[1] <I> Jupan Lucaciu Hîrjil, judeţul Braşovului şi a tot ţinutul Bîrseei, cu mila lu Dumnezeu 
   
   CARTEA CE SE CHEAMĂ EVANGHELIE CU ÎNVĂŢĂTURĂ
   
   den tuspatru evanghelistii aleasă şi den multe dumnezeieşti scripturi, şi dată besearicei lui Dumnezeu, în toate dumineci a se ceti, aşijdere şi la dumnezeieştile praznice şi la ale altor sfinţi, spre învăţătură creştinilor oameni cătră dereptarea sufletului şi trupului. Şi cu ajutoriul lu Dumnezeu tipărită această sfîntă carte, Evanghelie cu învăţătură, în anii şi în zilele măriei lu Batîr Criştov, cu mila lu Dumnezeu Voievodă în toată ţara ungurească şi în Ardeal şi în toţi săcuii; şi în zilele marelui de Dumnezeu luminat arhiepiscopului Ghenadie, ce-au fost spre tot despusul măriei lui, cu mila lu Dumnezeu, cîrmitoriu legiei creştinească. - Atunce era despuitoriu în toată Ţară Rumînească bunul creştin şi dulce Mihnea voivodă şi, spre despusul domniei lui, cîrmitoriu legiei creştine marele Serafim, arhiepiscupul. E cu ajutoriul lu Dumnezeu şi cu voia acestor tuturor şi a sfatului mieu şi alăltor, eu jupînul Hîrjil Lucaci, judeţul Braşovului şi a tot ţinutul Bîrsei, jăluii şi ded de le tipării în lauda tatălui şi fiiului şi duhului sfînt, în cetatea ţinutului domniei meale, în Braşov. Şi se-au început această carte a se tipări după întruparea Fiiului şi cuvîntul lu Dumnezeu la o mie 580, 7088, în luna lu dechemvrie, 14. Şi se-au săvîrşit lucrul la o mie 581, 7089, în luna lu iunie, 28. 
   
   [2] <II> PREADISLOVIE 
   
   Domnul Dumnezeu, tot-ţiitoriul, în multe chipuri de scripturi şi de învăţături dat-au oamenilor săi: întîi lu Moisi proroc leagea veache iudeilor dat-au; iară noao, creştinilor, Hristos, mîntuitoriul nostru, a sa bunăvestire, sfînta evanghelie, datu-o-au a patru evanghelisti: lu Matei, lu Marco, Lucăei şi lu Ioan. Dentr-însa aleaseră învăţătură sfinţii oteţi. Această carte, evanghelie, scrisă iaste de învăţătură, cum şi apostol Pavel, la începutul cărţiei lui cătră ovreai, scrie: „Cu multă cinste şi în multe chipuri celora de demult părinţilor grăit-au pre proroci, iară aceaia de apoi într-aceastea zile la noi au grăit, pentru al lui fii, cela ce elu l-au pus în moşie prespre tot; pentru acela şi lumea au făcut”. De aceasta şi evanghelist Ioan mărturiseaşte grăind că „leagea lu Moisi dată fu, iară dulceaţa şi adevărul Isus Hristos fu”. El acesta cu lumina slaveei părintelui, cu bunăvrearea tatălui vru, den duhul sfînt şi den preablagoslovita curată fată Mariia, derept a noastră spăsenie, întru aii de apoi vru să se întrupească; şi chip de trup de om spre el luo, şi pre pămînt vru să vieţuiască. Învăţă pre noi cu bună înţelepţie calea spăseniei. Şi să ne întoarcă den întunearec cătră lumină, acesta amu trudele şi boalele noastre răbdă; să se muncească şi să moară derept păcatele noastre vru. Şi cu ranele lui noi toţi ne-am vindecat. Den moarte a treia zi învise şi cale noao în împărăţiia ceriului dărui. La ceriu sui-se şi şezu a dereapta lu Dumnezeu, tatăl; şi <III> mîngîitoriul, den tatăl, duhul sfînt spre ucenicii săi apostoli vărsă. Iară, după suirea lui la ceriu, nici pre noi nu lăsă săraci, ce tremise noao sfinţii săi, apostolii; şi după apostoli, încă şi preamîndri ai lumiei învăţători şi păstori. Iară ei prespre toată lumea sfînta evanghelie propoveduiră, şi noao viaţa a ceriului, lăcuitorilor de pre pămînt, învăţară, credinţa şi dragostea spuind şi pre toţi întru un trup cu sfînta botejune împreunînd. 
   Şi această folositoare de suflet carte, Evanghelie cu învăţătură, cătră mai mare învăţătură şi dereptare sufletelor şi [3] trupurelor, nărodului celuia ce creade în Hristos deaderă. A săborului şi apostoleasca besearecă de pururea să o aibă întreagă şi sănătoasă, să o păzească, nici să adaugă, nici să ia nemica, înţelegătorilor aceştiia, tuturor, să le fie de treabă. 
   Însă mai vîrtos într-acest greu ce e în lume acum: derep ce că mulţi oameni creştineşti întru multe chipuri de credinţe şi de învăţături noao pleacă-se şi întru părerile loruş sălbătăcescu-se, şi dentru o împreunare a credinţeei ce era lăcuind ei se întorc, şi den sfătuirea legiei şi a credinţeei iară ei se striinează.
   Iară ei, cînd vor ceti acicea cîndai, doară se vor putea derepta şi la calea ceaia adeverită să se aducă. Iară cîţi întru credinţa ceaia dereapta şi adeverita sînt păziţi şi neclătinaţi au ţinut, pre aceia şi Hristos mai tare-i întăreaşte cu cuvintele şi cu învăţăturile lui în credinţă şi într-un cuget a fi, şi nu lasă nice a se turbura cu valurile lumiei aceştiia firile lor, nice a se amistui întru ei varece eresure să vor fi. 
   Şi iară, deaca ne grijim noi de ale trupurilor noastre <IV>, datori sîntem mai vîrtos să avăm şi să grijim de a sufletului, cum zice şi Hristos, spăsitoriul nostru: „Căutaţi mainte împărăţiia lu Dumnezeu şi dereptăţile lui, şi acealea toate adauge-se-vor voao”. Că iaste şi aceasta întru sfînta evanghelie, cum derept ispăsitoriul nostru Isus Hristos, nărod mult la pustie ieşiia şi-ş lăsa casele şi avuţiia-ş derept ascultarea cuvintelor lu Dumnezeu. Cum şi prorocul David au grăit: „Cîtu e dulce grumazului mieu cuvintele tale, mai vîrtos de miiarea rostului mieu!”. Şi iară: „Leagea rostului tău mai vîrtos de mii de aur şi de argint”. Şi aiurea grăiaşte că „mă bucur de cuvintele tale, că aflai dobîndă multă!”. Aşijderea: „Carei ascultaţi cuvîntul Domnului, muiaţi pămîntul inimiei voastre, ca sămînţa de spăsenie, cuvîntul lu Hristos Domnului nostru, întru voi să-l primiiţi, că mult rod veţi face!”. Cum şi Hristos întru pilda evangheliei au grăit de cela ce semănă de-i căzu sămînţa pre piatră, altuia în mărăcini, şi rod nu făcură, iară aceluia ce căzu pre pămînt bun, mult rod făcu. [4] Şi Luca încă grăiaşte: „Fericaţi carei ascultă cuvîntul lu Dumnezeu şi-l fac!”. Nu căce văm auzi numai, că văm isprăvi sau ne văm spăsi, ce ceia ce fac pre leagea Domnului.
   Apostol Iacov, întru a săborului a sa carte, aşa grăiaşte, că „cum iaste trupul fără suflet mort, aşa şi credinţa fără de lucru moartă iaste”. Mare amu iaste credinţa, şi fără de ea nimea nu se poate spăsi. Ce încă nu e de destul de eaş a lucra, ce trebuiaşte şi viiaţa dereaptă şi curată. Că pentru aceaia grăiaşte şi Pavel şi dojăneaşte, zicînd: „Să ne nevoim să întrăm în răpaosul acela”. Să ne nevoim, zice, <V> cîndai nu ne ajunge credinţă cătră spăsenie, ce trebuiaşte să se adaugă şi viiaţă dereaptă. Că trebuiaşte, după adevăr, şi nevoinţă multă, cine va vrea să între întru împărăţiia ceriului. Că iată şi Izrailii, cîtu se chinuiră întru pustie, şi pămîntului făgăduit nu se spodobiră, căce rînjiră şi se rătăciră! Dară noi, cum să ne spodobim împărăţiei ceriului, lăcuind noi cu leane şi nedreptaţi întru lucruri bune? Pentru aceaia pre adevăr iaste moartă credinţa fără lucru. Derept aceaia cu socotinţă cuvîntul lu Dumnezeu ascultă! Că iaste scris, că nu de pită numai viu va fi omul, ce de tot cuvîntul ce iase den rostul lu Dumnezeu, cu carele ceriul au întărit şi pămîntul întemeiat fu şi apeei împărţire puse. Şi toate ce sînt într-însele tocmite treace-vor, numai cuvîntul lu Dumnezeu fi-va în veaci!
   Şi întru această carte afla-veri de cuvintele lu Dumnezeu şi de spăseniia sufletului cu folos, că acicea iaste măriia lu Dumnezeu şi lauda lui, iară păcătoşilor teamăt de înfricoşatul judeţ şi a veacilor muncă, iară derepţilor nădeajdea învierei de a veacilor viaţă. Şi încă şi alte multe mari darurile lu Dumnezeu, ce nu e puteare de-a spunerea. Ce, carei vor căuta afla-vor că bătătorilor deşchide-li-se-va, şi cine ce va ceare da-i-se-va. 
   Ce, numai cu cinste şi cu socotinţă ceteaşte şi ajutoriu de la Dumnezeu ceare. Că aşa grăiaşte şi prorocul David: „Dumnezeu e noao scăpare şi tărie, ajutătoriu întru ce ne află scîrbe”. Şi încă iară grăiaşte David: „Doamne, cătră [5] tine scap; învaţă-mă să fac voia ta!” Derept aceaia şi voi, creştini, cătră acela să scăpaţi! 
   <VI> Zice amu Hristos întru sfînta evanghelie: „Nu venii să osîndesc lumea, ce să spăsesc lumea; nu venii a chema derepţii, ce păcătoşii la pocăinţă!”. Şi: „Nu trebuiaşte sănătoşilor vraci, ce bolnavilor!”. Şi iară: „Pocăiţi-vă, că se apropie împărăţiia ceriului!”. Şi iară: „Veniţi cătră mine toţi usteniţii şi îngreoiaţii, şi eu răposa-voi pre voi!” (Că puteare are fiiul omenesc pre pămînt a lăsa păcatele). Şi iară: „Cine va veni cătră mine, nu-l voiu scoate afară”. Şi: „Bucurie fi-va la ceriu de om păcătos ce se pocăiaşte!”. Derept aceaia, pasă de te pocăiaşte şi plîngi dereptu păcatele tale. Că să eşti şi păcătos, nu te mîhni, că milostiv iaste şi iubitoriu de oameni despuitoriul, şi pre cela ce se căiaşte elu-l priimeaşte, şi plîngătoriul elu-l mîngîie. Pentru aceaia cuvîntul lu Dumnezeu tu-l ascultă şi numai în căile lui să îmbli, ca acicea de veri lăcui bine, iară acolo, întru împărăţiia ceriului, tu veri fi moştean întru luminata bucurie a sfinţilor lui: ce ochiu de om n-au văzut şi ureache n-au auzit şi la inima omului n-au întrat, ce-au gătit Dumnezeu carei iubesc pre el. 
   Numai să nu fii lenivos, ce cu toată nevoinţa ceteaşte şi ia aminte, ascultă scriptura şi fă. Şi nu te leni de a ta spăsenie, că scris iaste: „Veniţi carei v-aţi însetoşat la această apă limpede şi spăsitoare, şi împleţi şi beaţi de vă veseliţi, şi de nevoia seateei voastre stîmpăraţi-vă! Că cine va bea dentru această apă învăţăturiei de suflet n-are a se însetoşa în veaci, ce rîuri den inima lui cură-vor ape vii!”.
   Derept aceaia eu, jupînul Hîrjil Lucaci, judeţul den cetatea Braşovului <VII> şi a tot ţinutul Bîrsei, foarte cu inimă fierbinte şi cu jale aprinsă, de mult jeluiia la această luminată carte. Derept aceaia în multe părţi am întrebat ş-am căutat pînă o am aflat în Ţara Rumînească, la arhimitropolitul Serafim, în cetate în Tîrgovişte. Iară după ce o am oblicit, iară eu foarte m-am bucurat. Şi cu multă rugăciune cerşut-am de la Sfinţiia lui, şi mi-o au tremis. Iară eu, deaca o văzuiu ce învăţătură dumnezeiască şi cu folos sufletului şi trupului iaste întru ea, iară inima mea [6] se îndulci. Şi foarte mă sfătuii cu luminatul mitropolitul, marele Ghenadie, den tot ţinutul Ardealului şi al Orăziei şi cu mult cliros de preuţi ce le trebuiia această carte, încă şi cu toţi sfeatnicii miei. Şi cu voia tuturor acestora şi cu voia mitropolitului, marelui Serafim, noi o deadem lu Coresi, diaconul, ce era meşter învăţat într-acest lucru, de o scoase den cartea sîrbească pre limba rumînească, împreună şi cu preuţii de la beseareca Şcheailor, de lîngă cetatea Braşovului, anume pop Iane şi popa Mihai, derep ce că vrum să se înmulţească în multe părţi şi chipuri cuvîntul lu Dumnezeu şi să se adaugă spre învăţătura legiei creştinească. Deci deaca văzui că e lucru dumnezeiesc, iară eu nu mai cruţai, den aveare, ce-mi era dăruit de Dumnezeu, a da la acest lucru, ce ded lui şi ucenicilor lui, de să tipărească această carte, Evanghelie cu învăţătură, întîi, spre cinstea şi lauda sfintei Troiţă, un Dumnezeu, şi spre învăţătura legiei oamenilor creştini. 
   C-am fost cugetat şi aceasta <VIII>, ca să fie mai lesne şi mai iuşor a ceti şi a înţeleage pentru oamenii ceia proştii. Ş-am avut foarte grije mare de aceasta, ca să se tipărească cum am sfătuit, ca nemunui să fie acoperită, ce să fie mai lesne spre înţeles şi cătră cetit cu folos şi cu îndemnătură. Mai vîrtos celora ce vor ceti cu grijă şi cu socotinţă: ce vor vrea să caute, ei vor afla. Derept aceaia voi, iubiţilor creştinii lu Dumnezeu, cu dragoste şi cu inimă bună să priimiţi această carte. 
   
   Derept aceaia şi noi, greşiţii şi nedestoinicii şi ticăloşii, carii ne-am trudit acicea, noi ne rugăm şi ne milcuim fiecărora carei veţi ceti acicea, sau veţi propovedui altora sau veţi scrie dentru ea ceva, şi unde să veţi afla ceva neisprăvit bine, sau greşit, iară voi să dereptaţi, să nu blăstemaţi. Că ne-am nevoit ş-am trudit, iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată, cum doară şi pre voi puteţi socoti, derep ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă, ca şi noi, şi cu fire neprecepătoare de toate. 
   [7] Derept aceaia, mulţemiţi şi blagosloviţi, nu procleţireţi, ca şi voi blagoslovenie să aveţi de la Domnul Dumnezeu şi să vă spodobiţi de-a dereapta judecătoriului derept a sta, cînd va zice: „Veniţi, blagosloviţii de părintele mieu, de moşteniţi ce iaste gătită voao împărăţie”. Şi iară: „Dulce rob şi credincios, pasă în bucuriia Domnului tău!”. Şi aceii dulceţi şi noi, pentru rugăciunea voastră, să ne spodobim cu voi, slăvind tatăl şi fiiul şi duhul sfînt, în veciia veacului, amin. 
   
   [8] 
   [9] <1> 
   [10] 
   [11] 
   
   EVANGHELIE A VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI
   De la Luca, zaceala 89
   
   (Luca, XVIII, 10) Zise Domnul pilda aceasta: doi oameni duseră-se în besearecă să se roage: unul, farisei, iară alt, mitar. E fariseiul sta aşa, întru elu şi se ruga: „Doamne, laudă Ţie dau, că nu sîntu ca alalţi oameni, răpitori, nederepţi, curvari sau ca cest mitari. Postescu-mă de doao ori în săptămînă şi a zeacea dau den tot cît cîştig”. Iară mitariul sta departe şi nu vrea nece ochii să rădice la ceri, ce ucidea pieptul lui, grăiia: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosul!”. Grăiesc voao că deştinse acesta dereptat în casa lui, mai vîrtos de alalt, că toţi cine se înalţă, pleacă-se, e cine se va pleca, de sine înălţa-se-va. 
   [12]
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   Cuvîntu 1 
   
   Ce e de mitari şi de fariseiu pilda şi lucrul, ca o învăţătură şi nevoinţă fu tocmită de sfinţii oteţi şi făcută să se cînte şi <2> să se cetească întru această duminecă ca să ne dereptăm şi să ne gătim spre sufleteasca nevoinţă a postului. Derept aceaia această duminecă ea se şi cheamă „preaglăsitoare” pre limba grecească. 
   Să se spuie şi să se propoveduiască ce e după aceasta neşchită pocaianie ce vine în vreamea de post, ca, că d-am avea vreo betejală întru sufletele noastre, întîi să curăţim aceaia, şi aşa gata să fim cătră mîntuitoarea nevoinţa a postului şi a ţineriei să meargem. Că calea spăseniei întîi iaste căirea şi întoarcerea şi pacea, iară cătră lucrurile cealea bunele, mare vătămătură fi-va trufa şi măriia şi preaînălţarea. Derept aceaia şi Domnul nostru Isus Hristos, mîndriia lu Dumnezeu şi tăriia, cela ce inimile tuturor ispiteaşte şi socoteaşte şi cu folos mîntuire tocmeaşte sufletelor noastre, că această pildă ce e de fariseiu şi de mitariu înainte ne-o pune noao cu mîndrie şi cu folos, şi obliceaşte carii nădăjduiesc spre sine că sînt derepţi şi ocărăsc pre ceia ce greşesc. 
   Că opreaşte amu cu această pildă înălţarea celor ce se ţin cu mintea prea sus şi învaţă în ce chip se cade a face cătră Dumnezeu rugă şi rugăciuni să nu cumva cu de ce ne se pare noao folos a avea, cu aceastea să întărîtăm noi Dumnezeu spre noi şi să mîniem nezlobivul şi în-lung-răbdătoriul Domnul, dătătoriul de toate bunătăţile. Că dentr-acest lucru bunătatea rugăciuniei şi lucrul cela lăudatul şi spăsitoriul fără de folos şi fără de plată, află-se noao. 
   Că mai mare vătămătură decît trufa şi măriia nu iaste, nice mai iute decît măriia şi trufa. Că adică  şi dentru îngeri, carele era mai mare, trufa-l lepădă den ceriu, şi în loc de luceafăr luminat, diavol <3> făcu-l de-l cheamă. Şi şi strămoşul nostru Adam, trufa şi iubirea de dulceaţă [13] den rai şi den cinstea ceaia dintîi surpă-l. Că trufa iaste începutul tuturor realelor şi a toată ajutăriei sufletească tăiare fi-i-va. Că pretutindinea, cela ce i se pare ceva a fi vatămă-se; şi prea lesne pre eluşi se înşală şi cela ce nemică nu iaste şi i se pare că iaste oarece. Derept aceaia şi mulţi oameni pierdu-i părearea. Şi amu aceştii neputinţe oamenii ce vor boli, lăsaţi de Dumnezeu fi-vor, şi de ajutoriul lui lipsescu-se şi întru chinul cela fără de cinste cad. Şi a toată bunătatea şi bogăţiia bunătăţilor şi lucrurile cealea bunele trufa le răsipeaşte şi le strică şi le piarde. Şi nu numai pre reale surpă-l, ce însă şi acelor bunătăţi se luptă şi multă vătămătură adauge noao, şi oamenii nevoiaşte pururea şi trufa să rabde, şi nici o plată face-i să aibă făcînd aceastea. 
   Că amu să se vor posti trufaşii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face şi întregi de minte şi spre chin a se rădica, încă macară şi toate bunătăţile s-ară face întru deşertu să ustenesc, şi de rîs fi-vor, derep ce că urît iaste lu Dumnezeu. „Că necurat amu”, zice, „iaste înaintea lu Dumnezeu tot măreţul cu inima”. Că cu măriia deşartă multe case şi năroade şi cetăţi mari sparseră-se. Şi măriia deşartă, cealea ce-s sus, jos face-le, şi toate lucrurile beseareciei şi împărăteştile turbură-se şi răsipescu-se. Ca şi unii amu ce-au ieşit ei den ceastă lume, şi singurătatea şi viaţă îngerească iubiră, şi a pustiei lăcuită gustară şi toată viaţa lumiei părăsiră, bogăţiia şi slava şi bucatele şi alalte toate, şi de-aciia şi a trupului pohtire chinuitu-se-au de-au <4> răbdat, şi mulţi dentr-aceştea cu păcatul măriei deşarte prinşi fură, şi de tot periră şi se [14] lipsiră, şi împreună şi cu ceia ce-au fost învăţaţi păcatelor şi voroaveei lumiei plecaţi, şi şi den dumnezeiască slavă cu nuşii căzură. Că cum amu iaste soarele de luminează tuturor de destul, aşa e şi măriia. Că tuturor începăturilor bunătăţilor meastecă-se. Şi de aceasta amu zic: „Postindu-mă şi voiu dezlega a mînca, şi nu mă voiu arăta”. În deşertu mă laud, şi, ca un mîndru, iarăş în deşert mă laud! Şi, cu veşminte luminate îmbrăcîndu-mă, încă mă biruiesc aceştii mării deşarte. Că şi în cealea mai realele schimbîndu-mă, iarăşi mă măresc în deşert. Şi grăind, încă mă măresc şi tăcînd, iarăşi mă măresc. Că cum să ş-ai arunca această în trei părţi, de chin născătoare tot împrotivă află-se săgetarea ei. 
   Ce, cît iaste de rea măriia şi preînălţarea, atîta e de bună şi căirea şi smerenia. Că ce răsipeaşte trufa şi preaînălţarea, iară acealea pre iuşoru le adună smereniia. Că trufa amu întru propaste bagă omul, iară smereniia den cădeare scoate pre el. Că Domnul amu trufaşilor protiveaşte-se, zice, iară smeriţilor dă-le bunătate. 
   Şi iaste de aceasta adeverit că înseş cuvintele ale ceştii evanghelie spun de aceastea, aşa grăind: 
   (Evanghelie) Doi oameni duseră-se în besearecă să se roage: unul amu fariseiu, iară altul mitariu. 
   (Tîlc) Întru pildă şi în chipul oamenilor carei se dereptează de sineş şi ocărăsc pre ceia ce greşesc, pre fariseiul puse Domnul, iară pre mitariul puse-l întru pilda oamneilor celora ce greşesc şi cu inemă înfrîmtă şi cu ispovedanie rugăciune fac ca să înveaţe pre toţi trufiia să urască, iară smeareniia să iubească. Şi arată Hristos chear <5> cu această pildă că dereptatea amu şi bunătăţile minunate şi slăvite sînt, şi aproape de Dumnezeu pun omul; iară cîndu-l priimeaşte trufiia, întru fără-fundul beznei aruncă omul. Cu aceasta amu greşi şi fariseiul şi derept această vină fu şi întru sfîrşeniia piiarderei căzu. 
   [15] Vezi că nedereptatea şi păcatul urîte sînt şi pizmaşe, şi mai vîrtos de toate realele mai grea, şi depărtează omul de Dumnezeu; iară smereaniia şi pocaianiia şi ispoveadaniia dereptează-l şi spre spăsenie-l duce, şi aproape de Dumnezeu-l pune-l. Aceasta dobîndi mitariul şi dentr-acest lucru se dereptă şi mîntuire află. 
   (Evanghelie) Fariseiul stătu aşa, întru elu, şi se ruga: „Doamne, laudă ţie dau, că nu sînt ca alalţi oameni, răpitori, nederepţi, curvari, sau ca cest mitariu”. 
   (Tîlc) Începutul trufiei dosădire arată-se, că ocăraşte pre alalţi şi întru o nemică nu-i socoteaşte pre aceia. Că unii amu measeri-i are, e alţii de rudă rea, iară alţii că nu înţeleg şi proşti paru-i-se, e alţii nederepţi şi păcătoşi. Că ocărîreei aceştiia tras iaste şi pre eluşi se pare numai că e prea mîndru şi înţelept, de rudă bună şi bogat, putearnic şi derept şi mai mare de toţi oamenii şi mai bun. Şi va fi şi ocărîrea începătoare trufei, iară trufa e cea sămînţă rea a ocărîrei. Derept aceaia zioa ceaia marea a lu Dumnezeu izbîndă are a face spre toţi dosăditorii şi trufaşii; şi cu făcătorii păcatelor depreună munciţi fi-vor. 
   Că-ş arătă fariseiul chipul său stînd şi preaînălţarea a luiş şi trufa ce avea. Şi cuvintele lui den început avea chip de om bun şi de înţelept, că grăiia amu: „Doamne, mulţemescu-ţi!”. Iară după aceastea cîte zicea, toate prea cu înălţare şi cu trufă împlute era. Nu zicea amu <6> că „tu m-ai făcut, Doamne, şi cu ajutoriul tău slobozescu-mă de toată nedereptatea şi de răpire şi de alalte reale”, ce toate ispravele părea-i-se că cu putearea luiş că le-au isprăvit. 
   Tot omul amu ştire să aibă, că fără ajutoriul lu Dumnezeu nu poate isprăvi nici un lucru bun. Grăiaşte Hristos că „fără de mine nu puteţi face nemică!” Şi prorocul iară grăiaşte, că „de nu va zidi Domnul casa, întru deşert se vor trudi ceia ce o zidesc”. Şi apostolul zice că nu cine-ară vrea, nice alergătoriul, ce carei-s miluiţi de Dumnezeu. Şi iară: „Nu eu, ce dulceaţa lu Dumnezeu carea [16] e întru mine”. Şi iară: „Dumnezeu iaste de lucrează întru noi şi, de ce va vrea, să şi lucreaze”. E să amu să şi cu voia putearnicilor cinstiţi fi-văm, însă fără de ajutoriul celuia de sus nici un lucru în calea vieţiei aceştiia putem să facem. Că „ştiu amu”, zice, „că nu e omului calea lui, nici mearge bărbatul să-ş isprăvească meargerea sa”. Derept aceaia amu să nu ne se pare că numai înşine isprăvim nevoinţa biruirei, că a noastră iaste cine va vrea şi să se nevoiască spre ceaia mai buna, iară a lu Dumnezeu iaste ceaia ce scoate spre lucrul cela bunul cu pohta ceaia buna şi cu usîrdie. Iară cela ce nu poate avea pre fire ce den bunătate va să o priimească şi grăiaşte că „o pociu dobîndi”, aceaia iaste trufă şi laudă. Ce amu zici că ai ce n-ai luat? E s-ai şi luat, pentru ce te lauzi că n-ai luat? 
   (Evanghelie) „Postescu-mă de doao ori în săptămînă şi a-zeacea dau den tot cît am!”. 
   (Tîlc) Iată amu că osîndiia fariseiul pre alalţi oameni şi pre mitarnicii că sînt curvari şi răpitori. Aceasta amu împrotiva păcatului de curvie, cu trufa postului o schimba. Derep ce amu că den saţiu naşte-se curviia (că saţiul iaste tată dosădirei, şi curvie întru mulţimea bucatelor <7> iaste), pentru aceaia fariseiul, cu postul, trupulu-ş neca şi-l topiia, ca mult să-l ferească de acel păcat. Lăuda-se derep ce că postiia fariseiul doao zile în săptămînă: luni şi joi. Cu aceastea grăiia fariseiul că „sînt răpitori şi nederepţi, iară eu zeciuiesc tot cît am”. Atîta se el de lăuda, cît vrea să se protivească răpirei şi nedreptăţiei, cît şi a lui avuţie altora o împărţiia. Derep ce amu că jidovii den toată avuţiia lor da o a-zeacea şi iară altă a-zeaciuire şi, după aceastea, a treia. Acestor trei a-zeace băga-le seamă şi se arăta că a treia parte da den avuţiia lor; de-aciia şi începutul turmei, ce era născut întîi, şi multe altele da (ce se zice, ce e de păcate şi de curăţie şi de prazdnice şi lăsarea [17] datoarelor). Şi robilor aşijderea şi datornicilor ce nu le lua camătă, aceastea toate băga-le în seamă şi le socotiia, că jumătate de avuţiia lor dau. Iară omul cela ce-ş va da şi jumătate de avuţiia lui, nemică lui nu i se socoteaşte, de se va preaînălţa şi se va lăuda de aceaia. Cu cît mai vîrtos cela ce nici a-zeace den avuţiia lui nu dă, cu ce va fi destoinic să se preaînalţe şi să se mărească? Că cătră aceştea şi sfînta evanghelie grăiaşte-le, că „de nu va fi mai multă dereptatea voastră, mai vîrtos de a cărtularilor şi a fariseilor, nu aveţi a întra în împărăţiia ceriului”. 
   (Evanghelie) Iară mitariul sta departe, nu vrea nici ochii săi să-ş rădice la ceriu, ce ucidea pieptul lui, grăiia: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosul!”. Adevăr grăiesc voao, că deştinse acesta dereptat în casa lui, decît cesta alalt. Derep ce că tot carele-ş înalţă sine, pleacă-se, iară carele se pleacă, înălţă-se”. 
   (Tîlc) Rugîndu-se mitariul, şi lucrure, căce nu avea bune, nu le putea nice socoti, ca fariseiul, ce se ucidea în piept şi inema-ş răniia. Şi cu multă înfrîngere şi cu milă grăiia: „Doamne, milostiv <8> fii mie, păcătosul!”. Derept aceaia şi milostiv află pre milostivul şi bunul despuietoriu şi ascultătoriul Dumnezeu. Că a toate păcatele curăţie iaste smereniia cu mîndrie, iară trufa piiarde toate bunătăţile, derep ce amu că a tuturor păcatelor şi realelor mai mare iaste şi mai grea trufa. Că mai bine iaste să greşeşti, să te întorci şi să te smereşti, decît să faci bunătăţi şi să te preaînalţi. Că mitariul amu den păcate izbăvi-se, că răbdă osînda fariseiului cu blîndeaţe şi cu răbdare; iară fariseiul den slavă întru propaste fără de cinste căzu, că se derepta pre eluş şi osîndiia pre mitariu şi pre alalţi oameni. Mitariul amu, den ponosul vieţiei şi al păcatelor, la cinul cela bunul şi la fericita viaţă sui-se, e fariseiul de dumnezeiasca apropiiare depărtă-se, şi se delungă de dulcele. Iară mitariul înălţă-se cu smereniia, e fariseiul plecă-se cu măriia-ş şi prea cu înălţarea-ş. De aceaste doao lucruri [18] să ne întrebăm toţi oamenii, să ne căutăm păcatele noastre şi să lăsăm şi greşalele alăltora. Că cine-ş va căuta ale lui păcate, iertătoriu milostiv fi-va de greşalele altora; iară cineş va osîndi, sine şi munciei vinovatu se face, să va avea şi lucrure bune multe. 
   Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alţii, ce numai sineş, fraţilor! Iară noi ale noastre păcate de vom lăsa, e alalţi osîndim şi alţii ispitim, neştiind că, s-am fi şi mai derepţi de toţi, e alalţii văm osîndi, vinovaţi osîndeei fi-văm, aşijderea şi munciei şi osîndei destoinici fi-văm. Că zice: „Cu ce judecată veţi judeca, cu aceaia judecaţi fi-veţi”. Că cine curveaşte amu, învăţătura calcă; şi cela ce osîndeaşte pre cela ce-au curvit, şi acela învăţătura calcă; că împreună şi aiavea amîndoi învăţătura lu Dumnezeu calcă, şi cela ce curveaşte, şi cela ce osîndeaşte. 
   Însă să schimbăm şi ce e de alte osînde <9> şi de întrebare multă, şi de noiş mai vîrtos să ne grijim, fraţilor! Şi să văm vedea neştine că greşaşte, să nu-l osîndim, ce ale noastre păcate ce ne-s puse înaintea ochilor noştri, mai vîrtoase şi mai amărîte să le cugetăm decît ale alăltor. Că s-au şi greşit, în acelaş ceas doară de acealea păcate cu adevăr se-au şi pocăit. E noi, pururea lăcuind fără de pocaianie, osîndim pre alţii şi-i ispitim. Că Lot întru Sodom lăcuiia şi pre nimea nu osîndiia; derept aceaia se dereptă şi den foc scăpă şi de toată piiarderea mîniei, de ce Sodomleanii osîndiţi fură. 
   Să ne smerim amu şi noi, numai pre noiş să osîndim şi pre noiş să ne ruşinăm, ca neosîndiţi să ne aflăm în zioa de judecata ceia nefăţarnica. Şi să iubim amu şi smereniia cu mîndrie, că de aceasta se dereptă mitariul şi [19] tarul păcatelor scutură. Şi să urîm preaînalţarea, derep ce că fariseiul de aceasta fu surpat şi lucrurile cealea bunele ce avea pierdu. Fariseiul amu, ca un nebun, lucru bun lucrase; elu se osîndi; iară mitariul, ca un bun, lucru bun nu arătă, şi se dereptă. Că căută Domnul spre suspinarea mitariului şi spre frîngerea inimiei lui şi uciderea pieptului, şi priimi cu dulce rugăciunea lui, cu Avel depreună dereptă el. Iară jărtvele şi bunătăţile şi isprăvirea fariseiului, ca unui mare lăudăros şi trufaş, lepădă-le şi le urî, ca şi cel de frate ucigătoriu Cain osîndi-l.
   Dentr-acest lucru să cunoaştem, fraţilor, şi să ne învăţăm, şi ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preaînălţăm pentru acealea. Şi s-am fi buni şi derepţi şi blînzi şi milostivi, atunce măi vîrtos datori sîntem a ne teame şi să ne smerim, decît să ne trufim şi să ne mărim şi să ne lăudăm să nu cumva truda noastră şi usteneala să piiardem. <10> Că zice Domnul: „Cînd veţi face aceastea toate, ziceţi că netrebnici robi sîntem, că, ce-am fost datori să facem, făcut-am”. Că cu nevoie amu şi nepărăsit iaste datoriul nostru a aduce lucru Domnului de toate (ce se zice smerenie, răbdare, cucerire, ascultare bună, înţelepţie) şi cu bună mulţemită să slăvim şi să mărim şi să ne închinăm voiei lui ceaia sfînta. Şi să nu ne scîrbim de dosăzi şi de ocări de ce vin noao de la alţii, şi să nu scîrbim de nedereptate şi de năpaste, ce mai vîrtos să ne bucurăm cînd împută noao, derep ce amu că şi den aceastea multe folosuri dobîndi-văm. 
   Să ne învăţăm şi să înţeleagem, fraţilor, cît iaste putearea smereniei şi tăriia şi ajutoriul, şi dentr-acesta lucru înţeleage-vom, cît iaste den preanălţare osîndă şi lipsă şi piiardere. Şi după acea amu, bunătate mare iaste pocaianiia şi ispoveadaniia, şi înfrîngerea inimiei, şi lacrămile şi suspinarea den adînc şi umileniia. Derept aceaia, rogu-mă voao, fraţilor, ispovediţi-vă lu Dumnezeu pururea şi păcatele voastre descoperiţi-le lui. Că de văm amu pune [20] ştiinţele noastre înaintea lu Dumnezeu şi-i văm arăta lui ranele sufletelor noastre, şi alalţi nu văm osîndi, nici ne văm sălbătăci de osînda vecinilor, nici să ne scîrbim derept împutarea şi de clevete şi de năpaste şi de obide, milostiv fi-va noao de-oameni-iubitoriu Domnul, şi mila lui şi milostivniciia lui adăpa-ne-va cu vindecare, şi ne va unge şi va vindeca noi. Să arătăm păcatele noastre neîmputătoriului şi nemîniosului despuitoriului nostru, cela ce mai vîrtos iaste miluitoriu şi vindecătoriu; că amu noi să văm şi tăcea, el ştie toată taina inimiei. Ce să arătăm noi toate păcatele noastre, fraţiloru, şi să ne ispovedim pururea înaintea Domnului, ca să dobîndim de la el milă. Să lepădăm acicea păcatele noastre, ca să fim curaţi şi gătiţi, ca cînd <11> vom mearge acolo, priimiţi fi-văm de judeţul derept întru împărăţiia lui ceaia nesfîrşita şi fericita. Şi să moştenim acea dulceaţă ce va să fie şi neputredul răpaus, şi nescăzuta pişte şi îndulcire să o dobîndim toţi împreună în Hristos Isus, Domnul nostru; că a lui e slava şi ţinearea întru veacii de veac, amin!
   
   Dumineca a şaptesprezecea
   La liturghie. Evanghelia curvarului. Luca, zaceala 79
   
   Zise Domnul pilda aceasta: un om avea doi feciori. Şi zise cel mai tînăr părintelui: „Părinte, dă-mi ce mi se cade partea den avuţie”. Şi împărţi lor avuţiia. Şi nu după multe zile, adună tot cel fecior mic şi se duse întru o parte, departe, şi acolo [21] răsipi avuţiia lui; viia cu curvele. Răsipi el a lui tot. Fu foamete tare într-aceaia parte; şi acesta începu a flămînzi. Şi mearse, lipi-se de unul ce lăcuiia într-acea parte, şi tremease el la satul lui să pască porcii. Şi jeluiia să-ş sature maţele lui de rădăcinile ce mînca porcii; şi nemică nu deade lui. Elu-ş vine în mente, zise: „Cîţi năiemnici la tatăl mieu mănîncă pîine; eu pieri de foame. Scula-mă-voiu de mă voiu duce cătră părintele mieu şi zice-voi lui: „Părinte, greşii la ceriu şi înaintea ta, şi de acmu nu sînt destoinic să mă chem fiiul tău; fă-mă ca unul den năiemnicii tăi”. Şi se sculă, duse-se cătră părintele lui. Încă el departe era, văzu-l el părintele lui, şi-i fu milă d-insul; şi curse, căzu pre cerbicea lui şi sărută el. Zise fiiul: „Părinte, greşii la ceri şi înaintea ta şi de acmu nu sînt destoinic a mă chema fiiul tău”. Zise părintele cătră robii lui: „Aduceţi veşmîntul dentîiu şi îmbrăcaţi el şi daţi inelul la mîna lui şi călţunii la picioare; şi aduceţi viţelul hrănit de-l jungheaţi; şi să mîncăm, <12> să ne veselim; că fiiul mieu acesta mort era şi învise, şi pierdut era şi se află!” Şi începură a se veseli. Era fiiul lui cela mai marele la sat; [22] şi ca vine, apropie-se cătră casă, auzi cîntări şi glasuri; şi chemă unul den feciori, întrebă: „Ce sînt aceastea?”. El zise lui că „fratele tău au venit şi junghe părintele tău viţelul hrănit, că sănătos el priimi”. Mînie-se şi nu vrea să între. Părintele lui ieşi, rugă el. El răspunse, zise: „Părinte, iată cîţi ani lucrai ţie şi nemică zisa ta călcai şi mie nece dinioară-mi dedeşi un ied de cu soţii miei să mă veselesc; e cînd fiiul tău acesta de la curvie vine, junghiaşi lui viţelul hrănit”. El zise lui: „Fii, tu pururea eşti cu mine şi toate ale meale, ale tale sînt. Să te veseleşti şi să te bucuri cade-ţi-se, că fratele tău acesta mort era şi învise, şi pierdut era şi se află!” 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ EVANGHELIE
   
   Bun amu şi dulce iaste Dumnezeu cătră toţi şi de oameni iubitoriu şi în-lung-răbdătoriu. Şi milostea sa ceaia întreaga arată-ş spre greşiţi, iară spre derepţi amu pretutindinea arată-se ca cu greu. E păcătoşilor curînd iaste ajutoriu şi milostiv şi-i îmbărbătează aceştea cu bune cuvinte, grăiaşte: „Viu eu, Dumnezeu, că nu voiu moartea păcătosului pînă se va întoarce şi viu să fie”. Şi iară grăiaşte: „Au doară carele au căzut nu se va scula?”. Sau: „Cela ce se întoarce nu mă voiu întoarce?”. Şi iară: „Întoarceţi-vă cătră mine” grăiaşte, Domnul, „şi mă voiu întoarce cătră voi”. Iară cătră derepţi aşa grăiaşte Domnul, că „s-ară [23] face omul toată dereptatea şi tot adevărul, şi se va întoarce de va face păcat, de-aciia nu voiu mai pomeni dereptatea lui, ce în păcatele luiş va muri”. 
   Cu socotinţă întrebare are Domnul cătră sfinţi, e cătră păcătoşi cu miluire şi bună milosîrdenie <13> şi cu dulceaţă. Aceasta amu însuş ştie că de va spărea pre cela ce-au greşit, întru mîhnire surpa-l-va pre el; iară dereptul de-l va ferici, slăbi-va pre el de cătră bunătăţi. Derept aceaia amu păcătosul miluiaşte, iară dereptului opreaşte. Că înfricoşat amu zice că iaste Dumnezeu întru toţi carei-s împrejurul lui. Cine amu sînt împrejurul lui? Aiavea, că toţi sfinţii carei apropie-se lui cu lucruri bune. Iară alăltor tuturor, carii greşăsc, pururea le caută Domnul spăsenie şi vrăciuire şi vindecare de păcate. Pocaianie dăruit-au lor. Şi învăţînd de pocaianie şi de întoarcere nici dinioară înceată, ce cu cuvinte şi cu pilde şi cu măiestrii îmbărbătează noi spre pocaianie. Derept aceaia şi această pildă ce zace înainte, înaintea noastră o pune; şi iaste amu vina de aceasta, aşa grăiaşte: 
   (Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Un om oarecine avea doi feciori. Şi zise cel mai tînăr părintelui său: „Părinte, dă-mi ce mi se cade partea den avuţie”. Şi împărţi lor avuţiia. 
   (Tîlc) Această amu pildă iveaşte şi arată tăriia pocaianiei păcătoşilor şi măriia de iubire de oameni a lu Dumnezeu. Şi cu aceasta cheamă pre toţi carii sînt în păcate. 
   Omul amu grăiaşte-se şi se cheamă de oameni iubitoriul Dumnezeu, părintele; iară feciorii, doao cinure de oameni, derepţii şi păcătoşii. Dereptatea amu, de demult iaste avuţiia fireei omeneşti. Derept aceaia cel fecior mai mare cheamă-se derepţii, că au dereptate. 
   Că den începută amu era dereptatea şi străluciia luminat, şi firea omenească desăvîrşit avea frîmseaţea dereptăţiei dentîiş, den începutul lumiei. Văzu amu, zice, Domnul toate cîte feace, şi aceastea foarte fură bine. Iară păcatul mai apoi născu, şi rău fu. După <14> călcare fu păcatul; derept aceaia şi cel fecior mai tînăr cheamă-se păcătoşii. Derep ce amu că şi înţeles nestătut au şi răslăbit şi neîntărit. 
   Zise cel fecior mai mic părintelui: „Dă-mi ce mi se [24] cade partea den avuţie.” Şi împărţi lor tocma (ce se zice, pre voia loru-şi lăsă pre ei), ca un iubitoriu de oameni şi de feciori. Întocma amu deade Dumnezeu oamenilor tuturora înţeles şi samovolnicie. Deade lor soarele, luna, stealele, pămîntul şi tot ce e pre el. Întocma amîndurora deade, ca să n-aibă amu mai mult pre această lume derepţii decît nederepţii şi greşiţii. Derep ce, amu, că Dumnezeu întocma luminează soarele prespre toţi, spre buni şi spre răi, aşijderea şi ploao şi toată bunătatea întocma dă lor. 
   Iară cel fecior mai tînăr văzul ceriul şi Dumnezeu; zise-i că „va fi”; văzu rodurile pămîntului, şi nu priimi acealea cum se cădea, că întru leagea lu Dumnezeu nu vrea să îmble, ce spre derepţii şi spre sfinţii şi spre prorocii lui cu hitlenie cugeta. Luo amu soarele întru îndulcirea sa necuratul şi păcătosul, şi ce era dăruite lui făpturile în slujirea lui, el ca lu Dumnezeu le se închină: cinstiia darurile, iară cela ce le dăruise, nu-l cunoştea; şi se închină făpturilor, nu făcătoriului.
   Iară cel fecior mai mare şi derept întru slava Domnului aceastea toate le priimi. Văzu ceriul şi de bunătatea făpturiei cunoscu pre ziditoriul. „Văz”, zice, „ceriul, lucrul deagetelor tale, luna şi stealele ce tu le-ai urzit”. Văz amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi Domnul, cela ce o au înfrîmseţat. Laudă amu şi se miră de făpturi derepţii, şi făcătoriul măresc şi se închină lui. Iară nedereptul şi păcătosul rău văzu şi rău înţelease şi rău se închină.      
   Toţi, amu, oamenii au înţeleagere <15> şi cu nuşii împreună şi samovolnicie. Îmblă, amu, cu samovolnicie-ş cine de eluş cum va; că nimea nu nevoiaşte Dumnezeu, ori să vie bine, ori rău; ce pre voie-ş cine-ş cum se va pleca, sau bine lui, sau rău lui.
   Iară se cade a tot omul bine să vieţuiască şi cu bună ogoadă cătră Dumnezeu, macar căce au înţeles şi samovolnicie. Că lăudat e amu carele e, cu bună voie a lui de iaste bun, nu de vreo nevoie ce vine spr-insul. Ce, mai vîrtos, tuturor creştinilor nu le se cuvine, nici le e dată [25] de nevoie să-ş derepteaze poticneala păcatelor. Că nu cunună Dumnezeu carii se lasă de nevoie de reale, ce pre cela ce, de bună voie a sa, face bine. Că nu iaste treabnic cine e bun după fire, ce cine după voie, şi aceaia e lăudată şi spăsitoare. 
   Ce amu făcu cel fecior mai mic, că luo bogăţiia şi rău viia şi rău îmbla? 
   (Evanghelie) Şi nu după multe zile, adună tot, şi se duse întru o parte, departe; şi acolo răsipi avuţiia lui, vieţuind curveaşte. 
   (Tîlc) Omul cela ce se află aproape de Dumnezeu nemică nu face să fie pierzarei destoinic. Derept aceasta şi proroc David grăiaşte: „Ainte văzui Domnul între mine pururea, că de-a dereapta mea iaste, să nu mă leagăn”. Iară carele se delungă de Dumnezeu toate realele şi spurcăciunea şi amărăciune lucrează şi se chinuiaşte, cum iarăş grăiaşte David: „Adecă, iată, carei se delungă de tine, pier”. 
   (Evanghelie) Răsipi el al lui tot. Şi fu foamete mare într-aceaia parte; şi acesta începu a flămînzi. 
   (Tîlc) Pierdu toată bunătatea ce avea de la Dumnezeu şi în scădeare de tot fu păcătosul. Că cine lucrează Domnului, satură-se den dumnezeieştile cuvintele lui (aceasta amu zice că „cine-m va lucra, mînca-va”), iară oamenii ce lucrează <16> păcatului, cu flămînzie se topesc şi se lipsesc, şi foamea pre ei prinde-i; nu foame de pîine şi de apă, ce foame de ascultatul cuvîntului lu Dumnezeu. Că unde amu frica şi leagea lu Dumnezeu nu iaste, acolo e foamete mare. Că începutul amu spăseniei noastre frica lu Dumnezeu iaste, şi rădăcina tuturor bunătăţilor ce-s întru noi, leagea lu Dumnezeu iaste. Ce nici leage lu Dumnezeu fără frică, nici frica fără leagea; că leagea amu den tocmeală slugă are pre frica, iară frica den tocmeală, judecătoriu are leagea. Unde milosteniia şi dragostea şi dereptatea nu izvoraşte, acolo e foamete mare; unde grîul mîndriei ceaia buna şi strugurul curăţiei nu se lucrează, acolo e foamete mare; [26] şi unde iaste de destul lucrul hitleanilor, acolo e scădeare şi scumpeate bunătăţilor celora bunele şi lucrătorilor celora bunilor. Şi cine nu se teame de Domnul, şi departe fiind de el, flămînzeaşte, şi moare de foame şi se lipseaşte; iară carei se tem de Domnul şi viază pre învăţăturile lui, au slavă şi bogăţie în casele lor. Şi ceaia ce împart mai vîrtos şi dau mişeilor, dereptatea lor fi-va de va lăcui în veaci. Că frica lu Dumnezeu iaste izvorul vieţiei, de face omul de se fereaşte de laţurile morţiei. Iară sfîrşitul cuvîntului de acesta toţi să auziţi: De Dumnezeu te teame şi învăţătura lui păzeaşte! derep ce că acest cuvînt iaste a tot omul, că de greşaşte omul, nu-i vine luiş aciiaş foamea, ce cînd pesteaşte întru păcate şi răsipeaşte toată avuţiia ceaia buna şi bunătatea. 
   Bine iaste amu să nu greşască omul, că, întîi, bună iaste aceasta sufletului. Ce, derept neputinţa fireei <17> noastre, şi cu negrija leaneei de ne biruim, şi vrăjmaşului împiedecămu-ne. Şi aciiaş iară să ne întoarcem spre pocaianie, ca foame să nu ajungă pre noi şi să omoară sufletele noastre. Că, a doa, amu înotare iaste după păcate ispoveadaniia şi pocaianiia şi întoarcerea cătră Dumnezeu, ce cu aceaia ne văm şi spăsi. Derept aceaia cade-se cu bună nevoinţă să ne nevoim den cel lucru rău spre cela bunul şi lenivoşi să fim cătră reale, iară cătră ceale bunele să ne nevoim. Derep-ce, amu, că nu iaste aceasta pînă în sfîrşit, de să se adaugă spre rău, ce, cine va fi întru păcate de tot, piiardere şi osîndă avea-va; e cela amu ce nemică nu greşaşte, a lu Dumnezeu iaste, sau bărbat dumnezeiesc; iară cela ce greşaşte şi se schimbă spre viaţă nevinovată, lucru de bărbat mîndru iaste, şi mai apoi la folosu-l duce. 
   (Evanghelie) Şi mearse de se lipi unuia den cetăţeani ce lăcuiia într-aceaia parte, şi tremease pre el la satul lui, să pască porcii. Şi jeluiia să-ş sature maţele lui de mîncarea ce mînca porcii; şi nimea nu-i da lui. 
   (Tîlc) Om ce e învăţat dulceţiei ceştii vieţi, de pururea nu se opreaşte a alerga spre reale, ce în toate zilele caută cumu-ş va sătura trupul său şi să-i împle pohta lui. Derept aceaia cine se apropie necuraţilor draci, duhure [27] hitleane sînt. Că un duh iaste duh de curvie, e altul e de saţiul, altul e de iubirea argintului, iară altul măriia, e alte şi de alte păcate. Aceastea toate spre piiardere duc omul şi-l surpă. 
   Iară unul den cetăţeani, spune-se că iaste mai marele dracilor. Că cine se va apropiia Domnului, întru un duh fi-va, cum grăiaşte apostolul: „Cine se va apropiia Domnului, un duh iaste”. Aşa amu şi cela ce se apropie <18> satanei, în chipul năravului lui fi-va. 
   (Evanghelie) Tremease el la satul lui, să pască porcii. 
   (Tîlc) Satul se cheamă de toate năravurile de păcate, iară porcii cugetele păcatelor. Şi toţi amu, cîţi se vor întina întinăriei şi cu păcatele cealea realele îndulcescu-se şi se veselesc, porci se cheamă, şi în chipul acelora sînt. Şi întîi mitarnicii şi tîlharii şi ucigătorii şi furii şi beţivii şi curvarii şi curvele şi obiditorii şi camatnicii şi răpitorii, şi toţi cîţi întru necurăţiile aceastea întină-se, aceia toţi păstori de porci cheamă-se. 
   Jăluiaşte amu amărîtul de om să se sature şi să se îndulcească păcatelor. Şi nemică nu dau lui, şi dulceţiei amu nu poate lua saţiu; şi nici cu îndulcire împlu-se carei sînt învătaţi într-aceastea, că dulceaţa păcatelor nu va lăcui, nici rabdă, ce înpreună fi-vor şi peri-vor.
   Mîncăriei acea porcească păcatul se închipuiaşte, că are şi dulceaţă şi scîrbă, că în puţină vreame se îndulceaşte, iară întru veaci munceaşte. Că cîte sînt în lumea aceasta luminate şi pohtitoare, multă trudă şi usteneală au, iară dulceaţă, puţină şi a-vremi. Că şi însăş această viaţă a noastră cu mai multă trudă înjugată iaste, decît cu veselie. Iară deaca nu se putu sătura curvariul, şi să se îndulcească de pohtele lumiei aceştiia înşălătoarea, elu-ş aduse aminte că ştiia amu şi se învăţă de ce se chinuiia şi se întoarse. Dojăniia-se amu şi se înfrîngea şi se smeriia greşitul din călcarea lui, şi răutăţile lui obliciia pre el şi judeca. 
   (Evanghelie) Vine-ş întru minte, zise: „Cîţi mulţi năiemnici [28] la tatăl mieu satură-se de pîine; eu pieri de foame <19>. Sculamă-voiu de mă voiu duce cătră părintele mieu, şi zice-voiu lui: „ Părinte, greşii la ceriu şi înaintea ta, şi de acmu nu sînt destoinic să mă chem fiiul tău; fă-mă ca unul den năiemnicii tăi!”. Şi se sculă, duse-se cătră părintele lui. 
   (Tîlc) Cînd amu greşim, afară de sine ne aflăm, afară amu de al nostru cuget sîntem, şi fără de minte sîntem; iară cînd săvîrşim învăţătura lu Dumnezeu şi dereptatea facem, atunce întru sine ne întoarcem. Că întru minte-ş vine cel fecior curvariu, întoarse-se, după cum e grăit: „Întoarce-te, sufletul mieu, întru răpausul tău!” (că rapausul sufletului viaţa şi spăsenie iaste). 
   Trei chipure-s amu ce se spăsesc: lucrarea şi năiemniciia şi feciorul cela bunul. Că robul, derept frica bătăiei face bine, cum grăiaşte David: „răneaşte-se de frica ta peliţa mea şi de judecările tale temui-mă”. Iară năiemnicul, derept să ia plată, bine şi cu ogoadă lu Dumnezeu face, cum iară zice dumnezeiescul David şi grăiaşte: „plecai amu inima mea să fac dereptatea ta în veac, derept plata”. Iară feciorul, pentru dragostea ce are cătră Dumnezeu şi părintele, pre învăţătura lui lucrează, cum David mărturiseaşte, grăind: „cît iubii porîncile tale şi leagea ta, Doamne, şi în toate zile învăţătură mie iaste !”. Şi iară: „ Rădicai mînile meale cătră porîncitele tale, şi acealea iubii, şi glumiia-mă în dereptăţile tale!”. Şi iară: „Minunate mărturiile tale, derept aceaia ispitiia eale sufletul mieu!”.
   E cînd amu în chipul feciorului afla-se-va cineva şi va fi delungat pentru păcatele, şi veade alţii sufleteştile darure priimind şi cu trupul dumnezeiesc şi sînge cuminecîndu-se, <20> atunce cade-se lui cu căire şi cu umilenie cuvintele aceastea să grăiască întru eluş: „Cîţi năiemnici la părintele mieu satură-se de pîine, iară eu pieriu de foame! Ce mă voiu scula den cădearea păcatelor, şi mă voiu duce cătră părintele mieu, şi zice-voiu lui: „Părinte, greşii la ceriu şi înaintea ta, şi nu sînt destoinic să mă chem fiiul tău, ce mă fă ca unul den năiemnicii tăi!”. Că cine amu va zice [29] că mult au mîniiat a ta îndulcire şi „bogăţiia bunătăţilor tale răsipiiu”, şi jeluiaşte să se împreuneaze năiemnicilor; şi aceasta, iaste un lucru mare! Că năiemnicii amu cheamă-se strigaţi (ce se zice, învăţaţii la botejune, ceia ce încă n-au ajuns feciori să fie, că cu sfînta botejune nume de fecior priimesc oamenii) şi n-au dulceaţa sufletească numai ce au şi hrană. 
   Aceasta amu iaste de ce grăiaşte de năiemnici ce se satură. Însă unele sînt cuvintele cărora se căiesc e altele ale lu Dumnezeu dăruiri celora ce primesc pocaianiia. Cine vine amu la pocaianie, să nu ceară împărăţiia ceriului, nice să i se pare pre el că e destoinic vieţiei de vecie, ce numai singură rugă să aibă ca să scape de Gheenă şi de munca de vecie; şi dintr-aceaia el puţinel să aşteapte iară Dumnezeu lui de destul bunătate dărui-i-va. 
   (Evanghelie) Şi încă el departe fiind, văzu-l pre el părintele lui, şi-i fu milă d-insul; şi curse, căzu pre cerbicea lui şi sărută el. 
   (Tîlc) O, mare ciudă! Numai cîtu-ş aduse aminte cel fecior curvari de pocaianie, e părintele aciiaşi tinse iubirea sa de oameni. Nu aşteptă să ia cuvintele de ispovedanie lui, ce feace după cuvîntul ce grăise, că „mai nainte”, zice, „de ce mă veri chema, zic: Adecă, eu”. 
   Văzu feciorul de departe viind, <21> şi timpină el, că înainte apucă nezlobivul şi de oameni iubitoriul. Nu se aşteptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el şi-l sărută, arătînd toată pînă în sfîrşit iertăciunea-i şi milostea sa. Că numai întoarcerea păcătosului ce e cu usîrdie caută Dumnezeu şi den tot sufletul ce e pocaianie şi înfrîngerea inimiei lui, şi priimeaşte el şi milostea sa varsă-ş şi cură cătră el şi spre cerbicea lui cade şi sărută el. Că derept aceaia vine întru lume, ca păcătoşii să spăsească ca şi pre acest fecior curvari. 
   (Evanghelie) Zise părintele cătră slugile lui: „Aduceţi văşmîntul dentîi, şi îmbrăcaţi el, şi-i daţi inelul la mîna lui şi călţuni la picioarele lui; şi aduceţi cel viţel hrănit de-l [30] jungheaţi; şi să mîncăm, să ne veselim; că fiiul mieu acesta mort era şi învise; şi pierdut era şi se află!”. 
   (Tîlc) Slugile sînt îngerii şi arhiereii. Şi şi preuţii slugi sînt, că cu cuvîntul învăţăturiei lor întorcu-se şi alalţi spre pocaianie. Şi îmbracă cu veşmintele bunătăţilor, şi inel dau-le la mînile lor, peceatea creştinească, celor ce lucru au (că mîna iaste firea semnului, iară inelul peceatea sfîntului duh). Că derept credinţa şi de lucru spăseşte-se omul. Şi călţuni dau la picioare, ca să se păzească de scorpie şi de dracul, purtătoriul de moarte, şi gata să fie spre evanghelie şi spre folosul oamenilor. Că aceasta amu iaste creştinească, ceaia ce vecinului folosescu-i. 
   Şarpele amu de demult biruit fu, şi vrajbă are spre ceia ce greşesc, după cuvînt: „acesta capul tău să caute şi tu călcîiul lui să cauţi”. Află amu pildă diavolul a vrăjmăşi, şi derept <22> să nu-ş vearse veninul său spre ceia ce se-au slobozit den păcate, derept aceaia şi călţuni iau, carei se întorc spre pază să fie loruş, ca să poată călca spre şarpe şi spre scorpiia şi pre toată tăriia drăcească, şi bine să vestească pacea şi dulceaţa, după cuvînt. Că frumoase sînt picioarele celor ce bine-vestesc pacea şi dulceaţa! 
   Cu aceastea cu toate înfrîmseţat să fie omul, şi să se cuminece şi viţelului hrănit, şi să se sfinţească cuminecăturiei cinstitului trup şi sîngelui Domnului nostru, Isus Hristos. Iară viţelul hrănit şi junghiat şi mîncat Hristos iaste (că neispitit iaste jugului legiei păcatelor, iară hrănit, derep ce că spre această taină împărţit fu den tocmeala lumiei). Şi pîinea ce o sfărîmăm, vedeare-ai, amu den grîu strînge-se; iară pre înţeles, trup iaste. Şi acesta iaste însuş viţelul hrănit. Că toţi cărei se întorc den păcate şi se spodobesc sfinteei şi înfricoşateei cumenecătură, de pururea veselie fi-vor părintelui Dumnezeu şi slugilor lui şi îngerilor şi preuţilor, că den moarte învie, şi den pierduţi află-se. 
   (Evanghelie) Era feciorul lui cela mai mare la sat (lucrînd aiavea întru el bunătăţilor); şi viind, apropiindu-se de casă, auzi cîntări şi glasuri (întru casa lu Dumnezeu [31] curat glas iaste, de se prăznuiaşte); şi chemă unul den slujitoriu, şi întrebă: „Ce sînt aceastea?” (Că îngerii amu descoaper derepţilor dumnezeiasca taină, şi slujitorii lu Dumnezeu sînt îngerii). El zise că „ fratele tău au venit, şi junghe părintele tău viţelul cel hrănit, derep ce că sănătos pre elu-l priimi”. Mînie-se şi nu vrea să între. Părintele lui ieşi, ruga <23> pre el (ca un iubitoriu de feciori şi prea mîndru, pre cela ce se întorsease luo-l, iară pre cela ce era de pururea, mîngîie-l). El răspunse, zise părintelui: „Adecă, cîţi ai slujii ţie şi nici dinioară zisa ta călcai, şi mie nici dinioară nu-mi dedeşi un ied, ca cu soţii miei să mă veselesc”. 
   (Tîlc) Unii, amu, iedului zicu-i a fi neşchită dulceaţă. E alţii vrearea sa înţeleg, că grăiaşte dereptul, că „mie nu deade nici dinioară neşchită dulceaţă, ca pre voia mea să mă veselesc”. 
   (Evanghelie) E cînd fiiul tău acesta mîncă avuţiia ta cu curvele, şi vine, şi jungheaşi lui viţelul hrănit. (Avuţiia lu Dumnezeu grăiaşte-se bunătate; e curvarilor iubire de dulceaţă). El zise lui: „Fiiule, tu pururea eşti cu mine, şi toate ale meale, ale tale sînt. 
   (Tîlc) „Că pururea zisa mea săvîrşindu-o, toate ale meale moşteni-le-veri! (Feciorii ca aceaia vor moşteni împărăţiia lu Dumnezeu, părintelui). Nu te griji tu de-aciia, şi nemică nederept să-l aibi”. 
   (Evanghelie) „Să te veseleşti şi să te bucuri cade-ţi-se, derep ce că fratele tău acesta mort era, şi învise; şi pierdut era, şi se află!”. 
   (Tîlc) Arată Hristos, că se cade cu destoinicie a se veseli şi a se bucura de pocaianiia păcătoşilor. Cine va vedea mortul înviat şi să nu se veselească? Sau cine va afla ce-au pierdut şi să nu se bucure? 
   Mare lucru şi preaslăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire, şi nimea nu iaste cu de destul spre mulţemita lui! Că nu numai priimeşte-i carele se duce de la el şi se delungă, ce mai vîrtos, cîndu se întoarce, cu mari daruri cinsteaşte-i şi se veseleaşte. Şi nu numai caută să  [32] judece <24> lui, ce cu bunătate spodobeaşte el; şi nu numai nu împută, ce şi răspuns derept noi face. Derep ce amu că mulţi den derepţi, cei ce lucra lu Dumnezeu, de multe ori răpştesc de spăseniia păcătoşilor. Că răpştiia şi fariseii atunce spre Domnul, curaţi se ţinea şi derepta-se pre eiş, derept căce priimiia curva şi mitariul. Ce şi David amu răpştind arătă-se: „Pînă cînd păcătoşii, Doamne, pînă cînd păcătoşii laudă-se?”. Şi Avvacum iară: „Ce iaste, că calea păcătoşilor dospeaşte-se”? Şi Ieremiia proroc grăiaşte: „Prisădişi ei, şi prinseră-se”. Şi Ilie au grăit: „Cela ce se mînie pre cela ce-au greşit, celuia de sus protiveaşte-se”, cum se scrie. Şi alţi mulţi mîniiare de la Dumnezeu ceru să fie spre ceia ce greşăsc şi obideasc. Că grăiaşte amu cu această pildă Domnul cătră toţi carei-ş dereptează sineş şi ocărăsc pre ceia ce greşăsc. 
   Să fie amu, ca şi voi, derepţi sînteţi, după feciorul acela şi ugodnici să fiţi părintelui. Rogu-mă voao, derepţilor şi curaţilor, nu vă pare rău de spăseniia greşiţilor, ce mai vîrtos vă bucuraţi şi vă veseliţi cu nuşii, derep ce amu că şi îngerii bucură-se de pocaianiia şi de spăseniia greşiţilor.
   Aşa amu iaste socotirea aceştii pilde, derept ceia ce se mînie şi mult întreabă şi ispitesc de iertăciunea greşiţilor şi de milosîrdiia lu Dumnezeu, şi de ce e d-inşii tocmeală şi deştingerea, că nu piiarde spăsenia lor. Derept aceaia, fraţilor, să văm fi şi derepţi, de păcătoşi să nu ne întoarcem. Nici căce priimeaşte Dumnezeu pre ei, iară noi să nu ne mîniem, nici de judecata lu Dumnezeu să ne mîniem, ce să-i priimim şi să ne închinăm <25> şi să mulţemim lu Dumnezeu, de ceia ce se-au dereptat şi se-au [33] spăsit şi vă se părea păcătoşi. Ce amu ştii, ome, că de cela ce-ţi pare ţie păcătos, iară elu se-au pocăit, şi derept aceaia cu blînd şi cu milă caută Dumnezeu spr-insul. 
   Aceasta ştiind, fraţilor, nemică să ne mîhnim, nici nădeajdea noastră să uităm în reale vieţuind, derep ce amu că pămîntul cela lucratul, grăsime sadurilor adauge-le. Iară după lucrure bune, toate tocmealele sufletului poţi ţinea de toate neputinţele şi de păcate, şi cătră spăsenie pre noi aduce. Derept aceaia să nu ne mîhnim, că cum nu iaste puteare mortului a se scula şi să îmble, aşa iaste şi celuia ce se mîhneaşte, nu-i iaste puteare să se spăsească. 
   Că cumu-i iaste nederept de carele e prins de vreo boală să se junghe eluş şi să se piarză, aşa nu i se dostoiaşte şi nu i se cade şi fără de milă să se junghe cu cuţitul de mîhnirea, ce pocaianie a arăta mai vîrtos şi slavoslovie şi umilenie. Că aceasta amu, adevăr, bună iaste şi cu folos şi spăsenie. Şi aşa, amu, cu blîndeaţe şi cu milostivnicie şi cu dragoste părintele priimi-va noi, şi va cădea de va apuca pre noi, şi cu văşmîntul dentîi, cel fără de păcate, îmbrăca-ne-va, şi cu făgăduirea duhului sfînt dărui-ne-va, şi împărăţiei ceriului spodobi-ne-va de Hristos Isus, Domnului nostru, că lui e slava şi ţinearea în veciia veacului, amin. 
   
   Dumineca lăsatului de carne
   La liturghie. Evanghelia de la Matheiu, zaceala 106
   
   <26> Zise Domnul: Cînd va veni fiiul omenesc în slava lui, şi toţi sfinţi îngeri cu nusul, [34] atunce va şădea la scaunul slaveei lui; şi se vor aduna înaintea lui toate limbile; şi va aleage ei unul de alalt, ca un păstoriu aleage oile den capre. Şi va pune oile de-a dereapta lui, iară caprele de-a stînga. Atunce va zice împăratul celora de-a dereapta lui: „Veniţi, blagosloviţii de părintele mieu, de moşteniţi ce e gătită voao împărăţiia, den tocmeala lumiei. Flămînzii, şi-m deadet mîncare; însetoşai, şi mă adăpat; striin era, şi mă duset; dezbrăcat era, şi mă îmbrăcat; lînged era, şi mă socotit; în temniţă era, şi venit cătră mine!” Atunce vor răspunde lui derepţii de vor grăi: „Doamne, cîndu te-am văzut flămînd şi te-am săturat, sau setos şi te-am adăpat, cîndu te-am văzut striin şi te-am dus, sau dezbrăcat şi te-am îmbrăcat, cîndu te văzum lînged sau în temniţă şi venim cătră tine?”. Răspunse împăratul, zicînd lor: „Adevăr grăiesc voao, că făcut unora aceştea fraţi ai miei mai mici, mie făcut”. Atunce va zice şi celora de-a stînga lui: „Duceţi-vă de la mine, blăstemaţilor, în focul veacilor, ce e gătit dracului şi îngerilor lui! Înflămînzii, şi nu-m deadet mîncare; însetoşai, şi nu mă adăpat; striin [35] era, şi nu mă duset; gol era, şi nu îmbrăcat mine; lînged era şi în temniţă, <27> şi nu socotit mine”. Atuncea vor răspunde lui şi aceia grăind: „Doamne, cînd te-am văzut flămînd sau setos, sau striin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi n-am slujit ţie?” Atunce va răspunde lor, grăind: „Adevăr grăiesc voao, că nu făceaţi unora de aceşti mitutei, nece mie făceaţi”. Şi vor mearge aceia în munca veacilor; e derepţii în viiaţa de veac. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Înfricoşată iaste acea zi a doa venirei a lu Hristos şi judecata ce va să vie, fraţii miei! Şi cu cutremur noao va să se ivească judecata aceaia cu ispită înfricoşată, cînd scaunele se vor pune şi cărţile se vor deşchide şi judecătoriul nefăţarnic va şedea şi untunearece de îngeri fără de număr slujindu-i. Şi atunce bucinele glăsi-vor foarte cu îngereşti duhure. Atunce ceriul va peri, şi lumea toată aprinde-se-va şi se va topi. Şi va fi ceriul nou şi pămîntul nou, şi ale pămîntului toate se vor înoi. Atunce tot temeiul pămîntului cutremura-se-va, şi morţii den morminte se vor scula, şi într-o vîrstă, pînă la unul, toţi vor fi. Şi toată firea omenească fi-va goală, şi cu milă va sta înaintea judeţului nefăţarnic. Îngerii împrejurul scaunului înfricoşat cu frică şi cu cutremur sta-vor, în vedeare de văpaie, înfricoşaţi şi putearnici, focul munciei strelucind. Cu foc vor grăi, cu foc vor sufla, şi înaintea acelora tot lucrul nostru cunoscut va fi, şi ascunsele toate [36] descoperi-se-vor, cît văm şi noi, toţi văm cunoaşte păcatele unul alăltui, ca cînd ş-ară cineş de eluş ceti <28> cărţile ce-s scrise. Deci cine va putea să rabde acea înfricoşată şi dereaptă urgie a judeţului nefăţarnic, împlut fiind de mînie şi cu urgie, şi împlut de plîngere şi cu suspini şi cu glas amărît şi cu cutremur, şi înfricoşat şi cu clătire şi cu spargere? 
   Atunce toată lumea cutremurată va fi: glas de zioa Domnului, zice-se, amară şi iute! Zi de mînie iaste zioa aceaia, zi de scîrbă şi de nevoie, zi fără de ceasuri şi de piiardere, zi de întunecare şi de untunearec, zi de buciunare şi de chemare! Şi se vor scîrbi oamenii, şi vor ieşi ca orbii, derep ce că lu Dumnezeu au greşit. Şi focul lui fi-va de va mînca tot pămîntul, derep ce că sfîrşire şi nevoire face-va Domnul Dumnezeu spre toţi ce lăcuiesc pre pămînt 
   Ce văm face carii cu multe păcate sîntem vinovaţi? Cum văm scăpa de acea muncă iute, fraţilor, şi de untunearecul neluminat şi de scrîşnitul dinţilor şi de legătura nedezlegată şi de viermii neadurmiţi şi de focul nestins, de scîrbe şi de greime, de amar şi de boală şi de suspinare? Acolo limbile aduna-se-vor; acolo sînt temniţele şi munca veacilor! Ce văm face atunce, cînd văm fi traşi întru adîncul focului şi muncilor? Toate neiertate sînt acolo şi nemilostive; focul lor nestins şi viermii lor nesfîrşiţi. Că nu iaste pocaianie acolo, nici ispoveadanie. Să ne teamem amu fraţilor, şi să ne plîngem auzind aceastea cuvinte, şi să ne isprăvim acicea! Să ne plîngem mainte de ceasul aceştii puţinea vreame, să nu cumva să plîngem acolo în vecie. Că cîţe-am lucrat focului, şi untunearecului şi lucrăm! Trecut-au amu viaţa noastră, şi tăiarea morţiei apropie-se, şi înfricoşatul <29> judeţ, şi cu plată aşteaptă pre noi. E judeţul iaste derept şi adeverit unul Dumnezeu! Nici mărturie trebuiaşte, nici oblicitoriu, nici arătare, că va să judece tuturora carei au fost, de la Adam pînă la sfîrşenie, elinilor şi jidovilor şi ereticilor şi carei au fost în creştinătatea ceaia dereapta ş-au greşit. Toţi amu învie-i-va Dumnezeu [37] într-aceaia zi fricoşată şi-i va aduna. Şi ascunsa acelora a tuturora descoperi-se-va, lucrul lor şi cuvintele, a mijloc, hitleniile şi urîciunile. Şi de toate de acealea răspuns avăm a da, şi muncă să luom; că nu va fi ceva ascuns să nu fie ivită atunce, nici ascunsa, să nu fie arătată. Oblici-va amu şi înainte pune-va, înaintea feaţele a tuturora, păcatele noastre, Dumnezeu. 
   Ce amu văm face, cînd judeţul înfricoşat ivit va fi, şi noi văm sta înainte-i, cu cutremuri şi rîul de foc, şi vom fi cu vină de a nu ne putea lepădarea, şi cu osîndă nerăspunsă? O, ce văm face atunce, fraţilor, cînd nimea nu va fi să stea derept tine, nici-ţ va ajuta, nici tată-tău nici muma, nici feciorul, nici fata, nici nepoţii-ţi? Toţi amu atunce, cineş de nevoia luiş, va sta, de alţi nu se va putea griji; că fratele nu va putea ajuta acolo, nici sora, nici soţul, nici frăţiia, nici vecinii, nici mîndrul, nici înţeleptul, nici cunoscuţii, nici avuţiia de aur, nici nemică altă ce e omenească, ce acealea toate, nestătute vor fi şi ţinute cu frică, şi cu teamăt de osîndă. Şi singuri văm sta înainte de ne văm judeca cu frică şi cu cutremur mult, ori bogat să va fi, ori measer, ori mare, ori mic, ori boiarin, ori slugă, ori muiare iaste, <30> ori bărbat, ori bătrîn, ori tînăr, ori slăvit, ori neslăvit, ori însuş şi cela ce e îmbrăcat de poartă veşmintele împărăteşti. Ce numai un ajutoriu va avea, cine de ce-au lucrat bine. Ori dereptare, ori osîndă. 
   „Dumnezeu Dumnezeilor, Domnul, grăi şi chemă pămîntul de la răsăritul soarelui şi pînă la apus. Şi den Sion frîmseaţea frîmseţiei lui Dumnezeu. Aiavea veni-va Dumnezeul nostru, şi nu tace; foc înaintea lui aprinde-se-va şi împrejurul lui bură mare.” Nuor şi negură împrejurul lui, dereptatea şi judecata şi tocmeala. Scaunul lui, foc înaintea lui; înainte-i mearge şi arde împrejur vrăjmaşii lui, că vine să judece pămîntului, să judece lumiei în dereptate. Cu cuvinte are a întreba dereptul judeţ de lucrure, cineş [38] cum au lucrat. Şi derepţii şi bunii de-a dereapta pune-i-va, ca blagosloviţii părintelui, întru dulcirea ce e gătită lor în împărăţie chema-i-va şi-i va băga, în vecie să se veselească; iară hitleanii şi păcătoşii pune-i-va de-a stînga, şi ca blăstemaţii întoarce-se-vor, şi într-acel foc nestins ce e gătit dracilor tremite-i-va şi judeca-va lor, în veaci să se muncească, cum şi al evangheliei cuvînt auzi-văm: 
   (Evanghelie) Zise Domnul: Cînd va veni fiiul omenesc întru slava sa, şi toţi sfinţii îngerii cu nusul, atunce va şedea spre scaunul slaveei lui; şi se vor aduna înaintea lui toate limbile; şi va despărţi ei unii dentr-alalţi, ca un păstoriu ce desparte oile den capre. Şi va pune oile de-a dereapta sa, iară caprele de-a stînga. 
   (Tîlc) Întru frica şi în isprăvirea celor ce vor auzi, spune Hristos, Dumnezeul nostru, înfricoşatul lucrul <31> venitului lui. Întîiul venitulu-i, a lu Hristos, fraţilor, cînd au venit spre pămînt să spăsească noi, întru sărăcie şi întru multă fără-de-cinste au fost, şi în hule şi în ocăr. Derept aceaia grăiaşte: cînd va veni întru slava sa, întru venitul amu al doilea, cu slavă şi cu tărie va veni, îngerii slujind lui, şi cu frică şi cu cutremur sta-vor înaintea lui. De această zi prorocul Daniil arăta grăind: „Văzui, pînă cînd scaunele puseră-se şi cel den zilele vechi şezînd; şi rîu de foc cură pre dinaintea lui, şi mii de untunearece sta înaintea lui, şi untunearece de untunearece slujiia lui; judecătoriul şedea, şi cărţile desfăcea-se. Cînd vor fi aceastea toate, cine va răbda, sau cine va avea îndrăznire? De amu Daniil proroc spămîntă-se şi cutremurat fu, dară noi, păcătoşii şi greşiţii, ce văm face, cînd văm mearge la acela lucru? Că întîi va despărţi Dumnezeu păcătoşii den derepţi, şi va pune derepţii de-a dereapta sa, şi va izbăvi pre ei şi-i va slobozi den groază şi den frica lor, şi atunce va striga cătră ei: „Veniţi, blagosloviţii de părintele mieu, de moşteniţi ce e gătit voao împărăţie, den începutul lumiei”. 
   Acmu amu mestecaţi sînt derepţii cu păcătoşii; iară atunce foarte bine despărţiţi fi-vor. Că oile amu cheamă-se sfinţii, derept blînziia lor şi liniia şi împăcătura, derep ce amu că, şi rod aduc noao sfinţii şi folos, ca şi oile, şi lînă dau (ce se zice, coperimînt dumnezeiesc şi sufletesc), şi cu [39] lapte adapă (ce se zice, hrană cu cuviinţă dau sufletelor noastre cu folos şi cu spăsire). Iară caprele cheamă-se păcătoşii, că pre strămine îmblă pre fără-legi şi pren propăstii; <32> fără de ruşine sînt şi fără rod păcătoşii, ca şi caprele. Însă oile şi caprele pre o fire sînt cum au derepţii şi păcătoşii pre o fire. Derept aceaia derepţii cinstiţi vor fi, iară păcătoşii munciţi. Şi-i va împărţi ei Dumnezeu că nu va trebui mărturii, că el însuş iaste şi mărturisitoriu, şi judecătoriu. 
   (Evanghelie) Atunce va zice împăratul Dumnezeu celora de-a dereapta lui: „Veniţi, blagosloviţii de părintele mieu, de moşteniţi ce e gătită voao împărăţie, den începutul lumiei. Flămînzii amu, şi datu-mii-aţi mîncare; însetoşai, şi adăpatu-m-aţi; striin era, şi dusetu-mă la casele voastre; gol era, şi îmbrăcatu-mă; bolnav şi în temniţă, şi venit cătră mine”. Atunce răspunseră lui derepţii, grăiră: „Doamne, cînd te-am văzut flămînd şi ţi-am dat mîncare, sau setos şi te-am adăpat; cînd te-am văzut striin şi te-am adus în casele noastre, sau gol şi te-am îmbrăcat, sau cînd te-am văzut bolnav sau în temniţă, ş-am venit cătră tine?”. Şi răspunse împăratul, zicînd lor: „Adevăr grăiesc voao, cît aţi făcut unora de aceşti fraţi ai miei mai mici, mii-aţi făcut”. 
   (Tîlc) O, glasul cu dulce în auzire! O, cîtă cinste, nezisă şi nespusă, că zise „blagosloviţii de părintele mieu!”. Lăudă-i aleşii şi destoinicii, că e gătită lor împărăţiia, den începutul lumiei. (Mai den nainte, pînă oameni n-au fost, gătise derepţilor dulceaţa ceaia ce va să fie, ce o ştiia Dumnezeu). 
   Încă, creştinilor numai ce va grăi Dumnezeu (că cătr-înşii evangheliia lui şi leage dată fu), iară cătră necredincioşi nici un cuvînt atunce al lui nu va fi. Derep ce amu că împreună toţi osîndiţi vor fi, derept aceaia se grăiaşte că „nu vor învie necuraţii la judeţ” (ce se zice nu vor <33> învie să se judece, ce să se muncească). 
   Că grăiaşte şi aiurea că „cînd se va ivi semnul fiiului omenesc la ceriu, atunce plînge-vor toate rudele pămîntului”, un cuget avînd spre judecată şi spre osîndă. Iară acmu cătră creştini iaste cuvîntul, cum am zis. Şi de unii va grăi Dumnezeu cu dragoste, şi aceşti derepţi numai cu cinste-i [40] va spodobi, iară păcătoşii va munci, nu ca alalţi, ce va să i lase nejudecaţi (ce se zice, că derepţilor va să le isprăvească, că sînt derepţi, iară păcătoşilor, că sînt păcătoşi). Că toţi amu va să-i judece de toate, şi de lucru, şi de cuvinte, şi de cugete, cum însuş Domnul grăiaşte ucenicilor lui, şi pre multe locure den sfînta scriptură cunoaştem, că de bune lucruri cinste va să dea, iară de păcate muncă. 
   E acmu de unii grăiaşte Dumnezeu cu drag, că va să ivească, că numai aceştea ce caută. Şi aceştea mainte va să-i judece, că cu nevoie va să fie creştinilor. 
   Derept aceaia se cade tuturor creştinilor să fie toţi cu dragoste unul cătră alalt. „Că, de aceaia vor cunoaşte”, zice, „că ai miei ucenici sînteţi, de veţi avea dragoste unul cătră alalt”. Că tăriia dragostei iaste cela ce iubeaşte mişeii şi de vecinii lui iaste-i milă şi-i miluiaşte. Că nici cu un chip nu poate schimba, ca cu cela ce are dragoste cătră toţi oamenii.
   De-aciia curat spune de nevoia creştinilor şi de isprăvirea lor. Aşa spare pre noi şi ne învaţă, deaca sîntem oameni, iubitori de oameni să fim. Că trebuiaşte şi noao de la însuş acela judecătoriul derept, să-i fim dragi atunce; că derepţii plată au, iară nemilostivii, nemiluire, iară milostivilor miluire. Că cine miluiaşte, lu Dumnezeu dă, cît de puţinel: <34> cu mare ispravă plăti-i-va. Ce amu iaste împrotiva aceii împărăţie dostoiniciia? Aiavea amu iaste, că de la ceia ce pot, ceare Dumnezeu de oameni iubirea, iară de la ceia ce nu pot, destul iaste acelora numai cu vrearea inimiei să miluiască. În toate amu părţile învaţă Dumnezeu de iubirea oamenilor. Că, de sîntem putearnici, toate să le isprăvim; iară de nu, după neputinţă, să ne nevoim să le isprăvim. Că nu mainte amu cinsti-va, sau să muncească Domnul nostru şi Dumnezeu, pînă nu va judeca; că de oameni iubitoriu iaste şi în-lung-răbdătoriu. Şi noi aşijderea spre aceaia ne învaţă, că nu va munci mainte cine-au greşit, mainte de întrebare. Aşa amu fără răspuns fi-vor aceia ce vor fi judecaţi şi osîndiţi şi munciţi. 
   Blagosloviţii cheamă-se sfinţii, că tatălui priimiţi sînt [41] şi moşteani împărăţiei făcut-au pre ei, ca să arate că soţii i-au făcut Dumnezeu slaveei lui, şi ca feciorii lui. Nu zice amu „luaţi”, ce „să moşteniţi ca o ocină, ce iaste un părinte datoriu a da bogăţie feciorilor lui”. Iară fraţii cei mici cheamă-se ai lui ucenici, sau împreună toţi mişeii. Că tot mişelul carele e creştin bun şi mulţemitoriu, frate iaste lu Dumnezeu, după aceaia derep ce că şi Hristos întru meserătate şi în sărăcie viia. 
   Căutaţi amu, fraţilor, şi păziţi dereptatea lu Dumnezeu, şi vă minunaţi de milostea lui şi de ieşirea-i, cum au propoveduit sfinţilor, şi i-au iubit şi i-au priimit. Vedeţi şi acelora înţelepciunea ceaia buna, şi să ştiţi că, pentru smereniia şi blîndeţele, cît de ei mărturiseaşte şi propoveduiaşte Dumnezeu şi Domnul. Cîte spre mişei au fost făcut şi spre sine au luat, ca o jărtvă adus-au lui. 
   (Evanghelie) <35> Atunce va zice şi celora de-a stînga: „Duceţi-vă de la mine, blăstemaţilor, întru focul de vecie, ce e gătit diavolului şi îngerilor lui! Flămînzii, şi nu mii-aţi dat mîncare; însetoşai, şi nu m-aţi adăpat; striin era, şi nu mă duset în casele voastre; gol, şi nu îmbrăcat mine; bolnav şi în temniţă, şi nu cercetat mine”. Atunce vor răspunde aceia, grăind: „Doamne, cînd te-am văzut flămînd, sau setos, sau striin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi n-am slujit ţie?” Atunce va răspunde lor, grăind: „Adevăr grăiesc voao, derep ce n-aţi făcut unuia de aceşti mici, nici mie aţi făcut”. Şi se vor duce aceia în munca veacilor; iară derepţii întru împărăţiia de vecie. 
   (Tîlc) Vaide de toţi păcătoşii, şi mai vîrtos nemilostivilor ! Că derepţii amu şi milostivii moşteni sînt împărăţiei, derep ce amu că dragostea au isprăvit, ce iaste vîrhul bunătăţilor: dragostea amu cinste iaste milosteniei. Iară nemilostivii şi nederepţii întru foc vor fi tremeşi, derep ce că urîciune au strîns, vîrhul şi rădăcina a tuturor realelor, şi se protiveaşte cu rău dragostei: cinstea amu urîciuneei iaste nemilosteniia. Şi milostivii amu, milostivului şi de oameni iubitoriul, lu Dumnezeu, chipuiescu-se; iară nemilostivii, [42] nemilostivului şi de oameni urîtoriu, diavolului, închipuiescu-se. Derept aceaia, carei vor fi de-a stînga, întru foc tremite-i-va Dumnezeu, ce l-au gătit dracului şi îngerilor lui (derep ce că nemilostivi sînt dracii şi cu rău pururea şi cu vrajbă sînt cătră noi, şi pentru aceaia se găteaşte lor focul de vecie). Şi într-aceaiaş muncă, osîndi-se-vor <36> şi păcătoşii, căce c-au îmblat pre voia dracilor, derep ce că derept al lor lucru blăstemaţi sînt. Că n-au gătit Dumnezeu oamenilor focul, nici muncile făcutu-le-au derept noi, ce pentru diavolul, iară noi ne-am făcut înşine vinovaţi muncilor. 
   Să ne teamem de acmu, deaca înţeleasem, fraţilor, ca ceia ce sînt de-a stînga. Nici ca curvarii, nici ca răpitorii, nici cu altceva ce-am greşit osîndiţi vor fi, ce derep ce că n-au miluit carei le cerea şi le trebuiia de la ei ajutori. Că tot omul ce va avea mult şi nu va milui, răpitoriu iaste şi camatnic, macar şi pre nimea să n-ară obidi. Că aiavea e amu, că cît vor avea bogaţii de destul, şi mai mult decît le trebuiaşte, aceaia el o răpeaşte de la cela ce-i trebuiaşte, şi nu o dau acelora. Că de-ară fi pus avuţiia bogaţii depreună, n-ară fi mişeii în nevoie fiind nici dinioară; ce derep ce au încuiat aceasta ş-au strîns loruş bogaţii, derept aceaia sînt în nevoie mişeii. Derept aceaia aiavea sînt răpitori şi nemilostivi, că atîţea obidesc, cîţi ară putea ei griji, şi nu da lor. 
   Iară să se atîta osîndesc ceia ce nu miluiesc den avuţiia lor, cu cît mai vîrtos osîndiţi fi-vor carei răpesc munca striinilor, şi den lacrămele şi cu sîngele mişeilor îmbogăţescu-se! După aceastea şi cîţi alalţi cu alte păcate, şi cu iubitura dulceţiei şi cu necurăţiia carii lucraţi, nu vă înşelareţi, derep ce amu că tot curvariul şi necuratul, sau camatnicul, cum grăiaşte dumnezeiescul apostol, nu vor avea parte împărăţiia ceriului. Derept aceaia duce-se-vor aceia în munca de vecie, iară derepţii în viaţa de vecie. <37> Că cum amu sfinţii au nesfîrşită şi în vecie bucurie, aşijderea, şi păcătoşii şi nederepţii nesfîrşită şi în vecie muncă vor avea. 
   Derept aceaia, fraţilor, să apucăm înainte cu faţă de ispovedire judeţului, cu lacrăme şi cu suspini şi cu milostenie, [43] şi cu ieftinie de săraci lu Hristos să ogodim. Să hrănim săracii, ca den masa lu Dumnezeu să ne hrănim; să adăpăm setoşii, ca la cea apă de răpaus să lăcuim şi să răposăm; striinii şi ceia fără case, în casele noastre să-i băgăm; golii să-i îmbrăcăm, ca coperimîntul lu Dumnezeu al ceriului să priimească noi, şi să ne sălăşuim în piştea raiului întru veaci; bolnavii să-i cercetăm, ca cela ce-au purtat neputinţele omeneşti, Domnul, să cearcete şi ale noastre neputinţe şi să ne vindece; şi carei sînt în temniţă, să meargem la ei, ca să ne izbăvim de aceale temniţe, ce vor să fie, şi munci. De aceastea, de toate, să fim, fraţilor, tari şi bogaţi. Şi cărora trebuiaşte de ale trupului trebuinţe de cît ne e putearea, să slujim trebuinţa lor; şi carei sînt flămînzi de suflet şi însetoşaţi şi striinaţi, şi golilor şi bolnavilor, şi carei sînt în temniţe, sufleteaşte să le dăm de ce le trebuiaşte. Arhiereii şi preuţii, învăţătorii de suflete, să-i ascultăm, în toate chipurele să le slujim de ce ne învaţă cu bine, ca den partea ceaia stînga să ne izbăvim şi de acea înfricoşată şi groaznică, judecată să scăpăm, de ceia ce-s tremeş în focul nestins, şi cu sfinţii ceia aleşii, carei sînt de-a dereapta, să fim împreunaţi, şi de a celui glas dulce şi fericat să ne spodobim, cu ceia ce-i cheamă, cu blagosloveniia tatălui, întru a ceriului şi în blagoslovita împărăţie <38> nesfîrşită şi fericita. Ce să fim toţi noi de să ne spodobim, cu dulceaţa şi de oameni iubirea a Domnului nostru Isus Hristos, că lui se cuvine toată cinstea şi slava şi închinăciunea, întru veacii de veac, amin. 
   
   Duminica brînzii
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 17
   
   Zise Domnul: Să amu vreţi lăsa oamenilor greşalele lor, lăsa-va şi voao tatăl vostru [44] den ceriu greşalele noastre; e să nu vreţi lăsa oamenilor greşalele lor, nece tatăl vostru den ceriu nu va lăsa greşalele voastre. E cînd vă postiţi, nu fiţi ca acoperiţii ce se întristează: strămută-ş faţa lor, ca să se ivească oamenilor că se postesc. De-adevăr grăiesc voao, c-au luat plata lor: Tu, cînd te posteşti, unge capul tău, şi faţa ta o spală, ca să nu te iveşti oamenilor că te posteşti; ce tatăl tău, ce e în taină, şi tatăl tău vedea-va în ascuns, da-va ţie aiavea. Nu vă ascundeţi comoară în pămînt, io vermii o răzbesc şi putredeaşte, şi io furii o sapă şi o fură. Ascundeţi-vă comoara în ceriu, io viermii nu o răzbesc, nece putredeaşte; io nece furii o sapă, nece o fură. Şi io iaste comoara voastră, aciia va fi şi inema voastră. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DENTRU CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Iată amu a celui de patruzeci de zile post previre, că se deşchide noao, fraţilor! Iată amu că cătră uşa postului [45] ajunsem, şi nevoinţa sufletească înainte zace! Acmu amu spăseniia noastră apropie-se, nu ca cînd ne săturam şi ne îndulciiam şi prea-mîncam. Iară deaca se apropie lumina spăseniei noastre, iară noi cu bucurie şi cu inimă bună şi veaseli să întrăm întru întîia deşchidere a ţineriei. Că iată amu că scăpăm de cea bură rea şi iute, şi de cearte, şi ajunsem la cea adăpostitură <39> bună şi fără voroavă, la adăpost şi la lin şi fără-scîrbă, şi adevăr la spăsenie, şi scăpăm de nuorul nesaţiului şi de bură şi de cufundarea fără de măsură.
   Scăpăm amu de turbureala lumiei şi de valurile cealea silnicile şi de vîntul cela neopritul şi greul, şi ne dezlegăm de dulceaţa trupului şi de grija pămîntului şi de voroave, şi de întunearecul neştiinţei slobozimu-ne, şi la limpeziia ce e de folos sufletului, ţinearea, ajunsem. Derept aceaia această înfrîmseţată şi luminată zi, cu dragoste şi cu veselie să o priimim, şi pîcla şi întunecatul, vătămătoriul sufletelor noastre, lucrul păcatului, să-l lepădăm. Carele amu sînt acealea lucrure? Curviia, necurăţiia, chinul rîvnirei ceaia reaoa, şi asupriciunea, camăta, şi şi alalte. Şi să ne îmbrăcăm întru arma ceaia luminata. 
   Că de vom vrea noi, noi avem puteare a lepăda şi a dezbrăca lucrul cela întunecatul, şi păcatele, ca o cămaşă. Şi să ne îmbrăcăm întru îmbrăcămîntul cela luminatul şi al curăţiei şi de sfinţie, ce sînt armele sufletului, şi ca întru zioa ceaia cinstita să îmblăm. Că fără-de-cinstei şi a ruşinei vina-i iaste păcatul, iară cinstea şi omeniia, el o chiştigă lucrul cela bunul. Să nu preamîncăriei şi beţiei să ne bucurăm; să nu aşternuturilor şi spurcăciunilor să lucrăm, şi clevetelor şi urîciuniei să ne topim. Că den ocărîre şi den cîntecele beţiei, dentr-acealea întru toate necurăţiile cădem. Ce să ne îmbrăcăm în Domnul Isus Hristos, că cine se îmbracă în Hristos, toate bunătăţile are, derep ce că curăţitoriu iaste tuturor sufletelor şi trupurilor de toate chipurile arătarea lu Hristos, şi nevoitoriu spre lucrul sufietesc. Şi ogoadă trupului să nu facem de rîvnire şi de pohte ce nu se <40> cuvin. Iară a ogodi de a trupului [46] nevoie, neoprit iaste şi fără păcat; iară ce sînt spre rîvniri spurcate şi necuvioase a griji trupul, nu se cade şi e păcat. 
   Derept aceaia mă rog voao, trupul numai de sănătate să-l grijim, nu de spurcăciuni şi de pohtele trupeşti să grijim trupul. Şi cine e neputincios de suflet, cu credinţă să-l priimim. Şi de ce greşesc noao fraţii cătră noi, toate greşalele şi datoarele să iertăm. Că de văm lăsa oamenilor greşalele lor, lăsa-va şi noao greşalele noastre părintele nostru den ceriu, că iertăciunea greşalelor noastre află-o-văm den iertăciunea ce iertăm noi fraţilor noştri. Că milostea Domnului iaste întru ceia ce miluiesc, şi milosteniia ce e cătră vecinul, acoperită iaste. Că de nu văm lăsa, iertăciune n-avăm a priimi, că cu ce măsură văm măsura, măsura-se-va noao. Această amu de Dumnezeu glăsitoriu ievanghelist Matei răspunde noao astăzi. 
   (Evanghelie) Zise Domnul: Să veţi lăsa oamenilor greşalele lor, lăsa-va şi voao tatăl vostru den ceriu greşalele voastre; iară să nu veţi lăsa oamenilor greşalele lor, nici părintele den ceriu nu va lăsa greşalele voastre. 
   (Tîlc) Iubitoriul de oameni Dumnezeu pururea jeluiaşte spre spăseniia tuturor oamenilor, şi nici dinioară nu va moartea păcătoşilor, ce în toate zile aşteaptă cum toţi să se întoarcă spre pocaianie. Şi multe, în multe chipuri, arată noao cărări de pocaianie şi de spăsenie, şi mai lesne a îmbla după aceastea dat-au noao. Ce greu amu iaste noao înţelepciunea smerită, sau ce vătămătură iaste, cînd ne înfrîngem inema şi ne împăcăm sufletul? Sau şi spre sine a ocărî, şi a ne derepta în blîndeaţe, şi a strînge răbdare, şi a lucra sufleteaşte, şi a nu osîndi nimea, sau cu cuvîntul a întreba, şi fratele său a milui după puteare? Încă de văm vrea noi, multe cărări avăm ce <41> ne duc la spăsenie! Iară o cale de cealea ce duc pre noi în spăsenie iaste să nu ne aducem aminte de greşale, oarecît de mult să vor greşi noao fraţii noştri sau vecinii noştri. De aceasta însuş dulcele şi nezlobivul Dumnezeu leage pus-au noao ş-au învăţat pre noi, cum să lăsăm noi greşalele fraţilor noştri [47] carei greşesc noao, ca şi noao Dumnezeu să iarte greşalele ce greşim noi în toate zilele şi în toate ceasurile. 
   Den toată scriptura, de dragostea frăţiei şi de dragostea ceaia curata mai vîrtos învaţă Dumnezeu pre noi, şi rîvnirea aceştii dragoste va să o bage Domnul întru inimile noastre. Că şi acicea roagă şi învaţă pre noi, în toate năravurele, să nu ne aducem aminte de răul, nici că dosădim, sau să ne certăm, căce că rădăcina a toate bunătăţile iaste dragostea, şi toate vrăjmăşiile şi pierzăturile dragostea le biruiaşte, şi le goneaşte Dumnezeu. Aiavea amu iaste, că dragostea protivitoare iaste mîniei ceaia reaoa. Şi aceasta învaţă pre noi Dumnezeu, să nu ţinem pizmă, ce-au dat noao învăţătură, ca noi să iertăm fraţilor noştri şi vecinilor greşalele, că se făgăduiaşte că va ierta şi păcatele noastre. Nemică altă nu iaste aşa mai urît lu Dumnezeu, decît urîciunile şi cînd e omul cătră vecinu-său fără milă şi fără de ruşine. Derept aceaia cum văm face noi fraţilor noştri şi vecinilor, aşa va face şi noao Dumnezeu. Iară să văm lăsa noi fraţilor şi vecinilor noştri greşalele ce greşesc ei noao, noi încă văm dobîndi de la Dumnezeu dar de iertăciunea greşalelor.
   Şi noi amu trebuiaşte înşine aşa să lăsăm şi să facem şi să iertăm. Că lu Dumnezeu nu-i trebuie iertare, ce noi amu să iertăm fraţilor şi soţilor, că Dumnezeu tuturor iartă. Noi amu vinovaţi sîntem lu Dumnezeu mii şi untunearece de păcate, iară Dumnezeu iaste fără de păcate. Derept aceaia noi trebuiaşte să iertăm greşalele <42> fraţilor noştri, şi să lepădăm tot răul şi hitleniia de la inema noastră, şi să îmblăm cum se cade creştinilor, carei ne chemăm pre numele lu Hristos. Să nu zicem că mult am iertat fraţilor, ei iară greşiră noao. Adecă amu şi noi să avem a auzi de la Dumnezeu, căce şi noi încă mult greşim lu Dumnezeu! Pentru aceaia să nu zicem noi că mare greşală au greşit noao vecinii, sau mult rău ne-au făcut fraţii noştri, ş-au asuprit pre noi, ş-au obidit noi, ce nu putem ierta pre ei. Că oarecîte văm ierta fraţilor noştri, atîta mai multe ierta-va noao nezlobivul Dumnezeu, derep ce amu că mai multe şi mai greale sînt păcatele noastre. Iară de văm lăsa, el va lăsa şi noao, şi de văm [48] ierta, el va ierta şi noao; iară să văm ţinea pizmă spre fraţii noştri, ţinea-va şi Dumnezeu spre noi; iară să ne văm mîniia pre ei, mîniia-se-va şi Dumnezeu spre noi; şi cum văm măsura, aşa se va măsura şi noao. 
   Auziţi şi prorocul Zaharia, ce grăiaşte: „Răul ce-au făcut fratele tău şi ţi-au greşit, să nu-l pomeneşti întru inema ta!” Şi cineş cu cuget rău să n-aibă spre vecinul său şi întru inema sa, că tot amu pomenitoriul de rău, fără leage iaste; şi cine ascunde vrajba, el strînge hitlenşug. 
   De toată nedereptatea, nu pomeni de rău vecinului tău, ce, de va fi vrăjmaşul tău flămînd, tu satură pre el, şi de e setos, tu-l adapă, şi lasă toată greşala vecinului tău, şi atunce, de te veri ruga, păcatele tale slobozi-ţi-se-vor. Şi iară grăiaşte: „Omul de om păzeaşte mînie, şi de la Dumnezeu caută vindecare”. Fiind însuş trup, el păzeaşte vrajba. Dară cine va curăţi păcatele lui? Adu-ţi aminte, o ome, de moartea ta, şi te opreaşte de vrajbă, şi te lasă de ceartă; atunce veri <43> împuţina păcatele tale. Cine i-e frică de Dumnezeu, acela uraşte realele şi dosada şi trufa şi căile cealea hitleanele. Nu zice tu că „în ce chip fu el cătră mine, aşa voiu fi şi eu cătră el” ce tu, ome, rabdă în Domnul, ca să-ţi ajute. Că de veri îmbla în calea derepţilor, viaţă veţi avea; iară pre calea celora ce cugetă rău, spre moarte te va duce. Că dumnezeiescul apostol Pavel încă zice: „Părăsiţi toată spurcăciunea şi tot răul; ce blîndeaţele luaţi şi ascultaţi cuvintele meale, şi putea-veţi spăsi sufletete voastre. Nu fiţi în minte de cocon, ce în răul să fiţi coconi”. 
   Să fugim amu, fraţilor, de păcatele cealea realele şi de cugete reale, ca să nu delunge pre noi den drăznirea lu Dumnezeu. Că nu poate amu nimea îndrăzni cătră Dumnezeu, cine are această neputinţă (ce se zice, cuget rău). Ce să stai înaintea lu Dumnezeu cu inemă curată şi rugăciune bună, că ne apără amu şi ne învaţă grăind: „Cînd veri aduce darul tău la besearecă, şi acolo de-ţi veri aduce aminte că are ceva pizmă fratele tău spre tine, lasă tu acolo darul tău înaintea beseareciei, şi pasă mainte de te împacă, cu fratele tău, şi atunce vino de du darul tău în besearecă”. 
   [49] (Evanghelie) Ce cîndu te posteşti, ome, nu fiţi ca faţarnicii mîhniţi ce-ş strămutează faţa lor, ca să se ivească oamenilor ce se postesc. De-adevăr grăiesc voao, că-ş vor piiade aceia plata lor! 
   (Tîlc) Învaţă pre noi acicea Dumnezeu, cine ne greşaşte, să iertăm noi greşalele lor, şi păcatele şi măriia ceia deşarta, ca spurcăciunea sufletului să o spălăm. Aşa ne zice şi ne învaţă, ca nu numai să ne arătăm şi a drăzni, cînd ne postim noi, ce mai vîrtos să ne nevoim noi într-ascunsul să ne postim şi fără făţărie. <44> Că mulţi amu oameni au fost făcut bunătăţi şi nemica d-insele n-au avut folos, c-au fost făcînd tot în laudă şi în trufă. Să nu vă pare voao, fraţilor, căce nu le-au folosit bunătăţile lor, ce pentru aceaia, că n-au făcut cum se cade. Că nu poţi zice că e bună ceaia ce nu e bună. Şi iară, dereptul dereptatea goneaşte (ce se zice, milosteniia ceaia buna), iară cela ce face milostenie şi strigă şi arată oamenilor că face, nemica acela de milosteniia lui nu i-e folos. Şi rugăciunea mare armă iaste cela ce o ţine; ce iară cînd se preamăreaşte, acela se protiveaşte celui fariseiu, deci-ş piiarde rugăciunea lui. Aşa iaste şi lucrul postului, că cela ce-l va ţinea postul cum se cade şi fără făţărie, mare folos va avea acela de la Dumnezeu; iară cela ce va posti în făţărie, nici un folos nu iaste lui. (Evanghelie, cînd amu zice:) Postindu-vă, nu fiţi ca şi ceia făţarnicii, de se întrista şi-ş strămuta faţa lor, ca să se ivească oamenilor că se postesc. Adevăr grăiesc voao, că-ş vor piiarde plata lor. 
   (Tîlc) Că era întru jidovi unii aşa, era îngăduitoriu oamenilor, ce numai pentru lauda oamenilor ei se postiia. Cu minciuni şi cu bîrfeale ei se arăta oamenilor, şi faţa loru-ş strămuta şi se întrista şi îmbla mîhniţi, ca să-i vază alalţi că se postesc. Făţarnic amu iaste acela ce, de cumu i-e obrazul, elu-l strămutează într-alt chip (ce se zice, să iaste neştine sărac şi are faţă frumoasă spre el pusă, elu-ş strămutează faţa, derept să-l miluiască). Aşa făcea şi ei; cînd se postiia, ei-ş strămuta faţa, derept să-i laude [50] oamenii, şi se arăta postitori. Ce noi să nu facem ca ei. Că iată că zice Dumnezeu să nu postim noi pentru <45> să ne laude oamenii, ce pentru folosul cela ce văm să avem de la Dumnezeu. 
   Postul iaste, nu numai de carne a nu mînca, ce şi de reale a te lăsa, şi cîte puţin a mînca, nu a doa zi să mîncăm, ce să nu mîncăm bucate în toate chipure. Postul iaste, ca o masă cînd o vezi tocmită cu bucate; postul iaste, să nu spui nemunuia, ce cînd e vreamea, să aşteapte. Postul adeverit iaste nu numai să topim trupul, ce de ce mîncăm noi să împărţim şi altora să mănînce, să dăm mişeilor, ca să priimească hrană de la noi, să se sature. Şi ruga-se-vor derept noi, şi priimit va fi de Dumnezeu postul nostru. Că zice: „Cînd te posteşti, frînge pîinea sa flămînzilor”. 
   Proroc Ioil grăiaşte: „Sfinţiţi postul, propoveduiţi cu ogodire şi strigaţi: vai de noi, vaide, că aproape e zioa Domnului”. Şi iară: „Întoarceţi-vă cătră mine, cu toată inema voastră, cu post şi cu plîngere şi cu suspini. Şi înfrîngeţi inema voastră, nu veşmintele voastre şi vă întoarceţi cătră Domnul nostru, că milostiv şi ieftin iaste şi îndelung răbdătoriu şi mult milostiv, şi căiaşte-se de realele noastre”. 
   Şi sfînt David grăiaşte: „Eu amu, cînd aceia dodeiia-mi îmbrăca-mă în saci şi smeriia cu postul sufletul mieu. Genuchele meale slăbiia de post, şi trupul mieu schimba-se derept untul”. Şi al nostru dulcele Dumnezeu va cu lucru să înveaţe pre noi, că mai nainte însuş postise. Şi de cel om ce era drăcit, grăi Hristos: „Această rudă cu nemică nu poate ieşi, fără de cu rugăciune şi cu post”. Şi sfinţii lui ucenici şi apostoli cu trudă şi cu post şi cu rugăciune trupurile lor învaţără, şi seamne mari <46> şi ciudese făcură. De-aciia şi de Dumnezeu văzătoriu Moisi patruzeci de zile se posti, leagea luo. Şi proroc Iliia atîtea zile posti, şi ceriul încuie. Trei coconi cu postul stinseră cuptoriul de foc, şi muncitoriul fără-leage biruiră. Şi prorociţa Anna cu postul şi cu rugăciunea cu Samuil purcease, şi împutarea fără de feciori slobozi. Postul den început în rai au fost dat. Întîi, porîncă Adam o au luat, den pomul ce ştie binele şi răul să [51] nu mănînce. Iată că, zise Dumnezeu lu Adam şi Evei să nu mănînce den cel pom; şi aşa tocmi şi învăţă, să postească, de acel pom să nu mănînce. Şi de-ară fi postit ei, şi de-ară fi ţinut, să nu mănînce, acmu n-ară trebui noao a posti; ce derep ce n-au postit ei atunce, noi toţe-am fost căzuţi den dulceaţa raiului. Ce noi să ne postim, fraţilor, ca iarăş în rai să ne întoarcem. Capul amu vieţiei raiului postul iaste. Că nu era amu în rai vin, nici junghiare de dobitoc, nici mîncare de carne, ce după potop au fost vin, şi după potop au fost de toate bucatele. Cum au fost zisă noao, de toate legumile să mîncăm; iară cînd se cunosc sfîrşitul, atunce iertată fu să mîncăm de toată dulceaţa. 
   (Evanghelie) E tu, cînd te posteşti, unge capul tău, şi faţa ta o spală, ca să nu te iveşti oamenilor că te posteşti, ce tatălui tău întru ascuns; şi tatăl vedea-ţ-va ascunsul da-ţ-va ţie aiavea. 
   (Tîlc) Că oamenii dentîiu semn de bucurie avea de se ungea cu unt după ce se îmbăia. Şi noi amu aşa să ne ivim, bucurîndu-ne, să ne spălăm toţi şi să ne curăţim cu numele Domnului nostru, lu Isus Hristos, şi cu duhul Dumnezeului nostru. <47> Den strămoşiia amu păcatelor cu sfînta botejune slobozitu-ne-am, den păcate ce-am fost după aceaia, cu pocaniia slobozitu-ne-am. Iară untul să înţeleageţi că e milosteniia, iară capul nostru iaste Hristos ce se cade să se ungă cu milosteniia, şi feaţele noastre, ce sînt firea, să le spălăm cu lacrăme. 
   Postul iaste nu numai să ne ţinem de bucate, ce de toate păcatele să ne ferim. Grăiaşte amu Dumnezeu cătră Isaia proroc: „N-am ales eu acest post aşa?” Ce iată cum iaste postul: „Să rumpi legătura fără-legiei, dezlegătura, călcătura; slobozeaşte ceia carei pat năpaste, şi tot tarul dezrupe. Flămîndului frînge pîinea ta; mişeii şi striinii ia-i în casa ta; cînd veţi vedea golul sau dezbrăcatul, [52] îmbracă-l şi coapere pre el; şi ruda ta să nu urăşti”, zise Domnul, „că atunce de demîneaţă va lumina lumina ta, şi ranele tale curînd se vor vindeca, (ce se zice, păcatele ierta-ţi-se-vor), şi va mearge dereptatea ta înaintea ta, şi slava lu Dumnezeu acoperi-te-va”.
   De veri amu vărsa lacrămi pre faţa ta, sufletul tău curăţi-veri den păcate; şi cu milostenie de veri mîngîia săracii, aceaia iaste unsura capului tău (ce se zice, Hristos); atunce veni-va, ca lumina, dereptatea ta, şi putearea lu Dumnezeu păzi-te-va. 
   Trei tării are sufletul: una urgiia, alta iaste pohta, alta iaste cuvîntul. Împrotiva acestor tării ale sufletului, şi învăţătură dat-au noao Dumnezeu: milosteniia şi postul şi cuvînt de rugăciune. Că cu milosteniia întîi urgiia sufletului domoli-o-veri; iară cu postul pohta trupului slăbi-o-veri; iară cu cuvîntul rugăciuniei firea-ţi veri curăţi şi mintea-ţi veri lumina, şi spre căutarea ceaia <48> adeverita tocmi-te-va a căuta. După aceaia iară zice Hristos: 
   (Evanghelie) Nu strîngereţi voao comoară în pămînt, unde viermii o răzbesc şi putredeaşte şi unde furii o sapă şi o fură, ce vă strîngeţi comoară în ceriu, unde viermii nu o răzbăscu, nici putredeaşte, şi unde furii nu o sapă, nici o fură. 
   (Tîlc) Aicea învaţă Domnul Dumnezeu pre noi să nu ne mărim în deşert cu strînsura de avuţie, ce în ceriu să tremeatem avuţiia noastră (ce se zice, să împărţim săracilor), pentru căce că oamenii, pentru măriia deşartă ei se nevoiesc în tot chipul şi se muncesc ca să strîngă avuţie multă şi argint. Iară dragostea argintului mare neputinţă iaste şi pagubă sufletului, că nu se poate apropiia de Dumnezeu cela ce lăcomeaşte spre avuţie. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, aşa şi cela lacomul şi iubitoriul de argint nu se poate sătura de avuţie. Că lacomii şi iubitorii de argint nevoiescu-se cum vor strînge comoară pre pămînt, iară oamenii ceia bunii nu lăcomesc strînsura avuţiei de pre pămînt nici se nădăjduiesc întru ea, ce împart mişeilor, şi-ş gătesc comoară în ceriu viaţa veacilor ceaia nesfîrşita, [53] ce va să fie în vecie. Scris iaste că lacomii şi iubitorii de avuţie nu se pot derepta; că nu iaste alta mai fărăleage, decît iubitorii de avuţie. Pentru aceaia fericat iaste omul cela ce se află nevinovat şi nu îmblă după pohta avuţiei, că zice şi a lu Dumnezeu sfînt Iacov apostol: „Aurul vostru şi argintul rugini-va, şi rugina lui fi-va pîră sufletelor voastre, şi va mînca trupurele voastre ca focul”. Şi iară: „Acmu, bogaţilor, plîngeţi-vă şi vă rugaţi de chinurele voastre ce vin spre <49> voi”. Şi proroc Avvacum încă, grăiaşte: „Amar celuia ce-ş înmulţeaşte avuţiia cu nedereptate!”. Şi David proroc încă grăiaşte: „Mai bine iaste dereptului cu puţinel, decît păcătosului cu avuţie multă”. Că mărturiseaşte şi dumnezeiescul apostol Pavel că rădăcina a tuturor realelor iaste cela ce iubeaşte avuţiia. Şi sînt aceia, de nu le e milă, şi fără de milostivnicie. 
   Nu adunareţi voao comoară în pămînt, unde-s viermi şi putredeaşte, de piiare, şi unde furii o sapă şi o fură.
   Acicea arată Dumnezeu şi spune că de avuţiia cestui pămînt nici un folos nu iaste, că viermii şi putrejunea piiarde şi bucatele şi veşmintele; furii sînt, şi rugina aurului şi argintului. Derept aceia să nu zică cineva că are folos de la avuţie, nici să se laude cu ea. Alegînd, folos va avea cela ce-ş va da avuţie în mîna săracilor. Că omul, cînd se grijaşte de avuţie şi de grija aceştii lumi, atunce pre Dumnezeu uită. Dară aceluia cumu-i poate fi folos de avuţie? Că atunce iaste acela vinovat munciei de vecie. Derept aceaia să înţeleagem toţi, fraţi dragi, că în deşert şi în cinste ne nevoim toţi oamenii; macară de ce să ne văm usteni pentru dulceaţa ceştii lumi trecătoare, tot în deşertu ne iaste. Şi să înţeleagem, cum firea vremilor treace frunza şi florile: întîi se arată frumoase, mai apoi pier. Aşa şi noi, cu grija ceştii lumi, întru un ceas treacem, şi ne se împlu zilele şi sfîrşeniia ne iaste moartea. Pentru aceaia zice Hristos în ceastă evanghelie că: 
   „Unde sînt comoarăle voastre, acolo sînt şi inimile voastre”. 
   Acicea învaţă pre noi Hristos, nu numai spre dare şi spre pace şi spre dragoste îndeamnă pre noi Dumnezeu, ce încă şi ceastă lume cu dulceaţa ei, zice, să o <50> urîm, şi dulceaţa [54] împărăţiei ceriului să îndrăgim. Cine seamănă amu trupeaşte, el adună pre pămînt. Derept aceaia şi piiare. Iară carele seamănă pre duhul şi poartă chipul ceriului, şi viaţă acolo are, că în ceriu au adunat comoara, şi în vecie se va veseli. 
   Derep ce că ne-am învăţat, fraţilor, de Domnul nostru Isus Hristos, să lăsăm păcatele fraţilor noştri, şi postul nu faceţi în ivirea oamenilor; ce pre ogodirea lu Dumnezeu toate să facem, şi să nu strîngem pre pămînt, ce în ceriu. Derept aceaia să ne nevoim, să nu auzim numai cu urechile învăţăturile lu Dumnezeu, ce şi în inimile noastre să le scriem, şi spre lucrul lui să le scoatem, şi cătră fraţi vrajba şi pizma ceaia reaoa să o spargem. Şi cîţi au obidit pre noi, toţi aceia noi să-i iertăm, şi să ne aducem aminte şi de păcatele noastre. Şi nu derept lauda omenească să facem să ne postim, ce să ogodim lu Dumnezeu. Nici pre pămînt comoară să adunăm, ce în ceriu, ca cea neputredă bunătate să dobîndim în Hristos Isus, Domnului nostru, că lui e slava în veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a doua din postu
   Evanghelie, Marcu, zaceala 7
   
   În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum, prespre cîteva zile, şi auzit fu că în casă iaste. Şi aciia se adunară mulţi, că nu putea încăpea nece pre porţi; şi grăi lor cuvînt. Şi vineră cătr-însul, purta slăbitul; purta-l patr-înşi. Şi nu se putea apropiia cătr-însul, derept nărodul. Descoperiră coperimîntul casei unde era; săpară şi lăsară patul cu funi pr-insul slăbitul zăcea. Văzu Isus credinţa lor, grăi [55] slăbitului: „Fiiu, lasă-ţi-se păcatele tale!”. Era unii den cărtulari aciia şezînd şi cugeta întru inimile lor: „Ce acesta aşa grăiaşte hule? Cine poate <51> lăsa păcatele, fără unul Dumnezeu?”. Şi aciiaş înţelease Isus, cu duhul lui, că aşa aceia cugetă întru ei, zise lor: „Ce aceasta cugetaţi în inimile voastre? Ce iaste mai iuşor, a zice slăbitului: lasă-ţi-se păcatele, sau a zice: scoală şi ia patul tău şi îmblă? Ce, să ştiţi, că puteare are fiiul omenesc pre pămînt a lăsa păcatele!”. Şi grăi slăbitului: „Ţie grăiesc, scoală, şi ia patul tău, şi te du în casa ta!”. Şi se sculă aciia, şi luo patul, şi ieşi înaintea tuturor. Şi se mirară toţi şi slăviră Dumnezeu, grăind că „nici dinioră n-am văzut aşa”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   A sfîntului post, ce e de patruzeci de zile vreamea, fraţilor, de prespre tot anul şi vreamea iaste tocmită. Că se cade să fie vreo adăpostituri fără bură şi fără valuri şi lină, ca cînd văm fugi cătr-însa, linie sufletească să priimim. Că cum e altă mare, aşa, iaste şi viaţa noastră. Şi toţi oamenii aflămu-ne ca întru o corabie întraţi (ce se zice, întru trupul acesta putredul). Şi înotăm, neprecepîndu-ne, [56] pînă la o vreame şi an cu soroc, cum şi ceia ce înoată pre mare cu precepătură. Şi ei încă, aorea înoată, cînd vreamea au fără valuri şi lin, iară aorea stau în lăuntrul adăpostului, cîndu văd bure şi turbureale. Şi cînd va să vie vînt, ei au şi voroavă. 
   Iară noi pururea înotăm, şi în toată vreamea, zioa şi noaptea, şi în bure, şi în voroave şi în necături. Şi în valurile pămîntului sîntem pururea, şi undele cealea ce sînt, cu multă frică, înotăm şi cu grije, şi cu reale năpăşti, şi foarte îndelung. Că atîta amu iaste lungimea măriei aceasta a vieţiei, cîtă iaste şi lungimea vremiei vieţi <52> ei noastră toată. Şi cîte valuri şi bure şi năpăşti vin noao de la dracii cei cu duhurele de curvie, după aceaia şi de la oamenii ce urăsc şi luptă pre noi, cît nu iaste puteare a le socoti şi a le spune! Că ascuns amu şi aiavea nu mai înceată turburînd pre noi şi murguindu-ne. 
   Derept aceaia cu multă rugă trebuiaşte noao, fraţilor, şi cu multe lacrămi, şi cu multă umilenie, şi cu înfrîngerea inimiei, şi ispovedire de ce-am greşit, ca să putem sufletele noastre mîntui de bure şi de potopire şi de valurile vieţiei aceştiia deşarta, şi cătră linul adăpost şi fără-voroavă. Şi spăsitoriul să ajungem. Ce după aceaste toate cu mîndrie tocmi şi socoti Dumnezeul nostru întru ceastă vreame de post: ca un adăpost dată iaste noao, ca să ne nevoim cu acesta cu pace şi fără voroavă, şi alaltă vreame a vieţiei noastre să treacem, şi la cea bucurie ce va să fie să ajungem, şi la fericita viaţă şi dulceaţă şi întru moşteniia neluată să meargem, unde iaste lumina lu Dumnezeu şi slava, unde e lăcuita şi răpausul derepţilor, şi de reaoa viaţa aceasta şi mîngîiare. Însă să auzim de-aciia şi ale evangheliei cuvinte ce dumnezeiescul glăsitoriu Marco astăzi răspunde: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum, prespre cîteva zile, şi auzit fu că în casă iaste. Şi aciia adunară-se mulţi, cît nu putea încăpea nece pre porţi; şi grăi lor cuvînt. Şi vineră cătr-însul, purta slăbitul; purta-l patr-înşi. Şi nu se putea apropiia cătr-însul, derept nărodul. Descoperiră coperimîntul casei unde era; săpară, pogorîră  [57] patul cu funi pr-insul slăbitul zăcea. Văzu Isus credinţa lor, grăi slăbitului: „Fii, lasă-ţi-se păcatele tale!” 
   (Tîlc) <53> Mult şi mare rău aduce păcatul, şi sufletul piiarde-l foarte! Şi cînd se înmulţesc de multe ori păcatele, şi de trup încă se apropie răul păcatelor. Şi sufletului încă i se mulţesc realele, că fără minte şi fără fire mulţi lăcuim. Şi cînd avăm în trup vreo nevoie, noi în toate chipurele cugetăm a întări el. Şi de ce se întristează de vreo neputinţă, noi ne nevoim cum văm face să-l slobozim să-i dăruim sănătate. 
   Derept aceaia de a noastră spăsenie, în multe chipuri cugetă şi Dumnezeu, şi lasă trupul a cădea în neputinţe şi în boale, încă şi în rane a se jivini tocmeaşte-l, ca de ce se săblăzneaşte sau greşaşte sufletul, e pentru ranele trupului, şi boalele sufletului să se spăsească şi să se slobozească. Cu cît omul den nafară boleaşte şi e în neputinţe, atîta el den lăuntru se înoeaşte şi se vindecă de păcate. 
   Iară după vindecarea ce vindecă omul de duhul necurat Domnul, şi deaca vindecă soacra lu Pătru, încă şi alţii, de multe neputinţe, gonind dracii, şi după ce vindecă stricatul, aiavea fură ciudele lui, şi ştiură gloatele că el iaste Hristos. După aceaia nu vrea aiavea să între în cetate, ce lăcuiia afară în loc pustii. Atunce vineră de multe părţi cătr-însul: de boale a se mîntui cerea de la Hristos. 
   Iară el întră, după zile, iară în Capernaum; şi acolo, mergînd pre cale, de multă cinste ce-l cinstiia oamenii, şi de slavă, el nu vrea aiavea să se arate. Şi pre noi învaţă aicea, nemică aiavea să nu facem cu trufă înaintea oamenilor. 
   Ce însă întră întru o casă, iară aciiaş ieşi veaste pretutindinea de el, că nu se putea ascunde în lumina ceaia marea a înţeleptului, soarelui derept, întru o casă mică, sau să se acoapere. <54> Derept aceaia şi auzit fu că în casă iaste, şi aciia strînseră-se iară, cît nu putea încăpea pre porţi năroadele. Şi grăi lor cuvîntul de spăsenie, şi propoveduiia cuvîntul evangheliei, paceei şi a dulceţiei. Nu [58] multă vreamea în mijloc fu, şi după tocmeala cuvîntului, şi lucruri întăriia. 
   (Evanghelie) Că aduseră cătr-însul un bolnav de-l purta patr-înşi. 
   (Tîlc) Capernaum cetatea lu Hristos chema-se. Vitleemul aduse pre el; Nazeretul crescu-l pre el; iară Capernaum avea-l pre el, că lăcuiia pururea în el.
   Multe chipure de boale au vindecat Hristos, cum iaste scris. Ce de acest bolnav evanghelistul Marco grăiaşte, iară alt bolnav scrie Ioan evanghelist. Acela bolnav la Lacul-oiei au luat vindecare, la pridvoarăle lu Solomon, cînd grăi cătră Hristos, de zise: „Doamne, n-am om, cînd se turbură apa, să mă arunce în lac!” Iară acesta ce scrie Marco, patr-înşi-l fusease purtînd. Cel bolnav de la lac întru iudei au fost, şi 38 de ai au fost zăcut, şi grăi lui Hristos: „Iată sănătos fuseşi, de acmu să nu mai greşeşti!” Iară cestuia den Capernaum zise-i: „Fiiu, lasă-ţi-se ţie păcatele tale”. Cel bolnav de la lac întru o zi de sîmbătă vindecă-l Hristos, iară acesta den Capernaum într-altă zi. Derept aceaia fariseii, rînjitorii şi neînţelegătorii, ei tăcură; iară de cela ce-l vindecă sîmbătă, la lac, foarte mult rînjiră. Şi aceluia întîi trupulu-i întări, după aceaia-i zise: „Iată sănătos eşti, de acmu să nu mai greşeşti!” Iară acestuia den Capernaum, sufletulu-i vindecă înainte (că-i zize: „Fiiule, lasă-ţi-se ţie păcatele tale!”) după aceaia-i vindecă slăbiia trupului şi-i zise: „Ia-ţi patul”. 
   Aiavea amu iaste, că amîndoi bolnavii dentru păcate avuse ei neputinţă şi boală, nu de vreo vă <55> tămătură a trupului. Că şi den începuta veacului, den păcate întră boală în trupul lu Cain. Că după ce ucise frate-său, el se bolnăvi trupul lui. Că de ce-i tremura lui trupul, nu era lui nemică de alta, ce de acea bolnăvie. Şi vîrtute nu avea nemică, că fu luată tăriia lui de Dumnezeu. Şi de-aciia pururea tremura trupul lui şi nu avea tărie den vîrtutea lui, ce suspinare avea pururea, şi i se cutremura trupul. Iară cîndu-i începea a-i tremura trupul, nici bucate nu-ş putea duce la gura lui, nici beare, că hitleanele mînile lui nu le putea duce, pentru lucru necuvios ce făcuse, nici alalt trup nu-i era lui de folos sau să-i lucreaze ceva. Că Dumnezeu nu [59] numai la judecată aşteaptă să dea osîndă derept păcate, ce încă şi pînă e omul viu în ceastă lume, dă-i Dumnezeu rane şi boale, în multe chipure, pentru aceale greşale. 
   Iară noi, fraţilor, să ne mirăm de credinţa cestui bolnav şi cumu-l vindecă pre el Hristos. Cum vedem, că văzu Hristos credinţa lui, pentru aceaia zice lui: „Fiiule, lasă-ţi-se ţie păcatele tale!”. Iară credinţa celora ce-l purta şi-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. Pentru aceaia şi acmu, pentru credinţa unuia şi pentru rugăciunea altora, poate dobîndi şi altul vindecare şi iertăciune de păcate, ca şi fata ceii muieri den Hananeia dobîndi vindecare pentru credinţa mîni-sa. Aşa şi cel sutaş, pentru credinţa lui învise fata lui. Şi iară cea slugă altui sutaş încă dobîndi vindecare pentru credinţa sutaşului. Iară aicea de aceasta n-avăm a zice, că şi bolnavul încă avu credinţă bună fără de păreare. Că fiind el bolnav, el răbdă de-l suiră şi-l lăsară cu funi, cu patul, unde şedea Hristos. Că cu mare nevoie e a răbda bolnavul cîndu-l <56> duci dentru un loc într-altul, sau a-l scoate den casa lui, să-l porţi să-l vază şi unii şi alţii. 
   Că mulţi vrea a mai muri întru boala lor, decît boala să-ş descoapere. Iară acest bolnav n-au făcut aşa, ce şi pren tîrg trecu. Şi toate alalte, cîte zisem, răbdat-au şi aştepta, pentru credinţa ce avea cătră Hristos. Şi nu numai dentr-aceasta cunoştea-se credinţa lui, ce şi den cuvintele Domnului, că după ce duseră pre el, elu-i grăi Hristos: „Fiiule, lasă-ţi-se ţie păcatele tale”. El deaca auzi aceasta, nu tînji, nici se întristă, nice zise el cătră vraciul cela dulcele: „Ce iaste aceasta, Doamne, că eu viiu să mă vindec de betejala trupului, iară tu altele vindeci. Şi păcatele nevăzute ierţi?” El aceastea nici le cugetă, nici le grăi, ce aşteptă cu nădeajde şi cu lungă răbdare şi cu credinţa dulcelui vraciu vindecare cu milă şi dereptare. Iară Hristos grăi cătr-însul: „Îndrăzneaşte, fiiule, că se iartă ţie păcatele tale!”. 
   Prea înţelept şi meşter iaste Dumnezeu, fraţilor! Că fariseilor urît le era Hristos, şi iară rîvniia la lucrul [60] lui, căce ei nu putea face aşa. Pentru aceaia aiavea feace ciudă înaintea lor, şi-i ruşină şi-i oblici de gîndul lor cel rău. Că năravul vracilor iaste întîi să întreabe pre bolnavul cum i-e boala şi de unde-i iaste rădăcina boaleei şi a dureriei. Aşa şi Domnul nostru Isus Hristos mainte opreaşte izvorul boaleei; că izvorul şi rădăcina truturor realelor iaste păcatul. Că păcatul slăbeaşte trupul, şi păcatul aduce toate neputinţele. Şi aduce şi piiardere, şi are puteare a vătăma şi trupul şi sufletul. Pentru aceaia ne cercetează cîte puţintel Dumnezeu, cînd facem păcate, ca de ce greşim şi facem păcate, el ne aduce <57> aminte şi ne dosădeaşte cu boalele sau cu alte pagube; şi ne învaţă ca să ne izbăvim de păcate şi să ne întoarcem cătră el, cu credinţă. Aşa e milostea lu Dumnezeu cătră toţi oamenii. Şi ne învaţă, şi ne caută şi ne întoarce, ca un păstoriu turma sa. Pentru aceaia grăiaşte Dumnezeu: „Îndrăzneaşte, fiiule, lasară-ţi-se ţie păcatele tale”. 
   Toate neputinţele pentru păcate şi pentru greşalele vin spre noi. Derept aceaia să ne ferim de păcate, fraţilor, şi de greşale. Că unora le vine neputinţa den saţiu şi den beţie; altora pentru curviia; altora pentru tîlhăriia şi pentru furtişagul; altora căce mărturisesc strîmb, sau jură strîmb (că toate năpăştile şi realele şi neputinţele pentru aceastea vin); altora pentru păcatul ce-au făcut de demult şi nu vor să se pocăiască, (alţii aciiaş fac păcatul, aciiaşi-i ajunge şi osînda, cu boală sau cu pagubă sau moarte grozavă). Pre alţi-i ispiteaşte Dumnezeu pentru credinţa, să vază cumu-i vor mulţemi şi cumu-l vor ruga. Cum şi pre Iov, bogatul, cîndu-l deade Dumnezeu în mîna vrăjmaşului, de-i pierdu toată avuţiia lui şi toate dobitoacele lui, încă şi feciorii-i omorî, după aceaia şi trupulu-i deade spre rane şi-l împlu de viermi, - şi Iov nemică nu împută lu Dumnezeu, ce mai vîrtos mulţemiia şi nu-ş pre niminea prepunea el, numai pre păcatele lui. Iară nebunii ce nu înţeleg a lu Dumnezeu mîndrie şi tocmeală, că de greşală au ceartă, iară ei, sau pre Dumnezeu fac vinovat, sau pre oameni de al lor rău. Că cum i-e folos inimiei de cela [61] ce gustă neşte pelin amar, aşa e amu şi celor cu năravul rău: cade-le-se rău a se chinui. Aceia amu sănătoşi-i fac cu vrăciuirea, e acesta face-i de să se pocăiască. Şi întru boale fără de voie, mila lu Dumnezeu minunată ascunde-se. Iară cela ce rabdă la pocaianie-l <58> trage şi-l izbăveaşte den munca veacilor. 
   (Evanghelie) Că era unii den farisei acolo; şedea şi cugeta întru inimile lor: „Ce grăiaşte acesta aşa hule? Cine poate lăsa păcatele, fără unul Dumnezeu?” 
   (Tîlc) Pentru căce lăsă păcatele celui om, iară fariseii cu hulele vrea să-l facă mincinos, şi gîndiră să-l ruşineaze, sau să-l osîndească pre el, aducîndu-ş ei aminte de cuvîntul lu Moisi, unde zice: „Cine va grăi hulă spre Dumnezeu, să-l omoară!” scrie. 
   Iară Domnul nostru Isus Hristos aciiaş aduse la mijloc cugetul lor şi grăi lor: „Derep ce cugetaţi şi vă aduceţi aminte hitlenşug întru inimile voastre?” 
   (Evanghelie) Că aciiaş înţelease Isus cu duhul său că aşa cugetă aceia întru eiş şi zise lor: „Derep ce aceasta cugetaţi voi întru inimile voastre? Ce amu mai iuşor iaste a zice: lasă-ţi-se păcatele, sau a zice: scoală şi îmblă?” 
   (Tîlc) Dumnezeu se arată pre sineş Hristos cu ştiutura gîndurilor. Că unul e numai ce Dumnezeu, de ştie cealea neştiutele. „Că eu amu”, zice Dumnezeu, „ispitesc inimile şi pîntecii”. Cum zice şi David: „Dumnezeu sparge sfeaturile limbilor şi leapădă cugetele oamenilor”. Şi iară zice: „Făcut-ai tu unul inimile lor!” Alt proroc zice: „Tu ştii inimile singur”. Şi iară zice: „Omul caută în faţă, Dumnezeu într-înimă”. Şi iară zice David proroc: „Dumnezeu judecă oamenilor, ispiteaşte inimile şi zgăurile”. Aşa oblici Dumnezeu inimile fariseilor şi grăi: „Pentru ce cugetaţi hitlenşug întru inimile voastre, o farisei, şi vă pare voao că sînt hulitoriu, căce mă făgăduii păcatele a lăsa? Au pare-vă-se voao că cătră aceaia alerg eu, cătră hulă? Ce nu veţi oblici nemică, o fariseilor, că eu pentru credinţa dau trupului vindecare şi sănătate sufletească şi cu <59> tărie arăta-voiu lăsarea păcatelor”. 
   [62] (Evanghelie) Mai vîrtos, să ştiţi, că puteare are fiiul omenesc pre pămînt a lăsa păcatele! Atunce grăi bolnavului: „Scoală, şi ia patul tău, şi pasă în casa ta!” Şi se sculă, şi se duse în casa lui. 
   (Tîlc) O, mare cuvînt cu puteare, fraţilor! Că adevăr glas cu tărie, glasul Domnului! Cum zice sfîntul David: „Acesta dă glasul său, glas cu tărie!” Aceasta şi acmu zise Hristos bolnavului: „Scoală!” şi aciiaş învăţătura lucru fu. Că împreună priimi cuvîntul şi se sculă şi îmbla bolnavul. Aşa grăiaşte şi noao Hristos, carei sîntem slabi de suflet: „Sculaţi-vă şi îmblaţi! Aceasta zice, că nu iaste destul numai să ne sculăm, sau să ne dereptăm den căzătură (ce se zice, den păcate), ce şi toate lucrurile lu Dumnezeu cealea bunele să lucrăm, şi aşa să săvîrşim sufleteaşte curărea noastră. 
   (Evanghelie) Văzură năroadele şi se mirară, şi proslăviră Dumnezeu ce deade aşa puteare oamenilor. 
   (Tîlc) Acmu nimică nu se păru năroadelor că e vreo nălucă sau vreo păreare, ce văzură toţi oamenii şi se mirară, şi slăviră pre Dumnezeu de acea puteare ce se arătă atunce, unde zise cu un cuvînt numai Isus bolnavului să-ş ia patul. Însă lor le părea că numai om iaste Isus, dăruit cu puteare mai mare şi mai bună de la Dumnezeu decît alalţi oameni, însă nu ştiia ei, nici credea, că el e însuş fiiul lu Dumnezeu şi ispăsitoriul nostru Isus Hristos. 
   Iară noi, fraţilor, de ce au fost pre acest bolnav, noi am înţelegut, că cîţi facem greşale multe şi sîntem păcătoşi şi nu ne dă Dumnezeu muncă sau boală pre ceastă lume, - atunce mai vîrtos trebuiaşte a ne teame şi a ne cutremura, că tot ne se înmulţeaşte atunce chinul şi munca <60> de vecie. Nu se va munci acolo cela ce va răbda aicea pentru Hristos, ce ceia carei de reale nu se mai lasă, nici se pocăiesc nici dinioară. 
   Iară bine iaste, fraţii miei, a ne dojăni aicea şi să ne curăţim, pînă trăim în lumea aceasta, de toate păcatele, ca să nu fim daţi în munca veacului, că atunce vreamea de judecată iaste, nu e de pocaianie. Că acolo nu foloseaşte pocaiania şi lacrămele, ce acicea. Că nu iaste rău sau chin [63] care se munceaşte acicea, ce care va fi aruncat în cea muncă de vecie, că de acolo nu va mai ieşi. 
   Derept aceaia rogu-mă voao, fraţilor, să nu ne pare rău, nici să ne mîniem de ce se tîmplă noao greu sau greaţă sau dosadă. Să nu împutăm lu Dumnezeu, ce cu mare mulţemită toate să răbdăm de ce vine noao de la Dumnezeu, şi să îmblăm întru toată înţelepţiia ceaia buna. Că Dumnezeu ştie că toate le tocmeaşte spre spăsenie şi spre folosul nostru, macară ce boală sau rău ce lasă spre noi. Căce că după ce dă noao bună dulceaţă, şi cu mult bine ne dăruiaşte, ca pururea cătr-însul să căutăm şi să-i mulţemim şi să slăvim şi să mărim numele sfînt al lui. Iară noi pentru leanea şi pentru lăcomiia, noi nu mulţemim lu Dumnezeu, nici ne ispovedim lui, şi nu luom noi aminte darea lui ceaia buna şi darurile cealea nenumăratele ce luom noi de la el, ce încă urîm a lui dumnezeiască vreare şi învăţătura lui, şi ne prea-înălţăm şi ne mărim şi îmblăm pre voia inimilor noastre. Şi greşind şi făcînd păcate fără de greaţă şi fără ruşine înaintea lui, şi prea amărîm şi mîniem pre Dumnezeu. Derept aceaia dă noao rane şi boale. Şi derept aceaia ispiteaşte pre noi cu năpăşti în multe chipure şi cu prade şi cu griji şi cu scîrbe, ca să luom <61> aminte şi să alergăm cătr-însul, şi să ne nădăjduim spre spăseniia lui şi spre putearea şi spre mulţimea dulceţiei lui, şi să căutăm pururea dereptatea şi împărăţiia lui, şi credinţă să avăm că are a dărui noao de destul toată dulceaţa şi spăsenie. Că nu numai dăruind iaste dulce Dumnezeu şi iubitoriu de oameni, ce şi muncind. Aşa, iaste dulce şi darul şi munca ce dăruiaşte el noao în ceastă lume, şi mare dulceaţi şi cinste sînt aceastea de la Dumnezeu. După aceaia amu şi vraciul: nu numai cu ierbi şi cu flori frumoase de grădini, nici cînd bagă aceale flori în baie şi în scăldătura apei, atunce iaste dulce şi bun, ce şi cînd opreaşte, de se flămînzeaşte bolnavul, şi cîndu-l taie, şi cîndu-i dă vreo iarbă amară, şi atunce iaste vraci bun, că a lui iaste de oameni iubire. Arată mai vîrtos, că Dumnezeu dulce fire are şi e dătătoriu de toate bunătăţile, şi năravulu-i iaste a căuta şi a cugeta pururea de lumea lui. Iată cîtă dulceaţă şi bine dărui celui bolnav! 
   [64] Aşa să ne nevoim şi noi să alergăm cătr-însul cu toată inema şi cu mare credinţă, şi să cearem să ne dezleage den păcate, şi de ce vine spre noi greaţă şi năpăşti să ne scumpere şi să ne iarte, şi să auzim de la Hristos glas dulce să ne zică: „Iertară-vă-se voao păcatele voastre, şi credinţa voastră spăsi pre voi!” Şi să rugăm pre el, să vindece şi să întărească sufletele şi trupurele noastre ce sînt slăbite în păcate, şi firea noastră să o derepteaze şi să o pleace spre lucrurile cealea bunele şi spre tocmeala evangheliei, să întărească viaţa noastră şi să ne învîrtoaşă. Că nu se cade noao să ne sculăm den păcate numai, sau a înţeleage numai că greşim, ce patul să purtăm (ce se zice, trupul să-l nevoim <62> spre lucrul cela bunul şi spre faptele bune). Atunce şi cugetele noastre vedea-vor şi înţeleage-vor cu duhul, că pentru noi multe şi mari minuni fapt-au făcătoriul şi Dumnezeul nostru. Şi dentr-aceaia înţelegătură şi vedeare, ajunge-văm şi noi şi văm proslăvi Dumnezeu cela ce feace aceaste ciudese, că lui se cuvine toată slava şi putearea şi cinste şi închinăciune, pînă în veacii veacilor, amin! 
   
   Dumineca a treia din post
   Evanghelie, Marcu, zaceala 37
   
   Zise Domnul: Cine va vrea după mine să meargă, să se leapede de sine şi să ia crucea lui şi după mine să vie. Cine amu să ară vrea sufletul lui să-l mîntuiască, piiarde-l-va el; iară cine va piiarde sufletul lui derept mine şi ievangheliei, acela mîntui-l-va. Ce folos e omului, să ară dobîndi toată lumea şi va piiarde sufletul lui? Sau ce dă omul schimb pentru sufletul lui? Şi amu, oarecui va fi ruşine de mine şi de cuvintele meale în ruda aceasta curvarnica şi păcătoasă, şi fiiul omenesc ruşina-va el cînd va veni în slava părintelui lui, cu îngerii sfinţii. Şi grăi lor: Adevăr grăiesc voao, că sînt unii de stau acicea, ce n-au a gusta moarte, pînă vor vedea împărăţia lu Dumnezeu viind în tărie. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ EVANGHELIE
   
   Ascultaţi, fraţi dragi, den învăţătura aceştii evanghelii de astăzi! Că întîi au chipuit ş-au semnat dumnezeiescul sfînt proroc Moisi cinstita cruce dumnezeiască. Că cu toiagul Marea Roşie lovi curmeziş, şi jidovii fără de grije trecu-i, şi nu se udară, că ca un păreate stătu apa, şi den sus, şi den jos. Şi deaca-i trecu, cu toiagul iară lovi marea, şi iară se adună şi se împreună apa, şi <63> pre Faraon, cu toată oastea lui, valurile măriei coperi-i. Şi iară Moisi cu toiagul cea apă amară ce era în pustie el o îndulci, şi den piatră uscată, apă prea bună izvorî, şi acel nărod elu-l adăpă şi-i sătură. Cătră aceastea ciudese, Moisi eghipteanii cu toiagul munci-i, că feace apele sînge. Şi multe şi mari ciudese de noi feace. S-au fost acel toiag chip numai şi umbră, însă cu el crucea au semnat, şi cu acel toiag au făcut atîtea ciude. Să amu atunce semnată [66] s-au fost crucea de Moisi, iară acmu adeverită iaste şi scrisă, că înşine o vedem şi ne închinăm şi o cinstim. Însăş această dumnezeiască crucea pre Faraon, vrăjmaşul nostru, făcătoriul de rău, în multe munci l-au dat, şi văzuţii şi nevăzuţii draci piiarde-i şi-i potopeaşte, carei se rădică şi se-au rădicat spre noi, de se luptă şi smintesc pre noi. Că însăş această cinstită cruce, toate chinurele măriei neudaţi şi fără de frică tocmeaşte-ne a treace, şi oarece valure se rădică spre noi, şi undele domoleaşte-le, şi lin face; încă şi viaţa aceasta a noastră o mîngîie şi o îmblînzeaşte cu lin, şi toată viaţa noastră spodobeaşte cu pace să o obîrşim. 
   Că această cinstită cruce, toate amărăciunile şi boala şi năpăştile şi grija noastră, şi toate nevoile ce ne vin spre noi, potoleaşte-le şi le stinge. Şi mai vîrtos decît miiarea şi untul îndulceaşte şi mîngîie sufletele şi trupurele noastre, şi seatea noastră o stîmpără, ca mai mult de acmu să nu însetoşăm. Cine va bea amu dentru el n-are a se însetoşa în vecie, ce şi rîuri cură-vor den inema lui ape vii, cum însuş aceasta zice însuş adeveritul Hristos, Domnul nostru. 
   Derept aceaia şi noi, fraţilor, să cearem de la Dumnezeu <64> tărie, cum cu sfînta cruce să putem birui dracii şi vrăjmaşii noştri. Şi acest sfînt post încă să ne nevoim cu cinste să-l petreacem, şi toate pohtele trupului şi năravurile lumiei şi sămeţiile să le răstignim şi să le omorîm. Şi după leagea şi după învăţătura lu Dumnezeu să ne nevoim să îmblăm, cu dragoste multă şi cu voie bună, ca şi dumnezeiescul glăsitoriu Marco, evanghelistul, învăţătură noao astăzi ne pune. Aşa grăiaşte: Zise Domnul ucenicilor lui: „Cine va vrea după mine să meargă, să se leapede de sine, şi să ia crucea lui şi după mine să vie. Cine amu să ară vrea sufletul lui să mîntuiscă, piiarde-l-va el; iară cine va piiarde sufletul lui derept mine şi ievangheliei, acela mîntui-l-va el. Ce folos e omului, să ară dobîndi toată lumea şi va piiarde sufletul lui? Sau ce dă omul schimb pentru sufletul lui?”.
   Marele apostol, sfîntul Pătru, auzi pre Hristos grăind că se cade fiiului omenesc mult a se chinui şi bătjocurit [67] a fi de bătrîni şi de mai marii preţi şi de cărtulari, şi ucis a fi, şi a treia zi învie-va - că Petru apostol era tutindinea mai îndrăzneţ decît alalţi ucenici, şi acicea încă se arătă aşa - grăiia lu Hristos: „Milosîrd eşti tu, Doamne, n-are a fi ţie aceasta”. Hristos zise lui: „Pasă după mine, satano, că săblaznă mi-eşti. Că nu cugeţi cealea ce sînt ale lu Dumnezeu, ce omeneştile”. Pentru aceaia cheamă pre Pătru Hristos, ca să auză toţi şi de-aciia mai vîrtos de toţi tindea-se, grăind: „Tu amu, o Petre, opreşti-mi şi aperi-mi, căce spre cruce voi să priimesc moarte cu ponos. Iară eu grăiesc ţie că nici tu, nici altcineva, de nu va muri pentru binele şi adevărului şi pentru dereptatea, nu se va spăsi!”. Derept aceaia de văm <65> muri pentru dereptatea, arată noao că ne va face soţi şi moşteani împărăţiei ceriului. 
   Iată că nu zice Hristos că „oare să veţi vrea, oare să nu veţi vrea, voi să faceţi aceasta, să vă munciţi”. Grăiaşte şi: „Nu nevoiesc să vie după mine, numai cine va vrea cu voie să vie, acela să vie cătră mine; că nu-l voi sili”, zice, „nici-l voi nevoi, ce pre toţi-i las în voia lor”. Iară Dumnezeu spre bine cheamă oamenii a veni la împărăţiia ceriului şi la răpausul cela nesfîrşitul: „Cine va vrea - ori bărbat ori muiare, oare bogat oare sărac, ori mai mare ori mai mic, - pre acea cale bună, să vie după mine! Iară cine nu va vrea, nici e destoinic să vie după mine!”. Nu nevoiaşte cuvîntul lu Dumnezeu ceia ce nu vor să meargă după el. Derept aceaia noi, creştinilor, înşine să ne nevoim, că nu ne cheamă pre noi Hristos la rău sau la piiarderea sufletului, ce la viaţa şi la lăcuita fără moarte. Că iată că nu ne sileaşte fără voia noastră, ce după voie. Că de-am priimi noi cu nevoie sau cu sila (ce se zice, cuvîntul şi leagea), atunce n-am ţinea bine şi tare, nici o am păzi. Pentru aceaia nu nevoiaşte Hristos pre noi, ce, cine va vrea să meargă după el, pre acela cheamă şi-l priimeaşte. Că aşa zice Hristos: „Cine va vrea, să vie după mine!”. Şi lu Isaia zice: „De veţi asculta pre mine, dulceaţa pămîntului mînca-veţi!”. Mai nainte amu iaste să ne fie cu voie, după aceaia a asculta. Iară de nu ne va fi cu voie, nici putem asculta. Volnici sîntem, că toate bunătăţile şi realele la voia [68] noastră sînt: cine va vrea să facă, veri bine, veri rău, slobod e. Derept aceaia, cine va face rău, rea muncă i se va găti în vecie; iară cine va asculta şi va face bine, mult bine i se găteaşte în împărăţiia ceriului: dulceaţa în vecie. Că unde zice Hristos să meargem după <66> el, aceasta spune să creadem în cela ce ne cheamă pre noi, Domnul Isus Hristos; iară unde zice „să veniţi după mine”, iaste lucrul legiei lui şi păzirea. Însă aceasta amu iaste adevăr: cine va mearge după Hristos, nu numai a creade întru el, ce şi a ne chinui pentru el, şi şi într-alte lucrure bune să ne nevoim. Că a lui viaţă mîntuitoriul nostru pusu-o-au chip şi arătare vieţiei celora bunilor ce ascultă pre el. Derept aceaia grăiaşte: „Cine va sluji mie, după mine să meargă!”. Meargerea grăiaşte-se: viaţă cu frică şi cu cinste. Şi cineş cu tăriia trupului să ne închipuim, cum zice: „Să se leapede de sineş, şi să ia crucea şi pre urma mea să meargă!”. 
   Trei cuvinte sînt acicea: unul zice să ne lepădăm de sine; şi iară „să iai crucea sa”; după aceaia „să vie după mine”.
   A se lepăda de sine iaste: fără de milă pre noiş să ne dăm năpăştilor, şi nemică să n-avem împreună cu sineş, ce ca cînd ară munci pre alt cinevaş, aşa să ne pare noao cînd ne văm munci pentru Hristos. Ca cînd se leapădă cineva de un soţ, de-l veade şi ucigîndu-l şi trăgîndu-l sau şi pre moarte ducîndu-l, şi nu-i ajută lui, nici stă derept el, nici-l doare de el, - aşa va şi noi Dumnezeu, să ne văm răni şi ne văm arde, sau s-am şi muri, să nu ne lepădăm de Hristos, nici să miluim pre sine, ce, ca cînd n-ară avea împreunare nemică trupul cu sufletul, aşa să ne dăm pre noi năpăştilor şi grijilor şi tuturor muncilor, pentru mărturisitura lu Hristos şi pentru dereptate şi pentru adevărul. 
   A se lepăda de sine iaste: să uităm toate aceastea ce trec den ceastă lume, şi lăsarea vrerilor noastre, şi să omorîm trupurile noastre ceaste de pîmînt, şi să fim rîvnitori şi gata a ne da spre toate nevoile <67> şi şi spre [69] moarte pentru Hristos. Încă iară să se leapede cine va fi viat în ceastă lume viaţa lui, mainte, rău, întru păcate, cu pocaianie şi cu destoinicie să se întoarcă şi să se derepteaze (ce se zice, ceia ce curvesc sau fac alt rău, să leapede de la sine, să nu mai curvească, nici să mai facă alt rău, ce să se înţelepţească) şi cine-a fost mainte nederept, şi se leapădă den nedereptate, de face dereptate; că aceia împreună vor lua iertăciune de păcate, că lepădarea lor după Hristos duce-i. Ca să n-aibă a ne părea, că pînă la rane şi dosade şi pînă la ocăr a ne lepăda pre sine zice Hristos! Ce-au adaus şi „crucea să ia”, şi arată pînă cît a ne lepăda de sine cade-se: că şi pînă la moarte aceii morţi cu ruşine. Şi nu numai bucatele şi avuţiia şi măriia să lăsăm pentru Hristos, ce şi pînă la sînge a ne protivi, şi toate să le răbdăm bărbăteaşte şi bucurîndu-ne. 
   Iară „cine-ş va lua crucea lui” iaste: să nu se lipească lîngă păcatele vieţiei aceştiia. Şi moartea încă să nu o socoteşti, nici să te nădăjduieşti ceştii lumi, ce, cum zice apostolul, „să fim morţi păcatului şi să fim vii lu Hristos”. Aceasta poate fi cîndu se striinează oarecine de aceaste firi ce-s den nafară (ce se zice, strînsura bogătăţiei) şi de măriia ceaia deşarta şi de toate lucrurile cealea ce-s fără de folos, cum şi sfinţii apostoli feaceră şi învăţară, şi arătară noao calea spăseniei. Că ei lăsară tot, şi mearseră după Hristos -nu numai apostolii, ce şi mucenicii şi preapodobnicii şi toţi derepţii, bărbaţi şi muieri - şi-ş deaderă pre sine spre untunearece de chinure şi se răstigniră pentru Hristos. Că altă moarte nu era mai spurcată şi mai fără de cinste decît răstignitura, că în ovreaii nu era mai <68> fără-cinste decît moartea cruciei, că aşa era scris în leage: proclet să fie tot omul carele spînzură pre lemn. Aceasta socotiră jidovii şi arhiereii lor atunce, cum să leapede ei şi pre Hristos într-acel blăstem. Pentru aceaia luo Hristos de voie moarte pre cruce, cum toată lumea să slobozească den păcate şi den blăstemul legiei.
   Pentru aceaia nu zice Hristos „să iai crucea”, aşaş numai, ce „crucea sa” grăiaşte (ce se zice, datoriia morţiei) ce sînt toţi datori în toate zile a săvîrşi aceaia, cum grăiaşte apostolul că „în toate zile a ne omorî noi va Dumnezeu, [70] purtînd crucea” (ce se zice, să ne trezvim cu mintea şi la nălţimea bunătăţilor a sta). 
   Ce iaste „să nu te deştingi den cruce”? Aceasta zice să ne ferim de reale pînă văm curăţi mintea noastră den păcate şi de grija lumiei; de-aciia să ne sculăm nebiruiţi, căce că crucea iaste rupere tuturor păcatelor. Derept aceaia să ne răstignim cineş pre sineş, fraţilor, de lucrurile lumiei trecătoare. Nici să ne atingem de eale, nici să ne legăm cu eale. Pentru aceia nu ne zace noao înainte răstignirea şi moartea ceaia grozava, ce să ne răstignim ca să omorîm păcatele şi să putem birui cel război ce iaste cu vrăjmaşul nostru, dracul cela nevăzutul. Că aşa se cade tuturor creştinilor carei cred întru Hristos, ca să fie toţi cu puteare a grăi: „mie lumea se-au răstignit, şi eu lumiei”. Acicea arată aceaste cuvinte, că amu „mie lumea se-au răstignit”, ce se zice: sloboziia de lucrul păcatelor; iară „eu lumiei”, arată cugetul ceştii lumi fără de chin şi fără socotinţă. Lumea amu cheamă-se rîvnirea lumiei: cine lăcuiaşte dumnezeiaşte, trebuiaşte să-ş răstignească sine şi toate pohtele <69> să le omoară şi de nemică să le arate. Cine nu poate birui aceastea, şi spre facerea păcatelor duce-l, şi acela omoară-se cătră pohta aceştii lumi (ce se zice, că n-au îmblat spre aceasta rîvnire a lu Hristos). Aşa va fi şi cela ce va chinui-se şi nu mearge după Hristos, că în deşert se munceaşte cine nu se munceaşte pentru Hristos. Aşa-s şi făcătorii de rău, că în multe chipure pat muncă, ceia ce sapă casele şi groapele, fărmăcătorii şi otrăvitorii, ucigătorii, furii şi tîlharii, şi curvarii aşijderea. Nici unuia de aceia, nici nimunuia să nu le pare că se muncesc spre spăsenie, că n-au zis Dumnezeu să se muncească pentru acealea, ce-a zis „cine va mearge după mine”, că arată că pentru el unul cade-se a răbdă toate muncile. Încă nu numai se cade numai răbdarea şi hrăboria ce iaste de Hristos să arătăm la nevoie, ce şi înţelepţie şi blîndeaţe a avea, şi toate învăţăturile a face. Aceasta iaste „meargerea după el”: cînd se nevoiaşte spre toate lucrurile ceale bunele, cînd se leapădă cineva de sineş şi-ş împarte toată avuţiia sa cîtă are, oare domn să va fi, ori împărat, şi se leapădă de mîndriia trupului (deci: [71] „ia crucea”), şi tot gîndulu-i va fi acolo şi nemică spre lucrurile lumiei nu se întoarce, că mearge după Hristos. Şi cine dentru bună firea a sa face aceasta, nu pentru măriia vreunii deregătorii sau pentru altă ceva păreare omenească, acesta amu pre adevăr mearge după Hristos şi după viaţa aceluia mearge. 
   După urma lu Hristos cine va mearge, cunună va dobîndi, iară cine se schimbă, şi în dereapta şi în stînga şi se întoarce, sau i se şi pare că mearge după Hristos, ce nu mearge cu adevăr, cum se cade, în deşertu se munceaşte. Că zice Hristos, că „cine-ş <70> va vrea sufletul său să-ş spăsească, piiarde-l-va, iară cine-ş va piiarde sufletul său pentru mine şi ievangheliei, acela spăsi-şi-l-va”. 
   Dulce iaste lumea aceasta! Ce nu tuturor oamenilor ce se răstignesc ei, ce legătura iaste şi învăţătura: să căutăm ceaia lumea ce va să fie, că aceaia ne scoate la slobozie, zice Dumnezeu. Încă spune şi de gonire şi de dosadă, ce se cade să ia credincioşii creştinii, în toate părţile şi în toate cetăţile, pentru cuvîntul lui. Şi zice: „Cine-ş va cruţa sufletul său atunce, şi nu-l va da pentru Hristos, acela iaste carele caută să-ş spăsească sufletul, şi acela şi-l piiarde în veacul cela ce va să fie” (ce se zice, în munca de vecie tremis va fi). Că pierzarea sufletului iaste nu ca să piară şi de-aciia să nu mai fie, ce pururea neîncetat munci-se-va în vecie. Şi toţi carei-ş vor căuta într-acest chip sufletul să-ş spăsească toţi-l vor piiarde. Iară cine nu-ş va milui sufletul său, spăsi-şi-l-va. Că zice şi preamîndru Solomon: „De-ţi veri bate feciorul tău cu toiagul, n-are a muri, ce sufletul lui den moarte izbăvi-l-veri”. Şi iarăş cine-ş va netezi feciorul lui (ce se zice, de-l va răsfăţa) şi-i va lega ranele lui, iaste aceasta ca şi o oaste, cînd ş-ară milui un împărat voinicii săi, să zacă înlăuntru în casă fără strajă şi fără grijă; aşa împreună va peri şi împăratul şi oastea lui. Iară de nu-ş va cruţa voinicii, la vreamea de oaste, ce-i va învăţa să se străjuiască zioa şi noaptea, pre sineş va mîntui de vrăjmaşii lui, şi oastea încă nu-i va peri. 
   Derept aceaia, aşa ne învaţă şi pre noi Domnul nostru Isus Hristos să păzim şi să nu ne lenim, ce să ne preveghem şi să ne străjuim de ceasul morţiei <71> şi de moarte [72] de năprasnă. Şi zice să fim pururea gata. Iară cine se leapădă de Hristos şi nu va să ia moarte pentru el, ce pentru pohta ceştii lumi şi pentru puţinea dulceaţă, a vieţiei den ceastă lume, săblăzneaşte-se de el şi va să-ş spăsească sufletul dentr-acea moarte pentru dragostea ceştii lumi. Iară atunce mai lesne-l va piiarde; şi piiarderea iaste focul nestins şi viermii neadurmiţi. Şi untunearecul cela cremenitul chirdosi-l-va pre acela suflet. 
   Spăsenia amu cheamă-o Domnul dragostea vieţiei, şi de grija ceştii lumi şi de pohta ei a te feri şi a fugi. Iară cine-ş va da sufletul său nevoiei şi morţiei pentru Hristos şi pentru adevăr şi pentru dereptate, şi cine şi-l va piiarde într-acel chip, bună iaste şi adevărată acea pierzare. Şi acela cu adevăr spăsi-şi-l-va şi-l va duce la viaţa ceaia buna, că pierzarea sufletului grăiaşte-se: cîndu-ş desparte cinevaş sufletul den trup pentru Hristos şi săvîrşaşte învăţătura lui. Şi pentru aceasta cine nu va socoti ranele morţiei, acela nu-ş va piiarde sufletul său, ce mai tare spăsi-l-va. 
   Iară cine va lăsa ce e de Hristos mărturisitura, învăţăturile lui, şi va vrea sufletul său fără grije şi fără moarte, peirea de vecie dobîndeaşte-ş lui. Ce, derept aceaia, mulţi în multe chipure de multe ori sufletele-ş pierd: sau tîlhărind, sau ucigînd, sau furînd, sau groape săpînd, sau alte necuviinţe făcînd. Iară Hristos zice: „Pentru mine şi evangheliei cine-ş va piiarde sufletul, spăsi-l-va, iară cine nu-ş va pierde sufletul său pentru mine şi evangheliei, nu şi-l va spăsi”. Iară adevăr fericit <72> iaste omul cela ce pentru Hristos şi evangheliei sufletulu-ş piiarde. Acela amu, adevăr amu spăseaşte-şi-l.
   Derept aceaia fericit iaste tot omul cela ce lasă şi supune înapoi toată firea şi năravul ceştii lumi, şi socoteaşte lucrul spăseniei după cuvîntul Domnului, şi-ş dă sine spre moarte pentru Hristos şi pentru evanghelia, şi-ş desparte sufletul den trup cu multă nevoie şi chin. Că acela suflet spăsit e, şi acea moarte lăudată fi-va, că pentru acea moarte poate viaţă şi dulceaţă priimi. Că Dumnezeu gătit-au cununi, să cunune pre toţi carei-ş omoară trupurele pentru el şi pentru evangheliia. [73]
   (Evanghelie) Că iară zice Hristos: „Ce folos iaste omului s-ară dobîndi toată lumea, iară sufletul său-ş va piiarde? Sau ce va da omul schimb derept sufletul lui?” 
   (Tîlc) Că sufletului celuia necuviosul amară-i iaste pierzarea. Că cînd amu caută cineva, spre dulceaţa lumiei aceştiia şi se leapădă a nu răbda pentru Hristos şi pentru adevăr şi pentru dereptate, de iubeaşte a lăcui frumos cu slavă şi cu cinste în lumea aceasta, iară, căce are el bogăţie şi mărie sau avuţie de aur şi de argint sau de altă strînsură multă, ce folosu-i iaste lui de acealea, şi sufletul i-e pierdut, că treace chipul veacului acestuia, şi ca o umbră dulce toate trec! Şi bogăţiia, de la ceia ce o au, încă zboară! Că avuţiia nu poate ajuta celora păcătoşilor, iară dereptatea poate izbăvi omul den moarte. 
   Derept aceaia cine va vrea să lăcuiască pre dereptate, ale trupului asupriciuni şi cametele şi mîndriia ceştii lumi şi pohta ei, cade-i-se să le lase. Că pierzare <73> sînt trupului şi sufletului acealea, că mîndriia trupului vrăjmăşie iaste lu Dumnezeu. Şi cine se mîndreaşte lumiei (ce se zice, cine iubeaşte năravurile ceştii lumi), vrăjmaş lui Dumnezeu fi-va. Derept aceia grăiaşte: „Ce folos e omului să va şi toată lumea dobîndi şi sufletulu-ş piiarde?” 
   Otrinde, o ome, deaca îmbogăţeşti, nu grăi c-”am scăpat den grije şi den nevoie şi mii-am spăsit eu sufletul, că am destul, de pociu face în tot chipul”. Au nu ştii tu că s-ai dobîndi cu trupul toată lumea, nici un folos nu-ţi va fi, de-ţi veri piiarde sufletul, cînd lui nu i-e toată lumea vreadnică? Că ce folos e împăratului cînd aşteaptă o peire, iară slugile-i beau şi mănîncă şi se îngraşă, şi de grija împăratului nu socotesc? Ce folos i-e lui de împărăţie? Aşa iaste şi omul cînd dobîndeaşte avuţie şi-ş satură maţele de-ş îngraşă trupul, iară de suflet nu gîndeaşte. Nici un folos nu i-e lui, nici o spăsenie, cînd el aşteaptă munca de vecie.
   Au doară pre aur iaste spăsenia să schimbe? Că de-ară fi aşa, iară ceia ce dobîndesc lumea şi-ş pierd sufletele, ei ară da aur, de se-ară [74] plăti de para de foc, şi se-ară izbăvi şi se-ară scumpăra dentr-acea muncă de vecie. Ce nu iaste atunce a da schimb derept suflet, ce-i iaste plată munca ceaia nesfîrşita, în vecie! S-ară fi oarecine şi împărat prespre toată lumea, şi s-ară birui toată avuţiia pămîntului, nu-ş poate scumpăra sufletul lui, macară s-ară da toată avuţiia şi toată lumea. Nemică nu-ş va putea face răpaus, nici odihnă sufletului, cînd el se va munci în vecie. 
   Ce acicea, în ceastă viaţă, dă omul pocaianie şi se pocăiaşte, <74> şi ispoveadanie şi se ispovedeaşte, şi poate plînge cu lacrămi şi cu suspini cătră Dumnezeu. Şi acicea poate da omul milostenie şi-ş poate derepta calea spăseniei. Că iată, vrăjmaşul sufletelor noastre, diavolul, pururea înşală pre noi cu dulceaţa ceştii lumi şi ne fură cu puţinel lucru şi grăiaşte: „Dă-mi tu mie astăzi, iară lu Dumnezeu i veri da mîine”. Şi iară zice diavolul: „Dă-mi ceasta de acmu, iară lu Dumnezeu veri da ceaia ce va să fie”. Acest cuvînt aşa să înţeleageţi: Fă rău şi păcate, iară deaca veri îmbătrîni, tu te veri pocăi. Aşa ne amegeaşte şi ne zăboveaşte diavolul de cătră pocaianie, pînă vine de năprasnă moartea şi răpeaşte pre noi nedereptaţi şi nepocăiţi. Şi de-aciia nu te veri izbăvi, nici te poţi spăsi, că omul nu poate da nemică schimb derept sufletul lui. Iară Dumnezeu au dat schimb pentru spăseniia noastră cinstit şi curatul sînge al fiiului său unul născut! Derept aceaia rog pre voi, fraţilor şi surorilor, toate alalte să le lăsăm, numai de suflet să ne grijim şi să ne nevoim, că de toate ce-s întru noi, sufletul iaste mai bun şi mai scump. 
   (Evanghelie) Că iară zice Hristos: „Cine-i va fi ruşine de mine şi de cuvintele meale, în ruda aceasta curvarnica şi păcătoasa, şi fiiul omenesc ruşina-va pre el, cînd va veni în slava părintelui, cu îngerii sfinţi”. 
   (Tîlc) Acicea zice că nu ne se cade cu cugetul numai a creade, ce şi cu gura datori sîntem a mărturisi pre Hristos aşijderea, şi întrebaţi sîntem. Că mare iaste omul, mare iaste şi sfinţitura. Că se sfinţeaşte sufletul cu credinţa, iară trupul se <75> sfinţeaşte cu mărturisitura, cum şi [75] apostolul grăiaşte şi zice: „Inema amu creade în dereptate, iară gura mărturiseşte întru spăsenie”. Şi cine-i va fi ruşine şi se va ruşina a creade în Hristos răstignitul, şi a-l mărturisi că i-e Dumnezeu Hristos, şi se va ruşina şi de cuvintele evangheliei lui, pre acela ruşina-l-va Dumnezeu şi-l va judeca ca pre o slugă hitleană, cînd va veni la al doilea venit al lui cu puteare şi cu slavă multă, cu sfinţii îngeri ai lui. 
   (Evanghelie) Că iară zice Hristos acicea: „Adevăr grăiesc voao, că sînt unii de aceştea ce stau acicea, ce n-au a gusta moarte, pînă vor vedea împărăţiia lu Dumnezu, viind în tărie”. 
   (Tîlc) De Pătru şi de Iacov şi de Ioan grăiaşte aşa: că „n-au a muri”, zice, „pînă voiu arăta lor preaobrajeniia, ca să vază cu ce slavă voiu să viiu la a dooa venire”. Că preaobrajeniia lu Hristos, arătare era şi spunere venitului lui al doilea. Că cum se-au luminat atunce ca soarele faţa Domnului şi ispăsitoriului nostru, lu Isus Hristos, şi cum au fost veşmintele lui albe ca lumina, într-acel chip va veni den ceriu, ca fulgerul, cu tărie şi cu slavă multă, a judeca toată lumea. Că cum se-au aflat cu nusul atunce Pătru şi Iacov şi Ioan, într-acea măgură sfîntă, aşa şi atunce afla-se-vor cu nusul toţi sfinţii şi derepţii şi toţi aleşii, priimind arătarea lu Dumnezeu şi nespusa şi negrăita a lui bucurie şi veselie.
   Aceasta ştiind, fraţilor, să ne lepădăm şi noi de sine, pentru Dumnezeu. Nemică să nu ne pare mai bun decît el, nici bogăţiia, nici bucatele, nici măriia, nici dulceaţa trupului, nici însăş această viaţă a noastră. Ce adecă, aceastea toate să le părăsim <76> şi să meargem după Hristos, Domnul nostru, şi crucea lui a umăr să luom, şi ale trupului pohte şi trufe să le omorîm, şi morţiei lu Hristos să ne chipuim, ca să putem şi noi zice după dumnezeiescul apostol Pavel: „Lăcuim de acmu nu noi, ce întru noi Hristos lăcuiaşte”. Şi noi să nu ne lăudăm, ce numai de crucea Domnului. Şi toate învăţăturile lui cu drag să le săvîrşim, ca să putem şi noi goni de la noi văzuţii şi nevăzuţii draci şi vrăjmaşi, ceia ce ne învăluiesc pre noi [76] în toate zilele şi ne scîrbesc şi ne murguiesc şi de leagea şi de învăţătura Domnului ei ne apără să nu facem. Iară eu rog pre voi, fraţi dragi, să nu ne slăbim, nici să ne muiem, nici să ne dăm noi să ne birţuiască şi să ne lupte ei, ce cu tărie şi cu hrăborie şi cu minte întreagă să ne protivim lor şi să-i gonim de la noi, ca şi viaţa ceaia nesfîrşită şi ceaia buna să o dobîndim, de la Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi putearea în veciia veacului, amin. 
   
