I 
Cînd Gaittany aminti lui Ioanide că a doua zi urmau să se-ntîlnească la cinci, la ceaiul oferit de Saferian Manigomian, Ioanide protestă cu o vehemenţă crescîndă. 
— Dar ai spus că vii! obiectă zîmbind deconcertatGaittany. Nu înţelesese bine, sau aruncase vorba din politeţă, fără a medita mai mult, pretindea el. Şi intră într-un şuvoi de explicaţii, cu mult prea abundente. Casa lui Manigomian nu-i plăcea, excesul de iarbă din curte îi deştepta imaginea cimitirului, individul avea prea mare respect de vegetal şi lăsa scaietele să crească în crăpături de trotuar. Totdeauna spusese că arhitectura trebuie să se purifice de orice natură vie. Intrarea cu coloane de tencuială îi făcea rău. 
— Sinistru!
— Domnule Ioanide, observă persuasiv Gaittany, însă dumneata ai spus despre casă că e superbă, că-ţi aduce aminte de un monument de Palladio exilat în altă climă. 
— Nu pot să sufăr, continuă Ioanide şi mai îndîrjit, odăile lui nemăsurate, fumurii, încărcate cu mobile de bric-a-brac. Ce-nseamnă casetoanele alea spoite, pereţii zugrăviţi în imitaţie de stil pompeian, draperiile roşii de la fereşti înfoiate şi legate la brîu cu cordoane, ca pe vremea prinţesei Matilda? Ş-apoi o să ne arate iarăşi pendulul şi o să ne spună să-i ascultăm apele (Gaittany tăcu, căci ştia că asta era cea mai mare plăcere a lui Ioanide cînd mergea la Saferian). Şi ce, o să ne dea ceai în aceleaşi ceşti albastre preistorice, a căror porţelană s-a tocit 

G. Călinescu
de buzele a nu ştiu cîte generaţii? În materie de ceai nu vreau arheologie, doresc igienă, ceaşcă nouă Rosenthal, fără pretenţii de anticărie. În casa lui, cînd dă ceai, pute mereu a cafea prăjită. E o combinaţie de arome care nu-mi convine. Este cum aş mînca portocală cu sardele. Dar nu, la Manigomian nu mai mă duc! Soră-sa e imposibilă. 
— A murit, domnule, acum un an, încercă Gaittany a întrerupe argumentaţia. 
— A murit? E un fel de a spune, a rămas umbra, ce zic, umbrele ei multiplicate. Această femeie era geniul negrului şi al jeurilor, fustele păreau că-i creşteau din carne ca nişte solzi. Cred că nu le scotea niciodată, trebuie să fi avut cel puţin douăsprezece, iar pe dedesupt — pantaIoni lungi de dantelă, ca pe vremea Franţuzitelor. Săraca mirosea a vechi. Sunt convins că fustele ei revin în casă ca strigoi. 
— Cît eşti de nedrept! obiectă timid Gaittany. Era o femeie extrem de inteligentă (şi subliniind), te preţuia într-un mod deosebit. 
În fond însă, Gaittany, lipsit de imaginaţie şi foarte sugestionabil, luînd în serios pe oricine se exprima cu convingere, se invada de motivările de fantezie ale lui Ioanide, închipuindu-şi că un om ca el poate avea realmente astfel de repulsii, absurde pentru altul. 
— Îmi pare rău, bătu el în retragere, regret mult, am fipetrecut o oră plăcută. 
Ioanide însă nu părea el însuşi convins de raţiunile lui, încît căuta să le consolideze. Întrebă superfluu la ce oră era ceaiul. I se spuse că la cinci, teoretic, dar că realmente nu vor fi toţi decît pe la şase. 
— Sigur, ripostă Ioanide, vom sta pînă aproape de opt, ca de obicei, cînd apune soarele. Ai văzut cum se vede de la el apusul? Astrul alunecă în chip vizibil, şi dacă reinterpretezi mişcarea, ai sentimentul clar că tu te ridici cu pămîntul. Evit de la o vreme să mai ies la ceasul cînd apune soarele. Bucureştiul e un maidan de unde revoluţia aştrilor e prea spectaculoasă. Sunt bătrîn, dinamica cerească mă nelinişteşte, 

îmi dă senzaţia de a fi veşnic în căluşei. Caut orizonturi acoperite, care să-mi dea iluzia a sta pe un teren ferm. Dumneata poţi să rîzi, un om ca mine, care se izolează, vede universalul şi ignorează particularul. De altfel sunt arhitect, ca să construiesc am nevoie de o siguranţă minimă, vederea asta a învîrtirii mă demoralizează. Cum am să construiesc eu pe o bilă care zboară în aer? Hotărît, nu mai ies seara. Mă scol de dimineaţă, lucrez în casă cu geamul deschis, în ciripitul vrăbiilor, şi circul în oraş ziua, sub regim solar egal. Cum vezi, fug de orice peisaj care predispune la contemplaţie. De altfel, dacă aş şti că Manigomian şi-a schimbat ceştile şi ceaiul ar fi la o oră posibilă sau cu o lună mai tîrziu, cînd programul soarelui se modifică, aş veni. 
Ioanide spunea toate aceste enormităţi într-un ton de badinaj, dorind parcă să insinueze că e conştient de neseriozitatea lor şi că e în căutarea unui pretext fantezist. Cînd Gaittany plecă aproape convins, Ioanide nu-şi putu reţine un gînd critic: „Mare dobitoc!“ Cu toate acestea, el însuşi începuse a crede în posibilitatea pretextelor sale. Însă în realitate lucrul era mai simplu: singura cravată pe care o putea pune într-o astfel de împrejurare i se rupsese în mînă. De unde repulsia complicată împotriva casei Saferian Manigomian. 
A doua zi, Gaittany lămuri societăţii că Ioanide nu poate veni «luna asta», fiindcă îl supără apusul soarelui. Răsunară felurite rîsete şi chiote, numai Saferian, întins pe sofa, zîmbi cu împăciuire din buzele lui groase, clătinînd din cap neîncrezător. Se aflau în salon, aşezaţi pe mari scaune încrustate cu sidef, într-un cerc în jurul sofalei, Angela Valsamaky, Panait Sufleţel, Dan Bogdan, Ion Pomponescu, Bonifaciu Hagienuş, Andrei Gulimănescu, Gonzalv Ionescu, Gaittany şi, evident, Smărăndache şi Smărăndăchioaia. 
O scurtă topografie a locului nu-i de prisos. Era o încăpere foarte mare şi înaltă, de tavanul căreia atîrna un gigantic lustru de alamă, autentic bisericesc, cu douăzeci şi patru lumini electrice. Pe o latură se afla o sofa lată şi scundă (sofaua lui 
G. Călinescu
Saferian), învelită cu un covor oriental, peretele respectiv fiind el însuşi acoperit cu un şal turcesc bătînd în nuanţa tutunului uscat, iar de o parte şi de alta — cîte o fereastră înaltă, acoperită cu draperii de pluş roşu. Aproape îndată lîngă unghiurile odăii, către acest perete, uşi cu două batante, încununate cu un fronton grec foarte complicat, cu detalii, şi vopsite cu un lac alb impecabil, contrastînd cu sîngele închegat al zugrăvelii, se deschideau către alte odăi laterale. Pe unii din pereţii cu uşa albă, deasupra unei mensole-altar de marmură, se vedea o excesiv de mare oglindă veneţiană, încadrată într-o ramă îngustă de argint afumat şi astfel înclinată, încît transporta tot interiorul salonului într-un plan adiacent nebulos şi la un cat mai înalt. Oglinda compunea privitorului o figură negricioasă, corectată subtil, un cap de bronz. În restul salonului, în jurul a două mese rotunde de metal încrustat şi intarsiat, sprijinite pe picioare de grifon, se îngrămădeau cu mult prea numeroase fotolii, bergere franceze cu tapiserie Aubusson. În mijlocul celor două mese pseudo-antice era cîte un crater de marmură cu două anse din care ieşeau buchete artificiale de flori de sidef. Pe pereţi, printre 
o sumedenie de mici picturi în ulei, reprezentînd peisaje orientale, încadrate în rame combinate din bucăţi de fildeş şi linii de abanos, tronau două mari portrete de femei, în rame de stuc poleit, prea de tot late şi brodate ca uşile de la altare. Femeile pictate în maniera lui Mirea sau a lui Stoenescu, adică cu o mare uşurinţă a pensulei, dar totdeodată cu o anume veleitate rembrandtiană, semănau una cu alta, cu deosebirea că una era mai vîrstnică, obosită în contururile feţei, în vreme ce a doua era o fată ca de optsprezece ani, ovală la faţă, specific ochioasă, cu buze cărnoase armeneşti. Pe o masă şedea trîntită o rîşniţă turcească de cafea, cilindroidală, foarte ornamentată şi ea cu arabescuri. De asemeni, pe mensola de sub oglindă se îngrămădeau ca într-o vitrină vreo douăzeci de sfeşnice de argint, de toate dimensiunile. Pe o ladă de formă italiană (o cassapanca sculptată cu flori şi capete de îngeri) se ridica un vraf de cărţi îmbrăcate în piele, părînd — după aspectul lor de vechime, cotoarele imprimate în aur şi găurile de cari — ediţii din secolul al XVIII-lea. Cine le deschidea avea surpriza de a constata că sunt tipărite cu caractere armeneşti. Duşumeaua de scîndură vopsită şi ceruită era aproape toată ascunsă sub covoare persane. Soba nu arăta nici ea ca oricare alta, ci asemeni celor bătrîneşti, cu două coloane şi ornamentaţii baroce, însă construită în teracotă albă. Acum nefăcîndu-se foc, o mare icoană pe lemn a Sfîntului Nicolae se rezema între coloane pe postamentul de sus. O curiozitate pentru neiniţiat reprezenta într-un colţ un vraf de chilimuri şi covoare împăturite şi întoarse pe dos, ca într-o prăvălie de anticărie. Mirosea în aer a cafea, dar şi a ceva putred şi descompus. 
— Şi zi, nu vine Ioanide, regretă Angela Valsamaky, cu glasul ei gros, silindu-se a nu mişca prea mult buzele violent vopsite cu rouge şi a nu-şi crăpa fina tencuială de pudră şi fard de pe faţa ei senilă. Păcat! Ce om original! 
— Hei... zise Panait Sufleţel sărind de pe scaun în mijloculodăii şi trecîndu-şi pieptenele degetelor prin părul alb, contrastînd cu faţa tînără, Ioanide e epicureu, Ioanide umblă acum după femei. El e Ahile în veşnică expediţie erotică, filozoos, iubitor de viaţă! 
— Canalia! şopti amabil doamna Valsamaky. 
— Domnule, eşti nedrept! protestă rîzînd Gaittany fără să

treacă la apărare. Dan Bogdan, muşcîndu-şi puţin buza, interveni academic: 
— Eu cred că Ioanide lucrează, are planuri. Îl socotesc,după umila mea părere, cel mai mare arhitect pe care l-am avut. 
— Da, domnule, confirmă entuziast Gaittany, plin de o mulţumire personală. 
— Aşa cred şi eu, adăugă mult mai moale Andrei Gulimănescu. Gura lui şedea mereu crispată într-o sforţare de a prinde 
opinia cea mai răspîndită. — Şi ce plănuieşte? Întrebă inocent doamna Valsamaky. 
— Un turn, răspunse din marginea modestă, unde şedea,Smărăndache. 

G. Călinescu
Fu un rîs general, care demoraliză pe Gaittany, încît îl făcu să ridice din umeri şi să scoată puţin vîrful limbii afară, în semn de posibilă eroare. 
— Domnul Ioanide, vorbi atunci rar şi blînd Saferian de pe canapeaua lui, are idei mari, este artist, îl cunosc... 
— Desigur, continuă Dan Bogdan, Ioanide nu-i un profesionist, el visează lucruri poate imposibile deocamdată la noi, care însă sunt normale în altă parte. Eu mă mir că nu se duce în străinătate. Sunt sigur că ar face o carieră strălucită, am vorbit cu oameni care îl preţuiau extraordinar, nu se sfiau a declara că e un geniu. 
Ion Pomponescu, la auzirea cuvîntului «geniu», avu o tresărire de indispoziţie şi păli, ca şi cînd ar fi fost direct atins. Era un bărbat înalt, bine legat, cu mustaţa forfecată mîncată de caniţie, îmbrăcat cu smoching tivit, ceremonios, politicos, important şi solemn, de o infatuare discretă. 
— Ei-ei! corectă el conciliant «enormitatea». Nu neg meritul lui Ioanide, dar chiar aşa, aşa... E un om priceput, care dacă ar fi fost ordonat putea să ajungă cineva. 
După această sentinţă, Pomponescu îşi roti ochirile blajine şi suficiente asupra celor de faţă. 
— Aşa e! Întări aproape strigînd Gulimănescu, veşnic so-licitant şi care avea ştiri că Pomponescu, fost ministru, putea să intre în minister. 
Gaittany cerceta ceva foarte atent în agendă, Dan Bogdan rămase solid pe poziţia lui, surîzînd maliţios, Saferian dădea din cap, ceilalţi tăcură. 
— Ce face, unde stă? Întrebă Gonzalv Ionescu, pentru careIoanide reprezenta neantul pur. 
— Cine ştie unde stă?! zise Panait Sufleţel. Ioanide e clericvagant, fără domiciliu fix. 
— Nu, domnule, observă Gaittany, are locuinţă! 
— Stă lîngă şosea, explică şi Saferian.
— Nu primeşte pe nimeni! obiectă Gulimănescu, rămînînd iarăşi cu gura căscată la Pomponescu, spre a vedea dacă a nimerit-o. 
— Se zice că-l dau afară proprietarii, afirmă Pomponescuîntre solemn şi ironic. Parcă dumneata l-ai surprins, domnule Smărăndache, nu-i aşa? 
Smărăndache nu aşteptă vreo invitaţie şi începu a debita anecdota pe care o ştia pe dinafară. Fusese într-o zi să caute pe Ioanide, trimis de Pomponescu, şi-l găsise în mijlocul străzii, cu lucrurile toate pe trotuar. Planşe, suluri albastre de hîrtii de calc, mese, scaune, cărţi, vase de bucătărie, perne şedeau toate morman. Ioanide îşi aşezase un fotoliu în drumul plin de iarbă (strada, într-un cartier nou, era foarte puţin frecventată de vehicule, fiind nepavată la un capăt) şi reconstituia pe o masă nişte machete plesnite de clădiri, rînduindu-le în jurul unei presupuse pieţe în miniatură. 
— Dar ce face cu machetele? se informă Gonzalv Ionescu,cu o mirare dezvăluind incomprehensibilitatea pentru el a unei asemenea fapte. 
Panait Sufleţel lămuri: 
— Ioanide e un visător! Neprimind de la nimeni comandade a face un for roman, el îl execută în ipsos. 

Nepricepînd subtilităţile lui Sufleţel, Gonzalv Ionescu îşi continuă ancheta, ca şi cînd ar fi fost vorba despre un individ imposibil: 
— E însurat?
— E însurat, răspunse madam Valsamaky, o cunosc pe Elvira lui. 
— Are şi copii, completă Pomponescu.
— Or fi mari acum! bănui madam Valsamaky, nu i-am văzut de mult, doar pe fată, acum doi—trei ani. 
— Fata are aproximativ douăzeci şi doi de ani, informăDan Bogdan; băiatul e mai mic cu un an ori doi. 

Smărăndăchioaia, care şezuse tăcută lîngă Smărăndache, mărturisi că ea l-a văzut pe Ioanide, împreună cu alţi prieteni, într-un palat în regulă, pe bulevard, că Ioanide i-a primit la miezul nopţii într-o sală enormă cu şemineu, lustruri, mobile somptuoase, gobelinuri, oglinzi veneţiene. Ştia precis că Ioanide locuia acolo, cum i-a şi afirmat. Discuţia între musafirii 
G. Călinescu
lui Saferian Manigomian în jurul cazului Ioanide se continuă aprinsă, şi astfel se stabili că Ioanide şezuse într-adevăr un an sau doi într-un astfel de palat, construit de el. Convenţia cu proprietarul fusese ca Ioanide să locuiască în casă un timp determinat. Aşa proceda de obicei, fie că era vorba de o construcţie mare, fie de una minusculă. Ioanide clădea pentru gustul lui şi se complăcea în interioarele pe care le crease. Încerca părerea de rău a pictorilor de a se despărţi de tablouri şi adesea visa utopic să distrugă pe proprietari şi să confişte imobilele construite de el. Probabil că întîmplarea cu aruncarea afară pe trotuar se datora unui conflict cu un client puţin rafinat, care, văzînd că arhitectul întîrzie să părăsească locuinţa la termenul convenit, îl scosese brutal din casă. 
— Eu nu l-am văzut niciodată cu nevasta! observăGulimănescu. 
— E o femeie foarte fină, zise Pomponescu, bucuros aacorda merite soţiei şi a le scădea pe ale soţului. 
— Elvira a fost o frumuseţe rară, completă madamValsamaky. 
— Ceea ce-i curios, mărturisi Dan Bogdan, este că Ioanidenu iese niciodată nici cu nevasta, nici cu copiii şi nu-i poţi vedea decît separat pe fiecare. 
— Aici nu-i numai vina lui Ioanide, zise madam Valsamaky. Elvira a fost totdeauna independentă. Unde se duce ea nu merge şi altul, ea are lumea ei. Copiii îi seamănă. 
— Din ce trăieşte? anchetă iarăşi cu naivă compătimireGonzalv Ionescu. 
— Din ce trăieşte! ridică din umeri Pomponescu. E profesorla Şcoala de Arhitectură; chiar dacă nu construieşte des, are lucrări, e imposibil să moară de foame. Dacă n-are bani, de vină e dezordinea. 
— Poate şi Elvira! comentă madam Valsamaky. 
— De ce? Întrebă Gonzalv Ionescu.

Madam Valsamaky, care uitase că se află în societate şi făcuse o observaţie pentru sine, îşi dădu seama de imprudenţă şi, femeie avizată, dădu înapoi. 
— Să lăsăm oamenii în pace! Nimeni nu poate pătrundesecretele alcovurilor. Ioanide e un om original, e şarmant, ce mai vorbă! 
Şi povesti cum într-o zi venise la ea arhitectul cu buzunarele pline de cireşe amare din speţa acelora cărnoase, sangvinolente şi tot aşa de dulci precît de amărui. «Madam Farfara, zisese el (doamna Valsamaky iscălea Angela Valsamaky, născută Farfara), am să-ţi spun un secret: am mîncat din bunica dumitale!» «Ce oroare! exclamase madam Valsamaky. Ce-ţi veni?» «Totuşi, e perfect adevărat!» şi Ioanide reaminti doamnei Valsamaky-Farfara că la moşia Tămbureşti, unde era înmormîntată bunica, creştea în vecinătatea imediată a mormîntului bătrînei Farfara un cireş amar, încărcat vara de fructe, pe care copiii îl jefuiau cu mare lăcomie. El mîncase de atîtea ori, căţărat în pom, din acele cireşe mustoase... «Aşadar, vezi că nu mint! Asta e viaţa. Fructele intră în sîngele nostru, iar sîngele nostru hrăneşte fructele.» Madam Valsamaky tăcu, zîmbind cu emoţie, ceea ce nu se lămurea prin anecdota însăşi. De fapt ascunsese ceva; Ioanide mai zisese: «Madam Valsamaky-Farfara, buzele tale sunt roşii ca cireşele amare de la Tămbureşti!» şi o privise drept în ochi. Ioanide avea acest mod între ceremonios şi brutal de a se purta cu femeile, ştiind să dozeze bine extremele. Erau cam mulţi ani de atunci, şi madam Valsamaky fusese turburată. Dar Ioanide schimbase tonul deodată, trecînd la o convorbire inocentă şi lipsită de orice paradox. «Nu vorbesc pentru tine, o ironizase mental Ioanide atunci, naivă madam Farfara, vorbesc Ioanei.» (Ioana era fata doamnei Valsamaky.) 
Bonifaciu Hagienuş, un fel de silen cu pielea fălcilor căzută, individ versatil şi servil, epicureu nu lipsit de fineţă, povesti şi el, scandalizat, cum, întîlnindu-l odată pe stradă pe Ioanide, pe care nu-l cunoştea personal, după ce-l căutase peste tot, întrebîndu-l dacă este domnul Ioanide, acesta i-a răspuns fără nici o clipire: «Nu!» şi i-a întors spatele. 
— Ceea ce m-a surprins odată pe mine, ducîndu-mă la elacasă, zise Dan Bogdan, este că doamna Ioanide nu mi-a putut 
G. Călinescu
spune unde e. Lipsea de acasă de vreo două luni, doamna însă părea cu totul indiferentă. 
— Ei se înţeleg foarte bine, zise madam Valsamaky. Sub indiferenţa şi răceala lor e o prietenie veche. Să nu bîrfeşti pe unul către altul cînd se ceartă, că se uită foarte urît. 
— Mă rog, întrebă Pomponescu, unde dispare Ioanide?
— Cine ştie?! se hazardă Gulimănescu. L-am zărit odatăcu o domnişoară. 
— Lucrează, domnule, îi luă apărarea Gaittany, merge prin provincie, unde construieşte. 
— Cum era fata? chestionă madam Valsamaky. 
— Înaltă, subţire, cu ochii foarte albaştri.
— E Pica, fata lui, identifică madam Valsamaky. 
— Eu l-am văzut, vorbi Hagienuş tremurîndu-şi fălcile deplăcerea delaţiunii, cu alta brună, cu ochii de migdală şi buze foarte groase, roşii. 
Spunînd aceasta, privirile lui Hagienuş căzură asupra unuia din tablourile de pe pereţi. Pe chipul lui Saferian trecu o nelinişte. Armeanul se propti în mîini spre a se ridica. 
— Să mergem la ceai, invită el, să-l lăsăm în pace pedomnul Ioanide, săracul! El nu e aici să se apere. 

Gaittany şi Sufleţel săriră şi apucară pe sub braţe pe Saferian. Acesta avea dificultăţi la mers, picioarele sale păreau umflate, făcea paşii cu mare încetineală. Chipul lui contrasta cu îmbrăcămintea largă şi comodă. Avea o faţă măslinie, arabă, complet rasă, nas arcuit, fin, un rîs protocolar, plin de benignitate. 
— Poftiţi la ceai, poftiţi!
Cei doi îl lăsară pe un scaun, în capătul unei mese lungi dintr-o cameră alăturată, ceva mai mică. Pe masă erau ceşti de porţelan ornamentate cu dragoni albaştri (ceramică autentic orientală) pentru ceai, precum şi largi feligene pentru cafea, căci «ceaiul» la Saferian era eclectic. În farfurii, la mijloc, erau expuse şi unele gustări. Mai multe erau tăvile cu migdale, stafide, năut, smochine şi un fel de corăbioare. El, Saferian, nu bea ceai, ci cafea, iar între două cafele mînca migdale. Odaia avea un mobilier de sufragerie în lemn sculptat de o complicaţie fantastică. Bufetul în special bătea recordul. Era ca un bufet obişnuit, cu un cat superior aplicat peste un parter, însă în dimensiuni aşa de mari, încît servitoarea nu putea ajunge cu mîna la cheia uşii de sus şi se urca pe un scaun. Sculptura lui cu ecusoane, frunze şi volute era înrudită cu aceea a pupitrelor şi jeţurilor din bisericile baroce occidentale, mai frenetică totuşi, de un ţesut indiscernabil. Atenţia musafirilor, care sorbeau fie ceai, fie cafea, era îndreptată asupra unei alte mobile de lemn. Aceasta era un pendul, extravagant ca tot interiorul lui Saferian. Un artist francez îl construise pentru un bogătaş din Siria, făcînd toate hatîrurile cumpărătorului, fără a putea să iasă din sfera unui anume înnăscut bun-gust. Printr-o întîmplare oarecare, pendulul intrase acum în proprietatea lui Saferian. Pe un postament cu două trepte şedeau două statui de femei în mărime naturală, sculptate astfel că fibra lemnului îşi arăta apele pe la genunchi şi pe pîntece. Între cele două femei era atît spaţiu cît să încapă pendulul propriu-zis, încît ecranul se afla între subsuorile femeilor, care îşi împreunau mîinile deasupra orologiului, ţinînd în palme un mic glob. Celelalte braţe libere erau lăsate de-a lungul coapselor. Pe deasupra capetelor femeilor trecea un ornament în volute, închipuind un fel de fronton curb. Discul pendulului era mare şi greu, ţinut de o baghetă şerpuitoare şi brodată, limbile ceasului aveau forma de frunză. Era şase fără un minut. 
— Vedeţi limbile? atrase atenţia Panait Sufleţel. Acum se produce «erupţia de sunete», cum spune Ioanide. Păcat că n-a venit! 
— Nu mă părăseşte pe mine domnul Ioanide, observăzîmbind Saferian. 

Deodată se auzi o notă muzicală difuză, ca vibraţia unei coarde de harfă, după care urmă altă notă. Alternanţa se repetă încă o dată, apoi bătură şase lovituri unisoane de gong. Rezonanţa era atît de mare, încît ecourile comentau bătăile 
G. Călinescu
esenţiale precum pulverulenţa unui joc de ape ţîşnitura centrală. 
— Minunat! şopti Gaittany. 
— Ioanide! sări deodată în sus Sufleţel, cu mîinile prin

părul zburlit. Uite-l pe Ioanide! Într-adevăr, acesta sta rezemat de canatul uşii şi asculta. 
Cînd ultimul ecou se stinsese, veni la madam Valsamaky, îi luă mîna ceremonios, i-o sărută în vîrful unghiilor, foarte vopsite, apoi se aşeză simplu la masă şi muşcă dintr-o smochină. 
— Sunt bune smochinele, nu? interogă Saferian pe Ioanide.
— Foarte bune! confirmă acesta, învîrtind fructul, palpîndu-icarnea sămînţoasă. Smochinele, curmalele îmi calmează frica de putrefacţie. Toate sucurile care puteau să fiarbă şi să descompună ţesuturile s-au evaporat şi au lăsat o mumie vegetală îmbălsămată. 
Gaittany, constatînd satisfacţia lui Saferian, făcu din mînă un gest de elogiu cu semnificaţia «v-am spus că Ioanide e plin de spirit», apoi, semnalînd mişcarea imperceptibilă de persiflare a gurii lui Pomponescu, care avea aerul să spună că Ioanide bate cîmpii, întrerupse parabola degetelor şi moderă zîmbetul. Arhitectul îşi turnă în ceaşcă un ceai de culoarea rozei, limpede ca un alcool, şi aruncă în el cu un cleşte de argint o mică bucată cubică de zahăr foarte dur. Privind cum se ridică din ea o crizantemă eterică de molecule dulci, se gîndea la madam Valsamaky-Farfara, al cărei contur facial îl surprinsese neplăcut. Observase o nouă stratificare a fălcilor, un seism discret al întregii musculaturi, acuzînd senilizarea. Stucatura de pudră sublinia fenomenul în chipul cel mai flagrant. Aducîndu-şi aminte de obrajii ei de altădată, netezi ca porţelanul, Ioanide simţi un fior moral, pe care căută să şi-l anuleze învîrtind linguriţa în ceaşcă. Era de aceeaşi vîrstă cu doamna Valsamaky şi peripeţiile organice ale prietenei sale îl turburau ca un aviz pentru sine citit în oglindă. Cînd îi sărutase mîna, zărise modificarea încheieturilor, uscăciunea pergamentoasă a pielii. Madam Farfara nu mai avea parfum biologic, mirosea a coIonie şi a cold cream. Îşi ascundea involuţia cu procedee chimice. Prin mîneca ei de dantelă neagră, lui Ioanide i se păru a distinge un braţ violaceu şi flasc. Ca şi cînd ar fi ghicit gîndurile arhitectului, madam Valsamaky îşi ţinea mîinile mai mult pe sub masă, aşezîndu-se în poziţii avantajoase şi studiate. 
— Smochinele dau apendicită, avertiză inocent GonzalvIonescu, neintuind nici una din reflecţiile subtile ale arhitectului. 
Acesta îi aplică imediat, mental, calificativul «dobitoc», tare însă îl ameninţă sarcastic, fixîndu-l cu ochii săi inverosimil de albaştri: 
— Am o ştire importantă pentru dumneata, iubite domn!
Nu i-o spuse totuşi, ci, întorcînd capul spre madam Valsamaky, o chestionă direct: 
— Ioana?
— Bine! zise aceasta cu fineţă. E o fotografie a mea deacum douăzeci de ani. 
Surprins în reflecţiile intime, Ioanide lăsă capul în jos. Pomponescu, luînd smochinele ca pretext, evocă imagini din-tr-o călătorie în Africa, vorbi despre abundenţa şi lipsa de valoare comercială a fructelor exotice, trecu ca printr-o asociaţie întîmplătoare la primirea pe care i-o făcuse intelectualitatea la o conferinţă foarte gustată, publicată după aceea în una din cele mai însemnate reviste de arhitectură şi arte plastice. Debita totul cu tonul voit modest al unui ministru condescinzînd la confidenţe faţă de subalternii săi şi urmărea gradul de atenţie al celor de faţă, atins de absenţa morală a lui Ioanide, care sorbea, indiferent, ceai. În schimb, Gulimănescu, înfricoşat de a nu cunoaşte conferinţa lui Pomponescu, ceru lămuriri, îşi notă titlul şi numărul revistei. Gaittany, care la început receptase cu totul detaşat confesiunile lui Pomponescu, căutînd chiar a stabili complicităţi din ochi pe socoteala naratorului, la gestul lui Gulimănescu deveni subit devotat, şi scoţîndu-şi notesul făcu în el nişte semne cu 
G. Călinescu
stiloul de aur. Cu toate aceste atenţii, Pomponescu nu părea încîntat. Infatuarea se amesteca la el cu un sentiment ascuns de suferinţă morală, şi amabilitatea se doza cu ura. Ştia că respectul celor de faţă este superficial şi interesat, niciodată nu primise o laudă spontană, necoruptă. Succesul său social fusese prematur şi împiedica aflarea adevărului în materie artistică. Din chipul cum toţi ocoleau chestiunile ce-l interesau, refugiindu-se în complimente de convenienţă, bănuia rezervele. Ioanide era elogiat în fraze delirante ori atacat cu vehemenţă, se ghicea într-asta valoarea lui paradoxală, problema pe care 
o reprezenta. Iubit sau detestat, Ioanide exista. Pomponescu ar fi dorit ca specialiştii să discute, să se aprindă asupra operei sale, să afirme sau să conteste; dimpotrivă, aceştia şedeau muţi sau omagiau pe omul politic. În ciuda acestei lucidităţi şi a sentimentului de zădărnicie corespunzător, Pomponescu nu putea să-şi reprime antipatia faţă de Ioanide, pe care-l invidia pentru nepăsarea-i copilărească, semn al unei încrederi suverane în meritul său. Îl detesta şi pentru că acesta nu apela niciodată la serviciile sale. Pomponescu nu-şi făcea iluzii asupra zelului unui Gulimănescu ori Gaittany. Amîndoi se prezentaseră în dimineaţa aceleiaşi zile în vizită de politeţă, pe temeiul zvonului ministeriabilităţii. Dan Bogdan, acela care şedea mai rezervat, gata parcă oricînd a da un verdict în spiritul justiţiei şi care luase apărarea lui Ioanide, era prea bine cunoscut lui Pomponescu. Avea un număr infinit de fraţi, surori, nepoţi şi nepoate, pentru care intervenea, solidar şi neobosit, cu cele mai meschine solicitări. De aceea Pomponescu îşi manifestă ciuda pe inadvertenţa lui Ioanide, punîndu-i o întrebare echivocă: 
— Ce vezi în ceai, domnule Ioanide?
— Transparenţe! răspunse acesta cu un zîmbet chinezesc. 

— Ioanide e poet! exclamă Sufleţel săltînd pe scaun,pieptănîndu-şi părul înfoiat cu degetele, visează sirene! 
Într-adevăr, Panait Sufleţel nutrea opinia sinceră că Ioanide este inapt pentru orice operă pozitivă, un epicureu şi un contemplativ. 
Ioanide nu dezminţi prin nimic această ipoteză, din contră, se abstrase şi mai mult. De fapt, el recapitula portretul etic al lui Gonzalv Ionescu, pentru care deţinea o ştire. Gonzalv urmărea o catedră de geografie, în vederea căreia făcea eforturi obsedante, degenerate în cinism. Întocmise o listă de profesori, completată cu observaţii amănunţite asupra vîrstei, sănătăţii, familiei, operelor, antecedentelor. Purta totdeauna cu sine, într-o geantă voluminoasă, o listă de lucrări, în care figurau cele mai neînsemnate articole de jurnal şi recenzii asupra lor, iscălite cu iniţială, scrise tot de el. În fiecare an Gonzalv compunea cel puţin două articole, pe care le comunica în extras corpului profesoral de la toate facultăţile existente, alegîndu-şi subiectele astfel încît să poată cere calificarea şi pentru altă catedră vacantă, de istorie de pildă. Cînd cineva scria vreun studiu ce i se părea a călca peste domeniul lui, intra în panică, şi dacă într-adevăr studiul în chestiune absorbea conţinutul articolului său, întocmea o recenzie-extras, în care insinua reaua calitate a materialului sau lipsa ineditului. În geanta lui Gonzalv intra o întreagă dezbatere. La apropierea pensionării unui profesor, făcea vizite de vivificare a atenţiei corpului profesoral, împărţea extrase şi memorii de lucrări, combătea în prealabil candidaţii posibili. Nici un scrupul nu modera teribila sa obstinaţie. Gonzalv, tare pe tabloul său de profesori şi candidaţi, nu se ferea să denunţe pe un competitor că a scris în defavoarea lui Pomponescu, dacă acesta era ministru, să facă aluzii la eliminarea din şcoală a unui copil al candidatului, pentru furt. Pierduse orice frînă, orice conştiinţă a nedelicateţii, ar fi fost în stare să furnizeze date la darea în judecată a unui profesor, spre a-i lua catedra. Ioanide îl considera respingător, totuşi nu-l brusca. Îi plăcea să-l privească din cînd în cînd, să-i admire, zicea el, perfecţia abjecţiunii. Ceilalţi n-aveau exact aceeaşi părere despre Gonzalv. Obiectivul Dan Bogdan, care îşi formula judecăţile prin compilaţie, era impresionat de părerile a ceea ce numea el critica. Din moment ce specialiştii îl preţuiau, nu putea să-l treacă cu vederea. Toţi îi acordau — fără vreun 
G. Călinescu
examen mai adînc, pe simpla vizionare a extraselor şi memoriilor — titlul de «muncitor onest». Pomponescu nu-l stima; totuşi, sensibil la adulaţie, nu se putea scutura de impresia articolelor pe care acesta le scria asupră-i. 
Bonifaciu Hagienuş nu credea deloc că Ioanide e un visător. Îl socotea, dimpotrivă, pozitiv, viclean, corupător de femei. Îşi exprima în el propriile lui aspiraţii, agravîndu-se în transpoziţie. Cu toate că nu insistase, din consideraţie pentru Saferian, asupra cazului cu fata brună, cu ochi migdalaţi, Hagienuş era sigur că nu se înşelase. Spusese vag că-l văzuse pe Ioanide cu fata, fără a determina unde, fiindcă o dată îl zărise pe stradă, iar a doua oară, în dimineaţa aceleiaşi zile, chiar în casa lui Saferian. Între Hagienuş şi arhitect exista deci o complicitate, de aceea amîndoi se priveau fix, hieratic. Într-adevăr, Ioanide, care pretindea că nu poate veni la ceai, vizitase totuşi (uitînd de chestiunea cravatei) în aceeaşi zi pe armean, de unde probabil siguranţa blîndă a acestuia din urmă că arhitectul nu va lipsi. Hagienuş, în veşnică penurie de bani, căpătase de la Saferian un împrumut, făcîndu-se a-i aduce o ediţie rară, în depozit, pe care acesta o refuză delicat. Cînd Silenul nostru intră în salon, dădu ochii cu Ioanide, care se afla în cadrul uşii de la odaia alăturată, opusă sufrageriei, într-o ţinută ce s-ar fi numit dezordonată dacă faptul de a fi tuns ruseşte în cap şi energia trăsăturilor de cvincvagenar spiritual n-ar fi înlăturat orice idee de neorînduială. Pe umerii arhitectului se încolăceau două mîini puternice, deşi lustruite ca sideful, iar pe un obraz se apăsau buzele cărnoase ale unei femei tinere, oacheşe, în care Hagienuş crezu a recunoaşte pe Sultana, fata lui Manigomian. Fata dispăru precipitat. Prefăcîndu-se a nu fi observat nimic, Hagienuş întrebă de Saferian. Arhitectul răspunse că acela va veni de jos, el însuşi o luă apoi pe urmele Sultanei. Mai tîrziu, din aceeaşi direcţie sosi greoi, sprijinit pe braţul unui servitor, Saferian Manigomian, căruia bineînţeles Hagienuş se feri a-i face vreo aluzie la cele văzute. El era un om discret, maliţios, care se bucura cînd întîlnea pe cineva în situaţii dificile, fiindcă savura din ochi complicitatea secretă. Ioanide nu-i dădea nici o importanţă, ştiind ce căuta Hagienuş la Saferian. Cunoştea calvarul casnic al acestui umorist. Fiind văduv, avea nevinovata slăbiciune de a adăposti un soi de guvernantă, prea tînără, pe care însă copiii săi — doi băieţi şi o fată căsătorită — o dădeau afară îndată ce nu căpătau bani de la el. Acum se întîmplase iar acest accident şi Hagienuş se împrumută ca să înduplece pe duşmanii guvernantei sale. 
Convorbirea continuă pe tema fructelor, Hagienuş declarînd că niciodată nu va mai avea senzaţia pe care a încercat-o lîngă Malaga, într-o livadă de portocali, cînd a desprins fructul proaspăt din pom. Fălcile lui tremurau încă de voluptate la evocarea feliilor de portocală roşii ca sîngele şi amare. Gulimănescu nu se lăsă mai prejos şi vorbi despre oranjeriile din Sicilia. Dan Bogdan, care fusese şi el acolo, mîncase un fel de scoruşe al căror nume îl uitase. «Nespole», le identifică Gulimănescu. Fiecare silindu-se a părea cît mai erudit, însăşi madam Valsamaky-Farfara susţinuse că nicăieri ca la Paris nu putuse obţine o mai excelentă belle poirel. Convorbirea fiind urnită, se urmă cu deviaţii neprevăzute. Smărăndache nu scăpă nici de astă dată ocazia de a descrie formidabila bouillabaisse pe care o mîncase la Marsilia. De aci trecură la saramurile foarte piperate, pe care madam Valsamaky le excomunică, lăudînd, dimpotrivă, mîncările cu zahăr. Atunci Hagienuş destăinui o reţetă veche de mîncare de morcovi cu o litră de zahăr pisat şi cu zeamă de la două lămîi. Madam Valsamaky o găsi extravagantă şi veşteji pretenţia bărbaţilor de a se amesteca în chestiuni culinare. Printr-o simplă deviaţie, fiind vorba de o slugă bătrînă pricepută în anumite mîncări, de care aminti Pomponescu, trecură la tema fidelităţii, şi de aci, printr-un salt firesc, dar totuşi surprinzător, la încrederea în tratatele de pace. Smărăndăchioaia întrebă atunci: 
— Domnule Pomponescu, ce spuneţi, oare o să fie război?
 Pară frumoasă (fr.). 
G. Călinescu
Toţi, afară de Ioanide, se întoarseră către cel interpelat, ca spre un om bine informat. Acesta luă un aer de circumstanţă, voind a sugera ponderea pe care o punea în rezolvarea unor asemenea probleme grele. Adevărul este că Pomponescu nu avea nici cea mai mică putere de analiză politică şi că, indiferent la evenimentele cosmice, se conforma orbeşte opiniei şefului său de partid, sau mai degrabă avea această veleitate, fiindcă acela nu enunţa niciodată vreo opinie clară. 
— Este dificil să ne pronunţăm, îşi dădu părereaPomponescu; sper în cuminţenia marilor puteri. Incontestabil, popoarele învinse de ieri au dovedit o vitalitate care cere o înţelegere nouă a situaţiei, un spirit de concesie. 
— Da! aprobă scurt Gaittany, însă cu glas de confidenţă, ca o pipăire a situaţiei morale. 

Dan Bogdan formulă rezerve, ca întotdeauna, afirmînd că nu vede cum prin concesii se poate ajunge la vreo înţelegere cu o naţie care vrea totul în chip brutal, fiind gata a o lua de la capăt. 
Discuţia nu avu noroc în direcţia aceasta, deoarece Pomponescu, prudent, schiţă un zîmbet enigmatic, spre a insinua complexitatea problemelor şi trebuinţa de a examina un material deocamdată nedivulgabil. Hagienuş, Gulimă-nescu, Dan Bogdan chiar n-aveau nici un gust să contrarieze pe Pomponescu, de aceea nu alimentară controversa. Dintre toţi, numai Ioanide rămăsese complet absent şi, ciugulind din migdale, din smochine, din tot ce era pe masă, surîdea ca pentru sine. Pomponescu fu încredinţat că arhitectul îl persifla pe el şi se simţi invadat de o indispoziţie psihică ce se manifesta prin muşcarea buzei de sus, inclusiv a perilor din mustaţă. Pe de altă parte, Ioanide mai era obiectul de contemplaţie şi reflecţie al lui Gonzalv Ionescu. Acesta se întreba sincer cum un om aşa de mediocru ca arhitectul — asta era opinia lui — poate fi profesor în învăţămîntul superior şi un personaj cu reputaţie. Ioanide nu era un om de ştiinţă, nu avea publicaţii suficiente. Gonzalv nutrea cultul «ştiinţei», pe care o înţelegea ca o contabilitate la zi despre tot ce a apărut în materia respectivă, transcrisă după regulile aparatului critic. Pentru Gonzalv Ionescu, o carte devenea un pachet de hîrtie lipsit de orice valoare, indiferent de ideile ei, dacă un autor ar fi fost citat greşit, cu lipsa bunăoară a anului apariţiei operei sau necunoaşterea unui articol de gazetă recent, cu raport la teza respectivă. De aceea, în general el declara învechite toate lucrările şi propunea refacerea lor. Dacă i se întîmpla, personal, să scape un punct de bibliografie oricît de neînsemnat, Gonzalv cădea în panică, apoi în melancolie, alerga prin librării şi-şi retrăgea toate exemplarele posibile, comandînd în pripă un erratum volant, pe care îl lipea pe ele, retrimiţîndu-le astfel la cunoscuţi, avînd totodată grijă a publica şi un articol explicativ într-un jurnal, din care apoi de asemenea scotea extrase. Gonzalv cheltuia energie şi bani cu specialitatea lui, fiind într-o veşnică pîndă bibliografică. La nevoie, se împrumuta, îşi întocmea un buget rectificat în minus pe cîteva luni, spre a putea merge în străinătate să se pună la curent cu publicaţiile. O critică a lucrărilor lui însemna pentru el un cataclism. Imediat tipărea un răspuns cu motivări, adesea cu violenţe, şi, înarmat cu el, vizita pe specialişti, căutînd a-i informa şi oral asupra cazului. Cel puţin Gonzalv avea sentimentul că face operă riguroasă de ştiinţă, şi asta îl ajuta să suporte o existenţă insipidă pentru oricare altul. Socotind că nu putea fi un om de ştiinţă serios dacă-şi depăşeşte limitele, Gonzalv Ionescu considera literatura, teatrul, plăcerile vieţii, în fine, drept specialităţi ori «discipline» şi-şi interzicea foarte conştiincios orice verdict. «Ce zici de laguna asta?» Îl întrebase odată Ioanide, în Cişmigiu, voind să-şi continue prin el impresia asupra bazinurilor asimetrice cu pretenţii de lacustritate naturală. Gonzalv nu înţelese şi, speriat, confesă că nu era specialitatea lui. Cel puţin aşa nara întîmplarea Ioanide, care nu uita să facă pe Gonzalv «dobitoc». De aceea Gonzalv Ionescu privea, contemporan cu Pomponescu, la distratul Ioanide şi se simţea revoltat din toată inima de neseriozitatea lui. În treacăt fie spus, Ioanide nu persifla în acel moment pe Pomponescu, reflecţiile lui fiind următoarele: 
G. Călinescu
«În Asiria aş fi avut de lucru, nici vorbă. Aş fi ridicat BabiIonul pe Euphrat, zidind în cărămidă şi bronz. Nu mă-n-curcam cu reparaţii. Scobeam un şanţ uriaş în chip de pătrat, umplîndu-l cu apă, şi din lutul respectiv scoteam cărămida cu care clădeam zidul exterior. În mijlocul pătratului aş fi construit un turn ameţitor, punînd paralelipiped peste paralelipiped. Lipeam peste tot basoreliefuri colosale şi monştri de teracotă. Cu aztecii lui Monteczuma cu siguranţă m-aş fi înţeles. Ministrul de lucrări publice Chihuacoatl pare să fi fost un om deştept. La Iztapalapa şi Temixtitan aş fi făcut nişte cetăţi lacustre mai somptuoase decît Veneţia şi Petersburgul, într-un stil baroc mirific, cu temple în onoarea vulcanului Popocatepetl. Aceşti oameni aveau imaginaţie, nu erau burghezi care comandă cu bucata. Natural, nimic nu e sigur pe lume. Spaniolii au picat peste ei ca din lună şi totul a fost ras. Ce ştii dacă din planeta Marte ori Sirius nu cad nişte jigănii inedite, pentru care scrierea noastră e mai hierografică decît nodurile mexicane? N-are de-a face, vreau să construiesc...» 
Gîndindu-se ce-ar zice dobitocii aflînd ce idei trec prin mintea sa, Ioanide rîse aproape deschis, de unul singur, şi-şi mai umplu o ceaşcă de ceai. Văzu pe Gaittany căscînd şi consultîndu-şi impacient ceasul. Ştia că acesta nu poate să şadă locului mai mult de o jumătate de oră, cel mult un ceas, după care, epuizîndu-şi doza de «perfect» şi «da», îşi lua bastonul şi trecea, după agendă, la altă reuniune, unde apărea purificat complet de ceea ce observase cu puţin înainte, nefăcînd nici o aluzie la circulaţia sa, părînd a nu avea altă intimitate decît a oamenilor pe care îi vizita în prezent. Gaittany trăia în sfere suprapuse, cu desăvîrşire izolate între ele, în aşa mod că niciodată nu se întîlnea într-un cerc cu membrii celorlalte. Umorul lucrului era că Gaittany, care insistase pe lîngă Ioanide să vină în casa lui Saferian, în care acesta era în fond un familial, căuta acum să fugă cu protocol. Gaittany mai avea şi alt tic, anume de a face semn celor mai apropiaţi lui într-un cerc dat să plece împreună cu el, după scurgerea timpului convenţional, ca şi cînd ar fi avut de gînd să rătăcească puţin cu amicul pe stradă, să se dedea unei intimităţi în doi. Însă abia ieşiţi pe trotuar, după doi-trei paşi, Gaittany îşi planta prietenul şi, scuzîndu-se infinit, lua o trăsură, spre a-şi urma peregrinaţiile lui mondene. Gestul său ieşea din inocenţă, căci nu-şi închipuia că cineva poate să stea mai mult la o vizită. După plecarea lui, se întindeau la Saferian discuţii aprinse şi interminabile, întrerupte uneori de 
o masă la care erau reţinuţi, prin improvizaţie, trecîndu-se pînă peste miezul nopţii. Ba uneori cei rămaşi plecau de acolo, vara, în vreun local public deschis şi continuau şezătoarea lor foarte accidentată intelectualiceşte şi care plăcea atît de mult lui Saferian. Toţi, afară de Gonzalv Ionescu, om casnic şi auster, şi Gulimănescu, pe care îl controla nevasta, acceptau aceste prelungiri boeme, chiar Pomponescu şi Dan Bogdan. Deşi îl detesta pe Ioanide, Pomponescu era din fire sociabil şi preţuia senzaţia de tensiune morală şi intelectuală, cultivînd o uşoară mizantropie. Musafirii lui Saferian erau nişte inamici care aveau nevoie unul de altul. 
În fine, Gaittany, somat de limbile ceasului, se ridică şi, salutînd cu afectaţie toată asistenţa asemenea unui actor la sfîrşitul piesei, căutînd a da gesturilor şi glasului nuanţele cele mai dulci cu putinţă, plecă. Pomponescu se ridică şi el cu gravitate, ca şi cînd ar fi suspendat o şedinţă, imitat automat de Andrei Gulimănescu, care n-avea nici un motiv să plece, dar nu-şi permitea să distoneze faţă de Pomponescu. Dan Bogdan, deşi spirit contradictoriu, părăsi şi el scaunul, aparţinînd grupului serioşilor. La fel făcu madam Angela Valsamaky-Farfara, care nu crezu de cuviinţă a rămîne într-o societate prea confidenţială. Pomponescu se oferi a o conduce. Gonzalv Ionescu ar fi făcut şi el acelaşi lucru pentru a nu se arăta discordant, ştirea pe care i-o făgăduise Ioanide îl pironea locului, cu toate că acesta simula a fi uitat. Chiar şi Panait Sufleţel ar fi plecat dacă deocamdată persoana lui Hagienuş nu l-ar fi interesat mai mult. În mare dezorientare se găsiră cîteva minute Smărăndache şi Smărăndăchioaia, care se şi consultară din ochi. Aceştia reprezentau un cuplu matri
G. Călinescu
monial de juisori, pe care unii îi şi clasau în speţa , ceea ce era o mare nedreptate, fiindcă ei nu umblau după expediente alimentare, ci după plăcerile societăţii. De altfel îi chemau toţi, notîndu-le lipsa. Smărăndache era un om inteligent, de foarte bună familie, crescut şi alintat de numeroase rubedenii pînă într-acolo, că la treizeci şi cinci de ani nu mai putea sta în casă nici măcar o oră. Suferea de un fel de anxietate, de un nomadism urban, care-l făcea incapabil de a scrie două rînduri şi de a citi o carte în întregime, după ce făcuse totuşi la Iondra foarte bune studii. Smărăndache ştia totul din vremea şcolarităţii şi din auzite, nimic mai mult. Ratase orice carieră, iar protecţia atîtor persoane influente îi dăuna, fiindcă acei care îi gustau prezenţa şi anecdotica nu credeau totuşi că e cazul a-l scoate din acest rol de familial simpatic. Cînd era ministru, Pomponescu îl reţinea la masă, ca să afle de la el ce spune lumea despre ministerul său, nu se gîndea cu toate acestea să-i ofere vreo situaţie. Alintat de toţi, rudă cu cei mai mulţi, Smărăndache nu pierdea speranţa unui accident fericit, iar pînă atunci îşi satisfăcea instinctul său social trecînd dintr-o casă într-alta, colportînd, spunînd anecdotele momentului cu tact şi mansuetudine. Smărăndăchioaia îi semăna ca o picătură de apă, cu nuanţa că în vreme ce lui Smărăndache îi trebuia colocviul spre a-şi justifica interior lipsa de activitate productivă, ea înţelegea viaţa în chipul unui carnaval continuu. Prin urmare, Smărăndache şi Smărăndăchioaia se consultară din ochi şi conveniră tacit că în casa Manigomian nu mai era nădejde în acea seară de nici o complicaţie festivă. Armeanul zîmbea afabil în dreapta şi-n stînga, părea însă visător şi melancolic. Hagienuş, Sufleţel erau ei înşişi subalterni în societate, nu luau singuri nici o iniţiativă. Soţii Smărăndache se retraseră dar şi ei, după ce li se acordă permisiunea să se orienteze telefonic asupra locurilor unde puteau să se plaseze în acea seară. 
Cei cinci rămaşi se priveau unii pe alţii din felurite unghiuri morale de vedere. Gonzalv fixa insistent pe Ioanide spre a-i 
 Linge-blide (fr.). 
smulge ştirea, în vreme ce acesta, ignorîndu-l, se uita discret interogativ în ochii lui Saferian, care voia să spună cu clătinări blînde din cap că doctorul Rapig Sahazizian şi nepotul său Kevorg sosise, aşa că o încercare cu privire la Sultana se putea începe. Ioanide părea a înţelege ceea ce clipea din ochi Manigomian. În acelaşi timp, Hagienuş şi Sufleţel schimbau priviri suspecte, cel dintîi căutînd a evita pe ale celui din urmă. Hagienuş, doctor în limbi orientale, bibliofil, era funcţionar superior în minister şi de el depindeau numirile la muzee. Sufleţel pusese ochii pe o pinacotecă, ignorată de toată lumea, îndeosebi de public, aşezată într-o superbă casă boierească cu parc, şi dorea arzător să obţină direcţia, ca să intre în apartamentul destinat conservatorului. Ideea de a se plimba într-o casă spaţioasă, cu bibliotecă, tablouri, camere nenumărate, îi răpea somnul. Prefera să rămînă mai departe actualul conservator decît să vină altcineva. Spre a fi sigur de concursul lui Hagienuş, Sufleţel, care poseda ceva avere, nu se sfii a-i împrumuta cu poliţă în regulă o sumă însemnată. La scadenţă, Hagienuş nu plăti, precum nici Sufleţel nu protestă poliţa. Sufleţel renunţă la bani pentru post, îi trebuia cambia ca s-o arate la cunoscuţi, eventual s-o reproducă în facsimil în reviste în cazul cînd ar fi fost trădat. Acum direcţia devenea vacantă, deoarece fostul conservator demisionase, şi Sufleţel ameninţa din pupile, fără alte comentarii, pe bietul Hagienuş, care căuta să scape de obsesie, fiindcă el nu-şi ţinea cuvîntul dat decît cînd nu mai avea încotro. 
În tot timpul acestei pipăiri morale, convorbirea continuă pe motive fără importanţă. În fine, Gonzalv Ionescu nu mai putu răbda. 
— Domnule Ioanide, zise el foarte apăsat, ca să acopereorice altă intervenţie, ai spus că-mi dai o ştire. Ce ştire? 
— Aşa e, recunoscu Ioanide fără precipitaţie, am să-ţi dau
o ştire, şi încă foarte importantă. Ermil Conţescu... 
— Ei? făcu impacientat Gonzalv. (Conţescu era titularul catedrei de geografie pe care o pîndea.) 
— Ei bine, a avut acum trei ore un atac de apoplexie!
G. Călinescu
 
Toţi cei de faţă, oameni în vîrstă, primiră vestea foarte mişcaţi. Malign, Ioanide adăugă cu indiferenţă crudă: 
— Se zice că dorinţa lui este să-i urmeze la catedră ginere-său, Rene Popescu. 
Gonzalv făcu la început o figură uimită, sîngele îi explodă în faţă de o bucurie nestăpînită, apoi, la ipoteza unui contracandidat, deveni alb ca varul şi, uitînd orice decenţă, îndrăzni a discuta succesiunea: 
— Rene Popescu e un candidat fără seriozitate, nu măîndoiesc că onoratul consiliu va şti să aprecieze. 

Nemaiştiind ce zice şi ce face, scoase din geanta lui voluminoasă un morman de broşuri şi le împărţi la cei de faţă, apoi, scuzîndu-se, ieşi repezit pe uşă. 
— Nenorocitul, medită Ioanide cu glas tare, sculîndu-se
în picioare să plece, se duce să vadă dacă a murit... Şi luînd altă smochină începu s-o mănînce. 
II 
În drum spre casă, cu mîinile la spate şi cu gîndul adunat într-un singur punct, Ioanide îşi bătea capul să rezolve o problemă care îl chinuia de cîtva timp. De două săptămîni, el şi doamna Ioanide erau supăraţi, şi ca atare, conform obiceiului, nu vorbeau decît strictul necesar. De fapt, Ioanide era acela care începuse ostilităţile, într-o dimineaţă iritată. Cînd i se întîmpla acest lucru, Ioanide, după o fază oratorică în care evoca şi enumera volubil toate vechile erori ale doamnei Ioanide, trecea la o muţenie aproape absolută şi la o indiferenţă politicoasă. Venea la masă, invitat de doamna Ioanide, mînca fără a spune nimic, cu ochii de obicei înfundaţi într-o revistă, turna amabil apă ori vin şi în paharul lui şi în al doamnei Ioanide, căreia îi răspundea printr-un da ori nu sobru cînd era întrebat dacă mai vrea ori nu dintr-un fel şi se purta, într-un cuvînt, ca un om binecrescut faţă de o persoană străină silită a mînca la aceeaşi masă a unui restaurant, din cauza aglomerării. Lui Ioanide aceste supărări îi conveneau, căci îi simplificau viaţa, scutindu-i-o de orice gesturi inutile. Intra ori ieşea din casă, se aşeza şi se scula de la masă, stătea aplecat meditativ asupra biroului, mulţumit că nimeni nu-i spunea o vorbă de prisos, după un mecanism perfect. După prînz, doamna Ioanide aducea cafeaua în birou, Ioanide făcea un mic gest blînd de semnalare, ridica îndată ceaşca, fără a-şi desprinde atenţia din mijlocul planurilor lui. 
Însă după două săptămîni Ioanide se simţi apăsat de situaţie, prin chiar paradoxala ei cordialitate. Natural, ştia bine că doamna Ioanide avea toate cusururile din lume, că supărarea lui se documenta pe o lungă listă de crime mărunte, însă în atîtea zile umoarea neagră îi pierise în întregime şi privind cu coada ochiului la doamna Ioanide o găsea inofensivă, necesară, distinsă. Simţea că se află într-o situaţie ridicolă. Dar motivul principal de agasare îl constituia faptul că uitase cauza iniţială a supărării, cu toate că n-avea nici o îndoială de soliditatea ei. Dacă acum Ioanide sta absorbit în farfurie ori în jurnal, la masă, acesta era un fenomen nu de distracţie, de astă dată, ci de concentrare. Ioanide căuta să-şi rememoreze ordinea conflictului, să meargă la originile lui. Văzîndu-l astfel încordat, doamna Ioanide îl credea încă supărat, dar făptuia o eroare. Aceste mişcări ale sufletului soţului ei îi scăpau cu totul, şi ea îl judeca pe Ioanide prin psihologia ei, care era însă radical deosebită şi în orice caz mai elementară. 
Cu astfel de chin cerebral păşea arhitectul spre casă. Ajuns, deschise uşa cu cheia, maşinal, intră în odaia lui neoficială de lucru, care îi slujea şi de dormitor, întoarse comutatorul electric şi mîngîie cîinele încolăcit, în aşteptare, chiar în mijlocul pernei. Plimbîndu-se mereu cu mîinile la spate prin camera aproape lipsită de mobile, cu suluri de hîrtie de calc şi cu cărţi aruncate pe lîngă pereţi, Ioanide se silea a pune stăpînire pe un moment al conflictului. Ducînd mîna la gît spre a-şi scoate cravata, simţi că gulerul i se lărgeşte brusc şi rămase cu nasturele rupt în mînă. O lumină îi trecu prin minte. Unul dintre actele conflictului fusese acesta: Ioanide găsise 
G. Călinescu
cămaşa fără un nasture şi fiind grăbit luase singur un ac cu aţă, nu fără ostentaţie, şi-şi cususe nasturele sub ochii doamnei Ioanide. 
Furios, trăgînd concluzii din această pasivitate, Ioanide întări nasturele peste orice trebuinţă. Era îndemînatic, şi doamna Ioanide îi preţuia sincer tehnica. 
Cu acest element minimal, Ioanide reconstitui toate fazele certei. În ziua memorabilă, sculîndu-se din pat, ochii îi căzuseră pe candelabru. Braţele acestuia erau pigmentate cu excremente de muscă. Ioanide impută că se puteau da instrucţii servitoarei să cureţe obiectul. Doamna Ioanide obiectase că femeia n-avusese timp. Atunci Ioanide, a cărui memorie era enormă la infinitul mic, cînd i se dădea o coordonată, îi aduse aminte că în repetate rînduri, cînd ar fi fost vreme, observase acest lucru şi că niciodată nimeni nu se atinsese de candelabru. Ceea ce deplora el, prin urmare, nu era atît macularea obiectului, cît inerţia totală. O dată definită această inerţie, năvălise în creierul lui Ioanide o sumedenie de alte exemple. 
«Unde este ceaiul?» strigase el exasperat. 
Doamna Ioanide rămăsese mirată. Nu ştia de nici un ceai. Ioanide îi răspunse că cu o lună în urmă îşi manifestase dorinţa de a bea ceai cu lămîie, pentru care lucru adusese şi o lămîie, fruct devenit rar, şi că după o scuză, valabilă doar cîteva ore, cum că slujnica nu ştie să prepare ceaiul, dorinţa fusese uitată cu totul. 
«Unde este lămîia?» ţipase atunci Ioanide, după o lună. 
Prin interogaţii violente, aflase că lămîia putrezise şi fusese aruncată. Lui Ioanide faptul i se păru îngrozitor. În el văzu o ilustraţie meschină a unei incompatibilităţi sufleteşti, lipsa totală de atenţie, de devotament. De la episodul cu lămîia, Ioanide trecuse îndată la un caz mai vechi, care luă proporţii. Cu ani în urmă, stătuse cîtva timp într-un sanatoriu, cu piciorul în ghips, din cauza unei luxaţii, şi dorise să i se aducă ceva mai delicat de mîncare. Doamna Ioanide, distrată, îi trimisese un pachet pe care servitoarea îl rupsese pe drum şi din care căzură cîteva mere mînjite de unt. Atunci Ioanide aruncase pachetul pe fereastră, şi întîmplarea, cînd se supăra, lua dimensiuni retrospective fantastice. La evocarea chestiei cu merele mînjite de unt se adăugă alt incident. Doamna Ioanide avea acest obicei lipsit de tact şi explicabil printr-o incoercibilă oroare de scandal, de a fugi de pe locul conflictului. Acest gest de retragere din faţa reproşurilor i se părea lui Ioanide cel mai nedelicat. Conflictul se alimentase treptat cu incidente noi (nasturele) şi reevocări, prin stingerea memoriei la punctul mort, unde se aflau. Acum Ioanide privi nasturele fără nici o supărare. Luă un ac şi aşezîndu-se pe pat şi-l cusu singur, şi unicul sentiment care-l stăpîni fu orgoliul că numai el ştia să coasă bine un nasture. 
Terminînd cusutul, dezbrăcîndu-se şi punîndu-şi pijamaua, Ioanide merse la comutator şi stinse lumina, apoi deschise fereastra. Cea mai mare parte din an, afară de iarnă şi zilele prea răcoroase, dormea cu geamurile deschise, învelit bine în două pături pe patul lui de fier, simplu, cvasi soldăţesc. Altfel, avea senzaţia că se sufocă. Fereastra odăii lui răspundea pe latura stîngă a curţii şi se deschidea asupra împrejmuirii de zid a casei vecine. Fiind însă aproape de stradă, puteai vedea, aplecat asupra ei, şi grilajul din faţă, iar dinăuntru, pe linişte, paşii trecătorilor erau audibili. Stingînd lumina, Ioanide constată că o pată mare, albă, secţionînd întunericul pe zidul din apropiere şi care s-ar fi bănuit a proveni de la becul din odaia lui, nu dispare, indiciu al unei surse străine. Totdeodată, cîinele mîrîi în somn. Apoi pata albă fu înghiţită de beznă, dar Ioanide, care avea urechea foarte fină, simţi zgîlţîitura reţinută a ferestrei de sus, ce se deschidea. Acolo dormea Pica. Aruncînd o ochire înspre stradă, distinse o umbră bărbătească, aplecată cu mîinile asupra grilajului, în aşteptare. Ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, indiferent, se îndreptă spre pat şi se întinse pe spate, cu mîinile sub cap. Deşi căuta să se abstragă cu totul accidentului, sensibilitatea lui nu putea, prin obişnuinţă, să respingă intuiţia exact cronologică a faptului ce se petrecea în jurul său. Ghici că Pica, după ce privise pe fereastră, ieşise din camera ei cu picioarele goale, ca să nu fie auzită, şi cobora jos în curte pe scara de serviciu. Ioanide 
G. Călinescu
crezu chiar a determina momentul cînd părul Pichii trecu hoţeşte pe sub cerceveaua odăii lui. Cu toate că se împăcase în gînd cu madam Ioanide, nu putu să n-o interpeleze, tot mental, în vederea unei posibile explicaţii: 
«Ascultă, Elviro, nu crezi că e necesar să supraveghezi pe Pica?» 
«S-o supraveghez? se mira madam Ioanide cea imaginată de arhitect. Parcă ştiam că eşti împotriva oricărei poliţii a părinţilor în viaţa copiilor.» 
«Nu m-am exprimat exact... Vreau să zic: s-o consiliezi... să-i deschizi ochii...» 
«S-o consiliezi pe Pica... Ai haz... Ştii bine că nu se uită la ce spun eu. Idolul ei eşti tu.» 
«Astea sunt definiţii de-ale tale. N-am să devin confesor de fete nubile. O mamă e datoare să cîştige intimitatea copiilor, a fetelor îndeosebi, să se facă necesară.» 
«Mă agasezi cu teoriile tale! Altădată tu mă sfătuiai să nu-i importunez, să lăsăm să lucreze natura. N-am nici un talent în pedagogie.» 
Ioanide trebui să recunoască, nu fără ciudă, că imaginea Elvirei avea dreptate. Într-adevăr, clamase de multe ori împotriva siluirii conştiinţelor juvenile, dîndu-se exemplu pe sine, care, ignorat complet de părinţi, se orientase singur, izbutind a se ridica după căderi temporare. Propria experienţă, zisese, nu poate fi înlocuită cu precepte. 
«Am zis, replică el, şi ce-i cu asta? Teoria este bună cu mine şi cu tine, cu elementele normale; nu rezultă de aici că trebuie să abandonăm cu totul pe cine nu confirmă regula.» 
«De unde ştii tu că Pica e anormală? Îţi seamănă ţie!» 
Ioanide se irită în fantazie, făcînd un salt nervos în pat. 
«Nu-mi seamănă mie, madam Ioanide! (Aşa-i zicea Elvirei, paroxistic.) De unde ai mai scos asta?» 
Madam Ioanide îşi jucă c-o mînă perlele de la gît, căutînd să se domine spre a nu scoate vreo vorbă care să indispună pe arhitect (cînd semnala aceste indicii de «tact», acesta se supăra şi mai rău). 
«Îţi seamănă la temperament... e pasionată... În fine, ce să mai vorbesc, e fata ta!» 
«Parcă nu e şi a ta?» 
«Mă vezi pe mine în mediul pe care îl frecventează ea?» 
«Nu, fireşte, însă are obiceiul a frecventa medii necunoscute celorlalţi membri ai familiei, ca tine...» 
«Asta-i acum... Ştii prea bine unde mă duc eu... n-am mistere pentru nimeni... iar începi?» 
«În fond, ai dreptate, de unde scoţi totuşi că are vreo analogie cu mine? Eu, stimată madam Ioanide, în viaţa mea sentimentală sunt condus de concepţii, am o disciplină, pun tot atîta raţiune ca şi în arhitectură... nu sunt victima impresiilor de moment şi mai ales nu mă las tîrît...» 
«Va fi cum zici tu,» zise fără intenţie specială madam Ioanide. 
«Cum, se înfurie arhitectul, pui la îndoială vorbele mele, vrei să spui că nu-i aşa? Am abandonat eu vreodată cauza noastră?» (Prin «cauză» Ioanide înţelegea dragostea, fidelitatea, însă nevrînd să pară bombastic şi să dea exemple rele de sentimentalism, austeriza expresiile.) 
«N-am zis asta... Te scandalizezi degeaba... Nu văd de ce iei lucrurile în tragic... Fata are înclinare pentru un tînăr, poate că instinctul este bun, ce motiv avem s-o contrariem?» 
«Cum aşa? Fata noastră alături de...?» 
«Ioanide, eşti foarte nostim. Cine nu te cunoaşte ca mine te crede cel mai extravagant dintre oameni, tată denaturat. În realitate, eşti un burghez care vrei să-ţi măriţi fata cu cine vrei tu, după socotelile tale...» 
«Nu e adevărat! strigă Ioanide, în gînd, atins într-un punct vulnerabil. Nu mă amestec în treburile copiilor dacă se conduc singuri bine. Dar dacă se prăbuşesc, să-i las în părăsire? Asta este pedagogia dumitale?» 
«Mi se pare că exagerezi. Ce, Gavrilcea e aşa de rău?» 
Ioanide îşi frînse mîinile, ca în faţa unui dezastru. 
«Elviro, e un imbecil, un asasin, un animal inferior.» 
Madam Ioanide n-avea nici o cunoaştere de oameni, 
G. Călinescu
conducîndu-se în viaţă numai după regulile sociale şi fără 
nici o analiză psihologică. De aceea ceru lămuriri: 
«Ştii ceva despre el?» 
«Cît ştii şi tu! Nu mă interesează faptele lui, fizicul mi-este suficient. În obrazul presărat cu furuncule supurante, în falca proeminentă de jos, în teşitura frunţii, în ochii înfundaţi, în picioarele enorme, în privirea plină de bănuieli şi în limbajul sărac şi prudent citesc viitorul lui. Fata mea, împerecheată cu 
o gorilă! şi ce nume! Gavrilcea!» «Tu eşti un mizantrop, visezi o omenire inexistentă. Ăştia sunt oamenii de azi.» «Nu vreau oameni excepţionali. Pica are nevoie de un animal onest, inofensiv.» «Admit că tu ai dreptate, ce-i de făcut? Eşti inteligent, plin de autoritate, ia măsuri.» «E misiunea ta de mamă să stai de vorbă cu fata, s-o luminezi...» 
«N-am nici o aptitudine, zise rece madam Ioanide, care era de-o nemaipomenită instransigenţă cînd era vorba de programul ei de viaţă. Nu mă pot înţelege cu ea, n-avem nimic comun. Eu am făcut-o, dar atîta tot... Vreau tihnă.» 
Ioanide recunoscu în sinea lui că madam Ioanide avea dreptate, deoarece şi el nutrea de mult acelaşi sentiment de incompatibilitate între el şi copii. Nu voi să recunoască făţiş acest adevăr. 
«Ştii tu ce face acum, zise el indignat, progenitura ta, Pica, a cărei odaie e alături de a ta? A coborît cu picioarele goale scara de dindos şi, în camizol, sărută furunculele lui Gavrilcea!» 
«Fi donc!1 se scandaliză madam Ioanide de limbajul soţului ei. Ai o fantezie!...» «La urma urmelor, e o chestie de igienă a familiei, nu permit înjosirea sîngelui meu. Facă ce pofteşte... Cu gust! N-are simţ estetic, asta este, cum îndrăzneşti să-mi spui că-mi seamănă mie?» 
Phy! £Ce ruşine¤ (fr.). 
«Bine! S-admitem că pe mine m-ai luat din motive artistice, glumi galant madam Ioanide. Spune şi tu ce să fac, nu e în firea mea să ies afară să fac scandal.» 
«Din păcate, nici în a mea! Mîine să vorbeşti cu Pica, să-i atragi atenţia asupra primejdiilor...» 
«Ioanide, înţelege odată că mi-e imposibil...» 
«Eşti de o rea-voinţă înspăimîntătoare. Obstinaţia ta întrece toate marginile. Vrei să-ţi comunic o ispravă nouă? Nasturele de la cămaşă s-a rupt, şi eu, eu personal l-am cusut. Paharul de apă de pe masă e plin de cristale de la o limonadă de acum doi ani. Pînza de păianjen pe care ţi-am semnalat-o lîngă sobă e nestingherită. Oglinda n-a fost ştearsă de excrementele de muscă...» 
Ioanide ar fi continuat dacă nu şi-ar fi adus aminte că lichidase conflictul. Dîndu-şi seama de cauza reală a nervozităţii şi a dialogului interior, se ridică din pat şi ieşi din odaie spre a trece în birou. Aproape fără să vrea, trînti uşa, cum făcea cînd se afla în discordie cu doamna Ioanide. Aceasta, de sus, auzind zgomotul neobişnuit la oră tardivă, ieşi în capătul scării şi, aplecîndu-se pe balustradă, întrebă încet: 
— Tu eşti, Ioanide? De ce-ai trîntit uşa? 
— Nu-i nimic, răspunse arhitectul cu glasul cel mai afabil,te rog să mă ierţi, am ceva de lucru. 
— Mă speriasem, credeam c-a intrat vreun hoţ.«Această femeie inocentă, gîndi Ioanide, nu vede nimic în jurul ei. Ea nu ştie că acum m-am certat cu ea.» 

«Bietul Ioanide! medita doamna Ioanide reintrînd în iatacul său. Munceşte necontenit. Ce om superior! Supărarea lui este fără nici o răutate, cu ea îşi face rău lui însuşi! Mă bucur că i-a trecut.» 
Ioanide se sculă în zorii zilei, hotărît să stea de vorbă cu Pica. După ce se plimbă cu mîinile în buzunare, în sus şi-n jos, prin casă, trecînd dintr-o odaie în alta şi făcînd o repetiţie mentală a dialogului, se simţi în imposibilitate de a încerca întrevederea. Nu ştia cum să-nceapă şi i se părea absurd să-şi moralizeze fata. O ştia mîndră şi mai ales foarte sensibilă şi 
G. Călinescu
nu găsea argumentul hotărîtor. Să-i impute că se întîlneşte noaptea cu un tînăr fără ştirea părinţilor? Dar aşa se începe orice dragoste, aşa făcuse şi el cu Elvira, şi Pica ar fi putut să-i reproşeze că spionează şi mai ales că ea însăşi îl văzuse pe el, Ioanide, în situaţiile cele mai delicate, fără a-l denunţa mamei sale şi reprimînd orice gest trădător. Să-i spuie că Gavrilcea e monstruos, că e un tip de delicvent? Pica era înflăcărată şi linguşitoare, l-ar fi luat de gît, l-ar fi tras de mînă spre canapea, şi acolo i-ar fi demonstrat cu aerul cel mai graţios că Gavrilcea seamănă cu Apollo de Belvedere şi e o mină de inteligenţă şi de forţe morale. Ce nu poate ingeniozitatea unei fete îndrăgostite! În scurt, Ioanide se temea să deschidă violent problema, gîndindu-se că era posibil să fie el însuşi victima unor aprehensiuni exagerate. Era mai bine să ia lucrurile de departe, să culeagă informaţii. Gavrilcea era prietenul lui Tudorel, pe el avea să-l cheme. Sună servitoarea şi-i porunci să invite pe domnul Tudorel să nu plece în oraş înainte de a-l vedea, în birou. Servitoarea stătu puţin năucă, neînţelegînd de care Tudorel era vorba, şi nu se dumeri decît cînd Ioanide o lămuri cu oarecare parapon că e vorba de domnul Doru. («Iată, pufni el în sineşi, un nume stupid! Doru! Ce vrea să zică lipsa de gust onomastic! Cum o să descopere un Doru Cuba ori Filipinele? Astfel de nume apasă ca o fatalitate, dizolvă personalitatea!») După ce ieşi servitoarea, Ioanide se simţi invadat de o nelinişte, ca şi în ipoteza de a vorbi cu Pica. Vîrsta critică a lui Doru, privirea lui echivocă, aci supusă, aci enigmatic de recalcitrantă, reprezentau pentru el probleme, şi oricît îşi da silinţa să evoce sufletul său de la vîrsta respectivă, se simţea intimidat. Luase totuşi o hotărîre şi trecîndu-şi palma dreaptă peste capul ras îşi constitui o ţinută solemnă. Cîteva ciocănituri precipitate în uşa de la intrare îl făcură să se îndrepte spre vestibul, deşi mirat că Doru intra prin faţă în loc să vină din interior. Deschise uşa şi, plin de surpriză, se trase doi paşi înapoi, perplex, în faţa Sultanei. 
— Dumneata, bîigui el, la mine, aşa de dimineaţă? Ce s-aîntîmplat? 
Niciodată Sultana nu îndrăznise a-l căuta acasă. Costumul ei, discret şi elegant (un tailleur de stofă neagră foarte moale, siluetînd liniile trupului planturos, dar zvelt, o crizantemă artificială la butonieră), nu denota nici o dezordine. Numai cearcănele din jurul ochilor negri, focoşi, pe-o faţă foarte brună şi lucioasă, acuzau o mistuire interioară. Sultana era frumoasă, în ciuda unei definiţii fizice prea violente şi a unor sprîncene excesiv de stufoase. Un puf dens făcea o umbră deasupra buzei de sus, întărind o dată cu viziunea solidităţii şoldurilor şi a pulpelor impresia de animal viguros. 
— Nu trebuia să vii aici! adăugă Ioanide ca pentru sine,privind îngrijorat în toate părţile. 
Sultana, ca o somnambulă, păşi înainte şi era gata să treacă pragul biroului, cînd arhitectul o luă de mînă şi o duse repede în odaia în care dormea, închizînd în urmă-i toate uşile. Ideea că Tudorel putea să vină dintr-o clipă într-alta îl impacienta. După aceea se întoarse spre Sultana, care se aşeză pe un scaun, şi o chestionă din privire, din ridicarea umerilor. Intrată în alt regim de lumină, fizionomia fetei trăda, spre deosebire de figura din portretul din ulei, o vîrstă agitată, douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, în plină agresiune a sîngelui. Degetele mîinii, scoase din mănuşă, îi tremurau nervos. 
— Trebuie să-mi dai o mînă de ajutor, zise Sultana cu un glas de contralto în surdină. E-ngrozitor, numai tu poţi să mă scapi. 

Ioanide nu clipi la tutuire şi păstră o atitudine blîndă, nici paternă, nici complice. 
— Sunt oricînd gata să-ţi dau un sfat bun.
— Ce sfat? ripostă fata dispreţuitor. Vreau să scap de chinul acesta. Te rog să vii cu mine. 
Arhitectul nu îndrăzni a mai cere lămuriri cu vorba, deschise numai ochi mari, interogativi. 
— Tata a chemat un cunoscut al nostru, un doctor, care a venit cu un nepot, Kevorg. Doctorul zice că trebuie să mă mărit şi-mi propune pe nepotul său. 
— Nu ştiam de asta, minţi moale Ioanide, care însă eraperfect în curent cu toată onesta intrigă. 

G. Călinescu
Sultana trebuia măritată, îndepărtată din calea sa, şi Kevorg, tînăr cult, agreabil şi foarte solid corporal, prezenta şanse de a-i conveni. 
— Am auzit de el, continuă; e un tînăr dintre cei mai distinşi... admirabil... 
— Este, mărturisi Sultana în modul cel mai simplu, însă mie îmi placi tu. 

Ioanide avu o tresărire pe faţa sa în general imperturbabilă şi aruncă o privire anxioasă spre uşă. Limbajul acesta pasional şi direct, acum mai brutal ca oricînd, îl surprindea. 
— Domnişoară Sultana, încercă el să dea convorbirii o ţinută oficială, nu uita că sunt prietenul domnului Manigomian şi ca atare unul care mă preocup de viitorul dumitale. Cum pot să-ţi plac eu, mon Dieu?1 Vrei să rîzi, aha, glumeşti... (Sultana făcu un gest brusc de denegaţie, dezvăluind o idee fixă.) Sunt bătrîn, în definitiv, am doi copii mari, sunt om însurat, pentru numele lui Dumnezeu, impropriu de aventuri! 
— Soţia dumitale, făcu Sultana un gest de dispreţ, poţi s-olaşi oricînd, ştiu perfect că nu-i acorzi nici o importanţă... Nici nu eşti obligat să dai divorţ. Sunt liberă, mergem în Egipt, unde am rude. Tata îmi oferă bani. Acolo poţi construi şi piramide dacă vrei. 
Faţa lui Ioanide deveni deodată serioasă şi, ca şi cum arhitectul ar fi uitat că este cu cineva în odaie, începu să se plimbe în sus şi-n jos, cu mîinile la spate, meditînd. Sultana îl privea crezînd că reflectează asupra propunerii. Ioanide era însă profund jignit şi trecea printr-o criză morală acută. Ideea de a se despărţi de Elvira i se păru de o absurditate totală, iar faptul că trecuse prin capul fetei — ca o vină a sa personală, pentru că numai purtarea lui abstractă faţă de soţia sa ar fi putut da naştere unei asemenea opinii greşite. În realitate, Ioanide, în ciuda libertăţilor pe care şi le lua, nutrea un devotament absolut pentru Elvira şi se gîndea la ea chiar cînd o neglija în chipul cel mai scandalos. Familia lui 
 Dumnezeule! (fr.). 
reprezenta o instituţie sacră, neglijată în tot cursul anului, afirmată însă solemn în zilele festive. Îi repugnau afecţiunile şi demonstraţiile, mulţumindu-se cu noţiunea morală tacit consimţită. Ceea ce stima la Elvira era faptul că aceasta intuia punctul său de vedere, evitînd scenele vulgare de explicaţie, acceptînd comedia dezinteresului reciproc. Cu cît era mai liber, cu atît Ioanide se simţea mai legat. Şi acum să vină o fată care să-şi închipuie că fiindcă o sărutase şi-o strînsese în braţe din curiozitate se va desface de Elvira, cu care ducea de atîta timp o luptă comună! Ioanide se simti foarte culpabil de lipsa lui de austeritate. Cauza era, cugeta el, trista împrejurare de a nu găsi în ţară o misiune care să-i absoarbă toate puterile în cîmpul cerebral. Nu i-a comandat nimeni nici un Palazzo Pitti, nici un Versailles. Era superficial senzual cînd nu era ocupat, mai mult curios de forme şi experienţe, şi cu cît înainta în vîrstă i se părea a descoperi la foarte multe femei, mai cu seamă tinere, un prestigiu al bărbatului matur, rece şi îndrăzneţ cu nepăsare. Ioanide avea un mod de a ameţi pe unele femei prin excentricitatea lui volubilă, prin artifÎţiile de idei şi tensiunea lui spre o faptă glorioasă inedită, care-i procura succese neaşteptate de el, în vreme ce nu le avea acolo unde le căuta. Dacă după o peroraţie arunca ochii duri asupra asistenţei, fizionomia lui de faun fără vîrstă, ca şi turnată în bronz, din speţa aceleia pe care D’Annunzio şi-o făcuse către bătrîneţă, producea o cutremurare femeilor mai intelectualizate. El n-avea nimic boem în ţinută şi, cu toată presupusa dezordine a existenţei sale, privirea lui era autoritară şi îndreptată fără greş spre un ţel foarte îndepărtat. Observînd asemenea fenomene de oscilaţie, Ioanide nu-şi putea reţine impulsia de a controla forţa sugestiei lui, şi cu cît gestul era mai indiferent şi pur experimental, cu atît efectul se dovedea mai infailibil. Cazul Sultanei era mult mai simplu şi mai complex totodată. Fata lui Saferian era o pasională frenetică, asupra căreia moartea unui logodnic produsese o depresiune nervoasă, convertită după un an în exaltare erotică. Medicii prescriau călătoria sau, în lipsă, o discretă libertate a vieţii sexuale. 
G. Călinescu
Saferian nu mai avea motive obiective de a păzi pe Sultana împotriva unui accident după logodna ce fusese o scurtă căsătorie. Iubindu-şi fata, ar fi recurs la cele mai insolite căi spre a o vindeca. Încercarea de a-i găsi un soţ dăduse greş, iar libertăţile ce i le acorda, nu fără spaimă, rămîneau nefolosite, deoarece Sultana nu era viţioasă, ci numai aprinsă. Ea visa iubiri violente în condiţii imposibile. Abia văzu şi ascultă pe Ioanide, atunci cînd acesta făcu cunoştinţă cu Saferian, cu cîţiva ani în urmă, şi Sultana se concentră asupra lui, crezînd a-şi fi găsit obiectul pasiunii sale. Fiind singur cu Sultana, Ioanide, imprudent, observîndu-i fixitatea rătăcită a privirilor, nu fu în stare să-şi învingă obişnuinţa şi bătu uşor cu mîna obrazul fetei, care, deloc scandalizată, stătu într-o crispată aşteptare. Atunci Ioanide, mai mult amuzat, petrecu mîna peste mijlocul ei, ceea ce avu drept efect o năprasnică reacţie din partea Sultanei. Aceasta, anticipînd, se lăsă cu ochii închişi în braţele lui Ioanide, consternat de prea repedele succes şi profitînd de el din decenţă. Fata îl căută şi în oraş, îi scrise, îl găsi, însă Ioanide, după o scurtă fază de intimitate, cunoscînd mai de aproape pe Saferian, deveni din ce în ce mai distant. Dar acum lucrurile luau o faţă neplăcută. Sub tonul măsliniu al obrazului se ghicea paloarea. Sultana slăbea, căpăta cearcăne în jurul ochilor. I se găsi un mic revolver sidefat în noptieră. Ioanide şi Saferian, fără multe explicaţii, prin aluzii, înţeleseră situaţia. Lui Saferian îi venea greu să facă mărturisirea, la urma urmelor era mai nimerită o legătură a Sultanei cu un om inteligent ca Ioanide, ea ar fi putut fi salutară. Ar fi evitat orice semn că are vreo cunoştinţă de asemenea raporturi. Numai gîndul unei astfel de propuneri ruşina pe Manigomian, ca fiind o jignire pentru prietenul său, căruia îi acorda o mare stimă. Pe de altă parte, Ioanide găsea brutală retragerea sa bruscă din joc şi considera cu o confrăţească simpatie îngrijorările lui Saferian faţă de starea psihică a Sultanei. A continua jocul era penibil, a-l înceta — o primejdie. De aceea, patern şi curtizanesc totodată, Ioanide urma să întreţină unele mici speranţe în Sultana, s-o amuze, lăsîndu-se tutuit, în şoaptă, cu pericolul (de fapt cu grijă evitat de Saferian) de a fi surprinşi, concedînd anume gesturi senzuale, cu o sforţare savantă de a le purifica şi raţionaliza. Într-o asemenea împrejurare surprinsese Bonifaciu Hagienuş pe Ioanide şi pe Sultana. Acum însă afacerea luase proporţii. Sultana nu era propriu-zis o bolnavă, ci un temperament erotic obsedat, care voia să treacă la fapte, să smulgă. Ioanide nu avea vreme pentru astfel de aventuri. Ce mai tată era el! Pe de o parte se scandaliza de purtările Pichii şi voia s-o citeze spre a o moraliza, şi el însuşi aici, la cîţiva paşi de Elvira, şedea de vorbă cu Sultana. Aducîndu-şi aminte de Tudorel, arhitectul ieşi repede din odaie şi trecu în birou, unde băiatul îl aştepta, întîmpinîndu-l, i se păru, cu o imperceptibilă ironie. Tudorel fu repede concediat şi invitat să vină după masă. 
Întors în camera sa, Ioanide fu oarecum mirat de a regăsi pe Sultana, într-atît gîndurile îl absorbiseră cu totul. Considerînd nedelicată prezenţa fetei în aceeaşi casă cu Elvira, arhitectul îşi adună toate resursele spre a o scoate afară. O prinse de amîndouă mîinile, trăgînd-o şăgalnic de pe scaun, 
o tapă uşor pe obraz, consimţi chiar cu laşitate a fi îmbrăţişat şi sărutat. 
— Sultana, zise el, da, de multe ori am visat să merg undevadeparte, cu o fiinţă care mă înţelege, ca tine. Evident, ideea ta este ademenitoare. Nu văd însă graba. Cine ne stă în cale? Tatăl dumitale te asigur că nu. O plecare necugetată reprezintă un scandal social, penibil pentru domnul Saferian şi chiar pentru mine. Un soţ care-şi părăseşte soţia şi copiii mari nu e om care să inspire încredere unei tinere femei. Dacă fug şi de tine, acolo? E mult mai cuminte să facem lucrurile onorabil, să încerc a convinge pe soţia mea, lăsînd-o într-o condiţie asigurată, apoi... mergem. Pînă atunci nu ne împiedică nimeni să cultivăm aceleaşi sentimente şi aici... Du-te acum, te rog, aştept pe cineva, lasă-mă să studiez problema... 
Sultana păru mai calmată şi se lăsă trasă şi împinsă spre uşa odăii şi spre aceea a vestibulului, în pragul căruia se mai întoarse o dată, cu braţele către umerii lui Ioanide. Acesta 
G. Călinescu
răsuci uşurat cheia, simţindu-se combătut de două senzaţii contrare: una de ruşinea de a fi profanat spaţiul său casnic, alta de voluptate. Indignat împotriva lui însuşi, merse hotărît să caute pe Elvira spre a-i mărturisi leal accidentul, vindecîn-du-i indispoziţia morală pe care i-o autoriza. Dar Elvira plecase de acasă şi nu ştia deci nimic, şi singurul martor al întîmplării putea să fie Tudorel. Ioanide îşi luă pălăria, să iasă în oraş spre a-şi risipi ciuda. În poartă dădu ochii cu Dan Bogdan. 
— Ce cauţi pe aici, stimate coleg? Îl întrebă.
— Pe dumneata!

Ioanide, fără a vădi vreo uimire, redeschise poarta de fier şi făcu loc musafirului neprevăzut, căutînd să ghicească motivul ce-l determina să-l viziteze, după ce în seara precedentă se întîlnise. Descuie uşa de la vestibul, apoi pe cea de la birou. Dan Bogdan, modest în gesturi, şovăitor de prea multă supraveghere, deşi făcînd de departe impresia stăpînirii de sine, datorită redusei sale emoţionabilităţi, privi cu interes pereţii, tavanul, mobilele. Nu cunoştea noua locuinţă a lui Ioanide şi, intrat în birou, examină foarte curios totul, oprinduse la gravuri, pipăind tencuiala cu degetul. Mărturisi arhitectului că apartamentul i se pare foarte frumos, ceea ce produse plăcere vădită aceluia. Biroul lui Ioanide era de altfel nu se poate mai simplu, într-o casă economică, ridicată de el pentru un proprietar care îi cedase folosinţa pe cîţiva ani, în schimbul unui rest de cont neachitat. Vestibulul avea tavanul în butie, ornat cu desene în stuc alb, pereţi în roşu pompeian şi un dalaj de plăci de travertin. Biroul izbea printr-un tavan pătrat, în mijlocul căruia se înălţa o uşoară boltă, acoperită cu mozaic bizantin, avea pereţi albi daţi cu caolin peste un strat de ipsos absorbant, rafturi sumbre de cărţi de jur împrejurul încăperii, pînă la înălţimea glafului geamului, gravuri reprezentînd monumente arhitectonice ilustre, edificii de Palladio, un Piranesi, o copie în peniţă după Turnul Babel de Breughel Bătrînul. Fereastra era de metal vopsit în gri şi, avînd cerceveaua aproape disparentă, scotea în evidenţă plăcile de cristal. Vreo trei fotolii de piele roşie de un contur rectificat, redus la o geometrie cît mai exactă, se aflau pe lîngă rafturile pline cu cărţi legate, cu cotoare cromatice, în general opere asupra arhitecturii şi artelor plastice. O ediţie din De arhitectura de Vitruviu, îmbrăcată în piele, se afla pe birou. Interiorul era foarte sobru. Dan Bogdan rămase totuşi surprins, şi cu dreptate, întrucît mozaicul cu lujerii şi aurăria lui pe o suprafaţă aşa de albă şi cu antiteza rafturilor în tonul nucului luau ochii. Prin-tr-un lanţ, atîrna de mijlocul bolţii un candelabru mic de alamă cu cîteva lumînări. În uşa fără cadru de lemn şi cu partea superioară curbată, ce conducea spre sufragerie, arhitectul introdusese de o parte şi de alta doi mici pilaştri orientali, foarte brodaţi, pe care îi căpătase de la Manigomian şi pe care avea, nici vorbă, de gînd să-i scoată în caz de mutare. Glaful ferestrei era dintr-o felie de travertin. Satisfăcut de mirarea şi plăcerea vizibilă ce se constata pe faţa lui Dan Bogdan, Ioanide uită supărările recente şi deveni expansiv. 
— Ghici, zise el, care este tot secretul acestui trucaj? Căcinu-i decît o odaie comună, cinci metri pe şase, într-un apartament ieftin. 
Bogdan se codi, mai dădu o ochire întregului spaţiu, apoi opină că mozaicul. 
— Da şi nu! Mozaicul e un soi de epatare facilă a ochiului,care n-ar avea nici un efect dacă pereţii ar fi acoperiţi cu tapet sau cu o zugrăveală. Dimpotrivă, suprafaţa solidă, regulată, comentată din loc în loc de margini de bună calitate, piatră, lemn greu, oferă un efect minunat. Burghezii uzează acum calcio vecchio, care e o insultă adusă ochiului, o lepră cu pretenţii... se mînjesc cu el sălile de restaurant sau cocioabele în ruină. În Romînia n-avem meşteri florentini, nici spaţii murale somptuoase, expuse soarelui arzător. Rezultatul e trivial. Climatul nostru reclamă var, pe un zid zdravăn, gros, fără fisură. La priveşte ce candoare, ce naivitate! Ioanide tîrî un fotoliu şi se instală în faţa unui perete, demonstrativ. Am să fac, vesti el, nişte odăi pavate cu piatră, cu tavan în grinzi de stejar şi blăni de brad, cu ferestre în chenar de granit, pereţi văruiţi. N-am să pun nimic în ele, 

G. Călinescu
decît cîte un divan acoperit cu cit, ca în casele boiereşti. Toată Africa de Nord consacră calciul plin de candoare sorbind arşiţa soarelui. Fantome albe şi umbre negre! 
Dan Bogdan aprobă teoria lui Ioanide, capabil de entuziasm calm sub durata fanteziei altora, şi, cu toate că nu se pricepea în arhitectură, nici n-avea vreo vocaţie artistică, atrase atenţia că şi în Grecia albul e frecvent. 
— Da, domnule, var, marmură şi cactuşi! 
Ca şi prins de interesul convorbirii, Bogdan îl întrebă pe Ioanide ce planuri de lucru avea, dar acesta desfăşură înainte-i un vraf de schiţe, reprezentînd clădiri ce n-aveau nimic de-a face cu construcţia civilă normală şi particulară: o bazilică, un edificiu ameţitor, cam în stilul monumentului lui Mausoleu, ce se vedea însă a fi riglat de un mare număr de caturi, un fel de palat comunal din blocuri de piatră, un for semicircular cu statui colosale în nişe... 
— Ce sunt astea? se informă Dan Bogdan strîngîndu-şigura într-o speţă de ironie, în timp ce ochii căpătau o lucire critică. Le construieşti undeva? 
— Aş! protestă Ioanide. Nu poate fi vorba de construcţie lanoi, mă joc cu imaginaţia. Dar totuşi exerciţiul meu are un tîlc. Pînă cînd o să stăm aşa într-o adunătură de cocioabe? Bucureştii trebuie să-şi ridice odată un monument fundamental, în jurul căruia să pivoteze oraşul, ca Luvrul la Paris, Kremlinul la Moscova, Palazzo Vecchio la Florenţa, Domul la Milano şi celelalte. Nu-mi pasă ce va fi. Anume puncte trebuiesc complet curăţate şi pe ele înălţate edificii cardinale, indiferent ce destinaţie li s-ar da ulterior. Uite, dacă punem asta aci la mijloc, care ar domina cu profilul său tot oraşul, am pune dincoace un for circular sau rectangular, din care am face tot ce poftim: muzeu, spital... Oraşul, n-avem încă oraşul! 

Ioanide băgase de seamă, vorbind, ironia lui Dan Bogdan, şi de aceea strînse repede hîrtiile şi moderă entuziasmul. 
Obiceiul acesta al atîtor oameni de a apropia pleoapele şi a strînge buzele într-un ostentativ zîmbet sceptic îl observa tot mai des la o categorie de oameni avînd de altfel o notă comună: lipsa de volubilitate, discreţia prudentă.S-ar fi părut că o familie de oameni dispare, înlocuită prin alta. Ioanide cunoscuse pe Stănică Raţiu, exponent al umanităţii generaţiilor lui, gălăgios, capabil de toate malignităţile, însă deschis la vorbă, formulîndu-şi pe faţă admiraţiile şi ostilităţile. Acel om îi inspira încredere, i se părea apt să priceapă orice. Acum se înmulţea tipul individului placid, plin de rezerve mentale, supraveghindu-şi toate cuvintele, în stare de tăceri monstruoase. Ioanide avea de-a face cu multe exemplare de acest fel, între care Butoiescu, constructorul său. Pe acesta îl pătrundea perfect (aşa credea măcar). Butoiescu revela prin reticenţe şi jocuri ale fizionomiei, ireprehensibile parcă, din cauza puterii gîndului pe care nu voia să-l exprime din respect, o judecată complet eronată, rezultată dintr-o presupunere pripită. Ioanide se enerva de naivitatea acestei opinii ghicite în scepticismul politicos al jocului de expresie, o combătea cu vehemenţă în gîndul lui, găsind că e inutil a o denunţa, fiindcă Butoiescu ar fi tăgăduit-o cu îndărătnicie, păstrînd aceeaşi ţinută obsecvios ironică, ceea ce ar fi însemnat acum că insinuează firea bănuitoare a arhitectului, psiholog hazardat. Cu Dan Bogdan cazul şedea altfel. Acesta, în momentele sale de ironie facială, era impenetrabil pentru arhitect. 
«Oare ce vrea să spună? se irită Ioanide. Că delirez, făcînd planuri extravagante? Cu toate astea, el însuşi recunoaşte că, teoretic, sunt rezonabile, comunică asta la toţi, pare convins.» 
Ioanide, fire lucidă şi foarte analitică, complica pe Dan Bogdan, al cărui suflet era mai elementar. Bogdan nu ironiza, zîmbetul lui trăda un efort muscular de a-şi ascunde surpriza şi incompetenţa. El admira din tot sufletul pe Ioanide (cînd îl admirau alţii, rezistînd mai mult la îndoiala altora), se temea totuşi de a se pronunţa înainte de a pricepe. Hieratismul gurii îi servea să cîştige timp. Dan Bogdan schiţa acest gest chiar cînd n-avea nici o emoţie intelectuală de înfruntat, automat şi preventiv în faţa oricărui obiect nou. Cînd privise mozaicul de pe tavan, Bogdan avusese o clipă aceeaşi ironie de rumegare a impresiei. 
G. Călinescu 
Devenit rece, prin efectul enigmaticei rezerve mentale a lui Dan Bogdan, Ioanide se aşeză într-un fotoliu şi, ca într-o întrevedere obişnuită, aşteptă de la musafir, cu o anume interogaţie din ochi, motivarea vizitei matinale. Bogdan întîrzia s-o dea şi, cu tot aerul lui preocupat, de altfel permanent, se părea că prezenţa lui este numai convenţională (arhitectul era totuşi convins că nu). După oarecare muţenie reciprocă, vizitatorul informă pe Ioanide că starea lui Ermil Conţescu era mult mai bună. Nu numai că nu murise, dar nu suferise nici un accident — paralizie, afazie; medicii se îndoiau chiar că fusese o veritabilă congestie, poate numai un fenomen benign de anemie cerebrală, o epuizare nervoasă. Conţescu se simţea totuşi slab, avea cefalalgii şi o anume oboseală generală şi şedea în pat sub observaţie. 
— Nefericitul! exclamă Ioanide ridicîndu-se repede de pefotoliu şi făcînd cîţiva paşi prin birou. 
— Cine? se miră Dan Bogdan, găsind că, aplicată în cazullui Conţescu, expresia era inoportună, măcar în acea zi. 
— Gonzalv Ionescu. Lar a ratat catedra. Cînd o afla, se-m-bolnăveşte. 
— A aflat, confirmă Bogdan, rîzînd încet de neprevăzutapoantă a arhitectului. A fost şi la Conţescu acasă. Probabil că va veni să te vadă şi pe dumneata. 
— De ce? se sperie Ioanide.
— Vrea ca în timpul boalei să i se ofere suplinirea catedrei lui Conţescu şi îmi închipui că te va ruga să intervii pe lîngă Conţescu însuşi. 

Ioanide ridică mîinile spre mozaicul din plafon ca de o calamitate ridicolă, iar Dan Bogdan îşi reluă iritantul rictus ironic, care acum se explica prin aceea că acesta, trăit în atmosfera meschină a consiliilor profesorale şi avid de propuneri şi litigii, găsea lucrul foarte legitim. Dacă un profesor nu-şi poate ţine cursul, e firesc să fie suplinit. Aspectul formal înăbuşea la Bogdan sentimentele umane, afară de cazul cînd 
o minte liberă i le sugera. Arhitectul, impacientat, scoase ceasul din buzunar şi-l consultă, ceea ce reprezenta o somaţie discretă pentru Dan Bogdan. Acesta îşi adună toţi muşchii feţei într-o sforţare ultimă, privi şi el ceasul ca să cîştige timp, apoi mărturisi că în afară de plăcerea de a-l vedea venise cu o mică rugăminte. O asociaţie americană oferise la institutele universitare un dar de pantofi de bizon, care se împărţeau cu recomandaţia autorităţii şcolare. Avea un nepot de soră la şcoala de Arhitectură şi-l ruga să-i dea o referinţă bună. Ca să nu rîdă, Ioanide îşi descărcă energia frecîndu-se repede cu palmele peste capul depilat. Pentru ce fleac făcuse Dan Bogdan 
o vizită aşa de solemnă, acceptînd discuţia asupra necesităţii de a se ridica domuri uriaşe în Bucureşti şi despre efectul mozaicului bizantin pe superficii văruite? De fapt, îl admira. Îşi ocrotea atît de mult familia, fie şi colaterală, încît pentru 
o pereche de ghete cerea audienţă şi pierdea cîteva ore. Hazul întîmplării era altul. În timp ce Dan Bogdan solicita cu atîta umilitate un nimic, el, dacă i s-ar fi cerut acelaşi lucru, ar fi luat o mină oficială şi îngrijorată de dificultăţi, ar fi reclamat depunerea unei cereri, revenirea printr-un telefon, aşteptarea deciziei consiliului şi alte mizerii de astea, prin care prietenul de la ceaiul lui Saferian devenea de nerecunoscut. Pedanteria şi, într-o măsură, intenţia, lipsită de eleganţă formală, de a mări proporţiile serviciului cerut îl făceau să se poarte astfel. Ioanide scrisese cîteva rînduri pe o hîrtie, pe care o înmînă lui Dan Bogdan. Acesta se ridică să plece. Ioanide îl conduse pînă la poartă şi-l urmări cum dispăru în colţul apropiat al străzii. Cînd însă întoarse capul în cealaltă parte, zări pe Gonzalv Ionescu scrutînd numerele de la porţi, în mînă cu voluminosul ghiozdan. Situaţia devenea periculoasă. Ioanide plănui un moment de a-şi lua repede pălăria din cuier şi a fugi în direcţia apucată de Bogdan, pe urmă se răzgîndi, închise poarta cu cheia (fiecare din casă avea o cheie proprie), închise şi uşa de la vestibul, trase în birou o mică, scurtă cortină de velur roşu peste cristalele ferestrei şi, cu pălăria pe cap, ieşi în fundul curţii. Aici, ziduri de doi metri înălţime despărţeau locuinţa lui de construcţiile laterale şi din fund, ridicate tot de el, într-o parcelare. O scară scurtă şedea rezemată de un pom. 

G. Călinescu
Ioanide nu ezită. O sprijini pe zidul din fund, dînd într-o curte ce răspundea pe o stradă paralelă, se urcă sprinten pe ea, poposi puţin pe muchia zidului, care acolo era dublat de un coteţ sistematic de găini, ridică scara şi o întoarse pe partea cealaltă, apoi coborîalizat de cotcodăcitul păsărilor şi ieşi pe poartă. În răspîntie, de unde se vedea şi strada lui, avu gustul de a privi ce face Gonzalv. Acesta zgîlţîia clanţa, apăsa soneria (stricată), părea foarte contrariat de solitudinea imobilului. Ioanide plecă nu se poate mai satisfăcut. 
Însă la prînz se întoarse acasă foarte supărat. Se întîlnise pe drum (zi plină de accidente dezagreabile) cu un individ, Oprescu, mai vîrstnic cu vreo cincisprezece ani şi care-l cunoscuse cînd el, Ioanide, era băiat de vreo paisprezece ani. Oprescu era un om inofensiv, dar faptul de a-l fi ştiut pe Ioanide juvenil îl autoriza, în filozofia lui gherontocratică, să aibă faţă de arhitect, cînd îl întîlnea, la cîţiva ani o dată, o ţinută protectoare şi pînă la un punct surprinsă. Avea aerul de a se mira că acel băiat a putut să ajungă un om matur, mergînd pe picioarele sale, şi să aibă un rost în viaţă. Nu poseda nici o idee despre ce este Ioanide acum, nici măcar nu se interesa, şi de fapt nici n-ar fi înţeles, persista deci în ţinuta lui condescendentă, ca un învăţător informîndu-se de soarta şcolarilor săi. În vorbirea sa calmă şi bonomă intra o nuanţă de comizeraţie neintenţionată, explicabilă prin inocenţa şi prin temperamentul simplist euforic, evident în faţa rumenă şi mustăţile întoarse galic peste buze. 
— Măi Ioanide, ce mai faci tu, ce mai învîrteşti?
Aşa îl întîmpinase Oprescu pe Ioanide, care apărea ca un vagabond trăind din expediente. 
— Bine, bine, căută acesta să curme dialogul. 
— Eşti căsătorit, ai copii?
— Ca toţi oamenii, răspunse vag Ioanide.

Oprescu îşi mîngîie mustăţile, medită o nouă întrebare, în fine o pronunţă: 
— Măi Ioanide, tu trebuie să fii destul de în vîrstă acum!Cîţi ani să tot ai? Stai să vedem. Cînd te-am cunoscut eu... (Şi se opri să facă nişte calcule în minte.) 
Pe Ioanide chestia asta îl enerva mai mult ca oricare şi în fond Oprescu îl supăra prea puţin, ştiindu-l maniac; observase cu toate astea ce lipsiţi de tact sunt mulţi oameni care insistă asupra trecerii timpului asupra noastră, ca şi cînd navigaţia cronologică n-ar fi egală şi fatală pentru toţi. Dacă vreunul îi amintea că e îmbătrînit, Ioanide replica îndată că într-adevăr îmbătrînise cu exact atîţi ani ca şi interlocutorul său. Un fost elev, tînăr, îl revoltase cu cîţiva ani în urmă prin declaraţia că atunci cînd va avea şi el cincizeci de ani, ca Ioanide, se va decide la o operă de construcţie gratuită. Însă Ioanide nu avea atunci decît patruzeci şi cinci de ani, şi afirmaţia individului i se păru nedelicată, întîi pentru că îi atribuise fără control o vîrstă pe care n-o atinsese şi pretindea a n-o arăta, al doilea pentru că acela îl exilase egoist într-o vîrstă de demisie morală. Dan Bogdan avea alt obicei agasant. Zîmbind sarcastic (aşa i se părea lui Ioanide), semnala fără greş firele noi de păr alb. 
— Domnule Ioanide, îl prevenea, ca şi cum era cu putinţăsă ia măsuri grabnice pînă nu se prăbuşea, îţi albeşte părul. 
Ioanide se indispunea nu de nuanţa părului, ci de insinuarea de decrepitudine, detesta pe «dobitoc» şi privindu-se în oglindă constata că arăta neschimbat şi că acele cîteva fire de păr alb într-o parte unde îl avusese totdeauna cărunt erau accentuate de lumina solară. Şi în definitiv, ce are de a face culoarea părului? Îi şedea bine. Totuşi, continua observare a lui Dan Bogdan (devenită tic, prin carenţa fanteziei) îl plictisea atît de tare încît într-o bună zi se rase în cap. Dan Bogdan îl chestionă, natural, asupra motivului neobişnuitei acţiuni; nu bănui vreodată că el era cauza noii înfăţişări a lui Ioanide. 
Cum Oprescu se pregătea să-i comunice rezultatul calculelor, arhitectul îl privi fix cu ochii lui albaştri, aproape opalini în bătaia soarelui, şi cu expresia cea mai serioasă zise: 
— Domnule, mă confundaţi, eu nu mă numesc Ioanide!Şi lăsă pe bătrîn înmărmurit.
După masă, Ioanide primi pe Tudorel în birou. Aştepta cu emoţie acest moment dificil, deoarece fiul său i se părea tot 
G. Călinescu
atît de impenetrabil ca şi tagma celor mulţi moralmente căreia îi aparţinea Dan Bogdan. Arhitectul făcea silinţe să-şi rememoreze firea lui de la vîrsta echivalentă şi nu izbutea. Practic, folosea autoritatea şi cunoştinţele sumare şi obiective asupra epocii juvenile, cu toate astea rămînea ceva indefinibil, ce rezista înţelegerii şi voinţei sale. Astfel, cîinele său Stolţ revela sufletul cel mai candid şi mai plin de mansuetudine, ochii lui exprimau o abdicare totală în faţa voinţei stăpînului, şi totuşi erau momente cînd Stolţ, dînd din coadă şi lăsîndu-se jos, refuza cu respect a se supune. Avea o voinţă, o raţiune a sa ireductibilă. Aşa va fi cazul şi cu adolescenţii (presupunea Ioanide), nu mai puţin imposibilitatea de a prinde toate elementele sufletelor lor îl turbura. În general, arhitectul observase că spiritul tinerilor cu care avea mai des de a face e suspicios, oscilant, tras între doi poli: admiraţia subită pentru cîte un om matur (veşmînt schimbat al instinctului supunerii filiale) şi o recalcitranţă tot atît de subită, degenerînd în dezamăgire şi dispreţ sarcastic pentru acelaşi om. Greutatea pentru Ioanide de a-şi forma o noţiune despre tineri venea de acolo că nu putea să-i surprindă în intimitatea lor nestînjenită, discutabilă şi ea din punctul de vedere al sincerităţii. Cunoştea pe tineri în faţa sa, iar în aceste condiţii, ei, paralizaţi de superstiţia omului matur, disimulau, fie făcînd paradă de exuberanţă, fie tăcînd. Ioanide se întreba dacă Tudorel aflase cazul cu Sultana în dimineaţa acelei zile, şi, cu toată recea stăpînire de sine, avu însuşi senzaţia de a privi oblic, interpretînd totdeodată privirea aceea hotărît piezişă a lui Tudorel drept conştiinţă a complicităţii. Poate Tudorel nu ştia nimic. Nu era chip de a verifica, fiindcă de l-ar fi întrebat, răspunsul negativ nu i-ar fi inspirat încredere. Problema conştiinţei lui Tudorel rămînea (gîndea Ioanide) pentru totdeauna insolubilă. De aceea trecu peste ea şi întrebă pe băiat cum merge cu studiile, cum petrece, silindu-se a fi cît mai camaraderesc. Îi contempla în acelaşi timp faţa. Slab, asimetric din cauza aceasta, avînd ceva din lineamentele lui Ioanide, însă atenuate, extorcate de ardenţă şi deciziune, era lipsit de volubilitate. O ezitare continuă întrerupea vorbirea şi gesturile. Cu cine semăna oare la moral? căuta Ioanide o imagine în arhiva familiei, sprijinit pe teoria saltului peste o generaţie a tipurilor ereditare. Tudorel răspunse la întrebarea lui Ioanide că merge la cursuri (urma Dreptul) cît e strict necesar, că nu i se par captivante, iar arhitectul îl asigură că n-are nici o intenţie să-l controleze, că şi el în aceeaşi condiţie fugea de şcoala oficială (cît era permis avînd în vedere specialitatea),preferînd lectura, experienţa directă, prieteniile. Apropo de prietenii! Ce fel de individ era Gavrilcea, cu care îl vedea mereu? Era el un om onorabil? Tudorel, fără energie deosebită, zise că da. 
— Cu ce se ocupă, insistă Ioanide, e coleg cu tine?
Răspunsul fu negativ, Gavrilcea nu era student la Drept. Îl cunoştea din cercurile de amici. 
— Probabil, emise Ioanide ipoteza în chipul cel mai detaşat,spre a nu jigni pe Tudorel, e un tînăr inteligent, îl cultivi pentru plăcerea convorbirii. 
— Avem concepţii comune, zise Tudorel cu o modestie care i se păru arhitectului ironică şi agresivă. 
— Aha, aveţi concepţii! Foarte frumos! glumi Ioanide. Sămi le destăinuiţi şi mie odată. Vă invit pe amîndoi. 
Propunerea fu înregistrată în tăcere şi cu rezervă. Ioanide îşi alcătui o ţinută gravă şi confidenţială şi, ridicîndu-se în picioare (nu putea sta locului), vorbi astfel lui Tudorel, rămas pe fotoliu: 
— Dragă, te-am chemat să mă consult cu tine. E o chestiunecare de fapt te priveşte în mod deosebit, ca unul ce eşti fratele Pichii. Responsabilitatea familiei de aci încolo cade asupra ta. Am motivele mele să cred că între amicul dumitale Gavrilcea şi Pica există legături sentimentale. Ce rost are să mă amestec în treburile voastre? Nici unul, fireşte, afară de acela al unui sfătuitor mai experimentat. Voi treceţi acum printr-o criză, m-aş simţi culpabil să mă dezinteresez cu totul. Oare socoteşti tu că Gavrilcea e un om serios, vreau să zic cu 

G. Călinescu
sentimentul onoarei, demn pentru sora ta, crezi în fine că putem să lăsăm lucrurile să se desfăşoare în voia lor? Fiindcă dacă n-ar fi astfel, aş considera de datoria ta să lămureşti pe Pica. 
— Între Pica şi Gavrilcea, zise Tudorel cu o nuanţă de fanatism şi pedanterie juvenilă, e o comunitate de concepţii. 
— Ce tot îmi dai zor cu concepţiile? Începu a se irita Ioanide.De concepţii îţi vorbesc eu? Care concepţii? 
Luat pripit, tînărul tăcu. Arhitectul se crezu obligat să-şi îndulcească pedagogia. 
— Dragă Tudorel, tu eşti acum un bărbat în toată puterea cuvîntului, responsabil, îţi dai seama prin urmare că o fată poate fi împinsă la un gest greşit care să-i strice existenţa. Întrebarea banală este dacă Gavrilcea are intenţii serioase şi nu abuzează şi dacă avînd intenţii serioase e un om capabil de a fi un soţ bun. 
Tudorel declară că nu poate răspunde dacă Gavrilcea şi Pica nutreau gînduri matrimoniale, dar că era încredinţat că amîndoi împărtăşeau aceeaşi concepţie de viaţă. Termenul «concepţie» îmbăta în mod învederat pe tînăr, care trăda satisfacţia intimă de a-l profera. 
— Cum, bre, tresări Ioanide, şi dacă domnul Gavrilcea aldumitale şi domnişoara Pica au concepţia coabitării libere, tu nu te amesteci? 

Tudorel, lăsînd puţin pleoapele, cu un zîmbet ce i se păru lui Ioanide foarte echivoc, spuse: 
— Ce drept avem să ne amestecăm în viaţa altora?
«Să ştii, bănui arhitectul, că ipochimenul face aluzie la mine. M-a văzut.» Cu toate acestea, socoti că nu există analogie veritabilă între purtările lui şi ale Pichii. Pretenţia de filozofie a lui Tudorel îl intrigă. Îşi dădu seama că nu e nimic de scos de la el şi ridică şedinţa sfatului familial. Înainte de despărţire, Ioanide, luîndu-şi fiul de braţ, se plimbă cu el pe dinaintea rafturilor de cărţi. 
— Îmi vorbeşti de concepţii, prea bine, nu te văd niciodatăintrînd în birou şi căutînd cărţi. Uită-te, aici sunt lucruri ce pot să te intereseze, acum e vîrsta cînd sufletul e apt de cele 
 Bietul Ioanide 
 
mai puternice emoţii cerebrale. Cere-mi cărţi, orice vrei, eşti liber să alegi. Ai curiozitatea ideilor, nu-i aşa? 
Tudorel făcu o grimasă. 
— Cărţile sunt lucruri moarte, e mai interesantă viaţa.
— E un sofism şi ăsta. Cărţile sunt mortăciuni pentru GonzalvIonescu, care se mulţumeşte sa le citeze la bibliografie, dar pentru noi sunt viaţa surprinsă în ceea ce are ea mai acut. A ridica terme, a face diguri, a vedea piese de teatru, a discuta sisteme de filozofie, aceasta e viaţa oamenilor superiori. 
— Aceşti oameni sunt rari, se încăpăţîna Tudorel, nu pot să am talentul dumitale... 
— N-am nici un talent! protestă Ioanide. Am numai avîntşi iubire de muncă. Trăiesc pentru fapte şi mor dacă sunt împiedicat de la ele. Cu tine trebuie să stau odată serios de vorbă. 

Şi cu aceasta, Ioanide concedie pe Tudorel. Era îngîndurat. În casa lui, din sîngele lui, se ivise o fiinţă care gîndea altfel decît el şi mai ales într-un chip pe care îl ignora. Arhitectul, turburat, se duse în odaia sa şi se-ntinse pe pat. Trăise o zi plină de contrarietăţi şi se descoperea la sfîrşitul ei, la vîrsta de cincizeci de ani, în faţa unor realităţi cu totul nebănuite pînă atunci. Cîinele Stolţ sări pe pieptul său, se tîrî cu botul pînă aproape de gîtu-i şi după ce-l linse uşor pe obraz, oftînd, îşi culcă capul pe labe, privindu-l. Liniştit, Ioanide închise ochii şi se lăsă în voia dormitării. 
III 
Strada Tritonilor nu aminteşte nici pe departe oceanul ori mitologia clasică, precum s-ar presupune din nume, datorîn-du-şi probabil apelaţia unor primari mîndri de ascendenţa noastră romană, deoarece alte străzi de evocaţie antică (Sirenelor, Ciclopilor, Minotaurului, Numa Pompiliu, Decebal, Traian, Virgiliu etc.) formează împreună cu ea o familie poetică. E o stradă putin frecventată, lipsită de orice expresie edilitară, pavată toată (trotuare inclusiv) cu bolovani. Casele 
G. Călinescu
au numai parter, şi excepţional, în interiorul curţilor, dependinţele sunt sporite cu cîte un etaj scund ca un mezanin. Departe de arterele principale, într-o suburbie vastă şi labirintică, fără o notă distinctivă, strada e intruvabilă pentru un ochi deprins cu indiciile plastice. Nu există nicăieri în apropiere vreo piaţă cu fîntînă sau monument, nimic tipic. Cîte-o biserică văruită, învelită cu tablă, răsare din cînd în cînd înaintea ochilor, însă trecătorul străin nu ştie dacă e aceeaşi, ori alta, fiindcă sunt vreo cîteva aproape identice în monotonia lor. În acest cartier relativ recent, ale cărui începuturi de aglomerare datează de la sfîrşitul secolului precedent şi care s-a consolidat treptat după 1900, nu se întîlneşte nici o cocioabă. Locatarii aparţin unei burghezii mijlocii, care s-a strîns aici fără a dizloca pe alţii, şi locuinţele, deşi nu aspiră la somptuozitate, sunt îndeobşte suficiente şi confortabile, cu toate că obligate la un spaţiu relativ restrîns. Nici un imobil nu poartă pecetea marelui stil. Ridicate de constructori sau de arhitecţi de mîna a doua, ele sunt de cea mai variată arhitectură, imitaţii ale manierei Mincu, stil Secession (uşă în potcoavă, balustrade învelite în nişte enorme frunze de stuc, ca şi făcute dintr-o ceară care, topindu-se, a rupt contururile), cubism platificînd acoperişurile şi provocînd astfel eroziunea suprafeţelor pe timp de ploaie. Curţile în general au mici grădini. Cum însă casele sunt aşezate unele la drum, altele cîţiva metri îndărăt sau în fundul curţilor, străzile n-au linie şi din păcate nici vegetaţia nu este aşa de plastică încît să înghită golurile. Impresia generală, pe ploaie, e a unui parc de materiale aşezate cu socoteală la anumite distanţe. Ioanide zicea că individul născut într-un astfel de cartier reprezintă congenital un nenorocit fără sentimentul formelor, că acolo nici pămîntul, nici cerul n-au caracter şi prin urmare nici oamenii. Prefera mahalaua cea mai infectă, care prin noroiul şi colibele într-o rînă te face să visezi coloane dorice şi unde un nuc într-o curte are semnificaţia unei erupţii a forţei vegetale. Arhitectura, spunea el, e în continuă antiteză cu natura. Cînd o desfiinţează complet, ca în Piaţa San Marco din Veneţia, sau o supune regimului geometriei, ca în Giardino di Boboli de la Florenţa, atunci e triumful ei, al ordinii umane. În faţa acestei soluţii nu mai există decît una tot artistică: simularea abandonului în faţa vegetaţiei, donjonul de piatră acoperit cu iedere, izolat într-o pădure alpestră. Altfel, înseamnă a mînji iarba cu var. În strada Tritonilor, totuşi, două puncte se semnalau îndată vederii. Unul îl constituia o casă la drum, ridicată de la nivelul solului pe un soclu de piatră, astfel încît înălţimea ei era, pentru un parter, impunătoare. Avea patru ferestre mari la stradă, împodobite fiecare cu cîte un mic fronton grec de piatră. Locuinţa poseda două intrări, pe dreapta şi pe stînga, întocmind fiecare cîte o loggia pe coloane ionice, la care urcai pe cîte o scară cu balustradă de piatră. Acoperişul era de olane, restul pereţilor — albi, gardul — dintr-un grilaj rar de fier (un cancello sever, neînflorit), iar porţiunea de trotuar, printr-o excepţie, era pavată cu dale de piatră. Simplificarea aceasta a unei case banale, concepută pe o schemă regulată, era opera lui Ioanide. Îndată peste drum se recunoaşte şi celălalt punct insolit, prin acelaşi dalaj al trotuarului. Aci construcţia era mai scundă, cu toate că solidă. Un zid înalt, alb, cu muchie de olane, ascundea curtea şi se oprea în flancul casei, care avea la stradă o uşă de stejar şi o fereastră. De fapt uşa răspundea într-o tindă, unde se afla adevărata intrare. Deasupra uşii era aplicată o falsă pisanie de piatră brodată, contrastînd cu candoarea zidului. Impresia generală era a unui claustru de tip oriental şi de la începutul secolului al XVIII-lea. Tot Ioanide fusese acela care, răzînd toată ornamentaţia de majolică a unei imitaţii de stil Mincu şi aplicînd împrejmuirea de zid, dăduse casei o înfăţişare agreabilă, iar curţii cu tindă un aspect de chiostro. El făcuse asta fiindcă în casa clasică din strada Tritonilor locuia Erminia Hergot, iar în cea orientală 
— Ermil Conţescu, cumnatul ei. Îi plăcea să facă, unde eraposibil, la prieteni, mici transformări, pentru care ridica pretenţii pecuniare cu totul modeste şi uneori nici una, afirmînd că numai aşa putea garanta că va mai da ochii cu un amic locuind într-un imobil ce insultă regulile artei. 
G. Călinescu
Ermil Conţescu se afla într-o odihnă de observaţie; sta întins, învelit într-un pled, pe un divan lat în birou şi primea vizitele amicilor. Casa lui constituia acum un alt cerc de reuniune. Cîteva zile după îmbolnăvirea sa, pe la unsprezece dimineaţa, cînd primea, pe scaune, pe marginea divanului erau adunate o mulţime de persoane: Panait Sufleţel, Gulimănescu, Smărăndache şi Smărăndăchioaia, Gonzalv Ionescu (acesta şedea atent, religios, pe un scaun mai la o parte şi, cu geanta pe genunchi, sorbea toată convorbirea), fraţi şi rude ale lui Conţescu. Exact la unsprezece şi un sfert, într-o trăsură ale cărei roţi se auziră rostogolindu-se pe caldarîm, sosi şi Gaittany. De la uşă deschise larg braţele într-un gest de interogaţie şi interes atît de ipocrit profesional, încît, îndată ce Conţescu îl asigură că este mult mai bine, cu un «perfect» zgomotos, satisfăcut, desfiinţă orice inutilă căinare. Se mecanizase în aceste obligaţii mondene şi le îndeplinea cu seninătatea absentă a episcopului care binecuvîntează, neindispunînd totuşi pe nimeni, fiindcă Gaittany avea o artă înnăscută a mistificaţiei sociale, stridentă la oricare altul. Ioanide rîdea. Gaittany, care poseda un număr incalculabil de rubedenii în cele mai notorii familii, avea aproape zilnic pe agendă cîte-o vizită de făcut. Acum venise de la un fel de mătuşă nonagenară moartă, în casa căreia exclamase de circumstanţă un ţţ-ţţ-ţţ de dezolare, după care, vindecat repede de melancolie, după sărutări de mîini şi salutări, se retrase în pripă, tăind din notes punctul efectuat. Bineînţeles, Gaittany nu era omul necivilizat care să spună lui Conţescu de unde venea, vorbind de funie în casa spînzuratului; adevărul este că cele două vizite, la o moartă şi la un bolnav, prezentau în program ceva sinonim: obligaţia socială şi plăcerea de a circula. În curînd, trecînd drumul, apăru şi Ioanide cu Hergot. Fiindcă atmosfera de îngrijorare fusese înlăturată şi bolnavul găsea plăcere să asiste la convorbire, cei de faţă începură comerajul. 
— Nu ştiţi isprava! se repezi Sufleţel în mijlocul odăii, cupărul vîlvoi, într-o comică indignare. 
— Ce ispravă? Întrebă Gulimănescu, prefăcîndu-se ignorant, spre a savura, ca de obicei, necazul altuia. 
— Canalia, monstrum horrendum!1 strigă Sufleţel, care la supărare latiniza. 
Gaittany rîse satisfăcut spre cei de faţă, în semn că şedinţa este foarte reuşită. În fine, Sufleţel îşi vărsă ciuda, aducînd de ştire că Bonifaciu Hagienuş îl trădase, numind ca director al pinacotecii pe pictorul Aslan. 
— I-am împrumutat bani, se lamentă Sufleţel, poftim poliţa.Şi scoţînd hîrtia din portofoliu o trecu pe dinaintea fiecăruia. Vanafides!2 căzu el în fine dezolat pe scaun. 

Gulimănescu îl sfătui foarte serios s-o publice în facsimil. Sufleţel lămuri cu aer înfrînt că-i era imposibil. Monstrul îl avea la mînă, putîndu-l persecuta şi în alte împrejurări. Mai era în perspectivă încă un post, şi Sufleţel trebuia să se resemneze. FeIonia lui Hagienuş era într-adevăr foarte curioasă, şi ea se explica prin motive aproape imponderabile, ce scăpau deocamdată vigilenţei victimei. Cînd Pomponescu ieşise de la Saferian, fusese imperceptibil atins de rămînerea lui Sufleţel, pe care o interpretă ca o indiferenţă faţă de persoana sa, în ipoteza mai cu seamă a ministeriatului. Gestul i se păru astfel, în comparare cu zelul celor care îl însoţise, în frunte cu Gulimănescu. Acesta din urmă îl întovărăşise pînă acasă, şi pe drum, din maliţie gratuită, asigurase pe Pomponescu că Sufleţel e un mare admirator al lui Ioanide. Pomponescu învinse 
o mică convulsie a feţei. Indispoziţia, cu totul obscură, ar fi rămas ineficientă dacă Hagienuş, din servilitate, n-ar fi făcut a doua zi o vizită lui Pomponescu, într-un fel de prezentare înainte de evenimentul oficial. În biroul lui Pomponescu, rezemat de un raft de cărţi, zărise un portret al acestuia, executat de Aslan şi oferit prezumtivului ministru. Acelaşi Aslan vînduse ministerului un număr de tablouri prin mijlocirea lui Hagienuş, care primise un procent însemnat drept cadou. Tablourile erau mediocre şi fură trimise pinacotecii a cărei direcţie o reclama Sufleţel, dar şi Aslan. Hagienuş consultă 
2 Monstru îngrozitor (lat.).
Credinţă neîntemeiată (lat.).

G. Călinescu
cu mină nevinovată pe Pomponescu pe cine să numească director de pinacotecă, încunoştiinţîndu-l că are în vedere pe Panait Sufleţel, dar că din păcate ridică pretenţii şi Aslan. Pomponescu avea totdeauna prezentă în minte soluţia cea mai elegantă, şi cînd era invadat de amarele lui indispoziţii evita să se pronunţe clar împotriva cuiva, lăsînd să opereze sugestia. La auzul numelui lui Sufleţel, cu imaginea lui Ioanide înainte, Pomponescu aprobă din cap, ca fiind un candidat din cei mai serioşi. 
— În general însă, adăugă, ca şi fără raportare la numireainevitabilă a lui Sufleţel, e bine ca la muzee să se numească artişti plastici, pictori, sculptori, după caz. 
Hagienuş crezu a înţelege insinuaţia lui Pomponescu, şi a doua zi propuse ministrului în funcţiune numirea lui Aslan, astfel că Pomponescu fu scutit de orice responsabilitate personală. 
— Cum îţi explici asta? aţîţă Gulimănescu rana lui Sufleţel.Gura îi era întredeschisă de o inconştientă satisfacţie. 
— Omnia sunt ingrata!1 oftă Sufleţel cu mai multă prudenţă, fiindcă el bănuia pe toată lumea şi el însuşi era dispus să ducă lupta mai departe şi cu orice mijloace. 

Hagienuş nu se înfăţişa în conştiinţa lui ca un om odios, ci numai ca unul care fusese mai isteţ decît el. 
Acum Smărăndăchioaia găsi de cuviinţă, spre a se afla în vorbă, să îndemne pe Smărăndache să plaseze anecdota, pe care acela o spusese de atîtea ori, asupra sicriului lui Hagienuş. 
— Ce sicriu? Întrebă Conţescu.
Lui Smărăndache, om cu pulsul societăţii, i se păru a surprinde pe faţa geografului oarecare paloare panică (se înşela) şi de aceea se roşi pînă în vîrful urechilor la ideea gafei de a vorbi despre coşciug în casa unui bolnav. Totuşi, îndemnat de Conţescu, spuse că Hagienuş păstra în casă sicriul de plumb cu osemintele soţiei sale, fiindcă vînduse moşia unde fusese mormîntul. 
 Toate sunt împotrivă (lat.). 
Gaittany înregistrase toate momentele convorbirii cu semne de cel mai mare interes, făcute mai ales cu mîna. O actriţă franceză — se povesteşte — avea mari succese chiar cînd rolul său era nul, redus la ascultare. Ea plasa atunci «efecte», adică mirări, bătăi din palmă, rîsete, schime ale feţei, creînd replici mimate. La fel proceda Gaittany. Cînd voia să indice excelenţa unei fapte sau a unui om despre care se vorbea, făcea cu mîna 
o spirală ascensivă. O spirală întoarsă, descensivă, însemna discreditare. Dacă cineva cînta la pian, Gaittany îşi lăsa capul cu ochii închişi pe speteaza scaunului, extaziat şi plin de o fericire teatrală, şi cu degetele mîinii drepte în vînt schiţa gestul execuţiei pe claviatură. Avea grijă totuşi să consulte impresia generală, şi de era defavorabilă, atunci, brusc, spirala îşi muta direcţia de la septentrion la meridian. Ioanide povesti cu o prefăcută indignare cum îl găsise pe Hergot, care asculta totul ca un şcolar cuminte, cu capul în jos, zîmbind cu bunătate. Era un bărbat înalt, puţin cam pletoric, cu faţa roză şi păr bIond, rar. Cu tot numele nemţesc, era romîn curat, dintr-o familie răzăşească, şi bănuia a se trage dintr-un ostaş al lui Ştefan cel Mare poreclit astfel ori poate de origine străină. Hergot profesa medicina infantilă şi trăia în casa albă cu două loggia, împreună cu soră-sa, ceva mai tînără, Erminia, celibatară ca şi el. O altă soră, Paulina, se căsătorise cu Conţescu. Erminia fusese cu un sfert de secol în urmă obiectul unei iubiri mistice din partea lui Ioanide, care apoi, instabil, o uitase pentru Elvira. Dar Erminia luase platonismul în serios şi rămăsese credincioasă imaginii lui Ioanide. Arhitectul şi Erminia îşi reluară apoi raporturile în forma prieteniei discrete şi suave, însemnînd pentru unul aspiraţia către puritatea de care nu era totdeauna apt, iar pentru celălalt o adoraţie ilimitată pentru valoarea idolului său. Ioanide îşi făcuse în podul casei lui Hergot o odăiţă în care se refugia cînd voia să fie liniştit sau cînd se plictisea de lume, şi Elvira, care ştia de aceste capricii, nu-l căuta niciodată aici şi nu frecventa pe Hergoţi. În schimb, însă, Conţescu şi Paulina, avînd în vedere că între Erminia şi arhitect exista o logodnă spirituală, îl numeau pe Ioanide în glumă «cumnate». 
G. Călinescu
— Spune, cumnate, zise deci Conţescu, ce-a mai făcut Hergot? 
Acesta îşi pierdea clientela, şi aşa puţină, prin specializare şi prin excentricitatea cartierului, din cauza indolenţei şi sentimentalismului său. În dimineaţa acelei zile, în vreme ce, în haină de casă, examina butucii de trandafir din grădină, se prezentase la poartă, prinzîndu-se cu mîinile de grilaj, o fetiţă care privea din simplă curiozitate. Lui Hergot i se păru palidă şi apropiindu-se crezu a constata o tumefiere a unui ganglion submaxilar ce dădea feţei o uşoară asimetrie. («Bieţii copii! medită doctorul, toţi sunt ameninţaţi de scrofuloze şi alte manifestaţii de mizerie fiziologică.») După o scurtă anchetă asupra părinţilor, Hergot convinse pe fetiţă să intre în cabinet, ca s-o consulte gratuit, promiţîndu-i bomboane (avea borcane pline cu pastile de eucaliptol, mentă). În anticameră, cu desăvîrşire goală (cu excepţia a două scaune), fetiţa fu atrasă de un obiect inedit. De soba înaltă de teracotă era rezemat un violoncel. Ea întinse mîna în direcţia lui. La ieşirea din cabinet, nu mai putu rezista ispitei şi întrebă pe doctor ce este acel lucru de la sobă. Hergot, docil, îi răsuci instrumentul pe amîndouă feţele, apoi, cu arcuşul, făcu o probă. Fetiţa îl invită foarte simplu: «Cîntă!» Hergot se aşeză pe unul din cele două scaune, sub globurile lămpii de gaz aerian, şi făcu 
o gamă. Dar fetiţa, vrăjită, deveni exigentă şi-i pretinse să cînte «de-adevărat». Hergot, copilăros el însuşi din fire, nu rezistă unei asemenea invitaţii şi, cerînd concursul Erminiei, trecu în odaia de-alături, unde se găsea un pian cu coadă. Fetiţa fu poftită pe o canapea veche (şi aici mobilierul era foarte redus, pierdut în marea dimensiune a camerei, pentru că Paulina, măritîndu-se cu Conţescu, luase mobilele cele mai notabile ale familiei, iar Hergot nu fusese în stare a le înlocui). Acompaniat de Erminia, Hergot execută întîi în faţa fetiţei, care bălăbănea picioarele în aer şi sugea bomboane, bucăţi uşoare,  de Schumann, un Adagio de Bach, apoi, înfierbîntat, uită scopul pedagogic al concertului şi cîntă Serenada lui Borodin, din Brahms şi din Haydn. Cînd sosi Ioanide, din sala de aşteptare ieşea trîntind uşa o accidentală clientă, cu un băiat de mînă, care nu izbutise a descoperi nici un doctor în acea casă. Din salonul lui Hergot emanau valuri de muzică. 
Cea mai mare plăcere la naraţiune o manifestă (digital) Gaittany, care, consultînd puţin ceasul, profită de ocazie spre a face salutări dulci şi bezele la fiecare, după natura raporturilor, şi ieşi repede pe uşă spre a se urca în trăsura ce-l aştepta încă afară. Numai Gonzalv ascultă totul posac, atent, preocupat parcă să prindă ştiri mai serioase. Un singur element nou reţinuse Gonzalv: strînsa relaţiune dintre arhitect şi Conţescu, de care nu avusese nici o idee, pentru că socotise pe Ioanide cu totul în afara intereselor sale, şi cînd îl căutase acasă făcuse asta din simplu tic. Expresia «cumnate», al cărei umor nu-l pricepu, îl alarmă. Se decise să strîngă raporturile cu Ioanide, la nevoie să-l solicite ca arhitect. Vizitatorii străini, spre a nu obosi bolnavul, plecară. Gonzalv tot nu se hotărîse să se ducă şi se apropiase chiar cu scaunul de Conţescu. Ioanide înţelese îndată că doi adversari şedeau faţă-n faţă, unul pe divan şi altul pe scaun, amîndoi smeriţi, hotărîţi a lupta pe viaţă şi pe moarte. Era curios să ştie cine va învinge. Gonzalv, care la început i se păruse numai caraghios, începu să-l intereseze ca un individ relativ mai complex. Părea prada unei anxietăţi secrete, ca unul care, pus în faţa unei speranţe neaşteptate, o vede compromisă. Căpătase umbre uşoare în jurul ochilor şi arăta mai bolnav decît Conţescu însuşi, care, rumen la faţă şi cu o figură odihnită, făcea impresia de a se repauza după baie. «Nenorocitul, medita Ioanide, crede că toată chestiunea este să moară Ermil. Dar Ermil prezintă o forţă colectivă, o clasă viguroasă, ridicată pe sfărîmiturile alteia şi care nu cedează locul cu una, cu două.» Gonzalv rămînea un diletant al arivismului, folosind instrumente de epocă romantică. Arhitectul observase, cînd intrase în birou, doi fraţi ai lui Conţescu, doi cumnaţi, care acum trecuseră în sufragerie, unde stăteau de vorbă cu Paulina. Conţescu avea o fizionomie cam plîngăreaţă, de o modestie prea bătătoare la ochi, încolo, sub 
G. Călinescu
acest aspect onctuos nutrea un suflet ferit de orice dezordini ale fantaziei, calculat şi îndărătnic. Fraţii săi de dincolo, masivi la faţă, respectuoşi în priviri şi scrutători, trădau originea rurală. Erau fii de preot, urmaseră toţi profesii intelectuale solide, ca printr-un consens, surorile fuseseră măritate după bărbaţi cu rosturi tot atît de trainice în sfera intelectuală. Plasamentul familiei se continuase colateral la veri şi la noua generaţie a fiilor, fiicelor şi nepoţilor. Lista generală ar fi dovedit că familia Conţescu constituia o forţă invizibilă în cercurile universitare. Ermil era profesor de geografie la Bucureşti, un frate profesor la Facultatea Veterinară, altul profesor de chimie la Cluj, altul profesor de economie politică la Braşov, un cumnat profesor de anatomie la Facultatea de Medicină din laşi, altul conferenţiar de patologie generală la Bucureşti. Verii, nepoţii erau aproape toţi plasaţi în aceeaşi zonă. La ei se adăugau ginerii. Numai puţine rude erau extrauniversitari, însă şi acestea deţineau posturi de comandă prin ministere şi instituţii. Unul era director de bancă, altul medic-şef de spital. Aşa precum agricultorul caută să aibă cît mai mult pămînt şi să-şi consolideze prin moştenire, alianţă şi cumpărare patrimoniul, familia Conţescu îşi adjudeca posturile din învăţămînt (facultăţi, politehnici, laboratoare). Chiar la Şcoala de Arhitectură, secretarul era un tînăr Conţescu. Familia nu acaparase aceste posturi prin intrigă sau printr-un plan concertat. Toţi erau muncitori şi merituoşi şi pătrunseseră aproape fără a şti unul de altul. Dar cînd se întîlniră laolaltă şi luară cunoştinţă că se aflau pe un teren comun, încercară un sentiment de mulţumire şi solidaritate. Nici unul dintre Conţeşti nu era o minte excepţională, şi Ermil îi simboliza perfect. Acesta studia cu mare conştiinciozitate şi prudenţă, nu tipărea un rînd pînă nu se informa asupra tuturor publicaţiilor, era un specialist eminent după opinia tuturor, în curent cu orice-l privea, un profesor bun, fricos de orice hazard intelectual şi lucra fără grabă la un manual de biogeografie, în vederea căruia îşi agonisise un ierbar colosal, denumit exiccatum, în mai multe volume şi pentru care Ioanide practicase într-un perete al sălii nişte rafturi de stejar negru. Acesta era şi singurul lux fin al casei Conţescu. Încolo, geograful cumulase mobilele comerciale ale părinţilor săi cu acelea în stil vetust de la Paulina. În birou, rafturile de cărţi şi fotografiile de regiuni muntoase dădeau încăperii oarecare ţinută, pe care O stricau două busturi de ipsos ale lui Goethe, tînăr şi bătrîn. În zadar încercase Paulina să le scoată, Conţescu, fără a înţelege motivul de ordin estetic, susţinea că nu se poate lipsi de imaginea aceluia care scrisese . «Prin urmare, gîndi Ioanide, Gonzalv îşi face iluzii.» Pentru Conţescu, lumea universitară a devenit un sat cu rubedenii, şi fără cea mai mică rea-voinţă va descoperi un succesor printre rudele sau printre actualii şi eventualii gineri ai familiei. Un candidat posibil ar fi fost chiar Rene Popescu, ginerele său, care însă ar fi preferat altă catedră, fiind un pur naturalist. Arhitectul comitea totuşi o greşeală subestimînd imaginaţia lui Gonzalv Ionescu, bărbat în stare de a face faţă celor mai desperate situaţii. 
În fine, Gonzalv se ridică şi plecă, şi Ioanide rămase singur cu Conţescu, care dorea să-i ceară un sfat. Arhitectului nu-i plăcea să stea mult în casa geografului, mai ales cînd erau de faţă şi femei. Toate (exceptînd pe Paulina) erau profesoare, învăţătoare, chimiste, farmaciste, doctoriţe, intelectuale într-un cuvînt de ordin profesional şi de provenienţă recentă, tari pe noţiunile învăţate în şcoală, cu oroarea ineditului, de un patriotism fără nuanţă, gata de a respinge orice valoare nouă în numele «povestitorilor neamului» sau al lui N. Grigorescu, «marele zugrav al ţăranului romîn». Ioanide era un om fin şi blazat şi se agasa de dogmatismul acestei rase sănătoase, însă fără subtilitate. Ştia prea bine că nimeni nu-l înţelegea aci, recunoştea totuşi rezerva respectuoasă a tuturor, voinţa de a nu lua atitudine ostilă faţă de un bărbat devotat familiei. Îl apărau din sentiment de grup, fără adeziune, şi Ioanide sări ca muşcat de şarpe cînd auzi pe una («o dobitoacă») făcînd gafa de a regreta în faţa lui (neştiind cine-i arhitectul) că se stricase faţada veche aşa de frumoasă a casei cu majolică 
G. Călinescu
galbenă, verde şi cărămizie. Deci, auzind glasuri de femei alături, Ioanide, punîndu-şi o mănuşă, spre a inculca graba, întrebă: 
— Ei, cum stăm?
Conţescu nu sta nici bine, nici rău, şi oricare altul în locul lui ar fi trecut prin grele momente. Trupul său nu era făcut pentru munca sedentară de birou, şi oricît, vara, cu un rucsac în spate şi cu băţ cu cioc de fier, ar fi explorat munţii, hrana prea orăşenească îi lustruise pieliţa şi-i provoca acea lacrimogenitate a ochilor. Conţescu prezentă arhitectului o mapă de carton în care erau prinse şi numerotate cîteva hîrtii, un dosar în regulă, alcătuit cu grija cu care geograful îşi aduna fişele în cutii şi exicatele în ierbar. Se găseau acolo reţetele doctorului, un program dietetic, variaţia tensiunii, analiza glucozei în sînge, numărătoarea globulelor roşii şi albe, buletinul de dozare a ureii. Procentul ureii era puţin sporit peste normal, şi geograful arătă lui Ioanide o carte în care pusese un semn şi care trata amănunţit şi cu grafice despre fenomenele uremice. Conţescu îl mai asigură că se afla într-o anomalie cu totul uşoară şi că norocul fusese că descoperise la timp boala. Acum ţinea un regim strict, măsurînd alimentele cu cîntarul, luînd mesele la ore matematice, iar din cînd în cînd mai citea prescripţiile din dosar, ca să nu facă vreo eroare în dozarea medicamentelor. Nu era ipohondru şi punea temei în medicul său curant precum credea în ştiinţa geografică. Ioanide se plesni cu mănuşa de antilopă peste mînă, ca să-şi disimuleze gîndurile. Hergot îi destăinuise că, după toate probabilităţile, Conţescu suferea de o dezordine în funcţiunea aparatului circulator şi de dificultăţi în toate celelalte funcţiuni. Pretutindeni, limita normalului fusese atinsă şi puţin depăşită. Deşi tensiunea nu era alarmantă, iar travaliul rinichilor se făcea încă satisfăcător, avusese totuşi un proces congestiv, care era un semnal. Medicina nu putea să citească prea departe şi să prevină alte accidente. Conţescu n-avea o boală cu debut, dezvoltare şi încheiere, ci o manifestare de involuţie organică, aşa cum o au toţi de la o anume vîrstă. Era de văzut dacă echilibrul se va menţine. În definitiv, comenta Ioanide, Conţescu era la o etate cînd trebuia să se exerciteze în sentimentul zădărniciei, chiar dacă ar mai fi trăit încă pe atît de aci înainte (ceea ce, serios vorbind, era în afara oricărei posibilităţi). Conţescu însă, întins pe divan, cu dosarul medical într-o parte, cu tratatul de medicină într-alta, nu părea a fi deloc pasibil de gînduri sinistre. El îi mărturisi lui Ioanide că boala îi stricase planurile de lucru, ceea ce necesită o nouă distribuţie a orelor şi a materiei. La facultate nu avea de gînd să pună suplinitor. Asistentul era însărcinat să citească lecţiile pe care Conţescu le redactase dinainte şi pe care acum le revedea. («Adio, Gonzalv!» exclamă Ioanide în sine.) Cu toate acestea, contactul cu studenţii era insuficient pe calea asta şi Conţescu plănuia să dubleze peste o lună orele de curs şi seminar, pentru a cîştiga timpul pierdut. Peste vară, ca să concilieze prescripţiile medicale cu programul de lucru, geograful socotea să se instaleze statornic într-o regiune muntoasă din Muntenia, unde avea un teren. Pînă acum se adăpostise în cort, ducîn-du-se şi venind, periodic, cu trenul. Credea că e mult mai nimerit să-şi clădească o casă sus, spre a sta acolo cu familia, cu studenţii colaboratori, cu bibliotecă şi hîrtii. El ar fi organizat cercetările, fără să se deplaseze personal, de la balconul său. Era necesară însă o casă încăpătoare, în vederea găzduirii unui număr mare de persoane. Conţescu întrebă pe Ioanide dacă transportul materialului — cărămidă, var — nu ar costa prea mult. 
— N-avem nevoie de cărămidă, zise Ioanide. Şi-i lămurică într-o regiune cu granit şi cu lemn găsea aproape tot materialul la faţa locului. Bazamentul casei şi hornurile urma să se facă din piatră, iar corpul din drugi de lemn. O astfel de construcţie putea lua dimensiuni oricît de mari şi era mai solidă şi mai călduroasă decît oricare alta. 
— Vreau o casă durabilă, de locuit în permanenţă, insistă Conţescu, spre a fi bine înţeles. 
— Poţi sta şi trei secole. Dar, apropo, cît vor dura exploraţiile dumitale? 

G. Călinescu
Conţescu îşi verifică în minte o anume socoteală, apoi răspunse că zece-cincisprezece ani, spre a realiza o monografie completă a regiunii din punct de vedere geobioantropologic. Ioanide plesni iarăşi cu mănuşa. Avusese o mătuşă care, în vîrstă de optzeci şi patru de ani, era foarte agasată de o albeaţă la un ochi, ce se agrava mereu, cu toate tratamentele. 
«Cum, se indigna ea, toată viaţa am să rămîn aşa?» (Ea spunea «toată viaţa» ca şi cînd milenii de existenţă s-ar fi deschis înainte-i.) 
Conţescu mai întrebă cît ar costa ridicarea chalet-ului. Ioanide, care era foarte expeditiv, cerînd oarecare informaţii, grifonă în pripă pe o foaie de hîrtie o schiţă de casă alpină şi un plan. Geograful fiind foarte mulţumit, Ioanide făcu un calcul în metri cubi de piatră şi de lemn, adăugînd manopera. Ştia totul pe degete, pentru că avea în acele locuri furnizori şi meşteri pietrari şi lemnari. Suma totală aproximativă, la care s-ar fi adăugat onorarul arhitectului şi al constructorului, păru lui Conţescu surprinzător de rezonabilă. Ioanide îl asigură că onorarul său nu era de natură să-l preocupe, că şi-l va fixa însuşi cu cea mai mare modestie, mai ales dacă îl va lăsa să-şi facă sus la mansardă o cameră pentru uzul şi după gustul său. Ioanide avea să se repeadă într-o zi spre a lua aerul locului, după aceea, lucrările, făcute cu meşteri locali, ar fi fost supravegheate săptămînal de Botticelli. 
— Care Botticelli!? se miră Conţescu.
— Ilie zis Botticelli, constructorul meu.

Constructorului îi zicea Butoiescu, după localitatea în care se născuse. Prietenii şi inamicii lui Ioanide îl porecliseră Butoi şi, fiindcă era inseparabil de arhitect, fusese înglobat în firma Ioanide & Butoi, deşi Butoiescu era slab şi scurt. Spre a-i da o reparaţie morală, Ioanide îi tradusese numele în acela de Botticelli. Arhitectul promise a-i executa comanda într-un timp record, în aşa chip încît la vară construcţia să fie utilizabilă. Pe deplin mulţumit, Conţescu rugă pe arhitect să facă planul şi-i arătă intenţia de a-i pune la dispoziţie anticipat suma trebuitoare. 
Peste cîteva zile, Ioanide dispăru din Bucureşti. Plecase cu Butoiescu să vadă terenul lui Conţescu şi să întocmească echipa, prilej mai degrabă de a scăpa de Sultana. Locul acestuia se afla în apropierea unui sat mic, de la care începea regiunea muntoasă. Întîi merseră cu trăsura de-a lungul unei ape repezi rostogolindu-se printre bolovani, în satul în care şedea pietrarul, pe care-l găsiră fasonînd piatră de construcţie cu un ciocan greu, turtit la amîndouă capetele. Mirosul muntenesc specific, amestecînd emanaţiile bradului şi ale turmelor de oi, învioră pe arhitect. Stătu cîteva minute rezemat de balustrada podului, privind la spumele apei. Podul se găsea în partea cea mai lată a văii, constituind centrul satului, ce se întindea de o parte şi alta a rîului şi pe cîteva rîpe alăturate. După aceea însă, valea, luînd-o în sus, se strîmta. Zgomotul clocotit şi surd ce se auzea provenea de la un punct unde rîul cădea într-o scurtă cataractă, îndoindu-se asemeni unui balot de mătase desfăşurat. Nici o moară sau piuă nu exista prin aceste părţi, apa fiind prea repede ar fi rupt fusele, nu era loc pe rîpă spre a se aşeza o cît de mică colibă. Aci era altă climă decît la cîmp, pomii nu înfloriseră. Jos însă, pe drumul Bucureştilor, Ioanide fusese plăcut impresionat, ca estet (fără consideraţie pentru latura economică), de multitudinea fluturilor. Pe zeci de kilometri de-a lungul liniei ferate, marginile cîmpului erau acoperite cu o floare albă mişcătoare, o ninsoare parcă ridicîndu-se în sus într-un viscol suitor. Chiar şi de-a lungul apei, roiuri izolate de fluturi persistau a se ridica spre deal, şi mulţi căzuseră în apă. 
— Mînia lui Dumnezeu! observă vizitiul; anul ăsta n-o săavem poame. 
Pe Ioanide recolta nu-l interesa însă în nici un chip şi operele de economie politică erau singurele pe care nu le admitea în bibliotecă. El găsea că o livadă de pruni nu se acordă cu un templu grec, că pinii, chiparoşii, palmierii, cacteele aveau altă ţinută decorativă şi că, în fine, o invazie de fluturi nu strică peisajului. Se feri să exprime aceste reflecţii 
G. Călinescu
poetice, de frică să nu surprindă pe vizitiu şi pe Butoiescu. Acesta din urmă ar fi zîmbit, fără îndoială, discret, sau, mai rău, cum făcea de la o vreme încoace, spre a evita orice conflict vizual cu arhitectul, şi-ar fi compus o faţă complet inexpresivă. La ideea aceasta, entuziasmul pentru fluturi al lui Ioanide fu stricat. 
«Nu sunt decît două atitudini posibile, decise arhitectul: ori a admite principiul totalei gratuităţi a naturii, a admira cu mine franc năvălirea fluturilor, ori a reproba estetismul şi a se îngrijora de recolta livezilor. Ce vrea să zică această neutralitate? Refuz de a merge cu mine, intenţie totdeodată de a mă mistifica, rămînînd totuşi pe poziţia lui.» 
Însă Butoiescu nici nu bănuia de data aceasta cazul de conştiinţă al lui Ioanide, ci, om lipsit de imaginaţie, rămăsese uimit cu discreţie şi cuviinţă de sensul inedit pe care îl luase fenomenul, după el banal. Avea şi el o livadă acasă şi nu se gîndise vreodată la analogia fluturilor cu florile. Împreună cu pietrarul şi cu Butoiescu, împrumutînd nişte cai mărunţi, obişnuiţi cu urcuşul, arhitectul porni a doua zi spre satul cu terenul lui Conţescu. Părăsiră valea rîului şi o luară pe una laterală, foarte repede, şi pe fundul prăpăstios al căreia se scurgea un fir de izvor ce creştea pe vreme de ploaie. Rădeau peretele de granit al dealului, pe deasupra căruia se auzeau tălăngile unor capre şi ţipete foarte îndepărtate de copii, căci drumul urca în serpentină, şi pe deasupra masivurilor pietroase se ridicau alte planuri. O fîntînă cu tub de fier şi jgheab, cîteva punţi peste şuvoaie mici de apă căzînd spre un platou împestriţat cu floricele albe, cîte un adăpost de lemn anunţau satul. Intrarea acestuia o forma o rîpă. Pe marginea ei se plecau cîţiva nuci uriaşi, ale căror crengi, în căutarea soarelui, înaintaseră orizontal spre vale. Străbătură satul îngust, cu mici grădini, în povîrniş, pe lîngă case, salutaţi de grohăituri de porci şi lătrături furioase, şi ieşiră la capătul celălalt, unde locuia, foarte aproape de locul lui Conţescu, o rudă a pietrarului. Acolo se întindea un alt mare platou, acoperit cu un covor de iarbă grasă, pe care păşteau risipite grupuri de capre şi de vite mari. O biserică minusculă cu un mic cimitir alături închidea satul. Mai departe se vedeau negre păduri de fag şi de conifere, dominate în fund de crestele lucitoare ale munţilor pleşuvi. De aci încolo nu mai era nici o aşezare de om afară de colibe. Pădurile le exploata un proprietar şi se auzeau lovituri de topor şi hîrîituri de joagăr mecanic. Ioanide întinse o pătură pe iarbă şi se culcă jos, lăsînd pe pietrar să vorbească cu gazda a cărei casă se zărea în apropierea bisericuţei şi care nu era lipsită de stil. Se vede că scopul ei primitiv fusese de a sluji drept dugheană pentru petreceri în afara satului, căci avea un parter scund, cu stîlpi groşi de lemn şi obloane, iar deasupra, cat cu prispă. Casa era făcută evident din drugi de lemn, însă acoperită cu tencuială şi văruită. Acoperişul era de olane. Lui Ioanide i se păru încîntătoare de la distanţă, aşa îndreptată către un infinit de iarbă şi spre crestele munţilor. 
— Aci, zise el de pe pătură, mi-ar place să trăiesc.(«Conţescu are dreptate!») Am să-mi cumpăr şi eu un stînjen de pămînt colea şi să-mi fac o casă între cîţiva nuci. La ce bun toată arhitectura noastră, iubite Ilie Botticelli? declamă Ioanide, mîncînd nişte flori mărunte de pajişte. Totul e perisabil. Oamenii ăştia deţin toate secretele artei pentru nevoile lor. Casa trebuie să se piardă între copaci şi păşune, să se pătrundă de aromele pămîntului... un cort mai durabil. Aci peretele e burduşit cu greieri, cîntă, patul miroase a sulcină. Îmi fac negreşit o casă ţărănească, o copie sinceră după una dintr-astea, fără nici o artă înaltă. Mă-ntorc la popor. 
Ioanide găsi piatră cioplită şi măsurată cubic chiar la faţa locului prin împrejurarea că un proprietar, care vrusese să construiască un mare grajd pentru vite, renunţase şi vindea materialul. Lemn de asemeni se afla. Ţigla ce se aducea de la vale era scumpă şi fărîmicioasă. Butoiescu dădu ideea — recunoscută ca excelentă — să se acopere casa cu draniţă. Astfel totul avea să coste foarte puţin, afară de ciment şi var, ce trebuiau transportate de la oraş. Arhitectul, după ce se 
G. Călinescu
învîrti pe locul lui Conţescu spre a determina direcţia şi aşezarea cea mai potrivită a casei, simţi o foame devoratoare şi exprimă faţă de ceilalţi speranţa că vor mînca omeric. Presupunerile lui Ioanide nu se adeveriră şi fură de la început întîmpinate de pietrar cu un scepticism curios. Gazda nu prevăzuse că oaspeţii vor fi nevoiţi să cumpere de mîncare din sat, bănuise că boierii îşi vor fi adus de la oraş, unde sunt de toate. 
— La oraş găseşti, teoretiză arhitectul, ceea ce vine de laţară. Aici e izvorul. Sper că lapte este. 
Lapte însă nu se afla, pentru că era din zorii zilei trimis la oraş. Unt nu făcea nimeni. Ioanide, surprins, întrebă cum se explică duhoarea de zer şi caş din sat. Într-adevăr, mai toţi făceau brînză, însă o aveau arvunită toată la negustorii lor, şi în casă păstrau foarte puţină pentru mîncare. Arhitectul visase un prînz sălbatic, cu un miel ori cu un ied la frigare. Nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Turmele, foarte departe de sat, erau ale boierilor, oamenii aveau cîte o capră, două pentru lapte, mai mult nu. Însă Ioanide, care auzise grohăituri şi guiţări şi zărise cîteva scroafe scurmînd cu rîtul pe lîngă garduri, dori un purcel. Gazda zîmbi, cu oscilări din cap. Nu aveau oamenii porci mulţi, fiindcă nu găseau ce să le dea de mîncare. Cartofii sunt greu de prăşit pe rostogolitura dealului. La oraş se cresc porcii bine, unde sunt birturi şi rămăşiţe de la bucătărie! Afară de aceea, şi purceii erau sau arvuniţi dinainte, sau de-a dreptul destinaţi ca acoperire a unor datorii. Astfel, gazda creştea cu chiu, cu vai şapte purcei ca să plătească porumbul pe care îl împrumutase de la un om pe toamnă. Ioanide contrazis în instinctele sale naturiste, se posomorî. În cele din urmă se resemnă cu o găină friptă sau cu ouă. Femeia gazdei îşi acoperi gura într-un gest de zădărnicie. 
— N-are, boierule, nimeni găini pe aici.
— Nu sunt boabe, lămuri bărbatul, scumpe foc!

Cîntecul unui cocoş trîmbiţă o dezminţire. Femeia, înţelegînd aluzia, urmă: 
— Ţinem cîte-un cocoş şi cîte-o găină pentru clocit, acumgăinile au căzut cloşti şi nu mai ouă. Puii, cînd ies, îi vindem să plătim şi noi dările. 
Situaţia fiind desperată, se ţinu un scurt consiliu între pietrar, gazdă, nevasta acestuia, fetele lui, de treisprezece şi zece ani, soacra, a cărei rezoluţie fu de a se dibui ouă şi brînză la cîteva babe care se presupunea a mai fi avînd. Fetele primiră sarcina de a executa misiunile, şi mama lor însăşi, ieşind la pîrleaz, strigă la vecinele ei. Întîi se ivi o bătrînă, care adusese în mîna tremurătoare un singur ou. Intrarea în posesia lui nu fu uşoară, deoarece baba, care nu vînduse de mulţi ani ouă, nu ştia preţul şi se temea să nu fie înşelată. Pentru ea, oul avea o valoare inestimabilă. Ioanide ştia aproximativ că la Bucureşti un ou costă şaizeci de bani, şi de aceea oferi un leu, doi lei, cinci, cît vrea mătuşa. Bătrîna căzu pradă celei mai cumplite incertitudini, luînd generozitatea arhitectului drept un semn că ouăle sunt foarte scumpe. În cele din urmă, consimţi a-şi preda marfa. După ea se îndemnă şi altă femeie, care trăgea cu urechea mai la o parte. Ea aduse într-o căciulă cîteva ouă, pe care le ascunsese de bărbatu-său. Un om veni cu două hălci de caş încă prea proaspăt, a căror vînzare se făcu foarte dificil, nu din cauza preţului, ci a greutăţii. Omul n-avea cîntar şi se ferea să le dea după ochi. 
Ioanide se culcă devreme într-o odaie de sus ce i se înfăţişă ca foarte ademenitoare. Patul era tare, totuşi bine învelit cu scoarţe şi încărcat cu un monticul de perne curate. La o oră nehotărîtă din noapte fu zguduit de un cutremur. O forţă fizică se izbea în casa de drugi şi o clătina. Ioanide bănui a fi scroafa, poate vreo vacă. Sentimentul de singurătate pe care îl încerca la oraş cînd paşii tardivi se auzeau pe trotuar îl pierdu aci, mai ales cînd auzi frecvente accese de tuse. Spre ziuă, în crepusculul matinal, percepu o bîzîitură colectivă şi insistentă pe deasupra capului său, înspre grindă. Presupuse că vreun păianjen prinsese o gînganie sau că albine intraseră în casă. Îi veniră în memorie versuri din Eneida lui Virgil, pe care le învăţase pe dinafară la şcoală: 
G. Călinescu
Ac, veluti in pratis, ubi apes aestate serena Floribus insidunt variis, el candida circum Lilia funduntur, strepit omnis murmure campus.1 
Cîteva tălăngi şi ţipete de copii anunţau capre în mers. Cînd se sculă constată că nişte muscoi violacei dădeau tîrcoale grindei unse, de care atîrnase cîndva o slănină. Ioanide îşi modifică profund ideea despre idilicul rural. Gazda şi nevastă-sa, cu un ferăstrău mare de două persoane, tăiau un buturug, în vederea aprinderii focului şi încălzirii unui ceaun ce aştepta trîntit afară, căptuşit cu pojghiţa uscată a mămăligii. Fata cea mare, cu un enorm tambur de scoarţă pe cap, se pregătea să meargă la moara din vale, la măcinat porumb. Purceii guiţau într-un loc ascuns şi izbeau o piedică de lemn, în vreme ce scroafa, tîrînd un lanţ greu de gît, scurma prin faţa casei. Altă fată veni încărcată cu verdeţuri. Ioanide îşi dădu seama că toată această muncă dură n-are alt scop decît a pregăti mîncarea purceilor şi, poate, mămăliga oamenilor. Sărăcia, reaua concepţie economică răpeau acestor fiinţe bucuria contemplării naturii. Fetele i se părură arhitectului surprinzător de frumoase şi aparţinînd unei clase fizionomice locale. Aveau faţa prelungă şi plină, aşa cum era concepută eugenia anatomică în epoca Thonvaldsen şi Canova, profilul bustului, al picioarelor era de asemeni rotunjit, zvelt cu soliditate. Dinţii spatulaţi întăreau impresia de atletism suav. Şi, cu toate acestea, copiii tuşeau. 
Gazda mai avea un fecior care tînjea. La spital i-au spus că are apă la plămîn. Întîia imagine a lui Ioanide cînd văzuse fetele fusese a unui templu vechi simplu şi sever ca acela sicilian de la Segesta, dominînd paşnic platoul cu fîneaţă în perspectiva crestelor sclipitoare ale munţilor. Cu picioarele goale pe treptele lui, sprijinite cu mîinile de coloane, fetele ar fi fost statuare. Un sculptor cioplind simulacrul nud al uneia putea să-l aşeze în altar 
Şi, precum în pajişte, unde albinele-n vara senină
Pe flori felurite se-aşează şi-n jurul albinelor
Crini se-mprăştie, răsună tot cîmpul de murmur (lat.).

ca pe o divinitate juvenilă. Astfel de idei nu treceau prin gîndul nimănui aici, deoarece hrănirea purceilor şi agonisirea de porumb absorbeau toate energiile fizice şi morale. Pentru spirit, abia înjghebaseră o bisericuţă de cărămidă spre sanctificarea mormintelor. Şi cu toate astea Ioanide îşi amintea a fi citit că secta mormonilor din America izbutise a strînge o sumă considerabilă şi a ridica un sanctuar la Navoo. Asta înseamnă că 
o societate umană sănătoasă, în luptă aprigă cu natura, cum era cazul mormonilor, are nevoie de opere de ficţiune plastică. 
— Botticelli, vorbi Ioanide, întins pe un trunchi lat ca unpat, aruncat pe marginea pădurii, opera noastră arhitectonică va fi foarte anevoioasă, aci nu e linişte. 
Butoiescu-Botticelli rîse politicos şi nu răspunse nimic, deşi nu admitea carenţa liniştii în această pustietate. Era obişnuit cu paradoxiile arhitectului. 
— Liniştea, iubitul meu, e un sentiment figurat, rezultînddintr-un contrast savant. Cînd vaca roade temelia casei şi fluturii se strîng pe capul meu, asta este o indiscreţie nepermisă. Liniştea se obţine cu linii şi spaţii. Dacă pe un promontoriu de stîncă faci un castel cu ferestre bine încheiate, cu săli mobilate familiar, cînd întorci ochii de la tablourile de pe pereţi spre cîmpul infinit din vale ai sensul izolării. Ceea ce crezi tu că este singurătate, aceea se numeşte urît. Aceşti oameni n-au atins încă treapta sublimă a melancoliei fiindcă nu cultivă marea geometrie. 
O fetiţă şi un băiat se opriră lîngă butuc. După oarecare codire, băiatul scoase din sîn două ouă, întrebînd pe arhitect dacă cumpără. Acesta le apucă îndată şi le mută în buzunarul surtucului său, întinzînd băiatului o monedă de douăzeci de lei. Fata avea în frunză o bucată mare de caş. Arhitectul o luă şi pe aceasta, plătind-o. Copiii o rupseră la goană veseli. Ioanide frînse caşul în două, dădu jumătate lui Butoiescu şi începu să muşte din bucata rămasă, fără a-şi întrerupe reflecţiile. 
— Pe mine mă cheamă Ioanide, continuă el mestecînd,ceea ce ar însemna că sunt grec. De fapt sunt romîn, cineva 

G. Călinescu
probabil a fost grec de origine în familia mea. De aceea se luptă în mine două porniri contrare: una de a construi fără nici 
o preocupare de utilitate, alta de neîncredere în viitor. Toată lumea asta suferă de o panică latentă, se teme de actele curajoase, ca şi cînd ar aştepta un cutremur care să dărîme totul. Biserica e aşa de mică, încît o poţi duce în căruţă. Civilizaţia noastră e făcută pentru a fi purtată oricînd pe spinarea calului, nimeni n-are curajul de a pune piatră peste piatră şi a întemeia ceva solid. Dacă mă năşteam în Illinois sau în Cambodge ai fi auzit de mine. 
Abia sosit în Bucureşti, Ioanide fu apucat de braţ pe stradă de Bonifaciu Hagienuş, care, tremurîndu-şi fălcile, cu zîmbetul cel mai captivant, îi zise: 
— De cînd te caut, domnule Ioanide! Am să-ţi fac o marerugăminte. 
Arhitectul aşteptă doleanţa lui Hagienuş, care însă găsi că mai avea nevoie de introduceri. 
— Eu totdeauna te-am preţuit, domnule Ioanide, nu ştiudumneata ce părere ai despre mine. Talentul dumitale e recunoscut. Ioanide înlătură impacientat cu mîna în vînt complimentul. 
— Eu spun adevărul, insistă Hagienuş. Lumea rea măbîrfeşte, dumneata nu lua în seamă... Ştii cum sunt amicii. Eu cunosc pe dinafară lucrările dumitale: casa Chiriadi, casa Penescu, şcoala nr. 12, Banca populară... 
— Cu ce te pot servi, domnule Hagienuş? căută arhitectulsă curme adulaţiile impiegatului orientalist. 
— Nu pot să-ţi spun în drum, te rog să pofteşti la mine.
— Cînd?
— Acum dacă vrei. Nu stau departe.

Curiozitatea birui pe Ioanide. Hagienuş locuia într-o casă veche, în fundul unei curţi adînci. Odăile erau mari, neîngrijite şi unele probabil întunecoase, prin faptul că lumina le venea prin mijlocirea unui geamlîc. Pe coridoare te izbeai de cufere, lăzi înalte. Apartamentul propriu al lui Hagienuş impresionă totuşi plăcut pe Ioanide şi fu un fel de surpriză. El se compunea dintr-o încăpere foarte mare, căptuşită mai toată cu rafturi de cărţi, şi dintr-o odăiţă alăturată, fără uşă, slujind drept cameră de dormit. Nu era nimic de gust, la drept vorbind, acolo, ci numai cîteva mobile uzate: o masă învelită cu o faţă nouă de catifea, vreo două fotolii verzi foarte desfundate. Pe un scrin mic, o ceaşcă de cafea rămăsese încă înnegrită lîngă o maşină de spirt. Un simplu bec cu abajur verde de tablă smălţuită atîrna deasupra mesei, de un fir lung cu scripete. Neglijenţa era răscumpărată însă de înfăţişarea colecţiilor de cărţi înşirate, îndesate, puse morman pe jos, pe lîngă dulapuri şi scaune, pe prichiciul sobei, pe glaful lat al ferestrelor, pe scaune. De obicei, un asemenea cumul face impresia de anticărie, ceea ce nu era cazul aci, căci volumele erau mai toate legate în pergament, piele, pînză şi de formate uneori impunătoare. Se vede că o minte le organizase în aparentă dezordine. Afară de asta, Hagienuş poseda un număr nu mic de fragmente de basoreliefuri şi inscripţii de aspect mic-asiatic, un sarcofag redus, de epocă creştină, al vreunui copil (în care erau aruncaţi papuci, galoşi), medalioane mari şi mici de bronz puse pe masă, unele, ca greutăţi peste hîrtii. 
După ce îmbie pe Ioanide să stea, Hagienuş continuă captaţia morală ca şi cînd ar fi fost convins că arhitectul avea o opinie rea despre el şi că întîmplarea cu Sufleţel trebuia să fie în gura tuturor. 
— Domnul Sufleţel, îşi urmă el ideea fixă, crede că eu potsă hotărăsc la minister aşa cum vreau. Am făcut tot ce-am putut, l-am recomandat călduros ministrului (Hagienuş îşi puse mîna pe piept cu semnificaţia că se jură pe sufletul lui, apăsînd pe cuvîntul «călduros»). Nu sunt ingrat, domnule Ioanide, am să-i fac serviciul cu întîia ocazie ce se iveşte. 
Cu toată insistenţa, de altfel indiferentă pentru Ioanide, sau poate chiar din cauza ei, Hagienuş nu inspira nici o încredere. Fizionomia lui obişnuit ilară, pieliţele obrajilor căzute prin îngrăşări şi slăbiri alternative, un mic aer de viclenie şi de complicitate în ochi pledau în contra vorbelor lui. Văzînd că disculparea specială nu produce efecte vizibile asupra lui Ioanide, Hagienuş trecu la confesiuni de ordin general. 
G. Călinescu
— Îmi văd de treaba mea, domnule Ioanide, nu fac răunimănui. Îmi place liniştea. Eu m-am pregătit pentru ştiinţă, nu pentru ca să fiu funcţionar de minister. Cred că ştii, am făcut doctoratul la Bonn, m-am abilitat pentru profesorat. Dacă nu mi-au făcut catedră!... (Ultimele cuvinte fură spuse cu o comică dezolare, ca şi cînd Hagienuş ar fi rîs el însuşi de ideea de-a fi numit profesor.) 
Ioanide puse mîna la întîmplare pe o carte mică dintr-un vraf şi desfăcînd-o citi Pro Mysteriis Eleusinis (Lipsiae, l745), luă alta, asemenea, de un german, tot în latineşte, tratînd De Poesi Orphica. Bonifaciu Hagienuş, crezînd a fi găsit un punct sensibil la Ioanide, sări şi începu să-i scoată căiţi din raft, ediţii de autori greci şi latini de la Renaştere încoace, unele încheiate în copci de metal, lexicoane de limbă sanscrită, arabă, volume din Epigraphia Indica, enciclopedii, studii germane, engleze, aşa de speciale, încît toată biblioteca părea bizară unui profan. Lui Ioanide i se păru foarte straniu ca Hagienuş să citească  
«Nu cunoaştem niciodată bine pe oameni, medită el; ei au încăperi închise pentru ochiul superficial. Te pomeneşti că şi Botticelli al meu cînd mă priveşte aşa nemişcat se gîndeşte la misterul revoluţiunilor plantelor!» 
Hagienuş părea interesat şi de filologia clasică, într-o secţiune a rafturilor se zăreau  Însă pe muchia dulapului inferior din faţa doctelor opuri lexicografice era ţinut deschis cu ajutorul unei medalii un mic volum vechi. Un semn de carte, pe deasupra, dovedea că pagina era în consultaţie. Aruncîndu-şi ochii, Ioanide citi aceste rînduri: 
 
Reţetă medicală intraductibilă. 
Bibliofilul tresări puţin şi căută a atrage musafirul în altă parte. 
— Cunoşti pe copiii mei? Întrebă el şi întinse lui Ioanide nişte fotografii. 
Una îl reprezenta pe el, Hagienuş, atunci cu mustaţă, împreună cu o femeie tînără şi trei copii, dintre care o fetiţă şedea pe genunchii mamei, în vreme ce tatăl îşi sprijinea mîna stîngă pe umerii unuia din băieţi. Alte fotografii tratau individual pe copii. Băiatul cel mare făcuse şcoala militară şi se fotografiase cu pampon. Semăna puţin cu Hagienuş, cu toate că slab, neavînd nimic de intelectual. Fizionomia îl trăda ca pe un farsor, capabil de toate nebuniile. Fata, într-altă fotografie, părea foarte frumoasă. Faţa îi era prelungă, zîmbetul spiritual şi galeş, ţinuta liberă şi sportivă. În ochi, însă, ca şi Hagienuş, avea un mic rîs viclean. Hagienuş se înverşuna să-i demonstreze lui Ioanide calitatea fizică a copiilor săi, scoţîndu-i tot soiul de fotografii. Deodată, foarte emoţionat, zise: 
— Păcat că n-ai cunoscut-o pe maică-sa! Ce femeie,domnule Ioanide! Am pierdut tot. La priveşte. 
Şi cu mîna îi arătă o fotografie mare în ramă, atîrnată în perete, după toate indiciile o copie mărită a unei fotografii mici şi în care fata lui Hagienuş părea îmbrăcată într-o rochie demodată. 
— Am pierdut tot ce aveam mai scump pe lume! repetă Hagienuş, şi pleoapele, obrajii, colţurile gurii începură să-i tremure pripit într-un început de plîns. 

Ioanide înregistră contrastul între Hagienuş sentimental şi acela consultînd reţeta ad excitandam venerem. Cît despre soţie, ştia că Hagienuş o înmormîntase, aşa cum dorise răposata, la ţară, pe o mică moşie pe care o cumpărase de altfel cu banii ei. Chipul cum transportase Hagienuş pe moartă devenise anecdotă. Învelise sicriul în hîrtie şi-l legase bine ca pe un pachet, se încuiase într-un compartiment, cu încuviinţarea şefului de tren, căruia îi dăduse un bacşiş (linia era secundară şi puţin frecventată), pusese sicriul, de-a lungul, 
G. Călinescu
pe o banchetă, iar el se întinsese liniştit pe cealaltă şi dormise pînă la destinaţie. 
Hagienuş făcu soţiei o piatră de mormînt sculptată cu un portret în medalion în maniera lui David d’Angers. Mai tîrziu, un tînăr sculptor de talent îi făcu şi o statuie. Un arhanghel ducea de mînă pe tînăra decedată, în mărime naturală, spre mormînt, cu spada arătînd cerul. Însă după zece ani, Hagienuş, avînd nevoie de bani, vîndu locul şi scoase mormîntul împreună cu osemintele moartei, pe care le culese într-un sicriu de metal, după spălarea cu vin şi toate ceremoniile tradiţionale. Smărăndache susţinea că Hagienuş depozita acum sicriul în casă. 
Hagienuş îşi luă o ţinută serioasă, ceea ce însemna la el a fi puţin comic şi zise: 
— Te-am chemat, domnule Ioanide, fiindcă cunosc talentul şi nobleţa dumitale. Fac la dumneata un apel prietenesc. 
— Mă rog... aşteptă Ioanide.
— Bineînţeles, voi plăti onorarul care se cuvine, pe caream să te rog numai să-l fixezi aşa avînd în vedere că sunt un biet intelectual cum mă vezi. Dar plătesc... 
Hagienuş vorbea ca şi cum ar fi fost convins că nimeni nu pune temei în solvabilitatea sa, iar faţa-i recăpătase obişnuita viclenie şi umilinţă cinică. 
— Spune, domnule, odată, se impacientă Ioanide, şi vomvedea! 
Atunci Hagienuş îi mărturisi că cumpărase un loc de veci la cimitirul Bellu şi că acolo se simţea dator să reînhumeze osemintele soţiei sale, făcîndu-i un cavou vrednic de ea, în care să se înmormînteze şi el, fiindcă, din păcate, toţi suntem muritori. 
— Crezi în Dumnezeu, nu-i aşa, domnule Ioanide? Eu cred,mărturisi candid Hagienuş cu zîmbetul lui păgîn de Silen. 
— Nu te ştiam mistic! se miră Ioanide.
— Păi ce să fac, domnule Ioanide, spuse Hagienuş în stilaproape ştrengăresc, înţelepciunea poporului e mai tare ca toate cărţile. Uite aici, am tot soiul de opere de învăţaţi. Spun ele mai mult decît Biblia? Toţi marii oameni au fost religioşi. 

În timpul acesta, Ioanide, scoţîndu-şi batista din buzunar, rostogoli o monedă de o sută de lei, care căzu fără zgomot pe covorul moale. Zărind-o, se ridică mecanic şi-o culese din-tr-un instinct de ordine. Dar cînd o puse pe masă şi constată că Hagienuş, tot vorbind despre credinţa în Dumnezeu, o fixa atent, se află, din cauza excesivului său spirit de complicaţie, într-o situaţie din cele mai ridicole. Învîrti moneda de valoare neînsemnată, fără a se decide s-o pună în buzunar. Soluţia de a întreba pe Hagienuş de nu cumva moneda îi aparţinea i se păru meschină şi absurdă. Ce rost să întrebi pe alţii despre un lucru evident al tău? Şi de altfel îi plăcea să creadă că Hagienuş va înălţa din umeri. Închipuindu-şi totuşi că ar fi reclamat moneda, fu cuprins de o indignare mentală, nu din avariţie, ci din absurditatea ca printr-o simplă întrebare nelalocul ei un obiect oricît de insignifiant ce-ţi aparţine să treacă în mîinile altuia. Avariţia prezumată a celuilalt îl surprindea. Imaginîndu-şi însă că Hagienuş ar fi refuzat moneda, simţi un fel de jenă de a o relua. Era a lui, însă Hagienuş nu văzuse poate căderea ei. I se păru a zări o sclipire ironică şi cupidă în ochii bibliofilului, care avea aerul a refuza să reclame piesa dintr-un sentiment de decenţă, socotind că şi el ar proceda la fel. «Însă cum, se gîndi Ioanide, să las moneda pe masă, s-o arunc numai fiindcă mi-a picat jos fără martor? Dar acesta e un snobism neînchipuit.» Ioanide întinse deci mîna spre monedă şi o repuse în buzunar. Curios! Deşi moneda era cu siguranţă a lui, avu sentimentul a fi sustras-o celuilalt. Fu foarte nemulţumit de situaţie şi dădu toată vina pe mizerabilul obicei de a alambica totul. Ar fi trebuit să ia piesa de jos şi s-o pună de-a dreptul în buzunar, fără nici o ezitare. Mult mai simplu i se arătă acum ipoteza de a găsi o monedă străină. Atunci ar fi zis: «Am găsit pe duşumeaua dumitale, iubite domnule Hagienuş, 
o monedă, o ţin ca porte-bonheur», şi Hagienuş l-ar fi aprobat. Micul caz de conştiinţă, relativ scurt, nu ocupă decît fundul minţii lui Ioanide, în timp ce atenţia principală se îndrepta spre neobişnuita mărturisire a lui Hagienuş. Acesta veni în fine la chestiunea pentru care îl adusese în casă. Voia ca Ioanide să-i 
G. Călinescu
construiască cavoul, întocmindu-l aşa încît să se potrivească la el şi grupul statuar al îngerului şi soţiei. 
— Foarte bine, spuse Ioanide, dar unde e acum mormîntul
soţiei dumitale? Hagienuş clipi din ochi, ruşinat, încurcat. 
— Păi, deocamdată aici.
Şi cu mîna arătă spre un dulap cu cărţi. Acolo, între tomuri, pe postamentul rafturilor de jos, lucea un chivot de metal, pe care Ioanide nu-l luase în seamă, ca o cutie de bani portativă Fichet. 
— Dar statuia?
— Am şi statuia, adăugă Hagienuş, de astă dată înviorat,cu un gest de şiretenie. La te uită! 
Şi-l duse pe Ioanide la un geam ce răspundea în fundul curţii. Acolo, între doi pomi, îngerul cu spada ondulată îndreptată spre fereastra orientalistului ducea de mînă pe fosta doamnă Hagienuş. 
— Perfect! declară Ioanide. Numai că eu nu mă angajezcu construcţia, fie şi pentru prieteni, eu sunt arhitect, îţi fac planul şi-ţi recomand pe cineva foarte modest, care îl va executa. 

Şi cu creionul îi schiţă pe dosul unui plic, la repezeală, ideea sa. Avea să facă o aedicula albă şi zveltă cu lanternă, cu o uşă de bronz, în faţa căreia ar fi dus un mic drum de dale de piatră. Îngerul, aşezat cu picioarele la nivelul dalajului, ar fi călăuzit pe moartă spre poarta de metal, arătînd cu spada în direcţia lanternei, simbolizînd cerul. 
— Numai un artist ca dumneata e în stare să găsească o asemenea idee! zise Hagienuş entuziasmat şi adulator totdeodată. Aşa ceva nu poate plăti un om ca mine, dar am să-ţi plătesc totuşi, fii sigur. 
— Fireşte, admise Ioanide ironic, gratis n-am să-ţi fac. Cîndplanul va fi gata, ţi-l voi înmîna contra cost. Bineînţeles, cu preţ pentru amici. 
Hagienuş păru încîntat şi, dînd glasului o nuanţă confidenţială cu clipiri din ochi şi scuturări ale pungilor obrajilor, 
 Bietul Ioanide 
 
chemă pe arhitect în faţa unui volum gros, bine legat, şi-i arătă fără comentarii o colecţie de reproduceri de desene japoneze, înfăţişînd teribile scene sexuale. Nefiind ipocrit, Ioanide le privi fără reproş şi emoţie, intrigat mai mult de violentele contraste din firea orientalistului. Cînd împinse uşa să iasă afară, o femeie mai mult slabă fugea în vîrful picioarelor spre fundul coridorului. Desigur, privise în odaie pe gaura cheii. 
IV 
În biroul lui de la parter, Saferian, aşezat pe scaun şi înconjurat de patru bărbaţi în picioare, contempla un portret în ulei, rezemat în apropierea lor de speteaza unui scaun de paie ordinar. 
— Este un Ingres, nu mai încape îndoială, zise unul dintrecei patru, un bărbat cu părul roşcat, tăiat scurt, rotund la faţă şi nas, părînd un contabil. Nuanţa tabac a hainelor sale, o blîndeţă distinsă a privirilor infirmau această ipoteză. Era un critic de artă şi un artist discret, care-şi neglija opera, deşi mai valoroasă decît îşi închipuia însuşi, şi căruia, din cauza priceperii lui în materie de istoria artelor, amicii îi ziceau Expertul. Saferian Manigomian îl consulta în mod obişnuit. 
— Şi apoi, zise Demirgian — un fel de comisar general al lui Saferian, cel mai tînăr şi mai înalt dintre cei patru şi cu nasul teribil de cocoşat —, avem scrisoarea care autentifică. 
— N-avem nevoie de scrisoare, urmă Expertul, stilul e ceamai bună dovadă. E un tablou autentic, se simte siguranţa mîinii, graba de a scăpa de comandă. 

Expertul deschise un volum de format mare, dintr-un raft, şi-l răsfoi înaintea celor de faţă, insistînd asupra portretelor. Era o monografie a lui Ingres cu excelente planşe în culori. Alt bărbat dintre cei patru, om în vîrstă, cu mustaţa tăiată englezeşte, urmărea cu mare emoţie explicaţiile criticului, mutîndu-şi ochelarii cînd asupra monografiei, cînd în direcţia tabloului de pe scaun. Acesta era inginerul Nacu, colecţionar de artă, în măsura economiilor sale. Portretul nu reprezenta 
G. Călinescu
desigur o operă eminentă, era totuşi o remarcabilă piesă din epoca de maturitate. Vina ei se putea să fie mai degrabă de a fi un dublet artistic, executat în pripă, cu schimbarea liniamentelor individuale. Aducea mult cu portretul doamnei Gonse, din 1852, şi fusese executat în 1853, la Paris, precum rezulta din scrisoarea ce însoţise trimiterea tabloului. O romîncă locuind la Paris în acel an îl comandase, şi pictorul, refăcînd şabIonul (mîna proptită în obraz, ca la dagherotip, păr negru şi împărţit pe creştet printr-o cărare, bonet de dantelă), introdusese figura unei femei mai în vîrstă cu nas grecesc şi mai pronunţat şi cu un aer general de matroană, încărcată de bijuteriile de zestre. Modelul nu avea o expresie spirituală, era un specimen de femeie orientală. De unde o anume impresie decorativă. Dar, în sfîrşit, se simţea mîna maestrului. 
Şi Saferian, şi Nacu păreau foarte mulţumiţi, cu deosebire că acesta din urmă arăta şi îngrijorare cu privire la preţ. Nu putea oferi sume mari. Saferian ştia aceasta, şi de vreme ce-l chemase avea socoteala lui. 
— Ei, întrebă el mai mult din ochi pe Expert, cît crezi?
Expertul zise că valoarea adevărată a tabloului nu se putea fixa în Romînia, ci numai printre cunoscătorii lui Ingres. Aci în ţară preţul era în mod fatal în raport cu ofertele obişnuite, adică mai nimic. Era mai bine să-l ia domnul Nacu, cu un preţ comercial, ca să nu se piardă piesa. 
— Şaizeci de mii, decise atunci Saferian, timid. Inginerul schiţă un gest de satisfacţie şi scoase îndată bancnotele din portofoliu, întinzîndu-le lui Saferian, care le vîrî, fără a le da importanţă, într-un sertar de sus al biroului său. Tabloul fu învelit într-un sac subţire, scrisoarea pusă într-un plic de pînză şi amîndouă obiectele predate cumpărătorului, care, nerăbdător, le duse la micul său automobil de două locuri. Expertul plecă şi el. Prin birou începură să treacă, sub călăuzirea lui Demirgian, spre odăi laterale, oameni cu saci trainici, bine cusuţi şi plumbuiţi. Un miros de mirodenii şi cafea se răspîndi în toată încăperea. Nu mai rămăsese în apropierea lui Saferian decît un bărbat cam de vîrsta acestuia, tot astfel ras şi brun la faţă şi cu profil arab, deşi cu nasul mai încovoiat armeneşte, reprezentînd o ameliorare a nasului lui Demirgian. Acesta era doctorul Rapig Sahazizian. El şedea acum pe un morman de covoare întoarse pe dos şi împăturite, puse unele peste altele pe duşumea. Trebuie lămurit că «biroul» lui Saferian nu era decît o mare odaie cu aer de depozit. Pe un perete, rafturi adînci ca acele din prăvălii erau pline cu pachete de chilimuri, caramaniuri, şaluri vechi turceşti şi alte asemenea lucruri de aspect textil. În două vitrine vechi se vedeau îndesate pahare de cristal, şfeşnice, bibelouri, o adevărată anticărie, faţă de care biroul ordinar, de brad lustruit, al lui Saferian distona. Pe el se înşirau, paradoxal, cîteva cupe pline de spiţerii, piper negru, scorţişoară, ceai. O candelă proptită de un trepied de sîrmă ardea în faţa unei icoane bătute în argint şi rezemate deasupra unei mari case de bani. 
Rămaşi singuri, cu excepţia lui Demirgian, care intra şi ieşea din odăile lăuntrice, însoţind oamenii cu sacii, Saferian şi Rapig începură a vorbi armeneşte şi amîndoi arătau foarte preocupaţi, iar cel dintîi chiar trist. Încetul cu încetul, semănară frazele armeneşti cu cuvinte romîneşti, iar în cele din urmă, după examinarea sumară a fondului, convorbirea continuă în limba romînă, pe care doctorul Rapig, crescut în Romînia, o vorbea curent, însă cu un accent foarte gutural. Saferian oftă adînc: 
— Of, of, vin ani grei, s-au dus vremurile de acum treizecide ani! 
— Nu trebuie ţinut nimic angajat pe loc, rezumă dupătoate aparenţele doctorul Rapig colocviul în armeneşte. 

— Aşa am să fac.
Cînd Demirgian, terminîndu-şi supravegherea transporturilor, veni cu o notă de sacii depozitaţi, Saferian îi făcu recomandaţia: 
— Să spui la prăvălii să vîndă... mai culant.
— Mai ales să nu mai cumpere, să ia în comision, sfătuidoctorul Rapig. 
— Aşa! aprobă Saferian. Numai cînd e ceva rar, artistic, să mă consulte. 

G. Călinescu
— Domnul pe care îl ştiţi, de la bancă, spuse după o oarecare ezitare Demirgian, a căutat ieri un covor persan, dar i-a plăcut grozav numai acela din vestibul. 
— Covorul meu din casă? se miră cu blîndeţă Saferian.
Sunt aici şi sus atîtea. Nu i le-ai arătat? —Îl vrea numai pe acela. 
— Dar nu-i de vînzare, nu i-ai spus?
Demirgian nu dădu prea multă importanţă argumentului şi insista: 
— Îl plăteşte foarte bine.
Şi dintr-o discreţie profesională, deşi era prezent numai doctorul Rapig, faţă de care Manigomian nu avea secrete, Demirgian scrise pe hîrtie o cifră înaintea patronului. Acesta 
o privi lung, foarte meditativ, netrădînd nici o cupiditate, şi, jucîndu-se cu degetele pe marginea biroului, zise ca spre a se scuza către doctorul Rapig: 
— E la bancă...Acela clătină capul aprobativ.

— Dă-i-l, oftă Saferian, ce să facem, aşa e comerţul, puneîn loc pe ăsta de aici (şi cu degetul indică în raft un covor împăturit). 
Un spectator neprevenit s-ar fi întrebat ce comerţ face Saferian în parterul unei case aristocratice. Chestiunea nu era cu totul simplă, deşi cu anume laturi determinate. Saferian Manigomian era în forma cea mai ridicată a profesiei lui un anticar de artă, făcînd trafic de opere plastice, covoare rare, uneori mobilier. Această operaţie, în care dacă nu aducea cunoştinţe contribuia cu un gust ancestral, ajutat de consiliile Expertului şi de sugestiile lumii intelectuale şi artistice, Saferian 
o făcea neoficial, acasă, în relaţiile mondene. Nu se putea determina cîtă plăcere estetică şi cît interes comercial intra în viaţa de societate a armeanului, fapt sigur este că existau amîndouă, uneori combătîndu-se. Saferian se pasiona de obiectele din depozitul său, şi le însuşea, ridicîndu-le de la parter la etaj, unde locuia oficial, le expunea şi primea felicitări cu cea mai mare încîntare. 
— Superb! se oprea un pictor cunoscut în faţa unui tabloudin şcoala Claude Lorrain. Dacă aş avea două sute de mii de lei, ţi-aş da... 
Manigomian îşi freca mîinile de cea mai candidă plăcere morală, însă reţinea preţul, asculta comentariile invitaţilor asupra tabloului, apoi, dacă cineva insista, cu mare părere de rău, ce-i drept, îl da, înlocuindu-l cu altul. Saferian sustrăgea mereu din marfa sa piese, însuşindu-şi-le pentru plăcerea de a le contempla, şi vindea cele mai proprii obiecte din instinctul de a vinde. Între casa de sus şi depozitul de jos deosebirea nu era decît de nuanţă. Sus, obiectele aveau o statornicie ceva mai mare decît cele de jos. Acest instinct comercial făcea pe Saferian să îngrămădească lucrurile în casă ca într-un depozit, conştient de provizoratul lor, în vreme ce în depozitul veritabil le desfăşura ca într-un interior, cu regretul parcă de a se despărţi de ele. Saferian avea spiritul unui negustor nomad. Sub acest trafic distins şi amical, înlesnit de întinsele lui relaţii, Saferian poseda trei magazine în puncte deosebite, al căror beneficiu îi asigura veniturile normale: un magazin de anticărie şi obiecte de artă pe Calea Victoriei, un altul de covoare orientale pe aceeaşi stradă şi unul mai modest, de reparaţii de covoare şi obiecte de Orient, într-un pasaj. Prin trei prăvălii de grade felurite, Saferian lua contact cu toate zonele publicului. Uneori la reparaţii pica o piesă aşa de interesantă, încît clientul era convins s-o vîndă prin demoralizarea asupra trăiniciei ei. Covorul trecea apoi în magazinul de artă. Manigomian mai finanţa din cînd în cînd expoziţii plastice, retrospective, de maeştri, contribuind la scumpirea operelor. Un specialist ori Expertul publica şi o monografie ad-hoc. Afară de aceasta, Saferian comandita cîteva magazine de cafea, fapt pe care mulţi il ignorau. Făcea astfel de frică. Armeanul nutrea un sentiment statornic că orice întreprindere este periclitată şi de aceea se împărţea între mai multe. O frică atavică din vremea cînd corăbiile erau atacate de piraţi şi bazarele de oşti duşmane îl împingea să-şi constituie mai multe existenţe pe emisfera noastră. Prin sistemul comanditei, al asociaţiei sau 
G. Călinescu
al rudelor interpuse, Manigomian mai avea magazine la Smirna, Damasc, Atena şi Cairo. În toate părţile poseda şi casă în regulă, pe care o păzea o rudă sau un fost subaltern, şi, fără a fi proprietarul cine ştie cărui avut în fiecare parte, avea sentimentul că în cazul unei catastrofe se putea refugia în una din aceste localităţi, la casa lui, continuîndu-şi oricît de modest negoţul. Pînă la această eventualitate, se folosea de legăturile cu Orientul imediat, făcînd afaceri în releu, şi probabil că prin asociaţii săi el era interesat şi în combinaţii mai vaste. Astfel, totdeauna mărfurile orientale îi soseau la Constanţa pe un vas grecesc, al cărui coproprietar este probabil să fi fost. Ca şi Voltaire, Saferian îşi aşeza baza de operaţii pe mai multe state, ca să poată fugi uşor dintr-unul într-altul. Deşi creştin, avusese o mamă arabă, de unde impulsul migratoriu. Turburările politice din Europa la acea epocă, înghiţirea Austriei şi ameninţarea Cehoslovaciei nelinişteau pe blîndul negustor. Despre aceste evenimente vorbise armeneşte cu doctorul Rapig Sahazizian, care-i adusese scrisori de la rudele din Orient. 
— Sida trebuie să fie mare! zise el către doctorul Rapig,gîndindu-se la fata unui văr din Cairo şi privind cu gîndul departe, spre sud. 
— E domnişora mare, joca tenis şi înota în Nil, îl lămuriRapig cu greşeli de pronunţare, pe care nu le putu evita din emoţie. 

Printre covoarele împăturite, o asemenea informaţie contrazicea noţiunea anacronică de Orient, ce ne-a rămas din pictura lui Delacroix sau a lui Gerome. Saferian însă închise ochii înduioşat, încercînd a-şi strînge laolaltă familia diseminată în Turcia, Siria, Grecia şi Egipt. Frica de a fi prins într-un punct al Europei primejdios pentru viaţa comercială îl împinsese mai demult pe Saferian să facă speculaţii mai subtile în scopul de a-şi deplasa fondul principal în valori sigure spre alte sedii exterioare, fără a se îndura să gîndească măcar a părăsi ţara în care copilărise şi al cărei cetăţean se socotea şi unde ajunsese o figură familiară în cercurile de intelectuali. În timp ce îndrepta valorile spre sud, Manigomian depozita în odăile de jos şi în fostele grajduri ale casei boiereşti saci cu cafea, cu piper, lăzi cu vanilie, scorţişoară, ceai, cacao, tot ce putea să reziste şi să se vîndă cu preţuri mari în cantităţi farmaceutice cînd legăturile comerciale cu Orientul ar fi fost întrerupte. Manigomian se pregătea pentru profesia de speculant de cafea şi mirodenii. Aşa se explica prezenţa oamenilor cu sacii şi mirosul îmbătător de băcănii exotice. Totodată, fiind un importator principal de asemenea mărfuri, retrăgîndu-le de pe piaţă, de la firma Vartparonian ori Pelenghian, într-un consemn tacit cu ceilalţi negustori, Saferian producea o mică panică de prevedere şi o scumpire. Cu totul inocent, el spunea în toate părţile: «N-o să mai avem cafea! Cumpăraţi cafea!» răspîndind el însuşi psihoza depozitării. 
În timp ce Saferian şi doctorul Rapig conversau astfel, cu întreruperi de meditare, fie clătinînd din cap, fie printr-o propoziţie interjecţională, intră pe uşă madam Angela Valsamaky— Farfara, gătită din ac cu un tailleur pepit, punctat în piept cu o crizantemă artificială. Saferian se ridică cu greu de pe scaun. Sărută mîna musafirei pe deasupra biroului şi, invitînd-o să ia loc, spuse: 
— S-a făcut aşa cum a dorit clienta.
— Cu douăzeci de mii? tatonă madam Valsamaky. 
— Da!

— Ei, bravo, îi mulţumi aceasta, mi-am îndeplinitcomisionul. 
Madam Angela Valsamaky-Farfara, circulînd în lume bună, adesea scăpătată, făcea astfel de mici operaţii de samsar, scuzabile prin cele mai bune intenţii, deşi trăgea şi un profit. Prin mijlocirea ei şi cu ajutorul plinului de blîndeţe Saferian, se evita penibila ofertă pe piaţa comercială. Într-un mic schimb de vorbe glumeţe se rezolva o problemă dificilă. 
— Mi-i dai acum? mai întrebă madam Farfara, evitîndtrivialul cuvînt «bani». 

