ISTORIIA ŢĂRII RUMÎNEŞTI întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi o au stăpînit pînă şi în vremile de acum cum s-au tras şi stă Stolnicul Constantin Cantacuzino face parte din ediţia CRONICARI MUNTENI volumul I, p. 3-79 C. CANTACUZINO, CM I Cronicari munteni, vol. I-II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961 Mihail Gregorian Studiu introductiv de Eugen Stănescu PREDOSLOVIE Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru, mai vîrtos celuia cînd nici cum, nici de nici o parte ajutor iaste, nici ştiinţă de la alţii, sau pomenire măcară să află ca o povaţă, făcîndu-se şi ca o luminare arătîndu-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de la cel ce ştie şi céle din întunérec să iasă la lumină. Că nici unul în lume nu iaste carele den sine numai să ştie şi nici unul nu au aflat nimic, pănă cînd n-au fost de altul învăţat. Nici nimeni nu să poate domiri de nici un lucru, de nu mai nainte au au văzut, au au auzit, sau au cetit şi de nu ca acélea, asémene ca acélea, măcar cît de puţin, şi de nu acelaşi adevăr şi de lucru ce poftéşte neştine, au zis, sau au scrisu, măcar cît de puţin şi de altele, ca numai să se poată altul deştepta spre gîndirea acelora şi a altor lucruri încă destul iaste. Şi carii ca acélea au făcut şi au pomenit, cît de cît măcar, nemoarte mulţămite au auzit şi în bună pomenire au rămas. Precum şi Aristotel în cartea a dooa a Metafisicii, cap. 8, zice: har şi multămită să avem şi să dăm filosofilor celor bătrîni, carii numai ce au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că mai la multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că la mai multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit si au zis cevaşi, cît pricină de a cerca şi a iscodi adevărul alţii au dat – aducînd şi pildă şi pe un Timotheu muzicaşul, ce era în zilele lui Filip-craiul, tatăl lui Alexandru celui Mare, (foarte iscusit într-acéia), zice dar: de n-ar fi fost Timotheu, n-am avea multă muzică. Iar de n-ar fi fost şi Frinis, nici Timotheu n-ar fi fost. Zice şi Diodor Sicheliotul, istoric, în predosloviia cărţii lui dintîi, că cu direptate iaste a da toţi mari mulţemite celor ce au dat învăţături şi au scris istorii de obşte, căci că cu ostenélele lor au folosit viaţa de obşte (adecă traiul tuturor). Nu grăiesc aici, nici zic de marele Moïsi, carele de nici un om învăţat sau ştiut n-au fost, de au scris zidirea lumii şi alte legiuiri. Nici vorbesc de alţi mulţi sfinţi proroci carii ştiia neînvăţaţi de nimeni şi céle ce fusése, şi céle ce era, şi céle ce vrea să fie. Derept că acelora ştiinţa şi învăţătura nu era firească şi omenească, ci peste fire şi dumnezeiască, luminate şi învăţate minţile şi cunoştinţele lor, de duhul sfînt, izvorul şi lumina adevăratei ştiinţe şi înţelepciuni. Ci dar cu greu şi cu nămar iaste a da, zic, neştine începătură celor ce mai despre toate părţile întunérec iaste, precum şi mie acum să întîmplă a veni, vrînd, cum am pomenit mai sus, a istori ale ţării, ce-i zicem noi astăzi: rumîneşti. Cu greu, zic, foarte-mi iaste, de vréme ce nu aflu eu pănă acum, măcar cît am ostenit, cît am cercat, cît am întrebat şi de ştiuţi şi de bătrîni domiriti şi înţelepţi şi în tot chipul m-am trudit şi pentr-alte părţi şi cu cheltuială am nevoit, ca doar aş fi aflat vreun istoric, carele şi de ţara aceasta, de începătura ei, şi de lăcuitorii ei şi domnitorii ei, carii cît şi cum s-au purtat şi de obiceaiurile lor şi de legile ei, şi de altele multe ce într-însa să vor fi aflat, carele să scrie pe amăruntul toate şi cu deadinsul, precum de alte ţări fac şi scriu pe larg toate. Ci dar eu încă pînă astăzi, nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am aflat. Şi aceasta căci n-au istorit nimeni de dînsa cu deadinsul, cum zişi, pare-mi-se că dintr-acéste pricini vine. Întîi, că mică şi can laturi ţară multora au părut că iaste, încă mai vîrtos acum de cînd osebită de Ardeal şi de Ţara Moldovei iaste. (Cum mai nainte vom arăta, cînd şi pînă cînd zic istoricii şi gheografii că au fost împreună şi de cînd s-au osebit.) A dooa, că puţini au fost pămînténii aceştii ţări, cum să véde, ca aceia, ca să şază ei să scrie ale patriei lor şi să istorească întîmplările moşiei lor, precum fac alţii de ale lor, şi de nu mulţi şi multe, însă tot fac, iar la noi mai nici unul. Săvai că poate zice neştine că să află şi aici létopiseţe, ci răspunsul îi iaste gata, că acela ce l-au făcut, den neştiinţă să véde să-l fie scris, sau den negrijuire, doar căci atîta iaste de netocmit, de încurcat şi de scurt, cît mai multă turburare şi mirare dă celui ce cetéşte, decît a şti cevaşi adevăr dintr-însul. Această dară scădére mare şi jale doar într-acest norod al neştiinţei şi al nevrérei să-l învéţe fiind, iaste pricină, de astăzi, nu numai de rîsul altora şi de ocară sîntem, ci şi orbi, muţi, surzi sîntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult ce într-acest pămînt s-au întîmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre a tocmi. Cum Nafclir în prologul Hronografului lui, ce face, zice: că frumos lucru iaste den greşalele altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut, să cercăm, ci ce bine făcut va fi, noi a urma să ne punem înainte. Şi trebuie să ştim ca pre cei buni şi vrédnici, carii vor fi fost bune faptele lor, să le pomenim bine, şi pre ei să-i lăudăm. Iar pre cei răi şi făcători de rău, să-i blestemăm şi să-i ocărim, acea parte alegîndu-şi în lume, cît au trăit, ca să-i rămîie. Acéstea dară şi ca acéstea lăsîndu-le, că cine a le scrie n-au fost, nici alţii au purtat grijă, de n-au ştiut ei, sau n-au putut, ca să fie pus pe cei ce ar fi ştiut, măcar şi streini de ar fi fost (căci ca aceia, nici de aici, niciodată n-au lipsit), să scrie şi să istorească pe amăruntul şi ale aceştii ţări, ci au lăsat toate de s-au surpat în prăpastiia uitării şi întru întunérecul de véci au rămas. Însă nu zic că den om în om n-au rămas şi aici nişte spuneri şi nişte poveşti, mai vîrtos bătrînii ce povestesc de céle ce au fost. Ci şi acélea foarte slab lucru iaste şi primejdie de a le créde, pentru că de multe ori s-au luat seama, că de un lucru numai, doi într-un chip nu povestesc, ci unul una, altul alta băsnuiaşte. Unde nici de la acélea nici o adevărată ştiinţă n-avem, nici din cîntecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnilor şi a altor vrédnici oameni, ce au lucrat, cari dupe la lăutari şi dupe la alţi cîntători auzim, putem şti cevaşi ales. Că şi acélea nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decît céle ce au fost, ci şi foarte împrăştiiat şi prea pe scurt pomenesc lucru şi făr’de nici o orînduială sau tocmeală. Mai trudit-am încă ca doar din hrisoavele domnilor ce sînt pre la boierime şi pre la mănăstiri date şi la sate, cîte am putut vedea, să poci scoate cevaşi, ca să ştim măcar dintr-acélea, deaca dintr-altele nu să poate afla; căci că într-însele să véde a zice cevaşi, dînd pricinile pentru ce sînt date acéle hrisoave, adecăte au sînt pentru că au dăruit domnii destoinicilor şi bunilor slugi ocine, sau altcevaşi pentru vredniciia şi mari slujbe ce vor fi făcut domniei şi ţărîi (cum fac împăraţii şi domnii cei mari şi ieftini), dăruindu-le, acolo povéstea îi spune. Aşa şi în céle ce dau la mănăstiri hrisoave, cînd fac mînăstirea, dirept ce o fac şi cine o face, acolo spuind ca o istorie, vestéşte lucrurile. Ci puţin folos şi acélea mi-au dat, pentru că răsipit lucru şi foarte pe scurt zic şi fără cap povestesc şi numai de un lucru vorbescu, adecăte au de cela cui să dă, au de cel ce dă; aşa de mînăstiri de scrie încă ceia ce acei mănăstiri i să închină şi i să afieroséşte, zice, iar alt nimica nu mai lăţéşte, nici de alte lucruri să mai întinde, unde dară puţin lucru şi puţin ajutor şi ştiinţă avem şi de la acéştea. Şi încă mai iaste şi aceasta, că cine iaste acela care să poată şedea toate ale tuturor hrisoavelor să vază ce scriu şi cum scriu, ca să poată dintr-însele aduna să istorească lucrurile ce au fost ale ţării? Şi cine iaste să poată face acéia ca să culeagă dintr-acélea macară cap şi coadă lucrurilor, cărora pentr-atîta noian de ani s-au înfăşurat şi s-au desfăşurat, sau vreun adevăr să ne dovedească, de nu doară s-ar fi ispitit cinevaşi; sau ar vrea să ispitească acéia a o face, ca să afle o prea puţină pricină (şi şi acéia încă nesărată), ca să zică că de acolo au aflat a zice cevaşi de lucrurile ţării? Iar şi acéia ce ar zice şi cîte ar zice, n-ar fi alt, socotesc, far’cît o gîndire şi o aflare de o mare grămadă de minciuni, precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, cine o va fi făcut, nu ştiu, şi într-alte cărţului ce să văd pe la unii şi pe la alţii aici în ţară, şi mai multe în Moldova; în cari nu să cuprind altele, fără minciuni şi basne, dupre cari umblă norodul acesta rătăcindu-se şi cred céle ce niciodată de crezut nu-s, că nici au fost acélea vreodată, nici pot fi. Că măcară acea Alexandrie bălmă-jaşte şi asémene ca acéia alte cărţului, ci acélea aflări omeneşti numai ce sînt sau basne de céle ce făcea şi scorniia poeticii ethnici în vrémea elinilor pentru orbul norod (adecă idololatri) şi n-avea cunoştinţa unuia şi adevăratului Dumnezeu, ce făcea şi zamisluia ca acélea, sau ei altele cu acélea şi supt acélea basne pilduia, cum şi alţi mulţi dascăli zic şi în Mithologhia unui Natalis Comitis, om învăţat destule de acélea povestéşte, tîlcuiaşte şi zice: Acum dară din céle ce mai sus zisem, iată aiave să véde, că nici o povăţuitură, nici un ajutoriu, nici nici o luminare avem de la pămînténii noştri, ca să putem şti, sau să ne şi domirim măcară de ale aceştii ţări lucruri şi fapte ce într-însa den bătrînii ani s-au întîmplat şi s-au lucrat. Căci nici unul nu s-au aflat, nici ştim să fie fost, carele cu deadinsul şi pre amăruntul dinceput să fie scris ale ei. Iar de va fi şi fost cinevaşi scris şi va fi lăsat, ca şi noi ceşti de pre urmă, de acélea ce au fost să ştim, iată nicicum nu să află, nici auz pe cinevaşi să zică că au fost şi apoi s-au pierdut măcară, fără cît cel létopiseţ ce zicem, carele destul de scurt, întunecat şi fără ordînduială iaste, cum s-au zis mai sus şi vom vedea mai pe urmă, şi dintr-însul. Ci dar aşa lucrul fiind, ce a face eu n-am, fără cît iată, dupe la istoricii streini, pe la greci, pe la léşi, pe la unguri şi pe la alţii voi umbla a cére şi a mă îndatori, ca ce vor fi şi ei pomenind şi istorind de această ţară, să zic şi eu aici şi cît îmi va fi putinţa, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai adevărul, dupe zisele lor să arăt. Săvai că cîţi, am găsit şi la mîna mea pînă astăzi au venit, văz că pe scurt şi ei de dînsa pomenesc şi încă can trecători ating şi istoresc numai, iar nu denceput şi pe deplin scriu ale ei, ci numai cît le trebuie a o pomeni zic, apropiindu-se cîte undevaşi de ale lor lucruri ce pe larg istoresc şi povestesc. Pentru care încă şi cît fac, mulţemită trebuie să le dăm, că încă nu de tot din tablele lumii uitaţi sîntem, ci oarecine, de céle ce oarecînd au fost şi într-această ţară, nu tace, ci spune şi scrie. Măcar că unii dintr-acei ce scriu de dînsa, ca nişte streini ce sînt şi şî voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile, şi pe lăcuitorii ei rău îi defăima, şi multe hule le găsesc. Şi pot avea şi direptate, zic, a face aşa, daca aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face. Şi pentru că în stepena ce astăzi să află (măcar că de oareşicînd aşa să trage), în carea ticăloasă şi jalnică iaste, cine cum îi iaste voia poate şi zice, şi scrie. Căci că nu iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă, şi a-i răspunde. Lăsăm, dară, fieştecăruia a zice cum va vrea şi a rîde cum va pofti, de vréme ce nici le iaste sfiială, nici ruşine de ruşinile lor, nici nu gîndesc, că toate lumeştile supuse sînt mutărilor şi toate cîte sînt umblă cu soroc şi cum, că de obşte iaste orbul noroc şi viitoarele lucruri nevăzute sînt. Ci dar a acelora acum trecîndu-le, la ale noastre mă întorc a zice. NUMELE ACEŞTII ŢĂRI DEN VECHI CUM ÎI ERA ŞI CINE O STĂPÎNIIA Véde-să dară că toţi scriitorii ţărîlor şi istoricii într-aceasta să tocmesc, cum şi ţara aceasta, cuprinsă fiind cu Ardealul şi cu Moldova, îi zicea Dachia şi Ghetia. Săvai că Antonie Bonfinie în Istoria ce face foarte pe larg de lucrurile ungureşti, în cartea-i dintîi, în decada dentîiu, oareceşi osebire face între Dachia şi Ghetia, zicînd: „Dachii, ghetilor rudă sînt, de vréme ce şi unii şi alţii acéiaşi limbă au şi dentr-un loc cînd au ieşit, au ieşit şi au venit într-acéste părţi”. Măcar că unii den Scandinaviia zic să fie venit dachii şi ghetii, cărora, zice el, le zicem şi goti. Iar mai mulţi zic să fie venit de la Dais, carii sînt în Schitia asiatică, pentru că Daeg, cum zice Stravon gheograful, că fiind vecini cu lăcuitorii Hircaniei, şi ei ca hunii şi ca alte noroade dentr-acolo schitice, locuri mai bune de a lăcui căutîndu-şi, într-aceste părţi ale Apusului au venit. Ci dară dachii şi ghetii, zice, nu sînt din Scandenavia, ci din asiatica Schitie. Şi, de vréme ce decît ai Apusului oameni, ai Răsăritului mai vechi sînt, cu direptul dintr-acolo într-acéste părţi au venit. Mai zice acest Bonfinie că ghetii sînt cărora acum le zicem vlahi. Iară Pius Eniiasul le zice flachi, carii, zice, încep din Ardeal..., alăturea cu Marea Neagră să întindea de lăcuia. Însă cea parte ....., pînă în Dunăre Ţara Moldovei, de ceşti mai dincoace oameni să chiamă. Iară carii mai mult cu Dunărea în sus mérge, Muntenească acum să zice şi ca acéstea Bonfinie de aceasta istoréşte. Şi mai mult însă înaintea acestor dachi şi gheti lăcuitori era, şi Bonfinie zice, nişte neamuri de le zicea gavrisţi şi ghestoboţi. Ci noi mai vechi de acélea nu căutăm. Căci cîte mai în sus vom umbla scurmînd şi cercînd acéle vechituri, atîta mai la întunerec vom da şi nu alt vom afla, fără basne şi poveşti numai. Ci destul încă măcar de am putea unele nemeri, de céle ce au fost de la dachi şi gheti încoace. Mai sînt mulţi şi din grecii istorici, zice Bonfinie, care-i zice că şi pe aceştia, gheti, de goţi îi ţinem, din thrachi rodul lor trăgîndu-se. În ce chip den Scandia, au Scanţia s-au pornit, de unde nu numai acest neam, zic mulţi, că au venit, ci şi bolgarii, sîrbii, boşnégii, ungurii şi alte neamuri au pogorît. Aşijderea nu lipsesc unii, carii aceştiia numai osebindu-o de céle doao, îi zic şi Muisia de Jos. Carea aceasta numai de la un grec ţarigrădean o am auzit, carele să ţinea mare ştiut, iar la altul la nici unul den latini nu o am cetit, însă Muisiia de Sus să zice unii părţi de Ţara Sîrbească, însă ceiia care-i zic gheografii unde să împreună apa Savei cu Dunărea, adecîte de la Beligradul turcesc şi în sus cevaşi. Iar mai mult cît să întinde în jos, pe unde să alătură pe de céia parte de Dunăre, şi cu ţara aceasta, tot Muisia şi şi Misia îi zic. Mai zice-se Muisia şi Machidoniii, cum zicea Filip Cloverie, gheograful, carea să hotărăşte cu Dardanii. Mai sînt şi alte Muisii în Asia, precum ei scriu, ci noao de acélea cuvîntul nu ne iaste, nici măcară de céstealalte Muisii, săvai că zisem că unii şi această ţară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de credinţă atîta, pentru că rari si foarte puţini o zic, ci numai potu-se fi lunecat cei ce i-au zis aşa, pentru că văzînd vecinătatea Ţării Sîrbeşti, căriia Musiia îi zicea şi dése amestecăturile lăcuitorilor uniia şi alţiia între dînşii, zis-au cestora pentru acéia Muisiia. Sau că cei ce vor fi scris că o chiamă aşa nu vor fi fost umblat într-acéste părţi; deci, precum de la alţii vor fi auzit, nemaicercînd cu amăruntul adevărul, ei au semnat aşa, precum mai de toate orile să întîmplă la ceştea scriitori, istorici şi gheografi şi vedem că nu numai în nume greşesc şi le strămută într-alt feliu, ci şi de feliul oamenilor şi şi obiceaiurilor şi alte multe lucruri le povestesc mulţi într-alt chip de cum sînt. Că aiave să véde în gheografiile ce au făcut mulţi şi pană astăzi fac, ei departe şezînd de céle ce scriu, ce numai pen auz şi pen’trebări de cei ce umblă privind lumea (carii mult greşesc) aud şi scriu. Şi adevărat aşa iaste, că am ispitit aceasta şi am văzut că şi de céstea ţăr[i] ce sînt spre noi şi şi de a noastră, măcară cari-s mai aproape de acei scriitori, însă destule greşeli sînt şi în nume şi în locuri. Şi unele care nu sînt, zic că sînt şi altele care sînt, le tac. Zic dar de d-acéstea ţărî, povestesc gheografii aşa, dar încă de céle Indii ale Răsăritului şi ale Apusului şi alte locuri ce-s într-acolo, ce de poveşti şi de neadevăruri scriu şi zic! Însă nici dirept aceasta a-i huli de tot trebuie, atît de mult ostenind şi trudind a scrie multe şi mai de toate, pentru folosul multora. Iar de greşesc, ca nişte oameni greşesc şi noi greşim toţi ca dînşii, dentru lut zidiţi fiind toţi. Însă orice, ce iaste de numele aceştii Muisii, minciună au adevăr, că o numiia şi aşa, eu nu mai cerc, ci numai lăsîndu-le, ca de mai puţin zise, a ţinea trebuie céle ce de mai mulţi şi mai numiţi, iaste; şi iară zic că Dachia şi Ghetia îi zicea şi să numiia. STĂPÎNITORII ŞI LĂCUITORII ACEŞTII DACHII, CINE AU FOST ÎNTÎI Stăpîniia dară şi lăcuia acest pămînt acéle neamuri ce le zicea dachi şi gheti, oameni însă varvari şi groşi, idololatri, iară ostaşi mari şi tari la bătaia războaielor, nepoftitori a să supune altora, nici a să birui de alţii îngăduia. Avea craii şi oblăduitorii lor şi nimănui supuşi nu era şi mulţi încă de dînşii să îngroziia şi vecinii lor foarte de dînşii, să spăriia, căci de puţine ori biruiţi de unde mergea a să bate, să întorcea. Acestora dară mergînd numele şi vestea cum sînt, şi de tăriia lor, împăraţii romani poftitori de lăţimea împărăţiei lor fiind, precum toate împărăţiile putérnice sînt lacome de a supune pre alţii şi a-şi lăţi şi mări hotarăle împărăţiei lor şi mai vîrtos romana monarhie atuncea pe acéle vremi înflorind, de multe ori şi în tot chipul au trimis să supuie şi pe acei dachi precum şi pe alte ţări toate cîte era împrejurul lor. Supusése pre unii cu arma, pre alţii cu groaza numai puterii lor, că atîta slujiia şi într-acélea vremi norocul izbîndei lor, cît nici o ţară, nici un pămînt au putut sta împotriva lor. Zice Ioann Şleidan, în cărticeaoa ce istoréşte pe scurt de patru monarhii ale lumii ce au fost, că romana monarhie şi putére (care au stătut mai mare, mai tare şi mai mult decît toate alalte), atîta numai n-au luat şi n-au supus ţări, cîte n-au vrut, şi atîta i-au scăpat, la cîte n-au vrut să meargă. Însă cui iaste poftă, citească pe Tito Livie Padovanul, carele din ‘ceput ale romanilor şi foarte pe amăruntul scrie, şi pe Flavie Blond unde istoréşte şi zice ; şi de acolo lesne poate cunoaşte fieştecarele cîtă împărăţie şi pînă în cîtă putére au fost ajuns romanii. Şi aceasta iaste de crezut, pentru că şi bisérica noastră de Octavie Avgust Chesar, împăratul romanilor, mărturiséşte, potrivind monarhia lui pre pămînt, cum a lui Hristos: cela monarhind mulţimea stăpînirii oamenilor, s-au potolit; Hristos luund chip omenescu, mulţimea dumnezeirii idolilor s-au zdrobit, iproci, precum să véde la tropariul de la Naşterea Domnului, la slava de la vecernie. Aceştea dară împăraţi, vrînd să supuie şi să biruiască şi pe acest pămînt cu lăcuitorii lui, carii era atunce, în tot chipul siliia şi şi de multe ori oşti mari şi gréle au trimis asupra lor, cari mai de multe ori, mai biruite decît biruind s-au întorsu, precum şi Ţesar Avgustu trimiţînd asupra lor odată 50.000 de ostaşi, d-abiia marginile Dunării le păziia. Carii dupe acéia dachii şi ghetii adăogîndu-şi oastea, pînă la 200.000 de oameni zic că au făcut, şi trecînd Dunărea, biruinţele romanii împărăţii foarte greu şi rău, cu foc, cu fier şi cu robiia le-au stricat, atunce craiu lor fiind Birebisca. Şi Bonfinie scrie: „Şi aceasta nicicum romanilor nu sta bine si grijă încă avînd de acei nedomoliţi oameni, nu să odihniia, nici îi uita ca în lungă odihnă şi în lină pace să se afle, nici să se obrăznicească în biruinţele lor îi lăsa. Ci măcară deşi lega cîteodată cu ei pace, pentru că şi vecini le era, de vréme ce (cum s-au şi mai zis) toate împrejurile lor luate şi biruite de romani era. Iară încă şi pentru oricare pricină mică să şi scorniia oşti, unii spre alţii pornind.” TRAIAN ULPIE, PUINDU-SE ÎMPĂRAT ROMANILOR, AU SUPUS DACHIA DESĂVÎRŞIT Aceasta dar mulţime de ani trăgîndu-se şi aşa lucrurile lor învîrstîndu-se întru dînşii, pînă în vremile ce au stătut împărat romanilor Ulpie Traian, carele să trăgea de neam spaniol, începînd împărăţiia, de vîrstă fiind de ani 42, la anul de la naşterea Fecioarei, cum zice Carion în Cronica lui, 128. Om înţelept de amintrelea, fiind învăţat mare, cu sfat în toate şi foarte dirept (cît şi aceasta au făcut, zic istoriile, cum că puindu-să împărat şi chemînd pre cel dintîi al Pretoriului, i-au dat sabiia, zicîndu-i: „Pentru mine slujaşte-o pînă dirépte le fac; iar de nu dirépte le voi face, împotriva mea tu o întoarce”) şi cu inimă mare, mai vîrtos într-ale oştilor lucruri era. Aceasta dară altcevaşi mai pe deasupra decît cei ce făcuse mai nainte vréme şi de această ţară gîndind şi socotind într-alt chip şi ale sale gătiri de războaie îşi tocmiia; şi nu prea mulţi ani den împărăţiia lui trecînd, deci cu mari greime de oşti şi cu nespuse puteri s-au sculat a oşti într-acéste părţi. Cît dar va fi fost putérea lui atunci şi cu cîtă mulţime de oameni va fi umblat, cît au umblat şi au supus părţi ale lumii, putemu-ne însă cu mare mirare şi domiri cîte cevasi, că iată vrînd pre lîngă acéle oştiri ale lui şi lucruri mari ce apucase şi făcea ca să-i rămîie şi în fapte slavă, şi pomenire, doară şi minune la oameni în véci rămîindu-i. Pe unde mergea, drumuri mari de piatră şi şanţuri groaznice trăgea, pe unde şi umbla, precum şi pană astăzi să văd şi aici la noi în ţară, cărora încă troianuri le zicem, rămîind de atuncea din om în om acel nume, carele să trage şi pană astăzi, măcar că foarte putini sînt carii să ştie dirept ce le zic troianuri. Iară acesta iaste adevărul, că din oştirea acelui mare împărat, Traian Ulpie, sînt rădicate şi nu numai aici, ci şi pentr-alte ţări. Aşa au făcut cum s-au zis, pentru ca să rămîie neamului omenesc pomenire de mari şi de putérnice faptele lui. Iară de va fi şi altu cinevaşi făcut ca acélea din romanii voievozi sau împăraţi mai nainte vréme, cum şi poate fi făcut (că toţi putérnicii stăpînitori ca acélea nevoiesc a lăsa pe urmă de mari faptele lor pomenire), acéia nu o ştiu, pentru că de la acest împărat încoace asémene acelora nemaifăcîndu-se, nici a mai pomeni vedem, unde rămîne de vor fi făcut şi alţii; iar pe numele acestuia au rămas de a să numi şi a să pomeni într-acest chip. Aşa deci Traian acesta începînd războiul întîi cu dachii, 16 ai scrie Carion că s-au tras, într-acéle vremi crăind pe aici Decheval, carele era foarte om viteaz şi meşter la ale războaielor (precum şi Dion îl scrie în Istoriia vieţii lui Traian, ce face), şi bogat, şi mulţime de oameni avea. Precum pre lesne iaste a socoti şi a créde neştine că aşa va fi fost; de vréme ce afară dentr-altă vréme trecută mai denainte, cîte şi cîte războaie gréle şi bătăi sîngeroase făcuse între dînşii, care Decheval şi în vremile ce împărăţiia Domiţian la Roma, la anul de la înviiarea domnului 99, cu mari puteri s-au sculat împotriva lor şi nu puţine réle şi stricăciuni au simţit ţinuturile romanilor de dînsul. Apoi deci, 16 ani neprestan, cu o împărăţie mare şi putérnică ca acéia a romanilor, cum să pomenéşte, cîtă putére şi cîtă avuţie au trebuit să aibă de au putut sta atîta împotrivă şi a răbda? Însă, acea de apoi, văzînd Traian că în lung să trage acest războiu şi gîndind că multe să pot întîmpla dintr-acea zăbavă (mutătoriu foarte tuturor acestora fiind norocul), iel însuşi cu toată romana putére s-au sculat de au venit, şi, viind pînă la marginea Dunării, den jos de Cladova, s-au apucat a face podul de piatră stătătoriu peste Dunăre, căruia şi pînă astăzi şi dincoace de Dunăre şi dencolo i să văd marginile si începăturile cum au fost şi dirept ce loc au fost. Mai véde-să, zic, şi cînd scade apa la mijloc, şi alte colţuri ca nişte picioare de zid; lîngă care pod iaste şi Cetatea Severinul, dincoace mai sus oareceşi, care era făcută de Sever-împărat, mult încoace mai pe urmă decît Traian, împărăţind acela, cum zice Carion, la anul de la Hristos 213, însă acuma spartă şi mult véche să véde. Acest pod mare minune şi mare lucru au fost şi aiave semn iaste de nespusa-i putére ce au avut acea împărăţie. De care pod mulţi istoresc şi mulţi între alte minuni ce să vedea ale lumii îl număra, şi de meşteşugul lui cum l-au făcut, şi de altele cîte de multe au trebuit pînă a-l face; iar de cheltuială cu cît s-au făcut, iaste [de] necrezut de a să şi spune; zic scriitorii, de acest minunat pod şi alţii mulţi scriu. Iar şi Ioann Ţeţu, în cartea istoriilor lui, puţin mai pe larg şi făptura lui cum au fost, spune, şi căzute lui laude îi dă. Însă şi Dion, carele istoréşte ale lui Traian toate, mai pe larg de acest pod scrie aşa; cuvintele lui acéstea sînt: „După acéstea, Traian podul de piatră peste Dunăre a să face au grijuit, care toate alalte ale lui faceri mari departe le-au întrecut. Ale acelui pod, stau tot de patru laturi cioplite pietri picioarele lui, a cărora nălţimea de 150 de picioare iaste, fără temeliile lor; lăţimea de 60 de picioare cuprinde, şi de la unul pînă [la] altul sînt depărtate picioare 170, şi cuprinde de la unul pănă la altul cu colaci.” Acum dară cît va fi fost de lung şi ce pod va fi fost, socotească cine poftéşte şi iaste grijuliv ca la acéstea a şti. Aflatu-s-au în Ardeal, poate-fi dusă de aici şi o piatră care au fost la capul podului, pusă şi scrisă de acest pod cu acéste slove latineşti: Care va să zică: „Providenţia lui Avgust, adevăratului Pontifex, putérea romană ce nu supune supt jug. Iată să răpéşte şi Dunărea.” Acest pod şi în banii acelui împărat Ulpie Traian să punea: de o parte de monetă bătea chipul lui, şi de céia parte tipăriia podul cu acéste slove şi zise: Cari aşa tîlcuiescu şi zice: „Sfatul şi norodul romanu, preabunului domn.” Aceasta au grijuit a tipări întru pomenirea minunatului pod, iproci. Care şi pană astăzi într-acea monetă (adecăte într-acei bani) să véde, vrînd în tot chipul acela să lasă pomenire nemoartă de mari faptele lui. Aşa deci făcînd podul, au trecut şi el pe dînsul în ceasta parte, săvai că nici cît au şezut el acolo zăbovind pînă a să face podul, că lucrurile războiului nu să afla în odihnă şi în léne, ci dése bătăi cu vrăjmaşii săi făcea, şi prăzi, arsuri şi alte réle pren tot locul să vedea. Decheval încă nu într-un loc şedea, nici fără de mare grijă să afla, ci şi el cu toate puterile cîte avea, şi tare să apăra şi de multe ori şi izbîndiia; ci nici o potrivire, nice nici o asemănare avînd crăiia lui cătră Împărăţiia Romană, el din zi în zi tot mai slăbiia, cuvinte s-au rugat, şi aşa pacea făcîndu-şi, iară le-au dat armele şi s-au dus. Însă Decheval nu prea mult trecînd, iară de noao hiclenie să apuca, tocmélele şi legăturile silind şi stricînd; însă cunoscînd el că n-are de-a tocma puteri de faţă ca să se bată, au început pe ascuns hicleşug, pe Traian să omoară, că de el foarte să temea şi să îngroziia, cunoscîndu-l mare şi tare ostaş. Într-acesta chip dară au început hicleşugul: ştiind el că de acel împărat lesne să apropie omul şi cine va grăiaşte cu dînsul, el au aflat oameni ca aceia, carii să zică că au fugit, şi apropiindu-se de el, să-i grăiască, şi de vor putea, să-l omoară. Aşadară mergînd, dintr-aceia unul, s-au cunoscut că umblă apropiindu-se de împăratul cu ficleşug. Aşa deci, prinzindu-l şi dîndu-i strînsoare, au mărturisit lucrul şi cum i-au trimis Decheval, iproci. Atunce a doa oară sculîndu-se Traian cu mai mare mult decît întîi putére, ca să-l înţérce de toate acéle nestîmpărări şi hicleşuguri ale lui, au mers asupra lui şi au jurat, zic, că pînă nu va dezrădăcina şi pe el, şi pe tot acel rod de oameni, nu va lăsa, cum în cea de apoi au şi făcut. Însă romanii temîndu-se şi de acéia au făcut aşa, adecăte ca nu cumvaşi vreodată cînd ar încépe a scădea şi a să mai pleca împărăţiia lor, ei aflînd vréme, ca nişte nedomoliţi şi nedumesteciţi vrăjmaşi pururea nevindecaţi cătră romani, ar fi făcut răscumpărare tuturor cîtora au păţit de la dînşii, şi ei ar fi silit nu numai a surpa de tot Împărăţiia Romană, ci şi numele roman să-l stingă şi să-l piarză de pe faţa pămîntului, cum şi alţii mulţi au silit a face, ci n-au nemerit. Acéstea dară împărăţiia socotind şi sfătuind, acéia mai timpuriu ei a o face decît alţii, la cale pusése să o facă, precum au făcut şi în vremile céle ce împăraţii monarhi încă la Roma nu era ; ci numai aleasa boierime şi capetele céle mari otcîrmuia împărăţiia (carii au ţinut aşa dupe uciderea craiului lui Sexest Tarcfinie, celui ce-i zicea şi Trufaşul, care au călcat şi casa Lucreţie[i] romane, cei cinstite şi înţelépte). Multă mulţime de ai pănă la Iulie Chesar, fiind atuncea dar voievod oştilor romane Sţipion African, acolo în Africa mergînd, de unde şi numele-i African au rămas, şi biruind cu mare putére domniia şi tăriia carthagénilor ce înfloriia şi ia atunce, cu multe bunătăţi. Însă romanii den faţa pămîntului şi marea cetate acéia o au sfărîmat, şi toată biruinţa lor o au răsipit. Aşa Numanţii, cetăţii marei şi frumoasei în Spania, Sţipionu Emiliu şi minunatului pe atunce Corinthului în Elada, Mu[mmius], au făcut, den temelie sfărămîndu-le şi răsipindu-le, pentru că supuse fiind lor, iale să hicleniia şi ucidea pe romani. Şi altora ca acelora aşa au făcut, măcară că romanii acélea mai mult ca să dea groază şi spaimă vrăjmaşilor şi supuşilor lor celor neascultători le făcea. Căci într-alt chip acea împărăţie foarte au stătut direaptă şi milostivă, şi era priveghetoare în toate céle cuvioase şi dirépte, mai mult decît toate alalte monarhii şi stăpîniri cîte au stătut în lume şi pănă astăzi stau, precum toate istoriile scriu de dînşii, pre larg arată. Afară, zic, după ce au venit samoderjeţii împăraţi, au mai bine tirani, cum le zic, că apoi ei apucînd împărăţiia şi vrînd fieştecarele a împărăţi cumu-i va fi voia, nu dupre cum legile şi obiceaiurile lor era puse. Atuncea deci unii dintr-înşii, nu domni sau oameni să par că au fost, ci mai răi şi mai cruzi decît fiarăle céle nedumestecite şi mînioase, şi decît aspidele şi vasiliscii cei otrăviţi şi veninaţi, cum au fost Caie Caligula, Domeţie, Neron, Domeţian, Diocliţian şi alţii ca ei mulţi. Şi nu numai la dînşii au fost ca acéia, ci şi la alte neamuri şi domnii, precum şi pănă astăzi unde şi unde nu lipsesc de a nu fi de acei cruzi tigri şi veninaţi balauri, stărpituri şi terata, fiind din neamul omenesc, iar nu rod omenesc. Aşadar, sculîndu-se Traian cu toată putérea-i şi în mai înlăuntrurile ţării întrînd o dată şi altă dată, mare şi tare războiu cu Decheval avînd, nu puţină vărsare de sînge dintr-amîndoao părţile s-au făcut. În cea de apoi însă, Decheval biruindu-se, au fugit, trăgîndu-se cătră Beligradul Ardealului, căci acolo îi era şi scaunul crăiei. Ci nici acolo nu s-au putut amistui, că iată oastea romană trecînd munţii Carpatii (că aşa aceştea munţi toţi carii curmează ţara aceasta de cătră Ardeal, să chiamă, dupe cum scriu gheografii), şi acolo arzînd şi sfărîmînd, nici acel Decheval au mai putut scăpa, ci şi pre el prinzîndu-l, zic, cum să-l fie omorît. Alţii zic cum el însuşi să-şi fie făcut moarte, dupe atît[e]a nenorociri ce i să întîmpla şi vedea că tot şi cu totul să pierdea şi cum că tot va cădea în mîna lor pe urmă, ci viu să nu fie. Atunce deci începînd mai vîrtos şi cu deadinsul a-i cerca şi avuţiile lui, zic, cum multă sumă şi mare bogăţie să se fie aflat acolo în cămările polatelor lui; şi multe şi ascunse, zic, că au fost, care le-au descoperit şi le-au ivit unul dintr-ai lui oameni, pentru că foarte ascunse le ţinea. Acest fel de meşteşug de a le ascunde, varvarii aflînd, adecăte, zic, că acolo în apa ce trecea pe lîngă polate, abătînd întîi apa de a cură pentr-alt loc, mare foarte groapă făcînd şi cu léspezi pardosind-o, şi pe dasupra bine tocmind-o, iar au dat apa peste acea groapă, ca o peşteră mare făcînd-o şi acolo mult foarte într-însa aur, argint şi alte scule ce ştiia că de apă nu să strică, punea. Care ascunzătoare foarte cu nevoie era să se afle, mai vîrtos că nimeni nici o ştiia; pentru căci, cînd o au făcut, robi au adus de o au săpat, şi apoi pre toţi pre aceia au pus de i-au omorît, ca să nu iasă cuvîntul şi acea taină la nimeni, afară. (Ci iată că nici o taină, nici nici o ascunzătoare lumească, dupre nemincinos cuvîntul domnului, la Luca 8, nu e, care să nu să afle şi la iveală să nu iasă.) Alţii zic că le-au ivit acélea şi le-au spus un boiariu mare, romanu, ce în mulţi ani l-au fost ţinut acel Decheval rob acolo. Acesta dară poate-fi, că domirit şi mare om fiind, şi ca acélea multe va fi iscodit, ca să ştie şi să poată cunoaşte, pănă în cîtă putére avea acea crăie, de să punea aşa tare împotriva romanii împăraţii de a să lupta şi a să apăra. Deci şi acélea spuindu-le şi aflîndu-le, le-au luat romanii şi cîte au cunoscut că ar fi fost de zăticneala lor, toate le-au stricat şi le-au dărîmat. Aşa deci Traian supuind şi desăvîrşit domolind toată Dachia, şi socotind ca să o tocmească într-acelaşi chip, de la care să nu mai aibă alte turburări, nici să le mai vie alte griji, au poruncit du prenprejurele biruinţelor sale de au adus romani lăcuitori de i-au aşezat aici, şi şi dintr-a sa oaste au lăsat cîţi au trebuit de a-i lăsa, ca să se aşaze aici, rămîind lăcuitori acestor ţări, carii şi pănă astăzi să trag, cum vom arăta, dintr-aceia. Însă nu că doară den dachi nici unul n-au mai rămas, cît pustiindu-se de tot, şi nemairămîind nimeni cine a lăcui acéste pămînturi, au pus Traian şi au aşezat romani, ci numai a lor crăie să nu mai fie, nici capete dintr-înşii poruncitori să nu rămîie, nice al lor nume de stăpînire să nu să auză, ci numai de romanu. Iar şi den ei alţii au mai rămas, că iată şi Lichinie de neam dac să trage, cum scriu mulţi, însă de proşti oameni era; iară apoi la Roma mergînd şi la mari oameni slujind, fiind poate-fi şi om de slujbă, aşa au ajuns de mare, cît şi pe Costanţia, sora lui Costandin-împărat celui Mare au luat, pre carele şi soţ împărăţiei l-au făcut, şi împotriva lui Maximin tiranul l-au trimis cu oaste, şi la Tarsu l-au biruit. Însă nici din pieptul acestui Lichinie au lipsit tirăniia, că şi cătră alţii crud era, iară cătră creştini nesăţios gonitoriu şi muncitoriu. Însă marele Costandin nu l-au lăsat aşa, ci împreună cu fiiu-său Crispu, cu mare oaste împotrivă-i au mers, şi şi el cu oaste ieşindu-le înainte la Odriiu, avînd mare războiu, au biruit foarte pre Lichinie. Fugind, deci, el în Bithinia, iară încépea a strînge oaste; însă văzînd că nu-i va mérge, trimite pe soţiia sa la frate-său Costandin de-i face pace şi-i iartă viiaţa, însă cu această tocmeală: ca fără de dregătorie să şază, să se odihnească, la Solon dîndu-i loc. Iar el rău fiind învăţat şi neastîmpărat în réle, trecînd cîtăvaşi vréme, iar începea a să mişca spre turburări şi a-şi strînge oameni asémenea lui. Însă ai lui Costandin ostaşi, fiind la Solon păzitori, acolo l-au ucis şi au stins şi pe acel tiran, ca pre Diocliţian, Maxentie şi Maximin, curăţind lumea de împuţiciunea tirăniei lor, iproci. Acest dar Lichinie, cum zisem, au fost de fel dacu, săvai că foarte puţini rămăsése (zic istoriile) de atîta [a]mar de ai, ce într-înşii gréle oşti şi nespusă mulţime de vrăjmaşi au stătut şi au bălăcit, pre carii cu sabia şi cu foc i-au stins. Şi încă den cîţi şi rămăsése, cum s-au zis, doar cu viiaţa numai ce era, că alt tot supt nemilostivii ostaşi să mistuise şi să topise. Aşadară Traian au aşezat lăcuitori romani în Dachia, cum toţi istoricii adeverează şi aiave şi pănă astăzi în Ardeal, în multe locuri, să văd în pietri scrise, epigramata şi altele în numele lui, cum şi la Cliuj, zice Gulielmu şi Ioann Blau, în Noul Atlas, că deasupra unii porţi ceastă epigrama lu Traian să vede scrisă (însă latinéşte): Şi de aice apoi Traian sculîndu-să, s-au dus în părţile Răsăritului cu a dooa mare oştire, unde Armenia toată o au luat şi Asiria, pînă [la] Arvile parte au supus. DE DACHIA PE SCURT IAR VOI MAI ARĂTA, CÎT ZIC CĂ AU FOST DE MARE ŞI CU CE PĂRŢI S-AU HOTĂRÎT Filip Cloverie gheograful şi pe Dachia scriindu-o, zice: „Dachia pe dencolo de Dunăre să hotăraşte cu musii (adecăte cu sîrbii, iproci). Dachii însă, zice, neam schitic iaste, crud, vrăjmaş, şi varvar, iară ţara acéia Dachia, despre miazănoapte să hotăraşte, zice (pănă la un loc va să zică), cu munţii Carpatii şi cu apa Prutului (adecăte despre Ţara Leşască să cotéşte); de cătră răsărit, iară zice, cu Prutul să hotăraşte şi cu Dunărea.” Ci aici acest gheograf să véde că foarte greşaşte, pentru că cîtvaşi scurtează den cît au ţinut şi ei atunci, de vréme ce nu pănă în Prut, şi pănă astăzi să văd ţinuturile, ci pană în ...... Nipru, cum mai sus s-au semnat dintru a lui Bonfinie istorie: că între Nipru, care dă în Marea Neagră, să cuprindea ghetii, iproci. Ci mai bine iaste şi mai cu socoteală să se zică, că de cătră răsărit să hotăraşte cu Niprul ..., adecăte despre Vozia şi despre Crîm. Iar de au greşit Cloverie şi de aceasta ca şi de altele multe, nu iaste a ne minuna, nici atît a huli, căci şi de aceasta arătat-am pricina mai sus, din ce vine; adecăte, că aceştea scriitori, carii scriu mai toate şi de toată lumea, cîtă pănă astăzi cunoscută iaste, n-au umblat să vază ei însăşi céle de care scriu, care nici cu putinţă iaste cuivaşi în lume să poată umbla toată lumea, şi toate aşa pe amăruntul să le poată vedea şi şti, cît nici într-una, nici să greşască, nici să scază. Ci dar aceştea mai multe anzindu-le de la alţii ce umblă, unii într-o parte, alţii într-alta, unii cu neguţătorii, alţii ca să vază numai lumea, întreabă şi scriu ale lumii lucrurile, oraşele, apele, munţii, neamurile, obiceaiurile lor, legile, roada acelor pămînturi ce dau, ce lucruri să află într-însele, ce nu să află şi ca acéstea de toate. Décii ca acélea de la unii într-un chip, de la alţii într-alt chip, dupre părerile oamenilor, cum sînt înţelegîndu-le şi luundu-le, lui încă ce-i iaste părérea că ar fi mai adevărul, zice şi scrie. Deci, care iaste bine şi direaptă, pe ia stă aşa nemişcată, iar care greşită şi smintită iaste, trebuie cei ce mai bine vor şti, de acel lucru să îndreptéze şi să direagă. Însă de cătră amiazăzi Dachia să hotăraşte cu Dunărea, şi de cătră apus, zice Filip, cu apa ce să chiamă Patisul, întru care hotară cuprindu-să astăzi, zice, partea a Ţării Ungureşti, mai sus zisa şi Ardealul şi Valahia (adecăte ţara aceasta) şi Moldova. Însă vlahii, aceşti gheografi şi mai toţi istoricii cîţi scriu de acéste ţări, zicea şi Moldovei şi ceştiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic şi: mai mare şi mai mică; cea de sus, adecăte şi mai mare, Moldova; cea de jos şi mai mică, ţara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulţi aşa; că Rumînească numai lăcuitorii ei o chiamă, şi doar unii den ardeléni[i] rumîni, pentru că şi aceia şi ceştea numai cînd să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumîni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că şi ei sînt de un neam şi de un rod cu ceştea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. DUPE CE AU AŞEZAT TRAIAN PRE ROMANI ÎN DACHIA, CUM S-AU ŢINUT ŞI PANĂ CÎND TOT AŞA AU STĂTUT Traian Ulpie aşezînd deci romani lăcuitori aici şi puind capete şi otcîrmuitori romani toatei Dachii (însă nu craiu, ci numai voievozi, pecum şi pentr-alte ţări supuse ale lor era, den crăie ţinut mai mic, făcînd-o), s-au întors, şi iar la Dunăre viind, acolo de céia parte au făcut Nicopoia, precum şi alţii istoresc, şi Bonfinie într-a trea decadă, a adoaoăi cărţi a lui, carele aşa scrie: „Necopoi doao sînt, una mare, alta mică să chiamă; cea mare dincolo de Dunăre, cea mică dincoace. Şi cea mare Traian, cea mică Adriian au zidit, în pomenirea supunerii acestor ţări” (săvai că şi Bonfinie dintr-a altor scriitori zise, zice şi el). Însă acel Adriian, ce să zise că au făcut şi el cea mai mică Nicopoe, care, dupre zisele acestor istorici, îm[i] pare să fie ce-i zic astăzi Turnul, carele dincoace de Dunăre împotriva Nicopoii iaste; acela dară era nepot lui Traian, de nepot, căruia aşa-i era numele: Publie Eliu Adrian, carele dupe Traian el au stătut împărat. Ci dar de crezut iaste că, vrînd ale unchiu-său fapte şi lucruri să le mai întărească încă şi să le păzească, şi acea Nicopoe au făcut, şi altele au mai întărit şi au ţinut pen multe locuri, şi la Roma, cum să véde. Om foarte învăţat, înţelept, bun şi ostaş mare era, precum şi în viaţa acestui împărat cîţi o scriu, să véde pe larg, cum au fost de vrédnică şi de mare. De acolo apoi sculîndu-se Traian, iară cu mare putére, cătră părţile Răsăritului s-au dus, precum puţin mai sus am semnat, unde şi pre arméni şi pre parti pănă la Arvile au supus. De acolo iară cîtvaşi trecînd, iarăşi gătindu-se bine de oştire, au mersu cătră Asiria, împotriva ovreilor, carii rădicase cap împotriva romanilor ce să afla la Eghipet, la Chiriiani şi la Chipru, carii zic că au fost ucis ovreii pănă la 40.000 de oameni, şi nu numai atît au făcut, ci şi carnea ucişilor au mîncat şi cu sîngele lor pe obraz s-au uns. Această dară crudă şi vrăjmaşă obrăznicie şi cutezare a ovreilor au făcut pe Traian de cu mare putére au mers asupra lor, ca să potolească acea răzmiriţă şi să-i pedepsească. Miră-să însă mulţi acea sculare a ovreilor şi grozăvie ce făcuse şi romanilor, şi creştinilor, cîtora să aflase atuncea într-acéle părţi, de-i ucisése aşa, ce îndrăznire şi nesfiială să fie fost? Că iată, de la Tit-Vespasian, dintr-al doilea an al împărăţiei lui pănă la al optsprăzéce, adecă a lui Traian ce era atunci, numai ce trecuse ani 34, şi nu să domiriia nici şi-aducea aminte ce păţise; că atuncea ei iar sculîndu-se şi rădicînd cap, au mers asupra lor acel împărat Tit, fiind de la Hristos ai 72 şi, ocolind Ierusalimul şi cetatea, o au fărămat, şi bisérica cea mare ce avea atuncea ovreii o au ars şi o au stricat, şi au tăiat atuncea romanii mai mult de 300.000 de ovrei, cum pe larg istoriile dovedesc. Ci dar ovreii cu acéia nu să îndestulise, ci şi în scurta vréme acéia iar ca acélea scornise şi făcuse, cum mai sus s-au zis. Ci poate-fi, cum zice şi Carion în cronica lui, în Viaţa lui Vespasian, unde mai pe lat cevaşi acéstea istoréşte: că fiind de la Dumnezeu să paţă, cei ce sînt vrăjmaşi lui, cum era ei lui Hristos domnului şi Dumnezeului nostru, acéstea spre peirea lor le întărîta şi le făcea, ca să se răscumpere desăvîrşit sîngele cel nevinovat al spăsitoriului lumii, ce pe cruce l-au vărsat nelegiuiţii ovrei. Într-acéia deci gătindu-se Traian şi spre acéia vrînd a să porni să meargă, boala idropiii viindu-i, şi pănă la Chilichia mergînd, acolo au murit, împărăţind ani 19 şi 6 luni. Acéste trei mai mari oştiri făcînd el cît au împărăţit, adecăte al dachilor, cum s-au zis, al arménilor, al parthilor şi acesta al ovreilor, de ar fi mai trăit, l-ar fi săvîrşit, afară de altele multe ce mai mici le socotiia şi afară din cîte mai nainte de a fi împărat, nenumărate războaie ce au făcut, trimiţindu-se încolo şi încolo hatman mare au serdariu, cum îi zicem, şi; mai nainte şi împărăţind Nerva cel Bun, dirept şi milostiv împărat şi cătră creştini blînd, şi făcătoriu de bine, carele pe Traian, dupre dînsul a împărăţi el l-au ales şi l-au lăsat în scaunu-i. Însă moartea lui Traian au zăticnit atunce oareceşi vrémea de au mai zăbovit acea oştire pănă a mérge la acei ovrei, iar nu că doară au rămas lucrurile aşa lăsate şi îngăduială s-au dat acelor hicléni ovrei, ca deprinzindu-se cu d-acélea, să rămîie în nărav. Ci iată Eliu Adrian, nepotul de nepot al lui Traian, cum s-au zis, stînd dupre dînsul împărat, şi trecînd oareceşi vréme pînă a-şi tocmi altele ale împărăţiei, fiind proaspăt împărat, că era destule turburate, atuncea mai vîrtos în Asiria, începute de Traian unchiu-său fiind. Deci numaidecît spre acel războiu s-au gătit. Săvai că zic că pănă a mérge el încă acolo însuşi, den Britania chiemînd pre un Iulie Sever-voievod, ostaşi foarte şi vrédnic, l-au trimis în Siria, ca să mai potolească acea turburare şi gîlceavă ovreiască, ci nici acela n-au cutezat bătaie mare să facă cu acei preaîndrăzneţi tîlhari, ci au lungit războiul, între care vréme puterile ovreilor să mai întărise. Aşa deci apoi, Adrian mergînd în Siria cu mare şi tare gătire, luund multe alte coştéie şi stricîndu-le, apoi au mers de au ocolit cetatea carea-i zicea Veturon, trei ani şi şase luni bătînd-o, fiind tare şi cu mulţime de oameni păzită, cum zice Carion. Acolo mulţi deci în bătaie perind, şi mai mulţi de foame şi de ciumă murind, cu sila şi cu biruinţă o au luat. Şi acolo au ucis şi pe capul turburării şi hicleniei, căruia îi era numele Vencohab; alţii acestuia îi zic Coteva, căruia apoi pe urmă ovreii îi zicea Vencomba, adecăte fiiul minciunii, cum îl tîlcuiesc ei, căci că el mai nainte să trufiia şi zicea că iaste Mesia, mîntuitoriul iudeilor. Însă dupre ce s-au luat cetatea şi cu bătăile dupre afară ce să făcuse, puind de au numărat morţii, să vază cîţi vor fi, s-au aflat, zic, cinci sute de mii de ovrei, afară de cei ce de foame, de ciumă au murit, pre carii nu i-au putut mai număra. Şi atuncea putérea ovreiască cît mai fusése, s-au sfărîmat şi s-au zdrobit. Acéstea Carion în Viaţa lui Adrian, măcar că can pe scurt, le istoréşte; iar Ioannu Zonara, om învăţat şi vrédnic credinţii, dintre istoricii greci, zice unde scrie şi el viaţa lui Adrian, că, afară den cîţi de foame, de ciumă, de arsuri au murit, numai în bătaie, cîţi au căzut numărîndu-i, s-au aflat 580.000 de ovrei, şi cetăţi le-au luat 50 foarte tari; iară coştéie şi sate mai alése, care avusése, 985 le-au sfărămat, iproci. Aşadară Dumnezeu părintele ştie răscumpăra sîngele fiiului său unuia-născut, şi aşa ştie fieştecăruia den vrăjmaşilor lui a răsplăti şi a da, şi celora ce poruncile sale calcă, plătind păcatul părinţilor pe feciori, pănă la al treilea şi al patrulea neam, cum singur Dumnezeu zice, la Numere, capete 14 şi la , cap. 5, pre carii încă îngăduindu-i şi lăsîndu-i în viaţă cîteodată şi în putére să văd că sînt cevaşi norociţi, care acéia o face noianul bunătăţii şi adînca înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca doară s-ar pocăi oamenii şi de la întunérecul rélelor s-ar întoarce la lumina bunelor. Iar ei neluînd-o că acea îngăduială iaste despre partea miloserdiei lui Dumnezeu, ci den destoiniciia lor, că ce să văd aşa, prind nărav şi aşa nemaicurmîndu-l de la dînşii, cad şi ca într-acéle stingeri şi cu sunet să piiarde pomenirea lor, cum cîntă şi împăratul proroc David în psalm[ul] 9, precum şi a ovreilor s-au pierdut, vedem, împărăţiia, stăpînirea, preoţiia şi alte bunătăţi multe şi pănă la sfîrşitul lumii vor să fie pierdute şi stinse. Iară de noi, carii crédem într-însul fiiul lui Dumnezeu, fie-i milă şi paza lui afle-se pururea cu cîţi învăţăturile şi poruncile lui ţin şi păzescu. Acéstea ce zisem pînă aici, pentru alţii doară să par că am ieşit din vorba noastră, însă nu gîndesc că fără cale sînt puse, de vréme ce acéstea şi mai multe decît acéstea, măcară de am putea şti luminînd mintea noastră cu céle ce în lume mari fapte, de mari oameni scrise au rămas, şi acéstea voia lui Dumnezeu îngăduindu-le, ca iară pren oameni minunile sale să săvîrşască şi să rămîie cunoscute rodului omenesc. Toate învăţătura şi ştiinţa descoperindu-le şi în lumină puindu-le şi lăsîndu-le, ca să putem încă cunoaşte şi să ştim lucrurile bunilor şi a răilor, a vrédnicilor şi a nevrédnicilor, ale legiuiţilor împăraţi şi ale tiranilor; ca pre cei buni şi vrédnici să lăudăm şi bine să cuvîntăm, şi pre cei răi şi cruzi să ocărîm şi rău să-i pomenim . Aşijderea ca rélele să gonim şi să fugim, şi bunele să îmbrăţîşim şi să urmăm. Aşadară, cum s-au zis, romanii aici aşezîndu-se mulţime de ai supt acea împărăţie, ascultători au fost. Însă, într-acea cursoare de ai, pănă cînd iar s-au mai descoperit numele acestor lăcuitori de aici, ce să vor fi făcut şi ce să vor fi întîmplat, nu ştiu, că nici scris, nici pomenit de alţii nu aflu. Însă să véde cum aicea de la Roma fiind otcîrmuitori ţărîi mari oameni şi de mari neamuri veniia (cum să va arăta şi de Corvin, dupe cum scrie Bonfinie). Ca aceia dară viind pre aici să aşeza şi ei lăcuitori pămînturilor acestora făcîndu-se, cum şi pentr-altă parte aşa neamuri mari, de multe ori mutîndu-se den moşiile lor, acolo să alcătuia şi să aşeza. Şi nu numai la romani aceasta să véde că au fost, ci şi la elini şi pe la alte roduri omeneşti. La eleni, cum dupre Alexandru Machidon voievozii lui cei mai aleşi prin ţărîle céle mai mari şi mai bune în Asiia au rămas şi s-au aşezat, precum Ptolomeu Lagos la Eghipet, Antioh în Siria, Antigon la [Machedonia], şi alţii mulţi într-alte părţi, şi şi feciorii şi nepoţii lor pe urmă multe neamuri moştenire le-au rămas acéle ţări. Aşa şi aici dară au rămas de aceia, şi pînă în vremile de pre urmă s-au tras; şi doară vreo rămăşiţă de ale acelora şi pînă astăzi, de nu aici, iar în Ardeal pot fi, cum unii den Haţag adeverează şi să ţin să fie. Acum dară, acéstea şi aceştea aşa viind şi fiind, iată mai încoace numele vlahi le-au răsărit, şi aşa şi pînă astăzi să trage. Ce dară ce de acest nume să zice, şi de cînd acest nume le-au rămas mai osebit al lor, de nu le zic alţii acum nici dachi, nici gheti, nici romani, ci vlahi mai ales. Iată istoricii ce zic de dînşii şi gheografii voi arăta, măcară că şi ei între dînşii în zise să învîrstează. VLAHII DE UNDE SĂ ZIC VLAHI, SAU ALT NUME IAR MAI TOT AŞA, CĂRUIA SCRIITORIU CUM I-AU PLĂCUT PUINDU-LE NUMELE ŞI MAI ALES DE UNDE SĂ TRAG EI Întîi Antonie Bonfinie, într-a doao decadă a apatra-i cărţi, zice aşa: den legheoanele lăcuitorilor ce de Traian şi alţii ai romanilor împăraţi era duse în Dachia, valahii au izvorît. Cărora Pius zice că de la Flac, cuvîntare nemţească, vine vlahos, că aşa au vrut să le zică. Iară noi, zice el, împotrivă am socotit a le zice, adecăte etimologhia făcîndu-le, de la cuvîntul grecesc ce să zice adecăte aruncînd săgeata, pentru că foarte era iscusiţi în mesterşugul săgetatului. Iar unii, iar el zice, că numele să li să fie pus valahi, dupre fata lui Dioclitian, ce o chema aşa, care o măritase dupre un Ioannu, domnul ce era atuncea aceştii Dachii; acéstea Bonfinie zice. Carionu în cronica lui, într-a patra carte, în viaţa lu Isachie Anghel, împăratul Ţarigradului, ce scrie, zice acéstea de vlah: „Întîi dar cît eu îmi aduc aminte, într-această istorie în carea să numeesc vlahii, cărora scriitorii greceşti vlahi şi blahi le zic; de unde numele lor; în ce vréme, cu ce prilejuri s-au ivit şi s-au cunoscut aceştea ......? Eu cu adevărat nu ştiu, dirept că lăcuiesc în vechea Dachie, carea pe urmă o au ţinut gotii, iproci.” Şi mai în jos iar scrie şi zice: de începătura acestui neam mie mi să pare că necuvios iaste a zice că împăraţii Răsăritului, adecăte ai Ţarigradului, înţelege pe gotii, gonind pre unii depre acéle pămînturi, pre alţii tăind, locurile acélea dupe vechiu obicéiu, le împărţiia ostaşilor bătrîni, ca de acolo plata lor să-şi ia. (Doară eu zic ca, cum turcii dau acum spahiilor timaruri de la acéia de atuncea luînd pildă), şi mai vîrtos pe acolo îi aşeza împăraţii, zice, ca să potolească şi să strîngă gîlcevile ce dése făcea sarmaţii (adecăte léşii). Între carii ostaşi mai mulţi era romani, precum şi limba adeverinţă le iaste, carea den letinească stricată iaste. De la aceşti romani, dară, purces iaste numele valahilor, iproci. Iară cum zic, zice unii, că de Flac, voievodul lor, li să trage numele, acéia ca o povéste iaste. Mai zice iarăşi can necunoscuţi era valahii, pănă cînd în odihnă asculta de împăraţii Ţarigradului; iar iarăşi cunoscuţi fură şi la lumină veniră, daca începură a să amesteca şi a să adaoge cu sarmaţii, vecinii lor, de carii fură şi îndemnaţi să se despartă şi să se dezbată de supt ascultarea împărăţiei, carea şi începură a o face, iproci. Mai zice acesta: în vremile de apoi, un neam al vlahilor era în doao împărţit şi în doao domnii osebit; ci dară cei ce cătră răsărit şi cătră miazănoapte lăcuiesc, Podoliii vecini, Moldova să chiamă; iar cei ce cătră miazăzi şi cătră Transelvania (care Ardealul să chiamă), Valahia să numeiaşte – şi ca acéstea acel Carion scrie şi zice. Însă, acesta şi alalţi mai toţi ca acesta istorici din ceşti mai dincoace ai, istorescu lucrurile valahilor, de cînd au pogorît domni din Ardeal a lăcui acéstea, dupe cum arată şi scurte létopiseţele acestor doao ţări, că pogorînd ei pe aici şi cuprinzind locurile şi pămînturile acéstea, cu ce puteri vor fi avut aceia atunce, şi adăogîndu-se du pren multe părţi oameni pentru bişugul şi bun lăcaşul acestor pămînturi, mai vîrtos şi crescînd domniile, s-au făcut şi iale putérnice, dupre cît şi locul le-au ajutat; şi iată că mici şi înguste domnii pre lîngă alte crăii şi împărăţii, şi să văd şi sînt; iar mari şi tari lucruri, şi domnii acestora au lucrat şi au făcut oarecînd, cum mai nainte să vor vedea faptele lor. Martin Cromer, carele de ijderenia şi de lucrurile léşilor şi viata crailor lor istoréşte, într-a 12 carte a lui, unde şi viaţa lui Cazimir-craiu celui mare scrie, vrînd să arate şi el de rumînii aceştea, au cum le zic ei valahii, de unde să trag, acéstea zice: „Dachia, dupre cum o scriu vechii gheografi, apa Tyrii, căriia noi zicem Nistrul, despre acea parte a Sarmaţiii, carea noi Rusia şi Podol ia iaste, o desparte; de cătră apus cu iazighii metanastii să hotăraşte, despre răsărit cu apa Nerasul, căruia noi Prutul acum îi zicem, şi cu Istrul, adecăte cu Dunărea, că aşa să chiamă; de cătră Misia cea de Jos, carea acum Bolgaria iaste, şi de cătră amiazăzi cu acéiaşi Dunăre să desparte, adecăte de Misia de Sus, carea acum Bosna şi Sîrbiia iaste. Acéia dară (adecăte Dachia) dupre atîtea războaie ce cu romanii au făcut, în cea dupre urmă de Traian-împărat, precum scrie şi Eftropie, s-au supus şi în chipul ţinutului adusă iaste. Ci dară, de vréme ce de oştile ce în mai suşii ai sorbită şi stinsă au fost, mulţime de oameni den toate părţile romane, acela împărat ca să lăcuiască şi să sălăşluiască pămînturile acéstea şi cetăţile au adus. Însă nu aşa mult dupre acéia supt Galianu şi apoi supt Aurelianu împăraţii, varvarii acéia ş-au răscumpărat. Dupre acéia iar gotii, supt Graţian-împărat, acéiaş[i] Dachie o au cuprins.” Ci dară eu, aceasta ce zice acel Cromer aici, nu mă poci domiri ce au vrut să zică, şi de ce varvari zice? Adecăte supt Galianu şi supt Aurelian, varvarii, zice, ş-au răscumpărat, adecăte dachii poate-fi; şi apoi iară zice că, supt Graţianu, gotii o au cuprins, adecăte iară pe Dachia. Ci acéstea ce zice cu răscumpăratul dachilor, nicecum nu o va dovedi de céle ce mai sus s-au zis: una, căci iară el au zis că din mai suşii ai ce atîtea războaie între ei s-au făcut, ei s-au sorbit şi s-au stins: pentru cari Traianu au adus apoi nesocotită mulţime de romani du pretutindenea, de i-au aşezat aici lăcuitori cetăţilor şi pămînturilor stăpînitori. Dară deaca au fost aşa stinşi şi topiţi, cît mai nimenea de acei dachi au fost rămas, iară de-au şi fost puţini rămaşi, săraci şi becisnici au fost rămas şi aceia, cum şi de crezut iaste, precum mai toţi scriitorii într-aceasta să potrivesc de istoresc. Cînd luară dară atîta putére, şi cînd li să întoarse tăriia de să-şi poată răscumpăra şi izbîndi pe atîtea sume de romani şi atîta putére ce era a lor şi acolo de pază şi de otcîrmuitura lucrurilor? Mai iaste încă şi céia ce zice că, supt Graţianu, gotii o au cuprins şi o au luat; iaste dară aici să întrebăm iară pe acest Martin: dară de la cine o au luat? Că de va zice, de la romani, iată dară că nimic varvarii nu ş-au fost răscumpărat pe romani, ci iară a romanilor au fost; de va zice de la varvari, adecăte de la dachi, dară ce treabă au avut a zice că, împărăţind Graţian, gotii o au luat Dachia, de nu au zis mai bine; Dachia carea au fost luată şi cuprinsă de romani, şi iar ş-o au răscumpărat varvarii, acum o au cuprins gotii. Şi nici aceasta o va putea zice, căci cum s-au zis den istoriile altora că şi dachii, şi ghetii dentr-o fîntînă cu gotii sînt, încă mulţi si gotii pre atuncea le zicea, că tot schiti era, şi tot dintr-a Răsăritului Schitie era şi aceştea toţi au izvorît, cum şi ungurii şi alţii, cum să va arăta: măcară că acum mai ales gotii, sfeţilor şi dachilor zic; încă şi la Crîm de aceia oare-cînd au lăcuit, cum şi pănă astăzi de împăraţii greci, ţinuturi acolo fiind, goti le zicea; creştini sînt acum, iaste şi mitropolit acolo, grecescu, carele ascultă de patriarhul Ţarigradului, de-i zic încă ei Gothias. Deci, dar, să ştim că gotii, cînd au cuprins acéstea supt Graţian, de la romani au luat, iară dachii nici au mai răscumpărat, nici s-au mai sculat dintr-acéia niciodată. Ci dară, de aceasta iertîndu-ne Martin Cromer, căce nu-i crédem la céle ce mai nainte zice de valahi (adecăte de rumîni, cum le zicem noi) acum însă mergu cu dînsul. Iară el de ar zice aşa: dintr-acea amestecătură a rumînilor şi a varvarilor, cu dările şi luorăle ce făcea între ei şi cu a însurărilor amestecături, valahii au răsărit limbă noao din cea véche a lor varvară şi romană, ruptă şi amestecată au, şi cu acéia să slujesc. Foarte multe însă ţin cuvinte letineşti. Săvai că şi rusască limbă, şi slovenească a o ţinea obiciuiescu, au doară căce li-s prea vecini şi au multă amestecătură cu ei, au doară căci de slovéni şi acea ţară, precum célealalte într-acea tragere, carea de la Balta Meotidii pănă în Marea Adriatică supusă au fost, precum aceasta în cartea lui cea dintîiu mai pe larg au arătat, cît au coprins acei slovéni ce zice, din carii astăzi sînt sîrbii, bulgarii, bosnénii, léşii, rusii, Bohemia, moscalii, horvaţii şi alţii cîţivaşi ca aceştea. Deci dară, zice, poate că şi aceştea supuşi supt aceia fiind şi limba lor au priimit, şi au ţinut, cu carea şi pănă astăzi la bisérica rumînească trăiescu, că toate cărţile biséricii şi toate cetăniile pe slovenéşte ne sînt. „Nici însă toată acea Dachie – iar Cromer zice – acel neam o ţine: pentru că partea ei cea despre apus iaste Ardealul, ţinut al ungurilor, carea de unguri, de saxoni (adecă de saşi, că aşa le zic), de săcui şi de aceştea valahi acum să lăcuiaşte. Însă zice, valahii sînt fel gros ostaşi şi hicléni. Iară de unde şi cînd vlahii au început a să chiema aşa, zice, eu nici ştiu, nici aflu.” Într-aceasta dară şi el cu Carionu să potrivéşte ce zice; însă cam de obşte părére iaste aceasta, zice iară el (săvai că de nici un vechiu scriitoriu iaste adevărată), cum de la Flac, care mare voievod au domnu le era, numele acesta să-l fie luat; carii întîi flachi, apoi stricîndu-se cuvîntul de varvari vecinii lor, vulasi au valahi să chiamă. Ca acéstea şi mai multe şi Martin Cromer de pogorîrea valahilor acestora, adecăte a rumînilor, de unde să trag şi cum au fost, zice şi scrie; si alţii ca aceştea, ca de acéstea destule zicînd şi scriind, şi mult între dînşii să osebescu, unii unele, alţii altele povestind; pe carii nici putinţă-mi iaste a şedea pre toţi cîţi scriu de această Dachie, şi astăzi de aceşti valahi, cum le zic, aici să-i aduc; căci şi vrémea prelungă îmi va fi a cheltui, ca acélea înşirînd şi în mai multe greşeli ale istoricilor voiu da supărare şi şi cunoscătorilor turburare, neputînd şti a cui zisă va fi mai adevărată să crează şi să ştie. Iar care va fi din cetitori mai grijuliu şi poftitoriu mai multe decît atîtea a şti de aceasta, citească pe istoricii măcară cîţi am pomenit şi voi pomeni că au scris de acéste ţări, şi acolo mai multe va afla de la aceia, şi ei de la unii şi de la alţii adunîndu-le, şi părerile lor aducîndu-le, şi ei pe unii mai bine că au zis crezindu-i şi pe alţii ca pe nişte băsnuitori lăsînd, precum şi noi de dînşii trebuie să facem. Căce de a-i créde şi de nu a-i créde nu iaste mare greşală, pentru că acéstea nu sunt dogmele biséricii, sau ale sfinţilor părinţi zise, carei cu luminarea duhului sfînt au scris şi au lăsat în ştiinţă, ci istorii politice au scris, unele de la alţii (însă céle vechi) auzindu-le, sau scrise fiind citindu-le, altele şi ei într-acélea vremi ce să întîmpla făcîndu-se, le scriu şi le istorescu. Săvai că nici acélea nu-s toate adevărate, dirept; că şi scriitorii, mişcaţi de osebite poftele şi voile lor, unii într-un chip, alţii într-alt chip, tot acea povéste o vorbescu. Adecăte că cel ce iubéşte pre unul, într-un chip scrie de dînsul, şi cel ce-l uraşte, într-alt chip; şi de al său într-un chip şi de streini într-alt chip scrie; şi şi cel ce iaste mînios, într-un chip întinde condeiul, şi cel ce nu, într-alt chip îl opréşte; şi altele multe ca acéstea sunt pricini, de nu tot un feliu toţi scriu adevărul. Unde şi unde ca acela să se afle aşa dirept şi de obşte bun, ca toate într-o cumpănă pe ce va cunoaşte să le mărturisească şi să le scrie, lumii întru negreşită ştiinţă şi adevăr lucrurile să le lase. Însă nu mi să păru a lăsa acum şi pe Lorenţu Topeltin den Mediiaş, sas de amintrilea, iar om învăţat şi destul umblat, carele nu de mult s-au pus a scrie, însă pe scurt, cum şi el mărturiséşte, că face, într-o cărticea ce-i zice letinéşte , adecăte: Răsăriturile şi apusul ardelénilor, iproci, care cărticea o au făcut şi o au tipărit la Lionul de Franţa, la anul de la întruparea cuvîntului 1667. Acolea dară într-acéia ale Ardealului şi lăcuitorilor lui cine sînt şi cîte neamuri sînt, şi ce obicine, şi ce porturi au, şi ce legi, can pe scurtu, iară mai toate le atinge şi le zice, măcară că are şi el părerile lui, şi de ai lui, ca de ai lui grăiaşte. Însă şi de vlahi, adecăte de rumîni, ca o parte ce sînt şi ei lăcuitori acolo încă scrie, şi acéstea zice: valahi zic unii (adecăte rumînii), cum de la Flac voievodul lor s-au numeit aşa. Enia Sulveu întîiu aceasta zicînd-o, apoi dupe dînsul nu puţini o adeverează, den stihurile lui Ovidie Nason dovedind, carele iaste foarte bătrîn poet. Acela dară, într-o poslanie a lui, într-a patra carte ce face, zice: „Fost-au mai mare acestor locuri Flac, şi supt acest voievod vrăjmaş, ţărmurile Dunării fără grijă era. Acesta au ţinut şi pe musii (adecăte pe sîrbi), în pace credincioasă. Acesta cu arcul şi cu sabiia au îngrozit pe gheti.” Ca acéstea dară zicînd acest prea-vechiu poet, iar ei zic că de la acel voievod Flac s-au numeit aceştea flachi. Apoi cu vréme de unii mutîndu-se acéste slove, adecăte cea dintîi F pe V şi cea de la mijloc K pe H, s-au chiemat vlahi, aşa zic unii. Iară alţii de la blahi numele cum să le fie rămas, adeverează, carii în zilele lui Alexie Comnino, împăratul Ţarigradului, cu voievodul lor Ioanu, carele pe atuncea avea mari bîntuieli şi pagube făcea acei împărăţii. Deci, pe atuncea, acel fel de oameni aşa chemîndu-se, au rămas şi numele acestora lăcuitori într-acestaşi chip; şi altele ca acéstea şi mai multe Topeltin istoréşte, şi ale altora mărturii aduce spre adeverinţa acestora ce au zis. Însă dară, oricîţi au grăit şi au scris de aceste ţări, toţi zic cum Dachia şi Ghetia (pentru că mai tot un neam au fost aceia) mai denainte vréme că o au chiemat şi s-au numeit de la acéle neamuri schitice, cum s-au zis, adecă de la dachi şi de la gheti, carii din partea Răsăritului era veniţi într-acéste părţi, cum şi alte neamuri multe, au doară mai toate cîte-s în Evropa, den Asia s-au pogorît. Însă den’ceput, zic, cum să văd în toate istoriile şi mai vîrtos den scriptura sfîntă, adecăte din Biblie, putem cunoaşte şi ne putem bine adeveri că într-acéle părţi au fost întîi mulţime de oameni şi de acolo apoi a să lăţi şi a coprinde lumea şi pămînturile s-au pornit. Ci dară, s-au zis, acest pămînt Dachia chemîndu-se, şi cum dachii îl stăpîniia cu craii lor pînă la Decheval, cel mai de pre urmă craiul lor, şi cum că Traian Ulpie, împărat al romanilor, într-a doaoa oştire-i spre ia desăvîrşit o au luat şi o au supus, den crăie, ţinut mai mic, cu voievozii făcîndu-o, acéstea din céle mai de sus zise am cunoscut; şi cum că apoi Traian mulţime de romani du pretutindenea den biruinţele lui au adus aicea de au aşezat lăcuitori şi paznici acestor ţărî, den carii şi pănă astăzi să trag aceşti rumîni ce le zicem noi, iară grecii şi latinii, vlahi şi volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credinţă şi mai numeiţi ce sînt. Săvai că iară nu lipsesc unii a nu zice că acest neam rumîn de acum, nu-s de acei romani ce au lăsat Traian lăcuitori aici, ci numai nişte rămăşiţe de acelor dachi şi de alţi varvari adunaţi aicea şi strînşi, pentru că acei romani, zic, carii era aici puşi lăcuitori de Traian, după [cî]tăvaşi vréme, încă de Galien au fost rădicaţi şi duşi în Misia şi în Thrachia, şi într-alte părţi, în Elada. Dirept că gotii, în vremile acelui împărat, călcînd Greţia, Machedonia, Pontul şi alte părţi ca acélea, au dus pe aceşti romani ca să gonească pe aceia, şi i-au pus acolo iară, aşezîndu-i de pază; şi aşa aici iar deşarte de dînşii au rămas locurile: ci dară nu-s dintr-aceia rumînii, ci dintr-alţi oameni şi neamuri, cum mai sus să zice. Mai aduce Topeltin în povéste şi pe un Ioann Zamoski, care zice şi tăgăduiaşte, cum valahii, adecăte rumînii, nicicum nu pot fi rămăşiţă den romani, ce au adus Traian, de i-au aşezat în Dachia. Pentru că Galien-împărat, deznădăjduind, zice acel Zamoski, d-a mai ţinea pe Dachia (poate-fi iară den presurarea gotilor, că şi pe aici, şi alte părţi mai sus, şi apoi şi Italiia toată coprinsése), i-au luat de i-au trecut Dunărea de céia parte în Mysia, vecina Thrachii, lăsînd de tot pe Dachia. Şi mai zice încă că dachii aceia, carii era, învăţînd de la romani limba letinească, pentr-atîţea ai lor supuşi fiind, şi cu dînsa deprinzindu-se, o făcuse apoi că iaste a lor de moşie şi o au ţinut. Carea dupre acéia mai pe urmă stricînd-o într-acest feliu au venit şi au rămas, precum şi astăzi iaste; aşa făcînd cum şi ispanii, şi galii, şi italianii, adecăte spaniolii, franţozii şi frîncii, că aşa le zic ei, au făcut. Care neamuri ei încă pănă astăzi n-au a lor limbă, de feliul lor osebită, nici cea véche ce oarecînd vreodată vor fi avut nu să ştie, ci dintr-a romanilor ţin, rău şi grozav stricînd-o. Deci dară precum ispanii, galii, italii nu sînt romani, aşa nici valahii nu sînt romani. Ca acéstea acest Ioann Zamoski zicea, ale căruia ziceri şi basne, zice Topeltin şi alţii, că mai mult sînt de rîs decît de crezut; pentru că acéle trei neamuri de oameni ce zice acela, adecăte ispanii, galii şi italii, fiind foarte vecini cu romanii şi supuse de ei, şi tot între dînşii şezînd şi amestecaţi umblînd, lesne acei varvari limba lor îşi strica, vrînd mai mult cu a romanilor a o amesteca, precum şi pănă astăzi să véde pre la marginile ţărîlor carii trăiesc cu alte limbi, că lesne iau unii de ale altora cuvinte şi că cu de-ale lor amestecîndu-le, îţi pare că altă osebită limbă lor fac. Şi mai chiar vedem că rumînii den Ardeal, moldovénii şi céştea de ţara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dînşii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Aşadară şi acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luînd de-ale acelora cuvinte, şi cu céle de moşie ale lor amestecîndu-le, şi stricîndu-şi limba, au rămas în ceastă ce acum sînt. Iară dachii preavéche a lor osebită limbă avînd, cum o lăsară şi cum o lepădară aşa de tot, şi luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti, nici créde. Şi încă pentru că şi pînă astăzi vedem şi auzim, zice Topeltin, că de întrebăm pe un valah: Ce eşti? el răspunde rumîn, adecăte roman, ci numai au stricat puţin cuvîntul, den roman zic rumîn, iar acelaşi cuvînt iaste. Însă céstea ce zice Lorenţu, că şi a să răspunde că iaste rumîn, încă adeverează că iaste romanu, zic eu, că nu iaste destul cu atîta de a să dovedi că iaste roman, pentru că vedem şi auzim şi noi astăzi pe greci aşa răspunzîndu-se, cînd îl întrebi: Ce iaste? el zice: romeos, adecăte romanu; şi mare osebire iaste între grec şi între roman. Ci numai şi ei fiind supuşi mai pe urmă romanilor, romani vrea şi ei să se chiiame; au doară deaca s-au mutat împărăţia de la Roma la Vizandia, au început şi ei să se chiiame romani, mădulariu şi parte şi ei apoi împărăţiei făcîndu-se; ci dară aceştea greci, nu romani, ci elini sînt, şi mai vîrtos cei ce în Ţara Grecească, cum îi zicem noi, sînt, şi dintr-aceia să trag. Den carii oarecînd în vechile vremi şi ei prea mari oameni au fost, şi atîta întru învăţătura cărţilor şi a ştiinţelor au fost procopsiţi, şi atîta întru vitejii au fost ispitiţi şi aleşi şi atîta întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cît nice un neam, nici o limbă pe lume, nice niciodată ca ei n-au stătut, precum singur Pavel apostol de înţelepţiia lor mărturiséşte la Corintheni, poslania întîi, cap. I, zicînd: „Iudeii semn cer, şi elinii înţelepciune caută”. Şi de la carii nu numai alte roduri au luat învăţături şi obicine, ci şi acei romani mai adăogîndu-se şi mai sporindu-se den’ceput domnia şi crăiia lor, au trimis la Athine de au luat legi şi orînduiale, ca să ştie cum să poată otcîrmui politia şi domniile lor. De acolo dară, întîi, şi de la acea vrednicie a lor ieşise acel cuvînt şi acea ce să zice că „tot cine nu iaste elin, iaste varvar”, care zisă ascultînd-o romanii, şi lor zicea că tot cine nu iaste elin, nici roman, iaste varvar; carea aceasta să înţelegea în toate céle vechi cărţi, cînd să citéşte varvar, că sînt toţi varvari, afară den elini şi din romani. Şi aceasta era pentru că atîta era de învăţaţi, de vitéji, de înţelepţi, cît nu să putea zice varvar[i]. Dirept că acela iaste şi să numeiaşte varvar carele nici obiceaiu are, nici carte ştie, nici bărbăţie, nici direptate, nici miloserdie are, nici frica lui Dumnezeu, nici nici vreo bunătate sau vrednicie pe sine să véde, şi mai mult siléşte şi trage a trăi în voia şi poftele sale, decît în legi şi în direptăţi supus şi cuprinsu să fie (nu dupre neaoşa fire făcînd omenească), ci ca un dobitoc va să trăiască şi gîndéşte a trăi. Aceia dară să chiamă şi sînt varvari, carii sînt aşa, măcar de ar şi fi vreunul de vreun neam bun, sau şi stăpînitoriu, şi de va fi sau va trăi, cum mai sus să zise, iar nu cu fapte bune, acela varvar să chiamă, şi toate scripturile aşa-l numescu şi propoveduiesc. Şi aşa şi aici într-această istorie, cînd să pomenéşte varvar, aceia să înţeleagă dupre obiciaiul ce şi alalte istorii ne arată. Zis-am dară, precum au fost acei eleni oarecînd, oareceşi mai sus am pomenit, iară şi mult mai nalt şi mai de laudă şi de lucrurile şi faptele lor au fost, ale cărora şi pănă astăzi sémne, precum toate istoriile şi toate scripturile cîte de ei scriu şi şi ale lor cîte sînt, decît lumina soarelui mai aiave îi arată şi-i dovedesc ce au fost şi cît au fost de ştiuţi şi de mari. Însă iară zic: au fost, iară acum nu ştiu din ce, au doară căci Dumnezeu cel ce numai ce iaste singur vécinic şi neschimbat, aşa au vrut şi au orînduit lucrurile lumeşti, ca să se mute şi să se strămute şi céle ce par oamenilor mai tari, mai înţelépte că au, în mai stricate şi în mai slăbiciune să se afle; că înţelepciunea lumii aceştiia nebunie iaste lîngă Dumnezeu, fericitul Pavel la Corintheni, I, cap. 3, zice; şi Isaia, cap. 29: „piiarde-voiu înţelepciunea înţelepţilor, şi înţelesul înţelegătorilor voiu lepăda”, iproci. Au doară pentru altcevaşi al lor mai osebit păcat, cari noi nu putem şti, nici ne putem pricépe. Ci dară şi de aceasta ca de altele ce ca acéstea vor fi, lăsăm a mai cerca, pentru că mai adevărata pricină den ce să fie ca acélea, numai singură şi adînca înţelepciunea lui Dumnezeu va şti; iară numai atîta să véde, că astăzi acel neam atîta iaste de scăzut, de supus, de hulit şi de ocărît, şi de mojic, cît milă să face tuturor celor ce ştiind, gîndesc ce au fost şi la ce sînt: dăscălia au pierdut, stăpînirile au răpus, cinstele ş-au stins şi de toate cîte mai întîi au avut slave, s-au dezbrăcat. Iară carii dentru dînşii încă poftesc a şti şi a învăţa oareceşi, aducîndu-şi aminte de cei bătrîni ai lor, şi urmele acelora de a vedea mai bine şi a cunoaşte, ei în Ţara Frîncească să duc, şi acolo ştiinţele învăţînd, unii, ca să folosească rodul lor cevaşi, înapoi să întorc şi pe alţii învaţă, de la carii şi pănă astăzi pe alocurea să véde că au cîte o şcolişoară de învaţă. Iară alţii acolo rămîind, să papiştăşescu, şi aşa împotriva orthodoxiei cestoralalţi a îmboldi şi a înghimpa să ascut şi scriu, măcar că-i şi batjocoresc frîncii, zicîndu-le că descăliile lor, adecăte ei, elinii, au fugit şi au mers la dînşii, la romani. Carii odată toţi feciorii oamenilor celor mari şi ai domnilor romani mergea, trimiţindu-i părinţii lor, în Elada, la Athine, de învăţa carte grecească şi în ştiinţe acolo procopsiia desăvîrşit. Şi mulţi oameni mari şi domni, cum Pompeiu cel Mare şi Ţiţeron şi alţi nenumăraţi şi împăraţi, cum Avgust, Chesar, Traian, Adrian şi alţii mulţi, în grecească, adecăte în elinească limbă, era ştiuţi şi învăţaţi, în care şi cărţile lor toate şi pănă astăzi să ţin. (Însă nu zic grecească în această cum grăiesc ei acum, de o au stricat şi o au grozăvit foarte.) Şi ei, măcară că nu ştiu de unde aşa de grozav din cea elinească ş-au stricat limba; au doar şi ei pierzîndu-şi binele şi norocul, şi robi supuşi altora căzînd, ş-au amestecat limba cu tot feliul de varvari, cum să véde că den tot feliul de limbi au într-însa amestecate cuvinte şi aşa stricîndu-ş-o, cu dînsa trăiesc. Alţii iară den greci, vrînd să stăpînească şi ei şi să se arate poruncitori, neavînd, acum mai ales, unde, ei prin mijlocul turcilor la Moldova şi în Tara Rumînească vin. Ci de la unii să véde şi rămîne şi folos în pămînturile acéstea; iară alţii ca să jăfuiască şi ca să răpească numai ce vin. Şi amestecături fac în rodurile acestea, tot pentru luatul lor, cu tot meşteşugul lor cît pot nevoiesc de fac şi multe rele şi grozăvii fac şi aduc, şi la réle căi pe domnii ţărîlor pun şi sfătuiesc. Şi niciodată nu să ţine minte, de cîtăva sumă de ai încoace, de cînd s-au cunoscut de aceia într-acéste părţi mai bine, cum să nu fie fost lîngă domni din ei, cu care domnii, de cîte ori au vrut să facă vreo tirănie sau vreo crudătate sau altă răotate într-această ţară, au în neamurile boiereşti, au altor cuivaşi, carii să nu fie fost şi ei, au sfétnici, au lucrători. Săvai că nici ca pe aceia direptatea lui Dumnezeu i-au lăsat sau i-au îngăduit a procopsi, sau a se adaoge casele şi neamul lor ce au pe aici, au pe unde s-au şi dus ei; dupre faţa pămîntului i-au şters şi den poménicul vieţii i-au stins; a cărora nici casele, nici avuţii dupre aici răpite şi zmulte, nici nici rod dintr-înşii să mai pomenesc şi să mai ştiu. Iaste şi altă mai aiave mărturie de ei, cum ştiu şi cum pot de frumos şi de tocmit a otcîrmui şi a purta orice stăpînire ce ar avea în mînă. Că iată numai acélea, cari şi acélea din voia şi din politia turcilor să îngăduiescu, adecăte céle patru patriarhii şi oarecîte mitropolii. Deci dară, cum le ţin, cum le poartă, şi la ce stepenă să află, şi la ce cinste le-au adus şi cu ce orînduieli şi canoane, cît într-acele creştineşti le otcîrmuiescu. Nefiind a mea această poveste de a lungi şi a arăta, las la însuşi aceia carii le poartă, să spuie, şi ei ale lor să dovedească, mai vîrtos singuri patriarşii şi şi mitropoliţii să mărturisească. Însă într-aceasta şi mult îi putem lăuda şi ferici, că încă în cîtă supunere şi robie să află supt păgînescul şi tirănescul jug al turcilor, cît – nici bisérică făr’de multă stradanie şi cheltuială nu pot face, şi prin multe locuri nici cruce afară nu pot scoate, nici alte siavoslovii ale pravoslaviei şi adeveritei credinţe creştineşti aiave nu le pot face. Iară pen toate acéstea şi mai multe, şi mai strînse patemi, credinţa cea direaptă întru Hristos bine încă o cinstescu şi cum pot mai curat o ţin, orînduielile şi dogmele biséricii sfinte a Răsăritului neclătite şi neschimbate le păzesc. Fie dară milă şi grijă şi de ei acelui Hristos Dumnezeului nostru, în carele nesmintit crédem şi pentru al cărui nume nespuse réle şi gréle trag şi pat ei, şi toţi cîţi sunt supuşi varvarei şi turceştii puteri; şi mîntuiaşte, fiiule al lui Dumnezeu, tot trupul cît supt tiranic jugul lor greu pătiméşte şi cu înţelepciunea şi putérea ta, doamne, izbăvéşte norodul tău de păgînă sila lor! Dupre mînie, doamne, pentru păcatele rodului creştinesc, întoarce-ţi mila şi milosîrdia ta cătră dînsul! Nu lui, doamne, nu lui! ci numelui tău cel sfînt dă slavă! Pînă aici dară cerşind istoria, şi acéstea a zice cum cura vorba, şi părîndu-mi că de a le tréce tîmpire era, iată atît scriind, la alţii de mai multe a zice ca acéstea le las, şi la a noastră de rumîni istorie, iară mă întorc. Însă dară, valahii, adecăte rumînii, cum sunt rămăşiţele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, şi cum că dintr-aceia să trag şi pînă astăzi, adevărat şi dovedit iaste de toţi mai adevăraţii şi de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat şi numele, valahi zicîndu-le, au dupre voievodul lor Flac, cum unora le pare, au dupe numele fétii lui Dioclitian, cum mai sus s-au semnat că scrie Bonfinie; că zic alţii, au din cuvîntul galic, adecăte franţozesc, ce zic valahos italianilor, adecăte frîncilor, au măcară altă pricină fie, cum le-au zis, iară ei tot aşa sunt. Iară cum Galien-împărat să-i fie rădicat pe toţi, cum unii au zis, cum mai sus am arătat, că vrînd den Misia şi den alte locuri multe den Elada, să gonească pre goti, carii cuprinsése acéle ţinuturi, au căci să dăznădăjduise de a putea ţinea pe Dachia, cum zicea cel Ioann Zamoski. Iar pentru împresurarea acelor goti, ce şi pre aicea coprindea, acéia încă împotriva crezutului şi a socotelii iaste; pentru că, cum au vrut acel împărat aşa lesne a rădica atîta sumă şi noroade de oameni, cu case, cu copii, aşezaţi pre acéste locuri, fiind mai mult de 200 de ani (că atîta de la Traian pînă la acel Galien era, împărăţind, cum au zis, Traian la anul de la Hristos mîntuitoriul lumii 118, iară Galien la anul 271, dupre cum zice Carion)? Deci dară oameni întemeiaţi ca aceia, şi stăpîni mari şi bogaţi făcîndu-se, şi şi de mari neamuri romane aici întemeiaţi, să-i ia Galien, să-i mute într-alte locuri pre toţi; şi apoi au doar cu aceşti romani, numai ce era aici, vrea acel împărat, măcară şi alţii ca el de nimica şi grozav împărat (că asémene era şi el lui Neron şi lui Domeţian în tirănii şi în alte hlăpii, scriu istoriile) să-şi ţie împărăţiia şi să-şi păzească ţinuturile? Căce, cînd ar fi rămas împărăţia numai cu ostaşii ce avea în Dachia, pre care alalţi mai sus trecuţi împăraţi îi lăsase şi-i aşezase numai ca acéste ţări să păzească, şi eu cu alţii oştiia, cum mai den sus zisele să cunoaşte şi să înţelége, mică împărăţie şi de nimica ar fi fost atunce. Şi aceasta încă iaste au doară şi acelor voievozi şi oameni mari, carii, cum s-au zis, că moşténi să făcuse aici, nu mai lesne le era şi ei a face cum şi alţii mulţi au făcut; şi ei mai pe urmă încă acéia au urmat, de s-au despărţit cînd au început Împărăţia Romană a să pleca şi a să mai îngusta, unul într-o parte de supt ascultarea ei trăgîndu-se, domni lor puindu-şi şi volnici făcîndu-se; alţii într-altă parte să dezlupiia, pănă s-au rupt şi s-au împărţit toată în crăii, în domnii şi într-alte politii, acea una şi întreagă monarhie, cum astăzi aiave să véde, tot de tirănia şi de hlăpiia unor neharnici, necum împăraţi, ce nici numele împărătesc să-l aibă nu li să cuveniia. Deci dară, au nu mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri, să nu asculte decît moştenirile lor înţelinate de atîţea ai, să le lase, şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci? Şi aceasta încă să mai socotéşte că nicăiri urme de ale acelora romani ce au fost în Dachia, ca să fie fost mutaţi cu totul într-altă parte, nu iaste; că de ar fi undevaşi în Elada, şi astăzi, au limba, au alte sémne de ale romanilor s-ar vedea şi s-ar cunoaşte, cum şi în Ardeal şi pe aicea şi pe unde au fost aceia, pănă acum aiave sunt. Însă, aceasta nu să tăgăduiaşte, cum viind vreun greu de alte părţi, sau de alte neamuri călcîndu-se ţări ale unii împărăţii, sau măcară acea împărăţie vrînd să facă oaste mare ca să meargă asupra altora, cum du pen toate părţile şi du pen toate ţinuturile ei nu aduce şi nu strînge oaste? Cum şi atunce acelui Galien au altui măcar împărat să va fi întîmplat, de va fi trimis şi aici de va fi rădicat ostaşi, ca să meargă să scoaţă pe acei goti ce călca şi împresura céle ţinuturi ce s-au zis, în Elada şi Misia. Care de crezut iaste că şi de aici oaste s-au dus, şi pe unii doară ca să-i şi aşaze acolo, însă carii mai sprinteni şi de aşezat vor fi fost. Căce iată şi semnu chiar avem pe cei coţovlahi, cum le zic grecii, ce vedem că şi pănă astăzi să află şi sunt, însă puţini acum rămaşi, pentru carii viind cuvîntul, gîndiiu că nu fără cale va fi a mai întinde de ei voroava, ca să se ştie ce sunt Sunt dară aceşti coţovlahi, cum ne spun vecinii lor şi încă şi cu dintr-înşii am vorbit, oameni nu mai osebiţi, nici în chip, nici în obicine, nici în tăriia şi făptura trupului, decît rumînii, ceştea, şi limba lor rumînească ca acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu de ceastă proastă grecească şi cu turcească, pentru că foarte puţini, cum s-au zis, au rămas la nişte munţi trăgîndu-se de lăcuiesc. Carii să tind în lung de lîngă Ianina Ipirului pănă spre arbănaşi lîngă Elbasan, în sate numai lăcuind, săvai că şi mari unele sate. Zic că sunt şi oameni cu putére în hrana lor, de carii şi mare minune, iaste, cum şi pănă astăzi să află păzindu-şi şi limba, şi nişte obicéie ale lor. Aceştea dară şi limba ş-au mai stricat, şi ei s-au împuţinat, derept că şi ei desăvîrşit supt jugul turcescu cu acei greci dupre acolo s-au supus, unde şi stăpînire, şi blagorodnia, şi tot ş-au pierdut. Şi poate-fi că nice dintîi aşa mulţime nu va fi fost de dînşii. Că iată acum şi cîţi sîntu, mojici şi ţărani sînt, şi locurile lor cu greu de hrană fiind, pentru multa piatră şi munţi ce sînt de lăcuiescu, să împraştie şi să duc mai mulţi pen céle oraşe mari turceşti de să hrănescu; şi pe acolo mai mulţi amestecîndu-se, şi limba, cum am zis, foarte ş-au stricat, şi ei puţini au rămas. Zic şi aceasta că de-i întreabă pre ei neştine: Ce eşti? el zice: vlahos, adecăte rumîn; şi locurile lor unde lăcuiesc le zic Vlahia [cea mare]. Pare-mi-să, zic, că ei grăind, mai mult îi înţeleg ceştea rumîni decît ceştea grăind ceia să înţeleagă; însă şi unii, şi alţii cu puţinea vréme într-un loc aflîn-du-se şi vorbind adése, pe lesne pot înţelege. De crezut dară iaste că şi acei coţovlahi, dintr-aceşti rumîni sînt şi să trag; şi într-acéle vremi ce Galian au alt împărat, au rădicat o seamă dintr-înşii de aici şi i-au dus de i-au aşezat pe acolo, au rămas şi pănă acum. Coţovlahi le zic grecii, rîzîndu-i şi batjocură făcîndu-şi de dînşii, adecăte, şchiopi, orbi, blestemaţi, hoţi, şi ca acéstea le zic că sînt. Şi cîţi au fost de acel feliu pe undevaşi, i-au adunat de i-au dus pe acolo; precum şi de ceştea rumîni dupre aici rîd şi încă destule cuvinte grozave le zic şi de nimic îi fac, şi că din hoţi să trag povestesc şi băsnuiesc între ei. Ci de aceasta, căci grecii ceşti dupre acum rîd de rumîni şi grăiesc aşa de rău, au socoteală mare; pentru că văzînd şi ei pe toată alaltă lume rîzînd de dînşii şi batjocorindu-i, au stătut şi au obosit şi ei pen gunoaiele lor, ca cocoşii, părîndu-le că au mai rămas cevaşi vlagă şi de ei: unde văd zugrăviturile celor vechi ai lor, ei întru dînşii îşi fac mîngîiare şi bucurie, soţii părîndu-le că au pe cinevaşi batjocorii lor. Căce cu direptul neştiind aceştea şi necitind céle ce oarecînd şi stăpînii lor au avut mare ajutoare şi folosuri împotriva vrăjmaşilor lor de aceştea rumîni, cînd şi Odriiul l-au izbăvit din mîna frîncilor, carii îl ocolise şi-l lua, şi iară lor grecilor l-au dat, cum scrie şi Bonfinie într-a doao decade-i, carte a şaptea. Şi alte multe bune şi ajutoare le-au făcut, cum mai nainte voi arăta. Ei grăiesc céle ce le par în ochi şi în plăcére că sînt cevaşi şi nu ştiu ce zic. Au doară căci sînt nemulţămitori şi necunoscători binelui, că foarte au fost un neam nemulţemitori şi ei cum istoriile arată. Şi şi pănă astăzi ori în ce ţară merg, cum să zice zicătoarea, „arama-şi arată”, faptele lor cinstea micşorînd şi împilînd; au mai bine să zic să-i iertăm şi să ne fie milă de ei, căce şi grăiescu de acélea şi hulesc pe alţii, căce fiind ei scăzuţi den toate şi lipsiţi, şi supăraţi sînt foarte. Deci asémenea fac şi ei ca ceia ce sînt au în robie, au la închisori, au în strînsori de alte nevoi, au la sărăcie, au la alte [ne]norociri şi mai strîmtori, cum obiciuiaşte lumea de aduce; şi atîta le aduce, cît niciodată nu lipsesc de la neamul omenescu ca acélea, cînd unuia, cînd altuia descărcîndu-se; décii de marea-i supărare îi pare că toţi oamenii îi strică, şi aşa pe toţi, şi bănuiaşte, şi huléşte, părîndu-i că cu acélea îşi mai oteşaşte şi-şi răcoréşte doară patimile sufletului şi simţirile trupului. Că nimeni nici s-au mai aflat în lume asémenea lui Iov, carele toate ca acéle réle şi mai multe să-i vie pe lume şi să rabde, şi să tacă la toate, pe nimeni vinuind, pe nimeni blestemînd pănă în săvîrşit, cum Biblia sfîntă în viaţa lui scrie şi adeverează. Ci dară, grecii acélea pătimind, de supărare părîndu-le că alţii ar fi în pricină, nu ei însăşi, de a fi aşa, hulesc şi grăiesc pe alţii de rău, neuitîndu-se să vază pe dînşii, ce şi cum sînt. Dirept aceasta dară, iaste să-i iertăm şi să le credem, pentru că zic dascălii şi înţelepţii că crud şi tiranic lucru iaste şi foarte fără de minte neştine să mai mustréze şi să mai pedepsească pe unul ce în pedeapsă şi în nevoie au căzut. Că destul îi iaste aceluia acéia; nu trebuie rău pentru rău a mai adaoge, ce într-acéia lăsîndu-l, încă mîngîiare decît să poate şi ocrotire să-i arătăm, asémenea pătimaşi şi nenorociţi socotindu-ne, că putem ajunge şi putem fi fără de zăbavă şi fără véste. Însă a să şti şi aceasta trebuie, mi să pare, că nu numai unii den neştiuţii greci zic, cum că rumînii nu pogoară den ostaşii şi bunii romani, den carii s-au zis de multe ori că au lăsat Traian aici, ci din răi şi hoţi, carii iar romanii i-au trimis într-acéste părţi de loc, ce şi alţii aceasta o bănuiesc. Că iată citesc létopiseţul moldovenesc, carele fiind eu încă în Moldova, l-am găsit la Ioniţă Racoviţă, carele era comis mare, om de cinste şi de socotinţă, care létopiseţ, zic, că iaste făcut de un Uréche vornicul, om învăţat să véde că au fost şi om tocmit de cîte să par că au scris el. Acel dară létopiseţ luundu-l (carele am pus de l-au şi prepus şi l-am adus aici ca să se afle şi în ţară) şi citindu-l găsesc – însă nu ştiu de cine scris, de Uréche, carea nu crez, cum şi unul ce l-au prepus – acel létopiseţ mărturiséşte, că nu iaste zisă aceasta de Uréche vornicul, au de cine, că zice că dintr-o hronică ungurească au aflat de ijderenia moldovenilor acéstea, care iată, că cuvintele lui puiu aicea: „Scrie, zice létopiseţul unguresc, că oarecînd pre acéste locuri au fost lăcuind tătari, mai apoi plodindu-se, şi înmulţindu-se şi lăţindu-se s-au tins de au trecut şi peste munţi la Ardeal; şi împingînd pe unguri den ocinele sale, n-au mai putut suferi, ci singur Laslău, craiul unguresc, carele îi zic că au fost vîlhovnic, s-au sculat de s-au dus la împăratul Rîmului, de au cerşut oaste într-ajutoriu împotriva vrăjmaşilor săi, ci împăratul Rîmului alt ajutor nu i-au făgăduit, ci i-au dat răspunsul într-acesta chip, de i-au zis: «Eu sînt giurat cînd am stătut la împărăţie, om de sabia mea şi de giudeţul mieu să nu piiaie. Pentru acéia mulţi oameni răi s-au făcut în ţara mea şi cîte temniţe am, toate sînt pline de dînşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voiu da ţie să faci izbîndă cu dînşii, şi eu să-mi curăţescu ţara de dînşii. Iară tu în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-i dăruiesc ţie», şi de sîrg învăţă de-i strînseră pre toţi, la un loc, du pretutindenilea şi i-au semnat pre toţi de i-au arsu împrejurul capului, de le-au pîrjolit părul cu un fier aprins. Care semnu trăiaşte şi pănă astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramureşi, de să celhuiesc oamenii cu cărare împregiurul capului. Deci Laslău-craiu daca au luat acel ajutoriu tîlhărescu de la împăratul Rîmului, au lipsit la Ţara Ungurească şi de-acii pe cîşlegile născutului, cu toată putérea sa, s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut muntele în ceasta ţară, pe la Rodna, pre care cale şi sémne pe stînci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău-craiu. Şi aşa gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre ceşti tătari, carii au fost lăcuitori la Moldova, de i-au gonit pănă i-au trecut apa Siretului. Acolo, Laslău-craiu, ce se chiamă leşaşte Stanislav, stînd în ţărmurile apei, au strigat unguréşte: , ce să zice rumînéşte: place-m[i], place-m[i], sau cum ai zice: aşa-m[i] place, aşa-m[i] place. Mai apoi daca s-au descălecat ţara dupe cuvîntul craiului ce au zis săretem, au pus numele apei Siretul. Şi dupe multă goană ce au gonit pe tătari, i-au trecut peste Nistru, la Crîm, unde şi pănă astăzi trăiescu. De acolo s-au întors Laslău-craiu înapoi cu mare laudă şi biruinţă, sosind la scaunul lui în zioa de lăsata-secului, iproci.” Acéste basne şi ca acéstea într-acel moldovenesc létopiseţ am văzut şi am cetit de pogorîrea şi ijderenia, adecăte cum ar fi fost dintr-acei tîlhari şi furi ce au fost adus Laslău-craiu, acela ce zice, iproci. Ci nu ştiu cu ce îndrăzneală şi cu ce neruşinare, acela ce va fi scris întîi o va fi făcut! Că de o va fi luat din Hronica ungurească, care eu încă nu am văzut, nici de la altul am auzit una ca acéia, iară poate-fi pentru că pururea şi nevindecaţi şi ungurii au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi rumînilor, şi atîta cît de ar fi putut, ar fi supus pe toţi supt jugul lor, cum şi pe mai multa parte den cîţi să află acum în Ardeal i-au supus şi i-au făcut [i]obagi cum le zic ei. Săvai că în Ardeal sînt şi alţi némişi rumîni mulţi şi Maramurăşul tot. Iară afară dintr-acéia, mare parte şi din boierimea lor încă sînt şi să trag den rumîni, ce numai stăpînirea acei ţărî şi astăzi fiind calivină şi ei slujind la curte s-au calivinit, şi aşa tot unguri să chiamă: schimbîndu-şi credinţa ş-au schimbat şi numele de rumîni. Ci dară acela ungur, au ce va fi fost, nu ştiu, de au băsnuit şi au visat ca acélea a zice, să véde că de puţină ştiinţă şi socoteală au fost. Pentru că de au fost şi vrăjmaş, acelui neam de a-l face tot de tîlhari şi de furi, nesimţitoriu au fost, nimic [din] ceia ce-i putea sosi şi veni pe urmă chibzuind, adecăte că vor rîde toţi si vor ocărî răutatea şi neştiinţa lui, băbeşti basne şi nesărate vorbe la cei dupe urmă oameni lăsînd în povéste, căruia multe sînt a i să zice împotrivă şi a-i dovedi minciunile. Ci ca să nu fiu prea lung în vorba acestor bălmăjitori, cu atîta fieştecare gînditoriu şi cu minte poate cunoaşte şi să poate domiri, cum acéia ce au zis n-au fost, nici au putut fi, mi să pare. Întîi că acel împărat al Rîmului, la care zice că au mers Laslău-craiu de au cerşut oaste ca să scoaţă pe tătari şi i-au dat acel fel de oameni, cînd să fie fost, nu-l dovedéşte, nice împărat ca acela, carele nici un tîlhariu, nici un fur, nici nici un om rău în toată împărăţia lui să nu să omoară şi să nu să pedepsească, nu să citéşte nicăiri, nici s-au auzit, nici să aude, nice poate fi, pentru că într-alt chip nimeni într-acea ţară n-ar fi trăit şi nici o lége, sau vreun obiceaiu n-ar fi fost, care lucru iaste împotriva firii şi a tuturor limbilor. A dooa dar, cîtă sumă de ai au împărăţit acel împărat, ce au fost aşa blestemat, nu bun, căce bunii şi direpţii au legi puse şi nemişcate le ţin, ca să poată sta politia şi soţiirea omenească, ca nici cei tari şi mari să nu asuprească şi să calce pe cei mai slabi şi mai mici, nici cei mici să nu năpăstuiască şi să ocărască pe cei mai mari, nici unul de la altul să răpească şi să ia fără de tocmeală şi fără de lége. Acum dară zic, cîtă sumă de ai au stătut acel împărat, aşa ca să se strîngă atîta tîlhărime de multă, cît să se facă oaste ca acéia mai fără număr, de să scoaţă şi să gonească mulţime nespusă de tătari, dupe acéste locuri ce le cuprinsése atuncea. A treia dară, pot tîlharii, şi furii şi carii asémenea lor sînt să ţie şi să aşaze domnii şi stăpîniri, carii cu sutele de ai să stea şi să se păzească? Şi mai vîrtos toţi, neales nici unul, tot tîlhari şi oameni răi fiind, a cărora minţile şi gîndul tot la răpiri şi la cîştiguri le sînt, ce stăpînire pot tocmi? Semnu dară iaste, dupe zisa aceluia, că din răotate şi den netocmeală să ţine şi stă lumea, nu dintr-acélea să strică şi să piiarde. Cum şi scripturile, şi toată fiinţa, şi singure simţirile sceasta adeverează şi cunoaşte, cum că din neorînduială, den nedreptate şi din răotate să strică si să mută împărăţiile şi toate. Unde dară şi alte mai multe sînt a-i dovedi, cum zişi şi a-i arăta neştiinţa acelui carele măcară va fi fost şi zis acéia. Şi şi den tătarîi ce el zice, numai că din Ardeal şi din Moldova pănă la Crîm i-au gonit, unde să află şi acum, să poate adeveri, că fără de lucru au grăit; cum şi mai nainte vom vedea de acei tătari de unde sînt şi cum au venit şi la Crîm, unde şi pănă astăzi şăd, ci dară să-l lăsăm la gînd, cum paremia de arapi iaste. Iară cine va vrea altul, crează, căce a créde adevărul sau minciuna în volniciia omenească iaste. Însă şi moldovénii de poftesc acéia ale aceluia povestite, să ţie şi să crează, cum dintr-aceia ei pogoară, volnici vor fi. Şi neamul şi ijdereniia lor de la acei tîlhari şi furi de vor vrea să-l mărturisească, încă în voie le va fi, doară zicînd că au şi cevaşi cale de a mai créde. Şi aşa, de vréme ce începăturii pogorîrii lor can de-acolo încep a-i da cap, zicînd adecăte că nişte păstori den Maramureş umblînd cu dobitoacele lor pen munţi, au dat peste o fiară, ce-i zic ei buor, pre carea gonind-o o au trecut munţii şi aşa ieşind în Moldova, au văzut ţară frumoasă şi de hrană, iproci. Apoi s-au întors la ai lor şi spuindu-le de acel loc, s-au adunat mai mulţi păstori şi de alţii, şi au venit de au descălecat acolo. Şi ca acéstea multe povestesc, carele puteţi vedea în létopiseţele lor, mai ales ce zic ei de dînşii, măcară că-mi par că multe nu-s adevărate. Căci iată şi aici împotrivăşi grăiaşte cel ce au scris acel létopiseţ (însă nu zic de Uréche), că mai sus zicea că Laslău-craiu au scos pe tătari dintr-însa şi apoi o au lăcuit ei, iproci, acum zice că o au găsit pustie păstorii Maramurăşului şi aşa den ei întîi s-au descălecat, iproci. Însă ce iaste de acélea nu mai cerc, ci numai daca din păstori îşi fac moldovénii începătura, poate le zice neştine măcară şi glumind (iar nu cu adevăr), că can dintr-acéia sînt. Dirept că păstorii necuvîntătoarelor dobitoace, de nu toţi sînt furi, iară gazde de furi tot sînt, iproci. Iară noi într-alt chip de ai noştri şi de toţi cîţi sînt rumîni, ţinem şi crédem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrîni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumînii, sîntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi rumînii aceştea. Însă rumînii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovénii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fîntînă au izvorît şi cură. Nu zic însă că toţi, toţi cîţi astăzi să află lăcuitori într-acéste ţărî, că sînt toţi rumîni, că acéia nici au fost, nici iaste, nici nice într-o ţară cîte putem şti că sînt în emisferiul nostru, ce mai mulţi streini şi veniţi dupe-ntr-alte ţărî. Însă mai vîrtos cei ce să află şi pănă astăzi mai blagorodni şi mai de folos neamuri, unii sînt den sîrbi, alţii den greci, alţii den arbănaşi, alţii den frînci, alţii dintr-alte limbi. Că şi domnii încă mai mulţi den streini au stătut, cum şi Băsărăbeştii să trag de neam sîrbesc şi alţi domni de alte neamuri, cum în vieţile lor să va arăta, încă cîţi să vor şti den ce rod au fost. Ca acéstea dară neamuri de tot feliul, viind ei aici, şi căsătorindu-se, şi amestecîndu-se cu lăcuitorii pămînturilor şi aşezîndu-se, fiind dintr-aceia mai mulţi vrédnici şi destoinici, rămîind moşténi şi numele de a să chiema rumîni. Aşadară mai mulţi şi aici de aceia sînt şi de aceia să văd, că mai de-a firea sînt; că nice unul nu e, mi să pare, din cîţi mai nainte să văd astăzi şi la curte că sînt, a cărora au tată-său, au moşu-său, au stremoşu-său, au tatăl stremoşu-său, au cevaşi mai în sus, care să nu fie fost au sîrbu, au grec, un alt cevaşi neam strein, au măcar armean, din care, zic, că să trag şi rudénii, care şi ei încă de cîndvaşi şi cîtvaşi neam au fost şi bogat, şi cinstit încă. Ci dară cum să zice şi aici, amestecaţi cu de altfel de oameni, cum şi pen toate ţărîle sînt. Că iată şi la Moscu – lasă altele – că mai mulţi să trag den fel tătărăsc şi leşesc, mulţi şi de alte féliuri multe decît hireş moscalii sînt, însă de cei mari zic. Tac de turci că-mi pare că nici unul neaoş turc nu e, ci den tot feliul de limbi amestecaţi şi cum sînt aiave tuturor iaste, şi încă tuturora turci le zicem, celorlalţi tot moscali, şi altora iar aşa, cum şi cestora tot rumîni, cîţi lăcuitori şi moşnéni să află aici. Că nici un rod osebit de oameni în véci poate rămînea în lume, nici feliurile limbilor în mii de ani tot acélea neschimbate şi nemutate pot sta. Că nimic supt soare iaste stătătoriu, ci toate cîte sînt, în curgere şi în mutări sînt zidite de vécinica lui Dumnezeu înţelepciune şi putére. Acéstea dară de aceşti rumîni pănă aici de unde din’ceput pogoară cu a multora mărturii s-au zis şi s-au dovedit. DUPRE CE AU RĂMAS RUMÎNII ÎN DACHIA MOŞNÉNI, CÎT SUPT ASCULTAREA ÎMPĂRAŢILOR ROMANI AU STĂTUT ŞI APOI LA CE AU MAI AJUNS Aşa deci rămîind romanii în toată Dachia păzitori şi moşténi pen cetăţi şi pen ţinuturi, împărtindu-şi pămînturi şi locuri, avînd voievozii lor, cîtăvaşi vréme s-au tras aşa şi au stătut. Însă nici numele lor într-alt feliu să mai mutase şi să mai schimbase, să le zică vlahi sau într-alt chip, ci oastea romană cînd să vorbiia de dinsa, iar cîndu nu, dachi să chiema; şi tot dachi încă multă vréme încoace şi de mulţi să numiia, pentru că şi din dachi şi gheti era încă mulţi rămaşi, cum şi mai sus s-au zis, că nu s-au putut stinge toţi oamenii dintr-o ţară, cum nice să poate, ci tot au rămas. Numai ce deodată atuncea proaspătă mutarea-le fiind şi necrezîndu-i, la dregătorii şi la altele ale ţării nu-i trăgea, nici îi amesteca, pentru ca nu aducîndu-şi aminte de cea dă curînd volniciia lor şi de stăpînirea lor ce au avut şi cum au pierdut să nu să hiclenească şi iar să se scoale împotriva romanilor. Cum s-au şi mai ispitit de au făcut, numai cît au răsuflat oareceşi şi soţii de ajutor ş-au găsit. Că iată în urma lui Traian împărăţind Adrian, oareceşi s-au mai ispitit a să răzmiriţi, ci curînd i-au potolit. Iară mai mult şi în zilele lui Antonin celui blînd şi milostiv, carele, cum scriu istoriile, nici unuia el a face rău nu începea, nici el războiu asupra cuivaşi n-au rădicat (zicînd pururea cuvîntul lui Sţipion, carele zicea, că mai bine multu va a păzi pe un cetăţean şi pămîntean de ai lui sănătos, decît ar ucide o mie de vrăjmaşi), pănă cînd nu alţii începea a să hicleni şi a să rădica împotriva lui. În zilele acestui Evsevis-împărat, iară aflînd dachii vréme şi soţii găsindu-şi pe un neam ce-i zicea alani, s-au sculat spre romani. Ce şi acest Antonin, deci, trimiţind oaste asupră-le, i-au biruit şi i-au zdrobit. Dupre acéia, deci mai aşezîndu-se, cum s-au zis, multă vréme trăgîndu-se, supt acea împărăţie s-au ţinut şi au stătut, săvai că hotărît şi ales pănă în ce vremi s-au purtat tot aşa şi neclătiţi s-au aflat ascultători, adevărat nu ştiu, că nici aşa ales scris n-am cetit la alţi[i]. Măcară şi acei dachi, măcară şi acei romani, carii apoi de multa vréme prentatîţea ani tot într-un loc trăind şi lăcuind, şi bine unii cu alţii amestecîndu-se pen rudenie, unul luund fata altuia, altul feciorul altuia, atîta s-au amestecat şi s-au unit, cît mai pe urmă împreună tuturor dachi le zicea, pănă cînd grecii scriitorii întîi, zic toţi, că le-au schimbat numele de le-au zis vlahi. Avem şi acest semnu, că atîta să unise acei romani de aici cu acei dachi, cît nu s-au mai despărţit apoi între dînşii nici cînd s-au rupt den Împărăţiia Romană şi au intrat pentre dînşii alte limbi, ci tot într-una s-au ţinut şi au rămas şi pănă astăzi. Însă romanii, carii era tot mai varvari, îi ţinea pe dachi, cum şi era şi să véde, căci cînd să mîniia şi să certa între dînşii, în loc de ocară cum s-ar zice, romanul zicea celora: dac, adecăte „înţelége, varvare”. Care cuvînd şi pănă acuma să aude de cîte vreun rumîn de cei bătrîni, la carii au mai rămas doară cîte o urmă de acei mai bătrîni, den om în om păzindu-se, carii ca aceştea ţin şi au şi cîte un cuvînt de acélea. Că iată, cînd vor să cérte sau să zică în loc de ocară vreunul om ce-l véde moale, căscăund şi blestemat, îi zic: dac, care va să semnéze acéia ce zicea pe atuncea. Iară de unde răsărindu-le acest nume de la Flac voievodul lor, cum s-au zis mai sus, au din ce întîi şi de cînd au început a le zice aşa, care şi pănă astăzi şi la greci, şi la latini, şi la alte limbi, şi pen toate scrisorile şi istoriile să trage şi să zice, eu încă ca Carion zic, ce zice în hronica lui, într-a patra-i carte şi cu Martin Cromer, ce într-a doaosprezéce-i, unde istoréşte ijderenia şi lucrurile léşilor scrie, că nu ştiu acéia, nici de unde să-i dea cap nu pot. Poate-fi că nici ei neaflînd mai denainte de cinevaşi istorite, mai bine au tăcut, zicînd adevărul fără ruşine, că nu ştie, decît să minţă, făcîndu-se a şti cele ce nu ştie. Că aceia de fac aşa, adecăte de céle ce nu ştiu şi céle ce nu cunosc, zic că cunosc, iaste a trufaşilor şi a deşerţilor, părîndu-le că mai cu ruşine le iaste a zice că nu ştiu şi nu cunoscu cel[e] ce nu ştiu şi nu iaste adevăr, decît a minţi şi a zice că cunoaşte şi ştie cel[e] ce nu ştie. Şi nu să domiresc că mult mai mult şi mai mare iaste ruşine a zice minciuna că ştie, decît a zice adevărul că nu ştie. Cari apoi şi una, şi alta să dovedéşte. Săvai că şi a zice cel[e] ce ştie că nu ştie, iaste răotate. Ci de aceasta dară şi eu lăsînd şi de a mai scurma altele, nu-mi mai bat capul; iar cine va vrea a fi şi mai grijuliu şi mai ştiut de a afla cap, cérce, ca doară va afla, cetind a altora şi a multora cărţi foile întorcînd. Însă, dupe acéstea, iată nici un lucru cîte sunt supt lună stătătoriu şi neschimbat nu poate fi, nici în nenumăraţii ani pot tot într-acelaşi chip sta, ci toate sînt în mutări şi în stricăciuni zidite, cum s-au zis şi să cunoscu. Dirept acéia iară zic, toate cîte sînt aşa fiind, aşa hotarăle lor, cari, pănă nu ajung la acélea, nu-şi ia fieştecarea cel ce iaste a fi de dînsa. Aşa den noianul şi preaadînca înţelepciunea lui Dumnezeu, mai nainte de véci fiind orînduite, cari noao oamenilor, acélea, cum sînt şi cum vin, foarte ascunse şi întunérec ne sînt. Ci dară cum zic şi filosofii, că toate cîte sînt în naştere şi în stricăciune stau, adecă una stricîndu-se şi putrezînd, alta să naşte şi să face, cum vedem la toate seminţele; şi pănă nu putrezéşte una, nu naşte alta; şi pănă nu naşte alta, nu putrezéşte céialaltă. Nici pănă nu să strică un chip, nu să face alt chip. Deci, pe cum vedem la céste fireşti, cari iară putérea lui Dumnezeu pren fire le lucrează, adecăte le naşte, le créşte şi le păzéşte. Şi iară aşa înfăşurîndu-se şi desfăşurîndu-se de la zidirea lumii, pănă la sfîrşitul ei vor fi. Aşadară şi în céle politice pricépem şi cunoaştem că nu-s stătătoare nice unele; ce şi avuţii să pierd şi domnii să strică şi împărăţii să mută şi să strămută; şi toate ca acéstea, unii pierzînd, alţii găsind, de la unii fugind, la alţii nemerind, orbul noroc, cum îi zic şi-l zugrăvescu. Şi iară una stricîndu-se şi perind, alta făcîndu-se şi crescînd, precum cetim şi sémnele aiave, vedem toate şi cunoaştem, de cînd iaste lumea cîte domnii şi crăii, cîte monarhii au fost, care din mici începături şi necunoscute, la cîtă mărire şi putére au venit şi apoi dintr-atîta de mari, la cîtă micşorare şi la cîtă surpare şi stingere au sosit, cît unele nice să mai ştiu, nici să mai pomenescu. Altele iară, monarhii mari, groaznice şi putérnice s-au pierdut şi în cenuşa lor arzînd s-au îngropat, cum au fost céia a Siriilor, carea 1.300 de ani au stătut; şi aşa cu Sardanapal, cel dupe urmă monarhu al lor perind şi arzînd, s-au stins şi la Vavilon au rămas dupe acéia cîtvaşi pînă cînd Baltasar, cel dupre urmă craiu al Vavilonului, împreună cu dînsul au perit şi de la ei toată monarhia la persi au venit. A persilor iarăşi în mărie crescînd şi lăţindu-se, mai mult de 200 de ani au împărăţit tot aşa monarhi, pănă cînd la elini au venit Alexandru cel Mare, feciorul lui Filip, biruind desăvîrşit pe Darie Codomanul, cum zice Şleidan, cu carele şi monarhia li s-au prăpădit şi la dînsul au rămas. Alexandru dupe acéia monarhu stînd, cît de mare şi de tare au fost şi cît s-au întinsu şi alţii mulţi scriu. Iară şi Cfintul Curţius romanul, Plutarh în Viaţa lui ce istoresc şi Diodor Sicheliotul într-a 17 carte a istoriilor lui ce face, destul şi pe larg arată. Deci de la dînşii cineva citind, să poată şti şi cunoaşte ce şi cît au fost, săvai că el însuşi puţin au împărăţit, deci au murit. Iară alalţi apoi domni şi voievozi ai lui, măcară că împărţise ţărîle de oblăduia ei osebi, iară încăşi şi ei cîtvaşi şi mult încă acea împărăţie au mai ţinut, pănă cînd cea mai putérnică şi mai mare decît toate acéstea [Roma] au răsărit şi au venit foarte din mici şi slabe începături. Întîi, cum zice şi Ioann Şleidan, că den nişte păstori întîi şi necunoscuţi, au ajuns apoi stăpîni lumii toate, cum şi alţii mulţi scriu. Iar şi Tito Livie Padovanul den’ceput şi pe larg istoréşte de dînsa. Această dară împărăţie atîta s-au înălţat şi s-au mărit, cît nu numai de la greci, adecăte de la elini, monarhia au luat, ce şi pe alte multe domnii şi crăii au supus şi au ţinut, cum şi mai sus s-au zis. Şi aşa mare şi tare au stătut mai mult decît 200 de ani, pănă cînd începînd şi ia a să pleca şi împăraţii între dînşii a să certa şi împărăţiia de la Roma la Vizandia a să muta, unde şi Noaoa Roma şi Constandinopolis – şi numai Ţarigrad, sîrbii – şi împărăteasa tuturor cetăţilor să chiema şi pănă astăzi să zice. Dupre acéia, deci, şi toate crăiile şi şi toate domniile cîte era supuse supt acea ună monarhie, au început a să dezbate şi a să rumpe dintr-însa fieştecarea, iarăşi puindu-şi domnii lor, craii lor, cum au făcut. Afară dintr-acéia, unii încă nu să îndestulise cu a lor osebire numai, ce şi mai la mari s-au întins, unii de la alţii luînd şi ei ca să fie mari. Apoi dupe acéia, deci, şi vrăjmaşii carii era mai de laturi, au început a călca şi a vătăma acea împărăţie, pănă cînd iată o parte mare de acea monarhie supt jugul turcului supusă iaste şi céialaltă parte încă aşa a ajunge primejduiaşte. Că iată şi astăzi vedem (den depărtarea şi urgia lui Dumnezeu, ce iaste pe noi, pe creştini, pentru nenumărate păcatele noastre) că, supun şi iau multă parte şi de acéia. Aceasta întîi întîmplîndu-se a o face părţile Apusului, adecă de a să despărţi de acea monarhie, că mutîndu-se împărăţia cum s-au zis, la Vizandio, unde Constandin cel Mare au făcut cetatea, dupe moartea lui la feciori trei împărăţia împărţindu-se, puţină procopseală a fi de dînsa au început. Aşa deci, gîlcevile dintr-un împărat într-altul adăogîndu-se şi fieştecare mai mare vrînd să fie, unul într-o parte, alta într-alta trăgîndu-se şi pizmuindu-se, atuncea dară mai pe urmă aflîndu-şi vréme, fieştecarele au început, cum s-au zis, a să face stăpînu osebi şi din sineşi poruncitoriu. Că italienii, adecăte frîncii, cum le zicem noi acum de la vréme, necum de împăraţii ce era la Ţarigrad mai asculta, ci încă nici acolo în Italia împărat, de la Valentian al treilea încoace, carele acela cel dupre urmă împărat samoderjeţ Apusului au fost pînă la Carol, ce-i zic cel Mare, feciorul lui Pipinie, craiului de Franţa, carele cu direptul dupre bunătate-i, înţelepciune-i şi vrednicie-i ce au avut, cum istoriile arată faptele lui, vrédnic au fost, mare să-i zică şi împărat să fie. De carele încă zic toţi de ar fi mai trăit el, ar fi scos toată creştinătatea de supt jugul şi robia păgînătăţii turceşti şi ar fi răscumpărat dupre dînşii sîngele cît au vărsat acei tirani, creştinescu. Ci poate-fi că pentru nespuse păcate şi neplătite încă ale creştinilor diréptatea lui Dumnezeu, atuncea acéia n-au lăsat a să face. Dirept acéia nici pe acel Carol a mai trăi au vrut. Însă şi acesta măcară că împărat a fi l-au priimit, căce îi şi supusése. Iară Italia n-au mai fost scaunul împărătescu, ci în Ţara Nemţască, cum înainte să arată. Nici mai pre urmă n-au priimit să aibă, adecăte un samoderjeţ, să fie, ci fieştecarele, cum am zis, să fie singur mare şi stăpîn au poftit care-i mai pe urmă au şi făcut. Că iată şi astăzi într-acea Italie să află nu o stăpînire numai, ci mai multe de şapte-opt cu respublicele ce le zic (adecăte otcîrmuire de obşte), cum iaste Veneţia, Ghenova. Şi Florenţa au fost pănă într-o vréme, apoi o au supus unul dintru dînşii nu prea de multă vréme, carele era mai bogat şi mai cu rudenie, de-l chiema Cozma de Mediţi, şi s-au făcut domnu, singur stăpînitoriu, dîndu-i încă papa şi titulaş, de-i zic ei acum gran duca de Fiorenţa, dentr-al căruia neam tot unul dupe altul trăgîndu-se şi pînă astăzi iaste domnu. Însă peste toţi, cap într-acea Italie cu stăpînire iaste papa, carele nu numai la ale biséricii şi la clirici iaste mai mare şi să améstecă, ci şi la céle mireneşti şi la stăpîniri, ca acélea multe crăiaşte; şi mai vîrtos, de cînd s-au despicat şi s-au despărţit de bisérica Răsăritului şi de pravoslavnicele dogme, de atuncea nu numai ca un patriarh, ci mai mare întru rînduiala ţercovnicilor, au priimit, ce şi în bisérică şi în politia mirénească monarh să fie. Care aceasta iaste cea mai mare şi mai întîi pricina stricăciunii şi surpării monarhiei romane, lăsîndu-se şi zmulgîndu-se den împărăţiia de la Ţarigrad, care acolo scaunul Costandin cel Mare mutase de la véchea Romă, chiemîndu-l Nooa Roma. Şi credinţă cu înnoite dogme decît bisérica cea bătrînă şi adevărată a Răsăritului, şi împăraţi osebi au început a-şi numei, blagoslovindu-i sfinţia-sa papa. Şi le-au dat şi tituluş de ei, a să zice şi a să scrie: împăraţii romanilor şi pururea avgusti. Iară împăraţii Ţarigradului să se zică: ai Răsăritului împăraţi şi şi ai grecilor, şi aşa şi istoriile lor îi scriu şi-i zic. Aceştea dară împăraţi cărora papa, cum s-au zis, le-au dat tituluşul de a să chiema împăraţi ai Apusului, iară de la Carol cel Mare au început, în Ţara Nemţească i s-au aflat locul de a fi. Că în Italia, la Roma şezînd, cum s-au zis, iaste cap domnilor şi cîtvaşi ţinut ţine papa şi apoi că nici ar fi putut fi atîta de mare papa, cum iaste, de ar fi fost împărat acolo. Şi alţii cîţivaşi duci şi feliuri de feliuri de stăpîniri sînt, care a le istori toate acum nici a mea vorbă iaste, nici prea lungu într-acéstea îmi trebuie să fiu, ci numai şi aceasta încă o zişi, pentru ca pe scurtu să cunoaştem cine au fost mai mult şi mai întîi pricina micşorării şi stricării monarhii romane. Dupe acéia deci, s-au osebit spaniolii, franţozii, némţii şi în scurt toate alalalte ţări şi părţi ale Apusului, craii lor puindu-şi şi domni şi alte răspublice făcîndu-se, adecăte mai de obşte lucrurile lor otcîrmuindu-şi, nu unul numai samoderjeţ să poruncească. Care acéstea cui iaste poftă mai pe deplin şi mai pe larg a le şti, şi alte cărţi vază, iară şi a lui Filip Colverie gheograful şi pe Gulielmu Blaut în ce au făcut, adecăte în Privéliştea încungiurării tot pămîntului caute. Însă toţi aceştea ale biséricii, cum zic ei, ai Apusului dogme au apucat şi să zic că sînt catolici. Cărora ai noştri luund de la greci, pentru ca să se înţeleagă mai bine ce sînt, le zic papistaşi, adecăte mai mult cred într-ale papei, decît într-ale adevărului, zicînd şi aceasta (carii mai multe alalte greşeli ale lor le tac), că papa niciodată nu greşaşte. Pentru care papă, luteranii şi calivinii carii s-au rupt dintr-înşii, au mari prigoane şi întrebări; şi nu puţine şi cu ai noştri, vrînd el însuşi să se facă cap biséricii şi mai mare decît toţi patriarşii şi arhiereii şi în legare, şi în dezlegare, şi doară ca un Dumnezeu şi să se arate. Care aceasta îmi pare că decît toate alalte turbură mai mult bisérica şi să pricinéşte toată gîlceava şi cértele între biserici şi între limbile creştine mai depărtate, de neunirea lor. Ci dea seama înaintea lui Dumnezeu, care iaste pricina atîtui rău şi atîteai pierzări şi va da dupre nemişcatul cuvînt