCĂNE L (crud): Da! vreau scandal... P AMPON (după ce a vorbit cu Miţa încet, trecînd repede lîngă Crăcănel, pe care îl apucă şi-l trage de mînă în faţă; Crăcănel din smucitură scapă pe Iordache, care iese repede din bal dînd cu tifla înapoi): Lasă-l! nu-i ăsta! am greşit. Bibicul e turcul, turcul care ne-a tachinat adineaori... CRĂCĂNE L: Turcul? ’Aide după el... Dar dama asta cine e? P AMPON: O damă... CRĂCĂNE L: O damă? bine... ’Ai după turc. (Pleacă, întîi pu-nîndu-şi masca.) MIŢ A (încet lui Pampon): Nu cumva să-i spui lui Crăcănel... P AMPON (asemenea): N-ai grije, ’Ai după turc! (Îşi pune masca.) CRĂCĂNE L: ’Aide după turc! (Ies toţi trei în bal.) SCENA XII DIDINA în domino roşu, N A E în costumul de la început al Catindatului, vin din bufet; apoi IORD ACHE, apoi C A TIND A TUL şi O MA SCĂ, tot din bufet DIDINA: Da. (Îşi scoate masca, Nae asemenea.) Cînd am venit adineaori în bal, m-a cunoscut unul. El trebuie să fi fost, Crăcănel al tău... ştie că mă cheamă Didina Mazu, ştie de Pampon, ştie că-i zice lui Pampon “Conţina cu 5 franci”. În sfîrşit m-a cunoscut bine! d-aia mi-am schimbat costumul. Haide, haide, Nae, să mergem; mi-e frică... (Se aude cadrilul.) N A E: Da, haide să mergem, e tîrziu. IORD A C H E (intrînd din bal repede): Tot aici sunteţi? Plecaţi, plecaţi! Degrabă! Crăcănel, Pampon şi Miţa, toţi trei, vă caută să facă scandal... Fugiţi! DIDINA: ’Aide (Îşi pune masca.) N A E: Dacă am putea să ieşim fără să dăm prin bal... (Îşi pune masca.) IORD A C H E: Nu se poate, altă ieşire nu-i; haideţi! (Îşi pune şi el masca.) C ATIND AT U L (cu o Mască pe care o aduce cam cu d-a sila la braţ; e cu chef, îşi scoate masca şi vorbeşte tare de tot): Aşa sunt eu... Uite şi prietenii. NAE (încet): Dracul să te ia! MASC A (vrînd să-i scape de la braţ): Lasă-mă. DIDIN A: Cine-i ăsta? (Nae, Iordache şi Didina vorbesc încet deoparte.) C ATIND AT U L: Aşa sunt eu; cînd mă magnetizez, mi-e cald... Pfu!... şi cînd mi-e cald, pfu! tachinez... Trebuie să te fac un cadril. Iaca ne-am găsit vizaveaua... DIDINA: Haide? (Vor să plece.) C ATIND AT U L: Ce, vă duceţi? Nu se poate să vă duceţi? (Le taie drumul.) Trebuie să facem un cadril. N A E: Mersi, drăguţă, ne ducem acasă... C ATIND AT U L: Acasă? Cu costumul meu? Nu se poate. (Strigă tare:) Dacă vă duceţi, dă-mi înapoi costumul, trebuie să-mi dai costumul, nu te las să pleci cu costumul... NAE (încet): Ne mai întîrzie dobitocul! DIDINA (încet): Schimbă costumul şi pace! IORD ACH E (încet): Nu se poate, o să ieşim prin bal: Miţa cunoaşte costrumul... NAE (încet): Ce e de făcut? IORD A C H E (încet): Spune-i că mai rămînem. DIDINA (încet): Şi ne strecurăm binişor şi ieşim... NAE (tare): Dacă-i aşa, ştii ce? ’ai să mai rămînem. IORD A C H E: Să mai rămînem... DIDINA: Să mai rămînem... C A TIND AT U L: Aşa da! ’Ai să facem cadrilul... IORD A C H E: În bal? N A E: Nu merg la bal. C ATIND AT U L: Atunci aici; sunt magnetezat, am poftă de cadril, să-mi fac vînt. Unde e nenea Iancu să mă vază?! IORD A C H E (încet lui Nae şi Didinei): Jucaţi-l o figură, două, pînă uită de costum, şi pe urmă o ştergem. (Vorbesc încet toţi trei.) MASC A: Ţi-am spus că mi-e frică să nu mă vază bărbatu-meu... (Luptă să scape.) C A TIND AT U L: Ei! parcă mie nu mi-e frică de nenea Iancu... (Masca se smunceşte, scapă şi fuge; uitîndu-se după ei) Atîta pagubă! (Merge şi invită la danţ pe Iordache.) Ei, ’aide! Ce faceţi? (Îşi pune masca pentru danţ.) N A E: Ei, haide, de! (Se aude o figură a cadrilului. Nae dansează cu Didina, Catindatul cu Iordache ca damă. La a doua parte a figurii contradanţului, apar în fund Pampon, Crăcănel şi Miţa mascaţi.) SCENA XIII Cei de sus, PAMPON, MIŢA şi CRĂCĂNEL, apoi lume din bal P AMPON: Iaca turcul! A! în sfîrşit. (Toţi trei coboară melodramatic în faţa Catindatului: figura danţului se sparge; Didina, Nae şi Iordache se retrag deoparte spre uşa din fund în stînga şi ascultă; Miţa mai la spatele lui Crăcănel şi lui Pampon, care s-au oprit ţintă în faţa Catindatului înmărmurit; Miţa a scos din buzunar sticluţa şi pîndeşte.) DIDINA (încet): Pampon! NAE (încet): Miţa! CRĂCĂNE L (fioros): Jos masca! C ATIND AT U L (tremurînd): Pentru ce? CRĂCĂNE L : Pînă aici ţi-a fost, Bibicule! (Stau amîndoi gata să-l apuce.) C AT I N D AT U L: Iartă-mă, nene Iancule, nu mai fac! (Pune mîna să-şi scoaţă masca.) MIŢ A (care a pîndit momentul, n-apucă el să-şi scoaţă masca, şi-i aruncă sticluţa în ochi): Na, mizerabile! (Fuge prin fund.) C ATIND AT U L: A! Săriţi! Ajutor! (Vreau să fugă.) (Pampon şi Crăcănel îl înhaţă şi încep să-i tragă; lume mascată şi nemascată vine fuga din fund în dreapta; Didina, Nae şi Iordache au şi dispărut în fund la stînga.) (C o r t i n a) ACTUL III Decorul actului întîi întocmai. Un moment, scena goală. Se aude o birje oprindu-se din goana mare în fund, apoi plecînd peste un moment înapoi. Pe urmă se aude zgomotul unei chei deschizînd broasca. Uşa se deschide de perete. În scenă întuneric adînc. SCENA I DIDINA, NAE şi IORD ACHE, în costumurile de la bal, mascaţi, intră gîfîind prin fund. Apoi PAMPON, CRĂCĂNEL şi CA TIND A T U L de-afară N A E: În sfîrşit, am ajuns... Aprinde o lampă. DIDINA: Ne urmăreşte, trebuie să ne urmărtească. (Iordache caută pe dibuite chibriturile pe o masă din fund şi răstoarnă nişte sticluţe.) A! m-ai speriat! (Iordache aprinde lampa; lumină în scenă.) Uf! (Îşi scoate masca; toţi şi le scot şi le aruncă fiecare pe cîte o masă.) N A E: Iordache, scoate cheia d-afară şi-ncuie degrab’ pe dinăuntru. (Iordache execută ordinul.) DIDINA: Sunt sigură că s-au luat după noi... O să fie un scandal mare... sunt nenorocită. N A E: Lasă-i să vie, n-ai grijă; orişicum, avem pe unde scăpa. DIDINA (lui Iordache, care coboară): Zici c-ai văzut dumneata cînd i-a aruncat cu vitrion în ochi? IORD A C H E: Am văzut eu, fireşte. A strigat odată: “Na, mizerabile!“ şi paf! (face gestul) şi pe urmă a fugit prin lume. NAE (desperat): Cum? Cum să scap de nebuna asta? Cum să mă cotorisesc de republicana? Vrea să mă bage în primejdie! DIDINA: Ce scandal! O să mijlocească proces, poliţie, procuror, şi pe urmă la juraţi... O să ne dea pîn gazete! Să afle la sigur Pampon... Sunt compromentată... Mi-ai omorît viitorul, d-le Nae. N A E: Bine, soro, vina mea este? păcatele mele! DIDINA: Da, fireşte, vina d-tale... Dacă ştiai cu ce republicană apilpisită de Ploieşti ai de-a face, nu trebuia să mă-ncurci pe mine. N A E: Bine, neică... DIDINA: Nu trebuia să mă-ncurci pe mine. IORD A C H E (care a stat în fund la uşă şi a ascultat afară): St! Tăceţi! N A E: Ce? DIDINA: Ai? IORD A C H E: Vine o birje... (Se aude o birje.) DIDINA: Nu v-am spus că ne-a luat urma... IORD A C H E: Tăceţi! (Toţi ascultă; birja se opreşte afară în fund.) S-a oprit aici... N A E: Hait! DIDINA: Ei sunt! IORD A C H E: Tăceţi! DIDIN A: Să stingem lampa... (Merge în vîrful degetelor în fund.) NAE (lui Iordache): Scoate cheia din uşe! (Iordache scoate cheia. Se aud de afară glasul lui Pampon, al lui Crăcănel şi al Catindatului.) P AMPON (d-afară): E lumină! Sunt aici! NAE, DIDINA, ŞI IORDACHE (coborînd în vîrful degete lor, misterios): St! P AMPON (d-afară): Deşchideţi! C ATIND AT U L (d-afară): Ori spargem uşa! (Bătăi grozave.) DIDINA (frîngîndu-şi mîinile): Sunt mulţi! sparg uşa; îmi vine rău; mor! N A E: Să fugim. IORD A C H E: ’Aide degrabă; e minunat! (Avînd o inspiraţie:) Să poftească să spargă uşa... Tii! Mare politică mi-a dat în cap... să poftească să spargă!... N A E: Sunt turbaţi (Se aud lovituri grele în broasca uşii.) IORD A C H E: Lasă, că-i potolesc eu!... DIDINA: ’Aide degrabă! N A E: ’Aide! (Toţi ies misterios degrabă prin uşa din dreapta.) (Un moment scena goală; se aude lucrare la uşa din fund; uşa se clatină, se zguduie şi în sfîrşit cedează) SCENA II P AMPON, CRĂCĂNEL, CA TIND A TUL în costumurile de la bal, fără măşti. Catindatul e plin de pete negre pe tot obrazul; intrare fioroasă P AMPON: A stins lumina! CRĂCĂNE L: Cine are un chibrit? C A TIND AT U L (se descheie la costum şi scoate dedesubt din ji- letcă chibrit de ceară; îl aprinde şi îl ţine în mînă): Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată!... De-aia adineaori, în bal, zicea să-mi mai scoaţă una... PAMPO N (care, la lumina chibritului, a dat ocol cu ochii în scenă): Nu mai încape vorbă, este aici. Aicea este Bibicul! (Crud:) Am să-l sfîşiu! CRĂCĂNE L (scrîşnind din dinţi, zguduind din cap): Cu dinţii! Cu dinţii am să-l rup! După ce e caz de traducere dublă, ne mai duce din încurcătură în încurcătură; îşi bate joc de noi... Cu dinţii! P AMPON (arătînd pe Catindatul, care schimbă chibriturile, — cînd se stinge unul, aprinde altul): Toată încurcătura devine de la dumnealui... C A TIND AT U L: De la mine? CRĂCĂNE L: Da, de la dumneata... C A TIND AT U L: Cum de la mine? CRĂCĂNE L: Se înţelege ... P AMPON: Pentru ce ţi-ai schimbat costumul? pentru ce ai luat costumul turcului! C ATIND AT U L: Nu mi-ai spus d-ta că e nenea Iancu în bal... (Schimbă chibritul.) P AMPON: Ei! ş-apoi? C ATIND AT U L: Cum, ş-apoi? Dacă mă prindea nenea Iancu în bal, mă lua la Ploieşti, îmi omora cariera de la percepţie. CRĂCĂNE L: Şi cel puţin dacă am fi siguri, sigurisimi că-i aici!... (către Catindatul) pentru că d-ta ca un zevzec ce eşti... C ATIND AT U L: Pentru ce mă faci zevzec, dle? CRĂCĂNE L: Pentru că dacă nu tachinai, nu se-ntîmpla ce s-a-ntîmplat... C A TIND A T U L: Ce să-ţi fac? Nu ţi-am spus că nu mă pot stăpîni? Cînd mă magnetizez, eu tachinez straşnic... Şi nenea Iancu tachinează cînd are magnet, toţi ai noştri tachinează... da nu ca mine. CRĂCĂNE L: Vezi! Vezi că eşti zevzec, dle? P AMPON: Are dreptate... pentru că d-ta ţi-ai schimbat costumul cu o mască, care nu ştii măcar ce fel de persoană e. C ATIND AT U L: Dacă nu şi-a scos masca? Nu ţi-am spus că vorbea de măsele?... era bărbier. P AMPON: Eu vă spun că sunt aici. Nu ne-am ţinut noi după birja lor? Birja lor nu s-a oprit aici? Nu s-a-ntors înapoi? N-am oprit noi birjarul care-i adusese? Nu s-a-ntors el cu noi şi ne-a arătat că aici i-a lăsat, pe doi bărbaţi şi o damă? CRĂCĂNEL: Da! P AMPON: Aici sunt, aici, ascunşi. Trebuie să fie aici o lumînare, o lampă... Cine a fost aici, pentru ce a fugit cînd am venit noi?... că a fost cineva aici. C ATIND AT U L (aprinzînd alt chibrit şi mergînd la masa unde sunt două lămpi): Aha! iacătă o lampă... CRĂCĂNEL: Aprinde-o! C ATIND AT U L (pune mîna pe sticlă, o scoate şi o aruncă jos): Pfu! frige! CRĂCĂNE L: Ai spart ţilindrul!... C ATIND AT U L: M-a fript! P AMPON (repede): Vezi! vezi! e stinsă acuma de curînd: a stins-o adineaori cînd eram noi la uşe... C A TIND AT U L (aprinde alt chibrit şi apucă cu mîna învelită în pulpana hainei ţilindrul de la o altă lampă, pe care o aprinde. Lumină în scenă. Vede o mască pe masă): Iacătă o mască! CRĂCĂNE L (la altă masă): Aici încă una! P AMPO N (găsind a treia mască): Încă una! Trei! Sunt aici! (Examinînd masca.) Este scoasă acum de pe obraz... e caldă... e asudată! (O miroase tare.) Asta e masca Didinii! I cunosc mirosul... Să-i căutăm; aici sunt... (Miroase încă o dată tare masca.) A! a! data