— Îndată.
Şi Saferian vîrî mîna în sertar, scoase după ochi o parte din banii de la inginerul Nacu, îi numără, aruncă la loc 
G. Călinescu
două hîrtii şi puse într-un plic alb, elegant, suma de douăzeci de mii de lei. 
Madam Valsamaky luă plicul, se sculă şi făcînd un salut cît mai degajat celor doi bărbaţi, spre a masca orice idee de comerţ, plecă încîntată. 
Cei doi rămaseră singuri, cufundîndu-se iarăşi în gînduri. Nimănui nu-i trecu prin minte umorul comisionului de patruzeci de mii de lei, cîştigat aşa de simplu. Dacă i s-ar fi atras atenţia, Saferian n-ar fi priceput. Fusese rugat să procure pe tablou douăzeci de mii de lei şi-i procurase, vînduse tabloul cu şaizeci de mii de lei unui amator vrăjit. Nu înşelase pe nimeni, asta se numea comerţ. Sus, ar fi dat tabloul gratis unui prieten şi doamnei Valsamaky i-ar fi împrumutat bani fără murmur şi fără înscris. 
O trăsură hurui în stradă şi curînd apăru în uşă, radios, Gaittany. 
— Să trăieşti! zise el împiedicînd pe Saferian să se scoale,nu te deranja. Stau numai o clipă. Mi-ai spus să-ţi recomand persoane care au monede de aur. Mi-a vorbit un colecţionar. Are piese foarte bune, de care e nevoit să se desfacă; dacă vrei, te pun în legătură. 
— Fireşte, se grăbi Saferian.
— Poftim adresa şi numărul de telefon, l-am prevenit, vine

îndată ce-l anunţi. Saferian promise că va face întocmai. 
— Perfect! se înveseli factice Gaittany. Atunci, pe deseară! şi salutînd în chipul cel mai îmbietor cu putinţă, plecă şi reluă, conform agendei, cursa cu trăsura, ale cărei roţi sonorizară din nou caldarîmul. Rămaşi singuri, Saferian şi doctorul Rapig Sahazizian începură să vorbească iarăşi armeneşte. 
Colecţionarul numismatic fu avizat puţin după aceea, deoarece Saferian bănuia, cu marea lui experienţă de oameni (însă de astă dată pe nedrept), că Gaittany putea fi direct interesat în vînzarea monedelor. Supoziţia avea ca fundament reputaţia de care se bucura de cîtăva vreme Gaittany de a «o duce prost» şi care-i conferea o aureolă de martir. Unii pronunţau chiar cuvîntul «mizerie». De cîte ori venea vorba de Gaittany, ajunsese un clişeu ca unul să zică deodată: «o duce greu, săracul», aprobat de fizionomiile devenite brusc serioase ale celorlalţi. S-ar fi spus că era un caz de interes naţional, faţă de care îngrijorarea devenea colectivă. Toată această comedie se întemeia pe obişnuinţa pe care o au oamenii de lume de a cameleoniza şi din sentimentul snob că mizeria persoanelor bine are alt punct de plecare decît a indivizilor de rînd, fiindcă de fapt Gaittany trăia nu se poate mai cu înlesnire. Era director sine cura la o regie comercială de stat, post a cărui titulatură exactă o ascundea cu grijă şi care-l obliga la prezenţa de formă între orele douăsprezece şi două, la amiază. Poseda un imobil în plin centru aristocratic, cam dezghiocat, e drept, însă plin de decor, o mică moşie cu conac şi cu siguranţă avea alte mici venituri, rente, jetoane de prezenţă în consilii de administraţie, toate în perfectă obscuritate. Personalul de serviciu al lui Gaittany se compunea în permanenţă din bucătăreasă şi subretă şi doi rîndaşi, soţii respectivelor, cu locuinţa într-o dependinţă asupra unui grajd de cîteva decenii fără trăsură şi cai. Pe rîndaşi Gaittany îi folosea mai mult drept curieri pentru numeroasele sale misive şi-i plasa şi pe ei ca oameni de serviciu în instituţiile în care obţinea directoratul sau preşedinţia, încît se putea afirma că Gaittany obţinea posturi colective, pentru «casa» sa. Instinctul de a porunci era la el incoercibil şi pentru a şi-l putea exercita ar fi suportat orice umilinţe, răscumpărate însă cu dreptul de a patrona la rîndu-i. Gaittany evita posturile de stat, implicînd 
o subjecţiune ierarhică, birocratismul, umbla numai după instituţiile cu caracter autonom, conferind directorului eminenţa asupra întregului corp, plăcerea de a da audienţe, de a avea sonerii şi servitori, de a sosi şi pleca, la liberul arbitru, într-un vehicul. Problema vehiculului decidea la Gaittany de viaţă şi de moarte. Nu poseda personal nici trăsură, nici automobil (asta fiindu-i «mizeria» principală), n-ar fi mers însă pe jos pentru nimic în lume. De fapt, consimţea a face cîţiva paşi pe jos, într-o scurtă promenadă intimă, apoi deodată, zărind o 
G. Călinescu
trăsură, aproape impacient, făcînd bezele şi salutări îmbietoare cu mîna, o oprea şi se urca în ea. Acolo sus, răsturnat pe perne, Gaittany lua o poziţie sigură de sine, ironic distantă faţă de pietoni, chiar dispreţuitoare. Îndeosebi sosirea şi plecarea, Gaittany le făcea prin îmbarcaţie, şi pentru nimic în lume nu s-ar fi prezentat în vizită la cineva pe jos. Cînd pleca pe undeva, de nu avea îndată la dispoziţie un vehicul, dădea telefoane, trimitea servitorii şi în cazuri desperate aştepta în faţa porţii, în speranţa prinderii vreunui amic cu maşină, ceea ce se întîmpla prea adesea. Încolo, Gaittany ducea viaţă ponderată, în felul ei, dormind suficient, mîncînd bine, fără exces, ca orice burghez, îmbrăcîndu-se confortabil şi înnoinduse fără a deteriora şi arunca constumele vechi. O chibzuială discretă prezida în economia lui. Interiorul său era distins, combinat din piese de familie şi mobile noi, dozate cu gust şi cu evitarea aspectului de anticărie şi a somptuozităţii deplasate. Însă faţada casei era neglijată, geamurile sparte, cu excepţia celor de la apartamentul de strictă folosinţă, niciodată înlocuite, curtea părăsită buruienilor, poarta de fier masiv înclinată, ieşită din piIoni, stînd parcă a se prăbuşi peste om. Gaittany nici n-o vedea, ieşirea în curte reprezenta pentru el o faptă imposibilă; de la poartă, descins din trăsură, trecea repede pînă la uşă şi dispărea în casă. Ferestrele dădeau în curte, înspre dosul înalt al casei vecine. Astfel Gaittany nu se amesteca în nici un fel în viaţa străzii, păstra cea mai desăvîrşită depărtare de ea. Dincolo de acest cerc era, dimpotrivă, curios şi indiscret. În casa altuia semnala fără jenă orice schimbare, adulmeca toate obiectele, toate cărţile noi, trăgea cu ochiul spre odăile în care nu era invitat, făcea o inspecţie în regulă, cerea informaţii, arătîndu-se extrem de interesat. Uneori îşi făcea şi note în agendă despre originea unui obiect, îşi lua adrese, numere de telefon, nu lăsa să-i scape nimic din ce-ar fi putut fi folositor odată. Idealul imediat al lui Gaittany era o sinecură cu automobil, fiind pe cale să-l realizeze. Un om politic cu nume aristocratic (bineînţeles de pe lista de rubedenii a lui Gaittany) lăsase un imobil extravagant şi somptuos, un soi de fortăreaţă tapisată pe dinăuntru cu mătase vişinie şi ornată cu mari şemineuri de piatră, imposibil de locuit şi greu de transformat într-un oficiu public, grevat de oarecare mici sarcini. Feluriţi experţi ai grupului de familii (se găseau de tot soiul: arhitecţi, ingineri, cunoscători de artă) ajunsese la concluzia că maniera cea mai decoroasă de a se descotorosi cu profit de palatul incomod era de a-l transforma într-o fundaţie şi a-l oferi în anume condiţii statului. Casa conţinea oarecari mobile colosale din epoca lui Cuza, gravuri, tablouri, o mică colecţie de costume boiereşti, puse în vitrine. Asta ar fi constituit un început de muzeu Carnavalet romîn, la care s-ar fi adăugat alte donaţii. În local s-ar fi putut organiza expoziţii, reuniuni de artă. Proiectul fu pus în mişcare şi, prin întinsele relaţii, însuşit de minister, care constituia o pensie viageră pentru văduva proprietarului casei, acceptînd pe Gaittany ca director al muzeului, peste un consiliu ce permitea ministrului să plaseze cîţiva oameni. Pe deasupra, donaţia prevedea şi o superbă limuzină, aproape nouă, pe care văduva n-o scosese niciodată din garaj, din lipsă de şofer. Pertractările se ţinură în cel mai mare secret, totuşi Bonifaciu Hagienuş, prin forţa lucrurilor, fu pus în cunoştinţă de cauză, de vreme ce operaţia trecea prin birourile sale. Ştiind prea bine că Gaittany îşi va adjudeca, prin chiar natura tranzacţiei, direcţia muzeului, Hagienuş, din uşurătate a caracterului şi din malignitate, luă la o parte pe Panait Sufleţel şi, jurîndu-se pe toţi zeii Orientului, îl încredinţă că-şi calcă consemnele profesionale numai din iubirea pentru el şi ca să-l servească. E drept că el nu putea face altceva mai mult decît să-i destăinuie la timp existenţa unui nou muzeu, mai important decît celălalt (care nu era de Sufleţel — se jura Hagienuş cu o comică apăsare de devotament a palmei drepte în piept). Dar dacă, prinzînd de veste, intervenea la timp, cu siguranţă, avînd în vedere meritele sale (Hagienuş lua aici un ton de perfidă admiraţie), izbutea. Din partea sa, Hagienuş avea să facă imposibilul ca să convingă pe superiori. («Uite-ţi jur pe copiii mei!») Hagienuş merse cu maliţia aşa de departe, încît îi 
G. Călinescu
împărtăşi lui Sufleţel («Dar te rog, imploră el, să nu spui că ţi-am spus eu!») că treaba depindea în cea mai mare măsură de Gaittany, fără a-i explica mai mult cum stă chestiunea. Sufleţel, deşi naiv, avea ca principiu al vieţii de a da mereu din coate, încît, fără a se întreba asupra intenţiilor umoristice ale lui Hagienuş, înţelese că există încă o şansă. Cu adresa în mînă, găsi imobilul viitorului muzeu, îi dădu tîrcoale, intră îndrăzneţ în curte, vorbi chiar cu văduva donatoare, sub pretext a se interesa în mod special de obiecte şi mobile din trecutul ţării, descusu o servitoare bătrînă, puse pe nevastă-sa să facă anchete printre soţiile posibililor amatori, spre a surprinde dacă nu cumva solicitau acelaşi muzeu. Apoi se hotărî a-l călca pe Gaittany însuşi. În ziua cînd Saferian vindea portretul lui Ingres, la nouă dimineaţa, Sufleţel intră în curtea lui Gaittany, pe sub poarta în prăbuşire. Geamurile de la birou erau deschise de perete şi Sufleţel auzi nişte strigăte oribile, imposibil de acordat cu persoana locatarului. «Dobitocule, striga un glas parcă asemănător cu al lui Gaittany, dar formidabil, strident, imperios ca al unui arendaş faţă de argaţi, să-ţi vîri minţile-n cap altă dată! Te zvîrl pe uşă afară!» O umbră se agita în sus şi în jos prin odaie, precum arătau răsfrîngerile în sticla ferestrei date de perete. Sufleţel, fricos şi avid de scandaluri, se ascunse între ferestre, ca să asculte. Scandalul se potoli însă îndată, punctat de o trîntire a uşilor. Tot ce făcea Gaittany — căci era el — nu avea durată. Atenţia, plăcerea, mînia, toate ţineau cîteva clipe. Cu toate că foarte rar, Gaittany era violent şi autoritar şi nu suporta contradicţia. Izbucniri brutale, totuşi fără trivialităţi, nu-şi permitea decît în cea mai strictă intimitate a casei, ca un fel de igienă a nervilor. În afară, nervozitatea se manifesta prin bătăi mărunte cu degetele în masă, prin răcorirea cu un evantai improvizat şi zîmbete silite în toate direcţiile. Gaittany îşi domina brusc iritaţia şi niciodată în public n-a fost văzut făcînd scandal, călcînd cîtuşi de puţin decorul. La enervare, îşi disimula complet reacţia, o resorbea înainte ca ceilalţi să bage de seamă, rămînînd cu extraordinarul avantaj al celui care-şi păstrează calmul. De aceea Sufleţel se îndoi aproape că Gaittany era autorul grozavelor invective. Cînd sună şi îi ieşi la scară însuşi Gaittany cu braţele deschise, într-o explozie de bucurie factice de a-l vedea, Sufleţel se întrebă dacă tot scandalul precipitat nu fusese o iluzie... Gaittany părea omul de totdeauna, incapabil de disonanţe sociale, calm şi egal ca niciodată. Sufleţel îi vorbi despre muzeu, îi ceru informaţii. Gaittany nu lăsă a-i scăpa nici o mişcare de contrarietate, cu toate că fu plictisit de a constata că afacerea se ebruitase, şi făcîndu-se a pricepe sensul strict al cuvintelor lui Sufleţel, îl informă că într-adevăr era vorba să se înfiinţeze o astfel de fundaţie, că i s-a oferit lui direcţia, însă pînă acum nu e nimic aranjat, ministerul ezită, n-are bani. Gaittany îi tăia apa de la moară, scurt, lui Sufleţel. Înainte de altfel ca acesta să poată, după ce-şi trase sufletul de ciudă, să spună ceva, schimbă vorba, întrebîndu-l ce face, unde-şi va petrece vacanţa de vară şi aducîndu-i aminte că în seara aceleiaşi zile fusese convocat la o agapă amicală. Mai mult, ridicîndu-se, cu aerul cel mai simplu din lume, Gaittany se oferi să conducă pe Sufleţel cu trăsura, care între timp sosise, unde voieşte, concediindu-l astfel net. 
Sufleţel era un om în stare de a suporta orice; de data asta simţi neapărat nevoia de a merge la Hagienuş spre a-l proclama «canalie», «perfidus et impudens senex», «horridus fraudator», «mendax ignommiosus»1. De aceea preferă să plece singur pe jos, în prada celei mai vii şi comice agitaţii, izbind cu bastonul, gros ca o bîtă şi răsucit, în trotuar. Agapa de care îi vorbise Gaittany şi asupra cîreia în aceeaşi dimineaţă făcu aluzie şi lui Saferian era într-adevăr plănuită pe seară, în grădina hotelului «Continental». Cu puţin înainte de a emite teribilul strigăt către servitor, Gaittany chemase la telefon pe Ioanide, vestindu-se ca de obicei cu tonul cel mai captivant din lume: 
— Gaittany!
— Ei? Întrebă acela.

 Bătrîn perfid şi desfrînat, escroc grosolan, mincinos neruşinat (lat.). 
G. Călinescu
— Domnule, zise Gaittany, căutînd a ataca chestiunea cît mai dulce, ne-am gîndit să luăm o masă împreună, seara e foarte agreabil, vreme minunată. La «Continental». Bucătărie excelentă, are peşte, ce-ţi place dumitale. 
Ioanide îşi făcu plăcerea de a pune lui Gaittany întrebarea cea mai spinoasă: 
— Foarte bine, să viu, nu zic, dar cu cine voi avea onoarea?
Gaittany, dregîndu-şi glasul, îl asigură că era vorba de o masă între prieteni obişnuiţi: Saferian, madam Farfara şi ceilalţi, nimic neprevăzut. 
— Vii, nu-i aşa? Prezenţa dumitale e capitală, eşti pivotul serii, fără dumneata contramandăm! 
— Bine-bine, am să văd!
— Perfect! Înregistră satisfăcut Gaittany, te aşteptăm. 

Întrebarea lui Ioanide asupra componenţei grupului nu era fără rost. Gaittany avea obiceiul de a organiza mese în scopul de a întreţine relaţiile sau de a întări unele raporturi utile, adunînd laolaltă indivizii cei mai eterogeni, puşi pe listă după socoteli personale. Cînd invita, nu împărtăşea numele celorlalţi decît la presiuni mari şi mărturisind numai persoanele grate celui care se interesa. Astfel, la mesele puse la cale de Gaittany, dacă nu erai vigilent, te trezeai alături de un inamic, iar în cazul cel mai bun, de figuri total inedite. Ioanide îşi puse în gînd să ia parte la banchet numai spre a vedea ce combinaţii face Gaittany şi în ce scop. Pe la amiază, Ioanide vizită pe Saferian. Acesta primise pe numismatul cu pricina şi cumpărase un număr de monede de aur. De fapt nu venise colecţionarul în persoană, ci fiul său, un tînăr ca de douăzeci şi opt de ani, cu faţa foarte prelungă, însă de stil paralelipipedic, manierat, degajat la gesturi şi la inteligenţă, nu mai puţin o speţă de tont superior care afecta bruscheţea tinerilor de origine ţărănească sau burgheză. Se recomandă Hangerliu. Saferian închise ochii molatic, spre a-şi consulta memoria, care îi spuse că această familie, în parte scăpătată şi cu multe vechi relaţii, în sînul căreia prin căsătorii intraseră şi armeni, se ilustra în surdină prin participarea unor membri ai ei la mişcări politice subversive. Hangerliu era un nume care în anunţurile mortuare şedea alături de acela al lui Gaittany. Manigomian arătă lui Ioanide monedele puse în cutii de catifea cu ochiuri. Acesta le examină fugitiv şi rămase deodată foarte încordat asupra uneia din ele, pe care o şi scoase din cutie, scrutînd-o atent pe o parte şi alta. Era o medalie reprezentînd templul şi statuia Junonei din insula Samos, al cărei nume se citea dedesubt (Samion). În fond, nu era medalia originală, ci o copie modernă de aur. Ioanide o scutură îngîndurat în mînă, o jucă în palmă, apoi zise cu ton indiferent: 
— Dă-mi mie medalia asta, spune-mi cît ai dat pe ea. Este
o copie după un original din colecţia lui Mavros şi mă interesează pentru stilul templului. 
Saferian făcu un gest de cesiune totală, şi Ioanide, preocupat, strecură medalia în buzunar şi plecă, motivînd a fi tîrziu. Părea foarte ciudat ca o medalie de aur să întristeze un om, de aceea Manigomian clătină din cap intrigat spre uşa pe care ieşise arhitectul. Pe stradă, în drum spre casă, Ioanide scoase iar medalia, se opri, o privi pe faţă şi pe revers, iar o aruncă cu ciudă în buzunar. Nu mai încăpea îndoială. Era aceeaşi piesă pe care Ioanide o dăruise lui Tudorel de ziua lui, îndemnîndu-l s-o păstreze ca un porte-bonheur, Tudorel prin urmare o vînduse. Sau poate o dăruise, ceea ce ar fi fost, aparent, mai puţin grav. Dar de unde pînă unde cunoştea Tudorel pe Hangerliu, om cu totul în afara sferei de existentă a lui Ioanide? Chestiunea asta trebuia lămurită. 
În apropierea casei sale, arhitectul, devenit brusc mizantrop, semnală doi indivizi mergînd pas la pas şi cu mîinile la spate, ca şi cînd ar fi aşteptat pe cineva. Pentru o stradă aşa de liniştită, evenimentul i se păru neobişnuit. Unul din indivizi avea manta de ploaie, celălalt mergea cu capul gol şi probabil din plictiseală îşi netezea părul cu un pieptene. Cei doi se lăsară duşi de paşi pînă mai sus de casa lui Ioanide, la un colţ de stradă, apoi se opriră faţă în faţă în postură de convorbire, fără a-şi spune totuşi nimic, în fine, schimbîndu-şi poziţia mîinilor de la spate în buzunare, se întoarseră cu 
G. Călinescu
aceeaşi lentă indiferenţă. Lui Ioanide îi făcură o impresie detestabilă. Unul din ei îi aruncase o privire cinică din nişte ochi spălăciţi, agravaţi de o despicare a buzei de sus. Arhitectul intră în curte şi urmări de acolo pe suspecţi, care merseră pînă la capătul celălalt al străzii, apoi, foarte tihniţi, se întoarseră înapoi, astfel încît Ioanide, intrat acum în birou, îi putea vedea de la fereastră cum treceau nepăsător, fără a arunca vreo uitătură în dreapta sau în stînga. Ioanide avu impresia că ipochimenii filau pe cineva între două puncte apropiate ale străzii, centrul fiind casa lui. Ideea îi apărea absurdă, probabil că pîndeau o servitoare, dar doi? Arhitectul trecu în sufragerie, unde, contrar obiceiului, găsi pe Tudorel punctual la masă. Pica însă lipsea, telefonase că nu vine, fiind reţinută de o prietenă. Lipsise şi noaptea antecedentă, dar acest lucru nu i se spusese lui Ioanide. 
— Cum persistă unele nume aristocratice, vorba vine,fanariote! zise arhitectul cu aerul de a prinde un motiv de conversaţie. Există Moruzeşti, Mavrocordaţi, Calimachi, Cantacuzini, care se mişcă, trăiesc, apar cînd nu te gîndeşti. De pildă (aci Ioanide, făcînd o lungă pauză, fixă în ochi pe Tudorel), am făcut cunoştinţă cu unul Hangerliu, din familia celui tăiat de turci. Pînă acum nu ştiam că există un asemenea exemplar. Mă întreb cu ce se ocupă ăsta. (Ioanide era să zică: «Mi se pare că vinde monede vechi», dar se reţinu.) Probabil că ai auzit de el, circulă prin cercurile voastre (Ioanide dădu ultimului cuvînt o nuanţă echivocă şi privi iar pe Tudorel, care bîlbîi ceva în felul unei afirmaţii, recompunîndu-şi îndată 
o figură impenetrabilă). Pe toţi ăştia îi găseşti în anunţurile mortuare ale familiei Gaittany. 
— Ce om simpatic! constată doamna Ioanide despreGaittany. 
— Dobitoc! decretă scurt arhitectul, vîrîndu-şi o bucatăde friptură în gură. 

O asemenea sentinţă închidea orice discuţie, şi masa se sfîrşi în tăcere, Ioanide renunţînd la orice veleitate de anchetator. În fond, digresiunea Gaittany îl scosese din prezent şi-l întorsese la preocupările lui utopice. Ioanide construia în imaginaţie, găsindu-şi în această ocupaţie liniştea spiritului. Paraponul împotriva lui Gaittany avea o cauză recentă. Acesta din urmă aflase de la alţii de proiectele lui Ioanide şi, ambalîndu-se subit, după obiceiul lui, ceruse insistent să le vadă. Arhitectul nu făcea caz de schiţele lui, nici nu le populariza, dar nici nu întreţinea mistere ce i se păreau de prost-gust. Proiectele, desfăcute de viziunea lor totală, reprezentau pentru studenţi simple teme abstracte de monumente. De aceea Ioanide le diminuase în foi litografiate, pe care însă, pentru uzul său personal, le legase laolaltă, punîndu-le inscripţii şi prevăzîndu-le cu un plan a vol d’oiseau1 al întregului oraş ipotetic. Un astfel de album intim îi împrumutase lui Gaittany prin servitorul trimis anume pentru asta. Se pricepea Gaittany în asemenea lucruri? Ioanide era încredinţat că nu. Însă Gaittany avea un entuziasm, fie şi factice, ajutat de o posesie a limbajului intelectual, cu care crea atmosferă în jurul unui fapt, şi fusese în felurite momente cel mai de seamă agent moral gratuit al lui Ioanide. Ajutat de autoritatea altora, Gaittany era superb de înflăcărare şi părea a înţelege totul. Spre deosebire de Dan Bogdan, satelit şi el al opiniei curente, însă plin de reflecţiune, doritor a studia orice, Gaittany abandona obiectul entuziasmului la cea mai mică bănuială de eroare, ca şi cînd ar fi fost la mijloc siguranţa sa personală. În aceste împrejurări, Gaittany era brutal faţă de minţile fine, în ciuda perfectelor lui maniere. În cazul recent, înapoiase lui Ioanide albumul cu o grabă precipitată chiar în cursul zilei şi cu o carte de vizită, pe care scrisese «cu vii mulţumiri». Pentru doamna Ioanide asta însemna desăvîrşitul bonton, Ioanide vedea dincolo de aparenţe şi era sensibil la mizeria morală. Gaittany în mod normal ar fi chemat la telefon şi ar fi zis bombastic: «Domnule, ţi-am văzu albumul! Te felicit! Eminent! (Apoi, în culmea exaltării.) Excepţional! Eşti un mare bărbat! Tot ce faci dumneata mă interesează! Să trăieşti!» 
 Văzut de sus (fr.). 
G. Călinescu
Ioanide nu se îmbăta deloc de asemenea ditirambe şi calma pe interlocutor cu propoziţii anodine: «S-auzim de bine! Să fim serioşi!» etc. Ştia totuşi că Gaittany nu-l lua deloc peste picior, ci se afla într-o secundă de delir. Mai ştia că acela chema la telefon şi pe alţii, punîndu-i la curent cam aşa: «Domnule, trebuie să vezi neapărat albumul lui Ioanide. Ex-cep-ţio-nal! Mare bărbat!» ş.c.l. Dacă prin urmare Gaittany înapoiase albumul cu o carte de vizită, asta nu se interpreta decît într-un fel. Fie din lipsa unui sprijin moral exterior, fie prin înrîurirea negativă a cuiva, Gaittany se îngrozise de absurditatea schiţelor lui Ioanide şi într-o mişcare de comizeraţie i le restituise repede, ca să evite întîlnirea telefonică. El uza de convenienţe, fiind încredinţat că toată lumea le adoptă. Iar în cazul de faţă sensul era că Gaittany spera că arhitectul va evita penibila situaţie de a insista asupra unor regretabile prostii, lui Gaittany îi era afară din cale reluctant să roşească pentru Ioanide. Într-adevăr, puţin după aceea Ioanide şi Gaittany întîlnindu-se, acesta din urmă roşi («Nenorocitul!» comentă mental Ioanide) şi, înţelegînd că nu poate eluda aluzia la album, zise numai: 
— Sper că ai primit albumul! Ţi l-am trimis!
— Evident, răspunse arhitectul.

Atunci Gaittany, cu un «perfect» concluziv, schimbă vorba cu energie, grăbindu-se a scurta întrevederea. Ceea ce lui Ioanide i se părea o pură imbecilitate, bănuind de altfel cum se petrecuse lucrurile. Probabil că Gaittany arătase albumul cuiva, vrînd a culege adeziuni la interesul său, iar acela strîmbase din nas, emiţînd vreo opinie defavorabilă asupra arhitectului. Gaittany cu siguranţă apărase pe Ioanide, ieşind însă cu totul demoralizat în sinea lui şi convins de nulitatea desenelor. Ca urmare, expediase repede, cu o formulă socială, albumul, spre a ieşi dintr-o afacere pentru el regretabilă. Sentimentul acesta de penibilitate scandaliza pe arhitect şi-l făcea mizantrop. Cum se poate să roşeşti la tablourile fie şi mai slabe ale unui pictor reputat? Ce are de-a face aici jena? N-ai decît să-ţi exprimi rezerva, o nereuşită nu te scoate din societate. Cruţarea misterioasă, fără motivare, e tocmai o neghiobie, o totală lipsă de tact. Gaittany om de lume, pentru că se bucură de un temperament egal şi mînuieşte cîteva formule stereotipe ca nişte sigilii! Lipsă totală de imaginaţie! Din moment ce solicitase desenele, putea foarte bine să improvizeze un scurt comentariu despre necesitatea unei curajoase opere de construcţie, declarînd că a fost foarte interesat de viziunea lui Ioanide, să-i ureze succes, ba chiar să formuleze unele obiecţii, spre a-i dovedi că a luat parte la planul de gîndire al arhitectului. Însă Gaittany nu era capabil de nici o invenţie, şi Ioanide avea deplină dreptate cînd pretindea că el nu intuia nici pe departe miezul lucrurilor. Ceea ce nu ştia Ioanide era că Pomponescu venise la Gaittany cu un arhitect francez, nu din cei mai valoroşi, pe care voia să-l introducă în societatea bucureşteană. Cu acest prilej fusese desfăcut şi albumul lui Ioanide. Arhitectul străin, citind pe de 
o parte în ochii lui Pomponescu o sentinţă oficială, fiind pe de altă parte complet plin de prejudecăţi şi ignorant în materie de arhitectură sud-est europeană, emise părerea paternă că n-ar trebui stricat pitorescul «turc» al Bucureştilor prin decor parizian. Dacă în Pomponescu, Gaittany nu prea credea, socotindu-l inamic al lui Ioanide, insinuaţia francezului îl zdrobi şi Ioanide deveni pentru el un om pierdut, cel puţin deocamdată. 
După masă arhitectul intră în birou, unde contemplă o mare planşă dintr-o mapă desfăcută. Era un proiect în porţiuni şi mai mult în manieră de gravură al Căii Victoriei, nu în stil occidental, cum zicea prietenul francez al lui Pomponescu, ci în stil neogrec, în spiritul Greciei de la Ister, după limbajul lui Ioanide, care susţinea că noi, fiind aproape de Grecia antică, trebuia să reluăm anume tradiţie direct de la vatra ei. Ioanide participase în anul 1933 la C.I.A.M. (Congresele internaţionale de arhitectură modernă), care îşi formulase concluziile în Charta de la Atena şi cunoştea personal pe Le Corbusier. Dacă admitea principiul «cetăţii radioase» şi al «oraşului linear», suspecta abuzul de grădină ca ducînd la 
G. Călinescu
natură, duşmanul în Bărăgan al artei arhitectonice. Geometrismul fantezist în alb al lui Le Corbusier nu i se părea grec, ci o obsesie a misteriosului solar african. Oraşul trebuia să aibă o semnificaţie morală, să inculce sentimentul de demnitate umană şi de forţă, de aceea clădiri, statui, străzi trebuiau să constituie un edificiu unic, ca un poem finit. Calamitatea cea mare a Bucureştilor era, după Ioanide, că n-a-vea un fluviu alături, ca Tibrul, Neva, Sena, Dunărea, ori marea, ori în fine o legătură prin canale grandioase cu Istrul şi Pontul Euxin. Factorul acvatic se putea totuşi deocamdată suplini prin fîntîni şi bazinuri. În proiectul lui Ioanide Calea Victoriei forma o suită neîntreruptă de clădiri absolut egale, cu etajele în linie, în număr de nouă. De la un capăt la altul privirea trecea printre două planuri exact paralele. Varietatea se obţinea prin diversificarea detaliilor. Din distanţă în distanţă, suprafeţele erau susţinute pe pilaştri de piatră, pe coloane străbătînd o parte sau toată înălţimea, aci pornind pe deasupra parterului-soclu cu masonerie de granit, cu bosaje în diamant, aci dimpotrivă formînd un porticat real sau fictiv. Din cînd în cînd, balustrada coperişului era populată de şiruri statuare. În zonele severe, faţadele erau complet plate sau străbătute vertical de linii costale, formînd serii de pilaştri mai eterici. Ferestrele erau în general de metal. Fiecare întretăiere de străzi forma o mică piaţă circulară, pătrată sau octogonală, cu un jet d’eau în mijloc, în aşa fel încît toate ţîşnirile se vedeau în perspectiva infinită, întrerupte de două mari statui ecvestre de bronz, care în concepţia lui Ioanide trebuia să fie copii gigantice sau imitaţii după Alexandru cel Mare de Euthykrat şi Amazoana călare de Strongylion din Muzeul Naţional din Napoli, specimene de vigoare ale celor două sexe. Spre mijlocul străzii, cam peste drum de fostul Teatru Naţional, Ioanide plănuia o reinterpretare a propileelor ateniene, formînd un soi de galerie, însă exclusiv din piatră şi cu evitarea oricărei aparenţe de pastişă. În două puncte exterioare, pe care Ioanide nu le fixase încă, desenîndu-le separat, s-ar fi aflat două mari foruri: forul Traian, circular, cu copia Columnei lui Traian şi 
 Bietul Ioanide 
 
statuia uriaşă a imperatorului într-o nişă, şi forul rectangular al lui Decebal, cu reconstrucţia Trofeului de la Adam-Klisi prin piesele originale, conţinînd o statuie grandioasă a lui Decebal la un punct de ieşire şi un arc de triumf cu scene dacice, simplificaţie a arcului lui Constantin, la alt punct de ieşire. Ioanide vedea acest for în Piaţa Victoriei de azi. 
Contemplîndu-şi astfel schiţa, arhitectul se simţea parcă stropit de apa havuzurilor în timp ce călca pe dalajul ipotetic al Căii Victoriei (pe care n-ar fi fost admis nici un vehicul) şi viziona în gînd bronzurile de Euthykrat şi Strongylion. «Imbecil! gîndea el despre Gaittany. Îmi trimite o carte de vizită şi mă ocoleşte înspăimîntat. În capul lui e mucilagine. Ideea amazoanei şi a cascadelor nu deşteaptă nimic în creierul lui, preocupat de lucruri meschine. Sunt curios să văd ce e cu masa de astă-seară.» Ioanide închise mapa ca şi trîntind-o şi merse la fereastră. Pe trotuar nu trecea nimeni. Însă aruncîndu-şi ochii peste drum, unde nu era nici o clădire, zări pe cei doi indivizi preumblîndu-se ca şi mai înainte, cu capetele întoarse de astă dată în direcţia celuilalt trotuar. Ioanide îşi netezi bila capului în semn de reflecţie, apoi, ridicînd din umeri cu indiferenţă, luă o carte din raft, părăsi biroul şi se duse în celula lui cubiculară. 
V 
Arhitectul sosi cu oarecare întîrziere la masa de la «Continental» şi se încredinţă că de data aceasta Gaittany nu minţise. Nu participau decît obişnuiţii Saferian, Pomponescu, Hagienuş, Sufleţel, Gulimănescu, Dan Bogdan, Smărăndache şi Smărăndăchioaia (care aflaseră ca din aer de reuniune), madam Valsamaky-Farfara, în această seară în mod excepţional cu Ioana, fata ei. Era şi Gonzalv Ionescu, care nu fusese invitat, dar care, fiind informat de masă, se făcuse a intra întîmplător în grădina restaurantului şi ceruse învoire a-şi muta tacîmul. Inedit era doar un tînăr inexpresiv, cu obrajii foarte drepţi, ca şi cînd muşchii ar fi fost extirpaţi pe dedesubt, 
G. Călinescu
şi căruia Gaittany părea a-i da o foarte mare importanţă. Era poate dintre inexplicabilele relaţii obscure ale lui Gaittany (socoti Ioanide), foarte utile pentru afacerile sale, niciodată însă destăinuite. Ioanide înţelese numaidecît că festinul se dădea în onoarea lui Ion Pomponescu, care şedea foarte înţepat în capul mesei. Gaittany, bănuind că Pomponescu intră în minister, căuta să-l încînte în chipul acesta. După oarecare trecere de timp, arhitectul pricepu de asemeni că tînărul cu obrajii plaţi urma să devină director de cabinet al lui Pomponescu în eventualitatea ministeriabilităţii. «Vasăzică (gîndi el), se pune bine şi cu organele intermediare.» Ioanide nu ştia însă tot. Gaittany nu se punea bine cu tînărul pentru simplul motiv că acesta era omul său, un membru al numeroasei sale familii. Prin legăturile cu alţi oameni politici, Gaittany impunea discret lui Pomponescu un director de cabinet, pe care acela nici nu se gîndea să-l refuze, spre a nu contraria pe aceia care îl acceptau în componenţa ministerului. Astfel Gaittany avea intrare liberă şi chiar control, întrucît privea interesele sale, în ministerul eventual al lui Pomponescu. 
La sosirea lui Ioanide se produse o oarecare mişcare neobişnuită, schimbări misterioase de priviri. Gaittany păru arhitectului alarmat în felul său subtil, iar Pomponescu rigid. Totuşi, i se dădu lui Ioanide cu toată ceremonia un loc imediat la stînga lui Pomponescu, pe o latură în faţa Ioanei, care şedea în partea cealaltă. Aşezat la locul său, în vreme ce chelnerii începeau să aducă întîile elemente ale cinei, Ioanide făcu o revizie fugitivă a fizionomiilor. Gulimănescu îl privea cu o mare curiozitate, cu nuanţă de satisfăcută compătimire, aşa cum îi era obiceiul ori de cîte ori cineva se afla într-o dificultate reală sau presupusă, Sufleţel se sălta mereu pe scaun, fixîndu-l cu complicitate, Hagienuş rîdea cu fălcile tremurînde, ceilalţi manifestau un fel de seriozitate chibzuită. «E ceva la mijloc», presupuse Ioanide. Îndată, însă, nu putu descoperi ce. Fusese într-adevăr ceva. Smărăndache, spre a se afla în treabă şi a obliga, adusese o revistă străină de artă şi arhitectură, scrisă în mai multe limbi şi abia sosită, o revistă de avangardă ponderată, în care un romîn făcînd studiile în străinătate publica un articol despre Ioanide, reproducînd şi cîteva schiţe. Sensul articolului era în general că Ioanide reprezenta primul arhitect mare al şcoalei creatoare urbanistice după cîteva generaţii de arhitecţi profesionali mai mult sau mai puţin merituoşi. Ioanide renunţase la pitoresc şi specific de suprafaţă, căutînd a concilia viziunea apriori a arhitectului cu spiritul peisajului local. Cînd Pomponescu sosise, Gulimănescu, din epatare pentru orice autoritate, îl întrebă dacă ştie despre articol. Acela, circumspect, neştiind despre ce e vorba şi nevrînd să se manifeste satisfăcut în cazul cînd ar fi fost la mijloc un atac împotriva arhitectului, zise că nu. Gulimănescu ceru revista şi, la îndemnul tuturor, citi articolul, care se termina cu aceste rînduri: 
«Romînia se află azi din punct de vedere urbanistic în situaţia în care se aflau comunele italiene din Renaştere, doritoare a sfărîma umbrele uliţelor medievale şi a le înlocui cu o cetate ideală, răspunzînd cerinţelor frumosului geometric şi sanitar. Ca Hippodam din Milet, ca Leon Battista Alberti, care voia străzi drepte, edificii regulate de egală înălţime, arhitectul romîn Ioanide concepe oraşul ca un singur monument, cu toate dimensiunile numărate asemeni acelora ale unui templu doric. Dacă guvernele romîne vor înţelege valoarea acestui mare arhitect, cu un simţ excepţional al raportului între ideea arhitecturală transcendentă şi sol, Romînia va avea în viitor, dată fiind putinţa de a dispune de spaţiu vacant, o surprinzătoare reînviere a viziunii eline, eliberîndu-se astfel de influenţele bizantine, de Renaştere şi de barocul italian, interpretate în detalii şi pictural şi de aşa-zisul stil romînesc, atît de plăcut unor arhitecţi romîni fără concepţie şi originalitate.» 
Cînd lectura articolului fu terminată, se produse o mare şi respectuoasă tăcere. Dan Bogdan manifestă o adîncă emoţie mută, Saferian legănă capul, încîntat, Gaittany exultă sincer şi regenerat, deşi cu moderaţie, spre a nu şoca pe Pomponescu. Acesta rămase perplex, pradă celei mai penibile contrarietăţi, 
G. Călinescu
neputînd lua nici o atitudine, paralizat pe scaun de aflicţiune. Laudele ditirambice aduse lui Ioanide îi cauzau invidie, aluziile însă la mediocritatea restului arhitecţilor şi la şcoala stilului naţional, al cărei şef se considera, îi turnau otravă în sînge. Pomponescu, foarte sensibil, prin educaţie, la stima altora, considera critica mai ales faţă de femei ca o pierdere de prestigiu. Gaittany, în primul rînd, madam Farfara intuiră situaţia nu se poate mai clară de altfel, fiindcă toţi observase catalepsia lui Pomponescu şi păstrau cea mai jenantă muţenie, care ar fi putut fi considerată drept maliţioasă dacă de fapt n-ar fi fost ieşită din frica de a contraria un posibil puternic al zilei de mîine. Gulimănescu, înţelegînd tardiv că făcuse o gafă, era tocmai dispus a întreba cine e semnatarul şi a-i pune la îndoială competenta, cînd Gaittany întrebă pe Pomponescu dacă nu era momentul, în aşteptarea lui Ioanide, de a lua cîte un aperitiv. Chelnerii, la un semn, fură de faţă, propunînd vermut sau ţuică. Cu acest gest, printr-un consemn tacit, accidentul articolului fu uitat de toată lumea, fără a fi dat naştere la vreun cuvînt de comentar. Pomponescu ridică puţin paharul de vermut cu o mişcare obsecvioasă în direcţia femeilor şi astfel impasul fu trecut. Acum, la sosirea lui Ioanide, Gulimănescu, Sufleţel îndeosebi priveau pe arhitect ca pe o victimă, întrebîndu-se cum s-ar fi putut reabilita de tăcerea teribil mustrătoare a lui Pomponescu. Să felicite pe arhitect, ori să considere fondul însuşi al articolului nu le trecu prin minte. Ioanide însă, tronînd cu nepăsarea lui, se scuză prin-tr-o ştire: Conţescu era din nou grav bolnav, aproape pierdut. Probabil pentru asta venise Gonzalv Ionescu. Comesenii se întoarseră unii spre alţii, se întrebară reciproc ce era cu Conţescu, iar în aripa unde se găsea Gonzalv, acesta explică foarte natural că lucrul era inevitabil. Conţescu avea un atac violent de uremie, se sufoca, era ţinut în viaţă cu baloane de oxigen. Gonzalv făcu în încheiere o strîmbătură îngrozitoare de scepticism, care părea să spună că e o lipsă de seriozitate din partea pacientului să se împotrivească deciziilor naturii. La început Gaittany clătină din cap teatral, exclamă artificios: «Săracul!» şi un fel de indignare contra soartei: «Oh!», apoi cugetă că asemenea ştiri nu sunt de natură să favorizeze digestia şi făcu toate sforţările să gonească fantoma lui Conţescu. Orchestra începea să cînte Valsul în la major de Brahms, şi Gaittany, profitînd de ocazie, încercă să zîmbească transcendental şi să comenteze cu mîna tactul muzicii. «Minunat! se extazie el. Superb!» şi căută să antreneze şi pe doamne în voluptăţile lui muzicale. Madam Farfara părea tristă, Ioana placidă, iar Pomponescu, oficios, refuză să lichideze momentul Conţescu. Pomponescu era un sentimental care se vindeca de melancolie prin rememoraţie, cu care prilej persoana sa ocupa treptat centrul evocării. 
— A fost un om foarte interesant Conţescu, decretă el, tăindcu furculiţa un  l-am cunoscut de aproape la Berlin. 
Văzînd noua turnură a lucrurilor, Gaittany se acomodă programului comemorativ. Pomponescu vorbi despre teribila sărăcie a lui Conţescu în capitala Germaniei, unde avea o bursă insuficientă, din care expedia o parte în ţară unei surori. Tată-său, preotul, deşi om cu destulă stare, la şaisprezece ani cel mult îşi dădea afară copiii, declarîndu-le: «Te-am făcut mare, acum cîştigă-ţi existenţa şi ajută-mă şi pe mine!» Popa nu-i trimitea nimic. Conţescu avea o gazdă care îi oferea pe lîngă odaie cafeaua cu lapte dimineaţa. Asta, de multe ori, era toată masa, şi studentul se străduia s-o sporească. Raţionarea cea mai strictă era sistemul său, şi cum mesele în birturi i se păreau riscante, îşi cumpăra pentru o lună întreagă un aliment rezistent, pe care îl fracţiona în treizeci şi cinci de bucăţi, patru-cinci porţii reprezentînd riscurile în caz de întîrziere a mandatului. Într-o zi l-a găsit cu un cufăr plin de cartofi, din care fierbea doi-trei pe zi. La un semn al lui Pomponescu, Smărăndache debită o anecdotă despre sistemul de raţionare al lui Conţescu. Acesta căpătase de la tată-său, preotul, treizeci de prescuri, pe care le tăiase în jumătate, obţinînd şaizeci de raţii pentru două luni. Într-o zi, mîncîndu-i şoarecii o bucată, Conţescu nu vru să rişte nimic şi cîştigă porţia pierdută tăind 
G. Călinescu
felii subţiri din celelalte rămase. Aproape toţi izbucniră în rîs şi Gaittany, găsind că reuniunea era foarte reuşită, patronă cu bună dispoziţie servirea celui de-al doilea fel de pe meniul său, anume: . Gonzalv Ionescu făcu notă discordantă, cerînd din  ciorbă de potroace. Gaittany strîmbă imperceptibil din nas la oroarea de a mînca seara ciorbă, nu zise cu toate astea nimic şi, făcînd elogii cu mîinile în jurul farfuriei sale, ceru adeziunea celorlalţi la cega pe grătar, Smărăndăchioaia dădu ghes lui Smărăndache să spună chestia cu găina. 
— Spune întîmplarea cu găina, îndemnă şi Hagienuş, care
o ştia şi el. 
Smărăndache zise că Conţescu căpătase de acasă o găină şi boabe pentru ea şi hotărîse s-o taie. Însă găina începuse să ouă. Un ou pe zi, asta convenea lui Conţescu, atît cît ar fi durat şi boabele. Preocuparea lui începu a fi care era ziua justă cînd găina ar fi încetat definitiv să ouă, ca s-o taie fără a pierde vreun ou. Începu deci să consulte cărţi despre găini, să ancheteze pe alţii asupra mediei de producţie a fiecărei rase, scrise în străinătate specialiştilor (aci Smărăndache înflorea pe canavaua principală, ca şi poeţii populari). O babă îl încredinţă că nu există alt mijloc decît a căuta găina de ou. Conţescu ceru instrucţiuni, se exercită şi puse în aplicare metoda. În fiece dimineaţă, cu degetul pipăia găina. 
— Ei, zise Hagienuş maliţios, numai ca să dea formă dialogică anecdotei, cînd a tăiat Conţescu găina? —N-a mai tăiat-o! 
— De ce? Cum aşa? Întrebară ceilalţi.
— Găina se obişnuise cu ceremonia şi de cîte ori se apropiaConţescu de ea ca s-o caute, se lăsa în jos. Atunci Conţescu, de milă, n-a mai tăiat-o. 
— Ha-ha-ha-ha! hohoti Gaittany într-un rîs actoricesc, potolindu-se numaidecît. 

În realitate nu pricepea deloc umorul chestiunii, fiindcă nu văzuse niciodată de aproape o găină şi nu ştia absolut exact cum ouă. Studiile colegiale şi le făcuse în străinătate, iar la moşia lui nu păşea sub nici un cuvînt dincolo de conacul propriu-zis. 
— Da’ întîmplarea cu pisica o ştii? Întrebă Pomponescu.
Natural, Smărăndache o ştia. Conţescu, fiind în exploraţie geologică, pe cînd şedea la masă, pe marginea unei păduri, nu departe de un oraş, auzi o miorlăitură şi zări o pisică voinică, îndesată, lată, care privindu-l fix cerea de mîncare. Conţescu tăie o bucăţică de carne şi i-o aruncă. Pisica, foarte blîndă, miorlăi satisfăcută, venind din ce în ce mai aproape. Conţescu întinse mîna s-o mîngîie, şi atunci pisica, automat, se dădu o dată peste cap. Conţescu o mai netezi o dată, pisica se-nvîrti din nou. Experienţa fu repetată de cîteva ori şi nu mai rămînea îndoială că, ori de cîte ori pisica era atinsă cu mîna, descria în aer un cerc deplin. Mirat, Conţescu luă toate semnalmentele în carnet, desenă exact pisica, îşi notă locul precis unde o găsise, consultă felurite manuale de zoologie, întrebă pe specialişti, în sfîrşit, scrise în străinătate, cerînd informaţii cărei speţe aparţine pisica ce se învîrteşte în aer. Totul fără rezultat. 
— Ei şi? Ce fel de pisică era? se interesă viclean Hagienuş.
— Era o pisică dresată, părăsită de un circ ambulant.

— E bună! admise Gulimănescu, cu gîndul la anecdotă.«Ce canalii! medită Ioanide. Conţescu agonizează şi ei spun fleacuri. La asta se reduce un om pentru ei.» 
Cu toate astea, rîsese şi el. Recunoscu că, dacă anecdotele erau insipide şi cu totul meschine faţă de complexitatea obiectului, ele rezumau nu mai puţin cîteva note caracteristice ale individului. Într-adevăr, Conţescu era de o mare forţă a voinţei, la nevoie reglementîndu-şi existenţa barbar, avea o curiozitate naivă şi pedantă, care-l făcea să răsfoiască tomuri pentru cea mai neserioasă chestiune şi să ţină corespondenţă, era îndatoritor şi iubea animalele. 
Pomponescu simţi mizeria gestului de a evoca un om în pragul morţii cu anecdote, şi de aceea la friptură (grătar eclectic:poulets a la broche, rognons, cotes de porc etc., aduse în piramide, căci lui Gaittany îi plăcea desfrîul vizual), între 
G. Călinescu
înghiţituri, se simţi dator să atragă atenţia că, lăsînd gluma la 
o parte, Conţescu era un bărbat excelent, care trudise din greu ca să-şi ajute toată familia, şi multă vreme leafa lui fusese grevată de împrumuturi contractate în scopul de a-şi întreţine fraţii mai mici. Asta l-a obligat să muncească mai mult, să ia ore suplimentare. «Eh! oftă Pomponescu, multe ar face omul dacă n-ar fi greutăţile vieţii, opera creatoare cere libertate, bunăstare. Adesea pornim în lume cu intenţii mari, dar cu timpul trebuie să renunţăm şi să ne mulţumim cu meritul modest de a fi dat şi noi o mică contribuţie. Suntem o generaţie eroică! Mai tîrziu, cînd vor veni cei tineri, ajutaţi de sacrificiile noastre etc.» Pomponescu îşi compuse o fizionomie aşa de filozofică, încît toată lumea, afară de Ioanide, care alegea unele părţi mai dure de friptură şi le punea cu grijă alături pe marginea farfuriei, aprobă pe Pomponescu prin gesturi (Gonzalv, privindu-l, făcea simultan un gest detestabil: îşi ştergea foarte serios buzele de sucul fripturii cu miez de pîine). Toţi păreau a se regăsi în această condiţie fatală, care îi obliga să nu producă ceea ce se aştepta de la ei. Ioanide se agasa cînd auzea astfel de teorii şi numai mestecatul îl împiedica să protesteze. Sufleţel citea pe Homer în greceşte, ilarul Hagienuş descifra cuneiformele, Pomponescu nu era deloc un om fără pricepere în specialitate (beton armat), Dan Bogdan era un profesor cu reputaţie. Toţi, într-un fel sau altul, găsiseră în viaţă mari înlesniri şi erau acum cel puţin oameni lipsiţi de orice griji materiale. Ce-i împiedica de la creaţia la care simţeau că sunt obligaţi? Ca să scrie o mică notă arheologică în zece ani, Hagienuş, omul cu gusturi bibliofile, care poseda cărţile cele mai rare şi călătorise de atîtea ori în străinătate, se văieta la toată lumea de dificultăţile studiului, de lipsa de concurs. Pentru acea notă, estorca mereu aconturi, ajutoare, delegaţii în străinătate şi, lucru curios, nici un oficial nu se credea mistificat, toţi îi dădeau dreptate. Ioanide pretindea că ne aflăm încă în era fanariotă prelungită, indivizii nu vor altceva decît să parvină. Nemaiexistînd boieriile şi alte dregătorii sonore, aventurierii caută titlurile veacului: profesor universitar, doctor, arhitect, cînd nu-l pot obţine pe cel de ministru. Voluptăţilor orientale s-au substituit altele: plăcerea de a citi, de a călători. Strămoşul lui Hagienuş vorbea poate turceşte şi mînca friganele cu migdale şi scorţişoară. Acum Hagienuş devora muşchi la frigare şi se ocupa cu misterele cabire. Cine-i vedea spunînd anecdote cu găina lui Conţescu şi pisica saltimbancă ar fi zis că are de-a face cu nişte semidocţi. Dimpotrivă, Sufleţel, Hagienuş erau putrefiaţi de cultură. 
— Să-mi opreşti osul ăsta! notifică Ioanide lui Pomponescu,arătînd cu degetul spre un cotlet pe care acela îl curăţa metodic de carne. Şi cum viitorul ministru nu pricepea, îi explică: Pentru Ştolţ, cîinele meu! 
Atunci Pomponescu, foarte amabil, sistă descarnificarea şi luînd un şerveţel de hîrtie depuse cu grijă osul pe el. Madam Farfara se grăbi şi ea să ofere cîteva bucăţi pe care le socoti agreabile pentru un cîine. Mai mult, Pomponescu disertă asupra fidelităţii rasei canine, evocă iarăşi viaţa sa în raport cu acest subiect, descrise amănunţit o căţeluşă pe care i-o dăruise la Londra un amic englez, adăugă chiar cu ironie bonomă că aceasta fusese singura fiinţă cu adevărat fidelă pe care o cunoscuse. Infatuarea obişnuită a lui Pomponescu, atenuată de melancolia decoroasă şi plină de tact, dădea un rezultat social plăcut. Ministeriabilul cumpărase de la o ţigancă cu flori cîte un trandafir, nu mai mult (cu oarecare tocmire), şi oferise fiecărei femei cîte unul. Trandafirii erau de altfel mari şi superbi. Madam Farfara şi Smărăndăchioaia căpătase, respectiv, unul alb şi unul roz, Ioana, unul ca sîngele coagulat. În cele din urmă, Pomponescu ridică paharul şi ură sănătate lui Conţescu şi toate cele dorite celorlalţi. Gulimănescu replică: 
— Să vă vedem ministru cît mai curînd!
Pomponescu scutură din umeri precum că nu era în puterea lui să prevadă evenimentul, totuşi acceptă măgulit eventualitatea. 
Gaittany însoţi sosirea unui soi de meringe cu frişcă cu mari demonstraţii. Era prăjitura la care ţinea îndeosebi, fără vreun motiv material. Corpul prăjiturii era fad, frişca prea 
G. Călinescu
spumoasă şi zaharoasă. Ioanide explica astfel lucrurile: la vederea meringii, Gaittany, neavînd nici un fel de senzaţie personală, a exclamat odată din pură obişnuinţă: «Perfect!» Nefiind contrazis de nimeni, a luat tăcerea drept aprobare şi de atunci e «convins» că prăjitura e bună. Aşa făcea în toate chestiunile. La cafea, Saferian oferi comesenilor ţigări de foi Don Garcia şi alte specialităţi tabagice, britanice şi orientale. Deşi Hagienuş nu fuma, ceru o ţigară de foi şi o vîrî în buzunar. Acum se produse un incident care schimbă ordinea asistenţei. Pomponescu solicită doamnei Valsamaky-Farfara să-i ghicească în cafea. Aceasta, după puţină reculegere, căci pretindea a nu fi inspirată, acceptă, însă între timp alţi candidaţi 
— Gaittany, Saferian, Hagienuş, Sufleţel, Smărăndăchioaia 
— formulară pretenţia să li se citească viitorul şi se apropiară,schimbînd scaunele, de ghicitoare, împingînd ceştile de cafea răsturnate pe farfurioare şi prevăzute cu un număr de ordine (asta fusese ideea lui Smărăndache). După un examen atent, madam Farfara prevesti lui Pomponescu următoarele: că va face în curînd o călătorie («În turneu ministerial», presupuse tare Gulimănescu), că va fi obiectul unor calomnii (Pomponescu consimţi din cap că lucrul este dintre cele mai posibile), dar că în cele din urmă va izbîndi asupra duşmanilor, că va avea un succes excepţional şi o mare satisfacţie în dragoste (Pomponescu se apără cu mîinile, dar se înroşi sensibil). Emoţia lui Pomponescu nu era o simplă mişcare de societate. De cîtăva vreme tindea către o relaţie oficioasă cu Ioana, sub protecţia doamnei Valsamaky-Farfara. Deşi căsătorit, Pomponescu avea un cămin foarte întunecat. Nevastă-sa, de o vîrstă cu el, devenise de cîţiva ani infirmă printr-o anchiloză şi-l doctriniza din fotoliul ei, cu concursul mamei ministeriabilului, femeie viguroasă şi plină de ambiţie. O bună parte din infatuarea lui Pomponescu se datora acestor femei, care nu admiteau pentru el alt regim moral decît acela stabilit de ele. Astfel, după părerea lor, a fi fost şi a fi ministru era cea mai mare onoare şi, prin urmare, «Jean» trebuia să facă totul ca să se impună. Despre valoarea ca arhitect a lui 

Pomponescu mama şi soţia n-aveau nici o îndoială şi refuzau a admite că altcineva poate să se încumete a se compara cu el. Valoarea o deduceau din «poziţia socială», singura în care credeau. Probabil că fără stimulentul acestor două femei Pomponescu ar fi fost mult mai sceptic în privinţa posibilităţilor sale, femeile îl ambiţionau şi-l înveninau, de aceea satisfacţiile sociale rezolvau parţial drama lui intimă, dîndu-i o proeminenţă pe alte căi decît pe aceea a creaţiei. Pomponescu nu renunţase complet la ideea de a face un lucru excepţional. Ideea unei «catedrale a neamului» persista în cercurile «patriotice» şi religioase, şi Pomponescu era omul la care toţi se gîndeau, numai pentru motivul că era un personaj politic şi fiindcă profesa verbal şi propagandistic, fără intimă convingere, un naţionalism vehement în materie arhitecturală. Intrevedea marea bazilică a naţiunii ca o biserică dintre cele mai pitoreşti, precum Mînăstirea Curtea-de-Argeş, ridicată la altă potenţă. Din cînd în cînd, mai ales în momentele de mizantropie, cauzate de viaţa politică, Pomponescu intra în biroul lui şi lucra la planurile domului. În aceste momente de reciuziune, cele două doamne Pomponescu vorbeau în şoaptă, şi dacă vreun musafir se ivea, se decideau cu greu a turbura liniştea lui Pomponescu. Smărăndache juca foarte bine scena asta. În numele doamnei Pomponescu, punea degetul la gură şi vestea confidenţial: 
«Ssst! Jean lucrează la catedrală!» 
De cîte ori arhitectul ministeriabil dispărea mai mult timp din societate, de întreba cineva despre el, prietenii maliţioşi puneau degetul la gură şi şopteau: 
«Jean lucrează la catedrală.» 
Existenţa lui Pomponescu nefiind deci aşa de luminoasă cum părea profanilor, legătura cu Ioana reprezenta dacă nu un episod pasionant, cel puţin o diversiune justificată pentru un om public, lipsit de ambianţă caldă. Cînd veni rîndul ceştii lui Hagienuş, care asculta cu gura căscată, pradă celui mai amuzant misticism, madam Farfara îi comunică o existenţă plină de patimi, ceea ce atrase asupra eroului laudele cele mai echivoce, primite cu un rîs plin de plăcere. 
G. Călinescu
— Dar, îl preveni ghicitoarea, ai să ai un proces sau o discuţie, aşa ceva (Hagienuş, credul, deveni buzat), din care are să te scape un bărbat cu mare influenţă. («Poate domnul Pomponescu», bănui Hagienuş.) În fine, în curînd ai să capeţi 
o casă. 
— De unde casă? se miră Hagienuş.
— Asta nu pot să ştiu eu! se retractă cu umor madamValsamaky. 
— Unde vezi dumneata casă? insistă cel în chestie. Atuncimadam Valsamaky îi făcu semn să se apropie şi-i arătă cu un băţ de chibrit ce-i slujea de baghetă un mic pătrat negru cu două puncte interioare şi-i semnală un fel de ramificaţie pe care o denumi pom, de unde deduse că e vorba de o casă la ţară. 

Cum Hagienuş şedea încă perplex, Ioanide scoase un mic sul cu care venise şi i-l puse sub nas. Acela rămase vrăjit. Era planul şi prospecţiunea mausoleului, reduse la minim prin fotografie, aşa cum obişnuia Ioanide. 
— Uite-ţi casa, zise arhitectul.
În culmea fericirii, exultînd din toată faţa, înduioşat de a face o bucurie postumă fostei sale neveste, Hagienuş sorbi cu ochii fotografia, apoi o trecu şi celorlalţi, care o admirară. Pomponescu însuşi avu bunăvoinţa de a găsi proiectul foarte impresionant şi de gust şi felicită pe Hagienuş de achiziţie. Însă Ioanide întinse, spre spaima bibliofilului, mîna să-şi retragă desenul. 
— Banii! notifică el, şi pe urmă.
Hagienuş luă o faţă plîngăreaţă de copil, întorcîndu-se ca spre nişte martori către toţi ceilalţi. 
— Plătesc, domnule Ioanide, ce Dumnezeu?! Plătesc. Măjur pe ce vrei! 
— Pe Proteu! propuse răutăcios Sufleţel.
— Eu vreau banii mei pentru concepţie, se încăpăţînăarhitectul. Nu-ţi iau mult. Zece mii de lei, cît mă costă materialul, timpul pierdut. Construcţia ţi-o inspectez gratis şi-ţi dau un meşter ieftin de tot. 

Hagienuş nu voia să înapoieze planul monumentului, jurîndu-se că va plăti cînd va avea bani. Ioanide pretindea ironic bani peşin, în fine, toţi se puseră chezăşie pentru orientalist şi semnară solidari împreună cu el că sunt martori la obligaţia luată de a se plăti lui Ioanide în termen de trei luni suma de lei zece mii. Arhitectul împături frumos chitanţa şi o puse în portofoliu. Hagienuş întări înscrisul şi oral: 
— Plătesc, domnule Ioanide, se poate să nu plătesc?
— Să fii atent, zise Dan Bogdan, ca să plaseze şi el o vorbă; ştii ce-a zis Keyserling. 
— Romînii sunt mehenghi! traduse Sufleţel ideea filozofuluide la Darmstadt. 
Keyserling fusese şi în Romînia, şi într-o ediţie din  improvizase unele definiţii ale romînilor, nu mai fondate decît lecturile în cafea ale doamnei Valsamaky-Farfara. Unii intelectuali fuseseră scandalizaţi, alţii, printre care şi Gaittany, le găseau geniale. Sufleţel făcea aluzie la aceste rînduri: . Pomponescu susţinu că spiritul nostru e mai mult oriental («Karaghiozlîc», completă Sufleţel sărind de pe scaun şi privind cu sarcasm pe tot spaţiul mesei, dar îndeosebi spre Hagienuş), evident (consimţi şi el) un umor de «karaghioz» («Pehlivan», adăugă Sufleţel, iar la ureche spuse celor din jur, ca să nu fie auzit de doamne: «Pezevenghi»). 
— Şi expresia «măscări», dezvoltă Smărăndache, care era foarte asociativ la mese, vine de la «mască», dovadă a stilului teatral. 
Nici Sufleţel, care răsucea capul în toate părţile şi făcea din ochi, nici Hagienuş, care rîdea din fălci, nu lăsară a se înţelege că teoria «karaghiozlîcului» i se poate aplica. 
Cea mai bună glumă romînească e de origine bizantină; dăinuie pînă în ziua de azi o artă a epigramei, care în toate celelalte colţuri ale lumii a dispărut din antichitate (germ.). 
G. Călinescu
Hagienuş mai confirmă o ultimă dată, aproape confidenţial, între patru ochi: 
— Plătesc, domnule Ioanide!
Numai Saferian, armean curat, zîmbea paşnic şi inocent. Cînd Pomponescu tăcu, îşi exprimă şi el opinia asupra problemei, zicînd că orientalii sunt trişti, mai mult poeţi şi moralişti decît spirite sarcastice. 
Ioanide însă nu mai era atent. Încă mai demult contemplase pe Ioana, întîi cu coada ochiului, apoi privind-o franc cu pupilele lui de un albastru turburător. Cu mîinile bătea darabana pe masă, ceea ce la el însemna, fiind la mijloc o femeie, interes acut şi prevestire de furtună. Madam Farfara, femeie foarte experimentată şi intuitivă, spuse, examinîndu-i ceaşca: 
— La dumneata nu pot să citesc, eşti om sucit, uite cum s-astrîns toată drojdia. O să ai o agitaţie mare, vreo pasiune... 
Arhitectul, foarte puţin atent la predicţiune, compara cele două femei, pe mamă şi pe fată. Fizionomic, madam Farfara şi Ioana semănau. Aşa plină, cu buze roşii, cu pieliţa moale şi pufoasă ca a piersicii, fusese şi madam Valsamaky. Ioana avea însă ceva inedit, mai animalic şi picant. Umerii obrajilor îi erau ridicaţi spre ochi ca la mongole, aducea puţin cu tată-său, a cărui barbă tăiată cu foarfecele în jurul maxilarelor masive şi-o amintea Ioanide. În general, Ioana avea ceva planturos şi leneş şi o mare capacitate de tăcere ardentă. Vocea-i era de contralto, făcuse studii la Conservator şi chiar cîntase la Operă, bustul îi era excepţional de atletic, cu sîni ca de piatră şi spărgînd bluza, fără a se revărsa. Aci părea focoasă şi tăcut spirituală, aci somnolentă. Din această cauză era poreclită «Indolenta». Într-un anume moment, Ioana căzu între două atacuri vizuale concentrice din partea lui Pomponescu şi a lui Ioanide. În vreme ce acesta din urmă dărăbănaia cu degetele, Pomponescu tăia felioare subţiri de măr şi cu o scobitoare le introducea în paharul de vin al Indolentei, asigurînd-o că mărul dă o aromă deosebită băuturii. Aceasta, ţinînd trandafirul sub nas, privea felin din ochii ei mari, păstrînd 
 Bietul Ioanide 
 
o neutralitate echivocă. Delicat şi obiectiv, Pomponescu distribui felii de măr şi în paharul doamnei Farfara şi al lui Ioanide, care erau mai apropiate. 
Întors acasă, Ioanide desfăcu pachetul cu oase şi cărnuri şi-l puse înaintea lui Ştolţ chiar pe pat, şi-n vreme ce cîinele, plin de recunoştinţă, mînca, scoase o foaie de trandafir picată de la Ioana, pe care o răsucise ca pe o foiţă de ţigară şi o vîrîse maşinal în buzunar, şi trecîndu-şi-o pe la nas, rămase multă vreme pe marginea patului, absorbit de gînduri. 
VI 
În zilele următoare, zvonul că ar fi murit Conţescu începu să circule, ajungînd chiar la urechile lui Pomponescu. Acesta fixase o dimineaţă cînd primea pe «amicii săi politici», acum însă, sub pretextul ministeriabilităţii, ziua luase proporţiile unei săptămîini. Pomponescu poseda o casă fără etaj, de aparenţă modestă, într-o stradă dintre Calea Victoriei şi Bulevardul Lascăr Catargi. Imobilul era de fapt destul de somptuos şi îndeosebi sala mediană era foarte încăpătoare. Prevăzută cu un gobelin pe un perete şi cîteva canapele şi fotolii, ea slujea de anticameră de staţionare a partizanilor profesorului de beton armat. Pomponescu nu mai făcea parte din nici un partid politic, afectînd a avea grupul său. Fost de cîteva ori ministru, reprezentant al mai tuturor corpurilor de prestigiu, se alegea în permanenţă în Parlament şi se afla gata a intra în cabinetele de compromis, în calitate de personalitate. De aceea acasă întreţinea o mică curte. «Amicii săi politici» veneau în anticamera sa, şedeau de vorbă între ei ca la club, fără măcar a da ochi cu stăpînul casei, care, în biroul său, lucra sau simula a lucra, şi din cînd în cînd primea pentru cîteva clipe un personaj mai important sau pe un partizan aducînd ştiri din provincie. Bineînţeles, la ieşire, Pomponescu întindea mîna la toţi cei aflaţi în anticameră şi ţinea cu ei un scurt colocviu. Pomponescu nu făcea asta numai din emfază şi manie politică, ci dintr-o necesitate naturală. Obişnuit din copilărie a 
G. Călinescu
vedea casa deschisă, s-ar fi simţit singur dacă nimeni nu l-ar fi vizitat. Tăcerea telefonului cîtăva vreme îl punea în panică. Pomponescu suferea de o neurastenie invizibilă, foarte decentă, de frica de solitudine şi de scăderea prestigiului, şi făcea politică numai pentru a-şi putea întreţine un aparat social factice. În fond, cunoştea superficialitatea oamenilor care îl frecventau, invidiind nepăsarea lui Ioanide şi totodată mirîndu-se de o existenţă ce i se părea bizară. De partea sa, doamna Pomponescu ducea aceeaşi viaţă de convenţie, primind într-un salon adiacent anticamerei pe prietenele sale, mai toate interesate şi solicitatoare (lucru ce nu-i displăcea, fiind măgulită a obliga), iar seara avea loc o adevărată şedinţă (în vremile de putere), în care mai ales doamna făcea intervenţii imperioase. 
Într-o astfel de zi de anticameră, Pomponescu lua la orele zece dimineaţa cafeaua cu lapte în sufragerie împreună cu doamna Pomponescu-mamă şi doamna Pomponescu-consoartă. Acest moment reprezenta pentru el o adevărată solemnitate domestică. Gătite foarte atent, nepermiţîndu-şi nici un fel de neglijeu, cele două femei luau loc în jurul mesei vaste şi rotunde, ce evita dificultăţile alegerii locului preeminent. Doamna Pomponescu se sprijinea mergînd pe un baston de argint şi cu un vîrf de cauciuc, soacra călca liber, îşi aranja părul foarte abundent într-un fel de toupet şi purta ochelari pince-nez legaţi cu un lănţişor, pe care îi scotea şi repunea după trebuinţă. Cînd Pomponescu intra în sufragerie săruta mîna doamnei Pomponescu-mamă, aplecîndu-se ceremonios, în vreme ce aceasta ridica braţul spre a-i uşura gestul, apoi depunea un mic sărut, aproape numai în efigie şi raccourci, ca genuflexiile prelaţilor catolici, pe un obraz al doamni Pomponescu, însă spre tîmplă, în semn de austeritate. Pomponescu numea pe nevastă-sa Mamy, iar pe mamă-sa Maman, şi amîndouă îl chemau pur şi simplu Jean. 
— Ascultă, Jean, îl luă în primire Maman, căutîndu-l insis-tent şi mustrător cu privirea pe deasupra ochelarilor, silindu-se totodată a ocoli obstacolul unei mari vaze cu trandafiri, tu ai citit Universul? 
— De vreme ce l-ai confiscat dumneata, fireşte că nu, zisePomponescu cu ironie respectuoasă, sărutîndu-i mîna. Ce eveniment capital s-a întîmplat? 
Era obiceiul lui Pomponescu în general de a persifla discret orice fapt avînd pretenţia de a se ridica asupra banalului. N-admitea decît locuri comune şi oameni curenţi, asta însă dintr-o secretă aprehensiune de a fi depreciat prin jocul inedit al valorilor. 
— Oh! Se supăra de-a binelea Maman, care era o bătrînăplină de temperament, dar e un scandal! 
— Într-adevăr, interveni şi Mamy cu un aer decis şi jignit, e o mare impertinenţă. Am să iau informaţii. 

Pomponescu, nedumerit, întrebă din ochi despre ce e vorba, aşezîndu-se la locul său. Subreta (casa avea o astfel de subalternă în afară de bucătăreasă) îi întinse de pe tava o ceaşcă de cafea cu lapte. 
— Aici este un articol, zise madam Pomponescu-mamă,
care spune că unul Ioanide e cel mai mare arhitect romîn. Pomponescu se roşi la faţă şi-şi muşcă puţin mustaţa. 
— Cum se poate să se scrie asemenea lucruri? adăugă cudemnă indignare şi madam Pomponescu-consoartă. 
Ministeriabilul ridică uşor din umăr şi, turburat, se preocupă de mestecarea cu linguriţa a laptelui. Astfel de chestionări i se păreau mai penibile decît însuşi articolul, şi — ca şi în seara festinului — încercă să ocolească prin tăcere punctul nevralgic, ceea ce nu-i fu posibil acasă, şi tocmai în această oră cele două femei pretindeau a lua în dezbatere împreună cu Pomponescu toate problemele la ordinea zilei. Ministeriabilul oftă interior, regretînd indiscreţia lor, ruşinîndu-se totdeodată de prezenţa subretei. 
— Nu trebuie să permiţi, insistă absurd Mamy, să se publice astfel de articole. 
Şi cu bastonul, infirma doamnă păru a bate în duşumea, deşi intenţia ei nu fusese decît a-l rezema mai solid de scaun. 
— Dragă, se scuză Pomponescu cît mai amabil, nu-i posibilsă mă amestec eu în treburile gazetelor. Ce rost are? Nu văd 

G. Călinescu
nimic scandalos. Ioanide e un arhitect cunoscut, foarte (aci ministeriabilul căută un termen mai slab) merituos, e cineva, nu-i un «ăsta», cum zici dumneata, Maman... 
Şi cu această generozitate, Pomponescu se simţi uşurat, aproape concepu posibilitatea de a convieţui în cîmpul arhitecturii împreună cu Ioanide. Maman însă se arătă implacabilă: 
— Aici nu scrie că acest domn, căruia binevoieşti a-i găsimerit, are şi el o valoare, spune că e singurul arhitect romîn mare, face aluzie la tine, te atacă. 
Pomponescu deveni uşor nervos. 
— Maman, exagerezi, e un articol al vreunui prieten al luiIoanide, are şi el partizanii lui, ce are de-a face toată chestiunea cu mine? Mai bine spune-mi cum stai cu sănătatea. 
Madam Pomponescu-mamă, femeie cu obişnuinţa lumii, deşi de vederi înguste, îşi dădu seama îndată că fiul ei nu suportă conversaţia pe această temă, înregistrînd sugestia lui de a se închide discuţia. Acceptă deci scoaterea de pe ordinea de zi a referatului despre articolul din revista străină asupra lui Ioanide, hotărîtă şi ea, ca şi noră-sa, a se ocupa personal de această afacere. Răspunse la chestiunea despre sănătate: 
— Nu tocmai bine, scumpul meu, am sufocaţii noaptea.Ori pilulele nu-şi mai fac efectul, ori farmacistul ăstălalt nu le-a preparat la fel. 

Interesant era că, spunînd aceasta, madam Pomponescu, mai mult decît septuagenară, care păstrase pînă atunci o ţinută verde, se prăbuşi vizibil, ca şi Valdemar al lui Edgar Poe, luînd 
o mască senilă. Pomponescu, deşi respectuos faţă de ma-mă-sa, avea suficientă obiectivitate ca să observe acest proces. Bătrîna juca teatru, disimulîndu-şi adevărata stare. Niciodată nu afirma că se simte bine. Nu dormise destul sau n-avea poftă de mîncare (cu toată dezminţirea dată de fapte la masă), se simţea istovită de puteri. Cînd credea că nu e văzută de nimeni, madam Pomponescu-mamă avea gesturi degajate şi repezi, mergea sprinten. Îndată ce simţea pe cineva apropiindu-se, începea, după împrejurări, să geamă intermitent (dacă se constituise bolnavă), să tîrască paşii în mers, să tremure fălcile. Părea mai bătrînă cu douăzeci de ani. Poate că n-avea conştiinţa de a se preface, cădea brusc în infirmitate prin autosugestie. De ce făcea astfel? se întrebase de atîtea ori Pomponescu. Concluzia la care ajunsese, luînd în examinare şi cîteva aluzii filozofice ale bătrînei, era că mamă-sa se temea de indiferenţa celorlalţi dacă s-ar fi declarat sănătoasă. În fiecare bătrîn există o frică de a fi abandonat şi o nevoie de a ocupa conştiinţa celorlalţi. Maman se menţinea la suprafaţă printr-o alianţă tacită cu Mamy, care şi ea, fiind infirmă, suferea de aceeaşi aprehensiune, şi amîndouă cu puteri sporite îşi menţineau ascendentul asupra lui Pomponescu, slab prin educaţie. 

Readucerea în discuţie a numelui lui Ioanide afectă în chipul cel mai profund pe Pomponescu şi-l dispuse la una din acele antipatii secrete, obstinate, de care era capabil cînd se simţea umilit. Indispoziţia nu venea decît superficial din cauza articolului şi reproducerii lui în Universul. Cu o zi înainte, Pomponescu fusese în vizită la madam Valsamaky-Farfara, care avea pretenţia de a oferi un ceai, în realitate spre a vedea pe Ioana. Acolo, în salonul demodat şi extravagant, cu fotolii de bambuc poleite, dădu ochii cu Ioanide, care, călare de-a-n-dărătelea pe un scaun, rezemat cu mîinile de spetează, privea insistent la Ioana, care fuma picior peste picior pe o canapea, părînd a face mare caz de el. Arhitectul, puţin murdar de moloz pe haina de şantung albastru, construia o casă prin împrejurimi. La intrarea lui Pomponescu nu-şi schimbă poziţia de călăreţ, şi ministeriabilul avu impresia că nici Ioana nu făcuse prea mare caz de sosirea lui, rămînînd absorbită într-o conversaţie începută înainte. Instinctul nu înşela pe Pomponescu. Ioanide, ras proaspăt în cap, se oferise să-i construiască un templu. El îi explicase că nimic nu-l împiedica să execute acest proiect, că puţin îi pasă de lume, toată greutatea era de a găsi un bun sculptor care să-i facă statuia plastică precum a Venerei cu delfin din Muzeul Naţional din Roma. 
G. Călinescu
— Dar ar fi un scandal, hohoti amuzată madam Valsamaky-Farfara, care însă era receptivă la ideile cele mai înaintate. 
— Nu cred, continuase Ioanide într-un stil pe jumătate himeric, pe jumătate pozitiv, că va fi vreun scandal. Nudul nu va avea nici cap, nici mîini, ca şi Venera romană, va fi pur şi simplu portretul unui trup splendid («al unui „animal“ semizeiesc», complini Ioanide mental, foarte conştient de valoarea limitată a frumuseţii Indolentei). 
— Şi, dădu Ioana fumul de ţigară pe nas, evident încîntată, deşi cu calm, de omagiile lui Ioanide, irezistibile prin siguranţa cu care acela le debita, şi ce să facem cu templul? 
— La ce slujesc templele? se întrebă ca şi un solitar Ioanidefoarte serios. La nimic... ele dau un patos, excită spiritul. De pildă, templul pe care ţi-l propun ar putea servi ca loc de întîlnire pentru depunerea primului sărut între îndrăgostiţi... Un loc de cununie materială, solemn, maiestuos. Ioanide îşi dădea seama că nu putea fi crezut a vorbi serios, de aceea deveni practic: şi pe urmă, cine te împiedică să-l întrebuinţezi în sens profan, să dai concerte de muzică vocală? Propun însă pentru decor ca sala să n-aibă scaune. Mobilierul ar fi o alteraţie a ideii de sanctuar. Lumea să stea în picioare. 
— Unde să stea în picioare? interogă Pomponescu cîndveni, ca să nu pară un intrus acolo unde crezuse a fi pivot. 
— În templu! Îl informă Ioanide cu o seriozitate comică.
— Aha! Înregistră Pomponescu foarte amar, însă politicos, amabil ca de obicei, domnul Ioanide este exponentul ideii gratuitului în arhitectură. 
Lui Ioanide însă nu-i plăcea discuţia în public a chestiunilor de specialitate, pedanteria îi repugna, şi descălecînd de pe scaun bagateliză însăşi convorbirea: 
— Glumeam ca să le contrariez pe dumnealor. Îmi pare rău că trebuie să vă las. Am o bina prin apropiere. Ce vreţi? Sunt un simplu zidar. 

Zicînd acestea, Ioanide, după civilităţile de rigoare, plecă, lăsînd pe Pomponescu stăpîn pe cîmpul de bătaie. Acesta nu se simţea totuşi biruitor şi şezu multă vreme stînjenit. 
Dezinvoltura lui Ioanide, ochirile lui de uliu spre Ioana, aprige şi sigure, calmul ironic, toate astea indispuneau pe ministeriabil. Prezenţa arhitectului la faivoclocul doamnei Valsamaky-Farfara, organizat ca un simplu pretext pentru tratativele sale sentimentale cu Ioana, i se păru foarte neconvenabilă şi chiar jignitoare. Fusese surprins în intimităţile sale. Ar fi reproşat celor două femei această eroare, dar Pomponescu nu era omul atacurilor deschise. Sub nici un cuvînt nu şi-ar fi permis să bîrfească brutal un prieten al casei în care intra, şi vreo insinuare oricît de minimă asupra lui Ioanide i se păru inoportună, avînd în vedere că de fapt omul începuse a-l agasa. Alterat sufleteşte, Pomponescu stătu multă vreme fără a putea scoate un cuvînt. Madam Valsamaky-Farfara căută a repara atmosfera: 
— Ioanide, săracul, totdeauna paradoxal şi cu capul înnori. Cîte am auzit eu de la el? Trecea plin de var pe stradă, am pus servitoarea să-l scuture puţin. Pe Ioana o cunoaşte de mică. 
Făcînd aluzie la copilăria Ioanei, madam Farfara voise a atrage atenţia că prezenţa lui Ioanide era cu totul paternă şi inofensivă. Lui Pomponescu îi displăcu faptul că, plecat pe uşă, arhitectul plana încă în atmosferă, absorbea gîndurile femeilor. Ioanide i se păru cinic, fanfaron, lipsit de moralitate. Îl socotea infatuat, reclamagiu şi prezumţios sub aere de modestie, era din ce în ce încredinţat că aşa-zisa lui dezinteresare e numai o formă perversă de parvenitism. Articolul apărut în revista străină şi comentat strident în Universul dovedea că Ioanide avea gaşca lui. (Adevărul era totuşi că pînă în acel moment Ioanide n-avea habar de articol, pentru că nu citea ziarele, iar despre revistă, pe care n-o primise, nu-i pomenise nimeni o iotă, ca printr-o înţelegere spontană şi tacită.) Apoi arhitectul îi apărea imoral cu ahtierea lui de femei de care auzise şi de care era acum mai zdrobitor convins ca oricînd, avînd în vedere că avea familie, copii mari. Un singur moment Pomponescu nu compara situaţia lui cu a lui Ioanide, fiind sincer în antipatie, pentru că personal se simţea autorizat 
G. Călinescu
să împlinească deficienţele căminului său. Madam Valsamaky-Farfara ieşi prudent spre a da instrucţiuni de servire a ceaiului şi astfel Pomponescu, înghiţindu-şi necazul, izbuti a repune stăpînire pe iniţiativa lui. Maniera sa erotică era de stil vechi, ceremonioasă, cu puseuri sentimentale, totuşi nu improprie a capta femeile, mai ales prevenite şi interesate. Întîi de toate Pomponescu scoase dintr-un buzunar al vestei o cutiuţă mică, din care extrase un inel decorativ, mai degrabă subţire, a cărui poantă o forma un smaragd într-o rouă de mici diamante. 
— Îmi permit, zise el zîmbind, să acopăr un milimetru al
degetului dumitale cu acest inel. Ioana întinse degetul, fără nici un protest, şi primi inelul şi 
o sărutare afectată a mîinii respective, apoi, privind darul şi aşezîndu-l în diferite direcţii, ca şi cînd l-ar fi cumpărat, recunoscu că e frumos, fără alte manifestaţii. Nici Pomponescu nu aştepta mai mult, deoarece gesturile extraordinare îl speriau, obligîndu-l la reacţii pentru care nu se simţea apt. Acest mod lin de audienţă îl mulţumi şi deci trecu mai departe la demonstraţia orală: 
— În viaţa noastră, domnişoară Ioana (un fel de a vorbi allui Pomponescu, căci Ioana nu era domnişoară), a oamenilor mai maturi şi cu responsabilităţi (aci Pomponescu rîse, ironizîndu-se singur amabil şi indicînd astfel greutatea în care se afla el, ca om de vază, de a-şi descoperi unele slăbiciuni), vine un timp în care sufletul încă tînăr nu vrea să abdice şi totuşi se sfieşte să-şi dezvăluie aspiraţiile. Atunci, cine are norocul a găsi o fiinţă discretă şi înţelegătoare începe o a doua viaţă. De o astfel de existenţă nouă am şi eu nevoie. Cred că mă înţelegi. 
— Te-nţeleg! răspunse Ioana cu un glas liniştit, dar îngroşat în surdină, şoptit profund, din obişnuinţă scenică. 

Pomponescu fu satisfăcut de această corespundere laconică ce-l scutea de gesturi teatrale. Genul său era o discreţie pompoasă. Ioana pricepu şi ea că o excesivă rezervă putea să bleseze, şi de aceea veni spre Pomponescu şi, făcîndu-se a mai admira inelul, netezi cu dosul mîinii reverul smochingului tivit al ministeriabilului, scuturîndu-şi capul înapoi, într-o mişcare de temperament cu totul castă, care îi relevă dinţii superbi şi un gît vînjos, statuar. Pomponescu nu găsi nimerit a profita prematur de apropiere şi, aplecîndu-şi capul în jos, sărută doar podul palmei Ioanei. Apoi «ridică şedinţa» tocmai cînd madam Farfara se întorcea din inspecţie. 
Acum, consumîndu-şi cafeaua cu lapte împreună cu cele două Pomponeşti, ministeriabilul reevocă pe Ioanide stînd călare pe un scaun şi vorbind Ioanei de temple şi văzu în arhitect nu numai un concurent în profesiune, ci un adversar în viaţa sa intimă. Ideea că Ioanide ar fi ştiut de veleităţile lui faţă de Ioana şi că l-ar fi bravat dinadins, luîndu-şi o poziţie impertinentă, începea să-i intre în cap. Pomponescu simţi nevoia să-şi calmeze iritaţia (de altfel de aspect acalmic) şi, lucru ce i se întîmpla foarte des, sărutînd mîna mamei şi a soţiei, le rugă să nu-l aştepte la masă. După o oră de audienţe, ieşi pe jos, împreună cu viitorul său director de cabinet, care făcea repetiţiile eventualei sale misiuni, la şosea. Avea obiceiul să se plimbe din cînd în cînd astfel, înainte de a lua masa în oraş, totdeauna cu cineva, Pomponescu avînd pînă şi melancolia sociabilă şi decentă. Pe cînd mergeau alături la pas, zări la oarecare distanţă un bărbat cu trei copii în dimensiuni crescendo, o fetiţă ca de patru ani şi doi băieţi, respectiv de vreo şase ani şi nouă ani. Copiii se ţineau de mînă, iar bărbatul se aşezase într-un genunchi în faţa fetiţei şi-i aşeza un ciorap, scoţîndu-i totodată pantoful din picior spre a i-l scutura de nisip. Probabil că cu toate aceste îngrijiri fetiţa se plîngea de oboseală, de aceea bărbatul o luă în braţe, continuîndu-şi drumul cu restul lanţului diminuat de mînă. Cînd ajunse în apropierea bărbatului cu trei copii, Pomponescu avu surpriza de a constata că are în faţa sa pe Gonzalv Ionescu. Întrebat dacă sunt copiii săi, acela confirmă, intrînd în detalii asupra fiecăruia, împingîndu-i înainte spre a-i prezenta, lăudîndu-i. Gonzalv împărtăşi lui Pomponescu că toţi suferiseră de un uşor pojar şi aveau nevoie de aer liber. Copiii erau foarte 
G. Călinescu
corect îmbrăcaţi, aveau ţinută rezervată, dar nu sfioasă şi păreau excelent instruiţi, căci atunci cînd Pomponescu pomeni în treacăt de Fîntîna Mioriţei, băiatul mai mare zise îndată: 
— Mioriţa, oaia păstorului omorît de alţi doi păstori.
Pe faţa lui Gonzalv se citea o legitimă mîndrie, semn că el era profesorul. Pomponescu făcu observarea că copiii nu seamănă între ei, cu toate că au un aer comun. Gonzalv îl lămuri că lucrul era foarte firesc. Copiii nu erau nici unul fraţi uterini, fiecare avea altă mamă. 
— Cum, se miră Pomponescu, dumneata ai fost căsătoritde trei ori? 
— Da! mărturisi modest Gonzalv Ionescu. 
Ministeriabilul se crezu dator a face un gest de compătimire faţă de copiii care-şi pierduse mamele, comiţînd o greşeală pe care Gonzalv nu-l ajută s-o evite. Nici una din mame nu murise, Gonzalv divorţase pur şi simplu de cele dintîi două, trăind acum cu o a treia soţie, mama fetitei. Luînd în consideraţie vîrstele copiilor, este evident că despărţirile se produseseră într-un timp relativ scurt. Ca bărbat, Gonzalv Ionescu n-avea nimic de natură să surprindă o femeie. Pe sub firele de păr încă lungi se zărea o prematură chelie; faţa îi era accidentată, trupul scheletos, nodurile genunchilor i se ghiceau ca nişte bile prin pantaloni. Dacă Gonzalv găsise, cu un copil, o a doua nevastă, şi cu doi o a treia, asta era o dovadă că putea avea succes la femei. Pomponescu tocmai se întreba în sine ce fel de femeie e aceea care să accepte pe Gonzalv, cînd acesta, ca prin instinct, scoase trei fotografii din portofoliu spre a demonstra că fiecare din copii seamănă cu cîte una din soţii. Toate erau cel puţin agreabile şi tinere. Pomponescu era impresionat de virtuţile casnice, de aceea concepu o bună părere despre un tată aşa de grijuliu de progenitura sa şi se gîndi că Gonzalv trebuia ajutat să obţină o catedră. Automat îşi aduse aminte de Conţescu şi ceru informaţii asupra lui. Conţescu nu murise — relată Gonzalv Ionescu în mod flagrant plictisit; dimpotrivă, susţinea că se află mai bine. 
— E o remisiune aparentă, boala nu iartă, zise tare Gonzalv, iar în sine deplînse neglijarea cursurilor, situaţia iarăşi turbure a catedrei în toamnă, dezorientarea studenţilor. Într-atît îi intrase în cap lui Gonzalv pretextul solicitărilor lui, încît acum credea sincer în el, uitînd a-l mai comunica şi altora, ca un lucru de la sine înţeles. 
Conţescu se afla într-adevăr mai bine. Cîtăva vreme suferi de inapetenţă şi de insomnie, apoi căzu în somnolenţă, dormind fără întrerupere. Medicii îi prescriseră să stea culcat cu capul în jos, de teama unui accident circulatoriu, şi cu desăvîrşire liniştit. Ce va fi trecut prin creierul adormit al lui Conţescu nu se ştie, clar este că ideea de a rezista cu orice chip toropelii i se înfipse cu putere în cuget, şi, fără a se mişca deloc, pacientul începu să-şi caute puncte de sprijin în odaie, să vorbească. Chema lîngă el pe un scaun, pe rînd, cîte unul din casă să-i spună din cînd în cînd cîte un cuvînt. Acest cuvînt reprezenta pluta cu care voluntarul Conţescu se ţinea deasupra inconştienţei. Îşi dădu silinţa să mănînce, pofta îi reveni încetul cu încetul, şi ceea ce-l indispunea era acum numai interdicţia de a consulta cărţi, de a face orice sforţare cerebrală. Într-o seară, pe cînd Hergot îndeplinea funcţia de doctor de gardă, Conţescu îl întrebă dacă mai cîntă din violoncel. Hergot reţinu ideea şi a doua zi execută lîngă patul bolnavului cîteva bucăţi muzicale. Conţescu fu încîntat, arătă tot mai multă sprinteneală, şi ameliorarea sa se ivi nu numai pe faţă, unde dispăruse pungile din jurul ochilor, ci şi în mod obiectiv, pe calea analizei. Voinţa făcuse minuni. Poziţia culcată nemaifiind necesară, Conţescu se dădu jos din pat, şi acum îşi petrecea vremea aci într-un fotoliu, aci întins pe o canapea, în speranţa de a ieşi cît de curînd din casă. 
— Să dea Dumnezeu să fie bine! Îi ură Gonzalv Ionescucu asemenea intonaţie, încît scepticismul bătea la ochi. 
Pomponescu se despărţi de părintele iubitor, felicitîndu-l pentru copii şi promiţîndu-i toată solicitudinea în cazul cînd... Şi înlocui gîndul cu un zîmbet şi o fluturare a degetelor în semn de ipoteză. Gonzalv însă înţelese îndată că Pomponescu voia să spună «în cazul cînd voi fi ministru». Luînd ipoteza drept un fapt cert, el se înclină foarte obsecvios şi zise: 
G. Călinescu
— Respectele mele, domnule ministru!
Vorbele acestea produseră emoţie în cîteva persoane care treceau, şi Pomponescu, în ciuda modestiei sale perfecte, formal, savură prestigiul demnităţilor publice. Pomponescu şi aghiotantul lui ajunseră la Rondul întîi, cînd le ieşi înainte Smărăndache. Ministeriabilul, mai împăcat sufleteşte, voi să verifice cum funcţionează legenda în public şi întrebă pe Smărăndache ce mai este nou. A răspunde la asemenea chestiuni era raţiunea de a fi a lui Smărăndache, care nu era totuşi un simplu colportor. El rotunjea ştirile, le dădea aspectul unor ficţiuni, le prevedea cu o poantă şi cu o sociologie, transformîndu-le în documente pentru uzul intelectualului, ştiind cu toate acestea să retragă orice aparat filozofic cînd ascultătorul gusta anecdota simplă. În consecinţă, Smărăndache răspunse că Conţescu s-a făcut sănătos «subit» şi a plecat în exploraţie ştiinţifică în munţi. Despre Ioanide spuse că construieşte un templu pentru la Venus bête (cum ajunsese această ştire la urechea lui Smărăndache?), în care urma să se oficieze în fiece vineri. Pomponescu tresări puţin la ultima butadă, fiindcă, făcînd o firească asociaţie, Venera bestială nu putea fi decît Ioana. Smărăndache nu ştia nimic despre ea, el dezvoltase cu spiritul lui ingenios o idee venită prin intermediari de la Ioanide însuşi, care nici nu pomenise de vreo bête, dar spusese ceva prin care blama spiritualismul. Despre Hagienuş spuse că a fost bătut de copiii săi cu cărămizi caldeene (figurativ, faptul nu era cu totul fals). Smărăndache mai comunică un lucru care puse pe gînduri pe Pomponescu, întrucît acesta ştia că anecdotistul nostru, om foarte inteligent, are un extraordinar fler, trăind în plină opinie publică, şi totodată că toate secretele se ştiu dinainte. Spuse anume că guvernul viitor se formează numai în scopul de a cădea. Şi asta părea o butadă, dar Pomponescu avea suficientă experienţă spre a şti că un mod de a elimina grupările politice era în vremea din urmă de a le chema la putere efemer. Combinaţia în care avea de gînd să intre cu «grupul său» n-avea nici o bază electorală şi şansele de a birui în alegeri erau discutabile fără manifestarea unei încrederi ferme de sus. 
 Bietul Ioanide 
 
— Toate le ştii, zise rîzînd Pomponescu. Nu vii să iei masa cu mine? 
Smărăndache zise că bucuros, însă a lăsat-o pe Smărăndăchioaia într-un loc, cerea permisiunea de a o preveni. 
— Să vie şi doamna! propusese Pomponescu, care se recreaîn prînzuri de acestea în cerc restrîns, cu oameni fără malignitate, distractivi, dar respectuoşi, acceptînd o eternă distanţă. 

Smărăndache nu aşteptă să i se spună de două ori, alergă să telefoneze, promiţînd a fi numaidecît la restaurantul convenit. 
VII 
Ioanide rămase cu totul surprins cînd doamna Ioanide îi ceru bani, vestindu-l că nu mai are. Îi dăduse nu chiar prea de mult o sumă foarte importantă, un adevărat depozit, prin care înţelegea să scape de orice grijă materială cîtăva vreme. Ioanide nu era avar şi uneori putea să pară chiar risipitor, profesa însă prudenţa. Era păţit şi poate, mai mult decît asta, proceda astfel din atavism. O sumă de bani o diviza în două-trei porţiuni, aruncînd o parte prin sertare, făcînd-o uitată. Îi era cu deosebire penibil să apeleze la alţii şi nu voia să se angajeze în lucrări antipatice. Ioanide era un arhitect cu reputaţie, pe care mulţi l-ar fi solicitat. Clienţii burghezi înţelegeau, din păcate, arhitectura ca o dexteritate de a ridica pe sol ceea ce le trăsnea prin cap lor. Unul văzuse o casă în stil gotic francez şi voia astfel de ferestre, altul dorea un aspect de fortăreaţă hibridă hispano-gotică, cum văzuse prin unele cartiere. Apăruse nişte arhitecţi specializaţi într-un şablon, construind castele cu bifore, cu portale de piatră şi blazoane fantasmagorice deasupra uşilor, cu crenele la nivelul acoperişului şi în loc de piatră — o suprafaţă ţepoasă, realizată dintr-un calcio vecchio foarte proeminent. Aceste case aveau un aer de provizorat, ca nişte decoruri de teatru. Ioanide nu voia să construiască în stil gotic, stil romanic etc., ci în stilul său, şi după ce obţinea 
G. Călinescu
toate dezideratele de ordin practic îşi rezerva să inventeze singur complexul arhitectonic, refuzîndu-se în special hibridului. «Nu fac barăci, domnule! declara el, făcînd aluzie la prăvăliile şi la expoziţiile în paiantă foarte frecvente în aceşti ani. O casă cu pretenţii de palat, care se scutură cînd dau cu pumnul în ea, mă întristează, mai adăugă el, risipesc forţele în zadar. Parc-aş construi piramidele în cherestea. Ştiu că ce fac e perisabil, dar cel puţin să am iluzia că durează măcar cîteva secole.» 
De aceea Ioanide nu lucrase nimic pentru stat în multele improvizaţii festive. Erau destui aceia care înţelegeau pe arhitect, ei erau mai ales intelectuali lipsiţi de putinţa de a construi. Ioanide găsise un mijloc de a-i folosi pentru instinctele sale. Repara. În Franţa, unde şezuse în vremea studiilor, obiceiul de a ajusta un apartament, de a moderniza construcţii vechi era curent şi chiar Ioanide lucrase în această direcţie. La noi întreprinderea era oarecum dificilă din cauza exiguităţii locuinţelor şi a fragilităţii lor. Cu toate astea, Ioanide observase că construcţiile de aparenţă modestă, făcute de zidari pînă prin 1900 şi cîteodată şi în primul deceniu următor, aveau zidărie solidă şi cubaj suficient. Arhitectul, aflîndu-se în casa unui amic posesor al unei astfel de case, zicea deodată: «Bre, de ce nu îndrepţi tu casa asta după regulile artei?» 
Amicul dădea din umeri, avea aerul să creadă că locuinţa nu făcea două parale. Ioanide scotea atunci un metru subţire de metal, carnetul şi creionul şi începea să facă măsurători într-o odaie, urcîndu-se pe un scaun, întinzîndu-se pe pîntec, ca să poată introduce metrul pe sub mobile. În fine, combina repede o schiţă, pe care o lăsa pe masă amicului, indicînd şi suma aproximativă. Acesta se lăsa cucerit de idee, devenea obsedat şi, aproape fără greş, chema pe Ioanide, care, cu o promptitudine uimitoare, ajutat de Butoiescu-BotticelIi, transforma în interior somptuos o odaie banală. După executarea isprăvii, Ioanide venea din cînd în cînd la amicul său şi, aşezîndu-se picior peste picior, îşi contempla opera. Niciodată nu se repeta. Clientela de acest soi era aşa de largă, încît Ioanide îşi putea permite a refuza comenzile mari ce nu-i conveneau. De la o vreme, totuşi, lumea începea să fie prevăzătoare şi, deşi Ioanide nu prea ştia ce se petrece în lume din punct de vedere politic, simţea ca profesionist apropierea unei crize. Un şomaj în construcţie i se părea posibil. 
— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă el la doamnaIoanide. Ce-ai făcut cu atîţia bani? 
— Dragul meu, fu răspunsul, ştii bine că nu i-am aruncatpe drum. 
— Spui absurdităţi, replică Ioanide; eu îţi spun că nu trebuiasă cheltuieşti atîţia bani în aşa scurt timp. Ţi i-am dat ca o rezervă. 

Doamna Ioanide păru foarte mirată (povestea asta se repeta identică din cînd în cînd). 
— Sunt atîtea lucruri care trebuiesc în casă...
— Trebuie, nu trebuie, nu pot să dau dacă n-am.
Doamna Ioanide fu şi mai contrariată.

— Dar, Ioanide, dacă trebuie!... 

— Chestiunea nu este dacă-ţi trebuie un lucru, ci dacă poţisă-l iei. 
— Poţi sta nemîncat, neîmbrăcat?
— Poţi, dacă n-ai bani.
— Ioanide, eşti absurd, sunt lucruri care trebuie.

Acest «trebuie» al doamnei Ioanide îl scotea pe arhitect din sărite. Îi era cu neputinţă s-o facă să înţeleagă că necesitatea unui lucru nu comandă mijloacele de achiziţie. Doamna Ioanide suferea de ilogicitate într-anume punct al gîndirii; mai mult, Ioanide credea că n-avea putinţa de a înregistra unele judecăţi. Era tot atît de iritant impenetrabilă pe acea porţiune a spiritului ca şi Butoiescu. Astfel, Ioanide, ca s-o dizloce din punctul mort al sofismului, se pierdea în exemplificaţii. 
— Scumpă madam Ioanide, să zicem că mă dă afară de laŞcoala de Arhitectură, că e şomaj, că sunt bolnav şi nu pot lucra etc. Că nu mai pot, în fine, cîştiga; pot eu să-mi cumpăr blană? 
G. Călinescu
Doamna Ioanide îşi asculta soţul absentă, total nedumerită, apoi recidiva: 
— Sunt totuşi unele lucruri necesare! 
— Pe care, se supăra Ioanide, nu le poţi cumpăra fără bani.
— Desigur. 
— Dar de unde bani dacă nu-i ai?Doamna Ioanide făcea o obiecţie dezarmantă:

— De ce să n-ai bani?
— Uite-aşa, fiindcă nu-i ai! bătu Ioanide cu palma în masă.

Nevasta lui i se părea în acele momente o fiinţă cu totul inferioară. Inteligentă, plină de spirit în alte împrejurări, mai ales decoroasă şi cu tact în lume, devotată şi plină de discreţie, doamna Ioanide devenea telurică (asta era expresia lui Ioanide, pe care însă nu-şi permitea a o pronunţa) cînd venea vorba de mijloacele de existenţă. Neîntîmplîndu-i-se niciodată să ducă lipsă sau poate fiindcă-şi închipuia că bărbatul e oricînd capabil a agonisi bani, sau, în fine, pentru că socotea panica lui Ioanide neîndreptăţită şi nu se preocupa de ziua de mîine, madam Ioanide dădea impresia a nu avea nici o noţiune de felul cum se cîştigă existenţa. Toată preocuparea ei era de a stabili «ce-i trebuie», încolo cerea bani lui Ioanide. Intemperanţele doamnei Ioanide îl silise adesea pe arhitect să accepte comenzi neplăcute, ba chiar să solicite avansuri. 
— Ei, şi acum ce-i de făcut? se-ntreba tare arhitectul defaţă cu soţia sa. 
— Să-mi dai bani, Ioanide! răspunse aceasta cu cea maimare amabilitate şi persuasiune. 
— N-am, zise Ioanide, şi în acelaşi timp trăgînd un sertar, scotoci pe sub hîrtii şi scoţînd un pachet de bancnote dădu o parte soţiei sale, care începu să-i numere. 
— Nu cred că are să-mi ajungă, Ioanide!
— Elviro, te rog, lasă-mă deocamdată. Vom vorbi deseară, cînd mă-ntorc, voi vedea ce e de făcut. Uite, vine Butoiescu! 

Într-adevăr, constructorul intra pe poartă. Cînd fu înăuntru, Ioanide recapitulă pe scurt programul şantierelor din timpul verii, apoi îşi puse în cap o şapcă de lucrător. Era îmbrăcat în haine de doc cafeniu, vestonul fiind prevăzut cu patru mari buzunare exterioare, prevăzute cu nasturi şi clape, în loc de cămaşă avînd un tricou de bumbac vărgat. Părea un mecanic. Arhitectul şi constructorul aveau să meargă de dimineaţă la cimitirul Bellu, spre a pune la punct mausoleul lui Hagienuş. Contrar aşteptărilor, în ce priveşte executarea însăşi, orientalistul convenise a angaja lucrarea. Ioanide îi făcuse nişte combinaţii avantajoase, deplasînd lucrători de la alte şantiere, reducîndu-i costul materialului la minim prin folosirea resturilor, îi transportase cu camionul statuia cu înger. Dacă Hagienuş n-ar fi comandat mausoleul, Ioanide era în stare să i-l facă gratis, simţind că opera avea un caracter de permanenţă şi gratuitate. Lucrarea i-o executa Butoiescu, el, Ioanide, ţinea să meargă o zi la faţa locului ca să lămurească lucrurile. Cum i se întîmpla nu rareori, tăcutul Butoiescu «critică» la început lucrarea (aşa se exprima Ioanide). De fapt, Butoiescu nu zisese nimic, dar cînd, după o zi de consultare, spre a-şi face o idee şi a întocmi lista materialelor, Botticelli se prezentă înaintea lui Ioanide, musculatura feţei sale făcu explozie în direcţie centrifugală ochilor, pupilele înseşi sugerînd un rîs intens şi conţinut, iar buzele strîngîndu-se într-o sforţare viguroasă de a se domina prin respect. 
— Ascultă, Butoiescule, e ceva care nu-ţi convine în planulmeu? 
Botticelli se retractă cu putere, inhibi toată ilaritatea sa difuză, reală sau numai curat musculară, asigură pe Ioanide că monumentul are să iasă foarte frumos. Mai mult nu putu scoate de la el arhitectul. Cînd ajunseră cu camionul la cimitir, Ioanide sări în sus de ciudă. 
— Ce-i cu statuia, cine a pus-o de-a-ndărătelea?
Pe faţa lui Botticelli se produse iar o revoluţie musculară, mai puţin perceptibilă. 
— Eu! zise el.
— Pentru ce, omule? Pentru ce?Un surîs de nesiguranţă morală strînse gura lui Botticelli.

— Ca s-o vadă lumea cînd trece! Am crezut că e mai bine.
G. Călinescu
— Pe cine s-o vadă?
— Pe răposata!

— Ce-mi pasă mie de lume? strigă Ioanide. Răposata nuînviază, ci intră în mormînt. 
Ioanide, ştiind că Butoiescu nu pricepea metafizica, se calmă, îl luă de braţ, simulă cu el o plimbare prin faţa monumentului, îi arătă că lumea pioasă avea să treacă între mausoleu şi monument pe o cărare pavată ca un peron şi cu acest prilej avea să vadă de o parte îngerul ţinînd de mînă pe răposata (ca şi în mitul Eurydikei), iar de cealaltă — porţile mausoleului. Arătînd cu spada în sus, îngerul dădea a înţelege că prin aedicula funerară duhul pornea spre cer şi înlătura blînd moartei aprehensiunea firească a necunoscutului. Mormîntul trebuia să fie cît mai alb, cît mai aerian, ca să nu producă nici o idee sinistră. Butoiescu, plimbat de braţ de către Ioanide, luă o fizionomie din ce în ce mai concentrată, zîmbi mereu, însă de astă dată cu o nuanţă de căinţă. Acum înţelesese. 
— Cum întoarcem acum asta, unde este macaraua?
În fine, Butoiescu plecă cu camionul în căutarea macaralei şi a doi oameni, iar Ioanide pînă atunci dădu explicaţii celor doi zidari, le arătă cum să aşeze cărămida. Bazamentul era făcut. Asudat, arhitectul îşi scoase haina şi şi-o împături pe un mormînt, şapca şi-o atîrnă de grilajul unui altuia, şi-n cele din urmă, spre a supraveghea mai comod mişcările zidarilor şi mai ales formula mortarului, se aşeză jos pe o lespede mare de mormînt. Întorcînd capul întîmplător, văzu pe cruce inscripţia: «Ecaterina Dolfescu, 1866—1885». Ioanide făcu un scurt calcul: nouăsprezece ani. Mormîntul nu era îngrijit. Piatra prinsese un soi de rugină. Un roi de furnici forfotea la baza crucii. «Te pomeneşti, medită Ioanide, că fata nu mai are pe nimeni în familie, e aproape jumătate de secol de atunci. Dolfescu! Nume obscur, cine tresare oare la o asemenea împerechere de silabe? Mormîntul este inutil.» Ioanide îşi goni reflecţiile cu violenţă, ca să nu-i turbure încrederea profesională în valoarea operelor umane, şi scoţînd un plaivaz de tîmplar începu a face socoteli pe marginea lespezii mormîntale. Îşi adună pe o coloană veniturile pe care le aştepta în campania de vară, despărţi totalul în sume primite, sume imediat reclamabile şi sume de primit în toamnă; apoi înşiră sumele de acordat Elvirei în fiece lună. Contabilitatea îl calmă puţin asupra viitorului imediat, totuşi rezerva pînă la campania viitoare scădea. Ar fi fost necesar să mai ia o lucrare, şi nu din cele plăcute lui. «La asta duce intemperanţa femeii, incapacitatea ei de ascetism», fu gîndul său. 
Abia la amiază sosi camionul cu macaraua şi, surpriză, Hagienuş în carne şi oase. Butoiescu căutase la acesta o platformă joasă de piatră, pe care şezuse originar statuia, Hagienuş 
o găsise în pivniţă, deasupra unui butoi de murături, şi fiindcă auzise că Ioanide e la Bellu, ţinuse să-l vadă, să guste emoţia lucrării începute. Adusese cu el şi două sticle de vin negru vechi, de pe vremea cînd avea moşia nevestei, să le bea în amintirea răposatei, pe pragul locaşului ei veşnic. Hagienuş, văzînd mormîntul pe care şedea Ioanide, spuse că ştia al cui este. Ecaterina Dolfescu nu era fată, ci o tînără soţie care a murit din facere. A cunoscut-o pe fata moartei, chiar aici în cimitir. 
— Zău, domnule Ioanide, mă jur pe ce am mai scump.
Şi explică în ce fel. Fata, ţinută din scurt de familie, n-avea unde să se întîlnească cu Hagienuş în oraş. Sub pretext de a se duce la mormîntul mamei sale, pe care n-o cunoscuse, îşi dădea întîlnire cu viitorul bibliofil şi orientalist la Bellu, şi acolo, (mărturisea cu rîs de silen Hagienuş) se sărutau în faţa mormîntului, nestingheriţi de nimeni. 
Hagienuş îşi plasase monumentul soţiei lîngă locul infidelităţii, care însă, după cît reieşea din vorbele lui, nu era aşa de mare, fiind o simplă aventură juvenilă, trecătoare, înaintea căsătoriei sale. Fata se măritase, murise şi ea, nu mai rămăsese nimeni din familie în linie directă. 
— Aşa pier toate! oftă foarte comic Hagienuş. Dacă Sufleţelar fi auzit şi isprava asta, cu siguranţă l-ar fi numit vampir, lemur. 
G. Călinescu
La amiază, zidarii opriră lucrul, se aşezară să mănînce şi îndată apoi se întinseră să doarmă chiar de-a lungul mormintelor. Ioanide pusese şi el să se cumpere provizii pentru prînz, şi la propunerea lui Hagienuş intrară într-un cavou deschis, care avea 
o masă de tablă pentru pus flori şi candelă şi două bănci pentru eventualii vizitatori. Începură să mănînce, iar Hagienuş, turnîndu-le din vinul lui, făcu prezentările răposaţilor din cavou, pe care de asemeni îi cunoscuse. Erau acolo soţ, nevastă, copii, nepoţi de copii ai unei familii Cîrlănopol şi un Făurescu, despre care Hagienuş informă că era amantul nevestei, devenit soţ după spînzurarea celui dintîi. Madam Cîrlănopol îi înmormîntase pe amîndoi bărbaţii amical, în acelaşi cavou, rezervîndu-şi un loc între ei, în care se şi afla. Hagienuş debită toate aceste lucruri cu sarcasmul bonom cu care se spun anecdote despre cei vii. N-avea, sau nu părea să aibă, deloc oroare de imaginile mortuare. Scena festinului în cavou era dintre cele mai inedite şi cei trei bărbaţi vorbiră numai despre iubire, fără a depăşi marginile stricte ale decenţei. Acum, pentru întîia oară, Ioanide află un lucru pe care nu-l ştia, şi anume că Butoiescu nu era căsătorit legal, trăind într-o uniune liberă. 
— Parcă ai copii! observă arhitectul cu un uşor accent demustrare. 
Copiilor avea să le facă o situaţie juridică, după cum îl va sfătui avocatul. Nuntă nu putea să facă. 
— De ce, omule? se miră Ioanide.
După oarecare codire, dispus şi de vin, Botticelli mărturisi că a cunoscut în satul lui o fată căreia i-ajurat să nu se însoare cu altcineva afară de ea. Părinţii fetei n-au încuviinţat căsătoria, fata trăieşte de atunci, cu învoirea lui, cu un altul, el însă, ca să nu-şi calce jurămîntul, n-a făcut cununie. 
— Bravo, Botticelli! exclamă Ioanide. Merită să închinămun pahar în cinstea cavalerismului tău! 
Cei trei bărbaţi ridicară paharul, dar, cum Hagienuş vărsă puţin vin pe pavajul cavoului în faţa gurilor mormintelor, de sufletul morţilor, ceilalţi doi repetară şi ei gestul, şi după acest ritual deşertară cîteşitrei paharele pe gît. 
Peste cîteva zile, Smărăndache răspîndea în toate cercurile cunoscuţilor vestea că Ioanide şi Hagienuş au făcut orgie cu femei într-un cavou din cimitirul Bellu la miezul nopţii. 
Întorcîndu-se în oraş cu camionul, Ioanide îşi cheltui vremea trecînd şi pe la alte şantiere, dînd instrucţii lui Butoiescu, chiar după încetarea lucrului, astfel încît se întoarse acasă pe jos, cu şapca de mecanic lăsată pe frunte, după ora nouă. Cartierul lui era ca de obicei pustiu. La colţul străzii zări o umbră zveltă feminină care scruta adîncimile străzii ezitînd a lua o hotărîre. Cu cît se apropia, Ioanide se încredinţa că umbra era Pica. Atunci cînd fu lîngă ea, o prinse de braţ. 
— Ce faci tu aici?
Fata scoase un ţipăt şi întoarse spre arhitect ochii de un albastru ireal. 
— Pe cine pîndeşti tu, de ce nu mergi acasă? insistăIoanide, însă afectuos. 
— Mi-e frică, nu pot! se cutremură Pica.
— De cine ţi-e frică?

Pica îşi dădu seama, calmîndu-se, că făcuse o imprudenţă şi se rectifică: 
— M-ai speriat tu!
— Haide acasă, o invită Ioanide mai dulce şi totdeodatămai hotărît, întinzîndu-i braţul. 
Fata se codi, mai aruncă ochii furtiv în direcţia străzii, în cele din urmă îşi vîrî braţul subţire pe după braţul arhitectului. 
— Vom face, spuse Ioanide, o apariţie senzaţională, eu la braţ cu tine. De cînd visez să mă plimb de braţ cu fiica mea, domnişoara Pica Ioanide. Cred că mă prezint foarte bine şi nu te fac de ruşine. 
Cu mîna dreaptă arhitectul voi să-şi îndrepte pălăria, dar dădu de şapcă. Atunci şi-aduse aminte că era în costum de lucrător şi admise în parte spaima Pichii. 
— E adevărat, rîse el, sunt în tricou şi cu şapca de apaş.Cu toate astea, cred că spiritele fine vor remarca distincţia mea nativă. 

G. Călinescu
Ioanide luă masa cu toţi ai familiei. Soţia sa era surprinsă, Tudorel privea pieziş. Doamna Ioanide nu îndrăznise să vestească pe arhitect că pînă în seara aceea Pica nu venise acasă. Frica de scandal o paralizase şi optimismul ei îi interzicea să creadă că Pica e capabilă de ceva rău. Nici Ioanide nu le destăinui chipul cum găsise pe fată şi lăsă pe Pica să meargă în odaia ei fără a-i spune nimic. 
A doua zi o chemă în birou. 
— Pica, intră Ioanide de-a dreptul în chestiune, de ce
pîndesc agenţii secreţi în faţa casei? O paloare subită înfrumuseţă faţa brună a Pichii. 
— Care agenţi? Îngăimă ea.
— Dragă Pica, eu îţi vorbesc ca un prieten, nu cred că tu şistimabilul tău frate Tudorel, zis Doru, nu ştiţi că de atîta vreme doi indivizi dau tîrcoale pe stradă. Am emis toate ipotezele posibile şi am ajuns la încheierea că pîndesc casa noastră. Şi tu ştii asta, de vreme ce n-ai îndrăznit să te întorci acasă şi te-am surprins codindu-te să intri pe stradă. 
Pica lăsă capul în jos. 
— Bun, trase Ioanide o primă propoziţie sigură, vasăzicăpîndesc pe cineva din această casă. Pe mine nu-mi vine să cred. Pe unul din voi sau pe amîndoi, nu-i exclus. Dar pentru ce? Aţi făcut vreo faptă rea — crimă, furt? 
După cîteva momente de proces interior, Pica izbucni într-un plîns convulsiv şi căzu în genunchi, cu capul rezemat de genunchii lui Ioanide. Acesta o ridică pe canapea alături de sine şi continuă a-şi emite presupunerile calm şi savant, în vreme ce cu mîna mîngîia părul Pichii, desfăşurat pe umărul său, pe care se culcase acum capul fetei. 
— Nu, tu n-ai făcut nici o faptă rea şi sunt încredinţat,nici haimanaua de Tudorel. Dacă vă filează pe voi, nu vă pîndesc să vă aresteze, ci ca să vă urmărească ieşirile şi intrările. Te pomeneşti că sunteţi amestecaţi în drăciile studenţeşti de care tot aud! Trăiesc pe altă lume, dar am să mă cobor din ea ca să vă apăr. Tu, o fată aşa de fină, să te ţii de fleacuri!... 

Cum Pica suspina mereu şi şoptea: «N-am făcut nimic rău, tată, nu sunt vinovată de nimic», evitînd alte lămuriri, Ioanide, fără a-i turbura conştiinţa prin inchiziţie, continuă argumentaţia. 
— Dar mă prind că nu pe voi vă filează indivizii, ci pealtcineva. 
— Pe cine? Întrebă pierit Pica.
— Pe acel domn Gavrilcea cu care eşti... cu care sunteţiprieteni. Nu-mi place acest domn. Îl socotesc capabil de crime. 
Pica îşi ridică fruntea de pe umărul lui Ioanide, rămînînd totuşi rezemată de braţul lui şi, scuturîndu-şi părul moale care-i cădea  spre gît, îndreptă ochii albaştri înlăcrimaţi: 
— Tată, ai o idee greşită. Gavrilcea nu-i în stare de crime. Dimpotrivă, are idei mari, e un om bun şi curajos. 

— Poţi să-mi spui şi mie care sunt acele idei?
Pica stătu puţin pe gînduri, apoi lăsă din nou capul pe umărul lui Ioanide, aproape plîngînd. 
— Nu, nu pot să spun.
— Îmi vine greu, continuă Ioanide tot aşa de filozofic, săte cenzurez. Eşti majoră, instruită, fata unui om cu concepţii înaintate. Am o mare vină că v-am părăsit, dar în fine, asta nu mă autorizează acum să vă torturez. Totuşi, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare: eşti tu convinsă că prietenia ta cu acest domn va contribui la fericirea ta? 
— Asta nu pot să ştiu, şopti Pica, însă îl admir, îl... 
— Îl iubeşti.

Pica lăsă capul cu mai multă greutate pe umăr, în semn de confirmare. Ioanide, indignat în sinea lui, era mai gata să strige: «Îl iubeşti pe bubosul ăla?» 
Se reţinu, spre a n-o jigni pe fată, mulţumindu-se a zice: 
— Am dreptul să te sfătuiesc, nu să te contrariez. Tu vei decide cum vei socoti de cuviinţă. Deocamdată, însă, te rog să-mi îndeplineşti şi mie o dorinţă. Du-te cu mamă-ta la mare 
o lună de zile, iar pînă în acea zi nu mai ieşi de acasă, nu te mai întîlni (Ioanide era să zică «cu Gavrilcea», apoi se corectă) cu nimeni. Măgarii ăştia (se gîndea la agenţi) trebuie să dispară 
G. Călinescu
 
de aci, mă plictisesc, mă sufoc, dă-ţi seama că acesta nu e aerul în care trăiesc eu de obicei. 
Ioanide se ridică de pe canapea, apucă pe Pica de amîndouă mîinile, întorcînd-o puţin în dreapta şi în stînga ca s-o privească, apoi o bătu uşor cu palma pe un obraz şi o concedie. 
Cînd închise uşa în urma ei, Ioanide îşi zise plin de mulţumire: «Ce frumoasă fată am!» 
VIII 
Gaittany sosi peste cîteva zile la Ioanide, după ce se anunţase la telefon, într-un superb automobil, condus de un şofer în uniformă sobră. 
— Să trăieşti! zise el deschizînd braţele mari, cu expresiacelei mai sănătoase jovialităţi, adevărată cascadă de soare. 
Deşi cunoştea foarte bine casa lui Ioanide, Gaittany privi interesat în toate părţile, aruncă ochii pe uşile întredeschise, se aplecă asupra gravurilor, în fine conchise: 
— E admirabil! Eşti plin de gust. Domnule, eşti un marebărbat, tot ce faci dumneata este eminent. 

Şi fiindcă Ioanide îi spusese în glumă «bună ziua» ca să pareze elogiile, Gaittany îi împărtăşi confidenţial cu altă nuanţă de entuziasm: 
— Eşti cel mai mare arhitect romîn!
— De unde ai maşina asta? se interesă Ioanide cu ochii pegeam. 
— Am să-ţi spun, zise Gaittany aşezîndu-se voluptuos peun fotoliu şi scoţîndu-şi mănuşa de pe mîna stîngă. Am fost numit conservatorul unui muzeu retrospectiv, o donaţie, ţi-am mai vorbit, în care intra şi un automobil. 

Prin urmare, Gaittany îşi atinsese idealul vieţii. Făcînd relaţie îndată cu banchetul de la «Continental», Ioanide înţelese că Gaittany pusese mîna pe automobil fără concursul lui Pomponescu, ceea ce era şi adevărat. Deci nu-şi putu reţine întrebarea: 
— Pomponescu?Gaittany îl elimină cu mîna:

— Domnule, e curios, Pomponescu nu mai vrea să fieministru. 
— Te pomeneşti că «Jean lucrează la catedrală»! 
— Ha-ha-ha-ha! rîse din toată inima Gaittany, apoi, isprăvind ceremonia rîsului, trecu la relatarea cazului. Domnule, aşa se spune. Se pare că l-a convins Gavrilcea să stea în rezervă. 
Ioanide pironi pe Gaittany cu pupilele albastre, fără a face vreo mişcare de surpriză. 
— Nu ştiu ce se petrece, mărturisi el în stil nepăsător, nu citesc nici jurnalele. 

Şi cu mîna îi arătă pe masă ziarele nedesfăcute, primite într-o săptămînă şi pe care le pusese automat unul peste altul, spre a le da apoi lui Butoiescu-Botticelli. Descoperise o afinitate neprevăzută cu constructorul. În vreme ce Ioanide nu citea nici un jurnal, respingînd cotidianul, Butoiescu citea jurnale vechi, cu totul perimate, interesîndu-l epica pură a faptelor, indiferent de actualitatea lor. Aflînd de această nobilă dezinteresare de prezent ca atare, Ioanide strîngea pachete de jurnale necitite în dulap şi le dădea lunar constructorului, după ce-i oferise mormane de ziare din anii trecuţi, pe care Butoiescu le consulta cu cea mai mare seriozitate. 
Gaittany făcu lui Ioanide o scurtă situaţie politică. Germanii deveneau din ce în ce mai ameninţători, un război nu era exclus. Influenţa lor în ţară era pe zi ce trecea mai simţită politiceşte, grupările ilegale, alimentate de ei, stînjeneau guvernul, iar alte partide în incertitudinea viitorului nu ocoleau contactul secret cu ele. 
Deodată Ioanide puse lui Gaittany întrebarea precisă, care-i sta de mult pe limbă: 
— Cunoşti pe Gavrilcea?
Gaittany nu se arătă surprins, dar rîzînd, făcînd volute de evaziune cu mîna prin aer, zise: 
G. Călinescu
— Prea bine nu-l cunosc, mai mult am auzit de el, e unul din şefi, pricepi... 
— Şef de ce? 
Gaittany făcu din cap gestul care însemna: «Fugi de-aci, 
că nu te cred, pe ce lume trăieşti?», dar oral spuse: 
— În Mişcare!
Zicînd aceste două cuvinte, Gaittany izbucni iar în ha-ha-ha, arătînd astfel că el însuşi îşi da seama de comicul lor. Însă pentru Gaittany totul era comic, pentru că nu se devota nici unei credinţe, avînd totuşi grija de a lua contact cu toată lumea, pentru orice eventualitate. Astfel, el, care oferise o masă lui Pomponescu, primise vizita lui Hangerliu şi a lui Gavrilcea la aşa-zisul său muzeu şi fără a face dificultăţi acceptase un şofer recomandat de aceştia, acela care se afla acum la volan, aşteptînd în poartă, şi care avea o anume corectitudine, dacă nu distincţie, uşor ironică. Ce rost avea acest plasament nu se întreba, deşi intuiţia lui îl lăsa să ghicească, el personal nu se simţea deloc stînjenit. În cazul unei întorsături favorabile oamenilor noi, el se afla protejat, în celălalt caz n-avea nici o responsabilitate, Hangerliu era un om de lume ca şi el, care nu se risca. 
— Spune-mi, domnule, ce fel de om este acest Gavrilcea,
care văd că e un personaj? Gaittany bătu în retragere, prudent: 
— Ţi-am spus că doar am auzit de el. Cine este propriu-zisşi ce profesează n-aş putea să-ţi spun. 
Şi, conform obiceiului său, încercă să schimbe vorba, revenind tardiv la albumul cu schiţe: 
— Domnule, Calea Victoriei a dumitale este eminentă. Te 
felicit călduros. Trebuie neapărat s-o expui. Drept răspuns, Ioanide, obsedat de ideea lui, zise: 
— E unul bubos la faţă, parcă mîncat de vărsat. Mirabeau,Danton, toate marile canalii sunt ciuruite de variolă sau furunculoşi, se vede că asta dă creierului o exercitaţie morbidă. 
Gaittany rîse din toată inima de această enormitate nedreaptă faţă de oamenii Revoluţiei franceze, nevoind nici să confirme, nici să nege, ca să nu întărească ideea că-l cunoaşte pe Gavrilcea, şi scoţîndu-şi ceasul din buzunar forţă lucrurile: 
— E tîrziu şi trebuie să plec. Să-ţi spun pentru ce am venit!Neavînd încotro, arhitectul îi făcu semn să vorbească. 
— Casa în care e instalat muzeul are nevoie de reparaţii învederea expoziţiilor, fără a se strica stilul original. O simplificaţie. Ne-am gîndit cu toţii la dumneata. Numai dumneata eşti indicat pentru un lucru aşa delicat. Vreau să fac ceva onorabil. Îţi dăm cît vrei, acont imediat, cît vrei... 
Şi Gaittany îşi luă fizionomia cea mai îmbietoare, privind cu adoraţie la Ioanide, căruia îi mai şopti încă o dată, spre a nu slăbi efectele: «Eşti un artist desăvîrşit», arătînd cu mîinile la mozaicul din tavanul odăii. 
Ioanide, căruia astfel de lucrări îi conveneau, avînd şi nevoie de bani, primi, relaţiile lui cu Gaittany fiind de altfel cu deosebire călduroase. Totuşi, nu se putu stăpîni de a nu-l ironiza puţin. 
— De ce nu-l chemaţi pe marele Pomponescu?
Gaittany, acela care oferise un banchet lui Pomponescu, azi, cînd ministeriabilul părea a nu mai fi actual, punînd mîna pîlnie la gură, zise: 
— Un caraghioz!Şi rîzînd din toată inima, ieşi pe uşă.
Ioanide îl văzu de pe geam întinzîndu-se cu deliciu pe spate

în automobil şi consultîndu-şi nelipsita agendă. Ca întotdeauna vara, arhitectul era prezent în Bucureşti din cauza lucrărilor, şi acum, după ce izbutise a trimite pe Pica împreună cu Elvira, mînca adesea la Hergot şi Erminia, dormind chiar noaptea în mansarda casei lor. Culmea, Conţescu, perfect înviorat, îi da ghes să-i ridice casa de la munte, pentru a se instala în ea din toamnă. Ioanide îşi făcu planul de a lua pentru cîteva zile pe Tudorel la şantierul de pe locul lui Conţescu, spre a sta de vorbă cu el. Acum Doru pretexta a fi foarte ocupat cu prepararea examenelor de toamnă, rămăsese acasă, dar lipsea cît mai mult de la domiciliu. Această incoerenţă familială displăcea din ce în ce 
G. Călinescu
mai mult arhitectului şi era decis ca într-un timp dat să puie ordine în căsnicia lui. Ioanide avea acest caracter, că, deşi solitar în propria lui casă şi foarte instabil, transporta spiritul casnic şi în escapade, şi oriunde se refugia mai mult înjgheba un cămin provizoriu. Ceea ce-i convenea la Hergot era sentimentul de a se afla într-o familie care ar fi putut deveni, dacă se căsătorea cu Erminia, a sa proprie. Aşadar, într-un fel, se vedea pe sine însuşi într-o situaţie ipotetică. Nu-i mai puţin adevărat că Erminia nu era aşa cum ar fi fost dacă s-ar fi căsătorit, ea era acum o celibatară, se purta ca atare şi avea toate semnele fizice şi morale respective. Întrucît îl priveşte, Ioanide nu lua în considerare, cînd era vorba de trecutul său sentimental, pe această Erminie, care-i deştepta numai vag imaginea de altădată, sufletul său era întors spre trecut, simbolizat într-o fotografie a Erminiei din acea epocă, aflată în odaia de la mansardă. Numai raţional, arhitectul admitea că femeia din faţa sa este aceeaşi de acum peste două decenii şi se purta în consecinţă. Erminia, dimpotrivă, vedea în Ioanide o fiinţă invariabilă, pe care o venera în actualitatea ei, neputîndu-şi în nici un fel închipui omul tînăr altfel decît cel de acum. Ba chiar dimpotrivă, la vederea imaginilor retrospective ale arhitectului, rîdea, toate părîndu-i-se neserioase faţă de aceea impunătoare din prezent. «Tu eşti prozaică şi eu sunt idealist», făcea Ioanide teorii psihologice către Erminia, gîndindu-se la această distanţă a viziunii, dar Erminia se scandaliza la ideea de a fi «prozaică», protesta, ea înţelegea prin prozaic un lucru calitativ deficient, un om rău crescut. 
— După tine, glumea Ioanide, borşul e prozaic, smîntînadecentă şi prăjitura poetică. 
— Sigur! confirmă Erminia foarte pasionată de discuţii oricîtde abstruse, deoarece orice convorbire însufleţită cu un bărbat, mai ales avînd aerul unei certe intime, îi producea o vizibilă mulţumire. 

— Ştii tu ce e prozaic, stimabilo? Vezi castronul ăsta de supă? Dacă îl dezgrop peste două mii de ani şi-l expun în muzeu, devine sublim prin forma lui, atunci extravagantă şi inuzuală. 
Hergot lua parte cu o plăcere nespusă la aceste contenţiuni, întorcînd capul cînd spre unul, cînd spre altul, aprobîndu-i pe amîndoi, neîndrăznind să opteze pentru o teză. Dezvoltarea ideii de prozaic prin exemple culinare nu era accidentală. Ioanide observa grija infinită pe care o punea Erminia spre a da aspect delicat în special la ceea ce se atingea de mîncare şi de existenţa materială (sector în care doamna Ioanide era personal neglijentă, ştiind totuşi să comande; talentul acesteia era dichisul vestimentar şi decorul social). Cu douăzeci de ani în urmă, Ioanide avusese impresia că Erminia nici nu mănîncă, trăind din sorbirea cîtorva picături de apă aproape imateriale. Deşi fata era destul de sănătoasă şi palpabilă, figura ei inocentă sugera abolirea vieţii animale. Acum Ioanide constatase că impresia de aerian provenea la Erminia exclusiv din ochi, din zîmbet. Încolo era plină la obraji, iar la trup, cu înaintarea în vîrstă (avea acum patruzeci de ani), chiar puţin balonată, contribuind la asta şi rochiile comode, croite fără căutarea liniei, cu unica excepţie a cîte unui guler foarte atent brodat şi a unei camee. Erminia mînca abundent la masă, chiar cu oarecare lăcomie de copil, plecîndu-şi capul deasupra farfuriei. Felul îngrijit cu care mînuia tacîmurile, gesturile supravegheate şi discrete distrăgeau atenţia celor de faţă, mai ales că se ridica des pentru a inspecta bunul mers al serviciului. Erminia semăna mult cu o călugăriţă rumenă, căreia olandele scrobite din jurul capului şi obrajilor dau enbompoint-ului un aer îngeresc. Ioanide nu citase borşul şi smîntîna decît fiindcă le avea în faţa sa. În ciuda unei anume diminuări de venituri şi a unei baterii de masă reduse, serviciul în casa Hergot lua proporţii. Erminia punea pe masă tot soiul de glastre pline cu preparate reci, printre care glastra cu smîntînă era nelipsită. Eterica de altădată avea ambiţia murăturilor delicate, precum ardeii umpluţi cu varză, conopida, ciupercile. Ea le mînuia şi le oferea cu cea mai mare grijă, ca o farmacistă medicamentele, însă mînca şi ea din ele, cu voluptate, nu afecta în nici un fel dispreţul de materie. Căpătase din cauza aceasta pe faţă puţină scamă roşiatică, şi Hergot îi prescrisese un 
G. Călinescu
depurativ, nişte prafuri, pe care Erminia le şi lua pe vîrful unei linguriţe înaintea mesei. O altă specialitate a celibatarei era dantela. 
Erminia n-ar fi pus un pahar cu apă fără a strecura pe dedesubtul farfuriei un rotocol de horbotă. Cana cu apă din mansarda lui Ioanide era acoperită de asemenea cu o dantelă. Pernele, imaculate, aveau ochiuri de broderie, nicăieri o suprafaţă textilă albă nu apărea ca o materie plată, ci dematerializată prin orificii. Rufărie, ciorapi, batiste erau legate cu panglici, şi Ioanide zărise nişte ciorapi ai lui Hergot uriaşi, lăbărţaţi, ţesuţi cu o infinită atenţie de Erminia, obturaţi în locurile rupte printr-un grătar subtil de fire de bumbac. Ioanide mai constatase că Erminia nu lega nici un sentiment de jenă faţă de viaţa corporală a omului şi de ceea ce sugerează, şi nu fără uimire descoperise în noptiera din odăiţa rezervată lui o oală de noapte de porţelan acoperită cu un rotocol de superbă dantelă, întărit cu carton. Erminia se gîndise deci că Ioanide ar putea să aibă nevoie de vas peste noapte. Doamna Ioanide aluneca abil asupra acestui capitol, se făcea a nu înţelege, ascundea pe cît putea toată viaţa ei fiziologică şi se făcea a ignora pe a altuia. În ciuda acestei atenţii asupra materiei, Erminia părea mai inocentă decît doamna Ioanide, care făcea impresia a cunoaşte viaţa pe degete. «Prozaismul» suavei Erminia Ioanide îl înţelegea în sensul că aceasta îşi închipuia că un ciorap al lui Hergot bine cîrpit şi dichisit reprezenta un obiect gingaş. Însă un ciorap este un ciorap. 
Hergot, la rîndul său, forma pentru Ioanide, cînd trăgea în gazdă la el pe strada Tritonilor, un obiect de observaţii. Medicina, care ar fi trebuit să fie preocuparea de căpetenie a lui Hergot, cădea pe planul al doilea, astfel cum unii negustori de la sate ţin prăvălia închisă, robotind la cîmp, încît trebuie să fie aduşi de la brazdă de întîmplătorul client. Hergot se scula vara foarte matinal, îşi punea un şorţ mare de grădinar cu buzunar înainte şi ieşea în curte, unde tăia trandafirii, îi stropea cu o stropitoare mică, cu gîtul sitei foarte lung, ca florile să nu se încovoaie sub presiunea apei. Blestema pisicile care săriseră peste flori (Ioanide îl auzea de sus), inventa tot felul de împrejmuiri ale plantelor expuse. Seminţele florilor uscate, mai ales ale celor aşa-zise de piatră, le colecta în borcane de medicamente etichetate. Evenimentul mic, dizlocarea unei streaşini, ruperea unei garoafe, căderea unui pui de rîndunică din cuib aveau mare importanţă pentru Hergot, îi ocupau existenţa, agitîndu-l, stîrnindu-i pasiuni. Hergot, scuturat de micile lui drame, avea obiceiul să vorbească singur şi Ioanide îl zărea din pod dînd din mîini şi mişcînd buzele în răspunsuri imaginare pe care le făcea probabil unor preopinenţi închipuiţi. Afară de asta, Hergot mai avea şi o grijă extraordinară de lucrurile neînsemnate, şi din senin, cînd nimeni nu se gîndea, întreba dacă s-a găsit dopul de sticlă de la un borcan. Dar mai caracteristic în viaţa celibatarului nostru era jurnalul. Ca şi unii mari bărbaţi, Hergot ţinea un carnet de însemnări, în care, după oarecare examen, puteai distinge următoarele puncte de vedere: climatice, economice, horticole, sanitare, psihice. La climatice, Hergot scria de exemplu: «17/VI, ploaie măruntă între orele 7,20 a.m. şi 4 p.m.». La horticole: «Trandafirul agăţător de lîngă streaşină a degerat». La economice: «Pastilele de mentă s-au scumpit cu opt lei». La sanitare: «Am puţină stare subfebrilă, 37,4 la orele cinci». La psihice: «Indispus. Nu destul de voios.» Foarte des Hergot însemna în dreptul datei: «Nimic deosebit», şi dacă zilele decurgeau în această absenţă de accidente, însemna mai departe acest lucru numai cu iniţialele: «n.d.» Important în jurnalul hergotian, afară de laconismul notaţiilor, era că toate zilele anului, în număr de trei sute şaizeci şi cinci, îşi aveau cronica lor, în aşa fel că puteai şti precis cîte zile au fost fără nimic deosebit, în cîte a plouat, a nins, şi în cîte Hergot «n-a fost voios». Se reducea viaţa doctorului numai la atît? De bună seamă că nu. Petrecerile muzicale nu erau niciodată semnalate şi numai indirect cineva putea infera delectaţiile sale din însemnări ca aceasta: «Reparat arcuşul violoncel». Este sigur că doctorul punea pe hîrtie simple hieroglife, în scopul de a-şi reconstitui mintal mai tîrziu culoarea zilelor 
G. Călinescu
trăite. Astfel, «indispus» trebuie să fi fost rezumatul unui proces complex de melancolie cunoscut direct numai lui Hergot, dacă nu cumva sub aceste vorbe abstracte nu se ascundea vreo agitaţie neobişnuită, ceartă în casă, probleme grave. Într-adevăr, cînd i se întîmpla o enormitate, Hergot nu putea să se exprime suficient. Sufla ceva mai precipitat, mişca mîinile ca şi cum ar fi voit să reclame şi sta la îndoială, tremura din buze şi atîta tot. Pe urmă îl vedeai prin curte vorbind singur, spunînd în gol ceea ce avusese de gînd să spuie altora. Aşadar, jurnalul condensa pînă la limitele neantului o viaţă interioară, făcînd-o indescifrabilă pentru altul. Hergot, spre deosebire de Ioanide, trăia fiindcă era în viaţă, acceptînd faptul banal al existenţei ca pe un fenomen ce nu trebuie discutat. Se făcuse medic, îşi îndeplinea conştiincios datoria, dar nu îndrăznea a crede că poate să contribuie cu ceva la promovarea medicinei, nu avea noţiunea unei opere obiective de îndeplinit în afară de datoria de a trăi. O schimbare calitativă în existenţa sa i se părea imposibilă, şi dacă factorul poştal ar fi devenit prim-ministru, Hergot ar fi manifestat 
o mică surpriză mută, apoi ar fi continuat să rămînă liniştit în sfera sa, primind noua autoritate. Aşa îl vedea pe Hergot Ioanide, care nu putea sta locului de planuri şi viziuni. În schimb Hergot, aşa lipsit de tensiune proprie şi depersonalizat, devenea sublim cînd primea un impuls din altă parte. Dacă cineva i-ar fi dat de mînă un copil să-l păzească pînă vine şi nu s-ar mai fi întors o zi, Hergot îşi lua misiunea în serios, nu se clintea din loc. În profesia sa, prea marele zel pentru fiecare caz în parte îl făcea să neglijeze alţi clienţi sincronici, pierdea prea multă vreme cu 
o consultaţie în cabinet, uitînd pe alţii afară, nu ştia să se smulgă sentimentelor momentane, să fie indiferent. Deşi diagnosticele şi curele sale erau excelente, Hergot, în fazele critice ale boalei, se înspăimînta, recomanda familiei să aducă un medic cu reputaţie, ceea ce asupra unora făcea impresie rea şi, în ciuda faptului că doctorul chemat găsea că totul e în regulă, Hergot asculta smerit verdictul şi respira cu o vădită bucurie. Din fericire, specialistul chemat îl cunoştea pe Hergot şi-l bătea pe umăr în faţa clienţilor, zicînd: 

«Aveţi în faţa dumneavoastră cel mai bun medic de copii pe care-l posedăm, ce mă mai chemaţi pe mine?» 
Atunci Hergot lăsa capul în jos şi se roşea ca o fată mare. Ioanide, culcat în mansardă cu geamul deschis, evoca pe Erminia de altădată, o vedea cu ochii, imagina convorbiri posibile, pe care însă nu le realiza niciodată cu Erminia de jos, şi asta nu fiindcă aceasta ar fi fost cu totul indezirabilă, dar fiindcă Ioanide alături de o femeie dorea viguros alta. În mansardă Ioanide era obsedat de Ioana. Afară de asta, Elvira şi Erminia reprezentau pentru el două raporturi sufleteşti de nuanţă morală. Elvira era Junona, şi Erminia — Minerva. Întîia simboliza soliditatea căminului, în ciuda unor accidente, cea din urmă era confidenta. Fenomen curios. Părerea Erminiei despre femei era în general defavorabilă, aceea despre bărbaţi — tolerantă. Spre pildă, niciodată Erminia nu s-ar fi gîndit să reproşeze lui Ioanide infidelităţile sale, presupunînd că vina e totdeauna a femeii neglijate şi că dragostea bărbatului are în ea ceva incoercibil şi de la sine motivabil. Ea găsea femeilor cîte un cusur, lipsă de frumuseţe, neglijenţă, indiferenţă. Pe bărbaţi îi scuza, şi chiar despre Gonzalv Ionescu, pe care, fireşte, Ioanide îl făcuse dobitoc, îl găsi politicos, îndatoritor. Hergot şi Erminia iritau pe Ioanide la fel ca şi Elvira, prin faptul că duceau respectul de oameni pînă acolo încît îi găseau pe toţi perfecţi. După Ioanide existau trei categorii: indivizi care nu-l interesau deloc şi cărora le întorcea spatele, apoi «dobitocii», în fine, aceia care intrau în definiţia «un om». Exclusivismul lui pornea nu din mizantropie, ci dintr-o filozofie a faptei. Acela pentru care avea o stimă nelimitată, considerînd capacitatea lui, era «om». Ceilalţi (excluzînd pe neinteresanţi) erau dobitoci, şi în categoria asta intrau mai toţi oamenii cu care avea de-a face Ioanide, întrucît expresia nu indica dispreţul total, ci numai constatarea unei imperfecţii. În-tr-un cuvînt, arhitectul pretindea să judece oamenii după un canon, avînd totdeauna în faţă ideea unei umanităţi desăvîrşite, şi se supăra pe aceia care acceptau lumea aşa cum este. Prin urmare, Ioanide rîse cu poftă cînd Erminia emise bune păreri despre Gonzalv, declarîndu-l «om bun». 
G. Călinescu
— Gonzalv Ionescu, om!...
— Dar ce este?
— Maimuţă!

Hergot zîmbi cu respectuoasă bună dispoziţie la ceea ce socotea o glumă, în sinea lui nu era convins, pentru că el, ca medic infantil, nu făcea distincţie între pacienţii săi, toţi fiind pentru el «copii». Ioanide avu curiozitatea să vadă ce scrie Hergot în carnetul său — al cărui loc îl ştia, căci doctorul nici nu-l ascundea, socotindu-l un fel de registru al casei — în dreptul zilei în care discutase aprins cu el şi cu Erminia despre calitatea oamenilor. Hergot scrisese doar: «37 de grade la umbră!» 
«Mare dobitoc!» nu se putu el împiedica să exclame. 
Îmbrăcat în costumul său de lucrător, Ioanide plecă cu Tudorel la munte, la terenul lui Conţescu. Luase cu sine şi două corturi mici paralelipipedice, cu tot tacîmul lor, ca să doarmă afară la aer. Fu puţin cam surprins de a vedea pe Tudorel cu cizme în picioare. Niciodată nu purtase asemenea încălţăminte şi ideea fiului său i se păru din cele mai năstruşnice. Nu-i făcu nici o observaţie. Pe tot traiectul, în tren, în trăsură, pe cai, Ioanide băgă de seamă că Tudorel era complet nepăsător la peisaj, clocotul rîului, pereţii granitici ai muntelui, brazii nu-l putură scoate din absorbitoarea consultare a unei agende. Un timp chiar, punînd cizmă peste cizmă, întins pe banchetă în vagonul gol, Tudorel dormi pe spate, cu mîinile sub cap. Ioanide se miră de completa nepăsare a lui Doru faţă de femei. Vagonul şi coridorul fusese plin o vreme de femei şi fete care se duceau spre munte, îmbrăcate în costume de vară dintre cele mai transparente. O fată, în particular, care şedea pe bancheta din faţa sa, plăcu lui Ioanide. Avea sandale plate în picioare, iar pe trup o rochie simplă de imprimé cu flori de un roşu fin, care îmbujora faţa. Corpul fetei era foarte bronzat de soare, în contrast cu părul blond şi dinţii albi. Semăna puţin cu Pica, ochii însă îi erau ca cenuşa. N-avea alt ornament decît un ceas cu brăţară de argint. Şedea picior peste picior, lăsînd a i se vedea profund pulpele, fătă a inspira însă nici un gînd indecent, atît era de serioasă şi de sigură de sine, dezgolită ca o jucătoare de tenis. Lui Ioanide îi plăceau grozav asemenea imagini, susţinea chiar că în oraşul construit de el lumea va umbla vara cu costume simplificate, corespunzînd veşmîntului antic, în nici un caz nu punea vreun gînd erotic în admiraţia lui, mai degrabă încerca o simpatie paternă. Însă gustul lui pentru anatomia tinerelor fete constituia o senzualitate sublimată de artist. Dacă Tudorel s-ar fi căsătorit cu o astfel de fată, Pica şi cu această tînără noră i-ar fi plăcut. Fata cu sandale citea o carte englezească şi Ioanide nu se lăsă pînă nu descifră titlul de pe cotor:  (Călătorii cu un măgar). Fata era distinsă. Ioanide făcu semn cu cotul lui Tudorel, cu un gest ştrengăresc, arătîndu-i-o. Însă Tudorel rămase insensibil, distrat, şi arhitectul avu chiar impresia unei uşoare ironii în ochi, care voia parcă să spună: «Tata e un afemeiat, se ţine de lucruri neserioase!» La o staţie, o ceată întreagă de doamne şi domnişoare salută plecarea unor călători care se suiră în tren. Ioanide iar făcu cu cotul lui Tudorel, căci văzuse vreo două foarte drăguţe. Fusese observat cum stimulează pe Doru, şi fetele, care înţeleseseră interesul lui Ioanide, măgulite în fond, rîseră cordial. Cu toate astea, Tudorel fu incoruptibil. Arhitectul concepu o foarte proastă idee despre fiul său, deoarece el credea că instinctul sexual comandă toate faptele bărbatului şi că un om apatic e şi steril. Toate monumentele memorabile, afirma el, s-au ridicat în onoarea femeii. Văzînd frigiditatea lui Tudorel, Ioanide îl lăsă în pace şi continuă de aci încolo să arunce ochii ori de cîte ori — în tren, în staţii, pe drumuri de ţară — o femeie i se părea interesantă prin ceva şi s-o observe pe cont propriu. 
Ioanide aşeză corturile chiar lîngă locul de construit, pe marginea unui infim şipot, destinînd unul lui Tudorel. Pentru pietrari şi salahori ridică un şopron sumar. Lucrările fură începute îndată şi Doru fu lăsat liber să se distreze cum voieşte. Cu acest prilej, Ioanide strînse asupra fiului său multe observaţii noi. Întîi Doru întrebă pe oameni dacă în sat vin 
G. Călinescu
jurnale. Oamenii răspunseră că nu, doar la vale de tot, în staţie şi în oraş, se puteau afla. Cu poşta primea cine era abonat, caz în care se afla preotul. Doru, revelat deodată ca foarte tenace, întrebă unde stă preotul. Acela nu locuia în acest sat, ci în cel de la podul din vale, de unde pornea să slujească o dată la o lună în fiecare din cele patru sate de la munte mai apropiate, deci şi aci. Avea un cal. Doru se arătă cu totul plictisit de carenţa jurnalelor şi studie foarte serios modul de a coborî la vale. Spre norocul lui, Ioanide comandase ciment şi material în oraş, pentru care treabă închiriase două căruţe, care veneau însă pînă la gura de jos a văii, de unde sacii erau puşi pe spinarea cailor, nefiind drum de car. Doru porni cu caii şi căruţele în jos şi veni tocmai a doua zi, cu un maldăr de ziare pe zilele din urmă pe care le pierduse, şi din mai multe publicaţii. Ioanide trase cu coada ochiului la jurnale, între care unele lui cu desăvîrşire necunoscute, fără a face o cît de mică observaţie. Doru nu şezuse degeaba jos, de vreme ce făcuse o combinaţie. O cursă de la oraş pînă la satul de la pod aducea zilnic popii ziarele, iar acesta le preda oamenilor cu caii prin care pietrarii lui Ioanide făceau transporturi zilnice. Prin urmare, Doru făcuse cunoştinţă cu preotul. Tudorel şedea întins pe patul din cort (niciodată pe pajişte) şi acolo consulta jurnalele foaie cu foaie şi rînd cu rînd, punîndu-le apoi sub pătură. 
— Nu te ştiam aşa de interesat de evenimentul zilnic! Îlapostrofă Ioanide. 
— Trăim în prezent! zise Doru cu ochii în jos. 
— E şi asta o teorie. Oamenii inteligenţi trăiesc într-un prezent legat mereu de trecut şi deschis spre viitor şi se emoţionează numai de marile fapte de construcţie. Nu s-a petrecut nimic important, exageră Ioanide ca de obicei, de la Michel-Angelo pînă acum afară de inventarea betonului armat. Şi ce te interesează: crimele pasionale, mica publicitate? 

Tudorel se arătă jignit. 
— Sunt şi alte evenimente, mai importante.
— Anume care?
— Evenimente care vor schimba faţa lumii.
— Sper că soarele va apune mereu în acelaşi loc.
— Nu-i vorba de soare. Europa se transformă.

Ioanide nu putu răspunde imediat, deoarece merse să arunce bucăţi de piatră în cimentul de bazament, spre a da un exemplu de proporţie lucrătorului. Abia după ce un strat de ciment fu turnat se-ntoarse spre Tudorel. 
— Zici că Europa se transformă. Şi ce-mi pasă mie?
— De prefacerea ei depinde şi viitorul Romîniei. Dumneatavrei s-o lăsăm în voia soartei cînd putem face din ea o ţară ca soarele de pe cer? 
Ioanide consideră pe Doru cu curiozitate. Imaginea soarelui de pe cer i se păru cam bizară, părea un lucru spus de multe ori, un clişeu, şi parcă o mai auzise, totuşi exaltarea concentrată a fiului său îi atrase atenţia. Doru nu era apatic, cum bănuise, avea o năzuinţă secretă, care însă — faptul era deocamdată incontestabil — nu se referea la cîmpul culturii. 
— În definitiv, domnule, conchise Ioanide, îmi pare bine că te interesează ceva pe lume, fie şi soarta Europei; ceea ce mă miră însă este că un asemenea interes s-a născut în jurul meu. N-aş fi crezut. În fine, vom mai vorbi. 

Tudorel, în afară de lectura asiduă a jurnalelor, făcea anchete stăruitoare printre oameni, întrebîndu-i despre satele din jur, de preoţi, de învăţători, flăcăi şi luîndu-şi însemnări pe un fel de hărţi rudimentare. Nu numai atît, dar se părea că are cunoştinţe în partea locului, din moment ce se informa de cutare sau cutare. Pe baza informaţiilor, începu să cutreiere regiunea, sub motiv de a se plimba. Lucru curios, într-o zi Ioanide socoti că e necesar să meargă însuşi la oraş spre a alege o dată pentru totdeauna unele materiale asupra cărora oamenii nu puteau decide. Cînd trecu în căruţă, i se păru că vede de cealaltă parte a apei, rezemat de parapet, pe Doru împreună cu cîţiva oameni, flăcăi după toate aparenţele, toţi cu cizme. 
«Nu mi-am închipuit ca acest băiat să fie aşa de sociabil», gîndi el. 
G. Călinescu
În altă zi, fiind duminică, Ioanide fu poftit la masă în vale de pietrar. Doru ceru îngăduinţa de a pleca mai de dimineaţă, voind, spunea el, să se bucure de răcoarea din zori. În sat, Ioanide se plimbă împreună cu pietrarul prin părţile lui mai notabile şi în cele din urmă se abătu şi pe la biserică. Acolo era slujbă. După ce dădu un ocol locaşului pe afară, găsindu-l interesant, arhitectul îşi scoase şapca şi pătrunse înăuntru. Doru şi cîţiva tineri ţărani, toţi cu cizme, şedeau îngenuncheaţi foarte spectaculos, nu departe de stranele ctitorilor, priviţi de femei mai ales cu un interes acut. Preotul, foarte tînăr, cu barbă redusă la un vîrf, ca la muschetari, slujea cu ochii tot spre ei, într-un spirit de înţelegere. Ioanide se întoarse repede pe călcîie şi ieşi din biserică. Asta întrecea toate aşteptările sale. 
«E ceva putred în Danemarca!» glumi el mintal. 
Observă că Tudorel primeşte şi corespondenţă, prin urmare scrisese, îşi comunicase adresa. Îndată ce o primea, intra în cortul său, unde rămînea multă vreme citind scrisorile, făcînd însemnări. S-ar fi zis că Doru şi-a instalat în cort un adevărat birou. Într-una din zile îşi făcu apariţia un plutonier de jandarmi, care întrebă pe Ioanide ce face acolo, îi ceru legitimaţia, pe care o răsuci multă vreme în mînă, se informă cine era Doru. Ioanide, neavînd vreme să se supere, aproape nu dădu importanţă faptului, deşi cînd jandarmul plecă îi veni ideea că e scandalos să fie astfel suspectat. Îşi aduse aminte de probabilii agenţi de pe strada lui şi încreţi fruntea. Era un «ce» la mijloc, care trebuia neapărat dezlegat. Doru părea a fi un personaj luat la ochi de autorităţi. 
Arhitectul vîrî capul pe uşa cortului lui Tudorel, cu gîndul de a-l mai chestiona discret; acesta, care avea o hîrtie în mînă, se sperie de neaşteptata ivire a tatălui său şi rupse hîrtia în bucăţele mici, pe care le băgă în buzunar. 
— Ştrengarule, primeşti scrisori de dragoste! Îl provocă Ioanide, cu ochii fix la o bucăţică de hîrtie, scăpată atenţiei lui Doru şi care ca un fluture coborî încet spre sol, pînă ce se opri la marginea foii de cort. Mai ieşi şi tu la aer puţin, propuse arhitectul spre a scoate pe Doru din cort. 
 Bietul Ioanide 
 
Acesta ieşi. Afară, Ioanide reflectă puţin, apoi zise: 
— Fă-mi şi tu un serviciu, mergi colo pe margineapîrîiaşului şi caută-mi cîteva pietre late, lustruite, să le pun deasupra planului, să nu mi-l ia vîntul. 
Îndată ce Doru se depărtă suficient, Ioanide se dădu pe după cort, ridică de afară marginea de jos a pînzei şi zărind hîrtiuţa o culese repede. Abia în crepusculul dimineţii, cînd cocoşii cîntau, Ioanide, întins în culcuşul său, examină hîrtiuţa. După o minuţioasă scrutare, înţelese că ea conţinuse două coloane: una cu iniţiale sau poate cu nume întregi, şi alta cu calificaţii sau aşa ceva. Astfel, în stînga, pe bucata găsită în cort, sta scris «T.I.», iar în dreapta «Externe»; deasupra acestui cuvînt se citea «...teme», probabil, hîrtia fiind sfîşiată, fusese «Interne». Orice alte elemente cădeau în hîrtiuţele vîrîte în buzunar de Doru. În rezumat, foiţa conţinea această notaţie: «T.I., Externe.» Ioanide, obişnuit pe vremuri să dezlege rebusuri, încercă să puna metodă şi căută o serie de cuvinte pentru fiecare iniţială. În cele din urmă, avu o lumină: «T.I.» putea să însemne «Tudorel Ioanide». Aşadar, nota ar fi sunat: «Tudorel Ioanide, Externe». De aci încolo arhitectul nu mai pricepea nimic şi o anume interpretare o înlătura din capul locului ca ridicolă. Aşeză hîrtiuţa cu grijă în portofoliu şi se sculă. 
Cînd, punînd la punct lucrurile, Ioanide se sui în trăsură împreună cu Doru, pe podul satului din vale, cu pietrarul pe capră, mai privi o dată spumele apei în rostogolire şi se gîndi la contrastul dintre liniştea naturii şi agitaţia vieţii omeneşti. 
IX 
Întors la Bucureşti numai după două săptămîni de absenţă, Ioanide află o mulţime de lucruri noi: copiii lui Gonzalv Ionescu fuseseră grav bolnavi, pe Hagienuş îl dăduseră afară din casă, Conţescu ţinuse două lecţii libere la Vălenii-de-Munte, Sultana plecase la Constantinopol. Poate că aceste evenimente fără importanţă ar fi trecut neobservate, distanţa 
G. Călinescu
le făcea frapante. Ioanide remarcase des acest fenomen şi acesta era motivul pentru care nu citea ziarele decît la distanţe enorme de timp. Atunci abia băga de seamă că ţara avea alt guvern, că patriarhul murise, mulţimea, în sfîrşit, de schimbări într-un interval de timp relativ scurt. Despre boala copiilor lui Gonzalv Ioanide află de la Erminia, adică, de fapt, de la bătrîna ei servitoare, fiindcă nu găsi acasă nici pe Erminia, nici pe Hergot, care pur şi simplu îşi suspendase consultaţiile. În fine, la întoarcerea acestora ştiu cum se întîmplase lucrurile. Fetiţa şi cei doi băieţi ai lui Gonzalv căzuseră cîteşitrei bolnavi, şi Gonzalv Ionescu, care la început chemă un doctor pentru adulţi, nu putu afla ce boală aveau, fenomenele fiind compatibile de mai multe interpretări. Se putea bănui, fiind vorba de copii. Gonzalv, cînd era vorba de progenitura sa, îşi pierdea orice cumpăt, relevînd altminteri aceeaşi insistenţă pe care o punea în toate faptele sale: îşi smulgea părul din cap, alerga pe la toţi cunoscuţii, cerea informaţii. Într-o astfel de excitaţie morală merse şi la Conţescu, pe care nu-l găsi (acela plecase pentru vreo patru zile la Vălenii-de-Munte), aflînd în schimb pe soţia acestuia, Paulina, sora lui Hergot. Aceasta îl trimise la Hergot. În treacăt fie zis, cu toată desperarea, Gonzalv nu se putu dispensa de a chestiona pe doamna Conţescu în privinţa sănătăţii soţului ei: 
— Nu e oare o imprudenţă să plece aşa curînd după o boală gravă? 
— Doctorul zice să nu.
Gonzalv strîmbă din nas aproape scandalizat; din întîmplare, fizionomia lui speriată nu permise Paulinei a pricepe sensul secret al indignării lui Gonzalv. Hergot primi apelul lui Gonzalv Ionescu cu multă emoţie: trei copii bolnavi deodată, asta ieşea din comun. Veni numaidecît. Examină copiii cu cea mai mare grijă, îi privi în gît, îi pipăi pe abdomen, le luă temperatura, aşteptînd lîngă ei răbdător scurgerea timpului cuvenit. Faţa lui era foarte îngrijorată (tic personal, de origine sentimentală), fapt care alarmă şi mai mult pe Gonzalv. După toate aceste ceremonii, executate cu o încetineală scrupuloasă, Hergot declară că fetiţa şi cei doi băieţi aveau scarlatină într-o formă serioasă şi trebuiau izolaţi într-o odaie cît mai aerisită. Dădu imediat sugestii asupra aranjamentului posibil şi ajută însuşi la scoaterea mobilelor dintr-o odaie. Hergot aduse singur unele doctorii de acasă, puse un vas cu creolină în odaia micilor bolnavi şi le făgădui cele mai gustoase bomboane de pe lume. Fie că boala avea o formă severă, fie că pacienţii, abia ieşiţi din altă boală, o suportau greu, din cauza temperaturii, avură nopţi crispate. Băiatul mai mare strigă de cîteva ori «Mamă!» Gonzalv, speriat, alergă în oraş si aduse pe cele două foste soţii, astfel că cele trei mame şedeau acum laolaltă, păzindu-şi cei trei copii, alternate de Hergot şi de Erminia, care îşi oferiră serviciile benevol. De cîte ori Hergot scotea termometrul din subsuoara bolnavilor, Gonzalv întreba din ochi, se alarma de 
o întîmplătoare creştere a temperaturii. Nu mai mînca, şedea pe marginea unui scaun şi-şi trosnea mîinile, sîcîind totdeodată genunchiul unui picior, în vreme ce fălcile se mişcau mestecînd în gol. Hergot oferi lui Gonzalv o băutură calmantă. În ziua cînd temperatura băiatului cel mare atinse o limită supărătoare şi Hergot procedă la împachetarea bolnavului într-un cearşaf ud, Gonzalv fu auzit scîncind în odaia vecină: «Îmi mor copiii, ce mă fac eu?» Nici Hergot nu era de altfel mai puţin emoţionat, cu toată banalitatea cazului; se vedea asta în felul cum se schimba la faţă. În momentul care i se păru mai critic ceru telefonic avizul uneia din somităţile pe care le consulta şi care-i răspunse că nu vede, din spusele lui, nimic neobişnuit. Două gesturi în legătură cu aceste întîmplări trebuiesc neapărat reţinute. În ziua de panică, precum am văzut nejustificată, care făcu totuşi să curgă sudori pe fruntea lui Hergot şi puse încheieturile degetelor lui Gonzalv la mari încercări, Hergot, întors acasă spre a răsufla după ce lăsase instrucţii, însemnă în carnetul său numai atît: «Lună plină superbă». Tot atunci, la plecare, Hergot bătu pe umăr pe pieritul la faţă Gonzalv, care îl însoţise pînă la poartă spre a-i mai extrage oarecare preciziuni şi pronosticuri, şi spuse: 
G. Călinescu
— Fii liniştit! Totul merge bine. Copii!... Natura lucrează din plin. Natura are tainele ei. La te uită la Conţescu! Voinic, sănătos. 
Cu toată sperietura sa, Gonzalv, auzind de Conţescu, redeveni implacabil şi-şi arătă o îndoială malignă în remisiunea lui: 
— De, domnule, zise el, crezi c-o să dureze?
Gonzalv Ionescu nu-şi concedie fostele soţii decît cînd fu absolut încredinţat că copiii nu mai au nevoie de nici o îngrijire. Atunci îşi trimise odraslele la munte, iar el începu tipărirea unui nou memoriu de lucrări. 
AI doilea eveniment avu o difuziune mult mai mare. De mult copiii lui Hagienuş aveau impresia că acesta consumă intenţionat ce mai are spre a-i frustra de orice succesiune. Cea mai furioasă era fata lui, şi din cauza soţului, om mult mai rezervat. Pretenţia lor era ca Hagienuş să le dea lor toată leafa şi să le împartă averea de prin provincie, cîtă mai rămăsese, în schimbul întreţinerii. De guvernantă, spuneau ei, n-avea nici o trebuinţă. Construirea cavoului fu un semnal de explicaţii. Pentru ce, ziceau copiii, să vîre bani într-un cavou pretenţios, cînd o simplă cruce şi un grilaj pe locul de veci erau de ajuns? Ei nu pomeneau nimic de grupul statuar, deoarece le spusese cineva că era foarte valoros şi-l puteau vinde cu preţ bun, dacă nu la stat, cel puţin la un particular bogat. Capul putea fi retezat şi înlocuit cu un altul după asemănarea persoanei căreia cumpărătorul i-ar fi consacrat monumentul. Cum construcţia criptei presupunea posedarea de fonduri, copiii cerură să le dea la fiecare o sumă de bani şi, fiindcă Hagienuş nu le satisfăcu cererea, guvernanta fu dată pe uşă afară. Aspectul nostim al chestiunii este că lucrurile nu se petreceau cu scandal vizibil. Atacul se desfăşura în etape şi în modul cel mai convenabil. La masă, unul din copii, cel mai mare, care era şi mai îndrăzneţ, făcea introducţia, de pildă, în cazul recent: 
— Hei, tată, eşti în fonduri, construieşti cavouri, ia mai dă-ne şi nouă ceva, morţii cu morţii, viii cu viii, suntem copiii dumitale în definitiv. 
— Zău aşa, tată, îi lua vorba din gură fata, aş vrea şi eu sămă duc la băi. 
Hagienuş făcea pe surdul insensibil, se jura că n-are (adevărul este că minţea). Copiii reveneau la şarjă, la alte mese, nedepăşind niciodată tonul unei glume cam familiare, dar la urma urmelor respectuoasă, avînd în vedere că Hagienuş, ca tată, se afla oarecum în responsabilitatea lor. După faza aluziilor, urma somaţia. Băiatul cel mare zicea foarte dulce: 
— Vasăzică, tată, nu vrei să ne dai nimic. Îmi pare foarte rău că te porţi aşa cu noi. Asta e ultima oară cînd îţi mai cerem. 

Hagienuş, atunci, păţit, încerca să se scuze, făgăduia că neapărat luna următoare spera să facă rost de nişte bani etc. Dacă asta se întîmpla la prînz, guvernanta nu mai apărea la masa de seară. Ultima comedie decurse exact la fel. Se poate întreba de ce Hagienuş nu scotea o vorbă despre dispariţia guvernantei, de ce nu făcea uz de autoritatea paternă. Motivul este că i s-ar fi răspuns cu argumente la care era sensibil: «Cum, i-ar fi zis fata, în casa în care se află osemintele mamei noastre, dumneata, care pretinzi că ai iubit-o şi-i faci cavou, ţii o astfel de femeie?» Într-adevăr, Hagienuş venera memoria soţiei şi totdeodată voia să fie respectabil faţă de copii, încît pe guvernantă n-o putea apăra decît printr-o înţelegere tacită. Cît despre uşurinţa cu care era eliminată aceasta, fără a face scandal şi a reclama lui Hagienuş, exista şi aci o explicaţie. Guvernanta nu era uşă de biserică şi, între altele, copiii o prinseseră de cîteva ori furînd obiecte şi cărţi din odaia lui Hagienuş, fără a o denunţa, căci în epocile de acalmie ţiitoarea pîndea toţi paşii orientalistului şi dădea informaţii copiilor. Hagienuş, om bătrîn şi cu slăbiciuni şi tabieturi, suporta foarte greu lipsa auxiliarei sale şi, inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, amîndouă taberele cădeau la tranzacţie şi reluau viaţa obişnuită. Orientalistul îşi iubea şi copiii şi nu putea sta multă vreme fără ei, impertinenţele lor nu-l prea supărau, socotindule ca semne de temperament. La rîndul lor, copiii îl considerau 
G. Călinescu
pe Hagienuş şiret, vrednic părinte al lor. Lupta intestină endemică constituia într-un cuvînt formula existenţei familiei Hagienuş. De data aceasta orientalistul se simţi jignit şi neliniştit de aluziile pe care i le tot făceau de la o vreme copiii că vîră bani în cărţi şi piese arheologice. Meditînd să-şi scoată lucrurile din casă şi să le plaseze în altă parte, plecă într-o după-amiază, după conflict, cu un braţ de infolii. Seara, cam tîrziu, cînd se întoarse acasă, găsi uşa închisă. După cîteva încercări infructuoase de a deschide, Hagienuş renunţă şi se întoarse în oraş. În loc să se ducă la hotel, merse la Saferian, căruia îi notifică foarte comic în obidirea sa (Hagienuş n-avea dignitate): 
— Lasă-mă să dorm undeva noaptea asta. M-au dat copiiiafară! 
Din zilele următoare dormi la biroul său, unde exista o cameră cu canapea. De fapt, copiii nu avuseseră intenţia a-l da afară pe Hagienuş, ci închiseseră uşa ca să ştie cînd vine şi să-l împiedice a mai scoate cărţi din casă. Biblioteca lui Hagienuş, după părerea lor, era foarte de preţ, şi scoaterea ei ar fi reprezentat pentru ei o pierdere. Băiatul cel mare arătase la anticari cîteva volume, aceia recunoşteau valoarea cărţilor, însă ziceau că nu le cer decît specialiştii, şi pierd cu bucata, voiau să cumpere numai cu mormanul, pentru care de altfel ofereau sume derizorii. Copiii înţeleseră că numai Hagienuş ar fi putut vinde cu preţ mare cărţile specialiştilor sau instituţiilor şi că după moartea lui biblioteca ar fi putut fi oferită cu preţ bun Academiei. Ceea ce strînsese orientalistul reprezenta o valoare. Prin urmare, copiii săi protejau volumele şi medaliile lui Hagienuş cu un zel interesat, nu mai puţin folositor pentru bibliofil sub durata vieţii. Spaima copiilor fu mare cînd văzură că Hagienuş iese pe poartă cu volume învelite în pergament sub braţ. 
— Tata cară cărţile! strigă băiatul cel mare, care era ofiţer, devenit deodată bibliofil. 

Se ţinu un consiliu de familie şi decizia fu de a se închide uşa, spre a se putea prinde momentul cînd vine Hagienuş, care avea obiceiul să meargă în vîrful picioarelor, ca o pisică. Acum lucrurile luînd un aspect grav, copiii bătură în retragere şi trimiseră pe fată după tată-său, să-i explice că nu l-au dat afară, să-l îmbie, în fine, să se întoarcă acasă. Zadarnic luă fata pe Hagienuş de gît, acesta susţinea mereu: 
— M-aţi dat afară? Foarte bine! Am să spun la toată lumeacă copiii mei m-au gonit. 
Şi, într-adevăr, Hagienuş spuse. Dintr-un sentiment de afectare ce nu era suficient de puternic şi se combina repede cu plăcerea de a forma un obiect de interes şi eventual a trage un profit, Hagienuş, cînd îl întreba cineva ce mai face, destăinuia că este o victimă. 
— Ce mai faci? Îl salută de pildă Gulimănescu.
— Ce să fac, răspunse Hagienuş, ia, m-au dat copiii afară.
— Ce vorbeşti, domnule?! Aş! Cum se poate aşa ceva?
— Iaca se poate!

Gulimănescu era avid de scandalul altora, el însuşi acoperindu-şi existenţa în cel mai perfect secret. Bucuria de a petrece pe socoteala cuiva îi lumina faţa. 
-— Şi cum s-a întîmplat? 
Hagienuş se apucă să nareze cum i-au închis copiii uşa, înflorind povestea, dar vag, fără a spune în fond nimic vătămător pentru familia sa. El punea accentul pe dramatismul situaţiei sale de om rămas fără rost. 
— Ei, şi acum ce faci?
— Ce să fac? Am rămas pe drumuri.

Aceste cuvinte însă Hagienuş le spuse clipind şiret, într-un ton de butadă. Nici nu putea face altfel, fiindcă ideea rămînerii pe drumuri era o mare exagerare. La urma urmei, Hagienuş n-avea decît un colţ de locuit într-o casă cedată copiilor, de leafa şi de veniturile sale nu se putea atinge nimeni. Şederea cu copiii era, nu-i vorbă, o afacere pentru el, căci cu bani puţini avea o pensiune confortabilă. Dezagrementul îl constituia numai stricarea habitudinilor. Aşa fiind, de data aceasta Hagienuş se ţinu tare multă vreme, locuind la minister şi luînd masa de foarte multe ori prin grădini de vară, cu 
G. Călinescu
prietenii care îl invitau spre a afla de la el «cum a fost dat afară de copii». Băiatul ofiţer începu să fie cam îngrijorat de această poveste, care ajungînd la urechile superiorilor putea să-i dăuneze în carieră. Chemă deci înapoi guvernanta, care aşteptase liniştită, cunoscînd dinainte deznodămîntul, şi o trimise la Hagienuş să parlamenteze, nu fără a încerca să obţină de la el oarecare promisiuni de bani. Şi astfel Hagienuş se întoarse cu cărţile sale despre Caldeea şi hitiţi în apartamentul lui. 
«Ce meschine întîmplări! medită Ioanide. Dar există oare altele mai importante? Conflictul temporar între Hagienuş şi copiii săi e mai important în sfera îngustă în care s-a petrecut decît un război între popoare. Evenimentele pretins mari sunt abstracte şi ca şi invizibile. O dragoste, o ură, o încăierare între doi oameni, astea sunt esenţa vieţii reale. Dacă Hagienuş ar fi un intelectual activ, cu talentele sale, şi şi-ar înscrie numele în cîmpul ştiinţei sau al artelor, ce mai excelentă materie pentru biografie calvarul comic al căsniciei sale!» Sufleţel divulgă că Furiile prin voinţa Cerului intraseră în casa lui Hagienuş. Gaittany trase un hohot de rîs, iar Smărăndache, mai răutăcios decît toţi fără voia lui, denumi pe Hagienuş Regele Lear. De acum înainte nimeni nu-i mai zise altfel. 
Despre plecarea Sultanei Ioanide află de la Saferian, cu oarecare satisfacţie de a vedea rezolvată de la sine o problemă spinoasă, însă acasă, pe masă, găsi o scrisoare de la ea. Arhitectul ezită de a o deschide, cum făcea nu rareori cînd voia să-şi prezerve spiritul de preocupări supărătoare. După două zile se hotărî s-o citească. 
«Dragul meu — zicea Sultana fără alte ocoluri, cu o scriere cam lăbărţată, totuşi nu dezordonată — după multe ezitări, m-am decis să plec din ţară, după sfatul tatii, care mi-a dat o grămadă de comisioane. Să nu-ţi închipui deloc că mă plimb cu mîinile în buzunar, sunt mai ocupată decît un agent de comerţ. Kevorg a venit şi el cu mine. Aici ne-am despărţit, văzîndu-ne fiecare de treburile noastre. O singură dată am făcut baie în mare, la Prinkipo. Omul ăsta e şi la trup, ca şi la moral, lipsit de vigoare; nu suportă nici frigul, nici căldura, în mare s-a ţinut mereu pe margine, cu un colac de salvare. Uf, ridicol! Să fi fost tu!... După ce voi pune la punct treburile tatii, mă duc la Cairo, unde am să mă ocup de chestiunea noastră. Am informaţii precise că-ţi poţi face acolo o situaţie strălucită. Cu talentul tău, găseşti angajament oriunde. Ce te leagă pe tine de Romînia? Mergi unde îţi convine. Am să aranjez totul şi vin să te iau. Eu nu pot să aştept, vreau să trăiesc repede, violent, cît sunt încă tînără. Ce-mi pasă de prejudecăţile burgheze? Sunt liberă, sunt bogată. De aş fi şi săracă, sunt capabilă să-mi cîştig singură existenţa. Cu un om ca tine, străbat pămîntul...» 
Scrisoarea continua astfel, consumînd două coli de corespondenţă, plus o foaie, în total nouă pagini. Ioanide distinse, în ciuda expansiunilor, un ton pozitiv de caracter practic. Aluziile la comisioane nu erau vorbă goală. Saferian, cu care Ioanide vorbi după aceea, spuse cu mare înduioşare: 
— Fata asta are stofă de om de afaceri, posedă vocaţie.Nu oricine poate. La noi, meserie delicată, trebuie să ghiceşti, să lucrezi iute. Bărbaţi cu experienţă mare nu izbutesc. Foarte iscusită, foarte... 
Asemenea păreri din partea unui om serios ca Saferian erau un adevărat certificat, oricît ideea superficială a unei fete exaltate părea a nu se potrivi cu noua imagine. Alte caractere morale rezultînd din scrisoare şi în acord cu observările de pînă atunci ale lui Ioanide erau completa lipsă de prejudecăţi, 
o percepţie scutită de romantism, pusă în serviciul egoismului vital, şi detaşarea de orice legături geografice. Sultana avea aerul să spună că poate trăi în Australia sau printre afrikanerii din ţara foştilor buri tot aşa de bine ca în Olanda sau în Portugalia. N-avea simţul relaţiilor invizibile. «Ce te leagă pe tine de Romînia?» Propoziţia asta uimi pe Ioanide. Mai tîrziu arhitectul primi o altă scrisoare, din Cairo, înlăuntrul căreia găsi o adresă bătută la maşină, în englezeşte, din partea unei 
G. Călinescu
societăţi. Sultana îl lămurea că în privinţa condiţiilor materiale totul era în regulă, depindea numai de el să se hotărască. Angajamente numeroase îl aşteptau dacă venea, şi ca dovadă îi expedia oferta unei societăţi anglo-egiptene care îi fixa un salariu global anual în lire sterline şi alte procente, cu subînţelesul că trebuia să se deplaseze pe o rază mare în spaţiul extremoriental în care lucra compania. Oferta avea aspectul cel mai solid din lume şi dădea amănunte din care rezulta că ofertanţii erau bine informaţi asupra lui Ioanide; acesta nu mai puţin o dădu la o parte, ca un simplu joc de imaginaţie, asemeni scrisorilor de comerţ din manuale. Avu intenţia de a scrie Sultanei şi începu astfel: «Ce te leagă pe tine de Romînia? zici tu...» Cînd făcea însă asta, alte preocupări veniră pe capul lui Ioanide, şi scrisoarea rămase nescrisă. «La urma urmei, e tot nebună», spuse Ioanide pentru sine şi aruncă hîrtia mototol în coş. 
Tudorel tocmai îi ceruse învoirea să-l lase să facă o excursie cu cîţiva prieteni. De fapt, mai mult îi notificase, de vreme ce era gata echipat, cu valiza făcută, iar plecarea urma să se producă în aceeaşi zi. Ioanide n-avea, fireşte, nimic de zis şi-l întrebă doar în ce parte a ţării merge. La această chestiune Tudorel păru cam ambarasat şi susţinu că itinerarul îl au prietenii. 
— Îmi închipui că ai nevoie de bani, înţelese arhitectul;
sper că nu-ţi trebuiesc prea mulţi. Nu prea am. Doru zise că n-are nevoie de nici o sumă. 
— Asta nu se poate, replică Ioanide, cine are să-ţi plăteascătrenul, masa? 
— Avem combinaţii.
Ioanide se supără de-a binelea.

— Vorba asta «combinaţii» nu-mi place deloc. Fiul arhitectului Ioanide trăieşte pe spinarea altora, tapează? Înţeleg să fii găzduit de prieteni, să faceţi astfel încît să vă coste ieftin pe fiecare, dar ca unul să nu contribuie cu nimic nu admit. Cît îţi trebuie? 

Doru îşi pierdu oarecum cumpătul, apoi ceru, roşind, o sumă mai degrabă derizorie pentru acea vreme — trei mii de lei. 
— Dacă mergeţi cu clasa a treia sau vi se dă o reducere şifaceţi tabără, suma poate să v-ajungă. 
Cu toate astea, îi dădu cinci mii de lei, pe care Doru îi vîrî în buzunar ca pe nişte hîrtii fără valoare, neexprimînd nici un interes. 
Ioanide începuse de la o vreme a fi curios de copiii săi şi se ambiţionă a-i cerceta mai de aproape. Totuşi excursia lui Doru ar fi trecut neobservată dacă în după-amiaza acelei zile telefonul nu i-ar fi produs o nouă surpriză. Cineva întrebă: 
— Camaradul Ioanide?
— Da! răspunse arhitectul puţin şocat de expresia«camarad». 
— Eu sunt Hangerliu! zise glasul.
— Aha! Înregistră Ioanide cu un uşor umor, gîndindu-se la medalia samiotă. Şi, fiindcă familiaritatea interlocutorului îl intriga, preciză: Aci este arhitectul Ioanide. 
— Pardon! se scuză atuncea Hangerliu şi închise telefonul.«Ce-i cu măgarul ăsta, se miră Ioanide, care camarad Ioanide?» 

Dar numaidecît îşi dădu seama că e vorba de Tudorel. Punînd în raport excursia lui Doru şi telefonul, Ioanide îşi zise că lucrurile nu erau fără conexiune între ele. Voia să afle cu orice chip unde pleacă Tudorel, şi l-ar fi urmărit însuşi la gară dacă nu s-ar fi temut de a fi zărit. Chemă pe Butoiescu şi-l întrebă dacă n-are un băiat deştept la dispoziţie. Butoiescu zise că n-avea încredere în altcineva şi s-ar duce el. După toate probabilităţile, Doru nu-l cunoştea prea bine, dat fiind că niciodată nu se amesteca în treburile tatălui său. Ioanide îl sfătui să ia o maşină, în cazul cînd Doru ar pleca şi el cu un vehicul. Doru însă luă tramvaiul, şi Butoiescu putu să-l urmărească nestingherit, deşi cu frica continuă de a nu-l pierde din vedere, din pricina întunericului, căci Doru porni de acasă pe la nouă seara. Butoiescu telefonă abia după ora unsprezece noaptea din gară. Doru plecase cu mai mulţi inşi, mai toţi foarte tineri, cîţiva mai vîrstnici, cu un tren accelerat de străinătate care mergea pe ruta Lemberg. 
— Poate s-a dus undeva în Moldova.
G. Călinescu
— Nu cred, zise Butoiescu; s-au suit toţi într-un vagon direct pentru străinătate, pe care scria «Berlin», şi din ce-au vorbit la fereastră cu cîţiva care i-au condus am priceput că merg în Germania. 
— Eşti nebun şi tu! spuse Ioanide, în culmea consternării.«În definitiv, cugetă el mai tîrziu, că s-a dus în Germania nu-i nici o crimă. Dar de ce să nu-mi spună? Şi cu ce bani? De unde valuta? Şi apoi, cînd şi-a scos paşaportul? Abia a venit cu mine de la ţară. Tăcerea băiatului ăsta mă înspăimîntă.» 

Ioanide era un om care, o dată hotărît într-o direcţie, mergea drept înainte. A doua zi se duse la Prefectura Poliţiei şi întrebă dacă s-a făcut paşaportul domnului Tudor Ioanide. 
— Dar l-a ridicat! zise domnişoara care consultase registrul.
— Aşa, prea bine, mulţumesc! salută amabil Ioanide.

Apoi dădu un telefon lui Gaittany, care lipsea din Bucureşti numai trei zile pe săptămînă, făcînd week-end la fermă (nu se ducea niciodată la staţiunile climaterice din ţară, ci numai în străinătate). 
— Să trăieşti! se auzi glasul jovial al aceluia.
— Am unele chestiuni de ordin profesional cu Hangerliu,minţi Ioanide; i-am dat telefoane şi nu răspunde. 
— Domnule, a plecat la Berlin!Şi Gaittany făcu un ha-ha-ha plin de semnificaţie.
Ioanide nu pricepu clar rostul rîsului, îşi dădu seama numai,

cunoscînd enigmistica lui Gaittany, că Hangerliu plecase pentru 
o afacere pe care mulţi iniţiaţi o ştiau. De unde rîsul de complicitate. Arhitectul, în ultima vreme, determinat de anomaliile din casa lui, se instruise puţin în afacerile de ordin politic şi intui în linii generale ce voia să spună Gaittany. Nu mai exista îndoială deci: Tudorel însoţise în Germania pe Hangerliu. 
Ioanide mai observă că de la o vreme indivizii care patrulau pe stradă dispăruseră. «Ce mă priveşte pe mine? decise altă dată Ioanide, după o lungă meditaţie. Şi eu mi-am croit viaţa singur!» Cînd însă îşi aduse aminte de Pica, se încruntă şi-şi schimbă filozofia. Ioanide avu ideea de a examina odaia lui Tudorel, 
de la etaj. Aceasta era mică, asemenea unei celule, cu un pat îngust, o masă simplă şi un dulap de haine. O fereastră lată permitea luminii să inunde toate colţurile. Arhitectul nu găsi nimic deosebit în camera lui Tudorel, mai ales nimic caracteristic. Pe masă, un curs litografiat, o sticlă de cerneală; deasupra dulapului, un morman de jurnale, nici o carte, nici o hîrtie. Pentru un student, cam puţin. În dulap nu se aflau decît haine şi lenjerie. Ioanide ştia precis că altădată Tudorel îşi umplea odaia cu fel de fel de fleacuri, fotografii, cărţi, încît avu impresia hotărîtă că, înainte de a pleca, de astă dată băiatul îşi ridicase lucrurile, dereticînd prin casă. Ce vrea să zică austeritatea asta? Unde-şi ţine obiectele? În pod, la altcineva? Masa era acoperită cu un postav verde, ce cădea în jos acoperind partea superioară a picioarelor. Ioanide ridică învelitoarea în sus descoperind sertarul şi trase de el. Sertarul era închis, fără cheie. Arhitectul scutură din umăr şi dădu să iasă afară din odaie. Dar se întoarse apoi din nou şi se aşeză pe pat. «Absenţa de interior e nefirească, reflectă el; băiatul ăsta are preocupări străine de ale noastre, pune tăcere chiar şi în expresia fizică indirectă a persoanei sale. De ce a închis tocmai sertarul? Poate a vîrît în el cine ştie ce drăcii lubrice, pe care se ruşinează să i le vadă servitoarea cînd deretică.» Năvălit de gînduri obscure, Ioanide se-ntinse pe pat cu mîinile sub cap, dormită îndelung astfel, în fine, se sculă, ieşi, apoi veni cu o lădiţă de chei şi cu o pilă. Potrivi cîteva chei, pili puţin una din ele, care mergea mai uşor, şi după o scurtă meşterire deschise sertarul (era îndemînatic în asemenea operaţii). În cutie erau două hîrtii îndoite în patru, una în forma unei coale obişnuite de scris, alta — o foaie mică cu en-tête. Nimic altceva. Ioanide le luă şi se întinse pe pat, aruncînd hîrtiile lîngă el, indecis dacă trebuie sau nu să le citească, cu teama îndeosebi de a nu fi ridicol făcînd atîta poliţie pentru cine ştie ce nimic. În cele din urmă examină hîrtia cea mare, bătută la maşină, care cuprindea de la prima vedere un fel de raport ca răspuns la un chestionar, ale cărui puncte erau subliniate şi distanţate în cursul compoziţiei. Lată, de altfel, conţinutul lui: 
G. Călinescu
«Camarade, 
Făcînd investigaţiile cele mai atente în cercurile şi printre persoanele care cunosc bine pe arhitectul Ioanide, sunt în măsură a raporta următoarele: 
1. Dacă numitul a aparţinut sau aparţine vreunui partid politic. 
Este aproape sigur că arhitectul Ioanide n-a fost niciodată înscris în vreun partid politic, iar în momentul de faţă, după cercetările camarazilor noştri din partide, nu figurează în nici 
o listă de organizaţii, neplătind nici o cotizaţie. Mai mult, arhitectul n-a votat în alegeri, nefiind înscris pe listele electorale. Toţi cîţi îl cunosc sunt de acord asupra dezinteresului său pentru viaţa politică, încît numitul intră în categoria apoliticilor. 
2. Din ce cauză a părăsit partidul? 
N-a părăsit nici un partid. Vezi mai sus. 
3. Nemulţumiri sau inimiciţii personale ce pot fi utilizate. 

N-are nici o inimiciţie personală din cauze politice, ca unul ce se dezinteresează complet de acest capitol. Cu toate astea, arhitectul nu e lipsit de ideologie, s-ar putea chiar afirma că dispreţul lui de partide reprezintă o politică a sa sui generis. Filozofia sa socială pune mai presus construcţia decît formalismul politicianist şi arhitectul Ioanide spune peste tot prietenilor şi studenţilor că detestă individualismul liberal anarhic şi că ar avea nevoie de un principe sau o republică inteligentă, care să-i comande un oraş. Arhitectul dispreţuieşte şi aproape refuză lucrările particulare, visînd construirea de foruri, de terme publice şi alte asemenea monumente de interes colectiv. Exerciţiile pe care le propune studenţilor sunt numai în acest sens. Pe acest punct de vedere constructivist, cred că arhitectul Ioanide poate fi cîştigat pentru o politică dinamică. 
4. Ce ambiţii nutreşte?
Se poate spune că arhitectul Ioanide este lipsit de orice ambiţie de ordin social, poziţia pe care o ocupă, de profesor la Şcoala de Arhitectură şi de arhitect cu renume, fiindu-i suficientă. Însă are ambiţia de a face lucrări de mare importantă, cum am spus mai sus, de a-şi lega numele de o operă de mari proporţii. 
5. Are greutăţi băneşti, e sensibil pe latura pecuniară? 
Se pare că arhitectul Ioanide, din cauza vieţii cam dezordonate şi a familiei, precum şi pentru faptul că nu primeşte orice comandă, trece uneori prin jene financiare. Totuşi se adaptează cu nepăsare la orice condiţie şi am sentimentul că banii pentru el nu prezintă atracţii, afară de cazul cînd i-ar primi pentru lucrări grandioase ca acele de care am amintit la punctul 3. 
6. Situaţia politică a familiei. 
Soţia arhitectului, Elvira Ioanide, nu manifestă nici o preocupare politică, are însă întinse relaţii mai ales prin femei cu numeroase familii din societatea bună. Fiul arhitectului este camaradul Tudor Ioanide din comandament, iar fiica, Pica Ioanide, este prietena camaradului Gavrilcea. Ea este notată ca un element devotat şi de încredere. 
7. Relaţiile numitului, cu specială referinţă la persoanele de legătură. 
Arhitectul Ioanide are foarte numeroase relaţii, însă dintre toate numai Saferian Manigomian şi Gaittany ar avea posibilitatea, indirect, de a-l apropia de Mişcare. 
8. Cum sunt raporturile numitului cu tineretul?
Excelente. Arhitectul Ioanide are o mare priză asupra studenţilor şi tinerilor, îi entuziasmează cu ideile sale constructive, şi dacă numitul ar pune o mai clară direcţie ideologică, fără îndoială că adeziunea lui ar însemna un aport considerabil. 
G. Călinescu
9. Părerile numitului despre Puterile Centrale şi misiunea lor în noua ordine. 
Arhitectul nu şi-a manifestat niciodată vreo opinie în privinţa aceasta, se pare că n-a examinat suficient lucrurile şi n-are o noţiune clară a marilor prefaceri ce vor urma. Simpatiile lui vechi sunt pentru Franţa, unde şi-a făcut studiile, cu toate acestea n-a arătat antipatie pentru marile înfăptuiri din Germania şi Italia, şi la curs a citat, ca modele de simplificare neoclasică, construcţii ale noilor regimuri din aceste două ţări. Despre Franţa, cu toată simpatia, a fost auzit uneori spunînd că este o ţară în decadenţă, viitorul fiind de aci înainte al naţiunilor tinere. 
10. Ar primi numitul să intre în Mişcare?
Direct, cred că nu, ba ar fi chiar surprins dacă ar fi solicitat, avînd în vedere repulsia lui de acţiunea politică. De aceea sunt de părere că s-ar comite o eroare să i se facă propuneri. Singurul chip posibil deocamdată este de a se cita idei din cursurile sale, de a fi astfel prezentat încît opinia publică să înţeleagă că Ioanide ar merge în sensul Mişcării.» 
Acest raport era semnat de un oarecare Vlădulescu. Propoziţiile de la punctul 6 cu privire la Tudorel şi Pica erau subliniate de cineva cu cerneală verde. Ca un referat într-un colţ de sus al paginii prime, un indescifrabil scria: «Camaradului Tudor Ioanide, spre consultare şi verificare». A doua hîrtie avea un en-tête tipărit, purtînd aceste cuvinte: «Saferian Manigomian & Comp. Soc. nr. com. Sucursala nr. 4, Calea Dorobanţilor» etc. Urmau specificări asupra naturii comerţului: Cafea, Ceai, Lichioruri, şampanie, Vinuri fine, Conserve străine şi romîne, Coloniale, Fructe exotice etc. Înşirarea mărfurilor constituia un fel de vignetă-broderie, ce cobora pe laturile hîrtiei, dîndu-i aspect de bancnotă. Scrisoarea, bătută şi ea la maşină, cuprindea următoarele: 
«D-lui Tudor Ioanide
Str. Coteşti nr. 35 (Polonă)

Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că puteţi ridica oricînd salariul dumneavoastră la Sucursala nr. 4, unde aţi fost repartizat. 
Cu deosebită stimă» 
Urma ştampila şi o iscălitură neciteaţă, cu creion chimic. După ce parcurse aceste două hîrtii, Ioanide se ridică palid şi se plimbă prin casă în culmea celei mai mari agitaţii. Neobişnuit cu asemenea stil, avu momentan impresia că are în mînă piese de spionaj şi de înaltă trădare şi că Tudorel era un spion. Pe urmă, liniştindu-se, fiind de altfel de la o vreme, de cînd începuse a-l şoca purtările lui Tudorel, mai informat în aspectele politicii naţionale şi internaţionale, pricepu că lucrurile n-au importanţa pe care le-o acordase pripit, dar că sunt totuşi sub unghiul moral nişte revelaţii. Se trînti iar pe pat şi reciti documentele mai atent. Ce rezulta din ele? Că mişcarea ilegală, deşi destul de descoperită şi adulată de unii oameni politici, căuta adeziuni, care în fond mergeau spre aşa-zisele «puteri centrale». Aderenţii posibili erau studiaţi din punctul de vedere al venalităţii, ceea ce însemna că dinafară se ofereau bani spre a corupe unele personalităţi să contribuie la formarea unui curent în favoarea mişcării pro germano-italiene. Asemenea lucruri se mai întîmplase şi în trecut. Ceea ce surprindea pe Ioanide era insignifianţa completă a numelor aşa-numitei Mişcări. Ioanide avea superstiţia notorietăţii întemeiate pe valoare şi-şi închipuia că cineva care nu se cheamă Leonardo da Vinci nu e calificat a decide în afacerile publice. 
Mai reieşea că Doru avea un rol în «Comandament», era dar un factor de importanţă şi că prin el necunoscuţii viitori bărbaţi de stat voiau să influenţeze şi asupra lui Ioanide. Arhitectul era examinat pas cu pas, raportul destul de bine informat dovedea aceasta. Şi, lucru important, raportul nu era întocmit de Doru, nici pe baza informaţiilor lui; acesta era pus să refere numai dacă e conform cu realitatea. «Cum, sări furios Ioanide din pat, scîrba asta de băiat, pe care eu îl credeam 
G. Călinescu
complet inocent, face spionaj politic, pune note la purtare oamenilor în vîrstă? Ce precocitate! Ce bandit! La vîrsta lui habar n-aveam cine e preşedintele Republicii Franceze. Eu îl credeam apatic şi el e un conspirator. Nu zic, e şi asta o vocaţie, în definitiv mai bine un carbonaro decît un notar. Dar în toată afacerea asta e ceva suspect, ceva ce nu porneşte din sentimentul patriei.» O altă curiozitate pentru Ioanide fu citarea numelor lui Gaittany şi Manigomian ca elemente de legătură. De Gaittany nu se mira, cela era cu siguranţă simultan în toate combinaţiile posibile. Manigomian însă, inocentul Manigomian, în asemenea afacere — mare mirare! Nu-i vorbă, nu se spunea nimic precis, nu rezulta că Saferian avea vreo participare la Mişcare, se pomenea chiar cuvîntul «indirect», dar oricum, prin urmare, Manigomian nu era privit rău şi avea acces la conducătorii organizaţiei. Ce legătură între comerţul de cafea şi covoare şi conspiraţiile politice? Cu toate că nu vedea, aparent, nici o relaţie între cele două hîrtii, prezenţa numelui armeanului şi în una, şi în alta atrase atenţia lui Ioanide. Şi faptul că amîndouă hîrtiile fusese găsite laolaltă avea un limbaj secret. Ioanide zărise întîmplător pe bulevard una din firmele Manigomian, însă nu le dăduse nici o importanţă, pînă într-acolo că nici nu se gîndi la Saferian. Abia acum, sub impresia scrisorii către Tudorel, se întrebă cînd luase fiinţă aceste magazine de coloniale şi cafele, toate pe aceeaşi formulă, cu mobilier de stejar, cu vînzători îmbrăcaţi în halaturi albe şi cu vitrine extrem de îngrijit decorate. Nu avusese curiozitatea să-l chestioneze pe Manigomian, şi de altfel armenii au nume cam asemănătoare. Acum altceva. Ce sens avea asta, că Tudorel lua un salariu de la Sucursala nr. 4? Era deci impiegat acolo: vînzător (mare mirare!), casier, un fel de funcţionar. Tudorel nu părea să aibă totuşi vreo obligaţie fixă undeva, zile întregi stătuse închis în casă. Admiţînd că într-adevăr avea o ocupaţie la firma Manigomian, cine putuse să-i ofere această slujbă decît Manigomian însuşi? Prin urmare, fără ştirea lui, a lui Ioanide, Doru avea contact cu Saferian. Te pomeneşti că acesta din urmă, ca să-i facă un serviciu, îi dăduse un rost băiatului! Ipoteza n-avea soliditate. Astfel conceput, gestul era mai degrabă nedelicat, incompatibil cu fineţa infinită a lui Saferian. Avea aerul unui ajutor familial. Saferian, om eminamente cinstit, l-ar fi prevenit, i-ar fi explicat de ce nu este inconvenient ca fiul arhitectului Ioanide să facă puţină practică într-o prăvălie de cafea şi smochine. Faţă de absurditatea hîrtiei, Ioanide simţi capul huruindu-l în ciuda iritaţiei, nu-i scăpă şi alt amănunt. Scrisoarea era adresată nu la locuinţa lui, ci în strada Coteşti, o stradelă pe lîngă biserica uniţilor din strada Polonă. Ce e acolo? Deocamdată, arhitectul îşi notă această adresă, apoi, după oarecare codire, depuse la loc hîrtiile aşa cum le găsise şi încuie sertarul la loc, luînd cheia falsă. 
În chiar acea zi, arhitectul intră în Sucursala nr. 4 Manigomian & Comp. Şi întrebă dacă este acolo un impiegat cu numele Tudor Ioanide. Sucursala era un local restrîns, avea doar un vînzător şi o casieriţă, amîndoi îmbrăcaţi în halaturi, după tipic. Răspunsul fu negativ. 
— Cu toate astea, Tudor Ioanide ia salariu la dumneavoastră, insistă arhitectul. 
Vînzătorul, care n-avea figura obişnuit comună a băieţilor de prăvălie, părînd mai curînd un mărunt intelectual, trădă o mică ezitare. Într-o uşă din fund se ivi un om cu priviri interogative, atras de conversaţie, un personaj inedit în comerţul de cafele, după stofa hainei, după părul scurt şi ochelari, arătînd a austriac sau german. 
— Domnul întreabă, zise vînzătorul către el, dacă avemun impiegat Tudor Ioanide. 

Individul cu ochelari scrută pe Ioanide cu severitate, apoi decise scurt: 
— Este o eroare. Nu avem nici un astfel de funcţionar. 
Ioanide se căi că nu luase hîrtia spre a o arăta. Pe urmă îşi zise că un exces de anchetă denotă lipsă de tact. Se îndreptă deci spre casa lui Saferian. 
Aci, fără a fi prevenit de servitoare, pică într-o reuniune curioasă la prima vedere. Saferian, aproape culcat pe sofaua 
G. Călinescu
lui, părea a prezida o adunare alcătuită exclusiv din armeni, cum arătau fizionomiile brune, părul creţ, feţele în general pletorice şi un nas coroiat. Era şi un personaj cu barbă, un prelat după îmbrăcăminte. Salonul plutea în ceaţă londoneză din cauza fumului de ţigară, căci se vedea după numeroasele scrumiere pline cu mucuri că armenii fumaseră asiduu în timpul şedinţei. Ioanide dădu să plece. Saferian îi făcu semn să stea, să treacă în odaia învecinată. Într-adevăr, musafirii se ridicară să plece. Fuseseră destui de mulţi şi, neavînd scaune suficiente, unii stătuseră pe mormanele de covoare, nelipsite în casa lui Manigomian. Acesta nu-şi condusese invitaţii pînă la uşă, din imposibilitatea de a se mişca, dar, în semn de politeţă, se aşezase pe sofa ca pe un scaun şi se sprijinea cu mîna de un baston, în vreme ce cu cealaltă făcea nişte saluturi ca nişte temenele. Cînd salonul se goli, Saferian puse pe servitoare să deschidă ferestrele şi fumul începu să iasă consistent pe geam, răsucindu-se în două suluri. 
— Vin timpuri grele, domnule Ioanide, ce ne facem? zise Saferian cînd arhitectul fu lîngă el. 
Cum Ioanide nu deschise gura, Saferian mai emise o interogaţie: 
— Ce ne facem dacă e război?Ioanide făcu un gest de nepăsare.

— Afaceri încurcate, se căină armeanul, nesiguranţă. Undesă pleci mai întîi, ce să scapi mai degrabă? Timpuri grele, timpuri grele... 
— E mai bine să nu ne mai batem capul, fu de părere Ioanide. Noi aici suntem păţiţi, obişnuiţi cu toate răzmeriţele. 
— În comerţ e greu, continuă Saferian, neprinzînd delocfatalismul arhitectului. 

Saferian îi destăinui lui Ioanide că avusese în casă la el o reuniune de notabilităţi ale coloniei armene, spre a se consulta asupra situaţiei şi a aviza asupra măsurilor de luat. Ceea ce nu spuse Manigomian — şi nu din inefientă, ci pentru că i se părea o chestiune fără interes pentru alţii — este că printre unii armeni cu greutate, rămaşi încă legaţi de Orient şi recent stabiliţi în Romînia, mijea aspiraţia unui stat armenesc burghez. În conjunctura unui nou conflict, se punea problema politicii de urmat pentru atingerea acestui ţel. Nu-i improbabil ca un îndemn secret să fi venit din partea diplomaţiei germane naziste către armenii cu instincte capitaliste de a se agita în vederea unei aşa-zise renaşteri, de vreme ce începură să apară tot felul de publicaţii asupra culturii armene. Fie că direcţia expansiunii germane ar fi fost spre ţările slave din răsărit sau spre Constantinopol, o mică şansă se desena la orizont. Esenţialul era de a vîntura propagandistic problema armeană sub auspiciile oricui. Fapt ce trebuie remarcat de la început, spre a înţelege spiritul de inocenţă al lui Manigomian şi al consîngenilor săi, este că, acceptînd o asistenţă discretă din partea unei mari puteri străine agresoare, aceşti oameni credeau că nu săvîrşesc un act de conspiraţie, din moment ce patria lor nu era aci şi nu se amestecau cîtuşi de puţin în treburile ţării care-i găzduia. 
— Ascultă! zise deodată, serios ca niciodată faţă deSaferian, arhitectul; îi plăteşti vreo leafă lui Tudorel, băiatul meu, prin sucursala de pe Dorobanţi? 
Manigomian exprimă o uimire maximă, ajutată de ochii săi cam bulbucaţi. 
— Te rog să fii sincer! insistă arhitectul.
Manigomian reluă rîsul său blajin.

— Am fost eu vreodată altfel cu dumneata?

Şi Saferian se jură că nici nu l-ar cunoaşte la faţă pe Doru, că nu i-a dat în nici un chip şi niciodată vreo sumă de bani. Ioanide îi povesti cazul cu scrisoarea, ancheta făcută la sucursală. La toate astea Saferian clătina din cap şi scotea intermitent cîte-un «of-of-of» cvasi şoptit. 
— E ceva la mijloc, mai spuse Ioanide. Te rog să cercetezi. 
Din nou Saferian oftă. În fine, îi explică lui Ioanide că n-avea nici un amestec în aceste magazine. 
— Nu sunt ale dumitale?
— Mai mult nu decît da! rîse melancolic armeanul.

Nu-i ascunse deloc adevărul. Magazinele erau comanditate de o societate germană din Leipzig. Comandită e un fel de a 
G. Călinescu
vorbi. De fapt, contra unui procent asupra cifrei de afaceri, Manigomian împrumuta numele său la această întreprindere comercială, ce lucra în reţea. Extinderea afacerilor, numirea personalului, tot ce privea administraţia nu-l angaja contractual. Era un străin şi nu intrase niciodată în vreunul din magazine, în care nu-l cunoştea nimeni. Reprezenta un nume exotic de firmă, mai mult nu. 
— Pentru ce-ai făcut asta? Dacă sub numele dumitale sefac cine ştie ce afaceri suspecte? Acum am sentimentul precis că aceste magazine sunt o agentură de spionaj. Canalia de fiu-meu primeşte bani străini. De-aia s-a dus la Berlin. 
Saferian îşi clătina mereu capul, amărît. 
-— Aşa e comerţul, nu-i alegere! 
Ar fi riscat dacă refuza, s-a consultat cu toţi armenii de vază. De nu primea el, magazinele tot se înfiinţau, sub un alt nume, o bancă la care erau interesaţi oameni politici puternici era gata a servi ca intermediar. Concurenţa acestei întreprinderi ar fi fost aşa de mare încît ar fi desfiinţat pe toţi negustorii de cafea. Casa comanditară avea relaţii cu Turcia şi cu Orientul arab şi tindea către un monopol acoperit al importului de cafea şi coloniale. În caz de război, de rupere a contactului cu Egiptul şi alte pieţe, ar fi fost singura în măsură să importe marfă pe căi indirecte. Într-un cuvînt, cafeaua, pînă acum treabă armenească, devenea afacere germană. Ce era de făcut? Aşa se respecta oarecum tradiţia şi prin Saferian ceilalţi îşi păstrau poziţiile. Toţi prietenii săi fuseseră de acord să se încheie afacerea care-i punea într-o tabără protectoare. De s-ar fi schimbat lucrurile, lesne şi-ar fi restabilit preponderenţa; dreptul de firmă şi-l păstrase, şi legături cu Orientul, dacă accesul într-acolo rămînea liber, avea, slavă Domnului! 
Raţionamentul păru lui Ioanide cam himeric, deşi Saferian, om foarte pozitiv, nu vedea lucrurile astfel, de vreme ce veniturile lui crescuseră simţitor în ultimul timp. 
— Rezultatul îl vezi, constată puţin cam sarcastic Ioanide.
Societatea de cafea germană plăteşte lefuri la studenţi romîni. Saferian oftă din fundul pieptului: 
— Aşa e comerţul! 
 Bietul Ioanide 
 
X 
În aceste zile sosind în Romînia un academician francez care arătase totdeauna simpatie pentru poporul romîn, Legaţia franceză dădu o recepţie aproape somptuoasă, prin faptul că foarte mulţi oameni politici ţinură să fie invitaţi spre a face un fel de demonstraţie de devotament faţă de vechile alianţe. Bineînţeles, Pomponescu nu lipsi, iar Gaittany, inevitabil în orice reuniune mondenă mai importantă, fu văzut împărţind în toate părţile zîmbete subtile şi strîngeri de mînă savante, ca nişte arcuşuri mînuite de un virtuoz. Fu invitat şi Ioanide, care se bucura de simpatie în cercurile franceze şi poseda Legiunea de onoare, şi, contrar supoziţiilor lui Gaittany, veni într-un frac impecabil, ce-i făcea şi mai original capul ras şi faţa de astă dată arsă de soare. Impresia printre doamne fu excelentă, şi Ioanide relevă un mare stil de societate, caracterizat prin răceală fără aroganţă şi paradox plasat cu tact, în replici. În conversaţia cu academicianul, Pomponescu, care nu ieşea din locul comun debitat cu emfază, deşi cu o desăvîrşită ţinută, procedeu de natură a-i asigura oriunde o prezenţă comodă, fu cu totul obnubilat. Academicianului îi plăcea poanta. Pe faţa lui Pomponescu trecu un fel de nor melancolic, care nu întrerupse un moment zîmbetul molatic obişnuit. De altfel, cu tot acest insucces neobservat, căci nimeni nu-şi închipuia că Pomponescu nu petrece şi el împreună cu ceilalţi la spiritul lui Ioanide, Pomponescu alcătui în permanenţă centrul discret de gravitate, întrucît era atunci considerat ca o personalitate a cărei deplasare într-o parte sau alta a tablei de şah politic ar fi avut o notabilă influenţă. Figura lui era afară de aceasta impunătoare şi plăcută. Fracul îi şedea şi mai bine decît smochingul şi părea o haină de toate zilele, purtată cu simplitate. Pomponescu era înalt, sau făcea poate această impresie din cauza umerilor săi înalţi. Smărăndache susţinea că Pomponescu pare a da profesional audienţă, căutînd a şterge cu cît mai multă modestie respectul pe care prestigiul său il impunea. Recepţia se încheie cu un scurt pro
G. Călinescu
gram muzical, aranjat şi acesta spre a da posibilitatea unui mare pianist romîn foarte gustat în Franţa să intervină la diplomaţia subţire a recepţiei. Cu acest prilej fu solicitată şi Ioana să cînte cîteva arii franceze cu acompaniamentul pianistului, şi se pune întrebarea dacă invitarea ei nu pornise la sugestia lui Pomponescu. Adevărul este că contribuţia Ioanei fu foarte reuşită. Într-o rochie decoltată, abia prinsă de umeri, ce semăna cu un veşmînt grec, aducea aminte de imaginea convenţională a Mariannei. La asta contribuia gîtul ei puternic, soliditatea contururilor. Ioana cîntă cu gesturi liniştite, ridicînd în finale mîinile în sus, ca într-o tragedie antică. Cineva dintre romîni sugeră să se cînte ca o încheiere delicată Marseieza. Ioana se verifică dacă nu o excepţională artistă, în orice caz 
o bună elevă a pianistului, care-i indica un stil. Ea nu dădu marşului nici o stridenţă, îl execută cu o dicţiune clară, frazîndu-l ca pe o muzică de Beethoven, într-un eroic crescînd. Cînd sfîrşi, rămase nemişcată, cu mîinile întinse asemeni unei statui. Rochia subţire, căzînd dreaptă de-a lungul pulpelor, trăda complet liniile sumare ale corpului. Aplauzele, cum era şi de aşteptat, fură furtunoase. 
Elementul picant al episodului, reţinut de foarte puţini, fu faptul că Pomponescu şi Ioanide, ca decoraţi cu Legiunea de onoare, fură invitaţi de cineva din personalul Legaţiei, căruia îi plăceau demarcaţiile precise, să stea alături, într-un sector al rîndului din faţă. Astfel, Pomponescu şi Ioanide considerară, fără a se uita unul la altul, fiecare din punctul său de privire solitar, pe Ioana tot timpul concertului vocal. Pomponescu ţinea mîinile împreunate la piept şi-şi muşca din cînd în cînd mustaţa, într-o vădită absorbţie morală; Ioanide, picior peste picior şi puţin răsturnat pe spate, cu pupilele sale albastre fixate asupra cîntăreţei, o măsura profesional, ca pe o operă arhitecturală. Amîndoi în singurătatea fiinţei lor interioare păreau foarte satisfăcuţi. O singură dată, printr-un gest mecanic, Pomponescu şi Ioanide se întoarseră unul spre altul, dar numaidecît, ca şi cînd ar fi fost miraţi de apropierea fizică dintre ei, reveniră la poziţia dintîi, fără nici un fel de mişcare a feţelor, într-o abstracţiune totală. Cu toate astea, cînd Ioana sfîrşise şi toţi aplaudînd se ridicaseră în picioare cu intenţia de a se apropia de ea şi a o felicita, Pomponescu avu o ezitare cînd simţi alături pe Ioanide şi manifestă pe faţă aceeaşi contrarietate solemnă ce-i era proprie la nemulţumiri. În mod învederat, ideea de a se prezenta la cot cu Ioanide, în flagrantă concurenţă în faţa Ioanei, îl stînjenea. Din fericire, Ioanide, care se ridicase aşa de brusc de pe scaun, întoarse cu aceeaşi bruscheţă spatele şi se îndreptă spre cineva din fundul sălii, ca şi cînd nu-l interesa deloc Ioana şi ar fi aşteptat de mult prilejul de a fugi. Scăpat de rival, Pomponescu merse la Ioana şi cu încovoierea lui de umeri care nu-i diminua deloc statura şi nici nu i-o înclina din mijloc, ridică mîna Ioanei şi o sărută, adăugînd un compliment oral. 
Numai cine nu cunoştea bine pe Ioanide putea interpreta fuga lui ca indiferenţă. Cît stătuse pe scaun, arhitectul bătuse cu degetele darabana pe genunchi, semn grav. Ioana începuse a-l interesa din ce în ce mai mult. Luînd masa la Erminia, a doua zi, deoarece acasă nu era încă nimeni, arhitectul deschise discuţia asupra însuşirilor pe care trebuie să le aibă femeia. La această aprinsă dezbatere, Hergot privi smerit ca un arbitru, sau mai bine zis ca un unic spectator al unei reprezentaţii excepţionale. Erminia zise că nu putea şti ce vor bărbaţii de la o femeie, dar ea personal socotea că cea mai însemnată însuşire feminină e de a respecta bărbatul de merit, de a-l stimula discret, fără a-l obseda. 
— Bărbaţii merituoşi sunt puţini, replică Ioanide; cu toateastea, ceea ce spui este adevărat în parte. Este o forţă idealistă în orice bărbat care face din femeie o fantasmă; întîia manifestare a sexualităţii e frica de noţiunile sexuale, misticismul cel mai eteric. Sunt femei care sugerează corporal intangibilitatea. Ca spre pildă tu... 
Ioanide spuse asta ca un profesor de erotologie, iar Erminia acceptă învăţătura ca pe o decizie ex cathedra. Orice vanitate carnală murise în ea, dacă existase vreodată, şi soiul acesta de dispute înfăţişa pentru ea cea mai înaltă voluptate posibilă. 
G. Călinescu
— Prerafaelitismul, continuă Ioanide, nu e totul. Îndrăgostit sau căsătorit, bărbatul — vorbesc de cel normal — caută mereu altceva. Sunt femei cu prestigiu exclusiv fizic. Nu-ţi vorbesc de simple mizerabile instincte, de femei căutate pentru voluptate. De fapt şi în direcţia asta tot idealismul lucrează. Bărbatul, în afară de aceea de a fi îndrăgostit... Pricepi? Întrebă autoritar şi suplimentar Ioanide pe Erminia, pironind-o cu ochii lui albaştri. 
— Desigur! Îl asigură Erminia cu devotament.
— Ei bine, în afară de faptul de a fi îndrăgostit mistic sau marital, bărbatul e totdeodată un expert eugenic al femeii. El e obsedat de orice formulă fizică extraordinară, are amorul propriu de a înscrie în galeria sa exemplarele rare. Natura vrea perfecţionarea speţei. 
— Iubita, soţia nu pot fi unul din aceste exemplare? Întrebă Erminia. 
— Vezi că n-ai înţeles? se supără amuzat Ioanide. Iubita ca atare e imaterială, rostul ei e de a converti energiile spirituale ale omului; soţia e altceva, e un sanctuar despre care bărbatul nu se destăinuie în public. Femeia de care îţi vorbesc e totdeauna alta, e un eveniment viril profesional, un episod fulgerător. Un rapt, o inspiraţie, niciodată un fapt definitiv, pentru că formele din univers sunt multiple şi ochiul e mereu solicitat de inedit. 