al spăsitoriului Hristos, carele la Matthei, cap. 18, zice: „Vai lumii de scandile, că de nevoi iaste a veni scandile; însă vai omului aceluia pentru care vin scandilile”. Aşadară despre aceştea Împărăţiia Ţarigradului mai micşorîndu-se şi mai îngustîndu-se, au început sarachinénii, de unde să trag şi turcii, părţile Răsăritului a le turbura, şi a le strica, şi mai pe urmă şi a le lua, întinzîndu-se şi atît, cît şi acea parte mare cu împărăţie cu tot, o au supus şi o au luat, cum şi astăzi vedem. Şi nu numai acéia, ce şi alte multe crăii şi domnii, carei părîndu-le că să osebescu cu a lor volnicie, ca şi ei stăpîni să se facă singuri, au căzut în mai mare robie şi jug, neaducîndu-şi aminte şi socotind alte pilde nenumărate şi din toate zilele ce înaintea ochilor ne stau, cum vin şi la ce pogoară cei ce unii într-o parte, alţii într-alta trag lucrurile şi putérea lor şi de nu de acélea să învaţă, măcară să-şi fie adus aminte şi de cuvîntul cel nesmintit şi nedeşert al domnului Hristos, ce zice prin Mathei, cap. 11: „Că toată împărăţia împărţindu-se întru sine, să pustiiaşte; şi toată cetatea, au casa împărţită între dînsa, nu va sta”. Precum chiar vedem că aşa făcînd şi acea mare monarhie romană au căzut şi s-au pierdut. Şi iată dintr-însa mare parte turcii o au supus şi o stăpînesc, nepăzind încă nici céle dreptăţi şi faceri de bine, care mai denainte vréme de mai-marii lor şi de bunii de evlavie-i şi de milostivii împăraţi puse în legi era şi neclătit să păziia. Cum zice şi papa Leon în oraţia ce au făcut de rugăciune cătră Atila, cînd veniia şi spre Roma cu mare putére – dupe ce stricase şi luase multe şi alte locuri, şi Italia – ieşindu-i înainte departe de Roma, cu tot clirosul biséricii şi cu toţi cei bătrîni, carii mai era atunce sfatul Romei şi-l ruga să nu-i calce, să nu-i strice şi să nu-i piarză. Zicea dară acel sfînt om Leon-papa, cum scrie şi Nicolae Olah în Atila: „Mare oarecînd (nebiruite craiule) a romanilor celor biruitori toată lumea era slava, cînd biruiţilor da iertăciune şi cînd pre cei ce să ruga în credinţă şi în prieteşug îi priimiia, obicinuind biruinţa cu miloserdia să o stimpere, cu cari lucruri şi fapte împărăţia şi avuţia adăogea. Véste deci şi slava numelui lor nemoartă o făcea şi acéstea pănă cînd să păziia şi obicina le purta, ale romanilor era meşteşugurile, obiceaiurile şi înţelepciunile. Iară deaca s-au mutat într-alt feliu chipurile lucrurilor, céia ce de la noi au răpit, acéia ţie, craiule Atilo, acum norocul ţ-au dat, iproci.” Ca acéstea şi mai multe zicîndu-i acel Leon papă, unde dară, iată cum şi altele toate alalte stăpîniri şi iaste? Căci cînd iaste să se mute, nebunindu-i Dumnezeu cum şi prorocul David în Psalm zice: „Nebunéşte Dumnezeu norodul pre carele va să-l piarză”, iproci. Poate-fi dară că şi aceia ajungînd vîrful măriilor şi vrînd să se pléce şi să se piarză din céle vrédnice şi bune fapte ce făcea, cînd să urca şi să adăogea strămutîndu-le, în blestămăţie şi în réle au ajuns şi s-au mutat aşa. Însă iaste a să mai şti, că toate lucrurile cîte sînt în lume, au şi aceste trei stepene dupre ce să fac, adecăte urcarea, starea şi pogorîrea, au cum le zic alţii adaogerea, starea şi plecarea. Deci dară nici un lucru nu iaste carele să nu dea pentr-acéstea, ci numai unele mai în grab, altele mai tîrziu le trec; iară tot la un steajăr să adună şi să strîng în cea de apoi, adecăte în stricăciune şi în pierzare dezlegîndu-se. Deci dară aşa toate fiind, iată şi domniilor, crăiilor, împărăţiilor, avuţiilor, măriilor şi tuturor celorlalte cîte sînt, aşa să întîmplă şi le vin. Ci numai celor dirépte, celor blînde şi celor mai cu înţelepciune le rămîne laudă, fericire de bună pomenire şi pildă folositoare celor buni şi înţelepţi dupre urmă şi canoane cu carii mai mult şi mai slăvit pot sta şi să pot otcîrmui. Şi de li să întîmplă şi surpare, şi cădére, înţelepţii nu le dau atîta vină şi pricină cu sudalme, căci au sosit la acéia, adecă să zică, că de nechibzuială şi nebuniia lor au venit. Ci numai socotescu că aşa zidite şi făcute în lume sînt, ca şi iale să-şi ia coneţul, cum zice şi Virghilie poet, în cartea a patra Eneidos de Troada cînd de elini s-au prăpădit şi s-au stins, crăind acolo şi alţii şi neamul lui Priam, mai mult de 2.000 de ani, cum zice tîlcuitoriul acestui Virghilie, Maun Honoratul. Deci acela alta n-au mai hulit, căci aşa au sosit acea crăie, ci numai că aşa au fost în orînduiala lui Dumnezeu, zice: şi aşa aduce vremile să se săvîrşască. Iar celor réle stăpîniri şi crude şi tirane şi ca de acest feliu stăpînitorii ocară, blestem, sudalme şi rea pomenire rămîn; şi răii de la acéle réle iau pildă, pentru ca mai curînd să se strice şi să se piarză, nimic alta fără acéia rămîindu-le pe urmă şi să piiarde pomana lui cu sunet, Psalm 9 şi Psalm...: „şi am trecut şi nici s-au aflat locul lui” – cîntă. Ştiu însă că nu lipsescu în lume şi de aceia de care nu zic: dară au nu şi cei buni şi înţelepţi ce sînt, nu mor? Au nu cad şi să surpă şi ei, ca şi celor ce le zic şi sînt şi răi, şi nebuni? Ci acestora răspunsul şi céle ce den toate zilele ce să văd întîmplări iaste, şi toate scripturile cîte sînt şi sfinte, şi de célélalte, înainte le strigă şi le arată, cîtă iaste osebirea traiului şi viaţa unui bun, de a unui rău şi a unui înţelept de a unui nebun! Săvai că Aristotel în cartea a şasea ce face cătră fiiu-său Nicomah, de obicine zice: că ce iaste rău iaste şi nebun, şi ce iaste nebun iaste şi rău. Însă aicea nu înţelége filosoful de nebunii cei ce umblă cu oase, cu pietri şi sînt de legat, că aceia de a fi aşa, vine dintr-altă pricină, adecăte au den drăcit, au den melanholie, care firescu lucru iaste – ci de cei ce sînt răi oameni şi cruzi, carii cunosc şi binele, şi răul ce iaste, ci lasă binele şi fac răul. Ci de aceia grăiaşte şi zice, că ce iaste rău iaste şi nebun, căci că de n-ar fi nebun, n-ar face rău, iproci. Şi pentru că făcînd răul, vine deci mai pe urmă la céle ce mai sus s-au zis, şi încă la mai multe réle şi nenorociri, avînd şi de la Dumnezeu voie şi volnicie să nu fie aşa rău şi nebun cum să face. Că adevărat iaste céia ce zic toţi înţelepţii, că cum iaste soarele de întunérec, aşa iaste deosebită şi viaţa înţeleptului de a nebunului, cela în lumină, cela [în] întunérec umblînd, cum şi alţii mulţi scriu. Iară şi pe Solomon vedeţi la Pilde şi pen toate cărţile lui, ce iaste viaţa unui nebun şi a unui înţelept. Cum şi în cap. 11, Eclisiasticul zice: „ochii înţeleptului în capul lui, iară nebunul întru întunérec umblă”. Pînă aici dară şi de acéstea den istorie neieşind, nu fără folos mi să pare şi în zadar celor cunoscători că am făcut. Dupre acéstea dară, cu voievozii lor şi otcîrmuitorii lor, ce de la Roma să trimitea, stînd şi purtîndu-se multă vreme supt acea stăpînire, au fost şi s-au ţinut, tot de la împăraţii romani spînzurînd şi curînd punerea şi scoaterea domnilor lor şi de acolo toată chiverniseala lor pogorîia. Pănă cînd (iată cum s-au zis, că nici un lucru în lume stătătoriu nu e, nici acéia în véci aşa au putut sta) au început despre Răsărit a pogorî limbi noao şi a împresura şi cu sila a descăleca părţi de-ale Apusului. Adecăte cum zic, den Asia, partea cea mai mare a pămîntului, în Evropa viind, în patru părţi dară gheografii ceşti mai noi împărăţind tot pămîntul, adecăte în Asia, în Africa şi în Evropa şi în America; şi cea decît toate mai mare parte, cum s-au zis, iaste Asia. De acolo dară pornindu-se, au venit mulţime de oameni de au lăcuit céstealalte părţi. Însă cei mai aleşi şi ostaşi au fost gotii, vandalii, slovénii, hunii şi ca aceştea; carii viind, cum s-au zis, şi cuprinzînd acéste părţi şi mai toată Evropa, au lăcuit într-însele. Săvai că nu fără multă şi nespusă vărsare de sînge şi omorîri necrezute, nice fără de dése, groaznice şi gréle războaie. Pentru că Împărăţia Romană împotriva lor trimitea mari oşti şi aleşi voievozi şi şi înşişi împăraţii mergea de să bătea cu aceia. Ci învîrstat norocul izbîndelor veniia, că, cînd unii, cînd alţii biruia. Cîteodată iarăşi şi pace între dînşii făcea şi mai pe urmă le lăsa une locuri cum le-au cuprins şi le-au luat să le ţie şi să le moştenească. A cărora lucruri şi cum s-au purtat, şi cum au descălecat, şi cine întîi capete şi voievozi le-au fost acelor limbi, şi de unde au izvorît acéle neamuri, şi care dupe care au venit, şi cine cît au biruit nefiind povéstea şi treaba mea acum acéia şi pentru ca să nu fie istoria aceasta de mine atîta de lungită, cît doară şi cetind unora să se urască, iată acélea le trec şi le las. Iar cui iaste poftă şi drag a le şti, citească pe Antonie Bonfinie în decada dentîi, în cartea a dooa; pe Flavie Blondu în decada lui cea dintîi, în cartea dentîi; pe Procopie în istoria lui ce face pentru războiul gotic; pe Carion în Hronica lui, în cartea a trea în viaţa lui Dechie-împărat; pre Martin Cromer în cartea lui cea dintîi ce face de ijderenia léşilor; pe Calimah la începătura cărticélei ce-i zice: Experiendis Atila şi pe alţi nenumăraţi istorici ce scriu şi pe largu de goti, şi de vandali, şi de slovéni, şi de alţii. Pe carii măcară că în tot feliul împăraţii romani şi în tot chipul au nevoit a-i scoate du pren biruinţele lor, şi şi cu mare putere şi alţi împăraţi şi i-au biruit de multe ori. Iară şi Claudie-împărat; zice Blond, cum arată dintr-o poslanie a acelui Claudie ce scriia cătră Nunie Broc, păzitoriul şi otcîrmuitoriul Iliriii cum că trei sute de mie de goti au tăiat şi 2.000 de corăbii ale lor au înecat. Cartea aşa scriia: „Claudie-împărat lui Bloc, sănătate. Stins-am 300.000 de goti, 2.000 de corăbii le-am înecat; învălite sînt gîrlele de paveze, de sabii şi de suliţe toate marginile gîrlelor acoperite sînt. Cîmpii de trupuri pline sînt, nici un drum curat iaste. Marea cetate Cartago pustie iaste. Şi catîr[i] şi catîre atîta am luat, cît nici un ostaş nu e să nu ducă cîte doao şi cîte trei. Şi măcară de n-ar fi păţit respublica romană de Galien atîtea, măcară de n-ar fi adus treizeci de tirani stricători, că păzindu-se ostaşii carii feliuri de războaie au rădicat şi de ar fi fost legheoanele păzite, cari Galien, răul izbînditoriu le-au ucis, cît adaos ar fi respublicii? Cu a noastră însă grijă şi osîrdie au fost bătaia de la Misii şi multe războaie au fost la Martinopoli, mulţi de furtună au pierit, mai mulţi crai prinşi şi prinse a multor feliuri de neamuri blagorodnele fămei. Plinitu-s-au biruinţele romane de robi varvari şi lăcuitori din goti. Nici nici o ţară n-au fost carea rob de a-l ţinea, ca în izbîndă să nu aibă got, iproci.” Aşadară de acei goti ce atunce păţise Claudie-împărat scriia: însă nici cu acéia, nici altele ca acélea şi de nu aşa mari biruinţe, iară tot i-au mai biruit şi alţi împăraţi tot nu i-au putut stîrpi, nici goni de tot, ci tot au rămas mulţi (că fără de număr era). Şi pănă în cea de apoi, au rămas ei stăpînitori multor ţări în Evropa, cum şi pănă astăzi cîtevaşi neamuri de oameni dintr-înşii să trag, mai ales sfeţii şi danii, cum zic, şi cum mai sus am semnat puţin. Dirept aceasta dară acéle limbi şi neamuri călcînd, cum s-au zis, şi împresurînd acéste părţi şi cu acest prîlej, unii carii era mai de demult supuşi romanilor, încă găsind vréme, să trăgea şi să dezbătea de cătră romani, pre carii nu i-au mai putut apoi supune. Căce că în multe părţi şi tot cu gréle şi mari oşti nu putea mai ajunge; şi încă căci că şi de multe ori şi voievozii şi hatmanii ce trimitea cu oşti împotriva vrăjmaşilor lor să hiclinia şi ostaşii în partea lor trăgîndu-i, au ei împăraţi să punea, au pre alţii carii vrea ei împărat rădica. Şi aşa cătră cel ce era, să porniia, unde şi acéste între dînşii cérte şi vrăjbi mai mult i-au surpat şi i-au răsipit. Acéstea dară şi ca acéstea purtîndu-se şi lucrîndu-se, cum s-au şi mai zis, şi Împărăţia Romană plecîndu-se şi micşorîndu-se, iată fieştecarele binele şi traiul său osebi au început a-şi căuta şi a-şi goni. Aşadară şi acei rumîni dachi ce era aici şi al lor traiu şi stare îşi cerca, şi cît au putut a să ţinea au nevoit, moşténi vechi şi întemeiaţi acestor pămînturi socotindu-se că sînt; pentru că prin sute de ani trecuse şi să rădăcinase în toată Dachia lăcuind şi şezînd. Aşadară aceştea domnii şi voievozii lor avîndu-i şi legi bune ţiind şi păzindu-le, şi încă şi buni ostaşi fiind, şi ţara lor osebi au început a-şi păzi hotarăle lor mai tare a le ţinea, nimănui nici ei vrînd atîta a să mai supune. Ci cine asupra lor veniia şi ei împotriva acelora sta, şi atîta cît mulţi să îngroziia de dînşii; şi mai vîrtos vecinii lor, carii venise apoi dupe romani de cuprinsése acéle locuri, cum s-au mai zis. Şi necum să-i mai bîntuiască să ispitiia, ci în prieteşugul lor îi chiema şi cu dînşii să lega ca oricînd ei vrea să margă asupra altorcuivaşi, au cînd alţii asupra lor vrea veni, ei ajutor să le dea şi cu prieteşug să se afle. Aşa şi ceştea, cînd vrea cére că acéiaşi cérere de la aceia gata să se afle şi să le dea, dupre buna vecinătate şi legătura ce făcea cu ei. Şi într-acesta chip încă multă seamă de ani s-au purtat şi s-au ţinut, nici grijă lor de alte domnii şi crăii măcară era, căce multă şi puternică oaste avea, şi încă că toţi ostaşi buni era şi nici de împăraţii Ţarigradului să temea, măcară că încă pentr-acéle vremi tot tari şi putérnici era. Ci încă şi cu ei s-au bătut, împotrivă-le stînd. Şi ajutoare le-au dat, cînd au trebuit, împotriva vrăjmaşilor lor şi a turcilor, cînd au început a tréce încoace marea şi a le lua locuri şi a le mai îngusta împărăţiia şi den Elada precum mai nainte voi arăta. Însă nu puţină mirare iaste la toţi cîţi scriu de aceasta, nici la cîţi bine vor socoti de aceşti rumîni, cum s-au ţinut şi au stătut pănă astăzi aşa, păzindu-şi şi limba — şi cum au putut şi pot şi pămînturile acéstea lăcuiesc?! Care acéstea la puţine limbi şi neamuri să vede. Şi mai vîrtos atîtea roduri de oameni, streine şi varvare, preste dînşii au dat şi au stricat, cari peste alţii aşa dînd, nici numele, nici alt nimic nu să mai ştie, nici să mai pomenéşte de aceia, cum iată şi mai sus am zis. Iarăşi aiave să véde şi să créde că împresurînd gotii, vandalii, slovénii, hunii şi alţii ca aceştea şi călcînd şi descălecînd mare parte a [E]vropei şi pe aici au trecut, au luat, au stricat şi au şi supus hunii acéste ţări, cum va vedea mai nainte. Iară ei tot au stătut şi s-au ţinut cum sînt. Că iată, în Ţara Ungurească, unde-i zicem de Sus, în toată Ţara Sîrbească, carea înţeleg împreună şi pe bolgari, şi pe boşnégi, şi pe toţi ca de acest feliu, carii să trag de cei slovéni, ce am zis mai sus, că au venit de au coprinsu şi au lăcuit acéle ţări, în cari şi pănă astăzi şed şi să văd — şi Ţara Horvăţască, şi Sfeţia şi Dania şi altele prea multe încă ca acélea cari de acéle neamuri sînt descălecate, unde zicem dară: au pustii şi fără de nimeni într-însele au fost, cînd au venit acéle limbi? Ci acéia nu să poate zice, căce că bine ştim, den istorii şi den adevărul lucrului, că încă foarte pline de oameni şi bogate au fost, biruinţe ale romanilor; ce numai vrémea lungă mutînd lucrurile şi strămutînd oamenii, de la aceia dentîi au venit la ceilalţi, la carii pănă astăzi vedem că sînt. Zicem dară acum: dară ceilalţi lăcuitori ce au fost mai nainte, unde sunt? Carii nici să mai ştiu, nici să mai pomenescu, nici măcar cevaşi dentr-înşii să mai numeiesc; sau ce limbă vor fi avut să mai ştie? Şi de va fi fost rămas cinevaşi, încă atîta s-au amestecat în cei mai de pe urmă lăcuitori, cît îngropaţi de tot sînt, de nu să véde nimic de dînşii, nicăiri. Iară ceştea rumîni, oricum şi cum pentr-atîtea călcări, zdrobiri şi nespuse réle ce i-au trecut şi i-au călcat, tot iată pînă astăzi, cum s-au zis, că tot încă de nu să află atîta fericiţi şi slobozi de tot, iar încă şi domnie, stăpîniri şi limba acéia a romanilor, tot stă şi să ţine (săvai stricată, cum şi alte limbi toate ale lor céle neaoşă şi de moşie-şi le-au stricat). Însă destul că tot urme de a să cunoaşte şi a să şti bine de unde sînt, le-au rămas şi au. Care aceasta bine socotindu-se, aiave iaste, că nu fără a lui Dumnezeu providenţie iaste, nici fără de a sa minune nu iaste, însă dirept ce el singur ştie. La aceasta şi Bonfinie uitîndu-se într-a treia decadă a lui, cartea 9, zice dupre altele multe şi acéstea: „Măcară că feliuri de feliuri varvarii năvăli şi prăzi în Dachia, al norodului roman ţinut şi a ghetilor ţară, împreună şi cu panonii făcea, însă pe lăcuitori şi pe legheoanele romane, carii de curînd era adaose acolo, nu le-au putut piiarde, măcar [că]> între varvari cufundaţi era. Iară limba romană încă la ei tot miroséşte şi nicicum de tot nu o părăsesc. Şi aşa să véde că lupta şi să certa nu pentru viaţă, cît pentru paza şi starea limbii. Că cine dară iaste carele nu foarte să se mire încă de atîtea dése întăriri şi prăzi ale sarmaţilor, gotilor, aşijderea ale hunilor, vandalilor şi ale gepidilor, cari făcea în Dachia şi ale ghermanilor (cărora némţi le zicem acum) şi ale longobardilor, de vom socoti bine răutăţi şi stricăciuni?! Şi încă pănă acum între aceşti dachi şi gheti urmele limbii romane să păzescu, cărora acum pentru ştiinţa bine a săgeta, valahi le zicem. Aicea dară, pentr-atîţea timpi sîngele Corvin ascuns era. În cea de apoi însă, în satul Corvinu au odrăslit; nici aceasta cu adevărat fără de mare a lui Dumnezeu lucrare nu iaste, că din fericirile Corvinilor, pentr-atîţea ani norodul roman de varvari şi acum aceşteaşi voievozi creştineasca respublică şi acéstea ţinuturi den reaoa şi păgîneasca robie să izbăvească.” Acéstea sunt zisele şi laudele şi mai multe ale lui Bonfinie de aceşti rumîni. Însă acest Corvinu, ce pomenéşte aici, iaste tatăl lui Mateiaş-craiu, carele mare om au fost, şi mari lucruri au făcut, şi mari războaie cu turcii au bătut şi el, şi fiiu-său, precum mai nainte unde le va veni rîndul, cît să va putea şi de dînşii vom zice. Carele de neam rumînesc să trage, cum şi acest Bonfinie de începutul lor frumos istoréşte şi alţii toţi istoricii aşa adeverează. Într-acesta chip dară, cum s-au zis mai sus, multă vréme rumînii purtîndu-se şi aflîndu-se au stătut. Însă nu nice mai pe urmă puţine gréle şi réle au ajuns şi i-au întimpinat, că iată şi hunii viind şi cuprinzînd acéste părţi şi alte multe au călcat, mai vîrtos Ţara Ungurească de Sus, cum am zis, carea o au şi ţinut şi într-însa au descălecat şi o au lăcuit, den carii şi pănă astăzi să trag ungurii. Şi pre această Dachie o au supus, cum Atila şi în tituluşul lui îi pune. Săvai că apoi cu vréme iară de supt mîna lor au ieşit, cum vom vedea. Însă de aceşti huni numai (lăsînd alte limbi, cum au zis şi pe alalţi varvari ce i-am pomenit mai nainte) îmi iaste a zice şi a scrie cevaşi, cum au pogorît, şi de unde au pogorît întîiu, şi cum s-au aşezat în Ţara Ungurească de Sus, şi cîte locuri au mai călcat şi au cuprins, şi cînd s-au creştinat, întîi idololatri fiind ca toţi alalţi, afară din ovrei. Şi nu pentru alta aceasta o fac, ci numai căci în vecinătate ne sunt şi căci cu dînşii mare amestecare rumînii au avut. Şi în céste mai dupre urmă vremi cu dînşii s-au ţinut ceştea. Şi în cea de apoi, că cu ajutoriul lor mai multu şi ţărîle acéstea deacă s-au osebit de Ardeal (adecăte Ţara Muntenească şi a Moldovei), s-au descălecat şi s-au luptat cu vrăjmaşii lor, şi mai vîrtos cu turcii. Şi mai nainte şi mai încoace mult, pe urmă spate şi ajutoriu le-au fost, măcară că şi ceştea ungurilor, ca un zid bun şi tare înaintea turcilor le-au fost şi nu de stricăciune, de să va socoti bine, şi cu dreptate, mai niciodată, ci încă de mare folos, mai vîrtos cestor ce în Ardeal au rămas şezători şi lăcuitori. Scrie-voiu dară şi de ei, cum am zis, cevaşi, de la istoricii lor luund, carii den’ceput şi dadinsul ale lor lucruri şi fapte au scris. Însă cît voiu putea mai pe scurt, pentru că iarăşi, cui va plăcea, la aceiaşi istorici va putea vedea mai multe şi mai pe larg: ce şi de aceia au fost întîi şi apoi la ce au pogorît şi în cea dupe urmă pănă astăzi ce să văd, la ce au rămas? HUNII, AU CUM LE ZIC ALŢII UNII, DEN CARI UNGURII SĂ TRAG ŞI SÎNT ŞI PĂNĂ ASTĂZI, DE UNDE AU POGORÎT ŞI CUM AU DESCĂLECAT ŢARA UNGUREASCĂ; ŞI CE VOIEVOZI ÎNTÎI AU VENIT CU DÎNŞII Véde-se dară, cum toţi istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că hunii sînt schithi, adecă tătari. Însă den care parte a Schithiei au pogorît a descăleca părţi, între dînşii, iaste osebită părérea; pentru că unii zic că sînt veniţi din Schithia cea mare a Asii, alţii zic că sînt din Schithia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic şi acum Iugra, carea astăzi supusă iaste supt Împărăţia Moscului. Dentr-acela dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a veni, trecînd balta Meotidii (de carea şi mai sus am pomenit, care să face la Crîm can despre amiazănoapte den apa Donului şi din Marea Neagră) şi întîi acéle locuri dentr-acolo au coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai lăţindu-se şi loc mai bun şi mai bios căutîndu-şi, şi cercîndu-şi de a descăleca şi a lăcui, au ajuns şi pre acéste pămînturi, şi trecînd şi munţii, au cuprins şi toată Panonia, carea, cum zice Cloverie gheograful, aceasta iaste, ce să cuprinde astăzi: Carniola, Croaţia (adecă Ţara Horvăţească), Marchia Vidorilor, Carintia, Stiria, mai marea parte a Austrii, jumătate de Ţara Ungurească de Sus, Slavonia, Bosna şi o parte de Ţara Sîrbească. Deci dară hunii, adecăte schithii aceia, cărora acum şi unguri le zicem, coprinzînd şi acea Panonie şi mai multe ţări, altele mai pe urmă luund, s-au aşezat. Însă de au pogorît întîi den Asia, au de la Iugra acei schithi, cum s-au zis oarece mai sus, noao atîta de dînşii a cerca nu e. Săvai că care iaste şi adevărul, cu nevoie să va cunoaşte, căci că mulţi scriu şi nevoiesc a dovedi că-s den Asia. Mai mulţi iarăşi scriu şi zic că de la Iugra. Însă nici iaste dogmă a biséricii carea, cum vom vrea, să nu o crédem, ci poate neştine créde aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai bine istoricii. Însă cine pofteşte şi aceasta a o vîntura şi a o alége mai bine, citească pe Bonfinie în decada dintîi, în cartea a dooa, unde face de începutul lor, şi pe Lorenţ Topeltin în cărticeaoa lui, ce scrie de ijderenia ungurilor şi pe alţii mai mulţi, pe carii şi cest Topeltin acoleaşi la începătura capului ce scrie de unguri îi pomenéşte şi semnează locurile unde scriu acei istorici. Mulţi dovedesc şi cu aceasta, cum de la acea Iugră sînt; că viind oameni de aceia şi grăind multe cuvinte zic că se potrivescu cu ale acestor unguri, numai mai stricate şi mai varvare li să pare acéle cuvinte, măcară că nu ştim carii mai fireşti limba îşi vorbéşte: ceştea ce prin céste părţi lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe féliuri de limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu ştiu. Iar cum mult mai varvari sînt acei de acolo, adevărat iaste şi pentru starea şi tăria locului aceluia, pentru că departe sînt de oamenii cei politici şi mai iscusiţi. Unde dară, precum sînt aceia, aşa şi limba mai vîrtoasă şi mai varvară le va fi. Auzit-am şi eu cu urechile méle de dumnealui Gheorghie Brancovici din Ardeal, om de cinste şi cu cunoştinţă şi şi iubitoriu de a şti multe, povestind cum mergînd la Mosc împreună cu frate-său Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului, om şi acela destul învăţat, înţelept şi temătoriu de Dumnezeu, pre carele îl trimisése Racoţ Gheorghie cel tînăr la împăratul moschicescu, cu solie, la anul de la Hristos [1668]. Acolo dară mergînd şi la împărăţie viind, de acei schithi de la Iugra, într-adîns au mers la dînşii, ca să vază acéia ce să auziia, cu limba că să potrivesc în multe cu ceştea unguri, iaste adevărat cevaşi, au ba. Şi aşa cu dînşii împreunîndu-se şi vorbind unguréşte, zicea că adevărat iaste, că multe cuvinte asémenea era cu ale cestora, numai groase şi mai mojicoase, cum s-au zis. Unde dară şi acel vrédnic bărbat zicea că de a créde iaste, cum de la acea Iugră, acei schithi să fie izvorît şi să fie venit. Săvai că nu lipsescu unii a zice că aceasta şi de la unii schithi ce au venit den Asia, au auzit că s-au văzut, cînd au venit un sol schith la turci, încă la un sultan Murat, la Ţarigrad fiind. Şi pe acéle vremi întîmplîndu-se şi un sol de la Rodolful, împăratul nemţescu, acolo, au poftit acel schith, adecăte tătar, ca să se împreune cu dînsul. Şi aşa împreunîndu-se între vorbe, zic cum să fie zis acel sol schithu, că ungurii de la dînşii să trag. Şi ca acélea alte multe povestescu, cum şi Topeltin tot într-acelaşi loc ce am semnat mai sus, scrie şi aceasta că Zamoschi istoricul den auz o istoréşte şi o zice. Însă mie, den om de credinţă şi de cinste, şi aceasta şi altele ca aceasta auzind şi mai proaspete încă fiind, îmi iaste mai mult a créde decît céle ce să citescu prea vechi şi sînt în păreri, încă şi acélea nu hotărît [zic] adevărul. Ci dară şi de ştiinţa acestui lucru de unde pogoară, încă iaste destul cît s-au zis. Aceşti dară schithi pogorînd dintr-acéle părţi, cum s-au zis, supt şase voievozi au fost (au mai bine să le zicem sultani, cum zicem acum tătarîlor, ca pentru să se înţeleagă mai bine povéstea). Sculîndu-se dară acéle capete ale lor, împărăţind romanilor Valent, cînd era cursul anilor de la naşterea domnului Hristos 373, şi aducînd oaste, zice Bonfinie în locul ce s-au semnat mai sus, în cartea-i a dooa, în decada dintîi: dentr-o sută şi optzeci de neamuri, s-au făcut pănă la un meleon şi optzeci de mie de oameni. Aceştea deci luundu-şi şi muierile, şi copiii, şi dobitoacele, şi tot ce avea în moşiia lor, şi sculîndu-se a-şi căuta locuri de aşezămînt au început, mai bun, mai larg şi mai de hrană loc decît al lor şi a găsi şi a-şi agonisi, pentru că al lor foarte cu nămară de a să hrăni era şi strimt. Aşa deci, viind, cum am zis, pre alte multe neamuri bătînd, ce era pre lîngă apa Donului şi trecînd şi acea apă şi apoi au trecut şi în céste părţi, întîi balta Meotidii pe la Crîm şi pe acolo călcînd, pe cine au aflat, şi de acolo mai încoace viind, pănă şi la Panonia au ajuns, unde le-au şi mai plăcut locul şi cuprinzînd-o, pe lo[n]gobardii carii ei o ţinea atuncea, cum zice Reţie, au bătut şi au gonit. Şi pe gotii, carii era vecini pe acolo şi pe alte limbi ce ei ţinea împrejur şi stăpîniia acéle locuri, cu cîtevaşi războaie biruindu-i, i-au gonit dupre acéle pămînturi. Şi nu numai pre aceia, ci şi pe alţii mulţi, cîţi împotriva lor să punea a le sta şi a zăticni; dincotro vrea să meargă, pre toţi i-au bătut cu mari biruinţe, unde toţi să îngroziia de ei, căci şi mulţime nesupusă era de dînşii şi foarte ostaşi şi viteji mari era, moartea ca viaţa socotind-o, nici de ia sfiindu-se, ca cum nici ar fi fost, pre lîngă izbîndă şi dobîndă ce căuta, zice Bonfinie. Şi nu numai căci izbîndiia ei, să temea alalţi de dînşii, ci căci prea cruzi şi nemilostivi varvari era, foarte să îngroziia. Că, pe unde şi mergea, cu foc, cu her stingea tot şi prin multe locuri nici un suflet de nimic nu lăsa viu, nici vîrstă, nici feliu lăsînd, nici ocolind, ci tot supt sabie punea; cari încă şi a le povesti, groaznic şi zborît lucru iaste. Însă, cine va mai pe larg a le şti citească pe Antonie Bonfinie, într-a dooa carte, cum de multe ori am zis, şi pe Ioann Sambuc, în scurta-i povéste de lucrurile ungureşti, ce scrie; pre Mihail Reţie Neapolitanul, în cartea-i dintîi, ce scrie de craii ungureşti şi pe mulţi alţii ce scriu de acei huni. Acestor dară schithi voievozii lor atuncea, adecăte sultanii, era aceşti şase, cum am zis, a cărora nume era - cum zice şi Avraam Bacşai în Hronologhia crailor ungureşti, ce face: Bela, Kheme şi Cadiha, fraţi, feciorii lui Hieli, de neamul şi de casa lui Zomoiarum; şi iară Atila, Cheve şi Buda, fraţi, feciorii lui Bendegum, de rodul şi de familia lui Cadar. Aceştea dar, cu acea mulţime de oameni călcînd, prădînd, arzînd şi supuind ţărîle şi îngrozind toate domniile, crăiile şi stăpînirile, viind, cum de cîtevaşi ori s-au zis, şi în Panonia, carea era de ceasta parte de Dunăre şi prinzînd a-l aşeza şi a-şi face gătire de lăcuinţă şi tăbărînd lîngă ţărmurile apei Tisii, au stătut. Acéstea deci înţelegînd şi văzînd Macrin-voievodul şi otcîrmuitorii Panonii, Dalmaţii, Trachii şi al Machidoniii, carele era pus de împăratul romanilor şi cunoscînd lucrurile acelora cum să poartă şi cum el însuşi cu oastea, cîtă putea face el, că nu va putea sta el împotrivă la atîta mulţime de varvari, nici a-i izgoni dupre acolo — au dat ştire numaidecît la împărăţie şi spuind de acel neam mult, cum au venit acolo şi cum să poartă. Căruia împărăţiia ajutoriu au poruncit de i-au mers Dietrih, voievodul toatei Ghermanii (adecă Ţării Nemţeşti). Carii amîndoi viind la un loc şi mulţime mare de oşti du pren toate părţile şi ei cu porunca împărăţiei adunînd, ca să se bată cu aceia s-au gătit, şi loc ca acela de bătaie unde ar fi fost, mult socotiia. Pentru că romanii de céia parte de Dunăre era, şi hunii de ceasta parte şi poduri ca acélea, făcute şi gătite de a tréce atîtea sume de oameni, nu era. Aceştea dară, strîngîndu-se cu toată putérea lor la o cetate ce-i zicea Potenţiana, în marginea Dunării, de céia parte (de Dunăre) şi multe zile trecînd, tot acéia socotind şi sfătuind, nimic de vrăjmaşi alta nu gîndia, pentru Dunăre, că era între dînşii, carea cu nevoie era a să tréce. Însă hunii, nemaiaşteptînd alta, iată mulţime de foi strîngînd şi umflîndu-i, peste Dunăre i-au întins şi peste dînşii ca peste un pod Dunărea au trecut şi aşa fără de véste (carii nicicum de acéia nu să păziia) pe romani i-au lovit şi pe mulţi i-au tăiat acolo şi au împrăştiiat. Voievozii deci romanilor, Macrin şi Dietrich, den fuga şi din răsipirea acei fără de véste loviri ai lor, mai adunînd şi mai strîngînd oastea, iară lîngă acea cetate Potenţiana ce fusese, şi, cît au putut, îmbărbătînd oastea, iarăşi cătră bătaie s-au pornit. În orînduială puindu-se într-unele de zile atunce fără de nici o zăbavă şi hunii, încă şi mai inimoşi, pentru ca-n izbînda ce în trecutele zile făcuse, împotrivă puindu-se — iată din su[s] de dimineaţă încep războiul dintr-amîndoao părţile, tăriile şi vitejiile vrînd să-şi ispitească şi să-şi slăvească romanii, ca nişte biruitori pămîntului şi tuturor ţărîlor. Hunii încă ca unii ce li să ducea şi le zbura véstea pretutindenea de ostaşi şi şi de bărbaţi, nu fără de groaznică şi cutremurată zdrumicare şi izidire era, nespusă moarte între dînşii făcînd. Aşa războiul în cumpănă toată acea zi pănă în noapte stă, nici spre o parte, nici spre alta plecînd; însă pănă în cea de apoi şi întunérecul nopţii călcînd, să biruiesc hunii şi în fugă să întorc, pănă îi trec Dunărea înapoi, pe unde o şi trecuse ei întîi cu meşteşugul foilor umflaţi, căzînd atunce într-acel războiu şi un sultan de ai lor, pre carele îl chiema Cheva. Şi de ceialalţi s-au aflat periţi 125.000 de ostaşi. Însă nici romanilor acea bătaie, măcar de au şi izbîndit, nesîngeroasă şi fără de mare pagubă n-au fost. Că şi de atuncea şi din cea ce în mai trecutele zile păţise cu loviturile fără de véste, s-au aflat şi de ei periţi 210.000. Dupre acea bătaie, romanii nici alta mai cearcă, nici fac, ce cu alaltă oaste ce mai avea, a treia zi, dupre ce s-au mai odihnit, să o întorc la o cetate ce-i zicea Tulna şi acolo să tăbărăsc. Aceasta hunii înţelegînd, mai bine gătindu-se, iarăşi trec Dunărea de céia parte şi, în locul unde era romanii, tăbărăscu ei. Căutînd deci şi aflînd trupul lui Cheve-voievodului, al sultanului lor, dupre obiceaiul neamului lor, l-au îngropat lîngă calea oştii, cu mare cinste. Şi în slavă-i pun un stîlp mare de marmură şi alte stîrvuri de ale morţilor lor, încă dupre obicéiu le îngropa. Şi acelui loc pusu-i-au numele Cheveoza, dupre numele sultanului lor, cărui loc şi pănă astăzi, zice şi Mihail Reţie în cartea-i dentîi, unde scrie de lucrul Ţărîi Ungureşti, mutîndu-i numai nişte slove, îi zic Kheazo. Dupre acéia, deci, hunii şi şezînd cîtevaşi zile acolo ca să se odihnească, iată iară asupra romanilor la Tulna să gătesc să meargă. Şi mergînd, Macrin şi cu Dietrih de bătaie gătindu-se, iarăşi nu negroaznic şi mic războiul a început şi doară mai, mai sîngeros şi mai tare decît întîi, căce şi însăşi capetele şi a unii, şi a alţii părţi în primejdia vieţii s-au pus. Şi ei înaintea altora a să bate au alergat, pentru ca desăvîrşit acel războiu coneţul să-şi ia, şi unii, şi alţii mai mult pentru slava bătîndu-se. Aşadară cade despre romani voievodul Macrin întîi şi Dietrih în frunte de o săgeată rănindu-se, să întoarce. Unde dară alaltă oaste fără capete văzîndu-se, întoarce dosul, pierind mulţime nespusă de romani, scăpînd însă şi Dietrih cu cîţivaşi ai lui. Însă nici hunii fără de mare pagubă în capete şi într-alalţi ai lor, nici dintr-acel războiu nu rămîn. Că iată au căzut în bătaie acolo, Bela, Keme şi Kadiha, sultanii lor, şi dentr-alalţi ostaşi 40.000. Pre cari sultani apoi luundu-i, i-au îngropat cu mare cinste, dupre obiceaiul lor, la stîlpul cel de marmură, ce-i zicea Kheiazo, lîngă celalalt sultan Keva, ce perise în celalalt războiu, cum am zis. Aşa deci, hunii acea izbîndă dobîndind, în toată Panonia stăpîni s-au făcut şi a porunci şi a oblădui ca pe al lor pămînt au început. Acéstea aşa trăgîndu-se şi purtîndu-se, dupe ce au intrat în Panonia, cum zice şi Bonfinie şi Reţie şi Bacşai, în cărţile lor, ce mai sus am zis, şi locurile am semnat şi alţii mulţi, 28 de ani s-au tras. Dupre acéia, deci, locurile lor de a lăcui acolo văzînd că să mai aşază şi să mai întărescu, perind şi alte capete ale lor şi mai vîrtos că aşa cap mare den rodul şi casa lui Zomeiarum, cum mai sus am zis, nu rămăsése, dirept acéia cu toţii alalţi mai mari dentre dînşii şi mai aleşi, carii era strîngîndu-se, au ales să-şi puie lor craiu, unul poruncitoriu, pe Atila, pe unul din cei doi fraţi ce mai rămăsése din neamul şi familia lui Cadar, carea aceasta o au făcut la anul de la Hristos 401. Acest Atila carele au stătut întîi craiu în Panonia, adecă craiu unguresc, cum şi Mihail Reţie scrie de dînsul, zice că era om ascuţit la minte, în lucrurile oştii foarte păţit şi ştiut, cu inimă mare, vîrtos în trup, a înşela pre vrăjmaşi, hiclean. Portul lui şi în casă cînd era, şi afară cînd ieşiia, era frumos, luciu şi curat. Purta în cap şi péne de şoim. Şi ca acéstea zice şi Calimah, în cartea ce face de Atila, că era şi nesăţios în slavă şi în oştiri, căci şi mai toate cîte făcea, norocite îi ieşiia. Era şi însuşi viteaz. Dirept acéia nu să nici stîmpăra la un loc şi cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Şi pre cine lua şi-l ţinea în credinţă o dată, deci pănă la moarte îl păziia; şi a meşteşugi şi a face lucruri împotriva vrăjmaşilor lui, minune era şi în nemeréle şi în graba ce lucra. Şi mai marea-i minune era starea-i şi răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da şi să închina lui, aşa neplecat şi neîmblînzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un varvar şi ca un crud făcînd-o). Haine dirept acéia lucii purta părîndu-i că şi acélea la mărie părtinesc. La prînzare rar şedea, iară la cină mult mînca şi mai mult carne, iar pîine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vîrtos cînd să odihniia, însă tot firea a ş-o ţinea nevoia şi altele multe ca acélea avea şi ţinea. Banii încă şi dupre a mai marilor lor învăţătură îi ocărîia şi încă mai vîrtos nu-i poftiia. Carele adéseori încă zic că-l auziia toţi, zicînd: că banii mai mult dau întristăciune şi voie rea, cînd îi piiarde neştine şi-i răpune, decît îi dau veselie şi părére bună, cînd îi cîştigă şi-i dobîndéşte. Mai zice acest Calimah, că de trup acel craiu Atila încă era mai mic decît de vîrstă tocma; pieptos, vîrtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca căruntéţe. Să cunoştea şi faţa-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic şi spăimos şi pentru varvarul lor graiu, era şi tare de urechi; umbletul lui trufaş. De la acesta dar şi mai înainte au rămas a să numi crai unguresc, cuprinzînd supt a lor stăpînire toate locurile cîte mai sus am arătat şi de-a valma cu cei denainte rămăşiţe ale romanilor stăpînitori au rămas. Unde dar Ardealul încunjurat de munţi fiind şi loc ca acela tare de a să putea apăra în toată vrémea de trebuinţă fiind, plin de oameni era. Iar de cînd şi acolea osebită domnie iarăşi s-au aşezat, de la Topeltin istoric, pre larg va putea neştine afla, de unde şi Radul-vodă Negru aici în ţară au pogorît, precum létopiseţele céle de obşte arată. . ISTORIIA ŢĂRII RUMÂNEŞTI DE CÎND AU DESCĂLECAT PRAVOSLAVNICII CREŞTINI Alt titlu:(Letopiseţul Cantacuzinesc) face parte din CRONICARI MUNTENI volumul I, pag. 83-224ANON. CANTAC., în CM I Cronicari munteni I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961Mihai Gregorian/obsed>studiu introductiv de Eugen Stănescu Însă dintîi izvodindu-se de rumânii carii s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre miiazănoapte. Deci trecînd apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alţii în Ţara Ungurească, pre apa Oltului, şi pre apa Morăşului, şi pre apa Tisei ajungînd şi pînă la Maramurăş. Iar cei ce au descălecat la Turnul Severinului s-au tins supt poalele muntelui pînă în apa Oltului, alţii s-au pogorît pre Dunăre în jos. Şi aşa umplîndu-se tot locul de ei, au venit pînă la marginea Necopoei. Atunce s-au ales dintr-înşii boiarii carii au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap (adecă mari bani) şi-i aşă-zară întîi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorît la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorît la Craiova. Şi aşa fiind, multă vréme au trecut tot ei oblăduind acea parte de loc. Iar cînd au fost la cursul anilor de la Adam 6798, fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul-voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot féliul de oameni, pogorîndu-se pre apa Dîmboviţii, început-au a face ţară noao. Întîi au făcut oraşul ce-i zic Cîmpul Lung. Acolo au făcut şi o bisérică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo au dăscălecat la Argeş, şi iar au făcut oraş mare şi ş-au pus scaunul de domnie, făcînd curţi de piiatră, şi case domneşti şi o bisérică mare şi frumoasă. Iar noroadele ce pogorîse cu dînsul, unii s-au dat pre supt podgorie,ajungînd pânăî aa Siretului şi pînă la Brăila; iar alţii s-au tins în jos, preste tot locul, de au făcut oraşă şi sate pînă în marginea Dunării şi pînă în Olt. Atunce şi Băsărăbeştii cu toată boierimea ce era mai naine preste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radul-vodă, închinîndu-se să fie supt porunca lui şi numai el să fie preste toţi. De atunce s-au numit de-i zic Ţara Rumânească, iar tituluşul domnului s-au făcut precum arată mai jos: Acestea să tîlcuiesc pre limba ru-mînească: „Întru Hristos Dumnezeul cel bun credin-cios şi cel bun de cinste şi cel iubitor de Hristos şi singur şi singur biruitor, Io Radul-voievod, cu mila lui Dum-nezeu domn a toată Ţara Rumânească dentru Ungurie dăscălecat şi de la Almaş şi Făgăraş herţeg“. Acesta iaste tituluşul domnilor de atunce, începîndu-se pîn-acum, precum iaste adevărat să vede că iaste scris la toate hrisoavele ţării. Şi într-acestaşi chip tocmitu-ş-au Radul-vodă ţară cu bună pace, că încă nu era de turci împresurată. Şi au domnit pînă la moarte, îngropîndu-l la bisérica lui din Argeş. Şi au domnit ani 24. De aice să începe povéstea altor domni, carii au venit pre urma Negrului-vodă, precum arată mai jos. Mihail-vodă au domnit ani 19. Dan-vodă au domnit ani 23. Acesta au fost frate cu Mircea-vodă Bătrînul şi l-au ucis Şuşman-vodă, dom-nul sîrbilor, cînd era cursul anilor de la Adam 6864. Alexandru-vodă au domnit ani 27. Mircea-voievod Bătrînul. Acesta au avut mare războiu cu Baiezet-sultanul. Făcutu-s-au acel războiu pre apa Ialomiţii. Biruit-au Mircea-vodă pre turci şi făr’ de număr au perit, trecînd Baiezet Dunărea fără vad. Şi alte multe războaie au avut cu turcii. Făcut-au şi sfînta mănăstire den Coziia, şi sfînta mănăstire Cotmeana cînd era văleatul 6891. Şi au domnit Mircea-vodă ani 29 şi au murit în domnie şi s-au îngropat la mănăstirea lui, la Coziia. Vlad-vodă Ţépeş. Acestea au făcut cetatea de la Poienari şi au făcut sfînta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orăşanii den Tîrgovişte, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului-vodă. Cînd au fost în ziua Paştilor, fiind toţi orăşanii la ospeţe, iar cei tineri la hore, aşa fără véste pre toţi i-au cuprins. Deci cîţi au fost oameni mari, bătrîni, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei tot tîrgul, iar cîţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu féte mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au dus la Poienari de au tot lucrat la cetate, pînă s-au spart toate hainele dupre ei şi au rămas toţi dezvăscuţi în pieile goale. Pentru aceia i-au scos nume Ţepeluş. Domnit-au ani 15. Vădislav-voievod Bătrînul au venit domn cînd au fost cursul anilor de la Adam 6935. Acesta au făcut bisérica domnească den Tîrşor. Şi au perit de sabie, în mijlocul Tîrşorului. Şi au domnit ani 18. Radul-vodă cel Frumos, acesta au făcut mănăstirea ot Tîrganul. Şi au domnit ani 15. Laiotă Basarab-vodă cel Bătrîn, care au închinat ţara turcilor, domnit-au ani 17. Avut-au mare războiu la Rîmnicul Sărat. După el domnit Ţepeluş-vodă; şi au avut războiu la Rîmnicul Sărat cu bătrînul Ştefan-vodă den Ţara Moldovei. Atunce în oaste au perit şi Ţepeluş-vodă şi au fost izbînda lui Ştefan-vodă. Şi au şăzut aicea în ţară de au domnit ani 16. Radul-vodă cel Mare, acesta au făcut Mănăstirea din Dial şi au domnit ani 15. În zilele acestuia să întîmplase de scoasese den scaun Amira împăratul pre sfîntul Nifon, patriiarhul Ţarigra-dului, şi-l trimisese la închisoare la Odriiu. De a căruia sfîntă bună viaţă ieşind véstea în toate părţile, s-au auzit şi în Ţara Rumînească, şi au înţeles şi domnul Radul-vodă de bărbăţiile cele sufleteşti ale sfîntului şi au trimis cu rugăminte la acest sfînt părinte ca să vie în ţara lui, că-l pohteşte ţara. Iar sfîntul i-au dat răspuns zicînd: „Măria-Ta, însuşi vezi goana şi închi-soarea mea, care iaste de la vrăjmaşii cei văzuţi ai lui Dumnezeu. Dar cum voiu veni în ţara ta?“ Iar domnul iar i-au trimis cuvînt zicîndu-i: „Nu purta grijă de aceasta, că grija mea iaste.“ Iar sfîntul patriiarh i-au dat răspuns zicînd: „Cum ştii, aşa fă“. Şi îndată au trimis Radul-vodă la împărăţie de au cerşut pre acest păstoriu mare şi nu-i fu peste voie, ci i se împlu voia de la împărăţie şi degrab trimise de aduse pre sfîntul în ţara sa şi-i déde toate pre mînă zicînd: "Eu să dom-nesc, iar tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi légea lui Dumnezeu şi să ne fii tată şi păstoriu mie, şi tuturor oamenilor, şi solitor la Dumnezeu". Iar el află turma neplecată şi neascultătoare, şi bisérică izvrătită şi cu obiceaiuri réle şi nesocotite. Şi chemă pre toţi egu-menii de la toate mănăstirile Ţarii Munteneşti şi tot clirosul biséricii şi făcu săbor mare dimpreună cu domnul şi cu toţi boiarii, cu preoţii şi cu mirénii, şi îndată slobozi izvoară de învăţătură limpede şi necurmată şi le spunea den sfînta scriptură, şi învăţa pre toţi, şi-i adăpa cu apa milei, credinţei celei adevăraţe.Gră-ia-le de pravilă şi de lége, de tocmirea biséricii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierii, şi de mănăstiri şi de bisérici şi de alte rînduri de toate. Ş tocmai toate obiceaiurile pe pravilă şi pe tocmélele sfinţilor apostoli. Décii hirotoni şi 2 episcopi şi le déde şi eparhii cu hotară, care cîtu va birui, şi-i învăţă pentru cum vor purta grija şi vor paşte oile care le sînt date în seamă, ca să să îndreptéze toată ţara aceia de acei 3 arhierei. Iar domnului îi zise: "Ţie, doamne, ţi se cade să îndreptezi pre cei strîmbi cu judecată tare şi îngrozită şi dreaptă, după cuvîntul lui Dumnezeu care zise cătră Moisi îngăduitoriu său şi cătră toţi feciorii lui Israil grăind: Iată, v-am dat légea mea, şi judecata şi îndreptarea în mîinile voastre. Nu făţări nici a mic, nici a mare, nici a văduvă, nici a vinetic, nici pre sărac să nu miluieşti cu judecata, nici celui bogat să făţăreşti, că judecata iaste a lui Dumnezeu, iar în sfînta evanghelie zice: Nu judecaţi în făţărie, ci judecaţi în dreptate. Şi iar au mai zis Dumnezeu lui Moisi şi feciorilor şi lui Israil grăind: De veţi umbla după poruncile méle şi veţi păzi légea mea şi o veţi face, vă voi da roao în vrémea ei, şi pămîntul va da sămănătura sa, şi pomii vor da roada sa, şi veţi mînca în săturare, şi veţi fi întăriţi în ţara voastră, şi voiu da pace ţării voastre şi nu veţi fi fricoşi, şi oşti şi războaie nu vor tréce prin ţara voastră, şi veţi goni vrăjmaşii voştri, şi vor cădea vrăjmaşii voştri înaintea voastră; şi 5 de ai voştri vor goni pre 100, iar 100 pre întunérece, şi voiu căuta spre voi şi vă voiu blagoslovi, şi vă voiu înmulţi, şi vă voiu umplea, şi vă voiu pune légea mea cu voi, şi veţi mînca céle vechi, şi bucatele voastre să vor împresura céle vechi de céle noao, şi voi umbla cu voi şi voi îmi veţi fi oamenii, iar eu voi fi voao Dumnezeu. Iar de nu mă veţi asculta, nici nu veţi face poruncile méle, ci vă veţi lepăda de dînsele şi nu veţi păzi légea mea toată, eu vă voiu face voao aşa, că voi aduce pre voi pustiire, şi seminţile voastre în zadar le veţi sămăna, şi osteninţile voastre le vor mînca vrăjmaşii voştri, şi vă vor goni duşmanii voştri, şi veţi fugi nefiind goniţi de nimenea, şi tăriia voastră va fi în dăşărt, şi voiu trimite pre voi hieri sălbatece şi pre ţara voastră, şi vor mînca dobitoacele voastre şi pre voi vă voiu împuţina, şi ţara voastră va fi pustie; şi deacă vă veţi dăzlipi de mine şi eu mă voiu depărta de la voi. Aşa grăieşte domnul sfîntul lui Israil. Acestea şi altele multe învăţături den sfintele scripturi îi învăţa; şi încă mai zicea: beţiia şi curviia cu totul să să lépede şi să să dăzrădăcinéze de la voi. Că s-au zis cu apostolul: Nunta iaste curată şi pat nespurcat, ai curvarilor şi precurvarilor va judeca Dumnezeu. Pentru curvie să înecă lumea cea dintîi, iar mai apoi şi Sodomul cu 5 oraşe să prăpădiră şi arseră cu foc şi cu piatră pucioasă pentru sodomiia (adecă curviia cu parte bărbătească) că acolo să arătă capul spurcăciunii cei mai mari. Deci, fraţilor, fugiţi de curvia şi de toată necurăţie, cum zice Pavel şi umblaţi după curăţie, ca să vedeţi pre Dumnezeu. Acestea, zic voao, să le păziţi deacă vă iaste voia să moşteniţi împărăţia cea cerească“. Iar pizmaşul diavolul văzînd învăţături folositoare de suflet ca acéstea, nu putu răbda, ci făcea multe meşteşugri şi hicleşuguri ca să gonească pre fericitul Nifon din Ţara Panoniei, cum şi făcu în chip ca acesta, o, vai şi amar, că-i zise Radul-vodă dimpreună cu boiarii: pasă şi ieşi din ţara noastră, că viaţa şi traiul şi învăţăturile tale noi nu le putem răbda, că strici obiceiaiurile noastre". Iar sfîntul Nifon deaca auzi aşa nişte cuvinte nebune şi turburate ca acestea, să miră şi zise: "Nu aşa, doamne, nu aşa, ci te îndreptează după légea lui Dumnezeu şi pre tine, şi pre boiari, ca nu cumva să porniţi şi să aduceţi mîniia lui Dumnezeu asupra voastră şi a ţării voastre, că vă zic că pentru fărdelegile voastre curînd va să se sloboază spre voi, iar mie nimic nu-mi iaste de aceia ce ziceţi voi, că putérea şi tăriia mea iaste légea. Ci făr’ de ruşine şi făr’ dă făţărie grăiesc înaintea măriia-tale şi boiarilor tuturor. Că pre soru-ta, care o ai măritat dupre Bogdan, făr’ de lége, avînd el muiare cu lége şi o au lăsat făr’ de nici o vină şi o au luat pre soru-ta, el iaste curvariu şi soru-ta ca o precurvă. Ce-i desparţă şi dă bărbatului iar muiarea sa şi potoleşte mîniia lui Dumnezeu mai nainte, pînă să pornéşte pre voi.“Iar aceste cuvinte foarte aţîţară şi mîniiară inima domnului. Şi îndată goni pre sfîntul den naintea sa şi porunci să nu-l mai bage nimeni în seamă, nici să-l socotească, nici să-l cinstească. Iar dumnezeiescul Nifon nimic nu băga în seamă, nici grijă de aceia, ci-şi punea nădéjdea pre Dumnezeu, după cum zice proorocul: Nu vă nădăjduireţi pre domni, nici pre fiii omeneşti. Dumnezeu trimise corbul de hrănea pe Ilie prooroc; aşijderea păzi cu bucate şi pre Daniil proorocul cu Avvacum. În chip ca acesta păzi şi pre acesta, cu un fecior de boiar ce-l chiema Neagoe, care era mai mare preste vînători. Şi aşa făcu şi Dumnezeu din céle amară dulci şi din céle pizmaşă cu prietnicie. Că aducea bucate de hrana sfîntului şi aiave şi într-ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu, făr’ de nici o témere. Iar fericitul Nifon îl întărea cu rugile sale, ca să crească şi să să înalţe în toate faptele céle bune şi să să rădice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinţii-sale, să umplură amîndoao. Iar Radul-vodă tot ţinea pizmă pre sfînt şi nu putea folosi nimic nici cu frica, nici ac alte amăgele, pînă iar să plecă el sfîntului cu smerenie şi-l chemă în taină şi-i zise aceste cuvinte amăgitoare zicînd: "Părinte, iartă-ne sfînţia-ta şi aibi şi sfinţia-ta iertăciune de la noi. Şi să-ţi dăm ţie avuţie cîtă îţi va trebui şi să n-aibi părere rea nici pre mine, nici pre boiari. Şi pentru însurarea lui Bogdan încă nu te mai amesteca, că el au luat blagosloveni de la alţi sfinţi arhierei. Iar tu pasă cu pace oriunde vei vrea şi roagă pre Dumnezeu pentru mine. Şi unde vei lăcui, eu tot voi purta grija pentru hrana ta, şi ce-ţi va trebui tot voiu trimite“. Atuncea sfîntul răspunse cu îndrăzneală şi ca unui om prost, îi zise: „Radule, Radule, tu şi priiatenii tăi cu multe rugăciuni m-aţi plecat de m-aţi adus în ţara voastră şi m-aţi pus să vă învăţ légea lui Dumnezeu. Deci de v-am învăţat ceva rău şi făr’ de lége, spuneţi voi şi mărturisiţi fărdelegile méle, iar de faceţi voi făr’ de lége, cum şi la arătare şi aiave vă vedeţi şi vă arată faptele voastre, căci mă goniţi fără dreptate din ţara voastră, căci v-am spus adeverinţa. Ci eu însă mă voi duce, după cuvîntul vostru, iar voi rămîneţi în păcatul vostru şi pre mine iar veţi să mă căutaţi în vrémea carea nu mă veţi afla, ci veţi să muriţi în păcatul vostru şi nu va să fie cine să vă ajute într-acéia vréme.“ Şi deaca zise aşa, ieşi din ţară şi veni în locul care-i porunci Dumnezeu, cum şi lui Avraam acela în Eliu. Iar acesta iar trecu prin Machedoniia şi pren Thetuliia şi mérse în sfîntul munte care să chiiamă Athon, ca să să petreacă acolo, în locul carele iaste făgăduit călugărilor. Şi cum mérse, îndată să prinse de lăcaş în sfînta mare mănăstire a Vatopedului. Şi cei ce dorea cîştigară şi dobîndiră pre cel jeluit, şi să bucurară, şi mulţumiră lui Dumnezeu pentru acel mare lucru. Şi deaca auziră, mergea toţi dentru acel sfînt munte la dînsul cu osîrdie, ca la un izvor curător de viaţă, de la care toţi îşi meştea băutură de veselie trupească şi sufletească. Şi lăcui sfîntul într-acea sfîntă mănăstire mai mult de un an. Şi într-acea vréme lăcuind el acolo, pre 2 din fraţi carei mersese cu dînsul, trimise-i cătră Dumnezeu, iar pre al treilea lăsă-l să meagă în cetatea Solunului şi-l întări cu rugăciunile sale, ca să se sfîrşească cu sfîrşitul mucenicilor. Carele şi dobîndi, şi pătimind multe munci, să sfîrşi pentru lége şi dobîndi cunună împletită în 3 viţe, cu postul, şi cu ascultarea şi cu munca. Iar mult pătimaşul al său trup, al lui Macarie (că aşa chema pre acel mucenic), fu îngropat în Solun; iar sulfetul acum dănţuieşte cu îngerii în ceriu. Décii petrecaniia sa să bucură sufleteşte şi să veseli; şi luă cu sine poslujnicul care-i rămăsése, pre Iosaf, şi trecu muntele de ceia parte şi mérse la mănăstirea Dionisatului şi să prinse de lăcaş, că şi mai nainte acolo lăcuise. Şi Dumnezeu încă vru să-şi săvîrşească sfîntul viaţa acolo. Iar cît petrecu acolo, în toate era întocma cu alţi fraţi şi cu mîncarea, şi cu postul; şi făr’ de preget atîta, cît era altor fraţi ruşine de şmereniia şi de nevoinţa lui. că era tuturor chip de învăţătură şi de mustrare, şi să nevoia spre toate posluşaniile şi tuturor fraţilor, şi la toate slujbele le ajuta. La moară mergea de măcina, la magherniţă ajuta, la magupie aşijderea şi la alte posluşanii la toate atîta, cît striga osteninţile lui (cum şi eu l-am văzut făcînd lucruri ca acestea). Şi ce aş putea spune smereniia cea multă şi osteninţile lui, că nu spun numai fraţii carii sînt lăcuitori întru acea mănăstire, ci şi alţii du pren alte mănăstiri dă prîmprejur. Toţi spun şi mărturisesc că era nevoitoriu spre slujbe, şi spre ispovedanii, şi spre pocăinţă, şi spre curăţie, şi spre alţii pre toţi îi certa şi-i învăţa, zicînd: „Amar, fraţilor şi părinţilor, celuia ce-l va afla moartea nepocăit, că în iad nu iaste pocăinţă“. Şi pre mulţi i-au scos tocma din gura diavolului şi pre mulţi din păgîni, turci, armeni, papistaşi şi de alte erése au întors de i-au botezat şi i-au uns cu sfîntul mir şi i-au adus în credinţa cea adevărată a pravoslaviei, mai mult de 4.000 de suflete. Iar pre cîţi mişăi au miluiti şi săraci, şi cîţi au scos din robie, zic, că aceia n-au număr, aşa era bun şi milostiv tuturor, asémene lui Dumezeu. Drept acéia şi Dumnezeu proslăvi pre cel ce-l proslăvia şi-l chemă la sine. Iar sfîntul, cunoscînd cu adevărat trécerea sa dintr-acestă lume, i să bucură sufletul foarte şi îndată chemă toţi fraţii şi le spuse de vrémea petrecănii sale şi cum îl chiamă Hristos la împărăţiia ceriului cea gătită, şi-i blagoslovi, precum iaste obiceaiul, şi să iertă cu toţi şi arătă cătră toţi dragoste iar nu pizmă. Şi cîţi făcuse lui rău şi necaz şi cîţi era blestemaţi, pre toţi îi iertă şi-i dezlegă, ca un ucenic adevărat al lui Hristos, cu al căruia trup şi sînge să şi preceştui, şi aşa-şi déde sufletul în mîinile lui Dumnezeu, şi luo lumina luminilor cereşti în care iaste Hristos, şi ce era din pămînt pămîntului lăsă. Şi cu multe cîntări de la toţi călugării din toate mănăstirile muntelui Athonului să îngropă trupul lui cu mare cinste, în luna lui avgust în 12 zile, cînd era cursul anilor de la zidirea lumii 7016. Şi apuse zarea soarelui dinaintea a tot ochiul şi rămase între toţi fraţii plîngere şi tînguială făr’ de mîngîiare, şi nu era nici unul dentru dînşii care să nu fie vărsat lacrăme pentru lipsirea părintelui şi învăţătoriului celui bun a toată lumea. Iar Ioasaf, posluşnicul sfîntului Nifon iubitoriului de Dumnezeu, lăsă toată jalea şi întristarea, nevoindu-se să umple porunca părintelui său, şi mérse numaidecît la Ţarigrad, şi tocmi toate poruncile sfîntului foarte bine şi pătimi acolo multe munci pentru lége. Iar apoi îl şi arseră turcii în în foc şi să învrednici şi el cetei mucenicilor. Că şi de aceasta încă mărtusise sfîntul Nifon mai nainte, ca şi de Ţara Rumînească mai nainte, cînd zise cătră ighemonul Radul, grăind aşa: „Văz zice pogorîndu-se pre voi şi pre ţara voastră, pentru netocmirea biséricii şi pentru mulţimea fărdelegilor voastre mîniia lui Dumnezeu“. Décii deaca ieşi fericitul Nifon din Ţara Panoniei, nu trecu vréme multă, ci căzu ighemonul Radul într-o boală groaznică şi cumplită, şi alte răutăţi mult îl încungiurară şi nu i să mai putea uşura nevoile, ci de ce mergea, de aceia-i mergea grijile mai cu greu. Şi să scorniră în ţară răutăţi, şi gîlcevi şi bisericii netocmire. Şi să sfîrşi Radul-vodă întru nişte întîmplări réle ca acestea. Iar mai nainte de petrecaniia sa, el căuta pre sfîntul, cum zisese el, şi nu-l afla, ci era sufletul lui plin de frică şi de cutremur, şi atunce pricepură toţi că să umplură cuvintele sfîntului, care zisese mai nainte, de Radul-vodă şi de Ţara Muntenească. Iar trupul Radului-vodă îl îngropară în mormîntul carele făcuse în tinda biséricii, în Mănăstirea den Deal, unde iaste hramul sfîntului Nicolae făcătoriul de minuni, care o zidise din temelie în domniia sa, tot de piiatră cioplită şi stîlpii uşilor şi ferestile tot de marmură, cum să véde şi acum, bisérică frumoasă şi minunată. Iar a zugrăvi, el n-au apucat, ci apoi s-au zugrăvit cu porunca lui Neagoe-vodă, cu văpsele şi cu aur. Décii, după moartea lui, boiarii nu să putea voi pe cine vor pune domn, că unii zice „să fie cesta“, iar alţii „ba cela“, şi era gîlceavă şi ceartă între dînşii, după cuvîntul evangheliei, ce zice: Cînd să va împărţi casa adinsu ei-şi, atunci să va pustii Şi aşa fiind ei împărecheaţi, rădicară caznă asupra lor, pentru păcatele lor, cum zisése fericitul Nifon, şi puseră domn în scaunul ţării pre Mihnea, feciorul Dracii armaşul. Şi cum apucă domniia, îndată să dăzbrăcă lupul de piiale de oaie şi-şi astupă urechile ca aspida şi ca vasiliscul, iar arcul şi-l acordă şi găti săgeţi de a săgeta şi a fulgera, şi mîna şi-o întărea spre rane, şi prinse pre toţi boiarii cei mari şi aleşi şi-i munci cu munci, cu multe munci şi cumplite şi le luo toată avuţiia, şi să culca cu toate jupînesele şi cu fétele lor înaintea ochilor lor. Décii unora le-au tăiat nasurile şi buzele, pre alţii i-au înceat şi pre alţii i-au spînzurat, iar el să îmbogăţea şi creştea ca chedrul, pînă la ceriu, şi-şi umplea toată voia sa. Iar pre un neam care era mai ales şi mai temător de Dumnezeu, căruia îi era numele de moşe banoveţi (adecă Băsărăbeşti), el, cu multe amăgele, şi şutele şi cu grele jurămînturi să lega cu boiarii, carii era de acel neam, că nu-i va omorî, nici le va face nici o nevoie, şi făcu şi cărţi de jurămînt şi de afurisenii. Iar el în toate zilele săpa gropa şi cugeta cum va face să piiarză şi neamul lor, ca să nu să mai pomenească în Ţara Panoniei. Iar rugăciunea sfîntului Nifon nu-l slobozea, nici îl lăsa să le facă nici un mecaz, ci toate meşteşugurile lui céle hiclene ca nişte păianjeni să strica. Iar el fiind îndemna tot de răutatea mintei sale, chemă pre Stoican, sfetnicul său cel mai mare, şi intră numai cu dînsul în pimniţa domneasă şi scoase pre pimniceri afară. Iar cu voia lui Dumnezeu, rămase un copil care era şi el de acel neam, ce făcea sfat să-l piiarză. Şi deaca văzu pre nedreptul domn că întră în pimniţă, el să umplu de frică şi de groază, şi neavînd unde fugi, întră într-o bute seacă de să ascunse, că aşa tocmi Dumenzeu. Şi cum întră în pimniţă domnul cu Stoican, începură a să sfătui cum şi în ce chip vor face să piiarză pre acel neam, cugetînd că nu iaste nimeni în pimniţă să-i auză. Décii, deaca obîrşi sfatul, chemă pimnicerii şi le zise sî bea vin de unde va fi mai bun; şi deacă băură, ieşi domnul şi Stoia den pimniţă veseli gîndind că n-au auzit nimeni sfatul lor cel hiclean. Décii, după dînşii ieşi şi copilul furiş i nu spuse ninunui nimic, ci-şi spuse părinţilor şi neamului său celui mai mare toate lucrurile şi hicleşugurile călcătoriului de jurămînt domn. Décii, ei deaca auziră aşa şi cunoscură că sînt adevărate cuvinte lui, ei să adunară de să sfăturiă; şi luară avuţie şi oameni cît putură şi trecură Dunărea de ceia parte şi scăpară toţi de cursa Mihnii-vodă, călcătoriul de jurămînt. Că era Dunezeu cu dînşii şi rugăciunile sfîntului Nifon patriarhul, şi nu putea nimeni să să protivească lor, ca şi lui Moisi, marele proroc. Iar zvăpăiatul domn deaca auzi de pribegirea lor, de părere rea, i să schimbă irea, şi bucuriia i să întoarse întristăciune şi-şi arăta urgiia şi mîniia ce avea spre dînşii şi altă nimic nu putu să le strice. În pizmă, le-au ars curţile şi casele le-au răsipit; iar cîţi au aflat de acel neam rămaşi, pre toţi i-au muncit cu multe féliuri de munci. Pre unii i-au şi omorît şi mănăstirea lor, care o făcuse ei pre rîul Bistriţii den temelie, o au răsipit şi biserica Sfinţilor Apostoli, care o zidise Neagoe, socotitoriul lui sveti Nifon, să fie de îngropare morţilor, iar o au sfărîmat, încă şi pomii i-au tăiat şi i-au dezrădăcinat, şi rădică mare goană asupra acelui neam blagoslovit, iar preoţilor du pren satele lor tuturor le-au tăiat nasurile, spre batjocura biséricii şi să ispitea şi să sfătuia să arză pre toţi egumenii dă pre la toate mănăstirile, şi alte răutăţi multe vrea să facă. Ci Dumnezeu cel văzătoriu de inimi şi de cugete nu vru să lase să cază drepţii în mîinile muncitoriului, ci-i mîntui de moartea cea cumplită. Décii acei boiari drepţi pre carii îi ferise Dumnezeu din mîinile muncitoriului, de carii să zise mai sus, mérseră la împărăţie şi spuseră înaintea împăratului toate răutăţile Mihnii-vodă. Iar împăratul deaca auzi aşa, şi înţélese că sînt cuvintele lor adevărate, făcu sfat dimpreună cu dînşii, socotind în ce chip va putea goni pre Mihnea-vodă din scaunul Ţării Panoniei, şi le puse domn pe Vladul, fratele Radului-vodă,care fusese domn înaintea Mihnii-vodă, de care s-au spus mai sus, că ei îl cerşură pre acela de la împăratul. Décii zise împăratul cătră dînşii: „Iată eu vă dau pre dînsul în mîinile voastre şi pre voi în mîinile lui, iar pre Dumnezeu în mijlocul vostru. Deci de veţi face voi lui vreun hicleşug, sau de va face el voao, Dumnezeu să vă piiarză dupre faţa pămîntului cu tot neamul vostru“. Iar ei ziseră toţi amin şi jurară jurămînt Vladul-vodă împreună cu boiarii. Şi le déde împăratul oaste mare dşi purceseră; şi deaca sosiră la Dunăre, iar făcură jurămînt înaintea lui Mehmet, paşa al Dunării, şi zise neamul Băsărăbeştilor aşa: "De vom umbla noi cu hicleşug, şi de nu vom sluji somnului nostru, Vladului-vodă, cu dreptate, să piiarză numele şi neamul nostru dintr-această ţară în véci”. Şi ziseră toţi amin. Aşijderea şi Vladul-vodă zise cătră Mehmet-paşa: „De voi face eu acestui neam vreun rău sau vreun hicleşug, sabiia ta să taie capul mieu cu mare ruşine şi să pierzi neamul meu dintr-această ţară”. Şi iar ziseră toţi amin. Şi aşa trecură Dunărea cu toată oastea. Şi deaca trecură, făcură oastea în 3 pîlcuri, şi un pîlc luo Neagoe nădăjduindu-se spre ruga sfîntului Nifon, părintelui său. Iar Mircea, feciorul Mihnii-vodă, deaca înţelese aşa, mérse pre supt cumpăt la mănăstirea Cotmenii, care să chiamă Ospăţul cel de seara (adecă metohul Coziei) şi de năpraznă să făcu gîlceavă mare de oastea lui Neagoe. Şi auzind acéstea feciorul Mihnii-vodă, Mircea, degrab numai ce au scăpat cu un fecior a lui Stoican, de care s-au zis mai sus, pre o fereastră, noaptea, dăsculţi, dăscinşi şi fără işlice. Iar Neagoe îi tăie oastea, iar pre cîţi nu tăie, pre toţi îi prinse vii. Numai ci scăpa feciorul muncitorului şi a lui Stoican, cum s-au zis mai sus, dăsculţi, dăscinşi, iar armele le-au luat. Şi împăcă mănăstirea şi călugării de frică ce avea. Iar feciorul Mihnii-vodă au mers la tată-său şi i-au spus toate cu multă frică. Iar el,deaca auzi aşa, să sperie şi zise cătră ei: „Cine au făcut noao aceasta?“ Ei ziseră: Neagoe, vătahul de vînători“. Aceasta auzind Mihnea-vodă, să umplu de frică şi zise: „De vreme ce făcu puiul leului aşa, dar cînd va veni leul cel mare, ce va face?“ Şi aciişi să sculă din scaun şi fugi în Ţara Ungurească şi acolo să deşteptă dintr-acea frică, iar alţii să răsipiră prin toată Ţara Muntenească. Şi nu era nimeni să le ajute, că aşa ajută ruga fericitului Nifon, şi mîniia ceia ce au prorocit sfinţia-sa s-au umplut. De aciia şăzu în scaun Vladul-vodă şi veni ţara de i să închină, şi aduse daruri multe şi să întoarseră iarăşi cine pre la case-şi cu mare bucurie. Iar Vladul-vodă cu ajutorul lui Dumnezeu creştea întru mai mari bunătăţi şi în cinste pîn’ cît au ţinut sfat acelui neam drept. Iar Mihnea-vodă au căzut în eresul hulei duhului sfînt, că iată cum iaste tot ţinutul Apusului de putrezeşte cu marele Rîm în eresele sale. Şi cum au perit al doilea Iuliian călcătoriu pentru închinarea idolilor, aşa şi acesta pentru luptarea duhului sfînt, că s-au împrietenit cu ungurii şi ş-au împletit mreji hiclene asupra tînărului Vladului-vodă. Şi veniră asupră-i, şi deaca să loviră oştile iar Danciul, mare vornic, ajută Vladului-vodă, că era şi el de un neam iar bun şi drept, şi biruiră pre oastea călcătoriului şi hulitoriului Mihnii-vodă i fugiră toţi ruşinaţi în Ţara Ungurească. Şi veni mîniia lui Dumnezeu pre Mihnea-vodă, al doilea Iulian, şi fu rănit de viteazul Dumitru Iacşici şi muri. Pre carele trimisese Dumnezeu ca şi pre sfîntul mucenic Mercurie asupra păgînului Iulian şi ca pre sftei Nestor de au ucis pre Liia, cu ruga lui sfeti Dimitrie. Aşa şi acest Dumitru Iacşici, pentru ruga lui sfeti Nifon, au rănit şi au omorît pre urîtul muncitor, pre Mihnea, şi stătu ca Fineas în Ţara Madiamului pentru ovrei, şi fură lucrurile lui pre îngăduinţă. Aşa şi acest Dumitru stătu şi fu pre îngăduinţa tuturor. Şi să opri războiul şi dobîndi laudă den neam în neam. Iar de Vladul-vodă ieşi véste mare pretutindinea pentru războiu şi pentru noroc bun pînă cînd au ţinut sfatul acelui neam ales de Dumnezeu, al Băsărăbeştilor. Iar deaca lepădă sfatul acelui neam şi primi al altora, cu Avesalom, feciorul lui David, cînd s-au sculat asupra tătîne-său, aşa şi Vladul au priimit sfatul fărdelegiuitoriului Bogdan şi sări asupra acelui fericit de Dumnezeu neam. Atuncea pogorî şi pre dînsul mîniia lui Dumnezeu. Că deaca să iuţi Vlad-vodă şi să aţîţă foarte cu mînie mare asupra acelui neam drept, care tocmise şi ijderise Bogdan cel făr’ de lege, pre care-l afurisise fericitul Nifon şi l-au lepădat de sfînta bisérică pentru preacurviia lui, cum s-au spus în cuvîntul mai dentîi, grăia minciuni cătră domn pentru tînărul Neagoe zicînd aşa: „Doamne, eu am înţeles cu adevărat că Neagoe va să te scoaţă den scaun. Iar tu nevoiaşte să-i sfărîmi capul, sau să-i tai nasul, sau să-i scoţi un ochiu.“ Deci domnul foarte priimi sfatul lui, părîndu-i că iaste devărat, şi să ispiti să facă acest lucru şi trimise să aducă dentru acel neam drept pre iubitul Neagoe la dînsul. Iar alţii boieri deaca înţeléseră, ziseră domnului: „Doamne, părăseşte-te de aceasta, nu asculta cuvintele lui Bogdan, că Neagoe iaste cu adevărat fecior al nostru şi nu are întru sine hicleşug, cum ştiu toţi biarii Ţării Munteneşti cu toată adeverinţa“. Iar domnul zise: „Deaca iaste aşa, voi îl aduceţi şi juraţi petru dînsul.”Iar ei să nevoia să-l împreune să stea cu Bogdan de faţă. Ci el, călcătoriul şi afurisitul, totdeauna sfătuia pre domn pre uciderea lui Neagoe şi a neamului lui. Aşa totdeauna îndemnînd Bogdan pre domn, să aprinse cu mînie spre uciderea lor, şi vrea să nu ştie nimeni de aceasta. Şi de n-ar fi trimis Dumnezeu pre un călugăr de le-au spus, pre toţi i-ar fi pierdut. Ci cu ajutoriul sfîntului Nifon să mîntuiră de mîniia şi de moartea cea năpraznică şi au scăpat la un ostrov, den care au trecut Dunărea , ca Isus Navii Iordanul. Şi merseră iar la Mehmet-paşa şi-i spuseră toate patemiile cîte li s-au întîmplat de la Vlad-vodă. iar paşa să aprinse cu dumnezeiire spre răscumprarea acelui neam (măcar deşi era păgîn), şi strînse oaste mare, şi trecu Dunărea dimpreună cu dînşii, şi făcu războiu lîngă oraşul Bucureşti şi birui pre oastea Vladului-vodă. Iar el văzînd oastea lui biruită şi căzută, vru să fugă, iar, cu împiedicarea lui Dumnezeu, fu prins de oastea lui Mehmet-paşa şi-l duseră în Bucureşti la paşa legat. Iar deaca-l văzu paşa, zise-i cu ocară: „O, călcător de jurămînt, iată, să-ţi fie după cuvîntul jurămîntului tău şi să taie sabiia mea capul tău“. Cum să şi umplu, că însuşi paşa cu mîna lui i-au tăiat capul în oraş în Bucureşti, supt un păr, ca şi pre Avesalom cînd îl săgetă Ioav, fiind el încurcat de păr de ramura unui stejariu, în lunca Efremului. Şi să umplu judecata şi răscumpărarea lui Dumnezeu, cea dreaptă. Şi-i luară trupul de-l duseră la Mănăstirea din Deal, care o făcuse frate-său Radu-vodă, de-l îngropă. Iar pre cele ce-i zicea ei, pentru pizma, că va să să rădice domn, ca să-l piarză, pre acela Dumnezeu cu voia sa şi cu porunca l-au uns şi l-au pus domn şi au zis ca şi Ieremiei prorocul: „Mai nainte de naşterea ta te-am semnat şi te-am ales să fii mai mare întru israilăteni“. Iar el nici într-un chip nu vrea să să pléce să fie domn, ci cu glas mare zise cătră tot nărodul: „Puneţi alt pre carele veţi vrea dempreună şi cu sfatul nostru, iar pre mine mă iertaţi, că nu voi fi“. Iar nărodul tot striga şi zicea cătră dînsul: „Iată, nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii noao domn“. Iată, şi aici să întîmplă cum şi de dămult, în légea véche, Saul şi-au ieşit din minte şi Ionathan au căzut de sabie, iar David fu rădicat împărat. Deci şi Neagoe să plecă glasului năroadelor şi luă coruna şi scaunul a toată Ţara Rumînească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni. Şi cum rădică David chivotul légii domnului, aşa şi Neagoe-vodă rădică bisérica cea căzută şi puse pre Macarie mitropolit a toată Ţara Ungrovlahiei, Plaiului şi Severinului, cu toată blagosloveniia lui Pahomie, patriiarhul Ţarigradului. Décii dintr-aceia vréme pînă astăzi s-a potolit şi s-au împăcat ţara de gîlceavă şi bisericile să veseliră, că aşa ajuta ruga sfîntului Nifon. Iar Bogdan cel afurisit vru să fugă, ci judecata lui Dumnezeu nu-l lăsă, pentru mozaviriia ce mozavirise pre sfîntul Nifon şi pentru hicleniia, ci căzu în mreaja cea hicleană şi-l apucară ca pre o hiară înşălătoare care să prinde cu amîndoao picioarele în cursă şi să vînă el în laţul care vrea să vîneze pre Neagoe. Că fugind de Neagoe-vodă ca de leu, dede în Dunăre şi scăpă de corcodel, iar de şarpe fu apucat şi trimis la Neagoe-vodă. Iar el, deaca-l văzu într-atîta pedeapsă, zise-i: „O,vai de tine ocaanice, dar căzutu-ţi-s-au ţie să faci hiclenie cu aceasta, căci nu te-ai temut de Dumnezeu, cela ce ştie şi véde toate ştiutele şi neştiutele? Dar pentru ce varsă hicleşugul tău cel fărădelege atîta sînge? Iată, de toate te iert pentru Dumnezeu. Şi de acum înainte să te pocăieşti de răutăţile tale, iar avuţiile céle domneşti care le-ai uat tu făr’ de dreptate şi le-ai ascuns, să mi le spui şi nu vei păţi nici o nevoie; iar de nu, păcatul să fie pre capul tău şi pe sufletul tău“. Iar el nu vru să spuie nimic, că-i întunecase diavolul cel ce-l iubea pe el, mintea şi inima, pentru care lucru multe munci au luat pînă ce ş-au dat şi sufletul, cum au prorocit şi de aceasta sfîntul Nifon, de au zis că cu rea moarte va să moară Bogdan. Iar trupul lui nici fierăle, nici păsările, nici pămîntul nu le-au putut mînca, ci numai ce s-au pîrjolit şi au negrit întru răutatea tuturor. Şi pierdu Dumnezeu pre toţi vrăjmaşii lui Neagoe-vodă şi i-au plecat supt picioarele lui. Şi toate avuţiile i le-au dăscoperit. Şi pămîntul izvora bunătate şi roadă. Şi mulţumi lui Dumnezeu toţi pentru domniia lui, căci s-au spodobit a vedeea şi a avea domn ca acela. Décii îi veni gînd bun şi cuget dumnezeisc în inima lui, ca şi de dămult sfîntului Theodosie cel Mic-împărat, să mute moaştele sfîntului Ioan Hrisostom de la Cucus în Ţarigrad, ca să dea iertare şi tămăduire maicii sale, Evdoxiei-împărătesei. Întru al acestuia chip să asemăna şi creştinul Neagoe-vodă. Şi trimise din boiarii săi ei credincioşi cu cărţi la sfîntul muntele Athonului să aducă moaştele sfinţii-sale părintelui Nifon patriiarhul, ca să curăţească şi să tămăduiască greşala Radului-vodă şi a altora carii făcuse sfinţii-sale rău fără de vină. Şi deaca sosiră boiarii la Sfetagora, mérseră la mănăstirea Dionisat şi să închinară biséricii, cum iaste obiceaiul creştinesc. Şi luînd blagoslovenie de la părinţi, déderă cartea domnului în mîna egumenului şi a bătrînilor. Iar ei să închinară şi deaca citiră cartea, socotiră toate pre amăruntul şi să mirară toţi de acel lucru mare şi de cérerea domnului cum vor face. Şi nici într-un chip nu cutezară spre acel lucru să-l dea, nici vrea să lase pe nimeni să se apropie să dăstupe mormîntul sfîntului, ce numai să umplură toţi de frică şi de cutremur. Iar sluga cea credincioasă, ce era trimis pentru acel lucru mérse la dînşii şi le zise: „Sfinţi părinţi, nici o frică de aceasta să nu aveţi, ci să ne iertaţi că noi ne nădăjduim pre credinţa domnului nostru, care are cătră sfinţia-sa. Nimeni nu va avea nici o primejdie, nici voi, nici noi.“ Atunce ei ziseră: „Faceţi cum vă iaste voia“. Şi îndată luo sapa sluga cea mai mare, căruia îi era numele lui Danciul logofătul, şi chemînd credinţa domnă-său care avea cătră fericitul Nifon, lepădă toată frica şi începu de săpă pîn’ ajunse de moaştele sfîntului. Décii le scoase afară şi le băgă într-un sicriu de lemn cu miroaseală bună. Şi să adună toţi călugării de la toate mănăstirile şi veniră de să închinară sfîntului, şi săruta moaştele mulţumind lui Dumnezău, celui ce au proslăvit pre robul său cel mult nevoitor şi ziseră: „Fericita pomenirea ta, Nifoane, îndreptătoriul părinţilor şi învăţătoriul a toată lumea“. Şi aciişi arătă Dumnezeu minuni, că vindecă preun călugăr care era de mulţi ani mut, şi pre alt de durérea capului, şi pre altul de friguri,şi pre alţii pre mulţi de multe féliuri de boale îi tămădui. Décii îl grijiră bine şi cu cinste, ca pre un cinstit, şi-l trimiseră în Ţara Panoniei, la domnul Neagoe-vodă. Şi trimiseră cu sfinţiia-sa şi şi pre chir Neofit, om ales şi sfînt, asemene părinţilor celor de dămult, carele era din cetatea Ahila din Evropa Elispondului, şi cu alţi călugări de la mănăstire. Şi deaca sosiră în Ţara Romînească, degrab făcură ştire domnului Neagoe-vodă. Iar el adună tot clirosul besericii şi toţi boiarii aşteptînd pre părintele său cel sufletesc. Şi deaca sosiră la scaun, iar domnul cu credinţa sufletului şi inimii cuprinse coşciugul cu moaştele sfîntului în braţe, ştiind că sînt ale iubitoriului său, şi le sărută cu lacrăme şi cu multă veselie, împreună cu tot norodul creştinesc. Şi duseră sicriul cu moaştele sfîntului cu toţi oamenii întru cinstita Mănăstire Dealul, unde iaste hramul sfîntului şi făcătoriului de minuni ierarh Nicolae, şi-l puseră deasupra mormîntului Radului-vodă. Şi făcură bdenie toată noaptea împreună cu domnul Neagoe-vodă, rugîndu-se sfinţii-sale pentru iertarea păcatului Radului-Vodă, care fără dreptate au lepădat pre sfîntul de la sine şi l-au gonit din ţara sa. (Ia ascultaţi ce făcu Dumnezeu!) Cînd fu dăspre sfîrşitul slujbei utrănei, vrînd Dumnezeu să arate aiave iertarea păcatului Radului-vodă şi singur al altora cari-i făcuse nevoie şi scîrbă sfîntului, văzu singur Neagoe-vodă descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: Unde s-au rumpt scoabele céle de hier şi acoperămîntul mormîntului Radului-vodă şi degrab să desfăcură marmurile şi să ivi dinlăuntru trupul Radului-vodă groaznic şi întunecat, plin de puroi şi de putoare. Şi iată, să dăşchise sicriul cu moaştele sfîntului Nifon şi izvorî de la sfîntul izvor de apă şi spălă tot trupul Radului-vodă şi-l arătă luminat. Apoi iar înseşi toate încuieturile şi pietrile singur s-au închis şi s-au încuiat ca şi mai nainte. Şi să arătă şi Radul-vodă lui Neagoe-vodă şi-i făcu mare mulţumire pentru lucrul cel de milostenie ce au făcut pentru dînsul. Şi aciişi fu un sunet oarece şi să dusă de naintea ochilor lui. Iar Neagoe-vodă să sperie. Şi-şi veni în fire şi socoti de minunea sfîntului Nifon, cum iaste adevărată iertarea Radului-vodă. Şi mulţumia lui Dumnezeu de aceasta şi sfîntului Nifon, făcătoriul de minuni. Cum apoi văzu şi cu ochii săi aiave trupul Radului-vodă iertat. Aşijderea şi altă minune făcu sfinţiia-sa, că să arătă însuşi sfinţiia-sa lui Neagoe-vodă şi-i zise: „Fătul mieu Neagoe, socoteşte cu deadinsul şi vezi că toţi mă ţin sfînt, căci că sînt cu darul cel bun al duhului sfînt, şi toţi sărută cu credinţă moaştele méle şi să umplu îndoit de dar bun. Numai cutare boiariu (şi-i spuse şi numele care iaste ( n-are credinţă cătră mine, nici sărută moaştele méle. Ci ia aminte de vezi lucru adevărat.“ Şi cum zise, aşa fu nevăzut. Iar Neagoe-vodă deaca să dăşteptă, căută şi văzu pre toţi oamenii sărutînd sfintele moaşte; iar cela ce-l spusese sfinţiia-sa, el trecu cu meşteşug, ca-ntr-ascuns, şi nu-i băgă nimeni seama. Iar Neagoe-vodă, deaca văzu, el îl chemă la sine şi-i zise: „Ce va să fie aceasta, că toţi boiarii şi oamenii sărută moaştele sfîntului, iar tu nu vrei să le săruţi, dar în ce chip huleşti pre sfinţiia-sa aşa?“ Iar boiariul acela, deaca auzi aşa, îndată îl cuprinse frică şi cutremur, cît îi mai ieşa sufletul, de nu vrea mărturisi pre sfinţiia-sa că iaste sfînt. Şi îndată chemă numele sfîntului Nifon şi dede laudă şi mulţumire sfinţii-sale pentru mila ce făcu cu dînsul. Şi dintr-acel ceas mare credinţă avea acel boiar cătră moaştele sfîntului Nifon. Aşijderea şi alte ciudese multe şi arătări făcea Dumnezeu în toate zilele cu moaştele precuviosului său. Şi tot cine mergea la dînsul şi-l chema numele sfinţii-sale într-ajutor toată vindecarea şi sănătatea dobîndea. Deci domnul Neagoe-vodă văzînd că fac moaştele sfîntului atîtea minuni, déde de făcu sicriu de argint curat şi-l polei cu aur şi-l înfrumuseţă cu mărgăritar frumos şi cu alte pietri scumpe şi cu zmalţ. Şi deasupra pe plehupă scrise chipul sfîntului întreg, iar jos, la picioarele sfîntului, să scrise pre sine în genunche, rugîndu-se sfinţii-sale. Şi-l trimise cu mare cinste la mănăstirea Dionisatul împreună împreună cu sfinţiia-sa părintele chir Neofit mitropolitul şi cu credincioşii săi boiari. Şi deaca-l duseră la mănăstire, iar călugării de acolo dederă lui Neagoe-vodă poclon capul sfîntului, şi o mînă şi blagoslovenie de la părinţii cei sfinţi carii era în mănăstire, ca să fie de sfinţire şi de ajutor domnului. Iar el primi acele daruri cu mare bucurie, ca şi Moisi prorocul tablele legii vechi. Şi le purta cu sine pre unde mergea, şi în curte, şi în bisérică, iar în cale el le purta în carătă, ca şi Israel racla legii. Iar în muntele Atonului, pre groapa sfîntului, zidi beserică frumoasă în numele sfîntului Nifon, iar mănăstirea o au îmbogăţit cu multă avuţie şi cu multe ziduri au făcut şi înalte. Iată de aceasta pîn’aici. Iar mănăstirea lui Hariton, care de obşte să chiamă Cotlumuz, care au început a o zidi din temelie Radu-vodă, Neagoe o au săvîrşit, şi cu toate frumuseţile şi podoabele o au împodobit denlăuntru şi denafară, iar împrejur o au îngrădit cu zid. Şi au făcut bisérică Sfîntului Nicolae făcătoriul de minune, cu turle, chilii şi trapezărie, pimniţa, magherniţa şi magaziia, grădina şi poartă mică şi mare, bolniţă şi ospătărie şi dohirie, jitniţă şi visterie şi alte case de toată treaba. Iar biserica şi chiliile le-au umplut de frumuseţe şi le-au săvîrşit de acoperămînt, iar biserica şi tinda o au învălit cu plumb, şi au pus sticle pre toate ferestrile. Şi o au şi tîrnosit cu blagosloveniia arhierelui, şi a protului şi a altor egumeni de la alte mănăstiri. Şi făcu cinste mare marilor şi celor mici, şi-i dărui cu daruri mari. Şi să duseră careşi pre la locurile sale, cu mare bucurie, mulţumind lui Dumnezeu. Aşijderea făcu o pristanişte în Ascalon, la mare, să fie corăbiiari, şi o corabie mare şi alta mică cu tot ce trebuiaşte. Şi o au zidit cu zid împrejur, şi au făcut o culă cu arme şi cu tunuri, să le fie de pază. Şi alte metohuri cu de toate au zidit, şi au făcut şi bine le-au tocmit, din care are mănăstire mult venit. Şi i-au pus numele: lavra cea mare a Ţării Munteneşti. Iar lavra Sfîntului Athanasie, toată biserica cea mare, cu oltariul şi cu tinzile, le-au înnoit şi au împreunat plumbul cel vechiu cu altul nou şi o au acoperit de iznoavă. Şi toată cliserinţa o au zidit den temelie. Şi au făcut vase de treaba biséricii, de aur şi de argint. Şi zăvese cusute cu sîrmă de aur, preaînfrumusiţate au dat. Şi i-au făcut şi mertic mare, cîte 10.000 de talere de an. Iar în lavra Iverului a lu Sfeti Evtimie făcătoriul du minuni, pre sus pre ziduri au adus apă cu urloaie ce de 2 mile de loc dă dăparte. Şi cu multă avuţie o au împodobit. Iar cinstita lui doamnă, Despina, dat-au o zăvesă cusută tot cu sîrmă de aur şi preaînfrumusiţată, să o puie înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoane în care iaste scris chipul preacuratei fecioare şi maicii lui Dumnezeu, Mariei, care să chiamă portăriţă, care au venit pre mare la acea mănăstire cu mare minune, cum să află scris de dînsa. Iar la mănăstirea Pandocrator au făcut mari ziduri, ca şi la Iver, şi au dăruit multe daruri. Şi în lavra cea mare a Hilandarului iar au adus apă tot ca la Iver. Iar în lăudata mănăstire a Vatopedului pohti să dea milă pre an, ca şi la lavra lui Sfeti Athanasie. Şi au pus pre făcătoarea de minuni icoană a precistii un măr de aur cu mărgăritariu şi cu pietri scumpe. Şi zidi şi pimniţă mare den temelie. Şi au împodobit şi marea mănăstire Xeropotam, că au făcut o trapezarie den temelie şi pimniţă. Iar la Sfeti Pavel au zidit o culă den temelie, să fie de strajă. Ce vom mai lungi-le cuvintele spuind toate mănăstirile pre rînd? Că toate mănăstirile den sfîntul muntele Athonului le-au îmbogăţit cu bani şi cu vase. Şi dobitoace încă le-au dat. Şi multe ziduri au făcut. Şi fu ctitor a toată Sfetagora. Dar bisérica cea mare, săbornică, din Ţarigrad? Au adunat plumbul cel vechiu şi au cumpărat şi altul nou, încă mai mult, şi o au învălit de iznoavă. Şi toate chiliile din patrierşie le-au înnoit. Şi patrierşiia cu bani şi cu multe daruri o au îmbogăţit. Şi sfîntul munte al Sinaei cu toate vasile bisericii şi cu alte daruri multe din destul au îmbogăţit şi i-au făcut mertic mare. Iar sfînta cetate a Ierusalimului, Sionul, care iaste muma biséricii, aşijderea o au dăruit şi o au îmbogăţit dimpreună cu toate biséricile dimprejurul ei. Şi alte mănăstiri de la Răsărit, toate. Aşijderea şi în măgura Misiei, mănăstirea Oreiscului, unde sînt moaştele sfîntului Grigorie făcătoriul de minuni, tinda bisericii o au zidit şi o au acoperit cu plumb. Şi pre tronul cu moaştele au făcut un cerdăcel de piatră şi l-au zugrăvit frumos şi l-au poleit. Iar pre tronul sfintelor moaşte au pus un covor de mătase cusut tot cu sîrmă de aur. Şi la metohul aceiiaşi mănăstiri, care să chiamă Menorliţa, au zidit o casă mare, să fie de odihna mănăstirii, în care să făcea toate slujbele ce trebuia. Iar în Elada, sfînta mănăstire anume Meteor o au îmbogăţit cu multe daruri şi multe ziduri au făcut. Aşijdrea şi în Pethlagoniia, mănăstirea anume Trescaviţă o au împodobit. Şi în Machedoniia, mănăstirea ce să chiamă Cusniţă o au miluit. Iar în măgura Cathesca, care să chiamă acuma Cuceina, multe lucruri au făcut. Şi alte bisérici de acolo toate. Şi lăcaşurile călugăreşti hrănea. Şi făcu şi acolo ziduri ca şi prentr-alte locuri. Ce voi mai spune deosebi lucrurile şi mănstirile care leau miluit? Să zicem denpreună toate cîte sînt în Evropa, în Thrachiia, în Elada, în Ahiia, în Iliric, în Cambaniia, în Elipsond, în Misiia, în Lugduniia, în Penthlagoniia, în Dalmaţiia şi în toate laturi de la răsărit pîn’ la apus şi de miazăzi pîn’ la miazănoapte. Toate sfintele bisérici le hrănea şi multă milă pretutindenea da. Şi mai vîrtos pre cei ce să streina pren pustii şi pren péştere şi prin schituri, făr’ de nici o scumpătate hrănea. Şi nu numai creştinilor fu bun, ce şi păgînilor. Şi fu tuturor tată milostiv, asemănîndu-se domnului celui ceresc, care strălucéşte soarele său şi ploao şi spre cei buni şi spre cei răi, cum arată sfînta evanghelie. Şi mai vîrtos în Ţara Muntenească, mari şi minunate mănăstiri au făcut: arhimandriia sfîntului şi purtătorului de Dumnezeu, părintelui nostru Nicodim, care să chiamă Tismeana, hram adormirea preacuratei născătoarei de Dumnezeu şi pururea fecioarei Mariei, toată bisérica o au acoperit cu plumb şi alte lucruri au săvîrşit. Iar mănăstirea den Nucet, unde iaste hramul sfîntului mucenic Gheorghie, multe au înnoit. Şi pre făcătoarea de minune icoană a sfîntului mucenic bătut-au însuşi Neagoe-vodă, cu cuişoare, un măr de aur curat, împodobit cu mărgăritar şi cu pietri scumpe. Şi au adus şi icoana cea făcătoare de minuni den Ţarigrad, pre care era semnat chipul domnului nostru Isus Histos atotţiitoriul, carea mai nainte o junghiase un ovreiu cu hangériul; şi cum o junghe, îndată ieşi izvor de sînge din locul hangériuui, cît stropi şi hainele acelui ovreiu; iar el, de frică că-i sînt hainele stropite de sînge, nu văzu, ci numai ce au văzut sîngele carele era pe icoană; şi aşa fiind, el, cuprins de spaimă ca aceasta, aruncă icoana într-un puţ care era într-o pimniţă (că şi el într-o pimniţă într-ascuns junghiase sfînta icoană). Décii ieşi afară, ca cum n-ar şti el nimic de acea minune; şi cum ieşi el afară, îndată-l întîmpinară nişte oameni, şi deaca-l văzură că iaste aşa crunt de sînge pre haine, îl prinse şi-l întrebară: ce va să fie aceasta? Iar el văzîndu-şi hainele crunte, îi fu a mărturisi aiave şi el minunea sfintii icoane. Şi alergară toţi dimpreună la puţ şi scoaseră icoana afară; iar sîngele tot izvoria din urma hangériului, neoprit, atîta cît şi apa acéia să făcuse roie de sînge. O, mari sînt minunile tale, doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru. Care lucru, deaca văzu acel ovreiu, crezu în Hristos, fiul lui Dumnezeu, şi să boteză el şi toată casa lui. Aşijderea şi alţi ovrei mulţui, carei văzură cu ochii lor acea minune mare, să botezară. Pentru care minune iaste pretutindenea scrisă şi vestită. Iar mutarea acei sfinte icoane din Ţarigrad în Ţara Muntenească aşa fu: că să arătă în vis această sfîntă icoană domnului Neagoe-vodă şi-i zise să o mute din Ţarigrad în ţara sa. Care lucru şi făcu. Iar Radul-vodă mult să neviose să o aducă în ţara sa, ca şi alte dumnezeieşti icoane şi moaşte sfinte; ci lui nicicum nu i s-au dat. Iar cînd îi fu voia, atuncea şi dumnezeiescul lucru s-au săvîrşit, şi s-au mutat. Pre care, cu mare bucurie şi mulţumire o aştepta domnul Neagoe-vodă şi cu multă cheltuială o au adus. Şi deaca o au adus, cu dragoste o au priimit. Şi i-au făcut cununa tot de aur curat, şi o au împodobit cu mărgăritariu ales şi cu alte féliuri de pietri scumpe. Şi sparse Mitropoliia din Argeş den temeliia ei şi zidi în locul ei altă sfîntă besérică tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori. Şi au prins pre dănlăuntru toate pietrile una cu alta dăndos cu scoabe de her, cu mare meşteşug şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut pre mijlocul tinzii biséricii 12 stîlpi înalţi, tot de piatră, ciopliţi şi învîrtiţi, foarte frumoşi şi minunaţi, carii închipuiesc 12 apostoli. Şi în sfîntul altariu, deasupra pristolului, încă făcu un lucru minunat, cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile altariului şi ale biséricii, céle dupe dăsupra, şi a letinzii tot scobite şi răzbătute pren piiatră, cu mare meşteşug le făcu. Şi la mjloc ocoli cu un brîu de piiatră împletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poleit, bisérica cu altariul dempreună cu tinda, închipuind sfînta şi nedespărţita troiţă. Iar pre supt straşina cea mai din jos, împrejur a toată bisérica, făcu ca o straşină tot de marumră albă, cioplită cu flori şi foarte scobite şi săpate frumos! Iar acoperămîntul, tot de plumb amestecat cu cositoriu. Şi crucile pre turle, tot poleite cu aur şi turlele tot cioplite cu flori şi unele făcute sucite. Şi împrejurul boltelor, făcute steme de piiatră, cioplit[e] cu meşteşug şi poleite cu aur. Şi făcu un cerdăcel denaintea biséricii, pre 4 stîlpi de marmură pestriţă, foarte minunat boltit şi zugrăvit, şi învălit şi acela cu plumb. Şi făcu scara biséricii tot de piiatră scobită cu flori şi cu 12 trépte, semnînd 12 semenţii ale lui Israil. Şi pardosi toată bisérica, tinda şi altariul împreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o împodobi pre dinlăuntru şi pre dănafară foarte frumos. Şi toate scobiturile pietrilor pe dănafară le văspi cu lazur albastru, iar florile le polei cu aur. Şi aşa vom putea spune cu adevărat că nu iaste aşa mare şi săbornică, ca Sionul carele-l făcu Solomon, nici ca Sfînta Sofiia carele o făcu Iustiniian-împărat; iar cu frumuséţea iaste mai pe deasupra decît acélea. Şi cum au zis sfinţiia-sa părintele Nifon încă la Radul-vodă, că să va muta Mitropolia din Argeş în Tîrgovişte, ci Radul-vodă nu s-au învrednicit a o muta, iar Neagoe-vodă s-au umplut cuvîtul sfinţii-sale. Şi cu a lui bagoslovenie, zidi Mitropolie în Tîrgovişte, mare şi frumoasă, cu 8 turle şi tot rătunde, cum să satură ochii tuturor de védérea ei. Şi încă mai zidi şi altă bisérică în Tîrgovişte, den temelie, hramul sfîntului şi marelui mucenic Gheorghie, cu clopotniţă naltă pre tindă. Iar acea mănăstire Coziia, de care am povestit, s-au înnoit biserica cea veche şi au pus icoane preafrumoase: sfînta şi nedespărţita troiţă şi preacuratei despuitoare a lui Dumnezeu, născătoare şi pururea fecioară Mariia şi alte poale de analoghi şi odăjdii multe şi frumoase. Că acea mănăstire are loc făr’ de gîlceavă şi ales de petrécerea călugărească, dăpărtat de lume şi plin de toate bunătăţile, cu munţi mari îngrădită şi cu văi, şi ocolită cu un rîu mare, şi izvoară multe împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească poieni şi livezi, nuci şi alţi pomi roditori fără de număr, vii şi grădini. Şi acolo cură piatră pucioasă. Şi tot pămîntul împrejurul ei iaste pămînt roditoriu. Care şi noi cu ochii l-am văzut acel loc, şi i-am zis: pămîntul cel făgăduit. Iată, într-acesta chip avea nevoinţă şi de dumnezeiescul lucru carele era la Argeş. De acum, pentru lungime să spunem mai pe scurt şi să facem şi sfîrşit aceştii cărţi. Că porunci Neagoe-vodă şi pohti să vie toţi arhimandriţii din muntele cel sfînt al Athonului dimpreună cu egumenii de la toate mănăstirile, şi scrise şi carte. Iar Gavriil Protul, deaca văzu cartea şi scrisoarea domnului, aciişi chemă pre toţi egumenii de la mănăstirile céle mari: de la lavra de la Vatoped, de la Iver, de la Hilindariu, de la Xeropotam, de la Caracal, de la biserica lui Olimpie, şi a lui Hariton, Cotlumuz, care iaste lavră rumînească, de la biserica lui Filothei, de la Xenof, de la Zugraf, care iaste lavră bulgărească, de la Simenca, de la Dohiar şi de la lavra rusească, de la Pantocrator şi de la Castamonit, de la Sfetii Pavel şi de la Dionisat, de la biserica lui Sfeti Grigorie şi de la Simon Petra. Aceşti egumeni toţi veniră la eghemonul Neagoe în Ţara Rumînească dempreună cu Gavriil Protul, carele fu zis mai sus. Décii chemă domnul şi pre Theolipt, patriiarhul Ţarigradului, care iaste patriiarh a toată lumea, şi cu dînsul pre 4 mitropoliţi: de la Sires şi de la Sardiia, de la Midiia şi de la Milinic. Şi veniră şi ei. Şi-i priimi domnul cu mare cinste. Şi chemă încă şi pre toţi egumenii din Ţara Muntenească şi cu tot clirosul dimpreună cu ighemonul Neagoe şi întrară toţi în lavra cea mare zidită şi făcură vecernie cu colivă în lauda preacuratei născătoarei de Dumnezeu, din care luară toţi oamenii, după obiceaiu. Décii făcură cină pentru odihnă. Şi lăudară pre Dumnezeu. Şi după acéia îndată începură bdeniia, şi făcură toată noaptea ighimonul, patriiarhul şi cu mitropoliţii, carii fură mai sus zişi, şi cu arhimandritul şi cu egumenii, tot stătură în picioare de să rugă cu rugăciune şi cu cîntări, iar oameni toţi zicea: . Şi sfîrşiră bdeniia cînd să făcea ziouă. Iar deaca trecu un ceas den zi, în luna lui avgust 15 zile, traseră clopotele, pentru ca să meargă patriiarhul împreună cu arhiereii şi cu egumenii cei mari cu toţii şi cu tot clirosul, să tîrnosească bisérica, carea fu mai sus zisă. Şi tocmi în altariu sfîntul préstol Neagoe-vodă cu mîinile lui, spre sfinţire, în lauda adormirii stăpînei de Dumnezeu născătoarei şi pururea fecioară Mariia. Şi duse şi făcătoarea de minune icoană a lui Pantocrator, de care s-au zis mai nainte, şi o puseră de-a dreapta în biserică, ferecată cu aur şi cu argint şi cu mărgăritar mult împodobită. Aşijderea şi alte sfinte icoane; şi era tot ferecate cu argint şi cu mărgăritariu şi cu pietri scumpe, între carele era şi icoana chipului sfîntului Nifon patriiarhul, împodobită tot cu argint şi cu aur ferecată peste tot. Şi făclii, şi candile, şi tetrapoade poleite şi alte podoabe, carele nici o minte nu le poate închipui să le spuie. Deci după ce tîrnosi şi tocmi toate înnoirile, iar Neagoe-vodă şi doamna lui Despina şi coconii lor care le dăruise Dumnezeu, şi cu toţi boiarii, şi patriiarhul, şi mitropoliţii, şi egumenii, şi tot clirosul, deaca săvîrşi dumneziiasca liturghie, făcu domnul ospăţ mare veselie tuturor noroadelor. Şi dărui pre toţi, pre cei mici şi pre cei mari, pre săraci şi pre văduve, pe mişăi, pe cei neputincioşi şi tuturor cîţi li să cădea milă, le déde. Iar slujba, care o făcuse, să făcuse şi pentru sfîntul Nifon. Şi să blagoslovi de Theolipt patriiarhul şi de tot soborul, ca să fie slujba lui cu vecernie, cu utrăne şi cu liturghie, deplin. Şi puseră arhimandrit pre chir Iosif într-acea mănăstire noao, ce să chiamă Argeşul. Şi-l blagosloviră să facă liturghie cu bederniţa. Aşijderea şi cîţi vor fi după el, tot aşa să facă şi tot să se ţie acest obicéiu în véci. Aceasta déde patriiarhul Theolipt şi de tot săborul cum şi mai nainte să dédésă în Tismana cu blagosloveniia lui Filotei patriarhul. Şi tocma să fie aceste mănăstiri amîndoao arhimandrii, într-un chip cinstite şi scaunile mai mari decît toate mănăstirile ale Ţării Munteneşti, pîn-în véci. Că aşa s-au tocmit, şi s-au aşăzat şi s-au legat cu mare blestem. Iar Mitropoliia de acolea s-au mutat în Tîrgovişte, cum zisese dumnezeiescul Nifon încă în zilele Radului-vodă. Care acum s-au umplut în zisa lui cea mai denainte, de Theolipt patriiarhul, şi de chir Macarie preasfinţitul mitropolit al Ungrovlahiei, şi de ceilalţi mitropoliţi, şi de Gavriil protul Sfetagorei, şi de alţi egumeni ai aeclui sfînt munte, şi de toţi egumenii ţării, şi de domnul, şi de toţi boiarii mari şi mici, şi de tot sfîntul săbor. Şi aşa tocmi, ca de acum înainte niciodată, în véci, în Argeş să nu mai fie Mitropolie, cum am mai zis. Iar în Tîrgovişte să fie Mitropolie stătătoare, cum s-au aşăzat. Şi să făcură acéste lucruri cu mare opreală şi blestem, ca să nu să mai clătească, nici să se mute, în veac, nici de patriiiarh, nici de mitropolit, nici de domn. Acéstea toate să aşăzară cînd fu cursul anilor 7025 avgust 17, în zilele bunului credincios domn Io Neagoe-vodă şi ale lui Theolipt patriiarhul Ţarigradului şi ale lui Macarie mitropolitul Ungrovlahiei, în slava lui Dumnezeu şi în frumuseţea şi lauda a toată Ţara Muntenească. Drept acéia făcură domnului şi boiarilor lui laudă şi cuvînt de cinste, şi a toată curtea mării-sale şi tuturor oamenilor ţării. Deci bunul şi iubitoriul de Hrisos domnul Neagoe-vodă le făcu mare cinste şi-i dărui cu multe daruri şi să duseră toţi care pre la locul său. Iar mănăstirea cea noao din Argeş o îngrădi împrejur cu curte de zid şi înlăuntrul curţii făcu multe chilii călugăreşti, şi o înfrumusiţă cu tot feliul de trebuinţe. Făcu trapezărie şi magherniţă, magopie şi povarnă de olovină, pimniţă şi clopotniţă înaltă. Şi puse clopote mari. Şi cu alte frumuseţi, cu de toate o împodobi şi o făcu asémene raiului lui Dumnezău. Iar în mijloc era acea casă dumneziiască stînd ca şi pomul acela al cunoştinţei. Ci însă nu aşa, că dintr-acela mîncară strămoşii noştri pomana morţii; iar dintru acesta să mănîncă dătătoriul de viaţă trup şi sînge al domnului nostru Isus Hristos, care să junghe în toate zilele întru iertarea păcatelor şi viaţa de véci. Acestea făcu bunul credincioas domn Io Neagoe-vodă, fericită să fie pomenirea lui! Şi totdeauna creştea şi să înmulţea bunătăţile în inima acestui bun domn. Şi scoase slujbe şi rugăciuni dreptului şi feiricitului Nifon, părintelui şi sprijinitoriului său. Iar rugăciunile lui îl păzea cu pace în domniia sa şi pre toţi vrăjmaşii îi supunea supt picioarele sale. Şi cum înălţă pre Avraam rugăciunea şi dragostea şi credinţa lui Melhisedec şi cum întăriră rugăciunile lui Samuil prorocul şi ariereul pre David asupra lui Goliath, aşa şi acum ajutară rugăciunile sfîntului Nifon lui Neagoe-voievodul, domnul Panoniei. Şi au domnit cu bună pace, pînă au murit în domnie. Şi l-au îngropat în sfînta şi minunata mănăstirea lui, în Argeş. Domnit-au ani 8, luni 8. Iar după moartea lui Băsărab-vodă s-au înălţat domn Preda, fratele lui Băsărab-voievod, ca să ţie domniia lui Theodosie, nepotă-său. Iar boiarii nu l-au priimit, ci au rădicat alt domn, pre nume Radul-vodă Călugărul, despre partea Buzăului. Şi au venit Radul-vodă cu boiarii şi cu oaste, ca să se lovească cu Preda, la Tîrgovişte, şi au fost izbînda Radului-vodă şi au perit Preda. Deci cînd au fost apoi, au venit Meh-met-bei cu turcii, că-l chemase Preda întîi ajutoriu şi zăbovise veni. Şi au făcut războiu cu Radul-vodă la Tîrgovişte şi au biruit Mehmet-beiu, şi au prins pre Radul-vodă viu şi pre alţii boiari. Într-acéia, Mehmet-bei pentru moartea Predii, el au trimis turci de au prădat pre buzăiani fără de véste, şi au luat mulţi oameni voinici, şi féte şi dobitoc mult, şi multă pagubă şi pradă au făcut pre locul acela, însă pre apa Buzăului, în luna lui mai în 2 zile. Şi iar s-au întors turcii la Tîrgovişte, şi au şăzut Mehmet-bei puţină vréme cu turcii, şi s-au întors preste Dunăre, la Necopoe, şi cu Radul-vodă şi cu oarecine din boiari, anume: Bădia comisul, văr premare cu Băsărab-vodă. El au tăiat capul Radului-vodă Călugărul cu voia lui Mehmet-beiu. Într-acéia vréme şi pre Theodosie l-au ajunst moartea la Ţarigrad. Iar după acéia, Mehmet-beiu au cerşut domniia de la împăratul aici în Ţara Romînească, zicînd că pohtéşte ţara să fie el domn. Drept acéia împăratul crezu pre Mehmet-bei şi i-au dat domniia în Ţara Rumînească. Iar Stoica logofătul, fiind într-acea vréme la Poartă în Ţarigrad, curînd au trimis aice în Ţara Rumînească, la toţi boiarii, ca să rădice domn cum mai curînd pre Radul-vodă din Afumaţi, pentru că piiare ţara de turci. Într-acéia curînd s-au adunat boiarii toţi şi mari, şi mici, şi toată curtea şi au rădicat domn pre Radul-vodă din Afumaţi, ginerile lui Băsărab-vodă, la leatul 7030. Şi au venit Mehmet-bei cu steag de la Poartă, cu mulţime de turci şi au întrat în ţară. Iar Rdaul-vodă cel Tînăr s-au gătit şi au ieşit înaintea lui cu oaste, şi au făcut războiu la sat la Glubavi, şi au biruit Radul-vodă pre Mehmet-bei şi au fugit Mehmet-bei, de s-au mai gătit încă de războiu. Iar Radul-vodă s-au întors îndărăt în scaun, în Bucureşti. Deci peste puţină vréme, Mehmet-bei au venit cu mulţime de turci şi au întrat în ţară. Iar Radul-vodă i-au ieşit înainte cu oaste. Şi s-au lovit la Clejani. Şi au biruit pre Mehmet-bei ca dintîi, şi mulţi turci au perit; iar cînd au fost apoi, au biruit turcii. Şi au perit Benga, iar Radul-vodă cu boierii au fugit în Ţara Ungurească. Iar Mehmet-bei au pus oamenii lui subaşi pre la toate oraşele. Şi s-au dus Mehmet-bei preste Dunăre. Iar preste puţină vréme au venit iar Radul-vodă din Ţara Ungurească cu boiarii şi cu mulţi unguri. Şi au trimis curînd oameni aleşi, de au cuprins toţi subaşii pren toate satele şi oraşele şi le-au tăiat capetele. Şi au strîns Radul-vodă oaste mare. Şi iar au venit Mehmet-bei cu toate oştile şi sangélele gata de oaste şi au întrat în ţară. Şi au ieşit Radul-vodă cu boiarii înaintea lui cu oaste, şi făcu război mare la Grumazi; şi s-au sfădit, de dimineaţă pînă seara, şi mulţi turci şi delii au perit. Iar Mehmet-bei, deacă au văzut aşa, au început a fugi, şi Radul-vodă încă s-au întors la scaun. Iar apoi procleţii de turci ei s-au înturnat înapoi şi mulţi creştini tăiară şi au fost izbînda tucilor. Atuncea au perit Neagoe spătarul şi Stanciul portariul. Iar Radul-vodă au fugit cu boiarii în Ţara Ungurească. Şi s-au dus la Ianoş-crai, şi au căzut la picioarele lui şi l-au rugat să se milostivească să nu lase ţara creştinească în mîinile păgînilor. Într-acéia Ianoş s-au milostivit pre creştini şi s-au gătit de oaste cu 30.000 de unguri tot voinici aleşi. Şi au pogorît pre la Rucăr aice în ţară, şi au venit Ianoş-crai pîn’ la oraş la Piteşti. Iar Mehmet-bei n-au cutezat ca să-l aştepte, ci curînd au fugit peste Dunăre. Décii Ianoş-crai s-au întors înapoi cu mare dar şi s-au dus în Ţara Ungurească. Şi au venit Radul-vodă în Tîrgovişte vésel şi cu toţi boiarii, şi s-au sfătuit cum vor face să scoaţă ţara creştinească din mîinile păgînilor de turci. Şi au plecat capul şi s-au dus Radul-vodă la Ţarigrad, la împărăţie. Într-acéia împăratul au ţinut pre Radul-vodă multă vreme şi n-au vrut să-i dea nici un răspuns, pentru căci au avut pîră de Mehmet-bei. Deci împăratul a dat domniia lui Vădislav-vodă. Şi au venit Vădislav-vodă domn Ţării Rumîneşti cu steag; şi au venit toţi boiarii de s-au închinat lu Vădislav-vodă. Şi cînd au fost apoi, au venit şi Pîrvul, banul de la Craiova, cu mulţi voinici aleşi şi s-au închinat lui Vădislav-vodă. După acéia Vădislav-vodă ş-au bătut joc de Pîrvul banul şi au zis să fie postélnic în casă, şi puse alt boiar ban mare în locul lui. Iar cînd au fost preste noapte, iar Pîrvul banul a fugit înapoi la voinicii lui. Deci cînd au fost apoi, s-au întors curînd cătră Vădislav-vodă gata de oaste şi au făcut războiu Pîrvul banul cu Vădislav-vodă şi au fugit Vădislav-vodă peste Dunăre. După acéia împăratul s-au milostivit de au dat domniia iar Radului-vodă. Şi iar au venit Radul-vodă domn de la Poartă, şi s-au aşăzat în scaun în Bucureşti, februarie 28 deni. Şi au domnit Radul-vodă ani 7. Şi după acéia Neagoe vornecul şi Drăgan postelnicul ei au rădicat oaste pre ascuns pre capul Radului-vodă. Décii cînd au prins de véste Radul-vodă, el nu ş-au putut strînge oaste degrab, ci numaidecît au fugit cu fie-său, cu Vlad-vodă, la banul Pîrvul, la Craiova. Deci cînd au fost Radul-vodă în oraş la Rîmnic, iar boiarii au ajuns pre Radul-vodă, de l-au legat şi i-au tăiat capul şi lui, fie-său, Vlad-vodă, şi au perit amîndoi în oraş în Rîmnic, cînd au fost cursul anilor 7037. Apoi au venit Moisi-vodă, feciorul lui Vădislav-vodă, de la Poartă, cu steag. Şi au domnit un an pol. Şi au tăiat pre boiari, anume: Neagoe vornicul şi pă Preda postelnicul. Iar alţi boiari au fugit în Ţarigrad şi au adus domn pre Vlad-vodă. Şi au fugit Moisi-vodă în Ţara Ungurească, cînd au fost cursul anilor 7038. Deci cînd au trecut 2 luni, au venit Moisi-vodă pre Olt cu unguri şi au avut războiu cu Vlad-vodă la sat la Viişoara. Şi au perit Moisi-vodă şi Barbul banul din Craiova. Şi au domnit Vladul-vodă ani 2 pol, şi apoi s-au înecat în Dîmboviţa, la sat la Popeşti. Şi după acéia boiarii au rădicat domn pre Vintilă-vodă den oraş de la Slatină. Ş-au făcut Vintilă-vodă sfînta mănăstire den Menedic. Şi au tăiat mulţi boiari. Deci cînd au fost al treilea an a domniei lui, s-au dus Vintilă-vodă la Craiova, să vîneze cerbi preste Jiiu, şi s-au afătuit Vintilă-vodă cu oamenii lui de taină, acolo să taie alţi boiari. Iar boiarii s-au gătit ei de au tăiat pre Vintilă-vodă în malul Jiiului. Şi au domnit Vintilă-vodă ani 3 pol. – 7040. Apoi boiairii au venit la sfînta mănăstire Argeşul de au luat pre egumenul Paisie şi l-au rădicat domn. Şi i-au schimbat numele, de i-au zis Radu-vodă. Şi au făcut sfînta mănăstire Mislea, hram Sfînta Troiţa. Şi dupre aceia Radul-voievod au tăiat pre banul Toma şi pre Vlaicul logofătul. Deci preste puţină vreme au venit Laiotă Băsărabă-vodă cu nişte pribegi, anume: Stroe pribeagul, şi Manole, şi Mihalco şi cu haiducii din Ţara Ungurească şi au avut război cu Radul-vodă, şi au biruit Laiotă-vodă pre Radul-vodă. Şi au fugit Radul-vodă cu boierii la Necopoe, şi au venit Laiotă Băsărab-vodă în Tîrgovişte. Iar cînd au trecut 2 luni, Radul-vodă iar au venit cu mulţime de turci şi au avut război la Fîntîna Ţiganului, şi au fost izbînda Radului-vodă Paisie. Atuncea au perit Laiotă-vodă Băsărab, şi Stroe pribeagul, şi manole, şi Mihalco. Şi au domnit Radul-vodă 9 ani şi 8 luni. Ş l-au mazilit turcii. Şi mergînd la Ţarigrad l-au făcut surgun la Eghipet şi acolo au murit. Mircea-vodă au venit domn de la Poartă cu steag şi au întrat în Bucureşti, martie 17, 7053. Şi trecînd 2 săptămîni, au tăiat pre boiari, anume: Coadă vornecul, Radul comisul, i Dragul stolnicul, i Stroe sptarul şi Vintilă comisul, şi pre mulţi boiari carii nu sînt scrişi aici. Şi le-au dat mare muncă, pentru avuţie. Iar cîţi boiari au scăpat, au fugit în Ţara Ungurească. Şi trecînd 2 ani, iar au venit acei boieri pribégi cu oaste, pre gura Praovei, şi au avut războiu mare cu Mircea-vodă la sat la Periş, şi au fost izbînda Mircii. Atuncea au perit şi Udrişte vistierul, şi Theodosie banul. După acéia au venit Radul-vodă, ce i-au zis Ilie, din Ţara Ungurească, cu boiari pribégi şi cu mulţi haiduci. Făvut-au războiu la sat la Măneşi, şi fu izbînda Radului-vodă Iliiaş. Şi au gonit pre Mircea-vodă pîn-în Giurgiov, perind mulţi oameni. După acéia Mircea-vodă iar au venit al doilea rînd cu hanul şi cu mulţi turci, de au gonit pre Radul-vodă peste munte. Şi au domnit Mircea-vodă ani 8 pol. Şi s-au mazilit de la turci şi s-au dus la Ţarigrad. Pătraşco-vodă, cela bunul, au venit domn în sîmbăta Paştilor, 7062. Deci trecînd 3 ani den domniia lui, el s-au dus preste munte, în Ţara Ungurească, cu toţi boiarii lui şi cu multă oaste, trimeţînd pre Socol vornicul în Ţara Ţeşască, la cetatea de la Lvov, de au adus de acolo pre Izabel-crăiasa şi pre fii-său Ianoş-craiu, aşăzîndu-l pre crăie în cetatea ot Clujvar. De acolo Pătraşco-vodă s-au întors iar în ţară, de au domnit ani 4. Şi au murit în scaun, septembrie 24, 7066. Mircea-vodă iar au venit domn al treilea rînd. Şi au trimis la boiarii carii era pribegi în Ţara Ungurească, de i-au chemat, făcînd mare jurămînt. Deci ei crezîndu-l, s-au sculat de au venit, Stănilă vornicul, şi cu toţi boiarii, şi cu toată curtea, de s-au închinat la Mircea-vodă, de credinţă şi legătură ce-au făcut. Iar cînd au fost la martie 3 deni, cu meşteşug mare au chemat pre Stănilă vornicul, şi pre toţi boiarii, şi pre amîndoi episcopii şi toţi egumenii cu mulţime de călugări, în cetate în Bucureşti. Şi aşa fără véste au năpustit într-înşii pre beşliii lui şi pre mulţi turci, de i-au tăiat pre toţi, vărsîndu-se mult sînge nevinovat. Da-va seama înaintea lui Dumnezeu! Şi au domnit Mircea-vodă 5 ani şi 8 luni, murind în scaun. Îngropatu-s-au în bisérica domnească, în Bucureşti, septemvrie 21deni, 7068. Deci cînd au fost a doao săptămînă, puţinei boiari, ce au fost scăpat preste munte, ei au venit cu puţinea oaste, de au făcut războiu cu boiarii Mircii-vodă, la satul Rumîneşti, şi fu izbînda pribégilor. Iar doamna Chiajna a Mircii-vodă şi cu fie-său Pătru-vodă au fugit peste Dunăre; iar boiarii ei au rămas în Giurgiuv. Şi iar au venit al doilea rînd de au făcut războiu cu pribégii la sat la Şărpăteşti, şi fu izbînda a boiarilor Mircii. Atuncea au perit Badea clucerul şi alţi oameni de ai pribégilor. Şi iar au venit doamna Chiajna cu fie-său Pătru-vodă în Bucureşti. Şi trecînd o săptămînă, iar au venit alţi boiari pribégi, pre apa Oltului, anume: Stanciul Bengăi şi Matei al Margăi, i Radul, i Vîlsan şi alţii, făcînd războiu cu Pătru-vodă la sat la Boiani, avînd lîngă dînsul mulţime de turci, şi fu izbînda lui Pătru-vodă, perind mulţi oameni. Atuncea au venit Stepan, vel-portarul de la Poartă, de au adus steag lui Pătru-vodă de domnie noao, să fie în locul tătîne-său, Mircii-vodă. Adaos-au Pătru-vodă cu mumă-sa la bir 5 aspri. Domnit-au ani 8 şi mazilindu-se s-au dus la Ţarigrad. Şi au venit în locul lui domn frate-său Alexandru-vodă, iar fecior Mircii, mai 7 zile, leatul 7076. Deci atuncea boiarii cîţi era pribégi încă au venit de s-au închinat toţi la Alexandru-vodă. După acéia trecînd 2 luni, iar Alexandru-vodă au început de au tăiat mulţime de boiari, anume: Radu logofătul ot Drăgoeşti, i Mihnea ot Bădéni, i sin Udrişte vistierul, i Tudor ot Bucov, i Vladul Caplii, i Pătraşco, i Calotă, i Stan sin Drăguleţului, i Radul stolnicul ot Boldeşti, i Radul sin Socol dvornicul, şi alţii, mesiţa septemvrie 1 deni. Şi au făcut Alexandru-vodă, din jos de Bucureşti, o mănăstire mare, hram Svetaia Troiţă. Iar cînd au fost al patrulea an din domniia lui, luînd frate-său Pătru domniia la Moldova, fost-au poruncit la Dumbravă dvornicul şi la toată boierimea Moldovei ca să vie înainte, la Focşani. Atuncea Alexandru-vodă încă au ieşit în tîmpinarea lui Pătru-vodă, frăţine-său, de au făcut ospăţ la sat la Săpăţéni. Iar Dumbravă vornicul cu toată curtea Moldovei, ei au venit să se închine la Pătru-vodă. Iar deaca s-au apropiat, ei fără véste au lovit pre Pătru-vodă şi pre frate-său Alexandru, gonind spre Pătru-vodă pîn’ la Brăila, iar Alexandru-vodă au fugit la oraş, la Floci. Moldovénii încă, făcînd această izbîndă, s-au întors la margine, la Ionaşco-vodă. Deci atuncea Ionaşco-vodă au trimis pre Vintilă-vodă cu mulţi lotri, ca să fie domn în Ţara Rumînească. Şi au întrat în cetatea din Bucureşti, şăzînd acolo 4 zile. Alexandru-vodă încă au trimis pre o seamă de boiari ai lui cu oaste, anume: Dragomir dvornicul, i Mitrea comisul, i Bratul păharnicul, i Ion pîrcălabul, de au lovit pre Vintilă-vodă şi pre acei lotri făr’de véste. Şi atuncea au perit Vintilă-vodă şi acei lotri toţi; şi iar au venit Alexandru-vodă în scaun în Bucureşti. Şi au adaos în ţară un bir ce i-au zis oaie seacă. Şi a murit în scaunul lui, iulie 25 deni, leatul 7085. Mihnea-vodă au rămas în locul tătîne-său domn. Şi au trimis pre Mitrea vistierul şi i-au adus steag de la Poartă. Şi au adoas în ţară găleata. Deci cînd au fost al patrulea an din domniia lui, iar boiarii mehedinţi au rădicat un domn ce i-au zis Radul Popa. Şi au făcut războiu cu Mihnea-vodă la Craiova şi au fost izbînda Mihnii-vodă. Făcut-au şi o mănăstire, de la Tutana. Domnit-au 6 ani. Şi l-au mazilit turcii, de s-au dus la Poartă. Pătru-vodă Cercel sin Pătraşco-vodă au venit domn de la Poartă, intrînd în Bucureşti august 29 deni, leatul 7092. Şi au făcut biserica ce iaste în cetatea Tîrgoviştii. Şi au tăiat pre Mihăilă dvornicul, i Dobromir banul şi pe Gonţea paharnicul. Şi au pus birul curţii foarte mare şi gorştină de oi. Deci trecînd 2 ani de la domniia lui, venitu-i-au mazilie de la Poartă şi au trecut muntele cu tot ce au avut. Mihnea-vodă iar au venit domn al doilea rînd. Şi au mai adaos în ţară un bir ce i-au zis năpaste. Şi au pus pre roşii un bir foarte mare; şi pre megiiaşi găleată de pîine şi dijma din 5 stupi un stup. Şi au tăiat pre Stanciul logofătul. După acéia s-au mazilit şi el de la turci. Ducîndu-se la Ţarigrad, au lăsat légea creştinească şi s-au făcut turc, de voia lui. Şi au domnit Mihnea-vodă al doilea rînd 5 ani, 7099. Ştefan-vodă Surdul au venit domn de la Poartă cu steag şi au domnit ani 1 pol. Alexandru-vodă au venit domn de la Poartă cu steag şi au domnit ani 1, luni 3. DE AICEA SĂ ÎNCEPE ISTORIIA LUI MUHAI-VODĂ SIN PĂTRAŞCO-VODĂ, CARELE AU FĂCUT MULTE RĂZBOAIE CU TURCII PENTRU CREŞTINĂTATE PRECUM DE AICEA ÎNAINTE SĂ ARATĂ Cînd au fost cursul anilor de la Adam 7101, venit-au Mihai-vodă domn Ţării Rumîneşti. Iar în Ţarigrad împărăţea sultan Murat; iar în Ţara Ungurească era crai Batăr Jicmond; iar la Moldova era domn Aron-vodă. Şi într-acéia vréme împresurase turcii Ţara Rumînească cu datorii multe şi cu nevoi farte gréle, încă nu mai avea să să plătească ţara şi să scape din gurile vrăjmaşile. Şi începură turcii turcii a coprinde Ţara Rumînească şi a-şi face lăcaşuri şi meceturi. Şi începură a ţiparea creştinii de nevoia turcilor, şi pretutindenea era vaiet şi suspin de răul turcilor, încît însuşi Mihai-vodă cu toţi boiarii să închisése de răul turcilor; şi în multă vréme creştinii zicea: doar să vor potoli turcii de asupră-le; iar ei mai mult rău făcea. Că începuse a călcarea ţara şi légea creştinilor. Ci-şi strînse toţi boiarii mari şi mici din toată ţara şi să sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu ţara din mîinile păgînilor. Şi deaca văzură că într-alt chip nu vor putea izbăvi, deci ei ziseră: numai cu bărbăţiia, să ridice sabie asupra vrăjmaşilor. Deci socoti Mihai-vodă cum ar avea ajutor şi dintr-alte părţi. Deci trimise pre Radul clucerul Buzescul sol la Batîr Jicmon, ca să se înţăleagă una cu dînsul şi să-i dea ajutor oaste, ca să să poată bate cu turcii. Trimis-au şi la Aaron-vodă sol pre Stroe stolnicul Buzescul, ca să-i fie într-ajutor. Şi amîndoi fură bucuroşi. Şi îndată trimise Aaron-vodă pre un boiariu al lui, dînd jurămînt lui Mihai-vodă, ca să să ajute unul cu altul. Aşijderea şi Batîr Jicmon-craiul încă legă jurămînt cu Mihai-vodă, ca să fie nedăspărţiţi unii cu alţii. Deci cînd fu văleatul 7103, noiemvrie 5 deni, trimise Batîr Jicmon o seamă de oşti, puindu-le şi capete pe Horvat Mihai şi pre Bechiş Işfan. Şi veniră la Mihai-vodă în cetate în Bucureşti. Şi îndată tăiară pre toţi turcii cţi aflară acolo. Într-acel război fu rănit Stroe Buzescul la mîna stîngă. După acéia fără zabavă fură turcii scoşi din ţară şi rămaseră creştinii izbăviţi din gurile lor. Deci cînd fu după război a tréia zi, purcése Mihai-vodă cu munténii şi cu ungurii la Giurgiuv şi ocolind cetatea Giurgiovului, începură a o bate cu tunurile cîtăva vréme. Văzînd Mihai-vodă că nu poate să o dobîndească, căci că venea turcilor ajutor arme şi bucate de la cetatea de la Ruşciuc,o năpusti şi iarăşi s-au întors în scaun în Bucureşti. Iar sultan Murat, împăratul turcesc, daca au prins de véste, numaidecît au trimis pre Mstafa-paşa, cu mulţime de turci şi cu un domn, anume Bogdan-vodă sin Iancului-vodă, ca să scoaţă pre Mihai-vodă de aici din ţară şi să puie pre Bogdan-vodă domn. Şi venind turcii la Dunăre, la cetatea den Ruşciuc, iar Mihai-vodă deaca prinse de véste, el încă grăbi de-şi strînse oştile şi purcése asupra Dunării, ghenar 