asta, Bibicule, nu mai scapi! CRĂCĂNE L: Trebuie să punem mîna pe el! C A TIND AT U L: Trebuie să-mi dea costumul meu! P AMPON (fioros): Am să-l sfîşiu. CRĂCĂNE L (scrîşnind dinţii): Cu dinţii am să-l rup!... cu dinţii!... C A TIND AT U L (punînd mîna la falcă): Eu nu pot să-l rup cu dinţii, dar trebuie să-mi dea costumul meu! (Toţi caută în toate părţile, pe sub mobile, pe care le răstoarnă pe după paravan.) P AMPON (avînd uşa din dreapta): O uşe! p-aici! (Dă cu piciorul tare în uşă, uşa se deschide, el se repede afară în odăiţă, urmat de Crăcănel şi Catindatul; se aude răsturnare de mobile în dreapta.) SCENA III IORD ACHE în costum de oraş, IPIST A TUL, doi SERGENŢI de noapte, apoi PAMPON, CRĂCĂNEL şi CA TIND A TUL IORD A C H E (intrînd şi oprindu-se în uşă, arată dezordinea din prăvălie Ipistatului: cu ton dezolat): Iaca, domnule, iaca în ce hal e prăvălia!... IPIST AT UL (grav): Nu-i nimenea. IORD A C H E: Pesemne a fugit!... (Se aude alt zgomot în odaie.) Scotocesc în odaie! să nu fugă pe fereastră!... IPIST AT UL (sergenţilor): După ei degrab’! (Sergenţii, Ipistatul şi Iordache se reped spre odaie; în momentul ăsta intră Crăcănel şi Pampon.) Staţi! Puneţi mîna pe ei! (Sergenţii înhaţă cu putere unul pe Pampon şi altul pe Crăcănel.) CRĂCĂNEL: Poliţia! C ATIND AT U L (care a scos şi el capul pe uşă, să intre): Poliţia! (Îşi trage repede capul înapoi; Iordache merge repede în odaie.) P AMPON (zbătîndu-se în mîinile sergentului): Pentru ce, domnule? IPIST AT UL (bătînd din picior şi din mînă, aspru): Vorrrbă!... Ce căutaţi noaptea în prăvăliile negustorilor? CRĂCĂNE L: Căutăm o persoană... P AMPON: Da, o persoană... IPIST AT UL (acelaşi joc mai aspru): Vorrrbă! Ce persoană? CRĂCĂNEL: Pe Bibicul. P AMPON: Pe Bib... IPIST AT UL (acelaşi joc mai aspru): Vorrrbă! IORD A C H E (intrînd repede din dreapta, cu gura mare): Cum Bibicul, ce Bibicul, care Bibicul, domnule? Mofturi! Aici nu şade Bibicul... ştie d. subcomisar cine şade aicea. Ia-i, d-le subcomisar, sunt pungaşi! P AMPON (ţinut strîns de sergent): Eu pungaş? CRĂCĂNE L: Noi pungaşi! Aşa umblă pungaşii îmbrăcaţi? IPIST AT UL (şi mai aspru, acelaşi joc crescendo): Vorrrbă!... Dar oamenii de treabă aşa umblă?... Pe unde aţi intrat?... CRĂCĂNEL: Pe uşe. P AMPON: Da, pe... IPIST AT UL: (foarte aspru): Vor... vorrrbă! IORD A C H E: Da, pe uşe. Da întreabă-i d-ta cum a intrat pe uşe. A spart-o, dle. Eu eram în odăiţă dincolo; am simţit că sparge cineva uşa; de frică să nu m-apuce în casă să mă omoare, am ieşit pe dincolo pe fereastră ca să dau de ştire la secţie... CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat!... noi... P AMPON: Am văzut... IPIST AT U L (aspru rău de tot): Vor... vorrrbă! (Sergenţilor:) Haide! luaţi-i la secţie! (Sergenţii împing pe Crăcănel şi Pampon.) CRĂCĂNEL: Dle subcomisar, îmi pare rău... (Sergentul îl împinge.) Nu! nu da brînci, domnule! IPISTA T U L (grozav de aspru): Vorrrbă! (Sergenţilor): Haide odată! P AMPON (împins de sergent): Da, da’ nu scapă Bibicul cu asta. (Sergentul îl împinge.) Nu! nu da brînci, domnule! IPIST AT UL (scrîşnind din dinţi): Vorrrbă! La secţie! (Sergenţii scot, prin fund, în brînci pe Pampon şi pe Crăcănel.) IPIST AT UL (merge după ei pînă la uşă; şi cum au ieşit, el se întoarce repede înapoi, şi cu tonul foarte dulce): Iordache... ştii de ce venisem eu? IORD A C H E: Cum să nu ştiu, dacă ţi-am făcut denunţul să-i iei... IPIST AT UL: Nu, ştii, aşa vine vorba... Uite ce vream să te rog eu: am o listă de lotărie. (Scoate o listă mare.) IORD A C H E: Iar? IPISTA T U L: Un franc numărul... mai sunt numai trei nu-mere!... IORD A C H E: Ce? IPIST AT UL: Un portabac cu muzică: are două cîntece. (Scoate portabacul şi-l face să cînte.) IORD A C H E: Bine, ăsta parcă-l mai puseseşi o dată la lot; aveam şi eu un număr. IPIST AT UL: Da, s-a tras, la Anul Nou. IORD A C H E: Ei? IPIST AT UL: Am cîştigat-o eu; oprisem şi eu un număr... Acu o pun iar, voi să-mi mai încerc norocul... Mă rog ţie, nu mă refuza, pune şi tu unul... să le completăm odată... IORD A C H E (îi dă un franc şi scrie): Iaca. IPIST AT UL (strînge lista, o bagă în buzunar şi plecînd): Mersi, neică. IORD A C H E: (după el) Ia vezi, nu da drumul negustorilor ălora pînă nu venim eu ori d. Nae; să vedem, să nu ne fi luat ceva din prăvălie... IPISTAT U L (oprindu-se în uşă cu intenţie foarte fină): Vor... vorrrbă! Las’ pe mine, regulez eu... (Iese învîrtindu-şi muzica.) SCENA IV IORD ACHE singur, apoi C A TIND A TUL IORD A C H E: Haha! i-am lucrat. Să vedem cum are să prinză politica; eu i-am băgat, el să-i scoaţă; eu i-am regulat, el să-i scape... Pînă una-alta, să vedem de urîtul de dincolo. (Merge la uşa din dreapta.) Haide, vino! C ATIND AT U L (foarte sfios, intră): S-a dus? IORD A C H E S-a dus... C ATIND A T U L (tremurînd): Dacă mă ducea la poliţie?! Să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie! IORD A C H E: Care nenea Iancu? C ATIND AT U L: Nu ţi-am spus? Nenea Iancu, bogasierul1, din Ploieşti... Închipuieşte-ţi, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie!... IORD A C H E: Las-o asta; te mai doare obrazul? C ATIND AT U L: De ce? de măsea? Aş! Am magnetizat-o! IORD A C H E: Nu de măsea, de vitrion... C ATIND AT U L: Ce vitrion? IORD A C H E: Care ţi l-a aruncat în ochi la bal. C ATIND AT U L: Mi-a aruncat şi cu vitrion? Cine mi-a aruncat cu vitrion? 1 Negustor. IORD A C H E: Dama, de! Uite, eşti plin de pete... C A TIND AT U L: Aş! aia a fost cerneală violentă, am cunoscut-o după miros; m-a stropit şi-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violentă... Ştii, la noi la percepţie, cînd pic cerneală pe concept... o dată cu limba! (scoate limba şi arată cum linge hîrtia) o şterg... Da închipuieşte-ţi d-ta, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie!... IORD ACH E: Cine strică? D-ta. Ce cauţi să te amesteci cu vagabonţii, cu zamparagiii1, cu pungaşii... să spargi uşi şi să intri noaptea în prăvăliile oamenilor? C A TIND AT U L: Zicea că să găsim pe Bibicul... IORD A C H E: Mofturi! C A TIND AT U L: Bibicul, care mi-a luat în bal costumul meu şi mi l-a dat pe ăsta de turc... (Dezolat:) Trebuie să-l găsesc, să-mi dea costumul meu; trebuie să mi-l dea... nu pot să plec fără costumul meu. IORD A C H E: Stăi, domnule, ce pofteşti d-ta? Costumul? Ţi-l găsesc eu, ţi-l dau eu mîine, poimîine, îţi dau eu garanţie, să m-apuci pe mine, na! Ce mai vrei? C A TIND AT U L (foarte dezolat): Îmi trebuie acuma... Cu costumul ăsta de turc nu mă pot duce să-mi iau hainele mele. Nenea Iancu m-a căutat la bal, o să mă caute, o să m-aştepte acasă... Cum să dau ochii cu nenea Iancu aşa turc?... Mă ia la Ploieşti, îmi zdrobeşte cariera de la percepţie. IORD A C H E: Aş! vorbă! C A TIND AT U L: Şi nu-mi poci lua înapoi hainele nemţeşti, nu mă poci duce mîine dimineaţă la canţilerie... IORD A C H E: Ei, o să lipseşti o zi, ce lucru mare!... tot zici că nu primeşti leafă... C A TIND AT U L: Mă destituie, nu se poate să lipsesc. IORD A C H E: Ascultă-mă pe mine, măi omule; ’ai mai întîi să tragem clopoţelul la o spiţărie; trebuie să-ţi cureţi obrazul; nu se poate să te duci în lume aşa pîrlit... 1 Chefliii, stricaţii. Zampara: castanietă; un fel de dans. C ATIND AT U L: E rău de tot? IORD A C H E: Eşti ciuruit; numai în albul ochilor n-ai... C ATIND A T U L: Îi închisesem de frica lui nenea Iancu… are palmă grea… IORD A C H E: Vino degrabă cu mine; cunosc eu un spiţer care scoate cerneala cum scoatem noi măselele, odată… C ATIND AT U L: Aoleo! IORD A C H E: Vino degrabă, nu mai sta; poate te aşteaptă ne nea Iancu. (Suflă în lampă şi-l ia pe Catindatul să plece cu el. Întuneric.) C AT I N D AT U L: ’Aide… (Ieşind.) Dar fă-ţi idee, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie!… (Ies, închinzînd bine uşa.) SCENA V MIŢA singură în costumul de la bal, apoi DIDINA asemenea MIŢ A (venind din dreapta pe dibuite): Am găsit fereastra din odăiţă deschisă şi am intrat… L-am nemerit? Ori nu l-am nemerit? Da, trebuie să-l fi nemerit. Da, sunt o cremenală… (Se retrage pe dibuite după paravan.) DIDINA: Mare istorie!… Am îngheţat aşteptînd afară în frig; a trebuit să intru înapoi pe fereastră. Nae trebuie să vie numaidecît cu Pampon. Trebuie să pîndesc cînd or intra aici, să ies pe fereastră, şi pe aici mi-e drumul… Să poftească pe urmă d. Pampon acasă în cos-tum de bal… să-l judec eu… M I Ţ A: Auz mişcînd… e cineva… DIDIN A: S-aprinz o lampă… (Merge pe dibuite la masa cu lămpile.) M I Ţ A: Desigur e cineva… DIDINA (a găsit chibriturile şi aprinde lampa): Aşa… M I Ţ A: A! (Aparte:) O femeie! Dama de verde! (Tare:) A! în sfîrşit! DIDINA (dînd un ţipăt de surprindere, se întoarce): A! (Aparte:) E republicana! MIŢ A (fierbînd): V-aţi speriat? Pardon! Mă recomand: Miţa Baston. DIDINA (cu contenenţă1): Mersi! şi eu, Didina Mazu. MIŢ A (jocul crescendo): Ce cauţi aici, madamo? DIDINA (cu un ton mai sus): Da d-ta, ce cauţi aici, madamo? MIŢ A: (jocul crescendo): Eu sunt la amantul meu! DIDINA (foarte de sus): Şi eu sunt la amantul meu! MIŢ A (izbucnind): La amantul d-tale?… Amantul d-tale… a fost… era… este… amantul meu! D-ta, ca o infamă, mi l-ai răpit! (Luînd o poză de atac şi cu tonul tragic:) Una din noi două trebuie să moară. DIDINA (pregătindu-se de luptă): Să vedem care… Poftim! (Miţa se repede turbată la Didina, care se repede şi ea şi o întîmpină. Amîndouă ţipă şi se încleştează spunînd, una de alta.) SCENA VI ACELEAŞI, NAE NAE (apărînd în fund, rămîne o clipă încremenit): Să nu daţi la oglinzi, că sunt cu chirie! (Apoi, repezindu-se între cele două femei, le descleştează şi le împinge pe una într-o parte, pe alta într-alta.) DIDINA (căzînd d-a-ndăratele pe un scaun şi leşinînd): A! a! a! (Nervi.) MIŢ A (acelaşi joc): A! a! a! (Nervi.) N A E: Asta e curat ca la Norma2… Acu-i acu!… (Se repede şi le zguduie cînd pe una, cînd pe cealaltă.) 