Simpozionul continuă multă vreme astfel, cu aplicaţiuni. De fapt, Ioanide monologa, şi-n timp ce vorbea părea a se gîndi la altceva. Erminia se arătă cu deosebire interesată, Hergot nu rămase indiferent, şi deşi în carnetul său a notat în acea zi numai «insomnie», e de presupus că aceasta a fost efectul fizic al emoţiei sale, singurul pe care, ca medic, îl însemnă. 
Ioanide îşi continuă acasă meditaţiile, cărora, dintr-o firească discreţie, nu le putuse da faţă de Erminia toată extinderea. Compară pe Sultana cu Ioana. Între ele era o anume analogie fizică, acelaşi glas de alto, complexiunea planturoasă. Deosebirile erau cu toate astea mari. Sultana părea consumată de un foc lăuntric, ochii ei negri, părul tumultuos şi creţ reprezenta craterul, fumigaţia unui vulcan. Sultana era activă în pasiunile ei şi, cu toate că n-avea niciodată ieşiri propriuzis dezordonate, ci aparent rezonabile şi intelectualizate, ea punea toate facultăţile spiritului în slujba unei obsesii. Era capabilă să demonstreze cu citate din zece autori necesitatea extravaganţelor. Într-asta semăna oarecum cu Ioanide, căruia însă împrejurarea ca o femeie să fie voluntară fată de el i se părea foarte originală. Dar dincolo de această surpriză plăcută din punct de vedere estetic, arhitectul nutrea o aprehensiune. Nu-i plăcea să fie tîrît în voia valurilor de o femeie, avea o latentă veleitate de a rămîne stăpîn pe sine. Ioana era şi ea pasională, în sensul că sugera pasiunile. Felul dramatic cu care lăsa pleoapele sau încovoia mîna spre a-i fi sărutată, cadenţa maiestuoasă a paşilor ei inspirau gîndurile cele mai voluptoase. Adeseori Ioana punea în vorbă accente pline de patos şi participa cu temperament la viaţă. Ochii săi erau profunzi şi inteligenţi. În total, însă, impresia era de aşa natură încît porecla Indolenta se motiva deplin. Ioana solicita atenţia bărbaţilor, nu făcea nimic spre a-i capta, juca pasiunea ca o actriţă pe scenă, care ştie că nu-i cazul a descinde în sală. După cele mai vibrante colocvii, Ioana se depărta cu un calm glacial, ca după recitarea unui rol. Era imposibil a citi vreo decizie în privirile ei. Un astfel de stil apatic excita de altfel în cel mai mare grad şi dădea timizilor impresia unor dificultăţi invincibile, cu toate că în realitate abordarea Ioanei era foarte facilă. Bineînţeles, pentru cine avea acest curaj. În aceasta consta şi forţa Ioanei: de a speria şi a da chinuri morale. Sultana, dimpotrivă, inspira îndrăzneli şi părea chiar libertină, şi s-au găsit tineri care să încerce un atac brutal. Dezamăgirea era amară. Întîi Sultana avea un limbaj aşa de cult şi ponderat, încît după cîteva fraze ale ei agresorul se demoraliza. Afară de asta, imprudentul găsea un obstacol în chiar orientarea pasională a Sultanei, care totdeauna era în altă parte. Sultana nu se supăra de temeritatea lui, îi mărturisea, cu spontaneitatea ei caracteristică şi cu predilecţia pentru vorbele mari: «Iubesc 
G. Călinescu
pe altcineva». Ioanide îşi dădea seama perfect că, dacă Sultana ar fi pus ochii pe altcineva, ar fi fost ireductibilă, şi el, Ioanide, dacă ar fi avut capriciul de a o cîştiga, ar fi trecut prin încercările cele mai dure. 
Vara mergea spre sfîrşite şi doamna Ioanide şi Pica se întoarseră de la mare. Cam în acelaşi timp reapăru şi Tudorel, aşezîndu-se într-o zi pe neaşteptate la masă, cu un aer bine dispus, care însă izgoni dispoziţia lui Ioanide. Acesta, după ce arătase atîta deciziune în anchetele lui şi părea hotărît a pune lucrurile la punct, se lăsa furat pe încetul de gînduri erotice, ca unul care voia parcă să uite necazurile diurne în preocupări frivole. Instinctul îi spunea că problema copiilor nu e dintre cele mai uşoare. În ce fel, de pildă, ar fi putut să scoată pe Tudorel de pe calea lui? Băiatul era voluntar ca şi Ioanide, în forma inferioară a obstinaţiei (credea arhitectul), chestiunea depăşea cu mult limitele pedagogiei paterne. «Junele» lucra ca om liber, alături de o întreagă societate, nu mai era vorba de o simplă delicvenţă. Se chema că «dobitocul» făcea altă politică. «Dacă e aşa, treaba lui, mie nu-mi mai rămîne decît să-l dau afară din casă.» Ideea însă apărea pedagogiceşte şi mai riscată. Prin urmare, plictisit, Ioanide cădea tot mai mult în muţenia lui şi, în ciuda motivelor de a stîrni un scandal imens, nu făcuse deocamdată absolut nimic. Aceste preocupări dădură fizionomiei lui Ioanide, la masă, o astfel de înfăţişare, încît doamna Ioanide crezu că pe arhitect îl doare capul, mai ales văzînd că acesta îşi prinde fruntea în palmă. A ghici gîndurile arhitectului nu era lucru uşor în astfel de momente de meditaţie solitară, de aceea doamna Ioanide căută să extragă adevărul cu metodă. 
— Am impresia că te doare capul, zise ea.
Ioanide o privi zîmbind vag, de fapt foarte distrat, într-atît îl frămînta necazul de a sta faţă în faţă cu un mistificator ca Doru. «A răspunde nu, înseamnă în stilul lui Ioanide da», raţionă doamna Ioanide. O dată această premisă stabilită, faptul putea fi considerat şi studiat. 
— De atîtea ori ţi-am spus, continuă ea, să nu mai stai aşaîn soare cu capul gol, ras. Ai să capeţi congestie. 
Arhitectul făcu un gest evaziv cu mîna, părînd a participa astfel la conversaţie, în realitate el îşi urmărea ideea lui fixă. 
«Ticălosul, cugeta el, stă absolut liniştit, adevărat monstru de disimulaţie. Vine din Germania, încasează salarii de complezenţă şi vizionează raporturi asupra mea. Ce generaţie!» 
— Am să te rog, reveni madam Ioanide la presupunereasa, să iei un medicament. Este minunat. Cîteva picături în puţină apă zaharată. E astringent şi răcoritor. Vrei? De ce nu? Ce strică? 
Încîntată de a fi ghicit suferinţa lui Ioanide şi de a-l găsi docil, merse la bufet şi pregăti tizana. Însă gestul arhitectului însemna următoarele: 
«Cînd te gîndeşti că sunt prins aici într-o reţea de nesinceritate! Zăpăcitul îmi ameţeşte pe Pica, o dă în braţele acelui Mirabeau de Dunăre şi-mi înstrăinează astfel într-un moment progenitura în care pusesem atîta nădejde. Cel puţin dacă aş salva pe fată.» 
— la, Ioanide, să vezi, e aproape agreabilă.
— Ce e asta? se deşteptă arhitectul din reveria lui. Daipunci rece la masă? 
— Pentru durere de cap, Ioanide.
— Dar, se scuză arhitectul nedumerit, nu mă doare capul! 
— N-ai zis tu?

Arhitectul era să spună, cu bruscheţea lui caracteristică, nu, dar citi atîta contrarietate pe faţa Elvirei, încît se răzgîndi şi nu se mai întrebă ce rost avea tizana. Elvira era singura fiinţă din casă în care avea încredere încă nestrămutată. Spre a-i face hatîrul, o chestionă în prealabil: 
— Şi zici că e bună? 
— Infailibilă!
— Dacă zici tu, aşa o fi.Şi arhitectul bău tizana astringentă, făcînd o grimasă, privit cu aere victorioase de Elvira. 
Totuşi, incorigibil, Ioanide, ridicîndu-se de la masă, spuse aceste vorbe enigmatice, fixînd teribil pe Tudorel: 
G. Călinescu
— E adevărat că mă doare capul, însă nu mă doare capulmeu. 
Plictiseala pe care i-o pricinui Doru cu secretele lui era mult mai mare decît şi-o închipui. Într-o zi, dînd ochii cu Gaittany, acesta îi zise: 
— Domnule, am cunoscut pe băiatul dumitale. Te felicit! Este un tînăr simpatic. 
— De unde pînă unde?
— A venit la muzeu cu un grup, e vorba de a face o expoziţiede fotografii. 
Ioanide strîmbă gura a nedumerire. Văzînd că Ioanide îl priveşte cam fix, Gaittany izbucni în rîs: 
— Ha-ha-ha! Apoi şi-aduse aminte de alte lucruri. Băiatuldumitale a fost la Berlin. Te felicit! 

Ioanide se încurcă. Era să zică «nu ştiu», ceea ce era adevărul oficial. A spune «da» însemna pentru conştiinţa sa a mărturisi rezultatele anchetelor sale particulare. 
— Aşa mi se pare! răspunse el cu necaz.
Gaittany n-avea obiceiuri să descoase oamenii, el însuşi trăind din afirmaţii şi negaţii echivoce, aşa că dialogul se opri aci. Dar arhitectul se izbi pe stradă piept în piept cu Panait Sufleţel, care, indiscret şi zgomotos, nu-l cruţă deloc: 
— Am auzit că băiatul dumitale a fost la Berlin. 
— Nu ştiu nimic.
— Cum se poate?

— Sunt un părinte care nu se amestecă în treburile copiilor lui majori. 
Panait Sufleţel, Andrei Gulimănescu şi Dan Bogdan comentară între ei acest eveniment. Gulimănescu refuză să admită ipoteza ignoranţei lui Ioanide: 
— E imposibil! Cum era să lipsească de acasă fără ştirea lui?
Dan Bogdan fu totuşi de opinie că lucrul era probabil, avînd în vedere dezinteresul total al lui Ioanide pentru familie. 
— Nu se dezinteresează, domnule, protestă Gulimănescu,l-am văzut deunăzi pe Calea Victoriei la braţ cu fata lui, o cunosc acum (faptul era adevărat). 
— Ioanide este mehenghi, dădu Sufleţel definiţia situaţiei,graeculus insidiosus! Joacă pe mai multe cărţi. Îşi împinge băiatul pentru cazul cînd ar da năvală bestiile. (Sufleţel profesa 

o antipatie zgomotoasă şi foarte sinceră momentan împotriva Mişcării, de acord cu ceilalţi doi, în tonalităţi deosebite.) 
— Crezi oare? se îndoi Gulimănescu.
În fond, interogaţia lui avea, intim, cu totul alt sens şi trebuia înţeleasă astfel: «Crezi oare că e posibil să ieşi din încurcătură împingînd pe cineva din familie?» Acelaşi lucru îl înţelese şi Dan Bogdan, care tăcu, mulţumindu-se numai a-şi întinde pe faţă ironia lui tipică. 
În seara aceleiaşi zile, Ioanide trînti pumnul în masă în faţa tuturor, fără a privi totuşi spre Tudorel. 
— Toată lumea zice că ai fost la Berlin. M-am plictisit. Nu 
ştiu ce să răspund. Tudorel îngăimă ceva ininteligibil. 
— Nu-mi trebuie, domnule, nici o explicaţie, faci cepofteşti! Ai fost sau n-ai fost? 
— Da! răspunse moale Doru.
— lată un adevăr pe care l-am cucerit cinstit! observămaliţios Ioanide. Acum pot să ies în lume cu faţa deschisă. 

De aci încolo, ca şi cînd nimic insolit nu s-ar fi întîmplat, Ioanide cerea din cînd în cînd cîte-o informaţie despre ceea ce văzuse în Germania, interesîndu-se numai de aspectul de civilizaţie, şi dezvolta astfel convorbirea încît să se desprindă anume idei generale, fără nici un raport cu politica. Proceda Ioanide aşa din malignitate, sau voia să cîştige treptat sufletul lui Tudorel chiar pe calea cea mai accesibilă, mergînd provizoriu în direcţia lui? Amîndouă presupunerile sunt valabile simultan, pentru că Ioanide era un om care chiar cînd vorbea serios pregătea o înţepătură. Doamna Ioanide şi mai ales Pica erau foarte mulţumite de această atmosferă de cordialitate între Ioanide şi Tudorel, sperînd fiecare din unghiul său de vedere o rezolvare fericită a neînţelegerilor în curs. Tudorel, pe de altă parte, prinsese limbă, vorbea mai degajat şi strecura 
G. Călinescu
 
anume clişee din cercurile pe care le frecventa, ascultat cu amabilitate de tatăl său (aceasta era impresia, gîndurile îi erau adesea aiurea). Acordul se strică brusc atunci cînd, într-o bună zi, Tudorel veni transfigurat la faţă, cu o mulţime de ziare în mînă, şi vesti gîfîind celorlalţi: 
— Germanii au intrat în Praga!1 
— Oo, se indignă doamna Ioanide, ce grozăvie!Fiica părea ea însăşi emoţionată ca şi mamă-sa, dar privind cu coada ochiului către Tudorel nu spuse nimic. 
Ioanide scrută cu mare răceală bizarul entuziasm al lui Tudorel. 
— Mă rog, zise el, am impresia că te bucuri de o catastrofă.Intimidat, Tudorel dădu o explicaţie ocolită: 
— Europa se transformă.

Ioanide se uită la el mai teribil decît Meduza la Perseu şi nu spuse decît atît: 
— De altfel, nu mă interesează.Şi nu mai scoase nici un cuvînt. Curînd după aceea ieşi zvonul că Ioanide a fugit cu Ioana. 
Sufleţel juca chiar înaintea cunoscuţilor scena în care arhitectul ar fi cucerit violent pe Indolenta: 
— I-a pus mîna în păr, uite-aşa (Sufleţel apuca aerul cu mîna dreaptă, crispată ca o gheară), a tras-o ca pe o victimă docilă. Faun cu ochi care fascinează! 
— Ha-ha-ha! rîse Gaittany ascultînd acest raport jucat.
XI 
Bonifaciu Hagienuş, zis Regele Lear, era un om extraordinar de tabietliu, şi denominaţia «epicureu» i se potrivea în sensul exact al cuvîntului, fiindcă-şi justifica temperamentul printr-o 
Atragem atenţia că în excitaţia lui, folosindu-se de ştiri incomplete şi anticipînd asupra unui fapt ce Mişcarea ştia că se va întîmpla neapărat, Tudorel crede că germanii au intrat în Praga, cînd de fapt ei ocupau atunci numai ţara Sudeţilor (n. a.). 
filozofie adecvată, sprijinită numai pe antici, greci, latini şi orientali. Ceea ce dorea Hagienuş cu o sete ardentă şi prematură era liniştea şi vorbea de ieşirea la pensie de vreo zece ani. A te retrage de la orice agitaţie, a avea bătrîneţea asigurată şi a te deda fără solicitudine din partea cuiva la preocupările tale favorite, aceasta era concepţia orientalistului despre bătrîneţe, de senectute. Din Seneca, singurul dintre stoici pe care îl tolera Hagienuş, recita pe dinafară. Studiile pe care le făcuse Regele Lear erau eminente, şi încă şi acum, cînd mergea în străinătate, avea acces la savanţii iluştri, care-l stimau nespus. Oral, Hagienuş era în stare să descifreze o inscripţie dificilă şi să o comenteze sau să dea sugestii surprinzătoare în dezlegarea unei probleme. Ştia tot ce se putea şti, fiind extrem de disociativ. Cînd era vorba de a scrie, lucrul se schimba, Hagienuş nu trecea de titlul lucrării. Cu greu şi-ar fi putut închipui un om mai puţin perspicace ce creier ascunde ţeasta sileniană a orientalistului. Conduita Regelui Lear era a unui copil leneş şi a unei femei curioase. E foarte adevărat, indiscreţia era un viciu obştesc în casa lui, totuşi, lucru remarcabil, Panait Sufleţel, amicul şi inamicul etern al lui Hagienuş, avea aceeaşi meteahnă, încît se pune întrebarea dacă rătăcirea spiritului lor într-o lume cu totul inactuală nu le dădea această puerilitate în viaţa zilnică. În privinţa aceasta i se întîmplă lui Hagienuş odată un lucru cu totul rizibil. Auzind gălăgie, de dimineaţă, undeva în interiorul casei, se repezi la uşă în cămaşa naţională extraordinar de lungă şi de largă cu care dormea. Din cauza unei trosnituri de paşi în coridorul lui, Hagienuş se sfii a deschide uşa şi se mulţumi a privi pe gaura cheii. Nu vedea însă nimic şi i se părea că aude un fel de frămîntare pe loc dinapoia clanţei. Deodată simţi o înţepătură în ochi şi zări un pai de mătură ce ieşea din gaura broaştei. Deschizînd brusc uşa, văzu pe guvernanta lui, care, neputînd să fugă la vreme, se făcea a mătura pe jos. Aceasta, întîmpinînd în observaţiile ei pe gaura cheii aceeaşi obturaţie, crezînd că a intrat ceva în broască, încercase s-o desfunde. Hagienuş nu se scandaliza de asemenea spionări şi nu se ruşina cînd era surprins el însuşi 
G. Călinescu
asupra faptului. Cărţile nu satisfăceau toată setea de moţiune sufletească a lui Hagienuş, care căuta evenimente în viaţa de toate zilele, mărindu-le cu imaginaţia pe cele mai neînsemnate. Hagienuş dorea zgomotul şi liniştea în acelaşi timp, adică o recluziune într-un sanctuar personal, unde să nu intre nimeni, asta însă în mijlocul unui cămin familial cît mai gălăgios. Trăit într-o familie numeroasă, orientalistul nu putea nici să mănînce la masă singur. De aceea cele cinci persoane din casă (trei copii, un ginere şi guvernanta sa) reprezentau un minim de animaţie. 
Hagienuş se uita la copiii lui ca la ochii din cap, încîntîn-du-l chiar şi impertinenţele lor, şi nu prindea necaz pe ei nici cînd îi făceau pozne ca acelea împotriva guvernantei. N-avea încredere, cu toate astea, în ei, pentru că în filozofia lui copiii prin legea naturii înlătură pe bătrîni. Făcînd tot ce părinteasca lui slăbiciune îi dicta în favoarea copiilor, luase o precauţiune, deoarece soţia îi testase averea, lăsîndu-i uzufructul, pe care însă Hagienuş nu-l reclama, ţinînd numai lucrurile încurcate şi pe copii în imposibilitate de a vinde. Casa în care locuia era jumătate acordată drept zestre fetei, jumătate testată fiului celui mai mare, cu drept pentru Hagienuş de a locui în ea. O bucată bună de vie fusese dată la toţi laolaltă, cu drept de uzufruct pentru Hagienuş. Ca să tragă mai mult profit din asemenea combinaţie, precum şi dintr-o simpatie colectivă, toţi copiii locuiau în vasta casă a lui Hagienuş, împreună cu acesta, care dădea o sumă de bani pentru întreţinerea lui şi a guvernantei. («Nu vreau gratis, domnule, se justifica Hagienuş peste tot, nu vreau să fiu întreţinut de copii.») Venitul viei îl luau copiii, cu asentimentul tatălui, care însă, prevăzător, mai agonisise pentru el o altă vie, fără a scoate o vorbă clară asupra intenţiilor sale testamentare, speculînd şiret speranţele separate ale fiecăruia. Hagienuş era numai fricos şi mizantrop, altfel inimă excelentă, şi dacă copiii l-ar fi dat afară din casă, nu era omul care să apeleze la justiţie contra lor. Dimpotrivă, încă de pe acum se lăsa ciupit de bani de către toţi, însă cu aşa dificultate şi tapaj, încît toată chestiunea era o voluptate specială a lui Hagienuş, un fel al lui candid de a şantaja speranţele. Astfel, cînd era cu fata deoparte şi aceasta făcea ceva pentru el, Hagienuş, tremurînd fălcile de rîs viclean, zicea: 
— Lasă tu, Florico, tu eşti fată, ai mai multe nevoi, ţie o să-ţi las via. Da’ nu spune nimic celorlalţi, să rămînă între noi. 
Ofiţerului îi spunea, cînd acesta îl lua cîteodată la vreo berărie: 
— Petrişor, să n-ai nici o grijă, uite, mă jur pe ce am mai scump că numai la voi mă gîndesc. Tu, ca ofiţer, ai nevoie de independenţă, îţi las via mea dacă vrei; dacă nu, îţi dau casa din Piteşti, casă bună, sănătoasă, cu grădină. (Hagienuş avea într-adevăr şi această casă, care însă nu producea mai nimic.) 
— Ce să fac cu casa? observa Petrişor, privind pe tatăl său cu difidenţă, recunoscînd în el propria-i fire mistificatoare. 

— Bine, atunci îţi dau via, îl asigura Hagienuş. Uite, mă jur!
Exact vorbind, Hagienuş nu minţea. Avînd sentimentul facil, acorda pe loc orice, invadat momentan de un val de sentimentalism. Pe urmă alt sentiment înghiţea pe cel dintîi, iar Hagienuş, conştient de efectele pe care le făceau aceste promisiuni, ca om meridional maliţios, petrecea în sineşi. 
Hagienuş, trăit din copilărie numai în belşug şi înlesniri, nu suporta boema. Voia rufăria de corp bine călcată şi scrobită (în altele era numai neglijent), dulceaţă dimineaţa, apoi cafea neagră (lapte dulce nu bea niciodată: «Ce, sunt copil mic?» zicea el). După masă se întindea pe pat, dezbrăcîndu-se ca de noapte, şi începea să-şi consulte cărţile rare. Dar abia lua, să presupunem, De religione Persarum în mînă, Hagienuş se simţea plumbuit de somn, şi punînd un zălog la carte o lăsa să alunece din mînă şi adormea. După această siestă îşi făcea singur cafea la maşina de spirt şi lua o dulceaţă. Ceaşca de cafea de dimineaţă, întoarsă pe farfurioară, şi cu ceaşca de după siestă constituiau documentele oculte ale zilei. Hagienuş le aducea la masa de seară şi le dădea Florichii, fata lui, să i le 
G. Călinescu
citească (odată s-a dus cu ele şi la madam Farfara), fiind mereu în aşteptarea unui noroc neobişnuit. Hagienuş era un mare sceptic în multe privinţe, şi cînd se afla în cuprinsul arheologiei făcea declaraţiile cele mai nihiliste. Seara însă, înainte de a se culca, se închina, la fel făcea cînd trecea pe lîngă biserici şi, scos din antichitate, profesa cea mai patriarhală religie. 
La unul din prînzuri, Hagienuş avu plăcerea de a constata că i se gătise mîncările la care ţinea mai mult, plus plăcinta cu cremă, prăjitura lui favorită. Masa avea un aer suspect festiv şi orientalistul, plin de zahăr pisat la gură din cauza plăcintei, privea suspicios la copiii şi ginerele său, pregătit a face faţă oricărei eventualităţi. Spre a pipăi terenul, întrebă timid: 
— E vreo sărbătoare azi, ce e?
— He, zise Petrişor, ofiţerul, nu-i nimic în calendar, dumneata eşti oricînd o sărbătoare pentru noi. 
Hagienuş rîse muţeşte şi clipi din ochi satisfăcut şi totodată ironic. 
— Dacă e aşa, foarte bine, primi el, să-mi faceţi mereugusturile ca azi. 
— Cînd nu ţi-am făcut noi gusturile, tată? zise Florica şi-imai întinse o bucată de plăcintă. 

— Şi pe urmă avem o cafea faină, rîşnită în casă, care, fiartă cu rom, are să facă o drojdie extraordinară pentru ghicit, adăugă băiatul mai mic. 
— Şi mai are o surpriză, denunţă ginerele, om mai sfios, pe Petrişor. 
— Ghici ce am aici? Întrebă ofiţerul scoţînd un şervetînvîrtit ca un sul. 
— Ce? se informă Hagienuş, curios şi lacom ca un copil.— Şampanie, tată! clamă Petrişor.
Hagienuş rîmase cu gura căscată.

— Da, scumpe tată! Vezi cît de mult te iubim noi? 

Şi Petrişor manevră sticla cu şervetul deasupra spre a-i scoate dopul, în vreme ce Hagienuş, în panică, aştepta fenomenul destupării. 
-— Bum! făcu Petrişor formidabil din gură, imitînd explozia, care nu se produse în realitate, din cauză că şampania nu era suficient de gazoasă şi pentru că dopul fusese tras treptat de o mînă vînjoasă. Uite paharele! 
Hagienuş întinse un pahar conic şi-l retrase plin de spumă efervescentă, pe care o bău cît mai repede, cu ochii la sticlă, să vadă de nu mai rămîne unul pentru el. Petrişor mai avea însă o butelie şi nu făcu nici un mister din faptul că le căpătase în schimbul unor sticle de vin negru vîrtos, de dată veche, din via lui Hagienuş, de care era amator cineva. 
— Un vin sănătos, vechi e mai bun decît şampania,recunoscu Regele Lear, dar e bună şi şampania. Şi orientalistul scoase limba afară din gură, ca să sugereze că băutura îl înţepase în mod agreabil. 
Acum Hagienuş se aştepta la vreo lovitură din partea copiilor şi, isteţ, după căscături repetate, voia să se ridice. 
— Copii, zise, să trăiţi şi să fiţi fericiţi, că numai pe voi văam, aşa să-mi ajute Dumnezeu, vă mulţumesc pentru atenţie. Mă duc să mă culc puţin, m-a ameţit şampania. 

— Cum, tată, se miră drăgăstos, dar imperios ofiţerul, pleci
tocmai cînd vine cafeaua, se poate aşa ceva? Hagienuş, care se ridicase pe jumătate de pe scaun, şovăind 
o clipă, se reaşeză la loc, neavînd puterea de a contrazice. De altfel cafeaua îl ademenea. Cafeaua servită şi băută, se trecu la ceremonia divinaţiei, 
şi Petrişor ţinu să facă personal oficiul de lector ocultistic. — Ştii tu, tată, ce-ţi iese ţie în cafea azi? 
— Ce? zise Hagienuş plin de curiozitate şi tremurîndu-şiîn rîs fălcile căzute. 
— Îţi iese c-ai să faci o afacere minunată, pe onoarea mea.
Orientalistul păru încîntat, deşi un expert ar fi semnalat în pupilele lui unele sclipiri de inteligenţă. 
— Ce fel de afacere?
— Păi, spuse ofiţerul alunecînd firesc de la planul misticla cel real, cafeaua spune adevărul. Ţi s-a oferit o afacere bună prin mine. 
G. Călinescu
Hagienuş se uită la toţi interogativ. Petrişor îşi mută scaunul lîngă locul tatălui său şi, prin mişcări insensibile, ceilalţi se strînseră astfel în jurul orientalistului încît acesta se afla ca şi arestat într-un cerc. Petrişor continuă: 
— O persoană a văzut cavoul mamei făcut de dumneata
la Bellu şi i-a plăcut grozav şi propune să i-l vinzi. Hagienuş deschise ochii mari. 
— Plăteşte bine! pară Petrişor repede şocul moral.
— Ş-apoi, interveni Florica, sărind şi mai aproape de tată-său, să n-ai nici o grijă, am aranjat totul. Este cavoul mătuşii, care ne-a rămas nouă. O punem acolo. 
După o fază de uimire, orientalistul se posomorî, însă tot comic, din cauza nefericitei fizionomii, şi luă o poză de reproş, din care lipsea energia. 
— Cum, măi copii, mormîntul mamei voastre? Ce-am iubitmai mult pe lume să părăsesc în voia soartei? 
— Păi n-o părăsim, tată, atrase atenţia ofiţerul, n-auzi c-opunem în cavoul de la mătuşa? 

— O puneţi, dar unde-i casa ei, monumentul ei? Cum o cinstesc eu pe ea? 
— Monumentul e în suflete, spuse sentenţios ofiţerul.
— Nu pot, copii, decise Hagienuş, nu sunt păgîn. Avem un Dumnezeu deasupra noastră, care vede. Nevastă-mea, săraca, să aibă şi ea colţul ei liniştit acolo, pîn-oi veni şi eu alături. 
Pe faţa lui Hagienuş se întipări o mare jale, şi ochii, de multă clipire, parcă lăcrimau. Sentimentul, cu toate că sincer, era totuşi exagerat, pentru privitor, de masca facială. 
— De ce vezi dumneata lucrurile în negru, tată? reveni laatac Petrişor. Ce? Iubirea stă într-o piatră, în nişte pereţi? Cavoul tuşei e foarte frumos, punem o inscripţie frumoasă. Nimeni nu mai bagă azi banii în zădărnicii de astea. Se vinde via lui Ionescu de lîngă noi, crîmpeiul de la deal. Zi şi dumneata, nu-i mai bună viţa-de-vie decît mormîntul? Să bem în amintirea scumpă a mamei! Gîndeşte-te, ne dă pe mormînt trei sute de mii de lei, sculptura, numele lui Ioanide, face. 

Hagienuş ascultă ştirea aiurit şi zise bosumflat, dar moale: 
— Să vînd eu mormîntul nevesti-mi? Asta nu e frumos,copii, să ştiţi că nu e frumos. 
Florica sări deodată pe genunchiul orientalistului şi-i cuprinse gîtul cu mîinile. Petrişor se aşeză în spatele scaunului lui Hagienuş şi făcu şi el un cerc de afecţie în jurul umerilor tatălui său. 
— Tată, strigară aproape toţi, ţie îţi dăm o sută cincizeci de mii de lei şi nouă ne dai tot atît! Să cumpărăm locul lui Ionescu, e în interesul tuturor. 
Fiind sensibil la gîdilătură, Hagienuş începu să rîdă crispat, fără a ceda. 
— E o crimă ce-mi cereţi voi, zău aşa, gîndiţi-vă şi voi laDumnezeu! Sufletul mortului fără groapă n-are linişte. Grecii, anticii, toţi aveau credinţa asta, şi chinezii o au. Credinţele popoarelor au rosturile lor. Şi cît ziceţi că dă? 
— Trei sute de mii, tată, o sută cincizeci de mii pentru tine. 
— Un monument de Ioanide n-are preţ, e cel mai marearhitect al nostru, recunoaşte şi străinătatea, uite, mă jur. Dar sculptura? 
— Vasăzică, recunoşti că nu facem un rău dacă vindem? Luxul e vanitate. 
— Nu vînd, copii, lăsaţi-mă să mă gîndesc, să-mi întrebconştiinţa. Pe urmă, sculptura arată pe nevastă-mea, ce-o să facă cu ea? 
— Ce ne pasă nouă? zise Petrişor. Dacă o lasă, se cheamă că figura mamei o să rămînă acolo de veci, dacă îi înlocuieşte capul, îl cerem şi îl punem dincoace, la cavoul tuşichii. 
— Voi ăştia, tinerii, observă Hagienuş cu reproş mai mult admirativ, n-aveţi nimic sfînt. Noi am trăit altfel, aveam o credinţă, un respect de părinţi. 
Florica şi Petrişor gîtuiră pe orientalist într-o strînsoare demonstrativă de simpatie. 
— Cum? Nu te iubim noi pe dumneata? Nu ţi-am dat noiprăjitură cu cremă şi şampanie? 

G. Călinescu
— Las’ că vă ştiu! Îi ameninţă şăgalnic Hagienuş. Daţi-mi
drumul că mă înec. Vreau să mă culc. Somnul dă înţelepciune. Copiii eliberară pe Hagienuş şi-l lăsară să plece, ştiind că, 
o dată pusă problema, gestaţiunea venea de la sine. Nu făcu nici unul vreo ameninţare discretă cu privire la guvernantă, care era prezentă ca de obicei la masă, pentru motivul că aceasta era şi ea asociată la campania de vînzare a mormîntului. 
Regele Lear reflectă a doua şi a treia zi la propunerea copiilor, evitînd orice discuţie pe această chestiune. Că venera memoria nevestei era un fapt sigur, şi sentimentul de datorie împlinită cu care construise cavoul constituia şi el un element greu în cîntarul meditaţiilor sale. Monumentul îl costase mai nimic, deoarece avînd, prin natura funcţiilor sale, raporturi cu furnizorii căpătase materialul gratis, cu excepţia cîtorva articole. Chiar şi mîna de lucru în parte o furnizase tot el, deplasînd pietrari de la lucrări oficiale. Lui Ioanide nu-i dăduse nimic. Numai lui Ilie Butoiescu şi lucrătorilor fusese nevoit a le plăti. Prin sistemul contractului zilnic pe mai multe şantiere şi al deplasării lucrătorilor, Butoiescu izbutea în general a realiza economii. Astfel îşi făcuse însuşi în Bucureşti două case, în timp ce Ioanide, distrat, n-avea nici una. Arhitectul ţinuse să-i facă lui Hagienuş cavoul numai de dragul ideii, şi lucrarea se executase ca un joc de recreaţie. A vinde acum acest cavou cu preţul ce se oferea însemna pentru Hagienuş agonisirea neaşteptată a unei sume de bani peste aceea abandonată copiilor, care în sentimentul lui patern se chema a intra tot sub acoperişul său. Hagienuş plănui să mai întreprindă înainte de pensionare un voiaj în străinătate şi suma i-ar fi prins bine. Şi apoi ştia ce se întîmplă cînd o idee intra în capetele lui Petrişor şi al Florichii, cei doi copii mai teribili. Mai devreme sau mai tîrziu, tot îşi făceau gustul. În mintea lui Hagienuş, admisă fiind fatalitatea renunţării la cavou, încolţea acum gîndul de a tatona dacă monumentul n-ar putea fi vîndut şi mai scump altcuiva decît amatorului propus de ofiţer, fără ştirea acestuia, aşa încît să-şi rezerve o sumă mai mare. Pe acea vreme de panică incipientă, oamenii cu bani, de frica devalorizării sau a altor accidente inerente războiului, căutau a-i vîrî în ceva solid. Bijuteriile constituiau primul mod de investiţie, după aceea imobilele, cu oarecare îndoială în privinţa celor din urmă, din cauză că experienţa arată că rechiziţiile sau regimurile postbelice diminuează ori suprimă veniturile imobiliare. De aceea nu erau rari aceia care cumpărau chiar cavouri monumentale. Cererea provoca oferta acelor blazaţi de misticism şi o dată cu asta o ridicare a preţurilor. Universul era plin la «Mica publicitate» de astfel de anunţuri. Regele Lear avu un moment fantezia de a compune un anunţ pentru ziar aşa: 
«Cavou monumental, în stilul epocii lui August, de marele arhitect de renume internaţional Ioanide, cu splendid monument funerar de sculptorul Hansen, reprezentînd un arhanghel ducînd de mînă un simbol al celor morţi, se vinde numai cunoscătorilor.» 
Răposata madam Hagienuş devenise, precum se vede, în ingenioasa reclamă a orientalistului, o simplă abstracţiune în stare a satisface pe oricine de ambe sexe, bătrîn ori tînăr. Hagienuş chiar compusese o inscripţie latină, în hexa şi pentametre, ca o legendă la statuie: 
Fii fără teamă, iubito, nu-ţi tremure paşii, poarta Cînd crezi că se-nchide, ea se deschide spre cer. 
Scandîndu-şi stihurile, orientalistul clipi din ochi de emoţie, ca şi cînd ar fi fost gata să lăcrimeze. Compoziţia era într-adevăr mişcătoare, dar nu-i venise în minte decît într-un moment comercial. Publicarea anunţului i se păru lui Hagienuş periculoasă. Fără pomenirea lui Ioanide şi a lui Hansen n-avea nici o atracţie, cu numele acestora se putea întîmpla ca Ioanide în special să afle şi să se scandalizeze de vînzarea unui cavou ce nu-i fusese încă plătit. Ar fi aflat prea devreme şi copiii. Atunci, după multă chibzuială, Hagienuş se decise a merge la madam Valsamaky-Farfara, care era de o discreţie verificată. Cînd vru să se ducă la aceasta, veni la el, la minister, Panait 
G. Călinescu
Sufleţel, care nu-l slăbea din ochi, în scopul de a afla cînd s-ar ivi vacanţa vreunei direcţii de muzeu. În parte, drumul spre casă le era comun şi trecea prin faţa casei doamnei Farfara şi implicit cu cîteva curţi mai încoace, pe dinaintea casei pe care 
o construia Ioanide. În poarta binalei aproape terminate, cei doi scunzi, unul pletoric, altul înarmat cu bastonul răsucit, se opriră şi amîndoi, din simplă curiozitate, avură simultan ideea de a vedea pe arhitect, Hagienuş gîndindu-se pe deasupra la posibilitatea de a-l descoase pe Ioanide asupra valorii reale a unui cavou de felul celui construit. Îşi şi ticluise pretextul. Avea să-i spună arhitectului aşa: «Domnule Ioanide, am venit să te rog să mă mai amîi puţin cu plata datoriei, fiindcă sunt foarte strîmtorat». Intrară deci în clădire şi Sufleţel vîrî capul pe toate uşile, să vadă ce este în odăi. Camerele de jos erau parchetate şi zugrăveala era în curs. Găleţile de vopsele şedeau adunate pe jos, zugravii aflîndu-se probabil undeva în siestă. În faţa celor doi se înălţa o somptuoasă scară de piatră fără balustrada de fier, încă nemontată. Hagienuş şi Sufleţel se suiră pe ea tiptil şi ajunseră în holul de la etaj. Aci tavanele se sprijineau pe grinzi foarte late de stejar şi interiorul părea gata, ba chiar în curs de mobilare. Într-adevăr, Ioanide concepuse un număr de mobile specifice, fixate în pereţi. Cu bastonul în mînă, Sufleţel băga capul pe uşi, intra în odăi, ieşea, luîndu-şi, cum îi era firea, aere misterioase, de aceea păşind fără zgomot. Cînd ajunse la uşa celei din urmă odăi, foarte largă, o sufragerie probabil, cu boaserie pe toată suprafaţa pereţilor, Hagienuş şi Sufleţel rămaseră pironiţi locului. În faţa unui geam deschis, Ioanide şi Ioana şedeau strîns îmbrăţişaţi, Ioanide ţinînd pe Ioana cu mîna stîngă de mijloc şi cu cea dreaptă vîrîtă ca o rîşchitoare în părul ei abundent şi sărutînd-o energic, cu o consimţire deplină din partea Ioanei. Cei doi clasicişti se consultară din ochi, apoi, mecanic, o zbughiră pe uşă, înainte de a fi văzuţi, coborînd scările vertiginos şi luînd-o la goană pe stradă, atît cît permiteau forţele lor fizice. Ioanide nu-i văzu, deoarece ferestrele deschise dădeau spre curte, iar fugarii o luaseră în direcţie opusă. În apropierea casei doamnei Valsamaky-Farfara, Hagienuş, suflînd greu, se opri. 
— Nu mai pot, domnule Sufleţel, am obosit! Eu rămîn aici.
— Ai văzut? deschise gura abia acum celălalt, Ioanide eposedat de Eros, striveşte, muşcă. Centaurul în cavalcadă. 
Sufleţel, plin de întîmplarea neaşteptată, plecă în grabă spre casă, mînuind convulsiv bastonul, spre a încredinţa întîi de toate evenimentele nevestei sale. De la el toţi prietenii ştiură că Ioanide a fugit cu Ioana. 
Madam Valsamaky-Farfara primi pe Hagienuş cu politeţa ei obişnuită şi cu un zîmbet plin de atracţie. Se cunoşteau bine între ei şi, ca oameni în vîrstă, ştiau să fie discreţi şi solidari. 
— N-ai mai fost de mult pe la mine, domnule Hagienuş,m-ai lăsat, zise madam Farfara făcînd aluzie la o întrevedere veche în care amîndoi pusese la cale o mică afacere. 
— Sunt supărat, madam Farfara, sunt foarte supărat.
— De ce?
— Ia, cu ale vieţii. Copiii, griji familiale. Băiatul cel mare,ofiţerul, are nevoie de bani, datorii vechi, fata are şi ea greutăţi. Şi uite, acum m-au încolţit toate şi n-am nici un ban. Am cheltuit o grămadă de parale cu monumentul şi tot nu l-am plătit în întregime. Pe o parte îmi pare bine că l-am făcut şi pe de alta rău, fiindcă dacă nu pot să plătesc, ce-o să fac? 

Madam Farfara ştia pe degete existenţa lui Hagienuş, cu a cărui familie avea relaţii, nu făcu nici un gest din care să rezulte că nu crede ce spune orientalistul. Acesta privi precaut în direcţia uşilor. 
— Poţi să vorbeşti fără grijă, îl încurajă madam Farfara cu
o delicată confidenţă. 
— Am venit să te consult pe dumneata, ca prietenă veche, să mă-nveţi ce să fac. Da’ ştii, te rog să nu afle nimeni. 
— Îmi pare rău! se indignă madam Farfara, cu totul onest,confidenţa fiind însuşirea ei capitală, deviza firmei ei neînscrise, cu care avea succese meritate. 
— Am nevoie de bani!
— Vrei să împrumuţi? 
— Aş! Ce să împrumut, să-mi iau belele pe cap acum, labătrîneţe! Dacă aş putea să vînz ceva. 
G. Călinescu
— E mult mai cuminte! Dacă ai ce...
— Asta e, că nu prea am ce să vînd. Am cărţi de foartemare preţ, dar dacă le vînd, cu ce mai lucrez eu? Să mă ierte Dumnezeu şi răposata nevastă-mea, îmi pare rău că m-am pripit cu monumentul. O s-ajung, Doamne fereşte, de rîsul lumii, să fiu nevoit sa vînd cavoul, ca să-l pot plăti. 
Zicînd acestea, Hagienuş se uita cu coada ochiului la madam Valsamaky-Farfara, să surprindă vreun reproş din parte-i. Însă madam Farfara primi chestiunea foarte calm şi pozitiv: 
— Mulţi au fost nevoiţi să vîndă locurile de la cimitir. Face omul ce poate. Dacă-ţi dă preţ bun... 
— Zău, madam Farfara, prinse inimă Hagienuş, nu fac un păcat dacă l-aş vinde? Te rog să-mi spui sincer, să n-am mustrări de conştiinţă. 
— De ce să faci păcat? Răposata însăşi, cînd şi-ar fi ştiutcopiii în suferinţă, ar fi renunţat la orice ca să-i ajute. Sufletul ei din cer vede şi înţelege. 
— Vasăzică nu fac rău vînzînd? 
— Nu, fireşte, dacă n-ai încotro.
— Întrebarea e cui să vînd, zise Hagienuş trecînd de laproblema remuşcărilor la problema comercială. 
— Dăm sfoară, ne interesăm.
— Băiatul meu zice că a oferit cineva trei sute de mii delei. Numai pe mine mă costă o groază de parale. E şi statuia. De, n-am încotro, aş vinde, însă omeneşte, ce Dumnezeu! 
Exclamînd «ce Dumnezeu!», Regele Lear făcu mişcarea tipică a omului indignat împotriva speculei. 
— Dă-mi autorizaţie să mă ocup şi, ca o prietenă veche,am să caut să te ajut. 
Expresia «ca o prietenă veche» era cu totul hieroglifică la madam Farfara şi însemna «cu comisionul ştiut». 
— Dar te rog, insistă Hagienuş cu mîinile împreunatecatolic, să nu afle nimic domnul Ioanide. 

Fu convenit ca orientalistul să procure o fotografie a monumentului, pentru ca madam Farfara să poată s-o arate amatorilor. 
De acum încolo, Hagienuş îşi purta cu vorba copiii, amăgindu-i şi amînîndu-i: 
— Lăsaţi-mă şi voi numai puţin, să mă obişnuiesc cu ideea,
atît vă cer, ce Dumnezeu! Sau: 
— Săptămîna asta sunt prins, n-am să pot, însă în săptămînace-o veni putem să ne ocupăm de chestie. 
Fapt este că vîndu cavoul prin madam Valsamaky-Farfara pe preţ ceva mai bun decît cel oferit de amatorul propus de Petrişor. Se pare că Saferian nu fu străin de această tranzacţie, deşi, conform moralei sale comericale, nu suflă nimănui nici un cuvînt, cu atît mai puţin lui Hagienuş. Încasîndu-şi banii, orientalistul se găsi în faţa unei noi probleme serioase: unde să ducă sicriul? Cavoul «mătuşii», de care vorbeau copiii, era încuiat şi cheia se afla în mîinile Florichii. Hagienuş încercă să ceară cheia sub pretext de a studia mutarea osemintelor. Florica şi Petrişor ţineau morţiş să meargă cu toţii împreună, ceea ce nu convenea orientalistului, de teamă să nu se afle despre vînzare, spre a fi silit să dea copiilor jumătate din bani. În fond, Hagienuş nu era avar şi nu din lăcomie proceda astfel, voia doar să aibă un ascendent asupra progeniturii sale, să se lase extorcat în rate, cu maxim de profit moral şi fizic. Tratamentele de soiul aceluia din ziua cu şampanie şi prăjituri îi făceau deosebită plăcere. Hagienuş era din familia bătrînului din anecdotă care-şi umple o ladă cu pietre, dînd a înţelege feciorilor că mai are avere, spre a fi îngrijit bine pînă la moarte. Neputînd căpăta cheia, Hagienuş aduse cu trăsura sicriul de metal învelit bine în hîrtie şi legat cu sfoară, ca şi cînd ar fi fost un pachet de cărţi, şi spre a desăvîrşi iluzia puse chiar cîteva reviste broşate pe deasupra. Operaţia izbuti aparent şi orientalistul putu să-şi aşeze chivotul aşa legat în raft şi să-l acopere cu cărţi. Guvernanta însă văzuse transportul şi, curioasă, nu se lăsă pînă nu descoperi depozitul şi nu rupse hîrtia într-un loc. Cînd dădu de metal, nu mai avu nici o îndoială asupra adevărului şi, spre a se pune bine cu copiii lui Hagienuş, le destăinui secretul. Scandalul ce urmă fu formidabil. 
G. Călinescu
— Tată, ţipă Petrişor la masă, ai vîndut cavoul! 
Regele Lear privi pierdut în toate părţile, spre a vedea dacă are vreo cale de salvare, apoi se hotărî să înfrunte taurul ca toreadorii, cu mişcări repezi. 
— Păi, nu m-aţi îndemnat voi să-l vînd, copii?
— Foarte bine, noi te-am îndemnat, dar de ce să mă facide rîs, să ţin omul cu vorba? L-ai vîndut altcuiva. 
— Gîndiţi-vă şi voi, încercă Hagienuş persuasiunea, unlucru de artă nu se dă oricui. L-am vîndut unei persoane culte, care îl va îngriji ca pe ochii din cap. 
— Cui l-ai vîndut, cui nu — nu importă. Barem să-l fivîndut mai bine. Cu cît l-ai dat? 

Hagienuş se feri să spună suma exactă, fiind convins că Petrişor era în stare să afle. 
— Nu l-am dat mai rău!
— Ascultă, tată, îl luară copiii cu binişorul, dă-ne baniicare ni i-ai promis. Pierdem bucata de vie. 
— O să vă dau eu, n-aveţi grijă.
În fine, Hagienuş îi purtă cu vorba cîteva zile, apoi, ca să scape de strînsoare, începu să nu mai dea pe acasă. Dormea iar la minister şi spunea că l-au dat copiii afară. Aceştia recurseră la o stratagemă. Ameninţară cu vînzarea cărţilor, simulînd chiar desfacerea lor, în chipul următor: unul din prietenii lui Petrişor fu prins de Hagienuş în oraş avînd la braţ cîteva cărţi din cele mai arătoase şi mai preţioase ale orientalistului. 
— Da’ ce ai acolo? Întrebă acesta.
— Nişte cărţi, răspunse amicul, extrem de interesante. Le-amluat de la un anticar. A cumpărat o bibliotecă întreagă de cărţi ştiinţifice şi le dă ieftin. Am luat multe. 
Hagienuş ceru să vadă cărţile şi se făcu alb la faţă. 
— Astea sunt cărţile mele!
— Tot ce se poate, eu le-am luat de la anticar! 

— Cărţile mele, se scînci copilăreşte Hagienuş, agonisitecu trudă, cine are asemenea opere în Romînia? 
Şi imploră (şi pe drept cuvînt) pe amic să nu înstrăineze volumele, îl rugă să i le revîndă. Apoi îndată, în panică, se întoarse acasă. 
— Nu mă nenorociţi, copii, gîndiţi-vă şi voi că este unDumnezeu sus! Se poate să faceţi asemenea ispravă? O viaţă de om am pus în rafturile astea. Astea sunt o avere. Tot ale voastre sunt. 
— Fugi de acolo, tată, zise Petrişor, că nu ţi-am vîndut nici o carte. Se poate? Uită-te singur. Hagienuş se repezi la rafturi şi căută operele pe care le văzuse în mîinile străine şi le găsi la locul lor. Faţa i se umplu de un rîs euforic, imens. 
— Ai văzut? conchise Petrişor drăgăstos. Noi te iubim,numai dumneata n-ai milă de noi. 

Orientalistul era prea inteligent spre a nu pricepe cum stau lucrurile şi de aceea acordă o porţiune de bani copiilor, promiţînd restul mai tîrziu. Nu mai căpătă şampanie, în schimb masa fu ireproşabilă. Un singur lucru întristă puţin sufletul lui Hagienuş, conştiinţa că făcuse o faptă jignitoare pentru soţia sa defunctă. Seara cînd se culca, înveşmîntat în imensa lui cămaşă oltenească, se închina smerit şi, cu ochii spre locul sicriaşului, şoptea: «Iartă-mă!» 
Cînd ieşea pe stradă avea totdeauna în buzunar mărunţiş şi unde vedea un cerşetor dădea îndată între doi şi cinci lei, după împrejurare. Aceste practici religioase îi uşurară considerabil sufletul şi Hagienuş dormea acum ca un copil şi arăta în reuniuni acelaşi temperament pueril, maliţios şi plin de fineţă intelectuală. Multă vreme Ioanide, absorbit în preocupările lui complexe erotice şi paterne, nu ştiu nimic de toată afacerea, pînă ce într-o zi Gaittany zise: 
— Ai auzit de isprava lui Hagienuş?
— Nu. Ştiu că nu mi-a plătit planul.

— Domnule! Mi-a spus Smărăndache, a vîndut cavoul.Ha-ha-ha! Ei, ce zici? 
— Un dobitoc! răspunse Ioanide.
G. Călinescu
 
XII 
A spune că arhitectul fugise de acasă cu Ioana e o mare exagerare. Cel mult Ioanide trăi cîteva zile aproape marital cu fata doamnei Valsamaky-Farfara, şi asta datorită faptului că apartamentul de sus al imobilului era în curs de mobilare, avea chiar divanuri largi, acoperite cu saltele. Ioanide îşi anunţase soţia că va dormi acolo ca să comande mai comod un număr de lucrări de lichidat urgent şi transportase o planşă lungă, pe care o aşezase pe două picioare portative. Venind la madam Farfara acasă, Ioanide contemplă de sus pînă jos pe Ioana şi se simţi cuprins de o decizie inevitabilă. Indolenta era molatică, însă foarte profundă în priviri şi ochirile ei părură lui Ioanide din ce în ce mai îmbietoare. Ministeriatul lui Pomponescu nu se realiza şi e de înţeles că vreo vocaţie deosebită pentru ceremoniosul profesor de beton-armat Indolenta nu avea. De aceea, cînd Ioanide, devenit deodată straniu de imperios şi mineral în ochii-i albaştri, o săgetă cu privirea, Ioana primi chemarea secretă şi acceptă invitaţia arhitectului de a vizita imobilul construit în apropiere. Ioanide intui repede, din felul cum Indolenta lăsa capul în jos, dintr-un sentiment de subjecţiune, ea care în mod normal arăta deplină stăpînire de sine, că fructul era copt, şi agresiunea se petrecu aproape exact aşa cum o povestea Sufleţel, violentă şi liniştită totdeodată, ca un proces normal, însă nu atunci cînd picară Hagienuş şi Sufleţel, ci mai înainte. Ceea ce văzuseră cei doi aparţinea idilei obişnuite. Arhitectul fu la început foarte plăcut surprins de vigoarea corporală a Ioanei, avînd impresia că păcătuieşte cu o statuie a Venerei. Indolenta avea gesturile maiestuoase şi o anume voluptate rece, care sublima amplexiunile de noţiunea prea materială a cărnii, lăsînd totuşi 
o senzaţie de ponderabil. În acea epocă de plictiseli cu Tudorel şi Pica, Ioanide se simţi invadat de o vigoare sufletească nouă. Deşi natura relaţiilor cu Ioana, prin ceea ce ştiau prea bine unul despre altul, nu obliga la coabitaţiune şi scandal exterior, arhitectul socoti că un mic campament ca şi casnic, cîtă vreme durau lucrările sale, avea farmecul său. Ioana aduse de acasă cîteva esenţiale piese de lenjerie şi vesela strictă, iar servitoarea ei servea masa adusă din apropiere în mari sufertaşe şi încălzită pe réchaud-uri electrice. Madam Valsamaky-Farfara avu tactul de a nu înregistra schimbarea, ca una ce poseda un mare simţ al libertăţii şi se adapta, cu condiţia unei decenţe exterioare, celor mai extravagante situaţii. Aventura Ioanei nu atingea nici pe departe dimensiunile aventurilor ei juvenile. 
Existenţa lui Ioanide luă cîtva timp forma unei căsnicii renovate în plină tensiune pasională. Arhitectul ieşea dintr-o îmbrăţişare încleştată şi viguroasă, era servit apoi cu cafea cu lapte încropită pe réchaud, trecea la lucrările lui, în care se absorbea, venea înapoi la masa imensă de stejar din sufragerie, pe marginea căreia la început aşteptau două tacîmuri, şi se aşeza la masă după ceremonia îmbrăţişării, se despărţea de Ioana spre a-şi relua lucrul sau peregrinaţiile, se întîlneau seara la masă şi apoi intrau în alcovul improvizat. Însăşi regularitatea programului permitea lui Ioanide să se cufunde tot mai mult în gîndurile lui, încît singurul element schimbat era o afecţiune veche şi prietenoasă (aceea a doamnei Ioanide), cu un regim pasional violent, la ore fixe. Indolenta părea a fi foarte satisfăcută cu acest orar moderat şi a nu da nici un semn de plictiseală. Cînd Ioanide o neglija din cauza ocupaţiilor lui, se privea lung în uriaşele oglinzi pe care le instalase arhitectul, vocaliza discret spre a controla ecoul odăilor, proba unele gesturi ale mîinilor şi bustului ca într-o repetiţie, uneori se arunca pe divan şi citea, cînd nu dormea pur şi simplu. Alteori dispărea pentru cîtăva vreme acasă. Primul simptom de oboseală al arhitectului fu provocat de problema ferestrelor. Seara Ioanide era obişnuit să doarmă cu ele deschise, chiar şi pe vreme relativ aspră, motiv pentru care nu petrecea noaptea în acelaşi dormitor cu doamna Ioanide. 
Numai ideea ferestrei închise îl sufoca pe arhitect, oricît de mare ar fi fost camera. Odaia în care dormea cu Ioana era 
G. Călinescu
excepţional de vastă şi aerată şi fără mobile, afară de divan, dulapuri în perete şi un fel de bancă fixă în apropierea geamurilor. Totuşi Ioanide nu se gîndi nicidecum să procedeze la recluziunea odăii, cu toată răcoarea de afară, şi fu cu totul mirat cînd Indolenta, într-o cămaşă foarte decoltată, prinsă cu şireturi pe umeri, ca şi rochia de seară, maiestuoasă ca statuia Pallas Athenei, se îndreptă spre fereastră. 
— Dar ce faci? Întrebă el.
— Închid geamurile! răspunse Indolenta cu aerul cel mai rezonabil din lume. 
— Să le închizi? se miră arhitectul. De ce? 
Atît era de obişnuit să doarmă în aer deschis, încît nu bănui, în ingenuitatea lui, că alţii nu fac la fel. Indolenta îl privi cu o imperceptibilă surpriză. 
— Să dormim în frig? Dar răcim!
Ioanide nu ripostă nimic şi Indolenta obtură dormitorul. Arhitectul nu dormi bine peste noapte, avu senzaţia că se află într-o etuvă, şi chiar apropierea fierbinte a Ioanei îl irită. Se sculă mai de dimineaţă şi trecînd în sala cea mare inspiră cu sete aerul proaspăt lîngă o fereastră deschisă. 
Al doilea simptom de blazare se ivi în legătură cu strîngerea şervetelor de la masă. Ca să lichideze mai repede operaţia, Ioana împăturea şervetele şi faţa de masă după terminarea prînzului sau a cinei. Însă le îndoia aşa de inegal, încît le transforma într-un morman de cîrpe informe, pe care le arunca apoi la o parte. Pe Ioanide afacerea asta îl supăra afară din cale nu din pedanterie sau din excesiv spirit gospodăresc, ci fiindcă faţa de masă era o figură geometrică, aproape un pătrat. Nu admitea împăturirea ei decît în secţiuni absolut simetrice, pînă la obţinerea unui pachet exact patrulater. Asta constituia 
o necesitate imperioasă pentru liniştea ochilor săi, de aceea, de cîte ori vedea pe cineva maltratînd geometria, se repezea şi-i lua din mînă pătura, pînza şi o strîngea el însuşi. La fel făcu şi cu şervetele Indolentei. Ioanide fu departe de a-şi manifesta pe faţă nemulţumirea lui arhitectonică, ba chiar rîse la ideea de a explica Indolentei pretenţiile sale, nu mai puţin se înfioră de temperamentul unei femei pentru care liniile drepte nu spun nimic. Verticalitatea Ioanei îi apăru ca o impostură şi maiestatea ei — compromisă. Dimpotrivă, trecu în revistă obiceiurile doamnei Ioanide, lenjeria ei impecabilă, gustul pentru tot ce este imaculat şi drapat. Ce-ar fi o statuie greacă de femeie cu veşmîntul în cute întrerupte anarhic? Arta spălatului şi a drapării, în antichitate, mergea mînă-n mînă cu arta arhitectonică. 
În legătură cu doamna Ioanide se petrecu în acest timp un incident şi comic, şi penibil. Pomponescu nu întîrzie, fireşte, să afle de felonia lui Ioanide (după gîndul lui intim) şi cea dintîi reacţie cînd i se comunică de către amicii maliţioşi fu că se acoperi de o paloare mortală şi-şi muşcă mustaţa cu o violenţă neobişnuită pentru temperamentul lui plin de decor. El nu văzu aci dezerţiunea Ioanei, ci o jignire personală, o insultă premeditată din partea lui Ioanide, lucru ce ar fi putut într-adevăr să fie interpretat astfel, pe bună dreptate, dacă arhitectul, cu totul abstras, s-ar fi gîndit o clipă la aşa ceva. De fapt, pentru preocupatul Ioanide, Pomponescu era inexistent, gîndul mergea la el mai puţin decît la oricare altul. Situaţia politică a lui Pomponescu era din cele mai oscilante. Se dădea ca sigură intrarea lui în minister într-un timp dat, în vreme ce zvonuri circulau că refuză sau nu e acceptat. Insă cei mai familiari cu firea lui Pomponescu ştiau că acesta e un om care cînd a pus în mişcare zvonul ministeriatului nu se lasă pînă nu-l obţine. În acest timp al episodului Ioanide—Ioana, ştirea iminentei cooptări în minister a lui Pomponescu se răspîndi iarăşi şi Bonifaciu Hagienuş, Panait Sufleţel, Andrei Gulimănescu şi Gonzalv Ionescu se repeziră în anticamera sa. Dan Bogdan, mai rigid, păstrînd mereu o anume aparentă independenţă de caracter, stătu în rezervă. Servili şi maligni totdeodată, curtenii nu se putură abţine de a nu aduce vorba despre Ioanide. 
— Se zice că Ioanide a fugit de acasă! intră în chestiuneGulimănescu. 
— L-am văzut eu, asigură Hagienuş în culmea plăcerii dedelator; este cu... 

G. Călinescu
Însă orientalistul nu pronunţă numele Ioanei, de frică să nu atingă pe Pomponescu, ci numai dădu a înţelege că persoana este prea cunoscută spre a mai fi pomenită. 
Pomponescu, care depăşise faza dramatică şi trecuse acum la amărăciunea ironică, spuse numai atît, puţin cam umflat: 
— Oare doamna Ioanide cunoaşte aventurile stimatului eisoţ? 
Vorbele lui Pomponescu n-aveau în strictul lor înţeles noţional nici o nuanţă imperativă, nefiind obiceiul ministeriabilului de a comite inconvenienţe sociale. Era o simplă meditaţie, care, dacă ar fi fost proferată în bună dispoziţie, ar fi trecut drept o banală poantă de umor. Gulimănescu interpretă altfel întrebarea şi interveni viguros: 
— Trebuie să-i spuie cineva neapărat! 
— Spune-i dumneata! propuse Hagienuş.Gulimănescu se recuză speriat:


— Eu? Nici n-o cunosc personal pe doamna. Spuneţi-idumneavoastră! 
Ca să scape de baroca misiune, Sufleţel pară invitaţia posibilă făcînd o propunere: 
— Cel mai indicat este domnul Gonzalv Ionescu, ca omcu totul obiectiv. 

Gonzalv ascultă invitaţia fără a simţi deloc enormitatea lucrului, neprinzînd nuanţa care desparte convenientul de gestul nedelicat. Se uită numai la Pomponescu, spre a vedea dacă acesta aprobă. Pomponescu nu făcu nici o mişcare de dezaprobare, păstrîndu-şi amărăciunea mizantropică. De fapt, în sinea lui simţi dezgust pentru ideea de a te duce să turburi liniştea unei femei cu informaţii ce nu te privesc, el personal n-ar fi făcut o asemenea faptă pentru nimic în lume. Însă afectarea lui împotriva lui Ioanide era aşa de mare, încît îi surîse gîndul ca Gonzalv să facă pe propria-i răspundere detestabila gafă. 
Gonzalv nu respinse misiunea, cu atît mai mult cu cît Conţescu era de puţină vreme bolnav de un icter mai degrabă uşor, pe care însă el, Gonzalv, îl interpreta ca pe un semn de agravare a funcţiunii tuturor organelor. În apropierea deschiderii anului şcolar, de intra în minister Pomponescu, ar fi putut, cu sprijinul acestuia, să facă atmosferă împotriva lui Conţescu, care, deşi în permanenţă bolnav, se încăpăţîna a nu pune suplinitor. Se putea de asemenea întîmpla ca icterul lui Conţescu să se agraveze. Deci Gonzalv primi misiunea printr-o interogaţie: 
— Credeţi că trebuie să mă duc eu?
— Neapărat! strigară toţi. Faci o faptă bună!

Pomponescu dădu mîna lui Gonzalv la plecare şi-l conduse pînă la uşă cu un dispreţ cu totul pierdut în fundul ochilor, învelit în cea mai afabilă curtoazie. 
Madam Ioanide primi vizita lui Gonzalv Ionescu fără nici 
o bănuială. Văzîndu-l cu geanta cea mare, crezu că e vreun plasator de cupoane şi, amatoare impenitentă de cumpărături, aşteptă. Recomandarea necunoscutului ca «profesor Gonzalv Ionescu» o dezamăgi: 
— Luaţi loc! Îl pofti ea gentilă.Gonzalv, după un moment de reculegere, intră în materie.

— Probabil, zise el, sunteţi îngrijorată de lipsa soţuluidumneavoastră. 
— Îngrijorată? se miră madam Ioanide. De ce?
Gonzalv nu se aştepta la o astfel de indiferenţă şi-şi pierdu oarecum cumpătul. 
— Am crezut că e o datorie, în sfîrşit, să vă dau un indiciuca să puteţi să-l readuceţi pe calea cea bună. 
Prima impulsie a doamnei Ioanide fu de a invita pe Gonzalv să nu se amestece în treburi ce nu-l privesc, dar, femeie perfect calmă şi de tact, mai ales nepricepînd deloc ce vrea să spună Gonzalv cu readucerea lui Ioanide (nu dădea nici o atenţie escapadelor arhitectului, tolerîndu-le ca un drept intim al lui, sigură de afecţiunea transcendentală a soţului ei), crezu că vizitatorul e un nebun. 
— Domnule, îl întrebă ea matern, unde zici dumneata căse află soţul meu? 
— Este cu o femeie; vă pot spune strada... Într-o casă nouă, se zăpăci cu totul Gonzalv. 

G. Călinescu
Madam Ioanide rîse ponderat, ca o infirmieră voind să convingă pe bolnav că tot ce vede în delir e închipuire. 
— Soţul meu lucrează într-adevăr la un imobil în oraş, a dormit cîteva zile acolo, fiind mai aproape de centru, şi a luat masa la prietenele noastre madam Valsamaky-Farfara şi fata ei, Ioana. 
Gonzalv rămase fără replică. Madam Ioanide, în devotamentul ei pentru soţ, merse şi mai departe şi spuse o minciună: 
— Soţul meu a fost azi acasă, adineauri a plecat.Şi cu aceasta întinse foarte galant mîna lui Gonzalv, mulţumindu-i pentru bunele sale intenţii. 

«Oamenii ăştia sunt cu totul ridicoli! se supără Gonzalv cînd fu în stradă. Mă pun pe drumuri, după nişte informaţii neserioase.» 
Atît reţinu el din toată întîmplarea. Cînd auzi iarăşi spunîndu-se că Ioanide se află cu Ioana (lucru perfect adevărat), Gonzalv, cu aerul unui om bine documentat, protestă: 
— Nu e adevărat, domnule, Ioanide e acasă, mi-a spussoţia. 
Ioanide avu a suporta un alt accident pe care nu-l putea prevedea. Într-o zi se găsi faţă în faţă cu Sultana, acolo, în salonul în care lucra în imobilul neterminat. Ioana nu era de faţă, poate plecase acasă, întoarcerea ei se putea produce oricînd. 
— Ce cauţi aici? sări în sus Ioanide, într-o şoaptă masivă, sonoră. 

— Tu ce cauţi aici? Îi replică Sultana cu reproş. 
Aceasta era foarte întunecată la obraz de soarele meridional, arăta a fi în cea mai perfectă stare de sănătate şi cearcănele de la ochi îi dispăruse. Era îmbrăcată foarte elegant şi simplu, tot în tailleur marron (culoarea ei predilectă), de o lînă engleză spongioasă şi moale ca o ţesătură de alge. În ea nu striga vreo stare maladivă, ci vitalitatea sudică, întreţinută în depărtare de ideea că a cîştigat un drept la Ioanide. 
— Precum vezi, îi răspunse arhitectul, lucrez. Meseria meanu permite lenea. 
— Taci din gură! Îl contrazise Sultana cu familiaritate, însă nu trivial, cu tonul pasionat al unei intime. Lucrezi? Se prea poate. Dar ştie toată lumea că trăieşti cu Ioana aici, pentru ce? 
Ioanide nu putu să răspundă la această chestiune pusă cu atîta netezime şi începu să se impacienteze. Sultana se trînti sansfagon pe marginea unui scaun, scoase o ţigară din poşetă şi o aprinse cu o brichetă de aur. Apoi, dînd un fum care umplu atmosfera cu o aromă de smochine, întrebă ca din curată curiozitate: 
— Ascultă, Ioanide, te rog să-mi spui drept, îţi dau cuvîntulmeu că nu mă supăr. Nu-ţi plac? 

Arhitectul făcu un examen vizual Sultanei şi răspunse cu cea mai deplină sinceritate la care-l obliga conştiinţa lui virilă: 
— Îmi placi.Din nou Sultana reveni la întrebarea ei turburătoare:

— Atunci pentru ce faci ceea ce faci?

— Ascultă, Sultana, zise Ioanide punînd stăpînire pe sineşi cu un ton de familiaritate mai mult paternă, întrebarea ta n-are nici un sens şi n-aş vrea să cădem pe un teren penibil. Pentru ce? Presupunînd că este vreun temei să pui această întrebare, ce legămînt există între noi? Eşti tu logodnica mea, am dezertat de la vreo obligaţie? 
— Ai spus că consimţi să mergi în Egipt, am făcut pregătiri,am crezut în tine. 
— Am spus eu asta?
— Desigur. 
— Atunci, zise Ioanide, ai dreptate, sunt vinovat nu atîtcît îţi închipui şi în direcţia în care crezi. Sunt vinovat fiindcă ţi-am nutrit speranţe la care nu pot să răspund. 
— Pentru ce?
— Pentru că sunt însurat, am responsabilităţi faţă de familia mea. Tudorel şi Pica, copiii mei, mă îngrijorează... -— Cu toate astea, eşti aici... 
G. Călinescu
— Am o mare concepţie despre inteligenţa ta ca să te rog să mă scuteşti de explicaţii neconvenabile. Nu se petrece nimic aici de natură a schimba direcţia vieţii mele. 
Sultana înregistră declaraţia, făcu un «aha» fără ironie şi rămase gînditoare cîtăva vreme. Apoi, aruncîndu-şi ţigara pe geam, se îndreptă spre arhitect cu o ardentă deciziune. 
— Ioanide, spuse ea, am făcut mari vise în privinţa ta, amvăzut fel de fel de oameni, tu eşti bărbatul care îmi convine, pierderea ta va fi o mare dezamăgire pentru mine. Probabil că nu voi muri, nu mai sunt bolnavă, cum credeţi voi, tata şi cu tine. Lucrul e mult mai simplu: îmi placi. 
Vrînd să dea accidentului o întorsătură amabilă, Ioanide făcu o plecăciune ceremonioasă. Dar n-avu vreme s-o dezvolte, căci Sultana îl prinse în braţe cu o forţă de înotătoare voinică. Ioanide nu respinse îmbrăţişarea, ci o acceptă, dezvoltînd-o şi profitînd de ea. Însă după cîteva secunde de ardenţă, se desfăcu delicat şi, liniştit în sinea lui, înregistră umorul situaţiei sale. În aceeaşi casă fusese agresor şi victimă aproape din distracţie, fără a fi tîrît de vreo pasiune. Tocmai această întîmplare îl făcu atent asupra stridenţei aparente a purtărilor sale într-un timp cînd era profund plictisit de probleme serioase. Interior, hotărîrea lui fu luată. 
— Domnişoară Sultana, zise el, introducînd cu maxim deblîndeţă pe «domnişoară», ţi-am spus adineauri că-mi placi. Într-adevăr, mai mult decît crezi. Totuşi, trebuie să-ţi spun mai degrabă: Mi-ai place! 
— Cum vine asta?
— Mi-ai place dacă în afară de gustul meu personal ne-arda un ajutor condiţiile obiective. 
— Cine te împiedică?
— Aproape totul!Sultana făcu un semn cu mîna, traductibil «Prejudecăţi!».

— Sau, ca să mă exprim mai bine, ai venit prea tîrziu. Fărăaceastă diferenţă de orar, nu te-aş mai fi lăsat din braţe niciodată. 
— Cînd trebuia să vin?
— Acum douăzeci şi doi de ani!
— Oh! Eşti şi tu de ideea că un bărbat prea în vîrstă nuconvine unei fete tinere? Dar tu-mi placi tocmai pentru vîrsta ta, mai tînăr n-ai avea nici un haz, cred că de-ai fi avut douăzeci de ani mi-ai fi părut anost. 
— Ai perfectă dreptate. Şi tu îmi placi pentru diferenţa devîrstă. 
— Atunci?
— Nu sunt bătrîn fiindcă am atîţia ani, ci fiindcă am copii.
— Nu pricep încă acest sentiment.
— Îl vei pricepe probabil mai tîrziu. De fapt, prin naturalucrurilor, mai iubesc pe cineva. 
— Ah!
— Pe Pica, pe fata mea. O iubesc patern, ca pe o fată careînfăptuieşte, fără să mă turbure material, eugenia feminină la care aspir. Acest soi de iubire pune între tine şi mine un timp considerabil. Pica îţi face concurenţă. 
— Presupunînd că ai fi liber şi cu o fată, n-ai putea să tecăsătoreşti? 
— Mi-e teamă că nu.
— Ce logică absurdă! Cine-ţi interzice?
— Pudoarea, domnişoară Sultana. Mi-e ruşine de Pica.
— Dar Pica dumitale, pe cîte am auzit, iubeşte pe cineva,se va căsători. 
— Nimic mai firesc. O fată poate avea pasiuni. Tatăl nu. Exemplul meu, sau falsa mea reputaţie, ajutată de accidente ca acela de acum, îmi diminuează autoritatea în ochii fetei mele şi duce la dezorientări pe care le regret la Pica. 
— Ioanide, zise Sultana, care nu renunţa deloc lafamiliaritatea ei, Pica e tot aşa de impulsivă ca şi tine, prin temperament, nu fiindcă urmează exemplul tău. 
— Crezi? La urma urmei e posibil, însă eu sunt dator sălupt contra eredităţii. 
— Nu te-aş fi crezut aşa moral!
— Nici eu nu m-aş fi crezut. E o surpriză pentru mine însumi.Instinctul funcţionează în ciuda libertăţii mele de conştiinţă. Urăsc filistinismul, vreau să fug cu tine în Egipt şi nu pot. 

G. Călinescu
— Şi eu, zise Sultana cu un fel de decepţie ironică, aşezîndu-se din nou pe scaun, ţi-am adus un angajament strălucit. 
Şi scoase din poşetă un plic prelung, pe care-l azvîrli cu umoare pe masă. Potolirea Sultanei bucură pe Ioanide, care socoti că scăpase din vîltoare. Tot ce spusese era sincer şi spontan, şi totuşi inteligenţa lui de om experimentat îi arăta că sub raport pedagogic o întorsese bine cu sau fără intenţie. Mai avea un act de executat, de a o scoate pe Sultana din casă. 
— Tot ce ţi-am spus, continuă, de data asta deplin lucid, nu dărîmă legăturile dintre noi, le pune numai pe o cale mai cerebrală. Spiritul meu are nevoie de temperamentul dumitale, rămîi mai departe prietena, confidenta mea, de mult vreau să mă consult cu dumneata, o fată de vîrsta Pichii vede altfel, poate să mă lumineze... 
În acest moment, Indolenta intră pe uşă. Ioanide vorbea aşa de rezonabil, iar Sultana îl asculta de pe scaun cu aer aşa de serios, încît nimic suspect nu plutea în aer. Arhitectul luă o ţinută sigură şi privi pe cele două femei cu un zîmbet extraordinar de autoritate. 
— În fine, bine c-ai venit! zise el Ioanei. Iţi prezint pedomnişoara Sultana, fiica prietenului meu Manigomian. Domnişoara este Ioana, amica mea din copilărie, fata doamnei Valsamaky—Farfara, care mă hrăneşte pe şantier. În fond, amîndouă sunteţi tinerele mele prietene. 
După ce-şi dădură mîna bărbăteşte, Ioana se aşeză şi ea de partea cealaltă a mesei. 
— Închipuie-ţi, spuse Ioanide, domnişoara Sultana a fost înEgipt şi mi-a adus un angajament oriental. Se pare că sunt mai preţuit în străinătate decît în ţară. Ce zici, Ioana, să mă duc? 
— Eu una m-aş duce! răspunse Ioana.
— Vezi că am dreptate? se întoarse Sultana ironic către Ioanide. 

Arhitectul se temu de o recrudescenţă a dificultăţilor şi dădu bir cu fugiţii. 
— Pe mine să mă iertaţi, zise, trebuie să inspectezşantierele. Vă las. 
Şi plecă. În urma lui, cele două femei vorbiră despre Egipt, despre mode şi alte chestiuni feminine în chipul cel mai liniştit din lume, şi Ioana conduse pe Sultana pînă în stradă. Ioanide, scrutînd pe Sultana şi Indolenta, puse una în faţa alteia, nu putu evita o observaţie: între ele exista o analogie de contrast simetric ca între un corp convex şi unul concav. Amîndouă erau planturoase, atletice, pasionale, femei solicitînd vigoarea bărbatului, nişte flăcări în fine, însă Ioana era o văpaie rece şi pasivă, Sultana — o flacără roşie. Una se lăsa învinsă cu voluptate, alta ataca focos. Curios, în ciuda aparenţelor, cea mai castă părea a fi Sultana, şi era de fapt, căci agresiunea ei pornea nu din impudoare, ci dintr-o filozofie a independenţei exprimate cu ingenuă lipsă de control. Sultana, dincolo de temperamentul ei eruptiv, era o cerebrală capabilă de a pricepe orice. Totul depindea de natura obiectului slujit drept aliment vitalităţii ei. Pentru acest motiv, Ioanide se purtă mai rezervat cu ea, nevoind a crea situaţii ireparabile. Oricum, gîndi arhitectul nu fără a rîde, scăpase ca prin minune de Scylla şi Charibda. 
Convorbirea cu Sultana despre Pica deşteptă în sufletul lui Ioanide preocuparea de fata lui, cu care prilej simţi că poziţia sa faţă de Ioana era din cele mai false. Trebuia găsit mai curînd ori mai tîrziu un pretext de a slăbi relaţiile, unul putînd fi terminarea definitivă a lucrărilor. O soluţie brutală repugna lui Ioanide, ca unul care cunoştea pe Ioana într-adevăr din copilărie, nutrind pentru ea (aci nu minţise) şi un veritabil sentiment de protecţie. O ştia pe madam Valsamaky-Farfara. Aceasta avea aptitudini pentru cele mai nebuneşti aventuri, le făcea însă cu bonton, cerînd imperios unui bărbat să fie mereu «şarmant». Ea întreţinea relaţii de prietenie mondenă cu bărbaţi cu care se afirma insistent a fi fost odată în raporturi mai intime, însă nu rezulta din întîlnirile decente ale celor împricinaţi nimic suspect. Într-un cuvînt, madam Farfara prefera pentru ea şi pentru Ioana oameni «bine», cu usage du 
G. Călinescu
monde. Cea mai nimerită metodă de a destrăma o legătură superficială era pentru Ioanide a ieşi cît mai mult în lume, şi într-adevăr necesitatea profesională îl obliga să facă acest lucru. 
Întîi de toate, Ioanide fu nevoit a vizita pe Ermil Conţescu, a cărui casă rustică era gata şi pe care urma s-o vadă într-o zi împreună cu proprietarul, spre a examina dacă totul fusese executat după plan. Conţescu lucra în biroul lui cu o ceaşcă de ceai medicinal înainte, studiind un dosar. Nu se băga de seamă că fusese bolnav. Numai o uşoară gălbejeală în ochi trăda icterul recent. Dosarul pe care il consulta Conţescu era acela cu reţete şi buletine de analiză, şi el crescuse apreciabil între timp. 
— Ei, cum te simţi? Îl întrebă arhitectul. 
— Bine, bine, răspunse optimist geograful; se vede numaică am mîncat ceva gras, care mi-a dat puţin icter. Asta mi-a stricat din nou programul. Acum trebuie să cîştig timpul pierdut. 
Intenţia lui Conţescu era de a merge chiar de îndată să se instaleze la munte, împreună cu cîţiva colaboratori, urmînd a se deplasa pentru curs din cînd în cînd sau să delege pe cineva să-i citească lecţiile. Să-şi ia concediu de la Universitate nici nu-i trecea prin gînd şi el explica cu oarecare aparenţă de dreptate că lucrările de seminar ale puţinilor lui studenţi nu se puteau nicăieri face mai bine decît pe teren. După socotelile lui, greşise cînd calculase că-i vor ajunge cincisprezece ani pentru executarea monografiei regiunii. Li trebuiau vreo şaptesprezece ani spre a face o lucrare solidă, care să suporte orice critică ştiinţifică. Conţescu dorea să lărgească cercetările lui şi pe latura antropologică, zicîndu-şi că monografia ar fi căpătat astfel o semnificaţie mult mai adîncă. În acest scop, se învoise şi cu colegul său de sociologie să-i detaşeze o echipă de studenţi. Ideea lui era de a întocmi un fel de atlas în felul celor lingvistice, cu arătarea coincidenţelor geo-bio-sociologice. Pornind de la observarea din cîmpul medicinei sociale că guşa e în raport cu solul, Ermil Conţescu avu mirajul, după ani de descripţie goală, al unei teorii ştiinţifice. Fără a îndrăzni să afirme nimic categoric apriori, geograful bănuia că între fizica solului şi fenomenul sociologic este o corelaţie, pe care era încredinţat c-o poate formula după întocmirea atlasului. Astfel, unde solul era bituminos, Conţescu descoperea o precisă conformanţă fiziognomică şi persistenţa unor anume teme folclorice. În spaţiul granitului şi al coniferelor geograful surprinsese paralele între fenomene mineralogice, vegetale, animale, morale şi etnografice. Şi — lucru surprinzător, mărturisea el — omul de la munte din spaţiul pleşuv are foarte multe asemănări cu omul maritim, şi de fapt, cu tot paradoxul, regiunea muntoasă dădea cel mai mare număr de marinari. Explicaţia lui Conţescu era că în partea stîncoasă a munţilor, amintirea litoralului din era întinderii mării pînă în regiunea alpestră era mai puternică. La facultate, teoria geografului era caricaturizată de studenţii umorişti, care făceau şi desene cu creta pe tablă, relevînd că Ermil Conţescu descoperise o corabie cu pînze pe Caraiman. Pentru Conţescu totul e semnificativ şi plin de probleme, şi dacă găsea o pietricică de o culoare insolită, îndată îşi nota coordonatele geografice şi făcea un consult asupra compoziţiei rocii. Entuziasmul pueril al lui Ermil Conţescu n-avea nimic de a face cu pedanteria, nu era decît uimirea unui om din prima generaţie de cercetători ai naturii, pentru care ştiinţa e 
o religie, şi universul — un continuu miracol. Geograful nu arbora deloc prezumţia, dimpotrivă, nota lui distinctivă era difidenţa în propriile cunoştinţe. De unde prudenţă infinită, frica de a nu poseda toată «literatura» chestiunii, proorogarea la infinit a unei probleme din lipsa de comunicaţii ştiinţifice. Sub acest raport, Conţescu semăna cu Gonzalv Ionescu, cu deosebirea însă că el personal voia să meargă la substanţa lucrurilor, să descopere ceva nou, fiind veritabil pasionat pentru ştiinţă, fie şi în maniera lui cam naivă, în vreme ce Gonzalv strîngea numai bibliografie, cu grija continuă de a găsi pe ceilalţi în culpă. Voluptatea lui Conţescu de a dibui şi dezlega enigme avea acest rezultat că sugera elevilor cu inteligenţă mai suplă asociaţii, care la unul din ei, eseist de mare merit, 
G. Călinescu
luă forma unei adevărate filozofii a naturii. În scurt, maestrul era inferior intelectualiceşte şcolarilor pe care îi producea, dar producea totdeodată cei mai buni elevi. El se purta afectuos cu ei, înglobîndu-i moralmente în marea lui familie, îi cita cu onoruri («fostul şi iubitul meu elev cutare, actualmente profesor la...»), se preocupa de starea lor materială, le procura posturi şi nu refuza de a le găsi nevastă şi de a-i cununa. Gonzalv nu vedea în specialitatea lui decît «catedra» şi în ştiinţă — un şablon expozitiv. 
— Domnule, zicea el strîmbînd gura de dezgustprofesional, ne vede străinătatea şi rîde de noi. Conţescu ignorează ultimele lucrări apărute, nu citează măcar o dată pe Dittweg. 
Conţescu auzise bîrfeala şi căutase în toate părţile pe acest Dittweg, şi se jura că nu există, n-a dat de el nicăieri. Cine ştie din ce obscură publicaţie îl scosese Gonzalv, care obişnuit refuza a face destăinuiri asupra surselor sale pînă la data publicării unei broşuri, de teama plagiatului. El pîndea la tipografie pînă ce ieşea de sub teasc lucrarea, ca nu cumva un inamic să-i răpească materialul înainte de punerea în circulaţie a opului său. 
— Să-mi dea Dumnezeu sănătate, se destăinui Conţescului Ioanide, să-mi termin opera. Generaţiile viitoare vor pune alte trepte pe acest soclu. 
Ioanide rîdea de toate atlasele lui Conţescu şi de ierbarele lui. Cu toate acestea, om cu spirit de analiză, se întreba uneori dacă fixaţiunea geografului în direcţia unui monument ştiinţific nu era înrudită cu obsesia lui de a construi monumentul. «Ori, medita Ioanide, marota lui Conţescu e onorabilă şi pe urmele lui se va naşte un Humboldt romîn, şi atunci şi pretenţia mea e îndreptăţită şi sunt un precursor al unui Giotto sau Bramante romîn, ori toate acestea sunt mofturi şi atunci amîndoi suntem egal de ridicoli.» 
— Mă tem foarte mult, îi mai spuse Ermil Conţescu, de un război mondial care ne-ar arunca într-o tabără opusă Germaniei. 
— De ce?
— Numai din punct de vedere ştiinţific. Cîţiva ani celpuţin, vom fi în imposibilitate să ne informăm. Fără ştiinţa germană, pretindea absurd geograful, e greu de făcut un pas în disciplina noastră. 

Cu toate astea, Conţescu era departe de a propune vreo politică progermană. El îşi exprima simpla aprehensiune de a nu trebui să-şi lungească itinerarul lucrărilor cu un număr de ani neprevăzut. E drept că acest sentiment îl făcea egoist şi-l împingea să considere evenimentele după prejudecăţile lui de intelectual care făcuse studiile în Germania. Astfel, Conţescu înregistra turburările provocate de Mişcare fără a se scandaliza, i se părea că ceva îndreptăţeşte această orientare, blama numai violenţa. El, mărturisea, era obişnuit cu alte metode, crima şi conspiraţia nu se potriveau cu viziunea lui. În politică, Conţescu înţelegea a rămîne membru credincios al unuia din cele două mari partide guvernamentale. Fratele, profesor la Facultatea Veterinară, era membru al celuilalt vechi mare partid, arătînd şi el aceeaşi îngăduinţă faţă de mişcările subterane. Alţi membri ai familiei făceau parte din partide politice mai puţin importante, dar care dădeau fracţiuni parlamentare, unii aparţineau anturajului unor oameni politici oscilanţi, ca Pomponescu, totalitatea familiei, într-un cuvînt, era astfel distribuită în forţele politice încît totdeauna unul din membri deţinea o funcţiune politică şi înlesnea celorlalţi accesul la autoritatea publică. Printre cei mai tineri ai familiei se găseau membri ai Mişcării. Familia nici nu-i aproba, nici nu-i dezaproba, precum, pe de altă parte, aceşti tineri n-arătau nici o inimiciţie, nici o diminuare de respect pentru rudele lor de alte concepţii. Se părea că tinerii fuseseră dezlegaţi de familie (ceea ce, fireşte, nu era adevărat decît doar în mod figurat, în sensul unui instinct) de a miza şi pe posibilitatea victoriei mişcării subversive. Cei mai în vîrstă spuneau ca maxim de moralitate tinerilor conspiratori: 
— Treaba voastră, vedeţi să n-o păţiţi! 
Asta însemna că nu concepţia îi şoca în primul rînd, ci riscul. În public, membrii familiei Conţescu se apărau reciproc 
G. Călinescu
şi se dezavuau în modul cel mai tipic. Dacă cineva spunea: «Am auzit că nepotul dumitale e înscris în Mişcare», unchiul răspundea: «Nu cred, e un băiat cu totul nevinovat, aplicat studiului». Iar cînd acela insista, unchiul îşi declina responsabilitatea: «Nu pot să ştiu ce fac rudele mele, nici să le oblig să aibă aceleaşi idei ca mine. Dacă ar fi adevărat ce spui, e regretabil. Dar nu cred.» Adunarea laolaltă a familiei dezvăluia o efervescenţă curioasă, alimentată mai ales de femei. Era un parlament în care fiecare împrumuta şi repeta idei la ordinea zilei din felurite direcţii, toţi fiind de acord într-un singur punct: că o schimbare e neapărat necesară. Ioanide remarcase că nu numai Conţeştii, dar toţi — Hagienuş, Sufleţel, Dan Bogdan etc. — aşteptau anxioşi schimbări, fiecare alta, dar în fine o schimbare, şi că fiecare lega de fluctuaţiile politice o speranţă personală. Toţi fără deosebire erau într-o bună măsură clandestini, întrucît, în dorinţa de a miza pe o ipoteză realizabilă, se fereau de a-şi exprima apartenenţa deschis. Cineva spuse lui Hagienuş într-un moment de derută a unuia din marile partide: 
— Dumneata parcă eşti înscris la liberali!
— Să mă bată Dumnezeu dacă mai sunt! se lepădăHagienuş. Am fost pe vremuri, dar n-am plătit cotizaţia de zece ani de zile, uite, mă jur! 
Smărăndache susţinea că Hagienuş e înscris simultan în toate partidele, dar fără a plăti, bineînţeles, cotizaţia. 
De la Conţescu, Ioanide află că guvernul începuse a urmări iar cu severitate mişcarea subversivă şi a face arestări, în scopul de a o intimida. Erau de faţă, ca întotdeauna, în casa lui Conţescu şi alte rude stînd într-un colocviu, aparent fără vreo intenţie practică, asupra situaţiei. Fratele de la Cluj al lui Conţescu fusese numit secretar general la un minister. Ioanide rugase tot pe Butoiescu să caute discret adresa lui Tudorel de pe scrisoarea de la sucursala firmei Manigomian. Rezultatul fu surprinzător. Pe stradela cu căsuţe modeste, Coteşti, nu exista numărul 35, prin urmare adresa era fictivă. Arhitectul îşi aducea aminte că plicul în care se afla hîrtia avea en-tête, însă nici o altă indicaţie 
 Bietul Ioanide 
 
de adresă şi nici timbre poştale, prin urmare Tudorel primise scrisoarea în mînă, nu prin poştă. Spunînd asta Conţeştilor, aceştia fură de părere că Tudorel procedase aşa ca să deruteze pe aceia în mîinile cărora ar cădea eventual hîrtia. 
— Şi asta, opină Ermil Conţescu foarte judicios, dar şi o juvenilă veleitate de senzaţional. 
— Ceea ce înseamnă, replică Ioanide, că în timp cedumneata citeai pe Pliniu şi eu pe Vitruviu, copiii noştri devorau romane poliţiste. 
XIII 
Nu mult după aceasta, madam Ioanide trimise cîteva rînduri arhitectului, rugîndu-l să treacă pe acasă, deoarece Tudorel se afla cam bolnav. Venind îndată, Ioanide află că Doru febricita în pat şi avea o mină foarte sumbră, că numai cu mare trudă madam Ioanide izbutise a-i lua temperatura, descoperind 39 de grade, dar nu izbutise a afla ce are, pentru că Doru refuza cu încăpăţînare să accepte un doctor, fie el Hergot, care îl îngrijise de cînd era mic. De aceea prezenţa lui Ioanide era absolut necesară. Arhitectul nu stătu mult la îndoială şi chemă telefonic chiar un Conţescu, pe conferenţiarul de patologie generală, cumnat cu Ermil şi care era nu numai priceput, dar autoritar cu bolnavii recalcitranţi. Ioanide, doctorul şi madam Ioanide irumpseră pe neaşteptate în odaia lui Tudorel, care se săltă în pat cu o grimasă de suferinţă. 
— Ce-i cu dumneata, stimabile, zise doctorul cu bonomie
profesională, faci pe lăuza în pat? Şi cu dosul mîinii pipăi un obraz împurpurat al lui Tudorel. 
— Puţină febră, constată conferenţiarul scoţînd untermometru din trusă; ia să luăm temperatura ştiinţific. 
Şi puse termometrul la subsuoara bolnavului, aşezîndu-se după aceea pe marginea patului în aşteptarea scurgerii timpului reglementar. 
— Ce să-i faci?... întreţinu el conversaţia. Generaţie febrilă.Mîine omenirea o să aibă în mod normal 38 sau 39 de grade. 

G. Călinescu
Statistici întreprinse în Occident, doamnă Ioanide, au dovedit că tendinţa temperaturii este de a depăşi linia roşie de 37 de grade. (Apoi, scoţînd termometrul.) la să vedem! Hm! 39 fără 
o linie. Nu-i mare lucru. Eu am făcut temperatura asta, de emoţie, la examenul de neurologie. Scoate-ţi cămaşa, tinere! 
— La această invitaţie aşa de firească, Tudorel manifestă o rezistenţă inexplicabilă, aproape rea-voinţă. Avea pe el o cămaşă de zi, subţire, cu care se vîrîse sub învelitoare, fără a pune pijamaua. Neputînd găsi nici o scuză logică, Tudorel ridică din umeri cu ostilitate şi cu privirile piezişe, mormăind numai: 
— Nu pot, mi-e frig!
Doctorul reflectă puţin, pipăi cămaşa, apoi, părînd a ceda, zise: 
— Cel puţin stai aşa, mai la îndemînă, musiu, să-ţi facauscultaţia. Cum vrei să te vindeci dacă nu ştii ce ai? 
Tudorel dovedi, cu condiţia asta, mai multă bunăvoinţă şi se aşeză în capul oaselor. Doctorul îl ascultă la umeri, în spate, îl puse să respire adînc, apoi îl ascultă în dreptul inimii, cerîndu-i să-şi oprească respiraţia, îl privi în cerul gurii, îi pipăi ganglionii pe la gît şi sub maxila de jos. 
— N-are absolut nimic la pulmoni, se miră doctorul, paremai sănătos ca mine şi ca dumneata. Ei, comedie! N-a avut vreodată crize de apendicită, greaţă, vărsături? 
— Niciodată, pe cît ştiu, zise madam Ioanide.
— Îmi permiţi, stimabile, întrebă doctorul cu ironie, să pipăiabdomenul dumitale? Sper că nu e tabu. Întinde-te pe spate, mai jos, mai jos, aşa! 

Trăgînd plapuma, doctorul înfipse mîinile în părţile de jos ale abdomenului, încercînd să surprindă dureri. 
— Te doare cînd te apăs aici? Întrebă el. 
— Nu.

— Nici nu poate să-l doară, ar sări în sus. Parcă te doaretotuşi undeva, de ce faci grimasa asta? 
Conferenţiarul mai reflectă puţin tactic şi mereu în cea mai deplină bună dispoziţie. Apoi comandă: 
— Întoarce-te şi pe spate, să văd, poate ai, Doamne fereşte,vreo piatră la rinichi, deşi nu e cazul la vîrsta dumitale. 
La această invitaţie, Tudorel arătă iar rea-voinţă şi-şi netezi poalele cămăşii spre a rămîne acoperit. Doctorul se prefăcu a-l pipăi sub coaste, apoi deodată, brusc, trase cămaşa în sus şi prinse cu mîna lui vînjoasă braţul lui Tudorel spre a împiedica pe bolnav să se mişte. Spatele lui Tudorel era zebrat de nişte dungi roşiatice, ca şi cînd ar fi fost vopsit. Doctorul trase şi chiloţii în jos de pe fese, fără nici o jenă, revelînd continuarea şi mai clară a bizarului desen. Tudorel începu să geamă cînd doctorul îl palpă cu degetele şi rămase aşa, fără a încerca să se mai opună. 
— Se vede treaba, doamnă Ioanide, că atunci cînd l-aiconceput pe tînărul dumitale fiu ai văzut la Grădina zoologică o zebră. Altfel nu-mi explic această piele vărgată. Sau poate ai căzut pe scară? 

Tudorel bombăni ceva ce semăna a confirmare. 
— Nu-i exclus, zise madam Ioanide. Dă asta febră?
— Febra poate să vie din durere şi din emoţie. E cevasuperficial. 
Conferenţiarul se mai uită de aproape la forma dungilor, făcu o strîmbătură din buze, apoi recomandă nişte prişniţe banale, o unsoare şi aspirină şi atîta tot, şi făcu cu ochii părinţilor să iasă din cameră. 
Jos în birou, Conţescu-doctorul se aşeză comod într-un fotoliu, examină încăperea, zise «frumos», apoi, ca şi amuzat, exprimă o simplă constatare: 
— Bată-i norocul de tineri! Multe pozne fac!
— Cum a putut să cadă pe scară şi unde, mă întreb? zisemadam Ioanide. 
— N-a căzut pe nici o scară, stimată doamnă, negă doctorul.
— Atunci temperatura de unde vine, interveni Ioanide, are

vreo boală? —N-are nici o boală. Cel mult comoţie. E sănătos tun. 
— Ei, doctore, mă ţii în ghicitori, se impacientă Ioanide.
— Stimata dumitale progenitură n-are trebuinţă de un doctor, ci de un detectiv, ca în Sherloc Holmes. Ştii cum citeam noi în bancă la şcoală fascicolele despre Banda Neagră? Broşurile acelea au făcut prozeliţi. Însă, apropo, aţi pedepsit în vreun fel oarecare pe băiatul dumneavoastră? 
— Ce vorbă! Cine se atinge de el?
— Ia, aşa, o mică legitimă corecţiune, ca la copiii mici...
— Nici pomeneală!

— Aşa cred şi eu. Nu-mi închipui că marele nostru arhitectIoanide (nu mai vorbesc de graţioasa sa doamnă) au bătut crunt cu frînghia udă la partea dorsală pe tînărul lor fiu. 
— Bătut?
— Bătut cu frînghia udă! De acolo temperatura. În partede durere, în parte din şoc nervos. Acesta e motivul pentru care nu voia să-şi scoată cămaşa. 
— Băiatul acesta a apucat-o rău şi pe o cale în care nu potsă-l urmăresc şi să-l opresc. Ce pot să fac? Pedagogia mea vine în conflict cu forţe obscure ale societăţii. L-am scăpat din mîini. 
— E foarte adevărat. Am şi eu în familia mea doi zurbagii de felul acesta. De la ei am aflat un lucru care mă pune în măsură să stabilesc în cazul băiatului dumitale şi diagnosticul social. După toate probabilităţile, a fost pedepsit. 
— Cum aşa? De cine? spuse doamna Ioanide.
— De tribunalul grupului conspirativ din care face parte,pentru că, vă spun sincer, am auzit că fiul dumneavoastră e membru în Mişcare. 
— M-am convins şi eu de asta, confirmă Ioanide.
— Ei bine, de curînd i-am auzit pe junii mei amici de careîi vorbesc spunînd într-un moment de indiscreţie că unul dintre ei a fost flagelat pentru lipsă de grijă, nu-mi aduc aminte în ce; mînuirea documentelor, aşa ceva. Despre cine vorbeau n-am aflat, dar acum bănuiesc că era vorba de pacientul meu. Nu-i exclus, desigur, să mai fie şi alt justiţiat, totuşi forma bătăii nu lasă îndoială pentru mine că şi în cazul de faţă e vorba de o astfel de pedeapsă. 
— Să nu-l fi bătut la poliţie! presupuse Ioanide, amintin-du-şi de agenţi. 
— Asta în cazul cînd ar fi fost arestat şi ar fi lipsit multăvreme de acasă. Dar dacă a lipsit numai două-trei ore, înseamnă că s-a dus de bunăvoie la şedinţa de bătaie, a primit loviturile şi s-a întors acasă emoţionat, însă crescut în opinia colegilor săi de conspiraţie. 
— Ce oroare! exclamă înspăimîntată doamna Ioanide.
— Ne întoarcem la evul mediu, zise sarcastic Ioanide, şiîncă şi mai rău. Atunci cel puţin se construiau catedrale. 
Nici arhitectul, nici doamna Ioanide nu turburară pe Tudorel cu vreo aluzie la cauza veritabilă a rănilor, doamna Ioanide chiar, dimpotrivă, îi reproşă delicat că nu-i atent cînd merge pe scări, osîndind obiceiul de a se repezi pe ele. 
— Putea, adăugă ea, să ţi se întîmple ceva şi mai rău, să-ţifrîngi şira spinării. Astfel, un alibi fu improvizat cu gingăşie pentru cazul lui 
Tudorel, care scăpă de umilinţă. În schimb, Ioanide avu un colocviu cu Pica. 
— Ascultă, Pica, zise el, dă-mi o mînă de ajutor. Ce se petrece în casa noastră mă pune pe gînduri. 
— S-a întîmplat ceva rău? Întrebă fata, cam emoţionată.
— Ei, parcă nu ştii?... Doru al tău...
— Doru n-are nimic grav, nu trebuie să te sperii. Azi e bine. 
— Nu asta, răspunse Ioanide făcînd un gest vehement.Apoi se potoli şi veni mai aproape de Pica. Doru al dumitale a fost bătut cu frînghia udă acolo la bandele alea de haiduci pe care le frecventaţi amîndoi. 

Pica, roşindu-se, lăsă capul în jos şi şopti doar: 
— Eu nu frecventez.
— Tu nu frecventezi, să zicem, totuşi ai de-a face cu ei. Am mereu încredere în cinstea, în nobleţa firii tale, Pica, fiindcă nu-mi închipui că am produs monştri. Ce zici de un june care e bătut cu frînghia udă? 
— Te asigur, tată, că n-a suferit nimic grav. Te nelinişteşti degeaba. Copilării de-ale lor, pe care eu nu le înţeleg... 

— Ştii că ai haz, Pica? Crezi tu că mă turbur fiindcă a suferit din cauza bătăii? Eu mă sperii de voinţa lui de a se 
G. Călinescu
supune biciului. De am fi în Sparta antică şi am sta pe ideea de patrie, aş pricepe. Eu însă te întreb: pentru ce această disciplină feroce? Ce urmăresc? 
Pica tăcu stînjenită. 
— Întrebarea capitală este, reluă Ioanide firul dialogului,pentru ce a fost pedepsit? Ce zici tu, Pica? 
Fata îşi muşcă doar buzele, dar vorbele intenţionate se înţelegeau: «Nu ştiu!» Atunci arhitectul o prinse puternic de umeri şi o scutură nu fără gingăşie, pironind cu ochii lui albaştri ochii opalini ai fetei. 
— Nu se poate să nu ştii tu! Spune-mi!
— Tată, eu nu mă amestec în treburile lor, nici nu mă pricep, am credinţa că ei nu fac nimic rău. 
— Aşa socoteşti tu. Atunci de ce să nu-mi spui?
— Nu ştiu dacă e bine, dacă e frumos. Ei ţin toţi la păstrareasecretelor, e abaterea cea mai gravă în morala lor. 
— Deci Doru a fost bătut pentru că a trădat un secret.
— Tată, imploră Pica cu faţa în palme, te rog să nu spui la nimeni! Dă-mi cuvîntul tău! 
— N-avea nici o grijă.
— O indiscreţie poate să pricinuiască rău cuiva. Nu am

nici o idee de importanţa acestor lucruri. Ioanide mîngîie părul Pichii. 
— Nu te teme de nimic.
— Nici nu ştiu mare lucru. Din ce-am auzit reiese că Dorun-a păzit cu destulă atenţie hîrtii care au fost citite de alţii, aflînd astfel o adresă pe o stradelă şi un loc unde se ridică nişte fonduri. Nu pot să spun mai mult, tată, iartă-mă! 
— Nici nu trebuie. Restul îl ştiu eu. Tot ce pot să-ţi spun şi eu este că fondurile provin cu siguranţă de la o putere străină, care, lucrul e de la sine înţeles, nu moare de dragoste pentru noi. E, cum s-ar spune, puţină trădare la mijloc, sau, mai eufemistic, presiune din afară, cumpărarea spiritelor. Tudorel, aproape un copil, vîrît în porcăria asta! Iar tu, mai mult sau mai puţin... 
— Poate că exagerezi şi tu, tată. Nu am deloc impresia căei voiesc ceva rău. Sunt dezinteresaţi, bravi şi vorbesc despre 


viitorul ţării ca cei mai buni romîni. Au mai fost şi înainte în istoria ţărilor mişcări, considerate la început trădătoare, care însă au fost patriotice. 
— Prin urmare, tu îi crezi patrioţi.
— Dacă n-aş crede asta, n-aş putea sta de vorbă cu vreunuldin ei... 
— Pica, ascultă-mă pe mine, e posibil ca ei să-şi închipuiecă sunt patrioţi, altfel nici n-aş mai încerca să-l vindec moral-mente pe Doru. Dar nişte adolescenţi mînaţi de elemente suspecte şi cu bani străini nu pot să aibă noţiunea clară a intereselor ţării. Ia l848, revoluţionarii voiau unitatea şi democraţia, acum însă, cînd avem un stat unitar, ce putem visa cu ajutorul unei puteri străine, care ajută revizionismul? Avem de-a face cu o mafie a destrămării, lucrurile nici nu se mai ascund. Tu ce zici? 
— Cînd aş şti, tată, că ar fi adevărat ce spui tu, aş renunţala cele mai scumpe sentimente. 
— E adevărat!
— Tu ţii prea mult la noi, poate exagerezi. Tu, tată, trăieşti în lumea imaginaţiei, ca toţi creatorii, şi te înspăimînţi de viaţa de toate zilele. 
— Imaginaţia, iubita mea fiică, este organul prin careoamenii ce se ridică deasupra vulgului văd mişcările fundamentale ale vieţii. Dar să lăsăm asta. Eu, Pica, aprob tot ce faci tu, dar cer de la afecţia ta să nu faci nimic înainte de a-mi spune şi mie. 
— Bine! zise Pica zîmbind şi sărută deodată pe Ioanide peamîndoi obrajii, plecînd apoi din birou. 

«Freud, medita arhitectul umblînd cu mîinile la spate prin odaie, este un mare dobitoc. Nu totul este libido. Ioana, Sultana făcînd acelaşi gest n-au nici o analogie cu Pica. O fiică sărutînd pe tată-său îl răpeşte de pe solul fiziologiei, aducîn-du-l la sentimentul de gravitate paternă.» 
Analizînd revelaţiile Pichii, Ioanide ajunse la concluzia că adresa cu număr intruvabil a lui Tudorel nu era o simplă impostură juvenilă de dragul misteriosului. Tudorel lucra după 
G. Călinescu
indicaţii bine cugetate, altfel n-ar fi fost pedepsit că divulgase adresa. Din moment ce casa cu numărul indicat nu exista, ce rost avea ficţiunea? Ioanide deduse adevărul din dimensiunea minimă a străzii reduse la cîteva numere numai pe o parte a ei, cealaltă fiind reprezentată de gardul bisericii. Prezenţa unor persoane suspecte de la Siguranţă ar fi fost îndată semnalată în cazul cînd adresa ar fi fost interceptată şi locatarul în chestiune filat. Agentul secret ar fi fost nevoit să întrebe într-una din puţinele case de pe stradelă negăsind numărul 35, şi astfel ar fi fost filat la rîndu-i. Asta însemna că un observator al Mişcării cu totul nepasibil de urmărire legală locuia în una din aceste curţi, gata de a surprinde pe acela care ar fi întrebat de bizarul pentru partea locului număr 35. Acela era indiciul sigur că poliţia avea informaţii precise. Patrularea agenţilor prin faţa casei lui Ioanide, în mod aşa de lipsit de orice jenă, nu părea să aibă în vedere pe Tudorel, ci probabil pe Gavrilcea, şi scopul supravegherii era, după toate probabilităţile, acela de a verifica dacă nu cumva în casa lui Ioanide se ţin în secret întruniri, sau în fine de a speria pe Tudorel şi pe Gavrilcea şi a-i sili astfel să se ascundă în altă parte, dînd putinţa de a descoperi acel loc. Un fapt ce apărea bizar la prima vedere era acela că membrii Mişcării nu făceau nici un mister, îndrăznind chiar a improviza unele manifestaţii mai mult sau mai puţin discrete, avînd relaţii cvasi publice cu oameni politici notorii. Exista prin urmare o iniţiativă mai ocultă, încredinţată unor membri conspirativi şi care solicita interesul deosebit al autorităţilor prin natura ei pernicioasă. «În ce drăcii era vîrît Tudorel?» se întreba Ioanide, căruia îi trecu prin cap gîndul de a-l trimite în străinătate. Din nefericire, om imprudent, nu avea bani şi viitorul i se arăta foarte turbure. 
Arhitectul se întîlni cu Dan Bogdan, care, extrem de rigid şi cu ironia lui specifică pe faţă, îl vesti că are a-i comunica o chestiune foarte serioasă. Cum amîndoi se aflau în preajma Universităţii, Dan Bogdan, profesor la ştiinţe, îl pofti pe arhitect în cabinetul lui seminarial. Trebuie neapărat lămurit că în ultima vreme Dan Bogdan devenise antipatic studenţilor şi dintr-o tabără şi din alta. El, Panait Sufleţel şi Andrei Gulimănescu alcătuiau o trinitate cu cîteva note comune, cu toată disparitatea caracterelor, şi Smărăndache îi poreclise «Cei trei Dioscuri», dată fiind inseparabilitatea lor. Cîteşitrei sufereau moralmente dacă într-o schimbare de regim nu obţineau un avantaj oricît de mic. Asta îi deosebea de Hagienuş, care era ceva mai dezinteresat, mulţumindu-se să-şi apere liniştea, singurul lui deziderat veritabil. Nu toţi trei luau exact aceeaşi atitudine publică, dar şedeau laolaltă pe o linie sumară şi păstrau comunicaţiile între ei solidari. Astfel, în privinţa Mişcării luară la început o poziţie de ostilitate violentă, fiindcă li se părea că aceasta este calea istorică pe care o vor apuca lucrurile şi totodată şi dintr-un sentiment sincer de oroare împotriva brutalităţii. Era însă o deosebire de manifestare între ei. Sufleţel se agita furibund, clamînd contra «oamenilor cavernelor», zburlindu-şi părul cu mîinile, bulbucînd ochii ca sub impresia teroarei. Dar asta numai la colţuri de stradă pustii sau între patru ziduri. De asemeni Gulimănescu, într-un stil mai potolit. Dan Bogdan însă, care cînd îmbrăţişa o convingere cu încetul o păstra cu oarecare tenacitate, dimpotrivă, îşi destăinuia antipatia pe faţă, nu clamoros, însă într-un fel de aluzii muşcătoare şi cu sarcasmul lui echivoc. Se pretindea chiar că face dificultăţi la examene studenţilor pe care îi bănuieşte a avea simpatii pentru Mişcare. În ciuda acestei dîrzenii aparente, Dan Bogdan era fricos şi oportunist, şi cînd cineva îi demonstra cu multe argumente că cel puţin temporar Mişcarea avea şanse de a izbuti, Bogdan îl privea ironic, ceea ce însemna de fapt că medita cu dificultate la această ipoteză. Spasmul lui interior de idei, provenit dintr-un proces intelectual lent, îl determina să facă, în timp ce persifla Mişcarea, declaraţii necerute de nimeni că respectă cultura germană şi înţelege aspiraţiile poporului german. Culmea, Bogdan era căsătorit cu o austriacă. Astfel se explica iritaţia tinerilor de toate nuanţele. Dan Bogdan voia să facă pe subtilul cu o minte lipsită de spontaneitate. Rezultatul fu supărător. Dan Bogdan, om mai degrabă inofensiv şi obscur, se trezi atacat 
G. Călinescu
violent în gazetele politice de toate culorile, primi ameninţări anonime şi fu notat ca un duşman implacabil şi periculos al Mişcării (ceea ce nu era în realitate). Indignarea provocată de ameninţări şi mai ales încăpăţînarea congenitală îl împinseră să joace cu mai multă tenacitate rolul de moralizator. Obsesia lui Dan Bogdan era de a fi un om obiectiv, fiind în realitate numai un sucit. Astfel, continuîndu-şi din ce în ce mai strident sarcasmele contra Mişcării, semnă un protest împotriva judecării unui student din Mişcare, arestat pentru violenţe de resortul codului penal. Dan Bogdan deveni odios tuturor, într-o epocă de mare surescitare a spiritelor, şi purtarea lui fu considerată de cei mai calmi ca fiind cel puţin haotică şi provocatoare. Spre nenorocul lui, Dan Bogdan era aprobat frenetic de Sufleţel şi de Gulimănescu, care însă ei înşişi se fereau de manifestări deschise. Aceste circumstanţe agravară ironia permanentă de indecizie de pe faţa lui Dan Bogdan, a cărui fizionomie suferea de la o vreme de un sarcasm cronic. Cu acest facies intră Bogdan în colocviu cu Ioanide. 
— Am să-ţi spun, zise el, un lucru cam supărător. Te rog să nu mi-o iei în nume de rău. 
— Mă rog...
— Cred că e datoria mea să te previn, ca să poţi lua măsuridin vreme. 
Ioanide făcu un gest de agasare. Într-adevăr, îl supără întîrzierea inutilă cu care Bogdan ataca chestiunea şi aerul pedagogic insuportabil. 
— Poate că ştii că am primit ameninţări. Acum lucrurilemerg mai departe, sunt urmărit pe stradă de o ceată. 

Şi Dan Bogdan nară cum figuri suspecte îl pîndesc de cîtăva vreme la întoarcerea sa acasă pe o stradă dosnică întrun cartier cam pustiu. De cîteva ori, ca să evite orice accident, a luat trăsura. Deunăzi însă, negăsind nici un vehicul, a fost nevoit să vină pe jos. La o răspîntie din apropierea casei sale, au ieşit din umbră, din direcţii opuse, cîţiva indivizi cu pălăria trasă pe ochi, care au încercat să-l înconjoare din toate părţile. 
Din întîmplare, becurile electrice de pe stradă s-au aprins brusc de la uzină şi agresorii au întors spatele în grabă. 
— Dacă continuă aşa, o să fiu nevoit să mă mut, măcarprovizoriu, încheie Dan Bogdan. 
Ioanide îşi arătă dezgustul său pentru astfel de moravuri şi întrebă pe Bogdan ce avea să-i spună personal, fiindcă înţelesese că deţine informaţii care îl privesc. 
Dan Bogdan îşi dezvoltă ironia supărătoare (cu totul mecanică) de pe faţă. 
— Am avut sentimentul, te rog din nou să nu te superi, căunul din ei era băiatul dumitale. 
— Eşti sigur?
— Nu pot să fiu sigur, zise Bogdan cu obiectivitatea lui ostentativă, poate că nici nu era el. L-am văzut de mult, ce-i drept, şi mi-a rămas întipărită figura lui. Seamănă puţin cu dumneata. Tot ce pot să spun este că îndată ce i-am zărit faţa — fiind singurul care a întors capul — am rămas izbit ca de o fizionomie cunoscută. Acasă mi-am adus aminte de băiatul dumitale. 
— Orice e posibil azi, recunoscu amar Ioanide. Esenţial arfi să ştim precis dacă era el. Altfel... 
— Vezi, adăugă Bogdan, devenind şi mai sarcastic (în fond cu intenţia binevoitoare de a da fizicului său un aspect cruţător), că se afirmă cum că băiatul dumitale este amestecat în Mişcare. De aceea am făcut asociaţia. 
În sinea lui, Ioanide găsi raţionamentul lui Bogdan foarte corect, iar instinctul îi spunea că Tudorel e capabil de orice. Afectat şi cu sentimentul dezarmării, scutură din umeri. 
— De-ar fi aşa, tot ce pot să-ţi spun este că trebuie să ieimăsurile cuvenite şi să înştiinţezi poliţia. 
— Totuşi, insistă cu aer de reproş Bogdan, e bine ca şi dumneata să iei măsuri. 
— Ce măsuri vrei să iau? Să închid un tînăr major în casă?Şi mai întîi dă-mi voie să te întreb: Ai copii? 
— Nu.
— Atunci e greu să ne înţelegem. Şi mai e şi altceva,iubite domnule Bogdan: sunt ca o găină care a clocit ouă de 

G. Călinescu
raţă, stau pe mal şi nu pot să urmăresc bobocii pe apă. Generaţia nouă s-a deplasat în alt element, pentru care oameni ca mine şi ca dumneata n-au organe de respiraţie. 
— Ar fi bine totuşi... mai voi Dan Bogdan să plaseze un sfat.
Însă Ioanide se pretextă grăbit şi ieşi pe uşă. Mergînd îngîndurat, arhitectul se trezi în campamentul lui cu Ioana, deşi avusese intenţia de a se întoarce acasă. I se născuse o a doua abitudine din distracţie. Cu toate acestea, simţi falsitatea condiţiei sale şi de aceea viziunea lui din cuprinsul acestui spaţiu fu alterată, circumstanţă ce poate să explice parţial purtarea lui ulterioară. Pe la vremea prînzului, Indolenta chemă la masă pe Ioanide, foarte absorbit în planşele lui, pierdut în meditaţiile sale liniare. Cînd ridica planurile unei construcţii devenea absent din lume şi mai ales mut. Muţenia zîmbitoare şi evazivă era nota lui particulară şi, dacă vreţi, patologică, pe care madam Ioanide i-o cunoştea şi menaja. Nu însă şi Indolenta. Aşadar, fără să răspundă, Ioanide se uită distrat la Ioana, contemplîndu-i trupul cu oasele mari antice, bărbia şi buzele puternice, rotunde, ca de piatră, fără obezitate, privirile moi, uneori (observase arhitectul) teribil de placide. Indolenta nu era o femeie fără inteligenţă, dar era femeie şi manifesta adesea în ochi o incomprehensiune mirată pentru ciudăţeniile lui Ioanide. 
— Poftim la masă! zise Ioana şi porni, legănîndu-şi şoldurilestatuare, spre sufrageria învecinată, unde servitoarea adusese mîncarea, aşezată acum pe réchaud. 
Arhitectul făcu un gest evaziv cu mîna, care însă în limbajul lui însemna: «Sunt în delirul facerii, mă absentez!» În astfel de împrejurări, madam Ioanide nu insista. Pe o masă alăturată, ea sau servitoarea aducea o tavă cu mîncare. Dacă mîncarea se răcea era reîncălzită şi, dacă şi aşa rămînea neatinsă, era înlocuită cu alimente mai uşoare. Arhitectul ridica automat mîna în timpul lucrului şi mînca fără a privi ce mănîncă, laconic şi chiar ursuz şi mut, pînă ce ieşea din extazul lui şi redevenea sociabil. Indolenta aşteptă puţin în sufragerie, mai strigă o dată: «Nu vii la masă?», apoi începu să mănînce singură. Arhitectul, cu totul preocupat, nu dădu nici o atenţie faptului şi nu remarcă deocamdată schimbările de mecanism din existenţa sa casnică. Dar pe la orele cinci, ridicînd instinctiv mîna spre a căuta un pahar cu apă, se trezi puţin din absenţa lui şi constată că în vecinătatea sa nu se afla nimic comestibil sau ingurgitabil. Fu cam şocat că pînă la această oră nimeni nu insistase pe lîngă el să mănînce. Se plimbă puţin prin odaie cu mîinile la spate, aruncă ochii spre dormitorul improvizat, a cărui uşă era deschisă, şi zări pe Indolenta tolănită pe divan, cu un aer cam indispus. 
— De ce n-ai venit la masă? Întrebă ea.
Arhitectul se afla cuprins din nou de planurile lui şi, fire extrem de subtilă şi chiar sofistică în delicateţă, nu găsi nici un cuvînt de răspuns. Ar fi trebuit să spună: «Dar n-ai văzut că sunt ocupat? Nu puteai să pui să mi se dea ceva?» Ideea nu şi-o exprimă, de frică de a nu jigni, silindu-se să creadă că vina este a lui, că oferta se făcuse, dar n-a observat-o. Ridică deci din umeri, zîmbind cu evaziune, şi se întoarse repede la proiectele lui. Adîncit în lucru, abia auzi pe Indolenta pe la opt seara: 
— Masa e gata, vii sau nu vii?
Întrebarea i se păru cam prea autoritară, avînd în vedere că Ioanide se afla oarecum pe teritoriu străin. Obosit şi chiar înfometat, devenit mizantrop din cauza afacerii Doru, crezu a vedea în liniile umbrite de noapte ale cîntăreţei de operă 
o brutalitate inedită. Surpriza dădu gestului său de preocupare o traiectorie mai iritată şi gurii o bolboroseală ininteligibilă. Mintea sa, obişnuită cu gingăşiile, începu să vadă catastrofe. Indolenta trecu în sufragerie, de unde îi mai strigă un ultimatum: 
— Se răceşte mîncarea, ce faci?Arhitectul se aştepta să i se spună: «Văd că eşti ocupat, să-ţi aduc acolo masa?» 
Indolenta nu intuia situaţia, lucru de altfel şi greu fără o lungă experienţă. De data asta arhitectul tăcu, fiindcă era jignit, precum şi din frica de a nu se exprima brutal. Femeia 
G. Călinescu
începu să mînuiască tacîmurile şi Ioanide auzi, atins pînă în adîncul sufletului, sonoritatea cuţitului şi furculiţei. Indolenta, plictisită şi renunţînd a analiza cazul, mînca. Arhitectul, om inteligent, nu putu să nu observe comicul împrejurării. Ar fi putut curma scena intrînd pur şi simplu în sufragerie. Însă amorul propriu, curiozitatea psihologică de a vedea pînă unde merge insensibilitatea Indolentei îl opri. Speră într-un minim de gingăşie. De altfel, acum Ioanide trecea printr-o criză de entuziasm pentru madam Ioanide, după obiceiul care-l făcea ca atunci cînd era cu o femeie să tînjească după cea pe care 
o părăsise. Prin urmare judeca pe Ioana cu prevenţiune. Aceasta, spera el, după ce ar fi terminat masa, i-ar fi adus şi lui ceva de mîncare, sau cel puţin s-ar fi apropiat gentilă de el şi, luîndu-l de braţ, l-ar fi îmbiat să meargă în sufragerie, sau, în fine, cu o sărutare, i-ar fi spus: «Azi ai fost indispus sau ocupat. N-ai mîncat. Dă-mi voie să-ţi aduc ceva!» 
Dar, vai, Indolenta nu făcu nici un astfel de gest. Ieşind din sala de mîncare, zise: 
— Ţi-am pus mîncarea în bufet! (Exista unul, fixat însistemul de boaserie.) 
Notificarea i se păru lui Ioanide teribil de nedelicată şi autoritară. Înciudat, lăsă capul în jos. De cîteva ori foamea îl îndemnă să meargă să mănînce, dar gestul de a deschide bufetul, de a se supune ordinelor Indolentei, de a da o reprezentaţie de înfrîngere îl indigna. Cum, nu i se datora nici o deferenţă, n-avea dreptul de a fi un obiect de atenţie din partea unei femei care pretindea a-l iubi? Îi veni un moment ideea, spre a lichida odată incidentul, să cheme servitoarea, care umbla prin sufragerie, strîngînd, să-i aducă ceva în odaia de lucru. Avu impresia că servitoarea interpreta incidentul ca o ceartă. Nu voi să suporte privirile ei stupide de înţelegere. Gustul de lucru îi pierise cu desăvîrşire. Iritat, merse şi se plimbă prin curte. Cînd se întoarse, Indolenta dormea cu faţa spre perete pe largul divan şi scotea pe nări un imperceptibil sforăit, care lui Ioanide, nevrozat, i se păru înspăimîntător. Dezbrăcîndu-se, se culcă şi adormi. A doua 
 Bietul Ioanide 
 
zi dimineaţa, cînd se sculă, era singur pe divan. Asta-l făcu să-şi aducă aminte de întîmplare. Cum, Indolenta nu vine măcar dimineaţa să-i spună un cuvînt bun? De obicei cafeaua cu lapte i se aducea la pat. De astă dată ea îl aştepta în sufragerie, rece. Indolenta, fără intenţii rele, din obtuzitate psihologică, nu voia să exacerbeze un om «supărat». Arhitectul deveni brusc misogin, făcu asupra Indolentei un examen moral amar, exagerînd din exces de fineţă insensibilitatea femeii. Nu se atinse de cafeaua cu lapte rece, iar spre douăsprezece, ca să evite privirile servitoarei la masă, coborî în stradă, cu gîndul de a merge la un restaurant apropiat. Chiar pusese piciorul în pragul localului, cînd Gulimănescu îl acostă: 
— Hei, mănînci la restaurant? Singur?
Spre a nu lăsa să se creadă că e certat cu madam Ioanide, bîigui scuza că voise numai să caute pe cineva şi se întoarse la pseudodomiciliul său. Aci, înfometat, simţi nevoia imperioasă de a bea măcar un pahar de apă. Însă Indolenta şedea pe divan, cu uşa deschisă, cu un aer de incomprehensiune totală. A bea apă i se păru lui Ioanide a însemna: «Mi-e foame, mă predau!» şi nu bău. Obosit, se lăsă pe pat şi adormi scuturat de frigurile anemiei. Cînd se sculă, Indolenta şedea încă la masă, cu faţa în farfuria din care mîncase, cu capul în mîini. Anomalia purtării lui Ioanide o pusese pe gînduri, în cele din urmă, ideea care i se fixase în minte era că arhitectul avea «evident» o nouă relaţie. Ioanide se dădu jos pe scara de serviciu şi plecă drept acasă, unde rugă pe madam Ioanide să-i facă un ceai cu rom mult. După ce-l bău, se culcă în patul lui auster, împreună cu cîinele Ştolţ. Astfel se sfîrşi aventura lui amoroasă cu Indolenta. 
XIV 
Printr-o întîmplare, Dan Bogdan şi Andrei Gulimănescu locuiau alături, pe aceeaşi stradă, în două imobile absolut identice. Casele fuseseră ale socrilor lui Gulimănescu şi intraseră în dota soţiei acestuia. Pe urmă soţii Gulimănescu 
G. Călinescu
vînduseră lui Dan Bogdan imobilul dublet, fiindu-le cu totul incomodă folosirea lui, din cauza separaţiei totale. Deşi pe o stradă cu totul dosnică, casele, cu etaj, aveau amploare şi se semnalau prin particularitatea că posedau fiecare, în afară de o intrare interioară prin curţi, ce ducea la parter şi etaj, cîte o intrare prin faţă, direct din stradă, pe cîte două trepte de piatră în adîncimea zidului. Apartamentele de la parter din stradă, deşi comunicante cu restul, puteau fi separate prin condamnarea unei uşi. În ce scop anume făcuse socrul lui Gulimănescu această dispoziţie, nu se ştie. Probabil avusese în vedere o posibilă destinare a părţilor din stradă ale parterelor unor eventuale birouri. Camerele erau aşa de mari, încît nici Dan Bogdan, nici Gulimănescu nu le locuiau, iar cel din urmă făcuse jos depozit de cărţi de importanţă secundară. Aceste localuri încăpătoare şi în cartier puţin bătător la ochi căzură în atenţia Mişcării ca sedii de reuniune acoperite, într-un timp cînd activitatea ei era stînjenită. Purtarea lui Dan Bogdan întîrzie decizia de a face vreo tatonare, şi numai Panait Sufleţel află de chestiune (fără să spună de unde şi cu ce prilej) şi o comunică misterios celor doi pe cînd se aflau în biblioteca lui Gulimănescu, consultîndu-se asupra ameninţărilor primite de Dan Bogdan. 
— Mişcarea vrea să închirieze unul din partere, şopti elprivind precaut spre uşi şi ferestre, fără nici o nevoie. 
— Da? se miră sarcastic Dan Bogdan. Aş vrea s-o văd şip-asta! 
— Cine ţi-a spus? Imposibil! sări Gulimănescu, foarte crispatla faţă, ca-ntotdeauna cînd o preocupare puternică punea stăpînire pe sufletul lui. 
— Vasăzică, observă ironic Dan Bogdan, pe de o parte ne ameninţă, pe de alta ne solicită localuri. 
— Şi ce pot să dea ei? interveni juridic Gulimănescu. Nu reprezintă o persoană morală, ca să ai cu cine sta de vorbă şi face un contract. 
— Nu închiriază în numele lor, explică Sufleţel. Contractul îl face... 

Sufleţel se temu să spună numele persoanei contractante, părîndu-i-se teribil, şi-l şopti pe rînd în ureche la fiecare din cei doi, apoi, sărind drept în mijlocul odăii, cu mîinile înfipte în păr, defini situaţia paroxistic: 
— Bestiile apocaliptice! Mitraliera sau banii! Nu-i altăscăpare. Au să ne cumpere tot cu forţa. Ce, poţi să te împotriveşti? 
— Bineînţeles, zise Gulimănescu căutînd a adîncichestiunea, dacă ar exista o ofertă serioasă ar fi nedelicat să o respingi fără vreun motiv. Însă n-am primit nimic. 
— Mi-a spus mie, insistă Sufleţel. Gulimănescu rîse caoricare altul la asemenea naivitate. 

— Asta e nostim! Cu cine să stăm de vorbă?-— Gaittany, zise Sufleţel, Gaittany ştie chestia.
Sufleţel interpreta lucrurile după concepţia lui de viaţă. Dacă

ar fi fost în situaţia lui Dan Bogdan sau a lui Gulimănescu, el s-ar fi dat peste cap să închirieze casa cît mai avantajos, cu sentimentul sincer că refuzînd s-ar fi expus unei primejdii mortale. Prea departe de mentalitatea lui nu erau nici Bogdan, nici Gulimănescu, oameni fără percepţia superioară a evenimentelor, împinşi de o instinctivă dorinţă de avere. Casa lui Gulimănescu, profesor la Facultatea de Drept, era plină de cărţi, pe care le cumpăra din sentimentul obligaţiei profesionale, fiind de altfel un asiduu cititor. Însă Gulimănescu citea cărţile precum citesc alţii gazetele, satisfacţia lui veritabilă era în direcţia familiei, a gospodăriei. Gulimănescu arăta cu plăcere prietenilor colecţia de pahare de cristal, porţelanele de Saxa şi de Sèvres, cîteva vase autentic chinezeşti, apoi pe cei doi băieţaşi ai săi, în fine, două pisici siameze, iar în curte cocoşul şi găinile Rhodes Island şi de Brahmaputra. Originar de la ţară, Gulimănescu savura formele superioare ale confortului, şi calitatea de «profesor» cheltuia toate aspiraţiile lui. Casa lui Dan Bogdan era mai simplistă sub raportul rafinamentului, tensiunea lui Bogdan mergea în direcţia ajutării rudelor imediate. Sugestia lui Sufleţel fu primită deci cu o curiozitate secretă şi cu indiferenţă exterioară. Pe Dan Bogdan, om cu raţionamentul lent, îl supăra 
G. Călinescu
dezacordul între interesul propunerii şi antipatia lui momentană pentru Mişcare. Gulimănescu trecea numai prin îndoieli asupra desfăşurării evenimentelor. De aceea îndreptă convorbirea în această direcţie: 
— Afacerea e complicată. Dacă Mişcarea eşuează, neputem compromite. 
— Eu am auzit, observă Dan Bogdan cu rîsul său ieşit dinsforţarea de a căpăta o convingere, că Pomponescu intră totuşi în guvern. 

— Ei, şi atunci?... se întrebă Gulimănescu.
Informaţia lui Sufleţel fu scoasă deocamdată din discuţie, ca o vorbă fără substrat solid şi aparent uitată. În realitate, fiecare, separat, medita la posibila ofertă care le convenea, bănuind o bună chirie şi un fel de protecţie din partea Mişcării. Mai greoi, Dan Bogdan consumă mai mult timp înainte de a se decide. Gulimănescu însă, după un sumar examen al problemei, ridică receptorul aproape îndată ce plecă Dan Bogdan. 
— Mi s-a spus că ar fi cineva amator să închirieze parterulcasei mele, telefonă el lui Gaittany. 
— Domnule, aşa mi s-a spus! răspunse acela, ultraamabilca de obicei şi declinînd orice amestec personal. (De fapt servea numai ca intermediar amator, culegînd mulţumiri din ambele părţi în caz de succes; Gaittany mai făcea asta din pură nevoie de a se afla în toate misterele, de a obliga pe toată lumea şi fiindcă de fapt era în raporturi cu toţi.) Dacă crezi, te pun în legătură. 
— Aş fi curios, spuse Gulimănescu cu aviditatea de a o luaînaintea lui Dan Bogdan. 
Gaittany ceru permisiunea să închidă telefonul, spre a se informa, apoi reveni după cîteva momente. 
— Domnule, zise, am vorbit şi sunt dispuşi cu plăcere săintre în tratative. Doreşti să comunici? 
— Cu cine?
— Cu Hangerliu, el se ocupă cu afacerea asta.

Gulimănescu acceptă şi convorbi telefonic cu Hangerliu, de la care află că localul l-ar fi închiriat o Deutsche Buchhandlung, un depozit de cărţi nemţeşti, contractul făcîn-du-se cu o reprezentanţă străină. Hangerliu lăsa a se înţelege că în depozit urma a se ţine reuniuni ale iubitorilor de cultură germană, nu chiar membri ai Mişcării, permiterea lor intrînd în condiţiile pactului. Se conveni ca Hangerliu să transmită mai departe consimţirea lui Gulimănescu. 
Abia cu două zile mai tîrziu şi sub sugestia insistentă a soţiei sale austriace, Dan Bogdan se hotărî şi el să ia informaţii de la Gaittany. Acesta avu o clipă de ezitare, dat fiind că-i telefonase înainte Gulimănescu, dar, om de lume discret, nevoind să indispună personal pe Dan Bogdan, îşi puse în funcţie afabilitatea cu un spor pentru a acoperi scepticismul. 
— Într-adevăr, repetă el aproape identic convorbirea cu Gulimănescu, aşa mi s-a spus. Dacă doreşti, te pun în contact. 
Cînd auzi numele lui Hangerliu, Bogdan ezită şi se mulţumi cu numărul de telefon. Cu toate astea, nu renunţă a se informa şi puse pe soţia sa să vorbească cu Hangerliu. Acesta, auzind de Dan Bogdan, încercă şi el incertitudini, justificate de conflictul între Bogdan şi Mişcare, nu mai puţin în consideraţie pentru naţionalitatea interlocutoarei şi, fiind şi el un monden, o trimise mai departe, dîndu-i numărul de telefon şi adresa exactă a amatorului formal. Soţia lui Bogdan, tenace, merse pînă la capăt şi avu o întrevedere cu personajul german repartizat la această chestiune şi care promise a veni să vadă casa într-o anume zi. 
Dan Bogdan, Gulimănescu şi Sufleţel — cei trei Dioscuri într-un cuvînt -— erau solidari între ei, nu însă pînă acolo încît să nu se concureze din umbră. Fiind din nou împreună cu Dan Bogdan, Gulimănescu aduse din nou vorba de ofertă. 
— Îmi vine să cred, spuse el fără a mărturisi convorbirilecu Gaittany şi Hangerliu, că nu e nimic serios în afacerea cu casa, de care vorbea Sufleţel. N-am primit pînă acum nici o propunere. 
Gulimănescu se gîndea la promisiunea că va obţine în curînd un mesaj. Dan Bogdan făcu fizionomia lui ironică. Un sentiment de cinste îl îndemna să mărturisească adevărul, îl împiedica încetineala voinţei. De aceea nu scoase o vorbă, 
G. Călinescu
deşi ştia că îl aşteaptă chiar în acea zi la ora două pe reprezentant. Printr-un accident, se întîmpla să se găsească în casa lui Gulimănescu în momentul chiar cînd acesta era vestit de acelaşi reprezentant. 
Gulimănescu ridică receptorul, de faţă fiind şi Dan Bogdan, şi, aflînd despre ce e vorba, se feri în răspuns de orice preciziune de natură a da de bănuit. 
— La două? Perfect!
Atîta spuse şi, punînd receptorul la loc pe furcă, reluă convorbirea cu Dan Bogdan pe alte teme, ca şi cînd la telefon vorbise despre lucruri complet străine de preocupările comune ale amîndurora. Dan Bogdan şi Gulimănescu se minţeau reciproc. La ora două apăru reprezentantul german, care vorbea totuşi suficient romîneşte, însoţit de Tudorel Ioanide, indiciu că localul se închiria în realitate pentru Mişcare. Cei doi intrară întîi la Dan Bogdan, probabil spre a-şi face o idee de similitudinea sau diferenţa dintre cele două apartamente, de acolo foarte repede trecură alături la Gulimănescu, fără a fi văzuţi de Dan Bogdan, din cauză că locuinţele se sprijineau spate în spate, una fiind replica întoarsă a celeilalte. La Gulimănescu şezură mai îndelung, îşi făcură unele proiecte şi trecură în birou chiar la tratative cu privire la contract. Reprezentantul oferi din proprie iniţiativă o chirie dispropor-ţionat de mare faţă de valoarea localului, la care Gulimănescu, lacom, mai reclamă un mic spor, ceea ce i se făgădui. Dacă Ioanide ar fi asistat la aceste pertractări, ar fi ghicit îndată că generozitatea ofertei era în spiritul punctului cinci din raportul lui Vlădulescu: «...e sensibil pe latura pecuniară?» În puţină vreme, contractul fu încheiat şi într-o bună zi, Dan Bogdan, care nu mai avusese nici o ştire întrucît îl privea, fu izbit de o firmă scrisă într-o caligrafie gotică deasupra faţadei de la stradă a lui Gulimănescu: «Deutsche Buchhandlung». Ciuda lui fu foarte mare, nemanifestîndu-se decît printr-o privire lung ironică faţă de Gulimănescu, pe care însă nu-l blamă, întrucît el însuşi lucrase secret, întîmpinînd doar un insucces. Fără a mărturisi că încercase şi el a închiria apartamentul lui, felicită pe Gulimănescu şi-l apără faţa de insinuările altora (de acord aci cu Sufleţel), întărind întocmai justificarea aceluia cînd era acuzat a se fi dat de partea Mişcării, oferindu-le un local: 
— Ce legătură este între una şi alta? A închiriat omul casapentru o librărie. 
Gulimănescu credea sincer în această formulă şi veştejea din ce în ce mai violent Mişcarea, cu grija de a nu fi auzit de persoane străine cercului său. Nu tot astfel făcea Dan Bogdan, influenţat de frenezia prudentă a lui Sufleţel şi Gulimănescu şi jignit că fusese eliminat în afacerea cu închirierea. De unde imprudenţă de limbaj. Toate aceste frămîntări meschine ar fi fost inofensive dacă viaţa ar fi urmat să decurgă monotonă şi provincială, aşa cum o trăise pînă atunci Hagienuş, Sufleţel, Dan Bogdan şi ceilalţi. Dar îi pîndea un ciclon înspăimîntător. 
Nu este inutil a ne face o idee de modul de existenţă al celor trei Dioscuri. Panait Sufleţel sculîndu-se dimineaţa nu se îmbrăca îndată, ci şedea în pat sau umbla în odaia foarte încălzită de o sobă de teracotă imensa, şi el în cămaşă de noapte, însă de o pînză ţărănească de o grosime nemaipomenită (în timp ce a lui Hagienuş era de borangic şi largă ca un talar). În aşteptarea laptelui, Sufleţel scotea cîte un text grec sau latin, de obicei , şi recita cîteva versuri cu glas tare. Întotdeauna, pe măsuţa de lîngă pat, Sufleţel avea cîte-un volum de sinteză critică despre literaturile clasice, precum Karl Lecturile şi interpretările le făcea soţiei sale Aurora, şi chiar şi mamei sale, care amîndouă îl ascultau cu cel mai mare interes. De pildă, cînd Aurora intra cu tava, Sufleţel era găsit în spasmurile deliciilor, exclamînd înduioşat: 
— Minunat! Minunat! (Aspectul de caricatură era complet
1
 Literatura latină (germ.).
2
 Literatura greacă (germ.).
3 
Virgiliu, părintele Occidentului (germ.). 
G. Călinescu
normal la Sufleţel şi cele mai sincere efuziuni făceau pe nepreparaţi să zîmbească. Dan Bogdan, Gulimănescu, însă, pierduseră sensul ridicolului prietenului lor şi-l luau cu totul în serios.) 
— Ce este minunat? Întreba Aurora, punînd pe măsuţă tava,în mijlocul căreia trona o ceaşcă de cafea cu lapte cu două degete de frişcă deasupra. 
Trebuie adăugat că Aurora, cara uxcor1, nu corespundea în nici un fel numelui ei mitologic, fiind, ca şi Sufleţel, de 
o fizionomie producînd în primă recepţie un şoc de rîs. Ochii puţin mongolici, nasul mic şi uşor cîrn, părul adunat în vîrful capului, obrajii însă roşii, plini, îi dădeau înfăţişarea tătarilor, aşa cum îi reprezenta secolul al XVII-lea occidental. Avea un mic zîmbet permanent pe gură, fiind de altfel excesiv de politicoasă şi prevenitoare, cu o afectare de distincţie cam didactică. Afecţiunea dintre cei doi soţi era mişcătoare şi Sufleţel se uita la Aurora ca la Venus în persoană. O atracţie instinctivă unise pe aceste două specimene umane şarjate de natură fiziceşte şi moralmente, în aşa chip că formula lor li se părea absolut normală şi, lucru remarcabil, chiar şi ceilalţi, stînd mai mult în atmosfera soţilor Sufleţel, pierdeau simţul critic, înţelegeau seriozitatea modului lor de existenţă. 
— Virgil, răspundea Sufleţel la întrebarea Aurorei, cel mai mare poet. Minunat! Ascultă: 
O fortunatos nimium, sua si bona novint Agricolas! 
«O, agricultori, mai fericiţi decît oricare, dacă şi-ar cu-noaşte norocul!» 
 
Soţia dragă (lat.). 
«Cărora pămîntul just, departe de vrăjbile armatelor, le întinde de la sine, din ţărînă, lesnicioasă hrană.» («Canalii! brute barbare! ameninţă în paranteză Sufleţel, gîndindu-se la pregătirile de război recente, procul discordibus armis — acolo-i civilizaţia, humanitas») 
 
«Cu toate că n-au palat înalt cu porţi superbe, vomitînd dimineaţa un val imens de linguşitori veniţi să salute pe stăpîn» («Pomponescu, Pomponescu!» făcea Sufleţel o apropiere ironică); «şi nu tînjesc după uşi încrustate, veşminte stropite cu aur sau bronzuri de Corint, şi nici nu-şi vopsesc lîna cu culoare asiriană; nu corup untdelemnul cu scorţi-şoară.» 
— Cum vine asta, Iti (aşa îndulcea Aurora pe Panait),untdelemn cu scorţişoară? 
Sufleţel se învîrtea în cămaşă prin odaie, pieptănîndu-şi părul stufos şi cărunt cu degetele. 
— Untdelemn cu scorţişoară, haine aurite, uşi încrustatecu baga (testudine), lînă colorată cu vopsea de Assyria, ehei! Lux roman, civilizaţie extraordinară! 

— Bea-ţi cafeaua, Iti, că se răceşte, îl îndemna Aurora.
Sufleţel sorbea o gură de lapte, ştergîndu-se de frişcă pe buze, şi vîra în gură o prăjitură din mormanul de dulciuri pe care diligenta Aurora («ca Penelope de harnică», îi zicea Sufleţel) le avea zilnic în casă. 
— Ascultă, relua întărit Sufleţel lectura:
 
«Nu le lipsesc liniştea sigură şi viaţa fără amăgiri, bogată în bunuri felurite, tihna adîncă (cavernele, lacurile lucitoare, văile răcoroase, mugetul boilor, somnul dulce sub copaci»). 
 Minunat! Minunat! (Sufleţel avea admiraţia convulsivă, şi la imaginea «mugetului boilor» şi a siestei sub arbori delira. Urmaş de ţăran, era cu deosebire sensibil la spectacolul rustic, iar prestigiul textului clasic însutea valoarea versurilor. O descripţie oricît de bogată a unui modern nu-i sugera lui Sufleţel atît cît simplele hexametre virgiliene.) Emoţia lui intimă era delicioasă şi Ioanide, căruia îi plăcea Virgil, se complăcea în entuziasmul extraordinar al lui Sufleţel. «Cel puţin, zicea el, dobitocul nu-i apatic.» 
— Foarte frumos! recunoştea şi Aurora.
— Ia ascultă aici! (Sufleţel închidea ochii un moment ca într-un leşin de voluptate, căutînd a se domina.) 

 
«Precum şi clocotul avarului Acheront!» (Capodoperă de gîndire filozofică! Strepitum! Parc-auzi cum urlă valurile Acherontului! Minunat!) 
— Iti, sugera Aurora, se răceşte laptele.Sufleţel mai muia un pişcot în ceaşcă şi trăgea o înghiţitură.

— Dar asta?

 
«Fericit şi acela care cunoaşte pe zeii agreşti!» 
În chipul acesta decurgea deşteptarea lui Sufleţel, care avea totdeodată sub ochi o copie în mărime naturală a unui basorelief reprezentînd pe Venera ieşind din unde, Aphrodita Pontia, lipită într-un perete. În sufletul lui Sufleţel stăpîneau în aceste clipe numai sublimul şi metafizicul, prezentul îl dezgusta. 
Pe la orele nouă aproximativ, Sufleţel îmbrăca o altă cămaşă, din aceeaşi pînză ţărănească, şi punea pe el un costum de haine în ultimul stadiu al eroziunii. Astfel echipat de lucru, se aşeza la masa de scris, care se afla exact în mijlocul odăii. Sufleţel avea şi el o slujbă la stat cu titlul de consilier, nefiind totuşi obligat de a presta ore de serviciu, întrucît fusese delegat să întocmească un corp de inscripţii latine din Dacia şi referitor la Dacia şi o culegere de documente medievale în limba latină. Sufleţel lucra acasă, tihnit şi fără grabă. E adevărat că era foarte priceput şi că munca lui lentă era ştiintificeşte ireproşabilă. Lucra cel mult două ore zilnic şi nu întocmise în doi ani mai mult de două coale, de care autoritatea era foarte mulţumită, deoarece Sufleţel trimisese coalele la specialişti din străinătate, care le recenzaseră cu mari laude. Cînd întîmpina o dificultate, Sufleţel făcea tapaj, reclama lipsa de cărţi, întreţinea corespondenţă ca şi Conţescu, în scopul, întrucît îl privea, de a lungi operaţia. Era leneş şi cu oroare de muncă obligată; plăcerea de a sta cu nasul în material critic era totul pentru el. Pe masă, în jurul manuscrisului, şedeau strînse ad-hoc volume savante cu zăloage în ele, iar deasupra lor, farfuria cu prăjituri, pe care o transporta din dormitor. Sufleţel scotea dintr-un dulăpior, practicat în raftul de cărţi, un flacon de lichior şi un păhărel de cristal gros şi trăgea o duşcă. Numai după aceea se spăla bine în odaia de baie, săpunindu-se pînă la mijloc şi emiţînd un zgomot ţărănesc, un soi de sforăit, atunci cînd cu palmele pline de apă trecea prin dreptul gurii. În fine, se îmbrăca cu hainele de oraş, relativ largi, şi se înarma cu bastonul său încolăcit ca şi caduceul cu şerpi al lui Hermes. Înainte de a 
G. Călinescu
ieşi din casă, căuta pe Aurora, chiar şi în bucătărie, şi depunea pe obrazul ei un sărut. Aurora, care-l ţinea discret din scurt, îi fixa ora întoarcerii: 
— Să nu vii, Iti, mai tîrziu de unu, unu jumătate, fac o cremă care nu ţine! 
Păşind impetuos pe stradă şi izbind cu caduceul în trotuar, Sufleţel începea turneul. Întîi, de la o vreme, îl călca pe Hagienuş la minister, ca să-i surprindă secretul vacanţelor direcţiilor de muzeu. Nu rareori trecea pe la Academie, cu o notă, spre a consulta în sala de lectură a bibliotecii unele lexicoane. De aci se abătea pe la Gaittany, la care, la vremea prînzului, era totdeauna amplă audienţă de amici. Intra la «Capşa», ba chiar în restaurante şi bodegi, dacă i se părea că a zărit pe cineva cunoscut, dădea în fine tîrcoale peste tot unde se putea afla ceva. Cînd şantierele lui Ioanide erau în drumul său, se urca pe ele, întreba, descosea, voia să ştie tot. Întors acasă la ora fixă, de frica Aurorei, şedea la masă şi mînca nu excesiv, ci suculent, prînzul Aurorei fiind compus după reţete foarte savante, şi bea trei sferturi dintr-un pahar cu vin mai mult dulce, turnat dintr-un clondir de cristal tăiat în faţete. După masă, Sufleţel se culca o oră, apoi, sculîndu-se, lucra din nou un ceas la Corpul de inscripţii. Vara, pe la cinci, dacă nu ieşea în oraş, îşi punea un şorţ al Aurorei peste indigentul său costum de casă şi se cobora în grădină, unde, prevăzut cu toate instrumentele, tăia şi curăţa trandafirii, plivea florile, stropea cu furtunul. Surprins de vreun amic, Sufleţel avea totdeauna la îndemînă vreun citat dintr-un poet agrest. Seara, clasicistul asculta la radio unele posturi străine numai pentru concerte din muzica clasică. Fără a fi meloman, îşi nota numai producţiile de reputaţie stabilită (Mozart, Bach, Haydn, Beethoven) şi asculta religios, cu ochii închişi, şoptind din cînd în cînd: «Minunat! Minunat!» Dacă concertul era început şi Sufleţel venea din altă odaie, mergea în vîrful picioarelor. Şi aci prestigiul capodoperelor cauza lui Sufleţel 
o comoţie morală, fără raport la valoarea muzicii în sine, dar emoţia era tot aşa de convulsivă ca şi faţă de Georgicele lui Virgil. În rezumat, Sufleţel, descendent de ţăran, se afla în faţa mulţumirii de a trăi în civilizaţie. Afară de aceasta nu visa mare lucru. Suspecta îndeosebi pe alţii de a se fi aranjat şi-i ancheta asupra venitului pe care putea să-l producă anume funcţie: «Iei vreo douăzeci de mii de lei?» 
Cînd Gaittany îl invita în maşina sa, Sufleţel se urca jovial ca pe un topogan, făcînd gesturi agitate la cei rămaşi pe jos. Sufleţel suporta tutela Aurorei aşa cum Dante ar fi acceptat-o pe a Beatricei, cu desăvîrşită supunere. Ioanide explica fenomenul astfel: «Femeia la ţară e un factor complet neglijat de bărbat; Sufleţel, ajuns la stadiul civilizaţiei, a căzut în extrema opusă, e mirat de situaţia de a te închina femeii, a devenit feudal, avînd plăcerea supliciului.» 
Smărăndache nara că, fiind într-o excursie de intelectuali în străinătate, Sufleţel a primit o telegramă din partea Aurorei cu acest conţinut: «De ce întîrzii?» Atunci Sufleţel a întrerupt excursia şi s-a întors imediat în ţară, arătînd la toţi, ca un certificat, telegrama. Clasicistul era foarte politicos cu toată lumea, saluta reverenţios îndepărtînd pălăria pînă la maxima distanţă posibilă faţă de corp, săruta mîinile doamnelor înclinîndu-se şi descoperindu-se, iar dacă cineva se răstea la el, făcea o figură mai speriată decît se cuvenea, nu riposta şi fugea repede pe uşă, mulţumindu-se a reclama altora în afara locului de agresiune. «Oamenii cavernelor, striga el, barbari, care nu ştiu nici un hexametru din divinul Homer!» 
Încolo, nu era capabil a face vreun rău cuiva, refuza indignat să comită vreo nedelicateţă şi era omul cel mai sedentar şi mai inofensiv. 
Andrei Gulimănescu, deşi de origine ţărănească el însuşi, cu rude foarte bogate într-o comună de munte, prezenta unele deosebiri formale. N-avea ticuri, nu era pitoresc şi ducea o viaţă ca a oricărui altuia, cu veleitatea de a trăi pe picior mare. Ţinea guvernantă la copii, avea încălzire centrală şi frigider. Îşi prepara conştiincios cursurile, repetîndu-le cu îmbunătăţiri. Nu se entuziasma personal de nimic, însă dacă altcineva ridica în slavă un autor sau o operă aproba energic, îi confirma părerile. 
G. Călinescu
Nu profesa nici o dexteritate, ieşea chiar şi în curte bine îmbrăcat, mulţumindu-se a inspecta munca altuia. Dimineaţa, guvernanta venea cu copiii şi-i dădeau colectiv bună ziua, lucru ce încînta pe Gulimănescu. Soţia lui nu făcea gospodărie, masa n-avea calitatea aceleia a lui Sufleţel, Gulimănescu angaja totuşi bucătărese capabile de a pregăti un prînz decent. De altfel nu invita pe nici unul din cunoscuţii lui la masă, excepţie făcînd rudele intime, spre deosebire de Sufleţel, în casa căruia la anume evenimente se ofereau festinuri din cele mai reuşite, bineînţeles urmate de interpretări din Properţiu sau din alt poet antic. Gulimănescu nu părea să vadă în viaţa intelectuală decît împlinirea exactă a unei funcţii şi de aceea nu căuta să se sustragă nici unei obligaţii oficiale. O convocare, chiar ratată, nota cel puţin prezenţa lui Gulimănescu. 
— Vii mîine la consiliu? Îl întreba un coleg. 
— Se poate să nu viu?!

Avea de altfel aprehensiunea vagă că o lipsă poate să-i atragă vreo reţinere din salariu sau pierderea unui beneficiu, şi Gulimănescu era desperat cînd, spre exemplu, lipsise de la 
o recepţie urmată de bufet. 
— M-a ţinut pe loc un individ, se căina, şi am întîrziat.Filozofia explicită ori numai semiconştientă a lui Gulimănescu era «a nu pierde nimic», a pune mîna pe cît mai multe lucruri, fie oricît de neînsemnate. Reclama cele mai mici misiuni, dacă erau plătite. Metoda lui era de a întreba despre toate ori de cîte ori din conversaţia altora înţelegea că se obţine ceva avantajos. 
— E bună, domnule, vorbea, exempli gratia1 un grup în cancelarie. 
— Ce e bună? se informa îndată Gulimănescu.
— O stofă adusă de minister. 
— Daa? tresărea Gulimănescu. Unde? De cînd?

Gulimănescu alerga îndată, măcar spre a se convinge că n-a pierdut o ocazie. El poseda totdeodată darul de a se strecura 
De exemplu (lat.). 
aproape neobservat în posturi decorative şi remunerative, din cele mai obscure şi disparate, fiind cenzor într-o bancă, lector la o editură, consilier juridic al unei întreprinderi, izbutind să cumuleze un număr foarte mare de venituri, fără altă contribuţie decît aceea de a asista din cînd în cînd la cîte-o şedinţă. Profesa foarte rar avocatura, neavînd talent oral şi fiind specializat mai ales în documentaţie istorică. Nu cîştiga mai puţin prin această abstenţiune. Discreţia lui era aşa de absolută, încît nimeni nu ştia exact în ce combinaţii era băgat, şi numai printr-o întîmplare, Sufleţel, fără scrupule într-asta, citi o invitaţie imprimată aruncată în poartă, ridicată de el pe cînd intra la Gulimănescu şi în care o societate de ajutor mutual şi înmormîntare îi făcea cunoscut să ia parte la o adunare în calitate de membru în consiliul de administraţie. Dacă Gulimănescu ar fi aflat că prin intervenţii se pot obţine locuri gratis la cimitir, ar fi intervenit, atît de mare era aviditatea lui de a nu pierde ceea ce se poate cîştiga. Se ştia vag că profesorul de drept avea la ţară, în satul părinţilor, o avere pe care şi-o sporea în taină, gospodăria de la ţară şi cea de la oraş fiind conjugate. În vacanţele de Crăciun, Paşti şi peste vară, Gulimănescu dispărea cu toată familia, inclusiv doi cîini lupi. Înfăţişarea locuinţei sale de la oraş era dintre cele mai curioase. Curtea, foarte lungă în adîncime, ca şi aceea a lui Dan Bogdan de alături, era totdeodată suficient de largă ca să cuprindă pe o latură şi în fund nişte şoproane bine întocmite, comode ca o galerie. Totul în curte era în cea mai perfectă regulă. Dar, fiind vorba de casa unui intelectual, surprindea prezenţa unor obiecte insolite: de pildă vreo zece poloboace noi de stejar sub şopron, o căruţă nouă, lustruită ca o trăsură, stocuri — cu mult prea voluminoase pentru uzul casnic — de bucăţi de teracotă pentru sobe, rafturi de olane, bidoane noi de metal, aşezate unele peste altele ca într-un depozit de fierărie, straturi de cherestea, trei mosoare mari cu furtunuri de cauciuc, ce nu păreau destinate stropitului, ci tragerii vinului din căzi, pulverizatoare Vermorel, coale de tablă de zinc. Afară de aceasta, în coteţe bine fasonate, patru porci 
G. Călinescu
obezi şi guşaţi grohăiau profund, priviţi de afară de cîţiva iepuri albi ce circulau în libertate. Şi — ca un paradox — aproape de intrare, încolăcit ca un şarpe, se vedea un lanţ puţin ruginit, terminat cu o ancoră moderată de iaht sau de barcă cu motor. Toate aceste obiecte aveau epica lor, în discordanţă cu purtarea obişnuită a lui Gulimănescu în societate. Oamenii au secrete neprevăzute, şi adesea podul ori pivniţa spun mai mult decît actele de stare civilă. 
Întrucît Dan Bogdan prezintă unele asemănări cu Conţescu pe de o parte şi cu ceilalţi doi Dioscuri pe de alta, credem că e suficient a transcrie două documente, fără a mai încerca un portret. Unul este un buletin grafologic făcut de un sas, picat în cancelaria facultăţii spre a-şi oferi serviciile ocultistice, buletin păstrat de doamna Bogdan: 
«Laborios, tăcut, obstinat. Imaginaţie redusă, capabil de efort intelectual. Posac, fire onestă, difidentă. Vindicativ, deşi fără izbucniri violente. Lipsa marilor pasiuni, în schimb afecţionat familiei, spirit casnic. Moralizator şi chiar cicălitor. Foarte formalist. Nu cunoaşte oamenii, se impresionează repede de calităţi superficiale. Econom pînă la avariţie şi totuşi personal dezinteresat. Caracter dificil şi oscilant, combătut de contradicţii. Ieşiri aspre cîteodată, iritînd şi producînd duşmănii. Să se păzească de inamici înverşunaţi.» 
Al doilea document este o scrisoare-raport, scrisă de mînă şi semnată cu o iniţială conspirativă, cam în genul chestionarului asupra lui Ioanide, însă mai familiar, slujind probabil la comunicarea unei impresii personale. Scrisoarea a fost găsită de poliţie mai tîrziu şi pusă la dosarul afacerii Dan Bogdan, ce se va ivi în curînd. Ea suna astfel: 
«Iubite amice, cunosc întîmplător pe Dan Bogdan mai demult, în parte direct, în parte prin mijlocirea unor acte publice care mi-au fost la îndemînă. Am fost totdeodată coleg de şcoală cu un nepot al lui. Ştiu pozitiv că s-a născut în februarie 1885, ziua am uitat-o, e uşor totuşi de găsit. Merge deci spre cincizeci şi cinci de ani, arătînd cu toate astea ceva mai bătrîn, din cauza mustăţii aproape albe. Mersul îi e dimpotrivă dîrz, puţin cam clătinat, statura zveltă şi părul gros şi mai puţin vrîstat cu alb. Joacă popice şi ping-pong. N-am auzit vreodată să fie bolnav, în ciuda feţei palide şi scobite în obraji. E aşa de prudent în toate, încît nu l-am surprins niciodată ameţit de băutură. De fapt bea la reuniuni şi banchete, dar fiindcă toate gesturile lui sunt mai lente decît ale altora, în timp ce alţii beau două sau trei pahare, el bea numai unul, astfel încît nu se bagă de seamă abstenţiunea sa. Acasă, de obicei, nu bea alcooluri. În total sunt trei fraţi Bogdan, fii ai unui ţăran sărac din judeţul Buzău, fost odată notar în sat. Tatăl, care a murit nu demult şi pe care l-am cunoscut, era un om foarte isteţ şi instruit, părînd a nu fi chiar ţăran. Vorbea absolut ca un intelectual de la oraş care se fereşte de un vocabular pretenţios şi nu făcea nici o greşeală de limbă, aşa cum fac semidocţii. Citind ziare, unele cărţi şi operele fiului său, căpătase un lustru surprinzător. La fel unul din fraţii Bogdan, care este agent sanitar, nu se deosebeşte întru nimic, în vorbire, de un medic veritabil. Am avut prilejul să-l văd pe Dan Bogdan împreună cu tată-său şi cu fratele de care am pomenit şi am făcut curioasa constatare că Dan Bogdan pare mult mai redus intelectualiceşte cînd îl pui pe planul conversaţiei de toate zilele. Erudiţia lui îi dă o jenă şi un aer de pedanterie, în vreme ce frate-său, judecînd lucrurile direct, are un raţionament mult mai vioi. Cultura a agravat la Dan Bogdan toate tarele spiritului rural, făcîndu-l sastisit, întortocheat, disimulat pînă la agasare. Bogdan a fost foarte sărac în copilărie şi a urmat şcoala prin sacrificiile părinţilor şi apoi prin burse. Chiar la Universitate la Bucureşti a căpătat o bursă prin concurs, după cum am văzut însumi în dosarul respectiv. A fost pedagog la Sfîntul Sava şi cîteva luni la liceul particular Sfîntul Gheorghe. Studiile fundamentale de fizică, cu aplicaţie specială la optică, şi le-a făcut în Germania, la Hamburg, dîndu-şi doctoratul la Viena, unde a cunoscut şi pe actuala sa soţie. De observat că teza tratează despre teoria culorilor la Goethe şi Schopenhauer, tendinţa lui Bogdan fiind de a dezerta în domeniul filozofiei şi a se menţine pe poziţii strict teoretice. 
G. Călinescu
De prisos a spune că n-are nici o aptitudine de metafizician, totuşi efortul lui de a se depăşi impresionează pe unii studenţi. Cel puţin nu i se poate nega o mare sete de cunoaştere generală. În privinţa soţiei vieneze, îţi voi revela un lucru caracteristic. Aşa de paşnicul Dan Bogdan a avut două scandaluri, răsunătoare în anume cercuri, azi complet uitate. Unul este cazul botezului. Dan Bogdan nu este botezat, deşi fiu de creştini din tată-n fiu. Lui tată-său i s-a năzărit, sub impresia unor lecturi baptiste, la naşterea celui mai mic copil, că băiatul nu trebuie botezat decît adult, cînd e în măsură a adera conştient la dogmele creştinismului. Astfel, Dan Bogdan n-a avut certificat de botez în şcoală, ceea ce l-a expus la teribile ironii şi vexaţiuni din partea colegilor şi corpului didactic. Din spirit de contradicţie, n-a mai voit să se boteze deloc, sub cuvînt că educaţia ştiinţifică raţionalistă îl împiedică să mintă. Dar totdeodată, sub cuvînt de respect pentru credinţa altuia, merge la Sfîntul Iosif împreună cu soţia sa, care e catolică, şi botează pe oricine îi cere acest sacrificiu, fiind de mai multe ori naş. Al doilea scandal e acela făcut de o colegă cu care a avut relaţii înainte de a pleca în străinătate. Aceasta, rămasă însărcinată, a făcut zgomot, producînd scrisori cu propuneri de căsătorie şi cerînd întreţinerea măcar a copilului. Femeie îndrăzneaţă şi de temperament vulgar, a divulgat cazul tuturor cunoscuţilor lui Dan Bogdan şi profesorilor care urma să-l cheme la Universitate, periclitînd un timp numirea sa. Soţia austriacă n-a vrut în nici un chip să accepte copilul în casa sa, Bogdan i-a plătit doi ani o pensie, spre a evita alte dezagremente. Era hotărît, în ciuda complicaţiilor, să recunoască copilul, cînd o anonimă i-a atras atenţia că, după toate probabilităţile, copilul nu era al său, întrucît prietena avusese alte relaţii. Procedînd ştiinţific, cum e obiceiul său, Dan Bogdan ajunse la încheierea că anonima spunea adevărul. De altfel, copilul a murit şi afacerea s-a stins. Mai este şi al treilea caz, cunoscut numai cercului intim al familiei. Un nepot, fiu al fratelui mai mare, a dezertat din armată în campania din Ungaria comunistă şi a fugit, după toate probabilităţile, în Rusia Sovietică. Ai putea presupune că, fiind căsătorit cu o austriacă şi făcîndu-şi studiile în Germania, Dan Bogdan e germanofil. În realitate, tocmai fiindcă e căsătorit cu o austriacă, afectează sentimente francofile sau anglofile. Dacă însă cineva atacă Germania, atunci Dan Bogdan o apără. Dintr-un sentiment greoi de lealitate, Dan Bogdan e totdeauna contradictoriu, cu încetineală. Poate fi cîştigat după o mare incubaţie intelectuală, după care devine un prieten obstinat. Succesul unei teze sau frica sunt singurii factori ce scurtează gestaţia mintală a lui Dan Bogdan, care din cauza acestei frici, cîtă vreme controversa e liberă, apare ca un element foarte periculos, accesibil spiritelor indecise, aşa de numeroase printre tinerii de origine rurală ca şi el. Logica formală devine la Dan Bogdan un instrument de şicană şi de eroziune a dinamicii. Convingerea mea este că e foarte laş. Aviditatea de bani e considerabilă de asemeni la Dan Bogdan, incapabil de abnegaţii, ca unul ce a îndurat mizeria. Familia sa este acum în situaţie economică onorabilă, prin provincie, cu gospodării solide. Dan Bogdan nutreşte sentimentul unei mari responsabilităţi fată de ea, şi asta îi absoarbe veniturile. Totdeauna în casă la el locuiesc temporar o nepoată, un nepot, pe care îi înscrie la şcoli, obţinîndu-le burse, înlesniri. Bogdan îi priveşte sanchiu din temperament, prin raţiune se simte solidar cu ei. Ajută chiar rude ale nevestei de la Viena. În casă nu face nici un lux, din incompetenţă, singurele imagini mai remarcabile de pe pereţi sunt nişte fotografii ale profesorilor săi de la Hamburg şi Viena şi o pictură pasabilă reprezentînd portul Hamburg. Doamna Bogdan nu iese niciodată cu Bogdan în cercurile romîneşti, frecventînd numai prietene germane sau austriece, şi are două pisici siameze. Notabil: Bogdan are oroare de ele, însă din consideraţie pentru soţia lui le tolerează în biroul său. Totdeodată, pentru a ajuta pe soţia sa, care vorbeşte stricat romîneşte, îi vorbeşte el însuşi stricat nemţeşte, lăsîndu-se des corijat.» 
Acestea sunt în scurt portretele celor trei Dioscuri, personaje şterse şi lipsite de dramatism, inapte parcă a deveni vreodată eroi de roman. 
G. Călinescu
 
XV 
La începutul lunii decembrie, într-o zi uscată şi agreabilă în felul ei, cu o rară fulguială de zăpadă, se răspîndi fulgerător zvonul că Dan Bogdan a fost asasinat. Ştirea fu confirmată în ziarele de după amiază. Încă din noaptea antecedentă, Gaittany fusese întrebat telefonic de doamna Bogdan dacă Bogdan nu era cumva la el şi dacă ştie ceva despre soţul ei, întrucît acesta pînă la orele unsprezece noaptea nu se întorsese acasă, contrar obiceiului. Gulimănescu, intrat în domiciliul său de la orele nouă, nu ştia de asemeni absolut nimic. Gaittany, foarte îndatoritor şi activ cînd era vorba de a face investigaţii telefonice, se oferi să întrebe pe decanul facultăţii, dat fiind că Bogdan avusese curs între orele cinci-şase după amiază. Decanul telefonă secretarului şi află că într-adevăr Bogdan ţinuse lecţia şi plecase după aceea din localul facultăţii. Gaittany retransmise ştirea doamnei Bogdan. El nu se gîndea la nimic sinistru şi vorbi la telefon cu o afectată politeţă, bănuind şi vreun conflict familial, asupra căruia nu voia să pară a avea vreo informaţie. Era şi o oră tardivă. A doua zi dimineaţa, la ceasul şapte, Gulimănescu, ieşind din casă, zări în colţul străzii un grup de oameni şi doi sergenţi privind spre marginea trotuarului. Cînd se apropie, avu surpriza de a constata că grupul contempla cadavrul lui Dan Bogdan. Acesta, îmbrăcat în demiul său gri, şedea culcat pe o parte, cu capul aplecat spre gura canalului. Pălăria era rostogolită la picioarele lui, iar fulguiala de zăpadă îl pudrase pe tot trupul, inclusiv părul şi mustăţile. În jurul său se găseau mici pete de sînge coagulat, şi un cetăţean arăta cu piciorul un fel de pumnal cu plăselele de bronz foarte ornamentate, înfipt în spate, spre şale. În răsturnarea trupului, mînerul era acum înclinat în jos sub pardesiu, şi sîngele, prelins, îl înroşise în cea mai mare parte. 
Gulimănescu, în culmea emoţiei, alergă înapoi acasă, să anunţe pe doamna Bogdan. Sergenţii nu mişcaseră într-adevăr trupul din locul său, în aşteptarea autorităţii superioare, prin urmare nu ştiau cine este mortul. După constatările făcute de medicul legist, Bogdan murise încă din seara trecută, pe la şapte, opt, cel mai tîrziu, fiind atacat pe locul unde fusese găsit. Cum se face că nimeni nu-l observase, nici chiar Gulimănescu, care trecuse pe la nouă pe acolo? Explicaţia stătea în faptul că Bogdan căzuse între stîlpii cu lămpi electrice, aşezaţi la distanţe destul de mari, şi aproape de unul al cărui bec avea filamentul ars. În acea porţiune, întunericul era complet. Afară de asta, probabil nimeni nu trecuse pe stradă, sau dacă totuşi păşise, din cauza frigului brusc lăsat pe seară şi a fulguielii mersese cu capul drept şi cu paşi precipitaţi. 
Ideea de crimă pentru furt se înlătură chiar de la început la acei care nu-şi puteau închipui altă cauză. Dan Bogdan, în mod obişnuit, nu ieşea cu bani la el, avînd în portmoneu sume derizorii. În momentul asasinării avea în buzunar treizeci şi doi de lei în mărunţiş şi cinci sute de lei în portofoliu. Nu i se sustrăsese nimic, totul fusese găsit neatins, pînă şi batista. În buzunarul demiului i se descoperiră o cutie de peniţe noi, două gume şi cinci creioane Castell neascuţite. Secretarul facultăţii lămuri lucrul. Un furnizor de materiale de birou al lui Dan Bogdan avea obiceiul să-i ofere mici cadouri. Furnizorul venise chiar cu o zi înainte şi dăduse lui Bogdan obiectele amintite, pe care defunctul le luase a doua zi după curs, în intenţia probabil de a le da unei nepoate, în timpul acela în gazdă la el. Autopsia dovedi că Dan Bogdan fusese lovit de cel puţin cinci arme tăioase felurite, dintre care un cuţit de vînătoare şi pumnalul găsit înfipt în trup şi pe care unul din agresori, mai fricos, n-avusese tăria de a-l trage înapoi, deoarece corpul se răsturnase din cauza celorlalte lovituri. Pumnalul, la o atentă examinare, se constată a fi din recuzita unui teatru, unul ce slujise pentru rolul lui Hamlet. Deci între agresori se afla vreunul care într-un chip oarecare avea contact cu scena. Ironie a soartei, prozaicul Dan Bogdan căzuse ca şi Caesar ciuruit de pumnale, învelit în demiul său. Hagienuş povesti după aceea că în ziua crimei îl zărise pe Bogdan, la orele şase jumătate seara, aplecat asupra vitrinei «Cărţii 
G. Călinescu
romîneşti». Nu şi-ar fi închipuit — spunea el plin de emoţii, cu fălcile tremurîndu-i ca gelatina şi ochii înlăcrimaţi, din cauza asta comic fără să vrea — că îl vedea pentru ultima oară şi că peste o jumătate de oră Bogdan avea să moară. 
Că Dan Bogdan fusese suprimat pentru motive politice şi de bună seamă din ordinul Mişcării, reieşea din anume atitudini publice. Presa de inspiraţie subversivă înregistra ştirea fără nici un comentariu, închizînd chestiunea definitiv, o dată cu publicarea informaţiei. Ziarele politice ale marilor partide, cărora Bogdan nu le fusese simpatic, din cauză că oscila, după opinia lor, spre Mişcare, înregistrau faptul cu răceală, atrăgînd atenţia discret asupra pericolului atitudinilor echivoce şi condamnînd din principiu asasinatul, sub cuvînt că în tradiţia noastră politică violenţa a fost totdeauna reprobată. Totdeodată, un post de radio german emise această ştire: «Profesorul romîn Dan Bogdan a fost găsit mort. El era un duşman declarat al Noii Ordini în Europa.» Sensul era clar: postul înregistra cu satisfacţie sobră crima. Presa independentă fu aceea care făcu mare caz de întîmplare, exprimîndu-şi indignarea şi cerînd insistent prinderea şi pedepsirea exemplară a ucigaşilor. Ele publicau fotografii reprezentînd strada cu locul crimei, pe Bogdan pe masa de autopsie, cu pieptul gol pătat de găurile rănilor, şi dădeau amănunte despre viaţa şi opera defunctului. Însă, în curînd, alimentul lor senzaţional scăzu, pentru că Siguranţa acoperea din ce în ce mai mult de mister cercetările ei, ca şi cînd ar fi voit să stingă afacerea, şi în curînd nu se mai auzi nimic oficial despre această chestiune. Totuşi circulau versiuni particulare. Ultimul ecou public fu un scurt schimb de explicaţii. O gazetă destăinui cu subînţelesuri că pe strada în care locuia Dan Bogdan, şi anume în casa lui Andrei Gulimănescu, se afla un cuib al Mişcării. Oficiosul acesteia publică un comunicat conform căruia Mişcarea nu are nici un local în numita stradă, în care n-a călcat nici unul din membrii ei. Din partea legaţiei apăru o notă cum că Deutsche Buchhandlung, ca o foarte onorabilă agenţie comercială, nu aparţine reprezentanţei politice. De altfel nici nu începuse a funcţiona, singura operaţie deocamdată fiind punerea unei firme. Nimeni nu trecuse de o lună de zile pe acolo, localul era cu desăvîrşire gol. Andrei Gulimănescu, pus în cauză şi înfricoşat, trimise şi el unei gazete o scrisoare, declarînd (nu fără mistificaţie) că n-avea nici un amestec în închirierea parterului casei, de vreme ce nu-i aparţinea şi n-avea căderea să se amestece în tranzacţie şi că de altfel locaţiunea se făcuse exclusiv în vederea comerţului de librărie. Gulimănescu voia să spună anume că locuinţa e a socrilor, separînd dota soţiei sale de averea sa proprie. În realitate, contractul îl subscrisese el. Cum acest amănunt făcu oarecare vîlvă, Gulimănescu părea indignat. 
— Ce mentalitate stupidă! exclama el. Nu pot fi făcutresponsabil de actele rudelor. Şi apoi e vorba de o societate străină, în afara oricărei suspiciuni. Refuzul închirierii ar fi constituit o jignire. Doar nu suntem în stare de război cu nimeni. 
— Ai perfectă dreptate! zicea Gaittany. 
Organele poliţiei întrebară discret acasă pe Gulimănescu dacă avea vreo cunoştinţă de vizita unor persoane în vederea închirierii apartamentului lui Dan Bogdan. Gulimănescu zise că nu ştia nimic. Doamna Bogdan fusese întrebată mai înainte acelaşi lucru. Ea arătase, la îndemnul lui Bogdan, apartamentul de la parter reprezentantului oficiului de librărie şi lui Tudorel. I se prezentară cîteva fotografii, între care aceea a lui Doru, pe care la început îl identifică drept al doilea vizitator. Chestionată dacă e absolut sigură, se retractă, declarînd că nu-şi aduce bine aminte. Se părea deci că doamna Bogdan ţine să nu implice pe nimeni în omorîrea soţului ei. Nu se auzi în public de nici o arestare de persoane mai notorii, zvonul fiind că asasinii fugiseră peste graniţă cu paşapoarte diplomatice. Dispăru numai şoferul lui Gaittany, înlocuit îndată şi definitiv cu un altul, fapt ce trecu neobservat şi nu fu pus în nici o legătură cu sîngerosul eveniment. De asemeni, Tudorel fu chemat pentru informaţii şi reţinut numai cîteva ore, după care fu concediat cu toate civilităţile. Ce interogator i se luă nu se ştiu; rostul anchetei părea a fi să dea relaţii asupra 
G. Călinescu
întrevederii pe care o avusese cu Dan Bogdan. Ioanide, auzind din şoapte această ştire, concepu mari aprehensiuni în legătură cu Tudorel, pe care-l socotea acum în stare de orice; se miră numai a-l vedea nestingherit şi nici măcar supravegheat de agenţi. 
«Nu-mi vine să cred că rasa mea produce brute! Probabil am exagerat!» 
Rumoarea publică află însă totul, mai mult ori mai puţin exact, şi, cu toată muţenia autorităţilor, cazul Dan Bogdan trecea drept rezolvat. Deşi Bogdan era un personaj de importanţă secundară, fusese suprimat prin sugestie din afară şi fără îndoială din ordinul şefilor Mişcării, în scopul de a se intimida personalităţile politice mai proeminente. Teroarea intra în programul Mişcării şi se asigura că un număr de oameni cu vază erau înscrişi pe lista neagră. Omorîrea aproape gratuită a lui Bogdan, pentru o relativă echivocitate de limbaj, era un preaviz că gruparea ilegală nu se juca cu vorbele, hotărîtă de a folosi un stil politic de o duritate nemaiîntîlnită în istoria noastră modernă. Supravegherea tehnică a operaţiei ar fi avut-o Gavrilcea, care însă nu participase direct la ea şi şedea acum ascuns la Legaţia germană. Înainte de crimă, participanţii ar fi jurat solemn să nu se trădeze unul pe altul chiar dacă ar fi în primejdie de moarte. Unul din ucigaşi ar fi fost un actor, eliminat din teatru pentru activitate suspectă, iar altul, elev de liceu. În fine, se afirma că momentan nu putea fi vorba de a se lua măsuri deschise contra vinovaţilor dacă ar fi fost prinşi, din cauză că intriga avea o contextură aşa de complicată, încît s-ar fi compromis politica generală a ţării. Deocamdată Siguranţa forma dosarele discret, urmînd a se deferi chestiunea justiţiei militare în cazul cînd s-ar fi decretat starea de asediu. Dan Bogdan fu înmormîntat fără demonstraţii deosebite. Gaittany bineînţeles asistă. Sufleţel se pretextă bolnav şi nu veni, mărginindu-se a trimite o telegramă. Asistenţa remarcă extraordinara demnitate a figurii lui Dan Bogdan în sicriu. De ordinar cu liniile feţei dezordonate din cauza incertitudinii morale, Bogdan era acum solemn ca un episcop sculptat în piatră pe un mormînt medieval. Omul găsit cu peniţe în buzunar domina necunoscutul sever şi cu o pietrificare de stăpîn. 
Din dosarul afacerii Bogdan extragem cîteva piese, care n-au fost accesibile decît mai tîrziu, după devoluţia totală a spiritului epocii. Un proces-verbal cuprinde un interogator luat lui Gaittany, care însă niciodată n-a lăsat să transpire că ar fi avut vreun amestec oricît de superficial în chestiune. 
— De cînd aveţi în serviciu pe şoferul Ion Munteanu?
— De la numirea mea ca director al AşezămîntuluiBoldescu-Kapri, actualmente Casa de Artă, la (urmează data). 
— L-aţi cunoscut înainte?
— Nu.
— Cum l-aţi angajat?
— Mi-a fost recomandat de domnul Hangerliu-junior. 
— Ce raporturi aveţi cu domnul Hangerliu?
— Suntem rude îndepărtate.
— Dumneavoastră aţi solicitat domnului Hangerliu să vărecomande un şofer, sau domnul Hangerliu v-a propus spontan unul? 
— Nu-mi aduc bine aminte, cred totuşi că, manifestîndu-mi dorinţa de a angaja un şofer, domnul Hangerliu a notat acest lucru. De altfel, domnul Hangerliu face parte din comitetul de conducere al aşezămîntului, instituit prin actul de donaţie, acceptat de minister. 
— Ce impresie v-a făcut Ion Munteanu?
— Excelentă. Corect, politicos, foarte bun mecanic.
— Nu vi s-a părut nimic suspect în purtarea lui?
— Nu.
— Nici faptul de a arăta aşa de distins la faţă, de a vorbica un om cult? 
— Educaţia personalului de serviciu e un lucru obişnuit înfamiliile mai distinse şi am crezut că şoferul, fiind recomandat de domnul Hangerliu, a servit la case mari. 
— Nu l-aţi surprins vorbind o limbă străină, nemţeştebunăoară? 

G. Călinescu
— Ba mi se pare că da, odată a dat informaţii unui neamţ
pe stradă. — Şi asta nu vi s-a părut curios? 
— De ce? Un şofer de azi poate foarte bine să ştie, catehnician, o limbă străină. Putea să fie german de origine. 
— Primea vreodată persoane străine în casă?
— Pe cît ştiu, nu. El locuia la aşezămînt, unde avea o cameră la demisol. 
— Vă cerea concedii din cînd în cînd?
— În general nu. Mă lua de acasă dimineaţa şi mă lăsaacolo unde aveam nevoie a mă duce, apoi se întorcea la garaj, la Casa de Artă, de unde venea la ora convenită spre a mă lua. Dacă mergeam chiar la Casa de Artă, rămînea pe loc. Cred că numai o dată sau de două ori mi-a cerut permisiunea ca între timp, pînă la ora plecării mele, să lipsească o oră împreuă cu maşina. 
— În ziua de 4 decembrie a lipsit?
— Da. Mi-a cerut învoire să meargă să vadă un prietenbolnav. Cum eu ieşeam de la Casa de Artă pe la opt, opt jumătate, n-am obiectat nimic. 
— Cînd s-a întors?
— Mult mai devreme decît era de trebuinţă, pe la şapte

jumătate. — Şi cînd a plecat? 
— Aproape îndată după ce am descins la Casa de Artă, pela patru şi un sfert. 
— Aşadar, a lipsit între orele patru şi un sfert şi şapte jumătate. 
— Aşa cred.
— N-aţi observat la întoarcere nici o turburare pe faţa lui,nimic neobişnuit? 
— N-am băgat de seamă. Era întuneric.
— În maşină s-au găsit mucuri de ţigări şi un bilet detramvai, precum şi coji de seminţe de floarea-soarelui. Fumaţi? 
— Nu fumez.
— Obişnuieşte cineva din familia dumneavoastră seminţede floarea-soarelui? 

— (Gaittany, blesat, cu ironie). Nu, desigur. 
Alt interogator: 
— Sunteţi domnul Gheorghe Pintiş, student la Facultateade Ştiinţe, nu-i aşa? 
— Da.
— Priviţi această fotografie. Cunoaşteţi persoana?
— Da. E un coleg de facultate, aşa îmi închipui, sau unauditor cu care m-am întîlnit de două ori în bancă în cursul lunii acesteia şi am schimbat două cuvinte. 
— L-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea în persoană?
— Desigur. 

E introdus şoferul Ion Munteanu şi ţinut cîteva minute, apoi scos din birou. 
— Acesta este?
— Absolut sigur. 

— V-a făcut impresia Ion Munteanu că pricepe cursul lui Dan Bogdan? Lua note? 
— Nu lua note. M-a întrebat doar în ce zile (asta primaoară) ţine curs Bogdan, ce materie a făcut pînă atunci. Că avea o orientare am înţeles din faptul că s-a interesat cine face cursul de termodinamică şi dacă prelegerile de fizică nucleară sunt atrăgătoare. Iimbajul pe care-l folosea nu mi-a lăsat nici o îndoială că era tot atît de apt ca şi mine cel puţin să urmărească cursurile. Mai mult, doi colegi discutau o problemă de analiză matematică, şi Munteanu, zîmbind, a intervenit cu o lămurire dovedind pregătirea lui. 
— Într-un cuvînt, Ion Munteanu ţi-a făcut impresia unei persoane cu instrucţie ştiinţifică? 
— Hotărît!
— În ziua de 4 decembrie ce-a făcut Munteanu în sala decurs? 
— S-a aşezat lîngă mine la marginea băncii dinspre zidfără să se dezbrace de haina de piele şi a urmărit lecţia lui 

G. Călinescu
Dan Bogdan pînă la sfîrşit. Apoi a ieşit din sala de curs imediat după plecarea profesorului. 
Alt interogator: 
— Eşti Vasile Gheorghe, portarul Facultăţii de Ştiinţe? 
— Da, să trăiţi!

— În ziua de 4 decembrie la ora cinci seara ai văzut o maşină în faţa intrării facultăţii? 
— Am văzut, să trăiţi, o maşină mare, luxoasă, cu un şoferîmbrăcat în haină de piele. 
— Era goală maşina?
— Nu, să trăiţi! Erau înăuntru cîteva persoane ghemuite în

fund. — Şi ce s-a întîmplat după sosirea maşinii? 
— Maşina a stat în uşă pînă ce a venit domnul profesorBogdan, după aceea a mers mai încolo, eu zic că la staţia de automobile de lîngă statuie, iar şoferul a intrat după puţină vreme în vestibul şi s-a urcat sus, la sala de cursuri. 
— L-ai văzut pe urmă cînd a ieşit?
— Da, nu era nimeni îmbrăcat ca el. A stat puţin pe sală,apoi a coborît domnul profesor Bogdan şi a pornit pe uşă, s-a luat după el. Atîta ştiu. 

Alt interogator, luat la domiciliu: 
— Numele dumneavoastră?
— Maria Niculescu, maică.
— Profesia?
— Sunt văduvă, maică, de douăzeci de ani.
— Imobilul e proprietatea dumneavoastră?

— Da, maică, da’ nu scot nimic, impozite mari, reperaţii,am o pensioară şi ce cîrpesc de la două odăi mobilate, în fund. 
— Mai aveţi un chiriaş?
— Aveam altădată, acum, de cînd am închiriat tînărului ăsta, le-a luat pe amîndouă, că au uşă între ele. Înainte puneam un gardirop peste uşă. 
— De cînd este chiriaş Vlădulescu la dumneavoastră?
— De la Sfîntu Dumitru, anul trecut, mai bine de un an.
— Ce fel de om vi s-a părut?
— Băiat bun, maică, blînd, respectuos. Nu trecea o datăfără să zică «sărut mîinile» sau să salute. 
— Chiria o plătea regulat?
— Regulat, maică, cu o lună înainte. Acum cînd a plecatmi-a dat pe două luni înainte, ca să n-aştept dacă întîrzie pe unde s-a dus. 
— Femei aducea în casă?
— Maică, ce să zic, uite, am pe Dumnezeu în faţă,niciodată. 
— Atunci cum ţi-a explicat el închirierea a două odăimobilate cu pat? 
— Zicea că e băiat de familie cu stare prin provincie, cumulte rude, şi cînd vin ai lui la Bucureşti, trag la el. 
— Veneau des musafiri? 
— Ca să stea mai mult, nu. Dormea cîte unul o noapte şipe urmă pleca în zorii zilei. Mai mult se adunau ziua să stea de vorbă. 
— Scrisori primea Vlădulescu?
— Niciodată, maică. Încă i-am şi zis odată: «Dumneata,cu atîtea rude, nu primeşti nici o scrisoare?» 
— Cine îi făcea curăţenie prin casă?
— Am o fată, dar mai puneam şi eu mîna, că fetele asteanu se pricep. 
— N-aţi observat scrisori prin casă?
— Ba da, maică, avea multe, pe care le strîngea repede;nu prea lăsa nimic la îndemînă. Erau pe altă adresă, se vede scrisori vechi de pe unde a stat altădată. 
— Nu ţineţi minte adresa de pe scrisori?
— (Cu regret.) Nu, maică, nu văd bine fără ochelari.
— Ce făceau în casă cînd se adunau?
— Vorbeau, discutau, citea unul nu ştiu ce, poate învăţau. 
— N-aţi auzit cam ce?
— N-aud bine, maică. Odată am prins o vorbă «popoaretinere», «mergem cu popoarele tinere», parcă aşa ziceau. 
G. Călinescu
— Cine era cel mai cu autoritate printre ei?
— Era unul bubos la faţă, plin la trup şi cam gălbicios,foarte politicos şi ăla. Glasul lui se auzea mai tare, ca la comenzi. Striga la ei «camarade, nu e bine», de-am crezut că-s militari. Purtau şi cizme. L-am şi întrebat odată: «De ce purtaţi dumneavoastră cizme?» «E mai vitejeşte», mi-a zis cel cu bube. Băiat bun, bine crescut! 
— Altul? Mai ţineţi minte pe vreunul?
— Era unul slab, deşirat, îmbrăcat mereu, chiar şi pe frig,cu o manta de ploaie de astea de doc gri, cum le zice? 
— Trench-coat! 
— Aşa, aşa! Ăsta avea mereu buzunarele pline de seminţe de floarea-soarelui şi tot despica în gură, chiar cînd vorbea. Cînd venea el, pe sub masă fata găsea puzderie de coji. Însă ăsta spunea poezii pe dinafară, declama ca la teatru, de te minunai. 
— În ziua de 4 decembrie ce s-a întîmplat?
— Cu o zi înainte a fost un fel de adunare la el în odaie,noaptea tîrziu au venit vreo opt, mi-a spus fata. Au vorbit tot încet şi unul din ei tot şedea afară pe la uşă şi fuma. A doua zi, Vlădulescu a venit la mine foarte politicos, mi-a sărutat mîna şi mi-a dat chiria pe două luni înainte, pe decembrie şi ianuarie, zicea că pleacă de sărbători la familie, înainte de Sfîntul Niculae, şi poate întîrzie mai mult. În odaie erau strînse toate cărţile, hîrtiile, cuferele închise, dar hainele lăsate în gardirop. S-a întors pe la unsprezece acasă şi n-a ieşit pînă după masă, cînd a venit o maşină luxoasă. 
— Era cineva în maşină?
— Era, că m-am uitat de la geam, mai mulţi, strînşi înfund, îndărătul perdelelor. S-a dat jos numai şoferul, care a intrat în curte şi l-a luat pe chiriaşul meu. 
— Pe şofer îl cunoaşteţi?
— Cum nu, maică! E unul cu haină de piele şi frumos lafaţă, parc-ar fi de familie bună. A stat vreo trei săptămîni în odaia liberă a lui Vlădulescu, înainte de a se angaja şofer. Citea, avea cărţi de-am crezut că e student, tot cărţi cu figuri şi cu numere. Băiat bun, ca o fată mare. 
— La ce ceas a venit maşina?
— Să fi fost patru jumătate spre cinci, se întunecase, aşacă nu-i mai puteai vedea la faţă. 
— S-a mai întors Vlădulescu acasă?
— Aşa zice fata, că s-a întors pe la vremea mesei, a statpuţin în odaie şi pe urmă a închis odaia cu cheia şi a plecat. 
— Tot cu maşina a venit? 
— Nu cred, că s-ar fi auzit. De aici, din odaia mea, sesimte cea mai mică hîţînătură. O fi venit pe jos. 
— Bagaj ceva a luat?
— Nu prea. Văz că acum în odaie, cînd aţi deschis, erautoate bagajele. O fi luat un geamantan mic, de mînă, pe care-l ţinea sus, pe gardirop. De cînd a plecat s-a întristat casa, erau vioi, cîntau toţi în cor. 
— (Anchetatorul, ironic.) Ce vreţi? Băieţi veseli!
Alt interogator: 
— Vă numiţi G. Carababă, tatăl actorului Nicu Carababă?
— Exact.
— A ieşit fiul dumneavoastră din casă în ziua de 4 de-cembrie? 
— Iese-n fiecare zi, domnule, şi dimineaţa şi după masă,aşa că a ieşit şi atunci. 
— Nu v-a spus unde se duce zilnic?
— Zice că «pe teren», se vede că-n treburile lui actoriceşti.
— Ţine în casă fiul dumneavoastră recuzită de teatru, cos-tume? 

— Ţine, cum nu! Are mantăi, pălărie cu pană, spadă, le ia
cînd joacă. —Unde joacă? 
— Păi, la teatru!
— Fiul dumneavoastră nu mai este angajat la nici un teatru.

— Eu ştiu că juca, făcea repetiţii, cu cîte unul chiar înodaie. 
— Priviţi pumnalul ăsta. Îl cunoaşteţi?
— Seamănă cu unul al lui fiu-meu, cu care juca în Hamlet. 
G. Călinescu
— Sunteţi sigur? 
— Doar să mai fie altul la fel! Pumnal cu teaca îmbrăcatăîn catifea. 
— Luaţi seama, pumnalul acesta a fost găsit înfipt în spateleprofesorului Dan Bogdan. Asta e grav. Ar însemna că fiul dumneavoastră a participat la asasinarea lui. 
— Vai de mine, cum se poate aşa ceva? Băiatul meu criminal? Nu e adevărat, băiatul meu n-a făcut nici o crimă, domnule, jur pe orice! 
— De ce credeţi dumneavoastră că n-a făcut crimă, cîndpumnalul e aici? 
— Tocmai de asta, pumnalul l-a dat mai demult. 
— Aşa, cui?
— A venit la el un tînăr, mi se pare că-i zice «camaradul Tudor», un băiat foarte spălat, şi i-a dat pumnalul împrumutat acum vreo lună, nu ştiu ce zicea că vrea să joace, pomenea de unul Cezar. De un singur lucru m-am mirat. Băiatul meu îl chema «camaradul Tudor», însă la ieşirea pe sală tînărul, ţinînd pumnalul în mînă, i-a zis, rîzînd, aşa: «Simt că trăiesc cu două mii de ani în urmă. Numele meu este Brutiu...» 
— Poate Brutus.
— Aşa, aşa!
— Mai avea fiul dumneavoastră vreun alt pumnal la teatru?
— N-am mai văzut, eu numai pe ăsta îl ştiu. Dumneavoastrădoar aţi făcut percheziţie în casă. 

Interogatorul lui Tudor Ioanide: 
— Aţi fost de curînd în casa lui Dan Bogdan?
— Da.-— Cu ce prilej?


— Reprezentantul lui Deutsche Buchhandlung m-a rugat să-l însoţesc. 
— De unde-l cunoaşteţi?
— Am venit în acelaşi tren din Germania.
— Ce rost avea să-l însoţiţi într-o afacere care nu vă privea? 
— Am fost rugat.
— Cine v-a rugat?
— Amicul meu Hangerliu.
— De ce folos puteaţi să-i fiţi lui Fleischlein într-o afacere de închiriere? 
— Sunt student în drept, puteam să-i dau consilii juridicela redactarea contractului. 
— Dar Fleischlein e şi el jurist.
— Jurist german, nu cunoaşte procedura locală. Apoi s-agîndit probabil că, tata fiind arhitect, puteam să supun schiţa sumară a localului tatii, ca să-şi dea avizul fără a se deplasa. 
— Aţi vorbit cu Dan Bogdan cînd aţi intrat în casă?
— Eu nu. Dan Bogdan s-a scuzat din capătul scării că nupoate ieşi, trimiţînd pe doamna Bogdan să ne deschidă apartamentul de jos, aripa din stradă. 
— Credeţi că v-a cunoscut Dan Bogdan?
— E foarte posibil să mă fi cunoscut, nu mi-a spus totuşinimic personal. 
— N-aţi aflat dacă cumva, după aceea, Dan Bogdan n-acomunicat cuiva, de pildă tatălui dumneavoastră, că v-a văzut la el în casă? 
— Am impresia că nu, ba chiar sunt convins că avea intere-sul să tacă. 
— De ce?
— Pentru că nu ţinea să se ştie că accepta să-şi închiriezecasa unei firme germane, în timp ce arăta ostilitate faţă de germani în declaraţiile publice. 
— Am înţeles, trec la altceva: cînd aţi împrumutat de laNicu Carababă acest pumnal de teatru care s-a găsit înfipt în cadavrul lui Dan Bogdan? 
— (După cîteva clipe de muţenie, în care timp faţa i seface palidă.) N-am împrumutat pumnalul acesta de la Carababă. 
— Vă rog să vorbiţi onest, înlăturînd orice mistificaţii,întrucît cunoaştem amănunţit tot ce are raport cu crima şi cu activitatea dumneavoastră politică. Aţi împrumutat un pumnal de la Carababă? 
— Da!
G. Călinescu
— Atunci?...
— Nu l-am împrumutat pe acesta.
— Dar pe care?
— Altul, tot din recuzita teatrală.
— Cum aţi putea dovedi aceasta?
— (După o ezitare.) Foarte simplu. Am pumnalul acasă.
— Ce deosebire este între cele două pumnale? Fiindcă văcred pe cuvînt. 
— Pumnalul împrumutat de mine de la Carababă era unpumnal roman, un fel de gladiu scurt, dar teaca este ca şi a acestuia, învelită parţial cu catifea. 
— E pumnalul cu care Brutus a ucis pe Caesar. 
— (Surprins, moale.) Da.
— La ce vă servea pumnalul pe care l-aţi împrumutat?
— Un grup de prieteni voiam să facem, sub regizoratul luiCarababă, un festival la care să jucăm Iulius Caesar de Shakespeare, într-o versiune scurtată. 
— Aţi fost în maşina condusă de Munteanu la ieşirea de lacursul lui Dan Bogdan? 
— Nu.
— N-am nici un motiv să pun la îndoială cuvîntuldumneavoastră. Vă mulţumesc. 
Alt interogator, cu patronul cofetăriei «Collas»: 
— Cît de departe este cofetăria dumneavoastră de stradaEpiscopul Partenie, pe care locuia Dan Bogdan? 
— Distanţă de două-trei minute pe jos.
— E frecventat localul?
— Potrivit. Vin mai mult copii, tineri din cartier, vara, pentru îngheţată. Iarna fac frişcă bătută şi foi de aluat şi dau la domiciliu pentru gospodării. 
— Trece lume multă pe stradă? 
— Puţină, însă în tot cazul mai multă decît pe EpiscopulPartenie. La mine e un fel de piaţetă din care se desfac alte străzi. Episcopul Partenie vine pe dreapta, din Ilarie Diaconul, aşa că de la mine, cine a intrat pe acea stradă nu se mai vede. 
— Dar Bogdan, cînd venea acasă, pe unde trecea?
— Pe aici, nu-i altă cale. S-ar putea şi pe la capătul celălaltal lui Ilarie Diaconul, dar cu ocol mare. Drumul de la centru ăsta e. 
— Cînd a intrat acest tînăr în cofetăria dumneavoastră? (Îiarată fotografia lui Tudorel.) 
— Pe la şase jumătate.
— Ce-a făcut în timpul acesta?
— A cerut prăjituri şi s-a aşezat la geam. I-am dat patruprăjituri să-şi aleagă. Cît a stat a mîncat numai două. Să tot fi şezut o jumătate de ceas, pe urmă s-a ridicat repede şi a cerut plata, dîndu-mi o sută de lei. Eu n-aveam mărunţiş pentru rest şi am intrat înăuntru să caut la nevastă-mea. Cînd am intrat din nou în prăvălie, clientul plecase. Crezînd c-a uitat să ia restul, am ieşit repede în stradă. Atunci am văzut că clientul mergea pe Ilarie Diaconul, îndărătul unei maşini luxoase, din care îi făcea cineva semn cu mîna. 
— Maşina a luat-o pe Episcopul Partenie, nu-i aşa?
— Exact n-aş putea să spun, căci era întuneric. După faruri,cred, dimpotrivă, că a trecut mai sus de Episcopul Partenie, pe Ilarie Diaconul, şi cei din ea s-ar fi întors apoi pe jos, după ce au lăsat pe cineva să păzească maşina. 
— L-ai urmărit pe client să-i dai restul?
— Nu. Plecase prea departe, mi-a fost frică să las prăvăliasingură. 

O piesă la dosar din partea Casei de Artă: 
«Am onoarea a vă face cunoscut că, verificînd colecţiile noastre, am remarcat lipsa unui stilet Renaştere florentină, înscris în inventarul Aşezămîntului Boldescu-Kapri la nr. 146. Văzînd fotografia stiletului din albumul de reproduceri fotografice ale obiectelor din muzeu, pe care îl posedăm, m-am convins că este identic cu piesa pe care mi-aţi arătat-o. Ea a fost probabil sustrasă din colecţia noastră. Spre confruntare, vă înaintez o copie fotografică a obiectului, rugîndu-vă să ne comunicaţi în ce chip am putea reintra în 
G. Călinescu
posesia stiletului, care aparţine unui muzeu de stat. Cu cele mai etc. Dinu Gaittany.» 
Interogatorul lui Ion Munteanu (fragment): 
— Această scrisoare a fost găsită într-un buzunar al unui pardesiu al lui Vlădulescu şi conţine amănunte despre viaţa lui Dan Bogdan, într-un fel de portret moral. Te rog să te gîndeşti bine cînd răspunzi, ca să nu pierdem vremea degeaba cu lucruri mărunte. Cunoşti scrisul? 
— E al meu.
— Ai făcut bine c-ai mărturisit adevărul, se putea deduceacelaşi lucru printr-o simplă confruntare de grafii. Se vede că-l cunoşteai bine pe Dan Bogdan, el nu te-a semnalat la domnul Gaittany? 
— Nu ştia de mine decît superficial, m-am schimbat multla faţă de cînd m-a văzut în treacăt cu mulţi ani în urmă. 
— Din scrisul dumitale, din amănuntele pe care le dai înscrisoare, apare că dumneata ai o cultură cu mult superioară meseriei de şofer. Ce studii ai făcut? 
— Am urmat liceul, secţia reală, apoi m-am înscris laFacultatea de ştiinţe, deoarece am căzut la examenul de admitere la Politehnică, neavînd timp să mă prepar. Adică, de fapt, n-am căzut, m-am retras, neavînd încredere în mine. La ştiinţe n-am urmat, am fost doar la vreo două-trei lecţii. Ivindu-se prilejul de a pleca în străinătate, am părăsit ţara. 
— Ce prilej zici că s-a ivit?
— Nu interesează.