8 zile, şi purcése la sat la Pietri. Şi gătindu-se ca să treacă Dunărea, ca să lovească cu Mustafa-paşa, veni-i véste cum au întrat hanul cu tătarii în ţară şi au început a robi şi a prăda. Iar Mihai-vodă foarte să îngrijă tare şi numaidecît să învîrteji îndărăt cu toate oştile şi puse tabăra la sat la Hulubeşti şi trimise străji asupra tătarilor, pe Radul Buzescul cu fraţii lui, Preda postelnicul, i Stroe stolnicul, i Radul Calomfirescu cu o seamă de oşti alése. Deci cînd au fost la ghenar 14 deni, ei să întimpinară cu tătarii, în streji, la sat la Putinei, şi fură biruiţi tătarii de Buzeşti, perind tătari mulţi, şi vii încă prinsără mulţi. Iar hanul deaca prinse de véste, el încă trimise pre un nepot al lui cu mulţime de tătari şi veniră pîn’ la sat la Stănileşti. Iar Buzeştii încă păziră şi le ieşiră în întîmpinare şi să loviră de faţă la ghenar 16 deni, şi fură bătuţi acei tătari. Atunce au perit şi nepotul hanuui cu mulţime de tătari. Iar hanul s-au fost tăbărît la Şărpăteşti împreună cu Mustafa şi cu Bogdan-vodă. Iar Mihai-vodă, deaca prinse véste de dînşii, numaidecît trimise oşti asupra lor cu banul Manta, şi noaptea, fără véste-i lovi, de i-au tăiat şi i-au gonit pîn-i-au trecut Dunărea. Mihai-vodă încă purcésese cu toate gloatele lui, pogorîndu-se în jos pîn’ la Şărpăteşti. Iar hanul, înţelegînd, nu-l aşteptă, ci să dăspărţi de Mustafa-paşa şi de Bogdan-vodă şi fugiră. Iar paşa rămase la cetatea de la Ruşciuc, ca să să mai bată cu Mihai-vodă. Iar Mihai-vodă purcése cu oştile asupra lor şi trecură Dunărea pre ghiaţă pre la Marotin şi pripiră de să loviră unii cu alţi, la ghenar 25 deni, şi fură bătuţi turcii. Atuncea au perit şi Mustafa-paşa cu mulţime de turci. Bogdan-vodă încă de-abia au scăpat. Şi arseră Ruşciucu, şi toată marginea ţărăi lor şi să învîtejiră u multă dobîndă la scaunul lui, la Bucureşti. Bătînd Mihai-vodă acéste războaie, trimise pre Mihalcea banul cu oşti de arseră Dîrstorul. Iar turcii din Hîrşova încă ieşiră cu oaste împotriva Predii spătarul şi a Radului comisului. Şi păziră de să loviră cu turcii, şi fură biruiţi turcii; gonindu-i pre ghiaţă, îi tăiară foarte rău. Şi aprinseră şi Hîrşova. Făcîndu-se aceste războaie, iar Horvat şi Bechiş Işfan, căpitanii ungurilor, avură împutăciune cu Mihai-vodă. Iar Mihai-vodă nu-i suferi, ci-i trimise la Batîr Jicmon-craiul. Şi-i trimise alţi căpitani, pre Kiraly Albert. Iar Mihai-vodă îl trimise cu banul Manta la cetatea Brăilii. Şi acolo tocmind oştile, începură a o bate cetatea tare şi o sparseră pîn-în pămînt, şi mulţi turci periră. Făcîndu-se acéste războaie şi nevoindu-se Mihai-vodă foarte tare pentru creştini, iar Batîr Jicmon, craiul unguresc, socotise că nu va mai avea Mihai-vodă nici o nevoie de turci, ci făcu sfat cu toţi voivozii Ardealului cum să scază pre Mihai-vodă despre Ţara Muntenească, să fie mai mic şi ascultătoriu de poruncile lui şi să-i oprească ţara cu tot venitul ei. Iar Mihai-vodă deaca prinse de véste, el nu să putu suferi, ci trimise la Batîr Jicmon boiari bătrîni sfetnici, anume: Evthmie mitropolitul cu amîndoi episcopii şi pre Mitrea dvornicul, i Isar logofătul, i Dumitru dvornicul, i Radul Buzescul şi alţi mulţi boiari de ţară, cum Mihai-vodă să fie ascultător de Batîr Jicmon, iar de ţară să n-aibă scădére, ci să şi-o ţie deplin; şi să se ajute unii cu alţii, cum le-au fost jurămînt dentîi. Dentr-aceşti boairi ce-i trimisése Mihai-vodă pentru tocmeală, învrăjbitoriul diavolul umblase în mijlocul lor, de să apucară unii ca aceia mai mult să facă vrajbă decît pace, cum să scază pre Mihai-vodă din ţară. Iar ceilalţi boiari ce să nevoia să slujască domnu-său în dreptate, de nepriiateni fură biruiţi. Şi scăzură pre Mihai-vodă despre domniia ţării şi despre venitul ei, numai să fie tocma cu căpitanii lui. Şi alése Batîr Jicmon 12 boiari juraţi munténi puindu-i ispravnici preste tot venitul ţării şi să fie supt porunca lui. În vrémea aceia fiind Aron-vodă domn Moldovei, trimise Batîr Jicmon oşti ajutor şi căpitan pre ei Bărcea Andreiaş. Şi nevoindu-se Aron-vodă pentru creştini tare, tăiară turci mulţi, ca să dobîndească cinste. Iar el căzu la mare pacoste şi năpaste pentru multe pîri mincinoase, că trimise Batîr Jicmon de-l legă cu doamnă-sa şi-i luară toată avérea, scoţîndu-l din ţară cu mare ruşine, băgîndu-l în temniţa Vinţilor, tăindu-i boiarii şi toate capetele, al aprilie 23 deni, 7013. Şi puseră domn, în locul lui, pre Răzvam, care era agă la Aron-vodă, şi-i schimbară numele: Ştefan-vodă. Iar Mihai-vodă, deaca prinse de véste, foarte să întristă. Pre aceia vréme muri şi sultan Murat şi luo împărăţiia sultan Mehmet. Şi deaca stătu el împărat, nu putu răbda atîta ruşine, ci alése pre Sinan-paşa cu mulţime de turci, trimiţîndu-i asupra lui Mihai-vodă. Viind pîn’ la Ruşciuc, făcură pod preste Dunăre. Mihai-vodă deaca înţelése de aceasta, el încă îşi strînse oştile, ca să iasă împotriva vrăjmaşilor. Trimise şi la Ştefan-vodă al Moldovei ca să-i vie cu oşti ajutor. Şi îndată purecese gata. Iar Batîr Jicmon trimise la Rodoful, împăratul creştinesc, ca să-i dea pre soru-sa, să-i fie crăiasă. Trimise şi la Mihai-vodă ca să vie, să fie şi el la nuntă, că nu ştiia de turci că vin asupra Ţării Munteneşti. Iar Mihai-vodă văzînd atîţia vrăjmaşi că vin asupra creştinilor, trimis-au la Batîr pre Stroe Buzescul, i Radul Calomfirescul cu daruri scumpe de nuntă. Şi spuseră şi această véste, cum turcii, cu toată putérea împărătească, au sosit la Dunăre şi au făcut pod să treacă asupra creştinilor. Atuncea Batîr degrab trimése în toată ţara lui de-şi strînse toate oştile, şi trimise şi la împăratul creştinesc, de-i déde o seamă de oşti ajutor. Iar pîn’ vru a veni ajutoriul de la Batîr, turcii trecură Dunărea şi începură a robi şi a prăda. Şi-şi puseră tabăra la sat la Călugăreni. Iar Mihai-vodă deaca văzu că i se zăboveşte ajutoriul, el îşi strînse oastea cîtă avu şi pripi de să loviră cu turcii de faţă, în apa Neajlovului, în vadul Călugărenilor. Şi fu război foarte mare, la avgust 13 deni, de dimineaţa pîn-în seară; şi mult sînge se vărsă, cît şi apa era amestecată cu sînge. Atuncea Sinan-paşa, văzînd că nu-i sporeşte, înturnatu-s-au cu ruşine. Deci ei strînse toţi paşii şi toate căpeteniilor oştilor şi făcură năvală mare asupra lui Mihai-vodă, ca să izbîndească într-un chip,şi luară cîteva tunuri. Atunci Mihai-vodă văzînd atîta hărborie mare, el încă îşi strînse toţi boiarii şi toţi căpitanii, şi ieşiră întru întîmpinarea lor de faţă. Şi aciişi Mihai-vodă, cu mîna lui, tăie pre Caraiman-paşa şi înfrînseră pre turci înapoi. Iar boiarii şi căpitanii, pre capete, năvăliră asupra turcilor, de-i tăia şi-i îneca în tină. Deci cu cîtă hvală venea Sinan-paşa la acel război, mai cu multă ruşine să întoarse. Şi luo Mihai-vodă toate tunurile înapoi şi multe steaguri turceşti. Iar cînd fu preste noapte, Mihai-vodă făcu sfat cu boiarii, cum ajutoriul nu mai vine de la Batîr, şi fiind Mihai-vodă cu puţinea oaste, nu vor putea sta împotriva turcilor, că era foarte mulţi; ci socotiră cum vor face să să poată lupta cu atîţea vrăjmaşi. Ci să déderă înapoi, pre apa Dîmboviţii în sus, la sat la Stoeneşti, aşteptînd de la Batîr să le vie ajutoriul. Iar turcii înţelegînd de aceasta, să rădicară cu toţii de veniră la Bucureşti şi făcură acolo cetate şi ajunseră şi pîn-în Tîrgovişte şi acolo încă făcu cetate; şi cuprinseră toată Ţara Muntenească. Atuncea Ierimiia-vodă Moghila, el înţelegînd de Ştefan-vodă cum s-au sculat cu toate oştile leşască, de au întrat în Iaşi, să fie domn Moldovei. Iar Ştefan-vodă trecu muntele cu toată oastea lui şi mérse de să împreună cu Batîr, că purcesése şi el să vie să să împreune cu Mihai-vodă. Şi cîteşi 3 domnii să împreunară, la octomvrie 6 deni, 7104, şi purcéseră toţi asupra turcilor. Iar ei văzînd că le vin atîtea oşti asupră-le, ei toţi nu aşteptară, ci toţi, dă pretutindinea, déteră dosul a fugi. Şi aléseră pre Ali-paşa cu o seamă de oşti ca să păzească cetatea Tîrgoviştii, iar Sinan-paşa cu oşti veniră la Bucureşti. Iar Batîr, Mihai-vodă, i Ştefan, cu toate oştile, veniră de ocoliră cetatea din Tîrgovişte şi îndată fu aprinsă. Turcii, cîţi fură acolo, toţi periră, iar preAli-paşa, îl prinseră viu şi-l trimiseră în temniţa Chiutvarului. Dupre acéia purcéseră după Sinan-paşa pîn-ajunseră la cetatea Giugiovului şi îndată stricară podul. Tăind mulţime de turci îi înecară în Dunăre şi sparseră şi cetatea, fiind atîta perire în turci. De-abia au scăpat Sinan-paşa cu puţinea oaste şi cu multă ruşine fură scoşi din ţară. Şi scoaseră de la mîinile lor robi mulţi făr’ număr. Şi de acolo să întoarseră cu veselie şi cu multă dobîndă, şi toţi creştinii déderă har lui Dumnezeu. Atuncea Batîr Jicmon, deaca văzu pre Mihai-vodă cu atîta vitejie şi cu atîta înţelepciune, slobozit-au Ţara Rumînească cu tot venitul ei, ca să fie iar pre seama lui Mihai-vodă. Şi să înturnară cineşi la ţara lui. Pre vréme ce purcése Batîr ajutor lui Mihai-vodă de bătură pre turci în Ţata Muntenească, au fost trimis craiu o semaă de oşti şi la Lipova, şi la Ianova, şi la multe cetăţi denprejurul lor şi mult rău făcură turcilor. În vrémea acéia rădicatu-s-au şi hanul cu mulţime de tătari, ca să vie asupra Ţării Munteneşti şi viind pren Ţara Moldovei, iar Ieremiia-vodă cu moldovenii şi cu leşii pripiră dă le ieşiră înainte la Ţuţora şi făcură acolo şanţ mare şi să bătură acolo 3 zile şi nu biruiră nici unii, nici alţii. Deaca văzură tătarăi că nu pot folosi nimic, făcură pace unii cu alţii şi să întoarse hanul cu tătarii iar în ţara lor, şi léşii aşijderea, iar el încă să aşăză în scaunu-şi. Atunce şi Ştefan-vodă, deaca prinse de véste că s-au răsipit oştile Ieremiei-vodă, el ceru de la Batîr oşti ajutor. Şi îndată i să déde şi purcése asupra Ieremiei-vodă, la noiemvrie 27 deni, leatul 7105. Iar Ieremiia-vodă, deaca prinse de véste, el încă îşi strînse oştile şi trimise la starostea de la Cameniţă de-i déde léşi ajutor. Şi să întîmpinară unii cu alţii la Suceavă, şi fu biruti Ştefan-vodă. Şi el fugind, fu prins dă nişte ţărani şi îndată îl înţepă Ierimiia-vodă, iar oastea îi peri cu otul. Batîr încă, înţelegînd de aceasta, foarte să întristă. Şi netrecînd multă vreme, Batîr iar îşi strînse toate oştile şi purcése asupra Timişoarei, şi începură a o bate de toate părţile. Iar hanul cu tătarîi încă venise să fie ajutor cetăţii, şi brodiia în toată vremea furiş, de loviia oastea ungurească. Iar Batîr, deaca văzu că n-are răzbun de tătari, el lăsă străji să păzească cetatea şi purcése asupra tătarălor şi să loviră de faţă, şi fură biruiţi tătarii. După acéia iar să întoarse Batîr la cetate, bătînd-o 3 săptămîni. De multe ori făcură şi năvală şi nu putură face izbîndă. Şi să întoarse craiul iar la scaunul lui. Iar cînd fu la cursul anilor 7105, mai 6 deni, trimise Mihai-vodă pre Velicico cu haiducii la Baba, de o ocoliră şi o bătură şi o aprinseră şi multă bunătate şi avuţie dobîndiră. Şi întorcîndu-se înapoi cu dobînda, iar turcii să strînseră de toate părţile şi purcéseră dupre Velicico şi-l ajunseră la un loc ce să chiamă Comisul şi déderă război 3 zile; turcii tot să înglotiia, şi fu biruit Velicico, şi periră toţi haiducii şi-şi luară turcii tot plenul înapoi. Mihai-vodă foarte să întristă. Iar cînd fu la iulie 16 deni, alése Mihai-vodă oşti care era mai de folos şi le puse căpitan pre Farcaş-aga şi trimise la Diiu ca să-l dobîndească; şi trecură Dunărea pre la Jdegla. Iar turcii încă le prinse de véste, mulţime cu totul, şi nu ieşiră să se lovească de faţă, ci să ascunseră, de făcură meşteşug. Că mergînd oştile lui Mihai-vodă făr’ de nici un teamăt, iar turcii îi loviră de faţă şi fără de véste. Şi fu războiu tare multă vréme, însă cea de apoi biruiră turcii pre oastea lui Mihai-vodă. Şi cîţi fură călări printr-înşii scăpară cîte ceva, însă puţintei; iar pedestraşii periră cu totul. După acéia, Mihai-vodă deaca pierdu atîţea voinici, el fu scîrbit. Şi începu a trimite pen toate ţările streine, ca să strîngă voinici viteji şi aduse léşi şi cazaci şi de tot feliul de oameni, cari-i erau de folos. Strîngîndu-şi Mihai-vodă oaste, ca să se lupte cu turcii, iar nişte nepriiateni porniră pîră mincinoasă asupra lui Mihai-vodă. Deci Batîr Jicmon-crai, cum s-au lepădat Mihai-vodă şi s-au împrietenit cu turcii, Batîr Jicmon făcu sfat cu toţi voivozii Ardealului, ca să afle de dreptatea lui Mihai-vodă. Iar Mihai-vodă, deaca-l chemară, elsă temu de înşălăciune şi de pîră mincinoasă şi purcese Mihai-vodă să să împreune cu Batîr Jicmon numai cu 2-3 boiari, anume Mihalcea banul, i Radul Buzescul şi alţi boiari. Iar Batîr Jicmon deaca văzu că vine Mihai-vodă bucuros la împreunare, el încă trimise postelnicul cel mare, Jenea Poncraţ, cu mulţi némţi, şi cu 40 de cucii şi cu multă cinste înaintea lui Mihai-vodă. Ci dăscălecară în cetate în Beligrad şi să împreunară cu mare cinste, mesiţa dechemvrie 19 deni, leatul 7106. Şi fură împreună 10 zile, şi multă cinste petrecură şi mai mare credinţă legară şi întocmiră toate lucrurile şi să înturnă Mihai-vodă cu mare bucurie la scaunu-şi. Iar Batîr Jicmon purcése la împăratul creştin. Şi trimise şi Mihai-vodă pre banul Mihalcea cu Batîr Jicmon împreună pentru tocmélele ţărilor. Şezînd Mihai-vodă cu toţi boiarii la scaun, veni véste cum sultan Mehmet s-au scornit din scaunu-şi, din Ţarigrad, cu tot Răsăritul şi cu toată putérea lui, cu turcii şi cu tătarii, şi purcése să se bată cu împăratul creştinesc Rodoful. Şi dăscălecară la cetatea Egherul şi începură a o bate cetatea de 3 părţi. Iar împăratul creştin, deaca prinse de véste, el îşi strînse oştile şi le trimése cu frate-său Maximiian asupra turcilor. Şi sări însuşi Batîr Jicmon-craiul, capul lui, cu toate oştile şi să împreunară cu Maximiian şi purcése asupra vrăjmaşilor. Iar sultan Mehmet, împăratul turcilor după ce bătu cetatea Egherul, veni-i veste cum îl împresoară Maximiian şi cu Batîr Jicmon-craiul şi cu toate oştile. Iar sultan Mehmet lăsă-şi oamenii în cetate şi el, cu toate oştile, purcése la Cîrsteşti. Şi să loviră de faţă unii cu alţii şi fu război mare şi tare, în 5 zile şi în 5 nopţi, şi fu vărsare de sînge multă într-amîndoao părţile, însă mai perea turcii şi déderă turcii dosul a fugirea pîn-ieşiră den tabără, şi di corturi şi din toată marha lor. Şi vrea fi fost dobînda şi izbînda creştinilor. Iar creştinii nu să ştiură cumpăta, ci să déderă a jăhui. Deci pentru multă lăcomie a avuţiei, ei îşi puseră toţi capetele, cum scrie şi la sfînta scriptură véche, că lăcomiia iaste rădăcina tuturor răutăţilor. O, amar mare! Că văzînd turcii atîta netocmeală întru creştini, pentru lăcomiia lor, curînd să întoarseră procleţii de turci asupra lor şi atîta fu moarte mare între creştini, cît fu voia lui Dumnezeu. Iar Maximiian cu cîţi scăpă, el să întoarse la scaunul lui; iar Batîr Jicmon-craiul, cîţi au scăpat cu el, iar s-au întors la scaunu-şi, la Beligrad, şi rămaseră turcii cu atîta bucurie. Deci turcii începură a să semeţi şi începură a ieşi în Ţara Muntenească, pre marginea Dunării, şi priseră turcii a prăda şi a robi ţara. Deci Mihai-vodă încă strînse oştile şi purcése asupra Necopoei. Şi mergînd Mihai-vodă prin ţară, întîlni o seamă de turci pre apa Teleormanului robind şi stricînd ţara. Deci îi prinseră pre toţi vii, pîn’ sosi şi Mihai-vodă în vad la Necopoe. Şi ocoli cetatea Turnul, şi-l bătură şi-l arseră. Deci grijindu-se Mihai-vodă să treacă la Nicopoe, veni-i veste den sus cum sultan Mehmet, împăratul turcesc, au biruit pre Maximiian şi pre Batîr Jicmon-craiul. Deci Mihai-vodă să întristă şi începu a face pace cu turcii şi cu sangeacul Necopoei. Şi fu Mihai-vodă în loc 5 zile, şi legară pace, şi să dăruiră cu daruri scumpe. Şi fură acestea toate la octomvrie 6 dni, 7107. Pre acéia vréme Batîr Jicmon-craiul supărase-i-se cu oştile şi bătîndu-se cu turcii şi-şi închină ţara împăratului creştinesc, cum să-i poarte grija. Şi împăratul trimise 2 comisari, anume Suhai, 3 episcopi şi pre Iştfansin. Şi jurară ţara şi toţi domnii Ardealului, cum să fie pre mîna împăratului. Şi prinseră pre Jujica cancelarul la Batîr Jicmon şi-l trimiseră în cetate la Sacmar, şi acolo-i tăiară capul. Iar Batîr Jicmon el îşi năpusti crăiia sa în loc şi să duse însuşi, la împăratul creştin. Iar împăratul îi déde o cetate, anume Epuliia. Aceasta să adevără cum îşi déde ţara pre o cetate. Pre aceia vréme iarăşi trimise sultan Mehmet un paşă, anume Mehmet-paşa vezirazemul, cu mulţime de turci şi tătari fără număr asupra creştinilor şi dăscălecară în cetatea Oradiei. Deci unii bătea cetatea, iar alţii prăda ţara. Însă Batîr Jicmon după ce-şi năpusti ţara întîi, apoi mult să căi, însă năpusti cetatea Epuliei şi noaptea fugi den cetate şi veni iar la scaun la Ardeal. Şi în ce ceas sosi, i să închinară toţi domnii, şi voivozii şi toată Ţara Ardealului Şi prinseră pre acei comişari împărăteşti de-i legară şi-i trimis la Mihai-vodă, pentru cea prietenie şi credinţă dentîi, ca să fie iar unul cu altul. Şi trimise la Mihai-vodă să-i dea oşti ajutoriu, să se apere de vrăjmaş. Şi-i déde 3.500 de voinici şi le puse cap pre aga Leca. Pre acéia vréme era un paşă Hadîm-paşa, pre care-l trimisése împăratul turcesc să fie paşă la margine, al Diiu. El încă avusése împutăciune cu Mihai-vodă, ci trimisése la Mehmet-paşa den Dîrstor, ca să meargă cu oşti să apuce scaunul lui Mihai-vodă. Deci el degrab strînsése oştile şi ieşise să să lovească. Iar Mihai-vodă încă trimisése oşti cu Dumitru dvornicul împotriva lui Mehmet-paşa, de-i bătură şă-i goniră luîndu-le şi 2 steaguri de le-au dus la Mihai-vodă în Caracal. Şi foarte să îmbărbătă şi strînse toate oştile în grab de purcése şi el asupra lui Hadîm-paşa. Şi trecu Mihai-vodă Dunărea cu toată gloata pre dîn sus dă Necopoe şi să loviră de faţă cu Hadîm-vodă şi fură biruiţi turcii şi periră mulţi, luîndu-le şi toate tunurile, şi toată tabăra. Şi după ce bătură pre turci, iar Mihai-vodă să apucă şi de cetatea Necopoei şi începură a o bate cu tunurile. Însă cînd fu septemvrie 10 dni, sîmbătă, făcu Mihai-vodă năvală foarte mare şi o bătură multă vréme şi nu putură întra în cetate, că spărgea zioua, ia turcii zidia noaptea. Deci şăzu Mihai-vodă în loc 3 zile şi tot plenuia Ţara Turcească. Şi după acéia el purcése cu toate oştile în sus, cătră Diiu, tot prădînd den Dunăre pîn-în munţi, pînă sosi împotriva Diiului. Iar sangeacul de acolo încă trimise degrab de strînse toţi turcii den ţinutul Diiului şi trimise şi la beiul de la Baba, de veniră cu oşti într-ajutor, ieşind întru întîmpinarea lui Mihai-vodă, în şesul Diiului. Şi fu războiu tare multă vréme. Céia de apoi fură biruiţi turcii de Mihai-vodă; şi multă peire să făcu turcilor, cît puţini scăpară în cetate, iar alţii fură tăiaţi, alţii goniţi şi răsipiţi. Să spunem de Mihai-vodă ce i să întîmplă într-acest războiu, gonind turcii şi răsipindu-i în toate părţile. Iar turcii, însă o ceată, deacă văzură peirea, ei să întoarseră cu mare hărborie asupra lui Mihai-vodă şi atuncea să alése unul den turci cu suliţa şi o împoncişă asupra pîntecilui lui Mihai-vodă şi o înfipse în pîntece. Iar Mihai-vodă deaca văzu că piiare,el apucă suliţa cu amîndoao mîiile de fier şi căuta în toate părţile ca să-i vie cineva den boiari ajutor, să-l izbăvească den peire. Şi alţii mai aproape nu să aflară făr’ 2 boiari, anume Preda Buzescul şi cu frate-său Stroe stolnicul. Ei grăbiră şi tăiară capul turcului şi pre célealalte soţii ale lui şi izbăviră pre Mihai-vodă din mîinile turcilor. Şi multă bărbăţie arătară Buzeştii înaintea lui Mihai-vodă, căci să luptară cu vrăjmaşii şi izbăviră pre domnul lor den peire. După ce bătură acest răzoiu, şezu Mihai-vodă supt cetate 10 zile deplin, arzînd împrejur toată marginea Ţării Tucreşti, şi iar să întoarse Mihai-vodă cu toate oştile şi cu toată dobînda, ca să treacă Dunărea pre la Ruşavă. Însă cînd fu oştile jumătate trecute, să lăsă vînt cu vihor pre Dunăre, şi atunce să împărţiră oştile şi rămaseră jumătate aşteptînd 10 zile pîn’ să potoli vîntul. Iar oştile au tot plenuit şi au ars Ţara Turcească. Déciia trecură cu toată dobînda de să adunară la noiemvrie 5 deni, leatul 7107. Şi să întoarse Mihai-vodă în scaun în Tîrgovişte cu toţi boiarii. Pre acea vréme Batîr Jicmon-craiul iar intrase în multe gînduri, care nu i-au fost nici de un folos, nici lui, nici ţării, cum zice că omul înţelept află calea şi pe unde n-au umblat, iar deaca-şi pierde firea, rătăceşte şi pre unde au umblat, ca şi Batîr Jicmon-craiu, încă nu-i ajunse cît întîi îşi închină ţara la împăratul nemţesc şi apoi lăsă şi credinţa ce făcuse cu împăratul, snăpustind cetate Epuliei, şi veni ir la Ardeal şi să apucă cu Mihai-vodă de cea prietenie dintîi. Apoi el nici aşa nu să aşăză, şi iar gînd rău ca să să desparţă de Mihai-vodă şi să închine Ardealul turcilor. Ci aminterea n-au avut cum face pentru cel jurămînt rău şi greu, ce au făcut cu Mihai-vodă cum, pîn’ va fi el crai în Ardeal, turcii să n-aibă treabă. Deci făcu Batîr Jicmon sfat ficlean şi trimise în Ţara Leşască, la văru-său Batîr Andreiiaş, cum să vie, să fie craiu în locul lui; şi el să facă tocmeală cu turcii, ca să înşale pre Mihai-vodă. Şi veni Batîr Andreiaş în cetatea Mediiaşului. Acolo să împreună cu Batîr Jicmon şi să strînseră toţi voivozii şi némişii, jurînd toţi cu Batîr Andreiaş. Iar Batîr Jicmon au ales o cetate, anume Veliciul, şi el însă purcése de să duse în Ţara Leşască, iar Batîr Andreiaş rămase a fi craiu Ardealului. Atuncea Ierimiia-vodă domnul Moldovei, deaca să aşăză Batîr Andreiaş pe crăie, iar el trimise cărţi la Batîr Andreiaş cum să fie amîndoi una şi să scoaţă pre Mihai-vodă din mijlocul lor. Şi de nu va ieşi de voe, ei să rădice oşti asupra lui să-l prinză, să-l dea turcilor. Şi Batîr Andreiaş fu bucuros acelui sfat rău şi trimise sol la Mihai-vodă pre un nemiş, anume Ciomîrtan Tamaş, cum să iasă Mihai-vodă din ţară cu pace, că apoi va încăpea în mîinile turcilor. Iar Mihai-vodă deaca auzi acel sfat rău şi amar, el încă-şi strînse toţi boiarii şi făcură sfat foarte de folos. Deaca văzu Mihai-vodă că i să rădică atîta rău pre cap, el într-alta parte nu cugetă, ci trimise la împăratul nemţesc, de unde avea de atîta vréme milă şi ajutor, şi-i obidi de toate cîte i să întîmplă pre capul lui,şi-i cerşu Mihai-vodă oşti ajutor cum să iasă împotriva lui Batîr Andreiaş, care să închinase turcilor. Iar împăratul nemţesc fu bucuros să-i facă de toate pe voia lui. Într-acéia Mihai-vodă să vesli şi degrab trimise de-şi strînse toate oştile şi purcése la Ardeal asupra lui Batîr Andreiaş. Trecînd muntele dăscălecară în luncile Braşovului, şi acolo veniră toţi braşovenii de să închinară la Mihai-vodă cu daruri scumpe. Iar Mihai-vodă deaca văzu că i să închină cetăţenii, să veseli. Şi trimise la Radul Buzescul şi la Udrea banul, să saie şi ei cu toate oştile Craiovei şi ale Jiiului şi cu ale Mehedinţilor, să iasă cu iale înaintea lui Mihai-vodă, cătră luncile Sibiiului. Iar Batîr Andreiaş, deaca înţelése de Mihai-vodă că au întrat cu oştile în ţară în Ardeal, el degrab strînse toate oştile şi purcése şi el cătră Sibiu, împotriva lui Mihai-vodă. Şi făcu şanţ şi răzimă oastea lui, Batîr Andreiaş, de cătră zidul cetăţii Sibiiului. Iar oştile lui Mihai-vodă încă să strînseră toate, şi toţi boiarii şi puseră tabăra la sat la Veştem. Deci cînd fu la octomvrie 17 dni, miercuri, arătară-se străile lor şi să văzură oştile unele cu altele. Iar deaca văzu Batîr Andreiaş cum Mihai-vodă iaste gata de război, el foarte să îngrijă tare şi vru atuncea să să sfătuiască de pace. Oh, nepricepută minte omenească! Cîtă vreme fu de a tocmi ţara şi a face pace, şi nu tocmiră, ci vru să tocmească cînd nu fu nici de un folos. Că trimiţînd unii la alţii pentru pace, iar mai mare vrajbă făcură. Că deaca să văzură oştile, ei năvălea spre sfadă şi pace nu putură tocmi. Şi să gătiră şi să loviră unii cu alţii la octomvrie 18 dni, joi. Şi fură război foarte tare pînă seara, şi făcură încă a-i învinge Batîr Andreiaş cu ungurii, dar apoi Mihai-vodă cu muntenii. Şi mult sînge să vărsă, şi multe trupuri rămaseră pre cîmpii Sibiiului. Batîr Andreiaş, deaca văzu că-i fugiră voinicii şi i să sparse oastea şi fu zbînda lui Mihai-vodă, iar Batîr Andreiaş el tare începu a blestema pre Irimiia-vodă, căci scorni pre Mihai asupră-i, de-şi răpuse ţara şi crăiia şi să alése cu puţini voinici şi plecă a fugi, să scape în Ţara Leşească. Deci dobîndi Mihai-vodă scaunul de crăie, şi tot Ardealul, şi toată Ţara Bîrsii şi toţi săcuii. Deci şăzu Mihai-vodă în scaun în Beligrad, octomvrie 26 dni, într-o zi luni. Să spunem dar şi de Batîr Andreiaş, ce i s-au întîmplat după spartul războiului. Fugind să pribegească, el fugi pîn-în codrii Ciucului şi acolo rătăci şi umblă oarecîtvăva vréme rătăcit şi nemîncat, pîn-îl birui foamea şi nimeri la nişte păcurari, unul săcui, altul muntean. Şi le spuse cum el iaste Batîr Andreiaş, craiul Ardealului, şi cum i s-au întîmplat de s-au bătut cu Mihai-vodă şi l-au scos din ţară şi cum fugind să scape în Ţara Leşască, el au rătăcit şi au flămînzit. Iar acei 2 păcurari îl duseră la lăcaşul lor, de-l ospătară şi după ospăţ, el să rugă celor păcurari ca să-l povăţuiască. Deci să sculă cel păcurar săcui de să făcu a-l povăţuire, şi-i tăie capul. Şi-l bgă într-o traistă şi-l duse la Mihai-vodă. Şi-i spuse de toate, cum au rătăcit şi au nemerit la sălaşul lor, şi după ospăţ s-au făcut a-l povăţui şi i-au tăiat capul, că socoti păcurariul că foarte va avea dar mare de la Mihai-vodă. Iar Mihai-vodă deaca văzu că iaste capul lui Batîr Andreiaş, foarte rău îi păru de moartea lui. Şi degrab trimise unde rămăsése trupul de-l aduséră şi-i puseră capul la trup şi-l îngropară în Beligrad, în biserica crăiască, şi-l petrecură cu multă cinste, cu toţi boiarii şi cu némişii Ardealului. Păcurariul, deaca tăiă capul lui Batîr Andreiaş şi-l duse la Mihai-vodă, cum spune scriptura că: cu ce măsură vei măsura, ţi se va măsura; deci Mihai-vodă zise de tăie capul păcurariului, altul aşa să nu mai facă. Deci dobîndi Mihai-vodă 2 ţări: Ardealul şi Ţara Rumînească. Şi în Ţara Muntenească trimise domn pre fie-său, Nicolae-vodă să aşăzară domni fiiul şi tatăl în 2 ţări, domnind ei ţările întru toată veseliia. Iar lui Mihai-vodă veni-i sol de la împăratul creştinesc Rodoful, anume Osnu David şi Sechil Mihai. Şi aduseră solii véste cum să se lase Mihai-vodă de toată Ţara Ardealului, să fie numai pre mîna împăratului şi să se întoarcă la ţară-şi să-şi ţie Ţara Muntenească. Iar Mihai-vodă încă făcu sfat cu toţi boiarii şi cu némişii Ardealului şi cugetară să nu dea Ardealul împăratului creştinesc, numai să fie dajdnic împăratului creştin, iar de domnie să fie tot Mihai-vodă. Şi acest sfat să potrivi, cum zice David prorocul la capul 20. Deci nu putu într-alt chip, numai alése 2 boiari, anume pre Mihalcea banul şi pe Stoica logofătul, şi-i trimise la împăratul nemţesc cu solii, cum să lase împăratul Ardealul să-l domnească Mihai-vodă şi să fie dajdnic. Iar împăratul nu le déte nici un răspuns, iar strînse a doo oară sfat şi-şi aduseră aminte cum întîi era ţara ocolită de vrăjmaşi, iar acum au dat Dumnezeu de iaste domn a doao ţări. Şi-i plecară mintea lui Mihai-vodă a nu să pleca celui mai mare, ci ziseră că nu va avea nevoie de împăratul, ci-l va lăsa de va ţinea Ardealul. Deci să începură sfaturi multe întru toţi oamenii. Iar Mihai-vodă deaca văzu că nu-i va fi Ardealul cu pace, el începu a face pace cu carii îi era lui vrăjmaşi întîi. Că trimise la sultan Mehmet, împăratul turcesc, şi cu mare bucurie primi pre Mihai-vodă şi degrab trimise-i şi steag. Şi trimise şi la craiul leşăsc pentru pace şi pentru tocmeală, ci nu să putură tocmi, ci umblară cu cuvinte deşarte. Iar împăratul Rodoful nemţesc deaca văzu pre Mihai-vodă că să împacă cu turcii şi să împrietenéşte cu streinii şi să desparte de el, foarte să îngrijă, şi socoti cum că-i va face Mihai-vodă scădére de împărăţie, deaca s-au închinat turcilor. Şi socoti împăratul cum va face cu putére şi cu armă să sară şi să scoaţă pe Mihai-vodă den Ardeal. Iar Mihai-vodă nu-şi mai aduse aminte de cea de apoi, cum că nu-şi vă lăsa împăratul nemţesc cuvîntul să stea în deşărt, ci-şi înălţă Mihai-vodă sfatul şi mintea de om înţelept şi de pizma cea de dămult a Irimiei-vodă, ce să sfătuise cu Batîr Andreiaş spre răul lui Mihai-vodă. Iar Mihai-vodă să rădică asupra Ierimiei-vodă, cu oşti mari, la mai 6 dni. Şi întră Mihai-vodă cu oşti în Moldova. Iar Ierimiia-vodă deaca prinse de véste, el trimise de-şi strînse şi el toate oştile Moldovei şi cu léşii, ca să iasă împotriva lui Mihai-vodă. Iar deaca mérse Ierimiia-vodă împotriva lui Mihai-vodă, el se întoarse dă plecă spre cetatea Hotinului, fugind Ierimiia-vodă de témerea lui Mihai-vodă. Iar oştile lui ajunseră pre oştile Ierimiei-vodă la un loc anume Jajcea. Şi fu acolo război mare oarecîtăva vréme şi mulţi moldoveni şi leşi periră. Décii moldovenii déderă dosul a fugi şi leşii aşijderea, pîn’ să apropiiară de cetatea Hotinului. Décii iar să opriră a da război. Mihai-vodă îi pripi. Ei deacă văzură că vor peri toţi cîţi scăpară, ei să închiseră cu Ierimiia-vodă în cetatea Hotinului. Mihai-vodă începu a bate cetatea şi o bătură 3 zile. Iar deaca văzu Mihai-vodă că nu o va putea sparge, puse paznici împrejurul cetăţii şi să înturnă în Moldova, în scaun, în Iaşi. Iar Irimiia-vodă deaca văzu că-l vor scoate din cetate, el ieşi furiş înr-o noapte cu toţi boiarii lui şi fugi în Ţara Leşască. Iar Mihai-vodă începu a scrie şi a să mărturisi cum că iaste domn a 3 ţări. Atuncea boiarii şi bătrînii Moldovei pohtiră de la Mihai-vodă să le dea domn pre fie-său, Neculai-vodă. Şi să făgădui Mihai-vodă că le va face pre voie. Apoi în urmă să socoti Mihai-vodă um că iaste fie-său mic şi nu va putea fi domn într-o ţară de margine ca acéia, căci tot să stea de Irimiia-vodă. Deci Mihai-vodă să lăsă de acea tocmeală. Şi tocmi oştile şi le puse capete mari 4 boiari, anume: Udrea hatmanul, şi pre Androne vistierul, şi pre Sava armaşul şi pre Negre spătarul, ca să ţie ţara Moldovei. Iar Mihai-vodă să întoarse în scaun în Belgrad. Şi aciaşi veniră olaci de la Rodoful, împăratul nemţesc, cerşînd Ţara Ardealului să fie a lui şi să-şi ţie Mihai-vodă Ţara Moldovei şi Ţara Rumînească, că-i va ajunge. Iar Mihai-vodă nu să îndura de Ardeal, ci să siliia să-şi tocmească de cătră împăratul ca să ţie Ardealul. Şi trimise 2 boiari: pre Tudosie logofătul şi pre Corneş Gaşpar, rugîndu-se împăratului să-i lase Ardealul, că l-au dobîndi cu sabiia, şi să-l sloboază asupra turcilor, să meargă întîi la Timişoară, să o ia de la turci şi să o ia împăratul. Atuncea Mihai găti pre Marco-vodă, sin Pătru-vodă şi-l trimise la Moldova să fie domn. Şi trimise cu dînsul pă Preda Buzescul. Şi deaca sosiră în Iaşi, începură a să veseli. Iar oştile Ierimiei-vodă încă au fost viind la Moldova. Deci cu cîtă bucurie mérseră, cu atîta ruşine fugiră şi năpustiră ţara. Trimeţînd Mihai-vodă soli în toate părţile, ca să-şi tocmească lucrul şi cînd îi păru că ş-au tocmit mai bine, mai cu rău să stricară de toate părţile. Începîndu-se sfaturi mincinoase şi hicléne, mai vîrtos întru toţi ardelénii, spre răul lui, că nu-l mai suferiia să le fie domn. Ce trimise la craiul leşăsc ca să le dea pre Batîr Jicmon să le fie craiu leşăsc ca să le dea ajutor şi Ierimiei-vodă să fie la Moldova şi să scoaţă pre Mihai-vodă să nu mai fie în mijlocul lor. Iar Mihai-vodă nu ştiia nimic de acéste sfaturi hicléne, ci să gătea să-şi strîngă oştile, să meargă la Timişoară. Şi trimise iar la împăratul nemţesc să-i dea ajutoriu. Şi îndată găti pre Başta Giurgiu cu o seamă de oşti împărăteşti, şi purcése ca să să întîmpine cu Mihai-vodă, să meargă amîndoi la Timişoară. Iar domnii şi nemişii şi toţi voivozii Ardealului era strînşi toţi la Turda, sfătuindu-se cum Batîr Jicmon zăbovéşte, iar Başta vine cu oşti împărăteşti să fie priiaten cu Mihai-vodă.Ci să mira cum vor face cu meşteşug şi cu înşălăciune, să puie vrajbă între Mihai-vodă şi între Başta Giurgiu. Şi ziseră Baştii: „Cum vii tu ajutor lui Mihai-vodă şi el iaste nepriiaten împăratului? Că întîi nu va să dea Ardealul“ Şi alte multe cuvinte réle şi ficléne îi rădicară asupră. Şi ziseră: „mai bine domnéşte tu, iar Mihai-vodă să se ducă în ţară-şi şi noi să fim închinaţi împăratului cu toată ţara“. Şi învrăjbiră pre Başta cu Mihai.vodă. Atunce să veseliră toţi ardelénii, iar lui Mihai-vodă îi sosea peire, că nu ştiia nemic de acéstea. Însă oarecine spuse lui Mihai-vodă de toate cîte i să făcea şi ce i să rădicară asupră. Şi întîi nu crezu, iar apoi adeverind, degrab trimise de-şi strînse oştile, fiind Başta Giurgiu pîn-atuncea tot cu el, şi grăbi de să loviră cu oştile ungureşti la un loc ce să chiamă Mirăslău. Şi fu izbînda lui Mihai-vodă, septemvrie 8 dni, 7108. De acolo să rădicară şi veniră în luncile Turdii şi déte mulţumită lui Dumnezeu. Şi mérse Mihai-vodă la Başta Giurgiu de i să rugă să-i dea cîtăva oaste ajutor ca să să ducă la Făgăraş, să scoaţă de acolo pre doamnă-sa şi pre fie-său Neculai-vodă, că era acolo pre închişi de unguri de cîtăva vréme. Iar Başta Giurgiu, fiind amestecat cu ardelénii cu mute sfaturi réle şi ficléne spre Mihai-vodă ca să-l omaore, ci din gură i să făgădui să-i dea némţi ajutor. Iar Başta făcînd meşteşug hiclean, că zise lui Mihai-vodă ca să-şi trimiţă toate oştile înainte la Făgăraş, numai să rămîie el cu curtea lui şi, trecînd cîteva zile, îi va da ajutor. Şi după cuvîntul lui cel hiclean făcu aşa. Oh, bun prilej îşi făcu Başta spre piiarderea bunului şi viteazului Mihai-vodă! Iar cînd fu într-o dimineaţă, văzu Mihai-vodă oastea nemţească viind cătră cortul lui, unii călări, alţii pedestri, şi socoti Mihai-vodă că acéstea sînt ajutor lui, şi nimica de dînşii nu se temea. Iar ei, procleţii, nu au fost ajutor, ci vrăjmaşi. Şi deaca văzu că sosesc, ieşi Mihai-vodă din cortu-său înaintea lor, vésel şi le zise: "Bine-aţi venit voinicilor, vitéjilor". Iar ei să repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatece, cu săbiile scoase. Ci unul déte cu suliţa şi-l lovi drept în inimă, iar altul degrab îi tăie capul. Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabiia lui ce aiute în mîna lui cea iute în mîna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din’ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cît făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l-au lăsat, ci iată că cu meşteşugurile lui au întrat prin inima celor hicléni, pîn-îl déderă şi morţii. Şi rămaseră creştinii şi mai vîrtos Ţara Rumînească, săraci de dînsul. Pentru aceasta, dar, cade-ă să blestemăm... pre Başta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti, de au ucis Mihai-vodă făr’ de nici o vină. Unii ca aceia să fie anathema! Adevăr, acel Başta însă ş-au luat plata de la împăratul Rodoful, că l-au belit de viu la foale, precum scrie, că cine sapă groapa altuia, el cade într-însa. Pîn-aici s-au afîrşit toată jitiia răpostaului Mihai-vodă. Şi au domnit Mihai-vodă ani zéce. AICEA SEMNĂM PENTRU POVESTEA LUI SIMION-VODĂ Că fiind Mihai-vodă la Ardeal în multe feliuri de primejdii de la ai lui vrăjmaşi, unguri, némţi, léşi, turci şi fiind cu dînşii în luptă multă vréme, atuncea şi Simion-vodă, răul vrăjmaşi, vreamea ş-au găsit, că au venit aici în Ţara Rumînească cu léşi şi cu moldovéni, de au gonit pre doamna lui Mihai-vodă şi pre fie-său Niculae-vodă şi au şăzut aicea domn în ţară, găsind-o fără stăpînire. Numai ce era Buzeştii, cîteşi 3 fraţi, că să ficlenesc de cătră Mihai-vodă şi să închinase la Simeon. O, săraca de ţară, ce au păţit atuncea cu leşii şi moldovenii! Că au prădat şi au jehuit toată ţara, şi mănăstirile, şi cu boiarii, şi săracii, pînă ce au luat tot ce au găsit la dînşii. Atuncea Buzeştii văzînd atîta răutate, n-au mai putut răbda, ci au fugit preste Olt, la Craiiova. Şi în grab au strîns toate oştile Mehedinţilor şi numaidecît s-au învîrtejit la Simeon-vodă. Iar el prinzînd de veste n-au putut sta împotriva lor, ci au dat dosul a fugi. Buzeştii încă dupre dînşii gonindu-i, i-au ajuns la o vale mare, ce iaste dincoace de Focşani, şi fără véste gonindu-i, lovindu-i, foarte rău i-au tăiat. Şi de-abiia Simeon-vodă cu puţinei oameni au scăpat.Şi luară tot pleanul ce au luat din ţară. De atuncea acei văi i-au pus numele Căcata. De acolo Buzeştii întorcîndu-se cu izbîndă, iar boiarii, cîţi au fost cu Mihai-vodă, după ce au murit domnul lor, au venit aici în ţară, pre la Cîinéni, cu toate oştile rumîneşti, şi s-au tăbărît la un sat ce-i zic Cîrstieneşti, ce iaste din sus de mănăstirea den Argeş. Acolo şi Buzeştii cu dînşii s-au împreunat. Şi mare sfat făcură socotind pre cine ar pune domn, ca să poată oblădui Ţara Rumînească, ca să nu mai între într-însa răutăţile şi robiile, cum au fost mai nainte. Şi den porunca dumnezăiască, toţi cu un gînd curat, aléseră pre unul din boiari, carele era den semenţiia băsărăbească, neamul domnesc, anume Şărban, nepot răposatului Basarab-vodă. Şi-l rădicaă să fie el domn Ţării Rumîneşti. Şi de acolo veniră toţi la cetatea den Tîrgovişte. Acest domn au fost înţelept, bun şi milostiv şi viteaz. Şi pre toţi streinii iubiia şi ţara lui bine orînduise. Şi făcu pace cu împăratul turcesc, ca să-i dea haraci, să nu mai fie răutăţi în ţară. Aşijderea făcu pace cu crai şi domni carii era împrejurul Ţării Rumîneşti. Că nu-i era dragă cearta, nici mîniia, ci-i era voia să aibă cu toţi pace. Atuncea s-au potolit toate războaiele şi oştile céle multe şi s-au pogorît de la Dumnezeu mare bucurie şi veselie în Ţara Rumînească. Şi să strînseră toţi oamenii cei răsipiţi, cineşi la locul lui, mulţămind lui Dumnezeu pentru pacea ce le-au dat. Iar vrăjmaşul cel rău, carele nu va binele, nici unui creştin, iar începu a scorni pizmă şi mînie. Întîi de la unguri, că înfipse gînd rău în inima lui Sechil Moş-craiul. Că strînse oşti multe şi gîndi, procetul, să pogoare aici în ţară asupra lui Şărban-vodă, ca să vérse sînge mult şi să dobîndească slavă şi cinste. Atuncea Şărban-vodă, încă înţelegînd de aceasta, mult să mira şi făcu sfat cu boiarii lui de-i trimise daruri scumpe şi-l poftea să să lase de acel gînd şi să aibă amîndoi frăţiie şi prieteşug ca şi întîi, iar el nicicum dragostea nu o vrea, nici darurile nu le priimi. Atuncea Şărban-vodă, văzînd una ca aceasta, numaidecît trimise în ţara de-şi strînse toate oştile de război. Şi cînd fu la purcesul lui den Tîrgovişte, strînse preoţii bisericii de făcură bdenii şi slujbe dumnezeieşti. Şi-l blagosloviră toţi, rugînd pre Dumnezeu să-l poarte într-această cale cu sănătate şi cu biruinţă asupra vrăjmaşilor. Şi cînd fu a treia zi, trecu munţii. Iar deaca înţelése Sechil Moş, el începu a să lăuda zicînd: „Ia să vedeţi acum acel rumîn gros ce va să paţă; numai să-mi întinz aripa ceastă dreaptă, numaidecît îl voi birui“. Iar Şărban-vodă rugă pre Dumnezeu şă-şi rîndui oştile şi répede să porniră asupra ungurilor. Şi de toate părţile fură ocoliţi, şi aşa le déde o sabie şi-i afundară la o tină mare, omorîndu-i şi înecîndu-i acolo foarte rău, cît nu scăpară mai nimenea. Atuncea la acel război află-să ucis şi acel Sechil Moş-crai, pentru nebuniia lui, şi-şi pierdu toată oastea, şi-şi pierdu şi capul. Iar Şărban făcu mulţumită mare lui Dumnezeu şi să întoarse iar înapoi de vein la scaunul lui în Tîrgovişte. Şi să potoliră toate vrăjbile, şi să aşăză toată ţara cu bună pace. Mai făcut-au Şărban-vodă şi alt război în gura Teleajinului, cînd au venit Simeon-vodă din Moldova asupra lui cu singur hanul şi cu mulţime de tătari, ca să-l scoaţă din ţară, să fie el domn. Şi acolo s-au bătut foarte tare în 3 zile. Atunce, la acel război, au perit un nepot al hanului, cînd s-au lovit de faţă cu Preda Buzescul. Însăşi el fu rănit la cap, şi trecînd la Braşov, să se vindece, acolo au perit. Atuncea hanul vazînd că nu poate strica nimica lui Şărban-vodă, fiind într-o zi, deaca au înserat, s-au mîniiat pre Simeon-vodă şi-l puse în hiară pre supt pîntecele calului. Purcegînd de acolo de cu seară, i s-au făcut ziuoa în Dunăre. Iar Şărban-vodă ş-au venit iar la scaun şi domnia foarte bine, că avea pace dăspre toate părţile. Iar vrăjmaşul diavolul, cel ce nu va să vază pacea în creştini, ci iar scorni vrajbă şi nevoie mare asupra lui Şărban-vodă. Că fiind Batîr Gabăr-crai în Ardeal, s-au fost gătit în taină cu oşti gréle, neştiind Şărban nimica. Numai au prins de véste deaca au trecut aicea în ţară. Deci nefiind el gata de război, n-au avut ce mai face, ci au fugit la Ţara Moldovei cu toţi boiarii lui. Iar Batîr Gabăr s-au tăbărît la scaunul Tîrgoviştii, şăzînd aicea în ţară 3 luni, dînd voie oştilor de au prădat toată ţara şi toate mănăstirile, cît n-au rămas nimic în ţară. Nici altă dată n-au mai fost aicea în ţară răutate şi jaf ca atuncea. Deci ţara văzînd atîta răutate, cerşură de la împărăţie de le déde domn pre Radul-vodă, fecior Mihnii-vodă turcul. Şi veni aici în ţară cu steag împărtesc şi goni pre Batîr Gabăr, de să duse iar la ţara lui. Iar el şezu domn în scaun în Bucureşti. Atuncea Şărban-vodă fiind pribeag la Moldova, îi era mare obidă căci ieşi din ţară fără véste şi gîndi să strîngă oşti, să vie asupra lui Batîr, să-şi izbîndească. Şi îndată veni din ţara leşască 800 de jolniri călări şi 400 pedestraşi. Şi trimişi aici în ţară pre Stanciul sugerul, déde véste boiarilor şi roşiilor, şi la mari şi la mici. Şi toţi fură bucuroşi pentru acea amărăciune mare ce făcuse Batîr. Şi gata ieşiră în tîmpinarea lui Şărban-vodă. Şi numaidecît trecură muntele, tăbărîndu-se în luncile Braşovului. Şi déderă război mare în zioua lui sfetii Petru. Şi aciişi déde Dumnezeu de birui pre vrăjmaşul lui, pre Batîr Gabăr. Şi multe trupuri fură tăiate de oastea lui, făcîndu-se de dînşii o movilă mare în lunca Braşovului. Iar Batîr Gabăr fugind, i-au căzut gujma din cap, şi ca un cîine s-au ascuns şi de-abiia au scăpat, cu mare ruşine. Şi nu-i folosiră nimic pénele céle multe ce purta, pîn-au scăpat de s-au închis la Sibiiu, că de la singur Dumnezeu au luat acea plată. Atuncea Şărban-vodă déde mare mulţumită lu Dumnezeu şi cu izbîndă mare purcéseră de acolo să vie aici în ţară. Iar Radul-vodă, dîndu-i împărăţiia domniia, el au fost mers pre Teleajen cu mulţime de turci şi cu tătari asupra lui Şărban-vodă. Şi neaflîndu-l acolo, numaidecît au purces după dînsul. Iar Şărban-vodă simţind de aceasta, fiindu-i oştile răsipite, n-au putu aştepta, ci au fugit la Moldova. Iar cînd au fost la Lunca Mare, i-au ajuns tătari gonaci fără véste. Atuncea Şărban-vodă de-abiia au scăpat cu o seamă de oameni pîn’la Suciavă, că acolo era şi doamnă-sa şi acolo au născut şi o cocoană, botezînd-o părintele vlădica Crimca, numind-o Elena. Şi de acolo s-au rădicat cu totul de au trecut în Ţara Leşască. Şi de acolo s-au rădicat cu totul de au trecut în Ţara Leşască. Şi de acolo s-au dus în Ţara Nemţească, la Beciu, priimindu-l împăratul Rodoful cu mare cinste, dîndu-i bani de cheltuială, ca să se poată odihni el şi oamenii lui cu mare cinste şi pace. Şi acolo au lăcuit pîn’ la moartea lui. Domnit-au Şărban-vodă ani 9, leat 7119. Radul-vodă Mihnii viind domn de la Poartă la scaunul din Tîrgovişte, începu a-şi tocmi ţara cumsăcade. Şi veniră toţi boiarii şi toţi roşii şi toţi slujitorii, de să închinară lui şi făcură mare jurămînt ca să-i slujască cu dreptate. Şi să odihniră toţi cu pace. Iar un boiaren mare, anume Bărcan vel-stolnic ot Merişani, iar de moşie să trăgea de Bucşani, el ca un om rău călcă jurămîntul, şi cu dînsul încă şi alţi 8. Că făcură sfat în taină ca să omoarre pre Radul-vodă şi să rădice domn pre Mihai cămăraşul, pentru căci îi împresurase cu mulţime degreci de la Ţarigrad şi de la Rumele. Iar Radul-vodă prinzînd de véste, îndată porunci de-i prinseră şi porunci de-i tăie pre toţi afară de poartă, ca să se învéţe alţi boiari a mai hicleni pre domnu-său. Şi domniia tot cu bună pace. Iar Batîr Gabăr, domnul Ardealului, gîndi să vie iar aici în ţară cu oşti, ca să facă răutăţi, ca şi întîi. Atunce Radul-vodă numaidecît déde ştire împărăţiei. Şi îndată-i porunci să meargă împreună cu Ştefan-vodă din Moldova şi cu toate oştile lor. Iar Batîr Gabăr deaca înţălése de acéstea, numai ce tremura de frică şi să mira ce va să facă. Iar boiarii lui făcură toţi sfat şi îndată omorîră pre Gabăr, ca să nu mai între răutăţi în ţara lor pentru un om nebu ca acela. Iar Radul-vodă şi cu Ştefan-vodă să întoarseră înapoi la ţările lor şi nu făcură nici un război. După acéia împăratul au mazîlit pre Radul-vodă, de s-au dus la Ţarigrad. Şi au domnit ani 3. Văleatul 7123. Alexandru-vodă Iliiaş, acesta au venit domn de la Poartă şi au şăzut în scaun la Tîrgovişte. Şi să închinară lui toţi boiarii cei mari şi mici şi toată ţara. Şi nu trecu multă vréme, venitu-i-au poruncă de la împărăţie ca să meargă la oaste împreună cu Schinder-paşa, la Ţara Leşască. Deci Alexandru-vodă s-au gătit şi au scos tabăra afară. Iar boiarii fiind împresuraţi de mulţimea grecilor şi ocărîţi de trufăşiia lor, care nu putea să o mai rabde, ci făcură sfat în taină să-i ucigă. Iar Alexandru-vodă prinse de véste, ci să găti să-i taie. Iar ei încă înţelegînd de aceasta, Lupul păharnicul Mehedinţul împreună cu o seamă de boiari fugiră în Ţara Ungurească, iar alţi boiari, cîţi rămăseră, plecară capetele toţi la Alexandru-vodă. Ia el, neavînd ce face, că-l grăbiia turcii să meargă la oaste, ci-i iertă şi purcése de să împreună cu Schinder-paşa. Trecură Nistrul de mérseră la Cameniţă, şi cîteva zile să bătură cu leşii şi nimic nu folosiră, ci făcură pace şi să întoarseră cineşi la ţara lui. Şi sosind Aleandru-vodă la scaunul lui în Tîrgovişte, îndată tăie pre Cîrstea vel-vornec. Şi încă vrea să mai taie pre mulţi, ci nu cuteza de Schinder-paşa, că-i cerea pentru Cîrstea 40.000 de galbeni de aur. Iar Lupul paharnicul împreună cu alţi boiari plecară capul la crai, ca să le dea oaste ajutor, să vie asupra lui Alexandru-vodă. Iar el înţelegînd de aceasta, să întristă şi îndată trimise carte la craiu ca să vază şi să adevéreze pentru acest lucru. Şi-i trimise răspuns cum el nu ştie nimic nici să strînge nici o oaste în ţara lui, ca să-l lovească făr’ de véste. Iar alţii cine-i era priiatni, îi spunea că, adevărat, vine Lupul păharnicul cu oşti gréle. Iar el necrezînd, îi tîrîia de coadele cailor pren tîrg, pre alţii îi omoriia, cît nu mai cuteza nimenea să-i spuie. Ci tot şădea în scaun negătit. Atuncea-i veni de véste că au întrat Lupul în ţară. Umplîndu-se de inimă rea, strînse puţinei călăraşi şi pedestraşi, cîţi să aflară acolo, şi le zise: „Staţi cu mine, şi eu să vă dau lefi îndoite“. Iar ei răspunseră că nu vor sta: „Căci ai călcat jurămîntul, şi ne-ai oprit simbriile, şi ne-ai stricat obiceiurile, cît am rămas la mare sărăcie, ci n-avem nici o armă căci le-am vîndut toate pentru nevoile ce am avut de la tine, doamne. Nici îţi putem folosi acum nimica. Ci numai te scoală şi fugi, că vrăjmaşii tăi s-au apropiiat“. Atuncea Alexandru-vodă le mulţumi şi le déde o ungă de bani, ca să împartă cu toţi. Şi numaidecît încălecă pre cal şi fugi. Lupul încă sosi şi începu a tăia pre boiarii greci şi pre sulgile lor, carii jăhuise ţara. Şi mult sînge s-au vărsat. Şi înnoptînd, nu să ştiia cum fuge unul cu altul, de frică şi de cutremur mare. Iar Alexandru-vodă scăpînd numai cu dulama pre trup, s-au despărţit de doamnă-sa şi fugind tare sosi la Brăila, iar doamnă-sa mérse la Giurgiov. Radul-vodă şi haine de îmrăcăminte, ca să-l cinstească. Iar Alexandru-vodă avînd inimă rea şi grijă pentru doamnă-sa, nici nu ştiia unde iaste. Şi într-acel ceas sosi un om de la Ruşciuc, dîndu-i veste bună că au trecut la Ruşciuc şi iaste sănătoasă. Părîndu-i bine foarte au dăruit pre acel om. Şi întră într-o ghimie de s-au dus la Ruşciuc, împreunîndu-să cu doamnă-sa. Avea nădéjde ca să între iar în ţară domn. Iar turcii nu-l îngăduiră, ci-l duseră la Ţarigrad. Atuncea Lupul păharnicul să mira ce va face, de cîte au început, ca să îmblînzească pe turci. Ungurii încă-i cerea lefi, bani nu avea, ci apuca pre neguţători,de-i da ungurilor, să le plătească ei lefile. Şi trimisése în ţară pre Buzdugan căpitaul, fiind om rău, ca unde va găsi greci neguţători gélepi, pre toţi îi tăia şi le lua toată marfa făr’ de nici o milă. Şi dupre această mazilie a lui Alexandru-vodă, déde împăratul domniia lui Gavrilă-vodă. Şi au venit în scaun în Tîrgovişte. Şi preste puţină vréme i-a venit poruncă de mérse cu toate oştile de să împreună cu Schinder-paşa. Fu prins şi Lupul păharnicul cu Buzdugan căpitanu, dîndu-i în mîna paşii, îndată-i înţepă pre amîndoi. Şi aşa şi-au sfîrşit viiaţa lor. Iar Gavrilă-vodă întorcîndu-se de la oaste, puţin au mai domnit şi l-au mazilit. Deci n-au vrut să meargă la Poartă, ci au fugit în Ţara ungurească şi acolo ş-au sfîrşit viaţa lui. Radu-vodă Mihnea iar au venit domn al doilea rînd şi tot au domnit bine şi cu pace. Mers-au şi cu oaste în Ţara Leşească, ajutor împăratului Osman Mehmet, învîrtejindu-se de acolo la scaunul lui, în Tîrgovişte. Domnit-au ani 3 pol, leatul 7131. Atunce l-au mazilit împăratul şi l-au trimis în Ţara Moldovei, să fie acolo domn. Iar aici în Ţara Muntenească au lăsat pre fie-său, Alexandru-vodă. Deci fiind pre tînăr, avea boiari foarte credincioşi, de căutau toate trebile domniei şi ale ţării, şi toate judecăţile era asupra lor. Şi domniia foarte bine şi cu pace. Iar apoi s-au rădicat asupra lui călăraşii de la Măneşti, şi de la Gherghiţa, şi de la Ploeşti şi de la Ruşii-de-Véde, ca să gonească pre Alexandru-vodă. Iar boiarii lui prinzînd de véste, toţi s-au strîns şi împreună cu toată curtea şi grăbiră de să loviră cu ei la sat la Măneşti. Şi fu biruinţa lui Alexandru-vodă cu boiarii lui. Şi să întoarseră iar înapoi cu izbîndă. Atunce iar să sculase nişte lotri dă peste Olt cu un domn ce-i zicea Paisie. Iar boiarii, prinzînd de véste, trimiseră de i-au prins şi i-au omorît cu domn cu tot. Iar Radul-vodă fiind în Moldova, chiemat-au pre fie-său, Alexandru-vodă, de s-au împreunat la Siret, şi acolo i-au făcut nunta cu o fată a Scărlet saigiu, ca să-i fie doamnă. Şi săvîrşindu-să nunta, iar să învîrtejiră cineşi la ţara lui. Deci preste puţinea vréme murind Radul-vodă la Moldova, trimise fie-său Alexandru de i-au adus oasele aici înţară, de l-au îngropat la mănăstirea lui, unde iaste hramul Sfetaia Troiţă, din jos de Bucureşti. Fu şi el mazilit de la împărăţie şi s-au dus la Poartă. Domnit-au ani 3 pol şi luni 3, 7136. În zilele acestui domn au întrat tătaii în ţară, fără véste, de au robit ţara pînă la Olt, şi s-au întors de acolo cu mare plean, cît au rămas pînă astăzi tot pămîntul acela pustiiu. Alexandru-vodă Iliiaş iar au venit a doilea rînd domn de la Poartă. Şi iar l-au mazilit. Domit-au ani 2, 7138. Leon Ştefan-vodă venitau de la împărăţie să fie domn. Şi au început a-şi întocmi ţara cumsăcade. Atunce şi Matei avea dregătorie de la dînsul, agă mare. Şi era de moşie din satul Brîncovénii, fecior Danciului Vornecul, care să trăgea din neamul băsărăbesc. Datu-i-au Leon-vodă judeţul Romanaţilor ca să-l ţie de birărie. Deci pentru multe biruri gréle ce au fost asupra săracilor, neputînd să mai biruiască, spartu-s-au toate judéţele de preste Olt, fugind care încătro au putut. Iar boiarii carii ţinea judeţele păţea mare nevoie de la domnie, că-i punea să plătească judéţele cu sila. Şi ce avură, déteră tot, şi să îndatoriră pre la turci şi pre la balgii. Că aprozii lui Leon-vodă nu mai înceta de la casele lor, tot pentru bani; şi le lua trépede cîte 30-40 de galbeni numai deodată. Iar cînd au fost la octombrie 17 dni, 7138, văzînd acei boiari că nu mai pot birui, să sculară toţi de pribegiră în Ţara Ungurească, trecînd pre plaiul Vîlcanului, la Haţeg. Însă boiarii anume: Matei aga din Brîncovéni, i Aslan vornecul, i Gorgan spătarul, i Barbul păharnicul Brădescul, i Mihai spătarul, i Mihai vistierul şi alţi mulţi boiari. Şi toţi lăcuiră la un loc, avînd mare cinste şi socotinţă de la Racoţi Gheorghie-craiul, şi de la groful, şi de la Zolomi David şi de la toţi némeşii. Iar Leon-vodă trimise cărţi la Matei aga şi la alţi pribégi cu jurămînt, ca să vie în ţară. Iar ei n-au vrut. ŞI iar mai trimise şi al doile rînd, şi al treile rînd, şi tot n-au vrut să vie, că nu l-au crezut. Iar deaca au venit părintele Theofil episcopul şi Hrizea dvornicul din solie, Leon-vodă iar au trimis cărţi cu jurămînt şi a patra oară cu Radul logofătul din Desa şi cu Stanciul postelnicul ot Dîlga, ca să vie pribégii la casele lor. Deci cînd au fost la Tărgul Jiiului, ei să întîmpinară cu străjile pribégilor, fiindu-le cap Barbul păharnicul Brădescul, i Mihai spătarul Coţofeanul. Şi prinseră pre Radul logofătul din Desa, iar alţii scăpară. Iar Matei aga şi cu alţi boiari, cu oaste ungurească şi mulţi roşii de preste Olt, ei încă venea pre urma strejilor, pre plaiul Vîlcanului, pîn-au trecut aici în ţară. Atunce Leon-vodă prinzînd de véste, trimise pe Mihul vel-spătarul cu oşti, străji. Şi cînd fu la sat la Ungurei, întîmpinară-se cu ei şi să loviră străjile de faţă, şi fu biruit Mihul spătarul, cît de-abia scăpă şi el. Iar Leon-vodă, deaca înţélese de această véste rea, îndată trimise pe doamnă-sa la Giurgiov împreună cu toate jupînésele boiarilor. Iar cînd au fost la august 21 dni, 7139, ieşit-au şi Leon-vodă cu oştile în timpinarea lui Matei aga şi mérse pîn’ la sat la Prisicéni. Acolo făcură sfat mare cu slujitorii şi déde dorobanţilor lefi, şi iar să întoarse îndărăt la scaun, tăbărîndu-se cu toate oştile din jos de mănăstirea lui Pană vistierul, lîngă drumul Giurgiovului. Şi viind pribégii, tare să loviră unii cu alţii deasupra viilor din jos de mănăstirea lui Mihai-vodă. Şi fu izbînda lui Leon-vodă. Perit-au mulţi oameni de tot feliul, prins-au şi pre Preda Brîncoveanul, nepot lui Matei aga şi pre Radul logofătul de la Desa şi ş-au răscumpărat viaţa cu bani de la Leon-vodă. Tăiat-au şi pre Adam banul acolo în tabără şi pre Preda Floricoiul din Greci şi au înţepat pre Pusa armaşul. Şi au trimis la împărăţie 40 de unguri. Făcut-au Leon-vodă şi o movilă mare lîngă drum. Într-acel război împuşcat-au pre Voicina, căpitanul de sîrbi, într-o coapsă. Iar Matei aga, i Teodosie spătarul, i Gorgan spătarul, i Mihai spătarul, i Dumitru slugerul, i Barbul paharnicul, i Petru slugerul şi cu alţi boiari, cîţi au scăpat de la războiu, ei au fugit şi s-au închis la mănăstire den Tismana. Şi au şăzut acolo 10 zile. Iar Leon-vodă îndată au trimis după ei pre cumnatu-său, Boul banul, i Nedelco Boteanul cu oşti, ca să ajungă pre Matei aga. Şi fiind ei închişi acolo, la Tismana, acolo i-au ajuns şi s-au bătut cu ei 3 zile, şi nimic nu le-au putut strica. Deci întorcîndu-se oştile înapoi, prădat-au ţara despre acea parte cum au fost mai rău. Iar Matei aga, văzînd că s-au dus oştile, au ieşit din mănăstire şi au mers în Izvarna, la casa stari Stoicăi. Povăţuindu-i el, i-au suit la munte. Iar Leon-vodă şi a dooară trimiseră oşti cu Gheorma căpitanul, ca să prinză pre Matei aga. Şi nimica nu i-au putut strica. Ci întorcîndu-se, oştile iar au jăfuit şi au prădat ţara de preste Olt foarte rău. 32”>Iară pre acéia vréme fiind pre marginea Dunării ispravnic un paşă ce-l chema Abaza-paşa, înţelegînd acesta pentru această săracă de ţară, cum o au spart domnii streini cu grecii ţarigrădéni, făcut-au sfat ca să aducă pre Matei aga de la Ardeal, să-l facă domn ţării, că de la dînsul vor avea săracii pace şi odihnă. Şi îndată au trimis la el pre popa Ignatie Sîrbul den Necopoe, ca să vie să fie domn ţării cu voia paşii. Şi s-au împreunat cu el la Făgăraş. Iar Leon-vodă încă au fost trimis pre părintele vlădica Grigore, i Ivaşco dvornicul, i Gligore comisul, cu cărţi şi cu jurămînt mare, la craiul Racoţi, şi la Matei aga şi la alţi boiari, ca să vie la casele lor. Deci atunce o seamă de boiari, anume Filişanul, i Coţofeanul, şi Brădescul, i Pătru slugerul, i Barbul ot Poiană, i Ionaşco ot Gaia, ei au venit de s-au închinat la Leon-vodă. Şi au dat tuturor plăşci şi i-au boierit. Dupre dînşii au venit şi Aslan dvornicul, de le-au făcut ban mare la Craiova. Iar cînd au fost la iulie 24 dni, 7140, venit-au de la Poartă de au luat domniia lui Leon-vodă. Şi îndată au purces de s-au dus la Ţarigrad. Şi au domnit ani 2 pol fără 8 zile. Iar boiarii de aicea îndată trimiseră la Matei aga cărţi cu Drăguşin, sluga lui, dîndu-i ştire de maziliia lui Leon-vodă, ca să-şi vie la casa lui cu bună pace. Deci Matei aga, înţelegînd de aceasta, dat-au mulţumită lui Dumnezeu şi, fiind supărat de streinătate, socotit-au să vie în ţară. Iar mai nainte de această véste cu 5 zile, fost-au trimis pre cumnată-său Gorgan spătarul la Alexandru-vodă Iliiaş, domnul Moldovei, ca să-i facă pace şi acolo fu omorît de el. Iar Matei aga încă şi-au luat ziua bună de la craiul Racoţi şi de la toţi domnii şi némeşii, şi au purces să vie aici în ţară. Iar craiul, pentru multă slujbă dreaptă ce i-au făcut cînd au venit némţii asupra lui la Tocaia, n-au vrut să-l lase să vie făr’ de oameni, ci au ales pre Vaida Bun căpitanul cu o seamă de oşti, de au petrecut pre Matei aga cu mare cinste, purcegînd de la Caravansebeş, avgust 2 dni. Fostu-i-au conacul la sat la Cornu, pre locul turcesc. Acolo i-au ieşit înainte beiul de la Ruşava cu poclon. Şi i-au dat bani împrumut cîţi au pohtit, ca să-i fie de cheltuială. De acolo au trceut muntele aicea în ţară, pre plaiul Drinovului, şi au tăbărît în seliştea Preştnii, ca să-şi vie la casa lui cu bună pace. Iar de la împărăţie au fost dat domniia Radului-vodă sin Alexandru-voievod, ca să fie domn în Ţara Rumîneacsă. Iar tată-său era domn la Moldova. Iar Matei aga trecînd muntele aici în ţară, prinzînd de véste boiarii, şi roşii şi toată ţara, cîţi era preste Olt, ei toţi să strînseră şi mérseră de să întîmpinară cu Matei aga şi făcură mare sfat, socotind cum iaste ţara perită şi mîncată de streini, şi mai vîrtos de greci, şi cum nu vor mai putea aştepta pre Radul-vodă cu atîta datorie multă, ca să-i mai mănînce şi să-i prade, ca şi mai nainte. Ci au rugat toţi pre Dumnezeu şi au luat pre Matei aga cu sila, neajuns la casa lui, de l-au dus la Mehmet Abaza-paşa, la cetatea din Necopoe. Şi dupre ce s-au împreunat Matei aga cu dînsul, numaidecît l-au îmbrăcat cu caftan. Şi de acolo i s-au înălţat numele de domnie. Şi au început a scrie cărţi prin ţară: Io Mathei Basarab-voievod, cu mila lui Dumnezeu domn Ţării Rumîneşti. Şi-i déde paşa surlari, ca unui domn, şi turci şi beşlii ajutor. Luîndu-şi ziua bună de la paşa, au purces de la Dunăre septemvrie 17 dni, şi au întrat în scaun în Bucureşti, septembrie 20 dni, 7141. Iar boiarii ţării: Necula vistierul, i Hrizea dvornicul, i Papa logofătul, i Necula Catargiul, i Dumitru Dudescul, i Neagul aga şi alţi mulţi boiari n-au vrut să aştépte pre Matei-vodă, ci s-au dus la Alexandru-vodă, în Moldova, ca să vie cu fie-său, Radul-vodă aici în ţară. Iar el n-au venit cu steagul pre unde vin domnii, ci au trecut Dunărea pre la Obluciţă. Iar boiarii ţării încă s-au fost tăbărît la Rîmna, ca să cuprinză slujitori cu lefi. Matei-vodă încă înţelegînd, au trimis străji înaintea lor, la Buzău, cu Mihai Coţofeanul, i Radu Desa. Iar boiarii deaca înţeléseră de aceasta, ei iar să întoarseră la Moldova foarte înspăimîntaţi şi să împreunară cu Radul-vodă în malul Siretului, la Movilă şi numaidecît déderă ştire lui Alexandru-vodă. După acéia ei să sfătuiră şi aléseră pre Calotă clucerul şi pre Andrei vornicul, de i-au trimis cu cărţi la slujitori ca să să închine la Radul-vodă. Iar ei n-au vrut nici unul, ci încă i-au prins de i-au la Matei-vodă. Şi n-au avut nici o nevoie, ci încă încă i-au trimis iar înapoi cu cărţi la boiari, ca să să la boiari, ca să să lase de ce s-au apucat şi să vie cineşi la casa lui cu pace. Iar ei n-au vrut, ci încă au trimis de au adus şi tătari şi au purces cu Radul, cu oaste grea, moldovéni, siiménei, cu steag împărătesc, cu schimni-ceauş, ca să vie să scoaţă pre Mathei-vodă din scaun, făcînd multă peire şi robiciune ţării. Iar Matei-vodă deacă înţelése că-i vin asupră, îndată-şi strînse oştile şi puse tabăra pre marginea oraşului, dăspre Dudeşti, şi-i tocmi pre fieşcare la ceata lui. Iar Radul-vodă încă au fost tăbărît cu oastea lui şi cu boiarii ţării la pod la Obileşti, la Colintina, din jos de mănăstirea lui Dan dvornicul. Deci cînd au fost la octombrie 25 dni, sîmbătă, lovitu-s-au străjile din jos de mănăstirea Plumbuitei, şi fură foarte rău înfrînţi. Iar a doao zi, duminecă, lovitu-s-au toţi de faţă.Iar capetele oştilor lui Matei-vodă: pre călăraşi era Tudosie spătarul sin Vintilă dvornicul, i Gherghie spătarul din Lupul logofăt, iar pre roţii era Ivaşco vornicul Băleanul, i Barbul păharnicl Brădescul, iar pre dorobanţi Oprea aga i Lupul căpitanul. Şi hasna lui Matei-vodă au fost arhanghel Mihail, iar hasna Radului-vodă au fost Orac mîrzea, capul tătarilor. Fost-au război mare, de dimineaţa pînă seara. Făcut-au tătarii mare năvală în multe rînduri, cît să amesteca unii cu alţii, bătîndu-se tot cu sabiile goale. Şi nimic nu putură folosi. Ci cînd fu în deseară, au dat Dumnezeu de au fost izbînda lui Matei-vodă, iar Radul-vodă au dat dosul, fugind cu mare spaimă şi cu capul gol. Şi multe trupuri au căzut jos de sabie. Atuncea au perit şi Necula vistierul i Papa logofătul ot Greci. Iar Hrizea dvornicul, i Mihul spătarul, i Catargiul, i Vasilache aga, i Dudescul vistierul, aceştea au scăpat cu Radul-vodă la Moldova. Iar pre alţi boiari pre toţi i-au prins vii. Pre turci încă nu i-au bîntuit nimic, ci au venit cu steagul împărătesc, de s-au închinat la Matei-vodă. Făcut-s-au de trupurile acelora o movilă mare în marginea oraşului, dăspre Dudeşti, ca să să pomeneacă. Iar Matei-vodă încă s-au întors în oraş, la scaunul lui dînd laudă mare lui Dumnezeu pentru că l-au izbăvit de vrăjmaşii şi ai lui şi ai ţării. Iar cînd fu la noiemvrie 15 dni, fu chemat Matei-vodă de Abaza-paşa la Ruşi, de ş-au tocmit lucrurile lui şi ale ţării. Şi iar s-au înturnat înapoi, de au mers în scaun în Bucureşti. Iar cînd fu dechemvrie 15 dni, venit-au un capigiu de la Poartă cu atişerif împărătesc, de au dat lui Matei-vodă steagul Radului-vodă, ce s-au fost luat de la război, ca să stăpînească el. Iar cînd au fost la dechemvrie 16 dni, purces-au Matei-vodă la împărăţie cu Suliman aga, îmbrihorul şi mulţi boiari mari şi mici, şi părintele vlădica Grigorie, şi Theofil episcopul, i roşi, i călăraşi, i dorobanţi i popi. Şi au mers pre la Abaza-paşa. Iar doamna Elena a lui Matei-vodă venit-au în scaun în Bucureşti, marţi, dechembrie 18 dni. Iar Matei-vodă s-au dus la împărăţie. Sosit-au la ţrigrad ghenarie 5 dni, şi au dăscălecat la saraiul Moldovei. Şi într-acéia zi au mers la viziriul de l-au îmbrăcat cu caftin şi s-au întors iar la sarai. Şi tot acolo au şăzut, din ghenar 5 dni, pînă s-au umplut zile 20. Şi nici un răspuns nu s-au mai dat. Şi era cu multă grijă. Iar Curt Celebi grecu tot au umblat pre ascuns la veziriul şi s-au ispitit în multe chipuri. Şi au adus la viziriul greci, gréce, turcoaice,de au pîrît cum le-au perit bărbaţii, şi fraţii, şi feciorii la războiul lui Matei-vodă. Şi nimic n-au folosit. Iar cînd au fost la ghenar 20, venit-au şi boiarii pribégi de la Moldova în Ţarigrad, anume: Dumitru Dudescul, Vasilache aga, Mitrea pitarul şi 3 slugi ale Hrizii dvornicul, Danciul logofătul, i Radul vătaful, i Damaschin logofătul şi cu moldovéni, trimişi de Alexandru Iliiaş cu o carte de pîră, care o au dat în mîna împăratului, făcînd pîră boiarii pribégi, cum au fost mai greu şi mai cu strîmbătate. Iar sultan Murat, împăratul, nimic pîra lor nu o au băgat în seamă, ci i-au trimis la viziriul, să stea de faţă. Cînd au fost la ghenar 27 dni, stătut-au Matei-vodă cu dînşii de faţă, şi multă pîră şi gîlcevă s-au făcut întru ei, cît numai Dumnezeu le-au potolit toate. Iar cînd au fost a doao zi, mers-au boiarii lui Matei-vodă la divanul împărătesc şi au făcut jalbă mare pentru greci, cum au spart grădina împăratului cu jahurile şi cu toate răutăţile. Că iau tot ce găsesc, pînă ce s-au pustiit ţara. Atuncea n-au cutezat să să ivească nici nici greci, nici pribégi, nici moldovéni, cu au şăzut ascunşi prin gauri. Fiind mila lui Dumnezeu pre capul lui Matei-vodă şi a ţării, numaidecît au poruncit împăratul ca să fie Matei-vodă domn Ţării Rumîneşti. Şi au ieşti din divan cu mare cinste. Iar cînd au fost la fevruar 3 dni, mers-au de au sărutat şi mîna împăratului. Şi s-au îmbrăcat cu caftan, şi pre toţi boiarii cîţi au fost cu el, şi i-au dat steag de domnie noao. Şi au ieşit foarte cu oaste mare. Şi l-au petrecut cu alai pîn’ la saraiu, cum nu s-au petrecut nici un domn. Atuncea toţi boiarii pribégi s-au închinat la el. Şi au purces Matei-vodă de la Ţarigrad, fevruar 18 dni, şi au întrat în scaun în Bucureşti duminică, martie 10 zile. Şi au fost mare bucurie şi veselie la toată ţara, de la mare pîn’ la mic, şi mulţumia lui Dumnezeu de domn bun şi milostiv şi creştin şi i-au izbăvit de răii vrăjmaşi greci. Iar cînd au fost la avgust 28 dni, leatul 7141, purces-au Matei-vodă cu Abaza-paşa în oaste, la ţara Leşască, şi s-au împreunat cu paşa la Galaţi, septemvrie 10 dni, 7142. Aşijderea şi Moisi-vodă, domnul Moldovei, încă n-a mers cu oştile lui şi Bugeacaul tot. Şi au trecut oştile Nistrul. Şi au dat războiu cu léşii la Cameniţă, toată ziua. Şi nimic nu le-au putut strica. Ci s-au înturnat iar la tabără. A doao zi s-au mutat Abaza-paşa cu tabăra mai jos, de au bătut un coştéiu ot Studeniţa. Şi au luat de acolo mulţi robi. Şi s-au întors înapoi fieştecare la ţara lui. Matei-vodă încă au sosit în scaun în Bucureşti, noiemvrie în 6 zile. Şi în domniia lui arătatau multă milostenie pre la creştini. Şi au făcut multe mănăstiri şi biserici: mănăstirea de la Cîmpu Lumng cea surpată, a Negrului-vodă, o au făcut din temeiu, o bisérică în Piteşti, şi o mănăstire la Slobozia lui Enache, şi o bisérică la pod la Călugăréni, şi mănăstirea ot Căldăruşani, şi o bisérică la Gherghiţă şi preste Olt, la Sadova, o mănăstire, şi la Gura Motrului o mănăstire, şi la bisérica De-un-Lemn o mănăstire, şi mănăstirea Arnota; la Craiova, bisérica cea domnească şi o bisérică, şi casa la Caracal, şi la Brîncovéni o mănăstire, şi o mănăstire la Negoeşti pre apa Argeşului, şi la Plătăreşti o mănsătire, la Breb o mănăstire, la Tîrşor o bisérică, la Ploeşti alta, la Măxinéni, lîngă Siret, o mănăstire, episcopiia ot Buzău. Şi s-au îndemnat Matei-vodă de au făcut cetatea din Tîrgovişte de iznoavă, leatul 7153. Şi alte multe milostenii şi bunătăţi au făcut aicea în ţară, şi la sfîntul Ierusalim, şi la Sfetaiagora şi într-alte părţi, şi au dăruit multe mănăstiri şi le-au înnoit. Şi ţara lui, mare cu mic să bucura şi da laudă lui Dumnezeu pentru domn bun. Că avea pace şi odihnă dăspre toate părţile. Şi fieştecare avea hrană den dăstul. Făcutu-s-au şi războiaie în zilele lui. Că întîi s-au sculat Vasilie Lupul-vodă, domnul Moldovei, de au venit cu oaste asupra lui Matei-vodă, ca să-l scoaţă din ţară şi să fie domn. Şi au venit pîn’ la Buzău. Iar Matei-vodă, prinzînd de véste,îndată au încălecat cu toate oştile lui. Trimisu-i-au şi Racoţi Gheorghie, craiul Ardealului, ajutor o seamă de unguri. Iar Vasilie-vodă nu l-au aşteptat, ci au fugit înapoi. Iar Matei-vodă încă l-au gonit. Şi au mers cu toată tabăra lui pînă la Putna. Şi i-au prădat ungurii ţara foarte rău, mergînd pre Trotuş să meargă la Ardeal. Iar Matei-vodă s-au învîrtejit la scaunul lui în Tîrgovişte cu cinste mare şi cu izbîndă. Al doilea rînd iar s-au sculat Vasilie-vodă cu moldovénii şi cu tătarii. Avut-au război mare la sat la Nănăşori, pre apa Ialomiţii. Şi au fost izbînda lui Matei-vodă. Mulţi într-acel război au căzut de sabie,cît de-abiia au scăpat Vasilie-vodă cu puţinei oamenii, la Brăilă. Văzînd turcii că are strişte la războiu şi i să înmulţesc oştile şi vitéjii, sfătuitu-s-au cu mare meşteşug să-l prinză. Odată, au trimis pre Chinan-paşa cu mulţime de turci, tăbărîndu-se din sus de Bucureşti, la morile Cotrăcénilor, iar alţii din jos de Bucureşti, despre Văcăreşti. Iar Matei-vodă, prinzînd de véste, îndată au strîns toate oştile ţării, stînd toţi înarmaţi, în zi şi în noapte, lîngă domnul lor. Iar turcii deacă au văzut că nu-i vor strica nimic, ei s-au întors iar înapoi, cinstindu-i şi dăruindu-i Matei-vodă cu multe daruri scumpe. Al doilea rînd, au făcut meşteşug mare, că au strîns oşti turcii la Obluciţă. Vasilie-vodă încă au venit cu oştile lui la Cetatea Albă, poruncind împărăţia să meargă şi Matei-vodă cu oştile lui acolo, la Cetatea Abă, ca să-l ocolească acolo turcii, tătarii, moldovénii, să-l prinză. Mergînd Matei-vodă cu toată tabăra lui pîn’ la Elpuh, prinse de véste că va să-l prinză turcii. Şi îndată au strîns toate oştile lîngă dînsul şi s-au învîrtejit iar înapoi la Tîrgovişte, cu toată oastea lui întreagă, trimiţînd paşii multe daruri scumpe cu cinste şi cu plecăciune mare, răşchirîndu-se toţi, cineşi la ţara lui. Iar Matei-vodă au şăzut cu pace dăspre toate părţile, domnind şi judecînd ţara foarte bine şi cu dreptate. Iar cînd au fost cursul anilor 7161, fiind Matei-vodă învrăjbit cu Vasilie-vodă şi avînd legătură şi prieteşug cu Racoţi Gheorghie, craiul Ardealului, sfătuitu-s-au amîndoi cu taină mare ca să nu mai poată răposa de dînsul, ci în toată vrémea să rădica asupra lui cu gîlceavă, nefiind nimic greşit. Deci fiind mai credincios un boiariu al lui Vasile-vodă, din casa lui, anume Gheorghiţă vel-logofăt sin Ştefan din Răcăciuni, făcură cu dînsul sfat şi legătură, ca să prinză pe Vasilie-vodă şi să fie el domn. Asemănă-se acel boiar cu Iuda care au vîndut pre domnu-său. Că trimise Racoţi craiul şi Matei-vodă oşti pre ascuns, unguri şi munténi, ca să lovească pre Vasilie-vodă făr’ de véste, să-l prinză. Şi aşa,în ziua de Duminica Floriilor, sosiră oştile în Iaşi şi rădicară domn pre acel domn pre acel boiariu moldovean, numele lui, Ghiorghiţă Ştefan-vodă. Iar Vaslie-vodă, prinzînd de véste mai timpuriu, au fost ieşit de acolo cu toată casa lui, de au fugit la ginere-său, Temuş sin Hmelenschi, hatmanul căzăcesc. Şi în grab s-au întors iar înapoi împreună cu gineri-său Temuş şi cu mulţime de cazaci. Şi au avut război mare cu Ghiorghie Ştefan-vodă şi ungurii la sat la Poprincani. Şi aşa fu izbînda cazacilor, întorcîndu-se fieştecare la ţara sa biruit. Iar Vasilie-vodă nu s-au contenit la scaunul lui, ci au grăbit de au venit asupra lui Matei-vodă cu ginere-său Temuş cu cazaci, cu moldovéni. Deci Matei-vodă, prinzînd véste, trimis-au pre Diicul vel-spătarul cu o seamă de oşti călări. Şi le-au ieşit în timpinare la Focşani şi le-au stătut oarece împotrivă. Ci nu putură, că nu avea arme de foc. Ci s-au spart cazacii şi i-au răşchirat foarte rău. Apoi înţelegînd Matei-vodă, au mai trimis o seamă de oaste cu foc, haiduci călări, pedestri, siiméni şi ţăcăluşă. Şi să loviră la Şoplea în Teleajăn. Şi nici aceştea nu le-au putut sta împotrivă. Iar Matei-vodă, deaca înţelése aşa, foarte să îngrijă tare şi rugă pre Dumnezeu. Şi încălecă cu toată curtea lui den Tîrgovişte, duminecă, mai 15 deni, 7161. Iar cînd au fost marţi, mai 17 deni, tăbărîtu-s-au la sat la Finta, pre apa Ialomiţii, tocmindu-şi tabăra, făcînd şi şanţuri, aşăzîndu-i cineşi în rîndul său, învăţînd pre toţi: „Feţii mei voinici vitéji, rugaţi pre Dumnezeu şi să vă îmbărbătaţi, ca să staţi toţi gata de război. Că iată, vrăjmaşul nostru, Vasilie-vodă soséşte acum. Să nu carécumva să fie vreunul cu gîndul îndoit, ci cu credinţă şi cu bărbăţie, cu arme goale şi să le staţi împotrivă, precum aţi fost şi mai nainte. Să nu carécumva numele vostru cel bun să să surpe jos, că nu ne va fi de nici un folos.“ Deci aşa învăţîndu-i, sosi şi Vasilie-vodă în vrémea prînzului, cu ginere-său Temuş, cu mulţime de cazaci şi de moldovéni, ca la 20.000. Iar Matei-vodă era numai cu curténii lui, ca la 7.000. Şi aşa să loviră iute unii cu alţii, cît să sperie Matei-vodă că-l va birui. Şi încă fugiră o seamă de oştile lui, trecînd Ialomiţa făr’ de vad. Iar Matei-vodă tot aerga în toate părţile, îndemnînd boiarii lui şi pre voinici, cîţi rămăsése, ca să stea de război, să nu-şi dea mijlocul, că încă Dumnezeu tot iaste cu noi ajutor. Căci eu cunosc pre ei slabi şi împuţinîndu-se putérea lor, acum curînd şi să să întoarcă ruşinaţi din ţara noastră. Deci aşa, pentru cuvintele lui céle dulci şi bune, foarte să îmbărbătară şi da război tare, bătîndu-se toată ziua în puşci şi în tunuri, în săgeţi, în sabie, faţă cu faţă. Mai vîrtos boiarii cei mari şi al doilea cu coconii lor, cu slugile lor, tot cu sabiile goale întra într-înşii de-i gonea şi-i răspîndea în toate părţile. Atuncea şi Matei-vodă cu toţi împreună năvăli asupra vrăjmaşilor foarte tare cît îl şi răniră cu un glonţ la piciorul stîng, den josul genunchiului. Iar cînd fu în deseară, făcu Dumnezeu o minune mare, că trimise lui Matei-vodă un nor ploios, care să ivi dăspre austru, fiind ceriul prea seninat. Şi venea asupra taberilor prea iute, cu un vînt foarte viforos. Şi aşa trecu preste tabăra lui Matei-vodă. Iar cînd sosi la tabăra lui Vasilie-vodă, acolo-şi năpusti toată apa, ca cum ar cură un rîu pre iute. Şi picăturile era groase şi vîrtoase ca o piatră. Unde-i loviia, ticăloşii îndată cădea dupre cai jos. Şi să făcu în tabăra lor apă multă, ca o baltă tinoasă. Şi aşa fiind, îndată să năpusti toată tabăra lui Matei-vodă şi întrară pren mijlocul lor făr’ de nici o frică, tăindu-i foarte rău. Prinseră şi vii mulţi. Iar Vasilie-vodă cu Temuş şi cu puţini călări de-abia au scăpat numai cu trupul, trecînd la Moldova pre la Galaţi. Însă noroc au avut, căci au înnoptat. Iar Matei-vodă s-au învîrtejit la Tîrgovişte a doao zi, miercuri, mai 18 deni, cu toată tabăra lui, cu mare izbîndă şi voinicii lui cu multă dobîndă, dînd toţi laudă lui Dumnezeu pentru mila şi binele ce le-au făcut, de i-au izbăvit din mîinile vrăjmaşilor. Strîns-au trupuri căzute în război, căzute 3.000, de au făcut o movilă mare la Finta. Înfipta-au acolo şi o cruce mare. Făcut-au şi altă movilă din jos de Tîrgovişte, lîngă drumul cel mare. Gheorghie Ştefan-vodă fiind pribeag aici, căzut-au la Matei-vodă cu multă rugăciune de i-au dat oaste ajutor, .Şi craiul Racoţi aşijderea, de s-au dus asupra lui Vasilie-vodă. Avînd amîndoi războiu la Selca, izbîndit-au Ghiorghie-vodă. Iar Vasilie-vodă au fugit în Ţara Căzăcească, la ginere-său Temuş, fiind acolo şi hanul cu oştile tătărăşti. Iar Ştefan-vodă cu moldovénii, cu munténii, cu ungurii, cu léşii, au încongiurat cetatea Suciavei, că acolo era doamna lui Vasilie-vodă închisă cu fie-său Ştefănuţă şi cu toată avuţia lor, avînd doamna ajutor pre gineri-său Temuş cu 8.000 de cazaci. Deci fiind ei îngropaţi într-un şanţ supt cetate, în toate zilele ieşiia Temuş cu cazacii şi-i gonea foarte rău pe cei din afar, pînă se umplură luni trei. Iar cînd fu într-o zi, şezînd Temuş supt cortul lui, tocmiră nemţi un tun şi-l sloboziră asupra lui. Şi aşa lovi o ladă de lemn ce erea lîngă dînsul, şi rupîndu-să o bucată de ladă au lovit pe Temuş peste un picior, şi umflîndu-se piciorul, în grab au murit. Iar cazacii numaidecît rădicară alt hatman şi făcură pace cu Gheorghe Ştefan-voievod şi-i închinară cetatea. Iar Vasilie-vodă au fost căzut la hanul cu multe rugăciuni şi cu daruri scumpe, de i-au dat ajutor 20.000 de tătari. Şi au purces cu dînşii ca să scoaţă pre doamnă-sa şi pre fie-său din Suciavă. Iar cînd ajunseră la Prut, sosi véste rea şi amară, cum au perit gineri-său Temuş, şi s-au închinat cetatea, şi au prins pre doamn-sa şi pre fie-său şi i-au luat toată avuţiia. Atuncea deaca înţelése Vasilie-vodă, cu mare întristăciune să întoarse iar înapoi. Sosind la hanul, fu Vasilie-voievod prins şi băgat în obezi. Trimiţîndu-l la Poartă, fu închis la Idicula. Deci cazacii tocmiră trupul lui Temuş într-un sicriu şi să duseră cu dînsul în ţara lor. Atuncea doamna plîngea mult, întrînd în inima ei spaimă şi groază mare. Iar Ştefan-vodă singur întră în cetate, de au prins pre doamna şi pre fie-său şi i-au luat toată avuţiia. Şi s-au învîrtejit la scaunul lui Iaşi cu mare izbîndă. Şi ş-au plecat capul la Poartă, de ş-au tocmit lucrul. Şi i-au adus steag de domnie. Iar Matei-vodă, fiind rănit de războiul căzăcesc, zăcea în patul lui şi nu putea să să răpaose şi să-şi caute leacul ranei sale de necazul slujitorilor lui, mai vîrtos dorobanţii şi seiménii şi alte céte. Că Matei-vodă foarte-i îngrăşase, strîngînd pre toţi dintr-alte ţări streine, săraci foarte. Iar Matei-vodă le făcuse milă mare. Că avea la casele lor pace, ca să-l caute la vréme de nevoie, cum să cade slugilor celor drépte. Iar ei toţi să îndrăciră de să nebuniră şi începură a nu-l băgarea în seamă nicicît, ci-şi bătea joc de dînsul şi în toate zilele zbiera în curtea lui. Şi lua tunurile dă le scoate afară la cîmp. Şi intra în case unde zăcea, dă-l pedepsea. Şi să lăuda că ei au bătut războiul cazacilor, cerşindu-i să le dea cîte 3 lefi; iar de nu, vor sparge cămara şi singuri îşi vor lua. În multe chipuri îl pedepsea, zicîndu-i să-şi lase de acum scaunul şi să să facă călugăr. Şi zicea că au îmbătrînt şi ş-au ieşit din fire. Şi aşa fiind turbaţi, cînd fu într-o zi, să strînseră toţi în curtea domnească ca să ucigă pre 2 boiari ai lui Matei-vodă, anume Ghinea Ţucala i Rradul Vărzariul vel-armaş, aruncîndu-le prihană cum că ei sfătuiesc pre domn ca să nu le dea lefi. Şi aş fiind ei turbaţi, ca nişte porci făr’ de nici o ruşine, să suiră sus, în casele domneşti şi déderă năvală unde zăcea domnul lor, căutînd pre aceşti boiari supt căpătîiul lui, supt paturi, prin poduri, prin cămări, prin lade, pînă-i găsiră. Şi aşa, denainatea lui, i-au luat, cît se cutremura locul de groaza lor, dăzbrăcîndu-i dă haine, bătîndu-i nemilostiv, pîn-i-au scos afară la cîmp, şi acolo i-au omorît, înaintea tuturor oştilor. Într-acéia turburare a lor, întîmplîndu-se lui Socol vel-clucerul Cornăţeanul a fi bolnav, zăcînd la gazda lui, ca nişte hoţi şi pre el l-au ucis. Şi le-au jefuit casele, luîndu-le tot ce au avut. Iar cînd au fost la august, murit-au şi doamna Elena. Şi cu mare cinste fu îngropată în bisérica domnească, în Tîrgovişte. După ce au dat Dumnezeu de s-au vindecat Matei-vodă la picior, ieşit-au în preumblare cătră Argeşi, şi învîrtejindu-se de acolo, iar dorobanţii şi seiménii i-au închis porţile şi i-au ieşit înainte, la şanţul cel mare, cu toate tunurile, oprind pre domnul lor ca să nu mai între în cetate, zicînd căde acum înainte nu le mai trebuie să le mai fie lor domn, ci, sau să iasă din ţară, sau să să călugărească. Deci aşa au şăzut, cu toţi boiarii lui, obidit, din josul oraşului, 3 zile. Şi nici pîine nu lăsa să-i aducă, să mănînce din avérea lui şi din toată cinstea domniei lui. Deci într-alt chip n-au avut cum mai face, ci le-au făgăduit să le dea să le dea bani din dăstul. Atuncea de-abiia l-au lăsat de au întrat în tîrg, la scaunul lui. Iar ei nu să mai aşăzară, ci ca nişte lupi flămînzi, şi ziua, şi noaptea zbiera şi umbla pre casele boiarilor, ca nişte calici, de-i pedepsea şi le cerea de băutură. Nimenilea nu le putea sta împotrivă. Că umbla toţi béţi, zăcînd prin pimniţe cu muieri, cu copii cu tot. Lăsară hrana lor cea bună şi să apucară de tîlhărie. O, cîtă obidă era lui Matei-vodă! Unde ştiia cît bine le-au făcut, şi acum îşi bat joc de el. Şi chemă pre toţi credincioşii lui boiari şi slugi şi le zicea: „O, dragii mei, ştiţi cît munciiu de ţinuiu ţara, şi mă nevoiiu de o strînşu la moşiile lor, şi o păziiu de nu o călca nici o limbă. Şi în zilele méle crescură, şi să însurară, i făcură copii şi să îmbogăţiră toţi. Mai vîrtos zic de acest neam dorobănţesc, fiind ei tot dintr-acest pămînt al Ţării rumîneşti şi neavînd ei nici o nevoie de la mine sau de la alţii. Iar diavolul cel nepohtitor de binéle omenesc iată cum întră în ei, de i-au nebunit şi nu ştiu ce fac. Că s-au însoţit cu sîrbii siiméni, de ş-au măritat fetele şi surorile dupre ei. Şi nu poate nimenea să-i contenească. De acum înainte, dragii miei, să ştiţi cu adevărat că pentru faptele lor, vor să vie mari răutăţi aupra aceştii sărace de ţară. Şi va să cază la mare nevoie. Şi vor să pătimească şi cei buni pentru cei răi. Că întîi eu nu pociu răbda turburarea lor care fac asupra mea şi asupra ţării. Ci gîndesc, de voi avea zile, să aduc în primăvară 30.000 de tătari şi pre craiu cu ungurii, să-i lovească fără véste de toate părţile şi să să puie supt sabie şi toţi cei mai mari, să piiară ca nişte tîlhari, să-mi izbîndesc spre dînşii, pentru mult bine ce le-am făcut“. Şi aşa, cu necaz mare, au petrecut Matei-vodă din zi în zi. Deci fiind slab şi ajungîndu-l adîncile bătrînéţe, puţine zile s-au războlit. Şi cînd au fost april 9 deni, 7162, duminecă dimineaţa, au răposat Matei-vodă în casele domneşti, în Tîrgovişte. Şi au domnit Matei-vodă ani 21, fără luni 5 şi zile 11. Iară după pristăvirea răposatului Matei-vodă, boiarii ţării împreună cu părintele Ignatie mitropolitul, aciişi trimiseră de să strînse toată curtea şi toţi slujitorii. Şi făcură cu toţi dimpreună mare sfat. Şi cu voia tuturor aléseră din mijlocul lor ca să le fie domn Costandin-voievod sin Şărban Basarab-voievod, că-l ştiia că iaste de neam mare, domnesc şi iaste om bun, şi înţelept şi blînd. Şi toţi să bucurară şi să veseliră. Şi îndată scoaseră şi trupul lui Matei-vodă din casele domneşti şi-l puseră în mijlocul curţii, fiind şi sfîntul Macarie, patriiarhul de la Antiohiia, cu mitropolitul Ignatie, cu mulţi arhierei şi călugări, popi. Făcutu-i-au pogrebaniia cumsăcade, rădicîndu-l cu mare cinste, pîn’ l-au băgat în groapă, în bisérica domnească, în Tîrgovişte. Dumnezeu să-l pomenească. Iar Costandin-vodă împreună cu toţi boiarii lui începură a căuta de rîndul ţărîi şi de aşăzămîntul domniei. Şi îndată trimiseră de olac de déderă véste împăratului, sultan Mehmet, şi veziriului Derviş-paşa şi tuturor priiatenilor, cîţi avea, pentru întîmplarea ce scrie mai sus. Şi tutror le-au părut bine. Şi degrab aléseră pre o seamă de boiari, şi roşii şi popi, de i-au trimis la Poartă, făcînd mare rugăciune la toţi ca să le hărăzească pre Costandin-vodă să le fie domn. Şi numaidecît le-au făcut pre voie, precum l-au pohtit şi ţara. Şi-i déderă steag de domnie noao, trimiţîndu-l că terzi Mustafa aga Tahalgiul împreună cu boiarii. Iar Costandin-vodă înţelegînd de aceasta, pogorît-au la Bucureşti. Iar cînd au fost joi, iunie 1 deni, 7162, ieşit-au Costandin-vodă cu toţi boairii, cu toate oştile, înaintea steagului, la podul Plumbuitei şi acolo să împreună cu aga turcul şi cu boiarii. Şi cu mare cinste întrară în scaun în Bucureşti. Şi preste puţinea vréme gătit-au Costandin-vodă haraciul şi poclonul de domnie. Şi l-au trimis la împăratul cu aga turcul şi cu mulţi boiari. Şi aşa ş-au aşăzat domniia cu bună pace, dăspre turci şi dăspre hanul şi dăspre Racoţi Gheorghie, craiul Ardealului, şi dăspre Ştefan-vodă al Moldovei. Şi cu toată vecinătatea s-au aşezat. Şi au început a face milă mare ţării, iertîndu-le toate năpăştile. Şi au plătit pre slujitori cu un haraci deplin. Şi au iertat ţara de bir 3 luni. Şi au iertat dorobanţilor şi călăraşilor dijma şi oieritul. Şi au îmbrăcat pre toţi cu postav bun, şi pre căpitanii lor cu frînghii, cu coftirii, cu atlaze. Lefi încă le da din dăstul. La masă cu dînsul de-a pururea şădea cu dînsul şi-i dăruia. Judecăţi drépte făcea, şi milă din dăstul. Pre nimenea nu obiduia, ci cu blîndéţe şi cu cuvinte dulci pre toţi îi mîngîia. Şi gîndi să facă mult bine ţării. Şi să bucura toţi şi moşnéni, şi streini, mulţumind lui Dumnezeu că le-au hărăzit domn bun şi înţelept, şi milostiv. Făcut-au Costandin-vodă şi o mănăstire mare, care iaste în vîrful unii movile din Bucureşti, unde iaste hramul sfetăii Costandin-ţar şi muma lui, Elena. Ispravnic au fost Radul logofătul Dudescul şiGherghie Şufariul din Tîrgovişte. Şi doamna lui Bălaşa au făcut o mănăstire ce să cheamă Jitiianul, den sus de Craiova, lîngă Jiiu. Făcut-au doamna Bălaşa şi un sicriu mare de argint poleit foarte iscusit, în carele au pus sfîntul trup al sfîntului Grigorie Decapolit, de la mănăstirea Bistriţa. Şi alte multe bunătăţi şi odoară scumpe au făcut şi le-au împărţit pre la Sfetagora şi prin alte părţi. Tocmitu-s-au ţara foarte bine şi s-au împăcat cu toată vecinătatea, făcîndu-şi frăţie şi legătură cu Racoţi Gheorghie şi cu Ştefan-vodă al Moldovei. Şi au vecinit bine şi frumos. Gîndit-au Costandin-vodă să facă şi alt bine Ţării Rumîneşti, că să-i mulţumească şi să-l pomenească. Care bine neamului rumînesc, vrăjmaşul diavolul n-au lăsat să-l umple. Ci, pentru bine, mult rău i-au dat. Ca şi israiliténii jidovi cu domnul nostru Isus Hristos, cînd i-au scos din robie, din mîna lui Faraon şi i-au hrănit în pustie, cu mană din cer şi le-au dăruit ţări întregi, iar apoi, în loc de mulţumită, ei-l uciseră şi-l adăpară cu oţet şi-l batjocoriră în tot chipul. Aşa şi neamul rumînesc, mai ales dorobanţii. Că au chemat Costandin-vodă pre toţi căpitanii de dorobanţi şi iuzaşii şi ciauşii vătaşi şi cetaşii, de s-au sfătuit cu dînşii zicîndu-le: „Feţii miei, tuturor am făcu ce s-au căzut, şi roşiilor, şi tuturor cetelor, şi voao. Încă una mai trebuiaşte să facem. Să scoatem din mijlocul nostru pre siménii sîrbi, că nu iate ţării nici un folos. Răposatul Matei-vodă i-au strîns pentru vrăjmaşul Vasilie-vodă. Iar eu acum, au dat Dumnezeu de n-am nici un vrăjmaş şi m-am împăcat cu toate ţările, ca să putem face bine şi ţăranilor, că sînt săraci şi împresuraţi de bir şi de năpăşti. Iar cînd vom avea vreun păs de undeva, ne vom apăra cum va fi voia lui Dumnezeu. Şi mai bine voi da acéle lefi siimeneşti voao şi feciorilor voştri“. Deci ei cu un cuvînt fură bucuroşi şi ziseră toţi: „Aşa să fie!“ Şi într-acéiaşi zi au făcut Costandin-vodă masă mare de i-au ospătat şi i-au dăruit cu coftirii, şi cu atlaze şi cu postave bune. Iar cînd au fost a doao zi, sîmbătă, fevruar 17 deni, 7163, fiind acest neam dorobănţesc încuscraţi cu siiménii şi sîngeraţi şi covăşiţi de diavolul încă din zilele lui Matei-vodă, făr’ de nici o chibzuială, de dimineaţă, împreună cu siiménii, să sculară turburaţi, şi fără véste începură a sudui pre domnu-său, Costandin-vodă. Şi făr’ nici o milostivire abătură în neamul rumînesc, în boiari, de-i ucidea ca pe nişte dobitoace, prepuindu-le că sînt hicléni şi ei au sfătuit pre Costandin-vodă scoată pre siiméni. Şi ei, ticăloşii, nimica de acéia n-au ştiut. Ci cu voia lor s-au sfătuit Costandin-vodă şi iar ei au stricat. Numai ei, ca nişte oameni răi şi făr’ de Dumnezeu, i-au ucis, nefiind nimica vinovaţi. Pre care-i uciseră, aceştea sînt anume: Ghiorma vel-ban, i Drăghici sin Papei vistierul ot Greci, i Gheorghe Carida vistierul, i Papa sin Predii vornicul Brîncoveanul, i Cîrstea sin Socol clucerul Cornăţeanul, i Udrea slugerul Doicescul, i Preda Beca ot Maia, i Sava Şufariul Cuştireanul, i Dumitraşco Frejureanul, i Dumitru comisul sin Mitrii pitarul ot Stăneşti, i Mihai ciohodariul, i Gîdea căpitanul, i Băncilă căpitanul, i Ivan căpitanul, i Iancul căpitanul ot Călineşti. Iar alţi boiari, cîţi au scăpat prinzînd de véste, au fugit care încătro au putut: unii preste Dunăre, alţii au trecut muntele, alţii au trecut în Moldova. Iar dorobanţii şi siiménii fiind covîrşiţi de nebunie şi plini de diavolul, nicicît nu să curmară, ci, în loc de căinţă, mai vîrtos sporea spre fapte réle. Că întîi uciseră pre aceşti săraci de boiari. A doao, batjocoriră pre domnul lor, suduindu-l în tot chipul şi-i da cu lémne la ochi şi-l purta val, cum era mai rău. Nu avea putére din domniia lui cît ar fi o cirtă. Numai ce căuta cu ochii ca un dobitoc, şi la unii, şi la alţii. Ei singuri întra în cămară de-şi lua lefi. Cînd venea niscare soli de undeva, ei să punea în poartă de-i oprea, şi de frica lor, întîi îşi da soliia la dînşii. Şi alte batjocuri domnu-său. A treia, călcară şi sfintele bisérici ale lui Dumnezeu, încă, slujind preoţii sfînta liturghie. Iar ei întrară în bisérici de-i scotea de păr afară şi-i dezbrăca de veşminte. Şi au jefuit sfintele bisérici şi préstoalele. Şi lua potirile de au vărsat jos sfîntul sînge şi trup al domnului nostru Isus Hristos. Şi sfintele moaşte le călca cu picioarele şi zicea că sînt farmece. Tot ce au aflat în bisérici au luat. Numai pietrile goale au lăsat. Sfintele veşminte făcut-le-au muierilor şi fételor chinteşă. Şi vindea cărţile biséricii la tîrg. Vîndut-au şi potiriu drept bani 30, cum au vîndut şi Iuda pre Hristos. Făcut-au Dumnezeu o cudă mare că au băgat unii o icoană în foc, chipul domnului Hristos, ca să scoaţă poleială, iar casa s-au aprins, de au ars cu totul ce au fost într-însa pînă în pămînt; de-abiia au scăpat ei. A patra, au dat jaf caselor boiereşti, şi neguţătorilor şi tuturor cîţi ştiia ei că să biruiesc şi au bucate. Şi au jăhuit toată ţara, din cap pînă în cap, şi cruciş, şi curmeziş. Mai pe scurt să zicem, vecin pre vecin, fin pre naş, slugă pre stăpîn. O mare ciudă, multe răutăţi au făcut diavolul neamului rumînesc încă din ceputul lumii, de la moşul nostru Adam. Iar domnul nostru Isus Hristos nu s-au îndurat de făptura sfinţii-sale, adecă neamul omenesc, ci, ca un miloserd, s-au pogorît din cer pre pămînt de s-au întrupat şi s-au răstignit şi a treia zi au învins,lăsîndu-ne noao învăţătură folositoare sufletului şi trupului. Întîi liubovul, să iubim unul pre altul, că liubovul iaste tuturor bunătăţilor rădăcină ( zicînd singur Dumnezeu: „Cine va avea dragoste cu vecinul său, acela va lăcui în mine şi eu între el“. Deci şi acest nema omenesc, pînă au fost dragostea în mijlocul lor, Dumnezeu au fost cu dînşii, că nu i-au călcat alte limbi streine; şi au făcut multe vitejii şi au trăit în pace bună. Iar acum iată cum îi prelăsti diavolul aşa lesne şi-şi făcu lăcaş în inimile lor. Den case bune şi den lăcaşuri multe şi bune, den bucate şi din mila domnilor şi a boiarilor, să făcură tîlhari. Şi ei singuri, cu minte lor îşi surpară viaţă şi-şi puseră casele. Văzînd înţelepciunea lui Dumezeu atîta nebunie ce făcură oamenii aceştea casei lui, adecă sfintei bisérici şi domnului lor şi şi vecinilor lor; şi sîngele cel nevinovat striga la cer, ca să le facă judecată, cunoscut-au că s-au înngroşat inimile lor şi s-au împăinjinat ochii lor, ca văzînd să nu vază şi spuind-le să nu înţeleagă, că păcatul prea s-au înmulţit, şi s-au asemănat călcătorilor de lége, trimis-au Dumnezeu asupra lor caznă, adică judecată, ca şi odinioară eghipténilor. Întîi, fiind la Ţarigrad împărat sultanul Mehmet, sfat au făcut pentru atîta nebunie ce au făcut aceşti oameni în Ţara Muntenească, socotind că astăzi va fi aici, mîine va fi la ei. Şi aciiaşi au poruncit la Racoţi Gheorghie, craiul Ardealului şi la Ştefan-vodă al Moldovei, de au venit cu unguri şi moldovéni în Ţara Rumînească. Şi au avut războiu mare la Şoplea, în Teleajen, cu dorobanţii, şi cu siiménii şi alte céte. Prinzînd şi Costandin-vodă véste, fugit-au din mjlocul lor la Dunăre, împreunîndu-se cu Siiauş-paşa în vadul Dîrstorului, la Strîmba. Iar ei, încă nu le ajunse că ce nebunii făcuse, ci mai adaoseră. Aflară pre unul asémene lor, anume Hrizea sin Dumitraşco ot Bogdănei, ot sud Ialomiţa, nebun ticălosul şi făr’ de minte, de-l făcură să le fie domn din mijlocul mărăcinilor. Pre acest Hrize foarte îl iubea Costandin-vodă şi de taină credincios făcutu-l-au boiariu, spătar mare preste toate oştile lui. Iar el să asemănă Iudei, care e ra lui Dumnezeu mai credincios dentîi şi întingea într-o solniţă cu dînsul, apoi îl vîndu jidovilor. Aşa şi Hrizea, să arătă întîi domnu-său credincios, iar în taină umbla tot mozavirindu-l şi îndemnînd gloatele ca să-l ucigă, şi să şază în locul lu. O, ticăloşii şi nebunii! Cum umblară toţi rătăciţi. Cînd fu la iunie 17 dni, leatul 7163, sîmbătă, să loviră toţi la Şoplea în Teleajen, şi cît clipeala fură biruiţi de unguri. Căci Dumnezeu nu mai era cu ei într-ajutor. Ci umbla ca nişte oi făr’ de păstor şi de toţi huliţi şi goniţi. Foarte mulţi din dorobanţi şi din siiméni au căzut jos. Zăcea trupurile lor grămadă, unul peste altul, cîte 50, cîte 100, la alte locuri şi mai mulţi. Cîţi scăpară să răşchirară, unii în munte, aţii preste Dunăre. Prin toate gaurile să ascunseră. Şi de frică mare, ştiindu-şi vina, şi de umbra lor să spăimînta. Şi-şi lepăda hinele lor cele dărăbănţeşti şi să îmbrăca în fărfeneţe caliceşti; şi să jura că n-au fost dorobanţi. De sîmbătă, fevruar 17 dni, începu diavolul a împărăţi, şi iar de sîmbătă, iulie 17 dni, începu a slăbi. Precum iaste scris, că nu iaste care să stea împotriva lui Dumnezeu. După acéia, sultan Mehmet-împăratul iar au dat domniia lui Costandin-vodă. Şi s-au învîrtejit de la Dunăre cu mare cinste la scaunul lui, împreunîndu-se cu Racoţi Gheorghie-craiul şi cu Ştefan-vodă la podul Praovei, lîngă Gherghiţă. Şi au şăzut la podul Dridovului 3 zile, de s-au opătat cîteşi 3 domnii, făcînd frăţie şi legătură cu jurămînt, învîrtejindu-se fieştecare în ţara sa. Iar Costandin-vodă au mers la Tîrgovişte. Şi iar au arătat milă mare asupra tuturor creştinilor şi celor greşiţi. Şi i-au iertat de toate vinele lor, numai să să aşeze şi să-şi meargă cineşi la moşiia sa, să-şi dea birul împăratului. Iar ei, ca nişteîn drăciţi, nu să mai aşăza, ci umbla tot turburaţi. Şi să strînse care de unde era: o dată la Bucureşti, altă dată la Bucureşti, altă dată la Brăilă, ca să vie cu armă asupra domnu-său. Iar Costandin-vodă, prinzînd véste trimise ale sale oşti credincioase, şi-i loviră de toate părţile. Pre unii îi omoria, pre alţii vii îi prindea. Păţiră ca vai de ei, şi încă tot nu să mai aşăza. Ci care dupre unde erea, tot să lăuda şi zicea că va veno şi altă vréme, ca să-şi poată izbîndi. Fu şi Hrizea spătarul prins la Brăilă, şi-l aduseră la mîna lui Costandin-vodă. Pohtindu-l craiul, datu-i-l-au, cu jupîneasă, cu coconi cu tot. Şi aşa pohise şi el. Datu-i-s-au gazdă bună în Beligrad, şi i-au făcut obroc bun, ca să-i prisosească de toate. Şi avea cinste şi socotinţă den dăstul. După acéstea toate, Racoţi Gheroghe-craiul nu şăzu mălcom să-şi ţie crăiia şi ţara, ci să sculă cu gréle oşti ungureşi asupra lui Cazimir, craiul leşesc, să-l scoaţă din scaunu-şi şi să şază el crai. Venitu-i-au şi craiul sfeţesc cu 20.000 de oaste; trimisu-i-au şi Hmelenschi, hatmanul căzăcesc, ajutor 15.000 de cazaci; şi Ştefan-vodă 2.000. Iar Cazimir,craiul leşăsc, şi cu toţi domnii, prinzînd de véste, numaidecît trimiseră cărţi la hanul tătăresc, curînd să vie ajutoriu. Şi Costandin-vodă avea 2.000 de oaste. Şi îndată să ridică însuşi hanul cu mulţime de tătari şi întră în Ţara Leşască. Fu Racoţi părăsit şi de sfeţi, şi de cazaci, şi de moldovéni, şi de munténi. Atuncea leşii şi tătarii aflară vréme şi ocoliră tabăra ungurească. De-abiia scăpa Racoţi cu puţini oameni în ţara lui. Iar tabăra lui să prăpădi de tătari, care de sabie, care viu, de la mare pîn’ la mic, pîn’ la 30.000 de suflete. Atunce prinseră şi pre ghineraleşul lor, Chim Ianoş, şi pre Corne Gaşpar, şi pre Beldea Pal, şi pre mulţi domni den Ardeal. Iar Hrizea spătarul, pre vréme ce era Racoţi în Ţara Leşască, s-au ridicat cu 500 de siiméni, carii era rumîni de neamul dorobănţesc strînşi de Racoţi şi lăsaţi de pază scaunului, şi războinicéşte au ieşit cu toţii de acolo, trecînd muntele aicea în ţară pre la mănăstirea ot Bistriţă. Iar Costandin-vodă prinzînd véste, trimis-au pre Preda dvornicul Brîncoveanul, şi pre Radul stolnicul Fărcăşanul şi Ivaşco Cepariul, cu oşti gréle. Şi făcură război mare la Tîrgul Bengăi şi fură biruiţi siiménii. Cîţi n-au perit de sabie, prinsu-i-au vii.Şi prinseră şi pre Hrizea spătarul viu. Închinîndu-se boiarii la domnu-său cu slujbă curată, priimindu-i cu cinste, dăruitu-i-au foarte bine. Iar pre Hrizea l-au spînzurat la roată cu toate soţiile sale. Luară-şi şi ei plată după faptă. Şi făcură o movilă mare la Tîrgul Bengăi, în siliştea Cincului. Iar dorobanţii şi siiménii nu să mai mai aşăzară, ci văzînd slăbiciunea Ardealului şi neputinţa lui Costandin-vodă, fiind îndemnaţi de diavolul, să sfătuiră că cu alt nimica nu vor putea surpa pre Costandin-vodă, numai cu putérea turcilor. Şi mérseră preste Dunăre de să închinară lor şi-l pîrîră că iaste hain împărăţiei şi iaste totuna cu Racoţi şi cu Ştefan-vodă. Pîrîră pre domnul lor la păgîni, carii niciodată nu pohtesc binele creştinilor. Iuda pîria pre domnul nostru Isus Hristos la păgînii ovrei, cum că el să laudă că iaste fiiul lui Dumnezeu, iar dorobanţii pîria pre domnu-său la păgînii turci. Iuda vîndu pe Hristos în 30 de talanţi, iar ei să vîndură robi turcilor în toată viaţa lor. Ovreii déderă acel chelcig pre un sat a fi de îngropare streinilor, iar ei singuri să déderă mîncare cîinilor. Iuda să déde singur spînzurării, iar ei singuri ă déderă înecării, că s-au înecat cu totul. O nebunie nespusă, cum că ei singuri strică ţara! Că nu s-au suferit cu case bune, cu bucate multe, cu pace, cu cinste de la domnul lor, cu slavă de la toţi. Nemeri pre Caiiafa tocma în pîntece şi muri. Deci tîlhariul şi vinovatul nu să poate ascunde nicăirea, ci vădindu-se păcatul, plată ia den vina lui. Aşa şi ei, au umblat cît au umblat gonind pre dracul, pîn’ l-au şi aflat, cu spînzurare, cu înţepare, cu tot feliul de morţi. Carele încătro să ducea, Dumnezeu nu-l mai sporea, ci acolo să prăpădea. Pren toate ţările zăcea oasele lor, ca unor călcători de jurămînt şi de toate poruncile lui Dumnezeu. Ci de ei n-ar fi atîta minune mare, că pentru nebuniile lor au căzut nevoie mare asupra aceştii sărace de ţară, precum să va înţălége aici mai nainte. Că deaca au văzut păgînii una ca aceasta, cum iaste pizmă şi împărecheare întru rumîni, socotiră că iaste vrémea să între întru ei, ca nişte lupi într-o turmă de oi, să-i răsipească şi să-i slăbească din rădăcină. Nu doar că au avut turcii pizmă pre domn, ci mai vîrtos pre ei ca să le taie rădăcina, să nu mai fie, ci să umble călcînd şi mîncînd ţara şi luînd toată agoniseala ei, ca o grădină făr’ de grădinariu. Ci iată că le-au fost în voie. Ci, adevărat, nu iaste vina lor, ci a rumînilor, că ei singuri i-au pohtit şi i-au dobîndit, dupre cum zice Dumnezeu: "Cine ce va căuta, va găsi". Găsit-au dar rumînii foarte bine! Cînd au fost la ghenar 5 dni, 7166, trimis-au împăratul, sultan Mehmet şi vezirazeimul Chiupriuliul Mehmet-paşa de au mazilit pre Costandin-vodă şi au trimis pre alt domn, ce-i zicea Mihnea, încă cu oşti turceşti, cu 30.000. Iar Costandin-vodă, deaca prinse de véste, au trecut muntele la Ardeal cu toată casa lui întreagă şi cu toţi boiarii ţării. Şi au domnit Costandin-vodă 4 ani făr’ 3 luni, leatul 7166. Iar cînd au fost fevruar 17 dni, întrat-au Mihnea aici în ţară cu turcii şi cu tătarii, de au robit mulţime de oameni şi au prădat ţara, povăţuindu-i dorobanţii şi siiménii pe unde nu ştiia turcii şi tătarii şi pre unde niciodată răutăţile n-au umblat. Iar ei, ca nişte draci, îi ducea de robiia şi prăda. O, mare ciudă, că nu s-au auzit din veac ca cineva să-şi voiască rău neamului său. Iar ei singuri îşi da muierile lor, şi copii lor şi rudele lor robi în mîinile turcilor. Mihnea acesta au fost de neamul lui grec cămătar. Tat-său l-au chemat Iane Surdul, iar pre dînsul l-au chemat din botez Franţi. Deci izvodindu-se de mic a urma lui Izmail. feciorul Agarii, fugit-au de la părinţii lui de s-au dus la Ţarigrad şi s-au curtenit la Kinan-paşa, zicînd că iaste fecior Radului-vodă, nepot Mihnii-vodă. Primitu-l-au pentru acest nume şi-l ţinea lîngă el foarte bine. Şi aşa au petrecut viaţa lui la turci, ca la 40 de ani. Şi foarte să arăta credincios turcilor. Şi ca de la inima lor l-au ales şi l-au făcut domn Ţării Romîneşti, înşălîndu-i că să va turci şi el. Şi gura făgăduia lor acéstea, iar den inimă gîndea, deaca va apuca domniia, să să scoale cu armă asupra turcilor, să-i bată ş să fie el împărat. Deci cum s-au aşezat aici, în scaun, în Bucureşti, trimis-au la boiari preste munte cărţi cu jurămînt. Şi au venit toţi cu jupînése cu tot de s-au închinat lui. Aşijderea şi toată ţara. Şi să bucura toţi de dînsul şi le părea bine, gîndind că iaste credincios turcilor şi el va purta grija ţării şi o va aşăza ca să-şi dea haraciul şi să trăiască cu pace. Iar el, fiind în gîndul cel dîntîi, nu să apucă de aşăzămînt al ţării, ci îndată începu a-şi face steaguri multe, şi tunuri, şi ierbării multe, şi palangă împrejurul mănăstirii Radului-vodă. Şi să strînseră tot neamul dorobănţesc, de-i tocmea şi-i aşăza cineşi la steagul lui şi la ceată-şi. Şi începură ei toţi al lăuda zicînd că domn ca acesta n-au mai venit în Ţara Rumînească, înţelept şi vrédnic şi iaste ca un sfînt. Mazilit-au şi pe Gheorghie Ştefan-vodă den Ţara Moldovei şi au pus pre Gheorghie Ghica-vodă să fie domn în locul lui. Iar Ştefan-vodă au trecut în Ţara Ungurească cu toată casa lui întreagă. Şi nu după multă vréme s-au învîrtejit Ştefan-vodă iar înapoi cu ungurii şi cu lefegii, ca să scoată pre Ghica-vodă din scaun şi să fie el domn. Iar Ghica-odă deaca au prins dă véste, au strîns toate oştile cîte s-au împrilejit şi lefegii, trimiţînd cu dînşii pre fie-său, Gligoraşco-vodă, de i-au ieşit înainte la Tîrgul frumos şi l-au lovit la Strungă, de au făcut război foarte tare. Şi cu voia lui Dumnezeu fost-au izbînda lui Gigoraşco-vodă. Şi au căzut mulţi den unguri, făcîndu-să o movilă mare de trupurile lor la Strungă. Iar Ştefan-vodă de-abiia au scăpat în Ţara Ungurească cu puţinei oameni. După aceasta poruncit-au împăratul vezirazimului Chiupriuliul de au purces cu oşti gréle asupra lui Racoţi în Ardeal. Şi au poruncit şi hanului de au mers cu mulţime de tătari şi Ghica-vodă cu moldovénii şi cu munténii, ca să treacă toţi la Ardeal împreună. Atuncea Mihnea-vodă spusése boiarilor de taină, cum va să taie pre turci. Iar ei, ticăloşii, numai ci încremeniră şi să mirară, cum va să fie aceasta, răspunzînd: „Doamne, bun lucru ar fi acesta! iar noi ne témem că nu vom putea plini desăvîrşit, ci numai vom zădărî şarpele şi ne va înghiţi cu totul. Căci noi sîntem o ţară mică şi făr’ de oameni, neputincioasă şi făr’ de ajutor de nici o parte. Iar turcii sînt putérnici, mari şi biruiesc toată lumea, de la răsărit pîn’ la apus“. Atuncea Mihnea s-au tulburat în firea lui şi cu mînie mare le-au răspuns zicînd că sînt fricoşi: "Şi cu voi nu voi face nimic, numai să mérgeţi cu mine pîn’ la Teleajen, şi de acolo vă voi lăsa de veţi mérge la casele voastre. Iar eu am cu cine tăia pre turci. Atuncea boiarii să mai bucurară. Şi purcése Mihnea-vodă cu boiarii şi cu toate oştile şi, dupre ce ajunse la Şoplea, în Teleajen, chemă pre toţi căpitanii lui şi pre toată oastea, de-i jura şi le porunci să meargă să taie pre turci. Iar ei deaca să dăspărţea de el, îl suduia şi zicea că nu să vor învrăjbi cu turcii, că sabiia împăratului iaste lungă, şi hanul cu tătarii încă soséşte. Deci Mihnea, văzînd că nu va face nimic, făcu meşteşug, de purcése cu toate oştile să treacă muntele şi să să împreune cu ungurii. Cînd ajunsse la Ceraşi, iar boiarii şi oştile pricepură de meşteşugul Mihnii, ce va să facă. Ci îndată-l părăsiră toţi şi să învîrtejiră înapoi cu tunuri cu tot, pînă să apropiiară de tabăra tucrească. Iar boiarii mérseră la paşa, alţii într-alte părţi să răşchirară. Mihnea rămase cu puţini oameni, cugetînd ce va face: fugi-va preste munte? Tătarii şi turcii l-au luat pre dănainte. Tot iaste perit. Ci ş-au luat capul a mînă şi s-au învîrtejit şi el, de au mers la Cadîr-paşă. Făgăduindu-i bani mulţi, tocmitu-ş-au lucrul. Şi ş-au făcut pace şi cu hanul aşijderea. Bănuind şi pe o seamă de boiari, cum ei să-i fie făcut acea smintelaă, şi îndată omorî pre Pîrvul vel-vistier şi pre Istratie vel-postelnic, i Preda Bîrsescul vel-agă şi pre Vintilă căpitan de roşii şi pre Badea vătaf de puşcărie. Şi au trimis pre Dinca vel-armaş, sîrbul, de olac, de au omorît pă Preda Brîncoveanul vel-ban în casele domneşti, în Tîrgovişte, nefiind vinovaţi nimic. Atuncea, pre acea vréme, era şi Costandin Cantacuzino stari-postelnicul, cu toată casa lui şi cu gineri-său, Pană Filipescu biv-vel-spătar, iar cu toată casa lui, la satele lor de le munte, pre apa Praovei, den porunca Mihnii, lăsaţi cu voia lui şi cu carte iscălită cu mîna lui, ca să şază ei acolo, să să odihnească cu bună pace, nebîntuiţi de nimeni. Numai au pohtit pre 2 coconi ai lui Costandin postelnicul, anume: Draghici logofătul i Şărban postenicul, ca să afle lîngă dînsul, cu slujbă dreaptă, precum s-au şi aflat. Că pre Drăghici logofătul l-au trimis cu solie la Ardeal, iar Şărban postelnicul nicicît de lîngă dînsul nu să dăzlipiia. Deci fiind Mihnea obidit pre o seamă de boiari, gîndit-au să nu fie acel lucru şi în ştirea lui Costandin postelnicul şi a gineri-său, Pană spătariul. Ci cu mare taină au poruncit la Odor căpitanul de au mers cu tîrgoviştenii şi cu toţi plăiaşii Ialomiţii, să prinză pre aceşti ce scriu mai sus. Şi neştiind nimic de acéia, lovitu-i-au fără véste, marţi dimineaţa, avgust 16 dni, 7166. Gonitu-i-au pre toţi munţii Praovei, 2 zile şi 2 nopţi, pîn’ le-au dăşchis Dumnezeu calea şi au scăpat în cetatea Braşovului cu jupînése, cu coconi, cu toţi. Şi nici pre unul n-au prins. Văzînd aceşti boiari atîta nebunie a Mihnii-vodă pornită asupra lor, socotiră că nu vor putea trăi în zilele lui. Ci au trecut în Ţara Moldovei cu totul. Şi au dat véste şi fie-său, şi Şărban, de au fugit de la Mihnea cînd era tabăra la Sibiiu, şi s-au curtenit la Ghica-vodă. Iar Mihnea, deaca au au înţeles că au fugit aceşti boiari, foarte s-au întristat. Atuncea au luat turcii cetatea Enăul, şi Caravansebeş şi Logojul. Şi multă pradă şi robie au făcut în Ardeal. Iar după ce au isprăvit acolo, venit-au şi Mihnea în ţară, în scaunul Bucureştilor. Şi ce gîndise asupra turcilor nu să mai părăsise, ci mai vîrtos să întărise. Strîngînd oşti de iznoavă şi cu meşteşug mare, 2 lucruri de taină făcea: cătră Racoţi Gheorghie-craiul scriia cărţi să vie oşti ajutor, ungurii, iar cătră turci plecăciune mare făcea. Şi lua bani împrumut de la turci mari din Ţarigrad şi dupre marginea Dunării. Şi încă i-au chemat cu rugăciune, de au venit la dînsul aici în ţară. Şi au strîns turci mulţi, unii saragéle, alţii délii, alţii beşlii, alţii siiméni. Şi aşa-i socotea şi-i cinstea, cît credea într-însul ca în Mahomet. Atuncea Mihnea foarte să înălţa şi să trufiia. Şi trimise pîră grea asupra lui Costandin postelnicul şi a gineri-său, Pană spătariul, cum sînt haini împărăţiei şi umblă amestecînd ţările. Şi au venit toţi boiarii de s-au îchinat lui, iar el numai n-au vrut să vie. Şi dupre pîra lui, trimise Chiupriliul 2 capigii, de au luat de la Moldova numai pre Costandin postelnicul, de l-au dus la viziriul. Iar gineri-său Pană au rămas. Înţelegînd Mihnea-vodă de aceasta, trimis-au pre Colţea clucerul Doicescul i Nicola Sofiianul şi cu alţi boiari şi cu alţi boiari şi cu mulţ bani, ca să-i dea viziriului, să omoare pre Costandin postenicul. Iar el ştiindu-se drept, nimic nu s-au feit, ci au ieşit de faţă la divanul împărătesc, de s-au pîrît cu acei boiari ai Mihnii-vodă de faţă, înaintea viziriului, jăluindu-se că nu iaste hain împărăţiei. Că întîi el au mers la Mihnea-vodă, dîndu-i şi boerie, să fie logofăt mare. Iar apoi, cunoscînd ficleşugul lui, ce va să facă asupra împărăţiei şi, văzînd că au făcut moarte boiarilor ţării, de mare frică, au fugit la ţar Moldoei. Şi îndată rămăseseră acei boiari ai Mihnii de judecată şi fură scoşi din divan cu mare ruşine. Iar Costandin postenicul de la Dumnezeu fu izbăvit din moarte. După aceasta, nu multă vréme trecînd, Mihnea fiind îndemnat de dracul, iar au abătut de ş-au tăiat boiarii, cîţi au mai rămas, anume: Radul vel-vornicul Cîndescul cu 2 fraţi ai lui, Negoiţă, i Moisi, i Udrişte vel-spătarul, i Diicul Buicescul vel-clucerul, i Radul Fărcăşanul vel-stolnicul, i Danciul Pîrîianul vel-postelnicul cu fie-său Preda logofătul, i Badia Comîneanul vel-comis, i Stroe clucerul Bîrsescul, i Vasilie Cîmpineanul vel-căpitanul şi alţi mulţi boiari, aruncîndu-i din casele domneşti jos, cu lanţurile în grumazi. Iar dorobanţii să bucura, şi-i călca cu picioarele şi-şi bătea joc de trupurile lor. Şi nici la bisérică nu-i lăsa să-i îngroape, ci afară prin gunoaie. Iar pre jupînésele lor le muncea şi le lua toată agoniseala. Acestea le făcea Mihnea, nu doar că era ceva vinovaţi, ci numai din sfatul lui cel necurat, care era plămădit în inima lui încă mai dentîi, ca să taie pre turci şi să ridice armă asupra turcilor. Deci ştiind că nu-i vor pristăni boiarii, i-au tăiat. Şi nimic n-au folosit. Da-va seama înaintea lui Dumnezeu la vrémea înfricoşatului judeţ! Pre acéia vréme aduseră tătarii şi pre Kimin Ianăş de la Crîm, de l-au răscumpărat Mihnea-vodă din robie. Deci dupre acéia, nu trecu multă vréme, strînse tîrgului toate oştile. Călărimea o rîndui împrejurul tîrgului Tîrgoviştii, iar pedestrimea o sobozi în turci. Şi cîţi să aflară acolo, pre toţi i-au omorît. Şi aciiaşi trimise oşti la toate vadurile, de arseră Brăila, Giurgiovul, şi prădară tot ce găsiră dincoace de Dunăre, nu numai pre turci, ci pre toţi neguţătorii creştini, nu să mai alegea nici de mare, nici de mic, că judecată nu era. Şi alése den neamul dorobănţesc de puse capete mari preste toţi. Şi-i cinstiia, şi-i dăruia cu frînghie şi cu haine scumpe. Şi îmbrăca pre dorobanţi, tot cu haine spahieşti. Şi nădăjduia în ei ca Irod-împăratul în Irodiiada cînd tăie capul lui sfeti Ioan Cristitel, pentru dragostea ei. Deci cît folos au avut Irod de dînsa, atîta au avut şi Mihnea de ei. Atuncea împăratul, deaca înţelése, de năprasnă să umplu de mînie. Şi Chiupriliul vezirazimul, cu toţi paşii, mult se mirară cum să schimbă Mihnea den făgăduinţa lui şi să făcu hain împărăţiei, neavînd nici o nevoie. Şi încă tot nu credea. Ce trimiseră de olac la Dunăre, să vază. Şi tot aflară aşa. Şi degrab poruci împăratul de să strînseră oştile la Ruşi, fiindu.le cap paşa. Şi făcură pod peste Dunăre, de trecură la Giurgiov. Au tăbărît acolo în tîrg. Făcură şanţ mare împrejur. Iar Mihnea încă-şi găti oştile toate. Şi întîi se duse la Rucăr de să împreună cu Racoţi la hotarul ţării, de făcură legătură şi jurămînt mare. Şi să învîrteji iar înapoi. Şi orînduiră pre Costandin Şerban-voievod cu 10.000 unguri, cap, lor Micheş Clemen, şi cu 10.000 de munteni, capete Gherghe dvorncul Băleanul, i Dumitru Sîrbul vel-spătarul, cumnat cu Mihnea-vodă, ca să meargă la Moldova, să scoaţă pre Ghica-vodă. Şi cînd fu sepembrie 5 deni, leatul 7167, întră Costandin-vodă în Moldova. Şi sosind la Iaşi, să loviră oştile cu straja moldoveanească. Şi război mare fu lîngă tîrg. Şi fu moldovénii biruiţi de oştile lui Costandin-vodă. Şi răzbindu-i, unii să închina lui, alţii să duseră la domnul lor, Ghica-vodă, preste Prut la Ţoţora. Şi aşa viind véste s-au pogorît Ghica-vodă cu toţi boiarii lui şi cu toate jupînésele în jos spre Prut, pîn’ la Tighenea. Acolo s-au împreunat cu calga-sultan, cu oşti tătărăşti, ca 20.000. Şi den porunca împăratului, mérse asupra lui Costandin-vodă. Şi întrară în ei ca lupii în oi, de-i răspîndiră şi-i noroiră în Bahlui. Tăiară pedestrimea toată, ca 2.000, şi călărimea aşijderea, şi-i robiră din dăstul. Iar cîţi scăpară prin codri, îi omoriia moldovénii. De aciia au scăpat Costandin-vodă cu puţinei oameni. Iar pre Gherghe dvornicul Bălenaul îl cuprinseră acolo viu, şi-l duseră rob la Crîm. Iar Racoţi încă trimise ajutor Mihnii pre Gaud, căpitanul némţilor, cu o seamă de unguri, iar cu altă seamă de oaste să duse Racoţi la Haţag, aşteptînd pre turci, să să bată acolo. Mihnea încă purcése den Tîrgovişte asupra turcilor. Şi cînd sosiră la Frăţeşti, ieşiră o seamă de turci din tabăra lor şi să loviră în lunca Gurgiovului. Iar Gaud cu ungurii lovi-i fără véste şi foarte rău i-au tăiat Şi cîţi scăpară, i-au gonit pîn-în tabără. Turcii să îngrijară foarte. Iar preste noapte, veni véste neagră Mihnii, că au bătut turcii pre Racoţi-craiul, şi pre Costandin-vodă tătarii aşijderea. El încă să spăimîntă rău. Şi socoti că nu va face singur nimic. Că turcii era mulţi şi tătarii încă venea cu Ghica-vodă. Ci să învîrteji înapoi cu multă grijă, pîn’ sosi la Tîrgovişte. Deci el acolo gîndise să şază pre loc şi să să bată cu turcii. Iar dorobanţii şi alte oşti să sfătuiră să-l închiză în cetate şi să-l dea turcilor. Mihnea, deaca prinse de véste, cu mare meşteşug să împăcă cu dorobanţii dîndu-le şi bani mulţi. Noapte-l sloboziră de au fugit preste munte.