   Dumineca a patra din post
   Evanghelie de la Marcu, zaceala 40, la liturghie
   
   În vreamea aceaia, om neştine vine cătră Isus, închină-se lui şi grăi: „Învăţătoare! Aduş fiiul mieu ţie, are duh mut; şi unde să ară fi, află-l el, ucide-se el; şi-i cură spumele, şi scrîşneaşte cu dinţii lui, şi se usucă. Şi ziş ucenicilor tăi de să-l scoaţă el, şi nu putură”. El răspunse lui, grăi: „O, rudă necredincioasă! Pînă cînd voiu fi întru voi, pînă cînd vă voiu răbda? Aduceţi el cătră mine”. Şi aduseră el cătr-însul. Şi văzu el, aciia duhul tremură el. Şi căzu la pămînt, tăvăliia-se, cura-i spumele. Şi întrebă tatăl lui: „Cîţi ani sînt, de cînd aceasta fu lui?” El zise: „De cocon. Şi de multe ori el şi în focu-l <77> aruncă şi în apă, să piarză el. Ce, de ce poţi, ajută noao, milostiveaşte-te de noi”. Isus [77] zise lui: „Însă ce de poţi creade, toate se pot credinciosului!” Şi aciia strigă tatăl feciorului, cu lacrăme grăi: „Crez, Doamne! Ajută a mea necredinţă”. Văzu Isus că se adună nărodul, opri duhul necurat, grăi lui: „Duh mut şi surd, eu ţie zic: Ieşi dentr-însul şi de acmu să nu întri întru el”. Şi strigă şi mult tremura. Ieşi, şi fu ca un mort, aşa cum mulţi grăiră c-au murit. E Isus prinse el de mînă, rădică el, şi se sculă. Şi mearse el în casă. Ucenicii lui întrebară el, usebi: „Căce noi nu putum goni el?” Şi zise lor: „Această rudă cu nemică nu poate ieşi, numai cu rugăciuni şi cu post”. Şi de-aciia ieşind şi mergea pren Galileiu; şi nu vrea de să-l ştie cineva. Învăţa amu ucenicii lui, şi grăiia lor că „fiiul omenesc vîndut va fi în mînile oamenilor, şi ucide-vor el; cînd va fi ucis, a treia zi va învie”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Să ne nevoim a petreace adîncul postului; şi şi spre alalte lucrure bune să ne nevoim, ca să putem ajunge în răpausul spăseniei noastre, cu bunătăţile şi cu lucrurile dumnezeieşti, şi cu nevoinţele noastre. Că tot omul, cînd înceape oare cuvînt, oare lucru, dentîiu are grije şi scîrbă, iară la săvîrşitul lucrului bucură-se şi se veseleaşte şi dulceaţă [78] sufletului vine-i. Că plugariul cu multă trudă ară, şi seamănă cu nevoinţă şi cu lacrăme, iară cînd dospeaşte, cu mare bucurie seaceră şi cu veselie, cum iaste scris că „cine va semănă cu lacrămi, cu veselie <78> secera-va”. Voinicul, cînd mearge la războiu, el se teame şi e întru grije multă, iară deaca biruiaşte şi se slobozeaşte den războiu, el se întoarce veasel şi cu bucurie. Neguţătoriul bagă-ş toată avuţiia sa în negoţul ce face şi mult se şi împrumutează de multe ori, şi se duce în ţăr departe, şi-ş părăseaşte moşiia, şi-ş lasă feciorii şi muiarea şi casa şi tot cît are, şi se luptă cu grijile şi cu nevoile şi în cărările cealea cu grija. Şi cînd pesteaşte şi face tîrg bun şi se întoarce cu dobîndă, de-aciia nu-ş mai aduce aminte de cea grije şi de cea usteneală, ce se bucură şi se îndulceaşte; şi se răpausă cu ai lui cu toţi, şi se uspetează şi lăcuiaşte fără grijă, şi se veseleaşte şi mulţemeaşte lu Dumnezeu. Derept aceaia şi noi, fraţilor, la sfîrşitul postului să căutăm, şi de acmu să nu ne mai aducem aminte de ce ne-am nevoit, ce să ne bucurăm şi să ne veselim de ceaia ce vine. Şi să slăvim şi să mărim iubitoriul de oameni şi milostivul Domnul şi despuitoriul nostru Dumnezeu, şi să ne nevoim şi într-alalte nevoinţe cu lucrure bune şi cu ajutoriu să fie noao dulcele şi iubitoriul de oameni Dumnezeu, ca şi luminata zioa sfîntă, învierea lu Hristos, să ne spodobim a o vedea. Şi sufleteaşte veselindu-ne şi lăudînd pre el, să auzim şi al evangheliei cuvînt, cum grăiaşte de Dumnezeu glăsitoriu Marco şi răspunde astăzi. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, un omu neştine vine cătră Isus, închină-se lui şi grăi: „Învăţătoare! Aduş fiiul mieu cătră tine, are duh mut; şi oareunde-l ajunge, trînteaşte-l; şi-i cură spumele, şi scrîşneaşte cu dinţii săi, şi suspină. Şi ziş ucenicilor tăi să-l scoaţă, şi nu-l putură. 
   (Tîlc) Tot omul cînd cade în vreo scîrbă şi în vreo <79> boală, şi nu se poate vindeca, atunce multă grije are, şi foarte mult se mîhneaşte şi se ohileaşte. Şi iaste plin de toate voile reale şi de frică şi de cutremur, să iaste şi un tată de-ş veade fiiu-său într-atîta chin şi nevoie (ce se zice, întru nevoie şi întru boală grea). Şi deaca cu nemică nu-i poate ajuta, sau a-l mîngăia, atunce el în mai mare grije [79] iaste, şi el încă se topeaşte, şi foarte i se rupe inema de fecioru-i. 
   Aşa era şi acest om, întru boale şi întru scîrbă ţinut, unde-ş vedea fiiu-său muncindu-se cu acel duh hitlean şi într-acea boală nevindecată. Derept aceaia mearse cătră Hristos şi acea boală a fiiu-său o spunea. Şi tot amăruntul spuse lu Hristos, de ce rău se chinuiia, şi se munciia fiiu-său. Şi spuse el de tot vraciului celuia milostivului şi dulcele, cum se chinuiaşte feciorul lui, şi grăiia că „boală de lună chinuiaşte aşa rău feciorul mieu; şi oareunde-l ajunge, trînteaşte-l; şi-i cură spumele, şi-şi scrîşneaşte dinţii lui, şi suspină; şi acel rău şi zdrobitură tot rabdă”. 
   Iară ea nu iaste acea boală den lună, ce hitleanul dracul oarece în schimbatul luniei socoteaşte şi spre acel om beteag cade, ca să zică oamenii că chinuiaşte de lună, ca să hulească pre Dumnezeu, cela ce-au făcut luna. Şi acestui om ce mearse la Hristos încă i se părea aşa, şi nu ştiia ce zicea că chinuiaşte feciorul lui de lună. Şi pre apostoli încă-i făcea vinovaţi, şi-i ocărîia, căce nu putură vindeca, boala acelui fecior al lui ce era cu duhul necurat. Iară Dumnezeu arată, că pentru necredinţa lui nu-l vindecară, ce se apărară şi se întristară ucenicii. <80> Şi înaintea tuturora, împută-i, şi cu adevăr oblici pre el şi-i zise că „necredincios eşti tu, şi aceasta ţi-au fost vina de nu se-au vindecat feciorul tău. Că mult au fost părearea şi necredinţa inimiei tale şi prea ai învîncut ucenicii miei cu necredinţa ta!”. Nu numai acelui om grăiia aceasta Hristos, ce împreună tuturora zicea, că toţi jidovii ocărîia cu necredinţa lor pre ucenici. Şi nevoinţă amu era atunce a mulţi ce sta aciia înainte a se săblăzni, şi zicea ucenicilor, căce nu vindecară cel om drăcit, să nu mai cugete bine de Hristos. Pentru aceaia pre toţi-i obliciia şi le împuta şi le zicea: 
   „O, rudă necredincioasă şi întoarsă! Pînă cînd voi fi întru voi, pînă cînd vă voi răbda? Aduceţi el cătră mine!” Şi-l aduseră el cătr-însul. Şi-l văzu el aciiaş duhul, tremură [80] el. Şi căzu la pămînt, tăvăliia-se şi-i cura spumele. Şi întrebă pre tatăl lui: „Cîţi ani sînt, de cînd aceasta fu lui?”. El zise: „De cocon. Şi de multe ori în focu-l aruncă şi în apă, să-l piarză. Ce, de ce poţi, ajută noao, milostiveaşte-te de noi!” Isus zise lui: „Însă de poţi creade, totu se poate a credinciosului!” Şi aciiaş strigă tatăl feciorului, cu lacrămi, şi grăiia: „Crez, Doamne! Ajută necredinţeei meale!”. 
   Că zice Domnul „rudă întoarsă”, căce era îndărătnici, că nu înţelegea dereptul şi dereptatea. Acest cuvînt ce grăi Hristos de zise: „O, rudă necredincioasă şi întoarsă! Pînă cînd voiu fi cu voi, pînă cînd vă voiu răbda pre voi?” acicea arată că pohtiia el moarte, a se duce el den lumea aceasta. Tînjiia el aceasta, încă şi de chinul cruciei, şi căce nu se putea vindeca ei, pentru necredinţa lor. Şi tînjiia şi pentru rînjiturile lor şi pentru ocărîle lor. <81> Pentru aceaia grăi: „Pînă cînd voiu fi cu voi?”. Aceasta zice: amîrîi-mă şi mi se dodei cu voi, necredincioşii, lăcuind; şi pînă cînd voiu vie cu voi în hule reale, rînjind şi împutînd şi întărîtîndu-se pre ucenicii lui, şi grăind că nu se putură protivi duhului hitlean? 
   Că cu putearea lu Hristos şi cu bunătatea lui, tărie luase ei a scoate şi a goni duhurele necurate şi a vindeca toate neputinţele şi toate boalele. Iară ei, fariseii şi jidovii, spre tăriia lu Hristos huliia ei mai tare şi spre bunătatea lui, căce nu putură scoate ucenicii duhul necurat. Derept aceaia tînjiia Hristos şi le împuta, căce făcea pre sfinţii apostoli înşelători. Iară sfinţii apostoli şi propoveduitori, cuvînt luase şi preuţiţi fură, şi lumina ceaia adeverita şi înţelepciunea dumnezeiască, pretutindenea o lumina celora ce credea derept şi îmbla bine şi asculta învăţătura lor. Că nici den început n-au fostu ei urîţi. Derept aceaia tînjaşte aceasta Hristos de ucenici. Şi încă trecu el şi aceastea, şi le lăsă şi răbdă, ca un milostiv şi ieftin şi iubitoriu de oameni Dumnezeu, şi vindecă bolnavul. Însă nu aiavea, nici pentru lauda oamenilor adause el vindecare, ce cu înţelepţie şi cu smerenie multă feace el aceasta. Că şi pentru credinţa tatălui, feciorului deade vindecare, nu numai cu putearea lui. Pentru aceaia grăiia: „Să poţi [81] creade, că toată putearea iaste a credinciosului”. Şi tatăl feciorului cu lacrămi strigă şi zise: „Crez, Doamne! Ajută necredinţeei meale”. Aceasta zicea: Cît nu iaste de destul credinţa mea, iară cu putearea ta şi cu dulceaţa ta, tu o împle, dulce Doamne! 
   (Evanghelie) Atunce văzu Isus că se strînse nărod mult. Şi opri duhul <82> necurat şi grăi lui: „Duh mut şi surd, zicu-ţi: ieşi dentr-însul!”. Şi fu ca un mort. Încă ziseră mulţi c-au murit. Iară Isus prinse-l de mînă şi-l rădică, şi se sculă. 
   (Tîlc) Că zice Hristos să aducă drăcitul cătr-însul, ca toţi să vază putearea lui, ca să vază toţi că nu e şi el neputincios. Că năroadelor părea-le că iaste şi el neputincios, ca şi ucenicii lui, şi nu va putea vindeca drăcitul. Iară, iată, deaca se strînseră năroadele, văzu Isus nărod mult împrejur stînd, şi opri duhului necurat, şi cu multă tărie grăi-i: „Eu te opresc, despuitoriul Domn şi învăţătoriu, nu ucenicii! Eu, Dumnezeu, zicu-ţi cu tărie şi cu puteare multă a mea: Duhule necurat şi surd şi mut, ieş dintr-acest om, şi de acmu”, zise, „să nu mai întri întru el”. Căce zise aşa, că şi adoara se vrea întoarce într-însul, că încă nu era întărit, nici era îngrădit cu credinţă.
   Însă întîiul foarte turbură iute acel duh (nu pre iuşor vru să iasă), ca bine să cunoască pre drăcitul, şi încă să le pare şi mort că iaste (nu căce că-l vrea putea da acel duh necurat pre moarte, fiind acolea viaţa, Hristos, că cu dumnezeiasca bunătate a lui apărat era). Şi de mînă-l ţinu şi-l rădică. Aşa-ş arătă Hristos a sa mare frîmseaţe şi dumnezeiasca puteare şi slava. 
   Că unii zic că se cheamă boală den luna. Iară acea boală iaste cînd i se întărîtă omului mocrota (ce se chiamă, apa, udătura) den tocmeala ei, derep ce că luna, cîndu i-e lumina plină, fire are lumina ce iase den ea să turbure udăturile trupului; şi se turbură atunce şi se strică aceale tocmeale. Şi dentr-aceaia şi alalt focu întărîtă-se iute şi cu rău, întră şi clăteaşte <83> crierii şi-i turbură, şi întoarce omul şi-l izmeneaşte. Şi aşa se bolnăveaşte den lună, de se cheamă boală den lună. [82] Aceasta zicea unii că iaste şi acelui fecior, şi aşa credea ei că-i iaste. Ce n-au fost cu adevăr aşa, şi învăţătura lu Dumnezeu nu ne lasă pre noi să creadem noi aşa aceasta. Că nu zice, nici au zis, că „voi să te vindeci”, ce-au zis: „Duh mut şi surd, eu ţie zic, ieşi dentr-însul şi de acmu să nu mai întri într-însul”. Duhul ce era, era însuş dracul, de-l cutremura. De i se-ară fi tîmplat neputinţă den turburatul ceii mestecături rea a trupului, n-ară fi zis Hristos „eu-ţi zic, ieş dentr-însul!” Acest cuvînt cătră toţi grăiaşte-se a şti, că boala nu iaste faţă, şi zicere să-i zici şi să o opreaşti, şi încă să-i zici ei „ieş, şi acmu să nu mai întri într-îns!”. Ce încă şi mai chear arată că n-au fost boală aşaş, ce muncă drăcească. Că omul, cînd boleaşte de vreo boală, iară-i treace, că boala nici întră, nici iase, ce den lăuntru are ea pildă şi tocmeală, iară nu întră ea den nafară. Şi cînd se tîmplă omului de cea boală, de cea betejală cu mestecătură rea, ce-i zic de lună, aceaia încă înceată, ce nu iase den trup. 
   Derept aceaia nu iaste a opri boala cu vreun lucru, şi iară nici den nafară nu întră ea, nici den lăuntru nu mai iase, ce cîndu pleacă pre sănătate, şi dă Dumnezeu vindec, atunce scade ea, şi tocmealele şi firile trupului se întăresc şi se sănătoşesc. Aşa e tocmită boala în trup. Derept aceaia, fraţilor, aşa vor fi toţi oamenii carei nu spun, nici ascultă cuvintele dumnezeieşti. Aceaia de dracul, hitleanul, cuprinş sînt şi ţinuţi. Şi aruncă pre ei dracul <84> aorea în foc cu urgiia şi cu pohtele cealea realele, aorea în cea apă turburată şi cu valuri şi cu betejale, şi încă şi într-alalte în toate chinurile. După aceaia zice iară evanghelistul că: 
   (Evanghelie) Întră Isus în casă. Ucenicii lui întrebară el, usebi, grăind: „Căce noi nu putum goni el?” Şi zise lor: „Aceasta rudă cu nemică nu poate ieşi, numai cu rugăciunea şi cu postul”. 
   (Tîlc) Temură-se ucenicii, au doară cumva pierdură ei bunătatea ce dedease lor Dumnezeu, de pentru aceaia nu putură goni dracul? Ce se apropiară cătr-însul cu frică [83] multă şi cu smerenie şi cu bună înţelepţie, şi de eluş întrebară pre el, ca să afle de acel lucru. Şi de acea neştiutură mare ei vrea să ştie. Iară Hristos zice: „Această rudă (ce se zice, de lună, însă mai vîrtos zice, toată ruda drăcească) nu iase într-alt chip, numai cu rugăciunea şi cu postitura”. 
   Cade-se amu şi bolnavului să se postească şi şi celuia ce va vrea să-l vindece, că amîndurora le iaste să se postească. Mai vîrtos bolnavului, că postul va cuvînt, cade-se amu nu numai a se posti, ce şi a se ruga. Aşa amu rugăciunea adeverită săvîrşeaşte, să va fi şi cu postul înjugat. Nu se îngreoiază, nici se slăbeşte postindu-se de tăriia bucatelor. Iară cînd face rugăciune, neînşelat iaste şi neîngreoiat; ce şi cătră ceriu înalţă-l. Că rugăciunea foarte înfricoşată iaste spre draci. Că rugăciunea întăreaşte şi dă puteare postului. Că cine nu lăcomeaşte spre saţiu, ce-ş slăbeaşte tăriile trupului şi nu lasă, den cea tărie ce iaste, a-i turbura crierii şi a-i cebălui mintea (ce se zice, cu voroava), atunce alalt trup bine se întăreaşte, şi mintea nu se cebăluiaşte (ce se zice, că fără voroavă ajută-i). Că înfricoşată <85> arată-se ruga. Mai vîrtos şi mai iute şi decît focul iase şi se înalţă. 
   Derept aceaia cade-se tuturora pururea să fie înjugaţi cu aceaste doao bunătăţi, cu postul şi cu ruga. Iară carei lucrează pîntecelui cu saţiul şi nu va nici dinioară să-ş flămînzească maţele, atunce dentr-acea nebunie drăcească nu poate lesne a se dezbate sau a scăpa, ce tutindinea iaste neputincios. Iară cine se roagă şi se posteaşte, nu-i trebuiaşte mult. Celuia ce nu-i trebuiaşte mult, acela nu poate fi lacom, nici iubitoriu de avuţie. Cine nu lăcomeaşte şi nu iubeaşte avuţia, spre milostenie foarte cuvios fi-va şi milostiv şi îndurătoriu. Milosteniia, mestecată cu postul, şi den moarte izbăveaşte omul. Cine-ş flămînzeaşte pîntecele, smereaşte-ş inema, şi mintea înţelepţeaşte-ş. Cu postul cîndu-ş bolnăveaşte şi-ş slăbeaşte omul trupul, spare-ş cugetele, că cu postul adauge-ş sănătate şi tărie. Iară den neţineare, boala şi neputinţa apropie-se, încă şi moartea. [84]
   (Evanghelie) Şi de-aciia ieşind, şi mergea pren Galilei, şi nu vrea de să-l ştie cineva. Învăţa amu ucenicii lui, şi grăi lor că „fiiul omenesc vîndut va fi în mîinile oamenilor, şi ucide-vor el; cînd va fi ucis, a treia zi va învie”. 
   (Tîlc) Acicea iară, după minune ce feace Hristos, ieşind de-aciia, şi de munca sa spunea şi învăţa ucenicii săi şi le arăta, ca să nu le se arate lor şi să le pare că pentru neputinţa se chinuiaşte ca un neputincios. Pren Galilei îmbla, căce că de munca lui auzind ucenicii, nu-ş vrea nici Ierusalimul să vază ei; mai vîrtos se şi feriia şi se despărţiia de alţi. Că ei numai vrea Hristos să ştie ce vrea să se tîmple lui, ca să nu se spămîntează ei în vreamea chinului lui şi să cugete şi să <86> grăiască ei întru sineş aşa şi să zică: „Cît era el de putearnic, cînd şi morţii scula-i cu tărie şi cu o frîmseaţe dumnezeiască! Şi cela ce marea şi duhurelor necurate opriia, şi cu cuvîntul zdrobiia dracii, cum acmu prins fu şi căzu în clucsele pierzătoriului şi nepriitoriului?”. Pentru aceaia grăiia Hristos ce vrea să se tîmple lui. Şi aiavea de toate spunea ucenicilor, ca, cînd va veni vreamea chinului, să n-aibă a zice vreunul dentr-înşii că n-au ştiut că are a cădea în mîinile vrăjmaşilor. Ce-i tocmi, ca să ştie şi să înţeleagă, că de nimea nu e nevoit, ce de bună voia lui mers-au spre muncă. Ce-i vrea fi lui a fugi şi a se apăra de ce spunea el că va să se tîmple lui, sau să se leapede a nu se chinui? Ce, ca să spăsească toată lumea de supt ceriu, deade-ş sineş spre moarte, Hristos. C-au deştins den ceriu pentru nenumărată milosîrdiia lui, cum şi aiurea învaţă şi grăiaşte Hristos: „Nimea nu va lua sufletul mieu de la mine, ce eu pune-l-voiu de mineş. Şi puteare am a pune el, şi puteare amu iară a lua el!” Şi spuse ucenicilor scîrbă şi tristă, că iaste a-l ucide şi a-l răstigni. Şi-i văzu trişti şi scîrbiţi. Derept aceaia şi în bucurie aduse-i, că zise că a treia zi va învie şi nu va fi mult în moarte. Pentru aceaia învaţă şi pre noi şi ne mîngîie, că pururea vine după scîrbă şi bucurie. Că nu iaste în deşert noao suspinarea de scîrbă, că aşteaptă şi dulceaţă sufletului, şi bucurie. Cînd ne cuprinde vreo năpaste fără de nădeajde, atunce [85] ne nădăjduim şi spre dulceaţă mare; şi iară, cînd săvîrşim tot lucrul nostru, nădăjduimu-ne şi dobîndei. 
   Pentru aceaia, să ne nevoim, fraţilor, cu postul şi cu rugăciunea, cum însuş Hristos zis-au, ca pre cei draci ce se bat cu <87> ispită spre noi a ne turbura şi a ne chinui pre noi, departe să-i gonim de la noi. Că cine se posteaşte, iuşor iaste şi deşteptat. Şi rugăciunea treazvă mai bune arepi are decît însuş vîntul, şi mai iuşoare arepi au aceastea şi bunătăţi. Că de aceaste arepi şi dumnezeiescul David proroc ruga să i se dea lui, cînd grăiia: „Cine-m va da arepi ca porumbilor, şi să zbor, să răpaus?” Iară oarecine de nu va avea aceaste arepi, nu se poate rădica de lucrurile pămîntului, să ajungă la cel răpaos fără de moarte. Derept aceaia şi sfinţii apostoli pururea se postiia şi rugăciune făcea.
   Aşa şi noi, postul şi rugăciunea să iubim, ca în scîrbe să nu cădem, ce să ne nădăjduim spre dulceaţă mai vîrtos. Şi de dulceţi şi de frîmseţi să nu ne preaînălţăm şi să lăcuim fără grije, ce pururea să ne nădăjduim spre mila lu Dumnezeu, ca de acmu să fim întregi în mîndrie şi înţelepţi şi blînzi şi smeriţi, ca să putem şi noi a derepta toate lucrurile cealea bunele, şi cea dulceaţă ce va să fie să o putem dobîndi de la Hristos Isus, Domnul nostru. Că lui se cuvine toată slava şi cinstea şi închinăciunea, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin ! 
   
   Dumineca a cincea din post
   Evanghelie de la Marcu, zaceala 47, la liturghie
   
   În vreamea aceaia luo Isus doisprăzeace ucenici. Începu lor a grăi ce vrea lui să fie, că „iată, ieşim întru Ierusalim, şi fiiul omenesc vîndut va fi mai-marilor preuţi şi cărtularilor. Şi judeca-vor [86] el spre moarte, şi da-vor el pagînilor; şi bătjocuri-vor el, şi vor răni el, şi scuipi-vor el, şi ucide-vor el; şi a treia zi învie-va”. Şi naintea lui mergea Iacov şi Ioan, fiii lu Zevedei, grăiră: „Învăţătoare! Vrea-veri de ce te vrem ceare să faci noao?” <88> Ei ziseră lui: „Dă noao, unul de-a dereapta ta, şi unul de-a stînga ta să şedem întru slava ta!” E Isus zise lor: „Nu ştiţi ce ceareţi voi. Putea-veţi bea păharul ce eu am a bea, şi cu botejunea cu ce voi fi eu botezat să vă botezaţi?”. Ei ziseră lui: „Putea-văm!”. Isus zise lor: „Păharul amu ce eu am a bea, bea-l-veţi, şi cu botejunea ce eu m-am botezat, botezatu-v-aţi. Iară ce să şază de-a dereapta mea şi de-a stînga, nu mi-e să dau voao, ce cui iaste gătită!”. Şi auziră zeace, începură a nu ogodi de Iacov şi de Ioan. E Isus chemă ei, grăi lor: „Voi ştiţi că domnii lumiei domnesc şi marii au puteare. Nu aşa să fie între voi, ce, cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. Şi cine va vrea să fie întru voi întîiu, să fie voao rob. Şi amu fiiul omenesc n-au venit să-i slujască lui, ce să slujască, şi să dea sufletul lui izbăvire derept mulţi!” 
   [87]
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Iată amu, fraţilor, că trecu iarna, şi primăvara înceape-se. Şi vedem toate făpturile de pre lume întregindu-se, şi pomii înflurind şi toate leamnele dumbrăvilor, şi pămîntului răsărindu-i iarbă, şi pasările toate cîntînd, şi alalte toate înnoindu-se. Şi de aceastea bucurămu-ne şi ne veselim. Şi să slăvim şi mărim şi ne mirăm prea bunului şi meşterului Dumnezeu, cela ce adauge şi întoarce toată lumea spre noire. Ce, cum vedem aceastea toate înnoindu-se, aşa şi noi, pînă vreame avăm, a noastră viaţă să o noim. Şi noi să ne curăţim, rogu-mă, şi întru minte să ne venim, şi noiţi să fim în loc de vechi. Şi să ne socotim pre noi pentru pilda <89> lumiei. Că noirea lumiei pururea are vreame de iarnă. Că de n-ară fi luată lumea ploi şi zăpăzi şi vînture, n-ară fi venită la noire. Că de nu se-ară adăpa pămîntul de multe ori cu ploaia ce deştinge den ceriu, n-ară fi răsărită ierbi, şi să crească, şi să facă seminţe întru eale, şi să dea mai mult rod, şi să ia lucrătorii blagoslovenie de la Dumnezeu. 
   Că noire are şi sufletul pururea, cu ierni reale, cu ispite şi cu năpăşti. Că sufletul, de nu se va înălbi mainte şi să se zăpădească cu scîrbele şi cu strimturile şi cu năpăştile şi cu toate grijile, nu se poate înfluri şi roduri de lucrure bune a aduce şi a veni spre noirea sufleteştiei frîmseţi. Pentru aceaia rog pre voi, fraţi dragi, toate ispitele să răbdăm, şi toate scîrbele să purtăm şi strimturile, flămînzind şi însetoşind, şi în toate năravurile tescuindu-ne, ca şi alaltă vreamea a postului să petreacem, ca de la Dumnezeu blagoslovenie să priimim şi rod sufletesc să aducem: dragoste, bucurie, pace, răbdare, dulceaţă, blîndeaţe, miluire, milostenie, ţineare şi dereptate. Dentr-acealea să ne îndulcim, şi striinul să-l priimim, pre Dumnezeul nostru Isus Hristos, cela ce satură toată lumea cu de destul. Fericit amu omul cela ce satură pre Hristos cu lucrure bune şi cu nevoinţe, că de acela el încă sătura-se-va cu dulceaţa veacilor ! Fericit amu iaste [88] cela ce priimeaşte striinul Hristos, cu păzirea învăţăturiei sfîntă a lui, că de el priimit va fi în împărăţiia ceriului !
   Derept aceaia să nu pestim, fraţilor, nici să ne lenim, că vreamea postului treace, ceasul pocaianiei venit-au, judecata de spăsenie socoteaşte-se, şi nevoinţa de folosul sufletului răsfiră-se, şi de cununi <90> dătătoriul, mirele Hristos, apropie-se. Că aproape sînt Paştile, fraţilor, partea ceaia dulcea şi buna apropie-se, şi ceia ce se-au nevoit, înainte le se pun cununile. Derept aceaia şi noi să ne deşteptăm şi să ne nevoim, ca să nu ne afle pre noi mirele adurmiţi şi lenindu-ne, şi să ne se închiză uşile şi să rămînem necununaţi. 
   Să auzim Domnul Dumnezeul nostru, cum de munca lui grăiaşte cătră ai săi ucenici şi apostolilor, de chin şi de muncă ce vrea să ia el pentru toată lumea; şi-i învaţă să facă cum se cade, şi pre ei şi pre noi încă ne învaţă aşa şi tocmeaşte, cum sfîntul evanghelist grăiaşte şi răspunde: 
   (Evanghelie) Luo Isus cei doisprăzeace ucenici, şi începu lor a grăi ce vrea lui să fie, că „iată, ieşim întru Ierusalim, şi fiiul omenesc vîndut va fi mai-marilor preuţi şi cărtularilor. Şi judeca-vor el spre moarte, şi da-vor el păgînilor; şi bătjocuri-vor el, şi vor răni el, şi scuipi-vor el, şi ucide-vor el, şi a treia zi învie-va”. 
   (Tîlc) Întîi spuse Hristos ucenicilor săi ce vrea să fie lui, ca să îmblînzească, şi să întărească inimile lor, ca să nu se spămînteaze în vreamea munciei şi chinului lui, cum ce mai de nainte au auzit ş-au ştiut, mai pre iuşor să poarte ce vrea să se tîmple, şi cu tărie să poată răbdă toate scîrbele, ca să nu auză ei acea muncă şi acel lucru de pripă şi de năprasnă, şi să se mire şi să se spămînteaze, ce să ştie foarte bine că de voie se munceaşte Domnul nostru Isus Hristos. Că propoveduiia ce vrea să fie lui, şi spunea ucenicilor că vrea putea scăpa el de acea muncă, ce nu vrea să fugă. Că aiavea iaste aceasta, că se-au de voie dat el pre muncă şi spre moarte. Că ucenicii, de nu vrea fi ştiut, doară ei se vrea fi şi săblăznit şi se vrea fi schimbat. Pentru aceaia [89] le spunea Hristos <91> ce vrea lui să fie, ca cînd se va tîmpla a fi aceaia, să nu se săblăznească nici unul d-inşii. Că de eiş luo el ucenicii şi cu ei singuri numai ce grăi, şi ce vrea să fie a lui taină descoperi lor şi arătă. Acea taină era chinul, şi lor se cădea a descoperi taina, că pururea era cu nusul. Derept aceaia pre toţi ucenicii despărţi-i dentr-alalt nărod, ca într-ascuns să le spuie şi să le arate taina, ca să vază toţi cîţi mergea pre cale, că de voie vrea să meargă spre muncă, şi nefugind de spăsenie lumiei, şi a muri de moarte ocărîtă. Iară după scîrbe şi triste ce-i întristă şi oscîrbi cu aceale cuvinte ce le spuse ucenicilor, încă şi bucurie spuse lor pentru scîrbă şi o mîngîiare deade lor, că zise că a treia zi învie-va. 
   (Evanghelie) Şi înaintea lui mergea Iacov şi Ioan, fiii lu Zevedeiu, grăiră: „Învăţătoare, vrea-veri de ce te vrem ceare să faci noao?” El zise lor: „Ce veţi de să fac voao?” Ei ziseră lui: „Dă noao, unul de-a dereapta ta, şi unul de-a stînga ta să şedem întru slava ta”. E Isus zise lor: „Nu ştiţi ce ceareţi voi. Putea-veţi bea păharul ce eu am a bea, şi cu botejunea cu ce voi fi eu botezat să vă botezaţi?” Ei ziseră lui: „Putea-văm”. 
   (Tîlc) Părea-le ucenicilor că, căce mergea el în Ierusălim, pentru împărăţiia mearge, a se împărăţi împărăţiei depre pămînt. Şi după împăraţie, atunce vîndut va fi şi judecat, şi va răbda cîte grăi cătră ei a chinui. Aşa amu cugetînd ucenicii Iacov şi Ioan, ei cerşură în a dereapta şi în a stînga scaune să şază. Pentru aceaia şi Hristos împuta şi opriia şi certa pre ei, că fără minte cerea ei acel lucru. Pentru aceaia zise că „nu ştiţi ce ceareţi! Voao vă pare, o ucenici, că pre lume iaste împărăţiia mea. Pentru aceaia şi scaun <92> pre ceastă lume ceareţi voi. Ce nu e aceasta, ce aceastea toate cîte-am zis, mai vîrtos de mintea şi de cuvîntul omului sînt (ce se zice, că nu le poate omul nici cu inema gîndi, nici cu limba a spune). Iară a şedea de-a dereapta mea şi de-a stînga mea, mare lucru iaste, şi cinurele îngereşti încungiură-o. E voi amu, spre slava a ceştii lumi trecătoare căutaţi, iară eu spre grije şi scîrbă şi spre moarte chem pre voi, ca ceii slave den vecie soţi să vă fac”. 
   Că păharul şi botejunea cruce se cheamă. Păharul [90] amu iaste moartea, ce pre ea ca un somn o trecu Hristos, şi ca o dulceaţă bună priimi aceasta Hristos pentru seatea spăseniei noastre. Şi botejunea curăţie feace şi spălare păcatelor noastre. Iară ucenicii nu ştiia ce grăiesc, ce se făgăduiia şi păharul a bea, şi cu botejunea a se boteza. Că le părea lor că de păharul ceştii lumi, ce se bea de seate, grăiaşte el, şi de botejunea ce se boteza jidovii cînd se spăla ei mai nainte de mîncare. 
   (Evanghelie) Iară Isus zise lor: „ Păharul amu ce eu am a bea, bea-l-veţi, şi cu botejunea ce eu m-am botezat, botezatu-v-aţi. Iară ce să şază de-a dereapta mea şi de-a stînga, nu mi-e să dau voao, ce cui iaste gătită”. 
   (Tîlc) „Păharul amu şi botejunea”, zice că „aveţi a priimi, o ucenici. Şi aveţi şi a muri pentru adevărul şi dereptatea. Iară a şedea de-a dereapta mea şi de-a stînga, nu e a mea dare!” Într-aceaste cuvinte oarece doao lucruri arată-se. Una amu: cui gătită iaste şi dată iaste de la Dumnezeu, cu alt-oarece, a şedea de-a dereapta şi de-a stînga lu Hristos; alta zice, să şi însuş acesta ce e prespre toţi despuitoriu şi Domn, nu poate scaunul acesta să dea ucenicilor lui carei-l cerea el, ce zice că nimea a şedea de-a dereapta şi de-a stînga. Ce să şi <93> în scriptură auzim acicea de şederi, nu se cade şedearea a înţeleage, ce cinstea ceaia marea şi buna. Iară de ce grăişte „că nu e a mea dare”, aşa are înţeles: „n-ară fi judecată dereaptă aceasta, de-aş da eu voao aşaş darul şi cinstea. Că de voiu da eu în cinste darul şi acea cinste, eu n-aş fi derept. Ce celora ce se vor nevoi şi vor derepta toate lucrurile cealea bunele, acelora gătită iaste aceaia cinste”. 
   Că cum ară fi un împărat derept, să şază întru un loc al lui, şi înaintea lui împunge-se-ară unii: care va birui, să ia cunună de la el (ce se zice, deregătorie), iară alţii, ai lui iubiţi, ară mearge cătră el şi ară ceare să dea lor acea cunună, - ştiu c-ară zice împăratul că „nu iaste aşa această dare a mea, ce cui se va mai nevoi şi va birui, aceluia gătită iaste cununa”. Aşa şi acicea grăiaşte Hristos şi zice: „Voi amu, feciorii lu Zevedeiu, a mărturisi aveţi pentru [91] mine, şi pentru dereptate aveţi a muri. Iară cine se va afla pre muncă şi vor avea şi de alte lucrure mai vîrtos de voi, acela are a lua mainte cinstea!” 
   (Evanghelie) Şi auziră zeace, începură a nu ogodi de Iacov şi de Ioan. E Isus chemă ei, grăi lor: „Voi ştiţi că domnii lumiei domnesc şi marii au puteare. Nu aşa să fie între voi, ce, cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă, şi cine va vrea să fie întru voi mai mare, să fie voao rob. Şi amu fiiul omenesc n-au venit să-i slujască lui, ce să slujască, şi să dea sufletul lui izbăvire derept mulţi”. 
   (Tîlc) După aceaia, omenească înţelegătură avea ucenicii şi cu pizmă ţinuţi era. Pentru aceaia împutară acelor doi fraţi, că văzură pre ei că nu-i priimi Dumnezeu de ce vrea ei. Că şi mai de nainte tînjiia ucenicii de aceasta, unde vedea Iacov <94> şi pre Ioan cinstindu-i. Însă aceaia o răbda ei. Ce după aceaia acicea încă şi înşiş cerea cinste. Pentru aceasta şi mai mult tînjiră alalţi ucenici şi apostoli, şi nu răbdară atîta îndrăznire a acelor doi fraţi. Că atunce aşa era, nesfîrşiţi, ucenicii; ce mai apoi toţi înţeleaseră şi văzură, că toţi luară măriia duhului sfînt, întocma unul ca şi alalt, că Hristosu-i vindecă şi-i mîngîie. Mainte îmblînzise-i şi-i mîngîiase pre ei cu apropiiarea ce se apropiară aproape cătr-însul, că aceasta arată unde grăiaşte că „chemă pre ei”. După aceaia-i şi smereaşte, spuind lor că cine va să răpească cinstea şi pohteaşte măriia, lucru păgînesc iaste. „Că cei domni ai limbilor, ei se bat şi se cumplu după aceaia, iară voi, ai miei ucenici, nu aşa, ce cine va vrea să fie întru voi mare, tuturor să slujască!” Că şi aceasta mărie şi tărie iaste sufletului, lucrul: „Cînd toate le rabdă şi tuturor slujaşte şi lucrează, acela se va apropiia de acea cinste”, zice Hristos. 
   (Evanghelie) „Că şi fiiul omenesc n-au venit să-i slujască lui, ce să slujască, şi să dea sufletul lui izbăvire derept mulţi”. 
   (Tîlc) Iară cine nu numai slujaşte, ce şi moare pentru slujba, - ce iaste mai mare decît aceasta şi mai bună şi mai minunată şi mai pre sus şi mai slăvită? 
   Însă această slujbă, nălţime şi slavă în ceriu şi în pămînt, mai nainte de împeliţare, fiiul lu Dumnezeu şi cuvîntul, îngerii numai cunoştea-se. Iară de cînd fu el om [92] pentru noi, şi se răstigni cu trupul, nu numai acea slavă den ceriu are, ce şi alta au luat. Că şi pre totu pămîntul împărăţeaşte-se. Cum Hristos nu se cruţă a deştinge şi a se smeri pînă la chip de slugă, <95> şi pentru noi a se da şi pînă la moarte cu moartea cruciei, aşa şi noi să nu urîm smericiunea ceaia înţeleapta pentru Hristos şi pogorîrea. Că Hristos amu deştinse supt fundul pămîntului şi se sui mai pre desupra de toate ceriurele, şi nemică nu-i strică lui acea smerenie, la nălţime. Aşa şi noi, de ne văm smeri, înălţa-ne-văm şi ne văm spăsi. Pentru aceaia feace Hristos aşa, ca să ne arate şi noao calea nălţimei şi a paceei ceaia adeverita. Acest chip şi scriptură însuş tuturora fost-au spre spăsenie, ca să împle toate cu trupul sfinţiei lui şi cu lucrul. Cu dumnezeiia amu şi mai den nainte împlea, că pretutindinea fiind şi toate împlundu-le. 
   Că acesta amu dărui oamenilor unora apostoli a fi, alţii proroci, alţii evanghelisti, alţii păstori şi învăţători a fi, spre dereptare credincioşilor spre lucrul slujbeei, spre zidirea trupului beseareciei lui. Aşa cugetă de noi Hristos şi pentru noi nu se lepădă ca şi pînă supt fundul pămîntului a deştinge. Însă nu aşa prost dat-au noao împărţirea darurilor ce pre cu mîndrie şi cu folos tocmit-au toate, după mare frîmseaţea slaveei lui şi după mila şi miluirea bunătăţiei lui.
   Derept aceaia toţi amu, fraţilor carei au luat dar să derepteaze pre alalţi, toate să slujască, toate să lucreaze, şi să se nevoiască de zidirea trupului beseareciei lu Hristos, şi cineş de noi săvîrşitul credinţeei să facă. 
   Pentru aceaia să păzim toţi foarte cu cinste carei au luat darure, ca şi alţi să zidim. Să nu pizmim şi să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi, şi alţii încă, văm surpa în peire. Nici să ne arătăm noi dulci şi buni, şi nu facem cum se cade. <96> Pildă înainte le zace celora ce vor să greşască. Derept aceaia, să va fi luat altul şi dar mai mare spre dereptarea credinţeei şi spre ziditură, acela şi usteneala lui mai mare iaste, şi mai cu grije şi mai cu frică şi cu mai multă slujbă. Iară de vor [93] greşi aceia, vina încă le e mai mare şi munca. Cum nu iaste lucrul satanei, cînd ară urî acea dereptătură şi ziditură a trupului lu Hristos? Că lu Dumnezeu protivire iaste şi striinare beseareciei lui, acel lucru. Derept aceaia, tuturora amu ce-au luat darure şi bunătate de la Dumnezeu, mult le se cade a se trudi şi a se zidui şi a sluji şi a lucra, şi nu mult a ispiti şi a-ntreba şi a vedea de ce i-e darul de la Dumnezeu, ce să se pleace şi să se cutremure, şi a se teame de sfinţiia lui şi de învăţătura lui, şi legăturile dragostei să le păzească nesparte şi nevătămate. Dragostea amu Dumnezeu iaste. Şi cine o va avea, cu adevăr, den dragoste toate le înmulţim. Pentru aceasta însuş adeveritul Hristos, Domnul nostru, ce iaste capul tuturor şi despuitoriu Domn! 
   După aceaia amu, aceastea toate le auzim şi văzum. Derept aceaia, mainte de toate lucrurile cealea bunele, să ne nevoim să dobîndim smerenie. Că însuş Hristos zice: „Tot, amu, cineş va smeri sine, înălţa-se-va, iară cine se va înălţa, de sineş pleca-se-va!” Cine se va înţelepţi cu smereniia, înălţa-va el Domnul cu slavă. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalţi, să nu se ţie mare şi să nu se preaînalţe spre ceia mai micii şi mai slabii, şi să nu se mînie spre alalţi fraţi, că toţi ne sem fraţi dentru unul singur Domnul şi părintele Dumnezeu, mai vîrtos cîţi den muma ceaia sfînta ce iaste însăş scăldătura băiei a dooa născută cu noirea duhului sfînt, <97> şi un învăţătoriu avînd şi o credinţă şi o botejune şi unul domn Isus Hristos, macară s-ară fi mai cu bunătate unul decît alalt şi mai pre desupra. 
   Niminea amu de ceia ce se postesc şi cu această nevoinţă bine se-au nevoit, ei pre ceia lenivoşii să nu ocărască, ce toţi să ştie că şi de astăzi de se va deştepta cela ce-au fost lenivos, pînă acmu, şi de se va însoţi cu ceia ce se-au nevoit şi se va îndemna şi va lăsa leanea, macară să va fi şi mai mult trecut, putearnic iaste Dumnezeu a întări pre el, numai să va vrea el să se nevoiască. Pentru aceaia rogu-mă voao să ne smerim, fraţilor, ca să ne înălţăm, că smereniia amu uşe iaste împărăţiei ceriului. Fericit amu omul ce are viaţă în înălţime şi minte şi mîndrie smerită! Că necurat amu iaste înaintea lu Dumnezeu [94] toţi ceia trufaşii şi măreţii. Că zice Solomon: „Dumnezeu trufaşilor protiveaşte-se, iară smeriţilor dă-le bunătate”. 
   De acmu, fraţilor, să nu ne mai trufim carei ne-am cu aceaia mărit şi ne-am trufit, că aceaia iaste nebuniia şi preaînălţrea. Că nu ne amu adauge aceasta vreun bine noao, ce şi ce avăm răsipeaşte şi piiarde. Iară smereniia ceaia buna, nu numai cicea dulceaţa şi treaba agoniseaşte, ce şi în ceaia lume găteaşte şi agoniseaşte dulceaţă. Aceştiia să rîvnim şi să căutăm, fraţilor, ca şi în ceaia viaţă, să ne îndulcim, şi acea slavă ce va să fie să o dobîndim cu dulceaţa iubitoriului de oameni, Domnului nostru, lu Isus Hristos, că a lui e slava şi ţinearea, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin! 
   
   Sîmbăta a şasea din post, a lui Lazăr.
   Evanghelie de la Ioan, zaceala 39
   
   În vreamea aceaia, era unu de boliia, Lazar den Vitaniia den oraş; Mariia şi Marta, surorile lui <98>. Era Mariia de unsease Domnul cu mir şi ştersease picioarele lui cu părul ei; al ei frate, Lazar, boliia. Tremease amu soru-sa cătr-însul, grăi: „Doamne, iată, cela ce iubiiai, boleaşte!” Auzi Isus, zise: „Aceasta boală nu e cătră moarte, ce de slava lu Dumnezeu, de să se proslăvească fiiul lu Dumnezeu derept ea”. Iubiia Isus Marta şi sora ei şi Lazar. Cînd auzi că boleaşte, atunce fu pînă la el. Era loc de doao zile. După aceaia grăi ucenicilor: „Păsăm întru iudei iară!” Grăiră lui ucenicii: „Învăţătoare, acmu caută tine cu pietri să te ucigă iudeii, şi iarăş mergi acolo?” Răspunse Isus: „Nu doasprăzeace [95] ceasure sînt în zi? Cine va îmbla zioa, nu se va poticni, că lumina lumiei aceştiia veade; iară cine va îmbla noaptea, poticni-se-va, că lumină nu iaste întru el”. Aceasta zise, şi după aceasta grăi lor: „Lazar, soţul nostru, au adurmit. Ce merg, să deştept el”. Ziseră ucenicii lui: „Doamne, de va durmi, mîntuit va fi”. Zise Isus de moartea lui; ei le părea că de adurmitul somnului grăiia. Atunce amu zise lor Isus: „Nu mă sfiesc, Lazar au murit; şi mă bucur derept voi, să creadeţi, că n-am fost acolo. Ce, păsăm cătr-însul!” Zise Toma, ce-l chema geamănul, ucenicilor: „Păsăm şi noi să murim cu nusul”. Mearse Isus, află el de patru zile încă avînd în mormînt. Era Vitaniia aproape de Ierusalim, ca doasprăzeace mile; şi mulţi den iudei era veniţi cătră Marta şi Mariia, să mîngîie eale de fratele lor. E Marta, cînd auzi că Isus vine, timpină el. Mariia şedea acasă. Zise Marta cătră Isus: „Doamne, de-ai fi fost cicea, fratele mieu n-ară fi murit. Ce şi acmu, ştiu, că cît să ai ceare de la Dumnezeu, dă-ţi ţie Dumnezeu”. Grăi ei Isus: „Învie-va fratele tău”. Grăi lui Marta: <99> „Ştiu că va învie întru zilele de apoi”. Zise ei Isus: „Eu sînt înviere şi viaţă. Cine va creade întru mine, să ară şi muri, învie-va. Şi toţi viii cine cred întru mine, nu vor muri în veaci. Iai credinţa aceasta?” Grăi lui: „Adevăr, Doamne, eu crez că tu eşti Hristos, fiiul lu Dumnezeu, şi în lume ai venit”. Şi aceasta zise, mearse şi strigă Mariia soru-sa, în taină, zise: „Învăţătoriul viitoriu iaste, şi te cheamă”. Ea, ca auzi, sculă-se curînd şi se duse cătr-însul. Nu amu era venit Isus în oraş, ce era la locul unde timpină el Marta. Iudeii amu era cu nusa în casă şi mîngîia ea. Văzură Mariia că curînd se sculă şi [96] ieşi, după ea duseră-se; grăiră că mearge la mormînt, să plîngă acolo. E Mariia vine unde era Isus, văzu el, căzu-i lui la picioarele, grăi lui: „Doamne, de-ai fi fost cicea, n-ară fi murit fratele mieu!”. Isus ca văzu ea plîngîndu-se, şi mergea cu nusa iudeii plîngea-se, opri sufletul şi se opri însuş şi zise: „Unde-aţi pus el?” Grăiră lui: „Doamne, vino şi vezi!” Lăcrămă-se Isus. Grăiră amu jidovii: „Vezi cum iubeaşte el”. Unii dentr-înşii ziseră: „Nu poate acesta, deşchide ochii orbului să facă de acesta să nu moară?” Isus iară opri întru eluş, vine cătră mormînt. Era peştere, şi piatra zăcea spr-insa. Grăi Isus: „Luaţi piatra!” Grăi lui sora mortului, Marta: „Doamne, că va puţi; a patra zi iaste!” Grăi ei Isus: „N-am zis ţie că de veri creade, vedea-veri slava lu Dumnezeu?” Luară piatra unde era mortul zăcînd. Isus rădică ochii lui sus şi zise: „Părinte, laudă ţie dau, că mă auzi. Eu ştiu că pururea asculţi pre mine. Ce, derept nărodul ce stă împrejur, zic, ca credinţă să aibă că tu m-ai tremes”. Şi aceasta zise, cu glas mare strigă: „Lazare, vino afară”. Şi ieşi mortul, legat mîinile şi picioarele, şi faţa lui cu <100> pomisealnic legată. Grăi lor Isus: „Dezlegaţi el şi-l lăsaţi să se ducă!” Mulţi amu den iudei mersease cătră Mariia şi văzură ce făcu Isus, crezură întru el.
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Domnul şi ispăsitoriul nostru Isus Hristos, pre pămînt îmblînd, pentru spăseniia seminţeei noastre, atunce şi Lazar, dereptul, cu dragoste împreună-se lui. Şi spre împreunare adause-se nu numai Lazar, ce şi surorile lui, Marta şi Mariia. Că amu şi al spăsitoriului Domn Isus [97] Hristos chinul şi munca i se apropiia! Pentru aceaia se cădea şi taina sfinteei înviere aiavea şi cu cinste a se adevăra şi a se spune şi a se arăta. Era amu atunce Domnul Hristos de ceaia parte de Iordan îmblînd. Însă mai denainte era feciorul lu Air şi feciorul văduoi învis den moarte. Iară iubitul Lazar, de grea boală ce era ţinut el, şi muri. Şi Isus nefiind acolo, însă ca un văzătoriu şi ştiutoriu de toate, grăi ucenicilor: 
   (Evanghelie) „Lazar soţul nostru, adurmit-au”. Şi iară puţinel tăcu, şi grăi: „Nu mă sfiesc, Lazar au murit!” 
   (Tîlc) Vine Hristos în Vitaniia, Iordanul lăsă. De Mariia şi Marta ştiut fu. Den Ierusalim pînă în Vitaniia sînt cincisprăzeace pistreale, ce sînt doao mile şi jumătate. 
   (Evanghelie) Şi timpinară el surori lu Lazar, grăind: „Doamne, de-ai fi fost cicea, n-ară fi murit fratele nostru. Ce şi acmu de veri vrea, scula-veri el”. Întrebă Hristos năroadele: „Unde-aţi pus el?” Şi aciiaş toţi-l petrecură pînă la mormînt şi luară piiatra. Iară Marta zise lui: „Doamne, că va puţi, că a patra zi iaste”. Iară Hristos se rugă, lăcrămă; şi cu glas mare strigă: „Lazare, vino afară!” Şi aciiaş ieşi mortul; şi dezlegat fu, şi mearse în casa sa. 
   (Tîlc) O, minunată ciudă, că spre pizmă rădicară-se oamenii <101> jidoveşti, şi spre Hristos turburară-se, şi se nebuniră. Iară Hristos mearse în pustie. Cu aceaia învaţă noi, ca nici noi să nu dăm loc mîniei. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se, şi pre Lazar încă cugetară să ucigă, derep ce că mulţi văzînd pre el, credea în Hristos. Iară Lazar ştiu sfeatul lor, şi în ostrovul Chiprului fugi, şi acolo lăcuiia. Iară apostolii şi ucenicii lu Hristos mai apoi-l aflară, şi piscup puseră-l în cetatea Chiteiului. Şi foarte bine lăcui, după voia lu Dumnezeu. După învierea lui, lăcui treizeci de aii, şi iară muri. Şi acolo îngrupat fu. Şi multe ciudese făcu. 
   Grăiaşte-se, după învierea lui nemică nu mînca, fără de o dulceaţă oarece. Că şi veşmintele lui însuş preacurata muma Domnului cu mîinile ei făcuse-le şi le dărui lui. [98] Acest sfînt şi dulce cinstit trup a lu Lazar, preaînţeleptul Lăv împărat, cu o arătare dumnezeiască, de acolo-l aduse şi întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste, ce era zidită în numele lui. Şi acolo deaca-l puseră, multă blagouhanie avea şi miroseală, şi multe vindecări şi seamne făcea. De acest Lazar şi de minune ce feace Dumnezeu cu el, evanghelistul Ioan numai ce scrie, iară de alalţi evanghelisti lăsat fu, căce că încă au fost viu şi încă lăcuiia pînă atunce, şi-l vedea. 
   Grăit iaste că numai pentru aceaste ciudese scrise Ioan Bogoslov şi alaltă evanghelie, şi căce că alalţi apostoli nemică de fără de începutul lu Hristos nu ziseră. Aceasta era foarte bine a se adevăra, că fiiul lu Dumnezeu şi Dumnezeu era Hristos. Şi deaca învise, el e şi înviere morţilor, că mai vîrtos se învierea adeveri şi încredinţă şi pentru Lazar. Iară Lazar nemică de-ale iadului nu spuse. Sau n-au fost lăsat de toate să vază ce-au fost acolo, sau şi văzut încă, învăţătură i-au fost dată, să tacă. <102> 
   Derept aceaia şi acmu tot omul ce moare, Lazar se cheamă, şi îngrupătură văşmîntul; aşijderea şi somnul lu Lazar cheamă-se. Acicea arată cuvîntul, ca de Lazar întîi să ne aducem aminte, că cum au murit el şi l-au învis Hristos, aşa şi pre noi va învie la vreamea de apoi. Că zice Hristos: „Cine va creade întru mine, n-are a muri în vecie”. Şi iară zice: „Cine va creade întru mine, să va şi muri, viu va fi”. Şi aiurea grăiaşte că „cine va păzi cuvintele meale, moarte n-are a vedea în vecie”. 
   Cuvîntul lu Dumnezeu primescu-l şi dracii şi oamenii ceia hitleanii întru urechi; ce nu ascultă cuvîntul, şi deşartă le e spăseniia lor. Nici se cade a şti numai că aceasta iaste viaţă, ce a-l păzi şi a-l face cine-l aude. Că zice Hristos: „Ferice de ceia ce aud cuvîntul lu Dumnezeu şi-l păzesc!” 
   Derept aceaia şi dereptul Lazar şi în vecie viu va fi căce-au păzit ş-au ţinut leagea şi învăţătura lu Hristos. Şi zice şi Solomon: „Derepţii în vecie viază; şi de la Dumnezeu plata lor, şi grija lor de la cel de sus”. Şi moarte, grăiaşte Dumnezeu, nu vor vedea în vecie carei foarte cu cinste păzesc cuvintele lui şi învăţătura lui. Nu grăiaşte că [99] nu va muri trupul. Că cine e mort, să nu vă pare că e mort; că ca o nemică i-e lui moartea, cum şi fi-va; cum şi den ce n-au fost, rădicat-au să fie, şi putrejiciunea însă şi mai lesne o va învie. E, să zice Domnul că moarte n-au a vedea derepţii, aceasta zice, că cu Hristos vie-vor în veacul ce va să fie, cela ce iaste adeverit veac şi sfîrşenie n-are, nu căce că va muri cineva după înviere. Că se-au dezlegat toţi den moarte, cu moartea lu Hristos. Iară moartea se cheamă, cine în veac munceaşte-se, şi păcătoşilor gătit e chinul şi munca. Pentru aceaia zice: moarte <103> a nu vedea în veacul cela ce va să fie carei au păzit cuvîntul sfînt al lui. Iară moartea, adevăr, înlăuntrul inimiei ascunsă iaste; şi den lăuntru omul omorît iaste; şi moartea rea iaste, că cu adevăr den păcate născută iaste moartea. 
   Iară cine treace den moarte la viaţă, după taină, acela amu în vecie vie-va şi nu va muri. Că aceştii moarte zice Domnul, a nu muri celora ce cred în el: „Viii”, amu zice, „şi carei cred în mine, n-au a muri în vecie”. Însă să şi trupurile derepţilor răsipescu-se cu vreame, ce iară se vor scula în slavă, că sfinţite sînt. Somn amu şi adurmire dulce, grăiaşte moartea bunilor. Că de-ară fi fost omul fără moarte şi trupul neputred, vedear-ară acea ciudă slăvită oamenii ce-s în ceastă lume, că nu putredesc trupurile creştineşti fără voie şi cu nevoie. Nu de voie ară fi veniţi oamenii la bine, ce după voie arată-se să fie toţi înşiş volnici, cum şi dentîi dat-au Dumnezeu omului. Derept aceaia, după tocmeală toate lucrurile tocmescu-se. Şi va fi răsipire trupurilor, şi va fi omul şi înjumătăţat a se adauge, oare spre bine, oare spre rău; nici amu să fie desfîrşit spre rău, nice adîncat în păcate. Ce, cineş va face sineş vas diavolului, tot de el biruit va fi; ce, pentru vreo nevoie cine se leagă, el are mai apoi şi slobozire, numai de va vrea să se facă şi vas ales vieţiei. Că nici ceia plinii de dumnezeie, şi adăpaţii şi legaţii duhului sfînt, nu cu vreo silă şi nevoie ţinuţi sînt, ce şi aceia au volnicie lor a se întoarce ei şi să facă ce vor vrea în veacul acesta. 
   [100] Că, ca întru împărăţie întunecată, şi păcatul ascunde-se <104> în suflet, pînă la zioa învierei, cînd şi înseş trupurile păcătoşilor cealea întunecatele descoperite fi-vor, cealea ce sînt ascunse acmu în suflete; aşijderea şi împărăţiia luminată ce iaste chipul ceriului, Domnul nostru Isus Hristos în taină acmu sfinţeaşte, şi luminează sufletele şi împărăţeaşte întru sufletele derepţilor. Încă iaste ascuns den ochii oamenilor spăsitoriul nostru Dumnezeu; ce numai cu ochii sufletului cu adevăr văzut va fi, pînă la zioa de înviere (cînd şi înseş trupurele sfinţilor fi-vor acoperite cu slavă dumnezeiască) şi adeverita lumină ce va fi întru oameni, ce acmu întru suflete e ascunsă. Că înseş trupurile împreună împărăţi-vor cu sufletele, ceia ce de acmu vor lua împărăţiia lu Hristos şi răposînd şi cu dumnezeiasca lumină luminaţi. 
   Derept aceaia, fraţilor, cine cît se va înnoi cu credinţa sa şi cu nevoinţa şi cu usteneala, şi duhului sfînt şi slaveei ceriului părtaş va fi; şi cumu-ş va înfrîmseţa sufletul său acicea cu lucrure bune, atîta la zioa aceaia are a se spodobi, şi trupul lui a se proslăvi. Că ce e ascuns acicea înlăuntru, aceaia va ieşi atunce afară. Ca şi cînd ară fi o iarnă, deci leamnele toate înlăuntru, în mugur, ţin plodul ascuns, şi acel rod încă cînd e vreamea dospitului şi a seceratului iveaşte-se, aşa şi sufletul, aceale ploduri ce se-au nevoit de-au strîns acicea, acealea aşa are a le arăta afară de trup atunce. Că în sfinţie şi în vedeare dumnezeiască şi sufletească şi în chipul ceriului arăta-vor atunce derepţii (ce se zice, ca îngerii şi mai luminaţi decît soarele) ce acmu den lăuntru închipuiaşte-se (ce se spune, că întru taină e sfinţiia <105> şi luminarea trupului în ceastă lume), cum însuş Hristos zice, că „împărăţiia ceriului înlăuntru, în voi, iaste”. Iară atunce şi trupul luminat va fi, şi ca îngerii fi-va. Şi va fi şi el văzătoriu de Dumnezeu, că den afară are a se face aceastea atunce. Iară nedestoinicii, întunecaţi şi cu duhul lumiei acoperite le vor fi sufletele, căce că vor fi acoperiţi şi întunecaţi pentru lucrurile lor cealea realele şi hitleanele ce-au lucrat ş-au făcut fără [101] ruşine şi fără frîmseaţe în veacul acesta şi în lumea aceasta. Şi trupul încă va fi întunecat şi fără de chip şi plin de ruşine într-acea zi că den lăuntru arătate fi-vor şi vor ieşi acoperind sufletul.
   Că cum luo Adam învăţătura lu Dumnezeu să nu mănînce den cel pom den mijlocul raiului - şi-i zise că „în ce zi veţi mînca, cu moarte veţi muri” - şi ei călcară învăţătura lu Dumnezeu şi mîncară, şi pentru acea călcare moarte priimiră. Şi aceasta întîi fu spre sufletul strămoşului, lu Adam, cum fu el cu cuget bun fără moarte, şi den darul cela dulcele şi de firea ceriului şi a duhului sfînt el se striină şi se omorî, şi firea lui cu mare untunearec acoperită fu; după acealea mai apoi şi trupului moarte, după ce trecură noao sute şi treizeci de ai. Şi după aceaia iară Domnul Dumnezeu el se milostivi de firea omenească şi tremise fiiul său unul născut, şi se întrupă, şi moartea cruciei pentru spăsenia noastră el o răbdă cu bună voie, pentru nemăsurata şi nespusa <106> mila a sa. Şi toţi cîţi-au crezut cu inemă adeverită şi cu toată tăriia lor, şi vor face a lui sfîntă învăţătură şi leage, aceaia şi cu trupul încă fiind, duce-i-va întru nespusa a lui taină şi la dobînda luminiei ceriului, şi va scumpăra ei de untunearec şi den coperemîntul chinului de vecie, şi la împreunarea duhului sfînt, şi toată firea cugetelor lumina-le-va cu dumnezeisca lumină. Cu această dulceaţă curăţi-va ei şi-i va înfrîmseţa. Şi cu aceastea va mearge la înviere şi trupul, la cea viaţă slăvită şi fericită, neputredă şi fără de moarte. Atunce amu cu mare frîmseaţe şi cu lumina ceriului îmbrăca-se-va trupul, şi în veacii ceia dulcii, împreună cu sufletul, îndulci-se-va în veciia ceaia nesfîrşita.
   Să înţeleagem amu, fraţilor, şi noi, că datori sîntem, cineş de noi, a ne nevoi şi a ne trudi şi prespre an. Şi să ne nevoim într-această neşchită, vreame cu credinţa ceaia curata şi luminata, şi lucrînd sfinteei a Domnului învăţătură. Şi comoara ceriului den ceastă lume trebuiaşte să o strîngem pînă sîntem vii, ca derept aceaia den chinurele realelor şi păcatele toate pînă în sfîrşit mîntuire să lom. Şi toate învăţăturile lu Dumnezeu şi lucrurile cu drag să le obîrşim, ca întunecatul acoperimîntul sufletelor [102] noastre descoperire să priimim, şi aşa, la zioa ceaia ce va să fie de înviere, şi trupurile noastre împreună să se proslăvească cu cela ce le-au proslăvit sufletele de acmu, cu luminarea şi cu împreunarea duhului sfînt, şi cu frîmseaţea ceriului să ne înfrîmseţem, şi cu Hristos împreună să împărăţim, cu sufletul împreună şi trupul, în Isus Hristos, Domnul nostru, că a lui e slava, <107> şi ţinearea, întru nesfîrşiţii veacii veacilor, amin. 
   
   Dumineca a şasea, a stîlpilor
   Evanghelie de la Ioan, zaceala, 41, la liturghie
   
   Mainte cu şase zile de Paşti, vine Isus în Vitaniia, unde era Lazar mort, ce elu-l învise den moarte. Făcură lui cină aciia, şi Marta slujiia; e Lazar era unul den şezători cu nusul. Mariia luo o litră de mir de nardos mestecat, de mult preţ, unse picioarele lu Isus şi ştergea cu părul ei picioarele lui; casa împlu-se de miroseala mirului. Grăi lui unul den ucenicii lui, Iuda a lu Simon den Iscariot, ce vrea el să-l vînză: „Derep ce mirul acesta nu vîndut să fie la trei sute de bani şi să se dea mişeilor?” Aceasta zise, nu că se grjiia de mişei, ce ca un fur era, şi punga avea, şi cealea ce le da, el purta. Zise Isus: „Nu muncireţi ea; den zioa de îngrupătoarea mea au ţinut el; mişeii amu pururea aveţi cu voi, e mine nu pururea aveţi”. Înţeleaseră nărod mult den iudei că aciia iaste, şi vineră, nu derept Isus numai, ce ca şi Lazar să vază, ce elu-l învisease den moarte. Sfătuiră-se mai marii preţi ca şi Lazar să ucigă, că mulţi derept el mergea den iudei [103] şi credea întru Isus. A dooa zi demîneaţa, nărod mult mersease în praznic, auziră că Isus vine în Ierusalim, luară stîlpări de finic, şi ieşiră în timpinatul lui, şi striga: „Osana, blagaslovit, vine în numele Domnului, împăratul izraililor!”. Află Isus un asin, şezu spr-insul, cum iaste scris: Nu vă teameţi, featele Sionului! Iată împăratul tău vine, şade spre mînzişor de asin. Aceasta nu înţeleaseră ucenicii lui mainte; ce cînd se proslăvi Isus, atunce pomeniră că aceaia era de el scrisă, şi aceasta făcură lui. Mărturisi nărodul <108> ce era cu nusul cînd strigă Lazar den mormînt şi-l învise el den moarte. Derept aceaia-l timpină el nărodul, că auzise el că făcuse acest semn. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Fraţii miei, astăzi amu noao den învăţătura evangheliei cură izvor şi ape multe şi bogate şi izvor nesfîrşit; cît amu să l-am zlei, atîta amu mai vîrtos împlea-se-va şi limpezi-se-va şi de destul vărsa-se-va şi nesfîrşit pururea fi-va şi nescăzut. Veniţi amu, cîţi sînteţi setoşi, la spăseniia aceştii ape limpede, şi împleţi şi beaţi de vă veseliţi, şi de ce e noao nevoie, de seatea sufletului, să ne stîmpărăm. Cine va bea dentru această apă dumnezeiască, ce iaste învăţătura dumnezeiască, acela nu se va însetoşa în vecie. Că însuş adeveritul Hristos zice că „rîure den zgăul lui cură-vor ape vii”. Şi cum dulce vesteaşte acicea sfîntul Ioan evanghelist zice aşa, că: 
   [104] (Evanghelie) A doao zi demîneaţa, mult nărod mersease în prazdnic; şi auziră că Isus vine în Ierusalim, luară stîlpări de finic, şi ieşiră în timpinatul lui, şi striga: „Osana, blagoslovit, vine în numele Domnului, împăratul izraililor!”. 
   (Tîlc) De multe ori amu atunce veniia Hristos în Ierusalim, şi nici dinioară cu atîta slavă n-au venit, cum au venit acmu. Mainte, cînd veniia, ascundea-se aorea, pentru pizma arhiereilor şi a fariseilor şi a cărtularilor; iară acmu, căce că şi vreamea chinului lui dospi şi ajunse, cum însuşi se făgăduise, derept aceaia mai cu mare frîmseaţe vine şi mai chear, ca, de vor vrea arhiereii şi bătrînii omeneşti şi cărtularii să înţeleagă putearea lui şi slava lui, şi să cunoască de ce se săvîrşaşte spre el prorociile, şi să crează că iaste adeverit Dumnezeu, şi să se închine lui, şi iară, de nu vor vrea <109> să înţeleagă, şi mai mare osîndă să fie lor. Iară ei nice această ciudă mare nu crezură, pizmaşii şi neînţelepţii, nice vrură să se pleace şi să se închine lui. Iară despuitoriul şi ispăsitoriul nostru cu toată înţelepţiia şi mîndriia şi cu mare minune tocmi-se, ş-au deştins la noi pentru mare mila a sa ceaia nesfîrşita. 
   Iară să ştiţi şi să înţeleageţi de munca şi de chinul lu Hristos. Că învise amu pre Lazar Domnul şi feace ciudă mai mare şi mai minunată de cît toate ciudesele. Că mai apoi păzi el aceasta să arate. Şi dentr-această ciudesă mulţi se adunară şi crezură. Iară pentru căce credea aşa mulţi, iară pizma ovreailor mai tare se întărîta şi se aprindea. Şi dentr-aceaia ei se şi sfătuiră, pre cruce a-l răstigni şi să-l omoară. 
   Iară năroadele auziră că Isus vine, şi timpinară pre el cu mare slavă (că ştiia de minune ce feace cu Lazar), însă aşa numai ca unui om i da cinste. Iară de-aciia nici ca un proroc nu-l ţinea ei pre el, ce mai mare de toţi şi mai bun. Carele amu den proroci cinstiră vreodinioară aşa părinţii lor, ca pre el? Că atunce începură şi a grăi: „Osana, blagoslovit, vine în numele Domnului!” Iară osana, ca o cîntare aduseră lui, în loc amu de „spăseaşte-ne!” Aceasta grăiia, că de acmu zis i fu „Doamne, spăseaşte-ne!” Şi [105] unul Dumnezeu iaste numai spăsitoriu, şi spre acela unul spăsenie arată scriptura. „Blagoslovitul vine în numele Domnului”. „A veni”, grăieşte-se, „Domnul”, că aşteptat era den iudei a veni. Aşa amu şi Ioan preaditece grăiaşte, cînd tremise cei doi ucenici ai lui să zică: „Tu eşti cela ce va să vie”, în loc a zice „aşteptăm a veni în numele Domnului”. Aceasta zice: den Domnul blagoslovit vine, den Dumnezeu blagoslovit, tremis den <110> Dumnezeu. Iară Marco evanghelist mai adaus-au şi „blagoslovită vine împărăţiia, în numele Domnului, părintele nostru David”. (Părea-le amu feciorilor jidovilor că se rădică scaunul căzut al împărăţiei lu David. De aceaia bucurîndu-se grăiia: „Blagoslovită vine împărăţie părintelui nostru David, în numele Domnului”, ce se zice „den Dumnezeu”). Iară blagoslov Ioan grăiaşte: „Blagoslovit vine, în numele Domnului, împăratul izraililor”, cum ai zice: „în slava Domnului chip împărătesc, osana, fiiul lu David”, cum ai zice că aceasta iaste ce-au fost făgăduinţa lu David. Iară unde zice „vine”, aceasta iaste, că de sus venit-au, că Dumnezeu acesta, fiiul, întru o fire cu tatăl, şi fu om. „Vine” şi „în numele Domnului” chemăm, şi „blagoslovit” cheamă-se (ce se zice, slavă slăvim, pace pre pămînt şi slavă în înălţime, împărat acesta celor de sus şi celor de jos, ceriului şi pămîntului). Şi în numele Domnului vine, şi a toată lumea Domn acesta, şi împăcă ai ceriului cu ai pămîntului, şi supuse jos duhurile hitleane şi pre însuş satana, că a lu Hristos fu slava în înălţime. Că, frumos se grăiaşte „blagoslovit vine”, însă nu adus, că de ară fi adus aceasta chip de slugă iaste, iară ce vine, chip domnesc iaste. Derept aceaia Hristos n-au venit în nume de slugă, ce în numele Domnului au venit, cela ce Dumnezeu adeverit iaste, - şi nu e protivnic lu Dumnezeu. În numele tatălui venit-au Domnul, cum şi însuş zis-au că „eu venii în numele părintelui mieu”; iară altul vine în numele său. Că împărat izraililor chema pre Hristos, timpinînd pre el; şi ceia ce i se închina lui, părea-le lor că cu împărăţie de pre ceastă lume va el să împărăţească spre ei, că aştepta să se scoale un împărat [106] mai bun şi mai mare. Aşa le părea lor de Domnul Hristos, <111> că va după firea omenească să le ajute lor; gîndiia ei că de supt mîinile şi ţinutul rimleanilor va scumpăra pre ei şi le va dărui slobozie.
   Că află Isus un asin, şezu spr-insul, cum iaste scris: Nu vă teameţi, featele Sionului! Iată împăratul tău vine, şade spre mînzişor de asin. Aceasta nu înţeleasără ucenicii lui mainte; ce cînd se proslăvi Isus, atunce pomeniră că aceaia era de el scrisă, şi aceasta făcură lui.
   Şezu spre mînzişor Domnul, după prorociia Zahariei, ce-au zis: „Nu vă teameţi, featele Sionului! Iată împăratul tău vine, şade spre mînzişor de asin”. Derept aceaia, mulţi ce împărăţiia întru Ierusalim, nederepţi era şi asupritori. Grăiia prorocul: „Nu te teame, Sione, că de cel împărat, ce eu prorocesc, el nu iaste aşa ca aceia, ce blînd şi preaînţelepţit şi smerit cu mîndrie; şi nici o trufă nu arată”. Şi aceasta aiavea e, c-au venit spre mînzişor de asin şezînd, şi neavînd cu sineş vreo oaste întrînd în Ierusalim Domnul; ce şezînd spre mînzişor de asin nici slugi avea, nici înarmaţi, nici dărăbanţi, ce cu multe blîndeaţe şi smericiune multă întră. Chip şi împărţire puse noao şi dereptare, ca să nu căutăm nici noi spre mai mult de cît ne trebuiaşte, ce să avem minte smerită, şi să nu ne pizmim, nici să ne rînjim sau să ne certăm. 
   Era şi semn acel mînzişor de asin, ce vrea să şază Domnul spr-insul, că necurat iaste în leage dobitocul asin. Semnul ce iaste acesta, iaste nărodul păgîn, limbile, ce spr-insul şade cuvîntul lu Dumnezeu Isus, să pleace neplecaţii şi nesocotiţii, ca asinii (ce se zice, aceşti oameni noi). Şi scoase aceştea la adeveritul Ierusalimului, şi-i puse supt mîna sa, şi-i feace să se pleace şi să se închine lui. Şi amu, <112> carei crezură den limbi, den păgîni, rădică-i Dumnezeu la ceriu, oameni ai lui să fie propoveduitori. Iară finicul semna să fie biruitoriu spre moarte Domnul, că învise pre Lazar. Finicul amu la războaie da-l celor ce biruiia. Semnează-se, că al ceriului au fost fiind Hristos proslăvit, şi de sus deştinse. Că singur finicul, mai vîrtos de toate [107] leamnele alalte, înalţă-se la ceriu (cum zice, că creaşte înalt) şi stîlpări are în vîrh (sînt albe); iară pre mijloc de stîlpări, pînă în vîrh, scorţos iaste şi derept, şi e rău a te sui, de stîlpări uscate ce are. Aşa amu şi la înţelepciunea lu Hristos cine va vrea să se suie, străminoasă şi colţuroasă are a afla calea, şi cu grea trudă să îmble pre toate bunătăţile, la nălţimea ei sui-se-va. Cît iaste omului putearea, are a dobîndi prea luminata a lu Dumnezeu lumină şi descoperire cealea neştiutele, ca finicul mugurii ceia marii. Grăiaşte-se finic şi Domnul nostru Hristos, ce derept noi de pre pămînt înălţă-se mai pre desupra de ceriure, ce şi den putredirea firei noastre au crescut. Pădure fi-va leamnelor ce se înrădăcinează spr-insa cu credinţă şi se înmulţesc: „ce în casa lu Dumnezeu sădiţi fost-au beseareciei, în curţile lu Dumnezeu înfluri-vor”. Aceasta zice: întru a veacilor lăcuire, ce întru ea ceia dulcii ce-au nădăjduit spre acea înflurire, şi arătaţi fi-vor în cela veac ce va să fie, că închipui-se-vor lu Hristos şi derepţii. Derept aceaia grăit iaste de David proroc că „dereptul ca finicul înflureaşte” (ce se zice, ca şi Hristos adeverit derept). Că finicul nu i-e lesne a-i fura furii poamele lui, căce că stau sus, nu aproape de pămînt; aşa-s şi sfinţii, că la ceriu fac comoară, unde furii nu o sapă, nici o fură <113>. Aceasta amu nu o înţeleaseră ucenicii lui mai de nainte, ce cînd se proslăvi Isus. Iară slava, grăiaşte, după răstignire şi după muncă şi după văznesenie; atunce amu ştiură toţi apostolii, la venitul duhului sfînt, că vine cu dulceaţă. 
   (Evanghelie) Derept aceaia mărturisi nărodul ce era cu nusul cînd strigă Lazar den groapă şi-l învise el den moarte. Derept aceaia-l timpină el nărodul, că auzise el că făcuse acel semn.
   Derept aceaia şi timpinară pre el cu slavă credincioşii şi blagoslovenie avînd de el. Că de n-ară fi crezuţi, nu se-ară fi aşa curînd adauş; că nu numai cîţi credea timpinară pre Hristos, ce încă şi alţii, mulţi. 
   Aceasta amu, fraţilor, crezînd şi mărind şi proslăvind Hristos, adeveritul Domnul nostru, să-l timpinăm şi să ne închinăm lui, şi stîlpări de lucrure bune să aducem [108] lui. Să aştearnem şi noi veşmintele noastre (ce se zice, trupurile noastre), că haine şi coperişe sînt sufletelor trupurele noastre; d-unde plecăm aceasta duhului, de omul cela vechiul să ne dezbrăcăm. Carei sînt destoinici a cînta lu Isus şi despuitoriului, lu Dumnezeu, însuş să se pleace şi să se aştearnă, ca desupra lui să calce Domnul şi să sfinţească el, ca de acmu să nu se mai scoale trupul spre suflet, ce să putem cînta şi a grăi, cineş plecîndu-se Domnului, şi să se roage lui. Aşa să aştearnem dereptarea vieţiei noastre, tăind den lemn stîlpări (ce se zice, în vieaţa sfinţilor să ne chipuim). Şi de acmu să o înainte apucăm, şi pre urma lu Hristos mergînd cu lucrurile noastre, ca lu Hristos adeveritul, al nostru Domn, toată slava să fie. Că unii întîi în viaţa lor bună începătură arătară, iară pînă în viaţa lor de apoi nu săvîrşiră <114> aşa, nici în slava lu Dumnezeu nu se săvîrşiră, nici cinstiră venitul Domnului nostru, lu Isus Hristos, cela ce noi toţi-l aşteptăm în toate zile, la a dooa înfricoşată a lui venire. Derept aceaia se cade tuturor creştinilor, cîţi sîntem credincioş, de creadem în Dumnezeu, pururea să aşteptăm sfîrşeniia şi pururea să aşteptăm Domnul cela ce va să vie cu slavă şi cu îngeri slujitori lui. Aceasta să înţeleagem şi să ne gătim, că vine, să ştiţi, viitoriul, şi vine şi nu va pesti, şi are a plăti noao tuturora, cuiş după lucrul lui. Pentru aceaia să ne gătim lucrurile noastre mainte, derep ce atunce va veni Domnul nostru cînd noi nu văm şti. 
   Derept aceaia să ne nevoim, fraţilor, cu toate bunătăţile să ne deşteptăm, şi să ne teamem de Dumnezeu şi de judecata înfricoşată, şi să ne înţelepţim, şi să nu fim pînă în sfîrşit neisprăviţi şi nedereptaţi. Iară să văm orbi noi de ceaia lume, şi nevăzîndu-o o urîm, şi viaţa noastră cu leane şi cu nesocotinţă o petreacem, încai pre ceastă lume să ne sfiim şi să ne ruşinăm! Iară de nu ne văm ruşina noi în această lume de oameni, nici de Dumnezeu nu ne văm teame. Ce folos e noao cînd de ceaia lume ne lăsăm, [109] şi pre ceastă lume sîntem tot în ruşine? Crez, de nu văm nici ceaia nici ceasta socoti, acicea noi văm fi ocărîţi şi bătjocoriţi, iară acolo noi văm plînge şi văm fi în suspini, în veacii nesfîrşiţi. Pentru aceaia rog pre voi, fraţilor, de să păziţi şi să socotiţi, să nu aşteptaţi a vă pocăi de păcate cînd vine la voi ceasul şi moartea (cînd numai de ceasul morţiei şi de munca de vecie ce cugetaţi atunce), ce acicea să ne pocăim pînă lăcuim, şi să nu îmblăm pre voia trupului şi <115> pre calea ceaia larga ce ne duce spre moarte. Că cine îmblă acicea pre calea ceaia larga (ce se zice, fără grije şi fără frica lu Dumnezeu şi fără de ruşine), acolo, în ceaia lume, elu-ş strînge şi-ş găteaşte chin şi munca de vecie ceaia osîndita. Iară cine va îmbla acicea pre calea ceaia îngusta (ce se zice, să lăcuim cu răbdare multă), de să răbdăm scîrbele şi ocărîle, şi să ne teamem de Dumnezeu şi să nu îngăduim pohtei trupului, ce să ne ispovedim păcatele noastre de să ne pocăim, ca cea fericită dulceaţă ce se găteaşte bunilor să se îndulcească, aceiia să ne spodobim şi toţi să o putem dobîndi, carei vor bine-lăcui acicea şi cum place lu Hristos, adeveritului Dumnezeu, ispăsitoriul nostru, că lui se cuvine toată slava şi cinstea şi închinăciunea, şi acmu şi pururea pînă în veacii veacilor, amin. 
   
   ÎNVĂŢĂTURA DE PREACINSTITA TAINĂ, CE SE ZICE DE TRUPUL ŞI DE SÎNGELE LU HRISTOS, VARE DE CÎTE ORI CREŞTINII CREDINCIOŞII GĂTESCU-SE A LUA SFÎNTA CUMINECĂTURĂ, TRUPUL LU HRISTOS
   
   (Iară preutul tot iaste datori cu învăţătură a învăţa întîi, mainte de cuminecare, ca nemunui să le pare că e pîine proastă şi vin prost, sfînta cuminecătură)
   
   Veniţi fraţilor, veniţi părinţilor, şi de toată vîrsta, mici şi mari, tinerii şi bătrînii, feciorii şi featele, de ascultaţi toţi carei vor să priimească şi să ia sfînta cuminecătură, care-au zis Domnul nostru Isus Hristos că iaste sfînt trup şi sînge al lui, celuia ce toate silele ceriului slujescu-i, heruvimii şi serafimii, şi toate tăriile ceriului cu frică şi cu [110] cutremur, ceia ce rădică jărtvele sufleteşti sus la <116> ceriu. Şi într-acela obraz şi chip sînt şi preuţii ceia derepţii şi bunii, carei cu frică şi cu credinţă stau şi slujesc înaintea sfinteei mease ceaia înfricoşata, ceaia ce spre ea înainte-i zace trupul şi sîngele fiiului lu Dumnezeu, ispăsitoriul Isus Hristos, cela ce el arătă şi chipui pre sineş, cum zice sfînt Matei evanghelist, şi Marco şi Luca şi Pavel apostol. 
   Domnul Dumnezeu, Isus Hristos, cînd şezu cu ucenicii săi la cină, cu cei doisprăzeace, luo pită şi blagosovi, şi laudă deade lu Dumnezeu, părintelui său. Şi frîmse şi deade ucenicilor săi, şi grăi: „Luaţi şi mîncaţi, că acesta iaste trupul mieu ce se deade şi se frîmse derept voi şi derept mulţi în iertăciunea păcatelor. Aceasta faceţi cînd veţi face pomeana mea”. Aşijderea şi păhar luo după cină şi blagoslovi şi deade ucenicilor săi, şi zise: „Acest păhar leage noao iaste”, şi „beaţi dentr-acesta toţi, că acesta iaste sîngele mieu ce se varsă derept voi, şi derept mulţi în iertăciunea păcatelor. Aceasta faceţi pururea cînd veţi face pomeana mea!” Aceasta toţi, bine să o înţeleagem, fraţilor, că nu iaste zisă numai cătră singuri apostoli, ce cătră toţi carei cred în el şi ţin leagea lui. Şi iară zice Pavel apostol: „De cîte ori veţi mînca pita aceasta şi beaţi dentr-acela păhar, moartea Domnului să adevăraţi, pînă el va veni”. Aşijderea: „Cine va mînca pita aceasta fiind nedestoinic, vinovat fi-va trupului şi sîngelui Domnului. Întîi să-ş ispitească omul sineş, şi aşa să mănînce dentr-această pită şi dentr-acela păhar să bea. Că cela ce mănîncă şi bea nedestoinic fiind, osînd luiş mînîncă, ca să nu desparţă trupul Domnului”. 
   Derept aceaia, fraţilor, întîi să lepădăm <117> de la sine toate răotăţile şi toate pizmele şi toate mîniile şi toate hulele şi toate lucrurile nedereapte, şi toate gîndurile nedereapte de la inemă să le lepădăm, cum zice Hristos: „Să spălăm sticla şi blidul den lăuntru întîi” (ce se zice, de toate necurăţiile întîi den lăuntru să ne curăţim) Şi cu credinţa ceaia buna să ne întărim, şi cu toate lucrurile [111] cealea bunele să ne îmbrăcăm şi cu poamele duhului, cum zice apostol Pavel, că „poama duhului iaste dragostea, veseliia, pacele, răbdarea, dulceaţa, bunătatea, credinţa, smericiunea, curăţie, blîndeaţele, postul; cătră acealea leage nu e” (ce se zice, că cine nu are de aceastea bunătăţi, leage n-are). Derept aceaia, fraţilor, noi întîi cu aceastea să ne nevoim de să ne înveştim, şi de toate lucrurile cealea cu ruşinea să fim feriţi, şi aşa să ne apropiem şi să luom cinstitul şi curatul trupul lu Hristos şi sfîntul al lui sînge. Şi mare nădeajde avînd spre acela ce al lui trup mîncăm, cum al lui sfînt trup să fie noao de iertarea păcatelor şi de curăţie trupului şi sufletului în viaţa veacilor, şi să fim împreunaţi cu sfinţii apostoli, ca şi noi cu nuşii să moştenim împărăţiei ceriului. 
   Pentru aceaia, fraţilor, nimea dentru voi să fie în doao cugete ca Iuda, că el cu Hristos cina, şi spre vînzare cugeta, şi cu apostolii lăcuiia, iară cătră jidovi clevetiia-i. Derept aceaia bine să vă socotiţi, ca nimea dentru voi să nu priimească fără socotinţă trupul lu Hristos, ca nu, deaca veţi mînca şi veţi bea, să cădeţi întru păcate. Că nu iaste proastă pită şi vin această mîncare, ce adeveritul trup a lu Hristos şi sîngele lui.
   Însă Domnul nostru, Isus Hristos, ştiind neputinţa seminţeei noastre, <118> că nu vrea putea nimea carnea trupului său crudă a mînca, sau aşa sîngele lui a-l bea, ce schimbă trupul său şi-l adause în pîine, şi sfîntul sînge în vin, cum însuş zice: „Acesta e trupul mieu şi sîngele mieu”. Şi însuş deade noao de să mîncăm şi să bem acest ce el au zis că e trupul lui. Ce foloseaşte şi ajută omului mîncarea şi băutura aceasta? Foloseaşte-ne şi ne slobozeaşte den păcate, cum noao mărturisesc cuvintele aceastea, că zice: „Derept voi datu-se-au şi se-au vărsat, să vă se iarte păcatele!” Aceaste cuvinte noao au dat în cuminecătură, să ne se iarte păcatele, şi milă şi viaţă şi spăsenie pren ceaste cuvinte dat-au noao. Şi unde iaste iertatul păcatelor, acolo iaste şi viaţă, şi spăsenie. Însă această pită şi acest vin n-ară putea face acest lucru mare. Adevăr, pita e pită, şi vinul încă e vin numai; iară slujba şi cuvintele ce-au zis Hristos: „Luaţi şi mîncaţi, că acesta e [112] trupul mieu, ce se dă şi se frînge derept voi şi derept mulţi, în iertăciunea păcatelor”, - acesta sfinţeaşte pita şi vinul, şi face cuminecătura trupul lu Hristos. Că aceaste cuvinte sînt lîngă pită şi lîngă vin, şi făgăduita ceaia mai marea în cuminecătură iaste, şi capul de iertarea păcatelor. Şi aiurea încă zice: „De nu veţi mînca trupul fiiului omenesc şi să beaţi sîngele lui, viaţă nu veţi avea întru voi. Iară cine va mînca trupul mieu şi va bea sîngele mieu, avea-va viaţa veacilor”. Şi iară zice că „cine va mînca trupul mieu şi va bea sîngele mieu, acela întru mine va lăcui, şi eu întru el”. În cuminecătură şi într-aceaste cuvinte cine bine va creade, acela el va putea dobîndi şi va priimi ce făgăduiaşte Dumnezeu într-aceaste cuvinte: iertăciunea păcatelor. 
   Derept aceaia, <119> fraţilor, să nu ne apropiem noi ca la un lucru prost, nepocăiţi sau neispitiţi în credinţă, sau învrăjbiţi fiind, ce aşa să vă apropiiaţi cu mare credinţă şi luminaţi în curăţie, şi dragoste avînd unul cătră alalt, că mai bună de aceasta nu iaste. Că nu face omul aceasta, ce însuş Dumnezeu, cu a sa înfricată socotinţă şi cu mîna ceaia tarea a lui, fapt-au taina aceasta, şi pre noi soţi ne-au făcut sfinţiei lui. Şi aşa, cine o va lua întru el cu curăţie şi cu credinţă, acela iertăciune păcatelor dobîndi-va, şi va moşteni împărăţiia ceriului în vecie.
   Iară cine fără socotinţă şi fără de credinţă şi necuraţi se vor apropiia de trupul lu Hristos, nedestoinici fiind nice a căuta spre el, necum să-l ia ei în gura lor (cum feace şi Iuda), aceia în boala şi în durearea ceaia nevindecata cădea-vor, şi munciei şi focului de vecie vinovaţi fi-vor, şi acolo se vor munci în vecie.
   Pentru aceaia rog pre voi, fraţilor, şi vă îndemn, să nu facem noi aceasta fără de socotinţă, sau fără de credinţă, fiind nedestoinici şi ne protivim lu Dumnezeu, ce mainte, în toate zilele şi nopţile, să ne învăţăm să facem ce place lu Dumnezeu; şi să ne delungăm de greşale şi de păcate, şi să ne curăţim cu postul şi cu rugăciunea. Că de văm face aşa şi văm lăcui pre aceastea învăţături, cînd va fi la judeţul cela înfricatul, noi încă ne văm [113] afla în a dereapta scaunului lu Dumnezeu. Iară de văm fi fără credinţă şi fără de socotinţă şi ne văm pururea tăvăli în necurăţie şi în spurcăciune, şi mai apoi ne facem ca credincioşii, de ne apropiem cu ei a ne cumineca cu cinstitul trup a lu Hristos, iară atunce înşine rădicăm noi mîniia lu Dumnezeu spre noi. Şi încă, <120> iară ne se cuvine a înţeleage acicea: ce om ară cuteza cu neşte mîini întinate şi scîrnave a se apropiia de un împărat sau de alt domn de pre cest pămînt, să-l pipăie şi să-l apuce, sau a săruta pre el, cînd el tot e întinat? Iată, acela fiind om de pre pămînt, şi n-ară nimea cuteza aşa să se apropie; dară cătră împăratul ceriului, cum am cuteza să ne apropiem, sau de trupul lui şi de sîngele lui să ne atingem cine den păcate nu se-au curăţit, cu postul şi cu rugăciunea şi cu lacrăme, încă mai vîrtos cu milosteniia, ce cu ea vor toţi milostivii să priimească milă de la Dumnezeu? 
   Derept aceaia, fraţilor, aceasta noao ne se cade a vă grăi şi a vă învăţa. Iară voi încă vă nevoiţi, că noao ne se cuvine neîncetat să vă spunem şi să vă învăţăm, pînă doară vă veţi derepta şi vă veţi face buni. Că voi înşivă ştiţi acicea că cineş a lui sarcină poartă, şi cine ce va semăna, aceaia va secera, şi cineş al său răspuns va să dea înaintea lu Dumnezeu, de toate lucrurile ce va fi lucrat pre ceastă lume, oare cu cuvîntul, oare cu lucrul. Şi atunce oare se va proslăvi, oare se va ruşina; că sau va mearge în împărăţiia ceriului, sau în munca de vecie. Că acolo toţi văm sta împreună la zioa ceaia a judeţului înfricat: şi robii, şi slobozii, şi împăraţii, şi domnii, şi boiarii, şi deregătorii, şi bogaţii, şi săracii, şi toţi judecătorii, bărbaţii şi muierile, feciorii şi featele, tinerii şi bătrînii, şi de toate vîrstele, toţi văm sta împreună, şi toţi văm lua plată, cineş după lucrul său, de la judeţul cela nefăţarnicul ce nu judecă pre mită, nici-i trebuiaşte mărturie, <121> ce însuş iaste şi judecătoriu şi mărturie. Iară noi să ne nevoim acicea cu lucrurele cealea bunele cu toate, cealea ce plac lu Dumnezeu, ca de la sfinţiia lui să dobîndim [114] milă acicea, acmu, şi încă şi în veciia ce va să fie. Toţi carei se priceştuiesc cu sfînta a lui taină şi sfintele Paşti, învierea lu Isus Hristos încă veaseli şi cu bucurie să ajungem, slăvind sfînta troiţă, tatăl şi fiiul şi duhul sfînt, acmu şi pururea şi în veacii veacilor, amin. 
   
   [115] <122> 
   ÎNVĂŢĂTURĂ ÎNTRU SFÎNTA ŞI MAREA DUMINECA PAŞTILOR
   
   (Scrisă e de sfîntul Ioan Zlatoust).
   
   Astăzi e zi de bucurie şi de veselie, fraţilor, zioa veseliei şi spăseniei, zioa lumineei şi a curăţiei, zioa pacelor şi a împăcăriei, zioa ce iară va să fie şi înnoirea sufletelor noastre, zioa adeverită, mare şi luminată şi minunată. Acesta e praznicelor praznic şi sărbătoare. Aceasta iaste cinstită şi sfîntă a purtătoriului de lumină zioa învierei lu Hristos. Într-această zi rădică pre noi Hristos carei eram aruncaţi în păcate, într-această zi învie pre noi carei eram morţi în păcate. Într-această zi raiul deşchise să ne îndulcim noi de cel pom al vieţiei, cela ce iaste curat şi de viaţă făcătoriu al lui trup şi sînge, ce pentru el curăţimu-ne şi ne luminăm şi ne sfinţim şi ne înnoim. Derept aceaia, rogu-mă voao, fraţilor, să-ş ispitească toţi sine, şi aşa trupul lu Hristos să mănînce şi den sîngele lui să bea. Că cine mănîncă şi bea nedestoinic fiind, păcat luiş mănîncă şi bea. Să nu osîndească trupul şi sîngele Domnului nostru, Isus Hristos ! 
   Însă cine va spune tăriile Domnului, auzite face-va toate laudele lui? Sau cine ară putea spune de destul şi a arăta cum se-ară cădea bunătatea aceştii zile, şi a cînta şi a se mira puteriei acestuia şi măriei? <123> Că neispitite sînt judecările Domnului nostru, şi neajunse cărările lui. Ieri eram întunecaţi, iară astăzi luminaţi; ieri întru suspini şi în plîngeri, iară astăzi întru veseliie şi în bucurie; ieri [116] eram în neşchit suflet, iară astăzi întru suflet dulce! Că, adevăr, nespusă iaste, fraţilor, măriia şi bunătatea aceştii zi! Că nimea nu poate spune darul aceştii taine! Că încă nu se poate spune cu adevăr preaînmulţimea măriei lu Dumnezeu şi ce e cătră noi dragoste şi mila lui şi ieşirea! Că izbăvire dat-au Hristos pre sine pentru noi, pentru toţi, şi ne-au adus pre noi den moarte la viaţă, şi den untunearec la lumină, şi den robie la scumpărare, şi den vrajbă la dragoste. 
   Că ne-au scumpărat pre noi den blăstemul păcatelor (ce-au fost pentru noi blăstemul) ca să fim feciori, ca de acmu să nu mai fim robi, ce slobozi, şi să nu mai fim de acmu în muncă, ce fără de muncă, de acmu nu iubitori de lume, ce de Dumnezeu iubitori, şi de acmu nu după trup îmblînd, ce după duh. Că zice Pavel apostol că „cine îmblă după trup, trupeaşte se grijaşte, iară cine îmblă după duh, de duh se grijaşte”. Ş-au dat noao sufleteaşte să prăznuim şi sufleteaşte a îmbla; c-au dat noao prea cu cuviinţă şi cu dereptate a lăcui, cu dragoste şi cu împreunare, cu blîndeaţe şi cu pace, cu lungă răbdare şi cu dulceaţă; că ne-au sfinţit şi ne-au proslăvit pre noi cu duhul sfînt, ca în noirea vieţiei să îmblăm. 
   Dară noi ce vrem da lu Dumnezeu de toate de aceastea ce-au dat el noao? Ce văm da noi cu destoinicie frîmseţiei lu Dumnezeu şi slăvitei împărăţiei lui? Ce văm da noi împrotivă şi tocma preaînmulţitului darului lui şi dulceţiei lui? <124> Ce, lu Dumnezeu să mulţemim, iubiţilor, să-i mulţemim şi să-l proslăvim, pentru acea miloste mare ce are el spre noi: Să-i mulţemim şi să cădem Domnului şi să ne închinăm lui, şi să-i aducem lui, în loc de mir, daruri de cîntare cu frică şi cu bună mîndrie. Că iubitoriu de oameni iaste şi bun şi dulce despuitoriul Dumnezeu şi toate le priimeaşte, macară şi camai sărăceşti şi mai mici să sînt darurele noastre. 
   Derept aceaia să iubim şi noi, fraţilor, pre cela ce-au iubit noi cu dulceaţă, şi să murim şi noi pentru cela ce-au murit pentru noi în cinste, şi să meargem după sfînta [117] învăţătura lui. Să curăţim pre noi de toate spurcăciunile trupului şi ale sufletului, şi să aducem Dumnezeului nostru lucrure bune: credinţa, dragostea, nădeajdea, răbdarea, înfrîngerea inimiei, milcuire şi lacrămi, şi cuget curat, şi omorîre acestui trup de pămînt de curvie şi de toate lucrurele necurate, de pohte reale şi de camete. 
   Să lucrăm lu Dumnezeu cu înţelepţie şi cu bună slujbă, cu răbdare şi cu rugăciune, şi să luom întru sînul nostru dragostea adeveritului Dumnezeu, spăsitoriul nostru. Şi să cîntăm lui cîntece noao, cum zice şi David proroc: „Şi toţi împreună să cîntăm lui, şi să plăsem cu mîinile, şi să strigăm lu Dumnezeu în glas de veselie, că Domnul de sus înfricat e şi împărat prespre tot pămîntul”. „Că mare e Domnul şi lăudat foarte! Mare e Domnul, şi măriei lui nu e sfîrşenie! Mare e Domnul şi mare e tăria lui!” Că deşertă şi zdrobi preaînălţatul şi trufaşul vrăjmaşul nostru, diavolul, şi moartea călcă şi toţi-i învise, şi viaţa veacilor noao dărui. Ieri amu îngrupămu-ne lu Hristos, <125> iară astăzi ne rădicăm, ieri ne răstigniiam, iară astăzi ne proslăvim! Derept aceaia să ne şi îndulcim toţi, fraţilor, cu bune mulţemite, acestui praznic bun şi luminat, şi să întrăm bucurîndu-ne în bucuriia Domnului nostru, ca slugile cealea bunele şi înţeleaptele. Împăraţii şi arhierei şi domnii şi judecii şi toţi carei sînt pre deregătorii, preuţii şi diaconii, călugării şi mireanii, voinicii şi proştii, bătrînii cu tinerii, bărbaţii şi muierile, bogaţii şi measerii, robii şi slobozii, toţi să proslăviţi şi să măriţi Domnul Dumnezeul nostru întru această zi luminată şi de praznic, toţi să cîntaţi şi să vă miraţi şi să cinstiţi! 
   Cine se-au postit şi se-au ustenit, veniţi bucurîndu-vă şi priimiţi argintul! Cîţi den ceasul dentîi lucrat-aţi, priimiţi astăzi ce vă se cade plata; cîţi după al treilea ceas aţi venit, mulţemind şi veselindu-vă să prăznuiţi; cîţi după al şaselea ceas aţi ajuns, nemică să vă sfiiţi; iară carei aţi pestit pînă la al noaole ceas, apropiiaţi-vă şi nemica ruşinîndu-vă; şi cîţi şi pînă la al unsprăzeacelea ceas aţi pestit şi ajunset, să nu vă teameţi căce-aţi pestit, şi derept aceaia să nu vă mîhniţi! Că iubitoriu şi cinstitoriu iaste Dumnezeu, că e dulce şi milostiv, şi priimeaşte ceia de [118] apoi ca şi ceia dentîi, şi răpausă ceia ce-au lucrat den al unsprăzeacelea ceas, ca şi ceia den ceasul dentîi, şi răpausă cela ce-au lucrat. Cela de apoi miluiaşte-l, şi cela dentîi îndulceaşte-l; acestuia-i dă, iară celalaltu-l dăruiaşte, şi înţelepciunea lui sărută, şi lucrulu-i cinsteaşte; şi cu dragoste-i priimeaşte, şi cu vrearea-i laudă, şi ruga le priimeaşte, şi cu dragu-i <126> iubeaşte. Pentru aceaia vă apropiiaţi toţi cătr-însul şi vă luminaţi! Şi ceia dentîi, şi ceia den mijloc, şi ceia de apoi, toţi împreună plată să priimiţi, bogaţii şi measerii, unul cu alalt să prăznuiţi, neîndurătorii şi leaneşii zioa aceasta să o cinstiţi! Cine se-au postit şi cine nu se-au postit, veseliţi-vă astăzi, că masa plină iaste; nimea să iasă flămînd sau lipsit, ce toţi să vă îndulciţi aceştii bogăţie dulce. Că Paştile noastre, pentru noi se junghe Hristos. Toţi să împleţi den nescăzutul şi nedeşertatul izvor ce iaste Dumnezeu, ispăsitoriul nostru. Veseliţi-vă şi gustaţi, şi să ştiţi că e dulce Dumnezeu. Că Domnul Dumnezeu ivi-se noao, nimea să nu se plîngă de meserătate, că se arătă împărăţie depreună; nimea să nu plîngă de păcate, că, iertăciunea păcatelor den mormînt au luminat; şi nimea să nu se teamă de moarte, că ne-au scumpărat mîntuitoriul nostru den moarte! 
   Derept aceaia, fraţilor, să ne dezlegăm toate vrajbele unul de la alalt, şi pizma ceaia reaoa, şi să iertăm toţi pentru învierea. Şi să zicem celora ce urăsc pre noi că „fraţii noştri sînteţi”, şi aceştea cu dragoste să-i cuprindem. Că Hristos iaste pacea noastră, cela ce pămîntul cu ceriul împăcat-au, ş-au împreunat toţi într-o împreunare, şi păreţii ceii cetăţi de vrajbă spart-au cu trupul său. Pace dat-au apostolilor şi ucenicilor săi, pace lăsat-au lor, şi pre ei şi pre noi ai paceei şi ai dragostei faptu-ne-au feciori. Zice Hristos: „Îndrăzniţi, că eu biruii lumea şi pre ţiitoriul lumiei, cela ce aducea păcatele în lume, diavolul”. Că ne-au spăsit pre noi Hristos, Domnul nostru, şi den iad ne-au scos, ş-au izbăvit pre noi den silniciia diavolului, şi den robiia lui scumpăratu-ne-au. Amărî-se iadul, că gustă <127> cinstitul şi sfîntul trup al Domnului, cum Isaia proroceaşte: [119] „Amărî-se iadul, că timpină tine josul”. Amărî-se amu, derep ce se deşertă. Amărî-se amu, căce bătjocurit fu. Amărî-se amu, că legat fu; că priimi trup şi Dumnezeu află; că priimi ce văzu, şi căzu în ce nu ştiu, înghiţi pre cela ce nu-l ştiia moartea. Înghiţi-l, şi cunoscu el pre trup. Înghiţi viaţa, şi călcat fu de viaţă. Înghiţi ca unul den toţi şi se deşertă de toţi. Şi pre el singur răpi-l ca un leu, ce-ş sfărîmă şi-ş frîmse dinţii săi. Că pentru păcate moarte biruiia. Ce întru Hristos păcat nu află, şi se deşertă de-aciia veninul morţiei. Că păcate Hristos nu feace, nice se află hitleşug întru rostul lui. Că vreamea iaste acmu cum se cade a zice: „Unde ţi-e, moarte, tăriia? Unde ţi-e, iadule, biruirea?” Învise Hristos, iară tu te supuseş. Invise Hristos, şi se bucurară îngerii. Învise Hristos, şi căzură dracii. Învise Hristos, şi morţii sloboziră-se. Învise Hristos, şi den putrejune slobozimu-ne. Învise Hristos, şi den blăstem dezlegatu-ne-am. Învise Hristos, şi noi încă înviemu-ne. Învise Hristos, şi noi cu nusul învisem. Învise Hristos den moarte, începătoriu morţilor fu că a lui e slava şi ţinearea, şi cinstea şi închinăciunea, şi frîmseaţea ceaia marea, acmu şi pururea şi în veacii veacilor, amin. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ, LUNI, A DOOA ZI DE PAŞTI.
   
   (Cuvîntul sfîntului, lu apostol Pavel).
   
   Ascultaţi, creştinilor, cum leanea noastră rădică-o sfîntul şi dumnezeiescul apostol, unde grăiaşte şi zice: „Fraţilor, veseliţi-vă în Domnul în toată vreamea, şi iară zic, veseliţi-vă ! Şi blîndeaţele voastre să fie înţelegute tuturor oamenilor. Că Domnul iaste aproape. Nu grijiţi nemica, <128> ce în toate rîndurele să rugaţi în rugă. Şi să fim cu mulţemită, prinosul vostru să se arate înaintea Domnului”. Şi iară zice: „De pururea să vă bucuraţi, şi neîncetat să vă rugaţi, şi de toate să mulţemiţi!” Întru aceaste trei lucrure, fraţilor, (ce zice, de pururea să ne bucurăm, şi, iară, rugăciune [120] a face neîncetat, şi, iară, de toate a mulţemi), spăseniei noastre fi-va. Ce iaste de pururile a se bucura? Să-ş fie tot omul în dereptatea sa, de care dereptate iaste bucuriia şi tăriia şi dereptarea şi săvîrşeniia. 
   Dereptatea amu grăiaşte: toate lucrurile cealea bunele împreună. Cînd lucrează sufletul lucrure bune, şi dereptatea săvîrşaşte. Că cine săvîrşaşte dereptatea, să ştie că va cădea întru nevoie şi în gonire şi în grije şi în năpăşti. Ce de acealea mai vîrtos să se bucure şi să se îndulcească, şi să se veselească, pentru nădeajde spăseniei şi pentru fericirea dereptăţiei, că de la Dumnezeu încă va lua mîngîiarea. „Fericiţi, amu”, zice, „goniţii pentru dereptatea, că a celora e împărăţiia ceriului”. Nu aşa prost zis-au apostolul să ne bucurăm noi, ce de Domnul să ne bucurăm. S-am fi şi goniţi de nescare oameni necredincioşi, să ne-ară şi spînzura, şi să ne-ară şi sparge cu moarte grozavă, s-am fi şi uciş, şi să ne-ară munci în toate chinurele cealea realele, pentru dumnezeiasca credinţă, iară noi de acealea să nu ne întristăm, ce mai vîrtos să ne bucurăm. Că zice Luca, la deaanie, că se întoarseră amu şi apostolii bucurîndu-se, derep ce le se tîmplă ocărîţi a fi pentru numele Domnului. 
   Iară unde zice „neîncetat să ne rugăm”, să nu-ş dea loc diavolului cineva spre sineş a înşela pre noi şi a săblăzni cu pohtele trupului şi a lucra păcatului, ca să cădem noi în ispi tă <129> şi în năpaste pentru acealea sau în scîrbă, sau în grije şi în amărăciune. Că şi Hristos pentru aceaia grăiaşte: „Prevegheaţi-vă şi vă rugaţi să nu cădeţi în năpaste”. Şi apostolul grăiaşte: „Dumnezeu nu iaste ispititoriu rău, şi nu ispiteaşte pre nimea, ce cineş ispiteaşte sineş, de a lui pohtire e tras şi prilăstit”. Iară cînd rugăciune facem, fraţilor, să ne ştim şi preveghea şi să ne trezvim. Preveghindu-ne şi rugîndu-ne, scăpa-văm şi văm birui năpăştile. 
   Iară unde zice „de toate să mulţemim, tutindinea arătată iaste curat ce e cătră Dumnezeu dragoste. Că cînd iubeaşte oarecine ceva, atunce şi mulţemeaşte. Că iubeaşte şi mulţemeaşte lu Dumnezeu sufletul cînd se slobozeaşte [121] den moarte, şi mai pre desupra fi-va de grija vieţiei şi de voroava lumiei. Atunce amu vedea-va curat, şi atunce va mulţemi de toate, şi de toate scîrbele a se bucura, de ce i se vor fi tîmplat lui, că mult şi mare folos priimi-va pentru acealea scîrbe şi năpăşti! 
   Că cine se chinuiaşte pentru Dumnezeu şi se munceaşte şi cade în ispite, nu pentru greşalele lui, cu bucurie mai vîrtos se va bucura, şi nu va socoti de năpăştile şi de scîrbele cealea iuţile, de mare bucurie, ce priimeaşte de la Dumnezeu veselie sufletească şi dumnezeiască, şi cu îndrăznirea cugetului ce-au avut. Că zice şi Ioan: „Să inimile noastre nu vor întărîta noi, îndrăznire avea-văm cătră Dumnezeu şi varece văm ceare, priimi-văm de la el, căce învăţăturile lui păzim”. 
   Derept aceaia să ne deşteptăm, fraţilor, să ne nevoim întru rugă şi în rugăciune, şi cu mulţemită toate prinoasele noastre să fie cătră Dumnezeu. Să nu ne slăbim de suflet, rogu-mă, fraţilor, nici să ne lenim, nici să ne mîhnim, ce cu <130> multă răbdare toate să facem, cu frică si cu bună mîndrie lucrînd lu Dumnezeu, ca credincioşii şi ca tocmitorii ceia bunii ai bunătăţiei ceaia noao, ca să ne bucurăm pururea, cum au zis apostolul. Şi să ne întărim şi să ne îmbărbătăm spre lucrul spăseniei, şi a ajuta sufletele noastre, prăznuind acest mare şi luminat şi îmfrîmseţat praznic, ce iaste adeverită zi, învierea lu Hristos, şi sărutînd unul pre alaltu, şi priimindu-ne, şi să spargem toate vrajbele ce sînt întru noi şi pizmele cealea realele şi cugetele.
   Derept aceaia să iertăm toţi pentru învierea şi să zicem celora ce urăsc noi că „fraţii noştri sînteţi”, şi aceia cu dragoste să-i cuprindem. Că Hristos iaste pacea noastră, cela ce pămîntul cu ceriul au împăcat şi pace dat-au noao şi pace lăsat-au noao. „Pacea sa”, zice, „las voao, şi pacea mea dau voao. Şi de aceasta cunoaşte-vor toţi că ai miei ucenici sînteţi, să veţi avea dragoste unul cătră alalt”. Nu numai ucenicilor săi, apostolilor, dragoste şi pace dat-au Dumnezeu, ce şi aceii dragoste şi pace feciori ne-au făcut. 
   [122] Această pace şi dragoste, fraţilor, ca o învăţătură ceare de la noi Dumnezeu. Pentru aceaia datori sîntem cu pace a lăcui şi cu glasuri sufleteşti a prăznui şi şi sufleteaşte a îmbla cu cuviinţă şi cu dereptate, cu dragoste şi cu împreunare şi cu blîndeaţe şi cu înţelepciune smerită; cu lungă răbdare şi cu dulceaţă şi cu duhul sfînt. Că nu e în deşert sau deşertată tocmeala Domnului nostru, lu Isus Hristos, ce înşine noao arătat-au. 
   Pentru aceaia datori sîntem, fraţilor, de toată lumea să ne rugăm şi să grijim, rugă şi rugăciune să aducem lu Dumnezeu. Că aceasta ne învaţă şi spune dumnezeiescul sfînt Pavel apostol, să facem rugă şi rugăciune <131> şi mulţemită derept toţi oamenii şi de împăraţi şi de toţi carei sînt mai mari, ca cu blîndeaţe şi fără voroavă viaţa să viem întru toată credinţa ceaia buna, şi cu curăţie. Aşa să facem şi aşa să lăcuim, cinstitele praznice dumnezeieşti prăznuind, şi aşa văm fi priimiţi lu Dumnezeu. 
   Iară noi, cum amu putea prăznui fiind noi ţinuţi în reale şi în păcate? Cum văm putea lucra lu Dumnezeu cu maţele tot pline, mîncăriei, beţiei slujind? Cum am putea prăznui cu iubirea dulceţiei şi cu pohtele trupului aprinş fiind? Cum am putea prăznui în reale şi în urîciuni şi în rîvniri întărîtaţi? Cum am putea prăznui ceia cu iubirea argintului şi luînd camete şi asuprind cu nedereptate şi afundaţi în răpiciuni? Cum am putea prăznui, cînd ceştii slave deşarte şi trufei şi preaînălţimeei slujind? Cum am putea prăznui, cînd am fi ţinuţi în toate pohtele şi în reale, şi cînd văm fi în toate spurcăciunile cealea necuvioasele întinaţi ? 
   Că cum nu iaste lesne cui e ţinut de un foc cu boală a se răposa, şi celuia ce se chinuiaşte întru o necătură a înota bine, şi cum nu iaste lesne mortului a sufla, aşa e şi cela ce se întunecază cu realele lucrînd păcatelor: nu i-e lesne a se lumina şi nu i-e lesne a prăznui sufleteaşte! 
   Am nădeajde si nădăjduiesc, fraţilor, ca mai buna şi aproapea spăsenie întru voi să fie lucrată şi preacumpărată. Nu iaste altceva viaţa, noastră, carei ne chemăm pre numele lu Hristos, cîţi în domnie şi în deregătorie sînteţi den duhul sfînt, şi cîţi întru beseareci slujitori, călugări şi preuţi, diaconi [123] şi cîntători, şi de-aciia alaţi toţi, să ştie că nu iaste alta nici una, ce e gătirea şi tocmeala praznicului. Că praznicul <132> amu grăiaşte-se: la sfînta besearecă rugăciune să facem şi să ne trezvim pe toate lucrurile şi să ne îndemnăm spre cîntări dumnezeieşte şi să ne preveghem în slujba lu Dumnezeu, în bdeanii şi în curăţie dereaptă, nu de nevoie sau cu leane, ce cu voie bună şi fără de leane; şi îndemnare neînşelătoare (ce se zice, milostenie) a face, a da săracilor hrană, a încălţa desculţii, a îmbrăca golii; a sparge vrajbele de la inimi, a ne împăca unul cu alalt de toate pizmele şi a fi cătră toţi cu inemă bună şi cu pace şi cu curăţie şi cu dragoste nefăţarnică; şi bucuroş a asculta cuvîntul lu Dumnezeu, sfînta evanghelie, şi alalte toate sfintele scripturi, carele-s noao de folos sufletului, să le cetim şi să le ascultăm. Nu în mîncări asuprite, sau în beţii, sau în jocure drăceşti, sau în dvorbe şezînd, sau în cearte, sau în sfade, sau în pîră, sau în vînzări, în precupii, sau datoare a ceare, sau să ne clevetim, ce cum iaste scris de Dumnezeu, în pace şi în ascultarea cuvîntului său, şi în rugă şi în rugăciune a face cu nevoinţă, derept toţi oamenii şi derept păcatele noastre, şi bărbaţii şi muierile, şi feciorii, şi fetele, şi slugile, şi slujnicele, toţi dintr-aceale vreri reale să ne deşertăm şi într-aceastea bunele să ne îmbrăcăm, şi să ne împlem de toate cugetele cealea bunele ce-s cătră Dumnezeu. Că cine ascultă cuvîntul lu Dumnezeu şi-l face, şi e cu rugăciune împreunat, acealea, eale ne împreunează cu Dumnezeu şi mai sus de ceriu înalţă-ne. 
   Aceasta amu iaste adevăr bună şi lăudată şi a spăseniei viaţă. Aceasta amu iaste fericită viaţă, şi bine tocmită pre plăcearea lu Dumnezeu. Aceastea sînt Paştile cealea cinstitele şi iubitele şi <133> curatele. Aceastea sînt în vecie şi netrecutele Paşti, de unde au fugit boala şi suspinile. Aceastea sînt Paştile de bucurie şi de veselie şi a veacilor bunătate sufletească. Aceastea sînt Paştile, ce întru eale iaste fericitele bucate dumnezeieşti, trupul lu Hristos, şi iaste plină masa de dulceaţa veacilor. Aceastea sînt Paştile, ce întru eale e glas de prăznuire şi împreunare de veselie şi căutarea [124] luminiei ceaia de pururea. Aceastea sînt Paştile, ce întru eale e bearea noao, ce de ea Hristos zice: „N-am a bea de acmu de rodul viţeei aceştiia, ce cînd o voiu bea noao cu voi, întru împărăţiia părintelui mieu!” 
   Însă n-au zis numai aceasta apostolilor Hristos, ce de noi, de toţi grăiaşte aşa. Că Hristos iară grăiaşte: „Nu numai de aceştea rogu-mă, ce de toţi carei cred întru mine”. Pentru cuvintele aceastea, acest praznic să prăznuim noi, fraţilor, neîncetat rugîndu-ne şi mulţemind lu Dumnezeu, ca pururea să ne bucurăm îmblînd după învăţătura sfîntă a lu Hristos, şi să ne îndemnăm cu nevoinţă a săvîrşi aceastea, ca să ajungem la adeveritele şi fericitele Paşti, unde iaste viaţa ceaia dulcea şi îmfrîmseţata. Aceasta amu Hristos spăseniia şi învierea noastră iaste. Şi nu numai pre cest veac şi pre ceastă lume găteaşte el trebuinţă bună, ca să dea cu prilej celor ce lucrează lui, ce dă şi în ceaia lume dulceaţa ceaia făgăduita, şi şi ale veacilor şi ale ceriului Paşti el are a dărui. Derept aceaia şi noi să ne nevoim să ne spodobim a ne cumineca cu acealea Paşti de la Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi ţinearea, în veacii veacilor, amin.
   
   Dumineca Tomii
   Evanghelie de la Ioan, zaceala 65
   
   Era după aceaia într-acea zi, întru una <134> den sîmbete, şi uşile încuiate unde era ucenicii adunaţi, derept frica iudeilor, vine Isus, şi stătu în mijlocul lor şi grăi lor: „Pace voao!” Şi aceasta zise, arătă lor mînile şi coastele sale. Bucurară-se ucenicii [125] deaca văzură Domnul. Zise lor iară: „Pace voao! Cum m-au tremes părintele, şi eu tremeţ voi”. Şi aceasta zise, suflă, şi grăi lor: „Priimiţi duhul sfînt. Cui veţi lăsa păcatele, lăsate vor fi lor; cui le veţi ţinea, ţinute vor fi”. Iară Toma, unul den doisprăzeace, ce-l chema geamănul, nu era cu nuşii cînd vine Isus. Grăiră lui alalţi ucenici: „Văzut-am Domnul”. El zise lor: „De nu voiu vedea la mînile lui ranele piroaielor şi să bag deagetul mieu în rana piroaielor şi să bag mîna mea în coastele lui, nu voiu creade!” Şi după a opta zi, iară era în lăuntru ucenicii lui, şi Toma cu nuşii. Vine Isus, uşile încuiate fiind, şi stătu în mijloc de ei, şi zise: „Pace voao!” După aceaia grăi Tomei: „Adu-ţi deagetul tău încoace şi vezi mînile meale, şi adu mîna ta şi bagă în coastele meale; şi nu fii necredincios, ce credincios!” Şi răspunse Toma, şi zise lui: „Domnul mieu şi Dumnezeul mieu!” Grăi lui Isus: „Ca mă văzuş, Tomo, crezuş; fericaţi de ceaia ce n-au văzut, ş-au crezut!” Multe amu şi alte seamne făcu Isus înaintea ucenicilor lui ce nu sînt scrise în cartea aceasta. E aceastea scrise sînt, să creadeţi că Isus iaste fiiul lu Dumnezeu, şi crezînd, viaţă avea-veţi întru numele lui! 
   [126]
   CUVÎNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   De această purtătoare de lumină săptămînă şi de cin stita <135> zi a învierei şi de biruirea spăsitoriului, Domnului nostru, prăznuitu-se-au cu luminare, şi cu glasuri de bucurie laudă comîndatu-se-au. Şi cîntecele biruirei cîntară-se, şi tuturora de pretutindinea toate iertară-se, şi unul cu alaltu se priimiră şi se cinstiră, şi toate zilele den săptămînă, una ca alaltă toate se petrecură şi se prăznuiră. Iară astăzi, însăş învierea iară înnoim, Duminecei noao chemăm praznicul adaus avînd. Iară Dumineca noao cheamă-se, căce că în săptămîna luminată şi zioa învierei începutul luat-au a se chema Duminecă, iară într-această Duminecă de astăzi începătură a prăznuirei luat-au. Cum şi o besearecă, întîi se zideaşte, iară după aceaia se osfinţeaşte, aşa şi această zi, ce se cheamă a lu Dumnezeu, mainte au fost cum şi iaste, şi după aceaia se înnoi. Grăiaşte-se şi aimintrea Duminecă noao, derep ce că-ntr-aceasta vor să se înnoiască trupurile morţilor. Iaste amu împreună a opta cu cea dentîi: a opta den a slăvitei a lu Hristos înviere, întîia după chipul aceştiia, ca şi după al şaptele număr al veacului acestuia, al optul împreună ca şi cel dentîi, ca o zi neîmpărţită, chipul veacului ce va să fie. Că acea luminată Duminecă ce-au trecut, Hristos den moarte învise, începătoriu neputred morţilor fu; într-această Duminecă noao, prăznuim căce vor să fie toate firile şi făpturile omeneşti neputrede. Ceaia Duminecă luminata, întîiul venit al lu Hristos seamnă, iară într-această Duminecă noao, al doilea venit a lu Hristos aiavea-l arată, întîia arătare a lu Hristos cătră ucenici. Toma ce-l chema geamănul, <136> nu fiind acolo, nici crezu. Iară întru a doa arătare şi Toma fu acolo, şi ale mînilor seamne deaca văzu, necredinţa spre credinţă o adause. 
   (Evanghelie) Fiind seară, grăiaşte bogoslov Ioan, în zioa aceaia, într-una den sîmbătă, şi uşile încuiate fiind unde era ucenicii lui adunaţi, derept frica jidovilor, vine Isus, şi stătu în mijloc de ei, şi grăi lor: „Pace voao!”. 
   [127] (Tîlc) Întîi amu, Mariia Magdalina spuse ucenicilor că învise Domnul (că aiavea e, că ea-l văzu întîi învis den moarte). Şi vedearea lui spuse, şi cuvîntul bucuriei vesti. Destul era aceasta ucenicilor a se mîngîia, ce cu nevoie era lor a nu creade, ca o muiare. Sau, să şi credea, cu scîrbă lă era căce nu se tîmplă şi lor vedearea lu Hristos. Pentru aceaia, într-aceaiaş zi cînd se arătă şi grăi cu Mariia, într-acea zi şi acelor sfinţi apostoli arătă-se Domnul. 
   Această zi „una den sîmbătă” cheamă-o evanghelistul. Sîmbătă amu, toate zilele săptămîniei cheamă jidovii, e „una den sîmbătă”, zioa dentîi (ce se zice duminecă) sîmbătă o cheamă. Arătă-se ucenicilor Hristos seară fiind, căce că aştepta ca să se toţi strîngă, că era răsipiţi, pentru frica jidovilor. De pripă şi prea slăvit se arătă, şi uşile fiind încuiate. Şi fără de nădeajde în mijloc de ucenici stătu, ca să arate că e Dumnezeu, că toate cîte vrea, cu tărie făcea şi cu puteare. Iară unde vine prea slăvit şi de pripă, uşile fiind încuiate, arată că Dumnezeu iaste cu firea şi toate poate cîte va vrea. Şi descoperi coastele trupului, şi seamnele piroaielor arătă. Şi spuse tuturor că cum au fost răstignit în cruce, beseareca trupului rădică Hristos (cum au zis că poate sparge beseareca, şi a treia zi o va <137> zidi). Aceasta de trupul său grăiia, şi foarte cu adevăr şi cu blîndeaţe ivirea sa arătă ucenicilor. Şi cu glasul său mîngîie inimile ucenicilor săi şi şi spămîntarea lor tocmi, că zise: „Pace voao!”. Aceasta zice: nu vă spămîntareţi, nici vă teameţi, o ucenici, ce îndrăzniţi, că eu biruii lumea şi ţietoriul lumiei (ce se zice, vrăjmaşul), cela ce aducea păcatele în lume, şi moartea deşertatu-se-au, şi viaţa veacilor datu-se-au voao ! 
   Aceasta amu şi mainte de răstignire grăiia lor: „Pace las voao, şi de mine pace să aveţi!” Nu numai cu cuvîntul paceei potoli Hristos spămîntarea şi frica ce avea apostolii, ce şi cu arătarea ce arătă lor seamnele cruciei. Şi spuse lor den moarte înviere.
   Ca şi un voivodă ce se întoarce de la războiu şi cu ranele [128] biruirea arată-ş, şi nu se ruşinează el pentru acealea, derep ce că lauda mai mare-i iaste şi stema mai vîrtos i se luminează, aşa şi spăsitoriul nostru Hristos, rane pentru toţi şi pentru spăseniia tuturor priimit-au, şi nu-ş ascunde el chinul, ce-l descoapere, ca să-ş arate a sa bărbăţie şi puteare Domnul, şi nespusa a lui ce e cătră noi deştingere şi milă. Iară în mijloc stînd, văzut fu tuturor ucenicilor Hristos, pace dînd lor şi fără-voroavă, toate pînă în sfîrşit să rabde fără frică. 
   Pentru aceaia şi noi, de văm vrea, fraţilor, să vie şi cătră noi Domnul, ca şi cătră ucenici şi şi apostoli, cu uşile încuiate, iară noi să ne nevoim a închide uşile (ce se zice, toate firile noastre). Gura amu cu tărie şi cu bună tăceare, derep ce că de tot cuvîntul cela deşertul ce grăiesc oamenii, răspuns au a da de el la judeţul înfricat. <138> Iară ochii a-i ţinea, ca cu hitlenie şi cu ispită a nu căuta, ce cu bună smerenie şi cu mîndrie şi cu dulce govire. Căce că cine caută spre muiare cu pohtă, curvie face cu ea întru inima Iui. Iară auzul urechilor a-l apăra de cuvintele putrede, şi urît să ne fie a le asculta. Şi să nu lăsăm auzul nostru spre ascultarea limbiei ceaia mincinoasa şi clevetitoarea spre fraţi, ce mai vîrtos să opriţi lor, ca mai mult cu ei să nu ne adaugem să greşim. Iară cînd auzim noi pre altul clevetind şi hulind, şi nu-l dereptăm nici-l apărăm, atunce şi noi încă ne învăţăm spre rău şi spre hitlenşug. Că cela mincinosul şi clevetitoriul, ca o nemică lui înaintea ochilor paru-i minciunile şi clevetele şi de ce se bucură, de ucideri şi de rău. Mînile, iarăş, curate şi nespurcate a avea şi tinse cătră Dumnezeu şi spre lucrure dereapte şi bune, să nu fie grăbitoare şi răpitoare pre a striinilor, ce acoperite cu dereptate; şi aşa să ne nevoim. Iară picioarele a le derepta spre calea de pace şi spre săvîrşirea dumnezeieştiei învăţătură a lu Hristos, iară nu dîrze şi sprintene a alerga spre reale şi spre vărsare de sînge, ce să fie sprintene a alerga la besearecă şi la cuvîntul propoveadaniei lu Hristos. Şi tot trupul să-l întoarcem den pohte şi den răvnirile lumiei, că atunce [129] nevăzut va veni şi întru noi Domnul, şi ne va arăta a sa dumnezeie, şi ne va împlea de bucurie. 
   (Evanghelie) Şi aceasta zise, arătă lor mînile şi coastele sale. Bucurară-se ucenicii deaca văzură Domnul. 
   (Tîlc) Arătă Hristos ucenicilor săi mînile şi coastele sale, încredinţa-i mai vîrtos şi le arăta să pipăiască, ca să nu le se pare lor că e vreo nălucă, ce adevăr trup, <139> acesta fiind şi văzut. Că acesta însuş iaste adevăr cel ce se-au răstignit şi se-au omorît şi, cum au prorocit el, şi învise, cum mainte de răstignire grăiia, că „iară voiu căuta spre voi şi se vor bucura inimile voastre!”. Aceaste acmu aiavea se săvîrşaşte, că bucurie feace ucenicilor şi întări pre ei spre credinţa ceaia adeverita. 
   După aceaia, grije şi frică nemîngîiată şi ca un războiu avea cătră jidovi ucenicii şi apostolii lu Hristos. Şi iară grăi lor: „Pace voao!” Împrotiva grijiei şi războiului mîngîiare deade lor. Cum şi celor muieri zise Domnul: „Bucuraţi-vă voi”, căce că întru scîrbă era ruda muierească, pentru înşelăciunea strămoaşăei ceaia ce-au fost oarecînd în rai. Pentru aceaia iară de ruda muierească se tîmplă întîi de luo bucurie de la Hristos, ca de acea scîrbă dentîi să se slobozească. Aşa şi ucenicilor pace deade-le, pentru grija şi războiul ce avea cătră sine şi ce vrea să aibă şi după aceaia toţi pentru propoveadaniia. El le deade şi mai multă blagoslovenie şi puteare, Hristos, că vrea să-i puie şi să-i întărească în darurile bunătăţilor, cum fu zis şi spre Avraam: „Cu blagoslovenie blagoslovescu-te şi mulţime înmulţescu-te”. Şi într-acelaş nărav iară sărută pre ei cu cuvîntul, grăi lor: „Pace voao”, ca cînd ară pune o leage feciorilor beseareciei, ce iaste a ne împăca noi unul cătră alalt cătră Dumnezeu. Că ca un izvor iaste pacele şi dragostea, şi iaste începătura tuturor bunătăţilor. Că nemică nu iaste alta mai bună, decît pacele şi dragostele, şi mai sus şi mai dulce. Şi nu iaste alta mai de folos şi mai înfrîmseţată, ca dragostea ceaia nefăţarnica şi împreunarea ceaia buna. Că dragostea ceaia nefăţarnica şi dumnezeiasca, însăş <140> aceasta Dumnezeu cheamă-se şi iaste. Şi ale lu [130] Dumnezeu sînt pacele şi toată mintea, cine o are şi o am luat.
   Mîngîia-i Hristos ucenicii, şi îndrăznitori-i feace pre ei, şi le grăiia: „Cum m-au tremis mine părintele, şi eu tremiţ pre voi. Şi acest lucru al mieu să vă priimească, o ucenicii. Derept aceaia îndrăzniţi, că cu voi fi-voiu împreună pînă în vecie”, zise Hristos. „Şi nici de o vătămătură nu veţi avea a vă vătăma, ce cum eu feci toate cîte-s oamenilor spre spăsenie, mai apoi eu mă muncii pentru ei cum vrui, şi moartea iadului eu o sparş, - aşa şi voao vă se cade spre propoveadanie tremiş să fiţi şi toată lumea să încungiuraţi, şi tuturor oamenilor această dulceaţă să o propoveduiţi şi să o dulce-vestiţi, şi încă pînă la moarte de aceasta să vă îmbărbătaţi şi să vă nevoiţi”. 
   (Evanghelie) Şi aceasta zise, suflă, şi zise lor: „Priimiţi duhul sfînt. Oarecui veţi lăsa păcatele, lăsate să fie lor; iară cui le veţi ţinea, ţinute să fie lor!” 
   (Tîlc) Luminaţi făcu Domnul ucenicii săi cu mare cinste şi cu puteare apostolească şi cu dumnezeiască taină şi cu tocmeală, şi mari preuţi şi propoveduitori feace-i. Şi-i sfinţi ei aciiş, şi deade lor duhul sfînt aiavea, după ce suflă. Cu cuviinţă făcu ei spre luatul sfîntului duh, şi puteare deade lor, nu ca morţii să învie, sau alte ceva să facă, ce păcatele să lase. Iară după ce se sui Domnul în ceriu, iară duhul sfînt însuş deştinse cu tăriia şi cu firea cu toată, de deade lor. După ce le deade Hristos, arătă că aceasta iaste a noastrei fire făcătoriu. Că grăiaşte şi Moisi: „Feace Dumnezeu omul. Ţărînă luo den pămînt, şi suflă spre faţa lui cu duhul vieţiei”. Iară pentru <141> neascultarea, spre moartea căzu omul acela Adam. Şi dentr-acea cinste de demult lunecă şi căzu, iară Hristos după aceaia iară-l înnoi cu moartea trupului său, că deşertă moartea. Şi după suflare, iară la acea cinste dentîi scoase-l şi-l puse, şi cînd grăi Domnul aceastea. 
   (Evanghelie) Iară Toma, unul den doisprăzeace, ce-l chema geamănul, nu era cu nuşii cînd vine Isus. Grăiră lui alalţi ucenici: „Văzut-am Domnul”. El zise lor: „De nu voiu vedea [131] la mînile lui ranele piroanelor, şi să bag deagetul mieu în rana piroanelor, şi să bag mîna mea în coastele lui, nu voiu creade”. 
   (Tîlc) Domnul şi despuietoriul Hristos vine; iară Toma ucenicul nu se află. Pace ucenicilor dedease; iară acest ucenic n-au fost cu nuşii. Ei amu scîrba sufletului supuseră şi o lepădară, iară Toma mai vîrtos ţinut era de scîrba inimiei, că alalţi toţi strînşi era, iară dentru ei Toma nu fu. Şi era rămas şi lăsat, dentru fugirea şi răsipirea ce-au fost atunce spre apostoli, pentru frica iudeilor, şi nu putuse ajunge a se întoarce Toma. Însă fu şi aceasta un lucru şi o tocmeală a lu Dumnezeu, că nu în deşert lăsat fu Toma, ce pentru necredinţa lui, mai bine şi mai cu credinţă şi mai cu tărie să se arate taina învierei Domnului, lu Hristos. Că de-ară fi fost şi Toma cu nuşii, nu i se-au vrut părea, nici ară fi căutat să pipăiască; că de n-ară fi pipăit, n-ară fi nici crezut, şi deaca n-ară fi crezut, n-ară fi propoveduit, nici ară fi învăţat oamenii a creade. Pentru aceaia necredinţa Tomei, arătare noao spre credinţă fost-au. 
   (Evanghelie) Şi iară, cînd fu după opt zile, iară era înlăuntru ucenicii lui, şi şi Toma cu nuşii. Vine Isus, uşile <142> încuiiate fiind, şi stătu în mijloc de ei şi zise: „Pace voao”. După aceaia grăi Tomei: „Adu-ţi deagetul tău încoace şi vezi mînile meale, şi adu mîna ta şi bagă în coastete meale; şi nu fii necredincios, ce credincios!” 
   (Tîlc) Iară străluci şi lumină ucenicilor prea slăvit Domnul. Şi întră fiind uşile încuiate, şi în mijloc stătu şi pace deade lor. De-aciia alalţi ucenici toţi-i lăsă, ce ca un părinte dulce şi iubitoriu de feciori, cătră cela necredinciosul Toma mearse a-i spune lui ce vrea, den moarte a sa sfînta înviere. Adevăr, mare iaste a Domnului iubirea de oameni, cum pentru un suflet arătă-ş ale sale rane ce avea, şi vine a spăsi un ucenic necredincios! Vru să arate derep ce că, ca Dumnezeu, ştiia toată necredinţa Tomei, cîte zise el cătră ucenici, deaca-i spuseră. Hristos toate le ştiia, necum să fie auzit el nainte de cineva, ce însuş milostivul întîi arătă ce vrea Toma. Că aciiaşi-i zise: [132] „Adu-ţi deagetul tău încoace şi vezi mînile meale, şi adu mîna ta de o bagă în coastele meale”. 
   După aceaia amu, „nu crezi”, zise, „o Tomo; veri să pipăi, şi cu o fire numai ce veri să ţi se spuie credinţa. Aceasta-ţi grăiesc, nu-mi iaste într-ascuns. Ce te atinge cu mîna şi pipăi şi ispiteaşte, şi să ştii şi să înţelegi că eu sînt însumi Hristos; şi nu fi necredincios!” Ce însă a zice are cineva: cum în neputredul trup a lu Hristos ale putrejuniei seamne arătară-se (ce se zice, rane) Iară noi grăim că trupul Domnului neputred învise, adevăr, cum şi prorocise lor, şi nu-i trebuiia lui mîncare sau beare, ce pentru nespusa a lui tocmeală, ca să se încredinţeaze învierea, mîncă şi bău şi arătă Tomei seamnele piroaielor şi rana coastelor. Şi pipăi şi văzu. 
   (Evanghelie) <143> Şi răspunse Toma şi zise lui: „Domnul mieu! Dumnezeul mieu!” Grăi lui Isus: „Ca mă văzuş, Toma, tu crezuş; fericit carei n-au văzut, şi cred!” 
   (Tîlc) Auzi Toma cuvîntul Domnului şi cu pipăirea duhului sfînt împreună împlu-se de bucurie, şi necredinţa o adause întru credinţă. Şi părearea necredinţeei el o lepădă, şi părăsi mîhnirea, şi strîgă grăind: „Domnul mieu şi Dumnezeul mieu!” Iară ce zise „Dumnezeul mieu”, firea dumnezeiască arată. Unul acesta fiind Domn şi Dumnezeu mărturisi Toma că iaste: Domn cu vedearea, iară Dumnezeu cu cugetarea. Că se cădea Tomei şi zicerea lu David să împlă, unde zice: „Cu mînile meale Dumnezeu ispitiiu, şi nu mă înşelai”. Însă zice: „Fericiţi carei n-au văzut, şi cred!” Credinţa amu iaste chipul nădejdiei şi lucrurilor cealea nevăzutelor arătătoare. Acicea nu numai pre ucenici fericează Hristos, ce şi pre toţi oamenii ceia ce vor creade după aceaia. Derep ce că scris iaste că „fericiţi ochii ce văzură Domnul”. Iară acicea arată Hristos că acesta mai fericit iaste a creade celuia ce nu veade, decît celuia ce-au văzut. 
   (Evanghelie) Multe amu şi alte seamne făcu Isus înaintea ucenicilor lui, ce nu sînt scrise în cartea aceasta. E aceastea scrise sînt, să creadeţi că Isus iaste fiiul lu Dumnezeu, şi crezînd, viaţă avea-veţi întru numele lui! 
   [133] (Tîlc) După aceaia, acest evanghelist Ioan bogoslov mai puţine au zis de cît alalţi apostoli. Derept aceaia grăiaşte că unii den alalţi apostoli toate le ziseră. Ce, cîte fură de destul spre credinţa celora ce vor vrea să crează, atîta scrise şi el. Că cine n-ară creade cuvînt puţin, nice mai mult n-ară priimi, nici ară creade. Că cine va creade aceastea şi le va priimi, nemică altă nu-i mai trebuiaşte spre credinţă a ispiti. <144> Că acicea se arată că nu grăiaşte evanghelistul de ceale seamne ce-au fost mai nainte de cruce, ce de ce-au fost după înviere, derept aceaia înaintea ucenicilor săi. Cîte-au fost mainte de răstignire, nu numai înaintea ucenicilor arătatu-se-au că iaste Hristos, ce înaintea a toate năroadelor. Ce numai el singur arătatu-se-au ucenicilor. În patruzeci de zile, seamnele-ş arătă. De unsprăzece ori aiavea arătă-se lor. Ca mainte amu arătă-se Mariei la mormînt şi alăltor muieri; de-aciia se arătă lu Pătru; după aceaia lu Cleop şi Lucăi pre cale, mergînd ei întru Emaus, întru frîngerea pîiniei; după aceaia a unsprăzeace, fiind ei cu uşile încuiate şi nefiind Toma; şi iarăş acelor unsprăzeace şi Toma fiind cu nuşii; de-aciia se-au arătat împreună la a cinci sute de fraţi, singur, cum grăiaşte Pavel; de-aciia se arătă lu Iacov (şi de aceasta răspunde Pavel); de-aciia celor şapte la marea Tiveriadului; după aceaia celor şaptezeci ; de-aciia la codrul Eleonului, cînd au fost văzneseniia la Ispas, cînd se-au suit în ceriu. Derept aceaia, fraţilor, să ne nevoim cu veselie şi cu cîntări, să prăznuim noirea praznicului acestuia, şi această vreame de primăvară! Şi să ne arătăm toţi învierei lu Hristos bucurîndu-ne, şi ca neşte jigănii omorîte de iarnă ce-ş leapădă mîhnirea unde văd toate făpturile întregindu-se, şi iară învie, cum vedem şi pămîntului răsărindu-i iarbă, şi pomii înflurind, şi toate jîganiile jucînd, marea făcîndu-se lină, şi toată lumea premenindu-se şi spre bine adăogîndu-se şi înnoindu-se. Şi iată, acealea să sînt fără suflet şi fără graiu, şi aşa se bucură: şi se veselesc şi se luminează învierei lu Hristos, cu cît mai vîrtos noi, oamenii, ce sîntem în cuvîntul şi <145> în chipul lu Dumnezeu cinstiţi, datori sîntem a ne curăţi cineş sineaş, şi a ne lumina şi a ne îndeletnici în veselie [134] dumnezeiască, şi a ne îndemna spre calea vieţiei ceaia buna, şi să ne înnoim şi să ne împlem de miroseniia şi dulceaţa duhului sfînt! Şi să ne luminăm, fraţi dragi, şi să ne curăţim de toate scîrnăviile şi de păcate, şi întru minte să ne venim, şi cu înţelepţiia să ne trezvim, şi să fim noi în loc de vechi. Că pentru aceaia muri şi Hristos şi învise, ca şi noi păcatelor să nu murim, ce întru înnoitura vieţiei să îmblăm, mărind şi mulţemind lu Hristos, adeveritului Dumnezeului nostru, cela ce-au toate tocmit spre folosul sufletelor şi trupurilor noastre, că lui se cuvine toată slava şi ţineare, şi cinstea şi închinăciunea, în veacii de veac, amin.
   
   
   Dumineca a treia, a mironosiţelor
   Evanghelie de la Marcu, zaceala 69
   
   În vreamea aceaia mearse Iosif (ce e den Arimatei cu dulce obraz sfeatnic, ce şi acela era de aştepta împărăţiia lu Dumnezeu), îndrăzni, întră cătră Pilat, şi cerşu trupul lu Isus. Pilat se miră de însă au murit, şi chemă vătahul, întrebă el de de mult au murit. Şi deaca ştiu den vătahul, deade trupul lu Iosif. Şi cumpără pînză, şi puse el în mormînt, ce era tăiat în piatră, şi prăvăli piatra spre uşa mormîntului. E Maria Magdalena şi [135] Mariia lu Iosie, căutară unde-l puseră. Trecu sîmbăta, Mariia Magdalina şi Maria lu Iacov şi Salomiia cumpărară mir, ca să meargă să ungă Isus. Şi foarte de demîneaţă, întru una de sîmbete, vineră la mormînt, luminînd soarele. Şi grăiră cătră ealeş: „Cine va răsturna noao piatra despre uşa mormîntului?” Şi căutară, văzură că răsturnată <146> era piatra; era amu vîrtos mare. Şi întrară în mormînt, văzură un tînăr şezînd de a dereapta, îmbrăcat în veşminte albe; şi se spămîntară. El grăi lor: „Nu vă spămîntareţi; pre Isus căutaţi, nazareaninul, răstignitul; sculatu-se-au, nu iaste cicea; iată-i locul unde puseră el. Ce vă duceţi, spuneţi ucenicilor lui şi lu Pătru, că va mearge înaintea voastră în Galilei; acolo el vedea-veţi, cum au zis voao. Iară eale ieşiră, fugiră de la mormînt; luo-le eale un cutremur şi un teamăt, şi nemunuia nemică nu ziseră, temea-se. 
   [136]
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Întru această zi de astăzi, ce iaste sfîntă Duminecă, învăţătură avăm a ne închina Domnului şi a învăţa învăţătura sfîntă a lui. Că întru această Duminecă a Domnului nostru, lu Isus Hristos, dumnezeiasca muncă pomenind întru sine, chinului lui să ne milcuim şi sufleteaşte să ne veselim, că unul născut, fiiul lu Dumnezeu, de voie, spre chin însuş vine şi se deade pre sine, curăţie şi spăsenie a toată lumea. Derept noi blăstemul fu, ca pre noi den blăstem şi den păcate să ne slobozească, preadulcele Dumnezeul nostru, Hristos. Spre lemnul cruciei înălţă-se şi se tinse, şi se răstigni fiind fără păcate, - însă lemnul de viaţă dat-au noao şi iară raiul au deşchis, ce l-au închis strămoşu-nostru Adam cu neascultarea şi cu călcarea. Şi-ş deade sufletul său în mînile nevăzutului părinte, şi mort arătă-se, - ce morţii sculă spre credinţa celora de apoi şi învierei a tuturora. Îngrupă-se, - ce se iară sculă, ca un tare şi putearnic, şi sparse cu moartea lui moartea. Întru iad deştinse, şi scoase sufletele şi le slobozi ei den cea amărîtă osîndă şi de untunearec şi den cea le gătură <147> nedezlegată a muncitoriului diavolului. În ceriu se sui, şi iară va veni cu slavă, să judece viilor şi morţilor, şi să dea cuiş după lucrul lui. Aceastea toate, pre o învăţătură a lu Dumnezeu, fu derept noi şi vindecarea boalelor noastre: cel vechiu Adam să-l scoaţă de unde căzuse şi spre cea dumnezeiască viaţă de sus să-l scoaţă şi să-l spăsească. Că cu munca lu Hristos înnoitu-ne-am toţi şi spăseniei vieţiei spodobitu-ne-am, şi tainei dumnezeiască soţi fum, şi cu darul ceriului şi duhului îndulcitu-ne-am. Ce să proslăvim şi să mărim ce e spre noi marea şi prea multa milostea sa, şi milosîrdia lui nespusă e şi fără sfîrşit. 
   (Evanghelie) În vreama aceaia, zise evanghelist Marcu, mearse Iosif (ce e den Arimatei cu dulce obraz sfeatnic, ce şi acela era de aştepta împărăţiia lu Dumnezeu), îndrăzni, întră cătră Pilat, şi cerşu trupul lu Isus. Pilat se miră de însă au murit, şi chemă vătahul, întrebă el, de de mult au murit. [137] Şi deaca ştiu den vătahul, deade trupul lu Iosif. Şi cumpără pînză, şi dezgvozdi el, şi-l puse jos, învăli-l cu pînza, şi puse el în mormînt, ce era tăiat în steană de piatră, şi privăli piatră mare spre uşa mormîntului, desupra lui. 
   (Tîlc) Fericitul Iosif, unul era den sfeatul iudeilor. Şi foarte era nărocit şi bogat. Şi legiei slujiia; de-aciia şi lu Hristos ucenic fu. Şi crezu întru el cu toată voia neivit, şi cu cuget curat. Derept aceaia şi după moartea lu Hristos, în ceaia de apoi, slujbă învăţătoriului făcu mai vîrtos cu bună înţelepţie şi cu cucerire şi cu credinţă curată. Vine cătră Pilat şi se rugă lui de mortul şi pîrîtul de vrăjmaşi şi osîndit şi răstignit. Că de ucenici şi soţii lui lăsat fu şi uitat. În vreamea amu <148> de muncă, căce era ţinuţi de frică, şi de teamăt - şi aceia era lui ca o fămeaie - ei toţi se răsipiră. Numai singur Iosif (şi mai den nainte într-ascuns fusease ucenic lu Hristos), el fără teamă se află şi cu îndrăznire (cum zice, că dereptul ca un leu nădăjduiaşte-se îmblînd, derept aceaia şi cu îndrăznire lăuduroşilor şi minunaţilor îndrăzneaşte). 
   Nu zise el întru sine, acest bărbat bun şi cinstit şi înţelept şi cu dulce obraz, Iosif, că „sînt bogat sau preamărit; de voiu ceare trupul muncitului şi osînditului, lu Hristos răstignitul, că voiu cădea den slava bogăţiei, sau mă vor lepăda den cinste, sau voiu fi pîrît de jidovi, de voiu fi lepădat den săbor”, ce aceastea toate întru nemică le socoti şi alalte toate le părăsi, încă şi însuş trupul lui ca un striinu-l socoti. Pentru dragostea şi pentru mărturisitura, şi pentru credinţa lu Hristos ce avea întru el, cerşu trupul lu Isus. Derep ce că după al treilea ceas au murit (că ştiia amu că niminilea aşa curînd nu muriia den răstigniţi, că-i părea lu Pilat că va chinui în cruce ca şi tîlharii), pentru aceaia chemă vătahul şi întrebă pre el: „însă murit-au?”. Şi spuse vătahul c-au murit. Şi ascultă Pilat cu blîndeaţe, de ce cerea Iosif cu bună cinste, şi dărui lui trupul lu Hristos. Că numai dulceaţa şi bunătatea lu Dumnezeu ajuta lu Iosif, de îmblînziia şi muiia năravul cela iutele a lu Pilat. 
   (Evanghelie) Şi luo trupul Iosif, cumpără pînză, şi-l deştinse el den cruce, şi învăli el cu pînza, împreună şi Nicodim, [138] că şi acela încă era ucenic lu Hristos, însă era şi acela într-ascuns ucenic, pentru frica jidovilor. Şi acel trup cinstit şi preacurat al Domnului şi despuitoriul, cu mare cinste şi cu bună înţelepţie şi cu frică îngrupară-l <149>. 
   (Tîlc) Sveatnic năroadelor era Iosif, cum fu zis. Ce mai vîrtos ce avea el slujbă împreună, că avea şi greul cetăţiei. Că cine are acest lucru aşa, el se nevoiaşte şi cugetă cum va tocmi tîrgul şi nărodul, iară lucrurele cealea bunele şi dulci le uită. Şi mulţi de multe ori cădea întru năpăşti, pentru ceva lucru rău ce făcea în tîrg şi în gloate. Iară pentru greimea aceii vine, iară Iosif nemică nu se vătăma, el den lucrurile cealea bunele cu sfeatul deregătoriei, nici greimea, nici ţinearea a cetăţiei. Şi nemică nu-i strică lui, acelui om mare, fericit şi cinstit, acel lucru bun: îngroparea lu Hristos. Derept aceaia să auză cade-se toţi bogaţii şi deregătorii, cum mai bine de toate lucrurile împărăteşti să se deşarte şi să le lase înapoi, iară de lucrurile cealea bunele şi de judecata ceaia dereapta şi nefăţarnica pînă la moarte să nu se lase, cum feace şi Iosif. 
   (Evanghelie) Că puse cinstitul şi luminatul trup al Domnului în groapa ce era tăiată în piatră, şi răsturnă piatra mare desupra mormîntului. E Mariia Magdalina şi Mariia lu Iacov şi Salomiia cumpărară mir, ca să meargă să ungă pre Isus. 
   (Tîlc) Că cu nevoie era şi muierilor a fi şi a aştepta să vază şi să ştie unde vor pune pre Hristos, ca să meargă să spuie ucenicilor şi să aducă veaste bună şi bucurie de învierea lu Hristos. Că sămînţa muierească au fost mai tare osîndită în rai, pentru înşelăciunea şarpelui; pentru aceaia se nevoiia aceastea mai naintea să priimească dulceaţă şi vedeare de înviere. Că era şi alte muieri den Galilei ce slujiia lui, ce mai bărbăteaşte şi mai tare Mariia Magdalina şi muma Domnului, ce se zice Mariia lu Iacov, şi muma feciorilor lu Zevedeu, ce era Salomiia <150>. Aceastea mai multă slujbă feaceră, şi mare hrăboriia a lor şi răbdare arătară-ş în vreamea chinului, şi la îngruparea lu Hristos, cînd toţi ucenicii alalţi, ceia dragii [139] şi ştiuţii, fugiră. Iară aceaste muieri cu multă răbdare şi cu frică şi cu multă usîrdie aştepta toate să vază de Hristos.
   E cînd trecu sîmbăta şi neapărate fură de leage (că sîmbătă nu da leagea, nici lăsa să lucreaze ceva, ce gătiră mir) şi vineră la mormînt, să ungă pre Isus, încă nu-l cugeta muierile în nălţime şi în mărie pre Isus Domnul, nici destoinic dumnezeiei dumnezeiască. Derept aceaia şăzură lîngă mormînt - şi cumpărase mir - şi aştepta ca deaca va mai înceta şi se va potoli nebuniia acelor bărbaţi fără-de-leage, jidovi, eale să ungă pre Hristos. Şi, după cum era năravul jidovilor, vrea să ungă trupul lui, ca cu miroseală bună să fie şi neputred, că mirul are oarece tărie şi usucă şi răveneala trupului suge-o şi-l păzeaşte şi-l ţine neputred. Cu aceastea se nevoiia muierile pentru Hristos. 
   Şi foarte de demîneaţă, într-una de sîmbete (ce se zice, în zioa dentîi de zilele săptămînei, că sîmbătă toată săptămîna şi toate zilele chema-le jidovii, iară una den sîmbete, întîia zi, aceasta se zice duminecă), şi se sculară muierile şi mearseră la mormînt. Şi cugeta întru sineş: cine va răsturna noao piatra de pre uşa mormîtului? Şi cugetînd eale aceasta, însuş îngerul răsturnă piatra. 
   (Evanghelie) Şi zise muierilor: „Nu vă teamereţi; ştiu că Isus nazareaninul căutaţi, răstignitul; sculatu-se-au, nu iaste acicea; şi iată locul unde zăcu Domnul”. 
   (Tîlc) Mainte le amu izbăvi de cea frică multă ce avea; după aceaia le spuse veaste bună <151> de înviere. Că nici îngerul nu se ruşină căce fu Hristos răstignit, ca nimea de cruce să nu se ruşineaze, derep ce că aceasta iaste spăseniia oamenilor şi cap tuturor bunătăţilor. Zise acel înger: „Sculatu-se-au, nu iaste acicea Domnul. Şi de veţi să vă încredinţaţi, iată-i locul unde puseră el”. Derept aceaia răsturnă îngerul piatra, ca să arate lor şi să le spuie. 
   (Evanghelie) Şi le zise: „Păsaţi de spuneţi ucenicilor lui şi lu Pătru, că vă aşteaptă pre voi în Galilei; şi acolo vedea-l-veţi, cum au zis lor”. Şi ieşind, eale fugiră de la mormînt, că le prinse eale un cutremur şi o spaimă, şi nemunuia nemică nu spuseră că se temea. 
   [140] (Tîlc) Iată că dentr-alalţi ucenici despărţi Domnul pre Pătru. Că de vrea fi mers muierile şi de vrea fi zis aşa prost, că „ne-au zis noao să spunem apostolilor numai”, iară Pătru au vrut fi zis, că „eu m-am lepădat, şi cu alalţi nu sînt eu ucenic lui de-acmu, că m-au lepădat şi m-au urît mine Domnul!” Derept aceaia adauge şi Pătru, de-i zice pre nume, ca să nu se blăznească, nice să se întristeaze Pătru, că nu se spodobise cuvîntului de la Domnul. Şi acesta, derep ce că se lepădase, derept aceaia nu se număra el cu ucenicii, să fie zis că „sînt destoinic”. În Galilei tremease Domnul ucenicii, ca den voroavă şi den multă frica iudeilor să scoaţă ei şi să-i slobozească de toată frica şi de toată spaima. 
   E muierile era ţinute de frică şi de spaimă (ce se zice, de minune şi de vedearea îngerului al înfricateei înviere), şi nemunuia nemică nu spuseră, că se temea. Şi jidovii se temea de muieri. Unde era de acea vedeare înfricoşată ţinute, mintea-ş pierduse. Şi derept aceaia nemunuia nemică nu spuseră, că uitase eale oarece <152> ce auzise de la înger. 
   Iară noi, fraţi, să ascultăm aceasta, şi cu tărie şi cu curată credinţă să socotim. Întru lăuntrul cugetelor inimilor noastre să punem, neuitat să ne nevoim, ca şi altora să propoveduim învierea lu Hristos. Şi să ne închinăm şi să proslăvim învierei lu Hristos, Dumnezeul nostru. Să mulţemim că se-au muncit derept noi şi se-au îngrupat şi înviere noao dăruit-au. Să mulţemim c-au purtat neputinţele noastre ş-au izbăvit noi de munca ceaia amărîta a diavolului şi de sfeatul lui şi de răimea lui. Să mulţemim c-au grijit ş-au căutat pururea de a noastră spăsenie şi de isprăvire. Să ogodim lu Dumnezeu cu credinţă curată şi cu lucrure bune, cu pocaianie şi cu ispovedire, că de multe ori amu şi cu pocaianie singur priimeaşte noi Domnul, cum în multe scripturi aceasta au arătat. Să ne pocăim, că ne va ierta, că scrie-se amu de carei se postesc şi se pocăiesc: „Şi văzu Dumnezeu că se-au întors şi se căiesc, cineş den realele sale, şi se delungă den calea sa ceaia hitleana, şi se întoarce Domnul de ce rău vrea să facă lor”. 
   Derept păcatele noastre dat-au pre noi Dumnezeu şi de oameni iubitoriu şi derept judecătoriu, de ne-au dat [141] vrăjmaşului nostru, nu spre piiardere, ce spre învăţătură şi spre isprăvire, cum grăiaşte şi Ieremia proroc: „Îndrăzniţi, oamenii miei, pomeana izraililor, că daţi fi-veţi păgînilor, nu spre piiardere, derep ce c-aţi mîniiat pre Dumnezeu, şi daţi fuset vrăjmaşilor, că întărîtat am pre cela ce vă amărî pre voi”. Isaia iară grăiaşte: „Cine deade spre răsipire Iacov al mieu Izrail vrăjmaşilor lui? Că Dumnezeu-l deade, că lui greşise, că nu vrură în calea lui <153> să îmble, nici a asculta leagea lui. Şi aduse spre ei mînie şi urgiia sa şi se întări spr-inşii războiu”. Derept aceaia datori sîntem să ştiţi că derept păcatele noastre daţi fi-văm în mînile vrăjmaşilor fără-leage şi chinuiţi fi-văm d-inşii, şi nemică de ce se tîmplă noao scîrbe şi nevoi, că vin fără dereptate spre noi, ce toate pre derept, cu judecata lu Dumnezeu. Şi nedereptăţile noastre aduc noao toate realele, derep ce că de la Dumnezeu toate cu derept sînt. Că volnici sîntem cu a noastră spăsenie şi piiarderei, cumu-se scrie. Că Dumnezeu den începută făcu omul, şi lăsă lui în mîni sfeatul lui, şi înaintea oamenilor viaţă şi moarte. Că den început amu, bunilor bine să le se facă, iară hitleanilor cu hitlenie şi cu rău. Că şi Adam şi Eva, strămoşii noştri, derep ce călcară zisa lu Dumnezeu, surpaţi fură den moşteniia raiului. Şi cîţi ispitiră şi mîniiară Dumnezeu, urîţi fură şi periră derept fără-de-legile lor cu a lu Dumnezeu dereaptă judecată, că le va plăti cuiş după lucrul său. Că grăiaşte Domnul, că „cum veţi face, aşa va fi şi voao. Plata voastră plăti-se-va spre capetele voastre”. Şi noi amu, de văm greşi, fraţilor, derept acealea şi munciţi fi-văm. 
   Bine iaste amu noao de n-am greşi nemică şi să nu călcăm zisa lu Dumnezeu, ce cu credinţă dereaptă şi cu viaţă curată să ogodim lui. Derep ce amu că aceasta nu iaste, încaile amu cu pocaianie şi cu ispoveadanie să isprăvim curînd păcatele noastre, căindu-ne în toate ceasurele, şi den calea noastră ceaia reaoa să ne delungăm, să scăpăm cătră iubitoriul de oameni Dumnezeu şi milostiei lui. Şi să suspinăm den adîncul inimiei cătră cela ce poate spăsi pre noi, Domnul Isus Hristos. Şi să ne rugăm pururea, cu [142] lacrăme <154> fierbinţi, ca să iarte ale noastre greşale, şi de chinul vrăjmaşului şi de sfeatu-i să ne izbăvească şi să slobozească noi. Că acesta amu iaste slobozitoriu şi mîntuitoriu sufletelor noastre, şi voroveaşte de noi lu Dumnezeu şi tatălui, cel ce-au dăruit noao în viaţa aceasta dulceaţă şi folos, iară în veacii ceia ce vor să fie, împărăţiia sa ceaia nesfîrşita şi fericata. Ce să ne tîmplăm să ne spodobim toţi în Hristos Dumnezeul nostru, că lui e slava şi ţinearea în veacii de veac, amin.
   