-— Ai plecat cu o artistă de varieteu care avea nevoie de un «soţ» prezentabil? 
— Da.
— Pe urmă?

— În străinătate am vrut să studiez şi am încercat să măînscriu la un institut din Berlin, dar am întîmpinat unele greutăţi cu actele, apoi n-aveam din ce trăi. De tovarăşa de călătorie m-am despărţit, fiindcă, deplasîndu-se mereu, îmi făcea cu neputinţă viaţa şcolară. Atunci m-am înscris la o şcoală de şoferi şi am căpătat autorizaţia de a conduce. Cu asta am trecut la Milano şi m-am înscris la Politehnică, unde am fost admis, făcînd pe şoferul ca să pot urma studiile. 
— Ei bravo, văd că eşti un tînăr muncitor. Ei, şi ai terminat? 
— Nu, alte preocupări m-au abătut de la viaţa academicăşi m-am decis să mă întorc în ţară. Studiile le pot termina. 
— Dacă vei mai avea ocazie, nu mă îndoiesc... DomnuluiGaittany de ce nu i-ai spus că eşti politehnician? 
— Nu m-a întrebat absolut nimic, m-a primit îndată ce i-amfost recomandat de Hangerliu, zicînd numai: «E-n regulă! S-a făcut!» Dar poate dacă m-ar fi întrebat aş fi ezitat să-i spun, avînd în vedere prejudecăţile împotriva intelectualilor cînd cer posturi manuale. 
— Dar la cursul lui Bogdan de ce-ai fost exact în ziua de4 decembrie? 
— Ca să mai respir aerul universitar, în vederea unei re-înscrieri posibile. 
— Puteai să faci asta şi alte dăţi, să mergi şi la alte cursuri.De ce tocmai la optică şi acustică? 
— Mărturisesc că eram curios să cunosc şi atitudinea ideo-logică a lui Dan Bogdan, deoarece ştiam că în ultima vreme făcea la curs dese aluzii. 
— Asta e mai plauzibil. Dar de ce-ai venit cu maşinaîncărcată de persoane? 
— M-au întîlnit unii prieteni pe stradă şi i-am dus pînă laun loc. 
— Unul din ei are obiceiul să mănînce seminţe de floarea-soarelui? 
— Posibil.
— Nu posibil, ci sigur. Ăsta e Carababă, actorul, care deci a fost în maşină. Al lui trebuie să fie şi biletul de tramvai linia 12, ceea ce înseamnă că l-ai luat dintr-un loc, împreună cu alţii, de pildă de la Vlădulescu. Apropo, să nu uit, dumneata ştii să ocheşti cu pistolul? 
— Am făcut serviciul militar, termen redus. 
G. Călinescu
— Să revenim la chestiune. După ce-ai ieşit de la curs,unde-ai fost cu maşina? 
— M-am întors acasă.
— Prelegerea lui Dan Bogdan s-a terminat la ora şase, iardumneata ai apărut la garaj la şapte jumătate. O oră jumătate pentru a te întoarce cu o maşină splendidă e cam mult! 
— Am mers mai încet, neavînd grabă.
— Cu ceilalţi înăuntru. Nu ţi se pare ciudat ca vreo cinci-şase prieteni să te aştepte un ceas afară în automobil? 

— Erau interesaţi să ştie ce am auzit la curs din punct de
vedere politic. Ei n-ar fi putut intra, căci ar fi atras atenţia. — Şi pe urmă unde i-ai dus pe amici? 
— Pînă într-un loc mai aproape de locuinţa unuia, unde s-au dat jos, iar eu m-am întors acasă. 
— Nu vrei să-mi spui cine erau amicii din maşină?
— Nu interesează. E necavaleresc să pun în poziţie delicatănişte oameni numai fiindcă i-am plimbat puţin cu maşina. 

— Ai o morală excelentă!
Interogatorul lui Ilie Albescu, de paisprezece ani, din strada Episcopul Partenie: 
— Zici că ştii ceva în legătură cu becul electric din faţacasei voastre, în apropierea locului unde a fost găsit Dan Bogdan. 
— Da, domnule.
— Sergentul declară că becul avea filamentul rupt de vreolună şi că a fost spart pe urmă de vreun copil cu pietre. 
— Nu e adevărat, domnule, sergentul e beţiv. 
— (Glumind.) Bîrfeşti organele publice, hai? Spune tuatunci: cum a fost? 
— Cu cîteva zile, domnule, înainte de găsirea mortului,cînd eram la poartă, a trecut seara, pe întuneric, ca la cinematograf, un automobil mare, negru, încet de tot, pe partea cealaltă, şi şoferul a scos mîna pe fereastră şi a ochit becul cu un revolver. 
— Curat ca la cinematograf! Şi nu era nimeni pe stradă?
— Nimeni, domnule. Eu eram ascuns pe după poartă,

înăuntru, voiam să mă duc la cofetărie. — Şi ce-ai făcut atunci? 
— Automobilul a luat-o repede la goană. Eu am strigattatii să iasă afară şi i-am spus. Tata zicea c-a plesnit cauciucul la automobil. Atunci l-am adus în faţa stîlpului şi i-am arătat becul plesnit, căzuse şi pe jos ţăndări. Tata a spus că sunt becurile proaste, s-o fi spart de frig, şi nu m-a crezut. 
— Uite, eu te cred.
Raportul medicului legist (fragment): 
«Plaga a treia, situată în regiunea dorsală stîngă, în dreptul vertebrei flotante, se caracterizează prin lărgimea ei excepţională, de forma unei despicături lineare cu grosimea de trei mm. Ea nu e profundă, probabil din cauză că instrumentul cu care a fost făcută a întîmpinat rezistenţă în palton şi haină. Lovitura a fost totuşi dură, sfărîmînd coasta. Plaga pare făcută cu un cuţit gros, cu marginile puţin tăioase, asemeni unui gladium antic. Obiectul a forţat epiderma mai mult prin violenţa apăsării, din care pricină rana are aspect de contuziune, fiind impregnată cu fire de lînă provenind din sacou... 
Nici una din plăgi nu e mortală în sine, aproape toate în general avînd caracter de contuziuni profunde, fără penetraţie la organele interne. Stiletul din regiunea lombară s-a găsit înfipt în epidermă. Moartea s-a produs prin pierderea excesivă de sînge de la vena mîinii drepte, în care victima a fost înţepată probabil cînd, într-un gest de apărare, a întors braţul în faţa pieptului. Pierzîndu-şi cunoştinţa, victima a căzut jos şi, neprimind asistenţă la timp, a murit prin anemie.» 
Rapoarte de agenţi secreţi: 
«În ziua de 3 decembrie, dimineaţa la orele zece jumătate, Gavrilcea a intrat în localul fostei Legaţii austriace (aparţinînd Reich-ului german prin Anschluss) şi a stat circa trei sferturi de oră.» 
G. Călinescu
«În ziua de 5 decembrie la nouă dimineaţa, Vlădulescu şi Carababă au intrat în localul Legaţiei austriace, de unde n-au ieşit în tot timpul zilei.» 
«7 decembrie. Vlădulescu şi Carababă, însoţiţi de Fleischlein, au părăsit fosta Legaţie austriacă într-o maşină a legaţiei, cu perdelele trase, la şase seara.» 
«4 decembrie. Cioarec s-a suit în acceleratul de Timişoara, azi-noapte la unsprezece. Agentul Ionescu s-a urcat în tren după el.» 
«În ziua de 3 decembrie, aproape de unsprezece noaptea, s-au întîlnit, în casă la Vlădulescu, Gavrilcea, Ioanide, Munteanu, Carababă şi Cioarec. Ultimul a dormit acolo şi a plecat dimineaţa, împreună cu Vlădulescu. 
«4 decembrie. Cioarec a venit de dimineaţă la Casa de Artă şi a stat de vorbă vreun ceas, în garaj, cu Munteanu.» 
«3 decembrie. Peste noapte, pe la unu, lumina electrică de la demisolul Casei de Artă, la faţadă, s-a aprins, apoi s-a stins după cîteva minute. În această aripă este expoziţia de instrumente militare istorice.» 
Lung referat cu semnătură indescifrabilă (fragment): 
«Nu încape îndoială că Mişcarea este sprijinită din umbră, cu toate că combătută de formă, de partidele parlamentare şi de persoane de vază din marea finanţă şi marea industrie. În afară de declaraţiile ştiute în favoarea Mişcării ale domnilor (urmează semne criptice simbolizînd desigur oameni politici notorii), mandatari ai Mişcării au avut întrevederi secrete cu reprezentanţi ai partidelor de guvernămînt. În noaptea de 10 octombrie trecut, Gavrilcea şi Tudor Ioanide, însoţiţi de prinţul Hangerliu, s-au întîlnit cu (semn criptic) secretarul general al Partidului (semn criptic) la castelul contesei X, stînd pînă la patru dimineaţa. După indiscreţiile lui X, am aflat că şeful partidului ar dori o colaborare cu “forţele tinere”, cum le zice el, pe de o parte pentru a ameninţa pe “patron” (¡rege, în stilul rapoartelor secrete), pe de alta spre a se orienta către Berlin şi Roma, prudent, fără să se compromită deschis. Toţi au convingerea intimă că Hitler şi Mussolini sunt stăpîni pe situaţie şi-i vor salva de comunism. Ia 15 octombrie c., Gavrilcea şi Munteanu au făcut o vizită industriaşului X, care le-a trimis maşina. A doua zi, Gavrilcea a încasat la Banca Romînească un cec de două milioane lei. Notez că la Banca X, Gavrilcea are de asemeni un adevărat cont curent, ascuns la capitolul “ajutoare culturale”. Bancherul X, anticomunist înfocat şi amator de teatru, a primit la masă, la 2 noiembrie c., la Snagov, pe Hangerliu şi pe Carababă. Era de faţă şi fostul ministru X (care, cum se ştie, este proprietar de steampuri de aur). Acesta a susţinut că trebuie să mergem cu “forţele tinere” şi cu puterile ce vor ataca şi distruge Sovietele. Numai astfel vom salvgarda principiul sfînt al proprietăţii şi vom feri de pieire elita societăţii romîneşti. (Bancherul X părea foarte satisfăcut şi a oferit şampanie.)» 
Interpretarea acestor fragmente documentare oferă o noţiune foarte clară a lucrurilor. Întîi de toate rezultă din ele că poliţia secretă era amănunţit informată, prin agenţi, de gesturile tuturor membrilor Mişcării, avînd pînă şi fotografii ale lor. Numele lor erau perfect cunoscute, putem să spunem chiar familiare autorităţilor. Oricînd organismul politic al guvernului ar fi dorit, Siguranţa era în măsură să arate evidenţa tuturor membrilor mai însemnaţi şi să procure toate elementele pentru urmărirea juridică. Întîmplarea din strada Episcopul Partenie n-a fost un lucru care să surprindă autorităţile. Pe de altă parte, Mişcarea nu punea prea multă precauţie în demonstraţiile ei, indiferentă parcă de aspectul penal, voind dimpotrivă a face o manifestare sfidătoare de forţă. Legăturile lui Gavrilcea şi ale altor activişti cu Fleischlein şi cu legaţia nu lăsa îndoială asupra protecţiei străine într-un an cînd Austria fusese înghiţită, ţara Sudeţilor 
G. Călinescu
anexată şi atacul asupra Cehiei pregătit. În ziua de 3 decembrie, Gavrilcea are conversaţii la fosta Legaţie austriacă, ceea ce înseamnă că primeşte instrucţii sau încuviinţare asupra actului din ziua de 4 decembrie. Tot la 3 decembrie, noaptea, Gavrilcea a convocat la Vlădulescu echipa de cinci, dîndu-i desigur instrucţii generale. În aceeaşi noapte, la ora unu, Munteanu intră în depozitul de la demisol al Casei de Artă, neglijat prin extravaganţa lui (halebarde, armuri, paveze, suliţe, un tun mic de lemn etc.), şi scoate pumnalul stil Renaştere (un simili pentru teatru, cumpărat din incompetenţă). A doua zi dimineaţa, Cioarec vine la garaj să dea lui Munteanu noi consemne cu privire la itinerarul automobilului. Scenariul atentatului era pus la cale însă de mai înainte, şi cînd Fleischlein şi Tudorel au vizitat pe Dan Bogdan şi Andrei Gulimănescu, au căpătat o intuiţie a topografiei. Fapt este că reverberaţia străzii a fost studiată noaptea, din moment ce, după acest examen, Munteanu, trecînd cu maşina pe stradă, a ochit becul cu revolverul. Carababă, cu seminţe de floareasoarelui în buzunar, a venit cu tramvaiul 12 pînă în centru, unde a găsit maşina staţionată în preajma Universităţii. Munteanu s-a dus la curs şi a ieşit imediat după terminarea lui şi plecarea lui Dan Bogdan, luîndu-i pe ceilalţi din staţie şi urmărind pe Dan Bogdan. E aproape cert că urmărirea nu s-a făcut pas cu pas, căci ar fi şocat spectacolul unei maşini luînd-o încet după un trecător. Echipa s-a încredinţat numai că Dan Bogdan o ia spre casă şi e posibil ca unul dintre ei să se fi dat jos din automobil, care aştepta pe la răspîntiile mai populate din centru, spre a nu pierde din vedere victima, care se oprea la vitrine. Cînd grupul s-a încredinţat că Bogdan intră în cartierul lui, a luat-o înainte cu maşina. Tudorel fusese postat anticipat la cofetăria din apropierea străzii Episcopul Partenie, spre a comunica eventual observaţii de natură a schimba hotărîrea. Poate că o anume prejudecată că Tudorel e cam imprudent, prin tinereţe, dovadă penalitatea cu frînghia udă, a determinat acest aranjament. Zărind farurile maşinii din cofetărie, Tudorel a ieşit şi s-au dus cu toţii, probabil, în susul străzii Ilarie Diaconul, de unde apoi, sub protecţia întunericului, au coborît în întîmpinarea lui Bogdan, risipindu-se în diferite puncte, avînd ca centru stîlpul cu becul împuşcat. Gavrilcea n-a luat parte la agresiune, după toate probabilităţile, el rămînînd în maşină, ca director de scenă. Echipa întocmită de el constituia un fel de trupă de şoc, căreia el, ca şef politic, nu-şi permitea a-i aparţine. Tudorel, ca mai tînăr, avea prilejul să se călească în lupta clandestină. Cîntărind bine toate circumstanţele, rezultă că echipa n-a avut intenţia expresă de a ucide pe Dan Bogdan, însă fireşte nici vreo grijă deosebită de a-i menaja viaţa. Chiar alegerea mijloacelor pledează pentru această ipoteză. Dan Bogdan putea prea bine fi împuşcat fără un spor de riscuri imediate pentru agresori. E imposibil de crezut că un om aşa de plin de reflecţiune în toate şi consiliat de oameni competenţi ar fi ales agresiunea cu pumnale de operetă în scopul de a ucide. Nişte stilete neascuţite suficient şi un pumnal de teatru nu puteau să străbată prin palton, sacou, vestă şi cămaşă decît cu greutate. Intenţia echipei, respectiv a Mişcării, a fost de a da o corecţie exemplară lui Dan Bogdan. Bătaia simplă putea să n-aibă ecou în public; mai mult, victima ar fi fost în stare să ascundă accidentul, de teamă să nu se divulge inconsecvenţele sale. Izbirea cu pumnalele constituia 
o corecţie romantică şi spectaculoasă, care ar fi produs senzaţie în public şi o propagaţie bună a faptului în atenţia altor personalităţi ameninţate. Rănile nu puteau fi ascunse, erau nişte stigmate publice. Pe de altă parte, şi din punctul de vedere al psihologiei cadrelor subversiunii, gestul teatral era de natură a exalta spiritele, înlăturînd cazurile de conştiinţă în faţa unei crime ordinare. Intenţia de a juca Iuliu Caesar revelă spiritul domnind în această organizaţie. Membrii echipei au lucrat cu oarecare emoţie, Munteanu a lovit la întîmplare şi fără energie, fugind fără a-şi lua stiletul, pe care n-a avut răgaz a-l căuta în căderea precipitată a lui Dan Bogdan. Tudorel a izbit şi el cu violenţa emoţiei, căci pumnalul împrumutat de la Carababă, pe care Carababă-tatăl îl confunda, e acela care făcuse contuzia descrisă în raportul medicului legist. Cînd, pînă 
G. Călinescu
dimineaţa, Gavrilcea a aflat că Dan Bogdan murise (în apropierea lui Gaittany, Munteanu era în măsură să înregistreze toate zvonurile), socoti necesar să pună la adăpost măcar doi din echipieri, pe Vlădulescu şi pe Carababă, trimiţîndu-i la fosta Legaţie austriacă, pînă la noi instrucţii. Cioarec, alt element lucrînd pe teren rural, fu îndrumat spre regiunea lui din Severin, unde, deşi filat, se putea ascunde. Munteanu nu putea dispare fără a atrage atenţia. Cît despre Tudorel, probabil şi-au zis că arestarea lui ar produce atîta vîlvă în cercurile intelectuale, încît asta ar folosi, mărind amplitudinea ameninţărilor Mişcării, alimentînd scandalul de care avea nevoie. De aceea Siguranţa nu l-a reţinut, simulînd o respectuoasă indiferenţă. De observat că Tudorel a avut la interogator amorul propriu de a nu spune nici o minciună. Mişcarea conta prin sugestii străine pe o astfel de întorsătură a evenimentelor, încît procesele politice ar fi fost zădărnicite sau stinse, şi în curînd cei filaţi ar fi răzbătut la putere. De altfel, agresiunea în contra lui Dan Bogdan coincidea cu tratative şi tatonări secrete între partidele vechi şi Mişcare. Un amănunt epic trebuie neapărat reţinut. Nenorocitul Dan Bogdan a căzut asasinat cu un pumnal falsificat din muzeul de sub direcţiunea lui Gaittany, atacat de şoferul acestuia, alături de un grup venit în superba lui maşină. Cu acelaşi automobil, Gaittany a luat parte la înmormîntarea lui Dan Bogdan, împărţind condoleanţele cele mai onctuoase şi ştergînd de pe agenda sa şi această obligaţie socială. Însă poliţia ţinu arestat la infinit pe Munteanu, ca să aibă un ostatec în mînă, iar Gaittany angajă imediat un şofer recomandat de madam Pomponescu. 
Reacţiunea lui Gonzalv Ionescu merită şi ea a fi consemnată. La aflarea morţii lui Bogdan, Gonzalv avu o tresărire, din păcate nu de indignare. De cîte ori murea un profesor universitar, el tresălta la ideea unei catedre vacante. Dan Bogdan deţinuse catedra de acustică şi optică, nici în clin, nici în mînecă cu geografia lui Gonzalv. Totuşi, a doua zi chiar, Gonzalv veni cu o propunere uimitoare: să se desfiinţeze 
 Bietul Ioanide 
 
catedra de acustică şi optică, materia fiind inerentă catedrei de fizică generală, şi să se înfiinţeze o catedră «plină» de geografie şi geofizică. Cu această obsesie asistă la înmormîntare, unde întreţinu pe toţi, separat, cu proiectul său de modificare a listei de materii la Facultatea de Ştiinţe. 
XVI 
În ziua cînd a fost convocat la Siguranţă, Tudorel chemă misterios pe Pica şi, exprimîndu-şi încrederea în fidelitatea ei, îi înmînă un caiet cu scoarţe de carton lipite prin două etichete gumate, cu consemnul de a-l preda lui Ioanide dacă s-ar întîmpla să lipsească mai mult fără motivare sau s-ar afla că s-a petrecut ceva neobişnuit. Mai multe Tudorel nu voi să spună; adăugă totuşi că în acest caiet se află testamentul său moral, concepţia sa de viaţă. Ioanide făcu în cursul zilei comentarii aşa de sinistre asupra morţii lui Dan Bogdan, cu aluzie la calea de pierzanie pe care o luase Doru, ceea ce produse o teribilă impresie asupra doamnei Ioanide, încît Pica, înspăimîntată şi văzînd că Tudorel întîrzie sa se întoarcă acasă, avu bănuiala că fratele ei a fost arestat. Închipuindu-şi că în acest caiet vor fi elemente care să ajute la dezvinovăţirea lui, îl arată, prematur, lui Ioanide, care începu lectura imediat. Iată conţinutul caietului:1 
«Drumul pe care mi l-am ales în viaţă este plin de primejdii, de aceea socotesc necesar să explic pentru orice eventualitate 
£Acest detestabil jurnal scoate legitime exclamaţii de oroare din partea lui Ioanide, care nu ne dau deplină satisfacţie morală, întrucît Ioanide însuşi, cu toate intenţiile lui, este încă un om de mentalitate burgheză. Am crezut totuşi că, în scopul de a înţelege timpul ţi greşelile eroilor, trebuia să supun studiului jurnalul aşa cum a fost scris.¤ 
Am reintrodus în textul cap. XVI, după ediţia l (l953) — marcîn-du-le între paranteze drepte şi cu litere cursive — toate fragmentele eliminate de autor în ediţia a II-a a romanului său (l964) (n. ed.). 
G. Călinescu
purtarea mea. Tata, în special, crede că actele mele sunt lipsite de ţel precis, mă crede dezorientat şi adesea am constatat pe faţa lui nedumerire. El are sentimentul c-o iau razna şi că fac parte din altă familie de oameni decît el. Eu însă am o concepţie de viaţă precisă, care se deosebeşte într-adevăr profund de a lui şi de a generaţiilor mai vechi. Temperamental sunt multe puncte care mă leagă de tata şi, dacă aş fi avut vreme să stau de vorbă cu dînsul, în multe chestiuni cred că aş fi izbutit să-l fac să înţeleagă că aparţin neamului său. Din nefericire, tata, după opinia mea, e pe o cale greşită, fiind mai bătrîn moralmente decît s-ar aştepta de la vîrsta lui. Filozofia mea e a tinereţii absolute. Tata va rîde cînd va auzi că eu am profesat o filozofie, crezîndu-mă străin de orice cugetare. Este adevărat că filozofia mea, a noastră, nu e o filozofie de manuale; Kant, Hegel ne interesează puţin. Noi profesăm o filozofie ieşită din trăirea directă, o filozofie combatantă. („Hm! Hm!“ însemnă Ioanide cu umoare pe caiet.) 
Unul din comandamentele noastre este: a trăi în prezent. De fapt, a nu trăi în prezent reprezintă pentru mine o pură contradicţie, fiindcă a trăi este sinonim cu a fi prezent. De aceea noi ne chemăm din cînd în cînd la apel şi strigăm “prezent”, în semn că avem conştiinţa îndreptată asupra orei curente. Generaţiile mai vechi, intoxicate de cărţi, fac prea mare caz de memorie şi de istorie şi se lasă înăbuşite de strigoi. Luaţi un calendar. Mai tot e plin de date solemne care nu-ţi dau răgaz să respiri aerul vremii: 24 ianuarie, 10 mai etc., numai trecut mort, numai statui, numai morminte. Tata este un om pentru care trecutul ia atîta importanţă, încît îl face să trăiască în vis, ca un somnambul. El nu ţine seamă deloc că azi sunt fabrici, terenuri de sport, garaje etc., el ar vrea să radă prezentul şi să ridice pe malurile Dîmboviţei Atena sau Roma. Toată arhitectura se reduce la el la temple, foruri, fîntîni, şi dacă ar fi lăsat în voia lui, numărul statuilor ar întrece în oraş populaţia vie. Tata e obsedat de arta moartă, concepe cetatea ca o entitate în sine. Recunosc că concepţia tatii nu-i lipsită de grandoare şi că în felul lui pune tot atîta dinamism cît punem şi noi în trăirea directă. Ne-am şi gîndit o vreme să-l cîştigăm pentru cauza noastră, să-l punem să construiască pentru generaţiile tinere, în spiritul prezentului. Însă tata, prin obsesia grandoarei şi a cetăţii ca locuinţă indivizibilă a mulţimii, are, fără să-şi dea seama poate, mai multă înclinare spre comunism. Afară de aceasta, el crede fanatic în cultură, în valoarea cărţilor, şi adesea mă lua de braţ purtîndu-mă prin faţa rafturilor bibliotecii, surprins că nu iau nimic să citesc. Obiceiul acesta al cititului e o adevărată maladie a generaţiilor mai vechi, intoxicate de lecturi, şi tata ar fi complet depeizat dacă n-ar avea pe Vitruviu pe masă. În şcoală am fost un elev bun, apreciat de profesori, oroarea mea de cărţi nu provine din inaptitudine. La latină eram un bun traducător din Horaţiu ori din Tacit, eram, ca să zic aşa, juxta clasei. Mi-aduc aminte însă cu ce pedanterie se extazia profesorul pentru nişte fleacuri ca: „O navis referent in mare te novi fluctus“1, sau „Eheu fugaces, Postume, Postume“2, O barcă cu motor condusă cu propria-ţi mînă şi un „hei“ strigat cu pieptul tău fac mai mult decît toate odele şi epodele lui Horaţiu. Cu toate acestea, sunt cărţi care excită la viaţă, vina e a profesorilor. Aceştia scot dintr-un autor şi ultima picătură de sînge. De aceea la Cicero s-a petrecut un fenomen invers, am prins simpatie pentru Catilina şi antipatie pentru un avocat care, cum am citit mai pe urmă, umbla cu cuirasă pe sub togă, înconjurat de o ceată de prieteni. Din Homer n-am priceput nimic în şcoală, abia în urmă, picîndu-mi în mînă o traducere franceză în proză şi răsfoind-o, mi-am dat seama că Iliada e un fel de poem al faptei şi eroii sunt nişte dinamici. Dar cînd ghiceşti asta, arunci cartea din mînă şi te laşi însuţi în voia vieţii, fără falsificări. Odată m-am hotărît să nu citesc nimic literar un an întreg, totuşi nu m-am putut ţine exact de cuvînt. Admir pe Cioarec, care n-are habar de nimic şi cînd îi pomeneşti de Flaubert cască ochii mari. El nu citeşte decît jurnalele politice şi cele 
1
 O, corabie, valul te poartă spre marea nouă £de primăvar㤠(lat.).
2
 Ei, Postumus, Postumus, grăbiţi-vă, trec anii (lat.). 
G. Călinescu
de sport. Din cauza slăbiciunii mele relative pentru lectură (biblioteca tatii a exercitat un prestigiu asupra mea), camarazii mă ironizează ca „intelectual“. 
E de la sine înţeles că antipatia mea, din păcate în bună parte filozofică, pentru cărţi se uneşte cu o indiferenţă tot atît de mare pentru scris. Mania de a fi autor bîntuia şi printre colegii mei de şcoală, şi nu e unul care să nu fi compus măcar 
o poezie. La liceu, colegii scoteau şi o revistă, şi cred că sunt singurul care am rezistat şi n-am colaborat cu nimic. Cînd un profesor sau un director de revistă încuraja la „Poşta redacţiei“ pe un coleg al meu, acesta se roşea de plăcere. Pentru ce? Gîndesc că din ambiţie, din setea de glorie. Ce prostie! Gloria intelectualului — dacă gloria merită atenţia noastră — e cea mai mizerabilă de pe lume şi-mi pare bine că n-am nici un stil, nici o însuşire literară. Sper că nenorocul nu va face ca aceste rînduri să „placă” cuiva. Ar fi culmea. Foarte rar poeţii au statui, şi pe străzile cele mai dosnice. Reputaţie au oamenii politici, oamenii de acţiune. Ea se cucereşte cu spada, cu fapta, şi un Cromwell, un Napoleon se bucură de o glorie pe care niciodată un poet nu o va atinge. Cine se va măsura oare cu Alexandru cel Mare, cu Napoleon? Adevărata sursă a gloriei este războiul şi numai cine se bate şi învinge devine ilustru. (Ioanide: „E zăpăcit de tot“.) Am invidiat adesea viaţa bandiţilor şi am citit ca licean isprăvile lui Iancu Jianu şi ale lui Tunsu. Chiar gangsterii din America au ceva măreţ în ei, bucuria de a lupta, care e cea mai înaltă manifestare a vieţii. Terente al nostru a fost sublim şi va trăi în poezia populară, şi n-aş fi fost deloc ruşinat de cariera lui. Din nenorocire, pentru asta se cer mari daruri, nepăsarea de prejudecăţile sociale, superbă lipsă de cultură şi o performanţă trupească excepţională. M-am născut incapabil de a sta sub apă... (Nota lui Ioanide: „Dă-mi voie, amice, faci grozave confuzii. Îţi acord să admiri pe marii bărbaţi de stat pentru fapta lor, patriotică, nota bene, pe un Bălcescu sau pe un Kogălniceanu, fie şi pe Jianu, dar să-i confunzi cu hoţii şi gangsterii e grav. Nu există o adevărată bucurie a acţiunii pure cînd faci o faptă rea, dăunătoare societăţii! Dacă în sport omori pe altul, acela nu e sport!”) Setea noastră de viaţă dinamică nu se poate satisface decît în mijlocul civilizaţiei Europei tinere, după tipare consfinţite de instituţiile juridice în spirit nou. („O civilizaţie sui generis — scrise Ioanide — a cărei lege este crima!”) 
Am impresia că tata, mare amator de literatură, deşi el însuşi inapt a o profesa, face o distincţie în favoarea artelor plastice, arhitecturii îndeosebi. Aceasta după el e strîns legată de viaţă, neimitînd nimic. Îi dau dreptate numai întrucît locuinţa pare a fi necesară omului, dar că gloria sa cîştigă prin construcţie neg. Cine se întreabă cînd intră într-un hotel de cine a fost construit? Attila, Genghishan au străbătut veacurile prin erupţie şi distrucţie. Viaţa fiind luptă, a dărîma e mai tonic pentru omul tînăr decît a construi. („Nenorocitul! glosă Ioanide. Cu astfel de spirite primitive nu-i de trăit pentru un arhitect. El visează să dărîme ceea ce eu visez să construiesc.”) Numai bătrînii caută culcuşul ca să moară. Artistul e totdeauna un sclav şi marele bărbat îl cumpără cu bani. Tata îşi face iluzii. Niciodată numele lui Ioanide nu va întuneca pe al lui Tudor Vladimirescu, pe al lui Iancu Jianu şi pe al lui Terente. (Ioanide: „Tudor Vladimirescu alături de Terente! Mare dobitoc!”) 
Nu trebuie să se înţeleagă din slaba mea idee despre construcţii că iubesc natura. Dimpotrivă. Am oroare de ea şi pentru acest motiv nu stimez pe romantici. A te holba la lună, a privi fix cascadele, a sta în furtună, astea sunt teatralisme de prost-gust. Natura e inferioară omului, proporţia de viaţă zoologică şi vegetală n-atinge niciodată tensiunea vieţii umane. Este om numai cine trăieşte ca om, numai printre oameni. (Comentariul lui Ioanide: „Mare descoperire! Ce om sănătos a negat asta vreodată?”) De altfel, luaţi ca exemplu animalele. Toate sunt „sălbatice” şi gregare şi nici un lup nu coboară la oraş. Animalele domestice sunt lipsite de nobleţa sălbăticiunilor. Asta înseamnă că acestea din urmă nu ies din speţa lor şi nu prind dragoste pentru alte animale, precum omul, 
G. Călinescu
ci aparţin, respectiv, naturii, de la unghiul lor de vedere. În privinţa asta nu pot să nu blamez romantismul tatii, gustul lui solitar pentru vietăţile dezarmate, evident în slăbiciunea lui pentru cîinele Ştolţ, cu care doarme în pat. Tata e mizantrop, iar filozofia noastră e filantropică, cu o anume restricţie. (Ioanide: „Fleacuri superficiale, şi totuşi sinistre!“) 
De asemeni, tata, orice s-ar zice, este excesiv de afemeiat, boală romantică, tipică popoarelor bătrîne. Nu vreau să spun că tata e lipsit de moralitate, departe de asta, ci numai că are un cult extraordinar pentru femeie, chiar cînd s-ar părea că o dispreţuieşte. Cînd construieşte, el are totdeauna în gînd o femeie, şi am simţit, ca să fiu sincer, că pe Pica o iubeşte mai mult decît pe mine numai pentru că e de sex feminin. E veşnica preferinţă pentru fiinţele slabe care aduc omul în sclavie. Nu sunt pentru viaţa ascetică, nici pentru eliminarea femeii. Socotesc că un bărbat nu trebuie să cheltuiască energie spre a cerşi dragoste femeii, fiinţă subalternă, care se supune omului puternic, şi experienţa a arătat că toţi acei care au făcut cheltuială de poezie şi geniu s-au văzut dispreţuiţi. (Glosa lui Ioanide: „Tristă concepţie despre sora noastră, femeia! Sau ne sălbăticim, sau Doru al meu e un degenerat frigid!“) Oamenii cei mai puţin dotaţi intelectualiceşte au succese scandaloase la femei la care oameni excepţionali n-au nici un acces. Nu pot să neg că tata are un mare prestigiu asupra femeilor, însă nu fiindcă e talentat, nici fiindcă le admiră, ci dimpotrivă, pentru motivul că ştie să-şi ascundă emoţia şi le tratează cu o superioară indiferenţă, care este infailibilă. În privinţa asta mă tem că e dotat mai bine decît mine. Eu am o bună filozofie a femeii (Ioanide: „Mai bine zis: o nebună filozofie“), de care el ar fi scandalizat, totuşi, el aplică inconştient filozofia mea, ajutat de temperament. (Nota lui Ioanide: „Ce comedie!“) Sufăr de o anume timiditate, din care cauză, ca să nu capitulez în faţa femeilor, prefer să le evit. Sunt femei care se ridică pînă la condiţia bărbatului, căpătînd o fermitate de caracter care le face să merite a fi camaradele noastre. În categoria aceasta 
o clasez pe Pica. 
De multe ori m-am gîndit că dinamismul nostru poate fi considerat ca avînd analogie cu acela al eroilor stendhalieni, care şi ei cultivă vitalismul, în special Fabrice del Dongo. £Resping această apropiere cu energie, pentru că eroi de tipul Fabrice sau Julien Sorel sunt tocmai aceia cu care mă feresc să semăn. Popoarele îmbătrînite se semnalează prin astfel de simboluri. Exaltarea vitalităţii fără nici o rezervă poate să ducă la cultul senzaţiei şi la egotism. E tocmai ceea ce detest. Fabrice şi Julien sunt eroi romantici, cultivînd eul, personalismul, căutînd să se promoveze brutal ca indivizi, să guste viaţa solitar. Ei vor să violeze conştiinţa umanităţii prin cinismul egoismului lor. Într-un cuvînt, sunt avizi de celebritate. Byron era un astfel de tip. Noi însă urîm personalismul şi semnătura şi, dacă am pomenit de Napoleon şi de Cromwel, am făcut asta numai prin raport la dinamismul tor.  (Ioanide strîmbă din nas, ştiind că Tudorel nu citea. Aici vorbea de Byron, opunîndu-i pe Napoleon, pe Cromwell.) Idealul nostru este anonimatul sau, ca să mă exprim mai exact, promovarea in corpore. („Confunzi, stimabile, adunarea umană cu turma — notă Ioanide — şi personalitatea cu personalismul.“) De aceea suntem constituiţi pe centurii şi decurii şi ne numim centurioni, decurioni şi camarazi, trăind laolaltă şi beneficiind solidar de izbînzile comune. Cultivăm spiritul de „bandă”. Spiritul romantic de întrecere, orgoliul nu sunt în vederile noastre, disciplina şi uniformitatea stînd la baza concepţiei dinamice pe care o profesăm. Acesta e motivul pentru care am adoptat o uniformă de aspect militar şi cizmele: luptă, disciplină, camaraderie. Voluptatea noastră e de a trăi ca numere de ordine, respingînd întrecerile calitative pe care le cultivă comuniştii, cum mi-a spus Gavrilcea. Dimpotrivă, elementul mai slab, dacă este camaraderesc, se bucură de atenţia noastră deosebită. Adoptăm într-asta spiritul creştin, centuria noastră avînd caracter profund religios, fiind o formulă de luptă pe temeiul unui crez comun şi al abnegaţiei, ca şi Ordinul Templierilor sau al Cavalerilor de Malta. Sentimentul de viaţă îl simţim în umilirea meritului personal. 
G. Călinescu
De aci şi voluptatea noastră de a ne supune şi a suferi pedepse. Tata m-a surprins vărgat pe spate de frînghiile cu care am fost bătut la cererea mea, deşi camarazii acceptaseră a-mi suspenda corecţia. Am voit aceasta nu ca să mă îndrept, ci din simpla bucurie de a suferi şi de a mă umili în faţa camarazilor mei, ca nu cumva să-mi intre în suflet orgoliul de a fi o persoană de excepţie, fiul ilustrului arhitect Ioanide. („Poţi să fii modest — scrise Ioanide — şi să ţii seamă de părerea semenilor fără să cazi în patru labe.“) Singurul lucru de care mă tem este de a nu mă fi ilustrat prin umilinţa mea. Dar dacă despici firul de păr în patru, faci filozofie şi încetezi de a mai trăi. 
Am vorbit mai sus de doctrina comunistă, pe care noi o combatem: aceasta e raţionalistă şi proclamă egalitatea tuturor oamenilor şi raselor. Noi nu primim această teorie. £Dacă suntem antiindividualişti prin raport la personalitate, suntem exclusivişti cînd e vorba de calitatea grupelor. Omenirea se împarte pentru noi în popoare tinere şi popoare bătrîne şi nu putem fi camarazi cu perşii sau cu indochinezii. Suntem în fond ca nişte colonii de fiinţe acvatice, avem o personalitate colectivă, formăm un arbore ca mărgeanul ce nu se poate amesteca niciodată cu lumea peştilor sau a melcilor. Fabrice del Dongo era mîndru de a fi Fabrice, eu sunt fericit de a face parte din decuria şi centuria mea şi a gusta din plin viaţa, adică pericolele ei, în mijlocul unei unităţi de calitatea aceasta. (Ioanide: „Ce erezii! Tudorel nu are sensul valorii omului, crezînd că individualitatea e în conflict cu corpul social“.) Am un egotism social şi în felul acesta caut şi eu senzaţia şi mă dezinteresez de construcţie şi alte rezultate de acestea himerice. Să construiască pentru noi popoarele sclave, noi merităm viaţa prin simplul fapt că existăm. 
Am făcut o aluzie la pericolele vieţii. Da, într-adevăr, Popoarele bătrîne văd bucuria în tihnă, în lipsa de accidente, noi, din contra, socotim că nu simţim gustul vieţii decît în perspectiva morţii. Cred că animalele cele mai pîndite de moarte, precum gazelele, au în ghearele leului senzaţia vitală cea mai ridicată. Cu cît mai fericite ar fi dacă ar fi înzestrate pentru război!¤ (Ioanide trecu peste alte rînduri, părîndu-i-se pure divagaţii.) Noi avem cultul morţii şi, fără a profesa sinuciderea sau a căuta moartea cu dinadinsul, credem că acuitatea vieţii se verifică în înfruntarea morţii: a muri în încleştare, acesta e supremul bine pe care-l oferă viaţa. Restul e deşertăciune. M-am exercitat atît de mult în acest sentiment, încît ideea morţii pluteşte asupra mea şi-mi dă o linişte extraordinară. (Glosă ioanidiană: „Simptome maladive grave. Nu m-am ocupat de băiatul ăsta!”) 
Din această concepţie fundamentală derivă un nou drept, pe care, de voi avea condiţii prielnice, îl voi formula în calitate de jurist: dreptul corporaţiei celei mai tari, celei mai tinere. Întemeiat pe vaga doctrină a drepturilor omului, detestabilul paşoptism interzice orice atingere a individului numai pentru motivul că are aparenţă de om, fără a se întreba dacă aparţine unei corporaţii tinere. Astfel, a arunca de pe Tayget un infirm devine delict. O sumă de instituţii perimate dăinuie în jurul acestei erori, ca de pildă asistenţa infirmilor, demenţilor, a bătrînilor. (La această frază, Ioanide observă aproape cu glas tare: „Din nefericire, demenţi sunteţi voi, demenţi fără ospiciu!“) £Clarificarea juridică aduce şi o tonificare sufletească. Iată cazul lui Raskolnikoff, din romanul aşa de demoralizant al lui Dostoievski, care a infectat generaţii întregi. (Ioanide: „Foarte bine, asta e părerea multor oameni de bun simţ, să vedem ce încheiere tragi!“) Toată cartea se învîrteşte în jurul fenomenului paralizant al remuşcării de a fi comis o crimă. E adevărat că Raskolnikoff a comis o crimă. Fac discriminaţie între crimă şi omor! Ucidem un urs, dar asta nu e crimă. Trebuie neapărat să călcăm un pact social. Nu intru în discuţie dacă teoria lui Raskolnikoff în sine are valoare ori nu. În fond e meschină, nu cu babele vom duce noi război. Cazul lui de conştiinţă provine din faptul că e singur, că regimul juridic sub care trăieşte apasă asupra subconştientului său zdrobindu-l. Dacă el ar fi executat fapta sa în funcţie de corp social, aplicînd în ordinea curentă jurisdicţia superioară a 
G. Călinescu
centuriei noastre, orice proces individual ar fi fost inexistent. (Scolie a lui Ioanide: „Doru argumentează alandala. Dintr-o premisă rezonabilă scoate o concluzie patibulară“.) Noţiunea de drept este inerentă fiinţei umane şi Raskolnikoff e într-adevăr un criminal pentru că n-a lucrat sub imperiul unui drept superior, ca acela al Mişcării, existînd de facto într-o organizaţie constituită. (Observaţia lui Ioanide: „N-am ştiut că băiatul meu are instincte criminale! E juristul unei galere!”) Am citit şi Les caves du Vatican1 de Andre Gide, aşa de gustat, din păcate, chiar de unii din centuria noastră. Cartea mi se pare o aberaţie a spiritului unui popor îmbătrînit , bolnav de egotism şi de senzualism individualist. (Observaţia lui Ioanide: „Dar ce faci tu nu e romantism patologic?”) Contrafăcînd pe Raskolnikoff, Lafcadio comite un crime immotive2 din simpla perversitate estetică de a deruta poliţia;  O ucidere nemotivată e într-adevăr o crimă, după toate legislaţiile umane posibile. În general, sociologic, se numeşte crimă orice omucidere fără raţiune socială, comisă din motive individuale, fie interes, fie plăcere sadică. Oare Gide nu şi-a pus întrebarea: „Dacă cumva victima aparţine grupului nostru, avînd aceeaşi concepţie de viaţă ca şi noi?” (Însemnarea lui Ioanide: „Pe Gide îl reprobă mulţi. Grav este că Doru nu acceptă decît concepţia de viaţă a delicventului Gavrilcea.“) E ca şi cum eu aş omorî pe camaradul Gavrilcea (Ioanide: „Iată-l şi pe idolatrizatul ipochimen!“) numai spre a face sînge rău poliţiei.¤ 
(Ioanide întoarse iar pagina, agasat, dînd de nume ca Raskolnikoff, Andre Gide, pe care Tudorel le auzise probabil într-o discuţie a lui Ioanide cu alţii, avînd îndoieli că fiul său îl citise chiar pe Dostoievski.) Suprimarea unui individ fără ordinul comandamentului, fără siguranţa că distrugem un element inferior e oribilă. Noi nu facem omoruri, ci numai „execuţii”, în urma unei hotărîri motivate a tribunalului nostru. 
2 Tainiţele Vaticanului (fr.).
3 O crimă nemotivată (fr.).

 Ce problemă pentru poliţie! (fr.). 
Orice criză de conştiinţă sau bucurie sanguinară personală este exclusă. Nu ascund că trăind în două planuri deosebite 
— sub regimul inferior al orînduirii actuale şi sub regimulîncă nelegalizat al concepţiei dinamice (Observaţia lui Ioanide: „Băiatul ăsta suferă de demenţă acută, caracterizată prin logică sofistică implacabilă! Dacă psihoza lui se lăţeşte, omenirea e pierdută!“) — încerc adesea şovăiri. Acesta este motivul pentru care, cu toată sila mea de literatură, am consimţit să jucăm Julius Caesar de Shakespeare, în special pentru scena asasinării lui Caesar în Senat. Eu luasem rolul lui Brutus, căruia Caesar îi zice: „Et tu, Brute?“ După căderea lui Caesar aveam să vorbesc calm poporului, rugîndu-l să nu se înspăimînte, să nu fugă, întrucît ambiţia plătise. Îmi plăceau şi strigătele lui Cinna către popor: 


Ca să mă obişnuiesc cu mînuirea pumnalului, am lovit de două ori perna. Am auzit pe mama zicînd: „E curios ce putredă a fost olanda la faţa de pernă a lui Doru, s-a sfîşiat parcă ar fi fost tăiată cu cuţitul!“ Mama nu bănuieşte nimic excepţional, n-admite călcarea bontonului. (Reflecţia lui Ioanide: „Biata Elvira, ea nu bănuieşte că stimabilul Doru poate să fie un infam criminal, mai odios decît toţi, fiindcă are pretenţii de filozofie.“) Venind vorba de teatru, voi destăinui aici interesanta concepţie a lui Carababă. După umila mea părere, Carababă este un actor de un talent covîrşitor, mult mai profund decît al lui Moissi, cu care seamănă puţin la faţă, avînd ca şi acela preferinţă pentru rolul lui Hamlet. Carababă zice că simte capodopera teatrală atît de sincer, încît are impulsul de a o transforma în dramă reală şi că în general scena nu-l satisface. El conţine atîta vitalitate, încît vrea să joace pe o scenă mai vastă, pe scena vieţii. Un actor de talent, dacă e îndrăzneţ, 
 O, libertate! Tirania-i moartă!
Fugiţi şi daţi de veste la răspîntii! (engl.).

G. Călinescu
găseşte în viaţă destule piese nescrise care să-i ofere un rol adevărat. În scurt, el e în căutarea spectacolului real. (Meditaţia lui Ioanide: „Dobitoc incult şi cu instincte patologice, care nu ştie că esenţa artei este ficţiunea!”) În curînd, probabil, vom avea prilejul să jucăm cu toţii o piesă reală, în care personajele căzute nu se mai scoală de jos la ridicarea cortinei, iar actorii fug de pe scenă, evitînd ovaţiile. 
Dintre cărţile de faimă universală am citit Il principe de Machiavel, £carte într-adevăr profundă, deşi în ea găsesc deosebiri fundamentale de concepţia noastră. Lăudabil în ea este faptul că nu-i o operă tenebroasă pentru amatorii de plăceri solitare, ci un sistem de instrucţii pentru indivizii care ştiu să se supună unei discipline în vederea unui scop comun. De asemeni remarcabilă mi se pare distincţia între morala vulgară şi morala principelui, adică a statului conceput în mîinile unei elite. Această elită, ca să se menţină, trebuie să ducă un război continuu vulgului, de unde obligaţia artei militare: „ Fiinţele destinate a ţine primatul trebuie să se constituie milităreşte. Consider viaţa ca o stare de asediu continuă împotriva umanităţii de structură inferioară (Notă orală a lui Ioanide: „Te pomeneşti că Tudorel mă clasează şi pe mine în umanitatea inferioară, ca sclav arhitect. Numai el, cu pumnalul, are dreptul dea conduce. Iată pe cine am zămislit şi crescut!“) 
Mărturisesc că la început n-am înţeles rostul religiei în disciplina noastră şi termenul spiritualitate, atît de familiar printre noi, nu-mi spunea mare lucru. În casa noastră n-am auzit niciodată o vorbă jignitoare la adresa religiei, totuşi tata nu face paradă de misticism, iar mama, deşi religioasă, nu e bigotă. Gavrilcea mi-a explicat lucrurile. Întîi de toate, tăria noastră stă în jurămînt. Pe ce jurăm, dacă nu recunoaştem un 
Trebuie, aşadar, ca un principe să nu aibă alt scop, alt gînd, nici 
o altă preocupare în afară de război (ital.). 
arbitru superior umanităţii, capabil de a sancţiona? Apoi unica raţiune de a ne uni pe baza superiorităţii morale este de a recunoaşte o ordine superioară animalităţii. Voluptatea de a muri, ca manifestare a vitalităţii, ar fi un nonsens dacă viaţa, în accepţia cea mai înaltă a cuvîntului, n-ar fi transcendentă existenţei fiziologice. Există deci o „viaţă“ mai presus de viaţă şi de moarte în termeni curenţi şi instinctul exultant al morţii se explică prin presimţirea eternităţii spiritului. Toate neamurile nobile cred în veşnicie, naţiile inferioare sunt ireligioase. Forma confesiunii e secundară. Germanii noului Reich nu s-ar scandaliza a primi cultul lui Wottan, s-au şi făcut propuneri. Religia cea mai veche într-un popor e şi cea mai profundă. Noi deocamdată profesăm creştinismul, personal aş înclina pentru cultul lui Zamolxe şi o eventuală sanctificare a lui Boerebista şi Decebal. Dar motivul esenţial pentru care adoptăm spiritualismul este că e dogmatic şi n-admite discuţia. Ne-am săturat de raţionalismul care obligă la eforturi cerebrale inutile. Capitală pentru mine e viaţa deplină, corporativă. Cînd mi se dă un ordin, îl execut, fie oricît de absurd, atîta vreme cît centuria sau decuria mea îl adoptă.¤ (Ioanide: „Minţi! N-ai citit pe Machiavel, pe care nici n-ai binevoit să-l scoţi din raft!” şi sări iarăşi cîteva rînduri întregi, unde se vorbea de cultul lui Zamolxe, de sanctificarea lui Boerebista şi Decebal.) Valabil pentru mine nu este raţionalul, ci autoritarul, spiritul de corp. Vedeţi ce figuri fericite au tinerii germani scutiţi de anxietatea „problemelor”! Fuhrer-ul le dă un ordin şi ei aleargă voioşi să-l îndeplinească. (Ioanide: „Prin urmare, de aceea nu sunt ascultat, fiindcă ceea ce cer eu este raţional! Umanitatea degenerează!“) 
Din convorbirile cu tata am ghicit că aprehensiunea lui capitală este în ordinea patriotică. Pentru faptul că suntem ajutaţi de marele popor german al Reich-ului să întemeiem o ordine nouă el ne consideră trădători. Deşi noi punem pe planul întîi naţiunea, nu mai avem concepţia răsuflată a egoismului. Ca şi indivizii sănătoşi, naţiile sănătoase trăiesc in corpore. Zic „sănătoase“ pentru că noua ordine exclude din sînul ei 
G. Călinescu
popoarele inferioare. Acestea vor trebui să fie conduse. Lectura pedantă a cărţilor produce fixaţiunea. £Italia e un stat recent şi pentru mulţi napolitani ideea uniunii cu restul statelor din peninsulă constituia o trădare a regatului celor două Sicilii. Fenomenul acesta s-a petrecut şi la noi înainte de 1859. Şi totuşi, unioniştii de atunci erau nişte bărbaţi luminaţi. Astfel şi noi vedem lărgirea ideii de stat ca salutară, cu condiţia de a ne alătura cît mai curînd popoarelor cu suflet tînăr. Şi apoi, indiferent de orice teorie, în istorie nu există adevăr, există numai stări de fapt şi are dreptate acela care învinge. Noi trebuie să fim în tabăra învingătorilor.¤ (Ioanide trecu repede asupra unui soi de teorii din care rezulta că unitatea patriei nu-i necesară. Erau folosite haotic evenimente din istoria Italiei. „Nu credeam — glosă arhitectul — ca sub acoperămîntul meu să se gîndească lucruri aşa de triste. Nenorocitul, e infirm!“) 
Am încercat în repetate rînduri să-mi explic divorţul sufletesc ce există între mine şi tata, şi concluzia la care am ajuns e următoarea: şi eu şi tata avem un sînge clocotitor, setos de fapte. Noi aparţinem unui neam care nu suportă existenţa banală. Se vede că ne tragem, precum arată numele, din aventurieri care au emigrat aici, atraşi de mirajul vieţii agitate şi excepţionale. În ciuda teoriilor mele în jurul anonimatului, se pare că sunt împins de o forţă obscură să ies din rînduri. De altfel, aceasta e condiţia naţiei întregi. Un popor care n-a produs pe Homer sau pe Platon, nici un general ca Caesar, e neliniştit, simte nevoia să sară peste determinaţiile de timp, în plină aventură. E un risc într-asta, dar, vorba lui Pascal (Ioanide: „Şi asta e tot din auzite, Tudorel n-a pus mîna pe opera lui Pascal“.), şi o şansă de cîştig. Singura purtare fatală ar fi completa inerţie. £Unul dintre tinerii noştri doctrinari zice că suntem „pe culmile desperării“, îndreptăţiţi a încerca orice. Chiar inconsecvenţa e scuzabilă, bineînţeles cînd e o contradicţie colectivă, nu o defecţiune personală, şi s-a discutat în cercul nostru dacă în caz de înfrîngere n-ar fi valabilă (la desperare) şi aventura comunistă, pe care, avînd în vedere concepţia noastră, a inegalităţii funciare în lume şi a iraţionalismului, o considerăm ca inacceptabilă. Dar tocmai fiindcă e inacceptabilă, în cazul nostru e o salvare din naufragiul pe neantul banalului. Ne-am gîndit chiar să construim o filozofie a „inacceptabilului“, care zdruncină liniştea conformistului. Oare tata nu este el însuşi un himeric, propunînd planuri inacceptabile azi? El ne dispreţuieşte, dar numai noi am avea curajul să acceptăm visele sale arhitecturale. Am primit misiunea de a-l pregăti discret, pînă acum n-am avut posibilitatea să dau un atac frontal. Ei bine, pornirea vijelioasă a tatii de a depăşi liniile timpului şi a ieşi ca un vulcan formidabil dintr-un ocean pacific, desfiinţînd neantul, există latent în mine şi în toată generaţia noastră. Însă cum s-o manifestăm ? Prin poeme şi romane ? Noi suntem 
o centurie de spirite decise, ce şanse avem de a obţine gloria lui Dante sau a lui Balzac? Calea aceasta e cea mai desperată, 
o adevărată prăpastie, mai ales în Romînia. Recunosc că tata are un talent excepţional, probabil geniu. Cu toate astea şi întrucît îl priveşte, lucrul nu e absolut sigur înainte de verificarea prin timp, şi afară de aceasta tata nu poate să construiască spre a-şi revela geniul. Are deci nevoie de o forţă politică spre a-l propulsa. Singura şansă de a ajunge la izbîndă prin aventură este la noi politica în care trecutul s-a remarcat. Romînul nu e născut poet, cum zice Alecsandri, ci om politic. Sub raportul acesta intrarea noastră pe scena lumii s-a făcut printr-un act politic de răsunet mondial, războiul dacilor cu romanii. De atunci singurul domeniu în care am dovedit un geniu neîntrerupt, în ciuda circumstanţelor, a fost politica. Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Cantemir, Brîncoveanu etc. sunt figuri impunătoare. În ultimele decenii acalmia a înăbuşit această vocaţie naţională şi...¤ (Ioanide sări iarăşi o pagină, care i se păru pretenţioasă şi lipsită de documentaţie.) Au apărut un fel de politicieni de meserie, căutînd obscure avantaje personale din profesarea unei politici meschine, fără riscuri şi fără grandoare. Poate numai comunismul a păstrat pînă la o vreme marea tradiţie a tensiunii energetice, fapt pe care nu pot să nu-l admit, deşi adversar. 

G. Călinescu
Cuvîntul de ordine către tineret a fost: „Vedeţi-vă de carte!” Din respectarea lui n-au ieşit cine ştie ce personalităţi. Tata este unul care e străin cu totul de viaţa publică şi consideră ca 
o aberaţie lectura jurnalelor politice. El nici măcar nu cunoaşte harta actuală a Europei. £şi zice totdeauna „Serbia“, neavînd 
o noţiune clară a statului Jugoslav. N-ar putea spune precis cine este Lenin, de evenimentele din Spania n-are nici o idee şi mi-a spus odată: „Ăia sunt nebuni de profesie, arabi împerecheaţi cu vizigoţi. Pentru mine Spania se confundă cu Cervantes şi Goya. Cine-i ăla Franco? Refuz să-l înregistrez. Vorbeşte-mi de Churriguera!“¤ 

De multe ori mi-am făcut un examen serios de conştiinţă şi am ajuns la concluzia că am o oarecare asemănare cu tata sub raportul indiferenţei la geografie. N-am destăinuit acest lucru camarazilor, de teamă să nu-i contrariez, deşi am impresia că cei mai mulţi din ei sunt în categoria mea. Singurul fapt absolut cert este nevoia mea biologică de a participa la un mare eveniment al timpului meu, de a nu fi eliminat de la momentele epocale. Solitudinea îmi face rău şi o zi petrecută fără a mă întîlni cu camarazii mei mi se pare tristă. Cînd eram mai mic am fost entuziasmat la cinematograf de Gavroche din Mizerabilii lui Victor Hugo, şi nopţi în şir mă visam în rolul lui. Tata mi-a arătat un desen de David reprezentînd pe Bara, un copil de paisprezece ani, împuşcat fiindcă, somat să strige „Trăiască regele!“, a strigat „Trăiască Republica!“, şi această imagine m-a entuziasmat mai ales că eu însumi aveam aceeaşi vîrstă şi am devenit îndată republican aprins, fără a-mi da seama complet în ce constă republica. Toate cărţile, filmele, piesele de teatru despre Revoluţia franceză mă atrag şi acum şi le devorez, în ciuda faptului că teoretic lupt împotriva ideilor revoluţiei. Mă fascinează figurile oamenilor Convenţiei, agitaţia acelor ani şi, trebuie să spun, primejdia la fiece moment de a merge la eşafod. Îmi plac personajele cele mai detestate: Robespierre, Marat, Saint-Just, eroii absurzi, făcînd o politică aparent lipsită de bun-simţ, descreierată. (Ioanide: „Robespierre voia ceva onorabil: să doboare despotismul monarhic!“) O paranteză: Bunul-simţ n-are succes în istorie. Spre pildă, Napoleon. Toate campaniile lui sunt iraţionale, politica lui este ieşită parcă din capul unui poet epic în delir. Şi cu toate astea, l-au urmat frenetic milioane de oameni şi prestigiul epocii lui a fost atît de mare, încît în umbra lui a putut să se strecoare Napoleon al III-lea, un om mediocru, de la care lumea spera probabil fapte colosale. Dacă Bonaparte ar fi făgăduit contemporanilor linişte şi prînzuri bune, cam cum a făcut Louis Philippe, probabil ar fi fost pus în caricatură. Inacceptabilul, absurdul, cum am spus, e pe placul maselor, care au o tendinţă voluptuoasă de a merge spre pieire, asemeni oilor care cad în prăpastie luîndu-se după una. („Elucubraţii, domnule Doru! comentă Ioanide. Poporul are bun simţ!“) În călătoria pe mare, probabil că mi-ar place naufragiul. Faceţi o conspiraţie pentru desfiinţarea Franţei şi unirea ei cu Germania, spre a rezolva astfel un conflict secular, şi veţi vedea că se vor găsi aderenţi. Noile stări de lucruri au apărut din această orientare a maselor către tot ce este insolit şi incomod, în pofida conformismelor burgheze (pe care personal le detest, fiind într-asta în mod surprinzător în consonanţă cu tata). Dar să reiau şirul ideii. Am spus că nu sunt bine încredinţat a fi cu desăvîrşire fixat asupra modului geografic de a mă realiza în structura mea spirituală. Fiindcă mă aflu în Romînia şi am întîlnit Mişcarea, m-am devotat ei. Presupunînd că viitorul n-ar corespunde aşteptărilor şi am eşua în acalmie istorică, întocmai ca o corabie cu pînze pe un ocean pacific, lipsit de vînt, aş emigra oriunde, în căutarea de aventură colectivă. Evident, tata are dreptate în aluziile lui, generaţia noastră, cel puţin o parte din ea, nu mai are sentiment patriotic, a depăşit cadrele vechi de gîndire. Patria pentru mine e o realitate ce trebuie construită, şi dacă n-o pot realiza aici, încerc oriunde. (Observarea lui Ioanide: „Nenorocitul!“) Noi, aceştia născuţi în timpul unui război mondial, în vibraţiile tunurilor, şi în aşteptarea unei conflagraţii care va întrece probabil tot ce închipuirea umană a putut concepe, avem nervii zdruncinaţi organic, nu mai credem în 
G. Călinescu
stabilitatea formelor vechi. Suntem ca nişte cetăţeni ai Imperiului roman în decadenţă, care, obosiţi de o formulă perimată şi în disoluţie, se lasă în voia noii ordini barbare. Aş vrea să ştiu dacă un roman din Galia sau din Bizanţ mai avea sentimentul că trădează Roma, mergînd în sensul unei complete separaţii. Sentimentul acesta de incertitudine şi oboseală îl observ şi la francezi, care par a fi animaţi de un dor de sinucidere, proclamînd inutilitatea coloniilor şi oroarea de război, fie şi defensiv. (Nota lui Ioanide: „Prostii! Poate burghezii putrezi au gust să se sinucidă, nu cred eu că adevăratul popor francez voieşte să moară!“ £Cît despre colonii, odată şi odată vor trebui să dispară. Ciudat! Doru are instinctul, pe care îl credeam perimat, de a stăpîni sclavi.“) Cred că toată afacerea cuceririi Franţei nu va dura mai mult de trei zile. În legătură cu indiferenţa noastră pentru spaţiul geografic de manifestare a energiei romîne, odată unul dintre noi a propus să ne transportăm în Sicilia, spre a începe o propagandă în vederea despărţirii ei de Italia. Atunci am început să citesc opere de istorie relativ la trecutul Italiei, de unde un obicei de a face referinţe istorice. Antrenaţi de voinţa noastră de acţiune, am explorat istoria umanităţii spre a ne găsi un spaţiu în caz de monotonie locală. Am auzit de un oarecare Cătărău, fost student romîn sau aşa ceva, care a fugit prin Asia şi ar fi acum, nu ştiu pe ce continent, şef de trib, rege. I-am admirat şi invidiat.¤ (Ioanide sări iarăşi cîteva rînduri întregi, care i se părură absurde, unde era vorba de Cătărău, de haiduci, de aventură.) În Sicilia există o veche tendinţă izolaţionistă, din nefericire fascismul a sugrumat violent „spiritul din sud”, încît şansele noastre erau foarte mici. De aceea am îmbrăţişat cauza „spiritului din nord“. Ne-am mai gîndit o dată ca imitînd pe haiduci într-un spirit superior să facem o lovitură spre a cuceri un district din Romînia, fie la munte, fie la mare, şi a întemeia acolo un stat al nostru independent, cum e San Marino în Italia, pe proporţii mai mari, cu o populaţie voluntară, acceptînd în totul constituţia noastră, care n-ar fi fost — lucrul e de la sine înţeles — deloc liberală. Am fi introdus sistemul castelor: războinici-sclavi, întemeind o aristocraţie severă, bazată pe urmărirea strictă a filiaţiei, cu împiedicarea oricărei mezalianţe cu elemente inferioare. În concepţia noastră şi cei din clasa sclavilor (de altfel din punct de vedere material apăraţi de orice mizerie, mizerabili numai moralmente) ar fi fost mai fericiţi decît burghezii actuali, fiindcă ar fi simţit bucuria amară a condiţiei lor tragice, inexorabilitatea sclaviei lor, din care n-ar fi putut scăpa decît prin sinucidere. Un coleg de universitate căruia îi spuneam aceste lucruri în formă de badinaj, ca să văd cum reacţionează, dispus în caz de sensibilitate la absurd să-l cîştig Mişcării noastre, mi-a obiectat că vitalitatea ce ne agită ar putea găsi o descărcare utilă societăţii actuale, făcînd de pildă ca Robinson, descoperind 
o insulă şi anexînd-o civilizaţiei, sau dedicîndu-mă experienţelor utile ştiinţei, traversarea Atlanticului cu avionul sau în barca cu pînze, explorarea Polului Nord sau Polului Sud etc. Englezii îndeosebi cam fac asta ca să se scuture de plictiseală şi în scopul purei plăceri personale. Nu neg că e posibil şi acest chip de existenţă furtunoasă, eu însă nu-l pricep. Întîi, n-am încredere în persoana mea, caut aventura in corpore, al doilea, nu vreau să mă lupt cu natura, ci cu oamenii. În războiul cu burii poate m-aş fi dus. De unde-mi vine această pornire nu mă întreb, adevărul este că am instinctul. Luptăm pentru o Europă nouă, ţinta noastră e de a cuceri puterea spre a ne pune la ordinele Führer-ului.1 În guvernul a cărui listă am şi făcut-o şi care s-ar constitui în cazul izbîndei noastre cu ajutorul marilor forţe ale ordinii noi, eu sunt desemnat a fi ministru de externe, ca unul ce am mai multă pregătire intelectuală, Gavrilcea, om straşnic, va fi ministru de interne. (Ioanide: „Acum am dezlegat enigma hîrtiuţei din cort“.) 
Pasajul de la „Luptăm“ pînă la „Führer-ului“ a înlocuit, în ediţia a II-a, următorul text eliminat: £comandei asupra oamenilor, simt nevoia imperioasă de a fi un element dintr-un comandament. În America, nu descoperirea ei m-ar fi entuziasmat, nu Cristofor Columb aş fi vrut să fiu, ci Francisco Pizarro, cuceritorul Perú-ului. Luptăm mai puţin pentru 
o idee, ţinta noastă este de a ne demonstra tinereţea cucerind puterea¤. 
G. Călinescu
Tata n-ar accepta, în meseria lui, deplasarea de pe solul Romîniei, cu toate că admite a se afla în condiţii neprielnice pentru creaţie. L-am auzit de atîtea ori spunînd că în alte ţări mai înaintate perfecţiunea artelor l-ar demoraliza. Recunoaşte şi el că succesul în artă e problematic. În ţară, în acest gol, în unele privinţe aproape total, desperarea îi dă avînt, are halucinaţii arhitectonice caracteristice pustei, e sub imperiul unei fata morgana. Oricît ar dori, un artist, zice el, nu poate asimila brusc tradiţia unei ţări, spaţiul specific, iar arhitectura e arta cea mai geografică. Ea combate natura, dar se substituie ei şi creează o geologie arhitecturală. Astfel, în nordul Europei cresc vîrfuri de catedrale, în Grecia şi Sicilia — coloane dorice. Tata, cum s-ar zice, pune coloanele la vegetaţia solului. Am avut întotdeauna sentimentul că tata e de o mare inteligenţă (Ioanide: „Foarte mersi!“), nu se ştie dacă n-are şi el puţină dreptate, fireşte, în domeniul lui. Am stat de vorbă şi cu intelectuali străini cînd am fost la Berlin, mărturisesc că mi s-au părut foarte . Să fi fost tata, îi culca intelectualiceşte la pămînt. Şi cu toate astea, oamenii banali din ţările cu trecut fac lucrări considerabile. Şi în creaţie individul izolat nu poate nimic, are nevoie de un corp social. Creaţia artistică e şi ea un produs centurional. Cînd voi fi ministru de externe şi eventual un factor important de conducere, voi înlesni tatii opera sa constructivă. Dacă un accident nu ni se pune în cale, evenimentul va fi foarte apropiat. În curînd Cehoslovacia, Polonia, Franţa vor fi rase de pe harta Europei şi va începe asaltul cel mare împotriva putredei Anglii. În programul meu diplomatic este inclusă ideea de a reclama de la marii noştri prieteni, după dezmembrarea imperiului colonial al Angliei, o colonie pentru Romînia, o insulă, un arhipelag măcar cît Noua-Zeelandă, pentru ca romînii să se obişnuiască cu marea expediţie, cu supunerea popoarelor născute sclave. Numai această politică de domni ne va vindeca de complexul de inferioritate strecurat în sufletele noastre prin secole de şerbie şi exploatare. (Ioanide: „Tudorel al meu are farmecul unor paranoici, delirează spiritual“.) Tata va construi atunci în voia fanteziei sale, creînd o lume nouă fără a se depărta de ideea patriei lui. O va proiecta pe ocean. (Ioanide: „Ce curiozităţi! Şi Sultana, şi Tudorel vor să mă deporteze!“) 
Cum am ajuns în sînul Mişcării? Cred că prima cauză a fost liceul. Acolo am avut profesori de o mare mediocritate, mai ales morală, oameni lamentabili, recrutaţi parcă printre sclavi. Nu vorbesc de pregătirea lor intelectuală. Unii din noi, cu bibliotecă acasă, rîdeam din toată inima de gafele profesorilor de literaturi, de ignoranţa, de platitudinea ideilor lor. Profesorul de franceză nu citise pe Rimbaud şi făcea cele mai comice sforţări spre a evita discuţia la care îl provocam. Puneam, de pildă, profesorilor întrebări chinuitoare: ce părere are (asta profesorului de franceză) despre Le bergsonisme de Albert Thibaudet; iar celui de istorie: ce misiune a avut Machiavel la Forli, la contesa Caterina Sforza. Natural, mistificam, pentru că noi înşine nu citeam excesiv, şi întrebările de mai sus le preparam viclean, cu ajutorul cărţilor găsite pe acasă sau la rude studenţi. (Ioanide: „M-aş fi mirat să fie altfel!“) Penibilă mi se părea nu neştiinţa profesorilor, foarte scuzabilă, dar lipsa lor de demnitate intelectuală, incapacitatea de a face faţă situaţiei. Dacă ar fi răspuns: „Nu mai citesc nimic peste Victor Hugo“, ni s-ar fi părut sublim, asta ar fi fost o filozofie a ignoranţei. Cu rare excepţii (vorbesc de şcoala mea), profesorii erau lipsiţi de intelectualitate, incapabili de a bănui efervescenţa noastră, pînă acolo că noi, cei mai răsăriţi, ne ruşinam pentru ei. Cîţiva făceau spiritele cele mai vulgare, erau familiari, nescoţîndu-ne din „mă“ şi „bre“. Pe urmă, starea lor materială era în general rea, veneau la şcoală rău îmbrăcaţi, şi indiferent de aceasta, n-aveau nici măcar poza sublimă a proletarului intelectual, impunînd respectul prin severitatea frunţii lor. Profesorul de filozofie a avut odată 
o ieşire care mi-a lăsat o urîtă impresie de vulgaritate. L-am rugat să ne facă o lecţie suplimentară de logică, la care ne-a răspuns în felul lui familiar, arătîndu-ne coatele roase: „Cu cît mă plăteşte statul, nu-mi dă mîna să vă fac lecţii în plus“. 
G. Călinescu
Desigur că profesorimea avea dreptate în felul ei, şi noi am înscris în programul nostru ridicarea nivelului de viaţă al membrilor corpului didactic, însă la o anume vîrstă, cînd profesorul ţi se pare un zeu, familiaritatea aceasta pe chestii materiale prăbuşeşte temple. Ca şcolar şi chiar acum am încercat două sentimente contradictorii faţă de oamenii maturi: ori un dispreţ care în clasă merge pînă la scandal, ori, dimpotrivă, un respect religios. Suntem în căutarea unui spirit care să ne domine de la o altitudine superioară. Tata ar fi fost pentru mine un astfel de spirit, şi în fond prezenţa lui e întotdeauna sărbătoare; din nefericire, cîmpul său de activitate îmi e complet refuzat, iar el e atît de absorbit în arhitectura lui, încît nu acceptă prezenţa profanilor. De departe, totuşi, îmi inspiră o filozofie, chiar şi în formă întoarsă. Deci aşa au stat lucrurile cu profesorii. Într-o zi, la o singură oră, ca suplinitor improvizat, a venit în clasă Gavrilcea, în locul profesorului de istorie. Pentru mine a fost o revelaţie. Un moment sufletesc crucial. £În loc să examineze sau să treacă la lecţia următoare, Gavrilcea a închis catalogul şi apoi, aducîndu-şi scaunul în faţa băncilor, ne-a întrebat cu seriozitatea blajină care-i este caracteristică: „Voi studiaţi istoria, vă daţi voi seama însă ce este istoria ? Cine ştie să-mi spuie cu ce se ocupă istoria?“ Au fost fel de fel de răspunsuri, rezumabile la aceea că istoria povesteşte faptele întîmplate. Gavrilcea a întrebat atunci dacă istoria narează despre gîştele sălbatice. Noi am spus că nu, istoria se ocupă cu faptele oamenilor. (Introducerea aceasta mi s-a părut foarte nostimă şi inedită, şi felul lui Gavrilcea de a clarifica noţiunile meticulos, pedagogic, aproape religios extrem de interesant.) Gavrilcea ne-a întrebat atunci dacă ceea ce facem noi în acel moment este fapt istoric. Am replicat că nu. Atunci, a tras o primă concluzie Gavrilcea, istoria nu se ocupă cu toate faptele oamenilor, ci numai cu unele. „Cu ce fapte se ocupă istoria ?“ Eu am răspuns, fără să-mi dau bine seama ce spun, „cu faptele istorice“, şi atunci alţii au rîs, logicienii din clasă, care au pretins că fac o tautologie, refuzînd să definesc printr-o notă nouă. Gavrilcea însă a zis (după ce a întrebat cum mă cheamă): „Camaradul Ioanide (aşa m-a numit poate intenţionat, poate din obişnuinţă) a spus un lucru extrem de important, cu toată aparenţa de rămînere pe loc. Istoria, adică nararea de fapte omeneşti, se ocupă numai cu «faptele istorice», deci rămîne să ne lămurim ce este un fapt istoric”. Atmosfera era încordată, şedeam cam nedumeriţi, şi unul a afirmat că sunt istorice faptele mai importante. „Ce înseamnă important? a replicat Gavrilcea. Care fapt e mai important, revoluţia franceză sau inventarea maşinii de cusut?“ „Revoluţia franceză“, am zis noi. „Da, a obiectat Gavrilcea, şi asta, dar maşina de cusut a răsturnat ordinea producţiei, mecanizînd o anume ramură a manufacturii, de unde mari efecte politice, munca în ateliere, proletarizare, revoluţii. Aşadar un fapt, oricît de insignifiant în sine, poate să devină istoric prin ecourile pe care le are, Insă cine stabileşte valoarea faptelor prin raport la efectele lor în timp? Omul de toate zilele sau istoricul?“ „Istoricul!“ am strigat noi. „Fireşte, a continuat Gavrilcea, numai istoricul constată semnificaţia deosebită a unui fapt mărunt, precum ar fi plecarea la studii în străinătate a unor tineri romîni, punîndu-l în raport cu toate evenimentele politice ce-au urmat în deceniile următoare. Dar asta nu-i deajuns. Vă pun deci o altă întrebare: poate înţelege semnificaţia inventării busolei acela care dispreţuieşte complet navigaţia? Pentru ce categorie de profesionişti faptele din trecutul marinei sunt mai semnificative?“ „Pentru marinari, domnule“, a fost răspunsul. „Perfect, a înregistrat Gavrilcea concluzia, prin urmare, cine trăieşte o anume ordine de lucruri o consideră mai adînc şi găseşte în ea mai multe momente istorice. A face istorie înseamnă deci a trăi adînc viaţa, a privi trecutul prin această viaţă. Bunăoară, dacă noi am lua hotărîrea aici ca tineretul să joace un mai mare rol în viaţa publică, atunci toate manifestările din trecut în acest sens ni s-ar părea istorice şi am avea chiar sentimentul că această oră reprezintă ea însăşi, ce?“ (Gavrilcea s-a uitat la mine) „Un moment istoric!“ am zis eu profund emoţionat.¤ (Tot dialogul provocat de Gavrilcea cu privire la esenţa istoriei i se păru lui Ioanide de 
G. Călinescu
un cretinism total, efect nedigerat al lecturilor de jurnale cu pretenţii doctrinare. Întoarse paginile scîrbit.) 
Măcar în acea zi ora lui Gavrilcea a făcut mare impresie asupra tuturor, chiar şi asupra celor mai indiferenţi, care au gustat mult acest soi de lecţie fără examinări. Pe urmă impresia s-a şters (la ceilalţi, nu şi la mine), fiindcă e mult mai comod pentru unii să înveţe pe dinafară şi să ia note. Cînd, mai tîrziu, am cunoscut amănunţit pe Gavrilcea, mi-am dat seama că exercitase un miraj intelectual asupra mea numai prin ineditul metodei şi încăpăţînata lui seriozitate. El nu este un om cult, nici prea filozof (pot spune asta fără a-l jigni, date fiind marile lui merite), şi ceea ce ne strecurase în oră era efectul unei prelegeri despre filozofia istoriei, pe care o ascultase probabil la Facultatea de Litere. Sunt sigur că printr-un defect de memorie şi instinctiva pornire de a clarifica am înnobilat ideile lui Gavrilcea, care trebuie să fi fost mult mai confuze. Nu noi ne puteam da socoteală de asta. Scopul lui era de a ajunge la încheierea că istoria se face, fiind faptă, nu naraţiune goală (asta o auzea el mereu de la aceia pe care îi recunoştea drept doctrinari ai Mişcării), şi mai ales la ideea că tinerimea trebuie să joace un rol activ în viaţa publică. Această afirmaţie s-a aflat îndată la minister şi direcţiile şcolilor din Capitală au primit confidenţial instrucţii să nu îngăduie profesorilor a trimite suplinitor pe Gavrilcea. 
În recreaţie, am remarcat că Gavrilcea stă de vorbă în drum spre ieşirea din şcoală cu un elev din clasa a VIII-a (eu eram într-a VII-a), cu care vorbeşte foarte familiar, întinzîndu-i mîna. Gavrilcea, văzîndu-mă prin apropiere, m-a chemat şi m-a recomandat colegului din clasa a VIII-a, întrebîndu-l dacă mă cunoaşte şi adăugînd că-i făcusem o impresie foarte bună, că mă socotea a fi un element promiţător. El vorbea astfel din punctul de vedere al Mişcării, cum am priceput mai tîrziu. Fapt este că elevul dintr-a opta, care azi — lucru curios — nu mai activează, m-a introdus treptat în misterele conspiraţiei, punîndu-mă întîi în contact cu cîţiva camarazi, în reuniuni fără consecinţă. Numai după o pipăire îndelungă mi s-a făcut o propunere, fiind admis deocamdată într-o unitate exterioară, formată din simpatizanţi elevi, sub conducerea unui instructor, care din punct de vedere intelectual lăsa de dorit (scopul nostru, alegînd ca instructori oameni hotărîţi, lipsiţi de complicaţie cerebrală, e de a încerca tăria sufletească a tinerilor intelectuali, de obicei plini de amor propriu). Sensul intim al Mişcării nu mi s-a destăinuit, dar cînd eu am dovedit a-l fi intuit am fost imediat promovat într-o unitate interioară. Ascensiunea mea a fost foarte rapidă şi sufleteşte m-am relevat mie însumi ca un element întreprinzător, tenace, ambiţios şi cu vocaţia organizaţiei politice. Toate studiile mele le-am îndreptat atunci în acest sens, consultînd cărţi de istorie şi biografie, înscriindu-mă la Drept şi ţinîndu-mă în curent cu mişcarea politică din întreaga lume. În prima fază a iniţierii, instrucţia consta din exerciţii de disciplină şi ierarhie (eram obligat să salut pe un elev dintr-o clasă inferioară mie, pentru că avea un grad mai mare decît mine: am învăţat voluptatea supunerii), cîntam în cor cîntece de-ale noastre, stridente pentru mine la început, şi în fine făceam marşuri. Cu greu mi-am procurat o pereche de cizme şi pantaloni adecvaţi, şi greutatea cea mai mare a fost la început de a le găsi un ascunziş. Din fericire, tata nici nu se uita la mine, iar Pichii i-am spus că iau lecţii de călărie. Pentru marşuri ieşeam afară din oraş şi mărşăluiam aşa cîte patru în rînd, cu instructorul alături, spre mirarea rarilor drumeţi, care nu pricepeau ce fel de armată eram, cu cămăşi cafenii şi cizme de călărie. Apoi am început să învăţăm tragerea. Eu am luat cîteva lecţii de tir, dar trebuia să ne obişnuim a mînui revolvere. Exerciţiile le făceam cu toţii, tot prin pădure, ţintind în pomi. Cînd instrucţia fizică a fost aproape completă, am fost supus unei probe de energie morală, dacă voiesc a accepta. Am primit. Tema era cucerirea unei mici localităţi prin luarea în stăpînire a autorităţii locale. Eu eram desemnat să comand operaţia, la care luau parte numai liceeni, inclusiv şoferul (acesta participa cu maşina părinţilor). Se fixă un sat din apropierea Bucureştilor, la cinci kilometri depărtare de barieră. Am luat îndelung informaţii 
G. Călinescu
topografice şi administrative, interesîndu-mă asupra locului primăriei, depărtării postului de jandarmi, obiceiului primarului şi alte de acestea, trimiţînd înainte un camarad care nu lua parte la acţiune şi nici nu era informat asupra scopurilor noastre. Am cerut chiar la telefon primăria, ca să-mi fac o idee cînd se află la post autoritatea. În ziua hotărîtă am plecat îmbrăcaţi toţi cu trench-coat, cu cîte o mască neagră veneţiană şi cu cîte un revolver de alarmă în buzunar. Acestea funcţionează cu nişte capse în formă de gloanţe, ca şi pistoalele-jucării, însă seamănă perfect cu revolverele adevărate, sunt inofensive şi fac impresie. Conducerea ne-a avertizat că toată răspunderea cade asupra noastră în caz de nereuşită, că ne va dezavua hotărît dacă vom implica Mişcarea. Se cerea de la noi fermitate şi discreţie. La vremea cuvenită, conducerea avea să-şi aducă aminte de noi. De aceea lovitura era organizată astfel: presupunînd că ar fi pus mîna pe noi şi near fi arestat, noi am fi spus că suntem liceeni şi am voit să facem o farsă în urma unei prinsori şi sub înrîurirea romanelor şi filmelor cu gangsteri. Dovadă: revolverele-jucării cu care nu puteam face nici un rău cuiva şi lipsa oricărui mobil material. Ne-am strîns la sediul nostru secret, unul a spus rugăciunea şi noi am îngenuncheat, apoi am cîntat un cîntec al Mişcării şi ne-am suit în maşină, eu lîngă camaradul şofer, alţi trei înăuntru. După ieşirea de la barieră m-am dat jos şi am învelit numărul de ordine al maşinii cu o cîrpă neagră. În apropiere de sat ne-am pus măştile. Astfel am stopat în faţa primăriei. Voi lămuri mai întîi că imediat la intrarea în sat se află un parc foarte mare, cu un fel de castel care a aparţinut unei familii boiereşti şi a fost donat statului. Satul se distribuie pe două drumuri, luînd-o circular în stînga şi în dreapta parcului înconjurat cu zid. Primăria se află pe drumul din dreapta, aproximativ în faţa porţii parcului. Casele ţăranilor sunt mai încolo, de-a lungul şoselelor în chestiune, încît primăria, aflată nu departe de biserică şi în faţa parcului, pe o şosea asfaltată, stă în izolare. De altfel drumul face o curbă după forma zidului parcului, aşa că trecătorii mai îndepărtaţi n-ajung să vadă ce se petrece spre intrarea satului. Cînd deci am oprit în faţa primăriei, n-am găsit pe nimeni prin apropiere. Mai încolo, îndărătul primăriei, unde, se vede, era un ocol de vite, la anume zile un băieţaş păzea vreo cîteva oi. Imperturbabili şi mascaţi, am păşit în ogradă şi am intrat în tinda localului. Frica mea cea mare era de a nu afla pe nimeni înăuntru şi a ne face de rîs. Din fericire, în sală am găsit o femeie stînd pe 
o bancă, o slugă probabil a primarului. A rămas holbată. Am întrebat-o dacă primarul e înăuntru şi i-am poruncit să stea pe loc. Deschizînd uşa cancelariei, am dat de două persoane, primarul şi un secretar, părînd mai degrabă nişte bieţi impiegaţi de percepţie. Cu revolverul cu capse în mînă, avînd în spatele meu patru mascaţi la fel înarmaţi, am cerut primarului să-mi predea cheile de la dulapuri şi registrul de intrare şi ieşire (asta ca să cer ceva). Apoi, văzînd telefonul, i-am ordonat să taie cu foarfecele de pe masă firul de legătură, lucru pe care acela, pierit cu totul, l-a şi făcut. Apoi le-am spus la amîndoi să ridice mîinile în sus şi să nu iasă din cancelarie, nici să avertizeze pe cineva timp de o jumătate de oră, deoarece oameni ai noştri erau postaţi în apropierea primăriei. În sală am predat cheile şi registrul femeii, spunîndu-i să le înapoieze domnului primar. Şi am ieşit astfel mascaţi. Pe şosea nu era nimeni, doar în fundul parcului, în faţa aşa-zisului castel (un mare conac cu aspect de internat), un grădinar bătrîn aşeza ghivece mici de pansele în straturi. Nici nu s-a uitat la noi. Astfel am plecat nestingheriţi, scoţîndu-ne măştile pe drum. Înainte de intrarea pe barieră am înlăturat şi cîrpa de pe numărul maşinii, deoarece nu ne urmărea nimeni. Misiunea mea fusese îndeplinită şi, deşi totul fusese un exerciţiu, ca şi manevrele, ştiam acum că pot izbuti în realitate. Nu numai că nu ne-a turburat nimeni, dar două zile gazetele n-au pomenit, spre ciuda mea, nimic despre întîmplare. În fine, a treia zi abia, un ziar vesti că oameni mascaţi au atacat primăria unei comune de lîngă Bucureşti. Alte gazete reveniră, fără a putea preciza ce maleficiu comisese banda. Un singur ziar, mai bine informat, emise ipoteza că o bandă de tineri încercase, 
G. Călinescu
fără a izbuti, să facă un atac şi apela la guvern să ia măsuri educative. În acest moment m-am crezut descoperit. Însă mă înşelam. Afacerea luă o întorsătură comică, după care intră îndată în uitare. Se vede treaba că autorităţilor imediat superioare li se păru cam stranie povestea cu o bandă de oameni mascaţi, debitată de o femeie şi doi funcţionari rurali şi neconfirmată de nimeni altul. Se făcu, probabil, o inspecţie financiară primarului şi fu găsit cu un deficit în casă de cîteva mii de lei. Autorităţile crezură că primarul a înscenat atacul ca să justifice lipsa sumei, deşi, adăuga ziarul, primarul afirma că are banii acasă, a luat de la primărie cînd a avut nevoie, fiindu-i mai la îndemînă. Reportajul încheia cu constatarea că totul pare a fi o închipuire a primarului sau o mistificaţie, făcînd ironia că filmele cu gangsteri au început să zdruncine nervii primarilor din preajma Capitalei. Azi am convingerea că Siguranţa, chiar dacă n-a aflat cine a comis atacul, a ştiut care-i sensul şi originea lui. Ea are evidenţa tuturor, şi dacă ar voi serios să pună lucrurile la punct ar putea-o face. Însă n-ar trage nici un avantaj, căci n-ar putea dovedi nimic serios, afară de curajul nostru. Chestiunea e de ordin politic. 
După această ispravă, am fost înaintat. O vreme am fost folosit pentru cîştigarea de aderenţi printre liceeni şi studenţi şi mai ales în cercurile bune. De atunci datează legătura mea cu camaradul Hangerliu, urmaşul domnitorului cu acelaşi nume. Împreună cu el, care posedă moşie, ne-am transportat şi în mediul rural, ocupîndu-ne în special de convertirea preoţilor tineri şi a învăţătorilor. Succesele pe care le-am avut mi-au produs o nouă promovare. Am fost însărcinat cu redactarea circularelor noastre, cu probleme de organizaţie, iar în cele din urmă cu colectarea ştirilor politice din străinătate şi compilarea lor într-un raport politic. Am început să intru în contact cu factori externi, să am corespondenţă, iar în călătoria la Berlin am avut schimburi de vederi hotărîtoare pentru viitorul nostru. Sunt de pe acum secretarul pentru afacerile externe al Mişcării. Politica cere a nu încredinţa hîrtiei nici postum aceste rezultate; ceea ce pot destăinui este că am înlesnit unele raporturi între oameni politici romîni şi Mişcare. Fără îndoială, ne vom scutura în cele din urmă de toate aceste uscături imorale, deocamdată ele ne pot fi de folos prin oportunismul lor, cu care vor slăbi partidele cărora le aparţin. 
Diplomaţia singură n-ajunge în această fază, metodele vechi s-au perimat. Se cer procedee pline de îndrăzneală, potrivite cu evenimentele care ne aşteaptă. Unul din ele, aprobat de conducerea noastră, este teroarea. Politicienii trebuiesc intimidaţi prin exemple răsunătoare, determinaţi să capituleze. Dacă unele corecţii moderate nu vor izbuti, vom şti să mergem mai departe. De altfel, măsura e în bună parte legată de sugestiile ce le vom primi din afară. Nici o slăbiciune nu mă mai turbură, încep să înţeleg sufletul lui Machiavel. Vom aplica metoda lui Alexandru Lăpuşneanu, tăind tot ce ne stă în cale. Prea ne-am toropit cu romane franţuzeşti şi cu piese bulevardiere, sau cu ştiinţă de amatori ca a lui Hagienuş, care în epoca noastră se ocupă de Babilon, uitînd trecutul nostru bizantin plin de evenimente tragice. Să poftească Fabrice del Dongo aci în ţara lui Brîncoveanu şi a lui Hangerliu! Acest erou manierat, căutător de senzaţii tari fără riscuri, ar deveni la noi ridicol, un fluture învîrtit în ciclon. Noi trăim ca marinarii în furtună şi nu suntem căutători de emoţii din diletantism, ci fiindcă regimul de uscat ne plictiseşte, ca pe mateloţi. Organismul nostru are tensiune, avem nevoie să-l supunem obişnuitului regim forte. Liniştea în care trăieşte generaţia părinţilor noştri, liniştea de la „Capşa“ şi de la cluburi, e o iluzie, o scurtă tăcere între două trăsnete. „Nenorociţii“, vorba tatii, nici nu ştiu ce-i aşteaptă. Dar căderea lor e inevitabilă, e fatală, şi cruţîndu-i, noi nu i-am salva. Prin urmare, să lăsăm destinul acestei ţări să se exprime prin noi, să avem măcar consolaţia de a nu fi fost laşi. 
Ceea ce se va întîmpla va fi uluitor, faţa pămîntului se va schimba cu desăvîrşire, şi bietele noastre manuale de geografie şi istorie vor trebui arse în mormane. Am văzut şi ascultat lucruri decisive, pe care mulţi dintre oamenii noştri aşa-zişi de răspundere nu le ştiu. Forţele tinere vor inunda toată Europa, 
G. Călinescu
de la Gibraltar pînă la Caucaz şi de la Oceanul Glacial pînă la gurile Nilului. În acest iureş soarta noastră e hotărîtă. Trebuie neapărat să ne alăturăm forţei irezistibile £spre a scăpa de distrugerea totală¤. Marile imperii sunt osîndite a fi promovate tocmai de elementele mici şi dinamice pe care le-au înghiţit. Minoritatea conduce majoritatea. Aşa s-a întîmplat în Imperiul otoman, unde grecii levantini au jucat un rol considerabil. Prin vocaţia noastră politică înnăscută, vom pătrunde la locurile de comandă şi vom juca un rol preponderent. Noi vom fi pigmentul, principiul vital al noii ordini, vom face ca centrul de gravitate să cadă în spaţiul nostru, cucerind pe nesimţite pe cuceritori. Iar dacă, printr-o greşeală stranie de calcul, marele iureş va eşua, fapta noastră nu este inutilă. Ea reprezintă o concentrare de forţe sufleteşti utilă în orice împrejurare, o demonstraţie istorică de energie. Nu există în natură foiţă vinovată. £Revoluţia franceză, spre exemplu, nu poate fi tradusă în faţa unui tribunal penal, spre a se decide ce a fost valabil şi ce nu în ea, deoarece înfăţişează un fenomen unic, indivizibil. Napoleon fără Robespierre n-ar fi existat. Tot ce a făcut Napoleon pe de altă parte, considerînd rezultatele imediate, pare criminal. Franţa umilită, Aliaţii de două ori la Paris. Şi cu toate astea prestigiul Franţei a crescut atît de mult prin epopeea bonapartistă şi sufletele au fost aşa de biciuite de faptă, încît Franţa s-a regenerat şi a devenit şi mai puternică, ajungînd o putere imperială. Azi e putredă, zdrobirea ei va însemna moartea ori învierea. Ce-ar fi fost Franţa fără revoluţie şi fără Napoleon, mă-ntreb? O ţară care ar fi pierit de viţii sociale şi epidemii.¤ E nebun cine crede că echilibrul şi pacea sunt moduri ce pot să dureze la infinit. Astfel fiind, în aşteptarea furtunii, intrînd în ea viguroşi, activi, n-avem ce pierde. 
Printre camarazii mei sunt specimene bestiale, nu pot să ascund, care mi-ar produce oroare dacă nu m-aş aşeza din-tr-un punct de vedere superior istoric: fiinţe complet inculte, fără scrupule, inconştiente de ţelul nostru, care s-au înrolat la noi din instinct de bandă, în speranţa de a trage un folos şi fiindcă nu sunt capabile de muncă cerebrală sau manuală. Sunt instrumentele noastre cele mai bune, cînd le disciplinăm şi le încadrăm. Îndrăznesc a merge şi mai departe: şeful nostru suprem, factorii importanţi din comandă nu sunt minţile cele mai alese, cerebral vorbind, nici capete deosebit cultivate. Ideile şi le scot din jurnale, din publicaţii obscure, cînd le pică în mînă, n-au nici o noţiune clară de ştiinţe, de arte. Parcă Attila, Tamerlan şi Genghishan aveau vreo idee de filozofia lui Platon sau de arta lui Praxitel! („Zadarnic fac proiecte, observă amar Ioanide, Genghishan mă pîndeşte!“) Ei sunt nişte birocraţi, ordonînd şi întocmind rapoarte, descinderi pe teren, întruniri, marşuri, manifeste, însă cu o hotărîre calmă pe care n-o intimidează nici o intelectualitate. Un manual de metafizică de le-ar cădea în mînă, ar fi pierduţi. Astfel, somnambulul nu se menţine pe marginea acoperişului decît fiindcă doarme. Îndată ce-l deştepţi, şovăie şi se prăbuşeşte. Ei au asupra oamenilor din comun o eficienţă extraordinară. Clişeele lor, gramatica dubioasă, platitudinea fac pe ascultători să caşte gura. Ei n-au „delicateţa” oamenilor educaţi: atacă năprasnic pe adversari, cu o pornire de ură sinceră, sau părînd astfel, care place. Eu, chiar după ce prin examen critic mi-am simplificat limbajul, nu fac, vorbind, aceeaşi impresie, sunt privit cu nedumerire şi îndoială. Îndată ce vine Cioarec după mine şi spune exact aceleaşi lucruri mai prost, mai confuz, ascultătorii sunt în delir. Le place Cioarec în sine, îl simt al lor, n-au sentimentul a fi depăşiţi. Eu însă inspir respect şefilor, îi neliniştesc prin „spiritualitatea“ mea, cum zic ei fără să înţeleagă perfect sensul acestui cuvînt. De aceea m-am specializat în probleme de cabinet, voi adopta pe măsura succeselor noastre metoda de a mă ascunde, de a fi un personaj ocult şi temut de la distanţă, un intrigant, aşa cum a fost în Spania...» (Manuscrisul e neterminat.) 
Ioanide, sfîrşind lectura, şezu multă vreme cu capul în mîini, aproape imobil (în fond era speriat). Apoi, trăgînd sertarul biroului, scoase două etichete la fel cu cele rupte şi, 
G. Călinescu
 
fără a-şi da seama de inutilitatea lucrului, întrucît însemnările făcute pe margini în focul indignării l-ar fi denunţat oricum că citise jurnalul, lipi din nou scoarţele caietului. 
XVII 
Panait Sufleţel dădu, în urma morţii lui Dan Bogdan, nişte reprezentaţii de laşitate nemaipomenită, frizînd bufoneria. De la orele patru după amiază nu mai ieşea din casă, spre a nu fi prins de întuneric. Dormea pe la rude — la un cumnat, la un frate — schimbîndu-şi des adresa şi evitînd a spune unde locuieşte. Cînd Gulimănescu vru să-l însoţească o bucată de drum, întrucît mergea în aceeaşi direcţie, Sufleţel se opri în loc la un colţ de stradă şi-şi luă rămas bun de la el. 
— Merg şi eu mai încolo, zise Gulimănescu.
— Dumneata mergi, dar eu mă întorc!
— Parcă asta e direcţia dumitale.
— Nu! negă Sufleţel energic, privind în toate părţile.
— Unde stai, omule?

— Ce, se agită Sufleţel, mai avem acum case? Ne ascundemîn grote, ca troglodiţii, în catacombe. Vin bestiile apocaliptice! 
Şi scuturînd precipitat mîna lui Gulimănescu, trecu drumul şi se pierdu pe o stradă laterală. Ca să inducă în eroare (lamentabilă comedie!), Sufleţel lua un tramvai într-o direcţie opusă cartierului său, apoi se dădea jos la staţia următoare şi revenea pe străzi ocolite la tramvaiul care îi trebuia. Începuse să evite prietenii care i se păreau a nu fi agreaţi de Mişcare, şi cînd i se întîmpla să dea ochii cu unul, îl planta repede, scuzîndu-se: «Ne omoară Mafia, n-avem ce face, executăm ordinele, de unde nu, pac-pac!» 
Şi din gură, potrivindu-şi mîna în chip de armă de foc, Sufleţel imita pocnetul revolverelor. 
Este foarte adevărat că evenimentele dădeau oarecare îndreptăţire alarmei sale, fapt e că Sufleţel avea spaima funambulescă şi mai ales că Mişcarea nici nu se gîndea la el. Sufleţel circula, nu-i vorbă, în mediile academice, publicul nu-l cunoştea, şi nefiind profesor n-avea contact cu tineretul, ca Dan Bogdan. Aşadar, nu prezenta importanţă. După vreo zece zile, convins de Aurora, Sufleţel se resemnă să doarmă acasă, păstrînd toate celelalte precauţii, ba chiar întărin-du-le. Ademeni cu avantaje culinare şi pecuniare pe sergentul de stradă să vegheze în chip deosebit asupra locuinţei lui şi aduse dulăul din fundul curţii la poartă, cu cuşcă cu tot. Intrarea la Sufleţel era mai dificilă decît la palat. Gaittany povestea cu mare haz ce păţise voind să-i facă o vizită. Cînd Sufleţel auzi zgomot de maşină şi văzu un automobil în poartă (instinctul lui avea o justificare: era maşina ce servise la omorul lui Dan Bogdan!) fugi imediat în pod. Poarta era închisă, dulăul lătra formidabil, o servitoare deschizînd dinăuntru o fereastră întrebă cine este. Abia după ce, descoperind pe Sufleţel în gura podului, primi instrucţiuni, veni la poartă cu cheia, unde mai verifică o dată identitatea vizitatorului. Poarta fu reînchisă imediat tot cu cheia. Sufleţel coborî în fine din ascunzătoare şi sosi tiptil pînă la uşa biroului său, încercînd să ghicească din respiraţia musafirului dacă este într-adevăr Gaittany. 
— Ce vreţi? conchise directorul Casei de Artă, posesorulstiletului cu care fusese asasinat Dan Bogdan, îi e frică! şi emise un hohot de rîs. 
Bonifaciu Hagienuş era mult mai calm, cu toate că şi el admitea ipoteza, absolut improbabilă, de a deveni un obiect de atac. 
— Ce-o fi o fi, domnule Gaittany, cum mi-o fi soarta! Dar dumnealor ar trebui să se gîndească, ce Dumnezeu, fac eu vreun rău cuiva? Eu nu fac politică, nu m-amestec dincolo de cărţile mele. Sunt un biet funcţionar care mă supun superiorilor. Eu am filozofia lui Horaţiu: nil admirari1. 

Relativa calmare a lui Sufleţel mai avea şi altă pricină. Sufleţel aflase că o rudă foarte apropiată a lui Hangerliu, o doamnă cu relaţiile cele mai considerabile, purtînd acelaşi nume Hangerliu, obţinuse încuviinţarea de a deschide în 
A nu admira nimic (lat.). 
G. Călinescu
Bucureşti, într-un local vast, în mijlocul unui mare parc, ce aparţinuse patrimoniului ei, o şcoală completă de fete, de la întîia clasă primară pînă la ultima de liceu, care nu primea decît orfane şi dădea o educaţie avînd la bază sentimentul religios. Era o şcoală confesională, după modelul celor catolice, cu călugăriţe, însă ortodoxe şi alese din familiile cele mai bune. Ministerul plătea profesorii, însă fondatoarea, cu un consiliu ad-hoc, din care făceau parte şi prelaţi, îşi rezerva dreptul de a-i accepta sau nu, şi procura importante fonduri din alte părţi. Şcoala avea internat, externe nu se primeau. Cînd descoperi această instituţie, Sufleţel intră în delirul impacienţei. Şcoala avea nevoie de o directoare, şi postul ar fi fost excelent pentru Aurora, rezolvîndu-se astfel problema locuinţei, căci şcoala era prevăzută cu un superb pavilion pentru direcţie. Sufleţel întreprinse demersurile într-un secret magnific, ferindu-se în primul rînd de Hagienuş «cel ascuţit la limbă». Înarmată cu un memoriu, Aurora ceru audienţă prinţesei Hangerliu, după ce în prealabil vizitase pe madam Pomponescu şi alte personalităţi feminine. Aurora făcu impresia cea mai bună din cauza fizionomiei ei fără atracţii. Afară de aceasta, uza de un mod dulceag şi plat de a adula, care ar fi scandalizat un om de spirit. Dar aceştia sunt rari, mai ales printre femei. Aurora vorbi astfel doamnei Pomponescu: 
— Soţul dumneavoastră, care este unul din marii bărbaţi aineamului, de care toţi suntem mîndri, un artist şi un mare om de stat etc. 
Puţini sunt oamenii care să reziste la asemenea platitudini şi tot ce poate face un om de educaţie este de a-şi ascunde satisfacţia sub o mască de severă modestie. Faţă de prinţesa Hangerliu, Aurora debută cam aşa, adoptînd o sfială foarte bine condusă şi schiţînd, ca din ignorare a ceremonialului just, o reverenţă: 
— Doamnă prinţesă, sunt emoţionată şi nu ştiu dacă n-amfost cam îndrăzneaţă să vă importunez. Numele dumneavoastră istoric îl am întipărit în minte din şcoală, de cînd învăţam despre marele voievod Hangerliu... 

Cine dă fiinţelor mediocre atîta instinct de adaptare? În-tr-adevăr, prinţesa Hangerliu, persoană bonomă şi caritabilă, de înfăţişarea cea mai modestă în relaţiile diurne, nutrea un amor propriu voievodal cu totul deplasat şi era de o ambiţie de putere nemăsurată, revelabilă în intonaţia groasă a vorbirii, semănată cu «dă ce, pă ce» în pretenţia de a fi o prinţesă autentic «rumînă» pînă şi în pronunţie. Ea se vîra în toate, intriga politiceşte şi, deşi era admisă la curte, afecta o anume opoziţie şi visa restaurarea dinastiilor domneşti romîne, adică a ei. Nu-i de mirare, deci, că Aurora fu ascultată cu cea mai mare bunăvoinţă şi obţinu o adeziune unanimă în consiliul ctitorilor şcoalei din care făcea parte şi madam Pomponescu. Recomandarea se făcu şi numirea era iminentă, întrucît şcoala funcţiona, sub direcţia provizorie a unei profesoare, numai cu cîte o clasă de fiece ciclu; deocamdată, Aurora nu uită a face o vizită şi lui Hangerliujunior, foarte în graţiile prinţesei, căruia între altele îi spuse că soţul ei, Panait Sufleţel, admiră mult valoarea de numismat a lui Hangerliu-tatăl. Cu acest prilej, Hangerliu împărtăşi Aurorei, cu rugămintea de a transmite mai departe, că sunt amatori pentru închirierea casei lui Dan Bogdan sau a lui Gulimănescu. Astfel Sufleţel comunicase vestea, ferindu-se a revela modul cum ajunsese în posesia ei. 
Cînd se petrecu accidentul Dan Bogdan, Sufleţel se umplu de spaima de a nu rata direcţia Aurorei la şcoala prinţesei, din cauză că exprimase în public antipatie faţă de Mişcare. 
— Dragă Iti, îi sugeră Aurora, n-ar strica să te duci laHangerliu, să-i explici că tu nu te bagi în politică. 
Astfel Sufleţel decise a face o vizită, perfect inutilă, lui Hangerliu, în care scop solicită intercesiunea lui Gaittany. Acesta chemă la telefon pe fiul numismatului. 
— Să trăieşti! debută el. Aci Gaittany. Uite, Max, aci este amicul nostru Panait Sufleţel. Vrea să-ţi vorbească. Poţi să-l primeşti? 

Glasul răspunse ceva satisfăcător, căci Gaittany zise: «Perfect!» şi încheie convorbirea. Hangerliu acorda lui Sufleţel întrevederea cerută. 
G. Călinescu
Cîteva cuvinte despre Hangerliu devin necesare. Acesta părea să aibă cel mult douăzeci şi opt de ani, în realitate era în vîrstă de patruzeci de ani. Faţa lui prelungă şi de aspect infantil inducea în eroare. Era fiul prinţului Hangerliu, numismatul, şi se numea Maximilian, după Robespierre, deoarece tată-său, într-un moment de umor, declarase că are nevoie în familie de un terorist, pentru a scutura inerţia neamului său. Asta îndreptăţea pe Max să îmbrăţişeze ideile cele mai riscate şi potrivnice, în aparenţă, clasei sale. Era alintat ca banditul, declasatul familiei. Max era căsătorit cu o pianistă unguroaică dibuită pe la Cluj şi care avea relaţii cu mediile cele mai cabotine, pretîndu-se la orice combinaţii. Astfel, fu într-o vară pianistă în mica orchestră a teatrului de vară «Volta-Buzeşti». Cu toate astea, Hangerliu pretindea că nevastă-sa este din familia conţilor Kălnoky din Ardeal, şi un văr al său, care alcătuise, cu concursul binevoitor al lui N. Iorga, genealogia familiei, o trecea în opul său ca atare. Conţii Kálnoky nu dezavuau această versiune, şi doamna Kálnoky-Hangerliu avea acces în familiile nobile din Ardeal. Cît despre Max, el se trăgea în linie dreaptă din Hangerliu domnitorul şi pe cărţile sale de vizită, gravate la Mutzner, o coroană şedea asupra inscripţiei: «Prinţul Maximilian Hangerliu». Era singura sa manifestare nobilitară în public, altfel un neavizat l-ar fi socotit pe Hangerliu boxer sau şomer. Economiceşte o ducea rău, trăind din expediente. Tată-său, numismatul, om de aproape şaptezeci de ani, văduv, trăia separat, într-un minuscul apartament modern pe care i-l cumpărase fetele sale şi se întreţinea cu o pensie viajeră modestă, servită de acestea, în virtutea căreia, abonat la o pensiune, primea prînzul în sufertaş, acasă. Seara nu mînca, mulţumindu-se cu o cafea acasă sau la cafenea. Din nenorocire, mergînd tîrşea picioarele. Modicitatea veniturilor îl silise să vîndă monedele de aur, de fapt nu cele mai preţioase din punct de vedere strict numismatic, la care se adăugase şi medalia samiotă, dată de Ioanide lui Tudorel, de Tudorel lui Max şi de Max numismatului. Una din fete, căsătorită cu un Earl englez Derrick Assheton-Jones, devenise astfel Countess Assheton-Jones nee Princess Handgerly. A doua fată era măritată cu marchizul de Falloux, numită de aceea de sora din Anglia  Marchizul avea întinse relaţii de rudenie cu cele mai aristocrate familii, între altele şi cu a contelui de Noailles. Astfel, Max Hangerliu era rudă cu răposata contesă de Noailles. Nu astea erau cărţile de vizită europene ale Hangerliilor. Prin celelalte rubedenii de generaţie mai veche, aveau legăturile cele mai solide cu familii mult mai importante, în Italia, Belgia şi Spania, şi cea mai neînsemnată rudenie era cu o familie din Graz: von Tupay-Isertingen. Lui Max nu-i rămăsese decît o casă veche pe Calea Victoriei, nu departe de palatul Cantacuzino, şi un fragment de moşie, înglobat în exploataţia unui văr, de la care extrăgea un venit precar. În momentele critice Hangerliu vindea obiecte din casă, tocmindu-se fără ruşine şi servindu-se de luminile comerciale ale doamnei Valsamaky-Farfara, care putea dovedi, cînd era mai inspirată, că foarte pe departe se putea socoti încuscrită cu Hangerliu. Cînd lucrurile erau şi mai grave, madam Hangerliu căuta un angajament ca pianistă. De ordinar însă, Hangerliu se descurca uşor, invitîndu-se la masă la numeroasele rude, uneori cerînd dinainte informaţii asupra meniului. 
— Mă Dinule, telefona el lui Gaittany, voi ce-aveţi de mîncare? Vin la voi la masă. 
Totuşi mesele la rude Hangerliu nu le găsea suculente, pe prinţesa Hangerliu o denunţa ca avară, restrînsă culinar. Prefera prînzurile burgheze şi chiar populare, fiind acceptat cu plăcere prin lipsa lui de mofturi şi prin prestigiul numelui. Intra pe la recepţii, unde devasta pur şi simplu bufetul, fiind mereu cu gura plină şi cu buzunarele umflate de alimente luate pentru acasă. Pîndea pe amici prin cafenele cînd mergeau la mese comune şi se însoţea cu ei, iar la plată se scuza, mărturisind candid că n-are decît un leu. De altfel, nimeni n-a pretins vreodată ca Hangerliu să plătească, iar ideea de a hrăni un prinţ scăpătat măgulea pe mulţi, dîndu-le sentimentul puterii claselor noi. De fapt, se iluzionau. Hangerliu proceda astfel 
G. Călinescu
din plăcerea de a nu-şi bate capul şi din gust pentru inedit, însăşi ideea de a fi în mizerie îl amuza. Semăna puţin cu Gabriel-Jean-Anne-Victor-Benjamin-Georges-Ferdinand-Charles-Edouard Rusticoli, comte de la Palferine al lui Balzac, boem amator. Toamna mergea la vînătoare invitat de prietenii săi, iar cînd existenţa în Capitală îi devenea penibilă, se plasa cu săptămînile şi chiar cu lunile pe la moşiile rudelor. Afară de aceasta, Max făcea şi gazetărie, şi anume reportaj, primind cele mai umile comenzi. Contribuţia lui era importantă în recepţiile sau reuniunile la care presa obişnuită n-avea acces lesnicios. Hangerliu pătrundea la o solemnitate cu mîinile în buzunar şi intra în vorbă cu primul-ministru fără nici o jenă. Acesta îl cunoştea, nu putea să-l evite, considerînd reţeaua invizibilă ce punea pe Hangerliu în raport cu societatea înaltă. «Ce faci, Max, pe-aici?» îl întreba demnitarul, iar Max înregistra ceea ce vedea şi transmitea reporterilor, după care faptă nu uita să reclame onorarul. La legaţii pătrundea şi mai uşor, din cauză că plenipotenţiarilor le era foarte cunoscută alianţa Hangerliilor cu familii notabile din ţara lor şi menajau o familie ce le putea fi utilă îndeplinirii misiunilor lor delicate. Prinţesa Hangerliu dădea ea însăşi ceaiuri diplomaţilor şi era o vizitatoare obişnuită a ambasadelor. De la un timp, de cînd se deschisese orfelinatul, Hangerliu apărea în timpul mesei, singur sau cu nevasta, şi se arăta încîntat de regimul alimentar. Administratoarea, temîndu-se ca nu cumva să fie trimis în mod special de prinţesă ca să controleze bunul mers al internatului, îl poftea la masă, oferindu-i mîncări neînscrise pe lista zilei. 
Ceea ce surprindea în primul moment la Hangerliu era ţinuta sa de esenţa imbecilităţii. Prinţul rămînea nu rareori cu gura căscată şi mai presus de toate scotea din gîtlej un rîs înfiorător, un fel de behăit de capră, replică înjosită a hohotului jovial al lui Gaittany. Pe urmă îţi dădeai seama că, dacă Hangerliu nu era inteligent, nu era iarăşi aşa de imbecil cum părea. Era un prost de familie cu un  care în anume privinţe 
 Nu ştiu ce (fr.). 
îi dădea superioritatea asupra unui inteligent de extracţie joasă. Fără să fie cult, prin frunzărirea cărţilor din bibliotecă, prin participarea la discuţii savante şi lectura de jurnale străine, Hangerliu putea să se descurce în momente dificile, să arunce un apropo potrivit. Putea conversa onorabil cu nunţiul papal, cu un arheolog, cu un filolog şi cu atît mai mult cu un militar sau un diplomat. Cînd nu-l ajutau cunoştinţele, răscolea cronica de familie. Astfel, nunţiului papal îi spunea: «Monseniore, ştii că în familia Hangerliu tradiţia catolică e destul de puternică? Uite, o vară a tatii s-a convertit la catolicism, măritîndu-se cu ducele d’Albufera, nevastă-mea e catolică» etc. La arheologie 
o dădea prin numismatică sau făcea nepăsător o mărturisire uimitoare: fusese, de pildă, la Cutais, în Armenia, împreună cu familia Krupenscki, tare la curtea ţaristă (tot legătură de rudenie). Pe filologi îi speria la nevoie cu limba ţigănească, pe care o vorbea ca chivuţele, după care o dădea pe franţuzeşte. De notat că pentru Hangerliu franceza era, cu oricîte balcanisme, o limbă spontană, pe care îşi permitea a 
o întoarce în toate chipurile, maltratînd-o, fără să pară un străin. În romîneşte, ca şi prinţesa Hangerliu, Max vorbea munteneşte, zicînd «dă ce», «rumîn» şi înjura ca surugiii, chiar în saloane: «Tanti, exclama el despre cîte unul, ăla e un escroc, mama lui!» Prinţesa însăşi era tot aşa de slobodă la gură, şi pe un funcţionar superior, pe care îl ajutase în carieră şi care acum se codea să-i facă un serviciu, îl înjură în plin minister, zicîndu-i: «Păcătosule! … Tu-ţi paştele mă-ti!» Prinţesa juca teatru, dozînd savant franţuzeasca cu ocara excesivă, spre a da dovadă că are simţire «rumînească» şi profitînd de bătrîneţă şi de ţinuta ei autoritară. Vulgaritatea ei era făcută, un naţionalism de chermesă. Max avea moravurile cele mai democrate şi se cobora în medii pe care un burghez obişnuit le-ar fi evitat. Avea prieteni prin mahalale, pe la tară, mai ales de cînd cu Mişcarea, intra prin locuinţe sordide, mînca la masă chiar şi cu o spălătoreasă, fără nici o 

 Netrebnicule! (fr.). 
G. Călinescu
încruntare, cu un firesc extraordinar. Nu făcea nici o sforţare pentru asta, de aceea şi plăcea grozav oamenilor simpli. Cu «camarazii» Hangerliu dormise de atîtea ori doi într-un pat, suportînd miasmele inerente cazării în comun. Singurul lucru care distingea pe Max era trecerea fără spasm de la un regim la altul. Spre exemplu, Hangerliu bea într-o băcănie cu reporteri de jurnal, pretîndu-se manierelor celor mai redacţionale, apoi trecea drumul la o recepţie, unde, fără tranziţie apreciabilă, exact în acelaşi ton nepăsător, pigmentat cu behăitul caracteristic, discuta cu ministrul Angliei despre vînătoarea urşilor, dînd informaţii de un interes acut pentru excelenţa-sa. Ba mai mult, la recepţie relua temele din cîrciumă, traducînd ministrului Franţei înjurăturile romîneşti «Parastasul mă-ti», «Vedea-te-aş la morgă-n galantar», «Să i-o spui lui mutu», strîngînd cerc în jurul său. Prostul, cu sau fără ştiinţă, era un diplomat eminent. Hangerliu suferea de două complexe, de cel de inferioritate şi de cel de superioritate, simultan. Se simţea inferior oricărui om din comun, mai ales mahalagiilor. Întrevedea în ei o forţă imensă, tremura în subconştientul lui la ideea că aceştia vor fi neapărat stăpînii de mîine, se prosterna în faţa lor, se pregătea să se facă tolerat de ei. Un ton mai răstit al unui căruţaş îl demonta, îl făcea să-şi piardă cumpătul. Cînd a făcut serviciul militar, Hangerliu a fost terorizat de sergentul de trupă, purtîndu-se prevenitor cu fiecare din ei, respectîndu-i sincer în raport direct cu brutalitatea lor. Lipsa de cultură şi educaţie, într-un cuvînt, exercita un fel de miraj asupra sa. Pe de altă parte, însă, avea sentimentul intim că el e Hangerliu, un individ cu certificat genealogic. Putea să se coboare oricît de jos, să vorbească ţigăneşte, să tapeze pe alţii, el era prinţul Hangerliu, urmaş direct al aceluia de care vorbeşte cronica, cu un sistem de relaţii familiale ce-i deschidea uşile cele mai dificile. De aci acea nonchalance, acea nepăsătoare siguranţă de sine cu care-şi permitea gesturi care pentru altul ar fi fost fatale. Hangerliu nu şedea niciodată ca oamenii pe scaun: sau punea un picior sus, pe sub fesa celuilalt, sau se lăsa pe spate atît de mult încît picioarele i se întindeau departe pe covor. Se scărpina în văzul tuturor şi fără jenă în cap, strănuta zgomotos, scotea limba cîteodată din gură ca să dea a înţelege că o chestiune e boacănă, fluiera în plin salon o arie, sau se-nvîrtea în pas de dans. Deodată apoi se lăsa jos pe covor lîngă fotoliul unei doamne. La prinţesa Hangerliu făcu la o masă o drăcie hazardată. Pe bufet se afla un tort cu o mare coamă de frişcă. Max vîrî degetul în ea, reteză o bună porţiune şi o duse la gură, lingîndu-şi apoi tacticos degetul. «E bună, tanti», fu toată scuza sa, admonestat cu un îngăduitor «Eşti teribil de rău-crescut, Max! Labele jos!» În treacăt fie zis, în cercul Hangerliu expresia «Labele jos!» era în vogă, preferată de cele mai distinse membre feminine, chiar de , în ţară şi în străinătate, cu sentimentul de a comite o mitocănie exquise1. Astfel, în timp ce în mediile populare pe care le frecventa Hangerliu oamenii se fereau de expresiile mai metaforice din snobism, în familia Hangerliu vulgaritatea era cultivată ca o petrecere de un risc delicios. Cu toată bădărănia lui în gesturi şi în vorbire, Hangerliu avea o margine secretă, imperceptibilă omului fără uzul lumii. Dacă Max îşi permitea să se dea de-a dura în fotoliu, nu-şi îngăduia să întrerupă vorba prinţesei. Rîsul său imbeciloid răsuna numai după ce nunţiul papal comisese o îngerească glumă. Hangerliu ştia pînă unde să meargă şi unde să se oprească şi la propriu şi la figurat, şi în purtarea lui, stridentă pentru profan, era o stranie rezervă şi o supraveghere care îl fereau de orice inconvenienţă. Hangerliu putea fi oricînd mareşal la palat, ştiind cînd să tacă şi cînd să înjure, modest şi suficient după nevoie, totdeauna egal, niciodată şovăitor. Sastisirea era un fenomen moral necunoscut lui Max. Gaittany avea multe analogii cu Hangerliu, cu unele distincţii: nu suporta un mediu prea vulgar cu acea superioară simplitate proprie lui Max, nici nu aborda somităţile cu aceeaşi liniştită suficienţă. Cu cei mari, Gaittany era onctuos şi servil. Iar cînd se risca în glume dubioase, pierdea tonul just şi devenea scabros. 
 Delicioasă (fr.). 
G. Călinescu
Hangerliu aderase la Mişcare prin circulaţia lui în straturile joase. În fond, Mişcarea făcuse apel la el. Şefii îşi dădură seama că Hangerliu este un element comod şi care nu bate la ochi, capabil de a-i pune în legătură cu cercurile înalte din ţară şi din străinătate. Pe de altă parte, familia lui Max şi grupurile aristocratice favorizară din umbră această afacere, din care puteau trage profit în cazul unui seism social. Impresia în aceste cercuri era că organizaţia ilegală va putea fi la timp oportun încălecată şi dominată de regia din umbră a aristocraţiei. Conspiratorii sperau şi ei acelaşi lucru: să înlăture după izbîndă şi după familiarizarea cu treburile publice pe Hangerliu şi toată tagma lui. Deocamdată, ambele tabere, conştiente de rezervele mentale reciproce, mergeau solidar împreună pentru atingerea primelor obiective. Prin urmare, ideea că Max era sincer trebuie exclusă. Totuşi se poate vorbi de sinceritate în sensul că, ancestral, intriga era elementul său. Prinţesa Hangerliu îl consilia secret, pe faţă avînd aerul a nu atribui nici o seriozitate unor simple polissonneries1 ale lui Max. Nimeni nu privea cu oroare pe Hangerliu, acesta circula în toate părţile, chiar şi în societatea germanofobilor, ostilă cu energie politicii lui. Deşi amestecat în Mişcare, Hangerliu nu mergea cu sacrificiul aşa de departe încît să rupă relaţiile cu lumea lui şi se invita la masă la persoanele cele mai adversare, unde se încerca chiar să pledeze cauza Mişcării, uzînd de o anume furie demonstrativă, repede reprimată, din decor monden, cînd altul desfăşura teza adversă. Max făcea banditismul agreabil, aşa cum Fontenelle redacta ipoteze astronomice pentru doamne. 
— Max, îi zicea cîte unul, tu nu poţi să te «încanaiezi»,ai să vii cu noi! 
Atunci Max dădea drumul rîsului său imbeciloid, aluneca în fotolii ca pe un tobogan, cu mîinile în buzunar şi cu picioarele întinse pe covor, şi protesta vehement «nu, nu», însă în cel mai perfect bonton. De la o vreme, ca să aibă un 
 Ştrengării (fr.). 
aer farouche1, venea cu seminţe de floarea-soarelui în buzunar, şi în salonul doamnei Mavrogheni scoase o sămînţa şi o strivi în gură. 
— Ce faci, Max? se scandaliză prinţesa Hangerliu.
— Mais c’est bon ça, vous savez!2 fu răspunsul lui Max. Evident, Hangerliu ştia infailibil cînd şi unde e cazul de a mînca seminţe. Ca să fim drepţi, viţiul îl căpătase de la Carababă. 
Panait Sufleţel îl găsi pe Hangerliu într-o odaie mare de stil demodat, cu picturi pe tavan şi parchet policrom octogonal. Era frig, soba de teracotă, se vede, nu dădea căldură sau nu era hrănită cu lemne. Max era îmbrăcat într-un cojoc oieresc şi cu căciulă ţurcănească pe cap. În odaie mirosea a hîrtie rîncedă, ca în vechiul local al Academiei. Într-adevăr, un morman de cărţi, mai toate îmbrăcate în pergament, erau puse vraf pe parchet lîngă un perete, în schimb un dulap de nuc cu două coloane răsucite de lemn era plin cu cutii de alice şi cartuşiere. Trei puşti de vînătoare erau rezemate de dulap, iar alături de perete spînzura o autentică archebuză. În odaie era 
o canapea vetustă, trasă mai lîngă sobă, şi o masă rotundă de nuc în mijloc, neînvelită cu nimic, pe care tronau vreo trei roate mari de floarea-soarelui uscate. O alta o ţinea Hangerliu în mînă. 
— Să trăieşti! salută amfitrionul pe Sufleţel, ca şi Gaittany, dar apoi adăugă: Ce mai faci? — ca şi cînd l-ar fi cunoscut personal dinainte. Apoi, cu grabă, precum ar fi voit să repare 
o eroare: Mănînci floarea-soarelui? 
Înainte ca Sufleţel să se dezmeticească, Hangerliu rupse un sfert din roata lui şi o înmînă clasicistului, care, temîn-du-se a nu contraria pe amfitrion, o luă în mînă. Hangerliu îi făcu semn să se aşeze pe canapeaua foarte largă, iar el însuşi se urcă cu picioare cu tot la capătul celălalt, scuturîndu-şi tot bustul. 
2 Sălbatic (fr.).
 Dar să ştiţi că-i ceva bun! (fr.).

G. Călinescu
— E frig al dracului, domnule! observă.
— Boreu devine pervers! Îşi dădu în petic Sufleţel, făcîndaplicaţii mitologice. 
Hangerliu îl privi liniştit, trosnind în gură o sămînţă, apoi aprobă: «Da, da», şi rîse gutural. De fapt, nu înţelesese. 
— Am auzit, observă Hangerliu, că în casa dumitale seface o bucătărie fantastică, mi-a spus Dinu Gaittany, eşti un gourmet1. Am să viu o dată,  
— Bucuros! se precipită Sufleţel, în fond nu prea încîntat, fiindcă n-ar fi vrut să se ştie că are raporturi cu Hangerliu. 

— Voiai să-mi spui ceva! aduse Max la chestie pe Sufleţel. 
Acesta făcu o anchetă circulară cu privirea prin odaie, spre a se asigura că nu e nimeni altul de faţă, apoi izbucni cu ardoare: 
— Am venit să vă rog să comunicaţi locului în drept că secomite o eroare strigătoare la cer împotriva mea, sunt urmărit, ameninţat... 
Deşi Hang6rliu ştia perfect că pe Sufleţel nu-l ameninţa nimeni, din maliţie luă o figură îngrijorată, suspendînd despicarea unei seminţe. 
— Crezi că eşti urmărit? Posibil, am să mă interesez.
— Sunt canalii în stare să dea informaţii eronate, ca să măpiarză. Eu simpatizez cu popoarele tinere, am făcut studii în Germania, în Italia.  
— .. continuă cîntînd Hangerliu, foarte gros. 

Ca să nu distoneze, Sufleţel făcu şi el din cap şi buze gestul de a intona marşul. 
— Merg cu forţele...
— În special, îl întrerupse Hangerliu cu gîndul la masa pecare i-ar fi oferit-o Sufleţel, îmi place ciorba de potroace. La noi (voia să zică: în cercul nostru monden) se ignoră asemenea delicii. 
2  Rafinat în ale mîncării (fr.).
3Te rog să mă inviţi la masă (fr.).
 Tinereţe, tinereţe... primăvara frumuseţii! (it.).

— ...cu forţele biruitoare.
— Ştii ce aş fi eu de părere, domnule profesor? zise Max, pentru care orice individ dedicat studiului era profesor, meserie pe care o confunda cu aceea de preceptor şi de guvernor, să faci o mărturisire de credinţă publică în acest sens, spre exemplu într-un articol de gazetă. Asta ar produce o impresie excelentă. 
— Credeţi? se îndoi Sufleţel, speriat de această propunere.
— Pozitiv!

Hangerliu făcuse propunerea ca să alimenteze dialogul, complet indiferent la afacerile altora, aşa încît ideea compromiterii lui Sufleţel, presupunînd că i-ar fi venit în minte, îi era ininteligibilă. Smărăndache spunea cînd avea prilej anecdota cu sinuciderea. Un amic se prezintă la Max. 
«Vreau să mă sinucid, împrumută-mi un instrument.» 
«Vrei să te sinucizi? Întrebă banal Hangerliu. Interesant! Cu ce?» 
«Cu ce-o fi, cuţit de vînătoare...» «Fi donc! Cuţit de vînătoare! Numai apaşii uzează de cuţite.» 
«O armă de foc, revolver.» 
«Exclus, te descalifici, revolverul e arma predilectă de autoexterminare a gradelor inferioare.» 
«Atunci ce?» 
«Puşcă de vînătoare. O rezemi aşa de piept, şi poc! E delicios.» 
Şi Hangerliu îi prezintă armele sale, îndemnînd ingenuu: 
«Ia-o pe asta, pe cinstea mea. C’est formidable!» 
Aşadar, Hangerliu nu intuia torturile infernale ale 
pusilanimului Sufleţel, se gîndi că a-i smulge o declaraţie ar fi nostim. 
— N-am nici o legătură cu ziarele, protestă Sufleţel. Ce,presa romînă are vreo consideraţie pentru intelectualitate? 
Povera e nuda vai filozofia!1 
— Am eu, n-ai grijă, mă oblig să-l public. Mi-l laşi, sau mai bine îl dai lui Dinu Gaittany în plic. 

Sărmană şi goală mergi, filozofie! (it.). 
G. Călinescu
După o conferinţă furtunoasă cu Aurora, Sufleţel se hotărî să scrie articolul. Erau în joc postul de la internat şi viaţa lui (aşa credea). Greutatea cea mare fu în fond a-l compune, pentru că Sufleţel nu scria, redacta numai comentarii de texte, iar mania compilaţiei de citate făcea compoziţia lui inaccesibilă profanilor. Îi fu cu neputinţă să nu înceapă subtil cu un extras din Aeneis, pe care voia să-l utilizeze ca o aluzie la «Italia imperială modernă» (vorbea Anchise): 
 
Articolul în sine, plasat de Hangerliu în Universul (care făcea o politică echivocă), nu spunea nimic clar. Exalta «forţele tinere», culturalitatea popoarelor viguroase din centrul Europei, cita pe Goethe şi pe Marinetti şi arăta încredere în orientarea tineretului romîn. Era prea puţin pentru un articol pretins politic, dar de ajuns de mult ca societatea intelectualilor să înţeleagă că Sufleţel făcuse o adeziune discretă la Mişcare. 
— Ce-i cu Sufleţel? se informă Pomponescu. Alunecă spredreapta! 
Sufleţel, însă, cînd era încolţit avea un mod original de a se apăra, neafirmînd şi netăgăduind nimic, făcînd numai aluzie la o ameninţare teribilă. 
— Domnule Sufleţel, îl prinse Hagienuş, te-ai dat şidumneata cu bandiţii. Ţi-am citit articolul. 
— Ne omoară! Ne strîng de gît. Nu mai avem liber-arbitru. Şi Sufleţel fugi în panică, izbind cu caduceul său. În curînd se prezentă şi a doua problemă spinoasă. Gaittany îl chemă la telefon: 
— Să trăieşti! Aici Gaittany. Domnule, mi-a spus Hangerliu că l-ai invitat la masă poimîine la prînz, m-a însărcinat să-ţi 

Nu uita, romane, imperiul tău va stăpîni popoare,/ Va dicta condiţiile păcii, ale tale vor fi legile acestea,/ Vor cruţa supuşii şi vor supune semeţii (lat.). 
rememorez. Zice că te-a căutat la telefon şi n-a răspuns nimeni. Ha-ha-ha! 
Sufleţel intră în convulsii. A se scuza, imposibil, numirea Aurorei nu ieşise, în orice caz era legat de acum încolo de Hangerliu. A-l primi numai pe el la masă, cu soţia, bătea la ochi, putea să treacă drept o familiaritate cu oamenii Mişcării. În ultimele zile umbla zvonul persistent că Mişcarea va fi lichidată brutal, pusă definitiv în afara legii. Această versiune i-o distila malign Gulimănescu, cu aere de sfătuitor, care personal e cu totul rezervat. 
— Fii prudent, dacă te compromiţi? Vor fi exterminaţi. 
Mişcarea constituie un scandal public. Sufleţel se înfurie, şi pe drept cuvînt. 
— Mă compromit eu, şi dumneata, care ai închiriat casala Deutsehe Buchhandlung, nu? 
Gulimănescu făcu o faţă surprinsă de puerilitatea argumentaţiei lui Sufleţel. 
— Aş! Ce-are de-a face, ce legătură este între politică şiînchirierea unei case la o întreprindere comercială? Să nu exprimi idei, să nu participi la acţiuni! 

Sufleţel alergă la Gaittany, îl imploră să vie la masă în ziua cînd se invitase Hangerliu, combinară o mică listă de persoane, în aşa chip încît prînzul să aibă un caracter eclectic. Fu invitat Hangienuş, care trecea drept omul lui Pomponescu, apoi directorul de cabinet prezumtiv al lui Pomponescu, om al lui Gaittany. Astfel erau între persoane cunoscute, dar de etichete politice deosebite. Smărăndache şi Smărăndăchioaia, care surprinseră la timp proiectul, avură şi ei norocul de a fi poftiţi. Aurora desfăşură talentele ei excepţionale de organizatoare, şi festinul fu reuşit din toate punctele de vedere. Gaittany dezvoltă 
o activitate digitală maximă, semnalînd prin aer deliciul mîncărilor. Hangerliu fu încîntat şi, familiar, se îndestulă sans façon din toate ca şi o rudă a casei, omagiind pe amfitrioană. Făcu toate năzdrăvăniile posibile, sub influenţa vinului, un moment însă nu aduse vorba de politică, de Dan Bogdan, de Pomponescu, de nimic ce-ar fi putut să stînjenească pe vreunul 
G. Călinescu
 
din cei prezenţi. Dimpotrivă, vorbi de virtuţile femeilor, luîn-du-şi de mijloc soţia şi sugerînd astfel că gustă armonia matrimonială a familiei Sufleţel. Ca o recompensă, le promise ceva imposibil de acceptat în cazul de faţă: 
— Am să-mi fac plăcerea să vă invit la o vînătoare!
Bîrfeala se îndreptă mai ales în direcţia Gonzalv Ionescu. Smărăndache spuse că Gonzalv consultă în fiece dimineaţă la Universul rubrica morţilor, să vadă dacă n-a decedat un profesor universitar. Apoi merge la telefon şi cere casa titularilor catedrelor ce-l interesează: 
«Alo, casa Niţescu? Aci Gonzalv Ionescu. Sărut mîinile, doamnă. Mi s-a spus că domnul profesor e indispus. Am ţinut să-i transmit grabnică însănătoşire.» 
În chipul acesta avea evidenţa sanitară a tuturor. Hangerliu arătă un băţ ascuţit la cele două capete, ca o suveică, o ţurcă, şi afirmă că o va trimite cumnatului său, contele Assheton-Jones, cu instrucţii precise asupra felului cum se joacă ţurca. Ceru lămuriri. Apoi avu gust să se «tragă în degete» cu Sufleţel, care, mic, sedentar, ieşi zdrobit din măsurarea cu forţele lui Hangerliu. În rezumat, se petrecu de minune. 
Curînd după aceea, numirea Aurorei apăru, iar Sufleţel se instală triumfător în apartamentul directorial. Aveau la dispoziţie şi o maşină, nu exclusivă, cam învechită, dar în fine maşină. Spre deosebire de Gaittany, care se întindea confortabil pe spate, Sufleţel şedea în automobil drept, înfipt pe marginea banchetei, sprijinindu-şi bărbia în mînerul bastonului. 
XVIII 
— Ia spune-mi, Pica, ce fel de om este Gavrilcea? ÎntrebăIoanide. 
— Mi-e foarte greu să-ţi spun, tată, descripţia unei persoanede aproape este imposibilă. Spre pildă, de m-ar întreba cineva ce fel de om eşti tu... 
— Ce i-ai spune?
— Că eşti un om bun...
— E un fel de definiţie sumară, pe care de altfel o găsescexactă. Ei bine, Gavrilcea al tău e şi el om bun? 
— N-aş putea zice că e rău, însă ceea ce izbeşte la el, celpuţin după opinia mea, e altceva: e viteaz. 
— Iată o însuşire rară. Dar pentru asta avem nevoie derăzboi, de duel, de o primejdie. L-ai văzut într-o astfel de împrejurare? 
— Nu. Am vrut să spun că îndrăzneşte lucruri mari, îşi iarăspunderi. 
— Nu te mai întreb ce lucruri îndrăzneşte Gavrilcea, binetotuşi n-am înţeles. 
— Am să încerc să-ţi explic. Cei mai mulţi oameni pe careîi cunosc primesc viaţa aşa cum este şi caută să-şi croiască în ea un loc cît mai bun. 
— Oportuniştii! Conformiştii! Văd că ai claritate în idei.
— Alţii, însă, mult mai rari, vor să schimbe viaţa, se aşazăîn contra ei. 
— Ah, vasăzică, Gavrilcea e idealist!
— Toţi suntem idealişti mai mult sau mai puţin. Gavrilcea nu se mulţumeşte să viseze, el crede în izbînda ideilor lui. 
— Vasăzică e un luptător. 
— Da. Şi are o voinţă extraordinară, care te convinge.
— Nu e cine ştie ce greu să convingi o femeie.
— Tată, dacă l-ai cunoaşte n-ai vorbi aşa! 
— În fine, nu vreau să te contrazic, spune mai departe. Ceface Gavrilcea al tău? 
— Îşi sacrifică existenţa pentru alţii. Tot greul organizaţiei apasă pe umerii lui, el aleargă, el se expune, ceilalţi stau în umbră. Pe urmă, el se poartă astfel ca tinerii de sub conducerea lui să nu sufere nici o consecinţă, îi fereşte de riscuri... 
— (Cu o imperceptibilă ironie, exprimată printr-o seriozitate extremă.) E un om leal! 
— (Fără a prinde ironia, înflăcărată). Da, tată, îşi pierdeziua şi noaptea, aleargă în toate părţile, aproape nu mănîncă. 
G. Călinescu
— Tu mi-ai vorbit de vitejie. Pînă acum înţeleg doar că Gavrilcea e un om activ, cu încredere în ideile lui. 
— Vezi, tată, că politica lor nu e în vederile guvernului, sunt urmăriţi cîteodată de poliţie, cum ai văzut şi tu. Însă numai el e ameninţat serios, pe ceilalţi poliţia îi lasă în pace. 
— Şi de ce crezi tu că-l urmăreşte numai pe el? 
— Fiindcă el e sufletul întregii organizaţii, fără el n-ar facenimic. De aceea îşi închipuie că distrugîndu-l pe el vor desfiinţa Mişcarea. Are totdeauna un revolver asupra lui, mi-a spus că de nu l-ar lua s-ar simţi primejduit la fiece pas. 
— Recunosc, duce o existenţă agitată.
— Îţi spuneam de responsabilitatea pe care şi-o ia. Odată aexpediat doi elevi de liceu nu ştiu unde, într-o misiune, şi aceştia nu s-au întors decît foarte tîrziu. El a ştat la sediu pînă la miezul nopţii, a trimis după ei şi n-a plecat acasă pînă ce nu le-a dat de urmă, apoi i-a condus la părinţi, scuzîndu-i. 
— (Cu aceeaşi seriozitate suspectă oricui, numai exaltateiPica nu.) Frumos din partea lui! 
— S-a întîmplat odată ca un sediu să fie înconjurat deagenţi. Înăuntru erau tineri care s-ar fi compromis. I-a scos pe din dos, trecîndu-i pe altă stradă, iar el s-a întors la sediu, a ieşit pe uşa obişnuită, închizînd-o ca şi cînd n-ar fi fost nimic, sub ochii agenţilor. 
— Calmul şi hotărîrea sunt calităţi puţin comune.
— Alţii iau lucrurile în glumă, sau se gîndesc să tragăprofit în caz de izbîndă. El e absolut sincer şi dezinteresat, şi ia asupra lui tot ce nu fac ceilalţi. Pentru el nu mai există altceva pe lume decît organizaţia, stă la sediu sau pe teren zile şi nopţi întregi. I-am spus să-şi ia şi el o recreaţie, să se repauzeze, mai sunt şi alte petreceri pe lume decît senzaţiile tari, teatru, cărţi. Mi-a spus: «Pe baricadă nu există recreaţie, nici pe mare. Am pornit dintr-un port, nu pot să mă culc liniştit decît cînd am ajuns în portul celălalt». 
— Ca metaforă nu-i rău. Gavrilcea al tău are fantazie. Maiexistă, conform imaginii lui, un singur loc de odihnă, între cele două porturi: fundul mării. 
— Vai, tată, ce prevestiri funeste faci! Adesea am temeri, mă întreb de ce s-a vîrît în asta! 
— Dragă Pica, mi-e teamă, din cîte-mi spui, că fără asta n-ar fi nici un motiv să nutreşti vreun interes pentru Gavrilcea. Te-a fascinat iregularitatea existenţei lui, faptul de-a fi bandito, nu te speria, vreau să zic izgonit de societate, pus în marginea ei. Nu-i nici o îndoială, Gavrilcea e «bandit», dacă izbuteşte, devine şef de stat. Are toate însuşirile şi în special una: a fi un idealist , netrăind decît dintr-o idee simplificată. Îndoieli în sensul existenţei, spleen istoric, asemenea oameni n-au. E o mare calitate pentru luptător, bineînţeles o inferioritate din punct de vedere uman. 

— Nu ştiu cum vorbeşti tu, tată, tu ironizezi toate. Recunoşti
o însuşire şi apoi o persiflezi. 
— Pica, fii liniştită, nu ironizez. Filozofam, uitînd că staude vorbă cu tine. Aşa am eu obiceiul să sucesc cuvintele. Voiam să spun un lucru mult mai simplu, în favoarea lui Gavrilcea. Fiinţele se specializează, într-asta stă atracţia lor, în special pentru sexul contrar. Viteazul nu reflectează asupra inutilităţii curajului, căci ar deveni laş, şi un om politic care n-ar crede în relativităţile istorice ar fi copt spre a merge la mănăstire. Gavrilcea al tău e o forţă propulsivă... 
— Să-l vezi, tată, cu ce linişte vorbeşte de ideile lui, nu-lpoţi zdruncina cu nici un argument. 
— Are obstinaţie, marea putere a fiinţelor ireflexive.
— Ghicesc ce vrei să spui, Gavrilcea după tine nu e aşadeştept. Într-un fel îţi dau dreptate, nu e nici pe departe inteligent cum eşti tu, tată... 
— O, mă linguşeşti...
— Nicidecum. E mai puţin sprinten ca mulţi de vîrsta lui,apoi n-are cultură suficientă. De pildă, pentru el muzica nu înseamnă nimic, organizează corurile cele mai oribile pentru a «dinamiza», cum spune el, trupa. Artă, literatură nu înţelege, n-are gust. Am vrut să-i fac cadou o cravată şi l-am pus să aleagă. Îngrozitor! A ales-o pe cea mai bălţată. N-a avut nici timp să se educe. Ascultă cu interes tot ce-i spui, încruntă din 

G. Călinescu
sprîncene ca să priceapă, bunăvoinţă are, însă — el însuşi mi-a spus — între cărţi n-ar voi să moară, şi arta i se pare o petrecere pentru oamenii efeminaţi. El zice că sunt destui artişti să se ocupe cu astfel de lucruri, şi cînd va izbuti în planurile lui îi va folosi. 
— Aha, deci are intenţii bune la adresa mea.
— (Neînţelegînd ironia, din fanatism.) Te asigur, tată. 

— Voi trece din stăpînirea lui Pomponescu în posesia unui bine intenţionat. Ascultă, Pica, vreau să-mi lămureşti o chestiune. Cum se face că tu, o intelectuală, arăţi interes pentru un om mai puţin cerebral? 
— Şi eu mi-am pus această chestiune. Dar, vezi tu, ce înseamnă un intelectual? Un om cu diplomă? Prin intelectual am înţeles totdeauna un om fin, o minte excepţională, un savant, un artist în care să am stimă. Nu cred ca tu să pretinzi să nimeresc neapărat o personalitate. În mediile pe care le frecventez n-am găsit-o, şi pe urmă cunosc, cum e şi firesc, tineri care nu s-au afirmat. Printre aceştia, tocmai artiştii nu m-au atras. Sunt aşa de mediocri, ţi-e milă să le mărturiseşti că nu le afli nici un talent. Şi apoi sunt invidioşi, meschini. O fată cultă preţuieşte fiinţele excepţionale, însă nu e obligată a sta singură pînă întîlneşte una în care crede. 
— Nu zic că n-ai dreptate!
— Cît despre ceilalţi intelectuali, vreau să zic titraţi, suntde o platitudine înspăimîntătoare. Mai toţi superficiali, vîrîţi pînă-n gît în specialitatea lor. Puţini am găsit să aibă un suflet, cum să zic, bărbătesc, ceva eroic cît de cît, în sfera lor de activitate, care să inspire admiraţie unei femei. 
— Deci cauţi un erou!
— Într-un anume înţeles, un om de care să nu-mi fie ruşine. Aş suferi oricît alături de un bărbat care vrea să treacă Atlanticul în barcă şi face asta. Deşi nu-mi plac cursele de automobile, m-aş resemna să stimez un bărbat care a bătut recordul de viteză. La noi nu sunt nici de ăştia. 
— Sper că n-ai să exagerezi, acceptînd învingătorul încursele de biciclete! 
— Tu totdeauna iei lucrurile în glumă. Eu ştiu ce vrei să spui tu: că prefer bărbăţia fizică. N-am vrut să spun asta. Bicicliştii, vezi, nu mă interesează, n-au demnitate cu picioarele lor strîmbe pe bicicletă. Învingătorul în curse de automobil e altceva, e un inginer care a studiat bine aparatul lui şi care se încrede în maşina ieşită din mîinile sale. Cînd intră în ea, serios, înfruntă moartea. Poate în viteza nebună maşina ia foc sau se dă peste cap. Răceala curajului, bazată pejudecată, asta place la bărbatul viteaz. Pregătirile pe care le face un aviator la încercarea unui nou tip de avion sau la baterea unui record mă impresionează. Chiar dacă ar face glumele cele mai insipide, le-aş socoti cu totul neglijabile faţă de hotărîrea de a înfrunta moartea. E curios, cînd un bărbat înjură într-o întreprindere extraordinară, unde consumă energii sufleteşti mari, nu mi se pare trivial. 
— Nu te credeam aşa interesantă, dă-i înainte!
— Nu vreau să fiu interesantă, spun ce simt. Aş iubi unintelectual, chiar mediocru, dacă l-aş vedea îndîrjit în ţelurile lui, suferind pentru ele. Femeia în general nu-şi dă seama dacă un ideal e bun sau nu, n-are spirit critic, ea admiră efortul, atîta tot. Nu cred că există femeie pe lume care să afirme că bărbatul pe care-l iubeşte e ratat. Pentru noi un ratat e un om pe care nu-l stimăm. Ca să vin la întrebarea pe care mi-ai pus-o. E adevărat, Gavrilcea e mai puţin cultivat decît alţii, în schimb are o viaţă mai intensă, trăieşte adînc şi puternic ceea ce citeşte, îl simţi tare, gata să te apere dacă te primeşte în apropierea lui. Cînd intră Gavrilcea în odaie, aşa modest cum e, întunecă pe alţi zece, mult mai rafinaţi în limbaj. Pentru el cuvintele nu sunt jucării; cînd el zice «Pornim», înseamnă într-adevăr că porneşte undeva. Îţi spun sincer, inspiră şi teamă, poate tocmai teama aceasta e prestigiul pe care îl exercită astfel de oameni asupra sufletului feminin (ce vrei, ne-am născut cu această infirmitate!). El exercită acelaşi respect şi asupra bărbaţilor chiar şi în vîrstă. E curios că el nu se răsteşte niciodată, n-are voce aspră, e chiar molatic în gesturi, zîmbind şi cînd e încruntat. E destul 

G. Călinescu
să deschidă gura şi să rezume discuţiile celorlalţi, şi toţi sunt de părerea lui. Chiar dacă cedează un moment, revine calm la ideea lui şi nimeni nu îndrăzneşte să-l contrazică, mai ales că el are experienţă practică şi a dovedit de atîtea ori că vede just. Este un dar excepţional, trebuie să admiţi şi tu, ca un om fără nici o funcţie oficială să aibă atîta autoritate asupra unor oameni. 
— Vorbeşte, e elocvent? 
— N-aş putea zice. Dimpotrivă, e mai mult timid la vorbă,nu e orator, însă pune în glas o convingere pe care n-o au alţii. Nu pot să-ţi spun, în fine, dacă are vreun merit exterior deosebit, fapt este că toată lumea ascultă de el. S-a născut cu darul de a subjuga. 
— Într-adevăr, aceasta e o vocaţie stranie, ireductibilă la raţiune, se pare conferită de natură tocmai acelora cărora li se refuză toate celelalte daruri. 
— E posibil să fie cum zici tu. Cu toate acestea, tată,societatea n-are nevoie oare şi de oameni de aceştia, care s-o conducă, apărînd liniştea celorlalţi? Cum ţi-ai putea tu vedea de arhitectura ta dacă n-ar fi alţii care să se ocupe de politică? 
— Ce spui e adevărat, cu condiţia ca Gavrilcea să aparţinăcategoriei paznicilor cetăţii. Sunt însă şi aventurieri, spre a folosi un termen nejignitor. 
— Tu m-ai întrebat cum se face că eu, intelectuală, admir un bărbat mai puţin remarcabil intelectualiceşte. Ţi-am răspuns. Are în el ceva mai presus de orice diplomă: e un stăpîn, calm, curajos, care se impune altora. 
— Există într-adevăr acest tip de om. Chestiunea este numai dacă nu cumva prestigiul nu se exercită în sensul unei cauze pierdute. Ştii tu, cum să zic? (Ioanide tărăgăna vorbele în căutarea de eufemisme, sub impresia unor teorii din memoriul lui Tudorel) sunt şi haiduci interesanţi în felul lor, al căror curaj se cheltuieşte în cauze meschine, în marginea societăţii. 
— Nu pot să cred că Gavrilcea urmăreşte un ţel condamnabil.Poate că politica lui e greşită, n-am priceperea acestor lucruri, însă el crede sincer în ea, el îi consideră pe ceilalţi în eroare. 

Şi-apoi, nu pot să-mi explic un fapt: dacă politica lui ar fi rea, de ce alţii s-au alăturat de el? Nu e singur, are şi el un şef. Pe urmă întreţine legături şi cu persoane influente. 
— Vezi tu, Pica, sunt unele lucruri subtile, scăpînd minţilor noastre profane. Distanţa dintre anume oameni de război şi un criminal e de un milimetru. Dacă ataci o bancă şi omori un om eşti un gangster, dacă ataci toate autorităţile şi ucizi o mie de oameni plătit de o putere vrăjmaşă cum ar fi... (Ioanide voia să spună «Germania lui Hitler», dar înghiţi cuvintele) ai făcut, după unii, o lovitură de stat. Milimetrul acesta e teribil de vast, e distanţa dintre fişa unui penitenciar şi un capitol trist într-un manual de istorie, alături de adevăraţii revoluţionari. 
— Şi tu-ţi închipui că Gavrilcea?... 
— Nu, nu, să nu ne gîndim la asta. Am voit pur şi simplusă-l cunosc pe Gavrilcea, să aflu de la tine ce vezi tu în el. Apropo, ce studii are? 
— Mi-a spus că a urmat seminarul, fiind eliminat în ultimulan pentru idei înaintate. E foarte curios ce povestea el. N-a fost dat afară fiindcă e ateu sau pentru vreo erezie, ci fiindcă cerea de la corpul clerical o misiune spirituală, un sacrificiu, aşa cum a văzut la catolici: preotul un soldat al Bisericii. Şi încă şi mai ridicol: el susţinea, zice, că temeiul religiei este miracolul; direcţia l-a acuzat că e mistic şi l-a eliminat. 
— Astea sunt paradoxuri care se-ntîmplă la noi; să vezi căpe mine are să mă dea afară din corpul arhitecţilor fiindcă vreau să construiesc. Ei, şi pe urmă? 
— Pe urmă a încercat sa se facă ofiţer... 
— Te pomeneşti că de aci l-au dat afară pentru exces de spirit militar! 
— Nu prea e departe de ce spui tu. Gavrilcea are obiceiulacesta, că oriunde se află vrea să reformeze. A început şi acolo să citească opere despre organizarea armatelor, să se distingă la instrucţie, trezind antipatii. A fost pîrît că strecoară printre camarazi idei revoluţionare. Teoria lui era atunci că soldaţii trebuie să fie conştienţi de rostul lor, să intre în armată numai ca voluntari. 
G. Călinescu
— Cum văd, acest Gavrilcea e un pericol pentru oriceinstituţie consolidată, un ferment de furtună. 
— Nu tăgăduiesc, asta îl deosebeşte de ceilalţi, e totdeaunagata să răstoarne ceva. 
— Cu un astfel de om, existenţa unei femei nu-i comodă.
— Probabil că nu. Soţia unui căpitan de vapor, care rămîne aproape mereu acasă, în vreme ce soţul străbate oceanele, duce oare o viaţă mai comodă? Există legături aeriene. 
— O fată prea inteligentă, cum eşti tu, ajunge prin sofismsă înnobileze şi un gladiator. 
— Ei, tată, tu ai o prevenţiune contra lui. Pare acum aşaagitat fiindcă e tînăr şi e în căutarea unei realizări. Cînd îşi va atinge scopurile şi va fi un om cunoscut, va părea mult mai ponderat, ca toţi oamenii maturi admişi de opinia publică. El e aşa acum fiindcă suspectează pe alţii, bănuieşte prejudecata lor. A avut o copilărie altfel decît a noastră, vede lumea puţin cam înrăit. A fost orfan de părinţi aproape din leagăn şi l-au crescut unul şi altul, mai mult ca pe-o slugă decît ca pe-un copil. Seminarul nu l-a făcut din vocaţie, ci fiindcă l-a îndemnat o rudă preot, ca să scape de el din casă. El n-a cunoscut viaţa de familie, n-a avut un cămin sigur, de aceea şi acum, cînd îi vorbeşte cineva, se uită pieziş şi neîncrezător. Dar dacă se încredinţează că-i eşti prieten, e omul cel mai devotat. 
— Oricum, a găsit în tine un avocat excepţional. Şi... desprefemei ce părere are? 
— Nu prea bune, e cam misogin. A avut, spune el, o soţie...
— Cum? A mai fost căsătorit?
— Ce curioşi sunteţi voi bărbaţii, tată! Şi ce dacă a maifost căsătorit? Tu nu admiţi c-a putut să întîlnească o femeie neînţelegătoare, cu suflet vulgar? Sunt cazuri şi cazuri. El a fost sincer şi mi-a mărturisit totul. Fosta lui soţie a fugit fiindcă el n-a vrut să renunţe la idealurile lui şi să se facă ofiţer, cum sperase ea. El nu e construit pentru funcţionarism, are o personalitate, visează un post de conducere. Mi-a promis că-şi va da toate examenele şi va lua doctoratul. Pe furiş, fără ştirea 

mea, a făcut examene de diferenţă şi a obţinut bacalaureatul, astfel că poate căpăta un titlu universitar. 
— Şi cu temperamentul lui aşa agitat, n-a venit niciodată în conflict cu legea? 
— Ba da, tată, de ce să-ţi ascund, de vreme ce el însuşi nus-a ferit de mine? A fost, spune el, condamnat de Tribunalul Militar la vreo lună închisoare pentru că a lovit pe întuneric un gradat care îi brutaliza. De fapt nu-l lovise el, ci un altul, care însă dacă ar fi fost condamnat îşi pierdea toată cariera, fiind un băiat de familie. Gavrilcea şi-a zis că din moment ce el îl aţîţase pe coleg, făcîndu-i teoria demnităţii umane, era oarecum vinovatul moral şi a declarat că el îl lovise pe gradat. Adevăratul vinovat n-a scos o vorbă şi astfel Gavrilcea a fost condamnat la o lună închisoare. I-au dat numai atît fiindcă s-a cam bănuit adevărul. 
— Îmi spui un roman întreg. Am uitat un lucru. Din cetrăieşte? 
— El are aşa de puţine trebuinţe!
— Foarte bine, oricît de ascet ar fi, trebuie să aibă un rost.
— Pe cît ştiu eu, Mişcarea îi dă bani de întreţinere, dincotizaţii, deoarece el trăieşte aproape numai pe la sediu, ocupat mereu cu treburile partidului. Acum, deocamdată, n-ar putea să-şi ia vreo ocupaţie. 
— Dar. atunci, cum ar fi cu putinţă pentru el să se căsătorească? O familie, fie ea de concepţia cea mai largă, implică o responsabilitate. 
— Depinde. Aş şti să nu cer nimic, spre a nu stînjeni undestin, cîtă vreme ar fi necesar. Totuşi, în această fază de luptă a lui suntem hotărîţi a ne limita la o camaraderie credincioasă. 
— E un lucru bine cugetat!*

— Ce fel de om este Gavrilcea? Întrebă Ioanide pe Hagienuşîn biroul de la Casa de Artă al lui Gaittany, am auzit că-l cunoşti. 

G. Călinescu
— Îl cunosc, îl cunosc, zise acesta rîzînd semnificativ. 
Gaittany lăsă capul în jos, nevrînd să fie complice la judecăţile iui Hagienuş. 
— De unde? se interesă Ioanide.
— Păi, de la Piteşti, îi ştiu şi părinţii.
— Care au murit cînd copilul era mic.

— Mamă-sa da, dar tată-său, Dumnezeu ştie, a dispărut, l-ofi omorît cineva, fiindcă era cam alcoolic, ori l-o fi condamnat pe undeva, uite, mă jur dacă a aflat vreunul ce-a fost. În Piteşti n-a murit în orice caz. 
— Vasăzică, dumneata insinuezi cum că tată-său a putut fi condamnat pentru vreun delict. 
— Pe conştiinţa mea, asta n-aş putea să spun. Atîta amzis, că şi nevastă-sa prevestea că ori o să-l omoare unul, ori o să omoare el pe cineva, din alcoolism. A murit în altă parte decît nevastă-sa. 
— Şi... ce era tată-său? 
— Nu om prost, învăţător, ca pe vremea aceea, destul de citit. Am şi o broşură de el, despre antichităţile Piteştiului. 
— Ei, vasăzică, e adevărat că a dus-o rău băiatul, orfan.
— A dus-o rău pe dracu, el a fost rău! L-a luat un unchibogat, fără copii, care ţinea grozav la el. Ce-i făcea ăstuia?! 
— Anume ce?
— Tot felul ce drăcii. Avea obiceiul de aduna o haită de copii, cu care punea la cale toate comediile. Învăţase să prepare nişte explozibile, pe care le îngropa în curtea lui unchiu-său sau a şcoalei primare şi pe urmă le exploda nu ştiu cum, de speria toată mahalaua. A plătit unchiu-său toate geamurile sparte de la şcoală. 
— De-aia l-a dat afară?
— Nu l-a dat afară, a fugit singur. N-avea ataşament pentru 

o casă, se îmbufna din nimic şi pleca la altă rudă. 
— Dar la seminar de ce s-a înscris? L-a îndemnat un preotca să scape de el din casă, mi-a spus cineva. 
— Fugi de-acolo, îl cunosc pe popa, trăieşte şi-acum. Popatocmai l-a sfătuit să nu se ducă la seminar fără vocaţie, s-a 

oferit să-l întreţie într-un liceu. Lui i s-a năzărit să urmeze seminarul. 
— Mi s-a spus că avea ideile cele mai pioase, cereaausteritate clerului şi misionarism şi că l-au dat afară pentru misticism. 
— Păi ce, domnule Ioanide, seminarul e instituţie de tortură?Îi intrase în cap, cine ştie de pe urma cărei lecturi, că preotul trebuie să fie ascet, să dispreţuiască lumea. L-a ameţit pe seminarişti, le-a sucit capul. Au început să mănînce numai jumătate din porţii, să refuze carnea şi vinul cînd li se dădea. Doi din ei au părăsit seminarul şi s-au călugărit. Atunci, făcîndu-se anchetă, s-a descoperit că Gavrilcea îi îndemna să nu se căsătorească, dovedindu-le că sistema catolică e mai conformă cu spiritul creştinismului. Atunci l-au dat afară. Biserica ortodoxă nu hirotoniseşte preoţii necăsătoriţi. 
— În fine, e o extravaganţă nobilă în felul ei. A fost şi laşcoala militară. 
— A fost, doar îl cunoaşte fiu-meu Petrişor. Şi acolo a avut belele. 
— A acoperit un camarad.
— Aşa spune el. Fiu-meu zice că, neputîndu-se dovedicine a lovit, a fost condamnat numai Gavrilcea, pentru instigare la nesupunere. Era foarte ambiţios, şi o vorbă mai brutală, cum e la cazarmă, îi suia sîngele la cap. Ar fi fost auzit zicînd: «ăsta trebuie bătut». 
— E regretabil c-a fost condamnat, pare a avea o circumstanţă atenuantă. 
— Dar n-a fost condamnat, domnule Ioanide, se laudă el,la apel a fost achitat pentru lipsă de dovezi. Criminal! 
— Păi zici că l-au achitat, de ce-l faci criminal?
— Hei, are el altele la activul lui. Toată lumea spune că subprefectul Iliescu a fost împuşcat de el. A fost proces mare, nu-ţi aduci aminte? 
— În nici un fel.
— E sigur că l-a împuşcat, juraţii însă l-au achitat, pentrulipsă de dovezi. Au venit anume oameni politici care în scopuri 

G. Călinescu
electorale au dat a înţelege că subprefectul merita pedeapsa opiniei publice. A scăpat şi atunci, are protecţii mari. 
— Cum văd, ai părerea cea mai rea despre el. Ştii oare dece l-a părăsit nevasta? 
— Care nevastă?
— Cum care? Nevasta cu care a fost căsătorit.
— Pe cinstea mea, domnule Ioanide, ăsta a fost bigam!Zău! S-a însurat cu una în Piteşti şi pe urmă cu alta, aici în Bucureşti. A scăpat nu ştiu cum, învoindu-se cu cea dintîi să transcrie divorţul. A doua a fugit, aflînd că are un copil cu cea dintîi. 
— Nu te credeam aşa de informat în cronica vieţii luiGavrilcea! E un personaj complex şi, cum văd, cu prestigiu asupra femeilor. 
Gaittany, care era de faţă la dialog, ştiind chestiunea cu Pica, se alteră uşor la faţă, zîmbind echivoc în sforţarea de a înăbuşi orice aparenţă de a cunoaşte cazul. 
— Domnule Ioanide, uite, am să caut jurnalele cu procesul,am tăiat din ele, din cauză că sunt puţin rudă cu fostul subprefect, să vezi şi dumneata, să-ţi faci o idee. Spun şi eu ce-am aflat şi ce vorbeşte lumea. Cum o fi el în sufletul lui, Dumnezeu ştie! 

Într-adevăr, Hagienuş aduse tăieturile de jurnal la Gaittany, care le remise prin intercesiunea şoferului în mîinile lui Ioanide. Erau versiuni de la două jurnale, unul favorabil, exprimînd părerile cercurilor reacţionare sau de-a dreptul fasciste, progermane şi antisovietice, celălalt democrat, defavorabil lui Gavrilcea. Aprecierea se constata numai în descripţia atmosferei, interogatoriul rămînea nealterat şi dădea prilejul de a evoca pe Gavrilcea mai tînăr în faţa unui juriu, faţă de care îşi expunea filozofia sa de viaţă. Intervenţia avocaţilor dădea şi ea o idee asupra pasiunilor ce turburau anume sectoare ale opiniei publice din acel timp. 
Gazeta favorabilă, intitulînd reportajul dezbaterilor Acuzatul acuză, făcea lui Gavrilcea un portret în stilul acesta: «Tînărul Gavrilcea, mîndru ca un brad din această ţară de sub munţi, stă în boxa lui liniştit, îmbrăcat într-un frumos costum naţional. Publicul din sală îl soarbe din ochi, văzînd în el nădejdea acestui neam prea mult umilit de vitregia partidelor politice. „Acuzatul“ (?!) are frumuseţea aspră a voinicului, nu efeminarea dulceagă a generaţiilor culcate în puf. Faţa lui bătută de soare evocă secerişurile şi vînturile drumurilor de ţară, vocea lui e bărbătească şi hotărîtă ca a flăcăilor încercaţi în lupta cu glia» etc. Gazeta defavorabilă scria însă aşa: «Procesul ale cărei dezbateri le publicăm dezvăluie o tristă mentalitate, strecurată în sufletul unor tineri, prin înrîurirea unor agenţi provocatori şi a oamenilor politici lipsiţi de răspundere. O eră întunecată ne aşteaptă dacă justiţia nu-şi va spune răspicat cuvîntul spre a da un preaviz categoric acelora care vor să ne prăbuşească în întunecimile evului mediu. Acuzatul, vînăt la faţă, ciuruit de furunculoză, trădînd sîngele său bolnav, priveşte încruntat sala indignată, drapat de regizorii săi într-un costum naţional de operetă. Uitătura feroce, ochii săi mici aparţin criminalului înnăscut şi produc în sală o impresie penibilă.» 
Ar fi inutil a copia în întregime reportajele, esenţialul este de a urmări modificările produse de ele în spiritul lui Ioanide. Extragem deci ceea ce l-a frapat mai mult. 
(Din interogator). 
Preşedintele: Acuzat, de la cine ai învăţat în şcoală să te exercitezi cu materiale explozibile în scopul de a arunca în aer puncte din localul instituţiei? 
Avocatul lui Gavrilcea: Protestez în fata unei astfel de întrebări, complet inuzitate, menită a strecura în spiritul onoratului juriu un portret preconceput al său. Consiliez pe acuzat să nu răspundă. 
Acuzatul face semn către avocat că ar voi totuşi să dea o replică. Avocatul cedează. 
Acuzatul: Mă întrebaţi, domnule preşedinte, de la cine am învăţat să mînuiesc explozibile? Vă răspund: de la toţi copiii pe care i-am întîlnit. Toţi se exercitau la exterminarea unui inamic şi cumpărau materii explodante. Poate aţi vrut să ştiţi 
G. Călinescu
cu ce fel de instrumente ne exercitam, cum ziceţi dumneavoastră. În materie de armament, cu puşcă de lemn, făcută foarte sumar, în aşa chip încît neputînd să-i punem nici un fel de glonţ făceam din gură: poc! (Aci jurnalul favorabil constată în sală rîsete homerice, biciuind întrebările lipsite de gust ale preşedintelui. Gazeta defavorabilă vorbeşte, dimpotrivă, de cinismul cu care acuzatul mărturiseşte «instinctul incoercibil» de a declanşa pocnetul unei arme.) Cît despre instituţia ameninţată cu explozibile (nişte capse inofensive), vă asigur că era doar closetul şcoalei. 
Preşedintele: Care este motivul pentru care ai fost eliminat din seminar? 
Avocatul lui Gavrilcea: Domnule preşedinte, nu vă supăraţi, dumneavoastră continuaţi a pune chestiuni improprii, de natură a crea o atmosferă defavorabilă acuzatului. 
Acuzatul: Pot să răspund, domnule preşedinte. Întîi de toate, n-am fost eliminat, neexistînd un motiv serios pentru asta. E adevărat, am avut un colocviu cu unul din profesori, care vorbea în numele direcţiei, şi acesta (nu-mi permit a-i revela numele) m-a consiliat, aş putea spune chiar m-a rugat, să mă retrag din seminar, deoarece zicea că ideile mele, foarte juste, «sunt din nefericire inaplicabile acum, cînd toată străduinţa autorităţilor bisericeşti e de a promova elemente suficiente pentru ocuparea parohiilor». Puteam, prea bine, mi s-a spus, să propag ideile mele în mediul laic, asta n-ar avea de ce să nu convină Bisericii, care s-ar modifica şi ea sub impulsul spiritului public. Reflectînd, am înţeles că direcţia avea oarecare dreptate şi am urmat îndemnul. 
Preşedintele: Mă rog, care sunt acele idei ce te-au îndemnat să te retragi din seminar, cum spui dumneata? 
Acuzatul: Ideea noastră fundamentală este că suntem un popor prin esenţă creştin-ortodox, ortodoxia constituind una din coordonatele romînismului. Calitatea de ortodox implică un sacrificiu colectiv. Noi trebuie să aducem crucea patimilor lui Isus pe aceste plaiuri, înţelegînd pedagogia suferinţei şi regenerîndu-ne ca popor prin ea. Ortodoxia nu este o meserie pentru cîţiva amatori de parohii, Biserica se confundă cu toată naţia, care, într-o spiritualitate comună, se consacră unei misiuni supreme. Preoţii se disting de ceilalţi numai prin faptul că sunt în fruntea armatei spiritualiste în bătălia pentru Cruce şi Neam. 
(Gazeta favorabilă comenta astfel: «Un murmur de admi-raţie a întovărăşit uluitoarea predică a acuzatului, care acuza generaţiile noastre de lipsă de orizont şi spiritualitate romînească. Preşedintele, neobişnuit cu problemele abisale, fîstîcit, a schimbat direcţia interogatoriului». Gazeta defavorabilă releva «incoerenţa fanatică a acuzatului, nutrit cu idei haotice şi torţionare, sub care mocnesc instincte primejdioase de intoleranţă, incompatibile cu spiritul blînd al Bisericii noastre, deliruri mistice venite din surse de a treia mînă, de la periculoşi agitatori ai tinerimii ca Unamuno».) 
Preşedintele: Nu înţeleg teoriile dumitale neconstituţionale. Avem cetăţeni care nu sunt ortodocşi şi unii nici chiar creştini, de pildă evreii, şi totuşi sunt buni romîni, poate mai buni ca dumneata. În fine! Pentru ce ai fost condamnat de Tribunalul Militar la o lună închisoare? 
Acuzatul: N-am fost condamnat la închisoare. Am fost doar acuzat şi achitat. 
Avocatul: întrebarea n-are rost decît dacă domnul preşedinte vrea să insinueze. Cînd un acuzat este achitat, repet: achitat, înseamnă că n-a fost vinovat. 
Preşedintele: Ei bine, ca să dau satisfacţie domnului avo-cat, pentru ce motiv ai fost chemat în faţa justiţiei militare? 
Acuzatul: Am protestat în termeni admişi de regulamentele militare împotriva înjosirii, obişnuite în regimul militar, a tinerimii venite să capete instrucţia necesară spre a putea, cu armele în mîini, să apere independenţa ţării, pe graniţele exterioare şi interioare. 
Preşedintele: Ce înţelegi prin graniţe interioare? 
Acuzatul: Poziţiile de pe care te aperi de inamicii dinăuntru, adică de tot ce nu trăieşte în climatul spiritualităţii romîneşti. 
Preşedintele: E cam obscur ce spui dumneata. 
G. Călinescu
Acuzatul: Împotriva acestui sentiment de obscuritate luptăm, pînă ce toţi se vor clarifica. 
Preşedintele: Vino la chestie, fără politică subţire. 
Acuzatul: Brutalităţi ca «rîtane» sau «mîrlane» cînd e vorba de camarazii noştri, însoţite de manifestaţii contondente, precum şi sistematica maltratare morală a tinerimii naţionaliste din şcolile militare sau din instrucţia pe termen redus, numai pentru motivul că e însufleţită de noua spiritualitate, sunt viţii pe care le voim eliminate. Din umilire nu poate să iasă un duh demn şi vitejesc. 
Preşedintele: Te rog, nu face predici! Ce înţelegi prin tinerime naţionalistă? Aceea care maltratează pe cetăţenii de altă confesiune şi rasă? Pentru astfel de proteste împotriva bătăii în armată ai fost acuzat? 
Acuzatul: Nu. Ştiindu-se ce idei nutresc, s-a presupus că am participat la o corecţiune intimă pe care a primit-o un gradat, obişnuit a înjosi pe anume elevi, camarazi ai noştri, la instrucţie. Insă am fost achitat de această presupunere. 
Preşedintele: Este adevărat, acuzat, că ai ameninţat pe subprefectul Iliescu «că va răspunde» pentru purtarea lui faţă de dumneata?. 
Acuzatul: In felul cum puneţi întrebarea, nu e adevărat. 
Avocatul: Domnule preşedinte, din piesele de la dosar rezultă clar că o astfel de întrebare nu-i îndreptăţită. Împricinatul, spune chiar actul de acuzare, a «atras atenţia», dar nicidecum n-a ameninţat pe subprefect «că va răspunde în faţa naţiei», deci nu a împricinatului şi nu pentru purtări îndreptate contra acestuia, ci «pentru răpirea libertăţilor publice». Denaturînd astfel textele, creaţi impresia că a existat 
o ameninţare personală, urmată în mod fatal de o răzbunare. Preşedintele: Refac întrebarea: care a fost obiectul şi forma întrevederii cu subprefectul înainte de asasinarea lui? Avocatul: Întrucît nu s-a găsit un asasin, cuvîntul «asasinare» e fără rost. Preşedintele (ironic): Scuzaţi: înainte de moartea lui prin introducerea în piept a unui glonte de revolver. 
Avocatul: Putea să vină din aer, prin accident, de la nişte cheflii, fiind duminică. 
Preşedintele: Domnule avocat, vă chem la ordine! Prin urmare, acuzat, spune despre întrevederea cu subprefectul. 
Acuzatul: Defunctul subprefect împiedica libera manifestare a sentimentelor tinerimii romîne urbane şi mai ales rurale din judeţ, care voia să contribuie la instaurarea unui regim bazat pe spiritualitate romînească. Cum eu aveam răspunderea preparării elementelor în vederea alegerilor la care ne prezentam pe liste comune cu partide mai apropiate ideologiceşte de noi, am vestit pe subprefect că purtarea sa va trezi o reacţiune şi va suferi neapărat o sancţiune morală. 
Preşedintele: A, vasăzică, sancţiunea... Acuzatul: Da, am vrut să spun că naţia sancţionează totdeauna ceea ce se-ndreaptă împotriva ei. Preşedintele: Ce căutai pe şosea în ziua omorului, nu departe de locul cu pricina? Acuzatul: Mă întorceam din judeţ, unde avusesem întrevederi cu prietenii. Văzînd lume adunată, am grăbit pasul. Preşedintele: La şold aveai tocul unui revolver, aparent de 
calibrul acestui glonte. Acuzatul: Revolverul meu nu este de acest calibru. Preşedintele: Unde ai aruncat revolverul? Avocatul: Insinuaţi, domnule preşedinte. Acuzatul: N-am aruncat revolverul, l-am uitat într-o comună, 
am spus în declaraţii. A fost nuntă şi l-am împrumutat unui 
flăcău. Preşedintele: De ce umbli cu revolver? Acuzatul: Am autorizaţie, căpătată desigur în urma unei 
serioase motivări. Preşedintele: Martorul spune că te îndepărtai de locul omorului. 
Acuzatul: Martorul, presupunînd că m-a văzut într-adevăr într-un moment al mişcărilor mele, nu greşeşte. Întîi am venit dinspre şoseaua principală şi am ajuns aproape de încrucişarea celor două străzi de periferie, unde se afla trăsura. Auzind o pocnitură de revolver, m-am ferit, luînd-o cîţiva paşi înapoi pe şosea, pe lîngă gard, temîndu-mă de vreun atac din partea 
G. Călinescu
oamenilor subprefectului, în scopul de a împiedica venirea la vot a alegătorilor. Pe urmă m-am reîntors. 
Preşedintele: Flăcăii cu căruţa care au tăiat drumul subprefectului îţi erau cunoscuţi? 
Acuzatul: De ce-aş tăgădui? Îi cunoşteam foarte bine. Ăsta nu e un motiv să se creadă că accidentele lor au vreun raport cu faptul de a ne cunoaşte. 
Preşedintele: Da, dar în acelaşi moment cînd căruţa s-a lovit de trăsură, oameni cu căciula peste ochi au ieşit din cele patru părţi ale răspîntiei şi s-au repezit cu ciomegele la sub-prefect. S-ar părea că totul a fost pus la punct concomitent. 
Acuzatul: S-ar părea pentru cine doreşte neapărat să facă raporturi fortuite între lucruri. De fapt au fost accidente foarte explicabile. Era zi de alegeri, trăsura subprefectului a trecut prea repede, lovindu-se de căruţa cu boi. Atunci alegătorii care staţionau prin apropiere, necăjiţi că nu pot trece spre localul de vot, zărind pe subprefect, s-au îndreptat spre el, protestînd împotriva samavolniciei. Subprefectul s-a ridicat în picioare şi atunci din aer a venit accidental un glonte, care l-a atins în partea de sus a pieptului. Cine-mi spune că glontele nu provenea chiar de la un agent al forţei publice, prea zelos să intimideze dorinţa de a se exprima politiceşte a alegătorilor? 
Preşedintele: Eu ţi-am pus o întrebare, nu te-am invitat să faci ipoteze. (Comunicînd lui Gavrilcea copia fotografică a unei hîrtii.) Trec la altă chestiune. Acuzat, recunoşti această chitanţă prin care primeşti de la marele fabricant cutare (numele nu socot necesar să-l pronunţ) suma de un mi-li-on? În ce scop îţi erau daţi aceşti bani? 
Avocatul: Permiteţi-mi, domnule preşedinte, nu văd nici o legătură între procesul de azi şi chitanţa pe care o produceţi. 
Preşedintele, care a voit numai să sugereze complicitatea cu sfere mai largi, nedorind totuşi să se pună în conflict cu ele, face un gest cu mîna că renunţă la întrebare. 
Acuzatul (peremptoriu): Nu pot decît să aduc un omagiu public acelor reprezentanţi ai finanţei şi industriei, care înţeleg 
năzuinţele către o rînduială nouă a tinerimii creştine şi o ajută culturaliceşte. Preşedintele (fără ironie, închizînd problema): Prea bine, e, cum văd, o acţiune culturală. 
Acuzarea nu se bizuia pe alte probe materiale decît glontele extras din plămînul subprefectului mort după operaţie, pe exclamaţia lui necircumstanţiată: «Canalia!» şi pe depoziţia unui singur martor, care l-a văzut pe Gavrilcea venind pe şosea. De altfel, Gavrilcea se apropia singur de locul întîmplării, interesîndu-se, şi fu arestat împreună cu alţii, apoi eliberat, în fine rearestat cu puţin înaintea procesului. Gazeta adversă afirma că tot procesul era o comedie, cu intenţia de a apoteoza, prin achitare, pe acuzat. Iată şi o parte din interogatoriul martorului. 
Preşedintele: Ce cuvînt a pronunţat subprefectul cînd s-a 
simţit împuşcat? Martorul (şovăind): Parcă a zis «canaliile» sau «haimanalele». Preşedintele: Păi în declaraţia scrisă ai spus «canalia» — 
la singular. De ce schimbi acum? Avocatul: Vă rog, domnule preşedinte, lăsaţi martorului libertatea de conştiinţă. Martorul: Poate m-am intimidat la declaraţia scrisă, mi-aduc aminte ca a spus ceva la plural, «canaliile». 
Avocatul: Între «canalia» şi «canaliile», nota bene, e o distanţă enormă, subprefectul n-a vizat o persoană anume, s-a referit la inamici multipli, sau poate numai la dezordini. 
Preşedintele: Era departe acuzatul de şosea, socotind de la 
locul accidentului? Martorul: Departe, departe, abia îl vedeai cu ochiul. Preşedintele: Putea, de unde era, să ochească cu revolverul 
spre trăsură? Martorul: Nu mă pricep, n-am tras niciodată cu revolverul. Preşedintele: Dar în depoziţia scrisă ai spus: «ca la o bătaie 
de revolver». Martorul: Aşa vine vorba, cum aş fi zis «ca la o bătaie de puşcă», adică depărtişor şi nu prea. 
G. Călinescu
Avocatul (satisfăcut): Vedeţi şi dumneavoastră, domnule preşedinte, pe ce elemente fragile se sprijină acuzarea. 
Între martorii apărării, spre surpriza lui Ioanide, se afla şi Pomponescu, care profită de acest eveniment spre a culege simpatii. Ascultat cu respect de juriu intimidat probabil, determină în bună măsură verdictul. Ca de obicei abil şi redondant, plutea în vag, atingînd toate temele la care opinia publică era sensibilă. 
Preşedintele: Domnule martor, vă rog să-mi spuneţi dacă socotiţi pe acuzat capabil de a comite o crimă. 
Martorul: La întrebarea astfel formulată, cu regret vă mărturisesc, domnule preşedinte, că n-aş şti să răspund. Şi iată pentru ce, dacă-mi permiteţi să explic... 
Preşedintele (intimidat): Mă rog... 
Martorul: Eu fac distincţie între omor şi crimă. Crima este suprimarea unei vieţi în chip premeditat, în scop de răzbunare sau jefuire, în orice caz, după o reflecţie suficientă asupra urmărilor juridice ale faptei. Omorul e un accident, ca şi decesul, o moarte la care am participat în mod spontan, împins de forţe superioare puterii mele de stăpînire. Oricine poate fi victima acestei impulsiuni, fără a intra prin asta în categoria propriu-zisă a criminalilor. Astfel, eu, avînd un revolver lîngă mine, cu toate că sunt om paşnic şi cu oroarea vărsării de sînge, cînd m-aş afla în faţa cuiva care ar insulta patria îngrozitor, cutremurînd cele mai sfinte simţiri ale mele, n-aş fi sigur că mă pot stăpîni. (Gazeta favorabilă nota la această frază aplauze furtunoase în sală, în timp ce gazeta defavorabilă, calificînd pe Pomponescu drept apologet improvizat al crimei, observa că o încercare timidă de a aplauda a unui individ a fost strivită de tăcerea semnificativă şi dispreţuitoare a publicului.) Astăzi simţămîntul de naţie a scăzut atît de mult la unii politicieni, încît fenomenul îngrijorării din partea spiritelor profunde, mai ales din sînul tineretului, care totdeauna a fost însufleţit de idei generoase, e foarte firesc, şi nu eu aş reprima expresia liberă a spiritualităţii acestui tineret. (Gazeta favorabilă semnala iarăşi «aplauze furtunoase», în vreme ce Ioanide remarcă uzul şi abuzul ideii de «spiritualitate».) Nu vreau să se creadă un moment că am în gînd bănuiala că s-a comis un omor şi că vin să-l disculp. Din dezbaterile procesului pe care l-am urmărit şi eu din jurnale n-am avut impresia că există o prezumţie precisă. Obiectiv vorbind, nu pot ca martor să fac nici o afirmare în această privinţă şi deci nu ştiu dacă a fost sau nu un omor. Pe domnul Gavrilcea, acuzatul de azi, îl cunosc din relaţiile de partid ca un element tînăr, foarte inimos şi dotat cu vocaţia organizării. Însă ceea ce m-a surprins la dînsul, în această eră de scepticism născut dintr-o educaţie ştiinţifică rău înţeleasă, este simţămîntul său religios («Ceea ce-i nostim, zise Ioanide, este că nu l-am văzut niciodată pe Pomponescu făcînd cruce!»), cu atît mai plăcut surprinzător cu cît ateismul a început să se întindă printre bătrîni. («Aşa e!» s-ar fi strigat în sală, după gazeta favorabilă.) Patria noastră s-a rezemat în trecut pe aşezămîntul Bisericii, adevărata păstrătoare a tradiţiei noastre, încît după mine şi de aci înainte ideea de Stat rămîne împletită cu aceea de Biserică, şi de aceea am primit cu mulţumire însărcinarea de a face planurile Catedralei Neamului. Aşadar, domnule preşedinte, la întrebarea dumneavoastră de adineauri răspund: chiar şi în cazul cînd ar fi existat indicii obiective că s-a întîmplat un omor, nu socotesc pe tînărul Gavrilcea capabil de o crimă, («Cel mai desăvîrşit retor, reflectă Ioanide, de aceea arhitectura lui e un baroc balcanic, bătînd în flamboiant!») 
Oricine îşi poate închipui că o asemenea depoziţie din partea unui om politic cu vază ca Pomponescu putea stîrni agitaţia aprobatoare de care pomeneşte gazeta favorabilă şi chiar scandalizarea adversarilor democraţi din sala tribunalului, transformată în local de oratorie politică. De aceea, rechizitoriul procurorului, făcut după tipic, cu asprimi disproporţionate, răsună într-un spaţiu moral modificat. Iată fraze şi din acest rechizitoriu: 
«Onorat juriu, societatea vine azi să-şi exprime prin mine oroarea pentru crimele ce se comit împotriva liniştii statului şi a cetăţenilor paşnici de către oameni trăind în marginile ei şi 
G. Călinescu
meritînd cea mai exemplară pedeapsă, aplicată fără şovăire, fără sentimentalism. Onorat juriu, s-a văzut din actul de acuzare, din interogatoriu şi depoziţia martorilor vina îngrozitoare ce apasă pe umerii acuzatului din boxă. Înainte de a trece la expunerea faptelor, daţi-mi voie să vă evoc momente din viaţa lui, pentru ca să vă faceţi o idee asupra conformaţiei lui morale. Încă din copilărie, acuzatul se dovedeşte turbulent şi aplecat către jocurile violente, caracteristice copiilor ce se-ndreaptă pe drumul crimei. Unindu-se cu elementele cele mai rele din clasă, el învaţă să mînuiască arme de foc şi subminează curtea şcoalei. Nestatornic (anxietatea e simptomul delicvescenţei, aşa cum arată criminaliştii), nu stă mult în casa rudelor ce-l întreţin şi pleacă la alţii. În seminar îşi dezvăluie spiritul său de instigaţie şi îndeamnă pe viitorii preoţi să fie nesupuşi canoanelor, propunîndu-le o morală incompatibilă cu demnitatea preoţească. Nu e de mirare că autoritatea respectivă l-a înlăturat din seminar. În loc de a-şi vedea de carte, acuzatul se aruncă în vîltoarea luptelor politice, înregimentîndu-se în diferite partide ca agitator, iar în ultima vreme înscriin-du-se într-o formaţie subterană care încearcă a pătrunde prin metode nemaiîntîlnite în moravurile noastre, ca agresiuni, ameninţări etc., încurajată de unii oameni politici, subven-ţionată cu fonduri aşa-zise culturale de mari capitalişti, în scopuri ce scapă competenţei acestui onorat tribunal. Trec peste viaţa casnică a acuzatului, plină de neregularităţi pe care le tac, din consideraţie pentru fiinţe cu totul nevinovate. În armată, acuzatul a fost un factor de dezordine şi insubordonanţă, dovadă traducerea sa în faţa Tribunalului Militar. Din acel timp a scos 
o experienţă greşit aplicată, adică aceea de a da formaţie de bătaie după modelul militar organizaţiilor politice, echipîn-du-le cu arme şi instruindu-le după disciplina din armată. Culmea activităţii sale nefaste a atins-o acuzatul în ziua cînd s-a produs moartea regretatului subprefect Iliescu. Fiindcă acesta îşi făcea strict datoria şi interzicea propaganda subversivă şi huliganică, făcută cu mijloace nelegale, acuzatul, fire violentă, l-a ameninţat în biroul lui, prevestindu-i un sfîrşit fatal. Ceea ce s-a şi întîmplat în curînd. 
Agresiunea a fost abil combinată, cum se va vedea. Acuzatul ştia foarte bine că subprefectul inspecta în trăsură localurile de vot, trecînd de la unul la altul. Cu o zi înainte a plecat în comună, punînd la cale atacul şi încercînd în acelaşi timp a-şi constitui un fel de alibi. A trimis din zorii zilei doi tineri cunoscuţi ai săi, cu căruţa cu boi, care a aşteptat cîtăva vreme la barieră. O dată cu aceştia au venit şi alţii din ceată, cu căciuli mari, aşezîndu-se în cîte patru grupuri pe cele patru direcţii ale răscrucii. În urmă, pe şosea, s-a postat undeva şi acuzatul. Cînd trăsura subprefectului a fost zărită venind dinspre oraş, căruţa cu boi a fost împinsă drept în răspîntie şi astfel întoarsă ca din încăpăţînarea vitelor, încît s-a izbit de oişte şi s-a pus de-a curmezişul trăsurii. La acest semnal, cele patru grupuri formate din oameni ai acuzatului, toţi cu căciulile trase pe frunte şi neraşi, ca să nu fie recunoscuţi, s-au îngrămădit în jurul trăsurii, strigînd şi ameninţînd. Subprefectul s-a ridicat în picioare în trăsură, ca să vadă pe deasupra lor vreun organ al forţei publice. Atunci un glonte s-a tras dintr-un loc, din partea de unde venea acuzatul. Acesta avea numai focul revolverului, iar revolverul său s-a găsit în satul indicat de el. Însă nimic nu exclude ca revolverul din sat să fi fost dinadins lăsat acolo, cu martori, acuzatul plecînd aparent cu tocul gol, în vreme ce în buzunar avea alt revolver, pe care l-a aruncat apoi. Complicii săi s-au risipit în toate părţile, drumurile fiind pustii din cauza strîngerii cetăţenilor la localurile de vot, iar acuzatul a rămas întradins prin apropiere, ca un simplu curios. Deşi anume greutăţi materiale împiedică dezvoltarea argumentării, sunt unele adevăruri ce se impun cu claritate de la sine. Cine putea să împuşte pe subprefect? Cui prodest? Numai acela care l-a ameninţat, fiind personal stînjenit în activitatea sa. Oricît de vicleană a fost înjghebarea, justiţia nu se va opri în faţa unor formalisme, exceptînd de la pedeapsa ei severă un criminal periculos societăţii.» 
Iată şi apărarea (prescurtat): «Domnule preşedinte, onorat juriu, am urmărit cu toată disciplina rechizitoriul onoratului 
G. Călinescu
domn procuror, reprimîndu-mi exclamările de uimire ce ţîşneau în cugetul meu la tot pasul. Din fericire, ne aflăm în faţa unui juriu, adică în fata unor cetăţeni feriţi de ticurile juridice, ştiind să judece cu bunul lor simţ, cu sentimentul de părinţi şi soţi, cu umanitatea lor în sfîrşit. Cîte erori judiciare strigătoare la cer nu s-au comis din cauza formalismului justiţiei, care consulta numai textele, nu şi inimile! Domnul procuror a compus acuzatului, acestui tînăr în veşmînt naţional romînesc, un portret de fiară sanguinară. Doamne, cum ne înrîuresc lecturile de specialitate! Aţi văzut în ce culori sinistre şi anormale ne-a evocat o copilărie aşa de nevinovată, aşa de suavă? Nu uitaţi că acuzatul este orfan de părinţi, silit a trăi prin străini. Instabilitate! Uşor de zis! Cine se simte bine în casa altuia? Orice aluzie, orice semn de răceală îţi strînge inima. Acesta e şi motivul pentru care împricinatul nu continuă studiile. Vrea să-şi cîştige cît mai curînd existenţa singur, să nu mai mănînce pîinea amară a rudelor îndepărtate. Deşi toată lumea a rîs în sală cînd s-a vorbit de explozibil, rechizitoriul a crezut de cuviinţă să insiste asupra acestui punct. Un copilaş de şcoală care se joacă cu o capsă sau o puşcă de scîndură, deoarece, nefiind bogat, nu poate să-şi cumpere tun şi tanc în miniatură, candidat la crimă! Ce teorie! Eu, domnilor juraţi, mă jucam numai cu praştia cînd eram mic, şi azi, slavă Domnului, sunt un cetăţean paşnic. Să trecem peste aceste insinuări neserioase. Domnilor, se face iarăşi un caz disproporţionat cu aşa-siza părăsire a seminarului. Vestitul Renan, autorul Vieţii lui Isus, a abjurat cariera ecleziastică şi nimeni nu l-a socotit anormal, predispus la delicvescentă! Cu împricinatul chestiunea e şi mai simplă: el nu pleacă din seminar fiindcă are oroare de creştinism, din contră, pentru că e un bun creştin. Vă fixaţi în momentul plecării lui din seminar, uitînd momentul intrării. Într-adevăr, un băiat fără părinţi, care alege calea profesiei religioase în mod spontan, dovedeşte un suflet bun, dedicat iubirii între oameni şi pentru cele sfinte. Această vocaţie îl îndeamnă să dorească a vedea înfăptuit spiritul religios cît mai aproape de spiritul Evangheliei. Cum, domnilor, calificăm candidat la crimă un tînăr numai fiindcă se închină lui Dumnezeu? Acest lucru e aşa de ciudat, încît, avînd încredere deplină în discernămîntul juriului, refuz de a mai insista. Cît despre inocentul incident din viaţa militară, să-mi spuneţi cine n-a avut o mică pricină? La acea vîrstă spiritul e turbulent, suferă în contact cu disciplina ostăşească. De altfel, cum aţi auzit, nu împotriva armatei protesta acuzatul, din moment ce domnul procuror însuşi pretinde că aduce maniere militare în viaţa civică, ci împotriva a ceea ce slăbeşte combativitatea ostaşului. Toată lumea e de acord cu împricinatul în această privinţă, problema a fost dezbătută pe larg pe vremuri şi autoritatea superioară a interzis regulamentar orori de acelea pe care le-a veştejit acuzatul. 
Să viu la nefericitul accident al subprefectului. Chestia conspiraţiei cu boii e cu totul absurdă. Nici o minte serioasă nu poate admite că s-a putut gîndi cineva să organizeze un atentat în plină zi, la o răspîntie frecventată, în zi de alegeri şi cu un car cu boi. Strada era destul de largă — cum au putut, după atîta aşteptare, flăcăii cu căruţa s-o împingă tocmai în trăsură? Lucrul a fost posibil numai prin accident. Povestea cu căciulile de carnaval trase peste frunte nu se susţine deloc. Dacă trăgeau căciula peste ochi, nu vedeau; altfel, putea fi recunoscut măcar unul. Oamenii au venit spontan, prin simpla întîmplare a recunoaşterii subprefectului şi bineînţeles fără intenţia de a-l molesta. Cît despre premeditarea împuşcării, ea e o absurditate. Cine putea să garanteze pretinşilor conspiratori că subprefectul se va ridica în picioare în trăsură ca să-l poată ochi unul de la distanţă? Căci în cazul mult mai normal că nu s-ar fi ridicat, nu se putea trage în subprefect de departe, fără pericol de a lovi unul din oamenii din jurul trăsurii, afară de cazul cînd am presupune că trăgătorul ar fi fost un Wilhelm Tell al revolverului. Totul, se vede cît de colo, e o tristă întîmplare, datorindu-se obiceiului nostru rău la alegeri de a lua măsuri excepţionale şi de a pune pe agenţi să tragă în aer spre a crea o atmosferă de jenă. Subprefectul a căzut probabil victimă propriilor sale metode, prinzînd din aer fatalul 
G. Călinescu
glonţ al subalternilor săi. Sau, în fine, glonţul putea veni şi de la altul. Dar că a ieşit dintr-un revolver al acuzatului, asta e o vorbă fără sens. Acuzatului i-ar fi fost cu neputinţă să arunce revolverul sau, dacă l-ar fi azvîrlit, cu siguranţă s-ar fi găsit. Apoi se uită un lucru. Glontele indică o anume direcţie, din faţă spre spate. Unde este dovada că subprefectul a privit cu faţa spre şoseaua dinspre care venea acuzatul, admiţînd că acesta se risca să-l lovească făţiş? Neştiindu-se din ce parte a sosit glontele, orice identificare e o pură speculaţie poliţistă. O anume fatalitate îl pune încă o dată pe acuzat în situaţia penibilă de a fi suspectat printr-o denaturare enormă în interpretarea faptelor. Admit, acuzatul e un spirit mobil, plin de elan şi nestatornicie, toţi romînii care s-au ilustrat în viaţa publică au fost astfel, ajungînd pînă la bizarerie. C. A. Rosetti mergea cu sanie de os vara şi încăleca de-a-ndoaselea pe saca, ceea ce nu l-a împiedicat a deveni unul din marii noştri bărbaţi. Nimic din toate acestea la împricinatul nostru, poate numai impetuos în vorbire şi înflăcărat în idei. Aşa este tineretul pe care noi, oamenii mai maturi, din generaţia părinţilor, trebuie să-i înţelegem, fiindcă ei sunt aceia care preiau destinele ţării noastre. Cer juriului un verdict de achitare.» 
Ioanide rîse de toată comedia aceasta juridică, însă bombasticul rechizitoriu îl puse pe gînduri. Procurorul era pueril la frază şi dădea argumentaţiei un aspect artificios, cu toate astea, Ioanide, din cîte aflase despre cazul Dan Bogdan, începuse a recunoaşte un tip de regizură: o răspîntie, un număr de indivizi care se îndreaptă concentric spre victimă, unul care rămîne departe, ca simplu observator. Cu toată aparenţa de bun-simţ a avocatului, pentru Gavrilcea întreprinderea nu era imposibilă, şi procurorul era acela care spunea adevărul. Într-o periferie de oraş provincial, aci complet pustie duminica, aci străbătută de grupuri răzleţe, atacul premeditat putuse fi înscenat. Dacă subprefectul nu s-ar fi ridicat, cine garanta că n-ar fi tras unul din apropiere? Fiindcă s-a ridicat, Gavrilcea a profitat, apoi s-a întors şi a aruncat, să zicem, revolverul într-o curte, din şosea, unde avea un complice. Aşa imagina cazul Ioanide şi, oricum, reţinea un element comun. La armată, în afacerea cu subprefectul, în cazul Dan Bogdan, Gavrilcea era totdeauna pus în cauză ca organizator, fără a i se putea dovedi participarea directă. Sub nici un cuvînt nu era uşă de biserică. În procesul de la Piteşti Gavrilcea de asemenea fu achitat. 
— Ăsta e un tip de om, conchise Ioanide izbind foile cumîna, care nu face parte din tagma mea. Ioanide — Gavrilcea, cum se potrivesc aceste două sunete? 
— Vorbiţi de Gavrilcea? Întrebă smerit Butoiescu, intrat în birou fără ca Ioanide să se fi scuturat bine de impresiile sale penibile. 
— Cum? Cunoşti pe Gavrilcea?
— Da! mărturisi Botticelli punîndu-şi în funcţie ironia sade tip danbogdanian. 
— Nu mi-ai spus niciodată, de atîtea ori a fost vorba deGavrilcea. 
— Nu m-aţi întrebat.
— Mă rog, dacă zici că-l cunoşti, ce fel de om e Gavrilcea?
— E om bun, eu aşa cred.
— Asta-i acum, om bun, ştii că-mi placi? Mai întîi, deunde-l cunoşti? 
— Tată-său a fost învăţător la noi în sat cîtva timp. 
— Aşa? N-am ştiut. Hagienuş pretinde că, fiind institutorpe la Piteşti, a dispărut, a fost omorît, una din astea. Alcoolic. Nevastă-sa a murit de inimă rea. 
— Chiar de inimă rea n-o fi pierit ea, dacă a murit înain-tea lui. 
— A părăsit-o!
— Mi-a povestit el întîmplarea, aşa, mai pe ocolite.Nevastă-sa se ţinea de la o vreme cu un ofiţer, fiind mult mai tînără decît Gavrilcea-bătrînul. El, ca să se ferească de scandal, fiind om blajin, a cerut mutarea tocmai în sat la noi. Nevastă-sa însă n-a voit să vină, a zis că nu-şi lasă rosturile ei, oraşul în care s-a născut, ca să trăiască la ţară. Avea şi un pic de avere. Atunci el a plecat singur, fiind şi cam slab de piept şi avînd nevoie de aer. Băiatul a venit şi el un timp, o clasă 

G. Călinescu
primară a făcut-o în şcoala lui tată-său. Pe urmă trecea din cînd în cînd pe la tată-său, să-l vadă. 
— Ciudat! E adevărat că bea?
— Ferit-a Sfîntul! Nici pic de vin nu punea în gură. Aşa îlştiu la Butoieşti, o fi băut înainte. 
— Atunci de unde povestea cu moartea lui?
— O fi scos-o nevastă-sa, ca să spună că e liberă şi săexplice lipsa lui bărbatu-său. 
— Ea din ce cauză a murit?
— Aşa cred, că din naştere sau avort. Mi se pare că arămas însărcinată cu ofiţerul şi ca să nu se facă de rîs o fi luat cine ştie ce drăcii, cum e obiceiul. 
— Şi tată-său mai trăieşte? 
— A murit, să tot fie zece ani. Ieşise la pensie şi n-a maivrut să plece de la noi. E îngropat acolo. 
— Eşti sigur, Butoiescule? 
— Eu aşa ştiu!
— Cum «aşa ştiu», ai vreo îndoială?
— Ba sunt absolut sigur. Însă, vedeţi, în anul cînd a murit eu nu eram în sat, mi-au spus ceilalţi că s-a prăpădit. 
— Mari ciudăţenii! Vreau să zic, bizareria e baza istoriei. Însuşi Homer e îngropat în mai multe cetăţi deodată. Şi băiatul cum era, Botticelli, turbulent, încăpăţînat? 
— Ba nu! Blajin, respectuos şi învăţa carte. Cînd se adunael cu copiii într-un loc, şedeau ca oamenii mari la adunare, nu făceau pozne. 
— Nu arunca şcoala cu explozibile în aer?
— Da’ de unde! Nu se aduna decît cu băieţii cuminţi dinsat, le citea din cîte o carte, se jucau potolit. 
— Deci o imagine inedită: Gavrilcea înţeleptul. Botticellinu pricepu bine cuvintele lui Ioanide, stătu puţin nedumerit. 
— N-avea manie religioasă, obiceiul de a vorbi deDumnezeu? 
— N-am observat aşa ceva. Copiii, ştiţi, nu prea merg labiserică. Nu l-am auzit niciodată vorbind de asta, nici atunci, nici mai tîrziu. Acum mai în urmă văd că spune de ortodoxie, dar asta e, cum să zic, un fel de politică. Bisericos nu-l ştiu. 
— Bun! Dar, mă rog, de ce toţi cîţi îl cunosc îl acuză de instincte criminale, de omor? 
— Lumea, nu ştiţi, domnule arhitect, cum îţi scoate vorba?Mie unul nu-mi vine să cred. Băiatul ăsta e milos ca o femeie. Mi-aduc aminte că a pus taică-său să taie nişte pui de găină şi s-a dat la o parte scîrbit cînd a văzut că se scutură păsările. Nu era bătăuş, nu chinuia animalele. Mai încoace, a venit la 

o nuntă la ţară, unde, cum ştiţi, e obiceiul de a se trage cu puştile. A tresărit, uite-aşa, cînd a auzit pocnetul, nu i-a plăcut. 
— Butoiescule, Gavrilcea are armă, trage cu revolverul.
— O fi învăţat la armată, eu însă nu pot să mi-l închipuiîmpuşcînd. E timid din firea lui, şi cînd vorbeşte lasă capul jos. 
— Uite-aici scrie despre procesul lui la Piteşti, în pricinaomorîrii subprefectului Iliescu. Orice-ar fi, a organizat acolo 

o bandă. 
— Am auzit şi de asta, dar, din cîte am aflat eu de la oamenii din Piteşti, pe subprefect l-au împuşcat chiar ai lui, fiindcă îi avea la mînă cu nişte daraveli urîte în judeţ şi pe urmă au pus moartea în spinarea partidului lui Gavrilcea, ca să-l compromită. Oamenii strînşi în jurul trăsurii erau plătiţi de prefect. Altfel cum ar fi îndrăznit? 
— O, Tacit! O, Tit-Liviu! E greu să fii istoric... În rezumat, iubite Butoiescule, care e părerea ta sinceră despre Gavrilcea? 
— E un om cu cap, chibzuit, care atrage pe tineri fiindcăle vorbeşte frumos, se poartă prietenos cu ei. E foarte modest, nu se răsteşte niciodată, dacă n-a izbutit să convingă pe cineva, iar o ia de la capăt cu vorba. Are ceva bătrînesc în el. Seamănă cu tată-său la darul vorbirii, căci şi acela nu se înfuria niciodată, se aşeza pe bancă lîngă copil şi-l sfătuia rîzînd încet, pînă-l făcea să priceapă. Eu cred că, dacă ar fi avut mijloace să continue studiile, ambiţios cum e, putea să ajungă profesor de universitate. El e făcut pentru viaţa tihnită, învălmăşeala asta în care trăieşte acum nu i se potriveşte, îl sileşte ceva să meargă pe drumul ăsta. 