Şi acolo şi sfîrşi viaţa lui, cum au fost mai rău. Şi au domnit Mihnea-vodă 1 an şi 9 luni. Iar turcii şi tătarii întrară în ţară, de o robiră şi o prădară foarte rău. Şi puseră domn pre Ghica-vodă la noiemvrie 20 deni, leatul 7168. Şi să întoarseră înapoi cu mută pradă. Iar Ghica-vodă, deaca s-au şăzut la scaun, în Bucureşti, trimis-au poruncă în ţară ca să strîngă cine va fi rămas şi să-şi meargă cineşi la moşiia lui, să să auce de hrana lui şi să-şi dea haraciul împăratului. Şi arăta milă mare asura săracilor şi le făcea judecată dreaptă. Niminea nu să întorcea obidit de la divanul lui. Aşijderea şi slujitorilor le făcu căutare. Şi cîţi ziseră că sînt robiţi, săraci, fugiţi, morţi, pre toţi îi scoase de la catastih. Şi celor ce rămaseră le déde scădére din dăstul. Şi iertă pre toţi greşiţii. Şi cînd au fost vrémea haraciului, pus-au pre toţi să-şi dea după obicéie. Iar cînd au fost la april 26 deni, 7168, venit-au la Ghica-vodă véste cum vine Costandin-vodă cu ungurii, pre la Cîinéni, aicea în ţară. Şi numaidecît s-au sculat cu toţi boiarii ţării şi cu toate jupînésele lor şi cu toţi coconii lor de s-au dus la Giurgiov. iar Costandin-vodă au întrat în Bucureşti, mai 1 deni. Şi s-au adunat toţi dorobanţii şi siiménii lîngă dînsul. Şi veniră şi din roşii din toate cétele, de să închinară lui. Şi să apucară iar de hoţiie lor céle obiciuite, stricînd şi jefuind bucatele boiarilor şi tot ce găsiră. Şi făcură şi alte nebunii multe. Că veniră fără véste de loviră pre Ghica-vodă la Giurgiov, pre în vărsatul zorilor. Şi carii cum putură scăpară, unii în cetate, alţii în şăici, alţii în prund, mulţi s-au şi înecat; pre mulţi i-au şi prins afară. Şi ce aflară luară, cu jahul, tot. Şi iar s-au învîrtejit înapoi, la Bucureşti. Deci înţelegînd împărăţiia de atîta nebunie ce fac rumînii, şi îndată porunci la turci şi la tătari să vie în ţară să o robească şi să o prade. Iar Ghica-vodă, înţelegînd de aceasta, şi cu boairii dimpreună, ei trimiseră cărţi la împărăţie şi la viziriul, cu lacrăme şi cu plecăciune, ca să nu mai trimiţă oştile pre robie, ci numai să gonească duşmanii afară din ţară. Deci atunce să milostivi şi trimiseră pre Geani Aslan-paşa şi pre Chinan-paşa cu oştile turceşti şi pre Ac Mîrzea cu tătarii. Şi veniră la Giurgiov de să împreunară cu Ghica-vodă. Şi cînd fu la mai 21 deni, au purces să meargă la Bucureşti. Iar Costandin-vodă prinse de véste şi au fugit cu mulţi din munténi şi la mai 25 deni, au trecut muntele, şi a pribegit în Ţara Căzăcească. Iar doamnă-sa au rămas în Ţara Ungurească. Iar Ghica-vodă s-au aşăzat a fi domn iar la scaun în Bucureşti. Iar Geani Aslan-paşa, şi cu Chinan-paşa şi cu Ac Mîrzea s-au înturnat cu mare cinste şi cu dar bun şi au trecut în Ţara Ungurească pre la Ruşava, împreunîndu-se cu Budum-paşa şi cu Seedi-paşa. Făcut-au război mare cu Racoţi-craiul, din jos de Clujvar, pre apa Şomuşuiului. Care război, zic unii, faţă la faţă, nici puşcă, nici tun n-au slobozit, numai sabie la sabie. Ci tot fu izbînda turcilor, că era mulţi, ca 40.000; iar ungurii puţini, ca 8.000. Atunci Racoţi vitejaşte au perit, că numai cu sabia goală au întrat în mijlocul turcilor şi au tăiat pre un paşă mare şi pre mulţi turci. Şi învîrtejindu-se, unii l-au lovit în cap cu sabiia, alţii l-au împuns în spate cu giudélele. Şi încă aşa rănit fiind, tot au scăpat. Şi fiind biruit, fugit-au pîn’ la Oradiia Mare şi acolo au murit. Şi fu dus la moşiia lui, la Patoc, şi acolo s-au îngropat. Iar turcii ocoliră Oradiia Mare şi o bătură 40 de zile şi o luară cu totul. Iar Ghica-vodă fiind domn Ţării Rumîneşti, porunci să-şi dea fiéştecare birul, să să plătească de haraci. Iar ei, ca nişte oameni nebuni şi dăzmétici, să trăgea fieştecarele şi să ascundea, şi nu vrea să-i dea birul după obiceaiu, gîndind domnului lor cum era şi învăţaţi. Deci trecînd vrémea haraciului, fu scîrbit vezirazimul Chiupriuliul, şi cînd fu la septemvrie 1 deni, leatul 7169, trimis-au pre gineri-său Mustafa-paşa de la Silistra şi au întrat în Bucureşti fără veste şi au luat pre Ghica-vodă din scaun şi l-au dus la Poartă şi l-au mazilit, prepuindu-i că n-au fost vrédnic să-şi tocmească ţara şi să-şi trimiţă haraciul la vréme. Şi au domnit Ghica-vodă luni 9 şi zile 10. Atunce, pre acea vréme, era împărăţiia la Odriiu. Şi s-au întîmplat de au fost acolo şi Costandin Cantacuzino postelnicul, însă chemat de viziriul, ca să-l întrébe de zabava haraciului, cum au fost. Şi-l pedepsea zicînd că au făcut Ghica-vodă şi rumînii ruşine împăratului de n-au dus haraciul la vréme; şi cum împăratul biruiaşte de la răsărit pîn’ la apus, şi nu iaste altă ţară mai rea decît Ţara Rumînească, că nu apucă o nebunie să să potolească, alta să rădică. Atuncea Chiupriliul vezirazimul foarte rău s-au mîniiat, poruncind gineri-său, lui Mustafa-paşa, să vie aicea în ţară el domn (adecă paşă). Şi rîndui 4.000 de turci să vie cu dînsul. Şi au poruncit să omoare pre Ghica-vodă. Iar Costandin postelnicul, bunul creştin şi vrédnic de slujbă, el deaca înţelése de aceasta, mult plînse şi să văieta pentru săraca de ţară, cum să-şi piarză légea, şi sfintele bisérici să să facă meceturi turceşti. Şi-şi căuta ajutor într-o parte şi-ntr-alta, şi pre nimenea nu-şi găsia, făr’cît pre cel mare, putérnicul domnul şi Dumnezeul nostru Isus Hristos, caréle au izbăvit pre izrailiténi din mîna lui faraon, şi pre Noe din potop şi pre Lot din Sodom, şi pre David din mîinile lui Saul şi pre tot neamul omenesc i-au răscumpărat cu sîngele lui şi i-au scos din mîna diavolului. Aşadar întări şi inima robului său Costandin postelnicul, şi vitejaşte cuteză de întră tocmai la viziriul. Şi cu mare groază deşchise buzele lui, şi cu multe lacrămi i să ruga ca să să milostivească încă o dată pre Ţara Rumînească, să le iarte greşalele, prinzîndu-se tare că nu vor mai face ce au făcut, ci va da haraciul împăratului la vrémea lui şi cei va fi porunca vor face. Şi multe ca acestea zicea. Şi-i aducea aminte în tot chipul. Atunce déde Dumnezeu de-şi conteni viziriul mîniia şi îndată opri pre gineri-său, Mustata-paşa, să nu vie aicea. Şi pentru voia lui Costandin postelnicul, au iertat pre Ghica-vodă de moarte şi pre Ţara Rumînească de a lor greşală. Că pre acel Costandin foarte-l avea Chiupriuliul iubit, căci îl aflase că grăiaşte drept, şi ţine cu raiaoa împăratului şi pohtéşte bine săracilor. Avut-au săraca de ţară noroc pentru acel om bun, carele ta în toată vrémea pentru binele ei, şi-l durea inima de creştinătate şi de pămîntul ţării, ca să nu-l piiarză. Că şi el era moşnean într-însa, cu case şi cu olate, ca şi alţi boiari. O mare ciudă făcu Dumnezeu cu Ţara Rumînească, că o scoase din mîinile păgînilor şi biséricile le mîntui de legea lui Méhmet, şi-i trimise mare bucurie. Lăudat să fie numele lui în veci! După acéia viziriul porunci lui Costandin postelnicul să aleagă pre cine va fi voia lui să-l facă domn Ţării Rumîneşti. Şi au lăsat pre credinţa lui şi domniia, şi ţara, ce-i va fi voia lui să facă şi să tocmească. Atuncea înţelegînd domnii greci şi ţărigrădéni, cădea la picioarele lui şi-i făgăduia bani mulţi şi-l ruga casă facă pre unul dintru ei domn. Iar el, ştiind că sînt greci avani şi încărcaţi de datorii, nici unuia nu i-au făgăduit, iar pentru binele ţării, ca să nu o prade şi să o jăhuiască, cum sînt ei învăţaţi. Deci fiind acolo şi Gligoraşco, sin Ghicăi-vodă, prinzînd de véste, mers-au el singur de au căzut la Costandin postelnicul cu multă rugăciune, ca să-l facă domn, făgăduindu-se că-i va fi ca un fiiu bun, şi ce-i va zice, va face. Costandin postelnicul i-au luat credinţa şi să făgădui să-l facă domn socotind că au născut la Moldova şi acolo au crescut, şi cum el va şti rîndul ţărîi şi-i va fi milă de săraci.Şi-l jură pre sfînta evanghelie şi-i făcu zapis cu mare legătură, cu a lui mînă scris, ca să-l aibă ca pre tat-său şi să-l cinstească cumsăcade, măcar că Costandin n-au pohtit de la el nici să-i dea boierie, nici nimic, fără pace la casa lui să aibă. Şi aşa, făcînd legătură numaidecît l-au dus la viziriul, de i-au sărutat mîna, de domnie. Şi au purces cu agă şi cu steag, de au venit aicea în ţară descălecînd în Caracal, joi în zioa lui Sfeti Nicolae, dechemvrie 6 deni, leatul 7169. Văzînd Dumnezeu atîta nebunie ce făcuse rumînii şi cum nu să mai întorc să-şi plîngă păcatele şi să facă pocăinţă, nu se mai putu răbda, ce trimise judecată şi caznă. Întîi robiia, adoa ciuma 3 ani, a treia foamete mare în 2 ani, a patra multe boale şi nevoi gréle, şi în tot chipul de bube. Dumnezeu au secerat de tot feliul de oameni, iar ca la ceata dorobanţilor, nici la unii. Ales la 2 oraşă, Tîrgoviştea şi Bucureşti, făcîndu-se moarte nespusă. Că, adevăr, la acéste 2 tîrguri era spurcăciuni multe de voie şi asemănară Sodomului şi Gomorului. Iar plată încă luară. După aceasta şi Gligorie-vodă găsind o ţară răsipită şi plină de nevoie, mai vîrtos îngreuiaţi de păgînii turci, pentru vina lor ce au făcut, cerşind de la ei unii bani, alţii bucare ce jăhuise, alţii datoriile Mihnii-vodă, alţii una, alţii alta. Ci să mira ce va să mai facă şi cu ce va să mai lupte. Că ei ca nişte lei căsca gurile să-i înghiţă pre toţi, fiind ţara plină de nevoie şi de sărăcie. Însă mijlocul tot nu-l da, ci cît putu sili pentru creştini. Şi să lasă pre sine în toată lipsa. Şi chemă pre toţi boiarii ţării, poruncindu-le ca ce s-ar strînge din ţară, venitul tot să-l dea turcilor, ca doar va izbăvi Dumnezeu pre săraci încă de acest rînd. Cine au fost zurba, de au hiclenit pre domnii lor şi au făcut ţării rău în zilele ui Gligorie-vodă, ş-au dat coneţul. Ca şi slugile lui David-împărat, care-l suduia şi-l ficlenea; apoi luară plată de la fie-său, Solomon. În zilele lui, au dat Dumnezeu de au iertat toate boalele şi nevoile ce era în Ţara Rumînească. Şi s-au făcut pîine, şi miiare şi vin mult, şi s-au dăşchis toată hrana săracilor. Domnit-au Gligoraşco tot bine şi cu pace, pîn-au murit viziriul cel bătrîn şi au pus împăratul pre un fecior al lui, ce i-au zis Chipriuliul, să fie vezirazim în locul tătîne-său. Acesta să rădică cu oaste turcească de au mers asupra Ţării Ungureşti de Sus. Şi au poruncit de au mers şi Dabija-vodă, domnul moldovenesc, şi Gligoraşco-vodă, domnul muntenesc, încă au purces la iuli 20 deni, leatul 7171. Bătut-au cetatea ce-i zic Uivarul zile 43, şi o au luat turcii. Şi au mai luat împrejur şi alte cetăţi, şi sate şi coştée, şi au robit şi au ars Ţara Ungurească foarte rău. Mers-au cu Gligoraşco-vodă în oaste şi 3 feciori ai lui Costandin postelnicul, anume Drăghici vel-păharnic, i Şărban vtori logofăt şi Costandin vtori postelnic. Şi slujiia foarte cu dreptate şi cu credinţă mare. Iar tatăl lor era aicea în ţară, la casa lui, precum să făgăduise Gligoraşco-vodă cînd au luat domnia. Diavolul, pizmaşul neamului omenesc, văzînd pre Costandin postelnicul că să pornéşte spre fapte bune, făcînd multe milostenii întîi pre la mănăstiri, pre la săraci şi pre streini îi priimiia şi-i căuta şi Dumnezeu încă-i ajuta şi-i adăogea în toate casa lui cu tot binele sfînţii-sale. Iar diavolul tot îl cerca, dupre cum îi iaste obiceaiul lui, să-l prinză în clucsa lui. Şi nicicum nu putea de el să să lipească. Atuncea diavolul găsi 2 vase réle: unul rumînesc, altul grecesc, anume Stroe vornicul Leurdeanulşi Dumitraşco vel-vistierul Ţarigrădeanul. Aceştea era lăsaţi de Gligorie-vodpă ispravnici, să păzească scaunul domniei. Iar ei făcură sfat drăcesc în taină cu doamna Mariia a lui Gligorie-vodă şi trimiseră cărţi de olac la Grigorie-vodă în oaste, făcînd pîră mare asupra ticălosului Costandin, cum el umblă pre la turci pre marginea Dunărei, de-l pîraşte că iaste hain şi cum nu bagă în seamă pre doamnă-sa şi-şi bate joc de ia şi cum opréşte ţara să nu dea bir. Şi atîte prihăni multe au scris. Şi Costandin nimic de acélea n-au fost vinovat, nici n-au ştiut nimic. Deci întorcîndu-se Gligorie din oaste, iar Stroe vornicul încă mai cu deadinsul îi scriia, de împrospăta pîra. Şi-l învăţa să nu grăiască nimic cu Costandin, şi cum va sosi în scaun, să-l omoare fără véste. Deci Gligoraşco îşi întoarse firea şi crezu pre Stroe dvornicul şi pre Dumitraşco. Binele ce-i făcuse Costandin îl uită şi jurămîntul călcă. Şi cum sosi în scaunul lui în Bucureşti, îndată îl apucară acei 2 draci cu gura şi-l puseră la cale rea şi spurcată, cum puse şi céle 2 măturii mincinoase pre Pliat, ce ucise pre domnul nostru Isus Hristos. Aşa şi ei făcură pre Gligoraşco de trimise dorobanţii la casa lui Costandin postelnicul. Şi fără véste, din aşternut l-au luat de l-au dus la sfînta mănăstire ot Snagov. Era sîmbătă spre duminică, dechemvrie 20 deni, în ziua de Sfeti Ignatie bogonoseţ, leatul 7172. Şi acolo au stătut la dumneziiasca liturghie tot în genunche la sfintele icoane. Fiind gata s-au pricestuit trupului şi sîngelui domnului nostru Isus Hristos. iar cînd au fost seara, pre la cină, l-au omorît în trapezăriia mănăstirii. Iar Gligoraşco-vodă, deaca-i spuseră că l-au omorît, iar el atunce s-au deşteptat şi au zis părintelui Ştefan, mitropolitul şi tuturor boiarilor, că n-au ştiut cînd l-au omorît şi cum au fost adormit, căindu-se şi plîngînd moartea lui Costandin. Şi blestemă pre Stroe, şi pre Dumitraşco, căci ei la-u îndemnat de l-au omorît, nefiind nimic vinovat. Aşa s-au căit pentru moartea domnului nostru Isus Hristos şi Iuda; dar nimic n-au folosit, cu au luat plată matca focului. Şi aceştea încă o vor lua, precum zice la sfînta evanghelie: "Cum aţi judeact, aşa vi să va judeca, şi cum aţi măsurat, aşa vi să va măsura". Iar trupul lui Costandin l-au rădicat jupîneasa lui, Ilinca şi coconii lui: Drăghici, Şărban, Costandin, Mihai, Matei, Iordache şi cu mare cinste duseră-l la mănăstirea lor ot Mărginéni şi acolo îl îngropară, făcîndu-i-se pogrebaniia şi pamete mare cumsăcade. O, diavole, răul pizmaş neamului omenesc, cum prelăstişi pre Gligorie-vodă de omorî pre Costandin fără judeactă, fără vină nimic? Iara ţara toată plîngea pre Costandin postelnicul, că au pierdut un stîlp mare, care au sprijinit toate nevoile ţării. Plîngu-l şi săracii, că ş-au pierdut mila; plîngu-l carii au avut de la el multă căutare; plîngu-l şi păgînii, şi creştinii, şi toate ţările care l-au ştiut şi carii nu l-au ştiut, ci numai de numele lui au auzit, pentru multă înţelepciune şi bunătate ce făca în toate părţile. Şi de la cine fu acea moarte necuvioasă? De la Gligoraşco, pre carele l-au făcut domn, şi l-au cinstit şi i-au slăvit numele; de la Stroe Leurdeanul, pre care l-au scos de 2 ori din moarte, şi încă i-au fost şi cuscru, că au ţinut pre fata lui un fecior a lui Costandin, anume Şărban; de la Dumitraşco, că i-au fost nepot de văr premare şi căci l-au crescut în casa lui, şi l-au ţinut ca pre feciorii lui şi l-au boierit. Unii ca aceştea să fie de 3 ori anathema! Iar cînd au fost la mesiţa mai 9 deni, 7172, iar au poruncit de la împărăţie de au purces Gligoraşco în oaste, al doilea rînd, iar acolo, la Uivar. Şi de acolo au mers la Husiin-paşa al Budii, şi cu Dabija al Moldovei, de au bătut cetatea Leva. Şi nimica nu i-au stricat, că i-au venit ajutor oaste nemţească, fiind cap Zuza. Şi s-au bătut cu ei la iulie 9 deni. Şi fu izbînda némţilor, luînd de la moldovéni şi de la munténi toate corturile şi tunurile, carăle cu bucatele, ca 3.000-4.000, toate cîte cu 8 boi; numai ce scăpară cu trupurile. Să povestim şi de Costandin, ce era la Gligoraşco-vodă vel-păharnic, sin Radului armaşul Vărzariul, fiind şi el amestecat în sîngele lui Costandin postelnicul, precum era învăţat la tată-său. Că, adevăr, cum nu poate face den mărăcine strugure şi din rug smochine, aşa nu să poate face din neamul rău, bun; ci din varza cea rea, ce-i zic morococean, au ieşit fie-său şi mai morococean el. Că au luat acolo, al acel război plată, căzînd într-o tină, tins, ca un cîine ucis. Sămînţa acestor nelegiuiţi şi îndrăciţi s-au cădea, ce ar fi parte bărbătească, să să scopească, ca să nu mai răsară muştar şi ardei, ci să să topească şi să să concenească. Atuncea au perit şi Preda vel-logofătul Bucşanul şi Ivaşco Cepariul şi alţii mulţi. Că pre sfaturile lor céle réle puseră ţara, pentru că se făcea soţi şi priiateni cu streinii şi-i învăţa să omoare boiarii cei buni şi înţelepţi, ca să poată da jaf ţării. Doamne, judecă-i cu matca focului! Iar Gligoraşco deaca veni de la oaste şi al doilea rînd, la august 7172, şi lui încă-i trimise Dumnezeu judecată, că se bolnăvi un cocon ce avea, foarte rău şi făcea grozăii multe. Că era mic, înfăşat, iar el sărea ca unul de 30 de ani şi tot ţipa şi zbiera ca caii, pînă-şi déde duhul. Şi-l îngropară în bisérică la Mihai-vodă. Iar Gligorie-vodă încă să întristă şi tot să căia de moartea lui Costandin. Şi pierdu mintea şi sfatul, cît nu ştiia ce face, ci umbla, tăvălindu-se din zi în zi. Iar cînd fu leatul 7173, iar Gligoraşco temîndu-se de turci să nu-l prinză pentru vina lui ce au făcut de au fugit cu oştile de la Leva, el s-au sculat cu doamnă-sa dănpreună de au fugit în Ardeal şi au trecut în Ţara Nemţească, de şade acolo. Şi s-au făcut papistaş. Şi au domnit ani 4 fără 2 săptămîni. Aicea semnăm povéstea a unor boiari răi, ce au fost în zilele lui Matei-vodă, anume: Ghinea vistierul, ce i-au zis Ţucala şi Radul armaşul, ce i-au zis Vărzariul. Că domnind Matei-vodă foarte bine şi cu pace şi făcînd multe bunătăţi, pîn’ la 16 ani din domniia lui, precum scrie înapoi, la a lui istorie, iar diavolul neiubitoriul de neamul omenesc, cercînd, precum iaste obiciuit, ca să strice numele acelui domn bun, găsit-au dar pre acéste 2 vase réle. Că Ghinea era grec, lăcătar, de la Rumele, şi încă de mic îşi dobîndi şi această poreclă, ce-i zic Ţucala, adecă olariu. Că olariul dincătro-i iaste voia, dintr-acolo-i pune mănuşa. Aşa zicea şi acel Ghine, că încătro-i va fi voia, într-acolo va învîrti roata şi va lua plata. Era şi căsătorit aicea în ţară, cu casă la sat la Brătişani, pre Olteţ, ot sud Romanaţi. Acesta încetişor, spre ascuns, ca un diavol, cerca pre Matei-vodă zicîndu-i: „Dă ţi-e voia să faci bani mulţi, fă-mă vistier mare, şi vei cunoaşte mult folos, că-i voi face bani mulţi şi te vor ferici multe ţări“. Atuncea şi Matei-vodă plecă-şi uréchea şi-l făcu vel-vistier, dîndu-i toată putérea în mîna lui. Atuncea el aiave îşi arăta toată răutatea şi să făcu ca un lup, trimiţînd în toate părţile de prăda şi pre mari, şi pre mici, fără nici o dreptate şi făr’ de nici o milă. Şi cînd era la postul cel mare, nu mergea ca creştinii, la bisérică, ce şădea la gazdă de făcea socoteală banilor şi-i băga în ladă. Şi să laudă că scrie toată socoteala ţării pre o unghie; şi măsură cu cotul în toate părţile. Décii cu acéste avănii şi drăcii, făcut-au lui Matei-vodă bani mulţi, avuţie rea, de Mamon. În loc de slavă şi de fericirea ce să lăuda că va să facă domnu-său, el îl ocărî şi-i strică numele cel bun; asemănîn-du-se Iudii, că el iubi pre argint şi urî pre domnu-său, Isus Hristos. Iară Radul armaşul era de moşie rumîn. Şi tată-său era grădinariu de vérze la Ploeşti. Pentru acéia numele său s-au poreclit de i-au zis Vărzariul. O, rea sămînţă au fost, că nu s-au făcut varză bună, ci de mic au răsărit fiiul dracului. Deci cu reaoa a lui slujbă, ce să învăţase încă din copilărie, ajuns-au la Matei-vodă vel-armaş, pre vrémea ce era şi Ţucala vel-vistier. Acesta era om îndrăcit şi făr’ de ruşine şi iubitor a vărsa sîngele oamenilor. Începutu-au a-şi arăta veninul asupra săracilor, că să lăsa ca un şarpe mînios, de muşca pre unii şi pre alţii. Şi pre cine afla că era cu ceva putére, el le arunca prihană şi năpăşti, şi le lua tot ce avea. Nu scăpa de la el nici boiariu, nici călugăr, nici neguţător, nici nimeni. Pre unii omora la casa lui şi le ascundea trupurile în gunoaie, iar pre alţii îi purta pren tîrg, tăindu-le urechile şi nasurile, arunca-i pren ocne. De frica lui îşi lăsa casele şi moşiile, şi fugea.Toţi ţipa şi să cutremura, şi nimenea nu le putea folosi; puţini scăpa de la el neprădaţi, ca de la un pîrjol. Că el, ca un drac, numai ce tuşia şi arunca cu buzduganul în sus, şi cine-l auziia să ascundea de glasul lui. Şi fiind el atîta de sîngerat, nici pre atîta nu s-au lăsat, ci-l îndemnă dracul de sămănă vrajbă mare, ca un fecior de grădinariu, între Vasilie-vodă şi între Racoţi, craiul Ardealului, zicînd cătră unul şi cătră altul multe minciuni şi cuvinte ficléne, pîn-i-au prilăstit şi au plămădit pizma mare în mijlocul lor. Şi pentru acéste spurcate ale lui fapte, vărsat-au mult sînge şi robii din dăstul. Şi au căzut asupra acestor 3 ţări limbi streine, de le-au călcat şi le-au prădat cum au fost, mai rău, precum la istoriia lui Matei-vodă toate sînt scrise. Pentru acéia trimise Dumnezeu la cei 2 oameni răi plată degrab. O, slugi réle ca acelea să fie de 3 ori anathema! Că cu al lor sfat rămase domnul cu nume rău şi cu scandelă; şi avînd avuţie, să răsipi ca prahul. Şi ţara încă să pustii. Da-vor seama de toate ce au făcut înaintea înfricoşatului judeţ al domnului nostru Isus Hristos. DE AICEA ÎNCÉPEM POVÉSTE DE CINE AU VENIT DOMN ÎN URMA LUI GLIGORIE-VODĂ Mers-au toţi boiarii ţării la împărăţie şi le-au dat domn pre Radul-vodă sin Leon-vodă. Şi au venit cu steag şi au şăzut domn în scaun, în Bucureşti, fevruar 12 dni, 7173. Deci fiind împresurat cu multe datorii, căzut-au asupra ţării multe nevoi şi gréle dăjdi. Şi nu era numai despre dînsul, ci şi grecii încă-i prăda şi-i mînca cu de tot feliul de meşteşuguri, precum sînt ei învăţaţi. Boiarii încă să nevoia de slujiia în dreptate. Ţara încă i-au plătit datoriile. El încă au făcut avuţie multă. Grecii, leşinaţii, încă i-au săturat. Şi de bani încă n-au îndestulat. Şi au zugrăvit Mitropoliia ot Bucureşti. Iar cînd s-au umplut 3 ani din domniia lui, venitu-i-au mazilie de la împărăţie. Atuncea domnul căzut-au la toţi boiarii ţării cu multă rugăciune ca să meargă cu el la Poartă, să-l ceară să le fie iar domn, făgăduindu-se cu mare jurămînt că va fi bun cu ei şi cu ţara şi va scoate grecii din ţară, să-i lase numai cămăraş şi cihodar, iar alt grec lîngă el nu-i mai trebuie. Cu cuvinte dulci ca acéstea au prelăstit pre boiari. Şi l-au luat toţi la mijloc, de au purces la Poartă. Încă mai nainte fu trimis Drăghici vel-spătarul, feciorul lui Costandin postelnicul cel înţelept, mai ales boiariu dintr-alţii şi mai vrednic boiariu de slujbă, ca să-i tocmească lucrul şi să-i aşeze domniia. Că pre dînsul ştiia toţi paşii şi agalarii şi avea despre ei credinţă mare. Şi pînă au sosit Radul-vodă cu boiarii acolo, iar Drăghici el aşăzase toate lucrurile; şi bani cîţi trebuise de poclonul împăratului şi al viziriului şi al caimacamului, toţi îi gătise. Şi peste 5-6 zile sărutat-au şi poala împăratului, şi i-au dat domniia, să fie el domn, isprăvindu-se toate lucrurile pre voia lui. Atuncea Drăghici spătarul împreună cu toţi boiarii i-au pomenit de greci, să nu-i lase, precum au jurat, mai vîrtos pre unul ce-i zicea Necula Sofiialiul, grec de la Rumele şi pre altul ce-i zicea Balasache, grec ţărigrădean. Aceşti 2 oameni fiind aleşi de răi şi pizmaşi neamului rumînesc, mai vîrtos boiarilor, căci nu-i lăsa de tot în voia lor să mănînce şi să prade ţara, iar ei, ca nişte draci înţelegînd, mai rea pizmă puseră şi pre ascunsu-l otrăviră pre ticălosul Drăghici spătarul. Omorîndu-l acolo, în Ţarigrad, fu adus trupul lui de frate-său, Şerban spătarul, aicea în ţară, puindu-l în gropaă la mănăstirea ot Comana. Mult plîns să făcu pentru Drăghici şi acolo, în Ţarigrad, şi aicea în ţară şi de păgîni, şi de creştini. Şi-l căia toţi şi blestema pre greci, căci era un om vrédnic ca şi tată-său Costandin; sta tare pentru săraca de ţară şi făcea milostenii multe şi căuta de toţi săracii şi de toţi streinii. O, mare ciudă, cum să leagă toată răutatea de dreptate şi silesc să o surpe; cum şi de acei boiari buni şi înţelepţi, că-i omorîră cu ficleşugul lor, ca să poată prăda ţara! Atuncea grecii cei răi, ţărigrădéni, să veseliră şi le părea bine de moartea lui Drăghici, mai vîrtos Sofiialiul şi Balasache. Aşijderea şi Radul-vodă, fără nici o sfiială începu a încărca ţara cu datoriile, luînd scule scumpe, împărăteşti şi surgugiuri cîte de 40.000 de taleri. Şi bani cu dobîndă în casa lui. Şi poruncea boiarilor de făcea zapise pre la datornici, să plătească săraca de ţară. Grecii, leşinaţii, încă făcea ce le era voia. Şi purcése Radul-vodă cu grecii, mai mulţi decît întîi, de veniră aicea în ţară al doilea rînd. Şi să mulţi pizma grecilor asupra ticăloşilor de boiari, mai vîrtos Sofiialiul şi Balasachie. Atuncea şi Radul-vodă încă să schimbă de bunătăţile ce făcea întîi şi să porni cu rău asupra tuturor, ca să strîngă bani. Şi porunci boiarilor să scoaţă biruri gréle în ţară, zicîndu-le prihăni, că ei ştiu bine pre ceia ce au bani şi nu vor să-i vădească. Iar ei, ticăloşii, tot să nevoia cu slujbă dreaptă, ca să-i umple voia lui. Şi nimica nu folosea, ci încă mai vîrtos îi pedepsea, zicîndule că va pune vel-vistier pre Necula Sofiialiul, că el ştie rîndul ţării şi pre la ce boiari au bani. Că, adevăr, el singur s-au lăudat. O, ce sfat spurcat! şi cum nu-şi aducea aminte de patimile Ghinei Ţucala şi ale Radului Vărzariul, că cu fatul lor au ocărît numele domnu-său şi au pus şi viaţa lor cu groaznică moarte şi ş-au pustiit casele, ca nişte oameni răi şi hicléni ce au fost. Radul-vodă încă nu socotea nimic de unele ca acéstea, ci numai îşi pornise firea asupra banilor, pre sfatul unor marghioli ca aceia. Şi întîi să porni asupra sfintelor mănăstiri, că trimise oameni de lua bucatele şi le prăda făr’ nici o dreptate. Luatu-le-au şi toate arginturile cîte au găsit la dînsele, de le-au topit toate făcînd scări, tipsii şi şale ferecate. Atuncea au luat şi 2 inéle de aur cu pietri scumpe din dégetele lui de sfeti Nicodim, care lăcuiaşte cu sfintele moaştele lui în sfînta mănăstire den Tismana. Şi tot nu să sătura, ci încă, de murea vreun egumen, sau călugăr, sau boiar, sau neguţătoriu, sau jupînése sărace, au măcar fiece om mai prost, el numaidecît trimitea de lua tot ce avea şi le scotea la tîrguri de făcea cochi-vechi, vînzînd haine şi tot ce lua de la unii ca aceia, de le bani şi le băga în cămara lui. O, ticăloase Radule, cum începuşi a urma obicéiurile păgîneşti şi nu-ţi aduseşi aminte de cea mare şi groaznică judecată a lui Dumnezeu! Cu nu-i ajunse cu aceasta, ci făcea sfat în taină cu Sofiialiul şi cu Balasachie, cum, ajungînd în iarnă, să prade pre boiari şi să puie în ţară nişte semi nemilostive, că nu le ajungea cîtu-i mînca şi-i jăhuia grecii. Atuncea şi Stroe vornicul Leurdeanul, ca un om rău şi hiclean, să făcuse soţii cu dînşii şi mai vîrtos îi învăţa el ca să ucigă o seamă de boiari. Şi le arunca prihăni, pîrîndu-i la Radul-vodă că au trimis în ţară să să strîngă slujitorii asupra lui şi a grecilor. Deci cu acel sfat drăcesc prelăsti pre Radul-vodă. Iar ticăloşii de boiari nu ştiia nimic de acéstea. Şi cînd au fost la dechemvrie 3 dni, leatul 7177, miercuri dimineaţa, după ce s-au adunat toţi boiarii la curte, iar Radul-vodă cu grecii s-au fost gătit în taină cu siiménii să ucigă pre boiari, sus în casele domneşti. Iar nefiiind voia lui Dumnezeu, numaidecît să pricepură boiarii şi grăbiră de ieşiră toţi afară din casele domneşti şi alergară la Mitropolie, la părintele mitropolitul Theodosie. Trăgînd clopotile, aciiaşi să strînseră toţi slujitorii la Mitropolie, jăluindu-se boiarii cătră dînşii de toate ce li s-au întîmplat. Atuncea şi slujitorii fură toţi într-un gînd şi strigară că de acum nu vor mai lăsa ei să piiară neamul boieresc, ci să iasă grecii din ţară afară, că nu-i pot sătura cu bani. Atuncea toţi boiarii, cu mare, cu mic, cu toate gloatele slujitorilor, ieşit-au de la mitropolie de au mers cu toţii la sat la Cotrăcéni. Acolo făcură sfat mare, socotind că de acum înainte nu vor mai putea trăi cu grecii. Ci să gătiră toată boierimea ţării şi cu slujitorii din toate cétele, pîn’ la 200 de oameni. Şi purcéseră de acolo de să duseră la împărăţie, pre vréme cînd era la Enişer împotriva Critului, făcînd împărăţie multă jalbă pentru grecii Ţarigradului, cum ei au spart raiaoa Ţării Rumîneşti. Atunce înţelegînd împărăţiia, poruncit-au cu mare mînie de au scos pre toţi grecii din ţară cu mare ruşine şi au mazilit pre Radul-vodă. Mergînd la casa lui în Ţarigrad, acolo au murit, la cursul anilor 7177. Şi au domnit ani 4. Dat-au boiarilor voie să-şi aleagă domn pre carele vor pohti ei. Atuncea ei cu toţii împreună făcură sfat şi aléseră pre un boier bătrîn, anume Antonie dvornicul den sat den Popeşti, ot sud Prahova. Pre acestea-l rădicară şi ziseră să le fie domn, pentru căci îl ştiia toţi că iaste om bun şi blînd. Şi aciiaşi îl duseră de sărută poala împăratului şi a Mustafa-paşii, caimacamul. Pre acéia vréme au liuat turcii cetatea Candiei de la Frînci. Iar Antonie-vodă, cu toţi boiarii lui, cu agă turc şi cu steag, au venit în ţară şi au întrat în scaun în Bucureşti, mesiţa april 9 zile, leatul 7177, în vinerea cea mare a strastiilor. Iar cînd au fost a doao zi, în sîmbăta cea mare a Paştilor, împărţi toate boieiriile. Iar în dumineca sfintelor Paşti, dimineaţa la Hristos , istovindu-se soborul, afară fiind toţi înaintea biséricii, după cum iaste obiceaiul, făcut-au Antonie-vodă mare jurămînt împreună cu toţi boiarii, cîte unul, cîte unul, fieştecare puindu-şi mîinile pre sfînta evanghelie, jurînd pre putérnicul sfîntul nume al domnului Dumnezeului nostru Isus Hristos, cum vor sluji domnu-său, lui Antonie-vodă, cu dreptate şi cum să lipsească pizma şi mozaviriia şi hicleşugul din mijlocul lor, numai de acum înaite să lăcuiască toţi într-o dragoste, ca nişte adevăraţi creştini. Iar carii nu vor ţinea jurămîntul să fie lepădaţi de faţa domnului Dumnezeu şi să fie urgisiţi de domnu-său şi încă să paţă mare nevoie, tocma să guste răi ca aceia şi moartea, ca nişte călcători de lége şi de jurămînt. Şi aşa istovind jurămîntul, toţi au iscălit cu mîinile lor în izvodul jurămîntului. Şi s-au aşăzat domn ţării. Şi au început a face judecăţi drépte şi a căuta de rîndul ţării şi al săracilor carii era năpăstuiţi şi prădaţi fără dreptate. Atuncea şi feciorii răposatului Costandin postelnicul împreună cu maica lor, jupîneasa Elena postelniceasa, văzînd că le-au dat Dumnezeu domn bun şi înţelept şi judecător drept, n-au mai putut răbda pentru moartea tătîne-său, care au făcut Stroe dvornicul Leurdeanul în zilele lui Gligoraşco-vodă, precum înapoi povéstea lui iaste scrisă. Ci au ieşit la divan de faţă, apucîndu-se de bîhă, cum nu iaste el nimic vinovat de sîngele acelui creştin, Costandin postelnicul, nici au stătut el împotriva lui, să-l omoare, vrînd să să ascunză, ca Cain de sîngele frăţine-său, lui Avel. Iar Dumnezeu, judecătoriul cel drept, nu l-au îngăduit, ci striga la cer. Şi au vădit pre Stroe aiave, cu 3 răvaşe scrise cu mîna lui cătră un hoţ asémenea cu el, Costandin păharnicul Vărzariul sin Radului armaşul Vărzariul, ca să facă lui Costandin postelnicul moarte, iar într-alt chip nu. Deci ca să descopere lui Stroe vina şi lucrul ce au făcut fără dreptate şi fără judecată, ivitu-se-au acéle 3 răvaşe şi au căzut în mîna jupînései Elenei şi a coconilor ei, de s-au citit în divanul cel mare. Şi le-au văzut singur Stroe dvornicul, şi n-au mai putut prinde bîha, că era scrise de mîna lui. Atuncea să descoperiră toate minciunile lui cît mărturisi el singur înaintea domnului Antonie-vodă şi a tot divanul mării-sale că au fost lui Costandin pîrîş de moarte şi cum au perit nevinovat nimica, cît să mira toţi cine auzia, şi cine-l ştia, şi cine nu-l ştiia. Atuncea cunoscură că iaste om rău Stroe şi-l pedepsia şi mari şi mici, şi-l batjocoriia şi muieri şi copii, şi-l suduia păgînii şi creştinii, căci au omorît pre Costandin, căci era de mult folos şi de mare ajutor ţării şi căuta săracii şi streinii. Atuncea Antonie-voievod împreună cu părintele vlădica Theodosie, şi cu amîndoi episcopii şi cu toţi egumenii de pre la toate mănăstirile cîte sînt în ţară făcură mare judecată. Căutînd la sfînta pravilă, aflară să-l omoare şi pre Stroe, ca să ia plată precum au făcut. Şi să déde cu judecată dreaptă pre mîna armaşilor. Iar jupîneasa Elena şi cu feciorii ei n-au vrut, ci s-au rugat la Antonie-vodă să-l iarte de moarte şi să ia cinul călugăresc, că va da el seamă înaitea înfricoşatului judeţ. Atuncea Antonie-vodă, poruncindu-le, scoaseră-l afară cu răvaşele lui céle de vînzare, de să arătară tuturor noroadelor, ca să-l ştie toţi că s-au asemănat cu Iuda şi l-au ivit Dumnezeu ca pre Cain. Dupre acéia l-au dus la mănăstirea din Snagov de s-au călugărit puindu-şi numele Silvestru, de călugărie. Iar Antonie-vodă domniia foarte bine şi cu pace dăspre toate părţile şi avea liubov cătră toţi boiarii. Iar vrăjmaşul diavolul nu putu răbda, ci-şi află lăcaş în inimile unor boiari, anume Gherghe dvornicul Băleanul şi cu gineri-său Hrizea vistierul, i Staico păharnicul sin Bărcan ot Bucşani, i Radul Ştirbéiu ot Izvor şi cu alţii mai mărunţi. Încuibîndu-se diavolul în inimile lor foarte tare, întărindu-i cu rău cuget asupra a 3 boiari, carii să afla cu slujbă dreaptă lîngă domnu-său şi sta pentru ţară şi pentru săraci, să nu-i calce streinii, nici să-i prade fără dreptate, anume: Mareş banul, i Radul logofătul Creţulescul, i Şărban Cantacuzino vel-spătarul. Deci făcîndu-se ei o ceată spurcată, noaptea să strîngea toţi la casa lui Gheorghe dvornicul, de făcea sfat şi să învăţa cu ce fel de meşteşuguri vor ucide pre acei 3 boiari. Şi alată vină nu le afla făr’ cît zicea ei tot boieresc la toţi domnii, şi cum s-au îmbogăţit, şi cum nu-i bagă în seaă şi numai batjocoresc. Iar mai vîrtos pizmuia Băleanul, căci nu l-au pus ban mare la Craiova. Deci aşa sfătuindu-se în toate nopţile, dat-au Dumnezeu de prinseră cei 3 boiari de veste mai timpuriu şi degrab mérseră la Antonie-vodă de-i spuseră şi rugară să le facă judecată dreaptă cu Băleanul şi ceata lui. Şi de-i va afla că au călcat jurămîntul sau au făcut lor vrun rău, atunce să paţă după vina lor. Atuncea Atonie-vodă au ieşit la vel-divan şi i-au chemat de au stătut toţi de faţă. Deci ei, ca nişte oameni răi, alt nu avea ce mai zice, făr’ cît célé ce scriu mai sus. Antonie-vodă văzînd dreptatea celor 3 boiari, îndată au mazilit pre cei ce avea dregătorii şi porunci tuturor cîţi au fost la acel sfat spurcat să meargă la ţară, să şază la casele lor. Iar alt rău nimic nu le-au făcut. Deci nu multă vréme trecînd, iar le-au poruncit de au venit la curte. Şi i-au iertat de toată vina lor şi i-au învăţat să să părăsească de ce s-au apucat, să lăcuiască toţi întru dragoste; precum sînt juraţi, iar cine va călca jurămîntul, Dumnezeu să-l bată şi trupéşte, şi sufléteşte. După aceasta nu multă vréme trecînd, veni şi lui Antonie-vodă mazilie. Şi îndată purcése cu toţi boiarii de să duseră la Odriiu, că acolo era împărăţiia. Atuncea şi Gligorie-vodă încă venise din Ţara Nemţească, că-l iertase împărăţiia. Deci fiind acolo şi Hrizea vistierul, i Staico paharnicul, i Radul Ştirbéi şi cu toată ceata lor cea dintîi, ca nişte răi hicléni, cu mari meşteşuguri, cu taină la turci au umblat de au stricat domniia lui Antonie-vodă şi cu mulţi bani au dres domnia lui Gligorie-vodă. Închinîndu-se lui toţi, făcură sfat drăcesc cătră turci de prinseră pre Mareş banul, i Gheorghe dvornicul, i Radul logofătul Creţulescul, i Mihai Cantacuzino spatarul, i Gheţea clucerul, i Stoian comisul. Iar Şărban Cantacuzino spatarul au scăpat din mijlocul lor. Şi aciiaşi porunci Gligorie-vodă cu acei răi boiari ai lui la Gherghe dvornicul Băleanul de au prins pre toţi fraţii lui Şărban spatarul: Costandin stolnicul, i Matei aga, i Iordachie postelnicul. Şi purcéseră cu Gligorie-vodă de veniră în ţară, la scaunul ot Bucureşti, leatul 7180, mart 20 dni. Iar Antonie-vodă au rămas la Ţarigrad şi acolo s-au prestăvit. Şi au fost domn 3 ani. Să pomenim aicea şi de Stroe dvornicul Leordeanul. Că deaca înţelése că au luat Gligorie-vodă domnia şi au căzut acei săraci de boiari la patimă, el foarte să bucură şi îndată-şi lepădă călugăriia şi degrab alergă la Odriiu de să închină lui Gligorie-vodă şi să împreună cu soţiile lui, făcîndu-se părtaş, ca şi întîi. Şi după ce veni la Bucureşti, scoaseră dăjdi gréle în ţară. Şi déderă acestor boiari mare strînsoare, fiind unii închişi în turnul dă pre poarta de jos, alţii în temniţă, poruncindu-le să le dea bani sute de pungi, ca să scoată cheltuiala ce au făcut pentru dînşii la turci. Deci ei, de mare frică şi groază, vîndutu-ş-au satele, rumînii, ţiganii şi tot cîştigul lor, cine cît au avut, de au dat lui Gligorie-vodă, şi au rămas casele lor pustii. Atuncea şi boiarii s-au însoţit cu grecii şi, în taină, fără ştirea lui Gligorie-vodă, apuca pre toţi cîţi ştiia că au răzimat în casele acestor boiari şi pre toate slugile lor, de-i prăda şi împărţea banii adins ei-şî. O, ce foc nestîmpărat băga în casele lor! Multe case au pustiit. Că toată pizma lor era mai vîrtos ca să surpe casa răposatului Costandin postelnicul. Că nu să sătura de sîngele lui, ci şi acum tare să nevoia ca să omoare şi pre feciorii lui. Şi făcură meşteşug, dînd turcilor bani, ca să-i aducă de la Odriiu pre Şărban spătarul, ca să-i omoare pre toţi deodată. Deci Şărban, crezînd amăgeala turcilor, îndată au purces de la Odriiu ca să vie în ţară. Iar deaca au trecut munţii, atuncea, din voia lui Dumnezeu, să întimpină cu oarecine trimis de maică-sa, spuindu-i să nu vie în ţară, că va să-i omoare pre toţi. Deci Şărban, înţelegîd de aceasta, aciiaşi lăsă acea cale şi să învîrtejî pre altă cale, prebegind în Ţara Moldovei, lăcuind la Hangul, în munţii Ceahlăului. O, mare minune au făcut Dumnezeu şi cu acel Şărban, că l-au scos di calea pierzării şi l-au îndreptat pe caela mîntuirii, precum au îndreptat şi pre cei 3 filosofi, care-i i-au trimis Irod să ispitească de naşterea lui Hristos, ca să-l omoare, iar sfinţiia-lui i-au îndreptat pre altă cale, şi Irod rămase ruşinat. Atuncea Gligorie-vodă, cu răii sfetncii lui, rămaseră ruşinaţi. Cît să bucura şi să veseliia de venirea lui Şărban, atîta întristăciune mare căzu asupra lor. Iar cînd au fost la iulie 15 dni, leatul 7180, făcură sfat drăcesc de trimiseră la vel-ocnă pre Gheorghie dvornicul, socrul lui Matei aga, şi pre Ghieţea clucerul, socrul lui Şărban spătarul, şi pre Stoica logofătul Ludescul, care au fost slugă bătrînă la casa răposatului Costandin postelnicul. Iar pre Mareş banul, ce au fost cuscru cu stari-postelnicul, şi pre Radul logofătul, gineri-său şi pre cei 4 coconi ai lui: Costandin, Mihai, Matei, Iordache, i-au pus la opreală mare în turnul clopotniţii. Iar pre alţi boiari, rudenii şi gineri ai lor, pre toţi i-au prădat şi i-au lăsat de la închisoare, aşăzînd răii sfetnici aceasta ce scrie mai sus. Purces-au şi Gligorie-vodă la oaste cînd au fost şi sultan Mehmet, împăratul turcilor cu toată putérea lui cătră Ţara Leşască, cînd au luat şi Cameniţa pre seama lor. Iar aicea, la scaun, au lăsat ispravnici pre Băleanul, şi Stroe dvornicul i Hrizea vistierul. Deci ei, ca nişte răi tirani, fără ştirea domnului, dederă învăţătură Drosului armaşul Mehedinţul, răul spurcat, de-i scotea din turn pre aceşti boiari, ce scriu mai sus, şi-i ducea afară den cetate, înaintea temniţii, de-i bătea în toate zilele pre talpele picioarele şi-i spînzura de mîini cu sfoară, şi-i muncea în tot felul, tîrîndu-i pre pămînt şi pedepsindu-i cum le era voia. Şi de aceasta dar să asemăna cu Maximiian, i Dioclitian, muncitorii creştinilor, şi cu spurcatul Ariia şi cu alţi păgîni necredincioşi carii au ocărît sfînta biserică a lui Dumnezeu şi au călcat toate poruncile lui. Aşa făcură şi aceşti tirani boiari. O, putérnice doamne, cum ai plătit acelora, plăteşte şi acestora, că au călcat poruncile tale, carele zicea: "Iubiţi pre fraţii voştri şi pre vecinii voştri şi cine cum va măsura, aşa i să va măsura". Gligorie-vodă, încă fiind la oaste, mult au cercat pentru Şărban ca să-l prinză. Şi n-au putut, că Dumnezeu l-au acoperit. Iar cînd au fost la dechemvre 1 dni, leatul 7181, venit-au şi Gligorie-vodă de la oaste aici, la scaunul lui. Şi înţelegînd de cazna celor închişi ce le-au fost făcut boiarii fără porunca lui, foarte s-au scîrbit pre ei. Iar Băleanul cu ceata lui, fiind îndrăciţi, nimic nu să ruşina, ci tot îndemna pe Gligorie să-i omoare. Iar Dumnezeu îl întărea ca să nu-i omoare,pentru că nu-i ştiia nimica vinovaţi. Iar boiarii numai ce să năduşiia şi zicea că de ar fi ştiut că nu vor să piară, nu s-ar fi apucat de ce au început. O, mare ciudă! Cum nu să mai sătura acei procleţi de a vărsa sîngele acestor săraci de boiari făr’ de nici o ruşine şi făr’ de nici o frică de Dumnezeu! Iată dar că să umplură cuvintele marelui Vasilie, care zice: "De ce veni vrăjmaşul tău să cază la iertăciune, să nu-i iai credinţa, că încă de şapte ori iaste sufletul lui mai îndrăcit. Căci numai cîinele deacă boraşte linge, iar vrăjmaşul nu să mai poate întoarce". Aşa şi acei boiari, fiind covăseala dracului în inimile lor, nu să mai putea stîmpăra. Atuncea, pre acea vréme, Şărban spătarul încă să întorsése de la Moldova, de au mers la Odriiu, însă cu porunca viziriului. Şi îndată făcu jalbă mare la împărăţie şi la veziriul şi la alţi priiateni ai lui, pentru toate patemile şi nevoile ce au făcut Gligorie, cu boiarii lui, maică-sa, doamnei Elenei şi fraţilor lui. Atunce împărăţiia îndată trimise un capigi-başă, de au venit de olac, şi fără veste au întrat în casele domneşti, unde şădea Gligorie-vodă. Şi foarte rău s-au spereat. Şi înţelegînd de porunca împrătească, îndată trimise de-i scoase den turn pre aecşti boiari, de-i déde în mîna capigiului. Iar a doao zi purcése doamna Elena cu toţi coconii ei, şi cu toate rudeniile ei, şi cu gineri-său Radul, de s-au dus la ţarigrad, 7181. Şi au scos pre Gheţea clucerul den ocnă, de au trecut Dunărea dupre ceialalţi. Iar Gheorghe dvornicul i Stoica logofătul au rămas în ocnă. Iar Mareş banul au rămas la casa lui şi au murit. După acéia, Gligorie-vodă, avînd grijă şi mare frică împreună cu sfetnicii lui, nici aşa nu s-au lăsat, ci au trimis la vizirul pîn-în 200 de pungi ca să omoare pre acei boiari. Iar nefiind voia lui Dumnezeu, n-au lăsat pre viziriul să-i omoare, ci numai au luat banii, iar pre ei i-au trimis la Crit surgun. Însă numai pre Radul logofătul, şi pre Şărban spătarul şi pre Costandin stolnicul, iar maica lor şi coconii cei mai mici, Mihai, i Matei i Iordache au rămas la Ţarigrad. Iar cînd au fost la mai 11 dni, leatul 7181, trimis-au Gligorie-vodă de au omorît pre Gheorghie, socrul lui Matei aga, fiind închis la mănăstirea din Tismana. Iar Stoica logofătul au rămas acolo. Iar cînd au fost mai 11 dni, leatul 7181, iar purcése Gligorie-vodă la oaste, în Ţara Leşească împreună cu Cara Mehmet-paşa şi cu mulţime de turci. Deci fiind ei toţi tăbărîţi la Hotin, iar Sobeţchi, hatmanul leşesc, venit-au asupra lor cu multă oaste. Şi făcură război mare. Şi fură turcii biruiţi de léşi. Mulţi au căzut de sabie şi mulţi s-au înecat în Nistru. Iar paşa cu puţini turci abiia au scăpat la Cameniţă. Iar Sobeţchi, hatmanul cu leşii, s-au întors cu mare izbîndă şi cu multă dobîndă. Atunci şi Gligorie-vodă nu s-au îndrăznit să mai vie în ţară, ci au fugit preste Dunăre, la turci. Şi îndată fu mazilit. Ducîndu-se la Ţarigrad, acolo au murit, însă moarte groaznică. Şi au domnit aicea în ţară un an şi opt luni, la cursul anilor 7182. Aici semnăm pre scurt şi de patimile părintelui Theodosie, mitropolitul Ţării Rumîneşti. Căci căzînd acei boiari la mare nevoie, precum arată aicea înapoi, atuncea şi pre părintele vlădica îl scoaseră din scaun cu mare necinste şi-l trimiseră la zatocenie, aruncîndu-i multe prihăni. Şi puseră în locul lui pre Varlaam episcopul pre care-l ştiia că va fi în sfat asemene cu dînşii, precum au şi fost. Dupre aceasta, să mai arătăm ce s-au mai întîmplat dupre maziliia lui vodă. Că fiind Mihai postelnicul, fratele lui Şărban spătarul, la cetatea de la Baba, unde era Chiupriuliul vezirazimul şi cu Mehmet-paşa, caimacamul numaidecît au căzut la picioarele lor cu multă rugăciune ca să puie domn pre Duca-vodă. Că el era la Ţarigrad mazil. Şi îndată-i făcură pe voie. Şi scoaseră cărţi şi tot ce trebuia de domnie noao, poruncindu-i să meargă de olac în Ţara Rumînească. Iar Mihai postelnicul au rămas să-i aducă steagul de domnie. Atunce Duca-vodă, deaca înţelése, foarte se bucură, făgăduindu-i cu mare jurămînt că va căuta de casele acestor boiari şi le va plăti datoriile şi, în zilele lui, nici un rău nu vor petréce, ci mult folos şi bine vor vedea de la dînsul. Şi purcése din Ţarigrad cu Matei aga şi cu nepotu-său, Pîrvul logofătul, sin Drăghici spătarul, trimiţînd înainte pre Costandin slugerul, sin Stoica logofătul Ludescul, cu cărţi împărăteşti, ca să ţie scaunul după obiceai. Iar Băleanul şi cu gineri-său Hrizea, şi cu Neagoe dvornicul Săcuianul, şi cu Radul banul Năsturel, şi cu Staico păharnicul Bucşanul numaidecît prinseră pre Costandin slugerul şi-l puseră în butuci, zicîndu-i că umblă cu minciuni. Iar apoi simţind că adevărat vine Duca-vodă domn, ei începură a fugi în sus, cătră Piteşti, luînd cu dînşii şi pre Costandin slugerul, ducîndu-l pîn’ la mănăstirea din Argeş. Iar Băleanul şi cu gineri-său au trecut muntele şi cu Neagoe dvornicu,la Sibiiu; iar Rdaul Năsturel şi cu Staico au fugit la munte. Deci sosind şi Duca-vodă la scaun în ziua de Sfeti Nicolae, dechemvre 6 dni, leatul 7182, venit-au şi Costandin slugerul de i-au spus de toate ce au păţit. Venit-au şi Năsturel, şi Staico de s-au închinat. Trimis-au de au scos şi pre Stoica logofătul, care au fost în patimă ani 2 făr’ 2 luni. După acéia Duca-vodă tocmitu-ş-au boiarii, aşăzatu-ş-au şi ţara cumsăcade. Şi făr’ de zăbavă sosi şi Mihai postelnicul cu steagul de domnie. Şi porunci viziriul de slobozi şi pre cei 3 boiari de la Crit. Sosind în Ţarigrad, venit-au aici în ţară, la casele lor cu maica lor şi cu jupînésele lor şi cu toată cemetiia lor întreagă. Duca-vodă încă i-au cinstit şi i-au boierit. Ei încă să nevoia cu slujbă dreaptă. Iar Duca-vodă fiind iubitor de argint şi prea lacom de bani, nu avea cineva să-i pristănească. Ci ştiind pre Băleanul şi pre gineri-său Hrizea cu ceata lor, că sînt ei buni de acea treabă, îndată porunci la ei de au venit în ţară şi s-au curtenit la Duca-vodă. Şi puseră dăjdi gréle în ţară şi începură a prăda pre boiari pentru năpăşti. Şi izvodiră nişte obiceaiuri şi neşte răutăţi, care n-au mai fost aici în ţară. Însă cu mijlocul acelor boiari şi pre ascuns, iar începură a face pîră asupra acelor ticăloşi de boiari, precum era dăprinşi şi încă dinceput, mai vîrtos asupra lui Şărban spătarul şi a fraţilor lui. Şi ei nu ştiia, ticăloşii, nimic de acea vînzare. Deci nu multă vréme trecînd, veni poruncă de la împărăţie de au purces la oaste asupra léşilor, împreună cu mulţime de turci. Şi cîte cetăţi aflară afară din Cameniţă, mari, mici, toate le arseră şi le sparse. Mergînd şi la o cetate ce să cheamă Jăravna, acolo sosi şi Sobieţchi, craiul leşăsc, cu mulţime de oaste. Şi să bătură cu turcii 7 zile. Deci văzînd ei că nu le va strica nimic, făcură pace şi să întoarseră fieşicare în ţara lui. Duca-vodă încă au venit în ţară, însă n-au mers în scaun, ci au descălecat la Cocorăştii din Grind, la casele Vladului comisul. Şi acolo fiind, iar începură a face sfat necurat asupra acelor ticăloşi de boiari, pîrîndu-i la Duca-vodă în tot feliul de năpăşti, pînă-l plecară, socotind că acolo le va fi mai lesne să-i omoare. Iar ei, ticăloşii, tot nu ştiia nimic, ei avînd a face praznicul celui de minuni făcător, marelui arhiereu Nicolae, întîmplîndu-se a fi într-o sfîntă duminecă. Atuncea Şărban spătarul luatu-ş-au ziua bună de la Duca-vodă, de s-au dus la casa lui ot Drăgăneşti, ca să să gătească de praznic. Iar Mihai spătarul cu frate-său Iordache, cu cumnatul lor Barbul Fărcăşanul vistierul, era la casa lor, Mărginenii ot Praova, de gătea bucate pentru săraci, întru slava marelui Dumnezeu şi întru pohvala sfîntului Nicolae, aşteptînd să vie de la Cocorăşti a doa zi, duminecă, şi fratele lor Costandin stolnicul. Iar Duca-vodă, cu sfétnicii lui cei ficléni, cu mare taină, noaptea, gătiră ostaşi şi trimiseră de olac unii la doamna Elena şi la feciorii ei, ca să-i prinză; alţii la Şărban logofătul, la Drăgăneşti. Şi pren vărsatul zorilor, sosiră toţi carii pre unde le era porunca. Pre Şărban logofătul îl găsiră la biserica lui, la utrene, ascultînd sfînta şi dumneziiasca slujbă. Unii ocoliră biserica, alţii întrară înlăuntru şi groaznic îl apucară, şi-l scoaseră afară şi-l duseră la mănăstirea ot Sneagov, ca să-l omoare acolo, precum au omorît şi Grigorie-vodă pre tată-său, Costandin postelnicul. Iar la Mărgineni, încă prinseră pre Mihai spătarul şi-l puseră într-o căruţă, să-l ducă la Cocorăşti. Iar frate-său, Iordache, cu cumnată-său Barbul vistierul, scăpară den ochii lor şi trecură la Braşov. Atuncea şi Matei aga, fiind chemat de frate-său, Şărban logofătul şi mergînd tot într-acea zi la Drăgăneşti, cînd fu aproape să între în sat, Dumnezeu trimise pre oarecare creştin de i-au ieşit înainte, spuindu-i de toate cîte s-au întîmplat frăţine-său, lui Şărban şi îndată să învîrteji şi trecu pre Teleajăn în Ţara Ungurească. Să spunem şi de o minune mare ce au făcut Dumnezeu, cu rugăciunea sfîntului Nicolae, asupra ticălosului Mihai spătarul. Că şezînd el în căruţă prins şi ostaşii găsind bucatele sfîntului praznic toate gata, abătură într-însele a le mînca şi vin a bea. Iar Mihai spătarul rugă pre Dumnezău şi luo pre sfîntul într-ajutor, făcînd semnul sfintei cruci, se pogorî din căruţă jos, şi aşa încetişor trecu pren mijlocul lor, pînă ieşi din curte afară şi întră într-o casă, nevăzîndu-l nimenea, făr’ numai o saragea sîrb l-au găsit acolo şi l-au acoperit. Iar alţi ostaşi, deaca prinse de véste, începură a căuta pren toate casele. Şi venea mulţi ostaşi la acea casă să caute. Iar acel creştin bun răspundea că au căutat el şi nu iaste acolo. Iar alţii pedepsea pre ticăloasa maica lor şi o mustra în tot chipul, iar ia nimica nu răspundea, făr’ cît numai ce ofta şi lăcrăma. Şi o duseră la Cocorăşti. Acolo încă prinse pre fie-său, Costandin stolnicul, şi pre gineri-său, Radul Creţulescul, şi pre alţi oameni ai lor, precum le-au făcut şi întîi, la zilele lui Gligorie-vodă. Aduseră şi pre Şărban logofătul de la Snagov, închizîndu-i pre toţi la o casă în curtea Cocorăştilor. Iar Mihai spătarul, scăpînd, trecut-au la Braşov, unde era şi ceialalaţi fraţi ai lui. Atuncea Duca-vodă şi cu spurcaţii sfétnicii lui văzînd că au scăpat ceialalaţi fraţi ai lor, ei foarte să ruşinară şi cunoscură că singur Dumnezeu au stătut pentru dînşii şi, cu rugăciunea sfîntului Nicolae, i-au izbăvit de moarte, precum au izbăvit şi pre cei 3 boiari din mîna vrăjmaşilor. Iar sfatul lor cel necurat să răsipi ca praful înaintea vîntului, precum zice prorocul la psalmul 32, că Dumnezeu sparge sfaturile păgînilor, şi leapădă cugetele omeneşti şi zvîrleşte sfaturile domneşti. Şi sobozi pre acei boiari, pre toţi, făgăduindu-se că de acum înainte nu vor mai avea nevoie. Iar după acéia, cînd fu al patrulea an din domniia Ducăi-vodă, sculatu-s-au Mehmet-paşa veziriul cu toată putérea împărătească, de s-au dus la Ţara Căzăcească, la o cetate ce să cheamă Cehrin, aproape de apa Niprului, împreună cu hanul şi cu tătărîmea, cu toată. Poruncit-au şi Ducăi-vodă de s-au dus acolo. Iar aceia, la scaun, au lăsat ispravnici pre Băleanul, i Stroe dvornicul, i Şerban logofătul, i Hrizea vistierul i Laţcarache postelnicul Cupărescul. Şi tot nu să mai stîmpărase de răutăţile ce făcuse acelor săraci de boiari, ci iar începură a scorni. Şi scriseră cărţi cu mare pîră la Duca-vodă, însă mai vîrtos asupra lui Şărban logofătul, cum scrie cărţi la turci, de să-i strice domniia. Că atuncea era împăratul la Dîrstor, şi el nu ştiia nimic de acéia. Iar Duca-vodă déca înţelése, priimi pîra lor cu credinţă şi să lăudă că dupre ce va veni la scaun, va să-l omoare. Atuncea fratele lui Costandin stolnicul, fiind şi el acolo, în oaste, înţelése de acest sfat spurcat şi îndată trimise la frate-său, Şărban, de-i făcu ştire pre ascuns. Turcii încă ocolise Cehrinul şi în multă vréme bătîndu-se în tunuri şi în multe feliuri de meşteşuguri, pînă răzbiră turcii şi aprinseră cetatea, de au ars pînă la pămînt. Atunce venise şi Ramadonoţchi hatmanul şi cu mulţime de oaste căzăcească i moschicească, trecînd toţi Niprul. Turcii încă prinseră de véste şi să gătiră tare de război şi degrab mérseră de să loviră unii cu alţii, bătîndu-se şi în puşci, şi în sabii 8 zile, şi să apropiiase a fi izbînda creştinilor. Atuncea viziriul rău s-au spăimîntat şi socoti că într-alt chip nu să va izbăvi de dînşii, ci trimise la Ramadanoţchi, hatmanul căzăcesc, bani mulţi pre ascuns, şi avînd un fecior rob la tătari, l-au slobozit, şi atuncea opri toată oastea să nu mai dea război. Iar turcii să învîrtejiră înapoi cu mare frică, cîtu-şi lăsară corturile şi toate zaharélele, fugind ziua şi noaptea, pîn-au trecut apa Nistrului şi s-au dus iar în ţara lor. Duca-vodă încă întrase în ţara lui. Atunce Şărban logofătul ştiind că va să-l omoare pre adevărat, luat-au pre Dumnezeu într-ajutor şi au purces den Bucureşti la mijlocul zilei cu jupîneasa lui şi cu toată casa lui întreagă, pîn-au sosit la casele lor de la Coiani, fiind şi maică-sa acolo şi frate-său, Matei-aga. Să ridicară de acolo cu toţii pînă ajunseră la Giurgiov şi grăbiră de trecură Dunărea pe la Ruşi. Iar boiarii de la Bucureşti tocmai atunce prinseră de véste că Dumnezeu le-au acoperit ochii şi mintea. Deci fiind şi viziriul trecător la Odriiu, iar Şărban logofătul încă le-au ieşit înainte şi mérse de să curteni la viziriul plîngăndu-se şi jăluindu-se de toate nevoile lor cîte au petrecut în zîlele Ducăi şi de boiarii lui cei răi. Că nu le-au ajuns cîte necazuri le-au făcut mai nainte vréme, ci şi acum legatu-s-au de ei cu năpăşti şi cu pîri mincinoase, ca să puie capetele. Iar Duca-vodă, deaca sosi la scaunul lui ot Bucureşti şi înţelése de aceasta, foarte tare să îngrijă. Şi făcu sfat cu boiarii lui cei răi şi aléseră dintr-înşii pre o seamă de boiari, anume Neagoe dvornicul Scuianul, i Staico păharnicul Bucşanul, i Ivaşco sin Băleanului, şi-i trimise la Odriiu ca să facă pîră mare asupra lui Şărban şi a fraţilor lui. Iar Dumnezeu nu-i putut îngădui ca să umple sfatul lor cel spurcat, ci îndată mila lui cea nespusă o arunca asupra capului lui Şărban logofătul. Că trimise viziriul de chemă pre Şărban şi îndată-i porunci să fie domn Ţării Rumîneşti, iar Duca-vodă să fie domn la Moldova. Şi porunci viziriul să meargă toţi boiarii rumîni să să închine la Şărban-vodă. Atuncea o seamă de boiari mérseră de să închinară la Şărban-vodă. Iar Staico păharnicul i Ivaşco sin Băleanul fugiră la Moldova. Iar viziriul încă trimise degrab un agă turc împreună cu Costandin Brîncoveanul, nepotul lui Şărban-vodă, de veniră de olac aici în ţară şi degrab rădicară pre Duca-vodă şi mérseră cu acel agă turc la Ţara Moldovei, să fie acolo domn. Iar Şărban-vodă încă purcése de la Odriiu împreună cu toţi boiarii lui, de veniră aicea în ţară cu steag împărătesc şi cu agă turc, de au întrat în scaun în Bucureşti în ziua bogoiavleniei domnului nostru Isus Hristos, mesiţa ghenar 6 dni, leatul 7187. Atuncea au venit episcopii şi toţi egumenii, şi toată ţara de s-au închinat la domnul Şărban-vodă. Şi au trimis şi la vlădica Theodosie de l-au adus den Tismeana, de unde era la opreală. Şi viind, ş-au cerşut judecată pentru scoaterea lui de la Mitropolie. Şi aşa, îndată au trimis Şărban-vodă jalba vlădicăi Theodosie ca să aibă judecată şi îndreptare de la biserica cea mare, fiind patriiarh chir Dionosie. Şi îndată au trimis pre vlădica de la Maramonia şi pre Ianache, marele logofăt al marei biserici. Şi viind, au strîns Şărban-vodă mare sobor de arhierei ai ţării şi de alţi arhierei carii se întîmplase atuncea aici, şi toţi egumenii din toată ţara şi cu toată boierimea. Şi aşa stînd amîndoi de faţă, vlădica Theodosie şi vlădica Varlaam, ş-au spus toată jalba vlădica Theodosie. Şi rămîind vlădica Varlaam de judecată ş-au pus cîrja pre masă înaintea domnului şi a tot săborul. Şi luînd cîrja domnul, au dat-o vlădicăi Theodosie. Şi l-au trimis la Mitropolie cu mare cinste, marţi, în săptămîna cea mare, înaintea Paştilor, mesiţa april 26 dni, văleatul 7187. Aicea începem de cîte s-au întîmplat în zilele acestui domn. Că întîi fiind ţara spartă şi răsipită pentru multe nevoi şi greutăţi ce au fost împresurată încă din zilele altor domni ce au fost mai denainte, nu putu nici într-un chip să o îndreptéze, nici să le folosească ceva, pentru că-l împresura turcii cu dări de bani, şi cu zaharéle încă şi mai multe de cum fusése mai nainte. Iar cînd au fost leatul 7188, rădicatu-s-au turcii cu mare oaste şi cu mulţime de tătari de au mers la Dohan Ghecet. Atuncea au mers şi Şărban-vodă cu oaste untenească, şi Duca-vodă cu moldovénii, den porunca împărăţiei, de au şăzut acolo pîn-au făcut 2 cetăţi, care le-au zidit munténii şi moldovénii. Iar domnii şi cu saraschériul au fost mai sus, cu temeiul oştii, de păzea în preajmă pîn’ s-au zidit cetăţile. Şi apoi s-au întors la luna lui octomvre. Atuncea şi Şărban-vodă au venit iar la scaunul lui. Şi iar începu a să lupta cu toate nevoile ce-i venea de la turci, că pe acea vréme, păgînii foarte se înălţase şi să iuţise, cît nimerea din creştini nu putea să le stea înainte. Iar cînd au fost văleatul 7192, rădicatu-s-au sultan Mehmet, împăratul turcesc, cu toată sila lui şi hanul cu toţi tătarii, de au mers asupra împăratului nemţesc. Atunce au mers şi Şărban-vodă cu munténii, şi Duca-vodă cu moldovénii, şi Apahi Mihai cu ungurii, şi Turcheli groful, din Ţara Ungurească de Sus, cu oştile lui, aceştea toţi mergînd ajutor turcului. Şi sosiră împreună la Belgradul sîrbesc. De acolo trimis-au împăratul pe Mustafa-paşa vezirazemul cu toată mulţimea oştilor şi cu toate ajutoarele. Numai ce au rămas el la Belgrad cu cît au fost curtea lui. Şi aşa mergînd ei asupra neamţului, mare stricăciune şi pagube au făcut, pîn’ce au sosit la cetatea Beciului. Şi tăbărîndu-se împrejurul ei, începură a bate cetatea cu multe feliuri de meşteşuguri, neîncetînd nici ziua, nici noaptea. Iar tătarii întrase înlăuntrul Ţării Nemţeşti fără véste, de au tot prădat şi au robit şi au ars toate oraşele şi satele ce le-au ieşti înainte. Însă pre toţi oamenii cei mari i-au omorît, numai pre cei tineri i-au robit. Deci făcînd ei această răutate mare creştinilor pîn’ s-au umplut zile 63, iată că sosiră şi oştile ale împăratului nemţesc împreună şi cu Sobeţschi, craiul leşesc, şi déderă război mare cu turcii şi cu tătarii. Şi cînd fu deseară, neputînd nimic turcii să folosească, numaidecît cu mare frică déderă dosul şi începură a fugi numai călări cu trupurile, iar avuţiia lor, cu corturile lor, cu tunuri, cu zaharéle, toate au rămas acolo pre seama nemţilor. Şi au dat Dumnezeu de au fost izbînda creştinilor, iar turcii, cîţi au scăpat de acolo, fugiră cu mare ruşine, sosind degrabă înapoi pîn’ la Belgrad. Iar împăratul simţind de aceasta încă mai timpuriu, fugit-au de la Belgrad cu mare ruşine. Şi numaidecît a trimis de au omorît pre Mustafa-paşa. Iar Şărban-vodă au venit în ţară, la scaunul lui. Duca-vodă aşijderea. Numai el n-au sosit la scaun, ci mergînd la conacul de la satul Domneştii, cînd au fost în ziua naşterii domnului nostru Isus Hristos, dechemvre 25 dni, fiind la masă cu toţi boiarii lui, atunce sosiră şi oaste leşească, de luară de la masă pre Duca-vodă şi-l duseră în Ţara Leşească. Şi acolo au murit. Iar turcii înţelegînd de aceasta, au trimis pre Dumitraşco să fie domn în Moldova. După aceasta turcii iar s-au rădicat cu oaste, de au mers cu zaharea pîn-o au băgat în Cameniţă şi iar s-au întors înapoi. Atuncea şi Şărban-vodă încă au mers cu oştile lui, însă numai pîn’ la Iaşi, şi s-au întors la scaunul lui. Iar cînd au fost văleatul 7193, mazilit-au turcii pre Dumitrşco-vodă şi în locul lui au pus domn pre Costandin Cantemir-vodă. Iar cînd au fost 7194, august 2 dni, cu vrérea lui Dumnezeu, luat-au némţii cetatea Budei. Şi atunci au perit mai mulţi de 40.000 de turci. Fost-au mers şi Suliman-paşa, veziriul cu mulţime de oaste turcească, ca să fie ajutor Budii, şi nimic n-au folosit, ci s-au întors iar înapoi cu mare ruşine. Iar cînd au fost 7195, dechemvre 27 dni, bătînd nemţii cetatea Seghedinului ce iaste pre apa Tisei, şi înţelegînd veziriul de aceasta, numaidecît au trimis pre chehaiaoa lui cu o seamă de oşti turceşti preaalése şi cu tătari împreună, ca să fie ajutor acei cetăţi, pentru că oastea nemţească au fost puţinei, ca 12.000. Deci fiind turcii tăbărîţi făr’ de nici o grijă, iar némţii i-au lovit noaptea făr’ de véste, ca la 2 ceasuri pîn-în ziuo, şi au făcut într-înşii o moarte mare nespusă. Atuncea veziriul neştiind de aceasta, fostu-s-au rădicat cu toate oştile, ca la 70.000 şi mergînd ajutor iar asupra cetăţii, numai ce să întîmpină cu némţii, însă nu cu toţi, ci numai cu călărimea, ca 8.000, şi numaidecît déderă războiu faţă cu faţă, ca la 3 ceasuri. Şi nu mai putură turcii sta împotriva nemţilor, ci numaidecît déderă dosul. Şi foarte groaznic au fugit, cît venirea lor au fost în 3 zile, iar fuga lor au fost numai într-o zi, trecînd Dunărea la o cetate ce-i zic Varodin. Într-acel război fost-au şi Iordache Cantacuzino vel-spătarul, trimis de frate-său, Şărban-vodă, însă din porunca veziriului, şi iar s-au învîrtejit de au venit de acolo aici în ţară, la casa lui, cu mare cinste. Şi iar în zilele acestui domn, fiind maică-sa, doamna Elena, prea slăbită în bătrîneţe, cugetat-au cu inima ei cătră Dumnezeu şi s-au rădicat de aicea, din ţară, luînd şi pre fie-său, Mihai Cantacuzino vel-spătarul, de au mers cu dînsa împreună pîn’ la Ierusalim, de s-au închinat acolo sfîntului mormînt al domnului nostru Isus Hristos. Iar fie-său, Mihai spătarul, au luat pre Dumnezeu într-ajutor şi au purces de acolo de s-au dus pîn’ la Sinai de s-au închinat sfîntului loc, unde au făcut Dumnezeu vorbă cu Moisi proroc şi i-au arătat multe ciudése dumnezeieşti, precum iaste scris. Şi iarăşi s-au învîrtejit înapoi, găsind pre maică-sa sănătoasă la sfîntul Ierusalim. Şi cît avură lîngă dînşii aur, argint, tot îl închinară sfîntului mormînt. Şi împărţiră pre la toţi săracii multă milostenie, dînd mare laudă milostivului Dumnezeu, căci i-au învrednicit cu viaţă şi i-au purtat făr’ de nici o zminteală pîn’ ce i-au adus de s-au închinat la sfîntul mormîntul sfinţii-sale şi au văzut cu ochii lor toate minunile ce au făcut. După acéia iar au luat pre Dumnezeu într-ajutor şi au purecs de acolo cu mare cinste, petrecîndu-i toţi părinţii ai bisericii cei mari a Ierusalimului şi toţi cetăţenii. Şi aşa făcîndu-se pîn’ la un loc, luîndu-şi ziua bună unii de cătră alţii, învîrtejindu-se iar înapoi. Iar doamna Elena cu fie-său Mihai spătarul au venit iar aici în ţară. Ieşit-au înainte fie-său Şărban-voievod, cu toţi boiarii lui şi cu toată curtea lui, împreunîndu-se cu maică-sa, sărutatu-i-au cinstita mînă cu mare liubov şi o au dus cu mare cinste pîn-au întrat în casele domneşti, în Bucureşti. După aceasta nu multă vréme trecînd, cînd au fost leatul 7195, mart 2 dni, prestăvit-s-au şi doamna Elena cătră Dumnezeu. Atunce Şărban-vodă, cu toţi fraţii lui şi cu toate surorile lui, şi cu tot neamul lor, luînd-şi fieştecarele iertăciune de la maica lor, rădicatu-i-au sfintele moaşte şi o au petrecut pîn-în marginea oraşului împreună cu părintele vlădica Theodosie şi cu mulţime de părinţi călugări, şi popi, şi toată boierimea şi cu toate gloatele curţii, cu cîntări dumnezeieşti şi cu mare cinste. Învîrtejindu-se Şărban-vodă iar la scaunul lui, iar pre maică-sa o duseră fraţii lui şi surorile, şi tot neamul lor pînă la sfînta mănăstire Mărginénii, hramul ei marii arhistratizi Mihail şi Gavriil, caré iaste de dînşii făcută, făcîndu-se pogrebaniia şi alte sfinte slujbe dumenzeieşti, pîn’ să déderă moaştele ei în gropniţă, ce iaste în tinda bisericii den dreapta, alăturea cu gropniţa a soţului ei, fericitul răposatul Costandin Cantacuzino biv-vel-postelnicul, care gropniţă au fost zidită de dînsa încă mai denainte vréme. Iar cînd au fost la văleatul 7196, la dechemvre 24 deni, pristăvitu-s-au cătră Dumnezeu şi cu cocon al doamnei Elenei, anume Matei Cantacuzino, ce-au fost vel-agă şi fu îngropat la mănăstirea frăţine-său, lui Şărban-vodă, ce iaste din sus de Bucureşti, unde-i zic Cotrăcenii, hramul ei , făcîndu-se mare pamete şi mare milostenie săracilor de frate-său, Şărban-vodă şi multe slujbe dumnizieşti pîn’ ce s-au dat gropniţi în tinda biséricii, de-a dreapta. Iar cînd au fost la leatul 7195, mesiţa mart, iar sultan Mehmet, împăratul turcesc, poruncit-au tuturor turcilor de au făcut oaste mare. Numai ce au rămas el cu curtea lui la Ţarigrad. Şi au trimis pre Suliiman-paşa veziriul cu toată putérea împărătească, poruncindu-i împăratul ca să facă războiu mare cu némţii, nimica să nu-şi dea mijlocul, pîn’ ce va izbîndi. Nemţii încă simţind de aceasta, venit-au u toată oastea lor de s-au tăbărît dincolo de apa Drevii, împotriva Osecului. Turcii încă veniră, tăbărîndu-se dincoace de Dreva. Nemţii încă văzînd atîta mulţime de turci, s-au dat înapoi şi s-au tăbărît la un loc unde au sosotit ei că va fi bine de război. Turcii văzînd aşa, socotiră că de frica lor au fugit înapoi. Ci degrab trecură apa dupre dînşii, pîn’ să apropiară de oastea nemţeascăşi acolo să tăbărîră, făcînd şanţuri şi tocmind tunurile. Sumeţînd mînecile, făcură toţi salavat mare şi strigară de 3 ori: Şi numaidecît încălecară pre cai şi purcéseră asupra némţilor cu toată pedestrimea şi cu toate tunurile, fiind tunuri mai mici 130 şi mari, ce le zic 4. Şi aşa cu mare îndrăznire şi groaznici făcură năvală mare asupra némţilor, lovindu-se faţă cu faţă în mijlocul cîmpului. Iar némţii nimic nu-şi déderă mijlocul, ci sta toţi ca un munte nemişcat, pînă le déde Dumnezeu ajutor şi putére mare, cît unii să bătea în faţă cu dînşii, iar alţii i-au luat pă denapoi, pe despre tunuri. Şi fiind turcii ocoliţi pe despre toate părţile, căzu asupra lor mare frică, cît numai ce tremura şi nu ştiia ce fac. Iar nemţii vitejeşte-i tăia şi-i omoria, cît de-abiia au scăpat veziriul cu puţinei turci, iar ailaţi au perit acolo. Zic cei ce au fost acolo şi au văzut cu ochii lor, 100.000 şi mai mult să fie perit acolo.Şi déde Dumnezeu de fu izbînda creştinilor, luînd de la turci toate avuţiile lor, şi toate tunurile, şi arme multe de tot feliul, şi haine multe, şi cai mulţi, şi corturi multe, şi zaharea multă. Iar veziriul văzînd atîta peire ce s-au făcut într-înşii, n-au putut sta la Belgrad, ci au fugit cu mare frică, de au venit la Ţarigrad. Iar sultan Mehmet, împăratul, înţelegînd de această întîmplare, numaidecît au omorît pre Suliman-paşa, veziriul. Iar turcii cîţi au scăpat din război inicéri, capigii, încă au venit după véziriul la Ţarigrad şi numaidecît au mazilit pre sultan Mehmet şi ridicară pre un frate al lui, ce au fost închis, anume sultan Suliiman, ca să fie l împărat turcilor, iar pre frate-său îl închiseră în locul lui frăţine-său. Şi puseră alt veziriu, anume Siuş, şi alţi paşi. Iar după acéia capigii şi inicérii făcură gîlceavă mare asupra împăratului şi a veziriului ca să le dea 6 lefi. Şi au omorît pre mulţi, pînă de-abiia i-au potolit şi s-au aşezat împăratul şi viziriul cu pace. Şi au trimis cu agă caftan la Şărban-vodă, să fie iar domn cum au fost. Acest războiu, ce scrie mai sus, făcutu-s-au la august 4 deni, 7195. Iar cînd au fost la ghenar 24 deni, 7196, făcu-t-au Şărban-vodă căsătorie unii cocoane a lui, anume doamna Alexandra, după feciorul lui Ivaşco Băleanul, ce au fost mare logofăt, anume Gligoraşco postelnicul. O, mare ciudă au făcut acel Şărban-vodă cu gineri-său Gligoraşco, că tatăl lui, Ivaşco şi moşă-său Gheorghe din Băléni fost-au mari vrăjmaşi asupra lui Şărban-vodă şi a toată casa părinţilor lui, precum scrie înapoi, la istoriia lor. Iar Dumnezeu nu le-a dat a izbîndi dă pre pofta lor, ci îndată au scurtat viaţa moşă-său, lui Gheorghe Băleanul, şi dăruind Dumnezeu pre Şărban-vodă cu domniia Ţării Rumîneşti. Iar tatăl lui, Ivaşco biv-vel-logofăt, ştiindu-se vinovat de cătră Şărban-vodă, n-au putut sta în ţară, ci încă din Ţarigrad au fugit la Moldova împreună cu Staico paharnicul din Bucşani şi acolo s-au pristăvit Ivaşco logofătul. Jupîneasa lui, coconii lui încă au fugit la Moldova de aici din ţară. După petrecaniia lui Ivaşco logofătul, iar jupîneasa lui, coconii şi cu Staico păharnicul s-au rădicat de acolo, de au pribegit la Ardeal. Şi fiind acolo pribegi, iar Şărban-vodă, cu înţelepciunea lui, adusu-ş-au aminte de porunca lui Dumnezeu, care zice la sfînta evanghelie: , adecă: Iubiţi vrăjmaşii voştri, bine faceţi acelora ce vă urăsc. Deci înţelegînd de bunătatea şi înţelepciunea acestui cocon, Gligoraşco postelnicul, îndată au trimis de l-au adus împreună cu maica lui aici în ţară. Şi cătră acéia n-au mai pomenit vrăjmaşiia lor cea dintîi, ci cu curată inimă i-au iertat. Şi l-au făcut lui ginere, dupre porunca lui Dumnezeu. Şi au făcut cu dînsul foarte veselie mare, cu soli mari de la Ardeal şi de la Moldova şi cu toată boierimea Ţării Rumîneşti, cît s-au mirat şi mari, şi mici de acest lucru ce au făcut Şărban-vodă. Şi toţi să bucura şi-l fericea pentru marea înţelepciune ce i-au dat Dumnezeu. Cînd au fost la mai 13 deni, 7196, fiind doamna Manda căzută la mare boală şi pătimind în cîteva zile, apropiiatu-s-au de dînsa şi ceasul morţii. Şi într-o zi, luini dimineaţa, datu-ş-au sufletul în mîna îngerului lui Dumnezeu şi s-au mutat cătră Hristos Dumnezeul nostru. În véci să fie pomenită! Şi a doua zi, marţi, s-au dat moaştele gropii în tinda biséricii de la Cotrăcéni, care iaste făcută de cinstiţi părinţii ei, ce sînt mai pomeniţi; făcîndu-se slujbă dumnezăiască, fiind la pogrebaniia ei şi cinstititul şi preasfinţitul părintele Dionisie, patririiahul Ţarigradului, şi cinstitul părinte Theodosie, mitropolitul Ţării Rumîneşti, şi mulţime de călugări şi popi. Şi aşa cu mare cinste s-au dat gropii. Dumnezeu să o pomenească la împărăţiia ceriului! Iar părinţii ei, Şărban-vodă cu doamnă-sa Mariia, şi cu fraţii şi surorile lui, şi cu toată casa lor, împreună şi cu gineri-său Gligoraşco au rămas la mare jale, cu mare lacrăme şi cu mari suspinuri de la inimă, după cum iaste toată lumea obicinuită. Şi cu acélea nimic n-au folosit, că moartea n-are făţărie, ci aiste la tot omul de obşte tocma. De acolea încépem de un războiu ce au mai făcut turcii cu nemţii. Că fiind un paşă, anume Naim-beiu, foarte viteaz mare, hain de cătră împărătul, mult s-au nevoit împăratul să-l prinză şi nu putea. Iar apoi el singur ş-au plecat capul şi au poftit de la împăratul să-i dea toată oastea lui ca să să bată cu nemţii. Deci împăratul, sultan Suliiman, numaidecît i-au trimis caftan şi toate oştile lui, ca să fie sarascheriu, făgăduindu-i, de va bate pre némţi, să-l vizir mare. Şi s-au tăbărît din sus de Belgrad, lîngă apa Drivei, fiind cu dînsul ajutor şi Techeli groful, care s-au hainit de cătră creştini, cu cîtăva seamă de oaste a lui şi cu tătari ca la 10.000. Némţii încă au fost venit dincolo de Dreva. Deci fiind apropiiaţi unii de alţii, făcuă nemţii un meşteşug, că au fost ales o seamă de oşti şi i-au trimis pre apa Drevii în sus, iar cealaltă tabără s-au făcut a fugi, tăbărîndu-se la un loc unde au ştiut ei că va fi bine de războiu. Iar Naim-bei şi cu groful, văzînd aşa, numaidecît trecură apa cu toată tabăra lor, mergînd dupre némţi, pîn-îi ajunseră unde era tăbărîţi şi îndată să ciocniră unii cu alţii şi făcură război foarte mare. Atunce sosiră şi némţii cei pitiţi şi fără veste-i loviră denapoi. Atuncea turcii foarte să spereară şi déderă dosul. Şi la acest războiu încă au perit de robie mulţime de turci şi de tătari, şi mulţi s-au închinat. Naim-bei şi groful numai ce au scăpat cu puţintei turci. Şi au fost izbînda creştinilor, rămîind de la turci cu multă dobîndă. Şi numaidecît de acolo s-au rădicat toată tabăra nemţească; pogorîndu-se în jos, tăbărîtu-s-au împrejurul Belgradului, fiind acolo în cetate mulţime de turci şi neguţători. Bătîndu-se acolo unii cu alţii în puşci, şi în tunuri şi în tot feliul de meşteşuguri, făcîndu-se multă vărsare de sînge într-amîndoao părţile, zicînd turcii că tot sînt ei periţi, ci să dăm război pînă la moarte, némţii încă nu-şi da mijlocul, ci ziua şi noaptea tot să bătea, pîn’ s-au umplut zile 32. Iar cînd au fost la august 6 deni, 7196, au dat Dumnezeu de au fost izbînda creştinilor. Dînd năvală mare, au spart cetatea şi au intrat. Atuncea la acea năvală, au perit 2 ghenăraleşi nemţeşti, anume Şafemberg şi ... Atuncea nemţii fiind foarte turburaţi, mai vîrtos pentru acei ghenăraleşi mari, au tăiat pre turcii toţi şi cadînele lor, şi mari şi mici. Perit-au şi creştini mulţi, fiind cu dînşii amestecaţi. Şi toate trupurile lor le-au tras la marginea Dunării, pînă au măturat toată cetatea de spurcăciunea lor. Şi nici aşa nu i-au lăsat, ci i-au înfăşurat cîte 2 şi cîte 3 la o sfoară şi i-au înecat în Dunăre, înotînd trupurile lor cît la multe locuri să strîngea mulţime de trupuri, de să făcea năglabie, cît şi apa mult să oprea. Şi aşa s-au preumblat acéle trupuri fără caice, pîn’ ce vor fi dat şi în Marea Neagră. Atuncea au răma némţilor multă dobîndă. Şi trecură o seamă de oşti dincoace de Dunăre, de au luat Caravansebeş, şi Lugojul, şi Ruşava şi Cladova. De acolo au rădicat o seamă de oşti nemţeşti, fiindu-le cap Viteranie ghenăraleşul, de au trecut în Ţara Rumînească şi s-au tăbărît la Turnul Severinului. Atuncea Şărban-vodă de aceasta înţelegînd, degrab trimise pre nepotă-său, Costandin Brîncoveanul vel-logofătul, cu cărţi la Viteranie ghenăraleşul, cu multă rugăciune şi cu multe daruri scumpe, ca să să întoarcă înapoi iar, ca nu cumva, simţind turcii, vor zice că iaste ţara haină şi vor porunci tătarilor de vor veni aici în ţară să o robească. Atunci Viteranie ghenăraleşul, înţelegînd de aceasta, numaidecît s-au rădicat de acolo cu toată oastea lui, de au venit pre supt munte pînă la Cîmpul Lung. Şărban-vodă iar au trimis pe frate-său, Mihai Cantacuzino biv-vel-spătarul şi pre gineri-său, Costandin Bălăcenaul vel-agă, de s-au întîmpinat cu dînşii la Cîmpul Lung, fiind şi Brîncoveanul acolo, tot cu ei, făcînd multă rugăciune, pînă s-au rădicat de acolo, de au trecut la Braşov şi s-au aşăzat acolo cu toate oştile, să iernéze. Deci întorcîndu-se aceşti boiari înapoi, spuseră lui Şărban-vodă de toate cîte sînt mai sus scrise. Şi îndată trimise la împăratul turcesc de-i spuse véste bună, cum au trecut némţii la Ardeal. Ei încă să bucurară şi făcură mare laudă lui Şărban-vodă. Aşijderea trimise şi la paşa sarascheriul şi la sultanul, de la făcu véste iar pentru némţi cum au trecut la Ardeal. Şi aşa, cu înţelepciunea lui, toate le-au potolit. După aceasta, temîndu-se Şerban-vodă ca nu carécumva în zilele lui să cază ţara lavreo nevoie sau la vreo robie, au de cătră turci, au de cătră némţi, ci să lupta cu dînşii cu multe meşteşuguri în tot feliul şi făcu sfat cu toţi boiarii, alegînd 4 boiari mari anume: Iordache Cantacuzino marele spătar, fratele lui Şerban-vodă,şi pre Costandin Bălăceanul marele agă, ginerile lui, şi pre nepotu-său Şerban Cantacuzino, feciorul lui Drăghici, ce au fost marele spătar Măgureanul şi pre Şerban marele comis, feciorul Părvului ce au fost mare vistier, de la Aninoasa, pre aceşti 4 boiari i-au trimis soli la împăratul creştin Leopold de la cetatea cea mare ce să chiamă Beciul, cu cărţi şi cu daruri scumpe, făcînd Şerban-vodă înaintea féţii lui mare rugăciune ca să tinză porunca lui asupra tuturor gheneraleşilor cîţi sînt capete, asupra putérnicilor oşti ale împărăţiei sale cîte sînt trimise asupra păgînilor turci, ca dînd Dumnezeu izbîndă, să păzească şi această Ţară Rumînească ca să o scoaţă din gura lupilor turci şi a leilor tătari, precum au scos şi Moisi proroc pre israiliténi din robiia Eghipetului, însă cu putéria dumenzeiască. Atunce şi ţara aceasta să fie închinată supt ascultarea împărăţiei sale cum au fost şi mai denainte vréme. Deci purcegînd aceşti 4 boiari, fiind în călătorie, iar în urma lor s-au războlit Şerban-vodă. Plinindu-se doao săptămîni mesiţa octomvrie 29 de zile, cursul anilor 7197, luni dimineaţa, la 2 ceasuri din zi, pristăvitu-s-au Şerban-vodă, dîndu-şi fericitul suflet în mîna lui Dumnezeu. Dumnezeu să-l pomenească! Deci întîmplîndu-se la pristăvirea lui părintele mitropolitul Theodosie şi frate-său Costandin Cantacuzino, ce-au fost mare stolnic, şi toţi boiarii, numaidecît mérseră la sfînta Mitropolie şi porunciră de să strînseră toţi căpitanii de pre la toate cétele şi mulţime de boiari mari şi mici den ţară, şi toţi neguţătorii. Atunci aduseră şi pre un capegi-başa turcu, Hamet aga, care era venit aicea cu trebi împărăteşti şi mai era şi alţi agalari turci; aduseră şi pre părintele Dionisie, patriarhul Ţarigradului, şi aşa cu toţii împreună mérseră înaintea acelui agă turc de-i spuseră de moartea lui Şerban-vodă şi-l întrebară de sfat, să-i înveţe cum vor face. Atunci acel agă turc împreună cu alaţi déderă răspuns întru auzul tuturor boiarilor şi a tuturor slujitorilor la mari, şi la mici, ca fără zăbavă să-şi rădice domn den ţară să nu carécumva să se prinză vreo zminteală, căci ţara iaste ocolită de vrăjmaşii împărăţiei. Deci boierimea şi cu alţi cu toţi nu avură cum face într-alt chip, ci cu toţii făcură sfat şi aléseră dintru dînşii pre un boiariu anume jupan Costandin Brîncoveanul, marele logofăt, de-l rădicară să le fie domn, că-l ştiia că iaste înţelept şi să trăgea din odraslă domnească. Atunce cu toţii să închinară lui cu mare bucurie şi toţi cu un glas bun, ziseră: „Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domn, pînă la adînci bătrîneţe“. Şi îndată-l duseră în sfînta Mitropolie cu mare cinste, luundu-l de mînă părintele Theodosie mitropolitul, pînă l-au băgat în sfîntul oltar, pre poarta cea mare împărătească, şi acolo l-au purtat împrejurul sfîntului préstol, sărutînd masa cea sfîntă, şi evanghelia cea dumnezeiască şi cinstita cruce. Şi închinîndu-se, au îngenunchiat înaintea préstolului, de i-au citit deasupra capului molitvele de domnie patriarhul Dionisie şi l-au blagoslovit. Şi aşa ieşind de acolo l-au pus în scaun domnesc pînă i-au cîntat , mergînd toată boierimea de i-au sărutat mîna. După aceia ieşind afară, numaidecît purcéseră cu toţii de mérseră la curtea domnească, ieşindu-i nainte toţi preoţii cu litie şi cu cîntări dumnezeieşti, pînă l-au băgat în bisérica domnească, de au sărutat sfintele icoane şi au şezut în scaunul cel domnesc. Atuncea Costandin-vodă au strigat cătră toţi boiarii cu glas de bună cinste zicîndu-le: „Iată, am ascultat eu rugăciunea dumneavoastră de mi-am lăsat toată odihna şi toate moşiile méle şi mai mult fără voia mea m-aţi rădicat domn. Acum dară să cade şi dumneavoastră să vă arătaţi credinţa cea adevărată, cum că vă veţi afla în toată vrémia lîngă noi, cu slujbă dreaptă şi cerdincioasă, şi veţi face toate poruncile domniei fără nici o îndoială, precum şi noi ne făgăduim să aveţi dumneavoastră şi toată ţara de la noi dreptate“. Aşijderea şi boiarii răspunseră: „Cum de vréme ce au dăruit Dumnezeu pre măriia-ta cu domniia după pofta noastră, sîntem bucuroşi foarte să ne dăm credinţa neclătită“. Şi cîte unul, cîte unul, pre rînd, fiind sfînta evanghelie aşezată în mijlocul bisericii, puseră mîinile toţi pre dînsa, jurîndu-se şi legîndu-se cu numele marelui Dumnezeu, cum vor sluji domnului lor, cu credinţă şi cu mare dreptate, dînd la mîna domnu-său şi o scrisoare a lor încredinţată, precum iaste mai sus scris. Isprăvindu-ne de aceasta, cu toţi dimpreună să închinară şi ieşind din bisérică, suindu-se toţi în casele domneşti, şezînd în cinstitul scaun, alergară cătră dînsul toţi boiarii, mari şi mici, şi toate gloatele sărutînd mîna, zicea: „Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domnu şi să ne stăpîneşti cu pace în toată viaţa măriei-tale“. Şi aciiaşi porunci Costandin-vodă tuturor logofeţilor domneşti de scriseră cărţi pre numele lui la toate tîrgurile şi la toată ţara, dînd véste de pristăvirea lui Şerban-vodă şi de domnie noao a lui Costandin-vodă. Şi tot într-acea zi au început a să griji de toate céle ce trebuiesc pentru îngroparea lui Şerban-vodă. Iar a doa zi rădicat-au cinstitul trup şi-l duseră cu mare cinste la sfînta mănăstire din Cotrocéni, unde iaste hramul , care iaste făcută de el cu toată podoaba ei îndă den temelie. Şi fiind acolo adunaţi doi patriarşi ai Ţarigradului, anume Dionisie, şi Parthenie, dimpreună cu părintele Theodosie mitropolitul şi cu mulţime de egumeni şi de preoţi, de-i făcură pogebaniia cumsăcade şi toţi blagoslovindu-l, déderă gropii în bisérică după jeţiul cel domnesc, fiind mare jale şi plîngere de doamna lui şi de coconii lor, şi de fraţii lui, şi de toate rudeniile, zicînd toţi: „Dumnezeu să-l iarte!“ Şi-i făcură paminte mare cu bani la săraci, cu bucate multe. Şi de acolo să întoarse Costandin-vodă iar la scaunul lui, şi tot într-aceia zi fost-au trimis la Poartă pre o seamă de boiari, pre altă i-au trimis la paşa, care au fost sarascheriu la Obluciţă, unde-i zic Cartal, pre alţii la hanul tătărăsc, cu cărţi scrise pentru moartea lui Şerban-vodă, făcînd mare rugăciune pentru Costandin-vodă, să-l lase să le fie domn, precum l-au poftit ţara. Oh, mare minune şi mare milă făcu Dumnezeu cu dînsul, că preste 2 săpămîni sosiră la Costandin-vodă de toate părţile véste bună. Întîi de la împărăţie veni Părvul logofătul Cantacozineanul cu véste bună, cum s-au tocmit domniia numai în 8 ceasuri şi în urma lui au sosit un agă mare, turcu, împreună cu Dumitraşco Caramalăul, îmbrăcînd pre Costandin-vodă cu caftan de la împărăţie pentru domnie noao, şi-l puse cu mîna lui de şezu în scaunul cel de domnie, dînd cu tunurile, făcut-au întru toţi mare bucurie de domn tînăr. Cînd au şezut Costandin-vodă domn, fost-au cursul anilor 7197, mesiţa octombrie 29 de zile, luni la 10 ceasuri de zi, iar vărsta lui au fost de ani 34. Trimis-au şi la cei 4 boiari carii era trimişi la Beci pre Preda spatarul, văr primare cu Costandin-vodă, de le-au făcut véste de această întîmplare. Şerban-vodă au domnit ani 10, iar vărsta lui au fost, cînd au murit, de ani 55. Şi cît au fost el domn mult au pătimit, mai vîrtos pentru ţară, că vrăjmaşii nu-l lăsa, ci-l necăjiia în tot feliul ca să-l surpe din domnie, să poată hrăpi ţara, mai vîrtos grecii ţărigrădeni; iar Dumnezeu tot nu l-au lăsat, nici-şi da mijlocul, ci pre turci îi biruia cu banii, iar pre greci îi biruia cu alte meşteşuguri; pre toţi vrăjmaşii lui i-au suspus, pre unii cu moartea, pre alţii cu închisoarea,cît nu mai putea scăpa nici unul, ci de frica lui să ascundea toţi în toare găurile, că-i dedése Dumnezeu minte şi chibzuială mare. Şi chipul lui era groaznic, cît să sperea de el şi păgînii şi alte ţări. Şi în zilele lui nimeni n-au cutezat să-i calce ţara pînă la moartea lui. Iar doamna lui, Mariia, cu fiiu-său Iordache şi cu patru cocoane au rămas în urma lui Şerban-vodă cu mare jale şi cu multe lacrămi vărsate. Iar Costandin-vdă încă nu i-au lăsat să fie atîta obidiţi, precum au fost mai nainte alte doamne rămase sărace de domnii lor, ci le-au dat mare cinste. Şi n-au lăsat pre doamna să o bîntuiască cineva, ci o au lăsat în casăle ei, să se odihnească cu coconii ei şi să-şi ţie satele şi moşiile şi tot ce avea, cu bună pace. Aşijderea şi sluhgile ei cîte au avut, le-au făcut cărţi de milă ca să slujească acei case pînă vor fi. Iar cînd au fost cursul anilor 7197, mesiţa iunie 20 de zile, fiind oastea nemţească la Belgradul sîrbesc, iar sultan Suliman s-au rădicat cu toată puteria lui cea turcească de au mers asupra némţilor pînă la Sofia şi acolo s-au tăbărît. Atunce şi Costandin-vodă, din porunca împărătescă, purces-au cu toate oştile lui de au mers pînă la Ruşavă, şi acolo s-au tăbărît, poruncindu-i turcul să dreagă cetatea de la Cladova şi de la Ruşavă. Fiind acolo, venit-au la dînsul şi Tuchili groful de l-au ospătat, şi l-au dăruit, şi iar s-au învîrtejit înapoi de s-au dus la tabăra turcească, unde era toţi adunaţi. Iar cînd au fost la august 4 zile, făcut-au război mare de turci şi de némţi la apa Nişului, şi cu vrérea lui Dumnezeu fost-au biruinţa némţilor, iar turcii s-au întors înapoi cu mare ruşine. Atunce au luat némţii cetatea ce-i zic Nişul, şi iar atunce au mers némţii cătră Dunăre la cetatea Diiului, de s-au bătut cu turcii şi au luat cetatea Diiului. Deci fiind cap un domn ce i-au zis prinţepul, după ce au aşezat oştile la cetatea de la Nişi şi de la Diiu, s-au învîrtejit înapoi cu toate oştile lui de au venit pînă la Cladova, scriind cărţi la Costandin-vodă de frăţie şi de prieteşug. Costandin-vodă încă le-au priimit şi i-au trimis daruri şi mulţemită. Şi au pornit de la Cerneţi să vie iar la scaunul lui. Ajungînd la Olt, la casele lui din Brăncoveni, sosi-i véste cum au întrat prinţipul cu oştile lui aicea în ţară. Atunce Costandin-vodă multă obidă şi inimă rea avu pentru înşelăciunea ce i-au făcut némţii, şi îndată trimise nişte boiari cu cărţi de au ieşit înaitea némţilor, scriind la acel prinţip gheneraleş cu mare rugăciune, făgăduindu-i dar mare, ca să facă bine să nu vie pentr-această ţară că iaşte săracă şi prădată de turci şi de tătari. Iar el nimic n-au băgat în seamă, ci au venit prin mijlocul ţării de au făcut mare pradă, şi au călcat mănăstirile, şi au stricat biséricile pînă au sosit la Rucăr. Acolo s-au întîmpinat cu alt gheneraleş ce i-au zis Aizer, cu multe oşti nemţeşti, împreună cu Costandin aga Bălăceanul, trecînd prinţipul în Ardeal, iar Aizer cu acel Bălăcean au trecut în ţară. Atunce şi Costandin-vodă sosind la scaunul lui în Bucureşti, prinzînd de veste că au întrat acei némţi în ţară şi pînă la Tîrgovişte au sosit, numaidecît au ieşit din scaunul lui împreună cu doamna, şi cu părintele mitropolitul chir Teodosie, şi cu toţi boiarii şi cu toată curtea lui, de au mers în jos, cătră Podul Pitariului, tăbărîndu-se în lunca Plătăreştilor, lăsînd la scaun ispravnici pre Cărstea marele vistier Popescul, poruncindu-i ca după ce vor veni némţii în Bucureşti, să le dea zaharea cît le va trebui. Decii Aizer gheneraleşul, înţelegînd de aceasta, numaidecît trimise carte la Costandin-vodă, poftindu-l să vie la scaunu-şi, să fie cu dînşii împreună, iar despre turc să se haiducească. Atunce Costandin-vodă, înţelegînd de aceasta, numaidecît au chemat pre părintele vlădica Theodosie, şi pre toţi boiarii marii şi mici, făcînd mare sfat ce vor face de acesta, mai vărtos arătînd o seamă de boieri ca să se lépede Costandin-vodă de turci şi să fie cu némţii; iar el cu altă seamă de boiari, mai vărtos Costandin Cantacuzino, ce-au fost mare stolnic, şi Mihai Cantacuzino, marele spătar, socotiră că nu iaste sfat bun, căci vor face una ca aceasta, tătarăi sînt aproape şi numaidecît vor veni cu putére mare de vor robi ţara şi o vor prăda, şi de către némţi nu vor avea nici un folos. Ci numaidecît s-au sculat de acolo de au mers la sat la Ruşi, unde sînt heleşteiele domneşti. Atunce au venit şi Aizer la Drăgăneşti, poftind pre Costandin-vodă de au venit de la Ruşi de s-au împreunat amîndoi acolo la Drăgăneşti, arătînd acel gheneraleş mare liubov cătră Costandin-vodă, rugîndu-l, cu toată credinţa, ca să-l înveţe ce va face. Şi au spus adevărul că această venire a lui cu oştile o au făcut pre minciunile acelui Bălăcean, că el s-au lăudat cum după ce va veni aicea în ţară, să va închina la dînsul toată boierimea, şi toată ţara, iar n-au fost aşa. Deci Costandin-vodă încă i-au spus tot adevărul, cum că tătarăi vor să vie în ţară la dînşii, şi făcîndu-i mare cinste, l-au ospătat şi s-au întors iar la Bucureşti cu mare frică. Iar tătarăi înţelegînd de venirea némţilor, numaidecît s-au sculat sultanul cu tătarai şi au trimis nainte soli la Costandin-vodă, spuindu-i că sînt viitori aicea în ţară asupra némţilor. Deci Costandin-vodă, înţelegînd de aceasta,f oarte rău s-au întristat, mai vărtos pentru săraca de ţară şi numaidecît s-au rădicat de acolo de s-au dus la Buzău. Şi de acolo au trimis pre doamnă-sa şi cu toate jupănésele la mănăstire la Brad, iar el cu puţinei oameni au încălecat de au ieşit înaintea sultanului, închinîndu-se lui cu mare plecăciune şi cu mult dar. Atunce au văzut sultanul că nu iaste Costandin-vodă hain, ci aiste slugă dreaptă împăratului, făgăduindu-se că nu vor robi ţara, numai ci merg asupra nemţilor, care sînt vrăjmaşi lor. Şi de acolo Costandin-vodă numaidecît s-au învîrtejit de au venit iar la Buzău, de au fost în zioa sfintei blagoiavleniei şi de acolo, cu porunca sultanului s-au sculat de au venit iar la scaunul lui la Bucureşti, cu toată boierimea şi cu toată curtea lui. Iar Aizer, înţelegînd de venirea tătarălor, de mare groază au dat dosul, fugind pînă în Tîrgovişte de n-au mai descălecat, la ghenarie 2 zile, 7198. ISTORIILE DOMNILOR ŢĂRÎI RUMÎNEŞTI Stolnicul Constantin Cantacuzino Radu Popescu face parte din ediţia CRONICARI MUNTENI volumul I, p. 227-577 R.POPESCU, CM I Cronicari munteni, vol. I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961 Mihail Gregorian Studiu introductiv de Eugen Stănescu 1. DOMNIIA RADULUI-VOIEVOD NEGRUL Cînd au fost cursul anilor de la Adam leat 6798, Radul-vodă Negrul, care avea scaunul său la Făgăraş de la Moşîi şi stramoşii rumînilor, carii venise de la Roma, în zilele lui Traian, împăratul Romii, s-au socotit ca să-şi mute scaunul dencoace, peste plai. Pricina pentru ce — nu să găseşte scris nici de ai noştri, nici de străini, numai mi să pare, pentru doao pricini să-şi fie mutat scaunul. Dentru care, socotind bine, una tot va să fie fost. Căci, potrivindu-se văleaturile şi împăraţii, turceşti, greceşti, şi pre alţii demprejurul nostru, acesta găsescu. Şi poate fi pentru frica turcilor, că într-această vréme s-au rîdicat Otoman turcul, fiara cea rea şi cumplită, de au supus multă parte a răsăritului, ce să numeşte Anadol, carele, înghiesuind pre împăraţii grecilor cu luarea pamîntului lor de la Anadol, poate-fi că făcea jalbă ţărîlor creştineşti, dînd ştire de întîmplările acestea. De care auzind şi Radul Negrul-vodă, ş-au mutat scaunul dencoace dă plai pentru ca să-şi facă întărituri locurilor de paza oamenilor şi să-i f’ie mai lesne a păzi pre cei den Ardeal, de s-ar cumva apropiia turcii. Iaste şi altă pricină a socoti, şi poate-fi să să fie învrăjbit domnul rumînilor cu domnii ungurilor şi cu ai sasilor, de niscaiva pricini, şi de acéia să se fie mutat dencoace. Şi nu iaste a nu să crede aceasta, că, după ce au trecut domnul dencoace, n-au mai avut stăpînire peste rumîni în Ardeal; iar nici pă dînsul să-l stăpînească cineva n-au fost: ci den plaiu încolo stăpînea ungurii şi den plaiu încoace stăpînea domnul, pînă în Dunăre. Şi, pentru ca să arate că nu iaste supus nimunui, să scrie în hrisoave samodîrjăţ (adecă singur stăpînitor). Ci, ori aşa, ori într-alt chip să fie fost, nu să zmintéşte istoriia, că, ori una să socotească cinevaşi, ori alta, nu va greşi. Ci dar Radul-vodă s-au aşăzat în cîtăva vreme în Cîmpul Lungu unde şi mănăstire frumoasă şi mare au făcut. După acéia s-au dus la Argeş de au făcut scaunul acolo, făcînd curţi domneşti, şi biserică, care şi pînă astăzi iaste. Şi au început a-şi tocmi şi aş îndrepta ţara cu judeţe, cu judecători, cu boierii şi cu altele ce era de folosul domniei şi a ţărîi, lăţindu-se pînă în Dunăre şi pînă în Siret. Alt ce au mai făcut acest domnu întru 24 de ani ai domniei lui, nimeni nimic nu pomeneşte. În zilele acestui domnu, după cum se véde văleatul, au fost împărat la Ţarigrad Mihail Paliologul, carele au scos Ţarigradul den mîinile frîncilor, (că-l luase mai nainte cu 70 de ani, iar Otoman, mai-marile turcilor, mergînd la Sevastie cetate, o au luat şi au prinsu pre domnul Sevastiei, de l-au omorît, supuind toată ţara lui. Şi pînă la acest Otoman au fost la turci multe stăpîniri: unul ţinea o parte dă loc, altul alta; şi nu putea fi între dînşîi unul mai mare. Iar aceasta fiind mai ficlean, au muncit în tot chipul, şi au supus pre ceilalţi turci, şi le-au luat toate locurile, ce le avea la Anadol, şi s-au făcut el stăpîn mai mare; şi multe războaie au avut cu grecii, luîndu-le multe locuri de la răsărit. Pre carele istoricii îl mărturisescu că au fost mare viteaz, şi mai vîrtos Ghieorghie Franţi, care au fost logofăt mare la Împărăţiia Grecilor pe vremea ce s-au luat Ţarigradul; carele, rămîind viu după luarea Ţarigradului, multe istorii minunate au scris, întru care scrie şi pentru acest Otoman, dentru care sînt împăraţii turceşti, ceşti ce sînt şi pînă acum; neamul lui Otoman, dă unde să trage, şi cum s-au înălţat păn’ la atît. Carele zice cu adevărat că otomanlîii aceştia se trag den neamul împăraţilor greceşti, Comninii, den Ioan, nepotul lui Ioan Comnin-împăratul ; carele zice cu adevărat că, într-o vréme ce avea război cu persii, pentru căci i-au luat unchi-său calul în vremea războiului şi l-au dat unui viteaz slujitor, căruia îi căzuse calul şi rămăsése pedestru, şi dentr-acea pricină fugind la persi, l-au priimit păgînii cu drag, şi lăsîndu-şi legea creştinească, şi păgînindu-se, i-au dat şi fata cea mai mare, care o chiema Camero, pentru că era om dă toată lauda, în chip şi în minte, întru învăţătura elinească şi hărăpească. Acesta au născut fecior cu Camero, muierea lui, carele au stătut om minunat ca şi tată-său, şi învăţat şi viteaz. Şi, în vremile ce avea războaie grecii cu frîncii (den rea chiverniseală a Comninilor şi ale Paliologhilor; carele au fost peirea şi stricăciunea împărăţiei, după cum scrie istoricul Ghiorghie Franţi), au găsit pîrlej de au luat multe locuri greceşti, afară den ce luase tată-său Celebiul (că aşa îl numise: den Ioan, Celebi). . Deci feciorul Celebiului au născut pre Ertogruli, iar Ertogruli pre Otoman acesta, de carele pomenim acum că să trage neamul împăraţilor turceşti. De acéia să şi numescu: Otoman-patişah. De carele putem zice, în oarece chip, că cu dreptate ţin turcii Împărăţiia Ţarigradului, fiind a lor de la Comnini împăraţii. Însă acest Otoman au ţinut acea stăpînire ani 28, şi au murit, lăsînd în urma lui fecior, iar înţelept şi viteaz, pă Orhan. . Într-această vréme era craiu ungurescu Ladislav, pe vremea ce au ieşit Radul-vodă Negrul den Ţara Ungurească, şi, după un an al domniei lui, murind Ladislav-craiul, s-au pus în locul lui Andriiaş-crai. Şi la anii 6809, în domniia Radului-Negrul, s-au făcut cetatea Făgăraşul, precum să véde pînă astăzi. Scrie un istoric den cetatea Făgăraşul, să o fie făcut Ştefan-vodă Măilat, domnul rumînilor, dar nu este de credinţă, că domnu rumînilor Radul-vodă Negrul s-au fost mutat de la Făgăraş peste plai dîncoace, precum s-au zis mai nainte, şi alt domnu la Făgăraş să să fie pus în locul lui, nu s-au auzit, nici s-au găsit scris. . Ci dar, oricine să o fie zidit cetatea, întru această vréme s-au zidit. Radu-vodă Negrul, după adînci bătrîneţe, au murit în ţara lui şi cu cinste l-au îngropat boiarii, domnind ani 24. 2. DOMNIIA LUI MIHAIL-VODĂ . După Radul-vodă Negrul au stătut la domnie Mihail-vodă, carele au domnit cu pace ani 19, întru a căruia domnie, de s-au şi făcut niscareva lucruri vrednice dă auzit, şi, nemapomenindu-le alţii, noi încă tăcem. Iar de-alţii, vecini şi striini de noi, ce au lucrat (după cum s-au găsit scris de alţi istorici) nu vom lăsa să nu dăm la ştiinţă. În zilele acestui domnu, au murit Otoman, biruitoriul turcilor, leat 6828, şi au rămas în locul lui Orhan. Ac esta să nevoia să-şi lăţească împărăţiia, neodihnindu-se zioa şi noaptea, gîndind în ce chipar supune ţărîle şi pămînturile striinilor, însă, încătro mergea, slujindu-i norocul, biruia. Luat-au Licaoniia, Frighiia, Cariia, pînă la marea care iaste la gîrla Evrimidon, şi partea Vithiniei, carea rămăsése neluată de tată-său, şi Nicomidiia, Nicheia şi alte multe cetăţi, şi vestita cetate Brusa, care este la picioarele Olimbului, şi o stăpîniia grecii, carea, după cum spun istoricii, era scaun crăiescu. . Deci, rănindu-se Orhan la un picior, cînd au luat Brusa, unii zic să fie murit, iar alţii zic că s-au dus la un sat care era loc al Thrachiei, anume Harini, şi acolo au şăzut de s-au tămăduit. În zilele acelea, Andronic Paliologul, împăratul grecilor, viind la slăbiciune şi cunoscînd că va să moară, avînd cu a doao muiere doao féte şi un fecior, anume Ioan, care încă nefiind dă vîrstă ca să poată chivernisi împărăţiia, au chemat pă Ioan Cantacozino, boiar de cinste, pre carele de mic l-au fost luat şi l-au fost crescut şi l-au fost cinstit pînă la mare boierie, şi i-au dat toată purtarea de grijă a casii lui, şi a fiiului său, şi a împărăţiei lui, pînă va veni fie-său la vîrstă; decii, să fie împărat, şi Cntacozino să fie sfetnic împărăţiei. Şi, pentru întărirea acestui lucru, au şi logodit pă fii-său cu fata lui Ioan Cantacozino, carele cu jurămînt au făgăduit împăratului că va face acelea carele i le poruncise. Dar n-au păzit hotarăle jurămîntului, ci, după moartea lui Andronic, unindu-se cu o seamă den boiarii împărăţii, au luat împărăţiia gineri-său Ioan. Carele, rămîind în cîtăva vréme lucru aşa, şi venindu-şi ginere-său Ioan la vîrstă, şi cunoscînd nedreptatea ce i-au făcut socru-său, s-au sfătuit cu oarecarei boiari, prieteni ai tătîne-său, şi au fugit la Orhan, împăratul turcilor, şi lîngă alte făgăduinţe ce i-au făgăduit lui Orhan, i-au logodit şi pre o sor-a lui, să o dea să-i fie împărăteasă, precum au şi făcut – numai să-i dea ajutoriu, să scoaţă pă socru-său de împărăţie. Şi, dîndu-i oaste den destul, au venit la Ţarigrad, şi cu multe vărsări de sînge, prin multe vremi, au biruit pă socru-său, şi au luat scaunul. Iar socru-său, fugind cătră sîrbi şi cătră bulgari, au rugat pre domnii acelor locuri de i-au dat ajutoriu să vie, să scoaţă pă gineri-său şi, viind cu oştile spre Ţarigrad, l-au întîmpinat o carte de la gineri-său, care îi scriia aşa: „De multe ori m-am socotit şi m-am mirat, cum cunoştinţa, şi <> şi bătrîneţile nu te înfruntează să-ţi aduci aminte de moarte şi de judecata nefăţarnicului Dumnezeu, la care noi toţi vom să stăm goli şi <>, să ia fiesştecarele după faptele lui plata. Să cădea, ca un înţelept şi practic, ce ştii scripturile (cum tu zici şi te înalţi), să-ţi vii în socoteală, şi să gîndeşti ce ceri de la mine, şi care îţi iaste dreptatea cu pravilă şi după canoanele grecilor. Şi nu ţi-au ajuns pînă acum cîte scandele, atîtea războaie dentre noi, morţi, vărsări de sînge, robii ale creştinilor, fraţilor noştri, carele toate den vina ta s-au aţîţat şi s-au făcut. Părăséşte, pentru mila lui Dumnezeu, să mai răsufle cevaşi ticăiţii creştini! Căci la Asiia fiara cea rea, Otoman, toatăc reştinătatea o au sfărîmat. Lasă încai să să odihnească ceşti de aicea şi cei ce au scăpat de acolo, aicea. De vréme ce David să roagă pentru limbile ce n-au lege, zicînd: <>, cu cît sîntem noi datori să păzim pre cei ce i-au răscumpărat Hristos cu sîngele lui, carele şi pace, şi dragoste au poruncit să avem. Ştii acestea bine că tată-mieu te-au crescut dă mic copil şi te-au cinstit cu boieri dă vîrstă şi cu nume pe lîngă împărăţie; şi adu-ţi aminte dragostea ce au avut cătră tine, şi pă mine în mîinile tale m-au dat, şi să ne rudim la moartea lui au poruncit. Iar tu n-ai făcut ca un păstor bun şi adevărat, nici faci, ci ca un lup, şi tîlhar, şi fur. Şi pă mine m-au lăsat diadoh împărăţii, iar tu ai nevoit să mă faci mojîc şi să mă dăzbraci den soartă. Iar eu întru nebiruita putére a lui Dumnezeu mă nădăjduiescu, şi el să facă dreptate întru nedreptatea ce-mi faci“. Această carte citind Cantacozinul, multă vréme au stătut în mare socoteală, cît, de ar fi fost cu putinţă, s-ar fi întorsu îndărăt, dar nu să putea; că să pornise atîtea oşti striine, cît îi căuta, vrînd-nevrînd, să meargă înainte; precum au şi mersu. Dar nimic n-au folosit, că s-au întorsu cu ruşîne, răsipindu-i oştile Ioan Paliologul cu ai lui, şi cu turci, carii îi avea ajutor de la cumnată-său Orhan, împăratul turcescu. La una ca aceasta viind Ioan Cantacozinul, şi văzînd că fără noroc au umblat şi acum, s-au dus de s-au călugărit, şi au rămas Ioan Paliologul biruitoriu în scaunul împărăţiei. Iar zilele acelea, leat 6838, scrie un istoric că au venit Carol, craiu ungurescu, asupra Ţărîi Rumîneşti, şi au luat Severinul fără nici o vină. Iar domnul Mihail-vodă, în nădejdea lui Dumnezeu, strîngînd oaste, şi făcînd război cu craiul ungurescu, l-au biruit, şi s-au întorsu cu ruşîne. În mijlocul vremilor acestora au murit Mihail-vodă, şi s-au pus în locul lui Dan-vodă. 3. DOMNIIA LUI DAN-VODĂ, leat 6841. Acesta au stătut domnu în Ţara Rumînească după Mihail-vodă. Avea şi frate, pă Mircea. Însă, ce să fie făcut în 23 de ani ai domniei lui, nu să pomeneşte, fără numai scrie că l-au ucis Şuşman, voivodul sîrbilor; dar pentru ce şi cum, nu să ştie. În zilele acestui domnu, la 17 ani ai domniei lui, au murit Orhan, împăratul turcescu, şi s-au pus fie-său Amurat cel dentîi, leat 6858. În ziele lui Dan-vodă, fiind crai ungurescu Ludovic, sasii den Ardeal s-au făcut rebelişi, s-au sculat împotriva craiului; care, viind cu putere în Areal, i-au supus iar, şi mare pagubă le-au făcut. Sasii aceştea de multe ori s-au sculat asupra ungurilor cu sabie, gîndind ca doar s-ar putea dezbate de cătră ei, dar niciodată n-au avut noroc să biruiască ei, ci totdeauna i-au biruit pe ei ungurii şi alţii, ca pe neşte podani ai lor. 4. DOMNIIA LUI ALIXANDRU-VODĂ, leat 6864 După ce au perit Dan-vodă, au stătut la domnie Alixandru-vodă, carele zic să fie fost de feliul lui cîmpulungean. Ce să fie lucrat el în domniia lui, nimeni nu scrie. Pe această vréme a domniei acestui domnu, Amurat, împăratul turcescu, pentru lăcomiia lui învrăjbindu-se cu Paliologul, împăratul de la Ţarigrad, au venit cu mulţime de oşti şi au luat Caliupoli, unde iaste marea îngustă, de trec lesne, de la răsărit la apus, şi de la apus la răsărit, fiind cetate de pază a grecilor. După acéia au luat Filipupolis şi Odriiul, şi alte locuri ale Thrachiei şi ale Machedoniei. Deci iar s-au împăcat, şi amîndoi au mers la răsărit, împotriva unor tuci ce să hainise de cătră Împărăţia Turcească şi, biruindu-i, au luat Pamflagoniia şi pîn’ la gîrla Sangari, şi, vrînd să treacă spre Marea Neagră, au înţeles de fii-său că s-au unit cu feciorul lui Ioan Paliologul, şi s-au rădicat împotriva părinţilor; ci, lăsîndu-şi calea despre Marea Neagră, s-au dus amîndoi împotriva feciorilor; cu carii făcînd războiu, i-au prinsu. Ci turcul şi-au omorît feciorul, iar grecul l-au orbit. Întru vremile acestui domnu, după trei ani ai domniei lui, leat 6867, au venit Dragoş-vodă de la Maramoreşi la Ţara Moldovei, de au dăscălecat Ţara Moldovei; care unii zic că iaste den păstori, alţii zic că den neşte vîntori, ce avea o coteică anume Molda şi, gonind un buor s-au fost înecat coteica într-o apă, şi după numele Moldei, au numit apa Moldova, şi după apă au numit pre moldoveni. Ci, cum să véde istoriia – ce iar de la dînşîi o am luat, cu Molda coteica, cu Moldova apa, cu moldovenii – numele lor den cîine să trage; den Molda, moldoveni. Şi, pentru căci au omorît pre buor, au luat domnii semnul peceţii lor, de fac cap de buor. Acest Dragoş-vodă au domnit doi ani, şi, murind, s-au pus fii-său, Sas-vodă, care au domnit 4 ani, şi, murind, s-au pus fii-său Laţco-vodă, şi domnind 8 ani, au murit, şi s-au pus în locul lui, Bogdan-vodă, leat 6881. Decii, Pătru-vodă, feciorul lui Muşat, leat 6887. Întru aceste vremi, Amurat, mai-marile turcilor, neodihnindu-se, şi făcînd războaie în toate părţile, au fost făcut şi de multe ori cu sîrbii, cu bulgarii, carii, avînd cneaz Lazăr mai mare, şi de multe ori bătîndu-i Amurat, fugiia cneaz Lazăr, şi iar strîngea oaste de veniia asupra turcului. În cea după urmă, apropiindu-se oştile unele de altele, s-au ales den oastea lui cneaz Lazăr un viteaz, anume Miloş Cobilici, carele cu îndrăzneală au întrat în oastea turcească, dîndu-i cale turcii, socotind că va să să închine lui Amurat, mai marele lor. El încă au mersu drept la Amurat şi, scoţînd Miloş un cuţit de cele mari sîrbeşti, l-au înjungheat pă Amurat turcul, măcar că şi pă dînsul l-au omorît turcii. Iar oştile lui cneaz Lazăr au luat mare îndrăzneală, şi oştile turceşti frică, de au fugit care încotro putea, iar cneaz Lazăr goniia tăind şi răsipind. După moartea lui Amurat au rădicat turcii pre fii-său Baizit Ildirim. Ildirim l-au numit pentru iuţimea ce avea în războaie, că Ildirim în limba noastră „fulger“ să chiamă. Acesta avea un frate, pre carele chiemîndu-l la dînsul, şi fără răotate fiind, au mers la frate-său, gîndind că den dragoste îl chiamă, să să vază unul cu altul; iar el, ca un păgîn, l-au omorît. De acest Baizit zic că un fost om darnic, nemăreţ; mînca şi bea cu toţii. Şi au făcut multe războaie: întîi, la Asiia trecînd, au luat Armeniia, şi Iveriia, şi Amastru, şi pre neşte rămăşiţă de domni turceşti, ce era la Anadol, i-au biruit; apoi întorcîndu-se la Evropa, multe războaie au făcut, carele le vom spune mai înainte. 5. DOMNIIA MIRCII-VODĂ, leat 6891 După ce au murit Alixandru-vodă, domnind ani 27, s-au pus domn Mircea-vodă cel Bătrîn, fratele lui Dan-vodă, carele după neşte semne ce să văd, este vrednic de laudă. Şi multe lucruri va fi făcut vrednice dă auzit, în 29 de ani ai domniei lui, dar ai noştri nimic n-au scris, fără numai ce aflăm la striini. Zice istoricul Ghiorghe Franţi că au avut doao războaie Mircea-vodă cu Baizit, împăratul turcescu, unul cătră Nicopoia, altul pă apa Ialomiţii, şi la amînduao l-au biruit pe Baizit-bei. Alt istoric scrie că un război ce au avut Mircea-vodă au fost la Rovine (unde vor fi Rovinile, nu le spune). Şi au avut ajutor Mircea-vodă pre Marco Cralevici, şi pe Costandin, şi pă Drăgaş, oameni de neam mare, sîrbi, cu oşti supt mîna lor. Şi au bătut Mircea-vodă pre împăratul Baizit la acest război; iar Marco, şi Drăgaş, şi Costandin au perit în război. Deci, după ce au făcut Mircea-vodă aceste izbînde, văzînd obrăzniciia turcilor, s-au împăcat cu ei, şi le-au fost dînd plocon, pentru să să odihnească ţara cu pace. În domniia lui doao mănăstiri au făcut : întîi Cotmeana, după acéia Coziia, mai mare, mai frumoasă, şi cu multe sate şi ţigani o au înzestrat. În zilele Mircii-vodă, Jîcmon, craiul ungurescu, unindu-se cu franţozii şi cu alţi domni creştini, au strînsu oşti, şi s-au pornit spre turci, ca să-i scoaţă den hotarăle creştinilor, şi, viind pînă la Nicopoia, au ieşît înainte împăratul turcesc Baizit, şi, den rea chiverniseală a creştinilor, au biruit Baizit de creştini, tăindu-i şi robindu-i. Iar craiul într-o luntre au scăpat, trecînd Dunărea în Ţara Rumînească. Decii, s-au dus la Ţarigrad, la Rodos, şi pe la Dalmaţiia s-au dus la ţara lui, zăbovind ani 18. În domniia Mircii-vodă, patru domni s-au schimbat la Moldova: Roman-vodă, fratele lui Pătru-vodă, Ştefan-vodă, iar alt Ştefan-vodă, cu frate-său Pătru-vodă, fecior lui Ştefan-vodă; decii Iuga-vodă, pre carele l-au luat Mircea-vodă la dînsul – pentru ce nu să ştie. În zilele Mircii-vodă, Diiul şi Nicopoia le-au luat turcii, şi, mergînd Mehmet-paşa să ia Bosna, acolo au perit, împreună cu multe oşti ale lui. Atuncea turcii au ars Ravaniţa, mănăstriea lui cnez Lazăr. În vremile acestea, leat 6900, au murit Ioan Paliologul, împăratul grecescu, şi s-au pus în locul lui fii-său Manuil Paliologul, carele, văzînd slăbiciunea lor, s-au dus la papa de la Roma, rugîndu-se să dea ajutoriu. Şi pentru mîndriia, nevrînd să sărute naracaviţa papii, unde era chipul lui Hristos (după obiceiul lor), s-au mîniiat papa, şi nu i-au dat nici un ajutor. Deci, viind de acolo fără ispravă, unindu-se în vorbe şi cu alţi domni creştini, au trimis soli la Temurli, hanul tătărăscu (carele şi Uzbec îl chiamă), de s-au rugat să vie, că doar i-ar mîntui de turcu; şi au venit, şi s-au băut cu Baizit-împărat. Şi, biruind Uzbecul pă Baizit l-au prinsu viu, şi, făcîndu-i culivie de fier, l-au băgat într-însa, şi aşa toată Asiia l-au purtat, şi, ducîndu-l la ţara lui au murit. Alţii zic că l-au omorît Uzbecul – împărăţind 26 ani. Decii în urma lui au rămas patru fraţi, şi avea price între dînşii, care să împărăţească, şi, prin multe războaie ce au avut în trei ani, unii luînd ajutor de la sîrbi, alţii de la greci – pă urmă au biruit acela ce l-au chiemat Mehmet, şi, luînd împărăţiia, au omorît pre ceialalţi fraţi, afară de unul, ce au fugit la Ţarigrad, şi s-au creştinat (Isuf l-au chiemat). Acest Mehmet, împărăţind, n-au păzit pacea ce făcuse tată-său Baizit, şi vrea să mărească ploconul rumînilor şi al molodovenilor; ci, unindu-se rumînii cu moldovenii , au avut războiu cu Mehmet-împărat, şi l-au biruit pe turc, şi iar au lăsat ploconul precum au fost aşăzat de tat-său. După acéia au rădicat turcul război la Anadol, de au luat locurile carele le luase Uzbecul de la tat-său Baizit; Galatiia, Cappadochiia, Pontul, şi altele de la Asiia de Sus. Peloponisul încă l-au făcut să dea haraci, şi cu vineţenii au avut război pe mare, şi l-au biruit, şi pă urmă s-au împăcat. 6. DOMNIIA LUI VLAD-VODĂ leat 6920 După moartea Mircii-vodă, au luat domniia Vlad-vodă, carele s-au poroclit Ţepeş. Acesta au făcut mănăstirea Sneagovul şi cetatea de la Poienari. Făcut-au tîrgoviştenilor mare pedeapsă, pentru o vină ce avusése, că făcuse unui frate al Vladului-vodă un necaz. Pentru acéia au trimis slujîtori, şi, în zioa dă Paşte lovindu-i, au prinsu şi pe bărbaţi, şi pă muieri, şi feciorii, şi fétele, împodobiţi fiind, i-au dus la cetatea Poienarii, de au lucrat pînă li s-au spart hainele. În zilele domnului acestuia, murind Mehmet, împărat turcilor, s-au pus în locul lui Amurat al doilea, carele au trimis pă Mihail-bei de au încungiurat Ţarigradul cu oşti. Şi multă pagubă au făcut grecilor, pentru că au dat ajutoriu lui Mustafa, frăţine-său, carele fugise la Ţarigrad, de frica frăţine-său Amurat, şi grecii îi dedese muiere greacă, fată unui boiar mare, nepoată împăratului grecescu, şi l-au rădicat împărat la Anadol. Deci acest Mustafa îşi făcuse scaunul la Brusa, şi multe locuri la Anadol supusése. Iar frate-său, sultan Amurat, păzind vréme, au trecut fără véste la Brusa, şi, găsind pe frate-său beat, în baie, l-au omorît. Ci, pentru această pricină, au încungiurat Ţarigradul, şi făcea pagubă; ci i-au împăcat Mara, muierea lui Amurat acestia, fiind greacă. Întru această vréme, au murit Manuil Paliologul, împăratul grecilor, şi s-au pus fii-său Ioan, carele au fost luat făméie bogată de la Lumbardiia, fată unui boiar de acolo; dar, fiind el curvar, nu-şi iubiia făméia lui, ci încă au fugit iar la tat-său, şi tată-său nu o priimiia cumsăcade, căci şi el era curvar, ca gineri-său. Pe aceste vremi au mersu Amurat-împărat în Ardeal, şi au prădat mai mult ţinutul Braşovului, dă 2 ori, şi au luat cu dînsul pre judeţul de la Braşov cu pîrgarii. 