1 Stăpînire de sine. 2 Operă în două acte de Bellini (1831). DIDINA (deşteptîndu-se brusc): Unde-i republicana? MIŢ A (asemena): Unde-i infama? (Se repede iar una spre alta.) NA E (oprindu-le la mijloc): Iar? Bre, femeilor, veniţi-vă-n fire. Vine Pampon! Vine Crăcănel! DIDINA: Pampon? M I Ţ A: Crăcănel? N A E: Da, Pampon şi Crăcănel. I-am scăpat eu de la secţie, unde erau închişi! Am pus la cale toate… Drept mulţumire, Pampon, Crăcănel şi Ipistatul vin aici acum să facă cinste; s-a dus să cumpere vin şi mezeluri. Nu mai e vreme de mofturi! (Didinii:) Vrei să te lase Pampon? DIDIN A (repede): Ba nu! (Didina merge în fund şi ascultă afară.) NAE (Miţii): Vrei să-l laşi pe Crăcănel? MIŢ A (tristă): Ah! l-aş lăsa pe Mangafaua pentru tine... dar nu pot; trebuie mai întîi să-mi fac o carieră... N A E: Fă-ţi-o! M I Ţ A: Am fost să intru la telegraf. N A E: Electrică ploieşteancă! Ei, şi? M I Ţ A: Nu m-a primit... N A E: Pentru ce? M I Ţ A: Zice că n-am încă vîrsta... (Didina coboară.) N A E: Vezi! apoi nu e mai bun Crăcănel, că nu mai întreabă de vîrstă? ’Aide, ’aide! Fiţi fete cuminte, că pe urmă mă supăr pe amîn-două... M I Ţ A: Dar Crăcănel a aflat... Mangafaua ştie tot... N A E: Nu a aflat nimic, nu ştie nimic... M I Ţ A: A aflat de la Pampon. N A E: Nimic! DIDINA: Şi Pampon ştie bine... N A E: Apoi dacă n-ascultaţi... Trebuie să vă spun cum i-am liniş-tit, ca să ştiţi şi voi ce să spuneţi, cum s-o potriviţi... ’Aide, să nu dea peste noi aici... (Le apucă pe amîndouă cu cîte o mînă şi porneşte cu ele spre dreapta; Iordache intră.) IORD A C H E (din fund): Vin! Sunt la colţ! N A E: La colţ? ’Aideţi să punem odată la cale încheiarea comèdiei ăştia... (Nae, Didina şi Miţa ies, dreapta.) SCENA VII IORD ACHE, apoi PAMPON şi CRĂCĂNEL, cu butelci, pachete de mezeluri şi franzele la subsuoară, apoi N A E IORD A C H E (căzînd obosit pe un scaun): De azi-dimineaţă!... de azi-dimineaţă, asta merge într-una aşa! Ce goană! Ce goană turbată! Doamne! Doamne, isprăveşte odată istoria asta! Sunt trei după douăsprezece şi mă leşin de somn şi d-a-mpicioarele! P AMPON (intrînd cu Crăcănel): Haha! Domnule Iordache... CRĂCĂNEL: Ei! domnule, ai văzut că nu suntem pungaşi... Stăpînul d-tale, d. Nae, în persoană, ne-a scos de la sceţie. IORD A C H E: Da, domnule Crăcănel... CRĂCĂNE L: Nu mă cheamă Crăcănel; mă cheamă Mache Razachescu. (Pune ce a adus pe masă.) P AMPON (acelaşi joc): Foarte urît din partea d-tale să te porţi astfel! Noi venisem aici pentru Bibicul, nu pentru ce credeai d-ta: nu avem de un astfel harahterul... IORD A C H E: Măcar d-ta să fii ăla, să găseşti noaptea despre ziuă în prăvălia d-tale... P AMPON: Eu n-am prăvălie, domnule: eu nu sunt cupeţ1, sunt particoler... IORD ACH E: Ştiu, da zi că ai... să găseşti trei oameni ne-cunoscuţi... CRĂCĂNE L: Aşa e, bine zici, trei. Ce s-a făcut urîtul ăla micul... pîrlitul... fratele lui nenea Iancu bogasierul? Pe el pentru ce nu l-a luat la secţie? 1 Negustor (regional). P AMPON: Pesemne a fugit ca un laş... CRĂCĂNEL: Iaca, mie nu-mi pare rău de ce s-a întîmplat, dacă oi cîştiga portabacul cu muzică. IORD A C H E (repede): Aţi pus şi d-voastră la lotăria ipistatului? P AMPON: Mai era două numere; unul l-am pus eu, şi unul amicul. IORD A C H E (aparte): S-a complectat? A murit francul!... P AMPON: Domnul Nae unde este? IORD A C H E: Mi se pare că e dincolo în odaie, să vedem... (Merge pe după parvan; către Nae, care intră din dreapta:) Sunt aici, te aşteaptă. Aşa-i că a prins bine politica mea? Femeile s-au dus? N A E: Da, dar o să se întoarcă numaidecît; am regulat bine chestia. IORD A C H E: Cum? N A E: Ai să vezi... treci la pod în faţă, şi aşteaptă-le... (Trece în scenă; Iordache iese repede în fund.) Ehei! Salutare, neică! P AMPON (vesel, strîngîndu-i mîna): Salutare şi frăţie! CRĂCĂNEL (vesel, dar solemn, îl apucă de mînă): Mersi, neică, eşti un bărbat, drept să-ţi spui, nu că eşti frizer, dar eşti galant. P AMPON: Da, foarte galant! CRĂCĂNE L: Ne-ai făcut şi mie şi prietenului mare bunătate: amîndoi o să-ţi rămînem foarte recunoscători de cîte ai făcut pentru noi. (Îi strînge mîna călduros.) N A E: N-aveţi de ce! îmi pare rău... datoria; se-ntîmplase la mine-n casă... P AMPON: ’Aida de! Nu! ce-i drept e drept, neică, ai făcut mult pentru noi... CRĂCĂNE L (vesel): Şi care va să zică Bibicul erai d-ta, ’ai? Bată-te să te bată! N A E: Vezi bine! CRĂCĂNE L: Şi Mangafaua nu eram eu? N A E: Aş! Mangafaua era unchiul fetii, epitropul... CRĂCĂNE L: Bată-te să te bată. (Rîde.) P AMPON: Şi închipuieşte-ţi, neică Năică, dacă te întîlneam azidimineaţă, cînd am venit întîi aici, îmi spuneai numaidecît cum a devenit chestia de ai înfăşurat borcănelele cu pomadă, care le-a cumpărat de aici Didina, în ale două bilete... şi ne lămuream, frate... Dar eu, prost! Să nu-mi dea în gînd să întreb măcar pe Didina... Bia-ta Didina! CRĂCĂNEL (aparte): Auzi d-ta! şi eu gîndeam că e biletul Miţii... SCENA VIII ACEIAŞI, IPIST A T UL, apoi IORD ACHE, apoi DIDINA şi MIŢA, amîndouă în haine de oraş IPISTA T UL (intrînd repede din fund): S-a tras lotul... Acum l-am tras!... P AMPON: Ei? N A E: Ştiu cine l-a cîştigat. IPIST AT UL (cu multă naivitate): Iar eu, domnule, închipuieşte-ţi noroc! NAE (aparte): A murit francul! P AMPON: Tii! Păcat! CRĂCĂNE L: Rău îmi pare. (Se aude uruitul unei birji, care se opreşte în fund.) N A E: St! Tăceţi, mi se pare că s-a oprit aici o birjă... P AMPON: Da... IORD A C H E (venind repede din fund): Două dame, vin două dame... NAE (naiv): Două dame? Ce să caute la mine două dame? CRĂCĂNE L: Două dame? P AMPON: Nu cumva? DIDINA (intrînd furioasă prin fund): A! dle Iancule, în sfîrşit! (Iordache, Ipistatul şi Nae la o parte vorbesc încet.) P AMPON: Didina! (Miţa intră furioasă şi se opreşte cu braţele încrucişate în fund.) CRĂCĂNE L: Miţa? (Caută să se ascunză undeva.) MIŢ A (coborînd la el): Nu te-ascunde, bibiloiule! gîndeai că nu o să te prinz, ’ai? De cînd te pasc, gîndeşti? Aici e la Ploieşti, ’ai? În costum de bal, ’ai? (Miţa lîngă Crăcănel îl judecă încet şi-l zguduie; Nae după parvan; Iordache şi Ipistatul cară mezelurile şi butelcile în odaia din dreapta.) DIDIN A: De azi-dimineaţă de cînd ai plecat de acasă, cîte ceasuri sunt? ştii? P AMPON: Îţi spui eu acasă ce a fost... CRĂCĂNE L: Miţo, Miţo, îţi spui acasă... M I Ţ A: Nici un cuvînt mai mult! ’aide! DIDINA: ’Aide acasă! P AMPON: Frate, a fost încurcătură, înţelege. CRĂCĂNE L: Da, o încurcătură... NAE (ieşind de după parvan): Se înţelege c-a fost o încurcătură, cum se-ntîmplă totdeauna în carnaval... Ei! d-ale carnavalului! Să-mi daţi voie, coconiţelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă. (Crăcănel şi Pampon foarte mulţumiţi.) FEMEIL E: La masă? N A E: Da, la masă. Noi, între bărbaţi, pusesem de gînd să îmbucăm ceva aicea la noi... Dincolo e cald, masa pusă aşteaptă... Crez că nu o să capăt un refuz. MIŢ A (cu tonul de refuz, înţepată): Mersi, musiu, de invitaţie. CRĂCĂNE L (strălucitor): Miţo, să mă vezi cu ghete de brunel cu bizeţ1 pe catafalc!... (Încet:) Frizer, frizer, da’ nu ştii ce băiat galant e. P AMPON (Didinii): Dacă mă iubeşti... 1 Ghete de lux; bucată de piele (adesea cu găurele), pusă în deosebi la vîrful ghetei, ca ornament. SCENA IX ACEIAŞI, CA TIND A TUL, curat la faţă, tot în costumul de turc C A TIND AT U L (intrînd din fund triumfător): M-a curăţat spi- ţerul! DIDINA (încet): Cine-i ăsta? P AMPON (tot aşa): Lasă că-ţi spui eu... (Didina rîde.) CRĂCĂNE L (Miţii): Ăstuia i-a dat o nebună la bal cu o sticluţă cu doftorii în ochi! MIŢ A (repede): Şi nu l-a ars? CRĂCĂNE L: Aş! era un fel de cerneală violentă. (Didina trece lîngă Nae; Miţa şi toţi ceilalţi se grupează în jurul Catindatului şi-l examinează.) Le-a scos toate? C A TIND AT U L: Toate, uite-te. Îţi dau un franc pe una... MIŢ A (aparte): M-a-nşelat spiţerul... mai bine! NAE (încet Didinii): Mîine seară la cinci. DIDINA (asemenea): Bine! NAE (asemenea): Nu bine, negreşit! (Didina trece şi ea să examine ze pe Catindatul..) P AMPON: Nu se mai cunoaşte deloc... IORD A C H E: Da’ deloc. (Trece în odaia din dreapta.) C A TIND AT U L: Închipuieşte-ţi să mă fi văzut nenea Iancu în halul ăla... (Toţi îl examinează.) MIŢ A (încet lui Nae): Aţi şoptit? Ce ţi-a şoptit? Ce i-ai şoptit? NAE (asemenea): Eşti nebună? iar începi?... Aşteaptă-mă mîine la opt seara... M I Ţ A: Da... (Se duc amîndoi şi ei lîngă Catindatul.) CRĂCĂNE L (uitîndu-se în ceafa Catindatului): Aha! iaca una a rămas în ceafă; adu francul... C A TIND AT U L: Las-o aia; aia e de la noi de la percepţie; ştii, am obicei, după ce sciriu, şterg condeiul; îl dau pîn păr. (Face gestul la ceafă; toţi rîd.) IORD A C H E (venind din dreapta): Dacă poftiţi, masa e gata. C AT I N D A T U L: Masa? Care va să zică (lui Nae) ne-ncurcăm iar? N A E: Cu plăcere, neică. P AMPON: ’Aida la masă. CRĂCĂNEL: ’Aida! (Toţi au pornit spre dreapta; Didina cu Pam- pon, Miţa cu Crăcănel, Nae cu Catindatul, Iordache cu Ipsitatul.) C ATIND AT U L (punînd mîna repede la falcă, dă un ţipăt)! Ai! (Se opreşte şi se întoarce în loc; toţi fac asemenea.) T O Ţ I: Ce e? C ATIND A T U L (umblînd agitat): Pfu! Pfu! Pfu! Iar m-a apucat; dar rău; rău de tot! (Către Iordache, hotărît:) Ştii s-o scoţi? Scoate-o. (Toţi privesc pe loc.) IORD A C H E: Lasă că-i ştiu eu leacul ei; eu i sunt popa... de la Matei citire... (Se repede la masa din fund, ia o pereche de foarfeci mari şi vine cu ele încruntat, clănţănîndu-le ca la tuns; Catindatului:) Şezi! (Catindatul şade; Iordache cu foarfecele clănţănind îl ameninţă să i le bage pe gît.) C ATIND AT U L (ridicîndu-se înseninat): Mersi, neică, mi-a trecut! (Toţi pornesc veseli şi rîzînd spre dreapta.) (C o r t i n a) CUPRINS NĂPASTA Dramă în două acte (1890) PERSOANELE DRAGOMI R, cîrciumar GHEORGH E, învăţătorul satului I O N, ocnaş A N C A, soţia lui Dragomir CÎŢIV A OAMEN I. Într-un sat de munte. ACTUL I (Interiorul unei cîrciume, clădite cu grinzi de lemn. În fund, la mijloc, uşa de intrare; la stînga, fereastră mare şi prăvălie cu oblon; lîngă fereastră, taraba. La stînga, planul întîi şi al doilea, două uşi care dau în două odăi. La dreapta, planul întîi, chepengul beciului şi o uşe care dă în celar. La stînga, în faţă, o masă de lemn şi scaune rustice. Laviţe pe lîngă pereţi.) SCENA I DRAGOMIR , GHEORGH E şi ANCA. Toţi trei stau împrejurul mesei pe care arde o lampă mică cu petrol. Gheorghe ţine o gazetă în mînă. Anca lucrează la o cămaşe GHEORGH E:... E greu să scape, fireşte... dar se-ntîmplă.. Aşa fac mai toţi cîţi scapă: dintru-ntîi s’arată pocăiţi, se prefac proşti, se dau tot cu binişorul, şi odată, cînd le vine bine, p-aici ţi-e drumul... DRAGOMIR: Adică şi ăsta era şiret... se prefăcea... (zîmbind). Am înţeles! GHEORGHE: Ştiu eu? DRAGOMIR: Fugi, mă, d-acolo! GHEORGHE: De ce să nu crezi că s-a prefăcut? A N C A: Asta e! nouă ani de zile!... Cine se preface atîta vreme aşa, şi să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge... pînă la urmă tot nebuneşte. DRAGOMIR: Dac-a fost ticălos, prostul! L-a găsit cu cămaşa plină de sînge, a văzut la el luleaua, tutunul şi amnarul mortului... Dacă s-a bucurat să fure nişte nimicuri de la un mort pe care l-a găsit în pădure, eu stric?... Era tîmpit... cînd i-a citit osînda, rîdea... ANC A (cu mult interes): Cum?... de unde ai văzut tu cînd i-a citit osînda? DRAGOMI R: Am fost la judecată. GHEORGHE: Ai fost? ANC A (din ce în ce mai interesată): La care judecată? DRAGOMI R (contrariat): La juraţi, cînd l-a osîndit. A N C A: Ai fost tu la juraţi?!... şi mie atîţia ani de zile să nu-mi spui! DRAGOMI R: Ţi-am spus... A N C A: Ba nu. DRAGOMI R (supărat): Ei! aşa e, nu, fireşte. La ce?... Să-ncepi iar să-mi boceşti pe răposatul? ANC A (clătinînd din cap): Dragomire! (Se scoală şi trece la treabă.) DRAGOMI R (după ce s-a uitat urît la ea, către Gheorghe): Ia citeşte, mă, înainte, să vedem ce s-a făcut nebunul. GHEORGH E (căutînd şirul în ziar, apoi urmărind citirea): “...precum şi toate cercetările au fost zadarnice. Soldatul mărturiseşte că de multe ori a mers cu nebunul la apă, că-l lăsa la fîntînă singur şi el se ducea să-şi vază amanta. Nebunul venea cu doniţele pline şi-l chema să se întoarcă împreună la temniţă. Tot timpul, nebunul a fost ca şi liber, în orice caz foarte puţin păzit. Era bun şi foarte simpatic tuturor — afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuţiei. După cum afirmă soldatul, nebunul ar fi căzut în ocna veche, care e părăsită de pe vremuri...” DRAGOMI R (cu interes): Care va să zică... a murit...? GHEORGHE: Ba bine că nu. DRAGOMI R (aparte): A murit!... GHEORGHE: Ia spune, Dragomire, ce fel de om era... Eu n-am văzut de cînd sunt o judecată la juraţi... Aş vrea să văz şi eu o dată... Ce face, ce zice omul pe care-l judecă? DRAGOMI R: Ce să facă?... Stă şi el între puşti şi aşteaptă să se isprăvească mai degrab’... ANC A (de la tarabă): Dar tu, Dragomir, ai mers aşa din întîmplare ori dinadins? DRAGOMIR (întorcîndu-se spre ea): Dinadins?... Ce, nu ţi-e bine?... De ce să merg dinadins? (Lui Gheorghe.) S-a nimerit să fiu în oraş... mă dusesem să vînz nişte lînă. (Răstit, către Anca, care şade, rezămată cu coatele pe tarabă.) Ce faci acolo? A N C A: Nimic... Ascult. DRAGOMIR: Asculţi! (Din ce în ce mai aspru:) Nu-ncepi iar să boceşti pe răposatul? că iar am vorbit de el... ’Aide de! începe... jeleş-te-l!... (Anca trece binişor şi iese în stînga; către Gheorghe.) Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a băgat douăzeci de ani la ocnă! GHEORGH E: Ştii c-ar fi ciudat — că s-a mai întîmplat aşa lucru... — să te pomeneşti că prind vreun tîlhar şi ala spune: tot eu am făcut acu cîţiva ani omorul din pădurea Corbenilor... uite de ce şi uite cum... Ai! DRAGOMIR: Se prea poate. GHEORGHE: Ce te faci atuncea cu nebunul?... DRAGOMIR: Care? GHEORGHE: Care a fost osîndit degeaba. DRAGOMIR: Ai zis c-a murit. GHEORGHE: Să zicem că trăieşte... DRAGOMIR: Cum să trăiască?... a căzut în ocna părăsită... GHEORGHE: Nu... să zicem că n-a căzut, să zicem c-a fugit şi pun iar mîna pe el... Cine-i plăteşte atîţia bani de necaz? DRAGOMIR: Dumnezeu... (pauză) Mă, Gheorghe, tu cam ştii legile... GHEORGH E: Aşa ş-aşa... (Anca intră înapoi şi se opreşte în uşă.) DRAGOMI R: Nu-i aşa că un om care a făcut o faptă... un omor... nu-i aşa că dacă vine singur peste zece ani şi se mărturiseşte, nu mai are nici o pedeapsă?... GHEORGHE: Cît e nu ştiu sigur, dar ştiu că e un termen: dacă trece ala, s-a isprăvit... ANC A (care a ascultat din pragul uşii, coboară; e plînsă): Cum adică? la zece ani un ucigaş poate veni să spuie singur ce-a făcut şi lumea îl lasă în pace? GHEORGHE: Aşa e legea... A N C A: Bună lege, zău! (Se şterge la ochi.) DRAGOMI R: De ce nu te pui tu să faci alta mai bună? (Fixînd-o.) Iar ai venit! (Lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am spus... pentru că de cîte ori vine vorba de răposatul, ori îşi aduce aminte de el cît de departe, îmi urlă toată ziua. (Către ea:) Mergi d-aici, şi nu mai boci pe cap, cobe!... Ştiu că dacă m-or omorî pe mine, mi-ai juca hora la soroace în loc să-mi faci pomană... (Pauză; Anca se retrage.) Dacă era să boceşti toată viaţa pe bărbatu-tău ăl dintîi, de ce te-ai măritat a doua oară?... ’Aide... mergi! A N C A: De ce nu eşti mai blînd, Dragomire? DRAGOMI R: Pleacă odată...! A N C A: Mă duc. (Iese în fund.) SCENA II DRAGOMIR , GHEORGHE DRAGOMI R: Du-te la păcatele! (Se scoală supărat.) GHEORGHE (după o pauză): Fie, măi vere, pre aspru eşti cu muierea. DRAGOMI R: Ia lasă-mă-n pace şi tu... Ştii tu cum trăiesc eu?... ştii tu ce am făcut eu pentru femeia asta?... că mai bine îmi frîngeam gîtul pînă să n-o fi întîlnit!... Dacă nu era femeia asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu nu ştii ce s-a petrecut între mine şi ea. GHEORGHE: Da, da, văz ce se petrece. Vă canoniţi unul pe altul degeaba: nici tu nu eşti de ea, nici ea de tine. DRAGOMI R: Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ţie soroacele de sufletul răposatului. Din ziua întîia a cununiei şi pînă astăzi, o dată n-am văzut-o zîmbind; de atunci şi pînă astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta şi cu gîndul e la Dumitru pe lumea ailaltă. GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine. DRAGOMIR: Mai bun!... De unde ştia ea din ziua întîia că n-o să fiu şi eu poate mai bun decît el. Eu n-o iubeam?... că dacă n-aş fi iubit-o!... Şi mai în sfîrşit înţeleg să plîngă o femeie pe bărbat dacă e văduvă... da dacă s-a măritat odată cu altul... care-i ala să rabde asta?... Atunci de ce s-a mai măritat? GHEORGHE: Ei! DRAGOMIR: Da; de ce... dacă nu se poate despărţi de umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a stricat mintea şi mie. Eu sunt sănătos, crezi, de cînd am luat-o?... Uf! m-am săturat! De opt ani de zile, Dumitru şi iar Dumitru; pe el îl auz cînd vorbeşte ea, cînd mă uit la ea, îl văz pe el... Eu trăiesc în casă, mănînc la masă, dorm la un loc cu stafia lui... Aşa! asta n-o să mai meargă mult! (Anca intră din fund încetinel, se opreşte în uşă şi ascultă; Gheorghe o vede şi face o mişcare; Dragomir, atras de mişcarea lui Gheorghe, se întoarce şi o vede.) Uite-o! Uite-l! El e... Dumitru! (Către ea.) Te duci! ori mă duc eu... Să nu te văz! (Porneşte spre ea, ea înaintează spre el; el se repede, o apucă de mînă ş-o aduce hotărît în faţă.) Ce vrei?... Ce te uiţi aşa la mine?... Ce gîndeşti?... Eu l-am omorît?... Da? Spune! (O smuceşte.) ANC A (hotărît): Dragomire, eşti nebun?... (Îşi face cruce.) DRAGOMIR: Nebun?... Spune... (O smuceşte iar.) GHEORGHE: Dragomire! A N C A: O!... nebun! DRAGOMIR: Nu, să spui... Din două una: ori crezi că l-am omorît eu... A N C A: Poftim! asta-i vorbă de vorbit! DRAGOMIR: Da... şi atunci de ce mai trăieşti cu mine... ori nu crezi şi atunci de ce mă chinuieşti pe mine?... ce ai cu mine? Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (O împinge de mînă şi suie; ea vrea să facă un pas spre el.) Lasă-mă în pace! (Acelaşi joc.) Lasă-mă în pace! (Iese foarte turburat prin fund, trîntind uşa.) SCENA III ANCA, GHEORGHE GHEORGHE (suie pînă în fund): Dragomire! Dragomire!... S-a dus! ANC A (coborînd la stînga, aparte): Se duce la cîrciuma Popii... acasă n-are ce bea. GHEORGHE (din fund): Anco! (Coboară încet). A N C A: Tot aici eşti?... Gheorghe, de ce nu-ţi schimbi tu gîndurile, mă băiete, şi vrei să mi le schimbi pe ale mele? Îmi pare rău de tine!... Aşa necăjită cum sunt, de ce nu mă laşi tu necazului meu şi mai mă turburi şi tu? GHEORGHE: Pentru că... A N C A: Pentru că mă iubeşti... Asta o ştiu... GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc... A N C A: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, şi du-te. Eşi tînăr... mergi de-ţi caută norocul aiurea... Aşa cum mă iubeşti tu pe mine, eu nu te poci iubi... GHEORGHE: Tu nu poţi iubi? A N C A: Ba... oi fi iubind şi eu odată... dar n-am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului... D-aia, Gheorghe, îţi mai spui o dată, caută-ţi norocul în altă parte. GHEORGHE: În altă parte?... Bine... A N C A: ... De ce să-ţi încurci tu o viaţă tînără cu păţeli trecute, să iei o femeie cu gînduri vechi? Ş-apoi chiar aşa... cum să mă iei? GHEORGHE: Ţi-am spus... A N C A: Să mă despart eu acuma de Dragomir?... nu se poate. GHEORGHE: Zici că ţi-e negru să-l vezi. A N C A: Da... da mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; şi Dumnezeu ştie ce face... eu trebuie să fac voia lui... GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăieşte cum îţi vine... Eu m-am hotărît să plec din satul ăsta... ANC A (repede): Să pleci? GHEORGH E: Da... Eu te iubesc, tu nu mă poţi iubi... ce-ar însemna să mai stau aici degeaba? ANC A (tristă): Pleci! GHEORGHE: Da... Lumea a cam simţit... eu să mă stăpînesc nu poci... şi nu voi să mă fac de batjocură, să mă ţiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gînduri.) Nu mai merge... să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!... Eşti o femeie... nu ştiu cum să-ţi zic... Ţi-e drag să trăieşti cu un om care se poartă cu tine ca cu un cîine, şi mă goneşti pe mine, care te iubesc... Bine... Atunci mai bine să nu te mai văz deloc. A N C A: Care va să zică, pleci?... adevărat? GHEORGHE: Da... A N C A: Cînd? GHEORGHE: Cît s-ar putea mai curînd... peste cîteva zile. A N C A: Rău îmi pare. GHEORGHE: De ce? A N C A: De ce, de ne-ce, îmi pare rău... GHEORGHE: Dacă nu mă iubeşti? A N C A: Ce copil eşti?... Eu nu te iubesc pe tine, dar tu mă iubeşti pe mine: nu înţelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la urmă mie de tine decît ţie de mine... GHEORGHE: Atuncea... A N C A: Ce? GHEORGHE: Vino cu mine. A N C A: Nu se poate. GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac? A N C A: Tu... tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de dorul meu să nu-ţi pese... (Plînge.) GHEORGHE: Anco, plîngi? A N C A: Da. GHEORGHE: Pentru ce? A N C A: De prisos să-ţi spui. GHEORGHE: Dacă plîngi... A N C A: Să-ţi vorbesc drept, Gheorghe; eu îţi sunt cu mult datoare ţie... Multă putere mi-a dat prieteşugul tău şi gîndul că un om aşa de voinic ca tine mă iubeşte... Gîndul că tu ai fi în stare să faci odată ş-odată o jertfă mare pentru mine era sprijinul sufletului meu amărît... Dacă tu te duci, cum rămîi eu? GHEORGHE: Ce jertfă? s-o fac. A N C A: Nu poci acuma... nu ştiu... n-am ce să-ţi spui. (Stă un minut la gînduri.) Gheorghe, dacă mă iubeşti mult... mult... (schimbînd re-pede tonul), du-te acuma de dormi liniştit şi vino mîine dimineaţă aici: Dragomir pleacă la tîrg, putem sta mai mult de vorbă... Du-te... Noapte bună. GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (Pleacă spre fund.) ANC A (aparte): Pleacă. (El dă să iasă; cu glasul jumătate.) Gheor- ghe! GHEORGHE (întorcîndu-se): M-ai chemat? A N C A: Nu... (El o priveşte lung, apoi vrea să plece.) Ba da! (El se întoarce iar şi coboară cu aerul întrebător.) GHEORGHE: De ce? A N C A: Nu pricepi? GHEORGHE: Nu. ANC A (cu multă intenţie): ... Tu nu simţi, n-ai priceput deloc că şi eu te iubesc? GHEORGHE: Tu... pe mine?... adevărat? A N C A: Adevărat... Trebuie să-ţi spui, că nu mai poci. (Foarte volubil:) Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat... Cînd se întoarce beat, mă-njură şi se culcă şi doarme dus de poţi tăia lemne pe el... Vino! De la tine din deal se vede fereastra asta... oblonul este închis... Pîndeşte: cînd ăi vedea lampa la ochiul oblonului, vino degrabă... te aştept! GHEORGHE: Mă iubeşti? A N C A: Da, da’ să nu uiţi că sunt nevasta lui Dragomir... dacă moare el, sunt a ta!... Gheorghe, m-am jurat: cînd o cădea a dintîi lopată de pămînt pe coşciugul lui, eu să fiu în braţele tale... Ai priceput?... GHEORGHE: S-aştept o viaţă întreagă... ANC A (scurt): Eşti un prost! M-ai fi iubind tu, da’ nu mă-nţelegi... Gîndeşte-te mai bine la ce am vorbit... Cum vezi lumina, vino, să nu te aştept... Du-te... GHEORGHE (transportat): Mă duc... viu... Mă iubeşti? A N C A: Da, da, te iubesc. (Îl strînge în braţe cu putere, apoi îi face vînt prin fund şi încuie.) SCENA IV A N C A singură, privind spre fund Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mînă pe tine!... (Coboară încetinel la masă.) O fi în stare băiatul ăsta uşurel de cîte se laudă? să vedem... Unde o fi cîinele? la cîrciuma Popii... joacă cărţi şi bea... Să vie iar beat să mă înjure şi să mă ameninţe!... Aş vrea să ştiu cît o să mai ţie asta!... Mult, nu