«Ce este adevărul? se întrebă Ioanide mergînd prin birou cu mîinile în buzunar după ieşirea lui Botticelli. Sau, în sfîrşit, 
G. Călinescu
cum ajungi la adevăr? Pica, Hagienuş, procurorul, avocatul, Butoiescu şi-au dat părerea despre Gavrilcea, şi pe deasupra Gavrilcea însuşi s-a definit la proces. Cine spune adevărul şi cine minte? În fiece versiune e ceva veridic sau numai înşelînd pe creduli, fiecare judecă pe de altă parte din punctul său de vedere. Spre exemplu, Botticelli. Pentru el, unul care nu se răsteşte, un om molatic şi didactic e om bun. Aluzie in-conştientă la mine. Eu ţip, mă agit, nu sunt chibzuit. Să fac o sinteză? Dar nouăzeci şi nouă greşesc şi numai unul spune adevărul. Nu e nimic de făcut, decît să apreciez din nou singur individul, examinînd rece faptele. Sunt parte în cauză, am dreptul să judec. Nu încape discuţie, Gavrilcea e un bandit! Gavrilcea blajin! Da. Blîndeţa se acordă adesea foarte bine cu instinctul sanguinar, sudicii au un calm onctuos, care farmecă. Teroriştii s-au ilustrat prin cele mai suave sentimente de familie, ba chiar prin spirit gospodăresc. Am citit de un asasin care-şi făcea tacticos cafea cu ibricul şi citea Times, după aceea, punîndu-şi vată în urechi să nu răcească, ieşea la drumul mare, numai pe ceaţă, să spintece. Sufletul uman reprezintă contrastele cele mai paradoxale. Eu însumi am asistat la o execuţie militară în timpul războiului, la laşi, cînd condamnatul, după ce a fumat o ţigară, a cerut mantaua, fiindu-i răcoare. Ca şi cînd pentru cîteva secunde pînă la execuţie conta ceva senzaţia lui de frig.» 
Cu toate că rezervat, Gaittany avea eleganţa să divulge prietenilor faptele a căror cunoaştere se părea capitală pentru existenţa lor. Astfel, după ce anunţă telefonic o scurtă vizită, apăru în somptuoasa lui maşină în faţa casei lui Ioanide. 
— Să trăieşti! debută Gaittany cu ceasornicul în mînă,spre a nu întîrzia o clipă mai mult. 
— Ce s-a întîmplat?
Gaittany puse mîna paravan la gură, de formă, spre a sugera importanţa ştirii. Altfel, vorbi normal: 
— Am vrut să te anunţ într-o chestiune care poate să te intereseze. Am informaţii precise că se vor lua măsuri drastice împotriva Mişcării. Vor fi lichidaţi! Gavrilcea e pe listă, nenorocitul! Nu strică să iei unele măsuri (Gaittany propagă mîna prin aer, insinuînd necesitatea îndepărtării), ştiu că băiatul dumitale are relaţii cu el, ar fi bine, mă înţelegi, un timp să-l reţii în casă. Ai priceput. 
Şi, ridicîndu-se repede, Gaittany porni jovial spre uşă, căutînd să scape cît mai iute. 
— Asta am vrut să-ţi spun. Te salut cu dragoste! 
Şi cu mîna făcu un salut dulce la frunte. Ioanide, absorbit, îi mulţumi şi-l conduse la uşă, ţinînd-o deschisă pînă ce Gaittany se întinse confortabil în automobil. 
— E-n regulă! Îi strigă acela făcîndu-i semn cu mîna încare ţinea agenda, de pe care apoi îndată şterse punctul efectuat. Ioanide convocă pe Pica. 
— Deşi rămîn la principiul de a nu mă amesteca în viaţata personală, îi zise, acum se întîmplă lucruri care mă obligă să intervin. Mai tîrziu faci ce vrei. Gavrilcea e părtaş la asasinarea lui Dan Bogdan, nu ştiu în ce măsură, străin nu este, oricum, te rog să mă crezi. Neliniştea mea e mare în privinţa lui Tudorel. Să fi alunecat aşa de jos, ameţit de alţii, încît să ajungă un criminal? Să salvăm ce se poate salva. Nu se poate ca tu, fata lui Ioanide, din sentimentalism rău plasat, să te vîri în această speluncă. Vei fi arestată, dacă nu, implicată măcar indirect. Scandal. Pentru mine, la urma urmei, totul e indiferent, suport orice, dar mamă-ta ce va zice? Elvira pare indiferentă fiindcă nu-şi imaginează asemenea lume, se crede mereu în paradisul ei monden. Vrei tu, Pica, să te solidarizezi cu un criminal? 
— Nu cred, nu cred! se văită Pica scuturîndu-şi brusc părulde pe o parte pe alta a capului. Are duşmani, tată, sunt calomnii. 
— Fii serioasă, ce calomnii, eu îţi vorbesc de fapte pre-cise. E urmărit pentru uciderea lui Dan Bogdan şi altele pe care nu le ştii. Dacă totul se va dovedi neîntemeiat, îl vei revedea, după reabilitarea completă. Acum trebuie să m-asculţi pe mine. Te vei muta la Erminia şi vei sta acolo, fără să ieşi din casă, evitînd orice întîlnire cu oricine atît timp cît îţi voi 

G. Călinescu
spune eu. Te voi vedea des. Pe Tudorel o să-l ţiu aici, sub ochii mei, e tot ce pot să fac, ireparabilul nu se poate repara. 
În aceeaşi seară, într-o trăsură, Ioanide conducea pe Pica în casa lui Hergot din strada Tritonilor. Pica dormi din acea noapte în odaia de la mansardă a arhitectului. 







 
XIX 
Pomponescu înregistră defecţiunea Indolentei cu o adîncă afectare, disimulată sub un zîmbet amar şi o mizantropie afabilă. Cum avea melancolia sociabilă, fu văzut mai des prin oraş, plimbîndu-se la pas cu grupul său. Odată îl însoţi chiar şi Gaittany, pînă la un colţ de stradă, unde, scuzîndu-se, luă maşina care-l aştepta. Pomponescu era mai peripatetic, îi plăcea să umble ceva mai mult pe jos, în formaţie colectivă şi prin locuri neaglomerate, fiindcă ţinuta sa impunătoare trezea respect. Ministeriabilul voia să pară popular, căuta prilejul de a răspunde la saluturi. Trecerea în grup intriga lumea, cîte unul recunoştea pe ministeriabil şi spunea destul de tare şi altora: «Uite pe Pomponescu», ceea ce măgulea pe profesorul de beton armat. Ieşirea în public îi calma iritaţia amorului propriu, dîndu-i sentimentul că opinia publică înregistrează indispoziţia sa morală şi caută să-l răsplătească printr-o sporită deferenţă. Mîhnirea lui Pomponescu era în fond foarte adîncă, contribuind la ea elemente multiple. Întîi de toate intra surpriza că o femeie poate să-l planteze în chipul acesta expeditiv. Să fi ajuns oare la vîrsta cînd femeile tinere te consideră cu o indiferenţă brutală? Pomponescu îşi privea în oglindă părul cărunt, mustaţa tunsă englezeşte, cu cîteva fire albe, şi rămase extrem de satisfăcut de el însuşi. Se găsea agreabil în toată puterea cuvîntului. Al doilea element era sentimentul de singurătate. Pomponescu era sentimental, poseda mari rezerve de romantism neconsumat, ceremonia casnică, stima cunoscuţilor nu-l mulţumeau. Dorea o destindere intimă, focoasă şi plină de decor, o nebunie reglementată, după terminarea audienţelor. Pentru asta nu convenea oricine, Ioana fusese aleasă cu mare chibzuinţă. Acum Pomponescu rămăsese iarăşi în ariditate, lipsit de iluzia tinereţii. Pentru acest motiv se supără, bineînţeles, pe Ioana şi indirect şi pe madam Valsamaky-Farfara, pe care o socotea responsabilă de afront. Ăsta nu era un procedeu. Nimeni nu forţase sufletul Ioanei, dacă simţea o altă înclinaţie, putea să se degajeze în chip delicat, ca între oameni de lume. Ar fi înţeles, dacă Ioana voia să se mărite. Dar pentru Ioanide! Cînd se gîndea la asta, lui Pomponescu, om lipsit de violenţă, cu reacţiuni secrete, i se urca o roşeaţă în obraz. Ruşine, vexaţiune, un complex de turburări îl invadau. Aflînd că Ioanide se retrăsese pe neaşteptate, Pomponescu îşi concentră toată maledicţia împotriva arhitectului. Acesta era în fond adevăratul vinovat, începea s-o scuze pe Indolenta. Ioanide, cinicul, o ameţise. Dacă Pomponescu ar fi admis că era posibil ca Ioanide să comită o asemenea faptă din pasiune adevărată, l-ar fi scuzat pană la un punct, sau, mai exact, nu l-ar fi scuzat, dar ar fi explicat un efect identic produs asupra a doi bărbaţi de o femeie frumoasă. Însă Pomponescu era convins că Ioanide făcuse asta ostentativ, spre a-i «sufla» pe Indolenta, spre a-l face ridicol. După infama farsă, neavînd nici o înclinaţie pentru Ioana, o lăsase. 
   Cînd acest raţionament se înfipse în mintea lui Pomponescu, acesta începu a întrevedea posibilitatea de a relua raporturile cu Ioana. Ar fi putut face asta în modul cel mai simplu, însă Pomponescu avea mania tratativelor lungi şi pe departe. Chiar şi în materie politică îl încîntau nu atît avantajele de ministru, care-l plictiseau din ziua depunerii jurămîntului, cît dificilele conversaţii şi tocmeli, ce-i dădeau sentimentul importanţei. Avea de altfel şi dreptate ca bărbat. De vreme ce Ioana îl dezamăgise într-un chip aşa de neprevăzut, o elementară cruţare a demnităţii personale cerea să se informeze discret dacă Ioana îl mai avea în vedere. Un chip decent de reapropiere ar fi fost prin madam ValsamakyFarfara. Despre aceasta, însă, amicii lui Pomponescu nu scoteau o vorbă, din grija de a evita orice aluzie la nefericitul incident cu Indolenta. Evaziunea sistematică era tot aşa de stridentă, şi Pomponescu roşi cînd Gulimănescu, începînd a pronunţa numele doamnei Farfara, îl reînghiţi repede, alarmat de privirile suspecte ale celor de faţă. Ministeriabilul făcu un început, întrebînd pe Gaittany în ziua cînd acesta îl însoţi, laolaltă cu grupul, cîţiva paşi pe Calea Victoriei: 
   — Ce mai face doamna Valsamaky-Farfara? 
 — E în perfectă formă, zise Gaittany; a fost săptămînatrecută la ceai la Manigomian. 
 — M-am sălbăticit cu politica, n-am mai văzut de multcercul nostru, pe Saferian, pe madam Valsamaky şi ceilalţi. Acesta era un preaviz şi Gaittany îl înţelese. 
 — Să trăieşti! telefonă el, îndată ce sosi la Casa de Artă,lui Saferian; aici Gaittany. Domnule, Pomponescu vrea să te vadă, să vină la ceai. 
 — Să poftească, cu plăcere! răspunse Saferian.
 — Cum facem însă cu Ioanide, dacă vine?

   Într-adevăr, o confruntare Pomponescu — Ioanide, fără pregătire, ar fi fost dezagreabilă pentru Pomponescu. Pericolul consta în faptul că Ioanide era un om care, dacă-l invitai, nu venea, însă venea neinvitat. Saferian, care cunoştea drama casnică a lui Ioanide, afacerea Tudorel (lucrurile se petreceau înainte de vizita făcută de Gaittany arhitectului), emise părerea că Ioanide nu va veni. 
   Astfel, Pomponescu se prezintă la ceaiul lui Saferian, sărută mîna doamnei Valsamaky-Farfara şi avu o primă consolare de a fi întrebat de aceasta de ce o ocoleşte. 
 — Am început să îmbătrînesc, zise ironic madam Farfara,fiindcă văd că nu mai calcă nimeni în casa mea. De acum încolo, ca să nu mai rămîn singură, trebuie să merg eu la ceilalţi. 
 — De fapt, obiectă Pomponescu, întrucît ne priveşte, neeşti grav datoare. Pe catalogul nostru ai o mulţime de absenţe nemotivate. 

G. Călinescu
   În acest stil urmă întrevederea, Pomponescu avînd aerul de a vorbi în numele familiei sale, iar madam Farfara în numele său personal. Înţelesul era că madam Farfara urma să facă în prealabil o vizită Pomponeştilor. De Ioana ministeriabilul se feri să pomenească ceva. Intr-adevăr, madam Pomponescu încunoştinţă pe madam Farfara că este aşteptată într-o anume după-amiază, conform promisiunii sale, făcută soţului, de a nu lipsi. Că madam Pomponescu sluji ca intermediu între Pomponescu şi Ioana, lucrul nu-i aşa de surprinzător. 
   Madam Valsamaky-Farfara aparţinea unei familii — mai bine zis unei reţele de familii — foarte interesante. Legăturile ei de rudenie erau şi mai vaste decît ale lui Gaittany şi Hangerliu. Sub un raport, madam Farfara aparţinea unei familii mai vechi decît a lui Hangerliu, mai autentice. Vălsămăkeştii se trăgeau dintr-un neam de boieri de mîna a doua, citaţi încă din secolul al XVI-lea, şi care a dăinuit cu îndărătnicie, întinzîndu-se în spaţiu. Prin Farfara, madam Valsamaky era înrudită cu Goleştii, fiindcă mama acestora fusese Zoe Farfara. Hangerlii nu se aflau prin ţară cînd numele Valsamaky era bine consolidat în Almanahul de Gotha al ţării Romîneşti. Aceştia era venetici curaţi, oameni noi. Insă Hangerliu fusese, oricît de efemer, domn, şi urmaşii săi, intitulîndu-se prinţi, intraseră în alianţe cu familii domnitoare şi cu aristocraţia europeană. Familiile Valsamaky şi Farfara, din mijlocul cărora nu ieşise nici o personalitate proeminentă, aveau curs numai în ţară şi se perpetuase într-o pătură cu aparenţă de burghezie: ofiţeri, magistraţi, episcopi, călugări (nu însă preoţi), funcţionari chiar şi mai umili (mai rar profesori). Un profan ar fi refuzat să creadă în aristocraţia doamnei Valsamaky-Farfara şi a afinilor săi cu alte nume, cu atît mai mult cu cît aceste nume se remarcau, spre a ne exprima astfel, prin obscuritatea şi insignifianţa lor. Ele nu evocau nici o persoană ilustrată cîtuşi de puţin, s-ar fi zis că membrii grupului se fereau de cruditatea rampei sociale, nevrînd să-şi divulge numele nici măcar sub modul unei ilustraţii politice mediocre. Ei erau în cea mai mare proporţie magistraţi ori avocaţi prin provincie, proprietari de mici moşii, funcţionari, purtînd, cînd nu cădeau în ramurile principale, nume banale, de ordinar formate din două părţi: Teodorescu-Flămînzi, Merişescu-Ciumuleştiţ aşa cum se întîmplă la mulţi oameni de origine ţărănească. Însă nu rareori acelaşi nume de familie avea ca adaos localităţi deosebite: Merişescu-Ciumuleşti, Merişescu-Tămbureşti, şi cînd venea vorba despre ei se întreba dacă se face aluzie la «Ciumuleşti», la «Tîmbureşti», femeile fiind numite «Ciumuleasca», «Tîmbureasca». Asta venea din faptul că Merişeştii sau Teodoreştii nu erau ţărani sau burghezi, ci membri ai unor familii obscure, ce-i drept, nu mai puţin reale, de aristocraţie minimă, în sensul că puteau să-şi urmărească documentar genealogia măcar un secol în urmă şi să dovedească înrudirea cu alte grupuri sociale mai proeminente. Fenomenul acesta îl observa brusc un candidat la însurătoare. Dacă, bunăoară, un funcţionar important cerea mîna fetei unui impiegat secundar, avea surpriza de a fi supus unor anchete meticuloase cu privire la calitatea familiei sale. Atunci acesta constata că nimerise într-un cerc larg dar închis, înzestrat cu o arhivă scrisă, orală şi iconografică. Teodoreştii acceptau pe Merişeşti, dar evitau cu grijă pe un Ionescu oarecare fără relaţiuni precise, afară de cazul excepţional cînd tînărul avea importanţă deosebită din vreun punct de vedere şi putea improviza un cît de mic basm genealogic, credibil. Aci calitatea de bastard intra în joc, avînd 
o funcţie onorabilă şi ilegală. «Băiatul, decretau experţii grupului de familii, printre care madam Valsamaky-Farfara deţinea locul de onoare, e făcut cu Florescu, colonelul, precis, soţul mamă-si era bătrîn, e o chestie pe care o ştie toată lumea.» Deci, cînd cineva obiecta: «Dumitrescu, cine-i ăsta? Ce fel de aventuri încercaţi?» i se răspundea unanim: «Taci din gură, e al colonelului Florescu». Acest certificat, fără circulaţie în afară, era suficient în interiorul clanului. Spiritul de congregaţie naturală se releva prin documentele fiecărei familii. Aproape nu era una care în afara mobilierului uzual, oricît de banal şi modern, să n-aibă piese de epocă, o jumătate de salon Biedermayer, cîte o oglindă în ramă de fildeş, cîteva 
G. Călinescu
cărţi în chirilică sau alte asemenea vestigii. Cînd nu erau astea, băteau la ochi măcar fotografiile şi tablourile. Casa era plină de portrete vechi, preocuparea de căpetenie se vedea a fi înregistrarea gene-raţiilor. Astfel, fără nici o relaţie evidentă, dădeai de un portret fotografic al lui Odobescu, cu semnătura scriitorului. «A, observai, vă place Odobescu! Foarte frumos!» Răspunsul era neprevăzut: «Ne e cam rudă, prin ginere-său, fotografia o avem de la el». În privinţa asta, a literaturii în speţă şi a culturii în general, cu toate că prin şcoală mulţi din membrii clanului aveau satisfăcătoare cunoştinţe, evocarea unei personalităţi se făcea prin unghiul rudeniei. Venea vorba, cine ştie cum, de Grigore Alexandrescu; amfitrionul nu dădea opinii literare, ci releva că poetul le era la o distanţă oarecare afin, şi înşira nume de ofiţeri, magistraţi etc. spre a dovedi raportul. Chiar noţiunea de notorietate lua altă semnificaţie. O ilustritate, trecînd chiar graniţele ţării, era obscură pentru această obscură reţea de familii dacă n-avea o cît de mică atingere biologică cu ea. Astfel, unul din ei, om destul de cultivat, cînd auzea de Coşbuc, la douăzeci de ani după moartea poetului, întreba cu o candidă surpriză: «Cine-i ăsta?» numai pentru motivul că nu-l putea plasa în tabloul corelaţiilor sanguine. Nu erau puţini aceia care prizau foarte slab pe Eminescu, ridicînd în slavă pe «marele nostru bard» V. Alecsandri. Însă madam Valsamaky-Farfara putea dovedi cu scrisori şi alte documente, între altele o fotografie-vizit cu iscălitura fină a poetului, că Alecsandri îi era şi el rudă, într-un grad oarecare. Un cercetător literar ar fi putut, prin mijlocirea doamnei Valsamaky-Farfara, să dibuie un material imens, pomenind numai numele şi epoca scriitorilor, pentru că altfel madam Farfara n-avea nici o idee de literatura romînă, ştiind numai pe dinafară cîteva strofe din Cîinele soldatului. În schimb, citise foarte multe romane franţuzeşti, de-a valma, fără a reţine exact numele autorilor. În scurt, reputaţia prin valoarea absolută ieşea din înţelegerea grupului, esenţialul în viaţă era a fi «băiat de familie». 
   Însuşirea de căpetenie a doamnei Valsamaky-Farfara era o memorie vastă, cu care îmbrătişa într-o clipă, în timp şi spaţiu, toată reţeaua socială, putînd oricînd găsi firul de legătură. Afară de aceasta, era singura care cunoştea personal un număr incalculabil de familii, putînd circula între ele nu numai cerebral, dar şi corporal. Ea avea evidenţa tuturor membrilor, a acelora cu picioarele în groapă sau culcaţi în leagăn, cunoştea pe degete averea fiecăruia, depozitele de documente, perspectivele, însuşirile, bolile ereditare. O Teodorească făcea 
o criză de nervi? Madam Farfara, cu fişierul ei mental, mergea îndată la sursă. «Cu nervii, zicea, nu prea stau ei bine, din familie, un-chi-su Comănescu a murit cam slab de minte.» 
   Aşa cum Ioanide îşi calcula într-o clipă, pe un colţ de hîrtie, costul probabil al unei case, madam Farfara computa averea posibilă a unui individ. Observatorul neexpert în sociologie putea să taxeze pripit această indiscreţie aparentă drept mahalagism. În felul acesta, prinţesa Hangerliu şi Gaittany deveneau mahalagii calificaţi. Ar fi fost o gravă eroare de apreciere. Madam Farfara nu era curioasă, ci numai atentă în cercul ei. Ştia pur şi simplu şi nu divulga. Ceea ce istoricul şi genealogul fac în bibliotecă madam Farfara realiza pe cale intuitivă. Structura ei sufletească era feudală. Madam Valsamaky, contrar spiritului de mahala, nu era impetuoasă, nu savura scandalul şi nu-l propaga, nu punea întrebări indiscrete şi intra într-o casă după îndeplinirea tuturor formalităţilor mondene. 
   Rolul ei social era imens şi recunoscut, şi vocaţia i se revelă definitiv aproape îndată după vîrsta de treizeci şi cinci de ani. Practic, madam Farfara îndeplinea funcţii intrînd în definiţia misitiei şi a peţitului. Înlesnea, contra comision, circulaţia discretă a bunurilor şi însoţirea între tineri, dar numai în interiorul fortificaţiei. Astfel, se întîmpla ca un tînăr cu nume sonor, de felul celui al lui Hangerliu, să dorească, fiind scăpătat, o căsătorie bogată în ţară, în lipsă de altceva. Madam Farfara mergea cu gîndul pînă la graniţele ultime ale clanului, de unde cădeai în neant, singurul loc unde era şansa de a găsi personaje somptuoase (de obicei oameni noi, inediţi), şi 
G. Călinescu
descoperea firul de păianjen ce lega pe acest individ bogat cu 
o fată bine crescută de restul stirpei. Tatăl fetei era căsătorit cu o Hartulari, care era vară cu Ciumuleştii, care sunt rude cu Valsamaky, care etc., etc., etc. Astfel, la ceremonia nunţii figurau numai familii autorizate, numele cel nou descoperinduse împletit cu cele vechi. Hazardul era evitat şi asimilaţia se îndeplinea fără stridenţă. În cazul fetelor, căsătoria cu oameni puternici şi avuţi era tolerată, cu condiţia de a se găsi un colorit fictiv. Ginerele, fiu de senator şi moşier, orientat spre cariera diplomatică, era reportat în altă regiune a ţării, făcîn-du-se uz de similitudini de nume. Aceste alianţe periferice consolidau clanul. Pentru asta era nevoie de exploratori în noua societate, în scopul recrutării de forţe. Un Hangerliu nu era bun de asemenea lucru. El cobora la mahala şi la ţară, păstrîndu-se astfel impermeabil. Maeştrii negociatori erau Gaittany şi madam Farfara. Ei descopereau puterile zilei, pe Pomponescu, pe Saferian Manigomian, chiar pe Ioanide într-un fel, îi frecventau, îi măguleau, fără a-i introduce însă înainte de vaccinul prin căsătorie în tagma lor, cu mici excepţii, mai ales din partea intermediarilor înşişi. Chiar şi cînd era vorba de aceştia, de Gaittany de pildă, existau rezerve. Gaittany demonstra respectul cel mai desăvîrşit pentru Saferian, îl vizita religios şi-l servea cu umilinţă, însă nu invitase niciodată la el pe armean. De asemeni, nici pe Pomponescu, în anticamera căruia staţiona din cînd în cînd. Prin aceşti factori exteriori pe care-i frecventa, madam Farfara plasa bunurile provenite din sectorul ei. 
   Pomponescu, fiu de profesor, de origine burghezo-provin-cială, fără nimic şocant, încît la nevoie i s-ar fi găsit o stare civilă, ţinea cu deosebire să-şi lărgească relaţiile. Madam Pomponescu-mamă avea instinctul vieţii mondene şi aplica un protocol strict. Madam Pomponescu-soţie aspira după agitaţia marii existenţe. Exerciţiul mondenităţii era destul de consolidat la Pomponeşti, din nefericire pe un spaţiu îngust. Fireşte, în casa lui Pomponescu veneau miniştri, deputaţi, intelectuali, însă intrau pentru notorietatea lui Pomponescu, nu din obligaţii intime. Lucrul se constata îndată ce Pomponescu ieşea din minister, cînd frecvenţa vizitatorilor scădea. Pe Pomponescu nu-l interesau vizitatorii din anticameră, oricît de importanţi, ci familiarii permanenţi, aceia care nu pot să denunţe legăturile. Ar fi vrut să aibă «rude» aşa cum avea Gaittany, iar în sferă burgheză, Conţescu. În sentimentul lui pentru Ioana intra mult din această apetiţie. Oricît de nelegală ar fi fost relaţia cu Indolenta, în lumea Hangerliu-Gaittany-Farfara ea conta ca un început de afinitate. Toată lumea ar fi ştiut-o, şi Pomponescu, ca şi Ioana, n-ar fi marcat deloc s-o ascundă. Madam Pomponescu însăşi, sigură de fidelitatea abstractă a soţului, îşi dădea tacit autorizaţia, motivată pe infirmitatea ei. Astfel de libertăţi sunt uzuale în «lumea bine», şi madam Pomponescu savura reputaţia ei de femeie luminată. Ioana ar fi fost de folos în relaţiile lui Pomponescu şi utilă şi pentru interesele clasei la extremitatea căreia se afla. Pomponescu, care n-avea copii, ar fi dorit unul. Un copil prin Ioana, recunoscut de el, ar fi rămas nu mai puţin un membru al grupului celuilalt, o punte de legătură între el, Pomponescu, şi sfera Hangerliu-Gaittany-Valsamaky. 
   Pentru aceste motive complexe, ministeriabilul luă notă cu satisfacţie de prezenţa doamnei Farfara la ceaiul dat de madam Pomponescu. Îmbrăcat ca de ordinar, în smochingul său tivit, pe care-l punea la solemnităţi oricît de minime, negrul fiind nuanţa sa, Pomponescu se purtă ca un simplu secundant al soţiei sale, desfăşurînd o amabilitate plină de infinite atenţii. Madam Pomponescu regretă de a nu fi văzut de mult pe Ioana, madam Valsamaky o scuză şi adăugă că ar fi foarte fericite amîndouă să primească vizita familiei Pomponescu. Ioana va avea grijă să se pună în înţelegere asupra zilei, întrucît ea, madam Farfara, fiind abandonată prematur de lume, nu-şi mai permite să aibă jour fixe. Şi în-tr-adevăr, Ioana anunţă pe doamnele Pomponescu şi prin ele şi pe domnul Pomponescu că ea şi mama ei ar fi onorate de vizita domniilor-lor. Din moment ce Ioana însăşi invita pe Pomponescu, gheaţa era spartă, şi ministeriabilul, asigurat că 
G. Călinescu
tratativele pot fi continuate, se prezentă, venind în trăsură însoţit de doamne, în salonaşul doamnei Farfara, în care madam Pomponescu, sprijinită pe bastonul său, păşi cu multă autoritate, avînd aerul a scoate în lume pe ministeriabil. Întrevederea Pomponescu—Ioana fu plină de o discretă decenţă, reproşurile şi reconcilierea rezumîndu-se la o scurtă încrucişare de priviri, atunci cînd Pomponescu, sărutînd mîna Indolentei, pe care figura inelul dăruit, îşi reluă poziţia dreaptă. Încolo, conversaţia fu colectivă, încredinţată mai ales femeilor. Doamnele Pomponescu felicitară pe Ioana pentru succesul de la Legaţia franceză, împărtăşit lor de Pomponescu. Orice aluzie la arhitectură fu cu grijă evitată şi unica artă admisă în convorbire fu muzica. Ioana, la solicitările obşteşti, consimţi a deschide pianul şi a îngîna sobru un lied în atenţia exagerată a tuturor. Fără voie, veni vorba de asasinarea lui Dan Bogdan, pe care doamnele o calificară drept oribilă, totuşi memoria lui Bogdan n-avu noroc de o mai largă evocare, căci, ca printr-un consemn, subiectul fu repede înlăturat. Motivul? Pomponeştii, pentru care numele Gavrilcea nu era necunoscut, nu voiau să-l implice în discuţie, madam Farfara, de asemeni, nu dorea să se gîndească cineva la Tudorel, deci indirect la Ioanide. 
   Cu toate că izbutită, întrevederea nu fu suficientă pentru calmarea susceptibilităţilor lui Pomponescu. Ministeriabilul o recunoştea drept valabilă pentru reluarea raporturilor austere, încă incertă pentru verificarea temperaturii erotice. De aceea invită la masă pe Ioana la «Capşa», însă împreună cu Smărăndache şi Smărăndăchioaia, pentru decor. După masă conduse pe Ioana la domiciliu, şi de astă dată cu rezervă, Pomponescu mergînd cu Smărăndăchioaia şi Smărăndache cu Indolenta. Totuşi, soţii Smărăndache, cunoscîndu-şi rostul decorativ, se retraseră la un moment dat şi ministeriabilul rămase singur cu Ioana, în cartier nefrecventat. Multă vreme cei doi merseră fără a scoate o vorbă. Fu Indolenta care rupse tăcerea. 
   — Ştiu că eşti supărat. 
   — Nu sunt supărat, fiindcă n-am nici o calitate care să-mi dea dreptul să mă supăr. Am fost afectat. 
   — Ei bine, eşti afectat. Recunosc că am o vină.
   — Credeam că am fost înţeles. O schimbare aşa de bruscă... (Aci Pomponescu nu putu scăpa de un gest de parapon stilat.) 
 — Totul e un nimic, zise Indolenta, e mai mult o aparenţă. Am să-ţi explic. 
 — E mai bine să trecem peste această discordanţă, din moment ce spui că n-a fost nimic. Să deschidem un capitol nou, dacă îngădui, dacă am agrementul dumitale. (Pomponescu vrusese să spună «dacă mă agreezi», expresia i se păruse însă hazardată.) 
 — Cunoşti bine sentimentele mele, precum şi eu le cunosc pe ale dumitale! răspunse Indolenta nu se poate mai explicit. 

   — Sper că-mi vei da prilejul să le dezvoltăm.
   Cu aceste vorbe, ajunseră în apropierea casei Ioanei, unde Pomponescu se înclină. Indolenta, ţinînd seama de sfiala solemnă a interlocutorului, se crezu autorizată a intra definitiv în termenii mai vechi, scăzînd glasul în complicitate: 
 — Nu vrei să mai vii la mine?
 — Depinde de... (Pomponescu era să zică «tine.»)
 — Vino mîine. 

   Ministeriabilul consimţi muteşte. Era Pomponescu aşa de sfios încît să nu îndrăznească a tutui pe Indolenta? Nu tocmai, în accepţia strictă a cuvîntului. Ministeriabilul, om cu prestanţă şi emfază, nu era la întîia sa relaţie extraconjugală. Suferind de amor propriu, se temea să nu cadă în cursă şi să fie persiflat. Aceasta era totul. 
   Începînd de a doua zi, întîlnirile Pomponescu—Ioana deveniră din ce în ce mai dese şi după anume semne luară forma unei coabitaţii foarte acoperite. Pomponescu nu putea concepe dragostea fără aparat social şi din cauza aceasta îşi complică existenţa cu o nouă oficialitate. Dimineaţa săruta mîna doamnei Pomponescu-mamă şi fruntea doamnei Pomponescuconsoartă, după masă se înclina la «ceai» (chiar cînd nu era 
G. Călinescu
ceai) în faţa Ioanei. Cafeaua cu lapte şi ceaiul reprezentau polii vieţii lui interioare. Îi plăcea să se amplifice verbal, să facă şi în intimitatea amoroasă un fel de depoziţii. Obiceiul declaraţiilor publice îi intrase în sînge. Sistematizînd sub-stanţa din mai multe colocvii, iată cam ce împărtăşi Pomponescu Ioanei: 
 — Să nu te miri, Ioano, c-am fost surprins de neînţelegereanoastră. Oamenii de felul meu se resemnează cu greu la o asemenea pierdere, pentru că găsesc cu dificultate ceea ce le trebuie. Noi (Pomponescu voia să spună: cei din categoria mea) n-avem timp de efuziuni, ne consumăm viaţa în zădărnicia vieţii publice. Toţi — bărbaţi, femei — sunt faţă de noi nesinceri şi interesaţi. Femeile, în special, se dau la om, n-au în vedere decît succesul practic. În lumea în care mă învîrtesc eu de atîţia ani, n-am găsit decît rar o femeie care să pară insensibilă la prestigiul omului cunoscut, al ministrului (Pomponescu căuta să pună cît mai multă modestie în aceşti termeni, care de altfel îi umpleau gura). Atunci intervine o dificultate neprevăzută. Sunt sfios. Îmi zic că, dacă femeia în chestiune nu-i atrasă de condiţia mea socială, va fi mai greu pentru mine s-o captez prin altceva. În realitate, ca simplu om, ce reprezint eu? De acum, nu pot să ascund, încep să devin bătrîn. 
 — Ce vorbeşti? protestă Indolenta, eşti mai tînăr ca alţii.
 — Să admitem, dacă vrei tu, primi Pomponescucomplimentul nu fără a fi măgulit; cu toate astea, nu intră în joc numai impresia altora, ci şi sentimentul nostru intim. Ce vrei? Ştiu cîţi ani am, mă uit în oglindă la firele de păr alb din mustaţă, pe care le smulg în fiece dimineaţă zadarnic, şi nu pot să-mi ascund constatarea obiectivă c-am îmbătrînit. Asta îmi dă trac, ca la voi la teatru. 
 — Cei mai buni juni-amorezi în teatru sunt oamenii învîrstă. Demetriad, Bulandra erau neîntrecuţi. 
 — Exerciţiul! O simplă stăpînire de sine exterioară, încolotracul nu se poate înlătura. Tinerii şi bătrînii trec în amor prin crize de sfială. (De remarcat că Pomponescu folosea termenul 

«amor», pronunţîndu-l cu oarecare emfază, i se părea mai vibrant decît «dragoste», şi de fapt el era in căutarea unui «amor», dragostea părîndu-i-se un sentiment prea alambicat. În materie de literatură, ministeriabilul frecventa teatrul, nu-i plăcea să citească romane.) Vezi dar că sfiala faţă de tine are 
o raţiune. Îmi trebuie o primire excepţional de bună ca să mă conving că nu sunt ironizat asupra vîrstei mele. 
   — Doamne, ce idee! se miră Indolenta.
   De fapt, ea gusta sincer oamenii în vîrstă, avea o singură nedumerire la vorbele lui Pomponescu. Sfiala de care acesta pomenea nu i se părea lucru serios, gîndindu-se la privirea aprigă a lui Ioanide, la gesturile lui decisive. Chiar cînd Pomponescu desfăşura teoria sfielii zîmbind oficios, Ioana avea sentimentul unei autorităţi exercitate asupra sa cu mijloacele blînde ale persuasiunii. Însă Pomponescu nu minţea, avea doar timiditatea solemnă. Se obişnuise în vizitele ministeriale, la banchete, să culeagă roadele acestei modestii pompoase şi nu trăda procesul interior. De altfel, soliditatea lui trupească înlătura orice banuială în acest sens. Ai fi zis că un uriaş se face mic şi timid dinadinsul, ca să nu sperie copiii. 
 — Pe urmă, mai sunt timid şi din educaţie. Mama nu m-alăsat niciodată să înfrunt singur viaţa, totdeauna am avut o guvernantă, la propriu sau la figurat. Dacă mă atrăgea un băieţel sau o fetiţă, cineva dintre cei mari făcea prezentările, ne punea faţă în faţă, ba chiar ne invita să ne luăm de mînă. Toate fetele cu care am stat de vorbă cînd eram adolescent au fost invitate de mama, intenţionat, şi nevastă-mea mi-a fost adusă de braţ de mama. 
 — Vasăzică, n-ai ales-o tu! (Indolenta încă făcea pauze înainte de a zice «tu», cu toată intimitatea foarte înaintată. Felul important cum îşi făcea Pomponescu interesantele confesiuni o împingea să-i zică «excelenţă» sau «domnule ministru». Ministeriabilul era prea impozant în amor.) 
 — De ales, eu am ales-o, fără să sper că mama are săconsimtă. Din purtările mele, din aluzii, a înţeles preferinţa mea, şi fiindcă era de acord, fără să mai întrebe cît de adîncă 

G. Călinescu
este înclinarea, a şi adus-o. De altminteri, soţia mea a meritat pe deplin alegerea. Vezi deci, draga mea, că eu sunt obişnuit a fi călăuzit în viaţă de fiinţe tutelare, şi chiar întrucît te priveşte am convingerea intimă că nu sunt dezaprobat. Altfel n-aş fi avut curaj. 
   Pomponescu se opri puţin după această extraordinară mărturisire de supunere filială, fericit de a demonstra o virtute nebănuită constînd într-o slăbiciune. Apoi continuă: 
   — Chiar şi soţia mea, după aceea, a început să măprotejeze, simţind lipsa mea de iniţiativă. Cînd vede o femeie frumoasă mi-o recomandă singură, parcă i-ar fi teamă că n-am timp sau n-am destul curaj de a o remarca: «Jean, ia priveşte ce blondă superbă!» şi pe tine te-a semnalat. Evident, n-aş merge pînă acolo încît să afirm că-i face plăcere ideea infidelităţii, îi e teamă să nu pierd totuşi sensibilitatea pentru sexul frumos. Noi înşine, bărbaţii, suntem la fel: nu vrem să fim trădaţi, nu ne supărăm însă dacă femeia noastră e remarcată. E un certificat de bună alegere. 
   Lui Pomponescu, posibilitatea de a diserta despre chestiuni subtile îi făcea mult bine sufletesc. Îi dădea impresia de a trăi 
o altă existenţă. Demonstra că nu e un simplu «ministeriabil» sau un profesor de beton armat. Ioana în calitate de auditoriu îi convenea, fiindcă asculta interesată, cuminte, cu un respect ce venea, e drept, mai mult din educaţie, şi fără ironie în ochi (pe Ioanide ironia îl interesa ca obiect de studiu, pe Pomponescu îl dezarticula şi îl supăra). După astfel de conferinţe, Pomponescu dădea în biroul şi anticamera sa audienţe pline de bună dispoziţie. Cum cauza intimă nu scăpa cunoscuţilor, ajutaţi de geniul de a detecta al lui Smărăndache, o figură posacă era calificată ca fiind «după cafeaua cu lapte», una fericită «după ceai». Elipsa agravîndu-se, nu se mai aminti numele Ioanei, şi cînd cineva voia să spună că Pomponescu e la Indolenta, zicea doar: «E la ceai». 
   — În tinereţă, continuă cu alt prilej Pomponescu, aveam o pasiune mare pentru teatru şi am vrut să mă fac actor. Chiar m-am înscris la Conservator, fără a avea curajul de a-l frecventa, din consideraţie pentru mama. M-a atras unul din marii noştri artişti de familie bună. Mama n-ar fi suportat o astfel de carieră şi mi-a indicat una mai pozitivă, ingineria. După aceea, fiind îndemnat, am început să mă specializez şi în arhitectura propriu-zisă şi să construiesc. Am colaborat de pildă la Ministerul Lucrărilor Publice («O oroare!» exclama Ioanide), la Palatul Cercului Militar («Grozăvie!» se scandaliza Ioanide). Evident, nu pot să afirm că nu mă simt în largul meu în arhitectură, aspiraţia mea intimă a fost totuşi pentru o ocupaţie intelectuală mai subtilă, cum ar fi literatura, filozofia. Pentru asta trebuie răgaz, mai puţine obligaţii sociale şi, drept să spun, o capacitate de a suporta mizeria, pe care n-o am. Mama mi-a dat o educaţie excelentă într-un fel, însă una de lux. Mi-a luat orice posibilitate de a suporta asprimile vieţii. Dacă sun după un pahar de apă şi nu vine nimeni, fiindcă subreta a plecat de acasă, nu mă pot duce în bucătărie şi să iau un pahar şi să-mi torn apă de la robinet, fiindcă mama îmi interzicea, cînd eram mic, să merg în dependinţe. Mi-e imposibil să-mi cos un nasture, să-mi fierb un ou, să-mi pregătesc de mîncare, oricît de sumar. Nu numai atît, dar singur nu m-aş descurca nici comandînd. Dacă «servanta» (Pomponescu zicea «subretă», «servantă», evitînd cuvîntul «servitoare», ce i se părea de o calitate mai joasă) nu-mi aduce la primul ordin ce am cerut, fie că n-a înţeles bine, fie din alt motiv, nu-mi vine s-o mai chem o dată, de frică să n-o bruschez. Tot mama m-a învăţat să nu mă răstesc la oamenii de serviciu. Cînd sunt ministru, personalul îşi face de cap. Instrucţia militară am suportat-o cu chiu şi vai, mă supăra şi limbajul brutal şi lipsa de confort. Îţi mărturisesc că nu pot să mă culc jos pe pămînt, că nu-mi place să dorm cu alţii în odaie, să mă dezbrac faţă de ei. Într-o revoluţie sunt un om pierdut, oricît mă vezi de forte fiziceşte. (în fond, Pomponescu se descria foarte exact.) 
   — Ai să te adaptezi. Un om inteligent şi sănătos sepotriveşte oricăror situaţii. 
— Posibil. În marile jocuri ale vieţii descoperim în noi sau
o forţă neobişnuită, sau o slăbiciune pe care nu contam. Iată, 
G. Călinescu
ca să-ţi dau un exemplu — cam dizgraţios, te rog să mă ierţi. Am crezut totdeauna că sunt voinic trupeşte, înotam cînd eram adolescent, făceam călărie. Cînd am fost în străinătate cu vaporul, pe mare aproape lină, am constatat cu ruşine că am rău de mare. Tot traiectul am stat în cabină, întins pe spate. Un mic şurub dacă lipseşte unei locomotive, funcţionarea e periclitată. Sunt o mare statuie, fragilă, făcută din porţelan, am nevoie de foarte multă vată ca să nu fiu ciocnit. 
   Pomponescu rîse mulţumit de propria lui imagine. Apoi urmă: 
   — În schimb, am descoperit altă însuşire pe care n-obănuiam. Ca copil abia deschideam gura, răspundeam corect la întrebări, însă nu eram limbut. În reuniunile restrînse eram mai degrabă taciturn, sfios la vorbă. Ca student ascultam admirativ pe vorbitori la întruniri, aveam sentimentul că n-aş putea deschide gura în faţa unei mulţimi. Ei bine, cu prilejul unei comemorări la Ateneu am fost invitat să vorbesc, pe ne-pregătite. Sala era ticsită, acolo pe tribună am simţit o linişte nemaipomenită, un sentiment de dominaţie şi am vorbit improvizat, mult şi cu căldură. Am fost răsplătit cu o furtună de aplauze. Acesta a fost de fapt începutul carierei mele politice, deoarece am fost remarcat de un mare om politic de atunci şi îmbiat şi mă înscriu în partid. De atunci am ocolit ţara în lung şi-n lat, vorbind. 
   Vom adăuga la autoportretul de orator al lui Pomponescu următoarele amănunte. Succesul său era condiţionat de anume preparative, fără de care nu se simţea în apele lui. Întîi de toate trebuia să fie primit la gară de «un grup de prieteni». Lipsind această ceremonie, Pomponescu cădea la tristeţă, se simţea neglijat. De asemeni, înainte de a trece pe tribună avea obicei de a face cerc în jurul său, a se arăta eroul momentului. Îi plăceau sălile gemînd de lume, cu femei şi tineret. O asistentă redusă şi de intelectuali puri, cu aere critice, îl stînjenea. Dorea să fie «subliniat» prin aplauze la anumite fraze pregătite dinainte. Un eşec îl demonta. De aceea amicii săi, cunoscîndu-i repertoriul, dădeau exemplu, aplaudînd unde trebuia, incitînd astfel publicul. Cu aceste mici observări, confirmăm că Pomponescu avea 


succese statornice, plăcînd în special micii intelectualităţi. După discurs sau conferinţă, Pomponescu priza foarte mult faptul de a i se oferi un banchet, la care ţinea de asemeni o mică cuvîntare şi acorda unele mărturisiri din copilăria şi tinereţa sa, nu altele în fond decît acelea debitate Ioanei, însă cu rezerve potrivite locului. O astfel de familiaritate îl făcea fermecător. Prin urmare, declaraţia sentimentală a lui Pomponescu faţă de Indolenta aparţine repertoriului său oratoric. Ministeriabilul însă nu mistifica. Era sincer şi într-adevăr emoţionat. 
XX 
   În luna februarie i se întîmplă lui Ioanide un lucru îngrozitor. Era zi de ger care scîrţîie, după o săptămînă de zăpadă abundentă, şi săniile începuseră să circule. La poarta arhitectului se opri o sanie, din care se dădu jos Hergot. 
 — Hergot plimbîndu-se în sanie, iată o poveste nouă! ziseIoanide de la fereastră. 
 Doctorul de copii intră în casă parcă ameţit, aruncînd priviri rătăcite. Îmbrăcat cum era, cu căciula pe cap, se aşeză pe o margine de scaun, lăsînd capul în jos ca un copil vinovat. 
 — Ce e cu tine, Hergot? Ce-i echipajul ăsta? (De observatcă Hergot nu concediase sania.) Doctorul suflă greu: 
 — Domnişoara Pica a plecat de la noi.
 — Cum aşa, tresări Ioanide, de cînd?
 — De alaltăieri seară!
 — De ce nu mi-aţi spus îndată?
 — N-am ştiut unde s-a dus, am crezut că s-a întors aici.Acum Tudorel zice că nu e acasă. 

   — Vasăzică, Tudorel a fost pe la voi; i-am spus să nu iasă 
din odaia lui! Şi... nu bănuieşti unde a plecat? Hergot se zăpăci cu totul. 
   — Gavrilcea... agenţii... Erminia ştie.
   Ioanide se sui cu Hergot în sanie şi porni spre strada Tritonilor. Erminia era şi ea pradă celei mai mari dezorientări şi abia cu greu Ioanide putu să scoată oarecare preciziune de 
G. Călinescu
la ea. Aproximativ, lucrurile se petrecuseră astfel: cu două zile înainte, pe la patru după amiază, venise pe neaşteptate Tudorel şi se urcase în odaie la Pica. După zece minute se coborî cu Pica. Aceasta părea foarte turburată şi îndemna pe Tudorel să plece, zicîndu-i: 
   — Du-te mai repede!
   La cinci, fiind aproape întuneric, Tudorel reveni împreună cu un bărbat tînăr, îmbrăcat în haină de piele îmblănită şi cu cizme în picioare, puţin «pătat» pe faţă (după expresia Erminiei). Cum Erminia era jos, după o scurtă codeală, Tudorel prezentă pe străin drept logodnicul Pichii. 
 — Domnul Gavrilcea? se informă Erminia, care auzise de el.
 — Da! consimţi acela nu prea cu voie bună.

   Erminia, suflet ingenuu, se simţi intimidată de Gavrilcea, care i se părea, preocupat cum era, un bărbat de o excepţională forţă sufletească, motiv pentru ea de a pierde orice control al voinţei. De aceea, cînd Gavrilcea îşi permise a se retrage cu Pica şi Tudorel în odaia de la mansardă, nu fu în stare să facă nici o obiecţie, deşi avea instrucţiuni precise de la Ioanide să nu permită Pichii a vedea pe cineva. Sus, cei trei avură o convorbire agitată şi Pica fu auzită zicînd: 
   — Merg şi eu!
   Nu mult după aceea, Gavrilcea, Pica şi Tudorel se dădură jos, iar Pica zise Erminiei: 
   — Mergem puţin pînă într-un loc! 
   Erminia vru să deschidă gura spre a face o obiecţie, însă Gavrilcea interveni cu glas profund, moale şi poruncitor în acelaşi timp: 
   — O aduc eu înapoi, n-aveţi grijă!
   Gavrilcea şi Pica se suiră într-o maşină foarte urîtă, de tip vechi — după cît constată Hergot privind de la fereastra cabinetului de consultaţii. Tudorel nu merse cu ei, ci, după plecarea lor, o luă pe jos, precipitat. La mai puţin de o jumătate de oră după aceasta, se opriră două maşini, nu mai arătoase decît cea dintîi. Erminia bănui că Pica s-a întors şi se repezi la uşă. Dar fu întîmpinată de cinci persoane cu revolvere în mîini. Alţi indivizi şedeau la poartă. Erminia, speriată, făcu un «ah», unul dintre indivizi, cu aer mai omenos, dotat cu două mustăţi întoarse în sus, încercă s-o calmeze: 
   — Fii liniştită, suntem de la Siguranţă. Numai să răspunziexact la ce te întrebăm noi. Aveţi vreo ieşire pe din dos? 
 — Nu. E zid.
 — Cine se află în casă acum?
 — Eu, fratele meu, doctorul, şi o servitoare bătrînă.
 — Bine, vom vedea!

   În timpul acestui dialog, ceilalţi patru se şi risipiră prin casă. Unul din ei, din nebăgare de seamă, se lovi aşa de violent de violoncel, încît acesta se prăbuşi pe parchet, iar cele patru coarde, cu toate că solide, plesniră simultan. Hergot, auzind accidentul, ieşi palid din cabinetul lui şi, presupunînd 
o nenorocire mai mare, luă violoncelul în braţe ca pe un copil şi fugi cu el în odaia de consultaţii. 
 — Dumnealui cine e? Întrebă agentul cu revolverul în mînă.
 — E fratele meu!

   Agentul deschise uşa cabinetului, privi lung înăuntru şi o închise la loc, fără a da vreo importanţă lui Hergot. Unul din ceilalţi patru agenţi reveni în anticameră. 
 — Nu e nimeni! zise
 — N-a fost nici un bărbat în casă? Întrebă omul cu mustăţi.Erminia nu putu să mintă: 
 — Ba a fost!
 — Unul bubos la faţă!
 — Pătat! corectă Erminia, puţin jignită.
 — Îmbrăcat cu haină de piele?
 — Da!

 — Îl cunoşti? (Agentul vorbea mereu familiar, evitînd sistematic orice formulă de politeţă.) 
 — Nu, zise Erminia, azi l-am văzut întîia dată.
 — Un anume Gavrilcea?
 — Nu-i ştiu numele! minţi cu mare greutate Erminia,crezînd că prin asta ajută la ceva. 

G. Călinescu
— Şi unde e acum? 
   — A plecat cu o maşină, acum vreo jumătate de ceas.
   Şeful agenţilor nu-şi mai pierdu vremea cu interogatoriul, lăsă în casă pe unul din cei patru, la care se adăugară doi coborîţi dintr-o a treia maşină, venită între timp. Mustăciosul cu cei trei plecară, toate maşinile dispărură. Doi din oamenii veniţi se postară — unul la poartă, altul în fundul curţii; cel de-al treilea şezu o vreme înăuntru, însă peste noapte îi schimbă pe ceilalţi, cu rîndul. El, luînd-o pe Erminia drept călăuză, reexamină toată casa, întrebă cine locuia în odaia din mansardă, scoase de la Erminia tot ceea ce aceasta ştia despre Pica şi Tudorel. De altfel, agentul nu se arăta deloc surprins, nici satisfăcut. Se părea că acestea sunt pentru el banalităţi. Nu mai puţin merse la telefon şi, într-un fel criptic, raportă tot ce aflase. 
   A doua zi, la nouă, primi o înştiinţare telefonică şi cei trei oameni se retraseră. Pica însă nu mai sosi. Pe seară, veni Tudorel, care se urcă în odaia de la mansardă şi şezu cam mult. Ieşi de acolo foarte contrariat şi întrebă pe Erminia dacă Pica n-avea cu ea un carnet cartonat. Erminia răspunse că nu ştia, precum era şi adevărul, şi întrebă unde era Pica, dacă se-ntorsese acasă. Sumbru, Tudorel tăgădui din cap. (Ioanide, auzind acestea, bănui că Tudorel căuta caietul cu memoriul. Acesta se afla încă la el. N-avusese vreme să-l înapoieze Pichii, o clipă avusese gîndul să arunce acele inepţii în sobă.) A treia zi, deci, Hergot alergă personal la arhitect. 
   Ioanide trecu drumul la Conţescu, pe care-l găsi luîndu-şi temperatura cu termometrul şi notîndu-şi-o grijuliu pe o foaie, în scopul de a informa pe doctor. Avea de cîteva zile o mică stare febrilă, inexplicabilă, fără a se simţi propriu-zis rău, şi era de văzut dacă era vorba de o gripă, o infecţie intestinală sau altceva. Îndată ce scăpa de temperatură, Conţescu avea de gînd să se-ntoarcă la munte, pentru reluarea lucrărilor. Ioanide îi expuse cazul cu Pica, pe care de altfel Conţescu îl aflase de la Erminia. Geograful ştia unele lucruri şi nu le ascunse. Guvernul hotărîse brusc să extermine cîţiva şefi ai Mişcării, fără a le mai înscena vreun proces, prinzîndu-i prin ascunzătorile lor şi pretextînd rezistenţa. Gavrilcea, ca organizator al tuturor operaţiilor Mişcării, era primul pe listă. (Ioanide fusese prevenit în acest sens şi de Gaittany.) Acuma Conţescu auzise că Gavrilcea fusese împuşcat sau rănit, ceva în orice caz se întîmplase cu el, căci toată lumea şoptea. Conţescu nu spuse mai mult, în parte neştiind, fiind ocupat cu dosarul bolilor sale şi cu campania sa geologică, în parte dintrun sentiment de îngrijorare. În numeroasa lui familie unii membri erau amestecaţi în Mişcare. Represaliile guvernamentale puteau să-i atingă într-o măsură, se gîndea Conţescu, ceea ce-l nemulţumea de două ori: întîi fiindcă erau la mijloc persoane din familia sa, al doilea pentru că i-ar fi fost lezată reputaţia. Unde să ceară informaţii? Ioanide se gîndi să meargă la Prefectura Poliţiei; îndată îşi aduse aminte de Tudorel. («Nenorocitul!») A întreba despre Pica e totuna cu a denunţa pe Doru, întrucît el a condus pe Gavrilcea. Ioanide merse la Gaittany, om, în ciuda superficialităţii, în stare de o solicitudine inepuizabilă, din simplu sentiment de obligaţie. Cînd acesta auzi cine se anunţă, clătină din cap şi zise şi el: 
   — Nenorocitul!
   Era mai bine informat decît toţi, nu totuşi pe deplin. După ştirile lui, Pica fusese împuşcată — împreună cu, sau fără Gavrilcea, bine nu ştia. În momentul cînd arhitectul se prezenta la Casa de Artă, toată lumea cunoştea teribilul secret, afară de Ioanide. Greutatea pentru Gaittany era de a înfrunta primul moment. 
 — Să trăieşti! zise Gaittany întîmpinînd pe Ioanide. (Su-primase hohotele, zîmbind doar echivoc, neştiind dacă arhitectul e informat.) 
 — A dispărut Pica şi nu pot să-i dau de urmă! intră închestiune Ioanide. 

   Gaittany era un om cu educaţie aşa de fixată, încît unele lucruri îi erau imposibile. Niciodată nu comunica el cel dintîi 
o veste rea altuia, întorcea vorba în aşa chip încît ceilalţi să ghicească şi să spună cuvîntul neplăcut. Şi pentru acest caz Smărăndache avea o anecdotă dialogică. Presupunea că 
G. Călinescu
Gaittany fusese însărcinat să comunice cuiva moartea unei fiinţe apropiate. 
 — Ascultă, Gaittany, ce-i cu unchiul? 
 — Bine.
 — Ce fel de bine? Nu dă nici un semn de viaţă.
 — E puţin indispus.
 — Eu am aflat că e rău bolnav. 
 — Nu chiar aşa de rău.
 — Dacă moare?
 — Oo, încă nu! 
 — Gaittany, a murit! 
 — Da, domnule, închipuie-ţi!

Gaittany nu spunea niciodată «nu», spre a nu dezobliga pe cunoscuţi; «da» era singura sa interjecţie. Nu refuza niciodată pe nimeni la primul atac, apoi îi reducea pe toţi, după metoda din anecdota lui Smărăndache. Aşa o păţise Hagienuş, care venise cu o mică urnă grecească spre a o vinde Casei de Artă. 
 — S-a făcut! zise Gaittany luîndu-şi notă în agendă.
 — Ce-i cu urna mea? Întrebă peste o săptămînă Hagienuş.
 — Se face! spuse Gaittany plin de optimism.

La a treia anchetă, Gaittany nu negă, complică numai formalitatea. 
— Am supus-o consiliului! Cred că se face.
După aceasta, Gaittany, dînd ochi cu Hagienuş pe cînd ieşea de la Casa de Artă, îl salută cu o gingăşie nespusă, făcîndu-i bezele, şi se refugie repede în limuzina sa, de unde continua a trimite saluturi lui Hagienuş, rămas pe peronul Casei de Artă. 
În fine, după o lună, Hagienuş prinse pe Gaittany. 
— Ce este, domnule Gaittany, cu urna mea? Spune-mi drept, 
să ştiu ce fac. Te pomeneşti că consiliul a refuzat. Gaittany profită repede de turnura dialogului şi explodă: 
— Da, domnule, închipuie-ţi, imbecilii!Dacă Hagienuş ar fi pus chestiunea altfel, spunînd de pildă:
«Ce zici, o să-mi aprobe consiliul cumpărarea urnei?»,

Gaittany, neputînd congenital răspunde «nu», ar fi spus măcar «Eu aşa cred, sper», şi clarificarea ar fi suferit noi amînări. 
   Aşadar, Gaittany se găsea în perplexitate fată de Ioanide, deşi ţinea să-l servească. Deocamdată schiţă un gest de căinare, apoi, ca să cîştige timp, întrebă: 
— Cum a dispărut, de unde?Ioanide îi rezumă povestea, pomeni de Gavrilcea.
-— Gavrilcea mi se pare c-a scăpat, zise Gaittany.
Pusă aşa problema, Gaittany deschidea o vagă speranţă,

evitînd afirmările sinistre. 
   — Pe cine să întrebăm? medită el. Hangerliu a plecat lavînătoare. Pe prinţesă, ea are informaţii! 
   Prinţesa Hangerliu nu vorbea personal niciodată la telefon, delega secretarul; pentru afaceri urgente primea în audienţă. Îi plăcea să se agite. Gaittany puse telefonul în funcţiune, se anunţă şi primi aprobarea de a vedea la două pe prinţesă. 
   — Perfect, conchise el, am să te ţin la curent.
   Gaittany se duse şi află lucruri de aşa natură încît dori să nu le anunţe singur. Trecu deci pe la madam Valsamaky-Farfara şi o rugă să ia contact cu doamna Ioanide, pentru ca amîndouă să vadă pe prinţesa Hangerliu. Se oferi să-i trimită maşina. Gaittany telefonă imediat lui Ioanide acest rezultat al întrevederii sale, rugîndu-l să vestească pe doamna a fi gata cînd va veni madam Valsamaky-Farfara cu maşina. Încolo se mulţumi să adauge că speră în succesul cercetărilor. Scăpase de o penibilă scenă. 
   Madam Ioanide arătă în aceste împrejurări o faţă nouă a caracterului ei. Revelă o linişte tristă şi decisă, o extraordinară capacitate de a se orienta în mijlocul dezastrului, în timp ce Ioanide, energic în treburile lui, dovedi în nenorocire apatie şi dezgust. De altfel, doamna Ioanide n-ascunse că are presimţirea, certitudinea chiar, că Pica nu mai este în viaţă. Ioanide avusese dreptate, Gavrilcea era un criminal. Prinţesa le primi la ora cinci, în picioare, lîngă un fotoliu larg, pe rotile. Avea înfăţişare de stareţă bătrînă jansenistă, din cauza rochiei largi şi a unui soi de capişon tivit cu alb. Pe piept purta 
o mare cruce de aur masiv. Singura profanitate o constituia faptul că veşmîntul era violet. 
G. Călinescu
   — Dragă doamnă, întîmpină prinţesa pe madam Ioanide,putorile omoară tinereţea rumînească! 
   Prinţesa proferă această trivialitate cu o mare demnitate, sprijinindu-se cu două degete pe fotoliu, ca într-un tablou reprezentînd o femeie de stat, un fel de Victoria autoritară. Sub rochie i se vedea un pantof comod, cu tocul plat şi aşa de plastic, încît scotea în evidenţă toate bătăturile. În ciuda acestor detalii, Hangerlioaica avea ţinută. Alături de ea şedeau în picioare secretarul — un om între două vîrste — şi un fecior. Secretarul fu invitat să vestească telefonic pe domnul ministru de interne de sosirea iminentă a prinţesei, care luă pe cele două doamne şi porni cu ele în automobil. Doamnei Ioanide nu-i scăpă faptul că prinţesa vorbea aşa ca şi cum Pica ar fi fost moartă. În special o frază o izbi: 
   — Să vedem unde au aruncat canaliile pe biata fată!
   Poate că prinţesa proceda astfel faţă de o femeie ca s-o familiarizeze brusc cu nenorocirea, sau pur şi simplu credea că madam Ioanide e în curent. Ministrul de interne primi pe prinţesă la minister, foarte îndatoritor, apoi ieşi personal din cabinet şi invită pe doamna Ioanide. Se părea că ministrul nu-i prea încîntat de măsurile drastice pe care le luase din ordin superior, că ţinea să se scuze faţă de victime: 
   — S-a întîmplat o nenorocire, doamnă, de care nu suntemvinovaţi. O imprudenţă din partea fiicei dumneavoastră. 
 — Unde este acum?
 — Este... veţi putea-o vedea...
 — Moartă?
 — Cred c-aţi fost prevenită... la Morgă.

   Doamna Ioanide nu se pierdu în lamentaţii şi întrebă ce trebuia să facă spre a intra în posesia cadavrului. Ministrul mărturisi că n-ar putea accepta, fiind chiar în interesul familiei să nu se facă scandal, ca înmormîntarea să se oficieze public. Nu admitea decît pe părinţi, iar cu operaţiile înhumării se ocupa ministrul, în cel mai strict secret. A doua zi dimineaţă, puteau veni la Morgă, de unde — cu două maşini — avea să pornească micul convoi. Ministrul dădu doamnei Ioanide un bilet pentru autorităţi şi chemă un funcţionar, pe care în faţa doamnei Ioanide îl însărcină cu executarea cea mai delicată cu putinţă a ordinelor. Prinţesa fu condusă pînă la scară şi ministrul făcu doamnelor o ultimă reverenţă. 
   Ajunsă acasă, madam Ioanide se aşeză aşa îmbrăcată cum era pe un scaun lîngă biroul lui Ioanide. 
 — Dragul meu, zise ea simplu, bătînd uşor peste mînasoţului ei, am pierdut pe Pica. Împuşcată. 
 Ioanide ridică ochii spre ea, fără a spune nimic. O indiferenţă totală îl izbise, iar mîna lui dreaptă desena mecanic pe o foaie de hîrtie un şir de coloane ionice. Madam Ioanide cunoştea bine acest fenomen. Cînd Ioanide era zdrobit sufleteşte, pierdea orice interes pentru viaţă, părea de o răceală cinică. 
 — Nu ne dă voie, adăugă madam Ioanide, decît nouă.Crezi că e necesar să vii? 

   Ioanide tăgădui din cap şi adause liniştit o arhitravă peste coloane. 
   — E mai bine aşa, aprobă doamna Ioanide, tu nu suporţi.
   Pe masă se afla o fotografie a Pichii, într-o ramă de argint. Ioanide culcă repede la pămînt fotografia, dar după plecarea soţiei sale o ridică din nou şi o privi foarte calm, punînd-o în poziţii cît mai avantajoase. 
   — Ce frumoasă fată am! repetă arhitectul o exclamaţieveche. 
   Apoi puse portretul la locul lui, aşa cum fusese înainte, şi începu să se plimbe prin odaie. În minte avea imaginea vie a Pichii, aşa cum o văzuse atunci cînd o lăsase în casa Erminiei. Pica a plecat departe, va sta o lună, un an, doi ani, ca studentă în străinătate. De ce să strice cu tabloul sinistru al morţii 
a. o despărţire amabilă? Sinucigaşii de spirit care se aruncă în mare îşi atîrnă o greutate, ca nu cumva trupul lor să iasă pe mal ca o fantomă hidoasă. Cadavrul descompune amintirea, 
b. o desfiinţează, şi Ioanide nu voia să piardă pe Pica. Reaşezîndu-se la masă, făcu pînă noaptea tîrziu fel de fel de jocuri lineare pe foi de hîrtie, într-o distracţie completă. Într-un 

G. Călinescu
tîrziu, servitoarea îi puse alături o ceaşcă de ceai, care rămase acolo pînă se răci. După aceea, descoperind-o, Ioanide bău ceaiul rece. La trei noaptea arhitectul încă mai şedea în faţa biroului, privind fotografia Pichii, cu capul rezemat în palmă. Apoi se duse în odaia lui şi se culcă îmbrăcat. 
   A doua zi sosiră telegrame de condoleanţe de la Gaittany şi Pomponescu. 
   Cîteva zile atmosfera casei lui Ioanide fu apăsătoare, apoi atît Ioanide, cît şi madam Ioanide părură mai învioraţi, sub imperiul unei voinţe de activitate. Preocuparea, cu totul practică, a doamnei Ioanide, combătînd orice veleitate de reverie tristă, era de a face o poziţie socială legală moartei. Pica fusese înmormîntată în secret şi fără funerariile pe care madam Ioanide le socotea obligatorii pentru cariera din infinit a fetei sale. Dorea deocamdată să-i facă un mormînt confortabil, cu inscripţiile de rigoare, cu candelă şi flori. Pentru madam Ioanide «Fie-i ţărîna uşoară» avea un înţeles literal, gravitaţia pămîntului, rău studiată, o credea penibilă pentru umeri, pentru piept. A călca cu picioarele pe un mormînt i se părea oribil. Madam Ioanide concepea trecerea de la planul istoric la cel transcendental în forma unei metamorfoze lente, 
a. o adevărată endosmoză între material şi aerian. Un mort fără 
b. o mînă nu putea să capete mînă pe lumea cealaltă. Ca şi vechii greci, madam Ioanide condiţiona integritatea umbrei de colectarea exactă şi după toate datinile a părţilor trupului. Cremaţiunea îi făcea rău. Ideea de a frige un «mort» (nu zicea niciodată «cadavru»), cu fum şi miros de combustie, îi dădea dezgusturi, cenuşa reprezenta pentru ea o substanţă înjosită. Să ţii un om într-un borcan era pentru ea culmea profanării. Mormîntul bine organizat făcea cu putinţă vizitele la date fixe, colocviile mute. Mortul remarca absenţa rudelor, suferea de solitudine. De aceea, madam Ioanide aştepta o zi cînd Ioanide ar fi avut un aer mai consolat ca să-l îndemne să facă planul unui monument pentru Pica. Ioanide, la rîndul său, ca şi Hamlet, ardea de nevoia de a şti cum a fost omorîtă fata lui. Madam Ioanide nu aflase decît lucruri vagi şi evită pe cît 

cu putinţă discuţia pe această temă spre a nu-şi mîhni soţul. Un fapt era sigur: Pica plecase cu Gavrilcea şi fusese împuşcată. Dar unde? Din întîmplare, Ioanide se întîlni cu Hagienuş, care, luînd o figură lamentabilă, se scuză că n-a plătit ceea ce datora. Arhitectul făcu un semn de indiferentă. Hagienuş nu se socoti disculpat şi continuă: 
. — A fost piază-rea cavoul, mai bine nu-l vindeam. Nu evina mea, domnule Ioanide, domnul Saferian ştie toată povestea. 
. — Care poveste?
. — Cum au intrat în cavou cînd au omorît pe biata fatadumitale. De ce a cumpărat cavoul? 
. — Cine a cumpărat cavoul?
. — Păi, domnul Saferian.

   Pe Saferian Ioanide îl găsi foarte amărît. Văzînd că are unele informaţii, armeanul nu ascunse nimic din cîte ştia. Îi spuse anume cum Hangerliu îl rugase călduros să cumpere cavoul pe numele lui, oferind îndată o sumă importantă, din care urma să plătească o cotă mai mică lui Hagienuş. («Aşa e comerţul!») După aceea îi cerea să dea o autorizaţie în alb de a se folosi cavoul de către altcineva. Hangerliu zise că o rudă a lui cu nume notoriu făcuse un copil nelegitim care murise şi voia să-l îngroape în mod cu totul discret. A-i divulga numele însemna a lua tot sensul acestei combinaţii. Saferian era un excelent om de afaceri şi în acelaşi timp un imaginativ. Basmul îi plăcu şi a-l refuza pe Hangerliu nu i se părea convenabil. Într-un fel, ar fi atins şi pe Gaittany. O cunoştea pe madam Valsamaky-Farfara şi ştia că în familiile mari se petrec tot soiul de intrigi. Cu alt obiect ar fi fost mai circumspect, un cavou i se părea a nu avea nimic dubios. Deci acceptă. Cu ocazia morţii Pichii, primi vizita unui agent din partea Siguranţei, care-l descusu asupra cumpărării criptei. Saferian mărturisi o parte din adevăr, afară de amănuntul că fusese vînzare fictivă. Ar fi făcut o impresie de complicitate. Îl luase pentru sine, zise, şi nu putuse refuza un serviciu delicat lui Hangerliu. De altfel agentul îl crezu, îşi permise numai să-i 
G. Călinescu
arate şi lui Saferian, ca să fie mai vigilent altă dată, la ce serveau cavourile. Îi prezentă o hartă sumară a cimitirului Bellu, pe care erau plasate cîteva semne cu roşu în diferite puncte. Erau cavouri cumpărate sau obţinute în felurite chipuri de Mişcare şi care constituiau o adevărată tabără militară. În ele se depozitase arme de provenienţă germană, grenade, chiar două mitraliere. Fuseseră găsite şi lăzi cu pesmet şi conserve, sticle cu coniac, pentru fortificarea fiziologică a unei eventuale trupe. Mausoleul lui Hagienuş-Saferian avea o poziţie centrală în acest dispozitiv, înfăţişa un adevărat post de comandă. Gavrilcea avea cheile tuturor cavourilor şi supraveghea aprovizionarea lor cu armament, instruind elementele capabile să opereze în acel spaţiu. În fiecare cavou erau suficiente lămpi electrice de buzunar cu baterii de schimb. În general, depozitele fuseseră, cu cîteva excepţii, ascunse în cripte, încît un vizitator, grăbit întotdeauna în aceste locuri, n-ar fi bănuit nimic. Atîta material nu putuse intra în cimitir fără complicitatea unor paznici, oricîte subterfugii s-ar fi folosit (sicrie, căruţe cu ghivece de flori). Mai degrabă astfel de transporturi se făceau noaptea, cu ajutorul cuiva dinăuntru şi pe drumuri dosnice. Doi oameni fură dibuiţi ca aparţinînd Mişcării şi concediaţi, o pază severă se institui în cimitir. Saferian mai ştia că Gavrilcea se ascunsese împreună cu Pica în cavoul aşa-zis al său şi că acolo fusese împuşcată fata, în ce anume condiţii nu aflase. Ioanide se duse la cimitir şi merse drept la blestematul cavou, cu frica de a nu da undeva de mormîntul Pichii, a cărui vedere n-o putea încă suporta. De departe cavoul era neschimbat şi în zăpadă avea o diafanitate remarcabilă. Îngerul, de mînă cu madam Hagienuş, arăta drumul paradisului. Sabia era numai puţin crestată într-un colţ de un glonte. Uşa cavoului era întredeschisă şi Ioanide observă şi în metalul ei cîteva găuri de gloanţe. Înăuntru nu se vedea nimic deosebit, ba da, fire de paie, căzute probabil de la o ladă, şi pete foarte absorbite pe dalajul interior. Era sînge închegat, intrat în porii pietrei. Sîngele Pichii. Curentul nemotivat făcu pe Ioanide să privească în sus. În partea din fund a rotondei, arhitectul aşezase o fereastră de metal în grile, cu ochiuri de sticlă portocalie, în aşa chip încît lumina soarelui pătrundea cu tonuri de amurg violet. Ochiurile de jos ale reţelei erau sparte, plumbul de ligament cu totul rupt, lăsînd un spaţiu prin care un om se putea foarte bine strecura. Ioanide zări la ieşire pe mormîntul Dolfescu socotelile sale băneşti făcute cu plaivazul. 
   Unul care trebuie să fi ştiut foarte multe lucruri era fără îndoială Tudorel. Acesta nu spuse nimic, nici nu fu întrebat de Ioanide. Arhitectul trecea privirile asupra lui ca asupra unui obiect neînsufleţit. Nu ura pe Tudorel, simţirea paternă era mai puternică decît judecata. Cînd citise memoriul, cu un sentiment de oroare, fiindcă lui Ioanide îi era cu neputinţă să se transpună într-o atmosferă aşa de improprie respiraţiei sale morale, reţinuse totuşi cu atenţie veşnica paralelă, scandaloasă la prima vedere, între el, Ioanide, şi Tudorel. Îşi zise că, dată fiind ereditatea, trebuia neapărat să existe o similitudine, cu un termen îngrozitor mutilat, şi accentul de sinceritate al lui Tudorel îi aducea aminte de vechile lui exaltări. Însă Tudorel aparţinea, după el, nu mai puţin unei patologii triste, admiţînd că nimic excepţional nu se sustrage unei anumite psihopatii. Tudorel se asemăna, după el, cu dublul doctorului Jekyll, numit mister Hyde, dintr-o nuvelă senzaţională de R.L. Stevenson. Doctorul, convins că în el există două entităţi, una bună şi alta rea, luase un medicament cu care izbutise a separa aceste personalităţi. Astfel, în mod normal era umanul doctor Jekyll, iar după administrarea doctoriei devenea criminalul Mr. Hyde. Tudorel era un homuncul al său, probabil, care mocnise în propria sa fiinţă transcendentală şi printr-o demineralizare de substanţe tonice devenise un monstru de nerecunoscut, în care cîteva linii groteşti caricaturizau şi denaturau propria sa formulă biologică. Cu toată această incompatibilitate, arhitectul păstrase o slăbiciune pentru Tudorel, o gingăşie medicală pentru un infirm. La moartea Pichii acest interes dispăru şi, fără a face loc antipatiei, fu înlocuit cu absenţa totală a imaginii lui Tudorel. Ioanide nu considerase niciodată 
G. Călinescu
de fapt pe Tudorel singur, ci numai alături de Pica. Tudorel şi Pica înfăţişau laolaltă progenitura lui şi ce lipsea la unul se completa prin imaginea celuilalt. Chiar cînd Tudorel începuse să-l neliniştească, în figura lui recunoştea mereu ceva din Pica. Acum, că Pica murise, luase cu ea tot ce fusese inteligibil în fratele ei, substanţa comună a celor doi gemeni înrudită cu formula sufletească a lui Ioanide fusese absorbită de umbra Pichii. Tudorel rămăsese fără sînge familial, un străin purtînd juridic numele Ioanide. De unde completa insensibilitate a arhitectului. 
   Epica probabilă a evenimentului o află Ioanide de la Hangerliu. Acesta exprimă prin Gaittany dorinţa de a face o vizită arhitectului, în scopul de a-i comunica informaţii importante relative la Pica. Ioanide îl primi. Hangerliu era tot aşa de familiar şi neglijent, cu o vizibilă retenţie. Astfel, nu emise niciodată în cursul întrevederii rîsul său idiot, nu se plimbă prin odaie cu mîinile în buzunare, stătu numai foarte desfăşurat pe fotoliu, totuşi nu pînă la prăbuşire, evitînd a-şi expune tălpile, afară de asta, deşi răsturnat pe spate, adoptă o încovoiere a şirii spinării ca sub imperiul unui frig dorsal. Neglijenţa lui părea a unui convalescent, permiţîndu-şi destinderea oaselor şi gîngăvirea alintată. Hangerliu împărtăşi lui Ioanide că Gavrilcea, care izbutise a fugi în străinătate, îi trimisese o lungă scrisoare, narîndu-i cum decursese fuga sa. Întrucît fusese informat de moartea Pichii, simţise un fel de datorie a se scuza faţă de Ioanide şi în acest scop recurgea la serviciile lui Hangerliu. Acesta, date fiind împrejurările, distrusese scrisoarea, dar avea destulă memorie spre a-i reproduce substanţa. Avînd în vedere că unele acte ale evenimentului nu puteau fi cunoscute nici lui Gavrilcea, reconstituim totul după amănunte culese mai tîrziu. 
Aflînd de la prieteni din chiar aparatul de stat că urmărirea, de mult pusă la cale, avea să înceapă în cel mult douăzeci şi patru de ore, Gavrilcea căută un loc de refugiu. Avea paşapoarte cu scadenţă lungă, vizate de legaţii, însă ştia că trenurile sunt controlate şi că la graniţă se dăduse semnalmentele sale, încît ar fi fost oprit. Refugiul cel mai sigur, provizoriu, erau localurile Legaţiei germane. Folosindu-se îndeosebi de Tudorel, Gavrilcea avu neplăcerea să constate că, într-o aparenţă discretă, intrările acestor localuri erau sever supravegheate. Înainte de a ajunge pe trotuarul respectiv ar fi fost prins şi ridicat ca un simplu răufăcător, fără ca trecătorii să dea importanţă cazului. Fosta Legaţie austriacă fiind într-un centru animat, de unde putea să fugă, Gavrilcea se hazardă în persoană. De la distanţă înţelesese imposibilitatea de a pătrunde înăuntru. Poliţia primise ordine îndrăzneţe. Cu toate că Gavrilcea avea asupra sa cam tot ce-i trebuia în caz de fugă, se gîndi să treacă pe la sediul oficial, socotind că acesta putea fi neglijat în presupunerea că tocmai acolo nu s-ar mai duce Gavrilcea. Tocmai sediul fusese ocupat milităreşte. Astfel, nişte acte false şi cheia de la odaia mobilată a unui prieten, care nu era în Bucureşti şi unde lăsase o uniformă militară, nu-i mai erau la îndemînă. Îmbrăcat militar ar fi putut să scape mult mai uşor de urmărire. După observaţiile lui Tudorel, care asista în permanenţă pe Gavrilcea şi aştepta în cîte un loc dinainte fixat, intrarea Coteşti, intrările vecine şi chiar o casă de peste drum, unde apartamentul din faţă, de la parter, aparţinea acoperit organizaţiei, erau făţiş blocate. Dispersiunea membrilor din cauza afacerii Bogdan împuţinase locurile de refugiu. Un acoperămînt se putea spera la Hangerliu sau la una din numeroasele familii din sfera sa. Hangerliu, primind mai devreme decît toţi instrucţiuni de la prinţesă, plecase la o moşie de munte, să vîneze lupii pe care gerul îi scotea pe drumul satelor. Gavrilcea ştia prea bine că în această fază nici unul din tagma Hangeriiu-Gaittany nu s-ar fi încumetat să se compromită iremediabil. Tot ceea ce-şi permiteau să facă şi făceau efectiv era de a protesta în cercurile pe care le frecventau, de a face atmosferă. Gavrilcea avea nevoie numai de un scurt popas, spre a găsi un moment potrivit de fugă. Atunci Tudorel, cu toate recomandările contrare ale lui Ioanide, îi destăinui refugiul Pichii în strada Tritonilor. Mai mult ca sigur, poliţia nu avea în vedere acel loc. Gavrilcea şi Tudorel luară o maşină de piaţă, condusă de fapt de un membru al Mişcării, şi merseră la casa Hergot. În odaia Pichii, aşezîndu-se pe marginea patului şi cerînd informaţii, Gavrilcea ajunse la concluzia că nu putea rămîne acolo fără pericol. În special, auzind că peste drum locuieşte Conţescu, se întunecă la faţă. N-avea, după toate semnele, o bună opinie despre soliditatea morală a Conţeştilor. Strada era apoi aşa de lungă, încît, astupată la capete, făcea fuga imposibilă. Interesul lui Gavrilcea era de a ieşi la barieră, de unde avea itinerariile sale. Pica arăta foarte emoţionată de dramatismul acestei scene, ideea primejdiei şi a sacrificiului o exalta. Întrebă deodată pe Gavrilcea: 
   — Spune-mi drept că tot ce faci nu e criminal, că nu faci nimic ireparabil! 
   Gavrilcea ridică uşor din umeri şi arătă spre Tudorel, zîmbind: 
   — Avem o raţiune superioară! 
   Atîta linişte fascină pe Pica, îi dădu credinţa inocentă a avea de a face cu un erou, urmărit de societate într-o oarbă neînţelegere. Totdeauna viitorul, cugeta ea într-un amestec tumultuos de gînduri, îi reabilitează pe astfel de oameni. Datoria unei femei devotate este de a-i apăra, a sta lîngă ei, pînă la ultimul moment. 
   — Spune-mi încă o dată că faptele tale nu sunt de natură să mă facă să roşesc în faţa tatii! 
   Gavrilcea nu răspunse verbal, însă, ridicîndu-se aproape grăbit de pe pat, privi cît mai persuasiv la Pica, apoi zise hotărît: 
. — Plec, nu ne vom revedea curînd.
. — Vreau să merg şi eu! spuse Pica. 
. — E imposibil, nu pot să-mi iau răspunderea.

   — Vreau să te conduc pînă unde nu este nici un pericol pentru tine. 
. — Unde mă duc eu acum, noaptea, nu mă poţi urma.— Şi unde te duci?
. Gavrilcea ezită un moment, apoi răspunse:
. 
. — La cimitir. 

   Pica crezu că Gavrilcea pronunţă o vorbă patetică, sinonimă cu ideea morţii, şi se îngrozi. 
 — Am crezut că mergi să te ascunzi undeva. Mai bine staiaici. 
 — Asta şi vreau, la cimitir am o ascunzătoare.
. — Merg şi eu! insistă cu încăpăţînare Pica. Gavrilcea nuvoia să piardă vreme cu conversaţia, tovărăşia cu Pica în maşină putea să-i fie un scut. La repezeală hotărî ca Tudorel să meargă acasă. Pica venea cu Gavrilcea pînă la cimitir, apoi se întorcea şi ea, iar pentru eventualitatea unei întîrzieri excesive, Tudorel ştia de unde s-o ia. Deşi relativ tîrziu, cimitirul era deschis, unele persoane ieşind de la o înmormîntare. Gavrilcea luă pe Pica de braţ şi, cu ţinută decisă, păşi calm spre interiorul cimitirului şi ajunse fără accident în faţa cavoului, pe care-l deschise cu cheia chiar faţă de doi trecători grăbiţi, venind de la o înmormîntare. Pătrunzînd înăuntru, Pica avu la început o scuturare de oroare şi întrebă cine era înmormîntat acolo. Gavrilcea o asigură că nimeni şi trase o lespede din faţa unui receptacul, scoţînd dinăuntru un fel de revolver complicat ca o mică mitralieră şi o cutie de gloanţe, apoi un altul mic, umplîndu-şi după aceea buzunarele cu gloanţe din cutii ascunse în receptacul. Pica observă că pe dalajul cavoului era trîntită o ladă de brad lunguiaţă, închisă cu cercuri de fier şi prevăzută cu mînere de frînghie. După ce se alimentă cu gloanţe, Gavrilcea luă pe Pica de braţ. 

   — Trebuie să te întorci acasă! Îi spuse. 
   Şi-i dădu lămuriri. Aveau să meargă împreună pînă într-un loc al cimitirului, unde Gavrilcea mai avea cheia unui cavou. Pica pleca, iar el aştepta pînă la completa întunecare în celălalt cavou, urmînd să iasă de acolo şi să dispară sub protecţia obscurităţii. Gavrilcea nu voia ca Pica să-l vadă pe unde fuge şi cu cine se întîlneşte eventual, temîndu-se ca nu cumva, arestată, să fie constrînsă a da relaţii. Deschise uşa de fier a cavoului şi privi înaintea lui. Era cinci jumătate, soarele nu apusese încă şi zăpada reverbera peisajul. La cincizeci de metri în faţa sa, pe o alee paralelă cu aceea pe care se afla cavoul Hagienuş, zări şase agenţi îmbrăcaţi civil (în privinţa identificării organelor poliţieneşti era nu se poate 
G. Călinescu
mai expert). Unul din aceştia, văzîndu-l, făcu un semn cu mîna. Gavrilcea închise repede uşa şi privind pe o ferăstruică cu grătar practicată în ea, observă că agenţii se dispersau cu intenţia vădită de a învălui cavoul. Nu mai era nimic de făcut, cu Pica nu putea ieşi, era încă lumină spre a tenta o evaziune din cercul agenţilor. 
   — M-au descoperit! zise Gavrilcea încreţind puţin fruntea,mereu stăpîn pe sine şi fără a-şi pierde inutil vremea cu o scuză faţă de Pica. 
   Trase lada, destul de grea, în dreptul uşii, vorbind în acest timp Pichii. Îi spuse că nu era altă cale, fie că el scăpa, fie că erau prinşi împreună, decît să declare că ea venise cu Gavrilcea la cimitir să vadă cavoul construit de tată-său, fără a bănui că însoţitorul e urmărit. După consolidarea uşii, Gavrilcea privi din nou prin ferăstruică. Agenţii se apropiaseră în semicerc sub protecţia mormintelor, totuşi foarte încet, temîndu-se să nu fie atacaţi. N-aveau o idee precisă în ce condiţii se afla Gavrilcea acolo. Spre a-i împiedica să înainteze vertiginos şi a le da iluzia unei rezistenţe serioase, Gavrilcea trase două gloanţe în direcţia lor în aer. Atunci, la regruparea şi semnele agenţilor, constată că aceştia nu trecuseră înapoia cavoului ca să-l înconjure complet, deşi se vedea că aveau această intenţie. Principalul era să fie ţinuţi pe loc pînă la înnoptare. Gavrilcea îndreptă revolverul spre geamul portocaliu al cavoului opus uşii şi trase în el un număr de gloanţe. Sticla pocni şi căzu sonor în cioburi pe pavajul circular din afara monumentului. Chiar şi după aceasta, Gavrilcea continuă să tragă pe fereastră. Ţinta lui era de a face să se creadă că sunt mai multe persoane care se apără în cavou şi mai ales că în alte cavouri existau puncte de atac. Temporar, manevra izbuti, fiindcă agenţii, prudenţi, nu-şi schimbară poziţia frontală pe care se consolidară. După cîtva timp începură să tragă în uşă din ce în ce mai înteţit, căutînd a se apropia de cavou şi a-l încercui. Lui Gavrilcea nu i se păru suficient de întuneric şi continuă să tragă alternativ, cînd pe ferăstruica uşii, cînd prin structura vitraliului. Poziţia devenea în cele din urmă intenabilă, cînd deodată, independent de gloanţele sale, Gavrilcea auzi două şuierături, urmate la distanţă de alte două, şi care veneau mai de departe în direcţia vitraliului. Trecuseră 
o parte din agenţi de partea cealaltă, pe departe? Lucrul era posibil. Totuşi, agenţii din apropiere încetară împuşcăturile, parcă la fel de surprinşi. Gavrilcea sări, urcîndu-se pe mensola constituită de suprafaţa superioară a criptei, şi cu coada revolverului sparse alte ochiuri de vitraliu, rupînd cu mîna plumbul. Nu simţi nici o mişcare, nici o împuşcătură nu ţiui în aer, dovadă că agenţii nu-şi schimbaseră locurile, în aşteptarea unor întăriri. Convingerea lor era că un tovarăş al lui Gavrilcea îi apăra spatele din alt cavou, încît ar fi fost riscat să se aşeze între două focuri înainte de a izola perfect cavoul Hagienuş. Gavrilcea chemă în şoaptă pe Pica din obscuritatea în care aceasta şedea, rezemată de zid, într-o emoţie mută, greu de clasificat (sentiment greşit de sublimitate? frică?), şi întinzîndu-i mîna îi dădu instrucţiuni: 
   — Stai aici fără să te mişti pînă se apropie agenţii. Atuncistrigă-le să nu tragă. Spune-le că te-am sfătuit sau te-am adus cu sila. La revedere. 
   Şi Gavrilcea sări pe geam. Încă două împuşcături se auziră în direcţia în care se îndreptă cel urmărit şi nici o reacţiune din partea agenţilor. Trecu un timp, părînd, din lipsa unei unităţi de măsură, nelimitat, fără nici o schimbare, şi, de frig, Pica se zgribuli în mantoul devenit insuficient. Deodată, o fîşie de lumină mişcătoare pătrunse prin orificiul uşii, după aceea alta, în fine, chiar pe fereastră se iviră pete mobile de lumină. Pica privi pe ferăstruica uşii şi văzu cîteva mici reflectoare ce îmbrăţişau concentric cavoul. Agenţii făcuseră rost de reflectoare electrice cu baterii, pe care le purtau legate cu curele de gît. Între timp, Gavrilcea, păşind cu spinarea încovoiată printre cavourile foarte dese aici, ajutat de întuneric şi zăpada strînsă în mormane, se depărtă considerabil de locul critic, sărind cu prudenţă. Văzu cavoul Hagienuş încercuit de fîşii de lumină şi înţelese că îl credeau înăuntru. Cînd ajunse într-o alee mai largă, auzi numele său rostit de cineva aşezat 
G. Călinescu
chiar în poarta unui cavou. Era un paznic aderent al Mişcării, acela care trăsese cu revolverul ca să distragă atenţia agenţilor. Gavrilcea intră după el în cavou. Apoi ieşiră amîndoi şi se înfundară în cimitir. Gavrilcea nu fugi pe drumuri exterioare, cum ne-am închipui, ci reveni, cu ajutorul paznicului, chiar în faţa cimitirului, ca un cetăţean paşnic şi îmbrăcat în haina lui de piele, luă tramvaiul, care îl aduse pînă aproape de centru. De aici luă alt tramvai, cu care merse în direcţia şoselei Măgurele, făcînd o bună bucată de drum pe jos, pînă ce ajunse pe această şosea la un prieten care avea un fel de cimitir de asemeni, însă de fiare vechi, automobile deteriorate, într-o curte lunguiaţă, aşezată fără vecinătăţi în plin cîmp. Aci dormi Gavrilcea pînă în zorii zilei, cînd, cu o maşină veche, condusă de prieten, porni în direcţia Dunării. Pe acest drum avea foarte numeroase posibile ascunzători la aderenţi. Cu ajutorul unuia dintre aceştia Gavrilcea trecu Dunărea în barcă şi ajunse teafăr dincolo şi cu hîrtii în regulă. 
   La Bellu, constatînd orice încetare a focurilor, agenţii înconjurară cavoul Hagienuş şi traseră două focuri în uşă, spre a vedea dacă se reacţionează. Cum nici o împuşcătură nu urmă, bănuiră că Gavrilcea nu mai are gloanţe, nu fără a păstra precauţie ca nu cumva asediatul să profite de apropiere spre a deschide focul. Pica mişcă cu dificultate lada din faţa intrării şi deschise uşa, care, zgîriind jos pavajul, scoase o scîrţîitură sonoră. Ameţită de diferenţa optică între întunericul dinăuntru şi benzile oscilante de lumină de afară, precum şi din incapacitatea de a-şi imagina, în ciuda realităţii, o semnificaţie mai gravă a lucrurilor, toată întîmplarea părîndu-i o reprezentaţie inexplicabilă, uită să aplice recomandarea lui Gavrilcea şi să strige. Auzind hîrîitul uşii şi văzînd o umbră care sugera prin contururi mantaua de piele a urmăritului, agenţii traseră cu revolverele, cu atît mai mult cu cît misiunea lor era nu de a prinde pe Gavrilcea, ci de a-l împuşca. Mare le fu surpriza cînd, după o destul de lungă aşteptare, apropiindu-se prudent de locul unde îngerul arăta cu spada spre cer, găsiră trupul neînsufleţit al unei domnişoare de cea mai bună condiţie, după înfăţişare. Consternaţi, traseră corpul în cavou şi căutară un semn de identificare. Fata nu avea poşetă, nimic asupră-i, plecase numai cu mantoul pe ea, în grabă. Cadavrul fu transportat dimineaţă la Morgă şi poliţia făcu ipoteze. Siguranţa avea informaţii despre legăturile lui Gavrilcea cu Pica, nu poseda însă fotografia acesteia, de vreme ce Pica nu era pusă personal sub observaţie, întrucît nu era amestecată în Mişcare. Ataşamentul ei, de ordin strict emoţional, era îndreptat numai spre persoana lui Gavrilcea. După cîteva investigaţii simple, identitatea fu stabilită şi poliţia aşteptă ca familia să se intereseze asupra dispariţiei fetei. Ioanide ştim că nu făcu nimic. Autorităţile nu doreau să se stîrnească scandal în jurul acestui accident neplăcut, care, aflîndu-se prin gazete, ar fi determinat pe alţi membri periculoşi ai Mişcării să fugă. 
   Instrucţii severe se dădură la frontiere în vederea dibuirii lui Gavrilcea, totul fu în zadar. Atunci Siguranţa afectă renunţarea la urmărirea insurgenţilor şi se arătă complet pasivă faţă de aceia pe care îi întîlni în calea ei, răspîndind chiar zvonul unei posibile «împăcări» de natură a scoate la iveală din nou elementele date la fund. 
   Această politică era cu atît mai motivată cu cît o a doua încercare de lichidare eşuase. Hangerliu fusese şi el pus pe lista neagră, ca un om mai periculos în anume fel decît Gavrilcea însuşi. E adevărat că Hangerliu nu lua parte direct la organizarea insurecţiei, dar mobiliza cercurile aristocratice, creînd o rezistenţă «rumînească», deşi de fapt de instigaţie germană, împotriva regimului. Factorul constituţional, furios că în familiile locale încolţise ideea unei dinastii autohtone şi nutrind o neacoperită antipatie faţă de colţoasa prinţesă Hangerliu, un fel de Chiajna rediviva, sugerase suprimarea lui Hangerliu, ca un preaviz pentru aristocraţia cu veleităţi. Aci lovitura, deşi motivată, cerea discreţie spre a nu indigna cercuri mai largi, interesînd şi afinii din străinătate ai lui Hangerliu. A pune agenţi pe urma lui Hangerliu nu păru tactic, acesta trebuia să cadă într-un accident. Avîndu-se în vedere obiceiul lui de a merge prin localuri dubioase, fură găsiţi provocatori de rixuri. Într-o cîrciumă, un mahalagiu se împinse în prinţ, 
G. Călinescu
imagină exclamaţii inexistente din partea acestuia şi-l luă de gît, cu intenţia precisă de a-l sili să se înfurie şi apoi să-l lovească cu un briceag. Agenţii şedeau la o parte, gata de a «aresta» pe mahalagiul agresor, căruia i se promisese imediata eliberare pentru caz de legitimă apărare şi o substanţială recompensă bănească. Din păcate, Hangerliu unea calmul cu o forţă herculeană, foarte bine disimulată în moliciunea gesturilor sale. Cînd individul îl prinse de gît, Hangerliu apucă mîna ipochimenului şi o desprinse, aruncînd-o cu atîta facilitate şi comică strîmbătură de compătimire, încît lumea începu să rîdă. Atins în onoarea lui de pungaş, individul se aruncă furios la Hangerliu. Acesta îl pocni cu dosul palmei fără nici o sforţare şi îl lăsă lat lîngă masă, după care ispravă ieşi din local, nesupărat de nimeni. De atunci însă nu mai frecventă localurile suspecte şi alese ca unic loc de întîlnire «Capşa». Fu descoperit atunci un fost ofiţer, şters din controalele armatei pentru fapte pedepsite de codul penal, căruia i se permise a purta uniformă cu condiţia să se instaleze la «Capşa» şi să caute pricină de duel lui Hangerliu. Ex-ofiţerul avea o oarecare ţinută, de o aroganţă firească, şi purta monoclu. El se împinse pe banchetă violent, căutînd a dizloca pe prinţ, care îl reîmpinse cu mîna, fără nici o jenă ţi cu un succes ilariant. Provocatorul se înfurie. 
. — Este locul meu, zise el; aici stau de obicei. Hangerliu îiîntoarse spatele, indiferent. 
. — Insulţi un ofiţer romîn, ai să-mi dai satisfacţie pe caleaarmelor. Vă rog să-mi spuneţi cu cine am onoarea! 
. Şi-i aruncă o carte de vizită. Hangerliu se uită amuzat cînd la pseudoofiţer, cînd la cartea de vizită, apoi cu mîna mătură cartonul de pe masă, înfundîndu-se, după obiceiul lui, în speteaza de pluş a banchetei şi lăsîndu-se cu picioarele foarte jos, sub masă. 
. — Cine eşti, mă? deveni intenţionat trivial provocatorul,spre a nu rata conflictul. 
. — Sunt prinţul Hangerliu, îşi destăinui prin excepţie titlulvictima, însă cu intenţie glumeaţă de experiment, lipsită de orice iritaţie. 
. — Îţi voi trimite martori! strigă falsul ofiţer. 
. — Ce, eşti prost? se plictisi Hangerliu. Eu cu tine în duel?Du-te-n... 

   Şi proferă fără jenă o îngrozitoare înjurătură. Cînd rigoarea guvernului luă o faţă serioasă, Hangerliu pretextă plecarea la vînătoare. Fu urmărit şi aici discret, şi un individ îmbrăcat ţărăneşte avu misiunea de a lua parte la expediţiile cinegetice şi a trimite un glonţ greşit. Însă Hangerliu se înconjură numai de oameni de-ai lui, înarmaţi mereu ca de vînătoare chiar şi cînd şedeau în casă, bînd vin fiert şi jucînd cărţi, refuzînd a accepta în suită persoane neverificate. Individului îi fu cu neputinţă a se apropia de Hangerliu. E de reţinut că în Mişcare Hangerliu avea aderenţii lui personali, chiar cînd era vorba de ţărani, o bandă proprie, alcătuită din familiari, oameni de curte, ţărani cunoscîndu-i familia şi care nu mergeau cu adeziunea la Mişcare peste cercul lui Hangerliu. Prinţul căpitănea, cum s-ar zice, o mişcare independentă, afiliată oportunist celei generale, gata a se despărţi de ea la nevoie şi a găsi o altă orientare, la care îl ajutau legăturile lui cu tabăra germanofobă. 
   Ioanide ascultă totul cu un amestec de tristeţe şi silă. I se părea o comedie de prost-gust, de resortul romanelor senzaţionale celor mai detestabile. Arhitectul avea o concepţie sublimată despre viaţă şi refuza din cîmpul realului tenebrosul şi absurdul. Nu era «serios», după el, ca cineva să se ascundă în cimitir, iar agenţii să deschidă focuri împotriva cavourilor pentru a prinde un şnapan căruia îi intrase în cap să dea o lovitură politică. Moartea Pichii în această împrejurare îi părea ca un final ratat. Alimentat subconştient de alt soi de romantism, perimat în generaţia lui Tudorel, ar fi preferat ca Pica să se stingă în pat, între crizanteme, răpusă de o ftizie lentă. Cu toate acestea, tot ce se întîmplase la Bellu fusese adevărat şi nicidecum jucat din perversiuni estetice. Romantismul era aspectul exterior involuntar al evenimentelor, decurgînd din hotărîri pozitive şi prozaice, ostile oricărei gratuităţi. Încît Ioanide îşi puse îndată întrebarea dacă 
G. Călinescu
dramatismul senzaţional nu-i forma normală a realităţii, calmul fiind o iluzie a oamenilor abstraşi de punctul acut al vieţii, prin exces de intelectualitate. În cazul acesta, goana tinerilor după senzaţionalul de cea mai infamă calitate reprezenta o izbucnire a vitalităţii. Sunt generaţii căzute în paralizie morală din cauza cerebralităţii (ca generaţia lui Ioanide) şi altele subsecvente, reacţionînd brutal contra vieţii contemplative, în căutarea «dinamismului», de care vorbea Tudorel. Pragmatismul lui Tudorel era involuntar, rezultat al saturării de emoţii interioare a generaţiilor trecute. 
   Ioanide ar fi avut şi mai multă materie de reflecţie dacă ar fi ştiut de al treilea eveniment, privind pe Carababă. Cu toate că acesta fu spectaculos şi public, avu difuziunea cea mai mică, deoarece nu se bănui un singur moment că substratul său are vreun raport cu politica. Carababă era cotat ca un element foarte periculos prin cruzimea lui şi fanatismul cu care căuta emoţia tare justificînd-o prin teoria «teatrului adevărat». Luase parte cu siguranţă la asasinarea lui Dan Bogdan şi era spiritul organizator al crimelor printr-un instinct atavic, un sicar gata de operaţii reci, cu condiţia să fie motivate teoretic. Filozofia «omului de Renaştere» circula în mediile pe care le frecventa Carababă, şi imaginea unui ac-tor-conspirator-om politic surîdea lui Carababă, în somnurile căruia rolurile jucate îi ieşeau înainte. Nici o discuţie, Carababă era mai periculos decît se închipuia însuşi, de aceea decizia de a-l suprima era, vai, nu se poate mai motivată. Însă de la afacerea Dan Bogdan, din decembrie, actorul care mînca seminţe dispăru fără urme. Căutat prin toate trupele posibile, din Bucureşti şi din provincie, nu se dădu de el. Exact în ziua de Crăciun începură la un teatru din apropierea vechii primării, într-o sală multă vreme părăsită, o serie de reprezentaţii, pentru care se făcu în jurnale o reclamă americană. Intrarea teatrului însăşi era acoperită cu placarde de pînză pe schelet de lemn, pictate cu imagini simbolice din cuprinsul reprezentaţiei. Prima caracteristică a repre-zentaţiilor era că în afară de numele întreprinzătorului şi regizorului (destul de cunoscute) nu publicau numele actorilor, dînd a înţelege că personalităţile cele mai de seamă puteau apare la rampă şi că o incitaţie o constituia ghicirea protagoniştilor. De altfel, actorii veneau cu un fel de măşti pe faţă, nu aplicate, ci obţinute printr-o grimă schematică, ce depersonaliza figura, reducînd-o la un simbol. A doua noutate era că se jucau numai piese «negre», adică senzaţionale, fără nume de autor, încercîndu-se a se transpune în teatru procedeele cinematografului. De fapt, ca de obicei, nu era deloc vorba de o invenţie absolută. Asemenea încercări de a cinematiza scena şi a produce un «teatru pur», fără autor, fără personalitate actoricească, «o tăietură în viaţă», «un reportaj», însă propriu-zis din materialul convenţional al literaturii misterioase din deceniile trecute, se făcuse în străinătate. Justificarea estetică aparţinea propagandei, în realitate direcţia teatrului voia să forţeze publicul să treacă într-un cartier puţin frecventat de amatorii de teatru, deşi nu prea depărtat de centru. Prima piesă fu Ucisă de vampiri, imitaţie a unui film german, care avu suficient succes, fără persistenţă. A doua piesă însă, intitulată Banditul care n-a cunoscut femeia, făcu săli pline aproape o lună jumătate. Titlul fusese luat la întîmplare, după un roman obscur dintr-o colecţie populară, Le bandit vierge, iar piesa, combinată din imaginaţie de un grup de actoriscriitori. Teatrul avea de gînd să monteze o a treia piesă, Viaţa eroică a banditului Tunsu, dezgropînd o piesă din repertoriul vechilor trupe din epoca Millo-Pascaly. Dar atunci trupa se dizolvă brusc şi aparent fără motiv, dat fiind succesul. Adăugăm, ca un amănunt, că la prima reprezentaţie apăruse, negrimat, în figuraţie, un actor de comedie foarte popular şi ca în sală fuseseră semnalaţi numeroşi intelectuali, printre care şi Gaittany. Intriga din Banditul care n-a cunoscut femeia era dintre cele mai simple. Actul întîi se începea astfel: Banda X îşi alege solemn un nou şef în locul celui vechi, justiţiat chiar de ea pentru infidelitate din cauza unei femei. Banda ajunsese la concluzia misogină că un şef sensibil la graţiile femeii nu-şi poate îndeplini datoriile sale de criminal pînă la capăt, de 
G. Călinescu
aceea luase hotărîrea a ridica la rangul de căpetenie pe Jack, un bandit în plină bărbăţie, care se dovedise a nu fi cunoscut femeia pînă atunci. Jack avea repulsie de femeie şi de dragoste în general, era virgin ca un ascet, un adevărat călugăr devotat unei comunităţi de apaşi. Banda avea legislaţia şi ceremonialul său, credea, într-un cuvînt, într-o religie neagră, şi scena de debut era impresionantă (în concepţia regiei). Scena făcea un corp unic cu sala, care era decorată ca o vastă pivniţă cu pereţi de piatră şi cu răsuflători. Scena înfăţişa doar un promontoriu al sălii, ridicat pe cîteva trepte de scîndură, şi pe ea, în faţa unei mese acoperite cu pînză neagră, împodobită cu un craniu, un pumnal înfipt şi un lampadar, avea să depună jurămîntul noul şef. Însă bandiţii nu veneau din culise, ci, aplicîndu-se un procedeu de teatru de revistă şi de circ, convoiul sosea de la intrare şi, luminat de un reflector, se îndrepta în şiruri de cîte doi spre scenă, pe care se urca, aşezîndu-se în jurul ei. Bandiţii purtau cagule negre găurite la ochi. Pe scenă, în anumite momente ale piesei, îşi lăsau pe spate gluga, păstrînd totuşi mereu cîte-o mască pe faţă. Pe placardele de afară erau pictaţi bandiţii în cagule, ceea ce atrăgea pe copii. Aceştia se aflau în culmea emoţiei cînd vedeau trecînd pe lîngă ei convoiul. Cronicarii mobilizaţi ai spectacolului făceau şi aici o teorie. Separarea completă a scenei de public petrecută de vreo două secole falsificase teatrul. Înainte, publicul spectator ocupa scaune chiar pe scenă, piesa desfăşurîndu-se în imediata contingenţă. Iluzia de asistare la viaţă era mult mai mare. În decursul acţiunii, Jack (aşa-i zicea şefului) conducea în sediul din pivniţă o femeie de lume îmbrăcată în rochie de seară şi cu gîtul plin de bijuterii. Femeia era însoţită de un bărbat în frac. Amîndoi fuseseră confiscaţi într-o lovitură, iar bărbatul, adus anume pentru fixarea sumei de răscumpărare. Jack smulgea bijuteriile de la gîtul femeii, lua ceasul şi banii bărbatului şi-l scotea pe acesta din urmă legat la ochi afară, după ce i se spusese unde să depună suma. La întoarcerea în subterană, urma o convorbire de «concepţii» între femeie şi Jack. Femeia susţinea banditului că făcuse o proastă afacere, deoarece bărbatul ei nu va aduce suma. El o luase numai din vanitate şi pentru avere, în vreme ce ea stima bărbaţii viteji, capabili de a săvîrşi pentru ea o faptă afară din comun. De aceea căsătoria între ei nu se consumase şi ea era ca şi înainte de nuntă. În momentul loviturii avusese o speranţă nebună. Soţul ei ar fi izbit pe bandit, ar fi încercat o împotrivire oricît de modestă. Riscurile erau mult diminuate prin faptul că ea avea în poşetă un revolver, de care s-ar fi slujit dacă ar fi văzut pe soţ într-o nobilă primejdie. Dar acesta nu făcuse nimic. Ca o dovadă, femeia scotea din poşetă un mic revolver sidefat şi-l punea pe masă în faţa lui Jack, demonstrînd după aceea o admiraţie neacoperită faţă de bandit, în jurul gîtului căruia îşi încolăcea braţele. Îi dădea mai mult decît bijuteriile, îi oferea fiinţa sa, pedepsind în acest fel şi pe soţ, care n-ar fi putut niciodată mărturisi accidentul fără a deveni ridicol. Dar mirare! Jack smulge mîinile damei în rochie de seară, declară că el însuşi e cast şi nu înţelege să sucombe în faţa unei femei. A da lovituri, acesta e «idealul» vieţii lui. Se presupunea că femeia şedea în pivniţă cu Jack multe ore din noapte, în aşteptarea veştilor de la soţ (piesa nu avea decît un decor pentru toate actele). Între timp, soţul avar se ducea la poliţie, de la care afla că atacatorul nu putea fi decît Jack, omul care n-a cunoscut femeia şi pe care banda l-ar pedepsi cu moartea dacă ar părăsi starea de castitate. Atunci, în loc de a cere arestarea imediată, lucru de altminteri greu, soţul se prefăcea a accepta să depună suma şi se întîlnea cu omul propus de Jack pentru legătură, căruia însă îi solicita o întrevedere cu alţi membri ai bandei, în scopul de a le preda răscumpărarea şi a le face o destăinuire importantă. Acceptîn-du-i-se întrevederea, bărbatul declara că Jack întreţinea relaţii de dragoste cu soţia sa. De aci indignare printre bandiţi. În fundul sălii spectacolului se auzea un zgomot, lumea întorcea capetele, şi unii strigau: «Linişte!», însă un reflector descoperea locul. Acolo, soţul, în frac, înconjurat de cîţiva bandiţi mascaţi, arăta cu mîna spre scenă, unde Jack, în fine biruit de graţiile caste ale femeii, capitula într-o îmbrăţişare. «Trădare!» strigau 
G. Călinescu
bandiţii din fundul sălii, iar soţia ţipa de pe scenă la soţul ei: «Canalie!» Cortina cădea şi urma ultimul act, al judecăţii. Acum, din fundul sălii, iluminaţi de reflector, soseau din nou în convoi bandiţii cu cagule, avînd în mijlocul lor pe Jack, numai mascat şi în jachetă. Jack era dus pe scenă şi aşezat în mijlocul ei. În dreapta şi în stînga, în două sferturi de cerc, şedeau bandiţii în picioare. Urmau un interogatoriu, un verdict şi execuţia imediată, de faţă fiind mereu femeia în rochie de seară. Jack era condus la fundal, unde se prezuma a fi un zid, iar bandiţii, întorcînd spatele spre public, trăgeau cu revolverele în el, în ţipătul de desperare al femeii. Cortina cădea. Prostii, fireşte, care plăceau unui public educat în lectura unor căiţi ca Le mystere de Cloomber de 
A. Conan Doyle sau Souvenirs d’un gangster de Ferri Pisani. 
   În căutarea lui Carababă, Siguranţa folosi luminile unui agent secret provenit din corpul actorilor, un ratat ca şi Carababă, voind a forţa destinul. Era foarte simplu a cerceta componenţa trupelor, autoritatea nu voia totuşi să facă zarvă. S-ar fi aflat numaidecît în lumea actoricească, plină de suspecţi, şi Carababă ar fi avut timp să se ascundă. Esenţialul era de a-l identifica. Agentul priceput în materie de teatru mirosi de la început în înscenarea stridentă şi pretenţia de a da iluzia vieţii filozofia teatrală a lui Carababă. Începu deci să frecventeze teatrul. Dintre toţi interpreţii, atenţia lui căzu asupra lui Jack. Deşi grimat, aproape vopsit pe faţă şi mascat, nu-şi putea ascunde înălţimea şi nici glasul. Vocea în special îl izbi pe agent, un ton sepulcral, propriu macedoneanului, cu care-şi falsifica glasul normal. Totodată, Jack avea un rictus al buzei asemănător şi acesta cu un tic al lui Carababă, cauzat de obiceiul de a despica şi a scuipa seminţe. Agentul venind şi pîndind în nenumărate rînduri, ajutat de alţi agenţi, crezu a constata că în timp ce toţi actorii părăseau după reprezentaţie localul, unul singur, cel mai înalt, identificabil cu Jack, nu ieşea, indiciu că şedea ascuns înăuntru. După un control mai amănunţit al impresiilor, agentul se consolidă în opinia că Jack era Carababă, refugiat în teatru în vreun colţ al vechiului imobil. Investigaţiile sale nu fură extinse asupra existenţei între spectacole a actorului, din teamă să nu dea de bănuit. Pentru operaţia gravă cu care era autorizat de Siguranţă îi trebuiau agentului dovezi că nu se înşela asupra persoanei lui Jack. Intrarea în sală în scenele forte o făceau actorii cu cagulă prin vestibulul unde era casieria. Uşierii, ajutaţi de un sergent, apărau uşile de curioşi. Agentul văzu pe Jack în aşteptarea momentului de a intra în sală, rezemîndu-se de un perete al vestibulului pe care era o placardă cu şiruri de inscripţii vopsite şi constată că creştetul actorului ajungea exact la baza de jos a unui şir. Imediat ce trupa intră, făcu un semn cu creionul. A doua zi măsură cu sfoară distanţa de la duşumea la semn şi constată, remăsurînd sfoara cu metrul, că Jack avea înălţimea 1,74, exact cît arăta fişa de la poliţie a lui Carababă, care avea cazier. Pe cînd actorii erau în scenă, agentul pătrunse în cabina lui Jack, dibuită dinainte, şi căută prin ea. Nu găsi nimic afară de coji de seminţe de floarea-soarelui pe jos, şi după toate indiciile actorul venea de-a gata îmbrăcat pentru scenă din altă parte, mulţumindu-se numai a se grima în cabina destul de mizerabilă. Actorul se farda singur şi fiind slab şi scobit în obraji, uza de ruj gras de buze, pe care-l întindea cu degetul. Acest mod de a se sublinia îl transfigura complet pe scenă. Agentul descoperi pe masă lîngă tubul de ruj un jurnal mototolit, pe care în grabă Jack îşi ştersese degetele de roşeaţa grasă, lăsîndu-şi amprentele digitale. Ia examenul de la Siguranţă se constată că amprentele erau ale lui Carababă. Certitudinea fusese cîştigată. Agentul îşi alese un tovarăş, pe care-l instrui suficient, ducîndu-l la două reprezentaţii consecutive şi, luînd măsuri pentru orice eventualitate, fixă data execuţiei şi toate amănuntele pătrunderii pe locul de acţiune, pe care le lăsăm la o parte. Era cam a patruzeci şi cincea reprezentaţie şi sala era plină ca şi la început. Piesa se juca mecanic, fiindcă actorii îşi ştiau rolurile pe dinafară, şi la nevoie improvizau ca în commedia dell’arte. Tocmai aceste abateri parodice de la text constituiau atracţia piesei, şi unii veniră de două ori ca să guste diferenţele. În acea zi, prin voia soartei, finală, reprezentaţia se deschise ca de obicei, Jack intră pe 
G. Călinescu
scenă din sală însoţit de convoiul de cagularzi şi fu învestit pe scenă şeful bandei. Nimeni nu observă din personalul teatrului, în toiul reprezentaţiei, că numărul cagularzilor sporise cu doi faţă de ziua anterioară. Urmă actul în care Jack venea cu perechea capturată. Soţul era expediat, rămînea banditul cu femeia. Aceasta îmbrăţişa pe Jack, care o respingea în stil apaş: 
. — Nu-ţi plac, se mira femeia, iată un lucru inedit pentrumine. Totdeauna am avut impresia că bandiţii sunt fascinaţi de femeile de lume. Nu sunt frumoasă? 
. — Un altul în locul meu ar spune că eşti superbă.
. — De ce un altul?
. — Fiindcă pe mine femeia nu mă interesează.
. — Ai avut poate dezamăgiri, ai fost trădat.
. — Nu!
. — Ceea ce spui e absurd. Poate n-ai găsit femeia visatăde tine. 
. — Nicidecum. Am găsit de atîtea ori femei care-miplăceau şi care nu mi-ar fi rezistat. Tu însuţi îmi placi mai mult decît altele; 
. — În fine, retragi insulta. Atunci pentru ce mă respingi?
. — Tocmai fiindcă îmi placi! 
. — Nu mă aşteptam să dau peste un bandit filozof, profesîndparadoxuri. 
. — Nu e nici un paradox. Ca bărbat integral nu pot fi decîtidealist, adică orientat spre o ţintă. 
. — Interesant! Şi care este idealul tău în viaţă?
. — Să fiu un bandit pur, tot aşa de perfect în arta mea ca un războinic sau ca un savant. Vreau să comit cele mai subtile lovituri, să comand banda mea cu măiestria unui general ilustru şi să pier pe cîmpul de bătaie, după ce-mi voi scrie memoriile. 
. — Asta nu te împiedică să iubeşti.
. — Ba da! Idealul înseamnă renunţare. Un călugăr n-ar gustaemoţiile ascetismului dacă n-ar măsura imensitatea pierderilor. Chilia lui nu-i atrăgătoare decît fiindcă e amară. Un om cast, fără revolte ale cărnii, e un eunuc, iar eu nu sunt un astfel de infirm. 
. — Eşti oare cast?
. — Da, pînă acum n-am cunoscut femeia. În ziua cînd amcunoscut o ispită puternică, am intrat într-o biserică şi acolo m-am jurat să renunţ la dragoste. 
. — Ce ciudat! Cînd am plecat în oraş cu soţul meu nu mi-amînchipuit că o să am o noapte aşa de originală. Nici nu ştii ce aproape eşti de mine! 
. — Dai şi tu lovituri?
. — Nu asta; şi eu sunt castă, din cauză că n-accept pe soţulmeu înainte de a-şi îndeplini promisiunea. 
. — Vrei să mă distrezi. În fine, vorbeşte, ce promisiune? 
. — I-am cerut să devină un veritabil bărbat, un om capabilde a fi scutul unei femei. Dacă nu erai tu astă-seară, aş fi pus eu însumi pe cineva să-l atace, ca să văd ce face. Cînd m-adu-ceai aici, singura mea preocupare era să văd ce atitudine ia, eram gata să-l apăr în cazul cînd ar fi fost în primejdie. Uite revolverul cu care te-aş fi împuşcat. Zadarnic! Soţul meu suferă de anemie morală, m-a luat pentru bani. S-a dus să aducă răscumpărarea pentru că e din banii mei. Eu însă mă tem că nu va aduce banii. Dispariţia mea îi convine. Dacă nu mă iubeşti, putem fi prieteni, doi oameni care n-au cunoscut dragostea. La nevoie, nereclamată de nimeni, voi fi nevoită a cere loc în banda ta. M-ai primi? 

   — Ar fi greu. Legea noastră nu admite femei.
   Cam astfel era dialogul, din care am citat numai spre a se stabili contrastul între accidentul serios, cu consecinţe aproape istorice, care era pe cale a se întîmpla, şi stupiditatea unui text de melodramă de cartier. Actorii jucau cu patos, savuraţi de copiii din sală. Veni şi momentul în care soţul arată din fundul sălii pe Jack îmbrăţişat cu nevastă-sa. Apoi urmă actul final. Cagularzii erau strînşi în vestibul şi preocupaţi a termina piesa, fiindcă afară începuse să ningă. Se interesau între ei dacă are vreunul vehicule la dispoziţie. Plutonul bandiţilor negri, cu Jack la mijloc, străbătu sala, se urcă pe scenă, şi procesul începu, figuranţii fiind aşezaţi după tipic, cu spatele spre public. 
. — Jack, recunoşti că ai călcat jurămîntul de a fi cast?
 — Recunosc, femeia m-a învins.
 G. Călinescu
. — Ai ceva de spus în apărarea ta?

. — Nimic. E adevărat că nu mi-am pierdut castitatea fizică,am pierdut-o însă pe cea morală. Dacă aş trăi, nimic nu m-ar putea despărţi de această femeie. Sunt vinovat. 
. — Tribunalul te condamnă la moarte imediată. Maşinal, unul din figuranţi conduse pe Jack la zidul din fund, cagularzii ridicară revolverele cu gîndul de a fugi cît mai repede, după spectacol, în căutarea de trăsură ori tramvai, armele pocniră (de fapt zgomotele erau produse din culise) şi Jack căzu încet, molatic, cu un realism extraordinar, întinzîndu-se la pămînt tardiv şi într-o rînă, altfel decît în modul teatral pe care îl uzase pînă atunci. 

   — A studiat rolul grozav, şopti unul din figuranţi. 
   Femeia strigă după text «Jack! Jack!» şi cortina căzu în aplauzele furtunoase. Dar deodată se auziră de dindărătul ei alte ţipete ale actriţei şi cortina nu se mai ridică. Unii din spectatori se opriră cam miraţi, majoritatea însă nu dădu nici 
o atenţie, repezindu-se spre garderobă. Pe scenă, Carababă zăcea mort de-a binelea, împuşcat. Agentul provenit din cabotinaj şi tovarăşul său, intraţi în plus în figuraţia cagularzilor, trăseseră, ca în Tosca, gloanţe adevărate. Carababă îşi atinsese ţinta vieţii sale: «jucase teatru adevărat». 
   Ioanide concepu o antipatie specială împotriva lui Tudorel, aflînd că el fusese acela care adusese pe Gavrilcea în casa Hergot. Fără această imprudenţă, Pica ar fi fost salvată. Toate tiradele doctrinale, citite de arhitect în memorialul lui Tudorel şi care-i atrăsese atenţia la lectură, îi apărură acum ca mizerii ale unei minţi hrănite cu literatură proastă şi pervertită în medii suspecte. Mania aceasta a lui Tudorel de a face pe tenebrosul îl oripila. Cu toate întîmplările grave (asasinarea lui Dan Bogdan, moartea Pichii), lui Ioanide nu-i intra în cap că purtarea fiului său avea o latură serioasă, deşi reprobabilă. Nu vedea decît ridicolul, grotescul şi se gîndea să interneze pe Doru într-o casă de corecţie. De aceea, înregistră întunecat tîrcoalele pe care de la o vreme Tudorel le dădea prin birou, unde se prefăcea că scoate o carte din raft atunci cînd era 


surprins. Tudorel căuta caietul pe care-l împrumutase Pichii, compromiţător pentru el, deocamdată. Împrejurările făcuseră ca memoriul să rămînă încă la Ioanide, în vreme ce Tudorel îl credea la Pica. După scotocirea prin odaia Pichii de acasă şi ancheta la Hergoţi, Tudorel constată dispariţia caietului. Să întrebe de-a dreptul pe Ioanide nu îndrăznea. Bănui că Pica ar fi predat caietul tatălui său şi încercă să caute în sertarele mesei de scris. Din nefericire, Ioanide nu mai ieşea aproape deloc din casă, absorbit în triste meditaţii şi în planuri pentru campania viitoare. Totuşi, cînd într-o după-amiază Tudorel crezu că tată-său dormea în odaia sa, trase sertarele şi izbuti să găsească memoriul aruncat chiar la suprafaţa unei cutii. Faptul de a afla etichetele intacte îl linişti. Tată-său, socotea el, nu citise memoriul. Tocmai împingea la loc sertarul cînd Ioanide apăru ameninţător înaintea lui. 
. — Ce manevrezi aici? spuse el neobişnuit de aspru. Îţicontinui exerciţiile de răufăcător? Ce-i cu acest caiet? Dă-l încoace! 
. — Este caietul meu! Îndrăzni a riposta Tudorel cu oarecare accent de demnitate jignită. 
. — Nimic nu mai e al tău aici, domnule ministru de externe!strigă Ioanide exasperat, pălmuind pe Tudorel. 

   Acesta, palid, se retrase înapoi fără nici un cuvînt şi dispăru umil pe uşa sufrageriei, iar Ioanide zvîrli caietul în soba plină de jăratic. 
   Pentru cele trei zile dramatice în care Pica fugise cu Gavrilcea şi fusese împuşcată în uşa cavoului, jurnalul lui Hergot avea numai această notaţie: «Plesnit toate coardele de la violoncel». 
XXI 
   La începutul lunii aprilie, nu mult după ocuparea Cehoslovaciei şi a Memelului, Pomponescu fu cooptat în guvern, cu portofoliul Lucrărilor Publice. Cu tot secretul în care decurse preliminariile acestei operaţii, Gaittany fu avizat 
G. Călinescu
la timp, şi cu cîteva ore înainte ca Pomponescu să depună jurămîntul se prezentă în superbul său automobil în faţa locuinţei ministrului. Intenţia lui era de a lăsa doar cartea sa de vizită, însă Pomponescu îl zărise de la geam şi, amabil, îl întîmpinase chiar din anticameră, goală la acea oră, şi-l conduse în birou. 
   — Domnule ministru, să trăiţi! Îl salută Gaittany, superlativ în vorbe şi în gesturi, aparent servil, în fond păstrînd deplină independenţă în complimentele sale onctuoase. 
   Pomponescu spuse din mişcarea mîinilor că totul e zădărnicie, apoi voi să afle opinia lui Gaittany. 
   — Crezi c-am făcut bine?
   Pentru întîia dată Pomponescu punea o astfel de întrebare, ce părea sinceră, judecînd după încruntarea ochilor săi. Lui Gaittany, profesorul de beton armat i se păru cam alterat la faţă, îmbătrînit. El, care nu-şi putea închipui respingerea unei mari demnităţi publice, exprimă un reproş zîmbitor: 
. — Ce vorbiţi?! Aţi făcut foarte bine, era nevoie de un omde prestigiu. 
. Pomponescu surîse, încîntat o secundă, apoi, ca soarele scăpat o clipă dintr-o năvală de nori şi reînghiţit, se întunecă. 
. — Am fost solicitat de sus, nu puteam să refuz. Încep acum mizeriile meseriei. 
. Gaittany găsi de cuviinţă să se retragă şi Pomponescu îl conduse iarăşi pînă la uşă, manifestîndu-şi la despărţire dorinţa de a lua încă o dată masa cu prietenii săi. 
. — O idee admirabilă, zise Gaittany, e-n regulă, domnule ministru! 

   Cînd Gaittany se întinse voluptuos în cupeul maşinii, ministrul, care-l privea de pe fereastră, remarcă cu o secretă invidie aerul de siguranţă de sine şi de mulţumire al lui Gaittany. Avu probabil un proces sufletesc identic cu al unui domn fanariot, improvizat şi fără legături cu ţara, în faţa umilinţelor prefăcute ale boierimii autohtone, intrigante şi în fond sigură de sine. Pomponescu nu putea să pătrundă în cercurile pe care le frecventa Gaittany, inel al unei forţe oculte ce determinase probabil şi chemarea sa în minister. Şi într-adevăr, Gaittany nu fusese străin de acest eveniment. Înainte de a se face un demers direct asupra lui Pomponescu, se încercase o tatonare indirectă prin Gaittany, negociator prin excelenţă. Acesta intui că madam Pomponescu era factorul determinant şi, profitînd de faptul că Smărăndăchioaia 
o frecventa, aruncă un prim mesagiu. Primind ştiri favorabile, trimise pe madam Valsamaky-Farfara cu misiunea specială de a vesti că, în caz de acceptare, Pomponescu ar primi o vizită oficioasă. Abia în acel stadiu al convorbirilor, Gaittany telefonă doamnei Pomponescu şi o încredinţă că avea într-adevăr însărcinarea de a ancheta dispoziţiile ministeriabilului. Cele două Pomponeşti convocară deci pe Pomponescu. 
. — Ascultă, Jean, deschise focul madam Pomponescu-consoarta, pînă cînd ai să stai la o parte? De ce nu intri în minister, unde e locul tău? 
 — Ca să intru, o ironiză amabil Pomponescu, trebuie întîide toate să fiu chemat. N-am mai primit nici o sugestie. 
 — Ştiind că ai refuzat o dată, se jenează să te invite direct. Am informaţii precise că ar fi bucuroşi să spui un cuvînt. 
. — De oameni ca tine, declară sentenţios madamPomponescu-mamă, ţara are oricînd nevoie. 

   De fapt, madam Pomponescu-mamă era încredinţată de valoarea extraordinară a fiului ei şi vorbise aşa din cea mai pură ingenuitate. 
   Pomponescu n-avea inteligenţă politică, totuşi natura evenimentelor îi indica delicateţa răspunderii în acel moment: 
. — Vremurile sunt neclare, nu se poate şti cît de solid este guvernul. 
. — Jean, îi impută madam Pomponescu-consoarta, au să-ţiia toţi înainte! 
. — N-am mai pomenit, se supără madam Pomponescu-mamă, exprimînd un sentiment nu se poate mai sincer, ca un om să refuze a fi ministru. 

   Pe Pomponescu, faptul de a fi solicitat, fie şi numai de familie, îl măgulea, funcţia însăşi îi producea unele suspiciuni. La drept vorbind, bănuise că se va încerca un nou demers pe 
G. Călinescu
lîngă el, din felurite zvonuri aruncate în oraş, dar mai ales dintr-o întîmplare, pe care n-o povestise soţiei şi mamei sale. În ziua antecedentă se oprise în faţa casei un tînăr, pe care îl bănui, cu dreptate, de a fi Tudorel Ioanide. Acesta scoase un plic din buzunar şi, fără nici o sfială, deşi părea că observase a fi privit de la fereastră, îl lăsase în cutia de scrisori de la poartă, întîrziind ostentativ depunerea scrisorii, parcă în semn de luare-aminte. Apoi plecase foarte calm, fără nici 
o teamă de a fi identificat. Pomponescu trimise subreta să-i aducă plicul, de cea mai bună calitate. În el se afla un carton pe care era bătută la maşină următoarea ameninţare: 
   «Te prevenim că dacă primeşti să intri în ministerul efemer al schingiuitorilor vei primi o pedeapsă exemplară, unica pe care o aplicăm trădătorilor.» 
   Pomponescu, cu tot aspectul său atletic, crescut în vată, simţi un fior neplăcut. Brutalităţile verbale şi fizice îl indispuneau, fiind un om adaptabil numai intrigilor nepericuloase şi în limbaj diplomatic. Fu încredinţat că intimidarea nu era o farsă, deoarece primise mai înainte vizita personală a lui Gavrilcea. Acesta îi declarase că, avînd în vedere atitudinea pe care o avusese în procesul de la Piteşti, Mişcarea îi rezerva un loc important într-un viitor apropiat, dar totodată ar fi înregistrat cu neplăcere şi ar fi sancţionat o pactizare cu actualul regim. Preavizul avusese efect şi Pomponescu, prudent, se abţinuse, spre a vedea cum se desfăşură evenimentele. Ultimele măsuri severe, deşi precare, pentru că nici unul din conducătorii conspiraţiei nu fusese atins, iar organizatorul pe teren, Gavrilcea, scăpase, creă lui Pomponescu un scurt optimism, repede atenuat de tonul presei în serviciul cauzei insurecţionale, cu prilejul evenimentelor din nord-vestul Europei. După toate probabilităţile, Gavrilcea transmisese din străinătate un cuvînt de ordine, iar Tudorel avusese plăcerea de a-l depune personal. 
. — Mi s-a spus, forţă nota madam Pomponescu, că dacă nuconsimţi tu, vor chema pe Ioanide! 
. — Ce grozăvie! se cutremură madam Pomponescu-mamă.Un oarecine de pe stradă! 

   Pomponescu se schimbă la faţă, fiindcă această ipoteză i se părea posibilă. Dacă Ioanide ar fi fost de faţă la dialog, cu toată supărarea lui, ar fi rîs. El, ministru! Nu ştia precis nici măcar cine este şeful departamentului de care depindea ca profesor. Şi cu toate astea, afirmaţia doamnei Pomponescu nu era complet lipsită de temei, o vorbă vagă ajunsese şi la urechile lui Pomponescu. În urma pierderii Pichii, Mişcarea emisese ideea de a răsplăti pe Ioanide, făcîndu-l ministru al Lucrărilor Publice, cu convingerea că acesta, în faţa evenimentelor demonstrative, ar accepta. Tatăl care dăduse doi fii Mişcării primea astfel 
o justă recompensă. Tudorel înregistră această hotărîre cu satisfacţie şi trebuie îndată adăugat că palma pe care i-o administrase Ioanide nu-i alterase admiraţia pentru tatăl său, considerînd-o ca o umilinţă meritată pentru felul imprudent cu care expusese viaţa Pichii. Ura lui Ioanide împotriva bandei lui Tudorel, cum o numea, era aşa de impetuoasă, încît de ar fi auzit de asemenea comedie, după el, ar mai fi aplicat o palmă «domnului ministru de externe». Paradoxul era că Ioanide căpătase simpatii, de care habar n-avea, în rîndurile «bandei» şi totodată se bucura de buna dispoziţie a tinerimii adverse Mişcării, ca victimă inocentă a ei. Astfel, în vreme ce Dan Bogdan recoltase antipatia ambelor tabere, din stîngăcie, Ioanide, fără să ştie, devenise idol al amîndurora. Cînd deci Pomponescu auzi cuvintele soţiei sale, crezu cu tot dinadinsul într-o manevră malignă a arhitectului, spre a-l diminua. Era imposibil ca Ioanide să nu fie complice cu Tudorel. Un infam ambiţios, lucrînd pe două fronturi. Îl ameninţa acum cu sancţiuni, spre a-l intimida şi a-i sufla ministerul. (Exact în acest moment, Ioanide, cu cîinele Ştolţ pe birou, studia, pe fotografii, mormintele de pe Via Appia, în căutarea unei idei de monument pentru Pica. Nu mai urmărea iarăşi întîmplările politice şi nu ştia unde se află Memel.) 
 — Dacă primesc o sugestie, zise Pomponescu întunecat,voi aviza! 
 G. Călinescu
 — Vei primi, fii sigur! se bucură madam Pomponescu. 
. — Oameni ca tine nu se găsesc pe drumuri! adăugă cuimperturbabila ei grandomanie madam Pomponescu-mamă. 

   Madam Pomponescu, spre a-şi decide soţul, comunică lui Gaittany că Pomponescu acceptă, şi acesta, transmiţînd locului în drept misiva, provocă intervenţia oficială. Directorul de cabinet al lui Pomponescu rămînea cel indicat înainte, rudă cu Gaittany, care mai poseda în minister un număr de cunoştinţe, printre care un funcţionar superior, inginer, de asemeni rudă. Gaittany era în anume privinţă mai tare în minister decît titularul însuşi. 
   În după-amiaza zilei în care depuse jurămîntul, apucat de 
o criză de boemă, Pomponescu se plimbă la şosea cu soţii Smărăndache şi cu directorul de cabinet, binevoind a se aşeza cu ei pe scaune şi a plăti personal supraveghetoarei gologanii pentru toate locurile. Nu vorbi nimic despre treburile publice, şi în general, din ziua intrării în minister, Pomponescu îşi dedică mintea şi conversaţia numai gratuităţilor. Cu privire la Arcul de triumf, Pomponescu dezvălui că făcuse şi el mai multe proiecte şi că renunţase a candida direct, întrucît era atunci ministru. Totuşi, se luase ca punct de plecare unul din proiectele sale. Acum vedea lucrurile altfel, concepea monumentul mai autohton, eliberat de obsesia Arcului l’Étoile de la Paris. Dacă va avea cîndva răgaz, va revedea planurile. Pomponescu se entuziasmă de nişte copii care se jucau cu cercul, le făcu semn cu mîna, şi cum unul din ei, îndrăzneţ, veni, îl întrebă cum îl cheamă. Copilul răspunse, dar la rîndu-i îşi îngădui şi el aceeaşi chestiune: 
   — Şi pe tine cum te cheamă? 
   Pomponescu se afla în mare încurcătură. Numele de familie se jena să i-l spună, de teama de a nu atrage atenţia cîtorva cetăţeni aşezaţi pe scaune învecinate. Cînd vru să profere numele de botez, «Jean», il izbi prima dată prin ne-seriozitatea lui. 
   — Pe mine mă cheamă Ion! răspunse el.
. — Tu ce meserie ai? Îşi urmă implacabil interogatoriul copilul. 
. — Fac case! zise Pomponescu sculîndu-se şi scuturînd închip de «la revedere» mîna băieţaşului. 
. Se ridicase pentru că se simţea stînjenit. Avea sentimentul că a fi ministru nu-i o meserie şi că minţise declarîndu-se constructor de case, întrucît de mult nu se mai ocupa cu asta. Imaginea lui Ioanide îi răsări iarăşi înainte, drept termen ironic de comparaţie. Ajuns în Piaţa Victoriei, unde-l aştepta maşina ministerială, Pomponescu avu tentaţia, văzînd tramvaiele, de a se urca într-unul din ele şi a merge la întîmplare pînă la capătul liniei. Apoi îşi dădu seama că nu e recomandabil. Recunoscut, ar fi fost importunat, sau ar fi făcut impresia unui om în căutare de popularitate ieftină. Gestul ar fi fost din toate punctele de vedere deplasat. Prin urmare, nu se mai putea plimba cu tramvaiul de aci încolo şi nici pe jos, oriunde. Pomponescu concedie pe însoţitorii săi şi merse singur în automobil la Ioana. Indolenta îl primi cu o deferenţă care indispuse uşor pe ministru. Natural, lui Pomponescu îi făcea plăcere orice ţinută respectuoasă, de data aceasta ar fi admis ca Ioana să se bucure. Stima exagerată pentru funcţie îngreuia putinţa de a ghici cîtă spontaneitate este în sentimentul Ioanei, placidă şi aşa, prin temperament. 
. — Îmi place să cred, zise Pomponescu, că cel puţin la tinevoi scăpa de titulatura de ministru. 
. Lucru curios, Pomponescu era sincer în oroarea lui de spleenul ministeriatului, cu toate astea, o satisfacţie consta tocmai în faptul de a fi ministru şi a gusta micile amărăciuni ale profesiei. Indolenta rezolvă contradicţia din sufletul lui Pomponescu într-un chip abil. 
. — Am să încerc, domnule ministru, zise ea glumeţ, să-mireprim orice sentiment de teamă. 

   Şi cu acestea se aşeză pe genunchii lui Pomponescu şi-l sărută pe buze. Dar apoi se ridică curînd în picioare. În purtarea ministrului era o stînjeneală solemnă (aşa i se păru) care o intimida. 
   Pomponescu avea gust de muzică şi o rugă pe Indolenta să-i cînte ceva. Aceasta deschise pianul şi vocaliză Elegia lui 
G. Călinescu
Massenet cu atîta impeto, cu toată reţinerea vocii, încît ministrul înţelese că toată pasionalitatea femeii se exprima sonor. 
   Singura cale adecvată de a convorbi în aceeaşi vibraţie cu Ioana era ca partener într-un duo muzical. Cînd lăsă jos capacul pianului, Indolenta pierdu din superbia ei şi redeveni placidă şi prevenitoare. Pomponescu schiţă un oftat, ridicîndu-se. 
   -— Nu pot să mai stau. Am depus jurămîntul şi mă aşteaptă acum teribila anticameră. Trebuie să iei un angajament la Operă, aşa te voi putea asculta mai des. 
   Ioana consimţi mimic. Acasă, într-adevăr, anticamera gemea de lume, iar madam Pomponescu, radioasă, făcea onorurile în lipsa soţului. 
. — E frumos asta, Jean, să dezertezi chiar azi?
. — M-am plimbat la şosea, mărturisi Pomponescu.

   În maniera sa intra o poză ce-i devenise familiară, poza «simplităţii». Ceru voie să se aşeze pe o canapea între alţi vizitatori, printre care nu lipseau Gulimănescu, Hagienuş, Sufleţel şi Gonzalv Ionescu. Acesta din urmă încercă să strecoare o suplică sub formă de compliment: 
 — Sperăm, domnule ministru, că prin venirea dumnea-voastră se vor încuraja elementele tinere. 
 Pomponescu îl privi cu bunăvoinţă, însă distrat, evitînd a răspunde. 
. — Dar noi nu trebuie să trăim, domnule Gonzalv? protestăHagienuş. Eu cred că domnul ministru va avea grijă tocmai de noi, ăştia care voim să muncim cît suntem în putere. Ce Dumnezeu, atîta gherontofobie! 
. — Eh, observă Pomponescu filozofic, generaţiile noi suntfără milă. Uite, un copil m-a întrebat la şosea cum mă cheamă şi ce meserie am. 
. — Copiii sunt tiranici, sări Gulimănescu spre a-şi subliniaprezenţa; o dată ce-i ai, eşti sclavul lor. 

   Şi astfel conversaţia se învîrti numai asupra copiilor, cei prezenţi debitară anecdote cu privire la progenitura lor, şi Gonzalv Ionescu însuşi fu chestionat de Pomponescu asupra sănătăţii odraslelor sale. 
. — Ei, se informă Petrişor al lui Hagienuş, ce spunePomponescu despre situaţia internaţională? 
. — Parcă noi am vorbit despre situaţia internaţională, îldezamăgi maliţios Hagienuş. S-a discutat despre copiii mici, uite, mă jur! 

   Oricîtă veritabilă dorinţă de evadare din oficial intra la Pomponescu, funcţiona în bună măsură şi rutina sa de ministru. Ştia să distreze şi să facă diversiune, era şi el în felul lui un bărbat «şarmant», cum spunea madam Valsamaky-Farfara. Pomponescu ştia că o persoană cu care binevoieşti a vorbi familiar rămîne încîntată şi uită să mai solicite. Nu mai puţin, Pomponescu nu-şi făcea o sistemă din a respinge solicitaţiile, dimpotrivă, satisfăcea pe cît îi sta în putinţă şi pe cele mai meschine, cunoscînd amorul propriu mai mult decît interesul ce sta la baza lor şi proasta reputaţie pe care o căpăta un om politic ursuz. Curiozitatea lui era să afle ce-i va cere Gulimănescu la resortul Lucrări Publice, fiind absolut convins că acesta va da neapărat un atac. Cît despre Gaittany, chestiunea era limpede: acela venea cu agenda şi avea pretenţii pe puncte pentru el şi mai ales pentru prietenii şi cunoscuţii săi, în firea lui stînd a obliga pe toţi. I-ar fi fost imposibil lui Pomponescu, care şi el se servise de serviciile sale, să refuze. Surpriza îi fu în prima lună de a nu fi decît foarte slab importunat de Gaittany. Pe urmă află cauza. Acesta nici nu trecea pe la ministru. Cu concursul directorului de cabinet şi al celeilalte rude din minister, îşi rezolva curent toate problemele, dintre care unele erau în curs de lichidare încă de sub ministeriatul antecesorului. Pentru Gaittany, schimbarea titularului reprezenta o modificare neglijabilă, întrucît era aranjat cu toţi ministeriabilii posibili. 
   De aci încolo, existenţa lui Pomponescu se cheltui numai în mondenităţi şi reuniuni, cu o neglijare aproape totală a ministerului (lucru ce convenea sub toate raporturile guvernului). Pleca cu suita în provincie sub pretext de inspecţii şi se lăsa cu plăcere invitat la banchete, unde făcea confesii personale şi evoca oameni dispăruţi. Dacă intra în vreo 
G. Călinescu
primărie, Pomponescu nu zicea niciodată «localul e bun sau e rău», nu pronunţa nici o observare de natură a crea dificultăţi organelor locale, ci stabilea o asociaţie oarecare, de pildă: «Prima construcţie pe care am ridicat-o cînd am căpătat diploma de arhitect a fost o primărie de comună rurală. Cred că există şi acum, dacă n-or fi clădit alta mai mare în locul ei.» Din gura lui nu ieşea nici o propoziţie de caracter politic, cuvîntările lui mărginindu-se la teme vagi — frumuseţea munţilor dacă era la munte, maiestatea Dunării dacă era la Dunăre, despre culturalitatea moldovenilor sau spiritul de iniţiativă al oltenilor, după cum se afla într-o provincie sau alta. Singura idee mai teoretică era necesitatea armoniei între bătrîni şi tineri. Se părea că un fel de anxietate împingea pe Pomponescu la drum. A dormi în wagon-lits, a lua masa în banchete şi a-şi petrece o parte a zilei privind peisajul din compartimentul ministerial devenise pentru el programul tipic. Cînd nu colinda prin ţară, îşi găsea de lucru în Capitală, vizitînd expoziţii şi şcoli, adesea prin delegaţie din partea altor miniştri. Afară de aceasta, devenise un obişnuit al teatrelor, la premierele cărora era nelipsit. Asculta piesele cu cea mai mare atenţie, ca un om complet liber, dedicat frumosului, şi făcînd cerc, discuta spectacolul cu grupul său. Punea note, oral, la actori, prilej de prezentare a unora în lojă. Nu totdeauna Pomponescu şedea în lojă, cîteodată mergea pur şi simplu într-un stal, dacă întîlnea un cunoscut şi găsea loc liber. O asemenea ambalare pentru spectacole şi concerte făcea mai puţin şocantă frecvenţa asiduă a lui Pomponescu la Operă, unde, cu sprijinul său discret, Indolenta căpătase angajament şi cînta în numeroase roluri. Într-unul din turnee, Pomponescu oferi o masă la «Capşa», în cabinet particular, cunoscuţilor săi de la Saferian. În compunerea listei, Gaittany ezită a pune pe Ioanide, însă ministrul adăugă cu propria lui mînă acest nume. Ioanide se scuză în chipul cel mai pertinent, prin doliul său. Dintre femei participă numai madam Valsamaky-Farfara. Între Pomponescu şi madam Farfara se putea constata o notă comună prin contrast cu Hagienuş, de pildă. Cîteşitrei îmbătrîneau, admiţînd că depăşirea unei anume vîrste trebuie notată cu acest nume al involuţiei. Îmbătrînirea lui Hagienuş era neglijentă şi comică. Fălcile i se umflau sau dezumflau, după gradul de adipozitate, urechile se blegeau, părul se rărea vizibil, cu tendinţa de a rămîne ca un tiv numai la ceafă, unde era lăsat să crească în neregulă. Hainele şi pantalonii lui Hagienuş nu mai aveau nici o formă. Încolo, Hagienuş nu era deloc neconvenabil, se rădea cu grijă, făcîndu-şi o faţă lustruită ca porţelanul pe porţiunea care nu cădea în falduri, şi avea în toată ţinuta o corectitudine. Însă era senil şi pitoresc. Pomponescu, dimpotrivă, avea păr tare, mustaţă dură, bustul umflat, mersul drept, excepţie făcînd o încovoiere a şirei spinării, reclamată parcă de nevoia adaptării la cubajul camerelor. Afară de această soliditate corporală, se observa o rezistenţă morală. Pomponescu nu se văita vreodată de dureri fizice, nu lua posturi de infirm şi nu conversa deloc despre boli. Şedea ore întregi în picioare, fără a da semne de oboseală. Ceea ce atrage atenţia asupra îmbătrînirii unui individ este metamorfoza vestimentară. Femeile care se simt bătrîne renunţă de bunăvoie la orice rezistenţă şi-şi fac o uniformă voluntară de senile. Bătrînii pun vată în urechi, ies cu pardesiu în mijlocul verii şi-şi compun o facies de valetudinari. Nu acesta era cazul lui Pomponescu. Luînd ca bază o vîrstă rezonabilă de maturitate, Pomponescu (evitînd juvenilizarea) păstra o ţinută invariabilă, preferînd de obicei haina neagră. Acum Pomponescu adoptase mici retuşări. Părea evident că-şi vopsea mustaţa, purta apoi haine mai variate în ton, admiţînd griul şi tabacul. Se ferea totuşi de stridenţe, de tăietura prea acuzată la talie. Statura sa impozantă tolera o anume studiată neglijenţă. De pildă, Pomponescu nu punea la gît o cravată prea bătătoare la ochi, cel mult arbora din cînd în cînd un papion cu buline albe, mărunte. Îşi schimba hainele des, fără să pară afectat, din cauză că deosebirea între costume era imperceptibilă, atît cît să trădeze o schimbare generală de ton. Sub nici un cuvînt Pomponescu n-ar fi ieşit neras şi nici în casă nu era surprins astfel. Se putea afirma că nimeni n-a 
G. Călinescu
văzut cum creşte barba lui Pomponescu. De asemeni, părul îi era în permanenţă tuns, era exclus să-i poată cineva zări măcar întîmplător fire de păr crescute mai lung la ceafă sau la urechi. Fără să folosească vreun parfum violent de uz feminin, Pomponescu îşi avea hainele impregnate cu o mireasmă discretă, cu nuanţă de ambră şi de garoafă. La piept, o batistă albă, imaculată era nelipsită. 
   Aceeaşi preocupare de a-şi ascunde procesul de involuţie se constata şi la madam Valsamaky-Farfara, care lupta dramatic cu o îmbătrînire accelerată. Deşi părul ei era intact, începea a-i albi aşa de vertiginos, încît vopsirea nu era în stare să înece năvala albului. După două săptămîni, un strat de zăpadă se vedea la baza părului excesiv de roşcat, în ton roşu veneţian. Afară de asta, o persistenţă peste o anume vîrstă a negrului în materie capilară produce un contrast neplăcut cu coloritul pielii, întocmai ca o lumină violentă de soare peste un peisaj de gheţuri. Un om e mai tînăr cu păr alb, drapat peste o faţă expresivă, decît cu o capelură juvenilă semănînd a perucă. Fiind o femeie de tact, madam Valsamaky-Farfara dispăru cîtva timp din cercurile mondene, apoi reapăru cu o coafură albă bătînd în violet, asemeni valurilor mării, care capătă două nuanţe după refracţia luminii. Părea a avea 
o perucă de fantezie făcută din mătase, ceea ce-i dădea şic şi un aer mai tînăr. Expunerea gîtului constituia o problemă gravă pentru madam Farfara, din cauza încreţirii excesive a pielii. Acoperirea cu gulere pe balene era un procedeu perimat, recomandabil cel mult pentru octogenare în ultimă fază a decrepitudinii. Madam Pomponescu-mamă folosea acest truc. Madam Farfara, eliminînd decoltajul, începu a purta coliere scurte, de mai multe ori învălătucite, din bile de os, fildeş, chihlimbar, după nuanţa rochiei. Ca să nu atragă atenţia asupra prăbuşirii mamelelor, îşi acoperea umerii cu colerete, luînd proporţii de mici pelerine făcute din dantelă ori alte materiale. Mijlocul şi-l încingea cu cordoane late de marochin, muşama fină, catifea, după cum era moda, strînse cu mari catarame. Bluzele, rochiile şi le închidea cu clipse voaiante de metal sau nasturi de lemn ori cristal, astfel încît ochiul aluneca asupra suprafeţei minerale a îmbrăcăminţii. Rochiile din mătase sau din material uşor nu avantajau pe madam Farfara, care vara se afla în mari dificultăţi, recurgînd la pichete scrobite, la rochii cu volane etajate. Proeminenţa oaselor şi mizerabila debilitate a fluierelor picioarelor trebuiau neapărat dosite. De aceea, anotimpul eroic al doamnei Farfara era toamna, cînd purta lenajuri groase şi moi şi ieşea în taior de stofă, sau mai tîrziu în sacouri scurte de blană. Ceea ce nu putea fi obliterat era obrazul brăzdat de cutremurul anilor. Orice tentativă de a-l modifica, planifica era inutilă şi atunci madam Farfara adoptă curajos artificiul sincer. Se masca de-a binelea sub un strat de fard, ce-i dădea o faţă ireală, agreabilă în viziuni scurte, periculoasă totuşi sub o reverberaţie crudă, sau în atmosferă înăbuşitoare. Toate aceste operaţii de restauraţie arheologică cereau timp şi madam Farfara era într-o continuă preparaţie estetică. Pentru ea era fatal neglijeul, de aceea niciodată nu putea fi găsită în ţinută «de casă». Madam Farfara în camizol, iată o imagine imposibilă. Şi cînd intra în bucătărie, ca într-o vizită la muzeu, se afla complet costumată şi grimată. De altfel, madam Farfara nu şedea acasă şi suferea şi ea de o anxietate similară aceleia a lui Pomponescu. Avea sentimentul intim că, în vizită sau la restaurant, bătrîneţea n-ar fi putut s-o atingă. Timpul o aştepta numai acasă, în vreme ce ea, isteaţă, evita domiciliul. Somnul nu i se părea doamnei Farfara reconfortant. Dimpotrivă, producea o destindere a muşchilor şi cartilagiilor care o prăbuşea, şi dimineaţa era nevoie de ore dificile pentru repararea daunelor nopţii. Madam Farfara scurta noaptea mergînd la teatru sau la reuniuni, dormea puţin şi fugea repede în oraş, îndată ce se scula şi se gătea. Un alt mijloc al doamnei Farfara de a îndepărta spectrul bătrîneţii era evitarea femeilor bătrîne constituite în grup. Într-o societate multiplă lua loc printre femeile cele mai tinere, participînd la convorbirea lor şi punîndu-se din punctul lor de vedere. Între un grup de femei şi unul de bărbaţi alegea pe cel din urmă, ştiind că bărbaţii se arată curtenitori faţă de femei, 
G. Călinescu
principial. Din instinct, cînd era vorba de bărbaţi, îi prefera, prin excepţie, pe cei mai maturi, deoarece aceştia aveau o filozofie a vieţii mai largă şi stimau o femeie apropiindu-se prin vîrsta de generaţia lor. Aceasta cînd nu erau de faţă şi alte femei. Îndeosebi, madam Farfara preţuia situaţia de a fi singura doamnă într-un cerc bărbătesc precumpănitor matur. Aci se simţea ferită de orice neglijenţă ori ironie. Madam Farfara era o femeie care nu strica niciodată cheful cuiva şi spunea prezent la toate escapadele, cu condiţia să fie făcute de oameni decenţi. Astfel, propunerile lui Pomponescu sau Ioanide, ambii bărbaţi «şarmanţi», după ea, le aproba, oricît de riscante ar fi părut, fiindcă avea încredere în tactul respectivilor. Odată Pomponescu vru să vadă ce localuri de perdiţie frecventează Hangerliu şi se lăsă călăuzit cu tot grupul, inclusiv madam Farfara, într-o grădină preferată în special de jochei şi grăjdari de curse, pe lîngă şosea. 
   Aşadar, madam Farfara participă ca unică femeie la masa intimă de la «Capşa» oferită de Pomponescu. Acesta se purtă cu o simplitate remarcabilă, arătîndu-se plin de atenţii faţă de fiecare, infatuarea lui tipică trădîndu-se numai într-o oarecare sentenţiozitate a frazei. Evită sistematic orice aluzie la politică. Şi de fapt Pomponescu era şi mai puţin preocupat de chestiunile publice decît Ioanide însuşi, ministeriatul îl concepea ca o demnitate onorifică, un fel de cură a vanităţii. Numai Saferian, care venise foarte cu greu, suferind din ce în ce mai mult de picioare, îl întrebă implorator, împreunîndu-şi mîinile: 
 — Domnule ministru, ce ne facem noi, credeţi că mai evreo speranţă? 
 Oricine altul n-ar fi înţeles ce voia să spună Saferian, cercul însă îi cunoştea preocupările. Saferian vedea apropiindu-se un cataclism pentru tagma negustorească şi plutea în panică. Pomponescu de data aceasta îşi mărturisi dezorientarea sincer, cu o lipsă de pretenţii curioasă. 
. — Cine poate şti, răspunse el surîzînd melancolic, ce nerezervă viitorul? Păşim spre necunoscut. Apoi, deplasîndu-se 

de pe această problemă spinoasă, îşi manifestă regretul de a fi ministru tocmai la o vîrstă cînd avea ultima şansă de a crea ceva. Am fost, zise Pomponescu, ascultat religios de toţi, ceea ce se cheamă un răsfăţat al soartei, cel puţin după concepţia comună. Ajutat de împrejurări, de relaţiile de familie, mi-am făcut o situaţie la o vîrstă cînd alţii îşi caută un drum. La douăzeci şi patru de ani eram deputat, la douăzeci şi cinci, profesor de învăţămînt superior. La douăzeci şi opt am fost ministru, e drept, numai două luni, dar apoi, fără întrerupere aproape, am fost deputat şi senator. E bine asta? mă întreb. 
   — E bine, confirmă comic Hagienuş.
   — Cum vrei s-o iei! zise Pomponescu. Noi am trăit vremuriidilice, în care cu puţină sforţare izbuteai. Probabil o scurtă acalmie a istoriei Romîniei, de care a profitat generaţia noastră. Cînd însă citeşti această istorie, îţi dai seama că e făcută din convulsiuni. Mă tem că ne îndreptăm iarăşi spre o serie de crispaţii. Vom putea rezista, după ce am trăit într-un regim de euforie? Putină durere este ca un toxic ce imunizează organismul împotriva otrăvirii. Era unul în antichitate care lua otravă în doze mici. 
   — Mithridat, zise Sufleţel.
   (Smărăndache, care era la masă, notă imaginea şi răspîndi anecdota că Pomponescu se familiariza cu toxicele de frica otrăvirii. Smărăndache nu bănuia ce completare va aduce viitorul acestui incident.) 
   — Bucuriile premature ne împiedică să ne realizăm, continuăPomponescu. Am pus putină ordine în lucrurile mele şi am găsit 
o mulţime de proiecte ce mă entuziasmaseră pe vremuri şi pe care le-aş fi putut realiza. Dar am avut prilejul să călătoresc în străinătate, am avut succese în viaţa publică, mi-am zis că am oricînd timp şi posibilitate să revin. Constat că n-am mai reluat firul ideilor. Nu ştiu nici măcar ce-am construit. 
. — Se poate, domnule ministru? reproşă adulator Gulimă-nescu. Cum să nu se ştie? 
. — Banca Victoriei! zise Hagienuş. 
. — Palatul Universala! sări Gaittany. 
. G. Călinescu
. — Biserica Sfîntul Ioan Botezătorul! continuă enumeraţiaSufleţel. 

   Fiecare îşi dădea silinţa să citeze o construcţie de Pomponescu, şi fu cîteva clipe ca un joc de artifiţiu verbal, toţi intrînd circular în enumeraţie. Numai Gonzalv făcu o gafă, strigînd: 
   — Casa Chiriadi!
   Pomponescu se încruntă, fiindcă asta era de Ioanide. În general, Pomponescu păru încîntat de atîta memorie şi bău un pahar de vin cu o lumină de fericire copilărească pe faţă. Cu încetul, mulţumirea se transformă în emfază (semn la Pomponescu al unui complex de inferioritate incipient), apoi într-o melancolie şi mai profundă. 
   — Da, zise el, am construit ceva, dar azi n-aş mai faceaşa. Sunt greşeli datorite grabei tinereţii. Mai tîrziu mi-am schimbat viziunea. Din păcate, n-am avut răgaz să construiesc. Am un morman de proiecte. 
   — Ar fi interesant, se repezi Gulimănescu, să faceţi o expoziţie. Uite, domnul Gaittany, la Casa de Artă, ar avea spaţiu. 
   — Perfect! admise Gaittany cu un entuziasm factice. E o idee bună. 
   În fond nu era încîntat, avînd o slabă părere despre talentul lui Pomponescu, dar ca simplă demonstraţie socială, a adula pe ministru nu strica. Îşi notă în agendă. 
. — Nu ştiu, zise Pomponescu cu o modestie la fel de factice,dacă mai poate interesa azi. Idealul meu a fost de a construi o catedrală («Catedrala Neamului!» strigară toţi în gînd şi lui Hagienuş aproape îi veni să chiţcăie de veselie). Începusem din nou să lucrez, cînd am fost chemat în minister. Cine mai ştie acum ce va mai fi? Sunt un ratat în felul meu! 
. — O! se scandalizară toţi, în frunte cu Gaittany. Ce idee! Glumiţi, domnule ministru! 

   Adevărul este că Pomponescu nu glumea. El trecea repede prin sentimentele cele mai contrare: bucuria de a se vorbi de sine, încrederea, emfaza, pretenţia de a fi o personalitate covîrşitoare, îndoiala, invidia, descurajarea. Într-un trup aşa de solid, sufletul avea caracter oscilant. Pomponescu era însetat de a şti ce gîndeşte lumea despre el, spre deosebire de Ioanide, care, afară de mici crize, se dezinteresa complet de opinia altora, satisfăcîndu-se cu lucrul încheiat. Îndoielile exprimate cu privire la opera juvenilă erau foarte oneste, totuşi, dacă alţii le confirmau, Pomponescu se turbura. Îl indispunea rezerva, dar totodată suspecta laudele. Pomponescu îşi închipuia că, renunţînd la prerogativele lui de ministru şi confesîndu-se ca om prietenilor, la o masă intimă, va smulge 
o mărturisire nedisimulată. Vană speranţă! Madam Valsamaky-Farfara, cea mai sentimentală dintre toţi, s-ar fi ferit din rutină să aprobe cîtuşi de puţin pe Pomponescu în îndoielile lui insidioase. Toţi de altfel erau oameni capabili de mari rezerve mentale. Inamicul cel mai mare al lui Pomponescu era in-diferenţa interioară pentru ceilalţi a fiecăruia dintre cei de faţă. Saferian voia să ştie dacă mai poate face negoţ, Gonzalv voia o catedră, Gulimănescu pîndea un avantaj, Hagienuş îşi apăra liniştea prin protecţii, madam Farfara fugea de îmbătrînirea în camizol, Gaittany îşi lărgea relaţiile şi mai ales venise pentru meringă. Dacă Pomponescu ar fi ieşit din separeu şi ar fi dat locul altui ministru, masa ar fi continuat nestingherită. Acest lucru Pomponescu îl ştia din lunga lui experienţă, de aceea acceptase să fie ministru, singura lui şansă de a se bucura de mîngîierile societăţii. 
   Expoziţia de proiecte şi fotografii de monumente a lui Pomponescu se făcu la Casa de Artă. Înainte de deschiderea ei, Ioanide, trecînd pe acolo spre a inspecta interioarele restaurate de el, dînd cu ochii de planşele expuse, după un oarecare examen, bombăni: 
   — Ce drăcii sunt astea? E stilul lui Pomponescu. Precis.Asta e Banca Victoriei! Oroare! Monument funerar la pătrat! 
   — Eşti nedrept, încercă Gaittany să apere pe expozant.
   Dar Ioanide nici nu vru să asculte. Pomponescu vizită propria lui expoziţie cu un întreg stat-major de «prieteni politici», care se extaziară fără sistemă, făcînd observaţii 
G. Călinescu
incompetente. Ministrul ar fi vrut să vadă specialişti, colegi de la Şcoala de Arhitectură. Tocmai aceştia lipseau. Deşi Pomponescu nu priza pe Ioanide, absenţa sa îl blesă. O judecată a acestuia, oricît de maliţioasă, i s-ar fi părut mai înviorătoare decît exclamaţiile de convenţie. Ziarele relatară vizita lui Pomponescu ca un fapt oficial, înşirînd cîteva proiecte, o singură cronică propriu-zisă nu apăru. Un critic de artă care ţinea cronica în Universul, ocupîndu-se de plastică în general, expert şi în materie de arhitectură, nu scoase un cuvînt. Pomponescu nu află din gura nimănui o cît de modestă opinie despre opera sa, fapt de care fu în sinea lui profund afectat. Numai Ioanide, în ciuda butadei faţă de Gaittany, avea stimă pentru chipul cum Pomponescu rezolva anumite probleme de tehnică în beton armat şi admitea că, minus gustul, Pomponescu însemna ceva ca inginer şi că istoria arhitecturii putea nota cîteva soluţii Pomponescu. Din nefericire, Ioanide, fără nici o răutate, păstra aceste adevăruri pentru sine sau le spunea în cerc îngust de specialişti. La urechile lui Pomponescu, prin indiscreţia şi fantezia lui Smărăndache, ajunse doar ştirea că, după Ioanide, opera arhitecturală a ministrului era în stil de cimitir. După o lună de inutilă expunere, căci nimeni nu venea să vadă proiectele, Gaittany, incomodat, întrebă pe Pomponescu dacă poate să-i trimită materialul expus. Dezgustat de propria-i operă, Pomponescu oferi, spre dezolarea lui Gaittany, totul Casei de Artă. Planşele fură mutate în subsol şi ministrul primi o scrisoare de mulţumiri. 
   Pe cît de plin de cucută era sufletul lui Pomponescu, aparent satisfăcut, pe atît de calm încîntată de situaţia ei era madam Pomponescu, susţinută în acest sentiment de madam Pomponescu— mamă. Jean recăpătase, după opinia ei, locul pe care-l merita şi pe care, nici vorbă, avea să-l deţină de acum înainte un timp îndelungat. Pomponeştile nu vedeau decît ce voiau să vadă şi evenimentele grave le reprobau, convinse că oamenii serioşi, printre care fireşte Jean, vor lua măsurile cele mai eficace. Preocuparea doamnei Pomponescu era de a constitui în jurul lui Jean o ambianţă socială adecvată. Mai întîi madam Pomponescu socoti că subreta nu era suficientă pentru serviciul interior al unui ministru şi angajă un fecior cu vestă vărgată, detaşînd subreta la secţiunea feminină a casei. Pomponescu dorea ca sergentul să nu stea în chip aparent la poarta lui, madam Pomponescu ceru pentru el o gheretă specială. Pomponescu avea impresia, cînd se întorcea acasă, de a intra într-o instituţie publică, şi se simţea foarte stînjenit de salutul sergentului. Madam Pomponescu făcu unele modificări de mobilier în anticameră, puse pe un perete un portret în ulei al lui Jean, iar într-un colţ un bust al aceluiaşi, opere a doi artişti care voiau să pătrundă în societatea înaltă. Pomponescu nu era modest din fire, de data aceasta simţi un soi de jenă de a popula casa cu simulacrele sale. În fine, madam Pomponescu renovă somptuos, cu mobile de la Lengyel, sufrageria şi salonul destinat reuniunilor feminine şi care între altele era frapant printr-un mare lustru veneţian cu cristale. Era pornită pe manifestări mondene mari şi ceru, peste capul soţului ei, o a doua maşină de la minister, pentru uz personal. Satisfacţiile imediate erau singurele în înţelegerea Pomponeştilor, care mai aveau credinţa că omagiile trebuiesc smulse. Fără a se îmbrăca ţipător, căci poseda uzajul lumii, madam Pomponescu îşi dezvoltă garderoba într-un chip notoriu, schimbă trei blăni — una de astrahan, una albă de hermină şi una de cozi de vulpe — mergea la teatru şi la Operă în rochii de seară de dantelă, brocart auriu sau alte ţesături rare, punea la gît perle, îşi umplea degetele cu inele şi devizaja, după expresia lui Smărăndache, sala cu un  de aur. Bastonul însuşi pe care se sprijinea avea mîner de argint. Şi madam Pomponescu—mamă ieşea împreună cu noră-sa nu strident îmbrăcată, dar cu mult prea luxos pentru conjunctura politică. Punea pe cap o tocă cu pene albe, motiv pentru care fu denumită «Queen Mary». În salonul ei particular, madam Pomponescu, asistată de soacră, începu să convoace săptămînal un număr de doamne, sub pretextul 
G. Călinescu
înfiinţării unei opere de ajutorare a copiilor lipsiţi de mijloace. Se constitui chiar un comitet, cu membri activi şi onorifici, onorificenţa fiind rezervată unor persoane sus-puse. Se strînse un fond la care contribui cu banii ministerului Pomponescu însuşi, se redactară procese-verbale. Lucru nostim, societarele fură de părere că un bărbat matur ar fi mai indicat ca secretar decît o femeie, şi astfel fu propus Hagienuş, a cărui prezenţă ilară printre atîtea femei surprindea pe neiniţiat. Aurora Sufleţel făcea parte şi ea din acest comitet. Ambiţia doamnei Pomponescu, născută prin imitaţie, era de a juca un rol semioficial în materie de asistenţă şi de a atrage la reuniunile ei o seamă de notabilităţi feminine. Adunarea se începea prin lectura unui proces-verbal, făcută de Hagienuş, apoi degenera în ceai şi bîrfeală subţire. Via dorinţă a doamnei Pomponescu era de a primi vizita prinţesei Hangerliu. Aceasta, cu toate gesturile ei populare, era arogantă, plină de sine şi bazată pe un cod strict, care o împiedica să frecventeze, cu titlu intim, case din afara sferei familiale. Rezervele în această castă erau, precum se vede, alternate. Ori membrul castei vizita pe oricine, ca Gaittany, dar îşi ţinea uşa propriei case fortificată, ori dimpotrivă, ca prinţesa Hangerliu, accepta a primi în audienţă, refuzînd descinderea în puncte neindicate. Madam Pomponescu începu tratative prin Gaittany, care la rîndu-i se puse în contact cu Hangerliu, în scopul de a capta pe prinţesă. Ele durară mult şi se izbiră de o rezistenţă mirată din partea Hangerlioaicăi. 
. — Tanti, zise Hangerliu cu glasul lui gutural, madam Pomponescu ar dori s-o onorezi cu vizita dumitale. 
. — Cine e această doamnă Pomponescu? se prefăcu igno-rantă Hangerlioaica. 
. — Soţia ministrului, tanti!
. — Ah, da, prin urmare e căsătorit.
. — Evident! Este influentă, poate servi.— Şi... ce să vizitez?
. 
. — Pe doamna Pomponescu, are o zi.
. — O zi? Eu nu fac vizite particulare.

   Tratativele fură reluate pe o altă bază, prin astuţia lui Gaittany, care ţinea să se achite de partea formală a misiunii lui: aducerea prinţesei în casa Pomponescu. Prinţesei i se spuse că e vorba de o societate de doamne în scop caritativ. În aceşti termeni, prinţesa consimţi să se deplaseze, însoţită de secretar. Din uitucenie sau din perversitate, cînd pătrunse în anticamera lui Pomponescu, după ce văzuse sergentul din poartă, întrebă: 
   — Unde mă aflu? E o instituţie aici?
   Voia să dea a înţelege că a admis să viziteze un local cu caracter public. De altfel, totul decurse ca într-o inspecţie. Madam Pomponescu îi ieşi înainte, doamnele din sală, foarte numeroase, la ivirea Hangerlioaicăi se ridicară în picioare. Prinţesa le înregistră cu ochiul, voievodal, împărţind la fiecare 
o doză de atentie, apoi se aşeză pe fotoliul oferit, cu secretarul pe scaun în vecinătatea sa. Avea acest obicei de a trece în revistă asistenţa la adunări, sugerînd că aparţine unei case domnitoare. Pentru acest motiv, la locul cuvenit, era detestată. O dată aşezată, privind spre lustru, pe pereţi, prinţesa se documentă: 
   — Aci aveţi sediul? Frumos!
   Madam Pomponescu se simţi puţin contrariată de acest termen insolit, căci Gaittany se ferise de a o informa asupra principiului în numele căruia se făcea vizita. Din fericire, cuvîntul nu produse nici o alarmă, cu atît mai mult cu cît madam Pomponescu încunoştinţă, din proprie iniţiativă, pe prinţesă că reuniunile ei nu erau pur gratuite, ci dedicate unui scop umanitar. Hagienuş fu deci invitat să citească procesulverbal şi după aceea urmă o conversaţie-comentar pe temeiul lui. Cînd însă se semnalară mişcări în vederea servirii ceaiului, Hangerlioaica şopti ceva la urechea secretarului şi se ridică să plece, făcînd următoarea declaraţie: 
   — Vă felicit pentru opera dumneavoastră rumînească şivă urez succes! 
   Toată asistenţa fu constrînsă moralmente a se ridica în picioare. Culmea impertinenţei, a doua zi un adevărat «comunicat» fu publicat de gazete, sunînd astfel: 
G. Călinescu
   «Prinţesa Hangerliu a vizitat ieri după amiază sediul operei de asistenţă întreprinse de doamna ministru Pomponescu cu un grup de doamne.» 
   Cum de aci înainte Regele Lear zicea în glumă, mergînd la madam Pomponescu, «mă duc la sediu», casa lui Pomponescu fu denumită «sediu» în mod general. În afară de ceaiul caritativ, mai exista, după gurile rele, în fiece seară «conferinţa». Aceasta era convocarea de către Pomponeşti a lui Pomponescu, în scopul de a-l determina să rezolve numeroasele solicitaţii făcute prin ele. Madam Pomponescu, cu ochelarii pe nas, şedea cu un morman de petiţii şi însemnări înainte. 
   — Jean, trebuie să intervii pentru chestia asta a lui
Gulimănescu. Pomponescu lua un aer de curiozitate zîmbitoare. 
   — Ce mai cere Gulimănescu?
   Gulimănescu cerea «material lemnos abandonat de la construcţia unui pod în comuna lui» (de fapt excelente grinzi, putînd servi la o bina). Multe necazuri avea din cauza «conferinţei» Hagienuş. Acesta trecea drept avînd influenţă în casa lui Pomponescu şi era luat cu asalt în special de copiii săi, în frunte cu Petrişor. Ofiţerul îşi stabilise o adevărată agentură de intervenţii la Ministerul de Război în favoarea amicilor săi. Cererile cu note amănunţite şi memorii le transmitea lui Hagienuş, pentru ca acesta, prin madam Pomponescu, să le predea lui Pomponescu, iar acesta, la rîn-du-i, cu o recomandare, să le paseze ministrului de război, cu care se afla în termeni excelenţi. Tenacitatea lui Petrişor era aşa de mare, încît Regelui Lear i se urî cu propria lui casă şi aştepta cu teamă ora mesei. Atacul se producea cam astfel: 
   — Tată, te rog neapărat să ne ajuţi în chestia Vasilescu. 
. — Anume ce? rămînea Hagienuş cu gura căscată, uitîndsă mestece. 
. — E un băiat admirabil, care a avut nenorocul să dea pestesuperiori neînţelegători. Trebuie neapărat să se mute la Bucureşti. 

   —Să se mute! admitea şi Hagienuş, făcîndu-se că nu înţelege. 
. — Îmi pare bine că eşti şi dumneata de acord! Uite, ţi-ampregătit un memoriu. 
. — Pentru mine? Eu ce să fac cu memoriul?
. — Să-l dai lui Pomponescu.
. — Ce trecere am eu pe lîngă Pomponescu? se văita durerosRelege Lear. 
. — Fugi de-acolo, tată! sărea fata. Cui spui asemenea lucruri?Eşti toată ziua în casa lui Pomponescu, o lume întreagă ştie că eşti omul lor. 
. — Nu sunt, păcatele mele, uite, mă jur, mă duc şi eu rar, ca şi alţii. 
. — Dar nu eşti secretarul doamnei Pomponescu?
. — Pe sufletul mamei voastre, nu sunt! se jura Hagienuş,familiarizat cu invocaţiile tragediei greceşti. 
. — Ei, se făcu isteţ Petrişor, nu mă duci pe mine, tată, glumeşti! 
. — Să zic c-aş avea o cît de mică trecere, deşi n-o am,gînditi-vă şi voi, copii, implora Regele Lear, cum am să bat capul omului cu o afacere care nu-i de resortul lui? 
. — E bine cu ministrul de război.
. — Nu e bine, inventa Hagienuş, l-am auzit tocmaiplîngîndu-se că ministrul de război nu-i face nici un serviciu. 
. — Nu se prinde! respingea Petrişor ipoteza.
. — Uite, mă jur!

   În cele din urmă, Petrişor vîra hîrtia în buzunarul hainei lui Hagienuş cu sila. Atunci începea toiul comediei. 
   — Azi n-am putut trece pe la Pomponescu, era primascăpare a lui Hagienuş, tocmai poimîine pot să merg, cînd e şedinţă la madam Pomponescu. 
   — Ei, ce-ai făcut cu memoriul? amintea Petrişor în ziua
hotărîtă. L-ai dat? Hagienuş lua o mutră viclean umilă. 
   — Uite, să mă bată Dumnezeu, copii, dac-a fost posibil!N-am rămas un moment singur, n-am avut cum să-i vorbesc între patru ochi! 
G. Călinescu
   În fine, venea momentul cînd Hagienuş, care lăsase memoriul în sertarul lui de la minister, era silit să mintă: 
. — I l-am dat, frate, dar aveţi şi voi un pic de răbdare! Mi-aexplicat madam Pomponescu că trebuie să aştepte un moment cînd Pomponescu e mai bine dispus. 
. Cum Pomponescu avea obiceiul de a pleca des în turnee, Hagienuş se salva şi el pentru un timp, minţind atunci cu o poftă maliţioasă. 
. — Ghinion! vestea el, Pomponescu a plecat din Bucureşti.S-aşteptăm să vie. 
. Cu greu însă putea lungi absenţa lui Pomponescu, din cauza vigilenţei lui Petrişor. 
. — Ce faci, tată, cu memoriul? la să vezi ce-a făcutPomponescu! 
. — Păi nu e în Bucureşti.
. — Ce tot vorbeşti dumneata? E în Bucureşti de alaltăieri.Scrie în jurnal. 
. — Parcă jurnalele ştiu!Altă fază a mistificaţiei era următoarea:
. 
. — Fiţi liniştiţi, copii, i-am dat memoriul, uite, mă jur! Azis c-are să intervină. 
. După asta treceau zile în care Hagienuş declara că n-a primit nici un răspuns. Apoi afirma că Pomponescu i-a spus cum că ministrul de război, cu care a conferit în Consiliul de Miniştri, s-a arătat extrem de binevoitor, însă i-a atras atenţia că sunt mari greutăţi. O să-ncerce! Hagienuş spuse odată că Pomponescu era sincer afectat că nu putuse obţine nimic. 
. — Trebuie să-l credeţi şi voi, pe Dumnezeul meu! M-a rugat să vă spun să nu vă supăraţi, a făcut tot ce i-a stat în putinţă. Nu depinde de el. 
. Petrişor, care-şi cunoştea pe degete tatăl, nu era om să fie mistificat. Bănuia manoperele uliseene ale lui Hagienuş. 
. — Uite ce e, tată, propunea el autoritar, să rogi pe madam Pomponescu să-mi dea o recomandare de audienţă la Ministerul de Război. Urmăresc eu hîrtia. 

   Astfel simplificată, chestiunea se complica pentru Hagienuş. Începu să nu mai vie la masă, blestemînd ministeriatul lui Pomponescu. Petrişor găsi altă metodă de a controla şi tortura pe Hagienuş. Mergea cu el acasă la Pomponescu şi se posta la poartă în aşteptare, făcînd imposibilă ieşirea Regelui Lear fără un răspuns precis. Pomponescu observă de pe geam manevra şi, curios, puse feciorul să întrebe cine era staţionarul, poftindu-l înăuntru cînd află că este fiul lui Hagienuş. Din vorbele ofiţerului pricepu stratagema lui Hagienuş şi nu-l trădă. 
   — Într-adevăr, minţi Pomponescu, mi-a vorbit de chestiune, însă în materie militară noi n-avem nici o trecere. 
   Şi Pomponescu dădu solicitantului o carte de vizită cu o recomandare, spre a-i înlesni accesul la Ministerul de Război, aceasta din milă pentru Hagienuş. Dar totodată povesti amicilor păţania acestuia. Într-o zi Pomponescu se trezi la minister cu 
o tînără doamnă, foarte isteaţă, care intrase cu o notă de la madam Pomponescu. 
. — Cine sunteţi? Întrebă ministrul.
. — Sunt fiica domnului Hagienuş!

   Pomponescu se purtă amabil şi-i sărută mîna la ieşire, dar îndată ce-l întîlni pe Hagienuş îl luă în primire, spre a petrece: 
   — Nu ştii cine a venit deunăzi la mine la minister! Fata
dumitale! Hagienuş rămase înmărmurit. 
   — Mă jur pe ce am mai sfînt că nu am trimis-o eu!
   — Nu te mai jura, că te cred. Asta e în fond singurasatisfacţie a unui ministru, să fie solicitat. 
   Pomponescu preţuia pudoarea relativă a lui Hagienuş şi era înciudat de procedeul lui Gaittany, care nu voia să-i dea măcar avantajul de a-i face un serviciu, ci uneltea secret cu directorul de cabinet, rezolvînd totul peste capul lui. Gaittany avea la Casa de Artă o agentură de intervenţii, complet dezinteresată. Plăcerea seniorală de a oferi servicii, amabilitatea, interesul de a-şi face legături vaste făceau din Gaittany un intervenţionist impenitent. Intercesiunea lui era mai sigură decît a ministrului, fiindcă poseda un registru mai 
G. Călinescu
mare de posibilităţi. După ce asculta doleanţa, Gaittany, consultîndu-se din ochi cu toţi amicii care-i făceau o curte permanentă şi fluctuantă între douăsprezece şi unu, se întreba: «La cine să intervenim?» Cînd se fixa, căuta în agendă numărul de telefon şi începea: 
   — Să trăieşti! Aici Gaittany. Etc. 
   Gaittany plictisea rar pe titulari, lucra prin subalterni, rezervîndu-şi miniştrii pentru loviturile serioase. Este de la sine înţeles că n-avea totdeauna succes, foarte adeseori pentru motivul că cerea lucruri imposibile. Însă, spre deosebire de Hagienuş, Gaittany nu evita din această cauză intervenţia. Toată lumea ştia că Gaittany solicita pentru alţii şi nu se indispunea, simţind necesitatea existenţei unui astfel de avocat public. Chiar şi cei care n-aveau ce cere inventau ceva pentru a-şi produce o emoţie şi o speranţă, într-atît parcă Gaittany invita la o încercare. Filozofia lui Gaittany era a nu spune niciodată «nu» şi a nu reteza nici o nădejde. Lui Sufleţel i se înfipse în suflet idealul de a poseda un permis de cale ferată şi exprimă acest deziderat biroului universal care era Gaittany. 
   — Perfect, admise acesta, dar pe ce temei îl cerem? Se dănumai la ziarişti şi scriitori! 
   Avînd despre statul romîn noţiunea unui curat arbitrariu, cu mîinile prin păr, Sufleţel strigă: 
. — Ministrul îl dă cui vrea, dacă-i place. Totul e să ai sfinţi. 
. — Să încercăm, zise Gaittany. 

   Informîndu-se, află că într-adevăr, în afară de un număr stabilit de permise pentru presă, ministrul mai putea acorda cîteva la intelectuali. 
. — Ce, eu nu fac parte din presă? Am scris articole la jurnale! pretinse Sufleţel. 
. — Fă o cerere, propuse Gaittany. Cererea fu compusă şi expediată prin şofer. Cum principalul pentru Gaittany nu era de a obţine, ci de a produce plăcere, îndată ce căpăta o ştire favorabilă devenea de un optimism cuceritor. Urmărind deci după agendă chestiunile pendinte, Gaittany întrebă la 

Ministerul Informaţiilor despre soarta permisului în chestiune. I se spuse că s-a aprobat şi că trebuiau depuse fotografiile. 
 — Să trăieşti! trîmbiţă telefonic Gaittany lui Sufleţel. Te felicit din toată inima! Ai obţinut permisul, să te duci să ţi-l iei! 
 Sufleţel, în culmea exaltaţiei, divulgă ştirea la toată lumea, se visa colindînd ţara. La minister însă i se spuse că cererea n-a fost aprobată. Era unul din riscurile amabilităţii lui Gaittany, care, imperturbabil, zîmbitor, se oferi să continue demersurile. 
. — Nu pricep nimic. Mi-au spus că s-a aprobat. Vrei să mai încercăm? 

   Sufleţel însă devenise fatalist şi renunţă. Gaittany ar fi cerut pentru cunoscuţii săi orice, un telefon măcar dădea. Gonzalv îl rugă să intervină pentru crearea unei catedre. Gaittany ceru 
 o informaţie şi îi servi ştirea veritabilă, deşi fără temeiuri precise, că se studia o reformă a învăţămîntului superior, cu o lărgire considerabilă a numărului catedrelor. 
 — Este şi timpul, domnule! constată Gonzalv înviorat.Astfel Gaittany procura servicii reale cînd putea şi cel puţin 
b. o speranţă şi un reconfort mai totdeauna. Totuşi, această solicitudine începu să aibă efecte pernicioase pentru liniştea sa, lumea începea să-l sîcîie, ca şi cînd ar fi fost direct responsabil de reuşita intervenţiilor. Ca să scape în parte de explicaţiile directe, Gaittany începu să rărească mesajele autografe, obligînd la explicaţii. Trimitea telegrame mai mult sau mai puţin precise, chiar în Capitală, în felul acesta: 

   «Să trăieşti. Depus cererea minister. Te rog urmăreşte hîrtia. Gaittany.» 
   Primirea telegramei producea senzaţie şi o bună opinie despre serviabilitatea lui Gaittany. Textul era comentat. Se zicea: «Nu se poate, din moment ce telegrafiază, înseamnă că are indicaţii că se va rezolva favorabil, altfel nu s-ar mai obosi. Ce om îndatoritor!» Atavismul funcţiona la Gaittany mai bine decît inteligenţa. 
   Unui singur asistenţa lui Gaittany nu-i putea ajuta, şi anume lui Smărăndache. Acesta, cînd Pomponescu deveni ministru, crezu cu tărie că va obţine un post decorativ. Funcţia de di
G. Călinescu
rector de cabinet îi convenea, de aceea fu cam dezamăgit văzînd că se rezervă altuia. Îşi zise totuşi că se va găsi ceva şi că în orice caz Pomponescu, prin înrîurirea lui, îl va plasa într-un loc convenabil. Începu să se informeze şi întocmi o listă de posturi posibile. Smărăndache voia un plasament numai din amor propriu, văzînd cum alţii din generaţia lui se aranjau, fără meritele sale. Smărăndache ar fi gustat îndeosebi un loc în diplomaţie, fie măcar ca simplu ataşat de presă, spre a se putea plimba în străinătate, ca să «flaneze», cum zicea el, «pe la buchinişti». Nu-şi putea imagina că Pomponescu, aşa de familiar cu el, mai ales în ultima vreme, putea sa-l ignoreze. Toată lumea considera pe Smărăndache ca şi plecat. Cu toate astea, Pomponescu nu făcu nici o aluzie şi nu trădă nici o dispoziţie de a procura vreo situaţie lui Smărăndache. Acest lucru părea cu atît mai curios cu cît din ziua depunerii jurămîntului Smărăndache şi Smărăndăchioaia deveniseră intimii ministrului. Pomponescu îi reţinea la masă cam la două zile o dată, mînca cu ei în oraş, se plimba cu ei la şosea. Smărăndăchioaia avea des deosebita onoare de a însoţi pe Pomponescu cînd mergea la Operă şi de a fi admisă în intimitatea Pomponescu-Ioana. Cine vedea pe Smărăndache ori pe Smărăndăchioaia dîndu-se jos din maşina ministrului, din care acesta le făcea un salut amical cu mîna, îşi zicea că soţilor Smărăndache le-a pus Dumnezeu mîna în cap. După două luni de tăcere a ministrului, Smărăndache se întristă şi recăzu în braţele fatalismului său cronic. Smărăndăchioaia făcu insinuări doamnei Pomponescu: 
   — Cum m-aş plimba în străinătate dacă el (adică
Smărăndache) ar fi ataşat de presă! Madam Pomponescu, sincer binevoitoare, zise: 
. — De ce nu cere? Jean îl va ajuta cu siguranţă.
. — Nu-ndrăzneşte! afirmă Smărăndăchioaia.

   Şi aci avea dreptate. Aşa de înfipt în societate, promovat de manierele lui, Smărăndache n-avea curajul să deschidă gura spre a solicita postul de la cel care i-l putea procura. Alintat din copilărie, spera să i se ghicească gîndurile. 
Smărăndache era, în altă generaţie, un fel de alter ego al lui Pomponescu, însă fără şansă. 
   — Las’, c-am să vorbesc eu cu Jean, se oferi Pomponeasca.
   Şi într-adevăr vorbi. Dar Pomponescu, aşa de concesiv cu alţii, de data asta încruntă uşor din sprîncene. 
   — Ce-i trebuie lui Smărăndache post?
   Pomponescu se lăsa călăuzit de soţia sa, totuşi erau cazuri cînd rezista printr-o moliciune decisă şi o schimbare politicoasă a problemei. Acesta fu cazul cu Smărăndache. 
. — Nu pricep ce are Jean, se confesă madam PomponescuSmărăndăchioaiei, se face că n-aude cînd îi vorbesc de domnul Smărăndache. Are ideile lui în cap. Să-i pomeneşti cînd vom fi la masă împreună. 
. Smărăndăchioaia, susţinută imediat de madam Pomponescu şi în lipsa lui Smărăndache, îl atacă direct pe Pomponescu. 
. — Domnule ministru, tare aş vrea ca Smărăndache să fienumit în străinătate, măcar ataşat de presă! Zău! 
. Întîi Pomponescu zîmbi cordial, apoi deveni melancolic, îşi muşcă mustaţa şi nu zise decît atît: 
. — Vi s-a urît de mine, vreţi să mă părăsiţi? Cînd o situaţie devenea spinoasă, toate părţile recurgeau la talentul diplomatic al lui Gaittany. Însăşi Pomponeasca fu de părere că intervenţia sa se impunea. 
. — Perfect! aprobă Gaittany idealul lui Smărăndache, aitot dreptul. Vom încerca. Nu văd de ce n-ai izbuti. Întîi ar fi bine să ne interesăm dacă e vreun loc vacant. 
. Ancheta se făcu, constatîndu-se că nu era nevoie de o creaţie nouă, din moment ce postul de ataşat de presă la Madrid era liber. Smărăndăchioaia delira. Atunci Gaittany, aşezîndu-se în automobilul lui, se lăsă purtat în legănare pînă la uşa casei lui Pomponescu, pe care intră radios: 
. — Să trăiţi, domnule ministru, salută el, nu v-am mai văzutde mult! Sunteţi într-o formă strălucită, în plină tinereţe. 

   Şi cu degetul bătu în lemnul biroului, simbol de sănătate. Gaittany distră pe ministru făcîndu-i cronica evenimentelor mărunte, trecu în revistă pe fiecare dintre intimii cercului şi abia la sfîrşit, ca din întîmplare, aduse vorba de Smărăndache. 
G. Călinescu
. — Apropo, domnule ministru, faceţi ceva pentru el, săracul!Ce băiat fin! Păcat! Are un loc vacant de ataşat de presă la Madrid. Un cuvînt din partea dumneavoastră şi s-a făcut! 
. Pomponescu nu se arătă favorabil. 
. — Ce i-a intrat în cap, acum, să plece în străinătate? Pevremurile astea turburi! 
. — Domnule, zise Gaittany lui Smărăndache cînd îi raportăasupra întrevederii, e curios. Nu vrea. Am impresia că nu doreşte să pleci de lîngă el. 
. — Atunci să-i dea altceva, protestă Smărăndăchioaia.
. — Nu-nţeleg nimic, îşi mărturisi Gaittany incompetenţa.Vom mai încerca. 
. A doua zi după refuz, Pomponescu mîncă în oraş cu Smărăndache şi Smărăndăchioaia, îi duse la concert în loja sa, se purtă faţă de ei cu o delicateţă nespusă, spre invidia cunoscuţilor lui Smărăndache. Smărăndăchioaiei, Pomponescu îi oferi, cu ştiinţa şi alegerea doamnei Pomponescu, un étui de aur pentru rouge. Purtarea părea paradoxală. 
. — Eşti un om fericit, îi zise cu alt prilej Pomponescu luiSmărăndache. Duci o viaţă liniştită, lipsită de complicaţii inutile. Aşa aş fi visat eu să trăiesc, dacă nu m-ar fi împins înainte mama. Fără nici o vanitate de a impune numele meu altora, mulţumit să fiu îmbrăţişat de toată lumea. Toate casele îţi sunt deschise, nu te invidiază nimeni şi nu pretinzi a face fapte imposibile. Şi mai vrei posturi! 

   În filozofia lui Pomponescu intra o mare doză de egoism. Avea nevoie de Smărăndache fiindcă acesta îi raporta tot ce se vorbea în felurite cercuri. Chiar şi în materie politică, judecăţile lui Smărăndache erau ascultate cu atenţie. 
. — Cu cine te-ai mai întîlnit astăzi? Întrebă Pomponescu.
. — L-am văzut pe Hangerliu.

   Ca să-şi ascundă setea de a şti ce vorbesc alţii, Pomponescu luă un ton pompos. 
. — Ei, şi ce mai spune Hangerliu?
. — Pretinde că zilele guvernului sunt numărate.

   — Aşa de curînd? ironiză Pomponescu, adumbrindu-setotuşi. Din ce în ce mai mult Pomponescu descosea pe Smărăndache ce credea lumea despre el, ajunse să-l întrebe dacă expoziţia proiectelor avusese un ecou. Imaginea despre sine, pe care nu şi-o putuse face obiectiv din cauza prelungirii tăcerii respectuoase, căuta s-o extragă acum prin anchetă de la Smărăndache, care făcea tot posibilul să culeagă ecouri. Chiar şi faţă de Indolenta Pomponescu avea un chin. Stilul ei calm îi convenea, nu-l satisfăcea totuşi completa obiectivitate a acesteia. Ar fi voit s-o vadă mai invadată de persoana sa. După o scurtă fază de subjecţiune, Ioana se adaptă calităţii de ministru a lui Pomponescu şi nu mai părea a-i acorda nici o importanţă, nereacţionînd în nici un chip cînd Pomponescu se proclama agasat de demnităţi. Pentru Indolenta, un gagist de la Operă, Pomponescu sau regele Angliei şedeau pe acelaşi plan, poate cu o nuanţă de interes mai acut profesional pentru cel dintîi. Nimeni nu se distingea în mod deosebit în ochii Indolentei, insensibilă la renume. Şi cu toate astea, Indolenta avea instrucţie, cunoştea autorii clasici. E de presupus că, dacă s-ar fi prezentat Lamartine în persoană, a cărui operă o analizase în şcoală, nu s-ar fi turburat. Nici muzica nu dădea vîrtejuri Indolentei şi, cu toate că prin educaţie făcea distincţie între un compozitor bun şi unul vulgar şi avea instinct muzical, nu suferea pentru imaginile lui Mozart, Beethoven sau Chopin. Emoţia ei era fizică, sub durata cîntecului, cînd trupul intra într-o erecţie musculară, care înnobila toată fiinţa. Momentele cele mai distinse ale Indolentei se ghiceau a fi tocmai cele mai riscate, convulsiunile erotice. După acest entuziasm secret, cădea ziua într-o apatie decentă şi inexpresivă. Iui Pomponescu îi era frică de femeile petulante, de formulă instabilă şi cu iniţiativa brutală. Astfel, nu se adapta deplin decît femeilor care îl conduceau politicos sau celor care se lăsau conduse docil. Indolenta avea numai calmul, nu era însă nici stăpînă, nici sclavă. Conflictul dintre Ioanide şi ea se repeta cu Pomponescu într-o variantă surdă. Ioanide dorea să fie ocolit discret de femeie în clipele lui de abstracţiune, Pomponescu 
G. Călinescu
simţea nevoia de a sta în faţa unei oglinzi. Ministrul anchetă în repetate rînduri pe Smărăndăchioaia prin raport la Ioana. 
. — Crezi că e satisfăcută de mine? Ce spune, cum mă vede?Zadarnic se strădui Smărăndăchioaia să smulgă de la Indolenta elementele unui portret al lui Pomponescu, aceea nu-şi compusese o asemenea imagine. Într-o zi, la ceai, Pomponescu avu gust de dialog filozofic. 
. — Îmbătrînim, zise el zărindu-şi în oglindă un fir alb înmustaţa insuficient tuşinată. 
 — Eşti foarte bine, declară Indolenta, de unde-ţi vin astfelde idei? 
 Pomponescu se bucură o clipă, crezînd că a trezit în Ioana instinctul portretistic. Dar Ioana nu perseveră. 
. — Bine, ce înseamnă bine? continuă meditaţia ministrul.Ne menţinem, e adevărat, cîtăva vreme. Timpul însă trece, azi sunt cu un an mai bătrîn decît anul trecut în aceeaşi zi. 

   — E mai cuminte să nu ne gîndim! Ne neurastenizăm.
   Pomponescu luă o figură cu umor indignată şi spuse important, rărind silabele bombastic: 
. — Asta numeşti tu ne-u-ra-ste-nie? Asta se cheamă me-lan-co-lie! 
. — Ce deosebire este?
. — Foarte mare! Neurastenia este o boală, melancolia esingura plăcere acordată vîrstei noastre. 
. Indolenta nu pricepu seriozitatea filozofiei lui Pomponescu, iar Pomponescu însuşi scăzu calitatea meditaţiei prin satisfacţia ce o simţi proferînd definiţia. El era melancolic numai ca ministru; îndată ce cădea din minister, se tonifica, visînd altă promovare. 
. — Pe urmă, exagerezi, adăugă Indolenta, fiindcă femeileîmbătrînesc înaintea bărbaţilor. N-ai de ce să te plîngi. 
. — E o iluzie. Femeile îmbătrînesc uneori fiziceşte. Însămai gravă decît toate e îmbătrînirea morală, de care sunt ameninţaţi în particular bărbaţii. Femeile au copii, în care se simt retrăind. 
. — Ce vrea să zică îmbătrînirea morală? Nu înţeleg.



. — A nu mai crede în idee, a simţi că s-a dus timpul visării

fără a fi făcut o o-pe-ră! Pomponescu rărise iarăşi, important, ultimul cuvînt. 
. — Ce, tu n-ai o operă?Ministrul deveni interesat.
. 
. — Crezi?

   Indolenta însă nu făcu nici o destăinuire reconfortantă şi lăsă toată răspunderea celuilalt. 
   — Tu ştii mai bine decît oricine! 
 — Părerea noastră! oftă Pomponescu. Numai atît n-ajunge!În tinereţă am făcut poezii pe care le declamam cu glas tare prin odaie, crezîndu-le nişte capodopere. Cînd le-am regăsit printre hîrtii, cu douăzeci de ani mai tîrziu, mi s-au părut ruşinoase. Fireşte, le-am aruncat pe foc, ca să nu mi le găsească cineva. Ne trebuie un public care să creadă în noi, să aplaude aşa cum aplaudă cînd cînţi tu. 
 — Şi pe tine te aplaudă cînd vorbeşti!
 Pomponescu tresări.
 
. — Crezi că vorbele aruncate o dată mai pot să deştepte îngeneraţiile viitoare o emoţie? lată o întrebare. 

   Ministrul, anxios, aştepta ca Ioana să zică: «Sunt convinsă! Numele lui Demostene a rămas.» Dar ea, impasibilă, zise doar: 
   — Tu ştii mai bine decît oricine! 
XXII 
   Saferian petrecea acuma ziua aproape numai întins pe sofa, în urma inflamaţiei picioarelor. Inima, rinichii nu-i erau în stare bună, din cauza existenţei sedentare, fenomene reumatice şi arterosclerotice se adăugau. Nu se mai cobora la parter, de afacerile casei se ocupau mai mult Demirgian şi Sultana. Saferian dădea doar sfaturi. Încolo era voinic, se simţea sănătos, era invadat însă de psihoza migraţiei. Voia să fugă din faţa unui inamic invizibil. Manigomian nu era ceea ce se cheamă un nevrozat, deoarece de această psihoză sufereau mulţi din colegii lui de breaslă, exprima cu mai multă agitaţie o stare de spirit comună. Lîngă 
G. Călinescu
sofaua lui Saferian se găseau două mormane de covoare persane întoarse pe dos şi împăturite, alese de el personal din piesele cele mai bune, sustrase din emoţie estetică circulaţiei comerciale. Afară de aceasta, aşezat pe duşumea se vedea un glob terestru aşa de mare, încît de pe sofa Saferian îl putea învîrti cu mîna şi contempla. I-l adusese Demirgian, dintr-un fond de mobile vechi. Manigomian primea un jurnal armenesc apărînd la Stambul şi unul franţuzesc din Cairo, La Bourse, pe care le citea şi răscitea, căutînd a ghici sensurile dintre rînduri. Acestea nu-l mulţumeau şi căuta lumini în convorbirile cu prietenii, pe care îi descosea asupra tuturor evenimentelor posibile. Smărăndache îi făcea deosebită plăcere, fiindcă era informat în toate direcţiile şi venea în contact cu cercurile politice. 
. — Ce se mai aude, domnul Smărăndache? (Manigomianîntrebuinţa foarte rar vocativul «domnule».) 
. — Cred că într-un timp apropiat, două-trei luni cel mult, nemţii vor ataca Polonia. 
. — Rău, domnul Smărăndache, e rău!
. — Depinde din ce punct de vedere privim chestiunea.
. — Dacă nu e pace, nu-i comerţ, afacerile nu merg. 
. — Pentru comerţ, acţiunea Germaniei e favorabilă. Va întîrzia cu cîţiva ani cel puţin socializarea Europei. 
. — Numai cu cîţiva ani?
. — Nu cred mai mult, socialismul e inerent dialecticii istoriei,mai curînd sau mai tîrziu structura capitalistă se va prăbuşi. 

   — E rău, domnul Smărăndache, rău.
   Smărăndache, din politeţă, proroga data prăbuşirii capitalismului. 
   — Poate nu în cîţiva ani, în cîteva decenii, în tot cazul,faza capitalistă e în declin. 
   Saferian era om deştept, însă capabil numai de speculaţie comercială, nu şi de speculaţie filozofică şi sociologică, deci din prevestirile lui Smărăndache înţelegea concret că va pierde capitalul său, ceea ce pentru el însemna sfîrşitul lumii. Să nu poţi vinde reprezenta în imaginaţia lui un chin infernal. Raiul însuşi şi-l imagina cu magazine de covoare şi anticariat. În urma unui astfel de aviz pesimist, Manigomian chema pe Demirgian: 
   — Să vinzi covorul ăsta, lucru bun, păcat, să nu-l dai ieftin,mai bine cadou. Astfel, încetul cu încetul mormanul de covoare diminua, ca un grafic politic. 
   Manigomian conferea cu persoanele care picau din Orientul Imediat. Dacă auzea printre negustori de sosirea cuiva de la Atena, îl chema. 
. — Cum este viaţa la Atena?
. — Binişor!
. — Comerţul merge?
. — Merge şi nu prea. Sărăcie mare.

. — Cel puţin e siguranţă pentru comerciant, nu pierzicapitalul. 
. — Siguranţă şi nu prea, mai bine e aici, acolo e burzuluialămare printre muncitorii din port. Armatorii se tem. Unii au lichidat, s-au dus în Egipt, ba unul a plecat în Rhodezia. 
. — Unde e asta?
. — Dracu ştie, prin Africa de sud.

   Manigomian suspina şi învîrtea globul. Întîmplarea făcu ca un tînăr armean să-i scrie de la Capetown, trimiţîndu-i şi un jurnal Cape Times, în care era încercuită cu roşu reclama firmei respectivului. Scria că-i merge foarte bine. 
. — S-a mărit lumea, zicea Saferian, ce păcat, prea bătrîn,picioarele nu mă ţin. 
. Însă ideea că mai jos, în jurul Mediteranei, era mai bine îi era de mult înfiptă în minte, cu concursul de altfel al Sultanei. Saferian consultă pe Smărăndache. 
. — Domnul Smărăndache, azi e mai sigur pentru comerţ în Egipt, în Asia Mică. Englezii ţin frîul. 
. Smărăndache trecea printr-o criză de haos şi scepticism din cauza prea vastei lui informaţii. 
. — Nu prea e sigur nici acolo. E o mişcare fermă printre oamenii de culoare şi în dominioane. Englezii înşişi îşi dau seama de prăbuşirea sistemului şi încearcă să-l înlocuiască printr-o reţea 

G. Călinescu
de alianţe comerciale. La cea dintîi zguduitură a războiului, popoarele se vor elibera. Desprinderea Egiptului şi a Indiei e un fapt iminent. Arabii se agită de mult, Madagascarul (mi-a spus un malgaş pe care l-am cunoscut la Paris) are o tendinţă separatistă acută, negrii s-au civilizat, nu mai acceptă pe europeni decît provizoriu, pînă se pun la punct cu tehnica. După părerea mea, europenii vor fi expulzaţi din Asia şi Africa sau vor fi absorbiţi, prin împerechere cu indigenii. Deja în America... 
   Lui Saferian un asemenea oracol îi dădea vertij. I se părea că pe unde calcă solul e moale, cedînd ca vata la apăsarea piciorului. 
   — Atunci unde e sigur, domnul Smărăndache? 
. — Eu cred că în jurul Mediteranei, în Grecia, Sicilia (care e posibil să se despartă de Italia), în Spania. Aci tradiţia individualistă greco-latină e mai puternică. 
. Saferian chemă pe Demirgian şi-i arătă cu lacrimi în ochi nişte icoane rezemate de perete. 
. — Să vinzi din icoanele astea, lucru rar, artă orientală, să nu le dai pe nimic, mai bine cadou! 
. Pe încetul, odăile lui Saferian se goliră de covoare, icoane, şaluri, mobile încrustate cu sidef, duşumelele rămaseră nude, pereţii aproape goi, ca la o casă în curs de evacuare. Numai sufrageria era încă intactă. Denudarea era încă iluzorie, şi numai pentru ochiul lui Saferian. Sultana, în complicitate cu Demirgian, profitînd de faptul că Saferian nu mai călca pe la parter, transportă lucrurile propuse pentru vînzare jos, ba chiar le dispuse în două saloane comunicante, ca într-un interior normal. Sultana nu credea deloc în catastrofe şi considera desfacerea pripită drept o absurditate. Ea, care înainte sfătuise pe Ioanide să emigreze în Egipt, voia acum să rămînă în Romînia şi să se ocupe cu comerţul. Era încredinţată că lui Manigomian îi va trece criza şi se va bucura cînd, dîndu-se jos la parter, îşi va vedea toate obiectele lui preferate. 
. — Sultana, zicea Saferian, ştii icoana cea frumoasă aFecioarei Maria sub bolta de struguri? Lucru rar, oriental. Păcat, unde-o fi acum? 