   Dumineca a patra după Paşti, a slăbănogului
   Evanghelie de la Ioan, zaceala 14
   
   În vreamea aceaia, duse-se Isus în Ierusalim. Iaste întru Ierusalim la Lacul-oiei, ce se cheamă ovreiaşte Vitezda, cinci pridvoare avînd. Într-acealea zăcea mulţi bolnavi: orbi, ologi, uscaţi; aştepta clătitul apeei. Îngerul amu al Domnului deştingea întru vreamea la lac, şi clătiia-se apa. Şi cine deştingea după clătitul apeei, sănătoşiia-se de toate boalele ce era ţinut. Era un om acolo, treizeci şi opt de ani avea întru boala sa. Acesta văzu-l Isus zăcînd şi înţelease că amu multă vreame are, grăi lui: „Vreare-ai [143] să fii sănătos?” Răspunse lui bolnavul: „Doamne, om n-am, cum, cînd se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deştins”. Grăi lui Isus: „Scoală, ia-ţi patul tău şi îmblă!” Şi aciia sănătos fu omul, şi luo patul şi îmbla. Era sîmbătă într-acea zi. Grăiră jidovii vindecatului: „Sîmbătă iaste, şi nu ţi se cade să iai patul tău”. Răspunse lor: „Cine m-au făcut sănătos, acela mi-au zis: ia-ţi patul tău şi îmblă”. Întrebară amu el: „Cine iaste acela om, ce zise ţie: ia-ţi patul tău şi îmblă?” Vindecatul nu ştiia cine iaste; Isus amu ascunse-se <155> de nărod, ce era la loc. După aceaia află el Isus în besearecă, şi zise lui: „Iată, sănătos fuseşi; de acmu să nu mai greşeşti, să nu fie ţie mai rău”. Duse-se omul şi spuse iudeilor, că Isus iaste de l-au făcut el sănătos. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Mult şi mare rău aduce păcatul, şi sufletul piiarde-l foarte. Şi cînd se înmulţesc de multe ori păcatele, şi de trup încă se apropie răul păcatelor, şi sufletul încă i se mulţesc realele. Că fără minte şi fără fire mulţi lăcuim, şi cînd avăm în trup vreo nevoie, noi toate chipurele cugetăm a întări el. Şi de ce se întristează de vreo neputinţă, noi nevoim cum văm face să-l slobozim, să-i dăruim [144] sănătate. Derept aceaia de a noastră spăsenie în multe chipuri cugetă şi Dumnezeu, şi lasă trupul a cădea în neputinţe şi în boale, încă şi în rane a se jivini tocmeaşte-l, ca de ce se săblăzneaşte sau greşaşte sufletul, e pentru ranele trupului şi boalele, sufletul să se spăsească şi să se slobozească. Că cu cît omul den nafară boleaşte şi e în neputinţe, atîta el den lăuntru se înnoiaşte şi se vindecă de păcate. Că zice Pavel apostol, la Corint, că „dă Dumnezeu omul cela răul în mînile Satanei, ca să-i betejască trupul, ca să-ş spăsească sufletul”. Şi mai la amărîtă betejală şi muncă duce-l, ca mai tare să roage Dumnezeu să se spăsească. Că şi vracii ceaia bunii încă vindecă de toate boalele, ce cu nevoie le vindecă; cu dureare şi cu nevoie, încă şi cu tăiare vindecă-le. Că amu aşa iaste, şi adeverite le sînt graiurele. Derept aceaia trebuiaşte a şti şi a se arăta şi de cuvintele evangheliei astăzi, de lucrul vraciului celuia marelui, lu Hristos. Că aşa grăiaşte evanghelistul Ioan bogoslov: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, duse-se <156> Isus în Ierusalim. Iaste întru Ierusalim la Lacul-oiei, ce se cheamă ovreiaşte Vitezda, cinci pvridvoară avînd. Într-acealea zăcea mulţi bolnavi: orbi, ologi, uscaţi; aştepta clătitul apeei. Îngerul amu al Domnului deştingea întru vreamea la lac, şi clătiia-se apa. Şi cine deştingea după clătitul apeei, sănătoşiia-se de toate boalele ce era ţinut. 
   (Tîlc) Trei praznice prăznuiia iudeii. Întîiu, praznicul Paştilor, în luna lu marţi, de pomenirea ieşitului den Eghipet şi de slobozirea lor şi derept treacerea Măriei Neagre. Iară al doilea praznic, cincizeci de zile den Paşti, în luna lu prier, de pomeniia cînd le se deade leagea, derep ce că se izbăviră din cea muncă, den pustie şi în ţara ceaia făgăduita vineră; şi atunce gustară de toate rodurele întîi. Iară al treilea praznic, de facerea sciniei prăznuiia, în luna lu răpciuni, şi scinii făcură-ş (ce se zice, colibi) pren satele loruş îmblînd. Şi atunce făcură tocitori de aduna rodurile, de le împlea, şi de aceastea se bucura şi se veseliia şi pomeniia de viaţa den pustie, derep ce amu că patruzeci de ani făcuse acolo, pren colibi lăcuind. Şi în multe chipure tocmiia-se ei lu Dumnezeu. 
   [145] Iară în praznicul Rusaliilor, duse-se Isus în Ierusalim. Duse-se amu, ca să nu se arate că se protiveaşte legiei (că acesta iaste dătătoriu de leage), ca mai mulţi de ei cu seamnele şi cu învăţătura să aducă.
   Întru praznic amu avea ei nărav de să se adune toţi ceia ce lăcuiia pren cetăţi şi pren sate, şi den toate părţile şi ceia ce lucra cu mînile, că într-aceastea zile toţi era opriţi să nu lucreaze cu mînile. Iară Lacul-oiei se cheamă, derep ce că acolea strîngea oile cealea ce vrea să fie de jărtvă, şi în lăuntru în lac le spăla. Şi îngerul veniia la acea apă, <157> că era aleasă, că ciude făcea întru ea, că a lu Dumnezeu mîndrie cale făcu iudeilor de departe să-i aducă spre credinţa lu Hristos. Deade amu lor apa să se curăţeaze de spurcăciuni, deade lacul acesta chip derept luarea botejunei. Derept aceaia, îngerul lu Dumnezeu în toţi anii deştingea şi clătina apa şi băga într-aceasta tărie de vindecare. Că nu era den firea apei, însăş dentru eaş să facă vindecare (că de-ară fi făcut apa dentru eaş, pururea ară fi făcut vindecare), ce tot pre tocmeala îngerului era. 
   Aşa amu şi întru noi sfînta apă a botejunei. Că apa iaste proastă, ce priimeaşte sfinţie şi dăruire den sfîntul duh, şi cu rugăciunea preuţească ale sufletului boale toate le slobozeaşte. Şi atunce amu, cu neputinţă, betejiia mulţi den vindecarea boalei, e acmu, deaca ne botezăm, nici o vătămătură avea-văm. Nici amu numai cîte unul vindeca-ne-văm, iară alalţi fără de vindecare să rămîie, ce să se-ară strînge toată lumea, încă nu va scădea dulceaţa lu Dumnezeu, că de destul iaste şi nescăzută va fi şi vărsa-se-va de destul: pururea e curătoare, şi nici dinioară nu scade. 
   (Evanghelie) Era un om acolo, treizeci şi opt de ani avea întru boala sa. Acesta văzu-l Isus zăcînd şi înţelease că amu multă vreame are, grăi lui: „Vreare-i să fii sănătos?” Răspunse lui bolnavul: „Doamne, om n-am, cum, cînd se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au băgat”. 
   (Tîlc) Multă amu şi mare răbdare arătă-se de acest bolnav. Că avea treizeci şi opt de ani de cînd zăcea în boală, şi în toţi anii aştepta, să se vindece de boală; ce nu se putea, de alalţi silnici. 
   Însă nu se delunga el de acolea, nici se [146] mîhniia. Derept aceaia şi Domnul întrebă pre el, că vru să arate noao răbdarea a celui om <158> (nu căce că nu ştiia, vrea să întreabe el, că toate ştiia, ca Dumnezeu ce e, ştiutoriu de toate). Iară acel bolnav răspunse cu multă blînzie şi cu smerenie: „Adevăr, Doamne, vreare-aş amu să mă vindec, ce n-am om, să mă poată duce în apă”. Nu huli el, nece certă pre Hristos căce întrebă pre el, nici blăstemă pre zioa ceaia ce-au născut, cum fac mulţi şi în boale mărunte, ce smerit şi cu dulce răspundea, şi încă, nu ştiia cine e acela ce întreba pre el, că înţelease numai, că va să ajute lui Hristos şi să-l ducă în lac. Hristos nu zise lui „vrea-veri să vindec tine?”, ca să nu se arate lăudîndu-se şi mărindu-se. 
   (Evanghelie) Şi grăi lui Isus: „Scoală, ia-ţi patul tău şi îmblă!” Şi aciia, sănătos fu omul; şi luo patul lui şi îmbla. 
   (Tîlc) O, zisa lui cu mare tărie! Adevăr amu, glas cu tărie, glasul lu Dumnezeu! Pre cuvîntul sfîntului, lu David, că „adecă, deade glasului său glas cu tărie”. Adecă, acmu zise Hristos bolnavului: „Scoală!”, şi aciia lucrat fu zicerei, împreună amu priimind tăriia cuvîntului. Şi aciia, se sculă şi îmbla bolnavul. Că grăiaşte şi noao Hristos, slăbiţilor de suflete, fraţilor: „Sculaţi-vă şi îmblaţi!” Ce se zice, că nu vă iaste voao cu destul numai a vă scula den cădeare, ce alergînd de pripă spre bunătăţi, sfîrşind curărea bunătăţilor. 
   (Evanghelie) Era sîmbătă într-acea zi. Grăiră jidovii vindecatului: „Sîmbătă iaste, şi nu ţi se cade să iai patul tău”. 
   (Tîlc) Că vrea Hristos să o încredinţeaze această ciudă, zice bolnavului să-ş ia patul, şi aciia se închegară nodurile lui şi se întăriră, şi-ş purta patul lui şi îmbla. 
   Zise şi acmu Hristos, de grăiaşte: „Ome, că ieri erai aruncat în pat, zăceai bolnav şi n-aveai om, ca cînd se va clăti apa, şi să mă arunce în lac, - astăzi aflat-ai om; acesta e şi Dumnezeu. Sculatu-te-ai den pat, însă, mai vîrtos, tu ai luat patul şi ai <159> arătat darul cela bunul ce-ţi dărui Dumnezeu. Să nu te iară în pat răstorni, cu greşale reale răposîndu-ţi trupul şi slăbindu-te cu dulceaţa lumiei, ce, cu cîtă puteare ai, pasă, şi să-ţi aduci aminte de învăţătură, că iată, sănătos eşti. De acmu să nu mai [147] greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai amar”. Iară el cu rău se arătă după acest lucru bun ce-i dărui Dumnezeu, cu vindecare. Că în sîmbătă făcu Hristos vindecarea, ca să se înveaţe toţi oamenii, ca nici dinioară să nu sărbeaze, nici să se contenească a nu face bine şi a dărui. Iară jidovii grăiră bolnavului: 
   (Evanghelie) „Nu ţi se cade a-ţi lua patul tău sîmbăta”. El răspunse lor: „Cine mă feace sănătos, elu-mi zise: ia-ţi patul tău şi îmblă”. (Iară bolnavul nu-ş ştiia el, cine-l vindecase cine iaste, că Isus amu ascunse-se de nărod ce era la loc). 
   (Tîlc) Iară bolnavul cu multă îndrăznire propoveduiia pre făcătoriul de bine şi grăiia: „Cine mă feace sănătos, elu-mi zise: ia-ţi patul şi îmblă”. Iară jidovii nu vrură nici să-l întreabe „cine iaste cela ce te făcu sănătos?”, că, de pizmă ce era ei amărîţi, nu vrură nici să caute spre acel lucru bun. Şi cu nederept se protiviia ei, că le părea lor că sparge leagea şi calcă sîmbăta. Că îmbla ei şi în sus şi în jos să-l poată ocărî şi să osîndească pre Hristos. Iară Isus ascunse-se întru o parte de nărod, ca să nu fie însuş mărturie ciudeseei ce feace şi ca să nu-l laude în făţiş pre el oamenii şi să-i mulţemească. Ce pre cel om ce vindecă, pre acela lăsă lucrul, ca pre el să întreabe jidovii, şi el însuş să mărturisească adevărul, ca de ce vor ocărî şi vor bătjocuri jidovii, şi mai auzită şi mai arătată să fie acea minune ce feace Hristos. 
   (Evanghelie) După aceaia află Hristos pre acel om în besearecă; şi-i zise lui: „Iată, sănătos eşti; de acmu să nu mai greşeşti!”. 
   (Tîlc) <160> Derept aceaia să cunoaştem, fraţilor, că întîi den greşale şi den păcate vine omului şi naşte boala şi neputinţa. Că toate neputinţele den păcate le află omul şi-l nemeresc. Că unora le vine neputinţa den saţiu şi den lenie, altora pentru curviia, altora pentru tîlhăriia şi pentru furtişagul, altora căce mărturisesc strîmb sau jură strîmb (că toate năpăştile şi realele şi neputinţele, pentru aceastea vin), altora pentru păcatul ce-au făcut de demult şi [148] nu vor să se pocăiască. Alţii aciiaş fac păcatul, aciiaşi-i ajunge şi osînda, cu boală sau cu pagubă sau cu moarte grozavă. Pre alţii ispiteaşte Dumnezeu pentru credinţa, să vază cumu-i vor mulţemi şi cumu-l vor ruga, cum şi pre Iov, bogatul, cîndu-l deade Dumnezeu în mîna vrăjmaşului, de-i pierdu toată avuţiia lui şi toate dobitoacele lui, încă şi feciori-i omorî, după aceaia şi trupulu-i deade spre rane şi-l împlu de viermi, - şi Iov nemică nu împută lu Dumnezeu, ce mai vîrtos mulţemiia, şi nu-ş pre niminea prepunea el, numai pre păcatele lui. Derept aceaia şi noi, fraţilor, datori sîntem de toate a mulţemi lu Dumnezeu, cum şi Iov, şi pre nimea să nu ne prepunem, numai pre păcatele noastre. Că acea răbdare spre pocaianie ne aduce şi ne izbăveaşte şi de munca veacului. 
   Iară cine se hrăneaşte cu bucate reale şi nedereapte, acela pelin amar amistuiaşte, amar folos foloseaşte. Şi cine e într-aceastea năravuri reale şi nedereapte, de va cădea el în boală şi în betejală rea, cu folosu-i iaste. Că unora le sănătoşază trupul, iară alţii spre pocaianie se întorc şi se pocăiesc. Şi această vindecare şi fără voia vîrtutei, den mila lu Dumnezeu, cu minune ascunsă e. Şi cine va răbda cu cinste <161> şi va boli cu mulţemită cătră Dumnezeu, acela sufletulu-ş pocăiaşte şi de munca de vecie izbăveaşte-se. Şi aceasta ştie-se, că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvînt şi de munca ce va să fie, că acea muncă de pururea iaste nesfîrşită. Iară ceia ce grăiesc şi se laudă, de zic că „ce am fapt noi curvie întru o zi şi n-am păzit leagea, dară cum fără moarte să fim munciţi?”, aceaia înşişi se înşală, şi obliciţi fi-vor. Că şi acest bolnav de acmu, n-au fost el greşit într-atîţia ani în cîţi fu muncit cu boala, că toată viaţa acest om, cu acea boală îndelungată a lui, el o petrecu. Că nu vor fi fără de vreame judecate păcatele de Dumnezeu, ce însă după firea păcatelor şi după voia lucrătorilor nederepţi fi-va şi chinul.
   Derept aceaia să ştim şi aceasta, că de văm priimi noi o boală rea şi un chin de ceale păcate ce-am avut întîi, după aceaia iară de văm cădea întru acealea păcate, [149] atunce mai amar iarăş văm fi munciţi şi mai amar chin văm priimi. Că cine nu se dereptează den boală, nici se pocăiaşte, nici se înţelepţeaşte în leagea şi învăţătura lu Dumnezeu şi în cearta lui, mai iute şi mai mare amar şi chinu-i vine lui, ca unui nesocotitoriu fără de minte. Iară să văm vedea şi destui oameni răi îmbogăţindu-se şi veselindu-se şi sănătoşi fiind şi mărindu-se cu mărie, şi mărindu-i şi alţii, şi lărgindu-se şi de nici o boală sau de altceva chinuind sau bolind în ceastă lume, datori sîntem să ştim de aceasta, că cine nu boleaşte, nici priimeaşte chin de boală aicea, sau de altceva rău sau năpaste sau muncă, aceluia se găteaşte mai mare muncă. Şi munca ceaia iutea şi ceaia amara ce iaste în vecie, aceluia om cruţă-se, şi va să o priimească <162> în ceaia lume. 
   Derept aceaia şi dumnezeiescul Pavel grăiaşte, că cînd ne dosădeaşte Dumnezeu, învăţămu-ne, ca cu altă lume să nu fim osîndiţi acolo. De văm fi acicea osîndiţi de Dumnezeu şi certaţi, neosîndiţi văm fi acolo cu alaltă lume şi nu văm fi tremeş acolo în muncă. Că amu, carei sînt dosădiţi, învăţătură le iaste, iară osînda de acolo, chin iaste şi munca de vecie şi nesfîrşită. Iară cîţi greşim acicea şi nu ne învăţăm în veacul acesta, mai vîrtos să ne teamem şi să ne cutremurăm datoriu sîntem, derep ce că se înmulţeaşte noao chinul şi munca, nu derept munca, ce de lungă răbdarea lu Dumnezeu. 
   Iară noao bine iaste, fraţilor, să ne învăţăm acmu şi să ne curăţim în viaţa aceasta, ca să nu fim noi tremeş într-aceaia muncă. Că cînd va fi vreamea de judecată, nu se va putea curăţi omul de păcate. Că nu iaste rău cine se va munci acicea, ce va fi acolo rău cine se va munci într-aceaia muncă a veacului. Derept aceaia, să nu ne pare rău de nemică, de ce ne se tîmplă noao greaţă şi reale, să nu împutăm noi lu Dumnezeu, ce cu bună mulţemită toate să le răbdăm şi cu minte bună să fim întru toate cîte vin noao de la Dumnezeu. Că aceastea amu toate spre folos ne-au tocmit, şi spre ispravă lasă nevoia şi greaţa spre noi Dumnezeu a fi. Derep ce, cînd ne dă Dumnezeu noao [150] rău, iară noi să slăvim şi să mărim sfînt numele lui. E noi-l urîm şi zăcem leaneş, de ce ară trebui a-i mulţemi şi a ne ispovedi lui! Şi nu înţeleagem dulceaţa lui şi darul nenumărat ce-am luat, ce urîm dumnezeiasca învăţătură şi leagea, şi ne prearădicăm şi ne înălţăm şi îmblăm după voia inimiei noastre, şi greşim înaintea lui, fără cinste şi fără ruşine, <163> şi foarte amărîm şi mîniem Dumnezeu. Pentru aceaia tremeate spre noi nevoie şi boale, că cu aceaia ne dosădeaşte pre noi, şi cu alte ispite, în multe chipure, şi prade şi năpăşti şi greaţă, pînă de abiia ne luom aminte şi alergăm cătr-însul şi nădăjduim spre spăseniia lui şi spre putearea lui şi spre multă dulceaţa lui şi spre cugetul lui, şi căutăm împărăţiia lui şi dereptatea, şi atunce creadem tare că e dulce întru toate şi ispăsitoriu şi are a ne da noao de destul.
   Nu numai amu, cînd dă Dumnezeu dulceaţa, atunce numai iaste dulce şi iubitoriu de oameni, ce şi munca şi chinul ce dă el noao, cu mare cinste cade-se să mulţemim lui, derep ce că şi vraciul, nu numai cînd scoate el cu ierbile sau cu florile nevoile, nici numai cînd întru baie şi în scăldătura apei aduce vindecare, numai atunce să fie el dulce, ce şi cînd fără de bucate învaţă să lăcuiască omul cînd e beteag; şi şi cînd taie, şi şi cînd adapă cu o beare amară omul, el şi atunce iaste vraciu: aşa a lui dragoste arată şi mai bine. Iară dulcele Dumnezeu, cu firea iaste dulce, şi bunii ştie-i. Şi îndurătoriu fi-va dentru a lui fire Domnul nostru bunilor, şi le va folosi. Şi cugeta-va lucrul lui, şi ca un vraci al sufletului şi trupului nostru va să arate noao nespusă milostea a lui, miluirea şi bunătatea, şi să izbăvească noi den mînie ce stă spre noi şi de nevoia ceaia înfricata şi de moartea de vecie şi de prădare şi scîrbă, pace şi adăpostitură să dăruiască noao ce ne-am cufundat şi ne chinuim în năpăştile vrăjmaşului şi în alcamurile lui, ce iaste spre noi îmbletul lui cu rău şi cu nedereptate, şi de ce ne chinuim, să le întoarcă Dumnezeu de la noi. <164> Că unul acela numai, milostivul şi iubitoriul de oameni, putearnic iaste cu lucrul a izbăvi pre noi dentr-acealea reale şi [151] den nevoie şi den grije, şi den orbitura noastră poate-ne vindeca, ca cătră acela să scăpăm şi să cădem şi să ne plîngem fiind noi beteagi. Şi în adîncul realelor zăcînd, rugăciuni şi rugă cade-ne-se să aducem lui, că el ştie şi va tinde mîna spre ajutoriu, şi va înviia pre noi den păcate. Şi spre voia dumnezeiască a lui învăţătură să derepteaze noi a îmbla, şi spre calea nelunecoasă să întărească pre noi la nesfîrşita a lui împărăţie să curăm, şi dulceaţa de vecie să dobîndim, că aceluia se cuvine toată putearea şi slava, adeveritului Dumnezeu, spăsitoriul nostru, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a cincea, a Samarinecii
   Evanghelie de la Ioan, zaceala 12
   
   În vreamea aceaia, vine Isus în cetatea Samariei, cheamă-se Sihar, aproape de oraş, ce deade Iacov lu Iosif, fiiu-său. Era acolo puţul lui Iacov. Iară Isus usteni-se de cale, şedea aşa la puţ; ceasul era ca la şase. Vine o muiare den Samariia să-ş scoaţă apă. Grăi ei Isus: „Dă-mi apă să beau”. Ucenicii lui era tremişi în cetate să cumpere bucate. Grăi lui muiarea samareanina: „Cum tu, jidov fiind, de la mine ceri să beai, eu muiare samareanină fiind? Nu se apropie jidovii de samareanini”. Răspunse Isus, zise ei: „De-ai fi ştiind darul lu Dumnezeu, şi cine iaste de-ţi grăiaşte ţie: „dă-mi apă să beau” tu ai ceare de la el, şi ţi-ară fi dat apă vie”. Grăi lui muiarea: „Doamne, n-ai cu ce să scoţi, şi puţul iaste [152] adînc. De unde amu ai apă vie? Au doară tu mai bun eşti de părintele nostru Iacov, ce-au dat <165> noao puţul? Şi acesta dentr-însul au băut, şi feciorii lui, şi dobitocul lui”. Răspunse Isus şi zise ei: „Toţi cine vor bea de apa aceasta, însetoşa-se-va iară; iară de va bea de apa ce eu da-voiu lui, nu se va însetoşa în veaci, ce apa ce eu da-voiu lui, fi-va întru el izvor de apă curătoriu în viaţa de veaci”. Grăi cătr-însul muiarea: „Doamne, dă-mi acea apă, să nu-mi fie seate, nece să viiu încoace să scoţ!” Grăi ei Isus: „Du-te de cheamă bărbatul tău, şi vino încoace!” Răspunse muiarea şi zise: „N-am bărbat”. Grăi ei Isus: „Bine zici că bărbat n-am. Cinci bărbaţi ai avut şi acmu cela ce ai nu ţi-e bărbat; adecă adevăr spuseşi!”. Grăi lui muiarea: „Doamne, văz că proroc eşti tu. Părinţii noştri în codrul acesta închinară-se, şi voi grăiţi că în Ierusalim iaste loc, unde cade-se să se închine”. Grăi ei Isus: „Muiare, creade-mă, că va veni ceasul, cînd nece în codrul acesta, nece în Ierusalim închina-se-vor părintelui. Tatăl ca acealea [153] caută să se închine. Duhul iaste Dumnezeu, şi cine se închină lui, în duhul şi adevărului cade-se să se închine”. Grăi lui muiarea: „Ştiu că Mesia va veni, ce se grăiaşte Hristos. Cînd acela va veni, spune-va noao toate”. Grăi ei Isus: „Eu sînt, care grăiesc cu tine!”. Şi atunce vineră ucenicii lui, şi se mirară că cu muiarea grăiia; nimea amu zise lui, sau ce grăiaşte cu nusa. Lăsă amu vasul ei muiarea, şi se duse în cetate, şi grăi oamenilor: „Veniţi de vedeţi omul ce-m zise toate cîte am făcut. Au doară acesta iaste Hristos?”. Ieşiră den cetate şi mergea cătr-însul. Între aceia ruga el ucenicii lui, grăiră: „Învăţătoare, mănîncă”. El zise lor: „Eu mîncare am a mînca, ce voi nu ştiţi” <166>. Grăiră ucenicii cătră eiş: „Au doară cineva aduse lui a mînca?”. Grăi lor Isus: „A mea mîncare iaste, de să fac voia celuia ce m-au tremes şi să sfîrşesc lucrul lui. Au nu voi grăiţi că încă patru luni sînt, şi seacerea va veni? Iată, grăiesc voao: „Rădicaţi ochii voştri şi căutaţi pămînturile, că sînt plăviţe, spre seceriş sînt. Şi cela ce seaceră, preţ va lua, şi adună rodul întru viaţa de vecie. Şi cela ce seamănă împreună bucura-se-va ca şi cela ce seaceră. De acest amu cuvînt iaste adeverit, că altul iaste de seamănă, şi altul iaste de seaceră. Eu vă tremiţ să seceraţi, unde voi n-aţi ustenit; alţii se-au ustenit, şi voi în usteneala lor întraţi”. Den cetatea aceasta, mulţi crezură [154] întru el den samareanini, derept cuvîntul muieriei ce mărturisi că-”m zise toate cîte-am făcut”. Cînd vineră cătr-însul samareaninii, rugară el de să fie într-înşii. Şi fu aciia doao zile. Şi mult mai vîrtos crezură derept cuvîntul lui. E muieriei grăiră că „nu derept cuvîntul tău creadem; înşine amu auzit-am, şi ştim că acesta iaste adevăr mîntuitoriul lumiei, Hristos”. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Astăzi amu noao den învăţătura evangheliei cură izvor şi ape multe şi bogate; şi izvor nesfîrşit, cît amu să l-am zlei, atîta amu mai vîrtos împlea-se-va şi limpezi-se-va, şi de destul vărsa-se-va, şi nesfîrşit pururea şi nescăzut fi-va. Veniţi amu, cîţi sînteţi setoş, la spăseniia aceştii ape limpede şi împleţi şi beaţi de vă veseliţi! Şi de ce ne e noao nevoie, de seatea sufletului, să ne <167> stîmpărăm. Cine va bea dentru această apă dumnezeiască, ce iaste învăţătura dumnezeiească, nu se va însetoşa în vecie. Că însuş adeveritul Hristos zice că „rîure den zgăul lui cură-vor ape vii”. Gustaţi şi vedeţi cît e dulce Domnul! Cu dulceaţă amu şi fără moarte şi nescăzută adîncatul aceştii ape dulci şi vie săritoare şi preacurătoare şi preaplină, beaţi toţi dentr-însă carei creadeţi, şi viaţă priimiţi. Şi în ce chip jeluiaşte cerbul setos la izvorul apeei, aşa şi noi să jeluim datori sîntem, fraţilor, să însetoşăm de această dumnezeiască apă şi de învăţătura mîntuitoriului nostru şi Dumnezeu, şi dragoste să avăm năsăţioasă cătr-însul. Să amu însetoşarem, să luom, nemică să ne oprim, că văm tot avea, de vrem bea. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, vine Isus în cetatea Samariei, ce cheamă-se Sihar, aproape de oraş, ce deade Iacov lu Iosif, fiiu-său. Era acolo puţul lu Iacov. 
   [155] (Tîlc) Cei iudei amu, ce lăcuiia mai de nainte în Samariia, nu se chema samareani, ce izrailteani. Ce luase acest nume poreclă, de le zicea lor samareani, derept acea vină, că acea pădure chema-se Somor, pre numele oarecui, cine o cîştigase, cum grăiaşte Isaia: „Capul samareanilor Efrem”. Că se protiviră lu Dumnezeu izrailteanii, şi daţi fură siriianilor. Iară după o vreame, în multe chipuri apoi sfătuiia-se să fugă de la siriiani. Ce se rădică şi mearse spr-inşii împăratul siriianinilor, de-i strică şi munci ei şi-i prădă şi nu-i lăsă ei slobozi să lăcuiască pren sate, ce în Vaviloniia şi în Midiia duse pre ei şi-i robi. Şi den toate locurele strînse limbi, şi-i puse de să lăcuiască ei în Samariia. 
   Însă vru Dumnezeu să arate acelor varvari, că nu derept neputinţa <168> şi fără-de-tăriia deade lor iudei, ce pentru păcatele lor. Şi tremease lei întru Samariia, de-i pierdea şi-i mînca carei lăcuiia acolo varvari. Înţelease aceasta împăratul siriianilor, şi întrebă neşte bătrîni de cei prădaţi, ca să ştie vreo tocmeală spre mîngîiare, de ce era perirea varvarilor. Şi spuseră bătrînii şi grăiră împratului, că Dumnezeul izraililor păzeaşte acel loc, şi nu va, nici va să rabde să lăcuiască acolo carii nu ştiu leagea lui. „Şi de veri vrea, împărate, să se slobozească de acea piiardere a leilor şi de acel rău, carei sînt acolo varvari, tremeate preuţii lu Dumnezeu iudeieşti, să dea lor leagea lu Dumnezeu, şi aşa se va milostivi Dumnezeu”. 
   Ascultă amu împăratul de bătrîni, şi tremease un preut oarecine să dea lor leagea lu Dumnezeu. Iară varvarii toate cărţile lu Moisi priimiră: bitiia, ishod, levita, cisla, vtorozacon. Ce nici atunce dentr-acea credinţă rea a lor nu se întoarseră. Iară aceaia de apoi, den idoli şi den credinţa ceaia reaoa întoarseră-se şi cinstiia pre Dumnezeu. Iară iudeii oarecînd den prădare întoarseră-se în Samariia, şi cu pizmă pururea era spre varvari, că asiriianilor era ruda şi striini de ruda lor, că ţinea moşteniia lor. Derept aceaia şi pre numele pădurei, Somorei, samareani zicea lor. Iară ai lu Avraam şi ai lu Iacov [156] nepoţi chema-se pre ei iudei. Avraam amu haldeanin era, iară Iacov, derept puţul ce era acolo, că al lor părea-le-se a fi. Că de Iacov iaste săpat acel puţ. Iară satul şi acel loc era a lu Sichim, unde era feciorii lu Iacov: Simeon şi Levie. Multă şi mare ucidere făcură, derep ce că făcuse silă suroriei lor şi nevoie, domnul sichemeiesc, Selhem. Şi periră sichimleanii atunce, şi cetatea pustii <169>. E cetatea ce pustiise, deade-o Iacov ocină lu Iosif, fiiu-său. 
   Că acei patriarşi derepţi, pentru credinţa ce avea ei cătră Dumnezeu, dobîndiră aceale cetăţi şi locuri. Iar nepoţii acelora, derept necredinţa ceaia reaoa, pierdură aceale cetăţi şi locuri. Şi noi amu să nu mîniem Dumnezeu, nici să împutăm lui, nici să uităm dumnezeiasca a lui învăţătură. Că pentru aceastea departe amu făcutu-ne-am a fi den partea derepţilor părinţilor noştri. Şi de ceia ce urăsc pre noi şi ne biruiesc vrăjmaşii, prinşi sîntem d-inşii, şi în răsipirea acestora fum, pentru păcatele noastre. 
   Ca să ne întoarcem iarăş, fraţilor, şi să ne plîngem înaintea Domnului cela ce-au făcut noi, şi să strigăm lui cu inimi înfrîmte: „Greşit-am, Doamne, şi ispovedim păcatele noastre ţie! Fără-de-legiuit-am, nici ne-am dereptat înaintea ta: derep ce că zisa ta am călcat şi zisa ta am uitat; derep ce că uitat-am leagea şi judecatele tale; derep ce c-am îmblat după pohta noastră şi pre cugetele noastre îmblăm; derep ce că cu nedestoinicie pre numele nostru făgăduitei viat-am; derep ce că milosîrdia ta încuiat-am; derep ce că iubirea ta de oameni îngrupat-am, cu fără-de-legile realelor noastre, ce într-însele am crescut. Ce nu da pre noi pînă în sfîrşit, derept numele tău, nici sparge leagea ta, nice lăsa milostea ta de noi. Derept ieftiniia ta, şi derept milosîrdia a dulcelui al tău părinte, şi derept milostea a sfîntului tău duh, pomeneaşte, Doamne, mulţimea ieftiniei tale. Pomeneaşte, Doamne, de ciudesele tale cealea den veac, şi nu pomeni fără-de-legile noastre cealea dentîi, ce neputinţele [157] noastre şi chinuri pomeneaşte, Doamne. <170> Caută den ceriu şi vezi, şi cercetează pre noi. Cearcetă viiia sa aceasta, moşteniia ta, şi dereptează ce-au prisădit dereapta ta, şi dăruiaşte noao pace, dătătoriu de pace, dulce Doamne. Şi derept cinstitul şi sfîntul sînge al tău, ce derept viaţa şi derept spăsenia a toată lumea vărsatu-l-ai, dăruiaşte, şi derept preacurata şi preasfînta a ta maică, ce iaste a tuturor împreună mare nădeajde şi tuturor ajutătoare şi dvoreaşte cătră Dumnezeu de noi de toţi, şi derept botezătoriul tău preaditece şi derept sfinţii apostolii tăi, şi derept sfinţii măcenici ai tăi, ce derept numele tău cel sfînt sîngele-ş vărsară, şi derept sfinţii prorocii tăi, şi derept sfinţii oteţi şi patriarşi şi învăţători, ce pînă la sînge junghearei nevoiră-se, ogodind ţie şi milostivului părintelui tău şi mîngîitoriul şi sfîntului al tău duh. Nu spre dereptatea noastră nădăjduim, ce spre mila ta şi ieftenşugului tău, derep ce amu că altul fără de tine nu ştim; numele tău rugăm, şi de la tine aşteptăm ajutoriu. Aşa se cade să ne ispovedim, cineş păcatele sale, lu Dumnezeu, şi la acela să scăpăm şi să nădăjduim spre milostea lui ceaia nespusa. Că să ştiţi, că va da cu mîna ajutoriu şi va învie pre noi den păcate Domnul, şi va slobozi noi de toată mîniia şi de nevoie, şi de prădare şi de scîrbe. Însă iară să ne întoarcem la cuvîntul evangheliei. 
   (Evanghelie) Domnul Isus amu usteni-se de cale, şădea aşa la puţ; ceasul era ca la şase. Vine o muiare den Samariia să-ş scoaţă apă. Grăi ei Isus: „Dă-mi apă să beau”. Ucenicii lui era tremişi în cetate, să cumpere bucate. 
   (Tîlc) De îmblarea calei ustenise-se Hristos, grăiaşte evanghelistul, <171> ca să arate noao netrufa lui şi nemăriia. Nici amu vrea să aibă măşcoi derept îmbletul căiei, ce pedestru îmbla; nici fără negrije îmbla sau cu leane, ce curînd şi tare. Că învaţă pre noi ca nu ne trebuiască mult, şi cu sîrguit şi cu pază să facem lucrul lu Dumnezeu. 
   Că şedea Hristos nu spre scaun, ce pre pămînt, de-ş răposa trupul şi odihniia lîngă puţ. Ceasul era ca la şase. Că era întru vreame ce toţi oamenii răpausă depreună, după [158] mîncare. Iară ucenicii tremişi era să cumpere bucate, ca şi ceasul să se catinză derept răpausul şi pre odihnire ce trebuiia Domnului. 
   (Evanghelie) Cerşu el să bea apă. Şi grăi lui samareanina: „Cum tu, jidov fiind, şi de la mine ceri să beai apă, fiind muiare samareanină? Că nu se ating, nici se apropie jidovii de samareani”. Răspunse Isus, zise ei: „De-ai fi ştiind darul lu Dumnezeu, şi cine iaste de-ţi grăiaşte ţie: „dă-mi apă să beau”, tu ai ceare de la el, şi ţi-ară fi dat apă vie”. Grăi lui muiarea: „N-ai nici cu ce să scoţi, şi puţul iaste adînc. De unde amu ai apă vie?” 
   (Tîlc) Pre chip amu şi pre veşminte şi pre tocmeala trupului şi pre cuvinte precepu Samareanina că jidov iaste Domnul. Derept aceaia şi grăi cîtr-însul: „Cum tu, jidov fiind, ceri apă să beai de la mine, muiare samareanină fiind eu?” Nu zise că samareanii cu jidovii nu se meastecă, ce jidovii de samareani nu se apropie: după aceaia arătă-se muiarea că înţeleaptă era şi cu chip, şi de ştirea legiei avea. Derept aceaia şi Hristos începu a grăi cu nusa sus şi dumnezeiaşte, arată-ş sineaş şi o descoperi. <172> Zise-i „de-ai fi amu ştiind darul lu Dumnezeu (ce se zice, de-ai fi ştiind cum e, şi cu cît dăruiaşte Dumnezeu, că în vecie sînt şi neputrede), fire-ai ştiind şi mine, că Dumnezeu acesta poate da ţie aceaia. Tu de-ai fi cerşut, o muiare, fire-ai luat apă vie. 
   Apă vie zice-se Hristos; apă învăţătura lui. Apă amu cheamă-se, derep-ce că apa curăţeaşte spurcăciunea păcatelor şi stinge văpaia greşalelor şi vindecă uscăciunea necredinţei fără rod; iară apă vie, că pururea iaste şi pururea curătoare e. Că apa vie iaste ceaia ce se varsă, şi cură, apă vie, dulceaţa duhului sfînt. Că în toate chipurile cheamă-se, după căce în multe chipuri lucrează. Acmu amu cheamă-se apă, aorea foc. Apa amu, derep ce că apa den ceriu deştinge, de înviiază şi hrăneaşte. Şi întru un chip fiind, iară ea în multe chipure lucrează: că înălbeaşte florile, pre altele ruşaşte, pre altele învineţeaşte, altele mohoraşte; îndulceaşte pre smochini, amăraşte pre pelin. Aşijderea şi dumnezeiescul duh, den ceriu deştinge, de înviiază şi hrăneaşte sufletul; şi unul iaste acesta, spre multe chipuri [159] firea împarte-ş, cu dulceaţă şi cu tărie. Iară focul cheamă-se sfîntul duh, derep ce amu că focul întru o vedeare iaste, iară el în toate chipurele lucrează, că încălzeaşte şi arde, şi luminează şi curăţeaşte. Aşa şi dulceaţa duhului sfînt luminează carei cred, şi cu bună sufleţie mult le dă carei priimesc el, şi pururea le ajută sufletului spre lucrurile cealea bunele să facă, şi le adauge pururea să îmble bine. 
   Hristos amu aşa zice, iară muiarea şi aimintrea înţelease de apă. 
   (Evanghelie) Derept aceaia şi grăi: „Au doară tu mai mare eşti de părintele nostru Iacov, ce-au dat noao puţul? Şi <173> acesta dentr-însul au băut, şi feciorii lui, şi dobitocul lui”. Răspunse Isus şi zise ei: „ Toţi cine vor bea de apa aceasta, însetoşa-se-va; iară cine va bea de apa ce eu da-voiu lui, nu se va însetoşa în veaci, ce apa ce eu da-voiu lui, fi-va întru el izvor de apă curătoriu în viaţa de veaci. Grăi cătr-însul muiarea: „Doamne, dă-mi acea apă, să nu-m fie seate, nece să viiu încoace să împlu”. 
   (Tîlc) Întru ruda ceaia buna a iudeilor aduce-se samareaninii pre ei; tată-ş făcea Iacov. Derept aceaia şi grăiaşte: „Au doară tu mai mare eşti de părintele nostru Iacov?” Iară Domnul nu grăi aiavea că „mai mare sînt”, ca să nu se arate lăudîndu-se şi mărindu-se. Că-ş coperiia chipul cuvintelor, că zise: „Cine va bea den apa aceasta, însetoşa-va iară”, ce se zice: de te miri de Iacov, o muiare, unde v-au dat această apă, mai mult şi mai vîrtos de mine cade-ţi-se să te miri. Dînd eu această apă, mai vîrtos e bună, şi vieţiei de vecie îmblătoare. Că apa ce eu dau, fi-va izvor de apă, şi pururea curătoriu. Nu amu cît au luat sfinţii de la Dumnezeu, atîta şi pînă la sfîrşit să se afle, ce sămînţa amu începătură priimeaşte den dulceaţă, de se îndulceaşte aceaia şi creaşte şi sporeaşte pre toate lucrurile cealea bunele. Că zice amu, că cine va avea mai mult, şi mai mult i se va da şi i se va adauge. 
   Iară această muiare, deaca auzi aceaste cuvinte, ea începu a uita puţul lu Iacov. „De zici amu, Doamne, că ai [160] apă vie, dă-mi-o, să nu-m mai fie seate, nici să viiu încoace să împlu!” 
   (Evanghelie) Grăi ei Isus: „Du-te de cheamă bărbatul tău şi vino încoace!” Răspunse muiarea şi zise: „N-am bărbat”. Grăi ei Isus: „Bine zici că bărbat n-am. Cinci amu bărbaţi ai avut, şi acmu ce ai, nu ţi-e bărbat; <174> adecă adevăr spuseşi!” Grăi lui muiarea: „Văz că proroc eşti tu. Părinţii noştri în codrul acesta închinară-se, şi voi grăiţi că în Ierusalim cade-se să se închine”. Grăi ei Isus: „Muiare, creade-mă, că va veni ceasul, cînd nece în codrul acesta, nece în Ierusalim închina-se-vor părintelui. Voi vă închinaţi, ce el nu ştiţi, iară noi ne închinăm că el ştim, că mîntuirea den iudei iaste”. 
   (Tîlc) Că vru Hristos să arate, ca şi bărbatul aceii muieri cade-se să fie soţ acelui lucru bun. Şi vru Hristos să afle taina aceii muieri, şi grăi ei: „Pasă, de cheamă bărbatul tău”. Iară ea împreună priimi cuvîntul, împreună şi să se ascunză nevoiia-se, şi grăiia că „n-am bărbat”. Iară Dumnezeu, el e văzătoriu şi ştiutoriu de toate. Şi cu a lui tărie descoperi şi arătă, şi împreună şi cei bărbaţi dentîi numără-i, şi cesta de acmu, ascunsul al ei bărbat oblici. Însă muiarea nu se lepădă, nici se scîrbi deaca auzi aceastea, nici lăsă Hristos şi să fugă, ce mai vîrtos se miră şi preamărturisi şi mai mult grăiia: „Doamne, văz că proroc eşti tu”. Şi de isprăvirea dumnezeiei aciiaş pre Hristos întrebă, şi de ce e credinţă în Dumnezeu şi de închinăciune. Nu de viaţa ceştii lumi şi de lucruri întrebă pre Hristos această samareanină (ce se zice, de sănătatea trupului şi de avuţie), ce de credinţa lu Dumnezeu şi de cinstea ceaia buna. Că aşa era amu această muiare preamîndră de suflet şi gata spre bunătăţi. Derept aceaia grăi că „părinţii noştri în codrul acesta închinară-se”. Cîţi ca Avraam au fost, de aceia pomeniia şi de credinţa lor ceaia buna şi ceaia curata ce-au fost avînd cătră Dumnezeu. Că cu bună minte şi cu ascultare acolo se grăiaşte, că se duse Avraam de rădică fiiu-său Isaac spre jungheare, cînd fu ispitit de Dumnezeu. Ce Iacov puse jărtăvnicul acolo, şi se închină lu Dumnezeu <175>. 
   (Evanghelie) „Că va veni vreamea, cînd nici în codrul acesta, nece Ierusalim închina-vă-veţi părintelui”. 
   [161] (Tîlc) Aceasta grăi Domnul, spunea de perirea samareaninilor şi a jidovilor împreună, de ce vrea ei să paţă şi să piară împreună de rimleani, după uciderea lu Hristos. „Voi vă închinaţi, ce el nu ştiţi”. E să amu şi aceluiaş Dumnezeu închinară-se, că crezură samareanii şi iudeii, însă samareanii nu ştiia că a tuturor limbilor iaste domn Dumnezeu. Că le părea că pre samareani şi pre iudei numai că va birui, iară iudeii ştiia că tot-ţiitoriu iaste Dumnezeu. Derept aceaia şi cătră samareani zice Domnul că „voi vă închinaţi, ce el nu-l ştiţi” (ce se zice, că „nu ştiţi putearea lu Dumnezeu, că iaste domn prespre toată lumea)”. Şi pre eluşi se meastecă cu iudeii Domnul, de grăiaşte că „noi ne închinăm, că el ştim”, derep ce că den iudei şi den ruda lor cu trup crescu. Şi samareanilor părea-le-se că sînt iudei. Iară mîntuirea, zise, den iudei că va fi, derep ce că de la aceia învăţară-se samareaninii a cunoaşte pre Dumnezeu, iară idolii uitară. Însă mîntuirea dentru iudei ieşi, că den ruda lor amu Hristos luo trup de om. 
   (Evanghelie) „Ce va veni ceasul, şi acmu iaste, cînd adeveriţii închinători închina-se-vor părintelui, duhului şi adevărului. Duhul e Dumnezeu şi cine se vor închina lui, duhului şi adevărului cade-le-se să se închine”. 
   (Tîlc) „Veni-va ceasul”, grăiaşte Hristos, „mai vîrtos, şi acmu iaste, în vreamea de a mea venire, cînd adeveriţii închinătorii, nici ca samareanii întru un loc închina-se-vor, nici ca întru Ierusalim iudeii închină-se şi a legiei umbră jărtvă aduc lu Dunznezeu”. Iară nemică cine nu avea umbră, acei închinători caută Dumnezeu, derep ce că duhul iaste al sufletelor, şi adevărul iaste al adeveriţilor. <176> 
   „Veni-va ceasul, cînd adeveriţii închinători închina-se-vor părintelui, duhului şi adevărului”. Că priimi Domnul, mai vîrtos decît samareanii, iudeii, e acmu priimeaşte iară mai vîrtos decît jidovii, creştinii. Că adeveriţii închinători” grăiaşte carei cred întru el (ce se zice, carei sînt ai beseareciei) noao arată, că adeverit cinstesc pre Dumnezeu, nu se închină ei umbreei, ca iudeii şi ca samareanii. Că toată amu jărtva iudeiască umbră era şi ca o arătătură [162] adevărului. Iară închinătorii ceia adeveriţii, închină-se părintelui nu cu trupul, ce cu duhul (ce se zice, nu cu trupească jărtvă, ce cu sufletească), şi nu umbreei şi arătarei, ce adevărului, şi nu într-un loc, cum au scris, de închinăciune să se închine, ca samareanii şi ca iudeii, ce în tot locul, blagodarind Dumnezeu, acei închinători caută Dumnezeu, să se închine lui. 
   Că arată şi de aceasta, că nu va Dumnezeu a legiei jărtve, şi derept aceia, nu cu deştingerea, legiui ea oarecînd, şi lăsă pînă atunce, derept a jidovilor neputinţă şi greime. Duh e Dumnezeu; duh, ce se zice, fără de trup. Derept aceaia, cine se va închina lui, sufleteaşte cade-i-se să se închine, şi nu umbreei, ce adevărului. Aceasta amu iaste cu podoabă şi cu cinste închinăciune. Că sufleteasca jărtvă iaste smereniia cu mîndrie şi ruga. „Jărtva amu lu Dumnezeu” zice „duh înfrîmt”. Şi iară: „Junghe lu Dumnezeu jărtvă cu lăudare şi împreună cu toată a sufletului bunătate”. Că jărtva şi închinăciunea sufletească iaste. „Atunce amu vruseşi”, zice, „jărtvă dereaptă”. De toate, derept aceaste bunătăţi, dereptează-se omul şi cu mîntuire se spodobeaşte, şi împărăţiei ceriului moştean fi-va. 
   Derep ce că dereptatea grăiaşte-se împreună cu toate bunătăţile, şi adeverita <177> închinăciune iaste, şi lu Dumnezeu cu podoabă, cum iaste creştineasca dereptate; mai mare iaste, şi mai pre sus, mai vîrtos de elineasca şi de jidoveasca. Că elineasca amu dereptate, trupească e şi rătăcită, iară iudeiasca, adevărată e amu, însă, şi aceasta e trupească. Creştineasca, a elineştiei protivitoare e, iară de a jidoveasca prea mai pre sus şi mai vîrtos e cu mult număr şi mai cinstită. Că nu iaste năravul jărtveei noastre cu a oilor şi cu a viţeilor ardere şi afumare, ce cu sufletul duhului, cum şi Hristos grăiaşte că „duhului şi adevărului cade-se să se închine”. Că adeveriţii închinători nu pre locure tocmesc jărtvă, ce cu sufletul ogodesc lu Dumnezeu, cum şi dumnezeiescul Pavel grăiaşte: „Mulţemesc lu Dumnezeu, ce lui mă închin cu duhul mieu”. Iară cînd grăiaşte că „duh e Dumnezeu”, fără de trup arată.
   [163] Cade-se amu celuia ce e fără de trup şi jărtva aşa să-i fie, şi să se aducă sufleteaşte şi cu minte curată, nu dobitoc să junghe şi trup a aduce, ce cugetele cealea hitleanele a întoarce, şi a feri sine, şi necuvioasa şi fără de cuvinte pohtă să o ucidem şi să o junghem. Iară cui i pare că lu Dumnezeu se închină, deci a şădea întru un loc trupeaşte dumnezeiia înţeleg, aceia amu numai cu glasul pre Dumnezeu cinstesc şi altui oarecui închină-se, nu lu Dumnezeu, şi fără folos jărtva lor fi-va. Nescrisă amu să înţeleajem dumnezeiia a fi, ce întru a sa fire că iaste Dumnezeu, şi pretutindinea a fi şi cătră toţi a veni, şi de nimea apărîndu-se. Duh e Dumnezeu, în numele duhului arătă Domnul, neîntrupatul părinte, şi adause, că duhului şi adevărului cade-se lui a se închina. Că cum amu întru fiiul <178> închinăciune grăim, că cum în chipul lui, Dumnezeu părintelui, aşa şi în duhul, că întru sine arată dumnezeiasca dumnezeie. Derept aceaia şi întru închinăciune neîmpărţit să fie, den tatăl şi fiiul, duhul sfînt. Şi acestora să ne închinăm, că nu făpturilor cade-se a se închina, ce închinîndu-ne Domnului, făpturilor cade-se a ne închina. Iară Hristos nu se desparte, ce acela ce grăiia cătră muiare unul era, Domnul Isus Hristos. Închinatul ce e dentru oameni, şi acelui, ca lu Dumnezeu, a se închina tocmeală nespusă e. Că cela ce se închina, împreună cu noi omeneaşte, şi închinat era ca Dumnezeu, nu la pămînt numai, ce şi în ceriu. Cum şi iudeaninul samareaninei grăiia, unde grăiaşte că ne închinăm, şi pre sineş socotiia-se ca un om cela ce ca Dumnezeu tatăl închinat e. 
   Că derep ce amu luo Domnul chip omenesc şi de slugă, şi slujbă în chipul omului şi robului să săvîrşi, nu era pierdut, ce era Dumnezeu şi Domn, ce şi închinat lăcuiaşte, vare să au fost şi om. 
   Să fim şi noi, fraţilor, sufleteaşte, şi adeveriţi în toate. Şi să ne închinăm şi să creadem cu tot sufletul şi tot cugetul şi cu toată tăriia noastră. Şi cu duh adeverit să slăvim şi să ne închinăm Domnului. Şi să grăim cu adevăr cineş cătră vecinul său. Şi să nu minţim înaintea [164] lu Dumnezeu şi oamenilor, unele să grăim, iară altele să avăm întru inimile noastre, să nu perim, că piiarde Dumnezeu toţi carei grăiesc minciuni. Că minciuna amu de la vrăjmaş iaste. Şi cum se curăţeaşte gura nehitleană den adeveritul Hristos, Dumnezeu nostru, aşa şi gura ceaia mincinoasa spurcă-se de la tată-său, diavolul. Că cine iubeaşte adevărul, pre Dumnezeu iubeaşte; şi cine se bucură de minciuni, voia diavolului iubeaşte. Şi să nu <179> mărturiseşti minciuni spre vecinul tău, că mărturisetoriul mincinos, grăiaşte leagea, şi de toţi carei grăiesc cu hitlenie, delungă. Că gura ceaia mincinoasa, ucidere e sufletului; sparge mărturisitoriul nederept, de-l tremite osîndă pre mijloc de fraţi. Isaia grăiaşte că „pusem în minciună nădeajdea noastră, şi cu minciuni, nu cu adevăr, întări-se pre pămînt”. Grăiaşte Ieremiia: „Fiii striini învechiră şi şchiupară den cărările sale”. Cum şi sfîntul David grăiaşte: „Viu Domnul şi blagoslovit Dumnezeu! E vrăjmaşii Domnului minţiră lui; şi fi-va vreamea lor în veac”. Şi urît-ai toţi făcătorii fără-de-leage, şi minţiră nedereptate în eiş. Usnele înşelătorilor întru inimi; şi întru inimile loruş grăiră rău. Urîte sînt lu Dumnezeu usnele hitleanilor, şi limba mincinoasă uraşte adevărul. Şi carei se întăresc spre minciuni, aceia pasc vînturile. Şi mărturisitoriul mincinos nu va fi fără de muncă, că cine va ponoslui derept, nu va fi spăsit. Mărturisitoriul mincinos cu spurcăciunea şi cu hitleniia minciunilor lui piiarde oamenii. Şi apostolul grăiaşte: „Nu vă lăudaţi şi nu minţireţi spre adevăr”. Iară Domnul grăiaşte de diavolul: Cînd grăiaşte minciună, de eluş grăiaşte, derep ce că iaste mincinos, ca şi tată-său. Iară noi amu, cu adevăr şi cu curăţie să ne apropiem cătră Dumnezeu (că acesta iaste adevărul şi viaţa), ca şi noi vii să fim, aceii adeverite şi vie apă să ne săturăm, şi seatea ce arde întru noi să o stîmpărăm, şi de realele aceştii lumi să ne slobozim, şi vieţiei ceaia dulcea să ne spodobim cu dulceaţa adeveritului Dumnezeu şi mîntuitoriul nostru Isus Hristos, că lui se cuvine toată cinstea şi închinăciunea întru veacii de veac, amin! 
   [165]
   Dumineca a şasea, a orbului
   Evanghelie de la Ioan, zaceala 34
   
   <180> În vreamea aceaia, mergînd Isus, văzu om orb den născută. Şi întrebară el ucenicii lui, grăiră: „Învăţătoare, ce-au greşit acesta, sau părinţii lui, de-au născut orb?”. Răspunse Isus: „Nece acesta au greşit, nece părinţii lui, ce să se ivească lucrul lu Dumnezeu spr-insul. Mie mi se cade a lucra lucrul celuia ce m-au tremes, pînă iaste zio. Veni-va noaptea, cînd nimea nu poate lucra. Cînd întru lume sînt, lumină sînt lumiei”. Aceasta zise, scuipi la pămînt, şi făcu tină de scuipit, şi unse ochii orbului. Şi zise: „Du-te de te spală în fîntîna Siluamului (ce se spune „tremes”)”. Duse-se şi se spălă, şi vine, văzu. Vecinii lui văzură el mainte că era orb, grăiră: „Nu iaste acesta ce şedea de cerea?”. Aceştea grăiră că „acesta iaste”, iară alţii că „iaste de seamănă lui”. El grăi că „eu sînt”. Grăiră lui: „Cum ţi se-au deşchis ochii tăi?” Răspunse acela şi zise: „Un om, ce-l cheamă Isus, tină făcu şi unse ochii miei, şi zise: „Du-te în fîntîna Siluamului şi te spală. Duşu-mă de mă spălai, văz”. Ziseră lui: „Unde iaste acela?”. Grăi: „Nu ştiu”. Duseră-l el cătră farisei, ce era mai de nainte orb. Era [166] sîmbătă, cînd făcu tină Isus şi deşchise ochii lui. Iară întrebară el fariseii: „Cum vezi?”. El zise lor: „Tină puse mie la ochii miei, şi mă spălai, şi văz”. Grăiră amu unii den farisei: „Acest om nu e de la Dumnezeu, că sîmbăta nu păzeaşte”. Alţii grăiră: „Cum poate om păcătos aceaste seamne să facă?”. Şi pîră era întru ei. Grăiră amu orbului iară: „Tu ce grăieşti de el, cum deşchise ochii tăi?”. El zise că „proroc iaste”. Nu crezură amu iudeii de el, că orb era şi veade, pînă chemară părinţii aceluia ce vedea şi întrebară ei, grăiră: „Acesta iaste fiiul vostru, ce voi grăiţi c-au născut orb? Cum amu acmu veade?”. Răspunseră lor părinţii lui <181> şi ziseră: „Ştim că acesta iaste fiiul nostru, şi orb au născut; cum acmu veade, nu ştim, sau cine i-au deşchis lui ochii, noi nu ştim. Însuş crescut are, însuş de eluş să grăiască”. Aceasta ziseră părinţii lui, că se temea de jidovi, că aşa băgase jidovii, cine va ispovedi Hristos, lepădat să fie de besearecă. Derept aceaia părinţii lui ziseră că „însuş crescut are, însuşi-l întrebaţi!” Strigară amu adoara omului ce-au fost orb, ziseră lui: „Dă slavă lu Dumnezeu! Noi ştim că [167] omul acesta păcătos iaste”. Răspunse acela şi zise: „De iaste păcătos, nu ştiu; una ştiu, că orb era, acmu văz!”. Ziseră lui iară: „Ce făcu ţie? Cum deşchise ochii tăi?” Răspunse lor: „Spuş voao, şi nu auzit. Ce iară veţi să auziţi? Au doară şi voi ucenici lui veţi să fiţi?” Ocărîră el şi ziseră: „Tu ucenic eşti aceluia, noi lu Moisi sîntem ucenici. Noi ştim că Moisi au grăit cu Dumnezeu; acesta nu ştim de unde iaste”. Răspunse omul şi zise lor: „De aceasta amu minune iaste, că voi nu ştiţi de unde iaste, şi deşchise ochii miei. Ştiu că păcătoşii Dumnezeu nu-i ascultă, ce cine iaste lu Dumnezeu ciătitoriu şi voia lui face, acela ascultă. Den veac nu iaste auzită că cine deşchise ochii orbului den născută. De n-ară fi acesta fiind de la Dumnezeu, n-ară putea face nemică. Răspunseră şi ziseră lui: „Întru păcate tu născut eşti tot, şi tu ne veri învăţa?” Şi scoaseră el afară. Auzi Isus că scoaseră el afară, şi află el, zise lui: „Tu creade-veri în fiiul lu Dumnezeu?”. Răspunse acesta şi zise: „Şi cine iaste, Doamne, de să crez întru el?”. Zise lui Isus: „Şi-l vezi, şi grăiaşte cu tine; acesta iaste!” El zise: „Crez, Doamne, şi mă închin lui”. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [168] Domnul Dumnezeu şi mîntuitoriul nostru Isus Hristos <182> grăind iudeilor, şi sineşi se arăta tocma cu Dumnezeu tatăl şi grăiia că „mai de nainte, pînă Avraam n-au fost, eu sînt”. Şi cu îndrăznire fariseii obliciia, şi cărtularii împreună, iară ei cu urgie şi cu mînie împlură-se, şi dîrji arătară-se, şi turburară-se, şi luară pietri să arunce într-însul. Iară Hristos feri-se de acolo, şi pre mijloc de ei nevăzut ieşi den besearecă, aşa prost; nici o năpaste avea de cei ce goniia pre el, iudeii. Că spre vindecarea orbului veniia, ca să se încredinţeaze ce era grăită de el, ca a fariseilor şi a cărtularilor graiure să le moaie, şi iuţimea lor şi necredinţa, cu această znamenie. Iară ucenicii fură spămîntaţi, că nu ştiia de vedearea orbului, ce întreba: 
   (Evanghelie) „Doamne, ce-au greşit acesta, sau părinţii lui, de-au născut orb?” 
   (Tîlc) Că auzise amu pre Hristos cătră cel bolnav grăind: „Iată că eşti sănătos, şi de acmu să nu mai greşeşti!” Că văzură orbul, şi ştiia că aş-au născut. Mira-se şi pururea ispitiia să înţeleagă. Iară Domnul desfăcu lor neştiinţa, răspunse şi zise: „Nici acesta au greşit”, -că den născută amu era orb, şi cum iaste să poată să greşască încă nenăscut? - „nice părinţii lui n-au greşit”, - ca derept aceaia orb să se nască. Feciorii amu derept părinţii nu iau osîndă, că nederept iaste, unii să greşască, iară alţii să ia osînda. Şi feciorii, nemică greşind, şi să puie greşalele părinţilor pr-inşii, nu iaste derept. Că grăiaşte prorocul Iezechiil: „Nu va fi de acmu împreunare cuvintelor, ca părinţii să mănînce mearele, şi dinţii feciorilor să strepezească. Ce, viu Domnul, şi viu sufletul mieu, că de acmu n-are a fi aceasta, unii să greşască, iară alţii să fie munciţi, ce cela ce greşaşte <183>, acela va fi muncit”. Şi lu Moisi puse Dumnezeu leage, grăi că „n-are a muri părintele derept feciori, ce sufletul ce-au greşit, acela are a muri”. 
   (Evanghelie) „Ce să se ivească lucrul lu Dumnezeu spre el”. 
   [169] (Tîlc) Acest cuvînt al evangheliei, nu după vina aceasta grăiaşte-se aşa, ce arată, că nici amu derept aceasta acel om născu-se orb, ce să se ivească lucrul lu Dumnezeu spr-insul. Ce cu făptura lucrului aşa se tîmplă că cu vindecarea amu, a orbului, proslăvi-se Dumnezeu, şi se iviră lucrurile lui. Despre sineş zise aceasta Hristos, nu de Dumnezeu tatăl, că a aceluia slavă ivită era. Derept aceaia şi grăiaşte: 
   (Evanghelie) „Mie mi se cade să lucrez lucrul celuia ce m-au tremes”. 
   (Tîlc) Nu iaste amu mărie puţină, ca ziditoriul cunoscut să fie, pentru unul fecior, fiiul şi cuvîntul lu Dumnezeu, şi lucrul să lucreaze celuia ce l-au tremes, cela ce cu el e întru o fire şi nevăzutul părinte. 
   (Evanghelie) „Pînă iaste zio, ca va veni noaptea, cînd nimea nu va putea lucra”. 
   (Tîlc) Pînă stă amu aceasta viaţă, lucrat-au derept noi Domnul. Cu seamne şi cu ciude sînt lucrurele lui, ca şi noi să creadem întru el, şi viaţă să avăm în numele lui. Că va veni noaptea, oprirea lucrului (ce se zice, sfîrşitul vieţiei fieş-căruia de noi), şi va veni acel veac ce va să fie, cînd nici credinţa va birui, nici lucrul. Acicea amu iaste lucrurele a toate znameniile şi credinţei şi cugetelor şi nevoinţa spăseniei noastre, iară acolo numai răspunderea a dereptului judeţ, de va grăi: „Veniţi, blagosloviţii de părintele mieu, de moşteniţi ce e gătită voao împăraţie, şi a veacilor dulceaţă!” şi va zice: „Duceţi-vă, blăstemaţilor, în focul de vecie şi întru nesfîrşită muncă <184> şi chin!”. 
   (Evanghelie) „Cînd întru lume sînt, lumină sînt lumiei”. 
   (Tîlc) Lumină a fi pre eluş grăiaşte Hristos, derep ce luminează cu cugetul inimilor credincioşilor, şi lumină ochilor oamenilor dăruiaşte. 
   (Evanghelie) Aceasta zise, scuipi la pămînt, şi făcu tină de scuipit, şi unse cu tina ochii orbului, şi zise lui: „Du-te de te spală în fîntîna Siluamului”. 
   (Tîlc) Ţărînă luo den pămînt Hristos, de zidi, nefiind ochii orbului. Arată şi iveaşte că a sufletului tărie acesta iaste, de dă cu fire. Şi acesta iaste ce dentîi au zidit omul den ţărînă. N-au mestecat cu apa, ce cu scuipit, ca să se cunoască [170] că dulceaţa toată den scuipirea preacuratului şi dumnezeiesc rost au fost. Tremease-l şi în fîntîna Siluamului, ca să arate prostiia şi bună mintea orbului, cu vrearea acestuia şi nu cu vreo păreare, ca să aibă mulţi spre mărturiia vindecareei, că mulţi timpinară orbul, ducîndu-se la Siluam: ochii era unşi cu tină. Această fîntînă a Siluamului, afară de cetatea Ierusalimului era. Şi de această spunere, aşa spun: 
   Oarecînd, prorocul Isaia boliia şi era cu puţin suflet. Rugă-se să bea apă, şi aciiaş tremeasă fu lui apă de la Dumnezeu. Fu aceasta în zilele lu Iezechia împărat, că încungiurase păgînii cetatea Ierusalimului, şi oamenii iudeieşti periia de scădearea apei. Iară prorocul rugă-se, şi ieşi apă. Cînd mergea jidovii tremeşi de prorocul, ieşiia apa, iară cînd mergea păgînii, nu se afla apă nemică. Şi muri Isaia prorocul. Îngrupară el jidovii acolo, ca derept ruga lui, apa să nu scază. 
   (Evanghelie) Vecinii vedea pre el că mai de nainte era orb, grăiră: „Au nu iaste acesta cela ce şedea de cerea?” Alţii grăiră că „acesta iaste”, iară alţii grăiră: „Ba, ce iaste de seamănă lui”. Iară el grăi că „eu sînt!”. 
   (Tîlc) Ştiia pre orbul <185> şi chipul obrazului lui, cum era mai den nainte, şi-ş aducea aminte. Ochii lui acmu văzură deşchişi, şi nu crezură că iaste el. Preaslăvită e această ciudă, şi spre necredinţă purta pre ei. Şi vecinilor amu aşa le se părea. Atunce orbul acesta darul cela bunul nu ascunse, ce cu îndrăznire grăiia că „eu sînt!” şi vindecarea aiavea propoveduiia. 
   (Evanghelie) Întrebară el, grăiră: „Cum ţi se-au deşchis ochii?” Răspunse acela şi zise: „Un om, ce-l cheamă Isus, tină făcu şi unse ochii miei, şi-mi zise: „Du-te în fîntîna Siluamului şi te spală. Şi merş de mă spălai, şi văz”. 
   (Tîlc) Mirară-se iudeii şi se spămîntară auzind orbul. Şi cu adevăr întrebară el, ce grăieşte de acel om ce-au lucrat aşa. Iară el cu adevăr mărturisi, cu îndrăznire, adevăr zise. Om pre glas şi pre ţărînă ce unse, părea-i-se că va fi. „Ce, cumu-m zise, eu şi făcui, şi iacătă că văz!”. 
   (Evanghelie) Ziseră lui: „Unde iaste acela?” Şi grăi: „Nu ştiu”. [171] Şi-l duseră el cătră farisei atunce, orbul. Era sîmbătă, cînd făcu tină şi deşchise ochii lui. 
   (Tîlc) Că urîse iudeii pre Hristos, şi iară rîvniia de bun dar ce dăruise orbul şi de ciudese ce era spr-insul. Căuta pre el să-l afle şi cătră arhierei să-l ducă. Ce nu aflară el, derep ce că Hristos nu vrea să fie aproape de cei ce vindeca, să se afle. Că nu era iubitoriu de slavă, nici iubiia să-l cinstească, ce tutindinea, întru toate, cu mîndrie se arăta. Dusără acesta, ce era oarecînd orb, cătră farisei, şi întrebară el fariseii: „Cum vezi?” Iară el cătră ceia ce auzise mai den nainte, curînd iară grăi: „Tină puse spre ochii miei, şi mă spălai, şi văz”. Fariseii ziseră: „Vedeţi Isus, ce lucrează sîmbăta! Cu tină <186> unge, ca orbul să vindece”. Nu cugeta fariseii, derep ce făcu tină; judecă-l şi-l osîndesc, cu fără-minte şi cu nederept urăsc pre el. 
   (Evanghelie) Grăiră unii den farisei: „Acest om nu iaste de la Dumnezeu, că sîmbăta nu păzeaşte”. Alţii grăiia: „Cum poate om păcătos aceaste ciudese să facă ?”. Şi sfară era într-înşii. 
   (Tîlc) Şi de pîră ce era între ei, nimea nu cuteza aiavea să zică ce va vrea. Şi spre orbul iară se adunară, şi întrebară el cîţi bună-slăvire în Hristos avea: „Tu ce grăieşti de tineş, c-au deşchis ochii tăi?” El zise că „proroc iaste”. Acest nume întru iudei cinstit era. 
   (Evanghelie) Nu crezură iudeii de el, c-au fost orb şi veade, pînă chemară părinţii lui, şi întrebară ei, grăiră: „Acesta iaste feciorul vostru, ce voi grăiiaţi c-au născut orb? Cum amu acmu veade?”. 
   (Tîlc) Iară nu crezură fariseii că orb au fost şi vindecare lui Hristos dăruise. Şi părinţii lui întrebară; nu crezură pre vecini. Mai vîrtos vrea ei să ascunză ciuda; ce mai mult o iviia. Şi părinţii aiavea spunea-le. Nu ziseră fariseii cătră părinţii lui, că „acesta iaste feciorul vostru, cela ce voi grăiiaţi că voi l-aţi făcut orb. Şi pînă acmu aţi spus cuvîntul acesta, şi cum acmu veade?” Că făcea mincinoşi pre părinţii orbului, înşela-i şi nevoiia pre ei să se leapede de fecioru-ş şi să nu grăiască că, „veade acmu feciorul nostru”. Minciuna amu vrea fi aiavea, că „orb era întîi”, răspunseră părinţii lui şi ziseră.  
   [172] (Evanghelie) Ştim că iaste feciorul nostru, şi orb au născut; cum acmu veade, nu ştim, sau cine-au deşchis ochii lui, noi nu ştim. Şi crescut are acesta, însuşi-l întrebaţi, însuş de el să răspunză. Aceasta ziseră părinţii lui, că se temea de iudei. <187> Că mai denainte sfătui-se iudeii, că cine va ispovedi el că e Hristos, den besearecă să fie lepădat. Derept aceaia părinţii lui ziseră că „crescut are, însuşi-l întrebaţi”. 
   (Tîlc) Trei întrebări întrebară iudeii părinţii orbului: de iaste feciorul lor, şi se-au născut orb, şi cum veade? Iară părinţii doao întrebări spuseră, că feciorul lor iaste şi orb au născut. „Cum veade, nu ştim” grăiră, ce feciorul înainte puseră-l, destul credincioasă mărturie. Ziseră: „Cum veade? Au doară iaste tînăr sau nesfîrşit” ziseră, „să nu înţeleagă cum se-au vindecat?”. 
   (Evanghelie) Chemară adoara omul ce era orb, şi ziseră lui: „Dă slavă lu Dumnezeu! Noi ştim că om păcătos iaste”. 
   (Tîlc) Aiavea şi fără ruşine nu grăiră orbului să se leapede că Hristos pre el vindecă; pre ascuns aceasta feaceră. Cu bună cinste şi cu obraz curat ziseră: „Dă slavă lu Dumnezeu”, grăiia (ce se zice, „spune că nemică nu făcu Hristos pre mine!”). Iară orbul atunce, cu multă îndrăznire răspunse şi zise: 
   „Să iaste păcătos, nu ştiu, nici acmu ispiti-vă-voiu, nici voiu răspunde de aceaia. Una ştiu, că orb era, e acmu văz! Şi cu ciudă spre mine lucră, că den veac nimea n-au făcut aşa”. Acest lucru însuş întru sine să socotească, şi să înveaţe voi cu adevăr. În multe, în toate chipurile începură a acoperi acea ciudă; ce însăş aceasta adeverit den el pare-mi-se şi alţii să se sfătuiască; dentru aceastea mai vîrtos cu tărie fi-vor şi curat lumina-vor. 
   (Evanghelie) Ziseră lui iară: „Ce făcu ţie? Cum deşchise ochii tăi?” Şi răspunse lor: „Spus-am voao, şi încă n-aţi auzit. Ce iară veţi să auziţi ? Au doară şi voi veţi ucenici să fiţi lui?” Ei ocărîră pre el şi ziseră: „Tu ucenic eşti aceluia, noi lu Moisi sîntem ucenici, şi noi ştim că lu Moisi au <188> grăit Dumnezeu. E acesta nu ştim de unde iaste”. 
   [173] (Tîlc) Şi de aceasta mînt iudeii. Că pre Moisi amu nu văzuse, ce den strămoş auzise; iară de Hristos nu auzise, ce văzură. Că cu ochii amu carii văd, mai credincioşi sînt decît ceia ce aud. Şi de-ară fi fost lu Moisi ucenici, şi lu Hristos ară fi fost, cum şi însuş grăi lor: „De-aţi fi crezut lu Moisi, fi-vreaţi crezut şi mie”. 
   (Evanghelie) Răspunse omul ce era mai den nainte orb şi zise lor: „Una amu aceasta mare minune iaste, că voi nu ştiţi de unde iaste, şi deşchise ochii miei. Ştim că păcătosul nu-l aude Dumnezeu, ce cine va fi cinstitoriu de Dumnezeu şi voia lui face, pre acela ascultă. Că den veac nu iaste auzită, ca să deşchiză cineva ochii orbului den născută. De n-ară fi acesta de la Dumnezeu, n-ară fi putut nemică să facă”. Răspunseră şi ziseră lui: „Întru păcate tu născut eşti tot, şi tu ne veri învăţa?” Şi scoaseră el afară. 
   (Tîlc) Părea-le că se va lepăda, şi întrebară el. Şi că nu se lepădă, ce mai vîrtos propoveduiia şi obliciia pre ei, atunce osîndiră el de orbiciune-i, şi împutară lui, şi-l scoaseră afară. Că-l urîră, unde oblici pre ei întru porţi, şi cuvîntul derept urît le fu, şi nu putură să rabde a mişelului şi a săracului oblicire, că se arătă cu îndrăznire pentru adevăr. Ce se ruşinară de cuvinte ce grăiră. Aşa e mare adeveritului tăriia, ca şi minciuni multe îngrupate şi neîndrăznite. 
   (Evanghelie) Auzi Isus că scoaseră el afară, şi află el, şi zise lui: „Tu creade-veri în fiiul lu Dumnezeu?”. Răspunse acela şi zise: „Cine iaste, Doamne, de să crez într-însul?”. Şi zise Isus: „Şi-l vezi pre el, şi grăiaşte cu tine; acela iaste!”. El zise: „Crez, Doamne, şi mă închin lui”. 
   (Tîlc) <189> Aşa amu întrebă Hristos pre orbul, ca şi carei vor fi cu nusul să priimească cuvîntul den el, iudeii, derep ce amu ziseră lui iudeii: „Dă slavă lu Dumnezeu”. Şi aşa de aceasta el tăcu. Şi lăudă pre el Hristos, şi-l priimi. Derept aceaia nu zise lui cum nu deade slavă lu Dumnezeu, ce-i grăi: „Tu creade-veri în fiiul lu Dumnezeu?”, ca să ne învăţăm toţi, ca, cine va creade în fiiul lu Dumnezeu, acesta iaste ce dă slavă [174] lu Dumnezeu; tocma cu cinste cine va cinsti fiiul, acela iaste de cinsteaşte şi părintele.
   Să creadem şi noi, fraţi, întru ziditoriul şi lucrătoriul şi Domn. Şi să ne închinăm lui, că dentru untunearec şi den rătăcire şi den blăstem pre noi au slobozit, ş-au luminat sufletele şi trupurele noastre. Că această lumină întru lume venit-au, să lucrăm lucru luminat la vreamea, pînă iaste zio să lucrăm. Iară lucrurile întunecate să le urîm, şi să luom întru minte judecata ceaia ce va să fie. Că va veni noaptea (ce se zice, moartea), cînd nimea nu poate lucra. Că nu iaste întru iad ispoveadanie, nici iaste acolo pocaianie, nice iaste de-aciia spăsenie, ce de acicea iaste să cîştigăm. 
   Acmu e vreamea de-a lucrarea şi de-a semănarea, şi să neguţăm pînă stă tîrgul. Şi acmu, cu bună nevoinţă să ne nevoim, cu multă trudă şi cu postul. Să semănăm cu toată inema, ca după aceasta să ne răposăm, cu veselie să secerăm. Că adunare iaste într-aceaia vreame, nu de-a lucrarea. Că cine va semăna acicea, acela va avea a secera întru veacii ceia ce vor să fie. Să semănăm sufletului sămînţă sufletească, să semănăm cu inimi milostivnice blînzie şi umilenie, dragoste şi lungă răbdare, îndrăgirea oamenilor cu dulce milostenie şi miluirea, <190> pace, bucurie şi sfinţie. Că fără de aceastea, nimea nu va avea a vedea Dumnezeu. 
   Să nu ne lenim, ce să învăţăm pre toţi. Şi la lumină să dereptaţi ceia ce-au orbit, spre lucrurele cealea bunele şi spre adeveritură şi spre creştinătate, şi mai vîrtos spre această slujbă sufletească să-i tocmiţi. Că datori sînteţi să daţi răspuns lu Dumnezeu şi pururea să lucraţi lucrul lu Dumnezeu. Şi de ce cui ce trebuiaşte, să daţi pururea, şi să cugetaţi de ce nu le soseaşte, şi să miluiţi pre ei. Şi cu tot lucrul cela bunul să ogodim lu Dumnezeu şi să facem, şi de realele amu cealea multele să ne ferim. Pururea amu să ne învăţăm de ceale bune, ca realelor să nu ne învăţăm, ca mintea să nu răpause, ce pururea să fie rădicată. Şi datori sîntem, tot bine să lucrăm. 
   Marele apostol [175] Pavel aşa ne zice: „Cela ce nu va lucra, să nu mănînce”. Iară de ne va afla noi Domnul pururea lucrînd bine, şi văm îndrăzni spre adevăr, să ştiţi că văm fi priimiţi şi va ajuta noao şi va izbăvi pre noi de năpăşti şi de cuvintele ceale realele şi de cei ce ne dosădesc şi urăsc pre noi, văzuţi şi nevăzuţi vrăjmaşi. Şi la judecată da-va noao frîmseaţea lui ceaia neputreda. Şi întru dumnezeiescul răpaus duce-va noi, şi cu a lui împărăţie şi dulceaţă dărui-va noi. Ce lui să ne spodobim toţi noi, şi destoinici să fim, cu dulceaţă şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Isus Hristos, cu nusul părintele împreună şi sfîntul duh, slava şi ţinearea şi închinăciune, şi acmu şi pururea şi întru veacii de veac, amin. 
   
   Cuvînt la Înălţarea Domnului din proroci atătat
   
   Vino acmu cu duhul, luminate proroce Zaharie! Începutul cuvîntului dă noao, dentr-a ta prorocie, de suirea la ceriu a Domnului şi mîntuitoriului nostru, lu Isus Hristos, nu cu pildă, ce aiavea <191> de ce-ai spus noao grăind: „Adecă, Dumnezeul nostru vine întru slavă den războiu, den stolul lui, şi toţi sfinţii lui cu nusul. Şi sta-vor picioarele lui spre codrul Eleonului, derept Ierusalim, spre răsărit”. Văm de-aciia de la tine să ştim; iară de războaie ce-au fost spre dracul diavolul de la Isaiia văzătoriul de serafimi să înţeleagem că însuş Domnul Dumnezeul nostru, Isus Hristos, singur îngloti-se spre toate tăriile drăceşti şi puterile untunearecului surpă. Că „călcai”, zice, „în mîniia mea, şi stricai eale întru mîniia mea, şi toate veşmintele meale cruntai cu biruirea. Deştinş şi pînă în vistiiariul vrăjmaşului mieu, şi cu toată tăriia izbăvii-i cu braţul mieu; dară nu oamenii miei, aceia sînt feciorii miei!” Aceastea toate de munca Domnului şi deştingerea lui întru iad zise-au fost, că acolo birui putearea untunearecului cu crucea şi scoase tot nărodul a lu Adam, cu toate, moşiia limbilor. Că oamenii, cheamă-se toate limbile, derept păcatele lor [176] surpaţi în iad, iară feciorii, cheamă-se carei întru leage sfîrşitu-se-au, ce prespre toţi se era împărăţit păcatul, cu putearea morţiei, de la Adam pînă la Hristos. Surpă ei întru fundul iadului, de-i puse ei cu ferecăciunea sărăciei şi a fiarălor. Că pentru fără-legile lor smeriră-se. Ce sfărîmă uşa iadului Hristos, şi den nevoia lor izbăvi pre ei, şi legăturile lor rupse. Scoase-i den untunearec şi den umbra morţiei. Şi de patruzeci de zile aceasta împărţit-au, pentru dobînda, bucuriia sa. „Bucuraţi-vă”, zice, „cu mine, că aflai scula ceaia pierduta” (ce se zice, sufletele a tot omul). După moşiia-ş limbilor, şi în locul cela frumosul ale lui lăcuite băgă-i: unii in rai <192> cu razboinicul, e alţii cu Adam în piştea Edemului, iară alţii cu Avraam, întru viaţa lăcuirei de vecie. Şi toate limbile întru a lui lumină, la apa de răpaus sălăşui-i. Pentru toţi carei cu trupul au căzut înşelăciunei şarpelui, derept aceştea, trupulu-ş Isus munci. Iară după lucru, fiecăruiş în zioa de apoi va plăti, cînd va veni să judece toată lumea. Aceastea de înger cătră apostoli, la codrul Eleonului, zise fură, că zise: „Bărbaţii Galileiului, ce staţi de căutaţi la ceriu? Şi acesta iară va veni întru slava dumnezeiei sale, să judece a toată lumea şi să plătească cuiş după lucrul lui”. Iară sfinţii proroci şi preapodobnicii şi derepţii, cu eluş la ceriu, întru sfînta cetate, duce-i-va.
   Şi ce-am scos, dentru a lu Dumnezeu carte spunem, că noi nu sîntem făcători de cuvînt, ce după al prorocescului şi apostolescului cuvînt meargem, ceia ce-au slujit Dumnezeului cela viul. Că lor duhul sfînt întru scriptură aşa le-au zis, credincioşilor spre spăsenie, iară necredincioşilor spre piiardere. Să meargem şi noi, fraţilor, la codrul Eleonul, cu mintea, şi să vedem toate preaslăvitele cîte se-au făcut spre el, că spre acel codru însuş Hristos, Dumnezeul nostru, venit-au astăzi. Şi toate sfintele cinuri acolo adunatu-se-au săboruri de preaoteţi, mulţime de patriarşi, stoluri de proroci, stoluri de apostoli şi credincioşi tari, cu şaptezeci de ucenici ai lu Hristos. Că de ei zice Pavel: „Mai mulţi de a cinci sute de fraţi arătă-se Domnul”. 
   Aceasta se-au grăit ce-au fost la codrul Eleonului, [177] înaintea lor sui-se Domnul, iară ceia ce-i scoase la ceriu Hristos, în Ierusalimul de sus, auzi Matei ce grăiaşte de aceia: „Şi multe trupuri răposate <193> ale sfinţilor sculară-se şi întrară după înviere întru sfînta cetate” (ce se zice, întru al ceriului Sion). Văzătoriu acelor fost-au Pavel, cînd pînă la al treilea ceriu răpit au fost. 
   Ce acealea să lăsăm, ce de văznesenie să grăim şi de ce-au fost la codrul Eleonului. Acolo amu îngereştile tării şi voinicamea arhanghielilor, unii nuori, cu arepile vînturi aduce la rădicarea de pre pămînt a lu Hristos, Dumnezeul nostru, iară alţii scaunul de heruvimi gătiia. Dumnezeu tatăl aştepta-l, cela ce elu-l avea mai de nainte întru sine cu eluş. Iară duhul sfînt zicea tuturor îngerilor lui: „Luaţi uşa ceriului, de să între împăratul slaveei. Ceriul să se bucure, a saş lumină înfrîmseţîndu-ş, de să se blagoslovească de al său făcătoriu, cu trupul pren lăuntrul aceii uşi spre nuori suind”. Pămîntul să se bucure văzînd spre el aiavea Dumnezeu îmblînd, şi toată lumea să se înfrîmseţeaze, de ai Eleonului codri luminîndu-se. Că spre acela îngerii cu sfinţii apostoli, pre zisa lu Dumnezeu tatăl împreunară-se, de aştepta a fiiului venire. 
   Derept aceaia, acest praznic mai vîrtos de alalte cinstit fu noao, şi acest codru mai luminat fu decît codrii Sinaiei. Că spre acela amu nevăzut deştinse, iară spre acesta aiavea se arătă. Că pre al Sinaiei cînd deştinse, pre toţi-i spăre, derep ce că codrul tot ardea cu foc, cu fulgere şi cu tunete. Cine se apropiia cătră codru, el muriia; numai cu unul singur, Moisi, grăiia Dumnezeu. Iară spre al Eleonului, cu untunearece de sfinţi deştinse Hristos, toţi-i sfinţi, şi pre toţi mîngîia. Că se lumină Eleonul ca soarele. Sfintele cinuri spre ei Hristos avea. Şi într-aceale tunete şi fulgere, glasurile proroceşti auziia-se, şi cu bucurie <194> cînta, grăind: „Înalţi-te cu tăriia ta, Doamne! Cîntăm şi preacîntăm slava ta!” Îngerii toţi ascuţiră-se grăind: „Strigaţi lu Dumnezeu tot pămîntul! Cîntaţi şi preacîntaţi numelui lui!”. Patriarşii încep cîntare: „Adecă, Dumnezeul nostru înălţă-se, că împăcă amîndoi într-una, şi împreună amîndoi, pămîntul cu ceriul!” [178] Iară preapodobnicii strigă: „Înalţă-te la ceriu, Doamne, şi prespre tot pămîntul slava ta!” Derepţii, cu mare glas, striga: „Înalţă-te, judecătoriul pămîntului, ca şi noi în lumina feaţeei tale să îmblăm!” Iară David, ca un mai bătrîn, tocmeaşte cinurele, cîntările, cuvintele, grăiaşte: „Toate limbile bateţi cu mînile, strigaţi lu Dumnezeu cu glas de bucurie”, ca să se înalţe întru strigări Domnul, şi glasuri de buciune! Toate glasurile săvîrşaşte-le Pavel, grăind: „Cine sui la ceriu, pre Hristos să deştingă!”. Ce acesta iaste ce-au deştins, şi iară se sui desupra tuturor ceriurelor, că acolo era beseareca limbilor, ce se obricise lu Hristos. Şi acela acmu suindu-se la ceriu cine-l văzură, scîrbiia şi suspina de la inimă cu a lu Solomon strigare: „Rănită iaste dragosteei tale, ginere al ceriului. Nu mă ustenii după tine, şi zile de răpaus nu iubii. Şi ca un adus drag strig să mă sărute den sărutarea rostului lui”. Cu nuşii şi apostolii, cîţi căuta spre al lor învăţătoriu şi Domnului, ca feciorii beseareciei, cu jale grăia: „Doamne Dumnezeu, nu lăsa noi săraci, ceia ce-ai iubit, ca un milostiv, ce tremite, cum te-ai făgăduit noao, preasfîntul al tău duh!” Cătr-înşii răspunse Isus, cu milă mîngîia-i: „Şădeţi în Ierusalim, că eu mă duc cătră părintele mieu şi Dumnezeul vostru, şi voiu tremite, cum m-am făgăduit voao, alt mîngîitoriu, duhul mieu <195> şi al părintelui. Şi rădică mînile şi blagoslovi ei. Şi aceasta zise, înălţă-se la ceriu, şi aceia închinară-se lui. Şi nuor luminat luo pre el den ochii lor. Sui-se amu, zice, spre heruvimi, şi zbura spre arepile vîntului. Că avea cu el Domnul şi suflete omeneşti, de le sui la ceriu în dar părintelui său. Şi în Ierusalimul-de-sus sălăşui-i. Aceastea den ale Ieremiei înţeleage-văm, grăind: „Sufletele cealea ce dracul dusease-le întru fîră-fund, acealea Domnul la ceriu scoase-le”. Zise: „Sculaţi-vă, să ne suim la Sionul-de-sus”. (Acesta iaste al ceriului Ierusalim). E înainte-i cura tăriia îngerească, cu frică şi cu bucurie vrea să deşchiză uşa ceriului. Ce uşarii de sus apărară, strigînd: „Aceasta e uşa Domnului, ca nimea de pre pămînt să nu vie acicea, [179] că noao au pus Dumnezeu, ca să nu treacă. Iară acmu ne mirăm văzînd om spre scaunul heruvimesc şezînd, şi mainte de serafimi”. Sîrguiia-se această uşă să treacă. Iară îngerii spuseră a fiiului lu Dumnezău tăriia şi cinstea, cu trup omenesc îmbrăcat, şi: „Să nu porecliţi voiei lu Dumnezeu! Toate cu mîndrie-le au fost, cînd au deştins pre pămînt”. Ziseră: „Nemică n-am sîmţit. Şi adecă, că poartă chip de rob de se suie”, aceia ziseră; „nu văm fi plecaţi, de nu văm auzi cuvîntul lu Dumnezeu”. Atunce strigă Hristos: „Deşchideţi mie uşa dereptăţiei, şi să întru pren ea, să spui părintelui mieu de ce-am lucrat pre pămînt ş-am chinuit”. Şi cunoscură toate tăriile ceriului glasul Domnului, căzură de se închinară, grăiră: „De nu te-am văzut, Doamne, pre tine deştingînd, acmu ne închinăm suindu-te întru slavă!”. Şi duhul sfînt ieşi la timpinare, petrecînd sineş întocma fiiu <196> lu Dumnezeu. Şi cinste-i făcu, grăi: „Să se închine lui toţi îngerii lu Dumnezeu!” Iară însuş Dumnezeu tatăl strigă celui ce veniia cu trup: „Fiiul mieu eşti tu. Şezi de-a dereapta mea”. Adecă, scaunul tău, Dumnezeu în veaci de veac. Ale tale sînt ceriurile şi al tău e pămîntul lumiei, şi sfîrşitul ei tu întemeiaş”. Şi-l puse în scaun părintele, şi cu a sa dereaptă, cunună-l, cîntînd heruvimii aşa: „Pus-ai în capul lui cunună de pietrile cealea bunele, cu slavă şi cu cinste cununaş el, slavă şi mare frîmseaţe puseşi spr-insul”. După aceaia săvîrşaşte: „Unse-te cu untul fireei dumnezeieşti”, cum zice şi slujaşte David: „Derept aceaia unse-te, Doamne, Dumnezeul tău cu untul bucuriei, mai vîrtos de soţii tăi”. Pre adevăr, acest praznic plin e de bucurie şi de veselie: bucurie la ceriu, suindu-se Hristos cătră tatăl; pre pămînt veselie a toate făpturile, că se înnoiră den putrejune. Aşijderea şi noi, fraţilor, veniţi, să ne bucurăm Domnului, înălţatului la ceriul ceriurilor, la răsărit, şezînd el a dereapta tatălui. Să ne închinăm, c-au priimit toată putearea în ceriu şi pre pămînt, să ne rugăm împărăţitoriului cu tatăl, să-i aducem credinţă ca darurile, să nu ne arătăm înaintea lui deşărţi în zioa de praznic, ca să priimim dulceaţa lu Dumnezeu. Astăzi amu Hristos al său tuturora împarte, daruri dînd tatălui, aducînd lui [180] întru jărtvă trupu-şul, trimeţind apostolilor sfîntul duh, ducînd sufletele sfinţilor proroci întru împărăţie ceriului, împărăţind ucenicilor a susului cetate sălaşuri, deşchizînd derepţilor raiul, cununînd ceia ce se-au muncit legiuitorii, tremeţind răbdătorilor de muncă dulceaţă, dînd arhiereilor <197> ce cerea de al sufletului folos. Şi lasă păcătoşilor păcatele, miluiaşte toţi carei fac voia lui şi păzesc învăţătura lui, tremeate domnilor noştri sănătate trupurelor şi sufletelor spăsenie şi spre vrăjmaşi biruire, întăreaşte besearecile, înmulţeaşte ai besearecei, cinste face căror slujăsc ei şi preuţilor şi diaconilor, osfinţeaşte mănăstirele şi proslăveaşte egumenii, şi întăreaşte spre răbdare monahii, blagosloveaşte creştinii, micii şi marii, measerii cu bogaţii, robii şi slobozii, bătrînii cu tinerii şi muierile cu featele. 
   Să venim şi noi, fraţilor, întru sfînta besearecă, să mărim Hristos, Dumnezeul nostru, cela ce dă noao viaţă, să-l proslăvim! Şi după acealea ne-au făgăduit împărăţiia ceriului. Să înălăţm numele lui împreună, ca să tremeaţă noao sfîntul al său duh, că aceluia amu sîntem robi, şi aceluia slava şi cinstea şi închinăciune să-i tremitem, cu tatăl şi preasfîntul dulcelui şi de viaţă făcătoriu duhului, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
     Dumineca a şaptea, a sfinţilor părinţi
   Evanghelie de la Ioan, zaceala 56
   
   (Ioan XVII, 1). În vreamea aceaia, rădică Isus ochii lui la ceriu şi zise: „Părinte, vine ceasul; proslăveaşte fiiul tău, ca şi fiiul să te proslăvească. Că ai dat lui puteare a toate trupurile, de toate ce-ai dat lui, [181] dă lor viaţa de veaci. Aceasta iaste viaţa de veaci, de să ştie tine unul adeverit Dumnezeu şi acela ce-ai tremes, Isus Hristos. Eu te proslăvesc la pămînt, lucrul sfîrşii ce-ai dat mie de să fac. Şi acmu proslăveaşte-mă tu, părinte, la tine însuţi, cu slava ce am la tine, mai de nainte, <198> pînă lumea n-au fost. Arătai numele tău oamenilor ce-ai dat mie den lume. Ai tăi era şi mie i i-ai dat, şi cuvîntul tău păziră. Acmu înţeleaseră că toate cîte-ai dat mie, de la tine sînt. Că graiurele ce-ai dat mie, dau lor; şi aceştea priimiră, şi înţeleaseră adevăr că de la tine ieşii, şi crezură că tu m-ai tremes. Eu de aceştea rog; nu de lume rog, ce de aceştea ce-ai dat mie, că ai tăi sînt. Şi ale meale toate, ale tale sînt, şi ale tale, ale meale. Şi mă proslăvii întru ei. Şi de acmu nu sînt întru lume, şi aceştea în lume sînt, şi eu cătră tine vii. Părinte sfinte! Păzeaşte ei în numele tău, ce-ai dat mie. Păzii şi nimea dentr-înşii nu peri, numai fiiul pierdură, ca scriptura să se izbîndească. E acmu cătră tine vii, şi aceasta grăiesc în lume, ca să aibă bucuriia mea împlută întru eiş”. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [182] După praznic preaslăvitul văzneseniei Domnului nostru Isus Hristos, pametea să prăznuim întru această duminecă sfinţilor şi de Dumnezeu purtători părinţi ai noştri, 318, ce-au fost în zilele lu Constandin cela Marele, împărat creştinesc, de se-au adunat spre Aria cela răul; fost-au preut în Alexandria, de huliia fiiul lu Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos, adeveritul Dumnezeu. Că e făcut, grăiia necuratul Aria, nu întru o fire cu Dumnezeu şi tatăl, şi cum au fost atunce şi cînd n-au fost. De acolo, ca un vrăjmaş adeverit, împreună carei ascultase de el, sfîntul sobor procleţiră-i şi-i lepădară. Mai nainte de aceştea, procleţise pre el sfînt Pătru, arhiepiscopul <199> Alexandriei măcenic. Şi nemica nu vrea să priimească el, nici în vreamea de munca lui. Mulţi amu pleca genuchele la sfîntul, iară sfîntul Pătru măcenic grăi că „mi se-au ivit Domnul, de purta o cămaşe spartă şi-l întrebai: cine ţi-au spart cămaşa? E domnul zise: Aria mi-o au spart; ce să te păzeşti, să nu priimeşti el, că spurcat iaste”, grăiia „şi în cest veac şi în cela ce va să fie. Şi tuturor zic să se întoarcă de la el. Şi să nu aveţi nici o împreunare cu nusul”. 
   Ruşină amu pre aceasta sfîntul săbor, şi-l procleţiră, şi toţi carei asculta de el. E dereapta credinţă creştinească învîrtoşară şi întăriră. Întru o fire tatăl fiiul propoveduiră, şi făcătoriul a toate, nu făcut, ce Dumnezeu adeverit, ce mai den nainte de veac den tatăl născutu-se-au, însă nefăcut, dumnezeu şi Domn, cumu e sfîntul semn [183] al credincioşilor dereapteei credinţe, de ispovedescu ce iaste [...]. Aceşti sfinţi şi Dumnezeu-purtători 300 şi 18, cu suflarea sfîntului duh grăiră. Patriarşii carei era purtători sfîntului săbor a toată lumea era aceştea: Silivestru, papa den Roma, Alexandru den cetatea lu Costandin, Alexandru den Alexandrie, Evstatie den Antiohie, Macarie den Ierusalim. 
   Acest amu praznic prăznuiaşte beseareca lu Dumnezeu astăzi, şi derepţii sfinţi oteţi, că derept creştinătatea nevoiră-se. Şi de dereapta şi sfintei credinţe pomeană să aibă în veaci, că curat şi cu mulţemită proslăviră. Iară Aria şi Savelia şi Fotina, şi toţi depreună ereticii, procleţiră-i şi-i lepădară, ca să ştie ereticii, că de însuşi cuvîntul Domnului grăise-se, că striinaţi făcură-se de fiiul lu Dumnezeu <200>. Despărţiră-se şi se tăiară şi se lăpădară de sfîntul trup beseareciei lu Hristos ca neşte şodolane împuţite şi urîte. Derept aceaia şi cuvintele ceştii evanghelii cetescu-se astăzi. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, rădică Isus ochii lui la ceriu şi zise; „Părinte, vine ceasul; proslăveaşte fiiul tău, ca şi fiiul tău să te proslăvească!”. 
   (Tîlc) Domnul nostru Isus Hristos şi Dumnezeu, mergînd la muncă, ale îngrupăturiei cuvinte răspunde, şi cătră dragi ucenicii lui grăiaşte că „în lume scîrbă veţi avea; ce îndrăzniţi, că eu biruii lumea”. Multe şi alte grăi lor şi cătră nevoia lor învăţă-i să se nevoiască, şi-i îmbărbătă să îndrăznească şi tare să rabde de ce va veni nevoie spr-inşii, şi la rugă să vie, după învăţătură să înveaţe noi, întru năpăşti toate să le lase şi cătră Dumnezeu a alerga. Rădică ochii lui la ceriu, de învăţă şi pre noi aşa să facem şi să căutăm acolo de toate realele dezlegătură şi slobozenie. 
   (Evanghelie) „Părinte, vine ceasul; proslăveaşte fiiul tău, ca şi fiiul tău să te proslăvească!”. 
   (Tîlc) Nu caută să ia slavă de la Dumnezeu tatăl preaslăvitul fiiul şi Dumnezeu, cel ce cu tatăl într-una-l [184] slăvim, întru o cinste şi întru un scaun. Că are pururea toate ale tatălui şi tuturor de toate are a dărui, nu pre vremi şi pre ceasuri, că iaste veacilor făcătoriu şi vremile şi anii întru a lui puteare puse, ce „ceasul” zice cuviinţa vreamiei, ce întru ea socoti să se muncească, şi cu a lui muncă să omorască moartea, şi morţii să învie cu învierea lui ceaia den moarte. 
   „Vine ceasul”, grăiaşte, „vreamea iaste, părinte, să-mi vii <201> la muncă”, şi „proslăveaşte fiiul tău!” Slavă el se cheamă crucea şi învierea. Că rădică ochii la ceriu şi aşa grăiia, blînzie această făcea. Pre apostoli omeneaşte-i mîngîia, derep ce amu că zise lor: „Întru lume scîrbă veţi avea”. Şi tremura inema lor, şi rădică pre ei iară cu ruga. Că învaţă şi pre noi să nu ne slăbim de suflet întru năpăşti şi în nevoi, ce să alergăm cătră Dumnezeu, şi de la el să cearem ajutoriu şi puteare. Că de voie să se amu munci despuitoriul - şi, ca lu Dumnezeu, nu-i trebuiia ajutoriu, ce ca un om făcu aceasta - chip au dat noao şi dereptate, să-i biruim cu ruga carei scîrbesc şi obidesc pre noi, văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi. Că veni amu Hristos nu numai sine să arate, ce şi pre noi să înveaţe în toate lucrurile cealea bunele. Şi cine învaţă, nu numai cuvînt să înveaţe datoriu iaste, ce şi cu lucrul. 
   (Evanghelie) „Proslăveaşte fiiul tău, ca şi fiiul tău să proslăvească tine”. 
   (Tîlc) Ce se zice: Descoapere şi arată, părinte, oamenilor, carei nu ştiu şi nu cred întru mine, şi arată lor slava ceaia ce am, şi pururea o am de la tine, ca un fiiu adeverit şi Dumnezeu den Dumnezeu adeverit şi den tatăl, ca şi fiiul tău să proslăvească tine, ca să fac şi eu oamenii să crează şi să cunoască, că aşa iaste tatăl mieu şi Dumnezeu, cum sînt şi eu, unul născut fiiul tău şi Dumnezeu, întru o fire şi întru o cinste şi întru slavă, că cine-au văzut amu fiiul, văzut-au părintele. Eu amu proslăviiu-mă, că fiiul tău cunoscui-mă; e tu iară proslăvişti-te, că părintele mieu crezuşi-te. Slava adeverită părintelui iaste, <202> să se crează fiiul lui; iară fiiului iarăş slavă, să fie cunoscut părintelui lui”. 
   (Evanghelie) „Şi cum ai dat lui puteare spre toate trupurile, ca de toate ce-ai dat lui, deade lor viaţa de veaci”. 
   [185] (Tîlc) Slava lu Dumnezeu iaste ceaia ce tuturora şi pururea bunătate dă-le. Nu numai amu întru iudei veni propoveadaniia, ce prespre toată lumea. Derept aceaia grăiaşte şi „puteare spre toate trupurile”, că propoveadaniia evangheliei spre tot omul arată-se cu dar bun. Şi dentr-aceasta fi-va viaţă şi spăsenie în vecie. Şi iară, să nu crezură toţi, cu a lor vreare ţinură-se şi întoarseră-se. 
   (Evanghelie) „Aceasta iaste viaţa de veaci, de să ştie tine unul adeverit Dumnezeu şi acela ce-au tremes, Isus Hristos”. 
   (Tîlc) „Adeveritul Dumnezeu” grăiaşte, derep ce amu că ceia ce se închina idolilor, dumnezei se chema aceia, de minţiia, ce dumnezei nu era, ce hitleanilor şi oamenilor celora răilor şi a drăceascăi oblicire. Iară „unul adeverit Dumnezeu”, zic, părintele grăiaşte. A lu Dumnezeu şi a părintelui cunoaştere nu o priimiră niminea, ce numai a fiiului. Cunoaşterea adeverită iaste lucrurele bune şi credinţa, iară credinţa derepţilor, cunoaştere lu Dumnezeu fi-va. 
   (Evanghelie) „Cu tine proslăvii la pămînt, lucrul sfîrşii ce-ai dat mie de să fac”. 
   (Tîlc) Pre pămînt, zice, proslăvit-au părintele Hristos, derep ce amu că în ceriu proslăvit era şi de îngeri închinat. Iară această slavă, grăiaşte, ce e den oameni slujbă şi închinăciunea ce va fi să aducă lui. 
   (Evanghelie) „Şi acmu proslăveaşte-mă tu, părinte, de la tine însuţi, cu slava ce am la tine pînă lumea n-au fost.” 
   (Tîlc) Ca să arate noao Hristos taina tocmealei trupului lui, slavă cerşu de la Dumnezeu şi părinte. Că încă <203> firea trupului nu se era proslăvită, nici neputredire era luată, nici scaunul împărătesc nu se era împreunat; ce după înviere şi după ce se înălţă în ceriu, şi slavei şi neputredului scaunului împărătesc împreună-se, şi-l luo. Şi toată lumea închină-se lui. 
   Arătai numele tău oamenilor: eu de tine spus arătat tuturor oamenilor făcui, şi nici unui om pizmit-am de să nu spuiu învăţătura. Iară să n-au crezut toţi, nu iaste den mine vina, ce pre vrearea celora ce n-au crezut. 
   [186] (Evanghelie) „Ce-ai dat mie den lume, ai tăi era şi mie i-ai dat, şi cuvîntul tău păziră”. 
   (Tîlc) Spre vestire şi tărie grăi ucenicilor aceasta. Arată că cine se va ruga cătră el cu adevăr, şi vor creade derept, şi vor săvîrşi sfînta a lui învăţătură, ai lui pururea i va avea, şi părintele îndrăgi-va pre ei şi-i va milui şi va griji d-inşii. Că toate amu ale fiiului, ale tatălui sînt; aşijderea ale tatălui, ale fiiului sînt. Nu amu acmu le-au luat aceastea fiiul, ce tatăl avutu-le-au şi ale fiiului era. 
   Că ivii amu numele tău oamenilor: că arătă amu numele tatălui fiiul, derep ce amu că să şi ştiia el, ce nu ca tatăl ştiia, ce ca făcătoriul numai. Şi jidovii numai ştiia pre el; ce nici aceia toţi. Iară unul născut fiiul şi cuvîntul lu Dumnezeu, tatălui, pre pămînt deaca se ivi, pre tatăl lui arătă, şi cuvintele şi lucrurile a cunoaşte pre el oamenilor feace. Că pre eluşi se arătă că e fiiul lu Dumnezeu, aiavea amu şi tatăl arăta. 
   (Evanghelie) „Eu de aceştea”, zice, „rogu-mă; nu de lume rog, ce de aceştea ce-ai dat mie, că ai tăi sînt. Şi ale meale toate <204> ale tale sînt, şi ale tale, ale meale. Şi mă proslăvii întru ei”. 
   (Tîlc) Iarăş de ucenici grăiaşte. Multe şi în toate chipurile pre aceştea mîngîie ca să cunoască şi dragostea ce are spr-inşii. Nu numai de aceştea aceasta grăiaşte, ce de toţi carei cred în el şi întru învăţătura ucenicilor lui. 
   Lumea se cheamă oamenii necredincioşi, ce nu sînt dumnezei. „Că se striinară”, zice, „păcătoşii den maţe. Nu mă rog de aceştea, ce se-au înşelat aceştii lumi, ce de ceştea ce mi i-ai dat”, ca să nu le pare unora, că curînd dată fu lui domnia şi putearea, să grăiască că „ai tăi era şi ai miei era, ale tale amu toate ale meale sînt, că şi eu am pre ei, şi tu ai, şi neluaţi vor fi, că ale meale toate ale tale sînt”. Cine va vedea ceva întru tatăl, aceaia va vedea şi întru fiiul, nu pre luatul fireei, ce după fire, că cui e tăriia tocma, tocmaş ştie şi firea. Hristos e amu tăriia lu Dumnezeu şi a lu Dumnezeu mîndrie. „Părinte sfinte, păzeaşte ei în numele său” (ce se zice, „cu al tău ajutoriu şi cu firea [187] dumnezeiască păziţi să fie)” Ce-ai dat mie păzii, şi nimea dentr-înşii nu peri, numai fiiul pierdură”. 
   „Cîţe-au fost după mine”, grăiaşte Hristos, „nemică nu scăzui, ce păzii pre ei, şi în toate chipurele nevoitu-m-am de a lor tărie. Iară s-au dentru ei perit Iuda, şi alţii mulţi după aceaia, ce se-au lepădat spre piiardere, nimică aceasta pînă la mine. Nu de mine amu goniţi sînt, şi să-i las delungaţi să fie de calea ceia dereapta. Ce mi se cădea amu să fac întru ei şi nu feci? Cu sila nu trag ei, nici nevoiesc! Iară cine va veni cătră mine cu voia lui, nu-l voiu scoate afară, nici-l voiu împinge, nici-l voiu lăsa carele va <205> lăcui bine întru învăţăturile meale. Iară răii şi hitleanii lăsa-i-voiu să îmble înşiş în voia lor. 
   (Evanghelie) „E acmu cătră tine vii, şi aceasta grăiesc în lume, ca să aibă bucuriia mea împlută întru ei. (Ca de suflatulu-i duhului sfînt să fie în lume ucenicii fără frică şi fără grije, aceasta grăiesc întru lume, spre mîngîiarea acestora, ca să aibă bucuriia mea împlută întru ei)”. 
   (Tîlc) Aceasta amu bucurie şi veselie să avăm, fraţilor, întru noi, în toate chipurele să ne nevoim. Şi ce e întru noi de se drăceaşte şi se nebuneaşte dracul, să-l surpăm, cum şi aceşti sfinţi şi de Dumnezeu purtaţi oteţi, pre Aria şi Savelia, şi carei ajuta acestora. 
   Să păzim tare, fraţilor, ce sfinţii oteţi aceştea sfătuit-au dumnezeiasca dereapta slăvită învăţătură, şi de aceştea ce-au osîndit pre ceia ce-au hulit şi i-au lepădat, să ne întoarcem de la ei, şi sa-i urîm. Aceasta iaste viaţa veacilor, ca cu sufletul să înţeleagem şi cu inema să creadem şi cu gura să ispovedim unul adeveritul Domnul nostru Isus Hristos, ce noi, pentru el, Dumnezeu şi tatăl cunoscum, şi de viaţă făcătoriul duhul sfînt cătră noi vine. 
   Părinte sfinte, păzeaşte ei, în numele iubitului fiiului tău, cela ce-ai dat noao, şi cu dulceaţa viului făcătoriu şi prea sfîntul al tău duh. Şi nici unul den noi să piară, den adeveriţii tăi închinători sfintei preaputernică troiţă [188] întru o fire, ce dracii noştri ceia neadurmiţii şi vrăjmaşii ceia iuţii supt picioarele noastre neputincioşi să cază, ca scriptura legiei tale şi porîncile întru noi să lucreaze şi să se sfîrşască. Iară den munca diavolului şi den presurarea şi de cei ce urăsc noi, <206> vrăjmaşii, izbăvim. Şi nevătămaţi să viem, şi în tine să ne întărim. Şi aşa vieţuind, avea-văm bucuriia ta împlută întru noi, şi de aceasta împlea-ne-văm. Fără de năpaste şi multă grije aceştii lumi să-i treacem aduncul, şi la al tău răpaus lin să venim, că de la tine dau-se toate bunătăţile şi spăsenie, şi ţie slavă dăm, tatălui şi fiiului şi sfîntului duh, şi acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
     Dumineca Rusaliilor
     Evanghelie de la Ioan, zacela 27
   
   În zioa de apoi, mare praznic, stătu Isus şi strigă grăind: „Cine va fi însetoşat, să vie cătră mine, să bea. Cine va creade întru mine, cum zice scriptura, rîuri den zgăul lui cură-vor ape vii”. (Aceasta zise de duhul, cine vrea să priimească cine credea întru el. Nu era amu duhul sfînt, că Isus nu era proslăvit). Mulţi amu den nărod auziră cuvîntul, grăind: „Acesta iaste adeverit proroc!”. Unii grăiră: „Acesta iaste Hristos!”. Alţii grăiră: „Au doară den Galilei Hristos va veni? Dară nu grăiaşte scriptura că den sămînţa lu David şi den oraşul Vitleaemului, unde era David, Hristos va [189] veni?”. Sfară fu întru nărod derept el. Unii dentr-înşii vrea să prinză el, ce nimea nu puse mînile spr-insul. Vineră slugile cătră mai marii preuţi şi fariseii, şi ziseră lor aceia: „Pentru ce nu l-aţi adus el?”. Răspunseră slugile: „Nece un om iaste să grăiască aşa ca acest om”. Răspunseră amu lor fariseii: „Au doară şi voi sînteţi prilăstiţi? Doară cineva creade den judeci întru el, sau den farisei? Ce nărodul acesta, ce nu ştie leagea, blăstemaţi sînt”. Grăi Nicodim cătr-înşii, ce venise noaptea cătră el, unul acesta dentr-înşii: „Au doară leagea noastră judeca-va omul <207> de nu va fi auzit mai den nainte, şi să înţeleagă ce va face”. Răspunseră şi ziseră: „Au şi tu den Galilei eşti? Ispiteaşte şi vezi că proroc den Galilei nu se va scula”. Iarăş zise lor Isus, grăi: „Eu sînt lumina lumiei: Cine va veni după mine n-are a mearge întru untunearec, ce avea-vor lumina veacilor”. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   În zioa de apoi, mare praznic, stătu Isus, striga şi grăiia: „Cine va fi însetoşat să vie cătră mine şi să bea. Cine va creade în mine, cum zice scriptura, rîuri den zgăul lui cură-vor ape vii”. (Aceasta zise de duhul, cine vrea să priimească [190] crezînd întru el. Că încă nu era dat duhul sfînt, derep ce că Isus nu era încă proslăvit). 
   (Tîlc) Trei praznice prăznuiia iudeii: praznicul Paştilor, de pomenirea ieşitului den Eghipet şi de slobozirea lor, cînd trecură Marea Neagră şi nu se udară, şi cîndu-şi făcură căşcioare de pomenirea lăcuirei den pustie şi de acea muncă a lor de acolo. Întru căşcioare amu lăcuiia atunce, ce se cheamă colibi; patruzeci de ani făcură acolo. Iară acest praznic al Rusaliilor, de pomenirea cînd luară leagea, şi venirea în ţara ceaia ce le era făgăduită. Derep ce că atunce gustară de rodul grîului şi vin şi de alalte, că în pustii amu nearat şi fără sămînţă pîine mînca, că deştingea den ceriu, şi cu mînile lua, aducea den pămînturi la praznic, derept aceaia amu acest praznic cheamă-se rod nou şi cu mîna luat. Iară după Paşti, şapte săptămîni număra iudeii, şi acest praznic făcea cu mîna luat ce sînt Rusaliile. 
   După ce trecuse Marea Neagră, cincizeci de zile trecuse, dată fu lor leagea de la Dumnezeu. <208> 
   Derept aceaia grăiesc, şi se aduna toţi în besearecă întru aceaste trei praznice (că leagea le zisease lor aşa, să se adune), ca şi dumnezeiasca şi marea taină a lu Dumnezeu să pomenească, şi întru împreunare şi cu dragoste unul cu alalt să se împreuneaze.
   Întru acest praznic ivi-se şi Domnul nostru Isus Hristos. Adună-se cu nuşii împreună să prăznuiască, să se arate că se protiveaşte legiei (că acesta iaste dătătoriu de leage), ca mai mulţi de ei cu seamnele şi cu învăţătura să aducă. Stătu amu Isus Hristos şi Dumnezeul nostru şi strigă, grăi: „Cine va fi însetoşat să vie cătră mine şi să bea”. 
   Niminilea de nevoia sau cu sila trage Hristos, ce cine are usîrdie multă şi tare, pre acela cheamă şi pre acela va să adape; iară cine nu va vrea, nu-l va nevoi, nici-l va sili, ce „cine va fi însetoşat să vie cătră mine şi să bea!”. [191] Acesta amu iaste mîndriia lu Dumnezeu şi tăriia, ce cu al lui vin împle păharele lui şi zice cu lin: „să bea cine va vrea”. Acesta iaste den vecie şi pururea cu fire cuvîntul tatălui, ce şi atunce şi acmu stă şi la beare setoşii cheamă. Acesta iaste domn a toate făpturile, şi iaste a toată dulceaţa şi voia ceaia buna beare adeverită, vie şi curătoare, mare şi adeverită, şi pururea rîu curătoriu, Isus, preaslăvitul Dumnezeul nostru; dentr-însul toate rîurele şi toată dulceaţa a măriei şi izvoarăle şi iazerele şi fîntînile cură.
   Să gustăm amu, fraţilor, să gustăm şi să cunoaştem şi să vedem, că dulce e Domnul! Dulceţiei lui iaste fără fund şi fără moarte şi nescăzută adîncătura. Apă dulce şi vie şi curătoare, şi preaîmple-se şi preavarsă-se: cine va bea aceasta apă nu se va însetoşa în veaci. Toţi setoşii veniţi la această apă şi adăpaţi-vă şi viaţă priimiţi! Cum jeluiaşte <209> cerbul setos la ieşitul apeei, aşa amu şi noi să jeluim. Datori sîntem să însetoşem de aceasta dumnezeiască apă: de învăţătura mîntuitoriului nostru şi Dumnezeu. Şi dragoste nesăţioasă să avăm cătr-însul, cum să grăim cineş de noi după părintele lu Dumnezeu, sfîntul David: „Doamne, Dumnezeul mieu, cătră tine mînecai, însetoşă cătră tine sufletul mieu!”. Setosul amu, cînd apucă păharul în mînă şi e plin, cu toată inima acela tragem şi bea de se veseleaşte. Aşa şi cine aude cuvintele dumnezeieşti, să e setos, priimeaşte; pînă-l va bea, nemică nu se opreaşte. Că zice amu: „Fericaţi flămînzii şi însetoşaţii, că aceia sătura-se-vor!”. 
   „Cine va creade întru mine, cum zice scriptura, rîuri vor cură den maţele lui ape vii”.
   Maţele amu acicea inemă se grăiaşte (ce se zice, cugetele cuvintelor sufletului), ca şi într-alt psalom, grăiaşte: „Leagea ta pre mijloc de maţele meale”. Den maţele amu celora ce cred derept, zice scriptura, apă vie, grăiaşte Hristos, că le cură (ce se zice, sufletească învăţătură), că adapă sufletele celora ce ascultă. Şi mult şi de destul [192] dulceaţa darului, apă cheamă-se (ce se zice, că pururea e lucrătoare). 
   Apă vie iaste, picătură, învăţătura lu Hristos, derep ce că apa curăţeaşte spurcăciunea păcatelor şi stinge văpaia realelor şi fără-credinţa şi uscăciunea, şi ceia fără plod vindecă-i. Apă vie iaste dulceaţa sfîntului duh. În toate chipurele cheamă-se, pre chip şi pre firea ei, acmu apă cheamă-se, aorea foc. Însă apă se cheamă, derep ce că apa den ceriu deştinge, de hrăneaşte şi adapă. Şi întru o vedeare fiind, şi în multe chipure are firi, că înălbeaşte şi negreaşte, ruşaşte şi mohoraşte, îndulceaşte şi amăraşte. Aşa şi sfîntul duh, den ce riu <210> deştinge, adapă şi hrăneaşte sufletul; şi într-una fiind, şi iară în multe chipure se desparte, cu dulceaţă şi cu tărie. Iară focul încă se cheamă duhul sfînt, că focul întru un chip se veade, iară el în multe chipure lucrează, că încălzeaşte şi arde, luminează şi curăţeaşte. Aşa şi duhul sfînt, împărţite i sînt amu daruri, după apostol: „Dentr-acelaş duh împărţirea slujbelor sînt”. Acestaş Domn lucrează tot şi întru toate; şi împărţirea firilor sînt dentr-acelaş Dumnezeu. 
   Fiecăruia dă-se arătarea duhului sfînt spre folos: unuia amu duhul datu i-e cuvînt de mîndrie; altuia cuvînt cu înţelegătură dentr-acelaş duh; altuia credinţa dentr-acelaş duh; altuia dar de vindecare dentr-acela duh; altuia ciude a face; altuia prorocitura; altuia duhure a despărţi; altu e în multe limbi a înţeleage. Toate acealea lucrează într-una şi într-acela duh: împarte spre puteri cuiş cum va el. Că iaste lumină şi viaţă şi izvor viu cugetelor duh preamîndru, duh înţelept, bun, derept, cugetătoriu, domnitoriu, curăţează păcatele, Dumnezeu şi Dumnezeu-făcătoriu, foc den foc scoate, grăiaşte cu fire, împarte daruri. 
   Dulceaţa amu duhului sfînt, cînd întru curate inimi vine şi întru eale loc află, mai vîrtos de toate izvoarăle mai mult cură; nici se opreaşte nici dinioară, şi nici dinioară stă. Aceasta ştim că cu pază era întru apostoli, că nu [193] se temea apostolii a învăţa şi bine să vestuiască cuvîntul lu Dumnezeu, ce a muncitorilor rădicarea şi sfeaturile, pren multe cetăţi, şi urgiia nărodului întărîtat întru nemică o avea. Şi rîuri curseră, a învăţăturiei ape vii. Aceasta dulceaţa duhului sfînt era, cum grăiaşte evanghelistul. Aceasta zice de duh, <211> cine vrea să priimească carei credea întru el. Că încă amu nu era duhul sfînt dat, derep ce că Isus încă nu se era proslăvit, nici mai nainte de cruce şi de muncă şi de sculare. Că bunătate de demult luat-am, ce aceaia pentru călcarea pierdumu-o. Că den începută omul neputred fost-au făcut; ce călcă zisa şi cu alalte daruri şi de sfîntul duh luo lipsă. Că grăiaşte dumnezeiescul Moisi: „Zidi Dumnezeu omul; ţărînă luo den pămînt şi suflă spre faţa lui cu suflarea vieţiei”. Derept aceaia cătră moarte căzu, derept călcarea, şi acea cinste de demult pierdu. Iară Hristos iară înnoi pre el şi la cinstea ceaia dentîi duse-l. Că cu suflarea vru să noiască iară pre toţi, ca un ziditoriu a toate şi domn şi părinte. 
   Derept aceaia, cu toţi alalţi fagădui-se să dea ucenicilor duhul sfînt, ce-l şi deade. Că după înviere suflă, şi zise lor: „Priimiţi duhul sfînt!”. De trei ori fu dat duhul ucenicilor de Hristos. Mai den nainte de răstignire foarte nu aiavea, e după înviere, după suflare-i, ivi-se; iară după ce se sui în ceriu, el tremease şi mai cu fire, mai vîrtos însuş acest duh sfînt deştinse, desfîrşit lumină pre ei şi-i sfinţi. Era amu şi mai den nainte întru proroci luminare dumnezeiască şi bogată a duhului sfînt. Învăţa şi derepta aceştea spre ceaia ce va să fie viaţa ceaia buna, să o ajungă. Oprită fu bunătatea de pre pămînt dentr-acealea zile de ce fusease zis: „Adecă, că se vor lăsa casele voastre pustii”. De-aciia nu era prorocie întru iudei, nici pre aceaia sfinţie căuta. 
   Însă şi apostolii mai den nainte de răstignire draci-i goniia şi vindecare a toţi oamenii făcea cu ajutoriul duhului [194] sfînt şi dulceaţa. Mai mai de apoi, după înviere, cu bogăţie vărsă-se dulceaţa sfîntului duh, şi nu numai <212> întru apostoli fire făcea, ce mii şi untunearece de aceaia împlură-se, derep ce amu că aceasta dulceaţă vrea să priimească carei credea. Încă amu nu era dată dulceaţa. Derept aceaia zice că nu era dat duhul sfînt, că Isus încă nu se era proslăvit. Slava amu cruce cheamă-se şi învierea că încă nu era dat duhul sfînt ucenicilor şi cine crezuse într-însul. Slava cruce cheamă-se derep ce că întru toţi ponos era şi fără cinste crucea. Că a păcatelor cealea marile şi a legiei, a singur Hristos slavă fu. Că dragostea ceaia marea cătră noi îmblătoare iaste, cine amu va avea de pomeana sufletului. Auzit-aţi bine de toată cinstea: atîta ruşine priimi Hristos, nu-ş proslăvi nenumărata a lui milă şi îmbletele. Mai den nainte de răstignire nu deade Hristos duhul ucenicilor, ce puteare spre duhurile necurate, ca să gonească eale şi să vindece toate nevoile şi toate boalele. După răstignire-i şi după înviere-i duhul sfînt dărui lor nu ca morţii să învie, sau alte ceva să facă, ce păcatele să lase. Suflă amu, zise şi grăi lor: „Priimiţi duhul sfînt! Şi cui veţi lăsa păcatele, lăsate vor fi lor; cui le veţi ţinea, ţinute vor fi!”. 
   După ce amu greşisem, vătămămu-ne şi vrăjmaşi fum lu Dumnezeu. Iară dulceaţa duhului sfînt dar iaste, şi darul celora dragilor dă-se. Cade-se amu mai nainte să aducem jărtvă, ce e derept noi împăcare şi spargerea vrăjmăşiei ( ce era junghearea a mielului lu Dumnezeu, moartea lu Hristos). Şi atunce, după aceasta, dată fu dulceaţa. Iară după suirea, de destul vărsă-se dulceaţa duhului sfînt, ca şi celora ce crezusem în Hristos, şi cu învăţătura lui să ne curăţim. Nu ca o zare sau ca o luminare iaste aşa prost duhul, ce însuş acesta duh sfînt lăcuitoriu să creadem, cum au zis că „voiu lăcui întru <213> ei şi voiu îmbla, că împărăţiia [195] ceriului înlăuntru de voi iaste”. Că împărăţiia ceriului slava duhului sfînt grăiaşte, că se sălăşuiaşte întru noi duh de credinţă. 
   Cine va creade întru mine, cum zice scriptura, rîuri cură-vor den maţele lui.
   După aceaia, mulţi crezuse ciudesele. Derept aceaia grăiaşte Hristos „cum zice scriptura”, ca să ne învăţăm că isprava credinţeei den scriptură iaste, nu den ciudese, şi aşa amu cade-se a creade. Că den scriptură mărturiseaşte scriptura, că unul născut fiiu a lu Dumnezeu iaste Hristos şi ca un făcătoriu şi despuitoriu, ca domn tuturora şi de dulceaţa dătătoriu, şi mîntuitoriu al lumiei, şi scumpărătoriu. 
   Mulţi li se păru că cred, ce nu derept, nici cum zice scriptura, căce că aceia după ale sale eresure îmblară. Derept aceaia şi periră. „Nu amu toţi care-mi grăiesc: Doamne, Doamne”, zice că „vor întra în împărăţiia ceriului, cu carei fac voia părintelui mieu al ceriului”. Şi iară: „Mulţi-mi vor zice în zioa aceaia: Doamne, Doamne, au nu cu numele tău prorociiam, şi cu numele tău dracii scoteam, şi cu numele tău multe tării făceam? Şi spune-voiu lor că nici dinioară cunoscut-am voi, delungaţi-vă de mine toţi făcătorii fără-leage!”. Aceaia amu sînt toţi ereticii. Mulţi amu mincinoşi proroci şi mincinoşi învăţători arăta-se a fi oi, şi lupi era: ei omorîia cu cuvintele cealea mincinoasele turma lui Hristos. De aceştea de toţi leapădă-se Domnul şi grăiaşte: „Nu ştiu pre voi, delungaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nederepţi!”. 
   Mulţi amu den nărod auziră acest cuvînt, grăiră: „Acesta iaste adeverit proroc!”.
   De aceasta Moisi scrise că „proroc voao va rădica Dumnezeu!”. 
   Şi adevăr că acesta era. Ei, prorocul părea-le că va fi prost, ca şi Moisi, nu ca Dumnezeu. Alţii grăiră <214> că „acesta era”, ce aceia grăiia aceasta, că le părea că va fi om prost. E alţii grăiia: „Au den Galilei Hristos va [196] veni?” Ce însă acesta nici în Galilei născuse-se, nici în Vitleem”. 
   Dară nu zice scriptura că den sămînţa lu David şi den satul Vitleemului, unde era David, şi Hrisots va veni?
   Amu şi Hristos de acolo era, den sămînţa lu David şi den satul Vitleemului. Întru acest amu sat născu el, Nazaret hrăni pre el, iară Capernaum avea pre el întru el de lăcuiia pururea. E cărtularii şi fariseii cu rea vreare moşiia lui Hristos grăiia Nazaret, de unde era muma şi tată-său, părea-le-se. Iară den Vitleem de-ară fi menind pre Hristos, crezut ară fi, derept prorocirea. Că zice prorocul Mihea: „Şi tu, Vitleeme, pămîntul Iudei, că de acmu sărac nu veri mai fi întru domniia Iudei! Den tine amu ieşi-va purtătoriu ce va paşte oamenii săi, Izrailii”.
   Împărţire fu între nărod derept el (cineş întru partea luiş împărţiia-se). Iară unii dentr-înşii vrea să prinză el (ca un prilăstitoriu şi călcătoriu legiei), ce nimea nu puse spr-insul mînile. (Că-i ţinea ei nevăzut şi apăra, derep ce amu încă nu vrea Hristos să se dea). Vineră slugile cătră arhierei şi cătră farisei, şi ziseră lor aceia: „Pentru ce nu l-aţi adus pre el?”. Răspunseră slugile: „Nici un om aşa n-au grăit ca acest om”. 
   Duseră-se amu slugile să leage pre Hristos. Ei se întoarseră, aceia legaţi fiind de ciudesele cuvintelor lui. Şi ceia ce-i era tremeşi ei, arhiereii şi cărtularii şi fariseii, multe cuvinte auziră ale lu Hristos şi multe ciudese văzură, şi ce era de el prorociia cetiia-se; şi ei se ţinea preamîndri şi nemică nu înţelegea, că se întunecară cu realele lor şi cu pizma. Iară ceia ce era tremişi, ei se aflară că nu avea cuget făţarnic, şi aceştea nu avură pizmă ca alalţi. Ce să nu ne <215> mirăm noi numai de înţelepciunea acestor slugi, ce şi de îndrăznirea lor. Nu ziseră ei amu că „nu face Hristos voroavă întru oameni, pentru aceaia l-am lăsat”, nici ascunseră ei vreun sfeat sau vreun cuvînt a lu Hristos, ce aceaste slugi adevăr grăiia şi spunea preamarea mîndrie şi putearea lu Hristos. 
   [197] Ziseră lor fariseii: „Au şi voi v-aţi prilăstit?” 
   Căutaţi amu ce pizmă şi nebunie şi hitlenie! Că nu-ş vrură nici să întreabe ce cuvinte au grăit Hristos, ce şi prinseră a-i şutili, ca altora să nu mai spuie aşa cu hrăborie. Că se temea fariseii să nu cumva crează toţi în Hristos. 
   Ziseră fariseii: „Au cineva den boiari crezură în el, sau den farisei?”. Ce nărodul acesta, ce nu ştiia ei leagea, procleţiră fariseii.
   Ce mai mare osîndă şi mai vîrtos era fariseilor şi arhiereilor şi cărtularilor aceasta, căce credea năroadele în Hristos, ei nu credea. E leagea grăiaşte acicea, în toată scriptura împreună: „ce nărodul acesta ce nu ştie leagea procleţi sînt!”. Şi de leage procleţi sînt carei calcă leagea. Iară arhiereii jidoveşti şi cărtularii şi fariseii procleţi sînt, că ei călcară leagea, că nu crezură în Hristos. Nărodul nu fu proclet, că păziră leagea, crezînd în Hristos. Că leagea învaţă să creadem în Dumnezeu. 
   Grăi Nicodim, cel ce mersease noaptea la Hristos, cătră farisei, zise: „Au doară leagea noastră ară judeca omul de n-ară fi auzit mai den nainte, şi să înţeleagă ce face?”. 
   Unul den boiari era şi Nicodim. Nu căce ziseră ei că nimea den boiari creade în el, precepu pre ei Nicodim că sînt călcători legiei. Şi arătă lor, însă cu coperimînt şi cu mălcomişare. Să amu, cumu i se cădea lu Nicodim să grăiască nu îndrăzniia, şi el leagea nu osîndiia, că mainte auzise şi înţeleguse, că dentru eiş fariseii judeca pre Hristos încă pînă nu-ş luase ei aminte cuvîntul lui Hristos sau înţelesul lui. Pentru aceaia precepu Nicodim că ei calcă <216> leagea. 
   Şi ziseră lui fariseii: „Au şi tu den Galilei eşti? Sau ţi-e şi ţie moşiia de acolo, de pentru aceaia ajuţi lui? Caută şi vezi, că proroc den Galilei nu se-au sculat!”. 
   Şi cu mînie şi cu urgie ziseră lui aceasta. Însă nu zise Nicodim că „proroc iaste”, ce zise să nu-l judece fără de întrebare, cum nu se cade. Iară ei cu ocară grăiră: „Ispiteaşte şi vezi, să nu ştii scriptura!”. Iară de n-ară fi ştiut Nicodim scriptura, cum ară fi preceput că calcă ei leagea? Ce bine [198] grăiaşte cartea pildei: „Nu ispiti răii, să nu te urască pre tine, ce ispiteaşte înţeleptul, şi te va îndrăgi”. Dă înţeleptului învăţătură, şi înţelept va fi, învaţă cela dereptul şi cu dulce va priimi. 
   Iarăş Isus zise lor, grăiaşte: „Eu sînt lumina lumiei, cine va veni după mine n-are a mearge în untunearec”. 
   După aceaia şi sus şi jos întoarcea-se galileanii şi iudeii, şi proroc meniia a fi Hristos. Iară acesta izbăviia greşalele ce se părea lor, şi alăltor arăta-ş slava aiavea, cum el nu iaste unul den proroci, şi cum lor le se părea, ce el iaste prespre toată despuietoriu, cum grăiia că „eu sînt lumina lumiei, nu galileilor numai sau jidovilor, ce prespre toată lumea sînt lumină!”. 
   Că Hristos cheamă-se pre sineş lumina lumiei, semnînd luminata dumnezeiasca mărie şi ca a luminaţilor înţelepciune curăţie. Că sufleteaşte luminînd celora întunecaţilor, neştiutorilor celora ce le era inimile întunecate, el era luminătoriu. Că lumină iaste Hristos şi sufletelor luminătoriu, ce şi viaţa noastră cu cuvîntul lui curăţimu-ne. Să sîntem şi întunecaţi în păcatele neînţelease, luminătoriu ştim <217> că iaste a înţelepciunei şi a vieţiei, după Dumnezeu fiind. Lumina cheamă-se Hristos, că luminează toată mintea spre ştiutură neştiitorilor şi arătătoriu iaste celor cu inimă curată această taină ce vedem c-au fost. Dumnezeu iaste soarele cela dereptul cum iaste scris, că tuturora blînd luminează lumină cu dulceaţă, pre pohta sufletului. 
   Ca neşte ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca neşte lut moale cîndu-l pleci în voia ta, aşa să ne plecăm noi pre învăţătura lu Dumnezeu. Că lumea aceasta ca neşte lut iaste, muiat după fire, ce soarele-l usucă. Aşa amu şi toate sufletele cealea ce iubesc plecarea şi sînt iubitoare de dragoste, de la Dumnezeu sînt învăţate. Că inima omului, ca lutul, după vreare iaste în chip să se moaie. Că de te veri iuţi şi te veri înălţa, cădea-veri în perire, ca şi Faraon cu iuţimea şi cu măriia lui. Iară sufletele cealea ce iubesc dulceaţa, ca ceara muaie-se, priimind învăţătura dumnezeiască, şi vor fi casa duhului sfînt, a lu Dumnezeu. 
   [199] Că iară zice Hristos: „Cine va veni după mine n-are a mearge în întunearec, ce avea-va lumina de viaţă ( ce se zice, n-are a lăcui întru rătăcire şi în păcate, şi n-are a mearge în întunearec, ce în lumina vieţiei şi în adevăr şi în dereptate). Cine iaste cela ce mearge după Hristos? Sînt ceia ce lăcuiesc cu dereptate şi cu bună cinste şi cu bună fire pre învăţătură lu Dumnezeu, ca în zioa ceaia cinstita. 
   Şi noi, fraţilor, cu bună cinste cade-ne-se şi cu dereptate şi nevinovaţi să lăcuim şi să îmblăm în năravul cela bunul. După lumină să meargem, cu credinţă, <218> după învăţătura lu Hristos, să nu fără de lumină întru untunearecul neluminat şi întru întuneareculu-i păcatelor şi al realelor să nu fim rătăciţi, ce să aveţi lumina veacilor şi viaţa neîntunecată şi nepierdută. Şi spre toate bunătăţile să ne tindem, fraţilor, şi cu tărie să curăm, să ne deşteptăm den slăbiciune şi den răpaus, spre trudă să meargem. Destul amu prăznuit-am bucurie, şi cu închinăciuni şi cu trudă şi cu altă viaţă iute; iară răpaos am aflat în prăznuirea zilei de înviere, iară într-această zi, nici să suspinăm, nici să facem închinăciuni, zice noao, derep ce amu că Domnul Hristos trupulu ş-au muncit cu voie, derept noi, ca un om, Domnul Dumnezeu, şi învise den mormînt a treia zi, şi noi, ce-am fost muriţi în păcate, cu nusul ne-au înviat. Aşa vrăjmaşii noştri, dracii, surpară-se. Aceia împiedecaţi fură şi căzură; iară noi sculămu-ne, şi iertaţi fum! 
   Sfîrşind această zi a Rusaliilor, ce cu limbi de foc preasfîntul duh noao se-au ivit, genuchele să închinăm toţi. Aceştii vedeare să nu îndrăznim a răbda, arătînd ca cu duhul sfînt. În troiţă desfîrşită închinăciune învăţămu-ne, că duh iaste Dumnezeu, şi cine se va închina lui, duhului şi adevărului cade-i-se să se închine. În genuchele închinînd cu inima curată, şi închinîndu-ne sfintei şi viaţă-făcătoriu şi neîmpărţitei troiţă, cu bărbăţie amu şi mai des datori sîntem după această duminecă să alergăm şi să ne adunăm întru dumnezeiasca şi sfinţita besearecă şi cu pază şi cu nevoinţă dumnezeiasca cîntare şi ceteniia să ascultăm. De rodul acestora folosi-ne-vom, că cuvintele Domnului sînt cuvinte [200] curate, mai dragi decît aurul şi de argintul şi de pietrile ceale scumpele, şi sînt mai dulci decît miearea şi srediia. Să ne învăţăm amu, fraţilor, <219> den dumnezeiasca scriptură, ceia nemilostivii să fim milostivi, ceia nepostitorii să fim postitori, ceia curvarii să nu fie curvari, ceia ce sînt mînioşi să fie blînzi, ceia ce sînt cu puţin suflet, îndelung să fie răbdători, ceia ce iubesc argintul, avuţiei să nu se blăznească, ceia ce se ţin mari, să fie plecaţi. Toate aceastea den dumnezeieştile scripturi să ne învăţăm, că cîtu-s de folos şi cîtu-s spre spăseniia sufletelor noastre. Şi să ne plecăm supt tarea mîna lu Dumnezeu, ca să nu curăm în deşert, ce cu frică şi cu cutremur, şi cu lacrămi şi cu suspini să rugăm pre milostivul şi lung-răbdătoriul Dumnezeu. Şi să văm vedea pre el că se mînie pre noi şi ne răneaşte de pururea şi rane spre rane pune-ne, atunce va să ne mîndrească şi să ne facă întregi. Să nu ne pizmim, fraţilor, nici cu leane să ne adaugem. Iară de nu ne văm întoarce, temu-mă şi mă fricoşez că ne văm păgubi în toată piiarderea şi osîndiţi fi-văm. Ce să ne pocăim de acmu, rogu-vă. Şi să ne nevoim să facem bine, ca de cea mînie ce e gătită spre noi, mîniia să o întoarcem, şi de munca veacului să putem scăpa. Şi să ne dea Dumnezeu să putem dobîndi dulceaţa de vecie, în Hristos Isus, Domnul nostru. Că a lui e slava şi ţinearea, cinstea şi închinăciunea cu împreună cu tatăl şi cu duhul sfînt, şi acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca întîia, a tuturor Sfinţilor
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 38
   
   (Mateiu X, 32). Zise Domnul ucenicilor lui: „Toţi amu ce mă mărturisesc înaintea oamenilor, mărturisi-voiu el şi eu înaintea tatălui mieu ce e în ceriure. Iară cine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, [201] lepăda-mă-voiu de el şi eu înaintea tatălui mieu ce e în ceriure. Cine iubeaşte tatăl sau muma mai vîrtos de mine nu e mie destoinic; cine <220> iubeaşte feciorul sau fata mai vîrtos de mine nu e mie destoinic. Atunce răspunse Pătru, zise lui: „Adecă, noi lăsat-am tot şi pre urma ta meargem. Ce va amu fi noao? Isus zise lor: „Adevăr grăiesc voao, că voi mergătorii pre urmă-mi într-altă fire, cînd va şedea fiiul omenesc spre scaunul slaveei lui, şădea-veţi şi voi spre doaosprăzeace scaune. Şedea-veţi a judeca doaosprăzeace rude ale izraililor. Şi toţi cei ce vor lăsa casele-ş sau fraţii, sau surorile, sau tatăl, sau muma, sau muiarea, sau satele, derept numele mieu, cu o sută de ori va priimi şi viaţa de veac dobîndi-va. Mulţi vor fi întîii apoii şi apoii întîii”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Zise Domnul: „Toţi amu ce mă mărturisesc înaintea oamenilor, mărturisi-voiu el şi eu înaintea tatălui mieu ce e în ceriure. 
   (Tîlc) Spre muncă acicea îmbărbătează ucenicii lui Hristos. Şi inema lor ascute-o şi-i îmbărbătează de toate de ce le se va tîmpla lor, să se pleace de ce le va veni reale şi nevoi, griji şi ocări, de venirea ce va veni: de toate scîrbile şi nevoile. Încă şi spre moarte învaţă-i să se pleace, şi-i învaţă şi-i întăreaşte grăind: 
   (Evanghelie) „Nu vă teameţi de ceia ce ucig trupul, că sufletul [202] nul pot piiarde! Iată că eu tremeţ voi, ca oile, pren mijlocul lupilor”. 
   (Tîlc) În toate chipurile găteaşte-i, ca cu neşte arme-i încinge, spre năpăşti a mearge. Şi de toate de ce le se vor tîmpla lor spunea-le şi grăiia (cînd vor propovedui de aceastea de toate, să se mîngîie, cînd vor vrea să se muncească): „Eu amu, Hristos, tare şi slăvit şi de toate ştiutoriu, tremeţ pre voi. Derept aceaia îndrăzniţi, ca neşte tari şi neclătiţi. Şi prinde-vă-vor; ce mai vîrtos vă gătiţi a răbda tare scîrbile şi nevoile. Că cum nu pot oile a treace pren mijlocul <221> lupilor, şi să nu le vatăme, aşa şi voi, pren mijlocul necredincioşilor şi vrăjmaşilor voştri, nemunciţi nu veţi fi. Ce, să vă veţi şi munci, fiţi şi gata a nu vrăjmăşi, nici a vă slăbi sufletele. Ce ca neşte oi blînde şi lini să fiţi, voiu. Şi aşa amu mai tare veţi putea birui vrăjmaşii voştri, s-ară fi şi trupurile voastre ucise; ce sufletele voastre vii vor fi, în vecie în veselie şi în bucurie veselindu-se!”. 
   (Evanghelie) „Fiţi înţelepţi ca şarpele şi întregi ca porumbii!”. 
   (Tîlc) Înţelepţi-i va Hristos să fie ucenicii, întru toată înţelepţiia şi mîndriia să îmble, ca să nu ia pildă vrăjmaşii voştri de voi. De acmu cade-ne-se să ştim, să fim şi noi blînzi ca oile, cum învaţă şi Hristos pre apostoli, şi să fim răbdători şi nemăreţi, şi înţelepţi şi noi, creştinii. Că derept aceaia zice că mîndri cade-ne-se a fi, şi a şti cumu se cade a vie pre mijloc de vrăjmaşi mulţi, necredincioşi. Ce, ca şi şarpele ce-ş dă tot trupul să-l ucigă, iară capulu-ş păzeaşte cît s-ară putea, şi se nevoiaşte în tot chipul să şi-l păzească, aşa şi creştinul, tot al lui să-ş dea, aurul şi strînsura, şi măriia, şi după aceaia şi trupul încă să dea pre rane, iară capul său, ce iaste Hristos, să-l păzească cu toată tăriia pentru dragostea credinţei lui. Şi ca şarpele, cînd treace prentru o gaură strimtă şi se prinde de se despoaie de cea piiale veache, aşa şi noi, în cărările cealea îngustele să îmblăm, şi de omul cela vechiul să ne dezbrăcăm (ce sînt păcatele), şi cu Hristos să ne îmbrăcăm. Că după aceaia, şarpele veninat iaste şi îmblă a omorî oamenii de multe ori. Pentru aceaia ne învaţă Hristos să fim întregi (ce se zice, proşti şi nehitleani), [203] şi să nu fim veninaţi şi răi ca şarpele, ce să fim întregi mai vîrtos decît porumbii. Că lor, cînd le iai puii lor, ei se izgonesc şi iară se <222> întorc cătră domnu-său. 
   Aşa să fim şi noi, fraţilor, mîndri ca şarpele, nerîzători şi neprepuşi în viaţa aceasta. Ce toate ce-s dentru noi, curate să fie şi nevinovate şi fără de greaţă. Să ne păzim în toate chipurele şi să ne nevoim şi spre tăriia altora, şi să fim ca porumbii (ce se zice, proşti şi neînşelători), şi nemunuia rău derept rău să nu dăm! 
   (Evanghelie) „Păziţi-vă de oameni”, zice, „că da-vă-vor la săboară şi în gloate, şi vor răni pre voi. Şi vă vor duce înaintea domnilor şi a împăraţilor; duş veţi fi pentru mine, spre mărturiia lor şi a toate limbile!”. 
   (Tîlc) Nu numai cătră jidovi tremease Dumnezeu apostolii, ce şi limbilor. Pentru aceaia grăiaşte „spre mărturie lor şi limbilor” (ce se zice, spre oblicirea lor, celora ce nu credea). Să se păzească, învaţă Domnul ucenicii lui, şi să nu dea pildă celora ce vrea să-i vatăme, ce cu mîndrie să tocmească şi să dereagă ce e d-inşii. „S-ară vrea aur de la voi ceia ce vor goni, daţi cît aveţi, tot, şi nu căutareţi; să vor vrea cinste de la voi, daţi lor. Iară de se vor nevoi să vă leapede den credinţă, voi vă păziţi în tot chipul capul, ce iaste credinţa voastră! Că toţi ceia ce vor mărturisi de mine, mărturisi-voiu şi eu de ei înaintea părintelui mieu den ceriu”. 
   Nu numai cu sufletul va Hristos să creadem, ce şi den gură mărturisitură ispiteaşte. Că inema amu, zice că creade în dereptate, iară gura mărturiseaşte întru spăsenie. Nu zice că „cela ce va mărturisi mine”, ce „cu mine” (ce se zice, a mea puteare şi dulceaţă). Şi cu ajutoriul de sus şi cu lucrurile cealea bunele îmblăm să spunem. Că ceia ce spun cu ajutoriul Domnului, îndrăznire au şi ajutoriu, toţi ceia ce vor creade derept. „Şi voiu mărturisi şi eu de ei” (ce se zice, cine mă va mărturisi cu credinţă şi cu nevoinţă, aceale lucrure bune <223> ale lor şi îndrăznirile lor ce-au îndrăznit ş-au grăit de mine cătră ceia ce-i [204] gonesc, mărturisi-voiu şi eu) grăiaşte Hristos. Că fără putearea lu Dumnezeu şi ajutoriu, nu putem nici întru un chip să ne dereptăm. Nici Dumnezeu fără nevoinţa noastră şi voia nu ne ajută noao. 
   Trebuiaşte şi noao, mainte de toate, a lu Dumnezeu ajutoriu şi tăriia. Că fără acela nemică nu putem noi săvîrşi. Că Dumnezeu întreabă şi de nevoinţa noastră. Să noi amu nu văm vrea să ne nevoim, nici Dumnezeu nu ne va ajuta. Iară de văm ispovedi noi întru Dumnezeu (ce se zice, ajutoriu şi lucru bun), acela încă va fi întru noi, că a noastră usîrdie aiavea iaste şi nevoinţa şi credinţa curată. E să nu văm da noi lu Dumnezeu pildă, nici văm mărturisi, nici Dumnezeu n-are a mărturisi de noi, ce mai vîrtos ne va lepăda. 
   Zice: „Cine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, lepăda-mă-voiu şi eu de el înaintea părintelui mieu den ceriu!”.
   Cine se va lepăda şi va urî pre Dumnezeu, lepădaţi vor fi şi de el, cum vor auzi ei. Zice-va: „Cum aţi făcut, aşa va fi voao şi plata voastră; plăti-se-va voao spre capetele voastre!”. Că va zice Hristos: „Delungaţi-vă de mine, toţi lucrătorii nederepţi şi fără-de-leage, că nu ştiu pre voi!”. 
   Lucrătorii fără-leage întîi sînt carei de credinţă lepădară-se şi de Hristos leapădă-se în vreame de nevoie şi de gonire. După aceaia şi toţi ereticii sînt lucrători fără-leage. Aşa amu şi acei carei se leapădă de Hristos, nu zice numai „cela ce se va lepăda de mine”, ce şi de „mărturisitură” zice, derep ce că nu cu putearea lu Dumnezeu leapădă-se, ce den putearea lu Dumnezeu şi de dulceaţă lăsat va fi cela ce se leapădă. Să, amu, n-ară fi destoinic pre sine făcut, <224> iară ajutoriul lu Dumnezeu nu ară fi lăsat de Dumnezeu să se leapede el. Aceasta amu nu numai cătră ucenici grăiaşte Hristos, ce împreună cătră toţi credincioşii; camai la multă îndrăznire îndeamnă-ne, şi la mai mare dragoste nevoiaşte pre noi, şi mari face-ne, şi tocmeaşte pre noi să fim tari şi hrăbori în credinţă a sta. Că toţi carei vor ispovedi [205] înaintea oamenilor că Hristos iaste Dumnezeu, şi carei vor urî toate grijile aceştii lumi şi vor răbda năpăştile prentru dragostea lui şi pentru credinţa, aceia au aflat pre Hristos mărturisind lu Dumnezeu, părintelui, că „de pururea au fost aceasta slugă bună” -aşa va zice Hristos cătră tatăl, şi priimi-va pre el în răpausul de vecie, şi va fi tot în veselie. Iară ceia ce se vor lepăda, aşa vor auzi: că „nu ştiu pre voi! Păsaţi de la mine, în lumina focului vostru şi în văpaia ceaia ce v-aţi aprins!”. Şi vor mearge aceia în munca veacilor. 
   (Evanghelie) „Aduceţi-vă aminte”, zice Hristos, „că n-am venit să bag pace pre pămînt, ce spată, a împărţi feciorul de tată-său şi fată de mumă-sa, şi noru de soacră-sa, şi vrăjmaşii omului căsătoriei lui!”. 
   (Tîlc) Nu iaste amu pretutindinea împreunarea bună, ce va fi aorea şi despărţirea bună. Nici de toată pacea ceaia buna iaste laudă, ce va fi de multe ori pacea spre vătămătură. Şi departe dumnezeiasca dragoste de gonitori, cînd amu împăcămu-ne de spargerea adevărului, prea greşit iaste şi necuvios foarte. Că aceaia amu pace n-au venit Hristos să bage, ce mai vîrtos protivire. Că va pre noi unul de cătră alalt, pentru binele, să ne desparţă. Că nu e toată pacea şi împreunarea bună, ce va fi cînd e pîră şi împărţire lucru mare şi a lu Dumnezeu. Nimea amu în cest chip să se apropie cu dragoste cătră hitleanul, nici <225> pace să avăm cu nuşii, ce să ţi-ară fi şi tată şi mumă macară, feciorii macară să ţi-ară fi, şi fraţi, deaca se află pizmaşi legiei lu Hristos, să ne protivim şi noi lor, ca unor vrăjmaşi adeveriţi. 
   (Evanghelie) Că zice Hristos: „Cine va iubi tată-său sau muma mai vîrtos de mine, nu e mie destoinic. Şi cine nu-ş va lua lui crucea sa şi să vie după mine nu e mie destoinic”. 
   [206] (Tîlc) Nu de cătră rude striinare si uriciune aduce Domnul acest cuvînt, nici părinţii, nici feciorii sau fraţii să ne urîm învaţă Dumnezeu, ce să nu iubim pre ei mai vîrtos decît pre Dumnezeu. Că zice Dumnezeu: „Cine va veni cătră mine, şi nu va urî tată-său şi muma şi muiarea şi feciorii şi fraţii, nu poate fi mie ucenic”. Nu învaţă amu Hristos aceasta pre toţi să urîm, căce că aceasta încă foarte iaste un lucru tare, ce numai să nu iubim pre ei mai mult decît pre Hristos. Ce, de vor fi părinţii necredincioşi şi ne vor munci ca să ne desparţă de Hristos, atunce ne se cade să-i urîm. 
   Cînd amu văm iubi părinţii şi feciorii mai vîrtos decît Hristos, întru nevoi pre noi va duce, şi întru adîncul piiarderei. Nu zice amu „cine nu va iubi mine mai vîrtos decît tată-său sau mumă-sa”, ce „cine va iubi pre ei mai vîrtos de mine, nu e mie destoinic”. După aceaia amu, nu tînjireţi de aceastea, voi părinţilor sau voi feciorilor, auzind aceastea! Că şi mai bine grăiaşte că „cine nu va lua crucea sa, şi după mine nu va veni, nu e mie destoinic”. Că mai vîrtos de sufletul, n-are alta mai depururea omul, că zice: „De nu-ş vor urî oamenii şi sufletele sale pentru mine, sau să le împarţă şi cu moarte, sau cu viaţă grea şi cu grije, nu pot fi mie ucenici!” Cine amu nu se va lepădă de viaţa aceasta, şi să se dea spre ucidere şi spre dosadă, şi spre jungheare <226> să-ş vearse sîngele, şi spre moarte cu nevoie pentru Hristos, acela nu iaste slugă bună, nici va fi destoinic ucenic lui. 
   Ce pentru aceaia mulţi se-au dat cu trupurele spre moarte, ca şi furii şi ca tîlharii. Ce adauge Hristos şi zice: „Cine va veni după mine (ce se zice, cine va lăcui după învăţătura mea), cade-se amu nu numai în goniri a spune cu bărbăţie cuvîntul, ce şi înţelepciune întreagă şi blîndeaţe s-aibă; şi toate alalte lucrure bune să le lucreaze”. Cine nu va îmbla pre urma marelui Domn şi ispăsitoriului nostru Isus Hristos, cum iaste scris, afară de împărăţie gonit va fi şi în focul de vecie osîndit va fi. 
   [207] (Evanghelie) „Că cine va vrea să-ş afle sufletul său, piiarde-l-va el; iară cela ce-ş va piiarde sufletul său pentru mine dobîndi-şi-l-va”. 
   (Tîlc) Cine-ş tocmeaşte viaţa trupului, pare-i-se că-ş află sufletul; iară acela mai vîrtosu-l piiarde şi munciei de veac şi chinului dă-l. Iară cine-ş va piiarde sufletul său şi-l va omorî, nu ca tîlharii şi ca furii sau ca făcătorii de rău, sau ca ceia ce se omoară înşiş, ce pentru Hristos, aceia sînt carei-ş spăsesc sufletele lor. 
   (Evanghelie) „Că cine va priimi pre voi, mine priimi-va; iară cine va priimi, priimi-va cela ce m-au tremes. Cine va priimi prorocul în nume de proroc, plată de proroc priimi-va. Şi cine va priimi dereptul în nume de derept, plata dereptului va priimi”. 
   (Tîlc) Nevoiaşte pre noi Hristos, ca sa priimim aleşii şi învăţători spre a noastră sufletească certare, cugetătură şi grije. Că cine va cinsti amu ucenicii, pre Hristos cinsteaşte, şi cine va cinsti acesta, pre Dumnezeu tatăl cinsteaşte. Cade-ne-se amu noao a cinsti derepţii în nume de derept (ce se zice că închipuiţi sînt şi oamenii lu Dumnezeu), ce derept <227> o călcare şi o stare den nainte, ce au de împăratul. Ce să ară avea chip de derept numai, iară lucru nu vor avea, noi ca derepţii să-i priimim pre ei, şi Dumnezeu va plăti noao. Că s-am fi priimit dereptul cu adevăr, aceasta amu semnează grăind că „plata dereptului va priimi”, şi aimintrea amu mai vîrtos să înţeleageţi, că derept se cheamă acela. Cine va priimi dereptul şi plată priimi-va, că dereptul au priimit.
   Şi cine va adăpa unul de aceşti mici cu un păhar de apa reace, în nume de ucenic, adevăr grăiesc voao, nu-ş va piiarde plata lui. 
   Sărăciia şi meserătate sa nu o punem înainte, pentru aceaia grăiaşte Dumnezeu. Să văm amu şi păhar de apă reace da, ca ucenicii lu Hristos aceia fi-vor. Pentru aceaia văm avea a lua şi plata. Păhar de apa reace dă şi cela ce învaţă cu tăriia duhului lu Dumnezeu pre ceia setoşii şi aprinşii în lucrurile cealea realele şi pohtele cealea realele, şi face pre ei ucenici lu Hristos. Nu-ş va piiarde nici acela plata sa, căce că întoarce păcătosul cătră Hristos şi necredincioşii cătră credinţă. 
   [208] Aceasta amu auzind, fraţii miei, să meargem după învăţătura Domnului, şi cu năravuri bune să ne înfrîmseţăm, şi cu toate bunătăţile cu cinste să ne nevoim. Să fugim de a trupului pohtire şi de lucrul lumiei aceştiia trecătoare! Să fugim de tocmealele înşălătoriului, şi să-l urîm den tot sufletul! Tare şi bărbăteaşte să ne protivim spre ferecătura şi spre sfeatul al răului începătoriu, dracul! Pînă avăm vreame, bine să lucrăm. De lucru amu iaste vreamea aceasta, iară în ceaia lume, plata. Ce ca întru o zi luminată să îmblăm, ca feciorii luminei şi <228> ai zilei să fim, şi după slobozitul vieţiei aceştiia şi ale trupului pohte să părăsim. Cătră cea dumnezeiască pururea ce iaste lumină să meargem, în Hristos Isus, Domnul nostru, că lui se cade toată slava, cinstea şi închinăciune, tatălui şi fiiului şi sfîntului duh, şi acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a doua după Toţi sfinţii
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 9
   