crez!... (Ascultă.) Haha! vine... el este... (Îşi ia lucrul şi stă la masă. — O bătaie în uşe. — Anca se ridică şi stă un moment.) Am încuiat... (Încă o bătaie. Anca merge la uşe.) Acuş-acuş! (Descuie.) SCENA V ANCA, IO N IO N (foarte obosit şi cam tremurînd): Bună vremea, nevastă. A N C A: Mulţumim dumitale, om bun... Ce pofteşti? I O N: Îmi dai de mîncare? ANC A (aparte): Ăsta nu-i din sat... e străin. (Tare:) N-avem de mîncare, omule... pleacă. I O N: Da’... mă laşi să dorm?... lasă-mă să dorm... ANC A (aparte): E un om rău, e beat, ori ce? (Tare:) Caută-ţi de drum, creştine; (cam aspru:) ’aide! IO N (sfios şi apărîndu-se ca de o lovitură la cap): Mă duc... să nu mă baţi... să nu dai! A N C A: Dec! de ce să te bat?... du-te sănătos. IO N (vrea să plece, îşi pierde puterile şi se razimă de uşe): Nu mai poci... (ridicîndu-se frumos). Dă-mi ceva să mănînc, fă-ţi pomană... mi-e foame. (Se lasă binişor pe laviţa din stînga uşii.) A N C A: Ăi fi bolnav? I O N: Nu. A N C A: Da’ ce ai? I O N: Mi-e foame... sunt ostenit... A N C A: Da’... de unde vii dumneata? I O N: Hehè, de departe... tocma’ de la munte. A N C A: Şi ce vînt te-a bătut pe la noi? I O N: M-am rătăcit. A N C A: Da-ncotro mergeai? I O N: Nu ştiu... A N C A: Cum să nu ştii unde mergeai? IO N (încet şi confidenţial): Vezi că eu... sunt nebun... A N C A: Nebun?! I O N: Hăhă!... Da’ nu m-apucă totdeuna... Şi cînd mă chinuieşte Necuratul, numa’ vine Maica Domnului de mă scapă... Necuratul mi-a poruncit de două ori să-mi fac seama singur... ca să-mi ia sufletul... A N C A: Sărmane, cine ştie ce păcate!... I O N: Da’ Maica Domnului nu m-a lăsat. (Se închină.) A N C A: Şi din ce ţi-a venit? I O N: Din bătaie... Şi cînd mă speriu m-apucă, fie pe pustii lo curi! şi, cînd e să m-apuce, îmi vine întîi cu grije şi cu scîrbă şi pe urmă cu spaimă... şi mă arde (arată moalele capului). Eu am o bubă aici înăuntru... Da-mi dai? A N C A: Ce? I O N: De mîncare... A N C A: A! uitasem, uita-te-ar relele! (Merge la tarabă, taie un co- dru de pîine şi i-l dă.) Na, omule. I O N: Bodaproste! A N C A: Vrei ş-un rachiu? I O N: Dacă-mi dai... ANC A (îi dă un ţoi de rachiu): Da’ cum s-a întîmplat să-ţi vie?... E de mult? I O N: Vreo zece ani... A N C A: Zece ani... Şi cine te-a bătut?... de ce? I O N: Degeaba... Eu eram pădurar la Corbeni... ANC A (aparte): Pădurar la Corbeni!... (tare). Cine te-a bătut? I O N: La judecată... că nu vream să spui. ANC A (cu nerăbdare): Ce? I O N: Că de ce l-am omorît... A N C A: Omorît! (Aparte:) Doamne Isuse Cristoase! cine e omul ăsta? (Cu teamă c-a aflat adevărul:) Te cheamă... Ion... IO N (dînd din cap): Ion mă cheamă. A N C A: Şi ziceai c-ai omorît pe... I O N: ... Pe Dumitru Cirezarul... ANC A (aparte): Cum a ajuns omul ăsta aici?... Tu, Maica Domnului! i-ai fost călăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute şi mi l-ai trimes aici ca să ridice din calea hotărîrii mele îndoiala... IO N (moţăind): Acu mi-e somn... (ascultă ca de departe). De ce urlă cîinele? A N C A: Nu urlă nici un cîine. I O N: Ascultă... ANC A (aparte): Aiurează. (Tare:) Ioane, vrei să te culci? I O N: Da. A N C A: Scoală (îl ajută să se ridice), vino cu mine... ’Aide p-aici (îl duce de mînă încetinel spre stînga, planul întîi). I O N: Cînd urlă cîinele, moare cineva... (şovăie, ea îl sprijineşte). A N C A: Încetinel... I O N: Tu ştii cine o să moară... O să moară Ion?... Dacă Ion moare, scapă de dracul?... (se opreşte, face o grimasă de durere şi pune mîna la cap). Mă doare! (Amîndoi ies încet.) SCENA VI GHEORGHE, ANC A GHEORGH E (intrînd repede din fund): Anco! (venind spre stînga:) Anco! ANC A (venind din stînga): Gheorghe! (Repede.) Ce cauţi? ce vrei? Nu ţi-am spus să nu vii pînă nu ţi-oi face semn? Ţi-am făcut semn? Vrei să dea Dragomir peste tine aici?... Pleacă, du-te şi nu mai veni pînă nu te chem... GHEORGH E: Stai să-ţi spui... Am venit să-ţi aduc o veste bună... A N C A: Ce veste bună? GHEORGHE: Viu de la cîrciuma Popii... Dragomir e tot acolo... E băut... A jucat cărţi, a pierdut şi-a făcut cinste la toţi... E acolo popa, notarul, primarul, sunt toţi în odaie... A N C A: Asta ţi-e vestea a bună? GHEORGHE: Stai... Dragomir pleacă pînă-n ziuă. A N C A: Ei! merge la tîrg. GHEORGHE: Nu... pleacă, nu se mai întoarce. A N C A: Ce? GHEORGHE: Te lasă... se duce în lume! A N C A: Cum? (Aparte:) Nu crez eu asta. GHEORGHE: Anco... A N C A: ’Aida-de! mai sunt şi eu p-aici. GHEORGHE: Nu-ţi pare bine? N-ai zis că mă iubeşti? A N C A: Ei da! ş-apoi... dacă te iubesc? GHEORGHE: Cînd bărbatul îşi părăseşte nevasta, ea are drept, după lege, să se despartă de el şi să ia pe cine-i place. A N C A: Ce vorbeşti prostii... Cum o să plece Dragomir? Unde să plece? GHEORGHE: N-a spus unde, dar îşi ia ziua bună de la toţi... zău! pînă în ziuă se porneşte... A N C A: Om vedea... (Aparte:) Aşa? (Stă pe gînduri.) GHEORGHE: La ce te gîndeşti? A N C A: Gheorghe, uită-te la mine bine! eşti tu bărbat în toată firea, ori eşti un om uşurel?... Mă poci eu încrede în tine? Faci ce ţi-oi zice eu? GHEORGHE: Fac. A N C A: Dar dacă nu faci? GHEORGHE: Spune ce, să fac! A N C A: Bine... Să vedem ce-ţi poate dragostea: du-te şi orice s-ar întîmpla, pînă nu vezi semnul, nu te mişca. (Gheorghe face o mişcare.) Fără vorbă multă, pleacă. (Îl împinge spre fund.) GHEORGHE: Anco! A N C A: Du-te. GHEORGHE: Mă iubeşti? ANC A (foarte impacientată): Da, da’ du-te (îl împinge afară). Să nu te întîlneşti cu el... ia seama. (Închide.) SCENA VII A N C A singură, coboară la uşa din stînga şi ascultă; o deschide binişor şi se uită înăuntru; trece apoi şi şade la masă. Vrea să plece... Ce să fac?... Să mă duc să strig în gura mare... să dau pe vinovatul adevărat pe mîna judecătorilor şi să scap pe nevinovat... Dar dovada? Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta dacă el o tăgădui?... Ia stai ... Care va să zică el mai are un an să o ducă cu frica în sîn... anul ăsta o să umble fugar, şi peste un an îşi poate spune singur fapta, şi... s-a isprăvit... Să rămîie nepedepsit... Aşa e legea, bine; dar eu poci să-l las aşa?... Nu... nu se poate. (Pauză.) Nebunul ăsta tot e osîndit odată... Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o viaţă plăteşte... Şi fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins pînă la urmă şi întors acolo de unde a fugit... (Pauză.) Şi dacă e vorba, ce este mai bine pentru nebun? să-şi tîrască viaţa pribeag şi chinuit, fără adăpost, fără o zdreanţă pe el, fără hrană, ori să trăiască în închisoare îmbrăcat, hrănit şi îngrijit la vreme şi adăpost?... Să fie slobod e mai bine? să se bucure de lumina soarelui în bunăvoie?... Dar e nebun... Mai are nebunul bunăvoie?... Lumina soarelui fără lumina minţii... O să-i fie lumina soarelui singură iarna de cald, ori de foame vara? O să se găsească ori nu un suflet de creştin să-l miluiască cu o fărîmă de pîine... o să degere, ori o să se coacă toată ziua, nemîncat, gonit de lipsa lui de voie, şi seara o să adoarmă de foame pe pămîntul gol... Aşa-aşa... locul lui e la ocnă... Dumnezeu, cine ştie pentru ce păcate, l-a aruncat în prăpastie, dar a fost şi bun şi i-a luat mintea cu care să-şi judece ticăloşia: i-a dat greutatea... dar i-a luat cumpăna! (Stă pe gînduri.) SCENA VIII ANCA, DRAGOMI R DRAGOMI R (intră şi se opreşte în prag, e palid şi cam ameţit): Anco!... Anco! ANC A (tresărind): Ai venit? (Se scoală.) DRAGOMI R: Da... îţi pare rău? Dacă îţi pare rău... mă duc iar... (Şovăie.) A N C A: Nu-mi pare rău c-ai venit, îmi pare rău c-ai venit iar beat. DRAGOMI R: Asta aşa e... sunt... ce e drept, sunt cam beat... Am băut... dar de necaz am băut. (Oftează.) Da, să ştii tu... numai de necazul tău! A N C A: De ce ai băut nu ştiu, ştiu că eşti beat... culcă-te. DRAGOMI R: Nu voi să mă culc... Am de vorbă cu tine... A N C A: Las-că mai vorbim mîine dimineaţă, acuma nu poţi vorbi... DRAGOMI R: Ba poci... Dă-mi să beau. A N C A: Tot mai vrei? DRAGOMI R: Tot mai vreau... Adu vin şi să stai aici, că am să vorbesc cu tine. (El stă la masă, ea îi aduce o cană cu vin.) A N C A: Na... să-ţi treacă necazul. DRAGOMIR (ridică la gură cana şi se opreşte): Tu! (Rînjeşte la ea.) Tu, n-auzi?... De ce vrei tu să mă otrăveşti pe mine? A N C A: Eşti nebun, vai de capul tău! Da’ de ce să te otrăvesc? DRAGOMIR: Ca să te scapi de mine, ştiu eu!... şi să trăieşti cu altul... Poate că ai pus ochii pe Gheorghe, învăţătorul... Am cam mirosit eu ceva... (rînjind). Vai de voi!... vă pui capul la amîndoi! (Aduce cana la gură şi iar se opreşte.) A N C A: Vorbeşti aiurea... DRAGOMIR: Să mă otrăveşti, ’ai? (Îi dă cana, şi aspru:) Na ici! bea tu întîi... să te văz eu că bei. ANC A (ia cana, bea şi i-o dă înapoi): Na. DRAGOMIR: Tu, Anco, spune drept, ce gîndeşti tu de mine? ANC A (luîndu-şi lucrul): Bine gîndesc. DRAGOMIR: Bine?... Bine să fie... Las-o încurcată... (Pauză.) A N C A: Abà, Dragomire, cînd pleci tu? DRAGOMIR: Unde să plec? A N C A: În lume... ştiu eu unde? Am auzit că vrei să mă laşi şi să te duci încotro ăi vedea cu ochii... DRAGOMIR: Cine ţi-a spus? A N C A: Ce-ţi pasă... De ce, Dragomire?... DRAGOMI R: Pentru că nu trăiesc bine cu tine... nu mă iubeşti... tu nu-mi eşti nevastă, îmi eşti vrăjmaş... pentru că tu m-ai nenorocit pe mine... A N C A: Eu? aş vrea să ştiu şi eu cum. DRAGOMIR: Da, tu... Dacă nu te cunoşteam pe tine, eu era să fiu altfel de om... (Bea şi oftează:) Hehe! ce om era să fiu eu... Dar s-a dus... acu e degeaba... las-o încurcată! A N C A: Şi vrei să mă laşi? DRAGOMI R: Da, numai pe cîtăva vreme... să vezi cum îţi este fără mine... (bea). Ascultă ici la mine... unde ţi-e gîndul?... Eu am o daraveră departe... trebuie să plec mîine dimineaţă... Tu... fii cuminte... stai acasă şi m-aşteaptă. Să nu dea dracul!... că te tai!... A N C A: O să zăboveşti mult? DRAGOMI R: O lună, două, trei, mai mult... un an, nu ştiu... A N C A: Dar ai să vii înapoi? DRAGOMI R: Fireşte că viu... Tu ai să iei cu înscris de la Popa, — să mi-aduci aminte să-ţi dau înscrisul — cinci sute de lei... Hanulpoţi să-l dai cu chirie; tot Popa vrea să-l ia... Şiţa de sub şură poţi s-o vinzi... Scîndurile de la deal o să le aducă peste cîteva zile... mai ai să mai plăteşti vreo treizeci şi cinci de lei... să le vinzi; poţi apuca pe ele pînă la o sută de lei. ANC A (după ce l-a ascultat cu răbdare, clătinînd mereu din cap): Aoleu, Dragomire! DRAGOMI R: Ce? A N C A: Să mai crez eu că ai să te întorci? Eu nu văz că-ţi faci adiata? (Se scoală.) Dragomire, tu n-ai să pleci... Cum se poate una ca asta! Să-ţi laşi tu casa ta şi să fugi aşa în lume... De ce? Ai scăpătat şi mergi să slugăreşti unde nu te cunoaşte nimeni? DRAGOMI R: Aşi! A N C A: Ori te-a ars focul şi mergi să cauţi adăpost în altă parte? DRAGOMI R: Nu! A N C A: Atunci ai făcut poate vreo faptă rea şi ţi-e teamă de răspundere, de pleci aşa în străinătăţi de la tine şi de la ai tăi... DRAGOMI R: Dec! A N C A: Că cine fuge aşa? cine îşi părăseşte aşa casa şi locul tam nisam şi-şi ia lumea în cap?... Doar oamenii deznădăjduiţi, ori făcătorii de rele, ori... nebunii. DRAGOMI R (bea şi rînjeşte): Nebunii... A N C A: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că, slava Domnului, ai după ce bea apă... Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu ştii şi Dumnezeu ce stă pe cugetul tău... Atunci, Doamne iartă-mă, ăi fi nebun! DRAGOMI R (acelaşi joc): Mai ştii? Oi fi... A N C A: De asta să nu rîzi... eşti tu niţel cam ţicnit... adică, ce niţel! eşti bine de tot; demult ţi-ai pierdut sărita... (Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urît şi sai din somn mereu... Ţi-e frică să dormi cu lampa stinsă... Mai-nainte, unde se întîmpla la tine să te îmbeţi!... acuma îţi bei minţile dintr-un ţoi de rachiu... Mai-nainte mă sileai tu să fac pomană şi să ţiu soroacele de sufletul lui Dumitru (Dragomir mişcare) — ba că ţi-a fost prieten bun, ba că ce păcat că s-a prăpădit aşa om de omenie! — Ajunsesem să mă mir eu de tine, cum tu, bărbatul meu, să nu mă laşi o clipă măcar să-mi uit de bărbatu-meu ăl dintîi... De la o vreme încoace, alta ş-alta; dacă pomenesc cît de rar de el, te-apucă alte alea... Tu n-ai băgat de seamă ce-ai făcut adineaori? DRAGOMIR: Cînd adineaori? A N C A: Adineaori, cînd citea Gheorghe. DRAGOMIR: Ei? A N C A: Vorbeşti nişte vorbe... de nu te-ar cunoaşte omul ar crede... DRAGOMIR: Ce vorbe? Ce-am zis? A N C A: Ce nu se cade să vorbeşti... Încai la băutură, calea-valea... e omul cu mintea împăienjinită... Dar erai treaz... DRAGOMIR: Ei! ce-am vorbit? A N C A: Mi-ai zis să-ţi spui ce crez eu de tine, că tu ai omorît pe Dumitru... şi Gheorghe era de faţă... DRAGOMIR: Şi tu ce-ai răspuns? A N C A: Ţi-am răspuns ca totdeauna... că eşti nebun. DRAGOMIR (încruntat): Nebun!... A N C A: Uite, vezi... am luat seama că nu-ţi place deloc s-auzi vorba asta. Ce să fie cu tine, Dragomire? Eu gîndesc c-o fi vreun păcat... Să te spovedeşti... să te grijeşti... DRAGOMIR: Ce, am să mor? A N C A: Nu se spovedeşte omul numai cînd are să moară... DRAGOMI R (indispus): M-oi spovedi altădată, n-am vreme acuma. A N C A: Cînd? DRAGOMIR: Cînd m-oi întoarce... A N C A: Dacă te-i mai întoarce... DRAGOMI R: Ei, aşa! dacă m-oi mai întoarce... (se ridică ameţit) m-oi spovedi... Ei, ş-apoi ce? Aşa e viaţa omului! Pe toţi tot dracul îi încalecă... toţi o să moară, toţi! Şi eu o să mor... şi tu o să mori, şi Gheorghe, şi toţi... pe rînd, pe rînd, ca la moară. (Se uită lung unul la altul.) Tu, femeie, tu eşti ispita... Anco, Anco! (Îi face şovăind semn să vie după el.) ’Aide!... ’Aide, tu, n-auzi?... Mîine dimineaţă plec... Tu! de ce nu mă iubeşti tu pe mine? (O apucă.) ANC A (vrînd să-l depărteze): Lasă-mă... DRAGOMI R: Nu te las... (o ţine cu d-a-sila). A N C A: Abà, Dragomire, ţii tu minte alaltăieri la pomană — că uitai să te întreb — cînd a venit rezervistul ăla, de ce ai fugit? DRAGOMI R (o lasă şi o împinge uşor încolo): Care rezervist? A N C A: Ăla de semăna grozav cu Dumitru... DRAGOMI R: Tu ştii care e ăla. (Se întoarce spre masă.) ANC A (după o pauză): Zici că pleci dis-de-dimineaţă? DRAGOMI R (posomorît): Da... plec... A N C A: Atunci, culcă-te... ai şi băut... e aproape de miezul nopţii... DRAGOMI R (bea ce a mai rămas în cană): Mă duc! (Pleacă spre uşa odăii lui, la stînga, planul al doilea.) Sunt beat... A N C A: Crez... (urmărindu-l încet). Du-te de te odihneşte... (sub liniind) şi... DRAGOMI R (din pragul uşii): Şi... ce? A N C A: Închină-te... să nu mai visezi urît. DRAGOMI R: Bine! (Iese în stînga. Anca se uită din uşe în odaie.) A N C A: Aşa... Dormi acuma. (Închide uşa şi ascultă, trece apoi şi ascultă la uşa cealaltă, apoi coboară.) Închină-te, Dragomire, că se apropie ceasul! (Cortina) ACTUL II SCENA I ANC A (singură la masă): Să chem pe Gheorghe şi să-l pui să-i sfărîme capul... să stau să mă spovedesc lui Gheorghe cu de-amă-nuntul... Am eu vreme de asta acuma?... Poci să-i arăt lui aşa pe scurt şi în pripă cum s-a strecurat şi s-a înşirat îndelung, încet-încet, bănuială cu bănuială în sufletul meu, pînă să se înrădăcineze credinţa asta... că Dragomir e vinovat?... Să-mi pierz noaptea cu vorbe... Dar Gheorghe poate că nu vrea, ori să nu fie în stare să facă aşa faptă... Cum e băiatul uşurel, m-oi căi că i-oi fi spus... (Pauză.) Nu... N-am nevoie de ajutor... Să mă gîndesc mai bine... Cine n-o să crează că tot nebunul fugit de la ocnă a omorît şi pe Dragomir?... (Pauză). Da de ce să-mi fac păcat şi să mai străgănesc1 pe nevinovat?... Aseară, la cîrciumă, Dragomir le-a spus la toţi că pleacă în lume. Am destul răgaz pînă la ziuă să-l tîrăsc şi să-l arunc în puţ: a plecat, s-a dus... nu mai vine azi, nu mai vine mîine, o lună, un an, nu mai vine deloc... M-a pără-sit!... (pauză) S-a hotărît... (Se scoală, merge la tarabă şi ia o bardă, apoi coboară încet.) Adică să fie greu lucru?... Doarme beat. Un uriaş doarme... doarme şi cugetul lui şi puterea lui şi voia lui; viaţa lui arde încet şi domol, cum arde lumînarea fără să vrea să arză... O femeie slabă, un copil fraged, hotărîre numai să aibă, poate să sufle o dată... ş-o stinge... (Se joacă cu barda, cioplind binişor pe muchia mesii; în stînga se aud gemetele nebunului; ea se trezeşte din gînduri şi ascultă.) Nebunul... S-a deşteptat... o să-l deştepte şi pe el... Ce să fac? să-l trăsnesc în somn!... Să moară fără să ştie măcar că moare, fără să vază că eu îl lovesc, fără să-şi aducă aminte de Dumitru... Dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte! Nu, nu vreau în somn; atunci ar fi parcă ar dormi mereu... Da... să-l deştept întîi: să ştie că-i vine 1 A întîrzia, a încurca. moartea, de la cine şi de ce... (pune barda pe tarabă şi porneşte spre uşa lui Dragomir, face cîţiva paşi şi se opreşte; uşa de la Dragomir se deschide, el apare foarte tulburat). SCENA II ANCA, DRAGOMI R DRAGOMI R (speriat): Anco! ANC A (aparte): El! DRAGOMI R: Anco, am visat urît... mă doare mîna! A N C A: Aiurezi... te doare mîna din vis... DRAGOMI R: Mă înjunghie unde am semnul de muşcătură. A N C A: Şezi jos... tremuri (el şade). De unde ai tu muşcătura aia la mînă, Dragomire? DRAGOMI R: De mult. A N C A: Bine, de mult; dar de unde?... N-auzi? DRAGOMI R: M-am bătut cînd eram copil şi m-a muşcat unul pe care îl trîntisem... A N C A: De ce nu vrei tu să-mi spui ce ai pe suflet? Eu văz că tu nu eşti în toate ale tale... Tu ai un ghimpe în cugetul tău... Des-tăinuieşte-te mie. DRAGOMI R: Ţie? A N C A: Da, mie (Dragomir mişcă din cap negativ): spune şi te uşurează; dacă ai duce-o mult aşa, o să înnebuneşti... DRAGOMI R: Să înnebunesc! A N C A: Da... Ce ai visat? DRAGOMIR: Un cap de mort... cu dinţii mari... vrea să mă muşte... mă doare... A N C A: Te doare că nu vrei să spui, te doare că nu te hotărăşti să spargi buba şi s-arunci răutatea afară... (pauză — se apropie binişor de el şi-l apucă pe după gît). Ia ascultă, Dragomire... adică ce ar fi, cum stăm noi aici amîndoi, să te pomeneşti (arată în fund) să-l vezi că vine, cum era înalt şi voinic, şi se aşează frumos colea la masă în faţa ta: “Ei, bună-seara, frate Dragomire... Ce mai faci? Mai îţi aduci tu aminte de mine?...” (Dragomir se zgîrceşte pe scaun şi s-apucă de masă; ea îi ia repede capul în mîini şi cearcă să i-l întoarcă cu d-a sila spre fund). Ia uite colo... colo... Iacătă-l... iacătă-l!... Vino, vino, Dumitre!... (vrea să-l întoarcă cu toată puterea). Ci uită-te!... DRAGOMI R (smuncindu-se): Lasă-mă!... (Se scoală; s-aude ţipînd nebunul; Dragomir se întoarce spre stînga; alt ţipet). A N C A: Ascultă... (Dragomir îşi întoarce privirile de la stînga, ea se repede aproape de el şi, jucînd spaima, şopti:) Dragomire! (Îl smunceşte şi-l întoarce în loc cu faţa spre stînga; el dă cu ochii de nebun, scoate un strigăt înecat şi rămîne încremenit.) Uite-l... Ştii cine e? E nebunul care a scăpat de la ocnă... DRAGOMIR: Ion! (Cade zdrobit pe scaun.) A N C A: El! SCENA III DRAGOMIR , ANCA, ION IO N (coboară tremurînd): Mi-e foame... Îmi dai să mănînc? ANC A (lui Dragomir, încet): Trebuie să-l oprim aici pînă mîine... (merge la tarabă, ia pîine, o cană de rachiu şi ţoiuri şi le-aduce pe masă). Şezi, colea, Ioane... I O N: Şez. (Şade sfios în faţa lui Dragomir, care se dă înapoi cu scaunul.) ANC A (dîndu-i să bea): Cum e la ocnă, Ioane? I O N: Bodaproste... e bine (La întrebările ei, Ion răspunde lui Dragomir.) A N C A: Şi cum ai fugit de acolo? IO N (ca iluminat): Vezi că s-a pogorît Maica Domnului la mine şi zice: pe cum că, Ioane, cînd ăi ajunge la fîntînă sub deal, o să-ţi iasă înainte cine să te aducă la mine, şi să vii negreşit... să vii, că eu te scap de toţi duşmanii tăi, o să-ţi fie bine, că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine şi rele: relele să nu mai poată trece la tine, şi nici tu să nu mai poţi trece la ele... (Simplu:) Aşa... A N C A: Ei?... I O N: Pe urmă, vere, m-am dus la fîntîna de sub deal şi am pus doniţele jos... Ei! era frumos şi cald... şi era pădurea singură... doar într-o tufă fluiera de departe o mierlă... Numa’, dinspre partea dealului, iacătă că-mi iese înainte o veveriţă — vezi, o trimisese Maica Domnului! — sta în faţa mea în două labe şi se uita la mine drept cu ochii ei mititei şi galbeni. Eu am dat s-o prinz, cînd colo ea... ţuşt! a sărit p-o cracă subţire de alun: acu se încovoia craca şi s-apleca cu ea pînă la pămînt, acu se ridica, acu se ridica, acu se apleca. Eu după ea, ea iar înaintea mea, în două labe, se uita la mine... Îi sclipea ochii, vere, de parcă era două scîntei şi mă chema iac-aşa... (face gestul). Am umblat o zi întreagă: la urmă a pierit şi am rămas rătăcit... Da’ acuma o să mă duc înapoi acasă. A N C A: Unde acasă? I O N: La ocnă. DRAGOMI R: Ai scăpat şi vrei să te duci singur înapoi? A N C A: Da’ de ce te-a închis pe tine, Ioane? I O N: Pentru că am omorît pe Dumitru. DRAGOMI R: Da’ tu l-ai omorît? I O N: Eu. A N C A: Ba nu tu. I O N: Ba eu... Luleaua şi tutunul şi amnarul lui era la mine. DRAGOMI R: Ei, ş-apoi? Dacă s-o găsi luleaua şi tutunul şi amnarul tău la mine, se cheamă că te-am omorît eu, ’ai? IO N (neînţelegînd bine): E!... A N C A: Ascultă-l pe el, Ioane, tu stai degeaba închis. IO N (dă din cap): Hăhă! DRAGOMI R: Şi o să scapi curînd de acolo... Peste un an... (se opreşte privind bănuitor la Anca; ea face o mişcare de inteligenţă, trece la tarabă, de acolo în celar şi ascultă prin uşe, pe care a lăsat-o crăpată). I O N: Mai am unsprece ani. DRAGOMIR: Ba unul. I O N: Ba unsprece... DRAGOMIR (impacientat, s-apropie de Ion şi confidenţial, după ce a aruncat o căutătură de jur împrejur): Dacă mîine, poimîine, o ieşi un om ş-o zice: daţi-i drumul lui Ion, că nu este el vinovat, e altcineva... I O N: Altcineva... Ei! aşa a făcut unul de la noi de la ocnă... om milos, vere, Dumnezeu să-l miluiască... DRAGOMIR (urmîndu-şi jocul): Lasă-mă să-ţi spui... E altcineva: Ion a fost un prost, i-a luat din buzunar luleaua şi tutunul; dar cînd i le-a luat, Dumitru era mort... I O N: Ba nu... DRAGOMIR: Ba era mort... cu faţa la pămînt... I O N: Ba nu, era trîntit pe spate (Anca mişcare) şi a deschis ochii la mine... DRAGOMIR: Ce! ANC A (coboară repede la masă): Ş-apoi? I O N: Apoi l-a podidit sîngele pe nas şi pe gură ş-a murit... (Mănîncă. Anca îşi şterge ochii şi se uită la