7. DOMNIIA LUI VĂDISLAV-VODĂ, leat 6935 După ce au domnit Vlad-vodă ani 15, au luat domniia Vădislav-vodă, de carele nici o istorie nu să află scrisă de cinevaşi, fără cît zice că au perit de sabie în Tîrşor; iar nu scrie, în război, de au avut cu cineva, sau de vreun vrăjmaş al lui, sau de niscareva oameni de ai casei lui (precum de multe ori să întîmplă), ci numai zice că au perit de sabie în Tîrşor. După aceasta să cunoaşte ce fel de oameni au fost rumînii noştri, care nici un lucru dăplin n-au scris! Zice aceasta, că au făcut bisérica den Tîrşor, care să şi véde. După văleatul ce am găsit în istorii în vremile acestea, leat 6938, au luat sultan Murat Solunul, care unii îi zic Salonicul, de la vineţeni; că-l vînduse Andronic Paliologul în 50.000 de galbeni de aur, fiind partea lui de la tată-său Manuil-împărat; dar, căzînd în boala slăbănogiii şi neavînd ce face, au vîndut această parte a lui vineţenilor. Pentru care Ioan-împăratul, ce era atunce, fratele lui Andronic, multe au scris turcului, avînd pace cu el, că să nu meargă să ia acea cetate, dar el au răspunsu că iaste striină cetatea, iar nu a lor, ci va să meargă să o ia; precum au şi făcu. Ci frîncii, fiind păţiţi, au fugit ; iar grecii, rămîind, multe réle au păţit, tăieţi, robiţi, dăspărţiţi fraţi de frate, de surori, de părinţi – şi altele ca acestea. Ca acestea văzînd Ioan Paliologului, împăratul grecilor, s-au sfătuit să meargă la papa de la Roma, să facă unire bisericilor, fiind atuncea Evghenie papă, şi patriiarh la Ţarigrad Iosif (care au şi murit la Roma). Ci dar, scriind lui Evghenie papii, s-au bucurat foarte, şi au trimis corăbii de au luat pre împăratul, şi mulţi oameni învăţaţi, şi filosofi şi cărturari. Şi făcîndu-se sobor la Florentiia, s-au aşăzat toţi şi au făcut liturghie toţi cu papa, după aşăzăril lor. Apoi, nevrînd să să iscălească vlădica de la Efes, toate lucrurile au rămas dăşarte; că nici un ajutor n-au dat papa şi domnii frîncilor, şi nici vreun bine nu s-au făcut, că au umblat în deşărt 2 ani, şi iar în deşărt au venit. Care, viind acasă, şi-au găsit împărăteasa moartă, şi călugării carii era rămaşi la Ţarigrad nu vrea să-i priimească la biserică, zicînd că sînt eritici. Ci era mare turburare între dînşii, şi den afară le făcea turcii turburare, şi ca neşte orbi nu-şi cunoştea peirea lor. De acestea au făcut şi fac călugării! În vremile acestea, Amurat, al doilea împărat al turcilor, fiind bătrîn şi bolnav dă durori, au lăsat împărat în locul lui pă fii-său Mehmet, tînăr, şi el s-au dus la Magnisiia să să odihnească. Iar Mehmet, tînăr fiind, s-au dat spre vînători şi băutori, şi nu asculta pă vizirii lui cei bătrîni şi înţelepţi. Acestea auzind ungurii şi domnii lor mai mult fiind rugaţi de împăratul Ţarigradului, s-au pornit cu multe oşti Vădislav-craiul şi Ianoş, sau cum zic alţii, Iancul, domnul Ardealului, şi, trecînd în Ţara Turcească, au ajuns pîn’ la Varna. Vizirii, văzînd ca aceste lucruri, şi pă sultan Mehmet că caută ospeţile şi vînătorile , au trimis la tat-său sultan Murat, să vie dăgrab, că piier cu împărăţiia lor. El, auzind, îndată au purces, cu Halil-paşa, şi au venit la Ţarigrad, şi, cerînd corăbii să-i treacă, i-au dat grecii. (Vezi minte la greci!) În vremea ce ştiia că au nevoie vrăjmaşii lor, atuncea să fie nevoit ă le facă mai rea poticneală, cît ar fi putut; iar el le făcea bine de-i trecea şi mai dăgrab; ei pe cum au umblat, aşa au şi păţit mai pă urmă, că au pierdut şi împărăţiia. Ci să venim la prochimen. Sultan Amurat, trecînd pînă la Ţarigrad, de la Scudari, şi mergînd la Varna, au făcut război cu ungurii, şi foarte au biruit pă turcul, şi au căzut mulţi vestiţi oameni, dentru carii au fost unul Caragea-başa, beilerbei de la Anadol, şi rămăsése numai sultanul cu curtea lui. Şi într-acéia au zis Iancul-craiului să fie cu voia lui, să meargă cu oastea lui, ca doar ar sparge Poarta sultanului, şi pă urmă să vie şi craiul. Dar tinereţile şi tinerii sfetnicii lui n-au lăsat, zicînd că nu iaste bine să ia Iancul lauda. Ci au mersu craiul dă au dat război cu împăratul. (Vrea să fugă împăratul atuncea, dar nu l-au îngăduit ienicerii, zicîndu-i că trebuie să moară cu ei.) Ci dar, într-acel război fără tocmeală, mergînd craiul asupra împăratului, un ienicer, anume Hamza, cu îndrăzneală au tăiat picioarele calului craiului, şi căzînd craiul jos, i-au tăiat capul, şi l-au rădicat într-o suliţă, care văzîndu-l oştile, s-au spăimîntat, şi au fugit; Iancul, încă s-au dus la ţara lui, la Ardeal; şi aşa au rămas turcii iar biruitori. Pe ieniceriul acela zic să-l fie făcut paşă, şi este să să crează. Pe Iancul l-au oprit Vădislav-vodă în ţara lui, pentru că-i făcuse oştile lui mare stricăciune ţărîi; ci pă urmă iar s-au împăcat, şi l-au slobozit. Iar sultan Murat au trimis pă fii-său Mehmet la Magnisiia, şi el au şăzut la Odriiu, şi, trecînd 3 ani, au murit, şi l-au dus dă l-au îngropat la Brusa, şi iar au venit fii-său Mehmet de au luat împărăţiia. În mijlocul acestor vremi, a domniei lui Vădislav-vodă, murind Alixandru-vodă, domnul Moldovii, i-au rămas doi feciori: Iliiaş, mai mare, care ţinea muiare pă sora crăiesii lui Vădislav, craiul leşăscu, şi Ştefan, cel mai mic, carii, avînd ceartă pentru domnie, cu ajutorul leaşîlor au apucat domniia, iar Ştefan au fugit în Ţara Rumînească, şi, cerînd ajutor de la domnu, s-au dus de au scos pă frate-său den scaun. Iliiaş-vodă iar nu să lăsa, ci iar venea, şi, pînă de 5 ori fără noroc, s-au întorsu în Ţara Leşască; decii, nici craiul nu vrea să-l mai lase, ci i-au dat o cetate şi hrană, pentru voia lui Ştefan-vodă, că-i scrisése. Iar pă urmă au venit la pace fraţii amîndoi, şi ş-au împărţit ţara: Ştefan-vodă au luat Ţara de Jos, cu Chiliia, Cetatea Albă şi altele; Iliiaş-vodă au luat Ţara de Sus, cu Hotinul, Suceava şi altele. Ci nu multă vréme au fost împăcaţi, că Ştefan-vodă fără véste au mers asupra frăţine-său Iliiaş, pre carele prinzîndu-l viu, l-au orbit, şi au rămas Ştefan-vodă singur la domnie, nu multă vréme. După aceasta avut-au război şi Huniiadi Ianoş cu turcii, în Ardeal, la un sat ce să chiamă Sentimbre, şi au biruit pre turci, perind mulţime de ei. Decii sultan Murat, văzînd atîta ocară ce s-au făcut, de i-au spart oştile ungurii în Ardeal, şi le-au făcut mare pagubă, au făcut şi mai mare gătire: şi singur Murat au mersu cu oştile la Beligrad; dar Huneadi Ianoş bine grijîndu-se, şi bine dînd război, au biruit pre turcu, şi Murat s-au întorsu cu ruşîne şi cu mare pagubă. 8. DOMNIIA RADULUI-VODĂ CEL FRUMOS, leat 6953 Stătut-au domnu Radul-vodă în urma lui Vădislav-vodă. Acesta au făcut mănăstirea Tînganul. După ce dar orbise Ştefan-vodă pe frate-său Iliiaş den Ţara Moldovei, iar Roman-vodă, feciorul lui Iliiaş, s-au suferit fapta făr’ de lege a unchi-său, ci au vorbit cu o seamă de boiari ai ţărîi, şi rădicîndu-se, au prinsu pre unchi-său Ştefan-vodă, şi i-au tăiat capul, şi au rămas Roman-vodă la domnie. Iar vără-său, Pătru-vodă, feciorul lui Ştefan-vodă, de frică au fugit la unguri; căruia fără zăbavă i-au dat Hunedi Ianoş (adecă Iancul-vodă, domnul Ardealului şi gubernatoriul Ţărîi Ungureşti) oşti, şi au gonit pe vără-său Roman-vodă. Roman-vodă, fiind seminţie lui Cazimir, craiul leşăscu, despre mumă, au năzuit acolo, de unde mare ajutoriu îi gătise Cazimir, să-i dea să-şi ia scaunul; dar Pătru-vodă (cu ce meşteşug, nu să ştie) au otrăvit pre Roman-vodă. Aceasta văzînd craiul, s-au întorsu îndărăt, că venise şi el la Leov. După acest Pătru-vodă, au domnit la Moldova Alexandru-vodă Iliiaş. După Alexandru-vodă, au domnit fie-său Bogdan-vodă, carele zic să fie bătut pă leaşi în 2 rînduri. După acesta au domnit Pătru-vodă Aron, carele, lovind fără de véste pre Bogdan-vodă, în răvărsatul zorilor, la un sat den jos dă Suceavă l-au prinsu, şi i-au tăiat capul. Decii au venit Alixandru-vodă, tatăl lui Bogdan-vodă, cu oaste, de s-au bătut cu Pătru-vodă, la Movile; dar fără noroc s-au întorsu. Acest Pătru-vodă zic că au legat bir să dea turcilor. Însă după dînsul s-au pus domnu Ştefan-vodă cel Bun, feciorul lui Bogdan-vodă, carele au venit cu ajutoriul Radului-vodă den Ţara Rumînească, şi bătîndu-se cu Pătru-vodă Aron în 2 rînduri, la Doljăşti pă Siret şi la Orbie, şi bătîndu-l dă amînduao rîndurile, în cea după urmă au prinsu pă Pătru-vodă şi i-au tăiat capul. Şi au rămas Ştefan-vodă la domnie. Carele era om viteaz, şi multe războaie au făcut cu turcii, cu ungurii, cu leaşîi, cu tătarîi, cu muntenii; nicicum nu să aşăza, şi norocul slijîndu-i, pre mai mulţi biruia. Era om nemulţămitor binelui ce au avut de la cinevaşi, precum au făcut şi cu Radul-vodă, domnul muntenescu, că cu ajutoriul lui au luat scaunul Moldovei, iar pă urmă au rădicat război şi asupra lui, şi, fără véste viind, i-au căutat Radului-vodă a fugi la turci, iar Ştefan-vodă au luat pe doamna sa, şi pre fiică-sa Voichiţa, pre carele o au luat lui doamnă. Fiind dar Laiotă Băsărabă lîngă Ştefan-vodă, mai dănainte vréme, şi viind pîrlej ca acesta, de fugise Radul-vodă den ţara lui, l-au lăsat Ştefan-vodă pă Laiotă domnu Ţărîi Rumîneşti. Carele în scurtă vréme bucurie au avut, că au venit Radul-vodă cu oaste turcească, şi l-au gonit, mergînd cu oştile pînă la Bîrlad, de prădat, au robit Ţara Moldovei foarte rău. În vremile acestea au murit şi Ioan Paliologul, împărat grecilor, şi strîngîndu-se fraţii lui: Costandin, Dumitru şi Thoma, dederă împărăţii lui Costandin. Iar Thoma şi Dumitru dederă împărăţia frăţine-său şi s-au dus la Peloponis, şi, împărţindu-l, au luat unul Lachedemoniia, altul au luat Corinthul, şi şădea fără grijă. Iar sultan Mehmet gîndi gînd rău asupra Ţarigradului, să-l ia. Ci întîi au zidit o cetate noao, mai sus de Ţarigrad, pe Marea cea Neagră, la care şi grecii le-a dat ajutoriu. După acéia au strîns păgînul oşti fără număr, pă apă şi pă uscat, şi făcînd mlte meşteşuguri şi năvăli cu multe vărsări de sînge, au luat Ţarigradul, la leat 6961, iar de la Hristos leat 1453, mai 29. Acolo au perit şi Costandin, împăratul grecilor, cu toţii boiarii lui. Cînd ar citi cineva pe Ghiorghe Franţi, istoricul, carele s-au şi întîmplat la luarea Ţarigradului, fiind şi logofăt mare al împărăţiei, şi au şi scris acestea pre amăruntul, mi să pare că nu ar fi făr’ de lacrămi, socotind nevoia ce au venit cetăţii şi cetăţenilor acelora: unde vaiete şi ţipete, plînsuri, dăspăriţiri unul dă altul şi altele ca acestea. În vremile acestea Ştefan-vodă de la Moldova, văzînd că Radul-vodă au venit cu turcii şi au scos pă Laiotă-vodă şi l-au gonit, nu s-au îngăduit, ci au cerut ajutor de la leaşi, şi au venit de au scos pre Radul-vodă, şi au aşăzat pre Laiotă-vodă la scaun. În vremile acestea ce s-au luat Ţarigradul, Huneadi Ianoş au arsu toată Ţara Nemţească, pentru coronă, ca să o ia de la nemţi, fiind ales gubernatoriul Ţărîi Ungureşti şi prinţep Ardealului. După acéia n-au tecut multă vréme, ci au murit la Zemlin, lăsînd mare nume de multe vitejîi ce făcuse cu turcii şi cu nemţii. Deci, în urma lui au rădicat ţara craiu de Huneadi Mateiaş. 9. DOMNIA LUI LAIOTĂ-VODĂ BASARAB, leat 6968 După ce au domnit Radul-vodă ani 15, au luat domniia Laiotă Băsărab. Zic să fie domnit şi el ani 16. Carele, au închinat ţara turcilor, să dea haraci. Alte lucruri făcute dă dînsul nu să găsescu scrise de nimeni. Huneadi Mateiaş, craiul ungurescu, au luat corona crăiască, care o luase Frideric, împăratul nemţescu, şi o ţinuse 24 de ani la el. Iar sultan Mehmet, împăratul turcescu, s-au dus la persi de s-au bătut cu Huzun Hasan, la care război au fugit Huzun Hasan, şi au luat mulţi robi, agemi, de i-au dus la Ţarigrad. Iar şi den oastea lui au căzut mulţi oameni mari: unul au fost beilerbei al Anadolului, carele au fost fecior lui Ghidu Paliolog, grec turcit. Cu vineţenii încă au făcut război, şi pă uscat, şi pă mare. Atuncea au luat Evripul, cu sabiia, şi i-au tăiat tot norodul, den 12 ani în sus. Şi alte multe cetăţi au luat păgînul. Împăratul turcescu au trimis să bată pă Ştefan-vodă cel Bun al Moldovii, iar domnul au tăiat toată oastea turcească, numai au scăpat turcii carii dusése robii înainte. 10. DOMNIA LUI ŢEPEŞ-VODĂ leat 6985 După Laiotă-vodă, au venit domnu Ţepeluş-vodă, carele au avut război cu Ştefan-vodă, den Ţara Moldovei, şi au biruit pă Ţepeluş, şi prinzîndu-l, i-au tăiat capul, şi i-au luat ţara, dă o au stăpînit Ştefan-vodă pen multă vréme. Întru această vréme Batăr Iştvan, prinţepul Ardealului, cu Chineş Pal, au avut război cu turcii, în cîmpii ce le zic Chenier, şi au perit 30.000 de turci şi 8.000 de unguri; însă atunci au fost biruinţa a ungurilor. Şi Mateiaş, craiul ungurilor, au luat Beciul de la nemţi cu foame, şi, acolo, în Beci fiind, au murit, şi zic că în zioa ce au murit Mateiaş craiul în Beci, întru acea zi, toţi leii ce-i avea la Buda s-au omorît unul pre altul. Întru aceste vremi, au luat sultan Mehmet Crîmul, carele şi Cafa să numéşte. În vremile acestea, au murit şi sultan Mehmet, şi în locul lui s-au pus fii-său, Baizit al doilea. Acesta avea frate, carele îl chiema Gem-sultan, şi s-au dus în Eghipet, cerînd ajutor împotriva frăţine-său, dar nu i-au dat; apoi de acolo s-au dus la Ţara Frîncească. Ci Baizit au scris vineţenilor să facă meşteşug să-l omoare. Şi au găsit vineţenii om al lor, carele ştia limba hărăpească, şi l-au trimis de s-au împrietenit cu Gem-sultan, şi, pen multă vréme ce au fost cu el, au găsit pîrlej, şi l-au otrăvit. Iar frîncul, viind la sultan Baizit, multe daruri au luat; dar şi el într-o noapte s-au aflat mort, mescîndu-i şi lui cu acel păhar, cu carele au mescut şi el altora. În mijlocul vrémilor acestora, au trimis împăratul turcescu pre Hadîm-paşa cu oaste în Ţara Rumînească, dar acolo au perit şi paşa, şi oastea lui. Şi iarăşi turcii călcînd Ţara Moldovii, au luat cetăţile lui Ştefan-vodă: Chiliia, Cetatea Albă, leat 6991; dar Ştefan-vodă, neîngăduindu-se, au mersu cu putere mare şi şi-au luat cetăţile înapoi. 11. DOMNIIA LUI VLAD-VODĂ CĂLUGĂRUL, leat 7001 După stăpînirea lui Ştefan-vodă în cîtăva vréme aicea în Ţara Rumînească, s-au rădicat domnu Vlad-vodă Călugărul, carele au domnit 3 ani. Sultan Baizit, împăratul tucilor, au mersu la Ţara Moldovei de au luat Cetatea Albă, Chiliia şi alte locuri carele le luase moldovenii de la turci mai nainte. În care vremi fiind domnu la Molodva Ştefan-vodă n-au îndrăznit să iasă de faţă, avînd oaste puţină, ci au trimis la leaşi să-i dea ajutoriu; ci, pînă a veni ajutoriul, turcii şi-au făcut treaba, şi s-au dus la Ţarigrad. La această oaste turcească, au luat într-ajutor turcul şi pă Vlad-vodă cu oştile lui den Ţara Rumînească; pentru care lucru Ştefan-vodă multă părére rea au avut pă Vlad-vodă. 12. DOMNIIA RADULUI-VODĂ, FECIOR LUI VLAD-VODĂ, leat 7004 Stînd la domnie Radul-vodă, în urma tătîne-său Vlad-vodă, au făcut Mănăstirea den Deal, frumoasă, şi o au înzestrat cu moşîi bune, şi cu altele de toate. Acesta au trimis de au adus pe Nifon patriiarhul, pre carele turcii îl mazîlise, îl surgunise, şi, viind aicea în ţară, multe învăţături sufleteşti învăţa, şi îndrepta bisérca, pentru că era rumînii proşti, atît vlădicii, episcopii, cît şi popii, şi toţi ceilalţi. Ci dar, scandălisîndu-se cu Radul-vodă, pentru un lucru făr’ de lége ce au făcut Radul-vodă, de au făcut pă un boiar, anume Bogdan (pre carele îl iubiia), de ş-au lăsat muierea, şi i-au dat domnul pre o sor-a lui, de care neîngăduind Nifon patriiarhul fu gonit den ţară. El încă, ieşînd den Tîrgovişte, şi-au scuturat papucii de prah, şi l-au afurisit pe domnu (cum s-au şi aflat după moarte), carele căzînd în boală groaznică, au murit, şi l-au îngropat la Mănăstirea lui den Deal, în mormînt, carele şi-l gătise el, cioplit în piatră, cum să véde. Şi au domnit ani 15. În domniia Radului-vodă, au avut Ştefan-vodă moldoveanul război cu Hroiot, pă Siret, la Şchiei, şi biruindu-l, l-au prinsu viu, şi i-au tăiat capul. Iar şi Ştefan-vodă, căzînd după cal, l-au vrut prinde vrăjmaşîi. Au mai avut acest Ştefan-vodă şi alt război: cu Albert, craiul leşăscu, la codrul Cozminului; şi foarte rău l-au bătut, şi mulţi leaşi au perit. Şi, ducîndu-se oştile lui Ştefan-vodă în Ţara Leşască, au arsu, au prădat, au robit – şi Podolia, şi pă dîn sus dă liov, multe miluri de pămînt. Şi multe războaie au avut Ştefan-vodă, ţiind ţara cu sabia în 47 de ani, şi, ca un om, au murit; şi s-au pus în locul lui fie-său Bogdan-vodă cel orbu. Scriiu unii că fiind un boier den Moldova, anume Roman Pribeagul, şi cerşînd oaste de la Radul-vodă, s-au dus de au prădat toată Putna, locul Moldovii. După acéia, Bogdan-vodă, vrînd să-şi întoarcă paguba ce-i făcuse Radu-vodă, au strînsu oaste şi au întrat în Tara Rumînească, şi au prădat Rîmnicul, şăzînd la Rătezaş zece zile; acolo l-au întîlnit sol de la craiul ungurescu (numele solului: Maximiian călugărul), fecior de despot, den sămânţa împăraţilor greceşti; carele rugînd pre Bogdan-vodă, i-au împăcat cu Radul-vodă; şi s-au întorsu Bogdan-vodă la ţara lui. 13. DOMNIIA MIHNII-VODĂ leat 7017 După moartea Radului-vodă, era price între boiari pentru domnu, pă cine ar pune; însă în cea după urmă au rădicat cu voia tuturor pă Mihnea, feciorul Dracii armaşul den Măneşti. Carele, luînd putére la mînă, multe răotăţi au făcut: boiarii îi omora, îi munciia, avuţiile le lua, cu jupînésile, cu fétele lor să culca, dejdi multe punea asura ţărîi; cît, neputînd suferi, s-au rădicat o seamă de boiari, cu banul Barbul Craiovescul, şi cu fraţii lui, şi cu alt neam al lui, şi au pribegit în Ţara Turcească. Care, făcînd jalbă la împăratul de răotăţile ce le făcea Mihnea-vodă, l-au mazîlit, şi au pus în locul lui pă Vlad-vodă, fratele Radului-vodă. Iar Mihnea-vodă, pînă a să mazîli, daca pribegiră boiarii, au trimis de le-au prădat casele; şi le-au sfărîmat pînă în pămînt, şi nu numai casele, ci şi biséricile, şi mănăstirile lor, şi slugile, şi egumenii, era slutiţi de dînsul şi căzniţi. În zilele acestui domnu, al doilea Baizit-împărat au trimis oaste la Caramaniia, cu gineri-său Hersi-ogli; carele, avînd război, l-au prinsu caramanlîii viu. Şi, făcîndu-se pace între dînşii, l-au slobozit. Şi iar într-aceste vremi s-au făcut mare cutremur, cît la Ţarigrad au căzut geamiuri, biserici, case, de au omorît mulţi oameni. Bogdan-vodă den Moldova, cerînd de multe ori de la craiul leşăscu să-i dea pă Elisafta, soru-sa, să-i fie doamnă, şi, nevrînd muma fétei şi fata, pentru că auzise că este grozav, şi orbu de un ochiu, iar Bogdan-vodă au strînsu oastea Ţărîi Moldovii, şi, întrînd în Ţara Leşască, mare pradă şi mutlă pagubă au făcut, ajungînd pînă la Liov. Craiul încă, strîngîndu-şi oastea, au trimis pe Cameneţchi de au prădat Moldova jumătate. Decii craiul ungurescu au întrat la mijlocul lor, de i-au împăcat. Întru aceste vremi, şi muma lui Bogdan-vodă, doamna lui Ştefan-vodă, fata Radului-vodă, den Ţara Rumînească, dentru această lume s-au petrecut. După Ivan, marele cneaz moscalilor, au stătut stăpîn fie-său Vasilie Ivanovici, carele au fost născut den greacă, anume Sofiia, fata Tomii Paliologul, despotul de la Moreia (adecă Peloponisului). Acesta cu putere mare au luat cetatea Smolensca, care o stăpînea leaşîi, léfténii, şi multe războaie au luat Kazanul, carea iaste împărăţie tătărască, şi pentr-alte locuri au lăţit şi stăpînirea lui. Apoi, văzîndu-se că iaste cu noroc, au început a să numi împărat; şi de atunci încoace toţi stăpînii Moscului să numescu împăraţi. Iar mai nainte de să numiia cnezi (adecă duxi), ce să cheamă rumâneşte domnu, precum vecinii lui: leaşîi, sfeţii şi alţii, cum nemţii, franţozii şi alte limbi, toţi pînă acum îl numescu dux Moscovie; iar nu imperator; precum el să numeşte. 14. DOMNIIA LUI VLAD-VODĂ CEL TÎNĂR, leat 7018 După ce au mazîlit turcii pă Mihnea-vodă, pentru răotăţile lui cele cumplite, fiind boiarii la Poartă, cum s-au zis mai sus, le-au domnu pă Vladul-vodă, fratele Radului-vodă. Carele, trecînd cu oşti Dunărea, au dat o seamă dă oaste lui Neagoe, vătaful dă vînători, carele era nepot [lui] Barbul Craiovescu, feciorul Pîrvului; iar aşa îl numiia că este fecior de domnu. Şi mérse la mănăstire la Cotmeana, unde era fecior[ul]Mihnii-vodă, Mircea, şi, lovindu-l fără véste, noaptea, au scăpat numai el cu o slugă a lui, Stoican, pă o fereastră, iar oştile s-au răsipit. Deci Mircea, fugind de tat-său, şi spuindu-i patima, s-au rădicat şi au fugit în Ţara Ungurească. Iar Vlad-vodă au şăzut în scaun, şi, viind ţara, i s-au închinat, şi să bucura că-i mîntuise Dumnezeu de Mihnea-vodă cel Cumplit. Ci nu multă vréme au trecut, şi au venit Mihnea-vodă, cu oaste de la unguri, şi s-au bătut cu Vlad-vodă; ci s-au întorsu ruşinat la Sibii. Acolo întîmplîndu-se un viteaz, om de ai Vladului-vodă, anume Dumitru Iacşîci, întîlnindu-se cu Mihnea-vodă, într-o ulicioară strimtă şi întunecată, carea iese despre biserica cea mare săsească, au scos şpaga, şi l-au jungheat. Deci Iacşîci s-au suit în turnul cel nalt, şi pre ferestri striga: să ştie tot omul că au omorît pă Mihnea-vodă. Iar un slujitor de ai Mhinii-vodă, cu o puşcă ghintuită, l-au dibuit şi l-au lovit în cap, şi aşa s-au sfîrşit şi Dumitru Iacşîci. În zilele acelea, şi Bogdan, carele s-au zis mai sus luase pă sora Radului-vodă şi a acestui Vlad-vodă, fără lége, şi-l afurisise Nifon patriiarhul, era mare boiar la cumnată-său Vladul-vodă, şi aţîţa pre domnu cu mînie asupra Craioveştilor, zicînd că neagoe este fecior de domnu, şi-l vor scoate den domnie. Ci Vlad-vodă, strîngînd pă Craioveşti, le-au dat lege să jure că nu este fecior de domnu Neagoe; şi, neputînd jura, să-i taie nasul, sau să-i scoaţă ochii, după îndemnarea lui Bogdan. Dentr-aceasta viind scandela între dînşii, s-au sculat acei boiari, şi s-au dus la paşa, de s-au jăluit de Vlad-vodă. Paşa au venit cu oaste; Vlad-vodă încă s-au gătit de război, şi s-au bătut la Văcăreşti, den jos de Bucureşti şi, bătîndu-l, l-au şi prinsu viu, şi i-au tăiat paşa capul, supt un păr în Bucureşti. Trupul lui l-au dus la mănăstirea frăţine-aău, la Deal, de l-au îngropat lîngă frate-său Radul-vodă, domnind ani 2. Şi în locul lui au pus pă Neagoe, vătaful de vînători, carele al doilea Băsărabă să numéşte. Întru aceste vremi, s-au fost sculat un pers, anume Şahculi, cu oaste, de au venit pînă la Caramaniia; care auzind Baizit-împăratul, au trimis oaste (că el era bolnav de durori) cu Ali-paşa, ci l-au ficlenit caramanlîii, de l-au bătut Şahculi şi au perit acolo şi paşa. Sultan Baizit, auzind acestea, şi fiind neputincios, au socotit să dea împărăţiia lui Ahmat, fie-său, că avea mulţi feciori, cărora le împărţise locuri, dă şădea în odihnă. Ci au poruncit lui Ahmat de au venit pe taină la tat-său; ci inicerii şi altă curte pre acesta nu-l vrea. Iar fie-său, sultan Selim, auzind că va să dea împărăţiia frăţine-său, lui Ahmat, fiind şi ginere hanului tătărăscu, i-au cerut tătari ajutoriu, şi, cu oastea lui ce avea, au venit pe la Cetatea Albă, pe la Chiliia, pe la Baba, şi s-au dus la Ţarigrad, cu sabiia să ia împărăţiia de la tată-său. Ci tat-său, cum era aşa bolnav, au ieşît cu oastea la Sirtchioiu, şi, împreunîndu-se oştile, den care, unde şădea bătrînul, au făcut semnu oştilor, şi au dat mare năvală, cît de ar fi vrut, ar fi prinsu pe Selim, şi l-ar fi şi omorît; dar n-au vrut, ci i-au dat cale, şi au fugit; şi oştile lui Selim fugea pen păduri, pen văi, ca vai de ei, muncind să să ascunză. Iar Selim, scăpînd pînă la Mudiia, au întrat într-ocorabie, şi au ieşît la Varna. Iar bătrînul, tată-său, întorcîndu-se la Ţarigrad, au prinsu pe toţi boiarii lui, carii era ficleni, de îndemna pă fie-său Selim la acestea, şi i-au omorît. Sultan-Selim, pierzînd oştile şi toate ce au avut, s-au dus la Crîm, la socru-său. Iar inicerii şi altă curte, avînd poftă să facă oşti spre răsărit, pentru dobînda lor, şi ştiind pe Selim că este bun ostaş, l-au cerut de la tat-său, să-l aducă, să-l trimiţă în oaste; dar nu vrea bătrînul. Iar inicerii i-au răspunsu, că, de nu va vrea, îl vor omorî şi pe el, şi Ţarigradul îl vor prăda – pentru că toţi iubiia pre Selim, cît şi copiii pomenea numele lui Selim. Întru aceste întîmplări, veni şi sultan Curcut, iar fecior al lui Baizit, şi, întrînd la tată-său, i-au zis: „Ştii că după ce au murit moşu-mieu, nefiind tu la scaun, pe mine m-au rădicat împărat la scaun; iar, daca ai venit şi ai poftit scaunul, ca unui părinte ţi l-am dat, de voie, iar nu de nevoie. Acum iar mie să cade să mi-l dai. “ Care şi tată-său vedea dreptatea, dar nu avea ce să facă, de vréme ce toţi fraţii poftea împărăţiia, iar mai vîrtos Selim, că cu sila vrea să o ia. Care au şi făcut, avînd ajutor pe toţi ienicerii şi maghistanii porţii împărăteşti. Deci pe Curcut iar l-au trimis cu neşte nădejdi la Magnisiia, unde avea arpalîc să şază. Iar tată-său Baizit, de nevoie au trimis de au chemat pe fie-său Selim. Care viind lîngă Ţarigrad, toţi maghistanii au mersu de i s-au închinat lui ; apoi şi el au venit de au sărutat mîna tătîne-său; însă tată-său cu acel gînd era: să-l trimiţă cu oşti împotriva frăţin-său, lui Ahmat; care să grătiia cu putére mare să vie să ia împărăţiia, de vréme că zicea vizirii că nu vor merge împotriva stăpînului cu oaste, ci să dea oştile lui Selim, că i să cade să să bată: fecior de împărat cu fecior de împărat. Cu acest meşteşug supţire făcură pe Baizit de aduse pre Selim, pre carele îl iubiia; ci dar, daca au venit Selim şi s-au împreunat cu tat-său, şi, ieşînd afară, au strîns meghistanii, şi l-eau zis: „Duceţi-vă de ziceţi tatîne-mieu să-mi dea cu voie împărăţiia; că, de nu, voi să vă taiu capetele voastre“. S-au dus vizirii şi i-au zis. El nu vrea, şi-l blestema; dar, bolnav fiind, nu avea altă putere, fără numai blestema. Iar au mai zis vizirii: „Ne rugăm să dai acéia ce-ai pierdut, ca să nu perim“. Şi aşa de nevoie au zis: „Să fie“. Şi au început telalii a striga pe uliţe: „Selim-împărat, tot omul să ştie“. Tat-său de necazu au ieşît den Ţarigrad, să să ducă la Odriiu, să să odihnească; ci pe cale au murit. Unii zic pentru că era bolnav şi necăjît; alţii zic că fie-său Selim l-ar fi omorît; care să şi poate créde, după faptele lui céle cumplite ce au făcut mai pă urmă; că pe toţi fraţii lui ce era 5, 6, lîngă împărăţie, i-au omorît. Aşijderea şi pe neşte nepoţi de fraţi, pe unii i-au omorît, pe alţii i-au izgonit la persi, pe alţii la Misir; pentru care multe războaie au făcut cu persii, şi cu sultanul den Misir, care mai pă urmă să vor scrie. Lîngă acestea, luînd Selim împărăţiia, frate-său Ahmat, gătind oaste multă, cu care să nu-i fie putut sta Selim înainte măcar un ceas, dar, norocul lui Selim slujîndu-i, într-alt chip au venit lucrurile; că, avînd Ahmat pe unii den viziri prieteni, cu caruu avea înţelegere, le-au fost trimis Ahmat cărţi ca să ştie că vine, şi cére răspunsu, ce oşti are frate-său Selim, şi sînt den ieniceri, şi den alţii cu ei la vorbă. Care cărţi prinzîndu-le Selim, au trimis de au omorît pre acéia la care era scrise cărţile, şi le-au luat inélele, şi au scris alte cărţi Selim, ca de la prietenii lui Ahmat, şi le-au pecetluit cu inélele lor, în care scriia: „Nu trebuie să vii cu oaste multă ca să zăboveşti, ci cu puţină, că frate-tău Selim n-are nici o gătire, şi mai vîrtos că cei mai mulţi ai oştilor ţin cu noi, ci vino salt, că de vei veni cu greotate, va prinde véste, şi să va găti; şi atunci îţi va fi mai cu greu“. Şi le-au trimis cărţile. Ahmat, văzînd peceţile, au crezut, şi au ales cîtăva oaste sprintenă, şi s-au dus degrab. Acolo Selim era gătit bine, şi, făcînd război (măcar că avea Ahmat oameni puţini) iar cu mare nevoie l-au biruit, şi l-au şi prinsu pă frate-său, Ahmat, şi l-au omorît pă el, şi pă doi feciori ai lui. La frate-său Curcut, la Magnisiia încă, au trimis să-l aducă; şi s-au rugat aducătorilor să-l lase să meargă la frate-său, gîndind ca doar va face cu vorba să nu-l omoare, că era om foarte învăţat la toată filosofiia. Dar nu l-au îngăduit, numai au scris într-o carte neşte cuvinte duioase, şi au zis să le dea frăţine-său; şi, după ce l-au omorît, au dat cartea, care, daca au văzut, zic istoricii, că au plînsu. Şi poate-fi ca corcodelul să-i fie fost plînsul, pînă au omorît şi pe ceialalţi fraţi şi nepoţi, de n-au rămas nici unul, fără numai el singur; şi măcar că au scris Curcut cuvinte filosifeşti duioase, ci la răi şi la cumpliţi nu trec filosofiile şi învăţăturile.  15. DOMNIIA LUI NEAGOE-VODĂ BASARAB, leat 7020 Acest Neagoe-vodă au fost fecior Pîrvului vornecul, nepot de frate banului Barbul Craiovescul. Carele, luînd domniia, multe bunătăţi spun să fie făcut, şi aicea în ţară, şi pe la Ierusalim, la Sfetagora, mile şi mănăstiri pe acolo au dres, au înnoit, şi aicea în ţară 2 mănăstiri mari au făcut: una, Mitropoliia den Tîrgovişte, alta, mănăstirea den Curtea de Argeş; care potrivă nu avea în toată lumea, mi să pare, în meşteşugul lucrurilor ce să vad, pe den afară de piatră cioplită peste tot, şi cu flori săpate peste toate pietrile şi toată bisérica; ce sînt atîtea sute dă flori nu să află doao flori să să asémene una cu alta. În scurte cuvinte, în lume nu să va afla alta ca aceasta; fericit cel ce au făcut-o, fericiţi cei ce au lucrat-o: vrednici sînt dă laudă. Dentr-această zidire să cunoaşte acest Neagoe-vodă că au fost cu frica lui Dumnezeu; că nu ş-au cruţat avuţiia, ci o au cheltuit întru slava lui Dumnezeu, făcînd această mănăstire cu mare chieltuială. Alta, să cunoaşte că au fost şi om înţelept, şi după lucrul mănăstirii; că, toate cîte au făcut acolo, sîntu cu bună rînduială: cine va mérge să vază, să va mira. Şi după pacea ce au avut ţara în 9 ani ce au domnit – că cu toţi vecinii au fost împăcat. Şi dentru acestea să cunoaşte că au fost om temător de Dumnezeu. (Că, în zilele Radului-vodă, carele au făcut Mănăstirea den Deal, fiind Nifon patriiarhul mazîl, şi gonit de turci aicea în ţară, scandalisindu-se cu Radul-vodă, cum s-au scris la domniia lui), acest Neagoe-vodă, fiind la domniia Radului-vodă vătaf de vînători, foarte căuta, miluia, grijiia pe Nifon patriiarhul; de la care mare blagoslovenie au luat. Însă, după cu au trecut mulţi ani, şi luînd Neagoe-vodă domniia, şi ştiind de Radul-vodă că iaste afurisit de Nifon patriiarh, vrînd să facă bine să-l dăzlege, au trimis la Svetagora boiari cu cărţi, la părinţi, ca să aducă pă Nifon patriiarh, ce murise mai nainte; şi, dăzgropîndu-l, l-au adus întreg aicea în ţară. Înaintea căruia i-au ieşît şi domnul cu gloatele, şi l-au adus cu cinste în Tîrgovişte, după acéia la Mănăstirea den Deal, unde era mormîntul Radului-vodă; şi au pus moaştele sfîntului pă mormîntul lui, şi, adunîndu-se vlădicii, episcopii, egumenii, preoţii, cît era destul, şi au făcut slujbe în bisérică, bdenii şi altele. Şi, cînd au fost într-o noapte la bdenie (o doamne, cît sînt lucrurile tale de minunate!), s-au făcut un trăsnet, şi s-au spart piatra după mormîntul Radului-vodă, precum să véde pînă în zioa de astăzi, şi den trupul sfîntului au început a cură un izvor de apă, de au întrat în mormîntul Radului-vodă, şi i-au spălat tot trupul lui cel grozav, şi au rămas curat şi iertat. Întru acea noapte, după ce au ieşît toţi de la bdenie, şi vrînd să să odihnească puţîn, zic să fie venit în vis Radul-vodă la Neagoe-vodă, de i-au mulţămit de binele ce i-au făcut, de au adus pă sfînt şi au luat iertăciune. Întru acele zile, luînd Neagoe-vodă domniia, iar Bogdan cumnatul Radului-vodă, de carele s-au zis mai sus, temîndu-se de Neagoe-vodă, au vrut să fugă, dar n-au putu scăpa, că l-au prinsu şi, aducîndu-l la domnu, pentru avuţiia lui şi domnească, să o spuie, l-au muncit foarte, pînă l-au omorît. Adus-au Neagoe-vodă şi o icoană den Ţarigrad, chipul domnul Hristos; care un ovrei au dat cu un cuţit în chipul domnului, şi au ieşît sînge. Să véde semnu şi pînă astăzi în icoană – că iaste la Argeş, la mănăstirea sa; leat 7023. America, lumea cea noao, o au aflat Criştov Culumbul, călugăr frîncescu, cu cheltuiala şpaniolului; care au fost neştiută de noi, şi lumea noatră de ei neştiută. În domniia lui Neagoe-vodă, au întrat hanul tătărăscu în Ţara Leşască, de au robit Litva, pîn’ la Vilna. Aşîjderea şi feciorul hanului într-acea vréme au prădat Ţara Moldovii foarte rău, şi Bogdan-vodă au trimis pe un hatman al său, cu vreo mie de oameni, şi la întorsul tătarîlor i-au lovit, şi vitejaşte s-au bătut, dar n-au folosit hatmanul nimic, fiind puţini, şi încă cu pagubă mare s-au întorsu, că ş-au pierdut şapte sute de oameni. Întru aceste vremi, s-au pogorît den Ţara Ungurească un Trifăilă, ce să numiia fecior de domnu, cu oaste asupra lui Bogdan-vodă; ci, ieşîndu-i înainte la Vaslui, şi, dînd război, ş-au pierdut Trifilă războiul şi capul; că l-au prinsu viu şi i-au tăiat capul. În zilele lui Neagoe-vodă şi a lui Bogdan-vodă den Moldova, s-au arătat un semnu mare şi minunat spre cer, chip de om, şi cîtăva vréme au stătut, şi au perit. Aşîjderea s-au făcut mare cutremur tot într-acea lună ce s-au făcut semnu acela spre cer, şi Bogdan-vodă den Moldova au murit, leat 7025, la Huşi, şi l-au îngropat la mănăstire, la Putna; multe războaie cu biruinţă au făcut. Şi în urma lui stătut domnu Ştefan-vodă cel Tînăr, fecior lui Bogdan-vodă, nepot lui Ştefan-vodă cel Bun; leat 7025. Luter Marton, pentru pizma papii ş-au lăsat legea şi au învăţat legea ce ţin acum luterii, la Vitemberga, şi la alte părţi. Aceşti domni, Neagoe-vodă den Ţara Rumînească şi Bogdan-vodă den Moldova, au legat haraci la turci, de vréme că au cunoscut că într-alt chip nu să vor odihni – fiind împărat turcesc Selim. Întru aceste vremi, Selim–împăratul s-au dus la persi, asupra lui şah Ismail; care, avînd vrajbă între dînşii pentru stăpînire, au găsit Selim vréme de i-au luat multe locuri şi cetăţi, anume: Cara-Hemit, Braimburt şi Tevrizul, unde şi război mare s-au făcut, cît de oameni; că persii sînt iscusiţi la arce şi la suliţă, iar turcii, avînd tunuri, puşci, şi sunet făcînd mare la slobozitul lui, şi fum, caii persilor, nefiind obicinuiţi cu sunetul puşcilor, să speriia şi fugiia; şi, dentr-această pricină, ş-au pierdut persii războiul, şi s-au întorsu sultan Selim cu izbîndă la Ţarigrad. Şi pe muierea lui şah Ismail, împreună cu alte muieri, le-au prinsu, şi le-au adus la Ţarigrad. Iar multă nevoie au pţit pă cale; că au flămînzit, şi ei, şi caii lor; cît mulţi turci, şi den cei mari, au venit cu boi pîn’ la Ţarigrad. Daca au venit sultan Selim cu izbîndă, cum s-au zis, au omorît pă cumnatu-său Schender-bei şi pe bostangi-baş, şi pe cazescher, care fusése mai nainte nişangi, şi pre alţii mulţi, zicînd că ei au fost pricina de s-au rădicat ienicerii, de-au făcut atîta réle în Ţarigrad. După acéia s-au dus La Odriiu să să odihnească, şi fii-său, lui sultan Suliman, încă i-au dat Magnisiia, să o aibă pentru hrană; care, ducîndu-se acolo, petrecea împărătéşte. Deci sultanul Selim n-au zăbovit mult, ci iar au rădicat oşti asupra sultanului de la Misir (adecă Eghiptul), şi întîi au luat Turcmeniia, a lui Anatovla, carele după moartea lui au fost lăsat feciori, nepoţi, stăpînitori Turcmeniei, şi, avînd între dînşîi vrajbă de împărţeala pămîntului, au aflat vréme sultan Selim, şi li-au coprinsu toată ţara; pă unii bătîndu-i, alţii închinîndu-se de voie. După aceasta, s-au dus la Misir, şi multe şi înfricoşate războiae au avut cu sutanul Misiriului. Dar, slujînd norocul lui Selim totdeauna, au biruit şi atuncea şi prinzînd pe sultanul Misiriului viu, cu multe cazne l-au omorît, şi au luat Misiriul, Halepul, carele s-au chiemat, Damascul, şi toată ţara Eghipetului. Scrie un istoric pă amăruntul toate războaiele şi meşteşugurile ce făcea de război, şi unul şi altul, de care vitejaşte zice că s-au bătut sultanul Misiriului, cît de multe ori să speriia Selim pînă la moarte, dar ficlenindu-l oamenii lui, şi boiarii lui cei mai mari, dentru carii au fost Caiar-bei şi Calengea, şi alţii mulţi, carii, fugind la Selim, îi spunea meşteşugurile ce făcea, şi alte gătiri ce avea sultanul Misiriului; de care luînd ştiinţă sultan Selim, de céle réle să păziia, şi la céle ce era lesne să îndîrja, şi să nevoia, şi aşa au biruit den ficleşugul lor. Deci, pe acei doi boiari mari, ficleni, au pus Selim pă unul la Misir, pe altul la Halep, mai mari, şi i-au încredinţat cu jurămîntul, să-i fie în dreptate, şi el s-au întorsu la Ţarigrad cu biruinţă; leat 7028. Întru acéste vremi ale lui Neagoe-vodă, fiind Ştefan-vodă cel Tînăr la Moldova domnu, au întrat un sultan anume Albu, cu tătari în Moldova, dă prăda, iar Ştefan-vodă strîngîndu-şi oştile, au trimis pă Petre vornecul cu oşti pă Prut, încătro era tătarii, şi au potrivit de i-au lovit în răvărsatul zorilor pe tătari, şi foarte rău i-au bătut; cîţi au scăpat de sabie, de apa Prutului n-au scăpat, ci s-au înecat; şi toate prăzile şi le-au întors moldovénii; la leat 7029. . Turcii au luat Beligradul turcescu, fiind împărat Selim; care întorcîndu-se la Ţarigrad cu bucurie, în scurtă vréme s-au bolnăvit şi au murit, şi în locul lui s-au pus fie-său Suliiman. Iar, cînd au fost leat 7029, s-au pristăvit şi Neagoe-vodă, domnul rumînilor. Şi în urma lui au fost multă gîlceavă pentru domnie, că feciorii lui Neagoe-vodă, Theodosie şi altul, au fost mici, rămaşi cu muma lor Dospina. Ci o seamă de boiari au rădicat domnu pă Preda, ce zic să fie fost frate lui Neagoe-vodă. Iar pribegii ce au fost în domnia lui Neagoe-vodă, pribegiţi în Moldova, auzind poftita de dînşîi, de moartea lui Neagoe-vodă, au venit în ţară, şi împreună cu buzăienii, au rădicat pe alt domnu, pă un Radul-vodă Călugărul, şi au mesu de s-au bătut cu Preda, ce era cu céialaltă ceată de boiari; şi, nesosit încă fiind Mehmet-bei cu turcii ce venia ajutor Predii, dînd război amînduoa cétele de boiari, cu domnii ce-şi rădicase ei au fost biruinţa Radului-vodă, iar Preda au pierdut şi războiul, şi capul, că au perit în război. Şi un boiar, anume Datco, încă au perit atuncea. Războiul au fost la Tîrgovişte. După acéia, iată că soséşte şi Mehmet-bei cu turcii; căruia ieşînd înainte Radul-vodă Călugărul, s-au bătut amînduao oştile, şi au biruit Mehmet-bei, şi au prinsu pre Radul-vodă viu, şi l-au trecut Dunărea. Acolo fiind şi Bădica comisul, văr primare cu Preda, au cerşut voie de la Mehmet-bei, de au tăiat capul Radului-vodă. Şi Mehmet-bei, dar, fiind la Tîrgovişte, încă pînă a nu tréce la Nicopoia, au trimis turrci de au robit pă buzăieni şi au prădat tot judeţul acela, pentru rădicarea Radului-vodă Călugărul, ce-l rădicase ei domnu cu boiarii pribegi. Întru aceste turburări ce era între boiarii ţărîi, găsind vréme Mehmet-bei, au scris la Poartă de au cerut domniia ţărîi, zicînd că-l poftéşte ţara, şi i-au şi dat domniia. Ci, auzind capichehaielile de la Poartă, au trimis degrabă de au dat de véste boiarilor ţărîi, de acest lucru ce să face, ca să se facă ţărîi domnu turcu. Deci, boiarii, auzind aceasta, s-au unit toţi, şi s-au împăcat, şi s-au rădicat domnu, cu voia tuturor, pă Radul den Afumaţi, carele, zic, să fie fost ginere lui Neagoe-vodă. Şi strîngîndu-şi oştile, au ieşît întru întimpinarea lui Mehmet-bei , ce venea cu steag de la Poartă să fie el domnu; şi s-au lovit oştile la sat la Glubavi, şi l-au biruit pă turc, şi au fugit peste Dunăre; şi Radul-vodă au rămas domnu în ţară. Iar doamna lui Neagoe-vodă şi Theodosie, fie-său, ducîndu-se la Ţarigrad, acolo au murit, şi ia, şi feciorii ei. 16. DOMNIIA RADULUI-VODĂ GINERILE LUI NEAGOE-VODĂ, leat 7030 După ce puseră boiarii domn pe Radul-vodă, şi s-au bătut cu Mehmet-bei la Glubavi, şi l-au biruit pe turc, şi au fugit peste Dunăre, şi Radul-vodă au venit la scaun în Bucureşti, au mai făcut Mehmet-bei şi altă gătire, de au venit asupra Radului-vodă. Deci Radul-vodă încă s-au gătit, şi i-au ieşît înainte la sat la Clejani, şi acolo lovindu-se oştile, dentîi au înfrînt ai noştri pe turci, iar apoi, îndreptîndu-se păgînii, au biruit pe Radul-vodă, şi au perit şi un boiar mare, Benga. Deci, văzînd Radul-vodă această nenorocire, cu cîţi boiari şi oameni scăpase, s-au dus în Ţara Ungurească, de ş-au mai făcut oaste, şi au cerut şi ajutoriu de la Ludovic, craiul ungurescu, şi cu bună gătire au venit asupra lui Mehmet-bei; care, după biruinţa ce făcuse păgînul, pusése subaşi pen toate oraşăle şi pen toate satele, şi el trecuse Dunărea ca să să mai gătească. Radul-vodă, încă, întrînd în ţară, au trimis oşti, de au prinsu subaşii du petutindenea, şi i-au omorît, şi au mai strînsu oşti cîte au mai putut. Mehmet-bei, gătindu-se foarte bine, au întrat în ţară şi s-au împreunat cu Radul-vodă la Grumazu. Acolo avînd război, au biruit Radul-vodă, şi turcii au fugit. Radul-vodă încă să întorcea la scaun, şi nu avea grijă să să păzească cu străji despre turci, socotind că nu vor mai veni. Iar păgînii, strîngîndu-se toţi den răsipa lor, s-au mai învîrtejt după oştile noastre, şi ajungîndu-i fără véste, i-au tăiat foarte rău. La acest război au perit Neagoe, carele l-au poroclit Tătarul, şi Stanciul portariul. Deci Radul-vodă iar în Ţara Ungurească fugi; şi au mersu la crai cu mare rugăciune, să facă bine să scoaţă ţara den mîinile păgînilor, şi, ascultînd craiul ruga lui, s-au gătit cu 30.000 de unguri, şi au întrat în ţară pe la Rucăr, viind pînă la Piteşti. Iar Mehmet-bei nu i-au aşteptat, ci au fugit. Craiul încă s-au întorsu în Ardeal, dăruit de Radul-vodă. Domnul încă s-au dus la Tîrgovişte, cu toţi boiarii. Însă sfătuindu-se cu toţii, au găsit aceasta: că nu vor putea să să tot bată, ei fiind puţini, şi ţara mică, cu un împărat, ce au luat şi au coprinsu atîtea ţări, şi are mulţime de oameni. Au voit cu toţii să meargă domnul la Poartă, să plece capul la poala împăratului. Şi aşa au făcut. S-au dus cu mulţi boiari; dar, avînd pîrîşu pe Mehmet-bei, n-au vrut să-i dea domniia lui, ci au dat-o lui Vădislav-vodă. În zilele Radului-vodă era la Moldova un domnu, Ştefan-vodă cel Tînăr, fratele lui Bogdan-vodă, nepot lui Ştefan-vodă cel Bun. Acesta, lîngă alte nebunii multe ce făcea, au făcut şi aceasta, mai mare decît toate. Fiind un boiar mare, Arbure, Ştefan-vodă crescuse pe mîinile lui, şi el, fiind tătîne-său slugă dreaptă, şi mult ajutoriu îi făcuse pen multe întîmplări; iar Ştefan-vodă, ascultînd cuvintele unora boiari tineri, l-au tăiat pă Arbure hatmanul, şi pă 2 feciori ai lui, în tîrgu, în Hîrlău, în loc de mulţămită căci l-au crescut. Deci boiarii, văzînd atîta cruzie a lui, un Şarpe postelnicul au fugit în Ţara Leşască; iar ceilalţi au strînsu oşti asupra lui Ştefan-vodă; dar nimic s-au folosit, ci le-au căutat a fugi pen alte ţări. Într-acéste vrémi, au întrat turcii în Ţara leşască, de au prădat; iar Ştefan-vodă, ieşîndu-le înainte la Prut, puţini au scăpat, şi le-au luat toate prăzile. Ştefan-vodă, semeţindu-se de acest război, şi căci nici boiarii lui nu i-au putut strica nimic, s-au sculat fără véste şi au întrat în Ţara Rumînească, de o au jăfuit pînă la Tîrşor, şi iar s-au întorsu îndărăt întreg; că Radul-vodă nu era gata de oaste. Iar, cînd au fost leat 7035, s-au pristăvit şi Ştefan-vodă în cetatea Hotinului, şi l-au îngropat la mănăstirea Putna. De acest domnu scriu moldovenii că l-au omorît doamnă-sa (zău, de treabă jupîneasă moldoveancă, să-i omoare bărbatul!). Deci după dînsul au pus domn pă Pătru-vodă Rareş. Întru aceste vremi au avut război turcul Suliman-împărat, cu al doilea Ludovic, craiul ungurescu, în cîmpii Măhaciului, şi au biruit turcii, şi craiul încă au perit, într-o baltă înecîndu-se; tînăr fiind de 21 de ani. După acéia au mersu împăratul Suliman la Rodos, şi l-au luat, pentru că au fost ficlean unul den cei mai mari ai cetăţii. Că, întru una de zile, vorovindu-se ei pentru cetate, că nu pot turcii să isprăvească nimic cu bătaia lor, au zis unul că turcii sînt varvari, de nu ştiu să facă movile mari de pămînt împotriva cetăţii, şi de acolo cu tunurile ar strica cetatea rău, de n-ar putea să rabde oamenii într-însa, socotind că nu va ieşi cuvîntul dentre ei. Iar unul dentr-înşii, sau den răotatea inimii lui, sau dă vreo pizmă ce va fi avut pe ceialalţi, a doao zi au scris răvaş, şi l-au aruncat cu săgeata în tabăra turcilor, învăţîndu-i să facă movile de pămînt, şi de acolo să bată cetatea. Care, luînd cartea, şi ducîndu-o la împăratul, foarte s-au bucurat, şi peste noapte au făut aşa, şi au început a bate cetatea foarte rău. Cei denlăuntru, văzînd că au făcut turcii céle ce vorbise ei, au şi socotit că unul dentre dînşii au făcut; şi, cercînd cu amăruntul, l-au aflat, şi l-au închis, şi l-au muncit de au mărturisi adevărul ; decii l-au spînzurat pe zidul cetăţii. Ci turcul au zis: „Mai nainte au trebuit să faceţi aceasta, iar nu acum“. Deci, neputînd răbda cetăţénii stricăciunea ce le făcea, au trimis soli de au închinat cetatea; şi celor mai mari, cu alţii ce au vrut să iasă, le-au dat cale de s-au dus la Malta, şi turcii au întrat în cetate. Mergînd împăratul la bisérica cea mare a lui Sfeti Ioan, s-au închinat, şi o au făcut mecet turcescu. În vrémile acelea, la Moldova, după ce au murit Ştefan-vodă cel Tînăr, socotind boiarii pe cine ar pune domnu, să fi de sămînţă domnească, după obiceiul cel vechiu al acestor ţări, au ieşît unul de au mărturisit că au auzit den gura mitropolitului ce să pristăvise mai nainte, că Pătru Măjariul de la Hîrlău iaste fecior lui Ştefan-vodă, care iaste făcut den muierea unui tîrgoveţ den Hîrlău ce l-au chiemat Rareş. Pe acesta adeverindu-l fecior de domnu, l-au rădicat cu toţii domnu. Şi şăzînd la scaun, multe bunătăţi au făcut, iară fără zăbavă s-au apucat de războaie, să urmeze tătîne-său. Întîi au rădicat oaste asupra săcuilor, de au făcut mare pagubă, cît i-au şi supus, şi s-au întorsu cu pace la Suceavă, şi au făcut mănăstirea Pobrata. Săcuii încă, rădicînd cap, şi auzind Pătru-vodă, au trimis al doilea la dînşii pă Grozea vornecul şi pe Barboschi hatmanul, cu oşti, şi, den sus de Braşov fiind trimişi ungurii, au avut război mare, şi au biruit pe unguri. Însă aceasta era cu voia lui Ianoş-craiu, că nu-l asculta unii den boiarii lui unguri, şi, pentru acest bine ce i-au făcut Pătru-vodă, i-au dăruit Bistriţa, Ciceiu şi alte cetăţi în Ardeal. Însă bistricenii nu priimiia stăpînire den moldoveni, ci al treielea rînd s-au dus capul lui, şi le-au făcut mare răotate. Deci, de nevoie le-au căutat a priimi. é Şi, după ce ş-au aşăzat cu săcuii, Pătru-vodă au început gîlceavă cu leaşii (Pătru-vodă, căci cerea de la leaşi Pocuţiia, un ţinut de Ţara Leşască, care zicea că au vîndut leaşîi, moşîilor lui, şi leaşîi nu vrea să o dea). é Pentru care multe şi minunate războaie au avut cu leaşîi, în multe rînduri; şi mai de multe ori era izbînda lui Pătru-vodă, precum să véde în letopiseţul cel moldovenescu, scriind pe amăruntul toate; însă pă urmă avînd Pătru-vodă prieten mare pă Ianoş-crai al ungurilor, au întrat la mijloc de i-au împăcat, pă Pătru-vodă cu craiul cel leşăsc, ce-l chema Avgust. 17. DOMNIIA LUI VĂDISLAV-VODĂ leat 7036 După ce s-au mazîlit Radul-vodă, au dat împăratul domniia lui Vădislav-vodă, şi, viind în ţară, i-au ieşît boiarii înainte şi altă ţară, după obicei de i s-au închinat. Şi banul Pîrvul de la Craiova încă au venit cu oamenii lui de i s-au închinat. Iar Vădislav-vodă, vrînd să puie alt ban, au zis să facă pă Pîrvul banul postelnic mare, pentru ca să fie în toată vrémea lîngă dînsul, om de sfat. Dar el n-au poftit, ci, mîniindu-se de aceasta, au fugit cu oamenii lui la Craiova, şi peste scurtă vréme s-au gătit de oaste, şi au venit de s-au bătut cu Vădislav-vodă, şi au biruit pă domnu, şi l-au gonit peste Dunăre; şi au scris cărţi la împărăţiie, rugîndu-se să le dea alt domnu, că pe acesta nu-l priiméşte ţara; aruncîndu-i multe pricini de răotate. Şi turcii l-au mazîlit, şi s-au dus la Ţarigrad. 18. DOMNIIA A DOAO A RADULUI-VODĂ După ce au mazîlit pă Vădislav-vodă, turcii le-au trimis domnu iar pă Radul-vodă, şi, trecînd cîtăva vréme den domniia lui, iar neşte boiari, anume Neagoe vornicul şi Drăgan postelnic, au strînsu oşti pă taină, neştiind nimic Radul-vodă, şi au venit asupra lui. Care, nefiind gata, au fugit cătră banul, la Craiova. Vrăjmaşîi îl gonia tare, şi l-au ajunsu la Rîmnicul dă Sus; şi prinzîndu-l pe el, şi pe fii-său Vlad-vodă, amîndurora le-au tăiat capetile. Şi aşa s-au sfîrşit, fiind domn, întîi şi pă urmă, 7 ani. 19. DOMNIIA LUI MOISI-VODĂ leat 7037 Sfîrşîndu-se Radul-vodă, cum s-au zis mai sus, şi auzindu la împărăţie aceasta, au dat domniia lui Moisi-vodă, carele era fecior lui Vădislav-vodă. Şi, prinzînd pe Neagoe vornicul, şi pă Preda postelnicul, şi pă alţii care au fost îndemnători, de s-au rădicat asupra Radului-vodă de l-au prinsu şi l-au omorît, împreună cu fii-său, pe toţi i-au omorît, făcîndu-se moarte pentru moarte. Iar şi alţii boiari ce mai fusése la acel sfat, văzînd moartea soţiilor lor, au fugit la Ţarigrad, şi au cerut de la împăratul domnu, şi le-au dat pă Vlad-vodă. Şi Moise-vodă au fugit în Ţara Ungurească – domnind ani 1 pol. Decii n-au trecut multă vréme, ci au făcut sultan Suliman gătire mare, şi s-au dus de au bătut Beciul; dar n-au folosit nimic, ci s-au întorsu îndărăt. Iaste la Beci un turnu foarte iscusit, de pietri cioplite, şi înalt foarte: îl numescu pe turnu Sfetii Ştefan. Pe acesta vrea să-l strice cu tunurile turcii, că era cu putinţă. Iar nemţii au trimis de s-au rugat să nu-l strice, de vréme ce nici o dobîndă n-are, căci îl strica, daca nu poate altă biruinţă să facă; iar turcul au zis, de vor pune semnul lui (adecă alemul) în vîrful turnului, îl va lăsa; şi primit nemţii dă l-au pus îndată alemul în vîrf, de stă şi pînă acum; aşa n-au stricat turnul. 20. DOMNIIA LUI VLAD-VODĂ. leat 7036 După ce au venit domnu Vlad-vodă, de la Poartă în ţară, cînd gîndiia să să aşaze, să să odihnească, iată şi Moisi-vodă pogora den Ţara Ungurească cu oşti, pă apa Oltului. Aceasta auzind Vlad-vodă, îndată au poruncit în toate laturile ţărîi de au strînsu oştile ce avea, şi i-au ieşît înainte la sat la Viişoară. Acolo, vîrtos dînd război, au biruit Vlad-vodă pre Moise-vodă, şi au şi perit Moisi-vodă, şi banul Barbul de la Craiova. Decii, întorcîndu-să cu izbîndă la scaunul său, au domnit cu pace ani 2 pol, şi, mergînd la Popeşti, den jos de Bucureşti, în primblare, acolo s-au înecat în Dîmboviţă. Întru aceste vremi, fiind crai ungurescu Ianoş, şi lăcuia la Buda, iar o seamă de unguri, fiind ficleni de cătră crai, s-au lipit lîngă întîiul Ferdinand, neamţul, şi l-au rădicat craiu; şi mergînd la Buda, pă Ianoş-crai l-au gonit, den cetate. Iar Ianoş nu s-au lăsat, ci au venit de ş-au luat Buda iar, cu ajutoriul lui sultan Suliiman, împăratul turcescu, care rău au bătut pă Ferdinand. Această cetate au fost scaun crăiei ungureşti. 21. DOMNIIA LUI VINTILĂ-VODĂ leat 7041 Sfîrşîndu-se Vlad-vodă, în ce chip aţi auzit, iar boiarii, sfătuindu-se pentru domnu, pă cine ar pune, au găsit cu socoteala lor, să puie pă Vintilă, judeţul de la Slatină; şi s-au dus cu toţii de l-au luat, şi l-au pus domnu. Dar au greşît, că nu trecu vréme multă, ci au venit la cruzie, de au tăiat pă mulţi boiari. Apoi trecînd 3 ani ai domniei lui, s-au dus în primblare cătră Craiova, să vînéze pădurile Jiiului, ca să prinză cerbi şi alte vînaturi mai mari, de vreme ce într-acéle părţi de loc să află vînaturi multe şi mari. Iar, lîngă acéstea, Vintilă-vodă avea gînd să mai taie o seamă de boiari, dar, simţind boiarii, s-au vorbit cu toţii pe taină, şi au năvălit ei mai nainte, de au tăiat pă domnu în malul Jiiului, şi au scăpat ei dă moarte. Şi au domnit ani 3 pol; şi au făcut mănăstirea den Omenedic. 22. DOMNIIA RADULUI-VODĂ PAISIE leat 7044 Acest Radul-vodă era egumen la Argeş. Deci, boiarior lipsindu-le domnu, au sfătuit să-l puie pă dînsul domn. Şi aşa au mersu cu toţii acolo, şi l-au pus domnu, şi den Paisie l-au numit Radul. Şi n-au zăbovit mult, ci au tăiat pă Toma banul şi pă Vlaicul logofătul. Făcut-au şi mănăstirea Mislea, iar o seamă de boiari,văzînd omorîrea acelor doi boiari mari, au pribegit în Ţara Ungurească; aceştea anume: Stroe, Manole, Mihalco; carii, strîngînd haiduci, şi luînd pă Laiotă Băsărabă, care era acolo fecior de domnu, au venit asupra Radului-vodă, şi s-au bătut, şi au fost izbînda pribegilor. . Radul-vodă cu boiarii lui au fugit la Nicopia. Laiotă-vodă au mersu la scaun, la Tîrgovişte; ci peste 2 luni s-au întorsu Radul-vodă cu turci mulţi, şi au avut războiu cu Laiotă la Fîntînă Ţiganului, şi au biruit Radul-vodă; iar Laiotă şi pribégii au perit toţi. Întru acéste vremi, au făcut turcii vrajbă cu vineţenii, şi au trimis armada la Pogliia, şi la Curfos, şi la Chefaloniia, de au arsu şi au luat mulţi robi du pen sate, fiind mai mare peste corăbii Dulfin-paşa şi Haraitin-paşa şi ajungînd la Curfus, unde era moaştele lui sfetii Spiridon, n-au putut face nimic, că de trei ori, în trei nopţi, s-au arătat sfîntul paşilor, în chip de călugăr, îngrozindu-i cu un toiag, şi zicîndu-le că de nu să vor întoarce, vor să să căiască; şi ei, văzînd aceasta, s-au întorsu la Ţarigrad; iar pe cale multe răotăţi au făcut. Într-al doilea an, au trimis împăratul la Anaplii pă Osman-paşa, unde era lăcutori Paliologhii, neam împărătescu de ai grecilor; şi, dînd cetăţii foc, n-au putut cetăţenii răbda, ci o au închinat; dar pe toţi i-au tăiat, şi i-au robit. Atuncea au robit pă Paliologhi, anume: Andronic, Neculae, Theodosie şi Dimitrie, şi, ducîndu-i păn’ la Avgost, acolo le-au tăiat capetele. Întru aceste vremi, împăratul Suliiman, după moartea lui Ianoş-crai al ungurilor, au luat Buda de la fii-său Ianoş, care rămăsése tînăr, cu mumă-sa Ezavela-crăiasa. Au luat şi Belgradul ungurescu, carele iaste scaun Ardealului, şi crăiasa cu fii-său cel tînăr, împăcîndu-se cu turcii, au supus Ardealul turcilor, şi le-au dat împăratul stăpînirea Ardealului. Şi dentr-acel fii crăiescu s-au obiciuit oamenii de zic tuturor domnilor Ardealului crai, iar nu sînt crai, ci prinţepi, adecă domni, ca rumînul ca moldoveanul. Întru acéste vremi au ucis turcii pă un hoge, imam al lor, carele în Ţarigrad propoveduia pe Hrisots adevărat Dumnezeu, şi pe mahomet îl huliia şi-i zicea viclean şi înşălătoriu. Pre carele după ce l-au omorît, trupul lui l-au băgat în foc, şi i-au dat cenuşa în vînt. . Iar Suliiman-împărat, nepărăsind cruziia, s-au dus dă au luat Ostrogonul, şi alte cetăţi du penprejur au arsu, au robit, precum le iaste obiceiul lor, leat 7047. Pătru-vodă Rareş, den Ţara Moldovei, împresurîndu-l multe nevoi pentru vrajba ce avea cu toţi, că era neodihnit, şi bîntuia pe toţi vecinii, că leaşîi au trimis sol mare la Suliiman-împărat, pă Critcovski caştelanul de Breslav, cerîndu-şi dreptate de la dînsul, pentru răotăţile ce le făcea, în ţara lui, şi zicînd să-l mazîlească, sau ei îl vor goni cu sabiia. Ai ţărîi lui încă l-au fost urît, pentru multe războaie ce făcea, dentru care venea peire ţărîi; şi în taină să fie făcute jalbă la împăratul. Ci dar, umplîndu-se urechile împăratului de acestea, au poruncit la tătari să între în Ţara Moldovii. Împăratul încă au purces de au trecut Dunărea; leaşîi încă s-au gătit, şi veniia mai nainte Tarnofski, hatmanul leşăscu, după el craiul Avgost. Ci, această grămadă de nevoie văzînd, mai vîrtos că ai lui nu era cu dreptate, au lăsat toate alte socotéle, şi au luat aceasta, să să ducă la Ianoş, craiul ungurescu ca să-l împace cu craiul leşăscu, ca să poată răpunde tatarului; şi, bătînd pă tătar, lesne s-ar fi împăcat cu turcii. Aşa socotiia Pătru-vodă, dar în deşărt i-au rămas socoteala; că, măcar l-au împăcat Ianoş-craiu cu Avgist craiul-leşăsc, iar turcii şi tătarîi l-au robit, şi ca o iarnă grea au căzut pă dînsul. Şi boiarii şi ţara văzîndu-se într-atîta nevoie, le căuta să-l urască şi să fugă de la dînsul, precum au şi făcut. Iar el, în slăbiciune aflîndu-se, s-au dat spre munte, şi pe la tîrgul Piiatra au mersu la mănăstirea Bistriţa, să să odihnească puţin; ci iată că-l împresura gonacii. Deci, singur pă un cal, au apucat muntele, pînă n-au mai avut cale de cal; ci au lăsat calul, şi, pedestru, singur, nemîncat, trudit, în şase zile au nimerit la neşte păscari. .Aceia i-au dat de mîncat, şi el le-au dat galbeni, că să temea să nu-l ucigă, dar, fiind oameni buni, au făcut bine cu dînsul, şi l-au schimbat den haine, şi i-au dat haine de ale lor, şi la neşte priieteni, boiari mari unguri, ducîndu-l, l-au odihnit. Acolo şi un aprod scăpat, slugă a lui, s-au împreunat, părîndu-le bine. De acolo i-au dat acei priiteni carătă cu 6 cai şi 12 voinici, catane, can alăturea, să nu-l cunoască, pînă l-au băgat în Ciceu, cetatea lui, unde era doamnă-sa Elena, cu fiii lui, Iliiaş şi Ştefan, şi fiică-sa Ruxanda. Carii, văzîndu-se unul cu altul, multă jale au avut de primejdiile ce-i împresurase; însă, întrînd în bisérică, mulţămiia lui Dumnezeu, căci s-au mîntuit de nevoie, şi au rămas viu de s-au mai văzut cu ai lui. Iar Suliiman, împăratul turcescu, cu oastea lui şi tătărască, au robit şi au prădat ţara, ajungînd păn’ la Suceavă. Boiarii ţărîi, cu vlădicii şi cu alt norod, strîngîndu-se la sat la Bădăuţi, s-au sfătuit să trimiţă la împăratul sol, să-şi facă pace; şi au trimis sol mare pe Trifan Cioplan. Şi, mergînd cu cărţi de la boiari şi de la ţară, în care să ruga să-i iarte, şi să le dea alt domnu, i-au iertat, şi le-au dat domnu pă Ştefan-vodă, carele l-au poroclit Lăcustă, pentru că la zilele lui au venit în ţară lăcustele, şi au făcut mare pagubă. Iar Pătru-vodă, necăjîndu-se cu multe griji în Ardeal, pentru că-i era vrăjmaşi ungurii, şi în tot chipul să nevoia să-l omoară, şi încă ai lui oameni şi cu un vlădică den cetate să sfătuise să-l ucigă, şi să-l dea ungurilor – dar, prinzînd véste Pătru-vodă, cu meşteşug i-au scos den cetate, şi le-au închis porţile. Ca acestea văzînd Pătru-vodă, au gîndit să plece capul iar la turcu. Şi doamnă-sa Elena, fiind sîrbă, fată dă despot sîrbescu, cu mîna ei au scris carte la împărat Suliiman, cu umilinţă rugîndu-se să-l ierte, şi el îşi pleacă capul supt sabiia lui – de va vrea să-l şi taie, numai să-l scoaţă den mîna ungurilor. Cartea au slobozit-o pe zăbrelile cetăţii, pă ferestre, şi o au luat o slugă a lui, sîrbu, şi o au dus în mîna împăratului turcesc. Care, citind, s-au milostivit, şi l-au iertat. În şase zile au trimis la unguri soli, şi abiia l-au lăsat; şi l-au dus la poala împăratului, şi l-au priimit bine, şi i-au dat odihnă acolo lîngă împărăţie. Doamnă-sa şi coconii rămăsése în Ardeal, dar nu avea supărare dă unguri, ca mai nainte, de frica turcilor. Întru aceste vremi, la Moldova, fiind domnu Ştefan-vodă Lăcustă, daca au auzit că au iertat împăratul pă Pătru-vodă, şi l-au dus lîngă dînsul, mare grijă avea, fiind şi în cinste Pătru-vodă de la împăratul; şi, ştiind că Pătru-vodă are avuţie multă, care o dusése mai nainte cu doamnă-sa la Ardeal, să temea foarte. Şi, făcîndu-se şi foamete mare, den lăcustele ce venise în Ţara Moldovii, era întristat pînă la moarte. Şi pentru acestea şi curtea toată l-au urît, şi să vorbise cu toţii, mai vîrtos aceşti boiari, Găneştii şi Abureştii, care la aşternutul lui în cetatea Sucevii l-au omorît. Şi aţîţători acestui lucru au fost Mihul hatman ul i Trotuşan logofătul; carii, cu alalţi, spărgînd uşa unde odihniia Ştefan-vodă cu multe rane l-au omorît, tăindu-i şi capul. Însă, nu peste multă vréme şi-au luat şi ei plata, cum veţi auzi mai nainte. . Şi, după omorîrea lui Ştefan-vodă, au rădicat domnu acei răi şi cruzi boiari pe Cornea, care au fost portar mare, şi mai nainate au fost slugă Mihului hatmanul, şi i-au schimbat numele, de i-au zis Alixandru-vodă. Împăratul Suliiman, auzind de acele nebunii ale moldovénilor, şi de aşăzările lor, să mira ce va să facă. Pătru-vodă Rareş, încă avînd vréme ca acéia, au cerut de la împăratul domniia; făgăduindu-se că el va supunue pă toţi vrăjmaşîi lui. Şi iar i-au dat domniia, şi pă un Ibraim aga, cu inicerii şi cu oaste multă. Carii, viind pe la Brăilă, au trecut la Galaţi; iar boiarii Moldovii, prinzînd véste, au părăsit pă Alixandru-vodă şi au venit de s-au închinat lui Pătru-vodă, cerînd iertăciune de céle ce-i făcuse mai nainate; şi i-au iertat. Alixandru-vodă, rămîind cu Mihul hatmanul şi cu Trotuşan logofăt, şi Crasneş, şi Cozma, s-au gătit de război, şi au ieşît spre Galaţi înaintea lui Pătru-vodă. Acolo, la un conac aproape de Galaţi, au adeverit că şi boiarii ce sînt cu el sînt una cu cei ce s-au dus la Pătru-vodă; pre carii prinzîndu-i, dupe gréle munci ce le-au făcut, le-au şi tăiat tuturor capetile, de ş-au luat plata, pentru care au omorît şi ei pă stăpînul lor, pă Ştefan-vodă, în Suceavă; fără nici o vină, cum s-au zis mai sus; şi nu numai ce au omorît pă Ştefan-vodă, şi şi lui Pătru-vodă în domnii dentîi multe necazuri i-au făcut; ci Dumnezeu plăteşte fieştecăruia după faptele lui. Pătru-vodă, luînd domniia al doilea rînd, au trimis de au adus pă doamnă-sa şi pă coconii lui de la Ardeal, şi multă bucurie au fost la împreunarea lor. Nu peste multă vréme i-au venit poruncă de la împăratul Suliiman lui Pătru-vodă şi Radului-vodă den Ţara Rumînească, să meargă în Ardeal să prade, să arză avînd ajutoriu pe Cuciuc-beglerbei cu turcii. S-au bătut la Făgăraş, şi au biruit pă unguri, şi au prinsu şi pe domnul lor, anume Măilat, şi, ferecîndu-l în obezi, l-au trimis la împăratul şi, ţara arzînd şi prădînd, s-au întorsu la scaunele lor. Iar după un an le-au venit altă poruncă, de au mai mersu de au prădat Ardealul, pînă în Cetatea de Baltă. Multe războaie au bătut acest Pătru-vodă, şi multe mănăstiri au făcut: Pobrata, Rîşca, Dobrovăţul, Căprijna, la Roman Mitropoliia, Mitropoliia Sucevii, Bistriţa, în Hîrlău, în Baie. Adevărat au fost fecior lui Ştefan-vodă cel Bun, că la toate i-au semănat, şi bunătăţi multe au făcut; şi războaie multe au bătut, cum să văd în letopiseţul moldovenescu, pre amăruntul scrise. Acest Pătru-vodă, văzîndu-se în slăbiciune, şi temîndu-se că în urmă pot să apuce alţii domniia, şi pe coconii lui şi pe doamna pot să-i răşchire în toate părţile, de acéia au socotit şi ş-au trimis pe fie-său cel mai mare la Poartă, să să afle acolo lîngă împăratul. Iar domnul Radul-vodă Paisie, domnind ani 9 şi luni 8, l-au mazîlit împăratul şi l-au trimis surgun la Eghipet – pentru ce nu să ştie, că nimeni n-au scris; şi în locul lui au pus pă Mircea-vodă.  23. DOMNIIA MIRCII-VODĂ leat 7053 După mazîliia Radului-vodă, cum s-au zis mai sus, au dat împăratul domniia Mircii-vodă; carele viind în ţară, după 2 săptămîni, lucrul cel dentîi acesta au făcut : au tăiat pă Coadă vornecul, şi pe frate-său Radul comisul, şi pă Dragul stolnic, şi pă Stroe spătar, şi pă Vintilă comis şi alţii nenumiţi, muncindu-i întîi pentru avuţie, pînă au dat ce au avut; deciia i-au omorît. Boiarii cei ce au scăpat de moarte au fugit în Ţara Ungurească; şi, trecînd 2 ani, au strînsu oaste, ce au putut, şi au venit pă Praova, întîlnindu-se cu Mircea-vodă la sat la Periş; acolo au avut război, şi au biruit Mircea-vodă, şi au perit Udrişte visteriul şi Teodosie banul; ceilalţi iar în Ţara Ungurească au fugit, şi n-au zăbovit, ci iar au strînsu oaste, şi, împreună cu Radul-vodă Iliiaş, au venit în ţară; şi întîmpinîndu-se cu Mircea-vodă la sat la Măneşti, au biruit Radul-vodă Iliiaş şi pribegii, şi pre Mircea-vodă pînă la Giurgiul l-au gonit, şi mulţi oameni d-ai lui au perit. Mircea-vodă au făcut ştire la împăratul, că după porunca lui nu-l lăsa domnii cei haini şi boiarii cei haini să-şi stăpînească ţara, ci vin de-l scot den ţară. Decii împăratul au poruncit hanului şi turcilor după margine să meargă să scoaţă pe Radul-vodă şi să aşaze iar pă Mircea-vodă. Şi aşa, viind oastea împărătească, au gonit pă Radul-vodă şi pă pribegi. Şi au rămas Mircea-vodă domnu, de au domnit toată domniia lui ani 8 pol, şi l-au mazîlit turcii, şi au pus domnu pă Pătraşco-vodă. În zilele Mircii-vodă, leat 7061, au luat turcii Lipova, Şolmuşul, Beceiul, Becichericul, Nadlacul, Sonlocul şi alte cetăţi den Ţara Ungurească. Timeşvarul încă într-aceste vremi l-au luat turcii. Pătru-vodă Rareş den Molodva, cum am zis mai sus, slăbind de bătrînéţe şi de multe ostenele, de războiaele ce au făcut, den lumea aceasta s-au petrecut; pe carele toată ţara l-au plînsu cu jale mare, pentru că era părinte tuturor milostiv, şi păstor bun turmii sale. Însă în cea după urmă s-au dus boiarii la Poarta turcească, şi, pentru dragostea lui Pătruvodă , au cerut pă fie-său Iliiaş, domnu. Dar n-au semănat tătîne-său nicicum, că tată-său făcea bune, iar el réle. Au tăiat pă Vartic hatmanul în Huşi; să dăzmierda cu turci tineri, cu turcoaice tinere, pînă, în cea după urmă, Au lăsat domniia frăţine-său, lui Ştefan-vodă, şi el s-au dus la Ţarigrad, de s-au turcit, la leat 7059. Ştefan-vod, feciorul lui Pătru-vodă, şăzînd la domnie, dentîi s-au arătat bun, blînd, milostiv, apoi s.au făcut mai rău decît frate-său; lua jupînésile, fétele boiarilor, de-şi bătea joc de dînsele. Ci, neputînd suferi boiarii, la Ţuţora fiind tăbărît cu corturile, noaptea i-au surpaT boiarii cortul pă el, şi aşa l-au omorît; şi au rădicat domnu pă Joldea; şi vrea să ia pă Ruxanda, fata lui Pătru-vodă, sora lui Ştefan-vodă. Ci încă n-au apucat să-l cunune (că vrea să facă nunta la Suceavă), şi, megînd pă cale la Suceavă, la un sat, la Şîpote, l-au împresurat pribegii cu oaste leşască, şi cu alt domnu ce rădicase, pă Petre stolnicul, carele l-au numit Alixandru Lepuşneanul, şi prinzînd pre Joldea, i-au tăiat nasul şi l-au călugărit, şi au luat Alexandru pă Ruxanda. 24. DOMNIIA LUI PĂTRAŞCO-VODĂ CEL UN, leat 7062 . Pătraşco-vodă acesta au venit domnu de la turci, şi au domnit ţara bine, şi boiarii fără vrăjbi, fără morţi, fără prăzi, precum tutror place; pentru acéia şi „bun“ l-au numit, pentru bunătăţile lui ce avea. Deci, trecînd trei ani den domniia lui, au strînsu oştile lui toate, şi s-au dus în Ţara Ungurească, şi de acolo au trimis pă Socol vornecul, şi pe alţi boiari de cinste în Ţara Leşască, la Ezavela-crăiasa, şi la fie-său Ianoş-crai, de i-au adus în Ardeal, şi l-au aşăzat la crăie, în cetatea Clujului, şi iar s-au întorsu în ţară cu toată oastea şi boierimea. Însă nu semnează létopiseţul, de ce pricină, şi cu a cui poruncă, şi cu a cui putére au făcut el aceasta, de au pus crai în Ardeal, neavînd nici un război cu nimeni. Bag seamă că tot cu a turcului poruncă va fi fost, iar nu într-alt chip, pentru că véde mai îndărăt, unde au luat turcii Buda de la mîna lor, pentru o mulţămită le-au făcut acest bine, de le-au dat Ardealul; iar, cum să véde, ardelenii, precum sînt den fire ficleni nu vor fi vrut să să supuie, ci-l vor fi gonit în Ţara Leşască, de unde [] mumă-sa Ezavela, şi turcii, nepriimind să să facă ceva peste porunca lor, poate-fi că au poruncit lui Pătraşco-vodă să meargă cu oştile în Ardeal şi fără voia ardelenilor, să chieme pe Ezavela-crăiasa cu fie-său, să-i aşaze la crăie, dupre cum au şi făcut. În létopiseţul moldovenescu, să găsi scris că cu porunca împărătească au mersu domnii amîndoi, ai amîndurora ţărîle, Pătraşco al muntenilor, şi şi Alixandru Lăpuşneanul al moldovenilor, de au aşăzat la crăie pă Ianoş-craiu; şi de atunci s-au supus ungurii a da turcilor haraci. Întru această vréme, au luat turcii Ghiula, cetatea ungurească, şi alte multe cetăţi du penprejur; deci, după ce s-au umplut 4 ani ai domniei lui, ca un om au murit şi Pătraşco-vodă, şi l-au îngropat în bisérica domnească, la scaunul lui; iar după el au venit iar Mircea-vodă. 25. DOMNIIA MIRCII-VODĂ, leat 7066 Iar au venit Mircea-vodă domnu de la Poarta turcească, pentru a căruia venire auzind boiarii, cei mai mulţi au fugit în Ţara Ungurească, anume cel mai mare: Stănilă vornic, cu alţi boiari şi cu toată curtea. Deci, văzînd Mircea-vodă că au fugit atîţia boiari, au trimis de i-au chemat cu jurămînt, că nu le va face nimic rău. Ei, încredinţîndu-se în cuvîntul lui, au venit cu toţii de i s-au închinat. Iar, cînd au fost la martie 3, au chemat boiarii, vlădicii, episcopii, egumenii, cu cuvînt ca acela, că are să să sfătuiască de neşte trebi ale ţărîi şi ale domniei. Care strîngîndu-se toţi, aşa cum s-au zis mai sus, Mircea-vodă învăţase beşliii şi turcii, car-i avea cu dînsul, să fie gata şi, în ce ceas le va porunci să fie gata a face năvală, să taie pă boiari şi pă călugări; şi aşa au făcut. În vréme ce au văzut că s-au strînsu cei chemaţi, au dat poruncă şi au întrat cu sabiile într-înşîi, ca neşte lupi în neşte oi, de i-au omorît pă toţi cîţi s-au întîmplat acii. Ceilalţi boiari, care n-au fost acii, şi au auzit de peirea aceloralalţi, cu toţii au fugit iar în Ţara Ungurească. Mircea-vodă, domnind într-acest rînd 2 ani, au murit, şi l-au îngropat în bisérica domnească în Bucureşti; şi au rămas doamnă-sa Mircioaie cu fie-său Pătru-vodă, în scaun, trimiţînd la turcu de cerea scaunul tătîne-său Mircii-vodă. Iar boiarii pribegi, auzind că au murit Mircea-vodă, au strîns cîtăva oaste, şi au venit peste munte. Boiarii Mircii-vodă încă ş-au strînsu oştile, şi le-au ieşît înainte la sat la Romîneşti; acolo, avînd război, au biruit pribegii, şi au fugit boiarii Mircii-vodă, cu doamnă-sa Mircioaie, şi cu fie-său Pătru-vodă, peste Dunăre; şi iar s-au întorsu boiarii Mircioaii cu oşti îndărăt, şi s-au întîmpinat cu pribegii la Şărpăteşti şi, bătîndu-se, au biruit pă pribegi. Acolo au perit Badea clucer, şi alţi boiari de ai pribegilor; şi au venit doamna Chiiajna cu fii-său Pătru-vodă în scaun, în Bucureşti. Deci n-au trecut vréme multă, cu au venit alţi pribegi, pe apa Oltului, anume Stanciul Bengăi, Matei al Margăi, Radul logofăt, Vîlcan, şi alţii cu ei, cărora le-au şi ieşît Pătru-vodă la Boiani şi, avînd Pătru-vodă mulţi turci cu el, bătîndu-se oştile, au biruit pe pribegi, şi s-au întorsu domnu la scaun. Şi numaidecît au sosit Stepan vel-portar de la Poartă, cu steag de domnie, să fie domnu în locul tătîne-său, şi au mai mărit haraciul la împărăţiie den cît au fost legat mai dănainte; şi au domnit ani 8, şi l-au mazîlit turcii, şi s-au dus la Ţarigrad, şi în locul lui au pus pă frate-său Alexandru. În zilele acestea, la Moldova fiind domnu Alixandru Lăpuşneanul s-au fost rădicat un domnu, care-i zic Despot-vodă eriticul, şi, cu ajutoriul lui Albert Nalschi, voievoda Sinavschi, şi cu cazaci au venit fără véste asupra lui Alixandru-vodă. Carele, degrab strîngînd cîtă oaste au putut, le-au ieşît înainte la un sat Verbiia, la Jîjîia, şi, lovindu-se oştile, au biruit Despot-vodă, şi Alixandru au fugit. Luîndu-şi doamna, s-au dus la Huşi, trimeţînd la turci, la tătari, să-i dea ajutor; dar nu i-au dat într-acea dată. Despot-vodă s-au dus la Suceavă, la scaun; după acéia au venit la Iaşi; chiemînd toţi vlădicii, i-au citit molitvă de domnie, puindu-i nume Ion-vodă. Carele, fiind amăgitor bun, pe toţi boiarii i-au amăgit cu mari făgăduiele, şi pe altă ţară cu milă. Şi, văzîndu-l aşa cu cuvinte bune, şi om cu multe limbi învăţat, crezură şi-l primiră, şi cărţi la împăratul turcescu au scris, rugîndu-se pentru dînsul, să-l puie lor domnu; şi au şi făcut, că i-au trimis steag şi cărţi dă domnie; decii, s-au dus vésel la Suceavă. Ci n-au trecut multă vréme, ci i s-au ivit erésul şi răotatea, că biséricile jăfuia, pe ai bisericii îi necinstiia, boiarii şi ţara prăda, cît l-au urît şi să mira ce vor face; ci au făcut boiarii sfat cu vlădicii, pe taină, cu jurămînt, fiindu-le cap Tomşa hatman, ca să facă orice mijloc ar putea găsi, să să mîntuiască dă el; şi au trimis în taină la Viţnoveţchi în Ţara Leşască, rugîndu-l să vie să scoaţă pe Despot, şi să fie el domnu. Care, încredinţîndu cuvintelor lor, şi bucurîndu-se de domnie, s-au rădicat cu oştile sale, şi veniia. Iar boiarii, vrînd să facă ficleşug în mijlocul acestor turburări, au scos véste cătră domnu-său că întră tătarîi în ţară, ci să dea oastea pă mîna Tomşîi, să meargă asupra tătarîlor. Care Despot, netemîndu-se de ficleşug, toate oştile céle bune le-au dat Tomşîi. Tomşa, ieşînd la cîmpie, au jurat toate oştile ca să ţie în dreptate cu dînsul, şi ce le va zice el să asculte; deci nu s-au dus tătari (că nu era nicăiri), ci s-au dus spre Viţnoveţchi; carele, aşteptînd cu bucurie să vie boiarii ţărîi şi oştile să să închine lui, după făgăduinţa ce făgăduise, iar nu cu război – ficleanul Tomşa, gata mergînd, şi poruncind oştilor lui să dea război îndată ce să vor împreuna, au şi făcut. Că, în ceas ce s-au împreunat, cu căzut asupra leaşîlor, carii nefiind gata, i-au tăiat, i-au răsipit, i-au prinsu, şi au prinsu şi pre Viţnoveţchi, pre carele l-au trimis la împăratul turcul, gîndind cu această bărbăţie să-şi facă ispravă de domnie; care o poftiia în inema lui. Dînd dar ştire Tomşa boiarilor ce era lîngă Despot-vodă de ce au isprăvit, şi zicîndu-le să lase toţi pă Despot, şi să vie la dînsul, au şi făcut. Carii, împreunîndu-se, s-au dus la Suceavă, cu toate oştile. Despot nemaiavînd alte oşti, fără numai puţintea pedestrime, s-au închis în cetate; dar şi acei den cetate, văzînd atîta turburare, să sfătuia să dea pă Despot afară. El, auzind şi socotind că, daca va ieşî singur, de voie, să vor milostivi de nu-i vor face rău, şi aşa au ieşît la boiari şi la oşti, de s-au închinat; dar crudul Tomşa, îndată ce l-au văzut, mustrîndu-l oarece, cu buzduganul l-au lovit în cap; după el ceilalţi cu multe rane l-au omorît; şi au rădicat pă Tomşa domnu. Dar scurtă bucurie; că, între turburatele acestea vremi ce avea moldovénii, auzindu-se la împăratul nebuniile lor, iar au dat domniia lui Alixandru-vodă Lepuşneanul, şi ajutor turci şi tătari; şi au venit de au luat iar scaunul, că Tomşa n-au cutezat să stea împotriva puterii împărăteti, ci s-au dus în Ţara Leşască, la Liov, cu al lui, adecă Moţoc vornic, Véveriţă postelnic, Spanţog spătar – fiind domniia lui 5 săptămîni. După ce s-au aşăzat Alixandru-vodă al doilea rînd la domnie în scaun, au trimis de ş-au adus doamnă-sa şi coconii den Ţara Muntenească, că acolo o aşăzase într-acéle turburări dă oaste. Iar împăratul turcesc, auzind de acei ficleni şi turburători de ţară, căp au fugit în Ţara Leşască, au scris carte şi au trimis sol de i-au cerut să-i dea, ca pe neşte ficleni. Deci craiul leşăscu, pentru voia împăratului turcescu, şi pentru moartea lui Viţnoveţchi ce-i făcuse Tomşa, au trimis şi li-au tăiat capetele tuturor. Acest sfîrşit au dat Tomşa cu ai lui. Alixandru-vodă, daca s-au aşăzat la domnie, curăţindu-se de vrăjmaşii cei de ţară, vrea să să curăţească şi de cei den casă. Deci într-o zi au învăţat pă slujitorii lui cei striini, cum vor întra boiarii în curte, să le închiză porţile şi să-i taie; şi aşa a făcut. Că chemînd Alixandru-vodă pă boiari, într-o zi, la curte, ei au mersu fără nici o grijă, gîndind că-i chiamă la vreo treabă a domniei sau a ţărîi. Slujitori au închis porţile, şi au început a-i tăia; şi aşa au perit 47 de boiari, afară den slugi. Deci, Alixandru-vodă, după aceasta, au pus de au spart toate cetăţile den Ţara Moldovii, după cum să făgăduise cătră turci, că cu această socoteală gîndea turcii că vor potoli gîlcevile den Ţara Moldovii; numai au lăsat cetatea Hotinului, pentru paza despre leaşi. Întru aceste vremi, iar s-au mai rădicat un domnişor, anume Ştefan, den Ţara Ungurească; care adunînd păstori şi altă adunătură, au pogorît pînă den sus de Cetatea Neamţului. Acolo întîmpinîndu-l oastea lui Alixandru-vodă , i-au bătut şi, pă cîţi au prinsu le-au tăiat nasurile şi urechile; iar el au scăpat pedestru. Întru aceste vremi, ducîndu-se sultan Suliiman, împărat turcescu, la cetatea Seghedinului, să o bată, acolo supt cetate s-au războlit şi au murit. Iar Mehmet-paşa viziriul n-au spus oştilor că au murit; ci tot s-au bătut pînă au luat cetatea; şi au trimis olăcari la fie-său sultan Selim, că era în Magnisiia, de l-au adus la tabără, şi l-au pus împărat. Şi s-au întorsu îndărăt la Ţarigrad, ducînd şi trupul tătîne-său; îngropîndu-l la mecetul carele l-au făcut el; carele îl numescu turcii Suliimani; şi au împărăţit sultan Suliiman ani 47. 24. DOMNIIA LUI ALIXANDRU-VODĂ, FECIORUL MIRCII-VODĂ, leat 7076. După ce s-au mazîlit Pătru-vodă, fecior Mircii-vodă, au trimis împăratul domnu pă Alixandru-vodă, fratele lui Pătru-vodă. Deci, auzind boiarii pribegi den Ţara Ungurească că au venit Alixandru-vodă domnu şi s-au mazîlit Pătru-vodă, au purces cu toţii de au venit în ţară, şi s-au închinat lui Alixandru-vodă. Deci, trecînd doao luni, Alixandru-vodă au început a tăia mulţi boiari, anume: Radul logofăt den Drăgoeşti, şi Mihnea den Bădeni, feciorul lui Udrişte vister şi Tudor de la Bucov, şi Vladul Caplii, şi Pătraşco, şi Calotă, şi Stan fecior Drăguleţului, şi Radul stolnec den Boldeşti, şi Radul lui Socol vornic, şi pre alţii. Şi au făcut Alixandru-vodă den jos de Bucureşti o mănăstire, hramul Sfînta Troiţă; care nepotă-său Radul-vodă, mai în urmă o au stricat den temelie şi o au făcut mănăstire mare precum să véde. Iar în Moldova Alixandru-vodă Lepuşneanul, den Ţara Modovii, războlindu-se dă moarte au chemat pă toţi boiarii şi vlădicii, şi i-au poftit în urma lui puie pă Bogdan, şi pă dînsul, de va vedea că va să moară, să-l călugărească. Deci ei, văzîndu-l că să află la mare slăbiciune, l-au călugărit. Apoi el, mai întorcîndu-se ceva den boală, i-au părut rău căci l-au călugărit, şi au zis : că, de să va scula, ştie el ce le va face. Decii, doamnă-sa au făut sfat cu ceilalţi, cu toţii, că, de va să scula, va face mari răotăţi; ci l-au otrăvit, şi au murit. Fiie-său Bogdan, rămîind la domnie, şi nepăzind obiceiurile ce sînt ale domniei şi ale ţărîi, ci umblînd întru poftele tinereţilor, boiarii l-au pîrît la împărăţie, şi l-au mazîlit. Şi au trimis la Rodos dă au adus pă Ion-vodă de l-au făcut domnu, şi au plecat spre ţară. Iar Bogdan-vodă, trimiţînd spre Ţara Leşască, la prietenii şi cuscrii lui (că şi el vrea să ia fată de leaf mare, pentru care pricină zic că mai mult de aceasta l-a mazîlit împăratul, căci să încuscrise cu leaşîi), să-i dea oşti împotriva lui Ion-vodă, şi i-au dat; dar au zăbovit, că, pînă au venit oaste leşască, iar Ion-vodă au grăbit de au venit la Iaşi, şi au şăzut în scaun. Iar Bogdan-vodă, nefiind gata, au fugit la Hotin, şi acolo, viindu-i cîtăva oaste, au mesu spre Iaşi, pînă la Ştefăneşti, cu oastea ce-i venise de la cumnaţii lui, de la Ponetovschii, şi de la Zbăroschii, şi de la Carlo, care vrea să-i fie socru – fiind cap oştilor Mileschii hatmanul şi Sinavschii, voievodul Ruschii. Deci apropiindu-se oştile, şi văzînd leaşîi mulţimea turcilor şi a tătarîlor n-au cutezat să să lovească, ci s-au tras cătră ţara lor. Iar Bogdan-vodă, viindu-i boală de ochi, au lăsat toate şi s-au dus la Moscu; şi acolo au murit. Deci Ion-vodă, rămîind în scaun, zic că mari şi multe răotăţi au făcut vărsări de sînge, jafuri de faţă, de ţară şi de bisérici, şi den zi în zi să munciia şi să nevoia de găsea munci noao, de muncea pă supuşîi lui pentru avuţie. Au băgat în foc de viu pă vlădica Ghiorghie, pentru avuţiia mitropolitului Teofan, şi au îngropat de vii pă Véveriţă, şi pă popa Cozma, şi pă Molodeţ călugărul – tot pentru jafuri. Acéste răotăţi auzind împăratul şi curtea împărătească, au dat domniia lui Pătraşco-vodă, fecior Mircii-vodă, care au fost şi în Ţara Rumînească domnu mai nainte; şi au mazîlit pă Ion-vodă. Pătru-vodă, purcezînd cătră Moldova cu oaste turcească, au scris frăţine-său lui Alixandru-vodă, den Ţara Muntenească, de i-au ieşît înainte la Brăila; şi de acolo s-au tras spre Moldova, şi la sat la Săpăţéni s-au ospătat fraţii amîndoi. Iar Ion-vodă, cu boiarii lui, vrînd să facă un vicleşug ascunsu, şi să nu lase pă Pătru-vodă să între în ţară, au trimis pă o seamă dă boiari cu toată oastea, ca cum ar vrea să să închine lui Pătru-vodă; iar într-ascunsu le-au fost sfatul să lovească pă Pătru-vodă, şi să-l gonească; şi aşa au făcut. Că, apropiindu-se moldovenii, Pătru-vodă îi aştepta cu bucurie ca să să închine, după cum auzise; iar ei, îndată ce s-au apropiiat, au început război. Pătru-vodă, fără véste lucrul acesta văzîndu-l, cum au putut au scăpat la Brăilă, şi frate-său la oraş la Floci. Iar Ion-vodă şi cu modlovénii au trimis în Ţara Rumînească pe Vintilă vornecul, care au fost pribeag la moldoveni, cu mulţi lotri, ca să fie domnu. Iar Alixandru-vodă au trimis înainte pre Dragomir vornec şi Mitrea comis, Bratul păharnic şi Ion Pîrcălab, cu oaste la Bucureşti la Vintilă-vodă, să-l lovească; şi, mergînd la Bucureşti, i-au lovit, şi atunci au perit Vintilă-vodă şi lotrii aceia, fiind Vintilă-vodă în scaun 4 zile. Iar Pătru-vodă, dînd ştire la împăratul de neîngăduinţa lui Ion-vodă şi a boiarilor, au trimis împăratul multe oşti turceşti şi tătărăşti asupra Ţărîi Moldovei, denpreună cu Pătru-vodă, ca să scoaţă pă Ion-vodă. Dar, măcar că să laudă moldovenii de scriu cum că dă 4 ori au mai bătut Ion-vodă pă turci cu moldovenii şi au arsu Tighina, şi Cetatea Albă, şi Bugeacul, ci noi acelea nu le ştim; numai grăim sfîrşitul lui Ion-vodă, cum au fost; că rămîind Ion-vodă, cu puţintea oaste, şi văzînd nevoia, s-au închis cu şanţu; iar turcii, bătîndu-l de afară cu tunuri, el n-au avut alt ce să facă, ci au mersu la turci, de s-au închinat; iar turcii l-au legat de 2 cămile şi l-au dat pen tabără, şi au murit : cu acest fel de moarte au murit Ion-vodă. Zic cum că ar fi zis el, cînd îl lega dă cămile: „Caută dă vezi cîte morţi de groaznice ce am făcut şi eu, iar această moarte n-am ştiut să o fac în Moldova“. Deci, Pătru-vodă au mersu în ţară dă s-au aşăzat la domnie. Întru aceşti ani ai domniei lui Alixandru-vodă, sultan Selim, feciorul lui sultan Suliiman, puindu-se la împărăţie în locul tătîne-său, precum s-au zis mai sus, după trei ai împărăţiei lui, leat 7079, iar au făcut vrajbă cu vineţenii, şi au făcut 300 de cătărgi, şi au trimis patru paşi la Rodos, la Finica, la Chipro, la onele dă Sare, la Lefcosiia, şi alte cetăţi, de le-au luat, arzînd, tăind, robind; care mare jale şi plîngere era într-înşii de atîta nevoie ce-i împresurase : că, cu ce au perit şi cu ce au robit, au socotit vineţenii că vor fi fost 40.000 de suflete. Întru aceste vremi, au murit Ianoş, craiul ungurescu, şi s-aupus în locul lui Batăr Iştfan, iar, după un an al crăiei lui, l-au chemat leaşîi de l-au făcut crai în Ţara Leşască, şi în locu-i au rămas crai Batăr Criştov, . Întru aceste vremi, au murit sultan Selim, şi au rămas la împărăţie fie-său sultan Amurat. Alixandru-vodă den Ţara Rumînească încă au murit; domnind, toată domniia lui, ani nouă.  27. DOMNIIA MIHNII-VODĂ, FECIOR LUI ALIXANDRU-VODĂ, leat 7085 . După ce au rămas Mihnea-vodă la domnie, în urma tătîne-său, au trimis pă Mitrea vister la Poartă de i-au adus steag de domnie. Iar boiarii Mehdinţi au rădicat un domn, ce i-au zis Radul Popa, şi au făcut război cu Mihnea-vodă la Craiova, şi au fost izbînda Mihnii-vodă. Şi au făcut o mănăstire ce-i zic Tutana. În zilele acestui domnu, fiind împărat sultan Amurat, au făcut războiu cu persii, ce le zic „agemi“, şi i-au bătut, şi au prinsu şi pe feciorul împăratului persul, şi l-au adus la Ţarigrad, luîndu-i multe cetăţi şi oraşă; după acéia iar au făcut pace cu persii. Acest împărat şi o bisérică mare au luat-o, ce-i zicea Pan Macariston, de au făcut-o mecet, şi, Dumnezeu nerăbdînd acel fărădelége lucru s-au îndrăcit împăratul şi viziriul care fusése îndemnători, şi, sculîndu-se inicerii asupra lui, l-au omorît. Pătru-vodă den Ţara Moldovii, precum i-au fost norocul de gîlcevi, iată că să ivi în Ţara Căzăcească un Ivan Potcoavă (aşa l-au poroclit pentru căci frîngea potcoavele), carele să făcea pă sine fecior dă domnu şi fratele lui Ion-vodă, şi între cazaci umbla cu multe amăgituri, rugîndu-se ca să-l aducă în domnie; şi au fost făcut şi cărţi ficlene, ca cum ar fi fost despre boiarii şi curtenii Ţărîi Moldoveneşti cu multe peceţi; întru care scriia că-l poftescu să le fie el domnu; şi cu acelea au mersu la cneaz Costandin, carele era voivod Chievschii, şi la starostea de Bar, cerînd oaste să-l ducă la Moldova; dar nu i-au dat fără ştirea craiului. Deci, văzînd Potcoavă că nu i să dă oaste de la aceşti boiari, s-au însoţit cu un Copileţchi, carele avea mare cunoştinţă între cazaci, şi cu acela au strînsu ca la 330 de oameni, şi cu aceştea au întrat în ţară. Iar Pătru-vodă, auzind, s-au gătit, şi le-au ieşît înainte. Dar ei, văzîndu-şi slăbiciunea lor, că nu vor putea face nimic, n-au cutezat să să bată cu Pătru-vodă, ci au prădat ce au putut, şi s-au întorsu îndărăt, pentru ca să să gătească mai bine. De acestea Pătru-vodă au făcut ştire starostii de Halici, care era să meargă la turci, pentru aşăzarea păcii, scriindu-i că să scrie craiului să prinză pă Potcoavă, şi să să aşaze lucrurile; că, de nu-l vor prinde, pace cu turcu nu vor putea face; şi au trimis la craiul. Şi craiul au poruncit hatmanilor să prinză pă Potcoavă, dar nu l-au putut prinde, că el, după ce venise den Moldova au sîrguit de au strînsu oaste mai multă; şi au mersu la Pătru-vodă, şi l-au bătut pă Pătru-vodă, şi au fugit în Ţara Rumînească. Iar Potcoavă s-au dus la Iaşi, de au apucat scaunul cu cazacii. Iar Pătru-vodă, dînd ştire împărăţiei cum că s-au rădicat cazacii asupra lui, împăratul au poruncit la dobrogeni şi la rumîni, să meargă într-ajutor lui Pătru-vodă, şi au mersu; şi ieşîndu-le Potcoavă la Docolina înainte, s-au lovit cu Pătru-vodă, şi au fost izbînda lui Potcoavă, şi s-au întorsu Potcoavă la scaun. Deci lui Pătru-vodă i-au venit oaste den Ţara Ungurească, şi cu ce mai avea pe lîngă dînsul, s-au gătit; care, văzînd Potcoavă că nu va putea trăi, au lăsat scaunul şi au fugit; şi l-au prins hatmanul de la Nemirova, şi, trimiţîndu-l la craiul, i-au tăiat craiul capul; iar Pătru-vodă au rămas la scaun. De aceasta nu să mîntuise bine Pătru-vodă, ci i-au venit véste să cazacii s-au rădicat cu un domnu Alixandru, fratele lui Potcoavă. Iar Pătru-vodă s-au dat îndărăt, de s-au gătit cu munténii, cu tătari, cu turci [şi unguri]. Iar Alixandru, luînd scaunul, şi o lună şăzînd la domnie, Pătru-vodă au mersu de l-au încungiurat cu oştile la Iaşi; pre carele bătîndu-l, l-au prinsu şi pă dînsul, şi pă boieri, şi i-au omorît. Dupre aceasta încă au mai venit dă 2 ori cazacii cu neşte domnişori; ci n-au isprăvit nimic, că i-au înecat pă toţi în Nistru. Întru aceste vremi au mersu Zborovschi la Daşova, dă o au arsu, şi au luat mulţi turci şi turcoaice. Făcut-au Pătru-vodă şi o mănăstire, care să chiamă Galata, lîngă Iaşi; şi l-au mazîlit turcii, şi l-au trimis surgun la Halep şi în locul lui au pus pă Iancul-vodă, care au fost de neamul lui sas, şi légea lui de luteran. Acesta luînd domniia, multe răotăţi au făcut. Care văzînd moldovenii, lăpuşnénii s-au rădicat asupra lui, puindu-şi domnu pă un Ion Lungul; şi s-au bătut cu Iancul-vodă la Buluta, şi au pierdut lăpuşnénii războiul, şi Ion Lungul s-au înecat în Prut. Iar boiarii văzînd că nu să pot mîntui dă dînsul cu război, au pribegit unii la munteni, alţii în Ţara Leşască, alţii la turci; boiarii anume: vlădica Ghiorghie, împreună cu Movileştii ; Erimiia vornic, cu frate-său Simeon paharnic, şi Balica hatman şi alţii; carii, dînd jalbă la împăratul de răotăţile Iancului-vodă, că să culca cu jupînésile şi cu fétele boiarilor, au dat domniia iar lui Pătru-vodă. Iar Iancul-vodă au fugit în Ţara Leşască, ci l-au luat Iazlovezschii şi l-au dus la Liov, şi den porunca craiului i-au tăiat capul şi i-au luat avuţiia; şi numai au lăsat doamnii şi coconilor cît le-ar fi de hrană. În vremile acestea au murit şi Batăr Criştov, craiul Ardealului, şi în locul lui s-au pus Batăr Jîcmon. Pă Mihnea-vodă încă l-au mazîlit turcii şi l-au dus la Ţarigrad. Şi în locul lui au pus pă Pătru-vodă Cercel. Au domnit Mihnea-vodă 6 ani.  28. DOMNIIA LUI PĂTRU-VODĂ CERCEL, leat 7092 După ce au mazîlit turcii pe Mihnea-vodă, au dat domniia lui Pătru-vodă Cercel, [care au venit] în scaun. Au făcut un bine, că au făcut bisérica cea mare den curtea domnească; iar au făcut şi rău mai mult, că au omorît pă Dobromir banul, şi pă Mihăilă vornec, şi pă Gonţea păhar[nic], şi au pus birul foarte mare, şi au scos în ţară goştină dă oi. Deci, trecînd doi ani den domniia lui, i-au venit mazîlie de la Poartă. Iar el au trecut muntele, cu tot ce au avut; şi iar au venit Mihnea-vodă domn. Întru aceste vremi, frîncii au aflat calindariul cel vechiu, care umbla mai de demult – şi umblăm şi noi acum. 29. DOMNIIA MIHNII-VODĂ A DOAO, leat 7094 După ce au fugit Pătru-vodă Cercel, au venit al doilea rînd, iar Mihnea-vodă; şi au mai adaos în ţară un bir, ce i-au zis „năpaste“, şi au pus peste roşîi un bir foarte mare, şi peste megiiaşi găleată dă pîine, şi dijmă; den 5 stupi un stup; şi au mai tăiat pă Stanciul logofăt. Pătru-vodă viind la Moldova domnu, cu toţii l-au aşteptat cu bucurie, şi boiarii pribegi încă au venit, şi i-au boierit pă toţi cu boieriile lor. Iar cazacii, cum sînt ei neodihniţi, iar s-au rădicat o seamă, de au mai venit asupra lui Pătru-vodă; iar Pătru-vodă, strîngîndu-şi oastea, s-au dus de i-au încungiurat, iar ei de nevoie le-au căutat a să închina; ci Pătru-vodă au ales care au fost mai dă treabă, şi i-au luat cu el, iar pă ceilalţi i-au lăsat de s-au dus îndărăt. Întru acéste vremi, s-au împreunat Mihnea-vodă, domnul rumînescu, cu unchi-său Pătru-vodă, domnul Moldovei, la sat la Munteni, pă Prut, şi s-au ospătat, şi şi-au însurat un nepot al lor, anume Vlad-vodă. Decii, iar s-au întorsu domnii pe la scaunele lor. Deci Mihnea-vodă, plinind în domniia de a doao 5 ani, l-au mazîlit turcii, şi, ducîndu-l la Ţarigrad, s-au turcit şi el, şi un copil al lui mai mare, iar un copil mai mic, anume Radul (care mai pă urmă şi domnu au fost), l-au ascunsu mumă-sa şi l-au trimis la Svetagora, la mănăstirea Iverilor, şi de acolo călugării l-au trimis la Vineţiia, şi au învăţat carte grecească şi letinească; şi, în urma Mihnii-vodă, au venit domnu Ştefan-vodă Surdul. În zilele acestea, şi Bator Iştvan, craiul leşăscu, au murit; carele au fost de neam ungur. Şi s-au făcut un cutremur mare în Ţara Ungurească, cît şi clopotele Braşovului singure să trăgea, şi multe case s-au prăpădit. Întru aceşti ani, şi tătarii s-au supus turcior, fiind Amurat-împărat, pentru această pricină, că avea legătură cu leaşîi să le dea dar, ca să nu le jăfuiască ţara, şi să fie ca neşte supuşi leaşîlor; care dar certîndu-l tătarîi, craiul şi ţara n-au vrut să le dea; ci, mîniindu-se de aceasta, s-au supus turcilor, şi aşa să află pînă acum. Un istoric leşăscu spune de aceasta, cu nu ştim fi-va de credinţă au nu. 30. DOMNIIA LUI ŞTEFAN-VODĂ SURDUL, leat 7099 După mazîliia Mihnii-vodă, au trimis împăratul pe Ştefan-vodă, ce i-au zis Surdul, şi, într-un an al domniei lui, nu să ştie ce au fost. În vremile acestui Ştefan-vodă den Ţara Rumînească, iar lui Pătru-vodă den Ţara Moldovei, viindu-i de la împărăţie poruncă să dea o sumă de bani mare, el n-au vrut să dea, să facă obicei (măcar că boiarii moldoveni, pentru dragostea lui, poftiia să dea, dar el n-au priimit), ci au zis: decît va lua blestemul ţărîi, mai bine să va lipsi den domnie. Şi au lăsat domniia, şi s-au dus în Ţara Leşască, apoi în Ţara Nemţească, petrecîndu-l boiarii pîn’ la Ţara Leşască; şi apoi s-au întorsu înărăt. Şi sultan Amurat au pus în locul lui pă Aron-vodă. Pre acest Pătru-vodă îl mărturisescu moldovenii, într-un letopiseţ al lor, cum că nici au avut, nici că vor avea domnu bun, şi blînd, şi milostiv şi ca un tată tuturor. 31. DOMNIIA LUI ALIXANDRU-VODĂ, leat 7100 După ce au mazîlit împăratul pă Ştefan-vodă Surdul, au dat domniia lui Alixandru-vodă, şi au domnit un an; şi într-acest an al domniei lui, nu să ştie ce au fost, şi l-au mazîlit împăratul şi pe el. Iar întru aceste vremi Amurat, împăratul turcescu, văzînd pre creştini între dînşii bătîndu-se şi neunindu-se, au rădicat război asupra lui Rodolfu, împăratul nemţescu, şi, scriind la Hasan-paşa de la Bosna, şi cu alţii făcîndu-se ca la 40.000; au întrat la Horvaci, şi Vihaci cetatea de scaun, o au luat, şi oştile dentr-însa le-au slobozit cu pace. După acéia, la sloveni s-au dus, fiind ban Toma Erdeud, carele, avînd oaste puţină, au pierdut şi el războiul, şi numai cu călărimea au fugit, luîndu-i tunurile, şi alte gătiri toate de oaste. . Decii, la Petrevarodin şi la altele, carele sînt în marginea Savii, toate le-au luat, şi multe vărsări de sînge au făcut în creştini atuncea turcii; numai ce au scăpat o mănăstire ce o păzea Neculae Micarăuş ungurul. Iar Osecul, carele este lesne trecătoare cătră Stiriia, şi cătră Carintiia şi cătră Carneola, cu multă osteneală s-au nevoit Hasan-paşa acesta; dar s-au întorsu ruşînat, că, fiind vitéji cei denlăuntru, nu o au putut lua. 32. DOMNIIA LUI MIHAI-VODĂ, leat 7101 Acest Mihai-vodă, după ce au luat domniia, s-au numit că iaste fecior lui Pătraşco-vodă, iar cu adevărat nu să ştie; că nici un istoric de ai noştri (sau striin) nu adeverează cine iaste, şi cum au luat domniia; fără cît den auz unul de la altul aşa dovedim: că mumă-sa au fost de la oraş de la Floci; care, fiind vădăvă şi frumoasă şi nemerind un gelep, om mare şi bogat, den Poarta împărătească, şi în casa ei zăbovindu-se cîtăva vréme, zic că au umblat cu acea făméie, şi au îngreoat-o, şi vrînd să să ducă gelepul, i-au dat un inel şi 100 de glabeni dă aur, şi au zis fămeii, de va face fecior, viind de vîrstă, să să ducă la dînsul, unde-l a găsi, şi după inel îl va cunoaşte că-i este fecior. Şi, născînd făt, trecînd vréme multă, şi făcîndu-se om dă vîrstă şi de treabă, lipindu-se pe lîngă boiari, şi pe lîngă domni, au ajunsu pîn’ la acea boierie, de l-au făcut ispravnic în locul banului de la Craiova, nefiind ban, că nu vrea să puie domnii ban, pentru că de multe ori să scorniia gîlcevuri asupra domniei de acolo. Deci, fiind el la Craiova (în ce chip nu să ştie), i s-au scornit nume cum că iaste fecior dă domnu. [Care auzind domnul] dentru acea vréme, au trimis cu urgie şi l-au adus la Bucureşti, şi, trecînd pă lîngă Bisérica Albă pe vremea liturghiei [s-au rugat armaşilor să-l lase să asculte sfînta liturghie], şi, lăsîndu-l, au întrat în biserică, şi rugîndu-se, s-au făgăduit lui sfetii Nicolae, fiind hramul, că, de-l va mîntui, să-i facă mănăstire în numele lui, păcum au şi făcut. Că, ducîndu-l la domnu, şi tăgăduind de năpaste, au jurat cu 12 boiari că nu iaste fecior dă domnu, şi au scăpat. Dentru care nevoie scăpînd si speriindu-se, au fugit la Poartă, şi, găsind pă tată-său acolo, fiind om mare al Porţii, i-au scos domniia în ţară, sau, cum zic alţii, că fiind capichehaia un Iane, care i-au fost rudă lui, avînd voie de la Poartă, i-au scos domniia. Ci, ori în ce chip au fost, el domniia o au luat. Şi, luînd domniia, mari vrednicii au făcut, mai vîrtos cu vitejîile, de au supus turcii, ungurii, moldovénii, de era şi iaste mirare, precum istoriia mai nainte mirare, precum istoriia mai nainte va arăta. Şi mănăstirea încă o au făcut, care să véde, şi să numéşte Mihai-vodă, precum s-au făgăduit în nevoia lui. Luînd dar domniia de la turci, şi şăzînd în scaun cîtăva vréme, vedea avăniile turcilor şi a boierilor şi necinste domniei şi răotăţile ce să făcea săracilor, care nu putea să le rabde. Ci, sfătuindu-se cu boiarii şi cu ţara, au socotit să rădice sabie asupra turcilor. Întîi, unindu-se cu Batăr Jîcmon, craiul Ardealului, şi cu Aron-vodă, domnul Moldovei, jurînd unul altuia să să ajutoréze unul cu altul la orice nevoie le-ar veni. Şi pentru că vedea turcul învrăjbit cu neamţul şi cu ungurul, de care, rădicînd el împreună cu aceia sabie asupra turcului, mai lesne şi de folos îi va fi – ci dar, întru aceşti ani dentîi ai domniei lui, mîlcomind el ca să vază ce fac nemţii şi ungurii, iar turcii au fost rădicat oaste în Ţara Ungurească, asupra împăratului nemţesc, mai vîrtos îndemnînd Hasan-paşa al Bosnii, vrînd să-şi curăţească ruşînea den anul trecut, ce n-au putut lua Osecul. Ci, într-acest an, cu mai mare gătire s-au dus, şi multe prăzi şi vărsări de sînge, şi robii au făcut. Întîi, Trencinul cetate o au luat, după acéia la Osec au mersu de bătea cu tărie, şi avea oastea lui împărăţită şi dă o parte dă Dunăre, şi de alta. Iar domnii împăratului nemţescu, anume: banul slovénilor şi Rober Eghembergul, şi Melhior Rederul, împreunaţi fiind cu oştile, au mersu asupra paşăi la Osec, şi, găsindu-l numai cu jumătate de oaste a lui lîngă dînsul, şi dînd război, l-au biruit, tăind şi înecînd pă turci în apă: acolo cu dînşii şi paşa s-au istovit. Céialaltă oaste jumătate, turcească, care era decindea, văzînd patima celorlalţi, toate corturile şi alte gătiri de oaste le-au lăsat creştinilor. Acéle réle întîmplări auzind împăratul Amurat, cu mînie au trimis pă Sinan-paşa viziriul, cu toată puterea lui, poruncind şi lui beglerbei de la Rumele, şi paşîi de la Timişvar, şi de la Buda, să meargă cu denadinsul să supuie Ţara Ungurească. Care înţelegînd Rodolfu, împăratul creştin, şi socotind ca doar va pleca mintea varvarului cu daruri, să să părăsească de vărsările de sînge ale creştinilor, i-au trimis sol cu mari şi de cinste daruri. Dar varvarul nu s-au uitat la acelea, ci mai vîrtos au poruncit Sinan-paşîi, ca să ajungă degrab acolo, să arză, să robească, dupre cum le iaste obiceiul lor, al pagînilor. Atuncea Osecul l-au luat, şi Vesprinul, şi Palota, şi Veza, şi alte multe cetăţi, şi cătră Sechişfeirvar, vrînd ca să iernéze paşa, luînd robi du pen cetăţi mai mult dă cît 5.000. . Iar oastea împărătească, cu duca de Hardeg şi groful Zereni Palfi, luînd inemă, s-au dus cătră Sechişfiervar, unde era paşa cu ceilalţi; şi, dînd război, dentîi s-au părut că vor să biruiască turcii; dupre acéia creştinii îndreptîndu-se, vitejaşte au întrat în oastea turcească, şi multe mii de oameni au perit den turci; prinzînd şi pre inicer aga viu şi paşa de la Buda rănindu-se – care peste puţină vréme la Buda au murit; şi mulţi bei şi mai-marii oştilor turceşti au perit la acel război, cu 10.0000 de ceilalţi. Şi aşa Sinan-paşa au rămas ruşînat. Ca acestea auzind Mihai-vodă, să bucura cu inema, nădăjduind că şi el, rădicînd sabie asupra turcului, împreună cu ceilalţi, va putea lésne să rădice jugul robiei turcului de asupra ţărîi. Deci trimise la Bator şi ceru oaste, care i-au dat cu doi căpitani anume: Horvat Mihai şi Bechiş Iştfan; şi, avînd şi ale lui oşti, întîi au tăiat turcii den Bcureşti, decii pă unde să mai afla pen ţară, de au curăţit ţara de păgîni; şi au mersu la Giurgiul de l-au bătut (dar nu l-au luat); ci iar s-au întorsu la scaun, făcîndu-se numai începătură de vrajbă. Acestea auzind sultan Amurat turcul, s-au bucurat foarte, văzînd că să înalţă şi altă gîlceavă, şi au poruncit unui Mustafa-paşa de au luat oşti, şi pă Bogdan-vodă, fecior Iancului-vodă, ca să puie pă el domnu. Dar Mihai-vodă, daca au auzit, le-au ieşît înainte la Dunăre, şi nu vrea să lase pă turci să între în ţară; dar, viindu-i véste că au întrat tătarîi în ţară, s-au dat îndărăt, şi au trimis străji împotriva tătarîlor; şi, avînd şi tătarîi străji, s-au întîmpinat, şi, bătîndu-se, au biruit pă tătari. Deci hanul au trimis cu mai mulţi tătari cu nepotu-său, şi, trimiţînd şi Mihai-vodă oaste mai multă, s-au găsit unii cu alţii la Stăneşti, şi iar i-au biruit ai noştri pă tătari, şi au perit şi nepotul hanului. Turcii cu Bogdan-vodă întrase în ţară la Giurgiov, şi s-au fost împreunat şi cu hanul, iar Mihai-vodă au trimis pă un Manta banul cu oaste, şi i-au lovit fără véste, şi foarte i-au tăiat rău, şi cum au putut, au scăpat paşa peste Dunăre, ca să să mai gătească. Iar Mihai-vodă nu i-au dat vréme de gătire, ci au trecut pe la Marotin Dunărea pe ghiaţă, şi, dînd război, au perit paşa cu mulţi turci; Bogdan-vodă de-abiia au scăpat. Ai noştri, tăind, robind, arzînd şi luînd multe prăzi, dobînzi, s-au întorsu înapoi cu bucurie. Hanul, ca acestea văzînd, s-au întorsu la olatele lui. Viind vara, turcii căuta să isprăvească mai mult cu némţii, cu ungurii, decît cu rumînii. Ci au gătit oşti gréle asupra lui Rodolf, şi asupra ungurului; că Mateiaş, arhidux de Austriia cu oştile nemţeşti, bătea Ostrogonul, Batăr Jicmon, craiul Ardealului, bătea Timişvarul. Ci într-această vară au dat pace rumînilor, şi au poruncit turcul tătarîlor să meargă în Ţara Ungurească; care, lovind cu iuţime, precum iaste obiceiul lor, pen Ţara leşască, pe la Sneatin, pe la Pocuţie, au trecut munţii pe la Strii în Ţara Ungurească. Sinan-paşa viziriul încă s-au dus pe la Beligrad cu oştile turceşti, şi, lovind părţile ungurimei, multe vărsări de sînge, şi robii, şi prăzi s-au făcut. Fost-au cerut nemţii ajutor de la leaşi împotriva turcilor, ci nu le-au dat îndemînă a da; numai însuşi, cum putea, să nevoia a să bate cu turcul. Şi, cum am zis mai sus, Mateiaş bătea Ostrogonul, Zereni alte cetăţi bătea şi lua, ungurul bătea Timişvarul. Iar, după ce au întrat turcul şi tătarîi în ţărîle lor, ş-au piierdut toate sfaturile, că Mateiaş austriiacul de-abiia cu oarece călărime au scăpat de supt Ostrogon, Zereni, de unde era bătînd cetăţile care era luate mai nainte de turcu, le-au lăsat, Batăr Jîcmon al Ardealului au lăsat de a bate Timişvarul, şi s-au întorsu la scaun. Iar Sinan-paşa cu tătarîi, ce mai rămăsése cetăţi, locuri neluate den ceia ani, într-acest an le-au luat, şi cu izbîndă s-au întorsu. Mihai-vodă întru această vară, avînd vréme ca acéia de pace cătră turc, au trimis de au arsu Dîrstorul, şi cît au putut ajunge înlăuntrul Ţărîi Turceşti, şi cu dobîndă s-au întorsu îndărăt toţi, ajungînd oştile lui Mihai-vodă pînă la Varna, carea iaste lîngă Marea Neagră, şi, pînă în munţi, cîte oraşă şi sate era turceşti, toate le-au arsu şi le-au prădat, şi au robit turci, turcoaice, copii, de i-au adus în ţară. Auzind împăratul Amurat aceste fapte ale rumînilor, leat 7103, au poruncit Sinan-paşăi să facă pod peste Dunărea, să treacă oştile în Ţara Rumînească, şi au dat poruncă tuturor oştilor den Anadol şi de la Rumele să vie. Şi vara, la anul carei s-au scris mai sus, au venit toate oştile, cu Sinan-paşa viziriul, la Dunăre, şi, fiind podul gata, au trecut la Giurgiov. Mihai-vodă încă ş-au strînsu oştile, şi au scris la Batăr Jîcmon să vie cu oaste ungurească. Dar, zăbovindu-se ungurul, el au ieşît înainte cu oastea ce avea, înaintea turcilor. Şi la Călugăreni s-au întîlnit cu viziriul şi, dînd război vitejaşte, pă Sinan-paşa încă l-au oborît după cal în gîrlă, şi un spahiu l-au scos aşa ocărît. Că Mihai-vodă ca un fulger umbla pen oaste, tăind şi oborînd jos, şi cu mîna lui pă Caraiman-paşa l-au tăiat. Văzînd viziriul acestea, s-au întorsu la locul unde era tăbărît, iar Hasan-paşa cu Mihnea-vodă, venea pen pădure, să lovească oastea lui Mihai-vodă pe denapoi; cărora prinzîndu-le de véste, s-au pornit însuşi cu sabiia a mînă, şi vitéjîi lui după dînsul au întrat ca lupii în oi, şi cînd de cînd era să ajungă pă Hasan-paşa să-l taie cu mîna lui, însă au scăpat; şi, ducîndu-se la viziriul, îşi spunea unul altuia patimile, şi să mira în ce chip ar face să prinză pă Mihai-vodă, cu vicleşug, că cu puterea armelor nicicum nu putea. Şi chiemînd paşa pă Mihnea-vodă, i-au zis să scrie la niscareva boiari prieteni ai lui, că le va da viziriul 50.000 de galbeni să împarţă oştilor, şi să prinză pă Mihai-vodă sau să-l lase. Şi, scriind Mihnea-vodă la un Dan visteriul şi la alţi boiari, şi trimiţînd într-ascunsu, au început boiarii să-l ficlenească, şi mai vîrtos pă unguri să amăgească cu bani; care s-au şi făcut, că vrea ungurii să-l lase şi să fugă. Aceasta Mihai-vodă văzînd, s-au tras spre Rucăr, de au aşteptat pă craiul cu oştile ungureşti. Iar turcii au întrat în ţară de o au prădat, şi o au arsu, şi au robit cum le-au plăcut, făcînd cetate în Tîrgovişte, în Bucureşti şi puind paşi cu oşti să păzească. Alalţi prăda ţara. Batăr Jîcmon încă au pogorît cu oştile, fiind şi Ştefan-vodă Răzvan de la Moldova, că pentru aceasta era Răzvan-vodă cu craiul, căci Irimiia-vodă au venit den Ţara Leşască cu Zamoschi hatmanul şi cu oşti, de l-au pus domnu pă Irimiia, şi au gonit pă Răzvan, care era pus de unguri. Că acest Răzvan au fost agă la Aron-vodă, şi den pîrăle lui au trămis craiul de au prinsu pă Aron-vodă şi l-au dus în Ardeal, şi pă Răzvan l-au pus domnu, care era pus dă unguri; dar scurtă bucurie au avut. Fiind Aron-vodă despre leaşi pus domnu, au venit Zamoschi cu Irimiia-vodă, şi au scos pă Ştefan Răzvan den ţară; şi fugit în Ardeal lîngă Batăr, stăpîn-său. Însă, după ce s-au întîlnit aceşti domni în Ţara Rumînească cu Mihai-vodă, au plecat cătră turci, şi întîi la Tîrgovişte au arsu cetatea, şi pă toţi turcii, cu Ali-paşa al lor, i-au omorît. Aşîjderea şi în Bucureşti au făcut. Iar alalţi turci, cu Sinan-paşa, au apucat drumul Giurgiului şi oştile creştineşti, gonindu-i au apucat şi au stricat şi podul (după trécerea viziriului), şi pă toţi ceilalţi turci i-au tăiat, şi i-au înecat, şi au rămas ţara fără grijă. Şi s-au întorsu Batăr la Ardeal cu daruri bune de la Mihai-vodă; şi el rămas la scaunul său. Întru acest an ce au avut treabă ungurii şi rumînii cu turcii, destulă treabă au avut şi Irimiia-vodă den Moldova, cu Zamoschi, hatmanul leşăscu, şi cu tătarîi, că, cu 70.000 de tătari şi cu 2.000 de iniceri, au venit Cazagherei-hanul, care era mare viteaz, şi multe războaie au bătut, mai vîrtos la persi (adecă la căzălbaşi), mergînd cu împăratul turcescu. Ci acesta Cazagherei, mergînd în Moldova; şi, în Ţuţora s-au întîlnit cu Zamoschi, şi, război dînd, şi dă o parte şi dă alta peria oameni; carii, prin multe zile ţiind războiul, şi neputînd nici o parte, nici alta să biruiască, s-au împăcat, şi s-au întorsu fieştecarele la locul lui. După ce au trecut aceasta, iată şi Batăr Jîcmon-craiul au trimis oşti cu Ştefan-vodă Răzvan, să-l aşaze la Moldova, şi să scoaţă pă Irimiia-vodă. Care auzind Irimiia-vodă, au trimis la Cameniţă, şi la alte părţi, de i-au venit oşti leşeşti degrab, şi, cu ai lui cîţi au avut, s-au bătut la Suceavă, şi tare război fiind, au biruit Irimiia-vodă, şi Ştefan-vodă Răzvan au pierdut războiul, şi căzîndu-i calul, şi vrînd să încalice pă altul, l-au prinsu şi, ducîndu-l la Irimiia-vodă, au poruncit de l-au înţepat: unii zic pen şăzut; ci, ori aşa, ori într-alt chip, acest sfîrşît au dat Răzvan-vodă. Şi ş-au luat şi el plata, că el au fost pricină cătră Batăr Jîcmon de pîră, de au luat pă Aron-vodă şi l-au dus la Ardeal, la închisoare, pe cum s-au zis mai sus. Într-acéste vrémi, şi Amurat, împăratul turcescu al treilea, au murit, şi în locul lui s-au pus împărat [fie-său] Mahmet, 18 feciori fiind ai lui Amurat, şi Mahmet, pre cei 17 [feciori] omorîndu-i, i-au îngropat, împreună cu tat-său, şi numai Mahmet acesta au rămas împărat. Deci turcul trimise pă Afis-paşa la Nicopoe, să amăgească pă Mihai-vodă, să-l prinză; iar Mihai-vodă, înţelegînd, trimise pe Udrea hatmanul cu oşti; şi trecu Dunărea, şi sparse oastea lui Afis-paşa; şi de-abiia el au scăpat cu 2 slugi. Mihai-vodă, auzind de această biruinţă, tréce şi el Nicopoia, arde, fărîmă, robéşte toate împrejurile. Slujitorii încă să umplură dă dobînzi; după acéia merge la Diiu, şi aşîjderea face; şi i să închină lui toată sîrbimia. Daca au văzut sultan Mehmet împăratul că într-alt chip nu poate isprăvi cu Mihai-vodă, chiamă pă Ibraim-paşa, şi, sfătuindu-se cu el, trimise soli cu daruri mari la Mihai-vodă, poftindu-l să aibă pace Ţara Turcească, şi să fie slobodă Ţara Rumînească, numai el să o stăpînească şi, viind solii cu sabie, cu buzdugan, cu surguci şi cu cai, toate de mult preţ, i-au priimit, cu cinste mare, şi iar cu cinste şi cu scumpe daruri s-au întorsu îndărăt, aşăzînd pace dăspre turci. . Batăr Jîcmon, întru acéste vremi, au poftit pă sora împăratului Rodolf să i-o dea, şi o au dat cu acea nădejde, neavînd Batăr Jîcmon feciori, şi de ar face vreun fecior cu nemţoaica, va rămînea vreun neam crăiei dăspre partea nemţilor, şi va rămînea şi crăiia Ardealului pe seama lor, şi ca să-l aibă pă Bătar Jîcmon ajutor împotriva turcilor. Dar în deşărt s-au ostenit cu mintea a gîndi, că pă soru-sa au dat-o să-i fie crăiasă; la care nuntă mare şi de cinste s-au făcut, trimiţînd şi Mihai-vodă boiari cu daruri – iar de moştenire, cum s-au zis mai sus, într-alt chip au cursu lucrurile – precum să vor vedea mai jos, de n-au putut să facă acéia ce au vrut némţii. Înfrăţindu-se împăratul nemţescu cu craiul, precum s-au zis, şi auzind că sultan Mahmet, împăratul turcescu, face mare gătire de oaste asupra nemţilor şi a ungurilor, ei încă ş-au gătit oştile. Şi cap nemţilor au venit Maximilian, fratele împăratului, şi cu ungurii era Batăr Jîcmon, cu horvaţii era Palfi Zrinul, şi oşti nemţeşti au fost călărime 30.000, pedestrime era 20.000, fără unguii den Ardeal; era şi tunuri 120. Ci dar turcul, luînd vara multe cetăţi, despre toamnă au mersu la Cărăsteşi cetate. Acolo s-au întîlnit oştile turceşti cu céle creştineşti; dînd război tare, au pierdut creştinii războiul; de-abiia Maximilian pă un cal au scăpat la Caşa, cu cîţiva grofi. Batăr Jîcmon iar de-abiia au scăpat de au întrat la Tocai; Zrini aşîjderea într-altă parte au scăpat; lăsînd toate ce au avut turcilor; carii multă moarte au făcut în creştini, şi luînd robi şi dobînzi, s-au întorsu sultan Mehmet cu izbîndă la Ţarigrad. După ce au trecut cîtăva vréme, Batăr supărîndu-i-se cu oştile, şi văzînd că şi boierii lui l-au urît, şi Mihai-vodă ş-au aşăzat pace cu turcii, fiindu-i toate înghiesuite, au lăsat toate şi în locul lui pă Batăr Andreiaş, şi s-au dus în Ţara Leşască. Alţii zic că împăratul i-au dat o cetate anume Opoliia, şi acolo s-au aşăzat pentru odihna lui, ci, ori în ce chip au fost, crăiia tot o au lăsat altuia. Aşăzîndu-se dar Batăr Andreiaş la crăie, au început vrajbă cu Mihai-vodă, şi încă îi poruncise să meargă Mihai-vodă cu toată casa lui în Ardeal, şi cu acel gînd să-l prinză, şi să-l dea turcilor. Mihai-vodă însă înţelegînd de aceasta, ş-au gătit oştile toate, şi au purces cu doamnă-sa, cu coconii, de mergea; şi au scris craiului că: „Precum mi-ai poruncit să viu, aşa fac; că cu toată casa mea viu“. Iar Batăr, auzind că vine cu oşti multe, s-au temut. Şi au trimis soli să vază ce iaste povéstea, de vine cu oşti multe. El au răspunsu: „Că mi-ai poruncit să viu cu toată casa, şi cu totul viu; de aveţi putére, veţi sta împotrivă“. Daca auzi Batăr Andreiaş, l-au prinsu frigurile şi, strîngînd oştile, s-au tăbărît lîngă Sibii. Ai lui Mihai-vodă venea, cazacii, moldovénii înainte, şi de altă parte venea haiducii şi catanele, şi în mijloc veniia el cu ai lui, şi avea trei cruci de aur înainte, ajutor. Şi dînsu-de-dimineaţă i-au lovit, dîndu-le un război foarte înfricoşat, el înainte mergînd şi tăind (ca Ahileu şi ca Velisarie, vitéjii grecilor); şi nespusă moarte au făcut în unguri; cît, cîţi au scăpat, nu s-au ştiut ce s-au făcut. Craiul încă au fugit la neşte munţi. Acolo găsindu-l neşte păstori l-au cunoscut, şi, socotind că vor avea cinste de la Mihai-vodă, daca-l vor omorî, i-au tăiat capul şi l-au dus la Mihai-vodă; care, văzînd, le-au zis să-i aducă şi trupul, deci să-i dăruiască; şi s-au dus de i-au adus şi trupul. Decii Mihai-vodă, în loc de dar, i-au spînzurat, căci au ucis pă stăpînul lor, iar trupul lui, cu capul puindu-l în sicriu frumos, cu cinste l-au îngropat în Beligrad, şi au rămas Mihai-vodă crai Ardealului. De aceasta făcînd ştire Mihai-vodă împăratului Rodolfu, foarte s-au bucurat, şi au cinstit şi au dăruit pă solii lui Mihai-vodă cu lanţuri dă aur, pentru că ungurii era totdeauna împotrivnici împăratului nemţescu. Daca au azit Batăr Jîcmon, den Ţara Leşască întîmplările Ardealului, şi cum că au perit vără-său Batăr Andreiaş, au rugat pă canţelariului care şi hatman era, ca să-i dea ajutoriu să scoaţă pă Mihai-vodă den Ardeal, făgăduindu-i şi Irimiia-vodă că-i va da oaste. Mihai-vodă, auzind, au gătit oşti den Ardeal şi den Ţara Rumînească, şi au pogorît: el pe la Trotuş, munténii pe la Focşani. Iar Irimiia-vodă, înţelegînd că-i vin oşti asupră-i, ş-au luat doamna şi coconii, şi s-au dus în Ţara Leşască, şi cu Batăr Jîcmon. Aceasta văzînd Mihai-vodă, au pus domnu moldovénilor pă un Marco-vodă, şi au venit toată oastea cu ţara de i s-au închinat, că pînă la Hotin au ajunsu, gonind pe Irimiia-vodă şi pă Jîcmon-crai. Decii Irimiia-vodă iar să ruga la Zamoschi să-i închine Ţara Moldovii. Şi avea Irimiia-vodă frate pă Simeon-vodă, pre carele l-au numit domnu Ţărîi Rumîneşti, şi amîndoi domnii, împreună cu Zamoschi hatmanul, au venit cu multe oşti, şi au gonit pă Mihai-vodă, de unde bătea Hotinul; şi de acolo, pe-ncet pe-ncet, l-au adus pă Mihai-vodă pînă în ţară, la apa Teleajănului. Acolo dînd război vitejaşte, au biruit leaşîi pă Mihai-vodă, şi i-au căutat a fugi în Ardeal cu totul. Deci au lăsat Zamoschi domnu ţărîi pă Simeon-vodă, şi Irimiia-vodă s-au întorsu la Moldova. .Această treabă ce au făcut Zamoschi au fost şi cu ştirea turcilor, că să înţelesese cu dînşii mai nainte, de i-au fost dat şi turcii ajutor, şi au gonit pă Mihai-vodă den ţărîle acestea, pentru că avea pizmă pă dînsul, biruindu-i într-atîtea rînduri, şi făcînd multă pagubă în Ţara Turcească, precum s-au zis mai îndărăt. În Ardeal, vrînd Mihai-vodă să aşaze ţara şi să jure pe unguri să fie supt ascultarea neamţului, iar ungurii, den firea lor fiind ficleni, despre o parte jura lui Mihai-vodă, despre altă parte trimitea să vie Batăt Jîcmon den Ţara Leşască, să să împreune toţi să scoaţă pă Mihai-vodă; despre altă parte iarăşi, au ieşît înaintea lui Baştea Giurgiu ghinărariul (carele venea cu oaste ajutor lui Mihai-vodă), de-l înşăla şî pă dînsul, făgăduindu-i să-l puie pă dînsul crai, numai că să stea cu ei, să scoaţă pă Mihai-vodă den Ardeal. De toate părţile munciia în tot chipul, ca doar s-ar mîntui, să nu le fie crai un rumîn, precum le era. Carele şi bisérică mare au făcut în Beligrad, unde şade mitropolitul acum. În mijlocul vremilor acestora, s-au unit Batăr Jîcmon cu Irimiia-vodă den Moldova şi Simion-vodă den Ţara Rumînească, şi toţi au rădicat oşti asupra lui Mihai-vodă în Ardeal, înşălîndu-se şi Baştea Giurgiu dă ţinea cu ei. . Mihai-vodă, văzînd aceste întîmplări réle, s-au dus la împăratul nemţescu, jăluindu-se de Baştea, şi de alţi unguri, spuindu-i că sînt ficleni. Pre carele l-au priimit cu cinste şi i-au făcut cărţi la Baştia să-i fie ajutoriu, să supuie pă unguri, să fie el crai, iar nu Baştia, nici Batăr. Şi, viind în Ardeal, Batăr să mira ce va să facă; ci au trimis la Mihai-vodă să să împace; dar n-au priimit ci i-au zis să să gătească dă război. Decii, strîngîndu şi el ungurii, şi ajutor ce avea de la Irimiia-vodă dîn Moldova, şi de la Simion-vodă den Ţara Rumînească, au avut război mare la Şomliu, şi au biruit Mihai-vodă; iar Batăr Jîcmon şi cu Ceachi Iştfan au fugit; şi au rămas Ardealul pă seama lui Mihai-vodă. Decii, dără zăbavă au trimis oşti de au gonit pă Simion-vodă den Ţara Rumînească. Dar scurtă bucurie, că Baştea tîlhariul, văzînd vitejîile lui Mihai-vodă, şi numele cel mare ce-l dobîndise, au întrat pizmă în inema lui, ca să omoare pă Mihai-vodă, precum au şi făcut. Că au trimis într-o dimineaţă neşte nemţi de l-au omorît supt cort, la Turda, neştiind el nimic de aceasta, şi nefiindu-i oştile lîngă dînsul – că le trimisese la Făgăraş, să scoaţă pă doamnă-sa şi pă coconi, carii îi închisése Ceachi Iştfan, pînă a umblat Mihai-vodă la Beciu. Ci dar acest sfîrşît au dat Mihai-vodă, că cu înşălăciune l-au omorît; care au supus domniia lui pă turci, pă molodveni, pă unguri, de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi.  33. DOMNIIA LUI ŞĂRBAN-VODĂ, leat 7108 Acest Şărban-vodă, ce-l numescu aşa, obicinuindu-se oamenii, nu l-au chiemat Şărban, ci pe tată-său, iar pă el l-au chiemat Radul, şi în hrisoavele lui iar Radu să scrie, ci dar şi noi după obiceiul oamenilor să umblăm, şi să-i zicem Şărban-vodă. După ce dar luo sfîrşît Mihai-vodă, precum aţi auzit, boiarii şi oştile ce fusése lîngă dînsul s-au pogorît pe la Cîineni, la un sat ce să chiamă Cîrsteneşti, pă Topolog. Acolo au şăzut pînă au făcut ştire şi celorlalţi boiari ce era în ţară, că să şi dăzlipise unii dă cătră Mihai-vodă, cum Buzeştii şi alţii. Iar atuncea s-au strînsu acolo, şi au răciat domnu pă Şărban-vodă – că le era frică să pogoare în jos fără domnu. Carele viind la scaun, întîi la turci au trimis de au împăcat lucrurile, la sultan Mehmet, pentru să nu mai aibă domniia şi ţara turburare despre dînşîi, aşîjderea şi cu vecinii cu toţi s-au împăcat; şi toţi oamenii pămîntului să bucurară, scăpînd de robii, dă prăzi, de fugi pen munţi, şi de toate groazile şi călcăturile oştilor, şi toţi da laudă lui Dumnezeu. Iar diiavolul, carele vrajbă poftéşte totdeauna, au întrat în inema lui Sechil Moisi, craiul Ardealului, şi strînse oşti să vie să strice ţara şi să calce. Şărban-vodă cu boiarii, auzind, au socotit să-l împace cu daruri, şi au trimis boiari cu daruri scumpe, rugîndu-l să să părăsească de a vărsa sînge nevinovat. El nicicum nu vrea, ci cu semeţie zicea că va să facă rău. Deci, nebuniia lui văzînd domnul şi boiarii, au strînsu oştile degrab şi au purces spre Ardeal, şi în trei zile au ajunsu de céia parte ; unde ieşîndu-le înainte craiul, cu oşti semeţe, s-au întîlnit. Carii dînd război tare, au biruit ai noştri pă unguri, şi i-au tăiat foarte rău. Acolo s-au găsit mort şi semeţul Sechil Moisi, craiul. Şi s-au întorsu domnul cu bucurie, cu toţi boiarii şi cu oştile la ţara lor. Şi, mulţămind lui Dumnezeu toţi, au trecut 5-6 ani cu pace. Dar Şărban-vodă, văzînd atîta pace, şi biruind şi pă vrăjmaşul său ungurul, i s-au înălţat mintea şi s-au semeţit, s-au mîndrit şi nu mai căuta trebile domniei sau ale ţărîi. Ci (cum spune un istoic vlădică, anume Mathei de la Mira, ce în vremile acelea au fost aicea în ţară), numai mîncările, băuturile, primblările, şi alte necurăţii, acelea le căuta bine. Pentru care s-au mîniiat Dumnezeu pă dînsul, şi i-au rădicat pe Batăr Gabor, craiul Ardealului, vrăjmaş mai mare decît Sechil Moisi, că s-au gătit acel spurcat Batăr Gabor în taină, şi fără véste au pogorît cu oştile în ţară. Şărban-vodă, dăşteptîndu-se, ca dentr-un somnu den faptele ce le făcea, cum s-au mai zis mai sus, şi neavînd nici o gătire de război, i-au căutat a lăsa ţara şi a fugi la Moldova, fiind domnu Costandin, feciorul Irimiei-vodă, nădăjduind că-l va ajuta, fiind prieteni. Şi i-au şi făcut ajutor cît au putut, că l-au primit cu drag la Suceavă, şi cîtăva oaste încă i-au dat, şi Şărban-vodă încă au strînsu străji, jolniri, cazaci, ca să meargă asupra lui Batăr Gabor, să-i răsplătească răotatea ce i-au făcut în ţară. Că în trei luni au şăzut procletul în ţară, jăfuind, prădînd, arzînd; care nevoie n-au fost, nici va mai fi în pămîntul nostru. ... Boiarii şi altă ţară, cîţi au scăpat, au trecut peste Dunăre; şi, atîta cruzie a lui Batăr văzînd (den rea chiverniseală a domnului), au scris carte la împăratul turcului, dînd ştire de primejdiia ce le-au venit cu Batăr-craiul, rugîndu-se să le dea şi domnu cu oşti, să gonească pă vrăjmaş; şi îndată le-au dat pă Radul-vodă, fecior Mihnii-vodă (cu oşti, turci şi tătari); carii viind în ţară, l-au gonit pe Batăr Gabor; şi au rămas ţara cu pace, dar prăpădită de tot; însă tot mulţămiia lui Dumnezeu că s-au mîntuit de unguri. 