   Era jos la parter, pe o sobă de teracotă, dar Sultana tăcea, spre a nu strica un efect viitor. 
   Un singur obiect fu înstrăinat, şi anume pendulul. Saferian, afectat de moartea Pichii, voi să aducă o mîngîiere lui Ioanide şi i-l trimise acasă. În odaia mică a arhitectului, unde fu aşezat, pendulul lua proporţii şi teroriza cu dimensiunea şi cu sunetul patul de fier. Totuşi Ioanide se simţea bine şi apele îl calmau aşa cum te calmează valul de mare izbindu-te în umeri. Predarea obiectului fu făcută de Sultana în persoană, care însă ceru să vadă pe madam Ioanide şi se prezentă singură ca fiica lui Saferian Manigomian. Faţă de Ioanide, care veni şi el fireşte la întrevedere, se purtă cu un tact surprinzător. Privirea ei nu îngheţase, dar căpătase o nuanţă de respect filial şi o simpatie sublimată de voluptăţi. Strînse mîna lui Ioanide fără turburare, înlăturîndu-i de la început orice panică. Nu folosi decît pluralul şi împărţi aşa de bine interesul între Ioanide şi doamna Ioanide, încît orice echivoc, de-ar fi existat, fu risipit. Ce se întîmplase? Sultana, fire vibrantă meridională, intuise în fizionomia lui Ioanide profunda rană paternă. Abia atunci înţelese cuvintele pe care i le spusese altădată arhitectul şi-şi dădu seama de incovenienţa legăturilor erotice. Ioanide îi apăru mai uman, superior unui banal candidat la dragoste, şi chiar faptul de a-l şti afemeiat îi produse o altă impresie. Ioanide iubea femeia pe toate registrele, patern, conjugal şi liber, era un om dedicat eternului feminin. Frenezia de la început a Sultanei se converti brusc în sentimentalism, voi să înlocuiască, în măsura în care putea, pe Pica. Frecventa pe madam Ioanide şi o copleşea de toate gingăşiile posibile. Procurîndu-şi o fotografie a Pichii, comandă prin Expertul un bust surprinzător de reuşit, în care artistul, folosind mijloace simple, evoca mişcarea caracteristică a părului Pichii dintr-o parte într-alta. O seară întreagă soţii Ioanide priviră emoţionaţi imaginea postumă. În fine, Sultana îşi dezvoltă noua ipostază pînă la sfîrşit, ceru consilii pentru propria ei viaţă doamnei Ioanide şi indirect lui Ioanide însuşi. În timp ce viaţa pasională se metamorfoza astfel, o altă latură psihologică îşi făcea apariţia. După cum observase însuşi 
G. Călinescu
Saferian, Sultana avea vocaţia comerţului. În curînd luă în mîinile ei toate firele magazinelor tatălui său, conduse totul mai departe cu un deplin succes. Se pricepea tot aşa de bine în specula cu materiale comune ca şi în comerţul de artă. Ea fu aceea care născoci sistema de a se vinde piper şi alte mirodenii, într-o vreme cînd începeau să lipsească de pe piaţă, în cantităţi farmaceutice, în plicuri triunghiulare. Cîştigul la kilogram devenea respectabil. Un cilindru de scorţişoară era zdrobit în piuliţă şi împărţit în multe plicuri. Cititoare de publicaţii străine, avea idei în materie de prezentare a mărfurilor, introducea mici calendare în punga cu petit-beurre sau oferea la o cumpărătură mai apreciabilă mostre comestibile. Acestea erau numai mici petreceri. Sultana făcea şi alte combinaţii, depăşind sfera ei strictă de activitate. Cea mai inofensivă fu aceea de a procura pentru magazinele de covoare stofe fine de damă, mătăsuri, lamé, brocart pentru mobile şi pentru rochii, vopsele de păr, farduri scumpe, parfumuri rare, tot ce prin izbucnirea unui război putea să devină rar şi să fie revîndut scump amatorilor cu bani. Din sectorul acesta, Sultana realiză mai tîrziu, în epoca celofibrei, cele mai solide cîştiguri. În domeniul operelor de artă şi al anticariatului, Sultana arătă tot atîta competenţă. Consultîndu-se săptămînal cu Demirgian, Expertul şi madam Valsamaky-Farfara, Sultana spori achiziţiile de obiecte vechi, dar la vînzare proceda altfel. Cumula obiectele făcînd colecţii şi tipărind cataloage sau întocmea interioare complete din mobile de anticariat şi le vindea solidar. Luînd ca temă cîteva acvaforte de Aman, adunase, de pildă, mai ales cu concursul doamnei Farfara, un număr de mobile rebegite, dar graţioase, pe care Expertul cu ajutorul tapiţerilor le restaurase, şi crease «un salon romînesc din epoca lui Th. Aman», pe care-l petrecuse cu un preţ impunător. Adoptînd sistemul de a restaura şi a completa cu piese noi, Sultana începea să facă concurenţă magazinelor de mobile de lux. Angajase o domnişoară întoarsă din Italia care făcea excelente copii de maeştri şi falsuri, desenînd şi mobile, şi cu ajutorul ei şi al unui tapiţer inteligent realiza interioare somptuoase, cu cachet de epocă. Cărţile vechi, fără interes pentru lectură, îmbrăcate în marochin şi în pergament, le lua cu toptanul de la anticari şi din familii scăpătate, spre a face cu ele rafturi de volume vechi, exclusiv pentru plăcerea ochiului. Sultana împrumuta la un teatru interioarele sale, avînd grijă a anunţa în program că mobilierul din actul în chestiune este de vînzare la sfîrşitul seriei de reprezentaţii. Spre deosebire de Saferian, Sultana începu să frecventeze casele scăpătate, însoţită de madam Valsamaky-Farfara, spre a nota obiectele şi tablourile interesante. Mult mai informată în materie de artă, descoperi o mulţime de lucruri. Madam Farfara avea misiunea să înceapă tratative după termen. Sultana (care pînă atunci nu apărea în cercul prietenilor lui Saferian) intră în relaţii cu Gaittany şi începu să înjghebe la Casa de Artă expoziţii retrospective de interioare, pe care apoi le vindea, după ce la entuziasmul vreunui vizitator Gaittany se oferea să se intereseze dacă nu cumva împrumutătoarea mobilierului nu e dispusă a-l vinde. Cîteva cadouri răsplăti concursul lui Gaittany. Sultana trimise pe Expertul acasă la Hagienuş, unde acela găsi prin odaie, săli şi pivniţă fragmente surprinzătoare (inscripţii, bucăţi de basoreliefuri şi de statui orientale), care, bine expuse, găsiră amatori fervenţi. Deşi somat de Petrişor, Hagienuş nu voi să le vîndă. 
 — Asta e toată fericirea mea, astea şi memoria maiciivoastre. Cînd voi muri faceţi ce vreţi, acum nu le dau. 
 — Le ţineai în pivniţă!
. — Acolo în pivniţă le văd cînd mă duc să iau vin culumînarea, şi am o tresărire, o bucurie. 

   Hagienuş exagera în bună parte, căci, deşi era amator de vechituri, pe care le luase de altminteri pe nimic, nu făcuse caz de ele. Acum era înduioşat a trece drept emerit colecţionar şi poza în maniac. 
   Într-un cuvînt, Sultana continua strălucit activitatea lui Saferian, perfecţionînd-o şi întreţinînd acel aer de snobism artistic, atît de propice desfacerii vechiturilor. Ieşind în lume, Sultana deveni simpatică şi căutată şi suplini cu succes pe 
G. Călinescu
Manigomian. Madam Pomponescu, dînd o recepţie acasă, îi solicită luminile, iar Sultana, împrumutînd din depozitul ei mobilele, covoarele şi lustrurile de care avu nevoie, conform planului Expertului, compuse interioare feerice. Nostim este că Sultana făcu vînzări cu acest prilej. Un diplomat, văzînd un covor persan, rămase entuziasmat. 
   — Nu-i aşa? Îl încurajă Gaittany. E minunat, aveţi toată dreptatea. (Apoi la ureche.) Cred că e de vînzare, ha-ha-ha! 
   Auzind cuvîntul «vînzare», unii din cei de faţă traseră cu urechea. Astfel, recepţia fu denumită, graţie lui Smărăndache, «bazarul Pomponescu». 
   Potolindu-se de impulsiuni erotice faţă de Ioanide, Sultana nu-şi transferă interesul asupra altora mai tineri. Un moment Ioanide avu bănuiala că Sultana, printr-un proces de analogie şi rectificare a vîrstei, ar putea să se oprească la Tudorel, asupra căruia menţinuse cîteva priviri lungi. Dar Sultana, devenită comerciantă, părea că se vindecase de frivolitate. Singurul bărbat mai tînăr cu care vorbea îndelung era acum Demirgian, faţă de care nu demonstra deloc vreo atenţie excepţională. Acesta se purta cu Sultana corect, ca un funcţionar faţă de patroană. Nasul cocoşat al lui Demirgian nu producea totuşi nici un fel de repulsie şi Sultana considera adesea cu interes pe tînărul comis-general, a cărui iscusinţă i se păru remarcabilă, mai ales în chipul de a ocoli severităţile fiscale. Află că Demirgian urmase Academia Comercială şi Dreptul în timpul cînd era la Saferian, şi-l găsi destul de cultivat. În odaia pe care o locuia la Saferian, în fundul curţii, îşi compusese un interior sobru, dar cu gust, fără anticării, cu excepţia cîtorva obiecte. Citea numai romane de aventuri, alese cu grijă, şi avea o motocicletă, dezideratul imediat consecutiv fiind o barcă cu motor. Convorbind din ce în ce mai strîns cu Demirgian, Sultana descoperi că idealul său era de a nu avea nici un ideal. Mai clar, Demirgian nu aspira să-şi facă un nume, nu voia să se ilustreze nici în război, nici în politică, nu avea nici cea mai mică spaimă de a fi anonim. Dramatică i se părea nu situaţia de a rata eternitatea ca Pomponescu, ci de a rata viaţa. Destul de deştept ca să-şi formuleze o fragmentară concepţie, dacă nu propriu-zis filozofie, nu se purta aşa în urma raţionamentului, ci fiindcă era astfel construit congenital. 
. — Dacă toţi oamenii ar voi să fie vestiţi, cine ar putea săţină minte atîtea milioane de personalităţi? Nouă ni-e dat să trăim cu rîndul, ca florile. 
. Pentru un gînditor, Demirgian ar fi reprezentat un fel de pesimist, dar era un pesimist bine dispus, care nu-şi dădea socoteala în ce tip de Weltanschauung se clasa. Demirgian se vedea toată viaţa ca un funcţionar comercial bine plătit şi considerat, cel mult un patron, şi cînd observa pe unii ca Smărăndache preocupîndu-se, la schimbări de ministere, de posturi, rîdea. E drept că, fiind armean, avea sentimentul că nu se poate promova decît pe un spaţiu limitat, cu toate astea, de l-ar fi chemat în Armenia ca şef de stat, ar fi refuzat, căutînd tot un loc de funcţionar comercial într-o prăvălie de covoare şi obiecte orientale. În igiena sufletească şi fizică a lui Demirgian, a sta şase zile pe săptămînă în magazin, iar de la o vreme a supraveghea tot comerţul lui Saferian era o necesitate. Dacă n-ar fi existat, Saferian trebuia inventat. Demirgian nu lucra în silă, ci din conştiinciozitate, aflîndu-se mereu în treabă din proprie iniţiativă. De se întîmpla să se găsească neocupat într-o după-amiază, scrutînd cu ochii prin prăvălie, descoperea o molie. 
. — Sahag, striga el, ia întoarce repede covoarele alea, săştii că s-au umplut de molii. Să faci bine să te duci la drogherie. 
. Cu mîinile în buzunar, Demirgian se plimba altă dată prin faţa magazinului, încercînd să se pună în psihologia unui client. 
. — Nu-i bine vitrina, prea sunt adunate toate ca la un bazar, nu se vede marfa, nu atrage ochiul. Lumină, claritate! 

   Şi cu creionul pe o bucată de hîrtie schiţa decorul vitrinei. Asta în zi de lucru. Cînd sosea duminica, Demirgian nu mai voia să ştie de prăvălie. După ce o închidea bine cu uşi de fier şi examina înainte de a ieşi contorul electric, întrerupînd siguranţele, pleca pe alt continent moral. Ca milioane de 
G. Călinescu
indivizi anonimi, Demirgian avea recreaţia duminicală. Încă din zorii zilei, pe anotimp frumos, se auzea un duduit teribil în fundul curţii lui Saferian, şi aproape numaidecît Demirgian ieşea ca un bolid pe poartă, călare pe motocicleta lui. Pleca în excursii în afară din oraş, la Ploieşti, la Dunăre. Atunci, dacă s-ar fi desfăcut pe şosea un covor persan mirific, Demirgian ar fi trecut cu motocicleta deasupra, fără să se oprească. Demirgian mai frecventa de asemeni balurile, şi cînd nu erau acestea, sălile de dans sau familiile cu fete unde se dansa, nu în scopuri matrimoniale, ci numai sportive. Demirgian juca tenis cînd avea cu cine, fiind înscris într-un club, şi înota vînjos în apă dulce şi curgătoare, precum Dunărea. Cînd îl vedeai moţăind cîteodată pe un morman de covoare, n-ai fi crezut că Demirgian e un om aşa de vînjos. Însă şi în privinţa sanitară suferea de unele contradicţii. Se arunca în Dunăre şi nu suporta vederea gîndacilor sau a păianjenilor, precum nici a racilor. Atunci făcea o strîmbătură de dezgust şi se simţea rău fiziceşte. De aceea punea să se cureţe riguros prin localuri. Nu mînca gras, preferînd carnea de berbec. Bere nu punea în gură, nici alcooluri, numai vin de Malaga sau Madera veritabil, cînd găsea, sau siropuri. În prăvălia de covoare expunea în postul Paştilor cutii de halva fină adusă din Turcia, dar, ciudăţenie, nu suferea personal nici halvaua, nici tahînul. În schimb, murea după salamul de Sibiu, bine uscat, brumat, şi după ghiuden. Dacă dăm aceste amănunte prozaice este fiindcă dintr-astea se alcătuia personalitatea lui Demirgian, un exponent a milioane de oameni. La cinematograf îi plăceau filmele cu piraţi, la teatru 
— Shakespeare şi Ibsen (fără a motiva aceste preferinţe), darcînd venea circul, mergea de două ori la acelaşi spectacol. În materie literară, Demirgian poseda toată colecţia romanelor de aventuri Le masque, avea operele lui Edgar Poe, citise pe Dickens, pe Tolstoi, pe Dostoievski, Zola, Alphonse Daudet, Bourget, Theuriet, Benoit, Loti şi alţi romancieri moderni mai puţin importanţi, n-auzise deloc de Flaubert, cu toate că urmase liceul. Prin hazard, acest autor nu fusese predat. Picîndu-i în magazin o ediţie din Don Quijote, ilustrat de G. Doré, Demirgian îl citise şi reţinuse mai mult imaginile. În unele privinţe, ignoranţa sa era mare. Astfel, văzînd filmul Don Quijote cu Şaliapin, zise că era mai bun decît cartea. Nu ştia cine e Cervantes, nici în ce secol a trăit şi, lucru mai notabil, nu era deloc ruşinat cînd era surprins în ignoranţă. Tot capitolul artelor şi ştiinţelor nu constituia pentru Demirgian decît un fond din care se putea alimenta pentru nevoile sale strict personale, noţiunea valorilor absolute n-o avea. Astfel, preţuia motocicleta ca o mare satisfacţie proprie, totuşi dacă i-ar fi fost prezentată o persoană cu titlul de inventator al motocicletei, nu i-ar fi acordat nici o stimă. Atît de acuzat era interesul lui Demirgian pentru utilul şi confortabilul din orice obiect, încît i se întîmpla şi lui ca multora să citească o carte fără a se fi uitat pe copertă să vadă cine e autorul. Cu tot acest hedonism, Demirgian nutrea un fond de misticism sau mai degrabă de superstiţie. Începuse a se pasiona de cărţi teozofice şi nebulos metapsihice, de operele doctorului Rudolf Steiner, de tot ce avea referinţă la Gotamo Buddho. Propriuzis, Demirgian nu înţelegea nimic, însă duminica, după o săptămînă de tocmeli şi contabilitate, astfel de lecturi îi dădeau 
o senzaţie spirituală de şoc, sinonimă cu voluptatea de a se simţi călare pe plesnetele motocicletei. Demirgian era senzual şi printre covoare păstra culegeri de pornografii plastice chineze şi japoneze, remarca prin vitrină, pe stradă, femeile cu un detaliu picant, nu priza trupurile macerate, ci carnaţia planturoasă. Afară de aceasta, îi plăceau copiii şi-i săruta sonor pe obraji. Desigur, Demirgian era un spirit mediocru, însă un suflet sănătos, cinstit, cu un instinct al lucrurilor fine şi de o discreţie desăvîrşită. 
   Deplasată din văpaia masivă a lui Ioanide şi intrată în exactitudinea comerţului, Sultana, care, cu toată instrucţia ei, era un temperament focos, nu un spirit metafizic, receptă cu consolare la început caracterul solid al lui Demirgian, întocmai ca o bolnavă calmată de apropierea în halat alb a doctorului zîmbitor. Demirgian înţelegea perfect toate 
G. Călinescu
gîndurile ei, acceptînd fără contradicţie, ca foarte rezonabile, chiar pe cele mai hazardate şi avea însuşirea de a nu uita nimic, continuînd singur pe un impuls dat. Sultana începu să joace tenis cu Demirgian şi notă favorabil îndemînarea tînărului armean cu nas cocoşat. Consimţi să meargă cu el la ştrand şi-şi făcu o opinie nu se poate mai bună despre aptitudinea la nataţie a lui Demirgian prin raport la pusilanimitatea lui Kevorg. În cele din urmă curiozitatea împinse pe Sultana să examineze motocicleta lui Demirgian, care sugeră cumpărarea unui ataş. Sultana zise că nu era copil mic să stea în căruţ şi încălecă îndărătul vehiculului, iar într-o bună zi, îmbrăcată sportiv şi cu rucsac, porni la Braşov călare pe grătarul din spatele motocicletei. Acestea erau semne sigure de acomodament moral între Sultana şi Demirgian, şi toată lumea nu mai avu nici un dubiu că cei doi se-ndreaptă spre căsătorie. Un asemenea eveniment ar fi trebuit să bucure pe Manigomian, avînd în vedere în primul rînd că Sultana învinsese periculoasa ei nevroză erotică. Acum fata avea un obraz sănătos, brun, poate cam brutal, respira o condiţie fiziologică excelentă. Totuşi Saferian clătina din cap melancolic şi făcea anume aluzii fată de prieteni. 
   — Demirgian, bun, om de afaceri, priceput, harnic. Arenevoie de nevastă blîndă, nepretenţioasă. 
   Asta pentru a spune ocolit că Sultana, fată cu pretenţii, nu se poate căsători cu un funcţionar comercial. Saferian n-avea nimic contra lui Demirgian şi nici nu îndrăznea să contrarieze pe Sultana, fiindcă ştia că nu ar fi găsit argumente serioase. Ce era Demirgian şi ce era el, Saferian? Toţi vînzători de cafea sau de covoare. Aci nu există ierarhie. Bani oricine poate cîştiga. Altceva era la mijloc. Dacă Saferian, personal, nu putea trăi fără comerţ, pentru Sultana visa un om din afara tagmei, un artist, un doctor, un ofiţer. Fiecare părinte, oricît de strălucit în profesia lui, vrea să salveze pe copii de mizeriile meseriei sale şi să-i facă altceva. Hagienuş era încîntat că fiu-său, Petrişor, era ofiţer, Ioanide nu regretase că Tudorel nu se făcuse arhitect. Tot astfel, Saferian sperase ca Sultana să iasă din cafele, să se căsătorească cu cineva din categoria acelora care-i frecventau salonul. O fată aşa cultă, deşteaptă!... Demirgian, băiat bun, n-avea ce zice, însă cafegiu subţire. Mîine s-ar fi îngrăşat şi ar fi căpătat moravuri deşănţate şi acea neglijenţă fizică proprie celor din branşa sa. Saferian cunoscuse pe tatăl lui Demirgian: în tinereţe slab şi vînjos, la bătrîneţe umflat, expus hidropiziei. Cît despre «blîndeţea» pe care o reclama Saferian pentru eventuala soţie a lui Demirgian, era şi ea o aluzie la caracterul latent al Sultanei prin analogie cu mamă-sa. Aceea, ardentă la început, devenise după căsătorie autoritară, stridentă şi, ca un indiciu al schimbării de caracter, un puf negru pronunţat îi crescuse pe deasupra buzei superioare. La fel Sultana, care avea sprîncenele foarte negre şi îmbinate, începea să capete o uşoară mustaţă, deocamdată graţioasă. Singura speranţă era aceea că la inteligenţă Sultana semăna cu răposata soră a lui Manigomian, cu mătuşi-sa. Sub aceste auspicii era greu de stabilit cine făcea o afacere rea: 
   Sultana ori Demirgian? 
   După o destul de lungă familiarizare la ştrand, la tenis şi pe motocicletă, Sultana chemă într-o zi pe Demirgian. 
   — Ascultă, Demirgian, tu nu vrei să te însori?
   — Ba m-aş însura, răspunse acela privind-o cu circum-specţie, ca într-un început de tocmeală dificilă. Mi-ai găsit cumva vreo partidă? 
. — Nu, ţi-aş propune să te însori cu mine.
. — Nu m-aş da înapoi!
. — Prea grozav nu eşti, dar ai bărbăţie în tine, nu întristezi

o femeie. Să te mai cultivi totuşi. 
— Să ne luăm!-— Dar să ştii, mutre să nu-mi faci. Sunt senzuală, cît sunt

tînără poate să te înşel din cînd în cînd... discret. — Şi eu sunt senzual... am o fată, aş vrea s-o mai ţin. 
. — N-ai decît! Să n-o văd prin casă.
. — Mai am o pretenţie.
 — Ce anume?
 G. Călinescu
. — Îmi plac copiii. Să-mi faci cel puţin doi copii.

   — Am să-ti fac dacă pot, ceva mai tîrziu. Dacă nu, fă-i cucine vrei, îi primesc ca pe ai mei. Parcă ce importanţă are? Copiii sunt frumoşi oricum, de-i fac eu sau de-i face altcineva. 
   — Atunci, foarte bine, primesc.
   — Vreau să te mai întreb un lucru: eşti sănătos? De altfel o să-mi aduci certificat. 
. — N-ai nici o grijă, sunt fără cusur. 
. — Poţi să vii să mă săruţi.

   Acest dialog nemaipomenit, cu toate acestea autentic, se ţinu între Demirgian şi Sultana, care după aceea se îmbrăţişară foarte călduros, privindu-se reciproc, ca spre a se încredinţa de excelenţa tîrgului încheiat. 
   După acest acord, Sultana, ţinînd de mînă pe Demirgian, merse la Saferian. 
. — Tată, zise, am să-ţi spun o veste: mă mărit cu Demirgian. 
. — Aşa? Vrei tu? Vă învoiţi? 
. — Ne-am înţeles pe deplin. O să fie bine şi pentru comerţul

dumitale. — Şi cînd faceţi nunta? 
. — Numaidecît, îndată ce ies hîrtiile.
. — Trebuia să spuneţi din vreme, să ne pregătim. 

. — Nu trebuie nici o pregătire, vom face totul între noi, fărăsă ştie nimeni. Am trecut altă dată prin emoţiile ceremoniei. 
. — Dumnezeu să vă ajute, să vă binecuvînteze! Tot ce am al vostru este. 

   Deşi expeditivă şi autoritară, Sultana nu era mai puţin emotivă. Cît despre Demirgian, acest mod de uniune conjugală i se păru original. Deci amîndoi luară cîte-o mînă a lui Saferian şi o sărutară. Modernismul şi arhaismul se îmbinau. 
   Cu toată înfăţişarea scandaloasă a dialogului, uniunea Demirgian—Sultana nu decurse în modul libertin în care ne-am închipui. «Fata» lui Demirgian nu exista, şi Demirgian însuşi făcuse paradă de senzualitate, ca să nu se arate mai puţin «modern» decît Sultana, care la rîndu-i arborase cinismul de frică să nu întîmpine rezerve din partea lui Demirgian. Nu trădă alcovul, în schimb trata pe Demirgian cu autoritate şi soţul verifica la tot pasul superioritatea Sultanei. Astfel Sultana constată că Demirgian nu cunoştea denumirea, stilul şi valoarea mobilelor vechi, din care se ofereau tot mai multe de la casele scăpătate. 
   — Uite ce ne-a trimis madam Valsamaky-Farfara de la o familie, zise Demirgian arătînd un specimen. Nişte scaune de rogojină. Ce să facem cu ele? 
. — Ăsta e fauteuil de paille Louis Quinze, în lemn de nuc. Splendid! Cu o tapiserie de pekin deasupra lui, dacă reparăm împletitura, scoatem un mobilier superb. Şi ce mai are? 
. — Douăsprezece scaune de astea şi un pupitru, ăsta de aici. Lipseşte un sertar. 

   — Şi ce dacă lipseşte? Îi facem unul nou. E de lemn de trandafir, mobilă autentică. Facem o garnitură de epocă şi o vindem cu totul. 
   Sultana comandă la Milano ţesături pentru mobile vechi, tafta, pekin, satin, moar,  imitaţie de velur de Utrecht gofrat şi alte materii, unele foarte moderne, dar ajustabile cu mobila secolelor trecute. Observînd însă că publicului îi plac mobile greoaie cu sculpturi complicate, pe care le expuneau unele magazine de mobile cu pretenţii de lux, angajă şi pentru aceasta un tînăr artist care copia mobile vechi şi supraveghea execuţia în atelier. Sultana cumpăra cu toptanul mobile de nuc complet degradate, cariate, ciuruite. Bucăţi din lemnul acestora erau introduse în structura mobilelor noi, în aşa fel încît magazinul pretindea a vinde anticărie restaurată. 
   — Priviţi aici, nu vedeţi găurile de cari? Mobilă autentică.Nucul rezistă. Piesele au fost completate pe liniile lor vechi. Aveţi o garnitură solidă, cu tapiserie modernă, copiată după cea veche şi istorică. 
   Unde era interesantă Sultana, era la reclama mărfii, căci începuse a coborî la afacerile de vînzare. Cînd se prezenta un amator pentru un obiect notat în mod special pe catalogul Sultanei, Demirgian vestea clientul că nu poate decide singur şi chema pe Sultana. Evident, cumpărătorii nu erau de obicei 
G. Călinescu
mari intelectuali, oameni fără bani, ci burghezi bogaţi, ahtiaţi de lux ţipător. Sultana avea o manieră de a exclama şi de a elogia complet dezarmantă. Astfel clientul se ataşase de un soi de garderob de nuc foarte înalt şi cu multe sculpturi, care îi plăcea fiindcă era mare şi umplea locul. 
. — Aş lua garderobul ăsta, dacă nu l-aţi da aşa de scump.
. — Dar e o armoire normande, dragă domnule. 
. — Pardon, asta am vrut să zic şi eu, armoire. 

   — Normande, domnule! apăsa Sultana, ca şi cînd calificativul «normand» reprezenta un caracter de teribilitate în sine. 
. — Dar dulapul ăsta?
. — Vreţi să spuneţi bufetul breton? 

   La enunţarea preţului, clientul se dezamăgea. Sultana îl stimula: 
   — Gîndiţi-vă şi dumneavoastră! E un bufet breton.
   Un om cu umor ar fi ripostat: «Şi ce dacă e un bufet breton?» Însă nu reclama nimeni, din cauza misticismului cu care profera cuvintele Sultana. Clientul fără cunoştinţe artistice şi snob nu îndrăznea să-şi dezvăluie ignoranţa. De altfel, dacă încerca o obiecţie, Sultana era înarmată, căci cumpărase o mulţime de opere cu planşe, spre a le pune la îndemîna lui Demirgian. 
   — Daţi-mi mai convenabil mobilele astea.
. — Imposibil! E unicul mobilier Chippendale autentic pe care îl veţi găsi în Romînia. 
. — Nu-i mare lucru. , astea au trecere. 
 — N-are valoare o mobilă Chippendale? Vai de mine, dragă doamnă! Mă costă transportul, că le-aş trimite numaidecît în Anglia. 
 Sultana scotea repede un volum cu ilustraţii,  şi-l punea sub ochii clientei intimidate. 
. — unt creatori de mobile celebri, nu vă supăraţi! 

   Cel mai mic pretext făcea pe Sultana să scumpească marfa, şi din teama ca nu cumva să se păcălească, ţinîndu-se în curent cu reviste publicînd cronici pentru colecţionari şi consultînd opere de specialitate ca  ridica preţul îndată ce prototipul obiectului se găsea atestat undeva. Orice replică era zadarnică, Sultana arăta planşa şi zicea: 
   — Vedeţi singur cu ce piesă aveţi de-a face. E istorică! 
   De asemeni, dacă găsea în jurnale străine la coloana «vînzări la licitaţie» un preţ incipient sau obţinut pentru un obiect, îl transforma îndată în lei şi-l lua ca bază pentru preţul unui obiect din aceeaşi categorie. Sultana introdusese, după opinia ei, criterii obiective şi ştiinţifice. Lucru curios este că, în ciuda scumpirii exorbitante a lucrurilor, făcea afaceri mai bune din vînzări mai puţine. Reputaţia de a vinde scump satisfăcea snobismul cumpărătorilor, şi a avea obiecte de la Manigomian însemna acum a fi om cu dare de mînă. Chiar şi calitativ, în ciuda falsurilor, clientul burghez trăgea un profit mai mare, fiindcă Sultana nu mai vindea după aprecierea la întîmplare a clienţilor, ci după un criteriu artistic. Cumpărai o copie cu bucăţi de nuc cariat, dar era o copie după un prototip atestat, o mobilă de gust. 
   «Sultana asta, medita Demirgian, e mai negustor decît un bărbat.» 
   De aceea, de cîte ori se afla în dificultăţi dădea măcar un telefon soţiei şi-i cerea instrucţii. 
   Pentru covoare, Sultana introduse metoda expoziţiilor cu publicare de cataloage, prevăzute cu introduceri asupra artei respective şi cu reproduceri de tipuri. Semnalase însă un mare număr de porţelane, vase, căni, pe care nu spera a le vinde. Din atîtea cumpărături de fonduri globale rămăsese acest depozit stînjenitor. Pentru veselă, farfurii cu peisaje etc., Sultana găsi un sistem. Comandă cîteva bufete pentru veselă expusă şi etajere, după modele franţuzeşti, şi le umplu de farfurii şi căni, vînzîndu-le cu totul. Vasele mai mult sau mai puţin chinezeşti le prefăcu în lămpi electrice cu abajur şi le 
G. Călinescu
expuse pe toate, aprinzîndu-le seara în magazin. Succesul fu fulgerător. 
 Aceste ocupaţii avură înrîurire asupra fizicului. Sultana începu să se îngraşe, din cauză că nu mai avea timp să se supravegheze corporal. Sedentaritatea, ca şi agitaţia au adesea acelaşi efect. Faţa, umflîndu-se puţin şi devenind unsuroasă, îi aluneca în jos. Ochii se măriră, devenind de o negreaţă stăruitoare, în schimb nasul se făcu mai coroiat. Fire mari de păr răsăreau de sub nări şi în bărbie, iar guşa dădu indicaţii a se dubla. Metamorfoza aceasta nu se petrecu brusc şi, material vorbind, Sultana era mai mult sau mai puţin aceeaşi ca şi înainte, contururile nu anulau formula ei fizică. Foarte curînd rămase gravidă şi luă obiceiul să se legene în mers, iar picioarele i se îngroşară, începînd să semene oarecum cu ale lui Saferian. Sultana, tot discutînd cu clienţii, dobîndi de la o vreme un ton strident, alternat cu răguşeală. Strigătul ei părea o comandă şi Demirgian tresărea şi punea mîna la inimă cînd o auzea. Căpătase o frică nejustificată obiectiv, pentru că Sultana era foarte îndatoritoare cu el, frică nu mai puţin. Cînd Sultana striga: «Demirgian, hai la masă», Demirgian avea un şoc şi căuta un punct de sprijin în spaţiu. Sultana nu mai juca tenis, renunţă la înot şi la ecvitaţia pe motocicletă şi, în aşteptarea fericitului eveniment, împletea tricouri de lînă pentru viitorul prunc sau citea în şezlong romane franţuzeşti şi englezeşti. Nu intra în confidenţă cu Demirgian asupra tuturor chestiunilor. Astfel, primea regulat din străinătate un buletin bătut la maşină, pe care-l consulta singură. Curios să ştie ce citeşte Sultana, Demirgian dibui un astfel de buletin, pe care nevastă-sa îl vîrîse în cutia de la noptieră. El conţinea o listă de nume sibiline şi cifre sub titlul Stock exchange prices. Spre exemplu: Oil.A. — Ecuator 22/6; 6 d (prima cifră era sub coloana Market price, a doua sub rubrica Change), A. — Egyptian 1516;... — A. Iranian 738 — 116, Royale Dutch 2334; Shel 312; 116 etc. Versat în materie comercială, Demirgian înţelese îndată că Sultana se interesa de cursurile unor acţiuni petroliere din Orient. Ale cui vor fi fost? Fără îndoială, ale lui Saferian. Principalul era că Sultana se amesteca în astfel de lucruri aride şi delicate, păstrînd totdeodată secretul. Sultana ascundea că primise comunicarea dividentului ce i se cuvenea lui Saferian pentru participarea la compania de iluminat a Bagdadului şi de la tramvaiele din Calcutta (). Deşi armean, lui Demirgian chestiunea i se părea de un exotism nebun şi nu pricepea cum intrase Saferian în posesia unor astfel de acţiuni. Relaţiile Sultanei cu oamenii importanţi nu produceau nici o modificare a atitudinii comerciale, Sultana necedînd nici cu o iotă. O întîmplare este caracteristică. Într-unul din magazine atîrna de mult pe un perete un vast tablou în ulei, reprezentînd un peisaj cu fiind maritim, cu aspect general de tapiserie. Tabloul încurca locul, după opinia Sultanei; trebuia pus acolo ceva mai cald, un şal turcesc, o oglindă veneţiană. Pictura părea o banalitate oarecare învechită, poate un fals, şi Sultana chemă pe Expert. Acesta dădu jos tabloul, examină atent pe din dos ţesătura pînzei, contemplă peisajul şi nu dădu imediat nici un aviz. Apoi reveni cu o monografie a lui Salvator Rosa, compară tabloul cu re-producerile din volum. După aceea aduse un fotograf şi, la lumina magneziei, făcu fotografii, din care trimise în străinătate cîteva, una lui Lionello Venturi. Răspunsurile îi dădură certitudinea că avea de a face cu un Salvator Rosa. Spre a putea să-şi explice provenienţa, făcu o anchetă cu privire la migraţia tabloului. El era în ţară, după toate probabilităţile, din epoca 1840—1850, adus din Viena. Sultana ascultă sentinţa foarte grav şi după o consultaţie adîncă fixă un preţ neobişnuit pînă atunci în magazinele sale pentru asemenea obiecte. Expuse bineînţeles tabloul cu un carton pe care era scris numele pictorului, cu adaosul 1615—1673, punîndu-l însă înăuntru pe un şevalet şi cu un bec electric apărat de un abajur plat deasupra, spre a fi zărit de la uşă. Acum, Sultana, care înainte nu dăduse nici o importanţă tabloului, se extazia faţă de alţii înaintea lui: 
— E superb, o piesă rară!
G. Călinescu
   Toţi membrii grupului fură aduşi pe rînd să vizioneze descoperirea şi, cum era obiceiul, un fapt divers ca acesta se propagă în circuit. Gaittany şi Smărăndache erau colportorii emeriţi. 
   — Domnule, zicea Gaittany cînd venea vorba de Sultana,are un Salvator Rosa. E autentic, i-a scris Venturi. A dat lovitura! 
   În sinea lui, Gaittany nu gusta deloc tabloul, dar vorbea aşa prin sugestie. Smărăndache comunică evenimentul doamnei Pomponescu, care, doritoare a face pe interesanta, luă maşina şi vizită magazinul. Sultana nu era. Demirgian însă repetă, profesional, după instrucţiile nevestei: 
   — Este un lucru rar, foarte frumos. 
   Şi spunînd aceasta, stinse şi reaprinse lumina, fără nici un rost, cu gîndul de a dovedi că la toate nuanţele de reverberaţie tabloul revelă noi miracole. 
   Madam Pomponescu, femeie cu un anume simţ de convenabil în decoraţie, fără cunoştinţe artistice, era impresionată de efectul de tapiserie pe care tabloul îl producea în noua ramă lată, făcută dintr-o împletitură de crengi de aur stilizate, pe care i-o aplicase Sultana. ÎI vedea în salonul ei, combinat cu lustrul de cristale. Reveni deci într-o zi cînd Sultana fusese prevenită. Aşezate amîndouă pe cîte un fotoliu en gondole din depozitul de mobile în vînzare, începură tocmeala pe departe: 
. — Eşti foarte pricepută, doamnă Demirgian, ai făcut dinmagazinul ăsta o adevărată expoziţie de artă. E admirabil! (Arătînd cu bastonul.) Ce covor frumos! Roşul în special e delicios. 
. — Comerţul azi a devenit o specialitate complicată. Maiales în branşa noastră trebuie să ai puţină cultură şi fler. Am început să mă pasionez! 
. — Văd. Peisajul de Salvator Rosa ar merge pe peretele dinsalon, e decorativ, ştii, primim, şi eu şi ministrul avem destulă bătaie de cap. L-aş lua, dar e exorbitant, lasă-l mai ieftin. 
. — Dar e un Salvator Rosa, doamnă, autentic.
. — Ăsta nu e un motiv să-l vinzi aşa de scump!
. — Un Salvator Rosa?
. — Ascultă, am auzit că eşti pe cale a avea un copil, chiarse vede puţin. Ce fericită eşti! Rostul nostru, al femeilor, este să creştem copii. Ştii pentru ce trăieşti, pentru cine strîngi. Cu energia dumitale, cu fineţea pe care o ai, îl vei creşte ca pe-o jucărie. O să-l ţii numai pe covoare de Persia. 
. — I-am şi rezervat cîteva. Aştept într-adevăr cu mare emoţie, mai ales aş vrea să fie băiat. 
. — Bietele fete, de cînd se nasc sunt primite cu rea voinţă!Părinţii adoră numai băieţii. 
. — Fie şi fată, la nevoie. Fetele au viaţa mai dramatică,asta e tot. Trec printr-o criză grozavă, ştiu asta prin mine însămi. 
. — O fată semănînd cu dumneata, crescută printre obiectede artă, nu poate să nu fie reuşită. 
. — Aşa sper şi eu.
. — Ei, ce facem cu tabloul? Mai laşi?
. — E posibil?! Un Salvator Rosa? Unde mai găsiţi o asemeneaocazie? 
. — Ce zici de vreme? Bănuiesc că o s-avem o toamnă su-perbă şi lungă. Ştiu că eşti foarte versată în taioruri, te-am zărit odată cu o stofă tabac splendidă. Nu tabac, aşa ca frunza scorojită, ca foaia de arţar uscată care bate în roşu. 
. — Vă pricepeţi în nuanţe!
. — Eu mai puţin, dar dumneata!... Aici e o beţie pentruochi, cum ai aranjat porţelanele, chilimurile. Înainte şedeau toate pachete. 

   — Şi mie îmi place toamna. De aceea iubesc Bucureştii. Prin septembrie-octombrie e la noi o vreme delicioasă, cînd cad frunzele. În Orient, toamna n-are personalitate. 
   — Apropo, mă înnebunesc după crizanteme, o s-avem o expoziţie pe toamnă, tîrziu. Sunt unele imense, ca nişte flăcări. 
   — Printre flori îmi plac crizantemele, garoafele şi trandafirii,puţin stînjeneii şi crinii roşii, care, din nefericire, nu durează. Trebuie să ai mulţi, ca să tai zilnic. Crinul alb, chiparoasa, tot ce miroase violent îmi face oroare. Au ceva mortuar. 
. — Ai dreptate. Îmi dai tabloul mai ieftin?
. — Vi l-aş da bucuros, doamnă. Dar e un Salvator Rosa. 

G. Călinescu
   Sultana nu cedă nici în ruptul capului, iar madam Pomponescu, ambiţioasă, n-avu încotro şi-l cumpără. Dar cînd veni să-l ridice, într-o vineri, Demirgian se fîstîci şi se scuză că nu-l poate preda în acea zi. Arătă un carton pe care scria «reţinut de doamna ministru Pomponescu», dovadă că nu era vorba de 
o schimbare de intenţie. Era altceva. Sultana, superstiţioasă, nu încheia vineri afaceri importante, avea convingerea că banii luaţi nu-i vor aduce noroc. A doua zi, sîmbătă dimineaţa în zori, tabloul fu adus acasă la madam Pomponescu. 
. — Nu mi-am închipuit că e aşa de superstiţioasă, zisemadam Pomponescu despre Sultana. O femeie atît de tînără şi de modernă! 
. Ciudat, cînd Pomponescu zări peisajul presupus de Salvator Rosa, încreţi din sprîncene. Visase cu cîteva zile înainte că intra într-un golf asemenea aceluia din peisaj, cu multe coloane pe ţărm, şi înainta în apă în direcţia unui sicriu de aur înflorit ca şi raza tabloului şi plutind în larg. Se deşteptase cu sentimentul că apa-i ajunsese la gură. Pictura îi făcu o impresie neplăcută, de funebru. Saferian, aflînd de vînzarea tabloului, se căină: 
. — Trebuia să-l faci cadou. Aşa scump! Puteai să iei, dacă refuză gratis, cincizci de mii de lei cel mult. Eu am dat cinci lei pe el. 
. Lui Pomponescu nu-i plăceau vechiturile în casă, voia mobilă nouă, folosită de el întîia oară. Oglinda veche i se părea înţesată pe dedesubt cu fantome, pe canapelele vetuste vedea numai mortăciuni. Ideea că stătuse pe ele fiinţe care acum erau la cimitir îl înfiora. Nu mărturisea pe faţă totuşi aceste mici slăbiciuni. Dimpotrivă, Saferian nu putea suferi lucrul nou şi ar fi dormit sub o plapumă sub care murise cinci generaţii. Admitea numai reparaţia. Chiar vesela lui era veche, mîncase în ea părinţii şi bunicii lui. Saferian şi-aducea aminte cînd părinţii treceau copiilor prin testament hainele lor, blănuri, rochii de nuntă. De voiai să-l jigneşti pe Saferian, era de-ajuns să-i spui că un lucru din casa lui e nou. 
. — Asta nou? Asta mama avut de la mama ei. Nu se maiface azi aşa lucru. 

   Demirgian, cu toate că anticar, nu gusta nici el obiectele vechi în menaj, deşi nu din superstiţie, ca Pomponescu. El voia utilaj modern şi simplu şi fu mulţumit constatînd că Sultana, în interiorul particular, uza de mobilier nou şi necomplicat şi cumpăra veselă de la Galeries Lafayette. Un singur fapt îl contrarie. În dormitorul luminos, cu pat şi noptiere vernisate, Sultana plasase pe peretele de la răsărit o enormă icoană bătută în argint din colecţia lui Saferian, cu o candelă dedesubt, în permanenţă alimentată cu untdelemn şi aprinsă. Pîlpîiala nocturnă a candelei stînjenea somnul lui Demirgian. Mai mult, Sultana pusese icoane cu candele aprinse în toate prăvăliile, chiar şi la acelea de cafea comanditate (cauză, în treacăt fie zis, de sporire a clientelei feminine). Clientul rămînea surprins cînd deasupra rîşniţei automate de cafea zărea candela aprinsă în faţa icoanei. Mai ales din momentul evidenţei gravidităţii, Sultana începu să frecventeze bisericile, îndeosebi acelea specializate, precum biserica Sfîntul Spiridon vechi, îngropată pe jumătate în pămînt. Cerşetorilor care se opreau la uşa magazinului Sultana le dădea ceva. 
   Demirgian, zdrobit de superioritatea Sultanei, îşi pierduse cu totul personalitatea minimă cîtă o avusese înainte, şi de unde pînă atunci, ca subaltern al lui Saferian, avea singur, de fapt, iniţiativa comercială, acum se temea să cumpere sau să vîndă un articol, i se părea că orice pahar putea fi descoperit ca fiind paharul în care a băut Napoleon la Austerlitz şi orice icoană, opera unui maestru. Pentru nimica toată dădea telefoane Sultanei. Observînd ce complexă e cunoaşterea umană, începu să se sfiască faţă de alţii de ignoranţa sa şi căpătă un tic, acela de a aproba orice afirmaţii, cu înţelesul: «asta se ştie, e curent». În felul acesta, părea a urmări perfect ideile celorlalţi. De exemplu: 
   — Asta seamănă, zicea un profesor de istoria artelor despreun obiect emailat ce se afla înaintea sa, cu emailiile bizantine reproduse de Kondakof. Ca simili, e de efect! 
   Demirgian dădea din cap, zicînd cu gestul: «Ştiu asta, e curent!» 
G. Călinescu
   Sau intra un profesor cunoscut de istoria universală, în căutare de stampe, şi văzînd o acuarelă reprezentînd Malamocco în laguna veneţiană, făcea o mică lecţie în chip de reflecţie: 
   — Cînd te gîndeşti că Malamocco, acum o mahala pelagună, a fost capitala republicii veneţilor sub Theodat, al patrulea doge, cum scrie în cronica latină a lui Dandolo! Aici a venit Pepin cu o flotă de la Ravenna, luînd Chioggia şi Pellestrina şi intrînd în insula Albiola, separată numai printr-un canal de Malamocco! Atunci Theodat a fugit la Rialto. Însă Malamocco ăsta, pe care-l vezi aici, nu-i cel de atunci. Acela s-a prăbuşit în mare. Povestea Atlantidei în mic! 
   Demirgian asculta fără nici o jenă vizibilă erudiţia profesorului şi clătina din cap, cu sensul: «Ştiu precis asta, mie-mi spui?» 
   Ioanide observase acest tic, consecutiv căsătoriei, al lui Demirgian şi era foarte agasat. Cu toată supărarea pricinuită de doliu, nu se putu reţine, intrînd odată în prăvălie, de a nu juca o farsă comisului-general consort al Sultanei. Oprindu-se în faţa unei mîzgălituri în ulei reprezentînd un cap de bătrîn, imitaţie sau copie proastă, exclamă: 
   — De unde aveţi asta? Extrem de interesantă! Cap de bătrînîn manieră Renaştere. Să chemaţi pe Expertul, piesa asta trebuie să fie autentică. Ai jura că e de Alfredo sau de şcolarii lui Alfredo, marele pictor de Renaştere, contemporan cu Leonardo da Vinci. 
   Ioanide spuse aceste cuvinte aşa de sumbru, încît Demirgian nu mirosi maliţia şi confirmă din cap şi oral: 
. — Alfredo, ziceţi! Nu-i exclus, şi mie mi s-a părut.
. — E un dobitoc! bombăni Ioanide cînd fu pe trotuar. 

   Tot Smărăndache nara anecdota, încît sunt de admis unele înfloriri. Esenţialul este că se răspîndi fulgerător vestea că Sultana a descoperit un «Alfredo veritabil». Anecdota se debita cu rîsete şi în salonul Pomponeascăi, care se simţi indirect atinsă de parodie, întrucît avea şi ea «un veritabil Salvator Rosa». 
   Sultana se verifică şi geloasă. Demirgian, dată fiind poziţia intolerantă a soţiei sale, socoti că-i îngăduit a căuta distracţii extraconjugale. Într-o zi Sultana îl surprinse cu o domnişoară, după aparenţă vînzătoare de la un magazin de pe Calea Victoriei sau funcţionară comercială. Demirgian strecura pe mîna fetei 
o brăţară orientală, ieftină, din care se aflau în vitrină, spre a atrage şi clientela de obiecte mai mărunte. Sultana nu zise nimic, însă după plecarea domnişoarei cu brăţara îl înţepă: 
   — Ai început să strîngi fetele de pe stradă?
. — O clientă, ce-are de-a face? Nu poate o fată să-şicumpere o brăţară? 
. — Să nu i-o pui singur pe mînă. Nici n-am văzut-o plătin-du-ţi obiectul. 
. — Trebuie să fiu amabil cu clientela. Ş-apoi, să zicem c-ar fi ceva, parcă ne-am învoit să fim moderni. Ţi-am spus că am 

o fată. 
   — Nu cred că e aia! ţi-am permis să n-o concediezi brutal,s-o pregăteşti. Acum totul s-a terminat, eşti tată, vei avea un copil, te rog să fii serios. 
   Demirgian nu mai zise nimic şi vărsă la casă din propriul său buzunar costul brăţării. 
   Se întîmplă acum un fenomen neaşteptat. De unde la început Saferian arătase rezerve mute faţă de Demirgian, începuse să devină solidar cu el. Nu era vorba desigur de o poziţie comună împotriva Sultanei, ci de o înţelegere «între bărbaţi». 
   Demirgian n-avea ideal, e drept, totuşi nu se arăta ambalat de profesie, sugera, prin purtarea lui detaşată, credinţa în alte valori. De asemeni, Saferian toată viaţa făcuse afaceri pozitive, mereu zîmbind, mereu oftînd, căutînd intimitatea cu altfel de oameni. Într-un cuvînt, Saferian cu ceaiurile lui şi Demirgian cu motocicleta erau nişte nostalgici. Sultana, dimpotrivă, se revela aprigă de comerţ în sine, consumîndu-se în prezent cu pasiune. Cînd lui Saferian i se întîmpla să se înşele în negustorie, plătind prea scump obiecte ce nu se vindeau sau vînzînd ieftin lucruri de valoare, din neglijenţă ori din 
G. Călinescu
neştiinţă, nu se supăra niciodată şi nu certa pe Demirgian sau pe cel direct responsabil. Zicea: 
. — Aşa este comerţul. Azi cîştigi, mîine pierzi, una pestealta. 
. Odată, vînzînd un covor, Saferian opri din distracţie cu mult mai puţin decît fusese învoiala. Clientul, om subţire, îi observă eroarea a doua zi şi-i oferi diferenţa. Saferian refuză: 
. — Ziua de ieri s-a dus, ce-a fost a fost. Trebuia să fiu eu cu băgare de seamă. A fost norocul dumitale, de ce să ţi-l stric? Să fii sănătos şi să mai cumperi! 
. Cînd însă şedea în magazin, la întîia vînzare, lunea dimineaţa, Saferian dădea bancnota prin păr, prin barbă, în semn de saftea, şi nu se ruşina de acest gest nici faţă de persoanele notorii ce s-ar fi aflat în preajma sa. Acestora le explica: 
. — Aşa am apucat de mult. Superstiţii negustoreşti, noi leţinem cum am apucat. Dacă nu dau banul prin barbă, n-am curaj toată săptămîna. 
. Saferian era afabil cu clienţii şi le vorbea cu moliciune despre orice. Uneori şedea şi în uşa magazinului şi dacă auzea pe unii remarcînd un obiect şi întrebîndu-se de nu e scump, intra în vorbă cu ei: 
. — Nu este scump, la mine sunt de toate preţurile, astaieftin, puteţi să luaţi. 

   Afară de aceasta, Saferian avea relaţii de prietenie cu vecinii magazinelor, îi saluta, le trimitea clienţi, bea cu ei cafea. Sultana, din contra, îşi făcea sînge rău din orice nimic, nu uita cîteva zile o eroare. Dăduse magazinelor aspect de instituţii şi ea avea aere severe de director. Demirgian, care prinsese stilul lui Manigomian, suferea puţin de birocraţia şi complicaţia Sultanei, rămăsese la faza «covoare şi chilimuri». Acum complota cu Saferian, stînd cu el în lungi conferinţe de evocare a trecutului. Cum duminica îşi continua turismul cu motocicleta pe la Braşov, Constanţa şi cu întîrzieri de mai multe zile la Sibiu şi la Sighişoara, Demirgian aducea lui Saferian impresii atît din lumea negoţului anticăresc, cît şi de ordin general. Saferian era interesat să ştie ce spun negustorii de pretutindeni despre situaţie, dacă negoţul mai are sau nu vreun viitor. Mediile comerciale sunt foarte sensibile şi ştiu lucrurile înainte de a se întîmpla. Fără a fi prea optimişti, negustorii se raliau în mod straniu taberei care avea să stîrnească războiul, încredinţaţi că aceasta va apăra ordinea burgheză. În general şedeau în observaţie, depozitau mărfuri şi schimbau natura comerţului, bănuind stagnarea unor ramuri. Negustorii saşi erau în excitaţie, rîzînd mulţumiţi, foarte mulţi căutau a-şi extinde afacerile, mutînd centrul la Bucureşti, şi pipăise pe Demirgian dacă Saferian n-ar fi dispus să cedeze magazinele. 
   — S-a sfîrşit cu armenii noştri! observă trist Saferian. Auînceput nemţii să vîndă halva şi rahat! 
   Ideea de a pleca din ţară se înrădăcina în sufletul lui Saferian şi acum se sfătuia clandestin cu Demirgian asupra acestor lucruri, fără ştirea Sultanei. Prin Gaittany, Saferian făcuse rost de paşaport şi ţinea o corespondenţă strînsă cu rudele sale din Orient, primind scrisorile pe altă adresă, la o rudă a lui Demirgian. Nu se ascundea de Sultana decît de teamă ca aceasta să nu-i facă teorii şi să-l convingă a-şi schimba planurile. Deocamdată ar fi plecat în Turcia şi de acolo ar fi aşteptat desfăşurarea evenimentelor. Demirgian, rămas aci cu Sultana, l-ar fi ţinut în curent. Dar şi Demirgian voia să plece şi spera că nici Sultana nu va rămîne mult timp aici singură, fără tată-său. Acum, dimpotrivă, Sultana era aceea care se aşeza ca pentru un secol în Bucureşti. Psihoza aceasta a migraţiei prinsese pe mai mulţi. Smărăndache, precum am văzut, aspira deplasarea la Madrid, Hagienuş nu staţiona în anticamera lui Pomponescu, făcînd pe secretarul săptămînal la şedinţele Pomponeştilor, decît fiindcă trăgea nădejdea că Pomponescu îi va procura o subvenţie sub pretext de călătorie de studii orientalistice în străinătate. Se auzi că Sufleţel ţinea şi el cu orice chip să meargă în străinătate, în Grecia sau în Sicilia, spre a întreprinde studii asupra unor filozofi citaţi de Diogene Laerţiu. 
G. Călinescu
. — Tocmai acum ţi-ai găsit să mergi în străinătate, în astfel de conjunctură politică? 
 — Ce am eu cu politica? striga Sufleţel sucindu-se în toatepărţile. Epicur spune: «Înţeleptul să nu facă politică, să nu aspire la tiranie, să nu fie cinic», ca domnul Hagienuş. 
 Hagienuş, supărat foc, i-ar fi răspuns tremurînd guşa: 
. — Eu nu sunt cinic, domnule Sufleţel, eu sunt epicurean.Dar aprob vorba lui Antisthene: «Cel mai mare bine e să nu te cunoască nimeni». Zău! 

   Gulimănescu, aflînd că atîţia vor să treacă graniţa, dorind să nu piardă nici un avantaj, se interesă şi el de posibilitatea unei misiuni oarecare. Hangerliu de mult declara că se duce în Anglia la soră-sa, în fine, chiar Conţescu ajunsese la concluzia că o lună măcar de şedere în Germania îi era necesară pentru punerea la punct a bibliografiei lucrării sale. Aşa cum la apropierea toamnei păsările migratoare încep să se strîngă şi să se pregătească de plecare, astfel Saferian şi ceilalţi, simţind parcă un frig abătîndu-se asupra acestui sol, căutau să fugă. Altădată boierii se refugiau pe la mănăstiri, ori la Braşov, acum eroii noştri căutau puncte mai îndepărtate. Saferian era nerăbdător să revadă bazarul şi să trăiască puţin într-un loc unde sensul vieţii părea a fi continua tocmeală. În privinţa asta, atît Saferian cît şi Demirgian blamau pe Sultana, care adoptase preţul fix. Toată plăcerea şi a negustorului şi a clientului era, după opinia lor, ciorovăiala, şi orăşenii ca şi ţăranii aveau impresia a fi fost înşelaţi dacă nu rupeau din preţ. Demirgian cerea la început pe un covor de trei sau de patru ori preţul cu care era dispus să-l ofere. Proporţia depindea de cifră, evitîndu-se cererile exorbitante ce speriau pe client. Dacă pe un covor pe care l-ar fi dat cu cinci mii reclama douăzeci de mii, Demirgian avea ocazia să observe fizionomia clientului. Acela care bănuise un preţ foarte mic fugea îngrozit, nereţinut de nici o scădere. «Aceştia, îşi zicea Demirgian, s-ar fi speriat şi dacă aş fi zis cinci mii.» Cînd clientul rămînea în prăvălie şi după proferarea sumei, era semn că cifra nu-l înspăimînta în sine şi nici n-o găsea cu totul disproporţionată. «Te pomeneşti, gîndea Demirgian, că se pricepe, şi covorul meu costă mai mult.» Îi lăsa deci treptat, se arăta intratabil pînă ce clientul se îndrepta spre uşă. 
 — Cum, întreba Demirgian surprins, nici douăsprezece miinu vă convine? Un astfel de covor! 
 — Credeam că-l dai mai omeneşte!
. — Mai ieftin decît atît? Eu v-am spus preţul pe care-l merită;dacă credeţi că nu face, spuneţi dumneavoastră ce preţ daţi. 
. — Îţi dau şase mii!Demirgian se făcea a îngălbeni; îşi punea mîinile în păr sau se plesnea pe obraz. 

   — Şase mii? Mă dă afară patronul. Ăsta covor de şase mii? Pierdeţi o ocazie extraordinară, nu vreţi să luaţi un lucru fin, pentru cîteva mii! 
   — N-am bani!
   — Aveţi o scuză. Spuneţi că vreţi o ocazie, dar nu că nu face covorul. Vreţi să-l luaţi cu adevărat? 
   — Îl iau cu şase mii.
   Demirgian se scărpina în părul creţ şi negru, îşi freca cocoaşa nasului. 
   — Nici n-am să îndrăznesc să-i spun lui domnul Saferian.Avem impozite urgente de plătit, iată, vi-l dau, să-l stăpîniţi sănătos! 
   La ieşire, Demirgian nu uita să adauge: 
   — Ştiu că vă pricepeţi la tocmeală. Aţi făcut o afacere straşnică. Vă salut! 
   În materie de tocmeală orientală, Saferian povestea cazul unui negustor de plăpumi care obţinea preţuri agasînd clientul din popor, abuzînd de mania lui de a se tîrgui. 
   — Ascultă, negustorule, se hotăra clientul, hai să-ţi dauzece lei. (Saferian folosea preţuri ipotetice, în valuta de dinainte de războiul din l9l4—l9l7). 
   — Dacă vrei să mă laşi în pierdere, poftim, ia-o!
   Clientul scotea punga şi număra zece lei. Plăpumarul făcea ochi uimiţi. 
G. Călinescu
. — Cît îmi dai? E doisprezece lei!
. — Păi nu fusese vorba că mi-o laşi cu zece lei?

   — Nici pomeneală! Unsprezece mă costă pe mine. Să vădcine-ţi dă plapumă cu zece lei! 
   — Dumnezeu să te-nţeleagă, n-ai o vorbă la locul ei.
   Clientul se depărta înciudat, cu toate că ştia că în altă parte nu e mai ieftin. Plăpumarul îl lăsa să plece, aparent cu indiferenţă, dacă însă constata că clientul pleacă de-a binelea, îi făcea semn. 
. — Ei, domnule, nu vii să ne-nţelegem?
. — Ce să mai viu, cînd nu-i dăm de rost!

. — Vrei să cumperi marfă, sau nu vrei? Dacă vrei, vino la tocmeală. 
. — Ei, iacă m-am întors. O dai sau n-o dai?
. — Ţi-o dau cu paisprezece lei!
. — Doamne iartă-mă, nu ştiu cum eşti. Păi atîta a fost vorba?
. — Cu cît a fost vorba?
. — Ne-am învoit cu zece, pe urmă sărişi aşa din senin ladoisprezece. 
. — Fie cu treisprezece, ca să cîştig şi eu un ban.
. — Nici gînd! Ne învoirăm altfel.
. — Atunci cît vrei să dai?
. — Zece, cît ne-am tocmit la început.
. — Ia-o cu unsprezece!
. — Frate, mi-ai lăsat-o cu zece, de ce vii acum cuunsprezece? 
. — Ţi-am lăsat-o eu cu zece? Tare mă mir! la-o atunci cu zece, să nu zici că vînd scump. 

   Muşteriul număra iar zece lei. De data aceasta, în cazul cînd nu îndrăznea să repete întocmai manevra, de frică de a nu dezgusta clientul (deşi de obicei comedia se lungea infinit), negustorul avea grijă a băga banii în tejghea. Apoi aştepta. 
. — Mai scoate, numai zece?
. — Cu zece ne-am învoit.

. — Asta marfă de zece lei? Haida de! E cincisprezece lei,nici mai mult, nici mai puţin. 
. — Uite ce e, negustorule, văz că-ţi baţi joc de mine. Dă-miparalele înapoi şi al dracului să fie cine-o mai călca pe la dumneata. 
. — Nu pricep de ce te superi. Marfa bună are preţ. Mai dăpatru lei. 
. — Nici mort!
. — Trei, na! 
. — Dă-mi banii înapoi!
. — Doi, bre, cît mă ţine, păcatele mele!
. — Ziceai că te costă unsprezece iei.
. — Aşa am zis? Dă-mi unsprezece atunci. Adu un leu!
. — Nimic. Ţi-am dat zece, cît a fost tocmeala, ce mai vrei?
. — Ia-ţi plapuma şi să fii sănătos! Se vede că m-a blestematvreun duşman să vînd marfa în pierdere. Încă un client ca dumneata şi mă scoate la mezat cu darabana. 
. Cînd clientul ieşea pe uşă, plăpumarul îi striga: 
. — Să nu spui şi altuia, te rog din suflet măcar atît, cu cîtţi-am dat-o, că mă dai de rîpă! 

   Interesant era că muşteriul, departe de a fi plictisit de asemenea procedură, ieşea încîntat după tocmirea în sudori, avînd sentimentul că rezistenţa negustorului vine din imposibilitatea de a da articolul mai ieftin. Alţii, care-l cunoşteau, informîndu-se dinainte asupra preţului curent, veneau dinadinsul pentru plăcerea tocmelii, fiindcă cumpărătura pentru oamenii simpli e un eveniment. În prăvălia plăpumarului original se strîngeau la tocmeală şi alţii, petrecînd ca la teatru, doritori a afla cine învinge. De altfel, plăpumarul avea marfa cea mai bună. De nu ştia preţul obişnuit, muşteriul se păcălea neapărat, plătind cîţiva lei mai mult. 
. — De unde luaşi plapuma asta? Îl întreba să zicem unul.
. — De la Cîrlănescu.

. — Se şi vede! E bună, numai el lucrează aşa. Da’ cu cît ţi-adat-o? 
. — Cu zece, d-abia am scos-o!
. — Al dracului hoţ! Şase lei costă, cu atît a luat cumna-tu-meu una ieri tot de la el. La fel. 
. G. Călinescu
. — Nu voia s-o lase din cincisprezece!
. — Aşa e Cîrlănescu, te freacă o zi întreagă dacă nu ştiipreţul. Dacă-l ştii şi te ţii tare, după ce oboseşte, ţi-o dă. 
. — Trăsni-l-ar Dumnezeu de bandit! M-a ars cu patru lei. 
. — De păcălit nu te-a păcălit, marfa e bună şi-n altă parten-o luai mai ieftin. Da’ el ţi-o dădea şi cu şase dacă te tocmeai pe şase. 

   Astfel, în casa Manigomian totul se învîrtea în jurul comerţului, şi marile evenimente istorice în curs n-aveau importanţă decît în măsura în care atingeau această branşă. Dacă ar fi trăit pe vremea lui Napoleon, Saferian n-ar fi înţeles din toate ilustrele campanii  decît că unele mărfuri se scumpeau sau se ieftineau. Despre revoluţia de la 1848 Saferian auzise de la un bătrîn că unii negustori, de frică, trăseseră obloanele şi stinghiile de fier. O răzmeriţă nu-i lucru uşor pentru negustor, poţi pierde tot şi poţi cîştiga vînzînd unele lucruri scump, cînd lipsesc. 
   În timp ce Saferian trecea prin aceste nelinişti şi nostalgii, Sufleţel suferi şi el un atac acut de fobie. Frica era starea lui normală de la o vreme, dar de data asta se părea a fi un şoc mai grav. Sufleţel ieşise de două-trei ori în oraş, mai ales spre a face curtea sa lui Pomponescu, apoi deodată se auzi că a fost internat într-un sanatoriu. 
   — E grav bolnav, domnule, aşa se spune, nenorocitul! zicea Gaittany. 
   — Săracul! Îl căina Saferian, mergeţi să-l vedeţi.
   Sufleţel însă insista să nu primească pe nimeni, pretexta că doctorii interzic vizitele. Aflînd unde este internat, Saferian îi trimise struguri orientali de stafide, primiţi din Orient, curmale şi alte rarităţi vîndute în magazinele sale. Puse pe Sultana să ceară informaţii asupra boalei. De la sanatoriu i se spuse că starea sănătăţii lui Sufleţel nu era de natură a-i interzice contactul cu prietenii, totuşi Sufleţel, din motive personale, ţinea să stea liniştit. Gaittany veni prin surprindere la sanatoriu (pe al cărui proprietar îl cunoştea) şi pătrunse cu complicitatea personalului în camera bolnavului. De fapt, aripa în care şedea Sufleţel la parter, dînd spre o grădină, nu era locuită de veritabili bolnavi, ci de convalescenţi în căutare de linişte, de două bătrîne de familie mare, ţinute de rude acolo, ca într-un azil onorabil. Gaittany ridică mîinile spre cer, cu bastonul spînzurat pe un braţ. 
   — Să trăieşti! Ce-i cu dumneata? Ce ai?
   Sufleţel nu arăta deloc rău la faţă, era ca de obicei rîzător, numai părul îi era albit complet. 
— Sunt bolnav, poftim, am diabet!
Gaittany lăsă capul ca reproş galeş pe un umăr.
— Ce diabet? N-ai nici un diabet! Mi-au spus! Ai avut o

glicozurie de natură nervoasă. Nimic în sînge. 
. — Nu-i de-ajuns? Mi-a albit părul, mi s-a distrus ficatul.
. — Din ce, domnule? Ce ţi s-a întîmplat?

. — Nu pot să spun nimic, nu mi s-a întîmplat nimic! Numai avem dreptul să vedem şi să auzim. 
. — Eşti enigmatic.
. — Vin gorgonele, furiile infernale! 
. — Domnule Sufleţel, fii serios, ce stai aici? N-ai nimic! Te vrea lumea, te doreşte! 
. — Nu pot să ies, nu mai vreau să văd lumea. Am aici peVirgil, cu asta mă mai hrănesc! 
. — Nu pricep ce are, comunică Gaittany celorlalţi. Aratăbine la faţă, dar a albit complet. I-e frică de evenimente, domnule! 
. Fu imposibil a se scoate ceva din gura lui Sufleţel şi nici alţii nu ştiau nimic, încît rămase vorba că Sufleţel suferă de neurastenie şi de diabet nervos. După cîtva timp, pacientul dispăru şi de la sanatoriu, mergînd undeva prin provincie la o rudă, fără a da vreo indicaţie. Aurora era tot aşa de sibilină ca şi el. Se întîmplase totuşi ceva serios. Într-o seară, Hangerliu dădu un telefon lui Sufleţel. 
. — Am să te rog ceva, zise el cu intonaţia sa ostentativprostească. Am un prieten care vine incognito la Bucureşti şi n-am unde să-l găzduiesc. Nu vrea să meargă la hotel, să nu fie ambetat de cunoscuţi. Să-i dai acolo la dumneata o cameră 

G. Călinescu
mai discretă, fără să-l expui să fie văzut. Ţine mult la discreţie. Ţi-l trimit într-o oră, te-aş ruga să-l primeşti dumneata personal. 
   Sufleţel nu îndrăzni a replica. Consultîndu-se cu Aurora, deciseră că nu se putea refuza o propunere a lui Hangerliu, care era echivalentă cu una a prinţesei. Aranjară un pat pe o canapea dintr-o odaie dosnică din imobilul directorial, şi cînd clopoţelul zdrăngăni la poartă, Sufleţel însuşi ieşi în curte în întîmpinarea musafirului. Era un individ cu gulerul ridicat, din care pricină nu i se putea distinge faţa, şi care zise molatic: 
   — Sunt trimis de domnul Hangerliu.
   Sufleţel, procedînd «misterioso», conduse pe necunoscut spre locuinţa lui, îl preaviză la trepte şi, fără a-l prezenta Aurorei, îl introduse în camera destinată, arătîndu-i toate obiectele de care avea nevoie, apă de spălat, apă de băut etc. Îi propuse să-i aducă ceva de mîncare şi, cum necunoscutul consimţi, plecă şi reveni după cîtva timp cu o tavă, pe care Aurora depusese cu mult dichis cîteva răcituri. Necunoscutul se spălase pe mîini între timp, îşi lăsase gulerul şi se pieptănase, fără a-şi scoate haina, o scurteică de piele. Acum Sufleţel observă că musafirul avea cizme în picioare. După faţă, necunoscutul părea trecut printr-o oboseală grea, obrazul îi era plin de furuncule, printre care ieşeau în ţepi mari perii neraşi ai bărbii. Musafirul dormi pînă a doua zi aproape de prînz, cînd Sufleţel i-aduse iarăşi de mîncare, fără a întreba nimic, de vreme ce nu i se spunea nimic. Ceva mai tîrziu, Hangerliu telefonă din nou lui Sufleţel, rugîndu-l să-i comunice invitatului că putea să se ducă în locul dorit, în acea seară, la opt. Necunoscutul rugă pe Sufleţel să revină la şapte jumătate şi să-l conducă afară din instituţie în modul cel mai discret cu putinţă. Cînd Sufleţel se prezentă, necunoscutul, ras proaspăt, părînd ciupit de vărsat, şedea în haina lui de piele pe marginea patului. Fără a se ridica, spuse calm, cu o nuanţă blajină, lui Sufleţel: 
   — Nu v-am spus cine sunt. Mă numesc Gavrilcea! 
   Lui Sufleţel părul i se ridică vîlvoi în cap cu atîta promptitudine, încît Gavrilcea, mirat de acest fenomen, pe care-l credea numai de domeniul anecdotei, zîmbi. 


   — Vă mulţumesc, adăugă el, pentru buna găzduire. Însăvă previn că nu trebuie să spuneţi un cuvînt nimănui de prezenţa mea aici. Aţi avea neplăceri pe care le-aş regreta. 
   În ciuda tonului amical, deşi nu fără insinuaţie, cu care Gavrilcea spuse aceste cuvinte, Sufleţel le înregistră ca pe o sentinţă de moarte pronunţată de un monstru. În noaptea aceea părul îi albi şi după discuţii violente cu Aurora hotărî să se interneze în sanatoriu, spre a avea un alibi. 
XXIII 
   Încă din primăvară, Ioanide primise din partea unui primar de cartier invitaţia de a construi o primărie monumentală şi o biserică pe un vast teren cu desăvîrşire degajat şi care urma să constituie piaţa principală a cartierului. Primarul era un om politic temut, polemist parlamentar care făcuse interpelări răsunătoare şi divizor de partide, cu toate că el însuşi era şeful unui mic partid, cu ajutorul căruia pătrundea în Parlament fără întrerupere. Acum, primind modesta însărcinare de primar de cartier, dădea un concurs echivoc guvernului, revervîn-du-şi oricînd dreptul de critică, şi avea ambiţia foarte sinceră de a muta în mahalaua lui tot Bucureştiul. Primarul voia să imite pe Herriot, edil permanent al Lionului. Poziţia lui era de altfel mai puternică decît a unui ministru şi era menajat acolo pentru orice eventualităţi, în scopul de a fi opus opoziţiei partidelor mari. Primarul fusese coleg de liceu cu Ioanide şi-l preţuia zgomotos, din simplă încredere şi generozitate, fără motive artistice. Era convins că un om aşa de combătut e un mare talent. De fapt îi plăcea şi caracterul spontan al lui Ioanide, consimil cu al său. În dorinţa de a face un lucru mare în cartier şi a dovedi sentimentele sale creştine, primarul, care era fiu de popă, strînsese dinainte fonduri apreciabile pentru ridicarea bisericii, mai ales în natură, de la industriaşi şi comercianţi şi, lucru neprevăzut, colectase cantităţi mari de ciment şi de fier pentru armătura betonului, puţină lemnărie şi mai deloc piatră. Cum voia să înceapă cu biserica, spre a o 
G. Călinescu
tîrnosi spectaculos, primarul îşi exprimă regretul faţă de Ioanide: 
. — Dacă aş avea piatră şi cărămidă, am ridica biserica cîtmai repede. Din nenorocire, am primit cadou numai ciment. Păcat! În sfîrşit, fondurile am să le găsesc, vreau să ştiu şi părerea ta, Ioanide. 
. — Pentru ce-ţi trebuie cărămidă şi piatră?
. — Păi pentru biserică. Din ce vrei s-o faci?
. — O fac toată din ciment!
. — Se poate oare aşa ceva, eşti sigur?
. — S-au mai făcut. Pentru o bazilică în regulă, procedeul epractic şi de un mare efect. 
. — Fă-o, Ioanide, dacă e aşa, îţi dau mînă liberă. Adu nişteschiţe, să obţin aprobarea. 

   Ioanide făcu mai multe proiecte, din care numai unul i se păru executabil repede şi cu materialul pe care îl avea la dispoziţie. Spre a fi mai convingător, transformă proiectul în machetă de ipsos, ce reprezenta palatul comunal (cu o clopotniţă în speţa campanilei din Piaţa San Marco din Veneţia, însă dreaptă, austeră, turnată în beton armat şi vărgată cu careuri) şi bazilica. Noutatea la noi era la cea din urmă. Ioanide susţinea că e imposibil să faci o catedrală cu elemente decorative de la bisericile romîneşti vechi. Miniaturalul îşi are legile lui specifice, asemenea şi grandiosul. A mări bisericile lui Ştefan cel Mare sau aceea de la Curtea-de-Argeş însemna a ridica pitorescul la gradul grotescului. Trebuia deci pornit din nou de la formula clasică. Luînd ca exemplu catedrala în cruce simplă vizibilă, ca Sfîntul Paul din Iondra sau Domul din Milano, Ioanide încrucişă pur şi simplu două temple greceşti, prevăzînd în punctul de încrucişare o cupolă. Concepţia era însă riscată pentru tradiţia noastră, ameninţată de monotonie în lipsa unui material pietros excepţional. Ş-apoi n-avea decît ciment. Atunci concepu coloanele grandioase care înconjurau de jur împrejur monumentul ieşit din întretăierea a două temple eline, ca pilaştri groşi, foarte adînci, de ciment, între care se vedeau ferestrele în vitraliu, cu schelet de metal. Pilaştrii erau trataţi ca contraforţi, acoperişul de olane nu acoperea capătul lor de sus, ci se oprea la marginea lor interioară, astfel că sistemul de contraforţi impresiona ca o pădure geometrică de pilaştri. Bazilica era de fapt o cruce făcută din contraforţi. Cupola nu era înaltă, ci ca o jumătate de sferă şi făcută din blocuri translucide de sticlă, cu 

o cruce zveltă şi curat liniară deasupra. De jur împrejur, catedrala era înconjurată de un număr de trepte. Ioanide se întreba dacă n-ar fi fost bine a colora cimentul pilaştrilor cu un ton roşcat sau verzui, spre a scoate un contrast de alb şi colorat. Faţada avea un fronton grec, în care s-ar fi introdus un mozaic. 
   Primul gînd al lui Ioanide fu de a afla părerea lui Butoiescu, deşi nu punea temei pe ea decît din punct de vedere psihologic. 
   — Ce zici, Botticelli, merge o asemenea biserică?
   Butoiescu învăţase de mult a para chinuitoarele sfredeliri ale ochilor lui Ioanide şi a-şi menaja astfel incertitudinile, fie privind nemişcat, lipsit de orice expresie, fie prinzîndu-se de 
a. o vorbă a lui Ioanide şi dezvoltînd-o cu aer de aprobare. «A devenit viclean», constată arhitectul, care suspecta mai mult limbuţia lui Botticelli decît tăcerile sale. Botticelli era un spirit violent negativ faţă de orice noutate, nesimţindu-se în voia lui decît în faţa unui lucru dinainte admis. Prin urmare, nu era nici o speranţă să guste proiectul înainte de a fi dat alţii 
b. o judecată. Ioanide voia să afle ce obiecţii face omul comun, de branşă. Uneori, observările tehnice ale lui Botticelli erau interesante. Butoiescu era mai mult şi mai puţin decît omul din stradă. Acesta din urmă, ignorant în materie tehnică, are impresii proaspete şi se exprimă în metafore de multe ori extraordinar de juste. Botticelli, ca om de meserie, era ţinut în loc de prejudecăţile profesiei lui, şi fiind un simplu meseriaş, fără cultură deosebită, se speria de tot ce nu reprezenta repetarea unui prototip. Botticelli privi macheta cu o seriozitate perfectă, dovedind (după credinţa lui Ioanide, care-l observa la rîndu-i) o forţă de disimulare nemaipomenită. Nici un muşchi nu tremura, pleoapele nu clipeau în semn de iritaţie internă. Botticelli părea într-un extaz calm şi zise doar: 

G. Călinescu
. — E foarte frumos!
. — Ascultă, Botticelli, ţie nu-ţi place, spune drept.
. — De ce să nu-mi placă? se miră Butoiescu.

. — Asta nu ştiu! Dacă-mi spui de ce nu-ţi place, părerea tae foarte utilă pentru mine. 
. — Dacă-mi place!...
. — Nu-ţi convine structura de beton armat.
. — Iese bine şi în beton armat, vine ca turnat.
. — Poate contraforţii nu-ti convin.
. — Ba e frumos aşa, ca un grătar. 
. — Nu ţi se pare bearcă fără turlă, numai cu cupolăemisferică? 
. — Este mai limpezită aşa, parcă răsare soarele din ea.«Perfect, îşi zise Ioanide, sunt imagini cam meşteşugăreşti, dar juste. Parcă ar pricepe.» 

   Cu toate astea, era convins că Botticelli minte. Oamenii cu instrucţie puţină au o mare capacitate, remarcase el, de a mimetiza stilul exterior al altora. Butoiescu prinsese maniera verbală a lui Ioanide şi-l parodia imperceptibil. Ceea ce chinuia intelectul arhitectului era faptul de a nu fi absolut sigur că Botticelli disimulează, s-ar fi putut ca de data aceasta să fi fost sincer. Imposibil, de altfel, de ştiut, atît de impenetrabilă devenise din lipsă de reacţiuni marcate emoţia constructorului. Cînd Botticelli ieşi pe uşă, după o oră de adeziune totală, Ioanide observă că strîngea buzele înăuntrul gurii, provocîndu-şi două gropiţe în obraz. Acest gest reflex sau căutarea unui ochi străin spre a intra în complicitate cu el înfăţişa la Butoiescu şi la alţi taciturni ca el mijlocul de a— şi descărca o conştiinţă opresată. Era ca şi cum ar fi spus, o dată ieşit pe uşă: «Nu mai pot». Dar şi în privinţa aceasta Ioanide era ros de îndoieli: «Dacă şi-a făcut un tic?» În general, însă, n-avea iluzii cu privire la Botticelli, acesta arăta devotament, nu însă entuziasm. Ioanide avea impresia a se afla cu un prieten credincios, care şedea alături de el compătimitor, gata a-l urma oriunde, cu toate că nu-l credea nevinovat de o crimă de care era acuzat. 
   «Sunt nevinovat!» declara Ioanide în imaginaţie. 
   Botticelli cel închipuit dădea din cap incredul şi zicea: 
   «Să te ferească Dumnezeu de ceasul rău! Acum, ce-o fi o fi, merg şi eu cu dumneata la ocnă!» 
   «N-auzi că n-am ucis?» 
   «Nu te mai gîndi la asta, sănătatea e mai bună decît orice.» 
   Un om ca Butoiescu îi părea lui Ioanide imposibil de convins, cimentat într-o obstinaţie secretă. Odată Ioanide făcuse o experienţă. Arătase lui Botticelli o fotografie a vestibulului Bibliotecii Laurentine din Florenţa, operă a lui Michelangelo. Voia să-şi dea seama ce efect face asupra lui jocul cromatic de contrast între pereţi şi ferestrele oarbe alternate cu perechi de coloane întunecate. 
   — Un prieten al meu din Italia a făcut asta. Oare n-am
putea s-o copiem? După o lungă scrutare, zîmbind incert, Botticelli zise: 
   — Prea seamănă a mormînt, nu sunt de părere.
   «Într-adevăr, medită Ioanide, e ceva sumbru acolo, ca şi în camera mormintelor celor doi Medici, dar, în fine, se simte laba marelui artist, oricui îi sare în ochi concepţia grandioasă.» 
   — Ascultă, Botticelli, asta e de Michelangelo!
   Butoiescu rămase puţin surprins, dar tot neconvins, şi de atunci se feri de a mai da deschis o opinie. Ioanide nu putea să-i pretindă imposibilul. Fusese acasă la el şi văzuse concepţia despre arta arhitectonică a lui Botticelli. Acesta îşi construise pentru uzul propriu o crestomaţie plastică, o olla podrida1 a arhitecturii. Tot ce întîlnise în experienţa cu Ioanide şi întîmpinase cu rezervă, o dată înfăptuit îl impresionase şi-i găsise un loc în casa lui, adevărat omagiu. Gardul lui Botticelli era din blocuri mari de granit, poarta şi grătarele ferestrelor (căci avea şi de acestea), din fier forjat, suprafaţa casei era ghintuită cu piatră şi sprijinită cu contraforţi oblici, ca o catedrală medievală. Fereastra era de tipul cel mai confortabil, de stejar masiv, deschizîndu-se numai înăuntru. Odăile aveau grinzi de stejar de o lăţime 
Ghiveci (span.). 
G. Călinescu
considerabilă, uşile erau în dulgherie complexă, baia — de tipul cel mai somptuos şi bălţat, cu pavajul făcut din bucăţi triunghiulare de marmură, albastre şi albe. De tavan atîrnau cercuri groase de fier forjat, încărcate cu lumînări electrice. Tot ce pietrăria, dulgheria şi celelalte arte constructive aveau mai special şi mai solid, Botticelli, ca om de branşă, aplicase la locuinţa lui, care era pe dinăuntru tencuită în toate modurile de calcio-vecchio. Casa lui Botticelli era aşa de bine lucrată, că nu s-ar fi dizlocat nici cu dinamită, fiecare element în parte, din punct de vedere tehnic, reprezenta ultima perfecţiune. Ca meseriaş, Butoiescu era un om respectabil. Însă impresia totală rămînea ilariantă pentru un om ca Ioanide. Ceva grosolan te izbea de la început: lipsa de moderaţie, de filozofie arhitectonică. 
   Lui Botticelli îi făceau impresie materialele în parte şi căuta să strîngă toate detaliile pitoreşti. Casa n-avea croială, era un monstru de rezistenţă, un catalog de materiale de construcţie. La sobe, Butoiescu alesese teracota cea mai bună, adusă din Saxonia, şi le făcuse mari, pline de ornamente şi în culori stridente. Cu atît mai mizerabilă apărea această sforţare cu cît pe peretele salonului atîrnau fotografii mărite ale familiei, iar la geamurile din sufragerie, în cadru fioros de fortăreaţă medievală, tronau două borcane cu murături. Nefericitul Botticelli era gospodar. 
   Prin urmare, Ioanide nu avea încredere în aprobarea lui Butoiescu, fiind numai încredinţat că acesta va executa cu multă îndemînare proiectul, făcîndu-şi, îndată ce şi-ar fi dat seama că lumea admite ideea lui Ioanide, o magazie teribilă cu contraforţi de beton armat şi geamuri de cristal galben. 
   Mai multă atenţie dădea Ioanide reacţiei cîinelui său Ştolţ fără a pretinde că acesta se pricepe în arhitectură. Totuşi, Ştolţ arăta o încredere nelimitată în tot ce făcea arhitectul, care pretindea că se poate scrie un portret complet al cîinelui său, căruia îi admitea chiar o concepţie despre viaţă. Provocat de Saferian, de faţă fiind Gaittany et compania, să se explice, Ioanide se exprimă astfel: 
   — Ştolţ al meu, ca animal sociabil, nu trăieşte în speţa lui canină. Cîinii nu-l interesează decît fiziologic şi în anotimpul de criză. Cu ei nu se poate înţelege, nu are registru moral, se învîrteşte ca un prost în jurul lor. Ştolţ nu devine el însuşi decît între oameni, acolo îşi recapătă strălucirea normală a ochilor, ţinuta plină de demnitate. Într-un cîrd de cîini e un naufragiat, atins de un spleen vizibil. În scurt, Ştolţ este perfect umanizat. Omenirea este împărţită de Ştolţ în clase: din cea dintîi fac parte eu, Ioanide, care sunt singura fiinţă meritînd omagiile lui integrale; a doua clasă e compusă de Elvira şi copii, pe care îi respectă ca persoane strîns legate de mine, cu o mică nuanţă, în sensul că îşi dă seama că nu decid în cămin; în clasa a treia intră servitoarea, tolerată, la nevoie adulată, niciodată considerată. Îndată ce o servitoare pleacă, 
o scoate din clasa a treia şi o trece în clasa a patra, a persoanelor care conlucrează temporar cu mine. Faţă de acestea Ştolţ se arată răbdător, atîta vreme cît crede a-mi fi indispensabile. Îndată ce constată că mă supăr şi ridic glasul, le latră şi el. Dacă mă cert cu Elvira, Ştolţ nu latră, ci se ascunde sub pat sau îndărătul unui scaun, de frică să nu fie pricina conflictului. Gradarea aceasta în stimă nu înseamnă că Ştolţ e mizantrop. Mai degrabă mă crede ameninţat de mari primejdii, acasă, şi uzează de o severă poliţie faţă de indivizi. Cînd ies însă, plăcerea lui de a vedea lume e nesecată. E de neînchipuit cîtă ardoare arată Ştolţ de a vedea oraşul în toate unghiurile lui împreună cu mine, ar intra în toate prăvăliile şi în toate casele. Cîinilor nu le dă nici o atenţie, sau numai una efemeră. A lua parte la o reuniune în care mă aflu, a privi toate feţele alături de mine e pentru el un deliciu. Ştolţ este monden. Pentru celelalte animale, afară de cîini, are felurite nuanţe de ostilitate. Muştele îl supără, broasca, asupra căreia pune laba cu prudenţă, îl dezgustă, pisica îi produce nervi prin calmul perfid cu care îl priveşte, ursul îl sperie, pe alte jigănii le contemplă cu umor, ca pe nişte caricaturi ale naturii, în fine, totul pentru Ştolţ e a fi om, şi cînd vrea să fie convingător în solicitaţii merge în două picioare 
G. Călinescu
şi te trage de braţ cu laba, omeneşte. Ştolţ are comun cu mine dezinteresul pentru natură. Nu se simte bine decît în cadru artificial. Fără canapea, fără fotolii e stingher. Admite cel mult umbra picioarelor scaunului sau a dedesubtului mesei şi a patului. Copacii, vegetaţia nu sunt în gustul său. Pisica îl scîrbeşte fiindcă se urcă în pom. Straturile de flori produc lui Ştolţ sentimentul de rău fizic pe care-l avem noi cînd stăm în emanaţii de amoniac sau clor. Tuşeşte. Mirosul trandafirului i se pare cea mai teribilă miasmă inventată de un demon pentru torturarea nărilor. Ştolţ percepe universul ca o maree continuă de efluvii, şi, închis în casă, printr-o simplă zbîrcire a nasului el ştie că mă aflu la poartă. La un trandafir, care i s-a părut prea toxic, Ştolţ a lătrat cu lacrimi, implorîndu-mă să-l scot din această bolgie infernală. Numai gazonul e pe placul lui Ştolţ, vara, cînd e prea cald, fiindcă se aşază cu pîntecele pe el, să-i ţină răcoare. De asemeni, Ştolţ are un vegetal din care muşcă atunci cînd e bolnav. Natura e deci pentru el mai mult 
o farmacie. Intelectualiceşte, Ştolţ asistă cu interes la toate industriile pe care le profesez. Ţine cu orice chip să fie de faţă la toate operaţiile. Cînd o saltea e gata, după ce a privit fix cum se lucrează, se urcă pe ea şi se întinde, încîntat de inventivitatea omului. De aceea, în materie de arhitectură Ştolţ pricepe ce fac eu şi, sentimental, arată faţă de mine o încredere oarbă. Asta e consolant. Cît timp mă învîrtesc în jurul unei machete, el o consideră de pe masă, unde se suie, dînd din coadă, în semn de aprobare. Concepţia despre lume a lui Ştolţ se poate rezuma astfel: eu sunt stăpînul universului, forţa mea specifică fiind de a crea decor artificial şi de a îndepărta jigăniile, insectele şi buruienile. 
. — Cum, rîse madam Valsamaky-Farfara, dumneata pui intelectualiceşte mai presus de un om oarecare, să zicem mediocru, pe Ştolţ al dumitale? 
. — Nu în chip absolut, dar sub o latură, Ştolţ a depăşit liniamediocră a umanităţii, arătîndu-i calea. 

   — Şi care e calea umanităţii după dumneata? Întrebă Hagienuş rîzînd din guşă. 
   — A vibra, stimate domn, a manifesta voios în faţa sforţăriiumane. Nici o mişcare emotivă delicată nu e străină de sufletul lui Ştolţ. De pildă, sentimentul muzical. 
   — Cîinele dumitale, zise Gulimănescu, constituie o excepţie. De obicei cîinii urlă la muzică. 
   — Şi al meu urlă, la anume tonuri acute din Chopin. Urlă de suferinţă din cauză că unda muzicală îi zguduie organismul prin fineţea timpanului. Muzica orchestrală, în care toate sunetele se echilibrează, îi dă o somnolenţă dulce şi vigilentă. Latră uşor în somn. 
. — Ha-ha-ha! rîse Gaittany, făcînd semne la ceilalţi că Ioanide este extrem de original. 
. — Nimic de rîs! Simte semnificaţia umană a frazeimuzicale. De altfel şi parfumul îl indispune prin violenţa lui. Excesul i se pare pervers şi diabolic. Incolo, mirosul dulce al paielor din saltea, aroma lînii din pernă, aburul de supă îl încîntă. Ştolţ caută nuanţa stinsă, ocolind stridenţa. 

   Culegînd primele impresii asupra machetei de la Butoiescu şi Ştolţ, Ioanide avu neplăcerea de a se întîlni cu Gonzalv. Acesta făcea parte din categoria oamenilor «care spun verde adevărul, oricît de dureros». Primarul ceruse macheta şi o expusese în vitrina unei mari librării din Capitală, lăsînd totdeodată să se reproducă fotografii în ziare. Asta ca să familiarizeze pe concetăţeni cu ideea. Gonzalv, care privise şi el macheta, nu lăsă pe Ioanide să-l ocolească. 
. — Am văzut proiectul de catedrală, îi zise el privindu-l nemilos.
. — Să-ţi fie de bine! răspunse Ioanide, căutînd să fugă.
. — Îţi spun drept, nu sunt de acord cu dumneata.
. — Nici n-am această pretenţie.
. — Cred că n-ai să fii de acord nici cu publicul.
. — Puţin îmi pasă!

. — Totuşi, biserica e un monument obştesc, cetăţeanul trebuie să-şi spună şi el părerea. 
. — Nimeni nu-l împiedică. La revedere.
. — Te grăbeşti? Voiam să-ţi spun umila mea părere, poate să fie şi ea de folos. 
. G. Călinescu
. — Fac şi eu ce pot în arhitectură, ca şi dumneata îngeografie. 
. — Geografia e o ştiinţă, arhitectura se adresează şipublicului. 
. — Am treabă, amice!
. — E interesantă catedrala dumitale, dar nu e în tradiţie.
. — Te-am salutat! zise Ioanide fugind. 

   Cînd lui Pomponescu, Gulimănescu, vestitorul specializat al tuturor lucrurilor neplăcute, îi spuse că, după cît se auzise, Ioanide a fost însărcinat să ridice o catedrală în Bucureşti, ministrul făcu o figură mai penibilă decît de obicei şi după o sincopă morală prelungă anunţă o îndoială. 
   — Trebuie să fie vorbe, nu mi-a spus nimeni de aşa ceva. 
   Amicii nu se lăsară, veniră cu jurnalul şi arătară clişeul proiectului. Înainte, Pomponescu, contrariat, îşi muşca mustaţa, lua poza lui tipică de melancolic infatuat, acum avu o tresărire inedită de ură deschisă, care-i devastă faţa. Cu o mişcare indignată şi amară, zise: 
   — Ce l-a apucat pe primar?
   Primarului îi plăcea proiectul şi era hotărît să-l execute pînă nu-l împiedicau evenimentele. Concepţia lui Ioanide fu lăudată în ziare de oameni cu competenţă, care făcură analogie cu alte încercări asemănătoare din străinătate de a înnoi arta bazilicală cu ajutorul noilor materiale de construcţie. Nu se ivi nici o obiecţie orală serioasă, afară de aceea a lui Gonzalv, cetăţenii din cartier fiind, din contra, nerăbdători de a se vedea cu monumentele. Deci Ioanide, cu colaborarea lui Butoiescu şi a unui inginer, săpă fundamentele, turnă bazele, şi în toamnă grătarul original de pilaştri se vedea în picioare, în cămăşi de scînduri şi cu capetele de vergele la partea superioară. Ioanide dădea asigurări că toamna fiind călduroasă va putea termina structura înainte de venirea gerului, urmînd ca în primăvară să treacă la detalii şi finisaj. Bazamentele numai ale palatului comunal şi ale campanilei fură şi ele puse. Butoiescu lucra cu mare zel, ataşîndu-se de idee pe măsură ce o executa. Vibra şi el, în secret, prudent, cu un aer de ironie nevinovată, ce provenea din mirarea de a participa la o întreprindere aşa de nemaivăzută pînă atunci. 
   Deodată, în septembrie se produse atacul Germaniei asupra Poloniei. Lucrătorii, meditativi, îşi puneau întrebarea dacă mai are cineva gust de ridicat biserici. Ioanide n-auzea nimic, cu totul furat de frenezia lui, conversaţia agitată a altora despre evenimente trecea pe lîngă urechile sale ca un zgomot gol. Către sfîrşitul lui septembrie, Butoiescu se apropie foarte respectuos de Ioanide, cu jurnalul în mînă. 
— Domnule arhitect, a căzut Varşovia!
Ioanide, picat din altă sferă, îl privi fără a înţelege şi răspunse

cu nevinovăţie: 
— Şi ce dac-a căzut Varşovia? 
   Abstracţia lui miră profund pe Botticelli, care de altfel avea 
cultul evenimentelor perimate. Ioanide, în momentele liniştite, avea o teorie după care clasifica indivizii în oameni metafizici şi oameni pragmatici. 
   — Tudorel, zicea el, e un individ pragmatic, nu-mi seamănă! 
   În categoria metafizicilor, Ioanide băga persoane caracterologic foarte disparate, pe Sufleţel, pe Hagienuş, pe Gonzalv şi pe el însuşi. Gulimănescu, Smărăndache, Gavrilcea, Tudorel erau în grade felurite pragmatici. Calitatea spirituală, cum se vede, nu intra în chestiune. Un metafizic însemna un om care urmărea liniştea gîndurilor sale, trăind într-o sferă abstractă, chiar cînd, spre a-şi apăra această izolare, părea a coborî în prezent. Astfel, Hagienuş şedea numai trupeşte în casa lui Pomponescu, căutînd o protecţie pentru voluptăţile sale intelectuale gratuite. Hagienuş minţea, nu-l interesa nici un eveniment, ar fi fost în stare să dea orice iscălitură de adeziune politică, numai să fie lăsat în pace. La fel Sufleţel, mai contemporan cu Virgil decît cu Pomponescu. Omul metafizic e viclean, zicea Ioanide, îţi rîde, se face că te ascultă, trece pe stradă uitîndu-se în dreapta şi-n stînga, în fond e absent. Se preface ca să scape de contingenţe. Gavrilcea însă şi Tudorel nu înţelegeau viaţa decît fenomenal, numai prin întîmplările zilnice, prin ele intuiau poate şi semnificaţia 
G. Călinescu
mai adîncă a existenţei. Litera moartă nu le spunea nimic. O tragedie în care un erou trage cu pistolul n- avea nici un sens pentru ei. Esenţialul era să tragă ei înşişi gloanţe. 
. — Prea bine, admitea Gaittany ascultînd această teorie, dar Pomponescu ce fel de om e? 
. — Un caz tragic, un oscilant între două puncte cardinale.Pomponescu aspiră la abstracţie şi nu se poate smulge din efemer. Cînd nu e în guvern suferă de a nu fi ministru, cînd e ministru suferă că a părăsit arhitectura. 
. — Aşa este, aprobă Gaittany cu delicii, tot ce spui e plinde interes. 

   — Bună ziua, îi răspunse ironic Ioanide.
   Ioanide suferise fără să-şi dea seama, sub înrîurirea memoriului lui Tudorel, o modificare la care ajutase şi şocul moral prin pierderea Pichii. Conştient n-ar fi voit să admită acest lucru, caietul ars i se părea o oroare, totuşi sufletul i se alterase. Tudorel scrisese: «Voluptatea de a muri, ca manifestare a vitalităţii, ar fi un nonsens dacă viaţa, în accepţia cea mai înaltă a cuvîntului, n-ar fi transcendentă existenţei fiziologice. Există deci o “viaţă” mai presus de viaţă şi de moarte...» Ioanide nu era mistic şi viziunea învîrtirii fenomenologice lua la el uneori proporţiile unei nevroze. Nu prevăzuse moartea Pichii atunci cînd citise memoriul, acum întreruperea bruscă a existenţei diurne a fetei trezea în el o nevoie, aceea de a o menţine încă la orizont. Ioanide era prea înrădăcinat în raţionalismul lui ca să-şi schimbe filozofia, chiar şi acum o discuţie despre suflet şi viaţa eternă i s-ar fi părut meschină. Sufletul lui n-avea această aptitudine, fiind educat pentru conceperea unei lumi exclusiv plastice. Pentru Ioanide, etern era echivalent cu geometric. Nu simţise însă moartea Pichii, de vreme ce nu-şi văzuse fata moartă. Pe măsură ce intra în viaţa curentă, convingerea raţională că Pica murise era destrămată de imposibilitatea de a o vedea. Astfel, dacă am auzi că Veneţia a fost complet înghiţită de mare, ne-ar fi cu neputinţă s-o scoatem de pe hartă, am avea sentimentul, în cazul cînd am căuta-o pe teritoriul Italiei, că ne-am rătăcit. Se mai întîmpla şi alt fenomen cu Ioanide. Absorbit în ocupaţiile lui, n-o văzuse pe Pica decît fragmentar, nu asistase la creşterea ei zilnică, morală şi fizică. Goluri mari existau în amintirea sa. Astfel, nu receptase suficient trecerea Pichii de la faza de elevă de şcoală la aceea de domnişoară. Fetiţa în uniformă nu se racorda bine cu Pica mîndră şi voluntară în sentimentele ei din ultima vreme. Erau două fiinţe deosebite. Ioanide amînase mereu colocviul strîns cu Pica, şi acum, cînd ar fi dorit să stea de vorbă, să-şi cunoască fata, aceasta era «absentă». Ioanide simţi nevoia de a reconstitui pe Pica şi recurse la anchetă. Întîi intră în odaia Pichii, care rămăsese intactă. Era o încăpere egală cu aceea a lui Tudorel, însă inversată, cam cu aceleaşi mobile, în plus un fotel de modă veche, capitonat. Dar ce deosebire! Se simţea prezenţa unei fiinţe feminine. Deasupra becului simplu cu un abajur conic de tablă emailată, Pica pusese un abajur de pergament pictat. Masa era acoperită cu un atlas de un roşu ca sîngele închegat, pe pat îşi procurase o saltea subţire de creton înflorat, dîndu-i aspect de divan. Încă aerul mai era impregnat de parfum de ambră. Masa era încărcată de cărţi franţuzeşti aşezate în ordine, una peste alta, alături de ustensilele de toaletă, pudră, farduri, un pieptene alb, ştirb de un dinte. Cînd intră în odaie, Ioanide rămase surprins de un număr de rochii întinse pe pat, pe fotel, pe margini de scaun. Elvira le scosese probabil din dulap, ca să nu fie mîncate de molii, cu gîndul de a le dărui cuiva. Printre ele se afla o rochie foarte scurtă, în care Ioanide recunoscu un vechi costum al Pichii cînd era mică. În odaie pluteau două imagini ale defunctei. Ioanide luă rochiţa de umeri şi o ridică în sus, avînd sentimentul că se întoarce cu zece ani înapoi, cînd mai ridica încă în braţe pe Pica. Apoi trecu la un taior foarte îngust pe talie, pe care nu-l văzuse niciodată. Cînd vreodată Pica ieşise pentru el în taior? Lîngă pat descoperi şi o pereche de pantofi cu tocuri înalte, alături de nişte sandale tocite de dimensiuni mai mici. Recunoscu sandalele ca fiind ale Pichii cînd era în liceu, dar pantofii nu se acordau cu figura cunoscută a fetei. 
G. Călinescu
Ştia că are preferinţa pantofilor de şevro cu toc jos, care îi schimbau cadenţa muşchilor şi a rochiilor. Ioanide consultă şi fotografiile. Aci erau instantanee luate de cineva cu un aparat de amator: Pica la braţ cu o fată brună de vîrsta ei, Pica în uniformă de liceu într-un grup de fete, Pica în costum naţional şi cu căciulă pe cap. lată evenimente şi ţinute ignorate de Ioanide. Nu ştia cînd Pica se îmbrăcase naţional, ghici că fusese vreo serbare la şcoală. Ce făcea Pica la liceu, ce colege avusese, ce gînduri închidea în capul ei arhitectul habar n-avea. Răsfoi cărţile. Una era un manual de literatură franceză pentru curs superior de un profesor pe care îl avusese el. Într-adevăr, pe pagina întîi era semnătura sa pretenţioasă cu o mică parafă dedesubtul unei declaraţii puse după terminarea clasei: «Această carte este a mea şi numai a mea şi nu voi da-o nimănui. 1903.» Inscripţia fusese continuată mai jos, cu o scriere asemănătoare, însă fină, descărnată: «rezervînd-o fiicei mele, Pica Ioanide. 1931», şi urma apoi iscălitura Pichii. Deci la o distanţă de aproape treizeci de ani, Ioanide şi Pica se întîlniseră în colocviu ideal, într-un text de carte. Ioanide scrisese în 1903 pe marginea cărţii, copiind probabil din opera în volum a lui La Bruyére, în locul unde era alt extras din moralistul francez, următoarele: . Ioanide se miră de acest citat. Pentru ce îl scrisese? Trecuse atunci printr-o criză de inimiciţie împotriva tatălui său? Posibil. Ioanide semăna cu mamă-sa. Pica scrisese cu cîteva decenii mai încoace aceste rînduri:  Şi aceasta era o observaţie ce-şi pierduse semnificaţia. Ce o făcuse pe Pica să creadă că Ioanide trăieşte într-un sacrificiu continuu? În orice caz, iată o convorbire 
1
     Sunt unii părinţi ciudaţi, a căror întreagă viaţă îmi pare închinată grijii de a da copiilor motiv să se mîngîie repede de moartea lor (fr.). 
2
     Eu, dimpotrivă, îmi iubesc tatăl, care se sacrifică pentru întreaga lume (fr.). 
neştiută între tată şi fiică şi o părere postumă a Pichii despre Ioanide. De la scotocirea prin casă, Ioanide, în căutare de elemente pentru menţinerea Pichii pe pămînt, trecu la anchetarea persoanelor ce cunoscuseră pe fată. În primul rînd la Erminia. 
. — Ascultă, Erminio, ce făcea Pica atunci cînd a stat latine? 
. — De multe ori şedea aici pe marginea canapelei, cucoatele pe genunchi şi cu capul în mîini. 
. — Ce zicea?
. — Că e foarte mîhnită de-a te fi supărat, că-şi dă seamade dreptatea ta în general, însă sunt lucruri mai presus de priceperea ei. 
. — Se gîndea la individ.
. — Fireşte! Mi-a spus că dacă s-ar adeveri ce-ai spus tu ar fifoarte nefericită. 
. — Veşnica poveste! Ce-o fi văzut la ipochimen? 
. — Era delicat cu ea, plin de sentimente frumoase.
. — Mă întristezi. Să lăsăm asta! Altceva ce făcea Pica,cum îşi petrecea ziua? 
. — Multe ceasuri şedea ghemuită într-un colţ al patului şi citea. Isprăvea un volum într-o zi. 
. — Cînta?
. — Fredona puţin cînd era bine dispusă, apoi amuţea. Şimai veselă, se dădea jos pe scară fluierînd. 
. — Fluiera Pica?
. — Ba bine că nu!
. — Niciodată n-am auzit-o fluierînd, e un lucru nou pentrumine. 
. — A venit şi pe la bucătărie, oferindu-se să-mi ajute, darn-am lăsat-o. Avea mîinile foarte subţiri şi fine, era păcat s-o las să şi le strice curăţind cartofi. Mi-a mărturisit că vrea neapărat să înveţe a găti ceva, pentru orice împrejurare, fiindcă mamă-sa o dădea mereu afară din bucătărie, zicînd că e zburdalnică şi sparge farfuriile. 
. — Într-adevăr, nu-mi închipui pe Pica cu şorţ înainte. 
. G. Călinescu
. — I-am pus unul de farmacie al lui frate-meu, îi şedeafoarte bine, încît am luat-o de mînă şi am dus-o la el s-o vadă. 
. — Dacă ştiam că-i şade bine halatul, o înscriam laMedicină. 
. — Nu cred că i-ar fi convenit. Nu suferea sîngele. M-amînţepat puţin la un deget şi şi-a acoperit ochii de spaimă. Mai ales cînd mi-am pus sare deasupra, strîngea dinţii. 
. — A murit, cum ştii, pierzîndu-şi sîngele. Întunericul aferit-o de vederea lui. Ce idei de viitor îşi făcea? 
. — Spunea că are încredere în Gavrilcea. (Ce vrei? Venim mereu la asta.) Cînd acesta şi-ar fi făcut o situaţie şi ne-siguranţa de azi ar fi trecut, era convinsă că tu vei vedea lucrurile cu alţi ochi. Atunci, spunea ea, aveau să-ţi ajute amîndoi, ea făcînd pe secretara ta, el şi Tudorel procurîndu-ţi comenzile pe care le visezi tu. Mai zicea că o să te oblige să-ţi faci o casă a ta, un palat, cum merită un arhitect, nu să stai ca-n cort, cu chirie sau tolerat. Dar fără învoirea ta nu s-ar fi căsătorit cu Gavrilcea. 
. — Erminio, treci peste asta.
. — Am să-ţi mai spun un lucru interesant. Ea zicea că ţinela Tudorel fiindcă seamănă cu tine. I-am observat că nu prea vedeam asemănare. «Ba nu, spunea ea, aşa-l văd pe tata tînăr, plin de planuri, adunîndu-se cu colegii de vîrsta lui. Mai tîrziu, cînd Tudorel va fi matur, se va face mai tăcut şi mai singuratic, începînd să lucreze.» Am rîs cînd mi-a spus că a observat asemănarea şi mai bine cu prilejul tunderii în cap a lui Tudorel, nu ştiu în ce împrejurare. Îi era frică să nu-ţi vină cumva ideea să-ţi laşi părul lung. Aşa, ca un tătar, aveai după ea tot hazul. O seară întreagă am vorbit astfel numai de tine şi de Tudorel. Mi se pare că amîndoi vorbeau des de tine. Pot să-ţi mai spun că seara obosea dacă şedeam prea mult jos şi pica de somn ca copiii mici, dormind uşor, abia respirînd. Cînd o trezeai, avea 

o tresărire de spaimă, i se tot părea că s-a întîmplat ceva. M-a rugat s-o las să doarmă cu lumina aprinsă. Şi atunci i-am pus o lampă mică electrică pe noptieră. Frate-meu are obiceiul după masă să facă pasienţe şi a vrut să-i întindă şi ei una, dar nu-i ieşea. A sucit cărţile în toate chipurile şi le-a schimbat pe furiş, numai să nu se-nchidă pasienţa. Pica a băgat de seamă şmecheriile lui şi a spus să nu-şi facă sînge rău, că nu crede în cărţi. În schimb, am observat la ea altceva. Zicea, foarte serios, gîndindu-se la vîrsta ei: «Am început să îmbătrînesc». Eu atunci am pufnit în rîs. «Dacă tu la douăzeci şi trei de ani, cît ai, spui că eşti bătrînă, eu ce să mai zic? Nu îmbătrîneşti, te faci mai mare. Îmbătrînirea începe numai la anume vîrste, cînd mergi la vale.» «Ce-are-a face? spunea. Acum am împlinit douăzeci şi trei, la anul o să am douăzeci şi patru, cînd oi avea douăzeci şi cinci s-a terminat. Nu mai sunt tînără, nu pot să-mi mai permit să sar într-un picior ori să scot limba. Bătrîneţea la femeie nu mai interesează pe nimeni, toate gesturile plăcute dinainte devin deplasate. Am încă în sertar coarda peste care săream în recreaţie la liceu. Poftim de mai sari acum!» Puţină dreptate avea, fireşte, de la o anumită etate femeia e tînără numai împreună cu bărbatul, singură are o vîrstă oribilă. Treizeci de ani la o celibatară înseamnă renunţarea la un fel de viaţă. Eu am reîntinerit cînd am acceptat să rămîn cum sunt toată viaţa. Pe Pica n-o pot vedea singură. Era decentă, ruşinoasă, dar l-a primit pe Gavrilcea fără a se feri de mine, ca pe un drept al ei. Nu te-ai ocupat de ea, trebuia s-o măriţi mai devreme, la optsprezece-nouăsprezece ani. 
   — Nu mi-a trecut prin cap, şi apoi de unde să iau dobitocul?
   Hergot dădu şi el mici informaţii. Ca medic, muzicant şi botanist, evident, observase fugitiv pe Pica din aceste puncte de vedere. După Hergot, femeile în general sunt rezistente la frig şi ies iarna îmbrăcate uşor fără primejdie. Accidentele pulmonare sunt mai rare la ele, ftizia provenindu-le din mizerie fiziologică. Erminia însăşi şedea afară în ger fără haină cînd avea de lucru prin curte. Rezistentă la frig, era insensibilă şi la căldură. Vara nu asuda, nu-şi făcea vînt cu evantaiul. De cădea un cărbune din sobă pe parchet, îl ridica cu mîna. Totul se explica prin soliditatea nervilor. Pica însă — informă Hergot 
— era indispusă şi de dogoarea focului, şi de frig. Tremura 
G. Călinescu
cînd se deschidea fereastra şi zbucnea aerul rece şi mirosul de zăpadă. Îndată lua un pled pe umeri, înfăşurîndu-se în el. Prin urmare, comentă Hergot, Pica trebuie să fi fost pradă unei concentraţii morale intense ca să voiască să iasă cu Gavrilcea seara pe frig şi să consimtă a intra cu el într-un cavou, unde avea de întîmpinat inamicii ei fizici, frigul şi întunericul. În materie de muzică îl rugase pe Hergot să-i cînte solo, fără acompaniament de piano. Îi plăcea vibraţia bărbătească a instrumentului. Pianul, susţinea, produce nervi, îi aducea aminte că o colegă de şcoală se aşeza la pian şi cînta ceva din Chopin, apoi izbucnea în plîns, trîntea capacul peste claviatură şi fugea afară. 
   — Da, medită Ioanide, Pica era plină de pasiune, însă înstil serios. Nu mi-o închipui plîngînd. N-am văzut-o de fapt niciodată scîncindu-se. Odată, cînd, mică, mi-a făcut o poznă, luîndu-mi o schiţă de pe masă şi mîzgălind-o, dîndu-i o uşoară palmă, n-a plîns, ci ochii i s-au umezit foarte puţin. Tremura însă din buze. Nici Elvira nu plînge niciodată. Priveşte în gol, mîndră, şi muşcă puţin din colţurile gurii. Asta e maxima expresie a durerii ei. 
   Hergot comunică de asemeni că Pica a cerut să se ia din odaie nişte ghivece de flori, rugînd să se lase numai cactuşii. 
   — Ştiu. Aici se potrivea cu mine. Florile în pahar îi făceau rău, mirosul de descompunere al cotoarelor, care e adesea fetid dacă nu schimbi des apa, îi dădea migrenă. Îi plăceau plantele uscate, dure, fibroase, care nu cad repede în putrefacţie. Ce vrei? Era o meridională şi ea, prin mine. 
   Cam astfel de informaţii culegea Ioanide, unele cu totul fără importanţă, s-ar zice, dar care lui îi slujeau să readucă în minte o imagine. Ioanide îşi punea acum şi alte întrebări în legătură cu personalitatea Pichii. Din ce elemente se compunea sufletul ei, avînd în vedere atîtea experienţe pe care nu le făcuse? Pica nu avusese prilejul să meargă în străinătate, nu văzuse Franţa sau Italia. O mare parte din imaginile minţii ei era compusă probabil din presupuneri şi visuri. Cuvîntul «Canada» nu trezeşte aceeaşi reprezentare unui canadian şi unui european care n-a trecut niciodată Atlanticul. Canadianul îşi evocă sentimentul de «acasă», în vreme ce europeanul îşi imaginează un continent plin de lacuri solitare şi de păduri de conifere şi stejari, răsunînd prelung de rarul topor al vreunui pionier. Pentru un suflet tînăr, multe cuvinte traduc numai visuri stimulate de cărţi. Numai puţine vorbe răspund unei percepţii directe proprii, cele mai multe sunt abstracţiuni şi reprezentări de a doua mînă, pe baza descripţiilor. Mai mult visăm. Pica prefera cactuşii. Dar e întrebarea: ce valoare evocativă ar fi avut micul cactus ghimpos din ghiveci dacă Pica ar fi văzut păduri, aproape, de cactee în Sicilia sau în Africa de nord? Între Ioanide şi Pica fusese această deosebire: Ioanide îşi rememora o experienţă întîlnind unele imagini exotice, Pica visa experienţe posibile. Astfel, Pica fusese la mare, însă niciodată pe un vapor, ca Ioanide. Deci marea însemnase pentru ea un decor îndepărtat, nu un spaţiu pe care te mişti. Ce idee avusese Pica despre moarte cînd murise? Desigur alta decît Ioanide sau madam Ioanide. Fiecare individ moare după imaginea pe care şi-o face despre acest eveniment. Cînd Ioanide era copil, înrîurit de mitologia religioasă, avea credinţa că a muri înseamnă a te preface imediat într-o fiinţă volatilă, luată în primire de diavoli sau de îngeri. Trupul mort îl înspăimînta ca un demon plin de malignitate, luînd viclean poziţie culcată şi rigidă, putînd oricînd face o farsă, a zvîrli dantura sau a se mişca brusc. Pe urmă, pe măsura studiilor pozitive din şcoală, reprezentarea monstruoasă dispăru, dar acum Ioanide nu se putea acomoda cu ideea neantului. Căpătase insomnie de oroarea nimicului, voluptatea somnului îi era distrusă de frica de a-şi pierde cunoştinţa prin adormire. Prin activitate îi trecură şi aceste crize, şi acum căuta, dimpotrivă, somnul ca o reparaţie, iar starea de inexistenţă i se arăta ca foarte posibilă. Leşinase de altfel o dată şi constatase cît de simplu era misterul trecerii de la lumină la întuneric. Ioanide îşi amintea că tată-său, om de factură morală veche, bisericos şi spiritualist, spunea adesea înainte cu cîţiva ani de moartea sa, pe care o prevedea: 
G. Călinescu
   «Aş vrea să ştiu cum este! Numai atît! Să mor şi să înviez, pe urmă nu mai mi-ar fi frică». 
   El îşi imagina moartea, bănuia Ioanide, ca o criză foarte teribilă în sine, cu multe acte constituind un eveniment complex, după care urma o altă ordine de lucruri. Pe el nu-l speria neantul, pe care nu şi-l putea închipui, ci «moartea». Pe mama lui Ioanide o preocupa mormîntul, de bună seamă îşi închipuia că acela era un apartament rezervat unei existenţe veritabile după deces. Avea o grijă nemaipomenită de a poseda un loc de veci cu acte în regulă. O preocupare chinuitoare era aceea de a nu fi îngropată de vie, motiv pentru care conjura pe toţi să n-o înmormînteze înainte de cele trei zile rituale. Apoi se ruga ca groparii să nu arunce pămîntul repede, să n-o sperie, să-l presare mărunţel şi cu fereală, ca nu cumva să se rupă capacul sicriului. Luase toate dispoziţiile să i se facă parastasele la soroc, temîndu-se că, fără aceste formalităţi, ar întîmpina mari mizerii pe lumea cealaltă. Avea nevoie de documente de călătorie în cer. Hagienuş, îşi închipuia Ioanide, trebuie să vadă moartea în acest chip concret, şi dacă îşi vindea cavoul, asta venea din sentimentul că putea păcăli pe cineva şi pe lumea cealaltă, obţinînd o găzduire în cavouri străine. Mama lui Ioanide, care nu ignora, fireşte, procesul de dizolvare a trupului înmormîntat, nutrea o spaimă mare de a nu fi cumva abandonată după un timp dat. Dăduse instrucţii precise să se revadă inscripţia şi împrejmuirea, conjurînd ca la zece ani să i se scoată oasele şi să i se reînhumeze. Madam Ioanide-mamă, care citea în fiece zi cîteva rînduri din Apocalips, credea că ultimul os rămas se putea prezenta la a doua înviere, de care nu beneficiază cei care şi-au pierdut trupurile. O mitologie străveche persistă astfel de-a lungul a felurite civilizaţii. Ioanide nu-şi dădea seama că, în ciuda raţionalismului său, trecea acum printr-o astfel de criză mitologică, prin care se apropia de mentalitatea mamei sale. Primind însărcinarea de a ridica biserica, îşi zisese că ar putea caza pe Pica acolo, dacă nu corporal, cel puţin în efigie. Îi trecu prin gînd de a executa pe un vitraliu chipul Pichii, travestit într-o figură din iconografia bisericească. Astfel Pica ar fi rămas încă în populaţia Capitalei la o adresă precisă, suspendată între sol şi cer, şi el, Ioanide, ar fi întîlnit-o din cînd în cînd duminica. Gluma semiserioasă făcută de Ioanide cu privire la templul pe care nu s-ar fi dat înapoi să-l construiască pentru Ioana se transforma într-o intenţie precisă cu privire la Pica, printr-o deplasare de la profan la sacru. Ioanide realiza mental dubla viziune a femeii din Amor sacro e amor profano de Tiţian, oprindu-se acum la imaginea pudică. 
   Cu toată încordarea produsă de evenimentele externe, întreprinderea lui Ioanide nu trecu neobservată şi trezi mai multe comentarii decît se acordă de obicei unor astfel de fapte. Ioanide, vîrît pînă în gît în treburile lui, nu făcea distincţie între oamenii de pe stradă, şi doi-trei inşi staţionînd pe trotuarul de peste drum, văzuţi de pe schelă, nu-i incitară atenţia. 
   Tot astfel, o maşină oprită cîtva timp la oarecare distanţă nu-l intrigă. Cu toate acestea, multe persoane trecură pe dinaintea bazilicii de beton armat a lui Ioanide şi impresii deosebite între ele se formară, dintre care unele ar fi scandalizat cu siguranţă pe arhitect dacă le-ar fi ştiut. 
   Gulimănescu trecu împreună cu Hagienuş. 
. — E o construcţie colosală pentru Romînia, ziseGulimănescu. 
. — Numai să aibă linişte s-o termine! răspunse Hagienuş,în general sceptic şi înfricoşat de orice munci herculeene. 
. — Aci intră material, nu glumă!
. — Ar trebui să cerem şi noi intelectualii să ne dea statulteren şi material de construcţie. 
. — Cu siguranţă, adause Gulimănescu avid, lucrarea trebuiesă fie plătită excepţional. A dat o lovitură. Şi e şi palatul primăriei. Scoate o avere de aici. 
. — De nu cumva o construieşte gratis, observă maliţios,dar şi onest Hagienuş, ştii că Ioanide are meteahna de a nu reclama banii. 
. — Nu se poate! respinse cu energie Gulimănescu aceastăenormitate. Ce interes are să construiască asemenea lucruri gratis? 
. G. Călinescu
. — De! se mulţumi Hagienuş să exclame, mult mai vast înpsihologie şi admiţînd motivările subtile. 

   Hangerlioaica se ivi cu Hangerliu într-o maşină, cu secretarul lîngă şofer. Nu se dădu jos, ci numai ordonă să i se deschidă portiera. De la distanţă, privi binaua. 
   — E interesantă, zise, dar de ce nu e în stil rumînesc?
. — O face din beton armat şi scoate tot efectul numai dincontur, neputînd aplica ornamentaţii. 
. — Parcă are ceva babilonic sau american. Arhitecţii ăştiamoderni!... Însă impune, se simţea nevoie de un astfel de locaş. 
. — Asta şi este intenţia, tanti, de a da impresia de grandios,explică Hangerliu strivind pe furiş o sămînţă de floareasoarelui, găsită în buzunarul pardesiului. 
. — Trebuie să vorbim cu primarul. Locaşul ar fi bun pentru operele noastre. Putem face unele daruri în interior. 
. Trei tineri care priviră într-o zi biserica neterminată aparţineau Mişcării. În esenţă, vorbiră cam următoarele: 
. — Ar fi singura biserică din Bucureşti potrivită pentrudemonstraţii mari. 
. — Pozitiv! Înăuntru ar intra formaţii întregi de camarazi, iar afară s-ar desfăşura, în spaţiul dintre biserică şi palatul comunal, mase mari de demonstranţi. 
. — Putem face procesiuni religioase superbe, ca pe vremeaInchiziţiei. 
. — Ioanide e foarte bun pentru noi, camaradul Tudor nu stă cu mîinile în buzunar. 
. — O să-l punem să clădească Marele Sediu, mormintelecelor căzuţi. — Şi o cetate nouă, după concepţia noastră, o Littoria romînească. 
. Gaittany veni întîia oară, fireşte, tot în maşină, cu Smărăndache, care-i spusese despre efectul surprinzător al bisericii. 
. — Este excepţional, domnule, admirabil, un adevărat dom!se entuziasmă el. Nu? 
. — Ba da, confirmă Smărăndache, un dom cubist.
. — Ioanide e un om eminent, un exemplar neobişnuit, nu-iaşa? 
. — Are talent.
. — Sunt de acord cu dumneata.

   Gaittany, mai exuberant, zărind pe Ioanide sus pe schelă, voi să-i facă semn cu mîna, să-şi semnaleze prezenţa; din păcate, acela nu-l observă. 
   Plin de aceste sentimente, Gaittany veni şi a doua oară, conducînd pe un cunoscut, devotat secret lui Pomponescu. 
. — Ei, ce zici? Îl întrebă Gaittany, nerăbdător de a-şi vedea confirmată admiraţia. 
. — E o încercare riscată, zise acela, biserica îşi are canonulei, nu suferă inovaţiile. 
. — Totuşi, rezistă Gaittany, arhitectura s-a înnoit şi ea mereu. 
. — Totdeauna în pagubă. Barocul, de pildă, a dat un aer profan bisericilor. 
. — Recunoaşte că în Spania sunt construcţii baroce superbe!Ce are biserica lui Ioanide, nu-i grandioasă? 
. — Parcă e un hangar, un depozit de tramvaie! 
. — Cît eşti de nedrept! se mîhni Gaittany. 

   După aceea, fără să-şi schimbe părerea fundamentală, păstră mai multă rezervă în apreciere, căutînd a combate timid ostilităţile şi a susţine aprobările. 
   În public se răspîndi, nu fără concursul lui Smărăndache, zvonul că Ioanide a căzut la misticism. 
   Se pretindea că moartea Pichii o socotea un sacrificiu cerut de cer unui nou Meşter Manole, care era el, şi că avea intenţia a îngropa pe Pica sub zidul bisericii. Bazilica era mai mult o capelă personală. Alţii spuneau că biserica se construieşte cu concursul secret al Mişcării, din care Ioanide făcea parte de mult. Mai umbla zvonul că nu e o biserică, ci un adăpost de beton împotriva bombardamentelor aeriene, dovadă că războiul avea să izbucnească în curînd. De aceea unii cetăţeni naivi numeau biserica «adăpost». 
   După unii, se construia un cinematograf. Unii, văzînd cupola de blocuri de sticlă ce se aşeza spre a se încheia mai 
G. Călinescu
repede acoperişul, afirmau cu tărie că se pune un reflector, deci e un post de observaţie antiaeriană. În cele din urmă, aşezîndu-se crucea, ipotezele hazardate se spulberară şi se făcură speculaţii asupra motivelor ridicării bisericii şi presupusului caz Ioanide. Cum în corpul arhitecţilor se cunoştea tendinţa neoclasicistă de nuanţă păgînă a lui Ioanide, se născură două interpretări printre admiratorii lui cu conformaţie ideologică. Unii vorbeau de «convertirea» arhitectului, care, printr-o iluminaţie bruscă, părăsise păgînismul. Aceştia erau căutătorii de probleme sufleteşti, de cazuri de conştiinţă. Tudorel trebuie să fi răspîndit în grupul arhitecţilor tineri, cu care avea de a face, această versiune, în spiritul teoriilor sale din memoriu. Esteţii susţineau însă, dimpotrivă, că Ioanide construia o biserică creştină cu elemente păgîne. Bazilica lui era o simplă demonstraţie geometrică rece, aproape atee, un joc gratuit de linii severe. Bănuiau că Ioanide înţelege ca pilaştrii să fie iluminaţi cu reflectoare puse la bază şi întoarse în sus, astfel încît, împreună cu cupola de sticlă reverberată pe dinăuntru, masivul de ciment să devină un desen de lumină noaptea. Lăudau tocmai această modificare a concepţiei pentru a face posibilă construirea unei biserici în acest veac. 
   În anticamera lui Pomponescu se petrecură două accidente grave în substanţa lor, amîndouă provocate de oameni fără experienţa locului. Un partizan întrebă pe ministru de ce a renunţat să construiască mult anunţata Catedrală a Neamului, punînd pe altul s-o construiască. Altul, un preot, comise această gafă: 
   — Domnule ministru, aţi văzut minunata catedrală pe care
o ridică domnul arhitect Ioanide? Cred că îi veţi da tot concursul pentru asemenea operă creştinească. În ambele cazuri, Pomponescu nu răspunse nimic, mişcîndu-şi numai convulsiv buzele. 
   Smărăndache afirmă că ştie precis cum că Pomponescu a fost în maşină cu directorul lui de cabinet în piaţa cartierului 


cu pricina şi a privit de la geamul cupeului, fără nici un comentariu, bazilica lui Ioanide. 
XXIV 
   Pomponescu era în mod normal un om agreabil, deşi pasibil de crize de invidie şi mizantropie, şi care nu trecea niciodată, în antipatiile sale, la gesturi violente şi vulgare. Existenţa lui Ioanide îl indispusese totdeauna secret, cu toate acestea compania lui nu-i era displăcută şi Pomponescu uza faţă de arhitect de cea mai distinsă colegialitate. Antipatia faţă de Ioanide se făcu acută prin incidentul Indolenta, cînd Pomponescu se simţi jignit în demnitatea lui virilă. Ar fi reacţionat energic dacă ar fi avut vreun pretext exterior. Căci Pomponescu, constrîns de educaţia lui, ţinea cu orice chip să pară personal elegant şi senin. Afacerea bazilicii turnă o cantitate de venin considerabilă în sîngele lui Pomponescu, căruia numele lui Ioanide îi deveni franc odios. Faţa ministrului căpătase o gălbejeală de icter, semn al excitaţiei ficatului, şi ticul muşcării mustăţii devenise aşa de accelerat, încît se prefăcuse în spasm. Bănuia un complot plin de răutate. În timp ce Pomponescu era ministru, în imposibilitatea fizică şi morală de a profesa arhitectura, Ioanide îl lua peste picior, confiscîndu-i ideea sa favorită, executînd-o demonstrativ. Niciodată Pomponescu nu simţi mai tragic insignifianţa însărcinării sale publice. Era de fapt un om cu desăvîrşire ratat, consolat cu un post decorativ, demnitar, nu erou, un director de teatru temut de tot personalul, pe scena căruia însă culegeau aplauze actorii. Situaţia deveni crispată cînd madam Pomponescu-Mamy, asistată de madam Pomponescu-mamă, semnală scandalul. Doamnele Pomponescu fuseseră şi ele în maşină să vadă isprava lui Ioanide. 
   — Ia ascultă, Jean, intră în chestiune madam Pomponescu-consoartă, nu ţi se pare că te-ntreci cu amabilitatea faţă de Ioanide? 
   Pomponescu tăcu, posomorît. 
G. Călinescu
— Cu siguranţă îşi bate joc de tine.Pomponescu îşi muşcă mustaţa.

. — E o grozăvie! interveni madam Pomponescu-mamă, aşase fac bisericile creştine? 
. — Cum poţi permite tu, ca ministru, lui Ioanide să-ţi rîdăîn nas şi să strice estetica oraşului? Neapărat trebuie să-l împiedici. 

   Altă dată, chiar alterat sufleteşte, Pomponescu s-ar fi sprijinit pe argumente de bun-simţ şi nobleţe: 
   «Exagerezi, Mamy, crezînd că un ministru are căderea să se amestece în asemenea chestii. Nu este elegant. E în dreptul oricărui arhitect să primească o comandă. Că nu ne place monumentul, asta e altceva, putem să-l criticăm. Ioanide îşi poate permite luxul să construiască lucruri discutabile.» 
   De data aceasta, Pomponescu tăcu sumbru, evitînd totuşi a aproba oral pe madam Pomponescu. Cîtva timp, ministrul visă cîteva ipoteze care l-ar fi scăpat de spectrul bazilicii lui Ioanide, fără a fi silit el să intervie compromiţător pentru educaţia sa. Îşi imagină că biserica se putea prăbuşi, aşa cum se întîmplase cu construcţia unei bănci cu vreo trei decenii în urmă, din cauza unui greşit calcul şi a insuficienţei formulei betonului. Catastrofa nu era posibilă, deoarece Ioanide asociase un constructor inginer, elev al lui Pomponescu, şi aplicase, culme a ironiei, metodele înseşi ale acestuia din urmă. A doua ipoteză era o manifestaţie de indignare din partea cetăţenilor, cerînd primarului încetarea profanării. Cetăţenii însă nu se mişcau, ba chiar păreau încîntaţi. O scîndură de salvare o vedea Pomponescu în carenţa de fonduri. Părea foarte puţin probabil ca în acel an de îngrijorări guvernul să deschidă credite pentru astfel de lucrări de lux. Ipoteza era slăbită prin ceea ce ştia Pomponescu despre caracterul dîrz al primarului. O speranţă nebună era aceea că un descreierat va pune dinamită la baza construcţiei şi o va arunca în aer. Astfel de imagini ale vindictei măguliră sufletul lui Pomponescu. Ele nu se realizară. Într-o zi, însă, ministrul fu chemat la o întrunire de preoţi şi atunci găsi de cuviinţă a face o declaraţie vagă, de toţi înţeleasă. lată cuvintele sale: 
   — Tradiţia noastră religioasă ne-a obişnuit cu un tip de biserică potrivit peisajului nostru romînesc, o biserică în acord cu natura şi cu smerenia poporului nostru. Noi nu ridicăm domuri gotice cu vîrfuri ascuţite spre cer, în semn de trufie, nici nu sprijinim biserica pe metereze fioroase. Locaşul sfînt romînesc e familiar şi atrăgător şi n-a existat în trecutul nostru procesiunea sinistră ca a catolicilor din vremea Inchiziţiei, avînd nevoie de un decor înspăimîntător. Teatralul nu-i în spiritul nostru. Biserica tradiţiei romîneşti e mică, pierdută adesea printre pomi, cu clopotniţe idilice care o semnalează în văi. Albul ei imaculat o distinge de verdeaţa cîmpului, cînd anume ornamente sculpturale sau picturale nu o asimilează cu natura. De aceea încercarea de a se introduce în canonica arhitecturii noastre sacre siluete de zgîrie-nori, contururi bizare de stil decadent, cum cetăţenii uimiţi constată actualmente în cutare cartier al Capitalei, e de natură a atrage atenţia forurilor noastre competente, inclusiv autorităţilor bisericeşti, asupra oportunităţii pervertirii unui trecut glorios în această materie. 
   Pasajul fu aplaudat, însă nu aşa călduros cum s-ar fi aşteptat Pomponescu. Preoţii bătrîni, sensibili la cuvîntul «tradiţie», fără o analiză mai adîncă a lui, fură mai satisfăcuţi, preoţii tineri, contaminaţi de Mişcare, visau, dimpotrivă, procesiunea grandioasă şi chiar terifică, fiind de părere că idilicul e una din maladiile vechilor generaţii. Şi unii şi alţii aveau o anume nedumerire, pentru că toată lumea fusese de acord şi Pomponescu însuşi aderase la această idee, că este nevoie de 
o «catedrală», deci de o biserică de proporţii mari, ca să înlocuiască pe aceea, prea modestă, a Patriarhiei. Efectul aluziei fu nu atît în sferele largi, cît în cercurile restrînse, cunoscînd de aproape pe protagonişti. 
. — Ai auzit? zise Hagienuş lui Gaittany. Pomponescu a atacat pe Ioanide cu privire la biserică. 
. — Ce vorbeşti? se miră Gaittany. 
. — A zis că e un zgîrie-nori!
. — Domnule, e nedrept. E o operă remarcabilă.
. — Are să interzică continuarea lucrărilor. 
. G. Călinescu
. — Crezi?
. — A spus pozitiv că atrage atenţia autorităţilor. 
. — Te pomeneşti! Şi nenorocitul de Ioanide ce zice? 
. — Nu ştiu dacă a aflat.
. — Probabil că nu ştie nimic, ca de obicei. Ar trebui avizat,să ia măsuri. 
. — Spune-i dumneata, care-l vezi mai des.
. — E dezagreabil, se apără Gaittany. Ş-apoi nici n-am fost la cuvîntarea lui Pomponescu. Spune-i dumneata, care ai fost. 

   Smărăndache numi atacul «excomunicarea lui Ioanide», şi într-adevăr, pînă la un punct cuvîntarea avu efectul unei excomunicări. Odată, întorcîndu-se acasă, Ioanide se trezi faţă în fată cu Sufleţel, care ieşise, cu titlul de încercare, din sanatoriu. Sufleţel venea în direcţia arhitectului. Ajungînd la cîţiva paşi distanţă, de unde identificarea nu mai suferea discuţie, Sufleţel se opri locului contrariat, ca în faţa unui puhoi de apă ce-l împiedică să treacă. Apoi, brusc, întoarse spatele şi se depărtă înapoi ca şi fugind. 
   «Ce-i cu dobitocul ăsta?» se miră Ioanide. 
   Arhitectul mai observase că felurite persoane cu care se întîlnea îl priveau lung, semnificativ, cu o discreţie ostentativă. Îşi aduse aminte de reproducerea unui tablou pe care-l văzuse în copilărie într-o carte, reprezentînd pe Galileu în faţa unui juriu. Spectatorii din sală, mai ales călugări, priveau pe acuzatul care se apără cu o curiozitate amestecată cu compătimire. În special un călugăr se aşezase mai comod, cu coatele pe o balustradă şi, aplecîndu-şi capul pe o mînă, privea pe Galileu de jos în sus, cu delicii şi cu un surîs voluptuos, avînd aerul a zice: «Cum poate exista un asemenea nebun?» Cam aşa îl contemplau şi cunoscuţii pe Ioanide, prelung, imperceptibil de ironic, miraţi că arhitectul trăieşte şi circulă. Cauza acestei ciudate atitudini o află Ioanide prin Gulimănescu. Acesta avea satisfacţia de a comunica ştirile rele amicilor, persecutîndu-i cu ipotezele cele mai sinistre. De cîte ori un lucru dezagreabil se întîmpla cuiva sau un zvon neplăcut circula, Gulimănescu îl chema la telefon, îl ancheta dacă ştie, agrava pe cît îi sta în putinţă accidentul. 
. — Ce faci, domnule? zise Gulimănescu. Nu te-am văzutde-un car de vreme! 
. — Ce să fac? Muncesc.
. — La ce?
. — Am o biserică şi o primărie locală.— Ştiu asta! Dar mai lucrezi la ele?
. 
. — De ce să nu lucrez?
. — Credeam că s-a sistat construcţia.
. — De unde pînă unde? Acum vin de acolo.
. — Bine, bine, dar toată lumea vorbeşte că se va renunţa la ea.
. — Fleacuri! Eu cel dintîi ar trebui să ştiu.
. — Nu se poate, va interveni Pomponescu.
. — Ce-are de-a face Pomponescu în chestia aceasta?
. — Ei, asta-i, nu te mai preface! Nu ştii că Pomponescu seopune? 
. — Habar n-am!
. — Cum se poate, domnule, te-a atacat Pomponescu într-un discurs ţinut clerului. A fost şi în jurnal. 
. — Să-i fie de bine, nu citesc jurnalele!— Şi acum ce ai de gînd să faci, continui lucrările?
. 
. — Bineînţeles! Ce? Dacă lui Pomponescu nu-i place biserica,nu pot s-o ridic? 
. — E ministru, oricum...
. — Nu-i nici o legătură între ministerul lui şi şantierele mele.La revedere. 
. — Stai, domnule, nu pleca! Poate să pună problema înConsiliul de Miniştri, ce te faci atunci? 
. — Cînd o pune-o, om vedea. Nu-i nici un raport între guvernşi construcţia bisericii. Binalele sunt ale primăriei, iar biserica în special e ridicată din fonduri particulare, administrate de un comitet. 
. — Dar dacă cheamă pe primar şi-i sugerează, e greu caprimarul să reziste ministrului. 
. — Primarul e mai tare decît Pomponescu.
. G. Călinescu
. — Oare?
. — În fine, treaba lor. La revedere. 
. — Mai stai, domnule, unde fugi? Însă în cazul cînd comitetular fi influenţat de părerea lui Pomponescu, se pot ivi îndoieli. 
. — Contractul e făcut şi în curs de execuţie, şi dacă seabandonează, trebuie să mi se dea despăgubiri. 
. — Perfect! Dar biserica tot n-o construieşti, şi în fond intenţiadumitale e de a face catedrala în locul lui Pomponescu. 
. — Fugi de-acolo, asta nu e o catedrală, ci o biserică decartier oarecare! 
. — Lumea aşa spune.
. — Ce-mi pasă mie ce spune lumea? Te salut. 
. — Stai niţel! Pomponescu e supărat foc, are să teurmărească. 
. — Îmi pare rău că e supărat, n-am ce să-i fac.
. — Dacă deschide împotriva dumitale o campanie violentăde presă? N-o să fie comod. 
. — E de prisos, nu citesc ziarele, cum ţi-am spus.
. — Nu le citeşti dumneata, publicul însă da, asta va stîrnianimozitate împotriva dumitale. 
. — Forse che si, forse che no.1 Ce să ne facem sînge rău cu ceea ce s-ar putea întîmpla? 

— Cariera unui arhitect este legată şi de reputaţia în public,
o campanie influenţează asupra clientului. 
. — De obicei mi-aleg clientela printre oamenii cudiscernămînt artistic. Nu fac dependinţe pentru burghezi. 
. — Îmi pare bine că eşti optimist, eu mă tem serios.Pomponescu e tenace. 
. — Eu sunt un profesionist liber, nu impiegat public, ca să fiu concediat după placul lui Pomponescu. 
. — Eşti însă şi profesor la Şcoala de Arhitectură. Dacă...
. — Vrei să zici: dacă mă dă afară? 
. — Exact!
. — Întîi, nu poate să mă dea afară numai pentru motivul cănu-i place o construcţie a mea. Pe urmă, jemanfiş. Ce iau de acolo e fără importanţă. 

Poate că da, poate că nu (it.). 
   — Este totuşi un venit sigur şi o onoare.
   Ioanide se simţi agasat ca de un ţînţar ce se învîrteşte în jurul nasului. 
   — Stimabile, zise plantîndu-l, fiecare să-şi vadă de
necazurile lui! Merse apoi la primar. 
. — Ce este, bre, cu Pomponescu? Am auzit că m-a atacatundeva. Aveţi de gînd să opriţi lucrările? 
. — Fii serios, Ioanide! Te-a atacat, e adevărat, dar cine-l ia în serios? Invidie profesională. De altfel, spune prostii, bătînd în struna babelor pioase. O să-ţi facă figura tocmai ţie? Toţi sunt entuziasmaţi, nu ne lăsăm pînă nu terminăm. Sfidăm viitorul. Nici să nu te mai aud cu povestea asta, că mă superi! 
. Pomponescu rîmase mortificat de ineficienţa loviturii sale, aşteptînd un prilej de a o reînnoi. A se descoperi intervenind practic prin reclamaţii în Consiliul de Miniştri nu era stilul său. Îşi exprimase o simplă opinie critică, nu înţelegea să fie pe faţă persecutor. Ura sa rămase inestingibilă. O adîncire a scandalului de care avea nevoie încercă s-o obţină printr-o adeziune la punctul său de vedere a cuiva dintr-un loc oficial. Direcţia lui Hagienuş publica trimestrial un buletin cu informaţii şi studii, intitulat Monumentele romîne, despre materialul din muzee, monumentele istorice şi construcţiile de valoare artistică întreprinse de stat, o publicaţie de artă şi arheologie într-un cuvînt, foarte bine făcută, frumos ilustrată şi cu rezumate în limbi străine. O fascicolă era tocmai în preparaţie. Madam Pomponescu convocă pe Hagienuş şi-i vorbi foarte mieros: 
. — Domnule Hagienuş, ai văzut oroarea de biserică a luiIoanide. Cred că eşti de părerea noastră. 
. Hagienuş clipi repede din ochi. Madam Pomponescu, luînd asta ca o aprobare, continuă: 
. — Eşti un specialist cu reputaţie în materie de artă, nu se poatesă nu-ţi spui cuvîntul şi dumneata. Jean ţine foarte mult la asta. 
. G. Călinescu
. — Eu nu mă pricep la arhitectură, mă ocup numai de antichităţi.
. — Te pricepi, cum să nu, un cuvînt scris al dumitale atîrnă foarte greu. Jean îl aşteaptă ca un semn de prietenie. 
. — N-am unde să scriu, se apără Hagienuş ca şi Sufleţelfaţă de Hangerliu. 
. — Cum n-ai? Aveţi revista Monumentele romîne la minister. Hagienuş intră în panică. Capabil de multe farse, mai ales în materie pecuniară, simţea toată indelicateţea morală de a ataca pe Ioanide, tocmai el, care îi comandase un cavou fără a i-l plăti. Pe urmă, lui Hagienuş, foarte versat în istoria artelor, îi plăcea biserica lui Ioanide, ştia cît de liberă fusese iniţiativa arhitecţilor de-a lungul istoriei. Întîi începu să pipăie terenul, spre a vedea ce impresie ar face o diatribă a sa. Fizionomia lui exprima numai jale, comică însă. 
. — Domnule Gaittany, dă-mi şi dumneata un sfat, pentru Dumnezeu, ce să fac? Îmi cere Pomponescu să-l atac pe Ioanide la revistă. De ce să-l atac eu pe Ioanide? 
. — Nu-l ataca, propuse Gaittany. 
. — Dacă nu scriu, îmi face mizerii, te pomeneşti că cere sămă pensioneze înainte de termen, rămîn cu pensie prea mică. 
. — N-aş crede ca Pomponescu să meargă pînă acolo, deşide la o vreme e o schimbare notabilă în caracterul lui. Da, domnule, nu mai este Pomponescu de altădată, bărbat şarmant, cum spune madam Farfara. 
. — Şi atunci, ce să fac? 
. — Poartă-l şi dumneata cu vorba, amînă scoaterea nu-mărului de revistă. 

   Ideea i se păru admirabilă lui Hagienuş şi, presat de madam Pomponescu, afirmă că va scrie desigur, însă revista, nefiind tot materialul gata, nu poate să apară aşa de curînd. Madam Pomponescu reveni zicînd că Jean e de părere s-o scoată la timp cu materialul pe care îl are. Hagienuş mărturisi dolent că n-are fonduri la minister. Madam Pomponescu ceru imediat fixarea sumei, spre a se ordonanţa ca ajutor din partea ministerului lui Pomponescu. Văzînd că n-o scoate la capăt, Hagienuş îşi reluă lamentaţiile: 
. — Ce mă fac, domnule Gaittany, Pomponescu îmi dă ghes să scot revista, are să ceară ministrului meu să mă execut. 
. — Atunci e regretabil, va trebui să scrii, recunoscu şiGaittany, care, ca om cu experienţă, nu se lăsa surprins de nici o eventualitate. 

   — Eu să scriu împotriva domnului Ioanide? Uite, mă jur
dacă am ceva contra lui! — Ştiu, e penibil. Fă-l şi dumneata mai cu mănuşi. 
. — Crezi că mă lasă Pomponescu? Şi pe urmă, cu mănuşi,fără mănuşi, ce-o să zică domnul Ioanide? 
. — Da, e o problemă gingaşă... De obicei el nu citeşte.
. — Dar conştiinţa mea nu contează?
. — Ai perfectă dreptate, ce e de făcut?
. — Domnule Gaittany, te rog din suflet, vorbeşte cu domnul Ioanide, spune-i în ce impas mă aflu, să-mi dea el un sfat ce să fac. 
. — E o idee, zise Gaittany.
. Şi dădu un telefon lui Ioanide:
. 
. — Să trăieşti! Aici Gaittany. Domnule, vrea să te vadă nenorocitul de Hagienuş. I-a insinuat Pomponescu să te atace în Monumentele romîne, şi omul, fireşte, nu vrea. Îi e frică. Dă-i o sugestie. În tot cazul, dacă scrie, să ştii că nu face din propria lui voinţă. 
. Hagienuş se prezentă la Ioanide cu articolul schiţat. 
. — Domnule Ioanide, m-a somat Pomponescu să scriuîmpotriva dumitale. Spune şi dumneata, ce e de făcut? Este existenţa mea în joc. 
. — Să scrii! zise Ioanide imperturbabil.
. — Admiţi dumneata să scriu împotrivă-ti?
. — De ce nu? Crezi c-are să se dărîme biserica mea dincauza asta? Beton armat. Scapi de o grijă. 
. — Zău, domnule Ioanide, spune drept, fără glumă, îmi daivoie? 

— Asta-i vorbă? Altă soluţie nu e. Fă-i gustul şi pace!Atunci Hagienuş scoase schiţa de articol din buzunar. Ioanide o puse pe birou şi începu s-o citească: 
G. Călinescu
   «Biserica monumentală pe care o ridică domnul arhitect Ioanide alături de noul palat comunal de cartier a trezit vii discuţii.» 
 — Crezi, observă Ioanide, că acesta e un debut care poatesă calmeze furiile din sufletul lui Pomponescu? «Discuţii»! Orice operă stîrneşte discuţii. Asta sună ca o laudă la adresa mea. Eşti prea amabil, domnule Hagienuş, ţi-ai plătit planul cavoului. 
 Ioanide luă tocul şi şterse cuvîntul «discuţii», înlocuindu-l cu altele. 
. — Ascultă aici: «a trezit vii şi legitime proteste». Aşamai merge. 
. — Îţi mulţumesc din inimă, domnule Ioanide! se prosternăHagienuş. Mă salvezi de la înec. Am să-ţi fiu recunoscător toată viaţa. 
. — Ia să vedem mai departe: «şcoala modernă îndrăzneaţă,manifestată mai mult la construcţia particulară, a început să treacă şi în domeniul arhitecturii sacre. La noi, biserica ridicată de domnul Ioanide e prima încercare de revoluţie...» Dacă scrii astea, eşti un om mort. «Şcoala modernă îndrăzneaţă», asta este eufemism (Ioanide tăie), zi: «Direcţia decadentă nesănătoasă». «Revoluţie» sună encomiastic. Toţi marii artişti sunt revoluţionari (Ioanide şterse). Spune: «prima încercare de răsturnare a valorilor consacrate». 

   — Toată viaţa te voi binecuvînta! se scînci Hagienuş. 
   Cu toată binecuvîntarea dată de Ioanide, ingeniul lui Hagienuş născoci o viclenie şi mai subtilă spre a scăpa de încurcătură. Tipări articolul, scoase revista şi o prezentă lui Pomponescu. Acesta citi articolul făcut în colaborare cu Ioanide şi rămase foarte satisfăcut. Nu observă mai nici un ecou. Cînd întrebă pe cineva: «Ai citit articolul lui Hagienuş?», acela, neştiind despre ce e vorba, se scuză că n-a avut vreme, îl va consulta cît mai repede. Nici n-ar fi avut unde să-l citească, de vreme ce Hagienuş îl trăsese într-un singur exemplar, pentru Pomponescu personal. Celelalte exemplare ale revistei nu cuprindeau articolul în chestiune, care nu era anunţat nici la sumar. Şi coperta oferită ministrului era unică. E adevărat că Hagienuş îşi mai confecţionase cîteva exemplare cu articolul, ca rezervă, pentru cazul cînd s-ar fi ivit vreun scandal. Atunci s-ar fi jurat că numărul conţine articolul său şi ar fi dovedit. Dacă s-ar fi prezentat lui Pomponescu un număr purificat, ar fi pretins că e un accident de tipografie. Numerele de rezervă le ţinea acasă, nici unul nu fusese pus în circulaţie. Pomponescu nu bănui nimic şi deci nu anchetă. 
   Pomponescu nu se mulţumi cu acest articol de sferă în-gustă, pe care-l credea apărut. Voia o campanie susţinută, pornită din iniţiativa altora şi cu ecou în publicul mare. În felurite rînduri, făcu sugestii persoanelor pe care le socotea mai docile. Unul dintre aceştia, spre a adula, îi zise: 
. — Domnule ministru, biserica lui Ioanide e aproape ridicată.Cum se poate acest lucru? Nu se află un om de bine să împiedice această îndrăzneală? 
. — Pentru ce-mi spui mie, declară sumbru Pomponescu. Cedrept am să mă amestec? Există o opinie publică. Cine are o obiecţie de făcut, să şi-o exprime. 

   În urma acestei declaraţii, cîţiva partizani solicitanţi compuseră o serie de articole împotriva modernismului în arhitectură, aplicat îndeosebi la clădirile sacre, încercînd a le plasa în marile gazete. Cum nici unul din ei nu era cunoscut în presă, iar opiniile lor n-aveau nici o competenţă, ziarele mari refuzară a le publica. De fapt, prestigiul primarului de cartier, mai mult decît al lui Ioanide, era aşa de mare, încît directorii de gazete nu se încumetară a face pe gustul lui Pomponescu. Articolele fură totuşi plasate în publicaţii de mîna a treia. Autorii scoaseră tăieturi, le lipiră într-un caiet şi întrebară pe Pomponescu dacă nu găseşte oportun să le ofere 
o prefaţă în scopul de a tipări articolele în broşură. Ministrul afirmă că publicarea în volum a articolelor poate fi folositoare, el însuşi nu găseşte de cuviinţă să intervină, în calitate de demnitar, într-o dezbatere publică. Era obişnuit să fie obiectiv. Directorul de cabinet luă la o parte, nu mai puţin, pe autorii libelului şi le aduse la cunoştinţă că departamentul va 
G. Călinescu
ordonanţa plata tiparului. Astfel apăru broşura difamatoare, ce se răspîndi cu abundenţă prin toate cercurile posibile. Un exemplar căzu şi în mîinile lui Ioanide, acesta însă îl aruncă fără a-l citi, dar nu dintr-un sentiment de dispreţ, ci fiindcă, distrat, nu observă despre ce tratează, crezînd că e o broşură adventistă. Nici în alte părţi broşura n-avu mult succes. Publicul obişnuit, preocupat numai de evenimentele externe, nu pricepu la ce face aluzie culegerea de articole. Arhitecţii în general, chiar şi cei adverşi lui Ioanide, găsiră că nu e o metodă elegantă aceea de a se discuta în afara corpului profesional probleme de specialitate. Primarul, obişnuit în viaţa lui politică cu tot soiul de campanii, ridică din umeri. 
. — Nu se dărîmă bisericile cu broşuri proaste! Pomponescua devenit cu totul neserios. 
. Şi-şi văzu de treabă. În cartierul respectiv, campania trecu neobservată. În ultimă analiză, deci, broşura făcu vîlvă numai în cercul restrîns al lui Pomponescu, cu cartierul general în anticamera sa. Cunoscuţii săi, ca să petreacă sau din platitudine, aduceau din cînd în cînd vorba: 
. — Domnule ministru, cunoaşteţi broşura împotriva bisericiiridicate de Ioanide? 
. — Ce broşură? se prefăcea Pomponescu, mai mult din jenădecît din perfidie. 
. — Serios, n-o cunoaşteţi?
. — Parc-am auzit vag.
. — Daţi-mi voie să v-o ofer.
. Pomponescu lua broşură cu coperta verzuie, o răsfoia cu
. 

aer ambetat de om copleşit de probleme grave şi întreba: — Şi cam ce spune? 
. — Veştejeşte curentul cubist în arhitectură, care rupe cu tradiţia noastră naţională. 
. — În general e just, comenta Pomponescu obiectiv, pentru a nu trăda vreun interes; depinde de aplicare. 
 — Cum, domnule ministru, admiteţi şi dumneavoastrămodernismul? 
 — Orice artă e modernă într-un moment dat. 
. — Nu e vorba de asta, ci de cubism, dadaism (convorbitorulamesteca noţiunile), după care casa nu mai e casă. Uşa e în fereastră şi fereastra în pod. 
. — Sunt şi lucruri frumoase, concepute cu moderaţie, admittotuşi că s-au făcut excese. 
. — Apoi, cînd e în chestie o biserică, ruperea cu tradiţiaeste de neconceput. 
. — Asta e şi părerea mea. Pe ici, pe colo, mici inovaţii,simplificări. 
. — Da’ nu biserică-hangar, fără turle, cu luminator acolo unde vine tradiţionala boltă. 
. — Fiecare cu concepţia lui, constata Pomponescu uşorironic. Ceea ce este remarcabil e că publicul nu se mai dezinteresează de stilul monumentelor. S-a ivit o conştiinţă edilitară, cu voinţa de a cenzura ororile de gust. Ca demnitar nu pot decît să mă bucur de acest fenomen. 

   Astfel Pomponescu, sustrăgîndu-se cu grijă oricărei aparenţe de participare, se consola cu speranţa unui scandal public crescînd; deşi în sinea lui simţea că nu este elegant ce face, o ură incoercibilă îl împiedica să se reprime. Campania i se părea prea platonică, incapabilă a rade de la pămînt biserica şi palatul comunal. Prin simplă influenţă inductivă, izbuti pentru scurtă vreme să pună în mişcare unele foruri militare. Un ofiţer specializat în apărare antiaeriană strecură un articol în Universul, în care nu se făcea nici o aluzie directă la Ioanide. Se atrăgea atenţia ce anume suprafeţe luminoase, lacuri, cupole aurite, luminatoare de sticlă sunt de natură a fi reperate de avioane, noaptea, slujind astfel la orientarea inamicului în caz de atac. Nu spuse nimic despre posibilitatea de a se acoperi cu o vopsea neagră suprafaţa luminoasă. Un «cetăţean din cartier» trimise unei gazete o scrisoare, întrebînd ce măsuri au luat autorităţile pentru eventualitatea unui război, cînd cartierul lui, dotat cu o biserică grandioasă avînd cupolă de sticlă, ar fi ţinta unui bombardament. Articolul fu tăiat şi trimis la Ministerul de Război. Întrebat întîmplător ce crede despre această problemă, Pomponescu 
G. Călinescu
mărturisi că nu este specialist, dar că-şi dă seama că de aci înainte arta arhitecturală urmează a se supune întocmai comandamentelor tehnice rezultate din noile condiţii sociale. Cutremurele din Japonia şi din Sicilia au modificat radical tehnica construcţiei. Astfel şi în celelalte zone ferite de seisme războiul aerian va impune o nouă structură, în vederea rezistenţei la proiectile, şi o nouă concepţie a suprafeţelor. 
   — Dar de biserici ce ziceţi, domnule ministru?
. — Bisericile, fireşte, îşi au formula lor tradiţională şicanonică, greu de modificat. Se vor construi probabil în viitor mari adăposturi betonate sub ele şi în apropierea lor. 
. — Prin urmare, sunteţi de părere să nu mai admitemconstrucţii de biserici şi clopotniţe fără dispozitiv antiaerian. 

   Pomponescu îşi permise a tăcea cu amabilitate, fără a se angaja. 
   — Dar turlele nu sunt primejdioase?
   — Turlele noastre subţiri şi «săgeţile» gotice, vizibile de sus ca nişte ace, nu cred că pot fi ţintite. Esenţial mi se pare să se evite tabla, poleiala, tot ce sclipeşte... 
   — Şi cupola de sticlă, nu e aşa? Noaptea la înviere cu reflector deasupra bisericii! 
   Pomponescu tăcu iar. Ţinta lui evidentă era de a îngrozi pe tema atacului aerian şi a stîrni din acest punct de vedere discuţie şi îngrijorare. 
   Într-adevăr, într-o zi se prezentă în piaţa cartierului o comisie de militari, care priviră în toate chipurile biserica, luînd în considerare şi clopotniţa primăriei ce urma a se ridica în primăvară, cerură a li se da voie să intre în biserică, se urcară pe schele, contemplară cupola de cristal. Nu se mai lucra intens, se înlăturau formele de scînduri ale pilonilor de beton şi se făceau obloane provizorii de lemn la ferestre. Comisia vizită şi pe primar. 
. — Cu ce vă pot servi? Întrebă acesta impulsiv, dar fără aroganţă. 
. — Am făcut o anchetă asupra noilor construcţii.
. — În ce sens?
. — În sensul de a constata avantajul sau dezavantajul lor încaz de bombardament aviatic. 
. — Aveţi vreo misiune oficială? 
. — Avem doar însărcinarea să facem un raport, nu mai mult. — Şi... care e părerea dumneavoastră? 
. — Evident, o piaţă aşa de mare, cu două monumente înalteşi izolate, va atrage atenţia. 
. — Atunci să ne ascundem sub pămînt ca nişte cîrtiţe, înloc de biserică să construim catacombe. 
. — Cupola-luminator sclipeşte, şi dacă se vor arunca proiec-tile luminoase va fi vizibilă. 
. — Cred şi eu că va fi vizibilă, dar şi lacurile se vor vedea.
. — Părerea noastră este că trebuie secate.Primarul pufni cu umor:
. 
. — Dar cu luna ce faceţi? O stingeţi şi pe ea?Comisia rămase cam stingherită.
. 
. — Domnilor, zise primarul, Bucureştiul este un oraş mizerabil, fără nici o clădire cu adevărat grandioasă. Abia facem o cocioabă mai răsărită şi gata, toată lumea se sperie. Atunci ce se face Parisul cu Notre Dame, Colonia cu catedrala şi celelalte mari oraşe? O să dărîmaţi de pildă Biserica Neagră din Braşov? Totul e inutil. Cînd vom construi oraşul subteran, se vor născoci alte mijloace de distrugere. Au să ne pună dinamită, ca în mine. 
. — Domnule primar, zise unul din ofiţeri, n-aveţi nici o grijă, în competenţa noastră nu este să dărîmăm imobilele, şi mai ales bisericile. Facem şi noi un raport, cum ni s-a cerut. 
. — Ia ascultă, zise primarul ministrului de război, cu carede asemenea era bun prieten şi care de altfel era în situaţie dependentă, fiindcă primarul era mereu tare politiceşte, în vreme ce ministrul era pentru întîia dată în guvern, ia ascultă, ce te-a găsit să-mi trimiţi inspecţii în cartierul meu? 
. — Nu ştiu nimic.
. — A venit o comisie să raporteze dacă biserica mea nuatrage cumva inamicul. Sunteţi ridicoli. 

   — N-am trimis nimic, pe onoarea mea!
G. Călinescu
   Ministrul de război ceru lămuriri şi înţelese că era o simplă iniţiativă dintr-un birou, cu caracter informativ, însă pornită de departe, din atmosfera lui Pomponescu. 
. — Pomponescu, înştiinţă el pe primar, arată un interes deosebit pentru biserica dumitale. 
. — Omul ăsta începe să devină agasant. Se ţine de capullui Ioanide. 
. — Ce s-a făcut, întrebă într-o doară Pomponescu pe acela care primise sugestia, cu ancheta asupra bisericii din punct de vedere defensiv? S-a depus raportul? Concluziile ar avea interesul lor tehnic pentru arhitecţi. 
 — S-a depus, dar domnul ministru de război nu i-a dat niciun curs. 
 Pomponescu nu capitulă. Întrucît vorbind mereu de tradiţie şi religie căuta întotdeauna să capteze bunăvoinţa clerului, era vizitat de unii preoţi în căutare de promovări. În această direcţie îşi exercită presiunea sa înmănuşată: 
. — Părinte, în proiectele mele de catedrală m-am izbit deunele dificultăţi. Nu ştiu dacă nu există un canon precis, aşa cum e cazul cu pictura. 
. — Există, domnule ministru, o tradiţie respectată pînă maideunăzi... 
. — De ce pînă mai deunăzi? Întrebă cu umor importantPomponescu. A călcat-o cineva? 
. — A cam călcat-o domnul Ioanide, cu biserica lui defantezie. 
. — Nu e vina lui, dumneavoastră aţi stat deoparte, fără sădaţi îndrumările de rigoare. 

   Preotul crezu a fi înţeles. În curînd, în locul militarilor apăru în piaţa cartierului un stol de sutane negre. Nu era propriuzis o comisie, ci un fel de delegaţie din partea unui grup mai întins de preoţi interesaţi de problema menţinerii tradiţiei în construcţia sacră. Printre ei era şi un arhimandrit de la Patriarhie, ceea ce da comisiei o pretenţie de oficialitate. Sutanele negre se plimbară multă vreme prin piaţă, se risipiră şi se readunară, dădură din mîini, intrară în biserică, se suiră pe schele, apoi merseră de asemeni la primar. Acesta, ca fiu de popă, îi primi cu familiaritate: 
. — Ei, sfinţiile-voastre, ce interese v-aduc pe la mine? Văplace biserica mea? 
. — Ba tocmai că nu ne prea place.
. — Ei aş! Dar ce are?
. — Calcă canoanele noastre.
. — Fugiţi de-acolo! Care canoane? Am văzut biserică într-un vagon de tren şi nu mai călca nici un canon. 
. — Asta nu e capelă improvizată, e biserică în regulă.— Şi? Ce cusur are? 
. — Nu inspiră sentimente religioase.Primarul, temperament sanguin, plesni din palme.
. 
. — Are formă de cruce, are cruce deasupra, va avea sfinţiînăuntru, ce mai vreţi? Sentimentul religios e în noi. 
. — Este şi în noi, dar trebuie să-l inspire şi locaşul.
. — S-admitem. Ce vină are biserica mea?
. — E păgînă, trezeşte gînduri profane.
. — Fugi de acolo, părinte, că mă faci să rîd! Îţi trezeşteoare cupola idei lumeşti? 
. — Poate şi ea. Parcă e un observator astronomic. Ştiinţa nuprea e în căsnicie bună cu religia. 
. — Ce observator, părinte? Bolta simbolizează tradiţional cerul, locul unde a luat naştere lumea. Vasăzică, dacă s-ar vedea prin ea stelele, ai vedea în natură ceea ce altfel ai picta. Ştie el Ioanide ce-a făcut. Bravo lui, sunt cu totul de partea sa! 
. — Dar nu se zăresc stelele, şi atunci lipseşte simbolizarea.
. — Ziua se vede lumină, semn al creaţiei, seara va fi unsistem special de iluminare. Toată pictura canonică se va executa, n-aveţi grijă. 
. — Stîlpii sunt prea fioroşi, nu sunt coloanele noastrerăsucite. Seamănă a local de pierzanie, teatru, cinematograf. 
. — Sunt pilaştri puşi în loc de coloane.
. — Ca la un locaş păgîn.
. — Îi daţi zor cu păgînătatea! Aţi fost vreunul prin străinătate?Templele romane au fost prefăcute în biserici creştine, căci 

G. Călinescu
crucea sfinţeşte. Şi turcii au luat Sfînta Sofia şi au făcut-o moschee. Ideea fundamentală a unei biserici este grandoarea, inspirînd sentimentul de respect pentru creator. 
   — Şi bisericuţele noastre erau frumoase. 
. — O fi fost, nimeni nu neagă, însă la un oraş mare avemnevoie de biserici măreţe. 
. — De ce s-o faceţi de ciment, ca abatoarele? Bisericastrămoşească e din cărămidă. 

   — Ştii că ai haz? O fac din ce am. Ce are de-a face materialul? Aş face-o şi din sticlă dacă aş avea, din fier. Sunt biserici din piatră, din lemn. Betonul se încheie bine, rezistă şi se toarnă repede. Nu crapă ca atîtea biserici mari de cărămidă. Nu mai e tehnica de altădată a marilor domuri, care înghiţeau un material imens. Lumea e azi zgîrcită cu astfel de opere. Am ciment, o fac din ciment; iese foarte frumos. 
   — Seamănă cu o biserică de-a catolicilor. 
. — Ba deloc. Va avea altarul şi interiorul după tipicul nostru. N-are pe afară etaj, ca bisericile din Occident. Mitropolia din laşi nu-i şi ea în stil clasic? 
. — Unde au să stea clopotele?
. — N-a fost niciodată canon ca clopotul să fie în biserică.La multe a atîrnat afară. Clopotele vor fi în campanila palatului comunal. 
. — Deci a unei instituţii profane!
. — Părinte, mă-mbolnăveşti! Clopotniţa n-are de-a face cupalatul, nu stă nimeni în ea. N-ai decît, dacă vei lua parohie, să-ţi aduci clopotele lîngă biserică. 

Prelaţii deveniră atenţi venind vorba de parohie. 
— Casă parohială va fi?Primarul, om cu porniri familiare şi umoristice, izbucni:

. — Oho! Şi ce mai casă! Ferice de cine o pica aici, înparohia mea! 
. — Aveţi pe careva în vedere? glumiră cu intenţie fină preoţii. 
. — O să recomand Patriarhiei pe acela căruia o să-i placămai mult biserica. 
. — Sfinţia-ta, zise primarul unui episcop, spune-i patriarhuluică mă agasează nişte popi. Au venit să-mi inspecteze biserica. Întîi m-am trezit cu nişte ofiţeri. Toate astea sunt de ale lui Pomponescu. Cu asemenea mizerii, vă las baltă şi nu mai fac nici o biserică. Să nu vă mai plîngeţi că scade sentimentul religios. 
. Autoritatea superioară află de ispravă şi dădu instrucţiuni subalternilor să nu mai importuneze pe primar, de asemeni cunoscut vechi. Dimpotrivă, îi consilie să laude iniţiativa şi să încurajeze construcţia de locaşuri sfinte cu ajutoare din partea cetăţenilor şi autorităţilor civile. 
. — Ce s-aude, întrebă Pomponescu pe preotul în chestie,de ancheta de care mi-ai vorbit? Ar fi interesant să cunoaştem rezultatul ei, ca un îndreptar pentru arhitecţi. 

   — S-a dus un comitet de preoţi, văd totuşi că Patriarhia tace.
   Pomponescu se încruntă şi căzu într-o meditaţie laborioasă. Printre curtenii săi era un funcţionar superior la sectorul Cultelor, specializat în alcătuirea bugetului departamentelor. Primarul obţinuse o subvenţie de la acest minister, exclusiv spre a plăti pe arhitect şi constructori. O mică sumă o primise de la un capitol existent, restul urma a se înscrie în buget. La reclamarea banilor, funcţionarul pretinse că suma n-a fost trecută în buget. Într-adevăr, nu exista un titlu special, dar primarul, prin oamenii săi, demonstră că suma exista sub o denumire generală, în care se subînţelegea şi biserica lui. Chestiunea ar fi fost fără însemnătate, întrucît ministrul de la departamentul respectiv era gata a plăti subvenţia. Însă nu avu putinţa. Funcţionarul pomponescian folosise capitolul respectiv pentru alte ordonanţări, aproape epuizîndu-l, a intra în alt capitol era imposibil, nu rămînea decît a cere o aprobare specială de la Ministerul de Finanţe. Afacerea trenă mult şi cînd în fine primarul izbuti a drege lucrurile, trebui să accepte un termen îndepărtat, avînd în vedere încasările defectuoase ale statului. Aşadar Ioanide rămase cîtva timp tară bani, lucru de care primarul se simţi foarte stingherit. Primarul n-avea fonduri, toată afacerea se urnise graţie îndărătniciei edilului. Inginerul constructor, mai puţin platonic, se supără şi ameninţă 
G. Călinescu
cu încetarea serviciilor sale. Sub aceste auspicii, în primăvară continuarea construcţiei apărea foarte periclitată. Ca din întîmplare, Pomponescu făcu la un banchet declaraţia că, deşi are intenţiile cele mai constructive, aprobă în totul vederile ministrului de finanţe de a se face economii. Anume cheltuieli de lux cad deocamdată pe planul al doilea în faţa comandamentului de a îndrepta toate sforţările în vederea menţinerii tăriei defensive a ţării. Mai tîrziu vom ridica iarăşi statui, palate comunale etc. Pomponescu nu zise «biserici», dar lucrul părea subînţeles. Astfel crezu a înrîuri asupra acelora care puteau oferi bani. Ioanide părăsise orice altă lucrare spre a se dedica construcţiei bisericii, astfel că bugetul lui personal fu dintr-o dată diminuat. Mai mult, spre a fi cu totul liber, lăsase un suplinitor la catedră, iar acum se simţea încurcat să retragă prematur însărcinarea pe care o dăduse. În timpul iernii nu putea construi. Fireşte, primarul se dădu peste cap a găsi bani, greutatea nu era a-i obţine, ci a-i încasa. Formalităţile erau grele şi se fixau termene pentru plata sumelor avîndu-se în vedere şi cifra. Nu lipseau obiecţiile amicale sau respectuoase, după caz: 
. — La ce vrei bani, primare?
. — Pentru biserică, am fost lăsat în drum!

   — Frumos lucru, nu zic, dar acum te-ai găsit, cînd baterăzboiul la uşă? 
   Primăriile primiră de la guvern ordinul, în care mîna lui Pomponescu avu un rol, să reexamineze bugetele şi să le simplifice de tot ce nu este strict necesar. Primarul avu mult de furcă spre a demonstra că fondul pe care-l foloseşte nu e al primăriei, ci numai administrat de ea, un dar public. Principiul însuşi de a colabora cu acest fond părea atins. Evident, primarul reprezenta o forţă, care însă nu voia să se uzeze solicitînd prea mult de la un guvern a cărui calitate legală o punea la îndoială. Voia graţiozităţi, nu succese obţinute prin luptă. Pomponescu reuşise a crea cuvîntul de ordine al renunţării la superfluu, şi asta era de rău augur. 
   Ioanide, plictisit, deşi mereu indiferent, macheta pentru el fiind o faptă suficientă, se-ntîlni iar cu Gulimănescu. 
. — Ce mai faci? Întrebă acesta, plin de rîsete în ochi.
. — Cu sănătatea bine. N-am bani!

   — Cum asta? De la biserică şi primărie trebuie să scoţi o sumă enormă! 
. — Nici gînd. E o încurcătură cu subvenţia.
. — Serios?

   Gulimănescu spuse acest cuvînt cu un ton de surpriză şi bruscă desconsiderare. 
. — La revedere! voi să scape Ioanide.
. — Atunci tot e adevărat că Pomponescu a intervenit!

. — Tot ce se poate. La primăvară îmi văd de cîrpelile mele, şi pace! 
. — Crezi că mai construieşte cineva în împrejurarea de faţă?
. — Aşa sper. 
. — Biserica e o afacere bună. Păcat! Cu siguranţă, n-au să-ţidea nici un ban, ca să te împiedice s-o termini. 
. — E ca şi gata. Altă generaţie o poate sfîrşi.
. — Eşti optimist. Eu am auzit că Patriarhia se opune.
. — Nu se opune. Baliverne!
. — Crezi? Din anturajul lui Pomponescu am aflat căautorităţile militare cer dărîmarea bisericii pentru motive de apărare antiaeriană. 
. — Mofturi! A fost cineva într-o doară, nici unui om cu scaun la cap nu-i trece asta prin minte. 
. — Dar dacă într-adevăr ţi-o distruge bombardamentul? 
. — Ar trebui întîi să fim bombardaţi. Nu văd nici un război.Şi apoi, de ce întîi biserica mea şi nu alte instituţii? 
. — E vizibilă, cupola sclipeşte!
. — În caz de bombardament e cel mai bun adăpost. Va fi un spital excelent. Contraforţi de ciment, un monolit de ciment. 
. — Mi-e teamă că Pomponescu nu se lasă. Are să facăimposibilul să te desfiinţeze. 
. — Ăsta ar fi cel mai mic necaz al meu. Chinurile mele nusunt de ordin profesional. 
. — Faci rău că te dezinteresezi. Ai duşmani mari, care tevor doborî. Trebuie să lupţi, să le explici. 

G. Călinescu
   Ioanide şedea locului din curiozitate intelectuală, vrînd să vadă pînă unde merge Gulimănescu. 
   — Să explic ce?
. — Că dumneata ai dreptate, să începi a ralia lumea lapărerea dumitale. 
. — Aici ai haz. Asta e o afacere între primar şi mine. Îiplace, bine, nu, la revedere! 
 — Eu văd lucrurile mai grav. Pot să te dea în judecată pentru risipire de fonduri. 
 — Apropo, zise deodată Ioanide, ştii cu ce semeni?
. — Cu ce? aşteptă foarte interesat Gulimănescu, setos deun compliment. 

   — Cu o cucuvea!
   Prezentîndu-se la Şcoala de Arhitectură, Ioanide luă cunoştinţă de o nouă meschinitate, pusă la cale, cu siguranţă, din anturajul lui Pomponescu. Suplinitorul său, din delicateţă, îşi prezentase demisia, sub motivul ocupaţiilor multiple. Dar rectoratul şcolii primi de la minister o adresă, fără a fi făcut vreo intervenţie, că s-a aprobat ca în locul fostului suplinitor să funcţioneze un altul, al cărui nume se comunica. Astfel, conform acestei adrese, Ioanide era ţinut departe de catedră tot anul. Încurcat, rectorul ceru lămuriri şi i se răspunse că ministerul a înţeles cum că Ioanide ceruse concediu pe tot anul, prin urmare suplinitorul care abandonase catedra fusese înlocuit cu un altul, recomandat de Pomponescu. Nu era în uzul şcoalei o astfel de procedare, autorităţile începuse însă de mult a neglija regulamentele în vigoare. Rectorul interveni energic, înştiinţînd ministerul că o astfel de măsură n-avea legalitate. Ioanide renunţase la concediu, prin urmare îşi reluă cursul. Totuşi, cînd statele de salarii reveniră vizate de minister, împreună cu ordonanţa, se văzu că Ioanide fusese trecut numai ca titular, cu douăzeci la sută din salariu, restul sumei fiind ordonantat pe numele noului suplinitor, trecut din oficiu cu cerneală roşie. Acest lucru constituia un scandal şi rectorul se supără şi merse de-a dreptul la ministru. Lucrurile fură restabilite formal, cu toate acestea scandalul mai continuă. 
Su-plinitorul, stimulat de Pomponescu, reclamă salariul prevăzut în statele de plată şi pretinse a face cursuri. Veni înaintea lui Ioanide şi intră îndrăzneţ în sală, încît Ioanide, văzînd la deschiderea uşii pe altcineva la catedră, se retrase, crezînd c-a făcut o eroare. Rectorul preveni personalul şcolii de a împiedica pe suplinitorul agasant să intre în localul instituţiei. Suplinitorul făcu un memoriu la minister şi un altul lui Pomponescu, în calitate de profesor la şcoală şi membru în guvern. Se plîngea de abuzul lui Ioanide, care îl elimină brutal de la postul în care îl numise ministerul, confiscîndu-i salariul. Toate aceste lucruri erau complet ridicole pentru orice om de bun-simt, şi de natură a trezi rîsul. Însă Pomponescu, în criza lui de ură, ţintea probabil la altceva: să creeze un caz Ioanide, o nevralgie morală care să producă jenă la pronunţarea numelui arhitectului. Instinctele sale şi mai ales ale doamnei Pomponescu-consoartă dibuiseră o cale justă. Ioanide făcuse adesea constatarea că proverbul «nu iese fum pînă nu faci foc» constituie o afirmaţie sociologiceşte neîntemeiată. Se poate fabrica fum din nimic, suflînd cu putere. Într-o zi, în tramvai, Ioanide asistă la un incident caracteristic. Un borfaş vîrîse mîna în buzunarul unui călător şi-i trăsese afară portofelul. Vigilent, călătorul apucase mîna hoţului, smucindu-şi obiectul şi strigînd la conductor să oprească, încercă să reţină pe răufăcător, ca să-l dea pe mîna vreunui sergent. Hoţul se smulse ţipînd că păgubaşul e nebun şi izbuti a se da jos din vagon, cu complicitatea altor călători, pe care Ioanide îi cunoştea din cursele sale zilnice ca fiind nişte burghezi onorabili. Publicul se împărţise în două cu violenţă. Unii ţineau cu păgubaşul, alţii luau apărarea hoţului, susţinînd că era un bărbat onest, că văzuseră cu ochii lor cum acela stătuse liniştit. Astfel, un fapt veritabil devenise o problemă şi nevinovatul păgubaş se transformase într-un delicvent care insultase. «Ţipă în stradă, zicea Ioanide, că un necunoscut te-a pălmuit şi îndată, printre cetăţenii strînşi din curiozitate, unii îţi vor lua apărarea şi vor afirma că au văzut cum ai fost atacat.» Prin urmare, de unde pînă atunci Ioanide fusese arhitectul care 
G. Călinescu
construise o biserică extravagantă, acum devenea eroul unui scandal controversat, împărţind lumea în două tabere. Centrul difuziunii era în salonul doamnei Pomponescu. 
. — Jean, declara aceasta, e foarte încurcat de memoriulîmpotriva domnului Ioanide. 
. — Ce memoriu? Întrebă Aurora Sufleţel, care ştia prea binedespre ce e vorba. 
. — Domnul Ioanide şi-a luat concediu pe un an şi acum,răzgîndindu-se, înlătură suplinitorul. Eu cred că n-are dreptate. Jean e încurcat, nu vrea să se amestece în această afacere. Totuşi ministerul ar trebui să ia apărarea celor mai tineri. 
. Formula ultimă o deţinea madam Pomponescu de la Gonzalv Ionescu, care luă apărarea suplinitorului, răspîndind «cazul Ioanide» pretutindeni pe unde mergea. El susţinea că Ioanide de obicei nu-şi face cursurile, motiv ce ar fi trebuit să determine ministerul să-l înlăture sau să-l pensioneze. Hotărîrea lui de a veni la curs ieşea numai din dorinţa maliţioasă de a bloca drumul unui element tînăr merituos. Acesta era şi cazul lui, al lui Gonzalv, împotriva căruia toţi profesorii bătrîni conspiraseră să trăiască pînă la ultima vîrstă posibilă. Se vede că suplinitorul recomandat de Pomponescu pusese la cale un fel de manifestaţie împotriva lui Ioanide în localul şcolii, căci în sala de curs, la ieşire, Ioanide auzi un glas puternic încercînd a striga ceva, rămas în stare de neinteligibilitate, din cauza intimidării şi a intervenţiei imediate a celorlalţi elevi. Manifestantul era un intrus şi fu îndată expulzat din local. De altfel, tot incidentul se redusese la o veleitate de strigăt. Însă madam Pomponescu îl înregistră îndată în salonul său: 
. — Am auzit că la cursul lui Ioanide au fost manifestaţiiostile, ce s-a întîmplat anume? 
. — Se vede că are inamici printre tineri!
. — Nu-i de mirare, cu ideile lui bizare şi-a înstrăinat toatălumea. Ar fi mult mai bine pentru el să se demită, să-şi ia cel puţin concediu pe cîţiva ani. 

   Gonzalv răspîndi ştirea că Ioanide, din cauza manifestaţiei zgomotoase din sală, a trebuit să se retragă, neputîndu-şi ţine cursul. Pomponescu se arătă îngrijorat faţă de clientela lui din anticameră: 
. — Ce se petrece la Şcoala de Arhitectură? Aud că sunt turburări.
. — Se vorbeşte de un incident la cursul lui Ioanide.

. — Mi s-a spus, corectă Pomponescu, c-a fost o agitaţiecare l-a împiedicat să ţină curs. 
. Pomponescu reuşi a determina, prin sugestie, pe un partizan, să strecoare într-o gazetă ştirea «turburărilor de la cursul arhitectului Ioanide». Rectoratul şcolii fu nevoit, cu toată repulsia de a scoate un eveniment din neant, să dea un comunicat «că nu se petrecuse absolut nimic la acea şcoală», motiv de întrebări şi acesta pentru curioşi. 
. — Ce s-a petrecut la cursul dumitale? Întrebă Gulimănescupe Ioanide, privindu-l cu o curiozitate voluptuoasă. 
. — N-ai citit că nu s-a petrecut nici un eveniment neobişnuit?
. — Ce are de a face? Chiar comunicatul e o dovadă că s-avorbit despre un incident. 
. — Nu ştiu absolut nimic! Îi tăie vorba Ioanide.
. — Dar cu suplinitorul ce ai făcut? insistă Gulimănescu.
. — Nu mai am nici un suplinitor. 
. — Ai avut unul numit de minister, care pretinde că l-ai dat afară. 
. — Încurcături biurocratice, n-am mai recomandat nici unsuplinitor. 
. — Cu toate astea, s-a depus un memoriu împotriva dumitale.
. — Ce-mi pasă mie de memoriu?
. — Dar dacă ministrul apreciază că luîndu-ţi concediu peîntreg anul ai stricat situaţia suplinitorului? 
. — La ce oră iei masa? Întrebă Ioanide brusc, privind ceasul.
. — De obicei la unu.
. — Atunci e timpul să te duci. La revedere!

   Dorinţa de a place lui Pomponescu fu cauza unui nou atac împotriva lui Ioanide, mereu pe o chestiune secundară, pe tema presupusului scandal de la Şcoala de Arhitectură. La ceaiul ei, de faţă fiind Pomponescu şi cîţiva din «prietenii săi 
G. Călinescu
politici», madam Pomponescu aduse vorba de articol. Pomponescu făcu o mişcare de nedumerire. 
   — Ce articol?
   — Cum, nu ştii, Jean? Un articol în care se spune că Ioanideface parte din Mişcare. 
   Pomponescu făcu din buze numai gestul corespunzător cuvîntului «aş». 
   — Nu crezi, zise madam Pomponescu, că e adevărat?
. — Ioanide nu se vîră în politică, e cu desăvîrşire inaptpentru acţiune. 
. — Mulţi par aşa nevinovaţi şi în realitate sunt tari în intrigă.Unde e jurnalul, domnule Hagienuş? 

   Orientalistul se prefăcu complet zăpăcit şi declară că l-a pierdut, însă implacabila madam Pomponescu îl găsi, dîndu-i-l să-l citească tare. 
   «Cu toată dezminţirea dată de rectoratul Şcoalei de Arhitectură — glăsuia articolul — noi persistăm a crede că s-a petrecut la acea instituţie o manifestaţie împotriva arhitectului Ioanide, legitimată de purtarea profesională şi politică a susnumitului domn. Autor al unei biserici futuriste, care rupe brutal cu tradiţia ortodoxiei noastre, domnul Ioanide e de fapt un ambiţios, care, profitînd de exaltaţia unor tineri, încearcă a-şi deschide un drum cu ajutorul lor, însă ferit de orice riscuri. Numai profanii mai ignorează că arhitectul Ioanide este unul din fruntaşii secreţi ai mişcării subversive, în care intrighează cu întreaga sa familie. O fiică a sa, membră fanatică a acestei conspiraţii, a murit în împrejurări senzaţionale, cunoscute bine iniţiaţilor, dar pe care socotim prudent, din umanitate pentru numitul domn, să le tăcem. Fiul domnului Ioanide e notoriu printre studenţi ca unul din şefii Mişcării. Însăşi construcţia bisericii şi a palatului comunal sunt o demonstraţie în numele acestei organizaţii conspirative. Să ni se spună cu ce bani se ridică aceste impunătoare clădiri. Turnul primăriei are scopul de a sluji drept foişor şi punct de plecare al răzmeriţei, iar biserica este catedrala Mişcării, a cîrei direcţie mistică e notorie.» Etc. 
   Pomponescu ascultă distrat lectura articolului, cu o compoziţie a feţei care nu era nici afabilă, nici indiferentă, nici duşmănoasă, trădînd o continuă oscilaţie morală, un rău de mare spiritual. Cu toate că articolul ar fi fost de natură a-i satisface ranchiuna, nu era încîntat. Ca om politic, ştia că atacul are un element pozitiv, ridică din anonimat un om. Ar fi dorit să se vorbească de scandaluri meschine, diminuînd figura arhitectului, nedemnitate la curs, lipsă de prestigiu; diatriba făcea din Ioanide o figură rebelă, un erou posibil al unei zile. 
. — I se dă prea multă importanţă! observă Pomponescu.Ioanide conspirator! Asta sună a paradox. 
. — Cu toate astea, tot ce scrie aici e adevărat. Ştii chestiacu fata... 
. — O nenorocire, să nu mai vorbim!
. — Dar băiatul, Jean? Nu ţi-a adus el o ameninţare scrisă?

   Pomponescu tăcu, fără a mai face pe avocatul acuzatului. Tot mai mult se răspîndi, datorită insinuaţiilor din casa lui, ştirea, alimentată de altfel şi de cei puşi în chestie, că biserica ridicată de Ioanide era un centru de raliere al conspiratorilor. Unul din miniştri vorbi lui Pomponescu: 
   — Ce-i cu biserica lui Ioanide? E adevărat că e făcutăpentru Mişcare? 
   Pomponescu nu mai apără pe Ioanide şi, fără a-l acuza, luă în serios zvonul. 
— Aşa spun unii. Adevărul nu-l ştiu.Primarul fu convocat curtenitor de ministrul de interne.

. — Ascultă, primare, umblă zvonul că biserica dumitaleare o semnificaţie politică. 
. — Sigur că are! O operă edilitară şi întărirea credinţeistrămoşeşti prin ridicare de locaşuri sfinte sunt demonstraţii de politică urbană şi culturală. 
. — Nu asta, frate! Se zice că Mişcarea şi-ar fi ales-o casimbol. 
. — Vorbe de clacă! Ce-are de-a face Mişcarea cu biserica mea? 
. — Fondurile de la cine le-ai primit?
. G. Călinescu
. — De la dumneata, de la guvern, de la cetăţeni maturi dincartier, negustori paşnici, care vor să aibă strană în biserică, nimic mai normal. 
. — Dar Ioanide ce fel de om e?
. — Un talent excepţional şi un om de ispravă. Nu există înRomînia un arhitect de talia lui care să fi consimţit să ridice gratis o biserică. N-am putut să-i dau mai nimic, mi-au fost tăiate creditele. 
. — Se agaţă lumea de el din cauza băiatului.
. — Ce poate să facă Ioanide? Să-şi omoare copilul?Generaţiile noi o iau razna, peste capul părinţilor. Ioanide n-are habar ce se petrece pe lume. 
. — Astea sunt şi informaţiile mele. Totuşi, atacurile sunt plictisitoare, cine le pune oare la cale? 
. — Mă prind că-l lucrează Pomponescu. Sunt colegi laŞcoala de Arhitectură, şi apoi nu ştii că ideea lui fixă e de a construi Catedrala Neamului? Îl roade la inimă biserica mea, făcută de Ioanide. 
. — Să ştii că asta este! Dar mai e un lucru supărător lamijloc. Canaliile astea din Mişcare fac atmosferă şi ele în sensul lui Pomponescu, acceptînd zvonul ridicării bisericii din iniţiativa lor. Îşi fac reclamă cu opera dumitale. Ştiu pozitiv de la organele mele. Sunt în stare să se adune în piaţa dumitale ca să se acrediteze versiunea lor. Nu poţi să dai, aşa, un comunicat? 
. — Nu pot, fireşte. E cum aş da comunicat din senin că nue adevărat c-am înnebunit. Toată lumea ar fi intrigată şi rezultatul ar fi contrar. 
. — Atunci ce-i de făcut?
. — Voi da lista ctitorilor şi donatorilor, făcînd cu acest prilej apel la noi ajutoare şi donaţiuni. 

   E ceea ce şi făcu primarul, care obţinu o subvenţie chiar de la Pomponescu. Astfel, culmea ironiei, Ioanide primi o sumă de bani procurată chiar de Pomponescu. Nu fu singurul caz. Pomponescu mai subvenţionă pe Ioanide fără să ştie, şi iată cum. Gaittany, intuind dificultăţile pecuniare ale arhitectului şi vrînd să-l oblige într-un mod delicat, medită de unde putea scoate o sumă şi cu ce pretext ar fi oferit-o. Aducîndu-şi aminte de planurile incomode donate de Pomponescu Casei de Artă, avu ideea de a face o retrospectivă permanentă a urbanisticii Capitalei, o secţiune cu machete şi tablouri reprezentînd vechi clădiri din trecut, Hanul lui Manuc, Turnul Colţei etc., cartiere dispărute, precum şi machete ale operelor principalilor arhitecţi romîni şi străini lucrînd în ţară. Pentru asta era nevoie de o amenajare specială a unor săli cu nişe, mensole şi un sistem mai practic de iluminare. Atît reîntocmirea sălilor, cît şi efectuarea machetelor cereau un arhitect şi acesta putea să fie Ioanide. Gaittany se prezentă deci la Pomponescu cu o hîrtie. 
. — Să trăiţi, domnule ministru! Şi cu mîna bătu iar în lemnulbiroului, spre a atesta excelenta sănătate a lui Pomponescu. 
. — Aş! răspunse gestului Pomponescu. Aparenţe! Mă simtobosit. 
. — Nu vreau să vă reţin atunci! Aveam o idee...
. -— Spune.
. 
. — Ne-am gîndit la Casa de Artă să facem o secţie spe-cială permanentă de evocare a arhitecturii Bucureştilor, pe secole şi pe arhitecţi. În felul acesta, donaţia dumneavoastră ar fi integrată într-un tot. 
. — Poţi s-o faci, ideea nu-i rea. Probabil ai nevoie de bani.
. — Nimic nu vă scapă, domnule ministru! zise Gaittany înplină mare ţinută a feţei lui joviale. 
. — Cît? Întrebă Pomponescu.
. — Am făcut aici un calcul minim, vi-l las să-l studiaţi, di-rectorul de cabinet îmi va comunica aprecierea dumneavoastră. 

   Pomponescu ştia ce înseamnă «directorul de cabinet», era organul prin care Gaittany îşi exercita inefabila sa presiune. Ministrul grifonă o rezoluţie de aprobare, cerînd organelor competente să refere suma de care se poate dispune. Gaittany se grăbi să iasă cu hîrtia şi se înfundă în alte zone ale ministerului, unde-şi avea oamenii săi. În cel mai scurt timp puse mîna pe bani. Atunci Gaittany se ivi pe neaşteptate în maşina 
G. Călinescu
lui în faţa casei lui Ioanide. Venise el, evitînd a chema pe arhitect la Casa de Artă, dintr-o prudenţă congenitală. Deocamdată, Ioanide era un personaj de scandal, a nu fi văzut împreună cu el era mai bine. 
   — Domnule, intră în vorbă Gaittany, nescoţîndu-şi decît 
o mănuşă atunci cînd dădu mîna cu arhitectul, am misiunea din partea comitetului nostru să-ţi solicit o lucrare, o mică lucrare e adevărat, dar pe care numai dumneata poţi s-o faci eminent şi în concordanţă cu stilul localului restaurat de dumneata. (În sinea lui, însă, Gaittany zicea: «Nenorocitul, dacă face lucrarea şi află Pomponescu, îmi aprind paie în cap, esenţialul este de a-i oferi banii, să sper că nu va face exces de zel».) 
. — Anume? Întrebă Ioanide.
. — Stai să-ţi explic. 

   Şi Gaittany îi debită planul lui. În acest timp Ioanide medita următoarele: «Nenorocitului ăstuia de Gaittany i-a intrat în cap, după spusele unuia şi altuia, că sunt un fel de reparator de case. În loc să primesc comanda unui Coliseu sau a unor terme, tencuiesc subsoluri.» 
. — Sper că accepţi! Încheie Gaittany. 
. — Ar fi absurd să te refuz.

. — E-n regulă! strigă entuziast conservatorul Casei de Artă.Îţi mulţumesc din toată inima. 
. — Pentru puţin! glumi Ioanide.
. — Acum să trecem la chestiunea onorariului. Suntem înmăsură să ţi-l oferim îndată, fondul propriu-zis pentru construcţie urmînd a se livra la începerea lucrărilor. 
. — Cînd asta?
. — La primăvară, la vară, nu e grabă!
. — Atunci pentru ce-mi oferiţi onorariul?
. — Păi, ca să studiezi în tihnă planul, să întocmeşti proiectul.
. — Am timp de ajuns cu o lună, două înainte.Gaittany intră în panică şi făcu eforturi de persuasiune.
. —Am să-ţi împărtăşesc un secret. Dispun de o sumă de
. 

bani în scopul de care ţi-am spus. Dacă nu închei acum contractul şi angajez lucrarea, te pomeneşti că mai tîrziu se răzgîndeşte cineva şi propune fondul pentru alt capitol. Îmi faci un serviciu personal dacă-ţi ridici imediat drepturile, în felul acesta suntem siguri că vom avea secţia de machete. 
. — Nu văd pentru ce te-aş contrazice. Cînd să viu să semnezangajamentul? 
. — De ce să vii? se alarmă Gaittany. Nu e nevoie să te oboseşti. Mîine dimineaţă îţi trimit prin curier suma şi contractul. Semnează şi gata! 
. — Nu pot să semnez contractul, zise arhitectul, pînă nuvăd sălile! Onorariul soarbe în mod fatal din deviz, trebuie măcar să ai cîteva indicaţii. Ori vrei să-mi faci un cadou? 
. — Nu suntem datori a da nici un cont nimănui, nu facemlicitaţii, cum ştii, e o chestie aproape privată, de resortul comitetului. Dar dacă vrei, adăugă Gaittany spre a nu deveni suspect şi indelicat, te aştept mîine la orele unsprezece. Şi închise brusc agenda, în care îşi notase ziua şi ora. Apoi, spre a scăpa de tema periculoasă a arhitecturii, întrebă: Ce zici de evenimente? Crezi că războiul se va lichida brusc, sau va trena? 

   Ioanide ştia că Gaittany ştie cum că pe el nu-l interesează evenimentele politice. Totdeodată mai ştia că însuşi Gaittany nu se pierde cu firea de întîmplările cosmice. Prin urmare, arhitectul îşi zise: «Gaittany mă întreabă de evenimente ca să evite a aduce vorba de biserică şi celelalte, subiectul lor exclusiv de convorbire. Mă „menajează“, în sinea lui mă consideră într-o poziţie catastrofală.» Din maliţie, se exageră pe sine însuşi, conştient: 
   — Există vreun război undeva?
. — Ei asta-i, glumeşti, zău, ha-ha-ha! Serios nu ştii că erăzboi? Polonia invadată, Franţa, Anglia au declarat război Germaniei, Italia în dilemă. 
. — De pe schele n-am putut să aflu toate astea. Mă miramde ce ţipă copiii cu jurnale pe stradă! 

   Auzind de schele, Gaittany se temu din nou, şi ridicîndu-se se retrase în zîmbete şi plecă, salutînd din maşină o ultimă oară pe Ioanide, turceşte, cu mîna la frunte, buze şi inimă. 
G. Călinescu
   În scurtă vreme, toată lumea află că Ioanide n-are cunoştinţă de izbucnirea războiului. 
   Cînd, a doua zi, Ioanide se prezentă la Gaittany, biroul acestuia era plin de obişnuiţii amici, care aveau acum două locuri de întîlnire diurne: unul ziua, la Gaittany, altul seara, la Pomponescu. La ivirea lui Ioanide, Panait Sufleţel o zbughi pe o uşă ce ducea într-un birou alăturat. Arhitectul merse la fereastră şi de acolo îşi comunică observaţiile. 
 — Sufleţel fuge mîncînd pămîntul pe poartă. Mi-a maifăcut una ca asta pe stradă. Îşi închipuie probabil că am ciumă bubonică. 
 Toţi, mai mult sau mai puţin, evitară privirile lui Ioanide. Acesta era un fenomen general, remarcat de arhitect de cînd în jurul lui se stîrniseră discuţii. Chiar şi Gulimănescu, prezent de asemeni în birou şi care pe stradă făcea ipoteze sinistre, aici, în tonul obştesc, lăsa capul în jos sau căuta insistent privirile altuia. Erau două gesturi care plictiseau cu deosebire pe Ioanide, prin jocul lor impenetrabil şi absurd. Ioanide traducea mental mişcările în cuvinte, totuşi, experienţa îi spunea că translaţia nu era totdeauna justă, deoarece rezerva mentală a interlocutorului era uneori cu totul în afara prevederilor. De obicei tinerii, printr-un amestec de timiditate şi nevoie de a-şi păstra independenţa de conştiinţă, au — constatase Ioanide — acest obicei de a lăsa capul în jos, spre a-şi ascunde o contrarietate sau a se uita fix în ochii unui terţ, ca spre a-l chema drept martor al discordanţei de opinii pe care nu îndrăznesc a o releva cu glas tare. Deci cînd păşi în birou, toţi, afară de Gaittany, foarte stăpîn pe reflexele sale, schimbară priviri sau lăsară capul în jos. Sensul este, traduse Ioanide mimica celor de faţă: «Iată-l şi pe Ioanide, care nu ştie că a izbucnit războiul!» 
. — De unde vii? Întrebă Gaittany. Ţi-am telefonat acasă spre a-ţi reaminti şi nu ai răspuns. 

   — Am fost la Şcoala de Arhitectură. 
   Cei de faţă lăsară ochii în jos, evitîndu-i, după aparenta intenţie a gestului, o confruntare penibilă. Ioanide traduse astfel: «Îl dă afară de la catedră şi el mai speră!» 
   «Este curios cum oamenii, printr-o răutate înnăscută şi inconştientă, reflectă Ioanide, agravează situaţia altuia, numai spre a-l compătimi.» Comizeraţia aceasta i se părea absolut stupidă, un fel de a-şi arăta superioritatea: «Eu n-am să fac niciodată ca tine, mă voi feri de accidentele tale.» 
   — Tema pe care le-am dat-o e biserica cu sfinţi, asta e bună pentru o machetă. 
   Asistenţa, minus Gaittany, şezu smerită, ferindu-se de a arunca chibritul aprins într-un aer presupus a fi încărcat cu vapori de benzină. Interesant este că era aşezată în cerc de-a lungul pereţilor, prinzînd pe Ioanide în focul privirilor. 
   «Am înţeles, interpretă arhitectul; am pomenit de biserică. Afacerea pentru ei înseamnă un faliment moral. Mă privesc cu milă.» 
   — Apropo, zise Ioanide tare, în expoziţie ai de gînd să puişi proiectele lui Pomponescu? 
   O mimică generală înregistră această întrebare. «Pricep, îşi zise Ioanide, numele lui Pomponescu e teribil ca şi al divinităţii, nu se poate pronunţa aci.» 
   — Vrei să mergi jos, să vezi sălile? interveni Gaittany. 
   Ioanide însoţi pe conservatorul Casei de Artă. Acesta îi arătă încăperile ce urmau a se consacra expoziţiei, îi prezentă contractul în baza căruia Ioanide era obligat a face numai planul de restauraţie şi a da ideea generală a muzeului arhitectonic, şi-i plăti suma cu precipitaţie, spre a evita alte complicaţii. Ioanide mai avusese de a face cu Gaittany şi-i cunoştea caracterul. Puse deci plicul cu bani în buzunar, fără a mai cere alte lămuriri. La întoarcerea în birou, constată că toate fizionomiile îşi reveneau brusc dintr-o mişcare mai agitată. Vorbiseră despre el în lipsă şi acum înghiţeau totul repede, reluîndu-şi hieratismul. Gaittany încercă a mai schimba cîteva vorbe înainte de a se retrage, însă nu izbuti a lega un dialog normal. Limbile tuturor păreau împiedicate şi răspunsurile erau aruncate cu o suspectă stîngăcie. 
   — E o toamnă superbă, zise Ioanide, uscată şi senină, fărăvînt, cînd frunzele cad în troiene. La Bucureşti e somptuoasă 
G. Călinescu
toamna fără ploaie, ploaia degradează totul, dă o impresie de groapă cu noroi. La Paris, dimpotrivă, ploaia este pigmentul autumnal care face să sclipească felinarele şi dă contururi fine bulevardelor. Nu-i aşa, domnule Hagienuş? 
   Regele Lear, denumit de cînd cu numărul de revistă într-un singur exemplar şi Ulise, confirmă foarte fîstîcit: 
   — Da, da, chiar aşa!
   «Ce dracu au ăştia? se miră Ioanide. Parcă sunt condamnat la moarte. Hagienuş e limbut din firea lui, în mod normal mi-ar fi enumerat toate oraşele prin care a trecut.» 
   Agasat de mimica asistenţei, Ioanide plecă. Şi Botticelli îl plictisea la fel cu această muţenie semnificativă; cel puţin acela era din firea lui taciturn. Botticelli era foarte indignat de tot ce i se întîmpla arhitectului, totuşi nu exprima pe faţă sentimentul său, ca să nu-l supere. Grija cuiva de a nu supăra pe arhitect îl scotea pe Ioanide cîteodată din fire, producînd efectul contrar. Madam Ioanide era printre aceste fiinţe prevenitoare. Ea îl exaspera declarîndu-l supărat, izbutind a-l irita de-a binelea cînd acesta era bine dispus, însă absorbit în gînduri. 
. — Ioanide, zicea ea, ţi-aş spune ceva, dar văd că eşti camindispus. 
. — Nu sunt indispus, replica Ioanide.
. — Pari totuşi supărat, enervat.
. — Pricepe odată că nu sunt enervat! continua arhitectul cuun început de agitaţie. 
. — Bine, aşa o fi, atunci de ce ridici glasul?
. — Madam Ioanide, devenea excitat într-adevăr Ioanide, ascuţindu-şi tonul, nu sunt supărat şi nu ridic glasul. 
. — Atunci e o impresie greşită a mea. Păreai trist.
. — Nu sunt trist, madam Ioanide, sunt vesel! striga Ioanide.Sau, mai exact, am fost vesel pînă adineaori. 
. — Nu înţeleg atunci de ce te iriţi aşa deodată.
. — Mă superi susţinînd cu încăpăţînare că sunt supărat,asta e. 