Dragomir.) DRAGOMIR (răstit la ea): Ce te uiţi la mine aşa? (Ea apleacă privirile; el mai aspru:) Uită-te la mine! (Bate cu pumnul în masă; Ion tresare; foarte animat, către Ion:) Cînd l-ai găsit în pădure? IO N (se scoală speriat şi începe să tremure): Spui, să nu mă loveşti, să nu mă baţi!... DRAGOMI R: Cine te bate?... Şezi jos... (Ion şade înfricoşat.) Pen tru ce să te bat? I O N: Pentru că am omorît pe Dumitru... ANC A (coborînd): Creştinul lui Dumnezeu, înţelege că nu tu. IO N (către Dragomir): Nu eu... da’ cine? (Dragomir ţîfneşte.) A N C A: Spune cine, Dragomire. DRAGOMIR (fierbînd): Nu te-amesteca tu în vorbă!... lasă-ne-n pace!... Nu ştiu... (bea cu sete). ANC A (foarte simplu): Vrei să-ţi spui eu, Ioane?... Uite cine (arată pe Dragomir, acesta face o mişcaree violentă). Uite, Ioane, vezi tu? ăsta a omorît pe Dumitru. (Lui Dragomir.) Zi tu că nu-i aşa!... (Ion se scoală, începe să rîză pe înfundate şi să ochească pe Dragomir.) DRAGOMI R (bea pînă-n fund, trînteşte cana care se face ţăndări, şi se scoală): Sunt prost eu că stau la vorbă cu doi nebuni!... A N C A: Doi nebuni! DRAGOMIR (ameninţător): Tu, femeie!... (încurcat, porneşte spre ea, care s-a retras la tarabă). IO N (dă un răcnet şi se năpusteşte asupra lui Dragomir tăindu-i drumul; îl apucă de gît şi-l învîrteşte în loc): Stai aci!... De ce l-ai ucis, mă, pe creştin? (Anca din fund, urmăreşte cu tot interesul jocul lor.) DRAGOMI R (luptînd, înnecat): Lasă-mă, nebunule! IO N (crescendo): Atunci, dacă l-ai omorît tu, pe mine de ce m-a închis, mă?... de ce m-a chinuit? de ce m-a lovit în cap? de ce? (Îl zguduie şi-l împinge departe, în faţă lîngă masă; Dragomir, palid, cade gîfîind pe un scaun...) Dacă tu eşti vinovat (obidindu-se treptat şi arătîndu-şi moalele capului) de ce mi-a făcut mie bubă aici înăuntru? (Se vaită.) Mă doare!... Mă doare!... DRAGOMI R (se ridică pe furiş de pe scaun şi face un pas): Cum să scap? IO N (oprindu-se din plîns şi repezindu-se): Stai aci! (Îl apucă de gît.) DRAGOMI R: Anco, mi-a stins puterile! IO N (crescendo): Tu... eşti dracul!... Dacă tu eşti dracul, de ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica Domnului?... ori de ce nu mergi pe pustii locuri? ori de ce nu te întorci în fundul iadului?... de ce? (Îl pune în genunchi.) DRAGOMI R: M-a răpus! I O N: De ce să mă chinuieşti tu pe mine (îl lasă un moment şi-l priveşte rînjind sălbatic)? Măi!... este la noi o ocnă părăsită... În fund e o baltă neagră... Dacă arunci o piatră-n fund, numa’, de departe, din inima pămîntului, începe să àue, şi àue tot mereu, şi tocm-a doua zi tace, cînd zice Maica Domnului: destul!... Acolo trebuie să vii tu cu mine... să te iau de gît (îl înhaţă), să te ridic şi să te arunc în fundul bălţii... aşa!... Haide, (urlînd) haide!... (îl tîrăşte; Dragomir se zbate). ANC A (aparte): Îl omoară... nu trebuie!... (pune mîna pe bardă). DRAGOMIR: Stăi, Anco! IO N (îl tîrăşte): Haide! nu urla, cîine! ANC A (alergînd în faţa lui Ion cu barda ridicată): Nebunule! îţi crăp capul! IO N (tresare, lasă pe Dragomir şi se dă la o parte sfios): Nu el?... N-ai zis tu?... Tu ai zis (se retrage spre fund). ANC A (ajutînd pe Dragomir să se ridice): Scoală!... IO N (depărtîndu-se): Atunci, mă duc. (Iese repede în fund.) ANC A (după ce a ridicat pe Dragomir, care se aşează obosit la masă, şi uitîndu-se în toate părţile): Dragomire, s-a dus! DRAGOMIR: S-a dus? A N C A: Se duce-n sat... Trebuie să-l întoarcem înapoi şi să-l ţinem aci pînă vedem ce e de făcut... Aide după el! DRAGOMIR: Nu merg... A N C A: Fuge! n-o să-l mai ajungem... DRAGOMIR: Du-te tu. ANC A (suie şi privind către el, aparte): Aşteaptă tu! d-abia a-nceput!... (Iese în fugă prin fund.) SCENA IV DRAGOMI R singur, apoi I O N DRAGOMIR: N-o să-l mai poată ajunge... şi chiar să-l ajungă, ce folos! Parc-o să aibă ea destulă putere să se lupte cu nebunul... A putut femeia să mă vînză... acu ar vrea să mă scape, dar n-o să poată... Ion o să spuie... Încă un an... Pentru un an, am să pierz viaţa întreagă!... pentru un an! A! cînd n-are omul noroc! (Îşi apucă cu mîinile capul. — Ion a apărut la vorbele din urmă, coboară şi pune mîna pe umărul lui Dragomir; acesta se scoală şi rămîne ca trăsnit). Anco! I O N: A trecut pe lîngă mine acuma... eram pe laviţă; s-a dus încolo la vale... Mi-e foame, dă-mi de mîncare. (Şade). Şezi şi tu (Bea). Bea şi tu. (Dragomir se supune; — după o pauză lungă:) E unul la noi la ocnă... Ce om bun, vere! cum mă miluieşte el pe mine: mănîncă numai cîte o fărîmiţă şi tainul lui mi-l dă mie!... Ala a fost ucis pe tată-său, şi-l băgase pe frate-său la ocnă... Pe urmă, vezi ce l-a învăţat pe el Maica Domnului, să vie la ocnă şi să spuie: eu am răpus pe taica, lui neica să-i daţi drumul, că nu e vinovat... (Simplu:) Iac-aşa. DRAGOMI R (din ce în ce mai mişcat): Şi... I O N: Şi i-a dat drumul lui frăţîne-său şi l-a închis pe el. DRAGOMI R: Pe el... I O N: D-apăi!... Într-un tîrziu după aia, a aflat el că frăţîni-său umblă să moară, şi s-a rugat să-l lase de la ocnă să meargă acasă cu soldaţi, numai pentru trei zile, că zice că: ce-am avut eu cu taica aia a fost altă socoteală; dar nu voi să plece alde neica pînă nu m-o ierta... DRAGOMI R: Şi l-a iertat? I O N: Da’ de unde!... DRAGOMI R: Nu l-a iertat? I O N: Nu, n-a vrut să-l lase de la ocnă să meargă... DRAGOMI R: Şi frate-său a murit aşa? IO N (dă din cap că da, apoi se uită lung la Dragomir): Mă Dragomi- re, tu eşti sănătos şi cu mintea întreagă şi o să trăieşti bine... şi eu... (zîmbind trist) o să mor aşa... necăjit, bătut şi nebun! (Se ridică.) DRAGOMI R (foarte pătruns): Ioane!... I O N: Vezi... Tu la ce n-ai venit să spui pe cum că Ion nu-i vino- vat... Pe Ion l-aţi bătut în cap degeaba... Luaţi-mă pe mine. Ce-am avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar pe Ion lăsaţi-l săracul! (cu obidă adîncă) şi Ion s-ar fi rugat la Maica Domnului Buna pentru păcatele tale... Vezi!... vezi (plînge liniştit). DRAGOMIR (plînge înfundat): Ioane, eu caut să te scap pe tine... Tu să nu mai mergi, nu mai trebuie să mergi înapoi la ocnă... I O N: Da unde o să mă duc eu? DRAGOMIR (iute): Tu o să stai aci cu noi (Anca intră prin fund şi se opreşte în uşe să asculte.) Ori nu; mai bine să plecăm... Vino cu mine... scăpăm amîndoi. Îţi cumpăr haine nouă, pălărie, cizme nouă... De mîncare, de băutură... tot... îţi dau eu ce-ţi trebuie. (Anca se retrage afară şi închide uşa; Dragomir pleacă ameţit spre dreapta şi se întoarce înapoi.) Ori nu... vino şi tu cu mine... I O N: Unde? DRAGOMIR: Colea în beci... să scoatem banii (ia lampa) şi să plecăm... ’Aide... (Dragomir pleacă cu lampa înainte spre chepengul beciului: Ion îl urmează. Dragomir deschide şi porneşte să scoboare. Ion se retrage.) ’Aide! IO N (retrăgîndu-se cu frică): Nu, nu intru... DRAGOMIR: Da să nu pleci!! I O N: Nu. DRAGOMI R: Ori nu... stăi. (Iese din beci, aleargă la uşa din fund, o încuie şi ia cheia, o pune în buzunar şi coboară iar în beci.) Viu acuş... IO N (trece la masă şi bea, fredonează un cîntec haiducesc, apoi se opreşte ascultînd): A început iar... Cînd urlă cîinele, moare cineva... DRAGOMI R (iese din beci cu lampa şi cu o ulcică în mînă; închide chepengul la loc; vine la masă, scoate o basma din sîn şi toarnă în ea banii din ulcică; înnoadă basmaua şi o pune în sîn): Gata, Ioane! IO N (apucat de un fior): Mi-e frig! (Dragomir, mereu pripit, se re-pede în stînga şi vine îndată cu o zeghe, pe care o aruncă pe umerii lui Ion, şi cu două pălării, una i-o pune lui Ion şi alta o pune el pe cap). DRAGOMIR: Acu plecăm... Tu să nu vorbeşti nimic pe drum... să mă laşi pe mine. ’Aide... I O N: ’Aide! (Alt fior. Pornesc amîndoi... Uşa e încuiată). DRAGOMIR: Ne-a închis pe dinafară! (Stă un moment, caută cu gîndul şi aducîndu-şi aminte.) A! (se caută nervos în buzunare... găseşte cheia şi deschide. Anca le vine în faţă; ei se dau înapoi; ea intră şi închide uşa.) SCENA V DRAGOMIR , ION, ANC A A N C A: Da’ încotro, Dragomire? încotro, neică Ioane? DRAGOMI R: Ascultă, Anco... ANC A (coborînd cu Dragomir): Nu mai spune, că ştiu; eram la uşe (Ion se înveleşte în zeghe, se trînteşte pe o laiţă şi se culcă). Vezi, Dragomire, cînd zic eu că tu eşti mai nebun decît... (arată cu ochii pe Ion). Să fugi în lume cu el!... Pe unde o să umbli? p-în pustii? O să vă întîlniţi cu oameni... O să-l cunoască cineva... E scăpat de la ocnă... Şi chiar să nu-l cunoască nimeni, poţi tu să-i stăpîneşti mintea? Da’ cînd l-o apuca iar a turba ca adineaori? DRAGOMI R (demoralizat): Atunci?... A N C A: Ce copil o să auză asta şi n-o să priceapă ce legătură e între oamenii ăştia doi, de pribegesc în lume, fără să poată spune de unde vin, fără să ştie unde se duc? DRAGOMI R (descurajat de tot): Dar ce să fac? A N C A: Să rămînem aici şi să-l ţinem şi pe el pînă ne-om gîndi la altceva mai cuminte. DRAGOMI R: Dacă n-o vrea... dacă nu-l putem ţine... (Ion geme şi se zbuciumă în somn; Dragomir se sperie şi se îndeasă spre Anca.) A N C A: Trebuie să putem... Cît o fi aici, îl iau eu pe seamă (merge la Ion, care se munceşte rău în somn şi zguduindu-l foarte brusc:) Ioane! Ioane! IO N (sare din somn; e cu totul apucat): Da! eu sunt vinovat... Maica Domnului mi-a zis să spui, ca să nu mă loviţi... Bateţi-l!... Daţi-i la cap!... Se preface că e nebun... (înduioşat către Dragomir:) Uite cum îl bate! uite cum îi dă în cap lui Ion! (Ţipînd de groază:) A!... nu!... nu!... nu daţi! (în culmea spaimei). O să-i spargă oasele, îi turteşte ţeasta capului... O să-l omoare!... (îşi acoperă ochii). A N C A: Ioane! IO N (crescendo): De ce-l mai bate pe Ion dacă a murit? (Dă cu piciorul ca şi cum ar vrea să înlăture ceva.) Să-l ia de aici... e plin de sînge... (mai dă o dată). Nu mai mişcă... (Iar:) A murit... (porneşte spre fund). DRAGOMI R: Pleacă! (Amîndoi se reped după el şi vor să-l apuce.) IO N (ţipînd): Nu puneţi mîna!... Să nu daţi!... Ion a murit! (Se smuceşte şi le scapă; se repede la tarabă, ia un cuţit mare şi ridicîndu-l în sus măreţ:) Nu puneţi mîna!... Ion merge la Maica Domnului (se precipită în odaia din stînga). A N C A: După el! DRAGOMIR (oprind-o): A luat cuţitul! A N C A: Nu e nimic!... după el, să-l liniştim! Dacă răcneşte aşa, aude cineva de pe drum. (Vrea să meargă spre stînga. Ion, cu figura radioasă, reapare ţinînd în mînă sus cuţitul plin de sînge; face doi paşi şi se prăbuşeşte; amîndoi se reped la el şi-l ridică.) DRAGOMIR: S-a înjunghiat! (Îl aşează pe o laviţă lîngă masă.) A N C A: Înjunghiat aici!... în casa noastră! (Stă pe gînduri; pe chipul ei străluceşte o inspiraţie.) DRAGOMIR (dezolat): Ce-ai făcut, Ioane? IO N (deschizînd ochii): Dă-mi apă... mi-e sete! ANC A (cu o bărdacă de apă): Ţine, Ioane. IO N (bea): Bodaproste... Maica Domnului mi-a zis, scoate-ţi măruntaiele cînd intră necuratul şi aruncă-le cîinelui... A N C A: Ascultă, Dragomire. I O N: ...Că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine şi rele... ş-o să dormi... o să dormi... Dă-mi apă... mă arde... (Anca îi dă.) DRAGOMIR: Ioane! IO N (dînd cu mîna într-o parte bărdaca): Scoate-mi măruntaiele şi dă-le cîinelui să nu