   (Mateiu IV, 18) În vreamea aceia îmbla Isus pre marea Galileiului, văzu doi fraţi, Simon, ce se chema Pătru şi Andrei, fratele lui, aruncînd mreaja în mare (era amu păscari). Şi zise lor: „Păsaţi după mine, şi face-voiu pre voi vînători de oameni”. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. Şi trecu de aciia, văzu alţi doi fraţi, Iacov a lu Zevedeiu şi Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legînd mreaja lor; şi chemă ei. Ei amu lăsară corabiia şi tatăl lor, după el mearseră. Şi îmbla toată [209] Galileia, învăţa în gloatele lor şi propoveduiia evangheliia împărăţiei, şi vindeca toate neputinţele şi toate boalele întru oameni. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   După ce amu de dumnezeiasca şi ceaia dentîi şi fericita viaţă despărţitu-ne-am, derept greşala strămoşu-nostru lepădaţi fum întru viaţă fără de cinste şi morţiei osîndiţi fum. Iubireei de dulceaţă şi păcatelor trupului, vrăjmaşul diavolului, învăţară-se. Derept aceaia trebuiia, Dumnezeu să se întrupească, că nu vru să-i piară zidirea mînilor lui şi să-i vază pierduţi. Că dentru el zidire avut-am, <229> dentr-însul şi noire priimim. 
   Derept aceaia unul născut fiiul lu Dumnezeu, şi cuvînt, depururea fiind, cu părintele lăcuind, fără de ai acesta, derept a lui milă a noastră fire milui, ce se lunecase den dulceaţă, şi spre piiardere se surpă şi, derept greşala lui Adam, în propăstii deştinse-se. Că vru şi-i fu voia pre a noastră fire să fie oarecînd, şi la sfîrşitul ailor să vie, şi de tot noao să se închipuiască fără de păcate. De-aciia şi în pîntecele feateei încăpuse neîncăputul, şi cu trup scrise-se nescrisul, şi sărăci împreunăriei luînd trup. Derept aceaia cu venirea a trupului său, Domnul Dumnezeul nostru lucră tuturor spăsenie. 
   Că se cădea amu să aibă şi mărturii nespuseei şi dumnezeieştiei tocmeale, şi soţi taineei şi învăţăturiei, şi lucrului tocmitori şi propoveadnici. Ca cu aceaia a tot nărodul să le dea întoarcere, îmbla amu pre pămînt împreună şi pre mare. Că nu se cădea amu celuia ce era deştins den ceriu şi derept noi om fu, întru un loc să şază, ce pămîntul [210] şi marea să sfinţească cu îmbletul picioarelor lui; derept aceaia şi la marea Galileiului mearse. Aleagere vrea să facă ucenicilor săi şi apostolilor, cum răspunde dumnezeiescul glăsitoriu Matei astăzi: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, îmblînd Isus pre lîngă marea Galileiului, văzu doi fraţi, Simon, ce-l chema Petru, şi Andrei, fratele lui, băgînd mreaja în mare (că era păscari). Şi grăi lor: „Veniţi după mine, şi să fac pre voi vînători de oameni”. Iară ei aciiaş lăsară mreaja, de mearseră după el. 
   (Tîlc) Marele apostol Petru şi Andrei, fratele lui, rudă <230> de jidovi amu era. Pre locul Palestinei lăcuiia, întru Galilei. Şi moşiia lor, Vitsaida, era o cetate săracă şi micşoară, iară tatăl lor Iona (nu cela ce fu izbăvit den chit, ce altul, mai apoi, şi derept apostol mai vîrtos de feciorii lui, de la vrăjmaşul, chitul şi fiara, diavolul scoase mulţi). 
   Petru amu luo fata lu Aristovul, fratele Varnavei, apostolul. Născu dentru ea un fecior şi o fată. Şi era acesta bărbat şi sprinten şi de hrana vieţiei grijiia-se. Că şi cu muiare era, şi de feciori-ş încă grijiia, şi pre bătrînul tată-său hrăniia. Iară Andrei, fără de avuţie şi fără dă muiare avea viata-ş, şi lu Ioan preaditece era ucenic, propoveduind de pocaianie şi botejune. Şi de la el auzi „iată mielul lu Dumnezeu”, pre Hristos cu deagetul arătă-l. Îmbla după el cu alalţi ucenici. Şi cînd întrebă pre el grăind: „Învăţătoare, unde lăcuiaşti?” iară Isus zise lor: „Veniţi şi vedeţi!”. Şi într-acea zi fură la el. După aceaia şi frate-sau Petru aduse Andrei cătră Hristos. Şi pre el deaca-l văzu Hristos, zise-i: „Tu eşti Simon, tu te chemi Chifa, ce se zice Petru”. Tăriia minţiei lui acest nume arătă-i Domnul. 
   Aşa amu mearseră după Hristos dentîi aceşti apostoli, Andrei şi Petru, şi ştiuţi lui fură; ce încă că nu fură priimiţi atunce ca ucenicii de Hristos. După prinsoarea botezătoriului, lu Ioan, în temniţă, Andrei se întoarse întru al lui meşterşug iarăşi, şi cu frate-său Petru făcea vînătoare. Află iară pre aceştea Hristos, chemă pre ei grăind: „Veniţi după mine şi să fac pre voi vînători de oameni”. După aceaia, ca ştiuţi era lui, pentru aceaia mai denainte de ce [211] zise lor Hristos, gata lui fură <231> a mearge după el. Şi ascultare şi bună-minte multă arătară. 
   (Evanghelie) Şi trecînd de aciia, văzu alţi doi fraţi, Iacov a lu Zevedei, şi Ioan, frate-său, cu Zevedei, tatăl lor, deregîndu-ş mreaja sa. 
   (Tîlc) Şi aceasta amu să ştiţi, că mare bunătate iaste carei-ş hrănesc tată-său bătrîn, şi dentr-a loruş muncă a lăcui! Şi era săraci cît nu-ş putea cumpăra mreaje noao, cea veache o cosea. Iară ei lăsară mreaja şi pre tată-sau, şi după Hristos mearseră. 
   Zevedei acesta, tatăl acestor apostoli, lu Iacov şi lu Ioan, arată-se că nu crezu lu Hristos. Derept aceaia lăsară pre el. Că cînd se drăceaşte spre bunatăţi şi creştinătăţiei, ori tatăl, ori muma, sau feciorii, sau fraţii, sau şi soţii, atunce se cade să lase pre ei. Şi nu numai să-i lase, ce să-i şi urască ca neşte vrăjmaşi ai adevarului, şi ca neşte protivitori legiei lu Hristos. Moşiia amu lu Petru şi a lu Andrei, Vitsaida. Era şi aceştea feciori lu Zevedei, Iacov şi Ioan. Şi văzură Petru şi Andrei mergînd după el. Deci fură gata şi aceştea a mearge după el, să se închipuiască lor. 
   (Evanghelie) Şi îmblînd Isus prespre toata Galileia, învăţînd pren gloatele lor, şi vindeca toate boalele şi toate nevoile dentru oameni. 
   (Tîlc) Ca să arate Hristos că nu iaste protivitoriu legiei, că acesta iaste dătătoriu de leage, îmbla întru gloatele iudeilor şi învăţa întru ei, şi ciudese începu a face spre credinţa lor. Derept aceştea făcea, şi învăţa. Boala amu iaste în multă vreame chinuire, iară betejala în puţinea vreame e slăbire trupului. 
   (Evanghelie) Ieşi auzirea lui prespre toată Siriia. <232> Şi aduseră lui toţi ce se munciia cu de toate betejalele, şi de chinuri ţinuţii, şi ceia ce se luniia, şi răslăbiţii. 
   (Tîlc) Nu întreba Hristos, nici căuta de cine e adus bolnavul şi carii mergea cătr-însul cu credinţă, derep-ce că numai aceasta putea fi credinţă: carii veniia de departe, că cu credinţă veniia. Iară ceia ce se lunesc, spune-se că [212] se drăceaşte, că va dracul să seamene întru oameni, să zică că sînt steale de fac rău, că păziia luna cînd e plină, şi atunce împresura pre cela ce-l drăciia, ca să arate pre luna că e vinovată boaleei şi betejaleei, şi să fie ocărîtă zidirea lu Dumnezeu, ca şi unii manihiiani, ce se prilăstiră, de căzură întru propastea piiarderei, ca aceia aşa credea şi slăviia. 
   (Evanghelie) Şi mergea după el nărod mult den Galileia şi den Decapoliia, şi ierusalimleanii şi iudeii, şi ceia ce era den ceaia parte de Iordan. Văzură-l nărodul suindu-se în codru. Şi şezu el, şi se apropiară cătră el ucenicii lui. Şi-ş deşchise gura sa, învăţa pre ei. 
   (Tîlc) Nărodul văzura Hristos în codru suind. Că învaţă pre noi nu în ivire cevaş să facem şi derept ogoada oamenilor. Derep ce amu că vrea să şi înveaţe pre noi den mijloc şi den voroava să ne ferim, cînd învăţăm. Nărodul amu mergea, derept ciudesele, iară ucenicii derept învăţătura. După facerea ciudeselor şi vindecările trupului, vindeca şi sufletul cu învăţătura. 
   Că nu zice aşa prost evanghelistul c-au deşchis gura sa învăţînd ei, derep ce că şi nu deşchizînd învăţa pre toţi Hristos, cu viaţa şi cu ciudesele <233>. Aşijderea şi pre noi, pentru apostoli, evangheliei ne cheamă şi ne trage Domnul grăind: „Veniţi după mine!”. 
   Nu în putredire şi în ceaia ce treace să rămînem, fraţilor, nici lumiei aceştiia ce e pînă la o vreame să fim biruiţi, ce cătră ceaia ce va să fie în veaci să ne răstignim. Iară de aceştii vieţi voroavă să ne ferim, şi să fugim de chinuri şi de multe griji ale măriei vieţiei aceştiia, temîndu-ne de valure-i ce-s întru ea, de ne vine pre urmă făcătoarea de moarte, potopirea. Să lăsăm amu mulţimea păcatelor vieţiei aceştiia şi grijile turburealei şi vorovile. Şi ca altă mare, iubirea celor cugete cu dulceaţă împletite şi cu gîndure hitleane, ca o mreajă să le descurcăm. Că cu aceaia a noastră minte ca peştii o vînează hitleanul şi începătoriul realelor, vrăjmaşul nostru, diavolul. Ce ale noastre cugete ale trupului, ca o cîrma de corabie să o socotim; [213] şi Hristos chemîndu-ne, gata să fim pre urma învăţăturiei lui să meargem. Că aşa amu văm face, nu Galileia şi Iudeia încungiura-văm cu nusul, ce toate cetăţile cu bunătăţi şi cu bună cinste cerceta-văm, şi văm lăcui întru eale, cum iaste pre ogoada lu Dumnezeu. Şi nu numai noi, lucrători evangheliei fi-văm, ce şi altora văm fi dereptători şi învăţători, şi pre a noastră rîvnire rădica-văm. 
   Să înţeleagem, fraţilor, răutatea şi prădarea şi putrejunea şi piiarderea ceaia ce o au luat şi o iau, după slobozirea lu Dumnezeu derept păcatele noastre, şi ce e spre noi vrăjmaşul nostru, <234> cu pornire şi cu răotate. Acea vătămătură să ne o aducem aminte şi nu cu leanea şi cu mîhnirea de acmu să ne mai adaugem, ce să ne rădicăm şi să ne nevoim, şi realele noastre şi păcatele noastre să desfacem, şi cu lacrămi şi cu suspini să rugăm bunul, milostivul şi în-lung-răbdătoriul Domnul, şi în toate năravurile să isprăvim noiş şi să ne gătim spre protivitoriul vrăjmaşul nostru. Că de nu ne văm pocăi, şi de nu ne văm delunga de hitleniile noastre şi de nedereptăţi, şi bunătăţile nu ne văm nevoi să le facem, avăm a peri dereptului judecătoriu şi mîniei lu Dumnezeu. 
   Dumnezeu mînie-se şi opreaşte noao, derep ce că greşim şi uităm învăţătura lui. Iară de ne văm întoarce, nu va aduce spre noi munca şi realele. Şi aceasta prorocul Ieremiia spune grăind: „La sfîrşit voiu grăi limbilor şi împăraţilor, şi să-i scoţ şi să-i las. Şi de se vor întoarce aceale limbi den realele sale, am a mă întoarce şi eu de rău ce-am cugetat să fac lor”. Aşijderea şi bunătate făgăduit-au Domnul, carei se roagă şi lucrează lui. Iară de nu se vor întoarce şi nedestoinici fi-vor, lua-va aceasta de la ei. Iară grăiaşte acel proroc: „La sfîrşit grăi-voiu spre limbi, şi împărăţiia să zidească şi să sădească. Şi de veţi face hitlenie înaintea mea, de să nu auziţi glasul mieu, întoarce-mă-voiu şi eu de bunătăţi, de ce-am grăit să fac”. Că acestaş nărav păzeaşte Dumnezeu şi de buni. Că de va zice că va zidi, iară ei nedestoinici sine arăta-se-vor făgăduitei, de-aciia [214] nu va face. Ca nu osînditei munci să se mîhnească, că mai amar va fi, nici făgăduinţei <235> ceaia buna îndărătnicitori să fie! Că amîndoao le vindecă şi scurtează cu cuvintele de mainte Domnul ce grăiaşte: „Să opresc, nu vă mîhnireţi! Că poate cine se pocăi şi a dezlega judecata mea. Iară de voi făgădui vreun bine, să nu fiţi fără grije pentru făgăduinţa. Că de vă veţi arăta nedestoinici, nu va veni spre voi făgăduinţa mea, ce mai vîrtos am a vă munci. Că eu celora ce-ş destoinici făgăduiesc, iară păcătoşilor aduc muncă şi chin”.
   Să ne teamem amu, fraţilor, şi să ne cutremurăm auzind aceasta, şi să ne nevoim să păzim zisa lu Dumnezeu. Şi carei sîntem întru reale, să ne întoarcem, iară carei sîntem întru bunătăţi şi în dereptate stînd, să nu ne lenim, nici să zăcem, ca de aceaste reale şi nevoi şi scîrbi şi de ce ne vine de la vrăjmaşul nostru să ne izbăvim. Şi cu a veacilor bunătate să ne spodobim, cu dulceaţa adeveritului Dumnezeu şi mîntuitoriul nostru Isus Hristos, că lui se cuvine toată slava şi cinstea întru veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a treia
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 18
   
   (Mateiu VI, 22). Zise Domnul: „Lumina trupului iaste ochiul. Să amu ochiul tău prost fi-va, tot trupul tău luminat va fi; e să ochiul tău hitlean fi-va, tot trupul tău întunecat va fi. E să amu lumina ce e întru tine întunecată iaste, aciia întunearecul cu cît e! Nimea nu poate a doi domni lucra: [215] că să unul va iubi, iară alaltul va urî, şi unul va ţinea, iară altul a nu-l socoti va înceape. Nu puteţi lu Dumnezeu lucra şi lu Mamon. Derept aceaia grăiesc voao: Nu vă grijireţi sufletele voastre ce vor mînca sau ce vor <236> bea; nece trupurele voastre în ce vă veţi îmbrăca. Au nu sufletul mai bunu e de hrană, şi trupul de veşmintele? Căutaţi spre pasările ceriului, că nu seamănă, nece seaceră, nece adună în jitniţe, şi tatăl vostru den ceri hrăneaşte eale! Au nu seţi voi mai bune de eale? Cine de voi grijindu-se poate-ş adauge crescutul lui un cot? Şi de veşminte ce vă grijiţi? Socotiţi crinul satelor cum creaşte neustenindu-se, nece toarce! Grăiesc voao, că nece Solomon, întru toată slava lui, înveşti-se ca unul de acealea. E să fînul seliştilor - astăzi fiind, e demîneaţă în cuptori aruncă-se - Dumnezeu aşa-l înveaşte, cu cît mai vîrtos voao, puţină credinţă? Nu vă cîştigareţi amu grăind: ce vrem mînca? [216] sau: ce vrem bea? Sau: în ce ne vem îmbrăca? Toate amu acealea limbile cer; ştie tatăl vostru den ceriu că trebuiaşte-vă de acealea. Ceareţi mainte împărăţiia Domnului şi dereptatea lui, şi acealea toate adauge-se-vor voao. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Mai vîrtos de iubirea argintului nemică nu iaste alta mai rea, şi de iubirea avuţiei nemic mai iute nu iaste. Că multe case pierdu şi cetăţi den temeiu le sparse, şi multe războaie mari rădică, şi fraţi unul pre alalt mînie, şi tatăl spre fecior rădică, şi blînziia firei omenească sălbătăceaşte-o, şi mii şi de alte reale face. Iubirea argintului, marele Pavel zice-i, că e rădăcina a tuturor realelor, şi a doa slujire de idoli meneaşte-o, că face oamenii spre avuţie să nădăjduiască, nu spre dumnezeiasca nădeajde să se nădăjduiască. Ca şi închinătorii de idoli, de se închină făpturilor, nu lu Dumnezeu, <237> aşijderea şi iubitorii de argint spre aur nădăjduiescu-se, nu spre Dumnezeu. Ce însă, fraţilor, să ne nevoim de acea neputinţă, ca o rădăcină a tuturor realelor, den rădăcină să o tăiem den sufletele noastre, ca şi dentru viaţa aceasta, de toate ce-au crescut reale, dentru ea să putem scăpa, şi de ale veacilor ce vor să fie chinuri şi munci să ne izbăvim. Că dentr-această iubire de argint, şi de toate ce-s dentr-aceasta reale, va să ne izbăvească pre noi Domnul. Şi în ceaste cuvinte ce zac înainte, pune aceastea: 
   (Evanghelie) Zise Domnul: Lumina trupului iaste ochiul. De va fi ochiul tău luminat, tot trupul tău luminat va fi; [217] iară de iaste ochiul tău hitlean, tot trupul tău întunecat va fi. Să amu lumina ce e întru tine întunecată iaste, aciia întunearecul cu cîtu e! 
   (Tîlc) Va Domnul să slobozească pre noi den păcatele iubirei de argint, mai vîrtos den nedereptate şi ce e dentr-aceaia păcate. Şi de nestrînsură cuvînt învaţă şi de multe pricăjiciuni pre credincioşi, să-i aducă spre ascultarea cuvintelor şi plecăriei, c-au zis mai denainte: „Să nu adunaţi voaoş comoară în pămînt, ce să vă adunaţi comoară la ceriu!” 
   Că arată amu că ceaia ce e la ceriu comoară, iaste neputredă şi nesfîrşită, şi de pururea iaste; iară comoara ceaia den pămînt întru puţinu e ivită, şi putreditoare şi peritoare. După aceaia şi altă pildă aduce, grăind că „lumina trupului iaste ochiul”. Că cum iaste ochiul în trup, aşa iaste şi mintea întru suflet. Că de iaste ochiul sănătos, <238> luminează trupul, iară de e beteag, întunecă-l. Aşa şi mintea, de iaste curată, şi spre una dumnezeie şi dereptate caută şi de pururea se trezveaşte cătră acealea să lăcuiască, şi sufletul ce e întru el luminare priimeaşte, de se luminează şi se curăţeaşte. Iară de se va întoarce mintea spre hitlenie şi spre grija avuţiei, sau de pohtele păcatelor de va fi ţinut şi se va răstigni lor, orbeaşte-se şi se întunecă. Iară de va fi mintea întunecată, şi sufletul întunecat va fi, mai vîrtos şi mai mult decît a trupului. Că cine ş-va piiarde mintea cu grija lumiei, şi pohtelor păcatelor întuneca-o-va, toate ale sale lucruri ce-s în viaţa aceasta întuneca-le-va şi le va stinge, şi de-aciia şi de alalte în deşert face-ş spăseniia sa de pururea. Derept aceaia grăiaşte Hristos: „Să amu lumina ce e întru tine întunecată iaste, aciia întunearecul cu cîtu e mai vîrtos?” (Ce se zice, că să va zice mintea că luminează sufletul tău, şi trupul întunecat va fi cu grija avuţiei şi pohtelor necuvioase ale păcatelor orbit, cu cît mai vîrtos are a se întuneca sufletul şi trupul, cîndu se va stinge luminarea a sufletului şi a trupului, ce se zice mintea?).
   De-aciia amu cu ce nădeajde şi spăsenie fi-va? Că lumină amu sînt şi minte curată şi carei-s întru puteri şi mai marii sufleteşti. Şi mireanilor tocmitori întru lume [218] datori sînt să fie, ca să lumineaze şi să derepteaze oamenii spre bunătăţi şi spăseniei, şi să-i ferească şi să păzească pre ei de toată vătămătura şi de ce vin spre ei şi reale. Iară aceştea de se vor bucura de nedereptate şi de răpiri, şi cametei şi <239> asupriciunilor vor lucra, şi cu leane şi cu negrije adauge-se-vor de ce sînt datori, ce chin au a se chinui oamenii carei vor fi supt ei!? Iară noi, şi cine va veni spre bine şi la mai mare dereptare, şi bunelor şi vieţiei ceaia dereapta şi domnilor şi putearnicilor păstoriu şi învăţătoriu iaste. Că aşa şi sfinţii şi dumnezeieştii apostoli, ochi şi lumini a toată lumea puş fură.
   Derept aceaia învaţă Domnul grăind cătr-înşii: „De veţi amu voi sta şi nu vă veţi schimba, lumină fiind trupului (aceasta iaste a tot trupul lumiei), luminat fi-va. Iară voi fiind sare, de vă veţi împuţi, şi lumină fiind, întuneca-vă-veţi, întunearecul cu cît mai vîrtos fi-va, ce iaste lumea?”. 
   Marele Grigorie bogoslov, părintele nostru după Dumnezeu, aşa grăiaşte de preuţii lu Dumnezeu: „Voao amu mai vîrtos grăiesc ce sînteţi ai beseareciei: ochiul să vă fie nu cu untunearec împlut, nici să ne arătăm învăţători răi”. 
   (Evanghelie) Să amu lumina e întunecată, mai vîrtos întunearecul cu cîtu e! Nimea nu poate a doi domni sluji: sau amu unul va iubi, iară altul va urî, sau unuia se va pleca, iară altul nu va socoti. Că nu puteţi lu Dumnezeu să lucraţi şi lu Mamon. 
   (Tîlc) A doi domni protivire, zice-le-se, că nimea nu poate sluji. Ce pre unul să îndrăgească şi acestuia voia să o săvîrşască, că altul, să ştie, că are a-l părăsi, şi unul a-l iubi. De nu va urî pre alalt, nu va nici putea are lu Dumnezeu a sluji şi avuţiei. Derep ce că iubirea aurului nu numai de Dumnezeu desparte pre noi, ce şi lu Mamon învaţă pre noi, că Mamon iaste toată nedereptatea, că den nedereptate amu mai vîrtos adună-se avuţiia; <240> derept aceaia nu iaste puteare a sluji lu Dumnezeu şi nedereptăţiei. Că nedereptatea amu pohteaşte să răpească marha striinului [219] şi caută să curvească şi prea să curvească, să se îmbeate şi să se sature şi dulceaţa lumiei să pohtească, şi iubeaşte ceastă neşchită vreame, iară Dumnezeu şi cealea ce sînt ale noastre şi al nostru, zice să le dăm celora ce le trebuiaşte. Şi învaţă pre noi să ne facem întregi de minte şi să părăsim saţiul pîntecelui şi ceastă lume toată să o urîm, să iubim şi să cinstim şi să slujim dereptăţilor. Derept aceaia nu iaste puteare, fiind noi prinşi păcatelor şi adăugîndu-ne lucrului dracului, să ne lipim atunce de Dumnezeu. Însă amu pînă văm sluji păcatelor şi nedereptăţiei, şi iubirei de aur şi fără-cinstei văm lucra, protivitoriu lu Dumnezeu şi vrăjmaşi fi-i-văm. 
   Să lepădăm amu, fraţilor, rogu-mă voao, greimea cametei şi asupriciunei, şi nedereptatea şi iubirea argintului, şi păcatele să le urîm. Să împărţim bogăţie de cît ne e putearea şi să dăm mişeilor, ca dereptatea noastră să fie întru veaci.
   Domn zis-au lu Mamon. Ce nu pre acea fire fiind aşa, ce derept plecarea carei se lipesc lucrului hitleanului dracului şi carei slujesc lui şi pîntecele Dumnezeu-l menesc. Nu căce că are vreo fire dumnezeiască, ce derep ce că carii lucrează pîntecelui şi se satură, ca lu Dumnezeu acestuia pleacă-se şi-i slujesc. Că unde amu pohta să va trage pre omul la fiece lucru, şi cu inima cărui se va lega, acela iaste aceluia Dumnezeu. 
   (Evanghelie) Derept aceaia grăiesc voao: Nu grijireţi de sufletele voastre, ce veţi mînca sau ce veţi bea; nici de trupuri, în ce vă veţi îmbrăca. 
   (Tîlc) Derep ce amu că avuţiia <241> desparte pre noi de Dumnezeu, derept aceaia grăiaşte noao Domnul să nu ne grijim, nici grijiei iubirei de aur şi pohteei să ne topim, că sufletul nu mănîncă. Iară după nărav împreună grăiaşte aceasta, că cu bucatele strînge-se trupul şi întru el ţine-se sufletul: aiavea e amu, că nu iaste puteare sufletului în trup a se ţinea, de nu se va hrăni trupul. Nă vă grijireţi de sufletele voastre, ce veţi mînca şi să beaţi! Aiavea amu iaste, că fără suflet nu iaste puteare omului a se hrăni, [220] că trupul mort îmbracă-se numai, nu se hrăneaşte; cînd iaste viu, hrăneaşte-se. Că nu numai aur şi de toată dulceaţa aceştii lumi cade-se să lăsăm, ce nici de acea hrană cu nevoie să te grijeşti. Că nu ne goneaşte pre noi, nici ne apără de-a lucrarea (că „în deşert amu a mînca” nu zice sfîntul apostol, ce: „să nu vă daţi pînă în sfîrşit spre grije” şi a părăsi Dumnezeu, aceasta apără) că se cade noao a lucra împrotiva puteriei: ce de spăseniia sufletelor noastre să grijim cu toată nevoinţa şi cu bărbăţiia, şi cătră unul Dumnezeu să căutăm cel ce dă hrană flămînzilor şi ne satură cu dulceaţă viaţa noastră. 
   (Evanghelie) Au nu sufletul mai bunu e de hrană, şi trupul de veşmintele? 
   (Tîlc) Ce se zice: cel ce dă mai mult şi trupului şi sufletului ce l-au făcut, dară nu va da hrană şi veşminte. 
   (Evanghelie) Căutaţi, zice, spre pasările ceriului! Că nici seamănă, nici seaceră, nici adună în jitniţă, şi tatăl vostru den ceriu hrăneaşte eale. Au nu seţi voi mai buni de eale? 
   (Tîlc) Pasările pomeneaşte Domnul, ca să ne arate, că şi decît acealea fără de minte sîntem; şi ruşinează pre noi. De-aciia iară ce au şi pasările pre fire-ş, de nu se grijesc, iară aceasta noi cu vrearea noastră <242> strîngem. De amu şi de ceale pasări mici grijaşte-se, cu cît mai vîrtos de cinstiţii oameni are a griji! Derept aceaia aduce aminte noao Domnul de acea viaţă dentîi, cînd hrăniia Dumnezeu pre Adam în rai. Nu semăna; pămîntul dedease lui de hrană. Pasările hrăneaşte Dumnezeu; fire cu înţeles dat-au lor spre adunarea hranei, spre tocmeala loruş. 
   (Evanghelie) Cine de voi grijind, putea-va adauge crescutul său de un cot? 
   (Tîlc) Că arată amu Hristos, că trupul ce creaşte, nu den hrană creaşte, ce cu tocmeala lui şi dulceaţa-i. Nici poate cineva să-ş adaugă crescutul trupului, nici de hrană să-l grijască, ce numai Dumnezeu întru ei să ne se pare să lucreaze toate; şi cum va, aşa să săvîrşaşte. Că cui cîtu i-e dat parte de la Dumnezeu, nimea nu o poate să adaugă sau să scază. Că nu mîncarea multă creaşte trupul, ce şi [221] neputincios mai vîrtos face-l. De iaste amu de o zi greu a te griji şi rău, dară cum amu de mai multe să nu fie cu greu? Adevăr amu cu reale şi boale şi cu trude şi chinure împlute-s aceale zile. Aşijderea amu de te şi grijeşti, ome, şi să şi socoteşti, nemică nu veri face, deaca nu va vrea Dumnezeu. Ce amu în deşertu te munceşti şi te sfărîmi pre tine mai mult, întru neputinţe şi în necuviinţe răsipindu-ţi viaţa ta! 
   (Evanghelie) Şi de veşminte ce vă grijiţi? (Că cela ce-au dat bună frîmseaţe şi mărie trupului, acela şi de veşminte-l grijaşte). Socotiţi florile cîmpilor cum cresc netrudindu-se, nici torc! Grăiesc voao, că nici Solomon îmbrăca-se întru toată slava lui, ca una de acealea. 
   (Tîlc) Nu numai cu pasările ruşinează pre noi Domnul, ce şi cu florile ce veştejăsc. Că să amu acealea Dumnezeu <243> înfrîmseţatu-le-au, de nici o treabă fiind, cu cît mai vîrtos de trebuinţa nostră şi de veşminte au n-are a săvîrşi? Iară noi, cît să ne văm griji de mult, fraţilor, încă nu ne văm putea înfrîmseţa ca florile. Că şi preamîndrul Solomon multu se hrăniia şi se păziia întru toată împărăţiia sa, şi nu se putea să se îmbrace ca într-unele de acealea. 
   (Evanghelie) E să fînul seliştilor - astăzi fiind, e demîneaţa în cupturi aruncată e - Dumnezeu aşa înveaşte, cu cît mai vîrtos voao, puţină credinţă? 
   (Tîlc) De aceasta amu noi să ne înţelepţim, că nu ne se cade noao să ne grijim de bune frîmseţi. Că aceasta amu ca o floare în neşchită vreame iaste. Derept aceaia tot omulu e ca iarba şi toată slava omenească ca floarea. Şi seacă iarba şi floarea-i cade. Iară noao cu cuvîntul iaste-ne zis, cela ce sufletul şi trupul au zidit, să nu ne înfrîmseţăm trupeaşte, ce sufleteaşte prea să ne înfrîmseţăm, că trupeaşte carei se înfrîmseţează, trupeaşte se mîndresc, iară carei pre duh, sufleteaşte. 
   Că cei cu puţină credinţă, sînt toţi carei se grijesc. Că de-ară avea credinţă desăvîrşit cătră Dumnezeu, n-ară fi aşa grijindu-se neîncetat. Derept aceaia zice: „Nu vă grijireţi grăind: ce văm mînca? sau: ce văm bea? sau: în ce ne văm îmbrăca? Aceastea amu toate păgînii cer”. Iară [222] de-a mîncarea şi de-a bearea şi a ne îmbrăca noao nu apără Domnul; iară a grăi de aceastea şi a griji, aceaia apără. Că de multe ori grăiesc bogaţii: „Ce avăm a mînca demîneaţa?”. Că aiavea e amu, că preamîncarea şi dosada apără, şi ce den acealea griji şi voroave. 
   (Evanghelie) Că ştie părintele vostru al ceriului, că vă trebuiesc acealea toate. Căutaţi mai nainte împărăţiia ceriului <244> şi dereptatea lui, şi acealea toate se vor adauge. 
   (Tîlc) Împărăţiia ceriului dulceaţă bunilor iaste, că acea împărăţie pentru dereptatea dobîndeaşte-se. Cine o va căuta sufleteaşte, adauge-se lui şi trupeasca cu cinstea ceaia draga a lu Dumnezeu. Nu vă grijireţi amu demîneţiei! Că demîneţiei ai a te griji de al tăuş; destulu-ţi amu iaste realele aceii zile. 
   Răul zileei zdrobitură grăiaşte-se şi amărăciune, ce avăm noi oamenii încleştitură, de ce ne vine noao de la nepriitoriul. Destul amu iaste noao că ne grijim de a zileei de astăzi. Că de ne văm griji şi de a demîneţiei, dară cînd văm avea a ne deşerta cătră Dumnezeu, cînd văm avea a lucra lui? Cînd, de pururea zdrobindu-ne şi grijindu-ne de ale trupului? Ce însă să ne rădicăm, fraţilor, şi să ne nevoim şi să ne trudim spre sfîrşirea învăţăturiei Domnului. Şi să ne grijim de spăseniia sufletelor noastre. Să ne întoarcem de a lumiei şi de lucrurile hitleane, şi spre lucrarea lucrurilor ceale bunele să ne rădicăm, ca cea bunătate ce e făgăduită să dobîndim de la Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui slava şi putearea întru veacii de veac, amin. 
   
     Dumineca a patra după Rusalii
   Evanghelie de la Mateiu, zacela 25
   
   În vreamea aceaia, întră Isus în Capernaum, apropie-se cătră el sutaşul, ruga el, grăiia: „Doamne, coconul mieu zace în casă [223] slab iute foarte”. Grăi lui Isus: „Eu voiu veni şi-l voiu vindeca”. Şi răspunse sutaşul, zise: „Doamne, nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. Ce zi cu cuvîntul, şi se va vindeca coconul mieu. Că amu eu om sînt supt despus, am supt mine voinici, <245> şi grăiesc unuia să meargă, şi mearge, şi altuia să vie, şi vine, şi robul mieu să facă aceasta, şi face”. Auzi Isus şi se miră, şi zise mărgătorilor după el: „De-adevăr grăiesc voao, că nece în Izraili atîta credinţă aflai. Grăiesc voao, că mulţi den răsărit şi de la apus veni-vor şi vor răposa cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov întru împărăţiia ceriului. E fiii împărăţiei goniţi vor fi în întunearecul de afară; aciia va fi plîngere şi scrîşnirea dinţilor”. Şi zise Isus sutaşului: „Pasă, şi ca crezi, fie ţie”. Şi vindecă coconul lui în acela ceas. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [224] Nemică amu nu iaste mai tare şi mai vîrtos decît credinţa curată şi fără păreare, nici upovăinţa de cătră Dumnezeu, nici nădeajde ce e cătr-însul, mai tare. Că carele creade derept, multă îndrăznire are cătră Dumnezeu. Şi cu îndrăznire cine se va apropiia cătr-însul, afla-va cît să va ceare spre folos. 
   Întru credinţă viu derepţii, cum prorocul grăiaşte: „Dereptul amu derept credinţa viu va fi”, că fără credinţă nu iaste puteare bine să ogodim lu Dumnezeu. 
   Credinţa amu ce e cătră Dumnezeu, mumă se cheamă bunătăţilor şi începutului săvîrşit. Că pentru credinţă strămoşu-nostru, patriarhul Avraam, dereptă-se, cumu se grăiaşte că: „Crezu Avraam lu Dumnezeu şi se socoti lui în dereptate”. Pentru credinţa însuş acesta Avraam întru adîncul bătrîneaţelor den pîntece fără plod născu pre Isaac şi părinte a multe limbi fu, după dumnezeieasca prorocire. Ana neroditoarea cu credinţă vine cătră Dumnezeu şi tare pre acesta ruga. Al ei pîntece neroditoriu mult plod arătă, şi den cea <246> ruşine dentîi izbăvi-se. Şi împutăciunea de fără feciori lepădă-o şi plod frumos priimi, pre Samuil. Şi după făgăduită dar aduse pre el, de-l deade lu Dumnezeu. Că cine va căuta cu credinţă pre milostivul Dumnezeu, are a-l afla. „Iară de iaste amu cineva făcînd judecată, şi va căuta cu credinţă, milostiv fi-voiu lui „ grăiaşte Domnul. 
   Aceasta amu şi noi, fraţilor, să ne nevoim a strînge, şi să ne închipuim, rogu-mă voao, celora ce-au ogodit lu Dumnezeu cu credinţă şi i-au slujit, ca şi noao Dumnezeu să ajute. Că cine va creade, zice, lu Dumnezeu, şi Dumnezeu ajutoriu fi-i-va, şi nu-l va numai proslăvi Dumnezeu pre cela ce i-au slujit bine, ce şi viaţa de veaci da-i-va. Şi de toate cîte să văm ceare, pre iuşor avea-văm a priimi, însă de văm mearge cu credinţă cătră Dumnezeu, şi mai vîrtos amu cu destoinicie ce e pre voia lu Dumnezeu să cearem şi ceastă lume să o uităm. „Că ceareţi amu”, zice, [225] „şi nu veţi priimi, derep ce că rău ceareţi”. Şi iară: „Ceareţi şi da-se-va voao; căutaţi, şi veţi afla; bateţi, şi deşchide-se-va voao. Că cine ce va căuta, afla-va; şi cine va ceare, priimi-va; şi bătătorilor deşchide-le-se-va”. 
   Derept aceaia cu credinţă să meargem, fraţilor, şi dereptatea şi folosul să cearem de la Dumnezeu, şi nu văm avea a greşi de cearerea noastră. Cu aceastea să vă înveaţe voi şi cel sătnic ce mearse cătră Isus cu credinţă fără de păreare, cela ce nu numai cu cearerea nu greşi, ce şi de la însuş Domnul lăudare dobîndi, cum astăzi ale evangheliei cuvinte cetescu-se, că au a se pune înainte-ne mai arătate, aşa grăiesc: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, mergînd <247> Isus în Capernaum, vine cătr-însul sutaşul, ruga-se lui şi grăiia: „Feciorul mieu zace în casă slăbit foarte”. 
   (Tîlc) Vrea să înveaţe ucenicii Hristos, că în codru se duse. Învaţă şi noi, den mijlocul voroaveei să ieşim cînd învăţăm. Iară derept să nu vatămi cu învăţătura pre ceia ce avea beteagi, nu-i ducea ei Domnului în codru. Iară după învăţătura ucenicilor, ce le deade lor dumnezeiasca frîmseaţe a sa învăţătură şi-i învăţă minunata şi preaciudată a sa taină, şi nărodului punea înainte cuviinţă şi spăsenie. 
   (Evanghelie) Timpină stricatul pre el, deştingînd el den codru, şi zise: „Doamne, de-ai vrea tu, putea-m-ai curăţi”. Hristos zise lui: „Voiu, curăţeaşte-te!”. Şi aciiş curăţi-se stricăciunea de spre el. 
   Mergînd el în Capernaum, sutaşul vine, ruga-se lui de un adeverit şi credincios slugă a lui. Că cu grea boală şi iute munciia-se şi se chinuiia, încă şi pînă la uşa morţiei apropiiase-se. Cu rugă şi cu multă mîndrie şi cu smerenie şi cu bună govire de bolnav lu Hristos spunea şi foarte tare cerea vindecare, că nici se socoti a fi derept sutaşul. Derept aceaia, aciiaş şi bunul vraci lîngă uşă fiind, nici cu tăiare, nici cu ardere, nici cu iarbă să adape, să vindece pre el, ce cu cuvîntul numai vindecare-i deade, ca să nu se mai roage de acea slugă ce o avea de pururea şi credincioasă a lui, ce aşa rău ce boliia şi se chinuiia. 
   Auziţi cîţi sînteţi domni şi slugi, cum acest sutaş cătră a sa slugă nevoiia-se, şi sluga cătră al lui domn cu [226] cîtă bună-înţelepţie arătă-se, şi încă cu necredincioşii fiind, nece neplecaţi <248> legiei lu Hristos! Şi cîţi amu biruitori sînteţi, acestui sutaş să vă închipuiţi; şi cîţi sînteţi slugi, aceştii slugi a lui să rîvniţi! Că nu zise sutaşul că „vino, Doamne, curînd”, nici zise: „vindecă-mi sluga mea”, ce numai ce pomeni, cu multă bună-govire şi cu credinţă grăi: „Sluga mea răsturnat iaste în casă, slăbit şi iute muncit”. Derept aceaia şi Hristos grăi lui: „Eu voiu veni şi voiu vindeca el”. Ce Domnul nici dinioară mainte făcuse, aceasta acicea făcu. 
   Că pretutindinea arată-se că era pre voia celor ce se ruga şi mergea după el. Iară acicea amu, şi înainte apucă şi se făgăduiaşte nu numai să vindece, ce şi în casă a mearge. Că făcu aceasta, că vrea să arate credinţa sutaşului şi bunătăţile-i. Că de nu se vrea fi făgăduitu-se Domnul, că vrea fi zis că: „te du, că e vindecat feciorul tău”, n-am fi ştiut credinţa sutaşului. Derept aceaia se făgădui Domnul a mearge să sfinţească casa lui şi să vindece şi chinuitul şi muncitul feciorul pentru acea cearere şi credinţă a aceluia. Că blăstemul Domnului, zice, spre casele necuraţilor, iară derepţilor nu numai casele, ce şi curţile blagoslovite sînt. Că văzu ca un preavăzătoriu Dumnezeu inema ceaia buna şi deşchisa a sutaşului de slugă-i, şi lărgi ca un milostiv ziditoriu uşile milosîrdiei sale. Că derept aceaia venise, ca neputinţele noastre şi nevoile să poarte cu bună milă. Unde iaste amu cu derept vreun protivitoriu sutaşului, ca de sănătatea slugiei să se roage şi să i se facă milă? Iară bunul cu firea şi iubitoriul de oameni Domnul, şi făcătoriul a toate, au nu se va rădica spre miluire şi milostivnicie? 
   Şi de-aciia <249> şi grăi că „voiu veni şi voiu vindeca el”. Nu amu că nu ştiia cearerea sutaşului grăiaşte aşa Hristos, ce şi loc să dea lui derept acea cearere cu bună-înţelepţiia-i, şi pre voia inimiei sănătate slugiei, celuia ce cerea, de departe vrea să-i dea.
   Aşa sînt amu ale lui Hristos, blîndului Domnului nostru, spăsitoriului, lu Isus ciudesele, că mai mare minune iaste tuturor de aceasta, decît de vindecarea neputinţei. 
   [227] (Evanghelie) Şi răspunse sutaşul, zise: „Doamne, nu sînt destoinic, ca supt coperitul mieu să întri. Ce zi cu cuvîntul, şi se va vindeca feciorul mieu”. 
   (Tîlc) Nedestoinic pre eluş meneaşte sutaşul de a Domnului venire. Ce den cuvînt cerea dulceaţă, că se temea de a Domnului venire: „Zi amu cu cuvîntul, şi se va vindeca feciorul mieu, că nu sînt destoinic, ca supt coperitul mieu să întri”. 
   Aşa era şi a lu Simon Petru răspunsul cînd zise: „Ieşi de la mine, Doamne, că bărbat greşit sînt”. Nu zise lu Hristos sutaşul: „Roagă-te” sau „roagă”, ce numai „ce zi”. Că domn şi împărat precepu că e Domnul: nu să ceară şi să priimească, de ce-i trebuiia, ce avut şi putearnic a da; şi învăţătoriu, nu de-a-l învăţarea. Derept aceaia-i grăi: „Destulu-mi iaste un cuvînt al tău, Doamne, că te ştiu că cu un cuvînt stricatului stricăciunea-i curăţiş, orbilor vederile luminaşi, surzilor urechile destupaşi, şi mii de alte boale ce nu era pre lesne să se vindece şi nevindecaţii numai cu un cuvînt vindecaş. De amu aceale multe şi nevindecate boale plecară-se ţie, Domn a toate, cu cît mai vîrtos aceştii neşchită şi mai mică? Zi amu cu cuvîntul, şi se va vindecă feciorul mieu. Că al tău cuvînt cu tărie e, Doamne. Că apa în vin schimbaşi-o la nuntă, şi cinci <250> pîini blagoslovişi şi mulţime fără număr săturaş. Dară cum şi feciorul mieu cu cuvîntul tău să nu se scoale? Că cît veri, tu faci, şi al tău cuvînt lucru fi-va, şi cuvîntului lucrul ajută. Că Dumnezeu te propoveduiesc, de seamne şi ciudese ce faci”. (Şi de zisa cu puteare Domnul şi făcătoriul arătă-l). „De amu sînt acealea aşa, destul iaste a şti un cuvînt spre vindecarea feciorului mieu”. 
   Să auzim şi noi, fraţilor, cîţi văm vrea Hristos să priimim (că puteare amu iaste şi acmu a priimi el), să auzim şi să rîvnim, şi cu multă nevoinţă şi credinţă să priimim el. Că cînd văm priimi mişelul şi golul, pre însuş acela Hristos priimi-văm. Şi iară, cînd văm priimi trupul şi sîngele lu Hristos, acela însuş Hristos priimi-văm. [228] Derept aceaia să ne teamem şi să ne cutremurăm cîţi nedestoinici pre el priimim. Că de ceia ce priimesc pre el cu nedestoinicie dumnezeiescul apostol grăiaşte: „Derept aceaia întru noi mulţi neputincioşi şi necredinioşi, şi dorm destul”, şi iară: „cela ce e nedestoinic şi mănîncă trupul şi sîngele lu Dumnezeu, întru păcat luiş mănîncă şi bea”. 
   Grăiască amu şi den voi cineva, pînă încă nu e curăţit (ce iaste încă sutaş, întru multe reale ţinut şi se voiniceaşte lu chesariu celuia ce ţine lumea), întru cealea de jos tîrîndu-se, să zică: „Nu sînt destoinic ca supt coperitul mieu să întri!”. 
   Tărie amu ispitiia, iară de venire-i lepăda-se, derept frica laudei, că nu va încăpea în coperemîntul lui dumnezeiasca slavă şi mărie, cu ochiul amu neputinţeei soarele să arate, sau a sufletului nesănătate, <251> îmbletul lui: că unora le va fi lumină, e altora foc, cuiş cum i-e lucrul pre ceastă lume şi bunătatea. Derept aceaia vă curăţiţi mai nainte, de aciia curatului să grăiţi, aceasta zice sutaşul. Că să temu să nu cumva pentru nedestoiniciia lui să se întoarcă Domnul, adause şi aceasta: 
   (Evanghelie) Şi eu amu sînt om supt deregătorie, am supt mine voinici, şi grăiesc cestuia „du-te”, şi se duce, şi altuia „vino”, şi vine şi robilor miei să facă aceasta, şi fac. 
   (Tîlc) Dentr-a lui arătare şi den nărav şi deregătorie feace sutaşul arătare, că şi cu cuvîntul numai poate Hristos. Că zice lui că „zi cu un cuvînt numai, şi se va vindecă feciorul mieu”. Atunce grăi că „eu încă sînt om supt deregătoriia lui voivodă, sau rob împărătesc şi lu chesar, de am supt mine voinici şi robi. Deci fiecăruiş de ce grăiesc, fără răspuns face. E să sînt eu om fiind supt deregătorie, sau sluga ceaia mai marea derept cealea micile, şi den deregătorie numai să pociu cu cuvîntul, cu cît mai mult şi mai vîrtos tu, fiind Dumnezeu şi a toate biruitoriu şi prespre toate putearnic şi prea mare! Şi de-ai zice morţiei să se ducă, ştiu că se-ară duce; iară de veri zice să vie, ea are a veni. Că nu iaste numai [229] ascultătoriu, ce şi rob, că carele iaste mai mare, el i se ascultă”.
   (Evanghelie) Auzi Isus, miră-se şi zise celora ce mergea după el: „Adevăr grăiesc voao, că nici întru izraili atîta credinţa aflai!”. 
   (Tîlc) Miră-se amu Hristos, că nefiind sutaşul izrailtean, nici scriptura jidovească de el ştiind, şi pre iuşor aşa <252> crezu. Şi nu numai aşa se miră, ce şi credinţa sutaşului propovedui, ca şi alţii acestuia să rîvnească. Derept aceaia grăiaşte că „nici întru izrailteani atîta credinţă aflai, ce cetesc prespre toate zilele ce e de mine scriptura mărturiei”. 
   (Evanghelie) „Grăiesc voao că mulţi de la răsărit şi de la apus veni-vor şi vor răposa în poala lu Avraam”. 
   (Tîlc) „Mulţi amu aşa, ca şi acest sutaş, au a creade întru mine: de la răsărit şi de la apus veni-vor şi vor răposa în poala lu Avraam”. Că răsăritul şi apusul toate locurile lumiei arăta, iară poala lu Avraam grăiaşte îndulcirea şi răpausul derepţilor şi ce e cu nuşii viaţa şi împreunare. Iară de împărăţiia ceriului grăiaşte (ca şi cătră izrailteani) carei vor creade după venitul lu Hristos (că mulţi sînt păgîni de-au crezut, şi vor răposa cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov întru împărăţiia ceriului), ca să se arate amu Domnul că nu se protiveaşte vieţiei ceaia veachea. Că pre Avraam pomeni, derep ce amu că şi den păgîni credincioşii lu Avraam zicu-i părinte şi pre credinţa lui închipuiescu-se. Derept aceaia îndulciriei şi cinsteei lui au a se împreuna, iară fiii împărăţiei aruncaţi vor fi întru untunearecul cremenit. Acolo iaste plîngere şi scrîşnirea dinţilor. 
   Fiii împărăţiei chema-se jidovii, derep ce că dentîi zisu-i fu Izrail, cum grăiaşte prorocul şi derept făgăduita părinţilor, că dentru ei fu Hristos cu trup. Iară unii grăiesc că nu cătră oamenii izrailteani făcu Hristos a sutaşului pildă întru cuvînt ce e de credinţă. Că ce credinţă au fost întru oamenii izraililor de să ia pietri spre Domnul şi să dosădească <253> lui? Şi mîncătoriu şi beţiţ şi samareanin şi drăcit zicea-i! Nu socoti pre sutaşul Hristos cătră oameni izrailteani, ce Izrail zise acela şi Iacov, că credincios [230] era acesta şi mare den Avraam. Şi toţi amu carei cu mintea văd pre Dumnezeu, izraili cheamă-se. Ce el, Izrail, s-au fost şi credincios, ce însă cînd văzu scara, el se miră şi zise: „Că iaste Dumnezeu spre locul acesta, eu n-am ştiut”. Că în moşiia lui numai părea-i că va fi Dumnezeu, nu pretutindinea. Iară acest sutaş pretutindinea credea a fi, şi cu un cuvînt toate a le săvîrşi, că crezu foarte. 
   Că iudeii părea-le-se fiii că sînt şi nu crezură că vor să cază den împaraţiia ceriului, şi vor să fie cu derepţii şi cu patriarşii, cum zice Domnul: „dulceaţa ceaia ce va să fie credincioşilor; iară ceaia ce va să fie cu rău afla-o-vor necredincioşii”. Ca neşte lepădaţi fi-vor şi goniţii derept necredinţa lor întru untunearecul de afară. Că untunearecul de afară iaste locul al muncilor cealea prea iuţile, iară munca nesfîrşită şi de pururea şi fără moarte a sufletelor necuraţilor şi necredincioşilor! Ce ară fi lor mai bine să nu fie neputrezi, decît munciţi să fie în focul nestins şi întunearecul de afară, şi scrîşnitului dinţilor şi viermilor şi nesfîrşitului chin, şi să nu moară de răul lor, şi sfîrşit neavînd a lua! 
   Aceasta zise Domnul, împresură trufa iudeiască, trufindu-se derep ce că se ţinea de ruda lu Avraam. Şi mîngîia carei era den păgîni şi cătră a lui credinţă trăgea-i. Că mergea amu mulţi după el fiind den păgîni, derept <254> ciudesele şi znameniile ce făcea. Şi acelor amu şi altora tocmi-le folos, şi de spăsenie le cugeta, ca nici aceia să se nădăjduiască ceştii lumi, şi nici ei să se mîhnească zăcînd. 
   (Evanghelie) Şi zise Domnul sutaşului: „Pasă şi cum crezi să fie ţie”. 
   (Tîlc) Arătă Domnul, derep ce că cu cuvîntul vindecă feciorul, că după lepădarea iudeiască să fie adusă păgînilor să adevereaze că acesta iaste cale şi adevăr şi viaţă. Derept aceaia mai nainte aceştea chemă, atunce răslăbitul rob al sutaşului sculă, ca ceaia ce e sa fie den ceasta ce iaste să încredinţeaze. 
   [231] Că nu puţină credinţă aduse sutaşul de vindecarea feciorului. Că acesta crezu, iară robul vindecare dobîndi. Nu numai trupul feciorului dereptă Hristos, ce şi sufletul sutaşului mai spre multă credinţă, derept ciudesele, aduse-l. Şi vindecă robul lui într-acel ceas, ca şi stricatul. Că şi stricatul aciiaş curăţi-se. Aşa şi feciorul sutaşului într-acel ceas vindecă-l. Că nu numai preaminunate făcea Hristos, ce şi întru ceastă neşchită vreame luminată a sa tărie şi de oameni iubire arată.
   Că acesta e sufletului şi trupului vraci, Domnul nostru Isus Hristos, ce arată întru noi prea multă milostivnicie a sa şi dulceaţă. Şi de ce zace spre sufletele noastre den păcate stricăciune să rază şi să ne curăţească cu al său totputearnic glas să zică: „Voiu, curăţeaşte-te!” şi să izbăvească noi de toată mîniia şi de prade şi de scîrbe. Şi pace şi mîngîiare să ne dea care se cufundă, şi chinuiţii de ale vrăjmaşului năpăşti şi de alcamuri-i, şi de ce e spre noi mîniia şi răul să întoarcă, şi de betejală ce ne chinuim. <255> 
   Că una amu de oameni iubirea a lu Dumnezeu şi tăriia şi milostea lucru iaste, a ne izbăvi de atîta rău şi de nevoi şi de scîrbe. Şi să vom să ne vindece de ale noastre întunecări, noi cătr-însul să alergăm şi să cădem şi să plîngem. Şi răslăbiţi fiind şi întru adîncul realelor zăcînd, cu credinţă multă, ca şi sutaşul, şi cu smerenie şi cu înfrîngere şi rugă, şi rugăciuni a aduce lui să ne spodobim. Şi să ştiţi că cu mîna are a ajuta şi cu bună milosîrdie. Şi va veni de va vindeca pre noi şi ne va învie den păcate Domnul. Şi pre voia dumnezeieştiei a lui învăţătură derepta-ne-va a îmbla şi spre cărările lui cealea nelunecoasele. Şi neajunsei împărăţiei lui pre noi va întări a alerga, şi cu a veacilor dulceaţă spodobi-ne-va, ca prea un dulce şi în lung răbdătoriu. Că acestuia se cade slava şi ţinearea, lu Hristos adeveritului Dumnezeului nostru, cu tatăl şi cu duhul sfînt, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   [232]
   Dumineca a cincea
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 28
   
   (Matei VIII, 28) În vreamea aceaia, şi trecu Isus în aceaia parte în laturea Gherghesinului. Şi timpinară el doi draci; den mormînt ieşiră iuţi foarte, că nu putea nimea treace pre calea aceaia. Şi iată, strigară grăind: „Ce e noao şi ţie, Isuse, fiiul Domnului? Venit-ai încoace, ainte de vreame a munci noi?” Era departe de ei o turmă de porci mulţi, păştea. E dracii se ruga lui, grăiia: „Să ne goneşti, zi noao să meargem în cea turmă de porci!”. Şi zise lor: „Păsaţi!”. Ei se duseră şi întrară în turma porcilor. Şi aciia se porni turma toată den ţărmure în mare şi se afundară într-apă. E păstorii fugiră şi mearseră în cetate, spuseră tot, şi de draci. Şi iată, toată cetatea ieşiră <256> în timpinatul lu Isus. Şi văzură el şi ziseră să fii trecut de hotarul lor. Şi întră Isus în corabie, trecu, şi vine întru a lui cetate. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [233] Izvor sufletesc şi spăsitoriu izvoraşte noao, fraţilor, al evangheliei izvor, apă dulce, iarăş izvoraşte noao. Nu seate, să o laş şi să o stîmperi, ce seate mai vîrtos aprinsă. Şi cătră această pută pururea să ne tindem. Şi cum pohtim noi să mîncăm cînd sîntem flămînzi, aşa amu şi noi datori sîntem a asculta cuvîntul lu Dumnezeu. Că den ascultare folosi-ne-văm şi mare dobîndă priimi-văm. Şi de sîntem negrijnici, să părăsim negrija. Şi să sîntem fără usîrdie, să fim cu usîrdie. Şi de-aciia să lărgim brazdele inimiei noastre şi să priimim întru aceastea de viaţă purtătoare şi spăsitoarea apă a sfinteei scripturi să adăpăm inimile noastre, ca să crească şi să rodească dereptăţi şi adeverite roduri. Şi să adunăm aceastea întru a ceriului comoară, şi să ne hrănim acolo cu hrană nesfîrşită, şi de foamea veacilor să scăpăm. 
   Că cumu-s amu trupurele noastre în toată vreamea, de aduce pămîntul rodurile-ş de pururea şi de toată hrana, de le întăreaşte şi le îngraşă, aşa şi sufletele noastre de cuvintele sufleteşti hrănescu-se şi cu veselie şi cu dulceaţă împlu-se. Însă a trupului hrană sfîrşaşte-se şi întru putredire mearge, iară hrana sufletului (ce se zice, învăţătura sfinteei scripturi şi dojana) nesfîrşită are veselie, şi în neputredire duce pre noi şi în viaţa de veaci şi în bunătate. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, mergînd Isus în partea Gadarinului, timpinară pre el doi drăciţi; <257> den mormînt ieşise iuţi foarte, cît nu putea niminilea treace pre acea cale. 
   (Tîlc) În vreamea aceaia, grăiaşte evanghelistul, după ce ai săi ucenini Hristos, potopindu-se în mare şi chinuindu-se de voroave şi de nevoie izbăvi-i, întră el, zise, în corabie. Mergea după el ucenicii lui. Şi adecă, cutremur mare fu pre mare, cît corabiia acoperită era cu valurile. El durmiia. 
   Singuri numai ucenicii săi lăsă Hristos să vie după el şi să vază ciudesa ce vrea să facă potopindu-se ei. Ca să înţeleagă ucenicii ispita şi năpastea, şi ca şi dentr-această znamenie mai mult să crează, lăsă pre ei să se învăluiască. [234] Durmiia Hristos, ca să se spămînteaze apostolii, să-şi înţeleagă a lor neputinţă şi să se roage lui, să-i slobozească şi să mîntuiască pre ei den nevoie. Derept aceaia şi veniră ucenicii, sculară pre el grăind: „Doamne, mîntuiaşte noi, că perim!” şi zise lor: „Pentru ce sînteţi spăreaţi, puţină credinţă?” Nu zise ucenicilor săi Hristos „necredincioşi”, ce „puţin credincioşi”, că ca ziseră „Doamne, mîntuiaşte-ne !”, credinţă arătară, iară ce ziseră că „perim”, nu era credinţă. Înotînd amu cu nuşii Hristos, nu le se cădea lor să se teamă şi să se înfricoşaze. Derept aceaia şi împută lor Hristos, ca unor fricoşi, şi le arătă că frica şi puţina credinţa a lor aduse-le nevoi şi scîrbi şi năpăşti. Că mai nainte potoleaşte voroava sufletelor noastre, după aceaia slobozeaşte potopirea şi vreava vîntului şi a măriei. Că se sculă amu, zice, de opri vîntului şi măriei; şi fu linie mare. Iară oamenii se mirară grăind: „Ce om iaste acest om, că şi marea şi vîntul ascultă pre el?”. 
   Pre vedeare amu om arăta-se, iară lucrul însuş al putearnicului Dumnezeu. Că de acesta grăiaşte prorocul <258> David: „Tu biruieşti ţinearea măriei, bura valurilor ei tu îmblînzeşti!” Şi iară zice: „Şi stătu duhul buriei şi se înălţară valurile ei”. Spămîntară-se ucenicii şi se cutremurară. Şi toată mîndriia lor peri (ce se zice, meşterşugul lor al măriei). Derept aceaia şi strigară cătră Domnul. Şi den nevoia lor scoase pre ei. Zise vîntului, şi stătu întru lin şi se potoliră valurile măriei. Şi se veseliră ucenicii, derep ce că încetă. Şi dereptă pre ei Hristos spre dereptarea vreriei lui. 
   Să înţeleagem şi noi, fraţilor, că corabie iaste şi beseareca lu Hristos întru marea vieţiei ceştii lumi aflîndu-se, avînd cîrmaşi preuţii şi credincioşii ceia ce de pururea au Hristos fiind cu nuşii. Însă şi pre aceaia de multe ori cad vremi iuţi şi bure. Şi mii de valuri şi nevoi protivitoare spre această sfîntă corabie cad şi, ca picăturile fără de număr, nevoi şi năpăşti. Şi duhul vrăjmaşului cel iute scoală-se, cătră însăş frica morţiei duce-i. Iară Hristos împreună se află cu ceia ce-l cunosc şi cred întru el, însă lasă pre ei de multe ori să se chinuiască: cu tocmeala iubireei de [235]  oameni a sa ca în chip de durmitare închipuiaşte-se: Iară cînd prea multă voroavă pre adevăr fi-va şi la sfîrşitul năpăştilor şi realelor caută, şi de-aciia înotătorilor nu le e a răbda potopirea, atunce amu cade-ne-se noao cătră mare putearnicul şi milostivul Domn cu rugăciune să ne adaugem, şi cu lacrămi fierbinţi să strigăm cătr-însul şi să grăim: „Scoală! Derep ce dormi, Doamne? Învii şi nu ne surpa pînă în sfîrşit! Derep ce faţa ta întorci şi sărăciia noastră şi scîrba noastră uiţi?”. Că ştiu că are a se scula Dumnezeu gata, şi toată frica are a goni pînă în sfîrşit, şi are a opri năpăstuitorilor <259>. Şi va schimba plîngerea spre bunăvoie şi va tinde noao lina şi fără voroavă şi fără de nevoie. Şi nici dinioară mila lui n-are a uita despre ceia ce nădăjduiesc spr-insul. Că aceasta zice prorocului: „Cheamă-mă în zi de grija ta, şi izbăvi-te-voiu şi proslăvi-mă-veri”. Că nimea aşa pre eluş cruţă-se, cum Dumnezeu pre noi toţi. Şi de multe ori preaslăvită şi spăsenie face, de ne dereptează spre iubirea de oameni, cu a lui tocmeală mîngîie-ne. 
   (Evanghelie) Viind el amu în ceaia parte, zice, în laturea Gherghesinului, timpinară el doi drăciţi. 
   (Tîlc) După aceaia amu grăiră iudeii, că văzură de ce se lucră în mare: „Cum iaste acesta, că şi vînturile şi marea ascultă pre el?” Că o tocmeală fu, dracii să îmble, să spuie şi să propoveduiască dumnezeiia şi putearea, şi fiiul lu Dumnezeu zicea-i lui. Cu aceasta şi mai la înţelesul de sus aduse ucenicii şi mai mult aceia spre credinţă-i întări. Însuş cu vrearea-ş vine Hristos cătră ceia ce se drăcise, derep ce amu că groaznici era aceia şi sireapi foarte. Nimea nu cuteza cătră Hristos să aducă pre ei. Că în morminte amu era lăcuind şi nu putea nimea pre acea cale să treacă. 
   Învăţătură vrea să puie dracii, ca că zică că sufletele celora ce mor că sînt draci. Derept aceaia în morminte lăcuiia, că vrea să-ş tocmească minciunile lor şi prilăstiturile şi blăzniile. Iară aceasta nu iaste nici va fi, nici să cugete [236] cineva aceasta, că sufletele deaca ies den trupuri nu se mai înşală în ceastă lume, ce ale derepţilor suflete-s în mîna lu Dumnezeu. Că „ale derepţilor suflete”, zice, „în mîna lu Dumnezeu sînt, şi nu se atinge lor munca”. Că se ivi înainea ochilor omul a muri. Şi se <260> socoti răotate ieşirea lui, şi ce e den noi ieşire, înfrîngere. Iară ei sînt întru pace. Şi amu să înaintea ochilor omeneşti să ară fi şi munciţi, nădeajdea lor fără de moarte e împlută. Şi puţin cin-se va munci, mari daruri priimi-vor, că Dumnezeu ispiti pre ei, şi află ei destoinici luiş. Ca un aur vărsat ispiti pre ei, şi ca o jărtvă cu de toate rodurile priimi ei, şi în vreamea de cercetatul lor lumină-le. Aşijderea şi sufletele coconilor cei nezlobivi, ce nu se-au spurcat după botejune, în mîna lu Dumnezeu sînt. Că sufletele amu ce se împart den trupuri, de se vor afla cu credinţă şi dragoste avînd cătră Dumnezeu, în poala lui lăcuiesc fără de moarte. Că în vreamea de ger, para gerului raza soarelui trage-le, de vine cătr-înşii. Iară ale păcătoşilor suflete duse sînt şi acealea ca şi cel bogat, în locul de muncă. Că fără de moarte sînt toate sufletele, şi ale necuraţilor: ce le-ară fi mai bine să nu fie fără de putredire! Că munciţi amu sînt focului nestins şi chinuiţi fără de sfîrşit muncilor, şi nemurind, spre amarul lor, şi sfîrşit n-au a lua. 
   (Evanghelie) Şi iată, strigară grăind: „Ce e noao şi ţie Isuse, fiiul lu Dumnezeu? Venit-ai cicea, mainte de vreame să munceşti noi?” 
   (Tîlc) Fără de vrearea lor spun dracii nebiruita tăriia a Domnului şi cuvîntul lu Dumnezeu. Că de ce grăiră ei: „ce e noao şi ţie”, a spaimei şi a fără-de-ruşine iaste semn; iară de ce ziseră „c-ai venit mainte de vreame să munceşti noi”, de muncire şi de teamere iaste semn. Că se protiviia dracii, însă se şi temea; porniia-se, însă şi tremura. Şi căce nu-ş nici vrea dracii puteare Hristos să aibă, ei-l şi propoveduiia şi se cutremura de el, cădea şi cinstiia grăind: „Venit-ai cicea mainte de vreame să munceşti noi?” <261> Că a zice ei că „nu sîntem greşiţi”, nu putea să zică. [237] Ce se ruga şi cădea, ca nu mainte de vreame munciţi să fie şi să priimească osîndă de greşalele lor. Că le părea dracilor că nu va aştepta Hristos vreamea munciei, ce mai nainte acesta munci-va pre ei. Şi le părea că nu va răbda preamulţimea realelor de ce lucrează ei spre oameni. Aceasta amu nu iaste, că pînă la sfîrşenie, fraţilor, lăsaţi sînt dracii de Dumnezeu să lupte pre noi. Că şi aceştea, vrăjmaşii noştri, încă au munci, de ce nu le e lăsat de la Hristos să dosădească noao cum vor ei. 
   (Evanghelie) Era d-inşii departe o trumă de porci mulţi, de păştea. Iară dracii ruga pre el grăind: „De scoţi pre noi, zi noao să întrăm în turma porcilor”. Şi zise lor: „Duceţi-vă!” Ei ieşiră de întrară în turma porcilor. 
   (Tîlc) Dracii amu cerşură de la Hristos să se ducă în turma porcilor, ca aceaia să-i neace, să strice şi să scîrbească inimile stăpînilor lor, ca să nu priimească pre Hristos. Iară Hristos lăsă şi grăi lor: „Duceţi-vă!”. Că arătă cîtă răotate şi amărăciune avut-au dracii spre oameni. Şi încă de vrea fi avut puteare dracii, şi nu vrea fi apăraţi de Dumnezeu, mai mare rău fi-vrea făcut noao, decît atunce porcilor. Iară Hristos păziia cei ce se drăcise, ca să nu se ucigă, sau şi slobozi ei den piiardere de ce le veniia de la hitleanii draci, ca să ştie de ce muncă şi chinuire şi de ce reale izbăviţi sînt. Cătră aceştea să şi înţeleagem, că nici spre porci n-ară fi avut dracii puteare, de nu-i vrea fi lăsat Dumnezeu lor. Că multă iaste a lu Dumnezeu grija de noi, şi nu iaste nemică nesocotit şi uitat de la Dumnezeu, ce toate socoteaşte cu neadurmit ochiu, tuturor de nainte le stă, de le dă fiecăruiş spăsenie. Şi nu iaste niminea să nu-i priimească socotirea lui şi dulceaţa, <262> şi fiecăruiş şi folosire şi socotire arată de oameni iubitoriu Dumnezeu. 
   (Evanghelie) Şi iată că se porni toată turma porcilor den ţărmurile măriei şi muriră într-apă. Iară păstorii fugiră şi se duseră în cetate, spuseră tuturora, şi de cei drăciţi. Şi iată, toată cetatea ieşi la timpinatul lu Isus. Şi-l văzură, rugară el ca să treacă el den hotarul lor. 
   (Tîlc) A păstorilor fugire şi spunere, deala spăseniei, zăcea-le [238] înainte ghergheseanilor; iară ei nu înţelegea, nici crezură. Că cu necuratul nărav al vreamiei ţinuţi fură, că leagea păzită era lor. Însă nevoia pagubei mult făcu pre ei să vie cătră Hristos şi să se roage lui. Că de vrea fi fără de pagubă fiind, nu vrea fi timpinat pre el, nici rugat. Că aşa amu de multe ori face nărodul omenesc socotitoriul nostru, Domnul Isus Hristos. 
   Că cu pierderea amu avuţiei şi şi alte năpăşti, cătră el trage pre noi, şi să n-am vrea noi, dulcele Dumnezeul nostru şi Domn. Mai mult nemică nu ştie alta a întoarce cătră Dumnezeu oamenii, ca scîrba şi ca năpastea. Că ca o vătămătură ascuţită vine de la Dumnezeu spre oameni, scîrbi şi piiardere, ca ceia ce sînt întru negrije den leane să-i rădice. Derept aceaia Isaia au grăit: „Doamne, întru grije pomenit-am tine!”. Şi Domnul însuş grăiaşte: „Cu multe scîrbi cade-se noao a întra în împărăţiia ceriului”. Iară ghergheseanii nici aşa nu fură dereptaţi. Că nu iaste puteare să fie lesne năravul cel de demult întru puţinea vreame a slobozi. Că se întristară şi le părea că cu alt rău şi mai mare după aceasta au a se chinui. Deci se rugară lu Hristos să treacă den hotarul lor. Că după ce-ş pierdură porcii, tremură-se să nu cumva şi cu altă vătămătură să se chinuiască. Şi derept frica aceştii <263> vremi şi derept acea pagubă, de a veacilor bunătate ei se lăsară, şi piiarderei nesfîrşite osîndiţi fură. Iară el lăsă pre ceia ce se izbăvise de draci şi ceia ce păscuse porcii să grăiască şi să propoveduiască ciudesa ceaia ce fu. Să ne învăţăm şi noi, zice, că unde e viaţa porcească şi cu putoare şi întinătură, Hristos nu iaste acolo. 
   (Evanghelie) Şi întră el în corabie, trecu, şi vine întru a lui cetate. 
   (Tîlc) Cetatea amu a lui Capernaum chema-se. Că acolo lăcuiia Hristos. Vitleemul aduse pre el, e Nazaret crescu pre el. Că Capernaum de pururea avea pre el, că lăcuiia întru el. 
   Ce însă, fraţilor, iată că înţeleasem, cît rău şi cît chin chinuiesc de draci carei se pleacă lor şi-s prinşi [239] d-inşii. Încai noi să ne nevoim să nu fim prinşi de acel chin, ca să nu mai cu amar şi noi decît cei drăciţi să ne muncim. Iară cu ce nu-i va fi mai rău decît celora ce se drăcesc, carii cu pohta necuvioasă şi în aprinderea curviei nebunescu-se şi spre toată spurcăciunea sălbătăcescu-se? Că gol amu şi acela îmblă, ca şi cela ce se drăceaşte. Însă nu de veşmîntul trupului iaste lipsit, cel den nafară, carele greşaşte, ce de dumnezeiescul veşmînt şi de luminata a lui slavă. Şi de cinste gol şi descoperit află-se. Şi mai vîrtos şi mai rău de ceia ce se drăcesc află-se goli curvarii şi iubitorii păcatelor, derep ce că trupul mai mic iaste decît sufletul. Că trupul, de e şi gol, de multe ori şi nevătămat fi-va, iară sufletul de va fi gol, foarte vătămat fi-va. Că de nu se va întoarce, lăsat va fi de Dumnezeu şi spre piiarderea propăstiei surpa-se-va. Că nu se ucig cu pietri carii greşăsc, ce cu păcatele cu mult mai mult decît cu pietrile <264> şi mai iute ucigu-se. Şi nu în mormintele amu morţilor lăcuiesc carii nu vieţuiesc cu minte întreagă, ce de pururea în păcatele curviei lăcuiesc ceia ce în multe putrejuciuni şi cu împuţiciuni împluţi sînt. Încă şi alalţi toţi cîţi cu alte păcate prinşi sînt şi vinovaţi, aşa şi în chipul acelora chinuiescu-se. 
   Iară noi amu, fraţilor, să meargem pre urma învăţăturiei Domnului şi cu bunele năravuri să ne înfrîmseţăm. Şi cu toate bunătăţile cealea cinstitele să ne nevoim, să ne curăţim, şi să fugim de ale a trupului pohte şi de lucrul fără de dumnezeie. Să fugim de ceaia ce ne apropie cătră înşelăciunea lumiei şi cătră dragoste-i, şi să o urîm den tot sufletul. Şi tare şi bărbăteaşte împrotivă să stăm măiestriilor ce vin de la începătoriul de rău, dracul, pînă vreame avăm să lucrăm bine. Că de lucru iaste vreamea aceasta, iară ceaia ce va să fie, de plată. Şi cu chip bun ca întru zua ceaia luminata să îmblăm, şi ca feciorii lumineei şi ai zileei să fim. Şi după sfărîmirea legătureei lumiei aceştiia, şi după părăsirea greimei trupului cătră cea lumină fericită şi dumnezeiască să meargem, în Hristos Isus, Domnul nostru. Că lui e slava şi cinstea întru veacii de veac, amin. 
   [240]
     Dumineca a şasea
     Matelu, zacela 29
     
   În vreamea aceaia întră Isus în corabie, trecu şi vine întru a lui cetate. Şi aduseră lui slăbitul de vine în pat zăcînd. Şi văzu Isus credinţa lor şi zise slăbitului: „Îndrăzneaşte, fiiu! Lasă-ţi-se păcatele tale”. Şi iată, alţii den cărtulari ziseră întru ei: „Acesta huleaşte!”. Şi văzu Isus cugetul lor, zise: „Derep ce voi cugetaţi hitleanind <265> în inimile voastre? Ce amu iaste pre lesne a zice: „Să ţi se lase păcatele” sau a zice: „Scoală-te şi îmblă”? Ce să ştiţi că puteare are fiiul omenesc spre pămînt a lăsa păcatele!”. Atunce grăi slăbitului: „Scoală şi ia patul tău şi pasă în casa ta!”. Şi se sculă de luo patul şi se duse la casa lui. Văzură gloatele, mirară-se, slăviră Dumnezeu, că deade aşa puteare oamenilor. 


ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE

   Cîţi amu tocmealei lu Dumnezeu cu dragoste nevoiescu-se, trudei ceaia draga a albinelor închipuiescu-se. Că cum zboară acealea pre cîmpure şi den toate ierbile şi den toate florile adună carea e cu frîmseaţe şi cu folos, aşa şi aceştea cu dulceaţa [241] dumnezeieştilor cuvinte îndulcesc sufletul. Den toate cuviinţele şi cu folos adună: dentr-unii amu mîndrie întreagă flori adună, iară dentr-alţii dereptate, e dentr-alţii mîndrie, iară de la alţii bărbăţie, e dentr-alţii milostenie şi cătră vecini de oameni iubire, blîndeaţe şi mîlcomişare, iară dentr-alţii răbdare şi întru nevoi iuţi aşteptare, - să zicem mai prost, den toţi de toate ce-s spre spăseniia sufletului cu adaus, ca neşte flori adunînd. Şi în lăuntrul inimiei pun aceastea şi, ce e mai vîrtos de miiarea şi de fagurul şi de mierea ceaia dulcea, bunătăţi lucrează şi rodurile veciei adună. 
   Acelor amu şi noi, fraţilor, să ne închipuim, cînd amu cătră dumnezeiescul şi frîmseţatului acestui adăpost al beseareciei venim. Nu derept dumele să dumăim unul cu alalt să meargem, ce să socotim cuvintele dumnezeieşti, cealea ce derept spăseniia noastră cetescu-se, şi ce e dentr-acealea ale sufletului folosuri să căutăm cu pază, cu grija inimiei ispitind sfătuindu-ne. <266> Că cînd amu văm lăcui aşa, aorea amu de aceaste bunătăţi învăţa-ne-văm, aorea şi pre alalţi învăţa-i-văm, aorea şi de alte grăind şi de pururea de aceastea învăţîndu-ne şi fericindu-ne, putea-văm şi înşine bunătăţile isprăvi. Şi ce dentr-aceastea naşte-se-vor întru sufletele noastre îndulcire şi luminare ca şi un fagur de miiare avăm a aduce cătră Dumnezeu. Că pururea amu dumnezeiasca scriptură de dragostea lu Dumnezeu şi de spăsenie învaţă şi pune înainte-ne. Că nu iaste nemica alta mai bună de aceasta cătră ale sufletului folosuri. 
   Derept aceaia amu aceastea aşa sînt, că şi den al evangheliei cuvînt de astăzi înţeleagem cît iaste de rău păcatul. Că şi sufletul betejaşte-l foarte, şi ale trupului boale dentr-acesta de multe ori vină fi-i-va. Că are pusă înainte aşa: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia întră Isus în corabie, trecu şi întră întru a lui cetate. Şi adecă, aduseră lui răslăbitul în pat zăcînd. 
   (Tîlc) Ieşi amu Domnul den hotarul Gherghesinului, că de aceia rugat fu. Că se temură ghergheseanii, deaca-ş pierdură porcii lor, să nu cumva şi cu altă vătămătură să-i [242] betejască. Derept aceaia se rugară lu Hristos şi-l cerşură să se ducă de pre hotarul lor. Că nici destoinici fură învăţăturiei Domnului. Iară Hristos nu se protivi, ce ieşi cu toată blînziia şi mîlcomişarea, că unde e viaţă porcească şi putoare şi întinătură şi părăsire lucrurilor cealea bunele, Hristos nu lăcuiaşte acolo. Însă lăsă acolo cei ce se izbăvise de draci şi păstorii porcilor, să grăiască şi să propoveduiască, de cea ciudesă ce fusease. 
   (Evanghelie) Şi adecă, aduseră lui răslăbitul în pat răsturnat. 
   (Tîlc) Derep ce amu că de a bolnavului betejală al vracilor meşterşug neputincios arătă-se. Ce <267> cătră cela de sus şi al ceriului vraciu, Domnul nostru, lu Isus Hristos de ale lui rude adus fu acest răslăbit. De unul de acest răslăbit, a mulţi se pare, că de el grăiesc toţi patru evanghelistii: pare-le amu celor ce cetesc numai aşa prost dumnezeiasca scriptură, fără de întrebare şi fără de socotinţa. Şi împută unii evanghelistilor că se-au protivit unul alăltui şi nu se-au sfătuit. Ce nu iaste aceaia, nici va fi. Că într-una amu iaste ce e întru ei firea ceaia buna, dulceaţa dată a sfîntului duh. Şi unde e dulceaţa duhului sfînt, acolo iaste dragostea şi bucuriia şi pacea. Şi unde e pacea, de acolo toată cearta şi protivirea goneaşte-se, şi toată părearea şi nesfătuirea piiare. Că locul şi vreamea şi zioa, şi lucrul vindecăriei, şi una şi alta arată, cine va socoti cu pază, că altul iaste acest bolnav, iară altul iaste de cela ce grăiaşte Ioan bogoslov şi ievanglielist. Că acel bolnav întru Ierusalim vindecat au fost, iară acesta în Capernaum. Acela lîngă lac, e acesta întru o casă, cum şi Luca şi Marco grăiesc, că acel om bolnav în praznic vindecare luo, iară acesta nu în praznic. Acela, amu treizeci şi opt de ai avea întru boală, iară de acesta nemică nu grăiaşte evanghelistul. Acela amu întru o sîmbătă vindecat fu, e acesta nu în sîmbătă. Că de vrea fi în sîmbătă acesta vindecat, nu vrea fi tăcut de acesta evanghelistul, nici Iudei fără voroavă fi-vrea. Că acest bolnav cătră Hristos adus fu purtîndu-l, iară cătră cela alalt însuş Hristos mearse. Şi aceluia bolnav nu era [243] nimea să-i ajute, că grăiia: „Doamne, om n-am”, iară acesta mulţi avea ai lui, ceia ce-l purta şi-l aduseră. Însă vindecarea lor amîndurora schimbare arătă-se. Că aceluia amu trupulu-i vindecă Hristos mainte, că bolnăviia lui mainte întări-i, şi atunce-i grăi: „Iată că eşti sănătos. <268> De acmu să nu mai greşeşti!” Iară aicea nu aşa, ce mai nainte sufletulu-i vindecă, că zise: „Lăsară-ţi-se păcatele tale”, şi atunce slăbirea trupului vindecă-i. Şi de acest bolnav cărtularii şi fariseii tăcură, iară de cela alalt începură a goni pre el, şi bătjocuriia. Că alt bolnav iaste aceasta, iară acela iaste altul, că dentr-aceastea toate aiavea şi curat arătă-se. 
   (Evanghelie) Şi văzu Isus credinţa lor, zise slăbitului. 
   (Tîlc) Priimită amu, adevăr, fu credinţa celora ce aduseră răslăbitul cătră bunul vraci şi mîntuitoriul nostru, cela ce căuta inima lor. Iară unii grăiesc că văzu Domnul credinţa celora ce-l aduseră, nu a răslăbitului. Că va fi şi aceasta, că unii derept alalţi, derept credinţa, vindecare priimesc: ca şi la botejune ce se dă tinerilor, că cei ce aduc, părinţii, credinţa lucrează; ca şi Hananeia, că derept credinţa ei, fata ei vindecare luo; şi sutaşul deaca crezu, feciorul lui se sculă. Aşa amu şi acicea grăiaşte, că derept credinţa celor ce-l aduseră, iară răslăbitul vindecare luo. Însă nu iaste numai aşa. Că văzu, zice, credinţa lor, nu numai a celora ce-l aducea, ce şi a răslăbitului. Că nu amu să crează unul, altul să se spăsească, fără, cum am zis de tineri, că-s fără crescut şi fără vreame, sau derept boalele ce-s a-vreami, carii sînt întru boală fără de minţi ţinuţi. Pentru acea boală nu le iaste lor puteare a creade, ca şi fata Hananeiei, că grăi aceaia că „fata mea rău se drăceaşte, şi aorea cade în apă, iară aorea în foc drăcindu-se”, şi nu-ş mai putea fi în minte. Şi nici dinioară aşa cineva să poată creade. 
   Aşijderea şi sutaşul. În casă feciorul zăcînd era, nici ştiia acesta pre Hristos, cine iaste, nici dinioară. Cum vrea putea întru cela <269> ce nu-l ştiia să crează? Pentru aceasta şi unii derept credinţa altora spăsescu-se. Iară acicea nu iaste aceasta a zice, că şi răslăbitul fără de păreare crezu. Şi aceasta aiavea iaste de mulţi. 
   [244] Să înţeleagem amu, cît iaste fiecărui bolnav atîta a chinui şi a răbda. Că ştiu că ştiţi că atîta e slăbiciunea şi răul cui e prins de boală, cît şi spre aşternut de-i iaste vindecarea, el o goneaşte şi o pinge, şi de multe ori pare-i că i-e mai bine boala şi durearea a răbda, decît a răbda nevoia beriei de vindecare şi dulceaţa. Iară acest răslăbit şi den casa lui vru să iasă, şi pre mijlocul tîrgului purtîndu-l să-l treacă răbda, şi tuturor pre eluş a se arăta nu se feriia. Că şi acest nărav au bolnavii, că nu vor niminea să aibă mărturie de boala lor. Şi mulţi mai vîrtos ară vrea întru boala lor să moară, decît a lor nevoie să o descoapere să o arate. 
   Iară acest răslăbit nu aşa, ce nici cătră ceia ce purta pre el nu zise cu răstit: „Ce iaste aceasta?” sau „ce voroviţi?”, sau „ce vă înşiraţi?”, sau să zică: „Să răbdăm şi să aşteptăm, nărodul să se răsipească, şi atunce de noiş să ne apropiem cătră vraciul şi să spunem lui de această boală iute a mea”. Nici zise el că „ce-m va folosi, fiind toţi împreună prevind?”, sau „înaintea tuturor să-mi puie nevoia mea?”. Ce de aceastea amu nemică nu zise el, ce frîmseaţe şi bunătate părea-i-se lui de atîtea mărturie ce era neputinţei lui şi vindecare ce vrea să-i facă. 
   Nu dentr-aceasta numai iaste a şti credinţa răslăbitului, ce şi den înseş aceale cuvinte ale lu Hristos. Derep ce că deaca fu adus şi zise lui Hristos: „Fiiule, lasă-ţi-se ţie păcatele tale”, nu împută acesta, nici se scîrbi nemic. Că nice zise cătră bunul vraci: „Ce iaste aceasta, Doamne?” Că eu venii de alte chinuri să mă vindec, iară tu alte <270> le vindeci. O tocmeală iaste aceasta şi o păreare şi neputinţeei acoperire, că păcate ce-s nevăzute laşi”. Nemică de aceaste acela nu zise, nici grăi, nici cugetă. Ce aştepta şi lăsa pre vraciul şi spăsitoriul den mila lui şi den iubirea lui de oameni să-l vindece. Iară Domnul arătă că peirea păcatului credinţa iaste, că strigă răslăbitului: „Îndrăzneaşte, fiiule, că ţi se lăsară ţie păcatele tale!”. 
   Nu aciiaş amu spre vindecarea răslăbitului, ce cealea ce ştiia mai de nainte vindecă (ce se zice, că ale sufletului păcate lăsă-i Domnul. E căce spăsi slăbitul, de aceaia nici laudă multă aducea, nici vrea în ivire şi derept ogoada [245] oamenilor să facă cevaş. Că mai nainte amu lasă bolnavului păcatele, după aceaia-i vindecă şi trupul. Că învaţă şi arată, că mai multe boale den păcat răsar. Şi acealea se cade pururea mai nainte a vindeca. Şi se arată că Dumnezeu iaste şi de toate face cum va. Însă vindecători a vindeca ale trupului boale şi sfinţii era, iară de a lăsarea păcatele unul Dumnezeu iaste. Derept aceaia şi celuia ce era la lac, răslăbitului, aşa-i grăi: „Iată că eşti sănătos! De acmu să nu mai greşeşti ca mai rău ţie ceva să nu-ţi fie!” Că izvorul şi rădăcina şi muma a tuturor realelor păcatul iaste. Că acesta amu trupurile noastre răslăbeaşte, şi acesta amu boala aduce. Şi aceasta arătă Domnul răslăbitului, grăiia: „Lasă-ţi-se ţie păcatele tale”. Iară celuia ce zăcuse în treizeci şi opt de ai grăi-i: „Iată că eşti sănătos! De acmu să nu mai greşeşti!” Că den începutul lumiei den păcat boala întră în trupul lu Cain. Că după uciderea frăţini-său, el se răslăbi trupul aceluia. Şi era suspinînd şi tremura pre pămînt. Şi de ce-i tremura, nemică nu <271> era alta, ce răslăbire. Că cînd amu tărie vieţiei ce iaste tocmită slăbeaşte, de-aciia nu poate tot trupul să-ş poarte, ce-ş lasă aceştea toate grijile lor pustii. Aşa şi trupul, cui va fi răslăbit, cutremură-se şi se ticăiaşte. 
   Aceasta şi dumnezeiescul apostol Pavel arată, că derept păcatele unora împută cătră corinteani şi grăiia: „Derept aceaia-s în voi mulţi neputincioşi şi nesănătoşi, şi dorm mult”. Şi Hristos derept aceaia zise: „Lăsară-ţi-se ţie păcatele tale”, ca să înţeleagem că cu tăceare şi fără preceapere ca Dumnezeu cearcetă omeneştile şi caută fieşcărui calea vieţiei. Că iaste scris că înaintea ochilor Domnului sînt căile bărbatului. Spre toate cărările lui caută, că bun e acesta şi toţi va să-i spăsească. Şi ca Dumnezeu de multe ori lasă în boală a cădea oamenii, ca să se şteargă şi să se curăţească de păcate, de ce păcate sînt ţinuţi. Aşa amu şi glasul Ieremiei proroc grăiaşte: „Cu boală şi cu rane pedepsi-te-veri, Ierusalime”. Şi pritcee ceteniia grăiaşte: „Fiiule, nu te slăbi de învăţăturile Domnului, nici te răslăbi de ce eşti oblicit de el! Că cine-l iubeaşte [246] Domnul, pre acela-l dosădeaşte, că toţi-ş bat feciorul pre carele-l priimeaşte şi i-e drag”. Că a chinului rădăcină (ce se zice, al păcatului) mainte-l rupse Hristos, carele se înrădăcinează nainte într-îns. Că cu nevoie iaste amu boala împreună cu păcatele să se dezrădăcineaze. Că „fiiule”, zise, „lăsară-se ţie păcatele tale”. Că sculă amu a răslăbitului mîndrie, sculă vătămătura sufletului lui. Că cuvîntul amu lucru fu, şi întru minte-ş vine. Că de însuş sufletulu-i atinse-se şi toată frica goni-i.
   Nemică altă nu face ca frica ştiinţa păcatului, şi nemica iarăş aşa dulceaţă dă. <272> Şi iară a nădăjdui nemic nu face, ca cînd întru nemică cinevaş pre sineş socoteaşte. Iară fiiu meni Domnul pre răslăbitul, sau după zidire acest cuvînt, sau căce crezu, sau derept căce păcatelor lui vrea să le dea lăsare, că acolea e nume de fiiu. Aşa amu şi noi, fraţilor, nu putem mai nainte să chemăm noao părinte Dumnezeu, pînă nu ne văm scălda cu botejunea, şi cu pocaianiia păcatele să spălăm. Iară cînd de acolo văm ieşi, şi acea sarcină hitleană o văm fi şi scuturat. 
   Atunce să şi grăim: „Tatăl nostru ce eşti în ceri”. 
   (Evanghelie) Şi iată, unii den cărtulari ziseră întru eiş: „Acesta hulă grăiaşte”. 
   (Tîlc) Blăzniia-se cărtularii şi se turbura, şi de pizmă şi de rîvnire topiia-se. Că de multe ori vedea pre Hristos cu puteare boalele vindecînd şi dracii gonind şi vîntului şi măriei oprind. Şi aceastea toate făcea-le mai vîrtos de omul. Însă aceia cu chinurile lor chinuri învrăjbiia, - neplecaţii şi nebunii! - părea-le că lu Dumnezeu vrăjbesc încă şi alalte daruri îngrupînd, turburîndu-se şi împutînd aceştea, răpştind şi cu hulă bătjocurind pre mîntuitoriul şi Domnul. 
   (Evanghelie) Văzu Isus cugetele lor, zise: „Pentru ce voi cugetaţi hitlenind întru inimile voastre?” 
   (Tîlc) Adecă amu şi acicea fără de răspuns şi ivită ciuda arătă Hristos cu a sa dumnezeie şi ce-i era cătră părintele întocmirea. Că cel ce ştie cugetele inimiei, unul [247] Dumnezeu iaste. Aşijderea şi de a lăsarea păcatelor, că scris iaste: „Tu unul ştii inimile”, şi iară: „Ispiteşti inima şi zgăul, Doamne”. Şi şi aiurea grăiaşte că „omul caută în faţă, iară Dumnezeu caută într-înimă”. Iară cărtularii, derept căce lăsa păcatele, ca un neputincios lor arătă-se şi nu-l <273> priimiia. De-aciia grăi şi aceasta Hristos, că fără de răspuns era: „Derep ce cugetaţi hitlenşug întru inimile voastre?”. Cu aceasta şi pre aceia încredinţa-i şi-i întăriia, şi cu un nărav grăiia cătră cărtulari, că adevăr nimea nu poate lăsa păcatele, fără singur cela ce ştie cugetele omeneşti. 
   (Evanghelie) Ce amu iaste mai iuşor decît a zice: „lasă-ţi-se ţie păcatele tale”, sau a zice: „scoală şi îmblă?” 
   (Tîlc) „Derep ce amu hulnic arătai-mă voao, o cărtularilor? Căce las păcatele, şi căce mă fac tocma lu Dumnezeu? Răspundeţi-mi: Ce iaste mai iuşor şi mai cu sîrg, a face de aceasta, sau a zice scoală şi îmblă?”. Că era şi amîndoao aceastea de ce întreba pre ei. Că lu Dumnezeu i-e puteare, iară omului nu i-e puteare. Că cela ce lasă păcatele, Dumnezeu unul iaste. Aşa şi cela ce cu puteare rădică şi scoală şi întăreaşte răslăbitura, a lu Dumnezeu puteare iaste, ce munceaşte robul ce-au greşit. Iară muncind Dumnezeu, mai vîrtos iarăş cătră iubirea de oameni, iarăş mîngîie a lăsa den rane. Iară carele e lăsat den rane să ştie că e lăsat de păcate, că derept aceaia rana lăsată fu. Că de va vindeca Hristos, să ştie că de acela pedepsit iaste. Iară să pedepseaşte, aiavea iaste că puteare are pedepsa şi a dezlega. Iară să aceasta ştiind, şi păcatele şi pedepsa de e de el lăsată, mai vîrtos să ştiţi, că puteare are fiiul omenesc pre pămînt a lăsa păcatele. 
   Ca să cunoaşteţi, zice, că voao e văzut ca un om, iară puteare are ca Dumnezeu, căutaţi şi înţeleageţi fără-de-ştiinţa şi nevăzătura de acest arătat. Că a lu Dumnezeu e cuvînt acesta: „Om fuiu pentru tocmeala, şi pre pămînt lăcuii şi îmblu, şi lăsare păcatelor dau cărora cred întru mine”. Derept aceaia zice că pre pămînt arătă-se Dumnezeu pre fire. De acmu <274> înţeleagem că pre pămînt [248] lasă-se păcatele, şi pînă sîntem pre pămînt putem curăţi păcatele noastre, fraţilor, iară cînd ne pristăvim de acicea, de-aciia nu văm putea eale spăla cu ispoveadaniia, că se-au încuiat uşile. 
   (Evanghelie) Atunce zise răslăbitului: „Scoală, ia-ţi patul tău şi pasă în casa ta!” Sculă-se şi mearse în casa sa. 
   (Tîlc) După aceaia amu, ce e a lăsa păcatele nevăzută arătare avea. Iară cu putearea a rădicarea bolnavul, ivită arăta trebuinţa. Şi feace Hristos ivită znameniia şi arătarea. Derept aceaia ivită spune arătarea şi de alaltă. Şi cum are puteare de aceasta, aşa are puteare şi de alaltă. Iară pentru credinţa şi pentru veastea tăriei trupului răslăbitului zise să-şi ia patul, ca să nu se arate că de o păreare au fost ce-au fost. Tremise răslăbitul în casa sa Domnul, una amu, ca nu carei au fost acolo şi l-au văzut laudă să aducă lui, iară alta iară, ca să aibă mărturii şi de aceaia şi de pildă lor să fie a creade. 
   (Evanghelie) Văzură năroadele, mirară-se şi proslăviră Dumnezeu, ce deade aşa puteare oamenilor. 
   (Tîlc) Mirară-se amu năroadele, derep ce că ca Dumnezeu seamne făcu, însă om le părea lor a fi, avînd puteare mai vîrtos de omul. 
   Şi noi amu, fraţilor, răslăbiţi fiind şi ale sufletului tării fără de fire bună avînd, noi încă ne putem vindeca şi derepta, numai de văm vrea şi ne va fi voia. Că iaste şi acmu Hristos în cetatea lui, în Capernaum, ce se cheamă casă de mîngîiare (ce se zice în besearecă, că casa mîngîitoriului beseareca iaste). Că sîntem şi noi răslăbiţi cu sufletele, fără de firi şi nerădicate spre bine sufletele avînd. Ce însă de văm fi rădicaţi cu pocaianie şi cu ispoveadanie, şi ne văm aduce cătră <275> Hristos, atunce avea-văm a auzi glasul cela dulcele al aceluia ce e prespre toate putearnic grăind: „Fiilor, lăsară-se voao păcatele voastre”. Şi atunce feciori lu Dumnezeu fi-văm, cînd cătr-însul ne văm întoarce cu pocaianie curată şi cu ispoveadanie. Atunce amu aciiaş avăm a ne vindeca. Şi să luom patul nostru (ce se [249] zice, trupul nostru) spre lucrarea învăţăturiei nevoindu-ne. Că nu se cade noao numai a ne scula den păcate, sau să înţeleagem numai că greşim, ce patul să purtăm (ce se zice, trupul să rădicăm), şi să purceadem spre lucrarea celor lucrure bune. Că atunce şi cugetele ce-s întru noi vedea-vor şi vor înţeleage sufleteaşte cît de mult derept noi au lucrat făcătoriul de toate, despuietoriul Dumnezeu. Şi spre acea vedeare cine va ajunge, proslăvi-va Dumnezeu ce-au făcut aceastea ciudese. Că aceluia se cade slava şi ţinearea, acmu şi pururea şi în veacii veciilor amin. 
   
     Dumineca a şaptea
     Evanghelie de la Mateiu, zaceala 33
     
   (Mateiu IX, 27) În vreamea aceaia trecu de-aciia Isus; după el mergea doi orbi chemînd şi grăiia: „Miluiaşte-ne, Doamne, fiiul lu David!” Venitul lui în casă, apropiiară-se cătr-însul orbii. Şi grăi lor Isus: „Creadeţi că pociu aceasta face?”. Grăiră lui: „Adevăr, Doamne!”. Atunce se pipăi de ochii lor şi grăi: „După credinţa voastră fie voao!”. Şi deşchiseră-se ochii lor. Şi zise lor Isus şi grăi: „Feriţi-vă, nimea să nu ştie!” Ei se duseră şi spuseră el prespre tot pămîntul acela. Aceia ieşiră, adecă aduseră cătr-însul om mut şi turbat. Şi goni turbatul, a grăi mutul. Şi mirară-se năroadele şi grăiră că nece dinioară nu se-au ivit aşa în izraili. Fariseii [250] grăiia: „De judecii dracilor goneaşte dracii”. Şi îmblînd Isus în cetăţile toate şi oraşele, învăţă în gloatele lor, şi mărturisiia evanghelie împărăţiei, şi <276> vendeca toate boalele şi toate durerile den oameni. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   În vreamea aceaia mergînd Isus, mergea după el doi orbi strigînd şi grăind: „Miluiaşte-ne, Doamne, fiiul lu David!”
   (Tîlc) Ştiură orbii de ciudese ce făcu Domnul şi crezură că acesta iaste cela ce aştepta, Hristos; că de el de multe ori auziia grăind leagea şi prorocii de el. Că întru iudei şi aceia crescuse. Şi auziră şi vineră şi mergea după el strigînd şi grăind: „Miluiaşte noi, fiiul lu David” (ce se zice, „vindecă şi mîngîie chinuirea şi bolnăviia noastră, putearnice Doamne”). Fiiul lu David pre acesta zicea-i, derep ce că acest nume cinste mare avea. Că de multe ori amu proroci şi împăraţi carei vrea să fie, aşa le zicea şi cu acel nume proslăviia-i. Că întru împăraţi, întîi David bine-ogodi lu Dumnezeu, şi făgăduita priimi că den sămînţa lui are a se scula Hristos. Derept aceaia orbii, spre cinstea aceaia, numele acesta grăiia, derep ce amu că întru jidovi cinstit era acest nume. Şi de tot amu putearnicului, lu Hristos, crezură orbii, cum iaste el şi Dumnezeu, ce încă nu se domiriia. Derept aceaia şi cu frîmseaţe omenească cinstiia pre el, ca şi alţi mulţi. 
   (Evanghelie) Şi mearse el în casă, vineră cătră el orbii. 
   (Tîlc) Trase pre ei Domnul şi-i aduse în casă, ca să nu se ivească pizmaşilor şi cu ponos cinstiţilor, iudeilor, că îndrăzneaşte spre facerea ciudeselor, ca un ogoditoriu de oameni şi iubitoriu de slavă. Iară toate cu preamîndrie şi cu minune tocmiia-le Domnul, că le lua şi le tăia toată vina şi împutarea şi răpştirea. 
   A unui om credincios era acea casă, ce întru ea [251] întră Domnul. Că nu avea lăcaş, cum însuş aceasta grăiaşte aiurea, că „vulpile au viezuini <277> şi pasările ceriului cuibure, iară fiiul omenesc n-are unde-ş pleca capul”. Că mearse cătr-însul oarecînd un cărtulari şi grăi: „Învăţătoare, mearge-voiu după tine unde s-ai mearge”. Iară Domnul arătă că şi de vulpile şi de pasările mai sărac iaste. E acesta iubitoriu de aur şi cărtulariul, părea-i că den ciudese aur mult adună Hristos. Şi-i părea că, de va fi ca unul den ucenicii lui, să meargă după el, are a aduna bogăţie multă. Iară Isus înţelease ce cugeta şi împrotiva socotinţeei lui răspunse grăind: „Vulpile viezuini au şi pasările ceriului cuiburi, iară eu lăcaş nu amu, nici cît să-mi plec odinioară capul. Aşa voiu să fie şi ai miei, carele va veni după mine. Iară de aceaia amu în deşert pare-ţi-se, ome, şi spre deşert nădăjduit-ai bogăţie putredă a aduna. Că carele va mearge după mine, cu voie să se sărăcească şi sărăciia să fericeaze”. 
   Aşa amu cu asupră folosi-l pre el Hristos. Arătă-i că ştie neştiinţa inimiei lui, că în deşert se grijaşte căutînd bogăţie ca aceaia. Nu oblici pre el aiavea, ce numai această oblicire-i puse, ca şi de o ajungere să fugă. Sau iară, de va vrea să se derepteaze, el să meargă sufleteaşte după el. Aceasta amu zise Domnul, nu apără lui a mearge după el, ce învăţă că n-are a afla folos de ce caută, că cine mearge după el, de iubirea sărăciei învăţa-i. El amu de-aciia înţelease că cunoscut fu şi greşi foarte, de ce căuta, că tăcu. Iară unii grăiră că-l spuse pre el Hristos că nu e numai iubireei de argint învăţat, ce şi altor păcate. Cu măiestrie-i răspunse. Vulpile şi pasările dracii cheamă-se derept hitleniia lor şi derep ce că pierd sămînţa şi rodurile bunătăţiei, cum grăiaşte că „dracii au întru tine viezuini <278> şi cuiburi, iară eu nici neşchit răpaus nu aflai întru al tău suflet”. Că cuiburile şi viezuinile dracilor păcatele sînt; întru eale ascundu-se şi răpausă. Iară fiiul omenesc pre sine cheamă-se Domnul; încredinţază că adevăr trup au luat, nu cu vreo păreare, cum se păru unora. Iară om grăiaşte acmu şi pururea al feateei şi preablagosloviteei maicăi sale. Om amu cheamă-se nu numai bărbat, ce şi muiare. 
   [252] (Evanghelie) Mearse el în casă, zice, vineră cătr-însul orbii. Şi grăi lor Isus: „Creadeţi că pociu aceasta să fac?” 
   (Tîlc) Nu căce că nu ştiia, Domnul întreba pre orbi grăind: „Creadeţi că pociu aceasta să fac?” (ce se zice: „ce ceareţi şi ce căutaţi?”), că ştiia amu că de vor creade aceaia, puteare iaste lui. Cum amu mergînd după el rugat vrea fi, de nu vrea fi crezut? Însă-i întrebă Domnul, ca şi credinţa acelora să arate, şi aduş să fie derept aceştea şi alţii. Că ciudesele nu numai derept ceia ce se chinuiia făcea, ce mai mult derept ceia ce priviia şi auziia făcea Hristos. 
   Grăiră lui: „Adevăr, Doamne!”. 
   De-aciia nu fiiul lu David, ce Domn şi Dumnezeu chema-l orbii pre Hristos. Că den întrebarea lui încredinţară-se că să iaste o credinţă, ea se şi măreaşte şi micşurează den vedeare şi den nevedeare, că decît credinţa fără păreare, nimica alta nu e mai tare. Şi cine va căuta aceasta, milostiv afla-va pre Domnul. „Iară amu de iaste cineva”, zice, „să facă judecată şi caută credinţa, milostiv fi-voiu lui”, grăiaşte Domnul. 
   Atunce se atinse de ochii lor, grăi: „După credinţa voastră fie voao!” Şi se deşchiseră ochii lor.
   Spre credinţa lor vindecare pune Hristos, cum şi pre aiurea au făcut, de-i îmbărbăta şi-i pleca şi alţii <279> pre credinţă. Atingea-se cu mîna, de arătă că şi preasfînt trupul lui viaţă şi lumină dă. Că acesta iaste dătătoriu de viaţă şi lumină, şi comoara bunătăţilor. 
   Mare împutăciune jidovilor iaste, derep ce că orbii de o auzire crezură întru Hristos, iară aceia şi ciudese văzînd nu crezură lui, văzîndu-l amu, nu cunoscură fiiul lu David. Iară orbii cunoscură pre el, ca să se săvîrşacă ce e zis de el: „Că eu spre păcatul lumiei venii, ca ceia ce nu văd să vază şi orbii să prevească”. Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? 
   Şi opri lor Hristos, grăi: „Căutaţi ca nimea să nu ştie!”. 
   Opri, zice, ca în loc de mînie, că căută spr-inşii împăinjină-ş geanele şi clăti capul, cum au avut nărav a face. Că opriia de multe ori unora de păzirea tainei. 
   [253] (Evanghelie) Iară ei ieşiră, propoveduiră pre el prespre toată ţara. 
   (Tîlc) Derept smereniia zise Domnul orbilor, nemunuia să spuie. Că nu vrea nici să grăiască de vindecarea lor ce fu, că e de el, ce văzută numai să fie tuturor. Iară aceaia, nu ca ascultătorii, ce blagodărind vraciul propoveduiia cuvîntul, să şi însuş nu vrea. E aiurea să se şi arătă Domnul, de grăiia vindecatului: „Pasă şi spune slava lu Dumnezeu”, nu iaste nemică protivire. Şi va noi de aceaia nemică a grăi, nici-i trebuiaşte bunătatea noastră, cel ce e preaîmplut cu dulceaţă, Dumnezeu. Iară carei au luat dăruirea, nu va să tacă, de vor întru slava lu Dumnezeu rădica cuvîntul. Iară cu ce învaţă mîntuitoriul pre noi nemică, orbilor zise nemunuia să spuie ce fu. Că nu i-era lu Dumnezeu mărie şi laudă, pre adevăr a se grăi de el. <280> Iară să va şi grăi aşa de sineş şi va mărturisi că are puteare, nici o mărie nu-i iaste, nici lăudare. Derept aceaia şi vindecaţilor de spunerea vindecareei nu aduse lor păcatu, ce înţelepţiia ceaia buna mărturisi. 
   Că de n-are cineva pre fire de să poată, ce den bunătate priimeaşte a grăi că „nu pociu”, aceaia e mărie şi laudă. „Ce amu ai, ce n-ai luat?” grăiaşte dumnezeiescul apostol. „Iară s-ai luat, ce te lauzi că n-ai luat?” Că se arată amu că fuge de ce e de a oamenilor lăudare Hristos, derept să înveaţe pre ceia ce fac bine să urască dragostea cinstei. Ştiia el bine că n-au a tăcea orbii, ce chear mai vîrtos pre dătătoriul de bine au a-l propovedui, însă a lui săvîrşi şi zise nemunuia să spuie ce fu. Că se cade amu făcătoriului de bine să înveaţe să tacă pentru smereniia mîndriei. Iară ceia ce iau bunătate, pentru înţelepţiia ceaia buna să propoveduiască dătătoriul cela bunul şi să nu ascunză dăruirea. 
   Nu numai deşchise ochii orbilor Domnul, ce înlăuntrul sufletului mai vîrtos. Derept aceaia-l propoveduiră şi-l proslăviră pretutindinea de această ciudesă mare. Şi tuturor oamenilor lumină de înţeleagerea lu Dumnezeu a dărui venise Hristos, derep ce că învăţa şi ciudese făcea cu puteare, ca un putearnic de toate. Că prorocii cîte [254] ciudese făcea, ruga-se lu Dumnezeu şi de la el ajutoriu cerea; de-aciia preaslăvite seamne făcea. Aşijderea şi apostolii mai apoi închina-ş genuchele la pămînt şi pre Dumnezeu ruga, şi semnul lui Dumnezeu făcea. Iară Hristos, însuş Dumnezeu acesta şi domn prespre toate, toate făpturile opriia-le: aorea amu cătră mare grăiia: „Înceată mîlcom!”; iară aorea cătră stricatul: „Voiu, curăţeaşte-te!”. <281> Şi necuratului dracului opriia-i şi zicea: „Şi ţie grăiesc, ieş din omul acesta!” Şi acmu cît amerinţă cu tăriia-ş, toate cîte să va el, lucrează. Şi orbilor dăruiia, cum am zis, şi lumina fireei şi lumina înţelegutului şi adevărului. Şi den aceasta aiavea fu, că acesta iaste firea începutului lumiei, cela ce-au despărţit întunearecul den lumină şi feace lumină, cum însuş au grăit Domnul nostru Isus Hristos, însuş adeveritul: „Eu lumină venii în lume”, şi iară: „Eu sînt lumină lumiei”. Că sufletelor a da a sa frîmseaţe arăta-se, cîţi se făcea pre ei destoinici aceii dumnezeieşti lumine şi frîmseaţe. Iară carii de ai trupului ochii să era şi lipsiţi şi de vedearea lumiei aceştiia, ca un ziditoriu şi făcătoriu lumină da-le. Derept aceaia mainte credinţa ispiteaşte, şi cînd veade pre cineva că are credinţă, atunce ca un iubitoriu de oameni vindecă-l. Iară carii nu credea şi nu se ruga, nu-i vindeca, ca să nu se arate că derept iubirea cinsteei şi derept ogoada oamenilor că face.
   Şi noi amu, fraţilor, crezînd întru ziditoriul şi făcătoriul şi tocmitoriul şi Domnul, cum den untunearec şi den înşelăciune şi den blăstem pre noi au scumpărat ş-au luminat sufletele noastre, şi cum lumină însuş întru lume venit iaste, lucru luminat să lucrăm, iară lucrul întunecat să-l urîm. Şi să luom întru minte judecata ceaia ce va să fie, că vine amu şi se apropie moartea, cînd nimea nu poate lucra. Că nu iaste în iad ispovedire, şi nu e spăsenie celor ce acicea nu o cîştigă. „Că în vreamea priimită auzi-te-voiu”, grăiaşte Domnul „şi în zioa de spăsenie ajuta-voiu ţie”. Că întru această vreame ce stă şi în <282> viaţa noastră aceasta priimi-va pre noi Dumnezeu, şi auzi-va noi şi va spăsi pre noi, scăpînd cătr-însul şi sfîrşind învăţătura lui şi vrearea-i. Iară în ceaia lume, ceaia ce va să fie înfricoşata judecata lui, n-are cine a asculta, nici a spăsi, [255] nici va ajuta noao, carii am urît acicea învăţătura lui şi lucruri reale am lucrat.
   Bine amu să ne nevoim să facem în toate năravurile, rogu-mă voao, în vreamea aceasta, ca pre iuşor să dobîndim noao cea lume ce e acolo şi a derepţilor viaţa de veaci, şi la chemarea nunteei ceaia de sus. Că acmu e vreamea lucrăriei şi semănarea şi tîrgulu-i stă. Acmu cu multă nevoinţă, şi apoi să semănăm cu usîrdie, ca după aceasta răpaus şi veselie să secerăm. Că strînsoare iaste în ceaia lume ce va să fie, nu lucrare; şi cine ce va semăna acicea, aceaia are şi a secera în ceia veaci ce vor să fie. Ce noi să semănăm spre duh seminţe sufleteşti, şi să semănăm a inimiei ceaia buna ieftiniia, blîndeaţele, mălcomişare, lungă răbdare, de oameni iubire, bună milostivnicie, milostenie, miluire, pace, bucurie, dragoste, ţineare şi sfinţie, că fără de aceastea n-are nimea a vedea pre Domnul. Şi pururea să ne învăţăm bunătăţilor, ca realelor să nu ne învăţăm. Că mintea nici cît e mai puţin nu va să stea, ce pururea nevoită iaste, şi bine a lucra datoare iaste. Şi de ne va afla noi Domnul aşa făcînd, să ştiţi că are a ne priimi. Şi va ajuta noao, şi va izbăvi noi dentru întunearecul păcatelor şi de ispită şi de voroavă şi de cei ce luptă pre noi văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi. Şi la adunare da-ne-va frîmseaţe şi fără-de-moarte. Şi va lumina sufletele noastre şi cătră dumnezeiescul sălaş duce-ne-va, şi <283> cu dulcea a lui împărăţie dărui-ne-va. Aceaia să fie tuturor noao să o dobîndim cu dulceaţa şi de oameni iubirea a Domnului nostru, lu Isus Hristos. Cu nusul tatălui împreună şi sfîntului duh cuvine-se slava şi ţinearea în veacii veacului, amin. 
   
     Dumineca a opta
     Evanghelie de la Mateiu, zacela 58
   
   [256] (Mateiu XIV, 14) În vreamea aceaia văzu Isus mult nărod, şi se milostivi d-inşii şi vindecă nevoile lor. După aceaia fu, apropiară-se cătră el ucenicii lui, grăiră: „Pustii iaste locul, şi ceasul acmu treace; lasă gloatele să meargă împrejurul satelor, să cumpere lor hrană”. Isus zise lor: „Nu trebuiaşte să se ducă; daţi-le lor voi mîncare!”. Ei grăiră lui: „Nu avem acicea, numai cinci pite şi doi peşti”. El zise: „Aduceţi-le încoace!”. Şi zise gloatelor să şază spre iarbă, şi luo ceale cinci pite şi amîndoi peştii, şi căută în ceriu şi blagoslovi şi le frîmse, şi deade ucenicilor pitele, e ucenicii gloatelor. Şi mîncară toţi şi se săturară, şi luară den rămăşiţele bucatelor 12 coşure pline. Mîncători era ca cinci mie de bărbaţi, fără muieri şi feciori. Aciia îndemnă Isus ucenicii lui să între în corabie şi să treacă în ceaia parte, pînă cînd lăsă gloatele. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [257] Ce e de a noastră spăsenie grijaşte-se, şi altă cugetă Domnul, şi multe şi în toate chipurele noao de a sufletului învăţătură mease de pururea tinde înainte-ne. Şi cătră aceastea pre toţi strigă cu al evangheliei şi dumnezeiescul glas. Şi carii vor, elu-i cheamă la uspăţ. Şi cu bogăţie şi cu de destul, cu de ce e pus înainte, satură pre ceia bunii. Însă de cei ce vin puţini-s, şi ceia ce se nevoiesc şi să alearge, lesne a-i număra. Că mulţi <284> sînt chemaţi, mai vîrtos că şi toţi sînt chemaţi, derep ce amu că tot omul cheamă spre spăsenie derept a lui dulceaţă milostivul şi de oameni iubitoriu Domnul, şi puţinei sînt carei ascultă şi de a lor spăsenie grijăscu-se. Şi aceasta amu cu lacrămi multe şi cu suspinare cade-se, că derept leanea şi negrija acea dulceaţă o uităm şi de a noastră spăsenie nici un cuvînt nu facem; iară cătră aceasta nici dureare nici trudă trebuiaşte-ne, fraţilor. Nici de îmblare multă întrebaţi sîntem, ca la această sufletească masă să venim, nici sîntem nevoiţi să aducem aur, de să scumpărăm cea mai de folos, ce fără trudă şi durearea, a toţi carei vor vrea, puteare le iaste sufletului uspăţ să se îndulcească, şi fără de aur spodobi-se-vor darului. 
   Însă de văm fi întrebaţi şi de usteneale şi de trude şi de avuţie, nici aşa nu se cade noao a ne leni şi a nu griji, ce toate a face şi a răbda, ca să săturăm sufletele noastre de dumnezeiasca pîine, cu blagosloveniia lu Hristos, Dumnezeul nostru. 
   E acmu nici unul nu sîntem aşa, că uităm şi nu grijim şi ne protivim, şi de a sufletului pişte pentru leanea lipsimu-ne. Ce încai să fie leniia nu pînă la sfîrşit, ce oarecînd să ştim şi folosul şi cea leane multă să o lepădăm, şi dumnezeiasca şi spăsitoarea pişte să pohtim. Şi această bunătate cine va vrea să o ia, cu multă usîrdie şi cu credinţă şi cu fierbinte pohtire şi cu dragoste nesăţioasă cade-se. Însă acmu cu usărdie şi cu nevoinţă celor ce-au venit şi [258] se-au adunat, şi noi cu multă usîrdie şi cu sfătuire astăzi al evangheliei cuvînt punem înainte masă. Deci cel ce dă hrană <285> flămînzilor, Domnul Dumnezeul nostru, să-l chemăm şi cu fierbinţeală să-l rugăm, ca să hrănească şi să sature sufletele noastre, ca şi ceale cinci mii oarecînd cu cinci pite hrăni şi sătură. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, văzu Isus nărod mult, şi se milostivi de ei şi vindecă bolnavii lor. 
   (Tîlc) Ştiu amu Hristos că lui Ioan Botezătoriul tăiatu-i fu capul, şi Irod auzi de însuş de acel Hristos şi zise că „Ioan cela ce-l tăiai eu, acela iaste sculat den moarte, şi derept aceaia tării făcuse întru el”. Şi se duse de-aciia în corabie întru un loc pustii de eluş. Duse-se amu tot-putearnicul Domnul pentru spurcata uciderea a lu Irod, de învaţă şi pre noi să nu ne aruncăm pre noiş întru năpăşti aiavea; după aceaia, să n-aibă a ne se arăta că vreo nălucitură întrupitu-se-au de-au fost om. Că de vrea fi pre el prins Irod, început-ară-fi a ucide pre el acel nederept şi bezaconic. Iară de-l vrea înceape a-l ucide, şi să vrea şi fi den mijlocul năpăştiei răpit pre sineş Domnul, derep ce că nu vrea fi ajuns vreamea munciei lui, fi-le-se-vrea părut amu că o nălucitură iaste, nu pre adevăr trupul nostru luat-au. Derept aceaia deaca auzi, el se duse, Hristos, cu frîmseaţe omenească, şi-ş tocmiia ce e de al luiş, că ca Dumnezeu amu ştiia toate şi nu-i trebuiia să fugă. Derept aceaia duse-se Hristos şi nu mearse în cetate, ce în pustie, ca niminilea să meargă după el. 
   Iară nărodul nici aşa nu se delungară de el, ce cu multă dragoste mergea după el. Şi moartea lu Ioan nemică nu spărea pre ei. Derep ce amu că aceaia credinţă arătară năroadele şi aşa mergea după Hristos, derept aceaia plată credinţeei lor priimiră vindecarea bolnavilor lor şi a neputincioşilor. Că a mearge pedestri după el şi fără bucate <286> a răbda atîta, multă şi mare credinţă era. Pentru aceaia se şi milostivi d-inşii preamilostivul Domnul şi bolnavii lor vindecă. 
   [259] (Evanghelie) În deseară fiind, apropiiară-se cătră el ucenicii lui, grăiră „Pustii iaste locul şi vreamea încă treace; lasă năroadele să meargă pren oraşe, să-ş cumpere bucate”. Iară Isus zise lor: „Nu trebuiaşte să se ducă; ce le daţi voi lor să mănînce”. 
   (Tîlc) Grijia-se apostolii să miluiască năroadele, ca milostivii şi iubitorii de oameni şi ai milostivului şi de oameni iubitoriului ai lu Hristos ucenici, şi nu vrură flămînzi să fie aceia. Derept aceaia grăiră lu Hristos: „Lasă năroadele, derep ce că vreamea vine ca să-ş cumpere loruş bucate”. Zioa amu începea a se pleca, e nărodul era flămînd şi cu dragostea ascultarei nevoiia-se să biruiască nevoia foameei. Iară Hristos derept aceaia vrea prea cu ciudă să sature pre ei, însă aştepta de alţii de acea vină să priimească. Derept aceaia ucenicii căutară şi se grijiia de nărod. Grăi cătr-înşii Hristos: „Daţi-le voi lor să mănînce”. Zice aceasta, nu căce că nu ştiia cîtă lipsă şi scădeare avea apostolii, ce ca zisără aceia că „nu avăm”, arătă-se nevoindu-l să vie la facerea ciudeei. Nu pre iubirea de slavă şi pre ogodirea oamenilor arătă-se aceasta să facă, că nu zise că „eu voiu sătura pre ei”. Că aceasta părea-le-se-vrea că iaste o nălucitură. Ce ucenicilor zise: „Daţi-le voi lor să mănînce”, ca să le puie înainte acelora neaveare. De-aciia atunce pre el nevoi-ş a face al său lucru. 
   (Evanghelie) Ei ziseră lui: „Nu avăm acicea fără cinci pite şi doi peşti”. Şi zise lor: „Aduceţi-mi acealea cicea”. Şi zise nărodului să şază pre iarbă, şi luo cinci pite şi doi peşti, căută la ceriu, blagoslovi. 
   (Tîlc) Zise Isus ucenicilor: „Aduceţi pitele acicea”. Ei cu multă usîrdie şi cu bună înţelepţie ascultară, că ştiia amu (că mai <287> denainte învăţaţi era de Hristos) folosul ce e de iubirea stranicilor. Aşa era uitate apostolilor ce era ale trupului, şi a sufletului mai vîrtos să priimească, că acei doisprăzeace numai ce vrea să se sature cu aceale cinci pite. 
   Şi cu această învăţătură să ne învăţăm şi noi de acest lucru, că s-am avea şi puţin, a împărţi den aceasta datori sîntem derept iubirea striinilor şi pentru ogodirea cui trebuiaşte. Că şi apostolii puţin avînd şi nici lor înşiş dedestul fiindu-le, ei deaderă nărodului tot. 
   Însă amu [260] cum se-au înmulţit acolo den puţinel, aşa şi al vostru, să ară fi şi puţinel, are a se înmulţi cu a lu Dumnezeu blagoslovenie şi cu dulceaţa-i. Că puse Domnul nărodul pre iarbă, de învaţă pre noi smereniei şi sărăciei, ca nu în pature şi în aşternuturi a căuta să ne răposăm de pururea, ce şi pre pămînt şi cum ne va aduce şi pre noi vreamea aceasta şi locul şi ceasul. Căută la ceriu şi blagoslovi pitele Hristos, ca să se încredinţeaze şi să arate că nu iaste protivitoriu lu Dumnezeu, ce den părintele vine şi den ceriu, şi ca să înveaţe pre noi, apropiindu-ne de masă, să blagodarim şi să blagoslovim Dumnezeu, dătătoriul de pişte, şi den ceriu a chema blagoslovenie la sine şi aşa a mînca. 
   (Evanghelie) Deade-le ucenicilor pitele Hristos, iară ucenicii nărodului. Şi mîncară toţi şi se săturară, şi luară ce rămăsease fărîme, doaosprăzeace coşure pline. Mîncători era bărbaţi ca la cinci mii, fără muierile şi feciorii. 
   (Tîlc) Deade ucenicilor pitele Domnul, că aceştea socotiia că sînt ai lui, alta iarăş, ca să nu uite ciuda ce slujise cu mînile lor. Şi mîncară toţi şi se săturară. Mainte cu sufletească pişte sătură pre <288> ei Hristos, învăţa-i şi grăiia lor de împărăţiia lu Dumnezeu, e acmu sătură ei şi de a trupului pişte. Şi nu numai aceasta, ce şi învăţă pre ei de şedearea ce e de pre iarbă să se mîndrească cu smereniia. Şi mai mult de pită şi peaşte nemică altă nu deade, că de post învăţa. Iară tuturor aşijderea să împarţă, de tocmeală învaţă. 
   (Evanghelie) Şi luară ce rămăsease sfărămituri, 12 coşuri pline. 
   (Tîlc) Cinci pite amu sfărămi, de deade Hristos aceale sfărămituri în mînile ucenicilor. Înmulţiră-se, şi e ciudă mare! Că nu stătură pînă se va sătura nărodul, ce şi mai mult înmulţiră-se. Şi de rămăşiţe 12 coşure era pline, ca 12 apostoli să poarte coşurile. Cum avea mînile mărturii, aşa şi umerele lor avea slugi şi mărturie ciudeseei. 
   Împărţi lor şi doi peşti. Şi dentr-aceaia aşijderea luară apostolii rămăşiţe. E mîncători era ca la cinci mii, fără muierile şi feciorii. Aceasta amu şi înmulţirea ciudeseei iaste, şi [261] nărodului laudă, că cu muierile şi cu feciorii mergea după el şi derep ce că toţi căsătorii era cu toată casa. Şi bunătatea priimiră, să aibă să-ş aducă aminte ucenicii de ciudesă şi să nu uite şi să gonească aceasta den cugetele saleş.
   Deade lor pitele lui Hristos, şi se înmulţiră pitele, ca să nu se arate ca o păreare ciuda ce făcu. Că doaosprăzeace coşure împlute fură, ca şi Iuda să poarte şi să nu se pornească spre vindere, ce să-ş aducă aminte de această ciudă. Însă el uită, şi pre Domnul vîndu, nemulţumitoriul şi nebunul şi nedereptul. 
   Nu numai pitele înmulţi Domnul şi Dumnezeu, ce şi peştii, ca să arate că acesta iaste pămîntului şi măriei ziditoriu. Şi cît mîncăm în toate zilele, acesta dă şi dăruiaşte de mîncăm. Şi de el înmulţescu-se şi <289> mai mult fi-va, ca să ne săturăm de destul şi să mulţemim lui.
   În pustie făcu Hristos ciudesa, ca să n-aibă a le se părea vreunora că de cetate aproape au fost, de-au cumpărat pite ş-au săturat atîta mulţime. Pustii era acel loc şi departe de toate cetăţile delungat. Cum au ieşit nărodul acela dentru ale lor cetăţi şi mergea după Hristos mergînd în pustie, să ieşim şi noi, fraţilor, den mijlocul vorovilor, şi de rău şi de năravul cela hitleanul să ne lăsăm, şi mîndriile trupului sufletului să le plecăm. Că tot trupul, zice, ca iarba. Ce să ne nevoim amu, ca trupul să omorîm, şi, omorîndu-se, în locul cela bunul veseli-ne-văm şi văm mînca pite cu blagosloveniia lu Dumnezeu: slobozire de mulţimea păcatelor noastre cealea iuţile priimi-văm. Că de n-ară fi lăsat acel nărod cetăţile sau casele şi pren pustie să îmble, nu vrea fi dobîndit vindecare şi sănătate bolnavilor loruş şi blagosloveniia piteei. 
   Datori amu sîntem şi noi cătră masă ca aceasta să ne apropiem, şi multă socotire a arăta, şi sufleteasca învăţătură a asculta cu multă usîrdie, şi a alerga de pururea şi a lăcui în beseareca lu Dumnezeu cu tot sufletul şi cu toată inima şi cu vreare şi cu voie, căutînd şi pohtind şi [262] nevoindu-ne şi îndemnîndu-ne, ca a noastră rugăciune şi răbdare să vază Domnul, să se milostivească de noi şi nesănătatea noastră şi boala să vindece, nu numai a trupului, ce şi a sufletului, ca un Domn şi vraci sufletului şi trupului nostru. Şi acmu amu da-va noao bucatele noastre în bună vreame dătătoriul de pişte a tot trupul şi va izbăvi pre noi de toate nevoile, şi den năpăşti şi de mînie şi de <290> scîrbă; şi în veacii ceia ce vor să fie viaţa veacilor ceaia neputreda dărui-va noao şi îndulcirea bunătăţiei ceaia neputreda, ce să o dobîndim toţi de Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava, şi ţinearea întru nesfîrşiţii veaci, amin. 
   
     Dumineca a noua
     Evanghelie de la Mateiu, zaceala 59
   
   În vreamea aceaia îndemna Isus ucenicii lui să între în corabie şi să treacă în ceaia parte pînă cînd va lăsa gloatele. Şi deaca lăsă gloatele, sui-se în codru însuş a se ruga. După aceaia fu, însuş era aciia. E corabiia era în mijlocul măriei, învăluiia-se cu undele; era amu împrotiva vîntului. În a patra straje ce e de noapte mearse cătr-înşii Isus, îmbla pre mare. Şi văzură el ucenicii pre mare îmblînd, spămîntară-se grăind că nălucitură iaste, şi de frică strigară. E aciiaş zise lor Isus şi grăi:[263]  „Îndrăzniţi, eu sînt, nu vă teamereţi!”. Răspunse Pătru, zise: „Doamne, să eşti tu, zi-mi să viiu cătră tine prespre apă”. El zise: „Vino!”. Şi ieşi den corabie Pătru şi îmbla pre apă, să vie cătră Isus. Văzu vînt mare, temu-se, şi începu a se afunda; strigă, grăi: „Doamne, mîntuiaşte-mă”. Şi aciia tinse mîna Isus, luo el şi grăi lui: „Puţină credinţă, derep ce te spăreaş?” Şi întrară ei în corabie, stătu vîntul. Cine era în corabie vineră, închinară-se lui, grăiră: „Adevăr, Domnului fiiu eşti”. Şi trecură, vineră în pămîntul Ghenisaretului. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Cîţi amu iubitori sînt de al lor trup, de vor să-l hrănească şi trupească lor a-ş tinde masă, nu întru un chip au bucate, ce în multe chipure şi de toate. Şi acea pohtă a trupului spre gustare nevoiescu-se, că a mulţi nu le se arată dulci un chip de bucate. Iară să e a trupului aşa, cu cît mai vîrtos <291> şi mai mult a sufletului cade-se aceasta a-i face şi masă de învăţături sufleteşti a tocmi, masă, nu de pururea una sau aceaiaş învăţătură a pune înainte, ce şi altele, schimbînd, spre mai multă pohtă de ale sufletului sfătuiri rădicînd. Însă în masa trupească să şi bucate multe în multe chipure sînt, ce den ceale dentîi şi de al doilea rînd ei se satură, carii şăd, iară cătră alalte de-acii mai nu se tind cu dulce. Şi acealea le se par a fi mai dulci şi mai bune, iară căce nu mai pot mînca, acel [264] saţiu vrăjmaş iaste dulceţiei acelor. Iară la uspăţul sufletesc nu iaste aşa ce cît amu de multe în toate chipuri înţelegături fi-vor şi multe înţelegute sînt, cu atîta se mai rădică pohta şi încă de-aciia mai pohteaşte. Nici poate priimi saţiu de sufleteasca masă cine va să se sature. Acolo amu la masa trupească saţiul goneaşte dulceaţa, iară acicea cît se va sufletul de piştea sufletească, mai mult încă va jălui. Şi acolo iară să şi bucate multe şi în multe chipure să sînt, însă puţin stau înainte, iară mai apoi scad. Iară la masa sufletească varecîte să vor fi puse, mai mult nu ajung, că nu scade neci dinioară înţeleagerea aceii mease, ce cu mult mai mult se înmulţesc şi cresc. Şi pururea darurile-i şi darea-i şi destul nu scade, că nescăzută amu iaste bunătătea, şi de ce o zleieşti, atîta se mai înmulţeaşte, şi de ce varsă, în tot mai sporeaşte, şi nici dinioară scădea-va. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, zise, îndemnă Isus ucenicii săi să între în corabie şi să aşteapte pre el în ceaia parte, pînă va lăsa nărodul. Sui-se în codru însuş să se roage. 
   (Tîlc) Îndemnă ucenicii Hristos, derep ce că nu vrea să se delunge de el, şi <292> să între în corabie, şi să-l aşteapte el de ceaia parte. Că le părea amu că va lăsa nărodul, e acesta încă mai vîrtos vrea în codru să se suie. Şi aceasta amu făcea, de învăţa pre noi, nici cu nărodul să ne mestecăm de pururi, nici să fugim pururea de oameni, ce amîndoao să le păzim cu vreame şi spre folos să le facem. Că lăsă nărodul Domnul, în codru sui-se însuş să se roage, ca să ştim că iaste bună şi pustiia şi singurătatea cînd văm vrea să ne rugăm lu Dumnezeu. Derept aceaia de pururea mergea Domnul în pustie şi mînea noaptea de multe ori rugîndu-se acolo, de învaţă pre noi, şi den vreamea şi den loc, fără-de-voroava şi singurătatea în vreamea de rugă să iubim şi să căutăm. Că fără-voroaveei muma-i iaste pustiia şi liniia şi adăpostul, că de toată voroava şi grija izbăveaşte şi slobozeaşte noi. 
   Rugă-se Hristos, nu că-i trebuiia ceva, ce ca un arhiereu derept şi mare, ce de noi rugă face, că grăiaşte [265] marele apostol: „Avăm Isus Hristos, dereptul, rugătoriu şi mîngîitoriu cătră tatăl, şi acesta iaste curăţitoriu de păcatele noastre”. Şi iară ca un milostiv iaste şi credincios arhiereu, şi cătră Dumnezeu spre curăţirea păcatelor a oamenilor şi întru eluş amu chinui şi însuşi se ispiti, că poate şi celor ce se muncesc a ajuta.
   Pînă seara rugă făcea Domnul, ca să arate noao că nu se cade noao cu leane şi cu negrije să ne adaugem cătră rugăciune, ce răbdare şi aşteptare a arăta. Însă mainte învăţă şi sătură nărodul, şi de-aciia la rugă se ducea. Că arată şi aceasta, că unde iaste de trebuiaşte, cade-se mainte ce e de folos a grăi şi a învăţa pre toţi împreună carei se vor tîmpla, şi după aceaia la rugă să se ducă. Că şi după mîncare cade-se a <293> rădica mînile spre rugăciune şi spre blagodarenie. 
   (Evanghelie) Seară amu fu, şi singur era. E corabiia era în mijlocul măriei chinuindu-se de valuri, că era împrotiva vîntului. 
   (Tîlc) Domnul amu pînă noaptea rugă făcea. Învaţă pre noi nu curînd de la rugă să ne ducem, ce încă mai vîrtos noaptea să facem aceasta, că atunce iaste fără voroavă şi cu mîlcomişare mult. Iară ucenicii iară învăluiţi de bură chinuiia-se, şi vorovă făcînd ca şi mainte. Însă atunce era Hristos în corabie, şi aşa se chinuiia. E acmu de eiş fiind singuri învăluiia-se şi se turbura, ca să se înveaţe cu tărie să rabde ce le se va tîmpla şi să fie răbdători. 
   (Evanghelie) Iară în a patra strajă de noapte mearse cătr-înşii Isus, îmbla pre mare. Şi văzură pre el ucenicii îmblînd pre mare, şi se spămîntară grăind că nălucitură iaste, şi de frică ei striga. 
   (Tîlc) Nu aciiaş cercetă şi ajută ucenicilor Hristos, nici curînd dezleagă el greaţa şi voroava şi turbureala ce avea, ce în a patra strajă de noapte vine cătr-înşii, să înveaţe pre ei, ca să nu caute ei curînd slobozie de iuţimi şi de venitul răului, ce să rabde tare şi foarte ce le se va tîmpla. 
   Vru să-i aducă pre ei ca să-ş aducă şi aminte de ce-au  [266] fost darul de la el iară în mare mai denainte, cum amu, chinuindu-se şi potopindu-se, iară cu un cuvînt mîntui pre ei. Că den grija amu ceaia marea şi jelanie multă creaşte ca den grijă a se izbăvi. Şi de multă vreamea trage scîrbe, şi nu numai ce e cu puţin mai denainte curînd aduce aminte, ce şi cealea ce-au fost mai de mult darure dulci înnoiaşte-le cu pametea (ce se zice, cu ce aduce aminte). Că aşa iaste mintea omenească, că în bucurie scîrba o uită, şi iară întru scîrbe cealea ce-au fost în bucurie multu <294> le aduce aminte. Derept aceaia nu în deşărt fi-vor venite năpăştile, ce ca o săgetare sînt, ce împung ascuţit şi lenivoşii den nesocotinţă rădică. 
   Nu aciiaş amu vine cătră ucenici Hristos, ce a patra straje de noapte. Iară a patra strajă, grăiaşte 3 ceasure ce-s după al noaole ceas de noapte. Că nărav au în cetăţi, pentru săpătorii de case şi de groape şi pentru furii şi ucigătorii, să străjuiască, şi pren oşti pentru împresurarea vrăjmaşilor să preveaghe noaptea, şi straja să păzească schimbîndu-se. Că în patru părţi împart noaptea străjuitorii. Unii amu întîia strajă de noapte (ce se zice, ceale trei ceasuri dentîi) preveaghe şi îmblă ocolind cetatea sau oastea, alţii iară în a 2-a strajă de noapte (ce se zice, ce e după aceaia alte 3 ceasure) iară alţii în a treia strajă, iară alţii în a patra; şi fiecare de strajă are trei ceasure. Iară după al noaole ceas de noapte vine Hristos cătră ucenici îmblînd pre mare, cela ce îmblă spre arepile vîntului. 
   Că lu Dumnezeu aşternu-i-se lui marea şi îmbla pre desupra apei, ca să înţeleagă ucenicii cătră cine sînt datori să-ş rădice ochii şi de acolo ajutoriu să ceară de toate nevoile şi năpăştile. De-aciia să şi ştie că poate învăţătoriul lor şi în mare şi pre pămînt a face ciude. Şi acesta iaste ce de cela ce-i zice David: „Tu biruieşti ţinutul măriei, şi turburarea undelor ei tu îmblînzeşti”. 
   Că Domnul amu aşa vine cătră ucenici, iară ucenicii, derept premenirea lui, nălucitură părea-le că iaste. Părea-le că iaste un duh de văzduh. Nici amu pre vedeare cunoscură el, împreună amu şi derept noaptea, împreună [267] şi de frică ce avea de bura vîntului. Însă uitară şi bura vîntului şi frica de ce era ţinuţi, ce mai mult se spăreară şi <295> se rădicară atîta, cît şi strigară. Cînd amu aştepta să se mîntuiască şi să se slobozească, atunce se mai adause lor frica. 
   (Evanghelie) Iară Isus aciiaş zise lor grăind: „Îndrăzniţi, eu sînt, nu vă teamereţi!” 
   (Tîlc) Derep ce amu că pre vedeare nu cunoscură ucenicii pre Hristos, şi derept preaslăvita-i îmblare, şi derept vreamea nopţiei, arătă-ş el glasul, de zise: „Îndrăzniţi, nu vă teamereţi, că eu sînt”. Şi cu glasul frica lor goni şi a drăzni pre ei făcu-i. Şi dece amu zise „îndrăzniţ”, credinţa le ispiti, ce pentru ea fiecarele spăseaşte-se carii cred chear şi curat întru Hristos. De-aciia aduse de zise că „eu sînt” ca de toată frica să slobozească şi să gonească. Şi cu aceasta arătă-se (grăind că „eu sînt”) cela ce poate toate a face şi a schimba ca Dumnezeu, cel ce-au pus măriei hotar năsipul şi uşilor aceştiia cu zisa aceasta îngrădi, cînd născu den maţele mumîniei sale, ieşiia şi-i puse îmbrăcămînt nuor şi cu negură învălii ea, şi puse ei cheaie şi uşi zicînd ei: „Pînă cicea veni-veri şi nu veri mai treace; şi îns întru tine fi-vor zdrobite valurile tale”. „Eu sînt, ce mai nainte puţin cu voi îmblai. Acestuia zic: taci şi te închide! Şi de pripă întru lină schimbai şi mîntuii pre voi”. 
   (Evanghelie) Răspunse lui Petru şi zise: „Doamne, de eşti tu, zi-mi să vii cătră tine pre apă”. El zise: „Vino!”. Şi ieşi den corabie Petru şi mergea pre apă, să vie cătră Isus. 
   (Tîlc) Aceasta amu zise Petru, ca să se slobozească părearea lui şi să cunoască tare că nu iaste nălucitură, ce însuş Hristos iaste cel ce poate îmbla pre apă şi şi altora aceasta a face dăruiia. Că derept aceaia şi grăiia: „Zi-mi să vii cătră tine pre apă”. Că pohtiia mai vîrtos şi mai curînd să se afle lîngă Hristos, mainte de alalţi, Petru. Aceasta <296> amu şi după înviere făcu. Mai cu inimă fierbinte fiind el, nu vrea cu alalţi să meargă, ce mai nainte. Derept aceaia şi Domnul zise lui să vie şi-i tinse lui marea, de [268] arătă lui dumnezeiasca-ş frîmseaţe şi mare tăriia sa. Iară Petru îndrăzni de a Domnului zisă, ieşi den corabie, mergea cătr-însul. Văzu vînt tare şi se temu. 
   Ce e mai mare birui Petru, iară de mai ticălosul chinuiia-se. Că el la mare îndrăznire luo, e de vînt se temu. Că aşa iaste firea omenească, că de multe ori cealea mai mari biruiaşte, iară cu cealea micile obliceaşte-se şi se iveaşte. Încă fiindu-ş valurile silnice, Petru îndrăzni de ieşi spre apă, iară cătră bura vîntului de-aciia nu mai putu să stea, şi fiind aproape de Hristos. Însă aşa iaste folos aproape de Hristos a fi, cu necredinţă aproape a fi. Că şi fericitul Petru pînă se pomeniia şi căuta cătră Hristos, elu-l ţinea marea - după aceaia el avea şi trup greu, - că biruiia tăriia cuvîntului firea greimei trupului. Că cînd amu cătră vînt întorcea-şi ochii, atunce - e amu şi puţinel - cufundat de tot fi-vrea, de nu vrea iarăş căuta şi să roage pre Hristos. 
   Aceasta şi acesta pre însuş Petru făcu-l cu smerenie să înţelepţească şi şi alalţi ucenici mîngîie-i. Iară să amu de cei doi fraţi să tînjiră aceştea, de Ioan şi de Iacov, măriia cea mai mare cerînd, cu cît vîrtos mai mult de aceasta? Că încă-ş avea pizmă apostolii unul spre alalt, că încă duhului sfînt nu se era spodobiţi. Iară după aceasta pretutindinea măriia lu Petru o deade şi de-a răspunderea înainte nărodului pre acesta puse. Că era şi mai prost mai vîrtos de cît alalţi. 
   Iară Isus aciiaş tinse mîna de apucă pre el şi zise lui: „Puţină credinţă, derep <297> ce te spăreaş?” 
   Nu opri amu Hristos atunceş vîntul să stea, ce însuş tinse mîna de apucă pre Petru, derep ce că credinţa aceluia cuveniia-se de aceasta. Că cînd cuviinţa nu aducem, şi dumnezeiia pesteaşte şi se opreaşte. 
   Arată amu Hristos că nu a vîntului sunet şi vreava iaste vina necăturiei lu Petru, ce neputinţa şi cea puţină credinţă aceluia însuş schimbare făcu, că nu putu marea să poarte a neputinciosului necredinţa. Că nu opri vîntului, ce neputinciosului, lu Petru, împută derept credinţă puţină. Că-i zise: „Puţină credinţă, pentru ce te spăreaş?”. Că de-i vrea fi credinţa nescăzută, şi împrotiva vîntului pre lesne vrea fi stătut Petru, şi nice o frică nu vrea prins el. Derept [269] aceaia, şi deaca-l apucă el de mîna lui, Hristos, şi-l scoase de-l puse desupra apeei, e vîntul lăsă să-ş sufle, ca să arate că nu-i strică acestuia vîntul, ce necredinţa afundă-l. Că cînd amu iaste credinţă închegată şi tare şi vîrtoasă, nici unul nu va putea beteji pre noi, de ce ne vin reale şi nevoi iuţi. Iară aceasta amu, ce se tîmplă lu Pătru în mare, lepădarea lui, de-aciia şi întoarcerea şi pocaianiia semna. Că cum acolo grăi cu trufă că „n-am a mă lepăda de tine”, aşa şi acicea zice: „Zi-mi să vii cătră tine pre apă”. Că cum atunce lăsat fu să se leapede, aşa şi acmu lăsat fu să se afunde; acicea amu mîna deade Hristos lui şi nu-l lăsă pre el să se afunde, iară acolo cu pocaianiia lui den adîncul lepădăriei scoase-l. 
   (Evanghelie) Şi întrînd ei în corabie, stătu vîntul. Iară carei era în corabiia, vineră de se închinară lui grăind: „Adevăr, fiiul lu Dumnezeu eşti tu”. Şi trecură în pămîntul Ghenisaretului. 
   (Tîlc) <298> Nu numai amu Petru den frică lăsat fu, ce şi ceia ce era în corabie, şi aceaia den vreavă şi den bură şi den frică lăsaţi fură, că opri, zice, vîntul şi cunoscură pre Isus. Mai vîrtos şi de toate de ce-au fost, adevărată şi curată luară arătarea, că de ce i se plecă lui vîntul şi de ce îmbla el pre mare, spune dumnezeiia lui. Şi se închinară lui ca lu Dumnezeu. Că nu iaste om cela ce îmblă pre mare, ce Dumnezeu, cum şi David au grăit: „Întru mare căile tale, şi cărările tale întru ape multe”. Că şi mai de nainte de aceasta grăiră: „Cumu-i iaste acest om, că şi vîntul şi marea ascultă de el?”. Că ca un om amu părea-le atunce că e Hristos, avînd puteare mai vîrtos de omul. Iară acum nu aşa; carei era în corabie, zice, vineră de se închinară lui grăind: „Adevăr, fiiul lu Dumnezeu eşti tu”. 
   Aşa amu cîte puţinel spre mai sus de toate aducea-i Domnul, ca şi pre mare să îmble. Şi unde zise lui Petru aceasta să facă, şi de chinuire mîntui-l. Multă era credinţa de-aciia alăltor, că atunce amu opri măriei. E acmu nu opreaşte, ce amintrilea-ş tăriia sa arată mai mare. Derept aceaia şi grăiră: „Adevăr, fiiul lu Dumnezeu eşti tu”. Aceasta cînd grăiia, nu opriia lor Hristos, nici-i apăra, [270] ce mai vîrtosu-i priimi şi-i întări. Trecură amu, zice, şi vineră în pămîntul Ghenisaretului, unde amu cu multă puteare carii mergea bolnavii vindecă.
   De-aciia şi noi, fraţilor, să venim şi ceastă mare sărată şi amărîtă şi cu multă grije, viaţa aceasta, să treacem. Şi întru întunearec fiind noi, să ne venim în minte; şi întru păcate fiind afundaţi şi întru amărăciunea gustărei păcatelor chinuind a ne neca să nu ne delungăm şi de rugă <299> şi de rugăciune ce e de cătră Hristos. Şi de ce sînt de la dracul şi de la hitleanele duhurile bure rădicate (şi cu acelea ispitescu-se a clătină şi a întoarce pre noi), de acealea amu să nu, cu leanea, pre noiş să ne afundăm. Ce să va fi şi pînă la a patra strajă, ce iaste iuţimea sfîrşitului vieţiei noastre de se tinde, cu nădeajde să opovăim, că n-are a ne lăsa pre noi ispitiţi a fi mai vîrtos neputinţeei noastre milostivul şi de oameni iubitoriu Dumnezeu, ce are a face împreună cu ispitele şi scoatere. Şi de văm putea răbda, atunce avea-văm a auzi strigîndu-ne şi grăindu-ne: „Îndrăzniţi, eu sînt, nu vă teamereţi!” Şi cine amu de iaste aşa, şi acea înţeleagere are, cum spaimă ce va fi şi iuţimea, că va treace. Şi va fi, şi se va şi lua. „Derept aceaia nu vă teamereţi de ce treace şi se răsipeaşte, că eu sînt (ce se zice, de pururea lăcuind şi ca Dumnezeu eu sînt acesta), derep ce că ceaia ce iaste acicea înfricoşată şi iute, în puţină vreame e şi pre adevăr ca cînd n-ară fi fost, iară eu sînt de puţină vreame e şi pre adevăr ca cînd n-ară fi fost, iară eu sînt, cum am zis, de pururea lăcuind, şi adevăr sînt, şi nici dinioară nu voiu treace. Deci nu vă slăbiţi de ce e de cătră mine credinţa”, zice, „şi dragostea, pentru această lume ce stă şi pînă la o vreame”. 
   Iară de se va şi după acesta glas rădica ispita şi năpastea şi duhul hitleanului, şi să şi foarte suflă cu turbureală, şi ceia ce scîrbesc de se sirepesc şi se de pururea turbă, deci şi noi amu cevaş puţinel de sirepiia, lor de ne turburăm, iară acea puţină credinţă a noastră are a o purta Domnul şi mîna are a tinde. 
   Şi toată adăpostitura [271] pînă în sfîrşit da-ne-va noao şi varece să văm pohti a dobîndi sufletului împreună şi trupului. Însă nu de toate vînturile ce-s de năpaste să ne ivim de toate <300> turburaţi, ce viaţa măriei aceştiia să ştim, fie-de-ce grije şi de toate realele ce rădică, şi a ne răstigni. Iară ce e cătră Dumnezeu credinţă şi nădeajde, să nu o lăsăm nice dinioară. Iară mintea noastră în glasul lu Pătru chear să fie strigătoare, să strigăm: „Doamne, spăseaşte noi”. Iară să văm vrea în corabiia noastră să luom pre Hristos (ce se zice, să se sălăşuiască Hristos întru inimile noastre), aciiaş avăm a ne afla în pămîntul cela ce cătră el sîrguimu-ne. Care pămînt iaste acela? Să ştiţi că e pămîntul făgăduit şi ceriul, pămîntul blînzilor carei se-au împăcat de toate realele. Cu nuşii şi noi să ne spodobim la acela să suim şi moşteani dulceţiei aceiia să fim în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi putearea în veacii de veac, amin.
   