   În felul său şi Butoiescu pornea de la premisa falsă că Ioanide trebuie să fie indispus în condiţiile obiective în care se află şi se ferea să toarne gaz peste foc. Arhitectul ar fi voit să spulbere această impresie, dar nu putea din cauză că Botticelli fugea de discuţie. Era greu să-i strigi: «Te-nşeli!», de vreme ce el refuza principial orice dezminţire, spunînd parcă: «Părerea mea e nestrămutată!» Ioanide putea să scape de mimica altora, însă nu se putea dispensa de prezenţa lui Butoiescu. Acesta îi făcea impresia că pune la inimă necazurile de ordin profesional provocate de Pomponescu mai mult decît meritau. Sincer, Ioanide nu le acorda decît o minimă importanţă. Cînd comisiile de ofiţeri şi preoţi inspectară biserica, Botticelli făcu o figură meditativă şi îngrijorată. 
   «Pentru ce te posomorăşti aşa, Botticelli? Îi zise Ioanide în intenţie, fără a scoate realmente un cuvînt. Crezi că o să ne dărîme biserica? E un lucru imposibil. Noi nu dărîmăm nimic, fiindcă n-avem nici curajul inimiciţiei. Nu vezi că Pomponescu nu îndrăzneşte să mă lovească pe faţă, se teme să-mi pronunţe chiar numele? Mi-e frică nu de ostilitate, ci de oboseală. Noi n-ajungem niciodată cu marile proiecte pînă la acoperiş. Le abandonăm. De aceea am turnat biserica în beton armat şi am acoperit-o repede. O să stea aici uitată, însă întreagă.» 
   Cînd auzi de tăierea subvenţiei, Botticelli ascunse iarăşi în ochi gînduri obscure. 
   «Ce crezi tu, îi zise Ioanide mental, că eu am făcut biserica pentru bani? Pot cîştiga bani cît vreau. N-am ridicat-o nici măcar fiindcă îmi închipui că e vreo capodoperă şi are să stea acolo la infinit. Tot ce construieşte omul e dărîmat chiar de om. Altfel, generaţiile următoare şi-ar pierde energia, trăind în oraşe arheologice, fără a putea adăuga nimic nou. Veneţia va fi distrusă într-o zi cu dinamită chiar de italieni, ca să scape de obsesia acestui cimitir. De fapt, Veneţia de azi e în bună parte un oraş de Renaştere, oraşul mai vechi a fost treptat înlocuit. Azi oraşul se dezvoltă spre periferii, încearcă a fugi de punctul mort. Prin urmare nu vreau să las un monument, ci numai să mă agit. Mărul nu se întreabă dacă nu e zadarnic a face atîtea fructe, se îndoaie sub povara lor. Prin urmare, te-nşeli crezînd că sunt indispus.» 
G. Călinescu
   Butoiescu se încruntă din nou la incidentul de la Şcoala de Arhitectură. 
   «Te-nşeli, îi zise în acelaşi chip Ioanide, că mă turbur de asemenea fleacuri. În fond mă jigneşti socotind că nişte manopere ale lui Pomponescu sunt de natură a-mi strica liniştea interioară. Astea sunt, dimpotrivă, dovezi de inferioritate din partea lui. Un om puternic loveşte deschis. Are toate mijloacele la dispoziţie, de ce nu ridică ostentativ catedrala lui în altă parte?» 
   Ioanide ar fi voit să spună toate aceste lucruri lui Botticelli, dar nu voia să deschidă el vorba. Îl cunoştea pe Butoiescu: ar fi fost în stare să nege c-ar fi gîndit ceea ce pretindea Ioanide. «Detestabilă tensiune mută, mai gîndea arhitectul, cauzată de confruntarea unui temperament deschis cu unul mocnit.» Ioanide înţelegea dialogul zilnic în acest mod firesc: 
   «Domnule arhitect, mari ticăloşi, vor să vă pună piedici.» 
   «Vezi-ţi de treabă, Botticelli, simple mizerii!» 
   «Ce-o să ne facem, domnule arhitect, fără fonduri? Rămînem cu biserica neterminată.» 
   «Fii pe pace, primarul e plin de energie, scoate bani din piatră seacă.» 
   Şi aşa mai departe. În chipul acesta toate gîndurile obscure ar fi fost distruse şi dialogul mental abolit. Dar Botticelli n-avea vocaţia stilului descoperit şi Ioanide rămînea astfel înconjurat numai de semne din ochi, clătinături din cap şi tăceri suspecte. Madam Ioanide însăşi, care avea privirea francă şi consolantă în cele mai atroce situaţii, evita convorbirea, în intenţia lăudabilă de a respecta liniştea arhitectului. 
   O altă mizerie se adăugă deodată, pricinuind iui Ioanide o indispoziţie mai profundă. Casa în care locuia îi fusese cedată de proprietar pentru cîţiva ani, termenul împlinindu-se în primăvară, deşi posesorul, avînd alte imobile, nu se arăta grăbit să intre în casă. Scopul său fusese a-şi plasa banii în ceva de valoare stabilă. Prin ce întîmplare Pomponescu se pusese în comunicaţie directă ori indirectă cu proprietarul casei locuite de Ioanide nu se ştie, fapt este că acela, intimidat ori avînd vreun interes a se avea bine cu ministrul, transmise printr-un avocat arhitectului somaţia de a părăsi îndată imobilul. Ioanide ar fi putut să facă contestaţie, dar chestiunea i se păru plicticoasă şi în definitiv de prisos. În primăvară, în orice chip, ar fi trebuit să se mute. Deci acceptă somaţia. Însă personal era inapt pentru operaţia mutării, şi a-şi găsi o locuinţă cu chirie reprezenta pentru el o afacere ridicolă. De ani de zile locuia în case construite de el însuşi. Madam Ioanide începu singură investigaţiile, cu slabe rezultate. Nu găsi nici un apartament potrivit pentru natura ocupaţiilor lui Ioanide, care reclamau lumină multă în camera de lucru. Atunci îşi dădu seama de neglijenţa arhitectului, care, avînd atîtea posibilităţi, nu fusese în stare a-şi construi o casă proprie. Cum Tudorel declară că poate locui în oraş «la un prieten», Ioanide s-ar fi închis pînă la primăvară în odaia sa de la mansarda casei Hergot. O astfel de recluziune i-ar fi făcut bine. Dar i se părea cu totul deplasat să propună acest lucru Elvirei. Aceasta ar fi mers cu el oriunde, a sta sub acelaşi acoperămînt cu nevinovata Erminia i se părea jignitor. Erminia era o rivală din tinereţă. Butoiescu oferi arhitectului provizoriu un etaj al casei sale. Ioanide îl refuză, sub pretextul că nu suporta scările. În fond, muzeul de zidărie al lui Butoiescu îi făcea rău. Toate casele străine, la urma urmei, îl indispuneau. Ioanide locuia cu plăcere în cort, într-un şopron, într-o casă construită de el, ideea de a nu putea dărîma un zid la nevoie sau a schimba locul uşilor i se părea o tiranie. Avea demonul subjugării spaţiului după imaginaţia sa, altă arhitectură îl sufoca. Atunci se întîmplă un lucru neaşteptat. Madam Ioanide mărturisi soţului ei că a făcut rost de un teren de construcţie prin apropiere, dotat cu canalizare, implorîndu-l ca de la primăvară să-şi facă o casă. Ioanide nu aşteptă alte explicaţii, merse pe teren şi la întoarcere zise Elvirei: 
   — Am o idee! Vreau să ştiu dacă n-ai nimic împotrivă. Pînă la primăvară aş face o cabană de lemn, în care am locui provizoriu. 
 — Acum, cînd trebuie să ne mutăm?
 G. Călinescu
. — În zece zile cel mult e gata.

   Şi, într-adevăr, Ioanide se ţinu de cuvînt. Avea material, făcu repede o schiţă cu creionul, fără a-şi mai bate capul cu alte planuri, turnă un bazament de ciment, peste care puse un postament de cărămidă şi deasupra întocmi o cabană spaţioasă, cu geamuri late şi cu obloane, iar înăuntru cu pereţi din boaserie lăcuită. Scoase stîlpii orientali ai lui Saferian şi-i folosi ca ornamente în prispa de la intrare. Instală sobe de teracotă, făcînd exterior un horn de granit. Aruncă blocuri de piatră în chip de pavaj în jurul casei. Ca unul ce avea relaţii cu furnizorii, împrumută ceea ce-i lipsea şi, înainte ca vremea să se strice, Ioanide invită pe Elvira să se mute. Pentru cărţi făcuse rafturi date cu lac, de-a dreptul în perete. Isprava lui Ioanide făcu senzaţie. Pomponescu află fireşte de efectul sugestiilor lui, prefăcîndu-se tot aşa de mirat ca şi ceilalţi. 
. — Ce s-a întîmplat cu Ioanide? Întrebă.
. — L-a dat afară din casă! răspunse Gulimănescu.
. — De ce?

   — Proprietarul vrea să intre în posesia imobilului cedattemporar lui Ioanide. 
   — Mania lui de a locui în case de împrumut! Şi acum unde
se mută? — Şi-a făcut o cabană pe un teren al lui. Nu ştiam că-l are. 
. — Cum cabană? se miră Pomponescu, neobişnuit cu astfelde locuinţe. 
 — Un cottage de lemn, foarte frumos, zise Hagienuş. L-am văzut eu, e mai luxos decît o casă de zid. 
 Într-adevăr, Hagienuş nu putuse răbda şi, curios, mersese să vadă, deocamdată de peste gard, baraca lui Ioanide. Pomponescu fu cam dezamăgit de asemenea întorsătură. 
. — Domnule, zise Gaittany telefonic lui Ioanide, am auzitcă ai construit o cabană de lemn. Vreau s-o văd. Am să viu la dumneata. 

   Şi într-adevăr, maşina lui Gaittany se opri în faţa curţii cu casă de lemn, Gaittany contemplă stîlpii orientali de la intrare, acoperişul de olane, obloanele, ferestrele şi execută cu mîna o volută însemnînd: «Admirabil!» Apoi intră înăuntru, privi peste tot, deschise uşile, pipăi sobele, admiră rafturile şi pereţii de lemn lustruit şi exclamă: 
 — Eşti un bărbat eminent, ai făcut un lucru delicios! Te felicit! 
 Hagienuş nu putu răbda mult şi se prezentă şi el la uşa lui Ioanide, cerînd admisiunea. 
. — Domnule Ioanide, spuse el, uite, mă jur, am spus totdeauna că Pomponescu nu procedează bine faţă de dumneata, te-am apărat cum am ştiut. Vreau să văd şi eu cum ai făcut aici. 

   Şi vizită casa de lemn, privind-o atent, ca să poată spune şi altora ce a văzut. După aceea veni şi Gulimănescu, fără a se mai anunţa în prealabil. 
   — Toată lumea spune minuni despre casa dumitale, dă-mi 
voie s-o văd şi eu. Şi o văzu, punînd mereu întrebări de ordin practic: 
   — De unde ai avut terenul? De unde ai luat lemnul? Cît
te-a costat materialul? 
   Concluzia ultimă fu: 
   — Ai făcut o afacere. Chiar construindu-ţi casă, rămîi cu o dependinţă pentru vară foarte comodă. 
   Panait Sufleţel însuşi nu rezistă şi veni şi el, avînd grijă a privi în dreapta şi în stînga, spre a nu fi văzut că intra în casa lui Ioanide. 
   De acum încolo, în ciuda marilor evenimente, vizibile cu ochii prin scurgerea lamentabilă a refugiaţilor polonezi, cercul lui Pomponescu şi cercul Gaittany nu mai vorbiră decît de cabana lui Ioanide. Acesta, în ultimul moment, mai făcuse o inovaţie. Combinînd tradiţia ardeleană şi obiceiul foarte răspîndit în Europa de a se pune pe zidul casei o imagine sfîntă, aplică pe suprafaţa exterioară a cabanei, în apropierea tindei, o mare icoană pe sticlă ardeleană în roşu, verde şi auriu, reprezentînd pe Sfîntul Gheorghe care omoară balaurul. Din simetrie, puse pe creştetul casei o mică cruce de fier forjat făcută din semicercuri, asemeni cîrceilor de viţă. Atunci se 
G. Călinescu
răspîndi îndată versiunea că Ioanide a căzut precis la misticism, sau că şi-a făcut cabana ostentativ, ca o hieroglifă politică. Curiozitatea atrase pe unii membri ai Mişcării, care începură a trece în grupuri de cîte doi-trei pe strada lui Ioanide. De asemenea se perindară prin faţa casei un număr cu totul anormal de preoţi. În sînul clerului se determinară două atitudini. Unii afirmau că a pune o icoană pe casă e o profanare, întrucît într-o locuinţă privată se petrec lucruri contrare vieţii evanghelice. Alţii, dimpotrivă, afirmară că Ioanide a recreştinat casa romînească, punînd-o sub scutul Bisericii. Zvonul ajunse şi la urechile Hangerlioaicăi, care trecu în maşina mînată încet prin faţa cabanei, împreună cu Hangerliu şi cu secretarul. Impresia ei fu foarte favorabilă: 
 — E un model de casă de ţară rumînească, cu icoană şicruce. Ar trebui răspîndit modelul la sate. 
 Hangerliu propuse atunci comandamentului Mişcării ideea şi se luă rezoluţia de a se provoca în fiece sat, din îndemnul şi cu ajutorul material şi fizic al membrilor locali, construirea de «case creştine» în scop de propagandă. Bineînţeles, Ioanide n-avea nici umbră de bănuială de ceea ce se petrece pe tema refugiului său forţat. Madam Pomponescu, foarte intrigată de asemenea vîlvă, nemaiputînd rezista curiozităţii, luă maşina, în care suise forţat pe Hagienuş, şi merse în strada cu pricina, să privească din automobil opera lui Ioanide. Hagienuş se ascunse cît putu mai bine în cupeul maşinii, ca să nu fie descoperit. 
. — Asta nu e o casă obişnuită, Jean, zise madam Pomponescula ceaiul ei. Ce nevoie avea să-şi facă o astfel de cabană în Bucureşti? Mă întreb dacă e permis a se construi case de lemn în Capitală. Putea să-şi ia o casă cu chirie. E ceva bizar, cu icoană şi cruce, cu stîlpi de piatră, un fel de pagodă. A făcut-o ostentativ, ca să stîrnească vîlvă şi să-ţi dea a înţelege că nu se turbură de părerea ta. 

   Pomponescu, din ce în ce mai iritabil la numele Ioanide, îşi tortură mustaţa şi nu dădu nici un răspuns. Dar a doua zi, simulînd plimbarea la şosea, se abătu ca din întîmplare pe strada lui Ioanide. Smărăndache, cu care era în maşină, zise, nu fără o săgeată în direcţia ministrului: 
. — Asta e pagoda lui Ioanide!
. — Da? se prefăcu surprins de accident Pomponescu.

   Profesorul de beton armat îşi dădu imediat seama că Ioanide nu făcuse nimic bizar. În loc de a ridica o baracă provizorie, cu aproximativ aceeaşi cheltuială de muncă, înjghebase o casă de lemn în felul cum se construiau în Elveţia sau în ranch-urile din California. Existau arhitecţi specializaţi în această ramură, opere de renume. Pomponescu ştia de un Carl Gromme din San Rafael, California. La întoarcere, casa lui i se păru pretenţioasă şi banală cu exhibiţiile ei somptuoase. Ioanide cunoştea voluptăţile simplităţii. Întrucît fapta lui Ioanide mergea în sensul pesimismului său, Pomponescu îşi permise a-i aduce laude. 
   — Am văzut întîmplător, zise cu un mare şi în parte afectat sentiment de blazare, ceea ce numiţi dumneavoastră pagoda lui Ioanide. E un cottage de lemn, confortabil şi modest, făcut după toate regulile igienei moderne: aer, soare, electricitate, baie etc. Către asta se îndreaptă lumea modernă, nu spre marile fortăreţe medievale ori spre building-urile americane. Tot ce a lăsat mai strălucit Renaşterea în materie de arhitectură e neigienic şi perisabil prin forţa naturii. Ştiinţa înaintează mereu. Luvrul şi Versaillesul nu mai corespund necesităţilor de azi ale unui mic impiegat. Arhitectura în mare rămîne valabilă pentru fabrici, teatre, palate publice şi încă şi aci sunt teorii în sensul întinderii orizontale a blocurilor industriale pe suprafeţele verzi. Ne întoarcem la un bordei luxos şi igienic, ce se poate cumpăra de la magazin şi monta în cîteva ore. Tehnicianul va înlocui pe arhitect. 
   Opinia lui Ioanide era alta. Oamenii nu construiesc din instinct practic, ci pentru a-şi semnala viitorului trecerea pe pămînt. Casa e un apel în pustiu. De aceea anticii, mai puţin căutători de confort şi cu un mare sentiment al infinitului, construiau colosal. Avînd în vedere această teorie, Ioanide căută a-şi salva machetele şi, astfel, Calea Victoriei imaginară, 
G. Călinescu
 
cu statui ecvestre de Strongylion şi Euthykrat, fu cărată cu camionul, spre mirarea copiilor de pe stradă. 
XXV 
   Nu ura lui Pomponescu fu nefastă lui Ioanide, ci o fatalitate pîndind pe amîndoi adversarii, fără distincţie. În toiul toamnei, într-o zi în care orizontul se umplu de un nor roşcat ca provenit de la un imens incendiu îndepărtat, un ministru fu împuşcat în plină stradă de cîţiva membri ai Mişcării, vagabonzi mai degrabă, slujind drept instrumente de şoc. În acelaşi timp se semnală o încercare de rebeliune, lichidată în cîteva minute. Atentatorii fură justiţiaţi pe loc, poliţia făcu în plus un mare număr de arestări. Gavrilcea, autor moral sigur al asasinatului şi al încercării de răsturnare a guvernului, nu putu fi prins. Şedea probabil ascuns la Legaţia germană. Guvernul declară stare de asediu şi redeschise dosarele vechi, puse la o parte din raţiuni politice. Astfel, Hangerliu, Tudorel şi Cioarec (prins între timp) fură arestaţi şi deferiţi Curţii Marţiale pentru omorîrea lui Dan Bogdan. Hangerliu nu luase parte efectivă la agresiunea împotriva lui Dan Bogdan, însă erau mărturii precise că participase la organizarea ei. Cît despre Tudorel şi Cioarec, aceştia loviseră personal cu pumnalele pe Dan Bogdan. Dovezile în privinţa lor erau zdrobitoare. Regele, pentru motive de stabilitate a tronului, dorea o sentinţă exemplară, care să sperie pe conspiratori, şi în primul rînd urmărea desfiinţarea lui Hangerliu, mai periculos pentru imensele lui relaţii şi veleităţile dinastice. Prin Hangerliu era ţintită Hangerlioaica. Procesul se ţinu fără publicitate mare, contemplat cu rezervă de toată presa, din felurite calcule politice. În general, anume cercuri nu voiau să agraveze situaţia lui Hangerliu, cît despre membrii Mişcării, ei nu puteau tăgădui crima. În aşteptarea desfăşurării evenimentelor externe şi siguri că lucrurile mergeau în sensul lor, ei trăgeau nădejde să cîştige timp. Erau încredinţaţi că Tribunalul Militar nu va îndrăzni să aplice o pedeapsă excesivă, şi atunci durata osîndei era fără importanţă, luînd în considerare izbăvirea iminentă. Pentru acelaşi motiv, reţeaua de familii aristocratice din jurul Hangerlioaicăi nu se agită, preferînd discreţia. Erau toţi convinşi că apoi Hangerliu va fi lăsat să fugă în străinătate. Surpriză: Hangerliu, Tudorel şi Cioarec, proveniţi din trei categorii deosebite, fură condamnaţi la moarte prin împuşcare. Toate formalităţile fură grăbite, graţia cu încăpăţînare refuzată, osînda rămînînd definitivă. 
   Ioanide presimţise de mult că Tudorel este vinovat, caietul cu memoriul nu-i lăsase nici o îndoială. Obişnuit de mult cu ideea, căzu într-o apatie totală, rău înţeleasă de cei din jurul lui. Părea cu desăvîrşire indiferent. În realitate, ştia că nu poate face nimic. Ioanide ascunse ştirea Elvirei, iar aceasta, pentru care nu era un secret, o ascunse lui Ioanide. Dar se surprinseră amîndoi cu jurnalul anunţînd condamnarea (rar caz în care arhitectul cumpără pe furiş ziarul) şi se confruntară în tăcere: 
   — Ce destin îngrozitor! zise madam Ioanide cu o stăpînirede sine aspră. 
   — În materie de copii suntem nişte rataţi, replică Ioanide.
   Madam Ioanide imploră pe arhitect să facă tot ce-i stă în putinţă să obţină autorizarea de a vedea pe Tudorel. Ideea ei fixă era că absenţa părinţilor trebuia să fie apăsătoare pentru Doru în acea teribilă împrejurare. Favoarea nu era uşor de obţinut, căci autorităţile voiau să se ferească de orice slăbiciune şi să treacă repede la lichidarea chestiei. Ioanide alergă la Gaittany, singurul în măsură a-l descurca în asemenea afacere. Îl găsi cu cîţiva, între care Gonzalv. Acesta comenta întîmplarea. 
   — Ai auzit, spunea, de Hangerliu? Închipuie-ti, implicatîntr-un omor! N-aş fi crezut. 
   Gaittany părea perfect bine dispus şi complet desfăcut de interesele lui Hangerliu. De aceea şi făcu cu mîna o tiflă prin aer, traductibilă: «Să nu mai vorbim de acel individ!» Însă Gonzalv n-avea tact şi insistă: 
   — Parcă îl cunoşteai de aproape pe Hangerliu. Eraţi intimi!
G. Călinescu
   Gaittany, schiţînd o mirare enormă şi ridicînd din umeri faţă de asistenţă, tăgădui: 
   — Dar de unde, domnule, te-nşeli!
. — Nu sunteţi rude? recidivă Gonzalv, inconştient de gafă, v-am văzut numele împreună într-un anunţ mortuar. 
. — Ha-ha-ha! Încercă Gaittany s-o dea prin hohote, e o eroare a dumitale, nu ştiu despre ce e vorba. 
. — Curios, zise Gonzalv, toată lumea crede că aveţi raporturi de familie. 
. Rîzînd, Gaittany îşi consultă ceasul şi se îndreptă brusc spre Ioanide. 
. — Sunt al dumitale numaidecît! După aceea concedie peceilalţi cu o bonomie fără replică: Aşadar, ne revedem mîine! 
. După ieşirea lui Gonzalv şi a celorlalţi, faţa lui Gaittany se metamorfoză brusc, scoţînd la iveală o stare de spirit preocupată şi un total dispreţ pentru Gonzalv. 
. — Un tîmpit! califică Gaittany pe Gonzalv faţă de Ioanide,mă agasează de un ceas. 
. — Îţi închipui pentru ce viu!
. — Pentru Tudorel, probabil. Te-nţeleg! Sunt cu totul alături de dumneata! Ce nenorocire! Regret din suflet. 

   Şi Gaittany bătu palmele şi ţîţîi din gură. Părea fals şi convenţional din obişnuinţă, şi adevărul este că n-avea deloc sensul tragicului. Totuşi emoţia lui era reală şi compătimirea onestă. 
   — Aş vrea să-l văd măcar şi nu ştiu la cine să bat.
   — Am să-ncerc. Chestiunea e strîns legată de cazul luiHangerliu (nenorocitul!), vom face intervenţii simultane. Se proiectează o intercesiune prin sfere înalte, poate avem noroc. 
   Gaittany promise lui Ioanide că-i va comunica îndată rezultatul tatonărilor şi va veni să-l ia cu maşina. Ceea ce şi făcu. În acele zile Gaittany fu văzut trecînd foarte des în maşina lui, răsturnat pe spate şi fericit ca într-o dioramă. Alergă în locuri nebănuite pentru mulţi, îndemnat de solidaritatea de familie să salveze pe Hangerliu, cu intenţia leală de a uşura de asemeni situaţia lui Tudorel, în măsura posibilităţilor. În aceste pelerinaje diplomatice, faţa lui îşi păstra mereu masca surîzătoare. Instinctul îi spunea că a te jelui e discreditant şi fără efect. Şi cînd solicita, Gaittany îşi păstra ascendentul, făcînd parcă o favoare de a cere un serviciu. Vizită şi pe Pomponescu, a cărui intervenţie ca neutru putea să aibă o şansă de succes. 
   — Să trăiţi, zise Gaittany plin de bună dispoziţie luiPomponescu, arătaţi mai bine ca oricînd. 
   Şi cu degetul bătu în lemn. În realitate, Pomponescu arăta rău, demoralizat. 
   — Cu ce te pot servi?
   Gaittany nu pomeni decît de posibilitatea din partea părinţilor de a vizita pe condamnaţi, mărturisind că voieşte această graţie şi pentru Hangerliu şi pentru madam Ioanide (elimină deocamdată pe arhitect). Îndată ce era pus pe terenul umanităţii, Pomponescu îşi reprima indispoziţia, avea amorul propriu de a fi elegant. Cu toată înverşunarea lui din ultima vreme, se produse din nou un sentiment de moderaţie. 
   — Uite unde a ajuns Ioanide cu zăpăcelile lui!
   — Un nenorocit! Îl trădă Gaittany verbal, ca să cîştigesubstanţa. 
   Intercesiunea lui Pomponescu se dovedi foarte eficace pe lîngă autorităţile militare, ministrul fiind idolul ofiţerilor şi al preoţilor, din cauză că după el cele două coloane de susţinere ale patriei erau Armata şi Biserica. Adevărul mai era că membrii guvernului se arătau foarte sceptici cu privire la eficacitatea sentinţei, desfăşurarea campaniei militare indicînd un succes aproape sigur, măcar temporar, al infiltraţiei germane, prin urmare se expuneau unei posibile vindicte, formulate în mesaje sinistre, pe care le primeau mereu în scris sau telefonic. Întrucît îi privea, s-ar fi mulţumit cu publicarea sentinţei, însă factorul decisiv se împotrivea. Dădură deci autorizaţie Hangerlioaicăi şi unuia din părinţii lui Tudorel (tată sau mamă, la alegere) să vadă o singură dată pe condamnaţii la moarte. Gaittany duse personal acasă la Ioanide autorizaţia şi explică discret că se fac presiuni pentru salvarea lui Hangerliu, ceea ce în mod 
G. Călinescu
logic trebuia să ducă la comutarea pedepsei tuturor. Ioanide nu spera aceasta şi, cu toate că nu dorea deloc moartea lui Tudorel, era în situaţia de a nu-şi mai face iluzii. Putea să scape viaţa lui Tudorel, spre consolaţia Elvirei şi, sentimental vorbind, şi a lui. Dar nădejdea pe care o nutrise că Doru nu era amestecat în asasinarea lui Bogdan se spulberase. Chiar viu, Tudorel rămînea un criminal care înfipsese pumnalul într-un om fără apărare. Asta era o crimă banală, fără nici o scuză politică. Deci Tudorel avea să rămînă un ocnaş, iar dacă, prin forţa evenimentelor, s-ar fi salvat, nimeni nu l-ar fi spălat de pata notorie de a fi făptuit un omor. Criminalii aduşi la bara justiţiei sunt eliminaţi chiar din viaţa politică, rolul lor fiind numai accesoriu şi pentru faze pregătitoare. Iar în viaţa civilă cum s-ar fi mişcat Tudorel, tînărul care a ucis un profesor? În scurt, soarta lui Tudorel era pecetluită, după sentimentul lui Ioanide, şi nu mai rămînea decît şansa umanitară de a menţine în viaţă un om şi a-l mîngîia din cînd în cînd la ocnă. Nu aceasta era şi părerea Hangerlioaicăi întrucît îl privea pe Hangerliu. Acesta, e drept, nu participase direct la crimă, dar şi de-ar fi luat parte, Hangerlioaica l-ar fi scuzat. Vedea lucrurile brutal politic, socotea că un membru al familiei sale e autorizat să facă orice faptă ajutînd la promovarea stirpei. Capetele domnitoare sunt pe deasupra legilor, intangibile, prin urmare criminali după ea erau cei care ordonaseră sentinţa de moarte. Pe Tudorel Hangerlioaica îl compătimea, însă concepea moartea lui ca rezonabilă, dacă nu s-ar fi putut altfel. Tinerii curajoşi dedicaţi cauzei unei familii legitime trebuiau să înfrunte primejdia morţii. I-ar fi păstrat recunoştinţă în analele familiei ca unui servitor credincios. Cît despre Cioarec, Hangerlioaica «se anfişa». Un individ oarecare, bun pentru asemenea lovituri. Hangerlioaica, îmbrăcată ca o stareţă violetă, trecu în ţinută patetică pe la toţi marii demnitari şi şefi de partide, bineînţeles anunţîndu-se prin secretar şi păstrînd ţinuta de comandă chiar şi în imploraţie. Prin rudele cu acces la palat, duse lamentele mai departe. În fine, făcu ocolul ambasadelor şi legaţiilor. 
         
   Era cam paradoxal să se ceară reprezentantului Franţei sau al Angliei, state în război cu Germania, să intervină în favoarea unor partizani ai Germaniei, adăpostiţi de Legaţia germană. Totuşi, din consideraţii subtile, aceştia interveniră şi în acelaşi timp transmiseră pe cale diplomatică mesajele pe care familia Hangerliu şi anexele sale le trimiteau rudelor în străinătate. Din motive de politică externă, guvernele respective nu făcură demersuri oficiale, însă ajutară apelurile cu caracter particular. Astfel guvernul primi solicitaţii din partea lordului Charles Hampton, a lui Sir Davis Troubridge, a lui Viscount Robert Cundall, a ducelui de San Lucar la Mayor, a lui senor Don Diegos Buigas de Dalmau, a contelui Sanzei de Toulongeon, a marchizului Pedro de la Veaga de Armijo, a principelui de Belmonte, a baronului Wetzel, a contelui Nils Tornflycht şi a altora cu astfel de nume inedite. Dar cheia apărării exterioare fu copia expediată de Countess Assheton-Jones a unei scrisori în englezeşte a lui Hangerliu, prin care acesta îi făcea un raport de transmis mai departe asupra Mişcării, descoperindu-se indubitabil ca un observator discret, în favoarea puterilor aliate, a întregii intrigi germane. Scrisoarea era, fireşte, autentică, contesa oferindu-se a prezenta originalul la cerere, şi dovedea ceea ce ştiau şi alţii, că familia Hangerliu lucra pe cont propriu. Scrisoarea era cam în stilul acesta: 
    Cu puşca într-o mînă şi cu căciula pe cap, la ţară. Stăm închişi în casă sub pretextul vînătoarei, înarmaţi pînă în dinţi şi constituiţi în bandă, spre a ne apăra de poterele care sunt puse pe urma noastră. Şeful stă intangibil, Gavrilcea, 
      1 
    Ajută-mă, scumpul meu ambasador, mizerabilii ne masacrează bieţii noştri copii (fr.). 
      2
 Draga mea contesă, ştii cum a fost scrisă scrisoarea asta? (engl.). 
G. Călinescu
managerul nostru revoluţionar, a fugit cu ajutorul nemţilor lui, numai eu trebuie să-mi fac aproape singur paza personală. Am ajuns un fel de Iancu Jianu. Toată comedia provine din cauza unui belfer pe care l-au înţepat ai mei într-o criză de carbonarism. Bietul om n-a putut suporta tratamentul şi a murit. Întîmplarea e cu totul dezagreabilă. Iată-ne cot la cot cu nişte , eu, cel din osul domnesc al lui vodă Hangerliu.  pe băieţii noştri. Gavrilcea e un individ de cea mai suspectă provenienţă, capabil de orice, cu un calm extraordinar. Suburbiile Iondrei s-ar mîndri cu el. În ceaţă cred c-ar conduce douăsprezece omoruri simultan pe malul Tamisei şi ar apărea pe urmă la Belfast. Are un dar de a fi prezent de la distanţă nemaipomenit. De-aş putea să-l civilizez, l-aş recomanda pentru Intelligence Service. Cînd vreodată voi avea o „situaţie”, pe Gavrilcea îl destinez pentru paza personală şi mediaţiile secrete. Un altul, , e un actor de duzină cu puseuri shakespeariene, care s-a lăsat împuşcat într-un teatru, de poliţie, la o reprezentaţie fantastică cu cagularzi. Ca spectacol, accidentul a fost foarte reuşit. Cioarec e un monstru de cruzime, un măcelar mic de stat şi pipernicit, care ucide la comandă, fără nici un fel de complicaţie teoretică. Zice că atunci cînd era mic toţi îl chemau să le taie găinile şi a rămas cu acest tic nevinovat. Un prinţ ca mine trebuie din nefericire să aibă în suita sa şi astfel de sicari. Am aici şi un  un mic Machiavel, fiu al unui reputat arhitect Ioanide. Îl destinăm ca ministru de externe, deşi e abia major. Băiat subţire, incapabil de maleficii, însă primind riscul pe cale cerebrală. E filozoful nostru politic şi, fiind un fiu de gentleman, sper a-l atrage în sfera mea, adică a noastră. Imbecilii îşi închipuie că un Hangerliu va pactiza la infinit cu un Gavrilcea sau un 
2 Criminali (engl.).
3 Îmi pare rău, dar în primul rînd trebuie să-ţi descriu... (engl.).

 cum s-ar spune, bătrîna negricioasă (fr. şi engl.). 
Cioarec, specimene patibulare în solda unui neamţ Fleischlein, care mînuieşte afaceri de cafea şi halva cu un armean senil numit Saferian Manigomian, acţionar în Persia, India şi Egipt şi proprietar al unui vapor de transport. Însă armeanul e om inocent, care ne poate servi. Eu şi cu tanti vom şti să frînăm aceste animale indispensabile şi să stăm călare pe ele cînd va fi să întoarcem foaia. Spreei îi preferăm Tamisa şi Sena, fiţi fără grijă,  aşa să-i spui multonoratului  
   Hangerlioaica, văzînd slabele rezultate ale demersurilor, se gîndi la o lovitură de mînă forte. Cum s-au petrecut lucrurile întocmai nu se ştie precis, dar se pot reconstitui aproximativ. Prin intermediul unui diplomat suedez, afin cu contele Nils Tornflycht, care la rîndu-i era în raporturi de îndepărtată rudenie, prin alianţă, cu Hangerliu, prinţesa se puse în contact cu Legaţia germană, al cărei prag nu voia să-l calce fără a fi sigură de o primire binevoitoare. Este probabil că prinţesa avu o convorbire personală cu reprezentantul german. Fapt e că Fleischlein apăru în palatul ei aşa-zis, fiind în realitate o casă foarte largă. Este azi sigur că Gavrilcea era ascuns pe lîngă misiunea germană, de unde, prin intermediari, conducea operaţiile. N-ar fi exclus ca prinţesa să fi degnat a-l vedea, primind de la el instrucţii şi nume utile. Trecînd peste concesiile necesare pe care le făcu moralmente Hangerlioaica, întîmplarea revelă în ea instincte de şef de bandă. Prinţesa nu s-ar fi codit ca din maşină, cu secretarul alături, asistată de slugile sale, să ia cu asalt curtea, în cazul cînd ar fi crezut posibil acest lucru. Era inteligentă şi temerară totdeodată, trecînd repede de la aroganţă la convorbirea convenţională. Multe decenii de calm împiedicase manifestarea spontană a vocaţiei Hangerlioaicăi, acum mirosul de răzmeriţă din aer, reînviind condiţiile epocii fanariote, îi dezvăluia personalitatea comprimată. Hangerlioaica adună în salonul ei un număr foarte mare de rubedenii de sex masculin, dintre cei cu desăvîrşire valizi şi mai ales tineri. S-ar fi crezut că prinţesa dă o recepţie. 
G. Călinescu
Însă uşile erau păzite cu grijă. Hangerlioaica ceruse autorităţii militare să-i fixeze, în baza autorizaţiei, imediat, ora cînd putea vedea pe nepotul său. l se răspunse că atîta vreme cît condamnatul se afla încă în Bucureşti nu putea fi văzut. Abia după două zile, cînd va fi transportat la un fort din afara oraşului, vizita ar fi fost admisă. Autoritatea se oferea să vestească pe prinţesă la vreme. Prin urmare, Hangerlioaica ştia sau credea a şti unde se află momentan Hangerliu. Planul ei era următorul: cincisprezece-douăzeci dintre membrii familiei, aleşi printre aceia cu numele cele mai sonore, angajînd cercurile înalte, cu profesiile cele mai decoroase, ofiţeri superiori, ataşaţi de legaţie etc., ajutaţi de cîteva «canalii» necesare pentru a executa unele mişcări cerînd îndemînare, vor pîndi transportarea lui Hangerliu la fort, atacînd duba şi furînd pe deţinut într-o maşină, cu care îl vor conduce într-un loc sigur. Prinţesa propunea să se vină cu mai multe maşini de felurite soiuri, printre care şi un camion automobil, spre a se bara drumul vehiculului penitenciarului. Metoda era de aşa natură, încît un cunoscător era îndreptăţit a crede că prinţesa a luat lecţii de la Gavrilcea. Unii dintre atacatori aveau să vină anume în uniforme de ofiţeri, spre a intimida garda şi a o distra prin întrebări. «Locul sigur» era, nici vorbă, spaţiul exteritorial al misiunii diplomatice germane. Printre cei de faţă în congresul de familie se afla şi Gaittany, care, auzind despre ce e vorba, se ridică discret şi o şterse pe uşă afară. Propunerea, oricît s-ar părea de curios burghezului timorat, nu scandaliză adunarea. Se produse numai unele obiecţii. 
. — Dacă vom fi arestaţi şi deferiţi Curţii Marţiale, aventuraar fi dezagreabilă nu numai pentru ofiţeri, dar pentru familie în totalitate. Ar fi mai bine să ne servim de interpuşi. 
. — Prostii! sări Hangerlioaica. Să ne slujim de canalii, demercenari, în care nu poţi avea încredere? Le roturier est lîche, vous savez.1 Esenţialul este ca treaba să se facă de către 

 Nu ştii, mitocanul e laş (fr.). 
oameni de lume. Dacă vă arestează şi vă dă în judecată, va fi un scandal enorm. Ar trebui să tîrască la tribunal toate familiile bune. Chestiunea ar lua proporţii europene. 
   După îndelungate discuţii, se ajunse la încheierea că ofiţerii nu puteau lua parte la operaţie, întrucît asta ar atinge onoarea lor. Ar fi trebuit în prealabil să-şi prezinte demisia, ceea ce ar fi atras atenţia şi era şi inoperant, căci înainte de acceptarea ei rămîneau sub regimul militar, ale cărui reguli, în calitate de oameni bine născuţi, erau datori să le respecte. O a doua obiecţie se produse cu privire la număr. Prea mulţi ar fi născut bănuieli la prima lor ivire. Deci era mai nimerit să se organizeze o bună informaţie asupra transportului prizonierului şi, provocîndu-se un accident de automobil, Hangerliu să fie repede luat într-o maşină. Pe stradă, apărarea prizonierului era dificilă, mai ales faţă de nişte persoane aşa de respectabile. În cazul unui proces, toţi membrii familiei şi-ar fi dat demisiile din posturile lor publice şi ar fi scuzat încercarea ca pornită dintr-o legitimă indignare pentru condamnarea unui Hangerliu fără dovezi serioase. Hangerlioaica personal, aprobînd planul şi constituind un comitet restrîns din persoanele care se oferiră a executa lovitura, conduse operaţiile, ţinîndu-se în contact cu organizatorul ocult şi avînd întrevederi secrete cu oameni propuşi de acesta. Astfel află ziua şi ora exactă cînd Hangerliu urma să fie scos din arest. Era să fie dimineaţa, nu prea tîrziu, între şapte şi opt. În fond, admiţînd reuşita primului act, adică răpirea lui Hangerliu, restul avea mari şanse de succes. Căci nu era greu a transporta pe Hangerliu dintr-o parte a oraşului în alta. Era o afacere de cîteva minute. Şi într-adevăr, formal, întreprinderea reuşi, din nefericire fără a fi de vreun folos prinţului mîncător de seminţe de floarea-soarelui. Zece persoane de cea mai bună extracţie, distribuite în cinci automobile luxoase, ocupară felurite poziţii în faţa porţii cu portieră a închisorii. Patru dintre ele, dispuse alternativ lîngă un trotuar şi altul în direcţie contrară închisorii, cu botul spre oraş, barau drumul fără a bate la ochi. A cincea maşină se opri ca din întîmplare mai aproape de poartă, îndărătul dubei. Fuseseră 
G. Călinescu
studiate felurite posibilităţi succesive. Dacă primii doi, cei mai voinici, credeau a fi în stare să dea lovitura, încercau, ajutaţi imediat de celelalte maşini care s-ar fi apropiat de-a-n-dărătelea. De notat că nimeni n-avea nici o armă asupra sa, contînd numai pe intimidare. Voiau să lucreze fair. La opt şi cinci portiera se deschise şi un soldat pipernicit, cu prea mari bocanci în picioare, sări pragul prea înalt pentru el. Avea puşcă cu baionetă în mînă. După el urmă un om tuns în cap, cu haine civile cam ponosite. Acesta era prizonierul. În urmă venea alt soldat cu arma. Atît. Duba fusese cu puţin înainte trasă în faţa porţii. Cei doi membri ai clanului Hangerliu, îmbrăcaţi în cel mai fashionable chip posibil, se apropiară de micul convoi, primiţi cu liniştită sfială de soldaţi, care nu bănuiau calitatea şi intenţia celor doi. Unul dintre aceştia puse mîna brusc pe umărul deţinutului şi-l întoarse spre el. La semnul celuilalt, maşinile de baraj se apropiară repede, constituind un impediment în calea dubei. Soldaţii, surprinşi, nu apucară a face nimic, neînchipuindu-şi că nişte domni au de gînd să răpească un deţinut. Afacerea era ca şi reuşită şi nici o mişcare anormală nu se petrecu în aceste secunde, cînd prizonierul întoarse capul spre domnul care îl apucase de umeri. Surpriză. Omul nu era Hangerliu, ci un individ oarecare, probabil un dezertor. Răpitorul clanului Hangerliu zise «pardon» cu o politeţă naturală şi intră în automobil. Toate cele cinci maşini dispărură într-o clipă şi soldaţii urcară pe dezertor în dubă, fără măcar a comenta incidentul, a cărui semnificaţie n-o ghiceau. Cei zece conjuraţi se prezentară dezolaţi la prinţesă. Aceasta era dinainte furioasă, căci primise de la autoritatea militară invitaţia de a merge la ora zece la fort spre a vedea pe Hangerliu. 
   — Mizerabilii! bătea ea cu palma în lemnul berjerei şi cupantoful (adaptat după nodurile degetelor) în parchet, ne-au tras pe sfoară. Crucea mamii lor! L-au transportat acum două zile, dînd ordine false, ca să nu bănuiască nimeni.  
Am fost păcălită (fr.). 
   După o scurtă conferinţă, Hangerlioaica socoti că imediat nu mai era nimic de făcut. Nu-i rămînea decît să meargă la fort şi să studieze cu Hangerliu alte posibilităţi. În capul ei mijea ideea unei evadări cu ajutor exterior sau a unei fugi de sub escortă în ziua execuţiei. Hangerlioaica era şi romanţioasă şi întreprinzătoare şi se entuziasmase în tinereţă de isprăvile ducesei de Berry. Sentimentul ei dominant era însă în acest moment necazul de a fi înfrîntă. Încă fanariotă, în fibra ei intimă dorea acum cu sete prăbuşirea regimului cu concursul oricărei forţe străine, şi în visurile-i agitate semna proclamaţii. Şedinţa fu deci suspendată pînă la noi dispoziţii şi Hangerlioaica se ridică să plece. 
   — Unde este punga? strigă ea către fecior. 
   Acesta, înclinîndu-se uşor, îi întinse un mic pachet, frumos legat, în care se aflau seminţe de floarea-soarelui, spre a fi înmînate condamnatului la moarte. 
   Ioanide primise şi el avizul de a vedea pe Tudorel. Dată fiind repulsia lui pentru înfruntarea momentelor dureroase, ezită. Însă madam Ioanide dădea semnele unei oboseli morale grave. Luînd de braţ pe arhitect, ea zise: 
   — Prietene, doi copii pierduţi este prea mult pentru mine.Nu pricep nimic, nu ştiu ce e bine de spus şi ce nu. Eşti bărbat, poate vei fi mai nimerit pentru el. 
   Arhitectul aprobă fără împotrivire şi se lăsă purtat spre fort de maşina lui Gaittany, oferită pentru această împrejurare. Găsi pe Tudorel întins pe spate, cu mîinile sub cap, pe patul de fier. Celula era lunguiaţă, simplă, înaltă, destul de bine luminată de un geam mare cu gratii, o încăpere negricioasă, parcă destinată unui atelier de fierărie, nici voioasă, nici sinistră. Tudorel îşi petrecea ziua astfel culcat, cu ochii închişi fără să doarmă, în vreme ce noaptea era puţin agitat şi se plimba prin odaie. Ideea abstractă a morţii, tradusă în imagini de primejdie, îi fusese familiară pînă atunci şi, precum scrisese în jurnalul său, trăise mereu sub obsesia ei. Însă moartea în agitaţia vieţii e o simplă senzaţie tonică. Acum, Tudorel, scos civil din rîndul viilor, îşi punea pentru întîia oară întrebarea 
G. Călinescu
ce este moartea ca fenomen în sine. Nu-l interesa ce e pe urmă, aspectul metafizic al chestiunii, problema prezenta pentru el o latură strict fizică, asemeni durerii. Încă sănătos şi viguros trupeşte, în ciuda unei slăbiciuni superficiale, nu putea intui trecerea de la o stare la alta. De aceea, ziua, pe lumină, căuta să se desprindă treptat din mediul luminos, să-şi anuleze pe cît posibil procesul de viaţă. Stînd astfel într-o somnolenţă meditativă, învăţa a se dispensa de orice iritaţie a existenţei. Reducţia activităţii fiziologice i se părea posibilă şi fără oroare. Noaptea însă lucrurile se schimbau. Nu putea la nevoie să renunţe la inerţie şi să deschidă ochii, deoarece un întuneric natural îl înconjura din toate părţile. Simţea că golul e insuportabil şi se dădea repede jos din pat. Celula era noaptea foarte întunecoasă, fiind parcă la o depărtare teribilă de orice punct viu. Tudorel înţelese că dacă moartea în plină luptă, în campanie, pe mare, este tolerabilă prin surprindere, aşteptarea oboseşte nervii. De altfel, fiind viu nu putea înţelege ce înseamnă aceea «condamnat la moarte». Îi venea să rîdă la ideea extravagantă că el era într-o astfel de situaţie, de admis numai în romane şi cărţile de istorie. Apoi, ca unul ce luase parte la decizii grave, înţelegea că totul e foarte serios. Tudorel căută să stîrpească şi meditaţia asupra morţii, şi imaginile vieţii şi făcu sforţări spre a se fixa în ceva intermediar, evenimentul unic al executării sale. Făcu repetiţii mentale, căutînd ţinuta cea mai solemnă, spre a lăsa în urmă-i o amintire neştearsă. Îşi evocă după aceea adunările camarazilor comemorîndu-i statuia probabilă ce i s-ar ridica mai tîrziu, perpetuarea figurii sale în manuale. Era mereu încredinţat că fapta sa ieşea din comun şi va trebui să fie înregistrată în istorie. Evenimentele în desfăşurare erau un semn sigur. Nu erau excluse din imaginaţia lui Tudorel şi alte accidente. În ciuda pazei, printr-un lanţ invizibil, soldatul care îi aduse mîncarea îi atrăsese atenţia asupra unei mici bucăţi de hîrtie, pe care se făcuse a o examina şi arunca pe tavă ca fiind fără importanţă. Era un colţ de jurnal, pe care cu un ac se înţepase un G, ceea ce însemna în limbajul lor convenţional de mult adoptat «Gavrilcea stă de veghe». Aşadar, Gavrilcea era în siguranţă şi pregătea ceva. Poate avea de gînd să-l scoată din fort, poate de asemeni ştia despre vreo notă energică din partea Germaniei sau chiar de un eveniment mai senzaţional. Se aştepta să audă strigăte afară, zgomote de paşi alergînd în panică pe coridor, să fie strigat deodată: «Tudorel!» Cu aceste iluzii, nu în totul absurde, tînărul condamnat somnola întins pe pat, cînd auzi deodată o tuse şi o voce gravă spunînd: «Tudorel!» Sări în picioare, cu bătăi de inimă. Înaintea sa se afla Ioanide. Cîteva clipe, Tudorel nu ştiu ce se cade să facă. A merge în întîmpinarea tatălui său, în condiţia sa, putea să fie o îndrăzneală. Era, pentru tată-său, un banal ucigaş. Şi Ioanide se codi, nedîndu-şi seama ce e de făcut în asemenea împrejurare. Momentan, privindu-l pe fiul său, nu simţi vreo durere morală acută, fiindcă nu-şi închipuia cum un tînăr sănătos putea să moară. Încăperea nu sugera nimic dramatic, era ca o odaie proastă de internat. Văzînd stînjeneala lui Tudorel, ca să înlăture ideea vreunei intenţii de reproş, arhitectul merse spre el şi-l îmbrăţişă puternic şi scurt. Apoi se aşeză pe marginea patului, la unul din capete, făcînd semn fiului său să se aşeze la celălalt capăt, în dreptul căruia acela se şi afla. 
   — Nu ni s-a permis decît unuia din noi să te vedem! zisearhitectul, neştiind ce să spună. Mamă-ta m-a însărcinat să-ţi aduc acest pachet şi asta. 
   Şi întinse lui Tudorel o icoană miniaturală, imprimată în argint şi legată cu un şnur. Condamnatul o luă tăcut şi o vîrî în buzunar. Urmă iarăşi o pauză stînjenită. În fine, Tudorel întrebă: 
. — Tată, ai citit caietul? 
. — Da! răspunse acesta.
. — Atunci sper că înţelegi că nu sunt un delicvent ordinar. 

 — Eşti numai un exaltat care te-ai rătăcit pe un drumiluzoriu. O eroare fatală a generaţiei voastre. Puteaţi să vă dedicaţi unei cauze nobile. Regret că nu sunt de părerea ta, dar acum n-are nici un sens să-ţi fac imputări. Intenţia ta intimă a putut fi de bună-credinţă, asta e principalul. 
 G. Călinescu
 — Îţi mulţumesc, tată! zise Tudorel. 
. — În caietul tău am descoperit o observaţie adevărată,care la început mi s-a părut surprinzătoare, aceea a asemănării între mine şi tine, fatală din nefericire pentru tine. Amîndoi ne-am născut cu impulsul de a forţa cursul naturii, tu cu fapta imediată, eu cu proiecte de edificii. Tu ai eşuat brusc, eu eşuez cronic. Am fost aruncaţi amîndoi în condiţii deosebite, şi aceeaşi energie fundamentală s-a tradus la tine într-o prostie, la mine într-un miraj continuu. Eu se pare că am izbutit parţial, fiindcă am picat într-un timp fără furtuni, tu, mai nenorocos, ai nimerit o epocă tenebroasă, în care unii din voi aţi confundat crima cu eroismul, creîndu-vă o morală echivocă. La urma urmei, cine ştie cum va înregistra viitorul aceste reprezentaţii pe care le-am dat cu toţii ca nişte actori inconştienţi? Fi-voi eu, care trebuia să-ţi îndrumez paşii, considerat mai puţin vinovat decît tine? În tot cazul, regret că nu te-am ajutat să fii protagonistul unei cauze mai bune. Condamnatul sunt eu. M-am crezut patriot şi m-am dezinteresat de viaţa publică, m-am pierdut în voluptăţi intelectualistice şi estetice (Ioanide se sfii, din pudoare, să adauge: şi erotice), ca un Hagienuş sau un Sufleţel. N-am fost mai înţelept decît Gonzalv Ionescu, care, ca să capete o catedră, ar primi reinstaurarea iobăgiei. Am crezut că arhitectura e totul şi n-am priceput că întîi trebuie să te îngrijeşti de patria şi de poporul pentru care construieşti. Dacă imperialismul prusac va pune iarăşi tălpile pe pămîntul tării noastre, vina va fi mai puţin a copiilor ca tine decît a părinţilor nepăsători, de soiul meu. Poate, mai tîrziu, dacă nu voi fi doborît de aceste dureri, mă voi reabilita. Îţi cer iertare că nu te-am călăuzit în viaţă! De altfel, privind lucrurile absolut, ne jucăm, vai, fiecare rolul fatal impus de legea interioară a istoriei. Tu eşti fiul meu şi te-ai născut agitat, eu rămîn acum, de vreme ce mai am de jucat un act, un mandatar al tău, căutînd a repara prin opere pozitive ce va rămîne după zguduitura la care unii din generaţia voastră au supus prezentul. A dărîma este imediat odios, dar dacă nu dărîmi, cum şi unde construieşti? Acum, că suntem în perspectiva infinitului, îţi spun: ai curaj şi fii liniştit. 

Un an sau o mie, în faţa eternităţii, reprezintă aceeaşi cantitate. Amîndoi suntem contemporani şi vîrsta noastră se măsoară după intensitatea vieţii. În multe privinţe tu eşti mai matur decît mine, ai cunoscut emoţii mie refuzate. Nici nu văd ce-ai mai face de aci înainte, în felul tău ai făcut o carieră rotundă. («Mint, cugetă Ioanide, ca să nu-ţi amărăsc ultimele clipe!») 
. — Tată, zise Tudorel, ce-ai făcut cu caietul? 
. — L-am ars!
. — De ce?

. — Fiindcă mi-era teamă că fiind găsit putea să slujeascăacuzării drept dovadă împotriva ta. 
. — Prin urmare, nu caietul în sine te-a indispus.
. — În sensul în care ţi-am vorbit, nu. O concepţie de viaţăsincer trăită, bună sau rea, e din nefericire un adevăr istoric. Nu te-am înţeles şi nu te-am aprobat, asta e altceva. («Nimeni nu te-ar aproba, gîndi Ioanide, căci atunci şi un criminal ar pretinde că are o concepţie de viaţă. Dar pot eu să-ţi spun asta, Tudorel, acum cînd mergi la moarte?») 
. — Îţi fac o rugăminte. Am refăcut caietul şi l-am lăsat încutia mesei. Pe acesta să nu-l arzi. 
. — Foarte bine!
. — Va interesa poate pe alţii, care pot înţelege.
. Ioanide se ridică şi după el Tudorel.
. 
. — Te las, zise arhitectul cu un aer concentrat. Îţi spun la revedere pentru mine şi pentru mamă-ta. Fii calm. Ţi-am adus o sticlă de coniac, cu învoirea comandantului. Are să ţi-l dea (arhitectul nu exprimă restul frazei: cu puţin înainte de execuţie). 

   Apoi Ioanide strînse încă o dată în braţe pe Tudorel şi ieşi repede din celulă. 
   Cînd Panait Sufleţel află de arestarea lui Hangerliu şi de condamnarea lui la moarte, se îmbolnăvi din nou şi se internă în sanatoriu. De data asta era bolnav de-a binelea de nervi. Îndeosebi în tot timpul procesului fu de o agitaţie neobişnuită. Se aştepta în tot momentul ca Hangerliu să mărturisească la proces că trimisese pe Gavrilcea să se adăpostească la el. Astfel devenea tăinuitorul unor criminali. 
G. Călinescu
. — Sunt un om mort! ţipa Sufleţel în vîrful patului, resfirîn-du-şi părul alb cu degetele. Intru în puşcărie. 
. — Iti, căuta Aurora să-l calmeze, fii rezonabil, ia dindoctoria asta. Ce vină avem noi că s-a trimis un individ la internat? 
. — Aşa ar fi logic, dar te pui cu justiţia militară? Are să măcheme, să mă tortureze cu întrebările. 
. — Am să mă duc eu în locul tău, de vreme ce tu eştibolnav. Nimeni nu chemă însă pe Sufleţel şi la proces nu se aduse niciodată vorba de trecerea lui Gavrilcea pe la aşezămîntul Hangerliu. Probabil nici nu se ştia şi, de altfel, acuzaţii erau judecaţi pentru afacerea Dan Bogdan. Nu mai puţin, Sufleţel şedea într-o continuă panică. 

   — A venit, zicea infirmiera, un domn care doreşte să vă
vadă. Sufleţel ţîşnea în sus, înfiorat. 
. — Militar?
. — Nu, un domn civil.
. — Cum e la faţă, gras, slab?
. — E scund şi gras, un domn mai în vîrstă.

   — Cum îl cheamă, n-ai întrebat? Spune-i că nu ştii dacădoctorul permite, întreabă mai întîi de nume. Vizitatorul nu era altul decît Hagienuş. 
   — Ce faci, domnule Sufleţel, nu te mai scoli din pat? Ce
Dumnezeu tînjeşti aşa? Sufleţel răspundea printr-o întrebare: 
. — Ce se aude cu procesul?
. — I-a condamnat la moarte, pe dumnezeul meu!

   Cînd auzi acest lucru, Sufleţel simţi un vîrtej. Pericolul său personal i se părea proporţional cu pedeapsa hărăzită condamnaţilor. Pe urmă se gîndi că, dacă Hangerliu şi Tudorel au fost osîndiţi, se terminase cu interogatoriile. Mai mult, era încredinţat că împuşcarea lui Hangerliu lichida orice martor al amestecului său în afacerea Gavrilcea. Dori deci cu egoism să fie împuşcaţi şi Hangerliu, şi Tudorel, şi toată lumea, ca să scape de o obsesie. 
. — Cînd îi execută? Întrebă Sufleţel pe Gulimănescu, venitşi el în vizită. 
. — Mi se pare că i-a împuşcat, zise acesta, după un zvon prematur. 

   — În fine! răsuflă Sufleţel cu inocenţă.
   Dar nu ieşi din sanatoriu decît cînd crezu că orice pericol este înlăturat. Avea ferma intenţie să fugă în străinătate pentru cîtăva vreme şi întîrzia facerea formalităţilor pentru paşaport numai fiindcă i se părea că cererea lui ar fi fost suspectă autorităţilor acum. În realitate, autorităţile nici nu ştiau de existenţa lui Sufleţel. 
   O aprehensiune calmă, mai mult o plictiseală de a-şi vedea membri ai familiei în impas şi de a trebui să pareze atîtea întrebări, îl cuprinse şi pe Gaittany. Însă acesta o traducea printr-o exuberanţă maximă, mergînd la toate reuniunile şi recepţiile. El însuşi organiză o expoziţie a gravurii franceze la Casa de Artă, urmată de un ceai, la care desfăşură toată arta lui de a ocoli dificultăţile ameninţătoare. 
   — Vasăzică, spuse de pildă Hagienuş, vom avea o execuţie în curînd. — De ce nu iei ceai? Îl întrebă Gaittany fără nici o 
modificare a feţei. Crezînd că n-a înţeles, Hagienuş insistă. 
   — Îi împuşcă pe Hangerliu şi pe ceilalţi.
. — Ei, aşa-i că-i bun? E de o rară savoare, mai ales fărălămîie. Lămîia trivializează ceaiul, îşi continuă Gaittany ideea primă, părăsind pe Hagienuş. 
. Gulimănescu însă îl aduse înapoi la problema dintîi: 
. — Se dă ca sigur ştirea că germanii au să ne înmîneze azi saumîine o notă cu privire la condamnarea lui Hangerliu şi Tudorel. 
. Deşi o asemenea veste ar fi fost de natură să-l intereseze, Gaittany nu dădu semne de înregistrare exactă a cuvintelor lui Gulimănescu. 
. — O să facem şi o expoziţie a gravurii germane. Avem un Duhrer şi un Grunewald. Recunoaşte însă că gravurile franceze sunt admirabile. În special Callot! E-mi-nent! 

G. Călinescu
   Şi Gaittany făcu o serpentină ascensivă cu mîna dreaptă prin aer, plantînd cu zîmbete dulci şi pe incomodul Gulimănescu. De Gonzalv scăpă, făcîndu-se a nu-l vedea, trecînd de-a dreptul la madam Valsamaky-Farfara, căreia îi sărută mîna cu multă ceremonie. Dar şi aceasta era obsedată de evenimentul condamnării, ca una de altfel ce se afla la periferia ultimă a clanului Hangerliu. Ea îl descusu în şoaptă pe Gaittany: 
   — Ce zici, domnule Gaittany, nu-i nici o speranţă pentru nefericiţii noştri? E îngrozitor, condamnaţi la moarte! Parcă n-am trăi l939! 
   În situaţiile dramatice la care, prin ariditatea sufletului său emoţionabil scurt şi la superficie, nu se putea adapta, Gaittany avea o scăpare mimică, pe care o şi adoptă. Ridică ochii la cer şi oftă mecanic: 
   — Of, of, of, ce timpuri!
   Şi imediat, simulînd necesitatea prezenţei sale în altă parte, Gaittany părăsi şi pe madam Farfara. Astfel, timp de două ore, Gaittany întreţinu societatea cea mai intrigantă şi mai setoasă de cancanuri, fără a scoate un cuvînt despre situaţia politică sau despre proces. 
   Hangerlioaica nu fu satisfăcută de dispoziţia sufletească în care găsi pe nepotul său. Se aştepta ca acesta să scrîşnească din dinţi, să mediteze evaziuni senzaţionale. Hangerliu, dimpotrivă, fluiera cu o mînă în buzunar, în vreme ce cu altă mînă, cu un cărbune pe care-l găsise pe jos, se distra scriind pe pereţi faire dodo1 în felurite caligrafii. Asta era cea mai înaltă noţiune despre neant a prizonierului. Hangerliu, deşi om fără penetraţie psihologică excepţională, se orienta foarte bine în viaţă pe baza unei scheme de psihologie moştenite de la familie. Cum n-avea de a face cu genii, elementele lui erau infailibile. După oameni îl interesau caii şi cîinii de vînătoare. Filozofia îl lăsa totalmente rece şi îi era perfect egal dacă universul ieşise din apă sau din foc. Prin educaţie 
A face nani (fr.). 
se închina în biserică, mai cu seamă de faţă fiind Hangerlioaica, religiozitatea intrînd în politica oricărui apartenent la o clasă privilegiată. În imaginaţia sa, ţinută secretă, vedea pe Dumnezeu şi pe sfinţi ca pe nişte călugări de 
o igienă dubioasă. Ideea morţii nu-l afecta decît social. Aşa de popular în aparenţă, Hangerliu semnala îndată modificarea socială produsă prin decesul unui aristocrat. Ştia precis dacă o familie mai are sau nu urmaşi în linie directă masculină sau feminină, ce ramură vine la rînd în locul uneia stinse, ce domenii intră în patrimoniul unei familii. Afară de asta, cunoştea pe degete protocolul şi putea da indicaţiile cele mai precise asupra formalităţilor la înmormîntare şi a înveşmîntării de rigoare. Cea mai mare eroare pe care o face omul nou este de a veni îmbrăcat cu exces la evenimente cerînd simplitate. Hangerliu ştia fără greş ce nu trebuie să porţi şi să faci în anume împrejurări. Meditaţiile lui erau toate îndreptate în acest sens concret. Hangerlioaicăi îi atrase atenţia să avizeze pe nevastă-sa de a nu face prostia să vîndă cărţile aşezate pe duşumea pe nimic. Ele erau de mare valoare, şi numai Sultana Manigomian ar fi fost în stare, făcînd o expoziţie şi un catalog, să scoată preţ bun pe ele. La toate propunerile Hangerlioaicăi de evadare, osînditul strîmbă din nas. Întîi nu voia să se refugieze la boşi, apoi, admiţînd că ar fi trecut provizoriu peste această susceptibilitate, ştia că membrii Mişcării nu-l gustă şi nu i-ar da vreun ajutor serios lui, de dragul său personal. Mişcarea îl folosea pe el şi cercurile sale numai tactic, pînă la obţinerea izbînzii, după aceea precis l-ar fi înlăturat. Faptul că prin simplu accident scăpau de el era pentru ei o afacere excelentă. Înlăturau o competiţie supărătoare pentru mai tîrziu. Nici germanii n-aveau vreun interes să salveze şi să întărească un factor care putea să lucreze împotriva lor. Le trebuiau instrumente mărunte, fără prestigiu internaţional. 
 — Ei, şi atunci? Întrebă Hangerlioaica, de-a binelea supăratăpe Hangerliu, uitînd că e condamnat la moarte. 
 — Atunci, messieurs, bien le bonsoir! 
 G. Călinescu
. — Eşti nebun de-a binelea! zise Hangerlioaica, pentru caresentinţa era o enormitate, o glumă proastă, imposibil de executat, mai degrabă un capriciu de sus spre a o sili să se ploconească. 

   În clan erau mai mulţi aviatori, dintre care unul, pilot emerit, cunoscut în străinătate, poseda un aparat propriu. Hangerlioaica îl incită, îl imploră, îl decise în fine să se plaseze cu avionul în apropierea locului de execuţie, spre a lua pe Hangerliu şi a-l duce în străinătate. Totul era ca deţinutul să poată fugi de sub escortă pînă acolo, dar prinţesa avea ideea, fantastică, e drept, că soldaţii n-ar fi tras după nepotul său. Credea că numele de Hangerliu vrăjeşte opinia publică. Lăsase vorbă nepotului său să fie atent cînd va auzi vîjîit de aeroplan şi totodată avea promisiunea că i se va transmite prizonierului un mesaj pe aceleaşi căi pe care sosise lui Tudorel hîrtia gravată cu G. În privinţa unei iniţiative de răpire avu prilejul să constate că prinţul avusese dreptate. Admiteau să-i dea azil lui Hangerliu, însă nu-şi puteau risca oamenii pentru el personal. Ar fi trebuit să facă acelaşi lucru pentru Tudorel şi Cioarec, cum era camaraderesc, ceea ce complica prea mult afacerea. Hangerlioaica găsi că e oportun să intensifice apelurile. Hangerliu-bătrînul avea legături prin corespondenţă cu un membru al familiei regale italiene, numismat ca şi el. Prinţesa ticlui o telegramă şi merse la bătrîn să ceară încuviinţarea. 
  Întrebă Hangerliu-numismatul cu nedumerire (era complet ramolit). 
.  se informă numismatul, crezînd că are mai mulţi băieţi, considerînd probabil fetele ca fiind de sex masculin. 

   Răspunsul telegramei veni prea tîrziu, în sensul că cel solicitat făcuse demersurile necesare, din nefericire fără 
. — Trebuie să-i salvăm viaţa ! 
. — Cui? (fr.). 

speranţă de a obţine un rezultat pozitiv, întrucît problema depăşea sferele respective. Hangerlioaica se hotărî să ia taurul de coarne: ceru audienţă la palat, urnind tot tribul ei. l se aduse la cunoştinţă că audienţa nu putea fi acordată, însă din înalt ordin i se hărăzea favoarea de a asista la execuţia nepotului său. Graţia avea şi o faţă sarcastică. 
   În vreme ce se petreceau aceste lucruri în legătură cu Hangerliu, al treilea prizonier, Cioarec, individ care făptuise multe crime şi lovituri, trecea printr-o agitaţie nemaipomenită. N-avea pe nimeni la îndemînă, deoarece rudele abia ştiau de urma lui. El, care cu atîta sînge rece, sau mai degrabă lipsă de sensibilitate, executase ordinele odioase ale conspiraţiei, auzind că este condamnat la moarte, se albi ca varul şi aproape leşină. Făcu o cerere de graţiere, redactată de el, în care declară că a făcut totul din ordin, că are fraţi mai mici şi alte asemenea lucruri, sau absurde, sau de natură sentimentală. Cîtăva vreme nutri o speranţă nebună în efectul cererii de graţiere, apoi, cînd înţelese că aceasta va fi respinsă, frica lui luă forma unui delir furios. Nu mai era palid, ci injectat la faţă de sînge, şedea prostit, privind fix cu ochii turburi, sau zguduia uşa celulei, se învîrtea între pat şi fereastră. Cercetă cu de-amă-nuntul condiţiile locului de recluziune cu intenţia vădită de a fugi. Dus la latrină, încercă de a o lua la goană. l se întări paza. Atunci deveni furios, sparse cana de apă. Făcîndu-se întrebări la autorităţile superioare, se obţinu autorizarea de a i se administra un calmant, şi astfel medicul închisorii îi făcu o injecţie cu morfină, însă cu mare greutate, căci Cioarec, crezînd că vor să-l omoare cu un toxic, începu să urle, să fugă prin celulă. În fine, potolindu-se relativ şi înţelegînd că injecţia nu e mortală, deloc calmat moralmente prin stupefiant, ţipă la cei care intrau în celula sa că Hangerliu şi Tudorel, ca ciocoi, fusese graţiaţi şi numai el dus la moarte. Cu toată această iritaţie, Cioarec dormea noaptea greu şi convulsiv, gemînd şi tresărind în somn, şi numai după ce se deştepta continua scandalul. Cioarec n-avea nici o filozofie, şi ca atare nu-şi punea probleme abisale, avea doar o frică instinctivă de 
G. Călinescu
împuşcare şi nu era în privinţa aceasta mai complicat ca un mascur care guiţă cînd e dus la tăiere. Dacă ar fi fost cît de puţin sigur că ar fi fost iertat cu condiţia de a ucide cu mîna lui pe alţii, ar fi executat această propunere. De obicei oamenii care se tem de moarte se sinucid, părîndu-li-se, printr-un mister al psihologiei, mai acceptabilă pieirea prin propria iniţiativă. Privirile piezişe ale lui Cioarec intrigînd, i se luară cu mare grijă toate obiectele ce i-ar fi putut sluji la vreun gest funest: lingură, curea. De fapt, ideea de a se sinucide nu trecu o singură clipă prin mintea lui Cioarec, în schimb îi încolţi gîndul de a izbi plantonul cu ceva contondent, cu vasul de apă de pildă. Frica producîndu-i consumaţie de energie, nu sentimentul propriu-zis de mîhnire, prizonierul avea o foame devorantă, se plîngea că i se dă mîncare puţină şi bea apă pe nerăsuflate. Ai fi zis că voia să-şi păstreze toate forţele spre a da o luptă violentă în ultimul moment. Nu avea o noţiune precisă asupra datei cînd va fi executat, şi din vorbele cu intenţii liniştitoare ale celor care intrau în celula sa înţelese că s-ar fi putut să treacă mult timp pînă la ziua teribilă, poate şi un an, doi, cum se întîmplase cu unii. Această ipoteză opri procesul de panică la o fază tolerabilă. Cu toate astea, ori de cîte ori se auzea zgomot la uşă, Cioarec sărea în picioare, în tendinţa de a fugi spre fereastră. 
   Primind seminţe de floarea-soarelui şi plictisindu-se grozav, Hangerliu culese cojile, alegîndu-le după culoare, şi constitui astfel două grupuri de piese, unele albe şi altele negre, din care, prin împerecheri şi anume semne, îşi făcu un joc de şah. Pe un eşichier dinainte zgîriat pe masă, dedublîndu-se, începu să joace şah cu el însuşi, conversînd, clamîndu-şi victoriile şi înfrîngerile. Jucîndu-se astfel, se izbi la mînă cu un cui al mesei, al cărui vîrf ieşea afară, şi-şi sfîşie un deget destul de serios. Văzînd că sîngele curge din abundenţă, Hangerliu ceru un antiseptic, declarînd că e mai bine să ia precauţiuni decît să facă infecţie. De asemeni, supărîndu-l o măsea, care se clătina de mult, ceru să i se scoată, dorinţă ce i se îndeplini. Hangerliu nu-şi puse o clipă întrebarea dacă a fi împuşcat cu sau fără dinte constituie vreo diferenţă. Fiind în viaţă, se purta după tipicul obişnuit, făcînd cu totul abstracţie de sentinţă. Din cauză că nu putea schimba încălţămintea şi purta mereu aceiaşi pantofi, o ţintă începu să-l supere la călcîi, motiv pentru care se rugă foarte amabil să i se bată ghimpele de fier cu ciocanul. Creşterea bărbii îl supăra şi pretinse a fi bărbierit mai des şi a i se tăia unghiile, pe care de altfel şi le curăţa zilnic de impurităţi. 
   Hangerlioaica nu se astîmpăra, cu toate eşecurile suferite. Propuse ministrului de interne, indirect, o substituire a condamnatului cu un individ slab de minte, care consimţea să fie împuşcat cu condiţia să se facă familiei, foarte numeroase, o pensie. Exact vorbind, prostănacul nu adera la această nobilă idee decît fiindcă, redus mintal, nu pricepea sensul cuvîntului «execuţie». Ministrul respinse curtenitor această combinaţie, lămurind că afacerea depindea direct de autorităţile militare, controlate nemijlocit de factorul hotărîtor. Hangerlioaica decise să facă gălăgie internaţională, apelînd la presa de dreapta franceză, direct prin memorii telegrafice şi indirect prin rudele franceze. Era singura cale posibilă, deoarece statele interesate a susţine Mişcarea tăceau, spre a nu-şi trăda complicitatea. Nici Hangerlioaicăi de altfel nu-i convenea recursul în această parte. Ea se sprijinea pe tema că Hangerliu aparţinea aristocraţiei care dăduse cîţiva domni Romîniei şi că era la mijloc o răzbunare din partea dinastiei străine. Hangerliu nu acţionase în numele puterilor centrale, ci în contact cu vechii aliaţi, dovadă scrisoarea către contesa Assheton-Jones, pe care guvernul romîn nu voia s-o ia în considerare. Prinţesa ticlui o scrisoare vibrantă către Charles Maurras şi Léon Daudet, cu gîndul de a o expedia cu avionul celor doi polemişti francezi. N-avu însă timp să pună în aplicare acest proiect. Convocase afară de aceasta doamnele romîne din înalta societate, afiliate operelor ei ortodoxe, cît şi exponenţi ai clerului, şi compusese în acest scop o moţiune drastică, cu gîndul de a declara că un regim care nu ţine seama de tradiţia ţării şi persecută familiile ilustre autohtone, introducînd totodată pedeapsa cu moartea, neobişnuită la noi, se pune în discordanţă cu spiritul solului. Avu neplăcerea să i se comunice că guvernul, 
G. Călinescu
din înalt ordin, interzisese această reuniune. Hangerlioaica luă cunoştinţă de această avanie într-o poziţie aproape comică. Îmbrăcată în toate maramele ei solemne, şedea pe o berjeră, cu un picior încălţat şi altul gol aşezat pe un taburet. Bătăturile, de prea multă mişcare, o supărau şi chemase o pedicureză spre a-i îndepărta induraţiile de la degetele unui picior. Cînd auzi ştirea, se ridică furioasă şi făcu cîţiva paşi de agitaţie prin odaie, cu un picior în pantof şi altul gol, strigînd: 
. 1 Apoi se trînti din nou pe berjeră şi scoase piciorul neîncălţat de sub fuste, arătînd cu mîna: scoate-mi colţul ăsta!  Scîrbă, adăugă, suntem o forţă: Hangerlii, Moruzeşti, Sturzeşti, Bibeşti, Brîncoveni, Cantacuzineşti, Rosetteşti, Ştirbey, Ghiculeşti, Văcăreşti, Bălşeşti, nu un venetic ca tine! Crucea mamii tale! 
. Cu o ultimă încercare, Hangerlioaica luă maşina şi merse la o moşie din apropierea Capitalei pe care o poseda şi care era alăturată cu alta aparţinînd unei rude măritate cu un aristocrat francez locuind în Franţa şi exploatîndu-şi domeniul printr-un administrator. Trăgea nădejdea să ridice pe ţărani, cu coase, cu ciomege, şi să-i aducă la locul execuţiei. Îşi închipuia că faţă de un asemenea obstacol plutonul ar fi ezitat să tragă. Era decisă la urma urmelor, de izbutea planul, să ia singură pe Hangerliu şi să-l ducă în automobil. Voia să vadă dacă îndrăzneau canaliile să împuşte o Hangerlioaică şi să facă măcel printre săteni. Ţăranii nu se arătară deloc entuziaşti de această propunere şi mai dovediră pe deasupra un bun-simţ exasperant. Majoritatea făcuse serviciul militar. 
. — Ostaşul, zicea un ţăran, dacă are ordin să tragă, trage.Eu să fiu unul, îndeplinesc porunca superiorului. 
. — Soldatul e ţăran şi el, zise Hangerlioaica; să vedem,trage într-ai lui? 
. — Tragi şi-n părinţi dacă aşa e porunca stăpînirii! fu răspunsul. 
. — Pe urmă, observă un altul, unde mergem noi aşa, cucoase, cu topoare? Ce? Adică lumea e oarbă? O să ne întrebe ce şi cum şi o să ne oprească în drum. 
. — Da’ de ce l-a osîndit, cucoană? ceru lămuriri altcineva.
. — Din ură pentru familiile noastre băştinaşe, din care auieşit domnitorii ţării. 
. Hangerlioaica trăia într-un univers străin, închipuindu-şi că ţăranii se puteau aprinde pentru un nume de domn efemer, pe care nici nu-l cunoşteau bine. Abia popa şi vreo doi bătrîni ştiau că biserica este o ctitorie hangerliască. Demult, datorită mai ales propagandei socialiste, ţărănimea trăia în alt climat, numai Hangerlioaica se izolase la un timp perimat. 
. — E greu, spuse un ţăran, să întorci mortul de la groapă.S-au dus vremurile domnilor, parcă cine-i mai ştie? Cuza, cît a fost el de Cuza, a trebuit să plece. Acum sunt alte rînduieli. 
. Chiar acest dialog era paradoxal, totuşi ţăranii avînd oarecare noţiuni politice, iar unii dintre cei tineri fiind direct instruiţi de Hangerliu, păstrară o ţinută respectuoasă şi nu respinseră principial ideea. Mărturisiră numai imposibilitatea materială de a o pune în practică. 
. — Cu stăpînirea e greu să te pui azi, nu mai e ca pe vremeabătrînilor. Atunci nu era poliţie, nu era armată. Azi e telefon, e telegraf, ştie guvernul cînd măcăie o raţă. Pe urmă, vezi dumneata, cucoană, şi de s-ar urni unii, nu poţi conta. Unii se răzgîndesc, la alţii le e frică, pleacă cincizeci şi ajung doi. Ştim cum stau lucrurile, că la 1907 unii din noi am fost în răzmeriţă. Nu-i unire între oameni, mai cu seamă cînd nu ştiu bine la ce merg. După socoteala mea, numai domni de-ai dumneavoastră ar putea să încerce, fiindcă pe ei îi doare. Noi, nu vă supăraţi, n-avem rilaţii, ne trezim la ocnă, şi cine ne mai scoate de acolo? 

2 Neamţ scîrbos! Să-mi facă mie asta! (fr.).
 Mă doare îngrozitor (fr.).

   Prinţesa plecă indignată, cu convingerea că les roturiers1 degeneraseră cu desăvîrşire. Doi ţărani tineri care făceau parte din Mişcare comunicaseră confidenţial Hangerlioaicăi că ei 
 Prostimea (fr.). 
G. Călinescu
s-ar fi urnit, dar n-aveau ordine. Dimpotrivă, li se spusese să stea absolut liniştiţi pînă la noi instrucţii. Asta însemna, după prinţesă, că Mişcarea însăşi era compusă din lichele. Hangerlioaica ar fi născocit cu toate astea şi alte soluţii, dacă n-ar fi fost înştiinţată că a doua zi de dimineaţă la orele opt va avea loc execuţia. O înştiinţare similară primi şi Ioanide, care vesti că nu înţelege a se folosi de favoarea de a fi prezent la împuşcarea fiului. 
   După întrevederea cu tatăl său, Tudorel intră într-o fază de relativă resemnare, la care contribuia mult sentimentul că trebuia să fie demn. Îşi petrecea vremea meditînd la o sumă de probleme asupra cărora n-avusese prilej să gîndească înainte. Deşi extrem de tînăr, prin scrutarea vieţii Tudorel căpătă o maturitate a spiritului excepţională, asupra tuturor chestiunilor făcea reflecţiuni lipsite de orice superficialitate. Ar fi fost în măsură, de i s-ar fi permis, să vorbească ore întregi prietenilor despre sensul vieţii, ca un Socrate înainte de a lua cucută. Singurul neajuns era că nu se putea concentra mult asupra unui singur obiect. Iminenţa morţii îi dădea impresia că se hazardează inutil să se fixeze într-o problemă, îi provoca un fel de nervozitate spirituală. Oamenii, îşi spuse el, oricît de bătrîni, nu pot gîndi decît fiindcă au speranţa de a mai trăi. Dacă s-ar anunţa fiecăruia data precisă a morţii, foarte mulţi, deşi conştienţi şi aşa de a muri la o dată aproximativă, ar intra într-o psihoză gravă, care le-ar paraliza gîndirea. Poate numai credincioşii fervenţi într-o viaţă viitoare îşi pot păstra calmul interior. 
   Cu o zi înainte de execuţie, prizonierii fură întrebaţi (fără a li se pomeni, fireşte, de evenimentul apropiat) dacă doresc hîrtie de scris şi cerneală. Cioarec privi aşa de fioros, încît se renunţă la ofertă în privinţa sa, Hangerliu şi Tudorel acceptară. Hangerliu îşi diversifică distracţiile începînd să-şi caligrafieze numele atît de sîrguitor, încît scotea limba afară, rîzînd singur de încîntare cînd i se părea a fi atins o culme de îndemînare. Desena o coroană de ghimpi ascuţiţi, prevăzuţi cu cîte-o perlă, iar sub ea scria: «Prinţul Hangerliu». Calitatea de prinţ însoţea toate inscripţiile sale. Renunţase la orice veleitate de popularitate. Apoi făcea fraze de soiul acesta 
Rupsese o bucată de unghie de la degetul mare al unui picior şi 
o pusese într-un plic fabricat ad-hoc, pe deasupra căruia scrisese următoarele:  Şi alte năzdrăvănii de acestea. 
   În schimb, Tudorel profită de ocazie spre a-şi pune pe hîrtie gîndurile sale febrile: 
   «Făcînd comparaţie între conduita mea şi aceea a lui Gavrilcea şi ţinînd seama de rezultate, constat că am făcut o greşeală capitală din punct de vedere politic. Evenimentele se vor desfăşura cu repeziciune în favoarea Mişcării, întrucît peste cîteva luni cel mult, precum ştiu bine de la cel mai autorizat loc, va veni rîndul Romîniei. Cu cîteva luni mai tîrziu, condamnarea mea ar fi fost imposibilă. Şi cu toate astea, eu, unul dintre şefii Mişcării, sunt scos din circulaţie în pragul victoriei. G. stă însă bine ascuns, conduce operaţiile cu îndemînare. Eroarea mea nu este de a nu fi fugit, întrucît prezenţa mea aici era necesară, ci de a fi confundat două roluri fundamental diverse: acela de şef şi acela de instrument. Am făcut literatură din cauză că Machiavel nu dă lămuriri în privinţa aceasta. Participarea mea la atacul împotriva lui Dan Bogdan, de altfel fără intenţia expresă de a-l omorî, a fost 
o copilărie romantică, ce m-a vîrît într-o afacere penală. Numai cercurile literare postume şi în urma unei expoziţii teoretice admiră atare gesturi, politiceşte un astfel de act apare la momentul respectiv compromiţător. Să zicem că Talleyrand 
      1
     Prinţul Hangerliu are onoarea a face cunoscut apropiatul lui deces. Conform dorinţei defunctului, ceremonia va avea loc în cerc intim. Nădăjduiesc să pot mulţumi fiecăruia la timp potrivit. Fantoma răposatului Prinţ Hangerliu. (fr. şi engl.). 
      2
     În atenţia domnilor istorici: Fragment din unghia degetului gros de la picior a răposatului Prinţ Hangerliu, colectată la închisoare (fr.). 
G. Călinescu
ar fi fost condamnat pentru asasinat în stradă cu furt, n-ar mai fi fost apt să devină ministru de externe. Omul politic conduce firele, dar nu ia parte personală la operaţiile mărunte, bune pentru mercenari şi sicari. Chiar camarazii mei ar fi fost în stare, 
o dată ajunşi la putere, pentru a scăpa de concurenţă, să alimenteze zvonul că sunt un asasin şi să se prefacă a ceda insistenţei opiniei publice. G. are instinct politic. A fost amestecat în multe chestiuni dubioase, niciodată nu s-a putut formula totuşi împotrivă-i o acuzare precisă. A ştiut să cîştige asupra mea, care-i sunt superior intelectualiceşte, un ascendent necontestat. 
   Ceea ce mă chinuie mai mult decît spectrul morţii este bănuiala că am făcut o eroare grosolană. Tare mi-e teamă că tata are dreptate. Erou! Ce înseamnă un erou? Un individ care combate pentru o cauză măreaţă a umanităţii, pentru libertatea, pentru fericirea popoarelor! Saint-Just, atît de ponegrit de unii, visa  şi bineînţeles zdrobirea inamicilor in-dependenţei Franţei republicane. Comuniştii luptă pentru înlăturarea exploatării omului şi desfiinţarea claselor. Dar noi pentru ce am militat? Pentru „noua ordine“, care va însemna, sunt sigur, mutilarea ţării şi antrenarea noastră în orbita Germaniei hitleriste. N-am avut nici o idee de valoare generală, ne-am făcut instrumentul intereselor unei puteri străine şi ale unor clase egoiste. Hangerliu vrea să fie domn în „Rumînia“ chiar dacă aceasta ar rămîne cu un judeţ, marii industriaşi, bancherii, moşierii se tem să nu-şi piardă avutul. Ca să-şi păstreze fabrica, ştiu pe unul, care ne-a dat bani, dispus să cedeze toată Transilvania, sub cuvînt că ardelenii nu s-au asimilat. Partidele mari cu care noi am avut conciliabule sunt înţesate de burghezi timoraţi de comunism. Ne-am irosit tinereţea să apărăm de furtună o societate în prăbuşire, care ne-a momit cu fonduri şi ne-a adulat. Aceşti oameni primesc orice condiţii, oricît de înjositoare pentru ţară, din partea puterii care le făgăduieşte să facă război Rusiei Sovietice. În miezul Mişcării e o agentură străină, şi crezînd că urmez învăţătura lui Machiavel în folosul patriei mele, m-am înhăitat cu nişte spioni nazişti, care vor s-o desfiinţeze. 
   Stima pe care omul curent o are despre un altul derivă integral din versiunea oficială, deloc din calitatea intrinsecă. Plantonul de la uşă nu vede în mine decît un condamnat şi, de frică să nu calce consemnul superiorului, mă pîndeşte cu îngrijorare. Dacă aş încerca să fug, m-ar lovi fără milă cu patul puştii. Nu face nici cea mai mică nuanţă între un hoţ de buzunare analfabet şi mine şi-mi spune „mă”, fără bănuială că mă înjoseşte. De i s-ar demonstra prin mijloacele potrivite pentru mintea lui că sunt un Pascal, un Newton, sau cine ştie ce mare bărbat de stat, nu s-ar zdruncina cu o centimă din certitudinea lui. După el, există două feluri de dimensiuni: aceea superioară, reprezentată de domnul sublocotenent, şi aceea inferioară, înfăţişată de mine. Aşa fiind, se pune întrebarea: cîţi din cei care au auzit de cazul meu îmi vor acorda o cît de mică, nu stimă, ci măcar circumstanţă atenuantă? Pentru toţi sunt un „condamnat pentru crimă“. Ideea de a măsura faptele cu filozofia ce stă la baza lor nu le trece prin gînd. Un borfaş de rînd şi Raskolnikoff sunt pentru ei totuna. Chiar concluzia dramatică a cărţii lui Dostoievski este în fond că eroul însuşi nu e la înălţimea concepţiei sale şi capătă o psihoză de decăzut moral, strivit de căinţă. Dostoievski substituie eroului său o filozofie inferioară, filozofia sa proprie de conformist. 
   Cînd citeam cărţi cu gravuri despre condamnaţi pentru crime politice, ca, de pildă, Le mie prigioni de Silvio Pellico, din care tata avea o ediţie din 1848 cu litografii reprezentînd Spielbergul, îmi făceam o idee dramatică. Mi se părea că viaţa acestora decurge într-o continuă exaltare teatrală. Ia-tă-mă aici. Ceea ce mi se părea invenţie literară se întîmplă cu mine. Sunt condamnat la moarte şi stau de o săptămînă în această ultimă închisoare. Nu se petrece absolut nimic excepţional. Personalul închisorii mă tratează indiferent şi birocratic, plantonul nu e nici bun, nici fioros, ar trece fără emoţii de la uşa mea la grajd, nimeni nu pare să aibă noţiunea că se petrec „momente istorice“. Încît îmi vine să mă întreb: există astfel de clipe, ori totul e numai iluzie? Presupunînd că 
G. Călinescu
anume întîmplări lasă mai tîrziu ecouri, autorul lor e în imposibilitate de a le aprecia în valoarea lor spectaculară. Ceea ce mă surprinde este că petrec aci zile plictisitoare, con-sumate în gînduri meschine. Aştept masa cu anume curiozitate, încercînd să ghicesc din ce se compune. Ipotezele sunt foarte limitate: supă de varză, iahnie de cartofi, mai rar fasole, o dată varză cu carne. După ce voi mînca din ultimul fel de mîncare mă vor vesti probabil că a sosit ora execuţiei. Acum o imagine din copilărie îmi revine brutal înainte. Servitoarea tăia găinile, după ce le dăduse, ca de obicei, porumb. Cînd le scotea guşa, răsturna cu economie boabele pe masă, neatinse. Astfel şi mie, la o posibilă disecţie, îmi vor găsi în stomac varză. În acest timp, spiritul meu vede numai statui de eroi şi figuri ilustre: Catilina, Caesar, Cola di Rienzi, Richelieu, Cromwell, Wallenstein, N. Bălcescu. Arta detenţiunii a degenerat, trivializîndu-se. Înainte erai aruncat într-o groapă umedă sau erai păzit cu onoruri şi lux într-un castel. Însăşi decapitarea se făcea cu paradă. Mă urmăreşte inexplicabil o imagine: executarea ducelui d’Enghien. Este hotărît: niciodată nu mi-am închipuit că voi fi condamnat la moarte, lucrul mi se pare cu totul insolit, aşa cum mi s-ar anunţa că am fost ales papă de conclav. 
   Punînd mîna pe fierul patului mi-am pus deodată o întrebare: ce e fierul? De asemeni, ce este piatra? Ce sunt aceste felurite ipostaze ale materiei? Pentru întîia dată, fiind liber de alte preocupări, constat ce inexplicabilă e lumea. Ce înseamnă a fi om, de ce am mîini şi picioare, de ce sunt aşa şi nu altfel? Pînă acum eram obsedat de noţiunea de istorie, ambiţia mea era de a ieşi din banal şi de a lucra istoric. Acum, în faţa morţii, văd lucrurile biologic. Nu cumva sunt victima spiritului comun din lipsă de perspectivă? La picioarele patului meu, din cauză că picură pe jos resturi de alimente, s-a strîns un roi de furnici. Mă întreb dacă în cronica lor interioară mergerea unei furnici de la un picior al patului la celălalt nu se înscrie ca expediţia lui Columb pe Atlantic. Dar de sus, de la unghiul meu de vedere, nu se vede decît un fenomen tipic, în care fazele n-au nici o semnificaţie. Dacă actul de a voi să răstorni o ordine şi a conspira e caracteristic biologiceşte speţei umane, atunci eu sunt un simplu exemplu, fără nici o semnificaţie istorică. Dar să mă întorc la fierul patului. El e rece şi insensibil. O simplă materie inertă. A muri înseamnă a trece de la starea de animal sensibil la aceea de obiect rigid. Prin urmare, într-o clipă voi deveni ca fierul şi ca piatra, un simplu material ce se poate cîntări, nimic mai mult. Dacă din acea clipă înainte cineva va spune către trupul meu „Tudorel“, e totuna cum aş striga eu „Mihai Viteazul“ la strachina în care mi-a fost adus borşul. Absurdităţile existenţei mă copleşesc de la o vreme. Nu pricep nici ce înseamnă aceea „a muri“... E o idee mai imposibilă decît oricare alta. Nu-i cu putinţă să mori, pentru că nu ştii că există moarte decît fiind în viaţă. Prin urmare, viaţa e o condiţie a morţii. 
   Noaptea, veghind în pat, aud felurite zgomote, lătrături de cîini, scîrţîituri de greieri, ţipete de cucuvele. Toate aceste fiinţe îşi trimit de bună seamă mesaje între ele. Sunt însă sigur că greierii îşi vorbesc despre lucruri cu totul străine de preocupările speţei noastre. Greierul din perete nu ştie că se află într-un zid de închisoare şi că eu sunt condamnat la moarte. Cel mult comunică altui greier prezenţa sa aici, agravarea toamnei sau alte lucruri din sfera sa de vieţuire. Există deci alături de noi o lume complet în afara cursului nostru, pentru care noi constituim un neant. O furnică s-a urcat pe gheata mea cu tendinţa de a urma călătoria pe pantaloni. N-avea desigur nici o bănuială că merge pe un om, şi încă mai puţin pe un condamnat la moarte. Muştele care se aşază pe textul operelor lui Shakespeare nu simt decît mirosul de cerneală sau de impurităţi. Umbra literelor rămîne în afara conştiinţei lor. Muştele îşi spală labele cu totul liniştite peste numele „Hamlet“. 
   Vrăbiile fac mare tapaj la fereastră. Şi acestea se arată cu totul insensibile la drama mea. De ce, mă întreb, cînd sunt posibile atîtea miracole în lume, a lumina oraşe întregi la învîrtirea unui buton, a zbura, nu se verifică miracolul metamorfozei subite? Dacă Ovid, pe care-l traduceam în liceu, 
G. Călinescu
ar fi spus adevăruri, m-aş preface într-o vrabie şi aş zbura pe fereastră prin mica spărtură de geam pe care o văd de aici. 
   Mă gîndesc ce noroc ar fi fost pentru mine să am de a face cu o civilizaţie tehnică inferioară posedînd instrumente din epoca mea. Fiind licean, m-am gîndit des la această ipoteză, care de ar fi realizabilă m-ar scăpa de unde sunt. Picat cu avionul, cu o mitralieră sau numai cu revolver, cu un gramofon şi un aparat fotografic, în epoca lui August, aş fi cucerit singur tot Imperiul roman. Toată lumea s-ar fi prosternat la pămînt la coborîrea şi suirea mea în aeroplan. Aş fi îngenuncheat Senatul roman, inclusiv pe Cicero, cu un revolver. De fapt, cam aşa ceva au făcut spaniolii în America şi englezii în Indii. Îmi trec prin cap idei desperate. Să am un preparat în chip de bomboană, pe care punîndu-l în gură să devin invizibil, ca să ies pe uşă nevăzut de nimeni cînd mi se aduce mîncarea. Sunt sigur, vai, că acest dispozitiv se va inventa mai tîrziu şi într-o epocă în care se va găsi imediat un mijloc de a repera invizibilul, nişte raze bunăoară anulînd efectul de diafanitate. 
   Azi am avut puţină febră şi n-am mîncat, refuzînd totodată de a merge afară. A venit doctorul închisorii, care, după ce m-a pipăit pe obraz cu palma, mi-a luat temperatura cu termometrul. Aveam 39 de grade. Atunci m-a pus să-mi scot haina şi m-a examinat la plămîni, negăsind, cum singur mi-a afirmat, nimic. M-a invitat să scot limba afară. „Încărcată”, a declarat el. M-a întrebat „dacă am avut scaun“. La răspunsul meu negativ, s-a înseninat. A înţeles toată corelaţia dintre fenomene şi mi-a prescris nişte prafuri antipirice şi sare amară. Culmea ironiei este că a trebuit să le iau, întrucît personalul închisorii a înţeles reţeta nu facultativ, ci imperativ. N-au plecat de lîngă mine pînă n-am luat mizerabila sare amară. Ah! Dacă prin miracol aş scăpa de aici, ca ministru aş ordona ca osîndiţii la moarte să fie lăsaţi să moară cum poftesc. Este ridicol asta: n-ai voie să mergi la zidul de execuţie constipat. 
   Într-un fel, am înţeles filozofia doctorului şi a comandantului închisorii: osînda la moarte e o pedeapsă morală, aplicată unui om sănătos, capabil de toate crispaţiile conştiinţei. Un nebun, nedîndu-şi seama ce se întîmplă cu sine, nu convine justiţiei. Prin urmare, esenţialul e de a merge la execuţie într-o stare sanitară perfectă, ca să simţim moartea. Nu suntem membri ai unei familii domnitoare incomode, spre a fi lichidaţi nu importă cum. Noi suntem „pedepsiţi“. Dar şi asta, după opinia mea, este o prostie. Suferinţa morală are un sens dacă trăieşti mai departe, spre a putea să-ţi dai seama de grozăvia ei. Ar fi rezonabilă dacă spiritul ar supravieţui şi ar nota felul ruşinos cum a trecut din ordinea istorică în cea eternă. În scurt, pedeapsa cu moartea este o reminiscenţă din epocile profund spiritualiste, în care osînda era considerată ca o simplă mutare a sufletului de pe pămînt în cer. Dacă însă nu crezi în supravieţuirea spiritului, toată ceremonia apare absurdă. Cadavrul executatului e o piatră care nu va şti niciodată că a fost un condamnat la moarte. 
   N-am reflectat adînc la substratul religiei, acceptînd instituţia Bisericii din raţiuni politice. Totuşi, n-am fost de asemeni niciodată incredul total. Sunt prea aproape de atmosfera din copilărie. Mama, Pica vorbeau de morţi ca existînd efectiv, şi cînd Pica a murit, mama era foarte preocupată de a face toate formalităţile pentru liniştirea duhului ei, pe care îl socotea foarte speriat. De aceea nu pot să mă dezbar de ideea că atunci cînd voi fi împuşcat, după un moment de leşin, mă voi ridica de jos ca un abur şi voi lua-o înapoi spre oraş. 
   Ştiu aproximativ ce gîndeşte tata despre mine şi-mi dau seama că e în stare a pricepe foarte multe lucruri. Am însă o nedumerire: ce zice mama de purtarea mea? Mi-e frică de mila ei, să nu se înduioşeze asupra mea ca victimă, ignorînd orgoliul eroului.» 
   Ioanide nu spuse încă nimic Elvirei de ştirea pe care o primise de la autorităţi. Se sculă de la şase dimineaţa şi intră în odaia lui de lucru, în care aşezase şi pendulul lui Saferian. Se plimbă multă vreme prin cameră nervos, aci părîndu-i-se că ceasul merge prea repede, aci iritîndu-se de încetineala lui. Fiziceşte, ar fi dorit ca evenimentul să se petreacă mai 
G. Călinescu
repede sau să fie amînat. Apoi, obosind, căzu într-un fotoliu în faţa pendulului şi se lăsă invadat de o stare de somnolenţă, la care contribuiră mult şi bătăile profunde ale ceasului. Era o zi senină de toamnă tîrzie, rece, dar somptuoasă. Frunzele cădeau mari şi roşii din pomi, cu o încetineală vizibilă. Ioanide căută să-şi imagineze ce făcea Tudorel acum, emoţia lui probabilă, actele preliminarii, pe urmă izgoni aceste reprezentări ridicîndu-se brusc de pe fotoliu, ducîndu-se la birou. Acolo, cu un creion în mînă, schiţă la infinit siluete de biserici, revenind des asupra cupolei sferoidale de sticlă. Jocul acesta mecanic îl fură treptat, făcîndu-l tot mai aplicat la lucru şi răpindu-i noţiunea de scurgere a timpului. Deodată Ioanide tresări. O vibraţie profundă şi difuză ca a unei ţitere imense se auzi, urmată de o notă mai scurtă; măsura se repetă, şi apoi opt lovituri de o intensă rezonanţă, însoţite de iradiaţii sonice, se rostogoliră în odaie. Ioanide se ridică în picioare palid: «Tudorel nu mai există». 
   Spre a evita în plină turburare prezenţa oricînd posibilă a Elvirei, arhitectul îşi luă pardesiul şi pălăria şi ieşi pe stradă. Mergînd aşa fără ţel, avu nenorocul de a se izbi faţă în faţă cu bătrînul Oprescu, care uitase complet incidentul în care arhitectul îi declarase că nu este el. 
   — Ce mai faci, măi Ioanide? Îi deschise Oprescu braţele
cu naiv sentiment de protecţie. Nu te-am mai văzut de mult. Ioanide schiţă un gest oarecare, spre a para întrebarea. 
. — Mă Ioanide, tu trebuie să ai copii mari, parcă aşa mi-ai spus.Arhitectul făcu un gest de denegaţie. 
. — Cum? N-ai copii? Nu vrei să ai copii?
. — Am avut! zise în fine plictisit şi trist Ioanide.

   — A! Care vasăzică, ţi-au murit. E prost, foarte prost, îmipare rău. Şi eu am avut un băiat, care mi s-a prăpădit. Pe urmă am căpătat altul. Ce să faci? Fără copii nu poţi trăi. Ai colea 
o căsuţă, cîţiva bani, cui să-i laşi? Şi din ce-au murit? 
. — Nu ştiu!
. — Cum, n-ai chemat doctor, n-ai cercetat ce boală au avut? 
. — N-au murit de boală.
. — Atunci de ce? Întrebă foarte intrigat Oprescu.
. — Mi-au fost răpiţi! zise Ioanide aproape calm.
. — Cum se poate? Ţi i-au furat ţiganii cînd erau mici?

   — Nu, mi i-a răpit fatalitatea. Pe unul l-am pierdutadineaori, la ora opt. 
   Şi zicînd aceasta, Ioanide se depărtă, făcînd un gest de salut, serios, fără umbră de ironie, contemplat de bătrînul Oprescu cu mare curiozitate. 
   La fort, execuţia se petrecuse într-adevăr exact la orele opt. Hangerlioaica venise cu o jumătate de oră înainte, în maşină, cu secretarul şi feciorul. Nu i se îngădui să vadă pe Hangerliu de aproape. Însoţită de un ofiţer şi tratată cu mult respect, ca şi cînd ar fi fost un personaj oficial, fu condusă pe un dîmb la un scaun, de unde se vedea bine locul execuţiei, lîngă un zid, fără a fi posibilă o comunicare între ea şi osîndit. Ofiţerul stătu lîngă prinţesă pînă la sfîrşit, invitînd-o cu mare deferenţă să ia loc pe scaun, care era de fapt un fel de fotoliu de fag pentru birou, cea mai decoroasă mobilă ce se putuse dibui pentru o faţă aşa de simandicoasă. Scoaterea lui Cioarec din celulă se produse cu dificultăţi. Condamnatul, congestionat la faţă, începu să urle, încercă a opune rezistenţă. Ţipa că aşteaptă graţierea. 
   — Cererea de graţiere a fost respinsă! i se spuse.
   — Am mărturisiri importante de făcut, vreau să denunţautorităţilor lucruri pe care nu le cunoaşte. 
   I se spuse că nu existau instrucţii să se întrerupă execuţia, i se atrase chiar atenţia că ar fi bine să fie demn. Preotului, care căuta să-i dea edificare, exasperat tocmai de ideea morţii pe care o sugera, îi răspunse cu brutalitate. Atunci îi legară mîinile la spate şi-l tîrîră aproape pe coridoare. Urletul se prefăcu treptat în geamăt, congestiunea feţei, în paloare cu emisiune de sudori, şi violenţa fizică, într-o tremurătură continuă, cu scuturături mai puternice uneori. Fiindcă Cioarec se lăsa mereu pe vine, se hotărî să fie legat de un stîlp portativ pus pe un trepied, care servea la instrucţia trupei. Tudorel primi vestea pălind puţin, luînd voluntar o ţinută demnă şi cît mai 
G. Călinescu
firească posibil. Foile de hîrtie pe care făcuse însemnări le înmînă ofiţerului, rugîndu-l să le transmită tatălui său. l se aduse sticla de coniac lăsată de Ioanide şi i se turnă într-un păhărel. La început Tudorel ezită, avînd sentimentul că nu e demn din partea lui să-şi facă un curaj artificial. Pe urmă cugetă că bravada ar fi poate de prost-gust şi un fel de indiferenţă morală faţă de tatăl său. Bău deci şi, ca unul care nu obişnuia alcooluri, observă numai zîmbind: 
   — E foarte tare!
   Hangerliu întîmpină pe ofiţer şi pe ceilalţi cu moliciunea lui naturală, sculîndu-se şi urnindu-se fără grabă. Zvîrli pantoful drept din picior şi ceru să i se bată cuiul care îl supăra. 
 — Noi, Hangerliii, zise el cu umor, avem pieliţa de la picioare fină. Tanti, vreau să zic prinţesa, are nişte bătături formidabile. Lucrul este explicabil prin faptul că strămoşii noştri purtau meşi şi erau duşi tot pe sus, de subsuori. 
 Un soldat veni deci cu un ciocan şi bătu pe loc ţinta cu pricina, după care Hangerliu, vîrîndu-şi piciorul în pantof, fără a se apleca, ajutat de soldatul îngenuncheat, porni. Avea buzunarul plin de seminţe de floarea-soarelui şi spărgea din ele în timp ce mergea. Ba chiar oferi ofiţerului cu insistenţă cîteva, susţinînd că sunt excelente pentru întărirea musculaturii fălcilor. Hangerliu mîncă seminţe neîntrerupt pînă în faţa plutonului, unde fu aşezat la mijloc, între Tudorel şi Cioarec, acesta din urmă legat de parul mobil. Hangerliu schiţă un salut amical lui Tudorel, însă fără exces de emoţie, lui Cioarec îi întoarse spatele, prefăcîndu-se a nu-l vedea. Acesta, legat la ochi cu o basma, gemea şi tremura. Hangerlioaica urmărea scena de la distanţă, încercînd zadarnic a transmite un semn nepotului său, care era cu totul ocupat cu spargerea seminţelor, în aşa fel că atunci cînd se comandă foc se prăbuşi încet alături de ceilalţi, cu o sămînţă în gură. Hangerlioaica, între secretarul şi feciorul ei, se ridică în picioare plină de mînie şi, mişcînd pumnul înspre pluton, repetă de cîteva ori, pe diferite tonuri: 
. — Putorilor, putorilor, aţi ucis un tînăr romîn din os domnesc! 



XXVI 
   Invadarea Danemarcei de către trupele germane trecu necomentată de Gonzalv Ionescu, care la acea dată (9 aprilie 1940) era ocupat cu tipărirea unui nou memoriu de titluri şi lucrări, fiindcă auzise că se pregăteşte în mod serios o reorganizare a învăţămîntului superior. De asemeni îl lăsă rece debarcarea germanilor în Norvegia. Cînd ediţiile speciale vesteau cu litere mari, la 10 mai, atacul împotriva Olandei, Belgiei şi Luxemburgului, Gonzalv chestiona pe Hagienuş în ce stadiu se afla proiectul de a pensiona pe unii profesori mai în vîrstă. La 14 iunie 1940, ziua căderii Parisului, Gonzalv năvăli emoţionat în biroul lui Gaittany, ticsit de amicii comuni. 
. — Ai auzit? zise gîfîind Gonzalv. 
. — Da, domnule, răspunse Gaittany, a căzut Parisul! 

 — Nu asta, frate, corectă Gonzalv cu un dispreţ absolutpentru problema franceză, s-a hotărît să fie pensionaţi din oficiu, cu toate drepturile, indiferent de vîrstă, profesorii universitari cu treizeci de ani de activitate la stat, fie în administraţie, fie în învăţămîntul secundar. Conţescu e în funcţiune de la vîrsta de douăzeci şi doi ani, are mai mult de treizeci şi cinci de ani vechime. 
 Cînd, mai tîrziu, Transilvania fu împărţită în două, Gonzalv emise opinia că profesorii de origine ardeleană au datoria de a se transfera în regiunea cedată, spre a nu abandona elementul romînesc. Îşi făcuse socoteala că astfel s-ar degaja un număr de catedre din Bucureşti. Deşi Gonzalv era romîn curat şi trăise într-o atmosferă patriotică, obsesia catedrei îl viţiase complet. Cînd Gaittany îi spuse că vede foarte probabilă o ocupaţie germană, Gonzalv declară: 
. — Lasă, domnule, că aşa ne trebuie, prea ne-am făcut decap! Numai nemţii au să ne arate cum se organizează o universitate. 

   Gonzalv Ionescu, în ciuda forfotei celorlalţi, venea de la o vreme zilnic la Academie, cerînd mormane de cărţi, de pe care îşi scotea fişe. Punea la cale un atac general asupra operei 
G. Călinescu
lui Conţescu, dovedindu-i erorile, plagiatele, lacunele şi mai ales carenţa bibliografiei. După ideea sa, o astfel de scriere critică ar fi dat lovitura de graţie lui Conţescu în momentul cînd măsura pensionării ar fi fost definitiv decisă. Lui Conţescu îi ajunsese la ureche această manoperă, şi cu toate că el era convins de meritul operei sale, nu rămase indiferent. Era sensibil la critică şi aşa de obişnuit a trăi în sfera universitară, încît ideea pensionării îl alarma. Era bine văzut şi cu relaţii solide şi i se spusese că în cazul unei pensionări de profesori (din motive politice), nu putea fi vorba de el sub nici un cuvînt. Dimpotrivă, i se propunea rectoratul, pe care Conţescu, din motive de sănătate şi spre a putea lucra, îl refuză. Nu mai puţin prudent şi bănuitor, Conţescu lua în considerare orice ipoteză şi ar fi fost curios să ştie dinainte ce obiecţii îi face Gonzalv, ca să le poată întîmpina cu maxim de argumente. Ca să atragă atenţia asupra activităţii sale, Conţescu sugeră discret că va împlini şaizeci de ani. Rudele sale răspîndiră acest eveniment şi se născu astfel ideea de a pregăti un volum omagial pentru Conţescu şi un banchet, la care opul i s-ar fi oferit. Gonzalv Ionescu fu desigur invitat şi el să colaboreze şi contribui cu un articol în care polemiza de fapt cu Conţescu, în sensul că trata din nou o chestiune studiată de acela, citîndu-l o singură dată, apoi ignorîndu-I total în cursul lucrării şi umflînd aparatul critic cu informaţie inedită. Conţescu trebuia să înţeleagă cît de superficial tratase chestiunea. Natural, procedeul lui Gonzalv trecu neobservat organizatorilor, numai Conţescu remarcă intenţia. După opinia lui, Gonzalv nu spunea nimic nou, ci doar înşira titluri de articole şi cărţi fără raport la problemă. Conţescu îşi rezerva să-l înţepe pe Gonzalv la timpul oportun, citîndu-i articolul la lista operelor fără nimic fundamental (avea acest obicei), deocamdată apariţia omagiului i se păru de cea mai mare importanţă. Sărbătorirea lui Conţescu avu loc puţin după căderea Parisului, în sala de festivităţi a unei şcoale de menaj, a cărei directoare era o rudă a lui Conţescu. Fură trei şiruri de mese şi cîteva mai mici în odăi adiacente. Atunci se observă că reputaţia lui Conţescu părea a se fi întins asupra tuturor departamentelor. Numeroase ministere fură reprezentate prin secretarul general sau cel puţin printr-un director. Procedeul fu acesta: acolo unde secretarul general era un Conţescu, delegatul oficial fu un director, şi invers. Nu mai puţin veniră toţi Conţeştii, care se dovediră a constitui singuri un adevărat aparat de stat. Gaittany, Hagienuş, Gulimănescu, Sufleţel (din nou calmat, prin împuşcarea lui Hangerliu) nu lipsiră. La banchet nu se vorbi decît politică externă şi internă, şi lucrul nostim fu acesta, că familia Conţescu se divizase în tabere şi se combătea în public, de altfel cu destulă măsură şi fără a diminua cordialitatea între ei. Astfel, un Conţescu, profesor universitar, fără însărcinare administrativă, apostrofa pe Conţescu-secretar general: 
. — Cînd plecaţi de la putere? A venit timpul eroic alpartidelor puternice, care să facă faţă evenimentelor. E rîndul nostru. 
. — N-aveţi decît, zicea Conţescu-secretar general cătrecelălalt Conţescu, îţi ofer locul meu oricînd. 
. — Îl primesc, răspundea acesta din urmă, tot o să facemmai mult decît voi! 

   Asemenea dialog îl făcu pe Gonzalv Ionescu să înţeleagă că atacul direct împotriva lui Conţescu n-avea sorţi de izbîndă, cel mai nimerit mijloc rămînînd acela de a-şi face pe cît posibil un aliat din el. Concluzia banchetului demoraliză complet pe Gonzalv. Acesta se aştepta ca la sfîrşitul mesei să se ofere lui Conţescu o decoraţie. Semnalase o anume mişcare printre personajele oficiale. Banchetul în sine şi prezentarea omagiului nu i se păreau incompatibile cu retragerea onorabilă a adversarului său. Însă la servirea prăjiturilor, un membru al corpului didactic, care nu era un Conţescu după nume, dar pentru iniţiaţi reprezenta totuşi un membru al familiei, căci ţinea în căsătorie o fată din grupul Conţescu, scoase din buzunar un text şi citi un fel de moţiune, prin care, avîndu-se în vedere eminentele servicii ştiinţifice ale lui Conţescu, se propunea printr-un decret menţinerea pe viaţă a acestuia la catedră. De emoţie, lui Gonzalv vinul cu sifon pe care îl sorbea îi ieşi pe 
G. Călinescu
nas. Toţi semnară moţiunea, inclusiv Gonzalv. Însă Gonzalv, după un moment de panică, îşi reveni, zicîndu-şi că evenimentele se precipitau cu atîta repeziciune, încît un decret, şi de-ar fi ieşit, n-ar fi avut şanse de a rămîne în picioare. Apoi sănătatea lui Conţescu îi apărea mereu precară. Mai curînd sau mai tîrziu, Conţescu ar fi fost eliminat de la catedră. Primejdia era să nu fie adus în locu-i tot un Conţescu. Prin urmare, Gonzalv n-avea altă scăpare decît să fie asimilat de Conţeşti. Chiar la banchet, trăgînd cu urechea, aflase că preocuparea lui Conţescu era de a găsi un soţ pentru o nepoată a sa, pe care o ţinea în casă. Nu putea să-i dea zestre, însă ar fi vîrît-o în învăţămînt, acordînd totodată ocrotirea eventualului soţ. Fata avea vreo douăzeci şi şase de ani, şi în ce priveşte vîrsta soţului, Conţescu nu era dificil, aprobînd cifrele respectabile. De înclinare nu aducea deloc vorba, Conţescu fiind scutit de orice romantism. Se gîndea că o fată singură la acea vîrstă era stingheră şi ar fi venit clipa cînd el nu i-ar mai fi putut da vreo asistenţă. Şi în afară de asta, Conţescu, dacă tolera pînă la un punct celibatul bărbatului, nu putea suporta ideea femeii nemăritate. Pe Erminia o persecuta mereu cu întrebarea: «Cînd te măriţi?» şi-şi lua angajamentul să-i găsească un bărbat dacă accepta mijlocirea sa. Gonzalv, luînd notă de intenţia lui Conţescu, după o matură deliberaţie, începu să frecventeze casele Hergot şi Conţescu, renunţînd la convorbiri de specialitate şi întreţinîndu-se mai mult cu femeile asupra vieţii de familie. Văzu fireşte şi pe nepoata în chestiune, care era un tip de învăţătoare cu totul docilă direcţiei lui Conţescu, aşteptînd ordinele acestuia fără veleităţi de a le discuta. Lui Gonzalv nici nu-i plăcu, nici nu-i displăcu, energiile lui sufleteşti erau adunate în altă parte. Fapt este că Gonzalv aruncă discret sugestia că ar voi să se căsătorească şi totodată că nepoata lui Conţescu nu i se părea nepotrivită. Cînd nu mai fu nici o îndoială asupra acestui deziderat, Conţescu chemă pe Gonzalv. 
. — Să nu te superi, îi zise, am auzit că vrei să te însori.După cîte ştiu, eşti căsătorit. 
. — E adevărat, răspunse Gonzalv, dar... 
. — Nu vreau să fiu indiscret, probabil nu vă învoiţi.
. — Poate nici asta n-ar fi exact, explică Gonzalv. Soţia mea actuală e foarte debilă şi nu poate suporta creşterea a trei copii. În cazul meu, am nevoie de o femeie cu vocaţie pedagogică. Ne despărţim prin bună înţelegere. 

   — Aşa da! aprobă Conţescu.
   Pe Conţescu, faptul că Gonzalv ar fi fost divorţat de trei neveste şi ar fi adus într-o nouă căsătorie trei copii nu-l speria deloc. Gonzalv îi apărea o partidă foarte bună pentru nepoata lui. Chiar din punct de vedere profesional îi surîdea ideea de a domestici pe inamicul său ştiinţific, trecîndu-l printre elevii săi. Conţescu redacta mental o notă în felul acesta: «Domnul Gonzalv Ionescu, fost elev al nostru, actualmente distins cercetător şi profesor...» I-ar fi creat o catedră. Deci stimulă pertractările dintre Gonzalv şi madam Conţescu, ajungînd descoperit la faza ipotezei unei căsătorii între Gonzalv şi nepoată. În urmă interveni o schimbare de proiecte. Conţescu avea la îndemînă pentru Erminia un pretendent. Acestuia i-ar fi convenit mai bine nepoata lui Conţescu, în vreme ce nepoata însăşi, fără a mărturisi pe faţă, se vedea că nu era entuziasmată de perspectiva de a creşte copiii altuia. Dimpotrivă, Erminia vorbea foarte călduros de copiii lui Gonzalv, pe care îi îngrijise cînd fuseseră bolnavi. Deci Conţescu, fără a renunţa definitiv la proiectul 1, scoase la iveală şi un proiect 2, în virtutea căruia nepoata s-ar fi căsătorit cu pretendentul Erminiei, iar Gonzalv ar fi luat-o pe aceasta din urmă. Practic, lucrurile ajunseră acolo că lui Gonzalv, Conţescu îi propuse a-i oferi în căsătorie fie pe nepoată, fie pe Erminia. Numele soţiei rămînea însă discutabil şi Gonzalv trebuia să le accepte pe amîndouă, sub rezerva de a primi pe una din ele atunci cînd urma să se ia hotărîrea ultimă. Astfel Gonzalv începu să peţească două femei deodată. 
   Cînd posibilitatea unei alianţe cu Conţeştii avu şanse suficiente de realizare, Gonzalv puse chestiunea faţă de soţia sa, întîi mai acoperit, apoi cu totul făţiş. În substanţă începu 
G. Călinescu
prin a-i spune că situaţia lui devine desperată dacă nu capătă o catedră. Şi-a ratat scopul însuşi al vieţii sale. Singura posibilitate în vedere e aceea de a ocupa catedra lui Conţescu, însă acesta nu vrea să plece, iar presupunînd că se retrage sau moare, e în stare să lase un membru al familiei. Nu este altă cale decît să se pună bine cu Conţescu, să intre în familia lui. 
   — În aparenţă, conchise Gonzalv, faci un sacrificiu, dar salvezi viitorul copiilor, dintre care unul e al tău. Dacă izbutesc să capăt locul ce mi se cuvine, atunci ei vor fi copiii profesorului universitar Gonzalv Ionescu, vor avea o stare civilă ca lumea. În fond, nu-ţi cer decît o despărţire formală, pentru că sufleteşte vom fi mereu alături. O tristă necesitate. Evident, nu voi face pasul acesta înainte de a-ţi procura un rost. Ai o licenţă, mi s-a promis un loc în învăţămînt sau unul la un minister. Conţeştii sunt tari pretutindeni. Chestiunea e de a căpăta catedra. Pe urmă divorţez şi ne refacem căminul. 
   Atît de persuasivă fu argumentaţia lui Gonzalv, încît pe încetul soţia a treia se converti şi începu să popularizeze ea însăşi ideea, mărturisind la toţi dorinţa de a uşura cariera lui Gonzalv. Ioanide se întrebase altădată ce daruri secrete avea acest Gonzalv, lipsit de orice atracţii fizice şi morale, care îl făceau accesibil femeilor. Chestiunea nu era pusă bine. Gonzalv n-avea nici o însuşire, însă nu suferea de complex de inferioritate în materie sexuală. Cînd decidea să se însoare, punea aceeaşi insistenţă sîcîitoare ca şi în afacerile lui ştiinţifice, şi cum femeile vor să se mărite, Gonzalv sfîrşea prin a fi victorios. Gonzalv era omul care avea întotdeauna «intenţii serioase». Treptat, ideea despărţirii deveni un program comun celor doi soţi, care nu mai trăiau împreună decît spre a nu distruge căminul înainte de vreme. Soţia lui Gonzalv se aranjă, obţinînd un post, şi era aşa de sentimentală, încît ar fi acceptat divorţul imediat, cu gîndul că face un act sublim. Gonzalv nu voia totuşi să precipite divorţul. Dorea să pună întîi lucrurile la punct dincolo şi numai după ce obţinea asigurări ferme să treacă la operaţia despărţirii. Înclina şi el tot mai mult pentru soluţia căsătoriei cu Erminia şi în acest scop furniza soţiei sale toate datele trebuincioase ca să poată judeca, cerîndu-i avizul. 
. — Frate dragă, spunea Gonzalv către soţia sa, Erminia aredupă părerea mea un avantaj enorm asupra nepoatei lui Conţescu. E adevărat că e mult mai în vîrstă, deşi e sănătoasă, bine conservată. Calitatea ei esenţială este că iubeşte copiii şi ştie să-i îngrijească. Ai văzut cînd au fost bolnavi ce concurs ne-a dat! Cu ea copiii nu vor suferi nimic şi pe deasupra vom avea şi pe Hergot. 
. — Şi eu sunt de părere, consimţea soţia, s-o iei pe Erminia. E şi fină, şi totodată o gospodină desăvîrşită. 
. — Totul depinde de Conţescu. Dacă-i intră în cap să iau pe nepoată-sa, voi fi nevoit s-o iau, e viitorul meu şi al copiilor în joc. 
. Erminia înregistra aceste tocmeli într-un mod foarte original. Nu pomenea direct de ipoteza căsătoriei, dar nici n-o repudia scandalizată, arăta o indiferenţă prietenoasă. Hergot se simţi cam îngrijorat de posibilitatea de a rămîne singur, şi atunci Erminia îi zise: 
. — În nici un caz nu te-aş părăsi. De altfel sunt vorbe cu-rate, de asta îmi arde mie acum? 
. Într-adevăr Erminia, foarte inocentă sufleteşte, nu trecea prin nici o criză din acelea caracteristice fetelor bătrîne, era complet sănătoasă moralmente şi bunul-simţ n-o părăsise un moment. Totuşi ideea căsătoriei nu i se părea principial incompatibilă cu persoana ei din punct de vedere civil. Ca aproape unanimitatea femeilor, Erminia considera celibatul drept inferioritate şi, de cîte ori se mărita o fată, lua parte la acest eveniment de aproape sau de departe cu cea mai deplină satisfacţie. O fată măritată era, după ea, salvată de oprobriu, intrată în rîndul lumii. 
. — E frumoasă viaţa unei fete bătrîne ca mine, explica ea,tihnită şi fără complicaţii. Cu toate astea, am adesea sentimentul că sunt o infirmă. Pe urmă, trebuie să recunosc, o fată bătrînă cade la manii, vede lumea sucit. Sunt mulţumită cum sunt, dar nu sfătuiesc pe o fată să nu se mărite. O căsătorie rea e mai bună decît celibatul. 

   Ioanide, melancolic, distrat, trecea din cînd în cînd pe la Her-got ca să stea de vorbă. Spunea lucruri cu totul indiferente în aparenţă, trădînd însă preocupările sale interioare. Astfel, odată zise: 
G. Călinescu
   — Cîinele meu Ştolţ are adesea ochii tot aşa de profunzi
ca şi ai lui Shakespeare! Într-o astfel de vizită, întrebă fără nici o maliţie pe Erminia: 
   — E adevărat că vrei să te măriţi?
. — Aş! răspunse zîmbind Erminia, e o idee care a intrat încap cumnatului meu. Astfel de proiecte la vîrsta mea cer gîndire şi răzgîndire. 
. Prin urmare, nu nega cu destulă energie. 
. — Că te-ai mărita, asta nu-i o crimă, observă Ioanide. Amaflat însă că vor să-ţi dea pe ăsta (arhitectul evită dinadins numele), care are trei copii. 
. — Copiii sunt drăguţi, răspunse Erminia deplasînd uşorchestiunea, totdeauna mi-au plăcut. 
. — Nu copiii altuia!
. — Uneori parcă sunt mai simpatici ai altuia, îi adopţi prinalegere, fără riscuri, decît să te pomeneşti că ai dat la lumină fiinţe cu care n-ai nimic comun. 
. — Într-adevăr, sunt riscuri, bolborosi Ioanide ca pentru sine. Atunci Erminia îşi dădu seama că, fără să vrea, din neatenţie, spusese nişte cuvinte ce puteau să pară o aluzie la Ioanide. 
. — Cine iubeşte copiii în general, corectă ea, îi acceptă pe toţi.
. — Atunci e cu totul altceva. Una este a dori să aiprogenitură, alta e să iubeşti copiii. O femeie nu procreează spre a face colecţie de prunci, o împinge instinctul de conservare a speţei. De obicei, adoră copiii din raţiuni estetice şi sentimentale oamenii care ei înşişi n-au copii şi nu simt nevoia să-i facă. Călugăriţele sunt foarte bune pedagoge. Mi se pare că tu şi Hergot sunteţi în situaţia asta, amatori de fenomenul infantil. 
. — Tot ce se poate! recunoscu Erminia. 
. — Dar atunci n-ai nevoie să te măriţi.
. — Nici n-a fost vorba serios de aşa ceva. Totuşi căsătoria nu înseamnă numaidecît satisfacerea nevoii de a avea copii. 
. — Înţeleg! Ataşamentul pentru un om.
. — În cele mai multe cazuri, îmi închipui. Dar la anumevîrstă, cum sunt eu, mai poate.fi vorba de ataşament? Idealurile 

noastre rămîn acelea din tinereţe, peste care e greu să trecem. Dacă m-ar cuprinde nebunia să mă mărit (o glumă a lui cumnatumeu, te asigur), m-ar împinge alt sentiment: acela de a scăpa de compătimire. Mulţi se căsătoresc in extremis, pe patul morţii, numai să apară în faţa lui Dumnezeu cu taina îndeplinită. Nunta ca simplă formalitate obsedează pe bietele femei. 
   — Prin urmare, îţi repugnă viata monahală.
. — Nu ştiu în ce sens iei acest termen. Mă simt bine aşacum sunt şi nu concep căsnicia decît ca o prietenie. La vîrsta mea e tot ce pot dori. 
. — Hergot este un astfel de prieten.
. — Hergot e frate, şi încă şi mai puţin, un copil care arenevoie de guvernantă. Vrei să-ti spun adevărul? Am visat de atîtea ori această absurditate: ca un om să se răstească la mine. Să-mi dea porunci absurde, în fine, să mă călăuzească. Ce vrei, noi, femeile, rămînem cu superstiţia bărbatului. 
. — Crezi că... amicul... îţi va fi un astfel de mentor?
. — Ţi-am spus că totul e o glumă, nici nu m-am gîndit laasemenea ipoteză. Dar aşa cum este, pentru altcineva, nu pentru mine, crezi oare că nu îndeplineşte condiţiile? Are o ţintă în viaţă, ştie ce vrea. 
. — În privinţa asta n-am ce zice, e de o fermitateimpresionantă. 
. — Ghicesc ce vrei să insinuezi. Dar spune drept, un om careîşi convinge nevasta să divorţeze ca să-i înlesnească drumul în viaţă n-are o anume energie? Tocmai actele acestea, nedelicate după concepţia bărbaţilor, zăpăcesc pe unele femei. Sunt cu totul incapabilă de exaltare, ca una care de mult m-am decis să trăiesc aşa cum sunt azi. Nu-ţi expun deci punctul meu de vedere. Pe multe femei le-am văzut scuzînd nestatornicia bărbaţilor, luînd-o drept o dovadă că nu întîlnise încă idealul lor. Zadarnic i-ai face procesul bietului om în cazul cînd o femeie ar primi să-l ia divorţat de o a treia nevastă. Un bărbat, oricum ar fi, găseşte scuză în ochii unei femei, mai rar o femeie în ochii unui bărbat. 
. — Într-un cuvînt, socoteşti că amicul nostru merită interesul unei alte femei. 
. G. Călinescu
. — Din moment ce a interesat pe trei, probabil că va interesaşi pe a patra. 

   — Din punct de vedere logic, spuse Ioanide cu o melancolică nepăsare, fără umbră de ironie, raţionamentul e infailibil. Asta e o chestiune. A doua mi se pare următoarea: nu priveşti căsătoria cu repulsie. 
   — Cum oare aş privi-o astfel? Tu însuţi te-ai căsătorit. 
. — Nu asta. Am vrut să spun, tu, în situaţia în care te afli, nu repudiezi cu totul ideea căsătoriei. 
. — Nu m-am gîndit niciodată să mă căsătoresc.
. — Vorbesc de ideea căsătoriei, după atîţia ani dedicaţi unei vieţi de recluziune. 
. — Dacă cineva în situaţia mea s-ar căsători, m-aş mira,dar n-aş osîndi-o. 
. — Asta e sinonim cu a spune că tu însăţi te-ai căsători.
. — Nu e chiar sinonim. Spun numai că, deşi celibatară, nusunt ipocrită şi admit că forma mea de trai nu e cea mai perfectă. Dar, mă rog, de ce insişti asupra acestui lucru? Ştii bine că nu e nimic serios, de ce pari oarecum iritat? 
. — Nu sunt iritat, zise calm Ioanide, sunt gelos. Între noiexistă de mult un pact tacit care este egal cu un matrimoniu, un contract moral de a rămîne puri unul faţă de altul, asemenea unui stareţ şi unei stareţe uniţi prin separaţie. Aşa sa întîmplat cu Sfîntul Francisc şi cu Sfînta Clara. Acum tu vii şi calci pactul. 
. Erminia rîse cu mulţumire interioară. 
. — Poate că ai dreptate tu, zise ea, totuşi, în împrejurareacă aş face prostia, eu cred că nu te-aş trăda, aşa cum tu nu m-ai trădat căsătorindu-te. Sunt ordine de lucruri cu totul deosebite. Tu n-ai pierdut nimic din spiritul tău de altădată iubindu-ţi soţia, iar eu, te asigur, am rămas şi voi rămîne oricînd, chiar într-o regretabilă aventură, o celibatară. Niciodată, măritată, n-aş deveni o veritabilă soţie, aş lua în pensiune pe lîngă Hergot încă o persoană. Îţi explic de atîta vreme un lucru pe care nu vrei sau nu poţi să-l înţelegi. Nu mă tentează schimbarea felului de viaţă, nu concep ce ar însemna aceea 

să iubesc pe cineva. Sufletul meu a îmbătrînit călugăreşte. Mă ispiteşte (dar numai în imaginaţie) gîndul de a poseda, înainte de a cădea în a doua bătrîneţe, un act care să mă scutească la şaptezeci de ani de denumirea «domnişoara Hergot». Nu pricepi? E îngrozitor pentru o babă să fie pentru toţi «fată bătrînă». Visez în orele mele capricioase o căsătorie morganatică, o ceremonie prin corespondenţă cu un om pe care n-am să-l văd niciodată. Vreau să pot răspunde atunci cînd pe faţa cuiva citesc cuvintele ironice «fată bătrînă»: «Pardon, sunt măritată, permite-mi să-ţi prezint pe soţul meu». Dar fii pe pace, totul nu-i decît o glumă. 
   Altă dată, Erminia spuse lui Ioanide următoarele: 
   — Toată afacerea asta cu căsătoria care te intrighează nu-i pentru mine decît o distracţie. Gust şi eu, graţie cumnatului meu, emoţia de a auzi vorbindu-se despre nuntă în jurul meu. Şi cînd eram copii făceam asta. Fetele se joacă cu păpuşa, înseamnă asta că-şi dau seama ce este cu adevărat maternitatea? Încep şi eu la bătrîneţă să mă joc iar cu păpuşile. Atît. Dacă ar fi ceva serios, aş face altă figură. 
   Aşa gîndea raţiunea Erminiei. Însă în fundul sufletului ei mocnea o altă minte, feminină, care emitea alte judecăţi. Erminia se trezea meditînd ce ar face dacă Conţescu ar îndemna-o cu tot dinadinsul să se mărite. Nu era aşa de independentă încît să-şi permită a renunţa la suportul familiei şi nu se simţea capabilă de a trăi cu totul liberă. Avea mici manii, tabieturi, nu s-ar fi despărţit de dantelele ei şi mai puţin de casă. Deci în secret, Erminia, admiţînd ipoteza oricît de absurdă a măritişului, încerca o spaimă. Se temea de noua formă de viaţă, pe care, cu toată instrucţia ei abstractă, nu şi-o putea închipui concret. Hergot avea aceeaşi educaţie sufletească. Vorbea după carte şi din experienţa medicală de toate misterele fiziologice, întrucît îl privea personal suferea de o pudoare acută. Nu-şi scotea niciodată haina în faţa cuiva, fugea înspăimîntat cînd era surprins în cămaşă de noapte. Că Erminia plasa un vas nocturn acoperit cu broderie în odaia de la mansardă a lui Ioanide, asta era altă chestiune. Tot aşa, 
G. Călinescu
vorbea fără reticenţă de diareea copiilor. Cînd însă venea vorba de viaţa ei intimă, Erminia era de o discreţie îngerească şi niciodată Hergot, necum altcineva, n-a văzut-o spălîn-du-se pe cap. Aceste operaţii intime se făceau la anumite ore şi într-un secret absolut. Se înţelege deci emoţia profundă a Erminiei la gîndul unei vieţi în comun cu altcineva. Intimitatea şi-o reprezenta ca prietenia dintre ea şi Ioanide, a lua masa împreună, a pregăti aşternutul într-o odaie separată, a călca efectele de îmbrăcăminte. 
   Pentru aceste motive, întrevederile cu Gonzalv aveau un ton mult mai rezervat decît convorbirile în glumă cu Ioanide. Atunci vorbea tot cu ocoluri şi cu eufemisme. Gonzalv începu a o vizita cît mai des, încercînd s-o convingă de potrivirea dintre amîndoi, spre a face din ea un aliat în contra intenţiei lui Conţescu de a-l însura cu nepoată-sa. 
. — Dragă domnişoară, zicea Gonzalv cu insistenţa lui tipică,domnul Conţescu îmi propune să mă căsătoresc cu nepoata dumisale. 
. — Foarte bine, zicea Erminia surîzînd, e potrivită pentrudumneata, supusă, fără pretenţii. 
. — E prea mare diferenţă de vîrstă, domnişoară dragă, n-aresă se simtă bine într-o casă cu trei copii. Spune şi dumneata. Copiii au nevoie de o mînă expertă, o femeie prea tînără nu le impune respect. 
. — Atunci, domnule Gonzalv Ionescu, nu divorţa. Soţiadumitale actuală ce cusur are? E o femeie admirabilă. 
. — Admirabilă, recunosc şi eu, zicea Gonzalv, toate soţiile mele au fost excelente. Ea însă doreşte despărţirea din interese superioare. Facem un sacrificiu în favoarea copiilor. 
. — Eşti sigur, se îndoia Erminia cunoscînd pe Gonzalv, că este trebuinţă de un astfel de gest oarecum dureros? Un bărbat energic ca dumneata învinge în viaţă şi fără a-şi distruge familia. 
. — Am meditat bine amîndoi, eu şi soţia actuală, nu-i altăcale. Trebuie să primim sacrificiul. 
. — Să zicem! Dar dă-mi voie să te întreb: cum vei iubi penoua soţie dacă te-ai despărţit cu greu de cealaltă? 

   Aci Gonzalv se oprea numai momentan, încurcat în ce priveşte alegerea argumentelor. În fond, nu iubea în sensul veritabil al cuvîntului nici o femeie, soţie fiind pentru el sinonim cu mamă şi îngrjitoare a copiilor. Ţinea numai la copii. 
   — Consimţirea voluntară a soţiei uşurează situaţia. Voi avea 
o stimă deosebită pentru noua soţie, care m-a înţeles şi m-a ajutat. 
. — Am să pledez pentru dumneata pe lîngă nepoata luiConţescu. 
. — Nu cred că e cea mai nimerită alegere, repet, pentrumotivele pe care le-am spus. Evident, mă voi supune, fără a-mi lua responsabilitatea. 
. — Atunci ce e de făcut, domnule Gonzalv?
. — Domnul Conţescu nu exclude şi o altă soluţie maipotrivită, pe care o aprob bucuros. Văd însă că oscilează. 
. — Care soluţie, domnule Gonzalv?
. — Nu v-a spus?

   — N-am prea fost atentă la ce spune el; ştii dumneata, o fată bătrînă ca mine îşi vede de murăturile, de conopida şi de dantelele ei. 
   — Am înţeles că dorinţa sa, desigur şi a dumitale, ar fi o unire între... În fine, mi-a împărtăşit că n-aţi repudia ideea căsătoriei. 
. — Eu? se miră blînd Erminia. Eu sunt o biată celibatară,inaptă a mai intra în rîndul lumii. Am un pensionar de care îngrijesc, pe frate-meu, n-aş dori să mă despart de el. 
. — Nici n-aş fi de părere să vă despărţiţi. Am trăi foartebine împreună. Mai ales copiii au nevoie de un doctor plin de afecţiune. 

   — Şi aşa frate-meu şi cu mine îi vom ajuta cînd va fi nevoie. 
   — Totuşi, dorinţa mea este de a mă recăsători. 
. — Îţi urez tot norocul, domnule Gonzalv Ionescu, ori decîte ori doreşti un sfat, ţi-l voi da. Deocamdată, după cît văd, nu eşti un om liber. Abia după obţinerea divorţului vei putea să te gîndeşti la o nouă căsătorie. 
. G. Călinescu
. — Nu văd necesitatea de a proceda la divorţ înainte de aavea o perspectiva sigură. Soţia mea nu-mi va face nici o dificultate. 
. — Soţia dumitale e o femeie admirabilă.
. — Urmez întocmai sfaturile ei. Ai putea, dragă domnişoară,să-mi dai un răspuns? 

   — Ce fel de răspuns?
   — În chestiunea de care am vorbit. Dacă ai agrea o căsătorie. 
   — Oh, domnule Gonzalv, îmi pui nişte întrebări cu totul noi pentru mine. N-aş fi crezut că la vîrsta mea am să primesc astfel de propuneri. 
. — Te rog să reflectezi. 
. — O fată bătrînă se gîndeşte cu greu la asemenea lucruri.

   Astfel, badinînd fără maliţie şi lăsînd drumul deschis, Erminia purta cu vorba pe Gonzalv, pe care era hotărîtă să-l respingă, deşi cu turburare. Văzînd că întîmpină dificultăţi singur, Gonzalv începu să vină cu copiii de mînă. Aparent avea mai mult succes astfel, întrucît Erminia se emoţiona de copii, îi trata cu prăjituri şi bomboane şi se arăta foarte mulţumită în prezenţa lor. În fond, însă, Erminia avea putinţa să elimine orice tratative şi să întoarcă astfel conversaţia încît ea să cadă numai asupra micilor vizitatori. 
   — Văd, dragă domnişoară, zise de pildă Gonzalv, că copiii 
ţin foarte mult la dumneata. — Şi eu la ei! mărturisi Erminia. Copiii ţin la celibatari. 
. — N-ar fi mai bine atunci să luăm o hotărîre cu privire laceea ce am vorbit? 
. Erminia căuta în minte un răspuns de evaziune. Atunci fetiţa declară deodată că-i e sete. 
. — I-e sete, se salvă celibatara, a mîncat prea multedulciuri, mă duc să le aduc apă rece. 
. Erminia conduse cu multă atenţie pe copii, diminuînd astfel considerabil interesul pentru Gonzalv. 
. — Cîinele meu Ştolţ, spunea Ioanide cu alt prilej Erminiei, de altfel ca mai toţi cîinii, are o moralitate superioară lui 

Gonzalv. Nu concepe separaţia în nici un chip. Din momentul în care m-a ales drept stăpîn, soarta lui a fost pecetluită. Nu mă va părăsi niciodată. Cînd uită ai casei să-i dea de mîncare, caută prin alte părţi un os sau dezgroapă o rezervă, reproş nu-mi face niciodată. Dacă îl iau la drum, oricît de înfometat, părăseşte mîncarea. De sunt supărat, aşteaptă să-mi treacă. Aşadar, fidelitatea lui pentru mine e un imperativ categoric, nu un sentiment interesat. Cît despre Gonzalv... subcaninitatea lui este evidentă. 
   — Îşi iubeşte copiii totuşi!
   — Fiindcă îi consideră ai lui, sentiment egoist. Supe-rioritatea omului se revelă în sentimente de origine cerebrală. 
. — Atunci Ştolţ al tău e un cerebral?
. — Fireşte! E un cîine eminamente mintos.

   Întrucît îşi închipuia că existenţa soţiei sale constituie o piedică în tratative, Gonzalv îşi convinsese nevasta să facă o vizită Erminiei, spre a-i declara că n-ar fi afectată de o re-căsătorire a soţului ei. Aceasta luă ca pretext dorinţa copiilor de a revedea pe Erminia. 
   După multe ocoluri, madam Gonzalv Ionescu îşi adună curajul şi zise: 
. — Bieţii copii, în curînd o să trebuiască să mă despart de ei.
. — De ce? Întrebă Erminia făcîndu-se a nu şti nimic.

. — Aş fi o piedică în drumul carierei lui Gonzalv. A suferit atîtea nedreptăţi... — Şi consimţi a-ţi părăsi soţ şi copil numai pentru o astfel 
. de socoteală? Soţia lui Gonzalv oftă imperceptibil. 
. — N-aş fi fericită dacă l-aş vedea mereu indispus. M-aşsimţi vinovată. Existenţa este imposibilă cu un om, oricît de delicat, care nutreşte sentimentul că şi-a stricat cariera din cauza femeii. Am cunoscut o tînără doamnă care-şi iubea foarte mult soţul, însă a divorţat, neputînd suporta indispoziţia secretă a acestuia din cauza criticilor rudelor, care-i reproşau că a luat o femeie de condiţie socială inferioară. 
. — Păcat! observă Erminia.
. G. Călinescu
. — Bărbaţii au multe necazuri pe care noi le ignorăm dincauză că ei sunt tăcuţi. La început l-am crezut pe Gonzalv mulţumit de situaţia lui. Abia cu încetul mi-am dat seama că trăieşte într-o veşnică agitaţie. Este fiinţa cea mai nefericită de pe lume, tresărind la cel mai mic zvon de publicări de catedre vacante, cheltuindu-şi banii la tipărirea memoriilor. N-am fost o singură dată cu el la teatru. Ba să nu mint, o singură oară am fost la un matineu, dar el a plecat după actul întîi, fiindcă i-a spus un cunoscut că a apărut o modificare a legii învăţămîntului superior în Monitorul oficial. S-a dus să caute numărul. Gonzalv nu va fi ca toţi oamenii decît cînd i se va da o catedră. Domnul Conţescu i-ar face un mare serviciu dacă l-ar ajuta, ar face alt om din el. 
. — Din nefericire, cumnatul meu e tot aşa de încăpăţînatîn chestiile de catedră. Am impresia că profesoratul universitar e un viţiu ca şi morfinomania, de care e greu să te dezbari. L-ar ajuta, cu condiţia să facă parte din familia lui, mai mult sau mai puţin. 
. — De aceea m-am hotărît şi eu să mă despart, o fac cudragă inimă, şi cine l-ar lua n-ar trebui să aibă nici cea mai mică îndoială de resentiment din partea mea. 
. — Ai un caracter rar. Arhitectul Ioanide, un prieten de-al nostru, te-ar admira. 
. — Nu mi se pare că fac ceva deosebit. O căsătorie careîmpiedică pe toţi să se simtă bine laolaltă e o formă goală. Vom fi prieteni mai departe, de dragul copilului. Gonzalv se poartă foarte delicat cu fostele lui soţii, trebuie să recunosc asta, nici una nu i-a păstrat ranchiună. Sunt bărbaţi cu însuşiri mai mari, este totuşi şi acesta un dar de a nu fi urît de femeile de care te-ai despărţit. 

— Frumos din partea dumisale!Ioanide îi zise Erminiei în aceeaşi chestiune:
«Gonzalv e un vrăjitor, să nu rîzi, un Casanova sui generis.

Byron şi Chateaubriand ar eşua lamentabil, cel puţin în sfera în care se-nvîrteşte. E aşa de convins de avantajul pentru o femeie de a se mărita cu el, încît produce o fascinaţie, un fenomen de persuasiune absurdă. N-are tracul ieşit din con-sideraţia pentru femeie. În locul lui Dante, decît să facă atîta misticism, ar fi cerut pe Beatrice de nevastă şi ar fi obţinut-o imediat. Oricare dintre oamenii comuni are mai multe şanse la femei ca marile temperamente. Însă numai aceia care eşuează dureros dau nume dragostei.» 
. — Prin urmare, vezi, continuă soţia lui Gonzalv, că este absolut liber şi divorţul rămîne o chestie de ordin secundar. 
. — Ar trebui spuse astea nepoatei lui Conţescu, ca să ştie.
. — El n-ar prefera pe nepoată, după cîte am înţeles, tragenădejde în altă direcţie. 
. Şi Erminia şi soţia lui Gonzalv lăsară un moment capul în jos, făcînd o pauză în conversaţie. Erminia în acest timp îşi curăţa rochia de un fir mic de aţă albă. 
. — Poate că merg prea departe cu indiscreţia, zise madamGonzalv Ionescu, însă el zice că i-a propus Conţescu să se căsătorească cu dumneata. 
. Erminia rîse în felul ei îngăduitor, ca o călugăriţă căreia i se propune să fugă îmbrăcată bărbăteşte şi călare din mănăstire. 
. — Conţescu e posibil să fi spus asta, are mania matrimo-nială. Dar te întreb pe dumneata: se potriveşte un asemenea proiect cu vîrsta şi cu felul meu de viaţă de pînă acum? 
. — Dacă ar fi vorba numai de acestea, piedica n-ar fi aşade mare cum îţi închipui. 
. — Simt un fel de copilărească satisfacţie auzind că sevorbeşte despre căsătorie în casa mea, însă cînd îmi vin în fire nu pot să nu rîd. E imposibil. Nu vreau să spun că domnul Gonzalv nu merită toată consideraţia, dar dacă suntem prieteni, ce ne trebuie mai mult la această vîrstă? 
. — El vede lucrurile altfel.
. — Mi-e teamă că cumnatul meu, din ignoranţă, produceîncurcături. Nici soră-mea nu mă cunoaşte bine. Ea s-a născut spre a fi căsătorită, eu m-am născut celibatară. Sunt de o speţă deosebită. 
. — Nu pot să insist. A face pe peţitoarea soţului meu mi-estepenibil. Am vrut doar să se ştie că nu sunt o piedică. 

G. Călinescu
   Gonzalv fu foarte dezgustat de aceste contrarietăţi şi merse la Conţescu. 
   — Ei, întrebă acesta, te-ai înţeles cu Erminia?
 — Am sentimentul că ezită, probabil aşteaptă o sugestiede la dumneata. 
 Conţescu era un om căruia, ca şi lui Dan Bogdan, îi plăcea să dea de probleme inextricabile privind pe alţii, spre a le rezolva în rate. Simţea o satisfacţie deosebită la orice complicaţie nouă. De altfel, Gonzalv îi picase în mînă, şi cîtă vreme îl purta cu vorba în privinţa căsătoriei, îl imobiliza în calitate de competitor al catedrei. 
. — Mă mir, zise Conţescu, credeam chestiunea aranjată. lată un ce neprevăzut. S-o constrîng n-am calitatea şi nici nu cred c-ar fi bine; să apelăm la serviciile soţiei mele. Ca soră, are alte mijloace de persuasiune. 

   Conţescu expedie deci pe Gonzalv la sora Erminiei, care fu fără înconjur de părere că ideea soţului ei nu era convenabilă. Erminia n-ar fi devenit niciodată o bună soţie, era obişnuită să trăiască împreună cu fratele ei. Pe urmă, Gonzalv nu cunoştea un amănunt. Erminia, tocmai poate pentru că nu era aptă pentru viaţa conjugală, era extrem de sensibilă şi la o vorbă inofensivă plîngea şi se considera nefericită trei zile încheiate. Madam Conţescu încercase s-o ţină în casă la ea spre a o scoate mai la lume, dar se izbise tocmai de incovenientul susceptibilităţii. Erminia era rezonabilă numai în căminul părintesc, între mobilele cu care copilărise şi cu fratele ei. Gonzalv nu trebuia să-şi facă iluzii în privinţa iubirii de copii a Erminiei. Da, cînd copiii veneau în vizită şi erau ai altuia, Erminia murea după ei, era în stare să le dea tot ce avea. Însă dacă ar fi stat mai mult cu ea, chestia s-ar fi schimbat. Hergot însuşi, marele iubitor de copii, avea acelaşi caracter. De s-ar fi scuturat un trandafir, copiii ar fi fost de vină, fiindcă au alergat prea tare şi au mişcat creanga. De ar fi picat cerneală pe un rotocol de dantelă, ar fi fost tragedie. Fireşte, Erminia era o femeie de o gingăşie extremă, nu s-ar fi plîns direct. Dar ar fi arătat atîta mîhnire la pătarea dantelei, ar fi încercat atîtea procedee să scoată pata, încît s-ar fi văzut îndată că pentru ea întîmplarea echivala cu o catastrofă. La fel, Hergot ar fi ridicat foile scuturate de jos, le-ar fi adunat pe o farfurie şi le-ar fi mirosit oftînd cu atîta insistenţă, încît ar fi ghicit oricine că şi-a pierdut buna dispoziţie. Hergot şi Erminia aveau amîndoi obsesia de a ţine parchetul bine lustruit. Cînd aveau covoare mai multe, preocuparea era mai moderată. Acum, că parchetele erau goale, panica era în raport direct cu suprafaţa. Hergot zărea petele de praf lăsate de ghetele vizitatorilor şi suferea vizibil. Conformitatea lui de caracter cu Erminia era aşa de mare, încît nu mai trebuia să atragă atenţia prin cuvinte sorei sale. Îi arăta numai muteşte cu degetul locurile maculate, şi atunci Erminia venea repede cu o flanelă îmbibată de ceară şi dregea punctele nevralgice. Altă dificultate apoi. Nici vorbă că Gonzalv, avînd copii, avea să aibă trebuinţă de o servitoare tînără cel puţin. Ei bine, Erminia nu îngăduia în casă decît femeia bătrînă rămasă de la părinţi, care la rîndu-i era o tirană şi nu suferea nici un ordin străin, avînd socotelile şi planurile ei. Acestea şi altele fură informaţiile oneste, poate dinadins exagerate, pe care madam Conţescu le dădu lui Gonzalv Ionescu. Pretendentul se sperie şi raportă totul soţiei sate, cerîndu-i sfatul. Soţia lui Gonzalv zise că Erminia i se păruse o fiinţă foarte aşezată, însă din moment ce ea însăşi atrăsese atenţia asupra metehnelor ei de celibatară, era de crezut că tot ce spusese soră-sa putea fi adevărat. O fată mai tînără ar fi mult mai potrivită şi deci a accepta pe nepoată era poate cea mai bună soluţie. Aşadar, Gonzalv reveni la Conţescu şi-i destăinui opinia doamnei Conţescu. 
 — Dacă este aşa, zise geograful, să ne îndreptăm în cealaltădirecţie. Aci se iveşte de la început o dificultate. 
 — Care? Înghiţi din sec Gonzalv. 
. — Am promis-o pe fată, nu precis, fireşte, altcuiva. Trebuie să-mi retrag cuvîntul. 

   După puţin timp, Conţescu mărturisi că promisiunea dată celuilalt nu era un impediment serios, deoarece prevenise că totul fusese un simplu proiect. Important era a se cîştiga 
G. Călinescu
adeziunea fetei. Gonzalv începu aşadar să vină cu copiii de mînă în casa Conţescu şi să aibă întrevederi cu nepoata acestuia. Nepoata nu părea să aibă repulsie pentru copii, dimpotrivă, îi mîngîia, era exuberantă cu ei. Totul părea a fi în regulă. Indispoziţia mergea în altă parte. Fata nu gusta conversaţiile în timp ce Gonzalv era căsătorit. 
. — Dumneata, zise ea, vrei să te căsătoreşti. Prea bine! Căai mai fost căsătorit nu prezintă atîta importanţă. Sunt cazuri dese de nepotrivire. Însă dumneata n-ai divorţat încă. 
. — Problema divorţului e ca şi rezolvată, domnul Conţescuşi doamna ştiu bine acest lucru. Soţia mea consimte, poate oricînd să «confirme». 
. — Nu te supăra că insist, trebuie să admiţi că nu-i tocmainormal. Soţia spune că primeşte, cu toate astea nu divorţaţi, asta înseamnă că-i vine greu să se despartă. N-aş vrea să fiu cauza spargerii unui cămin. Dacă dumneata ai fi despărţit de soţie, situaţia ar fi alta. O femeie iese pe stradă cu logodnicul ei, se întîlneşte cu el, are prilej în fine de a-l cunoaşte de aproape. Cu dumneata nu pot să-mi iau această libertate fără să comit un act nepermis. Într-un cuvînt, eşti încă un om însurat. 
. — De, cîntări Conţescu argumentele nepoatei, comunicatede Gonzalv, fata are şi ea dreptatea ei. Cred că asta se poate aranja. 

   Adevărul este că lui Gonzalv îi era frică să se despartă fără garanţii. Atunci recurse la o stratagemă. Repartiză pe fiece copil mamei sale respective, iar pe ultima soţie o trimise la o rudă a ei. Astfel rămase singur în casă. Făcu chiar hîrtiile de cerere de divorţ şi le arătă lui Conţescu şi nepoatei, însă de fapt nu erau depuse la tribunal. Invită înadins acasă diferiţi cunoscuţi, ca din întîmplare, ca să constate că trăia singur. 
. — Parcă erai căsătorit, unde ţi-e soţia? Întrebă Gulimănescu.
. — M-am despărţit!
. — Cum aşa? Ai copii.
. — Le-am dat la fiecare copilul respectiv. E mai pedagogic. 

Au crescut, fiecare doreşte să-şi vadă mama. — Şi aşa te simţi bine? 
. — Mă simt nu se poate mai prost, de aceea, cu părere derău, va trebui să mă căsătoresc din nou. Soţia mea din urmă a fost sfătuită de medic să ducă viaţă liniştită. Copiii o oboseau. În interesul sănătăţii ei, am făcut un sacrificiu. 
. Oricît ar fi mistificat Gonzalv pe cunoscuţi, aceştia aflaseră ceva, iar Smărăndache înflori totul. După versiunea acestuia, Gonzalv îşi ascunsese nevasta, în scopul de a se căsători cu alte două deodată, cu Erminia şi cu nepoata lui Conţescu. După manevra despărţirii corporale, Gonzalv îşi reluă cu mai multă încredere vizitele la nepoata lui Conţescu, ba chiar izbuti a o aduce acasă la el. Nepoata profesa anumite idei libere, în sensul că o fată trebuie să treacă peste orice consideraţii formale spre a-şi asigura fericirea. Anume lecturi pedagogice înrîurise asupra moralului ei. Cînd văzu paturile copiilor, nepoata întrebă: 
. — De ce mai ţii paturile, dacă copiii s-au dus la mamelelor? 
. — S-au dus provizoriu, pînă mă căsătoresc. Apoi îi readucacasă. Cum? Să-mi gonesc copiii? Ai avea inimă să mă laşi să comit această crimă? 
. — Nu văd ce crimă ar fi, din moment ce ei stau mult maibine la mamele lor. Pentru mine ar fi nişte copii vitregi. 
. — Vasăzică, nu-i iubeşti? 
. — N-am vrut deloc să spun asta. Dimpotrivă, ţin foarte multla copii. Însă sper să am şi eu. Fiecare îşi iubeşte copiii proprii. 
. Gonzalv fu şi mulţumit, şi dezamăgit. Zelul prolific al pretendentei îi plăcea, însă el înţelegea că toţi pruncii produşi de soţiile sale sunt exclusiv ai lui şi voia să-i vadă laolaltă. Îşi exprimă această nedumerire faţă de Conţescu. 
. — Aşa sunt femeile. Cred că asta e o chestie pe care nutrebuie s-o iei în seamă serios. Îţi ţii copiii în altă parte la început, pe urmă, tot aducîndu-i din cînd în cînd pe acasă, nepoată-mea are să se obişnuiască. Doar în familia ei au fost şaisprezece copii, ea e al doisprezecelea. 

   Pertractările între Gonzalv şi nepoata lui Conţescu continuară. Aceasta din urmă trecu la alte bănuieli: 
G. Călinescu
. — Orice-ar fi, arăţi a fi nestatornic. A divorţa de trei ori nue normal. Mă întreb dacă eşti capabil de iubire. 
. — Au fost împrejurări nenorocite, independente de voinţamea. 
 — Eu te rog să ştii dinainte, nu pot concepe aventura. Astava trebui să fie ultima dumitale experienţă. 
 — Pozitiv! o asigură Gonzalv. 
. — Singura scuză pe care ţi-aş găsi-o este că nici soţiiledumitale n-au ţinut la dumneata excesiv. Uşurinţa cu care actuala dumitale soţie consimte să se despartă dovedeşte indiferenţă. 
. — Face asta din devotament, avînd în vedere viitorulcopiilor. 
. — O căsătorie reprezintă un act serios şi cine intră în ea seapără cu toate forţele. Nu-ţi voi permite să neglijezi căminul. 

   — N-am să dau nici un prilej de reclamaţie.
   În fond, pe Gonzalv francheţa cam pedantă a limbajului fetei îl speria. Hotărî să fie cu ochii în patru, să nu scape din vedere în prealabil catedra. Madam Conţescu, sinceră, îi făcu portretul nepoatei: 
   — Conţescu n-are idee ce este o femeie, sunt datoare să teprevin. Fata asta e bună, nu zic nu, însă aşa cum o vezi, cuminte şi sfioasă ca o învăţătoare, să ştii că e foarte temperamentoasă. Nu dezordonată. Este de o onestitate ireproşabilă. la toate lucrurile în serios şi cînd îi intră ceva în cap, apoi cu greu o mai întorci din drum. A fugit de la părinţi, unde erau copii mulţi, ca să poată urma la şcoală, şi făcînd imposibilul a absolvit şcoala normală. A mai vrut să se mărite, dar totdeauna fără chibzuială. Primul logodnic a fost tuberculos şi era şi mai tînăr decît ea cu doi ani. Susţinea că ea l-ar vindeca şi că are obligaţia de a-l lua chiar bolnav, deoarece i-a promis. Băiatul a murit, din nefericire sau din fericire. Al doilea era un băiat, iar mai tînăr decît ea, care nu terminase liceul. Intrase tîrziu, din cauza greutăţilor de familie, şi era în clasa a VI-a la vreo nouăsprezece ani. Deci minor. Ea avea vreo douăzeci şi doi, douăzeci şi trei. De altfel, se cunoşteau, fiind din acelaşi sat. De la ea ştiu că au făcut jurămînt să se ia şi fata s-a hotărît să aştepte pînă ce băiatul devine major şi termină măcar liceul. Îl ajută ea, cu bani. Şi de data asta n-a avut noroc. Băiatul, ameţit de alţii, s-a dus în Spania, unde a murit în războiul civil. Deci vezi cum e ea. Nu ţine socoteală de vîrstă; mai tînăr, mai bătrîn, nu importă, totdeauna de fapt un bărbat mai slab decît ea, fie prin tinereţă, fie prin maturitate. E aprigă în dragoste, geloasă, tiranică, în stare de orice sacrificiu, pentru firile pasionale e foarte bună. Şi-ar apăra bărbatul cu puşca în mînă dacă ar fi cazul. N-a ştiut unde a plecat logodnicul al doilea, că mergea şi ea după el. E de la munte, din familie haiducească. Eu mă întreb: dumneata, om aşezat, cu copii, o să te împaci cu ea? Pe urmă, să ştii: toţi din familia ei au copii mulţi, şapte e numărul cel mai mic, o soră are doisprezece, la părinţi, cred că ţi-a spus Conţescu, au fost şaisprezece şi trăiesc aproape toţi. După un timp de zvăpăiere, toţi se aşază la casa lor şi fac copii. Sunt sigură că va avea şi că va voi să aibă. Mi-a şi spus. Nu s-ar simţi bine în casă goală, ăsta e spiritul familiei. Pe ceilalţi n-are să-i suporte. Tată-său, care a mai fost însurat, şi-a gonit copiii făcuţi cu prima nevastă. 
   Îşi rîdea madam Conţescu de Gonzalv? Deloc. Nu-şi putu ascunde un zîmbet, totuşi povesti aceste fapte, perfect adevărate şi care n-aveau în ele nimic anormal, dat fiind mediul în care se petreceau. Nu voia să aibă responsabilităţi pe urmă. Surorile acestei nepoate erau în fiecare an gravide. Toată vremea erau ocupate numai cu scutece şi biberoane. Era imposibil să le inviţi laolaltă, pentru că ar fi oferit un spectacol grotesc. Oricare altul în locul lui Gonzalv, la preavizul aşa de dezinteresat al doamnei Conţescu, ar fi făcut 
o retragere grabnică. Însă maladia morală de care suferea Gonzalv şi pe care Smărăndache o botezase «catedromanie» era neiertătoare. Îşi zise că procreaţia nu depinde exclusiv de soţie şi că ar fi fost în măsură să saboteze excesele de zel. Consultă deci din nou pe Conţescu, de la care îndrăzni a cere preciziuni în privinţa situaţiei pe care i-ar procura-o. Strîns cu 
G. Călinescu
uşa, după multe ezitări şi amînări, Conţescu zise că, bineînţeles, avea să lase, la terminarea operei sale ştiinţifice, catedra sa lui Gonzalv, numindu-l peste cîţiva ani, cînd lucrările vor fi foarte înaintate, suplinitor, spre a-l prezenta astfel oficial forurilor universitare. Pînă atunci îi va crea o conferinţă pe lîngă catedra sa. Cu toate că Gonzalv nu se mulţumea cu o simplă conferinţă, era totuşi ceva, o pătrundere în Troia, conferinţa se putea transforma în catedră, în calitate de conferenţiar al lui Conţescu avea certitudinea de a urma la 
o catedră plină. Ar fi devenit un protejat al marelui clan al Conţeştilor, tare oricînd. Acum începu agitaţia lui Gonzalv pentru crearea conferinţei. Conţescu era destul de influent, într-o vreme cînd ministerul avea toată iniţiativa. Ar fi putut deci obţine de sus ceea ce voia. Fie scrupul formalist, fie instinctul de a arăta lui Gonzalv cît de dificil este serviciul pe care i-l cere, Conţescu alese calea de a propune consiliului profesoral să solicite ministerului crearea postului în chestiune. Şi acest lucru l-ar fi putut face fără tapaj. Conţescu însă redactă lista profesorilor titulari, şi stabilind numărul care ar fi constituit majoritatea începu să studieze, faţă de Gonzalv, caracterul fiecărui profesor şi să emită cele mai întristătoare suspiciuni. Unul avea un protejat al lui şi, admiţînd crearea unui astfel de post, ar fi cerut ca el să se înfiinţeze cu altă titulatură pe lîngă catedra lui. Sau cel puţin să se mai ceară un post pentru el, ceea ce ar fi determinat ministerul să refuze atîtea creaţii noi. Pe altul nu se putea conta. Spunea da înainte de a intra în sala de consiliu, iar acolo studia feţele şi făcea propunerile cele mai scandaloase. De exemplu, zicea: «Dacă reuşita depinde de votul meu, îl retrag», sau «Votez alături de majoritate, la sfîrşit». Sau se abţinea. O dată a cerut voie să meargă pînă la closet şi a fugit. 
   — Ăştia sunt oamenii, constată pesimist Conţescu cătreGonzalv cel plin de sudori reci. 
   Mai era şi altă greutate după Conţescu: adunarea laolaltă a numărului suficient de profesori. De obicei, aceştia cereau informaţii, spionau, aveau pretenţia să li se comunice exact ordinea de zi, iar dacă într-adevăr li se împărtăşea, atunci se consultau la telefon şi la prima conferinţă în mod sigur lipseau aproape toţi. Pe urmă reapăreau, după jocul secret de opinii, niciodată în număr suficient spre a lua o deciziune. 
   — Atunci ce-i de făcut? Întrebă alb ca varul Gonzalv. 
. — Vom lupta energic! Îl încurajă Conţescu. Părerea mea este că trebuie să procedăm academic, pipăind dispoziţiile spre a şti unde este punctul slab. Oamenii sunt susceptibili, şi dacă-i iei cu binişorul, izbuteşti. 
. Sfatul lui Conţescu fu ca Gonzalv să facă vizite pe rînd tuturor profesorilor, rugîndu-i să sprijine propunerea. E de prisos a nara odiseea lui Gonzalv. În fond, nu întîmpină rezistenţă, ci o dispoziţie enormă de a discuta cazul, de a cere lămuriri şi păreri altor colegi. 
. — La ce trebuie o astfel de conferinţă acum? Complicareinutilă a programului. 
. — De ani de zile strig să mi se creeze o conferinţă şi num-ascultă nimeni. 
. — E o chestiune importantă, nu pot să dau un răspuns înaintede a mă consulta cu specialiştii. 
. — Dacă obţii majoritatea, sunt al dumitale.
. — Nu mă pricep deloc în materia asta, să mă ierţi că num-amestec. 

   Cam de acest soi fură răspunsurile culese de Gonzalv. Cu toate astea, după cîteva şedinţe ratate din cauza absenţelor, chestiunea fu pusă şi recomandarea se decise fără nici o dificultate. Gonzalv se simţi alt om. Însă catedra universitară e un joc asemeni aceluia al speranţei practicat de Inchiziţie şi descris de Villiers de l’Isle-Adam. Cererea consiliului nu însemna mai nimic fără aprobarea ministerului, care şi acesta era dependent de hotărîrile Consiliului de Miniştri şi de bunăvoinţa ministrului de finanţe. Cum se pregătea o reformă a învăţămîntului, rezoluţia ministrului fu: «Se va avea în vedere în noua lege a învăţămîntului superior». Gonzalv nu fu prea entuziast de această victorie platonică, însă Conţescu îl corectă: 
G. Călinescu
 — În afacerile universitare trebuie să ai noroc şi răbdare.Ceea ce am obţinut e foarte important. Nu mai avem nevoie să punem problema în consiliu altă dată, repetăm pur şi simplu adresa la timpul oportun. Apoi ministerul s-a obligat, putem face uz de promisiunea lui; iar faţă de un nou ministru ne vom folosi de ea ca de un document prealabil. 
 Gonzalv, de altfel, strecură în două gazete ştirea că ministerul a hotărît crearea prin noua reformă a unei conferinţe de geografie. 
. — Te felicit! zise Gaittany către Gonzalv, ai făcut un pas înainte. 

   — Crezi? se îndoi amar Gonzalv. Mai am mult de luptat. 
   Conţescu îl asigurase totuşi că va obţine în mod sigur înscrierea conferinţei şi că formalitatea trecerii prin consiliu 
o voise numai spre a nu avea aerul că lucrează pe deasupra. În caz de schimbări, cererea era sprijinită pe majoritatea în regulă, nu opera unei hotărîri de culise. Convingîndu-se de bunele intenţii ale lui Conţescu şi dîndu-şi seama că fără sprijinul lui n-ar fi fost capabil să facă nimic, Gonzalv se decise să pornească divorţul. Tocmai se îndrepta spre tribunal, pe sălile căruia întîlnea de obicei pe avocat, cînd se întîlni cu Smărăndache. 
. — Unde mergi? Îl întrebă acesta din urmă.
. — Mă duc la tribunal, pentru chestia mea.
. — Divorţul? Ce? Mai divorţezi?
. — E un lucru convenit între noi.
. — N-ai auzit nimic de Conţescu? 
. — Nu! tresări Gonzalv. 

   Smărăndache scoase din buzunar un jurnal de format mai mic şi care era inspirat de Mişcare. Aci, sub un titlu ameninţător, era publicată o listă de profesori cărora li se făgăduia fără menajamente scoaterea de la catedră. Mai toţi Conţeştii figurau acolo. Mai înainte, o astfel de listă ar fi provocat doar ridicări din umeri, ca un lucru neserios. Acum însă, în ultimele săptămîni, lucrurile se schimbaseră radical. E de ajuns a spune că, deşi ministru, Pomponescu era trecut pe această listă. 
Autorităţile nu avuseseră curajul de a confisca numărul. Guvernul era în derută, lumea în alarmă, şi membrii Mişcării, care pînă atunci şezuseră ascunşi de frica arestării şi împuşcării, ieşeau acum sarcastici în plină stradă. Grupuri suspecte se aglomerau la colţuri de stradă, elevi de şcoală mergeau in corpore pe trotuare. Absorbit exclusiv de conferinţă şi matrimoniul lui, Gonzalv nu bănuia nimic. 
. — Bine ai făcut că mi-ai atras atenţia! mulţumi Gonzalvlui Smărăndache. Pot să iau măsuri la timp oportun. 
. Gonzalv alergă la Conţescu şi aduse vorba de listă. Conţescu nu arăta emoţionat, zîmbi chiar cu incredulitate. 
. — Dacă au ei pe altcineva mai bun decît mine, n-au decîtsă-l puie! 
. Gonzalv cugetă în sinea lui că el era foarte bun să înlocuiască pe Conţescu şi imediat se gîndi că n-ar strica să ia contact cu sferele Mişcării îi era totuşi frică, şi experienţa, confirmată şi de liniştea ciudată a geografului, îi spunea că familia Conţescu e o reţea puternică, în care intrau şi membri ai Mişcării. Însuşi Hagienuş îl confirmă în această opinie: 
. — Ţi-ai găsit să-l dea afară pe Conţescu! Mi s-a spus călista e redactată tot de un Conţescu, asistent şi membru în Mişcare. Se prefac că se atacă. Dacă nu izbutesc să vină ceilalţi, aceştia vor spune că sunt victime puse pe lista neagră. Pe dumnezeul meu! 

   În consecinţă, Gonzalv decise să fie încă rezervat şi să stea în expectativă neutră. Însă conversaţiile matrimoniale fură sistate, iar acţiunea în divorţ, amînată. Soţia legitimă cu copilul respectiv fu rechemată acasă temporar, spre a pune în ordine căminul, grav compromis din cauza unei diplomaţii anxioase. Gonzalv nu îndrăzni încă a readuce acasă cîteşitrei copiii, de teamă să nu afle Conţescu şi să tragă de aci concluzia că a părăsit gîndul căsătoriei. Un timp se mulţumi deci să treacă zilnic pe la locuinţele fostelor soţii, lucru obositor. Ideea de a-şi ţine copiii dispersaţi îi era nesuferita şi Gonzalv suferea vizibil din cauza aceasta. Oricîtă încredere avea în mamele respective, susţinea că numai un bărbat cu criterii ştiinţifice poate să 

G. Călinescu
dea bune îndrumări pediatrice. Îi era frică grozav ca nu cumva copiii, aruncaţi în medii deosebite, să nu ia din nou vreo boală contagioasă. În fine, educarea lor lăsa de dorit, întrucît acasă Gonzalv avea un program pentru toţi trei, pe care acum căuta a-l aduce la îndeplinire succesiv, trecînd de la unul la altul. Se interesa de alimentaţia fiecăruia. 
   -— Ce i-ai dat de mîncare azi? Crezi că-i e de ajuns? 
   Aducea de la el cîteva alimente considerate nutritive şi le distribuia în scopul ca toţi să aibă o bază comună a hranei. Se iveau şi alte dificultăţi. Distribuindu-şi progenitura, Gonzalv nu avusese vreme să le dea echipamentul necesar. De altminteri, avînd în vedere creşterea continuă şi gradaţia fără salt, ultima soţie făcea schimburi de efecte, găsind că ciorapii vechi ai băiatului mai mare se potriveau băiatului mai mic. Aşadar, Gonzalv era mereu pe drumuri pentru mărunţişuri. De pildă, se constatase că jambierele unui băiat erau desperecheate, una din ele aparţinînd perechii mai mici a celuilalt. Atunci Gonzalv alerga la cealaltă soţie, sau acasă, scotocea, ancheta, pînă reconstituia perechile. Era trimis pe la magazine să cumpere obiecte trebuitoare. Un neajuns serios îl găsea Gonzalv în imposibilitatea de a plimba copiii. Din motive de igienă şi din plăcere paternă, Gonzalv se obişnuise a face aproape zilnic o cît de scurtă preumblare cu băieţii şi fetiţa, la şosea sau la Cişmigiu, cu care prilej le administra şi puţină instrucţie, arătîndu-le spre exemplu lebăda, semnalîndu-le păsările. Acum, trecînd peste primejdia de a fi văzut de cineva din familia Conţescu, era obositor pentru copii a umbla de la o casă la alta, în scopul de a se aduna şi a merge apoi la şosea. Nu mai luăm în considerare faptul că locuinţele celorlalte foste soţii nu i se păreau lui Gonzalv suficient de confortabile. În cele din urmă, consultîndu-se cu soţia ultimă, părintele îngrijorat hotărî a readuce seara într-o trăsură copiii acasă pînă la alte dispoziţii. Toate aceste sîcîieli alterară simţitor sănătatea lui Gonzalv, care începu să slăbească şi să dea semne de consumpţie fizică. Ocupat ziua cu copiii, şedea pînă noaptea tîrziu să lucreze la opurile sale geografice. 
   Instabilitatea politică îl determină pe Gonzalv să caute o bază de operaţie mai largă decît familia Conţescu, spre a avea un titlu de reclamaţie sub orice regim. Fiind un om care fugea tactic de legăturile deschise de partid, imagină un instrument strict profesional. Aruncă propunerea creării unei asociaţii a doctorilor în ştiinţe şi litere, în scopul de a combate unitar pentru 
o mai largă înţelegere a savanţilor tineri rămaşi neîncadraţi (de fapt, Gonzalv nu era aşa tînăr). Cîţiva aderenţi fură găsiţi şi se putu redacta o moţiune ce stîrni oarecare campanie în presă. Asociaţii solicitau lărgirea numărului de posturi universitare şi pînă atunci reînfiinţarea examenului de docenţă, care ar permite tinerilor învăţaţi să facă prelegeri libere la facultăţi, dînd posibilitatea forurilor ştiinţifice să aprecieze valoarea elementelor pînă acum neutilizate. Gonzalv îşi zicea ca dacă se admitea acest principiu şi obţinea docenţa, atunci situaţia lui faţă de Conţescu ar fi mai independentă. Înarmat cu moţiunea, Gonzalv începu să ceară audienţă miniştrilor şi secretarilor generali, care, fiindcă venea în fruntea unei delegaţii, îl primiră distraţi şi zîmbitori, promiţînd mecanic tot sprijinul, însă cu gîndul la alte probleme mai grave. Mai mult, Gonzalv compuse în afară de moţiune şi un memoriu, pe care îl înmînă, tot în delegaţie, şefilor de partide sau locuitorilor lor, prin care, în numele tineretului cu doctorat (A.D.Ş.L.), ruga partidele să înscrie în programul lor justele doleanţe ale acestora. Aproape numai cu contribuţia sa personală dădu la tipar moţiunea Adeşeleului (cum zicea Smărăndache) şi memoriul şi împărţi broşura la toate notabilităţile politice şi culturale. 
   — Am făcut tot ce era posibil să fac, declară Gonzalv;aştept încrezător. 
   În realitate, fizionomia sa dezminţea această versiune, că-pătînd o crispaţie de amărăciune înrudită pe departe cu aceea a lui Pomponescu, deosebirea fiind totuşi că ministrul îşi făcuse din blazare un gest monden, în vreme ce faţa lui Gonzalv exprima lamentaţia. 
   Trecînd ocazional prin piaţa unde Ioanide ridicase biserica, Gonzalv rămase surprins. Apăruse şi palatul municipal, inclusiv 
G. Călinescu
campanila. Totul era turnat în beton şi în parte şi umplut cu cărămidă. Se lucra. 
   — Poftim! zise Gonzalv indispus. Pe vremea asta se găsescbani pentru construcţii de lux. În schimb, nu se înfiinţează o nenorocită de conferinţă. 
   Într-adevăr, Ioanide îşi continuase opera nestingherit, cu concursul solidului primar. Executarea lui Tudorel atrăsese atenţia asupra cazului său de tată nenorocos şi făcuse să fie uitat arhitectul. Pomponescu nu îndrăznise a pronunţa numele lui Ioanide într-o împrejurare aşa de atroce, cu toate că indispoziţia lui nu scăzuse, şi astfel, prin efectul labilităţii părerilor şi sentimentelor, chestiunea bisericii fu complet abandonată. Îi fu cu neputinţă doamnei Pomponescu să stîrnească un cît de mic comentar în această direcţie, deoarece asistenţa nu remarca deloc încercarea, nebănuind că se mai poate preocupa cineva de lucruri perimate. O chestiune nu se transformă în scandal decît într-un anume moment prielnic, apoi opinia publică se imunizează şi devine indiferentă. Cunoscuţii nu mai arătau interes nici pentru, nici contra lui Ioanide şi ca atare nu mai reacţionau la sugestiile familiei Pomponescu. Marea este cu desăvîrşire uitată iarna, şi numai la apropierea verii imaginea ei revine ademenitoare în minte. Scandalul Ioanide fusese părăsit brusc şi în mod natural, fără putinţă de a fi realimentat prin aceleaşi mijloace. În acest abandon, Ioanide ridica construcţia. Fapt şi mai ciudat. Pe măsură ce nesiguranţa şi panica intrau în guvern, primarul obţinea fondurile cu o regularitate aritmetică. În lipsa direcţiei de sus, birourile lucrau mecanic, prin acte reflexe, executînd operaţiile curente, şi astfel ordonanţele se plăteau la vreme. Fenomenul era nu se poate mai interesant. În timp ce lumea umbla absorbită pe străzi, în căutare de ştiri şi interpretări, şi oraşul părea, tot mai mult, moralmente, o cetate cu cartiere în flăcări către care se îndreaptă cetăţenii, într-o piaţă liniştită, lucrătorii îşi vedeau de treabă pe schele, stimulaţi de Butoiescu şi inspectaţi de Ioanide. Chiar oamenii din cartier nu zăreau turnul, nici enormul corp al primăriei. Din anume părţi ale Capitalei, campanila lui Ioanide începea să se vadă profilată pe cer, asemeni turnului Palatului Comunei din Florenţa sau turnului del Mangia din Siena, şi nimeni nu se întreba ce este acel stîlp masiv, acoperit cu plăci de marmură, care domină oraşul. Dacă Ioanide ar fi umplut acum Calea Victoriei cu statui ecvestre de bronz, nu s-ar fi observat noutatea. Arhitectul îşi dădea seama de altfel de acest fenomen. Tot ce azi produce senzaţie într-un oraş cu monumente vechi şi atrage atenţia în virtutea reclamei seculare făcute prin şcoală — spunea el 
— a apărut muteşte, adesea în indiferenţa generală.Contemporanii nu salută cu trîmbiţe operele prin care se vor semnala în viitor şi pe care artiştii le construiesc ca cîrtiţele pe sub secolul lor. La ordinea zilei este Pomponescu. 
   Într-un fel, Gonzalv era de acord cu Ioanide în măsura în care constata nepăsarea în faţa oamenilor de merit. Însă nu putea înţelege recunoaşterea decît ca o faptă imediată. De aici decurse melancolia sa, pe care o comentă cercul Gaittany, evident în mod maliţios. Gonzalv era convins că dacă ar fi trăit în altă ţară sau nu s-ar mai fi reîntors de la studii făcea o altă carieră. Măcar liber-docent tot ar fi fost. Orice altă meserie afară de aceea de profesor universitar i se părea lui Gonzalv meschină şi nu invidia soarta nici unui om ilustru fără grade în învăţămînt. Îl ispitea în ea onoarea ce i se părea că derivă din greutatea accesului. Era singura profesie conferind un soi de nobleţă cu trepte după abolirea boieriilor. Treptele se numeau: conferenţiar, agregat şi profesor (zis şi profesor plin, prin analogie cu ministeriatul plin, faţă de subsecretariatul de stat). Gonzalv nu ignora mizeriile incalculabile strîns legate de această ierarhie, însă ar fi răbdat totul pentru a pătrunde în ea. Din punct de vedere strict social, condiţia de extrauniversitar era preferabilă aceleia de conferenţiar sau agregat. Gulimănescu, el însuşi profesor, se arăta foarte prevenitor faţă de un particular oarecare, oricine, după filozofia lui, putîndu-i fi util. Dacă însă afla că e membru al învăţămîntului universitar, întreba îndată: 
. — Eşti profesor?

G. Călinescu
. — Conferenţiar! zicea acesta.

   — Aaaa! exclama Gulimănescu cu o decepţie aşa dejignitoare, încît se vedea îndată că punea un conferenţiar sub umanitatea obişnuită. 
   Şi într-adevăr, într-o adunare amestecată întindea mîna oricui mai întîi, însă conferenţiarilor la urmă. Pe aceştia îi ştia în dependenţă fatală şi prin urmare nu făcea eforturi de a-i cultiva, afară de cazul cînd unul din ei era pe cale a fi chemat profesor. Atunci Gulimănescu trecea de la desconsiderare la o zgomotoasă demonstratie de preţuire. Agregaţii erau mai me-najaţi, dar nici cu ei Gulimănescu nu-şi putea reprima plăcerea de a-i denunţa inferiori. 
. — Am auzit că eşti profesor! zicea bunăoară.
. — Da! Sunt profesor de fiziologie vegetală!
. — Profesor plin?
. — Deocamdată agregat.
. — Vasăzică, eşti numai agregat... Ei, îmi pare bine! 

   Conţescu, om de altfel plin de respect faţă de semenii săi, devenea nedelicat din inconştient tic profesional. El avea urîtul obicei de a compătimi pe agregaţi şi conferenţiari, aducîn-du-le aminte mereu poziţia lor în ierarhia universitară. Un fizician recoltă succese ştiinţifice mondiale, fiind pretutindeni citat ca un învăţat de mare viitor. l se ofereau posturi importante în străinătate, pe care era decis să le primească din motive tehnice: ar fi avut la dispoziţie laboratoare inexistente în ţară. Încă de cînd îşi luase doctoratul fusese numit conferenţiar la facultatea unde era profesor Conţescu, fără a profesa, fiind mereu în străinătate. Acum, sosit pentru scurtă vreme în patrie, tînărul savant se simţi dator să facă o vizită oamenilor de ştiinţă romîni şi profesorilor. De conferinţă aproape nici nu ştia şi era gata a o abandona suplinitorului. Conţescu îl ascultă cu mult interes; deodată îi spuse aceste cuvinte: 
   — Totdeauna am pus speranţă în dumneata; ai merita o situaţie mai bună decît aceea de conferenţiar, după umila mea părere ai putea fi chiar agregat, poate chiar profesor. 
   Şi Conţescu sublinie cu intenţie pe chiar şi pe poate chiar, iar la ieşire, conducînd pe vizitator, recidivă: 
   — Repet: meriţi să fii chiar agregat! 
   Atît de mult ţinea Conţescu la calitatea lui de profesor plin. Newton şi Laplace n-ar fi inspirat geografului nostru o stimă mai mare fără titlurile cuvenite. Gonzalv cunoştea toate aceste mizerii şi ce-l aşteaptă dacă ar fi conferenţiar pe lîngă Conţescu. Însă cînd vreunul emitea părerea că ierarhia în învăţămînt e absurdă şi că nu se pot admite profesori buni şi profesori mai puţin buni, Gonzalv protesta. Dorea inegalitatea, fiindcă visa să facă la timpul său cu voluptate mici mizerii conferenţiarilor. Atracţia universităţii consta, pentru el, mai ales în ceea ce-l plictisea acum, în manoperele din consiliu, în plăcerea de a amîna un candidat luni de zile şi ani, în a-l ţine în anticameră şi a-l amăgi cu promisiuni. Gonzalv avea şi el un Weltanschauung, ca şi Ioanide, în care monumentele jucau rol neînsemnat. Iubea pacea, în care înfloresc studiile şi prosperă universităţile. Lumea o împărţea în două: în universitari şi public indiferent. Pe cei dintîi îi visa îmbrăcaţi în togă cu hermină, diferenţiată însă după grade. N-ar fi admis ca un agregat să se confunde cu un profesor plin. Imagina biblioteci bine ţinute la zi, încălzite iarna, cu lămpi electrice pe fiecare masă şi cu pupitre rezervate pentru profesori. Şi-ar fi înfipt cartea de vizită cu titlul complet: «Gonzalv Ionescu, profesor titular la Facultatea de ştiinţe Bucureşti». Catedra, «în interesul învăţămîntului», şi-o închipuia dotată cu numeroase conferinţe, şefi de lucrări şi asistenţi, astfel încît apariţiile sale în anume împrejurări să se producă în mijlocul unui întreg stat-major. Îi trebuiau fonduri pentru un buletin lunar şi găsea nimerit ca universitatea să aibă o tipografie şi o editură proprie. Ideea de «a lucra», cum pleno titulo, apărea delicioasă fanteziei sale, şi accentul ar fi căzut în special asupra polemicii. Numeroase «erori strigătoare la cer», dovezi de neinformaţie şi «neglijenţă ştiinţifică» semnalate în lucrările profesorilor actuali şedeau culcate pe fişele sale fără a fi divulgate, de teama de a nu-şi face duşmani în consiliu. Toate aceste disimulaţii ar fi fost în fine suprimate. Gonzalv avea intenţiile cele mai bune de activitate şi probabil că multe din 
G. Călinescu
 
acuităţile lui împotriva actualilor profesori s-ar fi moderat cînd le-ar fi devenit coleg. Tot ce era onest şi bun în Gonzalv era intoxicat deocamdată de nerăbdarea de a pătrunde într-un corp aşa de închis. Durerea şi plăcerea derivau din dificultate. Nimeni nu mai fusese profesor universitar în familia lui şi titlul i se părea o izbîndă rară, ca aceea de a deveni un lord. Soţia lui Gonzalv, îngrijorată de înfăţişarea proastă a bărbatului ei şi de somnul lui agitat, chemă un doctor, care consilie mai ales linişte, detaşare de preocupările zilnice, adică tocmai ceea ce nu putea îndeplini Gonzalv. Cîtă vreme idealul apăruse inaccesibil momentan, fusese calm şi ironic, fixîndu-şi cu nădejde o dată mai îndepărtată a realizării. Acum, că trata căsătoria cu nepoata lui Conţescu şi obţinuse recomandarea pentru crearea conferinţei, avînd asigurări că va fi lăsat în cele din urmă la catedră, acum Gonzalv era agitat. Orice zvon din sfera lui de preocupări îl excita. Bombardarea Iondrei, care emoţiona pe toţi şi pentru motivul că se aşteptau ca astfel de atacuri aeriene să se încerce asupra oricărui oraş, şi deci şi asupra Bucureştilor, nu obţinu din partea lui Gonzalv nici cea mai mică atenţie. De cîte ori i se aducea vorba de război, se irita de-a binelea, ca de cancanuri neserioase. În schimb, fu brutal izbit de campania începută în favoarea desfiinţării universităţilor din provincie, devenite inutile prin lipsa de populaţie şcolară (se zicea), şi a înglobării lor în Universitatea de la Bucureşti. Conţescu afirma că în chipul acesta catedra lui ar fi triplată, căpătînd şi doi conferenţiari. Gonzalv fu dureros sensibil la acest neprevăzut şoc şi făcu o febră de origine nervoasă, care-l ţinu două zile în pat. 
XXVII 
   Zăpăceala politică din ultima vreme poate fi înţeleasă prin aceea că Gavrilcea în persoană, încălţat cu cizme, păşi încet şi neturburat în anticamera lui Pomponescu, e adevărat, foarte puţin populată, şi ciocănind puţin la uşa ministrului, intră în biroul acestuia, unde nu stătu decît vreo două minute, după care tot atît de liniştit ieşi, luînd-o pe stradă, la pas, ca un om fără ocupaţie, dornic de plimbare. A doua zi guvernul căzu. Pomponescu şezu închis în casă cîteva zile, apoi simţi nevoia să ia aer. În mod normal, după depunerea portofoliului, Pomponescu rămînea cu destui «amici politici» ca să-şi permită menţinerea unei mici curţi. Acum toţi dispăruseră ca prin farmec şi Pomponescu fu nevoit să iasă singur. O luă pe jos spre şosea, în speranţa de a întîlni pe cineva, într-atît melancolia de unul singur îi displăcea. Nu dădu cu ochii de nimeni şi ajunse la Bufet, ca niciodată, fără suită. Se aşeză pe 
o bancă şi privi la rarii trecători. Nici unul nu-i dădea vreo importanţă, lucru foarte natural, pe care îl înţelegea prea bine, Pomponescu însuşi bucurîndu-se de incognito cînd era ministru. Însă acum nepăsarea pietonilor îl întrista. Deşi normală, ea îi atrăgea atenţia asupra superficialităţii prestigiului cînd nu e întemeiat pe o opinie statornică de oameni cu convingeri. Toată zarva la sosirea în automobil a unui ministru e făcută pe simpla abstracţiune a funcţiei. În fond, onorurile se dau automobilului. Înainte Pomponescu îşi oferea demisia cu oarecare voluptate, deoarece în opoziţie era şi mai considerat. Miniştrii îi făceau curte, îi satisfăceau toate gusturile, de teama interpelărilor în Parlament. Cel puţin atunci Pomponescu avea sentimentul de a promova un gen valabil în sine, polemica. Acum, însă, această eră părea cu totul depăşită. Parlamentul fusese desfiinţat şi Pomponescu nu mai avea altă scenă de manifestare decît Şcoala de Arhitectură, de unde, potrivit listei din jurnal, nu era cu totul exclus să fie demis, motiv pentru care amînase prezentarea la catedră. Lui Pomponescu postura de mare victimă nu-i repugna şi în altă împrejurare şi-ar fi zis că după oarecare scurgere de vreme, nemulţumirile inerente unui regim nou vor trezi simpatie pentru oamenii răsturnaţi şi şi-ar fi reconstituit astfel o aureolă şi o anticameră. Acum însă Pomponescu vedea haotic. Era convins că Germania va invada tot pămîntul, cucerind Africa, Asia, eliberînd India, debarcînd în Anglia şi, prin anexiunea Canadei, ameninţînd Statele Unite. Unica şansă ar fi fost să 
G. Călinescu
aştepte, după sfatul lui Gavrilcea, în care caz de-abia de aci înainte ar fi fost arbitru al situaţiei. Făcînd un calcul greşit, sub presiunea soţiei sale, era de astă dată un om cu totul scos din uz. Cincizeci de ani, îşi închipuia el, lumea nu s-ar mai fi putut ridica de sub lovitură, deci pentru generaţia veche, căreia îi aparţinea, soarele apusese. O singură nădejde să se facă uitat ca om politic, să-şi reia activitatea sa de arhitect, de mult abandonată, ridicînd o operă mai modestă în aparenţă, dar mai trainică. Întorcîndu-se acasă, Pomponescu avu impresia că Gonzalv Ionescu, trecînd prin preajma lui, a întors înadins capul, ca să nu-l salute. Cu patru zile înainte, acelaşi individ aştepta în anticameră intervenţia lui Pomponescu în chestiunea doleanţelor Asociaţiei Doctorilor în Ştiinţe şi Litere. Pomponescu se dedică cîteva zile, în odaia lui de lucru, problemelor arhitectonice. Îşi trecu în revistă toate schiţele şi planurile, se întrebă dacă avea vreo posibilitate să întreprindă 
o lucrare. Ideea «catedralei» i se păru în acel moment irealizabilă, mai ales de cînd, într-anume chip, Ioanide i-o luase înainte. Pomponescu bănuia că Ioanide îi poartă o ură atroce şi că acum, după ce pierduse doi copii pentru motive politice, va juca un rol de frunte în noul regim. Toate loviturile posibile de la el le aştepta şi, deşi nu-l vedea plasat nicăieri, presupunea că după faza de pipăire, formîndu-se guvernul definitiv, Ioanide va milita cu siguranţă. Nu asta constituia plictiseala cea mai mare. Răsfoindu-şi proiectele, Pomponescu încercă un sentiment de oboseală şi descurajare. Proiectele i se păreau banale sau înzorzonate, descoperea în ele cusururi iritante, pe care, dacă ar fi fost mai tînăr, le-ar fi eliminat. Acum nu mai avea entuziasm. Invidia din nou pe Ioanide. Condiţia de a izbuti într-o artă e de a avea un suflet mereu tînăr şi de a te corecta singur, cu o încredere nestrămutată. Cine are superstiţia opiniei altuia şi tremură de toate strîmbăturile din nas nu construieşte nimic. Greutatea este de a ieşi din faza critică a elaborării, cînd toţi cei care te văd la lucru sunt sceptici sau batjocoritori, neputînd să se aşeze în perspectiva viitorului. Calitatea lui Ioanide, invidiată de Pomponescu, era imperturbabilitatea, incandescenţa sub durata faptei. În momentul de faţă Pomponescu nu mai credea în el însuşi. 
   Împins de o forţă imperioasă, fostul ministru merse într-una din zile la biserica lui Ioanide. O văzuse în grabă din automobil, acum voia s-o studieze de aproape, ca specialist. Tresări pur şi simplu cînd zări palatul comunal cu turnul. Piaţa avea un aspect impunător, inedit pentru Bucureşti, unde sistematizarea e deficientă. Un spaţiu atît de vast, dominat de două monumente simetrice, făcea o impresie curioasă de gravitate. Părea transportat cu totul din altă civilizaţie. Pustietatea pieţei contribuia de asemeni la solemnitatea decorului. Pomponescu fu nevoit să-şi mărturisească, nu fără strîngere de inimă, că-i plăcea concepţia. Chiar dacă i-ar fi făcut unele obiecţii, nu putea să-i nege simplitatea. Ceea ce în primul moment păruse riscat apărea acum extrem de academic. Ioanide ridicase biserica avînd înaintea ochilor oraşul de mîine, fără nici o consideraţie faţă de efemera improvizaţie momentan vizibilă. Dărîmase cu imaginaţia tot cartierul de cocioabe. Pe cînd se învîrtea astfel în jurul pieţei spre a studia biserica şi campanila, Pomponescu se auzi interpelat de la spate de un glas cunoscut: 
   — Ce zici? Nu e aşa că cimentul a biruit?
   Întorcînd capul, văzu pe Ioanide îmbrăcat ca lucrător, cu şapca pe cap. Pomponescu, încă sub impresia că arhitectul trebuia să fie un duşman implacabil al său, privi înspre el incert. Ioanide însă era acela de totdeauna şi-i vorbea exact ca în cancelaria Şcoalei de Arhitectură sau la cercul lui Saferian, brusc cordial şi mai ales profesional. 
. — În fond, continuă el, asta e opera dumitale, eu pentruprima oară lucrez astfel de chestii în beton. Ţi-am împrumutat principiile şi am căutat un contur de monument festiv, adaptabil materialului. Putem iscăli împreună. 
. — A ieşit un lucru interesant! zise Pomponescu intimidat şitotodată cu emfaza lui caracteristică, de astă dată spre a-şi ascunde surpriza. 
. — Ce-a ieşit nu ştiu, mă tem că totul rămîne aşa cum este.Biserica asta severă este pentru mine un fel de Curte-de-Argeş 

G. Călinescu
în care am zidit umbra a doi copii. Sunt un Meşter Manole dublu. Şi nu mă aruncă nimeni de pe schele, lumea nu e invidioasă de opera pe care am făcut-o, fiindcă, precum observi, trece indiferentă, absorbită de alte preocupări. Vine furtuna, nimeni nu se uită în sus. 
   Pomponescu se despărţi de Ioanide nu reconciliat cu acesta, ci şi mai indispus în fundul sufletului. Nu mai simţea ură împotriva arhitectului, ci un fel de ciudă. Ioanide nu-l onorase pe Pomponescu nici măcar cu o mişcare de antipatie, ignora totul, ducea candoarea pînă la jignire. Savantă prefăcătorie, spre a gusta căderea ministrului, sau sinceră bunătate? Se îndoi că Ioanide putea fi aşa de infernal după o dramă zguduitoare. La întoarcere, Pomponescu se întîlni cu Gaittany, care, venit cine ştie de unde, era aşteptat de automobilul lui. Avea fizionomia cea mai radiantă cu putinţă. 
. — Să trăiţi! zise el fostului ministru, fără nici o titulatură,spre a evita degradarea. 
. — Ce-i cu Ioanide, întrebă Pomponescu, nu obţine nimicîn noua formaţie? 
. — Bietul Ioanide! exclamă Gaittany, dar de unde, e complet în afara evenimentelor, nici nu vrea s-audă, se pare chiar că e în contra regimului. 

   Şi Gaittany, cu o gingăşie exagerată, plecînd capul ceremonios, întinse mîna lui Pomponescu şi-l concedie în mijlocul străzii, urcîndu-se în maşină, de unde îi mai trimise un salut subtil condescendent. Această aroganţă moale indispuse pe Pomponescu, pentru întîia oară în viaţa sa plantat în drum aşa de expeditiv. Pe urmă află cu mult sînge rău că directorul său de cabinet, recomandat de Gaittany, se menţinuse şi sub noul ministru, în vreme ce Gaittany însuşi avea o trecere nebună ca rudă a răposatului Hangerliu, pe care încercase a-I salva de la moarte. Pe toţi cei căzuţi, folosind vocabularul lui Ioanide, Gaittany îi califica «dobitoci», «nenorociţi», tratîndu-i discret cruţător, ca pe Pomponescu, însă expeditiv. Era în preziua de a căpăta o sinecură, cu titlu vag, foarte remuneratoare, dotată cu două automobile şi un camion. Numai Smărăndache, care alerga în toate părţile, avînd în noul regim numeroşi colegi din generaţia lui, nu căpăta nimic. Intra oriunde, ca de obicei, era primit de toţi în chipul cel mai familiar, însă nu-i trecea nimănui prin minte să-i ofere vreun post. 
   — Nu face de tine birocraţia, îi spuse unul; tu eşti un ele-ment mobil, ne poţi aduce servicii şi aşa. 
   Smărăndache fu singurul care — din speranţă dezamăgită şi dintr-o veche educaţie de a întreţine relaţii cu toată lumea, indiferent de cădere sau suire, — frecventă mai departe pe Pomponescu. De la el ex-ministrul află ce se petrecea la biserica lui Ioanide. Fără ştiinţa acestuia şi din iniţiativa noului primar, se tîrnosi în pripă locaşul, deşi n-avea picturile canonice şi nu era terminat nici interior, nici exterior. Se făcu în această circumstanţă o procesiune fantastică ţi sinistră totdeodată. Centurii întregi de tineri cu cizme intonară în cor cîntece, care în încăperea nudă provocară teribile ecouri. Dalajul bazilicii fu umplut de lumînări aprinse, înfăţişînd simbolic pe «morţii noştri», iar patru uriaşe făclii se ridicau, asemeni unor palmieri între trestii, în amintirea celor patru victime: Pica, Tudorel, Hangerliu şi Cioarec, ale căror figuri, pictate sumar, se suspendară pe pereţi. Cioarec, care murise de frică, fusese sanctificat! De asemeni, pe locul execuţiei, acolo unde fusese cuierul pe care stătuse legat Cioarec, se înfipseră iarăşi lumînări, şi un pluton de tineri în cizme îngenunche. 
   Hangerlioaica jucase un mare rol în acest autodafé, întrucît interesul ei era de a face din biserica lui Ioanide un locaş hangerliesc. Ea veni îmbrăcată în doliu teatral, în care se drapă din cap pînă-n picioare, lăsînd să i se vadă numai crucea de aur de pe piept. Panait Sufleţel şi cu Aurora erau şi ei de faţă, şi admiratorul lui Virgil şi al lui Tibul îngenunche şi execută mari cruci ori de cîte ori Hangerlioaica făcea acest lucru. Portretul mîncătorului de seminţe de floarea-soarelui, denumit şi «marele nostru prieten», apăru pe un perete al apartamentului lui Sufleţel, aşa cum apăru pe coridoarele internatului. De altfel, la Casa de Artă, Gaittany înjghebă imediat o expoziţie 
G. Călinescu
retrospectivă cu imagini şi obiecte demonstrînd participarea marilor familii boiereşti, în frunte cu Hangerliii, la evenimentele istorice capitale. Hangerlioaica, luînd aer de primă doamnă a ţării, binevoi a onora cu prezenţa ei această manifestare «rumînească». Parastase volante în aer liber se mai organizară şi în alte puncte ale Capitalei, precum şi în provincie. Portretele celor patru (Hangerliu, Pica, Tudorel şi Cioarec) erau aşezate jos pe caldarîm, aprinzîndu-se în jurul lor vreo cîteva zeci de lumînări şi risipindu-se flori, în vreme ce unii membri ai Mişcării şedeau, mereu cu cizme, îngenuncheaţi, alţii făcînd drepţi de gardă. Ioanide, urmărit de aceste fantome, se închisese în casă şi scosese din calea sa portretele copiilor, pe care-i declara «nenorociţi», tîrîţi ca strigoi într-o bufonerie sinistră. Pomponescu ascultă cu un fior lăuntric aceste ştiri, ce-l afectau cu mult mai mult decît pe Ioanide. Avea motivele lui secrete să fie emoţionat. Într-o seară trecu o procesiune goyescă de preoţi tineri, centurii în uniforme şi cizme, toţi cu făclii în mînă, cîntînd în cor, răspîndind în aer un fum de lumînare şi o lumină oscilantă. Cum casa lui Pomponescu nu era departe de bulevard, flacăra multiplă a procesiunii înroşi strada lui, şi ex-ministrul avu cîteva minute bănuiala că purgatorialul cortegiu se îndreaptă răzbunător înspre locuinţa-i. Cortegiul trecu şi strada îşi reluă tonul umbros. Ceea ce îl indispunea pe Pomponescu în mod deosebit era tăcerea telefonului. Cu toate că mulţi supărători îl agasau, lucru pe care îl vindeca delegînd pe cineva în funcţia de telefonist, ţîrîitul continuu zi şi noapte îi da sentimentul de a fi centrul unui interes larg. În vreme ce el dormea sau îşi lua cafeaua cu lapte, numeroase persoane se gîndeau la el, aveau nevoie de el. Devenise curios să ştie cine telefonează şi ce vrea. De prisos a spune că, în foarte multe cazuri, era chemat de personajele cele mai de seamă, încît avea astfel noţiunea sigură că numele său e pe buzele tuturor. Acum, deodată, telefonul amuţise. Zile întregi, nimeni, dar absolut nimeni nu-l chema, cu toate că înainte, chiar nefiind în guvern, relaţiile sale erau foarte largi. Pomponescu căpătă din cauza asta un fel de nelinişte. Tresărea la cea mai mică iluzie de sunet, i se părea că aude zgomot de sonerie. Cînd suna madam Pomponescu la bucătărie, confundînd zgomotele, tresărea, ruga să se ducă cineva la telefon. Aparatul, din cauza atingerilor, emitea numai cîte-o bătaie scurtă, repede suprimată, motiv de emoţie din partea lui Pomponescu, care se aştepta la o chemare obişnuită. Crezînd că aparatul s-a deteriorat, reclamă la Societatea Telefoanelor, de unde i se răspunse că totul era normal, dovadă că vorbeau cu el. Pomponescu avea pe de o parte sentimentul că ziduri groase de plută îl separă de restul umanităţii şi că s-a produs un fenomen monstruos de amnezie a opiniei publice cu privire la persoana sa, pe de altă parte, aerul mut începea să-i cînte la ureche, geamurile, mobilele vibrau, zuruiau, încît Pomponescu nu mai putea distinge între zgomot şi linişte. Ceasornicul din buzunarul vestei pocnea îngrozitor. Într-o zi, soneria telefonului zbîrnîi cu putere, făcîndu-l să sară în picioare. Ex-ministrul se duse singur la aparat, plin de palpitaţii. 
. — Doctorul Fessler? fu întrebarea glasului necunoscut.
. — Greşeală! răspunse Pomponescu demoralizat.

   Plictisit, începu să scotocească prin hîrtiile sale, să reia cunoştinţă de arhiva lui internă. Dădu peste o tipăritură curioasă, grotescă pentru un cititor nepregătit, şi care era a unui unchi al tatălui său, colonelul Remus Pomponescu. Acesta întocmise o genealogie a neamului său ca şi cînd ar fi aparţinut aristocraţiei (era un obicei acesta printre ofiţerii superiori): 
Biografia familiei Pomponescu cu a ramurilor sale laterale: familiile Cociu, Pienescu, Cristidi, Deleanu, Radovici, lucrată de colonelul Remus Pomponescu. Tipărită de autor cu concursul binevoitor al fiului şi ginerelui său. La Tecuci, 1920. Colonelul trăda tot spiritul stirpei, importanţa excesivă dată relaţiilor, exagerarea lucrurilor mărunte: premii şcolare, decoraţii, avansări. Toate acestea erau consemnate cu o naivă mîndrie în memoriul genealogic. Colonelul făcuse o ispravă eroică, pentru care garnizoana îl propusese la decorare. Hîrtia în chestie era transcrisă în întregime: 
G. Călinescu
«Nr. 5721 19... septembrie în 5 zile Garnizoana Tecuci către Divizia V-a 
Loco 
   Cu onoare se înaintează suplica comercianţilor de giuvaericale 
H. Schuller, Rebeca Bleiveis şi Sofia Bleiveis, din strada Naţională, care în noaptea de 29 august au fost atacaţi în propria lor locuinţă de o bandă armată de răufăcători şi a căror viaţă şi avut au fost salvate prin intervenţia şi curajul colonelului Pomponescu Remus din Regimentul 6 Călăraşi, care şi-a expus propria sa viaţă şi a soţiei sale, doamna Elena Pomponescu, institutoare în acest oraş, care a dat soţului ei un concurs eficace spre a salva pe cei atacaţi. 
   Faptul este cunoscut de toţi cetăţenii, iar noi, care am cercetat la faţa locului, afirmăm că fără această intervenţie era să se înregistreze o prădăciune în inima oraşului pe artera cea mai principală pe lîngă crima ce urma ca o consecinţă a alarmei pe care înspăimîntaţii negustori au încercat a da. 
   Fapta colonelului Pomponescu nu este unicul caz de această natură, căci stă în firea acestui curagios brav militar tendinţa de a-şi expune propria-i viaţă şi a altora, pentru a veni în ajutorul celor în pericol, întrucît luînd informaţii am dovedit că colonelul Pomponescu şi-a mai dat o dată viaţa scăpînd de la moarte pe soţia maiorului din cavalerie Sachelane, fapt însemnat în raportul nr. 172/19... » etc. 
   Colonelul făcea în broşura lui o caracterizare morală, totdeauna elogioasă, membrilor mai însemnaţi ai familiei, la paragraful soţiei sale găsind de cuviinţă a cita şi o poezie dedicată acesteia de «răposata noastră artistă romînă A. Ciupagea Mateescu»: 
Ştii de ce eşti mai frumoasă Decît toate la un loc? 
Ai blîndeţă îngerească, Iar în ochi-ţi dulce foc. 
Colonelul mai scrisese o «lucrare foarte importantă», relativă la mitraliere. Toate decoraţiile erau înşirate, ale autorului şi ale altor membri ai familiei. Interesul publicaţiei consta în faptul că unchiul trecuse, se înţelege, şi pe nepotul său, urmărindu-l din copilărie, astfel: 
«Cumnata mea l-a crescut ca o mamă iubitoare, dîndu-i o educaţie, astfel că e complet sănătos şi a trecut din clasă în clasă tot premiant întîi. Nepotul meu posedă următoarele certificate şi diplome: 
1) Certificat de absolvire a claselor învăţămîntului urban cu nr. 53 din 27 iunie 1896, obţinut la finele anilor şcolari: 
Cl. III-a cu Media Generală 8 (60/100), iar la Purtare 9 
Cl. IV-a cu Media Generală 8 (80/100), iar la Purtare 9» şi aşa mai departe. Nu lipsea nici amănuntul că la căsătoria părinţilor lui Pomponescu, colonelul, «în faţa unei frumoase societăţi», ţinuse o cuvîntare începînd aşa: «Onorată adunare, sunteţi chemaţi a săvîrşi unul din principalele acte ale vieţii omeneşti, act prin care două inimi sincere îşi întind mîna, dîndu-şi reciproc cuvîntul» etc. Urma o apreciere asupra «minunatelor opere de arhitectură» ale lui Pomponescu, «recunoscute de toată străinătatea ca fiind un avînt nou în ramura clădirii în tradiţia noastră veche, motiv pentru care a fost distins cu numeroase decoraţii». Pomponescu rîse amar răsfoind ilarianta broşură, recunoscînd totuşi că ea cuprindea singurul elogiu deschis şi din inimă asupra operei sale. Aceasta fusese soarta lui, să fie adorat de familie şi adulat în afară. Numai distincţii oficiale şi onoruri, niciodată discuţie. 
O suferinţă penibilă îi pricinui lui Pomponescu goliciunea anticamerei. El era un om care nu putea nici să mănînce liniştit la masă dacă nu-l aştepta cineva în sala pentru musafiri. Oricît era de mizantrop, ex-ministrul nu se putea dispensa de oameni şi era intrigat chiar cînd numai media vizitatorilor scădea. De la obişnuiţii casei afla ce se petrece în lume, se 
G. Călinescu
documenta fără a fi nevoit să intre în cafenele. Căci Pomponescu mergea la restaurante, la anume reuniuni, ca acelea ale lui Saferian, niciodată la cafenea. Nu-i plăcea să fie un factor neglijabil, tratat familiar de oricine. La Saferian avea un loc de onoare, intrarea sa producea emoţie, la restaurant ţinea capul mesei. Anticamera lui era un soi de cafenea în care Pomponescu făcea apariţii austere. Prin cercul său, prin acela al soţiei sale, avea, în cuprinsul casei, o redacţie zilnică de ştiri. Gaittany, Hagienuş, Gulimănescu, Sufleţel, Smărăndache şi alţii, îndată ce puneau mîna pe un zvon, alergau drept la Pomponescu şi, chiar dacă nu dădeau ochii cu ministrul, transmiteau vestea prin directorul de cabinet, funcţionînd şi acasă, ca un fel de secretar particular. 
. — A venit domnul Sufleţel, zicea acesta, care spune căHagienuş vinde vin pe furiş, ca să nu afle copiii lui. 
. — Da?! se distra Pomponescu. Aud că are o viţă excelentăde Bordeaux, nu ne poate vinde şi nouă? 