34. DOMNIIA RADULUI-VODĂ MIHNEA, leat 7119 După ce au gonit Batăr Gabor cu ungurii pă Şărban-vodă den ţară, iar boiarii ţărîi [ce] fugise în Ţara Turcească de nevoia ungurilor, au făcut jalbă la sultan Ahmat, împăratul turcescu, şi ş-au cerut domnu să le dea den Poartă, şi le-au dat pă Radul-vodă, feciorul Mihnii, şi au venit domnu în ţară; căruia toţi i s-au închinat cu bucurie. După aceasta n-au trecut multă vréme, ci au rădicat Şărban-vodă den Ţara Leşască, den Ţara Moldovii oaste, cît au putut strînge, şi au trimis pă Stanciul slugerul aicea în ţară; la roşîi, la călăraşi, la dorobanţi şi la alţi slujitori, îndemnîndu-i să meargă la Ardeal, şi el încă va merge să răsplătească acelui nebun, Batăr. Carii, auzind, foarte au fost bucuroşi (măcar că fără voia Radului-vodă). Decii, puindu-şi zioa să să afle cu toţii, s-au pornit oştile de aicea, şi Şărban-vodă cu ai lui pe de céia parte, au întrat dăodată, şi au tăbărît în luncile Braşovului, mai nainte de Sfeti Petru; şi numaidecît veni şi Batăr Gabor cu oşti. Carii lovindu-se în zioa de Sfeti Petru, atît au bătut pă unguri, cît de-abiia au scăpat craiul de au întrat în Sibii, iar unguri morţi fără număr era, pe carii au pus Şărban-vodă de i-au făcut o movilă mare, de să véde pînă astăzi semnu de ruşînea lor. Deci Şărban-vodă cu izbîndă s-au întorsu în ţară, rugîndu-se slujitorilor să-l mai priimească la domnie; şi ar fi şi vrut slujitorii, dar nu-l mai priimiia la împărăţie. Şi, văzînd Radul-vodă că-i vine asupră, cu gînd ca să mai domnească, au trimis la paşa, de i-au dat turci, tătari; şi l-au luat în goană de la Teleajăn, şi l-au dus pîn’ la Lunca Mare, la Moldova. Acolo puţin au fost să prinză pă Şărban-vodă, iar leaşîi şi moldovénii mulţi au perit şi i-au robit. Iar el, cu puţini ce-au scăpat, s-au dus la Suceavă, unde era doamnă-sa, şi de acolo, pen Ţara Leşască, la Beci s-au dus, la împăratul; pre carele l-au priimit, de au şăzut acolo pînă au murit. Pentru acéste întîmplări ce s-au auzit, şi mai vîrtos căci au priimit domnul Moldovii pă Şărban-vodă al muntenilor, dîndu-i ajutoriu şi sprijineală, turcii s-au mîniiat, şi au mazîlit pă Costandin-vodă, şi au pus domnu pă Ştefan-vodă Tomşa. Carele, viind în Ţara Moldovii, făcea dreptăţi săracilor, iar pă boiari nicicum nu-i iubiia, pentru jafurile ce făcuse ţărîi, în zilele lui Costandin-vodă, fiind cocon tînăr; şi pre mulţi au prădat şi au omorît. După ce s-au aşăzat Radul-vodă la domnie în Ţara Rumînească, au făcut jalbă toată ţara împreună cu domnul la împăratul pentru atîta pagubă ce le-au făcut ungurii, şi să nu-i lase prădaţi. Atunci au poruncit împăratul să să strîngă oaste, şi să ia şi pă Ştefan-vodă den Moldova într-ajutoriu. Decii, mérseră domnii amîndoi cu oştile lor, şi cu turci, şi cu tătari la Ardeal. Iar némişîi şi céialaltă ţară să sfătuiră să omoară pă Bator Gabor, că pentru nebuniile lui vine atîta nevoie ţărîi; şi aşa au şi făcut; l-au omorît Ianoş Selaşi şi Ghiorghe Ladani, pre carii, den turnul Mediiaşului aruncîndu-i, i-au omorît, luîndu-şi plata pentru moartea stăpînului lor. Decii ţara au pus crai pă Betlen Gabor. Iar domnii, prădînd mai vîrtos rumînii, ca să-şi întoarcă prăzile lor, cît au putut au luat şi ei; şi s-au întorsu fieştecare la ţara lor. Radul-vodă biruind pă vrăjmaşi, şi împăcîndu-şi ţara, şi odihnindu-se toţi, mari şi mici, lăuda pre Dumnezeu, numai un boier, anume Bărcan, care fusése stolnic mare la Şărban-vodă (zic să fie fost Merişan), iar de neam Bucşănesc, acesta nu s-au odihnit, ci ş-au mai găsit şi alţi opt boiari asémene lui, de făcea sfat în taină să omoare pă Radul-vodă şi să facă domnu pă un Mihai cămăraş. Acestea înţelegîndu-le Radul-vodă, au apucat el mai nainte, de i-au prinsu, şi le-au tăiat capetile tuturor. Însă această rădicare ce au fost să să rădice, n-au fost pentru alt (cum să aude den istorii), ci pentru mîndriia şi răotate grecilor. Că adusése Radul-vodă pre mulţi de-i cinstise şî-i miluia; ci boiarii rumîni, acestia văzînd, nu le-au fost pă voie; precum de multe ori, la mulţi domni, s-au făcut răzmiriţă şi turburare pentru răotatea grecilor. Costandin-vodă den Moldova, ducîndu-se în Ţara Leşască, fiind gonit de turci, şi puind pă Ştefan-vodă Tomşa (cum auziţi), nu s-au odihnit, ci, îndemnat fiind de boiarii lui, carii mînca pă săraci fără milă, şi fiind cocon tînăr, au strînsu oşti, şi cu bani, şi i-au dat şi cumnatu-său Potoţchi hatmanul, fiind om mare în Ţara Leşască , era ginere Irimii-vodă. Carii viind cu oşti asupra lui Ştefan-vodă, şi bine gătindu-se Ştefan-vodă, cu turci, cu tătari – s-au bătut amînduao oştile, şi au biruit Ştefan-vodă, şi ticălosul Costandin-vodă, tînăr fiind, la acel război au perit – nu s-au ştiut ce s-au ştiut ce s-au făcut iar leaşîi cei dăzmierdaţi, feciori de boiari mari, îi ducea tătarîi ca pe neşte dobitoace legaţi. Atunci au prinsu şi pă Potoşchi hatmanul, şi l-au trimis la Ţarigrad la închisoare, carele, pen multă vréme, şi cu mulţi bani s-au răscumpărat, şi s-au dus la ţară-şi. Auzind doamna Irimii-vodă de pierzarea fie-său, şi de robiia gineri-său, şi altor boiari şi norod, mai avea şi alt ginee leaf mare, pă nume Coreţchi; cu care sfătuindu-se şi strîngînd oşti, s-au dus să facă răscumpărare pentru fie-său şi pentru celalat ginere. Care mergînd, mai mare primejdie au petrecut fie-său Costandin, că, viind doamna cu oştile, iar Ştefan-vodă au fugit cătră margine, dînd ştire împărăţiei. Împăratul au poruncit la Schinder-paşa, şi tătarilor, şi Radului-vodă, domnul muntenescu, să meargă să o prinză sau să o izgonească den ţară pe doamna. Schinder-paşa cu Radul-vodă, întrînd în ţară, i-au scris amîndoi domnii: „Ce vei, dă vii cu oşti să strici ţara, şi ce-ţi iaste pofta? Domnie de pofteşti, îţi voi scoate eu de la împăratul; numai fii fără nici o grijă“. Iar ticăita s-au încrezut în cuvintele lor, şi mai mult într-ale Radului-vodă; şi aştepta să-i aducă steag dă domnie, după făgăduinţa lor. Dar au fost făgăduiala ficleană, că, în locul steagului, o au lovit fără véste şi au răsipit tabăra: tăiat-au, robit-au atîta boierime leşască. Atunci au prinsu pe doamna, cu alţi 2 voinici feciori ai ei, şi pă Coreţchi, gineri-său, şi i-au dus la Ţarigrad. Ci pe dînsa şi pă coconi, anume Alixandru şi Bogdan, i-au turcit, iar pă Coreţchi l-au închis la Edicula; carele, avînd o slugă bună, credincioasă, au făcut meşteşug şi l-au scos dă acolo, şi au scăpat; iar pe strejari i-au spînzurat împăratul. La acest război s-au prinsu şi boiarii moldoveni, carii veniia cu doamna; şi pă toţi i-au omorît Ştefan-vodă şi le-au luat averile. După aceasta, trecînd cîtăva vréme, s-au sculat toată boierimea ţărîi, cu cîtăva ţară, asupra domnu-său, văzînd atîta cruzie a lui, ca doar l-ar scoate cu putérea armelor. Dar n-au putut, că i-au biruit şi i-au răsipit, ci unii au fugit la Poarta turcească; ci, norocul domnului, i-au întîlnit un Osman aga turcu mare ce veniia la domnu, care fiindu-i prieten, i-au prinsu şi pă toţi i-au omorît; alţii încătro au putut să-şi mîntuiască viiaţa lor. Trecînd dar trei ani ai domniei Radului-vodă, l-au mazîlit împăratul, şi s-au dus la Ţarigrad, şi au poruncit împăratul să vie Gavrilă-vodă Moghila, feciorul lui Simion-vodă den Ţara Leşască, să fie el domnu, şi au venit. Dar aflîndu-se Alixandru-vodă Iliiaş la Poartă, cu bani, cu prieteni, s-au întorsu socotélile turcilor dentîi, şi i-au dat lui domniia. Iar Gavrilă-vodă au purces de s-au dus la Poartă, măcar că ţara, îl vrea, şi toţi boiarii, şi nu vrea să-l lase să să ducă, zicînd că vor da bani şi vor face pă turci de va fi el, iar nu altul; dar el n-au vrut nicicum, ci, cum au auzit că au pus alt domnu, s-au dus la Poartă. Pre carele priimindu-l cu cinste, şi leafă făcîndu-i, au şăzut acolo pînă i-au venit rîndul de domnie. Sultan Ahmat au făcut un mecet mare şi foarte frumos, la care au făcut împrejur 4 minaréle, şi 2 în mijloc, căruia i-au pus numele Ahmatie; să véde şi acum în Ţarigrad; atîta iaste de mare, cît aghiia Sofiia.  35. DOMNIIA LUI ALIXANDRU-VODĂ ILIIAŞ, leat 7125 Viind Alixandru-vodă domnu de la Poartă, adusése mulţi greci cu dînsul, şi cu ce mai era mai nainte aicea, să făcuse o grămadă; carii, nesuferind boiarii rumîni, au făcut sfat să-i taie. Cîrstea era vornic mare: el era capul şi Lupul păharnic, şi Spătariul, şi Buzdugan, şi alţii; de care prinzîndu-le véste Alixandru-vodă, au vrut să-i omoare. Ci au scăpat Lupul păharnic, şi cu Spătar, care va fi fost şi Buzdugan şi alţii, de au fugit în Ţara Ungurească, iar Cîrstea vornicul, şi cu ceilanţi au tăgăduit că nu ştiu de acele lucruri. Alixandru-vodă încă au lăsat lucrul în slab, avînd treabă să meargă cu Schinder-paşa la oaste în Ţara leşască, carii mergînd la Raşcov şi la alte cetăţi, nici o ispravă n-au făcut, fără numai pagubă ţărîi. Decii s-au împăcat cu leaşîi, şi s-au întorsu fieştecarele la ţara lor. Atunci, viind Alixandru-vodă la Tîrgovişte, au omorît pă Cîrstea vornecul şi vrea să şi mai omoare, că-l îndemna grecii, dar îi era frică de paşa. Că, înţelegînd paşa de Cîrstea vornec că l-au omorît, îi cerea 40.000 de galbeni; ci aşa au rămas lucrul. Ci dar boiarii den Ţara Ungurească, ce s-au zis mai sus, s-au rugat la Betlen Gabor, craiul Ardealului, de le-au dat oşti, şi au venit de au scos pă Alixandru-vodă şi pă greci; de-abiia au scăpat domnul, călare pă o iapă, la Brăilă, şi doamnă-sa la Giurgiul, pentru că nu credea că vin boiarii cu oşti, şi încă cine-i spunea, îi pedepsiia, şî-i făcea mincinoşi – pîn’l-au împresurat; şi, fiind negata de a să bate, i-au căutat a fugi. Şi dentr-această fugă, l-au şi mazîlit turcul, şi au dat domniia lui Gavrilă-vodă. Pe vremile acestea, betlen Gabor mare oaste au rădicat asupra nemţilor şi, mergînd la caşa cu toată boierimea Ţărîi Ungureşti den Sus, au făcut ghiuluş întîi acii la Caşa, după acéia la Pojun, mare ghiuluş, pentru ca să să mîntuiască de supt jugul nemţilor. 36. DOMNIIA LUI GAVRILĂ-VODĂ MOGHILĂ, leat 7128 Mazîlindu-se Alixandru-vodă, şi viind Gavrilă-vodă, toţi s-au bucurat. Ci dar, viind véste să meargă la oaste în Ţara Leşască, cu Schender-paşa şi cu unguri, ajutor de la Betlen Gabor, şi cu Tomşa den Moldova, s-au gătit şi s-au dus; şi vrînd să răplătească Lupului, şi lui Buzdugan, pentru răotăţile ce făcuse ţărîi, cînd au scos pă Alixandru-vodă den domnie, au socotit să-i ducă mîlcomind, să-i dea în mîinile paşăi. Ci cu cuvinte blînde i-au boierit; pă Lupul l-au pus spătar mare, pă Buzdugan sărdar; carii bucurîndu-se mergea cu domnul la oaste şi nu ştiia ce li să gătéşte; că îndată ce s-au împreunat Gavrilă-vodă cu paşa spuindu-i că au adus pă stricătorii ţărîi au poruncit îndată paşa de i-au înţepat la Dîrstor unde au fost paşa. Decii de acolo s-au dus în Ţara leşască; care multe réle au făcut, mulţi creştini au robit, şi s-au întorsu înapoi. Şi, viind Gavrilă-vodă la scaun, nu mult au şăzut, ci l-au mazîlit turcul, şi au dat domniia iar Radului-vodă Mihnii; iar Gavrilă-vodă n-au vrut să meargă la Poartă, ci au trecut în Ţara Ungurească, şi acolo ş-au sfîrşît viiaţa, că vedea pă turci a fi fără credinţă şi răi. Care iar, asémene lor de va domnul, iubitor dă bani, rău, cumplit, să le dea den destul, acela poate domni şi mult; iar carei vor să fie buni şi fără lăcomie turcilor nu pot slujî, cum era acest Gavrilă-vodă; că pentru bunătatea lui n-au îndelungat în domnie; şi, firea turcilor dar bine cunoscîndu-o, s-au lăsat dă dînşîi, şi în Ardeal s-au dus supt protecţiia lui Betlen Gabor, odihnindu-se pînă la moartea lui. ar Betlen Gabor, fiind la Pojun la ghiuluş, cum s-au zis mai sus, şi multă biruinţă făcînd asupra nemţilor, şi coroana crăiască o au luat de la Pojun, la leat 7129, şi o au dus-o la Caşa ; de acolo o au dus în cetatea Ecetului, şi iarăşi întorcîndu-se la Caşa, ghiuluş făcîndu-se de toată ţara dă sus şi de jos, l-au ales crai ungurescu. Care lucru văzînd Ferdinandul, împăratul nemţescu, şi neavînd cum face într-alt chip, s-au împăcat cu Betlen Gabor, dîndu-i toate celea ce au poftit în Ţara Ungurească, şi 7 judéţe cu cetăţile lor, şi Caşa; iar Sileziia, scaunul domniei Opoliei tot, şi al Rateboriei, şi să-i dea de an căte 20.000 de galbeni dă aur. 37. DOMNIIA RADULUI-VODĂ MIHNII, leat 7129 După mazîliia lui Gavrilă-vodă, au dat domniia iar Radului-vodă, fecior Mihnii. Acest domnu, cum am auzit den bătrîni, au fost om înţelept foarte, şi învăţat, greceşte, letineşte, frînceşte; carele la Padova au învăţat, fiind fugit de frica turcilor. Că, după ce s-au turcit tată-său (au de voie, au de nevoie, Dumnezeu ştie), mumă-sa l-au trimis la Sfetagora, la mănăstirea Iverilor, şi de acolo călugării l-au trimis la Veneţiia; şi, fiind isteţ la minte s-au dus la Padova, de au învăţat carte den destul (cum s-au zis mai sus). Decii viind domnu şi vrînd să facă mulţămită mănăstirii Iverului (de vréme ce în domniia dentîi n-au putut, avînd trebi dă oşti), au făcut mănăstirea Sfintei Troiţă, den jos dă Bucureşti, mare, întemeiată cu ziduri, cum să véde, şi o închinat la mănăstirea Iverului, la Sfetgora. Zic că au fost mai nainte în locul acela o mănăstire mai mică, făcută de tată-său Mihnea-vodă, dar, după ce s-au fost turcit, iar domnii şi boiarii ţărîi după vremile acelea au socotit să nu să mai facă slujbă într-însa, şi ca la 30 de ani au fost pustie, de au fost băgînd solii turci caii în bisérică. Iar, după ce au venit domnu, întîi o au curăţit, şi iar au pus călugări, de au făcut slujbă; iar, la a doao domnie, au spart acea mai mică, şi au făcut această mare, ce iaste pînă acum, şi o au închinat dupre cum s-au zis. Întru acéste vremi au făcut sultan Osman, împăratul turcescu, gătire mare dă oaste, şi au mersu lîngă Cameniţă, în Ţara Leşască şi, viind multe oşti leşăşti, căzăceşti şi de la Zaporova, léşi, lifténi, unguri, némţi, fiindu-le cap Hoţchievici, mare război au avut, în 3 săptămîni, şi, pentru că ea leaşîi închişi în şanţu, de acéia au răbdat, şi au ţinut atîta vréme; că ieşîia la harţu în toate zilele, dar, cînd vedea nevoia, iar întra în şanţu. Deci, pen mijlocul Radului-vodă s-au împăcat, că-i poruncise şi Radului-vodă de mersése la oaste. . Decii, după ce s-au întorsu, au fost în pace cîtăva vréme, ci l-au rădicat turcii de aicea, şi l-au trimis domnu în Moldova, şi în domniia de aicea au lăsat pă Alixandru-vodă Coconul. 38. DOMNIIA LUI ALIXANDRU-VODĂ COCONUL, leat 7131 Rămîind Alixandru-vodă în domnie, cocon tînăr, cu mumă-sa, au lăsat Radul-vodă boiari înţelepţi de căuta trebile ţărîi; iar călăraşîi den Măneşti, de la Gherghiţă, de la Ploieşti, den Ruşîi-dă-Véde, ce neşte nebuni (precum dă multe ori au făcut), s-au sculat asupra domnului, să-l scoaţă den domnie. Boiarii încă le-au prinsu véste, şi au făcut gătire mai bună; şi s-au lovit la Măneşti; şi i-au biruit pă călăraşi, şi i-au răsipit, şi, pre carii au fost pricina aceştii rădicări, pă urmă aflîndu-i, i-au omorît. După acéia iar s-au făcut o rădicare domnului, den oamenii du peste Olt, cu un domnişor ce i-au zis Paisie. Decii boiarii, prinzînd véste, au gătit cîtăva seamă de oşti şi au trimis de i-au lovit fără véste unde au fost conăciţi, şi pe cei mai mulţi i-au omorît, cu domnişorul lor, iar ceilalţi s-au răsipit, care încătro au putut scăpa. Întru aceste vremi, fiind un boier lîngă împărăţie, anume Scherlet, bogat şi cunoscut de toţi meghistanii împărăţiei, carele avînd voie vegheată dăspre turci, Radul-vodă s-au fost împrietenit cu el mai dănainte vréme, fiindu-i ajutor întru multe trebi ale domniei. A acestuia fată, anume Ruxanda, o au luat Radul-vodă cu fiie-său Alixandru-vodă Coconul, făcînd nuntă la Siret. Strîngîndu-se dentr-amîndouao ţărîle boiari, şi alţi oameni nuntaşi, mari pompe s-au făcut în multe zile; dupre acéia s-au dus fieştecarele la ţara lui. Ci n-au trecut vréme multă după acéia, ci tătarîi fără véste au robit ţara pînă în Olt, şi mare pagubă au făcut în oameni şi în dobitoace – cît s-au pustiit multe sate; ce pînă acum să văd. Pă acest Radul-vodă îl laudă şi moldovénii dă om înţelept; numai, pentru multă mîndreţea curţii ce avea, făcîndu-se multe cheltuiele, ca la un crai, nu ca la un domnu, ţara era slabă şi săracă. Întru aceste vremi, au murit sultan Mustafa (sau l-au omorît) şi în locul lui s-au pus sultan Murat, fecior lui Ahmat, fratele lui Osman; era foarte viteaz, şi drept la judecăţile lui; ale căruia vitejîi le vom scrie înainte. În zilele lui Alixandru-vodă Coconul den Ţara Rumînească, şi a tătîne-său Radul-vodă den Ţara Moldovei, au dat moscalii turcilor Azacul, cu această pricină, că, fiind acea cetate pă apa Donului, şi pă mîna moscalilor, cazacii să sloboziia cu luntri, de întra pă Marea Neagră, şi făcea multe prăzi în locurile turceşti, atît cît şi pîn’la Ţarigrad de multe ori ajungea, şi mari prăzi şi spăimi făcea turcilor ţărigrădeni, şi iar întregi să întorcea înapoi. Ca acéstea văzînd turcul, şi temîndu-se să nu cumva să le vie altele şi mai réle decît acestea, au silit pă Radul-vodă ca să le fie la mijloc, cum ar putea cu meşteşug să scoaţă Azacul de la mîna moscalilor, să puie acolo pază turcească, să nu poată tréce cazacii spre Marea Neagră. Şi aşa de nevoie Radului-vodă i-au căutat a trimite soli cu rugăciune, şi spuind că, de nu vor da cetatea Azacul, să laudă turcul că va să taie capetele domnilor dentr-amînduao ţărîle, şi pe celalalt norod va să-l robească, biséricile va să le strice. Şi altele ca acestea au scris, şi s-au rugat să facă bine să dea o cetate, şi să mîntuiască doao ţări, cu mulţime de creştni şi bisérici. Ca acéstea auzind moscalii, s-au îndurat de au dat cetatea, şi au întrat turci de pază; şi de atunci nu mai putea cazacii să să mai sloboază pă apa Donului, să între în Marea Neagră să facă stricăciune turcilor. Solul dar, care au fost trimis de Radul-vodă, mergînd cu véste la turc, cum că au dat Azacul moscalii, lîngă alte daruri ce l-au dăruit, i-au făcut şi barat împărătescu, oricît negoţ va avea, şi va merge în Ţara Turcească, vamă să nu dea; şi aşa au şi fost. Că era den neamul aceluia în Ţara Moldovii, cu carii am vorbit şi eu, şi mărturisiia că încă ţin hrisovul (adecă baratul). De la care mult folos au avut Radul-vodă, pentru slujba aceasta ce au făcut-o turcilor: mare voie vegheată avea de la turci, cît, de ar fi avut viiaţă cît de îndelungată, nu l-ar fi mazîlit den domnie; dat şi el ca un om au murit, în tîrgu, în Hîrlău, şi fie-său Alixandru au trimis dă i-au adus trupul şi l-au îngropat la mănăstirea lui, la Sfînta Troiţă, iar în locul lui la Moldova au pus pă Alixandru-vodă Iliiaş. Décii, trecînd cîtăva vreme, au mazîlit turcii pă Alixandru-vodă Coconul, şi s-au dus la Ţarigrad cu mumă-sa, iar în locul lui au mutat pă Alixandru-vodă Iliiaş aicea în Ţara Muntenească, şi în locul lui la Moldova au pus pă Barnoţchi-vodă. ="39">39. DOMNIIA LUI ALIXANDRU-VODĂ ILIIAŞ, leat 7137 După ce au mazîlit turcii pă Alixandru-vodă Coconul, porecum s-au scris mai îndărăt, iar au trimis domn pă Alixandru-vodă Iliiaş, mutîndu-l den Ţara Moldovii aicea; de care nici o istorie nu avem a scrie, de vréme ce nici noi n-am găsit – fără cît zic că au domnit 2 ani. Decii l-au mazîlit, şi au pus domnu pă Leon-vodă, fecior lui Ştefan-vodă Tomşa. În zilele acestui domnu, şi Betlen Gabor, craiul Ardealului şi domnul părţilor ungureşti, au murit, şi l-au îngropat la Belgrad, cetatea den scaun; carele, multe războaie cu nemţii şi cu alţii avînd, tot cu noroc au umblat; şi au lăsat vecinică pomenire. După dînsul au ales ţara pă Racoţ de l-au făcut crai. Iar întru aceste vremi, şfeţul au întrat în Ţara Nemţească cu mare oaste, şi multă pagubă au făcut nemţilor. 40. DOMNIIA LUI LEON-VODĂ, leat 7138 Viind domnu de la împărăţie Leon-vodă, şi priimindu-l ţara, multe şi mari greotăţi au aruncat ţărîi, şi silea pă boieri de plătea judéţele cu bani; şi ţara spărgîndu-se şi boierii, neavînd de unde lua banii care îi da, să sărăcea şi să îndatoria; care lucru văzînd boiarii ţărîi că merge spre rău, s-au sfătuit, mai vîrtos boierimea du peste Olt, ca să să dea în laturi den naintea răotăţii; anume boiarii: Matei aga den Brîncoveni, Aslan vornecul, Gorgan spătar, Barbul spătar Brădescul, Mihai spătar Coţofeanul, Dumitru sluger Filişan, Mitrea vister, şi alţii, carii au fugit pe la plaiu Vîlcanului la Haţag în Ardeal, şi i-au priimit Racoţ Ghiorghe şi Zolomi David groful cu cinste, şi le-au dat odihnă. Leon-vodă, văzînd că au fugit atîta boierime, şi temîndu-se dă niscareva amestecături, să nu să facă, în multe rînduri au trimis cărţi la dînşîi, cu jurămînt, ca să vie în ţară, că nu le va face rău; şi n-au vrut să vie. Trimis-au şi pă părintele Theofil episcopul, şi pă Hrizea vornecul, cu cărţi, la dînşii, să vie, ci iar n-au vrut să vie, ci au cerut de la craiu şi de la Zolomi oşti ajutoriu, să vie să scoaţă pă Leon-vodă den ţară; şi le-au dat. Şi au pogorît aicea în ţară, strîngînd şi cît au mai putut oaste den ţară, du peste Olt, şi au venit cătră Bucureşti. De aceasta auzind Leon-vodă ş-au gătit şi el oştile ce au avut, şi au dat lefi slujitorilor, şi au ieşît la sat la Priseceni întru întîmpinarea pribegilor, dar nu i-au dat îndămînă să să bată acolo, ci iar s-au întorsu la Bucureşti; şi ş-au rînduit oştile den jos de mănăstirea lui Pană visteriul, care acum îi zic Sfînta Ecaterina. Şi viind şi pribegii şi lovindu-se oştile, au fost izbînda lui Leon-vodă; iar pribegii cu multă pagubă s-au întorsu îndărăt. Într-acest război au prinsu pă Preda Brîncoveanul, nepotul lui Matei aga, şi pă Radul logofăt den Desa; pre carii ducîndu-i la Leon-vodă, nu le-au făcut nici un rău, numai i-au pus de au dat bani mulţi. Matei aga şi cu ceilalţi, întorcîndu-se îndărăt, şi gonindu-i gonacii lui Leon-vodă, fiind cap oştilor banul Boul, cumnatul lui Leon-vodă, şi Nedelco Boteanul, s-au fost închis în mănăstirea Tismenii, şi, trei zile stînd gonacii împrejurul mănăstirii, nimic nu le-au putut strica, ci noaptea au ieşît şi s-au dus pă plaiul Izvarnii, şi au trecut în Ţara Ungurească. Leon-vodă iar au mai trimis la boiari, să vie la casele lor, şi dentr-înşîi au venit, iar dentr-înşîi au rămas cu Matei aga. Care văzînd că cu puterea armelor nu vor putea strica lui Leon-vodă, au socotit că la turci cu pîră vor folosi ceva. Şi, ştiind pă un popă Ignatie, sîrb, la Nicopoe, care avea voie vegheată la Abaza-paşa, au scris la dînsul de s-au rugat să stea la mijloc, să-i mîntuiască Abaza-paşa de Leon-vodă. Şi au scris şi la paşa cărţi cu făgăduiele multe; care paşa, văzînd cărţile cu făgăduielile, s-au făgăduit că va sta pentru dînşîi; şi au trimis pă popa acela Ignatie la boiari în Ţara Ungurească, să vie la dînsul. Şi, ducîndu-se popa Ignatie, s-au încredinţat cuvintelor lui, şi cu toţii s-au rădicat, şi au mersu la Abaza-aşa, şi, mergînd, au îmbrăcat cu caftan pă Matei aga, să fie el domnu; iar lui Leon-vodă i-au venit mazîlie, şi s-au dus la Poartă Ci în mijlocul vremurilor acestora boiarii lui Leon-vodă au fost cerut domnu de la Poartă pă Radul-vodă, fecior lui Alixandru-vodă, care venea cu boierii despre Obluciţă despre Ţara Moldovii. Matei aga, auzind dă aceasta în nădejdea lui Abaza-paşa, dedese domniia, nu lăsa să rămîie în dăşărt, ci strînge oşti, cît au putut, de ai ţărîi, şi ceva striini ce avea, şi aştepta pă Radul-vodă şi pă boiari la Bucureşti, să să bată. Şi au şi venit cu tabăra lîngă Colintina, unde să chiamă Obieleşti, avînd şi moldoveni, şi tătari dă strînsură, şi era şi schimni-aga cu dînşîi. Iar Matei aga cu ai lui au ieşît în marginea oraşului, între Dudeşti şi între mănăstirea Mărcuţii, şi îndată să loviră într-o zi, şi nici o parte, nici alta nu putură birui. Bucureştenii cu copiii să suia pă garduri, de să uita cum să bate războiul. Cînd au fost a doao zi, au fost mai tare război, şi au biruit aga Matei pă Radul-vodă, şi mulţi moldoveni şi tătari au perit; iar, carii, au scăpat, au fugit, cum n-au vrut cu domnul lor. Atuncea au perit Necula vister, şi Papa logofăt den Greci, iar Hrizea vornic, şi Mihul spătar, şi Catargiul şi Dumitru vister Dudescul au scăpat la Moldova, iar pe alţii i-au prinsu vii, şi pă schimni-aga cu ai lui, dar nimic rău nu i-au făcut. Şi au rămas aga Matei la Bucureşti, în scaun, domnu. Pentr-acéste vremi în Ţara Ungurească la Caşa s-au rădicat un Petre Ceasar, cu multă oaste mojîcească, asupra ungurilor, şi multă pagubă au făcut boierilor ungureşti; cari, în cea după urmă, fiind biruinţă de oştile ungureşti, carele le strînsése boierimea, cei ce au scăpat de moarte, i-au prinsu împreună cu stăpînul lor Petre Ceasar; ci mojîcilor le-au tăiat nasurile, urechile, şi i-au slobozit de s-au dus pă acasă; iar pă domnul lor l-au tăiat [în] 4 cezvîrţi; şi aşa s-au sfîrşit. 41. DOMNIIA LUI MATEI-VODĂ, leat 7141 După ce bătu Matei-vodă pe Radul-vodă Aixandru şi pă boiarii carii era cu dînsul, şi rămase domnu, despre o parte Abaza-paşa, trimiţînd la Poartă şi zicînd că ţara, priimindu-l, l-au pus domnu, şi-i dregea lucrul după cum să făgăduise, despre altă parte, cu învăţătura paşîi, Matei-vodă au trimis arzumazaruri despre ţară, jăluindu-se că i-au mîncat domnii striini cu grecii, şi să ruga dă domnul Matei, să li-l dea, fiind de ţară, să le caute de dreptate, şi va fi cu credinţă la toate poruncile împărăteşti. Şi aşa, cu acestea, au trimis împăratul capigi-başa, cu barat împărătescu, de i-au dat domniia ţărîi, aducîndu-i caftan, buzdugan, după obicei. Decii au început a-şi aşăza lucrurile ţărîi, céle stricate şi dărăpănate de alţii, şi cu bune vecinii să împăca, ca să aibă ţara odihnă şi pace. Iar, cîndu au fost iarna, pe la dechemvrie, au venit un capigiu de la Poartă, de l-au chiemat să meargă să sărute mîna împăratului, dă domnie. Însă nu era numai pentru sărutatul mîinii, ci pentru că avea pîră mare de boiarii lui Leon-vodă, carii i-am pomenit mai îndărăt, că au priibegit den ţară. Deci, Matei-vodă, îngrijat fiind, au dat ştire la Abaza-paşa cerîndu-i sfat ce să facă. Paşa i-au scris să meargă fără nici o grijă, că va scrie el la Poartă pentru dînsul, şi nu va avea nici o nevoie; precum au şi făcut. Că Matei-vodă au făcut gătire mare, cu vlădica, şi cu episcopi, şi cu egumeni, cu boiari, cu căpitani, cu slujitori, oameni de ispravă, şi întîi la paşa au mersu, şi de acolo i-au dat altă cărţi, şi au purces de s-au dus la Ţarigrad. Paşa încă ajunsése mai nainte cu cărţile lui, spre ajutoriul lui Matei-vodă. Decii, daca au mersu acolo, în 20 de zile nici un răspunsu n-au avut, ci şădea îngrijat. Iar după acéia l-au chiemat la divan, de au stat de faţă cu pribegii, şi puţin de n-au pierdut domniia; numai, ajutoriul lui Abaza-paşa fiind, s-au întorsu lucrurile iar spre binele şi folosul lui Matei-vodă, de i-au dat domniia; şi au venit în ţară cu bucurie. Zic unii că au adaos şi haraciul ci şi acéia i-au ajutat mult. Decii au chiemat pă pribegi, şi le-au dat jurămînt că nu le va face nici un rău şi să meargă în ţară. Şi au venit pribegii cu dînsul: rumînii, grecii, carii au fost boiari mari, şi tuturor bine le-au făcut, iar nu rău; şi încă au şi boierit pe unii. Decii s-au nevoit Matei-vodă de au dres ţara foarte bine, careşi după orînduiala lor; boiarii, slujitorii, ţăranii, cît tuturor le era bine în zilele lui, precum am auzit pă bătrînii noştri mărturisind de aceasta, că ţara iubiia pre domnu, şi domnul pă ţară, pentru că era linişte în domniia lui: nu să vedea, nici să auziia morţi sau prăzi, precum să făcea şi să fac la alţii, ci gîndul domnului acesta era: să plătească ţara dă datorie şi să să odihnească toţi pă moşîile lor. Şi aşa zicea bătrînii noştri, că în şase ani visteriia lui grămadă dă bani n-au strînsu, pînă ce s-au plătit datoriile şi chieltuielile ce le făcuse pînă ş-au aşăzat domnia; după acéia au strînsu şi avuţie. Iară pă urmă, i-au venit poruncă să meargă la oaste la leat 7142 în Ţara Leşască, cu Abaza-paşa, şi, cu Moisi-vodă, domnul Moldovei, şi cu bugegenii toţi, şi trecînd Nistrul drept la Cameniţă, acolo şi oştile leşăşti au fost strînse; şi s-au lovit unii cu alţii, şi, toată zioa bătîndu-se, nimic n-au folosit, nici o parte, nici alta. Abaza-paşa văzînd că într-acel război nu foloseşte nimic, s-au tras cu oştile sale pă Nistru în jos, la Studeniţă cetate, şi, bătînd-o cîteva zile, au luat-o, şi pă lăcuitorii cetăţii i-au robit, şi ce au mai putut du penprejur ca lupii au răpit, şi cu acea izbîndă s-au întorsu îndărăt, cineşi pe la ţărîle lor. Matei-vodă, viind în scaun, altă grijă nu avea, ci făcea mănăstiri pătutindeni şi biserici întru lauda lui Dumnezeu, care i să văd pînă acum. Că, pînă la acest domnu, puţine ziduri au făcut domnii cei mai dănainte; iar Matei-vdă au înfrumuseţat ţara cu tot féliul de ziduri: mănăstiri, bisérici, case domneşti; care să pomenescu şi pînă astăzi. În domniia lui Matei-vodă, la leat 7144, sultan Murat al patrulea, împărat, mare gătire dă oaste au făcut asupra persilor, şi însuşi s-au dus cu 300.000 de norod, ce l-au strînsu den Evropa, den Asiia, den Siriia, den Araviia, şi, sosind la Armeniia cea mică, unde viind şi persii, la marginile acelea, vrăjmăşaşte s-au bătut. Dar, biruind sultan Murat, persii au fugit mai într-adîncul Persiei, Şi au luat sultan Murat Rovanul, cetate mare, ce iaste apropae de Marea Caspiei, care avea multe oraşă, şi cetăţi şi ţinuturi supt ascultarea ei. Deci, întorcîndu-se la Ţarigrad cu biruinţă, nu peste multă vréme i-au venit véste că persul iar au mersu dă ş-au luat locurile ce le luase sultan Murat, ci au început a face şi mai mare gătire dă oaste, iar la perşi. Leat 7145. Cazacii moscalilor au luat cetatea Azacului de la turci, şi oştile ce au fost într-însa le-au tăiat; care cetate iaste în gura apei Donului, ce cură în Marea Meotis, şi dă acolo curge în Marea Neagră. Care sultan Murat auzind, foarte s-au turburat, şi vrea să meargă să o ia iarăşi de la moscali, ci împărăchierea ce era la tătari l-au împiedecat de n-au putut merge. Că această pricină fu între tătari: Cantimir-mîrzea, carele era vestit şi viteaz, şi avea 20.000 dă oameni dă război, fiind hulit totdeauna de sultani, carii sînt domnii tătarilor, şi nevrînd să să supuie lor, s-au rădicat cu toată familia lor de la Crîm, şi au venit în Bugeac; şi s-au sălăşluit lîngă Muncastrum Cromin (Cetatea Albă), Tighina, Ahiliia (cum zic ceşti de acum; Chiliia), pînă la marginea Moldovii, şi, cu dînsul fiind uniţi şi alţi mîrzaci, Orac-mîrzea, Salamaş-mîrzea, şi alţii tari ai oştilor, carii, lăţindu-se şi înmulţindu-se, trecea hotarăle moldovénilor şi ale leaşîlor, dă făcea multe réle, şi, temîndu-se de mai rău, au trimis craiul leşăscu soli la împăratul turcescu, ca să scoaţă tătarîi den Bugeac, şi le-au făgăduit că va face aşa. Moldovénii încă făcea jalbă dă jafurile ce-i jăfuia tătarîi. Decii au poruncit hanului de au venit cu toată puterea lui den Crîm, avînd şi pizmă pă Cantimir-mîrzea, unde nu să supunea lor, şi, avînd între dînşîi război mare, au biruit hanul, şi Cantimir au fugit peste Dunăre; căruia i-au scris împăratul să meargă la dînsul. Şi, îndată ce au mersu la Ţarigrad, au sugrumat pă Cantimir-mîrzea, şi au poruncit pă toţi tătarîi acelui mîrze să-i ducă la Crîm; şi au şi dus dentr-înşîi. Iar o seamă den mîrzacii ce era soţii lui Cantimir-mîrzea văzînd patima soţului lor, neîncredinţîndu-se nici împăratului, nici hanului, s-au tras cătră Ţara Leşască, cu oamenii lor, cerînd de la leaşi locuri de lăcaş. Dar nu li s-au dat, temîndu-se de gîlceava turcului; că ei zicea că vor fi de ajutor léşîlor împotriva turcului. Ci dar, turcul vrînd să-i aşaze pă tătari, au trimis pă paşa de la Dîrstor cu oaste turcească, moldovenească, rumînească, şi au chiemat pă toţi tătarîi, şi le-au făgăduit că vor avea pace să să sălăşluiască în Bugeac, numai să nu facă pagubă vecinilor. Iar, den cei mai mari ai tătarilor, care s-au socotit mai zorbale, au omorît paşa într-o noapte 13, şi aşa s-au aşăzat trebile dăspre tătari. Pă hanul încă l-au mazîlit, şi au pus în locul lui pă sultan San Gherei, feciorul lui Cazi Gherei, ce au fost mai nainte han tătărăsc, [şi] au fost om viteaz, care în Ţara Ungurească, la luatul cetăţii Iaurinum şi Agriia, multe réle au făcut creştinilor. Iar la leat 7146, sultan Murat, cum am zis mai îndărăt, că mai mare gătire au făcut asupra persului, şi iar însuşi cu 400.000 de norod, au mersu de au încungiurat Bagdatul (cari-i zic şi Vavilon), şi au trimis o parte dă oaste cu paşa al Misirului lîngă Urmusium, care iaste trecătoare de la Misir la Persida, să păzească. Altă oaste au trimis cu paşa de la Siriia la munţii Tavrinilor, carii desparte Bagdatul de la Persida, poruncindu-i să păzească pă dă toate părţile căile, ca să nu poată veni împăratul persilor să ajute Bagdatului; precum s-au şi întîmplat. Că nici o bîntuială n-au avut, pînă au luat cetatea Vavilonului (Bagdatul), dar cu multă osteneală, deabiia în 4 luni, perind turci ca la 100.000, afară den cei ce muriia de ciumă; şi multe năvăli au făcut; carele şi el năvălea cu oastea. Însă în cea după urmă, chiemînd pă viziriul, i-au zis: „Cîine, de nu-mi vei da mîine chieile cetăţii în mînă, te omor“. Decii viziriul, văzînd că iaste rău şi aşa şi aşa, au pus un lagum mare, care rădicînd o parte mare de zid, au dat mare năvală; şi au luat cetatea. În toată pacea ce avea Matei-vodă în zilele lui, iar nu l-au lăsat Dumnezeu în odihnă, ci i-au arădicat pă un vrăjmaş mare, Vasilie-vodă Lupul, carele în urma lui Moisi-vodă să pusése domnu la Moldova. Acesta fără nici o pricină să făcuse vrăjmaş lui Matei-vodă, şi în tot féliul să munciia ca să ia domniia Ţărîi Rumîneşti (pricina pentru ce, Dumnezeu ştie); dar n-au putut nicicum, precum vom scrie cu amăruntul. Că n-au zăbovit Vasilie-vodă vréme multă după ce au luat domniia, ci au rădicat oaste asupra lui Matei-vodă, şi au venit pîn’ la Buzău. Auzind Matei-vodă de aceasta, au trimis la Racoţ, craiul Ardealului, de au cerut oaste ajutoriu, şi, fiindu-i prieten, i-au dat. Strîns-au şi oastea lui, ce au avut, şi însuşi au mersu cu oştile spre Buzău, unde venise Vasilie-vodă; carele, auzind de multe oşti ce-i vin asupră, rumîneşti, ungureşti, fără nici un război au dat dosul; ai noştri l-au gonit pînă l-au trecut Putna; şi au prădat ţara rău. Deci, ungurii au trecut pe la Trotuş la ţara lor, iar ai noştri, rumînii, s-au întorsu în ţară cu izbîndă şi cu dobîndă; veselindu-să Matei-vodă de biruinţă. Mai avut-au Matei-vodă supărare de Vasilie-vodă, că nu-l va lăsa în pace; ci iar au strînsu oşti şi au venit în ţară. Matei-vodă încă au şi strînsu oştile, şi i-au ieşît întru întîmpinarea lui, la sat la Nănişor, pă apa Ialomiţii; carei dînd război vitejaşte, au biruit Matei-vodă, cît de-abiia au scăpat Vasilie-vodă cu puţini oameni la Brăilă. Această ruşîne viind lui Vasilie-vodă, tot nu să odihniia, ci în tot chipul să siliia să scoaţă pă Matei-vodă; dar şi Matei-vodă, fiind cu inemă mare, şi norocul încă slujîndu-i, nu să lăsa. Deci, între ceste vremi fiind un vezir foarte prieten lui Vasilie-vodă, l-au rugat ca să mazîlească pre Matei-vodă; care au şi făcut, de au trimis schimni-aga, şi Vasilie-vodă au trimis pă Costea Caragea cu schimni-aga, învăţîndu-l, îndată ce va da cărţile de mazîlie, să apuce pe boiari cu vorbe bune şi cu făgăduiele de la Vasilie-vodă; mai vîrtos că Costea avea pă fraţii li, pe banul Pavlache, şi pe Apostolache, boiari mari, să grăiască cu ei, să întoarcă şi pe ceilalţi. Matei-vodă încă, prinzînd véste de la Poartă, au trimis cîţiva căpitani cu steagurile lor la Copăceni, de aştepta pă schimni-aga, şi avea învăţătură să-i ia cărţile şi să le aducă la Matei-vodă, şi pă schimni-aga să-l ţie acolo. Şi, îndată ce au sosit, s-au dus căpitanii de i-au cerut cărţile : el înjura şi nu vrea să le dea; în cea după urmă, le-au luat fără voie. Iar Costea Caragea, omul lui Vasilie-vodă, fiind conăcit peste Argeş, de céia parte, dă o laturi (că tot să temea), daca au văzut aceasta, au încălecat cu doi feciori ai lui, şi au luat Argeşul în jos, şi pe la Ciocăneşti au trecut la Dîrstor; şi s-au dus la Vasilie-vodă, de i-au spus patima şi isprava ce au făcut. Matei-vodă, daca au citit cărţile, şi au văzut că sînt dă mazîlie, au trimis dă au adus pă schimni-aga, şi l-au aşăzat la un loc, de au şăzut pînă ş-au aşăzat iar domniia. Decii, au trimis de l-au adus şi l-au dăruit bine, şi l-au trimis la Ţarigrad. Ci nici cu aceasta Vasilie-vodă n-au putut strica nimic lui Matei-vodă. Deci, văzînd turcii să s-au împuternicit Matei-vodă cu bani şi cu oşti, şi avînd pă unguri priiteni, avea poftă şi ei să-l mazîlească; dar nu-i cuteza, ci munciia în tot chipul cu vreun meşteşug să-l prinză; ci, norocul slujîndu-i, nu putea; că afla meşteşugurile turcilor şi să păziia. Că odată au trimis pă Sinan-paşa cu mulţi turci, în chip ca să să împreune cu Matei-vodă pritenéşte, şi de-i va da îndemînă, să-l prinză şi să-l ducă la Poartă. Carei, viind la Bucureşti, au conăcit unii despre Văcăreşti, alţii dăspre Cotrăceni; iar Matei-vodă, încă mai nainte înţelegînd, ş-au strînsu toate oştile şi sta toţi înarmaţi zioa şi noaptea. Aceasta văzînd paşa, n-au cutezat să-i facă vreun rău, ci s-au purtat priitenéşte, cu Matei-vodă, şi l-au dăruit, şi s-au dus la locul lui cu toţi turcii. Şi altă dată au vrut turcii să-l prinză, că au strîns oşti turceşti la Obluciţă şi la Cetatea Albă, şi au mersu şi Vasilie-vodă la Cetatea Albă cu oştile lui, de la care avea turcii îndemnare asupra lui Matei-vodă, să-l prinză. Deci au venit poruncă să meargă şi Matei-vodă, la Cetatea Albă, şi au purces cu toate oştile lui, cu tunuri, cu bună gătire, şi, ajungînd la Ialpuh, în Bugeac, au înţeles şi mai bine sfatul ce fac turcii cu Vasilie-vodă asupra lui, şi de acolo n-au vrut să să mai ducă înainte, ci au gătit daruri frumoase şi scumpe, de au trimis paşîi serascheriului, pricinuind că iaste bolnav, şi să téme că va muri în ţară striină; şi s-au întorsu la ţara lui, şi era şăzînd cu pace. Neputîndu-se odihni Matei-vodă de Vasilie-vodă, pecum aţi auzit că s-au scris îndărăt, s-au sfătuit cu Racoţ, craiul Ardealului, ca să rădice pă Vasilie-vodă den scaun, şi să puie alt domnu. Ci dar, fiind la Moldova un boiar, anume Ghiorghe, logofăt mare, den sat den Răcăcini, carele era vrăjmaş într-ascuns lui Vasilie-vodă, şi neştiindu-l domnul, gîndind că-i iaste prieten, pururea îl trimitea pă acesta în soli la Racoţ şi la Matei-vodă, şi întru soliile lui ş-au vădit vrăjmăşia ce avea cătră domnu-său, cătră craiul şi cătră Matei-vodă, vinuindu-l că au umblat cu jupîneasa lui, şi să şi învrăjbise cu Toma vornecul şi cu Iordache vister, Cantacozinii den ţara lor. Decii, găsind Racoţ şi Matei-vodă mijloc pă acest boiar, ş-au aşăzat între dînşîi să-i trimiţă oşti den ţara Ungurească şi den Ţara Rumînească, şi el va fi cap lor, de va scoate pă Vasilie-vodă den scaun. Şi aşa au făcut. Încă în taină au gătit oştile, şi le-au trimis la Moldova. Ci dar, pînă a veni oştile, era (cum spun unii) Ghiorghe logofăt în mare grijă : şăzînd în spătăriia lor, ţinea toiagul la gură (că la Moldova logofătul cel mare poartă toiag), iar Toma vornic şi Iordache vister, vrăjmaşii lui, în chip de batjocură îi ziseră: „Logoféte, ce ţii toiagul la gură, pare că zici în fluier?“ El le răspunse: „Aşa este, că zic în fluier să-mi pogoare caprele de la munte“. Deci nu trecură zile multe, într-o zi mare, săzînd cu Vasilie-vodă la masă, îi veni véste la uréche că oştile ungureşti şi rumîneşti au întrat în ţară (pentru că pusése oamenii lui de pază, şi cînd vor vedea oştile că au întrat în ţară, să-i facă ştire); el numaidăcît începu a să şterge la ochi cu măhrama; de care îl întrebă Vasiliie-vodă: „Ce iaste, logoféte?“ El răspunse că i-au venit véste că-i moare jupîneasa, şi să ruga lui Vasilie-vodă să-l lase să să ducă să o îngroape. Şi-l crezu domnul, şi-l slobozi; lui fiindu-i caii gata la gazdă, au purces de olac, şi s-au dus dă s-au împreunat la Bacău cu toate oştile. Iar în urmă mai era doi boiari, cu carii avusése Ghiorghe logofăt mai nainte înţelegere pentru acéste lucruri, şi, la purcesul lui nefăcîndu-le ştire, li s-au părut că l-au ficlenit şi, ca neşte becisnici (socotind că le va fi mai dă folos), au mersu dă au spus lui Vasilie-vodă faptele lui Ghiorghe logofăt, şi cum s-au dus să să împeune cu oştile ungureşti şi rumîneşti. Şi, îndată ce auzi Vasilie-vodă, trimise pă vătaful de aprozi, cu vreo 20 de oameni, să-l ajungă, să-l prinză; dar, cînd au ajunsu şi vătaful la Bacău, Ghiorghe logofăt să împreunase cu oştile, ci, necutezînd, s-au întorsu de au spus stăpînu-său ce au văzut. Vasilie-vodă, într-acea mînie, au tăiat pă acei doi boiari, carii i-au spus, zicînd că au trebuit să-i fie spus mai nainte, cînd să începea vorbele, şi era Ghiorghe logofăt la mîna lui, iar nu acum. Un boiar de aceştea au fost bărbatul doamnii Dafinii Dabijoaii, mai nainte pînă a nu o lua Dabija-vodă. (Aşa poveste boiarii moldoveni de acestea). Deci Ghiorghe logofăt nimic n-au zăbovit, ci s-au pornit cu oştile spre Iaşi. Vasilie-vodă încă, ce au putut strînge oşti, le-au luat şi au ieşit înainte la Podul Liloaii. Acolo lovindu-se oştile, au biruit Ghiorghie logofăt, şi au fugit Vasilie-vodă la cuscru-său Hmil, hatmanul căzăcescu, căruia i să ruga să-i dea oşti să scoaţă pă vrăjmaş den ţară, şi i-au dat împreună cu fii-său Temuş, carei ţinea pă doamna Ruxanda, fata lui Vasilie-vodă. Ci, pînă a venit den Ţara Căzăcească, Ghiorghe logofăt s-au numit domnu în scaun la Iaşi. Iar, daca au venit Vasilie-vodă, cu mulţi cazaci, şi au avut război la Popricani, fu biruit Ştefan-vodă. Deci s-au tras îndărăt spre Focşani; Vasilie-vodă după dînsul; Ştefan-vodă la Tîrgovişte, la Matei-vodă, cu cîţiva boiari, Vasilie-vodă tot după dînsul. Fost-au trimis Matei-vodă pă Diicul spătar cu oşti, să oprească pă Vasilie-vodă, la Focşani şi la Şoplea; dar n-au putut. Deci Matei-vodă ş-au strîns oştile toate şi au ieşit înaintea lui Vasilie-vodă şi a lui Temuş la Finta; şi s-au lovit foarte tare. Şi au înfrînt întîi pă o seamă de slujitori, de i-au trecut apa Ialomiţii. Iar Matei-vodă, cu inemă mare, fiind în fruntea războiului, îndemnîndu-şi vitéjîi lui, şi mai întorcîndu-i (precum pururea sluja norocul lui Matei-vodă, i-au slujît şi acum), că s-au slobozit un nor den cer, care avea apă multă şi vînt iute, de bătea pă moldoveni tot în obraz, şi pe cazaci, pînă i-au umplut dă apă, de nu să putea să sloboază focul, sau să să apuce dă arme; iar ai noştri, îmbărbătîndu-se, au spart toată tabăra moldovenească şi căzăcească; şi Vasilie-vodă cu Temuş poftea să să mai vază spre Focşani. Atuncea au rănit cu un glonţu la picior pă Matei-vodă. Însă cu biruinţă s-au întorsu la scaun în Tîrgovişte, ducînd mulţi robi moldoveni şi cazaci, pe carii i-au tăiat de la Finta Ţiganului pînă în Tîrgovişte, de i-au văzut un turcu mare, ce venise de la împărăţie, să vază de gîlcevile ce s-au făcut de aceşti domni. Care, văzînd că au venit Vasilie-vodă să ia scaunul lui Matei-vodă fără nici o pricină, au spus împăratului că iaste vina lui Vasilie-vodă. Deci, împăratul au poruncit hanului să prinză pă Vasilie-vodă, să-l ducă la Poartă. Ci, în mijlocul vrémilor acestora, dacă au mersu Vasilie-vodă în Ţara Moldovii, au trimis pă doamnă-sa cu fii-său Ştefăniţă şi gineri-său Timuş, cu cazacii, la Cetatea Sucevii, şi el să mai gătea de război. Matei-vodă încă n-au zăbovit, ci au dat lui Ştefan-vodă oşti ale lui, şi i-au trimis şi craiul ungurescu, de s-au dus după Vasilie-vodă la Moldova, şi s-au bătut cu Vasilie-vodă la sat la Şinca, şi birui Ştefan-vodă, şi fugi Vasilie-vodă în Ţara Căzăcească. Iar hanul, avînd poruncă să-l prinză, precum am scris mai îndărăt, i-au scris o carte, zicîndu-i, daca i-au tribuit ajutor, căci n-au venit la dînsul, să-i dea tătari, unde i-ar fi fost păsul, ci au umblat cu cazaci care nu i-au folosit nimic? Acéstea auzind Vasilie-vodă (de vreme că să umpluse şi păcatul), să încrezu în cuvintele hanului, şi s-au dus la dînsul, ca să-i dea ajutoriu. Hanul, cum au pus mîna pă dînsul, l-au băgat în obezi, şi l-au trimis la Ţarigrad, şi l-au închis împăratul la Edicula. Iar Ştefan- vodă au mersu la Suceavă, de au bătut cetatea, şi, îndreptînd un tun supt cort, unde şădea Timuş, ginerile lui Vasilie-vodă, au lovit o ladă dă supt cort, şi ţăndărie lăzii au omorît pă Timuş. Decii doamna nu mai avea ce să mai facă, ci au dat cetatea, şi i-au luat avuţiia Ştefan-vodă. Zic unii să să fie culcat Ştefan-vodă cu doamna, să-şi întoarcă acéia ce făcuse Vasilie-vodă, de să culcase cu jupîneasa lui, în boierie. După acéia au venit la scaun, şi au scris cărţi de la el şi de la ţară la Poartă, cerînd steag dă domnie, după obicei, şi, fiind ajutorit şi de Matei-vodă, i-au trimis împăratul steag dă domnie, şi s-au aşăzat domnu Moldovii. Iar Matei-vodă, fiind la un picior rănit den război, zăcea şi-şi cerca tămăduinţa; dar nu putea să-şi caute boala lui şi slăbiciunea bătrîneţelor, de nebuniile dorobanţilor, a siiménilor, şi altor slujitori, ce făcea, că să îmbogăţise în zilele lui, şi bogăţiile dă multe ori aduc la oameni şi nebunii; precum la aceştia. Că striga pen curtea domnească, ca să le dea lefi, că ei au bătut războiul cu Vasilie-vodă, şi zicea lui Matei-vodă să să ducă să să călugărească, că nu le mai trebuie să le fie el domnu, bătrîn fiind şi bolnav; şi atîta să îndîrjise în nebuniie, cît i-au luat tunurile şi ierbăriile, şi le-au scos afară den tîrgu. Şi ei au întrat în casă la Matei-vodă, unde zăcea, şi zicea să le dea lefile, sau vor să spargă cămările, să-şi ia singuri ei. Şi atuncea, vinuind dorobanţii pă Ghinea visteriul şi pă Radul armaş, [zicînd] că ei nu lasă pă Matei-vodă să le dea lefile, îi cerca să-i prinză, să-i omoare, iar ei dă frică s-au fost ascunsu în casă la Matei-vodă; iar dorobanţii şi seimenii, ca neşte porci obraznici, i-au căutat pen toate casele, pînă i-au găsit; şi i-au scos, bătîndu-i, pînă i-au scos afară den tîrgu, unde era toţi strînşi : acolo i-au sfărîmat cu sabiile. Atuncea s-au dus şi la Socol Cornăţeanul, şi, găsindu-l în casa lui bolnav, l-au omorît; şi casele lor le-au prădat foarte rău, şi să îngrozise toţi boiarii de frica lor, de sta mărmuriţi. Matei-vodă, acestea văzînd, şi fiind bolnav, nu putea ce să facă alt, numai îi blestema (că neputincioşii au acest obicei, dă bléstemă). După aceasta au murit şi doamna Ilina a lui Matei-vodă, şi o au îngropat cu cinste mare în biserica domnească, în Tîrgovişte. Dupe acéia, trecînd cîtăva vréme s-au tămăduit Matei-vodă la picior, şi au ieşît în primblare, cătră Argeş, şi întorcîndu-se la scaun, iar dorobanţii şi seimenii i-au închis porţile, şi nu vrea să-l lase să între, ci-i zicea să să ducă dăn ţară afară, sau să să ducă să să călugărească, că nu le mai tribuie să le mai fie el domnu. Şi, necăjît fiind Matei-vodă, au şăzut afară trei zile, numai cu curtea lui şi cu boiarii; şi şi nu lăsa nici bucate să-i mai ducă afară. Ci, neavînd ce face cu acei tîlhari nebuni, le-au făgăduit să le dea bani; şi aşa l-au lăsat de au întrat în scaun; şi cu necazuri ca acestea i-au trecut iarna. Matei-vodă aştepta să vie vara, să aducă tătari şi unguri, să-i puie pe toţi supt sabie; pe cei mari şi pă zurbale. Dar, bătrînéţile ajungîndu-l, şi bolnăvindu-se rău, au murit primăvara, la [9] aprilie, şi n-au apucat să facă ce gîndise, numai i-au blestemat foarte rău; care blestem i-au ajunsu mai pă urmă (precum mai nainte să va arăta la istorie). Pentru că avea Matei-vodă dreptate să-i blésteme, şi să le facă orice rău ar fi fost mai cumplit, că, în 21 de ani ai domniei lui, au avut odihnă mare, şi-i miluia şi-i socotiia, atît cît făcuse bucate multe, şi avuţie multă; iar ei, ca neşte oameni fără socoteală şi răi, nu să uita la binele ce le făcuse, ci-l necăjiia în tot chipul, cum aţi azit – şi încă mai mult dă cît aţi auzit i-au făcut acei oameni răi; cărora le-au plătit mai pă urmă Dumnezeu. Ci dar, după ce muri Matei-vodă, Dumnezeu să-l ierte, părintele vlădica Ignatie, cu boiarii denpreună, aléseră pă Costandin sărdar de la Dobreni, de l-au făcut domnu, fiind fecior lui Şărban-vodă, şi fiind sămînţă iar dă domnu. Mai nainte de moartea lui Matei-vodă cu 2 ani, să află scris la istoriia Ţărîi Ungureşti că au întrat turci ca la 5.000, de au robit ţinutul, şi l-au prădat foarte rău; iar Fărgaci Adam groful, carele era ghinărar mare la cetatea Uivarului, prinzîndu-i véste, le-au ieşît înainte cu 1.000 dă oameni călări şi 300 pedestri, şi foarte i-au tăiat rău, şi i-au spart; şi le-au luat prăzile şi 150 de robi; carii i-au trimis împăratului. Iar după biruinţă ce făcu, căutîndu-se cei periţi, s-au aflat 800 dă turci morţi, iar unguri numai 43. Într-acest război, au perit şi aceşti grofi: Esterhazii anume Laslo, Ferenţi, Tamaş, Gaşpar. 42. DOMNIIA LUI COSTANDIN-VODĂ, leat 7162 După ce şăzu Costnadin-vodă în scaun, şi déderă cu tunurile, după obicei merseră toţi boiarii, căpitanii, slujitorii, de-i sărutară mîna. Zic unii că au fost trăgînd nădejde dă domnie şi Diicul spătar, căruia făcîndu-i véste unii den priitenii lui că moare Matei-vodă, au purces dă olac de la Buiceşti, de au venit: carele, cînd au sosit, că pusése Costandin-vodă în scaun; deci şi lui i-au căutat a merge împreună cu alţii de i-au sărutat mîna, neavînd alt ce să mai facă. Ci dar după acéia gătiră boiari, egumeni, opi, căpitani, slujitori, de-i trimiseră la Ţarigrad, cu cărţi de la ţară, fiind împărat sultan Mehmet şi vizir Derviş-paşa; şi spuseră că le-au murit domnul, şi să roagă să le dea domnu pe Costandin-vodă, că iaste fecior dă domnu, şi toată ţara îl poftéşte. Şi aşa au şi făcut, că i-au dat domniia cu steag, caftan dupe obicei, trimiţînd pre Terzi Mustafa aga Talhăşciul, şi împreună cu el au venit şi boierii ce era trimişi. Decii Costandin-vodă au purces de la Tîrgovişte, şi au venit la Bucureşti, şi acolo s-au gătit cu halai mare de au ieşît înaintea turcului ce venia de-i aducea domniia, şi cu cinste l-au petrecut pînă în casele domneşti; după acéia l-au aşăzat la gazdă, rînduindu-i de toate ce-i trebuia; şi, şăzînd în Bucureşti, pînă au gătit Costandin-vodă şi haraciul, că-i era vrémea, şi au trimis şi plocoanele dă domnie, decii iar cu cinste au trimis pă turcu, şi cu daruri bune. Costandin-vodă decii rămase domnu Ţărîi Rumîneşti, şi să veseliia în avuţiia cea multă ce rămăsése de la Matei-vodă. La Moldova, den boierie Ştefan-vodă fiind învrăjbit cu Toma vornic şi cu Iordache vister, Cantacozinii, daca au luat doniia Ştefan-vodă, i-au prinsu şi i-au închis, şi i-au dat pă seama armaşului celui mare, ce era atunci Grigorie Hăbăşăscul, ca să-i omoare. Iar armaşul, luînd daruri de la dînşîi, nu i-au omorît îndată, ci i-au mai zăbovit. Deci, prinzînd véste Costandin postelnic, fratele lor, Cantacozinul, s-au rugat lui Costandin-vodă, după ce s-au pus domnu, să trimiţă cărţi la Ştefan-vodă, cu rugăciune pentru frăţiia lui, să nu-i omoare pe acei boiari; şi au trimis dă olac pă Badea Conteş Bălăceanul, şi într-o zi, într-o noapte au ajunsu la Iaşi, şi, dînd cărţile la Ştefan-vodă, au chiemat pă armaşul, de l-au întrebat: „Trăiesc au omorîtu-i-au?“ şi, zicînd că nu i-au omorît, i-au slobozit, pentru voia lui Costandin-vodă. Aşăzîndu-se Costandin-vodă domnu şi făcînd pace cu toţi vecinii, crai, domni, ca să aibă odihnă ţara, au socotit în oarece chip să potolească nebuniile dorobanţilor şi ale seimenilor, ca să nu mai facă acele hoţeşti lucruri ce făcuse în zilele lui Matei-vodă, de-l batjocuriia şi ucidea boierii, şi alte nebunii, precum îndărăt le-am scris. Ci s-au sfătuit, cu meşteşug să scoaţă pe seimeni den ţară, fiind sîrbi, pentru să să mai împuţinéze nebunii, puind pricină că să face multă chiieltuială ţărîi cu lefile lor, şi, Matei-vodă avînd vrăjmaş pe Vasilie-vodă, i-au tribuit, iar acum, nefiind nici un vrăjmaş al ţărîi, nu tribuie să să sărăcească ţara cu atîta lefi în deşărt. Şi într-această socoteală au şi chiemat pă toţi iuzbaşîi, ceauşîi dorobanţilor şi alţi căpitani şi iuzbaşi de slujitori, şi le-au zis acéste cuvinte mai dă sus, pentru ca să le fiie şi lor cu voie. Şi cu toţii au priimit cuvîntul domnului, zicînd că bună socoteală s-au făcut să iasă striinii den ţară. Întru acéia şi domnul, şi auzind că le iaste cu voie, le-au făcut ospăţ mare, şi după ospăţ i-au dăruit cu postave, (coftirii), fieştecăruia după obrazul lui, făgăduindu-le şi aceasta: lefile ce să da seimenilor, să le dea lor. Iar hoţii aceia, daca s-au săturat dă toate, şi au ieşît afară, împreunîndu-se cu cuscrii, ginerii, cumetrii lor seiménii (că cei mai mulţi să căsătorise în ţară), şi, spuindu-le, au întorsu sfatul într-alt chip, şi numaidecît, a doao zi, s-au sculat cu toţii, dorobanţii, seimenii, asupra boierilor, să-i ucigă, vinuindu-i că ei sînt pricina de îndeamnă pe domnu să scoaţă seiménii den ţară. Deci, pre domnu l-au necinstit cu cuvinte proaste, iar pe boiari, cîţi n-au putut scăpa den mîinile lor i-au omorît; pe nume aceştea: Ghiorghie vister de la Popeşti, Ghiorma banul, Drăghici den Greci, Papa Brîncoveanul, Cîrstea al lui Socol den Cornăţeni, Udrea sluger Doicescul, Preda Beca den Maia, Sava Şufar Cuştiurean, Dumitru comis ot Stăneşti, Mihai ciohodar, Gîdea căpitan, Bonciul căpitan, Ivan, Iancul căpitan ot Călineşti, şi alţi boiari mulţi. Decii, încruntîndu-se în sînge, să făcură ca neşte cîini tubaţi; căuta pă cine vor muşca; şi începură casele boiarilor a le jăfui, şi, nu numai ale boierilor, ci şi ale altora; şi biséricile jăfuia: odăjdiile, potirile, discosile, cărţile, [lua] de le vindea pen tîrgu, pe mulţi preoţi îi scotea de plete de unde făcea liturghie şi-i bătea: icoanele le ardea, să scoaţă aurul, şi pen prestoale căuta de găsiia moaşte sfinte şi le lepăda, zicînd că sînt farmece. Ca aceste lucruri fără lége făcea dorobanţii, şi seiménii şi alţi slujitori, de coprinsése răotatea lor toată ţara; atît că să mira bieţii boiari ce vor să facă, ci fugiia care încătro putea scăpa. Deci domnul, văzînd acest lucru că nu să va putea potoli într-alt chip, s-au sfătuit cu boiarii ca să aducă oşti striine asupra lor, să-i taie, să-i omoare, cu tot féliul de cazne. Au trimis o seamă de boiari la Racoţ, craiul Ardealului, alţii la Ştefan-vodă la Moldova (scoţînd cuvînt cum că au fugit boiari fără ştirea domnului), carii, mergînd pă acolo, au rugat pă acei domni să viie cu oştile lor să bată pă acei făcători de rău. Şi le-au ascultat ruga, şi s-au gătit cu oşti multe, şi au purces să vie. Iar Costandin-vodă să făcea că nu-i este în ştire de venirea oştilor, ci au chemat căpitanii, iuzbaşîi şi alţi slujitori, de le spunea, zicînd că „ficlenii boiari iar nu s-au lăsat de răotate, ci au fugit în alte ţări şi acum aduc oşti asupră-ne; ce ziceţi să facem?“ Ei ziseră: „Să ne sculăm, doamne, cu toţii, să le ieşîm înainte; şi nădăjduim că vom birui“. Şi începură den toată ţara a să strînge slujitorii, şi plecă Costandin-vodă, cu dînşîi spre Gherghiţă, să iasă înaintea lui Racoţ la Teleajăn (că aşa vrea Costandin-vodă, să-i dea în gura ungurilor şi a moldovenilor). Şi mergînd pîn’ la Gherghiţă cu oştile, într-o noapte au fugit Costandin-vodă la paşa de la Dîrstor, spuindu-i dă întîmplările ce i s-au întîmplat, de au făcut hoţii slujitorii, de au omorît atîţea oameni, boiari, şi le-au jăfuit casele, şi toată ţara o au stricat. Deci, pentru ca să le viie la hac, şi-au trimis la Racoţ cu rugăciune, de vine şi Ştefan-vodă cu oşti, să-i taie, să-i omoare; ci cu meşteşug i-au strînsu şi i-au dus pînă aproape de oştile streine, şi i-au lăsat, şi au venit la paşa. Deci paşa, auzind aceasta, au zis că foarte bine au socotit, că aşa să cade unora ca acestora să le facă, carii să scoală împotriva stăpînilor şi strică ţara. Ci, în mijocul acestor vremi, văzînd slujitorii că i-au părăsit domnul, şi oştile striene, ce venea asupră-le, era aproape, să mira ce vor să facă; că le era toate socotélile înghiesuite. Ci, viind şi Hrizea spătar de la margine în oastea lor, numaidecît îl rădicară domnu (lui încă i-au fost voia, cum să véde), şi începură a să rîndui de război. Slujitorii ţărîi, dencoace de Teleajăn; Racoţi şi pribegii boiari, cu ungurii şi cu moldovenii, dencolo; rînduiră şi tunurile, unde era aga Buliga, fiind agă mare. Deci începură a slobozi tunurile în unguri; dar îi trecea gloanţile; sau denadinsu Buliga aşa le îndrepta, au den greşală – nu să ştie bine; ci déderă ştire Hrizii-vodă că tunurile nu bat în oaste, ci pe dasupra. Deci, alergă cu calul mînios, şi, ajungînd la tunuri, scoase paloşul, şi lovi pă aga Buliga, de-l făcu în doao. . Dar nici cu aceasta nu folosi nimic, că mulţi căpitani, ce au avut înţelegere cu Costandin-vodă şi cu pribegii, cu steagurile, au plecat dă s-au dus în oastea ungurească, împreunîndu-se cu boiarii pribegi. Hrizea-vodă, acestea văzînd, să întrista, iar tot înainte căuta (de vréme ce într-alt chip n-avea cum mai face, ajungînd la nume dă domnie), şi, cu cîţi era, déderă război vitejaşte; dar păcatul hoţilor slujitori împlinindu-se, au întrat ungurii într-înşii, ca lupii în neşte oi, de-i tăia, îi împuşca, de zăcea grămăzi. Şi au început a da dosul, cîţi putea scăpa cu domnul lor Hrizea-vodă, cercînd calea Brăilii; iar pedestrimea şi cei cu cai răi să ascundea pen mărăcini, pen crînguri; pe care scoţîndu-i, supt sabie i-au pus pă toţi. De aceasta auzind Costandin-vodă, îşi luo zioa bună de la paşa, şi purcese înaintea lui Racoţ; ci, viind la Ciocăneşti, şăzînd la prînzu, nimeriră doi trimişi de la Hrizea-vodă, carii mergea cu cărţi la turci, şi îndată îi prinseră, şi, aducîndu-i la Costandin-vodă, porunci de-i spînzurară de neşte umbrare; unul de aceştea îl chema Bargandi. Decii, Costandin-vodă, mergînd, să împreună cu Racoţ şi cu Ştefan-vodă la Dridov; acolo au şăzut 3 zile de s-au ospătat, şi au dăruit pă crai cum s-au căzut, mulţămind şi pentru osteneala ce au făcut de au spart oştile vrăjmaşilor. După acéia s-au dus fieştecare la ţara lui, lăsînd Racoţ 2 căpitani mari: unul de nemţi, anume Gaud[i], altul de catane, anume Boroş, să fie lîngă Costandin-vodă: în ce le va porunci, să asculte, să facă. Deci, s-au dus Costandin-vodă la scaun, cu boierii, de cerca pă hoţi, pă jăfuitorii ucigaşi, zorbalile, de-i înţepa, spînzura , îi tăia cezvîrţi, cît au curăţit ţara de răi; atîta cît dorobanţii şi seiménii îşi lepăda hainele céle vinete, şi să îmbrăca în férfeniţe réle, şi jura că nu sînt dorobanţi, iar, care să cunoştea, nu mai avea zile. Trecînd cîtăva vréme aşa, cum am auzit, Costandin-vodă au făcut cărţi pătutindenea, dînd iertăciune vinovaţilor, zicînd; fieştecarele să-şi viie la casa lui, să să aşaze, să nu mai facă nebunii; că, mai făcînd, le va face mai rău. Şi trimise la Siiauş-paşa de la Dîrstor, rugîndu-se ca să trimiţă la Brăilă, unde era Hrizea-vodă cu mulţi haiduci ai lui, să-l prinză, şi să-l dea lui Costandin-vodă. Şi aşa au făcut: l-au prinsu, şi pre mulţi de ai lui i-au trimis la domnu. Deci, Racoţi-craiul cercîndu-l, l-au dat cu jupîneasa lui, cu coconii, şi l-au dus la Belgrad; căruia i-au făcut mertice şi altele de hrana lui. Atuncea, nu peste multă vréme după aceasta, Racoţ-craiul, împuternicindu-se în oşti, şi în bani, n-au şăzut să să odihnească în binele lui, ce-l avea cîştigat de la tată-său, Racoţ Ghiorghe cel Bătrîn, că, afară den ce avea tată-său supt stăpînirea lui, s-au fost sculat oaste asupra nemţilor, de le-au făcut mare supărare, cît dă nevoie i-au căutat a-i mai da multe cetăţi şi multe locuri, care le ţinea némţii; care toate rămăsése în mîna acestui Racoţ Ghiorghe după moartea tătîne-său; dar nu s-au îndăstulat, ci au poftit mai mult, ca să iasă crăiia Ţarîi Leşăşti de la Cazimir-craiul. Deci, făcu gătire mare, şi au cerut ajutor, de la munténi, şi de la moldovéni, de la cazaci, de la sfeţi, şi toţi i-au dat; şi au întrat în Ţara Leşască, şi multe prăzi au făcut; şi mult loc au încungiurat. Dar craiul Cazimir şi cu toată boierimea Ţărîi Leşăşti s-au dat de o laturi cu oastea lor, şi au trimis la hanul, de au venit cu tăatri cu la 80.000 (că leaşîi singuri nu-i cuteza lui Racoţ, că avea şi el oaste bună). Şi, împreunîndu-se leaşîi cu tătarîi, s-au pornit cătră unguri, pînă i-au apropiiat. Ajutoarele lui Racoţ: sfeţii, rumînii, moldovénii, cazacii, văzînd atîta putére dă oşti ce le vin asupră, au fugit, cineşi la ţărîle lor; şi au rămas Racoţ numai cu ai lui. Chimin Ianoş, ghinărariul lui Racoţ, şi alţi boiari ai lui, văzînd că va să le vie lucrul la rău, au zis craiului să iasă să să ducă la ţara lui, ca, de va scăpa el, să aibă şi de grija celor ce vor rămînea acii; şi aşa au făcut, că au fugit. Iar oştile cu toată boierimea au rămas, şi i-au încungiurat leaşîi cu tătarîi de toate părţile, de le da război în toate zilele. Şi, şăzînd cîtăva vréme închişi, sfîrşind şi bucatele, şi iarba, gloaneţele, de nevoie s-au dat robi tătarîlor, ducînd la Crîm, la Bugeac pă boiarii cei mari, anume: Chimin Ianoş, Corniş Gaşpar, Beldi Pal şi alţi mulţi boiari, carii nu să ştiu numele lor, şi de ceilalţi fără număr; carei mai pă urmă cu mulţi bani s-au răscumpărat de la tătari. Într-această nenorocire au umblat Racoţ în Ţara Leşască; carele, viind la ţara lui, au găsit lucrurile Ardealului într-alt chip, nu cum le-au lăsat. Că Bercea Ianoş, credinciosul, care îl lăsase Racoţ caimacan în locul lui, purtător dă grijă tuturor lucrurilor ţărîi, auzind dă primejdiia lui Racoţ den Ţara Leşască, şi a oştilor lui, au închinat Ardealul turcilor, şi l-au pus pă dînsul crai. Aceasta văzînd Racoţ, s-au dus în ţara dă sus, de-şi strînse oaste să vie asupra turcilor carei păziia Ardealul, să-i scoaţă şi să dobîndească iar la mîna lui Ardealul. În vréme ce era Racoţ în Ţara Leşască, au aflat şi Hrizea-vodă vréme ca să fugă den Ardeal, cu gînd ca acela să meargă la turci. Şi, fiind 500 de seimeni în Belgrad duşi dă Racoţ, robi den războiul de la Şoplea, pre cari-i lăsase Racoţ să păzească scaunul, cu aceştia vorbindu-se Hrizea-vodă, cu toţi vitejaşte au ieşît den Belgrad, şi au trecut muntele pe la Bistriţă, şi trăgea cătră Ţara Turcească. Iar Costandin-vodă, prinzînd véste, trimise pă Preda vornic Brîncoveanul, şi pă Radul stolnic Fărcăşanul, şi pă Ivaşco Cepariul, cu oşti, şi i-au ajunsu la Tîrgul Bengăi; şi făcînd război, au biruit ai lui Costandin-vodă, şi pă Hrizea cu ai lui i-au prinsu, de i-au adus la domnu-său. Şi au spînzurat pă Hrizea dă o roată, cu alţi 12 căpetenii; iar celorlalţi le-au tăiat nasurile şi urechile, şi i-au slobozit. Zic unii că nu i-au putut lua cu biruinţă, ci cu jurămînt, şi au călcat jurămîntul de i-au omorît. Dorobanţii şi alţi slujitori răi, carii s-au ştiut în vină mai mare, şi încă unii căpetenii fiind, trecînd peste Dunăre, măcar că făcuse Costandin-vodă cărţi de iertăciune, iar tot n-au vrut să viie în ţară, ci făcîndu-se grămăzi multe, şi într-alte chip văzînd că nu vor strica domnului, au început a-l pîrî la turci, că iaste hain despre împărăţiie, şi iaste una cu Racoţ şi cu Ştefan-vodă. Această véste ducîndu-se şi la împărăţie, au mazîlit pă Costandin-vodă şi pă Ştefan-vodă den Moldova, şi-i chema să meargă la Poartă, iar aceşti domni n-au vrut, ci s-au dus în Ţara Ungurească. Şi aicea în ţară au pus pă Mihnea-vodă domnu, iar la Moldova pă Ghica-vodă; carele, fiind capichehaia lui Ştefan-vodă la Ţarigrad, sau el au poftit, sau turcii den socoteala lor i-au dat domniia. Deci, mergînd véste lui Ştefan-vodă că au dat domniia Ghicăi-vodă, capicahaiaoa lui, şi fiind feciorul Ghicăi, agă mare la Ştefan-vodă, dentîi l-au băgat la închisoare, după acéia socotindu-se, într-alt chip că nu va putea face, numai cu fuga, s-au gătit cu casa lui şi cu toată taifaoa, domnéşte, şi au luat şi pă Gligorie aga cu dînsul. Care, mergînd pe la Tîrgul Frumos, au chemat pă Gligorie aga şi l-au îmbrăcat domnéşte, cu haine, işlic, surguci, şi l-au încălecat pă cal domnescu, şi i-au dat toată curtea cu steaguri, cu meterhaneao, tobe, trîmbiţe, slujitori, şi l-au trimis la Iaşi, ca pe un fecior de domnu; şi i-au zis: „Mergi, fătul mieu, sănătos, daca au vrut Dumnezeu aşa“. Şi ş-au ales oamenii de ai lui, şi carii au poftit să meargă cu dînsul, şi cîţi i-au tribuit, şi s-au dus în Ţara Ungurească, ca şi Costandin-vodă, domnul Ţărîi Rumîneşti. 43. DOMNIIA MIHNII-VODĂ, leat 7166 . Mihnea-vodă acesta, pre carele turcii l-au ales de l-au făcut domnu Ţărîi Rumîneşti, numindu-să el pe sine că iaste fecior Radului-vodă Mihnea, şi slujind lîngă Poarta turcească la Chinan-paşa (căruia zic unii să-i fie fost giuvan, fiind frumuşăl), iar mai vîrtos Valedélii au slujit (că zic unii să-i fie căutat de treabă cîteodată), şi, învăţînd turceşte bine (den mîniia lui Dumnezeu) luo şi el domniia; carele viind în ţară cu turci, cu tătari, multe réle au făcut. Şi, găsindu-şi dorobanţii domnu după inema lor, îl povăţuia tot spre jafuri şi răotăţi, precum povestea mai jos va arăta. Boiarii carii mai rămăsése neucişi dă dorobanţi, văzînd că Mihnea-vodă au luat pă dorobanţi înainte, şi ascultă céle réle învăţături, temîndu-se să nu paţă ca şi ceilalţi, au fugit, unii peste Ţara Ungurească, alţii pen munţi să ascundea. Atunci au trimis cărţi pe la toţi, cu jurămînt, că nu le va face rău, şi au venit toţi pe la casele lor în ţară. Iar Mihnea-vodă, avînd gînd să să rădice asupra turcilor cu sabiile, nimunui dentîi n-au spus, numai gătire făcea: steaguri de slujitori tunuri, ierbării; şi dorobanţii, seimenii cei stricaţi de Costandin-vodă pentru răotatea lor, îi îndrepta pe la staeguri, făcînd căutări tuturor slujitorilor ţărîi. . Ci dar, în mijlocul vrémilor acestora, Racoţ-craiul, care să dusése în ţara dă sus, să-şi strîngă oşti, să viie la Ardeal, pre carele închinase Bărceai Ianoş turcilor, precum am scris îndărăt, au strînsu cîtă oaste au putut (de vréme că-şi pierduse oastea dentîi în Ţara Leşască), şi au venit în Ardeal. Acolo au găsit ţara toată închinată turcilor cu tot nimişugul, şi au găsit pă Bărceai Ianoş în Sighişoară închis; pre carele neputînd să-l scoaţă într-alt chip, i-au făgduit că-l va lăsa slobod şi în pace, numai să să ducă la casa lui. Deci Berceai, încrezîndu-se în cuvintele lui Racoţ, au ieşît numai cu oamenii ui, el însuşi în carătă, să să ducă la moşîile lui; iar Racoţ Ghiorghe au gătit 40 dă catane vitéji, cu arme gata, şi i-au trimis ca, unde-l vor ajunge, să-l împuşce. Şi aşa au făcut: îndată ce l-au ajunsu, unde şădea în carătă, au tras toţi cu pistoalele, şi l-au omorît. Acest sfîrşît au dat Berceai Ianoş. Racoţ-craiul, măcar că au făcut aceasta, dar némeşîi şi boiarii cei mari nicicum n-au vrut să-l mai priimească să le fie crai ca mai nainte, de vréme că le făcuse mare pagubă cu oştirea ce s-au făcut în Ţara Leşască, de i-au dat robi tătarilor: sumă mare de némişi şi toate oştile; ci să ţinea tare de poala turcului, de la care cerea ajutoriul împotriva lui Racoţ. Însă, într-acest an ce umbla Racoţ fulgerînd pen Ardeal, fiind şi Costandin-vodă şi Ştefan-vodă acolo, s-au rugat să le dea oşti, ca doar ar scoate pe domnii cari-i pusése turcii în Ţara Rumînească şi la Moldova; şi, den cît au avut, le-au dat şi unuia şi altuia. Deci, viind Costandin-vodă în ţară, Mihnea-vodă cu boierimea ce era lîngă dînsul, s-au dus cătră Giurgiul, Costandin-vodă au venit în scaun, şi s-au dus pînă la Dobréni. Mihnea-vodă, cerînd turci de la paşa, lîngă oastea ce avea el, au purces cătră Bucureşti. Costandin-vodă, înţelegînd că vine Mihnea-vodă cu mai mare putére dăcît are el, n-au aşteptat vreun război, ci au fugit în Ţara Ungurească; iar Mihnea-vodă ş-au luat scaunul. Iar unii zic că Costandin-vodă s-au tras de au venit în ţară, pentru că au avut avuţie înecată în burie, în heleşteul de la Dobreni, şi neluînd-o, cînd s-au dus întîi, acum au venit dă o au luat. Ci aceasta iaste vorbă de la oameni, iar adevăr nu să ştie. Ştefan-vodă, den Ţara Ungurească, luînd oşti cîte au putut, s-au dus să scoaţă pă Ghica-vodă den Moldova; ci, prinzînd Ghica-vodă véste, ş-au strînsu ale sale oşti, mai bune şi mai multe, şi au trimis pă fie-său Gligoraşco-vodă cu oştile, de i-au ieşît înainte la Tîrgul Frumos, la Strungă. Acolo avînd război, au biruit pă Ştefan-vodă, şi s-au dus ia în Ţara Ungurească . Deci el n-au vrut să mai facă zăbavă pe acolea întru deşărtăciuni, de vréme că vedea slăbiciune la Racoţ-craiul şi [că] l-au biruit la Moldova dă s-au ruşinat: s-au dus la Ţara Leşască, de acolo şi la Moscu s-au dus, şi de acolo într-alte părţi, pînă s-au sfîrşit; iar pă doamnă-sa, den Ţara Leşască o au trimis în Moldova, să şază la casile ei; că nu o iubiia, că avea ţiitori. Iar Costandin-vodă al nostru rumînescu s-au mai zăbovit după dăşărtăciuni în Ardeal cîtăva vréme. Într-acest an ducîndu-se jalbă la împărăţie, de la Mihnea-vodă den Ţara Rumînească, şi de la Ghica-vodă den Ţara Moldovii, că nu pot să să odihnească de Costandin-vodă şi de Ştefan-vodă, că vin de calcă şi strică ţara împăratului, cu ajutoriul lui Racoţ-craiul; care auzind împăratul, sultanul Mehmet şi Chiupriuliul, viziriul, îndată porunci de să gătiră turci, tătari şi domnii rumîneşti, să meargă în Ardeal să scoaţă pă Racoţ. Şi purceseră cu toată gătirea, de întrară în Ardeal; iar Racoţ, avînd oaste puţină, s-au tras iar cătră ţara dă sus, ca să facă gătire mai mare. Dar turcii şi tătarîi, după cum le iaste obiceiul lor, au stricat în ţara de sus multe cetăţi, mulţi oameni au robit, şi au prădat ţara rău; atuncea au luat şi Inăul, cetatea cea tare şi vestită. Ci dar într-această mergere în Ardeal, Mihnea-vodă, fiind ajunsu cu Racoţ şi cu Costandin-vodă, să stea împotriva turcului cu sabie, şi avînd şi în gîndul lui aceasta jinduită, cînd vrea să treacă pe la Teleajăn, atunci ş-au arătat gîndul lui boiarilor şi căpeteniilor îndemnîndu-i să taie pe turcii carii veniia cu un paşă saraschier şi cu tătari, să treacă pe la Teleajăn. Boiarii şi căpeteniilr slujitorilor, auzind acéste vorbe de nimic, să îngroziia şi să mira ce vor să facă, de vréme ce turcii şi tătarîi le era în spate-le. Ci în faţa domnului i-au zis: „Bine, doamne, noi să facem porunca mării-tale, dar pă urmă cine den noi şi den copiii noştri va scăpa de sabiia cea lungă a turcului?“ Care auzind domnul, să mînie. Iar daca s-au dăspărţit în laturi, s-au sfătuit boiarii să fugă şi să-l lase pă dînsul; şi aşa au făcut, că au fugit care încătro au putut. Însă Pîrvu visteriul Vlădescul, fiind mai îndrăzneţ, şi zicînd că iaste ştiut al Porţii otomăneşti, de nu vor îndrăzni să-i facă vreun rău, cu cîţiva boiari, şi cu multe căpetenii dă slujitori şi cu slujitori s-au dus la paşa îndărăt, de au spus paşîi céle ce au zis Mihnea-vodă să facă. Iar Mihnea-vodă, văzînd aceasta, s-au întorsu şi el la paşa, jăluindu-se de boiari şi de oşti, că vor să meargă la slujba împăratului, şi fug ca neşte răi; iar el iaste slugă dreaptă împărăţiei, crescut în curtea împărătească, şi n-are de gînd de hain niciodată. Paşa încă, uimindu-se după cuvîntul lui, nici unii părţi au crezut, nici alţiia, ci i-au împăcat ca să meargă la slujba împărăţiiei. Iar Mihnea-vodă, văzînd lucrurile dăspre paşa şi mergînd la conac, şi întîmplîndu-se de au venit Pîrvul visteriul supt cortul domnescu, poruncise mai nainte unor beşlii, daca-l vor vedea că vine Pîrvul vister la cort, să vie şi el cu armele pă supt haine, să nu să vază. Ci îndată veniră beşliii, cum le poruncise. Decii, după perdea ieşî Mihnea-vodă, şi zise beşliilor turcéşte: „vurşughidi“; şi îndată îl loviră cu sabiile, de-l făcură fărîme, şi nu să mai socoti că iaste ştiut la Poartă şi mutafaraca împărătească, şi-l rădicară făcut fărîme de sabii. Iar Istrate postelnic (carele multă vréme au fost pribeag la Matei-vodă, şi mult au chiieltuit Matei-vodă să-l ia de la turci, şi n-au putut), fiind atunci supt cortul lui, şi înţelegînd de patima Pîrvului vister, fiind aproape pădurea, au fugit în pădure; şi poruncind Mihnea-vodă dorobanţilor să-l prinză, au întrat în pădure după dînsul, şi, cătîndu-l cu amăruntul, l-au găsit, şi, ducîndu-l la Mihnea-vodă, l-au tăiat. Şi au mai tăiat pă Radul aga Bîrsescul şi pă Vintilă căpitan şi pă Badea vătaf, şi au trimis pă Dinca armaş Sîrbul după Preda Brîncovean, de l-au ajunsu la Tîrgovişte, şi în casele domneşti l-au omorît. Poruncit-a şi căpitanului Odor den Tîrgovişte, de au mersu la Filipeşti, la Costandin postelnic Cantacozino, şi la gineri-său Pană spătar să-i pinză şi să-i omoare; ci ei au fost prinsu véste şi au fugit pen munţi la Braşov, şi de acolo s-au dus la Moldova. Decii stîmpărîndu-se puţin cu moartea acestor boiari, s-au dus cu turcii şi cu tătarîi la Inău – cum s-au scris mai sus, şi iar s-au întorsu toamna la scaun. Atuncea dă iznoavă îşi gătea trebile de a să rădica asupra turcilor, şi au trimis la Ţarigrad de au luat bani împrumut, şi pe la turcii după margine, pricinuind că iaste ţara săracă şi prădată, şi acum nu are de unde lua bani, pînă să va mai drége – decii va plăti; şi mai pă urmă au chiemat pă acei turci datornici la dînsul, ca să le plătească. Decii, strîngîndu-i pă toţi, îi ţinea cu mertice, cu nafacale, cu lefi, pînă au venit vrémea care o socotea el. Ci întîi au cercat pă boiari pentru rădicarea aceasta; care zăticnindu-l să nu facă lucru ca acesta, ce nu-l va putea scoate la cap, şi pă urmă va veni pieire ţărîi – i-au omorît pă toţi cu beşlii lui, ce avea lîngă dînsul, strîngîndu-i pă toţi într-o seară; şi, avînd pă ucigaşi gata, cîte pă unul îi lua de-i sugruma, şi-i arunca den case jos pă ferestri, şi tabulhanaoa zicea pînă i-au isprăvit pă toţi; însă Radul vornic Cîndescu şi doi fraţi ai lui, Negoiţă şi Moisi, Udrişte spătar, Diicul spătar Buicescul, Radul Fărcăşan stolnic, Danciul postelnic, Badea comis Comăneanul, Stroe clucer Bîrsescu, Vasile Cîmpineanul şi alţii nenumiţi aicea. De care să bucura dorobanţii, călcîndu-i şi batjocorindu-i, făcîndu-le Mihnea-vodă pă voia lor, dă au omorît şi pe cei ce au rămas boiari neucişi de dînşii, în zilele lui Costandin-vodă. Această păgînătate săvîrşind Mihnea-vodă, vremea viind şi a oştirii, să meargă turcii împotriva lui Racoţ-craiul, cu carele avea înţelegere Mihnea-vodă, cînd vor fi oştile în Ţara Ungurească asupra lui Racoţ, atunci şi el să să pornească cu oştile ţărîi asupra turcilor după margine. Şi rînduind Racoţ pă Costandin-odă să meargă cu oşti în Moldova să scoaţă pă Ghica-vodă, decii Mihnea-vodă îşi strînse oştile la Tîrgovişte, şi puse călărimea împrejurul tîrgului, şi pedestrimea o au slobozit în tîrgu, de au [tăiat] turcii, cîţi s-au aflat acolo toţi. Aşîjderea şi în Bucureşti au făcut, şi trimise pă Ghiorghe vornic Băleanul în Moldova cu cîtăva oaste ajutoriu lui Costandin-vodă. Cum să véde, nebuneşte umbla Racoţ, ca şi Mihnea-vodă şi Costandin-vodă, că nu căuta să-şi isrăvească întîi treaba lui den Ardeal cu turcii, apoi să să apuce de domniile acestea, ci vrea să facă multe trebi dăodată şi pă urmă nici una n-au putut isprăvi. Că, răşchirîndu-şi oştile pen Ţărîle Rumîneşti, şi Racoţ rămîind cu oaste puţină, avînd război cu turcii la Ghiula, l-au biruit, şi l-au rănit în cap; care întrînd în cetatea Oradiei să să tămăduiască, peste cîtăva vréme au murit, şi l-au dus la Patac, cetatea lui, de l-au îngropat. Mihnea-vodă pe această vréme să duse la Giurgiul dă da război cu turcii; Costandin-vodă încă la Moldova scosése pă Ghica-vodă den scaun. Iar după acéia, viind Ghica-vodă cu tătarîi, şi război avînd la Iaşi, au biruit pă Costandin-vodă, ce era cu ungurii şi cu rumînii: pre toţi i-au băgat în apa şi în noroiul Bahluiului, puţini au scăpat; şi Costandin-vodă, cu puţini oameni rămîind, au fugit iar în Ţara Ungurească. Atuncea şi pă Ghiorghe vornicul Băleanul, carele era trimis cu oşti ajutor de la Mihnea-vodă lui Costandin-vodă, l-au prinsu tătarîi în Bahlui, înnoroit, şi pă mulţi alţii de Ţara Rumînească; care peste doi ani ai robiei lui cu mulţi bani s-au răscumpărat. Acéste veşti de bătaie lui Racoţi la Ghiula şi lui Costandin-vodă den Moldova, auzind Mihnea-vodă, unde era, la Giurgiov, i s-au tăiat toate puterile, şi au început a să trage spre Rucăr, şi au trecut în Ţara Ungurească; acolo s-au prăpădit. Într-acéste vremi şi Chimin Ianoş s-au răscumpărat, ce-l robise tătari, în Ţara Leşască, cum s-au scris înapoi şi au trecut pen Ţara Rumînească în Ardeal; care văzîndu lucrurile ardeleneilor turburate şi ungurimea toată îşi cerca să-şi puie crai de la turci, nevrînd el să să supuie sfaturilor ardelenilor, s-au dus în Ţara Ungurească dă Sus, şi s-au supus némţilor. Iar Mihnea-vodă, fugind den ţară în Ardeal, turcii şi tătarîi au robit ţara foarte rău, pentru nebuniile ce făcuse Mihnea-vodă; puind domnu ţărîi pă Ghica-vodă den Moldova, iar la Moldova au pus domnu pă Ştefăniţă-vodă, feciorul lui Vasilie-vodă. Carele, tînăr fiind, nebunéşte au chivernisit domniia, precum să va scrie înainte. Iar Seidi Ahmet-paşa, după ce bătu pă Racoţ, şi pă oşti i le sparse, au pornit turcii şi tătarîi de au prădat Ţara Ungurească foarte rău, luînd şi mulţi robi. 44. DOMNIIA GHICĂI-VODĂ, leat 7168 Venind domnu Ţărîi Rumîneşti Ghica-vodă, pă toţi îi chema cu blîndéţe să vie la casele lor, şi tuturor s-au arătat cu bine, nevoindu-se să îndrepteze ţara, den fărîmătura ce o fărîmase oştile turceşti şi tătărăşti, pentru nebuniile rumînilor. Şi, fiind vremea haraciului să să dea la împărăţie, au făcut rînduială să strîngă. Dar Costandin-vodă iar n-au lăsat în pace ţara să să odihnească, ci iar i-au făcut nevoie, că, văzînd că pă Racoţ l-au bătut turcii, şi s-au dat îndărăt rănit la Oradie, şi de acolo l-au dus mort la Patac, cetatea lui, de l-au îngropat, neavînd încătro mai face, cu cîte oşti avea strînse cu bani, au venit iar în ţară, de au gonit pă Ghica-vodă la Giurgiul, şi vrea să fie el domnu. Dar, înţelegînd turcii, au trimis turci şi tătari cu Ghica-vodă şi l-au gonit de aicea; şi s-au dus în Ţara Căzăcească, că în Ţara Ungurească loc nu avea. Deci, viind Ghica-vodă iar la scaun, şi fiind acéste turburări de Costandin-vodă, cum aţi auzit, n-au putut să strîngă haraciul, ca să-l trimiţă la vréme la bairam, după obicei, s-au mîniiat împăratul şi l-au făcut că nu iatse vrednic, şi au trimis pă Cara Mustafa, paşa den Dîrstor, ca să-l rădice den scaun. Şi, viind fără véste în Bucureşti, l-au luat de l-au dus la Ţarigrad, şi au dat domniia fie-său, lui Gligoraşco-vodă. Pe acéia vréme fiind multe răzmiriţe de oşti, s-au făcut foamete mare în ţară, şi, pentru că să mîniese Dumnezeu pă rumîni, de atîtea nebunii şi morţi ce făcuse, au trimis şi ciumă, de murea foarte rău. Pe vréme ce au luat Cara Mustafa-paşa pă Ghica-vodă den Bucureşti, Şărban logofăt, feciorul lui Costandin postelnic Cantacozino, mai ficlean fiind decît alaţi fraţi, au gătit un cal foarte frumos şi l-au dus de l-au dăruit paşîi despre dînsul, şi i s-au rugat să-i fie slugă, şi să-l aibă în gîndul lui neuitat. Şi, cu drag priimindu-l paşa, i s-au făgăduit că va ţinea minte. Şi adăvărat au fost, că, cu vréme îndelungată i-au făcut mult bine, pînă şi la domnie l-au rădicat, păcum pă urumă să va arăta. Într-acéste vremi Ali-paşa şi cu alţi turci şi tătari au mersu la Oradie, dă au bătut 40 de zile, şi o au luat. Decii tot nemişugul Ardealului s-au dus la Ali-paşa cu Apafi Mihai, de l-au pus crai Ardealului, îmbrăcîndu-l cu caftan, dîndu-i şi steag dă domnie, după obicei, şi s-au întorsu la Ardeal, la scaun. Ştefăniţă-vodă, fecior lui Vasilie-vodă, fiind domnu la Moldova, şi fiind tînăr, dăzmierdat, făcea lucruri coilăreşti, sau, să zic mai bine, nebuneşti; nu căuta trebile domniei, ci curviiele, şi parte bărbătească, şi fămeiască. Că coconii moldovenilor cei frumoşi atîta s-au împrumutat de la el, cît nu ştiu fi-să-vor mai plătit de acea datorie. Mai avea şi aceasta, cînd ieşa la primblări, punea pă boiari pă caii lui cei turceşti, şi, ieşînd la cîmpu, punea dă le lua frînele şi le da cîmpiia. Deci socoteşte ce vor fi făcut caii, pînă a să domoli! Mulţi au avut primejdii dă moarte. Decii, era un heleşteu mare, care l-am pomenit şi noi, şi pă heleşteu foişor domnescu, lîngă casele domneşti: de acolo pă mulţi boiari îi arunca în heleşteu, şi rîdea, şi scoţindu-i den apă, îi îmbrăca în haine domneşti. Ca acestea şi altele făcea , de care toţi îl urîse. Deci, viindu-i poruncă să meargă a oaste, la Bendériu, acolo sosind, s-au războlit şi au murit; şi l-au adus la Iaşi, de l-au îngropat lîngă tată-său Vasilie-vodă. Zic unii că l-au otrăvit boiarii; alţii zic că pe acea vréme era la Bender ciumă, şi de ciumă ar fi murit. Ci, ori una, ori alta, el tot au murit. Şi au pus pă Istratiie Dabija domnu în locul lui. 43. DOMNIIA LUI GRIGORIE-VODĂ DENTÎI, leat 7169 Venind Gligorie-vodă domnu în urma tătîne-său, au găsit ţara stricată, fărîmată de atîta răotăţi ce-i venise asupră, de nebuniile rumînilor şi den rea chiverniseala domnilor. Costandin-vodă o au purtat rău, Mihnea-vodă mai rău şi mai cumplit, şi datorie multă rămăsése de la Mihnea-vodă făcută. Ci să mira ce să facă: haraciul împrătescu va să-l dea, au datoriile va plăti, au ţara să îndreptéze; ci-i era toate împotrivă. Ci dentr-acestea, după nor veni şi senin; după multă răotate şi foamete ce era, şi ciumă, au dat Dumnezeu pace, şi bişug în toate, şi sănătate – că s-au făcut grîu mult, mei mult, vin şi alte bucate, cu care-şi rădică săracii nevoile. Şi aşa pe-ncet cîrmuia norodul bine, şi era domnul judecător drept şi milostiv, şi gingaş întru toate lucrurile lui şi nemăreţ. Chimin Ianoş fiind întru aceste vremi la Ţara Ungurească de Sus, şi strîngînd oştile stăpîn-său Racoţ, céle răsipite şi rămase fără stăpîn, şi luînd ajutor şi de la neamţu, cu vorbă ca aceasta: de va putea supune Ardealul, să-l închine nemţilor; şi s-au pornit spre Ardeal. Apafi Mihai-craiul cu ardelenii, aceasta auzind, au trimis la turci de le-au dat ştire, şi au cerut ajutor împotriva lui Chimin Ianoş, şi i-au dat pă Cuciuc Mehmet-paşa, cu cîtăva seamă de turci şi au poruncit şi lui Grigorie-vodă să trimiţă oaste ajutoriu. Trimiţînd, cu Odivoianul, au trimis şi den Moldova oaste. Decii, turcii fiind la Sighişoară, şi ungurii Chimin Ianoş au venit la un sat ce era aproape de cetate, şi au conăcit acolea cu oastea lui, şi era cuvinte între dînşii, a doao zi să să lovească oştile; dar turcii prinzînd véste den iscoadele ce avea în tabăra lui Chimin Ianoş, cum şăd fără grijă, n-au aşteptat pînă a doao zi, ci într-acea zi, au ieşît fără véste cu toţi, şi i-au lovit la vrémea prînzului, şăzînd Chimin Ianoş la masă; şi, fiind oştile răsîpite şi pe la o cetate, şi îndată ce văzură turcii împresurîndu-i, apucă Chimin Ianoş de încălecă, şi, grăbindu-l, nu avea încătro mai face ci déde peste un heleşteu îngheţat, să treacă, da alunecînd calul, căzu cu el jos. Turcii încă îl împresurară, şî-l tăiară; aşîjderea pă oşti le tăiară, şi le împrăştiiară în toate părţile. Deci, daca au trecut 2 ani ai domniei lui Grigorie-vodă, făcut-au împăratul sutan Mehmet gătire mare dă oaste, şi au trimis pă Chiupriuliul viziriul, cu oşti multe turceşti şi tătărşti asupra Ţărîi Ungureşti dă Sus, ca să o supuie, neavînd stăpîn pă nemeni, de vréme că Racoţ-craiul, care o stăpînise, perise. Chimin Ianoş, care în urma lui vrea să o urméze, încă au dat sfîrşit, cum aţi auzit. Şi au poruncit lui Grigorie-vodă den Ţara Rumînească şi Dabija-vodă den Ţara Moldovii de au mersu şi ei cu oştile lor pen Adeal, împreună cu tătarîi. Atuncea cetatea Uivarul l-au luat, chiiemînd şi pe Apafi-craiul la oaste viziriul, de s-au împreunat cu turcii. Galgoţul şi alte multe locuri au luat în anul acela, şi s-au întorsu cu pace toţi la ţărîle lor. Acolo în oastea lui grigorie-vodă, cum zic unii, s-au făcut neşte amestecături, adecă Şerban logofăt, feciorul lui Costandin postelnic Cantacozino, şi oarecare den fraţii lui ce era acolo, şi Mareş, şi Creţulescul, să fie umblat între căpitani şi între slujitori, de îndemna să meargă să pîrască pă Grigorie-vodă la viziriul, de făcătoriu de rău, de hain şi de altele, şi pă urmă să ceară domnu la viziriul pă Şărban logofăt; care, dîn om în om mergînd vorba, au ajunsu şi domnu. Decii, auzind, să păziia în taină, pînă ş-au luat zioa bună de la viziriul, să vie în ţară, şi, la un loc conăcind pentru odihna namiezii, au poruncit lui Ghiorghiţă moldoveanul, care era vătaf de aprozi, să aducă pă acei boiari ce umblase să facă vicleşug; şi-i aduse înaintea lui, şi începu a-i mustra, pentru căci fac aşa, de au vrut să-l ficlenească, şi să-l pîrască la viziriul: „Ce rău le-au făcut? Au nu i-au boierit cu mari boierii, au nu i-au miluit cu mile mari?“ Care anume, le spunea. Iar Mareş, fiind mai slovesnic, şi mai îndrăzneţ, răspunse că nu sînt vinovaţi nimic. Grigorie-vodă scoase vadnicii de faţă, căpitanii carii vorbise cu ei, întru care era şi Alixandru, fecior Ghiormii banul, şi începură a zice: „Aşa, doamne, ne-au zis să mergem să te pîrîm la viziriul, şi să puie pă Şărban logofăt domnu“. Iar Mareş răspunse, „Doamne, acest Alixandru în zilele Mihnii-vodă fiind postelnic mare, pe gura lui multă boierime s-au omorît, nefiind vinovaţi nimic; acum iar s-au apucat de acéia; ei, de-l vei asculta măria-ta, fă cu noi ce vei vrea, şi va da seama înaintea lui Dumnezeu, iar noi nu sîntem vinovaţi“. Şi dentr-acel ceas i-au dat Grigorie-vodă în seama vătafului de aprozi şi cu alţi slujitori, de i-au adus tot în pază pînă aicea în ţară. Lîngă acestea, şi de la ţară venise pîră, de la Stroe vornicul şi de Dumitraşco vister Cantacozino, care era lăsaţi dă domnu caimacani purtători dă grijă, pîrînd pă Costandin postelnic Cantacozino, că umblă pe marginea turcească, oamenii lui hulind numele domnului, de rău şi de hain, şi pă oamenii ţărîi îi zăticnéşte, de nu-i lasă să-şi dea dăjdile împrăteşti, şi cum că să laudă, că el au poit pă Grigorie-vodă, el îl va dăspopi – şi ca acestea altele multe. Deci acéste doao pricini: una den tabără, alta den ţară, înţelegîndu-se, aţîţară pă Grigorie-vodă cu mare mînie asupra casii lui Costandin postlenicu. Şi, după ce au întrat în ţară, înţelegînd Costandin postelnic de venirea domnului şi dă oprirea feciorilor, au alergat înainte tocma cătră Craiova, şi, mergînd să să împreune cu domnul, l-au priimit de s-au împreunat, dar i-au arătat un chip foarte posomorît şi, vorbind cam alăturea cu calea, i-au ponosluit pentru feciorii lui, că sînt răi şi ficleni, şi cum că au îndemnat pă căpitani şi pă slujitori să-l pîrască la vizitiul, şi să rădice pă fie-său Şărban domnu. Ca acestea auzind Costandin postelnic, tăgăduia că nu va fi acéia, ci vor fi pîri mincinoase, să nu le crează măriia-sa. Cu de acestea viind Grigorie-vodă la scaun, pe ceialalţi boieri i-au slobozit, iar pă Şărban logofătul l-au tăiat la nas dă o parte, pentru căci să numise să fie domnu; iar pă tat-său, Costandin postelnic au trimis pă căpitan de la Ungurei cu dorobanţi, şi l-au luat noaptea, şi l-au dus la mănăstirea Sneagovului. Acolo nu l-au zăbovit, ci i-au poruncit de s-au cuminecat, şi l-au dus în trapezare, şi, de stîlpul cel mare legîndu-l, l-au sugrumat. Deci, făcînd ştiinţă jupînésii şi coconilor, au venit cu voia domnului de l-au rădicat de acolo, şi l-au dus la Mărgineni de l-au îngropat. Cînd au fost după aceasta la al doilea an, iar au venit lui Grigorie-vodă poruncă, şi Dabijăi-vodă, den Moldova, ca să meargă iar la oaste spre Buda, şi au purces de s-au dus după poruncă. Şi mergînd la Seidi Husein-paşa al Budei, i-au luat şi s-au dus la Leva cetate, de o au bătut, dar nimic nu putea să-i strice, fiind acolo şi tătari [cu] un sultan; iar viziriul Chiupriulăul era la altă cetate, ce-i zic Singohari. Deci acolo veniră o seamă de oşti nemţeşti cu ghinărariul Muntecoculi, iar la Leva, unde era Husein-paşa şi domnii rumîneşti, cu o seamă dă tătari, veniră alte oşti, cu ghinărariul Zuza, şi, cum zic, într-o zi să să fie bătut amînduao războaile; la care au biruit creştinii pă turci, şi s-au întorsu îndărăt. După ce fură biruiţi turcii, după cum aţi auzit, temîndu-se viziriul de împăratul, să nu paţă vreun rău, au stătut la mijloc Panaiotache, care era dragoman împărătesc pe acea vréme, şi au făcut pace între amîndoi împărăţii, în 20 de ani. În războiul ce făcură la Leva cu némţii, vrînd Grigorie-vodă să-şi arate vitejiia, au năvălit asupra nemţilor, de-ncOtro îi era oştile lui: măcar că, despre o parte, pă o roată de nemţi o au stricat dă tot, iar biruinţa tot au fost a nemţilor, şi boiari mulţi au perit, şi slujitori de ceilalţi, că să întîmplase şi tină în fuga lor, şi pă mai mulţi în noroiul acela îi împuşca nemţii. Deci, săvîrşindu-se aşa războiul, domnii amîndoi, de frica viziriului, n-au cutezat să meargă la dînsul, căci îi bătuse nemţii, ci au venit cineşi la ţara lui. Şi iaste obicei la turcu, fără ferman să nu să ducă năcăiri. Capichehaiaoa lui îi scriia să vie la vizir, că pă urmă va fi rău. Însă Dabija-vodă, avînd capichehaia pă Chiriţă Draco Roset, carele mai pă urmă au ajunsu şi domnu, numindu-l Antonie-vodă, şi scriindu-i să meargă, pă capul lui şi pă sufletul lui: ce rău îi va veni, să fie în sufletul lui – aşa auzind Dabija-vodă, s-au învîrtejît şi s-au dus la viziriul. Cam mustrînsu-l oarece, apoi i-au dat domniia iarăşi şi s-au dus la Moldova domnu. Iar Grigorie-vodă al nostru nicicum n-au cutezat să meargă, pentru că era boiarii ficleni, şi unii carii era fugiţi la Ruşciuc şi cei dă lîngă dînsul că-l speriia că vor să vie să-l ia, şi să-l ducă să-i taie capul, şi alte réle. Deci, speriindu-se, s-au rădicat cu totul şi s-au dus în Ţara Nemţească, de au şăzut acolo cîtăva vreme. După ce au pribegit Grigorie-vodă, boiarii ţărîi, carii era pă acele vremi, s-au strînsu cu toţii, şi s-au dus la Ţarigrad să-şi ceară domnu. Boiarii ale să puie domnu pe Radul Leon. Deci, pă cale mergînd, socotise, că, dă le va da îndemînă, să puie pă Dumitraşco Buzăianul de la Căpăţăneşti, dar, acolo ajungînd, au găsit pă Radul-vodă, feciorul lui Leon-vodă, rînduit dă turci să-l facă domnu. Care-i văzînd boiarii aşa, n-au mai cutezat să mai zică dă altul, temîndu-se că nu vor putea isprăvi, ci s-au lipit lîngă Radul-vodă, că şi el trăgea pă boiari cu cuvinte blînde, să nu facă vreo turburare. Şi, aşa aşăzîndu-se, au dat aturcii domniia Radului-vodă. 46. DOMNIIA RADULUI-VODĂ LEON, leat 7173 Puindu-se Radul-vodă domnu, şi viind aicea în ţară cu toţi boiarii ce-i ieşîse înainte: boiari, slujitori, după obicei, şi cu pompă mare l-au adus în scaun, şi i s-au închinat lui toţi, cei mari şi cei mici, şi s-au arărar cu blîndéţe şi cu milă cătră toţi. Avînd pace, şi nefiind oştire nici într-o parte, petrecea bine, în primblări, pe baltă la vînători, în ospéţe pe la unii-alţii, şi era toţi véseli, că dedese Dumnezeu şi pace, şi bişug dă toate bucatele – şi nu avea altă grijă, fără cît venea vrémea haraciului, să-l strîngă şi să-l dea împărăţiei la vréme. Şi această pace a ţărîi nu venea dentr-altceva, fără cît împăratul avea treabă de bătea Critul, şi, fiind departe de noi, nu aveam bîntuială, ci pace. Şi era Radul-vodă bun, şi cu boiarii, şi cu ţara. Într-această vréme, în Ţara Moldovii, [au] murit Dabija-vodă. Boiarii ţărîi s-au dus cu toţii la Poartă, împreună cu Duca vistier, pre carele îl socotise să-l puie domnu. Şi au trimis mai nainte pă Stamate postelnicul cu daruri, să prinză porţile, ştiind şi turcéşte, să nu cumva alţii să umble, să dea bani, să ia domniia, şi să fie boiarilor ţărîi peste voie. Deci, mergînd toată boierime acolo, şi mergînd la viziriul, şi rugîndu-se să le dea domnu dentre dînşii, le-au dat voie viziriul să-şi aleagă domnu care le va fi voia. Şi, fiind socotit mai dînainte Duca vistieru, l-au îmbrăcat bine, şi l-au îmbrăcat cu caftan, dîndu-i domniia. Deci, dînd pocloanele dă domnie ce-i făcea, ş-au luat zioa bună şi s-au dus la ţara lor. Dar de acest rînd puţină domnie au domnit, numai o jumătate dă an, şi l-au mazîlit – den ce pricină noi nu ştim. Şi au pus pă Iliiaş-vodă domnu, feciorul lu Alixandru-vodă, carele, fiind sărac beizadea la Poartă, şi dator, aşa spun: cînd au venit de la Poartă de-l chiema să-l facă domn, şi neştiind el de aceasta, părîndu-i-se că sînt niscareva datornici, s-au ascunsu în podul casii, şi pînă nu s-au dovedit bine că-l chiamă să-l facă domnu la Moldova, nu s-au pogorît den pod. Deci, făcîndu-l domnu şi mergînd în ţară, multe milostenii făcea săracilor, şi mult bine ţărîi. Atîta au fost de milostiv, cît, şăzînd la divan, ducea şi pungă cu bani lîngă dînsul, şi, de să întîmpla să tragă vreun datornic, vreun sărac, dă nu avea cu ce să plătească, scotea el bani de ai lui şi plătiia. Acest fel dă om au fost Iliiaş-vodă; dar cei buni nu trăiescu mult cu norocire: den ce pricină, numai Dumnezeu ştie; iar noi oamenii nu putem da nici o socoteală. Cum şi pre acesta curînd iar l-au mazîlit, şi s-au dus sărac la Ţarigrad, iar cum au fost; şi în sărăcie au murit, rămîindu-i un făt şi o fată, carii trăia den mila creştinilor. Şi în locul lui iar Duca-vodă s-au pus domnu de la împărăţie, umblîndu-i umbletele cu mare meşteşug Cupariul Ruset cel bătrîn, de au scos domniia Ducăi-vodă cu bani mulţi, şi au făcut nevoie bietului Iliiaş-vodă. între acéste vremi, Radul-vodă avînd un cocon anume Ştefan, şi Duca-vodă den Moldova avînd o cocoană anume Catrina, s-au ajuns în cuvinte şi au logodit pă coconi. La care logodnă, au fost aicea în ţată cu mare veselie, au făcut multe ospéţe, şi jocuri; care să potriviia cu o nuntă domnească, iar nu logodnă. Strîns-au toată boierimea ţărîi cu toate jupînésile şi, au întinsu corturile în deal dăspre Mihai-vodă, în drumul Cotrăcenilor: acolo făcea ospeţe în toate zilele. Adus-au pehlivani de cei ce joacă pă funii, şi de alte lucruri; adusése şi un pehlivan hindiu harap, carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pă locurile noastre. Iute om era şi vîrtos. Lîngă altele, dă nu le putem lungi, făcea acéstea mai ciudat: punea de rînd 8 bivoli, şi să răpeziia iute, şi, sărind peste ei, să da în văzduh peste cap, şi cădea în picioare dă céia parte; alta: un cal domnescu, gras, mare, îşi lega chica dă coadă-i, şî-l bătea comişălul cît putea, şi nu putea să-l mişce din loc; alta, un copaci mare den pădure adusése, neted, şi, înfipt, s-au suit pă dînsul ca o maimuţă: deci, după multe jocuri, ce-au făcut sus în vîrfu-i, s-au slobozit de acolo cu capul în jos, şi au dat în picioare; alta: un tulpan lungu de mulţi coţi, îl ţinea oameni în mîini, cît era, şi să răpăziia iute, şi mergea călcînd pă tulpan, şi nu să afunda; alta: să prindea mulţi oameni cîte doi în mîini, şi făcea chip ca de o bute cu mîinile, şi mi lungu şi să răpeziia iute, şi întra cu capul pen gaura acéia, şi nu-l simţea oamenii, şi de céia parte cădea în picioare. Ca acestea multe făcea, care nu le ţinem minte. În scurt, mare veselie s-au făcut la această logodnă a coconului Radului-voă aicea la noi; în Moldova nu ştim ce va fi făcut Duca-vodă. Într-acéste vrémi, turcii, văzînd că domnii ţărîi să hainescu de cătră împărăţie, au poruncit să fie obicei, de al treilea an să meargă domnul la Poartă, să sărute mîna împăratului, să-şi înnoiască domniia; şi acest obicei multă vréme au ţinut. Ci dar, fiind poruncă la Radul-vodă să meargă la al treilea an la Poartă, s-au rugat boiarilor ţărîi să-l mai priimească să le mai fie el domnu, şi au priimit boiarii să fie aşa; şi au purces cu toţii, împreună cu domnul său, la Odriiu. Şi mai nainte au trimis pă Drăghici spătar să gătească bani de poclonul domniei după la prieteni, şi să dea în ştire că vine domnul, cu toată boierimea, şî-l priimescu cu toţi iar să le fie domnu, lăudîndu-l că iaste bun cu ţara şi cu boierii. Şi, mergînd domnul acolo, n-au făcut zăbavă multă, ci i-au dat domniia: şi, dîndu-şi ploconul dă domnie, s-au rugat să meargă pe la Ţarigrad să-şi vază casa, şi l-au lăsat; dar nu-i era pentru vederea casii, ci pentru mîndreţea, ca să să primble pen Ţarigrad cu pompă domnească, să-l vază prietenii. Şi, slobozindu-l, au venit în ţară. Într-aceste vremi, fiind Drăghici spătariul la Ţarigrad cu Radul-vodă, s-au războlit şi au murit; şi l-au adus la Comana, la mănăstire, de l-au îngropat. Zic unii că l-ar fi otrăvit grecii, iar alţii zic că au murit de ciumă, dupe cum în urmă s-au dovedit. Şi, viind Radul-vodă în ţară, dupe cum s-au zis mai nainte, iar au petrecut bine cu toţii pînă la o vréme. Iar după acéia, iar au început Cantacozinii a amesteca lucrurile, păcum au fost învăţaţi, şi a turbura pă unii den boiari, zicîndu-le că au auzit că s-au sfătuit oamenii Radului-vodă, Sofialăul clucer, şi cu Balasache păharnic şi au alţii, ca să-i omoare, şi-i îndemna ca să să scoale asupra Radului-vodă şi asupra oamenilor lui, să-i scoaţă afară den ţară (care aceasta nu o făcea de alt, numai să fie totdeauna ei mai mari). Şi boiarii, alunecîndu-se cu firea că vor fi acelea care le zic ei, au scris pe la căpitani, pe la iuzbaşi (fiind spătar mare Şărban Cantacozino), să să strîngă toţi la Bucureşti, şi Radul-vodă nimic de aceasta nu ştiia. Şi, strîngîndu-se, numai într-o zi den curtea domnească, au făcut rădicare, şi au început a striga că va să-i omoare Radul-vodă. Şi au ieşît boiarii şi gloata, strîngîndu-se la Mitropolie, la vlădica Theodosie, spuindu-i jalba, cum au vrut să-i omoare grecii; ci, nu trecu multă vréme multă, veni şi Radul-vodă, şi multă pricină avu cu boiarii, şi să duse la curte; iar boiarii să duseră de maseră noaptea cu pază bună, de frica Radului-vodă, şi s-au gătit noaptea dă cale, şi a doao zi dînsu-dă-dimineaţă au purces la Enişăr, unde era împărăţiia, să pîrască pă Radul-vodă şi pă greci. Radul-vodă încă au trimis pă Alixandru armaş şi pă Dumitraşco postelnic Caramanlăul dă olac să ajungă la caimacamul, să spuie jalba, şi cum că fără nici o vină s-au rădicat boierii asupră-i cu pîră. Şi, fiind caimacamul prieten, s-au şi mîniiat pă boiari, şi, mergînd boierii la dînsul, i-au mustrat rău, şi, de n-ar fi făcut boierii un meşteşug subţire, n-ar fi putut să-l biruiască. Ci, necrezînd turcii, nici pă boiarii ţărîi, nici pă Radul-vodă, au trimis un agă la Bucureşti, să vie, să cérce lucrul, den ce le-au venit gîlceava, şi, cum va afla, să să ducă înapoi, să spuie. Deci boiarii să îngrijară, temîndu-se că, mergînd la Radul-vodă, îl va apuca cu vorbe, cu daruri, şi să va întoarce lucrul spre răul lor; ci căuta om ca acela care să aibă priiteşug cu aga, să-l apuce ei ei mai nainte cu daruri, să nu li să facă vreo peire. Şi găsiră pă un Pavel grec, carele dă multe ori cerca la turci să ia domniia ţărîi: pe acesta aflîndu-l că iaste priiten cu acel agă, s-au rugat lui să grăiască cu aga, mergînd acolo, să nu să asculte cuvintele Radului-vodă, ci să grăiască de bine pentru boiarii ţărîi, şi-i făgăduiră mulţi bani, iar lui Pavel îi făgăduiră să-l ceară pă el domnu. Acestea auzind Pavel, cu toată puterea lui au împăcat cu aga turcul ce mergea în ţară, şi îndată pă loc între turcu mare ajutorinţă au făcut boierilor, nedăjduind domniia. Deci boierii trimise dă olac la boierii ce rămăsése în ţară, dîndu-le ştire pentru turcul ce vine, zicîndu-le să scoaţă ţară multă înaintea turcului, să să jăluiască de Radul-vodă şi de greci, şi aşa au făcut. Au scos de tot feliul, muieri, féte, care-l zicea că le-au ruşînat copiii, şi le-au făcut acel lucru grozav; fétele zicea că ş-au bătut joc dă dînsele; oamenii carii zicea că i-au prădat, i-au căznit şi altele. Deci, întorcîndu-se înapoi turcul şi spuind celor mari jalbele ce făcea ţara, au dat vina Radului-vodă, şi l-au mazîlit, şi boiarii s-au îndreptat şi le-au dat voie să-şi aleagă domnu care vor vrea, şi să-i ducă să-l îmbrace cu caftan. Turcii pun pe Ci ei, după cale mergînd, socotise pă Antonie vornec de Popeşti, den Prauva; ci-l gătiră şi-l îmbrăcară cu caftan domnesc; iar Pavel, cel ce aştepta boiarii, după cum vorbise cu el, rămase în dăşărt, şi-i déderă boiarii o tiflă. Acéstea făcîndu-se, au trimis turcu de au rădicat pă Radul-vodă, şi au prinsu pă 2 boiari greci, carii zicea că era mai zorbale, pă Sofialăul şi pă Balasache. Ci pe Sofialăul, ţiindu-l închis spre ocnă, cîtăva vréme, l-au spînzurat la ocnă, iar pă Balasache l-au dat în mîinile unor dorobanţi de l-au trecut Dunărea şi i-au dat drumul Ţarigradului; iar pe ceilalţi greci mai mici, cum Pascale grămătic şi alţii, atîta bătaie le da slujitorii, cît mă mir cum trăia; mai ales pă Pascale, că l-am văzut cu ochii, cînd îl scotea den cămară şi-l ducea cu palme; care palme, dă dese şi dă multe, nu mai avea număr; altul iar, care i-am uitat numele, dă multă bătaie şi palme gîndea că va să moară, ci striga popa să-l cuminece. Ca acestea şi altele mai multe au pătimit grecii la sfîrşitul Radului-vodă, den pricina şi îndemnarea Cantacozinilor. Întru acéste vrémi, au luat şi turcii cetatea cea mare Candiia a Critului, care pen multe vremi au bătut-o, şi nu putea să o ia, iar acum au luat şi ia sfîrşit; şi au supus turcu tot ostrovul Critului. 47. DOMNIIA LUI ANTONIE-VODĂ, leat 7177 Luînd domniia Antonie-vodă de la Enişăr,cum s-au zis mai înapoi, au venit în ţară cu toţi boiarii, şi i-au făcut halai după cum să cade domnilor, şi să bucura toţi dă domnu bătrîn, de ţară, nădăjduind [de] bine şi de dreptate, şi au boierit boierii care după cum le-au venit rînduiala, şi să aşăzase lucrul ţărîi bine şi gîlcevile dăspre toţi. Iar feciorii lui Costandin postelnicu Cantacuzino : Şărban spătar, Costandin postelnic , Mihai postelnic, Matei cupar şi Iordache, găsiră vréme să caute moartea tătîne-său, den cine au fpst, şi închiseră pă Stroe vornec Leurdeanul, vinuind că el au fost pricina de l-au omorît. Şi lau scos la divan. El tăgăduia că nu se ştie de acelea nimic; iar feciorii lui Costandin postelnic scoaseră neşte răvăşale, zicînd că sînt ale lui, care-i scriia la Grigorie-vodă. Şi, fiind Costandin postelnic în părţile apusului, despre nemţi, şi la Vineţiia, şi pentr-alte locuri, zicea să să fi împreunat cu Gligorie-vodă, şi avînd vorbă pentru moartea tătîne-său, să-i fie arătat acéle răvăşale. Ci unii zicea că leau dat Gligorie-vodă, alţii zicea că izvod au dat după acelea, alţii într-alt chip zicea; iar noi am văzut neşte răvăşale, care după ce l-au închis pă Stroe vornic iar în puşcărie, şi i-au făcut judecată dă moarte, şi l-au pus într-un car cu 2 boi, numai cu antiriul şi cu nădragii, şi au pus neşte priviţ la car, şi i-au spînzurat răvăşalile acelea (ale cui vor fi fost, Dumnezeu ştie), şi aşa cu acea pompă l-au trecut pen tîrgu, şi l-au dus la mănăstirea Sneagovului, dar nu l-au omorît, ci fără voie l-au călugărit; că au şi strigat: „Doamne, doamne, fără voie îmi iaste Şi cînd să-i puie numele: Silivestru, iar el zicea: “Nu Silevesteru, ci Mahmet”. Într-acest [chip] fu călugăriia lui Stroe vornec. Mai închis-au într-acéste vremi şi pă Neagoe postelnic Săcuianul, şi i-au tăiat nasul, den ce pricină noi nu ştim – cei ce l-au pîrît, vor fi ştiind de ce şi cum mai închis-au şi pă Badea Bălăceanul, şi l-au scos să-i taie capul, apoi l-au iertat – den ce pricină ei vor şti. Însă, într-aceste vremi venit-au şi lui Antonie-vodă poruncă să meargă la oaste la Bugeac, să scoaţă pă nohai den Bugeac şi den hotarăle Moldovei, că să înmulţise, şi făcea multe réle şi bugegenilor şi moldovénilor. Deci, mergînd sarascheriul cu mulţi turci şi tătari, şi Duca-vodă cu moldovenii, cu nevoie mare i-au scos, mai mult cu cuvinte bune şi cu pace decît cu război, că să temea dă ei, fiind mulţi şi vitéji; şi de multe ori s-au strînsu să dea război cu turcii şi cu ai noştri, dar au fost toţi în mare grijă. În cea după urmă, s-au lăsat ei, şi au trecut Nistrul de céia parte, şi oştile s-au întorsu, cineşi pe la casele lor; şi Antonie-vodă încă au venit în ţară, la scaun. Întru linişte veni şi furtună: în pacea ce era în ţară între boieri, iată şi vrajbă între dînşîi. Mareş banul, Radul Creţulescu, Şărban spătar şi fraţii lui să mărise, să împuternicise, cît trecea peste măsură, nebăgînd seamă pă ceilalţi, şi întru nimica socotindu-i. Şi după aceasta să ia cineva seama că să mărise: căci, în vréme ce s-au dus Mareş banul la Craiova, nu s-au dus ca alţi bani mai naintea lui, smeriţi, ci cu mare pompă s-au gătit, cu slujitori mulţi, den Bucureşti, cu grapă (adecă steag bănescu; aşa să zice: garapă), cu trîmbiţe, tobe, surle, şi după dînsul gloată, şi cîţiva copii den casă cu suliţe; iar înainte cîţiva povodnici îmdoboiţi, şi altele ca acestea. Care mergînd la Craiova, la judecăţile lui, de era vreun boiar sau vreun fecior dă boiar şi vinovat, nu le veghea voie nimic, ci jos la scară cu toiege îl bătea; şi aicea în Bucureşti aşîjderea făcea. Ca acestea văzînd boiarii, mai vîrtos, Mehedinţii, că era boierime multă, întru oarece chip le părea rău, şi d enecaz zicea cîte un cuvînt împotrivă cu toţii. Carele cuvinte auzindu-le banul Mareş la Craiova, şi Creţulescul şi Şărban cu fraţii lui Postelniceştii, li s-au nălucit precum banul Gherghe cu ai lui şi cu ceialaltă boierime a ţărîi făcură sfat între dînşîi să omoare pă banul Mareş, pă Creţulescul şî pă Şărban spătar şi pă ai lor. Şi să scoală ban Mareş de au fugit la Lovişte, la Cornet, la mănăstirea lui, şi scrie cărţi la domnu, şi la ceilalţi ai lor, că dă frică au fugit el acolo, să nu-l omoară boierii, pîrînd multe. Antonie-vodă i-au scris să vie, şi, cu cine va avea judecată, îşi va căuta; şi au venit de acolo în Bucureşti, şi, împreunîndu-se cu ceilaţi ai lor, vorbitu-se-au mult. Ce au găsit cu socoteala lor, ei vor fi ştiut, iar acéia ce am văzut ştim, că au făcut Antonie-vodă divan şi au ieşît acei boiari, jăluindu-se de banul Gherghe Băleanul şi de ai lui, precum s-ar fi vorbit pe taină cu altă boierime a ţărîi, să ucigă pă acei boiari carii s-au scris mai sus. Iar banul Gherghe şi Hrizea vistier, gineri-său, şi fie-său, Ivaşco Băleanul, şi Staico vistier Bucşanul, şi Radul vistier Ştirbei, şi alţii, tăgăduind că nu le iaste în ştire, nici au avut ei gînd ca acesta să facă, ci le iaste năpaste, şi cu acéste vorbe s-au spart divanul. Dar după divan au ieşît poruncă să să ducă o seamă dă boiari la ţară; şi-au mazîlit pă Hrizea vistierul den visterie, şi pă Ivaşco fecior banului Gherghe l-au mazîlit den agie, zicînd că nu trebuie să fie slujitorii pă mîna lor ci au făcut pă Matei Cantacozino, fratele lui Şărban spătar, agă mare, pă Ivaşco Băleanul comis, zicînd că, fiind tată-său mazîl, să nu fie şi fie-său. Această turburare ce s-au făcut între boiari, zicea unii că n-au fost den altcevaşi, că nici vreun sfat să fie făcut asupra Postelniceştilor, şi a lui Mareş, şi a Creţulescului – n-au făcut; numai au găsit ei această socoteală, să o zică, şi să o facă, pentru ca să dăpărtéze pă toţi boierii după lîngă curte, şi să le ia boieriile, să le dea altora, ca să fie numai ei şi care să vor supune, boiari la curte, să facă ce le va fi voia: cum şi făcea, nu numai boierilor, ci tocmai şi ticăitului domnului Antonie-vodă – că atîta îi scurtase toate veniturile, cît nici dă mîncare nu era sătul, şi dă băutură, că-i da cît vrea ei; în zi dă dulce, carne cu apă şi cu sare, în zi dă sec, linte şi fasole cu apă şi cu sare; vin îi da împuţit, ci trimitea cu urcioarele în tîrgu Antonie-vodă şi fie-său Neagul-vodă cu bani refenea, dă cumpăra vin de bea; ci da fie-său mai mult la refenea, căci îi zicea tat-său că [el] are doamnă şi coconi, ci să dea mai mult; şi aşa vieţuia Antonie-vodă. Întru acéste vremi s-au sculat ţara la Moldova asupra Ducăi-vodă, domnul lor, fiindu-le Hîncul sărdar cap, carele strîngînd dîn jos, carii să zic Joseni, au venit la Iaşi, şi mare gîlceavă au făcut Ducăi-vodă, măcar că şi domnul Duca-vodă ş-au strînsu oaste cît au putut, şi hatmanul Sandul Buhuş, cumnatul Ducăi-vodă, au ieşît cu oşti înaintea lor de s-au bătut cu dînşîi, dar nimic n-au isprăvit, ci i-au căutat să lase ţara, şi s-au dus la turci peste Dunăre, şi au scris la împărăţie cum s-au nebunit o seamă dă oameni şî-i fac gîlceavă fără nici o vină (scoţînd pă boierii ţărîi mărturie), că era cu toţi Duca-vodă. Într-acéia, împărăţiia au trimis agă să să întoarcă la scaun, şi au scris şi paşîi de la margine să-i dea turci să gonească pe cei răi şi nebuni. Deci, întîlnind véste pă Duca-vodă la Hagioglu-Pazargic în Dobrogea, şi viind şi o seamă dă Hînculeşti, de mergea după dînsul să-l pîrască, avînd Duca-vodă pă aga turcul cu putére, şi avînd şi ale lui oşti cîteva, au abătut în Hînculeşti şi i-au spart de i-au trecut Dunărea, şi pe alţii carii mai găsise pen ţară i-au spart; şi s-au dus Duca-vodă iar la scaun, şi pă zorbale i-au prinsu, de i-au omorît. Doamna Duculeasă fiind în Ţara Rumînească, la Drăgăneşti, pînă a fi acele turburări în Moldova, daca s-au aşăzat domnu-său la scaun, s-au dus la Iaşi. Întru acéste zile ale lui Antonie-vodă, în Ţara Ungurească dă Sus au trimis împăratul neamţului pă ghinărariul cîmpului, anume Şpărcu, cu oşti, de au băgat oşti pen multe cetăţi ale domni celor mari unguri, vinuindu-i că să sfătuiescu să rădice cap, să să dăzlipească dă lîngă Împărăţiia Neamţului, şi pentru aceasta mare ghiuluş s-au strînsu la Pojun, şi pă mulţi, domni mari ungureşti i-au închis, şi unora le-a tăiat şi capetele, la Pojun şi la Beci, anume aceştea: Nadajde Ferenţi, Zrini Petre, Franghepan, Greţine Tatămbac, Boleş Firinţi, şi au poruncit împăratul de au luat multe biserci luterăneşti şi calvineşi den Ţara Ungurească dă Sus, de le-au făcut papistăşăşti; şi alte multe réle le-au mai făcut. Ale Ţărîi Rumîneşti lucruri, precum am scris îndărăt, boiarii între dînşîi tot era cam învrăjbiţi, şi, cîtăva vréme aşa petrecînd, veni poruncă de la împărăţie să meargă Antonie-vodă la Poartă, la al treilea an, după cum făcuse turcii obicei, să sărute mîna împăratului şi să-şi înnoiască domniia. La Ţarigrad încă sosise Grigorie-vodă den pribegiia lui de la Vineţiia, poftindu-l împărăţiia prin mijlocul lui Panaiotache dragomanul împărătesc. Acestea auzind domnul şi boiarii, măcar că mergea la Poartă, că nu avea cum face într-alt chip, iar era îngrijaţi; ci trimiseră mai nainte pă Costandin postelnic Cantacuzino, şi pă Ghiorghe vornic să cérce porţile, să vază ce vor afla; iar domnul şi boierii să gătiră de purceseră, şi lăsară caimacamu, aicea la scaun, pă Creţulescul, iar pă banul Gherghe, fiind boiari bătrîn, nu vrură să-l facă caimacan, nici îl socotiră întru ceva; de care foarte s-au scîrbit, căci nu-i dedese nici o cinste. Deci, dentru boiarii cei obidiţi, Neagoe Săcuianul, cu nasul tăiat, şi alţii au fugit de aicea den ţară, şi s-au dus la Poartă şi, lipindu-se lîngă Panaiotache, pîrîia tare pă Postelniceşti, că fac multe nedreptăţi între boiari şi între săraci, şi altele. După ce ajunse domnul la Dunăre, să întoarse Costandin postelnic de la Poartă şî-i întîmpină la Dunăre, şi, întrebîndu-l ce au priceput la Poartă, au zis: „Rău, că nu ne va fi pă voie ce gîndim“, şi au spus dă Grigorie-vodă toată povestea; iar Şărban spătar, frate-său, au zis că va face pod dă pungi de la saraiul rumînesc pînă la al viziriului, şi tot îi va fi pă voie. Au zis: „Ci mergeţi dar, şi veţi vedea“. Acii la Dunăre nu ştim ce socoteală făcură, dă ziseră că au făcut greşlă de l-au obidit pă banul Ghiorghie Băleanul şi nu l-au pus caiamacam. Ci scrise de acolea Antonie-vodă o carte, şi-l rîndui să fie purtător dă grijă cu Radul Creţulescul, în ce vor fi trebile ţărîi; şi purcése domnul cu boiarii ţărîi la Odriiu. Acolo ajungînd, cerca Mareş banul şi Şărban spătar, cu ai lor, să puie pă Ghiorghe vornic domnu şi să lipsească Antonie-vodă, zicînd că iaste bătrîn şi slab, şi tribuie să fie mai tare, să poată sluji împărăţiei la oaste – că făcea turcii gătire dă oaste cătră leaşi. Viziriul, auzind, au zis: „Daca le trebuie lor om mai tare, le voi da eu domnu cu mînă dă fier“. Înţelegînd boiarii de aceasta, să lăsară de socoteala cea dentîi, şi cerea iar pă Antonie-vodă. Şi le făgăduiră în faţă turcii să fie: „Şi să vă gătiţi în cutare zi, să veniţi să îmbrace caftanul“. După altă parte trimisése la Grigorie-vodă de-l aducea de la Ţarigrad, şi ei nu ştiia nimic. Daca s-au apropiiat Grigorie-vodă dă Odriiu, şi, aflînd turcii, trimiseră dă chiemară pă Antonie-vodă, să meargă cu toţi boierii, să-i îmbrace cu caftan. Şi mérseră toţi; iar Şărban spatar fiind conăcit la Cara Agaci, s-au făct că-i iaste rău, şi zăcea lîngă foc şi trimisése pă Ghinea comis să vază ce vor să facă domnul şi boiarii la Poartă. Deci, mergînd domnul cu boiarii la viziriul şi aştepta caftane, începu a întreba: „Care iaste Mareş?