     Dumineca a zecea
     Evanghelie de la Mateiu, zaceala 72
   
   (Mateiu XVII, 14) În vreamea aceaia, apropie-se cătră el om neştine şi se închină lui, şi grăi: „Doamne, miluiaşte fiiul mieu, că în lună noao drăceaşte-se, rău chinuind: de multe ori cade în foc şi de multe ori într-apă. Şi aduş el la ucenicii tăi, şi nu putură el vindeca”. Răspunse Isus, zise: „O, rudă necredincioasă şi răzvrătită! Pînă cînd voiu fi cu voi? Pînă cînd răbda-voiu voi? Aduceţi-mi el încoace!” Şi conteni lui Isus, şi ieşi den el drac, [272] şi se vindecă feciorul den ceasul acela. Atunce mearseră ucenicii cătră Isus, însuş ziseră lui: „Derep ce noi nu putum goni el?”. Isus zise lor: „Derept necredinţa voastră. Derept grăiesc voao, de-aţi avea credinţă cît un grăunţ de muştariu, zicere-aţi codrului acestui: treci de acicea încolo, şi ară treace; şi nemică n-ară fi voao să nu se poată. Această rudă nu iase, numai cu rugăciuni şi cu post”. Lăcuind ei în Galilei, zise lor Isus: „Vîndut are a fi fiiul omenesc în mînile oamenilor, <301> şi ucide-vor el, şi a treia zi scula-se-va”. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   De spăseniia sufletelor voastre datori sîntem a ne nevoi, fraţilor, şi spre nevoinţa aceasta a ne rădica de cîtu ne e putearea. Că şi astăzi a năravului învăţură facem învăţînd împreună şi înainte puind ale părinţilor. Deci nu cu greu, nici în nălucitură, dumnezeieştile cuvinte să ascultăm. Nici numai deşert ascultarea cuvintelor să treacă, ce să le înţeleagem în lăuntrul auzitului inimilor noastre, şi, ce ne stă înainte, cu socotire a le întreba şi în adîncul cugetelor a le socoti cu pază şi cu usîrdie tare şi [273] cu grija înţelesului. Derept aceaia şi dumnezeiescul David de multe ori în psalomii lui înainte pune-ne, şi pune ce e de înţeleagere, şi iară grăiaşte: „Descoaperi ochilor miei, şi să înţeleg ciudesele den leagea ta”. 
   Preamîndrul Solomon ca argintul şi aurul să căutăm mîndriia zice, şi ca de o comoară de aceasta a-ntreba. Şi Domnul pre iudei învăţa grăind a căuta scriptura. Nemica alta să ştii că nu se arată şi că semnează, fără cît că nu e putearea şi aşa pre iuşor aceaia a ajunge. Că ceaia ce zace a mijloc şi aiavea, nimea n-au vrut întreba nici dininoară, iară de ceaia ce e acoperită, cu multă căutare aflămu-o şi mult cuget şi cu tocmeală treabă are. Că de unde şi comoară ascunsă dumnezeiasca scriptură meneaşte-se cade-se spre căutarea aceiia cu multă dragoste să ne nevoim. Şi după aceaia amu şi aceastea sînt aşa, carea e astăzi ceteniia a evangheliei. Încă în mijloc puindu-o să o întrebăm şi cu socotinţă să o ispitim, ca nemica noao să nu scape de ce zace întru adîncul scriptureei. De-aciia, mă rog voao, să ascultaţi şi <302> cuvintele să înţeleageţi. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, un om apropie-se cătră Isus, genuchele plecă lui, grăi: „Doamne, miluiaşte feciorul mieu, că se luneaşte, şi rău chinuiaşte. Că de multe ori cade în foc şi de multe ori într-apă. Şi aduş el cătră ucenicii tăi, şi nu putură vindeca pre el”. Răspunse Isus, zise: „O rudă necredincioasă şi întoarsă! Pînă cînd voiu fi cu voi? Pînă cînd voiu răbda pre voi? Aduceţi-mi el încoace”. Şi opri lui Isus, şi ieşi den el drac, şi vindecă feciorul într-acel ceas. 
   (Tîlc)Tot amu sufletul iaste în scîrbă nevindecată, carele cade în chinuri şi în nevoie. Teame-se şi ohileaşte, şi cu frica şi cu cutremurul şi în cebăluitură de tot va fi. E să e şi vreun tată, de-ş veade un fecior vreo nevoie iute tîmplîndu-i-se şi n-are nimea să-i poată ajuta şi ceva odihnă a-i da, cu mult mai vîrtos boleaşte şi den lăuntru el se înfrînge şi-ş răneaşte inima. Cu acea scîrbă şi inimă rea era ţinut şi acel om ce-ş vedea fiiul său cu hitleanul drac necîndu-se şi fără vindecare chinuind. 
   [274] Pentru aceaia şi vine cătră Hristos şi acea boală nerăbdată a feciorului-ş spunea. Şi spuse pre-a-mărunt de acea boală iute ce se chinuiia, şi spunea chinul, ca spre milostivnicie şi milostivul vraci să tragă. Şi grăiia amu că se luneaşte feciorul lui şi foarte se chinuiaşte, că de multe ori în foc cade şi de multe ori într-apă şi toată zdrobitura răului rabdă. Iară pre apostolii ucărîia şi-i vinuiia că nu putură să vindece boala. Iară nu iaste acea boală den lună, ce dracul hitleanul socoteaşte oarece împlearea luniei şi spre cela ce se chinuiaşte cade, ca hulit <303> să fie cela ce-au făcut luna, Dumnezeu. 
   Că se înşela tatăl celuia ce se luniia, că „se luneaşte feciorul mieu”, că necredincios era foarte şi cu multă păreare vine cătră ucenici. Derept aceaia nu luo pre tocmeală vindecare de la apostoli şi ucenicii lu Hristos acela ce se drăciia, pentru fără-multa-necredinţă a ucenicilor lui şi pentru fără-necredinţa celor ce-l aduseră. Că de multe ori pentru dulceaţa sfinţilor tocmiia. Că acesta ale sale greşale şi ne-a-credinţeei el o lăsă, şi ucenicilor împuta şi ocărîia pre ei, înaintea tuturora, că nu putură să vindece. Derept aceaia şi Domnul, pentru că împută înaintea nărodului ucenicilor, înaintea tuturora acelora oblici-le fără-necredinţa lor, că zise: „O, rudă necredincioasă şi întoarsă!”. Împreună tuturor împută, nu numai celui tată ce i se luniia feciorul, ce şi celui nărod ce sta înainte-i de nu credea. Că şi mii ca aceastea văzură, nu numai de Hristos, ce şi de ucenicii lui ciude făcîndu-se. 
   Iară „rudă întoarsă” (ce se zice, rudă hitleană) şi nu înţelegea dereptul şi dereptatea. Că zise: „Pînă cînd voiu fi cu voi?”, arată că pohtiia răstignirea şi munca şi ce e ieşire-i den trup. Că i se supărase de aceia şi cerea moarte, derept căce era nevindecaţi fără-credinţeei. „Pînă cînd amu”, zice, „împreună lăcui-voiu cu voi, aşa dosădindu-mi şi necrezîndu-mi?”. Iară ca un milostiv acesta, fiind şi de oameni iubitoriu, iarăş grăiia: „Aduceţi-mi-l el acicea!”. Ca [275] să nu se arate şi acesta neputincios, să aducă” zise, drăcitul, ca să fie arătată tăriia lui. Că le se părea el că va fi în chipul ucenicilor, de nu va putea vindeca boala. 
   (Evanghelie) Opri lui Isus, şi ieşi dentr-însul drac, şi vindecă <304> feciorul într-acela ceas. 
   (Tîlc) Marco amu şi Luca grăiesc că opri duhului necurat, iară cicea, acestuia ce se luniia grăiaşte Matei că opri. Însă şi amîndurora opri Domnul: drăcitului amu, să se întregească de minte, iară dracului, să fugă. Că arătă amu că derept păcatele ce se chinuiia opreaşte, ca să priimească învăţătură să ajute spre ieşirea dracului. Şi deaca ieşi, aciiaş dentr-acela ceas vindecă-se. Nu numai amu vindeca Hristos, ce şi minune preaslăvită, cît e vreamea unii certe, făcea dumnezeiasca frîmseaţe şi marea tărie a sa. Iară unii zic că lunie o boală iaste, tocmită den stricarea sîngelui, derep ce că luna, cînd i-e lumina plină, fire are, ce e de acolo tremeasă, e zarea, a turbura ce-s în trup udăturile. Deci se turbură atunce, şi acealea, de-aciia pară iute dentr-aceale udături ieşind, clătesc crierii capului şi întorc omul. Deci aşa se boleaşte den lună, de se cheamă boală den lună. Şi aceasta zicea unii cu adevăr drăcitului că-i iaste, ce n-au fost cu adevăr. Că a lu Dumnezeu oprire nu lasă pre noi să priimim aceasta, că nu zise: „Voiu, vindecat fii!” - ce după Matei amu opri lui Isus, şi ieşi dentr-însul drac, iară după Marco „duhule”, zice, „mut şi surd, eu-ţi zic, ieşi dentr-însul şi de acmu să nu întri întru el!”. 
   Duhul amu zice-se drac, că aiavea era arătat că el turbura acela. Că de i se-ară fi tîmplat neputinţă den turburatul ceii mestecături rea a mocrotelor, n-ară fi zis Domnul: „Eu-ţi opresc”. Aceasta amu la faţă a şti grăiaşte-se, iară boala nu iaste faţă. Şi zisa învăţătoriului să o puie înainte. Iară după unde zice să iasă şi de-aciia să nu mai între într-însul, încă şi mai curat încredinţează [276] că nu era boala aşa, ce <305> o ispită drăcească. Că boala amu să va şi fi, ea şi înceată. Că nici întră, nici iase, că den lăuntru are tocmeală, de nu întră den afară. Şi şi ce e den hitleanul putrejunea mocrotelor, de se tîmplă neputinţă, încă înceată, ce nu iase. Iară o betejală, oarecarea iaste, de întră den nafară în lăuntru, şi iară iase. Ce scădearea-i pre firea năravului iaste şi sănătatea. Că de dracul ţinut iaste, fraţilor, tot omul cela ce nu ascultă, nici dumnezeieştile cuvinte grăiaşte. Şi-l aruncă pre el dracul aorea în foc, aorea într-apa mîniei şi a pohteei, aorea într-apa turburealei şi bureei, încă şi a altor chinuri. 
   (Evanghelie) Atunce vineră ucenicii şi de eiş ziseră lu Isus: „Pentru ce noi nu putum vindeca pre el?” Iară Isus zise lor: „Derept necredinţa voastră”. 
   (Tîlc) Întrebară ucenicii, derep ce că den lucru mare şi neştiut întrebară. Că se temură, au doară cumva pierdură ce luase puteare şi lucru bun, spre duhuri necurate a goni. Iară Hristos înaintea năroadelor fără-de-credinţa celui tată ce-ş aduse feciorul, vina-i arătă; că pre singuri ucenicii fără-de-credinţă-i vinuiia şi ca unor nesăvîrşiţi împuta lor. Însă se ruşină, căce-ş tinse sine spre săvîrşitul credinţeei. Că ucenicii amu, mainte de ce începură dracul a goni, nu crezură că vor putea şi nu se încredea spre vindecarea drăcitului. Şi mai mulţi, fără acesta, vindeca ei. Derept aceaia şi după înceapere nu putură să scoaţă el. Iară Hristos bine şi prea cu mîndrie, înaintea tuturora, tatălui celuia ce se luniia şi nărodului jidovesc necredinţa le oblici şi împută. Iară ucenicilor lui de eiş împută-le, că nu vrea Domnul înaintea a mulţi ruşinaţi să fie învăţătorii ce-s împreună a toată lumea. 
   (Evanghelie) <306> „Adevăr amu grăiesc voao”, zise, „că de-aţi avea credinţă ca o grăunţă de muştari, avea-reaţi a zice codrului acestuia: treci de acicea în ceaia parte, ş-ară treace”. 
   (Tîlc) Credinţă grăiaşte acicea Hristos, nu ca să crează întru el fără păreare şi cu adevăr Dumnezeu să-l ştie, ce credinţă zice a face ciudese. „Că de-aţi avea amu credinţă”, [277] zice, „aşa iute şi întreagă şi tare ca o grăunţă de muştari” (că aceiia aşa-i iaste grăsimea) şi care iaste credincios fără părearea, că are a face znamenie. Şi tărie priimiţi sînt atîta, ca şi codrii înşiş, de vor vrea, că-i vor muta. Cine va avea credinţă ca aceasta, arată-se amu şi mai pre iuşoru că-i iaste, şi mai nalt foarte, şi alte multe ce nu-s pre lesne a le isprăvi. Că credinţa ca aceasta, ea se naşte den îndrăznire ce e cătră Dumnezeu, iară această îndrăznire iarăş den cea bună ogodirea ce va fi cătră Dumnezeu. Iară cu mare nevoinţă treaba iaste, dragii miei, ca cu buna ogodire a strînge aceaia îndrăznire ce e cătră Dumnezeu, şi iară a creade cu tărie că are a da de toată cearerea: „Ceareţi”, zice, „şi da-se-va voao”. Iară şi să nu mutară hotarăle şi munţii apostolii, nu e minune. Nu amu căce că nu putură, ce căce nu vrură. Că ca o nemică nu fu lor treabă ca aceaia. Iară, după aceia şi oarecare sfinţi, cu mult mai ticăloşi decît apostolii şi mai săraci, după treabă mearseră, şi mutară şi codrii după despuitoriul dumnezeiescul glas. Că se cheamă şi diavolul munte pentru prea înălţarea trufei lui. Şi acest pre iuşor sfinţii mută-l cînd vor. 
   „Şi nemică n-ară fi, să nu se poată voao”. 
   „Nu numai codrii aveţi a muta”, grăiaşte Domnulu, „ce şi de alta nemică să fie, să nu se poată voao, o soţi şi ucenici”. 
   „Că această rudă nu iase, fără <307> de cu rugă şi cu post”.
   Ruda drăcească a toată, zice Domnul, nu iase într-alt nărav, fără de cu ruga şi cu postirea. Nu numai cela ce vindecă să se postească, ce şi celuia ce va să se vindece beteagul. Că ruga amu foarte înfricoşată iaste dracilor. Şi aceasta învîrtoaşă şi întăreaşte foarte postul, că nu lasă saţiul bucatelor să răsipească tăriia trupului, nici aprinderea ce dentr-aceasta lasă să turbure crierii capului şi să-i ciăbăluiască mintea. Şi trupul amu fiind tare într-aceastea, şi mintea fără voroavă lucrînd aceastea, mai vîrtos de focul şi mai înfricoşată de toată înalţă-se ruga. Derept aceaia se şi cade înjugaţi să fim de pururea acestor doao [278] bunătăţi. Iară carele se satură şi slujaşte pîntecelui, aceluia a se izbăvi de nebuniia dracului nu-i iaste iuşor, şi tot cu rău adausu e de toate.
   Iară cine se roagă şi se posteaşte, nu-i trebuiaşte mult. Şi cui nu trebuiaşte mult, nu poate fi iubitoriu de aur. Iară cătră rugă foarte e îndemnos, că ruga mestecată cu postul den moarte izbăveaşte omul. Că cine-ş întristează pîntecele, smereaşte-ş inima, iară cine ogodeaşte pîntecelui, sălbătăceaşte-se cu cugetele. Şi postul amu aduce sănătate şi tărie, iară nepostul neputinţă şi boală aduce, încă şi moarte apropie. 
   (Evanghelie) Întorcîndu-se amu el în Galilei, zise lor Isus: „Va fiiul omenesc vîndut să fie în mînile oamenilor, şi să ucigă pre el, şi a treia zi să învie”. Şi se întristară foarte. 
   (Tîlc) Acicea iară, după minune ce feace Hristos, ieşind de-aciia şi de munca sa spunea, şi învăţa ucenicii săi şi le arăta, ca să nu le se arate lor şi să le pare că pentru neputinţa se chinuiaşte ca un neputincios. Pren Galilei <308> îmbla, căce că de munca lui auzind ucenicii, nu-ş vrea nici Ierusalimul să vază ei; mai vîrtos se şi feriia şi se despărţiia de alţi. Că ei numai vrea Hristos să ştie ce vrea să se tîmple lui, ca să nu se spămîntează ei în vreamea chinului lui, şi să cugete şi să grăiască ei întru sineş aşa şi să zică: „Cît era el de putearnic, cînd şi morţii scula-i cu tărie şi cu frîmseaţe dumnezeiască! Şi cela ce marea şi duhurelor necurate opriia şi cu cuvîntul zdrobiia dracii, cum acmu prins fu şi căzu în clucsele pierzătoriului şi nepriitoriului!”. Pentru aceaia grăiia Hristos ce vrea să se tîmple lui, şi aiavea de toate spunea ucenicilor, ca cînd va veni vreamea chinului, să n-aibă a zice vreunul dentr-înşii, că n-au ştiut că are a cădea în mînile vrăjmaşilor. Ce-i tocmi, ca să ştie şi să înţeleagă că de nimea nu e nevoit, ce de bună voia lui mers-au spre muncă. 
   Ce-i vrea fi lui a fugi şi a se apăra? De ce spunea el că va să se tîmple lui? Sau să se leapede a nu se chinui? Ce ca să spăsească toată lumea de supt ceriu, deade-ş sineş spre moarte Hristos. C-au deştins den ceriu pentru nenumărată [279] milosîrdiia lui, cum şi aiurea învaţă şi grăiaşte Hristos: „Nimea nu va lua sufletul mieu de la mine, ce eu pune-l-voiu de mineş. Şi puteare am a pune el, şi puteare am iară a lua el”. Şi spuse ucenicilor scîrbă şi tristă, că iaste a-l ucide şi a-l răstigni. Şi-i văzu trişti şi scîrbiţi. Derept aceaia şi în bucurie aduse-i, că zise că a treia zi va învie şi nu va fi mult în moarte. Pentru aceaia învaţă şi pre noi şi ne mîngîie, că pururea vine după scîrbă şi bucurie. Că nu iaste în deşert noao suspinarea de scîrbă. Că aşteptă şi dulceaţă sufletului şi bucurie. Cînd ne cuprinde vreo năpaste <309> fără de nădeajde, atunce ne nădăjduim şi spre dulceaţă mare. Şi iară cînd săvîrşim tot lucrul nostru, nădăjduimu-ne şi dobîndei. 
   Pentru aceaia să ne nevoim, fraţilor, cu postul şi cu rugăciunea, cum însuş Hristos zis-au, ca pre cei draci ce se bat cu ispită spre noi a ne turbura şi a chinui pre noi departe să-i gonim de la noi. Că cine se posteaşte, iuşor iaste şi deşteptat. Şi şi rugăciunea treazvă mai bune arepi are decît însuş vîntul. Şi mai iuşoare arepi au aceastea şi bunătăţi. Că de aceaste arepi şi dumnezeiescul David-proroc ruga să i se dea lui, cînd grăiia: „Cine-m va da arepi ca porumbilor, şi să zbor să răpaus?”. Iară oarecine de nu va avea aceaste arepi, nu se poate rădica de lucrurile pămîntului să ajungă la cel răpaos fără de moarte. Derept aceaia şi sfinţii apostoli pururea se postiia şi rugăciune făcea. 
   Aşa şi noi postul şi rugăciunea să iubim, ca în scîrbe să nu cădem, ce să ne nădăjduim spre dulceaţă mai vîrtos, şi de dulceţi şi de frîmseţi să nu ne prea înălţăm, şi să lăcuim fără grije. Ce pururea să ne nădăjduim spre mila lu Dumnezeu, ca de acmu să fim întregi în mîndrie şi înţelepţi şi blînzi şi smeriţi, ca să putem şi noi a derepta toate lucrurile cealea bunele, şi cea dulceaţă ce va să fie să o putem dobîndi de la Hristos, Domnul nostru. Că lui se cuvine toată slava şi cinstea şi închinăciunea, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
     Dumineca a unsprezecea
     Evanghelie de la Mateiu, zaceala 77
     
   [280] (Mateiu XVIII, 23) Zise Domnul pilda aceasta: Podobeaşte-se împărăţiia ceriului omului împărat ce vru a se întreba în cuvinte cu robii lui. Începu el a se întreba, aduseră lui un datornic untunearec de talanţi. Nu avu el să plătească, zise domnul <310> să vînză şi muiarea şi feciorii şi tot cît avea, şi să dea lui. Căzu amu robul acela, închină-se lui, grăi: „Doamne, rabdă mie, şi tot ţie voiu da”. Milostivi-se domnul robului acelui, iertă lui, şi datoriul lăsă lui. Duse-se robul acela, află unul de megiiaşi ai lui ce era datoriu lui o sută de bani, şi-l prinse şi-l suguşă el, grăiia: „Dă-mi cîtu-mi eşti datoriu!” Căzu amu megiiaşul lui la picioarele lui, ruga-se şi grăiia: „Rabdă mie, şi tot da-ţ-voiu”. El nu vru, ce-l duse şi-l băgă el în temniţă pînă cînd deade datoriul lui. Văzură megiiaşii lui ce [281] fu şi se jelui vîrtos. Şi vineră, spuseră domnului tot ce fu. Atunce-l chemă domnul lui, grăi lui: „Rob hitlean! Tot datoriul lăsai ţie, derept că mă rugaşi. Nu ţi se cade şi ţie a milui megiiaşului tău, ca eu tine miluiiu?” Şi se mînie domnul lui, deade el muncitorilor, pînă cînd deade tot datoriul lui. Aşa şi tatăl mieu den ceri face voao, să nu lăsaretu, cineş cu fratele lui, din inima voastră greşalele lor. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Aorea amu aiavea au grăit întru evanghelie Domnul nostru Isus Hristos, aorea în pildă, e aorea cu dojană şi cu poveaste învăţa. Face aceasta, ca mintea ascultătorilor să rădice, şi înainte a pune lucruri şi mai cinstite, şi de-a aducerea aminte de ce au grăit, să bage întru suflet de pururea să lăcuiască, ca den dojana cuvîntului mai arătată şi mai cinstită să facă învăţătura, şi lenivoşii şi ceia ce zac să-i rădice mai vîrtos spre ascultare, cum şi astăzi ceteaşte-se această evanghelie: 
   Zise Domnul pilda aceasta: Podobeaşte-se împărăţiia ceriului omului <311> împărat ce vrea să facă întrebare cu robii lui. Începu el a face, adus fu un datornic de o mie de talanţi. Şi nu avea el să plătească, zise lui domnu-său să vînză şi muiarea şi feciorii şi tot cît avea, să plătească. 
   [282] (Tîlc) Înfricoşată amu iaste adevăr, fraţilor, pilda aceasta, înfricoşate-s şi cuvintele ei, înfricoşată-i iaste şi răspunderea. Că înfricoşată şi cutremurată e celora ce calcă leagea lu Dumnezeu. Iară carei o păzesc aceasta, şi dulce le iaste, şi cu bunătate împlut. Însă să cunoaştem den pilda aceasta, să iertăm celor ce se întărîtă, fraţilor, ce e cătră noi datoriul lor. Că de văm lăsa datornicilor noştri, şi Dumnezeu are a lăsa noao greşalele noastre. Iară de nu văm lăsa, nici văm ierta lor, cu mult mai vîrtos chin şi muncă înfricoşată aduce-ne-văm noao. 
   (Evanghelie) Podobeaşte-se împărăţiia ceriului omului împărat. 
   (Tîlc) Împărăţiia ceriului, omul împărat ce i se podobeaşte, Hristos iaste. Că i se podobeaşte aceştiia omul împărat, celui ce se întrupi derept noi şi pre podobie om fu fără păcate, şi derept noi păcătoşii. Iară robii lui sînt toţi oamenii, mai marii şi începătorii. Şi grăiaşte cu noi nezlobivul Domn în viaţa aceasta, pren mjloc de îngeri ce e de noi tocmeaşte şi de a noastră fire judecă noao. Cu oblicire obliceaşte fiecăruiş om cu a lui ştiinţă şi pre fiecine de ce-au lucrat, oarece lucru. Cu judecată întrebat va fi şi aminte-i va veni folosul. 
   Iară o mie de talanţi datori-i sîntem toţi oamenii, derep ce că multă dulceaţă luat-am de la Dumnezeu. Şi mult a iubi pre el datori sîntem, iară noi mai vîrtos greşim lui. După aceaia şi mai-măriia <312> spre oameni carii o au luat, şi a mulţi oameni grija şi tocmeala, şi n-au ţinut bine mai-măriia şi puterniciia, aceia mii de talanţi datori sînt. 
   Că darurile amu cine le-au luat de la Dumnezeu, plată datori sînt să dea lui cu păzirea dumnezeieştiei învăţătură a lui. Iară ceia ce nu păzesc învăţătura ziditoriului, ce lucrează lucru necuvios, adevăr întru dureare şi în neştiinţe sînt pururea, şi întru mii de vine şi nespuselor munci. Că robul cel rău ce ia de la domnu-său şi al domnu-său elu-l răsipeaşte, pierdut datoriu iaste şi şi spre vînzare dat iaste să fie de domnu-său, cu muiarea împreună şi cu feciorii-ş vîndut şi altui domn rob a fi. 
   [283] Aceasta arată ce e de Dumnezeu depărtare, că se grăiaşte muiarea trupul, că împreunat iaste sufletului, iară feciorii, lucrurile ce sînt lucrate rău sufletului şi trupului. Că zice Domnul trupul să-l dea satanei spre muncire (ce se zice boalelor sau chinurilor drăceşti să-l dea), iară feciorii, ce se zice, fireei chinului să se strămuteaze, ca de-i va fi vreo mînă furătoare, să o usuce ea Domnul, sau cu vreun drac să-l strămuteaze, ca sufletul să i se spăsească, ca de-aciia furtişagul să nu mai aibă a-l lucra acel om. 
   (Evanghelie) Căzu, zice, robul acela, închina-se lui, grăiia: „Doamne, rabdă de mă mai aşteaptă, şi totu-ţi voiu plăti ţie”. 
   (Tîlc) Văzu robul nevoia, că înţelease măriia datoriei. Şi ştiu prea-înmulţimea datoriului, ce nu avu ce răspunde. Însă cătră cela ce-l dezbătea curse, căzu de se închină, şi vreame cerea de aşteptare, şi făgădui că va plăti datoriia. 
   (Evanghelie) <313> Milostivi-se domnul robului aceluia, şi lăsă pre el, şi datoriul iertă-i. 
   (Tîlc) Văzu în-lung-răbdătoriul înfrîngerea robului aceluia, şi se milostivi rugăciuneei datornicului nezlobivul. Slobozi pre el den cea nevoie iute şi-i lăsă lui datoriul de tot pînă la sfîrşit (ce se zice, o mie de talanţi). Că cît iaste la noi o litră de aur, aceasta iaste talantul jidovilor. Că măsura i-era de mult preţ de florinţi şi cu mult trăgea mai mult de alalte măsuri. Nu amu cu nemilostivnicie zise domnul să-i fie plătit de la rob datoriul, ce cu milă, ca să se teamă acela aceii osînde, să se roage şi să dobîndească iertare. Că de nu vrea fi acesta pentru această judecată zis, nu se vrea fi rugat şi să cază, şi datoriul să-i lase. Că nu face amu aceasta domnul mainte de judecată, derep ce că de vrea fi aşa pre iuşor iertare luat acel rob, nu vrea avea a şti să mulţemească măriei lui şi darului. Derept aceaia amu în nevoie mare aduse pre el, ca să aibă a-ş aduce aminte mai apoi den ce osîndă lăsat fu, şi să fie învăţat ca să fie milostivnic şi el datornicului său, cine i-e datori. 
   (Evanghelie) Ieşi robul ce luase iertare de o sută de talanţi, şi află unul den soţii lui ce-i era datoriu lui o sută de bani, şi-l prinse el de-l sugruma, şi-i grăi: „Plăteaşte-mi ce-mi eşti datoriu”. 
   [284] (Tîlc) Multă de oameni iubire a Domnului ce-i fu cătră rob! Şi mare fu şi presus şi a robului iuţimea şi nemilostivie <314> cătră al său soţ, şi uitarea-i, şi nemila-i şi fără-de-omenie-i. Că el amu vreamea cu soroc cerşu numai, iară domnul datoriul iertă lui, şi mai multu-i deade cu mult decît ce cerşu el rugîndu-se. De-aciia el ieşi şi aciia şi-ş arătă a lui iuţime: încă nu era să fie trecută ceva vreame. Ce-i fu amu acelui rob amărît, crezu, aceasteaş cuvinte-i grăi, cealea ce grăi şi acest fără de milă şi dobîndi iertare. 
   (Evanghelie) Căzu, zice, la picioarele lui, ruga-se grăind: „Mai aşteaptă mine, şi-ţi voiu plăti tot”. El nu vrea, ce mearse de-l băgă în temniţă, pînă-i plăti datoriul. 
   (Tîlc) De o mie de talanţi rugă-se nebunul şi iertare desfîrşit de ce cerea priimi. Iară soţul lui numai o aşteptare cerşu, şi nici aceasta nu-i deade lui rău-nărăvitoriul şi nesocotitoriul. Nici de chipul rugăciuniei ruşină-se, de carea fu şi el miluit, nici de cuvînt se milostivi, de care şi el se rugă şi se mîntui, nici-ş aduse aminte de grija în ce-au fost şi el pentru chipul soţu-său, ce fu mai rău şi mai fără de milă de toate fierăle. Încă nici datoriul nu era tocmai al celuia ce se ruga cu al lui. Că acela amu pentru talanţi ruga-se, iară acesta pentru dinari, acela de o mie de talanţi, iară cesta de o sută de bani. Şi acela amu domnu-său ruga-se, iară cesta soţu-său. Domnul amu de totu-i iertă atîta datoriu, iară el nici o aşteptare soţu-său nu deade. 
   (Evanghelie) Văzură soţii lui ce fu, scîrbiră-se foarte. Şi mearseră, spuseră toate domnu-său. Atunce amu chemă el, zise: „Rob hitlean! Tot datoriul acesta lăsai ţie, derep ce mă rugaş. Dară nu ţi se cădea şi ţie să miluieşti soţu-tău, cum şi eu pre tine miluii?”. 
   (Tîlc) <315> Judecă-se cu robul hitlean dulcele Dumnezeu şi împărat, şi-ş întoarce darul său. Însă nu-l întoarse el, că necăite sînt lu Dumnezeu darurile lui. Iară acesta, căce nu miluiia soţul său, însuşi-ş întoarse aceasta. Şi rob hitlean grăi-i. Iară cînd era datoriu o mie de talanţi, hitlean nu-i zise lui, nici-l dosădi, ce-l milui. Iară cînd fu nemilostiv soţu-său, atunce-i grăi rob hitlean. O, [285] multe-s blîndeaţele Domnului, că face cuvînt şi cătră cela ce nu e destoinic a tot cuvîntul! Şi cu lungă răbdare obliceaşte pre cela ce însuş osînditu-se-au, şi arată că acesta însuş de sineş şi darul întîi întoarse, şi după aceasta şi muncă cîştigă-ş luiş. Iată amu, cînd nu avu să plătească datoriul, nu meni pre el hitlean, ce şi mai vîrtosu-l milui. Iară cînd cătră soţu-ş fu nemilostiv, atunce şi hitlean zise-i şi-l şi meni. Că nemilostiviia nu numai lu Dumnezeu iaste urîtă, ce nici îngerilor nu e pre ogoadă, nici oamenilor celora dulcii şi blînzii. 
   Să auzim nemilostivii, şi să ne spămîntăm şi să tremurăm, şi să înţeleagem şi să ştim că înşine pre noiş osîndim întorcînd ce e spre noi milostea, şi a veacilor munci înşi ni le tragem. Iani să auzim camatnicii, să auzim cîţi sîntem cătră soţi şi vecinilor săi sălbateci şi fără de omenie! Să auzim de a datornicului fără-de-omenie cametele ispitind. Că rău lucru e şi hitlean, şi camete pre camete şi asupriciunile prea iaste lucru urît şi spurcat. O nevoia asta, o nemilostiviia, o fără-de-omeniia! Şi ştiindu-ne chinurile acestor, şi ne sugrumăm şi necăm. Că ia să auzim învrăjmăşitorii şi pomenitorii de rău, să ne fricoşăm şi să înţeleagem că cu ale noastre păcate legămu-ne, <316> cînd ne aducem aminte a face rău, fraţilor! Şi noi sîntem ca neşte oameni în viaţa aceasta, şi întru puţinea vreame întoarcem, fraţilor, şi ne îngreoiem spre ceia ce puţinel greşăsc noao, şi puţinel datoriu fiind ei noao. Iară Dumnezeu nu aşa numai, ce mai mult are a munci pre noi. Şi munca adevăr ne-ncetată iaste şi fără de sfîrşit! Aceasta amu bine să înţeleagem, că ce-s cătră Dumnezeu păcatele noastre, mii sînt, iară greşalele fraţilor noştri, ce-s cătră noi, o sută sînt. Şi fieşcarele de noi datoriu iaste lu Dumnezeu mii de talanţi (ce se zice că vinovaţi sîntem multului şi marelui datoriu). Că datori sîntem lu Dumnezeu multe şi mari datoare, multe şi de mari păcate. Iară fieşcine carele au greşit noao, datoriu iaste noao o sută de bani (ce se zice, puţinea şi micşoară datorie cătră seama miei de talanţi). [286] Ca şi noi atîta datori sîntem lu Dumnezeu, de ne văm arăta nemilostivi şi cătră cela ce văm noi puţinel datoriu să întoarcem, şi cît au iertat noao Dumnezeu, de ne-am rugat lui şi-l rugăm, şi de-aciia fără de milă de toate păcatele judecaţi fi-văm de vină. 
   Că-l deade el, zice, muncitorilor, pînă va plăti tot datoriul lui. (Ce se zice, pururea şi fără de sfîrşit judecă-l să se muncească, şi nici dinioară a avea a se plăti, derep ce amu că nu iaste în iad ispoveadanie). Aşa are a face voao părintele mieu al ceriului, de nu veţi lăsa cineş vecinului său den inimile voastre greşalele lui. 
   Derept aceaia cuvintele-ş tocmitu-le-au în pildă toate Hristos şi mîntuitoriul nostru, să se întărească cu pilda, ca mai vîrtos iuşor să-i fie. Că şi începutul amu pildeei <317> pre sineş zice-ş Domnul împărat şi de cuvînt tocmitoriu, iară după sfîrşit, spre a părintelui puteare puse muncile, ca să nu le se pare că se laudă el şi se preaînalţă. Şi împreună şi arată că amîndoi au o putere şi o vreare spre noi. Iară ce „den inimile voastre” zice (ce zice den inimă, nu numai den gură să iertăm fraţilor noştri ce-s cătră noi greşalele lor), doao ceare acicea Dumnezeu: şi ale noastre greşale să ne căutăm noi, şi altora să lăsăm greşalele. Că cine-ş înţeleage amu greşalele sale, mai milostiv va fi vecinului său. Şi nu numai amu aşa să lase den gură caută, ce den inimă învaţă iertare să se dea. „Aceasta amu”, zice că „şi părintele mieu are a face voao”. Nu zice părintele vostru, ce părintele mieu, derep ce că nu era destoinici părinte să zică milosîrdului şi milostivului, hitleani fiind aceia şi cu pizmă omenească. 
   Să vedem şi noi, fraţilor, cum sîntem şi ce păcătuim, ce-am lucrat şi cîtă bunătate luat-am de la Dumnezeu, cum amu adaugenem prespre toate zilele leagiei lu Dumnezeu călcînd, şi a lui leage uitînd şi zisa-i. Toate vîrstele, şi toţi robii şi slobozii, proştii şi voinicii, mai marii şi începătorii, bărbaţii şi muieri, coconi şi bătrîni, călugări şi mireani, preuţii, arhiereii şi diaconii, toţi împreună întoarsemu-ne [287] şi netreabnici fum, şi ne stricăm şi urîţi fum, cineş de a luiş începătură. Şi de pururea greşim dosădind, obidind, minţind şi nebunindu-ne, asuprind, ocărînd, argintul în camătă dînd şi camătă pre camătă cerşind, prea-fără-dumnezeind şi năpaste vecinilor aducînd, lupilor ce mănîncă crud închipuindu-ne, şi <318> gadinelor şi corbilor mîncători de stîrv semănîndu-ne, şi a tuturor dobitoacelor neînţeleapte şi nesăţioase închipuindu-ne, preamîncînd şi îmbătîndu-ne, şi curvind, preacurvind, cătră săraci de ce le trebuişte fără de milă arătîndu-ne. Dară încă ceale cuvintele cu nebunie cine le-ară spune: spurcăciunea cuvintelor, clevetele, jurămîntul mincinos şi călcarea jurămîntului, fără-de-omeniia, nepurtarea nedereptăţiei, şi cu multe precupii împluţi fiind şi schimbăriei cu multe jurăminte, şi împluţi fiind de scriptură. 
   Însă, fraţilor, să ne lăsăm de această nebunie şi în minte înşine să ne venim. Să plecăm urechile noastre cătră cuvîntul rostului Dumnezeului nostru, şi spre lucrarea acelor cuvinte ale lui să ne nevoim să ne iuşurăm, şi să cunoaştem Dumnezeu, şi în rugă şi în rugăciune să fim. În casa lu Dumnezeu să lăcuim, cătră bărbaţii sufleteşti să meargem, şi să lăsăm cel puţin al vecinilor, unuia amu aur, iară altuia uitarea, iară altuia dosădirea, iară altuia fieşce, ca mai multă iertare de la Dumnezeu să primiim şi împărăţiei lui moşteani să fim, să ne spodobim toţi de Hristos Isus Domnul nostru. Că a lui e slava şi putearea, împreună cu tatăl şi cu sfîntul duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
     Dumineca a douăsprezecea
     Evanghelie de la Mateiu, zaceala 79
     
   [288] În vreamea aceaia, şi adecă, unul neştine apropie-se cătră Isus şi zise lui: „Învăţătoare dulce, ce bine voiu face să aib viiaţa de veac?” El zise lui: „Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, numai unul Dumnezeu. Să veri să mergi în viiaţă, păzeaşte porîncitele”. Grăi lui: „Carele?” Isus zise lui: „Nu ucide; nu preaiubire face, nece fura; nu mărturisi minciuni; cinsteaşte tatăl şi muma, şi iubeaşte vecinul tău ca însă tine”. <319> Grăi lui tînărul: „Toate acealea feresc den tinereaţele meale; şi ce încă n-am sfîrşit?” Zise lui Isus: „Să veri desfîrşit să fii, du-te şi vinde avuţiia ta şi dă mişeilor, şi avuţie veri avea în vistiiariu în ceriure; şi vino după mine!”. Auzi tînărul cuvînt, şi se duse oscîrbit; era amu de avea agonisit mult. Isus zise ucenicilor lui: „Derept grăiesc voao că nu e lesne a întra bogatul în împărăţiia ceriului. Iară grăiasc voao, [289] că mai lesn-i iaste cămileei pren lăuntrul urechile acului a treace, decît bogatul în împărăţiia ceriului întra”. Auziră ucenicii lui, mirară-se foarte şi grăiră: „Cine amu poate mîntuit să fie?”. Văzu Isus, zise lor: „De la om ce neputinţă iaste, de la Domnul totu se poate!”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Nemica amu alta aşa nu poate, fraţilor, să turbure cugetele omeneşti, ca cela ce se apropie ceştii lumi cu tot sufletul, şi cu pohta şi cu iubirea aurului cine va fi ţinut. Că dentr-aceasta amu mii de reale nascu-se, întîi ce e cătră vecini urîciune şi cătră iubiţi fărăcredinţă, şi cătră vrăjmaşi neîmpăcare - că şi însuş acesta firea-ş uraşte, şi în mii de griji slăbeaşte-ş sufletul - şi apoi şi a sufletului piiardere şi den împărăţiia ceriului cădeare. Că niminea amu, cine-au luat desfîrşit frîmseaţea şi dulceaţa aceştii vieţi ce stă şi lucrează avuţiei, are puteare oarecînd, cu prilej a înceape spre a ceriului dulceaţă şi acea frîmseaţe de acolo a o dobîndi. Că cine se rădică şi se îndeamnă şi se nevoiaşte spre ale ceştii lumi trecătoare şi putreditoare, iară den ceaia alaltă dulceaţă a veacilor cade şi se lipseaşte. <320> 
   „Nu puteţi amu”, zice, „lucra lu Dumnezeu şi lu Mamon (ce se zice, nu puteţi lu Dumnezeu lucra şi nedereptăţiei). Că de te va iubi un domn, iară alalt să ştii că are a te urî; şi veri fi priimit unul, alalt are a nu te socoti”. [290] Acesta amu şi însuş acestui lucru ispita-i strigă că: ceia ce de pohta avuţiei rîdu-ş, aceia amu sînt mai vîrtos de carii iubesc pre Dumnezeu. Iară carii se-au năimit ei, aceia mai vîrtos sînt ceia ce cu negrijă adaugu-se cătră Dumnezeu avînd. 
   Sufletul amu, de va fi cu avuţiia aurului ţinut, nici dinioară nu-l lasă nici ceva să facă, nici zice că va mîniia pre Dumnezeu, de va fi altui domn rob (ce se zice lu Mamon, cela ce tot învaţă lu Dumnezeu să se protivească). Dumnezeu amu tuturor oamenilor învaţă să se iubească unul cu alalt şi să se zdrăvuiască, iară Mamon învaţă, cine se lipeaşte lîngă el, să fie tuturor vrăjmaş. Şi iubitorii lu Mamon de tină mîncaţi sînt; şi cine iaste răstignit aurului, el nici noaptea nu-l lasă să răpause. Iară Dumnezeu de a asupriciuniei avuţie, şi de grija fără de folos, să ne izbăvim şi să ne slobozim învaţă; şi să adunăm va comoară la ceriu, nu dentr-alte nedereptăţi, ce cineş dentru a luiş dereptate. Şi derep ce aceastea aşa să sînt să ne întoarcem, fraţilor, den pohta aurului. Că cine va fi ţinut de aceasta, de toate de alalte desparte-l, şi robi face-şi-i luiş. Că acesta pre Ghieziia, în loc de ucenic şi de proroc, de stricăciune împlu-l; şi acesta pre Ananiia şi Samfira pre moarte-i deade; şi acesta şi pre Iuda vînzătoriu-l făcu şi piiarderei moştenitoriu, şi mai-marii iudeilor strică, şi furilor soţ făcu-l. Aceasta mii de războaie în lume aduse, cruntă căile, şi <321> plîngere şi cu suspini cetăţile împlu. Aceasta amu şi tînărul ce venise cătră Hristos, şi în toate învăţăturile legiei ce era întărit a le isprăvi, şi spre sfîrşirea vieţei evangheliei a ajunge, şi după Hristos a mearge, apără-l, cum şi astăzi ceteniia evangheliia arată aşa grăind: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia un tînăr oarecine vine cătră Isus, genuchele plecă lui şi grăi: „Învăţătoare dulce, ce bine să fac, ca să aib a veacilor viaţă?” 
   (Tîlc) Tînărul acesta ce vine cătră Hristos ca un acoperit şi hitlean, şi ispitiia pre Hristos înşelînd. Că [291] adevărul nu iaste aşa, ce a iubitoriului de argint şi a robului avuţiei e. Că de va zice cineva că bine are a zice, acoperit e şi hitlean. Şi a ispiti nu de tot apucă, că Hristos pre acest iubitoriu de argint oblici. Iară evanghelist Luca, domn acesta iudeilor grăiaşte; şi evanghelist Marco grăiaşte că ca văzu pre el Isus, elu-l iubi pre el. Că se arătă den aceasta că într-altele era bun acest tînăr, şi viaţa veacilor pohtiia, iară mărăcinii ai iubireei de argint coperiţi i era brazda inimiei lui, de-l vătăma. 
   (Evanghelie) El zise lui: „Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, fără unul Dumnezeu”. 
   (Tîlc) Cu fire amu dulce numai unul Dumnezeu e; cu voie bună unul e. Şi cu podoabă să-i fie, niminea e: nici care e cu fire, nici fără fire dulce iaste întru adevăr, ce numai unul Dumnezeu, derep ce amu că Dumnezeu iaste ce e bun a fi pre fire. Şi derept aceaia nemutat iaste şi tuturor alăltor, văzutelor şi nevăzutelor, după voie. Şi pentru aceaia schimbă derep ce amu că acestui tînăr om prost părea-i a fi Hristos, şi dulce-i zicea lui, nu ca Dumnezeu, ce ca un om şi ca unui învăţătoriu de ai ovreailor. De-aciia şi Hristos, împrotiva părereei aceluia, <322> ca un om grăi lui: „Pentru ce-mi zici dulce om a fi pre a ta părearea, iară ca Dumnezeu fără de număr adîncătură de bunătăţi avînd? Unul amu adevăr dulce e Dumnezeu”. Aceasta zise Hristos, nu om cu mai multă dulceaţă, ce de dulceaţa ce stă învăţă. Împreună şi şutilitura lepădă, de învăţă şi pre noi a nu priimi lauda. 
   (Evanghelie) „De veri să întri în viaţă, păzeaşte porîncile.” Grăi lui: „Carele?” (Părea-i amu că-s alte mai mari învăţături decît ale legiei, de duc în viaţa veacilor). Iară Isus zise lui: „Nu ucide; nu curvi; nu fura; nu mărturisi strîmb; cinsteaşte tată-tău şi muma, şi iubeaşte vecinul tău ca însuţi [292] tine”. Grăi lui tînărul: „Toate acealea păzit-am den tinereaţele meale”. 
   (Tîlc) Ceale porînci mai mari ale legiei puse înaintea tînărului Hristos cu tocmeală, şi împreună le şi cinsti acealea, ca să nu se arate protivitoriu legiei. Că împreună şi arătă că întru leage părea-i pre sineş că e desăvărşit, iară întru începutul a evangheliei leage nesăvîrşit iaste. Că ştiia amu, ca preavăzătoriu Dumnezeu, că aşa are a răspunde, c-au sfîrşit porîncile şi le-au păzit den tinereaţe. Drept aceaia una de a evangheliei porînci puse-i înainte tînărului Domnul, ce se zice, părăsirea bogăţiei; iubitoriu de argint oblici pre el a fi. Cu iuşoară pildă şi curată arătă că iubirea argintului toate bunătăţile vatămă, şi derept aceaia a fugi şi a goni acel chin învăţă. Că tînărul de vrea fi păzit porîncile legiei, mare lucru vrea fi isprăvit. Iară cum amu aceasta să poată să isprăvească, de să iubească vecinul său ca şi sineş, cînd acesta era bogat, iară vecinul sărac? Că nimea nu iubeaşte vecinul ca pre sineş, derep <323> ce iubeaşte să fie mai bogat şi mai vîrtos decît vecinu-său. Că toţi oamenii vecini cheamă-se. Şi de vrea fi fost iubit acest tînăr pre vecinul său, fi-vrea împărţit tot cît avea cu cela ce avea mai puţinel sau cela ce nemică nu avea. 
   Ce iaste a zice c-au isprăvit tînărul acestă porîncă şi alalte, cîtu-i era putearea atunce a isprăvi aceasta. Că iubiia amu vecinul ca pre sineş, ca mică vătămătură lui să-i arete, nu ca să împarţă cu nusul a lui bogăţie. Că aceasta iaste sus şi mai mare şi iudeilor mai de jos, şi cu pizmă mai pre sus. Să căutăm şi noi, fraţilor, şi mai vîrtos ale evangheliei cuvinte! Că a iubi vecinii ca pre sine şi a împărţi cu toţi de ce avăm bunătate de la Dumnezeu, puţini sînt, cum mi se pare, a o săvîrşi astăzi această porîncă. E cînd noi nici această porîncă nu facem, ce şi a vecinilor aveare răpim, şi obidim şi-i asuprim, şi-i înşelăm şi-i dosădim, cării munci şi osînde nu sîntem atunce destoinici? Ce încă-i lipsise, şi ce nu-i ajunse să [293] grăiască tînărului, iată că zise şi ivi şi arătă, că mai mare bunătate pohteaşte şi va. 
   (Evanghelie) Zise lui Isus: „De veri desfîrşit să fie, pasă de vinde avuţiia ta şi dă mişeilor, şi avea-veri comoară la ceriu; şi vino după mine!”. 
   (Tîlc) Derep ce amu că avuţiia (ce se zice, bogăţiia) vătămătoare era meargerei după el, ce-i zise Hristos tînărului să vînză aceaia şi să o dea mişeilor, şi aşa se va slobozi a mearge după el. „Avea-veri avuţiia”, zise tînărului Domnul, de mîngîia iubirea de aur a lui şi i se făgădui că are a dobîndi iarăş avuţiia, nu numai aceasta, ce mai mare avuţie. Iară la ceriu zise <324> a avea avuţie, de-i arătă acestuia şi ceaia ce e lăcuitoare de pururea a destoinicilor plată şi isprăvire. Iară ce zise: „Vino de pasă după mine”, aceasta zice: „Îmblă după urma vieţiei meale şi pasă pre urma învăţăturiei meale, că aceasta nu-ţi ajunge ţie, a legiei învăţătură de să isprăveşti”. 
   (Evanghelie) Auzi tînărul cuvîntul, duse-se scîrbit; era amu de avea avuţie multă. 
   (Tîlc) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîştiga, că adaugerea bogăţiei adaugere face iubiriei de argint. Fu-i amu vinovată scîrba şi neplecarea strînsuriei ceaia multa, derep ce amu că nu putu să meargă după el că se duse scîrbit. 
   (Evanghelie) Iară Isus zise ucenicilor săi: „Adevăr grăiesc voao, că nu iaste pre iuşor bogatului în împărăţiia ceriului să între”. 
   (Tîlc) Să amu bogatului de nu i-e lesne şi pre iuşor a întra întru ea, dară camatnicul cum va întra? Că bogatul de e osîndit, căce nu-ş împarte avuţiia lui, cu cît mai vîrtos fi-va osîndit cela ce răpeaşte şi de la alalţii. 
   (Evanghelie) „Iarăş grăiesc voao, mai pre iuşor iaste cămileei pren urechile acului a treace, decît bogatului în împărăţiia ceriului să între”. 
   (Tîlc) Zise amu Hristos de acest lucru că nu iaste pre [294] iuşor; după aceaia grăiaşte aceasta că nu i-e puteare, că mai vîrtos decît aceaia ce nu i-e puteare, neputincios e. Că cum nu i-e puteare cămileei pren lăuntrul urechilor acului a treace, mai neputinţă i iaste aceasta: a întra bogatul întru împărăţiia ceriului. Iară unii grăiesc cămila a fi funea ceaia mai groasa ce e la corabie, ceaia ce cu nusa leagă cătuşile de o ţepenesc. Aceasta grăieşte Hristos; nu ceartă bogăţiia, ce pre cela ce se face rob bogăţiei.
   Preabună amu şi minunată iaste pilda <325> aceasta. Cum nu poate încăpea cămila pren urechile acului derept multă strimtură şi pentru multa grosimea a cămileei, aşa şi calea ceaia ce duce în viaţă nu poate încăpea pre bogatul pentru strimtura ei şi pentru multa grăsime a bogatului. Ce se cade amu, fraţilor, toată grăsimea trupului să lepădăm după dumnezeiescul apostol şi să ne supţiem cu voie meserătăţiei, ca să putem pre cea cale strimtă să întrăm întru împărăţiia ceriului. Că cea cale strimtă şi scîrbită duce-ne întru viaţă, şi puţini sînt carei o află ea. 
   (Evanghelie) Auziră ucenicii lui, minunară-se foarte grăind: „Cine amu poate să se spăsească?”. 
   (Tîlc) Minunară-se amu (ce se zice că se spămîntară), însă nu derept eiş, derep ce că ei era săraci, ce pentru bogaţii. Că începu amu milosîrdiia, şi milostea a priimi pre apostoli şi a-i durea de piiarderea oamenilor, grăind: „Dară cine amu den bogaţi putea-se-va spăsi?”. 
   (Evanghelie) Caută Isus, zise lor: „De la om aceasta nu e puteare, iară de la Dumnezeu toate se poate”. 
   (Tîlc) Mainte amu de cugetul ucenicilor, de ce se tem şi se spămîntă, cu căutare blîndă mîngîie-i Hristos. După aceaia zice că de la oameni bogaţi aceasta nu iaste puteare a se spăsi, legaţi fiind foarte tare cu prădarea iubirei argintului. Şi puteare nu iaste lor de eiş numai să se slobozească de acel chin. Iară Dumnezeu nu numai aceia poate spăsi, ce [295] şi alte toate le poate. Şi are a spăsi Dumnezeu şi bogaţii, de se vor de eiş stăji şi se vor îndemna să cheame acesta ajutoriu şi ajutătoriu sloboziei lor, şi de-ş vor deşărta den bogăţie săracilor, şi de-ş vor stinge focul pohteei iubirei de aur. Aceasta amu învăţatu-ne-am şi înţeleasem, fraţilor, că nu i iaste puteare <326> că se spăsească iubitoriul de argint, de nu-ş va aduce nevoinţa sa şi să aibă şi pre Dumnezeu ajutoriu de izbăvirea acelor chinure reale. Că grăiesc unii, că de sînt toate puterile lu Dumnezeu, în putearea lu Dumnezeu iaste şi răul. Iară grăiaşte cătr-înşii că răului nu i-e să aibă tărie, ce mai vîrtos neputinţă. Derept aceaia şi David păcatele cheamă-le, de zice că se înmulţiră neputinţele lor. Iară dumnezeiescul apostol Pavel grăiaşte, fiind noi neputincioşi (ce ce zice, păcătoşi), că Hristos derept păcătoşi au murit. Şi iară, după de dumnezeiescul glăsitoriul Grigorie, începutul răului iaste cela ce nu grijaşte de bunătăţi, iară oprirea amu binelui începătoriu răului fi-va. Cum amu au a se leni de bunătatea aceii dulceţi? Că poate Dumnezeu de toate, că va binele şi bunătatea lui. 
   Derept aceaia, fraţilor, totputearnicului, lu Dumnezeu, neputincioşi noi fiind, să ne apropiem pentru ajutoriul. Şi de nu văm avea avuţie să dăm noi cu frîngerea inimiei să cădem. Şi ce e den bogăţie păcatul, să ne rugăm să ne iuşureaze, ca de păcate measeri să ne arătăm, şi bogăţiei bunătăţilor să ne îmbogăţim, şi aşa, îmbogăţindu-ne, în mînile lu Dumnezeu avuţiia să o dăm, în mînile săracilor aceaia puind. Şi la ceriu de vom strînge, atunce adevăr afla-ne-văm bogaţi, şi nemică nu ne va strica pizmaşul într-acea nescăzută şi lăcuitoare bogăţie. Şi dentr-această comoară dulce nescăzuta şi nerăsipita pişte şi dulceaţă priimi-vom în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi putearea în veciia veacului, amin. <327> 
   
     Dumineca a treisprezecea
     Evanghelie de la Mateiu, zaceala 87
   
   [296] Zise Domnul pilda aceasta: Om neştine era căsătoriu ce-ş sădi viia. Şi cu gard îngrădi, şi săpă într-însa tocitoare, şi zidi turn. Şi o deade el a lucrători, şi se duse. Cînd se apropie vreamea rodului, tremease robii lui cătră lucrători, să ia rodul lui. Şi prinseră lucrătorii robii lui, bătură-i amu, alţii uciseră, alţii cu pietri-i uciseră. Iară tremease alţi robi mai mulţi de întăiu, şi feaceră lor aşijderea. Mai apoi tremease cătră ei fiiul lui, grăi: „Ruşina-se-vor de fiiul mieu”. Lucrătorii văzură fiiul, ziseră întru ei: „Acesta iaste moşteanul; veniţi să ucidem el, şi vrem ţinea moşteniia lui”. Şi prinseră el, şi-l scoaseră afară den vie, şi-l uciseră. Cînd amu va veni domnul viei, ce va face lucrătorilor aceia? Grăiră lui: „Răii rău să piară! Şi viia o va da altor lucrători, ce vor da lui rod în vreamea [297] sa”. Grăi lor Isus: „Au n-aţi cetit nici dinioară în cărţi: Piatra ce nu în rînd feaceră ziditorii, aceaia fu în capul unghiului. De la Domnul fu aceasta, şi iaste minune între ochii noştri?”. 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Ce e den învăţătură folos, strînge oamenilor Domnul nostru şi Dumnezeu în multe năravuri şi în multe chipuri, cuvînt întru evanghelie de multe ori face. Că aorea amu aiavea au grăit, iară aorea în pildă, şi aorea cu măiestrii; şi cu certare încă învăţa Domnul. Că feace aceasta, nu numai derept vindecarea proştilor şi pentru nehitleniia acelui nărod ce se strîngea, ce derept cărtularii şi fariseii, căce că avea în tot chipul înţelepţiia şi înţeles, şi nu putea răbda curatele şi dereapte ale <328> Domnului cuvinte pentru oblicirea şi iuţimea şi tăriia cuvîntului. Că învăţătura amu aorea are cuvîntul cu mîngîiare şi cu învăţătură şi cu sfătuire, iară aorea cu oblicire şi cu oprire şi cu iuţime. Şi şi aimintrea iară grăiaşte cu pildă Hristos, ca de certare mintea ascultătorilor să o rădice şi înainte să puie lucruri şi mai cinstite, şi de-a aducerea aminte de ce le-au grăit să le bage în suflet ascultătorilor, ca de pururea să lăcuiască. Că cuvintele cu pildă aiavea şi curată învăţătură fac, şi nesocotitorii şi zăcătorii rădică-i mai vîrtos spre ascultare. Iaste pilda aceasta, cum răspunde dumnezeiescul glăsitoriu Matei astăzi: 
   (Evanghelie): Zise Domnul pilda aceasta: Un om oarecine era căsătoriu ce-ş sădi vie. Şi cu gard o îngrădi, şi săpă într-însa tocitoare, şi zidi stîlp. Şi o deade lucrătorilor, şi se duse. 
   (Tîlc) Ziditoriul a toate Domnul, cel ce den ce n-au fost aduse toată lumea, om pentru iubirea oamenilor [298] cheamă-se, şi ca un ziditoriu de toţi oamenii; iară domnul casei, ca un biruitoriu că oblăduiaşte lumea; şi lucrătoriu viei, că mai vîrtosu şi mai mult grijiia de oamenii izrailteani decît de alalţi oameni. Viia amu iaste nărodul iudeiesc, că den Eghipet amu adus fu şi în ţara făgăduită sădit de Dumnezeu, cum şi sfîntul David grăiaşte: „Viia den Eghipet aduse, şi goni limbile, şi sădi ea”. Şi iară aiurea grăiaşte: „Aduse-i de-i sădi ei în codrul moşteniei lui”. Iară gardul viei iaste leagea lu Moisi, de nu lăsa jidovii să se meastece păgînilor şi să cază întru necuviinţe. Gardul <329> iaste şi ce era de însuş Dumnezeu întărire, de apăra limbilor să nu se scoale să biruiască jidovii. Însă pentru fără-de-legile lor surpă gardul viei Domnul, şi o ciupiia pre ea toţi cîţi trecea pre cale (ce se zice că fu întru răsipire nărodul iudeiesc), şi se răsipiră pren toate limbile. Iară tocitoarea iaste altariul (ce se zice, loc de jărtvă, unde făcea jungheare). Iară supt tocitoare era supt-jărtăvnic, ce întru el sîngele jărtveei prijeniia-l. Iară stîlpul e cetatea Ierusalimului şi hramul ce era întru el, de era mai nărocit şi prea mai înalt întru oameni. Iară lucrătorii dentîi, bătrînii oamenilor şi arhiereii şi cărtularii, ceia ce le se părea că sînt preamîndri şi legiei învăţători. Ce ei se arătară răi şi hitleani şi ucigători. Acestora viia de Domnul Savaot dată fu. Iară ducerea domnului viei acasă, vreamea, că nu se arătă lor în zioa a stîlpului de nuor şi în noaptea stîlpului de foc. Iară ducerea, dumnezeiasca lungă răbdare şi mila. Căce că nu curînd întrebă jidovii de păcatele munciei şi a plateei, părea-le-se că departe se-au dus şi doarme Domnul răbdăriei ceaia lunga şi al ogodireei, şi nu va întreba curînd judecătorii nederepţi. 
   (Evanghelie) E cînd se apropie vreamea rodului, tremease robii săi cătră lucrători, să ia rodul de la ei. Şi prinseră lucrătorii robii lui, unii bătură, e alţii uciseră, alţii cu pietri-i uciseră. Şi iară tremise alţi robi mai mulţi de întîi, şi făcură lor aşijderea. <330> Mai apoi tremease cătr-înşii fiiul său, grăi că „au a se ruşina de fiiul mieu”. Iară lucrătorii văzură fiiul lui, şi ziseră întru eiş: „Acesta iaste moşteanul; veniţi să ucidem el, [299] şi să ţinem moşiia”. Şi prinseră el, şi-l scoaseră afară den vie, şi-l uciseră. 
   (Tîlc) A rodului întrebare, mai vîrtos şi a lucrului, iaste a legiei viaţă, de ascultarea lucrului arătare şi de sfîrşitul învăţăturiei sfîrşire. Iară vreamea adunatului şi ascultăriei rodului acestuia, venirea prorocilor iaste. Că robii dentîi şi ai doilea, vîrstele prorocilor sînt, carii era tremiş de Dumnezeu să ceară rodul (ce se zice, lucrurile omeneşti). Iară ei de acei lucrători, ce nu se cădea, aceaia păţiră. Că unii amu bătură-i, cum şi pre Mihea proroc pre falci-l bătu Sedechiia; e alţii uciseră, ca şi pre Zahariia, fiiul lu Varahiin, între besearecă şi oltariu uciseră-l; iară alţii cu pietri-i uciseră, ca şi pre alt Zaharie, feciorul lu Ioada arhiereul, şi alţi mulţi. Iară mai apoi tremes fu fiiul lu Dumnezeu; cu trup arătă-se, şi nu numai că nu priimiră el iudeii, nici se ruşinară de fiiul lui, ce şi pre moarte-l deaderă, că afară den vie răstigniră-l. 
   (Evanghelie) Că văzură amu pre el lucrătorii, şi ziseră: „Acesta iaste moşteanul; veniţi să ucidem el”. 
   (Tîlc) Că iudeii ceia ce grăiră că acesta iaste Hristos, aceştea-l răstigniră pre el şi-l scoaseră afară den cetatea Ierusalimului, bătrînii omeneşti şi arhiereii şi cărtularii şi fariseii, lucrători hitleanii şi călcătorii de leage. 
   Derept aceaia amu cînd veni-va domnul viei, ce va face lucrătorilor <331> acelora? Şi zise lui: „Răii rău i va piiarde, şi viia o va da altor lucrători, ce vor da lui roduri în vreamea lor”. 
   Că se sculă Domnul den moarte şi se sui în ceriu, şi şezu cu Dumnezeu şi tatăl şi cu luarea (ce se zice, cu trupul ce luo). Şi răii rău i pierdu ca neşte călcători de leage şi ucigători, lucrătorii hitleani, iudeii. Şi mai nainte amu de munca ce va să fie osîndi pre ei şi-i munci cu pustiirea cetăţiei, cu săpatul hramului şi cu alalte reale, şi cu răul ce păţiră de rimleani. Că cine i e afară de el Dumnezeu şi pre Dumnezeu afară de sine-l face; căror amu chinuri şi munci şi osînde nu i se dostoiaşte, şi în ceastă lume, şi în ceaia ce va să fie? Iară alalţi lucrători, ce le fu dată după [300] aceaia viia, apostolii sînt, şi ceia ce-s den limbi învăţători, şi toţi credincioşii, şi arhiereii ceia bunii şi înţelepţii, şi păstorii ceia ce-au luat viia lu Hristos cu bună ogodire vieţuind. Şi aceasta o grijiră cu bună vreamea, şi prea multe roduri deaderă. 
   (Evanghelie) Grăi lor Isus: „Dară n-aţi cetit în scriptură că piatra ceaia ce nu o socotiră ziditorii, aceaia fu în capul unghiului. De la Domnul fu aceasta, şi iaste minune între ochii noştri? Derept aceaia grăiesc voao că se va lua de la voi împărăţiia lu Dumnezeu, şi dată fi-va limbilor carei vor face rodurile lui. Şi cine va cădea spre piatra aceasta, sparge-se-va, iară spre cine va cădea, struncina-va pre el. 
   (Tîlc) Piatra ce nu o socotiră ziditorii, iudeii, fu în capul unghiului spre adunare şi împreunare amînduror păreţilor, ceia ce se-au răsipit mai denainte. Acesta iaste Hristos, împăcarea noastră, de-au <332> împreunat ceia ce se-au răsipit şi adunat amîndoi într-una. Căce puse în capul unghiului (ce se zice, cap beseareciei fu) împreunînd jidovii şi păgînii întru o credinţă. Că cum e piatra în unghiul zidului dedesupt, de ţine amîndoi păreţii, aşa şi Hristos întru o credinţă toţi-i împreună. Iară acest unghiu minunată iaste şi de la Domnul fu. Că cine ţine pre noi besearecă şi ne face o credinţă, de la Domnul fu. Şi-i iaste cu minune multă dostoiniciia, derep ce că bine fu zidită. Şi aimintrea iară iaste minunată derep ce că cu ciudesele întări-se şi se învîrtoşă cuvîntul lu Hristos. Că tocmeala beseareciei minunată, iaste şi mare şi înaltă, că n-are a putea nimea cu rău spre nevinovata şi curata a noastră credinţă şi spre dereapta învăţătură, beseareca lui Hristos. 
   Luată fu împărăţiia lu Dumnezeu de la iudei (ce se zice, împreunarea ce avea cătră Dumnezeu) şi dată fu căror crezură. Că carei se întărîtară pietriei săblăznindu-se de Hristos, struncinaţi vor fi amu întru al doilea venit a lu Hristos. Însă şi acicea mai nainte struncinaţi fură de însuş de acesta Hristos (ce se zice că răsipiţi fură prespre tot pămîntul), cumu-i vedem blăstemaţii iudeii răsipiţi şi [301] chinuindu-se nu puţinei. Aceasta au amu, de le zace înainte lucru şi precepătură, ce-aţi auzit, fraţii miei. Ce nu numai pre iudeii obliceaşte această pildă, ce şi credincioşii carei nu socotesc dumnezeiasca învăţătură şi zisa lu Hristos. Că carei greşesc şi le se pare că Dumnezeu nu veade ce fac ei, şi aceia pre Domnul răstignesc. Aşijderea amu cînd va veni întru a doao a lui şi înfricoşată venire să judece tuturor săditoriu viei şi Domn, răii rău i va piiarde, şi-i va <333> tremite întru cel întunecat foc nestins şi unde vor fi afară de lumină. Acolo zice că iaste plîngere şi scrîşnitul dinţilor. 
   Ce să nu fie nimea den noi aşa, fraţilor, ce să ne nevoim în viia lu Hristos să lucrăm, ca în vreamea de judecată, şi adusul rodului în bună vreame avînd, să ne aflăm ca un pom prisădit lîngă ieşitul apeei şi rodul nostru şi noi la vreame să-l dăm; şi frunzele noastre (ce e în Hristos nădeajdea spăseniei noastre) să nu cază, nici ca lemnul fără rod în adîncul focului tremiş să fim, ce dumnezeieştiei fericire să ne spodobim, şi în viia ceaia de sus, împărăteasca, să întrăm, şi struguri frumoşi să culeagem, şi taina aceasta în tocitorile inimilor noastre să mustim, şi dentr-acea dulceaţă să ne săturăm şi să ne îndulcim, şi noiei şi fără moartei şi de a adeveritei vie băutură să ne îndulcim. Şi aceasta să fie noao tuturor să o dobîndim de la Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi ţinearea, cu tatăl şi cu sfîntul duh, acmu şi pururea şi in veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a patusprezecea
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala, 89
   
   (Mateiu XXII, 2) Zise Domnul pilda aceasta: „Podobeaşte-se împărăţiia ceriului omului împărat ce feace nuntă fiiului său. Şi tremease robii lui a chema la nuntă; şi nu vrură să vie. Iară tremease alţi robi şi grăi: „Ziceţi chemaţilor: adecă, prînzul mieu gătiiu, [302] juncii miei ceia hrăniţii jungheaţi, şi totu e gata; veniţi la nuntă!”. Ei nu pristăniră; unii amu la satele lor, e alţii la negoaţe. Alţii prinseră robii, dosădiră lor şi-i uciseră. Şi auzi împăratul acela, mînie-se şi tremease voinicii lui, şi pierdură ucigătorii aceia, cetăţile lor arseră. Atunce <334> grăi robilor lui: „Nunta amu gata iaste, chemaţii nu fură destoinici. Duceţi-vă amu în ieşitul drumurelor, şi cîţi veţi afla, chemaţi-i la nuntă”. Şi ieşiră robii acei în răspîntii, adunară toţi cîţi aflară, răii şi bunii. Şi se împlu nunta şezînd ei. Şi întră împăratul şi-i văzu şezînd, văzu aciia un om neîmbrăcat în veşminte de nuntă. Şi grăi lui: „Soaţe, cum ai venit încoace neavînd veşminte de nuntă?” El tăcu. Atunce zise împăratul slugilor: „Legaţi lui mînile şi picioarele, şi-l luaţi el de-l aruncaţi el în untunearecul de afară. Aciia va fi plîngere şi scrîşnire dinţilor. Mulţi sînt chemaţi, şi puţini aleşi”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   (Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Podobeaşte-se împărăţiia ceriului omului împărat ce feace nuntă fiiului său. Şi tremease robii lui a chema chemaţii la nuntă; şi nu vrură să vie. Şi iară tremease alţi robi, grăi: „Ziceţi chemaţilor: adecă, [303] prînzul mieu gătiiu, juncii miei şi graşi înainte-s puş, şi totu e gata; veniţi la nuntă!” Ei nu pristăniră, ce să duseră unii amu la satele lor, e alţii la negoaţe. Alţii prinseră robii, dosădiră-i şi-i uciseră. Auzi împăratul acela, mînie-se şi tremease voinicii lui, şi pierdu ucigătorii acei, şi cetăţile lor aprinse. Atunce zise robilor lui: „Nunta amu gata iaste, iară chemaţii nu fură destoinici. Duceţi-vă amu în ieşitul drumurelor, şi cîţi veţi afla, chemaţi-i la nuntă”. 
   (Tîlc) Om şi împărat cheamă-se Dumnezeu şi tatăl, iară ginere fiiul şi cuvîntul lui; nevasta, beseareca lu Dumnezeu, noi oamenii ce ne chemăm <335> pre numele lu Hristos, iară nunta, arvuna fiiului cătră besearecă şi împreunarea, ce derept ea dumnezeieştiei fire soţiţi fum. Iară nunta lucru se cheamă pentru luminarea şi dragostea ce are cătră noi Dumnezeu. Însă nu zice nuntă, ce nunte, că multe în multe chipuri beseareci arată cătră fiiul şi Dumnezeu împreunare şi adunare şi tocmeală. Nu întru un chip amu, ce în multe chipure ce e cătră Dumnezeu împreunare şi adunare fi-va. Unii amu cu feţie şi cu curăţie neprepusului ginere, lu Hristos, împreună-se, e alţii cu bune fapte a mulţi şi cu lină dăruire, iară alţii amu învăţînd, e alţii ascultînd; unii amu lucrînd, e alţii împăcîndu-se; unii amu îmblînd, iară alţii deşărtîndu-se şi fără-voroavei dîndu-se. Unii amu roduri de o sută aduc, alţii de şasezeci, iară alţii de treizeci. Că de oameni iubitoriu e acesta Domn, şi multe cărări dat-au noao spre spăsenie, nu una. Nici zice în pilda seminţelor că cine nu va face o sută, căzut iaste, ce şi şasezeci carii fac, spăsi-se-vor; treizeci carii vor aduce rod, spăsenie priimi-vor. 
   Carii sînt cei ce fac o sută? Sînt ceia ce nu strîng avuţie şi curăţiia de feţie au iubit. Iară ceia ce-au iubit pre şasezeci, sînt ceia ce cu leage vieţuiesc cu muierile-ş, şi cu mîndrie întreagă, şi jumătate den avuţiia lor împart. Iară cei ce aduc roduri de treizeci, sînt cei ce dau den avuţiia lor a treia parte săracilor, şi carii nemica rău n-au făcut. 
   Iară tatăl şi Dumnezeu grăiaşte că feace nuntă fiului [304] său, ca să n-aibă a zice jidovii că se-au lepădat ca un protivitor lu Dumnezeu, de nu vor creade lui. Şi tată lor pre acela chema-l, şi li se părea <336> o păreare, nepăreare. Unii amu derept a boilor înjugare, iară alţii derept sate şi de muieri, iară alţii prinseră robii lui, dosădiră-i şi-i uciseră. E robii ce chema la nuntă, întîii era cei ce întru venirea Domnului apucară, apostolii, ai doii, după înviere şi suire, după aceaia tocmitorii şi priimitorii apostolilor şi toţi învăţătorii şi păstorii şi slujitorii cuvîntului. Iară chemaţii sînt iudeii, că mainte fură aceştea chemaţi, nu o dată sau de doao ori, ce de multe ori, cu legea şi cu prorocii, cum şi Ioan botezătoriul grăiia-le: „Gătiţi calea Domnului, dereapte faceţi cărările lui!”. Şi iară: „Adecă mielul lu Dumnezeu ce luo păcatele lumiei!”. 
   Iară juncii şi grăsimea, înmulţimea piştei, iaste darurile sufleteşti ce sînt cinstite mai vîrtos de toate ale vremilor şi putredele, cu cuvinte şi preaînaltă hrană, cu învăţătură dumnezeiască. Iară grăsimea, însuş acesta e viţelul hrănit, şi dulceaţa-i vedeare sufletească, că e grasă şi preadulce, nu nimoaşte şi răslăbită. Acea mîncare tot bucate sufleteşti şi pişte cheamă-se, încă şi în a legiei veache şi în a noiei taine. Că cum juncii, aşa şi grăsimea. În leagea veache junci arată-se, că dobitoc în jărtvă avea, iară în leagea noao grăsimea, că pite acmu aducem la oltar; şi căce e den grîu strînsă, ea se cheamă grasă. 
   Cheamă amu pre noi Dumnezeu, ca să mîncăm a vechiei şi a noiei leage dulceaţa. Şi de-aciia, cînd văm vedea cineva spuind aiavea şi curat dumnezeieştile cuvinte vedem aceasta grasă mîncare dînd, cînd ară îngrăşa şi să sature proştii, cine învaţă aiavea şi spune dumnezeiasca scriptură. 
   Satul amu cheamă-se a trupului grije şi mîndriia iubirei de dulceaţă, şi trupeasca <337> toată, şi a lumiei şi a fireei lumiei vătămătură. Că iubirea avuţiei şi iubirea aurului şi iubirea de slavă, aceastea iubiră iudeii, iară nunta împărătească nu grijiră, ce şi pre ceia ce-i chemară ei, dosădiră şi-i uciseră. Derept aceaia şi a lu Dumnezeu mînie luară, [305] că răii rău cumpliră şi piiarderei daţi fură. Că pre cine cheamă Dumnezeu, nu-i ia nemică a meni cu podoabă să se leapede. „Că cine va iubi”, zice, „tatăl sau muma mai vîrtos de mine, nu iaste mie destoinic”. Iară ei nu numai a veni nu vrură, ce şi pre ceia ce venise pentru ei uciseră. Derept aceaia arse cetăţile lor Dumnezeu şi oşti tremease de uciseră ei. 
   (Evanghelie) Că auzi amu, zice, împăratul acela, şi se mînie şi tremease oastea lui, de pierdu ucigătorii aceia, şi cetăţile lor arse. 
   (Tîlc) Aceastea grăi Domnul, de arătă mai nainte ce va fi după patruzeci de ai den a lui suirea, în zilele lu Uespesiian şi lu Titu vrea să fie. Că spuse aceasta ca cînd fu, că înaintea lu Dumnezeu şi ceaia ce va să fie, şi încă şi ceaia ce n-au fost, ca cealea ce-s aciia sînt. Iară această oastea a lu Dumnezeu, cheamă-se a ceriului voinicame şi îngerii ce-s pre munci, şi şi aceia înşiş rimleanii ce şi Ierusalimul arseră şi ce era în cetate luară. Că se mînie, zice, împăratul acela. Că mîniiară pre Dumnezeu şi tatăl nebunii de ei că fiiului şi lu Dumnezeu nu crezură, ce-l deaderă spre moarte mai vîrtos. Şi încă nu aciiaş după răstignirea lu Hristos au fost prădarea şi săparea a Ierusalimului, şi a tot nărodul iudeiesc toată pierderea ceaia reaoa, ce după patruzeci de ai, ca să-ş arate a lui multa în-lungă-răbdare Dumnezeu. Iară după ce uciseră întîiul măcenic Ştefan, şi după ce uciseră şi pre Iacov, <328> fratele lu Ioan, cu spata, şi după ce dosădiră apostolii şi-i goniră, atunce chinuirea şi piiarderea acelora desfîrşit lăsată fu. Şi mărturii fost-au acestor ce-au fost mai apoi, ceia ce-au auzit aceaste mainte, de Hristos. Încă au fost viu Ioan bogoslov şi alţi mulţi ce-au fost cu Hristos. Aceştea toţi deaca se săvîrşiră, cum proroci Dumnezeu şi Domnul - că mare e şi nespusă e a lui milă - şi aceastea toate le feace, şi aşa lungă-răbdarea arătă-ş. Că încă aşteaptă pre nebunii şi nemulţemitorii jidovi să se întoarcă. Că viia sădi, vreame lor deade-le spre lucrare. Robii lui tremease să ia rodul în vreame de strînsoare iară de [306] ei fură uciş. Şi tremease alţi robi, şi de aceaia jungheaţi fură. După aceaia tremease fiiul său, şi şi acesta ucis fu. Şi iarăş pre aceia la nuntă chemă-i după învierea lui şi înălţarea în ceriu; şi nici atunce nu vrură să vie. Aşijderea tremease alţi robi; ei şi pre aceia uciseră. De-aciia atunce pierdu pre ei. Răii cu rău i pierdu şi-i chinui, ca cu o dureare şi boală fără vindec. 
   Dentr-aceasta să înţeleagem, ca de vor fi şi nescari nevoi ţiind pre noi, cuviinţă ne iaste a face cinste mai vîrtos de toate duhovnicilor, şi de tremişii de la Dumnezeu, carii-s tocmiţi spre a noastră sufletească cercetare şi socotire, şi grije a avea şi a-i asculta, şi a ne pleca, nu să-i rînjim, nici să ne întărîtăm spr-inşii, nici a-i urî sau a-i dosădi, nici a-i goni sau a-i ucide, ca să nu mîniem pre Dumnezeu şi daţi să fim piiarderei. 
   (Evanghelie) Atunce grăi robilor săi: „Adecă, nunta gata iaste, iară chemaţii nu fură destoinici. Duceţi-vă de-aciia pren răspîntiile căilor şi cîţi să aţi afla, chemaţi-i la nuntă”. 
   (Tîlc) De ceia ce se vor tîmpla şi uitaţii chemaţi-i, că nu se strîmtează <339> beseareca lu Dumnezeu, nici auzim noi să zică acmu că nu va întra moavitean (că nu întră moaviteanii în beseareca lu Dumnezeu), ce mai vîrtos auzim aceasta, de zice „veniţi toţi”, unde nu sînt elini, nici iudei, nici varvari, nici schifini, nici robi, nici slobozi. Şi ieşiră robii (ce se zice, apostolii) şi de beseareca limbilor carii sînt tocmiţi îngerii, adunară toţi cîţi aflară. Şi vin şi pînă în zioa de astăzi şi hitleanii şi bunii, şi se spodobesc taineei şi cu dumnezeieştile daruri îndulcescu-se. Iară pentru să nu numai spre o credinţă să nădăjduiască limbile şi cu leane şi cu negrije să îmble, şi de judecată voroveaşte lor Dumnezeu, şi de viaţă şi de lucrure foarte cu socotinţă face cuvînt. 
   (Evanghelie) „Soaţe”, zice, „cum ai venit acicea neavînd veşminte de nuntă?”. El tăcu. Atunce zise împăratul slugilor: „Legaţi-i lui mînile şi picioarele şi-l luaţi pre el, de-l aruncaţi întru întunearecul de afară”. 
   (Tîlc) Că chemaţi a fi, şi a ne curăţi den bunătate iaste; iară cine fu chemat şi fu îmbrăcat cu veşminte curate, iaste cela ce lăcuiaşte de pururea păzindu-se în curăţie; şi [307] spre chemare iaste-i cu voie şi cu nevoinţă. Şi cu vreare. Iară cu spurcate veşminte omul ce întră la nuntă (ce se zice, împărăţiia ceriului), necurat avîndu-ş sufletul, nu i-e puteare. Derept aceaia se încuie (ce se zice, tăcu), că cine nu are ce răspunde, de eluş osîndit iaste. Derept aceaia cătră neîmputatei şi şi netreabnicei boale şi chinuirei şi neîncetatei muncă tras iaste şi osîndit, unde e plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Că munca amu nu fu pentru omul, ce pentru dracii. Iară împărăţiia şi îndulcirea şi neputreda dulceaţă den începutul lumiei gătită fu pentru omul, <340> iară noi ne facem înşine pre noiş osîndiţi munciei. Iară încă mai nainte de îndulcirea nunteei judecă dereptul judecătoriu, ca să se ştie că destoinicii îndulci-se-vor nunteei, iară nedestoinicii scoş vor fi. Şi de fieşce lucru, ori osîndire, ori dereptare fi-va. 
   Să auzim amu, cîţi dumnezeieştiei taine îndulcitu-ne-am şi la dumnezeiasca nuntă venit-am, cu lucrure spurcate sufletele îmbrăcate fiindu-ne. Să înţeleagem cu ce chin vor să se muncească care vor fi îmbrăcaţi cu veşminte spurcate. Şi ne teamem de tăriia acestui cuvînt, să ne cutremurăm de oprirea şi de neîncetata osîndă a aceştiia. Şi nu numai năiemniciei să ne nedăjduim, că mulţi sînt chemaţi, iară puţinei-s aleşi. 
   Chemaţi după dulceaţă fum, ce rogu-mă, fraţilor, să fim şi vreriei aleşi, ca să nu ne arătăm nedestoinici chemăriei. Nece purtînd veşminte spurcate la a despuietoriului masă să îndrăznim, s-am vrea să ne apropiem, nici să ne aflăm la dumnezeiasca nuntă veşminte de nuntă neavînd, ca să nu zică şi de noi împăratul slugilor: „Legaţi-le lor picioarele şi mînile, de luaţi pre ei şi-i aruncaţi ei întru întunearecul de afară”. Derept aceaia să ne ruşinăm chemăriei şi de cela ce ne-au chemat la nuntă, ca nimea de noi să nu fie cu veşminte spurcate îmbrăcat, ce să socotim, cineş de noiş, înfrîmseţarea sufletului-ş său. Că auzit amu, bărbaţilor şi muierilor, şi tinerii şi bătrînii, că nu iaste de trebuinţă, noao veşmintele trupului în multe chipure şi de mult preţ, ce sufletul nostru den [308] lăuntru să înfrîmseţăm. Că pînă nu văm avea aceasta, iară acel veşmînt nu-l putem avea. Că nu e împreună şi sufletul şi trupul să <341> îmfrîmseţăm, că nu iaste împreună dulceţiei şi păcatelor a lucra şi Hristos a asculta cum se-ară cădea. Ce să părăsim noi aceaste chinuiri reale, şi spurcatele şi ruşinatele veşminte să le lepădăm. Carele-s acealea? Iaste curviia şi necurăţiiă, pohta păcatelor cealea realele şi asupriciunile, cametele, ce iaste a dooa slujire de idoli. Ce să ne încămătăm nevoinţeei de sus şi împărăţiia să răpim, ca neputredei dulceţi să ne îndulcim în Hristos Isus, Domnul nostru. Că lui se cade slava şi cinstea întru veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a cinsprezecea
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 92
   
   (Mateiu XXII, 35) În vreamea aceaia, un învăţătoriu de leage apropie-se cătră Isus, ispitiia el şi grăi: „Învăţătoare, care porîncită mai bună iaste în leage?” Isus zise lui: „Iubeaşte Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta e întîia şi mai mare porîncită. A doa, în chipul ei: Iubeaşte vecinul tău ca însuţi tine. Spre acealea doao porîncite toată leagea şi prorocii spînzură”. Adunatele fariseilor întrebă Isus, grăi: „Ce se pare voao de Hristos? Al cui fiiu iaste?”. Grăiră lui: „A lu David”. Grăi lor Isus: „Cum amu David cu duhul Domnului chema [309] el şi grăiia: Zise Domnul Domnului mieu: şezi de-a dereapta mea, pînă voiu pune toţi vrăjmaşii tăi perină picioarelor tale?” Sau amu David cu duhul Domnului el chemă, cum fiiul lui iaste?” Şi nimea nu putu lui răspunde cuvînt, nici cuteza cineva den aceaia zi să întreabe el de-aciia. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Cei lucrători ce satele omeneşti păzesc şi cîţi-s de au întru eale grădini cu flori frumoase şi cu bună miroseală şi după vreame adună, stăpîni <342> loru-ş sau oaspeţilor iubiţi cu drag aducu-le, iară ei cu bucurie le priimesc şi mulţemită lucrătorilor dau-le. Iară alt nemică den flori nu priimesc, numai întru neşchită vedeare îndulcescu-se şi miroseală dentr-însele mirosesc. Iară noi, lucrătorii şi învăţătorii sufleteşti, cei ce de pururea înfluritoarea sfintei evanghelie am luat şi a o păzi datori fiind, nu numai întru o vreame a anului florile primăveriei, cealea ce pre iuşor veştejesc, aducem oaspeţilor noştri ceia bunii şi iubiţii şi feciorilor depre Dumnezeu, ce cuvinte sufleteşti şi învăţătură şi dojană în toată vreamea cu frîmseţi şi cu folosuri, ca dentru o grădină şi dentr-un rai ce de pururea înflureaşte, florile ce-s de pururea vieţuitoare ale sfinteei evanghelie strîngînd aducem, spre buna miroseală a spăseniei sufletelor noastre. Deci cu bucurie de-aciia, fraţilor, să priimim aceastea, şi cu miroseala şi cu buna miroseniia a duhului sfînt împuţiciunea ceaia reaoa a păcatelor den sufletele noastre să gonim şi curaţi să fim, şi beseareci lu Dumnezeu fi-văm şi sălaşuri dulceţiei lui. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, un tînăr oarecine vine cătră Isus şi zise lui: „Învăţătoare dulce, ce să fac ca să aib [310] viaţa veacilor?” El zise lui: „Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, numai unul Dumnezeu”. 
   (Tîlc) Tînărul acesta, nu ca să ispitească vine cătră Isus, nici socotiia aceaia, ce întreba să înţeleagă, că-i părea că alte porînci sînt mai mari, mai vîrtos decît ale legiei, de-i vor putea mai ajuta lui la viaţa veacilor. Iară Hristos zise lui: „Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, numai unul Dumnezeu”. E amu zice ca unul de învăţătoriu: „De mă chemi dulce, rău grăieşti”, că nimea nu e <343> den oameni pre adevăr dulce, împreună că şi pre iuşor oamenii pleacă-se den bine spre rău, că împreună şi oamenii ce se premenesc cătră dumnezeiasca dulceaţă, hitlenie mai vîrtos şi zloabă pare-le-se a fi. 
   (Evanghelie) „Iară de veri să întri întru viaţă, păzeaşte porîncile”. Grăi lui: „Carele?” Isus zise lui: „Nu ucide, nu preacurvi, nu fura, nu mărturisi strîmb, cinsteaşte tată-tău şi muma, şi iubeaşte vecinul tău ca însuţi pre tine”. 
   (Tîlc) La ale legiei porînci tremease pre cel legiuitoriu ce întrebă pre Domnul, ca să n-aibă a grăi jidovii că treace leagea. 
   (Evanghelie) Grăi lui: „Aceastea toate păzit-am den tinereaţele meale. Ce încă-mi lipseaşte?”. 
   (Tîlc) De vrea fi păzit porîncile acest tînăr, cum zise, mare lucru fi-vrea ştiut c-au isprăvit. Unii amu, ca un măreţ şi ca un trufaş părea-le acesta. Cum amu isprăvit-au de să iubească vecinul, cînd acesta era bogat, iar vecinul sărac? Că nimea nu e să iubească vecinul ca pre eluş, că va să fie mai bogat decît vecinu-său. (Că toţi oamenii vecini cheamă-se). Unii le pare că aşa zise tînărul: „Fi-m-va amu, că toate acealea păzit-am, Doamne? Au ce-mi încă-mi lipseaşte, de nu-mi ajunge?”. 
   (Evanghelie) Şi zise lui Isus: „De veri să fii desfîrşit, pasă şi vinde avuţiia ta şi dă mişeilor, şi să priimeşti avuţie la ceriu, şi vino după mine”. Auzi tînărul cuvîntul, şi se duse oscîrbit; era de avea avuţie multă. 
   (Tîlc) „De veri să fii desfîrşit, o tînărule” (ce se zice, al mieu să fii şi creştin adevăr) grăi Domnul, „pasă şi [311]vinde avuţiia ta şi o dă aciia toată împreună şi nu ţinea nemunuia, ca de pururea milostenie să faci”. Nu zise amu: „Dă-o mişeilor”, ce „o dă cu o dată” descoapere, derep ce amu că sînt unii de miluiesc amu, iară cu de toate spurcăciunile şi realele viaţa împlută le iaste. <344> Şi derept aceaia grăi Hristos: „Vino de pasă după mine” (ce se zice, ca şi de alalte bunătăţi, de toate să aibi). Iară el se întristă deaca auzi aceasta, că jăluiia amu ce i era adînc pămîntul inimiei lui cătră sămînţa învăţăturiei, însă mărăcinii bogăţiei şi grijiei neca-l pre el. Că era, zice, de avea avuţie multă. Că cine are strînsoare şi avuţie puţină, nu iaste aşa prins şi ţinut de aceaia, iară cine va fi întru multă avuţie şi în strînsoare, cu mai mare legătură fi-va şi mai tare. Derep ce amu că cătră bogatul şi iubitoriul de aur grăiia Hristos, că derept aceaia zise lui că „ai a lua comoară la ceriu”. Că cine iubeaşte pre cinevaş, aceluia caută şi pre voie să-i facă şi-l aude, că zice: „Cine de carele va fi biruit, aceluia-i şi slujaşte”. 
   (Evanghelie) Iară Isus zise ucenicilor săi: „Adevăr grăiesc voao că nu e pre lesne să între bogatu-n împărăţiia ceriului. Iară grăiesc voao că mai lesne i iaste cămileei pren lăuntrul urechilor acului a treace, decît bogatul în împărăţiia lu Dumnezeu să între”. 
   (Tîlc) Că pînă iaste ţinut bogatul de bogăţie şi însuş el are mult, şi de n-au nici o nevoie de alţii, n-au a întra întru împărăţiia lu Dumnezeu. Iară cînd va lepăda tot de la sineş, atunce bogat iaste şi de-aciia are a întra. Că era bogat şi Avraam, ce nu-l vătămă bogăţiia, sau pre Iov, sau pre Iacov, şi alţi în chipul acelora, ce mai vîrtosu-i folosi, derep ce că numai cît le trebuiia şi le era destul ţinea, de-aciia alalt da fiecarele cui trebuiia şi aşa se-au spăsit. Că nu vatămă amu bogăţiia, ce pohta şi grija bogăţiei. Că mulţi amu den bogăţie folos aflară, că o băgară în maţele mişeilor. Ce nu iaste puteare celui ce are mult să între în împărăţiia ceriului, cum şi cămilei nu i-e puteare pren lăuntrul urechilor acului. (Însă cămila nu o grăiaşte dobitoc, <345> ce funea ceaia groasa ce iaste în corabie, [312] de leagă cătuşile ceale de fier ce întăresc corabiia.) Mainte, nu pre iuşor zise Domnul, de-aciia şi neputinţă puse înainte, că nu e să între bogatul în împărăţiia lu Dumnezeu. Şi pentru acela e şi certarea şi cuvîntul.
   Iară de iaste aşa neputeare şi nu e pre iuşor bogatului acolo să între, cu cît mai vîrtos camatnicul şi răpitoriul şi obiditoriul? Că să amu cela ce nu-ş va să-ş împarţă avuţiia lui, iaste-i vătămătură a întra în împărăţie, dară încă ceia ce pradă al striinilor şi adună cu nederept? Iani socoteaşte şi înţeleage cît foc nestins adună-ş asupră, ori să iaste sărac, ori bogat, cel ce a striinului pohteaşte. 
   (Evanghelie) Auziră ucenicii lui, mirară-se foarte grăind: „Cine poate să se spăsească?”. Căută Isus, zise lor: „Den om aceasta nu e puteare, de la Dumnezeu toată putearea e”. 
   (Tîlc) Milostivi era şi de oameni iubitori ucenicii, şi întrebară nu de ei, ce pentru toţi oamenii. Iară Domnul învaţă că nu e den a noastră neputinţă să se adaugă spăseniia, ce den dumnezeiasca tărie şi bunătate. Că cine va înceape a nu lua camătă şi a nu asupri, el are a se îndemna mai mult a împărţi, şi de unde va înceape dentr-aceaia a se deşerta şi a împărţi, den nevoie încă ieşi, şi aşa cu dulceaţă spodobit fi-va cu ajutoriul lu Dumnezeu. Că cine e cu năroc rău şi neputincios, de-i va ajuta Dumnezeu, iară el va fi cu puteare. Că cum ştie dulceaţa lui şi mila-i şi miluirea-i lui, el unul grijaşte, ca un ziditoriu şi făcătoriu, de spăseniia noastră. Şi de văm mearge cătr-însul cu tot sufletul şi ne văm ruga, ajutoriu vom afla, şi neputearea cu puteare fi-va noao, cu vrearea lui şi cu ajutoriul lui. 
   Aceastea toate înţelegîndu-le, fraţilor, şi a Domnului judecată să o pomeniţi de pururea, ce grăiaşte că nu i-iaste puteare bogatului <346> să între în împărăţiia ceriului. Să fugim amu de chinul şi de pohta bogăţiei, să ne învăţăm a rîvni pohteei ceiia ce se cuvine. Nu înfrîmseţate ziduri a avea şi case de mult preţ şi de mult venit al satelor, nici luminaţilor domni şi celor cu bogăţiia multă să ne închipuim, ce celor ce multă îndrăznire cătră Dumnezeu au, acestora să rîvnim, şi celor ce-au lăsat tot şi după [313] Hristos au mers. Mai vîrtos acestuiaş însuş, fiiului lu Dumnezeu, ce n-au avut unde nici capul să-ş aciuo, acestuia şi robilor lui rîvnitori să fim, şi multeei şi nespuseei bogăţiei a lui să jeluim întru inimile noastre, pentru a noastră nădeajde şi credinţă. Nu scîrbiţi să fim a ne a vinde avuţiia, cum ne e zis, şi a da mişeilor, ce mai vîrtos să ne bucurăm auzind aceasta şi să sfîrşim cu usîrdie şi cu bună înţelepţie. Cătră aceastea să nu nici curvim, nice să nu ucidem, să nu mărturisim strîmb, şi, după scriptura legiei, mai mult să nu mai căutăm cu hitlenie, nici cu chipzuială hitleană, spre bunătatea striinului. 
   (Evanghelie) Că cine va căuta spre muaire spre pohta ei, zice Domnul că curveaşte cu ea întru inema lui. 
   (Tîlc) Să nu ne mîniem pre niminea, că cine se mînie spre fratele său, vinovat iaste judecatei. Să nu răpim a strinilor, nici al său de cine va fi luat să nu întrebăm, că zice: „Cine de ce-ţi va lua, nu întreba!”. Să nu mărturisim minciună, nici să grăim cuvinte deşarte, nici să ţinem cuiva simbriia lui, că cine ţine simbriia năiemnicului, ca şi cela ce varsă sînge judecă-se. Să cinstim tatăl şi muma, şi mîndrii păstori şi părinţii şi învăţătorii, ce dentr-înşii luom duhul ce e după naştere, şi dereapte slăvite cuvinte şi criştinătăţiei învăţămu-ne. Şi să nu ne lepădăm, nici să uităm cea slavă a neputredei <347> viaţă şi adeverita bunătate ce va să fie, că ceastă lume ce stă, ea ne minte în toate zilele. Să nu ne ascultăm pre noiş că iaste pre adevăr, ce ca o nemică să o uităm şi ca o trecătoare, şi ceaia ce va să fie să păzim. Şi necuvioasa şi ce nu se cuvine să nu lucrăm, pentru care toată lumea nu caută Dumnezeu, nice judecata ce va să fie cu plată. 
   Să ne teamem, fraţilor, şi să ne ferim de toate realele şi de nedereptate şi de păcate, şi Dumnezeu să proslăvim, cineş cu ale luiş făpturi, şi pre părinţi ce ne-au născut să-i cinstim, şi în Domnul să-i ascultăm pre ei, şi den ce avăm cu de ce le trebuiaşte să le împărţim, că aceasta iaste pre ogoadă lu Dumnezeu, că zice: „Cinsteaşte tată-tău şi muma, ca bine să fie ţie, şi veri fi în ai mulţi pre pămînt, şi la ceriu dobîndi-veri viaţa veacilor. Iubeaşte vecinul tău ca însuţi pre tine; împarţi avuţiia ta [314] mişeilor, şi aşa veri avea comoară întru împărăţiia ceaia de sus”. Să meargem după urma ucenicilor şi apostolilor Domnului, lu Hristos, plecîndu-ne întru toate ziselor şi învăţăturiei. Să rîvnim buneei şi dulciei cale şi viaţa sfinţilor părinţilor şi a învăţătorilor noştri, ca cu toţi sfinţii şi cu derepţii să ne spodobim să ne împreunăm, şi de acea neputredă şi nespusă dulceaţă să ne îndulcim, cu dulceaţa adeveritului Dumnezeu şi mîntuitoriul nostru, Isus Hristos, cu nusul tatăl împreună şi sfîntul duh. Slavă şi cinste întru veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a şasesprezecea
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 105
   
   (Mateiu XXV, 14) Zise Domnul pilda aceasta, om neştine ce se duse de chemă ai lui robi şi deade lor avuţiia lui. Unuia amu deade cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, cineş împrotiva sileei lui, şi se duse <348> de-aciia. Mearse cela ce luo cei cinci talanţi, lucră cu nuşii, şi făcu alţi cinci talanţi. Aşa şi cela cu cei doi, dobîndi alţi doi. E cela ce luo unul, duse-se de săpă în pămînt şi ascunse argintul domnului lui. După multă vreame vine domnul robilor acelor, şi să se întreabe cu nuşii de cuvinte. Şi se apropie cela ce priimi cei cinci talanţi, grăi: „Doamne, cinci talanţi datu-mi-ai, adecă, alţi cinci talanţi dobîndit-am [315] cu ei. Zise lui domnul lui: „Bun rob şi dulce credincios, spre puţin fuseşi credincios, spre mult te voiu pune. Pasă în bucuriia domnului tău!” Mearse şi cela ce priimi doi talanţi, zise: „Doamne, doi talanţi dedeşi-mi, şi alţi doi talanţi dobîndiiu cu ei”. Zise lui domnul lui: „Bună slugă şi dulce credincios, spre puţin fuseşi credincios, spre mult te voiu pune. Pasă în bucuriia domnului tău!”. Mearse şi cela ce priimi un talant, zise: „Doamne, ştiia-te că rău om eşti; seaceri de unde n-ai semănat, şi aduni de unde n-ai răsipit. Şi mă temuiu, duşu-mă de ascunş talantul tău în pămînt; şi adecă, al tău!”. Răspunse lui domnul, zise lui: „Hitlean rob şi leaniv, ştiiai-mă că rău om sînt: seacer de unde n-am semănat, şi adun de unde n-am răsipit. Cuveniia-ţi-se ţie să dai argintul mieu tîrgarilor, şi să viiu, să-mi fiu luat al mieu cu asupră. Luaţi amu de la el talantul şi daţi celuia ce are zeace talanţi!” Avutul amu, da-i-se-va şi i se va preaizbîndi, iară de la neavutul şi ce i pare că are, lua-se-va de la el. Şi ponetreabnicul rob aruncaţi-l întru întunearecul de afară; aciia va fi plîngere şi scrîşnire dinţilor”. Aceaia grăind glăsi: <349> „Cine are urechi de auzire, să auză!”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [316] Ce e den învăţătură folos strînge oamenilor Domnul nostru şi Dumnezeu; în multe năravuri şi în multe chipuri, cuvînt întru evanghelie de multe ori face. Că aorea aiavea au grăit, iară aorea în pildă, şi aorea cu măiestrii şi cu certare învăţa. Făcu aceasta, ca mintea ascultătorilor să o rădice, şi înainte să puie lucruri şi mai cinstite, şi de-a aducerea aminte de ce-au grăit, să le bage în suflet ascultătorilor, de pururea să lăcuiască. Că cu pilda amu mai aiavea şi mai curată învăţătură face, şi lenivoşii şi zăcătorii rădică-i mai vîrtos spre ascultare. Iaste cuvîntul acesta înainte de grăiaşte aşa: 
   (Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Un om neştine duse-se şi chemă ai lui robi, şi deade lor avuţiia sa. Şi unuia amu deade cinci talanţi, altuia doi, e altuia unul, cuiuş împrotiva tăriei lui, şi se duse de-aciia. Mearse cel ce luo cinci talanţi, lucră cu nuşii şi făcu alţi cinci talanţi. Aşijderea şi cel cu doi. Iară cela ce luase unul, mearse de săpă în pămînt şi ascunse argintul domnului său. Iară după multă vreame vine domnul robilor acelora şi făcu cu nuşii samă. 
   (Tîlc) Vru Dumnezeu şi Domnul nostru, Isus Hristos, să arate de năprasna a lui a dooa venire, de pune înainte această pildă. Şi zise mai nainte: „Prevegheaţi, că nu ştiţi zioa, nici ceasul, în care va veni fiiul omenesc”. Însă alătură şi aceasta, de grăi că ca un om ce se duce, aşa şi Domnul amu cheamă ai lui robi. Şi deade lor avuţiia sa şi aşa feace. Iară ducerea se grăiaşte ce fu derept noi om Hristos. Iară pentru multa răbdare a lui, <350> nu aciiaş întreabă de lucrul fieşcărui de noi, ce pesteaşte şi aşteaptă.
   Ducerea grăiaşte-se ce e, după sfînta învierea, la ceriu suirea lui, cînd şi deade ucenicilor a ceriului şi dumnezeiasca taină. Iară robii lui sînt ai beseareciei învăţători (ce se zice arhiereii, preuţii, diaconii) încredinţaţi cuvîntului întru slujbă, şi dulceaţa duhului carii au luat, unii amu mai mult, alţii mai puţin. „Că împărţirea darurilor sînt”, cum grăiaşte dumnezeiescul apostol, „acestaş duh iaste de [317] împărţirea slujbelor; acestuiaş Domn împărţirea lucrurilor sînt; acestaş Dumnezeu lucrează cu firea întru toţi de toate. Că fieşcăruiş dă-se arătarea duhului sfînt spre folos. Unuia amu duhul dat i-e cu cuvînt de mîndrie, altuia de cuvînt cu înţelegătură dentr-acelaş duh, altuia credinţa dentr-acelaş duh, altuia dar de vindecare dentr-acela duh, altuia ciude a face, altuia prorocitura, altuia duhuri a goni, altuia în multe limbi a înţeleage. Toate acealea lucrează într-una, şi acelaş duh împarte usebi, spre puteri, cuiş cum va el”. 
   Şi iară: „Voi seţi trupul lu Hristos şi noduri den parte-i, carii puse Dumnezeu în beseareca lui: întîi apostolii, ai doilea prorocii, ai treilea, învăţătorii, după aceaia ceia ce fac ciudă, de-aciia darul de vindecare, ajutătoriia, ceia ce domnesc, ceia ce în multe limbi înţeleg. Au doară sînt ei toţi apostoli? Au doară sînt toţi proroci? Au doară toţi sînt învăţători? Au doară sînt toţi ciude făcînd? Au doară toţi dar au de vindecare? Au doară toţi grăiesc în multe limbi? Au doară toţi spun?” Ce cineş împrotiva tăriei lui, priimesc dar (ce se zice, pre măsura credinţeei şi curăţiei). Că ce vas amu văm da noi lu Dumnezeu, <351> într-acelaş va băga bunătatea sa. E să văm da vas mic, puţinea bunătate priimi-văm; iară de văm da vas mare, mult văm priimi. Că cela ce luo cinci talanţi, aciiaş mearse de lucră alţi cinci talanţi.
   Adevăr amu îndrăznirea robului acestuia dulce e şi lăudată, derep ce că nu se leni, ce aciiaş lucră, de plăti ce luase. Că cine nu-ş caută numai luiş folos, sau numai de eluş cuvînt să aibă, sau bogăţie, sau tărie de la împăratul, sau de la altul, fieş-cu-ce tărie şi mîndrie, ce şi altora va să folosească, acesta amu iaste de-ş plăteaşte ce e dată lui bunătate. Iară cela ce îngroapă talantul, iaste cela ce numai de al lui folos grijaşte-se, iară de spăseniia altora nici un cuvînt nu face. Derept aceaia şi osîndit va fi acela, c-au ascuns întru el bunătatea ce-au luat de la Dumnezeu. Deci şi noi, de văm vedea cineva limpezit şi om meşter negoaţelor şi precupiei şi hitleniei, şi spre ale [318] pămîntului lucrure schimbîndu-ş mintea, să înţeleagem pre acela c-au îngrupat talantul în pămînt (ce se zice, că spre ale pămîntului lucrure întorsu-se-au, nici un folos avînd). 
   Iară după multă vreame vine Domnul ce-ş dedease argintul, sau cuvîntul său. Că argintul lămurit iaste cuvîntul lu Dumnezeu sau, mai vîrtos de toate bunătăţile, şi darul; argintul amu cheamă-se frîmseaţe, şi preaslăvitu-l face cine-l are el. Şi face cuvînt Dumnezeu de-ntreabă, şi cuvînt face cătră cei ce-au luat, ca şi plata să-ş ia de fiecare de ei cu mai mult adaus şi dobîndă. Derept aceaia toţi carei au luat bunătate, datoriu iaste să se nevoiască să-l înduiaze, că îndoirea iaste ce e cătră vecin folosul. Sau vecinul să se nevoiască <352> să înveaţe, sau într-alt chip să-l folosească, încă nu-l va folosi pre acela atîta, cît folos de mult va dobîndi luiş. Că şi mai mare dobîndă priimi-va. 
   (Evanghelie) Şi se apropie cela ce priimi cei cinci talanţi, grăi: „Doamne, cinci talanţi datu-mi-i-ai, adecă, alţi cinci talanţi dobîndit-am cu ei”. Zise lui domnul: „Bun rob dulce credincios, spre puţin fuseşi credincios, spre mult te voiu pune. Pasă în bucuriia domnului tău!”. Mearse şi cela ce priimi doi talanţi, zise: „Doamne, doi talanţi dedeşi-mi, şi alţi doi talanţi dobîndii cu ei”. Zise lui domnul lui: „Bună slugă şi dulce credincios, spre puţin fuseşi credincios, spre mult te voiu pune. Pasă în bucuriia domnului tău!”. Mearse şi cela ce priimi un talant, zise: „Doamne, ştiia-te că om rău eşti: seaceri de unde n-ai semnănat, şi aduni de unde n-ai răsipit. Şi mă temuiu, duşu-mă de ascunş talantul tău în pămînt; şi adecă al tău!”. Răspunse lui domnul, zise lui: „Hitlean rob şi leniv, ştiiai-mă că rău om sînt: seacer de unde n-am semănat, şi adun de unde n-am răsipit. Cuveniia-ţi-se ţie să dai argintu mieu tîrgarilor, şi să viiu, să-mi fiu luat al mieu cu asupră. Luaţi amu de la el talantul şi daţi celuia ce are zeace talanţi!”. Avutul amu, da-i-se-va şi i se va prea izbîndi, iară de la neavutul ce i se pare că are, lua-se-va de la el. Şi netreabnicul rob aruncaţi-l întru întunearecul de afară. Aciia va fi plîngere şi scrîşnirea dinţilor. 
   [319] (Tîlc) Cei robi ce se nevoiră şi dobîndiră cu ce le dedease, lăudaţi fură de Dumnezeu. Şi priimireei amîndoi spodobiră-se, şi cela ce luo cinci talanţi, şi cela ce luo doi, aceaiaş auzire spodobiră-se de la Dumnezeu: „Dulce rob şi credincios <353> voiu pune. Pasă în bucuriia domnului tău”. „Dulcele” acicea să ştiţi, să-l înţeleagem: cela ce are răspuns bun şi cu drag şi-ş tinde a sa dulceaţă fără de pizmă vecinilor. Că aceia spre puţin arătară-se credincioşi, iară spre mult puş fură de Dumnezeu. Nu ca ceia ce se-au spodobit darului de acicea, că ca o nemică sînt aceastea cătră cealea dulceţi ce vor să fie. Că bucuriia lu Dumnezeu, neîncetată i-e veseliia, şi fericirea-i de pururea lăcuitoare, ceaia ce are Dumnezeu de se veseleaşte de lucrure-ş, şi cu acea veselie veselescu-se sfinţii, de se veselesc de lucrurile loruş, cum şi păcătoşii scîrbescu-se de ale loruş lucrure şi se căiesc. Însă Domnul se bucură de bogăţie ce au sfinţii, că cei ce iau cinci talanţi şi cei ce iau doi, unii dulceţi şi unii cinste spodobescu-se. Iară cînd să va lua cineva şi mai puţin, iară de ce i-e dat lui să iaste şi mai mic, şi-l va tocmi bine, întocma va priimi cinstea ca şi ceia ce se-au spodobit a tocmi lucrul cela mai marele şi mai multul. Că cine ce-au luat, după aceaia şi grije desfîrşit are să isprăveasc. Macară să sînt şi în multe chipuri daruri, iară cinstea le iaste întocma, derep ce că şi nevoinţa acestora întocma iaste, că fieşcare de ei ce-au luat ei au înmulţit. 
   Sau iară, şi aimintrea a zice, să sînt întocma amu lăudaţi şi întocma aduş, în multe chipuri de plate spodobescu-se, după seama dobîndeei. Că alţii sînt robi cu bună înţelepţie ca şi aceia, şi acelora spodobescu-se; iară cel rob hitlean şi lenivos, aimintrea răspunse, şi, împrotiva hitleniei lui, iute meni pre despuitoriul, cum şi acmu a mulţi den învăţători grăiesc că iaste iute a căuta den om ascultare, ce cui n-au făcut Dumnezeu ascultare, nice-au semănat lor <354> bună plecare. Aceasta arată, că seaceri de unde n-ai semănat, ce se zice: cui n-ai semănat bună plecare, de la acela strîngi bună plecare. 
   Zicînd amu robul despuietoriului că e iute, pre eluşi [320] se osîndeaşte, derep ce amu că de unde era iute, mai vîrtos era el datoriu să poarte grijă, căce avea el domn iute şi mînios. Şi deaca adună el den avuţiia altuia, cu cît mai vîrtos de a sa are a-ntreba? De unde ţi se cădea a înmulţi şi ţie ce-ai luat, ome, şi a face ucenici. Şi de la ei ară fi cerşut despuitoriul datoriia, că tîrgarii cheamă-i ucenici, că şi au, ispitind şi fără de ispită, arată, cuvînt. Iară cu asupră, ce ceare de la ucenini arătarea lucrului, iaste, că şi ucenicul ce priimeaşte de la dascalul său, are şi el, şi dă altuia cuvînt desăvîrşit, ca să ia cu aceaia mai mult (ce se zice, lucru bun). Iară de la hitleanul rob, el se ia, darul. Că cine-au luat vreun dar să folosească pre alalţii, şi nu grijaşte şi de folosul alăltor, ce numai de al lui grijaşte şi face, acela-ş piiarde cît au luat. Iară cela ce va face mai multă nevoinţă şi dobîndă cu ce-au luat de la Dumnezeu, şi mai mult dar lua-va de la el. Că cela ce se va nevoi şi va avea grije, mai multă fi-i-va bunătatea şi mai cu destul. Iară de la cela ce nu are nevoinţă să se nevoiască şi darul ce i se pare că are, lua-se-va de la el. Că cine nu are nevoinţă, nice lucrează, să mai dobîndească cătră ce-au luat, acela n-are dar; ce-i pare numai că are, iară cu leanea el l-au întunecat. 
   Derept aceaia şi noi, fraţilor, să nu ne lenim, nici să părăsim a lucra noao bine, ce cu mai asupră să facem aceasta, cineş cu slujba sa. Şi darurile ce-am luat de la Dumnezeu să nu le ascundem, şi, <355> numai de al nostruş folos grijindu-ne, să îngrupăm acesta întru noiş, e de spăseniia şi de ajutoriia fraţilor nici un cuvînt făcînd, ca să nu fim osîndiţi, ca cel rob ce ascunse talantul, şi aruncaţi să fim întru întunearecul de afară, unde e plîngere şi scrîşnirea dinţilor. Ce să ne nevoim, rogu-vă, şi să ne sîrguim să lucrăm cu usîrdie lu Dumnezeu, cu de ce-au dat noao bogăţie a dumnezeieştiei dulceaţă. Şi cineş de noi, împrotiva puteriei să înmulţim ce-am luat de la el dumnezeieştile daruri. Şi unii amu înţelepţie să priimească lucrurilor cealea bunele, iară altul slujire sfinţită şi frîmseţi să facă, iară cu cuvîntul de bună cinste neînvăţaţii să-i pricestuiască, ca un credincios şi dumnezeieştiei învăţat. Iară alţii bogăţie să împarţă săracilor, [321] unul amu aur dăruind, şi altul argint, e altul pîine, iară altul îmbrăcăminte, e altul păhar de apă reace; unul ajutoriu, iară altul cu ajutoriia cuvîntului, de cît va putea; e altul de slujirea trupului, cineş împrotiva credinţeei ce-au luat de la Dumnezeu. Ca neşte tocmitori credincioşi bunătăţiei spre mai mult să ne puie pre noi Domnul, şi fericiteei şi nespusei bucurie să ne spodobească moşteniei ceaia dulcea a ceriului. Aceaia să o dobîndim noi toţi, în Hristos Isus, Domnul nostru, că lui e slava şi ţinearea, în veciia veacului, amin! 
   
   Dumineca a şaptesprezecea
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 62
   
   (Mateiu XV, 21) În vreamea aceaia vine Isus în laturea Tirului şi Sidonului. Şi adecă, o muiare den Hananei den hotarăle acealea ieşi şi strigă cătră el, grăi: „Miluiaşte-mă, Doamne, fiiul lu David, <356> că fata mea rău se drăceaşte”. El nu răspunse ei cuvînt. Şi se apropiiară ucenicii lui, ruga-l şi grăiia: „Lasă ea, că strigă pre urma noastră!”. El răspunse, zise: „Nu sînt trimes numai cătră oile ce-s perite den casele israililor”. Ea vine şi se închină lui şi grăi: „Doamne, ajută-mi”. El răspunse, zise ei: „Nu e bine să iai pîinea feciorilor să dai cîinilor”. [322] Ea zise: „Adevăr, Doamne! Şi însă cîinii încă mănîncă de fărîmele ce cad den measele domnilor lor”. Atunce răspunse Isus, zise ei: „O, muiare, mare credinţa ta! Fie ţie ca veri”. Şi se vindecă fata ei dentr-acela ceas. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Mare bunătate iaste ruga, de va fi cu cuget şi cu bună mulţemită, şi de ne văm învăţa noiş, nu numai cînd priimim, ce şi cînd nu priimim, să mulţemim lu Dumnezeu. Că aorea dă, iară aorea nu dă. Amîndoao-s cu trebuinţă, oare să priimeşti, oare să nu priimeşti, oare-i luat, oare n-ai luat, s-ai dobîndi, să n-ai dobîndi. Şi s-ai dobîndit, să n-ai dobîndit, fi-va amu aorea bine şi cînd nu veri priimi. Că de ne-ară fi spre folos noao de ce-am vrea să priimim, ştiu că ne-ară da noao; iară folosul iaste pentru greşală ce ne se va tîmpla. Însă cine va vrea să fie auzit rugîndu-se, întîi amu să fie destoinic aceiia ce va să priimească; iară a doa, de va fi ruga pre leagea dumnezeiască; iară a treia, de ne văm ruga de pururea; a patra, de nu văm ceare nici una den ale vieţiei aceştiia; iară a cincea, ce e dentru noi, a le duce toate, şi iară ce e cu folos, să cearem. Că cum dentr-aceastea auziţi fi-văm, aşijderea şi fără aceastea neauziţi fi-vă-m, <357> să vor fi şi sfinţi şi derepţi cerşînd. 
   Cine amu fu mai derept decît Pavel, ce, derept căce cerşu ce era fără de folos, neauzit fu? Că de aceasta zice: „De trei ori pre Domnul rugai, şi-mi zise: „Destulu-ţi ajunge ţie bunătatea mea!” Sau cine fu iară mai vîrtos de Moisi derept ce nici el ascultat era, grăind Dumnezeu: „Destulu-ţi iaste!” Derep ce că cerea în ţara făgăduită să între, ce fără folos i era aceaia, pentru aceaia nu-i [323] zise Dumnezeu. Iară după aceastea şi alt oarece iaste ce face să nu fim ascultaţi: cînd ne rugăm întru păcate lăcuind. Cum şi de jidovi grăiia Dumnezeu Ieremiei: „Nu te ruga de aceşti oameni. Dară nu vezi ce fac, că nu se delungă”, zice, „de necurăţie? Iară tu de ei rugăciuni aduci; ce nu te voiu auzi pre tine!” Şi iarăş, cînd cearem rău vrăjmaşiloru-ne, nu numai neascultaţi fi-văm, ce şi pre Dumnezeu mîniem. Că ruga iaste legătură. Deci, de nu văm şti cum văm dereage legătura, nici folos nu vom priimi den ea nici dinioară. 
   Deci mă rog tuturor credincioşilor carei vor să se spăsească, rugăciunea pravilei să nu o uitaţi nici dinioară, ce oare mîncînd, oare bînd, oare lucrînd, oare cale făcînd, oare stînd, oare şezînd, sau şi altceva făcînd, nepărăsit să strigaţi fieşcare de voi: „Doamne, Isuse Hristoase, fiiul lu Dumnezeu, miluiaşte noi!”. Că grăiaşte apostolul: „Ne-ncetat să vă rugaţi!”, şi Domnul nostru: „Prevegheţi şi vă rugaţi în toată vreamea!”. Că atîta iaste de bună rugăciunea cu adaus şi den toată inima, cum şi dentr-această muiare Hananeia cunoaşte-văm. Căce cerea apostolii şi nu-i socoti, e aceasta dobîndi şi răbdarea spre lucru-i ieşi. Că şi de înşine, de noiş vinovaţii, mai va Dumnezeu să fie rugat, decît de alţii derept noi. Nu căce amu că ne uraşte, nici că se întoarce <358> de noi, de nu ne ascultă Dumnezeu, ce va ca pururea cătr-insul să scăpăm, că ca neşte părinţi ce-ş iubesc feciorii face. Că ei încă, neprecepuţii feciori, ce de pururea le e a le da, cu darea întoarcere meşterşugeşte. Iară de veri fi auzit de aceasta, mulţemeaşte, derept căce auzit fuseşi; iară de nu veri fi auzit, aşteaptă pînă veri fi auzit. Că nu ţi-e cu iscodire trebuinţa, o nici cu multă alergătură, nici a şutili alţii, ce, de eşti şi pustii, sau şi fără de ajutătoriu, tu însuţi de tineş roagă pre Dumnezeu, că să ştii că veri dobîndi. Că nu va fi aşa de rugat de alţii Dumnezeu pentru noi, ca cum ne înşine rugăm pentru noi a ne amerinţa dulceaţa. Şi sînt adeverite aceale cuvinte, cum înseş ale aceştii evanghelii cuvinte au a arăta grăind aşa: 
   [324] (Evanhgelie) În vreamea aceaia întră Isus în laturea Tirului şi a Sidonului. Şi iată, o muiare, Hananeia, den hotarăle aceale ieşi, strigînd şi grăind: „Miluiaşte-mă, fiiul lu David, că fata mea rău se drăceaşte!”. 
   (Tîlc) Ucenicilor apără-le Domnul în calea păgînilor a nu mearge, iară el însuş în Tir şi în Sidon întru ale păgînilor cetăţi mearse, ca cu aceia să osîndească a jidovilor fără credinţă. Că ştiia amu, ca un preavăzătoriu Dumnezeu, ce vrea să fie. Derept aceaia şi Hananeia de demult auzise de preaslăvitele ale Domnului. E acmu, deaca ştiu că mersease el acolo, ea ieşi strigînd: „Miluiaşte-mă, Doamne, fiiul lu David, că fata mea rău se drăceaşte!”. Dentr-aceaste amu cuvinte foarte bine spune credinţa a Hananeiei. Că osîndi şi ruşină pre iudeii cei ce nu credea cuvintelor lu Hristos. Că „Domn” zise-i lui, ca Dumnezeu, iară „fiiul lu David” pentru chipul omenesc zise-i, nefiind ea nici legiei, nici prorocilor învăţată. Şi de la el cerea milă, nu zise: <359> „Vino, Doamne, şi vindecă fata mea!”, ce: „Pre mine miluiaşte!”. Că aşa o durea inema pentru boala featei-ş. Şi: „Cătră tine, Doamne”, zise, „alerg; însă fată-mea, aceaia ce se drăceaşte, eu o lăsai acasă”. (Derep ce că, de tot, pînă în sfîrşit, fără de minte era). Şi de eaş mai vîrtos ruga-se, de acea boală fără minte, şi pentru căce se chinuiia şi mii de reale. 
   El nu răspunse ei cuvînt.
   Nu că o uita pre ea, de nu-i răspundea ei Domnul, ce leagea săvîrşiia, după aceaia să şi arate că întru iudeii vine mai nainte, şi să încuie minciunile lor, ca să n-aibă ei mai apoi a grăi că păgînilor face bine şi calcă leagea. Şi împreună iarăş, ca şi de pururea să lăcuiască credinţa muieriei arătă şi multa răbdarea ei. 
   (Evanghelie) Şi mearseră ucenicilor lui, rugară el grăind: „Lasă ei, derep ce strigă după noi!” El răspunse, zise: „Nu sînt tremes, fără cătră oile pierdute a casei lu Izrail”. 
   (Tîlc) Îngreoiară-se ucenicii de glasul muieriei, şi rugă pre el să lase pre ea. Iară Hristos grăi: „Nu fuiu tremes, fără cătră oile pierdute!” (Ce se zice, cătră iudei, ce era ei [325] oaia pierdută, că afară de leagea lu Dumnezeu şi den îngrădirea lui afară rămăsease, de reale ce era ţinuţi ei, arhiereii şi preuţii şi alalţi). Iară cu acest cuvînt mai mult arată credinţa muieriei aceştiia Domnul, căce nu răspundea ei cuvînt de acea boală, ce mai vîrtos tăcea. Că destulu-i era întru aşteptare să o arunce pre ea. Iară căce răspunse şi ucenicilor ce se ruga pentru ea aşa, de zice că „nu sînt tremes, fără cătră oile pierdute caseei lu Izrail”, mai mult încă cu mult aşteptare tinse. Ce feace atunce muiarea, deaca se văzu pre ea că e uitată, şi întorşi şi ceia ce se ruga pentru dinsa? Şi ea nu se mîhni (multă credinţă şi înţelepţie avea, însă se fără-de-ruşină cu bună fără-de-ruşine, <360> că lăsă de-a strigarea ea de departe), ce vine aproape şi să se închine lu Hristos. Iară noi nu facem aşa, ce cînd nu dobîndim, noi ne întoarcem, şi stăm departe. Iară ne se cade atunce şi mai aproape să apropiem şi mai cu osîrdie a ne rug. 
   Iată muiarea că vine, zice, de se închină lui şi grăi: „Doamne, ajută-mi!”.
   Însă pînă într-acel ceas nu cuteza Hananeia nice împrotiva lu Hristos să iasă, căce că se judeca, însăş pre eaş că e nedestoinică. 
   (Evanghelie) El răspunse, zise că „nu e bine să iai pita de la fecior, şi să o arunci cîinilor”. 
   (Tîlc) Cît amu această muiarea tindea-ş cearerea, atîta şi Hristos întoarcerea. Că pretutindinea arăta a jidovilor împreunare şi ce i-e cătr-înşii dragostea şi cinstea şi socotirea, şi „feciori” zice lor, ca unii de pururea şi iubiţi. Iară „cîinii” păgînii cheamă-se, ca neşte necuraţi şi spurcaţi, şi întru crovul jungheriei idolească lăcuind. Iară „pîinea” grăiaşte-se vindecarea, nu a trupului numai, ce şi a sufletului. 
   Vedeţi înţelepţiia muieriei, că răpi ale lu Hristos cuvinte, şi den el împletiia-ş ei răspuns: 
   (Evanghelie) Iară ea zise: „Adevăr, Doamne! Ce şi cîinii mănîncă den fărîme ce cad den measele domnilor săi”. 
   (Tîlc) „Derep ce amu că să sînt cîine”, zise, „încă nu-s striină sau a altuia, ce a dumnezeiei tale şi a despuieturiei tale. Derept aceaia neapărată sînt de fărîme a gusta [326] şi de ce cad dentr-a ta masă! Că cine mănîncă pita, nu au vreun lucru mare; iară cîinii iaste un lucru mare ce au den fărîme mîncare, derep ce că dentr-acealea se hrănesc”. Iară fărîmele să înţeleageam ce e pre tîmplare vindecarea-i; de ceaia ce nu se delungă Hananeia. Şi atîta ocărîtă fiind, credinţă era aceiia. Iară de ce se spuse ea a fi cîine, chip de smerenie <361> era. Iară de ce împletiia răspuns den cuvintele Domnului, înţelepţie era. Derept aceaia nu vrea să i dea Hristos aciiaş vindecare, ca aceastea toate să fie ivite, ca să arate tuturor mîndriia şi înţelepţiia muieriei, şi ca să se ruşineaze iudeii, căce că cu atîta credinţă şi cu atîta mîndrie smerită biruiţi fură de o muiare păgînă, şi să vază aceasta apostolii, ca să aibă îndrăznire mai apoi, cînd i va tremite întru păgîni, să propoveduiască pre Hristos. 
   (Evanghelie) Atunce răspunse Isus, zise ei: „O, muiare, mare iaste credinţa ta! Fie ţie cum veri!”. Şi vindecă fata dentr-acela ceas. 
   (Tîlc) Miră-se Hristos şi priimi credinţa muieriei aceaia, şi zise: „fie ţie cum veri”, şi vindecă fata ei dentr-acela ceas. Că împărăteaşte zise, şi cuvîntul lucru fu. Nu cu rugă lucrul făcu, ce cu frîmseaţe dumnezeiască, cu a lui puteare. Şi vindecă fata ei den ceasul acela, pre voia mumînie ei. Că ca vine cuvîntul, nu pesti lucrul. Că Dumnezeu zise, şi cuvîntul lucru fu şi tărie pretutindinea. 
   Iară noi să socotim cum apostolii rugară-se derept Hananeia şi nemică nu priimiră, iară ea însăş mai vîrtos priimi. Şi dentr-aceasta să ne învăţăm că va Dumnezeu mai vîrtos noi înşine de noiş să ne rugăm. Ucenicii amu mai mare îndrăznire avea; însă şi muiarea multă răbdare arătă. Că adevăr iaste, că mult poate ruga cu usîrdie! 
   Derept aceaia ne-ncetat să ne rugăm ca şi acea Hananeia ce grăiia: „Miluiaşte-mă, Doamne, că fata mea rău se drăceaşte”. Aşa şi noi să grăim, cineş de noiş: „Miluiaşte-mă, Doamne, că sufletul mieu rău drăceaşte-se!”. Că mare drac iaste păcatul! Că drăcitul amu miluit fi-va, iară cela ce greşaşte urît iaste! „Miluiaşte-mă, Doamne !” mic cuvînt e, iară a lu Dumnezeu iubirea de oameni [327] multă e. Că unde <362> e milostea, toate bune şi spăsitoare sînt. Însă întră mulţi în besearecă şi sfîrşesc cu limba o mie de stihuri de rugă, şi cînd ies ei nu ştiu ce-au zis, că usnele-ş rădică, e cu auzul nu ascultă. Deci tu însuţi nu asculţi rugăciunea ta, ome, iară Dumnezeu tu veri să o auză. Şi-ţi închini genunchele şi grăieşti, iară cugetele tale ard trupul tău den lăuntru, iară voia ta den nafară! Gura ta grăiaşte rugăciune, iară cugetul tău numără cametele şi schimbarea avuţiei, şi împreunare cu strînsura iubiţilor să împreunezi precupiia şi hitleaniia! Că diavolul cum e hitlean, el ştie că în vreamea de rugă mult folos dobîndim. Deci atunce cade el şi sileaşte ca de aceaia deşerţi şi fără de lucru să ne facă, şi fără de folos ruga. 
   Iară de va avea a ispiti Dumnezeu leniile noastre şi negrija de rugă şi cum stăm înaintea lui de ne rugăm lui? Nici atîta nu dăm lui cinste cît domnilor robii, nici cît voinicii voivozilor, nici cît liubovnicii iubiţiloru-ş! Deci au doar-am putea cineva răspundere să nemerim? Că iubitului de-i grăiaşte cineva, cu socotire aceaia o face. Iară noi lu Dumnezeu grăind de păcate, şi de greşale atîta iertare cerşînd, şi iertare noi am vrea să dobîndim, - şi iară, ne lenim şi nu grijim. Dară miluire cum să avăm a priimi? 
   Iară pre de socotinţa vederiei noastre Dumnezeu de-ară întreba şi de pohtele, hitlenie ce avăm întru inimi, spurcate şi necurate cugete priimind, şi de-ară aduce Dumnezeu înaintea noastre împutăciunile şi osîndele fără vreame ce osîndim vecinii noştri, şi hitleniia ce încurcăm unul spre alalt? Iară noi acmu deaca vedem fratele, în faţă noi-l lăudămu-l şi ca cu liubovnic <363> grăim; iară deaca se duce el de lîngă noi, noi-l clevetim şi ocărîm pre el. Au doară nu vom avea a lua osîndă şi muncă pentru aceastea? Încă cine poate băga samă de pizme ce pizmim de multe ori cu bună vreamea lăcuitorilor? Şi nu numai cătră vrăjmaş facem aceasta, ce şi cătră ceia iubiţii! Şi ne bucurăm de alţii unde se muncesc rău şi ne pare mîngîiare a avea de ale sale reale, pentru chinul ce pătimeaşte cu rău altul. 
   [328] Iară să de ale ceştii vieţi ce stă de-au zis noao să ne ferim, să nu fim ocaanici, şi păcătoşii aceasta cerînd de la Dumnezeu. Şi de ce iaste zis, s-amu şi avea, să lepădăm şi iară, nu de credincioşi numai, ce şi de necredincioşi să ne rugăm, zis-au noao. Să înţeleagem cît de rău iaste blăstemul vecinilor şi fraţilor săi. „Că om eşti” zice, „deci nu borî venin de aspidă! Om eşti, nu fii fiiară! Că derept aceaia făcută e ţie gura, nu ca să muşci, ce să vindeci. Adu-ţi aminte ce te-am învăţat”, grăiaşte Domnul, „a ierta şi a lăsa. Iară tu şi pre mine rogi încetit să-ţi fiu şi întoarcere să fac ziseei meale, şi-ţi mănînci fratele, şi limba ta o cruntezi!” Ca şi ceia ce se drăcesc den al luiş trup, rogi-te lu Dumnezeu milostiv să-ţi fie ţie, şi spre altul cu blăstem rogi-te! Că de nu veri lăsa, nu va fi lăsat ţie! Şi nu numai amu tu însuţi nu laşi, ce şi Dumnezeu rogi să nu lase. Că de nu laş lui, nu ţi se vor lăsa. Şi încă deaca roagă şi pre Dumnezeu să nu lase, cum va fi lăsat lui? Că de iaste cînd ai vrăjmaşi împutăciunei, dară cînd te rogi şi cu blăstem spr-inşii, cît rău iaste, de-am socoti, fraţilor! Iară ţi se cade, ome, a da răspuns: pentru-ce ai vrăjmaşi, şi tu pre aceaia-i urăşti şi-i ocărăşti? Dară ce milă veri avea a dobîndi tu? 
   Iani zi tu de întreabă: „Dară ce voiu face? Că mă obidesc, deci mă întristez”. <364> De acealea spre diavolul roagă-te cu urgie, mai vîrtos decît spre cela ce obideaşte pre noi, că el naşte vrăjmaşii şi cugetele hitleane. Iară de te veri ruga spre vrăjmaşi, iară tu te rogi cea rugăciune ce va diavolul. Iară de veri să te rogi spre vrăjmaşi, aceaia să o faci spre diavolul. Că acela iaste neîmpăcatul vrăjmaşul nostru şi protivitoriu, iar omul, oarecît să va face, încă şi-e soţ şi frate. Deci dară, pentru căce acel vrăjmaş noi-l lăsăm, iară trupurile noastre ne mîncăm. 
   Ce aceastea toate ştiind, fraţilor, ne nevoim ca pre învăţătura şi pre voia lu Dumnezeu să lăcuim, ca şi dulceţiei de vecie să ne spodobim, în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi putearea şi cinstea, întru veacii de veac, amin! 
   
   Dumineca a optsprezecea
   De la Luca, zaceala 17

   [329] (Luca V, 1) În vreamea aceaia sta Isus pre iezerul Ghenisaretului. Şi văzu doao corabii, sta pre iezer; păscarii era ieşiţi dentr-însele, spăla mreaja. Întră într-una de corabii, ce era a lu Simon, rugă el de pămînt să o delunge puţinel; şi şezu, învăţa den corabie nărodul. Ca stătu de-a grăi, zise cătră Simon: „Păsaţi întru adînc şi aruncaţi mreaja voastră în vînătoare!” Şi răspunse Simon Pătru, zise lui: „Învăţătoare, toată noaptea ne-am muncit, nemică n-am prins; pre cuvîntul tău arunca-văm mreaja”. Şi aşa făcură, prinseră peaşte mult: rupea-se mreaja lor. Şi chemară soţiia-şi ce era într-altă corabie, să vie, să ajute lor; şi vineră, şi împlură amîndoao corabiile, cît nu se afunda eale. Văzu Simon Pătru, căzu cătră genuchele lu Isus, grăi: „Ieşi de la mine, că bărbat păcătos sînt, Doamne!” Un teamătu-l ajunse el şi toţi cine era cu nusul, de vînătoarea peaştelui ce prinseră, aşijderea Iacov şi Ioan, feciorii lu Zevedei, <365> ce era soţie lu Simon. Şi zise cătră Simon Isus: „Nu [330] te teame, de acmu vînătoriu de oameni veri fi”. Şi scoaseră amîndoao corabiile la pămînt, lăsară tot, după el se duseră.
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ EVANGHELIE
   
   În vreamea aceaia sta Isus pre iazerul Ghenisaretului. Văzu doao corabii stînd spre iazer; iară păscarii era ieşiţi dentr-însele, de-ş spăla mrejile sale. Şi întră Isus întru una de corabii, ce era a lu Simon, rugă pre el de pămînt să o delunge puţinel; şi şezu, învăţa den corabie nărodul. 
   (Tîlc) La iazerul Ghenisaretului vine Domnul, ca şi nărodul să înveaţe şi păscarii cu cuvîntul, ca cu o mreajă să-i tragă. Că văzu acolo doao corabii stînd pre iazer, una amu a lu Petru şi a lu Andrei, iară alta a lu Iacov şi a lu Ioan (că-ş era soţi aceii vînătoare de peaşte). Şi-i află vînînd şi ieşiţi den corabie, şi mrejile spălînd, că se mîhnise a vîna desăvîrşit. Întru a lu Pătru corabie întră Domnul, şi puţinel de pămînt să o delunge zise lui, ca să poată fi tuturora bine de pre lîngă mare învăţătura să asculte, de-aciia şi să nu împresoare nărodul pre el, ce toţi să vază şi împreună împrotiva feaţeei lui să fie, şi nimea dendărătul lui să fie. Şedea de-aciia şi învăţa nărodul den mare, ca să fie ca un păscari, că tuturor deştinse Domnul, să-i vineaze şi să-i tragă cei ce era pre pămînt cu mreaja, ca dentr-adînc să scoaţă peaştele cel ce înota întru nestătătoarea şi în sărata undă a vieţiei, omul. Şi el prea cu slavă, ca un păscariu în mare afla-se, iară peaştii pre pămînt. 
   (Evanghelie) Iară deaca încetă de-a grăirea, zise cătră Simon: „Pasă întru adînc şi aruncaţi <366> mreaja voastră în vînătoare!”. Şi răspunse Simon, zise lui: „Năstăvitoriule, întru această [331] noapte tot ne-am trudit, şi nemica n-am prins; iară pre cuvîntul tău arunca-voiu mreaja”. Şi aceasta făcu, adunară mulţime de peaşte mult, cît se rupea mreaja lor. Şi amerinţară soţii loruş ce era într-altă corabie, ca să vie, să ajute lor; şi vineră, de împlură amîndoao corabiile, cît nu le se afunda. 
   (Tîlc) Nu numai propoveduiia şi să înveaţe Domnul, ce şi znamenii arăta: cu seamne da tăriia sa şi cu ciudese aiavea încredinţa ce grăiia. Că după ce voroviia, cît i era destul cu nărodul, iară se întorcea, cum i era năravul, de facerea ciudeselor. Şi cu meşterşugul păscăriei vîna ucenici, ca să înţeleagă că putearea toată o are cu vrearea-ş, şi cu frîmseaţea dumnezeiasca amerinţarei lui făpturile toate-i slujesc. Şi cum pre vîlsvi cu steaoa chema-i şi le mergea înainte foarte tare, aşa şi pre ucenicii cu meşterşugu-i trase. Că vru să facă pre ei vînători de oameni, să-i ştie vîna. Că iaste scris: „Adecă, eu tremeate-voiu păscari mulţi”, grăiaşte Domnul, „şi să vîneaze ei; şi după aceia voiu tremeate mai mulţi vînători, şi vor vîna pre ei”. (Iară păscarii, grăiaşte sfinţii apostoli şi ucenicii; iară vînătorii, ce-s după apostoli, pre vremi, dereptătorii beseareciei sfinţi şi învăţători). 
   Zise lu Petru Domnul să arunce spre vînare mreaja. El pre zisă-i făcu. Iară ca adunară mulţime de peşti mulţi şi mreaja spărgea-se de multă greime, chema-i spre ajutoriu şi ceia ce era întru corabiia mai de aproape. De-aciia scoaseră peştii, de împlură amîndoao ale lor corabii, cît nu se cufunda cu eale. 
   (Evanghelie) <367> Iară Simon Petru văzu, şi căzu cătră genuchele lu Isus, grăi: „Ieşi de la mine, că bărbat păcătos sînt, Doamne!” Că o ciudă prinse el şi toţi cine era cu nusul, de vînarea peaştelui ce prinseră, aşijderea şi Iacov şi Ioan, feciorii lu Zevedei, ce era soţi lu Simon. 
   (Tîlc) Văzu amu Petru că de fără-de-numărul peaştelui mrejile spărgîndu-se şi corăbiile afundîndu-se, înţelease că cu a Domnului zisă ajutară-se. Şi de-aciia pre eluş nedestoinic se socoti, şi foarte pentru multa bună-govirea şi smereniia a lui el se lepăda de-a se apropiiarea lu Hristos, şi păcătos pre eluşi meniia şi nedestoinic a fi cu nusul. Nu numai Petru şi Andrei prinse-i minune, ce şi pre cei ce era [332] cu nuşii. Că iaste cu nevoie şi cu neputeare doi inş să vîneaze, ce alţii a avea cu sine. Aşijderea şi Iacov şi Ioan era de se minuna, că prespre fire şi cu multă minune sînt aceastea carele-s de la Dumnezeu, şi spre minune scot pre carii văd. 
   (Evanghelie) Şi zise cătră Simon Isus: „Nu te teame, că de acmu oameni ai a vîna!”. 
   (Tîlc) Glasul cuvîntului lu Dumnezeu de pururea, iaste glas cu tărie, cum grăiaşte David: „Adecă, deade glasul său, glas cu tărie”. Cum şi den întîia zidire lumină lumina împreună cu zisa, şi împreună vine cu zisa glasului ceriul, şi şi alalte făpturi aşijderea cu cuvîntul făcătoriului împreună arăta-se, într-acelaş chip şi acmu zise Domnul să arunce mreaja, şi atîta vînătoare au fost, cîtă vru însuş făcătoriul măriei şi al pămîntului. De aceastea amu Petru minună-se, şi pre Isus cu multă bună-govire şi smerenie ruga-l să iasă de la el. Iară Domnul, că arată lu Petru chipul ce fu, grăi cătr-însul: „Nu te teame, de acmu oameni ai a vîna”. Şi cătră toţi ucenicii: „Veniţi după mine”, grăi-le <368> Domnul, „şi voiu face pre voi vînători de oameni”. 
   Galileanii, bărbaţi săraci şi preaproşti era, şi nemica alta nu ştiia, decît de limba sirineiască. Şi le era şi meşterşugul lor smerit, că a păscui amu începură. Iară, spăsitoriul nostru făgădui-se vînători de oameni şi proveduitori învăţăturiei lui a face pre ei. Şi-i făcu amu, nu-ş întoarse făgăduita. Că a lu Dumnezeu tărie pune înainte cu fire lucrul, şi toată bunătatea oamenilor împresoară. Iară de vrea fi amu vreunii cu cuvinte şi preamîndri, sau de ceia ce era dentru iudei slăviţi şi bogaţi bărbaţi adus Hristos, şi aceia de vrea fi avut învăţători cuvintelor lui, părea-le-se-vrea lucru omenesc a fi. Şi mai mulţi amu dentru oameni ară fi socotit că se pleacă, sau cu avuţiia de la bogaţi prilăstindu-se, sau cuvîntului şi îmbrăcămintelor, şi cu nălucitura preamîndriei înşelîndu-se, sau de preamăriia chipului marilor minunîndu-se. Ce n-au luat ucenici ca aceia Domnul, ce, de protivă, săraci şi [333] neslăviţi şi preaproşti fiind, cu glasul sărăcesc şi cu chip smerit şi ticăloşi fiind. 
   Iară cu lucrurile-ş lui însuş arătat era. Că numai cu o tărie a lu Dumnezeu amerinţa, şi preaslăvite ciude făcea. Şi iată amu cu un cuvînt numai chemă pre ei, şi după el a mearge făcu-i. De-aciia el se făgădui vînători de oameni să facă pre ei şi în loc de mreji ce avea, deade lor den toate cuvintele legiei şi proroceştile, încă şi den dumnezeiasca învăţătură a lui mreajă împletită, ca să o arunce în marea vieţiei omenească şi să prinză varecîţi s-ară afla, să-ş împlă ale lor cuvîntătoare mreaji de tot fealiul peşti cuvîntători, elini şi varvari, şi să tragă pre ei den moarte la viaţă. <369> 
   Peştii amu den afund, ceia ce-s lăcuiţi mai de nainte întru adîncul întunearecului, aceia lumina deaca-i scot de o văd şi-i suflă vîntul, aciiaş pier. Iară cîţi dentru oameni de ucenicii lu Hristos sînt vînaţi şi den întunearecul nevederos scoşi, spre viaţa dumnezeiască sînt scoşi. Derept aceaia şi aceştea mor ca dentîi, în păcatele vieţiei. Pentru aceaia ca o vînare de peaşte adause pre ei Domnul vînăriei omeneşti, şi apostolii vînători de oameni să-i facă făgădui-se. Aceasta amu cu dumnezeiasca tărie proroci mîntuitoriul Domn, aceasta amu cu lucrul credincios şi adevărat arătă-l Domnul. Că acest părearnic şi vînătoriu sărac, în loc de vînarea peştilor, mii de oameni vînă, cît nu iaste puteare numărului să-i iai seama. Iară cu vedearea spusul le iaste ce vedem. Şi celor ce-au vieţuit în cel veac lung, mainte de arătarea lui Dumnezeu, spăsitoriul nostru, nu arătă, cum au fost şi Moisi, cel ce da jidovilor leagea, şi cum au fost şi după Moisi prorocii lu Dumnezeu: mult se-au trudit şi nu putură face ce feace acest galileian sărac şi cu graiu varvaresc, însuş acest Petru. Că arătarea ce-au făcut atunce Petru, şi pînă astăzi iaste ceale beseareci ce se luminează, cealea ce-s în Chesariia Palestineei şi în Antiohiia Siriei şi întru însăş cetatea Rimului. Că aceale beseareci ce-s dentr-aceastea toate, însuş acesta Petru pomeneaşte-se că le-au rădicat. Şi cealea [334] ce-s şi pren Eghipet şi pren însăş Alexandriia, iarăş acestaş; însă nu însuş de eluş, ce cu Marco ucenicul lui, tocmi eale. Iară acesta însuş, dumnezeiescul Petru, pren Italiia şi de toate limbile ce era acolo grijiia-se, iară ucenicul său Marco pre Eghipet învăţătoriu şi <370> vînătoriu puse-l şi pre alalţi ucenic şi apostol; cum făgădui-se Domnul, vînători de oameni să-i facă, cu lucrul cuvîntul săvîrşi. Şi încă şi pînă acmu acesta însuş lucrează şi-ş face apostoli şi păstori şi învăţători şi ucenici ai săi prespre toate ţărîle acealea şi pretutindinea oamenii de pre lume, că acealeaş cuvinte mreajele împle, şi den toată ruda varvarilor şi a elinilor scoate den adîncul răului şi den întunearecul fără de dumnezeie sufletele omeneşti, şi scoate aceastea la lumină cu ce e dentru el dată dumnezeiasca înţelegătură. 
   După aceaia şi Ioan, fiiul lu Zevedeiu, ce era la vînătoare împreună cu tată-său şi cu frate-său, de-ş deregea mrejile, văzu-i Domnul, şi de-aciia-i spodobi chemăriei şi şi făgăduitei. Şi prespre toată lumea luminează-se numele lui şi cuvintele lui, că sufletele oamenilor luminează cu ce fu dată lui a evangheliei scriptură. 
   Scoaseră-ş corabiile la pămînt, şi lăsară toate, şi mearseră după el.
   Ia socotiţi credinţa ucenicilor lu Hristos şi ascultarea! Că ei în mijloc de lucrure-ş fiind, şi deaca auziră Hristos zicîndu-le, nu pestiră, nice se lepădară, nici ziseră: „să ne întoarcem în casele noastre, să ne sfătuim cu ai noştri şi cu rudele noastre şi cu vecinii”, ce lăsară tot, de mearseră după el, cum feace şi Ielisei după Ilie. Ia ascultaţi alţii, cum acela făgădui-se dascalului, de se lepădă de lume. Că ara, zice, cu boii, şi doisprăzeace boi înjugători înaintea lui, şi junghe boii şi fiiarse ei în vasele boilor. Fierbinţeala usîrdiei lui arătă-ş. Nu zise amu: „să vînz vasele boilor, şi cum mi se va cădea eu voiu face”, nice zise: „să fie vîndute aceastea, că mai multă treabă mi-aduc”, ce cu de tot <371> spre vrearea învăţătoriului întoarse-se, şi lăsă toate cîte se văd. Că de cumuşi se zmulse, den întîia [335] sfătuire a se izbăvi de aceastea nevoiia-se, ştiind că întoarcerei şi căirei de multe ori iaste-i vina. Că şi Domnul bogatului desăvîrşire ce e după Dumnezeu viaţa, nu-i vrea fi pus înainte, să zică să vînză avuţiia şi mişeilor să o dea, şi nemică lui să lase. Ce ştiia că de aceaia tuturora grija vina le iaste. 
   Ascultare ca aceasta caută de la noi Hristos, şi nici un ceas a pesti, macar şi vreo nevoie grea s-ară îngreoia pre noi. Că aşijderea amu şi altuia oarecui ce venise cătră el şi se ruga să îngroape tatăl său, nici aceaia nu lăsă Domnul să facă, de arată că, prespre toate, meargerea ce e după el cade-se mai vîrtos a cinsti. Că nemică nu iaste alta cu sîrguire lu Hristosu ca dragostea, că pentru aceaia şi om fu, încă şi pînă la moarte posluşnic. Derept aceaia şi întîii chemaţi ucenici cei doi fraţi Petru şi Andrei, şi iară cei doi fraţi Ioan şi Iacov fost-au, de arătă dentîiş însuş Domnul că toţi ucenicii săi frăţeaşte va să se împreuneaze. Aşa chemă Hristos uceninii, şi aşa ucenicii toate ca întru o nemică socotiră, derept să meargă după elu. Că cu aceale cuvinte ce fură vînaţi, crezură că şi alţii cu acealea vor putea vîna. 
   Derept aceaia amu şi noi, pentru apostolii, cătră el trage-ne Domnul grăind: „Veniţi cătră mine!” Deci nu în putrejuni şi în topiciune să fim, nice întru a pămîntului grijă, ce cătră ceaia ce va să fie să ne răstignim sineş. Şi de a vieţiei voroavă să fugim, şi de chinul aceştii mări ce e cu multă sirepie şi cu multă grijă şi greu. Şi să ne teamem de burele ce-s dentru <372> aceasta şi de meargerea ceaia ce face moarte, potopirea. Şi să lăsăm cugetul ce e de dragostea dulceţiei împletit ca o mreaje, cu carea a noastră minte vînează-o ca un peaşte hitleanul. Şi ale trupului nostru griji, ca pornirea unii corabie să le lăsăm. Şi aşa Hristos chemîndu-ne, şi gata vom putea fi de-a meargerea. Şi aşa după el să meargem, şi aşa amu cu nusul, nu Galileia şi Iudeii să încungiurăm, ce cetăţile cu bunătăţi să încungiurăm. Şi nu numai înşine legiei lu Dumnezeu lucrători să fim, ce şi altora să fim dereptători şi învăţători. Şi spre acea rîvnire [336] să rădicăm ei, şi mari atunce întru împărăţiia ceriului fi-văm. Că zice: „Cine va face şi va învăţa, mare chema-se-va întru împărăţiia ceriului”. Şi aceiia să fim să ne spodobim noi toţi, în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi putearea, întru veacii de veac, amin! 
   