   Numai acest fapt, de a afla din propriul său birou, prin delaţiune, ce se întîmpla în sfera intelectualilor, îi dădea o mulţumire. În anticamera lui se iscau uneori adevărate mici scandaluri printre «amicii politici» ori printre amicii intelectuali. Pomponescu se informa din biroul său, în rate, de toate fazele incidentului, şi cînd se întîmpla a ieşi afară, perfect documentat, cerea să afle concluzia: 
   — Ei, cum s-a soluţionat disputa?
   Pomponescu era curios, amator de intrigi, de la distanţă, fără a se amesteca direct. Asculta cu amabilitate tot ce bîrfeau alţii, nu întrerupea pe soţia lui în comentariile ei, personal nu arunca gaz peste foc, ci păstra o figură îngăduitoare. Acum, cînd anticamera era goală, se simţea privat de un aliment diurn, lipseau raportorii, în frunte cu Smărăndache. Astfel, nu mai avea pe cine să întrebe: «Ce mai zice Gaittany, ce s-a mai discutat la Saferian, cum mai stă Hagienuş cu Petrică al lui, în ce stadiu se află sănătatea lui Conţescu, ce mai construieşte Ioanide» şi alte de acestea. Un continent întreg dispăruse, ca şi acoperit de apă. Asupra lui Pomponescu făcea impresie defecţiunea totală a oamenilor săi şi, din birou, trăgea cu urechea la cea mai mică trosnitură, părîndu-i-se că cineva a intrat în anticameră. Uneori suna servitoarea şi întreba dacă uşa e deschisă, întrucît a auzit zgomot de paşi. l se răspundea că nu fusese nimeni. Cîteodată deschidea singur uşa de la birou şi privea în anticameră, unde avea aproape întotdeauna neplăcerea să nu găsească nici un vizitator. Madam Pomponescu propuse, din motive de economie, să nu se mai încălzească vasta sală de primire, însă Pomponescu respinse ideea, deoarece, credea el, după un timp de zăpăceală lucrurile îşi vor lua aspectul lor normal. Ca să fie sigur că n-are iluzii, ţinea uşa deschisă la birou, spre a zări pe eventualul musafir de anticameră. Pe urmă, devenind nervos, începu a se plimba de-a lungul casei, trecînd din birou în sala de primire şi de aci în salonul doamnei Pomponescu, abandonat şi el. Văzuse odată un film în care o pereche tînără aştepta în mod penibil invitaţii, care nu mai veneau, la o serată, pînă ce, ora fiind înaintată, îşi dădură seama că nu mai este nici o speranţă. Însă întrucît îi privea, faptul se explica într-un mod simplu. Invitaţiile nu fusese, din greşeală, transmise. Chiar şi mai înainte, cînd casa lui era frecventată, Pomponescu era nervos dacă un invitat întîrzia. Îşi simţea toată ziua stricată. Odată, fiind ministru, poftise la prînz pe un tînăr, fost elev al lui, abia întors din străinătate, care însă, nefiind suficient de atent şi neînţelegînd bine vorbele ministrului aruncate în învălmăşeala sălii de audienţă, omisese a veni. Lucrul era fără importanţă, deoarece era vorba de o masă obişnuită, la care Pomponescu mai făcea loc la două-trei persoane, pe care voia să le onoreze printr-o audienţă mai familiară. Un altul ar fi uitat. Însă Pomponescu poseda memorie bună, şi în vreme ce la minister era absorbit în probleme grave, cu gîndul la masă îşi compusese o listă de întrebări. Avea ambiţia de a face impresie asupra tînărului şi de a smulge de la el o judecată asupra persoanei sale. Văzînd că nu soseşte, Pomponescu întîrzie masa, puse pe directorul de cabinet să facă cercetări telefonice asupra invitatului, în fine, se aşeză la masă indispus. 
G. Călinescu
Cea mai gravă atingere ce se putea aduce lui Pomponescu era de a nu veni la invitaţie. Măgulit cu toate onorurile posibile în cursul zilei, rămînea ulcerat de o defecţiune din partea invitatului special. De fapt, Pomponescu era afectuos şi se umbrea din cauză că din mulţimea de cunoscuţi alesese pe cel mai candid, după opinia sa, căruia voia să-i facă favoarea unei confesii sincere. O neglijenţă din partea acestuia cîntărea mai mult decît o felonie a unui partizan. Om cu un număr enorm de cunoscuţi şi de rude, Pomponescu era mereu în căutarea unui prieten, pe care îl dorea sau mai bătrîn decît el, sau mai tînăr. l se părea că numai astfel, cu multă experienţă sau încă necontaminat de răutăţile vieţii, un om prezenta garanţii de a fi un suflet delicat şi deschis. Se temea de persoane ca Ioanide, sigure de sine, zdrobindu-l parcă prin sentimentul superiorităţii. Tinerii au încă o neîncredere în ei înşişi, care-i face respectuoşi. Un fenomen foarte dureros pentru Pomponescu era acela de a nu fi invitat la rîndu-i de alţii. Saferian îşi făcea o datorie, înainte, să amintească în modul cel mai îndatoritor că este ziua ceaiului şi să spere că va voi să-i facă bucuria să vină, fără el reuniunea neavînd nici o şansă de succes. Acum Saferian nu-l mai chema, din cauză însă (ceea ce nu ştia Pomponescu) că acesta nu mai făcea adunări acasă. Sultana le înlocuise cu întîlniri de o factură aproape comercială la magazine, unde înjgheba expoziţii şi mici festivităţi în scop de reclamă. Invitarea lui Pomponescu deocamdată i se părea improprie şi de altfel credea că fostul ministru n-ar accepta-o. În schimb, Gaittany o ţinea numai în mese şi recepţii la Casa de Artă, la care se ferea să poftească pe Pomponescu, pentru motivul că-l socotea indezirabil şi nu voia să-l pună faţă-n faţă cu actualii săi vrăjmaşi. Gavrilcea era personajul invitat sistematic de Gaittany cu cele mai mari prevenţiuni şi onoruri. Ar fi fost de ajuns ca Gavrilcea să observe cu degetul un mizerabil desen pentru ca Gaittany să se extazieze şi să exprime prin rotaţii aeriene de mînă adeziunea lui totală la judecata aceluia. Odată, la o astfel de sindrofie semioficială, improvizată fără un motiv precis, numai spre a se face curte lui Gavrilcea, aşa cum altădată se făcuse lui Pomponescu, Hagienuş puse întrebarea: 
   — Ce-o mai fi făcînd Pomponescu? Nu l-am mai văzut demult. 
   Gaittany ridică ochii spre cer şi suspină încet, ca să nu răspundă. 
   — Poate că trebuia invitat! Îşi dădu Gulimănescu părerea.
   Atunci Gaittany semnală în uşă un personaj şi zicînd «pardon» se îndreptă cu braţele deschise spre el. Şi în alte împrejurări directorul Casei de Artă se făcea a nu fi atent cînd se pronunţa numele lui Pomponescu, dovedind o distracţie curioasă. În cerc foarte intim arunca însă cîte-un «nenorocitul» la adresa fostului său sărbătorit. În schimb, fiindcă Gavrilcea întrebase de Ioanide şi se mirase că nu-l vede, Gaittany telefonă îndată arhitectului: 
   — Să trăieşti! Aici Gaittany. Domnule, eşti centrul pre-ocupărilor, omul zilei, lumea întreabă insistent de dumneata. De ce nu vii la reuniunile noastre? Joia viitoare avem o întîlnire amicală, un ceai, te solicit în mod deosebit; dacă nu vii, contramandez, fără dumneata n-are nici un haz, ne lipseşti foarte mult. 
   Ioanide răspunse că după accidentele ce i se întîmplaseră, zgomotul social îl indispunea. Se întîmplă un lucru şi mai paradoxal. Gavrilcea, care, fără a avea un rol clar în noul regim, era o forţă de culise, un soi de comisar al guvernului, sugeră ideea să se glorifice jertfa lui Tudorel dîndu-se aşezămîntului Boldescu-Kapri denumirea Casa de Artă «Tudor Ioanide». Un observator atent ar fi prins sub zîmbetul de capitulare al lui Gaittany o indispoziţie secretă, înăbuşită cu hohote de rîs şi o exuberanţă suspectă. Găittăneştii aveau, ca şi Hangerliii, un egoism familial rezistent, şi donaţia nu fusese propusă decît spre a evita ieşirea imobilului din sfera familiei Boldescu-Kapri, înrudită cu Gaittany. Ioanide prezenta pentru Gaittany, în forul lui intim, un om nou oarecare, agreabil şi de temut prin reputaţia lui într-un sens sau în altul. Gaittany ştia că oamenii care stîrnesc scandal în jurul lor sunt victorioşi 
G. Călinescu
mai devreme ori mai tîrziu, prin urmare îl avea în vedere. Însă a abandona numelui său o afacere înjghebată de rudele sale îl jignea. Totuşi, nu obiectă nimic şi adoptă repede noua denumire după ce obţinu asigurări că toţi termenii conveniţi se vor respecta. Acesta era esenţialul. Timpul trece şi rectifică totul. Aşadar, în biroul lui Gaittany se ivi, în locul portretului lui Boldescu-Kapri, fotografia foarte mărită, încadrată într-o ramă somptuoasă, a lui Tudorel. Pe plicurile şi en-tête-urile hîrtiei de corespondenţă, o bandă lipită arăta schimbarea. Se făcu şi o recepţie specială în memoria lui Tudorel, la care Ioanide primi o invitaţie scrisă. Însă Ioanide nu răspunse nimic şi nu apăru la festivitate. O nelinişte cuprinse pe Gaittany: prezenţa proiectelor lui Pomponescu în sălile de jos. A le ţine mai departe i se arăta ca o primejdie serioasă; a arunca — drept o nedelicateţă. Se decise a le înapoia lui Pomponescu. Desigur, şi acest gest i se înfăţişa lui Gaittany drept foarte jenant, totuşi avea o scuză, dorinţa de a salva opera profesorului de beton armat de distrugere. O scrisoare oficială fu întocmită în acest sens: 
   «Stimate domnule, întrucît preţioasa colecţie de proiecte şi schiţe donate de dumneavoastră Casei de Artă „Tudor Ioanide“ se află actualmente, din cauza resistematizării ordonate de minister, în pericolul de a fi risipită, socotim că e mai util din toate punctele de vedere să vă reîncredinţăm numita colecţie.» 
   Gaittany ordonă strîngerea tuturor tablourilor laolaltă şi le expedie cu maşina acasă la Pomponescu. Omul de serviciu socoti că e mai bine, spre a se număra piesele după inventarul ce-l avea în mînă, să le întindă de jur împrejurul anticamerei ex-ministrului, pe fotolii şi pe canapele. Cînd Pomponescu dădu cu ochii de ele, încercă un sentiment atroce şi-şi muşcă buza de sus cu violenţă. Un asemenea afront era cu totul inedit pentru el. Văzîndu-şi schiţele pentru Catedrala Neamului, avu un zîmbet amar. Nu numai nu construise catedrala, dar proiectele înseşi îi erau înapoiate ca lucruri jenante şi fără valoare. Madam Pomponescu sîngeră şi mai mult sufletul lui Pomponescu prin insistenţa ei: 
   — Ascultă, Jean, parcă donaseşi proiectele Casei de Artă,
de ce ţi le-a trimis înapoi? Pomponescu ridică din umeri întunecat. 
   — Este o lipsă totală de cuviinţă. Ce vrea să zică astaresistematizare? Fără donaţia ta? Dar ai oferit fonduri pentru amenajarea sălilor! 
   — Să lăsăm asta! zise Pomponescu nervos.
   Madam Pomponescu-Mamy şi madam Pomponescu-Maman nu înţelegeau deloc sensul evenimentelor şi continuau să vadă în Jean un arbitru al situaţiei. Acesta, din cauza lipsei de societate, nesimţindu-se bine singur, prelungea dejunul şi participa la un ceai zilnic, după amiază. 
 — Se înşeală dumnealor dacă îşi închipuie că se potdispensa de experienţa şi de prestigiul tău! zicea Mamy. Nu sunt în ţara romînească mulţi oameni ca tine. 
 Pentru întîia dată Pomponescu, în ciuda firii sale congenital infatuate, simţi o stînjenire în faţa acestor elogii fără control, ieşite dintr-un amor propriu abuziv. 
. — Vremurile s-au schimbat radical, afirmă el sumbru, experienţa noastră este perimată. 

   Deşi madam Pomponescu declara a voi să protesteze contra necuviinţei lui Gaittany, Pomponescu ordonă subretei să ducă toate proiectele în odaia de lucru şi să le aşeze lîngă un perete, unul peste altul, cu feţele întoarse. Găsi că nimeni nu este obligat a primi o donaţie pe care n-o apreciază. Imaginile din cîmpul arhitecturii începură să devină odioase fostului ministru, care, spre a se distra, încercă să facă lectură. Neorientat în literatura mai nouă, se întoarse la autorii lui preferaţi în tinereţă pentru sentimentalismul lor. Fort comme la mort1 de Guy de Maupassant fu lectura sa timp de două zile. O pagină îl indispuse prin analogia îndepărtată cu cazul lui. Eroul, 
 Puternic ca moartea (fr.). 
G. Călinescu
pictorul Olivier Bertin, deschidea Le Figaro, unde citea un articol intitulat Peinture moderne cu aluzii la arta sa: 
         
   Pomponescu lăsă volumul fără a merge cu citirea pînă la sfîrşit, însă, cum îl pusese deschis pe masă, îl izbi o ilustraţie reprezentînd pe Olivier pe patul său de muribund în urma unui accident de circulaţie. Pictorul ţinea ochii închişi şi avea mustăţi. 
   Gaittany, la rîndul lui, mai primise o mică atingere, pe care o înregistră fără murmure. Fostul lui şofer, Ion Munteanu, scăpase ca prin miracol de execuţie, deşi fusese unul din participanţii al asasinarea lui Dan Bogdan. Printr-o lipsă de consecvenţă, poate prin manopera unui funcţionar cu simpatii pentru Mişcare, fusese eliberat după cîtva timp, ca nemaifiind util instrucţiei. Cînd se făcu arestarea asasinilor, Munteanu dispăruse. Acum, reapărut, pretindea o situaţie, şi Gavrilcea îndemnă pe director să inventeze pentru el postul de secretar general, care ar fi însemnat anularea autorităţii însăşi a lui Gaittany. Automobilul avînd precădere asupra altor considerente şi primindu-se sfatul din partea familiei de a nu se abandona poziţia care, pe lîngă alte raţiuni, asigura pensia văduvei donatorului, sugestia fu acceptată şi Ion Munteanu se dedică de aici înainte problemelor de artă. Făcuse rost din 
    ...aceste cîteva cuvinte, la sfîrşitul unei fraze, îl loviră ca un pumn în plex: „Arta demodată a lui Olivier Bertin...“ Fusese totdeauna sensibil la critică şi la elogii, dar în adîncul conştiinţei sale, în ciuda vanităţii sale fireşti, suferea mai mult cînd era contestat decît se bucura de laudă, ca urmare a neîncrederii în sine însuşi, pe care şovăielile sale o alimentaseră totdeauna (fr.). 
altă parte de un automobil relativ mai modest, şi scoţînd afară cîteva obiecte războinice — săcăluşe, archebuze, halebarde 
. — îşi constituise un apartament la Casa de Artă. Toate hotărîrile se luau acum cu avizul lui Munteanu, iar Gaittany îşi manifesta agasarea (pentru psihologi) numai prin gestul de a-şi face vînt, chiar şi iarna, cu o foaie de hîrtie sau o broşură, oral găsind orice idee «perfectă» şi «în regulă». Astfel, Munteanu veni cu propunerea să se ilustreze şi memoria eroicului Cioarec. O fotografie la minut fiind dibuită, se obţinu o copie gigantică, pe care servitorul, la indicaţiile secretarului general, o bătu în perete, înrămată, în dreptul imaginii lui Tudorel. 
. — E-n regulă! zise Gaittany în culmea entuziasmului şifăcîndu-şi vînt cu un catalog artistic. 

   Dar începu să scurteze şedinţele la Casa de Artă, să abandoneze totul, afară de maşină, secretarului general, ba chiar să lipsească zile întregi, dedicîndu-se celeilalte sinecure pe care o agonisise. Grupul său (Hagienuş, Sufleţel etc.) era în tratative cu Sultana spre a relua reuniunile la Saferian. Ion Munteanu fu acela care puse pe Gaittany într-o încurcătură gravă. Fostul şofer, găsind că Pomponescu trăieşte prea tihnit după trădarea pe care o făptuise, ca să atragă atenţia opiniei publice că e cazul să se gîndească la administrarea unei exemplare pedepse, organiză o demonstraţie. Legă portretele victimelor Hangerliu, Tudorel, Pica, Cioarec de automobil, scoţînd şi pe cele două din biroul lui Gaittany, şi constitui un pluton bizar de tineri cu cizme şi cu mari lumînări aprinse. Fără a fi prevenit despre ce e vorba, Gaittany fu invitat a se urca în automobilul astfel împodobit, şi convoiul satanic se îndreptă spre strada lui Pomponescu. Acolo unitatea se opri în faţa casei fostului ministru şi, aşezîndu-se într-un careu, iluminînd cu facle imaginile morţilor, intonă, sub conducerea lui Munteanu, un număr de cîntece lugubre, compuse de un cîntăreţ de bar. Unul din ele se termina prin acest refren: 
Strigăm în ciuda sorţii: Să ne trăiască morţii! 
G. Călinescu
   După producţia muzicală, unitatea ţipă în cadenţă: «Răz-bu-na-re! Răz-bu-na-re!», chemînd pe Pomponescu şi ameninţîndu-l. Zărind iluminaţia de făclii din faţa casei sale, Pomponescu se apropie de fereastră şi privi. Ex-ministrul era infatuat, dar nu laş. Placiditatea lui naturală, mîndria înnăscută îl împiedicau să dea semne de frică. Nu încerca teamă, ci o amărăciune adîncă, în care se amestecau, fără voia lui, accese de ură împotriva lui Ioanide, al cărui nume îl persecuta. Nu făcu altceva decît să-şi muşte mustaţa şi se duse apoi la birou, unde se aşeză, aparent nepăsător. Gaittany fu o cauză esenţială a salvării lui Pomponescu, întrucît, văzînd unde fusese dus, făcîndu-şi vînt cu batista, în ciuda frigului, şi ascunzîndu-se în fundul cupeului, stărui pe lîngă Munteanu să curme o reprezentaţie necompatibilă cu funcţia lor. Munteanu, păstrînd, cu tot fanatismul, un fond de recunoştintă faţă de Gaittany, ordonă întoarcerea automobilului şi astfel trupa lipsită de idoli se întoarse şi ea cu lumînările. Madam Pomponescu, înspăimîntată, ceru audienţă Hangerlioaicăi şi-i solicită protecţia în virtutea faptului că Pomponescu intervenise pentru Hangerliu. Prinţesa ştia aceasta, dar era mai ales necăjită de scandalul ce se făcea cu Cioarec şi chiar cu Ioanide în detrimentul memoriei prinţului. După socoteala ei, numai Hangerliu fusese victimă, ceilalţi erau nişte simpli accidentaţi. Mentalitatea ei era aceea a aristocraţilor care întrebau un individ dacă e «născut», «né», înţelegînd a fi de extracţie nobilă. Restul oamenilor nu e născut, ci fătat. Şi încă şi aici era o rezervă de făcut: cîinii şi caii lui Hangerliu aveau un pedigree. Hangerlioaica nu ascundea veleitatea de a lua ea în mînă frînele răzmeritei şi întocmise o listă de rubedenii de împins în locurile de comandă. Dăduse cîteva declaraţii la ziarele din străinătate şi pregătea o slujbă religioasă impozantă în amintirea lui Hangerliu la Mitropolie, cu care prilej ar fi luat parte fetele de la orfelinat şi unitatea militară căreia îi aparţinuse prinţul, plus numeroasa familie şi membrii ambasadelor. Aşadar, prinţesa se arătă serviabilă şi propuse două soluţii: una ca Pomponescu să se adăpostească un timp la orfelinat, unde paza la poartă era mare şi călcarea pragului de cître turburători, un lucru riscat; a doua, să plece în străinătate pentru cîtăva vreme, caz în care prinţesa i-ar fi procurat imediat un paşaport. Pomponescu ascultă calm şi posomorît cele două propuneri, muşcînd numai un colţ al buzei, şi le respinse pe amîndouă, ca nevrednice de persoana lui şi impracticabile. Nu era demn de un Pomponescu să se ascundă printre fete de orfelinat, şi unde? În casa lui Sufleţel, în fond un ridicol adulator din clientela lui. Sufleţel îl văzuse pe Pomponescu pe bulevard, în semiobscuritate, şi, ca şi în cazul lui Ioanide, o luase la goană, ca şi cînd un monstru înfricoşător se îndrepta spre el. Sufleţel, cu toate ordinele prinţesei, era în stare să nu-l primească sau să părăsească locuinţa, lăsîndu-l într-o poziţie caraghioasă. Cît despre a pleca în străinătate, era o imposibilitate: Pomponescu nu-şi putea lăsa pe mamă-sa şi soţia infirmă în voia soartei. Plecarea era relativ uşoară, întoarcerea putea să-i fie refuzată. Să ia pe cele două femei cu sine, de asemenea apărea dificil şi riscant. În cazul unei închideri a graniţei, nu avea cu ce să le întreţină în străinătate. Pomponescu, trăind de ani de zile în confort şi bunăstare, ca parlamentar şi ministru aproape fără întrerupere, se speria de mizeriile vieţii nomade. N-ar fi putut trăi într-o cameră mobilată oarecare şi n-ar fi suportat regimul de pensiune. Prin urmare, hotărî să rămînă mai departe pe loc, deocamdată în concediu de la catedră pînă la o nouă întorsătură a lucrurilor. Pomponescu luă obiceiul de a ieşi pe stradă seara, mergînd numai pe bulevard, între Piaţa Victoriei şi Piaţa Amzei, ca să fie în mijlocul lumii, totuşi nu în centrul propriu-zis, unde putea fi recunoscut. 
   În loc să contemple arborii ca un întristat romantic, se oprea în faţa unui magazin oarecare — drogherie, tapiţerie — şi privea serios toate obiectele din vitrină. Urmărea astfel un client care intra şi ieşea din prăvălie, se distra participînd la actele altora. De vreo două ori se întîlni cu Smărăndache, care îl salută cuviincios ca totdeauna şi se opri fără prudenţă. Era singurul care, nerăsplătit cu nimic, nu arăta ingratitudine. 
G. Călinescu
Smărăndache îi rezumă, fireşte, lui Pomponescu toate micile evenimente, fără să-i împărtăşească convingerea lui intimă, confirmată mai tîrziu de fapte, că Mişcarea nu se va mulţumi la simple demonstraţii zgomotoase de stradă şi că după o aparentă acalmie a instalării va trece la represalii crunte şi la 
o politică de răsturnări. Gavrilcea propusese ca teatrul unde murise Carababă să se numească Teatrul Carababă. Sugestia nu fusese însă primită, deoarece localul era particular. Munteanu susţinea ca strada unde căzuse asasinat Dan Bogdan să ia numele de strada Cioarec. Gulimănescu sprijinise cu zgomotoasă tărie propunerea. Însă Munteanu nu era mulţumit cu această singură reparaţie a memoriei; cerea şi comandarea unei statui, care să-l reprezinte pe Cioarec cu o mînă pe piept şi una în aer, primind vitejeşte gloanţele plutonului. Saferian îşi aştepta vaporul să plece în Orient, după ce credea că şi-a vîndut toate lucrurile din casă, pe care însă Sultana le muta la apartamentul de jos. Demirgian şi Sultana începuseră a face afaceri bune cu piperul strîns de Saferian. Îl vindeau în cantităţi infime cu preţ de speculă. Numai ei aveau cacao, ciocolată veritabilă şi alte rarităţi de acestea. Petrică al lui Hagienuş fusese făcut maior, trecînd ca un element care simpatizase clandestin cu Mişcarea. Se dădea drept sigură trimiterea lui într-o misiune în Germania. Prin el, Hagienuş căpătase înapoi gratis cavoul, deoarece Gavrilcea, care era de fapt posesorul în numele Mişcării, nu mai avea ce face cu mormîntul. Cu concursul lui Saferian, restituţia fu aranjată şi formal. Acum se iscase din nou cearta dintre Hagienuş şi copii. Cel dintîi susţinea că trebuie să depună iarăşi osemintele soţiei sale, copiii afirmau că mormîntul e buclucaş şi nu oferă linişte moartei şi erau de părere să-l vîndă a doua oară. Chestiunea se afla încă în litigiu, însă Smărăndache afirma că Hagienuş ceruse concursul lui Ioanide să-I ajute să deplaseze statuia soţiei sale şi s-o ascundă în anume loc, pentru a o salva astfel de vînzare. Smărăndache mai destăinuia că era acum perfect stabilit că locul pe care Ioanide îşi construise cabana fusese cumpărat prin intermediul doamnei Valsamaky-Farfara cu o sumă de bani obţinută prin vînzarea unor bijuterii ale doamnei Ioanide, lucru pe care arhitectul îl descoperise mai tîrziu, ceea ce-l determinase să cumpere, cînd făcuse rost de bani, alte giuvaericale, ştiind bine cît suferă madam Ioanide cînd e lipsită de găteli. Gulimănescu susţinea pe fată că închiriase în mod conştient apartamentul la Deutsche Buchhandlung, ştiind că prin asta face un act îndrăzneţ, ce putea să-i fie fatal. Acum avea tot dreptul să ceară o răsplată. De altfel, îşi procurase prin Fleischlein, pe preţ derizoriu, un frigorifer electric spaţios, importat pe numele librăriei în chestiune, precum şi un aparat fotografic excepţional. Căpătase pe deasupra gratis un mare număr de lăzi solide cu mînere de sfoară, în care fuseseră aduse în ţară nu se ştie ce obiecte de către Fleischlein. Despre Gonzalv Ionescu, Smărăndache spuse că acesta, cînd se propuse aducerea la îndeplinire a planului de înlăturare a lui Pomponescu, îl aprobă cu energie, zicînd că Pomponescu lipseşte sistematic de la catedră de ani de zile, însă propuse ca în locul catedrei de beton armat, existînd după informaţia lui şi la Politehnică, să se înfiinţeze una de geografie, întrucît cunoaşterea solului sub raportul peisajului şi al materialului este de cea mai mare importanţă pentru arhitect. Arta arhitecturii, nefiind abstractă, nu se poate dispensa de geografie. 
   Pomponescu încercă să-şi însenineze gîndurile în colocvii cu Ioana. Nu s-ar putea spune că aceasta îl primi cu indiferenţă, avînd în vedere placiditatea ei obişnuită. Însă îl trată cu o privire stînjenită, în care se ghicea compătimirea. Ceea ce se petrecuse înainte cu Ioanide se repeta acum cu Pomponescu, într-un mod mai grav, deoarece pe cel din urmă lumea nu şi-l putea închipui decît puternic. Pomponescu n-avea fizionomia nepăsătoare a lui Ioanide, chipul fiindu-i melancolic şi sfidător. Se vedea că se resemnează cu dispreţ. Indolenta repeta toate gesturile ei de intimitate încetinite, ca şi conştientă de inutilitatea lor. Se purta ca o consolatoare trimisă din oficiu la un condamnat la moarte. Acest lucru plictisi pe Pomponescu, mai ales că Ioana făcea goluri enorme în vorbirea ei, şi aşa de 
G. Călinescu
altfel sobră, sugerînd o preocupare apăsătoare. În privinţa asta era mult mai normal interiorul familial al lui Pomponescu, unde cele două Pomponeşti nu abdicaseră o clipă de la pretenţiile lor. Spre a umple lacunele orale, Indolenta şedea în faţa pianului şi, întocmind cîteva acorduri, îşi acompania nişte solfegieri vocale de fantezie, intonînd cînd mai stins, cînd mai tempestos, ceea ce i se păru lui Pomponescu, doritor de conversaţie, foarte inoportun. Chiar şi cînd intra în vorbă, Indolenta se arăta urmărită de o idee fixă, aceea de a şti dacă în noile împrejurări se va putea menţine la Operă şi prin cine. 
. — Stăm cu foarte mare grijă, zicea întrerupîndu-şivocalizările; se zvoneşte că vor primeni personalul Operei. 
. — Ce-are de a face Opera cu politica? răspundeaPomponescu. Indolenta nu luă în consideraţie îndată opinia lui Pomponescu, ci gîlgîi o frază de exerciţiu. Abia după ce 

o învîrti de cîteva ori făcu o pauză. 
   — Aşa se spune, cu toate astea.
   După un alt debit de sonuri, Indolenta puse o chestiune precisă, ce-i şedea, se vede, mai demult pe suflet. 
. — Cunoşti pe Munteanu?
. — Cine e ăsta?
. — Nu ştiu, el se ocupă cu tot ce priveşte manifestarea de artă.

. — O fi Munteanu, şoferul lui Gaittany, identifică ironic Pomponescu. 
 — Aşa ceva. E foarte tare. Şi Indolenta emise o gamăfurtunoasă, răscolind totodată cu degetele dinţii pianului. Apoi se opri. N-ai putea să intervii la el? 
 Pomponescu surîse cu amărăciune. 
. — Nu am nici o relaţie cu acest domn, dar te poţi adresalui Gaittany. 

   — Este o idee, recunoscu Indolenta. Aşa am să fac.
   Mai tîrziu, Ioana dădu drumul unei alte judecăţi ce stătuse mocnită în creierul său. 
   — Ce carieră a făcut Gavrilcea ăsta, un necunoscut pînă
mai ieri! Ex-ministrul ridică din umeri. 
. — E foarte puternic, protecţia lui contează. Cred că, dacătrăiau, Tudorel şi Pica ar fi fost azi la ordinea zilei. Ai văzut ce vîlvă se face în jurul lor? Ioana fluieră o arie de operă, bătînd cu cîte un deget claviatura pianului. Apoi urmă: Au să le facă o comemorare la Operă, cu care prilej se va executa o cantată în amintirea lor. Aş fi voit să mi se încredinţeze mie executarea ei. Parcă îl cunoşteai pe Gavrilcea... 
. — L-am asistat odată ca martor într-un proces. Nu mai am raporturi cu el. 
. — Atunci cine îl cunoaşte de aproape? 
. — Cred că tot Gaittany. 
. — Bine zici!

   Din această conversaţie rezulta că Indolenta nu hrănea nici o repulsie pentru Munteanu şi Gavrilcea, admirînd fără rezerve pe deţinătorii puterii efective. Ca şi Gaittany, avea cultul reuşitei practice în viaţă, motiv care o făcea să se încline fără examen critic în faţa învingătorului. Indolenta, care era foarte amatoare de muzica lui Puccini, nu i-ar fi dat acestuia personal, presupunînd că ar fi înviat şi s-ar fi prezentat în faţa ei, nici o importanţă atîta vreme cît se afla de faţă directorul Operei. Autoritatea administrativă fascina pe Indolenta, şi Pomponescu nu-şi făcea iluzii: o cucerise pe Ioana ca ministeriabil. Pomponescu, făcînd aceste reflecţii secrete, îşi aduse aminte de o întîmplare caracteristică. Fiind ministru, participase la sărbătorirea unui mare intelectual romîn, care îşi depăşise vîrsta activităţii reale, avînd nouăzeci de ani şi fiind ca om un uitat. Toţi oratorii vorbeau de opera lui trecută şi neglijau pe bătrînul care, tîrîndu-şi paşii, se aşezase pe un scaun în marginea sălii, neputîndu-se urca pe tribună. Publicul din sală, necunoscînd decît portretul din tinereţa autorului, expus sus, ignora pe bătrînul de pe scaun, şi cînd acesta începu să tuşească zgomotos şi să-şi sufle nasul cu o lipsă senilă de discreţie, glasuri sîsîiră: 
   — Sst! Linişte!
   La ieşirea lui Pomponescu, care vorbise foarte elogios despre sărbătorit (îi plăceau aceste gesturi publice de 
G. Călinescu
generozitate), bătrînul, voind să se apropie de el, fu împiedicat de un comisar, care, făcînd drum lui Pomponescu, strigă servil: 
   — Faceţi loc, să treacă domnul ministru!
   Alţii din sală împinseră pe sărbătorit spre a fugi după ministru, încît bătrînul, impotent, rămase în urma tuturor şi ieşi pipăind cu mîna pereţii, spre mirarea oamenilor de serviciu, care nu pricepeau ce căutase în sală, la o astfel de vîrstă. În situaţia aceasta se afla acum şi Pomponescu, călcat în picioare de oameni năvălind spre puternicii zilei, cu toate că numele lui gol mai inspira respect retrospectiv. Asta nu înseamnă că Indolenta, femeie foarte binecrescută, dădea cumva a înţelege lui Pomponescu că-l socotea diminuat. Impresia ieşea indirect din marea consideraţie pe care o concedia oamenilor noi. Starea ei de spirit se exprimă exact în această condoleanţă: 
   — Nu trebuie să fii indispus. Vei mai fi ministru. 
   De aci Pomponescu înţelese că pentru Indolenta faptul de a nu mai fi ministru era dureros. Ex-ministrul ar fi voit ca Indolenta să-i vorbească astfel: «Ce bine-mi pare că ai demisionat! Pentru un om politic, ministeriatul e o pierdere de vreme birocratică, ce nu sporeşte cu nimic reputaţia lui. Cei mai mari bărbaţi de stat au fost aceia care au refuzat intrarea în minister.» 
   Din contra, Indolenta zicea aşa: 
   — Gavrilcea! Am auzit că vine prim-ministru, de pe acumînvîrteşte toate. Ce noroc pe el, ce carieră fulgerătoare! Dar de Gaittany ce zici? Inteligent om! Mereu în picioare, oricînd el e tot aşa de tare. Barem acum e mînă-n mînă cu Gavrilcea şi Munteanu. 
   Dacă ar fi spus aceleaşi lucruri faţă de Ioanide, Ioana n-ar fi fost aşa de inconştient cruntă, căci pentru Ioanide, Gavrilcea şi Munteanu erau zero, şi un minister însemna o funcţie sterilă şi fără valoare. Însă Pomponescu era (cu anume rezerve intelectualiste) exact de părerea Indolentei, din care cauză suferea de a se vedea pipăit pe răni. 
   Indolenta nu arăta din punct de vedere sentimental o diminuare a interesului, totuşi, acum, acest stil moderat i se părea lui Pomponescu insuficient. Înainte Indolenta tăcea ascultînd respectuoasă pe Pomponescu, acum tăcea de asemeni, în vreme ce acesta voia exuberanţă. l se păru că Ioana simte o stînjenire să iasă cu el în oraş, cum făcea înainte. 
   — Ce zici, întrebă el, de o preumblare la şosea?
   — Dacă ţii cu orice chip, merg, însă e aşa de umed şi frigafară şi întuneric!... 
   Pomponescu renunţă. El nu era omul să taie firul de păr în patru, ca Ioanide, şi să imagineze dialoguri interioare şi interpretări multiple. Avu sentimentul că Ioana evită să fie văzută cu el şi ca atare nu mai discută. 
   — Rămînem atunci acasă, se resemnă.
   Cu toate astea, Indolenta era îmbrăcată ca de oraş şi după o oră începu a fi distrată şi a privi pe geam. Prin urmare, totuşi avea de gînd să iasă. Deci Pomponescu se ridică să se retragă. 
   — Vin poimîine! zise el. 
 — Nu! se rugă Indolenta, de altfel scuturîndu-l de praf pepalton, înconjurîndu-l cu atenţii. Nici poimîine, nici răspoimîine. Am repetiţii! Ce vrei? Tu m-ai îndemnat să intru la Operă. 
 Altă dată, după comemorarea lui Tudorel la Operă, unde cîntase Cantata, Indolenta, fără să intuiască prevenţiunile lui Pomponescu, se cheltui în laude cu privire la Gavrilcea: 
. — A vorbit foarte frumos. Nici nu m-aşteptam. Acum îmiexplic de ce are trecere. Ioanide ar fi întrebat-o, auzind asemenea aprecieri: «Dar despre furunculele lui ce zici? Sunt tot aşa de aprinse?» 

   Pomponescu nu vedea lucrurile la fel. Cultul succesului intrase într-atît prin familie în sîngele său, încît cuvintele Ioanei îi erau penibile pentru adevărul pe care îl admitea în ele. Din moment ce Gavrilcea parvenise, meritul constînd în acest unic fapt nu se putea tăgădui. Pomponescu se sili să elimine din convorbirea sa cu Ioana tot ce avea raport la viaţa publică şi să transforme colocviul într-o intimitate sentimentală. Indolenta acceptă jocul numaidecît, aşa cum o actriţă primeşte a repeta pînă la perfecta punere la punct scena 
G. Călinescu
sărutării. În mişcările ei era ceva factice. În felul cum îmbrăţişa şi săruta, în tolănirile ei pe divan, se ghicea jocul teatral. Scena mecanizase, transformînd în reflexe, viaţa emotivă a Ioanei. Un gest îndeosebi şocă pe Pomponescu. Cum exministrul şedea pe o margine a sofalei, cu un picior încovoiat sub sine, Indolenta se întinsese pe spate şi-şi rezemase capul de trupul lui Pomponescu. Sofaua fiind îngustă, un picior al Indolentei atîrna jos, şi genunchiul dezgolindu-se, spectacolul din punct de vedere plastic era destul de graţios. Chiar ideea de a sta astfel în tăcere, îndesaţi unul într-altul, într-un amurg de iarnă, în casă, era agreabilă. Însă tăcerea Ioanei nu era o muţenie meditativă, ci o somnolenţă fizică. O lene cîştiga tot trupul său, provocînd un căscat care, deşi acoperit cu mîna, părea animalic. Fălcile Indolentei trosneau fără echivoc, cu toate că orice gînd de grosolănie se înlătura. Totul fiind efectul unei anatomii prea viguroase, admirabile de la distanţă, Pomponescu se simţi foarte singur lîngă pocnirea fălcilor statuare. El însuşi voinic, nu gusta atletismul erotic, şi cînd săruta avea un soi de pudoare şi parcă se temea să nu fie surprins. De altfel, niciodată Pomponescu nu trecea la note mai viguroase înainte de a începe cu gesturile de civilitate, cum erau sărutarea mîinii şi înclinarea. Pomponescu era acelaşi om şi pe stradă, şi în intimitate, şi surprins acasă n-ar fi oferit nimic nou. Cum purta în permanenţă mănuşi ieşind în oraş — de piele iarna şi de aţă vara, niciodată de lînă — orice întrevedere cu Ioana debuta prin scoaterea grăbită a unei mănuşi. Cînd se despărţea de Ioana, după relaţii dintre cele mai corporale, la uşă Pomponescu îi săruta mîna scoţîndu-şi pălăria. Între femei, în general, Pomponescu nu făcea nici o distincţie, toate părîndu-i-se respectabile şi primind de la el aceleaşi omagii. Exceptînd, fireşte, personalul de serviciu. Dar şi în acest caz (pricină pentru care era apreciat), dacă, evident, nu scotea melonul în faţa subretei şi nu-i săruta mîna, în severitatea ţinutei sale păstra mereu o conduită respectuoasă, neridicînd glasul, folosind expresii care obligă, ca: «Dacă vrei», «dacă ai vreme», «dacă eşti aşa de bună», «ai bunătatea», şi mulţumind invariabil cu «mersi». În linie generală, Pomponescu nu putea suferi brutalitatea, şi o înjurătură în gura lui era gaură în cer. Ceea ce-şi permitea Hangerlioaica nu-şi îngăduia Pomponescu, om dintr-o clasă care se supraveghează şi se ţine de reguli mai degrabă decît de instincte. Preţuia graţiosul în toate. Nu suferea paharele grele, farfuriile masive, prefera paharele de baccarat pe picior, tacîmurile de argint. Petrecerile cu zgomot îl enervau, gusta 
o forfotă în surdină, de aşa natură încît oricînd glasul său să fie auzit. În general, stilul vieţii zilnice a lui Pomponescu era acela al audienţei şi al recepţiei, unde un căscat sună foarte rău. Aşa de susceptibil de la o vreme faţă de brutalităţi, Pomponescu exagera ca într-o halucinaţie căscatul Indolentei. Într-o noapte o visă într-un mod îngrozitor, prin contopirea unor imagini reale. Ex-ministrul fusese impresionat afară din cale de procesiunea de lumînări din faţa casei sale şi de corpul plutonului cu cizme intonînd: 
Strigăm în ciuda sorţii: Să ne trăiască morţii! 
   Mergînd pe seară la Indolenta, fu surprins la deschiderea uşii de o scenă bizară, în măsura în care nu-i înţelegea rostul. Ioana cînta gîlgîitor şi strident, cu două sfeşnice cu lumînări aprinse în mînă, pe care le depunea pe covor. Obsedat de procesiunea de lumînări, Pomponescu crezu că Ioana îi face 
o demonstraţie. Impresia fu mai mult subconştientă, de o secundă. Cum Indolenta începu să rîdă şi merse către el cu mîinile deschise, Pomponescu se dumeri îndată despre ce era vorba. Indolenta repeta rolul din Tosca. Nu se putu totuşi dezbăta de un sentiment surd de neplăcere. Visul pe care îl avu fu următorul: Un escadron de tineri cu cizme, cu făclii aprinse în mînă, înainta vertiginos înspre el, avînd în frunte pe Indolenta, care, statuară, înveşmîntată greceşte, cu mîinile întinse, ţinînd în fiecare cîte-un sfeşnic, cînta «Să ne trăiască morţii», apropiindu-se cu gura deschisă spre el, 
G. Călinescu
într-o căscătură uriaşă, rezolvată cu o trosnitură de fălci. Pomponescu se deşteptă cu o impresie dureroasă. Prinsese oroare de muzica vocală şi de solfegiu. În acest timp, Indolenta era din ce în ce mai aferată, şedea toată ziua la pian, îşi ţinea gîtul învelit într-un fular şi se trata cu chaudeau-uri, spre a-şi menaja glasul. Era ca o atletă care-şi raţionează toate sforţările musculare. Pomponescu află din gazetă sensul acestei igiene. Indolenta cîntă în curînd lieduri germane la un festival de amiciţie germano-romînă organizat de Fleischlein, cu patronajul Legaţiei Reich-ului. Indolenta nu era decît o cîntăreaţă pe care substratul concertelor n-o interesa. Important pentru ea era să cînte şi să aibă un public care s-o aplaude. Din acest unghi de vedere, neînţelegerea Pomponescu-Indolenta provenea dintr-o criză comună: Pomponescu, în lipsa succeselor de oratorie şi de audienţă, voia să fie aplaudat intim de Indolenta, iar aceasta dorea acelaşi lucru. Amîndoi erau în felul lor nişte actori care se plictiseau în  Succesele Ioanei nu se puteau explica decît prin relaţiile strînse cu aceia care determinau recrutarea elementelor. Chiar din vorbele ei, Pomponescu înţelese că se ducea des la Gaittany şi întîlnea acolo pe Munteanu. Deşi n-avea nici un indiciu din care să scoată o interpretare excesivă, un fapt era clar: Indolenta n-avea vreme să consoleze pe Pomponescu. Acesta nu se mai duse multă vreme pe la ea şi avu strîngerea de inimă de a nu mai primi nici un mesaj, nici un cuvînt de reproş. 
   Pomponescu era obişnuit să aibă la masă cîte un invitat cel puţin. Cînd anticamera era plină, reţinea pe rînd cîte unul. Acum nu mai avea de unde face alegere şi prînzul şi cina erau foarte morocănoase. Madam Pomponescu urmări cu telefonul pe cunoscuţi, dar aceştia fie nu răspundeau, fie se scuzau. Numai Smărăndache veni de vreo două ori şi o dată Hagienuş, care înainte de a intra pe poartă privi cu grijă în toate părţile. Nu era laş în halul lui Sufleţel, totuşi avea convingerea că o relaţie deschisă cu Pomponescu nu-i fără risc. 
   — Spune şi dumneata, domnule Gaittany, dacă am sau nu dreptate. Domnul Pomponescu mi-a făcut bine, nu pot să tăgăduiesc. Însă dacă mă văd ăştia că am de a face cu el, sunt în stare să mă dea afară. Să fiu nenorocit tocmai la bătrîneţe? 
   Pomponescu, întîlnind pe Gulimănescu, avu intenţia a-l invita la masă. Dialogul ce urmă între ei îl determină să renunţe. 
   — N-ai luat nici o măsură de precauţie? ÎntrebăGulimănescu cam familiar, eludînd toate vechile titluri aplicate lui Pomponescu. 
. — Ce măsură să iau?
. — Să te pui în siguranţă, pentru orice eventualitate.
. — Nu pricep.
. — E vorba ca dumneata şi încă vreo doi să fiţi daţi în judecată.
. — De cîte ori cade un guvern, zise Pomponescu cam sceptic, se promite un proces. Gulimănescu luă o mină extrem de gravă. 
 — De data asta se pare că este foarte serios, faci rău că iei lucrurile în glumă. 
 Pomponescu nu scoase nici un cuvînt, dar cu un fel de plecăciune exprimă ideea: «Fie ce-o fi!» 
. — Gavrilcea spune peste tot că se va institui anume pedeapsa cu moartea. 

   Pomponescu muşcă puţin buza de sus, nu de spaimă, ci din neplăcerea de a se vedea astfel minimalizat de Gulimănescu. 
. — Plecarea în străinătate era soluţia cea mai nimerită. Ex-ministrul surîse melancolic. 
. — Unde locuieşti? Întrebă Gulimănescu.
. — Acasă la mine. Ce întrebare!
. — Poate că nu strica să fi transferat averea pe numele

altuia. Se vor confisca averile foştilor demnitari. Pomponescu izgoni cu mîna spectrul vindictei. 
. — La catedră te-ai întors?
. — Nu, zise Pomponescu. Sunt în concediu.

   — E mult mai bine. Te-ai fi expus manifestaţiilor ostile. De altfel, mi s-a spus azi la minister că va ieşi în curînd în Monitor decretul de destituire a profesorilor ostili Mişcării. 
G. Călinescu
   Pomponescu, cu un gest distrat, acceptă şi acest pahar. 
   — Ioanide e tare acum, conchise implacabilul Gulimă-nescu, numai el ar putea opri decretul. Din nefericire, e supărat pe dumneata. 
   Ex-ministrul renunţă a mai pofti la masă un oracol atît de sinistru şi-i întinse mîna foarte obosit. Ar fi preferat să se întîlnească cu Ioanide. Pomponescu ar fi dorit să stea de vorbă pe larg cu un om bine informat ca Gaittany, spre a-şi face o idee justă asupra situaţiei. Simţea nevoia de a se întoarce la catedră şi a se dedica de aci înainte numai problemelor de specialitate. Nu îndrăznea să forţeze lucrurile prea devreme şi, mîndru cum era, nu voia să pară a solicita ceea ce putea avea fără discuţie. Urma deci să estimeze adevăratul raport de forţe. Cu anecdotişti ca Smărăndache şi prezicători lugubri ca Gulimănescu nu era chip să-şi facă o noţiune justă. Pomponescu trimise o carte de vizită lui Gaittany, exprimîndu-şi părerea de rău de a nu-l fi văzut de mult. Termenii erau puţin ambigui. Pomponescu totuşi, ştiind că Gaittany poate citi printre rînduri, spera că va da un semn de viaţă. A treia zi Pomponescu primi o telegramă cu următorul cuprins: «Vii mulţumiri pentru frumoasele cuvinte. Gaittany.» Atît. Gaittany se făcea că nu-nţelege. Chiar şi întîlnirile la masă cu cele două Pomponeşti deveniseră torturante pentru Pomponescu. În special madam Pomponescu-mamă dădea semne irecuzabile de debilitate mintală, întrucît, incapabilă de a percepe realităţile, sufoca pe fiul ei cu iluziile-i absolut deplasate. 
   — Cînd ai să te hotărăşti să reintri în minister? insista ea.
. — Tot mereu vorbeşti de minister! Mai sunt şi alte ţeluri în viaţă! cauta Pomponescu s-o corecteze persuasiv. 
. — Cine s-a născut cu vocaţia asta trebuie să persevereze.
. — Mi-e de-ajuns, zicea Pomponescu.
. — Da, dar datoria ta e să slujeşti ţara cînd e la strîmtoare,nu să stai în casă nepăsător. 
. — Mamă, te rog, să lăsăm asta, miniştrii nu sunt eterni.Sunt alţii care vin la rînd. 

— Nu pot fi toţi ca tine, cu experienţa ta.Cu tot orgoliul său, lui Pomponescu îi venea să spună:
«M-au dat afară şi m-ameninţă cu darea în judecată».

Aceste cuvinte nu le pronunţă niciodată, din cruţare pentru bătrînă. Era greu, după douăzeci şi cinci de ani de continue demnităţi, a convinge o femeie că totul s-a sfîrşit. Femeile arată uneori o obtuzitate extraordinară, ambiţia lor transportată asupra unui bărbat se converteşte într-o tiranie absurdă. Pentru prima oară Pomponescu intui în mîndria ingenuă a mamei sale o caricatură a infatuării lui. Madam Pomponescu-Mamy, încercînd a modera zelul soacrei, nu era mai puţin agasantă. 
 — Desigur, zicea ea, maman se grăbeşte. Orice ministru după demisie aşteaptă în opoziţie să se uzeze noul guvern. În curînd însă Jean îşi va lua iniţiativa. 
 Părerea aceasta i se păru lui Pomponescu şi mai lipsită de bun-simţ, tocmai fiindcă avea aparenţă rezonabilă, în vreme ce mamă-sa bîiguia inveteratele ei ambiţii copilăreşti. După atîtea asasinate şi execuţii, după ce nu ţinuse seamă de preavizul lui Gavrilcea, care vorbise desigur în numele unei puteri mai considerabile, nu mai era nimic de sperat. Era un timp nou, în care inofensivului Ioanide i se putuse întîmpla acel lucru grozav. Cu o zi înainte de demisia cabinetului, Gavrilcea intrase, cum am văzut, fără jenă în odaia de lucru a ministrului şi, aşezîndu-se pe un colţ al biroului cu un picior spînzurat în jos, îi spusese odios de blajin aceste cuvinte: 
. — Nu vreau să prejudesc asupra întîmplărilor ce vor urma.Ne-ai trădat. Cum mi-ai făcut odată un serviciu, vreau să fiu caritabil şi să te previn că moartea voluntară e mai demnă decît să fii împuşcat acolo unde au căzut morţii noştri. 

   Şi cu astea, Gavrilcea îşi lăsă şi celălalt picior în jos şi plecă fără grabă. Acest lucru nu-l ştiau Pomponeştile, şi încă de l-ar fi aflat nu l-ar fi luat în serios. De vreme ce suportaseră atîtea evenimente, asasinarea lui Dan Bogdan, omorîrea unui ministru, executarea lui Hangerliu şi Tudorel şi celelalte, desigur că, aşa cum se întîmplă cu mulţi oameni, nu raportau niciodată întîmplările la propriul lor caz. Pomponescu era pentru ele o 
G. Călinescu
fiinţă intangibilă, pe care n-ar fi îndrăznit nimeni s-o vulnereze. Cu toate astea, expresia «morţii noştri» a lui Gavrilcea cuprindea în ea o nuanţă de fanatism, depăşind experienţele de pînă atunci. Între nevinovatul «Rege Lear» şi Gavrilcea era o distanţă seculară, şi orientalistul vorbea de riturile nocturne ale morţii cabirice, citînd o disertaţie de Guthberleth. («Pe dumnezeul meu, domnule Pomponescu!») În biserica lui Ioanide, care era acum mereu deschisă, se improvizase un altar, pe care era expusă numai fotografia lui Cioarec, înconjurată de sute de lumînări. Tineri de ambe sexe, studenţi în toată firea, îngenuncheau în faţa lui Cioarec şi şedeau aşa prosternaţi zeci de minute. Ioanide ar fi zis că a greşit construind biserica în beton armat, fiindcă acum n-o mai poate dărîma. Trăgea nădejde că se va găsi cineva să pună dinamită în ea. (Ioanide afirmase în realitate că biserica lui era încă nesfinţită canonic şi că cimentul producea probabil asupra minţilor un fel de delir, care trebuia neutralizat prin pictură.) 
   Pomponescu avu un moment iluzia că va putea să lucreze ca arhitect, ceea ce nu mai făcuse de mult. La Ioanide se prezentă un negustor cu bani, care avea un teren foarte îngust într-un colţ de stradă, bine situat, pe care ar fi dorit să construiască un cinematograf. Ioanide vedea neted numai suprafeţele exterioare. Altfel, gîndea clădirea în sine şi apoi căuta terenul. Aci era o problemă mai degrabă de economie şi de spaţiu. Lucrînd în beton şi punînd sala la etaj, spre a economisi parterul pentru intrare, vestiare, casă, putea ieşi ceva, cu condiţia unui calcul abil al echilibrului de mase. Pentru asta era mai nimerit un arhitect care să fie totdeodată şi un bun inginer. Deci Ioanide îl trimise pe negustor la Pomponescu, să încerce dacă acela primeşte. 
. — Dumneata eşti domnul Pomponescu? Întrebă negustorul,care nu mai auzise niciodată de el, nici ca arhitect, nici ca ministru. 
. — Eu sunt! confirmă Pomponescu încercînd a-şi face unsuflet modest la începutul carierei. 
. — M-a trimis domnul arhitect Ioanide la dumneata. Dacăte-a recomandat el, am toată încrederea. 
. — Mă rog...
. — Domnul arhitect Ioanide mi-a spus că ceea ce vreau eutrebuie făcut în beton, şi numai dumneata eşti specialist. 
. Pomponescu avu la început bănuiala că Ioanide îi face farse. Dar, aducîndu-şi aminte de fizionomia tristă a aceluia, de strania lui lipsă de ranchiună şi de pierderea celor doi copii, respinse această ipoteză. Înţelegînd despre ce este vorba, Pomponescu se dedică zelos lucrării şi şedea acum închis în biroul lui ca să studieze elementele şi să întocmească planul. Astfel uită aproape cu desăvîrşire de recentele lui necazuri şi de preavizul lui Gavrilcea. După cîtva timp convocă pe client, îi expuse concepţia şi-i înmînă o schiţă, analizînd clădirea din toate unghiurile de vedere posibile, ca s-o cerceteze acasă. Clientului nu-i plăcu, nu din motive estetice, ci pentru raţiuni de distribuţie. Voia ca anume dimensiuni să fie mai largi şi unele detalii de interior, precum scara, puse altfel, fiindcă aşa-i convenea. Se plînse lui Ioanide. Zadarnic îi demonstră acesta că, dat fiind terenul disponibil, posibilităţile de folosire a spaţiului sunt limitate şi că fără discuţie planul lui Pomponescu, din punct de vedere tehnic, reprezenta unicul mod de a împăca cerinţa clientului cu problema rezistenţei materialului. Restul era chestie de gust, putîndu-se face rectificări pe ici, pe colo. Negustorul, considerînd arhitectura ca o magie capabilă de a viola necesitatea inclusă în coordonata spaţială, nu se lăsă convins şi restitui lui Pomponescu schiţele, prezentîndu-i reclamaţiile sale. Acesta rîmase foarte surprins la început. Nu era obişnuit să fie contrazis. Chiar şi mai tînăr lucrase mai ales la construcţii publice, unde cuvîntul său era ascultat fără şovăire. 
. — Omule, zise el cu o pedagogie ce trăda iritaţia morală,pune-mă să-ţi schimb stilul, ornamentele. Arată-mi un model, ca să văd ce-ţi place, şi-ţi fac. Cît despre distribuţia interioară, ţinînd seamă că ai nevoie de o sală de spectacole de atît pe atît, cu atîtea locuri, pe o astfel de suprafaţă, nu se poate în alt chip. Ştiinţa se opune. Afară de cazul cînd vrei să-ţi cadă în cap toată binaua. 

G. Călinescu
   Clientul ascultă foarte incredul argumentaţia lui Pomponescu, care îl invită să mai consulte şi pe alţii şi apoi să-i comunice dacă s-a hotărît să adopte proiectul. Negustorul plecă şi de atunci nu mai dădu nici un semn. Astfel, prima încercare profesională a lui Pomponescu, după căderea din minister, se soldă cu un eşec, şi arhitectul, care pierduse comanda, aruncă toate schiţele într-un sertar şi reveni iarăşi la lectura lui Maupassant. Îşi împărţise ziua după un program foarte rigid. Dimineaţa, după ce îşi făcea cu atenţie toaleta, intra în sufragerie, îmbrăcat cu îngrijire, bărbierit şi pieptănat, făcea ritualele civilităţi, lua cafeaua cu lapte şi schimba cîteva cuvinte fără importanţă cu cele două femei. Apoi cerea jurnalele şi le răsfoia în faţa lor. După această operaţie săruta mîna lui maman şi tîmpla lui Mamy şi trecea în biroul lui, unde scotea de prin sertare hîrtii şi însemnări, le citea atent, le clasa, le lega cu şnur subţire, aruncînd la coş, mărunţite, hîrtiile netrebnice. Dacă auzea vreun zgomot în anticameră, mergea uneori pînă la uşă, să vadă de n-a venit cineva. După masă trecea în salonul doamnei Pomponescu pentru cafea, prilej de a simula viaţa socială, intrînd într-o conversaţie în care evita problemele mari şi se întreba mai ales despre soarta feluritelor rude nevăzute de mult. Pe seară, Pomponescu ieşea puţin, strecurîndu-se printre pomii bulevardului. La cină apărea în smoching. Odată consimţi a juca domino cu cele două femei şi păru mulţumit de a fi cîştigat. Nefiind obişnuit a se culca devreme şi consumîndu-şi ani de zile serile în picioare prin saloane, Pomponescu, neavînd ce face, se plimba prin odăile ale căror lustruri erau feeric aprinse fără nevoie şi se oprea de multe ori în faţa rafturilor de cărţi din birou, de unde scotea cîte-un volum, pe care îl răsfoia rezemat de dulap. Se purta ca şi cînd în jurul său ar fi fost grupuri mari de persoane, şi el, în toiul conversaţiei, ar fi mînuit volumul numai spre a găsi un amănunt util discuţiei. În fine, scotea o ţigară (fuma foarte rar) şi, aprinzînd-o, o fuma în anticameră, aşezat pe un fotoliu. După aceea săruta mîna doamnei Pomponescu-mamă şi, zicînd bună seara, se retrăgea în dormitor. Aci sta cîtva timp, 


întins pe spate, cu mîinile pe deasupra plăpumii, într-o poziţie de reverie şi în aşa fel încît nimic nu se clintea în toaleta sa, şi o batistă fantaisie pe care o purta în buzunarul de sus al pijamalei se păstra îndoită exact ca într-un smoching, apoi întorcea comutatorul şi adormea în această postură solemnă. 
XXVIII 
   Ioanide observă că în unele privinţe caracterul doamnei Ioanide se modificase. Se îmbrăca mai modest, deşi mereu cu îngrijire, şedea ceva mai mult acasă, fără a renunţa la vizite, şi mai ales nu mai cerea bani. Fenomenul părea cu atît mai curios cu cît nici o economie substanţială nu intervenise. E adevărat că prin moartea Pichii şi a lui Tudorel cheltuiala fusese parţial micşorată, nu atît însă încît să justifice acest echilibru. Disciplina economică recentă a doamnei Ioanide mergea pînă acolo încît dacă Ioanide uita să dea banii necesari întreţinerii casei într-o lună, madam Ioanide nu-i reclama. Într-un singur punct Elvira nu se abătuse de la formula ei sufletească: sistema de a menaja prin discreţie liniştea lui Ioanide, care ducea cîteodată la rezultate contrare. Oricît Ioanide îşi cruţa soţia după moartea copiilor, fu în imposibilitate de a nu se supăra o dată. Într-o dimineaţă, arhitectul rugă pe madam Ioanide, fiindcă ieşea în oraş, să-i cumpere un anume tuş, ce i se sfîrşise şi care devenise rar. Madam Ioanide se întoarse acasă la vremea mesei. Arhitectul o văzu intrînd pe poartă, o auzi urcînd scara la etaj să-şi lase mantoul, apoi recoborînd în sufragerie. Peste puţin, madam Ioanide chemă pe arhitect la masă. Ioanide era un om care, cînd încredinţa cuiva o misiune oricît de neînsemnată, aştepta cu nerăbdare îndeplinirea ei şi pretindea ca mandatarul să dea un raport imediat. Este tocmai ceea ce nu făcea Elvira. Aşadar, cei doi soţi se aşezară la masă, madam Ioanide calmă, respirînd încă aerul rece al străzii, Ioanide preocupat numai de tuşul lui, din a cărui lipsă nu putuse lucra în cursul dimineţii. Madam Ioanide începu să mănînce, Ioanide la fel, cu stări de spirit deosebite, cel din urmă curios să vadă cînd i se va raporta despre tuş. 
G. Călinescu
   — Este o mizerie, zise madam Ioanide. Nu mai poţi găsinimic decît cu preţuri fantastice. Nu se află mirodenii. Trebuie să rogi pe Saferian să-ţi dea. 
   Ioanide nu zise nimic, întrebarea ce-i mocnea în gînd fiind: «Ce-ai făcut cu tuşul meu?» 
— Nici cafea nu mai este, şi-n tot cazul cu preţuri exorbitante.Conştiinţa lui Ioanide nu conţinea decît o idee: «Tuşul». — Prăvăliile Manigomian, continuă madam Ioanide, fac o 
speculă îngrozitoare, probabil acaparează totul. Nu-nţeleg cum Saferian, un om aşa de treabă, s-a vîrît în afacerea asta. Dar asta e o chestiune secundară. Ceea ce mă indispune este că în fiece magazin, în loc de icoane sunt portretele lui Tudorel şi al lui Cioarec, cu candelă sub ele. Doru lîngă un criminal de rînd! Asta ne face de rîs. Doru n-are nevoie de o asemenea tristă reputaţie postumă, păcat este că şi-a pierdut viaţa, bunul cel mai scump. 
   Ioanide zise în gînd: «Tuşul!» 
   — N-ar fi rău, spuse madam Ioanide, să intervii pe lîngăacest nefast Gavrilcea să ne scutească de o asemenea onoare penibilă. 
   «Nu-mi spui nimic de tuş!» gîndi arhitectul, din ce în ce mai impacient. 
   Astfel urmă colocviul între madam Ioanide şi amuţitul Ioanide, fără ca cea dintîi să facă vreo cît de mică referinţă la comision. Madam Ioanide se ridică de la masă, invitînd pe Ioanide să treacă în odaia de lucru. 
— Ţi-aduc cafeaua acolo!«Sper, îşi zise mental arhitectul, că acum mi-aduce tuşul.»
Dar depunînd ceaşca de cafea pe masă, madam Ioanide

nu aminti nimic de tuş şi se mişcă spre uşă, aproape în vîrful picioarelor, ca să nu turbure gîndurile arhitectului, care privea cu insistenţă la o schiţă, numai ca să-şi înăbuşe ciuda. Cînd văzu că madam Ioanide vrea să iasă pe uşă, bătu cu palma formidabil în birou, provocînd revărsarea cafelei pe farfurioară. 
. — Unde este ce ţi-am spus? ţipă el ieşit din fire.
. — Ce, Ioanide?
. — Tuşul! 

. — Ah, zise Elvira, cum m-am speriat, credeam că cine ştiece este! 
. — Madam Ioanide, cînd ţi-am încredinţat o misiune,trebuie să-mi comunici îndată cum ai îndeplinit-o. N-am tuş, nu pot lucra. 
. — N-am vrut să te supăr!
. — Să mă superi, spunîndu-mi ce ai făcut?
. — Fireşte, ştiind că te iriţi.
. — Nu mă irit, madam Ioanide, fără motiv. Unde este tuşul? 
. — N-am găsit. Nu se găseşte nicăieri. Tot Saferian am auzit că are, adică Sultana, uite, mi-a dat vînzătorul chiar adresa lor. Au depozitat tuş chinezesc. 

   — Spune aşa, madam Ioanide! 
   Această scenă stîrni imaginaţia arhitectului, care se plimbă în lung şi-n lat prin odaie spre a se potoli. Supărarea lui nu venea din incidentul cu tuşul ca atare, neglijabil în sine, ci din semnificaţia pe care i-o atribuia. Mania asta de a menaja dusese la tăinuiri culpabile, din care cauză pierise Pica şi Tudorel. Mizerabil sistem acesta de a înconjura un om cu un zid de tăcere! Ioanide nu cunoştea situaţia casnică a lui Pomponescu, fiindcă şi-ar fi dat seama de dezavantajul excesului contrar. Pomponeştile sfredeleau sufletul lui «Jean» prin indiscreţie, prin acea colaborare tiranică la toate gîndurile lui. Neştiind aceasta, Ioanide închipuia, plimbîndu-se prin casă, un exemplu mai pregnant. Trimitea în gînd pe Elvira să vadă ce este cu începutul de incendiu care i se spusese că izbucnise la primăria construită de el. Elvira, întoarsă acasă, îşi vedea liniştită de treabă şi ştergea bibelourile de praf. 
   «Ai fost în oraş?» întreba Ioanide impacient. 
«Da, Ioanide, e o vreme mizerabilă.» 
«Asta văd eu şi de aici.» 
   «Ce vezi de aici e simplu spectacol într-un fotoliu. Afară e 
vijelie ca pe Marea Nordului.» «Mda!» (Ioanide nu descosea explicit pe Elvira, ca să dea la iveală toată absurditatea caracterului ei.) 
G. Călinescu
   «Te dă peste cap, cu umbrela zbori.» 
   «E interesant!» observa ironic (în imaginaţie, fireşte) Ioanide, aşteptînd să vadă pînă unde merge scandalul.» 
   «Un acoperiş de tablă a fost dezvelit şi aruncat în stradă ca un simplu cearşaf, înaintea mea.» 
   «Acum e pericol de foc!» sugera plictisit Ioanide problema esenţială. 
   «Chiar treceau pompierii pe stradă!» răspundea cu totul inocentă Elvira. 
   «Ascultă, madam Ioanide, ţipa arhitectul, unde te-am trimis eu?» 
«În oraş, Ioanide, pentru ce te enervezi?» 
«Nu oriunde în oraş, ci la primărie.» 
   «Aşa e, am fost la primărie.» 
   «Atunci, stimată doamnă Ioanide, nu mă fierbe atîta, spune-mi ce-i cu focul?» 
   «A ars primăria, Ioanide, n-am vrut să te supăr.» 
   Cu privire la diminuarea aparentă a cheltuielilor, arhitectul concepu în curînd legitime bănuieli. Faptul de a constata că Elvira vînduse din bijuterii spre a cumpăra un teren dovedea că de fapt nu-şi schimbase firea, ci numai modul de a-şi procura banii. Ioanide se ferise a-i face reproşuri pentru un gest atît de delicat, care îl salvase de la rămînerea pe drumuri. Acum însă, după o trecere de timp, socotea că principiul în tot cazul era greşit. Elvira nu trebuia să uzeze de mijloace ascunse, chiar cu bune intenţii. Era un fel de escrocherie de binefacere. Ioanide susţinea că femeile au o morală cu totul deosebită de a bărbatului, frauda constituind baza. Întîlnindu-se cu un client, acesta îl surprinse prin următoarea declaraţie: 
   — Suntem în regulă acum, ţi-am plătit şi restul datoriei.
   Ioanide era în mod curent păcălit de clienţi cu felurite sume, din cauză că, plin de gentileţă şi neglijent, uita să le reclame, În timp ce clienţii nu-i mai aduceau aminte. 
. — N-am această impresie, răspunse Ioanide, parcă îmi maieşti dator. 
. — Ferească Sfîntul! replică acela. Am avut o deosebităplăcere de a achita restul doamnei Ioanide. 

   Arhitectul îl privi nedumerit şi nu obiectă nimic, spre a nu trăda o discordie familială. Abia sosit acasă, chemă pe madam Ioanide şi o întrebă dacă era adevărat că primise banii. 
. — E adevărat, Ioanide, ce găseşti anormal?
. — Este anormal că faci asemenea fapte fără să-mi spui mie.
. — Cu toate astea, individul îţi datora o sumă.
. — Sunt de acord, e un bandit.
. — Tocmai de aceea, te-am ajutat să intri în drepturile tale. 
. — Perfect, însă cu ştiinţa mea.

   — Cu ştiinţa ta! Adevărul este că tu nu ştiai că-ţi maidatorează bani. 
   — Ştiam, nu ştiam, a face lucrurile fără mine este a mă pune într-o situaţie ridicolă. 
   — Este mai ridicol să te laşi păcălit de un oarecare.
   — Madam Ioanide, aşa vreau eu, să fiu păcălit! Ai comis o indiscreţie. De unde ai aflat că mi-este dator? 
. — Mi-a spus Butoiescu. O mulţime de inşi îţi datoreazăîncă bani. 
. — E treaba mea!
. — Slăbiciune de caracter pe care vrei s-o colorezi. Ţi-eruşine să reclami drepturile tale. În fond, am vrut să-ţi dau o mînă de ajutor. 
. — Nu te amesteca, mă conduc foarte bine şi singur!
. — Dar aveai nevoie de bani, Ioanide, nu fi absurd!

   Şi dialogul urmă după acest calapod, într-o continuă disensiune de principii. În chestiuni de bani, madam Ioanide n-avea false pudori, şi atîta vreme cît modul era onorabil, şi-i procura cu stăruinţă. A cere restituirea unui împrumut, plata unei datorii, a împrumuta chiar, a vinde, orice mijloc, în fine, în limitele bontonului era bun. În privinţa asta, Sultana, madam Farfara, Elvira şi chiar, pînă la un punct, Erminia erau surori. Erminia fusese de cîteva ori surprinsă de Ioanide în dispută cu olteanul. 
. — Ascultă, negustorule, cît am să-ţi dau?
. — O sută doi lei, domnişoară.
 — Pe ce?
 G. Călinescu
. — Păi, e ceapa, cartofii...

   Erminia inspecta socoteala făcută pe hîrtie de jos în sus şi de sus în jos. 
   — Îţi dau o sută de lei, că mi-ai luat prea mult pe conopidă.
   După ce olteanul, ca să sfîrşească odată şi să capete banii, întindea mîna, Erminia îi dădea nouăzeci de lei. 
   — Păi ce-mi dai aici, domnişoară? Face o sută!
   — Bineînţeles, o sută, însă acum o lună ai uitat să-mi dairest cinci lei, iar acum o săptămînă a trecut în plus de la mine cinci lei, neavînd mărunţiş. 
   Olteanul îşi deplasa căciula pe cap, uimit de aşa memorie. Erminia nu proceda astfel din avariţie, ci din sentimentul exactităţii şi al justiţiei. Şi — ce e mai ciudat — delicata, dezinteresata Erminia se căina de ciudă cînd, întoarsă acasă, băga de seamă că a fost înşelată la un magazin, reţinîndu-i-se mai mult. Uneori, dacă mai era posibil, mergea să reclame. 
   «Îngerii, zicea Ioanide, au în iconografii aspect efeminat ca să se poată înţelege de ce sunt implacabili. Numai cine are sentimentul zădărniciei neglijează valorile diurne. Ce importanţă are dacă la construirea Colisseului arhitectul a primit sau nu toţi banii? Monumentul e atît de impunător, încît arhitectul trebuie să fi fost însuşi emoţionat de opera lui şi să fi uitat termenii tranzacţiei.» 
   Ioanide află că Elvira mai urmărise cu succes şi alţi debitori şi că era în curs de a mai executa cîţiva. După o oarecare luptă cu sine, Ioanide abdică şi dădu mînă liberă Elvirei să urmărească pe debitorii săi, cu condiţia de a fi încunoştinţat. Observă că acum, cînd, dintr-un sentiment de decenţă, renunţase la orice agresiuni erotice, victimele sale cîştigau ascendent asupră-i în forma ofertei de protecţie. Ioanide devenise un bărbat administrat de femei, căzuse într-o măsură oarecare în situaţia lui Pomponescu. «Nu sunt decît două căi de ales pentru un bărbat, îşi zise el: a domina sau a fi dominat.» ÎI stăpînea în primul rînd umbra Pichii, din consideraţie pentru care ducea un regim de viaţă purificat, în contrazicere cu temperamentul lui sanguin. Elvira, profitînd de această austeritate, îl controla economiceşte de la distanţă, suplinind lipsa lui de energie. Madam Valsamaky-Farfara conspira şi ea mereu cu Elvira, coborînd glasul cînd îl vedea apropiindu-se. Ce puneau la cale cu atîta mister? Desigur, ceva «spre binele lui». Sultana apăru şi ea la orizont, tot aşa de insistentă, de data aceasta în direcţie practică. După conciliabule cu madam Ioanide, primind probabil plenipotenţă, expuse în faţa arhitectului planurile sale de viitor. 
. — Domnule Ioanide, e foarte frumos aici la dumneata, potsă zic încîntător. Totuşi, ca arhitect, ai nevoie de un atelier mare, de spaţiu. 
. — N-am nevoie, stimată doamnă Demirgian.
. — Ba da! Îşi reafirmă ideea autoritar Sultana.
. — În fine, asta e părerea dumitale, nu vreau să te contrazic.
. — Afară de asta, e pericol permanent de incendiu.
. — În nici un fel, hornurile sunt de piatră, complet izolate.În America nu se construieşte decît din lemn. 
. — Nu-i durabil.
. — Dacă nu ceri absurdităţi, rezistă mai mult decît o casăobişnuită de cărămidă, cînd lemnul e bine impregnat cu gudron. 
. — Pentru dumneata trebuie ceva impunător, ca să se ştie că eşti arhitect. 
. — Se ştie acest lucru. Ce, arhitecţii trebuie să locuiască înturnuri? 
. — Domnule Ioanide, îl lua Sultana mai diplomatic, dar totatît de ferm, vrem noi să te plasăm într-un palat. 
. — Se schimbă chestiunea. Din păcate, nu am cu ce sî-l fac.
. — Eşti ridicol cu ideile astea de mizerie, Ioanide! se indignaElvira. Butoiescu, constructorul tău, un om simplu, are două case, un arhitect de talia ta îşi construieşte ce vrea. 
. — Butoiescu strînge cărămizi, grinzi, piatră, îşi face dinadunătură. 
. — Cu atît mai mult tu!
. — Madam Ioanide, eu sunt artist, nu manoperă. Ce-mi daţizor cu locuinţa? Nu cunosc casa lui Giotto, lui Bramante, lui 

G. Călinescu
Palladio, lui Mansart, lui Poppelmann şi ceilalţi. Oamenii aceştia au construit pentru alţii. O singură scuză aveţi: nu sunt de talia nici unuia. Însă casă nu-mi trebuie. 
. — Tot ce spune e paradă, observa madam Ioanide către Sultana, îi plac încăperile somptuoase, face cu clienţii convenţii neserioase, prin care e lezat în drepturile lui, cerîn-du-le să-l lase să locuiască un timp în casele pe care le construieşte. Suntem nişte oameni care au trecut pe rînd prin adevărate palate. 
. — Asta e altceva, stimată madam Ioanide. Îmi iubesc ope-ra atît timp cît cred în valoarea ei. Afirm că, dacă aş fi construit Catedrala din Colonia, aş fi dormit pe jos, înăuntrul ei, un timp. Pe urmă mă blazez, opera mi se pare meschină şi mă mut. Ce folos aş trage de mi-aş face o locuinţă? Ar trebui s-o vînd mereu. Baraca e altceva, e un cort de meşter. 
. — Totul e interesant ca paradox în conversaţie, practic nu ne convingi, zicea Sultana, şi vom decide fără avizul dumitale. 
. — Asta-mi place! Nu cumva mă somaţi să-mi ridic o casă?
. — Ba chiar aşa! Artiştii sunt nişte copii care au nevoie de

un guvernor. — Şi?... În ce chip mă veţi constrînge să-mi construiesc o casă? 
   — Făcînd o combinaţie, încît să ai la dispoziţie totmaterialul de care ai nevoie. Dumneata, care ridici catedrale şi campanile comunale, vei şti să-ţi înjghebi un apartament. 
   Planul Sultanei era de a încredinţa lui Ioanide construcţia imobilelor din terenul parcelat pe care se afla baraca însăşi a arhitectului. Un grup de oameni bogaţi, spre a-şi investi banii în ceva, cumpăraseră aceste parcele spaţioase şi plănuiau să-şi facă un mic cartier luxos, înainte de a se întîmpla vreun alt eveniment supărător. Imobilele ar fi fost dimensional mai mult sau mai puţin uniforme şi în acelaşi stil, însă cu detalii care să le dea personalitate. Ioanide era priceput în a face zece faţade aparent identice şi cu toate astea inefabil distincte. Primind o asemenea comandă, putea să-şi ridice o casă şi pentru el, fără nici un scrupul, totul ar fi fost prevăzut în contract, deoarece angajarea s-ar fi făcut pentru parcul în complexul lui. 
. — Aş face un lucru bun dacă mi-ar permite să locuiesc perînd cîte-un an în fiece imobil. 
. — Asta nu se poate, ripostă Sultana, cafegiii mei nu pricepasemenea subtilităţi. 

   Erminia îşi exercită şi ea sentimentul de protecţie, într-o formă mult mai modestă. Dar, în fine, mobilul era acelaşi. Ioanide, în alergările lui profesionale, dorea înveşmîntare simplă, şi vara purta tricou şi haină de lucrător. Pe frig ar fi dorit un pulover lăţos şi mănuşi de lînă, ca să poată sta afară pe teren, căci Ioanide îşi începea şi de multe ori termina lucrările şi iarna. Elvira nu-şi bătea capul cu astfel de lucruri, n-avea răbdare, în comerţ arhitectul nu găsise nimic mulţumitor. Erminia surprinse asemenea dorinţă şi începu să culeagă elemente pe departe. 
. — Ce culoare preferi?
. — Iată o întrebare curioasă! Accept tot spectrul solar. 

. — Nu m-am exprimat bine. Ce culoare preferi laîmbrăcăminte? 
. — Ah! asta depinde de epocă, de sex, de semnificaţie. Dominicanii în alb fac foarte mare impresie, mai ales pe ziduri cenuşii. Cred că de aceea Florenţa e aşa de neagră. Savonarola era dominican. Romanii cultivau albul şi roşul de purpură, medievalii — roşul şi negrul. 
. — Complici lucrurile, ca de obicei. Un pulover în ceculoare l-ai vedea? 
. — Credeam că-mi pui o întrebare mai savantă, de optică.Puloverul nu merge decît alb. Dar pentru ce? 

   — Nimic. Voiam să ştiu pentru mine. 
   După o distanţă apreciabilă de timp, ca să nu fie suspectă, Erminia, umblînd cu o sforicică pe lîngă Ioanide, îi cerea voie să vadă ceva, din curiozitate. Obţinînd permisiunea, îi măsura distanţa dintre umeri, îi petrecea sforicica pe sub braţe, încercuindu-i bustul, apoi, cu gîndul în altă parte, şoptea «bine» şi dispărea o clipă cu sforicica, spre a o întinde asupra unui metru şi a nota dimensiunile. Mai tîrziu, Erminia revenea. 
   — Vrei să întinzi puţin pumnul? Aşa, ca să văd lăţimea. Şi cu sforicica măsura pe coama încheieturilor spaţiul de la 
G. Călinescu
arătător pînă la degetul cel mic. Altă dată veni cu o întrebare şi mai curioasă: 
. — Ce număr porţi la încălţăminte?
. — Patruzeci, zise Ioanide.
. — E imposibil, frate-meu poartă patruzeci şi trei.

   — Este ştiut că oamenii blînzi şi sentimentali au labapiciorului mare. Doctorul însuşi poate să explice. Probabil sunt demineralizaţi, de unde o sporire a suprafeţelor osoase. Indivizii caustici au oasele mici. 
   Erminia asculta incredulă această teorie, apoi venea cu o coală de hîrtie desfăcută şi cu un creion. 
. — Pune piciorul aici!
. — Ce vrei să faci? Ai căzut la practici magice?
. — Nu te mişca!

   Cu creionul, Erminia, îngenunchind, descria conturul ghetei. 
   — Într-adevăr, ai piciorul foarte mic. 
   — Omul îndeobşte, fiind un cerebral, îşi diminuează, caspeţă, din ce în ce membrele. Numai cangurului îi cresc enorm picioarele de dindărăt şi coada, în formă de trepied. Maimuţa, dimpotrivă, agăţîndu-se de pomi, are braţele mai mari. Omul nu mai are nevoie de membre inferioare de cînd a inventat vehiculele, iar mîna e o simplă cheie. Vom deveni rotunzi ca 
o planetă. 
   — Eşti bun, propunea Erminia fără să pară a lua în seriosteoriile lui Ioanide, să îndoi puţin cotul? 
   Ioanide făcînd cu docilitate ceea ce i se punea, Erminia lua o măsură cu sforicica de la încheietura umărului pînă la încheietura pulsului. 
   «Erminia asta, îşi zicea Ioanide, cloceşte ceva!» 
   Într-adevăr, într-o bună zi, Ioanide primea prin mijlocirea Elvirei un pachet în care găsea un trusou întreg de obiecte executate în lînă cu andrelele: fular, mănuşi, ciorapi, pulover, totul după jurnal. 
   — E superb, zise madam Ioanide, eu n-aş fi fost în staresă-l fac! 
   Ioanide şi Elvira sufereau mereu de pierderea Pichii şi a lui Tudorel, însă acest lucru, pentru observaţia superficială şi mai ales în ultima vreme, nu se vedea. În primul rînd era o explicaţie simplă. Nu există o gesticulaţie prin care să exprimi sentimentul tragicului. Urletul, plînsul, smulgerea părului, toate astea sunt mai mult semne convenţionale admise un minut. Înainte de tristele întîmplări, Ioanide ar fi crezut că moartea copiilor lui era echivalentă cu o catastrofă casnică. Însă cînd Pica muri, Ioanide constată că nu-şi putea modifica purtarea cu nimic. În chiar acea zi mîncase, băuse, circulase prin odaie, se purtase la fel ca în celelalte zile. Cu atît mai mult după un an, schimbarea era neglijabilă. Durerea fizică e mai concretă decît cea morală, produce un spasm vizibil, durerea morală modifică subtil concepţia noastră de viaţă. Ea este ca o schimbare de regim optic. Şi iarna şi vara obiectele au aceeaşi formă, însă calitatea luminii solare este diferită. Ioanide şi Elvira vedeau lumea în alt ton. Încolo se purtau aproape exact ca înainte. Ioanide redevenise paradoxal în vorbire. Elvira îşi reluase frivolitatea ei. Cu toate astea, un dezechilibru se putea zări. Cît timp copiii trăiau, Ioanide şi Elvira duceau o existenţă distrată şi anonimă. S-ar fi zis că nu se grăbeau să dea vieţii intensitatea maximă, întrucît contau pe durata ei. Copiii erau neglijaţi de aproape, însă, privind chestiunea transcendental, erau ţinta vieţii. Ioanide făcuse de altfel, după moartea copiilor, o reflecţie curioasă. Faza de uniune strînsă între două persoane se caracterizează printr-un aparent dezinteres. Ioanide şi Elvira, în timpurile lor cele mai cordiale, se neglijau enorm. Ioanide pleca dimineaţa într-o parte şi Elvira într-alta. Se întîlneau la vremea mesei şi dormeau noaptea sub acelaşi acoperămînt. În total, calcula Ioanide, în douăzeci şi patru de ore, contactul mai strîns cu Elvira se reducea la douăzeci de minute. La fel şi cu copiii. Prin urmare, treizeci de ani de existenţă comună se reduceau la vreo doi ani de comuniune concretă. 
   «Dacă aş fi ştiut, zicea Elvira, care adopta şi ea concluziile acestei reflecţii, că Pica are să moară aşa de curînd, aş fi stat toată ziua de vorbă cu ea, aş fi făcut aşa ca să nu pierd nici o 
G. Călinescu
clipă din viaţa ei. Aşa cum m-am purtat, am fost în bună măsură străină de ea.» 
   Totuşi, Elvira n-avea dreptate. Este imposibil ca doi oameni să stea faţă-n faţă fiziceşte în permanenţă. Obosind, nu se mai percep, şi în fond distanţa morală se restabileşte pe alte căi. Despărţirea e necesară pentru a gîndi la celălalt. «Aşadar, medita Ioanide, condiţia principală spre a fi alături moralmente de cineva e de a-l gîndi ca trăind. Despărţirea diurnă nu constituie o separaţie, dimpotrivă, un prilej de dezvoltare de la distanţă a relaţiilor.» Ştiind că Elvira, Pica, Tudorel sunt în căminul lui, Ioanide dusese o viată în aparenţă nepăsătoare, din cauza calmului pe care i-I procura conştiinţa că ceilalţi membri ai familiei lui sunt o realitate. Dezechilibrul venea acum din faptul că Ioanide şi Elvira ştiau că Tudorel şi Pica nu mai sunt. Energiile altădată îndreptate subteran spre un scop rămîneau acum neîntrebuinţate. De unde o anume agitaţie. Începură să trăiască exterior, să se substituie copiilor, făcîndu-şi din persoana lor un scop în sine. Deveniră mondeni. Acesta era veritabilul motiv pentru care Ioanide, acum, cînd s-ar fi părut că are nevoie mai puţin decît oricînd de o casă proprie, primi propunerea Sultanei. Voia să strîngă lumea, să se cheltuiască. Ioanide construi parcul în sens superior comercial, fără a face paradă de originalitate. Adoptă un stil admis şi uniform, punînd accentul asupra confortului. Casa lui însăşi nu era în «stil Ioanide» evident. Exteriorul era simplu, geometric şi nud. Toată atenţia arhitectului căzuse asupra salonului, pe care îl făcuse la etaj pe toată întinderea construcţiei. Era o sală impunătoare şi somptuoasă, lungă aproximativ de cincisprezece metri, cu plafonul în casetoane de lemn negru, obţinute prin încrucişarea a două serii de grinzi de stejar, de care atîrnau trei mari lustruri de cristale veneţiene. Uşile erau scunde, cruţînd pereţii, iar la un capăt al sălii se afla un şemineu de marmură cu o ţesătură înflorită de sculpturi vegetale şi anatomice, mergînd pînă spre tavan. Piesele sculpturale erau copii după Jean Goujon. Pendulul lui Saferian, cu nudurile sale de lemn, era şi el aşezat la un perete lateral, între două fotolii. Sonurile pe care le scotea erau surprinzătoare din cauza acusticii sălii. De observat că Ioanide nu puse parchet pe jos, ci dale de travertin spongios, bine lustruite şi exact lipite, încît podeaua revela, ca şi plafonul, schema ei geometrică în forma unui grătar de linii. De altfel mijlocul fusese acoperit cu covoare. Mobilele nu umpleau interiorul, ci şedeau ca nişte ornamente de sine stătătoare, în grupuri. Dar detaliul esenţial care producea impresie asupra vizitatorului era un vitraliu, care se întindea de la uşa exterioară de intrare a casei (făcută din fier şi sticlă mată şi părînd relativ scundă) şi pînă sub acoperiş, constituind astfel un perete translucid al scării de piatră şi al vestibulului ce ducea la salonul de sus. Vitraliul reprezenta în toată înălţimea lui o fată în profil şi în gest hieratic, alergînd parcă în vijelie cu părul suflat de vînt. Asta era Pica. Ioanide plănuise vitraliul pentru biserică, însă de cînd Cioarec devenise sfîntul oficial acolo, renunţase la ideea primă. Acum se poate înţelege substratul mondenităţii lui Ioanide şi a Elvirei. De fapt, ei dădeau recepţii în memoria Pichii şi contau pe surpriza la intrare şi ieşire, cînd vitraliul, puternic luminat de lumina electrică, cădea în atenţia musafirilor. Atunci puteau face o aluzie cît de mică la Pica şi aveau certitudinea că acela care pleca lua cu el o impresie neştearsă. Pe pereţii interiori, de-a lungul scării, Ioanide făcuse cîteva aplicaţiuni de mici basoreliefuri şi medalioane. Ideea îi venise prin Hagienuş. Acesta încerca să-şi vîndă pe furiş piesele arheologice. Într-o zi, orientalistul intrase repede în casa lui Ioanide, avînd la subsuoară un obiect greu, acoperit în jurnale şi legat cu sfori, pe care îl lăsă obosit pe covor. Apoi merse să privească pe geam. 
   — Domnule Ioanide, se rugă el în ton lamentabil, fă-miun bine, ţine-mi-le dumneata obiectele mele arheologice, altfel se prăpădesc, mi le iau copiii. Poate găsesc pe cineva care să le cumpere, un om de carte, să le păzească cum le-am păzit şi eu. 
   Hagienuş desfăcu pachetul şi scoase la iveală un fragment de metopă ce reprezenta pe Perseu tăind cu cuţitul capul 
G. Călinescu
Meduzei, care semăna cu o mască comică. Îndărăt se zărea capul unei babe, nu alta decît Minerva. 
   — Le cumpăr eu! zise Ioanide.
 — Faci o faptă bună, pe dumnezeul meu, domnule Ioanide,salvezi o colecţie strînsă cu trudă. 
 După Gorgonă, Hagienuş aduse înfăşurat în jurnal un medalion destul de mare, înfăţişînd un cap de războinic, cam în stilul Verrocchio. Coiful era făcut din piese îmbucate ca şi coada racului, iar coama lui era un mic dragon solzos. Apoi Hagienuş veni cu un cap de bărbat grec cu barba plesnită într-o parte, remarcabil prin impresia de păr uns cu ulei pe care o făcea marmura; după aceea cu un mic basorelief asirian narînd asediul cetăţii Susa, sub Asshurbanipal. Un soldat bărbos, îngenuncheat cu arcul deasupra capului, zvîrlea o săgeată spre zidurile fioroase ale fortăreţei. Şi altele de soiul acesta. Hagienuş poseda şi o căldare-trepied de bronz, bătînd în verde, obiect autentic chinezesc. 
. — Mi se rupe inima, plîngea Hagienuş, uite, mă jur, mă consolez că ţi le dau dumitale, om care ştii să preţuieşti. Am colindat lumea ca să le adun. 

   Ceea ce nu-l împiedica să se tocmească. În general însă le dădu foarte ieftin, pentru că instinctul de colecţionar era mai tare în el, şi modul cum prindea în perete Ioanide piesele, de-a lungul scării şi chiar în salon, îi plăcea. Avea ocazia acum, la seratele arhitectului, să-şi prezinte singur obiectele, ca un director de muzeu. Transportarea tuturor pieselor nu fu uşoară şi Regele Lear justifică şi porecla de Ulysse. Petrişor îl urmărea pe stradă şi se posta chiar în faţa casei lui Ioanide. Hagienuş ieşea, după sfatul arhitectului, prin curtea vecină, pe altă stradă a parcelării, sau trimitea pachetul dinainte, prin Sufleţel, iar el intra rîzînd viclean, fără nimic în mînă. 
   Toate aceste cumpăraturi şi înfrumuseţări presupuneau din partea lui Ioanide bani. Îi avea. Acum, că nu mai făcea caz de artă cu orice preţ şi renunţase descurajat la ideea unui Bucureşti în stil grec, primea un număr foarte mare de comenzi. Devenise arhitectul la modă. În ciuda evenimentelor, se construia înfrigurat, deoarece oamenii cu depozite de bani, luîndu-se unul după altul, îi vîrau în imobile. Şi Saferian, la îndemnul Sultanei, îşi făcuse o casă alături de Ioanide. Biserica acestuia şi palatul municipal de cartier rămăseseră neterminate şi la construcţia din urmă fiarele de la stîlpii de beton ruginiseră în aer. Nu se gîndea nimeni a continua lucrările. Prin urmare, Ioanide construia comercial, primind chiar sugestiile clienţilor, făcîndu-le gustul, însă cu decenţă. O dată pe săptămînă, seara tîrziu, după teatru, uneori la douăsprezece şi chiar la unu noaptea, Ioanide şi doamna dădeau un soi de recepţie — dacă este să socotim numărul mare al invitaţilor şi faptul că din cauza aceasta şedeau în picioare pe grupuri. Ioanide şi Elvira, amîndoi îmbrăcaţi în negru, însă cu amănunte înviorînd tonul sumbru al veşmintelor (cravată cu dungi roşii ori albastre la unul, colier şi brăţară la cealaltă), primeau musafirii de o parte şi de alta a uşii, aproape totdeauna avînd a răspunde la întrebări asupra vitraliului. Exact la ora legiuită, se auzea maşina lui Gaittany, care curînd după aceea apărea în uşă cu braţele întinse superlativ. 
   — Sărut mîinile! Să trăieşti! se adresa el succesiv cătrecei doi, apoi, exclamînd cu mîinile spre tavanul cu lustre de cristal, dînd o revizie cu ochii întregului salon, adăuga: Domnule, e admirabil! Superb! Eşti un bărbat plin de daruri, e-mi-nent! Eşti cel mai mare arhitect romîn. 
   — Bună seara! Îi răspundea invariabil şi rîzînd Ioanide.
   Pe urmă sosea madam VaIsamaky-Farfara, fardată minuţios şi raţionîndu-şi gesturile feţei ca să nu-şi strice pictura. Ioana, impozantă ca o statuie greacă, venea şi ea. Apăreau Hagienuş, Sufleţel, Gulimănescu, mai rar Saferian, adus cu greu de alături. Sufleţel era singurul care distona total cu arhitectura interioară, întrucît, din cauza părului vîlvoi de prea deasa trecere a degetelor prin el şi a pantalonilor în burlan, nu era paralel cu nici o dimensiune. În schimb, marele spaţiu îi permitea să gesticuleze în timpul conversaţiei în toată voia. Venea întotdeauna cu Aurora. Smărăndache şi Smărăndăchioaia erau nelipsiţi. Chiar şi Hergot şi Erminia participau, cea din urmă în rochie cuviincioasă de dantelă 
G. Călinescu
închisă, care o arăta cam balonată, deoarece începuse să se îngraşe, din cauză că mînca prea multe dulciuri. Hergot aducea cîteodată violoncelul, în salon existînd nu departe de şemineu (ce servea drept mică bibliotecă, apartamentul avînd calorifer) şi un pian cu coadă. De ordinar, după ce se strîngeau toţi invitaţii, se desemnau grupurile. Femeile (Ioana, Erminia, madam Farfara, Smărăndăchioaia, Sultana şi în trecere şi Elvira) se adunau lîngă şemineul gigantic, în jurul impecabilului Ioanide, ras în cap. Acesta era statul lui major. Şi cînd se deplasa, fenomenul se petrecea colectiv, încît spre a găsi pe Ioanide era de ajuns a căuta grupul femeilor. Hergot şi Erminia făceau uneori mici şedinţe muzicale, pe care, răsturnat într-un fotoliu, Gaittany le comenta cu degetele prin aer. Reuniunea de obicei nu ţinea mai mult de două ore, iar Gaittany, care obişnuit nu suporta să stea atît de mult într-un loc, admitea o excepţie în cazul de faţă. Ioanide nu scotea o vorbă despre evenimentele diurne şi nu făcea aluzie la persoane din afară. Totuşi, în grupuri se recapitulau toate anecdotele zilei. 
 — Pomponescu, spunea Gulimănescu, iese numai noaptea,pe sub pomi. 
 — Nenorocitul! Îl stigmatiza Gaittany. 
. — Moirele nu iartă! sărea Sufleţel. Tyche, zeiţa Fericirii, şi Agathodamon, Norocul, l-au abandonat. 
. — Dar Conţescu ce face? Întreba cu intenţie malignăGulimănescu. 
. — Gonzalv este dezolat, răspundea Smărăndache. Conţescuse simte din ce în ce mai bine. 

   Într-o noapte, lustrele începură să se clatine întîi uşor, apoi din ce în ce mai vizibil, şi o uruitură se auzi într-o îndepărtare imprecizabilă. 
   — Cutremur! strigă madam Valsamaky. 
   Ioana, care, în picioare lîngă pian, cînta tocmai o arie, transformă ultima notă într-un ţipăt, în vreme ce Sufleţel se aruncă sub pian, cu pieptul pe covor, gîndind că pianul îl va apăra de Nemesis. 


   Acest ţipăt teatral, mai mult decît fenomenul terestru în sine, produse panică şi femeile se îndreptară spre uşă, în-cercînd a lua după ele şi pe Ioanide. 
   — Nu e nici un pericol, zise el calm. Această casă nu seva dărîma. 
   Într-adevăr, nici una din construcţiile lui Ioanide nu suferi de pe urma cutremurului, şi Ioanide primi după aceea un număr incalculabil de comenzi de reparaţii. Însă fenomenul care agravă panica asistenţei, aruncînd o notă de supranatural, deşi totul se lămuri apoi, fu următorul. Din cauza deplasării mecanismului, pendulul lui Saferian începu să bată la infinit pînă la desfăşurarea întregului arc, acompaniind clătinările lustrelor de cristal cu suave melodii de harfă. 
XXIX 
   Timpul trecea fără ca lui Pomponescu să i se întîmple ceva dezagreabil, aşa cum prevestise Gavrilcea. S-ar fi zis că toată lumea uitase de el. Însă acest lucru era de natură a afecta pe fostul ministru. Mergînd la Şcoala de Arhitectură să ridice o sumă de bani, în fond mai mult spre a pipăi atmosfera, fu tratat cu neglijenţă. Secretarul uită să-i ofere un scaun şi întîrzie excesiv într-o convorbire cu altcineva. Doi colegi întîlniţi pe sală nu-i dădură nici o importanţă, nici într-un sens, nici în altul. Pomponescu se întoarse dinadinsul pe Calea Victoriei şi avu neplăcerea de a constata că nu producea nici 
o senzaţie, în ciuda faptului că trecuse pe lîngă persoane care-l cunoşteau. Îl întrebase de altminteri pe Smărăndache: 
. — Ce zice lumea despre mine?
. — Nimic! răspunse acela cu un aer foarte sincer. 

   Într-adevăr, nimeni nu pomenea numele lui Pomponescu, şi chiar cînd venea vorba de el, nu mai reacţionau cu stimă sau cu teamă de a se compromite. O întîmplare neînsemnată produse o impresie adîncă asupra lui Pomponescu. Invitase la masă pe Smărăndăchioaia şi pe Smărăndache, întîlniţi accidental pe bulevard. În ziua hotărîtă, la prînz, aşteptă 
G. Călinescu
posomorît pînă la ora unu, tresărind la cel mai mic zgomot. Invitaţii nu apăreau. Smărăndache nu comitea niciodată asemenea incovenienţe şi madam Pomponescu îşi explica nevenirea lor prin faptul că nu înţeleseseră bine ziua şi ora, ceea ce Pomponescu excludea. Pînă la două, ex-ministrul refuză să se aşeze la masă, după aceea rugă pe cele două femei să prînzească, în vreme ce el, reclamînd numai o cafea, se retrase în birou. La ora trei, Smărăndăchioaia ceru scuze telefonic, sub cuvînt că a fost la Gaittany, la Casa de Artă, o recepţie foarte interesantă, pe care nu s-a îndurat s-o părăsească. Nici nu-şi dădea silinţa să acopere că între una şi alta nu era alegere. Pomponescu trase o concluzie foarte amară, nu mai era considerat. 
   De la această întîmplare se produse cu Pomponescu un lucru nemaiconstatat înainte. Profesorul de beton armat nu mai ieşea din casă şi şedea toată ziua somnolînd pe canapea în birou, fără a citi, cu ochii pe jumătate închişi, pironiţi în tavan. Cînd soneria telefonului zbîrnîia (fenomen foarte rar), nu se mai ridica să răspundă, şi dacă venea subreta, cu un semn al mîinii o deconsilia să meargă la aparat. Un amic politic care voi să-l vadă, spre a-l consulta, nu fu primit, cu scuza că Pomponescu e indispus. De pe canapea, ex-ministrul trecea cîteodată pe un fotoliu, înfundîndu-se în el şi privind cu insistenţă un punct în gol. La eticheta zilnică păstrase toate obişnuinţele, venea la masă, mînca distrat şi fără apetit, desfăcea jurnalul şi-l depunea înainte de a-l fi citit. Adesea era cu totul neatent şi cînd madam Pomponescu îi punea o întrebare, neştiind că se adresează lui, nu răspundea nimic. Începuse să slăbească şi în mustaţă apăruse o pată albă. Somnolarea din timpul zilei îi producea în mod firesc insomnii noaptea, şi madam Pomponescu îl auzea mergînd pe întuneric prin odaie. Dormitorul, foarte mare, era despărţit în două printr-o cortină albastră de velur, şi fiecare dormea într-un despărţămînt. Aceasta, avînd în vedere infirmitatea doamnei Pomponescu, care avea trebuinţă la culcare de asistenţa subretei. Zgomotul, natural, nu era mare, madam Pomponescu simţea totuşi paşii soţului ei călcînd cu o acustică surdă pe covorul păros. Alt fenomen era acela că Pomponescu nu mai privea direct în ochi pe ceilalţi, manifestînd o timiditate curioasă pentru caracterul său. Nu arunca ochii pe geam deloc, renunţînd la orice viziune a lumii exterioare, stînd de ordinar în aşa chip încît să aibă înaintea sa pereţii, tavanul, spaţii, în sfîrşit, închise. Este iarăşi clar că, deşi venea la masă şi în linii generale se purta sociabil, încerca neplăcere cînd era surprins în birou şi dădea curs cu dificultate chemărilor. Ar fi preferat să fie lăsat singur. O dovadă a silei sale de oameni fu un amănunt constatat de madam Pomponescu. Printr-o greşeală regretabilă, se servi lui Pomponescu cafeaua în birou fără zahăr, complet amară. Cînd se prinse de veste acest lucru, madam Pomponescu veni în persoană cu bucăţi de zahăr pe o farfurioară. Prea tîrziu! Pomponescu băuse cafeaua amară, ca să nu cheme pe nimeni, pentru că, era lucru ştiut, îi plăcea foarte dulce. 
. — Ascultă, Jean, îi zise madam Pomponescu, aprobată demaman, tu nu te simţi bine, nu vrei să chemăm un doctor? 
. — N-am nimic, răspunse silnic ex-ministrul, ce să constatedoctorul? 
. — Arăţi obosit, prea dormitezi toată ziua.Pomponescu avu un zîmbet amar.
. 
. — Altceva n-am de făcut!
. — Înainte lucrai, făceai studii asupra catedralei. De cestai? 
. Profesorul de beton armat rîse în sine, fără a scoate un cuvînt. 
. — Nu te consuma zadarnic, interveni maman, va veni vremea cînd vor alerga toţi la tine. Fără tine nu se poate. Pomponescu privi pe bătrînă cu o clipire stranie, ca şi cînd i s-ar fi părut nebună. 

   Madam Pomponescu, mereu dîrză, începu să suplinească golurile din salon convocînd rude din partea ei şi din partea soţului. Astfel, de la un timp, cu toată schimbarea de persoane, 
 o după-amiază era suficient de însufleţită. Pomponescu, după 
 G. Călinescu
b. o singură participare, se scuză şi nu mai apăru. De altfel avea şi dreptate. Convorbirea era de aşa soi, încît concluzia ei era că familia suferise o lovitură ireparabilă prin căderea lui Pomponescu. Musafirii păreau a veni mai mult spre a se informa dacă mai e vreo speranţă pentru Pomponescu, sau spre a-i smulge unele informaţii utile. Astfel, unul care avea interese la Ministerul de Lucrări Publice, unde fusese Pomponescu, îi zise: 

   — Cred că ai relaţii cu noul ministru, n-ar putea să te refuze.
   Şi, cum Pomponescu privea interogînd din ochi, acela continuă: 
 — Aş avea o chestiune de rezolvat, poate îmi dai o mînăde ajutor. 
 Toţi, prin urmare, aveau în cap aceeaşi idee şi nu puteau să-şi închipuie un Pomponescu fără nici o trecere publică. Nu se deosebeau întru nimic de ceilalţi obişnuiţi ai anticamerei. La fel ca şi ei, fericeau pe puternicii zilei, insinuînd indirect mărimea catastrofei lui Pomponescu. O verişoară a doamnei Pomponescu mai făcu în plus şi această declaraţie: 
. — Nu vă plîng deloc, cu averea pe care o posedaţi puteţitrăi ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. 

   Avea deci ideea că Pomponescu adunase ca ministru un avut considerabil. Acest lucru nu era exact. Într-adevăr, profesorul de beton armat nu se afla momentan în primejdia de a muri de foame sau a-şi restrînge trenul casei. Însă în calitatea lui de om politic nu strînsese ceea ce s-ar fi putut numi avere. Atunci cînd, ceva mai tînăr, făcuse construcţii publice, obţinuse mari sume de bani, pe care le depozitase la bănci sau le transformase în acţiuni. Astfel cele două Pomponeşti aveau asigurată o existenţă onorabilă în cazul cînd nici o furtună n-ar fi atins viaţa economică. Încolo, Pomponescu cheltuia veniturile normale, şi în momentul cînd căzuse de la putere avea în casă din remuneraţiile sale o sumă care i-ar fi ajuns un an cel mult. Dacă ar fi fost înlăturat de la catedră şi s-ar fi aflat în imposibilitate de a lucra ca arhitect, după o vreme Pomponescu ar fi trebuit să aibă recurs la veniturile constituite celor două femei. Cîţiva ani de zile cel puţin, lucrurile n-ar fi fost aşa de negre, totuşi Pomponescu le văzu astfel. Gîndul de a fi întreţinut de femei îi era intolerabil. l se înfipsese în creier ideea, mai ales în urma retragerii din partea negustorului a propunerii de a construi cinematograful, că va cădea în mizerie. Era sigur că nimeni nu-i va da nici o comandă şi că va ajunge la mari umilinţe. Crescut toată viaţa în belşug şi biruind fără efort, Pomponescu n-avea curaj să înfrunte viaţa, şi de altfel instinctul îi spunea că, dacă un anonim se poate adapta oricăror împrejurări, un om notoriu este expus vexaţiilor şi refuzurilor. În acea vreme, soarta oamenilor din categoria ex-ministrului nu părea aşa de dificilă. După o fază sinistră, regimul arăta înclinări de compromis cu fostele partide, de a căror tacită încuviinţare puterile agresoare aveau nevoie. Însă Pomponescu părăsise partidele şi înşelase totdeodată şi Mişcarea, astfel că acum era pus la index de toţi. Impresia lui în tot cazul era că destinul îi este pecetluit. Cînd îşi aducea aminte de povestea aruncării în stradă a lui Ioanide, se cutremura. Credea în această posibilitate, pentru că ultima deplasare a arhitectului era opera sa. Întrucît îl privea, se temea de confiscarea casei, care era pe numele său. Exprimîndu-şi prin aluzii teama de a nu ajunge ca Ioanide, fu ironizat de madam Pomponescu: 
 — Ce tot îl căinezi pe Ioanide? Are un adevărat palat şi dărecepţii senzaţionale. 
 Pomponescu privea incredul, deoarece expresia «bietul Ioanide!» aruncată de Gaittany se popularizase. Era o apelaţie căreia îi corespundea un adevăr subtil şi totodată o glumă a superficialilor, în primul rînd şocaţi de luxul arhitectului. 
. — Unde te duci, domnule, aşa îmbrăcat din ac? E vreunbal undeva? Întreba unul. 

   — Nu, domnule, nu ştii? Azi e reuniune la «bietul Ioanide».
   Pomponescu nu mai puţin îl vedea pe «bietul Ioanide» alungat şi din baraca lui într-o magherniţă, cîştigîndu-şi existenţa cu penibile mici reparaţii. 
   Un alt simptom al alterării caracterului şi sănătăţii morale fu modificarea pentru un timp a instinctului de grijă corpo
G. Călinescu
rală. Pomponescu, care nu ieşea niciodată din dormitorul lui nebărbierit nici spre a da la o parte cortina de velur dinspre madam Pomponescu, şedea acum zile întregi neras. Firele de barbă, în care negrul se amesteca cu albul, îi acopereau fălcile şi-i dădeau un aer speriat. Nu mai cerea să se schimbe şi, cînd i se puneau la îndemînă cele de trebuinţă, uita să le ia. În mod normal, Pomponescu, chiar dacă nu ieşea din casă, posedînd o vastă recuzită vestimentară, se schimba de cel puţin două ori pe zi, întrucît salonul, anticamera şi biroul lui reprezentau locuri de exhibiţie. Dimineaţa apărea cu un costum de ţinută zilnică, la prînz, dacă reţinea pe cineva, îşi punea un sacou negru cu cravată adecvată, schimbîndu-şi de asemeni batista, la cinci îşi arbora smochingul tivit. Astfel de mutaţii în toaletă le practica Pomponescu chiar dacă n-ar fi fost decît cu Pomponeştile, ba chiar şi singur. Acum pentru întîia dată fu văzut ieşind din dormitor cu o haină de casă de molton, pe care n-o folosea decît spre a trece la camera de baie. Cum era neras, produse puţină spaimă subretei, care nu-l recunoscu. Normal, Pomponescu examina dimineaţa şi seara în sufragerie un termometru aşezat afară, în dreptul geamului, şi un barometru aneroid de perete, nu departe de fereastră. În modul acesta, cînd părăsea sufrageria, seara, aproape fără excepţie făcea observaţiile sale meteorologice: 
   — Mamy, temperatura e scăzută şi barometrul la uscat, să ştii că peste noapte vom avea ger. Să spui servantei să pună lemne în sobele de teracotă. 
   Acum, cînd nu se mai rădea, Pomponescu nu mai consulta nici barometrul. În privinţa toaletei, presupunînd că soţul ei a pierdut îndemînarea de a se rade singur, madam Pomponescu aduse un frizer în casă, care plictisi pe ex-ministru prin aceleaşi indiscreţii auzite de la toţi. Ca să nu-l mai vadă în ochi, Pomponescu, ameninţat cu prezenţa lui, se bărbierea singur, dar numai stimulat. 
   Această criză ţinu vreo două-trei săptămîni, apoi deodată Pomponescu îşi reveni, spre bucuria celor din casă. Începu din nou să se bărbierească singur înainte de a ieşi din dormitor, să-şi schimbe hainele, să fie ceva mai atent la masă şi să privească la termometru şi la barometru. Ieşi o dată din casă, apoi zile întregi îşi petrecu timpul, foarte aferat, în birou. Părea că studiază ceva, căci madam Pomponescu găsi pe masă un tratat de chimie, deschis la un capitol ce se ocupa de nitrili. «Se numesc nitrili corpii care se nasc prin eliminarea a două molecule de apă din sărurile amonice ale acizilor organici sau prin eliminarea unei singure molecule de la amidele corespunzătoare. Clasa aceasta de corpi a fost creată de Dumas la 1847.» 
   Într-adevăr, Pomponescu începu a deveni foarte activ şi continuă cu sîrguinţă lucrările sale în birou. O parte din această activitate era dedicată arhitecturii. Pomponescu nu făcea planuri de construcţii, ci — lucrul era uşor de ghicit şi fu verificat în urmă — recapitula întreaga sa operă, consemnînd-o într-un memoriu. Îşi întinse prin odaie proiectele înapoiate de Gaittany şi privindu-le făcea observările sale la capitolul respectiv. Pomponescu voia ca posteritatea să ştie ce lucrase, ce principii aplicase şi, fiindcă socotea mai obiectivă lumea de mîine, îi sugera propria sa părere despre el însuşi şi care se conducea de principiul relativităţii. Toate schiţele şi proiectele înrămate sau găsite prin sertare fură numerotate cu grijă, catalogate la sfîrşitul memoriului şi apoi aşezate în ordine într-un pachet. Cînd termină această lucrare, Pomponescu păru foarte bine dispus, făcu o mică plimbare pe bulevard şi la masă bău puţin vin şi fu mai comunicativ. Emise chiar cîteva aforisme în legătură cu activitatea umană, luînd ca punct de plecare felicitările doamnei Pomponescu că-şi vede din nou de arhitectură. 
   — Tot ce facem, zise el sentenţios şi cu vechea lui infatuare, conţine un merit prin faptul că reprezintă o mişcare în veşnica sforţare a omului de a cunoaşte şi de a crea. Unii au mai mult noroc, alţii mai puţin, însă nu se poate contesta că opera marilor artişti nu ar apărea fără dibuirile artiştilor mai modeşti dinaintea lor. A te întreba dacă fapta ta a reuşit sau nu e un nonsens. Important e să fi făcut tot ce-ţi stă în putinţă. Dacă viitorul va decide că Ioanide are geniu (aci Pomponescu luă o atitudine 
G. Călinescu
ironică, însă dulce, fără maliţie), eu mă închin în faţa acestei sentinţe. O minte obiectivă îmi va acorda şi mie o părticică de merit. 
. — Cum, Jean, sări Mamy, tu pui pe Ioanide mai presus de tine? 
. — Astea sunt excese de bună-creştere! Îl ironiză maman. 

. — Nu-mi pot permite să clasific, răspunse Pomponescu, nuam această cădere, spun numai că, dacă unul e mai merituos decît mine, am şi eu satisfacţia datoriei împlinite. 
 — Nu admit, Jean, asemenea teorii! rezistă Mamy cuîncăpăţînare. Ce-i dai zor cu recunoaşterea viitorului? Lucrările pe care ţi le-a încredinţat statul, demnităţile pe care le-ai avut şi le vei mai avea, decoraţiile şi altele nu sunt o dovadă că toată lumea te preţuieşte? 
 Pomponescu luă o figură foarte contemplativă, rămînînd mereu politicos, şi ocoli răspunsul direct. 
. — Sunt oameni, spuse el, care prin împrejurările sociale,prin ambiţia celor din jurul lor sunt împinşi în profesii pe care nu şi le-ar fi ales singuri din simplă vocaţie. Ei le îndeplinesc bine prin educaţie, pot fi buni savanţi, buni generali. Însă cînd vine omul născut, totul se răstoarnă. Caesar ca militar nu e opera mamei lui. 
. — Ba da! sări atinsă maman, deşi n-avea nici o noţiune despre situaţia familială a lui Caesar. Fiii sunt oglinda mamelor. 
. — Nu trebuie să te superi, răspunse împăciuitorPomponescu, asta e adevărat într-un sens general, însă dacă mama vrea ca fiul să devină Shakespeare, e o problemă dificilă. 

   — O mamă are instinct, vrea numai binele copiilor. 
   Pomponescu nu agravă discuţia şi trecu la alte chestiuni. Ideile acestea le mai spusese şi altora şi apăsau în permanenţă de la un timp pe sufletul său; acum, fără să vrea se vede, le exprimase faţă de cele două femei, care nu înţeleseseră deloc starea lui de spirit. Ex-ministrul se despărţi foarte afabil de maman şi de Mamy, cu toate civilităţile de rigoare. 
   După memoriul de lucrări arhitectonice, Pomponescu îşi adună laolaltă cursurile de la Şcoala de Arhitectură, al căror text îl revăzu cu grijă, apoi feluritele articole publicate în broşură sau în revistă, întocmi de asemeni o bibliografie şi scrise un scurt memoriu asupra sensului operei lui ştiinţifice şi rezultatelor sale. Apoi legă totul. Şi în privinţa asta emise cîteva idei către Smărăndache, care îi făcu o scurtă vizită. 
   — Am văzut cursurile şi lucrările mele teoretice. Evident, foarte multe lucruri sunt depăşite. În ştiinţă, un minut e fatal. Nimic nu rămîne acolo în picioare, încît a fi ajutat mergerii spre adevăr este singurul merit. Cine mai învaţă azi chimia după Lavoisier? (Cuvîntul chimie venea des de la o vreme în conversaţia lui Pomponescu, şi în afară de tratatul găsit de madam Pomponescu, ex-ministrul mai avea în sertar, din vremea studiilor, cîteva flacoane cu cristale mari şi mici, printre care unul cu un fel de sare albă pe fund, pe care scria C.N.K.) 
   De la această operaţie, Pomponescu trecu la alta. Îşi colectă absolut toate actele familiale: amintirile, scrisorile, fotografiile, arhiva casnică, sortă totul, legă, în fine, redactă un alt memoriu, care principial semăna mult cu Biografia familiei Pomponescu întocmită de unchiul său, cu deosebirea că nu era umoristică şi nu se oprea la mărunţişuri. Era de fapt mai mult o autobiografie a fostului ministru. Ea începea astfel (dovadă că simţul critic nu lipsea autorului): 
   «Se pare că o forţă atavică ne împinge să facem ceea ce au făcut şi înaintaşii noştri, oricît de discutabilă ne-ar apărea opera lor. Am înaintea mea o broşură scrisă de unchiul meu, colonelul Remus Pomponescu, asupra familiei noastre şi care m-a făcut să rîd cu lacrimi cînd am citit-o, cu toată stima pe care o aveam pentru acest brav militar. Azi simt şi eu nevoia să pun pe hîrtie cîteva lucruri privitoare la familia mea şi la mine, ceea ce înseamnă că un instinct ne îndeamnă pe toţi să apărăm continuitatea sîngelui.» 
   Pomponescu evoca copilăria lui, figura unor membri ai familiei, inclusiv pe aceea a unchiului biograf, şi schiţa viaţa lui politică. În încheiere, neavînd copii, se adresa nepoţilor, cu nădejdea că izbînzile şi greşelile lui nu vor fi fără nici un folos pentru ei şi progenitura lor. Într-un cuvînt, profesorul de 
G. Călinescu
beton armat se trata mai puţin ca individ, cît ca un inel din stirpea Pomponeştilor. Mîndria de corp începea să învingă orgoliul individual. Memoriul fu legat şi sigilat. Întîlnind pe Hagienuş pe bulevard, Pomponescu îi spuse următoarele, fără nici un motiv aparent, desigur sub impresia preocupărilor lui recente: 
. — Îţi dau toată dreptatea că ţii la copiii dumitale — bunisau răi, nu importă. Regret că împrejurările m-au împiedicat să am copii. Progenitura noastră e calea materială prin care ni se propagă spiritul, şi dacă uneori, în primă generaţie, avem dezamăgiri, a doua generaţie vine cu o reabilitare. Oamenii sterili se agită prea mult spre a-şi supravieţui, avizează la mijloace desperate, cum ar fi notorietatea. Sîngele este totuşi cel mai sigur mijloc de a rezista neantului. Sunt familii care n-au dat nici un om excepţional în adevărata putere a cu-vîntului, dar care durează de sute de ani. A te regăsi în toate documentele şi a avea speranţa să fii regăsit în cele următoare ţie linişteşte spiritul. 
. — Îmi pare bine, domnule Pomponescu, că găsesc un omcare să mă înţeleagă! 
. — Inscripţiile funerare pe care le-ai colectat dumneata nudau nume ilustre în cîmpul ştiinţei sau al artelor, ci nume de familii. Cu excepţia unei elite preocupate de adevăr, omenirea caută să se salveze social de uitare. În fiecare din noi rezidă un biet om comun, care şi-aduce aminte de părinţii şi bunicii lui şi încearcă a-i înscrie pe o piatră. 
. — Pomponescu a început să filozofeze, comunicarăSmărăndache şi Hagienuş celorlalţi. 
. — Interesant! constata Gaittany, prudent şi mirat că se aduce în vorbă numele lui Pomponescu. (Pentru el nu exista ceea ce nu era la ordinea zilei.) 

   Un alt fenomen semnalat de puţinii care înţelegeau pe fostul ministru ignorat de cercurile în care era sărbătorit altă-dată fu interesul pe care-l manifesta de la o vreme pentru felul de trai al celor pe care nu-i mai vedea. Parcă voia să-şi reconstituie o imagine stinsă. 
   — Ce mai face Ioanide? Tot aşa paradoxal? 
. — La fel, însă nu mai umblă după femei. De cînd i-a muritfata, s-a schivnicit (convorbeau Pomponescu şi Smărăndache). 
. — Parcă aud că dă recepţii luxoase, e monden.
. — Într-adevăr. E un stareţ sociabil, care admite lume în parloar. 
. — Cum e salonul lui?
. — Imens, luminat de trei candelabre de cristal şi cu unenorm şemineu sculptat în fund. 
. — Totdeauna a avut el mania asta a decorului, care l-a împiedicat să se realizeze. (Pomponescu, după cum se vede, nici acum nu acorda lui Ioanide un merit absolut.) Şi ce mai plănuieşte? 
. — Nimic. A renunţat la ideea de a construi un oraş, s-aconvins că e o himeră, acum repară şi clădeşte orice. Cîştigă foarte bine. 
. — Dar Gaittany ce mai face?
. — Are două maşini superbe, una de zi şi una de seară.

   — E un om pe care l-am invidiat adesea. N-are nici o veleitate de a face vreo faptă neobişnuită, se consumă liniştit ca om de lume. (Aici Pomponescu se înşela. Gaittany avea ferma convingere interioară că toţi ceilalţi sunt nişte simpli meseriaşi, «puşi în valoare» de perspicacitatea lui. Acesta era şi motivul pentru care se debarasa repede de cei căzuţi în discredit. Se temea să nu fie tras la răspundere.) 
 — Între douăsprezece şi unu este la Casa de Artă o reuniunefoarte reuşită. 
 — Dar Saferian ce mai face?
. — S-a mutat lîngă Ioanide şi a lăsat tot comerţul în seamaSultanei. Acum vine el cîteodată la Ioanide să-şi asculte pendulul pe care i l-a dăruit. 
. — Saferian e un oriental pentru care comerţul e un pretextde a avea de a face cu lumea. 
. — Poate pentru el! Sultana face speculă în toată regula.Este aproape precis că ea îi procură numărul cel mai mare de clienţi lui Ioanide. 

G. Călinescu
   Pomponescu zîmbi cu îngăduinţă. 
   — Fapt este că fără un astfel de instrument un arhitectriscă să rămînă fără clientelă. În familia noastră virtutea comercială a fost complet absentă. N-am produs decît militari, profesori, magistraţi. 
   În chipul acesta Pomponescu întreba despre toţi, înlocuind percepţia directă cu ancheta. Conversaţia sa mai atinse şi un alt subiect. Cînd madam Pomponescu-Mamy sfătui pe Pomponescu să-şi menajeze sănătatea, madam Pomponescumamă observă impetuos: 
   — În familiile noastre toţi au fost voinici şi sănătoşi tun.
Pot să zic că cei mai mulţi au murit de bătrîneţe. Pomponescu făcu atunci aceste reflecţii: 
   — În anume condiţii, longevitatea constituie o povară pentruindividul însuşi. Cînd ai ajuns la bătrîneţe, în situaţia de a trăi într-o lume pe care n-o mai pricepi şi nu poate să te priceapă, cînd, într-un cuvînt, îţi supravieţuieşti, mă întreb serios dacă merită să prelungeşti o asemenea agonie morală. 
   Madam Pomponescu-Mamy se scandaliză. 
   — Dar cum asta, Jean, tu recomanzi sinuciderea?
. — N-am zis c-o recomand, bătu în retragere Pomponescu,totuşi o scuz. 
. — E o erezie totală, declară şi madam Pomponescu-mamă;bătrînii trebuie să trăiască atît cît le îngăduie Dumnezeu, ca să îndrumeze pe cei tineri. 

   Cîteva expresii veneau mereu în gura doamnei Pomponescumamă. Una era : «cînd o fi şi-o fi să mor odată, cît mai tîrziu posibil», de unde rezulta că vedea moartea, întrucît o privea, ca un fenomen foarte îndepărtat; alta: «nu mai e ca altădată», indiciu că tot ce se petrecea în prezent i se părea absurd; în fine: «Jean, nu trebuie să admiţi asta», trădînd ostilitatea ei pentru tot ce sta în contra intereselor lui Pomponescu sau ale generaţiei sale. Pomponescu însuşi se ruşina de acest egoism al mamei sale, care, afară de asta, profesa un hedonism exagerat, în baza căruia 
o faptă neaducînd satisfacţii imediate nu prezenta nici un interes. «La ce foloseşte asta?!» întreba ea stereotip. Onoarea socială, chiar şi bizuită pe un fals, era tot ce preţuia. Luîndu-se drept centru al lumii, madam Pomponescu-mamă agrea sau detesta oamenii după chipul cum se purtau cu ea. Cine îi săruta mîna foarte intimidat şi-i bătea în strună, constatînd totodată că arăta bine la faţă, putea fi sigur de bunăvoinţa ei. Madam Pomponescumamă n-avea nici o compătimire pentru un om despre care s-ar fi spus că e un bărbat plin de valoare, însă nerăsplătit de noroc. Nu toţi, era părerea ei, pot fi egali în viaţă. «Dumnezeu a lăsat o ierarhie pe care n-avem dreptul s-o discutăm.» Bineînţeles, avea siguranţa că fiul ei stă în fruntea acestei ierarhii. Asta denota poate şi un fel senil de a vedea, dar şi o filozofie a familiei, uşor de controlat şi la Pomponescu. Acesta din urmă mai înţelegea însă că viaţa ridică, în ciuda prevederilor noastre, forţe obscure şi vii, care şi cînd sunt absurde se pun în calea celor bătrîni. Gavrilcea şi tagma sa erau dintre acestea. Pomponescu, cu toată repulsia, din pur calcul, ar fi dorit să conjure aceste forţe noi, să le aduleze şi să se lase acceptat de ele, cu rezerva mentală că mai tîrziu le-ar fi domesticit şi sfărîmat. Acum însă avea sentimentul că jucase rău şi vedea totul apocaliptic, încît suficienţa mamei sale i se păru lui însuşi grotescă. Se întreba ce ar deveni ea în caz de revoluţie, mizerie, incapabilă cum era de 
o cît de mică filozofie a vieţii. Hangerlioaica, aşa măreaţă şi inflexibilă în sinea ei, ştia să se mlădieze, să negocieze, ar fi fost în stare să vîndă zarzavat în piaţă, constituindu-şi o ceată de subalterni în această branşă, din Hangerlii. Gaittany îşi ascundea aroganţa internă în cele mai mari umilităţi şi izbutea totdeauna să mistifice pe toţi. Asta ar fi voit în fond să facă şi Pomponescu, dar nu putea. O mîhnire profundă îl cuprindea la ideea de a se umili şi orice diminuare a respectului din partea altora îi provoca suferinţă. Aşa de victorios în viaţă, Pomponescu se descoperea într-o clipă un inadaptabil. Lunga lui carieră fusese un accident favorizat de clemenţa timpurilor. Prin urmare, discuţia dintre el şi cele două femei se făcea din planuri de gîndire ireconciliabile şi constituia două monologuri paralele. Pomponeştile concepeau lucrurile absurd dogmatic, Pomponescu vedea de la o vreme totul în devenire catastrofală. 
G. Călinescu
. — A trăi spre a constata ruina a tot ce-ai făcut în viaţă edureros. E cum ţi-ai vedea casa în flăcări. Sunt fericiţi aceia care dispar la timp, proiectînd totul în viitor. 
. — Nu ia foc nici o casă, se supăra madam Pomponescu-ma-mă. Lumea rămîne aşa cum au aşezat-o bătrînii înţelepţi, şi dacă zurbagii tineri vor s-o răstoarne, vina e a cui nu-i bate la spate. 
. Pomponescu nu mai deschise vorba despre aceste chestiuni cu cele două femei, însă lui Hagienuş îi spuse aceste cuvinte semnificative: 
. — Aş vrea să mă deştept peste o mie de ani, să văd ce arămas din lumea noastră de azi. 
. Este clar că Pomponescu suferea de un sentiment placid de zădărnicie. Acesta nu mergea pînă la dizolvarea noţiunii de eu, căci ex-ministrul adăuga imediat: 
. — Abia atunci îmi voi da seama ce a mai rămas de peurma mea. 
. În această fază, Pomponescu începu să pună la aceia puţini pe care-i întîlnea întrebarea: «Ce se mai zice despre mine?», la care, fireşte, cu greu putea avea un răspuns sincer şi satisfăcător. 
. — Sunteţi privit, zicea Smărăndache, cu aceeaşi stimă caîntotdeauna. 
. — Stimă, stimă, ce înseamnă asta? Îmi mai acordă lumeaun rol în viitor, sau mă consideră un om sfîrşit? 
. — Natural, căuta Smărăndache să sofisticheze inteligent,sub impresia momentului, toate personalităţile trec printr-o eclipsă. După aceea va veni dezamăgirea şi toţi se vor întoarce spre figurile familiare. 
. — E o ipoteză amabilă a dumitale, zicea Pomponescu cuglasul pompos cu care distribuia laude cînd era tare; înţeleg din ea adevărul crud că sunt o figură a trecutului. 
. — N-am vrut să spun asta!
. — Nu te sfii deloc, concluzia firească, rezultînd din fapte,aceasta este. Mă resemnez. 
. — Totuşi lumea vă acordă importanţă nu numai sub raportul situaţiilor publice. Sunteţi un om de cultură de o deosebită rezonanţă. 
. — Cultură, ăsta e un termen vag, toţi sunt astăzi oamenide cultură. 
. — Dar întîi de toate este în dumneavoastră arhitectul, creatorul!
. — Spune drept, domnule Smărăndache, ai auzit pe vreunulpreţuind în ministrul Pomponescu pe arhitectul Pomponescu? 
. — Cum nu?!
. — Îmi permiţi indiscreţia să te întreb cine?
. — De pildă, Ioanide.
. — Mă mir, aud că mă face dobitoc.
. Smărăndache roşi puţin.
. 
. — E o expresie a lui familiară, pe care ne-o aplică la toţi,

fără intenţie rea. — Şi ce spune Ioanide? 
. — Că sunteţi un maestru al echilibrului, putînd construi şipe un metru pătrat, în evantai. 
 — Mă consideră deci un tehnician. Totuşi e frumos din partea lui. Hagienuş aduse vorba despre oratorie, observînd că acum nu se mai vorbea, se dădeau numai comenzi militare. 
 -— Hei, unde e vremea cînd se îndesa lumea să te asculte vorbind, domnule Pomponescu! 
. — Crezi, stimula profesorul de beton armat, că discursurilemele erau de natură a produce plăcere cuiva cu totul dezinteresat? 
. — Cum vorbeşti, domnule Pomponescu, superi peDumnezeu! Discursurile dumitale erau eveniment. Ce? Mulţi oratori ca dumneata avem noi? 
. — Oratoria e o artă puţin durabilă şi, afară de rare excepţii,dă numai satisfacţii imediate. Recunosc doar că am avut un public credincios. Sentimental vorbind, am amintiri plăcute, asta e tot. 
. — Un prieten al băiatului meu spunea că erai foarte iubitca profesor. 
. — E posibil, n-aş tăgădui, este însă cam mult de cînd n-ammai profesat. În învăţămînt, distanţa e periculoasă. Am avut cu toate astea elevi foarte devotaţi. 

G. Călinescu
   În urma unor astfel de dialoguri, Pomponescu păru mai înviorat şi începu acum să facă unele plimbări prin oraş. Se ducea la clădirile pe care le construise el, le contempla lung pe din afară, apoi se despărţea de ele. Cutreieră astfel oraşul timp de cîteva zile. Sentimentele pe care le încercă fură foarte contradictorii. Unele clădiri i se părură izbutite, altele contestabile, în tot cazul nu reacţiile de ordin critic îl reţinură, cît amintirile ce se legau de respectivele lucrări. Îşi rememora împrejurările în care construise fiecare edificiu, oamenii cu care venise în contact. În convorbiri, Pomponescu evoca tot mai des oamenii pe care îi cunoscuse în copilărie şi tinereţă, părînd a nu-l interesa prezentul. 
. — Cînd a murit, maman, unchiul Paul? 
. — Acum treizeci de ani!
. — Mînca îngrozitor!

   Într-adevăr, acest unchi al lui Pomponescu, semănînd la statură cu el, cu deosebirea că era mult mai corpolent şi avea o bărbuţă de muşchetar, mînca şi bea abundent, fără să se bage de seamă, păstrîndu-şi sprinteneala şi o permanentă binevoitoare prezenţă de spirit faţă de doamne. Era un Pomponescu vesel, deschis, redondant şi neinfatuat. O mică deosebire de dozaj, şi un om se distinge profund de un cvasi sinonim al său. Pomponescu semăna la umor cu o altă rudă, 
o mătuşă dinspre mamă, care avea aceeaşi statură şi purta decolteuri, preferînd a sta în picioare, spre a-şi expune întreaga siluetă. Pe cît era de solemnă corporal, pe atît era de sfioasă şi de blîndă. Mustaţa şi-o muşca tatăl lui Pomponescu, care era însă foarte nervos şi cîteodată izbucnea în plîns. Infatuarea şi ironia fuseseră în tinereţă ale doamnei Pomponescu-maman. În somn, Pomponescu nu mai visa deloc evenimente şi persoane recente. Gaittany, Ioanide şi ceilalţi nu apăreau niciodată în reprezentaţiile sale onirice, nici măcar cele două Pomponeşti. Se vedea mereu în casa în care trăise copil, de vreo şase-şapte ani, stînd de vorbă cu unchi şi mătuşi dispărute. Tată-său de asemeni era prezent. În fiecare seară visul era cam acelaşi, ca şi cînd memoria s-ar fi oprit la o unică vîrstă. Curios, Pomponescu visa că trebuia să se ducă la şcoală şi nu învăţase lecţia, scria pe tăbliţă şi pe caiet liniat, lipea Abzibild-uri pe cărţi. Obişnuit, îndată ce se deştepta, uita totul. Odată, însă, visul fu aşa de clar, încît îl ţinu minte, şi atunci constată surprins că se fixase într-o vîrstă atît de îndepărtată de aceea de azi. Aceste vise stăruitoare stîrniră lui Pomponescu o curiozitate pe care n-o mai avusese altă dată, să vadă mormîntul tatălui său. Informîndu-se direct de la maman asupra figurii şi locului, prevăzut cu cîteva flori, merse fără a spune nimănui la cimitir, şi acolo privi cîtva timp mormîntul tatălui său, bine îngrijit, deşi învechit ca stil, şi aruncă peste el florile. La întoarcere descoperi după simpla descripţie, aproape fără să vrea, cavoul lui Hagienuş construit de Ioanide şi se învîrti puţin în jurul lui, ca un simplu specialist. 
   Într-o dimineaţă, la cafeaua cu lapte, cu Universul în mînă, madam Pomponescu-mamă scoase o exclamaţie de oroare. 
. — Iată o lipsă de gust, a te spînzura! E un caz aici la«Întîmplări din Capitală». Unul care se agaţă de cuiul de la lampă. Închipuie-ţi surpriza familiei cînd dă de o asemenea scenă oribilă! Dacă vrei să te sinucizi, alege alte căi, mai decente. 
. — Ai început să admiţi sinuciderea? Întrebă Pomponescusurîzînd. 
. — Ba deloc, dragul meu, zic aşa pentru cei care au aceastănefericită pornire. 
. — Şi cu ce ai vrea dumneata, maman, să-şi ia viaţa un astfel de nenorocit, cu revolverul? 
. — Oh, nu! Şi asta e respingător. Un văr al meu, îl ştii tu, s-a împuşcat în tîmplă. Şi acum mă cutremur cînd îl văd înaintea ochilor cu gaura de la cap, întins pe covorul încleiat de sînge. 
. — Atunci ce recomanzi dumneata, maman! Întrebă amabil şi ironic totodată Pomponescu. 
. — Otrava, domnule. Sunt atîtea toxice care înlătură şi chinurile nenorocitului şi trista privelişte pentru ai săi. Pomponescu, sorbind o gură de lapte, zise cu umor: 
. G. Călinescu
. — Iau notă, maman, de teoriile tale. Într-altă zi, întîlnin-du-se cu Hagienuş, Pomponescu îl rugă să vină puţin pe la ei, întîmplîndu-se a fi aproape de casă. 
. — Domnule Hagienuş, zise Pomponescu căutînd prin sertarele biroului său, cînd am fost în Egipt, am cumpărat de la un anticar un zodiac, care zicea el că e autentic, adică din vremea faraonilor, uite-l. 

   Şi Pomponescu scoase o bucată de bazalt patrulateră, lungă ca o tavă şi de un negru-verzui, pe care erau săpate în două coloane nişte figuri, în manieră curent egipţiacă. Semnele zodiacale erau foarte clare şi realistic tratate. Se zăreau Vărsătorul, Peştii, Berbecul, Taurul, Gemenii, Cancerul, Balanţa, între care veneau mici grupuri de oameni. 
   — Ei, ce zici, domnule Hagienuş?
 — Este veritabilă, domnule Pomponescu, seamănă cu zo-diacul de la Tentyr. Asta a slujit ca un fel de piatră de fundaţie la ridicarea unui templu. După felul cum sunt aşezate semnele zodiacale şi constelaţiile, arătînd aspectul cerului în acel moment, se poate calcula anul. Totul este de a studia situarea aştrilor prin raport la soare. Există efemeride perpetue, prin care se poate determina poziţia aştrilor, de pildă ale lui Caslant. Am Astronomia antică a lui Bailly. Aş putea, consultînd şi un astronom, să-ţi spun precis. 
 Faţa lui Hagienuş rîdea toată de voluptate şi mîinile nu i se mai desprindeau de pe bucata de bazalt. Pomponescu scoase din alt sertar o coală mare de hîrtie cafenie şi se apucă să împacheteze zodiacul. 
. — Dacă îl găseşti aşa de important, dă-mi voie să ţi-ldăruiesc. O mică amintire din partea mea. 

   Hagienuş plecă aproape ameţit de bucurie, dar în drum spre casă se opri. A fi văzut de copiii săi cu bucata de bazalt i se părea primejdios. Se întoarse şi o luă spre Ioanide. După ce-i trecu puţin entuziasmul şi Hagienuş dată cu aproximaţie piesa, care după el era din anul 2086 înainte de Cristos, o vîndu lui Ioanide, şi astfel bazaltul lui Pomponescu luă loc pe peretele de la intrare, deasupra scării. Şi Smărăndache primi în dar ceva. 
 — Am aici, îi zise Pomponescu, o fotografie făcută la Parispe cînd eram student. Mereu o rătăcesc şi o regăsesc. E mai bine s-o dau cuiva. Fiindcă arăţi oarecare interes pentru mine, îngăduie-mi să ţi-o ofer. 
 Şi Pomponescu, după ce făcu o dedicaţie dedesubt, o înmînă lui Smărăndache. Subretei îi dădu cinci napoleoni de aur, aşa ca din întîmplare, zicîndu-i: 
. — Am găsit prin cutiile mele cinci napoleoni de aur pecare îi am de mult. A-i schimba e păcat. Din ei, dacă le pui toartă, faci un mic colier. Ţi-i dau ca un mic cadou pentru zelul dumitale. 

   Subreta, foarte veselă, arătă cadoul doamnei Pomponescu, care nu văzu în acest gest decît o firească generozitate. Puţin după aceea, Pomponescu făcu o vizită la Şcoala de Arhitectură, unde înmînă rectorului un fond bănesc, cu rugămintea de a-l divide în cîteva premii sau ajutoare, în anii imediaţi, la studenţii mai buni, fără multe formalităţi şi cu evitarea întîrzierilor ce ar putea reduce la neant suma. Cu acest prilej, Pomponescu schimbă unele vorbe cu cîţiva din colegii săi. După ce ieşi pe poarta principală, se reîntoarse şi dădu portarului o mie de lei, sumă destul de apreciabilă încă pentru acea vreme şi care smulse de la acesta saluturi şi plecăciuni. Acasă, în birou, Pomponescu părea a studia ceva în secret, căci cînd intra cineva, îşi schimba repede poziţia şi se făcea a privi la altceva, împingînd totodată discret cu mîna sertarul în care ţinea flacoanele. Lua cu grijă cheile de la toate cutiile, ceea ce nu era în obiceiul său de pînă atunci. La ceaiul doamnei Pomponescu, foarte puţin frecventat şi numai de rude, veni odată şi madam Valsamaky-Farfara. Dispariţia definitivă a lui Pomponescu din casa Ioanei nu era un lucru prea regretabil, totuşi madam Farfara, care cunoştea firea placidă a fiicei sale, îşi zicea că nu e politicos a întoarce spatele brusc unui om şarmant, căzut în dizgraţie. Pomponescu apăru şi el în salonul soţiei sale, îmbrăcat în nelipsitul lui smoching, ornamentat cu o batistă imaculată. 
G. Călinescu
   Sărută mîna doamnei Farfara cu multă gentileţă, întrebînd-o de sănătatea ei şi a Ioanei. În special insistă asupra acesteia din urmă. 
   — Ce mai face artista noastră? Ce mai cîntă?
   Madam Farfara îl informă că Indolenta deţinea rolul principal în Tosca. 
. — Atunci trebuie neapărat s-o ascultăm, zise Pomponescu.Vom veni cu toţii. 
. — Îmi pare bine, Jean, declară madam Pomponescu, căte-ai decis să ieşi la un spectacol. Era şi timpul. Te neurastenizezi stînd în casă şi lucrînd. 
. — Într-adevăr, recunoscu şi madam Valsamaky-Farfara, bărbaţii sunt mai slabi de înger decît femeile, cad la gînduri din te miri ce. 
. — Crezi asta, madam Valsamaky? o întrebă Pomponescu. 
. — Sunt convinsă.
. — De pildă, în cazul cînd unul din soţi l-ar pierde pecelălalt, care din ei, după părerea dumitale, ar suporta mai bine accidentul? 
. — Cu siguranţă femeia! interveni anticipat madamValsamaky-Farfara. 
. — Posibil. Ce vă face să presupuneţi asta?
. — Nu am cercetat cauzele, vorbesc doar din experienţă.Răposatul bărbatu-meu era foarte îngrijorat cînd mă îmbolnăveam şi ştiu bine că se zăpăcea cu totul cînd pierdea pe cineva din familie. Eu, cînd a murit el, am suferit, fireşte, şi acum îl regret, dar n-am murit din pricina asta. E o putere în noi de a ne resemna în faţa morţii, poate, îmi închipui eu, din cauză că femeia e absorbită de copii şi e împinsă de instinct să aibă grija celor care rămîn. Madam Ioanide a suportat moartea copiilor cu o linişte extraordinară, deşi o cunosc bine şi ştiu că e neconsolată. I-a dat putere ideea că Ioanide e sensibil şi trebuie să-l susţină. 
. — Socoteşti dumneata, doamnă Farfara, că o femeie rămasăsingură poate înfrunta viaţa? 
. — Ai haz, Jean! zise madam Pomponescu-mamă. Eu suntvăduvă de atîţia ani şi te-am crescut cum ştii. În femeie sunt puteri nelimitate. 
. — Bărbaţii sunt rezistenţi într-alte lucruri: la muncă, la război, încolo nu sunt în stare să-şi fiarbă un ceai. 
. — Nu ştiu, zise Pomponescu rîzînd, cît adevăr general secuprinde în afirmaţia dumitale; întrucît mă priveşte, însă, ea mi se potriveşte perfect. 
. — Jean, dădu un exemplu madam Pomponescu, dacă n-arecine să-i aducă acasă un pahar cu apă, se duce la restaurant. Trebuie neapărat să fie cineva să-l servească. 
. Pomponescu asistă împreună cu cele două Pomponeşti şi cu madam Farfara, într-o lojă, la o reprezentaţie din Tosca, urmărind actele cu cel mai mare interes. Avea un cornet de bomboane mici, foarte parfumate, din care oferea din cînd în cînd. Indolenta cînta şi juca bine, deşi s-ar fi putut face o observare: cînta prea declamator şi juca prea rece. Gestul patetic înlocuia emoţia propriu-zisă. Smărăndache o numea maestră de balet. Făcea gesturi perfect gimnastice, bune de prins în reflectoare. Totuşi interpretarea era originală, şi cînd, înaltă, solemnă, puse sfeşnicele cu lumînările aprinse lîngă cadavrul ministrului de politie, aplauzele răsunară violent. Un glumeţ zise «bis», sala adoptă absurd această moţiune, şi astfel «cadavrul» fu nevoit să mai stea culcat jos, spre a se repeta scena. Conform înţelegerii, Ioana părăsi teatrul îndată după căderea definitivă a cortinei şi se alătură grupului Pomponescu, întrucît ex-ministrul dorea să ofere doamnelor un mic supeu la «Capşa». La acest supeu, Pomponescu fu mai «şarmant» ca oricînd. În special pentru Ioana se strădui să evoce toate cîntăreţele celebre pe care le auzise în ţară şi străinătate, căutînd a le descrie jocul, a le sugera nuanţa execuţiei, cu intenţia de a dovedi că Ioana era comparabilă cu ele, avînd totuşi ineditul ei. Cu acest prilej se născu o controversă foarte filozofică. Ioana, susţinută şi de madam Farfara, era pesimistă în privinţa satisfacţiilor artei vocale. 
. — Ai succes cît eşti tînără şi ai voce, pe urmă toată lumeate uită! 
. — Asta e soarta actorului în general, a artistului careinterpretează, o consolă Pomponescu. 

G. Călinescu
Madam Pomponescu-maman nu era de acelaşi aviz. 
   — Din moment ce ai căpătat un nume, nu importă dacă
mai eşti aplaudat ori nu. Ioana însă susţinea contrariul. 
. — Nu numele de pe afiş mă încîntă, cum mă cheamă îmieste indiferent. Toată bucuria este de a cînta în faţa unei săli care te înţelege. Fără public, un cîntăreţ nu există. Renumele e vorbă goală. O dată ce te-ai dat jos de pe scenă, nu-ţi mai dă nimeni nici o importanţă. 
 — Aceasta este, zise Pomponescu, o mică mizerie a acestorarte. În schimb, ele dau satisfacţii violente şi imediate, pe care nu le obţin ceilalţi artişti. Cine oare s-a oprit vreodată în faţa unui monument arhitectural să aplaude? Nici cele mai ilustre capodopere de sculptură nu sunt ovaţionate. Aci onorurile sunt stinse, accesibile numai celor care citesc cărţi. Totuşi, condiţia dumneavoastră nu e aşa desperată cum vă închipuiţi. Artiştii interpreţi mari trăiesc prin cultul creatorilor contemporani care i-au cunoscut. Amintirea unei Rachel, a Fanny-ei Elssler, a Eleonorei Duse e mereu vie. Se va găsi poate un literat ilustru care să te nemurească. 
 Indolenta ridică din umeri cu scepticism. 
. — Închin paharul, rezumă discuţia Pomponescu, în speranţacă posteritatea va fi generoasă cu cîntăreţele, cu actorii, cu oratorii, cu toţi aceia care au avut succese de moment. 
. — Ce bărbat încîntător este Pomponescu! zise madamFarfara către Ioana în drum spre casă. E un om mereu egal şi atent cu femeile. Nu l-am pomenit vreodată îmbufnat. Şi gîndeşte-te că se află într-o situaţie destul de neplăcută. 

   A doua zi Pomponescu ieşi ca de obicei din dormitor bine bărbierit şi îmbrăcat cu îngrijire într-un costum de zi, căruia nu-i lipsea batista fantezi la piept. La cafeaua cu lapte întrebă cu o nuanţă de glumă pe madam Pomponescu-mamă ce mai scrie în Universul şi ce evenimente catastrofale se petreceau în lume. Aceasta îi răspunse că nu e nimic important, numai comunicate de război. În cursul dimineţii, Pomponescu şezu în biroul său, unde scrise un număr de scrisori, pe care, lipindule, le puse într-un sertar. Alta o lăsă pe masă, acoperind-o cu o bucată de marmură slujind ca press-papier, înainte de masa de prînz se plimbă prin anticameră, prin salonul doamnei Pomponescu şi privi pe fereastră cum fulguia uşor. La masă fu suficient de comunicativ şi întrebă pe soţia sa dacă totul este în regulă în gospodărie şi nu-i lipseşte ceva. După masă Pomponescu reintră în birou şi se întinse pe canapea, unde subreta îi aduse cafeaua. Deschise o carte pe care o luase din bibliotecă: Elias Metchnikoff, Studien uber dieNatur desMenschen. Eine optimistiche Philosophie. Ochii îi căzură la întîmplare pe aceste rînduri: «Am cunoscut o fetiţă de religie ortodoxă care era aşa de convinsă de frumuseţile paradisului, încît în timpul unei boli grele aştepta moartea cu nerăbdare». Pomponescu nu credea în paradis, de aceea deschise alt capitol, mai pozitiv. «Omul are vîrsta arterelor sale.» Acest aforism i se păru prea material. Lăsînd cartea lîngă el, Pomponescu şezu cîtva timp fără gînduri, apoi adormi. Pe la cinci, schimbîndu-şi costumul şi punîndu-şi smochingul tivit, ieşi în oraş şi făcu o plimbare pe jos pe bulevard. Cumpără de la o farmacie nişte doctorii cerute de madam Pomponescu-mamă. Masa de seară decurse în modul cel mai normal şi Pomponescu vorbi ca de obicei, deşi cu o uşoară pironire în gol de reverie, neremarcată de cele două femei. 
   — Cum este pe stradă, Jean? Întrebă madam Pomponescu.
 — Este frig, totuşi se simte o vibraţie a aerului, se apropieprimăvara. În curînd vor ieşi mugurii. 
 — Şi de nu s-ar vedea muguri, eu am în februarie-martie o anume nelinişte. Sîngele se subţiază, se vede, şi dă nervi. 
. — Ce vrei, Mamy? Asta este viaţa, o continuă nelinişte.Cu mult după ce se terminase masa propriu-zisă, Pomponescu mai şedea zîmbind către cele două femei, gata de a răspunde la întrebările lor. Muşcă o bucată de mîr rîmasă în faţa lui. Apoi, văzînd că mamă-sa îşi acoperă cu mîna un căscat, se ridică, zicînd: 

   — E tîrziu. Trebuie să ne culcăm! 
G. Călinescu
 
   Înclinîndu-se în faţa mamei sale, îi sărută mîna, apoi sărută pe tîmplă pe madam Pomponescu. De acolo trecu la geam, unde examină termometrul, şi alături de perete — barometrul. 
— Timpul e umed, Mamy. Să ştii că are să ningă abundent. Cu aceste cuvinte, Pomponescu, păşind impunător, deschise uşa sufrageriei, încovoindu-se foarte puţin. 
   A doua zi fu găsit pe pat mort, nedezbrăcat. Pe noptieră se afla un pahar cu apă în parte golit şi un mic flacon cu un fel de sare pe fund. Probabil imediat ce intrase în dormitor băuse puţină apă, din obişnuinţă, apoi, întinzîndu-se pe pat, luase cianură de potasiu. 
XXX 
   Gonzalv Ionescu, după un timp de expectaţie prudentă, fu nevoit să admită că Ermil Conţescu era mai tare ca oricînd. Nu numai că nu fusese dat afară, dar i se propusese rectoratul. Tinerii din familia sa, înscrişi în Mişcare, pătrunzînd în ministere, apăraseră pe toţi membrii familiei, deplasîndu-i doar spre a-i ascunde şi promovînd pe aceia care stătuseră în umbră. Conţescu refuză calitatea de rector, zicînd că înţelege să se dedice exclusiv catedrei şi ştiinţei. Acestea fiind, Gonzalv îşi dădu seama că destinul său era legat de voinţa lui Conţescu şi, cu cei trei copii de mînă, începu din nou vizitele la profesorul de geografie, la nepoata acestuia şi la Erminia. Chestiunea căsătoriei fu din nou adusă în discuţie şi Gonzalv ceru lui Conţescu să decidă cine va fi viitoarea soţie. 
   — Asta este o chestiune secundară, zise Conţescu, care seva rezolva cum va fi mai bine cînd vei fi liber. Totul e să obţii divorţul, altfel e greu să propunem unei femei căsătoria cu un om încă însurat. Îndoiala atîrnă şi ea în cumpănă. 
   Deci Gonzalv porni acţiunea de divorţ, cu hotărîrea fermă de a face toate întîrzierile posibile, ca să nu rămînă mistificat de Conţescu. Acesta, din partea lui, uzînd şi el de o încetineală iritantă, părea totuşi de bună-credinţă, şi Gonzalv îl însoţi în persoană la minister, la secretarul general, cînd geograful solicită înfiinţarea cît mai grabnică a unei conferinţe pe lîngă catedra sa, luîndu-se ca argument vechea decizie a consiliului, sprijinită acum printr-un memoriu întocmit de titularul însuşi. Înfăptuirea unui sfert din visul lui Gonzalv părea iminentă, întrucît, apropiindu-se primăvara, înscrierea în noul buget a postului era posibilă. Cu astfel de îndoieli şi bucurii trăia Gonzalv într-un cămin sumbru, căci nu s-ar fi putut pretinde soţiei sale să fie încîntată, cînd deodată Conţescu căzu bolnav, şi încă foarte grav. Boala începu printr-un accident. Lui Conţescu i se făceau injecţii cu calciu, după recomandarea medicului, şi cu această împrejurare, deşi totul decurgea ireproşabil din punct de vedere antiseptic, se produse un edem, care la rîndu-i provocă tumefacţia întregului braţ. Temperatura crescu îngrijorător, cîteva zile viaţa lui Conţescu atîrna, după credinţa doctorilor, de un fir de aţă, deoarece se credea că va face septicemie. 
. — Cum se află bietul Conţescu? Întrebă Gaittany peGonzalv, care şedea aproape toată ziua la căpătîiul lui Conţescu, alergînd între şedinţele de veghe pe la cunoscuţi, să-i ţină în curent. 
. — Ce este de sperat oare, domnule Gaittany, de la un om bolnav dinainte, care a făcut septicemie? Este chestie de ore. 

   — Ţţ, ţţ, ţţ! făcea din buze Gaittany cu o falsitate evidentă.
   Totuşi septicemia nu se declară, căci tumefacţia braţului dădu înapoi şi edemul dispăru aproape complet, lăsînd locul fără inflamaţie acută. Prin urmare nu putea fi vorba de infecţie. Temperatura, cu toate acestea, nu scăzuse decît relativ, păstrîndu-se statornic la un nivel destul de ridicat. În schimb, un obraz al lui Conţescu se umflă grozav sub ochi, fără să fie dureros la palpaţie. 
   — Te doare vreun dinte? Întrebă doctorul. 
   Nu, pe Conţescu nu-l dureau dinţii şi examenul stomatologic nu descoperi nici un focar. Mai probabil era că, încercînd a-şi potoli cu degetul un prurit facial, dăduse naştere la acea inflamaţie. Ochii lui Conţescu, şi aşa plîngători, lăcrimau necontenit, în vreme ce obrazul umflat îi dădea aspectul bufon al unui prunc rîzînd. 
G. Călinescu
   — Cum mai este Conţescu? se informă şi Gulimănescu.
   — Din ce în ce mai rău, în ciuda scăderii temperaturii. Aînceput să se umfle. Nici vorbă, are o boală gravă, ce n-a fost încă diagnosticată. 
   Conţescu, simţind nişte mîncărimi pe la buze, se scărpină cu unghiile, şi astfel buzele, exacerbate, se umflară grotesc. Înfăţişarea bolnavului era apocaliptică, şi cum şedea astfel, cu capul monstruos pe pernă, stîrnea şi milă, şi rîs şi părea foarte grav bolnav. Întrebat însă cum se simte, Conţescu, făcînd mari sforţări de a se ajuta de buzele sale de harap, răspunse în ton jălalnic: 
   — Mă simt mai bine!
   — Foarte frumos! Îl încurajă doctorul. Ai vreo dorinţă, vreonevoie? 
   — Mi-e foame! zise în mod surprinzător Conţescu.
   Cui îi e foame nu poate să-i fie rău; nu mai puţin doctorul, care cunoştea bine dosarul medical al geografului, avu o mică bănuială. Recomandă luarea imediată de sînge şi analizarea lui sub raportul cantităţii de zahăr. Buletinul de analiză denunţă un procent de glucoză în sînge peste cifra normală, însă nu prea mult. Totdeodată, analiza urinei, făcută pe cîteva micţiuni în curs de două zile, revelă slabe glicozurii, o dată o simplă umbră nemensurabilă şi altă dată nimic. Aşadar nu putea fi vorba de un diabet declarat şi, după opinia medicului, nu inflamaţia provenea din sporirea zahărului în sînge, ci invers, inflamaţia provocase acel spor. Doctorul prescrise injecţii de mici cantităţi de insulină, al căror rezultat fu dispariţia completă a inflamaţiilor şi restabilirea unei feţe necomice. 
. — Am auzit, zise Hagienuş către Gonzalv, că Ermil Conţescu s-a mai îndreptat puţin. 
. — Aş! tăgădui Gonzalv plictisit, s-a dezumflat la faţă, încoloare o temperatură care nu cedează, în jurul lui 38 de grade. 

   Într-adevăr, acesta era un fenomen ce intriga pe medici. De unde putea veni temperatura acum, cînd orice punct inflamatoriu dispăruse? Conţescu fu ascultat la pulmoni cu cea mai mare atenţie, fără să i se poată găsi ceva. Respira perfect. 
Interesul se îndreptă spre viscere. l se administrară laxative, fără rezultat. Nu părea să aibă ceva în direcţia aceasta. Mai rămînea ipoteza unui focar purulent intern, la rinichi, la ficat. Tot soiul de examene de laborator fură întreprinse, fără a se ajunge la vreo concluzie. În fine, se ordonă numărătoarea globulelor albe şi roşii. Rezultatul fu că geograful poseda încă suficiente globule roşii ca să nu fie declarat anemic, iar globulele albe îşi păstrau numărul legiuit, fără primejdie de leucemie. Un examen se făcu şi în direcţia cordului, bănuindu-se vreo leziune sau inflamaţie. Inima funcţiona impecabil, cu toate astea temperatura nu numai persista, dar cîteodată creştea pe neaşteptate spre 39 de grade. 
 — Lucrurile se agravează! vesti Gonzalv. Începe să facă temperatură mare. 
 Conţescu începea, ce-i drept, să se plictisească şi, plin de sudori, avea o mină lamentabilă. Febra nu se lăsa jugulată de antipiricele obişnuite decît foarte puţin. Atunci, întrebarea ce se puse fu dacă nu făcea o boală infecţioasă, nu suficient manifestată exterior: scarlatină, tifos, malarie. Conţescu fu chestionat dacă nu avusese friguri vreodată, fu pipăit în dreptul splinei. Manifestaţii suspecte avusese, dar atunci era prea sărac spre a consulta un doctor şi a-şi lua temperatura. Tînjise pe picioare. Analiza sîngelui nu duse la nici o încheiere, deoarece bolnavul n-avea o criză cu temperatură mare, singura în stare de a da la iveală semnele paludismului. Pentru orice eventualitate, Conţescu înghiţi atebrină şi după aceea preparate cu bază de chinină. Însă prea multe doctorii dăunară aparatului digestiv şi Conţescu avu simptome de nausea. 
. — Nu mai poate mînca nimic, comunică Gonzalv, dă afară totul. 
. — Pe dumnezeul meu, fu de părere Hagienuş, să bea vinfiert cu mirodenii şi-i trece! Doctorii te omoară cu zile. 
. — Fugi de acolo, domnule! protestă Gonzalv. Ce, Conţescu mai e om să suporte vinul? Organismul lui e în dezagregaţie. 

   Două zile bolnavul fu pus la regim şi stimulat cu sucuri de fructe. Conţescu-conferenţiarul era foarte optimist şi susţinea 
G. Călinescu
că temperatura nu are altă cauză decît congestionarea organismului prin zăcerea în pat. Rinichii, ficatul erau împiedicaţi să funcţioneze. Obosit, Conţescu şedea pe spate şi ofta din cînd în cînd uşor. 
   — Cum te mai simţi? Îl întrebă Gonzalv, care îl veghea. 
   Conţescu nu răspunse direct la această întrebare, ci continuă tare un gînd ce-l obseda: 
   — Pierd o grămadă de ore la facultate. Iar trebuie să refacprogramul de lucru. «El moare, zise în sinea lui Gonzalv, şi se mai gîndeşte la ore. Este un om care-ţi scoate peri albi.» 
   Ca să fim drepţi, Gonzalv Ionescu albea destul de vertiginos, şi dacă fenomenul nu se observa, asta se explica prin caniţia lui. Cînd stomacul îi fu mai calmat, Conţescu obţinu învoirea de a mînca şi începu cu o supă de pasăre, fortificată cu ţelină şi conopidă şi îngroşată cu tapiocă. Cu un şervet legat în jurul gîtului, puţin ridicat pe perne, geograful sorbea supa din lingura pe care însuşi Gonzalv i-o întindea periodic. După un astfel de prînz, Conţescu, vrînd să-şi încerce foiţele, se aşeză pe marginea patului şi încercă să se ridice în picioare. Dar simţi ameţeală şi, dacă nu-i sărea Gonzalv în ajutor, ar fi căzut. 
   — Ce mai nou? Întrebă Sufleţel pe Gonzalv. 
. — Ce să fie, zise Gonzalv folosind pluralul, ia, agonizăm!Cercul lui Gaittany, care era în acelaşi timp şi al lui Ioanide, luă în dezbatere cazul lui Conţescu. 
 — Cum se explică, se întrebă Gulimănescu, că un om aşade voinic în toate privinţele ca Pomponescu sucombă întîiului şoc moral, în vreme ce Conţescu rezistă unor boli care pe alţii i-ar fi doborît? 
 Smărăndache se sili a întocmi o teorie, pe care de altfel o auzise chiar de la defunctul Pomponescu: 
. — Se pare că toată rezistenţa fizică e condiţionată decalitatea celulei nervoase, care e o adevărată celulă morală. Aceasta are o putere de inhibiţie extraordinară, lucrînd chiar şi asupra invaziei microbiene. Un bolnav de holeră, 

demoralizat, e mai primejduit decît unul care bagatelizează boala. «Şarpanta» anatomică (era şi aceasta o expresie a lui Pomponescu, împrumutată din limbajul arhitecţilor) nu spune nimic şi adesea veritabili uriaşi se prăbuşesc din cauză că au un suflet de copil. Conţescu nu e convins că e necesar să moară şi astfel nu moare. Decesul lui nu poate fi obţinut decît prin persuasiune. Cînd Gonzalv îl va convinge că viaţa nu merită să mai fie trăită şi Conţescu se va abandona proceselor de corupţie celulară, atunci va muri. 
. — E o idee asta, zise umoristul Hagienuş. Să i-o spui lui Gonzalv. 
. Deşi Gonzalv Ionescu nu avea cunoştinţă de această teorie, încercă s-o aplice instinctiv. Astfel, după ce termină de hrănit pe Conţescu, părîndu-i-se mai capabil de a se pătrunde de anume argumente, îi spuse: 
. — Nu găsiţi că e păcat ca bieţii studenţi să sufere tocmaiacum, în toiul anului şcolar? Aveţi nevoie de un concediu lung de convalescenţă. Ar fi mai bine să puneţi un suplinitor în care aveţi încredere. Eu m-aş oferi bucuros să fac acest serviciu, fără nici o pretenţie. 
. Conţescu ascultă foarte atent cuvintele lui Gonzalv, clipi din ochii mici şi lăcrimoşi, apoi zise: 
. — E prea tîrziu acum spre a pune un suplinitor. Sper să mă fac bine. Atunci am să-i pregătesc peste vară luîndu-i la munte, pe terenul de cercetări, iar examenele le vor da la toamnă. 

   Celula morală a lui Conţescu era, cum se constată, foarte rezistentă. Totuşi, orice-ar fi spus Smărăndache, sistemul nervos nu e de sine stătător şi nu poate să biruie mizeria fiziologică. Într-o zi Conţescu începu să strănute. Ai casei îi urară noroc, adevărul este că umbla o gripă destul de gravă, din cauza temperaturii prea ridicate şi oscilante. Vizitatorii care se perindau prin camera sa îi aduseseră microbul. Conţescu începu să simtă o mare oboseală în membre, se plînse de dureri intercostale şi la încheieturi şi făcu o febră şi mai acuzată. Cu mare greutate fenomenele pur gripale fură stăvilite, însă temperatura nu ceda şi Conţescu începu să se simtă din ce în 
G. Călinescu
ce mai rău. Îl apăsa parcă ceva la vîrful unui plămîn şi respira greu. Apetitul îl părăsise şi dureri penibile îl supărau la ceafă, ceea ce îi turbura somnul. Gonzalv, în devotamentul lui ieşit din nevoia de a afla şi de a se ilustra, venea şi noaptea, făcînd de veghe cu rîndul împreună cu cei ai casei. Bolnavul respira pe gură, sufocîndu-se, şi era foarte stînjenit de pulsul accelerat. 
. — Nu-i nici o speranţă, spuse şi Gaittany. Nenorocitul trece dintr-una într-alta. Să ştii că Gonzalv biruie. 
. — Pe ce te prinzi? zise Hagienuş.
. — Nu fac prinsoare, rîse Gaittany; epilogul e sigur. 
. — Dacă moare, propuse Gulimănescu către Hagienuş, ne dai douăsprezece sticle de vin negru vîrtos. 
. — Vă dau, consimţi Hagienuş, dar dacă înving, îmi daicapul lui Hermes pe care l-ai cumpărat în Sicilia. 
. — Primesc! zise Gulimănescu.
. — Noi suntem martori! notifică Gaittany, arătînd pe Sufleţel şi Smărăndache. 

   Tocmai atunci trecu în drum spre casă, spre a lua masa, Gonzalv. 
   — Hei, ce veşti aduci?
   Gonzalv făcu un complex de mişcări însemnînd: «Parcă nu se ghiceşte ce ştiri pot să aduc?» 
. — Ne apropiem de deznodămînt.
. — Vai-vai-vai! exclamă cu durere mondenă Gaittany. 
. — Ce mai are?

   — I s-a făcut acum un examen medical. A căpătat o congestie la umărul drept, poate consecutivă gripei, poate şi din şedere. E nu se poate mai rău. 
. — Să dai vinul! zise Gulimănescu către Hagienuş.Acela îşi clătină fălcile descărnate.
. 
. — Îl dau cînd o fi să fie.Cu privire la Gonzalv se iscă o discuţie foarte aprinsă.
. 

. — Care este însuşirea cu care învingi în viaţă? ÎntrebaseGulimănescu. 
. — Stăruinţa, susţinu Sufleţel. Geniul e o lungă răbdare!
. — Atunci Gonzalv de ce nu reuşeşte? spuse Gaittany. 
. — Are să izbutească! zise Gulimănescu.
. — Mă îndoiesc, stărui Gaittany în scepticismul lui.Smărăndache emise şi aici o teorie pe care o auzise de la Ioanide. Exceptînd artele şi ştiinţele, în care geniul şi voinţa sunt indispensabile, reuşita în viaţă nu e condiţionată de nici 

o calitate precisă. Sunt oameni stăruitori pînă la agasare care izbutesc, şi alţii tot aşa de tenaci care ratează mereu, plictisind pe toţi fără o raţiune aparentă. O mediocritate totală e adesea un mare noroc, fiindcă înlătură orice invidie. Adesea nici nu e nevoie de vreun efort. Sunt indivizi copleşiţi de onoruri fără a fi stimaţi, pentru simplul motiv că nu se găseşte nimic de obiectat împotriva lor şi sunt întîlniţi în cale. Unul este arogant, chiar muşcător, şi toţi îl tolerează, obişnuindu-se cu ieşirile lui fără consecinţe, altul, din contra, e blînd, însă are ochii aşa conformaţi încît pare că persiflează mereu pe cineva. Orice ar face acesta, o suspiciune continuă planează asupra sa. În Fine, sunt oameni plăcuţi tuturor, nu aşa de străluciţi încît să adumbrească pe cineva. Şi cu toate astea, nimeni nu-i propune cînd e o situaţie în joc. Deci nu există un principiu, şi reuşita e în mîna hazardului. 
   Cînd plecă Smărăndache, Hagienuş observă: 
   — Ce-a spus Smărăndache e chiar cazul lui. Să-mi explicimie ce are băiatul ăsta de nu face carieră? 
   — Da, domnule! aprobă şi Gaittany problema.
1
   — Bonus eventus, decretă Sufleţel, fuge din calea sa. Congestia lui Conţescu se risipi şi temperatura începu să scadă, păstrînd mereu acel nivel suspect şi obositor. Un prurit general începu să incomodeze pe bolnav, fapt ce se atribui intoxicaţiei cu medicamente, ceea ce putea să fie adevărat, cel puţin în parte. Medicul principal care îngrijea pe Conţescu îi luă tensiunea şi o găsi ridicată. Explică totul prin procese de circulaţie şi presiune arterială. Chiar şi congestia o atribui acestui fenomen. Cazul era spinos. Pe de o parte trebuiau suprimate lichidele, pe de alta bolnavul trebuia hrănit 
Norocul (lat.). 
G. Călinescu
substanţial şi într-o formă tolerabilă. Lista de mîncare fu alcătuită după lungi meditaţii şi se constată că multe din ingredientele recomandate nu se mai aflau în comerţ. Lipsea bunăoară orezul. Un apel la Sultana fu salvator. În depozitul Saferian Manigomian se găseau chiar nuci de cocos. Aducîndu-se la cunoştinţă doctorului acest lucru, fu acordată lui Conţescu dispensa de a mînca şi miez de nucă de cocos, tăiat în bucăţele mici. În loc de apă i se îngădui să soarbă puţină zeamă de lămîie îndulcită. 
   — Cum te simţi? Întrebă iarăşi Gonzalv cu o tată obosită şicu ochii încercănaţi de îndoieli şi nesomn. 
   — Niţeluş mai binişor! Şopti în diminutive Conţescu.
   Din nefericire, bucuria lui fu de scurtă durată. Călduri de nesuferit îl aprinseră deodată, dureri în piept însoţite de înecăciune se iviră, şi geograful căzu aproape în delir. Medicii chemaţi în grabă la consult fură de un acord deplin. Din cauza şederii pe spate şi evident a slăbirii organismului, Conţescu făcuse o dublă pneumonie. Avînd în vedere vîrsta, debilitatea, situaţia fu considerată completamente critică, şi medicii consultaţi dădură sceptici cîteva linii generale de tratament, lăsînd pe poziţie pe conferenţiarul Conţescu. Acesta nu privea lucrurile cu uşurătate, însă nu era chiar aşa de desperat. Un număr de zile nu era nimic de făcut decît a aştepta ca organismul să biruie faza critică. Conţescu şedea pe spate nemişcat, roşu şi ceros totdeodată, şi părea inert. Însă pumnii îi ţinea strînşi, şi Erminia, păzindu-l, îl auzi distinct numărînd neîncetat: unu, doi, trei, patru, cinci. Geograful făcea exerciţii de voinţă, deoarece citise că la această boală rezistenţa morală e mîntuitoare. Gonzalv Ionescu, aflînd diagnosticul, se linişti deodată. Ceru familiei Conţescu învoirea să lipsească vreo două zile, spre a se odihni şi a-şi mai vedea de copii. Hergot şi Erminia îl supliniră. Acasă, Gonzalv Ionescu dormi dus o zi şi o noapte, apoi continuă o existenţă tihnită de interior vreo trei— patru zile, fără a se mai interesa de Conţescu. Era absolut convins că acesta va muri şi deschidea mereu Universul, mirat că nu vede anunţul mortuar şi articolul necrologic. Îşi redactă un memoriu sumar şi un brouillon pentru o eventuală cerere de suplinire a catedrei. Decizia lui era, spre a se evita orice mizerii, să ceară scoaterea la concurs a catedrei. Peste cîteva zile trecu pe la Gaittany, unde erau întruniţi toţi membrii grupului. Nu-l întrebă nimeni ce mai face Conţescu, ci ivirea sa fu semnalată doar printr-un ironic: 
. — Iată-l şi pe domnul Gonzalv Ionescu!
. — Să-mi dai capul lui Hermes, pretinse Hagienuş.

   — Nu e absolut sigur că am ratat vinul! susţinuGulimănescu. 
   Gonzalv nu pricepu deloc acest limbaj şi fu el de astă dată care ceru informaţii. 
. — Aţi mai trecut pe la Conţescu?
. — Da, zise Gaittany. 
. — Săracul! Îl compătimi de formă Gonzalv. A murit? 

   — Nu, domnule, protestă Gaittany, am întrebat şi adineaori la telefon. E mult mai bine. Se pare că a trecut hopul, e în afară de orice primejdie. 
   — Nu se poate! se supără Gonzalv ca şi personal jignit.
   Era însă perfect exact. Conţescu înfruntase solid pneumonia şi acum avea o temperatură moderată, cu tendinţa spre scădere. Ceea ce îngrijora era doar slăbiciunea excesivă şi imposibilitatea de a i se oferi hrană mai abundentă. Asta ar fi putut leza sistemul digestiv. În schimb, Conţescu sorbea lapte cu o sete care era mai mult voinţă, şi Gaittany îl surprinsese alb în jurul gurii, de caimac. 
   — Conţescu are un umor special de ordin biologic, ziceaSmărăndache, simulează moartea. (Tot de la Ioanide avea şi această teorie.) Unele păsări, anume gîngănii se prefac moarte ca să dezguste pe agresor şi să-l facă să se depărteze. În cazul nostru, Conţescu îşi bate joc pur şi simplu de Gonzalv. 
   De-ar fi auzit aceste cuvinte, Conţescu nu le-ar fi aprobat, căci nu spre a se amuza pe socoteala lui Gonzalv se îmbolnăvise. Era ceva stricat în maşinăria lui. Astfel, abia ieşit ca prin miracol din pneumonie, căzu în altă supărare. Stînd 
G. Călinescu
de atîta vreme pe spate în pat, făcu o escară la capătul de jos al şirei spinării, care-l incomoda grozav. Acum i se puse sub fese un colac pneumatic, de cauciuc, care însă la rîndu-i îi stînjenea funcţiunea căilor urinare. O durere sfîşietoare smulse un geamăt geografului. Simţise un cuţit insuportabil într-un loc greu de identificat, între rinichi şi băşică. (În treacăt fie zis, expresiile anatomice deveniseră uzuale în casa bolnavului, unde nu se mai pomenea decît de organe şi funcţiuni, ca la spital.) Doctorul, după o suficientă anchetă, descoperi în depozitele emisiunilor lichide gravelă şi chiar cristale măricele. Prin sedentaritate, rinichiul obosit fabrica pietricele şi acestea obturau căile respective. Conţescu căpătă, la ordinul medicului, apă minerală, în scopul de a se provoca diureza. După încă un accident prelungit şi nemaipomenit de dureros, care necesită o injecţie cu pantopon, Conţescu se simţi uşurat. Atunci medicul socoti că a venit vremea de a hrăni mai abundent pe bolnav. 
. — În definitiv, la ce s-o fi cramponînd aşa de viaţă Conţescu? zise Gulimănescu. 
. — Nu e aşa? consimţi îndată la această întrebare şi Gonzalv, care era de fată. 

   — Şi care este după dumneata, ripostă Hagienuş, raţiunea care decide asupra necesităţii de a trăi sau a muri? 
. — Nu pricep.
. — Ce vină are Conţescu că vrea să trăiască?

 — Nu e aşa de important societăţii încît să fie de neînlocuit.Un profesor oarecare de geografie. 
 — Tinerii au şi ei dreptul la viaţă! declară Gonzalv. 
. — Tinerii! Dumneata eşti tînăr? Care e vîrsta la care poţi spune omului: «mori!»? 
. — Cînd e clar că individul nu mai e capabil să fie utilsocietăţii! zise Gonzalv. 
. — După socoteala dumitale, să mă bată Dumnezeu, sevăietă Hagienuş, toţi ar trebui să murim. Să-mi dai voie, domnule Gonzalv, orice om vrea să trăiască pur şi simplu, oricît de bătrîn. Uite, eu nu vreau să mor curînd, numai ca să fac loc tinerilor. Sub soare e destul spaţiu. 
. — Dacă toţi ne-am hrăni cu soare, aşa ar fi, glumiSmărăndache, însă catedrele sunt puţine. 

   — Ha-ha-ha! rîse Gaittany privind la ceas.
   Se vede că supraalimentaţia, oricît de raţională, dădu peste cap balanţa organismului lui Conţescu. Îl apucă o sete devorantă, începu să-l doară capul, să fie nervos şi să aibă insomnii. Verdictul medicului se dădu fără dificultate: avea o nouă criză de uremie, care impuse un regim alimentar sever. În ciuda lui, starea geografului se agravă, şi după o teribilă perioadă de nervozitate, în care, în discordanţă cu firea sa blajină, Conţescu dădu cu mîna peste un pahar şi-l sparse, urmă faza de prostraţie şi somnolenţă dureroasă. De data aceasta Conţescu fu considerat definitiv pierdut şi rudele procedară discret la preparative în eventualitatea decesului. Nepoata, de pildă, mai sărăcuţă, îşi acomodă o rochie neagră şi o împodobi clandestin cu crep. Unul dintre nepoţi, publicist, redactă în linii sumare necrologul lui Conţescu, urmat de o bibliografie minimă a lucrărilor. Vizitatorii nu mai intrau în dormitorul bolnavului, care zăcea inconştient, vegheat de către 
o singură persoană, ci se adunau în sufrageria de alături. Acolo, după ce se informau pe scurt asupra stării muribundului, şedeau de vorbă despre cele mai variate subiecte, chiar şi despre război. Unii vedeau lucrurile foarte optimist şi pretindeau că la noi tout finit par des chansons1. Alţii, dimpotrivă, aveau viziunea întunecată, pomeneau de Brîncoveanu, de Tudor Vladimirescu. Însă toţi erau de acord într-un punct, şi anume că aprovizionarea devenise anevoioasă şi căutau să-şi fure unul altuia secretele în această materie, fiecare fiind dispus a da un ban mai mult spre a avea ce n-are celălalt. Numai Gonzalv rămînea fixat în problema catedrei şi căuta să afle dacă e vreo mişcare în sensul modificării legii învăţămîntului superior. 
   — Ce-ţi pasă de modificarea legii? Îi spuse cineva chiardin familia Conţescu. Ermil, săracul, nu mai are mult, dumneata vii la catedră neapărat, ne-a şi spus el singur. 
Totul se aranjează pînă la urmă (fr.). 
G. Călinescu
   În timp ce bolnavul dormita şi în sufragerie se luau în examinare toate problemele la ordinea zilei, afară pica o zăpadă de primăvară cu vînt, abundentă, pufoasă, adevărată furtună de fulgi albi. Cei care intrau în casă picau parcă de la altă latitudine. 
   — Dacă, Doamne fereşte, zise unul, moare pe vremea asta,
o să fie o problemă grea înmormîntarea lui. 
   — Şi eu sunt îndatorat să vorbesc, ca oficialitate, din partea ministerului! 
   — Norocul este că asemenea ninsori nu ţin mult. Babe!
   Gaittany venea zilnic cu maşina, arunca un ochi spre patul unde zăcea Conţescu, apoi, înclinîndu-se în fata doamnei Conţescu, îi săruta mîna şi se retrăgea zicînd invariabil: 
   — Să sperăm că mîine va fi bine.
   Însă, ajuns la Casa de Artă, în mijlocul cercului său, vestea fără acoperămînt: 
   — Nenorocitul, a intrat în agonie!
. — Un om, comenta Gulimănescu, nu poate să se opunălegilor naturii, cu oricîtă voinţă. Uremia este uremie, cea mai grozavă boală, ce poate aici rezistenţa morală? 
. — Vom vedea, domnule Gulimănescu! zicea Hagienuş. 
. — Din nefericire, insistă Gaittany, pare că totul e pierdut. Nenorocitul! 
. Nu era totul pierdut, cum dovedi Conţescu în ciuda tuturor verdictelor. Zăpada cea teribilă se mistui ca prin farmec şi apăru un soare radios. Ca şi înviorat, geograful se ridică în capul oaselor, se pipăi cu palmele pe obraji şi zise: 
. — Ar trebui să-mi aduceţi un bărbier, prea mi-a crescut barba! 

   Dorinţa îi fu imediat satisfăcută şi Conţescu suportă operaţia foarte bine. Conferenţiarul îi făcu din nou o consultaţie generală, trimise sîngele la analiză, se convinse în fine că bolnavul trecuse şi prin această încercare. Ticlui deci un program de alimentare şi întărire a pacientului, căruia îi permise chiar nişte picături de fier, obţinute prin ruginirea în apă a unui cui, medicament pe care Conţescu îl reclama cu insistenţă. 
Cînd Gonzalv văzu şi această metamorfoză, avu aproape un şoc nervos. Nu putea, fireşte, să se scandalizeze faţă de Conţescu de însănătoşirea lui. Însă căpătase un fel de sughiţuri în vorbire, pricinuite de încordarea interioară. 
. — Nu-i nimic, glumi Hagienuş către Gulimănescu; cu cîtvinul e mai vechi, cu atît e mai bun. 
. — E fenomenal, se mira Gulimănescu, nemaiauzit! Pneumonie, uremie, numai una din astea ar nimici pe oricare. 
. — Ţi-am spus că are umor, zise Smărăndache. Adevăratul bolnav este Gonzalv. 
. Într-adevăr, Gonzalv se îmbolnăvise, dar, fiindcă nu avea capacitatea de a se irita în centrii superiori, supărarea lui căzuse la viscere. Avea crampe, motiv pentru care lua mereu picături de Davila pe cîte-o bucăţică de zahăr. După cîtva timp de relativă linişte, în care şi temperatura peste normal dispăruse, Conţescu avu un atac de apoplexie în formele cele mai caracteristice. Braţul stîng îi fu prins şi parcă puţin şi gura, întrucît bolnavul se exprima cu oarecare dificultate. Conţescu nu muri, totuşi se afla evident într-un mare impas şi cu un prognostic sumbru. Gonzalv se linişti iar. 
. — E ca şi mort, domnule! declară el. Un mort viu. Se bîlbîie,nu poate mişca braţul, e în imposibilitate de a mai profesa. 
. De acum încolo Gonzalv începu a bate scările ministerului, în scopul de a cerceta ce are de gînd să facă acesta cu catedra lui Conţescu. Se prezentă şi la decanul facultăţii respective, întrebîndu-l dacă n-ar fi oportun să lase măcar o cerere de suplinire a catedrei. 
. — Dar bine, în chestiunea asta decide în primul rînddomnul Conţescu! 
. — E paralitic, nu mai are uzul complet al graiului şi albraţului. 
. — Nu importă, un timp măcar trebuie să-l lăsăm să-şi vie înfire, nu putem trece peste el. Ar trebui să-i vorbeşti personal. 

   Multe zile Conţescu şezu întins pe pat, foarte amărît şi taciturn. Îşi mişca cu maximă forţă degetele braţului paralizat, căutînd să le dezmorţească. Ca să nu se obosească vorbind, 
G. Călinescu
făcea numai semne. Încolo, mînca bine, era liniştit şi se întrema. Într-o bună zi făcu semn că vrea să se dea jos, şi chiar se dădu, ajutat de Hergot. Se aşeză într-un fotoliu şi aci îşi întinse cu prudenţă mare braţul paralizat şi făcu sforţări de a mişca degetele. Braţul îi era mult mai slobod. Puţin după aceea, Conţescu spuse limpede lui Hergot: 
   — Să-mi aduci aparatul electric!
   Acesta avea un mic aparat de electrizare cu tuburi Crookes, care-i plăcuse odată lui Conţescu. Cînd instrumentul fu adus şi pus la priză, geograful apucă singur cu mîna cilindrul de ebonit în care era prins tubul de sticlă iradiant şi se masă pe braţul paralizat cu razele violete, agitîndu-şi totodată degetele amorţite. Mîna îşi recăpăta flexibilitatea pe zi ce trecea. 
. — Îţi spun drept, zise conferenţiarul Conţescu către Hergot,mi-e cumnat, dar aşa organism paradoxal n-am mai văzut. Cade şi se ridică, în ciuda prevederilor. 
. Ar fi putut spune că geograful era ciudat şi într-altele. Astfel, Conţescu-conferenţiarul nu era rudă de sînge cu Conţeştii, însă îşi schimbase numele la rugămintea geografului, fiindcă viitoarea soţie nu se îndura să se despartă de numele de fată, care îi era aşa de scump. În fine, Conţescu se întrema binişor, şi aşezat pe fotoliu se încumetă să scrie pe un pupitru adaptat în dreptul său. Vorbea chiar de a chema grupuri mici de studenţi acasă, spre a le face lecţii. 
. — Este iresponsabil, se zbătea Gonzalv, adus la desperare; îşi bate joc de învăţămînt. Nu mai poate să vorbească, se bîlbîie, domnule. Trebuie să-i spună cineva ministrului. 
. Ar fi spus Gonzalv de ar fi fost posibil, însă Conţeştii erau tari peste tot, ar fi însemnat să reclame unui Conţescu abuzurile lui Conţescu. Şi de altfel lucrul era delicat şi faptul de a denunţa un bolnav producea repulsie. În asemenea materie, Gonzalv nu era delicat, se temea numai de a nu indispune. Însuşi Conţescu îl convocă de altfel lîngă fotoliul său. 
. — O să vorbim într-o zi despre chestiunea dumitale. Poate am să te recomand suplinitor la catedra mea, ca să pot să mă refac. 
. — Vă stau oricînd la dispoziţie. Sunt de părere că trebuiesă vă menajaţi sănătatea. 
. — Vom discuta însă mai tîrziu, nu e aşa grabă, să mă fac ceva mai bine. 
. Lui Gonzalv îi fu teamă că va da divorţ zadarnic şi de aceea se aranjă astfel cu avocatul ca ambele părţi să lipsească în instanţă, şi pricina de despărţire să capete alt termen. Conţescu calcula cu anii şi deceniile, încît Gonzalv simţea ameţeli. 
. — Anul acesta e ca şi trecut, îi spunea Conţescu. La toamnăîmi voi relua cursul, pe primăvara anului viitor te voi pune să suplineşti, la toamna cealaltă vei fi recomandat conferenţiar, dacă postul se trece în buget, ştii, n-ai putea ţine şi catedra, şi conferinţa. Publicarea concursului ne va lua timp, şi apoi trebuie să evităm prezentarea vreunui concurent incomod. E probabil că voi fi menţinut la catedră pe toată durata vieţii, totuşi, peste vreo zece ani mă voi retrage, lăsîndu-ţi locul. 

   Asemenea cuvinte, deşi socotite ca fiind, fără nici o discuţie, rodul unei minţi bolnave, alterară mult moralul lui Gonzalv. În necazul lui, declară că Romînia trebuie pusă sub tutela Germaniei, ca să se civilizeze. Ar fi mers pînă acolo încît să atace pe Conţescu în scris, dar acum, pipăind terenul, înţelese că peste tot Conţescu avea oamenii săi, precum i-ar fi avut şi mîine, pentru că — culmea ironiei! — mulţi susţineau că geograful simulează boala spre a nu se prezenta la catedră, în semn de protest faţă de orientarea politică a Romîniei spre Axă. Gonzalv tocmai căzuse într-o totală apatie, caracterizată prin dezinteres amar pentru Conţescu, cînd, aflîndu-se la Gaittany, Smărăndache îl apostrofă: 
. — Ai aflat de accidentul lui Conţescu?
. — Nu, zise acesta aproape impasibil.
. — A avut un nou atac şi, căzînd, şi-a scrîntit un picior. 

   — Ce nefericire! exclamă Gaittany, neputînd să nu rîdă în acelaşi timp. 
   Toţi cei de faţă, în afară de Gonzalv, rîseră fără retenţie. Această veselie ieşea din faptul că raportau accidentele şi 
G. Călinescu
remisiunile lui Conţescu la cazul Gonzalv, luînd ca temă un Conţescu maliţios, care se îmbolnăveşte ca să trezească speranţa în Gonzalv şi se face bine ca să-l dezamăgească. În realitate, cum explica conferenţiarul Conţescu, geograful era un biet muribund demn de milă, care, avînd o complexiune viguroasă prin ereditate, murea penibil în rate. Era deci o iluzie că se scoală de pe boală, ieşită din faptul că accidentele sale erau incomplete, cum se întîmplă din nefericire adesea în asemenea cazuri. , adăuga conferenţiarul, iar Sufleţel traduse mitologic astfel această idee: 
   — Atropos n-a tăiat bine firul!
   Cînd prietenii vizitară iarăşi pe Conţescu alungară orice idee comică. Bietul om şedea pe pat, susţinut de multe perne la spate, spre a se evita vreo congestie pulmonară, şi părea a plînge, din cauză că ochii îi lăcrimau automat. Apoplexia nu lezase alt membru, ci imobilizase acelaşi braţ stîng, îngreuind de asemeni vorbirea. De astă dată, într-adevăr, Conţescu se bîlbîia, din care cauză evita să vorbească şi făcea numai semne. Luxarea piciorului îi făcea întoarcerile dureroase, cu toate că ea nu era aşa de gravă încît să necesite aplicarea unui corset de ghips. Hergot trăsese pe tăcute de picior, fără a mai aştepta alte consultaţii, şi osul îşi reluase la timp locul originar, lăsînd numai o regiune inflamată şi dureroasă. Bolnavul era privit şi salutat de vizitatori şi răspundea din privire. Lîngă el ţinea cu mîna dosarul cu reţete şi analize. 
   — Cum te mai simţi? Îl întrebă Hagienuş.
   Conţescu făcu din cap o mişcare, comentată şi de un semn cu mîna, în sensul: «Nu sunt bine, dar parcă nu chiar aşa rău!» 
— La boala asta trebuie să ai răbdare mare, liniştea e leacul.Conţescu scutura din cap. Voia să zică: «Am răbdare, cum să nu?!» 
   Starea lui Conţescu nu se agrava şi bolnavul părea a-şi fi găsit un echilibru în infirmitate. Era hrănit în pat de altcineva, cu lingura, şters la gură cu şervetul, numai ca să nu obosească, pentru că de altfel mîna dreaptă îi era slobodă. Cîteodată, în scopul de a nu pierde uzul mişcărilor, Conţescu lua singur lingura în mînă. Mînca cîte puţin şi des şi avea apetit şi, ciudat, toate celelalte turburări organice dispăruseră complet. Durerea din picior atenuîndu-se, geograful îşi schimba acum locul în pat, ca să aibă privelişti felurite. Neparticipînd singur la convorbiri, îi plăcea să asiste la ele, dînd semne de contrarietate şi aprobare, rîzînd. Astfel, în dormitorul lui începură să se strîngă în adevărate şezători amicii comuni de la Gaittany, Saferian şi Ioanide. Doamna Conţescu punea să li se prepare cafele, rugîndu-i totuşi să nu fumeze. Conţescu şedea astfel ca un mic spectator turc, în pat, şi privea o reprezentaţie dată numai pentru el. 
. — Saferian, zicea Smărăndache, e foarte contrariat de cînd Sultana a luat răspunderea comercială. 
. — De ce? se mira Gulimănescu. E tot întreprinderea lui.
. — Nu mai poate să speculeze singur, toată plăcerea într-as-ta stă. 
. — Cum vegetează el, întins pe canapea, n-ar mai putea săse ocupe direct de afaceri. 
. — Se pare totuşi că se ocupă! zise Smărăndache. O mistifică pe Sultana. 
. — Cum aşa?
. — Demirgian e complicele lui şi operează o serie de afaceri secrete, cu sediul la alt armean. A pus mîna, de pildă, pe un sac de piper şi o cutie de vanilie, şi cînd cineva e amator, înscenează o conspiraţie întreagă. Demirgian ia la o parte pe client, făcîndu-i semn să fie prudent faţă de Sultana şi-i propune o întîlnire la Saferian acasă. Saferian primeşte pe client misterios, îi arată două boabe de piper şi-i pune sub nas 

o bucată de vanilie, extaziindu-se el însuşi. Apoi îi dă un bilet confidenţial cître un armean de lîngă Biserica Albă. Face chiar afaceri cu covoare şi tablouri. Demirgian şi madam Valsamaky— Farfara, cînd dau de ceva interesant, conspiră cu Saferian şi petrec marfa pe sub nasul Sultanei. Saferian concurează pe Sultana, făcînd comerţ clandestin. 
   — Adică, de fapt, observă Gulimănescu, se concurează pe sine însuşi. 
G. Călinescu
   — Exact! confirmă Smărăndache. Din voluptate mercantilă.
   În timp ce se bîrfea astfel, Conţescu, tot ascultînd, privea cu coada ochiului spre mîna sa stîngă, ale cărei degete căuta să le mişte. Avea preocuparea lui interioară. Semăna cu un prizonier care, legat la un stîlp, deşi aparent în abandon, caută să-şi degajeze imperceptibil mîinile din frînghii, încercînd tăria legăturilor. 
   Apoi veni vorba de Hagerlioaica. Aceasta se zbătuse să obţină biserica lui Ioanide şi, continuînd lucrările pe dinăuntru, pusese pe pictor s-o zugrăvească pe ea şi pe nepotul ei ţinînd miniatura bisericii în mîini, după obiceiul iconografic obişnuit în veacurile trecute. În pomelnice erau citaţi în frunte ca ctitori. Imaginea lui Cioarec fusese înlăturată. Totdeodată, în şcoala prinţesei se preda ca bucată de citire şi temă de compoziţii Asasinarea prinţului rumîn Hangerliu, în care era vorba de prinţul mîncător de seminţe de floarea-soarelui. Prinţul murise, după această versiune, ca un sfînt (o replică masculină a Jeannei d’Arc), privind mereu spre cer şi proferînd cuvinte pioase.  era tradus: «Mă duc lîngă falnicii mei strămoşi». (Se poate bănui că în mare parte istoria era fabricată de Smărăndache însuşi.) 
   — Nu-i aşa, domnule Sufleţel? cerea Smărăndache o confirmare. 
   — Nu ştiu nimic, se scutura acesta, n-am nici un amestec în conducerea şcoalei. 
   Raporturile între Conţescu şi Gonzalv erau dintre cele mai originale. După o epocă de descurajare, Gonzalv, mai îndîrjit decît oricînd, îşi reluă frecvenţa sa asiduă. Devenise un fel de spectator şi infirmier permanent al lui Conţescu, lîngă patul căruia stătea. Întrucît bolnavul nu vorbea, întrevederea era mută. Cei doi şedeau ca în tren, unul în faţa altuia, respectîndu-şi odihna. Conţescu frunzărea cîteodată dosarul lui medical, în vreme ce Gonzalv, aşezat pe un fotoliu în faţa patului, cu servieta sa voluminoasă pe genunchi, recitea memoriile sale ştiinţifice, ba chiar unele observaţii critice împotriva lui Conţescu. Din cînd în cînd, privirile celor doi se întîlneau, apoi recădeau asupra hîrtiilor proprii. Este exclus ca geograful să nu-şi fi dat seama că Gonzalv îl pîndeşte, aşteptîndu-i moartea, lucrul cu toate astea nu-l stînjenea. Îi plăcea să fie asistat de cineva, cît despre competiţie, Conţescu adopta generos pe Gonzalv după moarte, pe care, cu toată frecvenţa accidentelor, n-o vedea aşa apropiată, în ciuda unor semne de impacienţă pe care le dădea. Gonzalv îşi zicea că un om lipsit de grai nu mai poate fi o piedică serioasă. Gaittany îi dăduse o sugestie interesantă. 
   — Domnule, ministerul nu poate sili pe Conţescu să-şi pună suplinitor. E o chestie de gingăşie şi de bani. Ar însemna că trebuie să renunţe la cea mai mare parte din salariu. Dacă însă ministerul se oferă să plătească salariul suplinitorului, cum se obişnuieşte în caz de boală, Conţescu ar accepta. 
   Gonzalv alergă pe la minister, consultă pe directorul învăţămîntului superior şi află că într-adevăr, nici nu mai încăpea discuţie, ministerul ar fi plătit el suplinitorul. Totuşi, nimeni n-ar fi îndrăznit să fie aşa de brutal şi să jignească un profesor bolnav, mai ieri sărbătorit, invitîndu-l să-şi pună suplinitor. Dacă chestiunea ar trena, ar fi altceva. Gonzalv nu aprecie delicateţa ministerială («Interesele învăţămîntului primează», zise el) şi hotărî să dea un atac asupra lui Conţescu. Pe o foaie de hîrtie scrise cu stiloul, mare şi caligrafic: 
   «Domnule profesor, ministerul e dispus să plătească suplinitorul în cazul cînd aţi cere unul. Ar fi o mare uşurare pentru dumneavoastră.» 
   Şi întinse foaia lui Conţescu (voise să cruţe pe geograf de o penibilă sforţare vocală, ştiindu-l bîlbîit). Conţescu privi atent foaia, o citi şi o reciti, fără a ridica privirile, ca şi cum i s-ar fi propus un text dificil, apoi se uită la Gonzalv, clipind din ochii mărunţi şi ridicînd mîna dreaptă. Gonzalv crezu că geograful vrea să-i răspundă în scris şi-i întinse stiloul, bucurîndu-se în sine de a avea un document grafic pe care să-l producă. Dar Conţescu refuză tocul şi vorbi cu glas limpede, fără nici o bîlbîială, doar puţin văităreţ, ca bolnavii: 
G. Călinescu
. — Domnule Gonzalv, nu e nevoie de suplinitor acum, m-am gîndit bine. Am să grăbesc numirea dumitale în postul de conferenţiar, ca să poţi face cursuri. Îndată ce iese bugetul, vom pune chestiunea în consiliu. 
. Gonzalv rămase cu gura căscată constatînd că geograful are grai, încît nu se bucură suficient de promisiune. 
. — Conţescu vorbeşte! strigă Smărăndache la Casa de Artă.Miracol! I-a vorbit lui Gonzalv. 
. — Ei, taci! se miră Gaittany. 
. — Nu se poate, domnule, negă Gulimănescu fenomenul,interesat, ca unul ce făcuse o prinsoare. 
. — Adică ce pretinzi dumneata, că Gonzalv a avut halucinaţii? zise sarcastic Hagienuş. 
. — Tot ce se poate, susţinu Gulimănescu. Gonzalv are tur-burări nervoase. 
. Desigur, toţi alergară la casa Conţescu să se informeze şi, bineînţeles, căutară a se convinge printr-o probă directă. 
. — Mă bucur din toată inima, spuse Gaittany către Conţescu.Mi s-a spus că iei parte la conversaţie (Gaittany, om de lume, evită a mărturisi pe faţă că avusese cunoştinţă de vreo dificultate la vorbire). 
. — Îmi place conversaţia, şopti Conţescu foarte distinct,mai bine însă ascult, aşa mi-a recomandat doctorul. 
. — E clar, constată Gaittany din nou la Casa de Artă, şi-a revenit. 

   Însă Hergot, care se consultase cu conferenţiarul Conţescu, spuse că totul era o interpretare greşită. Conţescu nu-şi pierduse graiul niciodată şi bîlbîiala trebuie să fi provenit din obosirea centrilor nervoşi. Bolnavul tăcuse şi, odihnindu-se, se dezlegase la limbă. Încolo, paralizia mîinii persista. Sunt oameni care durează ani de zile după asemenea accidente. Sufleţel, vizitîndu-l pe Conţescu, îl surprinsese într-un gest interesant. Acesta se străduia să apuce cu degetele mîinii paralizate dosarul medical, ajutîndu-şi mîna bolnavă cu cea sănătoasă. Experienţa reuşise în parte. Oricum, bolnavul mişca mîna din umeri, o putea ridica puţin, iar degetele aveau o îndoire crispată, ca şi cum ar fi fost îngheţate. Conţescu îşi freca mereu mîna bolnavă, mai ales cînd nu era văzut, parcă voind să se vindece în secret, fără ştiinţa doctorului şi a familiei. l se recomandă să se dea jos din pat şi să stea întins pe canapea sau pe fotoliu, cu geamul deschis (primăvara era călduroasă). Astfel şedea într-o zi Conţescu pe un fotoliu, cu picioarele întinse pe un altul, pus invers, avînd alături pe Gonzalv şi pe Erminia, cel dintîi cu servieta pe genunchi, cea din urmă cu o dantelă la care lucra cu igliţa. Cum şedeau astfel într-un colocviu mut, Conţescu făcu un semn din ochi către Erminia, arătînd în direcţia Gonzalv. Acesta, cu palmele pe servietă, moţăia, răzbit de oboseală, clătinîndu-se pe scaun de somn. Deodată servieta îi alunecă pocnind pe parchet şi-şi revărsă conţinutul de broşuri. Speriat, Gonzalv se ridică în picioare, apoi îşi culese hîrtiile de pe jos, pe care se citea desluşit: Gonzalv Ionescu, «Memoriu de lucrări însoţit de curriculum vitae». 
 — Eşti foarte obosit, domnule Gonzalv Ionescu, ar fi binesă mergi să te odihneşti, zise Erminia cu o învederată expresie de milă, în care nu intra nici o nuanţă erotică. 
 Conţescu aprobă şi el din cap. După plecarea lui Gonzalv, Erminia îşi permise o opinie: 
. — De ce nu-l ajuţi pe domnul Gonzalv Ionescu să intre laUniversitate? Pare un om foarte bun şi instruit. Viaţa lui a ajuns 

o mizerie. Nu-şi mai vede de casă, de copii. 
   — Vom face negreşit, şopti Conţescu. 
. — Eu n-aş fi de părere nici să-l îndemnăm să dea divorţ.Nevastă-sa e o femeie tare de treabă. Ar fi păcat. Parcă ce nevoie este neapărat să intre în familia Conţescu? 
. — Mă voi gîndi cum e mai bine! susură geograful. Erminia,impresionată de faţa suptă a lui Gonzalv şi de veghea continuă pe care o făcea lui Conţescu, stărui pe lîngă Hergot să meargă să-l vadă acasă. Hergot văzu pe Gonzalv pe seară de la distanţă, fără a-şi permite să-l examineze din proprie iniţiativă, şi avu impresia că nu era la mijloc decît un fenomen de oboseală. Întinse lui Gonzalv o tabletă dintr-un calmant uşor. Apoi stătură 

G. Călinescu
de vorbă pînă la vreo nouă seara. Gonzalv îl conduse pe Hergot pînă la uşă, cu care prilej doctorul aruncă ochii pe cer, care era foarte senin şi sclipea bătut de stele. 
   Exact a doua zi, Sufleţel năvăli în biroul populat al lui Gaittany. 
. — A murit, a murit! ţipă el din mijlocul încăperii, trecîndu-şi amîndouă palmele în furculiţă prin pîrul înfoiat şi albit prematur. 
. — Nu mai spune! exclamă Gaittany. Bietul Conţescu! De altfel era de aşteptat. 
. — Nu Conţescu, nu Conţescu! continuă a striga convulsivSufleţel, spre uimirea tuturor. A murit Gonzalv Ionescu. Atac de cord. 

   După o tăcere prelungită de surpriză, Gulimănescu merse la un sertar de jos al biroului lui Gaittany, unde lăsase ca o garanţie de seriozitate premiul prinsoarei între el şi Hagienuş, şi luînd capul de marmură al lui Hermes îl depuse fără comentarii în mîinile orientalistului. 
   Merită să cităm în încheiere şi notaţia pe care o făcu Hergot în jurnalul său, puţin după ora unu din noaptea cînd doamna Gonzalv Ionescu, bătîndu-i în geam, îi vesti plîngînd moartea soţului ei. 
   «Cerul extrem de senin. Privit steaua polară.»