“ Zise: „Eu sînt“. „–Ia-l!“ Ci-l luară. „Care iste Ghiorghie vornic?“ Zise: „Eu sînt“. –„Ia-l!“ Ci-l luară. „Care iaste Şărban? Ziseră: „Nu iaste“. –„Care iaste Mihai postelnic?“ –Cesta iaste“. –„Ia-l!“ Îl luară. „Care iaste cutare, cutare?“ Îi luară pă toţi, şi rămase domnul singur cu ceilalţi boiari. Şi zise domnului: „Împăratul te-au mazîlit“. Şi, întorcîndu-se cătră ceilalţi boiari: Ivaşco stolnic, Hrizea vistier, Radul Ştirbei şi alţii carii era acii, le zise: „Voao v-au dat împăratul domnu pă Gligorie-vodă: păsaţi la dînsul“. Deci, ieşînd boiarii de acii, încălecară, şî-i ieşîră înainte lîngă Odriiu (că era aproape), şi veniră cu dînsul în Odriiu. Iar Şărban spătar, fiind mai ficlean decît alţii, au scăpat, măcar că au trimis să-l prinză, dar n-au putut; că, îndată ce auzi Ghinea comis: „Iar pă cutare! ia pă cutare!“ şi-l lua, îndată s-au dus de i-au dat ştire, şi au încălecat, şi s-au dus încătro au putut scăpa. Grigorie-vodă îndată scrise cărţi la Gherghe banul Bălean, să-l ştie că iaste domnu, şi să prinză pă Radul logofăt Creţulescul şi pă fraţii lui Şărban spătar, ce era la Bucureşti. Carii, viind noaptea, trimise de strînse iuzbaşîi şi căpitanii dă slujitori, şi pă boiari, carii să întîmplase acii : Radul Năsturel şi alţii, şi strîngîndu-se, au trimis pă Năsturel cu slujitori la Costandin postelnic, şi aga Matei, şi la Iordache, de le-au ocolit casele, şi i-au chemat la curte. Pă alţii i-au trimis la Creţulescu de l-au chiemat la curte. Carii întreba: „Dar de ce?“ Ei zicea: „ Nu ştim alt nimic, fără cît poruncă domnească au venit: veţi vedea“. Şi merséră la curte. Acolo era banul Gherghe şi slujitori mulţi, lumînări aprinse. Daca veniră, şăzură; şi să sculă banul şi zise: „Boieri, fraţilor, sănătate de la măriia-sa Grigoie-vodă, că l-au miluit Dumnezeu şi împăratul cu domniia; iată şi cartea“. Şi o citiră. Mulţămiia ei lui Dumnezeu; însă acii, dentre gloată fugi Iordache, şi vru să fugă şi Matei aga, dar îi prinseră de véste, şi-i întoarseră, şi le zise banul Gherghe: „Matei, căci faci copilăréte de nu şăzi! Dar domnul căci poruncéşte să fiţi la opreală, nu doar că va să vă omoară, ci numai pînă va veni măriia-sa; deci bun iaste măriia-sa nu vă témeţi, ci şădeţi; nu ne mai faceţi noao ruşîne“. Acii, în cămările domneşti, era închişi de Creţulescul 24 de boiari, şi în obezi, de năpăştile ce le făcea că sînt ficleni şi răi, precum şi mai îndărăt am scris. Ci îndată porunci banul Gherghe dă aduseră ţigani, şi le tăiară obezile, şî-i slobozi. Ci fieştecarele îşi lua obezile şi le ducea înainatea Creţulescului, şi-i zicea să şî le puie în gît, şi le lepăda jos. Deci, făcîndu-se zio, îi trimise pă boiari pe la casile lor şi slujitori de pază, pînă ce au venit a doao poruncă de la Gligorie-vodă, de i-au închis în turnu. Boiarii ţărîi, necăjîţii, care cum auziia, îndată încăleca, şi să ducea la Grigorie-vodă la Odriiu. Iar bietul Ilie armaş, înţelegînd mai nainte că va să-l închiză Creţulescul, ca şi pe ceilalţi, au fugit cătră Ţara Ungurească, să scape. Ci întîi i-au prinsu o slugă a lui, care îi stătuse calul, şî-l aduseră la Creţulescul, şi îndată puseră de-i tăiară capul, săracul. Pă urmă pind plăiaşîi şi pă Ilie armaş, şi, aducîndu-l pîn’ la o cîrciumă lîngă Bucureşti, legat, iată şi véste veni în toată ţara că iaste Gligorie-vodă domnu; care auzind Ilie armaş, au început a înjura pă plăiaşi, de l-au dăzlegat, şi au alergat după dînşîi, şi le-au dat bătaie pîn’ la moarte, şi i-au dus legaţi la Bucureşti. Stroe vornicul, carele îl călugărise a Sneagov, cum aţi auzit că am scris mai îndărăt, mai nainte, pînă a nu veni véste de Grigorie-vodă, numai pentru turburările ce să făcea în ţară, Matei fii-său, au gătit oameni şi rumîni de ai lor, şi pen meşteşug au luat pă Stroe vornic şi l-au trecut în Ţara Ungurească. Acolo auzind dă Gligorie-vodă că s-au dus la dînsul la Odrii, spuindu-şi patimile şi nevoile ce au tras; şi nu numai el să jăluise dă patimi, ci toţi boiarii, cît să umpluse uechile lui Gligorie-vodă dă jălbile lor, cît să mira de nebuniile lor ce au făcut. Cîteva pricini au fost de au căzut Postelniceştii în mîna lui Gligorie-vodă; una, că Gligorie-vodă, cînd au scris la Chiupriulioglu şi la Panaiotache de au cerut iertăciune, foarte rău i-au părut, pecum ei l-au înşălat de au fugit în alte ţări de supt mila împăratului; a doao, să învrăjbise cu Panaiotache dragomanul, căruia i să trecea cuvîntul la viziriul; a treia, îmboldise şi pă boiarii ţărîi cu multe féluri de réle, cu închisori, cu batjocuri, dentru cariii fugind la Poartă, jalbe mari făcea la turci, prin mijlocul lui Panaiotache, carele era vrăjmaş mare. Că, şi cînd era Antonie-vodă la Odrii, nemazîlit, încă unii den căpitani şi den slujitori umbla pre uliţă, strigînd şi înjurînd pă Panaiotache, dă muiare şi dă copii; şi aceasta auzind Panaiotache, să mai aţîţa în mînie. Ca aceste pricini au fost dă au căzut Cantacozinii în mîna lui Gligorie-vodă, iar în cea după urmă, şi mai adăvărat, putem zice că den păcatele lor i-au dat Dumnezeu în pedepse ca acelea. 48. DOMNIIA A DOAO A LUI GRIGORIE-VODĂ, leat 7180 Purcezînd Grigorie-vodă de la Odrii cu toţi boiarii, au venit în ţară în scaunul Bucureştilor, martie 20. Avea cu dînsul şi pă boiarii cei închişi de la turci, care i-au dat în mîna lui băgaţi în obezi: Mareş ban, Radul logofăt Creţulescul, Ghiorghe vornic, Gheţea clucer, Mihai postelnic, Stoian comis, Vasilie căpitan şi alţi căpitani; şi, după ce i-au adus, i-au închis în turnul după poarta domnească. Ci n-au trecut multă vréme, ci au tăiat denaintea porţii pă acei doi căpitani, pentru că înjrase pă Panaiotache dă muiere şi de copii; deci el au îndemnat pă Grigorie-vodă de i-au omorît. Iar pă Ghiorghe vornic l-au trimis la ocnă şi pă Gheţea clucer: şi mai era şi Staico logofăt Ludescul acolo cu dînşîi; ceilalţi toţi în Bucureşti era închişi. Şi în cîteva rînduri i-au scos la divan de-i judeca, şi-i pedepsiia de stricarea ţărîi, şi cum că au făcut datorii multe la turci, de 1.000 dă pungi de bani, şi le zicea: Cînd s-au dus domnul den ţară în Ţara Nemţească numai 50 de pungi de bani au lăsat ţara datoare, iar acum o găséşte 1.000 dă pungi, şi dăjdi au scos multe; carele anume le spunea, şi le zicea: Ce au făcut banii, de n-au plătit datoriile? Ca acestea zicîndu-le, iar îi băga la închisoare şi au poruncit să plătească de la casele lor acea datorie ce au făcut ei; şi dentr-însa au şi dat, dar cu bătaie pă talpe şi cu legături. Ci dar, în zilele acestui domnu, măcar că era striin, numai aceşti boiari era întristaţi, pentru închisoarea lor, şi căci le cerea bani, iar alţi boiari, şi slujtori, şi birnici, totţi era véseli de venirea lui Gligorie-vodă, că era om bun cu toţi, şi dăjdile uşoare, cît avea toţi bucurie, lăudînd pre Dumnezeu de binele ce le-au dat. Şărban spătar Cantacozinul, după ce scăpase de la Odrii, de nu l-au prinsu cu ceilalţi, s-au dus la Moldova, la Duca-vodă ; care Grigorie-vodă auzind, au trimis sol de-l cerea ; dar Duca-vodă zicea că adevărat au venit, dar nu l-au priimit pentru vrajbă, ci s-au dus den Moldova, şi nu ştie încătro să va fi dus. Dar n-au fost aşa, ci-l ascunsése la mănăstire la Hangu; ci pă urmă au înţeles Grigorie-vodă că l-au ascunsu Duca-vodă în ţara lui; pentru care multă părere de rău au avut pă Duca-vodă. Viind dar vara, au făct împăratul mare gătire şi s-au dus a Ţara Leşască cu oastea lui, la Cameniţă, şi au poruncit lui Gligorie-vodă, de au mersu şi el cu oştile, care strîngîndu-şi den toate bréslile: călăraşi, dorobanţi, roşîi, visternicei, spătărei, postelnicei, stolnicei, vornicei, păharnicei, le-au făut steaguri şi le-au dat tuturor suliţe văruite, şi cu prapore féliuri-féliuri, fieştecare după breasla lor, şi au făcut oaste frumoasă, atîta cît, mergînd şi făcînd halai înaintea împăratului, s-au mirat şi împăratul şi toţi turcii de oşti ce avea Grigorie-vodă frumoase. Acolo viind şi Duca-vodă, domnul Moldovii, după cum îi poruncise împăratul, şi având Grigorie-vodă pizmă pă dînsul, pentru Şărban spătar, căci nu i l-au dat, au îndemnat pă boiarii moldoveni de l-au pîrît la împărţie dă om rău, şi mîncător, şi spărgător de ţară. (Măcar că şi moldovénii au fost supăraţi dă Duca-vodă, şi să îndemna singuri), dar şi Grigorie-vodă i-au îndemnat şi le-au şi ajutat pînă au surpat pă Duca-vodă. Şi au vrut împăratul să-i taie capul, dar au avut noroc cu doao blane de vulpe de moscu, foarte négre şi frumoase; amînduao făcea 40 de pungi de bani; ci una au dat împăratului, alta viziriului, şi au scăpat de moarte; iar den domnie l-au scos, şi au pus domnu pă Ştefan Petreceico-vodă. Decii împăratul, mergînd la Cameniţă, în puţintéle zile o au bătut, şi o au luat; că nici oaste într-însa n-au fost multă fără puţintei nemţi, dragoni, carii, văzînd putére multă turcească şi temîndu-se şi de craiul lor, s-au dus ofiţierii cu slujitorii lor în turnul unde era iarba dă puşcă, şi au dat ierbii foc, de s-au prăpădit cu toţii, şi s-au spart şi cetatea, de au întrat turcii cum au vrut; şi au băgat oaste şi alte rînduiele ce au trebuit, şi au dres bine pă unde să stricase. Şi de acolo împăratul s-au întorsu îndărăt, iar pă cîţiva paşi şi cu domnul Grigorie-vodă, cu hanul şi cu tătarîi i-au trimis în Ţara Leşască, de au arsu, au prădat pe dîn sus dă Leov. Deci, viind toamna şi răcindu-se vremea, şi multe ploi reci fiind, nu le-au dat îndemînă să bată Liovul pînă-l vor lua, ci l-au lăsat şi s-au întorsu. Şi căci şi pă tătari, la un loc mai sus dă Leov, îi găsise o seamă de oşti leşăşti, şi foarte rău i-au tăiat, şi le-au luat toate pleanurile şi caii lor, de veniia pedestri şi dăspuieţi, ca vai de dînşii; flămânzie încă să făcuse în tabără. Ci, acestea toate întîmplîndu-se, le-au căutat a veni înapoi; carei viind pînă la Hotin, i-au împresurat şi iarna; deci s-au dus fieştecine pă la locurile lor. Grigorie-vodă încă au venit în scaun pe la Sfeti Nicolae, şi i-au ieşît înainte Ghiorghe banul, Stroe vornic, Sturzea spătar, fratele doamnii lui Grigorie-vodă, fiind aceşti boiari caimacami. Cu mare pompă au întrat în Bucureşti; numai atîta: era cam slab domnul, că să bolnăvise la Hotin, de au zăcut multă vréme în cetate – cît să speriese că va şi muri. Însă, daca au venit în scaun, s-au bucurat, că au găsit pă doamna venită de la Vineţiia. Că, după ce au luat domniia la Odrii, au trimis pă Sturzea spătar, cumnat-său, de au adus pă doamna de la Vineţiia; şi fiind şi Grigorie-vodă la oaste, au fost sosit doamna, căriia i-au ieşît înainte multe jupînése la Dunăre, şi cu cinste o au adus la Bucureşti.. Doamna era îmbrăcată în haine frînceşti foarte frumoase, deci au lepădat hainele acelea şi au luat rumîneşti. Ci dar, cum am zis, găsind domnul pă doamnă-sa şi coconii, s-au bucurat; şi aşa domnea cu pace, şi cu linişte. Iar Şărban spătar, de unde era, la hangu, temîndu-se de Ştefan-vodă Petreceico, să nu-l dea în mîinile lui Gligorie-vodă, mazîlindu-se Duca-vodă den Moldova, au trecut în Ţara Ungurească la Ghiurghiu, la un Lazăr Iştvan, boair mare al locului aceluia, şi, fiind prieten cu Cantacozinii den Ţara Moldovii, verii lui, pen mijlocul lor l-au ţinut la casa lui în bună socoteală, pînă dăspre primăvară; deci s-au dus la Betlen Ianoş, caneţelariul Ţărîi Ardealului, şi au cerut voie să-l lase să treacă în Ţara Turcească; şi i-au dat voie, şi s-au dus pen Haţag, pe la Cavaransebeş, pe la Ruşava, deci la Odrii, la Cara Mustafa-paşa, caimacanul, fiindu-i prieten de-nceput, den zilele Ghicăi-vodă, cum am scris acolo, şi, mai încoace încă întărindu-l, l-au făcut desăvîrşit prieten. La ale căriia picioare căzînd, s-au tugat pentru fraţii lui ce era închişi la Gligorie-vodă , să facă mod ca acela, cum va şti, să-i scoaţă de acolo. Caimacanul au chiemat pă Chiupriulioglu-veziriul, de l-au ospătat şi l-au şi dăruit după obiceiul lor; lîngă acelea l-au rugat să facă bine să-l sloboază, că le ajunge pedeapsa ce au avut într-un an; şi altele au zis. Deci viziriul au zis că va face. Caimacanul, încă fiind ficlean, să nu să zăbovească lucrul, să să afle cumva, îndată au chiemat iazagiu, şi au scris ferman la Grigorie-vodă să-i dea în mîna turcului, să nu facă într-alt chip; şi rîndui agă ca să meargă. Şi, cum s-au dus veziriul de la ospăţ, îndată trimise caimacanul pă aga cu fermanul, şi l-au învăţat să meargă drept la domnu la curte, şi să lase 2 slugi la uşa turnului unde era fraţii lui închişi (pentru să nu-i mai mute altundeva), şi aşa au făcut. Daca au sosit aga, el au mersu drept la domnu şi au lăsat 2 slugi la uşa turnului şi, dîndu-i fermanul, nu avea cum face într-alt chip, ci i-au scos şi i-au adus înaintea lui Gligorie-vodă, şi i-au dat în mîna turcului, de i-au dus la Ţarigrad. Ci Mareş banul n-au vrut să meargă den voia lui ci au rămas în ţară la casa lui şi Gheţea, socrul lui Şărban spătar, fiind la ocnă, au poruncit de l-au slobozit şi s-au dus la Nicopoe; iar pă ghiorghe vornic l-au luat de la ocnă şi l-au dus la Tismana, la închisoare. Acolo şăzînd cîtăva vréme (pentru că i să rădicase nume dă domnu, sau pentru alte pricini), au trimis Gligorie-vodă, pă Iacşa căpitan, cu slujitori, şi pă Preda, armaş al doilea, şi, scoţîndu-l den mănăstire peste rîu, i-au tăiat capul. Gligorie-vodă, aceste întîmplări, ce fără nădejde, i-au venit, văzîndu-le, s-au turburat foarte; însă viindu-i poruncă să meargă la oaste la Hotin cu Husein-vpaşa Seidi-oglu, pentru paza Cameniţii, să gătiia dă oaste. Ci, într-acéste întîmplări, boiarii cari-i luase turcul de-i dusése la Ţarigrad, pîra pă domnu că va să să hainească. Deci turcii, temîndu-se de o primejdie ca aceasta, au poruncit domnului să-şi trimiţă doamna cu coconii la Ţarigrad, şi (măcar cu necaz), o au trimis. Întîi au purces domnul de s-au dus la oaste, după acéia şi doamna au plecat la Ţarigrad, cu Toader Sturzea spătar, frate-său. Iar domnul, mergînd la Hotin, s-au împreunat cu paşa, şi multă vréme au şăzut acolo. Întru acea vréme, socotind că nu să va odihni de Postelniceşti, fiind în Ţarigrad în toată vremea lîngă Poartă, au trimis de la ţară jalbă pentru dînşîi, şi pă lîngă jalbă şi bani cîţi au socotit că vor tribui, şi s-au rugat viziriului să-i gonească de la Poartă, să nu mai facă amestecături ţărîi. Deci viziriul, văzînd jalba şi mai mult banii, au făcut surgun pă Şărban spătar, pă Radul Creţulescul, pă Costandin postelnic, fratele lui Şărban spătar, la Crit. Iar la Hotin, fiind oştile pînă dăspre toamnă, au venit véste că vine Sobetschi hatmanul cu multe oşti leşăşti. Turcii, îngrijîndu-se, au chiemat pă Gligorie-vodă [la] paşa, să ceară de la dînsul sfat ce va să facă. (Măcar că bine l-au sfătuit, dar paşa n-au ascultat). I-au zis să iasă înaintea lor, să să bată în cîmpu; şi de vor birui, bine; de nu, să vor da înapoi, şi să vor împreuna cu hanul, cu tătarîi (că venea şi el, dar n-au ajunsu la vréme), şi al doilea rînd să vor mai bate. Paşa zicea să facă şanţuri să să îngroape, şi de acolo să să bată. Gligorie-vodă zicea că turcilor nu le iaste obiceiul să să bată den şanţuri, fără numai nemţilor; ci să iasă la cîmpu şi, ce va vrea Dumnezeu. Paşa nicicum n-au vrut. Era şi acest paşă hursuzu, că şi la Leva, în Ţara Ungurească, şi într-alate locuri, unde au fost trimis cu oşti, tot au pierdut războiul. Ci n-au avut ce mai face nici Gligorie-vodă: l-au lăsat de ş-au făcut şanţuri şi s-au îngropat; care pă urmă i-au fost dă peirea oştilor. Ştefan-vodă Petreceico de la Moldova, fiind la Hotin cu oastea lui, neputînd plini o poruncă a paşăi, şi mîiniindu-se paşa pă dînsul, ca un slab dă inemă, şi avînd sfétnici răi lîngă el, şi văzînd că vin oştile leşăşti părîndu-i-se (ca unui prost de minte), că, daca vor bate leaşîi pă turci, piere Împărăţiia Turcului – acest gînd avînd, s-au sculat cu o samă de boiari şi au fugit la leaşi. Iar Gligorie-vodă au şăzut lîngă turci; numai, fiind căit de céia ce au făcut la Leva, în domniia dentîi, de au dat război tare cu nemţii , cît pierit mulţi boiari, şi multă oaste au pierdut – socotind să nu facă şi acum aşa, s-au vorbit cu boierii să trimiţă la leaşi pă ascunsu să-şi aşaze cu dînşîi, şi să-şi spuie şi semnu care vor avea în şanţu, unde vor fi închişi cu turcii, rugîndu-se să poruncească Sobetschi, hatmanul oştii ce va fi spre acea parte, să nu dea să-i strice oastea; şi au aşăzat cuvîntul să fie aşa. Şi au zis domnul, că, după ce va face scrisoarea, va chiema pă boieri de le va arăta, dar (sau den uitare, sau den nebăgare de seamă), făcînd cartea, o au trimis domnul, şi boierilor nu le-au mai arătat, socotind că poate-fi că nu iaste mare lucru: a arăta, şi a nu arăta. Iar boierii, înţelegînd că au timis cartea şi lor nu le-au arătat ce scrie într-însa, au luat (ca neşte oameni fără minte), lucru că iaste mare, şi va să-i ficlenească domnul, să-i piarză, ca şi pe boierii de la războiul Levii. Dar au greşît ticăiţii, că cu sfaturile lor pă urmă ş-au pierdut şi domniia, şi casele lor, pecum să va arăta mai jos. Aceste gînduri de nimic avînd boiarii, l-au ficlenit pă Gligorie-vodă, şi s-au sculat cu toţii den tabără, şi pen Nistru au dat, de au ieşît afară, şi au fugit la leaşi (că era taberile legate de cătră uscat, de nu putea să iasă fieştecine). . Badea Bălăceanul, fiind hoţ rău, fiind la un sfat cu toţi boiarii, încălecînd ceialalţi şi dîndu-i ştire şi lui, el s-au lăsat de acel sfat şi s-au dus dă au spus lui Gligorie-vodă cum fug boiarii, şi îndată porunci slujitorilor să meargă să-i împuşce. Dar n-au făcut nimic, că apucase dă ieşîse den tabără, şi, noapte fiind, au scăpat. Această întîmplare mai mult au întristat pă Gligorie-vodă decît nebuniia seimenilor, ce făcuse mai în trecutele zile, iar acolea la Hotin, carii (dentr-a cui îndemnare, nu să poate şti), să rădicase cu gîlceavă asupra domnului; ci domnul, cu ceilaltă slujitorime a ţărîi, gătindu-se şi cu tunuri, au mersu asupra lor. Ei, văzînd oastea gata, şi să temea de tunuri, au lepădat armele, şi i-au prinsu pă toţi; ci pe cei mai răi, mai zorbale, i-au băgat în butuci, ca la 80 dă oameni, şi cu cară au trimis de i-au băgat în ocnă, iar pe ceilalţi i-au slobozit iar la steagurile lor, puindu-le alte căpetenii. Ci, cum am zis, nu atît au turburat pă domnu nebuniia acestor seimeni, cît au turburat a boierilor nebunie, de au fugit de domnu-său la leaşi. Care, turcii de s-ar fi potrivit, ar fi dat ţara în robie pă faptele lor; dar, iar domnul chivernisind (măcar că domniia au pierdut-o), iar den oastea lui nici unul n-au pierit, nici ţara nu s-au robit. Lîngă această fugă, ce au auzit, a boierilor, leaşîi încă să apropiese de turci. Turcii, auzind, au [întrat] în şanţuri, şi au băgat şi pă Gligorie-vodă cu oastea lui, şi gătiră tunuri şi altă gătire. Sobetschi, viind cu oştile, cu bună rînduială, au început a să bate den tunuri, den puşci, dar nu făcea turcii nimic, pentru că era şi turci puţini, şi leaşi mulţi; care văzînd că într-alt chip nu va putea să-i răzbească, au rînduit husarii, carii sînt cu fier îmbrăcaţi, şi după dînşîi panţirii, carii sînt cu zale, şi au dat năvală în şanţuri, de junghiia pă turci ca pe neşte rîmători. Vărsare multă dă sînge s-au făcut, cît, care scăpa den oaste, de Nistru nu scăpa, că să îneca; iar, care scăpa, că era mulţi şi de ai noştri, amestecaţi cu leaşîi, den boiari, şi Badea Bălăceanul Contoş, de-i omorîia. Mai nici unul n-au scăpat; ci numai paşa cu cîţiva paşi, avînd cai buni, au scăpat în Cameniţă. é Iar pă domnu şi pă oastea lui i-au prinsu leaşîi, şi i-au dus la Sobetschi hatmanul, şi în cinste l-au priimit, zicînd să rămîie în propienţiia crăiei lor; dar el i-au răspunsu că niccum nu va fi aceasta, de vréme ce doamnă-sa şi coconii sînt în mîna turcului; ci s-au rugat să facă bie, să sloboază oştile să să ducă la viziriul; că, de nu va mérge curînd, pot să-i zică că iaste hain de cătră împărăţie, şi vor trimite tătari de vor robi ţara – şi va fi un păcat prea mare. Ca acéstea zicînd, le-au dat voie, şi s-au dus Gligorie-vodă la viziriul, unde era la Baba; pre carele văzîndu-l viziriul, i-au părut bine, şi l-au întrebat cum au fost povestea de s-au pierdut atîtea oşti? El au zis, că : “Sarascheriul au greşît, n-au ascultat pe cum l-am învăţat”; şi fiind neşte paşi scăpaţi acii lîngă viziriul den oaste, i-aus scos mărturii că au auzit cum au zis Gligorie-vodă, să nu să închiză în şanţu, şi paşa n-au vrut. [Ei] viind de faţă, au mărturisit că, de ar fi ascultat sarascheriul de Gligorie-vodă, nu s-ar fi prăpădit atîta bunătate dă oaste. Şi, încredinţîndu-se veziriul într-aceasta, pe sarascher l-au făcut surgun, şi lui Gligorie-vodă iar i-au dat domniia. Şi, îndată ce mérse la conac, trimise dă olac în ţară la caimacami, la Ghiorghe banul Băleanul şi la Stroe vornic, la Hrizea vister, să ştie că i-au dat domniia iarăşi. N-au trecut vréme multă, ci veniră de la împărat olaci la viziriul, şi, lîngă alte trebi, ce vor fi avut, de ale lor, i-au dat ştire şi de aceasta, că au pus împăratul domnu Ţărîi Rumîneşti pă Duca-vodă (această treabă, degrab de au pus pă Duca-vodă, au fost faptele caimacamului, Cara Mustafa, pentru Şărban spătar şi pentru voia banilor ce au auzit că au robit leaşîi pe Gligorie-vodă. Deci viziriul chiemă pă Gligorie-vodă, şi-i spuse întîmplarea cum au fost, şi cum că n-are cum să facă într-alt chip, de iar el să meargă la Ţarigrad, să-şi vază făméia copiii, şi curînd iar îi va da domnia (precum ar fi fost, de ar fi trăit). Aşadar fiind, ş-au luat zioa bună, şi s-au dus la Ţarigrad, şi i-au făcut ferman să-i sloboază doamna şi coconii den închisoare, că-i închisése. Iar în ţară, la boierii caimacami, cum s-au zis mai sus, că trimisése Gligorie-vodă carte că vine domnu, nu peste multă vréme veni Costandin căpitan, feciorul Stoicăi Ludescul, cu cărţi de la Duca-vodă, că vine domnul de la Poartă; şi scoate tunurile dă dă cu ele după obicei, şi vesteşte în ţară domnie noao. Iar boiarii caimacami, văzînd cărţi dăspre o parte, şi neştiind adevărul, pun neşte slujitori dă bagă pă Costandin căpitan în fiară, şi-l pun într-o cuhnie cu şase cai, şi-l purced cu boiarii în sus spre mănăstirea Argeşului. Acolo mai viind adevărate veşti, că vine Duca-vodă domnu fără îndoială, l-au slobozit den închisoare şi den fiară, şi s-au dus la Bucureşti; iar boiarii au trecut în Ţara Ungurească la Sibii, anume aceştea: Gherghe banul, Stroe vornic, Ivaşco logofăt, Hrizea vister, Neagoe banul Săcuianul, Ilie armaş, Pîrvul Făcăşan, Hrisoscul vătaf, şi mulţi boieri mehedinţi au fugit la Haţag. 49. DOMNIIA DUCĂ-I VODĂ, leat 7182 După ce să mazîli Gligorie-vodă, cum s-au scris îndărăt, veni Duca-vodă cu Cantacozinii de la Ţarigrad (că unii era surgun la Crit). Care, viind la scaun, găsiră ţara can turburată, o seamă de boieri fugiţi în Ţara Ungurească, cum mai îndărăt am scris, altă seamă dă boieri fugiţi pen munţi, iar oamenii cei proşit iar fugiţi pen păduri, pen munţi (pentru o véste ce venise, că vor să robească ţara tătarîi). Ci Duca-vodă au făcut cărţi de pace, şi au trimis în toate laturile ţărîi, chiemîndu-i pă toţi să vie la casele lor fără nici o frică. Trimis-au şi la boierii pribegi să vie, ci n-au venit de acea dată; iar boiarii care era în ţară pen munţi, şi alaţi toţi, s-au coborît pe la casele lor, şi au mersu de s-au închnat domnului. Chieltuit-au Duca-vodă la Poartă dă au adus şi pă boierii cei surguniţi la Crit de Gligorie-vodă, [carii]> pe la casele lor au venit. Dar tot nu să odihniia pentru boierii cei pribegi, văzînd că nu vin, ci aşa s-au sfătuit cu boierii lui, ca să trimiţă sol la craiul Ardealului, ca să-i dea să-i aducă fără voia lor în ţară. Şi aleseră pă Pîrvu logofăt, fecior lui Drăghici spătar, de-l trimiseră sol. Carele trecînd pe la Braşov, şi găsind pă Neagoe ban şi pă Ilie armaş, cu prieteşugul sasilor, ce era mai-marii cetăţii Braşovului, le-au făcut mult val, şi i-au şi închis (dar, fiind fără ştirea craiului, le-au venit sasilor necinste, şi i-au slobozit). Şi, trecînd Pîvul logofăt la craiul, şi, multe amestecînd, au trimis craiul dă au chiemat pă boiari la dînsul, şi le-au spus că-i poftéşte domnul să meargă în ţară; iar banul Gherghe Băleanul, mai bătrîn de alţii fiind, au zis: de iaste voia mării-sale, să-i dea legaţi, aşa vor merge; iar, dă voie, nu; şi, iarăşi, de socotéşte măriia-sa că fac vreo pagubă Ţărîi Ardealului, să facă bine să le dea carte de cale, şi s vor duce în alte ţări. Acéstea şi altele ca acestea auzind craiul (fiind şi om bun), le-au zis că, de voie de vor vrea, iar nu siliţi: “Că nici vom strica noi (zice) obiceiul cel bătrîn al ţărîilor, să vă dăm fără voie să mergeţi”. Deci i-au slobozit de s-au dus feiştecare pă unde avea gazde; iar Pîrvul logofăt, luîndu-şi răspunsul că nu-i va da pă acei boiari să meargă fără voia lor, s-au întorsu la domnu, în dăşărt. Şi, trecînd iarna acéia aşa, şi viind primăvara, i-au venit poruncă Ducăi-vodă să să gătească să meargă cu împăratul la ţara Căzăcească, şi s-au dus. Atunci au luat împăratul Ledijna, Humanii şi alte cetăţi, şi au robit ţara foarte, cît zicea toţi că va rămînea de acum înainte acel pămînt pustiiu. Şi s-au întorsu dăspre toamnă cineşi la ţara lui, nestîndu-le nimeni împotrivă. După ce au venit Duca-vodă la scaun, iar nu să odihniia pentru boiarii pribegi, ci au făcut cărţi dă iznoavă cu jurămînt, şi au trimis de-i chiema, zicîndu-le să nu să teamă de nimic, nici de Cantacozinii. Căci ei le era vrăjmaşîi lor, de carei să temea boiarii pribegi, că, ascultîndu-i Duca-vodă spre vorbele cele réle, le va face vreun rău, prizmuindu-i ei şi vinuindu-i cu patima ce au luat de la Gligorie-vodă, să fie fost de la acei boiari. Dar greşiia, că n-au fost de la aceia, ci avea Grigorie-vodă pizmă pă dînşîi dă multe, unele-altele, ce-i zicea şî-i făcuse în domniia dentîi. Şi el, ca un om dă necaz, apucînd iar puterea la mînă, au făcut cu dînşîi ce au vrut: i-au închis, i-au bătut, i-au prădat, i-au închis, i-au bătut, i-au prădat, i-au dat la pedepse, iar nu i-au omorît. De aceasta luînd ştiinţă bine Duca-vodă, şi văzînd şi pe Cantacozini, că să înalţă şi să mărescu şi poftescu pă domnu să facă céle necuvioase, peste voia şi peste putinţa lui, în oarece chip nu-i vedea cu ochi curaţi; şi vrea cu toată inema să aducă pă pribegi. Şi, cum am zis mai sus, dă iznoavă au scris domnul cu jurămînt, dăspre partea lui, şi Cantacozinilor încă le-au zis de le-au scris dăspre partea lor, cum, de acelea ce le-au făcut Gligorie-vodă nu vor bănui pă dînşîi în véci, nici vreo judecată nu vor cerca, cunoscîndu-şi şi ei cu a lor cunoştinţă pricinile pentru care i-au pedepsit Gligorie-vodă, iar nu den îndemnarea boierilor. Şi aşa ducîndu-se cărţile la boiari, în multă socoteală au fost: să vie au să nu vie. Însă Hrizea vistier, ginerile Băleanului, s-au încredinţat şi au venit cu toată casa lui (pentru că şi Stroe vornec venise mai nainte, şi să afla în cinste şi în pace) şi, Hrizea vistier viind, cu cinste l-au priimit, şi au avut pace. Iar Băleanul, cu fie-său, şi cu alţi boiari, mai rămase pîn’ la anul; şi apoi au venit. Întru această vréme au omorît Duca-vodă 3 boiari: Papa vistier, Negoiţă vistier, Voico postelnic, pîrîndu-i acest Voico postelnic că fac sfat să fugă la turci, şi să pîrască pă domnu de rău, şi altele, şi, scoţîndu-i la divan, li s-au răspunsu să piară. Şi într-o noapte au ieşît Duca-vodă la mănăstirea lui Sfeti Ghiorghie, de s-au ds cu slujitori, dă i-au scos den temniţă; şi denaintea porţii i-au sugrumat, şi pă pîrîţi, şi pă pîrîşu. (Zic unii, care şi eu am auzit den gura unor oameni foarte dă credinţă, că pă Papa vistier, frate-să Mihai l-au pîrît, ci, oricum au fost, ei au luat moarte cumplită.). Întru anul dentîi al Ducăi-vodă, fiind încă neveniţi boiari den pribegie: banul Gherghe, fie-său Ivaşco logofăt, gineri-său Hrizea vistier şi alţii, să întîmplase dă venise Stroe vornic mai nainte în ţară, la domnu, şi-i priimise bine. Dar Postelniceştii, ce era atunci lîngă domnu credincioşi, au vrut să facă nevoie lui Stroe vornec şi Radului Dudescul, ce era ginere lui Gherghe banul Băleanul, şi aşa scoaseră o mărturie mincinoasă, mărturisind cum l-ar fi trimis boiarii pribegi cu cărţi la Stroe vornec şi la Radul Dudescul, şi sfredelind un ciomag, zicînd că acolo au fost cărţile. Pre carele ducîndu-l la Duca-vodă, şi auzind ca acestea, au închis pe acei boiari năpăstuiţi; şi, scoţîndu-i la divan, şi ieşînd mărturiia mincinoasă, s-au mîniiat domnul, şi multe pedepse le-au făcut boierilor acestora – mai vîrtos că pă Dudescul l-au muncit cu hiară arsă pă piept, pînă lîngă moarte. Deci, pe-ncet, dovedindu-se, tocma şi la domnu, că au fost minciuni, şi îndemnăturile altora, ce le-au fost vrăjmaşi – i-au slobozit. Şi, trecînd cîtăva vréme, i-au şi cinstit; şi nu mai asculta minciunile lesne. Ci, la aceste cazne şi altele, era Nica dă la Grădişte, armaş mare. Întru al doilea an al [domniei] Ducăi-vodă, iar au făcut turcii gătire dă oaste spre Ţara Leşască, la Bar, la Zbaraj, la Trîmbovlea, şi la alte cetăţi. Şi au mersu şi Duca-vodă la oaste; ci puţin folos au făcut turcii de cetăţi a lua; numai robi pe den afară au făcut, şi au luat mulţi. Într-această călătorie a Ducăi-vodă, la un conac ce avea în Ţara Moldovei, grăbind să treacă zaharaoa codrul, şi neputînd dă ploi şi dă noroaie, şi de frîntul carălor, viind un căpitan de la margine, care era ispravnic pă cară, şi spuind Ducăi-vodă că s-au frînt carăle, şi nu pot tréce cordrul – atîta s-au mîniiat dă tare, cît îndată au pus dă i-au tăiat capul; acest fel dă mînie avea Duca-vodă. Deci, vrînd Duca-vodă să să întoarcă de la oaste, şi viind vremea haraciului, au trimis pă Hrizea vistier mai nainte în ţară, să facă rînduială haraciului, să să strîngă. Aicea în ţară era lăsaţi caimacami: Stroe vornic, Radul Creţulescul, Vîlcul vistier; care fugind den loc în loc de frica ciumii (că într-acea vară era în toată ţara), i-au găsit Hrizea vistier pă caimacami la Fîntînéle, şi acolo au făcut aşăzămînt de haraci. Iar despre toamnă, viind şi Duca-vodă de la oaste, necutezînd să meargă la Bucureşti, pentru ciumă s-au dus la Cocorăşti; acolo pînă la Bobotează au şăzut; decii s-au dus la Bucureşti, că să potolise ciuma. Deci, dar, la Cocorăşti încă fiind, nu ştiu ce au auzit Duca-vodă, că umblă Cantacozinii împotriva domniei, ci, pă cîţi s-au întîmplat acii lîngă el, i-au închis. Iar Şărban spătar era la Drăgăneşti. Ci au trimis pă Drosul sărdar şi pă Ghiorghiţă căpitan Ciudin, de l-au luat în zioa de Sfeti Nicolaie, şi l-au dus la Cocorăşti. La Mihai spătar, la Filipeşti, au trimis pă Socol logofăt, şi l-au prinsu; dar le-au scăpat şi au trecut în Ţara Ungurească. Ele aşa să auziia că va să-i omoare, dar Dabijoaia, soacra Ducăi-vodă, şi doamnă-sa au stătut tare pentru dînşîi, şi i-au slobozit. Dar să rănise inema lor şi să răcise despre domnu – că în cea după urmă au făcut rău Ducăi-vodă, precum istoriia mai nainte va arăta. După ce au venit Duca-vodă în Bucureşti, de la Cocorăşti, den Ardeal au pribegit Beldi Pal şi Ceachi groful şi alţi boiari unguri, şi au trecut la turci, să pîrască pă Apafi Mihai, craiul Ardealului, dă multu ce zicea ei că le-au făcut nedreptate. Carii, împreunîndu-se cu Duca-vodă, şi întrebîndu-l dă sfat, le-au zis să nu meargă la turci, că sînt răi şi mitarnici, şi nu vor folosi cu dînşîi, şi mai mult va putea o ţară, cu craiul lor, decît ei singuri; ci-i îndemna să rămîie lîngă dînsul, şi, au pace să facă cu craiul şi să să întoarcă la casele lor, sau de aicea să cérce pă turci cu scrisori, să vază ce răspunsu vor lua, şi pe acela să urméze; dar n-au vrut nicicum, ci au purces de s-au dus la Ţarigrad. é Iar Apafi Mihai-craiul, cu ceilalţi boiari, au gătit pîră mare dăspre toată ţara, şi au trimis boiari mari la turci, împotriva Beldii şi a lui Ceachi. Care, şi cheltuind bani, şi pîrîndu-i dă răi şi ficleni ţărîi, i-au băgat turcii la Edicule, şi Beldea acolo ş-au sfîrşit viiaţa, iar Ceachi Iştfan au scăpat de acolo tîrziu, şi pe aicea au trecut şi s-au dus în Ţara Ungurească dă Sus (că avea şi acolo moşîi); iar pă Beldioaie o au închis într-o cetate în temniţă, şi acolo ş-au sfîrşît viiaţa. Pricina aceasta au fost că, fiind un boiar mare, anume Banfi Dineş, carele era cumnat cu Apafi Mihai – ţinea amîndoi doao surori – şi, întîmplîndu-se de să făcuse noceagoş dă curînd, decii să trufise, să mărise, şi făcea zulumuri ţărîi; iar Beldi Pal, fiind şi el boiar mare, şi văzînd mîndriia lui Banfi Dineş, îl pizmuia, şi pe-ncet, pe-ncet i-au găsit cîteva vini, care era împotriva pravililor ţărîi. Şi, cu voia craiului strîngîndu-şi ghiuluş den toată ţara, i-au arătat toate vinele înaintea ţărîi; şi ţara l-au găsit că tribuie să moară, după pravilile lor. Şi îndată au luat Beldea carte de la craiu şi de la ţară ca să-l omoară, şi au trimis degrab pe neşte catane la cetatea unde era Banfi Dineş, şi le-au poruncit, în ceas ce vor sosi, să încuie cetatea, şi să-i taie capul; şi, de ar şi veni cineva pă urmă să-l sloboază, să nu dăşchiză cetatea pîn’ nu-l vor tăia. Şi aşa au făcut: i-au tăiat capul. Ci crăiasa, neştiind de acest sfat, în urmă prinzînd véste, s-au dus la craiul, plîngînd şi ucigîndu-se; l-au făcut de au făcut carte să nu-l omoare, şi degrab au trimis cartea la cetatea acéia. Dar nu i-au lăsat să între în cetate, cum s-au zis mai sus, pînă au omorît pă Banfi – că încă era viu, cînd au sosit olacii dă la crăiasa; dar Beldea învăţînd înt-alt chip, n-au folosit nimic. Deci dentr-aceasta s-au aţîţat mîniia crăiei asupra lui Beldi Pal, şi pe-ncet plecase pă crai să omoară pe Beldea şi pă Ceachi, carii făcuse îndemnătură de moartea lui Banfi, cumnat-său. Acestea văzînd Beldea cu ai lui, au fugit la turci ca să găsească folos, dar n-au găsit, ci, cum am scris mai sus, ş-au pierdut viiaţa în streinătate, şi jupîneasa lui în închisoare, şi casa lui în jaf. Că au făcut (după obiceiul lor) tot ce au avut el: sate, cetăţi, avuţie, în trei părţi le-au făcut; ci doao părţi le-au dat feciorilor, că avea doi, iar a treia parte, care au socotit a Beldii Pal, o au luat ţara, şi le-au dat cui au vrut. Într-al doilea an al [domniei] Ducăi-vodă, au mazîlit turcii pă Dumitraşco-vodă, domnul Moldovii, şi au luat domniia Antonie-vodă Roset, care-i zicea Chiriţă Draco; carele avea un fecior aicea în ţară la noi, şi, auzind dă tat-său că s-au domnit, mult au plînsu, prorocind cu plînsul rélele ce vor să paţă pă urmă – precum au şi fost, că la orînduielile lor să vor scrie. Ci dar, grec fiind, nu ş-au lăsat firea ce au toţi grecii; ci, daca au încetat Iordache beizadea den plînsu, atît să mărise, cît nu mai puteam nici vorbi cu el; ci mai nainte era[m] cu el la un conac, fugind cu caimacamii den loc în loc, pentru ciumă, cu glume, cu rîsuri; iar atunci, aşa cum auziţi. După ce veni Duca-vodă cătră al treilea an, primăvara, i-au venit véste să meargă la oaste în Ţara Leşască cu turci, cu tătari. Carele mergînd la Iaşi, au pus conacul dăspre mănăstirea Galata; acolo au şăzut cîtăva vréme. Au chemat Antonie-vodă pă Duca-vodă, dă l-au ospătat în casele domneşti în Iaşi, aşîjderea au ospătat Duca-vodă pă Antonie-vodă la Cetăţuie, în zioa dă Sîmpietru, fiind şi hramul mănăstirei; de acolo au purces la Ţuţura; acolo au făcut halai înaintea sarascheriului. Deci cu toţii au purces, şi au trecut Nistrul, şi s-au dus în Ţara Leşască. Luat-au cîteva cetăţi, Ioholniţa, Iazloveţul, Buceciul, Haliciul şi altele, dar robii ce-i lua dentr-însele nu-i robiia, ci-i da Ducăi-vodăde-i ţinea. Iar într-o zi, scoţîndu-se robii den cetatea Halici, veni véste la turci, de la tătari (că ei mergea înainte), precum, pen răvărsatul zorilor, au lovit craiul Sobetschi cu oaste multă leşască pă tătari, şi puţin au fost să prinză şi pă sultanul, feciorul hanului celui bătrîn ce era atuncea, şi mulţi tătari au perit, pînă s-au îndreptat. Această véste auzind turcii, au lăsat toate, şi s-au dus dă s-au împreunat cu tătarîi, şi cu toţii au început în leaşi; şi pe-ncet îi îmbulziia, pînă i-au înghesuit la Juravna cetate, unde era Nistrul, şi peste Nistru un deal mare, pietros, de nu să putea sui nici pedestri. é Şi, încungiurîndu-i pă leaşi de toate părţile, pînă în seară sta rînduiţi ca de război, şi cu tunurile să apăra. Deci, pînă a aduce tunurile turceşti, şi altă gătire dă bătaie, au înserat, şi peste noapte s-au îngropat leaşii în şanţuri; dimineaţa îţi părea că sînt băgaţi în cetate. é Deci 3 săptămîni s-au bătut den tunuri, şi de multe ori ieşa leaşîi de să bătea cu turcii şi cu tătarîi de la obraz, unii cu alţii; dar îi înfrîngea grozav pă leaşi; de-abia apuca dă întra în şanţu. Şi încă tunurile le ajuta, că împrăştiia pă tătari pînă întra; iar ar fi păţit rău leaşîi. Acolo, cum spunea, era Sobetschi, craiul leşăsc, cu hatmanul de Lefta, hatmanul Coroni, hatmanul Polni, şi multă boierime cu oaste, ca la 30.000 sau şi 40.000 vor fi fost. Însă, trecînd 3 săptămîni, au flămînzit şi ei, şi caii lor, şi au făcut pace cu turcii; au legat să le dea Podoliia Cameniţii, semnînd în scrisori şi hotarăle pă unde să fie, şi au dat leaşîlor şi robii ce luase du pen cetăţi; şi s-au întorsu turcii îndărăt, şi leaşîi pe la casele lor. Ci dar Duca-vodă, nevoindu-se în tot chipul să facă slujbă turcilor să le placă, şi aceasta au făcut; că, îndată ce s-au isprăvit pacea, au gătit pă Matei căpitan Cărămidă, şi l-au trimis la împăratul să dea ştire de pace, învăţîndu-l să să nevoiască în chipul, să ajungă mai nainte de oamenii paşăi sarascher şi de ai hanului. Şi aceasta i-au zis: mergînd pen Moldova, de-l va chema Antonie-vodă la Iaşi, să-l întrebe pentru oşti, cum să află (că nu să mai ştiia nimic de oştile turceşti, mai mult dă o lună dă zile), să-i spuie altele, iar nu adevărul. Şi i-au dat bani, unde-i vor sta caii să cumpere alţii, şi aşa au făcut. Că, mergînd la Iaşi, l-au chemat Antonie-vodă de l-au întrebat: el au spus că au încungiurat leaşîi pă turci, de nu să ştie mai scăpa-va vreunul. Decii iar s-au dus înainte şi au ajunsu la Odrii, unde era împăratul. Ci, mergînd cu cărţile la viziriul Chipriulioglu, cum putea, fiind idropicos, au citit cărţile, şi, de bucurie că s-au făcut pace, l-au dăruit cu 200 de galbeni, şi îndată l-au trimis la împăratul cu cărţile, şi aşîjderea l-au dăruit. După cîteva ceasuri dar, i-au venit cărţi de la Antonie-vodă, în care scriia poveştile ce le auzise de la Matei căpitan Cărămidă; deci iar chemă pe Cărămidă de-l mai întrebă; el, deci-i spuse adevărul şi cum că el au spus acele vorbe lui Antonie-vodă. Deci îndată veniră cărţi şi de la sarascheriul, şi de la hanul, scriind tot dă pace, ca şi ale Ducăi-vodă; şi au rămas dă ocară Antonie-vodă, făcîndu-l şeher-oglan, mincinos; iar Duca-vodă au rămas lăudat. Şi în scurtă vréme s-au întors la scaunul lui. Întru această oştire, pentru neşte lemne de pod, ce rînduise şi rînduind pă Tudoran clucer să le aducă, şi, neputîndu-le aduce curînd, la vréme, l-au îngenuncheat Duca-vodă să-i taie capul; dar l-au iertat; iar el, viind în ţară, s-au călugărit: n-au vrut să mai fie mirean. Caimacami aicea în ţară lăsase pă Ghiorghe banul Băleanul, pă gineri-său Hrizea vistier, pă Staico păharnic; carii au ieşît înaintea domnului cu slujitorime, şi cu cinste au întrat în Bucureşti. Întru acest an ş-au înnoit Duca-vodă domniia de al treilea an, după cum era obiceiul, aducîndu-i caftanul Laţcarache Roset şi cu un agă mare; înaintea a căruia au ieşît domnul cu boiarii, cu slujitorimea, aducîndu-l cu cinste în Bucureşti; şi, îmbrăcînd caftanul, după ce au citit baratul dă domnie, au dat cu 12 tunuri, şi slujitorimea cu puşcile. Deci, aşa trecînd anul cu pace, primăvara veni poruncă domnului să meargă cu turcii la oaste la Cehrin, ce era cetate supt mîna moscalilor. La care ducîndu-se, puţin o au bătut; ci au venit cazaci, muscali, ca năsipul; cărora neputînd să le stea împotrivă, au lăsat cetatea, şi noaptea au fugit cum au putut, venind cineşi pe la locurile lor. Deci, trecînd al patrulea an aşa, primăvara iar fac turcii mai mare gătire dă Cehrin, şi merge însuşi veziriul Cara Mustafa-paşa, şi poruncéşte şi Ducăi-vodă să meargă, şi Antonie-vodă de la Moldova. Şi aicea în ţară lasă caimacami pă Şărban logofăt Cantacozino, pe Hristea vistier, pă Iordache Ruset postelnic, pă Staico paharnic, să poarte grijă ţărîi, şi de poruncile împărăteşti. Că împăratul sultan Mehmet venise în vara acéia, la Dîrstor, pînă s-au isprăvit cu Cehrinul. Deci, mergînd Duca-vodă la Tighina, au găsit pă veziriul dencolo dă Nistru, şi i-au făcut cinste cum s-au căzut; şi l-au îmbrăcat veziriul cu caftan, şi pă boiari. Decii n-au şăzut mult, ci au purces peste cîmpii fără lémne, fără apă, pînă au ajunse la Buh, la Coiùl Ghecet; acolo s-au găit apă; de acolo iar n-au găsit apă pînă la Cehrin. Daca au sosit acolo, o au început a bate cetatea cu tunuri, cu cumbarale; dar şi den cetate vitejaşte să bătea cît 63 de zile au ţinut. Ci iată că simţiră oştile moschiceşti venite la Nipru: să auziia tunurile, că den Cehrin pînă în Nipru este cale ca de trei ceasuri. Ci făcuse rumînii doao poduri, moldovenii iar doao, peste apa Tismenul, ce era lîngă Cehrin, băltoasă şi noroioasă; pe acelea au trecut oştile tuceşti şi tătărăşti, ca să oprească pă moscali, pînă vor lua cetatea; dar n-au putut – că-i împuşca, îi omorîia, şi nicicum nu putea sta înaintea lor; ci au dat dosul, să treacă la pod. Dar viziriul pusése pază la pod: iniceri, paşi, domnii amîndoi, să nu-i lase; dar, strîngîndu-se oştile toate, au dat năvală peste ceilalţi turci, şi au trecut podul dencoace; tătarîi, ca diiavolii, da pen Tismen; şi trecea unii, alţii să îneca. Şi au venit moscalii lîngă Cehrin, fiindu-le cap Ramadanoske şi o săptămînă au şăzut muscalii dencolo de apă, şi turcii dencoace, despre cetate, bătîndu-o; şi la săptămîna, duminecă în amiezi, au luat turcii cetatea. Zic cei mai mulţi, că au luat Ramadanoske bani mulţi de la veziriul şi au lăsat de au luat cetatea. Care înţelegînd ţariul moscalul, au topit aur, şi i-au vărsat pă gît; şi acel sfîrşit au dat Ramadanoske. Iar veziriul s-au întorsu bucurîndu-se, trimiţîndu-i împăratul călăci şi caftan. Ci, la întoarcere, turburase Cantacozinii pă oamenii ţărîi, îndemnîndu-i să pîrască pă Duca-vodă şi pă greci la vezir, că mănîncă ţara, şi altele. Şi avea pă unii pribegi, de-şi înţelegea cu ei; banul Milescul, Dumitraşco Corbeanul, Paraschiva Boliştean, carei venise cu Cuciuc imbrihorul înaintea veziriului, la Ledijna, lîngă Buh. Ceialalţi s-au păzit mai bine, iar Bolişteanul, umblînd cam blestemăţeşte, l-au prinsu Duca-vodă, şi l-au băgat în obezi, şi l-au mustrat; apoi l-au slobozit, după ce au venit în ţară. Însă, daca au trecut Nistrul pe la Soroca pă o cîmpie, să ceru Duca-vodă să-l lase să meargă la scaun; şi l-au slobozit; pre carele îmbrăcîndu-l cu caftan, şi pe boiari, le-au dat cale în ţară. Iar pă Laţcarache spătar l-au închis veziriul, de multe jălbi ce auzise de la Cantacozini, şi de la alţii ce era cu Cantacozinii la o vorbă; şi cu cheltuială l-au scos Duca-vodă de au venit în ţară. Radul Duca-vodă, mergînd pînă la Iaşi, veni véste den ţară, că Radul Creţulescul, cu toată casa lor, au fugit în Ardeal; de acolea den tabără fuge şi Vintilă Corbeanul păharnic şi Pîrvul postelnic, fecior Creţulescului, în Ardeal, trecînd pă la Trotuş. Acéste turburări văzînd Duca-vodă, gătéşte pă Costandin Brîncoveanul, ce fusése vtori logofăt mai nainte, şi-l trimite cu cărţi la Creţulescul, să-l întoarcă. Carele viind pînă la Sărata, îl întîmpină un pîrcălab al lui Şărban logofăt, de-i spunea că au fugit Şărban logofăt cu toată casa lui la Ruşciuc; ci lasă Brîncoveanul calea Ardealului, şi să duce după unchi-său Şărban logofăt. Duca-vodă viind pînă la Bîrlad, iar alţi olăcari vin de spun că au fugit Şărban logofăt cu toată cimetiia lor. Deci, viind mîhnit pînă la Focşani, trimite pă Costandin stolnicu cu cărţi, să muncească, să întoarcă pă [frate-său] Şărban logofăt, şi i-au dat şi pă Iane Roşca, om al Ducăi-vodă, cu multe făgăduiele. Care, mergînd acolo şi împreunîndu-se fraţii, au dat răspunsul că nici unii nu să vor mai întoarce, ci să vor duce la veziriul. Căci cu aceste umblete de demult le umbla Cantacozinii, de turbura oamenii ţărîi şi pîrîia pă domnu, şi ei încă făcuse jalbă la veiziriul Cara Mustafa-paşa, prin mijlocul unui turcu ce-i zicea Fetfagiul; carele şi răspunsu i-au dat lui Şărban logofăt, ca să să ducă să-l facă domnu – pentru că-i era prieten, cum scris îndărăt. Deci, îndată ce au mersu, i-au făgăduit să-l puie domnu, şi să mute pă Duca-vodă la Moldova – mazîlise turcii pă Antonie-vodă Ruset, căci nu vrusese să de abani unui agă al viziriului, cînd au cerut. Carele, ajungînd chehaiaoa viziriului, i-au făcut aceasta, dă l-au mazîlit. Duca-vodă, încă, neştiind că va să puie domnu pă Şărban logofăt, au trimis boiari cu pîră asupra lui Şărban logofăt; dar nimic n-au folosit; că îndată ce au sosit veziriul la Odrii, i-au dat domniia, şi pă Duca-vodă l-au mutat la Moldova. Boiarii dar ce era trimişi de Duca-vodă, cei mai mulţi s-au închinat lui Şărban logofăt, neştiind céle ce vor să paţă pă urmă; iar Ivaşco cruceriul Băleanul şi cu Staico păharnic au fugit la Moldova. Iar Şărban logofăt au venit domnu în scaun, pe la Bobotează. 50. DOMNIIA LUI ŞĂRBAN-VODĂ, leat 7187 Mare şi întunecat nor, şi plin dă fulgere şi de trăsnete, au căzut pă Ţara Rumînească cu Şărban-vodă, carele, ca cu neşte trăsnete, cu răotatea lui au spart şi au dăzrădăcinat nenumărate case de boiari, şi de slujitori, şi de săraci, şi pă mulţi au omorît cu multe feliuri dă cazne, şi i-au sărăcit cu multe feliuri de pedepse, precum mai jos va arăta. Ci dar, pentru păcatele oamenilor, sau pentru alte judecăţi, care singur Dumnezeu ştie, au luat Şărban-vodă domniia Ţărîi Rumîneşti. Ci mai nainte au trimis pă Costandin Brîncoveanul, nepotu-său, cu schimni-aga, ca să apuce scaunul şi să rădice pă Duca-vodă, să-l ducă la Moldova; şi poruncise să fie caimacami cu Badea vornic Bălăcean şi cu Hrizea vistier, şi să îmblînzească norodul, atît pă cei mari, cît şi pă cei mici, şi să să bucure şi să să vesealească toţi dă venirea domnului. Şi aşa au făcut, că cu toţii să bucura, şi mulţi (cum auziiam), care nu avea vin, bea apă pentru sănătatea lui Şărban-vovă, şi juca şi chiuiia, atît îi amăgise pă toţi în boieriia lui, cît îi orbise de nu ştiia ce fac; ci bucuriia lor s-au întorsu în dăşărt şi la mare întristare. Însă, viind Brîncoveanul, cum s-au zis, şi ducîndu-se Duca-vodă den scaun, au trimis caimacamii de au venit doamna lui Şărban-vodă şi mumă-sa, doamna Ilinca, de la Ruşciuc, ieşîndu-i boiari şi jupănése înainte. După acéia şi domnul au venit, pînă la Bobotează, de au întrat în scaun, cu pompă mare, precum iaste obiceiul domnilor. Deci, dentîi cu blîndeţe s-au arătat tuturor, boierind şi pă cei ce nu-i iubiia, pentru pricina aceasta, ca doar ar aduce şi [pe] Ivaşco clucer Băleanul şi pă Staico paharnic, pribegii ce era în Moldova; şi aşa au trecut cîtăva vréme. Deci primăvara i-au ventit [poruncă] să meargă la oaste, să facă o cetate Dogancale, şi, găTindu-se, s-au dus cu turcii, şi făcîndu-se cetatea, s-au întorsu îndărăt la scaun. De acum înainte Să încep durerile. Că, la întoarcere, au zis Drosului sărdariul să să gătească să meargă în ţară mai nainte cu trebi; şi s-au gătit, şi i-au dat cărţi şi slujitori, şi pă Aleverde tătarul, cu cîţiva tătari, tot tîlhari, şi-l învăţa în taină, să-l ducă pă la Bîrlad, şi să-l dea în laturi dă drum, să-i taie capul, şi să-i ia capul pentru credinţa, şi să să facă Aleverde că au pribegit în Bugeac, şi, pînă nu-l va chiema domnul cu cărţi, să nu vie; şi, viind, să zică cătră boiari, că au fugit Drosul sărdar. Acest meşteşug făcea, ca să nu să sparie boiarii, să fugă. După ce au sosit Şărban-vodă la iaşi, l-au poftit Duca-vodă să-l ospăteze, încă după cale, la întoarcere, şi făgăduise Şărban-vodă că va merge la ospăţ. Şi s-au gătit Duca-vodă dă ospăţ, cum s-au căzut; iar, cînd au fost în zioa acéia s-au rădicat Şărban-vodă şi au purces spre ţară, şi n-au priimit ospăţul. Pricina aceasta era: că avea nădejde să ia pă pribegi, ori cu voie, ori în putére; dar Duca-vodă, nevrînd să facă obicei rău ca să-i dea, le-au dat cale dă s-au ascunsu. Aceasta auzind Şărban-vodă, că nu sînt la Iaşi, ci s-au ascunsu la ţară, n-au priimit nici ospăţul; ci au venit în ţară. Duca-vodă încă ş-au strînsu boiarii lui, de s-au ospătat în toată zioa aéia, cu zicături, cu tunuri. Iar Şărban-vodă, viind la Focşani, au poruncit de au închis pă Vîlcul vornec la Bucureşti, şi, după ce au venit în scaun, au trimis pă Ghinea căpitan, cu 30 de slujitori, de au luat pă Pătraşco [căpitan] Urziceanul, de l-au dus la Sneagov mănăstire; acolo, cu munci groaznice muncindu-l, l-au spînzurat. Iar pă Vîlcul vornec l-au judecat în multe rînduri; dar fără nici o cuviinţă era judecăţile, că vină nu-i afla nimic, precum nici altora. Şi, după cîteva judecăţi ce i-au făcut, l-au mutat la Sneagov, şi acolo l-au omorît cu multe cazne. Întru aceste vremi, şi Duca-vodă la Moldova au avut gîlceavă dăspre boiarii lui, care cu îndemnăturile lui Şărban-vodă (precum pă urmă s-au dovedit), s-au sfătuit boierimea, să să scoale asupra domnu-său, să-l omoare pă dînsul şi pă toată casa lui. Şi, făcînd pecetea lui Dumitraşco-vodă, care era mazîl în Ţarigrad, au pecetluit cărţi, şi scriia călăraşilor şi altor slujitori, ca despre partea lui Dumitraşco-vodă, cum i-au dat împăratul domniia, ci să meargă să prinză pă Duca-vodă, să-l închiză la Suceavă. Şi au mersu un Bogdan cu cărţile, şi alt boiari, de le-au dat lepuşénilor şi orhiianilor; şi s-au rădicat cu toţii de au venit pîn’ la Ţuţora. Acolo tăbărînd, s-au dus căpitanii să întrébe pă hatmanul Buhuş ce învăţătură va să le dea; şi, fiind hatmanul cumnat cu Duca-vodă, şi neştiind de lucrul acestea nimic, îndată s-au dus la domnu, şi i-au spus povestea. Şi, auzind Duca-vodă de la hatmanul, pricepură că iaste ficleşug şi, întrebînd cine i-au rădicat, ei au spus: Cutare boiar şi cutare. Deci gătéşte Duca-vodă pă Ghiorghiţă stolnic Ciudin şî-l trimite cu mulţi slujitori, şi prind pă acei boiari, şi, înţelegînd de la dînşii că Ghioca, vistierul cel mare, au fost capul sfatului, îl închide şi pă dînsul – măcar că toţi era amestecaţi, afară de hatmanul Buhuş şi Miron logofăt; dar, pentru să nu să facă zarvă mare, i-au tăcut pă aceia; numai pă aceşti 3 boiari, care am scris mai sus că i-au închis, pă aceştea i-au judecat, şi i-au scos înaintea porţii, şi le-au tăiat capetile. Acolo, cînd vrea să-i taie, au zis acei doi: “Să taie întîi pă Ghioca, că el au făcut aceasta, şi el vrea să fie domn”; şi aşa au făcut, că întîi pă dînsul l-au tăiat, apoi pe acei doi boiari. Deci ceilalţi toţi s-au aşăzat. Iar aicea în ţară Şărban-vodă, pe la Sfetii Theodor, în săptămîna cea mare a lăsatului de sec, de postul cel mare, au închis şi pă Hrizea vistier, puindu-i pricină să-i ia seama de vistierie, nădăjduind că va găsi bani mîncaţi ai ţărîi la el. Care luîndu-i boiarii lui Şărban-vodă seama, în cîtăva vréme, s-au aflat ai Hrizii vistier bani chieltuiţi pentru ţară tal. 30.000. Care văzînd Şărban-vodă că nici cu aceasta nu-l poate dovedi, să-i facă rău, au început alta: au zis de zahareaoa ce s-au dus la Cameniţă, precum ar fi fost rea; şi, ori bună, ori rea de au fost, o dedese boiarii şi rudele lui; iar el numai Hrizii vistier îi găsea vină; şi i-au dat poruncă să plinească acei tal. 41.000 de la casa lui, şi-l munciia cu munci groaznice. Deci, ce să facă ticăitul? De nevoie, s-au îndatorit, şi au dat al lui ce avea; şi ş-au vîndut satele, şi moşîile, şi ţiganii; şi au plinit banii. După ce au dat Hrizea vistier această sumă de bani, ce s-au zic mai sus, l-au scos de la închisoare (cu ce socoteală, Şărban-vodă va şti, şi sufletul lui), şi numai 11 zile l-au lăsat slobod, dar cu pază de departe, să nu să priceapă, şi iar l-au închis; şi la a doao închisoare mai multe cazne i-au făcut, şi multe otrăvi i-au dat, să-l omoară; dar nu-l putea omorî cu otrăvile – precum într-o închisoare a Hrizii vistier s-au văzut, scrisă cu mîna lui, cîte feliuri dă otrăvi i-au dat, şi nu-l putea omorî. Care văzînd că cu acestea nimic nu-şi poate face voia lui, cu altă moarte groaznică l-au omorît, de ş-au plinit voia tirăniei lui. Jupîneasa-i dar şi copiii rămîind la sărăcie, iar nu i-au lăsat în odihnă, ci totdeauna să afla în pază de slujitori, şi zioa, şi noaptea, şi le cerea bani pe-ntreg. Ei, văzînd că nu vor mai putea trăi, şi încă aflînd dă unii-alţii că vor să piară, au luat pă Dumnezeu într-ajutoriu şi, pentre paznicii ce era împrejurul casii lor, au ieşît; şi nu i-au priceput, orbindu-i Dumnezeu; şi au încălecat dă cu seară, şi pe la miezul nopţii au trecut Dunărea pă ghiaţă, în Ţara Turcească. A doao zi, înţelegînd Şărban-vodă dă fuga lor, s-au turburat foarte, ca un lup turbat ce era, şi în toate păţile au trimis căpitani cu slujitori, să-i prinză, sau să-i omoare, oriunde-i va ajunge; dar trecuse, cu ajutoriul lui Dumnezeu, şi nu i-au găsit; măcar că şi în Ţara Turcească au trimis gonaci, şi făgăduiele la paşi, la muselimi, la cadii – ca, de-i vor prinde, să le dea mari daruri. Dar, unde va Dumnezeu să păzească, omul nu poate să strice, ci au scăpat, s-au dus pă la Odrii, şi la Ţarigrad, şi de acolo la Moldova, la Duca-vodă, şi la ceilalţi boiari pribegi ce era acolo, fugiţi de frica lui Şărban-vodă. Aceasta aşa trecînd, Şărban-vodă nu înceta de a face rău cu morţi; că, într-al doilea an, acesta au trimis şi pă Radul vistier Ocnar, de l-au spînzurat în Tîrgul Ocnei, de poarta casii lui; şi au trimis şi pă feciorul Drosului sărdar, tînăr săracul, la ocnă, şi legat l-au slobozit în ocnă pustie; acel sfîrşît au luat ticăitul – fiind gîde Cobza Dumitraşco căpitan. Mai avea o fată Drosul, ci, pentru ca să-i stingă neamul lui, şi pă acéia o au omorît, trimiţînd neşte seimeni, hoţi de ai lui. De acestea multe făcea Şărban-vodă, care de s-ar fi scris cîte una, pare-mi-să că n-am avea hîrtie să le rînduim toate – că de om nicicum nu-i era milă, ca de o pasăre; îndată îl omorîia; ori de au avut vreo pizmă pă dînsul den boiarii lui, ori de i s-au părut ceva bănuială pă cineva, ori l-au pîrît cineva, precum mulţi oameni răi sînt în Ţara Rumînească, îndată, fără întrebare, fără judecată, îi omorîia tirănéşte. Pentru dăjdi, ce să zic? Care mai nainte, fără cît ştiu foarte bine că în anul dentîi au luat den ţară 2.000 de pungi de bani, iar al doilea 3.000, al treilea şi mai mult – cît răsufla boierii, slujitorii, birnicii nu mai avea: ci bătuţi, căzniţi în toată vremea, îşi vindea moşile, ţiganii, viile şi tot ce avea, de le cumpăra Şărban-vodă şi ai lui; iar săracii plîngea şi pliniia tot ce le cerea, că era legaţi de stîlpii ce era înfipţi la puşcărie, înlăuntru şi afară, de-i bătea cumplit: pă boiari, pă căpitani, pă slujitori – pîn i-au sărăcit pă toţi: şi, care cum scăpa umplea ţărîle, carei nu muriia de bătăti sau de necazuri. Însă cei ce era fugiţi în Moldova, boiari, căpitani, slujitori s-au rugat Ducăi-vodă, fiind domnu Moldovii, să le fie într-ajutoriu, şi ei să meargă la turci, să facă jalbă de jafurile ce face Şărban-vodă ţărîi; şi le-au dat ajutor bani şi oameni, să-i poarte, şi s-au dus la Ţarigrad. Dar n-au folosit nimci – că într-alt chip au cursu lucrurile, precum mai jos [istoria] va arăta. Într-aceste vremi au venit poruncă Ducăi-vodă den Moldova, să meargă la Poartă să-şi înnoiască domniia, şi să-i dea şi hătmăniia Ţărîi Căzăceşti, ca să strîngă pă cazaci după unde vor fi răsipiţi, şi să-i aşaze pe la locurile lor; că cu hatmani cazaci nu folosiia turcii – că uniori să închina, alteori să ridica cap, şi odihnă nu mai avea. Ci au socotit de [i]-au dat seama domnului Moldovei. Carele, mergînd la Ţarigrad, şi domniia Moldovii i-au înnoit, şi hătmăniia cazacilor i-au dat, şi cu multă cinste s-au întorsu la ţara lui. Numai mîhnire avea pentru fie-sa Catrina, care fusése mai nainte logodită după Ştefan [feciorul] Radului-vodă Leon, că, trecînd vréme multă logodiţi, şi murind Radul-vodă, auziia Duca-vodă că Ştefan-vodă, logodnicul fétei, are proastă politie, ci vrea să strice logodna, şi să dea pă fie-sa altuia; şi încă adusése pă un Iordache Muselim, grec de la Ţarigrad, ca să o dea după acela, fiind bogat, şi să facă nunta. Ci, aceasta înţelegînd Ştefan beizadea, că va să i să mărită logodnica, au dat jalbă la împăratul, şi au făcut ferman la Duca-vodă, să-i dea pă fie-sa lui, daca s-au logodit, şi să o ducă la Ţarigrad; şi, cînd au mersu Duca-vodă la Ţarigrad, i-au căutat să ducă şi pă fie-sa, cu moaşă-sa, Dabijoaie. Şi au nevoit Duca-vodă în tot chipul să o mîntuiască de Ştefan beizadea, dar n-au putut, ci, la întoarcere, cînd au venit la Moldova, l-au luat şi pă dînsul. Deci, mergînd în ţară, au făcut nuntă dupre cum s-au căzut, cu toată ţara, fiind soli de la leaşi, de la unguri, de la munteni, şi i-au împreunat după lege, după cum era logodiţi. Întru această ducere a Ducăi-vodă la Ţarigrad, şi boiarii munteni, slujitorii, căpitanii, făcîndu-se ca la 300 de oameni, şi [avînd] călăuz pă armaş Burnuz Alixandru, au purces dă s-au dus la Ţarigrad, să facă jalbă pentru răotăţile ce făcea Şărban-vodă ţărîi. Iar Şărban-vodă, înţelegînd de aceasta, au trimis boiari de ai lui cu cărţi, de pîra pă Duca-vodă, că nu-l lasă în pace, ci strînge marghioli şi-i trimite cu banii lui, să-l pîrască; şi altele ca acestea. Deci viziriul, fiind prieten mai bun lui Şărban-vodă dăcît Ducăi-vodă, au poruncit prin caimacamul Ducăi-vodă, să întoarcă oamenii înapoi, să nu iasă să pîrască pă Şărban-vodă, că pă urmă nu-i va fi bine. . De aceasta înfricoşîndu-se Duca-vodă, au poruncit tuturor de s-au întorsu iar la Moldova. Deci, Şărban-vodă, înnoindu-şi domniia, au rămas iar domnu. Duca-vodă den Moldova, după ce au făcut nunta, s-au dus în Ţara Căzăcească, la Nemirova, unde iaste scaunul hatmanilor; acolo au pus polcovnici, judecători, după obiceiurile lor, şi, peste toţi mai mare au pus pă un Iane Grecul (adecă în locul lui), carele ştiia limba lor căzăcească preabine; şi l-au numit hatman, de care lucru s-au bucurat foarte cazacii; şi pînă la un an s-au strînsu, de au umplut satele, tîrgurile dă oameni. Duca-vodă, după aşăzămîntul ce le-au făcut, s-au întorsu iar la Iaşi. é Întru aceste vremi, şi Emericus Turcheli groful s-au rădicat cu o seamă dă unguri împotriva nemţilor; care, cerînd de la turci ajutoriu (cu făgăduială că va închina ţara ce o va dobîndi), i-au dat turcii ajutor, şi den Ţara Muntenească oşti, cu Ianoş sărdar Coţofeanul, şi den Ţara Moldovei oşti, cu Ghiorghiţă Ciudin sărdar. Care multe cetăţi ale lui au luat, şi mai multe ale lui Racoţ (ţiind acest Tucheli muierea lui Racoţ Ferenţi), şi le-au supus supt ascultarea lui; deci, viind toamna, s-au întorsu cineşi pe la locurile lor. După acéia, cînd întra al cincilea an al domniei lui Şărban-vodă, au rădicat sultan Mehmet turcul oaste mare împotriva nemţilor, fiind împărat nemţesc Leopold, poruncind hanului să rădice toată tătărîmea du pretutindenea. Aşîjderea turci, de la răsărit, de la apus, au rădicat. Deci domnii rumîneşti amîndoi, craiul ungurescu şi Tucheli groful, cu oastea lui, şi toţi s-au împreunat la Beligradul turcesc. . Acolo au rămas împăratul turcesc, iar Cara Mustafa veziriul, luînd toate oştile, s-au dus drept la Beci, unde iaste scaunul lui chesar Leopold, şi de toate părţile bătea cetatea. Iar pă tatari i-au slobozit în pradă – cît au ajuns cale dă trei zile mai sus dă Beci, şi mulţime dă oameni au tăiat şi au robit; că era nemţii neînvăţaţi de a vedea robii, ci şădea toţi pen casele lor; pe carele, găsindu-i, i-au tăiat, i-au robit cumplit. Leopold-chesariul, văzînd această nevoie mare ce căzuse pă ţara lui, neîncredinţîndu-se numai pă oştile lui, au trimis dăgrab la Sobetschi, craiul leşăscu, şi la toţi leaşîi, cu rugăciune, să facă bine să-l ajute la această primejdie ce i-au venit. Şi îndată s-au rădicat craiul, cu 30.000 de leaşi, oaste aleasă, şi au venit de s-au împreunat cu oştile nemţeşti. Fiind cap tuturor oştilor craiul, s-au pornit cătră turci; pre carii găsindu-i supt Beciu, prinzînd şi turcii véste, s-au gătit dă război; şi le-au ieşît înainte, să nu-i lase să vie la cetate, pînă vor lua cetatea – că o slăbise rău cu tunuri, cu lagomuri, ce-i dedése în 63 de zile. Dar nu i-au putut opri, ci, dînd război tare, în 5-6 ceasuri au biruit creştinii pă turci; şi au început a fugi, şi a lăsa toate cîte au avut: corturi, avuţii, zaharéle, dobitoace şi altele. Acolo au rămas inicerii în şanţuri; pre carii găsindu-i oştile, pă toţi i-au omorît, ca pe neşte dobitoace. Deci, după izbîndă, au trimis craiul în cetate, şi mare cinste i-au făcut oştile; şi, împreunîndu-se cu chesairul, s-au sărutat, şi îndoită mulţămită i-au făcut de ajutoriul ce i-au dat; şi, dăruindu-l bine, împărătéşte, s-au dus la ţara lui; iar turcii de-abiia au luat odihnă la Beligrad. Creştinii n-au încetat, ci au mai luat de la turci atunci Ostrogonul, Hatvarul, Secetul. Împăratul turcul, fiind la Odrii, şi înţelegînd de această nenorocire ce au avut oştile lui la Beci, puind vina veziriului (care şi oastea aceasta cu îndemnarea lui s-au fost făcut), şi isprăvi după poftă n-au avut, nici n-au făcut – au trimis ferman de l-au sugrumat, şi i-au belit capul, şi ducîndu-l pentru credinţa, să-i vază cu ochii lui; iar în locul lui au pus vezir pă Cara Ibrahim-paşa, caimacamul. Şi oştile s-au răsipit în iernatic. Mai nainte dar de peiria veziriului, Şărban-vodă şi Duca-vodă, pacea şi dragostea cea mincinoasă ce o ţinea într-ascunsu, atunci au ieşît la iveală – că Şărban-vodă au tras la judecata veziriului pă Duca-vodă, aruncîndu-i prihăni că au luat den ţară multe pungi. Duca-vodă încă au muncit de s-au îndreptat şi au rămas Şărban-vodă în dăşărt, şi l-au închis veziriul pentru o seamă de bani; şi, neaîvnd să-i dea, au făut zapis la mîna veiziriului, cum, mergînd în ţară, să-i trimiţă; şi aşa l-au slobozit den închisoare; iar Duca-vodă s-au dus pen Ardeal la ţara lui. Ci şi ţara nu o au găsit precum o au lăsat – că moldovénii ş-au adus domnu den Ţara Leşască pă Petreceico-vodă, şi s-au nebunit cu toţii; adus-au şi cazaci, de s-au făut mare grămadă; şi s-au dus în Bugeac (fiind hanul cu tătarîi la Beci), dă au făcut multe réle. Pă doamnă-sa o au găsit fugită la Brăilă, de nevoia răzmiriţilor ce să aţîţase în ţară. Duca-vodă încă nu cuteza să meargă în scaun, fiind Petreceico-vodă cu oştile acolo, ci şădea la Domneşti, la satul soacră-sa Dabijoaii, pre carele fără véste au venit oştile de la Petreceico-vodă, de l-au lovit în zioa dă Crăciun, cînd şădea la masă. Şi, fiind oştile lui răsipite pen sat, pe la gazde, şi negata, l-au luat de l-au dus în sus spre Ţara Leşască. Cap oştilor era Dimidenschi, reghimentariul de la Snetin, şi Bainschi, nepotul lui Petreceico-vodă. Într-o sanie cu paie l-au pus, avînd numai un covor, şi o perină, şi 2 cai răi; unul negru, altul albu; hamurile, de tei (den toată averea lui, cu atîta l-au dus în Ţara Leşască). Doamnă-sa venise la Focşani, ci auzind dă luarea domnu-său, s-au dus în Ţara Muntenească. Acest sfîrşît au dat şi Duca-vodă. Iar hanul, viind den oastea Beciului în Bugeac, şi văzînd nebuniile moldovenilor şi ale cazacilor, ce făcuse în Bugeac, au trimis pă fie-său cu tătari, şi i-au îmbulzit pă moldoveni şi pă cazaci lîngă Prut; acolo i-au tăiat, i-au robit, i-au înecat în Prut. Cei puţini ce au scăpat cum au putut, s-au dus la Iaşi, la Petreceico-vodă, care cu toţi de frică au luat cetatea Sucevii fără zăbavă, şi s-au dus în Ţara Leşască. Această ispravă au făcut moldovenii cu Petreceico-vodă – că au făcut nevoie ţărîi, iar nici un folos n-au făcut. Turcii, auzind că s-au robit Duca-vodă, au pus domnu Moldovvii pă Dumitraşco-vodă, care şi mai nainte au fost domnu la Moldova. Dar rea chiverniseală făcea ţărîi – că era un om fără frica lui Dumnezeu: jucaş, curvar, mincinos şi alte réle avea într-însul; că oştile umblînd pen ţară, au adus ţărîi mare foamete – cît şi om pă om mînca. Cei ce au văzur ne-au spus că au văzut carne dă om friptă la cuptoriu, şi vrea să o mănînce neşte oameni, de cei ce nu avea ce mînca; şi au fost adus înaintea domnului, şi pă oamenii aceia ce vrea să mănînce, şi carnea acea friptă de om. Şi nici o omilinţă nu avea domnul asupra norodului, ci mai cumplit s-au făcut; că, întru acea mare foamete, trimitea slujitori, şi, unde găsia pîine, ori de ce fel, o lua şi o băga în curtea domnească, şi de acolo o vindea cu mare preţ. Ci cei săraci, neputînd ajunge preţul cu banii, că nu-i avea, muriia de foame (cum am văzut şi noi cu ochii noştri, acéstea ce scriem), şi nu să temea nimic dă păcat. De ar fi luat pîine de la cei ce avea den destul, şi să dea celor ce n-au – acéia ar fi fost dumnezăiască iconomie, şi i-ar fi iertat Dumnezeu păcatele cîte ar fi avut; dar nu făcea aşa, ci munciia să facă avuţie cu nedreptate, şi lăsa săracii de muria de foame. Duca-vodă, fiind rob în Ţara Leşască, s-au tocmit cu craiul într-o sută dă pungi dă bani, cu scule ce-i va da, şi să-l sloboază; şi au trimis la Ţarigrad, la doamnă-sa, pă Anastasie vistier, şi pă nepotul Ducăi-vodă, pă Cîrstea vătaf, ca să facă acei bani cu sculele, şi să-i aducă degrab şi să-l scoaţă den robie. Doamnă-sa au umblat can’cet (den ce pricină, ia va şti); Şărban-vodă încă i-au zăticnit, de i-au zăbovit multă vréme la Bucureşti (că trimisése pă Ghinea căpitan la leaşi, să puie nevoinţă să omoare pă Duca-vodă), şi tîrziu i-au slobozit, de s-au dus în Ardeal, la Bistriţă. Acolo au rămas Anastasie vister cu banii; iar Cîrstea vătaf s-au dus cu cărţile şi cu vestea banilor, să spuie că au adus banii (că vrea să dea banii la hotar, şi să nu ia pă Duca-vodă iar la hotar – să nu-i facă înşălăciune). Însă, cum au sosit Cîrstea la Liov, unde era Duca-vodă, şi i-au dat cărţile, şi au început a citi pîn’ la a treia carte, numai au căzut pă laviţă, şi au început a să văieta; dar limba îi pierise, şi mîinile nu putea să le mişce. Decii l-au rădicat şi l-au pus în pat; acolea trii zile au zăcut, şi au murit. (Cei mai mulţi zic că Şărban-vodă, pen mijlocul unor leaşi, să-l fie otrăvit.) Cu această moarte s-au sfîrşît şi acest domnu. Iar banii şi sculele, ce era la Bistriţa ungurească, i-au luat ungurii, de i-au mîncat toţi, şi n-au mai căutat nimeni – că n-au putut. Ghinea, căpitan lui Şărban-vodă, ce era trimis la leaşi, şi ispravă ca aceasta făcînd, au purces să vie în ţară, dar la Ardeal l-au lovit boală fără leac, şi, la Făgăraş, zăcînd în cîtăva vréme, negrindu-i mîinile şi picioarele, şi tot trupul dă viu, ş-au dat sufletul dracului. Pe acest Ghine îl avea Şărban-vodă ucigătoriu de boiari; carele, cînd muriia, văzîndu-i trupul negru, au fost zicînd că-şi véde păcatele cu ochii. Întru aceste vremi şi Papa Buicescul, unindu-se cu cîţiva boirinaşi de ai ţărîi, s-au dus la Odrii să pîrască pă Şărban-vodă, de hain şi de răotăţile ce făcea ţărîi; iar Şărban-vodă, avînd pă Cîrstea postelnic Scordoc capichehaia, i-au scris să chieltuiască cît va putea şi să-l ia. Şi, nmergînd Papa paharnic la viziriul, cîte au ştiut, le-au zis; dar au biruit banii, şi l-au legat, şi pă el, şi pă ceilalţi, de i-au dus la Şărban-vodă; ci pă Papa l-au iertat (au den porunca veziriului, au den rugăciunea surorii lui, Marica Filipeasca), şi l-au lăsat viu, iar pe ceilalţi i-au omorît. Întru acest an, au venit poruncă lui Şărban-vodă să meargă cu Suliiman-paşa sarascher la Cameniţă, că venise leaşîi. Deci, cu mare grijă mergea, cît s-au şi bolnăvit, ieşîndu-i la turci numele dă ficlean; iar, slujindu-i norocul şi banii, nici un rău n-au păţit, ci încă prieten prea bun l-au făcut – cît în multe trebi i-au fost ajutor, şi, cît au fost sarascher, şi după ce s-au pus vezir. Şi cu bună seamă am adevărat că au fost poruncă la sarascheriul, întîlnindu-se cu Şărban-vodă, să-i ia şi să-l trimiţă la Poartă; dar apoi, împrietenindu-se, i-au dres lucrul despre Poartă, cu scrisorile lui. Şi au venit iar la scaun vésel. Într-acest an avînd turcii război cu nemţii, iar îi bat nemţii, şi le iau multe cetăţi; mai numite acestea: Visegrad, Vacinul, Peştea. Iar întru acest an, Apafi Mihai, craiul Ardealului, au cerut de la turcul de au înnoit crăiia pă fie-său, carele îl chiema iar, pă numele tătîne-său, Apafi Mihai; şi, strîngîndu-se toată ţara la Belgrad, şi viind turcul cu caftan şi cu carte împărătească, şi cu daruri, mare cinste i-au făcut, şi, pentru bucuriia ce avea, în toată ţara au poruncit ca să dea cu tunurile la 12 ceasuri, vréme de namiezi, cînd au îmbrăcat caftanul; şi aşa au făcut. După acéia, dîndu-i daruri ce s-au căzut, l-au trimis iar îndărăt. Némţii creştini iar bat pă turci la Ostrogon, şi au luat cetatea pînă a doao zi, cu mare vărsare dă sînge, şi au mai luat şi Uivarul. Iar întru acest an, în Ţara Ungurească dă Sus, multe cetăţi au luat nemţii de la turci: Sonlocul, Aradul şi altele, ce nu s-au numit aicea. Pe aceste vremi, învrăjbindu-se Şărban-vodă cu Dumitraşco, vără-său, den Moldova, au îndemnat Şărban-vodă pă o seamă de boiari moldoveni de au venit aicea în ţară: Gavriliţeştii, cu sărdariul Cantimir şi alţii. Deci Şărban-vodă, pen mijlocul lui Suliiman-paşa sarsacher, au mazîilit pă Dumitraşco-vodă şi au pus domnu Moldovii pă Cantimir sărdariul, [care] au îmbrăcat caftan dă domnie de la Baba, de la sarascheriul, şi au fost domnu şapte ani, şi au murit în domnie. Întru aceste vremi, încungiură nemţii cetatea Buda, şi de trei părţi o bat, şi, făcînd multe meşteşuguri, în scurtă vréme, şi cu multă vărsare dă sînge, o au luat de la turci – stăpînindu-o turcii 145 de ani pînă acum, ci o au luat nemţii. Această cetate au fost scaun crailor ungureşti. După acéia turcul iar au făcut gătire dă oaste împotriva nemţilor, şi au trimis pă Suliiman-paşa veziriul cu mulţime dă turci, şi, găsindu-se cu némţii în Cîmpii Mohaciului, atît l-au bătut pă veziriul, cît n-au ştiut cum s-au întorsu. Carele mergînd la Ţarigrad, i-au tăiat împăratul capul. Iar nemţii au luat cetatea Osecul, şi, mergînd ghinărariul Dunevald la sloveni, toată slovenimea o au luat de la turci, şi cetăţi: Petrevaradin, Valpot, Oracoviţ, Poşega; şi Lotaringul Herţegul cu mare oaste au venit în Ardeal, şi pen toate cetăţile au pus oşti împărăteşti. Şi într-această vréme, Iosif, fiiul lui leopold, împăratul nemţesc, la Pojun strîngîndu-se ghiuluş, den toată ţara, s-au încoronat crai ungurescu; şi au luat oştile lui Egherul şi Muncaciul. Iar, al doilea an după coronaţie, au luat creştinii Secheşfeirvar, care-i zic sîrbéşte Stol-Belgrad. Tot într-acest an, Carafa gheneral au luat cu bătaie Lipova, şi Bavarul Herţeg, cu mare tabără şi cu mare vărsae dă sînge, cu luat Belgradul turcesc. Tot într-această vară, Badensis Herţeg, la Bosna, mare tabără turcească au bătut, au spart, şi partea cea mai multă dă Bosna o au supus creştinilor. Întru acest an, Şerban-vodă au făcut nuntă mare şi cinstită, măritînd pă fie-sa Zmaragda după Gligorie postelnic Băleanul, aducînd sol den Ardeal pă Betlen Elec, despre partea craiului, şi, den Moldova, de la Cantimir-vodă, Velicico hatmanul, fratele lui Miron logofăt; cu carii mare veselie au avut. Pentru că această fiică a lui Şăban-vodă, fiind şi frumoasă şi înţeleaptă, foarte o iubiia tată-său; şi s-au nevoit prin multe vremi ca să-i găsească soţ asémenea cu ia, de bun neam, frumos, înţelept, şi, negăsind aici în ţară, fiind acest cocon de boier de ţară pribeag în Ardeal, iar pentru frica lui Şărban-vodă, şi fiind în casa lui Apafi Mihai-craiu, postelnic, auzindu-i-se politiele, şi frumuséţea, şi înţelepciunea, au pus în gînd să-l aducă, să-l facă ginere. Şi, trimiţînd pă Costandin căpitan Filipescul (fiind văru cu muma lui Gligorie Băleanul), acolo unde era, lîngă crai, l-au pornit şi l-au adus în ţară, şi i-au dat pă fie-sa nevastă. Carii atîta să potrivise amîndoi în toate, cît gura nu poate spune frumuseţea lor, înţelepciunile lor, şi toţi îi fericiia. Dar scurtă bucurie au avut săracii, că în 5 luni numai au fost amîndoi. Deci, viind Zmaragdei boală grea, şi fără leac, au murit, şi o au îngropat cu cinste mare la mănăstire, la Cotrăceni; iar Gligorie postelnic Băleanul au rămas întristat şi în cerneală, cu tot neamul lui. După ce au trecut cătîva vréme [după moartea] Zmaragdii fétii lui, [Şărban] au ieşit în plimbare la Fîntîna Réce şi trimiţînd păharnicii cu ogari şi cocoii să vînéze crîngurile dimprejur şi el şădea de priviia de la corturi, au prinsu ei cîţiva iepuri şi aducîndu-i naintea lui, au împărţit boiarilor cîţiva şi cîţiva i-au trimis la cuhnie; şi în cei din cuhniia domnească s-au înnemerit o iepuroaică cu pui în pîntece, care spintecînd-o, au găsit un pui gata să-l féte, şi cu 2 capete şi cu 4 picioare dinainte, un cap trăgea într-o parte, altul într-alta, îmbinate trupurile la mijloc şi îmbinătura nu să cunoştea, care aducîndu-i la domnu, fiind şi patriiarh[ul] Dionisie Şărg-oglan şi Ianache logofăt Cariofil, să mira ce ciudă ca acéia, ce să fie şi tîlcuind unii într-un féli, alţii într-alt féli, nimeni n-a putut înnemeri, fără numai Cacavela dascălul, céle ce au zis acélea s-au şi izbîndit mai cu vréme. Aceasta au zis că din neamul lui Şărban-vodă vor să să ridice 2 capete, să stea împotriva unul altuia, unul să tragă într-o parte, alt[ul] să tragă într-alta şi va fi mare stricăciune ţărîi şi pămîntului acestuia, de vréme ce acest semnu ciudat s-au găsit în ţara aceasta şi aşa s-au întîmplat, că după moartea lui Şărban-vodă, s-au aridicat acéste 2 capete, Costandin-vodă despre turci şi Bălăceanul, ginerile lui Şărban-vodă despre némţi, şi împoncişaţi unul altuia, au cursu multe réle şi stingere pămîntului, precum la domniia lui Costandin-vodă mai pre largu scrie; cine va vrea să citească va vedea şi faptele ce s-au făcut şi prorocirea Cacavelii că s-au izbîndit. Întorcîndu-să domnul la Bucureşti de la fîntîna Réce şi trecîndu cîtăva vréme, iată véste vine de la banul Vintilă de la Craiova, că Viterane ghinărariul tréce pă la Cerneţi, cu oşti nemţeşti cu gîndu ca acela să iernéze în Ţara Rumînească; care véste auzîndu Şărban-vodă, îndată au gătit pă Costandin logofăt Brîncoveanul şi alţi boiari cu daruri şi cu rugăciuni să facă bine, să treacă în Ardeal, care trecîndu, şi mergîndu, şi luîndu darurile, şi priimindu şi rugăciunea, au trecut în Ardeal, petrecîndu-l cu cinste pînă la hotar. După aceasta Şărban-vodă, văzînd că némţilor le mérge lucru înainte, de biruiescu pă turci şi le iau cetăţile, ţările, au socotit cu ai lui fraţi şi rude să trimiţă la Beci, la chesarul soli, cu căţi despre toată ţara, să să închine chesarului şi să ceară oşti ajutori împotriva turcilor, ca să-i dezlipească ţară de cătră turci, şi să o lipească lîngă chesarul de care pă turci îi amăgiia ca un viclean cu cărţile lui, scriindu-le că va [să] trimiţă soli la némţi ca să îndemnéze şi să roage ca să să facă pace între împăraţi, să nu mai fie vărsare de sînge şi altele ca acéstea, cu care adormiia pă turci. Turcii încă fiind supăraţi de tîtea războaie ce au făcut fără noroc şi gîndindu că le voiaşte binele, i-au dat voie să trimţă soli şi au trimis 4 boiari, pă Iordache spătarul, fratele lui, pă Şărban comis [ul], pă Costandin Bălăcean, ginerile lui, pă Şărban căpitan nepotu-său, şi purcegînd şi ducîndu-să pă cale, Şărban-vodă să bolnăvéşte aici în luna lui octomvrie; dintr-acea boală au şi murit la octomvrie în treizeci şi l-au îngropat la Cotrăcéni. Ieşit-au cuvîntul atuncea şi zicea cei mai mulţi din oameni că l-au otrăvit Costandin stolnicul, frate-său, şi Costandin logofăt Brîncoveanul, nepotu-său, de care vreun adevăr atuncea nu să putea găsi, ce era îndoire, sau va fi, sau nu va fi. Iar tîrziu, prin multă vréme trecînd, s-au dovedit acest lucrul, că sîngur Costandin stolnicul au mărturisit, că el au omorît pă Şărban-vodă, precum vom scrie mai nainte pre largul. Însă după Şărban-vodă au pus domnu pă Costandin-vodă Brîncoveanu, domnindu Şărban-vodă ani zéce. 51. DOMNIIA LUI COSTANDIN-VODĂ BRÎNCOVEANU, leat 7197 După ce au murit Şărban-vodă, Costandin stolnicul Cantacuzino şi cu o seamă de boiari, ce să întîmplasă în Bucureşti, s-au strînsu toţi la Mitropolie şi fiind patriiarh Dionisie Şeher-oglan şi întîmplîndu-să şi un capigi-başa împărătescu, cu alte trebi venit la Bucureşti, l-au chemat şi pă el acolo la Mitropolie şi au făcut alégere pă care vor pune domnu şi au găsit cu sfatul lor să puie pă Costandin Brîncoveanul şi îndată aducînd caftan, capigi-başa au luat caftanul şi l-au îmbrăcat pă Costandin Brîncoveanul. Decii au întrat în besérică şi i-au cîntat mnogaleta după obicéiu, şi mai aducîndu de la curte şi toată slujitorimea, şi meterhanea, şi toată rînduiala ce să cade domnii şi au ieşit din besérică, şi încălecîndu au venit în curtea domnească cu halai şi iar în besérică întrîndu, era gătit tratapod cu evanghelia deasupra şi şăzînd în scaun au pus pă toţi boiarii de au jurat pă evanghelie că-i vor fi cu dreptate şi vor sta cu dînsul, măcar la ce primejdie i-ar veni, care jurămînt şi cu zapis mai pe urmă l-au întărit. După acéia s-au suit în casă şi au început a scrie cărţi la Poartă şi la Mustafa-paşa saraschiiariul, ce era la Baba, şi au trimis boiarii spre amîndoo părţile, dar Poarta, auzîndu, foarte s-au mîniiat căci au făcut rumînii domnu, făr’ ştirea stăpînilor şi sta lucrul în cumpănă ca să nu-l lase pă el să fie domnu, ci să puie pe altu, care vor vrea ei; numai norocu lui, şi banii, şi cărţile sarascheiiariului i-au ajutat de l-au lăsat să fie domnu, căruia şi caftan i-au trimis, şi cucă cu agă turcu, la care ieşindu înainte cu pompă domnească au venit în Bucureşti, dîndu cu tunurile şi altele făcîndu după obicéi. Iar iarna dar toată cu bucurie o au trecut, dobîndindu în mîna lui acéia ce de mulţi ani mai nainte o vîna, arătîndu tututor dragoste, blîndéţe, milostivire, din boieiriia lui şi în domniia lui aşijderea să arăta. Cîndu au fost despre primăvară, i-au venit poruncă de la împărăţie să meargă la Cerneţi şi s-au gătit şi au mersu, cu toate oştile lui. Bojneag Ali-paşa, căpitan de Dunăre, încă au mersu cu Dunanmaoa, ca să scoaţă nemţii din Rîşava, că o luasă din anul trecut. Haizeler ghinărariu nemţescu fiind la Braşov, auzîndu că mergu turcii la Ruşava, s-au dus şi el acolo cu oaste ce avea, ca să stea împotrivă; dar mergîndu paşa pe Dunăre cu caicele, avînd multe tunuri în vase şi slobozindu-le toate asupra némţilor i-au depărtat de la margine. Turcii levenţii ieşind afară cu sabiile i-au gonit ca pe nişte blestemaţi şi Haizeler ghinărariul cu ruşine s-au întorsu la Braşov. Bălean Costandin aga, ginerile lui Şărban-vodă, fiind lîngă Haizeler, multe zavistii punea împotriva domnului şi a ţărîi, îndemnîndu-l totdeauna ca să să pogoare cu oştile să ia ţara. Domnul şi boiarii ţărîi nepriimindu într-acéia vréme trimétea boiarii cu daruri şi cu rugăciuni să-i stîmpere mîniia ce o aţîţa Bălăceanu, dar nicicum nu putea. Ci cu acéstea au trecut acea vară. Iar despre toamnă prinţipul de Baden cu toată armada nemţilor luîndu Diiul, Nişul, Cladova, au trecut Dunărea în Ţara Rumînească, pe la Cerneţi, şi au trimis la domnu, dîndu-i ştire că vor să iernéze oştile chesariului în ţara lui, şi i-au scris să gătească zaharea ca de 700 de pungi. Domnul şi boiarii auzindu de acéstea [ne]nădăjduite lucruri, de o parte gătiia zaharea şi să miră cum va să facă de atîţea bani şi zaharéle, ce cer să iasă din ticăita ţară şi neputîndu cu alte dăjdi obicinuite să ridice aceasta sumă mare, au scos un bir pă dobitoace, şi l-au numit văcăritul, să dea tot dobitocul un ort şi au trimis boiari în toată ţara cu această slujbă nooă, că atunci întîi au ieşit această dajde, care să ţine pîna acuma. Iar despre altă parte gătiia să fugă dinaintea lor. Însă trecînd prinţipul pîn ţară, făcînd conace cît s-au putut, au tras la Ardeal şi au mersu la Braşov, iar de la Cîmpul Lungu au rădicat pă haizeler ghinărariu cu o seamă de oşti, cît au socotit, să vie la Bucureşti să iernéze şi cu dînsul au luat pă Costandin aga Bălăceanul, vrăjmaşul de obşte al domnului şi al ţărîi. Domnul şi boiarii fiind la Cotrăcéni, şi viind un căpitan de némţi şi Preda Proroceanul, şi spuindu-i că vine ghinărariu cu némţii la Bucureşti, s-au rădicat de acolea şi s-au dus la mănăstire la Plătăreşti şi de acolea s-au dus la Ruşii lui Şărban-vodă. Acolea au şăzut tabăra. Acolea la Bucureşti încă au lăsat purtători de grijă pă Cîrstea visternicul, Luca visternicul şi alţii ca să dea zahareaa némţilor. Ci dar iată şi némţii vin la Bucureşti; însă răutăţi ce s-au făcut într-o lună, ce au şăzut, limbă nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii şi unii boiari legaţi cu ştreanguri de gît, pentru făină, şi orz, şi carne şi altele ca acéstea nenumărate. Costandin-vodă de la Ruşi ş-au trimis pă doamna cu toate jupînésele boiarilor la mănăstire la Brad, în judeţu Buzăului, şi al au rămas cu oştile şi scriia lui Haizeler totdeauna, rugîndu-l şi făgăduindu-i daruri, ca să iasă din ţară, dar cum nu putea ieşi némţii, de nu va veni putére împărătească, au trimis la tătari de i-au rugat să vie să scoaţă pă némţi, şi fiind şi poruncă împărătească să vie s-au pornit multă tătărîme cu calga sultan, cu mîrzaci şi cu nohai de au venit pînă în margine şi au poftit să meargă domnu să să împreune cu dînsul. Atuncea domnul au poftit pă Haizeler să vie de la Bucureşti să să împreune la Drăgăneşti făr’ de nici o oaste; că au făcut aşa, şi au mersu, şi s-au înpreunat. Vorbele ce vor fi fost, ei vor fi ştiut, iar noi ce am văzut scriem. Despărţîndu-să ei de la Drăgăneşti, ghinărariu au mersu la Bucureşti, domnul s-au dus la Buzău, la piscopie şi viind sultanul cu tătarîi pîn’ la oraş la Floci, au mersu domnul de s-au împreunat cu dînsul şi tătarîi au purces cătră Bucureşti, răşchirîndu-să pîn ţară, după obicéiu lor. Domnul încă au purces spre Bucureşti şi dîndu ştire lui Haizeler că vin tătarîi şi nu iaste într-alt chip, s-au sculat cu toate oştile lui, de la Bucureşti şi s-au dus în Ardeal. Tătarîi îi goniia, dar nimic nu le strica. Domnul, mergîndu în Bucureşti, de toate părţile veniia de-i spunea, unii că i-au tăiat tătarîi, alţii că le-au luat fămeile şi fétele, alţii scăpa despuiaţi şi alte multe răutăţi ca acestea. Dar toate le răbda, ştiind că el au adus tătarîi de au făcut atîtea réle, pentru ca să-şi dobîndească domniia iarăşi şi binele lui. Întru aceste vremi turburare ce era, au trimis Costandin-vodă slujitori şi au luat după la casele lor pă Cîrstea Scordoc, ce fusésă postelnic mare la Şărban-vodă, şi Oprea căpitanul, şi pe Vlaicu armaşul, şi i-au închis la Căldăruşani pă unii, iar pă alţii la Snagov. Ci pă Cîrstea postelnicul au trimis făr’ de zăbavă de l-au omorît, iar cei doi au şăzut multă vréme la închisoare şi i-au slobozit. Pricina morţii Cîrstii alta n-au fost, făr’ de cît numai căci s-au certat cu Brîncoveanul, în boieriile lor, pentru lucrul mai de nimic. Deci Brîncoveanul ţiindu minte ascunsă pizmă şi viind la domnie, ş-au vărsat mîniia cu moarte ce l-au omorît. Iarăşi într-acéste vremi, au trimis Costandin-vodă pă Văcărescu vătaf de copii la Craiova, de au prinsu pă Ştefan Cioran, ce au fost slugiiar, şi l-au adus la Bucureşti, vinuindu-l precum s-ar fi unit cu aga Costandin Bălăceanul şi închizîndu-l la mănăstirea Mihai-vodă, au trimis într-o noapte armaşi şi l-au sugrumat. După aceasta, văzînd Costandin-vodă răotatea ce au făcut Haizeler şi Bălăcean în ţară, u oştile nemţăşti şi vrînd ca să le răsplătească cu rău pentru rău, s-au unit cu Tukili grof, care avea cîtăva seamă de oşti de unguri, din ţara de sus, şi amîndoi aceşti domni au cerut de la împăratu turcescu oşti turceşti şi tătărăşti, să meargă în Ardeal să bată pe némţi, făgăduindu Costandin-vodă că el le va găsi drum şi plaiuri, de vor întra toate oştile în Ardeal, făr’ de primejdie, şi li s-au ascultat ruga lor şi li s-au dat saraschiiar mare, cu oaste multă, serhatlii mai mulţi şi Cuciuc-sultan cu oşti tătăreşti, şi strîngîndu-să în ţară toate oştile, au purces cătră Rucăr, şi găsindu-să plai aproape de Bran, au întrat toate oştile în cîmpu spre Tohani şi Zărneşti. Prinzînd véste şi Haizler ghinărar că vin turcii cu Tiukili, le-au ieşit înainte cu némţi, cu săcui ce au avut şi dîndu războiu iute ca la un ceas, au întrat turcii şi tătarîi şi ungurii tiukelénii şi rumînii noştri pîn némţi şi au început a-i tăia, de au fost zăcîndu trupurile ca boşténei şi au fost izbînda turcilor. La acest război, au perit Bălăcean, vrăjmaş lui Costandin-vodă, şi i-au trimis capu la Bucureşti, puindu-l într-o suliţă în curtea lui, în zioa de Sîntă Mărie. Prins-au viiu şi pe Haizler ghinărariul, pre carele l-au luat rob şi mai trecînd cătîva vréme l-au slobozit, pentru doamna lui Tiukili, ce era la némţi, făcîndu-să schimbu. Perit-au atuncea şi Teleki ghenărariu Ardealului şi mulţi domni unguri. Tiukeli grof au trimis cărţi la toată boierimea ungurească, ca să vie la dînsul, vestindu-să crai Ardealului despre turci, şi au venit cei mai mulţi şi ducîndu-să cătră Sibii, cu toate oştile au trecut la un sat ce să chiiamă Cîrstiian. Acolo au făcut coronaţie, să fie crai Ardealului. N-au trecut vréme multă la mijloc, ci au venit un capigiu de la turcu cu caftan de izbîndă, îmbrăcîndu pă paşa, şi pe sultan, şi pe Tiukeli, şi pă Costandin-vodă. Dar norocul cel pururea nu slujia lui Tiukeli după voia lui, şi acum iarăşi véste vine că Badensis cu toată armada cea mare întră în Adeal, la care, neputîndu sta împotrivă, au început a fugi cu caftanele în vine. Turcii, tătarîi, tiukelénii şi rumînii trăgîndu-se cătră Braşov, pe la Tel, unde vine la vamă, la Ceraş, în Ţara Rumînească, au ieşit din Ardeal şi s-au risipit oştile o seamă careşi pe unde era orînduite şi altele iar pe la locurile lor, iar cu multă pagubă a ţărîi. Cu acéste trebi ale némţilor, ce Costandin-vodă au fost îndemnătoriu, de au întrat în Ardeal, de au bătut pă némţi şi cînd s-au pogorît în ţară, nu s-au alcătuit cu ei, ci tot lîngă turci s-au lipit, cerîndu ajutori şi făcîndu izbîndă asupra vrăjmaşilor împărăţii, mare credinţă au dobîndit de la împăratu şi de la toţi cei mari ai Porţii şi aceasta l-au ţinut cu îndelungare de domnie şi văzînd că-l au toţi în credinţă, creştea, să măriia, să lăţiia şi să bucura întru daru[ri]le ce-i aducea norocu. După ce trecusă acéste furtuni, ce au fost în ţară, precum s-au zis mai sus, Dumnezău iar au dat bătaie ţărîi cu lăcuste, că atîtea au venit de multe, cît toată ţara au umplut, de mînca toate bucatele, şî au clocit şi au puiat în cîţiva ani, cît primejduia ţara să moară de foame. Însă aducîndu-să nişte moaşte de la Sfetagora, de au făcut osfeştanie în toată ţara, s-au milostivit Dumnezeu şi le-au rădicat, de nu s-au mai văzut. Întru anul lumii 7200, avînd odihnă domnul şi avînd o fiică întîi născută, anume Stanca, de vîrstă vrîndu să o căsătorească şi aflîndu de fecioru lui Iliiaş-vodă, că iaste frumos, de treabă, au trimis de l-au adus în ţară de la Ţarigrad, anume Radu, şi făcîndu nuntă cumsăcade, domnească, au dat pă fie-sa după acest beizadea. Sărac era foarte, iar domnul l-au îmbogăţit, blînd să arăta dîntîi, şi vin nu bea. Să părea tuturor că va fi înţelept. Dar pă urmă îmbogăţîndu-să şi învăţîndu-să a bea şi vin, s-au făcut foarte rău, şi vrăjmaş şi crunt, atîta cît cu mîna lui mulţi oameni au omorît, pentru care Dumnezeu i-au scurta viiaţa şi s-au mîntuit mulţi de nevoie. În mijlocul vremilor acestora, fiind domnu la Moldova Costandin-vodă, de-l porecliia Cantimir, vrajbă au întrat între domnii amîndoi muncindu unul pă altul să surpe, venindu din Moldova cîţiva boiari pribégi, Antohie hatman, Lupul vornic şi alţii, i-au îndemnat Brîncoveanu să meargă la Poartă, să pîrască pă Cantimir, că iaste rău şi altele, ajutîndu-i cu banii lui şi cu priiatenii lui de la Poartă şi i-au trimis. Dar cantimir-vodă, avîndu pe Laţcarache spătarul Ruset capichihaia şi aflînd că au trimis Costandin-vodă pă boiarii moldovénii să pîrască pă domnu său, au făcut cum au ştiut şi au luat ispravă de la Poartă şi unde era ascunşi acolo s-au dus de i-au luat legaţi şi i-au trimis la Moldova, neapucînd să dea vreo jalbă la împărăţiie. Dar domnul Moldovii, i-au iertat, nu s-au potrivit umbletilor lor. Iar Costandin-vodă Brîncoveanu au rămas ruşinat, fiind el mijlocitori şi n-au putut isprăvi nimic, după cum au vrut. Costandin vodă Cantimir, vrînd să răsplătească lui Costandinv-vodă Brîncoveanul pentru céle ce făcusă, fiind nişte boiari rumîni pribégi în Ardeal, anume Staico păharnic Bucşanu, Preda Milcoveanu, Preda Proroceanu, Radu Haţaghe, Iacşa căpitan, au trimis Cantimir de i-au adus la Iaşi din Ardeal şi socotindu-să că va putea el mai mult decît Brîncoveanul, i-au trimis la Poartă, să pîrască pă domnu-său de rău, de hain, iproci, dar s-au înşălat Cantimir, că îndată ce au prinsu véste Bîrncoveanul, au trimis boiari, şi cărţi, şi bani şi cît au putut au făcut, şi i-au luat de la Poartă legaţi, în fiiară şi în cătuşi, de i-au adus la Bucureşti cu mare pompă. Pre carii în cîteva rînduri judecîndu-i, pe Staico paharnic l-au spînzurat în Tîrgu-de-Afară şi pe Pro[ro]ceanu la Ruşii-de-Véde, iar pre cei 3 i-au trimis la ocnă şi şăzînd cîtăva vréme acolo, i-au slobozit. După aceasta nu multă vréme au trăit Costandin-vodă Cantimir şi au murit, şi boiarii Ţărîi Moldovii au rădicat domnu în locul lui pe fie-său, Dumitraşco beizadea. Dar înţelegînd Costandin-vodă Brîncoveanul, îndată au trimis la Poartă, de s-au rugat ca să puie domnu pă Costandin fecior Ducăi-vodă, vrîndu să-l facă ginere, dupe o fiică a mării-sale, anume Mariia, şi s-au scultat rugăciunea lui şi l-au făut domnu Moldovii şi au rămas Dumitraşco beizadea în ocară şi toţi boiarii, carii făcu sfat de l-au rădicat pă el domnu fără ştirea stăpîinilor. Luîndu dar domniia Moldovii Costandin-vodă Duca, n-au trecut multă vréme, ci au gătit Costandin-vodă Brîncoveanul céle ce trebuia ale nunţii şi zestrii ce-i rînduisă fétii, şi au trimis-o la Moldova, cu maica mării-sale şi jupîneasa Stanca cu milte jupînése, cu boiari: Costandin stolnic, Diicu logofăt şi alţii, cu pompă frumoasă, şi au adus-o la Iaşi şi acolo făcînd cele ce să cuvin nuntelor domneşti, o [au] dat pe Mariia doamnă lui Costandin-vodă Duca şi s-au întorsu toată gloata în ţara lor. Şi şăzînd doamna Mariia în cîtăva vréme acolo la Moldova, au pohtit şi ia, şi părinţii ca să vie de acolo să se vază şi au venit, ieşindu-i înainte la Colintina. Doamna Marica mumă-sa, cu multe jupînése şi boiari mari, şi mai mici şi slujitorime, de o au adus cu frumos alai. Erea şi doamna Nastasiia a Ducăi-vodă, adecă soacră-sa, cu doamna Mariia, care viind în Bucureşti au şăzut 2 săptămîni, ospătîndu-să şi veselindu-să unii cu alţii. Deci iarăşi s-au întorsu la ţara lor. Acolo la Moldova mergînd, fiind doamna Mariia mîndră şi semeaţă, avînd pe tată-său domnu mare Ţării Rumîneşti, au început a necinsti jupînésele boiarilor, cu multe cuvinte réle şi mai vîrtos aceasta, că într-o zi de Paşti, viind o jupîneasă cu işlic, precum le iaste obicéiul de poarză jupînésele işlice în toată vrémea, i-au luat işlicul din cap şi l-au băgat în foc şi au lăsat-o cu capul gol, zicînd că numai doamnelor să cade să poarte işlice, iar nu şi jupînéselor. Aceasta văzînd boiarii s-au scîrbit foarte tare şi au umblat cu mijloc ca acela, de l-au scos din domnie şi au pus domnu împărăţiia pe Antohie-vodă, fecior lui Cantimir-vodă. Mai nainte de mazîliia lui Costandin-vodă Duca, s-au dus domnu la Cerneţi şi hanul Selim Gherei au trecut pen ţară, mergînd la oaste asupra nemţilor, împreună cu cavga-sultan, carii mergînd pîn’ la Jîiu, le-au venit véste că muscalii merg asupra Crîmului să-l bată, ci de la Jiiu s-au întorsu cavga-sultan cu oastea lui îndărăt, iar hanul s-au dus unde i-au fost porunca. Într-această vară, sultan Mustafa mergînd asupra nemţilor cu Silimul Gherei-han, găsind pe Viterane ghinărariu cu puţînele oşti la Logoş, osăbit dă célelalte oşti mari ale nemţilor, dînd război tare, abiia şi cu mare peire a turcilor au biruit pe Viterane, şi au şi perit el în războiu şi au fost izbînda turcilor. Împăratul turcul, văzînd acea fărîmă de izbîndă şi auzind că vin oştile nemţăşti céle mari, n-au vrut să le aştepte ci au plecat de au venit pen ţară şi întrînd pe la Cerneţi, i-au işit domnul înainte de l-au petrecut păn’la Necopoe. Acolo, îmbrăcîndu-l cu caftan, s-au întorsu la scaun cu bucurie. Al doilea an, iar au mers sultan Mustafa la nemţi, şi au mers şi tătari cu Şahpaz Gherei-sultan, şi cu Ialga, şi trecînd împăratul Dunărea, s-au întîlnit cu némţii într-un cîmp, însă norocul i-au slujit de au făcut meterez de cară împrejuru taberii turceşti şi aşa au hălăduit împăratul şi s-au întorsu ruşinat. Că atîta au dat un război de tare, cît au întrat au ghinăral în tabără şi mare peire în turci au făcut, pînîncît s-au fost sperea şi împăratul că va peri. Însă atunci au hălăduit şi s-au întors la Ţarigrad. Într-acest an, muscalii mergînd la Azac cetate şi neputînd turcii şi tătarii, ce erea acolo, să le stea împotrivă, au luat moscalii cetatea. Al treilea an, iarăşi mérge sultan Mustafa la aoste asupra nemţilor şi trecînd Dunărea pe la Belgrad, s-au dus la Tisa, la locul ce să chiamă Senta, şi au făcut pod să treacă turcii. Deci trecînd veziriul şi toată putérea oştilor turceşti peste Tisa, numai împăratu rămîind dincoace de Tisa, iată şi Evghenie prinţipul cu toate oştile nemţăşti încungiură toate oştile turceşti. Văzînd împăratu că némţii au venit şi temîndu-să că nu vor turcii războiu, ci de frică vor fugi, au poruncit de le-au stricat podu. Deci nemţii cu tunuri, cu puşci, dîndu războiu vitejaşte i-au omorît pe toţi, de n-au scăpat suflet dintr-înşii. Împăratu văzîndu ciudă ca aceasta, au fugit la Belgrad, puind şi alt vezir, alt inicer-agasî şi alţi paşi în locul celor morţi. Costandin-vodă la Cerneţi, fiind poruncă să pazăscă plaiurile, priviia acele lucruri şi rîdea. Însă după rîs vine şi plîns, că iată vine veste de la Ţarigrad că au murit doamna mariia, fie-sa a lui Costandin-vodă Duca, la Ţarigrad fiind mazilit, de care mare jale şi întristare au avut. După aceia viind Costandin-vodă de la Cerneţi la Bucureşti şi întorcîndu-să şi împăratul şi veziriul la Odriiu, au trimis vezirul caftan de domn nou. Trecînd după aceasta cîtăva vréme, avînd Costandin-vodă o fată de vîrstă anume Ilinca, o au logodit cu Scarlat, fiiul preaslăvitului Alixadrul, marele drăgoman al împărăţii turceşti, şi viind Scarlat aici în ţară, au făcut Costandin-vodă nuntă foarte frumoasă şi cu cinste mare domnească. Cîndu au fost cursu anilor 7206, au mai făcut turci oaste împotriva némţilor, fiind vezir Husiin-paşa şi au mersu la Belgrad. Trecînd pă aicea pîn ţară şi Selim Gherei-han cu trei feciori ai lui, s-au dus la Beligrad cu tătarîi, dar nici un război n-au făcut într-acest an, îmblînd între dînşii vorbea de pace, numai ce au băgat zaharea şi hazna în Cameniţă, cît au trebuit. Iar la leat 7207, a gătit împăratu pe Reiz-efendi şi pe preaslăvitu Alixandrul marele drăgoman, de i-au trimis ca să facă pace cu némţii, carii strîngîndu-să şi despre partea némţilor şi despre parte a turcilor, la Careloveţi şăzîndu, în cîtăva vréme au aşăzat pace în 25 de ani. Costandin-vodă nu avea bucurie ce făcusă între împăraţi pentru căci că, cîndu era oştire turcii cu némţii, turcii nu gîndiia de niscareva mazilie să facă, ci tot gîndul lor era spre oştire, iar după ce s-au făcut pace, se temea de mazilie, ci au făcut socoteală, ca să-şi facă un dres bun de la împărăţie, s-i făgăduiască domniia în viiaţa lui, cît va trăi, să nu mai aibă témere de mazilie şi au gătit boiari şi mulţi bani de au trămis la Poartă, şi cu cărţi despre ţară, lăudîndu-l şi cerşindu-l să li-l dea domnu, să le fie cît va trăi el şi cu multe cheltuiale ce au făcut şi cu cîteva pungi ce au mai adaos [la] haraciu cel vechi, carele era haraciul cel vechi 250 de pungi, iar el cu această pricină l-au făcut 280 pungi, i-au dat hateşărif împărătescu, făgăduindu-i să-l lase să fie domnu cît va trăi. Care aducîndu-l cu cinste mare, strîngîndu-să toată boierimea şi ţară multă, s-au citit în divanu cel mare, şi aşa i s-au odihnit inima lui Costandin-vodă, nemaitemîndu-să de mazilie. Într-acéia vreme şi muma lui Costandin-vodă jupîneasa Stanaca, au murit; cu cinste i-au făcut pogribaniia în Bucureşti. Decii ridicînd-o de aici într-o carîtă, rînduindu boiari, jupînése şi slujiroti o au dus la mănăstirea de la Brîncovéni, de o au îngropat. Scarlat păharnic, ginerile lui Costandin-vodă, fiiul preaslăvitului Alixandru drăgoman, care ţinea pă Ilinca, războlindu-să rău au murit la Tîrgovişte şi l-au îngropat cu cinste domnească în Mitropoliia de la Tîrgovişte. Mulţi zicea, pă acea vreme, să-l fie otrăvit Costandin-vodă pentru nişte pricini ce avea socrul cu ginerile între dînşii; ci aceasta Dumnezeu va şti şi mai bine, şi va plăti fieştecăruia după vina şi fapta lui. DE AICEA SÎNT CELE CE AU SCRIS CHIR RAFAIL MONAHUL CARELE PRE NUMELE MIRENESC L-AU CHEMAT RADUL POPESCU BIV-VEL DVORNIC Trecînd şi acéste întristări ce venisă la Costandin-vodă, văzîndu-l că ş-au dres lucrurile despre Poartă să nu mai aibă grijă de mazîlie, să bucura, să veseliia, să lăţiia în domnie, în avuţiie ce strîngea de la ţară, care alt domnu n-au strînsu, nici s-au îmbogăţit ca el de cîndu iaste începutul ţărîi, şi altă grijă nu avea numai să să primble pă la sate, pă la vînaturi, pă la vii, pă vrémea culesului viilor. Cîţiva ani dar trecînd cu această odihnă a lui Costandin-vodă, iată [că] vine un inbrişor al împăratului, cu poruncă să-l rădice, să-l ducă la Odrii, unde era împăratul, şi pricina pentru ce nimini nu ştiia. Decii el de multă inimă rea s-au îmbolnăvit, dar imbrihor[ul] tot aici au şăzut pînă s-au mai îndreptat de boală. Deci l-au rădicat şi l-au dus unde i-au fost porunca, şi mergînd la Odriiu au şăzut în 30 zile şi nu i-au dat nimini voie să se împreune cu cineva şi avea mare întristare, temîndu-se că-l vor mazîli, pentru care umblînd capichehaelele şi boiarii pe la unii, aţii făgăduind bani, nici un răspuns nu putea lua. În cea după urmă, temîndu-se de vreo primejdie rea să nu-i vie cumva, au făcut adaos haraciului 240 pungi, peste cele 280 ce era mai nainte, numai să i să dea domniia şi să vie în ţară şi cu aceasta ş-au dobîndit domniia şi binele casii lui. Iar pă săraca ţară o au îngreiuat cu atîta haraci, care nu putea să rădice, ci era totdeauna în cazne şi în vaiete şi în lacrămi pentru greu ce le venisă. Însă după ce l-au slobozit de la Odrii şi au venit în ţară, ş-au schimbat firea, s-au făcut mai rău, mai cumplit, împrumutări mari au pus pă boiari, pă mănăstiri, biruri mari pă săraca de ţară, cît nu mai avea putére să mai împlinească, ci să văieta şi blestema. După aceasta, iar linişte au venit domnii lui, făcîndu-şi şi alt hateşirif împărătescu, ca să fie domnu în viiaţa lui, după cum făcusă şi celalt, după cum mai zis sus, şi cîţiva ani au trecut făr’ de grijă, dar tot nu să odihniia Costandin-vodă, văzîndu pe turci că sînt nestatornici, nu stau la vorbele lor, ci unele zic şi altele fac. Şi văzîndu şi pă némţi că s-au împăcat cu turcii, de nu are nici un ajutori, nici un razim despre dînşii, au început a să ajunge cu moscalii în vorbe, totdeauna trimiţînd oameni cu scrisori, îndemnîndu-i ca să vie cu oşti aspura turcilor, ca să ia acéste ţări, Ţara Rumînească şi Ţara Moldovii, ca să fie supt stăpînirea lor şi ş-au cerşut şi hrisoave, făcîndu-se pă dînsu şli pe feciorii lui cnézi de Moscoviia, şi le-au dat. Şi cu acéstea făgăduiale să lega cătră ţariul, că viind cătră părţile acéstea, îl va ajuta cu toate cele ce vor trebui oştilor, zaharéle, lefi, şi oşti ale lui şi striine, cît va putea. Şi aşa prin multe rugăciuni şi îndemnări ce făcea Costandin-vodă, s-au pornit ţariul cu oşti de au venit asupra turcilor. Şi viind la iaşi, în Moldova, domnul Moldovii, Dumitraşco Cantimir, s-au închinat ţariului cu toată ţara lui. Turcii încă, auzindu de aceasta, au făcut gătire mare de pre toate părţile şi au făcut pod peste Dunăre şi trecînd turcii Dunărea, în mare frică era, neştiind slăbiciunea Moscului, gîndindu că vor fi oşti multe moschiceşti şi cu toate gătirile avîndu. Pă Costandin-vodă încă, l-au chemat turcii să meargă la aoste, dar el nicicum n-au vrut să meargă, ci s-au gătit cu oaste lui şi s-au dus la gura Urlaţilor şi acolo au şăzut cu tabăra de priviia şi o parte şi alta, să vază ce vor să facă, şi au muncit în tot chipul să de abani turcilor un uzmet şi să-l lase în ţara lui. Turcii însă văzînd că nu-l pot [a]duce cu voie, l-au lăsat şi i-au luat vreo 300 de pungi. Acolo la Urlaţi fiind vlădica Anthim şi cu toţi boiarii, văzîndu pă Costandin-vodă că iaste cu îndoială despre moscali, au făcut sfat întru ascunsu vlădica cu o seamă de boiari: Toma spătarul Canatacuzino şi cîţiva din céialalţi nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pîrască pă Costandin-vodă, socotindu-l că-i iaste gîndul ca să înşale pă moscali, văzîndu că nici unele, dintru care sfat ce făcură şi făgăduisă, să le ajutoriu, zaharéle, bani, oaste, şi nu le dă, s-au ales Toma spătarul Cantacozino, şi s-au dus la ţariul cu cîţiva ai săi şi împreunîndu-să la Iaşi cu ţariul, i-au cerut oaste să meargă la Brăilă să o ia. Şi i-au dat oaste cît i-au trebuit, cu un ghinăral anume Reni, şi viind la Brăilă o au bătut în 3 zile şi o au luat. Iar ţariul cu oştile ce avea s-au pogorît pe Prut în jos, pînă la un loc foarte mîlcos şi înghesuit. Acolo ieşindu-le turcii şi tătarîi înainte, i-au ocolit de toate părţile şi le da război tare, dar moscalii fiind flămînzi, că nu avea zaharea gătită, nădăjduindu-să în zahareaoa ce făgăduisă Costandin-vodă să le trimiţă şi nu le-au trimis, era pocîltiţi de foame, de nu avea nici o putére să dea război, ci venisă în cumpănă să piiară şi oştile, şi ţariul, carii văzînd nevoia în cumpănă să piiară şi oştile, şi ţariul, carii văzînd nevoia au strigat pace. Veziriul încă au poftit pacea şi aşa s-au mîntuit ţariul cu oştile lui de primejdie, că de n-ar fi priimit turcii pacea şi să mai fie şăzut, 3-4 zile împrejurul lor, vrea lua pă toţi robi şi pe ţariul, şi pă ţariţa, că era cu dînsul aicea, şi pă toţi ostaşii, dar noroc[ul] le-au ajutat de au scăpat, că au priimit turcii pacea. Decii aşăzîndu-să ei între dînşii, le-au dat turcii şi zaharea, de au avut de mîncare acolea şi la întoarcere. Toma spătarul şi cu Reni ghinărariul auzind véste ca aceasta, au lăsat şi ei Brăila iar turcilor şi s-au dus cătră ţariul. Costandin-vodă la aceste lucruri ce s-au făcut avea 2 socotéle, una că îndemnasă pă ţariul ca să vie asupra turcilor, care de va bate pă turci să fie izbînda moscalilor, să să arate cu faţă curată, că din îndemnarea lui s-au făcut biruinţă [asupra] vrăjmaşilor lor creştineşti : altă socoteală avea că scriia totdeauna la turci, îndemnîndu-i să meargă fără grijă, că le sînt oştile puţine şi flămînde şi altele, şi cu aceste socotéle gîndiia să facă ca să nu scape de bine, ori de o parte va birui, ori alta, dar săracul s-au scăpat de amîndoo părţile, că moscalii l-au cunoscut de ficlean şi înşălători de creştini. Turcii încă l-au numit de hain împăratului, văzînd că Toma spătarul, fiind credincios al lui şi boiari mare şi de neamul lui, s-au dus la ţariul de au cerut oşti şi au venit la Brăilă, de au făcut atîta pagubă şi au şi luat de la mîna turcilor. Iar mai vîrtos s-au încredinţat turcii din spunerea solilor moschiceşti, carii mergîndu la turci au spus cum că Costandin-vodă i-au chemat pă moscali de au venit cu oştile împotriva turcilor, rugîndu-i de cîţiva ani mai nainte cu cărţi şi cu oameni ce trimetea totdeauna cu cărţi la dînşii. Dintr-aceasta mai mult s-au adeverit că au vicelnit pă stăpînă-său turcul, care l-au miluit pă el cu domnie prin mulţi ani, şi vrea turcii să-l mazîlească de atunci, numai să temea că va fugi şi nu-l va putea prinde, neavînd pă cineva de ai ţărîi mijlocitori, şi aşa au trecut vréme cîtăva, fiind în necredinţă de cătră turci, că precum gîndisă el să umble ca să placă vreunii părţi, în cea după urmă nici uniia au plăcut, nici alţiia, că nu minte Hristos unde zice că nu poate sluji neştine la 2 domni. În mijloc vremilor acestora Cantacuzinii, carii pu[ru]rea au fost ficleni domnilor şi n-au fost odihniţi de nici un domnu, şi acum la Costandin-vodă au început să-l ficlenească şi să-l dezrădăcinéze din faţa pămîntului, neavînd altă pricină făr’ numai răutatea lor, acéia ce din fire o au avut şi mai denainte, că nu le-au lipsit în zilele lui Costandin-vodă nici un féli de bine ca să nu-l aibă, voie viegheată, sfetnici ai domnului, plini de bani, de stae, de vii, fără biru, fără împrumutări, precum alţii ai ţării da, iar ei nicidecum. Să zic adevărul, iar nu minciună, că mai bine trăia ei decît şi Costandin-vodă, că el avea grijile domniei, iar ei avea plimbările, şi desfătările, şi cîştigurile, şi tot binele, dar tot nu era mulţumiţi de binele acela, ci poftiia şi mai multu, adecă domniia, de care văzînd pă domnu că s-au stricat de toate părţile, mai vîrtos despre turci, cu numele ce ş-au cîşitgat că iaste hain, cu aceasta au socotit că-l vor surpa. Şi au început a scrie cărţi la împărăţie şi le-au pecetluit cu peceţile făcute la Braşov, ale tuturor boiarilor ţărîi, în taină, luîndu izvod de toate peceţile şi o seamă de boiari nu ştiia de aceasta nicicum, şi cu acéle arzumagzaruri l-au pîrît la împărăţie în multe rînduri, dar tot nu să încredea turcii să trimiţă să-l mazîlească, temîndu-să că nu vor putea pune mîna pe dînsul, iar cînd cu au fost mai pe urmă, aflîndu ei organ ca acela pe un Costandin Deichitii, care era vătaf de aprozi la Costandin-vodă, şi vrîndu să să ducă în Ţarigrad cu voia domnului, pă acesta l-au găsit şi i-au dat cărţi, ca să le dea în mîna împăratului, întru care făgăduia ca să nu fie grijă că va scăpa Costandin-vodă, că ei îl vor prinde şi-l vor da în mîna împăratului, pre care Diichiti şi din gură l-au învăţat, aşa să spuie, că nu va scăpa din mîna lor Costandin-vodă. Deci mergîndu la Ţarigrad şi dînd cărţile, şi zicînd din gură céle ce-l învăţase, s-au încrezut turcii, şi avînd şi de mai nainte ahtu ca să-l prinză, dobîndinu mijlocitori pă aceşti şaitanici oglulari, adecă pă Cantacuzeni, feciorii dracului, în taină foarte mare au gătit pă inbrihor[ul] cel mare împărătescu şi pe Mustafa aga capigiu şi i-au trimis de n-au ştiut nimeni, ca să strîngă oşti după la margini şi să vie să prinză pă Costandin-vodă. Care viind pînă la Ruşciuc amîndoi, de acolo au trimis înainte pă Mustafa aga cu fermanuri de mazîlie şi cu ferman să puie alt domnu, dîndu-l poruncă imbihor[ul] ca de va sta împotivă domnul, să-i facă ştire ca să vie şi el cu oştile turceşti să-l cuprinză; însă la 24 de zile ale lui martie au sosit Mustafa aga, miercuri în săptămîna cea mare de la Paşti şi împreunîndu-să cu domnu i-au spus maziliia. Deci ce să facă Costandin-vodă nu ştiia, fără numai lacrămi şi răbdare, Mustafa aga au început a pecetlui cămările cu averile şi l-au dat în chezăşiia boiarilor pe domnu, ca să nu fugă, şi s-au dus la gazdă. Dar ticăitul cum vrea să fugă, că rudele lui, Catacuzenii, era mai mari păste oştile ţărîi şi ei era ficléni şi pîrîşii, carii se bucura că văzuse acéia ce au poftit. În noaptea acéia, mircuri spre joi, au mersu Mihai spătarul Cantacozino şi Ştafan spătarul Cantacozino la Mustafa aga, avînd drăgoman pă Caramalăul portariu, şi i-au făgăduit bani mulţi ca să stea la imbrihor să puie pă Ştefan spatarul domnu, şi plecîndu-să Mustafa aga, îndată au scris la imbrihor cu multe făgăduiale, şi i-au făcut ispravă să-l facă domnu pă Ştefan spatarul, şi a doo zi, joi, viind imbrihoru în Bucureşti, au grăbit de l-au făcut domnu, şi vineri dimineaţa l-au ădicat pă Costandin-vodă cu toată casa lui, şi pe toţi ginerii lui, de i-au dus la Ţarigrad şi i-au închis la Idicula. Decii nevoinţa ce au făcut ştefan-vodă de au stinsu pă Costandin-vodă, mai nainate vom scrie la domnia lui Ştefan-vodă. Costandin-vodă au domnit ani 25 pol şi au luat sfîrşit domniia lui cum aţi auzit. Costandin-vodă Brîncovean în domniia lui au fost fericit de toţi oamenii ţărîi, şi încă de oamenii altor ţări, cît i s-au auzit numele, iar nu lauda. Iaste osăbire între laudă şi între fericire, că să fericescu mulţi împăraţi, crai domni, boiari, pentru noroc[ul] ce au în viaţa lor, după pofa şi voia celor trupeşte lucru[ri], cum avuţii multe să aibă, cu cinste, cu îndelungări de stăpîniri şi altele ca acestea. Sînt darurile norocului, care şi alţi păgîni şi tirani le-au avut, iar nu s-au lăudat de niscaiva fapte bune, că lauda iaste numai a faptelor lor celor bune ce face cineva în viiaţa lui şi pe urma lui rămîne acea bunătate de o laudă oamenii. Într-acesta chip poate să să fericească şi Costandin-vodă, că l-au dăruit nărocul cu de tot felu[l] de bine, sănătos, întreg, case, palaturi, sate, vii, heleşteie, domnie îndelungată şi altele ca acestea, care nu i-au lipsit nimic de care ochii lui au poftit, dar acestea au fost toate darurile nărocului, iar nu cîştigate de dînsul, că acéia ce cîştigă cineva în lume iaste partea sufletului, areti, şi pentru acéia să şi laudă, iar Costandin-vodă nici o bunătate sufletească n-au arătat în viiaţa şi domniia lui, pentru ca să să laude, ci mai vîrtos iaste a să huli pentru multe fapte réle ce-au făcut în domniia lui, care au rămas după urmă greutate şi blestem. Avea o lăcomie mare peste măsură şi greutate şi blestem i-au rămas şi lui. Obiceiurile cele bune ale ţărîi, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrîni, toate le-au stricat şi le-au făcut după cum i-au plăcut lui. Slujitorimea care era de rădica numai haraci împărătescu, pă toţi i-au strînsu de i-au făcut podani pîn satele lui şi ale rudelor lor, Cantacuzinii, şi altele nenumărate. După acéia, cea mai rea de toate, adaosile haraciului care l-au făcut la turci pentru binele casii lui, care din 250 pungi ce au fost, cînd s-au pus el domnu, iar el le-au făcut 520 pungi, de au rămas un blestem, de blestemă săracii de acest greu şi vor să blésteme în véci. DOMNIIA LUI ŞTEFAN-VODĂ CANTACUZINU, leat 7222 După ce au venit Mustafa aga şi au auds fermanuri de mazilei şi au pecetluit toate averile lui Costandin-vodă, şi a doo zi au venit imbrihor[ul] cel mare, căruia i-au ieşit înainte toată boierimea şi slujitorii, şi l-au adus cu cinste mare în Bucureşti, conăcindu-l în casăle lui Şărban spatariul, carele au poruncit vlădicăi şi boiarilor peste 2 ceasuri să să afle toţi la dînsu, şi aşa au făcut; s-au strînsu toţi şi fiind lucrurile de domnie, cum s-au scris îndărăt, ca să facă pă Ştefan spatariul domnul, îndată ce au mersu înaintea lui, l-au dus de au sărutat mîna imbrihorului de domnie şi nefiind caftan gătit, s-au dezbrăct de contoş şi l-au îmbrăcat cu contoş în loc de caftan, grăbindu numai să să facă c-un ceas mai nainte. Decii Bojoreanul vistiiariu au trimis de au adus caftan foarte degrabă şi l-au îmbrăcat cu dînsul şi aşa, cu pompă domnească, cu toată taifaoa, cu zîcături au mersu la curtea domnească şi aşa au făcut la zioa acéia la joi mari. A doo zi, în vinerea cea mare, l-au rădicat pă Costandin-vodă cu toată casa lui, şi cu ginerii lui şi l-au purces spre Ţarigrad, mergîndu Mustafa aga cu mulţime de turci cu dînsul. Iar imbrihorul au rămas aici de