mai urle!... Caută-mă la picior, din jos de genunchi... am un chimir... Să te duci la ocnă şi să-l dai de la mine ăluia de a omorît pe tată-său... ANC A (scoate chimirul şi-l bagă în buzunarul lui Dragomir): Ţine... (aparte). Nu moare odată... o să ne apuce ziua. IO N (iluminat): Uite veveriţa!... colo sus... pe cracă!... uite-o! (vrea să se închine şi-i cade mîna; — în extazul suprem:) Maica Domnului!... tu eşti?... tu mă chemi?... stai, că viu... iacătă-mă, viu!... (expiră). ANC A (închinîndu-se foarte pătrunsă): S-a isprăvit!... Dumnezeu să te ierte, omule (Dragomir e zdrobit; ea, schimbînd tonul deodată:) Acu-i acu, Dragomire, acu ce ne facem?... DRAGOMI R: Să dăm de ştire... A N C A: Vrei să intri, ori să mă bagi pe mine în fundul ocnii! Să zică că l-am omorît noi!... Nu. Pînă acuma nu ştie nimeni c-a venit aici: să-l aruncăm în puţul ăl părăsit. Mîine om astupa puţul şi atît... ’Aide! nu e vreme de pierdut! se luminează de ziuă: rămînem cu mor-tu-n casă pînă mîine noaptea... A! să sting lumina... trece cineva pe drum şi ne vede ieşind aşa ... (Stinge lampa.) Pune mîna... (Amîndoi iau pe Ion şi pornesc spre fund; se aud în depărtare clopotele de la biserică... Ei se opresc s-asculte.) Toacă de utrenie... Ai avut încai noroc la moarte, Ioane: îţi trage clopotele ca la toţi creştinii!... La alţii nici măcar atîta!... (Ies prin fund... Pauză — în timp ce clopotele urmează. Amîndoi reintră. Anca aprinde lampa şi o aduce pe masă. Dragomir, foarte deprimat, şade; cămaşa îi e puţin mînjită de sînge.) SCENA VI ANCA, DRAGOMI R A N C A: Acu, ce stai? trebuie să te găteşti de plecare. DRAGOMI R: De plecare... A N C A: Fireşte. DRAGOMI R: De ce să mai plec? A N C A: Ca să scapi şi tu şi să mă scapi şi pe mine. Dacă se află, şi eşti tot aici, şi eu am tăcut, se cheamă că amîndoi l-am omorît... Eu... sunt nevinovată şi nu vreau să cază vina pe mine. Dacă vrei să stai, eu caut să mă duc în sat şi să spui tot, tot, tot... Dacă pleci, mă fac că găsesc pe Ion în puţ şi dau de ştire... N-ai grijă; îţi las eu vreme destulă s-ajungi departe... Tu eşti fugarul, tu vinovatul... ş-am scăpat amîndoi... DRAGOMIR: Vino şi tu. A N C A: Dacă fug şi eu, cade vina pe mine: nu pot asta... (suie; după o pauză mare, coborînd la el cu braţele încrucişate:) Nu ţi-e ruşine! nu ţi-a fost milă şi păcat de Dumnezeu!... Creştin eşti tu?... om eşti tu? Vine un biet păcătos în casa ta, îţi cere o bucăţică de pîine la masa ta, e obosit şi te roagă de adăpost sub acoperămîntul tău, îţi spune taina lui, şi tu, fiară fără-de-lege, pui mîna pe cuţit şi spinteci omul! (Dragomir face nişte ochi foarte miraţi.) Cu ce-ţi greşise bietul nebun?... ce piedică ţi-era el în lumea asta largă, unde e loc pentru toţi? (Cu toată energia:) De ce ai omorît pe Ion? DRAGOMIR: Eu... pe Ion!... A N C A: Pe Ion. DRAGOMIR: Eu... am omorît... pe Ion! (Rîde febril.) A N C A: Rîzi? Nu tu, da cine? (El se uită la ea lung; ea îi înfruntă căutătura; merge la el şi-l apucă de pieptul cămăşii.) Asta ce e? sîngele ăsta al cui e? Nu-i sîngele lui Ion?... DRAGOMIR (îşi încheie repede minteanul la piept): Fugi d-aici! A N C A: Nu te-ncheia, Dragomire, pe cămaşă e puţin; în odaie de dincolo e mult; uite, ici e plin... Du-te în curte, e stropit peste tot, mergi de scoate o găleată din puţ, să vezi apa roşie... Tu, ucigaşule, tu! O să te gunoieşti de viu între pereţii de sare umezi pînă o socoti Dumnezeu c-a venit ceasul să te cheme ca să te judece el mai bine... DRAGOMIR: Pentru ce? A N C A: Pentru că ai ridicat viaţa altuia... DRAGOMIR: A cui? A N C A: A lui Ion. DRAGOMIR (stă un moment şi se şterge la ochi): Femeie! Dacă te-ar întreba cineva pe tine de asta, ce-ai spune?... A N C A: Ce-am văzut. DRAGOMIR (ciudit din ce în ce): Ce? ANC A (simplu): Că Dragomir a răpus pe Ion nu ştiu de ce?... DRAGOMI R: Tu? ANC A (ia lampa şi o pune la oblon; apoi coboară): Măcar că tu ai fost rău cu mine, mie tot mi-e milă de tine, Dragomire: am să-ţi dau o povaţă... Dacă s-o întîmpla şi n-ai avea noroc să scapi pînă la urmă; dacă or pune mîna pe tine, nu fi prost şi te-apuca să tăgăduieşti cum faci cu mine, că acolo nu te joci ca aicea; te-or pune la chinuri, vai de viaţa ta!... o să-ţi rupă carnea, să-ţi smulgă dinţii şi unghiile, să-ţi descheie ţeasta capului... Ascultă-mă pe mine, eu îţi vorbesc de binele tău. (Se uită cu neastîmpăr în fund.) DRAGOMI R: Care va să zică... A N C A: Faci ce-ţi spun eu: mărturiseşte c-ai ucis pe Ion şi te alegi numai cu pedeapsa; încai scapi de chinuri. DRAGOMI R (revoltat, bătînd cu pumnul în masă): Dar dacă nu l-am ucis eu? A N C A: Asta e! Începem iar: ba nu, ba da, ba da, ba nu. DRAGOMI R (fierbînd): Lasă-mă (îşi vîră capul în mîini, astupîndu-şi urechile). SCENA VII ACEIAŞI, GHEORGH E GHEORGHE (intră repede, vede pe Dragomir şi vrea să se retragă): Dragomir! ANC A (suind la Gheorghe; foarte repede şi şoptit): Mergi în sat, ia pe primar şi oricîţi oameni găseşti, spune că te-am trimes eu pentru un omor... şi vino cu ei... GHEORGHE: Ce e? A N C A: Mergi, îţi spui... o să vezi... Vino iute! (îl mînă afară). SCENA VIII ANCA, DRAGOMI R ANC A (vine cu pasul grav la Dragomir, care stă pe scaun cu capul în mîini): Scoală, Dragomire, c-a sosit ceasul! DRAGOMIR (se scoală): Ceasul! A N C A: Ceasul socotelii. Stăi drept... adună-ţi minţile cîte le mai ai şi răspunde la tot ce te-oi întreba... Pentru ce l-ai omorît? DRAGOMI R (înecat de ciudă pînă la lacrimi): Nu! nu l-am omorît eu!... N-ai fost tu aicea? N-ai văzut tu? A N C A: Nu pe Ion... pe Ion lasă-l... De altcineva îţi vorbesc eu acuma... DRAGOMIR (pălind, încet): De cine?... A N C A: Ştii de cine, nu te mai preface... Tu vrei să pleci, tu caută să pleci (el face trist din cap că da; ea aspru:) Ei!... nu faci un pas de-aici pînă nu-i zici pe nume... (privindu-l cu toată puterea). Zi-i odată pe nume! DRAGOMIR (încet de tot): Du... mi... tru! ANC A (răsuflă din adînc): Ai văzut? Aşa! Du-mi-tru! (Şade jos; el stă în picioare.) Pentru ce l-ai ucis... DRAGOMIR: Pentru tine... A N C A: Pentru mine... DRAGOMIR: Ca să te iau eu... A N C A: Cum l-ai ucis? spune (îşi pune coatele pe masă şi bărbia în palme şi ascultă nemişcată; el stă drept, se încheie cu îngrijire la mintean şi povesteşte simplu). DRAGOMIR: Mă tot goneai... Odată, cînd ai ieşit de la biserică la Vinerea-Mare, seara — ţi-aduci aminte — m-am dat pe lîngă tine şi ţi-am zis încet: “Anco! deci n-ai vrut să mă iei pe mine? Eu tot te iubesc... Lasă-l pe Dumitru şi vino!...” Ţi-aduci aminte? A N C A: Da, mi-aduc. DRAGOMI R: Tu mi-ai răspuns: “Am bărbat, lasă-mă-n pace!...” A N C A: Şi tu? DRAGOMI R: Eu am plecat acasă, n-am dormit toată noaptea şi dimineaţa... m-am hotărît. A N C A: Cum ai făcut? DRAGOMI R: Ştiam cînd se-ntoarce de la deal pîn pădure... şi l-am aşteptat... Venea şuierînd... Ne-am întîlnit, ne-am dat în vorbă... i-am arătat o plută înaltă; el a ridicat ochii în sus... Am tras cuţitul, şi pînă s-aplece iar ochii... (se opreşte, stingîndu-i-se glasul). ANC A (îşi acoperă faţa — un moment — apoi şi-o descoperă şi-l priveşte aşteptînd): Ei?... înainte. DRAGOMI R: Ce să-ţi mai spui? A N C A: El ce ţi-a făcut? DRAGOMI R: A ţipat ş-a căzut în genunchi... a dat să scoată cuţitul... da m-am repezit şi l-am lovit peste mînă şi la beregată... cînd m-am aplecat la el, m-a muşcat de mînă. A N C A: De la el era muşcătura! (Îi face semn să urmeze.) DRAGOMI R: Pe urmă, l-am întors cu faţa în jos, am mers la fîntînă de m-am spălat şi m-am dus acasă să mă culc, că nu mai puteam, cădeam d-a-n picioarele de ostenit... Ion l-a găsit acolo... Pe urmă... ştii... ANC A (sculîndu-se): Ştiu... La un an ai venit şi mi-ai zis: “Anco, nu-ţi mai trăieşte bărbatul, mă iei?” Vorba ta şi glasul cum ai spus-o, mi-au dat un junghi pîn inimă; nici nu te luam altfel, că mi-erai urît; de-aia te-am luat ca să te aduc în sfîrşit aici. De la început te-am bănuit. Tot ce-am făcut pe urmă, întîi grija de sufletul răposatului, apoi spaimele şi turba ta cînd îţi pomeneam de el, vorbele tale fără şir tot de omorîtori şi de termenele pînă cînd încape pedeapsa, şi visurile tale cu capetele de morţi care te muşcă, şi cîte altele, puneau mai mult temei bănuielii mele. Mai întîi, mă hotărîsem să te curăţ — ba era să bag şi alt suflet în păcat! — pe urmă am stat să mă gîndescmai bine. Adineaori credeam că o să te sugrume nebunul; era să las să te socoteşti cu el, dar aveam şi eu cu tine o răfuială mai mare: nu te puteam lăsa să treci dincolo aşa nejudecat aicea. (Pauză.) Te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ţi dau acuma pedeapsa ce ţi se cade c-ai răpus pe omul ce mi-era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urît totdeauna... (suie şi-l lasă-n urmă). DRAGOMIR: Eu te-am iubit... şi... A N C A: Şi?... DRAGOMI R: Şi... da’ acu e degeaba... Eu trebuie să plec în lume; tu... poate să iei pe Gheorghe... (înecat şi foarte încet:) dar să ştii că tot te iubesc... A N C A: Da? (Rîde:) Aşteaptă să vezi tu acuma cum o să-ţi plătesc eu ţie dragostea (pauză). DRAGOMIR: Anco, eu plec... să mă ierţi! A N C A: Să te iert! D-aia te-am răbdat eu lîngă mine, d-aia am umblat eu atîta vreme să te aduc aici, ca să te iert? (Rîde. Se aud paşi şi glasuri afară.) DRAGOMIR: Taci!... Anco, vine cineva... A N C A: Da, vine Gheorghe cu oameni... vin să te ridice că ai omorît pe Ion. DRAGOMI R: Pe Ion! (Izbucnind:) Tu m-ai vîndut... Cu Gheorghe... A N C A: D-apoi cine? DRAGOMIR (îngrozit, căutînd în toate părţile): Femeie! vreau să scap... Nu vreau să puie mîna pe mine!... Mi-e frică!... A N C A: Nu se mai poate! (Se aude glasul lui Gheorghe.) GHEORGHE (de-afară): Haide toţi! DRAGOMIR (răcnind): A! (Ţinteşte pe Anca şi se precipită la ea s-o strîngă de gît.) ANC A (ţipînd şi fugind spre uşe): Săriţi, fiara! (uşa se deschide; Gheorghe şi alţi oameni năvălesc înăuntru) mă omoară pe mine! SCENA IX DRAGOMIR , ANCA, GHEORGHE, mai mulţi oameni DRAGOMI R (coboară aiurit şi se înţepeneşte în faţă; Gheorghe şi alţi doi oameni coboară la el şi-l apucă de amîndouă braţele; el se uită la ei pierdut şi tremurînd): Merg... merg eu... să nu mă bateţi, merg! (Rugător către Gheorghe:). Nu mă strînge aşa tare de-acolo... Ţi-am spus că mă doare! A N C A: Oameni buni... a tras aseară la noi în gazdă un biet drumeţ; nu ştiu de unde venea, nici unde se ducea... L-a ucis bărbatu-meu! În odaie şi colea, uitaţi-vă, e lac de sînge!... Căutaţi în puţul ăla părăsit de lîngă grădină... Avea nenorocitul de el un chimir la picior... acu e la Dragomir în buzunar. (Dragomir pune maşinal mîna, scoate chimirul şi-l dă rîzînd prosteşte unuia din oameni.) UN O M (cu o frînghie în mînă): De ce omorîşi creştinul, mă? (Îl leagă). A L T O M: Luaţi-l!... la primărie... A N C A: Oameni buni... eu v-am descoperit fapta; dar omul ăsta e bărbatul meu... O să mi-l luaţi de tot... rămîi singură... Trebuie să mă lăsaţi să-i spui şi eu o vorbă... (Oamenii se dau cu respect în lături; ea s-apropie de Dragomir, care stă nemişcat, şi răspicat îi şopteşte:) Dragomire, uită-te la mine: (el o priveşte) pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă! (Cortina)