   Dumineca a nouăsprezecea
   Evanghelie de la Luca, zaceala 26
   
   (Luca VI, 31) Zise Domnul: Cum veţi să facă voao oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea. Şi să aţi iubi ceia ce iubesc voi, ce folos iaste voao? Şi amu păcătoşii iubesc ceia ce-i iubesc. Şi să aţi face bine celora ce fac voao bine ce folos iaste voao? Şi amu păcătoşii aceaia fac. Şi să aţi împrumuta de la ceia ce aşteptaţi să luaţi, ce folos iaste voao? Şi amu păcătoşii păcătosul împrumutează, ca să priimească tocma. Însă iubiţi vrăjmaşii voştri, şi binefaceţi şi împrumutaţi, nemică nu aşteptaţi! Şi va fi plata voastră multă, şi fi-veţi fiii de sus. Că acela dulce iaste prespre ceia nedulcii şi răii. Fiţi amu milosîrzi, că tatăl vostru milosîrd iaste.
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [337] <373> Den toate bunătăţile, mai mare iaste dragostea, şi pre mai sus. Că cine are dragoste, el păzeaşte leagea lu Dumnezeu. Că acesta însuş au grăit: „Cine mă va iubi, leagea mea păzeaşte”. Şi iară: „Cine va avea”, zice, „învăţăturile meale şi le va păzi, acela iaste de iubeaşte mine. Şi cine va iubi”, zice, „învăţăturile meale să păziţi! Că aceasta iaste a mea învăţătură: să vă iubiţi unul cu alalt”. Că cine nu iubeaşte vecinul, leagea nu păzeaşte; iară cine nu iubeaşte leagea, nici Dumnezeu nu poate iubi. Iară cine iubeaşte pre Dumnezeu, şi vecinul să ştie să iubească. Că lucrul dragostei iaste ce e cătră vecin den voia inimiei dăruire şi bună înţelepţie şi răbdare. Că cine iubeaşte pre Dumnezeu, nu scîrbeaşte (nici se scîrbeaşte) pre nimea den oameni pentru aceaste pînă la o vreame lucrure putrede, ce îngerească viaţă are pre pămînt, postindu-se şi preveghind şi rugîndu-se, şi cîntă, şi de toţi oamenii de pururea bine cugetînd. Că cine iubeaşte Dumnezeu, iubeaşte şi vecinul său; iară de va grăi cineva că iubeaşte pre Dumnezeu, iară fratele său uraşte, minciună iaste, după dumnezeiescul apostol: că „cine iubeaşte fratele său ce-l veade, e Dumnezeu, ce nu-l veade, cum să poată iubi?” Dumnezeu dragoste iaste, şi cine lăcuiaşte în dragoste, întru Dumnezeu lăcuiaşte, şi Dumnezeu întru el. E cine-ş iubeaşte fratele său, nici o vătămătură spr-insul să nu cugete, ce şi al său suflet pentru elu-ş pune. „Că cine-ş iubeaşte soţul”, zice, „leagea iaste de sfîrşaşte, şi ce e: să nu curveşti, nu ucide, nu fura, nu mărturisi strîmb, nu pohti”. Încă şi cu altă învăţătură aceaste cuvinte sfîrşăscu-se, cu ce zice: „Să iubeşti vecinul tău ca însuţi tine!”. Că sfîrşeniia <374> legiei dragostea e, şi una de ale legiei dragostea toate învăţăturile săvîrşaşte-le. Şi începutul şi sfîrşitul legiei iaste dragostea, derep ce amu că şi a răului ferire şi lucrurilor bune dragostea le dăruiaşte. Că zice: „Să cu limbi omeneşti şi îngereşti aş grăi, şi dragoste n-aş avea, fire-aş ca o [338] arame sunînd, sau ca un glas de clopot răsunînd. Şi s-aş avea prorociia, şi să ştiu ascunsele toate şi tot înţelesul, şi s-aş avea toată credinţa ca munţii a muta, dragoste nu voiu avea, întru nemică nu mi-iaste! Şi să mi-aş împărţi toată avuţiia mea săracilor, şi să mi-i-aş da trupul mieu de să-l arză, dragoste nu voiu avea nici un folos mi-iaste!”. Dragostea îndelung rabdă, fericează; dragostea nu uraşte; dragostea nu e înşelătoare, nu se măreaşte, nu cu rău arătă-se şi nu caută ce e al ei, nu se ciumărează, nu cugetă rău şi nu se bucură de nedereptate, ce se bucură de adevăr; toate le priimeaşte, toate le creade, în toate are nădeajde şi toate obicneaşte. Dragostea nici dinioară nu cade, că temeiul şi capul iaste tuturor bunătăţilor dragostea. De aceasta învăţa ucenicii săi Hristos grăind: 
   (Evanghelie) Iubiţi vrăjmaşii voştri, binefaceţi celora ce urăsc voi, blagosloviţi cei ce blastemă pre voi, şi vă rugaţi derept ceia ce năpăstuiesc pre voi! 
   (Tîlc) Aceastea toate au zis şi ne-au pus înainte Domnul, ca pre noi den urîciuni şi den mînii şi den pomenirea de rău să ne slobozească, şi maimăriei strînsură şi dragostei să ne spodobească, ce aceaia puteare e a o strînge celui ce va iubi toţi oamenii întocma după chipul lu Dumnezeu, cel ce va toţi oamenii să-i spăsească şi spre ştiinţa adevărului să vie. 
   (Evanghelie) <375> „Cine te va lovi, zice, „pre o bucă, întoarce şi alaltă. Şi de cine-ţi va lua veşmîntul tău, şi cămaşa nu-i apăra. De tot ce va ceare ţie, dă, şi den ce-ţi va lua dentr-al tău, nu întreba”. 
   (Tîlc) Va pre noi fără de mînie şi fără de scîrbi şi fără o turbureală să ne păzească Domnul, şi de ceia ce năpăstuiesc şi turbură noi a-i învăţa cu nerăul nostru; şi amîndoao supt jugul dragostei să le punem. Că Dumnezeu aceastea toate au învăţat, că nu va noi urîciune să avăm cătră oameni, scîrbă, sau mînie sau pizmă rea, fieş cu ce nărav, sau cu alt fieş-ce lucru ce e trecătoriu. Că cine va avea urmă de pizmă întru inema lui cătră vecinul său, fieş de ce lucru, striin fi-va pînă în sfîrşit de a lu Dumnezeu [339] dragoste, derep ce că dragostea lu Dumnezeu cătră vecin urîciune nu va. Derept aceaia ne-au datu noao Dumnezeu tuturora casă împreună lumea, şi o lumină tuturor, de ne luminează împreună soarele, şi împreună un coperemînt tinse ceriul, şi împreună tuturor o masă puse înainte pămîntul - şi nu mai mult bogaţilor şi slăviţilor şi celor de rudă bună şi cinstiţilor deade, iară săracilor şi neslăviţilor şi ticăloşilor puţinel să le fie dăruit, ce tuturor întocma datu-le-au - ca mai multă şi nespartă, unul cătră alalt împreunare şi dragoste să avăm! 
   (Evanghelie) Iară cum veţi să facă voao oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea. 
   (Tîlc) De văm amu vrea să nu auzim rău, rău să nu facem, nici să grăim. Şi de pohtim lăudaţi să fim, de-aciia şi noi să lăudăm pre toţi. Iară de văm să fim miluiţi, de-aciia să miluim şi noi. Şi ierta<376>re de văm să dobîndim, aceaia şi noi să dăm altora. Şi de vom neobidiţi să fim, nici noi să nu răpim. Aşa amu cătră vecini să fim noi, cum vom şi noi aceia cătră noi să fie. Că cum sufletul fără trup nu se cheamă om, nici trupul fără suflet, aşa nici dragostea cătră Dumnezeu, de nu va avea cătră vecinul său dragoste. 
   (Evanghelie) Iară să veţi iubi ceia ce iubesc pre voi, ce folos iaste voao? Că amu păcătoşii încă iubesc pre ceia ce-i iubesc. Şi s-aţi face bine celora ce fac voao bine, ce folos iaste voao? Că amu şi păcătoşii aşa fac. Şi să aţi împrumuta de la ceia ce aşteptaţi să luaţi, ce folos iaste voao? Că amu păcătoşii păcătosul împrumut dau-le, ca să priimească întocma. Ce iubiţi vrăjmaşii voştri, şi bine să faceţi, împrumut să daţi şi nemică aşteptînd! Şi va fi plata voastră multă, şi fi-veţi fiii susului. Că acela dulce iaste prespre ceia nedulcii şi răii. Fiţi amu milosîrzi, că tatăl vostru den ceriu milosîrd iaste!”. 
   (Tîlc) Derep ce amu că vrea Domnul să tremeaţă ucenicii la propovedanie, şi aştepta să fie lor văditori mulţi şi muncitori şi gonitori, ca de goniri şi de năpăştile cu scîrbă să se blăznească apostolii, şi vor vrea să-ş întoarcă spre ceia ce scîrbesc pre ei, şi să tacă, să nu înveaţe ale evangheliei taine, şi aşa să stingă lumina spăseniei, derept aceaia apucă înainte Domnul, de învaţă şi dojeneaşte, [340] să nu cu plată şi cu rău spre vrăjmaşi să se rădice, şi să rabde toate cu tărie de ce le va veni, şi să ară dosădi cineva, şi cum nu se cade vrăjmăşind, sau să i vor şi urî şi bătjocuri, să nu împute acelora, nici să se scîrbească, nici să se răoiaze, ce şi dragoste <377> mai vîrtos să arate cătră vrăjmaşi şi de ei să se roage. 
   Aşa amu şi Hristos făcea. Spre cruce grăiia: „Părinte, iartă lor, că nu ştiu ce fac!”. Şi ca să n-aibă ucenicii a zice că cu neputinţă sînt aceale învăţături, şi neiuşor le e mult şi cu năroc rău să iubească, vrăjmaşii ce şi d-inşii să se roage, arătă lor Domnul den a fireei urmuire că nu sînt nemică dentr-acealea cu neputinţă, nici nărav rău. Că zise: „Cît amu să veţi să facă voao oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea!” Aceaia amu ce văm să fie noao, aceaia şi noi altora să arătăm, şi aşa altora să fim şi noi, cum văm alţii cătră noi să fie. Şi de văm vrea să nu fie aceia spre noi iuţi şi nemilostivnici şi răi, pizmitori şi hitleani, să fim şi noi aşa acelora. Iară de văm vrea dulci şi milostivi şi necugetători-răi să ne fie vrăjmaşii noştri cătră noi, să nu ni se pare că nu e puteare cu acealea şi noao a fi cătră alalţi. Că şi această fire mai den nainte încă era întru leage: ce noao ne e urît, nici altuia să nu facem. Că ce văm semăna fieşcarele de noi, aceaia avăm şi a secera. E de văm să fim dăruiţi de cineva, să dăruim şi noi împrotiva puteriei alţii, nu numai carei ne iubesc, ce şi cei ce se adaug cu vrăjmăşie cătră noi. Că nu sînt aceastea bunătăţi, nici isprăvire, a iubi şi a face bine celor ce ne fac bine şi ne iubesc, derep ce amu că şi păgînii aşa fac şi tîlharii şi camatnicii şi răpitorii (ce se zice, împreună toţi, carii nici o urmă de bunătăţi au). Că de văm iubi vecinii şi cunoscuţii ceia ce ne iubesc, nemică mai mult nu avăm decît păgînii. Ia să socotim amu cum are a ne fi, cînd nici cunoscuţii, nici liubovnicii iubim, ce şi mai vîrtosu-i urîm ei, şi ne întoarcem <378> şi-i clevetim, şi în toate năravurile şi în tot chipul arătăm ca să-i scîrbim aceia şi să-i ocărîm, şi blăstemul a călca prea cu lucru fără leage, ca a noastră voie numai să săvîrşim şi să ne împlem! 
   Iară Dumnezeu va pre toţi să împreuneaze. Nevoinţă [341] cu aceaia puse întru lucrure, ca întru folosurile vecinului ale sale folosuri să se împreuneaze. Că lucrătoriul nu seamănă atîta grîu, cît să fie lui destul să-i ajungă, ce atîta ca şi alţi mulţi să hrănească. Şi voinicul, nu numai pre eluş să se mîntuiască de bate războiu şi se chinuiaşte, ce şi cetăţile întru tărie să puie. Şi neguţătoriul aşijderea nu aduce atîta cît numai să fie lui de destul, ce atîta, cît şi altor a mulţi să le fie. Derep ce amu că într-alt chip nu vrea oamenii folosul vecinului căuta, de n-ară fi într-aceasta nevoie ajunşi, derept aceaia aşa împreunează Dumnezeu, şi nu lasă mainte spre al său folos a mearge oamenii. Că de nu vom pentru folosul striinului face cale, nu e nemănuia puteare spăsit să fie neavînd aceasta. Ce de e şi cu o mîndrie mare de se învaţă cineva, iară de alalţi fraţi ce pier uită-ş, nici o drăznire n-are a strînge cătră Dumnezeu. 
   Derept aceaia să nu avăm noi ascuns aceasta ce trebuiaşte alăltora, sau ce e a căuta unul alăltui folosul. Că den nespusa amu preamîndriia a lu Dumnezeu iaste acest lucru, ce e de toate unul alăltui a-i trebui. Că de trebuim unul alăltui şi cu alte treabe, cu nevoi strînge pre noi în liubov. Că de-am fi fost de destul fiind, n-am fi fost mai sireapi decît fierile cealea sălbatecile? Ce cu nevoie şi cu silă <379> au plecat-au pre noi Dumnezeu unul alăltui. Că în toate zilele ne rînjim şi ne certăm, şi de ară fi luat acest frîu de la noi, cine amu mai curînd fi-vrea vrut a vecinului dragostea şi pacea? Niminea amu nimănui să nu grăiască că „acesta nu mi-iaste iubit, nici soţ, nici vecin, nici amu împreunare cu nusul”, şi „cum mă voiu apropiia?” sau „cum voiu avea a-i grăi?”. Derept aceaia, cîtă apropiiare cade-se să arătăm liubovnic cătră liubovnic, atîta să ni se cază a avea noao unul cătră alalt împreunare. Ce cît e nod cătră nod, şi cum nu putem grăi de unde e împreunarea şi apropiiare cătră nodurile noastre, aşa nici de fraţii noştri să putem aceasta a zice. Că cum e trupul, zice unul, şi noduri are multe, [342] iară toate nodurile unui trup să sînt multe, un trup iaste, aşa şi Hristos, şi amu întru un duh noi toţi sîntem. Întru un trup botezatu-ne-am, să-s ovreai, să-s elini, să-s iudeii, să-s slugi, să-s slobozi, şi toţi întru un duh adăpatu-ne-am. Şi amu trupul nu e un nod, ce multe. De unde-ară grăi piciorul că „nu sînt mînă, nu sînt den trup”, au doară pentru aceaia nu iaste den ale trupului? Iară să va zice ureachea că „nu sînt ochiu, nu sînt den trup”, au derept aceaia nu iaste den trup? Că de-ară fi tot trupul ochiu, unde ară fi auzul? Iară de-ară fi tot auz, unde i-ară fi apuţitul? 
   E acmu pus-au Domnul nodure însuş cuiş întru trupure, cum el au vrut. Că de-ară fi toate un nod, unde-ară fi trupul? E acmu multe nodure sînt, ce e un trup, şi nu va putea zice ochiul cătră mînă că „tu nu-mi trebuieşti!” sau iară capul picioarelor, că „voi nu-mi trebuiţi!”. <380> Ce mai vîrtos mulţi cărora le se pare den nodurile trupului mai slabe a fi, mai de jos sînt. Iară cealea ce ne par noao că-s mai fără-de-cinste den nodurile trupului a fi acestora, mai multă cinste le adaugem, şi cealea ce sînt fără-de-obraz den trupurile noastre, mai multă cinste au. Că cealea ce-s cu obraz bun în nodurile noastre, acealea n-au treabă. Că Dumnezeu aş-au mestecat trupul: nodului cela ce se mai lasă, mai multă cinste-i dea, ca să nu fie despărţeală întru trup, ca toate nodurile o grije să poarte. Că de chinuiaşte un nod, cu acela toatele dor, e de se va slăvi un nod, cu nusul bucura-se-vor toate nodurile. 
   Ce să ne plecăm alţii, şi să împreunăm sineş unul cu alalt! E de va vrea cineva să ni se apropie, tu nu te sfii, nici cuvîntul aceluia cu ruşine să zici, că „de mă va iubi, iubi-voiu pre el, iară de nu mă va iubi, nu voiu iubi pre el”, ce cînd nu va vrea să te iubească, atunce mai multu-i arată liubov, ca el să tragi, derep ce amu nod iaste. Şi nu zice derep ce că iaste beteag, că, uitîndu-l, betejală iaste liubovului; însă tu încălzeaşte betejala-i. 
   Amărîtoriul frate, nu numai cînd laudă, ce şi cînd împută, cade-se a-l derepta. Şi atunce datori sîntem a-i iubi. [343] Că cine aşa prost laudă, ori bine fiind, ori nefiind bine, nu iaste acela iubitori, ce prilăstitoriu şi rîzătoriu. Iară cine laudă cît e de se cade, cu podoabă, şi ceartă de cîte greşite sînt, aceasta iaste cela ce iubeaşte şi socoteaşte lucrul.Vrăjmaşul amu de nu se cade a priimi, iară iubitul, şi cel ce ocăraşte, a-l priimi, de iaste pre derept; şi vrăjmaşul să iubeaşte, nu iaste dulce, iară cela iubitul să şi răneaşte, încă şi e iubit. Destui mai credincioşi sînt. De vătămătura nu va a iubi<381>tului, decît ce ne-ară vrea zărvuirea vrăjmaşului. 
   Trei legi sînt: ale fireei, scripturile, evangheliei. Că fireei amu iaste: „Ce ţie nu place, altuia să nu faci!”, iară a lu Moisi leage: „Să iubeşti Domnul Dumnezeul tău den tot sufletul tău, şi vecinul tău, ca însuţi tine!”, şi iară al evangheliei: „Iubiţi vrăjmaşii voştri, ca fiii susului să fiţi”. De veţi iubi vrăjmaşii voştri, închipuiţi fi-veţi lu Dumnezeu. Ce însă veţi: închipuiţi a fi păcătoşilor, au lu Dumnezeu? Că să veţi iubi ce iubesc pre voi, şi păcătoşii fac aşa, şi de-aciia amu închipuiţi fi-veţi păcătoşilor; ce să vă întoarceţi den nebuniia voastră a fi fiii celuia de sus. Şi să fim amu milostivi, cum şi părintele nostru al ceriului milostiv iaste, şi mult liubov spre vrăjmaşii noştri să arătăm, că cine iubeaşte vrăjmaşii, bunătatea iaste, şi iaste lucru dumnezeiesc. Iară cei ce iubesc pre ceia ce-i iubesc, omenesc iaste şi împreună tuturora. Iară să şi cei ce iubesc noi să-i vom urî, nici a fiiarălor nu iaste nărav. Ce să iubim vrăjmaşii noştri, cum am fost şi noi iubiţi. Dumnezeu amu, fiindu-i noi vrăjmaşi, el ne-au iubit, şi fiiul său pentru noi spre moarte-l deade. 
   Să ne închipuim lu Dumnezeu şi să miluim cum am fost miluiţi, că aşa e adevărul. Ce e după Dumnezeu iubov cunoaşte-se. Şi nu numai cei ce iubesc pre noi să iubim şi den bunătate ce avăm de la Dumnezeu să le dăm, ce mai vîrtos şi celor ce urăsc pre noi să le dăm şi să nu întrebăm. 
   Să fugim de nemilosîrdie şi ce e cătră vecin uriciune! Să fugim de luarea cametei şi de asupriciune! Să iubim oamenii, nu argintul, ca să putem avea <382> partea întru împărăţiia lu Dumnezeu. Că sînt ca o rudă de şarpe [344] luotorii de camătă. Şi piiardere fi-va celor ce o iau, că-ş închid uşile împărăţiei şi-ş astupă calea vieţiei. Puţin se îndulcesc, şi a veciei scîrbi dobînditori fi-vor. Că derept meserătatea roagă-se şi cad, de să ia aceasta, ca să le fim ajutori, iară noi le sîntem vrăjmaşi, că adaogem piiarderea cătră mesărătate, ca şi cînd ai vrea cu neşte unt să stingi văpaia. Că nu măngîiem cu împrumutarea meserătatea, ce adaugem mai vîrtos şi năpăşti vecinilor ce vor să-i scumpărăm, cu cugetele cametelor cealea hitleanele, ce iaste a dooa tîlhărie şi vărsare de sînge şi ucidere, ce şi leagea şi prorocii leapădă. Şi întru realele cealea marile Iezechiia proroc pune aceştea, ceia ce iau camătă şi asupresc. Că leagea grăiaşte: „Să nu dai în camătă fratelui tău şi vecinului tău!”. Şi iară: „Înşălăciune spre înşelăciune, şi camătă spre camătă!”. Şi sfîntul David: „Argintul său”, zice, „să nu-l dai în camătă”. Şi iară, de cetatea ce cu multe reale împle-se: „Nu va scădea”, zice, „den căile lor camăta şi hitlenşug”. Şi iară: „Adecă, carii bolesc nedereptăţiei, încep dureare şi nasc fărălegi”. De-aciia şi zălogul săracului cine nu-l întoarce, urît iaste de Dumnezeu, şi urgie spre acela fi-va, derep ce amu zice că „striga-vor cătră mine derept căce nu ş-au luat zălogul său, şi auzi-voiu el, că milostiv amu sînt”. Ce noi să dăm împrumut, fraţilor, şi de la ei să nu nădăjduim a lua, cum au zis Hristos, ca de la el cu mai multă plată datoriia să priimim, şi a veacilor ce va să fie dulceaţă. Şi împărăţiei ceriului moşteani fi-văm, de însuş Hristos Domnul nostru, ce lui e slava cu tatăl <383> şi cu duhul sfînt, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a douăzecea
   Evanghelie de la Luca, zaceala 30
   
   [345] (Luca VII, 11) În vreamea aceaia mergea Isus în cetate ce se cheamă Nain, şi cu nusul mergea ucenicii lui mulţi şi nărod mult. Şi ca se apropiiară cătră poarta cetăţiei, şi iată, purta un mort, fecior născut unul mumîniei lui, şi aceaia era văduo; şi nărodul cetăţiei mult cu ea. Şi văzu ea Domnul, milă i fu de ea, şi zise ei: „Nu plînge!”. Şi se apropie, pipăi-se de pat, purtătorii stătură, şi zise tînărului: „Ţie grăiesc, scoală!”. Şi şezu mortul şi începu a grăi; şi-l deade el mumîniei lui. Luară frică toţi şi slăviia Dumnezeu, grăiia că „proroc mare sculă-se întru noi”, şi „cercetă Dumnezeu oamenii lui”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Ce e de înviere, mare taină e, fraţilor! Nu cu atîta cuvînt, cît lucruri de spăsitoriul nostru şi Dumnezeu învăţămu-ne, şi den porînci şi de învăţăturile lui şi de facerea ciudeselor. Den cei mai de jos înceape Domnul, de se suie spre mai marile, şi ca pre neşte treapture den ceale mici spre cealea mai de susu suie-se. Şi cîte puţinel suie [346] nărodul omenesc la dumnezeiasca slava a sa, şi cu înţeles şi cu cugete. Şi va fi de multe ori aceasta şi de alţii a afla, şi mai întreg den aceaste lucrure ce ne-s puse noao înainte. Mai nainte amu celor mîhniţi şi cu grea boală tăriia învierei întîi arată-o Domnul. Că opri aprinderea focului de friguri, cel iute al soacrei lui Pătru, ce o aprindea foarte, şi atîta făcu boalei delungare, cîtu se tîmplă de-i şi slujiia, - şi o aştepta preste neşchit să moară. Deci se adaose oarece puţinel spre tărie, şi spre mai mari ciude ieşi de oameni iubitoriul. <384> 
   Că cătră cel fecior al sutaşului ce boliia iute şi era foarte slab şi în odihnirea ceaia mai de apoi şi cătră uşa iadului apropiiatu-se, chemat fu Domnul, despuitoriul, şi să vie cătr-însul cu usîrdie, cum i era tocmeala. Însă derept cearerea şi credinţa sutaşului, ce zise lui „Doamne, zi cu cuvîntul, şi se va vindeca feciorul mieu”, cu zisa amu a lui împreună-l sculă, şi acela încă fiind aproape de moarte, că se credea că va muri. El nu se nici apropiiase de tot cătră loc, ce de departe tremise bolnavului sănătate, şi într-acela ceas ce fu zisa, şi sluga slobozi-se den boală, şi cătră ceaia dentîi şi mai marea sănătate şi tocmire ieşi. O, zisa cu tărie, adevăr glas cu tărie, glasul lu Dumnezeu! Cum grăiaşte David: „Acesta dă glasul său, glas cu tărie!”. Că zise Domnul sutaşului: „Pasă, şi cum crezi, fie ţie”, şi boala aciiaş împreună den fecior ieşi. Aşijderea şi alte mai mari, cu facerea ciudeselor, a sa tărie Domnul pune-o înainte. Că în cetatea Nainului mearse şi un fecior al unii văduo murise, şi multe ceasuri era trecute, şi la mormîntu-l ducea; prea cu slavă învise-l şi-l deade mumîniei lui, cum ale evangheliei cuvinte ce-s puse înainte au a arăta astăzi mai luminat. Şi aşa grăiesc: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, zice de Dumnezeu glăsitoriu Luca, mergea Isus în cetatea ce se chema Nain, şi mergea cu nusul ucenicii lui mulţi şi nărod mult. Ca se apropie cătră poarta cetăţiei, adecă, scotea un bărbat mort, fecior unul născut mumîniei lui, şi aceasta era văduo; şi nărod den cetate mult cu nusa. Şi o văzu pre ea Isus, şi se milostivi de ea, şi zise ei: „Nu plînge!”. Şi se apropie, atinse-se [347] de trup, iară cei ce-l purta stătură şi zise: „Voinice, ţie grăiesc, <385> scoală!”. Şi şezu prost mortul şi începu a grăi; şi-l deade mumîniei lui. Şi-i prinse frică pre toţi, şi slăviră Dumnezeu, grăind că „proroc mare sculă-se întru noi”, şi că „cercetă Dumnezeu oamenii săi”. 
   (Tîlc) Marele lucrătoriu, Dumnezeu, despuitoriul şi Domnul nostru Isus Hristos, mare ciudă făcu: viaţă. Şi învise învierea, şi mortul învise cătră îngrupare purtîndu-l. Şi den ciudese aceasta încredinţează şi spune: învierea ce aşteptă toată lumea, împreună şi scularea morţilor. Şi a sa purtătoare de viaţă şi dumnezeiască înviere înainte o arată, şi ce e într-acesta, mîntuirea şi slobozirea noastră şi spăseniia a vieţiei veacilor. 
   (Evanghelie) Că ca se apropie amu, zice, la poarta cetăţiei, adecă, un bărbat scos era mort, fecior unul născut. 
   (Tîlc) Apropie-se cătră poarta cetăţiei Nainului Hristos, Dumnezeul nostru, uşa vieţiei şi afară-de-morţiei. Şi plîngerea dătătoriul de viaţă opri, că apucă patul mortului de-l timpină Domnul, şi mumîniei celui ce zăcea zise-i: „Nu plînge, o, muiare, ce dă fărăvoroavă plînsului: eu amu sînt înviere şi viaţă. Opreaşte-te de plîns şi lasă lacrămele, că ţi se-au slobozit lacrămile părearei şi ţi se-au schimbat plînsul tău spre bucurie!”. Şi se apropie, atinse-se de coşciug, şi stătură purtătorii minunaţi şi spămîntaţi. Şi nu ştiia cine iaste acesta, şi cu ce tocmeală atinse-se de coşciug, însă cu multă minunare aştepta să vază, ce vrea să fie. Iară Hristos strigă mortului: „Ţie grăiesc, voinice, scoală!” Şi aşa, cu cuvîntul şi cu atinsul, învise mortul. 
   Aciiş amu, cu tăriia cuvîntului şi atingerea, mortul prost şezu, şi grăi înaintea tuturora. Că putea şi cu un cuvînt să facă ciudesă Hristos, însă se atinse şi de pat, ca să înţeleagem că trupul lu Hristos, <386> Dumnezeul nostru, trup iaste de viaţă şi al fărămorţiei. Şi acesta iaste ce dentîi cu mînile preacurate, den ţărînă, cu zidire dumnezeiască zidi omul şi cu dumnezeiescul şi socotita suflare însufletă omul şi-l învie. Şi acesta iarăş la sfîrşit cu bucinul firea omenească va să o învie şi să scoale, şi să [348] plătească cuiş după lucrul lui. Că iaste judecătoriu viilor şi morţilor, şi acesta iaste calea şi adevărul şi viaţa. Iară de iaste Hristos calea, n-au a le trebui povaţă mergătorilor după el. Că fericiţi sînt carii ştiu acesta şi cred cu adevăr; nu le se pare minciună ce e grăit lor. Că să vor şi vieţui, şi să ară şi muri, vii vor fi carii împlu sfînta învăţătură a lui, cum iară şi aiurea grăiaşte: „Cine va creade întru mine, să ară muri, viu va fi!”. 
   (Evanghelie) Şi varecine va păzi cuvîntul mieu, moarte n-are a vedea în veaci. 
   (Tîlc) Priimesc amu întru auz a lu Dumnezeu cuvînt şi dracii, şi oamenii ceia răii, însă nu întru singură ascultare e numai spăseniia şi den cuvînt. Nici numai den înţeleagere viia-vor, ce cine va păzi şi cine va săvîrşi ce-au auzit, că moarte n-au a vedea în veaci păzitorii ce-au păzit tare dumnezeiasca învăţătură şi zisa lu Hristos. Nu amu să ştie să se leapede a nu muri trupul, ce morţiei mort să fie, să nu se socotească ca Dumnezeu. Că lu Dumnezeu nu i-e nemică mort (cum iaste şi den ce n-au fost de-au adus întru ce iaste), şi putrejiciunea pre iuşor i-e a o învie. Derept aceaia şi grăi: „Voinice, ţie grăiesc şi ţie-ţi zic, scoală! Ţie, mortule, grăiesc, nu alt suflet derept suflet aducu-ţi, ce îns suflet ce-au ieşit den tine chemu-l cu a mea dumnezeiască tărie, să se întoarcă <387> şi să se învie, şi să te scoli!”. 
   Zise despuitoriul, şi robul auzi a lu Dumnezeu zicere. Şi se învie şi se rădică de şezu prost, şi începu a grăi înaintea a tot nărodului, ca cuiva să n-aibă a i se părea că un duh hitlean întră de rădică trupul, şi cu o păreare de-aciia şi înşelăciune lucrul să li se arate. Derept aceaia prost şezu mortul şi grăiia spre spunerea ce e depreună a toată lumea scularea morţilor. Că acest semn vîrtos e şi tare învierei, că trupul fără de suflet nice poate şedea prost, nici a grăi adevăr. De-aciia-l deade şi mumîniei lui, spre mai multă încă ştire şi încredinţare. Derept acea amu preaslăvită măriia aceştii ciudese întru frică şi în minunare carei era acolo atunce aduse-i toţi. Şi proslăviră Dumnezeu grăind că [349] „mare proroc sculă-se întru noi, că cercetă Dumnezeu oamenii săi”. Încă amu nu avea cuget ca de Dumnezeu de spăsitoriul Hristos, însă nici aceasta nu era mică, de ce-i grăiia proroc mare şi vîrtos mai mare de alalţi proroci. Şi însuş aceasta, dătătoriul de leage Moisi părea-le Domnul. Şi cîte puţinel pre cale îmblînd, spre mai sus rădica-le-se înţelesul; şi Dumnezeu adeverit a fi crezură el. Şi ieşi cuvîntul ciudeseei întru toată ţara iudeilor şi pren toate părţile. Şi derept aceaia multe mărturii avea acestui lucru, ca de vor vrea neprecepuţii şi pizmaşii iudeii a ocărî şi să ascunză ciudesa, să nu poată. Că atîta se de tinse cuvîntul acesta de scularea mortului şi ştire de acest lucrul întru toate ţinuturile iudeilor fu, cît şi întru auzitul lu Ioan botezătoriul vine, fiind în pustie. 
   Trei învieri au fost den proroci <388> mainte de venirea lu Hristos, şi patru den însuş Hristos. Întîia amu înviere feciorul somanteaniniei, de el Elisei ciudesă făcu. A dooa feciorul văduoei, prorocul Ilie, cu ruga. A treia, ce şi mort trupul lu Elisei făcu. Cu mai multă bunătate luo Elisei suindu-se Ilie, derept aceaia şi mort fiind, mortul învise, cînd fu pus spre trupul lui. Iară a patra înviere, feciorul acesta ce-au fost întîi de spăsitoriul Hristos. Ce nu ca Ilie şi ca Elisei, cu ruga şi cu rugăciunile, învise mortul acesta Hristos, ce domneaşte şi cu zisa. Iară a cincea înviere fata lu Iair. A şasea a lu Lazar. Iară a şaptea întru munca Domnului, că multe amu trupure atunce ale sfinţilor sculară-se, de mergea după el. Iară a opta, a Domnului înviere. Însă împreună den aceale fapte învieri moarte iară au luat, iară a opta mai pre sus de moarte fu. Că întru al optul veac va să fie învierea morţilor, de-aciia moartea nu necurmată va fi, ce şi nespartă fi-va şi în veaci. 
   Să ne nevoim şi noi, fraţilor, să învie şi să ne înviem sufletele noastre ce-s omorîte în păcate. Să ne apropiem cătră cela ce înviiază morţii şi cătră făcătoriul de viaţă Domn, şi să cădem cătră el, şi să ne preaplîngem. Că acmu iaste treaba ispoveadaniei întru această viaţă, acmu e vreamea lacrămelor şi a suspinarei şi a plînsului. Şi să sfărîmim inema noastră pre Dumnezeu chemînd, că acesta iaste izbăvirea scîrbei şi bucuriia şi slobozirea şi viaţă şi înviere. Să proslăvim, fraţilor, Dumnezeu, cela ce-au aşa iubit noi, că şi sîngele său derept noi l-au vărsat şi cu moartea lui de putrejune şi de moarte pre noi au izbăvit. [350] Să proslăvim Dumnezeu, <389> nu cu cuvinte numai şi cu gura, ce şi cu inimă curată, şi afară toate păcatele, şi cu viaţă bună şi cu lăcuită fără de greaţă, derep ce că „aşa se proslăveaşte Dumnezeu, ca să vază”, zice, „ale voastre lucrure bune, şi să proslăvească părintele vostru den ceriu”, şi toate amu întru slava lu Dumnezeu să facem. Cu inimă înfrîmtă şi smerită cătră el să strigăm şi să grăim cineş dentru noi: „Izbăveaşte, Doamne, de armă sufletul mieu, şi den mînile cîinilor unul născutului mieu!”. Şi aşa va auzi Domnul, şi nu-ş va delunga ajutoriul său de noi nezglobivul Dumnezeu, ce va slobozi noi de toată năpastea şi mîniia, şi den greaţă şi de scîrbe, şi ne va izbăvi de muncă şi de venirea vătămăriei ce vine de la văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşii noştri. Şi va izbăvi noi de moarte rea şi de păcate, şi părtaşi face-ne-va împărăţiei lui den ceriu. Că acesta iaste învierea şi viaţa, Hristos, Dumnezeul nostru, şi acestuia slavă să-i tremeatem, cu tatăl şi sfîntului duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
     Dumineca a douăzeci şi una
     Evanghelie de la Luca, zaceala 35
   
   (Luca VIII, 5) Zise Domnul pilda aceasta: „Ieşi semănătoriul a semăna sămînţa lui. Şi cînd semnănă, una căzu pre cale, şi călcată fu, şi pasările ceriului ciumeliră ea. Iară alta căzu spre piatră, şi răsări, şi secă, derep ce nu avu vlagă. Şi alta căzu în mijloc de mărăcini, şi crescură mărăcinii, necară ea. Şi alta căzu spre pămînt bun, şi crescu, făcu rod cu o sută. [351] Aceasta grăind, glăsi: „Cine are urechi de ascultare, să auză”. Întrebară el ucenicii lui, grăiră: „Ce iaste pilda aceasta?”. El zise: „Voao iaste dată să ştiţi ascunsele împărăţiei <390> lu Dumnezeu; altora în pildă: de văd, să nu vază, şi aud, nu înţeleg. Iaste aceasta pildă: Sămînţa iaste cuvîntul lu Dumnezeu. Iară ceia de pre cale, sînt ceia ce aud cuvîntul; după aceaia vine diavolul şi ia cuvîntul den inima lor, să nu crează să se spăsească. Iară ceia de pre piatră, şi cînd aud, cu bucurie priimesc cuvîntul, şi aceia rădăcină n-au, şi în vreame cred, şi în vreame de năpaste cad. Iară ceaia den mărăcini căzută, aceia sînt ce aud cuvîntul, şi de grija bogăţiei şi în dulceaţa vieţiei îmblă, neacă-se şi nu sfîrşesc rodul. Iară ceaia de pre pămînt bun, cei cu inemă bună şi dulce, aud cuvîntul şi-l ţin, şi rod fac în răbdare”. Aceasta grăind glăsi: „Cine are urechi de ascultare, să auză”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [352] Cum amu iaste alt rai, mult înflurit şi cu bună mirosenie, aşa sînt şi ceteniile cuvintelor dumnezeieşti. Dentr-aceastea amu dobîndi-văm spăsenie sufletului, bunătăţile cu bună mirosenie aduna-văm, şi spre aducerea sufletească lua-le-văm, şi spre tăriia sufletească aduna-văm, şi spre mai mare bunătate schimba-ne-văm, şi cu ale cugetului flori încungiura-ne-văm. Că sufleteasca şi spăsitoarea miiare, stredie face sufletelor noastre. Domnul ne grăiaşte fiiaşcărui de noi cu dumnezeiescul David: „Cît e dulce grumazul mieu, cuvintele tale mai vîrtos de miiarea şi strediia!”. 
   Că cu cetitul cuvintelor dumnezeieşti, ale sufletului boale dă-le iarbă de vindecare, şi sufletească sănătate dă. Şi chinul, păcatelor omeneşti curăţeaşte-le împuţiciunea. Şi atîta vindecare dă, cîte <391> neputinţe păcatul le naşte, cum ai zice că nu sînt alte mai bune den bunătăţi să ne dea vindecare, ca cînd căutăm ceteniile cuvintelor dumnezeieşti. Derept aceaia cu scriptura au învăţat noi Dumnezeu să întrebăm şi să ispitim, ca cu pază şi cu ispită să cetim, că mult folos dobîndim, că cu ruga şi cu cinstea rugăciuniei mare spăsenie văm afla. Că cine nu se va întări den credinţă, şi cine nu se va derepta, deaca va priimi cuvîntul lu Dumnezeu cu credinţă? Că cuvîntul lu Dumnezeu învaţă pre ceia curvarii să nu curvească, ce să se înţelepţească, şi pre carei-s fără leage, spre leage bună-i învaţă, înţelepciune neînţelepţilor, să fie cu mare minte, şi celor slabi de minte împăcare, trufaşilor bogaţi îndurătură, mulţemită mişeilor, răbdare celora ce se chinuiesc, ceia ce au avuţie, multă bună avuţie, ceia nemilostivii spre bună milostivnicie să se schimbe, ceia ce răpesc de iau de la alţii, să răsipească bine şi cu ce e al lor să se făgăduiască. 
   Cu aceastea bunătăţi, fraţilor, nu ne văm putea aimintrea curăţi, de nu văm de pururea alerga cătră dumnezeiasca besearecă spre cinste. Şi întru această adunare lucru cu drag să avăm, şi nu curînd de acolo şi mai nainte de lăsare să ieşim, ce în besearecă să ne adunăm, [353] de pururea spre cinste şi sufleteştile cuvintele ale lu Dumnezeu ascultînd, că de proroci certaţi sîntem şi de apostoli învăţaţi sem. Şi cineş de noi cu podoabă vindecare să priimim, şi cu bucurie nespusă să ne întoarcem pren case-ne. Derept aceaia rogu-mă voao, fraţilor, să nu rămîneţi de dumnezeiescul săbor, şi nemică altă să aveţi mai vîrtos decît aceasta mai cinstit şi mai cu folos. Ce cu tare usîrdie şi <392> cu dragă învăţătură cătră sufletescul uspăţ să meargem, şi să nu ne astupăm urechile, ascultînd cuvintele lu Dumnezeu, ce întru adîncul inimiei să scriem aceastea, şi nemică să ne treacă. Aşa amu şi mult şi de destul avea-văm a creaşte şi dumnezeieştiei are fi-văm destoinici. Iară de văm fi acolo cu trupul numai, e inimile departe vor sta, şi de folosul sufletului slăbi-vă-veţi, întru voroava lumiei şi în grijă pre voi băgă-vă-veţi şi vă veţi turbura. Că văz amu şi pre voi, că nemică mai mult nu aveţi decît ceia ce nu merg în besearecă: şi în chipul acelora fi-veţi osîndiţi de Dumnezeu. Că cuvîntul amu al lui şi sămînţa voi o priimiţi, şi nici un rod nu arătaţi, cum şi dentr-această evanghelie de astăzi mai curat văm înţeleage, aşa grăiind: 
   (Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: „Ieşi semănătoriul a semăna sămînţa lui. Şi cînd semănă, una căzu pre cale, şi călcată fu, şi pasările ciumeliră ea. Iară alta căzu spre piatră, şi răsări, şi secă, derep ce nu avu vlagă. Şi alta căzu în mijloc de mărăcini, şi crescură mărăcinii şi necară ea. Şi alta căzu spre pămînt bun, şi crescu, făcu rod cu o sută. 
   (Tîlc) Cu pilde au grăit Domnul, ca ceia, ce vor asculta, cu socotinţă să-i facă, şi să rădice mintea lor spre căutarea cuvintelor dumnezeieşti, să le ispitească şi să le socotească. Că nărav amu avăm noi oamenii, de ceale cuvinte ce sînt coperite a socoti şi mult a ispiti, iară carele sînt ivite şi ştiute, noi le lăsăm şi nu întrebăm d-insele. Derep ce amu că pilda are acoperit înţeles, unele după arătare grăiesc, iară altele după înţeles. <393>Şi aceasta demult au zis sfîntul David de Hristos, că „deşchide-voiu [354] în pildă rostul mieu şi voiu spune măiestriile meale dentîi”. Că pildele amu ca neşte chipure sînt şi tocmeale lucrurilor nevăzute, minteei mai vîrtos şi sufletelor. Cîte nu le putem vedea cu ochii trupului, el ne arată în pildă. 
   Ieşi semănătoriul a semăna sămînţa lui.
   Semănătoriul iaste unul-născut fiiul şi cuvîntul lu Dumnezeu. Ş-au ieşit den sînul părintelui, ce de el nici dinioară nu se despărţi. Şi vine cătră noi, şi pretutindinea iaste acesta, şi toate le-au împlut. Că era amu întru sînul părintelui mai de nainte de toate veacurile, şi nu amu cînd au semănat numai, atunce iaste, nici cînd se-au născut den sfînta Mariia, preacurata şi preablagoslovita maica lui, atunce numai începutul au luat, ce mai nainte de veac născutu-se-au şi în lume era. Şi lumea aceluia fu, şi lumea lui nu-l cunoscu. Ce ieşi iară, nu den loc şi să se mute, nici îmblă Dumnezeu den loc pre alt loc, ca trupul, ce pretutindinea iaste, însă cu sfeatul şi cu cugetul ce e cătră noi tocmeala, mai aproape de noi fu cu a trupului îmbrăcîmînt, derep ce că noi n-am putea întra cătră Dumnezeu, că păcatele noastre oprescu-ne şi ne împart. Ce însuş acesta venit-au cătră noi, cu venitul trupului, fiiul şi cuvîntul lu Dumnezeu şi al părintelui. Cum amu sînt neşte legaţi de-au greşit cetăţiei împăratului şi afară den locul împărătesc stau, şi va să-i împace pre ei, ce aceştea nu-i lasă să între înlăuntru, ce însuş iase şi grăiaşte cu nuşii, pînă-i face destoinici şi derepţi, <394> împărătească aşa şi Hristos au făcut, ş-au deştins cătră noi (ce se zice, că luo trup şi fu nespus, cum şi noi sem). Şi au vorovit ca de o împărăţie, şi aşa pre noi au adus, ş-au curăţit noi den păcate şi ne-au împăcat lu Dumnezeu, părintelui. 
   Că ieşi Domnul, nu ca să piarză mărăcinii pîmîntului, plin fiind, sau lucrătorii să muncească, ce să seamene sămînţă creştinească şi să rodească, spăseniia noastră. 
   Sămînţa amu, acicea, învăţătură zice, e pămîntul, inima omenească. Nu zice că „voiu să seamăn”, ce „seamănă”, derep ce amu că neîncetat fiiul lu Dumnezeu pururea seamănă întru sufletele noastre învăţătură cu folos [355] şi spăsitoare, nu atunce numai cînd învaţă. Ce şi cu aceaste făpturi, cu ceriul şi şi cu pămîntul, şi cu ce e întru noi în toate zilele, seamănă întru inimile noastre sămînţa ceaia buna a noastră. Iase amu lucrătoriul de multe ori şi derept altele: sau să înnoiască, sau să plevească de cea pleavilă rea şi să o rupă, sau să taie mărăcinii şi să curăţească pămîntul, sau altceva să lucreaze. Iară Hristos spre semănare ieşi, că era amu den începutu-ş semănătoriu şi făcătoriu a toate şi Domn. Şi după ce semănă, deade în lăuntru cuvîntul, tuturor oamenilor. Aşijderea semănă, că deade iudeilor a lu Moisi leage; iară mai apoi, cînd vru derept a noastră spăsenie să fie om, prespre tot pămîntul ieşi semănătura, cuvîntul învăţăturiei lui. Prorocii amu mai den nainte au grăit den duhul sfînt, iară Hristos cuvîntul luiş au grăit. Derept aceaia n-au grăit că „aşa grăiaşte Domnul”, ce „eu grăiesc voao”, ca să înţeleagem că firea lui iaste sămînţa şi acesta iaste tuturor dătătoriu de bunătăţi. Iară noi sîntem <395> lucrarea lui, şi dentr-însul şi acelora tuturor e rod şi prinos sufletesc. Şi semănînd el nu zice că „voi semăna”, ce semănă, derep ce amu că şi apostolii şi, după aceia, carii fură învăţători şi păstori lăcuiră. Semănă-ş cuvintele-ş şi învăţătura Domnul. Şi una căzu pre cale. Ce nu zice că „aceasta o aruncă semănătoriul”, ce „căzu ea”, derep ce că cela ce seamănă, seamănă şi învaţă, şi cade cuvîntul spre ceia ce aud. Şi aceştea se află sau cale, sau piatră, sau mărăcini, sau pămînt bun. 
   Iată amu că trei părţi, semănătura piiarde, şi carea spăseaşte una iaste. Trei amu părţi sînt de nu se sfîrşesc, nici dau rod cînd aud pre Domnul: Unii amu, aciiaş cînd aud, părăsesc ce-au auzit; e alţii deaca aud, bucură-se de ce-au auzit, ce iară rădăcina n-au, ce după la o vreame, de-i găseaşte vreo ispită, ei uită ce-au auzit; iară alţii şi mai buni sînt decît ceale doao părţi dentîi: ceia ce aud şi priimesc şi ţin, însă nu aduc roduri, derep ce că nu e slobodă să crească întru ei sămînţa, ce o neacă cu voroava şi cu grija ceştii lumi. 
   Că pămîntul, spre [356] mai mult suflet cuvînt, cheamă-se carei priimesc cuvîntul semănăturiei, cum ne învăţăm acicea den ceastă pildă, derep ce amu că acealea căzură spre pămînt bun că luară priimire de învăţătura lu Dumnezeu şi spre adusul rodurilor cu derept, iară aceasta alaltă spre colţuroasa şi protivitoarea, ce şi pustie cheamă-se, că de nu vor avea înţelepciune şi cuvînt, nici pre dereptate lăcuiesc, nici pre adevăr îmblă. 
   (Evanghelie) Întrebară pre el ucenicii, grăiră: „Ce iaste această pildă?”. El zise: „Voao iaste dată, să înţeleageţi taina împărăţiei ceriului, iară altora în pildă, <396> ca să caute, să nu vază, şi auzind, să nu înţeleagă ce iaste pilda aceasta”. 
   (Tîlc) Jeluiia amu apostolii cu minte să înţeleagă pilda aceasta, şi nu înaintea tuturora întrebară, ce mearseră cînd era singur. Domnul zise lor: „Voao dată iaste, să înţeleageţi taina împărăţiei ceriului” (ce se zice, că destoinici fură). Şi căuta şi vrea să afle că toţi carei ce cer priimesc, şi cine caută, el află. Iară alalţi carei-s nedestoinici taineei, şi nice caută, nici vor să ştie, întunecat le se grăiaşte, şi le pare că caută, şi nu văd, şi aud, şi nu înţeleg. Ce încă şi aceasta e spre bine lor, ca mai mult să nu fie osîndiţi, că pentru înţelesul tainei pre el ei l-ară urî. Derept aceaia se acoapere lor cu pildă, că ceia ce înţeleg şi de-aciia se părăsesc, munciei ceiia mai greaoa destoinici sînt. Însă le spune pre amăruntul, şi le arată pilda Domnul şi aşa grăiaşte: Sămînţa iaste cuvîntul lu Dumnezeu. Iară ceaia de pre cale, sînt carei aud; aşijderea mearge diavolul şi ia cuvîntul den inimile lor, ca să nu crează spăsiţi să fie. Iară ceaia de pre piatră, cei ce cînd aud, cu bucurie priimesc cuvîntul, şi aceia rădăcină n-au, şi pînă la o vreame cred, şi întru vreamea de năpaste ei delungă. 
   (Tîlc) Trei chipure zice că nu se spăsesc. Şi ceia ce-i cheamă „cale” şi „pre cale”, arată toţi lenivoşii şi toţi iuţii, şi cei nu vor să se pleace, şi toţi carii nu priimesc cuvîntul dumnezeiesc, nici-l ascund el întru inimile. Că cumu-s amu toate căile-acealea iuţile şi nearate şi călcate, [357] că supt picioarele tuturor zăcătoare iaste, că nici una den seminţe înlăuntru-i nu se îngroapă, că zac desupra pămîntului ivite şi tuturor pasărilor iaste gata spre răsipire-i, aşa şi ceia ce sînt cu inimile mînioase <397> şi au minte întunecată, şi ca o bătătură călcată şi iute, şi cale înşiş de voia lor fură necuraţilor draci şi aceia ce de satana sînt călcaţi, că nemică dumnezeiescul cuvînt nu priimesc, că nu întră întru ei luminata învăţătură şi dojana şi sfătuirea, de cît le e putearea, roduri să aducă a bunătăţilor isprăvire.
   Derept aceaia amu şi semănătura dentru inimile lor, cea puţină ce e pospită, desupra zace, nu în adînc ascunsă, şi o iau pasările ceriului cealea ce zboară (ce se zice, ceia ce sînt pre supt aer dracii) şi o pierd aceaia. Iară „ceriul” acicea văzduhul cheamă-se. Şi un chip iaste acesta den cealea ce nu se spăsesc, iară altul ceaia ce e spre piatră. E pietriei chipuiaşte, ceia ce fără păreare priimesc cuvîntul dumnezeiesc întru ei şi-s gata a creade lu Dumnezeu, ce n-au pămînt mult (ce se zice tărie), şi întru eiş aciiaş răsare credinţa, şi nu ajunge de-aciia pînă în sfîrşit să se rădăcineaze. Derept aceaia şi curînd seacă, derep ce că n-are pămînt mult (ce se zice, tare şi vîrtoasă înţelepciune). Că cum e pre piatră pămînt puţinel, şi ce e acolo pre ea sămînţă ascunsă şi curînd răsare, e soarele luminează şi, puţinea căldură viind, aciiaşi se usucă, derept căce n-are rădăcină să o învie, aşa şi aceştea, deşerţi sînt şi fără rădăcină au ce le e cătră Dumnezeu bunătatea. Şi iară, cu toată usîrdiia sfînta taină cei ce o priimesc şi nu se socotesc, nici se ispitesc mainte, ce-s cu voie slabă (derept aceaia şi cu puţinea căldură), năpastea deaca vine, ei seacă şi credinţa-ş pridădesc, cu neputinţă omenească slăbindu-se. 
   (Evanghelie) <398> Carii aud, iară de grija bogăţieei şi de dulceaţa lumiei ei sînt prinşi, şi acelora se închipuiesc şi nu sfîrşesc învăţătura lu Dumnezeu. 
   (Tîlc) Ceaia ce căzu în mărăcini sămînţa, aceia sînt [358] carei aud cuvîntul lu Dumnezeu şi-l iau întru sufletele lor, şi rădăcină făcînd şi puţinel răsare. Iară pentru grija lumiei şi dulceaţa, noi sîntem ca mărăcinii, şi înghimpă inimile noastre, şi sămînţa lu Dumnezeu neacă-o, şi a se sfîrşi şi să crească nu o lasă. Că aruncă amu sămînţa sufletească să lăcuiască întru sufletele celor ce o priimesc, ca să se arate că creaşte sămînţa întru ei, şi iară de o neacă cu dulceaţa lumiei şi în voroava bogăţiei şi în turbureala aceştii lumi, cum grăiaşte Ieremiia proroc că „vor fi de vor aduna şi cu mînile vor apuca, şi nu vor avea tărie să-ş facă bucate”. 
   Vedeţi cum e ceia ce neacă sămînţa! Nu zice că cu bogăţiia necaţi sînt, ce cu grija ei. Că nu se betejesc ei de bogăţie, ce pentru grija ei, derep ce amu că mulţi den bogăţie folosiră-se, că o aruncară aceasta întru pîntecele mişeilor. Însă-i zise „grija lumiei” şi adause şi „dulceaţa”, de arată că doao dulceţi sînt den bogăţie, iubirea de argint şi bucatele. Şi iubirea de argint cu grija topeaşte sufletul, iară hrana, dulceţiei slăbiciune face aceasta. Că nu aşa prost hrana şi grija mărăcinii zice-i, ce derep ce amu că mai mult şi mai vîrtos înghimpă decît mărăcinii, şi pierde sufletul. Că deaca veri apuca mărăcinii de-i veri strînge în mîni, ei te vor înghimpa şi te veri crunta. Aşa şi hrana şi picioarele şi capul şi ochii, şi împreună toate nodurile vatămă, şi uscată e, fără rod, ca şi mărăcinii. <399> Unii amu, ce e sămînţa pre cale, de bogaţi înţelegu-o, iară ceia de pre piatră, de iubirea aurului, iară ceia ce e den mărăcini, necată de iubirea dulceţiei. Că de sus şi-e şi de început, întîi, mai rea, iubirea dulceţiei, că nu lasă nici cuvîntul lu Dumnezeu să asculte; a dooa, iubirea de argint: în neşchit priimeaşte cuvîntul, iară în vreame de năpaste, a delunga den credinţă face omul; a treia iaste rea iubirea dulceţiei, că şi celora ce le-ară creaşte sămînţa şi spre sfîrşit ară fi, ea nu lasă pre noi pînă la sfîrşit să meargem. 
   Trei sînt şi mari căderi omului: iubirea măriei şi iubirea de argint şi iubirea de dulceaţă. Că derept aceaia şi [359] îngerul cela marele căzu; atunce era lumina-i ca un luceafăr, iară acmu iaste întunecat. Aşa şi Adam, omul dentîi, ruda noastră. Încă şi unul den numărul a doisprăzeace apostoli. Acesta amu, Satana, derept iubirea de slavă; iară Adam, derept iubirea de dulceaţă; iară Iuda, pentru iubirea de argint. 
   Spuse amu chipul piiarderei. Iară ceia ce pun pre pămînt bun, nu-i lasă de să se mîhnească, ce le dă nădeajde de pocaianie, şi arată că putearnic iaste dentr-aceasta spre ceaia alaltă a se schimba. Şi spune: 
   Iară ceaia de pre pămînt bun, aceştea sînt cei cu inimi bune şi dulci, ce aud cuvîntul şi-l ţin, şi roduri aduc.
   Pămînt bun şi gras şi cu bun rod, şi fîcînd roduri cu o sută de ori! Sufletului iaste bine să-l ferim de toate păcatele cealea necuvioasele, şi să-l aducem spre rodurile bunătăţilor. Socoteaşte cum de puţini sînt ce se spăsesc, şi mai mulţi de pier! 
   Trei părţi sînt ale pierduţilor, e una e spăsiţilor. Că cel ce seamănă, el seamănă tuturora întocma, iară <400> sămînţa întru unii piiare, e întru alţii mult se înmulţeşte. Aceasta fu, nu derept firea seminţeei, ce după sfătuirea şi multa a sa dulceaţă, şi învaţă pre noi să nu ne lenim, derep ce amu că mai mulţi aflăm perind, decît spăsindu-se. Ce, de pururea să ne venim în minte, să semănăm şi să propoveduim cuvîntul lu Dumnezeu. 
   Evanghelist Matei, capul aceştii evanghelii, tîlcuiaşte pămîntului bun; în trei părţi au împărţit. Că cum amu împărţire au ceia ce pier, aşa şi ceia ce se spăsesc. Unii amu aduc roduri de treizeci, e alţii de şasezeci, iară alţii de o sută, derep ce amu cineş cu darul său ce are de la Dumnezeu, unul aşa e, altul aimintrea, şi nu le se află întocma numărul tocmealeei ceaia buna a sfinţilor, ce unii amu sînt desfîrşit, şi alţii mijlocii, e alţii mai mici. 
   Şi ceia ce aduc roduri de o sută, aceia sînt ceia ce ş-au păzit sufletul şi trupul întru curăţie, feţiia-ş, şi fără păcate, şi cu aceastea împreună toată avuţia lor lu Dumnezeu [360] o au dat, şi de toată strînsoarea, ce e pre tot pămîntul, lepădatu-se-au, şi tot, pînă în sfîrşit, spre Dumnezeu nădeajdea ş-au pus şi curat şi neprepus au preuţit ş-au slujit, sau aimintrea au lucrat lui. 
   Iară ceia cu şasezeci, sînt ceia ce se-au împreunat cu nuntă şi cu curăţie, şi de tot ale lor lu Dumnezeu n-au dat, ce întocma cu Hristos au împărţit aceastea, şi soţu-l au pre el, şi jumătate de avuţie loruş, iară jumătate lu Dumnezeu împart. 
   Iară ceia cu treizeci, ceia se se-au împreunat cu nuntă şi cu curăţie, aceia nici jumătate de avuţiia lor lu Dumnezeu nu dau, ce mai puţinel de acestea şi aimintrea iarăş de treizeci, <401> de credinţă, înţeleage-se. Că cisla amu acestor zeci, pre troiţă săvîrşescu-se, iară şasezeci se înţeleage de lucrure bune. Că şase lucruri bune au numărat Hristos întru evanghelie, şi întru eale grăiaşte: „Datu-mi-i-aţi mîncare, adăpatu-m-aţi, adusu-m-aţi, îmbrăcat-aţi, cercetat-aţi, venit-aţi cătră mine”. Aceaste şase bunătăţi sînt zecile celor şasezeci. Iară a suta, spre săvîrşitul lucrurilor cealea bunele înţeleage-se. Că în zeace zeci cine e desăvîrşit, acest număr mai mult adaus tocmeaşte. 
   (Evanghelie) Aceasta amu grăi, strigă: „Cine are urechi de auzire, el să auză”. 
   (Tîlc) Urechile, acicea nu de-ale trupului grăiaşte, nici împreună ale nodurilor firi, ce minţiei şi cuvintelor sufletului, carele sînt ale sale. Şi de aceastea grăiaşte prorocul: „Adauge-mi, Doamne, urechiei, să auz!” (ce se zice, să înţeleg înlăuntrul urechilor inimiei, pren lăuntrul omului). 
   Derept aceaia, fraţilor, nu înţelegutul auzului nostru să-l astupăm, ca şi aspida ce-ş astupă auzul urechilor sale, ce cuvîntul lu Dumnezeu cu înţeles să-l auzim, şi cu lărgimea inimiei a ceriului sămînţă să o priimim. Nu cu leanea aceasta să o pierdem, sau derept nebuniia noastră să o pridădim, sau cu grija aceştii lumi, sau pentru dulceaţa, sau cu înşelăciunea bogăţiei să o necăm, ce mai nainte amu de această dumnezeiască sămînţă să ne nevoim să o priimim, ca să nu fie călcată sau risipită de dracii văzduhului. [361] Aşijderea să o răsădim într-adînc, să ne nevoim ca să se înrădăcineaze, ca să nu de alcamurile năpăştilor să se usuce. După aceaia şi grija toată a ceştii lumi şi dulceaţa dentru noi să o zmulgem, ca să nu fie necată bunătatea şi a lu Dumnezeu cuvînt şi sămînţa credinţeei, <402> ce aşa amu, ca un pămînt bun, roduri să aducem, cineş împrotiva tăriei lui, sau pînă în sfîrşit, sau mijlocii, sau mai puţinel, în Hristos Isus, Domnul nostru, că lui e slava şi ţinearea, cu tatăl şi cu sfîntul duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a douăzeci şi doua
   Evanghelie de la Luca, zaceala 83
   
   (Luca XVI, 19) Zise Domnul pilda aceasta: Un om era bogat şi se îmbrăca în cînfi şi în firure, veseliia-se în toate zile luminat. Un mişel era, numele-i Lazar, ce zăcea înaintea porţiei lui şi jeluiia să se sature de fărîme ce cădea den masa bogatului, ce şi cîinii lingea puroile lui. Fu de muri mişelul, şi-l duseră îngerii în poala lu Avraam. Muri şi bogatul, şi îngrupat fu. Şi întru iad deşchise ochii lui acesta den muncă, văzu Avraam de departe şi Lazar în poala lui. Şi acesta strigă, zise: „Părinte Avraame, miluiaşte-mă şi tremeate Lazar să-ş ude cel deaget mai mic într-apă şi să răcească limba [362] mea, că mă chinuiesc în ceastă văpaie”. Zise Avraam: „Fiiule, adu-ţi aminte că ţe-ai luat tu dulceaţa ta în viaţa ta, e Lazar aşijderea rău; acmu cicea mîngîie-se, tu te munceşti. Şi prespre toate acealea, între noi şi între voi propaste mare întări-se, că de-ară vrea să vie de acicea cătră voi, nu pot, nici de acolo cătră noi să vie”. Şi acesta strigă: „Rogu-te amu, părinte, să tremiţi el în casa tatălui mieu, am amu cinci fraţi, ca să le mărturisească, să nu şi aciia să vie la cest loc cu muncă”. Grăi lui Avraam: „Au Moisi şi prorocii; să asculte de ei!”. El zise: „Ba, părinte Avraame; ce de-ară mearge cineva den morţii cătr-înşii, pocăi-se-ară”. Zise lui: „De Moisi şi prorocii nu vor <403> asculta, nece să ară cineva den morţi învie, nu va avea credinţă”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Dulci amu sînt pururea şi de folos dumnezeieştile cuvinte celora ce le socotesc. Aceaia e mai vîrtos de toate şi mai mult minunată şi de folos, că cîte năravuri ale sufletului dereptează, şi spre lucrurile cealea bunele cu ursîrdie şi cu dragoste rădică-le, şi vătămăturilor cealea realele adauge-le vindecare! Pentru aceaia ne-ncetat Dumnezeu pururea de ce e folos pre noi învaţă şi ne ceartă ce e spre [363] spăsenie cuviinţă. Şi ne arată şi ceaia ce ne duce spre pierzare, şi iară ceaia ce spre spăsenie dă-ne; şi cîte şi spre năravuri reale întorcu-ne, ca de amîndoao părţile să ne vie spăsenie, şi ca să nu avăm a grăi că de bine învăţatu-ne-au, iară de ceale reale tăcut-au, şi pentru aceaia amu căzut întru reale, căce n-am avut ştiutură. Pentru aceaia amu şi lucrurile cealea bunele şi realele spuse, amîndurora puse-le împrotivă şi de toate. Şi aceastea aşa sînt. Că şi această ce înainte ne iaste pusă astăzi evanghelie, mai chear arată-ne şi ne spune, a bogatului şi a mişelului cu cuviinţă învăţînd. Şi bogaţilor amu întru saţiu, alta înşelăciunea vieţiei, de-aciia şi fără-de-omenie a urî învaţă, destul iară şi dragostea oamenilor a săruta. Iară neavuţii şi mişeii învaţă ca să nu cază den meserătate în năpastea ceaia nespusa, ce a răbda cu tărie şi cu mulţemită învaţă-i, şi buna nădeajde şi dulceaţa ce va să fie să aibă mîngîiare. Că iaste pus înainte şi lucrul bogatului şi mişelului, viaţă spuind în multe chipuri, cestuia cu saţiul <404> ce e cufundat, iară cestuia cu suspinile de meserătate. Şi amîndoi aceştia împrotiva vieţiei priimi-vor plată, cum înseş ale ceştii evanghelie cuvinte arată aşa şi grăiesc: 
   (Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Un om era bogat şi se îmbrăca în canfe şi firure, veseliia-se în toate zile luminat. Un mişel era, numele-i Lazar, ce zăcea înaintea porţiei lui plin de puroi, şi jeluiia să se sature de fărîme ce cădea den masa bogatului. 
   (Tîlc) Vru Domnul soţi să fim noi şi adeveriţi iubitori şi îndurători, şi învaţă nemilostivii cum se va tîmpla lor. Şi învaţă iară carei se chinuiesc rău, ce bunătate au a lua pentru ce vor răbda acicea. Bogatului nemilosîrdie şi multă fărăomenie, şi mişelului neavearea şi multă răbdare pildă noao întru cinul bunătăţilor şi realele prea cu mîndrie scrise. Şi bogatul amu fără de nume puse-l, ca un nedestoinic că Dumnezeu a-i zice pre nume, cum şi prorocului au grăit, că „nu va pomeni numele lor rostul mieu”, şi iară, că „va peri pomeana lor cu chiot”. Ce numele mişelului cheamă, derep ce amu că ale derepţilor [364] nume în cartea de viaţă scriu-se. Era întru leagea ovreiască un Lazar oarecine, întru Ierusalim, în vreamea împeliţarei lu Hristos întru sărăciia ceaia de apoi lăcuind, ce pre elu-l pomeni Domnul, ca un bun mulţemitoriu şi răbdătoriu, şi ca lungă răbdare lucrînd toată dereptatea şi bunătăţile. Că zice amu: „Ferice ceia ce se tem de Dumnezeu, că pomeana lor lăcui-i-va întru veaci”. Şi pomeana dereptului cu laudă e, şi pomeanit în vecie fi-va dereptului. 
   Bogatul amu cu cînfi şi cu <405> firure îmbrăca-se, iară alţii mulţi era goli şi degerînd de ger, şi de răceală îngheţîndu-se. Şi acesta însuş, Lazar, înaintea porţiei acestui nederept şi cu nărav rău şi nemilostiv şi rău la inimă aruncat era, şi împetricit şi gol fiind. Iară acest bogat în toate zilele veseliia-se înfrîmseţat şi cu multă curvie de destul, şi de ale pămîntului şi de ale lumiei dobînde îmbogăţiia-se şi se îndulciia. De aceasta amu era-i toată nevoinţa bogatului, de a veşmintelor cealea scumpele şi de mease şi de uspeaţe. 
   Iară Lazar era biruit de sărăcie şi de boală şi între poarta lui aruncat, şi toate le răbda, nu numai sărăciia, ce şi boala. Şi jeluiia să se sature de fărîme ce cădea den masa bogatului. Că nu era amu nimea să-i dea lui, ce zăcea de fierbea de multe puroi, şi mîngîiare de necăirea nu priimii, nici cuvînt de la cineva nu se spodobiia de să auză, că de boală ţinut era şi de foame era biruit. Iară bogatul, el se uspăta în toate zilele, şi de curvie şi de beţie se grijiia el: atîta era sălbătăciia şi sireapiia bogatului. Nici în vreamea vieţiei ceaia mai buna nu era mai bun, ce lăcuiia el în năravul fierilor. Şi mai rău era el de toate fierile cealea realele, că şi cîinii încă mergea de lingea puroile lui. 
   Că mai milostivi şi de om iubitori arătară-se cîinii mişelului, mai vîrtos decît bogatul. Că cîinii amu puroile şi ranele mişelului lingea-le şi nu-l vătăma, nici-l muşca, ce încă de cea boală ce era întru el, ei i îndulciia, cu limba vătămăturile şi puroaiele ranelor curăţiia, şi-i mai [365] alina boala, şi i se mai iuşura, iară bogatul nemilostiv era negrăitoriu. Şi <406> nici cu ochi buni nu căuta el cătră mişel, nici cuvîntu-i da, nici hăinişoare-i arunca, şi nici o grije nu avea el d-insul, şi nici o fărîmă de pită nu-i da să guste, ce tot în pîntecele lui şi gîrtanul lui toate le aduna şi le arunca, ca întru o propastie. Iară Lazar, săracul, cît era el întru atîta chin şi întru atîta rău, acesta nu huliia, nici împuta, nici răpştiia, nici ocărî bogatul de bucate, nici cineva den oameni osîndiia, nici voia lu Dumnezeu ocărîia, ce cu multă mîndrie răbda. Derept aceaia şi muri luiş, îngerii luară pre el. Că de vrea fi răpştitoriu şi hulnic, nu vrea fi întru atîta slavă spodobitu-se, cît şi îngerească, slujbă a priimi. 
   (Evanghelie) Fu, zice, de muri mişelul, şi dus fu de îngeri în poala lu Avraam. 
   (Tîlc) De cîtă atunce de multă voroavă şi de sărăcie şi de boală mişelul Lazar scăpă, şi la răpausul cela bunul vine! Că cine va avea nădeajde cătră Dumnezeu, mutare-i va fi şi va scăpa de boale şi de nevoi, deaca va ieşi de acicea, cum învaţă şi Solomon, grăind: „Sufletele derepţilor în mîna lu Dumnezeu”, şi „n-are a se atinge de ei munca”. Că se arătă înaintea ochilor nebunilor omul a muri, şi le se păru răotate ieşirea lor şi ce e dentru noi ieşire şi sfărămitură, iară acelora le e în pace, şi nădeajdea lor fără de moarte împlută. Că se va da lor tocma împrotiva trudei măsură de mîngîiare, încă şi mai mult decît plata trudei, cum grăiaşte amu Hristos, că „măsură îndesată şi vărsîndu-se are a se da în poala voastră”. 
   Deci şi Lazar de sfinţii îngeri dus fu în poala lu Avraam. Iară cîţi mişei vor fi <407> răpştitori şi hulnici şi împutători, şi cu rău vor răbda sărăciia, nu numai dentr-această slavă a derepţilor cădea-vor şi greşi-vor, ce şi a veacilor chinuri şi muncilor daţi vor fi. Să auzim noi ceia ce sîntem mişei şi rău chinuindu-ne, şi să nu ne împutăm de sărăciia şi de scîrbă, că derept multe scîrbe şi năpăşti cade-ne-se noao să întrăm în împărăţiia ceriului. Iară bogaţii şi sătuii nu au a întra pre iuşor întru ea, că de [366] nu vor gusta amu amărăciune şi năpaste şi scîrba lumiei aceştiia bogaţii, dumnezeieştiei vieţi nu vor avea a se împreuna. Fericaţi sînt şi bogaţii ceia ce cad în nevoie şi în năpaste, şi de ce le se tîmplă lor rău, tare rabdă, şi flămînzind şi setoşind şi scîrbindu-se şi îngreoindu-se, mulţemind de toate. Derep ce amu că nu sîntem destoinici ispititori a fi lucrurilor, nici ştim noi judecata lu Dumnezeu, ce numai a şti datori sîntem că toate spre folos noao de la Dumnezeu tocmite sînt, şi de nu văm putea răbda sărăciia şi derept aceaia văm împuta, iani să auzim Domnul grăind: „Căutaţi spre pasările ceriului, că nici seamănă, nici seaceră, şi tatăl vostru al ceriului hrăneaşte eale!” Că ştie amu mîntuitoriul nostru Dumnezeu că trebuinţă are a fi tuturora, şi spre folos sufletului aşa şi dă. 
   (Evanghelie) Muri, zice, şi bogatul, şi îngropat fu. 
   (Tîlc) Nimea înainte bogatului nu mergea, nici-i slujiia lui nimea, ca lu Lazar, derep-ce amu că în viaţa aceasta mulţi avea bogatul de-i slujiia şi ogodiia lui; iară cînd ajunse la sfîrşenie, gol şi pustii de toate află-se. Că nici cel loc mai mic <408> de acealea nu află el răpaus. Că toată viaţa aceasta protivitoare e ceiia ce va să fie, şi puţinel va fi, şi întru munca de veac treace. 
   Socotiţi cum de a bogatului îngrupare, cum fu tocmită, cum grăiaşte David: „Mormintele lor şi casele sînt întru veaci!”. Că moarte amu iaste acelora ce-s fără de omenie şi dîrjilor ceia iuţii şi bogaţilor. Că le se desparte trupul, şi merg amu den bucate în muncă, den slavă spre necinste, den lumină întru întunearec. Derept aceaia zice că „ca mormintele arată-se”, că sufletele lor fără fundul şi locul cela întunecatul au dobîndit. Însă şi cînd era viu bogatul, ca întru un mormînt, în trup îngrupat avea sufletul său: în loc de mormînt, trupulu-ş purta. Derept aceaia şi fericitul David grăiaşte: „Nu te teame cîndu se îmbogăţeaşte omul, sau cîndu se înmulţeaşte slava caseei lui, că deaca moare, el nu le ia toate, nici deştinge cu nusul slava caseei lui, ce acicea amu toate lasă şi gol mearge acolo, şi muncilor dat va fi”. 
   [367] Muri şi bogatul, şi îngrupat fu, iară mişelul sfîrşi-se, grăiaşte că sfîrşi vreamea ceaia înşelătoarea şi se schimbă, în loc de viaţă trupească, în sufletească. 
   (Evanghelie) Iară bogatul fără credinţă muri, şi se îngrupă. Şi dentru iad rădică-ş ochii săi, fiind întru muncă, şi văzu Avraam de departe şi Lazar în poala lui. Şi acesta strigă, zise: „Părinte Avraame, miluiaşte-mă şi tremite Lazar, ca să-mi ude cu cel deaget mai mic cu apă şi să stîmpere limba mea, că mă muncesc în ceastă văpaie”. 
   (Tîlc) <409> Lazar amu la nălţime sui-se mai pre desupra, iară bogatul întru propaste preaadîncă. Nu amu văzu Lazar pre bogatul, ce bogatul pre Lazar, derep-ce amu că Lazar era întru lumină, - că cei den lumină nu văd pre cei den untunearec. Pentru aceaia văzu bogatul pre Lazar stînd în poala lu Avraam, ca mai mult şi mai vîrtos muncit să fie. Întru nevăzut fu bogatului şi iute era prăjit. Rugăciune rădică cătră Avraam, de grăi: „Părinte Avraame, miluiaşte-mă şi tremite pre Lazar, ca să-ş ude cel deaget mai mic al lui în apă şi să stîmpere limba mea, că mă chinuiesc în ceastă văpaie”. Destul i era lui aceaste cuvinte întru milcuire a aduce pre Avraam, însă nici aşa folos nu află, că fără vreame era-i rugăciunea. Strigă, zice, cela pentru împărţirea propastei, iară cesta pentru durearea. Că Avraam zise că „propaste mare iaste”, iară bogatul zise „miluiaşte-mă şi tremeate Lazar cela mişelul, cela ce eu mainte d-insul mă scîrbiia, ce eu lui nici de fărîmele measeei meale nu-i da; aceluia mă rog”. 
   Căutaţi amu, cum smeri pre el munca, şi cum scîrba înţelepţi pre el! Şi cînd i era Lazar aproape, elu-l urîia şi nu-l socotiia, nici-l vedea, iară acmu de departe-l cheamă. Şi el de multe ori ieşiia şi întra şi nu-l socotiia, nici-l vedea, iară acmu, acesta de departe-l veade şi foarte bine-l previia, şi zise: „Miluiaşte-mă şi tremite Lazar”. Acmu cauţi milă, cînd vreame de milă nu iaste! Au n-ai auzit apostolul grăind: „Judeţul, nemilostiv iaste celuia ce nu face milă!”? Acmu te căieşti, cînd pocaianie nu iaste? Că nu e în iad ispoveadanie, nici <410> iaste miluire! [368] „Întru iad”, amu zice, „cine ţi se va ispovedi ţie?” Limba amu bogatului muncită iaste: ceaia ce priimiia dulceaţă, picătură de apă ceare, derep ce că nici un păhăruţ de apă reace setosului n-au dat. Aceasta iaste împrotivă plata, focul acela şi muncile iadului. Cea limbă preasătulă, o picătură de apa micşoară jeluiia, şi în locul fluierelor şi organelor, suspini, în locul ceii beţie fără măsură, pohtiia picătură de apă, în locul căutăriei de curvie, întunearecul adînc, în loc de nesaţiul somnului, viermii neadurmiţi! 
   (Evanghelie) Zise Avraam: „Fiiule, adu-ţi aminte că ţe-ai luat dulceaţa ta în viaţa ta, şi Lazar aşijderea răul; acmu el se mîngîie, iară tu rău chinuieşti. Ce şi prespre aceastea toate, între noi şi între voi propaste mare e întărită, ca cine-ară vrea de încoace cătră voi să vie, nu pot, nici dentr-acodo cătră noi să vie”. 
   (Tîlc) Să înţeleagem a patriarhului, lu Avraam, dulceaţa. Că nu zise lui: „Neome şi nebune, nu te temi, nu te ruşinezi ce încă iubire de oameni acmu ţi-aduci aminte, şi de miluire şi de mîngîiare?”. Ce nici una de aceastea nu-i zise dereptul Avraam, ce „fiiule” zise-i, şi sufletul smerit nu turbură. Că grăiaşte preamîndrul Solomon: „Destul i iaste lui chinul munciei!”. Derept aceaia şi el „fiiule” grăi lui, „adu-ţi aminte amu că tu ţe-ai luat dulceaţa ta, iară Lazar aşijderea răul”. Nu zise „bunătatea”, ce „toată dulceaţa ta”(ce se zice, „ceaia ce-ţi părea ţie că e aceaia bunătate”), că dulceaţa ceştii lumi zicea-i el bunătate, cum şi acmu mulţi grăiesc că „multă bunătate avut-am”. „Iară Lazar <411> aşijderea”, zice, „răul”. Ce nu zice „răotatea lui” (ce se zice, „să i se pare că i e răul den judecata ta”). Şi iară nu-i zice „luat-ai”, ce „ţi-o ai luat” (ce se zice că „să şi ceva bine făcut-ai, şi datoriia ţi-era plata, că toată plata aceaia întru aceaiaş lume luatu-ţe-ai”). „Şi Lazar aşijderea, oarecui ce rău s-au făcut, toate i se-au plătit întru meserătate şi întru flămînzie, şi pînă la cela rău mai de apoi chinuit-au. Şi iată, că amîndoi goli aicea vinet! Lazar amu gol de păcate, iară tu aşijderea, gol de dereptate. Pentru aceaia acesta mîngîiat iaste, iară tu boleşti şi chinuieşti. Că nu iaste puteare cui au fost osîndit, ca puţin cevaş să nu [369] dobîndească, mîngîiare şi răpaus. Prespre aceastea toate, între noi şi între voi (ce se zice, între derepţi şi între păcătoşi: unora amu iuşorul, şi fericitul răpaus dobîndit-au, iară alţii cu muncile sînt osîndiţi), că aşa amu de mare e propastea, cît nici cine stă dencoace nu poate veni cătră voi, nici dentr-acolo cătră noi a treace”. Că o vedeare-ş era, că aşa ş-au fost dentru început viaţa omenească, ce se zice, spre o bunătate numai să caute, iară spre răotate să nu ne mestecăm. Că aceasta întîia învăţătură a lu Dumnezeu mărturiseaşte, ca den toate leamnele ce-au fost în rai a mînca, zisease lu Adam, şi iară ţiind şi apărînd cel ce mestecat era de firea protivitoriului, însă cel rău cătră bun mestecat, şi moarte aduse spre piiardere fără-de-legiuitoriului. Că omului amu cu voie i iaste dela protivitoriul a-ş mesteca viaţa-ş, iară cela ce nu va să se meastece răului, nu lasă el Dumnezeu neisprăvit. Ce după aceaia amu, <412> moartea după cela ce călcă mearse. Şi în doao şi viaţa împarte: spre a trupului acestuia, şi celuia ce va să fie. Nu pre măsură tocma în lung, ce vreamea aceştii vieţi mai puţină oarece o au scris, iară ceaia ce va să fie tinsu-o-au spre fără-de-sfîrşenie. Puteare amu dat-au Dumnezeu, derept dragostea, oamenilor, cine ce va vrea a avea den aceaste doao, binele sau răul: ori întru această neşchită viaţă şi pînă la o vreame, ori ceii vieţi ce e nesfîrşită şi de pururea. Într-una le iaste, şi binelui, şi răului, şi cătră înţelegătorii şi precepătorilor, amîndurora acestora împărţitu-le-au. Şi unora amu precepătura, bunătatea şi dulceaţa mai mare le se pare că iaste, e altora ce întru un cuget crezînd, şi le se pare că va fi încă bunătate. Iară celora amu ce le e cugetul neînţeles, şi spre mai mult e nesocotitoriu, că ei cu saţiul şi cu viaţa trupească datoriia fireei şi partea ceaia buna mainte o pierd, şi nemică, după aceasta viaţă, aceiia strîngînd. Iară cîţi cu înţelepciune şi cu bună socotinţă a sa viaţă o tocmesc şi firea acelora scîrbeaşte-se, răposa-se-vor acelui veac ce va să fie, şi bunătate strînge-vor, că cum li e lor nădeajdea spre viaţa ceaia ce va să fie de pururea, şi spre mai mare răpaus tindu-se. 
   [370] Aceasta amu iaste propastea ce nu va fi amu împărţit de pămînt, ce socotirea vieţiei după protiva vreriei făcînd. Cine amu împreună cu viaţa aceasta iubit-au dulceaţa şi nu se-au vindecat cu pocaianiia, ce cu vrearea delungatu-se-au, locul loruş cela îngerescul făcutu-l-au cale netrecătoare şi neîmblată, ca o propaste fără fund şi netrecută loruş înşiş au săpat. 
   (Evanghelie) <413> Zise: „Rogu-te amu, părinte, să tremiţi el în casa tatălui mieu, am amu cinci fraţi, ca să le mărturisească, să nu şi aceia să vie la cest loc cu muncă”. Grăi lui Avraam: „Au Moisi şi prorocii; să asculte de ei!” El zise: „Ba, părinte Avraame; ce de ară mearge cineva den morţi cătr-înşii, pocăise-ară”. Zise lui că „de Moisi nu vor asculta şi de proroci, nece să ară cineva den morţi scula-se, nu vor avea credinţa”. 
   (Tîlc) Vedeţi, fraţii miei, cum munca preceapere vine bogatului. Şi pre Lazar mai nainte-l uitase, şi între poarta lui au fost zăcînd şi topit de foame, acmu de alalţi departe fiind, grijaşte-se şi se roagă să fie tremis Lazar den morţi în casa tatălui lui. Şi nu aşa, unul den morţi, ce Lazar, ca să vază pre el că se-au cununat, şi întru slava Izraililor să vază el ca întru sărăcie şi în nesănătate şi în mişelie ştiindu-l pre el, şi însăş văzătura lor să le fie mărturie. 
   Ce amu răspunde Avraam: „Şi Moisi şi prorocii”, zise, „au” (şi a lu Moisi învăţătură şi scriptura prorocilor şi învăţătură grăiia); „nu atîta amu tu, bogatule, grijeşti-te de fraţi că ţe-au făcut lor Dumnezeu, că mii de învăţători amu pus-au înaintea lor”. Bogatul răspunse: „Ba, părinte”, zise. Derep ce amu şi acela însuş ascultă scriptura; şi nu credea şi basne părea-i-se a fi învăţăturile, aşa i se părea şi fraţii că-i vor fi. Şi pentru eluş socotiia el aceasta grăiia că „nu vor asculta scriptura, cum amu şi eu însumi n-am ascultat; ce de-ară învie cineva den morţi, ei ară creade”. Aşa sînt şi acmu de grăiesc: „Cine ştie cine sînt în iad? Cine va veni de <414> acolo de să spuie noao?” Însă ascultaţi şi pre Avraam, derep ce amu că scriptura de nu o văm asculta, zice, nici den iad s-ară veni cineva, încă n-am creade. Şi aceasta arătară iudeii, că scriptura nu ascultară. Nici morţii văzînd sculaţi nu crezură, ce şi pre Lazar începură a ucide. Că la răstignitul lu Hristos mulţi învisease [371] lor den morţi; aşijderea şi spre apostoli căzu-le ucidere. Iară de-ară fi spre folos noao şi credinţei, şi aceaia ară fi făcut spre cinste Dumnezeu. Ce acmu nemică alta nu foloseaşte noao ca scriptura cu pază a o întreba şi a ispiti. Că morţii de-ară învie, prea se-ară fi mîndrit diavolul, şi cu aceia ară fi prilăstit ceia neînţelepţii, şi cu poveştile iadului semăna-ş-ară partea şi destoiniciia cea rea a lui. Iară unde e socotirea şi întrebarea scripturiei sănătoase, nemică acolea nu se poate mîndri cu drăciile sale diavolul. Că scripturile sînt luminare şi lumină, şi cînd luminează aceastea, furul se iveaşte şi se află. 
   Să fugim amu, fraţii miei, de chipul bogatului, şi a lui fără-de-omenie să o urîm, şi să rîvnim la mîndriia lu Lazar şi la răbdarea lui. Că derept acesta prorocite fură aceastea, ca în chipul bogatului să nu ne chinuim. Că de-au vrut vrea amu a munci, aceasta n-ară fi prorocit. Ce derep ce că aceasta n-au vrut, derept aceaia mai nainte grăit-au, ca cu prorociia să ne înţelepţească şi de ispitele dealelor (ce se zice, păcatelor) să ne ferim. Pentru aceaia să ne trezvim, fraţilor, şi pînă iaste vreamea de pocaianie, păcatele să ne spălăm. Şi încă şi de calea ceaia larga şi tinsa să ne părăsim, ca mai vîrtos pre cea cale strimtă şi oscîrbită a bunătăţilor <415> să înceapem a îmbla. Că să iaste ea şi cam largă sau cu răpaus, calea realelor, ce iară, cînd e la sfîrşenie, la strimteală ne întoarce, şi spre pierzarea sufletului ne duce, nu ne duce la cea dereaptă. Şi iară e împrotivă că strimteala lucrurilor celora bunele la lărgime duce-ne şi largă şi se săvîrşaşte, şi mult răpaus dîndu-ne. Şi să nu fim cu ceaia dentîi înşălaţi. Că ce folos iaste, spune-mi, puţinel pre calea ceaia larga cine îmblă, şi în propastea de perire cade, cum ai zice, ca întru un somn să se îndulcească, şi fără de sfîrşenie să se muncească? Cum amu iaste somnul pre adevăr, aşa iaste viaţa aceasta cătră veacul ce va să fie. Însă iară la sfîrşeniia amîndurora căutînd, lucrurile cealea bunele să iubim. Şi să ne văm cu aceastea tîmpla, de văm şi întru năpăşti cădea, noi să nu ne lenim, ce toate cu tărie [372] să le răbdăm, întru nădeajdea şi upovăinţa celui veac dulce, ce va să fie întărindu-ne şi sfătuindu-ne. Că întru năpăşti căzînd noi, Dumnezeu iartă greşalele, să cu mulţemită răbda-le-văm, ca de acmu să ne curăţim şi toate răutăţile să le supunem, ca cu curăţie şi nespurcaţi plata ceaia dulcea să priimim. Şi să văm vrea aceştii dulceţi să ne spodobim, iară noi să iubim viaţa ceaia cu truda şi cu usteneală şi calea ceaia iutea şi strimta. Şi întru năpăşti să nu ne sfiim, ca dumnezeiescul ajutoriu cătră noi să-l tragem şi să vie, şi în poala lu Avraam să răposăm de Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava, măriia şi ţinearea, întru veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a douăzeci şi treia
   Evanghelie de la Luca, zaceala 38
   
   <416> În vreamea aceaia vine Isus în laturea Gadarinului. Timpină el un bărbat den cetate ce avea draci de mulţi ani, şi în veşminte nu se îmbrăca, şi în casă nu lăcuiia, ce în groape. Văzu Isus şi strigă, căzu cătr-însul şi cu glas mare zice: „Ce e mie şi ţie, Isuse, fiiul lu Dumnezeu de sus? Rogu-te, nu munci mine!” Zise amu duhului necurat să iasă den om. De mulţi ani răpiia el, şi lega el cu lanţuri de fier, şi căile păziia, şi rumpea lanţurile: gonit era de dracul înlăuntru în pustie. Întrebă el Isus, grăi: „Ce ţi-e numele?” El zise: „Legheon” (că draci mulţi întrase întru el). Şi rugară el, să nu zică lor în beznă să se ducă. Era aciia o turmă de porci mulţi, păştea în pădure; şi rugară el, să zică lor, într-aceaia [373] să între. Şi zise lor. Işiră dracii den om, întrară în porci; şi se porni turma den ţărmure în iazer, şi se afundară. Văzură păstorii ce fu, fugiră şi spuseră în cetate şi în sate. Ieşiră să vază ce fu, şi vineră cătră Isus, şi aflară omul şezînd, dentr-însul dracii ieşise, îmbrăcat şi cuminte, lîngă picioarele lu Isus. Şi se spămîntară. Spuseră lor şi văzură cumu se-au mîntuit drăcitul. Şi rugară el tot nărodul, laturea Gadarinului, să treacă dentr-înşii, că cu o frică mare era prinşi. El întră în corabie, întoarse-se. Ruga-se lui bărbatul, dentr-însul dracii ieşise, de cu nusul să fie. Lăsă el Isus, grăi: „Întoarce-te în casa ta, şi spune cîte ţe-au făcut ţie Dumnezeu!” Şi se duse pren toate ciătăţile, propoveduiia cîte făcuse lui Isus. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Cumu-s amu trupurele noastre în toată vreamea, de aduce pămîntul rodurile-ş de pururea, şi de toată hrana de le întăreaşte şi le îngraşă, aşa <417> şi sufletele noastre cu cuvintele sufleteşti hrănescu-le, şi cu veselie şi cu dulceaţă împlu-le. Însă a trupului hrană sfîrşaşte-se şi întru putredire mearge, iară hrana sufletului (ce se zice, învăţătura sfintei scripturi şi dojana) nesfîrşită are veselie şi în neputredire duce pre noi, şi în viaţa de veaci şi în bunătate. Derept aceaia, cum pohtim noi să mîncăm, cînd sîntem flămînzi, aşa amu datori sîntem a asculta cuvîntul lu Dumnezeu. Că den ascultare folosi-ne-văm şi mare dobîndă priimi-văm. Şi de sîntem negrijnici, să părăsim negrija. Şi să sîntem cu usîrdie, să fim încă mai cu usîrdie. Şi de-aciia să lărgim brazdele inimiei noastre, şi să priimim întru [374]  aceastea de-viaţă-purtătoare şi spăsitoarea sămînţa a sfinteei scripturi şi cuvintele. Să adăpăm inimile noastre şi să le împlem de destul den bogata apa a evangheliei mîntuitoriului, lu Hristos, ca să răsare şi să crească dereptate, adeveritele dumnezeieştile roduri, şi să ne hrănim, întru veacul cela ce va să fie, cu hrană nesfîrşită, şi de foamea veacilor să scăpăm. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia vine Isus în laturea Gadarinului. Timpină el un bărbat den cetate, ce avea draci de mulţi ani, şi în veşminte nu se îmbrăca, şi în casă nu lăcuiia, ce în groape. Văzu Isus şi strigă, căzu cătr-însul şi cu glas mare zise: „Ce e mie şi ţie, Isuse, fiiule lu Dumnezeu de sus? Rogu-te, nu munci mine!”. Zise amu duhului necurat să iasă den om. De mulţi ani răpiia el, şi lega el cu lanţuri de fier, şi căile păziia, şi rumpea lanţurile: gonit era de dracul înlăuntru în pustie. Întrebă el Isus, grăi: „Ce ţi-e numele?”. El zise: „Legheon” (că draci mulţi întrase întru el). Şi rugară el, să nu zică lor în beznă să se ducă  <418>. Era aciia o turmă de porci mulţi, păştea în pădure; şi rugară el, să zică lor într-aceaia să între. Şi zise lor. Ieşiră dracii den om, întrară în turma porcilor; şi se porni turma den ţărmure în mare, şi se afundară. 
   (Tîlc) Înotînd oarecînd marea Tiveriadului cu ucenicii săi spăsitoriul, întru multă bură fiind, durmiia, ca cu tocmeală să descoapere ucenicilor şi să ispitească credinţa lor, să vor fi neplecaţi întru năpăşti. Însă se oblici neputinţa lor, că nu arătară amu credinţă desfîrşită, ce mestecată cu necredinţa. Crezură amu că-i poate spăsi pre ei Domnul, ce însă ca neşte puţin-credincioşi grăiră: „Spăseaşte-ne, că perim!” Că de vrea fi avut credinţă desăvîrşit, fi-se-ară sfătuit că n-ară fi puteare lor să piară, împreună fiind cu putearnicul Hristos. Iară el se sculă şi opri vîntul. Însă lăsă pre ei să se învăluiască şi să-i turbure, ca mai ivită să fie tăriia lui. Că aşa ni e noao oamenilor năravul, atunce mai vîrtos să pomenim spăsitoriul, cînd ne de vreo nevoie mare pre noi izbăveaşte. [375]  Derept aceaia nu den început, ce den tăriia nevoiei sculă-se de mîntui pre ei Hristos. 
   Chip amu era acelora, ce le se tîmplă la sfîrşit ucenicilor. Că iezerul era ţara iudeiască; spr-inşii deştinse bura, ce era spre Hristos a lor nebunie, că se nebuniră iudeii răstignind pre Hristos. Turburară-se ucenicii, că toţi lăsară pre el de fugiră. Ce se sculă Domnul den somn (ce se zice, că învise), şi iară ucenicii întru linie fură, că stătu înaintea lor de zise: „Pace voao!” Grăiră ucenicii unul cătră alalt: „Cine iaste acesta?”. Nu că nu ştiia pre el (că-l ştiia ei, Dumnezeu e fiind şi fiiul lu Dumnezeu), ce se minuna de preamulţimea tăriei <419> lui, şi ciudindu-se grăiia: „Cine iaste acesta?” - cum ai zice: „Cît şi cum cu atîta tărie şi cu puteare?”. Că acela însuşi opri apeei şi vîntului, şi ascultară pre el. Nici dinioară aşa n-am văzut, că în vedeare om arătă-se, iară lucrul era însuş a lu Dumnezeu putearnicul. Şi de el grăiaşte prorocul David: „Tu biruieşti ţinearea măriei, bura şi valurile ei tu le îmblînzeşti!”. Şi iară zice: „Şi stătu vîntul de bură, şi se înălţară valurile ei”. Turburară-se ucenicii şi se rădicară, şi toată preamîndriia lor înghiţită fu (ce se zice, ce era în mare meşterşugul lor). Derept aceaia şi strigară cătră Domnul, şi den nevoia lor scoase ei, că opri măriei, şi stătu lină. Şi încetară valurile măriei, şi se veseliră ucenicii derep ce că încetă. Şi dereptă pre ei Hristos spre adăpostul vreriei lui. 
   Să înţeleagem şi noi, fraţilor, că corabiia iaste beseareca lu Hristos; întru marea vieţiei în ceastă lume aflată e, avînd opăcinaşi preuţii şi credincioşii ce de pururea au Hristos fiind cu nuşii. Însă şi pre aceia de multe ori cad vremi iuţi spr-inşii. Şi mii de valuri şi nevoi spre această sfîntă corabie cad, şi, ca picăturile fără de număr, nevoi şi năpăşti. Şi duhul vrăjmaşului cel iute scoală-se, cătră însăş frica morţiei duce-i. Iară Hristos împreună iaste cu ceia ce-l cunosc şi cred întru el, ce lasă pre ei de multe ori să se chinuiască cu tocmeala şi iubirea de oameni ce are el cătră noi, ca în chip de durmitare să se chipuiască. Iară cînd prea multă voroavă adeverită [376] fi-va, şi la sfîrşitul năpăştilor de vor vedea rău, şi deacă nu vor mai putea răbda înnotătorii bura, atunce <420> amu cade-ne-se noao a mearge cătră mare putearnicul şi milostivul Domn, cu rugăciune să ne adaugem şi cu lacrămi fierbinţi, şi să strigăm cătr-însul şi să grăim: „Scoală! Derep ce dormi, Doamne? Învii şi nu ne surpa pînă în sfîrşit! Derep ce faţa ta întorci şi sărăciia noastră şi scîrba noastră uiţi?”. Că ştiu că are a se scula Dumnezeu gata, şi toată frica are a o goni. Şi are a opri şi năpăstuitorilor, şi a schimba plîngerea spre bună-voie. Şi noao va tinde liniia ceaia marea şi fără voroavă şi fără-de-nevoie. Şi nici dinioară mila lui n-are a o uita despre ceia ce nădăjduiesc spr-insul, că aceasta zice prorocului: „Cheamă-mă în zi de grija ta, şi izbăvi-te-voiu şi proslăvi-mă-veri!”. Că nimea aşa pre el nu-ş cruţă, cum Dumnezeu pre noi pre toţi. Şi de multe ori preaslăvită şi spăsenie face, de ne dereptează spre iubirea de oameni cu a lui tocmeală. 
   Că ajunse Domnul cătră pămîntul Gadarinului împreună cu ucenicii săi. Nu-i să-i scoaţă pre ei vîntul acolo, că era încetat vîntul, ce Hristos vru ca să mîngîie pre cela ce era muncit de duhul necurat şi să-l vindece. Că era purtat de duhul, nu cu vrearea celuia ce era muncit de duhul necurat, ce cu tocmeala lu Hristos. Că lăsă amu o tocmeală Dumnezeu supt ei să fie, nu ca să se chinuiască aceia mai vîrtos, ce noi mai vîrtos să ne învăţăm, cum sînt dracii de amegesc pre noi şi aşa ne lepădăm de ogodim lor şi ne plecăm. Că omul gol vine, şi nu ştie că iaste gol. Că cînd prind dracii vreun om, fac pre el afară de minte şi de mîndrie, şi gol de toate bunătăţile. <421> Că lua amu duhurile hitleane pre omul ce era drăcit şi-l purta el pren morminte, că vrea să seamene învăţătură rea oamenilor şi de tot răul împlut, ca să zică că după moarte sufletul omului mort în mormînt lăcuiaşte, şi se lipesc de neşte oameni, ca dracii. Iară evanghelistii vrură înşelăciunea drăcească şi prilăstitura lor den rădăcină să o rupă. Sus şi jos ziseră drăcitului să se chinuiască. Văzu dracul pre Isus, oamenilor [377] strigă: „Ce e mie şi ţie, Isuse” în loc cum ai zice: „Ce ne iaste împreună, mie şi ţie, că ai miei sînt oameni cîţi mi se pleacă. Şi cu ce cuvînt goneşti-mă dentr-înşi?”. Aceasta amu zise, nu „făcătoriul lor”, ce „cu înşelăciune am prins pre ei”. Iară de ce zise lui: „Ce e mie şi ţie?” - spăreat şi fără de ruşine; iară ce zise: „Rogu-te să nu mă munceşti”, - temea-se şi se era înfricoşat. Că nu numai numele lu Isus zise, ce şi tăriia şi firea-i: „Fiiul lu Dumnezeu de sus, să nu munceşti mine”. Pre ceastă lume cerşu răpaus vrăjmaşul nostru, nu în vecie. Iară de ce grăi: „Aşa iaste, că vom ieşi amu cum zici, Doamne, însă munciţi să nu fim”, - acicea cerşură slobozie, hitleanii, ca să vatăme pre noi den calea spăseniei noastre. Că în ceastă vreame iaste spăsenie, iară în cela veac numai plata dereaptă. 
   Aceasta amu răspunse Legheon oamenilor, că nu putu să stea împrotiva puteriei şi tăriei lu Isus. Şi văzură pre el mulţi scoţînd dracii. Ruga-se dracii să nu-i ducă pre ei în bezdnă, ce să-i lase ei încă să îmble pre pămînt. Iară Domnul lăsă ei <422> pre pămînt, ca să lupte pre oameni şi ispitiţi să facă pre ei. Că de n-ară fi fost protivitori draci , n-ară fi fost nici cununi. Însă-ş cerşură în chipul lor turma de porci, iară Hristos văzu hitlenşugul lor şi, nu că nu ştiia de ce se învăţa ei, însă le zise. Nu-i dărui dracilor, ce aimintrea-i tocmi. Una amu, ca să arate celuia ce se izbăvi cîtă nevoie şi cîţi draci au fost avînd întru el; alta iarăş, să înţeleagă toţi că nici în porci nu pot să între, nici să strice dracii, de nu le va fi zis lor de Domnul; a treia, că mai rău ară fi făcut dracii oamenilor, mai vîrtos decît porcilor, de n-ară fi întru însăş în ceastă muncă ţinuţi de Dumnezeu. Şi nu-i lasă să facă cît vor ei. 
   Aiavea amu iaste, că mai mult şi mai vîrtos urîţi le sînt dracilor oamenii, decît dobitocul şi jîgăniile. După aceaia amu şi dobitoacele pierd derept om. Că se nevoiia şi aceştea cu piiardere să scîrbească ei. A patra, ca de moartea porcilor să aibă a creade. Că ieşiră dracii, şi se învăţa să strice, iară ei mai multu-ş stricară lor, [378] că fu ivită acestora neputinţa şi hitleniia, iară tăriia lu Hristos lumină. Şi den oameni, cu cuvîntul şi cu bunătăţile cine e ajutat, cu tăriia lu Hristos încă goneaşte dracii. Iară carei se întină ca porcii în tinătura pohteei, întră dracii, ca în neşte delungaţi de Dumnezeu, şi-i surpă pre ei, ca întru o pierdere. Şi aceia oameni, carei vor avea întru ei lucrurile drăceşti, întru văşmînt nu se îmbracă (ce se zice, de butejunea sfîntă frîmseaţe n-au), şi în casă nu lăcuiesc (ce se zice, în besearecă), ce în <423> morminte (ce se zice, întru luarea lucrurilor celora moartele, ce se zice, întru curvie şi în mitărnicie şi în cîrciumărie şi întru alalte păcate, în toate). Aceia amu toţi, morminte realelor sînt. Şi carei sînt biruiţi şi învăţaţi într-acealea şi nu se vor pocăi, muri-vor morţiei de veac. 
   (Evanghelie) Văzură păstorii ce fu, fugiră şi spuseră în cetate şi în sate. Ieşiră să vază ce fu, şi vineră cătră Isus, şi aflară omul şezînd, dentr-însul dracii ieşise, îmbrăcat şi cu minte, lîngă picioarele lu Isus. Şi se spămîntară. Spuseră lor, şi văzură cum se-au mîntuit drăcitul. Şi rugară el tot nărodul, laturea Gadarinului, să treacă dentr-înşii, că cu o frică mare era prinşi. El întră în corabie, întoarse-se. Ruga-se lui bărbatul, dentr-însul dracii ieşise, de cu nusul să fie. Lăsă el Isus, grăi: „Întoarce-te în casa ta, şi spune cîte ţe-au făcut ţie Dumnezeu”. Şi se duse pren toate cătăţile, propoveduiia cîte făcuse lui Isus. 
   (Tîlc) Şi amu, de ce fugiră păstorii, tocmeala spăseniei gadareanilor fu. Însă aceia nu înţeleaseră că cu destoinicie cădea-le-se să se minuneaze tărieei Domnului, lu Hristos, şi să crează lui, iară ei mai vîrtos rugară pre el să iasă dentr-înşii, că se temea să nu cumva şi cu altă vreo vătămătură să-i muncească, cum şi porcii pierdu. Şi se duse Hristos, derep ce amu că unde iaste viaţă porcească şi de bine se leapădă, Hristos nu lăcuiaşte acolo. Iară acel vindecat, ne-ntrebat ivirea vindecarei arătă. Aşa amu sănătoşi-se cu mintea, ca să cunoască pre Hristos, şi să cază şi să se roage lui şi cu nusul <424> ca să fie. Că se temea să nu cumva, deaca se va delunga de el, iarăş pre [379] lesne să fie prins de draci. Iară Hristos arătă că, să nu se-ară nici afla cu nusul, cu puteare i iaste lui, cu dulceaţa lui acoperit iaste, şi mai pre sus de ispita drăcească fi-va. Ce „întoarce-te”, zise lui, „în casa ta, şi spune cîte făcu Dumnezeu spre tine”. 
   Nu zise: „Cîte ţe-am făcut eu ţie”. Chip deade noao de smerenie cu mîndrie, şi ca toată isprăvirea cătră Dumnezeu să ducem. Iară cela vindecatul aşa era întreg de minte, cît spuse cîte-au făcut lui Isus. Că se cade şi noao, cînd facem cuiva bine, să nu zicem noi să ne vestească, ce acela ce-au luat binele, să şi noi nu văm vrea, încăş va vesti el. Ce însă, fraţilor, cum şi cît rău de draci priimesc carei se pleacă şi-s prinşi d-inşii, să nu şi noi de aceale chinuri prinşi să fim, să nu mai cu amar de celuia drăcitul şi spre noi să se facă! Ce împărţire amu au de cela ce se drăceaşte carii cu pohtele cealea necuvioase şi în nebuniia curviei nebunesc, şi spre toate spurcăciunile carii se întărîtă? Dară au nu îmblă goli şi aceia ca şi cela drăcitul? Că nu de veşmîntul trupului şi de cel de afară lipsit iaste carele greşaşte, ce de dumnezeieştile veşminte şi de chipul slaveei lui şi de cinste gol află-se, mai vîrtos şi mai cu amar decît cela ce se drăceaşte! Că se golesc curvarii şi iubitorii păcatelor, derep ce amu că trupul mai slab iaste decît suflet. Că trupul de multe ori gol fiind, nu se vatămă, <425> iară sufletul de se goleaşte, foarte se vatămă, şi de nu se va întoarce, lăsat de Dumnezeu fi-va, şi spre piiarderea propastiei surpă-se. Că nu se ucide de pietri carele gresaşte, ce de păcate mai vîrtos şi mai iute decît de pietri. Şi nu în mormintele morţilor lăcuiesc ceia ce nu lăcuiescu în mîndrie, ce în păcatele curviei îmblă pururea, şi cu multă vătămătură şi cu împuţiciune împluţi sînt, aşijderea şi alăltor păcate necuvioase prinşii sînt. Aceia şi mai cu amar decît aceia chinui-se-vor. Iar noi, fraţilor, să ne nevoim de să ne delungăm de toate păcatele, şi de vătămătura lor mai sus să fim, în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi ţinearea, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   
   Dumineca a douăzeci şi patra
   Evanghelie de la Luca, zaceala 39
   
   [380] (Luca VII 41) În vreamea aceaia, un om apropie-se cătră Isus, ce i-e numele Iair, şi acela era mai-marele beseareciei, şi căzu lîngă picioarele lu Isus, ruga el să între în casa lui. Că avea o fată - una fecior dentîi era lui fata - ca doisprăzeace ani, şi aceaia murise. Cîndu se ducea, nărodul împresura el. Şi o muiare era, de-i cura sînge de doisprăzeace ani, ce vracilor dedease toată avuţiia ei: nu putu nece de unul să se vindece. Apropiie-se den dărăt, atinse-se de marginea veşmintelor lui, şi aciia stătu cursul sîngelui ei. Şi zise Isus: <426> „Cine iaste de se atinse de mine?” Lepădară-se toţi. Zise Pătru şi cine era cu nusul: „Învăţătoare, nărodul ţinu-te şi te împresoară, şi grăieşti: cine iaste de se atinse de mine?”. Isus zise: „Atinse-se de mine oarecine; eu amu simţii, tărie ieşi den mine”. E muiarea văzu că nu se va ascunde, tremura, vine şi căzu înaintea lui; derep ce pururea apropiia-se de el spuse lui înaintea tuturor oamenilor, şi că se vindecă aciia. [381] El zise ei: „Îndrăzneaşte, fie, credinţa ta mîntui-te. Pasă în pace!”. Încă el grăind, vine oarecine de la arhisinagoga, grăi lui c-”au murit fata ta; nu porni învăţătoriul!”. Isus auzi, răspunse lui, grăi: „Nu te teame, numai ce creade, şi mîntuită va fi”. Mearseră în casă, nu lăsă niciunul să între, numai Pătru şi Ioan şi Iacov şi tatăl featei şi muma. Plîngea-se toţi şi suspina de ea. El zise: „Nu plîngeţi; n-au murit, ce doarme”. Şi-ş bătea joc de el, ştiia c-au murit. Elu-i scoase afară toţi, şi o prinse de mîna ei, strigă, grăi: „Feciuriţă, scoală!”. Şi se întoarse sufletul ei, şi învise aciia. Şi zise: „Daţi ei să mănînce!” Şi se mirară părinţii ei. El zise lor: „Nemunuia să spuneţi ce fu!”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   De multe ori iaste nevoie mare, ce mai rea iaste scîrba, cînd va cineva să ştie tocmi şi a chema oamenii cătră credinţă şi pameteei lu Dumnezeu, şi să-i nevoiască, şi să-i îmbărbăteaze, <427> şi necredincioşii şi neplecaţii spre pohtă cu vreare să-i facă buni şi de folos. Şi cu năpăştile vieţiei şi grijile, şi cu grealele şi cu nevoi iuţi, mulţi nevoiaşte, ce mai vîrtos lenivoşii şi iuţii spre cuviinţa ceaia buna şi spre spăsenie a cură. [382] Şi aceasta amu iaste zicerea prorocului, lu David cătră Dumnezeu: „Cu zăbala şi cu frîul falcile lor să le strîngi, să nu se apropie de tine!”. Derep ce amu că rău purtaţi sîntem noi, oamenii, şi n-avăm iuşor cătră bunătăţi, şi puţinel ne grijim de spăseniia sufletelor noastre, derept aceaia lasă priiatnicului nostru Dumnezeu năpăşti şi nevoi şi scîrbe şi boale greale să fie noao, de să ne rănească, ca cătr-însul să ne întoarcem şi de a noastră spăsenie în toate chipurile să ne grijim. Şi să ne fie amu de multe laturi de aceasta să ştim, ce mai mult şi mai vîrtos şi de ceastă vină ce ne e pusă înainte noao a evangheliei de astăzi, cum de Dumnezeu glăsitoriu Luca grăiaşte: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia un om oarecine vine cătră Isus, ce i-era numele Iair, şi acesta era jude gloateei; şi căzu lîngă picioarele lu Isus, ruga pre el să între în casa lui. Că o fată una născută avea, ca de doisprăzeace ai, şi aceaia muriia. 
   (Tîlc) Derept ciudese ce era de Domnul Hristos şi derept învăţătura lui, multe năroade mergea după el, de cerea vindecare, şi priimia. Vine şi un jude al gloateei, nu ticălos, nici uitat, ce den cei slăviţi, şi mare şi bogat şi de rudă bună. Şi căzu <428> de se ruga de treabă ce venise el şi de nevoie ce avea. Şi se ruga de-viaţă-dătătoriului, lu Hristos, derep ce că fata lui muriia, ce era de doisprăzeace ai şi i era aceaia lui fată una născută. Aşa-i era lui scîrbă şi grije! Că nevoia şi greaţa şi boala nevoiaşte oamenii şi-i aduce pre ei spre mai mare folos. 
   (Evanghelie) Mergînd el, zice, nărodul împresura el. Şi o muiare fiind, de-i cura sînge de doisprăzeace ai, ce vracilor dedease-ş toată avuţiia şi nu se putu nici de unul să se vindece, mearse pre den dărăt de se apropie, şi se atinse de marginea veşmintelor lui, şi aciia stătu cursul sîngelui ei. 
   (Tîlc) Mergînd amu Hristos în casa celui ce-l rugase, lu Air, derept vindecarea feateei lui, mergea pre mijloc de cale. Iară muiarea ce-i cura sînge, credinţă multă şi mare avînd, şi mearse de se apropie cu mare frică şi se atinse de marginea veşmintelor Domnului, lu Hristos, crezînd cu adevăr că numai cît se va atinge, mîntuită va fi. Şi [383] stătu aciia cursul sîngelui ei, şi se vindecă de rane. Că credinţă aduse den lăuntrul inimiei, că o va putea vindeca Hristos. Şi dobîndi aciiaş vindecare şi sănătate, că nemică nu cugetă acea muiare de ce se muncise mai de nainte, nici căce se-au muncit într-acei ai mulţi, nici căce-au greşit de vraci, nici de altceva, ce numai ce crezu, şi mîntuită fu. Că grăiaşte Hristos: „Cît s-aţi ceare crezînd, aveţi a lua”, şi iară: „Ceareţi, şi da-se-va voao; căutaţi, şi veţi găsi; băteţi, şi deşchide-se-va voao. Că toţi carei vor ceare, priimi-vor, şi ce vor căuta, <429> afla-vor, şi bătătorilor deşchide-le-se-va!”. 
   (Evanghelie) Zise Domnul: „Carele iaste de se atinse de mine?” Ei se lepădară toţi. Zise Petru şi ucenicii lui: „Învăţătoare, năroadele te ţin şi te împresoară, şi zici: cine iaste de se atinse de mine?”. El zise: „Atinse-se oarecine de mine, căce că simţii că ieşi tărie den mine”. 
   (Tîlc) Vru Domnul credinţa ceii muieri ce-i cura sînge să o arate cătră toţi, ca şi alţii să se închipuiască ei, şi lu Air nădeajde bună să-i dea de fata lui că are a o vindeca. Întrebă şi mult ispiti de taină ce fusease aceii muieri; şi căuta cine se atinse de el. Iară Petru amu, cumu-ş era el întru toate mai îndrăzneţ, şi acicea făcu aşa. Că după întrebare aciiaş grăi lu Hristos: „Cîţi pre tine te împresoară, şi grăieşti: cine iaste de se atinse de mine?”. Nu înţelease Petru de ce întreba Domnul: „Cine iaste de se atinse de mine cu credinţă şi cu vreare fără păreare?” (nu aşa prost ca ceia alalţi ce mergea dup-însul, de-l ţinea şi-l împresura). Ca „cine va avea urechi, să auză” (că alţii au urechi şi nu aud)! Aşa amu unii atingea-se cu credinţă, iară alţii se apropie, e inimile lor departe stau de înţelesul lu Dumnezeu şi de apropiiare. Că întrebă amu Domnul şi află muiarea, ca şi credinţa ei să o arate, şi cel jude al gloateei să-l facă bun-nădăjduitoriu de vindecarea feateei lui. Derept aceaia grăi că „înţeleş că ieşi tărie den mine”. Că sfinţii proroci nu avea tărie să iasă dentr-înşii, ce cu dulceaţa lu Dumnezeu ciude făcea, iară Hristos, izvorul a tuturor bunătăţilor şi a toată putearea, <430> acesta şi puteare are, de [384] iase dentr-însul, şi vindecă neputinţele şi boalele sufletelor şi trupurilor noastre. 
   (Evanghelie) Văzu muiarea că nu se va ascunde, vine tremurînd şi căzu la el; şi derep ce vine, atinse-se de el, spuse înaintea tuturor oamenilor, şi cum se vindecă de pripă. El zise ei: „Îndrăzneaşte, fie, credinţa ta mîntui-te. Pasă cu pace!”. 
   (Tîlc) Mai de ainte amu nu cuteza muiarea, derept multa a ei înţelepciune, aiavea să-l timpine, să i se roage de vindecare. E acmu, derep ce că precepu Hristos şi căuta cine iaste de se atinse de el, înfricoşată amu şi cutremurată fu. Timpină-l şi se închină, că se temea, să nu cumva să-i împute de aceaia Hristos şi să se mînie spr-insa, derep ce mersease cu ascuns, şi iară să se întoarcă boala şi să se bolnăvească. Derept aceaia cu toată înţelepciunea se apropie şi cinste, cu cuviinţă i aduse spunerea vindecarei. Că mai nainte boala ei vindecă, de-aciia şi cutremurul sufletului ei îmblînzi. Derept aceaia zise: „Îndrăzneaşte, fie, crediniţa mîntui-te. Pasă în pace!” 
   (Evanghelie) Încă lui grăind, vine oarecine de la judele gloateei, de grăi lui c-”au murit fata ta; nu trudi învăţătoriul!”. Iară Isus auzi, răspunse lui de-i grăi: „Nu te teame, numai ce creade, şi mîntuită va fi”. 
   (Tîlc) Auzi amu Isus că zise oarecine judelului de gloate: „Nu trudi învăţătoriul, nici nevoi pre el”. Nu aşteptă pre judele gloateei să răspunză, ce apucă înainte de zise lui: „Nu te teame, numai ce creade, şi mîntui-se-va fata ta”. Zise-i: „Caută spre cea muiare ce-i <431> cura sînge, că se vindecă înaintea ta, derept credinţa. Şi aceiia te închipuiaşte, că nu veri greşi!”. 
   (Evanghelie) Mergînd în casă, nu lăsă să între niciunul, fără Pătru şi Ioan şi Iacov şi tatăl featei şi muma. Plîngea-se toţi şi suspina de ea. El zise: „Nu plîngeţi, că n-au murit, ce doarme”. Şi-ş rîdea de el, că ştiia că iaste moartă. Elu-i scoase toţi afară, apucă-o de mîna ei, şi strigă pre ea: „Feciuriţă, scoală!”. Şi se întoarse sufletul ei, şi se sculă aciiaş. Şi zise să-i dea ei să mănînce. Şi se minunară părinţii ei. El zise lor: „Nemănui să nu spuneţi ce fu!”. 
   [385] (Tîlc) Vine Hristos în casa lu Air, şi întră întru ea. Şi numai pre Ioan şi Iacov şi Pătru lăsă de întrară, ca neşte ucenici mai mari şi că vor putea tăcea de acea ciudă, de-aciia şi părinţii feateei. Că nu vrea ca mainte de vreame să se descoapere a mulţi, derept pizma iudeilor. Mai mult lucrul său coperii-ş, ca nu de pizma lor să se muşce şi întru păcate să cază. Aşa se cade şi noao să facem. Cînd avăm nescari pizmitori spre noi, nu trebuiaşte să ne descoperim cătr-înşii isprăvirea noastră, ca să nu se întărîte ei, să facem pre ei mai mult pizmitori şi în păcate să-i băgăm. Că pizmaşilor amu greşalele sînt nu de răul lor, ce pentru bunătatea altora. Iară isprăvirea cei ce păzesc, nu al lor bine, ce răul vecinilor. 
   Că grăi Domnul că „n-au murit, ce doarme”. Rîseră cei ce auziră. Derept aceaia găti mainte să-ş rîză cei ce auziră cînd va grăi că „n-au murit, ce doarme”, ca să le se astupe gura carei vor vrea apoi să mînţă, şi să grăiască că „n-au murit, ce ţinută au fost”. Scoase-i toţi afară. Că ceartă şi învaţă <432> pre noi, să nu fim iubitori de slavă şi în ivire să nu facem nemică. Şi ca cînd va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulţi cade-i-se lui să facă, ce cînd e singur şi fără voroavă. Că întoarse sufletul întru fată Domnul, cu tăriia şi cu putearea lui. Că nu aduse alt suflet, ce acelaş ce ieşise den trup, pre acesta făcu de se întoarse întru ea. Şi zise să dea feateei să mănînce, spre credinţa a mulţi şi tărie şi sfătuire că cu adevăr învise pre ea. 
   Zise părinţilor ei: „Nemănuia să nu spuneţi ce fu”.
   Şi aceasta peceate şi chip neiubituriei de slavă iaste şi bunătăţilor cu mîndrie smerită. Că arătă amu Hristos că dătătoriu iaste de bunătăţi şi nepohtitoriu de slavă. Şi tuturor dă şi nemică nu ia, nici ce iaste derept de la om să se dea ceva, ca lu Dumnezeu, să-i trebuiască. Că toate cît au oamenii, de la Dumnezeu date le sînt, şi să va aduce ceva lu Dumnezeu, nu căce că-i iaste lui de treabă, aceaia, de o priimeaşte, ce derept folosul celuia ce dă, priimeaşte el (ce se zice, rădicarea mănăstirilor, zidirea besearecilor, [386] jărtvele praznicelor, unt sfinţit, candile, şi altele ce se dau milostenie derept săraci, priimeaşte Dumnezeu şi împrotivă preţ plăteaşte, împrotiva sfătuirei celuia ce aduce). Că omul slava cu lucrul o cumpără, că una dă, iară alta priimeaşte: dă lucrul, şi priimeaşte slavă. Că lu Dumnezeu nemică ceva dă-i-se, nici i se plăteaşte, că toate de el sînt făcute. Şi bunătatea noastră, nu căce i iaste lui de vreo treabă (că ale acestuia sînt toate), ce derept folosul nostru caută, ca un milostiv Domn, de priimeaşte ce e lui de la noi prinoasele. Numai den dereptate să văm fi cîştigat aceastea! Că cîţi den <433> nedereptate dobîndesc şi întru bună slujire o răsipesc, sînt în chipul celora ce fură den besearecă şi se ţin încă la cinste. 
   Însă învaţă şi ucenicii Domnul, ca cînd vor şi ei oarece aşa face, să nu se laude mai mult, nici să se prea-înalţe de ce-au fost făcut, nici să ceară să priimească, (că zice: „În cinste aţi luat, în cinste să daţi”), ce numai Dumnezeu să proslăvească şi de spăseniia păcătoşilor să cugete şi să-ş puie şi sufletele derept turma lu Hristos ce o au scumpărat cu dumnezeiescul şi cu cinstitul al lui sînge. 
   Să ne nevoim amu şi noi, fraţilor, ca să între întru inima noastră fieş-cărui de noi de-viaţă-dătătoriul Hristos, şi să gonească şi să scoaţă den noi cugetul hitlean, cela ce ne turbură, şi fieş-al-cărui de noi suflet murit în păcate să-l strige: „Feciuriţă, scoală!”. Că tot păcatul ucigătoriu iaste şi junghetoriu sufletului. Să fugim amu, fraţilor, de sufleteasca curăre de sînge şi de necurăţiia ei. Că să şi n-avăm a trupului boală, iară inima noastră de pururea e păzită cu grije de hitleanul, şi de Dumnezeu delungă-o şi în propastea pierderei ceaia de desupt acesta aruncă-o. Iară noi să rugăm Dumnezeu den toată inima, fraţilor, ca de ce sînt întru noi nevăzutele rane ale trupului să le vindece. Că are amu mila lui izvor nesfîrşit, şi milosîrdiia fără-fund, şi miluire adîncă. 
   Ce numai cu credinţă nefăţarnică şi cu înţeles nemutat să cădem la el, nu cu inimă îndoiată şi cu neînţeles să ne apropiem, derep ce amu că bărbatul îndoiat, neisprăvit [387] e întru toate căile lui. Iară sufletele blagoslovite toate-s cu prostii, şi darul lu Dumnezeu lăcuiaşte întru <434> creştinii ceia bunii. Carei cred derept şi fără păreare, cu spăsenie au a se spodobi şi cu ajutoriu de la Dumnezeu. Că aşa amu sufletul de vrăjmaşul vărsătoriul de sînge curăţise-va, şi vindecăriei spodobi-se-va, şi cu a veacilor dulceaţă îndulci-se-va, cu bunătatea dătătoriului şi iubitoriului de oameni, a Domnului nostru, lu Isus Hristos, că lui se cuvine toată slava şi cinstea, întru nesfîrşiţii veacii, amin! 
   
   Dumineca a douăzeci şi cincia
   Evanghelie de la Luca, zaceala 53
   
   (Luca X, 25) În vreamea aceaia, un legiutoriu sculă-se, ispitiia el şi grăi: „Învăţătoare, ce să fac, viiaţa de veaci să moştenesc?” El zise cătr-însul: „În leage ce iaste scris? Cum ceteşti?”. El răspunse, zise: „Iubeaşte Domnul Dumnezeul tău den toată inima ta, şi den tot sufletul tău, şi cu toată tăriia ta, şi cu tot sufletul tău, şi vecinul tău ca sineşi!”. Zise lui Isus: „Derept răspunzi; aceaia fă, şi viu veri fi!”. El vru să derepteaze sineşi, zise cătră Isus: „Dară cine iaste mie vecin?”. Răspunse Isus, zise: „Om neştine mergea den Ierusalim întru Ierihon, şi în tîlhari căzu. Şi dezbrăcară el, şi rane-i puseră; duseră-se, lăsară-l de-abiia viu. După aceaia se [388] prinse, un preut mergea pre acea cale. Şi văzu el, trecu. Aşijderea şi levit era într-acel loc; mearse şi-l văzu, împrotivă trecu. Un samareanin veniia, mearse pînă la el şi văzu el, milosîrdi-se. Şi se apropie, legă ranele lui, vărsă unt şi vin, puse el pre al lui dobitoc, duse el în casa de oaspeţi, şi-l păziia. Şi demîneaţa ieşi, scoase doi arginţi, deade uspătătoriului şi zise lui: „Păzeaşte-l, şi ce să ai cheltui, eu, cîndu mă voiu întoarce, da-ţ-voiu”. Carele amu de acei trei vecini pare-vă-se a fi aceluia ce căzu în tîlhari?” El zise: <435> „Cine făcu milă cu nusul”. Zise lui Isus: „Pasă şi tu de fă aşijderea!”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Pre adevăr, mare vătămătură e bunătăţilor trufiia şi preaînălţarea, şi pre lesne se înşală cine nemică nu iaste, şi i se pare ceva a fi! Că întru toate de ce i se pare ceva, vatămă pre el. Carele e de trufă betejit, urît îl face lu Dumnezeu, cine o are aceaia. Că necuratu e de la Dumnezeu tot trufaşul cela cu inima măreaţă, şi Domnul trufaşilor protiveaşte-se. Că vina a toate realele trufa iaste. Şi aceasta [389] de o vor avea oamenii, lăsaţi vor fi de Dumnezeu şi de ajutoriul lui lipsi-se-vor, şi în fără-de-cinstea păcatelor cădea-vor. Destul amu iaste şi una numai însăş preaînălţarea, că toată bogăţiia bunătăţilor răsipeaşte, derep ce amu că nu numai spre rău surpă, ce şi înseş în bunătăţi să văm sta, încă multă vătămătură aduce noao trufa. Că şi dureri şi trude nevoiaşte-ne să răbdăm, şi rodul trudeei a nu-l priimi face-ne. Derept aceaia în deşert se nevoiesc trufaşii, că sudorile bunătăţilor şi nevoinţele priimesc carei sînt prinşi de trufie, iară de slava de sus şi de ajutori delungaţi-s ocaanicii, cum şi întru această evanghelie, cel legiuitoriu ce cu hitlenie cătră Domnul apropie-se şi îndrăzni de ispiti pre el, cum şi această evanghelie de astăzi, ce e ciătită aiavea, are a ne arătă. 
   În vreamea aceaia, un legiuitoriu oarecine apropie-se cătră Isus, ispitiia pre el şi grăi: „ Învăţătoare, ce voiu face, viaţa veacilor să dobîndesc?”. 
   (Tîlc) Părea-i amu acestui legiuitoriu că va vîna ca cu o mreaje şi va prinde pre Domnul, că va zice ceva protivire legiei. Şi zise lui: „Ce voiu face, învăţătoare, viaţa veacilor să dobîndesc, <436> ceaia ce înveţi şi propoveduieşti oamenilor?”. Precepu Domnul hitleniia legiuitoriului, şi cătră leage-l tremise pre el. Împreună amu şi goniia ispitirea lui, împreună, şi oblici pre el. Că i se părea că iaste bun; el nu era aşa. 
   (Evanghelie) El zise cătr-însul: „ În leage ce iaste scris? Cum ceteşti?”. 
   (Tîlc) Întrebă Domnul pre legiuitoriul să răspunză ce iaste scris în leage, mai mare porîncă: „Şi cum cetiţi mai marea porîncă a legiei?”. El răspunse de zise: „Iubeaşte Domnul Dumnezeul tău dentru toată inima sa, şi den tot sufletul său, şi den toată tăriia sa, şi den tot cugetul său!”. 
   Iară de iaste amu omul desfărşit mai vîrtos de toate făpturile, derept aceaia are şi mestecătură den acealea den toate; şi are şi oareceva şi mai ales, derep ce că şi cu Dumnezeu are meastec, mai vîrtos de toate de alalte făpturi. Şi are şi a pomilor mestecătură, cum cresc, şi se [390] hrăneaşte şi naşte, după chip ca şi aceia; şi dobitocului fără cuvînt încă are mestecătură, că are simţire, şi se iubeaşte şi pohteaşte; şi are mestecătură şi pietrilor, derep ce că are şi păr şi unghi, că fără de simţitură-s ca şi acealea. 
   Ce vru leagea să arate, cum se cade a tot omul de pretutindinea pre sineş de tot să se dea lu Dumnezeu, şi cu toate tăriile sufletului să se derepteaze spre dragostea lu Dumnezeu. Că amu de ce zice den toată inima, trupească şi sădească arătă tăriia; iară den tot sufletul, ale inimiei simţituri şi a chipului dobitocesc arată tăriia; iară ce e den tot cugetul, ce e de însuş omului cugetul sufletului arată. Iară den toată tărie zice, derep ce că şi a fireei sufletului tărie şi a simţituriei şi a cugetului cade-ne-se noao a pleca derept dragostea lu Hristos, însă tare nu cu slăbie. Şi cît amu noi toţi înşine datori sîntem să dăm lu Dumnezeu şi dragosteei lui să ne plecăm, den <437> toată tăriia noastră, şi vecinului său cade-se, ca însuş sine. Că leagea au zis să iubim vecinul ca însuş pre sine, iară Hristos şi mai vîrtos de sine învaţă să iubim vecinul. Că mai mare dragoste de aceasta nimea nu are, zice, ca cine-ş va pune sufletul său derept soţul său. 
   (Evanghelie) Zise lui: „Derept răspunseşi!”. 
   (Tîlc) Derept răspunse legiuitoriul, zise Domnul, căce spuse doao învăţături mari ale porînciei. Că se ţin amu una cu alaltă (ce se zice, că legate sînt aceaste doao porînci). Că cine iubeaşte pre Dumnezeu şi vecinul iubeaşte, acela păzeaşte porîncile Domnului; iară cine nu iubeaşte vecinul, nici pre Dumnezeu nu iubeaşte şi calcă porînca Domnului. Încă grăiaşte şi aiurea că „întru aceaste doao porînci toată leagea şi prorocii spînzură” (ce se zice, acestor doao porînci au rădăcină şi înţeles şi pildă toată leagea şi prorocii). „Aceasta fă, şi viu veri fi, derep ce că derept răspunseşi, o legiuitoriule, şi aceaste doao porînci mari ce spuseşi mainte să cinsteşti. Şi fă aceasta şi viu veri fi vieţiei de vecie, în ceaia ce vieţuiesc derepţii, carii au păzit porîncile aceastea”. 
   (Evanghelie) El vru să derepteaze de sineş, zise cătră Isus: „Cine mi-iaste mai aproape?”. 
   [391] (Tîlc) Greşi amu ispita legiuitoriul, şi a vrăjmaşului şi a hitleanului tocmeală ce era întru el ascunsă, preaînălţarea, el o arătă, că i se părea că iaste mai bun de toţi oamenii. Că leagea amu a tot omul ce-i trebuiaşte ajutoriu vecinu-l cheamă, iară legiuitoriul părea-i-se că iaste vecinul carele i e tocma cu el în bunătăţi. Derept aceaia vrea să se derepteaze pre eluş (ce se zice, că lepăda alalţi oameni şi întrebă pre Hristos de grăi: „Cine mi-iaste tocma?”), iară Hristos cu pildă i arătă că aproapele i iaste cel ce-i trebuiaşte ajutoriu. Că vecinii cheamă-se toţi oamenii, derep ce amu că ne <438> apropie toţi oamenii unul cătră alalt pre a firei împreunare. Că luo Isus de zise (luo, în loc cum ai zice că luo cuvîntul, de zise Domnul): 
   (Evanghelie) Om neştine deştingea den Ierusalim întru Ierihon, şi în tîlhari căzu. Ei şi dezbrăcară el, şi rane-i puseră; şi se duseră, lăsară el de abiia viu. Iară după aceaia se tîmplă, un preut mergea pre acea cale. Şi văzu el, şi trecu. Aşijderea şi un levit era de veniia pre acel loc; şi văzu el, şi trecu. Iară un samareanin oarecine mergea, şi vine pînă lîngă el, şi deaca-l văzu el, el se milosîrdi. Şi mearse de legă ranele lui, şi vărsă spre el unt şi vin, şi puse pre el pre al lui dobitoc, şi duse pre el în casa de stranici, şi griji de el. Iară demîneaţa ieşi, şi scoase doi arginţi, deade priimitoriului de stranici, şi zise lui: „Păzeaşte el, şi ce veri mai cheltui, eu cînd mă voiu întoarce, eu-ţi voiu plăti!”. 
   (Tîlc) Învaţă pre noi Domnul cu această pildă gata să fim pre milostenie şi să ne nevoim aproape să fim de ceia ce le trebuiaşte de la noi ajutoriu. Şi învaţă şi de a omului bunătate şi tocmeala şi iubirea sa de oameni. Că deştinse amu omeneasca fire den Ierusalim (ce se zice, den fără-voroava şi a paceei viaţă, că vedeare cu pace spune-se Ierusalim). Iară unde deştingea? Întru Ierihon, întru adîncul ce e întocma cu grija strînsureei (ce se zice, lîngă păcate şi în viaţa porcească). Nu zice că „pogorî”, ce „mergea în jos”, derep ce amu că firea omenească pururea spre cea den jos amerinţa: nu dinioară, ce pururea păcătoaseei şi întinatei viaţă apropiia-se şi o lua. Căzu în tîlhari - în draci - şi dezbracară însuş acela om (şi-l feaceră lipsit de văşmîntul bunătăţilor), şi atunce rane i puseră (ce se [392] zice, păcate). Că mai nainte ne golesc pre noi dracii de toate cugetele cealea bunele, şi den acoperimîntul lu Dumnezeu, şi aşa rane punu-ne (ce se zice, păcate). Jumătate <439> viu lăsară firea omenească, derep ce amu că sufletul fără-de-moartea iaste, iară trupul cu moarte, că jumătatea omul întru putredire şi în moarte căzu. Iară alta nu era pînă în sfîrşit lăsată firea omenească, că de Hristos spăsenie a avea nădăjduiia-se, şi nu mori pînă în sfîrşit, ce cîtă amu moarte întră den cădearea lu Adam întru lume. Atîta e de Hristos dereptare, că moartea vrea deşertată să fie! 
   Iară preutul şi levitul, cheamă-se leagea şi prorocii. Că aceştea vrea să derepteaze firea omenească, şi nu putură. „Că nu iaste amu puteare”, grăiaşte dumnezeiescu Pavel, „sîngele juncilor şi al ţapilor să lase păcatele”. Miluiia amu omul şi preutul şi levitul şi cugeta vindecare să-i facă, ce de ţinearea ranelor biruiţi fură şi se întoarseră iară îndărăt: aceasta amu semnează că „trecu”. Că vine amu, zice, leagea şi prorocii, şi se apropiară de cela ce zăcea, şi nu-l putură vindeca, ce se întoarseră. Iară „după vreame”, ce grăiaşte, aşa se înţeleage, că leagea mai de ainte dată fu, ce derept neputinţa omenească nu putură den început să priimească ce e de Hristos taină. 
   Derept aceaia grăiaşte preutul şi levit (ce se zice, leagea şi prorocii) iară vremiei (ce se zice, după tîmplare), că nu vine den început a vindeca omul, ce Domnul Dumnezeul nostru derept noi în blăstem fu, şi samareanin zicea-i lui iudeii. Îmblînd vine (ce se zice însă, pentru acesta păreare făcu) şi socotire puind ca noi să vindece, nu ca cei ce trecură şi nefăcînd lucru a cerceta pre noi vine, ca preutul şi ca levitul, ce luo chipul nostru, neînceputul, şi fu cum sîntem noi, şi lăcui cu noi, şi grăiia cu noi, nu cu vreo păreare, ce vine de oameni iubitoriul Dumnezeu derept milostea a lui cea fără de măsură, pentru a noastră grijă. Legă aciiaş <440> ranele, nu lăsă mai multă răotatea răposată să fie, ce o legă pre ea. Vărsă unt şi vin, cuvîntul învăţăturiei: untul amu, ceaia ce cheamă cu dulceaţă şi cu blînzie, iară vinul, ceaia ce-i mai înfricoşază de scoate spre bunătăţi. Ce se [393] zice: cînd auzim Domnul grăind: „Veniţi cătră mine, şi eu răposa-vă-voiu”, acesta iaste untul, că blîndeaţe amu şi răpaus arată, şi iară: „Veniţi de moşteniţi ce e gătită voao împărăţiia”; iară cînd grăiaşte: „Duceţi-vă întru întunearec”, acesta iaste vinul. 
   Şi iară, într alt chip, untul înţeleage-se ce e pre viaţă omenească, iară vinul pre dumnezeiască (ce se zice, Domnul amu aciia pre fire omenească făcea, aciia dumnezeiaşte). Iară cine mănîncă şi bea, şi e nemînios, şi viaţă fără trudă va să aibă, acesta iaste untul. Iară stranicii, postul (ce se zice postul Patruzecilor), ce e îmblarea pre mare, şi cîte şi alte dumnezeieşti tării, acealea sînt vinul. Sau vinul se cade să se înţeleagă dumnezeiei, că niminea nemestecat nu l-ară fi putut răbda, de n-ară fi fost şi unt (ce se zice, ce e pre omeneasca viaţa a lu Hristos). Derep ce amu că cu amîndoao spăsi pre noi Domnul, cu dumnezeiia şi cu omeniia, derept aceaia grăiaşte aceasta: vin şi unt să vearse. Şi spre toate zilele ranele sufletului izbăvi-se-vor aciiaş, carii se cuminecă şi dumnezeiescul sînge priimesc. Că puse Domnul firea noastră ceaia rănita spre al lui mînz (ce se zice, spre trupul său), şi nodurile lui pre noi au făcut şi mestecători trupului său, şi cei ce zăceam jos, el ne sculă spre cinstea aceaia, ca un trup să fim cu el. Iară „de-toţi-priimitoarea” <441> beseareca, ceaia ce priimeaşte pre toţi. Că leagea amu nu priimiia pre toţi (că „moavitean”, zice, „şi amoniteanii nu întră în beseareca Domnului”) iară acmu, întru toate, limbile ce se tem de Dumnezeu şi lucrează dereptate, priimite sînt lui. Că carei vor creade şi vor vrea părtaşi să fie beseareciei, toţi-i priimeaşte beseareca lu Dumnezeu, şi păcătoşii şi vameşii. Că aduse pre el, zice, în casa ceaia ce priimeaşte toţi, şi griji d-insul. Mai nainte aduse el spre aceaia, că numai ce-i legă ranele, iară deaca se strînse beseareca, şi fu de toţi priimitoare (ce se zice, den toate limbile împreună deaca crescu credinţa), atunce fu şi darul sfîntului duh. Şi dulceaţa lu Dumnezeu tinse-se, cum aflăm în deaaniia apostolilor, că are loc a-toţi-priimitoarea amînduror legilor, [394] veachea şi nooa. Că un împărat închipuiesc amîndoao, pre acesta însuş Dumnezeu cuvînt fiind. Iară aceşti arginţi, cînd se sui Domnul în cer, lăsă apostolilor, iară după vreamea apostolilor, păstorilor şi învăţătorilor (ce se zice, arhiereilor şi episcupilor). 
   (Evanghelie) Zise: „Ce veri mai adauge cheltuială de la tine, eu-ţi voiu plăti”. 
   (Tîlc) Că adevăr aduseră de la ei apostolii, că mult se trudiră şi pre toată lumea învăţătură semănară. Însă după vreame şi învăţătorii, spuind veachea şi nooa leagea, mult adauseră de la ei. Şi de acealea plată au a lua cînd se va întoarce Domnul (ce se zice, întru a doa venire). Atunce amu au a zice cineş de eiş: „Doamne, doi arginţi datu-mi-i-ai, cu aceia şi alţii am adaus cătr-înşii”. Va zice Domnul: „Bun <442> rob şi credincios, spre puţin fuseşi credincios, spre mult te voiu pune. Pasă în bucuriia Domnului tău!”. 
   Însă şi mai curat să înţeleagem pilda, că cu aceasta se adauge samareaninul Hristos, ce-au luat trup den preablagoslovita, de pururea fată Mariia, şi preaslăvita maica lui. Iară dobitocul cătră trupul lu Hristos adauge-se, iară vinul învăţăturiei şi cuvîntului celuia tarelui, iară untul cătră iubirea omului şi milostivului cuvînt, iară a-toţi-priimitoarea beseareca iară priimitorii-de-toţi apostolii, şi aceşti priimitori, episcopii şi învăţătorii besearecilor; iară doi arginţi, amîndoao legile, nooa şi veachea, sau ce e cătră Dumnezeu şi cătră vecin dragoste; iară întoarcerea samareaninului, a doa venire a lu Hristos, iară după această pildă. 
   (Evanghelie) Zise Domnul celui legiuitoriu: „Carele amu dentr-aceşti trei pare-ţi-se ţie a fi mai vecin celui ce căzu în tîlhari?”. El zise: „Cel ce făcu milostenie cu nusul”. Zise lui Isus: Pasă şi tu de fă aşijderea!”. 
   (Tîlc) Cu aceastea cuvinte nemică altă nu învaţă pre noi Domnul, ce numai să fim noi să ne închipuim lui şi miluireei lui, şi milostivniciei să ne închipuim, şi cu milă cătră a sa rudă să ne arătăm. Şi fiecărui om cade-se aproape să se afle de cela ce-i trebuiaşte ajutoriu, şi cu [395] milă să se adaugă cătră tot omul, oare să-i iaste şi rudă, oare şi de altă rudă, au vecin, au iubit, oare soţ, oare vrăjmaş, să e rău, să e bun. Să facem şi noi aşa, fraţilor, cum sîntem învăţaţi. De văm afla vecinul flămînd şi topit de seate, sau în năpaste sau în meserătate căzut, şi de-l vedem amu cu nedereaptele rane betejit, sau de greul boaleei de jumătate viu zăcînd, să nu treacem ca şi preutul şi ca levitul să-l părăsim, ce ca samareaninul milostiiia inimiei să desfacem lui <443> milostenie. Să căutăm spr-insul cu ochi milostivi, să plecăm urechile noastre, şi să luom aminte greimea suspinilor lui. Să deştingem despre dobitoc (den trufiia fără cuvînt, de lucrurile ceştii lumi), să vărsăm mîngîiarea vinului, să-l ungem cu untul iubirei de oameni, să-i legăm ranele cu mîngîiarea cuvintelor, şi să-l punem pre al nostru dobitoc (ce se zice, spre a noastră avuţie), şi de cît ne va fi noao putearea, nevoia vecinului să o mîngîiem. 
   Şi aceştea amu toţi ce e treaba căiei, de întreabă, iară noi, cu putearea noastră ceaia mai marea, de ce le e den ea mîngîiare, să nu ne se dodeiască de ei, ce şi întru priimtoarea-de-toţi să-i aducem, şi, de ce ne va fi putearea, cu mînile mîngîiare să le dăm şi ajutori. Şi ajutători încă să mai luom. Aorea amu oamenii de mîngîiarea noastră să rugăm, aorea pre Dumnezeu, ca să-i scurteaze lui de ce e lăsată spr-ins pedepsă, şi ne făgăduim şi cu plată ajutătorilor şi celor ce stau derept noi, şi celui ce e cătră vecin cu buna înţelepţie. Şi de văm vedea de tot vindecat de noi şi sănătoşit vecinul, acolea e nespusa şi fără de număr şi nesfîrşita bogăţie şi partea nesupusă. Şi aceastea sînt înseş cuvintele împărăţiei ceriului. 
   Şi să zicem cineş cu îndrăznire: „Eu cînd mă voiu întoarce, plăti-ţ-voiu”. Să ne nădăjduim glasului aceluia, că nu văm avea a greşi adevărului; să ne făgăduim de plată, că derept noi au venit iscodirea facerei cea de bine. Că ceia ce vor face vecinului bine, plată au a priimi. Derep ce amu că noao facere de bine feace, deci aşa şi noi unul alăltui ajutători spre spăsenie să fim. Că aşa se [396] păzeaşte iubovul cela adeveritul, şi se caută şi se întăreaşte, ca de dulceaţa noastră, sau mai vîrtos, de a lu Dumnezeu, nu singuri înşine <444> să ne îndulcim, ce şi vecinilor să dăm usîrdie. Şi încă nu numai această dulceaţă, fraţilor, să dăm, ce şi spre bunătăţi să-i îmbărbătăm, şi de a sufletului spăsenie ajutători să fim lor. Că şi marele Pavel făgăduiaşte-se grăind că „cine miluiaşte cu blîndeaţe, acolo e dragostea nefăţarnică”. Şi iară: „Cu iubirea frăţiei ce e unul cătră alalt, iubovul săvîrşim”. Derept aceaia să iubim şi noi, fraţilor, vecinii, cum şi noi fum iubiţi de Dumnezeu. Că aşa zice c-au iubit pre noi Dumnezeu, cum şi fiiul său unul născut datu-l-au izbăvire derept noi, şi iară au tocmit liubovul său Dumnezeu întru noi, că noi încă păcătoşi fiind, e Hristos derept noi muri. Dulci amu că fim vecinilor, nu negrijnici şi nemilostivi! Aorea amu de ce li e nevoie să le dăm şi întru toate să-i dereptăm, aorea să-i învăţăm spre mai bună viaţă şi pre calea spăseniei să-i rugăm să îmble, ca şi întru însăş într-această viaţă neştiinţeei lor ajutători să le fim şi spre a bunătăţilor cale dereptători, în Hristos Isus, Domnului nostru, că a lui e slava şi ţinearea în veacii de veac, amin. 
   
   
     Dumineca a douăzeci şi şase
     Evanghelie de la Luca, zaceala 66
     
   (Luca XII, 16) Zise Domnul pilda aceasta: Un om bogat, mulţiră-i-se pămînturile. Şi cugetă întru el, grăi: „Ce voiu face, că nu am unde aduna rodul mieu?”. [397] Şi zise: „Aşa voiu face: sparge-voiu jitniţa mea, şi mai mare voiu zidi, şi aduna-voiu acolea tot grîul mieu şi dulceaţa mea. Şi zice-voiu sufletului mieu: suflete, ai multă bunătate! Zaci în ani mulţi, repausă, mănîncă, bea, veseleaşte-te!”. Zise lui Dumnezeu: „Nebune, într-această noapte sufletul tău ieşi-va den tine! Iară ce găteşti, cui va fi?”. Aşa adună ţie, însă întru Dumnezeu să ne îmbogăţim. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   <445> Cămătniciia, mare rău iaste oamenilor, şi nemic nu iaste lor mai iute decît aceasta, că firile oamenilor ceale preablînde mai iuţi de toate fierile cealea iuţile face-l, şi nemilostiv şi fără de omenie cătră vecini adauge-l omul de-l face. Că fierile cînd se satură de bucate, eale se duc, iară camatnicii şi asupritorii saţiu nici dinioară nu au, nici se satură de ce iau den camătă, nici pohta lor şi lăcomiia nu li se poate tocmi. Ce s-ară dobîndi toată avuţiia den lume, încă nu-ş pot tocmi pohta lor, şi nici dinioară nu se satură, nici le e destul. Deci fiecine, deaca nu se satură nici dinioară, cum să poată fi de oameni iubitori şi cu milă cătră vecini, şi să poată să le mîngîie greimea acelora şi lipsa? Că carei sînt prinşi de camătă, şi învăţaţi a asupri nu numai de cea bunătate dulce ce va să fie lipsescu-se şi se lasă, ce şi focului de vecie dau-se. Derept aceaia hitleane sînt dobîndele cametei şi asuprituriei, derep ce că în neşchită vreame au a se îndulci, iară scîrbă multă şi în vecie. 
   Derept aceaia să ne nevoim, fraţilor, acel rău den rădăcină să-l rupem şi să-l lepădăm den sufletele noastre, şi în viaţa aceasta toate cealea ce cresc den aceastea reale şi iuţimi să fugim, ca şi de muncile cealea ce vor fi în [398] vecie să putem scăpa. Că dentr-această cămătnicie şi asupritură a noastră va Domnul Dumnezeul nostru să o izbăvească şi la sămînţa şi cinstea dentîi să ne scoaţă, cu această pildă ce ne zace înainte noao. Înainte o pune şi aşa grăiaşte: 
   (Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Unui om bogat înmulţi-i-se plodul satelor. Şi cugeta întru el, grăi: „Ce voiu face, că n-am unde să-mi adun grîul mieu?”. Şi zise: „Aceasta voiu face, că voiu sparge jitniţa mea, şi mai mare o voiu zidi, şi aduna-voiu acolea grîul mieu şi bunătatea mea”. 
   (Tîlc) Bogatul cela neînţeleptul aşa nesătul, <446> aşa se arătă. Iară preadulcele Dumnezeu, el şi ştiu neînţelepciunea lui şi nemilostiviia, însă-i lui şi arătă, derept milosîrdiia lui şi dulceaţa lui. Şi nu den început judecă pre el pentru năravul cel nebunesc al lui, ce încă aducea lui de pururea şi altă bogăţie cătră bogăţiia ceaia ce-au fost avînd dentîi. Că pînă în sfîrşit rabdă Dumnezeu şi dă tuturor bunătate, şi aşteaptă fieşi-a-cărui isprăvire, şi nu-ş ia el darurile dulceţiei sale pentru hitleniia omenească, arătîndu-ş miluirea lui şi dulceaţa. Că va aceasta iubitoriul de oameni, Domnul, ca cu bogăţiia şi cu preaînmulţimea darurilor, sau sătui să-i facă pre ceia ce nu se satură şi spre miluire nemilostiviia lor să cheame, sau nebuniia lor să o oblicească şi tuturor aiavea să-i arate. Că ispită preamare aduce oamenilor, vare cu chinuiri reale, oare cu priimire de dulceaţă, cu scîrbe amu şi cu nevoie muncind inimile oamenilor. Şi ca un aur într-un cuptori, pentru răbdarea bunătăţilor, arată-se iară ceia ce priimesc dulceaţa şi bunătatea lumiei: în loc de a mulţi, ispită fi-le-va nemulţemitoarea a lor minte. Că înaintea tuturor aiavea pune-o şi o spune. Aşijderea iaste şi celor den năpăşti şi în nevoi, nebiruită să-ş aibă mîndriia sufletească şi a vieţiei trufie şi a slaveei spre dosada şi trufiei să se lase. Că Dumnezeu dă înmulţire în sate-i şi în cîştigul bogatului, şi lucrarea lui în mulţi, şi fără răspuns face el, şi spre dare şi spre iubire de oameni [399] cheamă pre el. Iară acest om aşa era el cătră milostenie neapropietoriu şi dîrz şi nebun, cît era de nu putea să înţeleagă fireei omenească, nici-ş aducea aminte că e firea tuturor oamenilor întru un chip, nici înţelegea că cu derept i iaste, mai multul de cîtu-i trebuiaşte <447> să împarţă celora ce le trebuiia, ce căuta să strîngă în jitniţă mulţimea bunătăţiei şi să adaugă noao spre veache. Şi spre toată vreamea de mulţimea bogăţiei aduna, iară saţiu nici dinioară nu avea, nici-ş mai sătura el inima lui ceaia pizmaşa, ce întru nesocotire căzu, că cugeta grăind întru eluş: „Ce voiu face?”. În chipul mişeilor şi aceasta se plîngea şi aşa glasuri lasă, ca şi cela ce e de meserătate prins.
   Că grăiaşte amu mişelul: „Ce voiu face, că n-am cu ce mă hrăni şi cum mă voiu îmbrăca?” sau: „Ce mă voiu face cu muiarea şi cu feciorii de să i hrănesc, şi cum voiu face ca dajdea şi datul domnu-mieu să-l pociu plăti?” Iară bogatul grăiaşte: „Ce voiu face, că n-am unde aduna rodurile meale ?”. Şi mişeii amu împută aceasta, că n-au de ce le e nevoie, şi grăiesc: „Ce ne văm face?”. Ce nici acelora nu le se cade aceasta să grăiască, ce să mulţemească şi să-şi puie toată nădeajdea şi să-ş pleace toată inima lor tocmealeei şi grijiei şi de-oameni-iubireei lu Dumnezeu cel ce dă hrană flămînzilor şi tuturor gadinilor, şi împle cu dulceaţa sa pohta noastră, şi grăiaşte că „n-am a te lăsa, nici a te uita”. 
   Iară bogaţii, în ce chip grăiesc, aşa şi fac, şi nesătui arătîndu-se şi nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. Însă şi mişeii datori sînt cu bună înţelepţie să rabde şi de toate să mulţemească lu Dumnezeu, ce mai vîrtos bogaţii datori sînt cu bună înţelepţie să fie şi de toate să mulţemească, că daruri bogate de toate luat-au de la Dumnezeu. Însă vedeţi, fraţilor, cîtă dulceaţă, priimesc bogaţii, şi mai multă scîrbă pentru avuţiia loruş strîng! Şi în loc de mult ce au ei, întru mii de griji şi de vorovi încurcă-se, şi de multă neştiinţă ce-s ţinuţi, tînjesc aceştea, <448> şi greimei şi grijiei cufundă-se, ca de unde vor amu cine mai avea ceva dobîndă şi dulceaţă. 
   Şi cînd [400] nu-ş pot vinde aceştea marha şi bogăţiia, mai tare în mai multă neştiinţă tinde şi aduce omul. Că mişelul zice: „Ce mă voiu face, că iată nu am”, şi bogatul încă zice aşa: „Ce voiu face, că n-am”. Dară pentru ce amu adunăm noi mult, oamenii, cînd de grija strînsureei ceaia multa răpaus nu avăm? Şi aceasta aiavea iaste, că de grija avuţiei mulţime de păcate numai ce adunăm noao. 
   Însă, o bogatule, derep ce aşa grijeşti-te şi în deşert te trudeşti, şi sfeatul cela nebunescul ţieş priimeşti, şi cauţi ce veţi face? Căce nu priimeşti tu sfeatnici dumnezeieştii proroci şi sfîntul David, să iai aminte ce-au grăit? Că „ferecat e”, zice, „cela ce-ş aduce aminte de săraci şi de mişei”, şi „fericit bărbat cela ce miluiaşte şi dă şi împarte, şi dă mişeilor; şi dereptatea lui lăcuiaşte în veaci”. Şi de-Dumnezeu-glăsuitoriul Isaiia încă învaţă şi sfătuiaşte şi-ţi grăiaşte: „Frînge flămînzilor pîinea ta, şi mişeii şi ceia ce fără de case, adu-i în casa ta; şi de veri vedea golul, îmbracă-l, şi de a ta sămînţă nu-ţi uita!”. 
   Şi de cauţi tu unde-ţi veri aduna tu rodul tău, bună jitniţă şi pivniţă ai, numai să veri vrea: maţele săracilor. Că într-acealea mult va încăpea, şi multă strînsoare putea-veri strînge, şi va fi nerăsipită şi neputredă şi în vecie. Cu ce văm mainte ucărî bogatul pentru nepriimirea-i şi neîndurătura-i au neînţelegătura-i şi nesaţiulu-i? Că nu înţelegea, păcătosul de el, de unde i e bogăţiia! Că de la Dumnezeu iaste. Nici ca un bun tocmitoriu aceastea socotiia, nice cugeta el la inima lui să aibă soţ cineva <449> şi ajutoriu, ce de a lui destoinicie şi bărbăţie părea-i-se toate că sînt, şi cu a lui trudă şi muncă înmulţirea lucrului-ş părea-i că sînt. Derept aceaia şi grăiia: „Rodul mieu şi grîul mieu şi bunătatea mea”, că „sparge-voiu a mea jitniţă şi mai mare o voiu zidi”. 
   Bună sfătuire şi cu destoinicie a mîndriei tale, o bogatule! Că să se-ară şi mai înmulţi întru această vreamea trecătoarea, să se înmulţească ale tale lucruri, iară vor să se răsipească. Şi să ştii că iară ai a zidi ce-ţi pare amu ţie, o [401] ome, au nu ştii că cît zideşti tu, veni-va moartea spre tine şi deşartă nădeajdea ta face-o-va? Că nici amu ştim cît iaste viaţa noastră, nici ştim ce are a fi pînă demîneaţă! 
   „Aduna-voiu”, zise, „acolo grîul mieu şi bunătatea mea”. Că darurile lu Dumnezeu şi bunătatea ce luase de la el, al-său şi de eluş părea-i că are. Şi vrea să adune şi să păzească aceastea. Şi trebuinţa mişeilor să ascunză. Că aştepta scumpeatea grîului şi pohtiia atunce să desfacă el jitniţa, şi atunce de nevoie mişeii să cumpere, ca să-ş înmulţească aurul. Că foametea aşteptă să fie. Că omul cela camatnic şi nedereptul şi întru minte-ş el nu priimi cuvintele scripturiei, unde zice că „cine vinde grîul scump, de nărod blăstemat iaste”. Şi iară: „Vaide celuia ce grăiaşte: cînd va veni luna, şi să precupesc, şi să-mi deşchiz comoara şi să o adaug!”. 
   (Evanghelie) „Şi zice-voiu”, zise, „sufletului mieu: suflete, ai multă bunătate! Zaci în mulţi ai!”. 
   (Tîlc) Nu numai nu pohtiia dulceaţa ceaia ce va să fie, păcătosul de el, şi cătră Dumnezeu să caute, ce şi viaţă luiş lungiia cu mai mare greime şi nebunie, că socotiia că va fi cum i se părea. Că-i părea că şi viaţa lungă şi anii mulţi den <450> dulceaţa rodului adaugu-se. Ce nu iaste aceaia. Că nu iaste den tine sorocul, o ome, nici putearea ta, vreamea să lungeşti. Au doară şi vreamea lucratu-ţe-ai sau ai strîns? Au doară şi viaţa strîns-ai, ca şi de alalte roduri? Ce de veri vieţui bine, atunce are a-ţi adauge ţie Domnul şi alţii ai; iară de veri vieţui rău, are a ţi-i scurta şi ceia ce ţe-au dat den născută. Că zice: „Nebune, întru aceasta noapte sufletul tău scoate-l-vor den tine!” 
   (Evanghelie) „Răpausă, mănîncă şi bea şi te veseleaşte!”. 
   (Tîlc) Cine jeluiaşte să mănînce pînă la sătul şi să se răpause, viaţă porcească iaste: întru toate neînţelegăturile suflete. Iară înţelegătoarele suflete, bune sînt să înţeleagă şi să cugete şi să se veseleaceă legiei lu Dumnezeu şi ziseei lui. Iară cine se înjugă grijiei şi voroaveei, cum să-i fie răpaus, de se dă el mîncăriei numai şi beriei? Mai vîrtos muncă-i iaste, că dentr-aceaia mii de boale nascu-se, [402] şi dentr-aceale pohtele şi toate necuviinţe ale lumiei facu-se. Că cîţi se dau bucatelor trupeşti şi pohtelor, aceia pîntecele-ş au Dumnezeu şi Domn. Şi carii zic: „Să bem şi să mîncăm, că demîneaţă cîndai văm muri”. Crez amu, ome, nu lăcuieşti tu ca să mănînci fără saţiu, ce să mănînci cît să fii viu. Că derept aceaia ţi se cade să-ţi înveţi trupul şi să-l ţii şi să-l lucrezi cu postul şi cu ajunul, ca să nu surpi sufletulu tău în propastiia păcatelor şi spăseniia să-ţi pierzi. 
   Că meserătatea amu pare-le-se a mulţi o răotate a fi; iară nu iaste aşa rău. Ce cine cu lucrure bune vieţuiesc şi se trezvesc şi se preveaghe şi se înţelepţesc, acea meserătate mai vîrtos iaste pierdere realelor. Cu bogăţie iarăş pare-le-se a mulţi <451> bine a fi. Ce nu iaste aşa bine, cine nu o va avea aceasta cum se cade (ce se zice, să grijască de ce trebuiaşte altor şi să ajute săracii). Că de-ară fi aşa, prost bună bogăţiia, el se vrea cădea amu tuturor carii o ară avea să fie buni. Iară de nu sînt toţi bogaţii dulci şi lucrători de bine, ce numai cîţi bine isprăvesc cu bogăţiia, aiavea amu iaste că nu însăş aceasta bogăţiia de la sine însăş bună iaste sau rea, ce un lucru pre mijloc de bunătăţi ce zace. Şi iarăş, de-ară fi meseretatea răotatea, cădea-se-vrea tuturor carii sînt în meserătate răi a fi. Iară să şi mulţi, întru meserătate fiind, şi bunătatea ceriului dobîndiră, au doară e răotate meserătatea? Ce aiavea iaste, că de văm vrea, fraţilor, nici bogăţiia, nici meserătatea nu va beteji spăseniia noastră. Că carii vieţuiesc întru bunătăţi, oare să vor avea bogăţie, oare meserătate, totuşi e lucru bun şi cu spăseniia şi bine; iară carii vieţuiesc întru reale, nu numai n-au nemică bunătate, ce şi pre eişi se pierd. 
   (Evanghelie) Zise lui Dumnezeu: „Nebune, întru această noapte scoate-vor sufletul tău den tine! Iară ce găteşti, cui va fi?”. 
   (Tîlc) Cît e înfricoşată şi cutremurată răspunderea-i şi urgiia! Că nu zise „întru în ceastă zi”, ce „într-această noapte”, că nevăzut amu şi fără de nădeajde şi de pripă-l ajunge moartea şi întunearecul păcatelor, ca ceia ce întru noapte adorm află-i, greşind derept mintea lor ceaia [403] turburata şi a buneei neştiinţă. Că n-au lumină şi înţelepţie dumnezeiască să lumineaze lor, ce lumină avuţiia le pare că va fi, carii întru reale şi în curvii vieţuiesc şi fără de frică lăcuiesc: curvarii şi necuraţii şi camatnicii. Iară cătră dumnezeiasca <452> şi a sufleteştiei cu leane şi fără de grije întorcu-se, neascultînd apostolul ce grăiaşte, unde zice că: „tot curvariul sau necuratul sau camatnicul nu vor avea parte împărăţiia ceriului”. 
   „Că strînge-vor”, zice, „sufletul tău”, derep ce amu că sufletele păcătoşilor îngerii ceia iuţii şi înfricoşaţii cu arme ascuţite scotu-le. Iară sufletele derepţilor, neîntrebate şi neispitite fi-vor, ce le dau lu Dumnezeu. Că păcătosul, căce pămînteasca caută, trup cheamă-se, şi nu ş-au făcut el sufletului întrebare iuşoară să aibă, că zice Domnul că „nu va lăcui sufletul mieu întru oamenii aceştea, derep ce că sînt ei trup”. 
   (Evanghelie) „Iară ce-ai gătit, cui va fi?” 
   (Tîlc) Derep ce amu că mulţi adună, şi de multe ori nici feciorii lor nu moştenesc, nici soţii, nici rudele, ce striinii şi toţi stranicii, aorea şi vrăjmaşii şi tîlharii şi pîrîşii viaţa lor răpesc şi o ţin şi luotori fi-le-vor, derept aceaia grăiaşte: „Ce-ai gătit, cui va fi?”. Nu zice că „în comornic ce-ai strîns”, ce „ceaia ce-ai gătit”, că mai nainte de strînsoarea rodului nebunie cugeta-ş acest nebun bogat iară tăiarea morţiei aciiaşi după el mearse. Aşa e cine adună luiş, nu întru Dumnezeu se îmbogăţeaşte. Că tot omul în deşertu se trudeaşte, pripeaşte-se şi se nevoiaşte de lucruri trecătoare. Că firea vremilor topeaşte-se şi se putredeaşte, şi cu voroavă cine toată viaţa i-e împlută, sfîrşenie are moartea. Iară în Dumnezeu se îmbogăţeaşte omul, cînd spre acela nădăjduiaşte-se. Şi acela avea-va slavă şi laudă, cine în Dumnezeu îmbogăţeaşte-se. Că cine creade den toată inema şi nădăjduiaşte spre el, să ş-ară da şi tot şi să ş-ară deşerta, nemică den ce i-e nevoie n-are <453> a-i scădea lui, ce cînd i va trebui, de tot are a lua de la Dumnezeu de ce-i va trebui. Iară cela ce adună luiş şi nădăjduiaşte spre mulţimea bogătăţiei lui, şi se întăreaşte în deşertul său cîte aude, ca un nebun are şi a se chinui, ca şi acest bogat, că auzi şi se chinui. 
   [404] Ce şi noi, fraţilor, nu noaoş să strîngem numai, că nu ni se vor deşerta maţele dînd şi dăruind, nice cei ce vin cătră noi mişeii deşerţi să lăsăm, nici să ne îmbogăţim cu nederept, ce cu derept, şi să creadem că avem de la Dumnezeu bogăţie. Că mai bine iaste puţinea dobîndă cu derept, decît bucate multe cu nederept. Şi măsura dereaptă, măsurile dereapte, şi ţărîna dereaptă să fie voao! Şi în loc de a sparge şi a risipi, şi a zidi mai mare jitniţa, să ne nevoim să răsipim ceale păcate ce-s băgate întru suflete-ne. Că den răsipirea amu acelora zidirea bunătăţilor adauge-se. Şi să nu ne lăsăm de Dumnezeu pentru cea dulceaţă a noastră ce noao derept aceaia au dăruit, ca să ştim ceia ce au lipsă, să le dăm de ce le va fi trebuinţa. Că lucrul cela bunul de dăruire iară cătră cela ce-l dă întoarce-se. Că nescăzută i iaste bunătatea şi dulceaţa celuia ce face bine cu bogăţiia. Că ce dă, iară va priimi, şi ce va răsipi, pentru binele aduna-i-se-va. Deci aşa să nădăjduim aceii bunătate dulce ce va să fie, în vecie să o dobîndim, cu dulceaţa iubitoriului de oameni, Domnului nostru, lu Isus Hristos, cu nusul a tatălui împreună şi a sfîntului duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin.  
   
   Dumineca a douăzeci şi şapte
   Evanghelie de la Luca, zaceala 71
   
   <454> În vreamea aceaia era la una de beseareci întru sîmbătă. Şi iată o muiare, avea duh de nevoie de optsprăzeace ani şi era zgîrcită, şi nu putea să se scoale de aciia. Văzu-o ea Isus, strigă şi zise ei: „Muiare, lăsată eşti de nevoia ta!”. Şi puse pr-insa mînile, şi aciia se întinse, şi slăvi Dumnezeu. [405] Răspunse mai-marle săborului, nu ogodi derep ce întru sîmbătă vindecă Isus, grăi nărodului: „Şase zile iaste, întru eale se cade a lucra; într-acealea amu să îmble să vindece, nu în zioa de sîmbătă!” Răspunse amu lui Domnul şi zise: „Făţarnice, cine de voi întru sîmbătă nu va dezlega boul lui sau asinul de la iasle, şi-l va duce de-l va adăpa?”. E aceasta de featele lu Avraam, sînt, ce o legă satana, iată optsprăzeace ani, nu se cade a se dezlega de boala aceasta în zioa de sîmbătă?”. Şi aceasta lui grăi, ruşina-se toţi cine se protiviia lui. Şi tot nărodul bucură-se de toate slavele ce era de el. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Domnul nostru Isus Hristos, Dumnezeu, scoase oamenii jidoveşti şi în multe chipuri învăţa pre ei. Că mai de nainte vreame mai mult grijiia de ei şi mai vîrtos decît de alalţi oamenii. Aorea amu cu bune daruri, aorea cu oprire, iară aorea cu ciudese preaminunate, nu înceta învăţîndu-i, şi cătră spăsenie chema pre ei. Cei ce se pizmiia, elu-i munciia, iară ceia ce cădea la dinsul, iară-i priimiia şi bunătate le da. Iară ceia ce greşiia, elu se întorcea de cătră ei şi se mîniia spr-inşii, şi realelor da pre ei, pradelor şi nevoilor în toate chipurile, şi cu scîrbe răniia pre ei. Iară carei se întorcea şi se căiia, iară-i chema şi-i priimiia, şi spre vrăjmaşi cu biruire-i proslăviia-i, [406] şi în viaţa lor sătura-i cu de toate de destul, <455> de-i mîngîia şi înfrîmseţa pre ei. Iară mai apoi, însuş acesta unul născut fiiul lu Dumnezeu vine cătră oile pierdute a casei lu Izrail, cu cuvinte învăţa pre ei şi cu lucruri dojeniia ei. Şi cu mari lucruri nespuse den hitlenie despărţiia-i şi cătră a lui credinţă trăgea pre ei. Ei nici aşa nu fură isprăviţi, ochii împăijinîndu-ş şi urechile astupîndu-şi. Nu numai că nu se mira vîzînd aceaste ciudese minunate ale Domnului, lu Hristos, ce şi ocărîia pre el şi împuta lui. Şi începură să ucigă pre el, neînţelepţii şi nemulţemitorii! După aceaia amu şi bolnavii lor vindeca-i. Şi ei se împungea pentru binele ce da el vecinilor, şi împreună cu pizmă era ţinuţi, că loruş cu rău le părea. Iară alăltora le părea bine a fi, ce slava Domnului nu o răbda. Că nu vrea să vază nici unul mîntuindu-se, ce vrea ei mai vîrtos toţi să se muncească, decît toţi vindecaţi să fie şi ca lu Dumnezeu să se închine, şi să proslăvească Domnul. Şi aceasta amu aiavea iaste şi de alţi mulţi. Şi e ivită şi den această evanghelie, ce e cetită noao astăzi şi ne e pusă înainte. Aşa grăiaşte: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia era Isus învăţînd în besearecă întru o sîmbătă. 
   (Tîlc) Domnul nostru Isus Hristos de pururea mergea în besearecă, învăţa însuş de al său lucru. Că nu se cade învăţătorilor să se lenească şi să părăsească învăţătura puindu-o înaintea celor ce ascultă. Iară cu nesocotinţă şi cu leane să sînt şi mulţi ascultători, e puţini priimesc folos, destul iaste şi aceasta pre ogoada lu Dumnezeu. Că mare iaste lu Dumnezeu şi un suflet de se spăseaşte, iară de nu vor nici unul de ceia ce aud socoti pre cela ce-i învaţă, elu-ş va lua plata învăţăturiei lui desăvîrşit. Căce că ce i-e lucrul lui, elu-ş sfîrşaşte, că creade lu Dumnezeu ce-au zis, <456> să adaugă tîrgarilor argint. 
   Că cine grăiaşte cătră ceia ce iau aminte, el are mîngîiare de ceia ce le grăiaşte şi se pleacă ascultătorii; iară cine va grăi de pururea, şi nu-l ascultă, deci nu-ş înceată el a grăi iară, acela mai a multă amu cinstei iaste [407] destoinic, derep ce că face voia lu Dumnezeu. Căce că să nu-l nimea ascultă, iară el tot datoriul săuş săvîrşaşte-ş. Că de mîndriia ceaia ascunsa şi de comoara nevăzută, ce folos e de aceale doao? Iară cine grăiaşte şi învaţă cuvîntul lu Dumnezeu, el înmulţeaşte darul. Şi aceasta aiavea iaste de puţ şi de fîntînă, că de le văm zlei apa, mai mult vor fi curătoare. Iară care e nezleită, împute-se şi spre putredire întoarce-se aşijdere. Şi de va fi ceva, vreun lucru, de fier făcut, deci de-l veri pururea apuca şi-l veri lucra el, tot se mai curăţeaşte. Iară de-l veri ţinea ascuns, să stea bine şi frumos, şi-l veri părăsi, şi nu-l veri mai prinde a mînă, el mai ruginos se face. Şi cîndu-l va vrea să-l arză sau să lucreaze cu el, rugina topeaşte. 
   Aşa şi întru ale trupului şi ale sufletului lucruri: de se vor pripi oamenii şi se vor nevoi, aceia mai vîrtos şi cu trupul şi cu sufletul sănătoşi sînt. Derept aceaia nimea să aprinză lumănarea şi să o puie supt ciubăr, ce în sfeaştnic, ca să lumineaze tuturor carei sînt în casă. Că Hristos amu aprinse dumnezeiasca lumină, învăţătura sa, şi puse aceasta în sfeaştnic (ce se zice, la besearecă). Iară ceaia ce lăcuiaşte arzînd şi luminează tuturora carei sînt întru lumină, noi, învăţătorii, iaste, şi nevoinţă şi celor ce cu vreare ascultă. Ce încă nici derept noi numai, învăţătorii, pusă fu în besearecă lumina ziseei şi legiei lu Hristos, ce şi derept ceia ce vor vrea să ia den lucirea lumineei lui frîmseaţe şi cătră <457> adeverita şi buna viaţă să se derepteaze. 
   Unul amu iaste dereptătoriu şi învăţătoriu, fraţilor, şi celui ce ascultă şi celuia ce grăiaşte, Hristos şi Dumnezeul nostru, cel ce dă şi cuvîntul şi mintea, cel ce de pururea grijaşte de noi de toţi şi spăsenie oamenilor lucrează. Că acesta însuş grăiaşte că „părintele mieu pînă acmu lucrează, şi eu lucrez”. Derept aceaia şi învăţa pren beseareci Domnul, ca năroadele să tragă. Că nărav avea amu oamenii la praznice şi sîmbăta să se adune, ca de leagea să se înveaţe şi să se pleace legiei dumnezeieşti. Că ştiia Dumnezeu negrija jidovilor şi leniia lor de lucrurile legiei, şi derept [408] aceaia despărţi o zi den săptămînă, ca toţi să înveaţe şi să înţeleagă leagea lu Dumnezeu şi zisa-i, şi să le vie în minte pururea, derept să-ş aducă aminte, şi den aducerea de minte să-i ascuţă şi să-i nevoiască, ca spre lucru să se îmbărbăteaze. Şi ei amu în toată zioa de sîmbătă de dumnezeieştile cuvinte cu ascultare nevoiia-se, şi şi acmu fac aceasta, unde şi se află. Iară noi nici întru o jumătate de ceas în duminecă de a sufletului învăţătură şi ascultare nu răbdăm şi să aşteptăm, ce vedem unii viind numai, de-aciia iarăş curînd ies şi nu rabdă pînă în sfîrşit. 
   Ce însă derep ce într-această zi a dumineciei ce e pusă de Dumnezeu răpim şi derept a lumiei grije aceasta răsipim (şi necum să fim noi în toate duminecile afară de greul lumiei şi de voroavă, ce cu mii griji), şi de turbureale şi de vorovi sîntem ţinuţi. Au pare-ne noao că ne mai adaugem noi avuţiia au marha, de ne nevoim aşa şi pre Dumnezeu uităm? Iară lu Dumnezeu pre cela ce uită pre el, de multe ori şi strînsura-i şi avuţiia i-o răsipeaşte, cum şi iudeilor opri oarecînd, <458> celor ce părăsiia tocmeala beseareciei, că grăiia prorocului că, „căce aduset aceasta în casele voastre, aceaia o voiu răsipi”, grăiaşte Domnul tot-ţiitoriul. 
   Să ne teamem de cazna aceasta, fraţilor, şi de ce zace în lumea aceasta vieţiei noastre mult rău şi iute văzînd. Cu multă usîrdie şi de stăjit să meargem în beseareca lu Hristos, ce mai vîrtos întru această sfîntă şi spăsitoare zi a dumineciei. Şi să răbdăm acolo pînă în sfîrşit, şi să ascultăm şi să ne învăţăm de spăseniia sufletelor noastre. Că această vreame e trecătoare, şi viaţa noastră cătră sfîrşit apropie-se, şi se apropie moartea. Iară mai vîrtos apropie-se Domnul şi cuvinte înfricoşate de judecată. Spre aceaia toţi goli şi cu ruşine înainte-i avăm a sta şi răspuns să dăm de viaţa noastră. Să avăm a lua au împărăţiia ceriului ceaia nesfîrşita şi fericita, sau osînda si munca de vecie, ce e de pururea. Acolo amu altă mîngîiare nu văm avea, ce numai de lucrurile noastre tărie [409] şi ajutorie. Ce însă iarăş să ne întoarcem la alalte cuvinte ale evangheliei. 
   (Evanghelie) Şi iată, o muiare era ce avea duh de nevoie de optsprăzeace ai, şi era zgîrcită, şi nu putea să se scoale pînă în sfîrşit. Văzu pre ea Isus, strigă şi zise ei: „O, muiare, iertată să fii de boala ta!”. Şi puse mînile spr-insa, şi aciia se dereptă. 
   (Tîlc) Mult şi mare folos aduce boala celuia ce cade întru ea şi cu bine şi o rabdă, cu tărie şi mulţemind lu Dumnezeu. Însă mai multe boale den păcate sînt, derept a sufletului spăsenie şi folos. Că muncindu-se trupul şi chinuindu-se, iară sufletul slobozeaşte-se de păcate şi se spăseaşte. Den pizma diavolului tîmplă-se această boală aceştii muieri, cum şi Domnul zise: ce o au legat satana de optsprăzeace ai. Că pentru neşte <459> păcate ale ei, lasat au fost de Dumnezeu şi muncită să fie de satana într-atîţea ai. Şi spuse şi numărul vremiei, ca să înţeleagem că n-ară fi puteare acea boală de la om vindecare să afle, numai de la Dumnezeu. Că nu e puteare den om, ce puterile sînt ale lu Dumnezeu. Că putearnic fi-va diavolul întru trupurele omeneşti în toate realele, cînd de sus, de la Dumnezeu, lăsate fi-vor lui, derep ce că şi den început acesta fu noao iscoditoriu să cădem den neputredirea. Ce zidiţi fum, ca cu boală trupul să se leage şi de chinuri lăsat iară îmbrăcămîntul de piiale acesta să ştim. Să înţeleagem că Domnul cu glasul frîmseţiei dumnezeieşti şi cu puteare împlut fiind, boala goni a aceştii muieri. Că puse şi mînile spr-insa, ca să înţeleagem că a lu Dumnezeu cuvînt şi putearea şi lucrul şi lumina îmbrăcă-o. Cu asaş amu şi de eaş era a lui: nu altui cuiva, dentr-acela adeverit, spre una de eluş, chipulu-ş împărţi. Iară dulceaţa lu Dumnezeu aşa fu, şi aşa a lui zidire milui. Iară cel ce den început muiarea lega, satana, îngreoie-se derept sloboziia ei şi mai mulţi vru să amărască, să-i leage acest jude al gloatei, cu frica lui ceaia hitleana, şi să bage întru ei pentru el pizmă, şi să-l întărîte pre el acestora, şi cu gura lui să-i oprească ciudesele. Că aşa [410] amu pretutindinea bunilor pizmeaşte, dracul şi vrăjmaşul nostru, diavolul. 
   (Evanghelie) Şi răspunse mai-marele săborului, împută de aceasta, că întru sîmbătă vindecă Hristos, grăi nărodului: „Şase zile sînt, întru eale se cade să lucreaze; întru acealea amu să îmble să vindece, nu în zioa de sîmbătă”. 
   (Tîlc) Pururea amu, întru toate, pizma şi rîvnirea mai rea iaste decît toate realele, şi mai vătămătoare foarte, <460> încă şi mai mult decît ceia ce vieţuiesc de pururea întru rău. Că unul alăltui de nu ogodesc, foarte întunecă mintea lor, şi nu-i lasă să caute adevărul, ce grăiesc că dulcele e amar, şi amarului dulce, şi pun în loc de lumină întunearecul, şi în locul întunearecului lumina, derep ce că n-au tocmeală cu sfeat. Ce multe den ceale bune pare-le-se că nu sînt bune, ce ocărăsc acealea şi împută. Şi de multe ori şi miiarea amărăciune arată-se unora. Că den ispita firiei neputinţă putreditoare avînd şi ochiul nefindu-le sănătos, multe de cealea ce sînt, nu le veade, şi multe de cealea ce nu sînt, adauge-le. Şi carile sînt tocma cu păsul, paru-i-se că nu sînt tocma. Au doară nu sînt tocma cumpona una cătră alaltă? 
   Nu zise judele gloateei însuş în faţă cătră Hristos că „spargi sîmbăta, derept căce vindeci”, şi „derep ce nu vindeci într-alte zile, ce în sîmbătă?”, ce cătră nărod deade cuvîntul, că se temea să nu cumva să oprească lui şi să se ruşineaze, ca şi cărtularii şi fariseii. Că de multe ori se ruşina. 
   (Evanghelie) Răspunse Isus şi zise: „Făţarnice, cine de voi întru sîmbătă nu-ş va dezlega boul său sau asinul de la iasle, şi să-l ducă să-l adape? E aceasta, de featele lu Avraam fiind, ce o legă satana de optsprăzeace ai, dară nu se cădea să se dezleage den legătura aceasta în zi de sîmbătă?”. Şi aceasta grăind lui, ruşina-se toţi carei se protiviia lui. Şi tot nărodul bucură-se de toate slavele ce era de el. 
   (Tîlc) Obliciia-le Domnul pizma şi rîvnirea, carei se protiviia lui. Nu numai cătră mai-marele gloateei cuvînt cu răspuns deade, ce şi cătră toţi fariseii şi cărtularilor. Şi [411] făţarnici i meniia pre ei, că ştiia ca Dumnezeu hitleniia lor, şi de a diavolului pomeniia. Că unele grăiia, iară altele <461> întru ei avea. Acestora le zicea făţarnici bătrînii de demult, derep ce că una le era lor înlăuntru, e cu alta den nafară închipuiia-se şi se arăta. Iară aceştii muieri, fată lu Avraamu-i zise, pentru credinţa ei. Că acela iaste feciorul lu Avraam, nu carele se-au născut pre trup dentr-însul, sau carii se trag de ruda lui, ce carii au bunătăţile lu Avraam şi le păzesc şi ţin credinţa lui, aceia-s feciorii lu Avraam. Derept aceaia au grăit Domnul: „De-aţi fi fost feciorii lu Avraam, lucrul lu Avraam aţi fi făcînd. Nu numai acest jude al gloateei ruşină-se de cuvintele Domnului, ce şi toţi carei se protiviia vraciului sufletelor şi trupurilor noastre, Domnului şi spăsitoriului nostru, şi apăra pre el, să nu vindece neputinţele oamenilor. Şi pentru pizma lor ei se răstiia, căce face ciudese Domnul; şi atunce amu carei nu se pleca, ei se ruşina. Şi acmu mulţi eretici ruşinează-se, şi toţi carei se protivesc şi nu se pleacă beseareciei lu Hristos, opriţi sînt. Iară năroadele, ca neşte folosiţi de znamenii, ei se bucura, şi mii de vindecări priimiia, derep ce că nu era soţi pizmaşilor şi rîvnitori necuraţi. Că den judeci amu puţini crezură, iară den ceia mai proştii şi neînvăţaţii mulţi credea şi se închina, derep ce că cu pizma lor nu-i putea apăra, nici-i putea întoarce pre ei să nu crează. Şi noi amu, fraţilor, greimea păcatelor noastre, ce se zgîrceaşte mintea noastră, să o dezlegăm, şi frîmseaţea lumiei şi grija bunătăţiei (cu ceaia ce înşală pre noi dracul, şi-ş bate joc, şi departe ne face de Dumnezeu) pînă în sfîrşit să o lepădăm. Şi noi toţi lu Dumnezeu să ne apropriem, şi derept aceaia spăsitoarei legi să ne închinăm şi de <462> a sufletului spăsenie cu tot sufletul să ne grijim. 
   Să părăsim minciunile şi toată făţăriia, şi să grăim cu adevăr cineş cătră vecinul său. Să ne îmbrăcăm, grăiaşte, preuţii, în dereptate, cu de toate bunătăţile, cum sîntem datori. „Că voi sînteţi lumina lumiei”, grăiaşte Domnul, „şi voi sînteţi sarea pămîntului. Că de se va împuţi sarea, cu ce o veţi săra? Să amu lumina ce e întru tine fi-va întunecată cu cît va mai întuneca?”. Iară [412] monahii, văşmînt de spăsenie ce-aţi luat, nespurcat şi curat să-l păziţi. Aceasta să vă nevoiţi, făgăduita ce-aţi dat înaintea lu Dumnezeu şi sfinţilor, îngerilor lui. Iară mireanii, cu văşmînt neputred ce sînteţi îmbrăcaţi, şi cu veşminte de nuntă îmbrăcaţi, să nu le spurcaţi acealea cu păcatele, ce să vă păziţi, bărbaţilor şi muierilor, patulu-vă nespurcat, ca şi nunta cu cinste păzită să vă fie şi de tot curat şi fără de prepus. Că spurcăciune e, şi înşelătoare iaste veşmintelor de spăsenie, curviia şi necurăţiia, şi cuvintele cealea spurcatele şi beţiia şi cămătniciia şi asupritura şi toate alalte păcate. 
   Toţi amu, fraţilor, carii sintem pre obrazul şi pre chipul celuia ce ne-au făcut şi sîntem fiii lu Dumnezeu şi moşteani împărăţiei lui, să ne nevoim să nu pierdem cinstea aceasta, întinîndu-ne cu pohta dulceţilor. Ce să ogodim lu Dumnezeu cu podobie şi cu dereptate, şi cu sfinţie şi fără de păcate, cu pace şi cu împreunare, întru toate bunătăţile şi cu bună viaţă. Să ispovedim cu pace păcatele noastre, şi să lucrăm Domnului cu frică şi cu cutremur, ca şi de cea mînie ce e gătită noao, de la noi să o întoarcem, şi de cea muncă ce va să fie să scăpăm, şi dulceţiei de cu a veacilor <463> dulceaţă să ne îndulcim în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi ţinearea în veciia veacului, amin. 
   
   Dumineca a douăzeci şi opta
   Evanghelie de la Luca, zacela 76
   
   (Luca XIV, 16) Zise Domnul pilda aceasta: Om neştine făcu cină mare, şi chemă mulţi. Şi tremease robul lui în ceasul de cină: „Zi chemaţilor: veniţi că încă gata sînt toate”. Şi începură împreună a se [413] lepăda toţi. Întîiul zise lui: „Un sat am cumpărat şi am nevoie să ies să-l văz. Rogu-te, lasă-mă în pace”. Şi altul zise: „Pluguri de boi cumpărai cinci, şi mă duc să ispitesc ei. Rogu-te, lasă-mă în pace”. Şi altul zise: „Muiare luai, şi derept aceaia nu pociu veni”. Şi mearse robul acela, spuse domnu-său aceaia. Atunce se mînie domnul caseei, zise robilor lui: „Ieşiţi curînd la răspîntii şi în uliţele cetăţiei, şi mişeii şi beteagii şi orbii şi şchiopii aduceţi-i încoace!”. Şi zise robul: „Doamne, fu cum ziseşi, şi încă iaste loc”. Şi zise domnul robului: „Ieş la cale de ologi, şi-i îndeamnă să vie, să se împle casa mea!”. Grăiesc amu voao că nece unul de acei bărbaţi chemaţi gusta-vor de cina mea. Mulţi amu sînt chemaţi, e puţini aleşi. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Fericitul evanghelist Luca înainte pune noao astăzi pilda cuvintelor evangheliei învăţătură cum sfîntul David au prorocit de Hristos, cum zice că „voiu deşchide în pildă rostul mieu, şi voiu spune măiestriia mea dentîiu”. Iară după aceaia oamenii pildele şi cuvintele cealea acoperitele [414] mult le socotesc şi mult le ispitesc şi întreabă. Iară carele sînt grăite aiavea şi curat, nu foarte le ascultă, şi mai a-leane se îndeamnă. Pentru aceaia în pildă grăiia Hristos <464> cum se zice în minte. Că coperemînt au acealea, şi chipuri sînt şi seamne lucrurilor nevăzute, cugetaţilor mai vîrtos şi celor cu duhul; şi cîte nu putem vedea cu ochii trupului, acealea arată aceasta. 
   (Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Un om oarecine feace cină mare, şi chemă mulţii. Şi tremise robul său în vreamea cinei, să zică chemaţilor: „Veniţi că toate amu gata sînt”. Şi aciiaş toţi începură a se lepăda. Cel dentîi zise lui: „Sat cumpărai, şi am grije a mearge să văz el. Rogu-te, aibi-mi răspunsul”. Iară altul zise: „Boi înjugători cumpărai cinci, şi voiu să merg să-i ispitesc. Rogu-te, ai-mi răspunsul”. Altul zise: „Muiare luai, şi pentru aceaia nu pociu veni”. 
   (Tîlc) Învaţă Domnul şi dojeneaşte noi ce e derept milosîrziia şi miloste dulcelui, lu Dumnezeu, părintelui lui, ce fu tocmeala spăseniei noastre întru omeniia unului născut fiiului lui şi Dumnezeu. Şi după aceaia amu dumnezeiescului al lui trup fum oameni însoţiţi, că pre Dumnezeu, şi şi părintele său, om meneaşte-l. Şi cină mare, cheamă-se tocmeala aceasta. Cină amu, căce că în vreamea de apoi vine Domnul, iară mare, derep ce că şi mare iaste pre adevăr taina spăseniei noastre. 
   Tremease robul său. Cine iaste robul acesta? Cel ce luo chip de rob, fiiul lu Dumnezeu, că om fu. Şi ca un om tremes grăim, şi nu numai ca fiiul şi Dumnezeu, bun ogoditoriu părintelui, ce şi ca un om. Că acesta e numai unul fără păcate, că toate sfeaturile şi vrearea lu Dumnezău tatălui făcu. Şi săvîrşi toată dereptatea, iară păcate nu făcu, nici se află hitlenşug întru rostul lui. Iară în vreamea de cină tremes fu (ce se zice, întru vreamea ceea de eaş ce-au fost). <465> Zise cînd binevru şi cum vrea, şi tremes fu să zică chemaţilor. 
   Chemaţii sînt, ce se zice, toţi oamenii, că pre toţi cheamă Dumnezeu spre a sa cunoaştere, unii amu cu văzutele [415] făpturilor, cu bună învăţătură a ceriului şi a pămîntului şi cu alalte, e alţii cu firile legiei, ce fură date noao dentîi ca să cunoaştem Dumnezeu. Iară cei mai de aproape era izrailteanii, cu leagea ce fu dată lor de la Dumnezeu, că de Moisi şi de alalţi proroci chemaţi fură mai denainte. Şi cătră aceştea tremes fu mainte Domnul, cum şi zice: „Au nu fui tremes, numai cătră oile pierdute casei lu Izrail?”. Ce întru ai lui amu vine, şi ai lui pre el nu priimiră. Iară cîţi priimiră el, deade lor puteare feciori lu Dumnezeu a fi, crezuţilor întru numele lui. Şi grăiia: „Veniţi că toate sînt gata.” 
   Găti amu Dumnezeu şi părinte de Hristos Isus, cel ce lumiei dărui nespusa dulceaţă, lăsarea şi iertarea păcatelor, împreunarea şi luarea sfîntului duh, întru loc de feciori curăţie şi frîmseaţe, dereptate, sfinţie şi izbăvire, împărăţiia ceriului şi slobozire de muncă. Derept aceaia şi grăi: „Împărăţiia ceriului în lăuntru de voi iaste. Şi vă pocăiţi, că se apropie împărăţiia ceriului”. Ei începură împreună a se lepăda toţi, cu un cuvînt şi o tocmeală, judecii iudeilor şi cărtularii şi fariseii. Lepădară-se de-a avearea pre Hristos Isus împărat şi Dumnezeu. Derept aceaia, nici taineei şi dumnezeieştiei cină nu se spodobiră. Şi ceia ce cumpărară sat şi boi înjugători, iubitorii de aur sînt şi iubitori de bogăţie oameni, cei ce cătră a pămîntului grije sînt şi cătră grijile de pre pămînt lipiţi de pururea. Şi cei ce nu caută spre cugetata, şi de nădeajdea bunătăţiei nici un <466> cuvînt nu fac, nu vor putea, nici se vor cuvîntatei cină priceştui. Dară oameni amu lucrători şi cei preaproşti, ce au a înţeleage de această taină dumnezeiască şi cînd se vor încelepţi, ţiind ei de pururea plugul? 
   Că se cheamă cinci boi înjugători şi ale trupului şi a sufletului firi. Acelora amu lucrăm toţi, sau trupeasca sau sufleteasca, cum văm. Şi cine se pleacă pre pămînteasca, şi seamănă spre a trupului, are a secera putrejune, iară carele lucrează sufleteasca şi seamănă spre duh, are a secera viaţa veacilor. Iară cel ce luo muiare, iubitoriul de dulceaţă [416] iaste şi nesătulul de păcate. Şi care e căzuta în jelaniia necuvioasă şi fără preceapere, şi în pohtele fără-de-leage şi în dulceţi, şi cel ce de trup iubeaşte a se lipi, şi şi-e afară de sine şi de minte, nu poate a mearge pre urma Domnului, nici a lucra lu Dumnezeu, nici e ogoditoriu întru nemică lui. 
   Însă să înţeleagem, fraţilor, pierderea şi să ne plîngem pre noiş, derep ce că pentru sat şi derept boii înjugători şi pentru muieri cădem de la Dumnezeu, şi de a lui dulceaţă dumnezeiască lipsimu-ne. Şi adăogîndu-ne şi încurcîndu-ne acestora, şi toată vreamea vieţiei noastre răsipimu-o cu rău, şi, pînă la vărsatul sîngelui pentru acealea semeţindu-ne, de cuvintele lu Dumnezeu şi de înţeleagere-i nici dinioară nu înţeleagem, nici facem. Iară ale sufletului învăţături şi adevărul bun, iaste să înţeleagem şi să socotim şi să ne veselim legiei lu Dumnezeu şi înţelesului celuia bunul şi lucrurilor sufleteşti. De aceastea amu sîntem noi datori a ne sîrgui şi a ne nevoi. 
   (Evanghelie) Şi mearse amu robul acela, spuse domnu-său aceasta. Atunce se mîniia domnul <467> caseiei, zise robului său: „Ieşi curînd la drum şi pren uliţele cetăţiei, şi mişeii, orbii şi şchiopii şi neavuţii adu-i încoace!”. Şi zise robul: „Doamne, fu cum ziseşi, şi încă iaste loc”. Şi zise domnul cătră rob: „Ieşi la drum şi ologii, şi-i îndeamnă să vie, ca să se împle casa mea!”. Grăiesc amu voao că nici un bărbat de acei chemaţi au a gusta de cina mea. 
   (Tîlc) Chemaţi fură domnii iudeilor şi cărtularii şi fariseii, şi nu crezură. Lepădaţi şi scoşi fură. Şi de slava şi den dulceaţa lu Hristos căzură, şi nu se spodobiră să crează lui, ce se întunecară mai vîrtos de realele lor şi pizme. Lăuda-se şi grăiia: „Au doară cineva den domni crezu lui?”. Aşa acei învăţători de leage şi cărtulari şi domnii iudeieşti înşelară-se şi nu înţeleaseră, şi de pizmă topiia-se şi nebuniia, şi a lu Dumnezeu chemare nu socotiră. Iară dentr-înşii cei preaproşti şi mişeii şi orbii şi neavuţii şi cei ce se chema nebunii lumiei şi ocărîţi, aceia chemaţi fură, şi întrară întru viaţă. Că nărodul amu şi mulţimea oamenilor [417] minuna-se de cuvinte dulci ce ieşiia den rostul lu Isus şi Dumnezeu, şi se bucura de învăţătura lui, şi de toate preaslăvite ce era dentru el minuna-se. 
   Chemaţi fură mainte şi vineră den iudei şi ucenicii lu Hristos şi apostoli, Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, şi alţii ce alease Dumnezeu, şi mainte-i învăţă întru slava lui. Şi după treacerea acelora, de-aciia şi mii crezură, că a lu Dumnezeu dulceaţă şi spre limbi vărsă-se. Că cei ce era pre cale şi ologi, păgînii sînt, că izrailteanii în lăuntrul cetăţiei Ierusalimu <468> lui era şi leagea luase, şi învăţată viaţă avea. Derept aceaia zise: „Ieşi la cale şi în uliţele cetăţiei”, că păgînii striini era şi striinaţi de leage şi de leagea lu Dumnezeu. Şi nici pre o cale nu îmbla, ce pre multe căi ale fără-de-legiei, şi în neştiinţe îmblînd, întru ale trupului păcate fiind. Că mare trup iaste păcatul, şi pren cetăţi împarte-se şi desparte pre noi de Dumnezeu. 
   A dobitoceştiei viaţă limbile era, şi urîţi, şi spurcata a lor lăcuită, ce spre multe slave fiind împărţită, arătă şi-i zise „drumuri”. Iară căce era întru păcate viaţa lor, şi apăratul şi lepădatul şi spurcatul al lor lucru, arată şi grăiaşte „ologiia”. Şi nu numai să-i cheame zice, ce să-i şi nevoiască aceia. Că să şi pre niminea să nu nevoiaşte Dumnezeu, nici-l sileaşte, ce ceare şi va să creadem noi cu voie, însă să înţeleagem că tăriia ceaia marea a lu Dumnezeu iaste, a creade limbile, atîta nebunie avînd. Şi derept aceaia zice „nevoiaşte”. Că de nu vrea fi tăriia cea multă a lu Hristos, propoveduitul şi slava cea mare şi adevărul, cum ară fi crezut oamenii, slujitorii idoleşti, fiind dîrj şi nebunindu-se, şi lucru spurcat făcînd, şi cu socotinţă de pripă să cunoască carele au fost Dumnezeu şi sufleteasca viaţa să iubească şi să vieţuiască, şi pre al evangheliei cuvînt a îmbla, şi apostoleştiei dumnezeiască propoveduire a creade? 
   Ce se sui amu Domnul la ceriure. După ce săvîrşi ce era de noi, toată tocmeala, lăsă ucenici şi apostoli învăţătura lui bine-vestuind şi propoveduind. Derept aceaia şi dumnezeiescul apostol Pavel grăiaşte, în Hristos amu [418] să ne rugăm, că lu Dumnezeu <469> roagă-se de noi, să ne împace cu Dumnezeu. 
   E apostolii iarăş, după aceaia, păstori şi învăţători ucenicii lu Hristos puseră, ca să propoveduiască de pururea cuvîntul lu Dumnezeu şi nici dinioară să nu părăsească sau să se lenească, ce în multe chipuri să se nevoiască şi să întoarcă oamenii cătră lumina înţeleagerei lu Dumnezeu, şi să-i derepteaze spre ceaia ce e adeverită şi la spăseniia vieţiei veacilor. Derept aceaia nevoinţă cheamă-se acest lucru de arată datoriia nevoinţeei şi grijiei a apostolilor şi ucenicilor lu Hristos. Şi mai cu preaslăvită adaugere arată şi de-a întoarcerea limbile, derep ce amu că să şi nu vrea elinii să lase idolii, bucatele, însă den adeverita propovedanie nevoiţi fură. Şi se îndemnară aceştea, şi cu tăriia celui ce făcea ciudesele şi de znamenii încredinţară-se, spre adaugere şi spre întoarcerea credinţei lu Hristos. Că în toate zilele cina aceasta sufleteasca a sfinteei evanghelie găteaşte-se apostolilor şi prorocilor, păstorilor şi învăţătorilor, beseareciei lu Dumnezeu, şi chemaţi fi-văm toţi întru împărăţie, ceaia ce den începutul lumiei gătit-au Dumnezeu oamenilor. 
   Însă unii amu cu mîndriia ispiteei den nafară şi cu fără credinţă, iară alţii derept dragostea strînsurei şi a avuţiei, şi pentru slava, bogăţiia şi dulceaţa, e alţii derept dragostea pohtei trupului şi pentru grijile vieţiei aceştiia, lepădămu-ne şi nu priimim împărăţiia şi fericita viaţă şi îndulcirea-i. Că toate căderile bunătăţilor şi ale bunelor, greşalele lă sînt den ceaste trei reale: den iubirea avuţiei şi den iubirea dulceţiei şi den iubirea de slavă. <470> Că dentr-însele şi cădearea ceaia marea den începutul lumiei fu. Că diavolul amu pentru trufa căzu den ceriu, iară Adam pentru iubirea de dulceaţă, şi scos fu den rai, şi Iuda derept avuţiia vînzătoriu fu lu Hristos şi moştean muncii veacilor. 
   Cu aceaste trei ispite şi pre Domnul dracul ispiti: cu iubirea dulceţiei, cînd grăiia: „Zi ca pietrile aceastea pite să fie”; cu iubirea de slavă, cînd puse el spre arepile hramului şi zise lui: „De eşti fiiul lu Dumnezeu, aruncă-te [419] jos”; cu iubirea de argint, cînd în multe-l puse şi toată împărăţiia i arătă. Derept aceaste trei reale ferecaţi şi legaţi sîntem şi nu ne sîrguim spre al sufletului lucru, ce prea cu păreare şi cu negrije zilele vieţiei noastre petreacem şi ne apropiem mai vîrtos frîmseţiei aceştii lumi nestătătoare şi putredă, iară de a fericitei şi a nesfîrşitei viaţă nici un cuvînt nu facem. 
   Însă iubirea de oameni a lu Dumnezeu, carei se întorc şi se căiesc tare păcătoşii, dăruiaşte-le împărăţiia ceriului. Că dereptul, de va vrea răul, muncit va fi, iară păcătosul, de se va întoarce spre dereptate, spăsenie dobîndi-va. Că pre cea cale largă şi tinsă a păcatelor, ce se-au prilăstit păcătoşii, tremes-au tatăl şi Dumnezeu unul născut fiiul său şi Dumnezeu. Rob fu pre trup, şi n-au venit să cheame derepţii, ce păcătoşii la pocaianie, şi să-i sature şi să-i adape. Şi priimeaşte aceia de pururea să fie, şi cu dragă cinste şi cu milă, derept păstorii şi învăţătorii beseareciei, şi în locul înţelepţilor şi marilor domni şi bogaţilor. Şi trupului bucurîndu-se mulţi oameni, şi boale arată-se că tremeate şi nevoi. Şi cu a sa judecată <471> ştie Dumnezeu, şi face pre ei şi fără voia lor, carii nu vor a se lepăda de lume şi cătră el să alearge. Şi am văzut mulţi den nevoie şi den năpăşti şi de scîrbele lumiei cătră adeverita credinţă a lu Hristos alergară şi spăsenie dobîndiră. 
   Învaţă pre noi Domnul mainte cu acestă pildă, ca mişeilor şi săracilor şi neavuţilor mai vîrtos să le dăm, nu bogaţilor. Zice amu: „Cînd faci prînz sau cină, nu chema liubovnicii tăi, nici rudele tale, nici vecinii bogaţi - doară cîndva şi aceia pre tine vor chema, şi va fi ţie plată - ce cînd faci cină, cheamă mişeii, neputincioşii, neavuţii, ologii, orbii, şi fericit fi-veri, că n-au cu ce-ţi plăti, ce-ţi va plăti învierea derepţilor”. Auzi oarecine den şezători, zise lui: „Fericit amu, cine are a mînca mîncare întru împărăţiia lu Dumnezeu!”. 
   Omeneasca înţelegea şi socotiia acel om, şi nemica mai mult decît i era firea nu putea să înţeleagă. Că nu [420] era cu duh de înţeles, ce sufletesc amu iaste cela ce tocmeaşte cugetul omeneaşte şi nemică mai pre desupra fireei creade, ce toate pre fire înţeleage. Trei amu tocmeale sînt: trupeasca şi sufleteasca şi duhovnicească. Ale trupului amu tocmeale iaste, cînd va cineva să se bucure şi să se veselească, şi altora face rău; aceia sînt camatnicii şi asupritorii. Iară ale sufletului tocmeale iaste, cînd nici vatămă pre niminea nici va să fie vătămat. Aceasta amu iaste ce e pre fire avuţie, derep ce amu că firea învaţă aceasta. Şi aduce noao şi Domnul de zice: „Cît veţi să facă voao oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea”. Iară a duhului tocmeală iaste, cînd va cineva să se chinuiască pentru dereptatea, cu voie, şi amărît mai vîrtos caută să fie şi obidit, şi <472> toată iuţimea a răbda pentru Hristos. Iară ceaia ce vatămă alţii, afară de fire iaste, e ce nu vatămă, nici va să se vatăme, pre fire iaste; iară a se chinui pentru dereptate şi a răbda, mai pre desupra de fire iaste. 
   Ce să fim cu usîrdie, fraţilor, şi cu cinste dragă de-a priimirea, fraţilor, şi mişeii să hrănim şi să-i adăpăm şi să-i îmbrăcăm. Şi grijitură de toate spr-inşii, de cît ne e putearea, să arătăm, ca şi ceia ce nu vor vrea, să-i nevoim, datori sîntem, ca să se priceştuiască ei dentr-a noastră bunătate. După învăţătura Domnului şi sufleteştii învăţători, de seţi arhierei şi egumeni şi preuţi, supt al vostru ţinut carei sînt şi turme, învăţaţi-i şi-i dojeniţi şi-i înţelepţiţi. Şi de nu vor vrea aceia, încă-i nevoiţi, ca să facă cu adaus, ce se cade şi adausul, şi să nu-i uitaţi, rogu-mă voao. Nici să ne lenim cătră fericita chemare a lu Dumnezeu pentru strînsoarea bogăţiei putredă, nici pentru pohtele trupului şi pentru grija aceştii vieţi, şi derept realele şi înşelăciunile dragosteei aceştii lumi să ne lepădăm spăseniia sufletelor noastre. Să nu cinstim mai vîrtos ceastă lume, ce e pînă la o vreame de cătră a veacilor, nici să ne părăsim şi să ne zăbovim, derep ce că aproape iaste lîngă uşă moartea. Să nu cinstim satele, nici boii şi muierile mai vîrtos de a Domnului dumnezeiasca cină, ceaia fericita şi nesfîrşita piştea a raiului, ce ceia ce ne vatămă şi apără pre noi, mai vîrtos de toate [421] urîciunile, şi de cealea ce nu ne plac, şi să o urîm, şi să o părăsim. Şi să ne sîrguim şi să ne nevoim, ca destoinici să ne aflăm buneei şi dulciei chemare a lu Dumnezeu, şi aceii fericite şi sufletească cină să priimim priceştenie, în Hristos Isus, Domnul nostru. Că a lui <473> slava şi putearea, în veacii de veac, amin! 
   
   Dumineca a douăzeci şi nouă
   Evanghelie de la Luca, zaceala 85
   
   (Luca XVII, 12) În vreamea aceaia mergea Isus întru un oraş şi timpinară el zeace bărbaţi stricaţi. Şi stătură, şi aceia înălţară glas, grăiră: „Isuse, năstăvitoare, miluiaşte-ne!”. Şi-i văzu, zise lor: „Păsaţi, spuneţi-vă preuţilor”. Şi fu, ducîndu-se ei, curăţiră-se. Unul dentr-înşii văzu că se curăţi, întoarse-se cu glas mare, slăvi Dumnezeu, şi căzu jos pre picioarele lui, laudă deade. Şi acela era samareanin. Răspunse Isus, zise: „Nu zeace se curăţiră? Dară noao unde-s? Cum nu se aflară să se întoarcă să dea slavă lu Dumnezeu, fără de acest samareanin?”. Şi zise lui: „Scoală de te du; credinţa ta mîntui-te!”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [422] Multe şi de toate năravurile dăruit-au noao Dumnezeu să lucrăm, cineş spăseniei sale. Un nărav, cel dentîi, iaste blagodareniia. Şi şi nemica nu iaste mai mare şi mai vîrtos de aceasta şi cu folos. Că cum blagodareniia cu folos, atîta iaste şi neblagodareniia cu vătămătură. Că blagodareniia carei o iubesc, cu bună înţelepţie-i face-i, iară neblagodareniia carei nu o socotesc, dîrji şi nebuni i face. Iară blagodareniia, cît bine o avăm, ea o păzeaşte şi o fereaşte, şi cît nu avăm, pre iuşor dăruiaşte, şi cîtă vătămătură turbură pre noi, departe o goneaşte, şi încă şi cealea ce nu ne-ară turbura, nu le lasă a fi. Iară neblagodareniia varecîtă dulceaţă şi bunătate avăm, ea o răsipeaşte şi o piiarde, iară ce nu avăm, de-aciia nu mai adauge. Că această amu vătămătură <474> ce ne vatămă, ţine şi păzeaşte, ce se nevoiaşte şi ce nu iaste să aducă şi să adaugă. 
   Ce mă rog voao, fraţilor, blagodareniia de toate făpturile să iubim. Că nu iaste amu cine mulţemeaşte cu daruri bune şi cu laude a dătătoriului de bine Domnul acea proslăvitură, ce spre mai mult dumnezeieştile daruri sineş să-ş înmulţească. Iară nebunului şi nemulţemitoriului arătîndu-i năravurile, să nu se lase de dulceaţa făcătoriului de toate, că a derepţilor judecare acestora se descoapere; că pre Dumnezeu mînie, cum sînt şi adeverite aceaste grăitele. Că de Dumnezeu glăsitoriul Luca într-această zi de astăzi are a pune înainte şi mai chear, că de a zeace stricaţi spune curăţiia-le. Că acei noao den iudei era, şi neblagodarnici [423] arătară-se, şi ca neşte dîrji şi cu nărav rău osîndiră-se, că nu se întoarseră să dea slavă lu Dumnezeu, iară acesta fiiind den altă rudă şi samareanin, cu priimirea şi spăsenie spodobi-se, derep ce că se şi întoarse şi deade slavă lu Dumnezeu, cum va fi spusă. Şi aşa grăiaşte: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, întrînd Isus întru un oraş, timpinară pre el zeace bărbaţi stricaţi. Şi stătură de departe, şi aceia rădicară glas, grăind: „Isuse, năstăvitoare, miluiaşte noi!”. 
   (Tîlc) Întru Galilei lăcuiia Domnul. Cugetă să meargă întru Ierusalim, ca o mare şi neprepusă jărtvă pre eluş să se aducă părintelui, derept curăţiia a toată lumea. Că se cade amu întru Ierusalim jungheat să fie mielul cel ce luo păcatele lumiei. Hristos mergînd întru Ierusalim, şi prentre Samariia şi Galileia mergea. 
   (Evanghelie) Şi vru să între întru un oraş, timpinară pre el zeace bărbaţi stricaţi. Şi departe stătură, strigară grăind: „Isus, năstăvitoare, miluiaşte noi”. 
   (Tîlc) <475> Nu ziseră amu că „de te veri ruga lu Dumnezeu, tu ne veri putea curăţi”, ce „miluiaşte noi”. Iară de ce ziseră „miluiaşte-ne”, nu vrea fi zis, de nu le vrea părea că iaste adeverit Dumnezeu. Că a milui, unul Dumnezeu iaste, milostiv şi ieftinul Domn. „Isuse” mainte grăiră (ce se spune, mîntuitoriu), ca spre miluire să tragă pre el. „C-ai venit”, grăiia, „să vindeci toate nevoile şi să goneşti dracii; nevoile să scoţi şi să aduci bună cinste, şi să spăseşti sămînţa omenească. Miluiaşte încă şi noi şi ne spodobeaşte cu vindecare. Că nu cearem aur şi argint, nici altceva, ce chipurelor trupului vindecare să priimim”. Afară de cetate timpină pre ei, derep ce că nu le se cădea lor în lăuntru în cetate să lăcuiască, că era stricaţi, ce goniţi era ca neşte necuraţi. 
   (Evanghelie) Şi văzu pre ei, zise lor: „Păsaţi de vă arătaţi pre voi preuţilor”. 
   (Tîlc) Că leage era stricatului celui ce se vindeca, nu de [424] sineş să se înveaţe să-ş ispitească curăţiia, ce şi între ochii preuţilor să dea arătare, şi cu zisa acelora să se meastece cu cei curaţi. Milostivi-se de oameni iubitoriul Dumnezeu de glasul acelor amărîţi stricaţi, şi-i milui de acel chin ce se chinuiia de tot, că derept acel lucru se ivise pre pămînt, de fu om. Şi zise cătr-înşii: „Păsaţi, de vă spuneţi preuţilor”. Nici-i chemă pre ei Domnul cătră el, nici se atinse de ei, derep ce că era oprit leagiei să nu se apropie, nici să se atingă stricatului. Nici iarăş fără de lucru goni pre ei, după leage, ce şi milă le deade şi leagea păziia, derep ce că mila lui e nespusă, şi mîndriia lui neajunsă e şi nespusă. Că nu derept eluş feace aceasta, ce derept ceaia ce vedea, derep ce amu că <476> de se vrea atinge de stricaţi, părea-le-se-vrea că necurat a fi şi el, şi cu necurăţie şi cu prepus. Şi ară fi spus tuturor, împutîndu-i de ce fu. Ce nu se apropie, nici se atinse de ei, că şi leagea necurat zicea că iaste carele se atingea de stricat sau cît de puţin să şi se apropie de el. 
   Derept aceaia şi leagea necălcată să fie păziia, şi ca Dumnezeu milostiv dărui lor şi glas lăsă, cel ce şi sufletele lor vindecă şi trupurelor toată sănătatea desăvîrşit le deade. Zise amu lor să se arate preuţilor, derep ce amu că preuţii ispitiia pre aceia, şi de la aceia judecată lua, au curaţi era de stricăciune, au necuraţi. Că avea preuţii semn; carele era nevindecat de stricăciune, ei-l cunoaştea. Ce şi cu stricăciunca carele se strica, de-aciia dobîndiia vindecare. Preuţii-l ispitiia pre el, şi dar aducea-se ce era în leage tocmit. Că zice amu Dumnezeu cătră luminatul glasnicul Moisi să leapede den săbor tot stricatul şi tot necuratul suflet. 
   Şi iară şi această leage e stricatului: în ce zi se va curăţi, şi adus să fie cătră preuţi. Şi să iasă preutul den besearecă şi să vază pre el preutul că i e vindecată rana stricăciuniei. Şi să zică preutul şi să aducă curăţitului doao găini vii curate şi lemn de chedru înfăşurat cu canură [425] roşie şi isop. Şi să zică preutul, şi să junghe o găină (pretutindinea genuchele spre o apă vie), şi găina vie să o ia eluş, şi lemnul de chedru şi înfăşurătura canurei roşie şi isopul, şi să le moaie în sîngele găinei jungheate spre apă vie; şi să stropească cela ce se-au curăţit de stricăciune <477> de şapte ori, şi curăţit fi-va. Şi să lase găina vie la cîmp, şi să-ş speale cela ce se-au curăţit veşmintele-ş, şi să-i fie tuns lui tot părul şi barba, şi curăţit fi-va. Şi după aceaia să între în besearecă şi să fie afară de casa lui şapte zile. Şi cînd va fi a şaptea zi, iarăş să fie tuns tot părul capului lui şi barba şi geanele; şi să-ş speale veşmintele, şi să-ş speale trupul cu apă, şi curat fi-va. 
   Iară de poveştile aceastea de toate scrisu-se-au noao de Hristos. Că derept cea găină vie, viului şi al ceriului să înţeleagem cuvînt; trupului amu, a chinului lui grăim. Ce însă al său trup nu se putredi, că derept cuvîntul chedrului e, neputredul al Domnului trup, iară derept isopul, duhul, (că iaste caldă acea iarbă şi de răceala boaleei curăţitoare: aşa iaste şi firea duhului sfînt şi tăriia), iară derept cruntarea de sînge, a legiei spunere, iară derept apa vie, de viaţă făcătoare a botejuneei dulceaţă, şi păharul de unt, al duhului mir iaste semn. 
   Că se arată şi celor unşi cu mir la ureachea dereaptă şi mîniei dereapte şi piciorului [426] derept, că auzului amu de-a dereapta ascultare cuvintelor se dă, iară mîiniei şi piciorului spre dereapta lucrare să derepteaze. Iară mirul ce e vărsat pre cap, arată tăriia cuvintelor de înţeles. Iară de ce se tunde capulu-i? Derept zisa celor capete mai mari. Şi barba tunsă, acealea sînt păcatele bărbatului, iară geanele, ca toată preaînălţarea să leapede, şi realele şi necurăţiile. Şi de stricăciune slobozi-se-va, că Dumnezeu amu şi părintele, ce eram noi stricaţi de păcate, <478> cu a lui tărie fiiul ne aduse. Că vine să vindece frîmţii cu inima, şi să deşchiză ochii orbilor şi toate ranele să vindece. 
   Şi cercetă Hristos după voia părintelui curaţi să ne facă, nu numai de aceaste stricăciuni ce-s de stricăciunea, ce şi de toate, de fiece boală cine e ţinut. Că jungheat fu derept noi şi spăseniia arătă-se noao vindecare. Că cu răstignire vru moarte să rabde. Aceasta amu noao întru luminata umbrire scriia-se, în scripturile legiei. Că stricăciunea iaste o muncă nu lină, că spre mai mult tot şi se tinde, şi ale trupului noduri toate le apucă cîte puţinel, şi foarte nu e lesne a le vindeca şi mai pre sus de ajutoriul vracilor. Însă leagea, ca un necurat, zicea să scoaţă stricatul den săbor. Nu nesănătatea trupului opreaşte (că iaste să fie neosîndit cela ce se războleaşte fără voie: nu cu osîndă a-l ispiti, ce mai vărtos cade-se să se miluiască), ce era chip ceii bunătăţi ce va să fie, dulce şi bună. Şi în taină arată spăseniei noastră că stricăciunea trupul strică, iară păcatul şi sufletul şi mintea netreabnici şi ticăiţi face, pentru lucrul mort (ce se zice, pentru urîtele şi spurcatele păcate). 
   Morţi amu fiind noi păcatelor, e Dumnezeu şi părintele - preabogat e acesta cu milă, şi derept a lui mulţime de dragoste ce-au iubit pre noi - el ne-au înviiat lu Hristos şi ne-au rădicat şi ne-au pus la ceriu. Şi den săbor a scoate stricatul, pildă arată, cum şi păcatelor carele are minte omorîtă şi în toate păcatele e băgată, nevoinţă i iaste şi a se despărţi de mulţimea sfinţilor şi afară de al luminaţilor săbor să lăcuiască <479>. Nici să se meastece derepţilor hitleanii, şi curaţii spurcaţilor! 
   [427] Şi nici împreună să fie cu curăţiţii, nu i e iuşor a avea curăţitului spurcăciuniei. Ce meastec are lumina cătră întunearec, sau ce parte e credinciosului cu necredincioşii? Însă de e desfîrşit curăţit stricatul, curat pare-i-se de leage că va fi, şi mestecat va fi cu sănătoşii. Iară de e de jumătate stricat, necurat pare-i-se că va fi. Derept aceaia gonit fi-va, că e de tot stricat, că nădeajde de curăţie n-are nemică. Ce se spodobi de la Dumnezeu cu iubire de oameni, ca scîrbiei să nu fie înghiţit (că e amărît de rane), şi uitarea de jumătate stricatului, derep ce amu că nădeajdea sănătăţiei multă scîrbă iuşurează, că nu e dată lui de leage să se meastece cu alalţi oameni. Chip era şi aceasta celor ce era întru dulceaţa duhului adeveriţi, credincioşilor carei greşesc, nici să mănînce cu nuşii. Că zice dumnezeiasca leagea duhului: „Iară necredincioşilor cînd ne văm aduna?”. Că nu ne apără împreună să nu mîncăm cu nuşii, că grăiaşte Pavel apostol: „De vă vor chema cineva den necredincioşi, de veţi vrea să meargeţi, de tot ce vă va pune înainte să mîncaţi, nemică să nu judecaţi”. 
   Iară de credincioşi, ceia ce greşesc, aşa grăiaşte: „De e vreun frate de se meneaşte sau curvari, sau camatnic, sau slujitoriu de idoli, sau beţiţ, sau clevetnic, sau răpitoriu, cu aceia să nu mîncaţi depreună”. Şi iară mă rog voao, fraţilor, să vă feriţi de tot fratele carele îmblă fără de ruşine! Că de greşaşte credinciosul, iaste în chipul stricatului de jumătate, iară necredinciosul iaste în chipul celuia <480> ce se strică de tot. Şi e mărturie acestuia dumnezeiescul apostol, de grăiaşte: „Scris-am voao să nu vă mestecaţi curvarilor”. Şi să ştiţi, nu curvarilor lumiei aceştiia (ce se zice luotorilor de camătă, sau răpitorilor, sau celora ce slujesc idolilor), ce de e vreun frate de se meneaşte, şi alalte. Că curatul are amu leagea, pînă în sfîrşit stricatul nesănătos avîndu-ş trupul, nu că de acmu apropiia-se-va lui după leage să se spurce. 
   (Evanghelie) Şi fu, ducîndu-se ei, curăţiră-se. Unul dentr-înşii [428] văzu că se vindecă, întoarse-se cu glas mare slăvi Dumnezeu, şi căzu pre faţă-ş lîngă picioarele lui, mulţemi lui. Şi acela era samareanin. 
   (Tîlc) Făcură cei zeace ce se zisease lor de la Hristos, şi cu vindecare întocma spodobiră-se. Ce însă cei noao, ei era izrailteani, nemulţemitori arătară-se şi întru uitare de mulţemire căzură. Şi nu se întoarseră să dea slavă lu Dumnezeu, fără acest samareanin, fiind păgîn, că mai gătiţi era păgînii spre credenţă decît ovreaii. Că priimi Domnul pre acest samareanin, ca un bun înţelegătoriu, şi zise lui: „Credinţa ta mîntui-te”. 
   Aşa grăind Hristos, împreună aducea-le aminte, carei era acolo, de ce fusease mai nainte de ciudă. Împreună le şi arătă, că samareaninii buni înţelegători sînt. Iară ovreaii de ce era dăruiţi nu mulţemiia, că era iuţi şi mînioşi şi neaducîndu-ş aminte de dumnezeiescul dar pînă în sfîrşit. Că împută acelora Domnul că nu se întoarseră, mulţemită cu cinste să dea lui, iară samareaninul cu bună înţelegută şi cu bună mulţemită arătă-se. Priimi-l şi spăsenie-i dărui. 
   Să ne apropiem amu cătră Hristos, fraţilor, şi să cădem şi să ne închinăm, că iaste şi cu noi stricăciunea ce e de păcat. De <481> acela să ne nevoim să ne izbăvim. Nu „Isuse, învăţătoare” să strigăm, ce „Isuse, fiiul lu Dumnezeu, miluiaşte noi!” cu mare glas şi cu inimile înfrîmte să strigăm, şi să cearem de pripă curăţie să luom. 
   Să ne nevoim de ce iaste întru sufletele noastre ce e tinsă stricăciunea să o curăţim, şi hitleniia a părăsi. Şi de la Dumnezeu vindecare de vom dobîndi, să nu în partea nemulţemitorilor celor noao să fim însoţiţi, ce al zeacelui şi celui cu bună înţelepţie să ne închipuim. Şi cu bună blagodarenie şi noi întocma cu acela lu Dumnezeu să tremeatem, nu căce că-i trebuiaşte lui de la noi mulţemită, ce noao dentr-aceaia să ne fie folos. Că nici una den ale noastre lu Dumnezeu nu-i trebuiesc, ce noao ne trebuiaşte de la el. Că blagodareniia lu Dumnezeu nemică nu-i adauge, ce pre noi ne face aproape de el; şi spre pomenirea a darurilor [429] celora dulcile aduce-ne şi mai nevoitori cătră dumnezeieştile învăţături face-ne. Şi aşa ne face pre noi moşteani celor veaci buni ce vor să fie, şi aceia să-i dobîndim noi toţi în Hristos Isus, Domnul nostru. Că lui se cade slava şi cinstea, împreună cu tatăl şi cu duhul sfînt, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a treizecea
   Evanghelie de luca, zaceala 91
   
   (Luca XVIII, 18) În vreamea aceaia, un om apropie-se cătră Isus, ispitiia el şi grăi: „Învăţătoare dulce, ce să fac, viiaţa de veaci să moştenesc?” Zise lui Isus: „Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, fără unul Dumnezeu. Leagea ştii: Nu face curvie, nu ucide, nu mărturisi minciună, cinsteaşte tatăl tău şi muma ta”. El zise: „Acealea toate păzesc den tinereaţele meale”. Auzi aceasta Isus, zise lui: „Încă una tu n-ai: tot cît ai vinde, şi împarţi mişeilor, şi să aibi <482> avuţie vistiiari la ceri; şi vino după mine!”. El auzi aceaia, trist fu; era amu bogat foarte. Văzu el Isus că trist fu, zise: „Cum nu e lesne celui ce are bogăţie în împărăţiia lu Dumnezeu să între! [430] Mai lesne amu iaste cămilei pren lăuntrul urechile acului a treace, decît bogatului în împărăţiia lu Dumnezeu să între”. Ziseră ceia ce auziră: „Cine poate mîntuit să fie?”. El zise: „Nu e puteare de la om, puterile sînt de la Dumnezeu”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Cum e amu den mîncarea ceaia multa aprindere, iară den aprindere se naşte ogniţa, de-aciia dentr-acesta de multe ori moarte, aşa şi den avuţie şi den mulţimea bogăţiei nebunie fi-va, de-aciia, den nebunie, după mulţimea pohteei necuvioase învaţă-se a îmbla. Că nu atîta jeluiesc mişeii nevoia ca ceia ce au mai mult, bogaţii, nici oastea atîta puteare are, carii au scădeare spre lucrarea hitleniei, cîtă puteare are carele are bogăţie multă. Că mai vîrtos ce vor bogaţii, ei şi pot, şi aiavea amu iaste că şi de cei mai mulţi cu mult mai pot a face rău. Derept aceaia avuţiia ne se cade noao să o avăm pentru nevoi şi pentru treabe ce se cad, ca în chip domnesc, nu de rob, ca să o ţie cine o va avea, să nu fie ţinuţi aceia de treabă ei. Că derept aceaia se grăiaşte, ca de o treabă a slujbeei să o avăm aceasta, nu ca să o băgăm în comornic. Că chip de slugă iaste cine o face vistiiar şi i-e paznic, sau cine o răsipeaşte, nu spre ce e trebuinţa, ce pre pohtele hitleane. Însă spre trebuinţa celor ce le trebuiaşte a o răsipi, aceasta nu e pre iuşor bogaţilor şi iubitorilor de argint să o facă, derep ce amu că nici dinioară den pohta aceasta nu au a se delunga. Nu pentru căce nu pot toată avuţiia să dobîndească numai, ce şi <483> cîtă s-ară dobîndi, nemică le [431] pare-le lor că n-au. Că cînd amu au o sută de talanţi, nu foarte sînt săraci, ce încă şi o mie jeluiesc; iară cînd o mie dobîndesc, atunce mai vîrtos fi-vor săraci, că de-aciia nu o mie, cum mai de nainte, jeluiesc, ce mii să aibă, spre ce le trebuiaşte, grăiesc. Şi nici dinioară nici u saţiu nu le iaste lor de dobînde, ce de pururea de lucrul dobîndeei şi de aprinderea pohtei în mai multă pohtire fi-vor, că de pururea iaste spre toţi oamenii pohtirea bogătăţiei. Însă cine e nestrîns de ea, el o învince şi o împarte, iară cine o strînge, topeaşte-l cu grija, iară cine o părăseaşte, acela scîrbele pierde. Şi dentr-aceastea să ştiţi că moarte se tîmplă, că ca o jungheare le iaste iubitorilor de argint ce e cătră avuţie pohta. Derept aceaia şi de lipsa avuţiei moarte le aduce, ca o lăsare de sînge.
   Mişeii amu de răul cela marele, de pizme şi de uriciuni, de clevete şi de vada morţiei, cu nuşii şi bogaţii împreună, prespre toate zilele lăcuiesc. Iară pînă au neşchit ce e bine, mai multă cinste le iaste decît celor ce au aur mai mult. Că cela ce pohteaşte mult, el i se pare şi cel puţinel şi a fi mult. Că cea pohtă puţinea a measerului face-l întocma celui cu bogăţiia, derep ce amu că bogăţiia pre fire iaste pîine şi apă, şi cum se va fi îmbrăcămîntul trupului, să şi-l împle. Iară ceia ce adună mai cu asupră bogăţie spre suflet, nesfîrşită pohtă şi chin au. Că nu cela ce se îmbogăţeaşte fericit fi-va, ce cela ce nu-i trebuiaşte bogăţiia iaste fericit. Şi aşa iaste, cum şi astăzi, întru această sfîntă evanghelie ce se ceteaşte, şi mai chear spune-va grăind aşa: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, întrebă un jude pre Isus, grăi: „Învăţătoare dulce, <484> ce voiu face, ca viaţa veacilor să dobîndesc?” [432] Zise lui Isus: „Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, fără unul Dumnezeu. Leagea ştii: Nu curvi, nu fura, nu mărturisi strîmb, cinsteaşte tată-tău şi muma”. El zise: „Aceastea toate păzit-am den tinereaţele meale”. Auzi Isus, zise: „Încă una-ţi lipseaşte: tot cît ai, vinde, şi împarţi mişeilor, şi veri avea comoară la ceriu; şi vino de pasă după mine!” El auzi aceasta, preascîrbit fu, că era foarte bogat. 
   (Tîlc) Unii amu socotitoriu şi ispititoriu grăiia a fi acest jude: şi vrea să vîneaze pre Isus în cuvinte; cu hitlenie şi cu înşelăciune vine cătră Isus să întreabe pre el. Însă nu e aşa, cum de mulţi arătat fi-va, ce mai vîrtos iubitoriu de argint arătă-se a fi. Că aşa-l amu Hristos oblici fiind el, şi şi evanghelist Marco grăiaşte că curse şi genuchele plecă, rugă pre Isus, şi ca căută spr-ins Isus, iubi pre el. De aceastea amu nu hitlean şi socotitoriu şi ispititoriu arăta-se, cum se părea unora, ce mai vîrtos iubitoriu de argint.
   Că se apropie cătră Isus, de vrea să ştie de viaţa veacilor. Pohtiia şi aceasta ca un iubitoriu de aur, că nu iaste aşa alt de iubitoriu de viaţă, ca omul iubitoriu de aur. Părea-i amu că-l va învăţa Hristos pre el şi va da nărav, ca şi în vecie viu să fie. Iară cine se îndulceaşte de dulceaţa bogăţiei şi a aurului, cum zise Domnul, mai vîrtos nu cu strînsura avuţiei, şi nici maimulţimea bogăţiei ajutătoare fi-va vieţiei de vecie. Căi-se judele şi-i păru rău pre sineş de întrebare, şi greime luo de răspunderea lu Hristos ce fu cătr-însul. Că el amu, derep ce avea aur prespre toată vreamea, a veacilor viaţă pohtiia. Iară de vrea avuţiia părăsi, ce grije fi-vrea lui de viaţa veacilor? Că cu sărăcie <485> vrea vie, cum i se părea. Însă el veacilor [433] mearse cătră Hristos, ca la un om preaprost şi ca la unul de învăţători. 
   Derept aceaia şi Domnul arătă că nu se cade ca la un om preaprost cătr-însul a mearge, ce ca lu Dumnezeu. Că răspunse grăind lui: „Nimea nu e dulce fără unul Dumnezeu. Iară să mă grăieşti dulce, o ome, derep ce adaugi şi învăţătoriule?”. Arată amu că „ca unul den mulţi pre mine părea-i-se! Iară de sînt unul den mulţi, nu sînt dulce; că nimea den oameni nu iaste dulce pre adevăr, fără unul Dumnezeu. Derept aceaia de veri să mă grăieşti dulce, ca Dumnezeu mă grăiaşte dulce, nu ca om preaprost. Iară de mă ai om preaprost, den mulţi unul, nici dulce mă chema. Că adevăr amu, dulcele şi izvorul dulceţiei şi începutul şi rădăcina dulcilor Dumnezeu iaste. Iară oamenii, să sînt şi dulci, ce nu cu adevăr, ce după priimire şi întru puţin au dulceaţă, derep ce amu că pre lesne schimbaţi sînt şi se întorc. Şi carea ia adaosă spre dumnezeiasca dulceaţă, iară dulceaţa omenească hiitlenie mai vîrtos pare-i-se. Ce învăţătura ştii: Nu curvi, nu ucide”. 
   Mainte amu cea mai grea isprăveaşte leagea, pohta şi mîniia, că cu aceastea amu mai pre lesne lunecămu-ne, de-aciia de furtişag şi mărturisitură strîmbă grăiaşte, ce întru acealea nu mulţi, nici de multe ori cad. Iară cei ce curvesc, den pohtă lă iaste, iară ceia ce ucig, den mînie le iaste, derep ce amu că acea fire iaste: den lăuntru are vină, şi pururea turbură pre noi şi greu războiu are. Că are omul împreunare şi dobitocului fără de cuvînt, cum au simţitură şi se mînie şi pohtesc. Derept aceaia mainte aceastea isprăveaşte leagea, de-aciia de făr <486> de cuvinte grăiaşte. [434] Iară a fura şi a mărturisi strîmb, oamenilor scădeare vedem aceasta fîcînd; şi într-unii puţini, că nu firea turbură noi de pururea ce den greşala socotirei cuvintelor den năravul cela răul şi den voia hitleanului fi-vor. Aşijdere amu şi ceia ce spre părinţi greşesc, dentr-acesta iaste. Şi de iaste şi greşală mare însă ca nu curînd a fi, ce mai apoi aceasta puse, că nu se află lesne atîta de curînd mulţi ca să se nebunească spre părinţi şi mîniia pre ei, ce spre puţini şi aceasta va fi şi den puţinei îndrăzneaşte. 
   Zise acest om că „aceastea toate păzit-am den tinereaţe” iară capul tuturor bunătăţilor, nestrînsoarea, puse-i înaintea lui Domnul. Căutaţi legile! Că creştineasca viaţă adeverită fiind, „tot amu cît ai” zice Domnul, „vinde” derep ce că de va rămînea ceva, aceiia eşti rob. Şi împărţi aceaia, zice Domnul, nu rudeloru-ţi, nici bogaţilor, nici şutelitorilor, ce mişeilor, celor ce zice să împarţi. Aceasta arată, ca nu cum se va tîmpla a face împărţire avuţiei ce cu socotinţă şi cu înţeles derept. Derep ce amu cu nestrînsura şi în toate într-alalte bunătăţi cade-se să aibă omul derept aceaia zice şi: „vino, de pasă după mine”, ce se zice: „şi întru alalte, în toate bunătăţile isprăvit ucenic şi închipuit mie fii, şi de pururea pasă după mine, ca să nu amu astăzi să mergi după mine, iară demîneaţă să te leneşti; ce pururea pasă după mine”. Derep ce şi pre acest jude iubitoriu de aur văzu-l, că şi la ceriu cu comoară făgădui-se lui Domnul. Însă nu vru să între acesta, nici se schimba inema lui, că rob era avuţiei. Şi pohtiia viaţa veacilor, însă dragostea ce avea de bogăţie apăra pre el. Auzi amu şi ce scîr<487>bi, că lăsarea avuţiei spuse-i lui Domnul. 
   Că se arată mai vîrtos şi de acesta, că nu era iscoditoriu [435] judele acesta şi hitlean, ce mai vîrtos bun înţelegătoriu, şi nu cu hitlenie şi cu ispită întrebarea făcu. Neminea den farisei nu se scîrbise nici dinioară de răspunderea lu Hristos ce era cătr-înşii, ce mai vîrtos se întărîta şi se turbura. 
   (Evanghelie) Că văzu pre el Domnul că fu oscîrbit, şi zise: „Cum nu iaste pre lesne celor ce au aur să între în împărăţiia ceriului! Mai pre lesne iaste cămilei pren lăuntru de urechile acului a treace decît bogatului în împărăţiia ceriului a întra”. Ziseră carei auziră: „Cine poate să se spăsească?”. El zise: „Neputearea e de la om, iară puterile sînt de la Dumnezeu”. 
   (Tîlc) După ce auzi bogatul a avuţiei părăsire, scîrbi-se şi greime luo, iară Domnul cu minunată faţă grăi: „Cum nu e lesne celui ce are aur să între în împărăţiia ceriului!”. Nu zise că nu le e puteare, ce nu le e lesne. Că nu iaste amu să nu le fie puteare bogaţilor să se spăsească. Că iaste puteare cărui-ş va împărţi aurul a dobîndi a veacilor dulceaţă. Ce nu iaste lesne a-ş părţi avuţiia, derep ce că-i trage şi-i aduce spre pohte multe şi-i vatămă şi-i apără. Şi n-au a se scutura pre lesne şi slobozire sufletească a dobîndi carii-s ţinuţi de aur şi de bogăţie! Iară după aceaia şi ca o neputeare aceasta pune Dumnzeu, grăind că „mai lesne iaste cămilei pren urechile acului a întra decît bogatului a se spăsi”. Neputeare a şti, că nu se poate alcătui cămila pren urechile acului. Însă iaste a înţeleage sau cămila însăş aceasta, dobitocul, sau vreo fune de ale corabiei, ce au în corabiia ceaia marea mai groasă. Iară de-i iaste cămileei mai lesne pren urechile acului a se alcătui, decît <488> bogatul a se spăsi, neputinţa aceasta adevăr iaste bogatului a se spăsi, încă şi mai cu neputinţă pre adevăr. 
   Ce amu am mainte a zice? Că pre adevăr aşa iaste, că cine e bogat neputeare i iaste a se spăsi, de nu va supune bogăţiia, nici are a zice cineva că cutarele era [436] bogat şi-ş împărţiia avuţiia şi se spăsi. Că nu se spăseaşte bogat, ce derep ce i-au fost ca o minciună strînsoarea, sau ca un iconom fiind spăsi, nu ca un bogat. Că altul e iconom, iară altul e bogat. Bogatul amu iaste cel ce-ş păzeaşte bogăţie numai luiş, iară iconom iaste cel ce derept alţii aceasta strînge-o. Şi bogatul amu, elu se va spăsi, deaca-ş va părăsi tot ce va avea. Iară iconomul, ca o avuţie bună, ce strînge, împarte, cui de ce le tribuiaşte. Însă şi aceasta să socotim, că bogatului neputeare i iaste a se spăsi, că celui ce are aur se arată acest cuvînt că nu i-e lesne. Că cine e ţinut şi legat aurului, şi robeaşte lui, şi e prins de bogăţie, nu se va spăsi. Că neputeare i iaste celui ce are aur, sau e biruit de aur, nu iaste el biruitoriu spre aur. Ce şi mai vîrtos, să ară vrea acela şi bine aceasta să o tocmească, încă nu i-e lesne a se spăsi, pentru neputinţa omenească. Că neputinţa amu iaste să nu ţinem mai mult den ce avăm, de cît ne e treaba. 
   Derep ce amu că se nevoiaşte diavolul să împiedece pre noi pînă ţinem avuţiia? Că aiavea amu iaste, că mai vîrtos va el tocmeala aceştiia să avăm, decît a pravilei şi a legiei socotinţă. Şi întocma aceii împărţeală face-ne nici cu o vreare curată şi dereaptă. Că se tîmplă oare şi derept rudele şi împreunarea şi derept dragostea de se trage, iară aorea derept sila şi răpştirea şi derept împutăciunea a se nevoi, aorea şi derept lauda şi slava rădi<489>că-se, şi aduce a nu socoti mişeii, mai vîrtos şi săracii, cei ce mai vîrtos datori sîntem să le dăm şi de pururea fieş-ce a da lor, şi a nu tocmi bine a chelăriei-ş isprăvire, cu de ce nu e pre iuşor a scăpă de mrejile diavolului. Derept aceaia bună iaste nestrînsoarea şi şi împreună tuturora nevătămătoare, şi neapărătoare cui va vrea să facă îmblare întru spăsenie şi în împărăţiia ceriului. 
   Ziseră ceia ce auziră: „Cine amu poate să se spăsească?”. Şi Hristos grăiaşte că „nu e putearea den om, ce puterile sînt lu Dumnezeu”. Că ceia ce au socotire şi înţelepţie omenească (ce se zice, carei trag jos şi pohtesc ale pămîntului), [437] nu le iaste puteare să se spăsească, cum fu zis: „De la Dumnezeu iaste putearea”. Cînd amu va avea cineva pre Dumnezeu sfeatnic, şi dereptatea şi nestrînsura, şi a priimi leagea şi învăţăturile lui, şi va ceare ajutoriu şi tărie dela dins, aceluia i iaste puteare. 
   Că a noastră amu iaste să vrem binele, iară a lu Dumnezeu iaste, ceaia ce săvîrşaşte. Şi într-alt chip iarăş, de văm ieşi desupra neputinţei omenească, şi să văm vrea să ne facem noao liubovnici den mamonul nederept (ce se zice, den cea avuţie ce avem mai pre desupra de cîtu ne trebuiaşte şi o avăm den dereptate), să o dăm mişeilor, că atunce văm avea a ne spăsi şi ne văm veseli întru ale veacilor sălaşuri. Iară încă şi mai bine iaste, toate cîte să vom avea să vindem, să le dăm mişeilor. Iară să nu de tot, încaile părtaş să facem pre ei. Iară de nu văm face nici aşa, încai cu ceva pre puţinel pre ei să-i mîngîiem, şi cu aceia pre Dumnezeu văm milostivi, şi aşa acea neputinţă cu puteare ne va fi. Şi va fi cătră noi dragostea şi de oameni iubirea a lu Dumnezeu. 
   Aceasta aducîndu-ne aminte, fraţilor, nu scîrbiţi să fim, rogu-mă, <490> a ne vinde avuţiia carii auzim, a o da mişeilor. Ce cu usîrdie mai vîrtos şi cu bună înţelepţie şi cu bucurie aceasta să facem. Şi să ne lăsăm de curvie şi de ucideri, de furtişaguri şi de mărturisitura strîmbă, de mîniia şi de urgiia şi toate de alalte reale, şi de hitlenie, şi de nedereptate, şi de asupriciuni, şi de camete. Că această camătă şi asupritură pre adevăr mare rău iaste, cîndu-ţi obideşti fraţii săi, derep ce amu că mai vîrtos datoriu sîntem să-i ajutăm şi să mîngîiem pre ei den ce avăm, cum se-au zis voao. Şi să cinstim părinţii şi mumînile noastre, mai ales şi mai vîrtos părinţii duhovnici şi învăţători, că dentr-înşii priimim duhovniceasca după naştere, că aceasta amu iaste pre ogoadă lu Dumnezeu. Să păzim leagea şi învăţătura lu Hristos şi să meargem pre urma ucenicilor [438] şi apostolilor lui, plecîndu-ne în toate învăţăturile lor, şi să meargem pre urma celor ce-au ogodit lu Dumnezeu, sfinţilor părinţi şi învăţătorilor noştri, păzind învăţătura lor şi leagea, tare şi vîrtos, şi să le rîvnim căiei ceaia buna şi vieţiei lor. 
   Să vindem sufleteaşte şi cineş de noi avuţiia sa (ce se zice, mîniia, pohtirea, şi toate cîte răsar dentr-aceasta), şi să dăm aceasta şi să o aruncăm dracilor, ce sînt measeri şi lipsiţi de toată bunătatea şi căzuţi den bogăţiia dulceţiei lu Dumnezeu. Şi atunce să meargem după Hristos că păcătosul care-ş va lepăda bogăţiia dracilor, el poate mearge după Hristos. „Fereaşte-te de rău”, zice „şi fă bine!”. Că a te lepăda de rău iaste să leapezi bogăţiia ceaia reaoa puteriei săracă a dracilor, iară a face bine iaste a mearge după Hristos şi pre urma lui a îmbla. Că aşa amu vieţuind, şi îmblînd cătră dumnezeiasca bună-ogodire, <491> a sfinţilor a tuturor şi a derepţilor dobîndi-văm împreunare, şi neputredei şi nespusei dulceaţă a lor, şi în cea comoară sufletească a ceriului îndulci-ne-văm, cu dulceaţa şi iubire de oameni a Domnului nostru, lu Isus Hristos. Că a lui e slava şi putearea în veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a treizeci şi una
   Evanghelie de la Luca, zaceala 93
   
   (Luca XVIII, 35) În vreamea aceaia, cîndu se apropie Isus întru Ierihon, u<n> orb şedea lîngă cale, cerea. Auzi nărodul trecînd, întrebă ce iaste aceasta. Spuseră lui că Isus Nazareaninul treace. [439]  Şi strigă, grăi: „Isus, fiiul lu David, miluiaşte!”. Şi ceia ce mergea nainte opriră lui să tacă; el vîrtos mai mult strigă: „Fiiul lu David, miluiaşte-mă!”. Stătu Isus, zise lor să-l aducă cătră el. Apropie-se de el, întrebă el, grăi: „Ce veri de să-ţi fac?”. El zise: „Doamne, să văz”. Şi Isus zise lui: „Caută! Credinţa ta mîntui-te”. Şi aciia văzu, şi după el duse-se, slăvi Dumnezeu. Şi toţi oamenii văzură, deaderă laudă lu Dumnezeu. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Soarele derept iaste Dumnezeu, cum iaste scris că tuturora întru un chip luminează lucirea dulceţiei sale. Iară sufletul fieşcărui om, sau e ca ceara, iubitoriu de Dumnezeu, sau ca lutul, iubitoriul de lucru, ce-l usucă soarele. Aşa e şi tot sufletul iubitoriu de lucrul lumiei, şi iubitoriu de lume, de carea ceartă Dumnezeu: ca un lutu e pre vreare, de nu priimeaşte semnul peceatei, iute fiind, şi pre eluşi se surpă spre piiardere. Iară tot sufletul ce de Dumnezeu iubitoriu, ca o ceară moaie-se şi chip şi semn şi dumnezeiesc înţeles priimeaşte, şi va duhulu lu Dumnezeu sălaş. <492>
   Că soarele al ceştii lumi văzut fi-va şi nevăzut, iară înţeleptul soare, văzut fi-va destoinicilor; şi toţi-i veade, ce mai vîrtos pre carii prevesc pre el. Că soarele lumiei nu grăiaşte, nici dă cuiva a grăi, iară înţeleptul soare şi grăiaşte cătră iubiţii săi, şi a grăi şi a vedea tuturora dăruiaşte. [440] Soarele amu al lumii, pre ale lumiei locuri luminează cu căldura zareei lui şi udătura pămîntului numai ce usucă, iară nu bagă saduri şi seminţe. Iară înţeleptul soare, ca se arătă amîndoao întru suflet lucrează-le, că usucă udătura chinurilor şi necurăţiia ce e dentr-aceastea curăţeaşte, şi grăsime dă înţeleptului pămînt al sufletului şi dentr-însul adăpă sadurile bunătăţiei; şi hrănite fi-vor cîte puţinel, şi creaşte-vor. Lumina iaste Domnul, ca frîmseaţe sufletului celor ce cu viaţa şi cu cuvîntul curăţiţi-s. Că să iaste untuneareculu neştiinţei şi păcatul, să ştim că iaste şi lumină, mintea cea bună şi viaţa bunătăţilor, ce e după Dumnezeu. Că lumină se grăiaşte Hristos, că luminează mintea spre înţeleagerea nevăzutelor şi arată ceaia ce e a unora, celora curaţilor, taina a vedea. Lumina iaste Hristos, derep ce că luminează, cu înţeles a credincioşilor inemă şi ochilor trupului oamenilor lumină le dăruiaşte. Derept aceaia grăiia: „Eu lumină sînt lumiei, şi eu lumină întru lume venii”. Aceastea aşa sînt, şi au a arăta şi ceteniile evangheliei de astăzi, cum vor vedea ce e pus înainte, că aşa grăiaşte: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, fu cîndu se apropie Isus întru Ierihon, şi iată un om orb şedea lîngă cale, cerea. Auzi nărodul trecînd, întrebă ce iaste aceasta. 
   (Tîlc) Îmblînd Domnul pren toate cetăţile şi în toate <493> laturile iudeilor, toate boalele şi lîngorile vindeca; şi propoveduiia pocaianie, şi rătăciţii întorcea spre adeverita înţeleagere, şi cu preaslăvite ciudese învăţătura încredinţa-o. Că se învăţase oamenii, nu atîta cuvintelor, cît lucrului pleca-se şi ascultători era. Trecînd amu cetăţile iudeilor Domnul, apropie-se întru Ierihon, că Ierihonul cetate era a Hananeiei, mitropolie şi mare cetate era păgînească. Că aceasta amu, oarecînd Ierihonul Isus Naviin ajunse-l, şi multu-l bătu, cînd pre păgîni birui. Iară acmu, adeveritul Isus spre mîngîiare şi mîntuire vine, că vrea să-i slobozească de prădarea aceaia şi de acea spargere de demult, şi [441] împinşii şi goniţi să-i priimească. Dentr-această cetate iaste şi Ravvă, acea curva ce priimi iscoadele lu Isus Naviin şi păzi pre ei. Mergînd Domnul pre cale, aceaia-l ducea întru Ierihon, mult nărod mergea după el, că cura de pretutindinea derept ciudesele lui învăţătura. Un orb şedea lîngă calea aceaia, şi auzi el voroavă de cei ce mergea după Hristos, şi învăţaţi şi vindecaţi de el; întrebă ce iaste aceasta. Şi după aceaia ziseră lui că Isus Nazareanin treace. Auzită avea ce e den el de facerea ciudeselor, nevoiia-se că va face ciudesă Domnul şi spre acest orb fiind, şi-i trebuiia vindecare. Şi se rădică de vine cătr-însul, şi cu mare glas începu a striga: „Isuse, fiiul lu David, miluiaşte-mă!”. Iară Domnul grăi lui: „Ce veri să faci ţie? Şi ce strigi aşa? Ce cauţi, ome, ca sărăcii, cu sărăciia ceaia de apoi derept tine şi ce ceri de la cela ce n-are necăirea capul să-ş închine?”. 
   Iară orbul adause rugîndu-se şi căzu de strigă şi grăi: „Voiu să văz”. Nu puţinel ceva şi sărăcească cearere cerşu orbul de la <494> Dumnezeu şi Domnul, nu aur, nici argint, nici bunătate, nici îmbrăcăminte, nici altceva, ca acealea, cum cerea de la alalţi oameni, că de aceastea de toate puteare-i-vrea fi lui de să dea tuturor de toate, ce numai ce grăiia: „Doamne, voiu să văz!”. „Că niminilea altul”, zice, „nu-mi poate aceaste dărui, derep ce că unul iaste Dumnezeu, ce miluiaşte şi spăseaşte”. Derept aceaia căzu şi veni şi se închină, şi ca făcătoriului şi Domn a toate strigă: „Miluiaşte-mă!”. Şi „fiiul lu David” zise-i. „Acela te crez că eşti, ce e den sămînţa lu David aşteptat, ş-ai venit să mîntuieşti ruda noastră derept mila ceaia fără de număr”. Meneaşte-l şi aimintrea fiiul lu David orbul, derep ce amu că numele acesta cinstit foarte părea-i-se a fi, şi de multe ori amu [442] prorocii şi împăraţii, pre carele vrea să cinstească, aşa le zicea lor; şi cu acest nume proslăviia pre el. Întru iudei şi acest orb crescuse, şi ce era de leage şi de proroci grăite de Hristos spunea: că den ruda lu David pre trup Hristos are a veni. Şi ca lu Dumnezeu „miluiaşte-mă” strigă-i, că unul Dumnezeu iaste numai de miluiaşte. Ca den ruda lu David, fiiul lu David meniia pre el. David amu spune-se iubit şi blînd; ş-au fost aşa fiind. 
   Cerşu de la el milă. Nu zise orbul „ceare de la Dumnezeu”, sau „te roagă de mine, şi roagă şi îmblînzeaşte”, ce „miluiaşte-mă” numai ce grăi. Că ştiia foarte bine că iaste fiiul lu Dumnezeu, de se născuse den sfînta şi de pururea fată Mariia. Derept aceaia-l şi vindecă, că aşa crezu. Iară ceia ce mergea după el, înainte opriia lui, să tacă. El mai vîrtos striga: „Isuse, fiiul lu David, miluiaşte-mă!”. Aşa iaste sufletul răbdătoriu şi tare şi aprins. Că de nu-i vrea <495> fi tare fiind credinţa orbului, n-ară fi după ce-l opriia şi mai vîrtos şi mai mult strigat. Derept aceaia de Domnul întrebat fu şi aproape de el a fi spodobi-se, şi cearerea nu greşi ce vindecare dobîndi. 
   (Evanghelie) Că stătu, zice, Isus, zise să fie adus el cătr-însul. Şi apropie-se lui, întrebă pre el, grăi-i: „Ce veri de să fac ţie?”. Iară orbul zise: „Doamne, voiu să văz”. 
   (Tîlc) Nu că nu ştiia, întrebă pre el Domnul, ce ca să n-aibă a i se părea cuiva că alta va orbul să priimească, iară el alta-i dă lui. Ce să înţeleagă şi ceia ce sta împrejur şi cei ce venise cu nusul credinţa aceluia ce venise, derept aceaia feace acea întrebare Domnul. Şi aceasta arătată iaste dentru însuş răspunderea a Domnului, că „de veri să vezi” grăi-i, „tu vezi!” Şi deaca auzi, aciiaş văzu. 
   Că rodul credinţeei spăsenie dă. De acolo şi Hristos mărturisi şi zise: „Credinţa ta spăsi-te”, de arătă orbului pilda vindecăriei lui şi ciudesa aceii isprăvirei. Că împreună zise lui „vezi”, şi aciia glasul Domnului lumină bolnavului [443] fu. Şi văzu de pripă, derep ce amu că al luminiei era glas şi al dătătoriului de lumină cuvînt. Şi mergea după el şi proslăviia Dumnezeu, că luo amu orbul de la Hristos preadulcele dar preaslăvit. Şi nu leni a mearge cu nusul, ce mearse după el, şi ca lu Dumnezeu slavă dîndu-i, şi şi alăltora pildă le fu a proslăvi şi a lăuda pre Dumnezeu. Că toţi oamenii, zice, deaderă slavă lu Dumnezeu. Şi mainte de dare răbdătoriu arătă-se orbul, şi după luare bun înţelept arătă-se. Că răbdătoriul amu, că să fu oprit de mulţi şi apărat a striga mai mult adause de strigă: „Miluiaşte-mă, Isuse, fiiul lu David!”; că înţeleptul bun deaca priimeaşte dulceaţa, nu se întoarce, cum mulţi fac: <496> după luarea dulceţiei nu înţeleg, şi nu-s mulţemitori cătră dătătoriul de bine. 
   Ce acestuia şi noi să rîvnim. Şi mainte de dare răbdători de cearere să fim, şi după luare mulţemitori să fim şi cu sîrguit să venim. E să sîntem amu şi foarte ticăloşi şi nedespărţiţi, şi înşine de noiş să aducem rugăciune Domnului, ca cearerea să priimim de la el spre folos noao. Că acest orb, niminea nu avea să derepteaze pre el, nici putea să vază pre Domnul, nici cineva den apostoli află ajutoriu, ce mai vîrtos mai mulţi avea de-l opriia, el toată apărarea birui şi preaieşi şi cătră însuş acela vindecătoriul Domnul Hristos vine. Şi nici o drăznire nu avea el dentru viaţă-ş, ce în locul tuturor acestora de destulu-i fu usîrdiia, şi niminea pre el nu-l putu apăra. 
   Această usîrdie amu şi noi să ne nevoim să strîngem în rugăciunea ce e cătră Domnul, şi să va ţinea darea Domnul, şi să sînt şi mulţi den gonitori de ne apără, atunce mai vîrtos să ne nevoim şi să tragem de oameni iubitoriul, Dumnezeul nostru, spre sfîrşirea rugăciuniei noastre. Că pretutindinea, carea nu era pre iuşor, ce cu trudă, mai vîrtos şi nevindecată şi mai [444] cu dureare, şi nu se putea lesne vindecată să fie de nici un om şi de sfinţii ce făcea ciudese, acesta însuş Hristos slobozeaşte şi vindecă, ca un preamîndru şi bun meşter. Şi nu numai den nafară deşchise ochii orbului Domnul, ce şi den lăuntrul sufletului. Şi aceasta arătată iaste, că şi mergea după el şi proslăviia Dumnezeu. 
   Sfinţii amu proroci, cînd şi ciudese făcea, ruga Dumnezeu şi de la el tărie cerea. Cu aceaia preaslăvite seamne făcea. Aşijderea şi apostolii mai de apoi punea-ş genuchele <497> la pămînt şi Dumnezeu ruga, şi cu Dumnezeu ciudesele făcea. E acesta însuş Hristos şi Dumnezeu fiind, şi domn prespre a toate, făpturilor grăiia. Aorea cătră mare grăiia: „Taci şi te închide”, iară aorea, cînd stricatul, grăiia: „Voiu, curăţeaşte-te”; şi necuratului drac opriia-i grăind: „Ieşi den omul acesta, şi de acmu să nu mai întri într-însul!”. Şi acmu amu, cu dumnezeiasca a lui amerinţare, orbului dărui şi lumina trupului şi lumina înţelegutului. Că acesta amu iaste den începutul lumiei firea, carele-au împărţit întunearecul den lumină şi făcu lumină. Şi sufletelor amu destoinicilor arată-se de pururea dîndu-le a sa lumină, şi ochilor oamenilor, carii merg cătr-însul, ca un ziditoriu şi făcătoriu, vedeare dăruiaşte. Atunce orbul lumină-se, iară năroadele crezură, şi toate limbile a lu Isus nume grăiia. Că toţi văzură ochii orbului că vedea, că era adevăr preaslăvită acea ciudesă ce fu. Derept aceaia cîţi văzură, credincioasă învăţătura lu Hristos părea-le şi prorociia Domnului spre lucru a ieşi meniră, den ciudesa aceasta încredinţaţi şi sfătuiţi fiind. 
   Iară noi de ce-au fost ale Domnului preastrigări aciiaş toţi să ieşim văzînd, şi acelor ciudese ce-au fost atunce să creadem. Şi stînd înaintea acestora, ca neşte bătjocuriţi şi uitaţi să ne pare că sîntem. Şi aşa, fără de răspuns prea cu slavă acelui făcătoriu să creadem, şi ca şi cînd am fi înşine văzători acelor ciudese ce se-au făcut în vreamea aceaia, să proslăvim în trupurile noastre, dumnezeiescului, lu Pavel, cucerindu-ne, ce-au grăit: „Proslăviţi Dumnezeu întru nodurile voastre!”. 
   [445] Aşa se va proslăvi Dumnezeu întru nodurile nostre, de nu văm căuta rău. Să ne învăţăm să căutăm binele <498> şi să proslăvim Dumnezeu întru văzutele ale lui făpturi şi nevăzînd pre el, să-i mulţemim de toate de ce-au făcut. Proslăveaşte Dumnezeu, de nu văm asculta cîntecele cealea realele ale satanei, şi de văm asculta cuvintele lu Dumnezeu, şi de văm desface uşile auzului, însă nu ocărîlor şi ascultătorilor spurcate, ce învăţăturiei dumnezeiască de pururea şi dojanei. Şi împreună să zicem că se proslăveaşte Dumnezeu în toate nodurile noastre, cînd creadem derept întru el şi sfîrşim sfînta a lui leage. Cu acealea amu pre noiş în toate zilele cade-ne-se a ne derepta, şi cu acealea ni se cade a ne arăta înaintea lu Dumnezeu. Că grăiaşte prorocul Iosie: „Milosteniia şi judecata păzeaşte, şi te apropie Dumnezeului tău pururea!”. Şi iară Malahiia de faţa lu Dumnezeu grăiaşte: „Fiiul proslăveaşte părintele, şi robul pre domnul său”. „Şi de sînt eu părinte, unde iaste slava mea, şi de sînt eu domn, unde iaste frica mea?”, grăiaşte Domnul a-tot-ţiitoriul. Şi apostolul: „Să ne curăţim sineş”, zice, „de toate spurcăciunile trupului şi ale sufletului”. Şi preamîndriia lu Solomon iarăş învaţă: „Cu toată paza socoteaşte inema sa, că den fire iscodeaşte viaţa”. Şi Hristos grăiaşte: „Curăţeaşte den lăuntru sticla, ca să fie şi dennafara ei curată”. 
   Derept aceaia să ne teamem, fraţilor, şi să ne nevoim a căuta cătră lumina învăţăturiei lu Dumnezeu. E să sîntem şi orbi, să ne apropiem cătră Dumnezeu cu pocaianie şi cu ispoveadanie şi cu ferirea spurcatelor şi urîtelor lucruri, şi să dezbrăcăm veşmintele noastre, cu cealea ce sem îmbrăcaţi (ce se zice, lucrurile întunecate şi de ale pămîntului lucrări şi griji), şi să ne îmbrăcăm întru <499> arme luminate ale bunătăţilor. Şi ca întru o zi luminată, cu bună cinste şi cu dereptate şi prea cu cuviinţă să îmblăm, ca să putem să [446] meargem după însuş acesta Domn şi slobozitoriul şi mîntuitoriul nostru, Isus Hristos şi Dumnezeu. Că lui slava şi ţinearea cu fără-de-începutul părinte şi viaţă-făcătoriu duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Dumineca a treizei şi două
   Evanghelie de la Luca, zaceala 94
   
   (Luca XIX, 1) În vreamea aceaia, mergea Isus întru Ierihon. Şi iată un bărbat ce-l chema Zachei, şi acela era mai-mare vameşilor; şi acesta era amu bogat. Şi căuta să vază Isus cine iaste, şi nu putea de nărod, că de crescut era mic. Şi curse înainte, sui întru un copăcel să vază el. Că pre acolea vrea să treacă. Şi ca vine la loc, căută Isus, văzu el şi zise lui: „Zachei, deştinge-te jos! Astăzi amu în casa ta cade-mi-se a fi”. Şi se deştinse jos, şi prinse el, bucură-se. Şi văzură toţi, răpştiră, grăiră că cătră u bărbat păcătos întră să răpause. Stătu Zachei, zise cătră Domnul: „Adecă, jumătate de avuţiia mea, Doamne, dau mişeilor, şi să am cineva obidit, întorc de patru ori”. Zise cătr-însul Isus că „astăzi [447] mîntuirea casei aceasta fu, derep ce şi acesta fiiul lu Avraam iaste. Vine amu fiiul omenesc, să caute şi să mîntuiască periţii”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Toată amu nedereptatea şi răpirea şi camăta rea e, şi mai vîrtos şi mai rea de toate realele şi cu pizmă destoinicilor, iubitorilor de Dumnezeu. Iară mitar, neschimbat lucru iaste asuprituriei şi realelor şi nedreptăţiei, că cumu-s pren păduri urşii şi leii, de sînt foarte fieri iuţi, <500> mai vîrtos de alalte fieri, aşa-s şi pren cetăţi şi pren toate laturile mitarnicii şi înşelătorii, mai vîrtos de oameni de toţi mai nederepţi şi mai hitleani. Că omului pizmaş păcatul i iaste cămătniciia, şi bunului iubitoriu de stranici protivitoriu, că cum se protiveaşte reacele caldului, şi albului negrul, şi luminei întunearecul, aşa se protiveaşte şi mitariul învăţăturiei, tescuind şi asuprind mişeii. 
   Iară a mitarnicilor amu avuţie nu iaste nemic dentr-altceva, ce numai den lacrămele mişeilor. Şi cîţi dentr-aceaia dobîndă caută să se îmbogăţească, prespre puţin după aceaia plînge-vor şi şi de al lor lipsi-se-vor, că cămătniciia oarece un aluat vechiu iaste, şi vareunde să cade, necurăţie lucrează. Şi de dobîndeaşte cineva ceva den nedereptate, şi a sa avuţie toată pînă în sfîrşit piiarde-o. Şi să va fi adusă macar şi camai puţină rea, de multe ori ceaia ce zace acolo, cea multă şi bună, mătură-o. Iară să veri şi mulţi vedea cămătnicind şi asuprind, şi nu-i ajunge curînd această osîndă, încă n-au pînă în sfîrşit a scăpa de ea. Iară să vor şi scăpa acicea, atunce mai vîrtos [448] a se teame şi a se cutremura datori sînt, derep ce că spre mai mare muncă vin. Iară, mai vîrtos, să şi scapă aceia înşişi de aceaia, iară ai lor moşteani totuş au cu aceaia a se chinui şi a se osîndi, ca neşte luotori de soartea împlută de nedereptate fiind, derep ce că să aceia înşiş să n-au răpit, iară ei foarte bine ştiu că au avuţiia altora şi o ţin. Derept aceaia, de vor şti ei obidiţii de la carii se-au luat acea avuţie şi le o vor da cu toată usîrdiia tuturora, sau şi cu adaus, cum şi acel Zachei, <501> sau de nu vor şti, să o împarţă, aceaia cui i trebuiaşte, aşa ei au a se mîngîia de acea greime, şi de păcate încă se vor slobozi. Iară să o văm împărţi şi toată striinilor, nici un folos iaste noao, cum şi Zachei aceasta arată, că această, cît den răpiri avea, de patru ori întorcea. Atunce, zice, milostivi acela pre Dumnezeu. 
   Iară noi, mii răpind şi puţinel dînd, cum văm putea milostiv pre Dumnezeu să facem? Că să aduse a-doa Cain, şi încă nu-ş obidise soţulu-ş, şi luo osîndirea de apoi, dară cu cît noi mai vîrtos, cînd den răpire şi den camătă aducem, cum să n-avăm a ne chinui cu mai amar? Ca să şi Lazar, să nu fu nemică obidit de bogatul, ce numai căce nu-l îndulci dentru a lui avuţie, amărît iaste oblicit, dară ce răspuns au a da cei ce nu miluiesc dentru a loruş avuţie, ce încă şi a striinilor iau-o? Că să amu ceia ce nu satură flămîndul Hristos şi nu adapă setosul Hristos cu diavolul osîndiţi fi-vor focului nestins, cu cît mai vîrtos cel ce răpeaşte al mişălului, cîndu-ş vinde ceva să-ş prinză foamea şi seatea, şi de ce e îmbrăcat elu-l goleaşte, şi carele e striin nu numai că nu-l aduce în casă-ş, ce încă-l şi goneaşte mai vîrtos, şi bolnavul nu numai că nu-l cercetează, ce şi mai multu-l betejaşte, şi nu numai legatul nu veade, ce şi cel slobod în legătură face de-l aruncă, acela cîte munci are a lua? Iară dereptatea şi milosteniia iubeaşte Domnul, şi se apropie cătr-însul cel ce cu dereptate şi milostenie grijaşte, iară cine dă cui ce trebuiaşte den avuţiia nedereaptă, nu iaste priimită lu Dumnezeu, nici daruri dentr-acealea priimeaşte Dumnezeu.
   [449]  Că se scrie de cei ce obidesc şi daruri lu Dumnezeu încep a aduce, (iară jărtvele <502> necuraţilor urîte sînt lu Dumnezeu) şi cartea pildei învaţă grăind: „Cinsteaşte Dumnezeu dentru a ta dereaptă trudă, şi adu lui dentru al său rod derept; iară de veri vrea den nedereptate şi den răpire să aduci lu Dumnezeu, mai bine ţe-ară fi fost să nu strîngi acea avuţie, nici să aduci dentr-însa”. Dară pentru ce ne spurcăm noi avuţiia noastră aducînd dobîndă nedereaptă, şi pentru ce dosădim pre Dumnezeu necurate daruri aducînd lui? Că nu va amu Hristos den camătă să se sature, nici priimeaşte el aducere ca aceaia. Că mai bine iaste să vezi mişelul topindu-se de foame, decît să-l saturi pre el den avuţiia nedereaptă, că mai bine iaste nemică să nu dai, decît să dai den avuţiia altora altuia. Că creştin bun iaste nu cela ce miluiaşte mulţi, ce cela ce nici pre nimea nu obideaşte. 
   Că nu se însoţeaşte nici se meastecă cu camatnicii Dumnezeu, nici tîlharilor şi răpitorilor iaste soţ Domnul. Nici au lăsat el noao săracii să-i hrănim, căce că nu e putincios a-i hrăni, ce cu derept şi cu iubire de oameni prinos de roduri caută de la noi, derept a noastră bună priimire. Iară milosteniia den nedereptate nu va fi nici den blăstem blagoslovenie, nici den lacrămile altor plată bună. Că cela ce ia dela alţii şi dă alăltora, nu miluiaşte acela, ce şi mai vîrtos obidit-au cu obida ei, ceaia de apoi şi mai reaoa. Derept aceaia sa ne învăţăm milostenie să ştim face, ca de la Dumnezeu să ni se plătească. Că plăteaşte Dumnezeu acelora ce-i laudă, iară nu laudă nici un camatnic. Că celor ce varsă lacrămele obidiţilor grăiaşte Domnul că „ce fu mie urît, aceaia făcut; că coperit cu lacrămi oltariul mieu, şi cu plîngere <503> şi cu suspini de trudă”. Că cine împarte şi dă den dobînda ce nu e strînsă pre derept spre slujba ceaia buna a lu Dumnezeu, acela se închipuiaşte de face ca ceia ce fură den besearecă şi aduc în cinste-i lu Dumnezeu.
   Ce să ne ispitim de aceaia, fraţilor, şi să ne socotim [450] truda noastră, den carea văm să aducem daruri lu Dumnezeu, sau milostenie a face. Au doară am obidit mişelul, sau doară neputinciosul am silit? Au doară şi plecatul noao noi l-am obidit putearea arătîndu-ne în loc de dereptate? Că cu dereptate şi cu tocmeală zis iaste noao să-i păzim carei sînt supt noi şi cătră înşiş robii noştri nu amu căce sînt ei supt noi şi-i ţinem să-i sugrumăm, nici căce sîntem putearnici, să-i obidim. Ce deaca avăm puteare, să arătăm dereptatea nu ceaia ce nu putem să dăm că avăm certare ce e cătră Dumnezeu ascultare şi frică, ce ceaia ce o am putea apropiia şi nu ne apropiem. Că nu iaste noao să aducem daruri deaca oscîrbim fraţii ce de veri aduce darul tău în besesarecă şi acolo-ţi veri aduce aminte că fratele tău are ceva spre tine, pasă mainte de te împacă cu fratele tău, şi atunce vino de-ţi adu darul tău. 
   Să ne aducem aminte de Zachei mitariul. Că acesta punea înainte de da de patru ori cît obidiia, şi după aceaia ce rîmînea avuţie, jumătate împărţiia mişeilor. Că ştiia amu că are a priimi pre Hristos. Şi nu aimintrea caută a priimi Hristos ce e cătră săraci cinste de nu se va mai nainte dezlega a obidiţilor asupriciune. Că aşa priimi Domnul şi a lu Zachei isprăvire, şi-i zise că „astăzi spăseniia caseei aceştiia fu”. Şi aşa iaste cum şi înseş evangheliei cuvinte arată astăzi grăind aşa: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia, trecînd Isus pren Ierihon, şi adecă un bărbat, pre nume chema-l Zachei, şi acela era mai-marele vameşilor; şi acela era bogat. 
   (Tîlc) Trecea Isus pren Ierihon <504> şi mult nărod mergea după el, cu toţi aceia şi Zachei, mirîndu-se de ciudese ce era de Hristos. Şi se nevoiia şi jăluiia să vază pre el cine iaste, şi nu-l putea vedea de mulţimea nărodului şi derept crescutul său, că era mic. Ce se înţelepţi de cei era treaba, şi întru un smochin sui-se de socotiia de Isus, căce-l priviia el, văzut fu. Derept aceaia chemă pre el Domnul cu blîndeaţe şi cu linie şi-l priimi cu chemarea. Şi toţi ierihoneanii lăsă şi întră în casa vameşului, [451] nu că lăcuiia întru ea Zachei vreo viaţă curată avînd, nici destoinică casa lui fiind a răposa pre Dumnezeu ce vrea să se blagoslovească cu venirea lui şi de-aciia să nu mai fie peştere lupilor, ce aceluia însuş mielului celuia nevinovatului şi nespurcatului lu Hristos să-i fie sălaş. Că arătat era şi nărocit acest Zachei, şi de camătă şi de nedereptate pretutindinea era auzit. Că era mai-mare vameşilor şi nu numai vămăşiia ţinea, ce ca un iubitoriu de argint şi de lucruri iubitoriu mult aur vrea de să adune. Şi de la tată-său şi de la mumă-sa bogat fiind, şi încă nu se sătura de acea avuţie ce avea ce se nevoiia încă să şi o mai adaugă den vămăşie. 
   Că cum e iadul, de nici dinioară nu zice că se sătură, aşa e şi cela ce e prins de bogăţie. Că s-ară dobîndi toată avuţiia, iară pohta lui nu şi-o mai poate domoli. Cu această neputinţă boliia şi Zachei cu sufletul şi cu cugetul, că de grija iubirei de argint orbise-se. Iară după aceaia-ş aduse aminte de vindecare şi se umili cu sufletul şi curse cătră Hristos, şi ca o tină groasă iubirea argintului spălă, şi saţiul şi lumina dereaptă văzu. Şi fu curînd altul dentr-alţi, şi fără de strînsură fu în loc de vamăş, şi preaînţelept den muncitorie şi milostiv în loc de tîlhariu. Şi acesta era bogat. 
   Că va să arate <505> evanghelistul multe neputinţe ale sufletului lui Zachei, derept aceaia zice: „Şi acesta era bogat”. Că mare apărătură de cătră spăsenie iaste boala bogăţiia, şi mare vătămătură vindecăriei grija iubirei aurului. Derept aceaia şi Hristos grăiia că „nu e pre lesne să între bogatul în împărăţiia ceriului”. Iară cu a lu Dumnezeu bunăvreare nemică nu apără lu Zachei la spăsenie avearea bogăţiei, că după aceaia iară grăiaşte însuş acesta Domn că „nu e puteare de la om, ce puterile sînt ale lu Dumnezeu”. Derept aceaia nu fu lăsat acest mai-mare de vameşi camatnic şi nederept, că cu usîrdie dumnezeiască luo şi dereptatea, şi milosteniia deaca săvîrşi el luo şi spăsenie. Că armele cealea mai tarile ale diavolului toate le răpi Domnul şi cetăţile lui sparse. Derept aceaia nu numai vameşii [452] ucenici-i făcu, ce şi pre Zachei ce era mai-marele mitarnicilor prădă-l cătră spăsenie. 
   (Evanghelie) Căuta, zice, să vază pre Isus, cine iaste, şi nu putea de nărod, că era mic de trup. Şi curse înainte, sui-se întru un smochin, derep ce că pre lîngă acela vrea să treacă. 
   (Tîlc) Auzi de Hristos Zachei, că de mari ciudese iaste însuş făcătoriu şi de preaslăvitelor lucruri, scoate mulţi den păcate şi spre spăsenie întoarce; şi vrea să vază pre el. Şi deaca nu putu el ce căuta să afle, loc şi nărav pipăiia s-afle, şi cugeta doară va veni pre unde socotiia el, ca să vază pre iubitulu-ş. Derept aceaia deaca fu apărat de nărod şi de statu-ş, el se sui spre un smochin (că acel lemn plecat iaste şi scundicel şi iaste în chipul smochinului, ce nu face nici un rod de trebuinţă oamenilor sau dobitocului, ce tot iaste netreabnic rodul lui; şi se cheamă pre limba elinească sicomoriiu, iară ce se zice sălbatec şi smochine de nici o treabă). Ce se sui într-acest smochin Zachei, derep ce amu că pre acea <506> cale vrea să treacă Isus. 
   (Evanghelie) Şi deaca vine la loc, căută Isus şi văzu pre el, şi zise cătr-însul: „Zachei, nevoiaşte a deştinge! Că astăzi în casa ta cade-mi-se a fi”. 
   (Tîlc) Văzu Domnul pre Zachei cu ochi omeneşti, însă mai nainte văzuse pre el cu ochii dumnezeieşti, şi-l precepu el că va fi gata spre ascultare şi tare spre credinţă şi-l va pre lesne întoarce den reale spre bunătăţi. Derept aceaia şi chemă pre el şi se duse să dobîndească pre el. Că aşa ne apucă înainte pre noi Dumnezeu pretutindinea, numai de vom căuta cu toată usîrdiia cătr-însul, şi cu bărbăţie să curăm cătră el. Şi se nevoi de să deştinse, şi priimi pre el bucurîndu-se. 
   Că nu numai derept căce văzu Zachei pre Domnul, cum vru, bucura-se el, ce derep ce fu chemat de el, şi după ce priimi pre el cum nici dinioară nu se nădăiia cum Zachei chemat să fie de Domnul Hristos. Că se nevoi de se deştinse, şi cu bucurie priimi pre el. Aşa şi [453] noi să facem, şi cu usîrdie şi cu bucurie să priimim pre el întru inimile noastre, cînd văm fi chemaţi, că nu iaste nici o vreame, nici dinioară, cînd nu cheamă pre noi Hristos. Derept aceaia să nu ne lenim, nici spăseniia sa să o mîhnim părăsindu-ne den ceastă zi de astăzi şi ceaia de demîneaţa aşteptînd. Şi această vreame lăsîndu-o şi ceiia ce nu o avăm nădăjduimu-ne, şi sineş împărţiri vieţiei dăruim. 
   (Evanghelie) Văzură-l toţi, şi răpştiră grăind că la un bărbat păcătos întră să răpause. 
   (Tîlc) Păcătoşi pare-li-se mitarii derept cămătniciia lor şi nedereptatea, şi derept aceaia împutară lu Hristos iudeii şi răpştiră spr-insul arhiereii şi domnii lor, ca şi de Matei mitariul, şi de alţii mulţi aşa ca aceia. Că nu ştiia ei năravul ce face cu ei Domnul. Derept aceaia nu-ş socotiia el pre ei, căce răpştiia pre nederept şi se săblăzniia de aceale lucruri. Că se cade cea puţinea blăznire a nu socoti <507> unde va fi cuiva spăseniie mare, şi nu derept cea mai mică piarză şi să se lipsească, de cea mai mare. 
   (Evanghelie) Stătu Zachei, zise cătră Isus: „Adecă, jumătate de avuţiia mea, Doamne, dau mişeilor, şi pre cine s-am obidit, eu i întorc de patru ori”. 
   (Tîlc) O, de pripă fu întoarcerea iubitoriului de argint spre iuşor îndurătoriu, şi fu preanedereptul! O, că însuş învăţat fu spăseniei, şi încă nu ştiia nemică de Hristos! Şi jumătate den avuţiia luiş da mişeilor spre facere-de-bine, iară jumătate o ţinea, nu ca să o aibă, ce ca dentr-aceaia să plătească de patru ori ce-au luat den obidire. Iară acicea amu de ce grăiaşte că „obidii”, nu de ce-au în cinste înşelat semnează, ce ceaia ce-au fost den obide şi den prade şi de nedereptate strîns. Că de patru ori a se plăti pre leage era învăţătura, patru oi în locul uniia să se dea. Derept aceaia să auzim şi noi, obiduitorii şi prădătorii, carea e luată şi strînsă la noi den prade şi den nedereptate să o întoarcem celora ce-am obidit, de le o am luat. Şi vindecare ca aceaia nedereptăţiei să aducem. 
   [454] (Evanghelie) Zise cătră el Isus că „astăzi spăseniia caseei aceştiia fu”. 
   (Tîlc) Casă cheamă-se pre toţi carii era în casa lu Zachei, că „astăzi”, zice, „spăseniia le fu”. Că fu gonită piiarderea ce era biruită de cămătnicie şi de nedereptate. 
   (Evanghelie) Derep ce că şi acesta fecior lu Avraam iaste. Că vine amu fiiul omenesc, să caute să spăsească pierduţii. 
   (Tîlc) Ce se zice, cei pierduţi den ruda lu Avraam. Aceasta zise Domnul derept ceia ce răpştiia şi grăiia că la u bărbat păcătos vine să răpause. Cădea-se, zice, să se spăsească Zachei, derep ce că şi acesta den ruda lu Avraam iaste. „Şi mai denainte derept avraamleani întrupii-mă. Au nu fuiu amu tremes, fără cătră oile pierdute caseei lu Izrail?”. Şi aimintrea iarăş feciorii lu Avraam meneaşte Hristos, că „carei-s întru un înţeles lu Avraam <508> şi în năravul lui”. Şi după credinţa cămătniciei, derept aceaia nu i zice c-au fost den ruda lu Avraam Zachei, ce acmu iaste, derep ce că se schimbă den reale spre bunătăţi. Că cum fu Avraam chemat de Dumnezeu şi moşiia luiş lăsă, aşa Zachei lăsă vama. Şi cum uită Avraam ruda ceaia ce se mestecase şi o luase, aşa şi Zachei cămătniciia lăsă, de carea se legase. Avraam avea muiare neploditoare, iară Zachei suflet neploditoriu de lucrure bune; însă de un cuvînt de credinţă născu Avraam pre fiiul său Isaac, iară Zachei fată de nestrîngere adună. Şi fieşcine de noi fraţi lu Zachei sîntem, mici în statul sufletului. Că încă şi ne tragem jos pre pămînt şi căutăm să vedem Hristos aiavea, cum se cade, ce nu, nu-l văm putea pre el aşa să-l vedem, de nu văm sări de ceia ce ne apără pre noi cătră el. Şi să ne suim spre lemn (ce se zice, să ne preasuim desupra celor reale ale pămantului), atunce şi Hristos vedea-va noi, şi va înceape cu adaus a ne chema cătră el, şi ca să amu întru noiş va face. Că casa amu lu Dumnezeu fi-va cela ce se va într-acest chip nevoi şi va creade. 
   Iară de văm vrea şi noi, fraţilor, să priimim Hristos în casele noastre şi să hrănim pre el, iară noi să priimim [455] săracii cei fără de case şi să-i aducem în casele noastre. Că varecît bine s-am face fraţilor noştri, mişeilor, cătră însuş acela Hristos sui-va. Aceasta amu ştiind, fraţilor, să priimim pre Hristos cu a fraţilor priimire şi împreunare, şi cu înţelepciune, cu dragoste, ca şi fieşcine de noi să auză de la Domnul că „astăzi spăseniia caseei aceştiia fu”. Iar cîţe-aţi obidit mişeii, teameţi-vă, că voi aveţi tărie bogăţiia şi aurul, şi putearnici cu bună minte, iară ei au mai <509> vîrtos de toţi arme mai tari, suspini şi plîngerea. Şi îns pentru acea nedereptate, şi ce e den ceriu priimesc puteare şi ajutoriu, că „a mea amu izbîndă eu voiu da”, grăiaşte Domnul. Că aceastea arme multe limbi pierdură, atîta le iaste ajutoriul de la Dumnezeu obidiţilor. Şi armă mare şi tare suspinele obidiţilor oameni, că se miră de buna înţelepţiia a lor Dumnezeu, cînd se chinuiesc rău şi nemică cuvinte cu hitlenie scoţînd, ce numai ce suspină şi se plîng de al lor rău. Şi obidiţilor amu, milostiv le va fi Dumnezeu, iară pre ceia ce i-au obidit ei şi i-au năpăstuit, pre aceia el i va munci. 
   Să fugim amu, fraţilor, de nedereptate, şi cu dereptate şi cu milostenie lu Dumnezeu să ogodim, ca şi Zachei, ca milostiv să aflăm pre Dumnezeu în zioa de judecata ceaia dereaptă, şi să ne spodobim împărăţiei ceriului şi de a veacilor dulceaţă să ne îndulcim cu dulceaţa şi de oameni iubirea Domnului nostru, lu Isus Hristos. Că a lui e slava şi ţinearea, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Învăţătură de praznicele domneşti întru pomenirea sfinţilor aleşi
   Pentru întîi a lunii Septemvrie, învăţături la începutul Anului-nou
   Evanghelie de la Luca, zaceala 13
   
   [456] <510>În vreamea aceaia, vine Isus în Nazaret, unde era crescut, şi întră, pre obiceaiul lui, în zioa de sîmbătă în besearecă, şi se sculă, ciăti. Şi dată fu lui cartea Isaiei prorocul. Şi desfăcu cartea, află întru u loc, unde era scris: „Duhul Domnului pre mine, derept aceaia m-au uns; bine să vestesc mişeilor tremesu-m-au, să vindec struncinatele inimi, să propoveduiesc prinşilor lăsăciune şi orbilor vedeare, să las frîmţii întru slobozie, să propoveduiţi anul Domnului iubit. Şi strînse cartea, deade-o slugiei, şezu. Şi toţi den besearecă, ochii le era căuta pr-insul. Începu a grăi cătr-înşii că „astăzi izbîndi-se scriptura aceasta întru urechile voastre”. Şi toţi mărturisiră el. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [457] Că cumu-s amu ceia ce dorm întru corabie şi însăş mearge numai cît de-abiia o amerinţă vîntul, şi să nu simt înşiş ducerea, iară curărea lor cătră sfîrşit apropie-se, aşa şi noi, vreamea vieţiei noastre treace cu o neîncetată şi sîrguită oarece îmblare, fieşcare de noi cătră sfîrşirea vieţiei sale şi cu mîlcomiş curărea apropie-se. Că ca o trecătoare cură şi treace vreamea vieţiei noastre, şi nici o oprire nu are întru ea, ce treace den an într-alt an şi den vreame într-altă vreame şi den praznic în praznic. 
   Ce iată amu, fraţilor, această zi dentîi, avăm începutul anului! Că întru această zi şi evangheliia ceteaşte-se. Şi i-e începutul acesta: 
   (Evanghelie) Duhul Domnului spre mine, derept aceaia mă unse; bine a vesti mişeilor tremease-mă a vindeca frîmţii cu inema, a propovedui prădaţilor <511> iertare şi orbilor vedeare a lăsa frînţii întru slobozire, a propovedui anul Domnului priimit. 
   (Tîlc) Vru să se ivească sineş şi izrailteanilor Hristos, şi să arate curat că de părintele şi Dumnezeu uns fu şi sfinţit fu şi pus spre spăseniia oamenilor. Prea cu mîndrie şi cu minune aceasta tocmi, că mai de nainte de alalţi oameni de toţi, nazareteanilor pre eluşi se arătă, că cu nuşii şi crescu, de învaţă pre noi mainte ai săiş să învăţăm şi să dăruim ei, după aceaia şi pre alalţi de-oameni-iubire şi bună milostiviia a arăta şi a vărsa. Că cartea deaca fu dată lui şi o deşchise, află, nu ce se tîmplă, ce ce vrea însuş. Să nu ne se amu pare că se tîmplă aşaş numai, de află locul acela unde era scris că „duhul lu Dumnezeu unse-mă (ce se zice, sfinţi-mă) şi mă puse dulce a vesti mişeilor (ce se zice, păgînilor)”. Că păgînii nici proroci avea, nici înţelesul lu Dumnezeu. Adevăr amu că întru multă sărăcie era! Iară frînţii cu inimile, adevăr sînt izrailteanii, că inima lor mainte mare era şi înaltă, şi casă lu Dumnezeu, iară mai [458] apoi idolilor închinară-se şi mult, în tot chipul, lu Dumnezeu greşiră: deci se frîmse şi se surpă inima lor. Şi în loc de casa lu Dumnezeu ce era, fură peşteră tîlhărească. Vine de-aciia Domnul, ca toţi să vindece şi prădaţilor să dea lăsare şi orbilor vedeare (ce se zice, păgînilor şi izrailteanilor), că amîndoao părţile, aceştea, prădate era de satana şi orbi cu inima. Încă şi morţii toţi, den veac, prădaţi era, ce sloboziţi fură den putearea iadului, derept învierea. Iară „anul Domnului priimit”, că propoveduiaşte Hristos veacul cela ce va să fie. <512> De acesta grăiia ucenicilor că „într-acea zi nu mă veţi întreba nemică”, şi iară, veni-va ceasul, cînd morţii auzi-vor glasul lui, şi ieşi-vor ceia ce-au făcut bine la învierea vieţiei, iară ceia ce-au făcut hitleniia la învierea osîndei. 
   Priimit amu iaste anul acela şi cu pohtă şi cu drag derepţilor, cei ce aciră şi aşteaptă de ce-au lucrat pentru acea dulceaţă şi viaţă ce va să fie, după aceaia şi de venirea cu trup a lu Hristos. „An priimit”, că de aceasta şi Pavel grăiaşte: „Acmu e vreamea priimită, acmu e zioa spăseniei”. Iară deaca ceti aceasta Hristos, zise: „Astăzi împlu-se scriptura aceasta”. Că de el aceastea scrise fură, derep ce amu unul născut fiiul lu Dumnezeu tremes fu de la părintele slobozire şi curăţie şi spăsenie şi lumină lumiei. Ce să căutăm amu noi orbii şi întunecaţi cu păcatele să ne slobozim, cîţi sîntem prinşi cu ale trupului dulceţi, ca neşte prădaţi. Să ne lăsăm amu zdrobiţi de necuvioasele chinuri şi păcate şi de cugetele hitleane, că pre toţi-i vindecă Domnul şi curăţeaşte toate neputinţele şi toate ranele! 
   Deci niminea amu să nu rămîne neluminat şi nevindecat, ce cu credinţă să ne apropie şi să priimească blagoslovenie de la Dumnezeu şi milostenie de la Domnul, mîntuitoriul nostru, Isus Hristos. Că mare e şi nespusă ce e spre noi de-oameni-iubirea şi dulceaţa lui! Că den ce n-au fost, întru ce iaste aduse pre noi, şi noi căzuţii ce-am fost, iară ne-au rădicat. Şi aşa de pururea cînd greşim, nici aşa nu se întoarce de noi, ce ne priimeaşte. Şi scîrbindu-ne noi el ne mîngîie, şi de vom suspina, el ne va veseli, [459] şi carii aleargă cătră el, elu-i îndeamnă, şi răslăbiţii vindecă, şi însă în fundul iadului cine va să cază, apucă înainte <513> de-l izbăveaşte de nevoi, cu iubire-de-oameni; şi hrăneaşte pre noi flămînzii preadulcele, trupul amu cu ce-s pre vremi roduri, iară sufleteaşte cu preacinstita şi dumnezeiasca taină. 
   Să ne curăţim amu, fraţilor, şi destoinici să fim! Şi să ne cuminecăm înfricoşatei şi fără de moarte taineei lu Hristos, ca să ne luminăm şi să ne înviem şi păziţi să fim de începutele hitleniei vrăjmaşului, că acela iaste pierzătoriu vieţiei noastre. Şi acesta iaste den început ucigătoriul de oameni, acesta iaste vrăjmaş şi luptătoriu şi vrăjmaşul nostru, acesta iaste cel ce în mii de slave despărţit-au ruda noastră si cu multe săgeate ale păcatelor răneaşte pre noi şi pohteaşte toată lumea să înghiţă. Ce de el să ne întoarcem şi să-l urîm, fraţilor, să fugim de el şi de laţurile lui şi de reale-i, carea iaste fugirea, feritura lucrurilor hitleane şi ale cugetelor. Ce să ne împreunăm lu Dumnezeu cu lăudata şi cu buna viaţă şi cu lucruri bune, şi cu toată smereniia şi cu blîndeaţele să lucrăm lu Dumnezeu. Că acest-au grăit: „De veţi îmbla după învăţătura mea şi leagea mea păzi-veţi şi o veţi face, da-voiu ploaie în vreamea ei, şi pămîntulu-ş va da grîul său, şi leamnele luncilor da-ş-vor rodul său, şi va ajunge trierişul vostru, încă fiind în jitniţe, şi jitniţa va ajunge încă şi altă semănătură, şi veţi mînca pîinea voastră pînă la saţiu, şi veţi lăcui cu tărie în ţara voastră, şi voiu da pace ţărîiei voastre, şi nu va fi nimea de să spare voi, şi veţi goni vrăjmaşii voştri, şi vor cădea vrăjmaşii voştri înaintea voastră, şi voiu căuta spre voi, şi voiu blagoslovi pre voi, şi voiu creaşte pre voi, şi vă voiu înmulţi, şi veţi mînca veache spre veache, şi veachea den naintea noiei <514> da-o-veţi în laturi. Iară de nu mă veţi asculta, nici veţi face zisa mea, ce o veţi treace şi nu veţi asculta, pune-voiu spre voi pustiire, şi veţi avea a semăna întru deşert sămînţa voastră, şi vor mînca truda voastră vrăjmaşii voştri, şi vor goni pre voi urîţii voştri, şi veţi fugi de niminea gonind pre voi, şi va fi întru deşert tăriia voastră, şi pămîntul vostru nu-ş va da sămînţa sa, şi şi leamnele [460] satelor nu vor da rodul său, derep ce că voi venit cătră mine pre o parte, iară eu voiu veni cătră voi cu mînie pre altă parte”, grăiaşte Domnul. Ce să ne teamem amu, fraţilor, şi să ne înfricoşăm de această oprire şi să ne plecăm supt tarea dereapta a lu Dumnezeu, ca să dea noao toată dulceaţa sa, cu milostea şi cu dulceaţa Domnului nostru, lu Isus Hristos. Cu nusul tatălui împreună şi preasfîntului şi de-viaţă-făcătoriul duhului cade-se slava şi ţinearea, cinstea şi închinăciunea, şi marea frîmseaţe, acmu şi pururea, şi în veacii de veac, amin. 
   
Învăţătură pentru Dumineca înainte de Înălţarea cinstitei şi de viaţă dătătoarei cruci
     Evanghelie de la Ioan, zaceala 9
     
   (Ioan III, 13) Zise Domnul: Nimea nu se sui la ceriu, fără de cela ce den ceri deştinse, fiiul omenesc, acesta fiind la ceri. Şi cum înălţă Moisi şarpele întru pustie aşa se cade să se înalţă fiiul omenesc, ca toţi cine va creade întru el, nu va peri, ce va avea viaţa veacilor. Că aşa iubi Dumnezeu lumea, ca fiiu-său unul născut dat-au, ca toţi cine va creade întru el, nu va peri, ce va avea viaţa de veaci. Nu trimease Dumnezeu fiiul său întru lumea, de să judece lumea, ce să mîntuiască lumea. 
   
     ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [461] <515> Zise Domnul: Nimea nu sui la ceriu, fără de cela ce den ceriu deştinse, fiiul omenesc, acesta ce era în ceriu. 
   (Tîlc) Mainte amu, întru scriptura de demult, întru toate tocmele, a deştinge Dumnezeu şi a sui grăiaşte, cum au grăit că „voiu deştinge să văz de fac după strigare, iară de nu, să înţeleg”. Şi de ce grăi, el se sui Dumnezeu de la Avraam, cînd stătu de-a grăirea lui. Şi multe şi altele ca acealea. Şi şi acmu, întru evanghelie grăiaşte Domnul: „Niminea nu sui la ceriu, fără de cela, ce deştinse den ceriu”. Iară de ce-au grăit, aşa iaste: că nimea den îngeri, nimea den oameni la ceriul acela sui ce e mai susu de ceriure, fără de eu unul, cel ce de acolo deştinse derept tocmeala nespusă şi derept milosîrdiia fără de număr, a slobozi ruda omenească, den robiia drăcească şi den blăstem şi den păcate. Iară să şi îngerii suind la ceriu şi pogorînd arătară-se pre scară lu Iacov, însă nu de vedearea aceluia ceriu grăiaşte scriptura, ce de alte ceriure, jos oareunde ce sînt. Că la acestu ceriu ce grăiaşte, nimea nu sui, fără acesta însuş fiiul lu Dumnezeu, derep ce că unul acesta de acolo deştinse. Fiiul omenesc derept tocmeala cheamă-se, şi ceriul ceriurilor zice-se al Domnului. 
   E să Ilie şi Pavel, sau altcineva, cătră ceriu s-au fost şi luaţi, ce nu ajunseră pînă la acela ceriu ce zice Domnul, că, pînă unde suiră, cu voia şi cu zisa lu Dumnezeu putură sui, nu cu a lor puteare luaţi fură ei şi răpiţi. Ce numai Domnul însuş cu a sa puteare şi cum ştiu sui la ceriu; şi deştinge pre pămînt cu tăriia sa şi cu putearea şi cu ţepeniia, şi niminea altul nu-i trebuiaşte la suire. Fiiul amu omenesc, după omeneasca cheamă-se, derep ce <516> amu că de multe ori den dumnezeiia, de multe ori şi den omeniia meneaşte-ş sine Domnul. Acesta la ceriuri zice (ce se zice, după dumnezeie acesta la ceriu), că den ceriu deştinse mîntuitoriul nostru şi nu se delungă den ceriu, [462] şi la ceriu fiind nu lăsă pămîntul, ce pretutindinea era, derep ce amu că nescrisă iaste dumnezeiia. Că deştinse den ceriu, nu ce e den sămînţa lu David, ce mai vîrtos de ai a lu Dumnezeu cuvînt acesta fiind şi mainte de veac; iară după a omeneştiei împreunare priimi nume fiiul omenesc. Şi fiiul omenesc auzind, să nu ne se pare că trup deştinse den ceriu, ce o tocmeală (ce se zice că un chip era Hristos, den doao firi tocmit). Şi omenescul nume de cuvînt iase, şi iară, cuvîntul nume de om adaoge-se că se grăiaşte şi acicea. Fiiul omenesc grăiaşte Domnul, ca un chip fiind şi o tocmeală, nu derep ce că fiiul omenesc deştinse den ceriu, ce după ce deştinse fiiul lu Dumnezeu, acesta sui fiiul omenesc fiind. Că fără de muncă şi fără de moarte după înviere fu trupul, derept împreunarea ce fu cătră cuvînt şi adunarea. Că neîmpărţită întru el spodobirea şedearei scaunului, că derept aceaia şi Pavel grăiaşte: „Cel ce deştinse, acela iaste de se sui mai pre desupra de ceriu, ca să împle toată lumea”. Că cu dumnezeiia şi mai nainte toate împluse, că pretutindinea era acesta şi toate le împlea, iară mai apoi, derept a noastră spăsenie, mai pre desupra de ceriuri fiind, deştinse de se întrupi pre pîmînt, şi se rădică cu voie spre cruce şi muri trupului, întru iad deştinse şi învise, şi se înălţă cu slavă şi se sui mai pre desupra de toate ceriurile, ca că împle toată lumea. Şi cu trupul dumnezeiei lui şi firea, acesta amu iaste unul den troiţă, <517> unul născut fiiul şi cuvîntul lu Dumnezeu, şi întocma fiind tatălui şi duhului, fu om. Întru amîndoao săvîrşitele vreriei şi fireei, şi cu trup, şade cu tatăl, şi iară va veni cu slavă, în ce chip se-au suit, să judece tot pămîntul şi să plătească cuiş după lucrul lui; că împărăţiei lui nu iaste sfîrşenie. Iară deaca auzim c-au deştins, să nu avăm a ne părea c-au deştins, de-aciia nu iaste în ceriu. Că derept aceaia grăiaşte acesta, la ceriu”. Au doară zice: „Iată că auzit c-am deştins, să aveţi a vă se părea nu fi eu în ceriu!? Ce, şi acicea sînt cu trupul şi şi acolo împreună şez cu tatăl dumnezeiaşte”. Că Dumnezeul a toate acesta [463] şi Domn, căce deştinse cătră noi, nici nălţimea lăsă, ce ca pretutindinea vru toate să împlă. 
   (Evanghelie) Că cum înălţă Moisi şarpele în pustie, aşa se cade să se înalţe fiiul omenesc ca toţi care vor creade întru el, nu vor peri, ce vor avea viaţa veacilor. 
   (Tîlc) Înainte semnă restignirea sa Hristos şi mîntuitoriul nostru, arătă că ca propoveduiia aceasta şi alalte, de-aciia cu voie spre muncă vine derept spăseniia omenească. Ce nu grăi aiavea şi curat Domnul că „voiu să mă răstignesc”, ce şarpele pomeniia den scripturile de demult. Împreună amu şi învaţă pre noi că rudă sînt scripturile de demult cestor noao şi unul acesta iaste dătătoriul legiei de demult şi leagiei noao. Şi împreună şi învaţă pre noi că de-au şi căutat jidovii cătră chipul şarpelui de arame, şi de a trupului moarte şi pînă la o vreame scăpară, cu cît mai vîrtos noi, spre răstignitul Domnul slaveei ce căutăm şi creadem întru el, de a veacilor moarte a sufletului vom scăpa? 
   Iară de a şarpelui de arame scriptură zace întru cartea ce se cheamă <518> cisla. Că are aşa spunere că clevetiră jidovii în pustie, că „nu iaste pîine, nici apă şi sufletele noastre”, ziseră, „nu ogodeaşte de pîine deşărtăriei aceştiia”. Aceasta zicea de mannă. Şi tremease Dumnezeu spre acei oameni şerpi, de-i muşca şi omorîia oamenii. Şi muriră oameni mulţi den feciorii izraililor. Şi vineră oamenii cătră Moisi, grăiră: „Greşim, derep ce c-am răpştit spre Domnul şi spre tine. Ce te roagă tu lu Dumnezeu, ca să ia şerpii despre noi”. Şi se rugă Moisi. Şi zise Domnul cătră Moisi: „Fă-ţi ţieş un şarpe şi-l pune el spre semn (ce se zice, spre lemn), şi va fi: pre care omu-l va muşca şarpele, şi va căuta de va vedea acel şarpe de arame, viu va fi”. 
   Socotiţi acicea, fraţilor, şi căutaţi, rogu-mă, obrazului adeverit, că acolo chip de şarpe era de avea chip de fiară, iară venin nu avea. Aşa şi acicea om Domnul, însă de veninul păcatului slobozit, în chipul trupului de păcate [464]  vine (ce se zice, în chipul trupului păcatului supus), însă nu păcatului trup fiind. Şi atunce amu carii căuta, de a trupului şi pînă la o vreame moarte izbăviia-se, iară noi de a sufletului şi a veciei moarte scăpăm. Şi atunce amu muşcătura şarpelui şarpele o vindecă, iară acmu de vrajmaşul şarpe ce e spre noi cu ale morţiei rane vindecă Hristos, că spre cruce se înălţă. Acolo amu cu ai trupului ochi căutînd vindeca-se, iară acicea cu ochii cugetului, de vom căuta, păcatele vom supune. Acolo ce era spînzurat, arame era şi pre chipul şarpelui făcută, iară acicea trupul despuitoriului Domn cu sfîntul duh tocmit. Şerpii-i muşca atunce, şi şarpele-i vindeca; aşa şi acicea, moartea pierdu, şi moartea mîntui. Şi cu ce pierdea şerpii, venin era, iară cel <519> de arame, ce-i mîntuiia, de venin curat era; şi acicea, aşijderea iară, că şi piiarderea morţiei lu Adam păcat avea, ca veninul de şarpe, iară a Domnului moarte de toate păcatele slobozită era, ca şi şarpele de arame de venin. Derept aceaia amu într-acela chip zise că „cum Moisi şarpele rădică” şi alalte. Că cum înălţă el şarpele, ca cine va căuta spr-insul să aibă viaţă, aşa şi Hristos înălţă-se, ca cine va căuta spr-insul (ce se zice, cine va creade) să aibă viaţa veacilor. Însă acolo era şarpe, pentru ceia ce-i muşca şerpii, iară acicea om, pentru omul muşcat. Şi acolo amu, după vătămătura şarpelui, cu şarpele amu era şi vindecare, iară acicea amu, după ce vine pentru omul moarte întru lume, pentru omul şi viaţă vine, că păcate nu făcu Domnul, nici se află hitlenşug întru rostul lui. A se înalţa cade-se fiiului omenesc. 
   A se înălţa auzind, va să înţeleagem amu ce-au fost a fi răstignit. Că la înălţime răstignit fu Domnul nostru, ca şi văzduhul să sfinţească, că sfinţi pămîntul cu urmele sale îmblînd spre el. Şi să se înţeleagă şi ce e proslăvitura. Că pre adevăr nălţimea şi slava lu Hristos fu crucea: cu carea le părea că vor osîndi Domnul, cu aceaia osîndi judeţul lumiei aceştiia. Şi aceasta iaste ce-au grăit Pavel că dezbrăcă începătoriul şi putearnicul, că arătă aiavea: Că oblici cu aceasta acela, ce se zice, că Adam cu derept muri, că greşi, iară Domnul cu nederept muri, că nu greşi. Că pînă la a [465] Domnului amu răstignire pre derept ţinea moartea oamenii, iară Domnul după ce se află fără păcate, ce dereptate avea de-aciia spr-insul diavolul a omorî pre el? Ce aiavea amu iaste că derept căce muri pre nederept, birui pre cela ce omorî pre el. Şi aşa slobozi pre Adam <520> den moarte, pre cel ce pre derept adus fu lui, ca un greşit, iară derept să fie şi mai ivită spunerea, aceasta o face şi mai aiavea. 
   Fie amu oarecine un muncitoriu iute, şi toţi carei vor cădea în mînile lui, mii de munci pune spr-inşii, deci acela, de se va lupta cu împăratul sau cu feciorul împăratului, de ce-l va ucide pre el şi-l va omori pre nederept, iară acea moarte şi pre alţii poate-i derepta. Şi iară, fie oarecine de are datorie, deci ispiteaşte şi bate şi în temniţă aruncă, deci într-acea domiritură şi pre cela ce nemica datoriu nefiindu-i într-aceaiaş temniţă şi în muncă de-l va duce, aşa şi el, ce făcu spre alţii, are a-i da osîndă, şi-l va ucide acela pre el şi-l va piiarde, căce fu pre nederept legat şi muncit. Aceasta şi la cruce fu. Că cum au făcut spre noi diavol, cu aceaia şi spre Hristos îndrăzni. Ce luo osîndire, că se deşertă, şi lepădat fu cu crucea lui, Hristos, şi prădat fu, şi aimintrea iarăş. 
   Doao era de ţinea ruda omenească: dulceaţa şi scîrba. Şi derept aceaste doao vine Domnul şi nebiruit află-se. Că căzu spr-isul mainte la codru, ispitind pre el diavolul cu iubirea dulceţiei, ce-l află pre el cu acesta nebiruit. Iară mai apoi cu mare meşterşug scîrbă i aduse, ca încaile cu aceasta să prinză pre el. Şi derept aceaia pre toţi spre Hristos rădică-i vrăjmaşul diavolul. Şi ucenicii făcu-i să se leapede, iară voinicii a se bătjocuri lui, şi cei ce trecea pre el să hulească. Şi toţi jidovii împreună rădică, şi-i ascuţi să ocărască pre el şi să-l osîndească ca un făcătoriu de rău şi să-l omorască. Însă şi aşa află pre el nebiruit şi neprins. Nici amu putu scîrba ce era spre cruce a face pre Domnul să urască pre ceia ce-l răstigniia, ce iubiia pre aceia şi se ruga derept ei grăind: <521> „Nu pune lor, părinte, păcat aceasta”. 
   [466] Vedeţi cum birui Hristos pre cei ce le părea că va fi biruit. Că aşa amu şi slavă şi înălţare fu-i lui crucea, că lui prădarea diavolului şi moartea şi blăstemul şi păcatul. Şi noi amu, ce eram prinşi diavolului şi robiţi fiind şi morţiei şi blăstemului, şi morţiei prinşi, slobozi-ne, şi a vieţiei şi a spăseniei cale noao dărui, şi taineei dumnezeieşti împreunaţi ne făcu, şi dulceţiei şi darului duhului a ne îndulci spodobi-ne. 
   Aceastea amu ştiind, iubiţilor, să ne smerim şi noi supt ţinearea şi tăriia mîniei lu Dumnezeu; că tot carele se înalţă, pleacă-se, iară cine se pleacă de sineş înalţă-se. Şi ceia ce se smeresc, cu mîndrie rădică-i cu slavă Domnul, şi fericit omul carele are viaţă în nălţime şi smerenie cu mîndrie. Nu măriei amu să ne mîndrim, ce sineş să ne smerim. Să meargem după Hristos, al nostru Dumnezeu şi izbăvitoriul şi mîntuitoriul nostru, crucea lui spre umere luînd, şi a trupului rădicare şi mîndriia să o omorîm, morţiei lui adăogîndu-ne, ca să putem şi noi după dumnezeiescul Pavel a zice că viem amu de acmu nu noi, ce vie Hristos întru noi; şi să nu fie noao alta să ne lăudăm, fără de cu crucea lu Hristos. Să ne lepădăm de sineş, şi nemică mai vîrtos de Hristos cinstitim să nu avăm: nici bogăţiia, nici bucatele, nici slava, nici a trupului dulceaţă, nici însăş această viaţă, ce şi aceasta să o uităm. Ce cu toată usîrdie numai ale lu Dumnezeu învăţături să facem, că avăm şi noi gonitori amar, văzuţi şi nevăzuţi draci şi vrăjmaşi, de ispitesc noi în toate zilele şi ne scîrbesc şi ne turbură, şi zisa şi învăţătura lu Hristos apără-ne să nu facem. Ce să nu ne muiem amu, <522> rogu-mă voao, nici să ne răslăbim şi să ne supunem luptăturiei acelora, ce tare şi cu hrăboriia mîndriei să ne protivim lor şi să ne rădicăm, ca cea nesfîrşită dulceaţă şi împreunare să dobîndim, şi a veacilor bună îndulcire, în Hristos Isus Domnul nostru, că a lui e slava şi ţinearea întru veacii de veac, amin. 
   
   Luna Octomvrie, în douăzeci şi şase. Învăţătură întru pomenirea tuturor sfinţilor, marilor mucenici
   Evanghelie de Ioan, zaceala 52
   
   [467] (Ioan XV, 17) Zise Domnul ucenicilor săi: Aceasta zic voao, să vă iubiţi unul cu alaltul. E să lumea pre voi va urî, ştiţi că mine mainte de voi au urît. Că de-aţi fi fost den lume fiind, lumea vreară fi iubit; ce den lume nu sînteţi - că eu ales-am pre voi den lume - , derept aceaia va urî pre voi lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvînt ce eu am zis voao: că nu iaste robul mai mare de domnu-său. De-au gonit mine şi pre voi vor goni; de-ară fi păzit cuvîntul mieu, şi al vostru ară păzi. Ce aceastea toate face-vor voao derept numele mieu, derep ce că nu ştiu pre cela ce m-au tremes. De n-aş fi venit şi grăit lor, păcate n-ară fi avînd; iară acmu pildă nu vor avea de păcatele lor. Că cine uraşte mine, şi părintele mieu uraşte. Şi de n-aş fi făcut lucru întru ei, cum nimea nu feace, păcate n-ară fi avînd; e acmu văzură-mă, şi urîră şi mine, şi părintele mieu. Ce să [468] se sfîrşască cuvîntul ce e scris în leagea lor: că mă urîră în cinste. Iară cînd va veni mîngîitoriul, cela ce eu voiu tremite voao de la părintele, duhul adeverit, cel ce den părintele iase, acela va mărturisi de mine. Şi voi amu mărturisi-veţi de mine, că den început aţi fost cu mine. Aceasta grăiesc voao, să nu vă blăzniţi, afară den zbor scoţînd pre voi. Ce va <523> veni ceasul, ca toţi cine v-au ucis, pare-le-se slujbă aduc lu Dumnezeu. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Den toate amu bunătăţile, mai mare iaste şi pre mai sus dragostea. Şi cine are dragoste, păzeaşte învăţătura Domnului. Că acesta însuş grăiaşte: „De mă iubiţi, învăţătura mea să păziţi”; şi iară grăiaşte: „Cine va avea învăţăturile meale şi le va păzi eale, acesta iaste de mă iubeaşte”. Cine iubeaşte fratele său, întru lumină lăcuiaşte, şi săblaznă întru el nu iaste; e carele-ş uraşte fratele său, întru întunearec iaste, şi întru întunearc îmblă, şi nu ştie unde mearge, derep ce că îutunearecul au orbit ochii lui. Că tot amu carele nu face dereptate, nu iaste de la Dumnezeu, şi cine nu-ş iubeaşte fratele său, derep ce că aceasta iaste învăţătura, ce-aţi auzit dentîi, ca să ne iubim unul cu alalt nu ca Cain ce de la hitleanul era şi ucise frate-său. Şi derep ce ucise pre el? Derep ce că lucrul lui hitlean era, iară a lu Avel derept. Carele nu iubeaşte [469] fratele său, ucigătoriu de om iaste, şi întru însăş moarte lăcuiaşte. Şi toţi ucigătorii de oameni n-au viaţa veacilor întru ei să lăcuiască. Den aceasta cunoscum liubovul, derep ce că Hristos pentru noi sufletul său puse. Şi noi datori sîntem pentru fraţii noştri sufletele noastre să punem, să nu ne iubim cu cuvîntul numai, ce şi cu lucrul şi cu adevărul. Că tot carele iubeaşte, de la Dumnezeu iaste, şi cunoaşte Dumnezeu, derep ce că liubovul de la Dumnezeu iaste; iară cel ce nu iubeaşte, nu iaste văzut de Dumnezeu, derep ce că Dumnezeu iubov iaste. <524> Den aceasta se arătă liubovul lu Dumnezeu întru noi, derep ce că fiiul său unul născut tremease Dumnezeu întru lume, ca noi vii să fim derept el. De acesta iaste liubovul, nu cum noi iubit-am Dumnezeu, ce cum el au iubit pre noi. Ş-au tremes fiiul său curăţitoriu de păcatele noastre. Iară d-unde aş-au iubit pre noi Dumnezeu, şi noi datori sîntem a iubi unul pre alalt. Acesta iaste liubovul lu Dumnezeu, ca învăţătura lui să păzim, că învăţăturile lui nu sînt greale, derep ce că tot care e născut de la Dumnezeu, biruiaşte lumea. Carele iubeaşte pre Dumnezeu, să aibă învăţătura lui. Şi nu numai să o aibă, ce să o şi păzească, ca să nu vie furul, diavolul, să-i fure comoara. Că furul nu vine, fără să fure şi să ucigă şi să piarză. Aceasta iaste învăţătura lu Dumnezeu: să ne iubim unul cu alalt. De aceasta zice că „au a vă cunoaşte toţi că ai miei ucenici sînteţi, de veţi avea liubov unul cu alalt”. Că începutul şi sfîrşitul bunătăţilor liubovul e. Şi una de ale legei învăţătură ce iaste liubovul, toate învăţăturile săvîrşaşte, derep ce amu că şi den rău întoarcere e şi bunătăţile lucrurilor bune liubovul le dăruiaşte. Că ca un temeiu şi vîrh iaste a tuturor bunătăţilor liubovul. De acesta amu învăţa ucenicii săi Hristos, cum evanghelistul Ioan bogoslov în evangheliia de astăzi are a pune înainte mai aiavea. 
   (Evanghelie) Zise Domnul ucenicilor săi: Aceasta zic voao, să vă iubiţi unul cu alalt. E să lumea pre voi va urî, ştiţi că mine mainte de voi au urît. Că de-aţi fi fost den lume fiind, lumea vreară fi iubit; ce den lume nu sînteţi - că eu ales-am pre voi den lume - , <525> derept aceaia va urî pre voi lumea. 
   [470] (Tîlc) După aceaia amu vrea urîţi şi goniţi să fie ucenicii lu Hristos de jidovi şi de oamenii ceia hitleanii, şi ocărîţi să fie şi bătjocuriţi. Scîrbă era aceasta şi foarte cu necuviinţă. Ce derept să nu împute de aceastea, nici să se sfiiască apostolii, liubovul unuia de cătră alalt ce au şi împreunarea să aibă mîngîiare şi răpaus, şi să poată răbda tare şi cu lungă răbdare de ce se va tîmpla, derept aceaia să se iubească unul cu alalt porînci lor Domnul grăind: „Aceasta zic voao...”. Care e aceasta? „Derep ce căce-mi sinteţi soţi, derep ce că aşa aleş pre voi, ca cineş den voi ce s-aţi ceare, derept aceaia ziş voao, ca să înţeleageţi şi să socotiţi că tuturor împreună dar de vindecare ded derep ce că împreunare aveţi întru aleşii şi derep ce că unii cinste. Împreună întru al mieu liubov împreunai pre voi cum iaste şi uriciunea împreună spre voi toţi. Că aşa au a avea ai lumiei şi hitleanii; iară voi mult liubov unul cătră alalt să arătaţi, avînd multă de pururea mestecare şi unul cu alalt împreunare. Să ştiţi amu să vă împreunaţi şi urîciuniei a toţi vrăjmaşilor şi în răul a nederepţilor oameni, ce sînteţi urîţi d-inşii şi amărîţi”. Iară ucenicii legaţi fiind cu dragoste unul cătră alalt şi cu a saş inimă, aceasta învîrtoşară şi întăriră ea. „Aduceţi-vă aminte şi de ale meale ce-am grăit şi socotiţi dereptatea ce e cătră voi al mieu liubov, şi nu vă îngreoiareţi, nici vă mîniiareţi, nici să vă întristaţi de urîciuni şi de goniri şi de ocăr şi de bătjocuri, ce vă nevoiţi mai vîrtos mîngîiare să aveţi de ce vă va veni spre voi venirea scîrbelor. <526> Că aceasta iaste voao mare mîngîiare şi bună înţelepţie, derep ce că şi pre mine mainte de voi urîră. Şi să feaceră mie aceasta întîi, învăţătoriului şi despuitoriului, nemică nu iaste minune să vor şi pre voi, ucenicii şi robii, urî. Că de n-ară urî pre voi lumea, mai vîrtos căde-vă-se-ară voao să vă scîrbiţi. Derep ce amu că de n-aţi avea urîciune, fi-vreaţi ştiind să ştiţi că şi voi aceştii lumi deşartă vă priceştuiţi şi realelor ei. Iară derep ce vă urăsc pre voi hitleanii, voi vă veseliţi şi vă bucuraţi, derep ce că întocma veţi fi ucenicii învăţătoriului şi întocma [471] cu Domnul robi mulţi. Că ştiu că derept lucrurile cealea bunele urăsc pre voi toţi, că nu iaste amu puteare celor ce caută lucrurile cealea bunele ca să n-aibă mulţi vrăjmaşi. Că de n-aţi fi avînd lucrure bune, lumea v-ară fi iubit ca a săiş. Ce derept aceaia aleş eu pre voi dentr-a lumiei hitlenie şi necurăţie. Derept aceaia lumea va urî pre voi, ca pre ceia ce nu vor să pricestuiască în lucrul ucenicilor ei. 
   (Evanghelie) Aduceţi-vă aminte de cuvînt ce eu am zis voao: că nu iaste robul mai mare de domnu-său. De-au gonit mine, şi pre voi vor goni; de-ară fi păzit cuvîntul mieu, şi al vostru ară păzi. Ce aceastea toate face-vor voao derept numele mieu, derept că nu ştiu pre cela ce m-au tremes. 
   (Tîlc) „Aduceţi-vă aminte de cuvîntul mieu”, zice, „ucenici, şi nu scîrbireţi de acei ce le sînteţi urîţi den lume. Că mai de nainte apucai de ziş voao că nu iaste robul mai mare de domnul, de-aciia amu nici voi nu sînteţi mai vîrtos de mine şi mai mari. Derept aceaia iată că văzui pre voi, că aşa cătră mine arătatu-vă. Ce nu vă împutareţi voişi-vă. Că de goniră pre mine, Domnul, şi voi robi fiind, mai vîrtos goni-vă-vor. Că nu iaste aceasta să nu fie, că nici cuvîntul <527> mieu păziră, nici al vostru păziră. Ce aceastea toate face-vor voao pentru mine, derep ce că cela ce m-au tremes nu-l ştiu. Iară deaca mă iubiţi, voi răbdaţi scîrbele de ce vă veţi chinui şi iuţimile derept mine, iubitul, cum şi grăiţi. Că de chinuii eu aceasta pentru robi, Domn fiind tuturor, e voi sinteţi şi voi datori, robi fiind, pentru Domnulu-vă a chinui ce vă se va tîmpla şi a nu tînji de aceaia. Ce aceasta să aveţi spre mîngîiare voao, că şi celuia ce m-au tremes împută împreună cu voi, robi hitleani fiind. Şi voao, şi mie, şi şi părintelui mieu vrăjmaşi sînt. Derep ce amu că mă tremease fiiul său părintele, a întoarce rătăciţii şi a vindeca frînţii şi să dereptez ce e viaţa de pre lume, ei nu se plecară, hitleanii, ce se protiviră cu neciste, şi mie şi ucenicilor miei carei vrea să propoveduiască a toată lumea învăţătura mea şi leagea mea şi dereptarea. [472] Dară cum, nu se arată aiavea că pre acesta însuş urăsc, pre cela ce m-au tremes, părintele?” 
   (Evanghelie) „De n-aş fi venit şi grăit lor, păcate n-ară fi avînd; e acmu şi văzură-mă, şi urîră, şi mine, şi părintele mieu. Ce să se sfîrşască cuvîntul ce e scris în leagea lor: că mă urîră în cinste”. 
   (Tîlc) „Că aşa fac hitleanii şi neînţelegătorii, că urăsc pre mine şi pre părintele mieu şi pre voi. Au doară cu derept fac? Derep ce amu cu acea vreare întoarsă arătară spre mine de ceale ce făcui şi grăii, au doară cu derept aceasta făcură? Ba”, zice, „ce derept realele şi hitleniia lor aceaia îndrăzniră de făcură. Derept aceaia şi neiertat iaste păcatul lor. Au doară nu venii şi nu grăii? Că de n-aş fi venit şi de n-aş fi grăit şi învăţat şi mai bine, şi n-ară fi fost şi aproape de-a se spăsirea, fire-ară avut aceia a grăi <528> că „n-am auzit”, şi ară fi putut avea dereptate de neştiinţa lor şi de necredinţa lor şi împrotivă ară fi aflat tagă. Ce mai vîrtos, derept a lor vreare aceia şi derept hitleniia lor şi înşelăciunea nu ascultară, ce călcară şi ocărîră, şi nemiluiţi sînt. Că n-au tagă de nereptatea lor şi de realele lor. Iară de ce pun ei înainte de zic că dereptează pre părintele şi derept aceaia îndrăznesc de grăiesc că acest om nu iaste de la Dumnezeu, şi unele şi alte ca aceale multe aceia hulind, să ştie că mai mult greşesc, adăogînd fărăleage spre fărăleage. Şi nemica n-au spre răspundere loruş, ce osîndiţi fi-vor şi munciţi pentru începutele hulelor cuvîntului lor. Că urîră pre mine, şi părintele mieu urîră. Iară eu amu nu numai învăţai, ce şi lucrure adauş, acealea, carele altul niminea nu le-au făcut. Dară ce răspundere vor avea neplecaţii de ei şi iuţi cu inimile, lucrure atîtea ca acealea văzînd? Şi mă urîră, şi mine, şi părintele mieu, că aiavea se arătă, că nu se derept altă vină născu urîciunea, ce numai pentru hitleniia lor şi rîvnirea. Şi în cinste mă urîră, cum întru psalom grăiaşte-se că „şi cu cuvinte de pizme încungiurară-mă şi luptară-mă în cinste”. Că nu numai Mosi zice de mine [473] ce e întru leage, ce şi toţi prorocii propoveduiră aceasta, ce vrea necinstea lor şi fără-de-credinţa lor să facă. Aceia de departe preastrigară, şi ca cînd era, vedea ei ceaia ce va să fie, iară ei ca un hitleanu-l socotiră şi-l făcură mai apoi pre cela ce-l prorociră prorocii şi arăta prorociia adeverită fiind”. 
   (Evanghelie) Iară cînd va veni mîngîitoriul, cela ce eu voiu tremite voao de la părintele, duhul adeverit, cela ce den părintele iase, acela va mărturisi de mine. Şi voi <529> amu mărturisi-veţi, că den început aţi fost cu mine. 
   (Tîlc) Zise-le amu Hristos ucenicilor că „vor urî pre voi şi au a vă goni, derep ce că învăţătura mea n-au a o păzi”, ca să n-aibă ei a grăi: „Dară amu, Doamne, unde tremite-veri noi?” sau „cum ne văm de destul arăta credincioşi şi cine va avea a creade noao?” sau „cine se va încredinţa să asculte?” Derept aceaia grăiaşte: „Cînd va veni mîngîitoriul, cel ce eu voiu tremite voao den părintele, acela are a mărturisi de mine. Că destulă mărturie credincioasă iaste acela, derep ce că den părintele iase. Şi voi amu mărturisi-veţi, că den început cu mine sînteţi, derep ce amu că şi cuvinte şi lucruri nerăspunzătoare făcut-am lor. Şi să nădăjduiţi că nu iaste fără de mărturie propoveadaniia, ce şi duhul sfînt are a mărturisi voao cu znamenii şi cu ciudese şi va întîri inema voastră şi o va mîngîia şi o va potoli, că mîngîitoriu iaste şi den tatăl iase şi e duh adeverit. Că cela ce iase den tatăl, toate cu socotinţă ştie-le, că de acolo iaste, de unde iaste tot înţelesul. Şi ca un duh adeverit, adevăr mărturiseaşte, şi ca un mîngîitoriu inema noastră mîngîie”. Acicea încă şi arată Domnul cumu e şi cu părintele întocma, grăind: „Cel ce eu voiu tremite voao”. Zice într-alta că părintele tremeate duhul sfînt, iară cicea sineş grăiaşte Domnul a tremeate el, de arată, cum e cu părintele întocma. Şi ca să nu se pare a fi protivitoriu lu Dumnezeu, sau dentr-altă puteare că tremeate duhul, că adauge de grăieşte „den părintele a tremite el”. Iară „den părintele”, aceasta zice: cu voia părintelui şi cu tremeatere-i. „Nu amu dentru al mieu să nu eu tremiţ duhul, ce den părintele [474] de mine tremes iaste, şi al mieu iaste duhul şi al părintelui, derept o fire ce avem <530>. Că dentru însuş acesta firea părintelui a fireei fire are, derept aceaia mărturisitoriu derept iaste duhul sfînt. Şi voi amu să mărturisiţi, derep ce că nu de la altul aţi auzit, ce înşivă ştiţi toate, că cu mine aţi fost den început”. Nu iaste ticăloasă mărturiia aceasta, de carei au fost den început cu nusul, cum şi aceştea înşiş apostolii grăiia mai de apoi, spuind nărodului că „noi am mîncat cu nusul ş-am băut”. Mare mărturie iaste şi din apostolii şi den duhul sfînt! Că să le părea unora că apostolii derept dragostea mărturisesc, iară duhul sfînt nu derept dragostea mărturisiia de Hristos şi mîntuitoriul nostru Dumnezeu. 
   (Evanghelie) Aceasta grăii voao, să nu vă blăzniţi, afară den săbor scoţînd pre voi. Ce va veni ceasul, ca toţi carei vor ucide pre voi, părea-le-va că aduc jărtvă lu Dumnezeu. 
   (Tîlc) „Mai nainte amu de ce va fi aceasta grăiesc voao, o ucenici, ca mai apoi să nu vă blăzniţi, cînd veţi vedea neplăcîndu-se mulţi şi urînd pre voi şi gonindu-vă şi bătjocurindu-vă şi multă iuţime chinuind voi înşivă. Ce să înţeleageţi şi să socotiţi că, mai nainte de ce fu, aceasta spuş voao. Şi să nădăjduiţi şi spre ce e den mine mîngîiare şi ajutoriu, că dată amu fi-va voao, întocma trudeei şi măsură de mîngîiare, încă şi mai vîrtos şi mai mult decît truda plată şi mîngîiare. Iară ceia ce den săbor scoate-vor pre voi, gonitorii, şi urăsc pre voi derept mine, şi dentru al lor săbor şi slavă pînă în sfîrşit au a vă despărţi, şi den toată împreunarea împărţi-vă-vor. Ce nu numai aceaia, ce şi moartea să aşteptaţi, după aceaia şi moarte cu ponos. Că ca pre neşte tîlhari şi înşelători şi vrăjmaşi <531> lu Dumnezeu ucide-vor pre voi hitleanii şi năravnicii ceia răii. Şi toţi carii vor ucide pre voi, aşa au a se nevoi de a voastră moarte, atîta cît le se va părea că jărtvă lu Dumnezeu aduc (ce se zice, lucru lu Dumnezeu, cu ogoadă şi cu bună cinste a lucra). Iară cîte ca acealea, chinuindu-vă, să le răbdaţi, şi să nu vă slăbiţi, că şi fericiţi sîntem cînd vă vor ponoslui şi vor scoate pre voi şi vor zice tot cuvîntul hitlean [475] minţind pentru mine. 
   Această amu fericire, o soţi şi ucenici, mîngîiare voao fi-va şi răpaus şi mare bună-sufleţie, neîncetat cugetînd ea”. Aceastea toate de eluş ucenicilor săi zise, e între aceştea, fraţii miei, şi cătră toţi carei cred întru el, noao, a cîţi vor vrea să se închipuiască în năravul ucenicilor lui. Că cum ei de Dumnezeu tremeş fură şi propoveduiră pretutindinea cît zise lor Domnul, şi împărăţiei lui moşteani fură, că pînă la moarte răbdară şi se nevoiră, aşa amu şi carei vor fi tremiş după aceia de la Dumnezeu şi vor propovedui cuvîntul lui, ponosluindu-i şi gonindu-i şi reale auzind, multă plată lua-vor întru împărăţiia ceriului, răbdînd şi chinuind pînă la moarte şi nevoindu-se. Deci şi pre voi amu, fraţilor, rogu-vă, răbdaţi toate scîrbele pentru Dumnezeu şi pentru nădeajdea şi plata ceaia ce va să fie a veacilor dulceaţă, că cu multe scîrbe datori sîntem a întra întru împărăţiia ceriului. Şi de văm vrea aceasta să o dobîndim, strimta şi cu truda viaţă să iubim. Şi să nu fugim dentru năpăşti şi den nevoi şi de griji şi de scîrbe, ce iubind unul pre alalt, cum Hristos au zis, şi toate învăţăturile lui şi zisa cu usîrdie să săvîrşim, şi toate <532> scîrbele cealea iuţile şi cu durearea şi amărăciunile cu minte hrăboară să răbdăm, ca şi dumnezeiescul ajutoriu cătră sineş să-l aducem, şi în săboarăle apostolilor şi a mucenicilor şi al preapodobnicilor şi al derepţilor şi în sălaşurile a tuturor sfinţilor să ne veselim, şi de a veacilor bucurie să ne îndulcim, în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi putearea, împreună cu tatăl şi cu sfîntul duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   [476]
   Luna Noemvrie, unu. Învăţătură întru pomenirea sfinţilor Cozma şi Damian, neluătorii de argint, şi a tuturor doisprezece apostoli
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 34
   
   În vreamea aceaia chemă Isus doisprăzeace ucenici ai săi, de deade lor puteare spre duhurele necurate, ca să le gonească eale şi să vindece toate neputinţele şi toate boalele. A doisprăzeace apostoli numele lă sînt aceastea: întîi, Simon, ce se zice Pătru, şi Andrei, fratele lui, şi Iacov a lu Zevedeiu, şi Ioan, fratele lui, Filip şi Vartolomei, Toma şi Matei, vameşul, Iacov a lu Alfeu, şi Chelivei ce se zice Tadei, Simon Cananit şi Iuda din Scariot, cela ce-ş vîndu el. Acei doisprăzeace tremease Isus, zise lor şi grăi: „În calea limbilor să nu meargeţi, şi în cetatea samareaninească să nu întraţi, ce păsaţi mai vîrtos cătră oile perite în casele izraililor. Îmblînd, propoveduiţi grăind că apropie-se împărăţiia ceriului. Bolnavii vindecaţi, mişăliţii curăţiţi, dracii goniţi. În cinste luat-aţi, în cinste daţi!”. 
   [477]
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   În vreamea aceaia chemă Isus cei doisprăzeace ucenici ai săi, de deade lor puteare spre duhurile necurate, să le gonească eale şi să vindece toate nevoile şi boalele. 
   (Tîlc) Bunul amu păstoriu iaste cel ce se milostiveaşte de ale lui oi, şi cugetă, şi se grijaşte d-insele, şi-i pare rău de boala oilor. Ce mai vîrtos aceasta făcu mîntuitoriul nostru Isus Hristos, cel ce pentru milosîrdia milostei ce se întrupi a întoarce pre noi rătăciţii şi a vindeca frînţii şi a derepta întru lume viaţa tuturora. Că de eaş amu iaste şi a luiş aceasta: a se milostivi de a saş zidire. Derept aceaia şi chemă ucenicii săi, făcu vraci pre ei sufletelor şi trupurilor, şi puteare deade lor şi tărie a goni dracii, şi boalele oamenilor a vindeca cu numele lui, şi toată betejala şi boala să vindece (că boala amu iaste în multă vreame chinuirea, iară betejala în puţinea vreame e turbureală trupului), cum şi însuş Hristos cu lucrul şi cu cuvîntul vindeca carei mergea cătr-însul. Aorea amu vindeca trupul cu ciudesele, iară aorea sufletul cu învăţătura, e aorea den ale cuvintelor graiuri veniia la ciudesă, de încredinţa ciudesele ce era cu cuvîntul. Că aducea amu, zice, lui toţi carii le era rău, cu de toate boalele şi cu munci ţinuţi, şi ceia ce se luniia şi răslăbiţii, şi vindeca pre ei. Iară aorea iarăş de la ciudese la învăţătură veniia, de-ncredinţa cuvintele cu ciudesa. Iară după facerea ciudeselor şi după vindecarea trupurilor, el vindeca şi sufletele cu învăţătura. Ca unii amu veniia derept ciudesele, iară alţii pentru învăţătura. Aşa amu şi ucenicii săi cu znameniile dumnezeieşti îmbogăţi-i, şi tremise pre ei în toată lumea, <534> ca cu ciudesele să minuneaze spre învăţătură, ca şi gata să aibă ascultători. 
   (Evanghelie) Aceşti doisprăzeace tremease Isus, porînci lor grăind: „Pre calea limbilor nu meargereţi, şi în cetatea samareanească nu întrareţi, ce păsaţi mai vîrtos cătră oile pierdute a caseei lu Izrail. Ducîndu-vă, propoveduiţi grăind că se apropie împărăţiia ceriului”. 
   (Tîlc) Aceştea carii era păscari proşti şi mitarnici i tremease [478] Domnul, să propoveduiască cuvîntul lui şi să vindece sufletele şi trupurele oamenilor. Întîi amu întru iudei tremise pre ei, că era fiind învăţaţi cinstei ceaia buna şi den leage şi de proroci, ca să n-aibă a grăi că „cătră păgîni tremeş fură, şi derept aceaia n-am crezut lor”. Derep ce că cătră iudei era făgăduita şi dentr-înşii Hristos fu pre trup şi încă nu se era lepădaţi de învăţătura lu Dumnezeu, derept aceaia cătră aceia se şi cădea mainte propoveduită să fie evangheliia. Deci lăsă lor toată părearea Domnul şi cătră aceia tremease ucenicii. Iară cînd lepădară cuvîntul şi-l urîră, şi-l goniră de la sineş, atunce auziră: „Iată amu că noi ne întoarcem întru limbi”. Că nu fu pînă în sfîrşit să leapede Domnul carei vrea să crează den limbi, nici samareanii nu goni, şi să-i lase cel ce vrea toţi oamenii spăsiţi să fie i spre ştiinţa adeverită să vie. Că iată cum grăiia cătră ucenici: „Fiţi-mi mărturie întru Ierusalim şi în toţi iudeii şi samareninii, şi pînă în sfîrşitul pămîntului”. Ce derep ce se cădea cătră oile pierdute caseei lu Izrail a mearge mainte, cătră aceia-i şi tremease, cum şi cătră Hananeia zise Domnul: „Nu fuiu tremes, fără cătră oile pierdute caseei lu Izrail. Pre aceştea învăţa Domnul să caute. Şi şi cu a <535> lu Ezecheil prorocul grăiia: „Adecă, eu spre păstori, şi voiu căuta oile meale den mînile lor, că nu căutară păstorii de oile meale, ce se păscură pre eiş, iară oile meale nu păscură”. Şi cu a Ieremiei proroc grăiia: „O păstorilor, că pierdut şi răsipit oile turmeei meale! Derept aceaia, adecă, eu izbîndi-m-voiu pre voi de hitleniile deregătoriilor voastre”. Că ca neşte oi afară den grădiş lăsate, de reale ce era prinşi arhiereii, periră iudeii, că nu păziră leagea ce era dată lor. 
   Şi îmblînd ucenicii, zisease lor să propoveduiască împărăţiia ceriului. Iară împărăţiia ceriului iaste ce e pentru credinţa dulceaţă, şi cei ce cu duhul întru ai fiiului face-i, ai ceriului cetăţeani, şi carii păzesc învăţătura lu Dumnezeu. Împărăţiia ceriului iaste a evangheliei propoveadanie, şi în leagea lu Hristos ce e viaţă bună şi lăcuită cu ogoadă împărăţiei ceriului, nici vremiei apropie, nici locul, ce în sfătuirea [479] sufletului lăcuiaşte. Nici amu întru vedeare vine, ce în lăuntru de noi iaste împărăţiia ceriului, numai de văm vrea, că ceia ce în viaţa aceasta îngereaşte viem şi lăcuim, ai ceriului sînt şi împăraţiia ceriului întru ei au. Împărăţiia ceriului iaste a se face voia lu Dumnezeu pre pămînt ca şi la ceriu, şi a vieţui noi cu bună ogoadă, şi pre a evangheliei a îmbla. Că den ale evangheliei, viaţă, şi cea împărăţie a ceriului ce va să fie, vine. Împărăţiia ceriului grăiaşte-se venirea lu Hristos, şi ce e a duhului sfînt cuminecare, şi ce-au dăruit noao la ceriuri. Împărăţiia ceriului iaste viaţa fără de păcate şi spăsitoarea, şi ce e den smereniia mîndriei înălţare, şi fericitura fără de păcate. Că fără de aceastea, împărăţiia, ceaia ce va să fie împărăţie, cea acea fericită <536> şi în vecie, nu va fi dată noao. 
   (Evanghelie) „Bolnavii vindecaţi, stricaţii curăţiţi, dracii goniţi. În cinste-aţi luat, în cinste să daţi!” 
   (Tîlc) După aceaia amu nemică alta nu vrea învăţătoriul ca smereniia şi nestrînsura avuţiei. Aceaste doao şi acicea Hristos arată şi învaţă ucenicii grăind: „În cinste-aţi luat, în cinste să daţi! Şi nu vă înălţaţi mîndrindu-vă, avînd acea bunătate şi dînd, ce să aveţi smerenie cu mîndrie şi neiubitori de avuţie să fiţi, că în cinste aţi luat darul şi eu fără de preţ datu-v-am atîta bunătate. Să nu luaţi nici voi plată, slujind aceastea, şi nemica de ale vieţiei să nu căutaţi dentr-acealea. Nu strîngereţi aur”, zice, „nici argint, nici arămi la brînele voastre, nici bucate pre cale, nici doao veşminte, nici călţuni, nici toiag, nici să ceareţi plată de acest lucru. Că nemică voi nu v-aţi trudit, ce în cinste-aţi luat darul acesta de vindecare de la mine. Derept aceaia şi în cinste să daţi oamenilor. Că ceia ce propoveduiesc amu împărăţiia ceriului, ca neşte îngeri den ceriu deştinşi, aşa dători sînt să îmble iuşurei şi şi plecaţi şi de toate grijile vieţiei sloboziţi, şi spre una numai a căuta, spre ce le e dată lor slujirea”. Că împăraţiia ceriului cu nevoie iaste, şi nevoitorii răpesc ea. Că ceia ce-ş nevoiesc sine a birui nevoia firei şi chinul necredinţeei, răbdînd toate ispitele şi năpăştile şi toate scîrbele [480] şi tescuiturile, şi urînd slava şi bucatele şi răpausul, ca să dobîndească împărăţiia ceriului derept acealea, şi nevoitori cheamă-se acei ce vieţuiesc aşa. Şi iară, aşa a lăsa cineva tatăl şi <537> muma, sau muiarea, sau feciorii, sau fraţii, şi toate negoaţele lumiei, şi de avuţie a se lepăda, şi viaţa-ş şi sufletulu-ş a-l părăsi, mare nevoie şi trudă iaste! Că împărăţiia ceriului iaste şi fără de moarte şi în veaci dulceaţă. Aceaia o răpesc nevoitorii, cîţi cu drag pentru aceaia ce va să fie de ale lumiei aceştiia întorcu-se şi le urăsc şi năpăştile rabdă şi scîrbi şi nevoi, ca împărăţiia lu Dumnezeu să dobîndească. Că cu multe scîrbi datori sîntem a întra în împărăţiia ceriului, că nu iaste mîncarea şi bearea împărăţiia ceriului, ce dereptatea şi postul, şi cuviinţa, şi sfinţiia. 
   Ce mă rog voao, fraţilor, cu dragostea Domnului nostru Isus Hristos, cel ce ş-au dat sineş pentru păcatele noastre, să înceapem de grija sufletelor noastre, şi să pohtim împărăţiia ceriului, şi să ne scîrbim de treacerea vremiei vieţei noastre, şi să ne nevoim de ceale dulceţi ce vor să fie, să nu cu leanea şi cu negrija să rămînem, astăzile de pururea cu înşelăciune petrecîndu-le, iară demîneţile de-aciia începăturile lucrurilor iară părăsindu-le, ca să nu fim ajunşi de înşelătoriul sufletelor noastre cu lucruri negătite şi de bucuriia amu ginerelui încuiaţi să fim. Cu fără-timp şi fără-folos plînge-ne-văm carii văm petreace cu reale vreamea vieţiei noastre! Că şi să văm suspina atunce, nu va fi folos de-a ne căirea. Că acmu e vreamea de-a priimirea bunătatea, acmu e zioa de spăsenie. Acest veac e de pocaianie, iară cela alalt de plată; acesta e de lucrare, iară cela alalt de preţ plătitoriu; acesta e de răbdare, iară cela alalt de mîngîiare, acmu iaste ajutătoriu Dumnezeu cărora se întorc den calea ceaia reaoa, <538> iară atunce groaznic şi de-a nu se întoarce, ce de ale oamenilor cuvinte şi lucruri şi cugete ispititoriu. Acmu amu răbdarea cea lungă a lu Dumnezeu priimim, iară atunce judecătoriu derept avăm a-l cunoaşte. Că cînd văm învie, unii amu muncile veacilor, iară alţii viaţa veacilor priimi-văm, cineş după lucrul său. Întru care vreamea [481] apropiia-ne-văm ascultăriei lu Hristos, chemînd pre noi întru a ceriului împărăţie? Pînă cînd amu nu ne văm trezvi, pînă cînd nu ne văm întoarce den cea rea învăţătură a vieţiei noastre spre dereptatea evangheliei? Cum avăm a vedea cu ochii zioa Domnului acea înfricoşată şi luminată, ce întru ea carei vor fi de-a dereapta Domnului, pentru lucrurile cealea bunele apropiia-se-vor, împărăţiia ceriului priimind, iară ceia ce vor fi de-a stînga, pentru căce nu vor avea lucrure bune, lepădaţi fi-vor în adîncul focului, şi întunearecul veciei coperi-i-va, şi scrîşnitului dinţilor topi-i-va, şi în neadurmiţii viermi fi-vor şi în legăturile nedezlegate, şi în toate iuţimile şi în muncile cealea amărîtele? 
   Ce mă rog, fraţilor, să ne trezvim şi să ne preveghem şi sufletele să ne curăţim de ale pohtelor reale, ca să priimim pre Dumnezeu sălăşuindu-se întru sufletele noastre. Că unde iaste curăţiia, acolea iaste Dumnezeu şi într-acela amu iaste fericita viaţă şi lu Dumnezeu cu ogoadă şi dobînditoare de împărăţiia ceriului. Iară împărăţiia ceriului de zicem că o jăluim, iară cu aceaste lucruri ce-am zis elu ne iaste puteare a o dobîndi ea. Ce să nu ne grijim de aceastea ale lumiei, ce toate trudele pentru învăţătura Domnului să priimim şi să ne ţinem <539> foarte cu usîrdie întru postire, ca nemică spre a trupului să nu ne întoarcem, ce să ne ferim de ale lumiei ce-s deşarte şi pînă la o vreame, şi de toată pohta ce e cu necuviinţă şi de toată rîvnea peritoare. Şi să nu căutăm spre peritoarele, ce spre cealea nevăzutele să căutăm, că nemică nu adusem în această lume şi iară nemică nu avăm nece a ducerea. Deci să ne trudim în ceastă lume derept ceaia lume ce e fără de moarte. Să nu ne îngrăşăm trupul în ceastă lume trecătoare şi de ceaia lume ce e nesfîrşită să ne întoarcem striinaţi, ce ca o nemică să ne pară noao a fi ceastă dulceaţă a aceştii lume, şi slava deşartă să o părăsim. Şi spre lucrul nostru fieşcare de noi ce-am luat a lucra, să ne nevoim cu nevoinţă şi cu dereptate, şi nemica răpştind şi neascultînd sau pizmindu-ne în cuvinte, ce plecîndu-ne întru toate părintelui [482] duhovnicului şi mai-marelui nostru, ca dereptătoriului şi învăţătoriului nostru de spăsenie şi de duhovnicie. Că acesta va să dea răspuns lu Dumnezeu de spăseniia sufletelor noastre. „Plecaţi-vă şi vă cuceriţi”, zice, „egumenilor voştri, că aceia preveaghe derept sufletele voastre, că răspuns vor să dea”. Deci cea de sus să căutăm, unde iaste Hristos de şade de-a dereapta lu Dumnezeu, ca să-i fie cu destoinicie a zice şi de noi: „Voi nu sînteţi den lumea aceasta, că a voastră viaţă la ceriu iaste”. Şi să stăm neosîndiţi în zioa aceaia de plată şi a dereapteei judecateei lu Dumnezeu, la înfricoşata şi fără-de-răspuns judecată a lui, şi să dobîndim împărăţiia ceriului, şi să priimim fericita şi a veacilor viaţă în Hristos Isus, adeveritul Dumnezeul nostru, că lui e slava şi cinstea, întru veacii de veac, amin!
   
   Aceeaşi lună, în treisprezece. Învăţătură întru pomenirea sfîntului Ioan Gură-de-aur şi a tuturor ierarhilor
   Evanghelie de la Ioan, zaceala 36
   
   <540> Zise Domnul cătră ceia ce mearseră cătră el, iudeilor: „Eu sînt uşe. Şi în mine cine va întra, mîntui-se-va; şi întra-vor şi ieşi-vor, şi păşune afla-vor. Furul nu va veni, numai să fure şi să ucigă şi să piarză; eu venii, viiaţă să aveţi, şi mai mult avea-veţi. Eu sînt păstoriu bun. Păstoriul bun sufletul lui pune-l derept oile. Iară năiemnicul [483] ce nu e păstoriu, ce nu sînt oile lui, veade lupul viind, şi lasă oile şi fuge; şi lupul răpeaşte eale şi răspîndeaşte oile. Iară năiemnicul fuge, că năiemnic iaste şi nu grijaşte de oi. Eu sînt păstoriu bun, şi ştiu-vă şi ştiţi-mă. Cumu mă ştie părintele, şi eu ştiu părintele. Şi sufletul său pune-l-va derept oi. Şi alte oi am, ce nu sînt den turma aceasta. Şi acealea mi se cade să le aduc, şi glasul mieu auzi-vor şi va fi o turmă şi un păstoriu. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   (Evanghelie) Zise Domnul ucenicilor săi: „Eu sînt uşe. Pren mine cine va întra, mîntui-se-va; şi întra-va şi şi va ieşi, păşune afla-va”. 
   (Tîlc) Uşe pre sineş se cheamă Domnul, de-ş arată a sa puteare şi domnie, derep ce amu că destoinicii priimeaşte-i, iară nedestoinicii încuie-le-se întrarea. Şi toţi carei cred întru el, în lăuntru lăcuiesc, întru sfinţita curtea a lui. Şi întru tărie fi-vor, şi nimea pre ei nu va împinge, ce şi întra-vor, şi ieşi-vor. Pren uşa aceasta iubeaşte-i toţi ogoditorii lui să-i fie, oare în trup s-ară lăcui, oare afară de el. Că uşe iaste Domnul, că închide oile lui, şi întru tărie pune pre eale şi le păzeaşte nevătămate de vrăjmaşul, şi le lasă <541> celor ce cred şi merg după el, şi le dă lor să pască oamenii moşteniei sale. Iară necredincioşii şi ereticilor, şi elinilor şi tuturor vrăjmaşilor şi dracilor, încuie-le întrarea. Că toţi amu carii întră pren uşa aceasta să pască oile cuvîntătoare, aceia au a învăţa ce e spre spăsenie şi spre folos oamenilor lu Dumnezeu, şi spre păşune să-i [484] derepteaze şi cătră ograda ceriului. Că păşunea iaste învăţătura dumnezeiască şi leagea lu Hristos, şi întru aceastea tărie avăm şi cea de pururea şi viaţa de veaci aflăm. Că cine-au întrat amu pren uşa aceasta a lu Hristos, adus fu lu Dumnezeu şi părintelui oaia lui spodobi-se-va a fi, şi spăsit va fi. Şi nu numai spăsit fi-va, ce ca şi un domn mult fără-de-frică avea-va, de va întra şi va ieşi, ca şi apostolii şi ucenicii lu Hristos întra şi ieşiia înaintea împăraţilor şi muncitorilor, de îndrăzniia şi se bucura ca neşte nebiruiţi. Şi păşune aflară (ce se zice, pişte multă), nu numai trupească, ce mai vîrtos şi sufletească, că cu adaus amu ia al nostru om (den nafară şi den lăuntru grăim). Şi a întra amu, grăiaşte-se acela ce face socotire în lăuntrul omului (ce se zice, sufletului), şi iase iară, cel ce-ş omoraşte nodurile ceaste de pămînt, şi lucrurile trupului pentru Hristos cine le omoraşte. Că aceia amu nu numai acicea sînt întru tărie spre frică, ce şi întru veacii ce vor să fie pişte multă şi îndulcire afla-vor, ca neşte păscuţi de Dumnezeu. Că „Domnul paşte-mă”, zice, „şi de nemică nu mă lasă. În loc de păşune aciia mă bagă, şi la apa de răpaus satură-mă. Şi sufletul mieu întoarse, de mă derease spre cărare dereaptă derept numele său. De să aş mearge pre mijloc de umbra morţiei, <542> nu mă tem de rău, că tu cu mine eşti. Toiagul tău şi fuştele tău, acealea mă mîngîiară. Gătit-ai înaintea mea masă spre protivire celor ce urăsc mine, uns-ai cu unt capul mieu şi cu păharul tău adăpaşi-mă ca nemestecat. Şi mila ta goneaşte-mă în toate zile vieţiei meale, ca să vieţuiesc în casa Domnului în zile lungi”. 
   (Evanghelie) Furul amu nu vine, fără să fure numai şi să junghe şi să piarză; iară eu venii, ca viaţă să aibă, şi mai mult să aibă. Că eu sînt păstoriu bun. Că păstoriul cela bunul sufletul său pune pentru oi. Iară năiemnicul ce nu e păstoriu, şi nu-i sînt oile lui, veade lupul viind, şi lasă oile şi fuge; şi lupul răpeaşte eale şi răspîndeaşte oile. Iară năiemnicul fuge, că năiemnic iaste şi nu grijaşte de oi. 
   (Tîlc) Cine nu va mearge pren uşa lu Hristos Dumnezeu, spre socotirea oamenilor lui, nici va ţinea învăţătura lui, [485] nici dup-însul mearge şi să vieţuiască, ce întră pre aiurea, ca cînd ară sări uşa, şi să taie altă întrare, fur iaste şi tîlhariu. Furul amu în ceaia ce nu iaste a lui face cum va, iară tîlhariul ca un muncitoriu e şi pierzătoriu şi stricătoriu. Şi nu vine el pentru mîntuirea oilor, ce să ucigă şi să fure şi să piarză. Că cei ce rătăciră şi se furară mainte de venirea lu Hristos, den mincinoşi proroci şi de mincinoşi eretici şi de mincinoşi învîţători, periră. După aceaia şi cei ce fură după aceaia den eretici şi de mincinoşi Hristoş prilăstiţi, de fură muncitori şi de-leage-călcători, jungheară-se şi periră. Unii încă foarte curînd, iară alţii pînă în sfîrşit lăcuiră cu necuraţii şi cu <543> necredincioşii oameni şi cu prilăstiţii ce-i blăznise ei. Că cu a tinereaţelor mîndrie şi cu turbureala şi voroava vrea să-i tocmească ei şi pohteei loruş. Ce nu numai că nici un folos nu avură fără-de-legiuind şi obidind, ce şi piiardere sufleteloru-ş aflatu-ş-au, stricînd şi stricîndu-ş şi învăţăturile omeneşti şi leagea striină purtînd, iară învăţătura şi leagea Domnului călcînd şi sfeatul şi învăţătura den dumnezeiasca leagea şi pravilă urînd. Derept aceaia şi întru piiarderea propastiei căzură şi în al veacilor chin, şi muncilor osîndiţi fură cu toţi cine-i priimise şi-i ascultase pre ei. Că de eaş iaste împreunarea firei furului şi a tîlhariului şi a muncitoriului şi a călcătoriului, cei cei sar prespre gard şi toate năpăştile fac, pentru realele loruş, celor ce merg după ei. Fur amu iaste mincinosul diavol, că el fură cu înşelăciune omul den rai, fiind lucrul şi întrebarea lu Dumnezeu. Deci aşa e şi cine spre a striinului bunătate cu rău pohteaşte, nu ca să o păzească, ce să o fure, şi să ucigă şi să piarză. Iară mîntuitoriul şi Dumnezeul nostru nu numai viaţa, ce şi mai mult dă. Aceasta amu iaste tocmeala, de ce e spre pămînt venirea lui întîi, şi marea cinstită a fireei săvîrşire. Că deade firea întîiului zidit a lu Adam oamenilor Domnul, şi încă le şi mai dărui moşteniia ceriului duhul sfînt (că cu adaus sînt darurile lui, că priimesc sufletele bucurie), şi în loc de ceaia ce-au avut Adam mainte de călcare, şi Hristos ginerele a avea lăcuind [486] întru ei. Că acesta amu iaste adeverit şi păstoriul bun, Hristos Dumnezeul nostru, şi toată păstoriia arată spre ceia credincioşii şi cărora merg <544> după el. Şi sufletul său pune-ş pentru oi, că nu iaste năiemnic, ce stăpîn, şi ale sale i sînt oile, şi ca de ale saleş socoteaşte şi se grijaşte d-insele. Acesta amu iaste păstoriul cela bunul, cela ce derept spăseniia oilor chinuiaşte-se, cum însuş Hristos feace derept a oamenilor spăsenie, şi-ş puse sufletul său. Iară năiemnicilor năravure le iaste de-s fricoşi şi lenivoşi, şi a nu griji de oi şi nemică spre folosul lor a face, ce ca neşte ale unor striini au pre eale, derept căce că nu sînt oile ale lui. Că cîţi amu pre urma vreunora pare-le-se deregătoriia învăţăturiei oamenilor a avea, şi iară nu grijesc, ce părăsesc şi uită acea slujbă a lor, furi amu şi tîlhari să nu pot fi, însă ca stăpînii nu-ş pasc ei, ce ca năiemnicii. Că năiemnicul cînd veade lupul viind, de oi nu grijaşte, ce de a lui mîntuire grijaşte-se; iară lupul răpeaşte oile şi le răspîndeaşte. Derept aceaia şi împutatu le va fi acelor păstori de prorocul Iezecheil, grăindu-le „O păstorii Izraililor, au doară pre eişi se pasc păstorii? Au nu oile-ş pasc păstorii?” Şi pentru căce ceale rătăcite nu întoarset şi ceale pierdute nu le căutat, şi struncinatele nu le legat şi beteagele nu le vindecat, ce pre voiş vă păscut, nu oile, şi tot lucrul păstoresc părăsitu-l, ce spre simbrie numai ce căutat şi nu căutat folosul oamenilor, ce căutat ce e de la oameni dobîndă spurcată, derept aceaia aşa grăiaşte Domnul: „Adecă, eu-s spre păstori, şi voiu căuta oile meale den mînile lor, că nu căutară păstorii oile meale, ce se păscură pre eiş, iară oile meale nu păscură”. Şi şi Ieremiia iară grăiaşte aşa: „O vai de voi, păstorilor, carii pierdeţi şi risipiţi oile turmei meale! Derept <545> aceaia, adecă eu izbîndi-m-voiu spre voi derept hitleniia lucrurilor voastre!”. 
   (Evanghelie) Lupul răpeaşte şi răspîndeaşte oile. 
   (Tîlc) Lupul, pierzătoriu şi om slăvitoriu-rău şi diavol, încă şi leu cheamă-se şi şarpe şi scorpie şi aspidă şi vasiliscă, şi multe nume are încă împrotiva răului năravului [487] şi hitleniei lui. Că acesta întru toate slavele răsipi şi strică ruda omenească, că răpeaşte amu ca un leu oile. Şi se grăiaşte diavolul, cînd cu hitlenie de mîncare bucate lui face-ş şi iară răsipeaşte, cînd cu hitleane cugete turbură-se sufletul. Şi fur cheamă-se şi diavolul, cînd cu hitleanele cugete fură şi ucide tocmeala cugetelor şi piiarde cu lucrurile-ş. Că pune înainte fieşcărui de voi cugete spre pohtele necuvioase, aceaia iaste furtişagul. Că de se supune omul cugetului celuia hitleanul, omul atunce ucis va fi de hitleniia diavolului, iară cînd va lucra lucrul cela răul, atunce el piiare. Derept aceaia zice Hristos: 
   (Evanghelie) Furul nu va veni, fără să fure şi să taie şi să piarză; eu venii, ca viaţă să aibă, şi mai mult să aibă. 
   (Tîlc) Dă amu noao dumnezeiasca viaţă mîntuitoriul că luminează ale noastre cugete cu bună-pomenire, de ne vine aminte, şi sufletul cu bune lucrure păzeaşte-l curat şi nespurcat. Şi şi mai mult dă, ca şi alţii a putea folosi cu darul învăţăturiei şi cu sufleteştile lucururi; după aceaia şi împărăţiia ceriului dă noao, ca un iubitoriu şi mai cu multă cinste despuitoriu şi de oameni iubitoriu Domnul. Că iaste păstoriu dulce şi bun, nu lup şi muncitoriu, nici iaste năiemnic. Că oaie cheamă-se şi miel şi jungheare şi arhiereu, şi încă mii şi alte nume împrotiva <546> a multe tocmeale, în toate chipurile ale lui. Şi adună pre noi cătră ograda ceaia de sus a ceriului cu meşterşugul cuvintelor păstoreşti şi nespusa mîndrie şi cu înţelesul său. Iară doi pierzători au pus Domnul: cel ce vine să fure şi să ucigă şi să piarză, şi năiemnicul cel ce veade lupul viind şi lasă oile de fuge. Şi cei dentîi amu tîlhari şi furi şi muncitori şi eretici arată, ai doilea cei învăţători ce nu grijesc să înveaţe, ce, ce le e dată lor, cuvîntătoarele oi, ei le lasă şi pridădesc turma. 
   (Evanghelie) Eu sînt păstoriul cela bunul, şi cunosc ale saleş şi-s cunoscut de ale mealeş. Că cumu mă ştie părintele, şi eu ştiu părintele. Şi sufletul mieu puiu derept oi. [488] Şi şi alte oi am, ce nu sînt den turma aceasta. Ce şi acealea mi se cade a le aduce, şi glasul mieu auzi-vor, şi va fi o turmă şi un păstoriu. 
   (Tîlc) De eluş iaste semnul adeveritului păstori, şi de eluş iaste al năiemnicului. Că năiemnicul tîmplă-i-se de nu cunoaşte oile, căce că nu de pururea cercetează eale. Iară de-ară fi de pururea cercetată eale, fi-se-vrea învăţat, de le-ară fi cunoscut eale. Iară păstoriul aşa ce e Domnul cunoaşte oile sale ca un grijitoriu de eale, şi iară va fi cunoscut de eale, căce că cercetare priimesc de el. Şi de prinsem a cunoaşte el grijitoriu şi despuitoriu şi mîngîitoriu şi Domn, însă mai nainte cunosc el pre noi, după aceaia şi noi cunoscum pre el. Aimintrea nu iaste puteare a cunoaşte pre Dumnezeu, de nu văm fi cunoscuţi lu Dumnezeu, derep ce că el mai nainte se împreună noao cu trupul de fu om, după aceaia ne împreunăm noi lui, de-am priimit dar de dumnezeie. Vru să arate Domnul că apostolii şi ucenicii lui destoinici <547> sînt a se cunoaşte lui şi oi sînt adeverite mergînd după el. Că „cunoscui”, zice, „ale saleş, şi cunoscut sînt de ale mealeş”, după cuvinte ce le-au grăit, că cunoaşte Domnul carei sînt ai lui şi nu împinge oamenii săi ceia ce-i preaştie. Iară ca să nu aibă a le se părea că ca un om aşa ştiia, pentru aceaia grăiia aşa: „Că mă ştie părintele şi eu ştiu pre părintele. Aşa-l ştiu pre el de bine, ca şi el pre mine, pentru a firei nepremenire şi pentru căce sîntem unul întru o fire”. De pururea încă grăiia că „sufletul său pune-l-voiu derept oi”, de arată că de voie la muncă vine. Aceasta amu arată grăind: „Pune-voiu sufletul mieu. Că nu va răpi niminea sufletul mieu, ce eu însumi pune-l-voiu acesta derept pentru milosîrdia ceaia nenumărată”. Iară de ce grăiaşte că „voiu să moriu derept toţi”, cîtă milostiviia arată şi socotire şi liubov! Iară cu punerea amu sufletului său pentru oi întăreaşte şi cuvîntul ce-au grăit, că „eu venii ca viaţă să aibă, şi mai mult avea-vor”. Încă zise Domnul că „şi alte oi am”. Aceasta de limbi grăiaşte, că nu era den [489] curtea aceasta a legiei limbile, nici legiei tîmplară-se. Şi iară săborului iudeiesc era curte mai de nainte, iară după greşală ce greşiră cătră Hristos, fu curtea lor pustie. Derept aceaia zise Domnul că „şi alte oi amu, ce nu sînt den turma aceasta”. De cei dentru limbi mai de nainte de învăţare spre spăsenie grăit-au, iară curtea sa o arată săborul jidovesc. Iară de ce zise că „şi aceia mi se cade să aduc”, arată amu pre ei oameni răsipiţi fiind şi păstori neavînd. Şi de ce vrea să fie împreunarea lor încă strigă, că zise amu că „va fi o turmă şi un păstoriu”, cum şi fu. Că acesta <548> amu vrea ca Dumnezeu spre înţeleagerea lu Dumnezeu să aducă şi iudeii şi elinii, ca amîndoi să-i zidească întru sineş, întru unul omul cela noul. Şi aşa fu o turmă şi un păstoriu. Că în Hristos Isus nu sînt elini, nici jidovi, nici varvari, nici schiteani, nici vreo împărţire, că o scriptură e tuturora, şi un semn dulceţiei şi un păstoriu, cuvîntul lu Dumnezeu şi Dumnezeu. Ca să se ruşineaze ereticii, ceia ce leagea de demult lepădară, să auză amu că o turmă e şi un păstoriu, şi acesta amu iaste Dumnezeu şi legiei noao şi vechiei, şi un Domn, şi o credinţă, şi o botejune! Au doară amu cesta are Dumnezeu mai mare, iară cesta alalt mai mic? Au doară cesta cu credinţa dereptă-se, iară cesta alalt cu lucrul? Au doară amu cesta cu botejunea slobozi-se, iară cesta alalt nu? Un Dumnezeu acesta şi părinte tuturora, cel ce aşa binevru! Şi vru toţi noi unul să fim, cu dragostea ce e cătr-însul şi cu credinţa şi cu chemarea ce e unul cu alalt adunăriei şi împreunăriei şi paceei, unul Domn Isus Hristos, cel ce spodobi pre noi o turmă a fi, păscută de acela însuşi adeveritul Dumnezeu şi spăsitoriul nostru, ce iaste cap tuturora şi uşe şi păstoriu şi despuitoriu şi Domn. Şi acesta Hristos ce deade noao ale lui oi a fi şi ai dumnezeieştiei ograde a lui, şi dereptă pre noi pentru credinţa ce e cătră el şi împăcă noi lui Dumnezeu şi părintelui. Şi păcătoşi fiind noi, slobozi-ne şi ne milui; şi departe fiind noi, nu ne împinse, ce ne priimi de ne aduse cătră sfinţita curtea a lui şi darul acesta şi spăseniia şi dereptatea. Cu cît mai vîrtos pre carii se apropie <549> şi se spăsesc păzeaşte-i şi-i întăreaşte, să stea tare întru păşunea dumnezeieştiei a [490] lui învăţătură şi ziseei, şi pre uşa lui a întra şi a ieşi, şi neclătită a avea întăreaşte ajutoriul său şi dulceaţa! Însă numai de văm arăta cu ogoadă să fie lui viaţa noastră şi cu cinste lăcuirea, aşa văm putea a ne chema oile adeveritului păstoriu, lu Hristos, fraţilor, şi de acela păscuţi a fi şi glasul lui a auzi. Şi blagosloveniia şi dulcile ale lui daruri lăcui-vor întru noi nici dinioară schimbate, şi nu numai acea bunătate ce-am luat tare avăm a o ţinea, ce şi alte încă mai multe avăm a priimi. 
   Şi să ne lăudăm mai vîrtos de nădeajdea celuia ce ne dă cea bunătate ce va să fie, cum va fi şi dată fără de prepus şi fără de răspuns întru slavă lu Dumnezeu a fi.
   Derept aceaia tu, despuitoriule Hristoase, Dumnezeul nostru, fiiul lu Dumnezeu, şi cuvînt şi miel, preacurat arhiereu, nevinovatul junc, ce derept preaînmulţirea dulceţiei arhiereu noao a fi vruseş, cela ce cu de toate cîntările înfrîmseţaş sfînta a ta besearecă, ceaia ce cu al tău curat sînge scumpăratu-ai, dăruiaşte noao de pururea sfîntul tău patriarh, şi păstoriul şi învăţătoriul nostru. 
   Cu pamete sufletească să prăznuim, şi cu cinste a pomeni el şi toţi sfinţii patriarşi şi învăţătorii noştri, carii derept dereptară cuvîntul adevărului tău şi luminară noi, că pre ei ai năstăvit, spre adăpostul vreriei sale şi i-ai proslăvit cu destoiniciia, derep ce că şi aceia proslăviră pre tine. Deci spodobeaşte şi noi pentru ruga lor, mai vîrtos şi pentru cesta ce e astăzi <550> luminătoriul şi învăţătoriul nostru, nevinovaţi şi nevătămaţi să îmblăm, ca cu frică cu aceia să-ţi slujim, şi să dobîndim şi noi împreună cu nuşii ce e de la tine dulceaţă şi de oameni iubire. Şi cu multă a ta milosîrdie şi miluire sălăşuiaşte-te întru noi, rugămu-ne, şi întră şi îmblă, dulcele nostru Doamne! Şi lumea sa împacă, besearecile tale întăreaşte, şi bunului credincios Domnului nostru, robului tău cela credinciosul, puteare cu biruire spre vrăjmaşi dăruiaşte-i, şi ceia ce se strîng nărod întru beseareca sfînta a ta, spre proslăvirea ta şi te cîntă şi se trudesc, blagosloveaşte-i, [491] pentru ruga preablagoslovitei şi preacuratei a ta maică, ca în tine, împărate şi Dumnezeul nostru, veselindu-ne să te proslăvim, de toate bunătăţile dătătoriu noao duhul, cu fără de începutul părintele tău şi viaţă-făcătoriu fiind, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin! 
   
   Luna Noemvrie, în douăzeci şi unu. La intrarea în biserică şi la toate praznicele Maicii Domnului
   Evanghelie de Luca, zaceala 4
   
   (Luca I, 39) În zilele acealea sculă-se Mariia, mearse în sus tare, în cetatea Iudei. Şi întră în casa Zahariei, şi sărută Elisavta. Şi fu, deca auzi Elisavta sărutătura Mariei, jucă tînărul în maţele ei, şi se împlu de duhul sfînt Elisavta. Şi strigă cu glas mare şi zise: „Blagoslovită tu întru muieri, şi blagoslovit plodul maţelor tale! Şi de unde mie aceasta de vine muma Domnului mieu cătră mine? Adecă amu, ca fu glas sărutătura ta în urechile meale, jucă-se tînărul, bucură-se în maţele meale”. Şi fericata crezu, că fu sfîrşitul grăitele ei de la Domnul. Şi zise Mariia: „Mărit-au sufletul mieu Domnul, şi se bucură sufletul mieu de Dumnezeu, <551> [492] mîntuitoriul mieu, c-au căutat la plecaţii robii lui. Iată amu, de acmu fericează-mă toate rudele, că făcură mie mărie putearnicii, şi sfînt numele lui. Şi mila lui den rudă în rudă pre ceia ce se tem de el. Făcu ţiitură braţelor lui, împărţi măreţilor cugetele inima lor. Pogorîşi silnicii despre scaun, şi înălţaşi plecaţii. Flămînzii împluşi de dulceaţă, şi îmbogăţiţii lăsaşi deşerţi. Luară Izrailii feciorii lor, pomeniră de milă, cum ai grăit cătră părintele nostru, lu Avraam, şi sămînţa lui pînă în veaci”. Fu Mariia cu ea ca trei luni, şi se întoarse în casa ei.
   

   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   (Evanghelie) În vreamea aceaia sculă-se Mariia, duse-se în cea de sus cu stajă, la cetatea Iudei. Şi întră în casa Zahariei, şi sărută pre Elisavta. 
   (Tîlc) Bucurie de bună-vestire priimiia de pururea fata, şi ştiu de la înger că Elisavta, muiarea Zahariei, început-au în pîntece. Curse întru codru, că era o cetate iudeiască ce întru ea lăcuiia Zahariia, împreună amu bucurîndu-se de dulceaţa vară-sa, împreună amu şi ca o înţeleaptă vrea să se sfătuiască de toate, de va fi cu adevăr de ce zise ei îngerul ce i se arătă. Că încă se sfiia cu cugetul pentru preaslăvita ciudesă, temîndu-se să nu cumva să se prilăstească. [493] Derept aceaia, nu căce că nu credea, ce vrea şi mai bine să înţeleagă de preaslăvita răspundere şi de sărutarea îngerului, duse-se supt podgorie, de dumnezeiescul duh îndemnată, ca mai multă ştiinţă să priimească şi tărie de ce era grăit ei. Întră în casa Zahariei şi apucă înainte cu sărutarea pre Elisavta, cinste dînd ei ca unii mai bătrîne şi ca şi cînd o avea în loc de mumă. <552> Şi sărutarea deaca fu, el jucă Ioan în pîntecele mumîni-sa, că cunoscu prea cu ales al său Dumnezeu şi Domn, şi se închină şi propovedui pre el cu jucarea. Că cela ce era în pîntecele featei coconul, cu prorocie dărui aciiş pre Ioan, că-i deade arătarea taineei, acesta Dumnezeu den vecie. Şi mai aleasă dăruire dărui lui, mai vîrtos de alalţi proroci, că alalţi proroci după ce năştea prorociia, iară Ioan preaditece încă în pîntecele mumîni-sa fiind prorocescului dar spodobi-se şi pre Hristos propovedui mainte. Derept aceaia şi mai mare de toţi prorocii şi mai pre sus mărturisit fu de însuş Dumnezeu. 
   (Evanghelie) Împlu-se cu duhul sfînt Elisavta. Strigă cu glas mare şi zise: „Blagoslovită eşti tu întru muieri, şi blagoslovit plodul maţelor tale!”. 
   (Tîlc) Nu se împlu amu mainte cu duhul sfînt Elisavta, mainte pînă nu venise ceaia ce purta pre Hristos, Dumnezeu nostru. Sărută pre ea, e după sărutare mainte feciorul împlu-se de duhul şi juca, după aceaia mumîniei sale deade, şi strigă proroceaşte Elisavta. Că glasul feateei, a lu Dumnezeu ce era întru ea de se întrupise era glasul, şi derept aceaia pre preaditece în maţe-l dărui şi-l făcu să prorocească. Aşijderea şi Elisavta zise proroceasca grăire cătră Mariia, ce nu era a Elisavtei cuvintele, ce ale feciorului ce era în maţele ei. Gura amu a Elisavtei numai ce slujiia, ca şi gura feateei de slujiia celuia ce era în maţele ei, fiiul lu Dumnezeu, că de nu vrea fi feciorul jucatu-se, nu vrea fi prorocit Elisavta. Că Hristos fu de Ioan prorocit, iară de Elisavta propoveduită fu fata. Că mări şi proslăvi preablagoslovitul plodul maţelor ei, că aşa răspunse cătră ea: „Ce-mi zici <553> mai mare, o fată şi de nuntă [494] neispitită feciuriţă, că mie mi se cădea a veni cătră tine derep ce că eşti blagoslovită tu întru muieri, şi blagoslovitu e plodul maţelor tale”, după făgăduita ce e cătră David, strămoşul nostru, cumu e de Dumnezeu grăit: „De plodul maţelor tale pune-voiu spre scaunul tău”. Plodul maţelor zis-au, că nu va fi den bărbat născutul, ce den una de pururea fată Mariia. Den duhul sfînt întrupi-se întru ea şi cu umbrirea tăriei de sus. E cîţi sămînţă den tată au, aceia sînt plod. Iară Hristos unul e al maţelor feateei de Dumnezeu născătoare plod, derep ce amu că însăşi-l născu şi ispitire de bărbat nemică, nice dinioară, nu ştiia. Derep ce că păcatul den muiare se începu şi după aceaia ajunse spre bărbat, spre strămoşul nostru Adam, şi dentr-acela spre tot omul vine moarte; derept aceaia şi binele den muiare începu-se. Că al doilea Adam den fată răsări cel ce luo păcatele lumiei, Hristos Dumnezeul nostru, ca ceia ce-au murit de Adam înviiaţi fi-vor de însuş acesta Hristos şi ca, să va vrea muiarea să rîvnească bunătăţilor şi dumnezeieştiei vieţi a săvîrşiţilor şi dumnezeieştilor bărbaţi, neputinţa muierească să o părăsească. 
   (Evanghelie) „Şi de unde mie aceasta, de vine muma Domnului mieu cătră mine?” 
   (Tîlc) Cum amu mai apoi fiiul Elisavtei, Ioan preaditece, cînd mearse Hristos cătr-însul botejune să priimească, nedestoinic pre sineş aceii venire a Domnului grăiia-se, aşa şi acmu <554> muma lui nedestoinică pre sineş aceii venire a despuitoarei şi mumei lu Dumnezeu spovedeaşte. „De încătruo-mi fu această preaslăvie şi mare bunătate”, grăiia, „ca maica lu Dumnezeu să vie cătră mine?”. Mumă aceştiia zise-i mainte de născută, şi Domnul dentru ea va să se nască zise, de mărturisi al îngerului cuvînt, şi tare credinţă deade-i. Că alalte mumîni, mai nainte pînă nu nasc, nu se cade mumă a se zice lor, derept frica şi oprirea, iară de fată nemică aşa nu se sfii. Derept aceaia şi mainte de naştere mumă-i zise Elisavta. 
   (Evanghelie) „Acest amu glas al sărutăriei tale deaca fu [495] la ureachea mea, jucă-se feciorul cu veselie întru maţele meale”. Şi fericita crezu că vor fi săvîrşite de ce grăise ei de la Domnul”. 
   (Tîlc) Cunoscu preaditece glasul sărutăriei şi spăseniia omenească prevăzu, şi se bucură de aceasta şi cu veselie juca în maţele mumîniei sale. Iară Elisavta, preaslăvita taină înţelegînd şi de sfîntul duh rădicată, fericiia de pururea fată Mariia, că crezu ce i era ei grăit de la Domnul. Că ştiia amu Elisavta şi mai denainte ce se zisease ei de la înger. Că derep ce crezu lor fata şi zise: „Adecă, eu sînt roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău”, derept aceaia şi fericiia pre ea. Că şi cu mai tărie spre credinţă dentr-aceale cuvinte fu fata. Fericită e, derept că crezu, şi se socoti aiavea de taină ce era de la înger ale ei cuvinte şi de prorocirea ce fu cătr-însa de Elisavta, de-aciia şi de închinăciunea feciorului ce era în maţele ei, Ioan botezătoriul. Neploditoare amu şi altele născură, iară tînărul nici dinioară darului de prorocie <555> nu se spodobi încă în maţele mumîni-sa purtîndu-l. Iară această preaslăvire, ea se lucră de această neploditoare Elisavta, ca să fie încredinţată şi de ce e de fata a lu Dumnezeu născătoare prea cu fire mare lucru. 
   (Evanghelie) Şi zise Mariia: „Mărit-au sufletul mieu Domnul, şi se bucură duhul mieu de Dumnezeu, mîntuitoriul mieu, că căută spre smereniia roabei sale. Şi iată, de acmu ferici-mă-vor toate rudele, că făcu mie mărie putearnicul. Şi sfînt numele lui. Şi mila lui în rudă şi rudă spre ceia ce se tem de el”. 
   (Tîlc) Desfîrşit amu sfătui-se fata a slăvi cu slavă pre Dumnezeu, că aceluia scriia ciudesa, nu eiş. Că acesta însuş Dumnezeu zice: „Căută spre mine smerita roaba sa, nu amu eu cătră acela căutai. Şi el mă milui, nu eu nădăitu-m-am şi să ceri. Şi de acmu ferici-mă-vor toate rudele”. „Ferici-mă-vor toţi”, zice, „nu pentru ale meale bunătăţi, ce derept căce făcu cu mine mărie Dumnezeu. Şi nu tu numai, Elisavto, ferici-mă-veri, ce şi toate rudele carii vor creade ferici-mă-vor”. Iară silnicu-l meneaşte pre Domnul, ca niminea să fie să nu crează graiurilor, ce cu tăriia celui ce lucrează lucru să tremiţă, nu să ispitească după fire, că va [496] cădea den cea adeverită slujirea minţeei ce-au fost pre adevăr. Iară numele lui zice sfînt, de arată că după ce vine unul născut fiiul lu Dumnezeu în maţele muieriei, dentr-aceasta a se spurca, el iaste sfînt amu numele lui. „Şi nu se va spurca preacuratul începîndu-se întru mine, fata, să-ş zidească al său trup, despuitoriul lumiei şi Domn. Că derept aceaia şi duhul sfînt vine, ca să fie sfîntă înceaperea, şi sfîntă şi naşterea să o facă a fi. <556> Iară nu e spre mine numai mila lui, ce şi spre toţi carei se tem de el”. Iară carei nu se tem de Dumnezeu, ce-s toţi nedestoinici, aceia şi nemiluiţi sînt. Iară cei ce se întorc cu mintea spre frică, aceia vor fi miluiţi. Iară întru rudă şi rudă de ce zise că va fi mila lu Dumnezeu, aceasta arată că şi întru această rudă ce e acmu (ce se zice, întru acest veac) şi şi în ceaia ce va să fie rudă (întru cela nesfîrşitul şi veacinicul veac) miluiţi fi-vor carei se tem de Domnul. Acicea amu cu o sută de ori plată priimi-vor, iară acolo şi mai mult şi preamultă, viaţă veacilor. Că mainte amu măreaşte sufletul Domnul, de-aciia se veseleaşte duhul. Ce să înţeleagem cum măreaşte sufletul Domnul. Că cela ce îmblă cu destoinicie înaintea lu Dumnezeu, acela iaste de-l măreaşte Domnul. Că de văm vieţui cumu se cade pre chipul celuia ce ne-au zidit pre noi şi ne văm închipui mai marelui chip cu bune lucruri, aşa văm mări Domnul cu cuvîntul şi cu lucrul şi cu cugetul. Că marele şi al ceriului lucru făcînd, atunce şi sufletul nostru veseli-se-va, ce se zice sufletescul dar ce-am luat pentru lucru cela marele juca-va şi va cînta, nu se va ascunde, nici să va omorî. Iară cine micşurează numele lu Hristos (ce se zice, de-l face mic) şi cinstea ce cu duhul sfînt au luat spre destoinicie, pentru protiva răului ce e întru el şi pentru căce nu face cumu se cade micşurează-l, şi el încă va peri. Că şi duhul şi sufletului aceaiaş grăiaşte, că mainte amu mărit-au sufletul ei, după aceaia se veseli duhul ei. Şi derept aceaia şi cu cuvîntul slăvi cel ce să năştea întru ea, cuvîntul lu Dumnezeu, <557> şi nespuseei a lui tărie preaminunatu-se-au, cum [497] putu nescrisul să se încape întru pîntece de mumă şi cel fără de trup şi neîmpărţit şi nemestecat şi neschimbat să împreuneaze sineş trupului omenesc pre chip. Pre sineşi se fericiia fata, ce nu den limbă grăiia, ce duhul sfînt ce deştinsease spr-insa. Care amu rudă de acmu nu va ferici pre ea, negustată de nuntă după bărbat? Iară născătoare de Dumnezeu pre duh arătă-se, că apucă înainte prorociia şi cu adevăr arătă săvîrşire cuvîntului. 
   (Evanghelie) „Făcu ţineare braţului său, răsipi trufaşilor cugetele inimiei lor. Surpă putearnicii den scaun, şi înălţă smeriţii. Flămînzii împlu de bunătate, iară bogaţii lăsă deşerţi. Luo Izrail feciorul său a pomeni de miloste, cum au grăit cătră părintele nostru, lu Avraam şi seminţeei lui”. Fu Mariia cu nusa ca la trei luni, şi se întoarse în casa sa. 
   (Tîlc) Braţul părintelui iaste fiiul. Făcu ţineare şi tărie pre fire-ş Dumnezeu întru fiiul său, că se întrupi fiiul şi biruită fu firea. Fata-l născu: Dumnezeu înomeni-se, iară omul se îndumnezei. Şi răsipi trufa dracilor Domnul şi-i scoase ei den sufletele omeneşti. Răsipi ai elinilor mîndri, că nu priimiră propoveadaniia; răsipi jidoveştii oameni, că nu vrură să crează, ce mai vîrtos ce nu se cădea lucră-se de ei. Răsipi inima celor trufaşi cu cugetele şi sfeaturile lor neisprăvite le făcu, surpă măriia celor ce se mîndriia că cu mare mîndrie se mîndriia. Răsipiră-se dracii şi mai-marele acelora, diavolul, că cu preaînălţarea den ceriu căzu. Iară mîndrii elinilor şi cărtularii şi fariseii, cei ce căuta măriia şi şedearea de mai sus, aceştea se cheamă silnici. <558> Ce pre ei i surpă den scaun, pre cei ce-i ţinea ca învăţătorii şi înălţă pre carei-ş smeriră sineş supt tarele mîni ale lu Dumnezeu (ce se zice limbile, adecă cum ai zice, împreună tot omul ce-i smeri păcatului), că crezură celui ce deştinse de sus, şi deade lor puteare să calce spre şarpe şi spre scorpie şi spre toată tăriia drăcească. Că flămînzii împlu-i de dulceaţă, că flămînziră nărodului omenesc, fără jidovii. Că aceia era bogaţi legiei şi învăţăturiei şi făgăduitei, iară limbile nici scriptură avea, şi nici leage, şi nici învăţătură. Ce ei se săturară, că crezură scripturilor celora dulcile ce [498] e den a vechiei şi a noiei leage, iară deregătorii elinilor foarte se înălţară, derep ce că nu vineră cu smerenie celui ce se smerise pentru noi şi chip de rob luo. Pentru aceaia fură lăsaţi deşerţi, nemică avînd, nici credinţă, nici înţeles, nici nădeajde bună, ce căzură şi den al pămîntului Ierusalim, şi den cela ce va să fie. Şi priimi pre Izrail feciorul său, şi se sfîrşi ce e cătră Avraam făgăduirea, că zisease Dumnezeu cătr-însul că „cu sămînţa ta blagoslovi-se-vor toate rudele pămîntului”. Iară Izrail cheamă-se cu toată mintea cine priveaşte; pre Dumnezeu şi cu înţeles ascultă dumnezeieştile. Derept aceaia şi dumnezeiescul Pavel grăit-au că nu toţi amu ce-s den Izrail, aceia-s izrailteani. Nu amu cei ce cu numele mărescu-se, ce cei ce dobîndesc den credinţă menirea numelui, aceia-s izrailteani. Derept aceaia şi de ceia ce se ţinea de acea rudă a izraililor pre trup multe mii crezură lu Hristos şi se spăsiră. Fu Mariia cu Elisavta ca la trei luni, de-aciia se întoarse, derep ce amu că vrea să nască Elisavta. Întoarse-se fata, că întru a şasea lună den începuta a lu preaditece vine îngerul <559> cătră Mariia, şi după ce amu lăcui cu Elisavta trei luni, cu acealea se împlură noao luni. Derept aceaia se duse fata pentru mulţimea nărodului ce vrea să se adune la naşterea lu preaditece, şi obiceai încă era, întru aceaia featele să nu lăcuiască. 
   
   Luna Dechemvrie, în douăzeci şi cinci. Învăţătură la Naşterea Domnului
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 3
   
   (Mateiu II, 1) Isus născu în Vitleemul iudeilor, în zilele lu Irod-împărat. Adecă, vîlsfii de la răsărit vineră în Ierusalim, grăiră: „Unde iaste împăratul iudeilor să nască ? Că văzum amu steaoa lui spre [499] răsărită, şi venim să ne închinăm lui”. Auzi Irod împărat, turbură-se, şi tot Ierusalimul cu nusul, şi adună întîi preuţii şi cărtularii omeneşti, şi întrebă de-nşii, iuo e Hristos să nască. Ei ziseră lui: „În Vitleemul jidovesc; aşa amu scrisă iaste prorocilor: Şi tu, Vitleeme, pămîntul iudeilor, cu nemică eşti în despusul iudeilor; den tine amu ieşi-va judeţ cela ce va paşte oamenii miei, Izrailii”. Atunce Irod furiş chemă vîlsfii, şi ispiti d-inşii de ce vreame se ivi steaoa, şi tremease ei în Vitleem: „Duceţi-vă şi ispitiţi a vedea acel cocon; cînd veţi afla, spuneţi-mi, ca să merg şi eu, să mă închin lui”. Ei ascultară împăratul şi se duseră. Şi adecă, steaoa ceaia ce văzură spre răsărit, mergea nainte, pînă mearse, stătu desupra iuo era coconul. Văzură steaoa, bucurară-se cu bucurie mare foarte. Şi vineră în casă şi văzură coconul cu Mariia, muma lui, şi căzură, închinară-se lui, şi deşchiseră comoarăle lor, aduseră lui dar: aur şi livan şi zmirnă. Şi veaste priimiră în somn, şi nu se întoarseră lor. 
   [500]
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   <560> Isus născu în Vitleaemul iudeilor, în zilele lu Irod-împărat. Adecă, vîlsfii de la răsărit vineră în Ierusalim, grăiră: „Unde iaste împăratul iudeilor să nască? Că văzum amu steaoa lui spre răsărit, şi venim să ne închinăm lui”. 
   (Tîlc) Vitleemul cheamă-se casa pitei, iară iudei cheamă-se ispovedaniia. Să fim şi noi, fraţilor, cu ispovedirea, să fim casă de pîine sufletească lu Hristos, adeveritul Dumnezeul nostru! Că acesta amu zice: „Cine va mînca trupul mieu şi va bea sîngele mieu, întru mine va lăcui, şi eu întru el”. În zilele lu Irod împărat grăiaşte, ca să înţeleagem şi ne învăţăm că den ruda ovreailor, mai vîrtos den sămînţa iudeei, judecii şi împăraţii şi domnii scăzură, cum proroci Iacov: „Nu va scădea jude dentru Iuda şi purtătoriu den sămînţa lui, pînă va veni cela ce-l aşteaptă”. Şi acela e nădeajdea limbilor, derep ce amu că scăzură împăraţii şi domnii şi purtătorii jidoveşti, şi Irod împărăţiia. Şi nădeajdea limbilor venit-au Hristos, că derept nevoia vine, şi întru vreamea ce se cădea şi în soroc. Irod amu nu era jidov, ce idumeanin era, fecior lu Antipatru, den muiare araviteancă. Şi adecă, vîlsvii vineră de la răsărit întru Ierusalimu. Întîi vîlsfii vineră la închinarea lu Hristos, limbă stranică şi striinată fiind den făgăduită şi de leagea lu Dumnezeu, spre osînda jidovilor. Că vîlsvii amu slujitori de idoli era, şi striini făgăduitei, crezură şi se închinară. Deci ce răspuns de-aciia au a da jidovii? Avînd leagea şi proroci şi de pururea fiind credinţeei, uitară şi nu priimiră Domnul. Derept aceaia multă amu împutăciune, pre adevăr, şi osîndă sînt ei destoinici! Iară slava lu Hristos mult lumină şi se arătă; <561> derept aceaia striini şi stranici, şi carii nu era de ai lui, închinară-se lui, şi mare tărie de naştere mărturisiră. Şi de vrăjmaşi mărturisitura foarte iaste dedestul priimită. Că grăiaşte de aceşti vîlsfi că întîi era ucenici [501] lu Valam vîlhvul, şi după aceaia aflară scripturile aceluia grăind că va răsări steaoa den Iacov şi se va scula un om den izraili. Deci se învăţară şi înţeleaseră ce era taina de Hristos. Şi văzură acea stea, şi nefiind ca alalte steale, ivindu-se aşa prealuminată şi minunată, deci se rădicară şi se duseră, şi căuta şi avea grijă multă, să vază şi să se închine lu Hristos. Că nu era acea stea aşa ca cealea ce se văd în ceriu, ce o tărie dumnezeiască şi îngerească era, în loc de stea arătă-se. Şi după aceaia ei era păzitori de steale, era vîlsvii. Derept aceaia amu şi pre chipul năravului lor aduse pre ei Domnul, cum şi mai apoi pre Pătru, de mulţimea de peaşte ce vînă cu mreaja în numele lui, minună-l şi făcu pre el să meargă după el. Iară această stea amu, o tărie îngerească era aceaia, că aiavea iaste pre aceasta că şi zioa prealuminat lumina, şi mergînd vîlsvii, mergea şi steaoa, şi cînd răposa ei, steaoa sta. Şi den partea de cătră răsărit, ce sînt den laturea Persideei, spre partea despre amiazăzi mergea în Ierusalim, iară nici o stea nici dinioară despre miază-noapte nu mearge spre amiazăzi. Iară mare bunătate şi înţeles avea aceşti vîlsvi pre adevăr, că se arătă pre lucrul lor. Iară să în ţară striină şi întru Ierusalim vrea să se închine lu Hristos, şi avea ei credinţa ca aceaia şi grije şi se nevoiia, cu cît mai vîrtos în moşiia lor, întru Persida, n-ară fi aiavea şi cu îndrăznire propoveduit măriia lu Dumnezeu şi ciudesa şi taina? 
   (Evanghelie) Auzi Irod-împărat, turbură-se, şi tot Ierusalimul <562> cu nusul. 
   (Tîlc) Irod amu turbură-se şi se temu de împărăţie, să nu cumva să o piarză, iară jidovii derept ciudesele turburară-se. Însă mai vîrtos le se cădea lor să se bucure şi să se veselească, derep ce că den ruda lor împărat sculă-se şi se închinară lui împăraţii Persidului. Iară dentr-altă iaste înţelegutul lucru că hitleniia şi pizma şi zloaba întunecă mintea omenească şi nu lasă pre el pre adevăr să caute, ce şi binele cela multul bătjocurit fi-i-va şi nu bun pare-i-se a fi căce că n-au socotinţă neturburată în inimă şi sfătuire. 
   [502] (Evanghelie) Şi adună toţi arhierei şi cărtularii omeneşti, întrebă d-inşii unde e Hristos să se nască. 
   (Tîlc) Cărtularii amu era învăţătorii nărodului, ca şi noi ceia ce avăm şi zicem lor învăţători şi cărtulari. Pre o tocmeală a lu Dumnezeu întrebaţi fură, ca cu adevăr să spuie şi den aceasta să se afle osîndiţi, că răstigniră aceştea pre însuş Domnul, cela ce-l propoveduise prorocii mai de nainte. Şi de el spuseră mai marii ai lor învăţători şi cărtulari, că fură întrebaţi. 
   (Evanghelie) Ei ziseră lui: „În Vitleemul iudeilor, că aşa iaste scris de proroci (şi Mihea proroc iaste de-au prorocit de aceasta): Şi tu, Vitleeme, pămîntul Iudei, cu nemică nu veri fi de acmu mai sărac întru despusul Iudeei. 
   (Tîlc) Micşoară era cetatea Vitleemul, şi săracă şi mai de jos, că părăsise pre el mulţi, iară acmu, pentru cela ce-au ieşit Hristos dentr-însul minunat iaste şi ivit şi proslăvit, că toţi oamenii de la sfărşitul pămîntului vin de se închină sfîntului Vitleem. 
   (Evanghelie) Dentru tine ieşi-va purtătoriu, ce va paşte oamenii miei, izrailii. 
   (Tîlc) A ieşi zis-au prorocul, ce întru Vitleem nu va lăcui. Nici au lăcuit Hristos întru <563> el, ce în Nazaret după naştere, deaca ieşi den Vitleem, mai mult lăcuiia. „Şi va paşte”, zice, „oamenii miei, izrailii”: nu-i va munci sau să-i mănînce. Că alalţi împăraţi nu era păstori, ce lupi şi muncitori, iară Hristos iaste păstoriu dulce şi bun, cum şi însuş grăiaşte: „Eu sînt păstoriu bun, şi cunosc ai miei şi cunoscut sînt de ai mieiş”. Iară oamenii zice izraililor, şi carei era den jidovi credincioşi, şi den limbi. Că Izrail spune-se cu mintea veade pre Dumnezeu. Şi de acmu toţi carii văd pre Dumnezeu şi carei cred lui şi carii sfîrşesc sfînta a lui învăţătură, izrailteani sînt, macară şi den limbi să vor fi. 
   (Evanghelie) Atunce Irod în taină chemă vîlsfii, şi ispiti foarte d-inşii de ce vreame se ivi steaoa. 
   (Tîlc) Chemă amu în taină vîlsvii Irod, derept că se temea de iudei, că socotiia să nu cumva iudeii mai mult să pohtească de acel cocon şi să se grijască ca să păzească pre el derep ce că vrea să slobozească pre ei den robie. Şi [503] foarte întreba bine Irod şi ştiu de stea cînd se ivi. Că steaoa mainte de ce născuse-se Domnul ivi-se vîlsvilor. Pentru aceaia li se de demult ivi lor steaoa, ca să se închine lu Hristos încă fiind el în scutece. 
   (Evanghelie) Şi tremease pre ei în Vitleem, zise: „Duceţi-vă şi bine să ispitiţi de acel cocon”. 
   (Tîlc) Nu zise „de împărat ispitiţi”, ce „de cocon”, că nu vrea, nici priimiia să-i zică împărat acela, derep ce că se întărîta spre el. 
   (Evanghelie) „Cînd veţi afla, spuneţi-mi, ca să merg şi eu, să mă închin lui”. Ei ascultară de împăratul şi se duseră. 
   (Tîlc) <564> Neînşelători era vîlsvii şi nehitleani, nici ispititori, că le părea Irod că e neînşelătoriu şi nehitlean, şi prost grăiaşte şi zice lor. 
   (Evanghelie) Şi adecă, steaoa ceaia ce văzură spre răsărit, mergea înainte-le. 
   (Tîlc) Ascunse-se puţinel steoa, ca să întreabe vîlsvii pre iudeii, şi se turbură Irod. Şi aşa mai aiavea şi mai curat fi-va adevăr, că deaca ieşiră vîlsvii den Ierusalim, iară se ivi lor steaoa, de derepta pre ei. 
   (Evanghelie) Pînă mearse de stătu desupra, unde era coconul. 
   (Tîlc) De aceasta amu aiave aiaste spus că o tărie dumnezeiască era steaoa aceaia. Derept aceaia şi cu minune pînă în sfîrşit şi nu pre nărav ciudă făcea-se, derep ce că deştinse steaoa den nălţime şi cătră pămînt se apropie, de arătă vîlsvilor locul. Că de le se vrea fi ivit lor steaoa den nălţime, cum ară fi putut vîlsvii de eiş să cunoască locul unde era Hristos? Că stealele mult loc ţin, că de acolo omul, unul aşa, e altul iară aşa, desupra caseei luiş veade luna, şi altul aşijderea pare i se iară că desupra caseei lui stă ea, şi împreună aşa le pare tuturor a sta, fiecăruiş că desupra casei lui că stă luna, macar şi altă stea. Iară acea stea ce se ivi nu vrea fi arătat pre Hristos, de nu vrea fi deştins aiavea şi desupra capului coconului să stea. 
   (Evanghelie) Iară deaca văzură steaoa, bucurară-se cu bucurie mare foarte. 
   [504] (Tîlc) După aceaia amu nu se înşălară vîlsvii ceia; ce căuta, aflară, şi cu bucurie mare foarte bucurară-se şi proslăviră Dumnezeu ce feace acea ciudesă mare. 
   Şi noi amu, fraţilor, această bucurie <565> mare să o priimim întru inimile noastre, şi să jucăm, şi cu vîlsvii să ne închinăm, şi cu păstorii să proslăvim, şi cu îngerii să ne veselim, că se născu noao astăzi mîntuitoriul, ce iaste dulcele Domn. Dumnezeu Domnul ivi-se noao! Nimea să fie răslăbit de suflet, nimea să fie nemulţemitoriu, ce vă bucuraţi toţi şi vă veseliţi şi vă luminaţi astăzi de acest nou şi preaslăvit lucru, că acest praznic împreună iaste tuturor pace şi a toată lumea praznic. Şi bucurie mare iaste de acesta şi spăsenie, cum aşa n-au fost den vecie. Că fiiul lu Dumnezeu, după naşterea den fată, cătră noi au venit, ce e amu mai fericit întru ruda rudelor, ce e mai mare şi minunat întru toate ciudesele de ce-au făcut Dumnezeu den veac. Că astăzi slobozi-se osînda lu Adam şi Evei, şi toţi den blăstem slobozitu-ne-am. 
   Să prăznuim amu, fraţilor, spăseniia lumiei, să prăznuim naşterea mîntuitoriului nostru Hristos! Astăzi glas de veselie şi de bucurie să răspundem, să cîntăm cîntare noao şi să strigăm: slavă întru nalt lu Dumnezeu şi la pămînt pace, întru oameni bună-vreare! De acmu şi cu bunătăţi toţi să ne înfrîmseţăm, rogu-vă, fraţilor, şi spre sfîrşitul dumnezeieştiei învăţături să socotim. Şi să viem sufleteaşte, fraţilor, nu cu nesaţiul şi cu beţiia şi cu obida şi nedereptatea şi cu răpirea. Că de acum curviile şi alalte necurăţii, şi carei vieţuiesc cu necurăţie şi în neţinearea realelor şi întru răotăţi, şi în nedereptate carele lăcuiaşte, urît iaste lu Dumnezeu. Că carele va semăna întru putredire, roduri putrede are a secera, iară <566> carele va semăna cu duhul, viaţa de veaci va dobîndi. 
   Să venim amu, fraţilor, cu usîrdie cătră înţelegutul acest Vitleem, ce e beseareca lu Dumnezeu. Şi ca în dumnezeiasca peştere, întru sfîntul oltariu să meargem, şi sufleteştiei iasle, measeei de taină, cu frică şi cu cutremur să căutăm, văzînd coperit şi zăcînd derept noi tînărul [505] ce-au fost Domnul nostru Isus Hristos, cel ce derept noi singur jungheat fu, şi în toate zile necrunt jungheat. Şi acesta să-l priimim cu credinţă, şi cu dragoste şi cu cuget curat, şi să ne sfătuim cu inemă curată, ca înfricoşatei şi sfinteei taine fără de osîndă cuminecîndu-ne, vieţiei de veaci moşteani să fim şi neputredeei dulceaţe să ne îndulcim, cu dulceaţa şi de oameni iubirea a Domnului nostru, lu Isus Hristos, cu nusul tatăl şi sfîntul duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Luna Ianuarie, în şase. Învăţătură la Botezul Domnului Dumnezeu şi Spăsitorul nostru Isus Hristos.
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 6
   
   (Mateiu III, 13) În vreamea aceaia vine Isus den Galilei la Iordan, cătră Ioan, a se boteza de el. Ioan amu apără lui şi grăi: „Eu trebuiesc de tine a mă boteza, şi tu vii cătră mine?”. Răspunse Isus, zise cătră el: „Lasă acmu; aşa amu cuviinţă iaste noao, a împlea toată dereptatea”. Atunce lăsă el. Şi boteză-se Isus, ieşi amu aciiaş dintr-apă; şi iată, deşchiseră-se lui ceriurele, şi văzu duhul Domnului deştingîndu-se ca un porumb şi viind spre el. Şi iată, glas den ceriu grăi: „Acesta iaste fiiul mieu iubit, drept el bine-vrui”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [506] <567> A dulcelui şi a iubitoriului de oameni, Dumnezeul nostru, ce e pentru noi tocmeală, scoatere iaste den întîia cădeare şi întoarcere spre însuş împreunarea lu Dumnezeu, ce fusease pentru neascultarea striinare. Derept aceaia, ce e cu trupul venirea lu Hristos, munca e şi crucea, şi îngruparea şi învierea, ca să se spăsească omul, închipuindu-se lu Hristos, şi cea de demult în moştenie de fecior să o priimească. Ce cu nevoie amu iaste spre sfîrşirea vieţiei, că a lu Hristos închipuire nu e numai ce e dentru viaţa lui închipuiri cu nemîniia şi cu mîndriia smerită, cum însuş aceasta Domnul zice: „Învăţaţi-vă de mine, că blînd sînt şi smerit cu inema”, ce cătră aceaia şi cu a morţiei închipuire mai cu nevoie iaste, cum grăiaşte dumnezeiescul Pavel: „Să ne strigăm morţiei lui, ca cum vom ajunge la învierea lui ce e den moarte”. Derept aceaia de eaş iaste a omului creştin, ce e botejuneei cu apă, şi cu duhul a se naşte de sus. Că de eaş iaste căruia se naşte den apă, că cum Hristos muri păcatului singur, aşa şi aceluia mort a fi şi neplecat spre toate păcatele, după scriptură: Că cîţi amu botezămu-ne întru Hristos, întru moartea lui botezămu-ne, şi ne îngrupăm lui cu botezul întru moarte. Aceasta să ştiţi, că de-demultul al nostru om răstigni-se, ca să deşerteaze trupul păcatului şi de-aciia să nu mai lucreaze noa păcatului. Iară de eaş iaste, căruia se naşte den duh, a fi aceluia măsură de dare (ce iaste de zice, den el a se naşte), cum se scrie: Că născutul den trup, trup iaste, iară născutul den duh, duh iaste. Iară de eaş ce iaste de sus a se naşte, iaste a se dezbrăca de omul cela vechiul cu lucrurele şi cu pohtele, <568> şi a se îmbrăca întru noul, cel ce înnoiaşte înnoitoriul spre ştiirea în chipul celuia ce l-au zidit el. „Cîţi amu” zice, „întru Hristos botezatu-vă, întru Hristos îmbrăcatu-vă”. Cu nevoie amu iaste năravul cel dentîi şi [507] obiceaiul a lăsa şi a se înceape al doilea, că şi moarte iscodeaşte amînduror vieţilor, ca să se lase de cea dentîi ce lucrează hitlenşugul, şi înceape a se da celor bune a lucra. Cu aceasta nu ni e puteare, nici vom fi noi de sus născuţi, cum zice Domnul, ca cela ce se îngroapă cu apă de-ş botează trupul şi i se curăţeaşte trupul lui de spurcăciunile ce-au fost mainte şi de ale pămîntului mîndrii. Că părăsirea lucrurilor trupeşti, semnulu-i arată botejunea. Derept aceaia, nu iudeiaşte spre toate păcatele spălămu-ne, ce o spălare ştim a spăseniei, botejunea, derep-ce amu că una iaste derept toată lumea a lu Hristos moarte şi o înviere den moarte, care-i iaste chipul botejunea. Derept aceaia cel ce-au tocmit viaţa noastră, Domnul, leage botejune pus-au. Că şi moartea şi viaţa, chip are; al morţiei amu chip cu apă arată, iară al vieţiei, făgăduirea duhului dă. Iară de ne va întreba cineva, cum se înnoiaşte cineva cu apa, să întrebăm şi noi pre el, cum den pămînt mainte zidit fu, cum lutul spre multe părţi şi noduri împărţi-se, cum amu în vedeare unul iaste, că pămînt amu era numai ce-s dentr-însul de toate şi în multe chipuri de unde i-s oasele şi vinele şi vinele sîngelui, de unde i-e carnea şi îmbrăcămîntul cela grosul şi vasele glasului, ficaţii si splina şi inema, de unde i-e piialea şi sîngele şi tuşirea <569> şi fiiarea, de unde i-e simţirea de toate? Aceastea amu toate au nu pămînt sînt şi lut? Cum pămîntul priimeaşte sămînţa de răsare, iară trupul ia sămînţa de o putredeaşte? Dară cum pămîntul hrăneaşte sămînţa întru el, e trupul dentr-acealea hrăneaşte-se, aceasta amu cu cugetul nu o putem afla, ce cu credinţa numai ce o priimim. Iară să şi cealea ce prespre toate zilele lucrează-se, şi trebuiaşte [508] să fie cu credinţă, cu cît mai vîrtos şi mai mult de neştiuta şi a duhului? Că cum e fără de suflet pămîntul şi priimi tărie den voia lu Dumnezeu şi atîtea ciudese dentr-însul fură, aşa şi duhul spre apă viind, preaslăvită aceasta fi-va. Ce să auzim şi ale evangheliei cuvinte, ce dumnezeiescul glăsitoriu Matei răspunde astăzi: 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia vine Isus den Galilei la Iordan, cătră Ioan, a se boteza den el. 
   (Tîlc) Ca robii mearse Domnul la botejune. Ce aceia amu să se pocăiască mergea, iară Isus ca să se arate nărodului, cum Ioan zice: ca să se ivească izraililor. Boteză Domnul; ce nu-i trebuiia curăţire, ce ca pre noi să speale şi să ne curăţeaze de păcatele noastre. Şi prea să ne curăţim învăţă-ne şi a nu spurca botejunea cu năravul şi cu lucrul hitlean, ce cu multă bărbăţie şi cu socotire datori sîntem cei ce cu botejune scrisu-ne-am, în chip de feciori nespurcaţi a ne păzi, şi curaţi şi neblăzniţi. 
   (Evanghelie) Ioan apără lui grăind: „Eu de tine trebuiesc să mă botez, e tu vii cătră mine?”. 
   (Tîlc) Cunoscu Ioan pre Domnul cu duhul lu Dumnezeu ce lăcuiia întru el, cum blagoslov şi ievangelist au grăit că „văzu Ioan pre Domnul viind <570> cătr-însul şi zise: Adecă mielul lu Dumnezeu, cel ce luo păcatele a toată lumea!”. Însă cu cutremur fiind ţinut acmu, apăra lui grăind: „Eu trebuiesc de tine a mă boteza, eu vinovatul păcatelor, de cel fără păcate; cel ce botez cu apă numai spre pocaianie, de cela ce botează cu duh şi cu foc: robul de Domnul, omul de Dumnezeu. E tu vii cătră, mine?” Că trebuiia lu preaditece, ca un om acesta, şi el de la Domnul să se curăţeaze, că den Adam cine era ţinut, încă-ş era de se trăgea spurcăciunea ce era den neascultare. Nu zise că „tu veri să te botezi de mine?”, ce „tu vii cătră mine ?”. Aşa amu se temea, şi se lepăda a boteza Domnul marele Ioan preaditece. Că cel ce întru maţele [509] mumîniei-ş juca-se şi se închină lui, cum nu se vrea teame cu bună-govire a boteza facătoriul a toate şi despuietoriul şi Domn? 
   (Evanghelie) Răspunse Isus, zise cătr-însul: „Lasă acmu”. 
   (Tîlc) În vreamea aceasta, o Ioane, lasă şi sfîrşaşte cîte-ţi zic. Că iaste vreamea, cînd cu destoiniciia slava mea toţi oamenii au a vedea, şi vor ispovedi că eu sînt Dumnezeul lor şi judecătoriu a toţi, viilor şi morţilor. E acmu acelora vreamea nu iaste, ce cu tocmeală cu tine botezu-mă, că pentru om fuiu om, că să biruiesc ca un om pre cel ce biruise pre ei, diavolul. Aşijderea pentru oameni, ca şi ei botezu-mă, ca să îngrop întru apă spurcăciunile. Că vrui pre ei să-i noiesc cu apă şi cu duhul, împreună şi alt-oarece să tocmesc, ca den botejune oamenilor să mă arăt. 
   (Evanghelie) Aşa amu cu cuviinţă iaste noao, a săvîrşi toată dereptatea. 
   (Tîlc) Dereptate acicea grăiaşte învăţătura Domnului. Că, „aşa, amu cade-mi-se a sfîrşi toată învăţătura <571> lu Dumnezeu, derep ce amu că şi leagea, cîte învăţături zis-au, toate sfîrşii-le, e aceasta una iaste rămasă, de să mă botez. Deci aşa mi se cade a sfîrşi şi aceasta. Că derep ce Adam cel de demult o învăţătură nu sfîrşi, eu în locul lui săvîrşi-voiu toate, cel ce pentru milosîrdia Adam nou fuiu, şi voiu împlea rămăşiţele aceluia. Şi din cea osîndă de demult, ceaia ce el celor ce sînt dentru el datu-o-au, den aceaia eu acmu izbăvi-voiu pre cei ce se vor naşte den mine şi se vor înnoi cu duhul, cu botejunea şi cu leagea. Că leagea lu Dumnezeu iaste şi botejunea lu Ioan, cum acela au grăit că „cela ce mă tremease a boteza, aceasta-mi zise”. 
   (Evanghelie) Atunce lăsă el. Şi se boteză Isus, ieşi aciiş den apă. 
   (Tîlc) De treizeci de ai fiind Hristos boteză-se, derep ce că vîrsta aceasta priimeaşte toate păcatele. Că întîiul amu crescut, multă neînţelepţie iaste, iară al doilea, în tinereaţe, [510] multă aprindere de pohta păcatelor trupului iaste, iară în crescutul de bărbat, multă iubire de aur fi-va. Şi aşteptă acest crescut Hristos, ca în toate vîrstele să împlă leagea şi să sfinţească pre noi. Grăiesc amu unii că fieşcarele de cei ce se boteza, afunda-i botezătoriul pînă la grumazi şi-i ţinea pînă-ş ispovediia toate păcatele saleş, şi atunce-i lăsa de ieşiia dentr-apă, iară Hristos neavînd păcate, nu pesti într-apă, şi derept aceaia zice evanghelistul că aciiş ieşi dentr-apă. 
   (Evanghelie) Şi adecă, deşchiseră-se lui ceriurile, şi văzu duhul lu Dumnezeu deştingînd ca un porumb, viind spr-insul. Şi iată, glas den ceriu grăi: „Acesta iaste fiiul mieu cela iubitul, de el bine-vruiu”. 
   (Tîlc) Neascultarea amu celui de demult <572> Adam închise noao raiul, iară ascultarea noului Adam deşchise noao ceriul, de făcu noao îndulcire mai mare de acelui dentîi. Că frumos şi cu mare frîmseaţe arătă-se oamenilor Hristos, derep ce amu că şi Ioan proroci de el nărodului, şi mic pre acela socotiia-l, că vedea pre el amu botezîndu-se ca unul den mulţi, şi se blăzniia. Derept aceaia preaslăvită lucră-se şi se deşchise ceriul, arătînd că dentr-însul deştins iaste, şi glasul amu porumbului: glasul amu, ca să ştie carei era acolo, cine iaste de se boteză, iară porumbul, ca să aducă glas spr-insul, ca să nu le se pare că pentru Ioan glasul mărturiseaşte. Că părintele amu de sus mărturisi de fiiul, iară duhul sfînt deştinse spr-insul, în loc de deaget el arăta că acesta iaste mărturisitoriul. Iară în vedeare de porumb arătă-se, derep ce amu că această jiganie den fire are închipuirea duhului sfînt, că e iubitoare de oameni şi nezlobivă, şi cine-i ia puii ei, ea rabdă, şi iară se întoarce cătră aceia ce i i-au luat, şi iaste curată şi de miroseală bună ea se bucură, şi întru împuţiciune nu lăcuiaşte. Că acesta amu porumbiel, chip era celui porumb ce aduce veaste bună lu Noe de slobozirea potopului. Că [511] cum atunce potopire era cu apă, aşa şi acmu altă potopire, de păcate, şi cum amu acela bine-vesti de scădearea apeei potopului, aşa şi acesta de aceasta. 
   Deacă se deşchiseră amu ceriurile şi deştinse spre cela ce se boteza duhul sfînt, ca să ştim că spre tot omul cela ce se botează, deşchide-se ceriul şi cheamă pre el întru sălaşurile de sus, că deştinge spr-insul şi duhul sfînt. Iară să nu e văzut acela de ochii <573> ce văd pre ceastă lume nu iaste cu destoinicie a nu creade. Că semnul amu nu pentru cei credincioşi dat fu, ce pentru necredincioşii, iară noao destul ne e credinţa în loc de semn. Cum e amu şi de Paşti, că cu o masă Hristos împlu amîndoao şi sfîrşi ale iudeilor Paşti, că dentîi de ale lui Paşti dat-au, aşa şi la botejune întru un rîu amîndoao făcu, că deşchiderea ceriului fu şi deştingerea duhului sfînt. Şi aceastea toate pentru a creştinătăţiei botejune era închipuire. Iară „de el bine-vrui”, iaste în loc a zice: „spre el răposa-voiu şi pre el voiu”. Aceasta arătară şi îngerii cîntînd la naşterea lu Hristos, grăind: „Slavă întru nalt lu Dumnezeu, şi pre pămînt pace, întru oameni bună-voie” (ce se zice, bună-vreare ce iaste a se spăsi oamenii). Derept aceaia şi acmu zice: „De el bine-vruiu”, ce se zice: de el bunătate vruiu, că derept el spăsenie oamenilor fi-va. Că şi ale evangheliei cuvinte aşa sînt. 
   Însă iaste cu nevoie a spune voao şi de ceale în multe chipuri botejuni ale celor de demult, fraţilor. 
   Însă întîia amu botejune fost-au a potopirei, spre tăiarea păcatului. 
   Iară a doa, cu marea şi nuorul, că semn era nuorul duhului, iară marea apeei.
   Iară a treia botejune, ce fu legiei lu Moisi, că tot amu necuratul, să se spălase cu apă, şi-ş opăriia veşmintele, şi aşa întra în besearecă. 
   Iară a patra botejune, a lu Ioan, spre pocaianie aducea-i cei ce se boteza, ca să crează întru Hristos. 
   [512] A cincea botejune, cu ce se boteză Hristos, nu că acestuia trebuiia-i curăţie, ce ca a noastră curăţire să arate, şi ca să struncine capetele şerpilor într-apă, şi ca să sfărîme <574> păcatul şi toată a vechiului Adam întru apă să afunde, şi ca să sfinţească botezătoriul, şi ca să împlă leagea, şi ca a troiţeei să descoapere taina, şi ca chip şi scriptură să fie noao botejunea, să ne botezăm şi noi desăvîrşit cu a Domnului botejune, ce e cu apă şi cu duhul. Iară şi cu foc grăiaşte-se că boteză Hristos, derep ce amu că cu limbi în vedeare de foc spre sfinţii apostoli a sfîntului duh dulceaţă vărsă, sau şi pentru munca focului ce va să fie. Că botejunea de foc, ispitire de foc semnează, cum grăiaşte apostolul, că zioa ivi-va, derep ce că cu foc descoperi-se-va, şi fie-al-cărui lucru, vare de ce iaste, foculu-l ispiteaşte. 
   Iară a şasea botejune, pocaianie şi lacrămile, adevăr e cu folos. 
   A şaptea, sîngele şi munca, cu carea însuş Hristos boteză-se, că foarte e curată şi dumnezeiască, şi de-aciia adoara nu se va mai spurca spurcăciuneei. 
   A opta botejune, cea mai de apoi, nu e spăsitoare, ce realelor ucidere, că de-aciia răul şi păcatul nu va vie, ce se va munci fără sfîrşit. 
   Iară ce e a se dezbrăca veşmintele şi a se îmbrăcă carii vor vrea să se boteaze, chip iaste ce e de omul cela vechiul a se dezbrăca şi viaţa dentîi a părăsi, şi închipuindu-ne cu aceastea celui ce spre cruce răstigni-se, Hristos: şi cu goliciunea dezbrăcă începătoriul, şi putearnic şi cu îndrăznire oblici-l. 
   Iară ce e spre apus a căuta mainte şi de satana a se lepăda, împingînd el cu mînile, de-aciia spre răsărit a se întoarce şi Domnului a se făgădui, arată aiavea că se cade celuia ce se botează luminat, şi împreunarea realelor [513] întunecate mainte să le leapede cu lepădare desfîrşit. Că aşa e amu <575> ce e întru dumnezeiasca lumină stare a o dobîndi şi curat a se lumina, cînd se dă în toate realele pînă în sfîrşit părăsire a bunătăţilor făgăduire şi cătr-însele apropiiare. 
   Iară ce e să se dezbrace, cu unt să-i ungă trupul, de tot împreunat arată a fi bunului măslin, lu Isus Hristos. După aceaia la scăldătură dus fi-va carele va să se boteaze, ca şi Hristos de la cruce la mormînt dus fu. 
   Iară de trei ori într-apă afundat a fi şi iară scos, ceale trei zile ale îngrupăriei lu Hristos arată. Că cum Hristos trei zile şi trei nopţi întru inema pămîntului făcu, aşa şi botezatul cu trei afundări şi scoateri, ce-au fost întru mormînt trei zile şi trei nopţi a Domnului închipuiaşte. Că cumu-s cei ce-s întru noapte de nu văd, şi carei sînt întru zi de îmblă în lumină, aşa şi întru afundare ca întru noapte nemică nu văd cei ce se botează iară cînd sînt scoş, ca întru zi fi-vor. Şi întru aceaia iarăş mor şi se nasc, şi acea spăsitoare apă, şi mormîntul lor fi-le-va, şi mumă. Ce însă, nu adevăr mor şi se îngroapă, nici adevăr răstignescu-se şi se scoală, ce chipul iaste podobiia a adeveritei spăsenie. Că Hristos amu pre adevăr răstignitu-se-au şi se îngrupă şi învise şi toate aceastea noao dat-au, ca chipului munciei lui închipuindu-ne, adeverita spăsenie să dobîndim. Şi Hristos amu întru Iordan deaca se spălă, şi ieşind, duhul sfînt în fire vine. 
   Iară botezatului cu mir amu ungu-i trupul în vedeare, iară cu duhul sufletul luminează. Şi mai nainte în frunte, ca den greşală ajungere, de-aciia şi cu descoperită faţă slava lu Dumnezeu să vază, aşijderea şi la urechi, ca dumnezeiasca taină sufleteaşte să <576> asculte, cum au grăit Isaia: „Adauge-mi, Doamne, urechiei să auz”, şi Hristos iarăş: „Cine are urechi de auzire, să auză”; aşijderea la nari, ca dumnezeiasca taină mirosind, a lu Hristos bună-miroseală, şi aceia să fie; şi după aceaia la piept, ca să se îmbrace în zaoa dereptăţiei şi împrotiva meşterşugului drăcesc să stea.
   Să căutăm amu, fraţilor, şi să ne întărim sineş, şi [514] să ferim şi să păzim ispoveadaniia şi făgăduita ce-am dat întru sfînta botejune. Şi ne-am lepădat de diavolul, ca de un vrăjmaş şi muncitoriul nostru. Pînă în sfîrşit amu să-l urîm şi să fugim pînă în sfîrşit de reale-i şi de vînările lui şi de chinurile lui, că ne-am făgăduit lu Hristos, celui ce-au scumpărat pre noi den pradă şi den robiia drăcească, şi acela ce ne-au slobozit den blăstemul păcatelor şi al osîndei, pînă în ceaia de apoi răposare să proslăvim pre el. Cu aceaste amu slăvite dereapte şi cu ispoveadanie cătră Domnul să meargem. Să miluim săracii, să nu uităm obidiţii, să nu răpim a striinului, obidind nevinovaţii, cuvinte deşarte să nu le priimim, să ajutăm preuţilor noştri (că de aceia botezămu-ne şi ne luminăm), viaţa noastră prespre toată vreamea să păzim şi cu toate năravurile cealea bune să ne întărim, ca vrăjmaşul nostru să nu afle nemică pre noi, şi în zioa aceaia a înfricoşateei judecată să fim înaintea judecateei lu Hristos neruşinaţi şi să auzim de la el dumnezeiescul şi milostivul glas: „Veniţi blagosloviţii părintelui mieu, de moşteniţi ce e gătit voao împărăţiia, şi viaţă şi îndulcire!”. Aceaia să o dobîndim toţi în Hristos Isus, Dumnezeul nostru. Că lui se cade toată slava şi cinstea, împreună cu tatăl şi cu duhul sfînt, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. 
   
   Luna Fevruarie, în doi. Învăţătură la Întîmpinarea Domnului
   Evanghelie de la Luca, zaceala 8
   
   <577> În vreamea aceaia era un om în Ierusalim, ce i-e numele Simeon; şi acel om, derept şi bine-cinstit, aştepta mîngîitura izraililor, şi duhul [515] sfînt era întru el. Şi era el făgăduit duhului sfînt să nu vază moarte mainte, pînă nu va vedea Hristos Domnul. Şi vine cu duhul în besearecă. Şi cînd aduseră părinţii feciorul Isus să facă lor pre obiceai leage de el, şi acela luo el la mînile lui şi blagoslovi Dumnezeu şi zise: „Acmu lasă robul tău, Doamne, pre cuvinlele tale cu pace; că văzură ochii miei mîntuitura ta, ce-ai gătit naintea feaţelor a tuturor oamenilor, lumină întru descoperitura limbilor şi slava oamenilor tăi, izrailii!”. Şi era Iosif şi muma lui, mirară-se de cuvintele lui de el. Şi blagoslovi ea Simeon şi zise cătră Mariia, muma lui: „Adecă, zace cesta la căzătură şi la sculătoare a mulţi întru izraili, şi întru seamne ce-au zis - şi ţie însăţi în suflet întra-va armă - că amu să se descoapere den multe inimi cugetele. Şi era Ana prorociţa, fată lu Fanuil, den ruda lu Asirov. Aceasta mătorise întru zile multe (vise cu bărbatulu-şi şapte ani, den feţiia ei, de-aciia văduo, ca optzeci şi patru de ani), ce nu ieşise den besearecă, cu postul şi cu rugăciunea slujiia [516] noaptea şi zioa. Şi aceaia într-acel ceas stătu, ispovediia-se Domnului, şi grăi de el tuturora ce aştepta mîntuire în Ierusalim. Şi ca sfîrşiră tot pre leagea Domnului, întoarseră-se în Galilei, în cetatea lor, Nazaret. Feciorul crescu şi se întăriia cu duhul, împlea-se de înţelepciune, şi dulceaţa lu Dumnezeu era la el. <578> 
   
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Toate praznicele domneşti şi sărbătorile, fraţilor, bucurie sufleteşti lucrează, iară sufletului lumină şi frîmseaţe cîştigă-i, şi besearecilor înfrîmseţare şi bună-frîmseaţe sufletească, ceriul pămîntului şi rodul suirei. Şi suire iaste den smerenie la înălţime şi la dumnezeie, suire e amu den ceastă lume spre lume lumilor, den trupeasca spre sufleteasca, den ale ceştii lumi spre ceaia lume înţelegătoarea, den ale pămîntului spre ale ceriului. Derept aceaia şi noi sufleteaşte să prăznuim, şi cu sfinţie şi fără de păcate şi cu pace şi cu împreunare lu Dumnezeu să ogodim, şi să lăcuim cu frică, şi întru cîntări şi în rugă şi în rugăciuni şi în dereptate şi în milostenie pre Dumnezeu să rugăm, ca de la el cu bogăţie dată să fie noao suirea întru împărăţiia ceriului lui ceaia nesfîrşita şi fericita, unde se prăznuiesc neîncetatele glasuri şi nespusa bună-sufleţie şi cea îndulcire fără de moarte a bunilor. Că sufleteştile praznice şi dumnezeieştile sărbători spăsenie amu adevăr scumpără sufletelor noastre. Şi atîta sînt mai bune decît praznicele lumiei şi de sărbătorii şi de toate ale vieţi negoaţe, cu cît iaste mai bun şi sufletul de trup, şi cît iaste mai bun şi ceriul de pămîntul, şi cu cît iaste mai bună viaţa ce va să fie, ceaia netrecătoarea, decît ceasta trecătoarea. [517] Deci sfinţilor şi derepţilor tuturora, cu bunăcinste şi cu înţeles şi cu drag şi cu răbdare stînd înainte dumnezeieştile cuvinte cu socotire să le ascultăm. Derept aceaia cu bună înţelepţie şi cu cinste înfrîmseţîndu-ne, şi cu multă bună-sufleţie, <579> şi de praznicul acesta să ne învăţăm şi să înţeleagem ale evangheliei grăite, ascultînd cum de-Dumnezeu-glăsitoriu Luca răspunde noao astăzi. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia era un om întru Ierusalim, ce lui era numele Simeon; şi om fiind acesta derept şi bun-govitoriu, aştepta mîngîiarea izraililor şi duhul sfînt era spr-insul. Şi era lui bine făgăduit de duhul să nu vază moarte mainte pînă nu va vedea Hristos Domnul. Şi vine cu duhul în besearecă. Şi cînd aduseră părinţii coconul Isus, să facă lor după obiceaiul legiei de el, iară acesta priimi el spre mînile lui şi blagoslovi Dumnezeu şi zise: „Acmu lasă robul său, despuitoriule, după cuvîntul tău cu pace; că văzură ochii miei spăseniia ta, ce-ai gătit înaintea feaţeei a tuturor oamenilor, lumină întru descoperire limbilor şi slavă oamenilor tăi, izraililor.
   (Tîlc) De-Dumnezeu-priimitoriu Simeon bătrînul nu era preut, ce om de Dumnezeu iubitoriu şi derept şi bun-govitoriu. Nădăjduiia-se lu Hristos, ca să vie să mîngîie jidovii şi să slobozească pre ei den păcate şi den a rimleanilor, den a lu Irod robie şi domnie, să-i cheame şi să-i izbăvească şi să-i lase. Răspunderea amu luată era Simeon că n-are a muri pînă va vedea Hristos. Derept aceaia şi duhului sfînt rădicat acesta bătrîn vine în besearecă, cînd aduseră Domnul nostru Isus Hristos preacurata şi de pururea fată muma lui şi Iosif, să facă lor pre obiceaiul legiei de el, cum zisease Dumnezeu lu Moisi: „Sfinţeaşte-mi tot dentîiul, unul născut, desfăcîndu-i lojăsna în feciorii lu Izrail”. Şi luo pre Hristos în mîni Simeon şi Dumnezeul lui ispovedi-l şi Domn şi despuitoriu vieţiei şi morţiei. Şi se <580> bucură şi se veseliia grăind: „Acmu lasă robul tău, Doamne, după cuvîntul tău cu pace!”. [518] Toţi amu derepţii şi sfinţii pare-le ca o legare această viaţă ce e întru trup, şi ca neşte striini veniţi întru viaţa aceasta află-se, că viaţa de sus de pururea iubesc şi spre aceaia se nevoiesc şi se stăjesc de să o ajungă. Că acolo iaste răpausul şi mîngîiare şi fără-voroavă, iară acicea în deşărt se smintesc toţi oamenii, astăzi viind, iară demîneaţa murind.
   „Văzură ochii miei spăseniia ta”, zice, „ce-ai gătit înaintea feaţelor a tuturor oamenilor, lumină în descoperirea limbilor şi în slavă oamenilor tăi, izraililor”. 
   (Tîlc) „Spăsenie” zice întrupirea unuia născutul fiiului lu Dumnezeu şi Domnul nostru Isus Hristos şi ce e cătră noi sfînta a lui deştingere. Că spăseniia aceasta gătit-au Dumnezeu, înaintea feaţelor a toate veacurele, pentru tocmeala ceaia nespusa, ca să spăsească lumea şi ca să se ivească tuturor oamenilor înaintea feaţelor spre descoperire şi luminare întunecatelor limbi, şi întru slavă izrailteanilor, cărora curat căutară şi au crezut întru el. Că „Izrail” spune-se, „cu mintea văd pre Dumnezeu”. 
   (Evanghelie) Şi era Iosif şi muma lui, de se mira de aceale graiure ce-s de el. Blagoslovi pre ei Simeon şi zise cătră Mariia, muma lui: „Adecă, acesta zace spre cădeare şi spre scularea a mulţi întru izraili, şi întru seamne răspunse - şi însăţi ţie pren sufletu-ţi armă treace-va -, ca să se descoapere den multe inimi cugetul”. 
   (Tîlc) Blagoslovi amu Simeon pre amîndoi, iară cela ce i se părea că e părinte, Iosif, elu-l lăsă, şi cătră adeverita Mariia de pururea fată şi de Dumnezeu născătoare aceastea grăiia: „Adecă <581> amu, acesta zace spre cădearea şi scularea a mulţi întru izraili, şi întru semn răspuns”. Iară spre cădeare amu necrezuţilor lui zace Domnul, iară spre sculare şi spre dereptare credincioşilor. Că spre cădearea păcatelor noastre venit-au Domnul şi spre scularea dereptăriei, că de tăriia lui realele cădea-vor, iară bunătăţile scula-se-vor. Că căzu Hristos întru moarte, e noi ne sculăm şi ne dereptăm învierei lui. Iară semnul cuvintelor curmezişate crucea e, ce şi pînă astăzi grăiesc cuvinte [519] curmezişate necredincioşii şi nu o priimesc ea. Derept aceaia semnul cuvintelor curmezişate iaste întrupirea Domnului şi atîta ce e cătră noi deştingerea lui şi venirea. Şi minunat amu adevăr iaste semnul şi preaslăvit! Că Dumnezeu om fu, şi fata mumă, şi după naştere iară fată fu. Ce se curmezişază acest semn de eretici şi de necredincioşi, iară credincioşilor şi slăvitori derepţi crezut lă iaste şi cu adevăr, şi închinătură şi mărie le iaste şi propoveduire. 
   Şi ţie încă, îns pren suflet, preacurată şi preanevinovată, treace-va armă. Iară arma au grăit Simeon ce-au fost la munca lu Hristos scîrbă mumei lu Dumnezeu, şi turbureala inimiei, şi durearea, şi amarul ei nemîngîiatul, după aceaia nedomiritura, şi blăznirea, ceaia ce o avea de pururea fata prevind pre Domnul răstignit. Armă cheamă Simeon a cădea, şi însăş a lu Dumnezeu născătoare întru nedomiritură, că avea a-i părea oarece şi a grăi: „Cum se născu fără sămînţă den mine, şi iară fată mă păzi?”. Şi cu aceastea se chinuiaşte şi rabdă, şi cum cel ce ciudese făcea, morţii înviia şi mari seamne făcu, vru a se răstigni şi a se scuipi şi să moară. Ce ca să se descoapere <582> den multe inimi cugetul, şi întru a ta inemă neputredă armă treace-va. Şi a mulţi carei se blăzniia cu cugetele, arăta-le-se-va şi descoperi-se-vor şi oblici-se-vor şi vor afla curînd vindecare. Şi ţie fată părearea-ţi deaca se va supune şi cugetul inimiei, ea se va descoperi ţie, taina. Şi ţi se va ivi şi ţi se va întări ce-au fost pentru milosîrdia ceaia nespusa, derept noi smeriţii tocmeală, deştingerea fiiului şi Dumnezeului tău. 
   Despuitoriu amu a toate acesta, Domnul, nu lăsă înălţimea, şi cătră noi vine şi în iad deştinse, ca pretutindinea toţi să-i spăsească. Că pre pămînt vise om, şi cei ce lăcuiia înnoi-i, iară supt pămînt carei era ţinuţi, den muncile morţiei izbăvi-i. 
   (Evanghelie) Şi era Ana prorociţa, fată lu Fanuil, den ruda asiriiască. Aceasta preapetrecu cu zile multe (lăcuise cu bărbatulu-ş şeapte ai, den feţiia ei, şi fu văduo aceasta ca la optzeci de ai şi patru), ce nu se delungase den besearecă, cu postul şi cu ruga lucrînd şi zioa şi noaptea. Şi aceasta într-acel [520] ceas opri-se şi se ispovedi Domnului, şi grăi de el tuturor carii aştepta mîntuire întru Ierusalim. (Că sfînt Domnului cheamă-se tot născutul unul dentîi ce-i desfăcea lojesna). Şi ca sfîrşiră tot ce era pre leagea Domnului, întoarseră-se în Galilei, în cetatea sa Nazaret. E coconul creştea şi se întăriia cu duhul, şi se împlea şi de mîndrie, şi dulceaţa lu Dumnezeu era spr-insul. 
   (Tîlc) Acmu spune evanghelistul şi tatăl şi ruda ei, de grăiaşte, şi mărturie cheamă mulţi ce ştiia, tată-său şi ruda ei, ca să cunoaştem şi să ne învăţăm adevăr că această Ană ispovediia-se lu Dumnezeu şi blagosloviia şi mulţemiia lui <583> şi învăţa pre toţi de Domnul, că acesta iaste mîntuitoriu şi mîngîiarea noastră, nădăindu-se izbăvirei şi slobozirei şi rădicăriei. Iară după sfîrşirea a toate ce era pre leagea Domnului, întoarse-se întru a sa cetate în Nazaret. Că întru leage era scris că tot întîiul născut cel ce desface lojesna, sfînt Domnului cheamă-se. Derept aceaia şi Hristos, ca să împlă leagea, vine în besearecă, şi ca un tînăr de patruzeci de zile, şi ca un dentîi. Că nu de toţi născuţii dentîi zis fu aceasta (că sfînt lu Dumnezeu cheamă-se, că tot născutul dentîi ce desface lojesna), ce de unul, de însuş Hristos numai, cel ce desfăcu pre adevăr lojesna, cu naşterea. Că toată lojesna cu mestecarea şi cu împreunarea se ştie că se desface, iară dentr-aceasta ce se născu Domnul nostru Isus Hristos, însuş fără sămînţă începu-se. Ieşind deşchise, şi iară pecetluit lăsă. Şi pre adevăr amu fu om, adeveritul acesta Dumnezeu, şi închinat unul dentr-amîndoao firile. Iară de ce se grăiaşte că „coconul creştea, întăriia cu duhul, şi se împlea cu mîndrie, şi dulceaţa lu Dumnezeu era spr-insul”, creştea Domnul Isus cu trupul, cel ce putea şi dentr-îns pîntece în măsura crescutului bărbătesc să ajungă. Ce ca să n-aibă a le se părea o nălucitură tocmeala, derept aceaia cîte puţinel creştea în crescut. Iară crescînd arăta-se a lu Dumnezeu cuvînt, mîndrie, şi se întăriia cu duhul, ce e amu că cel amu den început şi [521] mai de nainte de veac desfîrşit fiind, vru a fi să fie şi mai desăvîrşit. 
   Ce derept aceaia şi noi, fraţilor, să ne închinăm şi să slăvim cel ce pentru noi tînăr fu Hristos, Dumnezeul nostru. Şi cu Simeon bătrînul în mîni să-l priimim, cel ce pentru noi spre cruce preacuratele <584> mînile-ş tinse-le, şi pre noi priimi, şi de la fiara putreditoare de suflete zmăci-ne. Şi şi cu bătrîna întreaga de minte, cu Ana, să ne ispovedim Dumnezeului nostru şi să blagoslovim şi să blagodărim pre el, şi să mărim ce e cătră noi deştingerea lui cea înfricoşată. Şi să blagodărim pre Hristos cel ce neputinţele noastre purtă, ş-au izbăvit pre noi den amărîta muncă a diavolului şi de ispita lui şi de hitleniia-i. Să blagodărim Domnului cel ce grijaşte de viaţa noastră şi de rădicare şi caută de pururea de a noastră spăsenie şi dereptare. Că acesta iaste slobozitoriul şi mîntuitoriul sufletelor noastre şi voroveaşte de noi lu Dumnezeu părintelui, cel amu ce ne dă noao în viaţa aceasta bine şi folos şi în veacii ce vor să fie împărăţiia sa ceaia nesfîrşita şi fericita. Şi aceaia să o dobîndim în Hristos Isus, Domnul nostru, că lui e slava şi ţinearea în veacii de veac, amin. 
   
   Luna Iunie, în douăzeci şi patru. Învăţătură la Naşterea lui Ioan Botezătorul
   Evanghelie de la Mateiu, zaceala 40
   
   În vreamea aceaia Ioan auzi în legătură lucrul lu Hristos, tremise doi ucenici ai lui, zise lui: „Tu eşti cela ce e să vie, au altul aştepta-vrem?”. Şi răspunse Isus, zise lor: „Păsaţi, spuneţi [522] lu Ioan ce aţi auzit şi vedeţi: Orbii văd şi şchiopii îmblă, stricaţii curăţescu-se şi surzii aud, morţii înviu, measerii binegrăiesc; şi fericaţi ceia ce nu se blăznesc de mine”. Aceia ieşind, începu Isus nărodului a grăi de Ioan: „La ce ieşit în pustie să vedeţi? Au trestie de vînt plecată? Sau ce ieşit să vedeţi? Au om în moi veşminte îmbrăcat? Aceia ce poartă veşminte moi, în casele împărăteşti sînt. <585> Au la ce-aţi ieşit să vedeţi? Au prorocul? Eu grăiesc voao, şi mai mare de proroc. De aceasta amu iaste scris: Iată că eu voiu tremite îngerul mieu naintea feaţeei tale, ce va găti calea ta înaintea ta. Adevăr grăiesc voao: Nu se-au sculat a naşte den muiare mai mare de Ioan botezătoriul; iară mai micul în împărăţiia ceriului, mai mare de el iaste. Den zilele lu Ioan botezătoriul pînă acmu împărăţiia ceriului nevoiaşte-se, şi nevoitorii răpesc pre ea. Toţi amu prorocii şi leage pînă la Ioan prorociră. Şi de veţi vrea să-l [523] priimiţi, acela iaste Ilie cela ce va să vie. Cine are urechi de auzire, să auză!”. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Întru praznicele sfinţilor şi săboruri dumnezeieşti, în toată noaptea bdeaniia, întru cîntări şi în rugă, încă şi în rugă şi în rugăciuni, liturghie, întru eale să ne adunăm şi să facem lor. Împreună a ne ruga datori sîntem de toţi oamenii. Că grăiaşte dumnezeiescul apostol: „Mainte de toate faceţi rugăciuni”. Şi rugă şi molitvă şi bunămulţemită de toţi oamenii, de împăraţi şi de toţi carei-s întru deregătorii, ca cu blîndeaţe şi fără voroavă viaţă să avăm, cu toată credinţa ceaia buna şi cu cinste, că Dumnezeu va toţi oamenii să-i spăsească şi spre ştirea dereptăţiei să-i aducă. Iară de va Dumnezeu toţi oamenii a se spăsi şi să vie întru înţeleagerea lui, datori sîntem şi noi să ne închipuim lu Dumnezeu cît iaste după tăriia puteriei noastre, derept ce că aceasta iaste priimită lui şi cu bună-ogoadă. Şi să ne rugăm de toţi oamenii, cum şi datori sîntem. <586> Iară de sîntem datori de toţi a ne ruga, cu cît mai vîrtos de ai noştri, cei ce de pururea sînt în credinţă şi se nevoiesc şi se grijesc şi miluiesc pre noi? Şi mai vîrtos de împăraţii noştri ce-s de la Dumnezeu, buni-credincioşi şi de Hristos iubitori, rugăciuni a face d-inşii şi rugă cătră Dumnezeu, încă şi de toate curţile şi de polate şi de toţi voinicii; derep ce tăriia şi spăseniia acestora fi-ne-va noao răpaus şi fără-grije. Că voinicesc aceia, ca sloboziţi să fim şi neturburaţi şi fără voroavă să lăcuim. Că cum iaste aceasta derept, ca de acela ce ară fi pentru împreunarea folosului şi a tocmealeei a ne durea şi în toate grijile a ne da şi toate nevoile a lăsa, iară noi nici usnele nu desfacem să ne rugăm pentru ei! Ce mă rog voao, fraţilor, toţi împreună să ne rugăm şi rugă şi rugăciuni, cu lacrămi, cu inimi înfrîmte să [524] aducem lu Dumnezeu. Şi să ne rugăm de împăraţii noştri ce-s de la Dumnezeu, şi de spăseniia lor şi tăriia-le şi de nărocul lor, că de va fi bine acestora şi polatelor lui şi voinicilor lui, şi a creştineştiei toată tocmeala păzi-se-va nevătămată. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia auzi Ioan întru temniţă lucrul lu Hristos, tremease doi den ucenicii săi, să zică lui: „Tu eşti cela ce va să vie, au altul văm aştepta?”. 
   (Tîlc) Doi ucenici mai înţelepţi alease fericitul botezătoriul şi-i tremease cătră Domnul Isus Hristos, să întreabe pre el de iaste acesta ce-au venit, de carele zice scriptura şi glasurile proroceşti. Nu că nu ştiia pre Domnul, întreba botezătoriul, (ce ştiia foarte bine că acesta iaste de-au venit să mîntuiască noi), ce o tocmeală făcu. <587> Şi vrea să derepteaze ucenicii săi, că văzu pre ei săblăznindu-se şi părîndu-le de Hristos. Că nici ştiia aceia că iaste mai mare Hristos de Ioan, şi se vătăma într-inimi, văzînd pre Isus ciude făcînd şi pre mai sus decît botezătoriul, cu lucruri preamari. De-aciia şi pizmind, grăiră lu Ioan de Hristos că „cela ce cu tine era de ceaia parte de Iordan, carele mărturisiiai tu de el, iată acela, că el încă botează, şi toţi merg cătr-însul”. Cei ce mult iubiia al lor dascal şi vrea mult slava a lui să priimească, cu pizmă-i spuseră de Hristos, unde văzură pre el bine-vremuind. Iară Ioan se acoperi cu neştiirea, şi după tocmeală întreba şi grăiia: „Tu eşti cela ce va să vie, au altul văm aştepta?”. Nu amu derept să ştie el însuş (că ştiia preaditece taina), ce ca să se domirească uceninii lui că iaste mare a Domnului şi a despuitoriului nostru priimirea, că acestui numai ce i zic prorocii „cel ce va să vie”, iară alalţi toţi era robi şi slugile Domnului, carii fură mainte tremiş să gătească calea Domnului, cum se scrie. Iară botezătoriul tare credinţă lucră de Hristos, cum iaste acesta, că se făcu ca un neştiitoriu şi cătr-însul tremease ucenicii. Iară cel ce era amu den maţele mîni-sa sfinţit şi prorocească dăruire priimit, şi cunoscu pre despuitoriul, şi derept aceaia se jucă cu veselie şi se închină lui, mărturisiia [525] şi grăiia de el: „Adecă, mielul lu Dumnezeu, cel ce luo pacatele lumiei”. Cel ce propovedui mainte pre Hristos, şi cu mînile sale boteză-l, şi de sus de el mărturie auzi, şi dumnezeiescul duh zburînd spr-insul ca un chip de porumb văzu-l, cum vrea putea să nu ştie pre despuitoriul şi făcătoriul? Ce tremease <588> ucenicii, cum amu zis, cu păreare să întreabe pre adevăr, ca deaca vor vedea ciudesele ce făcea Hristos, să se încredinţeaze şi să se domirească de el, şi să fie lor mărturii lucrurile mai credincioase şi mai fără de păreare. Derept aceaia şi Hristos ştiu, că derept aceaia mai vîrtos tremesease pre ei Ioan. Deci aciiş într-acel ceas multe ciudese făcu, că vru să derepteaze inimile celor ce se sfiiia de el. 
   (Evanghelie) Şi răspunse Isus, zise lor: „Păsaţi de spuneţi lu Ioan cum auziţi şi vedeţi: că orbii văd, ologii îmblă, stricaţii curăţescu-se şi surzii aud, şi morţii se scoală şi săracii binevestesc”. 
   (Tîlc) Nu împrotiva acoperiteei întrebări a ucenicilor lu Ioan răspunse Domnul, ce împrotiva adevărului şi înţelesului, de ce fură tremeşi. Iară săracii ce binevestiia, apostolii zis-au, derep ce amu că mai sărăcesc şi mai ticălos lucru nu iaste ca vînarea de peaşte. Ciudese lucră Hristos într-acel ceas, de să împlă prorociia Isaiei ce era grăită: „Atunce deşchide-se-vor ochii orbilor, şi urechile surzilor auzi-vor; atunce sări-vor ologii ca cerbii, şi dezlegate fi-vor limbile gîgnavilor”. 
   (Evanghelie) „Şi fericit iaste cela ce nu se va săblăzni de mine”. 
   (Tîlc) Aceasta amu mai de nainte zise Domnul, pentru înşi acei ucenici ai lu Ioan, de descoperiia taina inimiei lor. Şi arăta că nu se ascunseră lui, şi celor ce se săblăzniia de el şi le se părea şi mult se întreba de el. 
   (Evanghelie) Aceia deacă se duseră, începu Isus a grăi nărodului de Ioan. 
   (Tîlc) Înşiş văzători fură ucenicii lu Ioan frîmseţiei lu Hristos cea mare ce era, şi slava şi ciuda ceaia marea şi multa a tăriei lui şi a puteareei întru sineşi o <589> priimiră şi se întăriră, şi se duseră minunîndu-se cătră cela ce tremesease pre ei, şi de ce fusease spuseră. Iară ca să [526] n-aibă a li se părea că şuteleaşte pre Ioan Domnul, nu grăi de el nemică acelor ucenici ce era acolea ai lu Ioan. 
   (Evanghelie) Iară deaca se duseră aceia, începu a grăi nărodului: „Ce-aţi ieşit în pustie să vedeţi? Au trestie de vînt plecată?”. 
   (Tîlc) Auziră năroadele întrebarea lu Ioan, şi nu ştiia socotirea lui, ce se turburară. Şi cugeta întru eiş grăind: „Mare lucru, cum amu cel ce mărturisiia atîta şi aşa de Hristos, iară acum el i se pare!”. Şi încă le se părea că se-au întors Ioan. Aceasta înţelease Hristos, şi vru să arate că ştiutoriu de inimi iaste, şi vrea să îmblînzească acea păreare şi cugetul lor şi mintea să le o derepteaze. Că grăi lor: Ce-aţi ieşit în pustie să vedeţi? Au trestie de vînt plecată (ce se zice, lesne sau pre iuşor a o sufla omul)? Şi ca trestiia pre înţeles a fi şi pre lesne a se întoarce? Şi pre lesne trecînd, cum vă se pare acmu, protivire mai vîrtos stînd şi mai vîrtos de pietrile mai tare? Cum amu atunce cătr-însul nevoinţa şi cu ajutoriia voastră mărturisiia: ieşiia amu cătr-însul, zice, atunce de-ş ispovediia păcatele saleş? 
   (Evanghelie) „Ce-aţi ieşit să vedeţi? Om întru moi veşminte îmbrăcat?”. 
   (Tîlc) Ce se zice: hrănit şi pohtitoriu răpausului, ca şi de aceasta să ne arate că e slab Ioan şi pre lesne întors, mai vîrtos decît de protivirea vieţiei strimtă şi de toate răbdătoriu şi postnic, cum veşmintele lui şi mîncarea-i aiavea mărturisiia, că văşmînt de păr purta şi bucate mai mari de cealea ce se făcea înseş, avea. 
   (Evanghelie) „Aceia amu ce poartă <590> veşminte moi, în casele împărăteşti sînt”. 
   (Tîlc) Acest fericit Ioan mai de nainte întru pustie lăcuiia, iară acmu în temniţă păzit era, chinuind şi tescuindu-se. Şi însăş munciei lăsă-se pentru leagea lu Dumnezeu în tăriia păzirei. 
   (Evanghelie) „Ce ce-aţi venit să vedeţi? Prorocul? Adevăr grăiesc voao, şi mai mare de proroc. Că acesta amu iaste care [527] de el e scris: Adecă, eu tremite-voiu îngerul mieu înaintea feaţeei tale, ce va tocmi calea ta înaintea ta”. 
   (Tîlc) Mai mare de proroci Ioan mărturisit fu de Hristos, derep ce că alalţi proroci numai ce-au prorocit de Hristos, iară acesta însuş văzătoriu fost-au. Aceasta amu iaste mare şi minunată, derep ce că alalţi proroci după ce năştea propoveduiia, e acesta fiind încă întru maţele mumîni-sa, cunoscu pre Hristos şi jucă cu veselie. Iară îngeru se cheamă Ioan, pentru îngerească a lui viaţă ce vieţuiia întru pustie, fără grija lucrurilor lumiei. Şi după ce vesti şi zise a lu Hristos venire, şi găti calea Domnului. Că Ioan, ca mărturisi de el, şi boteza spre pocaianie; iară pocaianiia întru lăsăciunea păcatelor. Iară în lăsarea păcatelor şi spăsenie dăruiia oamenilor cel ce se întrupă pentru milosîrdiia milostivniciei, Dumnezeul nostru. 
   (Evanghelie) „Adevăr grăiesc voao: Nu se sculă dentru născuţii den muiiare mai mare de Ioan botezătoriul; iară mai micul întru împărăţiia ceriului, mai mare de el iaste”. 
   (Tîlc) Tare şi vîrtos răspunse Hristos că nu iaste niminea mai mare de Ioan botezătoriul întru născuţii den muieri. Însă „den muieri” zise, şi lăsă pre sineş Hristos şi se despărţi den toţi oamenii, că el era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre <591> nuntă. Însă iară, multă laudă zise de Ioan Domnul, ca să n-aibă a le se părea că şi de acesta însuş, de Hristos, mai mare iaste Ioan. Că şi mai aiavea grăit-au: „Căce sînt eu mic de crescut, după a voastră păreare, şi de slavă mai mare sînt eu de el întru împărăţiia ceriului”. Iară acicea: „Derept căce se născu mai nainte de mine Ioan, şi după ce vă se pare voao mai mare, căce mă mai plec de el, iară acolo mai mare sînt întru sufleteştile şi ale ceriului dulceţi, derep ce că Dumnezeu sînt şi despuitoriu şi Domn”. 
   (Evanghelie) Iară den zilele lu Ioan Botezătoriul şi pînă acmu împărăţiia ceriului nevoiaşte-se, şi nevoitorii răpesc ea. 
   (Tîlc) Împărăţiia ceriului grăit-au Hristos, credinţa ce e de el, ce iaste făgăduirea împărăţiia ceriului. Nevoiaşte-se amu împărăţiia ceriului, (ce se zice că cu nevoie răpesc [528] aceaia oamenii), că cine va birui nevoia năpăştilor şi grija şi scîrba, şi şi alte chinuri, de-aciia şi chinul necredinţeei, nevoiaşte-ş sine şi se tescuiaşte. Derept acealea şi nevoitori cheamă-se. Că nevoiei iaste treabă multă, ca împărăţiia să dobîndim. Şi cine-ş va lăsa tată-său şi mumă-sa şi muiarea şi feciorii şi fraţii şi surorile, şi de toate lucrurile lumiei lepăda-se-va, şi însuş sufletulu-ş şi viaţa a o uita, mare nevoie foarte! Derept aceaia şi nevoitori cheamă-se carii află împărăţiia ceriului. 
   (Evanghelie) „Toţi amu prorocii şi leagea pînă la Ioan prorociră. Şi de veţi să-l priimiţi, aceasta iaste Ilie cela ce va să vie. Cine are urechi de auzire, să auză!” 
   (Tîlc) „Eu sînt venitul”, grăit-au Hristos, „că toţi prorocii sfîrşiră-se; însă nu se vrea fi sfîrşiţi, de nu vrea fi venit eu. Ce eu sînt Dumnezeu, şi nu iaste nimea, <592> fără mine, să spăsească. Şi de veţi cu bună-înţelepţie să judecaţi, nu cu pizmă, acesta iaste Ioan, ce de el zice prorocul Malahiia că Ilie va să vie”. Că Ioan şi Ilie o slujbă au. Ioan amu întîia venire curse înainte de spuse, iară Ilie ceaia ce va să fie venire nainte va să apuce. Den zilele propoveadaniei lu Ioan începutu-se-au lauda ta, aceasta nevoinţă (ce se zice, răpirea împărăţiei ceriului), că acest Ioan tremes fu să propoveduiască şi să grăiască: „Pocăiţi-vă că se apropie împărăţiia ceriului”. Că de-aciia şi glas cuvîntului cheamă-se, şi sfeaştnic lumineei, şi luceafărul soarelui, şi voinic împăratului, şi proroc, şi înainte-curătoriu, c-au propoveduit ş-au preavestit Domnul nostru Isus Hristos, adeveritul Dumnezeul nostru, ce iaste împărăţiia ceriului, de cheamă pre toţi la pocaianie şi la spăsenie şi cătră sineş întoarce cu a sa dulceaţă. Iară nevoitorii sînt împărăţiia ceriului, cei ce curat şi luminat cred întru el, şi pînă în sfîrşit cei ce cu postul nevoiescu-se, singuri numai. Şi cei ce după vreo nevoie, pentru credinţa ce e cătră Dumnezeu, aducu-se spre ce e bine şi se protivesc împrotiva chinurilor trupului şi ale sufletului, aceia întră întru împărăţiia ceriului. Iară împărăţiia ceriului iaste cea bunătate ce va să fie, ce o răpesc cei nevoitori, cîţi cu dragoste derept ceaia ce va să fie, spre ceastă ce e acmu, cu tărie pîlcuiescu-se şi se luptă, şi rabdă [529] năpăştile şi nevoile. Că cu multe scîrbi cade-se noao în împărăţiia ceriului a întra. Că „pocăiţi-vă”, grăiaşte „că se apropie împărăţiia ceriului”. 
   Împărăţiia ceriului iaste a evangheliei propovedanie, ce dentru ea dată e cu bună ogodire viaţă lu Dumnezeu şi cu folos. Împărăţiia ceriului întru sfătuirea inimiei <593> noastre şi în sufletele noastre zace, şi în lăuntrul nostru iaste, de văm vrea. Nu sînt mîncările şi bearea împărăţiia ceriului, ce dereptatea şi postirea şi cuviinţa şi sfinţiia. Şi aceasta iaste adeverită împărăţie, ce e să fie voia lu Dumnezeu pre pămînt, ca la ceriu, şi ce e a vie noao cu bună-ogoadă, şi după evanghelie a îmbla. Că derept aceaia spre pămînt Dumnezeu arătă-se şi cu oamenii vise, ca să arate noao calea spăseniei şi cunoaşterea adevărului. Derept aceaia au învăţat pre noi ce e de folos şi de spăsenie, şi fii ne-au făcut, vrajmaşi neînţelegători fiind. Derept aceaia au spăsit ş-au slobozit pre noi, nu pentru dereptatea noastră, ce derept mila lui ceaia multa ce-au vărsat spre noi prea cu bogăţie. Şi ne lumină, şi dulceaţă dărui noao, şi darul sfinteei botejune, ca să păzim acesta tare şi vîrtos, şi să-l păzim nepierdut, ca de-aciia amu să nu mai împărăţească păcatul întru moartele ale noastre trupuri, sau a asculta pre el de pohtele lui. Nici să ne supunem trupul nostru armă nedereaptă păcatului, ce să ne supunem noiş lu Dumnezeu ca dentru moarte vieţiei şi trupul nostru armă dereaptă. Şi aceastea să aducem lu Dumnezeu, că păcatul amu pre noi ne va birui, derep ce că ne-am sfinţit şi ne-am dereptat cu numele Domnului, lu Isus, şi duhului Dumnezeului nostru. Să ne ruşinăm amu de bune lucruri, fraţilor, şi să păzim curăţiia, şi să păzim sfinţiia, şi să nu ne plecăm sineş spre necinste, cinstiţi fiind, nici să ne înşelăm sineş şi să ne pare că iaste dulce pohta, că ea iaste pre adevăr boala morţiei. Că iubirea dulceţiei şi pohta iaste undiţa diavolului. Iubirea dulceţiei iaste otrăvire şi piiardere, <594> iubirea dulceţiei iaste aprinderea focului nestins. Ce să nu ne năiemim păcatului ca neşte robi, sau să ne supunem [530] lui, ce să ne pocăim şi să ne plîngem de păcatele noastre, derep ce că între uşe iaste judecata şi fieşcăruia de noi sfîrşitul vieţiei. Şi sfîrşitul tărie are şi în vreamea aceasta; deaca îmbătrînim, să ştim că avăm a muri. Că dentre uşe ce iaste judecata, marele Pavel să auzim grăind: că „noaptea”, zice că „treace, iară zioa se apropie”. Ce se zice, viaţa aceasta treace, carea iaste noaptea, pentru mulţi ce sînt întru untunearecul păcatelor, şi derept căce că sînt acoperite lucrurile noastre, iară viaţa ce va să fie apropie-se, ce iaste zioa lumineei, derept căce o au derepţii şi derept ce că toate ascunsele au a se ivi atunce. Că are amu a veni cel ce-au venit, veni-va şi nu va pesti. Derept aceaia să ne nevoim, şi derept aceaia să ne gătim sufletele noastre, de toate realele curăţindu-ne, şi să ogodim lu Dumnezeu cu dereapta credinţă a noastră şi cu bune lucruri, după învăţătura lui, şi cu pocaianiia şi cu ispoveadaniia şi cu lacrămi de toate spurcăciunile noastre să ne spălăm, ca de ce ne iaste grijă şi scîrbă să ne izbăvim, şi de ceaia ce va să fie muncă să ne slobozim, şi a veacilor dulceaţă să dobîndim, cu dulceaţa iubitoriului de oameni Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos, că aceluia cade-se slavă şi cinstea în veacii de veac amin. 
   
   Luna Iunie, în douăzeci şi nouă.
   Encomeonul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel
   
   Caută Dumineca a optsprezecea, de la Luca:
   
   În vreamea aceaia sta Isus lîngă iezerul Ghenisaretului. 
   
   
   Luna august, în şase. Învăţătură la Schimbarea la faţă a Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos.
   
   Evanghelie de la Luca, zaceala 45
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   [531] <595> Toate amu praznicele şi dumnezeieştile sărbători taina arată şi ivesc (întîi-venire cu trup a Domnului nostru, lu Isus Hristos, ce se zice), cum s-au născut şi cum se boteză, şi cum se răstigni, şi cum se îngrupă, şi cum se sculă a treia zi, şi cum se înălţă cu slavă. Iară al preaobrajeniei praznic, al celui veac ce va să fie tocmeala-i scrie şi arată, şi zi de a-doa-venire a lui, ceaia înfricoşata, propoveduiaşte şi arată chear şi curat. Că cum se lumină faţa, mîntuitoriului nostru şi Dumnezeu ca soarele, e veşmintele lui fură albe ca lumina, într-acelaş chip are a veni den ceriu ca fulgerul, cu tărie şi cu slavă multă să judece tuturora; şi cum au fost cu nusul Petru şi Ioan şi Iacov la codrul sfînt, aşa cu nusul au a fi toţi sfinţii şi derepţii şi aleşii, priimind dumnezeiasca ivire şi negrăita şi nespusa veselie şi bucurie. 
   
   (Evanghelie) În vreamea aceaia luo Isus Petru şi Ioan şi Iacov, sui-se la codru să se roage. Şi fu, rugîndu-se el, chipul feaţeei lui altul, şi veşmintele lui albe strelucind. Şi adecă, doi bărbaţi voroviia lui, [532] ce ei era Moisi şi Ilie, de se iviră întru slavă, şi grăiia de ducerea lui ce vrea să împle în Ierusalim. Iară Petru şi carei era cu nusul, era îngreoiaţi de somn. Şi deaca se deşteptară, ei văzură slava lui şi cei doi bărbaţi stînd cu nusul. Şi fu cînd se despărţiră ei d-insul, zise Petru cătră Isus: „Învăţătoare, bine ară fi noao acicea să fim, şi să facem trei coperimînturi, unul ţie, unul lu Moisi, unul lu <596> Ilie”. Şi nu ştiia ce grăiaşte. Aceasta lui grăind, fu un nuor, de deştinse pre el, iară ei se spămîntară. E cînd întrară ei în nuor, şi glas fu den nuor grăind: „Acesta iaste fiiul cela iubitul, pre acesta să ascultaţi!”. Şi cînd fu glasul, el se află Isus însuş. Şi aceia tăcură şi nemunuia nu spuseră într-aceale zile nemică de ce văzură. 
   (Tîlc) Trei ucenici numai luo Isus, Petru şi Iacov şi Ioan, ca neşte mai dentîi şi mai mari de alalţi ucenici. Petru amu, că ispovedi pre el că e fiiul lu Dumnezeu şi Dumnezeu, şi că ce-l iubiia mai mult pentru tăriia credinţeei; iară Ioan, ca un iubit de însuş Hristos pentru bunătăţile cealea multele; iară Iacov, pentru că era tare fiind şi acela de rîvnirea însuş de a lu Hristos. Şi de-aciia i socotiia că vor putea acoperi şi a ţinea ciudesa, ca nemunuia să nu spuie. Şi se sui în codru Domnul, ca să se roage  [533] însuş, şi ca taina să arate singuri acelor trei ucenici, sfînta şi înfricoşata a sa preaobrajenie. Învaţă şi pre noi că aşa se cade, singuri să ne suim, şi nemica întru ale pămîntului să nu adaugem rugîndu-ne. Fu, zice, chipul lui altul. Nu că se schimbă el şi se premeni pre altă fire, ce-ş era amu întru aceaia ce-ş era, ce chipul feaţeei lui arătă-se mai vîrtos de soarele mai înfrîmseţată şi mai luminată. Aşijderea şi vedearea veşmintelor lui, înălbiră-se mai vîrtos de zăpada şi luminară. Nu amu firea veşmintelor premeniră-se, ce le se vedearea adause şi se schimbă. Iară Moisi şi Ilie stătură cu Hristos rugîndu-se lui, ca să arate că nu iaste protivitoriu prorocilor şi legiei. Că de vrea fi fost protivitoriu, nu vrea fi amu slujit lui Moisi, cel ce leagea deade, şi mai marele de toţi prorocii, <597> mai tare rîvnitoriul Ilie, şi să-i stea înainte-i. Grăiia amu de o ieşirea ce vrea să împlă întru Ierusalim (ce se zice, munca lui şi crucea, şi moartea). Şi spre rugă deaca se tocmi Hristos, iară Petru şi cei ce era cu nusul era îngreoiaţi de somn, că era neputincioşi, ca neşte oameni, apostolii, şi a omeneştiei sfîrşiia, că somnului lucra. Iară deaca se deşteptară, ei văzură acea slavă nespusă a lu Hristos şi ceaia ce streluciia dentru el a luminei vărsare, şi acei doi bărbaţi, Moisi şi Ilie, stînd cu Domnul, şi grăiia în chip de robi. Iară lui Pătru foarte-i plăcu acolo a lăcui, pentru acea lumină ce lumina acolo, şi unde vedea prorocii, şi grăiia: „Bine iaste noao acicea să fim”, că i se părea că atunce e sfîrşitul şi împărăţiia lu Hristos. Ce nu ştiia ce grăiaşte, că încă nu era sfîrşitul, nici zioa împărăţiei ajuns era, nici a bunătăţilor îndulciri, ceaia ce o au a o priimi sfinţii. Împreună se şi temea Petru şi nu vrea el să se muncească, Hristos sfătuiia, grăiia că „bine iaste noao acicea să fim (ce se zice, să nu deştingem den codrul acesta, ce acicea să lăcuim), ca de muncă şi de cruce să scăpăm. Iară de vor veni spre noi iudeii, avăm Ilie ajutoriu, cel ce văpaie aduce şi cincizecii pierdu. Şi avăm şi pre Moisi, cel ce multe limbi pierdu şi birui”. Aceastea grăiia, şi nu ştiia ce iaste spre folos. Că acestuia se părea că e prea vreun rău [534] şi prea un amar crucea, şi derept aceaia grăiia aceasta, ca să scape; iară Domnul aştepta să se răstignească şi să se muncească pentru noi, derep ce amu că aşa binevru, cu crucea şi cu moartea sa să se spăsească ruda omenească. „Să facem trei coperimînte” grăind Petru, iară Domnul nefăcut cu mînile coperimînt <598> aciiaş făcu, şi întru el întră cu Moisi şi cu Ilie, ca să arate că nemică nu iaste lipsit de nevăzutul Dumnezeu tatăl, cum întru leagea veache grăiaşte-se că „nuor au pre Dumnezeu”. Şi Moisi în nuori îmbla şi aşa priimiia leagea. Aşijderea şi acmu nuor pre Hristos priimi şi pre prorocii, că şi Ilie şi Moisi întră întru el. Nu era întunecat nuorul, derep ce că umbra legiei trecu şi întunearecul neştiinţei petrecu-se, ce nuor luminat umbri, că vine amu adevărul, şi dulceaţa Domnului streluci. Şi nu iaste nemică întunecat acum, nici supt umbră, ce toate frumoase şi lumină-purtătoare curaţilor cu inima. Fu şi glas den nuor, de grăi: „Acesta iaste fiiul mieu cel iubit ce de el binevruiu; acesta ascultaţi!”. Şi cînd fu glasul, află-se Isus singur, ca să n-aibă cineva a i se părea de acest cuvînt ce zice că „acesta iaste fiiul mieu”, că de Moisi sau de Ilie zice-se. Den nuor ieşi glasul, ca să arate că de la Dumnezeu fu. Iară ce zice „de el binevruiu”, în loc cum ai zice că „spre el a mă răposa place-mi şi mi-e cu ogoadă”. Şi învăţă: „acesta ascultaţi; iară de va vrea să se şi răstignească nu vă protivireţi lui!” Că răspunse şi aceasta acel glas dumnezeiesc al părintelui, că pînă la o vreame arăta-se legiei şi prorocilor, cum şi acicea lu Moisi şi lu Ilie arătă-se. Deci Hristos singur află-se, iară aceia se duseră. Că evangheliia acmu a Domnului spăsitoriul nostru ţine, că al legiei obiceai trecuse. Şi tăcură apostolii, şi nemunuia nemică nu spuseră. Că mainte de cruce nu se cădea a se grăi nemică cu frîmseaţe dumnezeiască de Hristos, că cei ce ară fi auzit <599> această minune preaslăvită, deci de-aciia vrea vedea pre el răstignit, ce slavă vrea fi avut de el? Că prilăstire ştiinţa şi nălucitură vrutu-le-a părea ce-au fost fiind de Hristos. Derept aceaia [535] nici un lucru preaslăvit şi cu frîmseaţe dumnezeiască, de cealea ce se spodobiră de văzură, mainte de cruce nu propoveduiră apostolii. 
   Şi noi amu, fraţi, de văm fi ucenici lu Hristos, are a ne sui şi pre noi Domnul la codrul cela înaltul, la ceriu, şi are a se arăta el noao mai îmfrîmseţat şi mai chear. Acmu amu întru fărăslavă arătă-se, ca un răstignit, Domnul slaveei, iară atunce avăm a vedea slava lui, slavă ca unuia născutul den părintele, împlut de adevăr şi de dulceaţă. Şi avăm a vedea şi leagea şi prorocii grăindu-ş şi strigîndu-ş (ce se zice, ce e de Hristos prorocire a lu Moisi şi a prorocilor). Atunce avăm a înţeleage, aflînd strigîndu-se lucrul cuvintelor prorocilor, şi atunce avăm a auzi adevăr glasul sufletesc mai chear, descoperind noao Dumnezeu şi tatăl unul născut fiiul şi cuvîntul lui, şi învăţînd că „acesta iaste fiiul mieu iubitul, ce de el vruiu spăsenie oamenilor să fie”. Are a învăţa aceasta pre noi Dumnezeu şi părintele cu sfîntul şi de viaţă făcătoriu întru o fire duhul, ce dentru el e izvorul preamîndriei şi al înţelesului. Şi ucenici lu Hristos avăm a fi, ca şi sfinţii săi ucenicii şi apostoli, să ne văm griji de sineş şi să ne vom nevoi, fraţilor, sfîrşitori învăţăturiei lui a fi. 
   Ce mă rog voao, fraţilor, să uităm ale trupului şi ale lumiei, şi bucatele, şi pohtele cealea realele, şi iubirea dulceţiei, şi lucrurile cealea întunecatele să părăsim, şi întru arme luminate să ne îmbrăcăm <600>. Şi aşa slava lu Dumnezeu are a acoperi pre noi, mai vîrtos de tot nuorul cela luminatul umbri-ne-va. Ce să ne curăţim de ranele cealea realele şi de spurcăciuni, socotindu-ne foarte bine cum întru viaţa aceasta îmblăm şi ce de noiş cugetăm, şi să ne ţinem cu usîrdie postul, fraţilor, şi spre nemica de ale pămîntului şi ale trupului să nu ne întoarcem, că nemică n-am adus în lumea aceasta, nici a aduce ceva nu văm putea. Derept aceaia ceastă neşchită vreame uitîndu-o, de a veacilor să ne grijim, şi prea cu podoabă şi cu dereptate şi cu bună-cinste să vieţuim şi să lăcuim, [536] că cu noi pre alţii spre dereptarea cuvîntului şi vieţiei să-i dereptăm. Şi să ne plecăm şi să ascultăm de toate duhovnicii părinţii noştri şi carii stau îaninte în Domnul, că ei se grijesc de noi, ca neşte răspunzători ce vor să dea răspuns lu Dumnezeu derept noi. 
   Să ne nevoim amu, ca pre Dumnezeu să avăm sălăşuind întru inimile noastre, că unde e curăţiia, acolo iaste Hristos, iară fără sfinţie niminea pre Domnul n-are a-l vedea. Deci toată amărăciunea şi mîniia şi pizma şi hula să se ia den voi cu tot răul, şi să nu iubim vrajba în loc de pace, şi amărăciunea în loc de dulceaţă, ce să păzim sufletele noastre curate de toată spurcăciunea trupului şi a sufletului, şi să facem sfinţiia cu frica lu Dumnezeu. Că Petru şi Ioan şi Iacov, vîrhovnicii apostoli şi mai mari, la preaobrajeniia mîntuitoriului nostru umbră numai şi chip văzură, şi arătarea a dooa venireei lui, şi nemică nu pututră căuta, ce căzură la pămînt. Dară ce avăm a face noi, fraţilor, cei <601> ce păcatelor cealea întunecatele prinş sîntem, şi cu multe păcate vinovaţi fiind? Cînd va veni Domnul, au neputreda slavă a părintelui, cum văm vedea pre despuitoriul? Cum văm avea a răspunde de realele ce-am făcut? Că nu are aşa a veni, ca întîia venire şi ca la preaobrajenie, cînd are a judeca toată firea omenească, ce cu frîmseaţe nespusă şi cu slavă multă, nu cu Moisi numai şi cu Ilie Tezviteanul, ce cu fără de număr gloate de săboară îngereşti, cu arhanghelii şi heruvimii şi cu năroduri neajunse, a celor licuri luminate. Nu va fi nuor să umbreadze desupra capetelor lor, ce şi aceluia însuş ceriul fi-i-va descoperit. Că cumu e judecătoriul, cînd înaintea nărodului şade, deci zăveasele desfac, şi celor ce stau înainte, tuturor, descoperit arată-se, aşa amu şi atunce şăzînd judecătoriul la înfricoşata judecată, toţi avea-vor pre el a-l vedea, şi firea omenească, cu frică şi cu cutremur clătindu-se înainte sta-vor, şi despuitoriul însuş va răspunde. Unora amu grăi-le-va: „Veniţi blagoslovii de părintele mieu, de moşteniţi ce e gătită voao împărăţie, den începutul [537] lumiei; că flămînzii amu, şi-m deadet de-am mîncat”, şi alalte. E altora: „Dulce rob şi credincios, spre puţin fuseş credincios, spre mult te voiu pune; întră în bucuriia Domnului tău!”. Şi împrotivă iarăş osîndi-va Domnul, că altora amu cu iuţime şi cu oprire grăi-va: „Duceţi-vă de la mine, blăstemaţilor, în focul nestins!”. Unora iarăş: „Hitlean rob şi lenivos”, încă şi mai înfricoşat zice-le-va şi-i va tremite. Şi unii amu <602> împărţi-i-va în doao, şi muncitorilor da-i-va acelor înfricoşaţi şi ciumăraţi şi nemilostivi, unora amu a le lega mînile şi picioarele cu legăturile nedezlegate, şi întru întunearecul de afară aruncaţi a fi. Atunce derepţii lumina-se-vor ca soarele, iară păcătoşii supt soare cu ce-au luat chinui-se-vor. Deci cine va auzi, şi cine va putea răbda, şi cine va sta înaintea iuţimei glasului aceluia şi oprireei ceaia iutea a glasului Domnului? Că e zi de urgie şi de iuţime: zua de mînie iaste zua aceaia zua de scîrbă şi de nevoi, zi fără de ceasuri şi de pierdere, în zua tunearecului şi de pîclă, zi de buciune şi de glasuri! Şi se vor scîrbi oamenii, şi vor ieşi ca neşte întunecaţi, derep ce că lu Dumnezeu au greşit. Şi de focul lui curăţi-se-va tot pămîntul, derep ce că sfîrşire şi sîrguire are a face Domnul tot-ţiitoriul spre toţi carei au vis prespre tot pămîntul. Şi acea zi prorocul Daniil arată grăind: „Văzuiu, pînă cînd scaunele puse fură şi cel den zile vechi şezînd; e rîul de foc cura pre de naintea lui; mii înainte stînd lui, şi întunearece de întunearece slujiia lui, unde judecătoriul şăzu şi cărţile se deşchiseră”. E cînd amu aceastea toate fi-vor, cine va mai putea sta? Că de se Daniil proroc spămîntă şi se cutremură, dară noi, greşiţii şi smeriţii, cu ce avăm a ne chinui la lucrul acela mergînd? Că judecătoriul iaste adeveritul şi dereptul Dumnezeul nostru, şi nu-i trebuiaşte mărturie, nici oblicitori, nici arătători. Şi are a judeca tuturora carii au fost de la Adam şi celor ce pînă la sfîrşit fost-au, elinilor şi iudeilor şi ereticilor şi celor carei au fost în dereapta credinţă ş-au greşit. Că aceia amu are a-i învie Domnul toţi întru zioa aceaia înfricoşată, <603> şi neştiutele lucruri ale tuturor oamenilor [538] înaintea tuturora descoperi-le-va. Că de lucruri şi de cuvinte, de hitlenii şi de pîr şi de vădnicii, de toate avăm a da răspuns şi muncă a lua. Că nu va fi nece una de ceastea ce-s acoperite acicea, să nu fie ivită atunce, nici carea se face acicea într-ascuns, ca să nu fie arătată şi ştiută. Că va oblici şi ne va pune înainte toate păcatele noastre Domnul. Deci ce văm face, cînd judecata înfricoşată fi-va văzută, şi rîurile de foc, şi muncile nespuse, şi osîndirea adeverită nejudecată, iară noi vom sta înainte în cutremuri? Deci ce văm avea a face, fraţilor, cînd nimea nu va fi să stea pentru noi, nici cu cuvîntul să ajute, nici tatăl, nici muma, nici feciorul, nici fata, nici nepoţi? Ce cineş a lui nevoie avea-va atunce şi de altul a se griji nu va putea. Nici fratele să ajute cuiva nu poate acolo, nici sora, nici soţul, nici iubitul, nici vărul, nici vecin, nici preamîndrul, nici alt nemica ce e omenească, ce acealea toate peri-vor de frică şi de cutremur, ţinuţi de glasul osîndeei. Şi împreună numai înaintea judecătoriului sta-văm cu frică, şi cu cutremur mult, să va fi fost şi bogat, sau şi sărac, oare mare, oare mic, vare bătrîn, vare tînăr, să e domn, să e boiari, oare bărbat, oare muiare, vare cinstit, oare fără de cinste. Ce numai den singur lucru, sau vor avea ajutoriu, sau întoarcere şi osîndire. Dece ce amu văm a face atunce, cei ce cu multe păcate vinovaţi fi-vom? Cum văm scăpa de acea muncă iute şi de întunearecul de afară, şi de screşnitul dinţilor, de legăturile nedezlegate, de viermii <604> nesfîrşiţi, de focul nestins, de scîrbe şi de suspini şi de amărăciuni, de boale şi de suspini? Acolo se vor prăji limbile, că acolo sînt temniţele şi muncile veacilor! Ce văm avea a face, cînd goniţi fi-văm toţi şi traşi întru adîncul chinurilor? Toate sînt neîngăduite acolo şi nemilostive. „Şi focul lor nu se stinge”, zice, „şi viermii lor nu adorm”. Că nu iaste pocaianie acolo, nici ispoveadanie, nici iertare, nici spăsenie celui ce de acicea nu şi-o au strîns. Ce să ne teamem, fraţilor, şi să ne plîngem auzind aceasta a şti, şi să ne dereptăm fieşcare de noi! Şi să ne plîngem mainte de vreamea aceaia şi cu vreamea, [539] pre ceastă lume, ca acolo în vecie şi fără vreame să nu plîngem. Că cîţi cu destoinicie focului şi întunecatului lucru lucrat-am sau lucrăm, treace viaţa noastră, şi tăiarea morţiei apropie-se, şi acel înfricoşatul judeţ şi plata aşteaptă pre noi! Că de cuvinte are a întreba Domnul şi dereptul judecătoriu, cine cum au lucrat. Iară bunii şi derepţii de-a dereapta sa pune-i-va, ca blagosloviţii de părintele, în ceaia ce e gătită lor împărăţie chema-i-va şi i va băga, în vecie să se veselească; iară hitleanii şi păcătoşii puni-i-va de-a stînga, ca neşte blăstemaţi întoarce-i-va şi cătră acel foc de vecie, ce iaste dracilor aleasă, şi i va lăsa şi i va judeca în vecie să se muncească. 
   Derept aceaia, fraţilor, să apucăm înainte faţa judecătoriului cu ispoveadanie, cu lacrămi şi cu suspini şi cu miluire cătră săraci, ca cu acealea dereptul judeţ să îmblînzim. Să săturăm săracii, ca de a Domnului masă să ne îndulcim; să adăpăm setoşii, ca să ne sălăşuim la apa de răpaus; şi striinii şi cei fără de case <605> în casele noastre să-i priimim; şi să îmbrăcăm golii, ca supt coperimîntul lu Dumnezeu al ceriului să-i sălăşuim şi să ne răposăm în rai; bolnavii să cercetăm, ca cel ce cercetează boalele, Domnul, să cearcete neputinţele noastre; să meargem cătră ceia ce sînt în temniţă, ca să ne izbăvim de osînda ceaia ce va să fie, şi de temniţe şi de munci. Tuturor amu împreună cu de toate toţi să fim, şi, cîţi avăm de ale trupului şi a nevoiei trebuinţe, să ajutăm pre ceia ce n-au şi le trebuiaşte. Şi cîţi spre ale sufletului aleşi sîntem, flămînzilor şi setoşilor şi striinilor şi neputincioşilor, sufleteaşte să le dăm de ce le e trebuinţa, şi să le ogodim şi să-i îndulcim, în multe chipure lucru făcînd, şi cu cuvîntul să le grăim cu cinste carea se cuvine. Să păzim făgăduinţa noastră, ceaia ce-am dat înaintea lu Dumnezeu şi înaintea îngerilor lui şi oamenilor, să ne trudim pentru bunătăţile, să supţiem trupul şi să-l ţinem şi să-l postim şi să-l învăţăm, trupul, ca să biruim păcatele. Şi să lucrăm Domnului cu frică şi cu cutremur, ca de partea ceaia stînga stare să scăpăm şi de înfricoşata şi cutremurata [540] de acea osîndă să ne slobozim, şi de cea tremeatere ce e în focul nestins, şi cu sfinţii şi cu derepţii şi cu aleşii încetiţi să fim, şi acelui fericit glas dulce să ne spodobim să-l auzim, cel ce cheamă blagosloviţii părintelui întru împărăţiia ceriului, în cea nesfîrşită şi fericită, ca aceaia să ne spodobim toţi împreună să o dobîndim, cu dulceaţa Domnului Isus Hristos, că a lui e slava şi ţinearea, cu tatăl şi preasfîntul duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. <606> 
   
   Luna August, în douăzeci şi nouă. Învăţătură despre Tăierea capului sfîntului Ioan înainte-curătorul
   
   Evanghelie de la Marcu, 24
   
   În vreamea aceaia şi auzi Irod-împărat, aiavea amu fu numele lui, şi grăiră că Ioan botezătoriul den moarte se sculă, derept aceaia tării facu-se de el. Alţii grăiră că Ilie iaste; e alţii grăiră că proroc iaste sau unul den proroci. Auzi Irod, zise că „eu am tăiat Ioan, acesta iaste, acesta se-au sculat den moarte”. Acela amu Irod tremease de prinse Ioan şi-l legă el în temniţă, derept Irodiada, [541] muiarea lu Filip, fratele lui; că cu aceaia vrea să se însoare. Grăi amu Ioan lu Irod că „nu ţi se cade ţie să iai muiarea fratelui tău”. Irodiada mînie-se pre el şi vrea el să ucigă, şi nu putea. Irod amu temea-se de Ioan, ştiia-l bărbat derept şi sfînt, şi păziia el, şi asculta el de multe rîndure, şi cu dulce el asculta. Şi se tîmplă zi de trebuinţă, cînd Irod născutul lui cină făcea cu voivozii lui şi cu boiarii şi cu bătrînii Galileiului. Şi mearse fata aceaia a Irodiadei, şi jucă, şi plăcu lu Irod şi şăzătorii cu nusul. Zise împăratul featei: „Ceare de la mine ce veri vrea, şi da-ţ-voiu”. Şi jură ei: „Ce veri ceare, da-ţ-voiu, şi de jumătate de împărăţiia mea”. Ea se duse, zise mumîniei: „Ce voiu ceare?” Ea zise: „Capul lu Ioan botezătoriul”. Şi mearse tare cătră împăratul, cerşu, grăi: „Voi să-mi dai de la tine în blid, capul lu Ioan botezătoriul”. Şi scîrbit fu împăratul derept jurămîntul şi derept şezătorii cu nusul, nu vru să întoarcă ei. Şi aciia tremease împăratul tăietoriul, zise să aducă capul lui. El mearse de tăie el în temniţă, şi aduse capul lui în blid, şi-l deade feateei, şi fata-l deade mumîniei ei. Şi [542] auziră ucenicii lui, vineră şi luară trupul lui, şi-l puseră el în groapă. Adunară-se apostolii cătră <607> Isus şi spuseră tot cît au făcut şi cît au învăţat. 
   
   ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÎNTĂ EVANGHELIE
   
   Iute e amu, adevăr, fraţilor, al curviei păcat! Iute amu iaste şi greu cu adevăr neţinearea păcatelor şi neputinţa necurăţiei trupului, că mari case sparse, şi cetăţi den temeiu surpă, şi prea războaie iuţi rădică, şi tată spre fecior rădică-l, şi preablînda firea omenească sălbătăceaşte-o, înţelepţiia spre nebunie adauge, şi mii de nevoi aduce. Că întru acealea toate a trupului şi a sufletului buna înţelepţie şi poama ceaia buna vatămă-o, şi împuţiciune aceasta lucrează. 
   Derept aceaia dumnezeiescul apostol Pavel învaţă grăind: „Fugiţi de curvie. Că tot păcatul ce face omul afară de trup iaste; iară cela ce curveaşte, întru al lui trup greşaşte”. Toate amu, zice, alalte păcate sufletul spurcă, iară curviia şi trupul şi sufletul spurcă. Că tot trupulu-i cu curviia spurcă-se, derept aceaia năravulu-i iaste, celor ce curvesc, să se speale şi să se curăţească. Că cela ciă-ş spurcă trupul cu curviia, spre însuş acela trup al său greşaşte acela, că-l spurcă el şi-i ogodeaşte. Iară să şi den uciderea trupului arată-se a fi spurcat, ce nu se spurcă trupul, să ştiţi, derep ce amu după nevoie e şi cu piatra şi cu lemnul a lovi, sau cu altceva, cu vreo armă, să facă moarte, şi se spurcă trupul, - iară curviia fără spurcăciunea truputui nu se poate face. Derept aceaia şi greşaşte spre însuş al său trup cela ce curveaşte şi cela ce-l spurcă şi-i ogodeaşte. Ce să fugim amu, fraţilor, de curvie, ca de un gonitoriu, de acesta ce de pururea ne împresoară şi munceaşte noi. Că nemica amu alta nu goneaşte <608> oamenii de [543]  Dumnezeu ca rîvnirea trupului şi pohta, şi păcatul curviei şi necurăţiia. „Că tot amu curvariul”, zice, „sau spurcatul, sau camatnicul, n-are parte întru împărăţiia ceriului”. Că curviia şi necurăţiia casa lu Dumnezeu sparge şi sălaş drăcesc face-o. „Au nu ştiţi”, zice, „că casă lu Dumnezeu sînteţi, şi duhul lu Dumnezeu lăcuiaşte întru voi? Iară de va sparge cineva casa lu Dumnezeu, sparge-l-va pre el Dumnezeu, că casa amu lu Dumnezeu sfîntă iaste, ce seţi voi!”. 
   Mare dar iaste, pre adevăr, căce casă lu Dumnezeu spodobitu-ne-am a ne chema. Ce e mare amu şi oprirea. Că de văm sparge casa lu Dumnezeu, stricaţi fi-văm lu Dumnezeu. Ce mă rog voao, fraţilor, să nu spargem casa lu Dumnezeu, nici cîţi se-au spodobit întru eiş a avea duhul sfînt, sălaş să nu ne lăsăm a fi chinurilor hitlenilor. Că curviia amu pre preamîndru Solomon spre a idolilor jărtvă nebuni-l, şi marele Solomon batjocură vrăjmaşilor lui făcu-l. De curvie Irod gonit fiind, pre mai marele de toţi de cine se-au născut den muieri cu nederept şi fără de ruşine tăie-l, pre cel ce de el şi fierîle sălbateci sfiiia-se, întru pustie pînă lăcui el, glasul cuvîntului înainte-curătoriu, sfeaştnicul lumineei, cum de dumnezeiescul glăsitoriu ievanghelist Marco mai arătat pune noao înainte-ne astăzi. Că acesta cheamă pre noi astăzi, şi de sfîrşitul botezătoriului spune noao, şi de ce era cătră Irod îndrăznirea-i şi oblicirea şi blîndeaţele-i, şi de a celui uspăţ drăcesc si neprăznuit praznic, şi de fără-de-ruşinea Irodiadei şi de a curviei şi de jucarea fără de cinste; iară mai apoi de a botezătoriului moarte să auziţi, fraţilor, şi cuvintele să <609> socotiţi. 
   (Evanghelie) În vreamea aceaia auzi Irod-împărat auzirea lu Isus, ca aiavea fu numele lui, şi grăi că Ioan Botezătoriul den moarte sculatu-se-au, şi derept aceaia tării facu-se de el. Iară alţii grăiră că iaste Ilie; e alţii grăiia că proroc iaste, ca unul den proroci. Auzi Irod, zise că „cela ce eu am tăiat pre Ioan, acela iaste, şi acela se-au sculat den moarte”. 
   [544] (Tîlc) Acesta Irod, fecior era lu Irod-împărat cel ce ucise tinerii întru Vitleem. Ce să înţeleagem aceasta, trufa şi preaînălţarea, şi a muncitorilor viaţă şi întunecaţilor cu inimile şi lucrătorilor în deşert şi frîmseaţiei şi dulceţiei aceştii lumi, că iată, amu după cîţi ai încă auzi Irod ce era de Hristos. Că carei sînt întru silă şi în măriia deşartă şi de iubirea de dulceată prinşi, apestit socotesc de unele ca acealea, derep ce că nu grijesc nici dinioară nemică de Dumnezeu, nici de ceia ce vieţuiesc întru bunătăţi şi de ceia ce se luminează în dereptăţi şi de cuvinte ce se fac d-inşii. Iară ca auzi de ale lu Hristos ciudese Irod, el fu împuns la inimă, că ştiiia că cu nederept ucisease pre Ioan dereptul şi sfîntul. Şi-i părea că se-au sculat den moarte, şi den înviere au luat ciudese a face, şi l-au proslăvit pre el Dumnezeu. Că mai de nainte Ioan nici o ciudesă nu făcu, iară dentru înviere părea-i lu Irod c-au luat facere de ciudese. E alţii iarăş grăiia că Ilie iaste, derep ce că opriia a mulţi Ioan, cînd învăţa pre ei, să se întoarcă cătră Dumnezeu şi să facă lucru cum se cade de pocaianie. Şi le grăiia: „O, rudă necredincioasă şi născuţii den şarpe, cine va spune voao să fugiţi de ce vine mîniia?”. Însă se foarte arătă, că se-au temut Irod de Ioan, că-i părea că va fi şi mai tare de cum au fost. Şi-i părea că şi mai <610> tare-l va oblici, şi de destoiniciia lui mira-se. Că cela ce ucise, el se temu de cela ucisul, şi cela ce vieţuiia fără de leage, el se temu de mortul pentru leagea. Că aşa i iaste năravul păcătosului şi nedereptului, să se teamă, şi se temu şi de morţii. Că ceia ce fac bunătăţile, mai vîrtos fac frică şi celor ce nederept vieţuiesc şi după moartea loruş. Că derepţii amu întru veaci vieţuiesc şi dereptatea lor lăcuiaşte de pururea. 
   (Evanghelie) Însuş amu Irod, zice, tremease de prinse pre Ioan şi-l legă în temniţă, pentru Irodiada, muiarea lu Filip, fratele lui. Că grăi Ioan lu Irod că „nu ţi se cade să iai muiarea fratelui tău”. Iară Irodiada mînie-se spr-insul şi vrea să ucigă pre el, ce nu putea. Că Irod se temea de Ioan, că ştiia pre el că e bărbat derept şi sfînt, şi [545] păziia pre el, şi auziia de el multe făcîndu-se, şi cu dulce asculta pre el. 
   (Tîlc) Derept ce amu căce nu înceta Ioan oblicind pre el şi împutîndu-i, de scîrbi şi de păcate biruit fu Irod. Şi încă şi de Irodiada nevoit fu, de schimbă frica şi ruşinea spre mînie şi spre fără-de-ruşine. Şi vrea să ucigă pre el, căce nu-ş înceta nici dinioară oblicind pre el. Ce se temea de nărod. Ce-l legă pre el cu mînie şi închise pre el, ca să nu îmble să hulească şi să împute lui. Că opriia lu Irod Ioan, că i-e fără leage să aibă muiarea fratelui său, pentru doao vini: că şi mai denainte, încă viu fiind fratele lui, luase cu sila şi de nevoia muiarea lui şi a patra parte de ţinut, iară alta, că şi o fată avea den frate-său, şi pre aceaia fără ruşine o luo. Şi amîndoao vină le era fără de leage. Că leagea amu zicea să ia muiarea frăţini-său, ce nu viu fiind încă frate-său, nici feciori să aibă dentru el, derept că o socotire <611> era dătătoriului de leage să rădice sămînţa a mortului frate, şi de muiare şi de casa lui să grijască bine, ca să lăcuiască, împreunăriei nespartă. Iară unde va rămînea fecior spre luarea rudeei, n-au lăsat aceasta să fie. Derept aceaia şi oblicit era Irod de botezătoriul, că nederept şi fără leage viia şi nu se ruşina. 
   (Evanghelie) Şi fu zioa de bună-vreame, cînd Irod născutului său cină făcea boiarilor lui ceia marii şi celor ce era pre mii mai mari şi întîilor galileilor. Şi vine însăş acea fată a Irodiadei, şi jucă ea, şi pre ogoadă fu lu Irod şi celora ce şedea cu nusul. Şi zise împăratul feateei: „Ceare de la mine ce veri vrea, şi da-ţ-voiu”. Şi jură ei că „ce s-ai ceare de la mine, da-ţi-voiu, şi pînă jumătate din împărăţiia mea”. Aceasta duse-se, zise mumîniei ei: „Ce voiu ceare?” Iară ea zise: „Capul lu Ioan Botezătoriul”. Şi se duse aciiş cătră împăratul, cerşu grăind: „Voiu de să-mi dai de acmu capul întru un blid a lu Ioan Botezătoriul”. 
   (Tîlc) Nărav era domnilor să prăznuiască în zioa născutelor sale. Derept aceaia şi cină şi beare făcu împăratul spre ogodire şi spre îndulcire boiarilor săi şi celor ce era mai mari pre mii şi întîilor galileieşti. Iară satana juca şi [546] se arătă aceştii feate fără de ruşine. Vedeţi spurcăciunea curviei, că împărăteasa juca! Şi cît juca de bine, atîta era mai vîrtos spre rău şi mai spre ruşine şi mai fără de cinste ei. Că ruşine amu iaste împărăteasei să facă aceasta cu necuviinţă. După aceaia cu multă socotire se săvîrşi şi jurămînt foarte cu necuviinţă şi cu nebunie. Vedeţi turburata şi întunecata inima lu Irod! Că se jură că va da aceştii feate fără de ruşine ce s-ară ceare de la el. Dară de vrea fi cerşut <612> şi capul tău, o nebune Irode, acea fără de ruşine jucătoare, fi-ţi-l-vreai dat ei? O, turbarea întunecată şi pohta spurcată a aceii doamne! Ce cerea, făcu Irod uceniţei diavolului. Şi jumătate de împărăţiia lui pentru puţină jucare deade-i, iară acea hitleană muiare grăiia: „Dă-mi de la tine capul botezătoriului în blid!”. Că aşa era învăţată de mumă-sa, că se temea, să nu cumva să treacă ceva vreame, să se întoarcă Irod, deaca se va trezvi den beţie, sau să fie rugat de ceia ce şădea cu nusul să slobozească pre Ioan. 
   (Evanghelie) Şi scîrbit fu împăratul pentru jurămîntul şi pentru cei ce şedea cu nusul, nu vru ei să întoarcă. 
   (Tîlc) Scîrbit amu fu Irod, derep ce că mare şi derept bărbat vrea să ucigă şi spre a sa urîciune a rădica nărodul, e pentru părearea şi jurămîntul, nebunul şi de pohtă ţinutul Irod, ucise dereptul. Însă, o dobitoace, prădare muierească, Irode, de călcarea jurămîntului te temuş să n-aibi mărturii, iară de acea jungheare fără leage şi de atîţea previtori nu te temuş a avea? Că mai bine ţi se cădea ţie să nu te juri fără nesocotinţă şi aşa de năprasnă. Iară să fără nesocotinţă să te şi juraş, mai bine era jurămîntul să calci, decît capul dereptului să tai. Den doao amu reale, mai mare-i fu cea mai slabă. 
   (Evanghelie) Şi aciiaş tremease împăratul pre muncitoriul, zise să aducă capul lui. El mearse de-l tăie pre el în temniţă, şi aduse capul lui întru un blid, şi-l deade feateei, iară fata-l deade mumîni-sa. 
   (Tîlc) Tremease amu pre muncitoriul Irod şi în ascuns ucise pre preaditece, ca şi ucis să nu mai oblicească spurcata  [547] a lui împreunare, şi iară, ca şi nărodul să nu se rădice, să-l ţie să nu ucigă pre el. Iară Dumnezeu <613> răbda cu lunga-răbdare ce are, adîncă şi nespusă. Împreună amu şi dereptul foarte-l cunună, şi împreună şi pre ceia ce nederept chinuiesc, lasă-le mîngîiare şi linie sufletească. O, previrea drăcească şi jucarea fără de leage! Şi plata prea fără de leage a jucăriei, şi uciderea ce era mai vîrtos de toate uciderile mai spurcată, prea cu nederept făcuse. Şi destoinicul de stemă a se încununa şi a se proslăvi, legat în temniţă junghe-se, ca un făcătoriu rău şi nederept. O, spurcat şi necurat uspăţ şi de fiară! Cum nu boliia şi nu se cutremura cei ce şedea cu Irod şi bea cu nusul, văzînd capul nevinovatului om şi sînge fierbinte curînd? Cum nu se cutremura, unde la masa lor vedea-l aducîndu-l ca o mîncare? Şi fu dat necurateei feate, pentru plata jucăriei fără de ruşine, preasfîntul cap al botezătoriului! Pre adevăr amu, această hitleană mumă, cu hitleana şi necuvioasa-ş fată, împreună a feţiei-ş ruşinea lepădară şi uitară, şi înaintea a atîţi bărbaţi şi boiari fără de cinste pre ealeş ocărîră, şi în multe chipuri cu rău obrăziră-se. Că cu suflet fără de omenie şi hitlean adause-se şi îndrăzni de se apropiia de blid, plin de ucidere fiind, şi nu numai că se apropie, ce şi ca u dar mult cinstit cu dulce purta-l, şi se veselindu-se duse-l ceii prea-fără-de-leage mumîniei-ş. Că încă nu i era destul ceii mumîni spurcată uciderea dereptului, ce aştepta şi în mînă să-l ia, oblicitoriul necinstei ei, capul lu preaditece, ca să-l bătjocurească ea şi să-l ocărască, şi toată mîniia şi vrăjmăşiia şi răul să vearse ocaanicul sufletul ei, şi să se îndulcească prea cu nedereapta pohtă şi rîvnea <614> a ei. Că aşa amu sînt muierile cealea curvele, mai vîrtos de toţi neruşinoase şi fără de greaţă şi necuvioase! 
   Însă socotiţi, fraţilor, cît rău făcu această Irodiadă fără de ruşine, făcînd să scape de oblicire. Că ruşină şi pre sineş, şi pre bărbatu-ş Filipp, şi pre curvarnicul Irod, şi fata-ş, şi ucise şi oblicitoriul curviei, pre Ioan [548] cela marele, ca de curviia-ş şi de fără-de-legiuirea-ş să i se ascunză numai de acei oameni ce-au fost atunce. Iară deaca-l ucise pre el, nu numai de aceia nu se ascunse, ce şi după aceaia ivită fu pînă în sfîrşit tuturora. Şi încă şi întru toată lumea ivită iaste, şi mai vîrtos cu frică, că moşteană pre sineş făcu-se osîndei şi muncilor de vecie, că nu se pocăi. 
   Iară deaca înţeleasem amu şi noi, dragi fraţi, cum şi cît rău nasc cei ce fără de socotinţă jură-se, şi deaca ştium sfîrşitul curviei şi al necurăţiei, să nu ne jurăm de deşartele şi de neştiutele, nici frîmseţiei şi dulciei aceştii lumi să nu ne robim, jurăminte tinzînd şi legîndu-ne cu sineş, şi făcînd şi pre alţii biruitori osîndeei şi pierderei sale, şi propastei sineş săpînd, derep ce amu că Irod aşa peri, că de năprasnă şi cu nesocotinţă jură-se, că fu de pohte şi de rîvniri biruit. Multe amu şi acmu uspeaţe să sînt şi cîntări curveşti şi ale satanei începături şi jucări cum nu se cade, şi jurăminte fără de socotire facu-se, pentru fără-de-leagea şi pentru fără-de-cinstea şi pentru necuvioasele lucruri şi pentru nemică trebuinţă, ce şi acealea toate sînt piiardere şi sminteală şi ucidere spăseniei sufletelor noastre. 
   Derept aceaia să fugim de aceastea, rogu-mă voao, fraţilor, <615> ca de cea propaste ce e gătită a jurămîntului să ne întoarcem, şi de ceaia ce ne leapădă de Dumnezeu şi ne face a urî învăţătura lui. Pentru avuţiia şi iubirea dulceţiei şi pentru măriia ceştii lumi să nu ne jurăm de numele lu Dumnezeu! Că cum e un rob ce de pururea bate-l domnu-său, deci nu se mai curăţeaşte de rane, aşa şi ce se jură de numele lu Dumnezeu, nu se mai curăţeaşte de păcate. Iară cînd va fi vreo nevoie mare, şi vor fi goniţi şi nevoiţi a izbăvi şi a slobozi pre cineva den năpăşti, sau pre înşine noiş, sau alţii den fraţi, să fugim de înfricoşatul şi cutremuratul jurămînt! Să avăm numele lu Dumnezeu, nu scriptureei dumnezeieşti să ne jurăm, nice de spăsitoarea munca lu Hristos, nici de a taineei aducere, ce să ne jurăm [549] de spăseniia trupurilor noastre şi de viaţa fără de scîrbă şi de alalte cîte-s ca acealea. Şi acealea sînt jurămînte, însă-s mai lesne. Că în viaţa amu aceasta să va fi şi vătămat cineva, şi să se va şi scîrbi, sau va şi piiarde, sau se va şi lipsi, nu va peri. Iară unde iaste spăseniei sufletului biruire şi piiardere, să fugim cu tot năravul, rogu-vă, şi un jurîmînt să ştim, adevărul. Şi de pururea să ne învăţăm adevărului, şi zioa, şi noaptea. Şi ce iaste mai vîrtos de ce e să fie, să fie, iară ce nu e, să nu fie. După învăţătura Domnului, să nu răspundem nemunui întru graiurele noastre.
   Să ne rădicăm limba spre cîntările lu Dumnezeu, şi genuchele şi mînile, şi minte mai vîrtos, spre rugă cătr-însul să o avăm! Lacrăme să vărsăm de pururea pentru milcuirea, şi de moartea sa să ne grijim de pururea, şi de judecata ceaia ce va să fie, şi de răspunsul lucrurilor noastre. <616> Şi de pururea să cugetăm de ce-am greşit, şi de acealea ispovedanie să aducem lu Dumnezeu. Să fugim amu de beţie şi de mîncare asuprită, şi de cuvinte fără vreame, de urîciune, de cuvinte curmezişate, de reale, de camătă, de mînie şi de urgie, de hulă, de curvie şi de preacurvie, şi de toate spurcăciunile sufletului şi ale trupului. Şi să ne sfinţim sineş, ca fără prepus să ne cuminecăm cu cinstitul trup şi cu sîngele lu Hristos. Să ne grejim de săraci şi de mişei şi de stranici, şi să nu ne întoarcem de ce ne cer de la noi, sau de ce vor vrea să se împrumuteaze de la noi, ce den ce văm avea, să le dăm la trebuinţa lor: unuia amu să dăm florinciorul, e altuia argintul, e unora pîine, e altora veşminţeale, e altuia păhar de apă reace, e altuia cuvînt bun, e altora alt ajutoriu şi ajutorie spre bine, altuia slujire cu trupul, de cît văm putea. Şi îmblînd, şi stînd, şi şezînd, şi culcîndu-ne, şi sculîndu-ne, şi mîncînd, şi bînd, să fim de pururea neclătiţi întru învăţăturile lu Dumnezeu, şi să fugim de dobînda ceaia spurcata, nevoindu-ne mai vîrtos a fi derepţi şi cu bună-govire şi cuvioş, cum se cade creştinilor. 
   [550] De sineş iară grăiesc voao, cinstiţi mai marii voştri şi egumenii voştri, ca dereptătorii şi învăţătorii spăseniei sufletelor noastre, şi vă plecaţi lor, ca unor duhovnici părinţi. Şi vă plecaţi în toate cîte sfătuiesc voao spre spăsenie şi spre folos. Şi să lăcuim, fraţilor, întru postire şi în bdeanii şi în rugă şi în rugăciune. Să lăcuim amu întru umilenie şi lacrăme şi în suspini, întru ascultare şi în ispoveadanie. Să lăcuim întru mîndrie smerită şi să ne nevoim <617> întru slujbe cu toată răbdarea. Să lăcuim întru săborul beseareciei şi întru toate alalte nevoinţe ale postului, ca cu bună-ogoadă să slujim lu Dumnezeu, moşteani să fim dulceţiei de vecie şi piştei fără de moarte, cu dulceaţa şi cu milostivniciia şi de-oameni-iubire-i, a Domnului nostru, lu Isus Hristos, că lui se cade slava, cinstea şi închinăciunea întru veacii de veac, amin. 
   
   [551-561... ]
   
   [561] <621> Rugăciunea ce-au învăţat Domnul nostru Isus Hristos ucenicii săi, cum zice Matei 18 şi Luca 55. Apropiiară-se, zice apostolii cătră Isus, şi ziseră: „Doamne, învaţă-ne a ne ruga, cum şi Ioan ucenininii săi”. Şi zise lor: „Cîndu vă rugaţi”, zice aşa: 
   
   Tatăl nostru ce eşti în ceri, sfinţească-se numele tău, să vie împărăţiia ta, fie voia ta, cum în ceri, aşa şi pre pămînt. Pita noastră săţioasă dă-ne noao astăzi, şi iartă noao greşalele noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri, şi nu ne duce în năpaste, ce ne izbăveaşte pre noi de hitleanul, că a ta e împărăţiia şi putearea şi slava în vecie, amin. 
   
   Credinţa creştinească: 
   
   [562] Crez întru Dumnezeu, în tatăl putearnicul, făcătoriul ceriului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. 
   Şi întru unul Domn Isus Hristos, fiiul lu Dumnezeu, unul născut, ce den tatăl născu, mainte de toate veacure, lumină den lumină, Dumnezeu derept den Dumnezeu derept, născut, însă nu făcut, unul cu tatăl, pren cine toate făcute sînt. Derept noi oamenii şi derept ispăseniia noastră, venit-au den ceri <622> şi au născut den duhul sfînt şi den Mariia fată om fu. Răstignitu-se-au derept noi supt Pilat den Pont. Chinuit şi îngrupat, şi învise a treia zi, după scriptură. Şi se sui la ceri şi şade a dereapta tatălui. Şi iară va veni cu slavă a judeca viii şi morţii, că împărăţiia lui nu iaste obîrşenie. 
   Şi în duhul sfînt, Domnul ce viii face, cel ce den tatăl vine, cel ce cu tatăl şi cu fiiul închinatu e şi slăvit, cum au grăit prorocii. Şi într-una sfîntă a săborului apostolilor beseareca. Mărturiseaşte un botez în iertăciunea păcatelor. Aşteptăm sculatul morţilor şi viaţa ce va să fie în vecie, amin. 
   
   [563]
   Aceastea sînt 10 cuvinte, ce deade Dumnezeu lu Moisi proroc în vîrhul muntelui de Sinaia. 
   
   Dentîi: Eu sînt Domnul Dumnezeu al tău; pre lîngă mine dumnezei striini să n-aibi. 
   A doa: numele Domnului Dumnezeului tău în har să nu-l iai pren gura ta, că nevinovat nu veri fi. 
   A treia: serbează dumeneca. 
   A patra: tată-tău şi mumă-ta cinsteaşte-i, să veri să aibi zile multe şi bune pre pămînt. 
   A cincea: să nu ucizi. 
   A şase: să nu fii curvari. 
   A şaptea: nu fura. 
   A opta: să nu fii mărturie strîmbă vecinului tău. 
   A noa: să nu pohteşti casa vecinului tău. 
   A zeacea: să nu pohteşti vecinului tău nece muiare-i, nece fata-i, nece feciorul, nece boul, nece asinul, nece nemica ce iaste a lui.