cerca cu Ştefan-vodă avuţiia lui Costandin-vodă ce rămăsése pă la unii, alţii, şi cu groază mare ce da oamenilor toată avuţiia s-au aflat şi s-au dat la imbrihor. Galbeni, bani de argint, scule de aur şi de argint pă la mulţi s-au găsit, pentru că de frică şi de groază ce le punea înainte că vo[r] păţi cei ce nu le vor mărturisi, însăşi pe urmă să vor afla, fieşcare ce va avea dat de Costandin-vodă ca să le păstrzez, le ducea şi le da la Ştefan-vodă, şi Ştefan-vodă le ducea de le da la imbrihor, şi cu mare nevoinţă, din toată inema, să siliia Ştefan-vodă să-i găsească toată avuţiia, să nu rămîie nimic negăsit. După ce dar au luat domniia, numai 3 zile au trecut, ci au trimis degrab pă Costandin Ştirbei banul şi pe Radu Dudescu, cumnată-său, pre carele şi logofăt mare atuncea l-au făcut, de s-au dus la Ţarigrad, zicîndu-le să grăbească să meargă mai nainte decît Costandin-vodă, să dea cărţile la împăratu, la vezirul, şi să fie cu acea nevoinţă cît să scape Costandin-vodă şi feciorii lui vii, care s-au şi făcut, că prin multe arzuri de pîră ce s-au dat, la sfîrşitu care au poftit Ştefan-vodă cu ai lui au venit lucrul. Cu atîta osîrdie era Ştefan-vodă ca să stingă casa lui Costandin-vodă, cît limbă de om nu poate să spuie, şi nu numai casa lui, adecă avérea lui, ci şi viiaţa lor s-au nevoit ca să o stingă. Că întîmplîndu-să un hasichiu, ce venisă aici pentru trebile acélea, de s-au dus la Tîrgovişte şi la Potlogi, cercîndu avuţiia lor, iar spurcatul Ştefan-vodă mai nainte au trimis boiari şi slugi de ale lui, de strîngea oameni du pîn sate şi ieşiia oameni[i] înaintea hasichiului de să văieta de Costandin-vodă că i-au sărăcit, şi i-au pustiit şi altele ce-i învăţa ei să zică; şi înaintea imbrihorului încă au scos mulţi oameni dă să jăluia, cît au fost în ţară au luat arzuri de la dînşii, după jalba mojicilor, şi le trimetea la împărăţie. Şi la ducerea lui aşijderea n-au lăsat ca să nu scoaţă pă toate drumurile trîmbe de oamini din Bucureşti pînă la Giurgiov de să jăluia. Acel féli de ajutorinţă au făcut Ştefan-vodă văru-său lui Costandin-vodă. În loc să-i facă bine, pentru binele ce au avut casele lor de la dînsul, el cu acest féli de lucruri îi ajuta şi-i răsplătiia. Cu toate acestea, ce să nevoia Ştefan-vodă pentru stingerea văru-său, lui Costandin-vodă, n-ar fi putut ca să facă să piiară şi el, şi feciorii lui. Numai hoţ[ul] acel bătrîn, tată-său Costandin stolnicul, ştiind toate tainile nepotu-său Costandin-vodă, pentru că le ştia toate, avîndu-l ca pre un unchi şi ca pre un părinte, au ştiut şi cărţile de la némţi, şi de la moscali, carii făcusă acei împăraţi şi hriso[a]ve să fie el şi feciorii lui prinţipi, cnézi, şi luîndu-le de unde au fost, însuşi bătrînul acela le-au dus la imbrihor de le-au dat şi s-au rugat ca să lea în mîna împăratului, să vază vicleşugurile lui Costandin-vodă. Şi lîngă alte pîră reale ce va fi mai zis şi aceasta i-au spus înainte că de nu va omorî împărtul pă Costandin-vodă şi pe feciorii lui, odihnă domniia şi ţara nu va avea şi va amesteca multe de va face vrajbă între împăraţi. Aceste cărţi luîndu-le imbrihor[ul] şi ascultîndu şi zisele acelui rău bătrîn, daca s-au dus la Ţarigrad, le-au dat la împăratu şi i-au spus şi din gură cîte réle au ştiut, deci împăratu tare mîniindu-să, au poruncit de au adus pe Costandin-vodă şi pe feciori cîte patri înaintea lui unde şădea într-un foişor de lîngă mare şi le-au tăiat capitile înaintea lui, însă întîi ale feciorilor, deci al lui, în zioa de Sîntă Măriia mare. Şi aşa s-au sfîrşit Costandin-vodă şi feciorii lui şi cu avuţiia lui, viindu-i pierea de la neamul lui, pre cari i-au cinstit, i-au îmbogăţit de era ca nişte domni, iar ei cu acest féli de mulţumită i-au răsplătit. Iar aici în ţară s-au arătat o minune mare, care iaste vrédnică de scris. Fiind doamna lui Ştefan-vodă la Mănăstirea-dintr-un-Lemnu, mergînd pentu evlavie, în zioa de Sîntă Mariia mare, cîndu au tăiat pă Costandin-vodă şi pe feciorii lui Ţarigrad, într-acea zi o au ajunsu şi pă doamna la mănăstire o nevoie mare, dă făcea toate grozăviile, şi ei nicicum socotiia că au venit bătaia lui Dumnezău, de plătéşte după faptele lor, ci au bănuit pă o mătuşă a doamnii, sor[a] mîne-sa, anume Olimbiiada, călugăriţă de mulţi ani, că i-ar fi făcut farmece cu alte muieri, de au ajunsu nevoie, şi pă mătuşă-sa au trimis-o la altă mănăstire de călugăriţă, de au zidit-o într-o chilie, iar doo muieri le-au spînzurat. Într-acest an al domnii lui, cariul Sfeţului fiind la turci de cîţiva ani, scăpat din războiul ce au avut cu moscalii la Poltava, în Ţara Căzăcească, fără noroc umblîndu într-acel război, pierzîndu toată oastea şi avérea, au fugit în stăpînirea turcească la Bender, şi acolo cîtăva vréme au şăzut. Şi décii vrînd împăratul turcului să-l ducă la Ţarigrad şi el nevrînd să meargă, s-au făcut mare turburare că vrea război să să apere, ca să nu-l ducă şi făr’ de voia lui, avînd şi el puţintei şfeţi cu dînsul; însă fiind tătar hanul cu oaste multă şi seraschiiariu cu turci mulţi, văzînd că într-alt chip nu-l poate lua, au dat caselor foc, unde era de şădea şi dîndu năvală turcii, el de nevoia focului ieşînd afară, l-au împresurat şi l-au prinsu. Şi puindu-l într-o cucie, rănit fiind la o mînă, l-au dus la Ţarigrad, şi împăratul l-au rînduit de Dimotiha, de au şăzut acolo cîtăva vréme, cu cheltuială de la împărăţie. Decii cerîndu-să să meargă la ţara lui, i-au dat voie şi au rînduit pe Mustafa aga, care au luat pă Costandin-vodă şi alţi turci de l-au dus cu conace, cum s-au căzut şi viind pînă la Giurgiov, au fost poruncă la Ştefan-vodă să-i gătească conace, pînă îl va tréce în Ardeal. Şi au rînuit boiari pe Radu vornicul Popescu, pă Drăghici Strîmbean, pe Gligore căpitanul, de l-au dus de la Giurgiu, pîn conacele ce să rînduisă şi mergînd pînă la Piteşti, şăzîn cîteva zile, au perit dintre oşti cu cîţiva oameni de ai lui şi s-au dus tiptil în calâi de poşte pînă în ţara lui şi nimeni nu l-au ştiut că iaste craiul, într-acei şfeţi ce mergea cu poşte. Oştile lui rămîind cu ghinărarii lui acii, şi cu turcii, au purces de s-au dus pe la Dragoslavele în Ţara Ungurească şi den hotar s-au întorsu turcii şi boiarii îndărăt, iar ghinăralii cu oştile lui s-au dus în ţara lor. Vara aceasta trecînd cu acéstea ce s-au zis mai sus şi viind iarna, au început turcii a face gătire mare de oaste să meargă să ia Moriia, care o stăpîniia veneţiianii; deci au venit poruncă la Ştefan-vodă să de a 1.000 de carî şi o sumă mare de cai pentru treaba împărăţii, pentru care au rînduit pă boiari, pe mănăstiri şi pă toată ţara, de le-au făcut cu mare greu şi cu nevoie. Şi au rînduit boiari, căpitani de au mersu ispravnici pă la cară şi la cai, pe zăpadă în luna lui fevruarie, le-au trecut Dunărea şi s-au dus unde au fost porunca vezirului, la Moriia. Acolo mergîndu vezirul cuputére mare, au găsit ţara acéia făr’ de nici o oaste, nici o căpetenie, ca să le stea turcilor împotrivire, făr’ numai pîn cetăţi cîte puţintei oameni de oaste, care văzîndu atîta putére turcească că le vine asupră şi n-au ajutor despre nici o parte, despre uscat s-au închinat şi au dat cetăţile turcilor. Iar la unele cetăţi, ce au fost oamenii mai nebuni făr[ă] minte, stîndu împotrivă, bătîndu-i turcii şi dîndu năvăli, i-au luat şi pe toţi i-au pus supt sabie. Însă dintîi au fost mînie mare, iar după ce au venit vlădica al locului şi o seamă de bătrîni, de au mersu la vezirul de s-au închinat şi s-au rugat să-şi facă vezirul milă să nu robească ţara, făgăduindu că vor fi robi împăratului, măcar că era Ali-paşa, vezirul cumplit, au poruncit oştilor să nu mai robească şi încă au dat paznici pe la tîrguri şi pă la sate, de le păziia. Ci dar făcînd vezirul acea izbîndă la o ţară ce nu avea oşti nici ajutor despre nici o parte, s-au întorsu cu bucurie, priimindu-l împăratul iar cu bucurie. Deci fiind lîngă împăratu caimacam Recheap-imbrihor, carele luasă de la Bucureşti pă Costandin-vodă şi toată avuţiia lui, avînd vezirul bănuială pă dînsul că-l va pune pă dînsul cîndva veziri, iubindu-l împăratul, au făcut meşteşug vezirul de l-au dăzlipit de împăratu şi i-au dat paşalîc[ul] de la Bender şi mergînd pînă acolo, au făcut vezirul arzuri mincinoasă după la conacele lui Rechiiap, precum ar fi făcut zulumuri mari şi dîndu-le la împărtaul, l-au mîniiat şi au poruncit să-l omoare, şi aşa au trimis vezirul ferman de l-au omorît acolo la Bender. Daca au auzit Şefan-vodă de moartea alcalii lui şi nădejdii lui adecă a lui Rechiiap caimacamul, carele îl făcusă domnu şi-l sprijiniia despre împărăţie, s-au întristat pînă în suflet, dar norodului tot să arăta vésel, precum iaste obiceiul domnilor, numai inima lui ştiia, că era cernită. Aceasta trecînd, iar nu prea multă vréme, pe la ghenar în 9 zile, veni un capigiu de la împărţie şi i-au adus poruncă de mazilie, care auzindu el de una ca aceasta, n-avea ce să mai facă. Ca să fugă nu putea, că era iarnă, zăpadă prea mare, şi rumînii încă nu-l vrea lăsa, temîndu-să de vreo robie, ci acéste doo pricini văzîndu-le el că nu le va putea scoate la cale bună, au plecat capul să meargă la împărăţie şi s-au gătit cu toată casa lui, şi cu tată-său Costandin-vodă stolnic, şi s-au dus la Ţarigrad, domnindu numai doi ani. Iar pînă a nu purcéde din Bucureşti, de multe ori au mersu Costandin stolnic, tatăl ui Ştefan-vodă la acel capigiu-başa ce venisă cu mazîliia, de l-au dăruit şi au vorbit multe ce au ştiut el, ci dar lîngă alte vorbe ce au avut, vrînd ce să îndreptéze pe sine şi pă fie-său Ştefan-vodă, cum ei sînt cu dreptate împărăţii, au zis şi aceasta că el în zilele frăţine-său, lui Şărban-vodă, cît l-au cunoscut că iaste cu dreptate cătră împărăţie nimic n-au zis, iar după ce l-au cunoscut că să abate de cătră împăratul şi va să să lipsească lîngă vrăjmaşi[i] împărătului, l-au otrăvit şi au murit. Aşijderea şi un frate iar al lui, Iordache spatar, carele au fost sol la Beci, adăpîndu-să de vorbele némţilor şi vrîndu să facă turburări, şi pă acela l-au otrăvit şi au murit. Şi pă Costandin-vodă, nepotu-său, în cea după urmă ce l-au văzut că să alcătuiaşte cu moscalii şi cu alţi vrăjmaşi ai împărăţii, l-au dat în mîna împăratului de au făcut cum au vrut cu dînsul, după cum s-au căzut. Ca de acéste vorbe au spus cătră capigiu Costandin stolnicul mai multe decît cătră un duhovnic al lui şi pă dînsul să îndrepta că iaste cu dreptate împărăţii, care acéste cuvinte toate le-au spus vezirului şi altor meghistani ai Porţii, de le-au auzit mulţi oameni de credinţă, mai vîrtos Ianache dragomanul, fratele mării-sale lui Nicolae-vodă, carele ajungîndu mai pe urmă şi domnu, în urma fratelui mării-sale lui Nicolae-vodă, aici în ţară, au mărturisit cătră toţi boiarii că au auzit pă acel capigiu spuindu vezirului şi altor turci acéstea ce s-au scris mai sus. La aceasta să adeverează că adevărat Costandin stolnicul au omorît pe Şărban-vodă, că în vreme ce au murit Şărban-vodă, au ieşit un cuvînt de zicea cei mai mulţi că Costandin stolnic, frate-său şi Costandin-vodă Brîncoveanul l-au omorît, iar n-au murit de moarte bună, şi atunci era amfivolie – îndoială – au că va fi, au că nu va fi, neştiind ascunsele toate ale oamenilor, iar de vréme ce însuşi omorîtoriul au mărturisit că au omorît pă frate-său, Şărban-vodă, tot omul să crează că adevărat l-au omorît el. Aşijderea şi pă Iordache spatar, frate-său, daca el au mărturisit însuşi, ce îndoială va să mai fie ca să nu crează cineva că la amîndurora morţi s-au zvonit [că] el Costandin stolnicul i-au omorît. Iar credinţă nu era, necunoscîndu-să adevărul, cum s-au zis mai sus. Iar daca ş-au mărturisit păcatul cătră turcu, nu la duhovnic, destul iaste să fie credină la toţi, iar de Costandin-vodă precum că iar hoţul bătrîn, cu feciorii lui şi cu Mihai spatarul l-au vîndut la turci şi l-au dat în mîinile lor, că noi cu oichii noştri le-am văzut şi cu mîinile noastre le-am pipăit, şi nu iaste nici o îndoire că nu l-au vîndut, şi nu l-au omorît şi nu l-au pustiit, ci adevărat au fost stingerea vieţii lui, şi a feciorilor lui şi a casii lui. De va vrea cineva din cei ce n-au văzut pă Ştefan-vodă, nici au trăit cu el, nici au vorbit cu el, ca să afle ce féli au fost şi ce féli de obicéiuri avea, să citească 3-4 rînduri aici, într-acéstea ce am scris pe scurt, şi va afla şi politiia lui. Ştefanv-vodă încă ar fi fost domnu lăudat ca şi alţi domni, avînd şi chip, şi ţărmoniile cumsăcade, de n-ar fi fost cu totul nestătători la toate vorbele şi lucrurile lui. Făgăduia multe daruri şi boierii unora-altora, şi pă urmă toate rămînea la deşărtăciune şi mai vîrtos că era ghenecolatri, asculta întru céle mai multe pă doamna sa, cît să deşchisésă poarta mare despre doamnă-sa, ci care mergea despre poarta acéia să folosiia multu. Lacom de bani încă era foarte, şi au luat bani mulţi din ţară, mai mulţi pentru treaba lui, decît a împărăţii. Mai vîrtos că au sărăcit pe boiari, pă mănăstiri, pă jupînése sărace, de le-au luat mulţi bani cu făgăduieli mincinoasă că le va da azi-mîne, şi toţi au rpmas păgubaşi şi numai cu zapisăle. Dăjdi gréle au ieşit, cît nu mai putea oamenii să biruiască. Au făcut hrisoave de au iertat văcăritul, să nu mai fie şi popi să nu dea abir, şi făcîndu-să săbor mare la Mitropolie, s-au citit în vileag, dar ce folos făcea ţărîi cu acelea, că despre o parte făcea un bine, despre alta făcea zéce réle, cu céle ce aţi auzit mai sus că făcea. DOMNIIA MĂRII-SALE LUI NICOLAE-VOIEVOD, FIIUL PREASLĂVITULUI ALIXANDRU EXAPORITUL, MARELE DRĂGOMAN AL PUTÉRNICII ÎMPĂRĂŢII A OTOMANILOR, leat 7224, ghenuarie Nicolae-vodă fiind domnu la Moldova, întru a doo domnie a mării-sale şi în Ţara Muntenească fiind Ştefan-vodă Cantacuzino domnu, din bunăvoia împăratului, făr’ de nici o rugăciune, sau mijlocire despre partea mării-sale, fiind credincios împărţii, au mazilit pă Ştefan-vodă, viind un capigiu împărătescu de l-au luat cu toată casa lui şi l-au dus la Ţarigrad, mergîndu şi tată-său Costandin stolnic Cantacuzino cu dînsul. Şi la Moldova au mersu alt capigiu de au rădicat pă Nicolae-vodă, donul Moldovii, şi l-au adus în Ţara Rumînească, miluindu-l cu această domnie a aceştii ţări. Ci dar îndată ce au venit véste că va să-l mute în Ţara Muntenească cu domnie, au trimis boiari de ai mării-sale, pă Costandin comis şi Costandin Ramadan vătaf de aprozi, cu cărţi la boiari şi la ţară că le vine domnu bun şi milostiv, rînduindu-şi caimacami pă Mihai spatar Cantaczino, şi Radu Golescu, şi Radu spatar Dudescul şi Şărban vistier Bujoreanul, ca să fie purtători de grijă dă céle ce vor fi trebile domniei. Scris-au carte şi la Costandin stolnic, poftindu-l să şază a un boiari bătrîn, să nu să ducă la Ţarigrad, şi-l va avea măriia-sa în loc de părinte. Ci el n-au priimit, ci s-au dus cu fie-său Ştefan-vodă, lăsîndu multe covăséle între boiarii lor. Deci pă ceialalţi boiari ce i-au găsit în Bucureşti au priimit să fie purtători de grijă, după porunca domnului, iar Mihai spatar, fiind la ţară şi prinzîndu véste de această întîmplare, au plecat să fugă în Ţara Ungurească, dar fiind zăpada mare şi pază la munte, l-au prinsu vameşii den Cîmpina cu plăiaşii şi l-au adus în Bucureşti. Care lucru măcar că au înţeles domnul de fuga lui, dar tot nu l-au osăbit din ceialalţi caimacami, ci a doo carte i-au scris osăbit, ca să aibă bucurie de venirea mării-sale, că-l va cinsti şi-l va avea de bine, numai să fie purtători de grijă de trebile ţărîi şi ale domniei pînă va veni şi măriia-sa. Şi făcînd caimacami[i] gătire de o seamă de boiari, de cai, de rădvane, de slujitori şi de alte ce trebuia, i-au trimis la Focşani înaintea domnului, rînduindu şi conace pîn toate tîrgurile, pînă la Bucureşti. Doamnul încă purcegînd de la Iaşi, au venit cătră Ţara Muntenească şi apropiindu-să de Focşani, au ieşit toată boierimea şi cu toată slujitorimea cîtva loc în Ţara Moldovii, întru întîmpinarea mării-sale şi închinîndu-să, după obicéi, i-au sărutat mîna şi măriia-sa le-au zis cuvinte frumoasă, blînde, de bucurie şi de pace şi toţi au venit cu alai în Focşani, veselindu-să toţi. De la Focşani, gătindu-să, au purces cătră Bucureşti şi viind pînă la Colintina în mal[ul] despre Bucureşti, boiarii caimacami, cu altă boierime şi cu slujitorimea toată, sta toţi în rînduială de aştepta să să împreune cu domnul, care viind drept locul acela, unde era toţi adunaţi, i s-au închinat şi i-au sărutat mîna. Deci domnul iar cu cuvinte frumoasă i-au mîngîiat şi cu toţii au întrat în Bucureşti, în zioa de Tresfetitele, cu alai foarte frumos şi cu cinste mare, precum să cuvine domnului. Şi întrîndu în casăle domneşti, în divan[ul] cel mare, unde era gătit scaun, au şăzut în scaun şi citindu-să cartea împărătească de domnie, care în carte împărătească aşa scriia că cunoscîndu pe Nicolae-vodă credincios împărăţii lui şi au chivernisit bine raiaoa Moldovii, l-au dăruit cu domniia muntenească. Decii îndată déteră cu tunurile şi iar i-au sărutat mîna domnului boiarii şi toată căpitănimea, după obicei. Şi pă schimni-aga l-au trimis la gazdă, iar domnul au mersu în besérică de i-au citit moliftele de domnie şi s-au suit în casă la odihna mării-sale şi aşa dooă zile au trecut. Cînd au fost a treia zi, au dat boieriile celor ce li s-au cuvenit şi aşa s-au odihnit toţi şi s-au cunoscut la toţi că domnul iaste înţelept, şi blîndu, şi bun, şi iubéşte pă toţi. Aşijderea şi boiarii pe măriia-sa, văzînd bunătatea şi dragostea mării-sale, ce arătă către ei, că pă spatar Mihai Cantacuzino, fiind boiar bătrîn şi de cinste, ca pe un părinte îl cinstiia, pă ceilalţi carii după vîrsta lor, să zic adevărul, ca pre nişte fii îi avea şi-i cinstea. Dăjdile ţărîi nu afară din obicéi să scotea la ţară, ci numai cît trebuia pentru plinirea poruncilor împărăteşti, că aceasta vrea mîriia-sa domnul, precum au fost numele mării-sale în Moldova lăudat şi au fost toţi mulţumiţi de măriia-sa, marii şi micii – carii şi noi am auzit din boiarii moldoveni – într-acela chip şi aici în Ţara Muntenească vrea să fie toţi mulţumiţi şi odihniţi, precum şi era. După lumină întunérec, după veselie întristare, aşa s-au întîmplat şi domnului Nicolae-vodă întru acea vréme, că fiind vésel şi cu mare bucurie de toate ce-l miluisă Dumnezeu, domnie fericită, ţară bună, casă întreagă şi blagoslovită, iată şi întristare i-au venit că s-au bolnăvit prealuminata doamna mării-sale Pulheriia, boală grea, de care s-au pristăvit în domnul, lăsîndu mare întristare domnului şi coconilor mării-sale şi tuturor, fiind doamnă bună şi înţeleaptă, pre care să o fericim pentru dar[urile] bunătăţilor ce avea. Crédem că suflet[ul] mării-sale iaste în mîna lui Dumnezeu. După acéia că s-au pristăvit cum să cade unii doamne, şi o au dus-o cu mare cinste, şi cu toată partea bisericească şi cu toată boierimea şi slujitorimea la Mitropoliia din Bucureşti şi acolo, făcîndu-să slujbe frumoase, o au îngropat în rînd cu alţi domni şi doamne ce sînt acolo îngropaţi, vecinică să fie pomenirea. Trecînd cîtăva vréme la mijloc[ul] acesta, aflîndu-să la împărăţie pă deplin toate meşteşugrile Cantacozinilor ce făcusă împotriva stăpînilor otomani, alcătuindu-să cu striini, némţi, moscali şi alţii, a cărora cărţi, confermaţii şi privilighii mergîndu în mîinile lor, au socotit cu multă înţelepciune de i-au strînsu, i-au adunat cît pe unul-unul şi i-au dus la Poartă, de le-au făcut acéia ce li s-au căzut. Că nu s-au îndestulat în pîinea cea împărătească ce le dedésă în mînă de o mînca, ci cerea den alte monarhii, bine nevăzut, numai prin nădéjde. Că Şărban-vodă cu umbletele lui ca acéstea, de nu vrea muri, nu era [cu] putinţă ca să scape de urgiia împăratului, că toate vicleşugurile lui să aflasă la turci. Costandin-vodă cu multe feliuri de meşteşuguri să nevoiia ca să nu dea oichi cu turcii cei mari, nici în oştire, nici altundeva, dînd huzmeturi sute de pungi şi alte daruri, de stingea ţara, şi el şădea spre partea muntelui mai mult, dar tot n-au putut scăpa de sabiia împăratului, nici el, nici copiii lui, ci ca pre nişte vicléni ai împăratului, pre carii dovedindu-i de multe, iar mai vîrtos de cărţile ale acestor monarhi, nemţi şi muscali, care le-au găsit Costandin stolnicu, unchi-său, şi l-eau dat fii-său, lui Ştefan-vodă, de le-au trimis la împăratul, care citindu şi văzînd că să dezlipisă de cătră dînsul şi să făcusă prinţip de imperiu şi cnez de Moscoviia, le-au tăiat capetele înaintea lui. Aşijderea Ştefan-vodă umblînd cu de acest feli de meşteşuguri şi aflîndu-se toate ficleşugurile lui la împărăţie, nu numai prin vorbe, ci din scrisori dovedite fapte réle şi vicléne asupra stăpînilor, l-au mazilit şi l-au şi omorît şi pă el, şi pă tată-său. Pentru acéste vicleşuguri ce s-au auzit că făcea Cantacuzinii şi ai lor, au luat şi pă Mihai spatarul, şi pe Radu Dudescu de aici, de i-au dus de i-au omorît, socotindu că acéle meşteşuguri şi vicleşuguri ce făcea fraţii, şi nepoţii lor şi cumnaţii lor, domnii ce fusésă mai nainte, cu neputinţă iaste ca să nu fie ştiut şi ei. Ci dar la mijloc[ul] părésimilor au venit capigiu şi cadiu şi au scris toate averile lor, de s-au luat pă seama împărţii şi iar alt capigiu să ridice pă Mihai spatarul şi pă Dudescu, să-i ducă la Poartă. Carii văzîndu domnul şi boiarii una ca aceasta, cu toţii s-au întristat, fiind lucruri neştiute şi nenădăjduite, şi mai mult era întristarea pentru Dudescu, că era tinăr şi cu coconi mici, de care într-alt chip nu era [cu] putinţă a să face, de vréme că era poruncă tare să-i ducă. Numai s-au rugat capigiul domnul şi boiarii toţi, ca să stea pentru Dudescu să nu piiară, şi i-au făgăduit ca să-i dea dea osteneală şi el nu încă au zis că va sta, va nevoi cît va putea. Domnul încă n-au lăsat numai pă aceasta, ci au scris la fratele mării-sale, la Ianache drăgomanul, ca să stea şi să silească pentru acel boiari tînăr să nu piiară şi să chieluiască zîcea şi 20 de pungi, dar nici într-un chip n-au putut isprăvi, fiind şi un vezir cumplit Ali-paşa, ci i-au omorît şi pă aceştiia, cum s-au zis mai sus. Întru acest an al domnii mării-sale, dintru îndemnarea Ali-paşii vezirul, împăratu turcul au stricat pacea ce avea cu némţii, neîmplinindu-să vrémea hotărîtă, ce avea întemeiată cu scrisori prin mijlocirea lui Rechi reiz-efendi şi a mării-sale Alixandrul, mare drăgoman al împăratului, precum s-au scris mai îndărăt, la domniia lui Costandin-vodă, şi gătire mare de război au poruncit să să facă asupra némţilor, şi primăvara însuşi vezirul Ali-paşa au purces cătră Beligrad cu oştile, ca unde ar găsi pă némţi să-i taie, să-i fărîme şi pă ei, şi cetăţile lor, socotindu că va face această treabă şi la némţi precum au făcut în trecutul an, mergîndu la Moriia, care găsindu-o făr’ de nici [o] oaste, nici afară, nici pîn cetăţi, au umblat colindîndu, cum i-au fost voia şi s-au întorsu adecă cu izbîndă. Dar l-au înşălat socoteala lui, că le némţi n-au fost aşa, ci într-alt chip, cum să va auzi mai pă urmă, că némţii auzindu cum că pacea o au stricat cu ei făr’ de vréme, au făcut şi ei gătire mare şi s-au strînsu oştile cătră Beligrad şi mai mare oştilor cap au pus pe prinţip Evghenie, carele de multe ori au fost ghinărari sumus la oştile nemţăşti şi au făcut minuni, bătîndu pă turci totdeauna. Care oşti la Beligrad[ul] turcescu împreunîndu-să, s-au lovit vitejaşte, cu năvăli mari şi de o parte, şi de alta, şi în cea după urmă au fost izbînda némţilor, şi Ali-paşa vezirul, lovit cu trei gloanţă ş-au dat sfîrşitu. Cei ce au scăpat, turcii, au fugit cum au putut, lăsînd toate ale lor înmîinile némţilor. Şi lumea toată ce era supt stăpînirea turcească s-au mîntuit de un om rău şi crud ca acela, ce era de tăia, sugruma pe mulţi făr’ de nici o pricină şi numai că făcusă réle ce mai nainte era ci încă spun că s-au găsit la dînsul după ce au perit multe fermanuri gătite, pentru să omoară şi să facă multe răutăţi. Mai nainte dar pînă a nu purcéde vezirul la oaste, au trimis domnului Nicolae-vodă poruncă tare ca să facă 3.000 de oameni ostaşi, să-i trimiţă la Dimir Capi şi la Ruşava, întru ajutoriul turcilor, ce era rînduiţi să păzească toate plaiurile, să le întărească şi să le păzească, ca să nu să sloboază niscai oşti nemţăşti, să facă turburare Ţărîi Turceşti. Şi au rînduit domnul din toate bréslele şi s-au făcut acei 3.000 de oameni slujitori şi făcîndu-le căutare, i-au trimis unde au fost porunca, puindu-le sărdar pă Ianache Ruset vel-agă, cumnat mării-sale lui vodă, şi pe Pătru Obedeanul vel-sărdari, carii mergînd acolo şi şăzînd în cîtăva vréme, iată şi véste vine den Beligrad că némţii au bătut pă turci şi au perit şi Ali-paşa vezirul. Şi în mîhnire fiind paşii şi toţi, iată altă véste vine că pogoară catanile nemţăşti la Ruşava, care véste şi mai rău i-au turburat pă turci şi n-au vrut să mai şază dincoace de Dunăre de frică, ci au trecut dă céia parte cătră Cladova, şi numai ai noştri au rămas dincoace ş-au aşteptat pînă au venit catanele. Dar nici un război n-au făcut, ci au început a fugi şi slijitorii, şi căpeteniile, îndată ce i-au văzut, şi mai mult decît 200 de catane n-au fost, şi ai noştri 3.000, că aşa i-au purtat Obedeanul, fiind viclean, s-au fost ajunsu cu dînşii şi i-au şi învăţat în ce vréme să vie, cîndu era slujitorii răsipiţi şi făr’ de grijă, negata. Şi aşa dintr-acel vicleşug, s-au stricat acéle oşti şi au fugit, şi catanele au venit la Cerneţi de au apucat acel cornu de ţară, mai înglotindu-să şi alţii cu dînşii, jăfuia, ardea, făcea toate rélele în pămîntul acesta spre Mehedinţi. Acéste veşti auzîndu-să la domnu şi la boierime, foarte s-au întristat. Deci într-alt chip n-au avut cum face, ci au trimis alţi slujitori, cu căpetenii, cătră Jîiu, cătră plaiul Vîlcanului, şi spre Cîinéni, şi la Rucăr, şi la Cîmpina, şi la Teleajăn, ca să păzească să nu mai treacă alte catane, să strice ţara. Dar diiavol[ul], ce nu va binele creştinilor şi odihna lor, au întrat în inema Barbului sărdariu Cornea şi într-a Bengescului, de i-au îndemnat şi s-au viclenit de cătră domnu şi de cătră ţară, şi s-au unit cu catanele ce era în Ardeal şi s-au făcut povaţă de au venit făr’ de véste pă plaiul Vîlcanului şi au pogorît la Tîrgul Jiiului şi făr’ de véste au lovit pă slujitorii noştri, şi i-au tăiat, şi i-au împuşcat, şi le-au luat tot ce au avut. Şi fiind întréle părţi şi alţi oameni carii strîngea dijmărituri şi alte dăjdi obicinuite, pă la toţi i-au adus acei vicléni boiari, de le-au luat banii şi pe mai mulţi de aceştiia strîngători de bani i-au omorît. Deci atîta ucideri şi atîtea jafuri au făcut, cît toată partea du peste Olt o au îngrozit, o au tuburat, dentru care unii de frică şi de groază s-au dat şi s-au unit cu dînşii, atît cît oamenii domneşti pentru trebile ţărîi nicicum nu putea să meargă peste Olt. Acestea auzindu-să la domnie, într-alt chip n-avea cum să facă, au trimis pă banul cel mare Bojăreanul cu slujitori şi i-au dat într-ajutori şi pă Obedeanul, ca să nevoiască în tot chip[u] să tragă pă cei de ţară lîngă dînsul cu cuvinte de mîngîiare şi doar ar putea goni pă catane. Ci dar pînă a umbla banul pă acolo, iar catanele să slobozîia pă alte locuri dă făcea multe réle, omorîia oameni, jăfuia şi iar să întorcea înapoi. Iar cîndu au fost pe la Sîntă Măriia mare s-au slobozit o seamă de catane pă la Cîinéni, de au venit pînă la Piteşti. Decii căpitanul şi vameşii ce era acolo au trimis degrab cărţi la domnu, dîndu ştire de acéle catane că au venit pînă acolo şi cum că le iaste gîndul să treacă spre Bucureşti. Care scrisori viind a treia zi de Sîntă Mărie, s-au sfătuit domnul cu boiarii că iaste bine să iasă domnul cu toată boierimea şi cu slujitorii afară din Bucureşti la Copăcéni, au la Călugăréni, să lége tabără acolo şi să şază, pînă vor mai vedea ce fac acéste catane ce turbură ţara aşa rău. Şi aşa au făcut, că au ieşit domnul din Bucureşti şi s-au dus pînă la Călugăreni şi acolo vrea să şază. Iar vlădica Antim al ţărîi au mersu la domnu şi i-au arătat o scrisoare ce zicea că i-au venit de la Bucureşti, de la un Avramie dascal ce era lăcuitori în Mitropolie, întru are scriia că să să întoarcă înapoi, că vine fecior[ul] lui Şărban-vodă cu mulţi némţi din Ţara Ungurească şi cu catane, ca să fie domnu ţărîi, care pă urmă toate minciuni s-au dovedit şi meşteşugurile vlădicăi Antim, pentru ca să să întoarcă înapoi el şi domnului să-i dea spericiune să fugă. Decii domnul auzindu şi văzînd ca acéstea din gura unui arhereu, neştiind ascunsăle inimii lui, s-au înfricoşat şi ca să nu cază într-o primejdie mare, au lăsat Călugărénii şi s-au tras la Giurgiov. Vlădica Antim mai mergînd cîtva loc cu dînsul, s-au rugat ca să-l lase să se întoarcă la Bucureşti. Domnul l-au poftit, ca pe un arhiereu, ca să nu să dezlipească de măriia-sa, pînă să vor adevăra acéste lucruri şi la ce sfîrit vor să iasă. Dar el nu vrea nicidecum, găsindu multe pricini, una că au venit cu carăta numai cu doi cai şi fără aşternut, făr’ de premenéle şi făr’ de cheltuială, alta şi ca un păstori ce iaste nu să cade să lase turma şi să se ducă într-altă parte. Iar domnul poftindu-l să meargă cu măriia-sa, i-au făgăduit că de cîte zice că n-are şi n-au apucat să-şi ia den Mitropolie, de nici unele nu-i va lipsi, ci-i va da de toate. Ci dar nicidecum nu i-au putut întoarce socoteala lui acea plină de vicleşuguri ce o avea în inema lui, ci s-au întorsu la Bucureşti, dar nu s-au odihnit nici acolo, ci au început a strînge pă o seamă de boiari mazili la Mitropolie şi făcea sfaturi împotriva domnului şi îndemna ca să să alcătuiască cu némţii. Precum au viclenit şi pă Costandin-vodă, în vremile ce să pogorîsă moscalii să să bată cu turcii, că cu multe şi cu sfaturile réle ce să sfătuia cu Toma spatar Cantacozino şi cu o seamă din boiari, îndemnîndu-i să lasă pă domnu şi să fugă la moscali şi aşa, după cum s-au sfătuit, Toma spatar ascultîndu au fugit la ţariul şi acolo i-au dat oşti cu Reni ghinăral, şi au venit la Brăilă de [o] au bătut, dintru carii sfaturi multe şi réle ale lui Antim multă pagubă, şi nevoie, şi necredinţă au venit lui Costandin-vodă şi a toată ţara de la turci, precum s-au văzut şi sfîrşiturile lucrurilor acestora, că au ieşit tot cu nevoi şi cu scîrbe. Domnul dar îngrozindu-să de cuvinte ca acéstea a unui arhiereu, că l-au crezut că va fi aşa pe cum zice, au mersu pînă la Giugiul, dar n-au zăbovit mult, ci au luat cîtăva seamă de turci şi s-au întorsu la Bucureşti, pentru că aea fermanuri domnul cu poruncă la paşi şi la toată marginea turcească, cînd le va porunci domnul Nicolae-vodă să se rădice oşti într-ajutori, să i să dea oşti, cît va cere. Însă fiind în scaun şi cerîndu lucrurile pe amărunt, au aflat toate cîte au grăit şi le-au meşteşugit vlădica Antim că sînt minciuni. Aflat-au şi toate sfaturile ce făcusă cu o seamă din boiari împotrivnici şi toate ponturile ce le aşăzasă împotriva domnului. Ci după nestîmpărarea lui Antim vlădica, făcînd sfat cu toţi boiarii, au trimis la Ţarigrad, la patriarhul, de i-au spus toate răutăţile şi amestecăturile lui, şi cum au făcut sfaturi réle împotriva domnului şi a ţărîi, şi deacolo i-au venit catherisis şi au ales mitropolit pe Mitrofan, care mai nainte au fost Nisis. Întru aceste vremi, au venit véste că vine hanul cu tătarîi, să treacă pîn ţară, să meargă, din poruncă împărătească, la Timişvar agiutoi, că încungiurau némţii cetatea şi o bătea foarte tare, şi turcii nu putea singuri să folosească nimică. Deci îndată au poruncit Radu[lui] Popescu vel-vornic Carlan şi lui Şerban Greceanu vel-pitar de s-au dus degrab la Focşeni să rînduiască conace hanului pre cum să cade, şi cînd va întra în ţară cu oştile să să afle la Măxineni, să iasă înainte şi să-l ducă cu bună chiverniseală din conac în conac, să nu lipsească nimic din céle ce erea orînduite la conace, întru atît cît să fie mulţumit domnului, fiind priiatin mării-sale. Şi aşa s-au nevoit acei boiari de au plinit toate cererile, cît la împreunarea ce au avut măriia-sa vodă cu hanul la conacul de la Cornăţel, unde i-au ieşit înainte, foarte i-au mulţumit domnului de chiverniseală bună. Însă domnu după împreunare, dîndu-i poclonul ce i s-au căzut, l-au şi rugat să-i fie milă dă ţară şi să poruncească tătarilor să nu să întinză în ţară, să facă jafuri, cum le iaste obicéiul lor. Şi îndată au poruncit tuturor mîrzacilor să dea poruncă tare să nu facă jafuri. Şi ş-au luat ziua bună domnul de la Denţeşti şi au venit la Bucureşti, iar hanul s-au dus în sus pe Baltă către Cerneţi. Şi i-au orînduit domnu pe Radu Popescu * vel-vornic şi pe Şărban Greceanu vel-pitar de au mersu cu hanul în sus pîn’ la Cerneţi. Acolo ajungîndu, iată şi veste de la Timişvar au venit că l-au luat némţii. Decii tătarii era îndoiţi, unii zîcea să meargă, alţii zîcea să nu meargă, care făcînd sfaturi multe, [s-]au găsit o seamă de tătar[i] că vor mérge cu hanul pînă să vor împreuna cu vezirul, şi să vază ce vor să mai. Iar nohai[i] s-au întorsu îndărăt şi multă răutate au făcut pîn’ ţară, trecîndu. Însă, Radu vornic aflînd de aceasta, au dat ştire degrab domnului şi au trimis domnul slujitori, de i-au întîlnit, şi i-au bătut, şi le-au luat toate prăzie, deci n-au mai putut a mai face prăzi şi răutăţi în ţară. Însă la Cerneţi era şi cîţiva paşi cu oaste, aşteptînd pă han să treacă, că fiind o seamă de catane nemţăşti pă Cerna şi la Meh[a]diia, fiind şi locurile strîmte şi cu nevoie de trecut, nu prea putea tréce sînguri numai cu sahaidacele fără turci cu foc. Decii mergîndu turcii înainte şi pedestraşi, şi că[lă]reţi, tătarîi încă mergea după dînşii. Ci dar le-au ieşit catanele nemţălti înainte la Meh[a]diia şi lovindu-să, i-au spereat rău pă catane, prinzîndu-i vii şi omorîndu-i. Puţitei au scăpat şi au tras hanul de s-au dus la Palangă, de au trecut Dunărea cătră turci, că dincoace de Dunăre, despre Timişvar, fiind oştile nemţăşti, nu putea să stea. Şi dacă au trecut hanu[ul] la vezirul, l-au mazilit din poruncă împărătească, fpcîndu-l surgun, vinuindu-l că n-au vrut să meargă mai degrab să ajungă la Timişvar, pînă a nu lua cetatea, să fie d-ajutori, precum au şi făcut, că fără inimă făcea şi mergea şi conacele le făcea dése, ca să zăbovească, pănă vor auzi că au luat cetatea. Şi aşa s-au întîmplat cum au poftit el, iar şi cinste iar aşa au luat, precum aţi auzit. Însă tătarîi carii era supt mîna lui, vrînd vezirul ca să-i ţie mai aproape de dînşii, temîndu-să să n-aibă vreo primejdie de iarnă, i-au orînduit să iernéze în Ţara Rumînească şi au şi venit în părţile Diiului. Aceasta auzind domnul, foarte s-au turburat, socotindu că daca vor ierna tătarîi în ţară, nu vor rămînea nici oameni, nici dobitoace, şi să va pustii ţara de tot, şi îndată au scris cărţi şi la împărăţie, şi la vezirul, cu mare rugăciune şi fiind măriia-sa credincios al împărăţii şi fiind iubit tuturor celor mari, s-au ascultat rug, ca şi la altele ş-au oprit pă tătar[i], ca să nu vie în ţară să iernéze. Întru aceste vremi ce s-au luat Timişvar de la turci, s-au pogorît pă Dunăre den Beligrad Ianache drăgoman[ul] cel mare împărătescu, fratele mării-sale domnului, şi viind pîn’ la Nicopoe au ieşi afară la uscat şi cu cai de olac au venit la Bucureşti, de s-au împreunat cu măriia-sa vodă, făcîndu-i măriia-sa cinste mare, ieşin du-i înainte cu toţi boiarii şi cu slujitorimea, l-au adus cu mare cinste în Bucureşti şi, şăzîd cala 2 săptămîni în plimbări şi în ospeţe şi vrînd să să ducă la Ţarigrad, domnul l-au dăruit cu daruri de mult preţ şi l-au petrecut cu cinste pînă la Văcăreşti, carele luîndu-şi zioa bună unul de cătră altul, domnul s-au întorsu la Bucureşti, iar drăgoman[ul] s-au dus la împărăţie. Catanele iar nu să odihniia, ci tot supăra ţara şi multe réle făcea peste Olt şi dincoace de Olt, că pe hanu[ul] Şărban Bojorean[ul] l-au prinsu numai 10 catane, unde era conăcit la Brîncovéni, şi ducîndu-l pînă la Zătréni la un cumnat al lui lăsatu-l-au, au scăpat-au el, Dumnezeu ştie, au venit la domnu. Obedeanul încă au venit pă de altă parte aşijderea şi ş-au spus jălbile, pă unde au umblat şi cum n-au putut isprăvi nimic unde au fost trimişi de răutatea catanelor şi a némţilor. Domnul să întrista şi să mira ce va să facă, necunoscînd vicleşugurile ce vrea să facă el, şi Golescu şi Băleanul împotrivă-i, că-i credea ca pre nişte boiari de cinste. Socotea că toate ce zic sînt adevărate, fără’ de nici un vicleşug, că asémene pă toţi îi iubiia domnul, iar ales pă Golescul îl avea în dragoste şi ori de ce să vrea ruga domnului, nu-i trecea în deşărt rugăciunea. Aşijderea domnul cînd vrea să facă vreun lucru măcar cît de nimic, pînă nu-l întreba păd însul nu făcea, întru atît îl iubiia. Dar rău au fost inima lui plină di vicleşuguri şi au muncit în tot chip[ul], de au plecat spre pofta lui cea drăcească pre Bojorean[ul] şi pă Băleanul, şi să nevoia să facă venin, să-l arunce aspura capului stăpînă-său. Şi sfătuindu-să ei în taină, de nu ştiia nimeni, s-au ajunsu cu Barbul sărdar, tîlharul cel mare ce era peste Olt cu catenele, avînd mijlocitori pă călugărul, fratele sărdarului Barbul, şi pă alţi boiari, ce nu s-au numit, de trimetea oameni şi scrisori la Barbul sărdariu, învăţîndu-l şi povăţuindu-l în ce chip să umble şi cum să să poarte. Întru aceste umblete ale catanelor ce-i îndrepta povăţuitorii, au venit o seamă de catane cu un căpitan al lor, anume Mihul, spre Piteşti, dă făcea .multe réle şi afară din jafuri ce făcea, boiari numiţi au omorît, pă Şărban clucer Prisăcean, şi pe Gligore vistier Vlădescul, şi pre Preda postelnic Izvoran, şi pe alţii nenumiţi mulţi, şi gazda lor era mnăstirea Viiareş a Golescului. De acolo s-au pogorît la Goleşti; în curtea Golescului găzduia şi ieşiia de făcea toate rélele întru boiari şi întru săraci. Şi dintru această pricină să poate dovedi [că] Golescul era povăţuitori lor, că la olatele lui îşi găsiia odihna şi paza lor. Însă domnul, ca un om făr’ de răutate – mai vîrtos că-l iubiia nu mai puţin decît pă copii mării-sale – şi aceasta nu o au socotit, ci cum au auzit că sînt acéle catane la Goleşti, îndată au gătit oaste amestecată: turci, tătari, rumîni şi au trimis să-i gonească de acolo, carii fiind închişi în curte, nu le putea strica nimic, nici putea să să bată cu ei. Decii tătarîi, văzînd că într-alt chip nu pot să facă, au dat casălor foc, de au arsu şi aşa, de nevoie, le-au căutat catanelor a ieşi şi dîndu război unii cu alţii, au perit multe catane, a cărora le-au adus capetele la domnu şi pe alţii i-au adus vii la Bucureşti. Puţini ce mai scăpară s-au depărtat după acéle locuri. Domnul dara daca au auzit că au arsu casăle Golescului, pentru ca să nu-l lasă obidit, i-au dat o mie de talere, avîndu-l în dragoste mare, pe cum scrie mai sus, pentru ca să dreagă acea arsură ce să făcusă, dar dracului de i-ai da fum de tămîie, cît de multă, el rămîne în firea lui tot drac. Aşa şi Golescu, cîtă cinste, şi cîtă milă şi cîtă dragoste avea de cătră dînsul, iar el tot au rămas în vicleşug[ul] ce-l avea în inema lui şi să nevoia în tot chip[u] ca să să săvîrşească, precum mai jos să va arăta. Întru aceste întîmplări, veni şi Radul vornic den Cerneţi petrecînd pă han cu tătarii pîn’ la hotar, pre carele domnu cu cinste l-au priimit. Dar acei boiari ce începusă să facă vicleşug, adecă Golesc[ul], Bălean[ul], şi Bojoreanul, temîndu-să de Radu vornic, că fiind între dînşii va afla vicleşugurile lor ce le începusă şi va spune domnului, fiind cu dreptate mării-sale, au făcut sfat între dînşii, să îndemnéze pă domnu ca să-l facă ban mare şi să-l trimiţă peste Olt, la Craiova, cu oaste ca să stea împotriva catanelor, ca să-l depărtéze de lîngă domnu, şi pă dînsul, şi pe oştile ce are la Bucureşti. Şi aşa în taină au mersu de au zis că fiind om mai sprinten, mai levent, ar putea face această treabă, să izgonească catanele du peste Olt. Altul nu va putea. Domnul încă fiind făr’ de răutate, au crezut vorbele lor, că aşa va fi precum zic ei şi au chemat pe Radul vornic şi i-au zis să-l facă ban mare şi să-i dea oşti, să meargă la Craiova, împotriva catanelor. Radu vornic ca să nu iasă din cuvînt[ul] domnu-său au priimit şi acea osteneală şi făcîndu-l ban mare şi dîndu-i turci, tătari şi cîtăva slujitorime de ţară, ş-au luat zioa bună şi au purces de s-au dus, şi ajungîndu la Craiova, au trimis cărţi păla toţi boiarii, şi egumenii, şi pe căpitani şi la ceialaltă ţară, cucivnte blînde şi cu făgăduiale de milă despre domnu şi altele ca acéstea. Ci dar boiarii acei vicléni atuncea găsindu-şi vréme de să dusésă Radul banul şi cu oştile ce fusésă la Bucureşti, îndată au scris la Barbul sărdar că iaste vrémea să vie, să ia pă domnul, că oştile ce au fost s-au dus cu Radu banul, puţintéle oşti ce au mai rămas, le vor chivernisi ei, de nu vor sta nimeni împotrivă, şi mergîndu scrisoarea, s-au sfătuit cu Pivodă, ce era căpitan mai mare al catanelor, şi în taină au trecut Oltul, lovindu pînă păduri, pîn pustietăţi, ca să nu-i simţă cineva şi dea ştire, au venit în Bucureşti în zioa de lăsata-secului, noiembrie 14, dinsu-de dimineaţă, şi au întrat în Bucureşti, în curtea domnească, găsind porţile deschise din porunca Golescului şi toate străijile du pătitindini rădicate cu 3 zile mai nainte, şi găsind pă domnu şi pă toţi ai mării-sale atuncea din somnu deşteptaţi şi făr’ de nici o gătire, au întrat în casă şi în cămări, jăfuindu toate averile mării-sale. Acolea îndată vine şi Golescul spatar, şi Bălean[ul] logofăt, şi soţiile lor cu arme încinşi şi cu pistoalele, cu toată gătirea, ca nişte catane, carii îndată au poruncit siiménilor ce era de paza curţii să puie armele jos, să nu cumva să stea împotriva catanelor împărăteşte, că vor peri cu toţii. Carii ei auzîndu din gura unor boiari ca aceştea, spatar mare, logofăt mare, au pus armele jos şi ei au făcut cum au vrut. Şi au luat pă domnu cu toată casa mării-sale, de i-au dus la Cotrocéni cu pază tare, iar Golescul şi Bălean[ul] s-au dus cu Pivoda la casa Golescului, fiind şi tîlhar[ul] cel mare, Barbul sărdarul, cu dînşii să [se] sfătuiască ce să mai facă. Decii încărcîndu-şi ei pîn carîte, pîn cară, ce au avut tot, că avea toate gătite mai denainte, ştiind céle ce vor să fie, s-au dus şi ei la Cotrocéni după domnu. Dar ce jale mare şi ce ţipete şi ce vaiete era tîrgu de groaza catanelor ce îmbla cu săbiile scoasă şi cu puşcile slobozîndu-le, cine le ieşiia înainte, tăia, omorîia; atîta groază era, cît limbă de om nu poate povesti. Că dooă groază avea oamenii, de o parte de catane, de moarte şi de jafuri, de altă parte auzîia că vor să vie tătarîi să-i robească, şi să mira ce vor să facă, încotro vor să să ducă, ca să scape de această nevoie mare şi groaznică, ce le venisă făr’ de véste. Ci-şi lua oamenii muierile şi copiii de mînă, pă alţii în braţă şi-şi lăsa ce avea în casă şi fugiia nemîncaţi, pe frig, văietîndu-să ei şi ţipîndu copiii, şi neavînd alt ce face, blestema pă ceia ce au adus catanele, de s-au făcut lucru ca acesta ce s-au făcut acuma să ia pă domnul hoţéşte, să-l ducă rob şi să facă atătea jafuri şi morţi în creştini, Dumnezău să le plătească celora ce au fost pricina. Însă de la Cotrăcéni, făr’ de nici o zăbavă, l-au dus pă domnu la Tîrgovişte; şi céialaltă ţară, marii şi micii, cum putea, fugiia la munţi, lăsînd tot ce avea pîn casăle lor, că poftiia să scape numai cu capitile lor şi cu copiii, ca să nu-i robească tătarîi, că toţi aşa socotiia că după această nebunie mare ce făcură acei spurcaţi de boiari, întralt chip nu putea să fie, numai să vie tătarîi să robească ţara. Decii din Tîrgovişte iar îndată, fără de nici o zăbavă, l-au pornit pă domnu, de l-au dus în Ţara Ungurească, la Sibii, mergînd şi Barbul sărdar cu măriia-sa pînă acolo, arătîndu slujbă la ghinăral[ul] némţilor Ştainvil, însă ghinărariului nu i-au părut bine pentru această întîmplare, pentru că au fost fără ştirea lui purcéderea catanelor de la Rîmnic, de au venit să ia pă domnu, de care daca au înţeles ghinărariu c-au purces catanele la bucureşti, îndată au trimis cărţi la Pivoda să să întoarcă înapoi, dar tîlharii grăbisă de isprăvisă lucrul lor şi cărţile ghinărariului, la întoarcere, pă cale i-au întîlnit, mergîndu spre Tîrgovişte şi n-au vrut să mai spuie nimănui altuia, făr’ numai boiarilor. Nici au vrut să slobozască pă domnu, că era boiarii împotrivnici. Şi ducîndu-l la Sibii, i-au gătit ghinărariului gazdă bună şi cu toate de céle ce-i trebuiescu unui domnu. Şi daca s-au împreunat ghinărariu cu domnul, auzind din gura mării-sale cuvinte frumoase şi cu înţelepciune mare, şi văzînd că iaste domnu vrédnic şi de cuvînt, şi cu toate darurile împodobit, întru mare cinste şi căutate l-au avut, pîn-în cîtă vréme au şăzut acolo întru acea striinătate. Şi măcar că să părea unora a fi în robie, dar cu cinstea şi căutarea ce avea de la ghinărariul şi de la toţi mai-marii nemţéşti, erea tocma ca cîndu ar hi for slobod. Mulţi nebuni boiari de ai ţării mergea la ghinărariu de spunea minciuni, pîrînd că le-au făcut nedreptăţi în domniia mării-sale, dar nici unuia ascultare nu da, socotindu-i că sînt mincinoşi şi scornescu vorbe care n-au fost, şi cu ruşine ieşiia afară ca nişte cîini obraznici. Boiarii dar ce rămăsése la Tărgovişte cu vlădica împreună făcea sfaturi ce să facă, ci o seamă de boiari ce era mai cu minte zicea să meargă la turci să spuie întîmplarea ce s-au făcut făr’ ştirea lor şi să-şi ceară domnu de la împărăţie, ca să nu să primejduiască ţara, dar nu i-au ascultat acei spurcaţi de boiari, carii să numiia mai mari şi acrii cu vicleşug începuse şi săvîrşise acest lucru ce s-au făcut. Şi încă înţălegînd paşii după margine de acea întîmplare, au trimis cărţi la toţi boiarii şi la ţară, ca să nu să turbure, ci să meargă boiarii la dînşii să le dea domnu pe care vor pohti ei. Şi cărţile paşii i-au ajuns la Tîrgovişte, dar nicicum n-au vrut să asculte, ci au făcut sfat de nimic şi blestemăţescu, ca să să alcătuiască de tot cu némţii, fiindu-le capetele pline de fumuri şi de dăşărtăciuni. Ci s-au ales Şărban Bojorean[u]l vornic şi Gligore Băleanu vel-logofăt, de s-au dus la Sîbii la ghinărariul Ştainvil, să ceară oşti şi [să] rînduiască gubernatori 4 boiari, să apuce ţara şi să o dezlipească de turci. Carii mergînd acolo, nici o ascultare nu le-au dat de céle ce gîndiia ei că vor isprăvi, ci încă le-au zis [că] rău au făcut de şi-au lăsat ţara pustie, şi de domnu, şi de boiari, că au trebuit să meargă la turci, la stăpînii lor, să să aşaze cu ei, ca să nu primejduiască ţara. Şi alte ca acestea zicîndu-le, s-au întorsu îndărăt, ca nişte cîini cu coadele între picioare. Banul Radu încă fiind trimis la Craiova cu oşti, precum s-au scris înapoi, auzindu de luarea domnu-său, că l-au luat catanele şi-l duc în Ardeal, oştilor turceşti şi tătărăşti le-au dat véste în taină şi s-au rădicat de s-au dus în ţara lor făr’ de pagubă, apoi spuindu ostaşilor ţărîi véstea aceasta, rumînii răi fiind şi pururea vrăjmaşii boiarilor, au făcut sfat între dînşii şi l-au luat cu necinste şi cu pază foarte tare l-au dus pînă în Tîrgovişte, pînă unde l-au dat în mîinile catanelor nemţăşti şi puindu-l la arest, au şăzut acolo pînă cîndu au venit Pivoda de la Bucureşti – că să mai întorsése din rugăciunea boiarilor, ca să-şi rădice céle ce rămăsése neluate dintîi, dar atuncea catanele au găsit pîrlej de au făcut mare jaf în tîrgu. Şi găsindu Pivoda pă Radu ban la închisoare în Tîrgovişte, l-au slobozit, şi vrînd să meargă la Rîmnic, l-au luat cu dînsul. De le Rîmnic, s-au dus la Sibii, la ghinărariu, care i-au dat cărţi de odihnă, unde ar vrea să şază nimeni să nu-l bîntuiască. De la Sîbii, s-au dus la Braşov, unde era fie-său şi alţi ai casii lui şi unde era toţi nebunii boiarii ţărîi strînşi pentru frica turcilor şi a tătarîlor. Iar céialaltă ţară să băjenisă toată în munţi. Cu patima rea şi cu lacrămile ca de foc blestema pre cei ce au fost pricina aceştii nenădăjduite primejdii. Şi într-acesta chip ce auziţi au luat sfîrşit domniia lui Nicolae-vodă. DOMNIIA MĂRII-SALE LUI IOAN-VOIEVOD, FRATE-LE MĂRII-SALE LUI NICOLAE-VODĂ, leat 7223 Mergînd véste la Poartă că au venit catanele de la némţi în Bucureşti şi au luat pă Nicolae-vodă, au făcut împărăţiia sfat cu vezirul şi era să de ţara în pradă şi în robie, arătîndu acest féli de hainie, de au lăsat să între oastea vrăjmaşului şi să ia pre domnu din scaun. Numai iarăşi au schimbat socoteala acéia şi ştiind casa lui Exaporiton că s-au arătat tot credincios împărăţii şi ştiind slujba cea cu dreptate a Nicolae-vodă, ce s-a arătat şi la Moldova, mergîndu în doo rînduri cu domnie, aşijderea şi aici în ţară cît domnisă, cît, pentru căci era foarte cu dreptate împărăţii, au încăput şi la robie, au socotit să trimiţă domnu în ţară iar dintr-acea casă, adecă pă Ioan, fratele lui Nicolae-vodă, carele era atuncea mare terziman al împărăţiii şi să-i dea oaste de ajunsu, călărime, spahii, arnăuţi, şi tătari şi pedestrime, ieniceri, să-l ducă să-l aşaze în scaun şi de va veni ţara să să închine şi să arate supunere împărăţii, bine, iar de nu, atuncea să să dea voie oştilor să prade şi să robească ţara şi pîn ţară să între şi în Ardeal. Îmbrăcat-au dar cu caftan de domnie pă Ioan-vodă vezirul Halil-paşa, fiind atuncea împărăţiia în Odrii şi au purces spre ţară cu Husein-paşa, carele era şi ieniceri-aga şi seraschiiari cu 12 mii de oaste turcească şi cu 10 mii de tătari. Ieşisă atunci din surgun doamna şi ginerii lui Costandin-vodă, pre carele nevoindu-să de-i scosésă Nicolae-vodă şi au purces şi ei cu Ioan-vodă spre ţară şi au venit. Cîteva zile au şăzut în Giurgiov, trimiţînd înainte caimacami pe Donie şi scriind cărţi la toţi cu pace. După ce au mersu cu toţii în Bucureşti ş-au aşăzat pă Ioan-vodă în scaun şi au descălecat toată oastea în Bucureşti, fiind toate casăle pustii. Înţelegînd ţara cum că au trimis împărăţiia domnu pă Ioan-vodă, au început a ieşi din griji ce avea să nu vie oastea să-i prade şi să-i robească, pentru grijă şi frică fugisă toţii, unii în Ardeal, alţii pre munte cu băjăniile. Ci ieşindu-le frica acéia au început a veni cîte puţîntei la Ioan-vodă care, îndată au trimis la Poartă doi-trei dintr-acei boiari şi au scris că ţara nu s-au hainit, ci iaste supusă la toate poruncile împărăţiii. Şi mergînd la Poartă acei boiari, s-au încredinţat împărăţiia şi au trimis caftan lui Ioan-vodă. După acéia făr’ de zăbavă s-au rădicat şi acel paşă cu oastea lui din Bucureşti şi au mersu la Ruşciuc. S-au rădicat şi tătarîi, care era cu un sultan şi au mersu la Brăilă; numai ce au oprit Ioan-vodă un turnagiu cu puţintei ienicéri, carele şădea în curte şi ţinea cheile porţilor, şi un beilerbei cu cîţiva arnăuţi. Boiarii şi toată ţara, daca au văzut cărţile lui Ioan-vodă şi ferman împărătescu, au început a să strînge şi a veni care după unde au fost. Şi au dat Ioan-vodă toate boieriile şi céle mari şi céle mici şi s-au făcut toată podoaba curţii şi cinstea domniei şi să căuta trebile ţărîi şi poruncile împărăţiii, după obicéiu. O seamă din boiari dintre care ştiia unii şi d evenirea catanelor care au luat pă Nicolae-vodă aceia trecîndu la Ardeal şi întrîndu-le în capete fumuri şi gînduri deşarte, fiind capete: Radu Golescu, Gligore Bălean, Şărban Bojorean, au tras şi pe alţi boiari în partea lor şi –au făcut o cetişoară şi au început a să sfătui, sfaturi vrédnice de rîs, adecă cum că ei să închine ţara împăratului nemţăscu şi să ceară domnu pă Iordache beizadea, fecior lui Şărban-vodă, carele să afla supt protecţia némţilor, de cînd au murit Şărban-vodă, şi să ceară oaste nemţască să între în ţară şi să gonească pă turci şi pă Ioan-vodă din scaun, şi să cuprinză ţara şi să o stăpînească cu arme. Şi de alte socoteli a acéstea deşarte şi vrédnice de batjocuri gîndiia şi să sfătuia, carii au şi mersu pînă la Beci cu multă cheltuială şi au înştiinţat pă împăratul de acéstea ale lor proaste socoteli, şi cu multă zăbavă le-au ieşit răspunsu de la curtea împăratului. Însă răspunsu ca acela să să poată odihni uşurarea minţilor şi să poată trăi cu nădéjde şi s-au întorsu cu acel răspunsu iar în Ardeal. Ioan-vodă au domnit cu pace, şi într-acea iarnă au scos şi oieritu, şi văcăritul şi alte dăjdi în ţară şi pliniia poruncile împărăteşti, trimiţînd, şi salahori, şi cară să lucréze la Dii, şi aletele ce-i veniia de la Poartă. Într-acea vară puse gînd împăratul nemţescu să bată Beligradul şi au trimis toate oştile acolo, ca la 120.000 supt comanda lui Evghenie. Gătisă şi Împărăţiia Turcească oaste şi mai multă şi au trimis împotriva nemţilor cu Halil-paşa veziriul şi cu alţi paşi şi întărisă şi cetatea Beligradului cu oaste de ajuns, cu tunuri mari şi mici multe, cu zaharele de ajuns, şi cu alte întăriri şi cu şanţuri. Oastea nemţască ajunsése mai nainte şi au tăbărît supt Beligrad, întărindu-şi tabăra împrejur, după obicéiul lor, şi şanţuri adînci, şi înălţînd pămînt care cetate cu tabii şi cu alte întărituri, şi acolo aştepta venirea oştilor tuceşti, care zăbovind au început a slăbi oastea nemţască de boală la acea închisoare şi fîrşise şi iarba de aproape pentru cai şi le era foarte cu greu. După acéia au sosit şi oastea turcească şi au tăbărît şi ş-au întărit ordiia cu şanţuri bune 2 şi 3 rînduri şi cu altele precum să cade, şi aşa şădea amîndoao oştirile tăbărîte şi aştepta vréme să înceapă a să bate: că turcii înţelegînd că némţii au slăbit, aşteptînd atîta vreme închişi în tabără, nu să grăbiia a ieşi la cîmpu, să înceapă război, şi cetatea măcar că pusésă némţii dintr-un ostrov al Dunării de o bătea foarte rău cu tunuri şi cu bombe, necontenit, carele îi făcea mare stricăciune, dar tot să apăra cumsăcade şi nu băga seamă. Iară némţii văzînd că nu le mérge bine cu acea aşteptare multă, au pus gîndu să nu mai aştépte, ci să cérce ei întîi norocul războiului, şi aşa într-o zi ce aflasă că lipsit multă călărime din oastea turcească, carii au ieşit să aducă iarbă pentru cai, au dat poruncă să iasă o seamă de oaste din tabără foarte de dimineaţă, cu noapte şi să dea năvală şi război asupra ordii turceşti. Turcii daca prinseră veste că vin némţii asupra lor cu atîta îndrăzneală, s-au turburat văzînd că le lipsiia şi atît călărime carii mersésă la iarbă, iar încă şi tot au început a ieşi şi oastea lor din ordie şi a să bate cu némţii, aşijderea şi ienicerii din meterezuri, iar némţii năvăliia asupra şanţurilor, să între în ordie, şi s-au făcut război tare şi înfricoşat, că Halil-paşa veziriul era om foarte viteaz şi încălecasă sîngur şi ieşisă la război. Şi făcea mare îndemnare oştilor, cît s-au făcut într-acea puţină vreme multă vărsare de sînge, şi au căzut mulţi dintr-amîndooă părţile, cîtăva oaste şi căpetenii. Numai turcii, văzînd pre némţi că să înglotescu şi năvălescu aşa tare şi făr’ de frică asupra ordiilor, n-au mai putut răbda să ţie război, ci au început a fugi cu toţii, şi au rămas némţii biruitori, lăsînd ordiia aşa cu tot cum era şi au stăpînit némţii ordiia. Iară paşa carele era în Beligrad, măcar că văzuse pe turci că au fugit biruiţi, iar tot ar fi mai apărat cetatea, numai s-au întîmplat din bombele ce arunca nemţii şi s-au aprins ierbăriia cetăţii, care au omorît mii de oameni, şi au răsipit multe case, şi au făcut mare răotate. Şi văzînd că vin în cetate necontenit, ziua şi noaptea, bombele ca o ploaie, n-au mai putut răbda, ci au închinat cetatea nemţilor. Şi au ieşit paşa şi cu toţi turcii dintr-însa cu toată avérea lor. De acolo, toată oastea turcească s-au tras la Niş şi împărăţiia au mazîlit pe Halil-paşa veziriul şi au pus vezir pe Ahmet-paşa, iar Halil-paşa temîdu-se să nu-i taie împărăţiia capul, cînd au trimis împăratul la dînsul, el ş-au schimbat hainele şi s-au ascuns, care nu s-au ştiut încotro s-au dus şi ce s-au făcut. Întorcîndu-se oastea turcească de la Beligrad, cîţiva sultani cu tătarîi au întrat în ţară peste Olt şi au făcut multă pradă şi robie, carii trecînd şi Oltul dincoace, tot nu s-au lăsat, ci lua robi du pin sate, dup-unde trecea. Ci viind această veste la Ioan-vodă, au încălecat calul lui şi cu un paşă ce era în Bucureşti atunci şi au mers de au ţinut calea tătarilor la Cornăţel, la podul de piatră, şi au scos vreo 1.700 de suflete din mîinile şi din robia lor. Împărăţiia văzînd că într-acei 2 ani nu i-a slujit norocul cu războaiele ce au făcut cu nemţii, ci osebit de multă cheltuială ce au făcut cu gătirea acelor oşti au pierdut şi 2 cetăţi, şi atîta loc, şi văzînd că turcii nu vor să stea la război să se bată, ci fug îndată, au socotit mai bine să facă pace cu némţii. Şi aşa alergînd această socoteală cu sfat au pus pe solul englezescu şi pe solul Fiiamengului la mijloc ca să stea să facă pace. Atuncea au venit şi la Ioan-vodă poruncă de la împărăţie ca să meargă la Odrii pentru pricina păcii, carele au şi purces din Bucureşti, noiembrie 5, luîndu cu sine şi cîţiva boiari, din cei mari. Şi mergînd la Odrii au şăzut, şi iar s-au întorsu spre ţară, că să mutasă şi începerea păcii, ca să fie primăvara, de vréme ce se apropiiasă atuncea şi iarna. Domnit-au şi acea iarnă Ioan-vodă cu pace şi au scos iar şi văcăritul şi alte dăjdii în ţară şi purta de grijă de poruncile împărăteşti. Iar primăvăra, în luna lui februarie, s-au aprinsu întîi mănăstirea Cotrocenii, şi au arsu tot învălişul şi al caselor, şi al chiliilor. După acéia, şi în Bucureşti, dintr-o casă mică şi proastă ce s-au aprinsu, atîta s-au aţîţat foc mare, cît mergînd asupra curţii domneşti, au arsu toate casăle, scăpîndu numai cele boltite. Şi trecînd foc peste curte, au mersu pînă la margine, arzînd şi tîrgul, şi mănăstiri, şi case boiereşti, şi tot ce era înainte. În luna lui martie, iar au venit poruncă lui Ioan-vodă să meargă la Pojoroviţi, unde era să se adune toţi solii cari merséră de la turci, şi carii venisă de la nemţi, şi mediiatorii, solu englizesc şi solu Fiemengului şi solul veneţiianilor, că vrea şi ei să să împace cu turcii, aflîndu acel prilej şi acea adunare a solilor. Viind această poruncă lui Ioan-vodă, au lăsat caimcamii în Bucureşti şi au purces cu curtea lui şi cu o seamă din slujitori, şi au mersu la Pojoroveţi şi au ajunsu acolo în 25 aprilie. Adunarea solilor acea dintîi la Pojoroveţi s-au făcut la 27 [mai] şi îndată s-au dat cuvînt de arme[s]teţie adecă să puie oşitle armele jos de amîndooă părţile şi să stea pînă să va alege de pace. După acéia au început a tractélui de ale păcii. Temeiul cel dintîi al păcii era ca cine ce au dobîndit să ţie unii altora, ci [să nu întoarcă unii altora] nimic. Acest pont au stătut de paguba [şi] ţărîi noastre, că fiind ţara du păste Olt cuprinsă, au rămas supt stăpînirea nemţilor, şi nu s-au putut scoate, şi aceasta iar pricina acelor boiari, carii au rămas la nemţi, că şi după ce au luat nemţii Beligradul au mai mersu la Beci şi închina toată ţara împăratului nemţăscu şi cerea să le fie domnu feciorul lui Şărban-vodă, ci iar li s-au răspunsu că numai ţara du peste Olt va să să oprească, fiind cuprinsă de atîta vréme, măcar că şi acea coprindere s-au făcut cu multă pagubă şi stricăciune acei ţări, că vrînd un Rîgeş-paşa să între în Ardeal pîn ţara du peste Olt, au arsu multe mănăstiri şi case, şi au robit suflete. Într-această vară, era în ţară mare sécetă, şi nu să făcusă pîine mai nimic, ci era mare foamete, cît mulţi oameni muriia de foame, nu numai la ţară, ci şi în Bucureşti, în toate dimineţile să găsiia pă uliţă oameni morţi de foame. Ci cu toate acéstea iarăşi salahori şi cară s-au trimis la Odrii şi s-au scos iarăşi văcăritul, şi alte dăjdii. Într-acéia vréme, au scos împărăţiia pă Ahmet-paşa vezirul şi au pus veziriul pă Ibraim-paşa, pre carele l-au făcut şi ginere împăratul, dîndu-i pă sultana, care era logodită cu Gin Ali-paşa. Solii au avut împreunări între dînşii de opt ori, şi a opta oară s-au săvîrşit pacea între turci şi între némţi, şi între veneţiiani, ca să fie pace între dînşii. După acéia, s-au mai făcut un tractat cu alte 20 de ponturi, şi acélea coprindea mai mult stătătoare pînă la 24 de ani, şi s-au făcut capete din ponturi 20 carele cuprindea mai mult. Pentru hotarăle şi pentru aşăzarea marginilor, ca să ţie şi să stăpînească fiştecine cît au luat şi cît au dobîndit, ca să fie volnici némţii a să neguţători în Ţara Turcească cu pace, şi pre mare şi pre uscat, aşjderea şi turcii, şi altele ca acestea. La această adunare, solii turceşti, cu porunca împăratului, carele mersése în doo rînduri, au cerut şi pă Nicoale-vodă, carele era la Carolina, şi s-au hotărît ca să-l slobozească şi să-l trimiţă cu cinstea pîn’ la [hotarul] ţărîi, precum s-au şi făcut. După ce s-au săvîrşit pacea s-au întorsu solii fieştecarele pă la locurile lor, au venit şi Ioan-vodă în ţară şi îneţelegînd că soseşte Nicolae-vodă la hotar[ul ţărîi, au trimis înainte pînă la hotar boiari şi slujitori şi altele ce trebuia, şi l-au adus cu mare cinste în Bucureşti, ieşindu-i înainte şi Ion-vodă, şi au şăzut cîteva zile, de s-au odihnit. După aceea au purces Nicolae-vodă să meargă pînă la Odrii, că acolo era împărţiia, şi iarăşi Ioan-vodă au rînduit toate conacele, şi boiari, slujitori, şi l-au petrecut pînă la Dunăre cu cinste, în luna lui septembrie. După acéia au domnit Ion-vodă şi acea iarnă, şi au mai sos un văcărit, iar în luna lui februrie l-au ajnsu o boală grea, lîngoare, şi zăcînd […] zile s-au săvîrşit, şi s-au îngropat cu mare cinste, în mănăstirea Sfîntu Gheorghie, în Bucureşti, fiind de vîrstă de ani … DOMNIIA A DOAOĂ A MĂRII-SALE LUI NICOLAE-VOIEVOD, leat 7227 După ce au murit Ioan-vodă, véste s-au dus şi la împărăţie; deci fiind Nicolae-vodă la Ţarigrad, de curînd venit de la robiia némţilor, însuşi împăratul şi vezirul, ştiind că pentru dreapta slujbă ce au făcut împărăţiii sale i s-au jăfuit şi toate averile, şi cîştigurile ce au avut cîştigate din milele împărăteşti, de catane şi de oamenii cei răi, şi l-au şi robit în 2 ani, şăzîndu la némţi, au binevrut împăratul ca să-l miluiască, şi i-au dat domniia Ţărîi Rumîneşti să fie domnu, de vréme ce fratele mării-sale Ioan-vodă să pristăvisă. După ce dar au îmbrăcat caftan de domnie, au scris cărţi în ţară, rînduindu caimacami ca să poarte grijă de trebile ţărîi, scriindu-le cu blîndeţe şi cu bune făgăduiale, că vor avea milă şi cinste. Aşijderea au scris şi la altă boierime a ţărîi, ca toţi să se bucure de venirea mării-sale, că tuturor va fi cu bine, şi cu milă, şi cu cinste, fieştecăruia după cum să cuvine. Scris-au cărţi şi la toată ţara să aibă bucurie, că le va fi şi lor cu milă şi cu bună chiverniseală, şi tuturor au scris de obşte, de s-ar fi greşit cineva, ori din boiari, ori din slujitori, ori din alte orînduiale de oameni, să fie amestecat cu catanele în vorbe şi în fapte, de au adus primejdie mării-sale, nici unii nici o frică să n-aibă ci să fie toţi iertaţi şi odihiniţi pîn casele lor, făgăduindu-le şi cu jurămînt că nu vor avea nici o nevoie. Şi încă fiind şi patriarhul ierusalimlean Hrisant acolo la Ţarigrad, carele şi cu măriia-sa vodă au venit în ţară, au scris cărţi la toţi şi sfinţiia-sa cu mari făgăduiale şi ca să nu aibă nimeni nici o grijă de lucrurile céle trecute, că toate acelea s-au pus jos şi s-au călcat. Viind dar cărţile mării-sale şi ale patriiarhului trimise pe omul mării-sale, Iorga slugiar, n-au găsit pă boiari la Bucureşti, fiind răsipiţi încoace-încolo, pentru nişte fumuri ale dăşărtăciunii ce le întrase în cap, de umbla ca neşte oameni rătăciţi şi posomorîţi de vin. Însă auzindu toţi că au venit boiariul mării-sale, lui Nicoale-vodă [şi au adus veste că împăratul au miluit] cu domnia ţării [pe măriia-sa], îndată le-au ieşit fumurile céle deşarte din cap şi s-au trezvit, şi toţi cu o inemă s-au strînsu la Bucureşti şi au dat laudă lui Dumnezeu că le vine domnu bun şi milostiv. Iară cîţiva din boiari neîncredinţîndu-să făgăduialelor au fugit peste Olt şi în Moldova, carii n-au zăbovit după ce au venit măriia-sa vodă în scaun, ci au venit şi aceia supt protecţiia mării-sale, priimindu-i cu dragoste. Ci dar să venim la prochimen. Daca au auzit boierimea că vine măriia-sa domnu, cei mai mulţi n-au mai aşteptat venirea mării-sale aici în ţară, ca să aibă împreunare cu alţii, ci s-au dus o seamaă de boiari tocma la Ţarigrad, de s-au împreunat încă nepurces măriia-sa de acolo. Alţii îl întîmpina pă cale după purcedere. Să zic la toate conacele nu lipsiia ca să nu să afle boiari să să întîlnească cu măriia-sa, unii de multă dragoste ce avea cătră măriia-sa, alţii poftind milă şi cinste, alţii într-alt chip, precum lumea va şi poftéteşte. Şi aşa au fost pînă au venit domnul la Dunăre. Acolea i-au ieşit boiarii caimacami şi slujitorimea, şi jupînése multe au ieşit înainte de vréme ce veniia şi doamna mării-sale, carii întîlnindu-să boiarii cu domnul, jupînésele cu doamna, cu mare cinste şi cu mare dragoste i-au priimit, avînd bucurie toţi.. Deci au purces cu toţii spre Bucureşti şi cu pompă frumoasă au întrat în Bucureşti în scaunul domniei, cum să cade, dîndu cu tunurile, şi cu alte ţărmonii făcîndu-să, au şăzut în scaun, iar doamna cu jupînésele a trecut la Cotrăcéni, pentru frica ciumii, ce să izvodisă în Bucureşti. Domnul dar cîtăva vreme şăzînd în Bucureşti, cu frică de boala acéia, ş-au aşăzat boieriile, dîndu fieştecăruia precum s-au căzut; decii au ieşit cu toţii la Cotrăcéni devreme că boala ciumii să înmulţisă şi în Bucureşti, şi în toată ţara. Numai de aceste 2 lucruri réle să întristasă domnul, adecă pentru ciumă şi [pentru] foamete, ce era începută din zilele mării-sale Ioan-vodă. Ci măriia-sa domnul, cu înţelepciunea mării-sale şi cu îndemnarea ce au avut de la Dumnezeu, şi acestea le-au potolit, că pentru foamete au trimis de au luat făină de la turci, că la dînşii se afla multă, şi pă unde auziia pîn ţară că iaste lipsă multă şi pier oamenii de foame, le trimetea, ca să aibă de mîncat, să nu piară, măcar că mulţi oameni din ţară s-au dus în Ţara Turcească, ca să-şi scoată viiaţa de foamete, iar alţii au murit, dar cît s-au putut, măriia-sa i-au ajutat pînă ce au ajunsu oamenii la secerea de grîu. Decii cei ce hălăduisă pînă la acea vréme au început a să bucura şi a lăuda pă Dumnezeu. Şi pentru boala ciumii încă au făcut domnul o bunătate, că văzînd că s-au întins boala în toată ţara de mor mulţime de oameni făr’ de număr, au trimis la Sfetagora, de au adus nişte moaşte a unor sfinţi, care au auzit că sînt foarte folositoare la această boală, care aducîndu-le şi, făcîndu cu dînsele osfeştanie, pătutindinea s-au văzut minune mare, că au încetat boală ciumii şi s-au bucurat, mulţumind lui Dumnezeu. Într-acest an al domnii-sale dintîi au venit poruncă de la împărăţie la paşa de la Necopoe, să meargă peste Olt în sus pînă la Cîineni, să aşază hotarăle Oltului cu némţii, ca să nu fie vreo gîlceavă între ţara ce o stăpînesc turcii dincoace de Olt şi între ţara du peste Olt ce o ţin nemţii, de vreme că din păcatele noastre sau din judecăţile lui Dumnezeu, care însuşi le ştie, o au dejghinat şi o [au] închinat nemţilor acea parte du peste Olt, răi vrajmaşii patrii lor, boiarii aceia, carii s-au numit mai îndărăt, făcătorii de rău, Dumnezeu să-i judece după faptele lor. Însă paşa dîndu véste colonelului mai-marele némţilor, ce era la Craiova, avînd şi el poruncă de la stăpînii lor ca să meargă la această hotărîre, au venit, şi împreună cu paşa au purces pe Olt în sus, paşa pă dincoace de Olt, şi colonelul pă dincolo de Olt. Domnul dar încă au trimis boiari di[spre] partea mării-sale, de au făcut conace paşei să să afle la hotar[ ul] acela. Şi avînd domnul pe paşa foarte bun priiaten, au scris şi s-au rugat ca să nu [se] facă supărare săracilor despre oamenii paşăi; aşa au făcut, că au dat paşa poruncă tare la toţi oamenii lui, ca să nu facă vreo supărare cuiva, afară din céle ce le iaste orînduiala de la conac, că le va face mare pedeapsă. Şi au umblat cu mare blîndéţe, şi în ducătoare şi în viitoare, de n-au avut nimeni nici o pagubă, şi hotarăle precum s-au aşăzat înscris s-au dat domnului, ca să ştie şi să săpăzească, aşa precum s-au scris şi s-au hotărît. Iară într-acest an boiarii du peste Olt, turburătorii şi stricătorii ţărîi, avînd trimişi dintre ei pă Radu spătarul Golescul şi pă Ilie vistierul Şitrbei la curtea chesariului, au venit de acolo, aducînd dicret după pofta lor, dupre cum zicea ei, la Ştainivil ghinărariu, care ghinăral văzîndu-i pre ei şi dicretul, au luat dicretu şi lor nu le-au dat nici un răspunsu, şi aşa s-au dus ruşinaţi de la dînsul şi aşteptînd din zi în zi să vie ghinărariu să citească dicretu şi să aibă vreun răspunsu, iată şi Ştainvil ghinărar vine, şi necitindu încă dicretu, au rînduit pă Gheorghie beizadea să să chiiame ban Craiovei, iar nu domnu sau gubernator, din cal l-au făcut măgari şi au rînduit şi 4 consiliiari din boiarii cei mai de jos, să fie lîngă ban Gheorghie, iar cei ce avea nădéjde să fie ei mai mari i-au lăsat îndeşărt, de s-au ruşinat ca nişte oameni proşti, că au cercat cămila să-şi puie cercei la ureichi apoi şi ureichile le-au tăiat. Acest féli de bine ş-au dobîndit cu mintea lor de la némţi. Iar aici, într-această ţară, încetîndu şi boala ciumii, de nu să mai auziia nicăiri să moară oameni de ciumă şi lipsindu şi foametea, de vréme ce au dat Dumnezeu prin norocul domnului de s-au făcut grîu mult şi mălai mult, de era bilug în toate, au venit despre toamnă domnul şi boiarii şi cu toată slujitorimea [în Bucureşti], pă la casăle lor, de să odihniia. Lîngă alte bunătăţi ce făcea domnul cu ţara, să le scriem cîte una, una nu putem, fiind multe, au făcut 2 bunătăţi mari pămîntului acestuia, care sînt vrednice de a să scrie, ca să ştie cei din urma noastră cîtă nevoinţă au făcut acest domnu, de au mîntuit ţara de aceste răutăţi ce venisă asupra ţărîi. Întîi aceasta, că turcii brăiléni şi dîrstoréni trecusă hotarăle ţărîi, care le ţinea ţara de la început, şi să tindea hotarăle ţărîi, care le ţinea ţara de la început, şi să tindea brăilénii pînă la oraş[ul] Flocii pă baltă în sus, şi despre Rîmnic şi Buzău, să întindea pînă în apa Buzăului, de stăpîniia pămîntul şi satele, şi pusésă subaşi pîn sate şi scauni pă baltă, de lua vamă din toate céle ce ieşîia din bălţi şi lua dijmă după moşîile ţărîi. Aşijderea, dîrstorénii s-au tinsu de au luat toate bălţile de la oraş în sus pînă la Greaca, şi între bălţi pă unde iaste uscat făcusă tot sate turceşti cu subaşi, şi nu avea putére ai noştri să-şi stăpînească moşiile, nici domnul să-şi ia vămile, că să făcusă un lucru foarte rău, carele să începusă din zilele lui Ioan-vodă. Şi au nevoit Ioan-vodă ca să isprăvească acest lucru despre împărăţie, ca să gonească subaşii şi să spargă satele du prin bălţi şi să rămîie hotarăle iar cum au fost din veac, dar n-au putut. Iară domnul Nicolae-vodă, viind domnu în urma frăţine-său, avînd şi credinţă, şi voie vegheată la turci şi puindu nevoinţă cu toată inema, măcar că şi cu cheltuială, ca la turci, au isprăvit precum i-au fost pofta inimii, că au adus poruncă tare de la împărăţie la brăiléni, la dîrstoréni, la nazîri, ca să-şi rădice stăpînirea după pămîntul Ţărîii Rumîneşti, şi să-şi ţie numai pînă în hotarăle céle bătrîne, ce au ţinut cei de demult. Care poruncă venindu-le, într-alt chip n-au mai putut face, ci au lăsat pămînturile ţărîi şi au ţinut după cum au ţinut cei mai denainte, şi au rămas ţara odihnită de aceasta. Al doilea lucru bun, care au făcut acest domnu ţărîi aceştiia, iaste acesta, că precum aţi auzit că am scris înapoi, Costandin-vodă Brîncovean[ul] pentru binele său au adaos haraciul cu 240 de pungi, îngreunîndu ţara cu atîţia bani, carele după ce au venit de la Odrii, atuncea cînd au adaos haraciul şi trecînd cîtăva vréme, poate-fi că-şi va fi venit în fire mai deşteptată, de şi-au cunoscut păcatul ce au făcut, de care îndemnîndu-să, el însuşi au muncit, au nevoit în tot chip[ul] să-l rădice, făgăduindu să dea bani mulţi, dar nicidecum n-au putut, făr’ decît d-abiia cu un prelej ca acela au rădicat 60 de pungi şi rămăsésă 180, care după mazîiliia lui Costandin-vodă, puindu-să Ştefan Cantacuzino domnu, văru-său, şi vrînd împărăţiia să-i ia şi satele, şi viile, ţiganii şi altele ce era ale lui Costandin-vodă, au socotit Ştefan-vodă că mai bine iaste să adaugă céle 60 de pungi la haraci, ce la mai scăzusă Costandin-vodă din cele 240 de pungi, să le facă iar 240, cum le făcusă Costandin-vodă, şi satele, viile, ţiganii şi altele, ce maia vea aici în ţară, să fie pă seama ţărîi, ca să se dea veniturile acelora în haraci să fie de ajutori cît s-ar putea la acea răutate ce au făcut Costandin-vodă şi aşa au făcut după cum au socotit, că au adaos acele 60 de pungi şi au rămas toată moştenirea lui Costandin-vodă să fie în seama ţărîi. Însă [să] venim iar la cuvîntul nostru cel dintîi mai de sus, că au nevoit Costandin-vodă cu multă osărdie ca să-l rădice tot adausul, care n-au putut, iar măriia-sa Nicoale-vodă cu multă înţelepciune ce avea de la Dumnezeu, şi cu credinţă ce avea despre împărăţie, şi cu dragoste ce-l avea mai marii Porţii, au silit, au nevoit în tot chip[ul] şi l-au rădicat acel adaos al haraciului, de s-au mai uşurat ţara de greul haraciurilor. Ca acéste bunătătţi şi mai mari, afară dintr-altele multe, ce nu s-au scris, făcînd măriia-sa într-un an şi jumătate al domnii mării-sale şi viind şi noi cu sfîrşitu pînă aici. Iar cu inimă curată, şi cu suflet drept rugăm pre putérnic Dumnezeu ca să-i dăruiască mării-sale sănătate întreagă, pînă la adînci bătrînéţe împreună cu prealuminată casa mării-sale, ca să stăpănească ţara aceasta cu milă şi cu dreptate, şi cu multe faceri de bine, ca să să laude numele mării-sale întru mulţi véci. Amin. Prin mijlocul acestor vremi, au venit véste du peste Olt că Barbul sărdar, începător turburărilor şi al stricăciunii ţărîi şi cap hoţilor şi al tîlharilor, au crepat şi s-au dus dracului, iar cu moarte rea şi groaznică, precum de la cei ce au fost faţă acolo am auzit, încă în 10 zile ce au bolit s-au umflat şi au negrit tot trupu, şi încă viu fiind ochii amîndoi i-au sărit din cap iar după ce au murit, şi au trecut 3 zile, au fost ieşit viermi din mormînt şi putoare mare, cît s-au umplut besérica, care minune s-au auzit pătutindenea şi au trimis boiarii cei de la Craiova, de le-au adus viermi, pentru credinţa, de au văzut.Au fost viermi mari albi cu capetile negre. Cu aceasta o au arătat Dumnezău, dreptul judecători tuturor oamenilor, viermi neadormiţi făcînd şi alte multe réle fapte, că pă stăpînă-său Nicolae-vodă l-au viclenit şi l-au robit împreună cu catanele. Ţara încă s-au robit peste Olt şi dincoace de Olt, încă mai mult decît 78.000 de suflete. Mănăstirile céle du păste Olt s-au arsu céle mai multe, şi case boiereşti şi ale săracior s-au pustiit. Şi ca acéstea multe réle s-au făcut, din răutatea lui şi a soţiilor lui. Şi cînd îl rădica să-l ducă să-l îngroape, ţara era multă, fiind strînsă acolo. Blestema toţi şi zicea: –Du-te să dai seama înaintea lui Dumnezeu de céle ce ne-ai făcut şi crédem că adevărat că nu va scăpa nici el, nici soţiile lui din urgiia lui Dumnezeu. După ce au trecut un an după moartea sărdarului Barbul şi de Ştainvil ghinărar au venit véste că au murit în Ardeal. Şi cu moarte groaznică au dat sfîrşitu şi el, şi în loc[ul] lui au venit ghinăral Firmon. După acéia, nu după multă vréme, au făcut împăratu, sultan Ahmet, nuntă, adecă sunet dugun, fie-său fiind de vîrstă ca [21] de ani, la care nuntă au venit de la Persiia, de la Africa şi du printr-alte părţi, fiind şi solii cei şăzători după la împăraţi şi crai, de au privit la jocuri, zicături, pompe şi alte veselii ce s-au făcut. Măriia-[sa]> vodă în[că]> ştiind că va să să facă frumoasă, nuntă, au gătit daruri de la măriia-sa frumoasă, pentru cinstea mării-sale, şi au trimis la împărăţie, şi foarte bine le-au părut, cît şi scrisoare de mulţumită i-au venit. Într-această vréme au trecut prin ţară Ipsir-paşa rădicîndu-se cu poruncă împărătească de la Bender. Şi au mersu la Dii, şi, viind ştire domnului că vine, au trimis la căpitanul de la Focşani, de i-au ieşit înainte cu slujitori şi i-au făcut conace. Şi de acolo purcezînd şi viind tot cu conace şi i-au ieşit domnul înainte peste Colintina, cu toată boierimea şi slujitorimea, de i-au făcut cinste mare. Şi au venit pîn Bucureşti, de au mas o noapte, şi văzînd cinstea ce i-au făcut domnul, a doo zi, cînd au vrut să purcează, au mulţumit domnului de cinstea ce i-au făcut, îmbrăcînd pe măriia-sa şi cu contoş cu samur foarte frumos. Şi purcezînd iar cu boiarii, cu slujitorii, din Bucureşti, l-au petrecut domnul pînă în deal între vii şi de acolo, luîndu-şi zioa bună, domnul s-au întorsu îndărăt la scaun şi paşa s-au dus la Dii. Decii trecînd cîtăva vreme, au venit véste că au murit Firmon ghinărariru Ardealului, care fusése la pace, cînd s-au făcut la Pojoroviţi şi în locul lui au pus ghinăral pă Copic Senghen. Acéstea dar trecînd, iind şi primăvara, şi avînd domnul fiică a mării-sale dă vîrstă ca dă 13 ani şi conoscînd pă Ianache cămăraş mării-sale o cuminte, şi de treabă şi învăţat, au măritat pă fiica mării-sale după dînsul, făcîndu nuntă mare şi minunată. Au venit sol de la Mihai-vodă, domnul Moldovei, Donici, vornicu[ul] cel mare şi au adus daruri de au dăruit la masă. Făcutu-s-au jocuri la această nuntă, care nu s-au făcut altădată, hore de boiari şi de coconi, hore de jupînése şi de cocoane, tot împodobite, în mijloc[ul] curţii domneşti, de care podoabe să mira şi sol[ul]. Dar jocuri célelalte ce s-au făcut, că au trimis domnul în Ţarigrad de au adus jucători şi zicători, şi au făcut féli de féli de jocuri şi pe pămănt, şi pă funii, mése mari în opt zile, tot cu zicături şi cu tunuri. Şi era cu adevărat, într-acéle 8 zile în gurile tuturor: Să trăiască tinerii fii mării-sale. Şi de veselie ce era, cu toţii s-au sculat, toţi boiarii de au jucat împreună cu sol[ul] înaintea domnului. Decii, după ce s-au isprăvit nunta, au îmbrăcat domnul pă sol cu contoş cu samur, şi altor boiari al doilea ce venisă cu sol[l] le-au dăruit postavuri, atlazuri şi bani, şi aşa s-au întors la Moldova. Domnul dar după aceasta fiind vesel, şi toţi boiarii făcea preumblări şi să ospăta pă la Văcăreşti, pă la Cotroceni, şi pă la Fundeni, cu totţi boiarii, şi era de sus pînă jos o veselie şi o bucurie. Dar după veselie, zice véchea parimie, vine şi întristare, că nu zăbovi mult [şi] s-au războlit fiul mării-sale, Scarlat beizadea, ş-au dat obştească datorie, care au dat mare întristare şi domnului, şi boiarilor, şi a toată obştea, una că era tînăr, ca de ani 21, şi era şi logodit cu fata lui Mihai-vodă, domnul Moldovii, a doo, că era om foarte cu minte şi învăţat. Limbi ştia multe: turcéşte, elinéşte, letinéşte, frîncéşte şi toate cu cărţile lor, care cu adevărat putem să zicem că era . Pentru acéia, cum am zis, au adus mare întristare moartea mării-sale tuturor, dar de vréme că zice cuvîntul acela că veseliia aduce şi întristare, cu asemănare iaste şi că după întristare vine veselie, că înţelegînd puternica împărăţie că domnul slujaşte cu drepate şi chivernişséşte ţara bine, mai vîrtos mergînd véste că să află şi ţara în stare bună decît alte dăţi, au trimis mării-sale mucarer, adecă caftan împărătescu, de înnoirea domniei de al treilea an, şi au trimis. şi hateşerif întru care scriia că cunoscîndu împăratul draptă slujbă a mării-sale, şi înţelegînd că chiverniséşte raiaoa foarte bine, îi înnoiaşte domniia şi o dăruiaşte pînă în sfîrşitul vieţii mării-sale. Decii măriia-sa, viind véste de la capichehaiale că vine acest mucarer mare au trimis boiari şi slujitori înaintea caftanului, de au venit pînă în Bucureşti. Iar şi măriia-sa cu toţi boiarii au ieşit întru întîmpinare şi l-au priimit cu mare cinste. Şi întrîndu în casă, s-au citit şi hatişeriful şi l-au îmbrăcat cu caftan, dîndu cu tunurile, şi cu puşcile şi alte zicături, după obicéi. După acéia, au sărutat toţi mîna mării-sale de domnie noaoă şi vecinică. Întru acéste vremi, la Persiia s-au făcut mari turburri că un turcu, anume Miruveiest Mahmut-han, care stăpîniia o parte din Persiia, s-au sculat cu oşti asupra şahului, adecă [a] împăratului Persiei, ca să ia împărăţiia, să o aibă el, care s-au şi întîmplat. [Iar împăratul], adecă şahul, auizndu acea veste, au rădicat şi el oşti foarte multe şi mergea asupra lui Mahmut-han. Auzind că-i vine oşti asupră-i mari şi grele, au socotit că nu va putea el sta împotrivă cu oştile lui la atîta mulţime. Dar ce face [şi] să vedeţi lucru de mirare. Pune şi face o carte despre partea boiarilor şahuli şi scriia la el că avea 12 boiari chivernisitori ţării şi oştilor, zicînd că s-au sculat măriia-sa asupra şahului şi foarte s-au bucurat cu toţii, ci numai să grăbească să vie şi ei îl vor da în mînă, că iaste un om netrébnic şi de nimic. Şi iscăleşte pe toţi, punidu-le şi peceţile, că le avea mai dinainte gătite, că se vedea că iaste un foarte cu minte mare, ş-au pus cartea acéia într-alte scrisori şi tefter[uri] ce avea, şi încărcă o cămilă cu dînsele şi învăţă pă cei ce păziia cămila cînd să vor apropiia oştile, şi vor încépe a să lovi, ei să să facă a scăpa cămila spre oştile şahului, ca să o prinză oastea persinească. Şi aşa au făcut. Şi îndată ce o au slobozit asupra oştirii, poate-fi şi noroc[ul] slujindu-i, au întrat în oastea şahului cămila. Ostaşii îndată o au prinsu, şi au dus-o la şahul. După ce o au dus, şah[u]l au pus să o caute, să vază ce va găsi acolo în povara ce purta, şicăutîndu toate de rînd, au dat şi peste carea acéia, care văzîndu-o îndată necercat, nedovedit, ca un om crud ce au fost, au pus de au tăiat capitile a cîte 12, care lucru văzînd oştile că au perit cei ce purta şi chivernisiia, au început a da îndărăt. Mahmut-han, văzînd că să trag oştile îndărăt, au priceput că s-au făcut treaba, şi îndată au dat inimă oştilor lui, şi au început a-i goni, ş-a-i tăia. Văzîndu dar şahul că oştile lui nu stau de război, au luat vro şapte sute de oameni cu dînsul, ş-au fugit la o cetate. Mahmet-han bătîndu război desăvîrşit, şi văzînd că lipseşte şahul, au cercat ş-au văzut că au fugit la acea cetate, şi mergîndu acolo, au luat cetatea, şi pă el prinzîndu-l i-au scos oichii de viiu, şi el au rămas în Persiia. Carii văzîndu că au dobîndit ce au poftit, i-au tipărit bani întru care scriia: „Cu ajutor[ul] lui Dumnezău ajungînd la scopos care am poftit, am tipărit în aur numele lui Mahmut”. Şi şahului celui orbit, şi lipsit de împărăţie, i-au rămas un fecior, dar ce să va alége de el, nu să ştie. Ţariul Moscului încă auzind de persi că s-au turburat între dînşii, rădicînd Miruviist război asupra şahului, cum am zis mai sus, au gătit oşti multe şi el, şi s-au dus asupra persilor, unde să hotărăscu la o parte de Persiia ce o stăpîniia. Şăhdahud-han Dăgăstanleas, care tîlcuindu-să să zice lăcuitoriu în munţi, şi bătîndu-să ei cu război cînd o parte, cînd alta biruia, însă întru acea nevoinţă ce au făcut ţariul, au luat 2 cetăţi mari vestite, una să numéşte Terhi, alta Dervent; acest Dervent să zice elineşte Alixăndriia, cetate a lui Alixandru cel Mare, iar turceşte îi zic Demircapi, şi au lăsat ţariu oşti într-acéste cetăţi ce au luat, şi el s-au întorsu la scaun[ul] lui la Petroburg. Întru aceste vremi aici în ţară din toată boierimea ce era toţi odihniţi, s-au sculat un boiari anume Barbbul Merişan, pitari mare, ş-au fugit la némţi peste Olt, neavînd nici o nevoie de domnu, ci încă cinste, boiar mare, şi miluit ca şi alţii, şi mai bogat decît alţi boiari, numai de răutatea inimii lui. Deci domnul, pînă a să dovedi unde să află, au scris la paşii după margine, şi la Poartă, şi du pătutindenea i-au venit fermanuri ca unde îl vor găsi în ţara împăratului să-l prinză şi să-l aducă la măriia-sa, iar după ce s-au aflat că iaste peste Olt, la Craiova, au scris măriia-sa la ghinărariu, şi la colonel, şi l-au băgat la închisoare grea, că acest féli dobîndesc cei nemulţumiţi, de cinstea şi de mila stăpînului domnului ţărîi, şi umblă gonindu vînturi ca acestea, ci ş-au lăsat tot binele, şi toată casa, şi copiii şi s-au dus să tragă închisoarea némţilor. şi ticăitul pitariu Barbul Merişan dooă pricini l-au adus pă dînsul la această nevoie, una bogăţiia, alta fumurile dăşărtăciunii cari-i întrasă în cap, precum odinioară fumuri şi dăşărtăciuni întrase şi în capetile unchiu-său Staico paharnicul Merişan, care umblînd după acea dăşărtăciune acel sfîrşit au dat, că aducîndu-l Costandin-vodă de la Ţarigrad în obezi şi în cătuşi, l-au spînzurat în Tărgul-de-Afară. Şi acest nepot al lui, Barbul pitari, mi să pare că iar acel sfîrşit va da, ca unchiu-său Staico paharnicul. Era aici în ţară pă acéle vremi un vistier mare, anume Gligorie Halepliu, pre carele Ion-vodă, fratele măriei-sale lui Nicolae-vodă, l-au rădicat la această boieri mare şi de cinste, şi fiind Ioan-vodă tînăr şi nepedepsit întru obicéiuri şi alte orînduiale ale ţărîi, multe mîncături şi jafuri au făcut, neştiind domnul să-i ia seama. Şi cu acéasta au trecut aceaste vrémi pînă ce au murit Ioan-vodă. Decii în urma mării-sale, viind de la Poartă, fratele mării-sale, Nicolae-vodă, iar Gligorie vistierul acesta au fugit peste Olt la némţi de frica faptelor lui ce făcusă; măriia-sa Nicolae-vodă i-au scris nişte cărâi cu blîndéţe ca să vie, şi de nimeni nici o nevoie nu va avea ş-au venit. Şi măcar că ştiia domnu toate faptele lui céle réle, şi mîncăturile de la Ioan-vodă, dar toate acélea călcîndu-le, l-au cinstit cu boieria acéia ce au avut vistier mare, şi au fost cu acea boierie pînă la al patrălea an al domnii mării-sale, în cinste şi întru tot binele de cît alţii mai mult, dar pă cum lupul, cum să zice, să-şi lépede părul, iar năravul nu, aşa acest vistier năravul de jafuri şi mite, şi de alte răutăţi nu-l lăsa, ci de ce mergiia mai mult să lăcomiia. Mite de la toţi lua mari şi multe, şi nici o ispravă nu le făcea, mai vîrtos le făcea rău. Îi închidea pă la siiméni, în vistierii, pîn grosuri. Luasă obrăznicie mare, nu băga în seamă nici boiarii mari, pă al doilea îl înfrunta, înjura, bătea cît n-au mai putut răbda cei necăjiţi de el, ci au început a da jalbă la domnu, unii cu răvaşă, alţii cu gura, de nedreptăţile lui, şi văzîndu măriia-sa că iaste atîta boierime şi sărăcime jăfuită de dînsul şi înnăcăjită, vrînd să facă dreptate, l-au pus la opreală, şi i-au poruncit, cui ce au luat să întoarcă, şi celor jăfuiţi să meargă să-şi ceară cine ce au dat, aşa le-au poruncit. Ci unii cerea cai buni, carii dedése, alţii cerea ţigani, alţii bani, alţii lăstruri, alţii canaveţe, belacoasă, şi alte materii, că nu era unul să nu fie dat mită şi nici o ispravă nu văzusă. Aşadar fiindu la opreală, au pus domnul de i-au luat seama din visterie, şi l-au găsit cu mulţi bani mîncaţi, că domnul făcusă pecetluituri, ca să dea rînduială unora [altora] ce cheltuisă, şi el îşi da seama cu iale, iar rînduialile [nu le] dedésă, şi alte mîncături ce făcusă, care cu adevărar avea vină de cap, dar domnul, ca un milostiv ce era, nici un rău nu i-au făcut făr’ de cît au poruncit să dea rînduialele acélea, şi l-au lipsit din boierie ce pe un nevrédnic de cinste, şi nemulţumitori milii mării-sale. La aceasta bucurat-s-au totţi, şi mari şi mici, că li s-au luat un lup deasupră, şi toţi ruga pă Dumnezău pentru viaţa şi sănătatea domnului. Ţara dar, precum s-au zis şi mai sus, era în stare bună dintru bună chiverniseală a mării-sale domnului. Însă vrînd măriia-sa ca să fie şi mai bună stare şi în bună rînduială, ca să fie mulţumiţi cu toţi de obşte, socotit-au măriia-sa de au făcut ruptori în toată ţara, pîn sate, de bir, ca să dea de patru ori într-un an, şi trimiţîndu boiari mari în toate judéţele cu jurămînt ca să se facă dreptate, dîndu-le şi ponturi scrisă, cum şi în ce chip să lucréze. Boiarii, mergînd, au cercat oamenii du pîn sate cîţi sînt şi ce putére au, şi aşa după număr[ul] oamenilor, şi după putérea lor li s-au dat ruptori după plîngérea lor, şi s-au dus toţi pă la casăle lor odihniţi, mulţumindu domnului de acest aşezămîntu bun, care acest aşezămînt să ţine şi să păzéşte pînă acum. Că cu dăjdile ce le ieşiia mai nainte, care era obicinuite de alţi domni, avea săracii mari nedreptăţi şi, dese fiind, nu mai ieşiia birarii dintre dînşii făcîndu-le cheltuiale, şi înnăcăjîndu-i în tot chip[ul], iar cu această tocmeală, dacă-şi plătéşte ruptoarea într-o lună, decii să odihnéşte 2 luni, şi-şi caută de trebile lor, şi de agonisita lor. Într-al cincelea dar an al domnii mării-sale Nicolae-vodă, săvîrşindu-se mănăstirea mării-sale de la Văcăreşti, şi înfrumusăţîndu-să [cu] toate podoabele pă dinlăuntru şi pă din afară, praznic mare au făcut domnul în zioa de Sfînta Troiţă, ce iaste hram mănăstirii, şi mergîndu cu totţi arhiereii, şi egumeni, şi boiari, şi negunţători, şi acu altféli de oameni, de toată orînduiala, pă toţi i-au ospătat, cumsăcade. Însă întîi au ascultat toţi sfînta şi dumnezăiasca leturghie, după acéia avînd măriia-sa hrisov gătit, l-au dat în mîna lui Panaiot grămătic de s-au suit în amvon, şi cu glas mare, şi cu bună profora, l-au citit înaintea tuturor, din început pînă în sfîrşit, de l-au auzit toţi, întru care hrisov multe rînduiale şi învăţături cuprindea pentru folos mănăstirii, şi pentru folos sufletelor, carii cu multă înţelepciune le-au făcut şi le-au rînduit măriia-sa, iar mai vîrtos pentru milostenie care crédem că din dumnezăiască rîvnă le-au făcut şi le-au dăruit să să facă din veniturile mănăstirii neîncetat. Sterinii să-i primească, pre goli să-i îmbrace, flămînzii să-i sature, bolnavii să-i caute, pre cei din temniţă să-i cercetéze cu milă. Acestea toate le-au aşăzat în hrisov să să ştie şi să [se] păzească pînă va sta mănăstirea. Cu adevărat s-au făcut măriia-sa ascultător poruncilor lui Hristos, pentru aceasta nici cum nu mă îndoiescu, ci devărat zic, că va auzi Nicolae-voievod în zioa judecăţii, şi glas[ul] lui Hrisots acela, “vino, blagoslovitul părintelui meu, de moştenéşte împărăţiia care iaste gătită de la începutul lumii”. N-au trecut multă vreme dupre aceasta, şi au făcut măriia-sa domnul logodnă fiiului mării-sale Costandin beizadea cu fiica lui Mihaiu-vodă Racoviţă, domnul Moldovii, la care logodnă multe veselii s-au făcut. Şi cîndu au venit solul din Moldova, de s-au împreunat cu domnul, şi au dat inelul de schimba, şi alte daruri, era părintele mitropolitul ţării, şi alţi arheierei, şi toţi boierii cei mari, şi al doilea, şi dînd inelul coconului, toţi arhiereii l-au blagoslovit, şi i-au rugat bine, şi coconului şi tatălui mării-sale, ca să-l învrednicească Dumnezeu să sărute cununiile, şi toţi boierii i-au sărutat mîna domnului. După aceea, solul fiind cinstit, şi ospătat, şi dăruit, precum s-au căzut, s-au dus la domnu-său cu bucurie. Întru acest an au vrut puternica împărăţie ca să caute toate buhasebelile, adică socoteală şi seamă tuturor veniturilor împărăteşti ce are din toate ţările, cîte stăpînéşte, ca să să lămurească toate semile, şi să se strîngă toate rămăşiţurile în vistieriia împărătească, şi s-au trimis hatişirifuri şi oameni împărăteşti în toate părţile, pe unde are împărăţiia venituri ca să vie toţi aceia ce sînt ispravnici veniturilor, şi să-şi dea seama. Au ieşit poruncă şi la aceste două ţări cu domnii creştini, adică Ţara Moldovii, şi Ţara Muntenească, ca să-şi dea seama de au plinit toate obicinuitele dări ce erea să de la împărăţiie. Ci semile Ţărîii Moldovii era necăutate bine şi nelămurite încă din domniia lui Costandin-vodă Duculeţ şi a lui Antoniie-vodă, care să afla amîndoi mazîli la Ţarigrad, şi nefiindu-le semile lămurite, i-au pus la închisoare pe amîndoi, şi au tras mare nevoie, n-au petrecut puţintel necaz, şi capichehaielile lui Mihai-vodă pînă s-au îndreptat. Fiind şi seama ţării noastre necăutată, încă din domniia lui Ştefan-vodă şi a lui Ioan-vodă, pentru întîmplările ce s-au întîmplat, lipsind multe secături, adică răvaşile dă seamă, pentru multe porunci împărătăeşti, ce venise în ţară, adică de s-au trimis salahori, şi au făcut pălăngi, şi s-au trimis lemne, şi alte porunci multe, care să plinise toate, numai pentru unile n-au apucat să le scoată sineturi, pentru altele de s-au şi scos, dar să pierduse în vremile răscoalelor. Pentru aceea să încărcase multă sumă dă rămăşiţă asupra ţărîii, cît numai rămăşiţa a unii domnii de ar fi rămas să o plătească, nici o putere n-ar fi avut să o rădice, şi ar fi ajuns la mare sărăcie. Iar măriia-sa Nicolae-vodă au trimis la Ţarigrad de aici un boier al mării-sale, şi l-au învăţat în ce chip să nevoiască, ca să ţie în seamă toate slujbile ce au făcut ţara din porunca împărăţii, şi au trimis daruri pre la toţi prietenii, şi au stătut capichehaiele şi toţi ceilalţi pieteni, şi pentru cele ce nu era sineturi şi tescherele de seamă, s-au aflat oameni de au mărturisit cum că au făcut ţara acele slujbe, şi au plinit toate poruncile împărăteşti, cîte venise, şi din domniia lui Ştefan-vodă, şi din domniia lui Ioan-vodă, şi din domniia cea dintîi a mării-sale, şi s-au căutat, şi s-au lămurit toate semile pînă la acest an al domnii mării-sale. Cheltuit-au măriia-sa pînă a să isprăvi această socoteală pînă la 160 de pungi de bani, iar şi încă tuturor cu mirare, cum s-au putut isprăvi aşa dă bine, de au căutat o seamă prea încurcată ca aceea, şi nu s-au păgubit ţara. De care cînd au aflat domnul că s-au isprăvit, au chemat toată boierimea şi le-au spus, şi s-au bucurat toţi, şi au sărutat mîna mării-sale, şi au mulţumit de acest bine ce au făcut măriia-sa, de au mîntuit ţara dintru atîta greu. Cercînd acestea împărăţiia, au luat seama şi hărăcibaşii, şi avea mare strînsoare, pentru că să împărţise hîrtii de hraciu mai puţintele într-acel an. Atuncea au dat jalbă la împărăţiile hărăcearii după marginea Dunării, cum că toţi oamenii din Ţara Rumînească, ce trecuse în Ţara Turcească pă vremile răscoalelor, au trecut iar toţi în ţara lor, şi pentru aceea s-au împărţit hîrtii dă haraciu puţintele. Atuncea ş-au adus aminte împărăţiia de banii ce rădicase ţării adaosul haraciului după răscoale,precum s-au scris mai îndărăt, care adaos al haraciului, Costandin-vodă Brîncoveanul l-au adaos, pentru binile şi folosul lui şi al rudeniilor lui, şi pentru peirea şi nevoia ţării, că multă nevoie au venit ţării cu acest adaos al haraciului. Măriia-sa domnul Nicolaie cu multă nevoinţă ce au făcut, l-au rădicat în cinci ani de nu s-au dat, iar nu s-au rădicat de tot, numai pînă a îndrepta ţara, şi să va tocmi. Auzind dară împărăţiia cum că oamenii carii să răsipise din ţară s-au strîns iar la pămîntul lor, au poruncit să se puie iar la loc, precum au fostu aşăzat de Costandin-vodă, 240 de pungi de bani, de care auzind domnul foarte s-au mîhnit, şi iar cu înţelepciunea mării-sale s-au nevoit prin prietenii ce avea la Poartă, i cheltuială încă au făcut mai mult decît 100 de pungi, ca doară l-ar rădica de tot, dar nu s-au putut nici într-un chip ca să se rădice de tot, ci au rădicat numai 140 de pungi de bani, iar 100 de pungi de bani au rămas la temeiu să se dea în toţi anii din adaosul haraciului. Cari şi la aceasta putem să lăudăm bunătatea mării-sale Nicolaie-vodă, că nu numai ce au făcut de au rădicat tot adaosul haraciului în cinci ani de nu l-au dat ţara, care să făcea 1.200 de pungi, ci încă şi acuma au făcut bine ţării, de s-au rădicat din temeiul ce au pus Costandin-vodă, 140 de pungi, şi au rămas numai o sută de pungi să dea, că multă sumă este dă la o sută la dooă sute şi patruzeci de pungi, de care avem a da mulţămită mării-sale de binele ce să cunoaşte că au făcut ţării. Iar ţara iar să blestema, cum blestema pre Costandin-vodă, pentru nevoia ce le au pus în spinare, măcar că măriia-sa vodă ar fi vrut cu tot sufletul ca să se potă rădica de tot, precum mai sus s-au zis, dar n-au putut. Că toate lucrurile cele rele ce să fac, trebuieşte la început să se socotească bine de cei ce să fac, ca să nu le facă fiind rele, şi de stricăciune, iar daca apucă dă să fac, cu anevoie este de a le desface, ci vor da seama înaintea înfricoşatului judecător cei ce au fost pricina de au făcut această nevoie mare ţării. Făgăduitu-s-au măria-sa la aceasta 100 de pungi de bani ce s-au pus adaos cum că va ajutori şi dă la măriia-sa, dîndu într-acest an din venitul mării-sale şaptezeci de pungi. Într-acest an au făcut mării-sa nuntă frumoasă, măritînd pre cocoana Roxanda, sora mării-sale doamnii, dîndu-o dupre Costandin feciorul lui Andronic de la Ţarigrad, pe carile îl făcuse grămătic mare, dupre aceea şi cu boieria agii l-au cinstit. Cununanu-i-au iar singur măria-sa cu doamna mării-sale, în biserica domnească, şi s-au făcut veseliie mare, şi frumoasă precum să cade. Fiind logodit şi Costandin comisul, feciorul Radului logofăt Dudescul, cu domniţa Mariia, fata lui Antiohie-vodă, a domnului moldovenesc ce să afla mazil la Ţarigrad, şi lăsînd tată-său Dudescul la petrecaniia lui casa lui în mila mării-sale domnului, că aşa scriia la casa lui, ca să ţie cu amîndooă mîinile de măriia-sa Nicolaie-vodă, i s-au arătat măria-sa pe deplin făcător de bine şi ca un părinte, şi-au trimis cu cheltuiala mării-sale de au adus pe domniţa lui Antiohie-vodă aicea în Bucureşti, şi le-au făcut nuntă cu mutlă cinste, cununîndu-i măriia-sa domana mării-sale, şi după nuntă multă milă şi osibită căutare au arăta casii Dudescului, ferindu-o totdeauna de dăjdii şi de alte supărări. Fiind şi Barbul pitariu Merişanul fugit peste Olt la nemţi, precum s-au zis mai înapoi, şi văzînd acolo că nu poate trăi cu ticnă, că-l dăpărtase în sus, ca să nu lăcuiască aproape de margine, după cum scriu ponturile ce au făcut la Pojoroviţă, ca să nu fiie bine priimiţi pribegii, şi malcotentii, şi încă temîndu-să că-l vor da nemţii, din ceas în ceas, să-l ducă la domn, au căutat a pleca capul şi a cere iertăciune de la măriia-sa; măriia-sa încă ca un milostiv, i-au dat iertăciune, şi viind în ţară i-au dat toate ale lui să şi le stăpînească. După aceea neodihnindu-să iarăşi, şi începînd a umbla cu meşteşuguri, au căzut în mîini nişte cărţi viclene ale lui, pentru care făcînd puţină certare, iarăşi s-au milostivt de l-au iertat. Întru acest an au trimis puternica împărăţie mucai reruri la toţi paşii cei mari, şi cei mici. Au trimis ş-aicea în ţara mării-sale domnului mucarer de cinste, carele, apropiindu-să dă oraşul Bucureşti, trimis-au întru întîmpinare pre Ianache vel-postelnic, împreună cu alţi boieri, şi cu mulţi slujitori, şi cu cinste mare şi frumoasă au întrat în curte, şi după obiceiu ieşind domnul în divanul cel amre, s-au citit fermanul împărătescu, întru care era multe cuvinte ce nu scriia la alţi domni de lauda şi cinstea mării-sale, pre lîngă care era şi acestea, cum că slujind măriia-sa, şi părinţii, şi moşii, şi strămoşii mării-sale împărăţii cu mare dreptate, i-au dăruit şi i-au întărit domniia Ţărîii Rumîneşti în viiaţa mării-sale să o aibă. Şi siprăvind fermanul dă citit, l-au îmbrăcat cu caftan, şi şăzînd în scaun, făcîndu-să şănlic cu puşcile, şi cu tunurile după obiceiu, fiind toţi arhierii strînşi acolo, care să întîmplase dă era ca la 12 arhierei, şi boierii cei mari, şi ceilalţi, şi neguţători, şi căpitani, au mers de au sărutat cu toţii mîna şi poala domnului, şi s-au făcut bucurie mare într-acea zi. Cu toţii zicea să trăiască măriia-sa Nicolaie-vodă întru ani mulţi. Întru acest an s-au sculat cîţiva turci de pe marginea care avea dobitoace în ţară de să punea împotrivă, şi nu vrea să dea văcăritul după vitele lor, şi măriia-sa aflînd de aceasta, că să pun împotrivă, au scris la Poartă, şi au scos fermanuri cu mare tăriie, ca să-i apuce făr’ dă voia lor, să dea toţi văcăritul. Era un ferman la serascheriul, şi la alţi paşi dupe margine, întru care poruncea împărăţia, pre carele s-ar pune împotrivă, şi n-ar vrea să plătească văcăritul, nu numai să-i pedepsească, ci şi surghiun să-i facă, care văzînd şi ei fermanuri cu atăta tăriie, s-au supus poruncii şi au plătit văcăritul. Pururea era măria-sa cu priveghere, nu numai în cele mari, ci şi în cele ce să văd a fi mici, şi cele ce socotiia că sînt de stricăciune ţării, nu lăsa nici într-un chip să le facă, ci să nevoia în tot chipul fără preget de le îndrepta, precum s-au văzut şi la alte multe, dar şi la aceasta, că fiind un vad dă trecea peste Olt, împotriva Izlazului, unde se chema Gîrle, care după ce s-au luat Olt[ul] la nemţi s-au fost închis şi nu umbla, iar oare[care] turc de la Nicopoe, anume Ali aga limonagiul, pentru lăcomiia lui, şi ca să aibă el folos, au decshis acel vad dă trecea peste Olt fieştecarele, şi buni, şi răi, fără nici o opreală, cari şi nemţi le era pe plăcere, iar măria-sa văzînd că acel vad aduce pagubă ţării, au scos ferman dela împărăţiie, cu mare tăriie, şi s-au închis acel vad,şi s-au părăsit dă tot. Într-acest an, s-au isprăvit şi zidul mănăstirii mării-sale de la Văcăreşti de jur împrejur, pecum s-au căzut, şi au mai adaos măriia-sa mănăstirii şi această milă, ca să ia în toţi anii din vama tîrgului Bucureştilor din partea domnească, din cît ar ieşi, al treilea ban. Şi nu numai la această mănăstire au arătata măriia-sa milă, ci şi la alte mănăstiri, şi biserici, precum au făcut şi mitropolii, că văzîndu-o măriia-sa slabă din venituri, şi mai vîrtos că cele mai multe şi mai bune moşii cu venituri au rămas peste Olt, mai ales Oreaviţa, de unde avea şi vii bune, şi avea de lua şi vinăriciu, lipsindu-să de acelea i-au dat moşiia Cărănenii cu morile de acolo, şi i-au făcut şi hrisov domnesc, ca să ţiie un sat la Futoaia, şi să fie fără dajdiie, şi oieritul, şi dijmăritul sătenilor să-l ia Mitropoliia. I-au făcut să ia şi din vama Grecii talere 200 în toţi anii. Atuncea s-au isprăvit şi paraclisul de la Mitropolie, care s-au făcut iar cu cheltuiala şi cu mila mării-sale. Episcopii Buzăului încă i-au făcut milă, ca să ia din vinărici[ul] Buzăului în toţi anii cîte talere 200; şi aceşti bani au dat măriia-sa Nicolaie-vodă poruncă să nu-i cheltuiască la alte trebi, fără cît să facă şcoală grecească şi slovenească, care s-au şi făcut îndată. Şi unii mănăstiri de la Buzău ce să cheamă mănăstirea Banului unde să află o icoană făcătoare de minuni a Precistii, i-au făcut măriia-sa hrisov ca să ţiie oameni cu ruptoare, şi că să scutească vite, de vinărit, de oierit, de dijmărit. Viind şi preoţi de la biserica domnească dă la Cîmpu Lung, care este făcută dă doamna Mircii-vodă, şi jăluindu-să cum că biserica s-au stricat, şi odăjdiile s-au ponosit, au dat măriia-sa cheltuială, şi au trimis de s-au înnoit şi biserica; şi s-au şi zugrăvit,şi s-au făcut şi odojdiile. Isprăvindu-să şi biserica dă piiatră ce o au făcut Iordache Creţulescu vornicul aici în Bucureşti în mahalaoa[...] i-au dat măriia-sa din locul domnesc împrejuriul bisericii cît i-au trebuit. Pentru aceste faceri de bine ce au făcut măriia-sa la sfintele lăcaşuri dăstule molifte şi blagoslovenii au luat măriia-sa de la arhierei şi de la preoţi, care ruga pre Dumnezeu pentru fericita sănătatea mării-sale, şi pentru ca să-l învrednicească Dumnezeu pururea a face mile şi bunătăţi de acestea. Într-acest an viind poruncă de la împărăţie ca să se trimiţă cară şi salahori la Diiu, să lucreze la cetate ca întru alţi trecuţi ani, n-au supărat măriia-sa nici pe boieri nici pe mazîli, nici pe mănăstiri, nici pe ţară, ci au dat măriia-sa bani gata de s-au făcut aceste şi s-au trimis, şi cu acestea, şi porunca împărtească s-au făcut, şi toţi au rămas mulţumiţi şi odihniţi. Într-acest an fiind logofăt mare Iordache Creţulescu, l-au mazilit măriia-sa,şi au pus logofăt mare pre Mateiu Fălcoianul. Dar n-au trecut vreme multă; ci fiind vornic mare eu, Radul Popescu, în cinstea şi în dragostea măriei-sale, şi viind la vreme dă bătrîneţe, şi dă slăbiciune, socotind că şi ale lumii sînt toate dăşarte, singur din bunăvoie am cerut voie de măriia-sa, şi am mers de m-am călugărit la mănăstire la Radul-vodă, şi au pus măriia-sa vornec mare pe Iordache Creţulescul. Scos-au din visterie şi pe Doniie, şi au pus vistier mare iar peGrigorie Halepliul. Murind peste Olt şi Vintilă ce au fost căpitan mare de margine, aşijderea şi jupîneasa lui, fata Diicului Buicescului, şi rămîindu-le doouă fete, care cunoscînd că este rău a trăi peste Olt, văzînd şi procopseala ce au făcut părinţii lor, că au răpus tot ce au dus de aicea acolo, şi au murit şi fără vreme de necazurile nemţilor, au pus gînd să viie înţară, că avea moşii dăstule dintr-acoace, şi au scris carte la domnul cu rugăminte, ca să-şi arate mila şi către dînsile să le priimească supt umbra mării-sale. De care măriia-sa i-au părut bine, că era din fire milostiv spre cei săraci de părinţi, şi aducîndu-le aicea în ţară, îndată pre cea mare o au măritat-o şi o au dat-o după un văr al mării-sale, anume Gavrilaşco, ce fusese clucer mare de ariie. I-au făcut măriia-sa nuntă frumoasă, după aceia i-au făcut şi hrisov ca să fiie odihnit totdeauna de dăjdi, şi să ţiie oameni scutiţi şi de tot felul de dobitoace, iar pre cea mai mică o au logodit după feciorul lui Mateiu Fălcoianul vel-logofăt şi le-au dat ca să stăpînească toate moşiile părinţilor care era luate pe seama domnii de cînd pribegise Vintilă tatăl lor. Această milă o au făcut măriia-sa şi mai nainte de aceasta şi cu Ioniţă Roset, feciorul vornicului Iordache de la Moldova, carele fiind la Ţarigrad au venit cu măriia-sa aicea în ţară, şi într-acest an l-au însurat dîndu-i pre Păuna, din fetile stolnicului Mateiu Filipescu, şi miluindu-.l cu hrisov domnesc ca să fiie odihnit de dăjdi, iproci. Făcutu-s-au şi alte nunte şi veselii multe într-acest an de feciori de boieri de ţară, şi streini care au luat fete de boieri, pre care i-au miluit măriia-sa cu hrisoave domneşti, să fiie nedajnici, şi să scutească dobitoace şi altele. Într-acest an era să viie de la Ţarigrad preafericitul patriiarh al Ierusalimului, sfinţiia-sa kir Hrisanthu, a căruia venire cu multă bucurie o aştepta domnul, şi pentru ca să ia blagosloveniie, şi pentru ca să facă tîrnoseala mănăstirii mării-sale de la Văcăreşti, şi trimisese domnul şi rădvan, şiseimeni ca să viie cu odihnă şi cu cinste. Îşi făcuse şi sfinţiia-sa toată gătirea de acolo, şi eranumai ca să purcează, iar din pricina unor oameni răi, s-au zăticnit şi n-au putut să vie întru acest an. Cade-să ca să semnăm aicea şi cîţi coconi au dăruit Dumnezeu domnului cu doamna mării-sale Smaranda, de cînd au venit cu a dooa domnie aici în ţară. După ce au venit măriia sa cu această a dooă domnie, dăruit-au Dumnezeu, la al doilea an, un cocon carele s-au născut în luna lui dechemvrie în 12 zile, leatul 7229, şi s-au numit din botez Alexandru, pe numele moşu-său Alexandru Exaporiton. După naşterea acestui cocon, trecînd unan, iarăşi s-au născut mării-sale o cocoană care s-au numit domniţa Sultana pe numele moaşă-săi doamna pomenitului Exaporiton. Şi la anul ce s-au urmat, i-au s-au născut mării-sale un cocon, carele s-au numit Ştefan, a căruia viiaţă fiind scurtă, s-au mutat cătră domnul în lăcaşurile cele vecinice şi fericite, şi Dumnezeu ca să-i mîngîie mîhnirea ce au avut, l-au bucurat cu naşterea altui cocon, carele s-au numit iarăşi Ştefan. Pînă într-acest an, cu aceşti coconi au dăruit Dumnezeu pre măriia-sa Nicolaie-vodă, semn de dumnezeiască blagosloveniie, precum zice proorocul şi împăratul David: „Iată aşa să va blagoslovi omul cel ce să teme de domnul”. DIN MILA LUI DUMNEZEU, ŞI DIN NOROCUL MĂRII-SALE DOMNULUI NOSTRU, AVÎND PACE ÎN ŢARĂ, M-AM ÎNDEMNAT A SCRIE CELE CE S-AU ÎNTÎMPLAT PÎN ALTE PĂRŢI Şahtahmaz, feciorul şahului persii, după nenorocita întîmplare ce au avut tată-său de Miruveiz, precum s-au pomenit mai înapoi, scăpînd, au năzuit la ţariul Moscului. Părutu-i-au bine de întîmplarea aceasta ţariului, căci că neavînd nici o oştire în nici o parte, doriia mult ca să afle pricină ca aceia să între în Ţara Persilor, şi pentru aceatsa s-au făgăduit lui Şahtahmaz cum că singur cu oştile lui îi va fi de ajutor împrotiva vrăjmaşului său lui Miruveiz şi i-au arătat mult prieteşug şi mare mîngîiere. Aflînd de aceasta, împărăţiia Otomanilor au întrat în ipopsiie, şi era să se rădice războiu împotriva moscalilor, şi îndată s-au dat poruncă cu fermanuri de gătire pentru oaste. Au rădicat şi pe Bengli Mustafa-paşa, carele era la Diiu, de l-au trimis la Azac, ca să fiie serascher acolo, fiind om vrednic la orînduielile oştirii, s-au rînduit să strîngă şi zahara pentru treaba oştilor, şi aicea în ţară s-au rînduit făină şi orz, care s-au strîns şi s-au trimis la Brăila. Hasan-paşa, ce era paşă la Bagdat, trimisese oameni de au iscodit, şi au aflat dă toate ce să lucrează în Ţara Persilor, şi au făcut ştire la împărăţiie de toate, cum că Ţara Persilor au rămas de jaf, de o parte o pradă Miruveizului, şi au dobîndit cîteva cetăţi, de altă parte ţariul moschicesc. Aflînd de aceasta împărăţiia au orînduit pe acest Hasan, şi pre Abdulah-paşa, şi pe Ibraim-paşa, şi pre alţi paşi cu trei tuiuri, şi cu dooă, şi au întrat în Persiia, dîndu-le poruncă ca să nevoiască să dobîndească o seamă de cetăţi, care, zicea otomanii cum că au dreptate să le stăpînească, dintru care este şi Teflizul scaunului domnului ghiurgiilor. Acest tefliz este zidit apropae de munţii Caucasului, mai în de jos de unde să împreuna Chirul şi Araxis, apile căruia după tablile gheograficeşti al lui Nasirtusi, îi este lungime 83 şi lăţimea 43. Acest Tefliz l-au fost ars odată Mutevechelul, fiind haliv la leatul turcesc 230, iar de la Hristos 817; au scobit mulţi coconari, şi i-au umplut cu zmoală şi cu pucioasă, şi cu alte lucruri ce se aprind, şi aruncîndu-le în cetate s-au aprins şi au ars 16.000 de suflete. După aceea la leatul turcesc 620, iar de la Hristos 1207, au luat sultanul Gelas din fecioriul lui Muamet Horezim-şah. Această cetate a Tiflizului o au luat-o Ibraim-paşa, şi fiind domnul ghiurgiilor Vahtan fugit la moscali, Ibraim-paşa au pus domn pe un fecior al lui Vahtan. De care lucru înţelegînd împărăţiia cum că au pus domn la tefliz,, fecioriul al unui hain al împărăţii, au trimis de l-au luat pe paşa cu urgiile, şi puindu-l la închisoare au murit. Dobîndit-au şi Abdulah-paşa o cetate a persilor ce să cheamă Hui, şi alte cetăţi şi locuri dobîndise oştile împărăteşti în Persiia, şi să didese poruncă, precum s-au zis, ca să se strîngă toate oştile şi să meargă împotriva moscalilor. Numai măriia-sa veziriul fiind înţelept, şi poftind mai mult pace şi liniştea dcît turburările, au cerut sfat pîn scrisori şi la măriia-sa vodă, iar domnul multe sfaturi bune pentru folosul păcii i-au dat, arătîndu-i mijlocirea cu care s-ar putea face pre lesne. Îndată s-au făcut sfat, şi puindu-să şi solul franţozesc lam ijloc, au trimis pre un nepot al său, ce să afla lîngă dînsul împreună cu alţi oameni împărăteşti la ţariul Moscului. Care mergînd acolo i-au priimit ţariul cu bucuriie şi cu cinste, şi cînd să citiia cărţile ce să dusesă de la împărăţiie, poruncise ţariul de tot da cu tunurile, şi, împreunîndu-să cu aceşti trimişi, au arătat că priimeşte cu bucurie ca să aibă pace cu împărăţiia. Şi întorcîndu-să solii, iar s-au făcut sfat, şi s-au citit cărţile ţariului, şi văzînd că au priimit ţariul pacea, şi cu dobîndă, şi cu folosul împărăţii, s-au vestit şi în Ţarigrad că este pace, şi s-au bucurat toţi şi au dat laudă lui Dumnezeu. Dupe aceia şi ponturile de pace s-au făcut, şi de ce s-au legat, iarăşi între puternica împărăţiie şi între ţariul Moscului, şi au rămas oştile moschiceşti în Persiia cu ţariul lor, şi oştile turceşti cu paşii lor ce s-au rînduit, şi moscalii să fiie dă ajutor lui Şahtahmaz împotriva Meruveizului, şi cîte locuri vor dobîndi dăspre hotariul Ţării Moschiceşti să lestăpînească, iar oştile turceşti să se nevoiască să coprinză cîte locuri ar putea dăspre hotariul Împărăţii Turceşti. N-au trecu multă vreme după aceea, şi au dobîndit oştile împărăteşti o cetate ce să cheamă Nahşivan. Această cetate este lîngă apa Araxis, în poalile munţilor ce să cheamă Ararat, unde să scriie sfînta scriptură că au stătut chivotul lui Noie, după potop, şi zic şi acum [că] să află semne şi rămăşiţe dintr-acest chivot. Această cetate să numea mai nainte Nahşihgean, adică închipuirea lumii, zic cum că după ce au ieşit Noie din corabiie aolo să fi lpcuit, pentru aceea s-au numti cu acest nume, de vreme ce cu Noie era toată lumea adunată într-acel loc. Întru acest an au murit în Evropa cîţiva oameni mari. Întîi au murit Filip, duca de Orleanu, carele să trăgea din neamul craiului franţozesc. Acesta, după moartea lui Ludovic al patrusprezecilea, fiind să moştenească coroana crăiască strănepotu-său Ludovih al cinsprezecilea, şi nefiind de vîrstă ca să poată chivernisi, s-au ales ispravnic şi purtător dă grijă crăiei acest duca de Orleansu, care au şi chivernisit cu mare laudă pînă s-au coronat craiu cel tînăr. După aceea fu cinstit cu dregătoriia care este mai mare decît toate, făcîndu-se şi ministru cel mai mare al crăiei, şi au ţinut această cinste pînă au murit de boala ce să cheamă apoplisiie, trăind ani 49. Într-acest an Filip al cincilea, craiu Şpanii, fiind de 49 de ani, de a lui bunăvoie au lăsat coroana crăiască, şi au mers cu crăiasa lui într-o mănăstire, ca să trăiască acolo viiaţă cu linişte, lăsînd craiu în locul lui pe fii-său cel dintîi născut., Ludovic al doilea, carele fiind tînăr şi iubind vînătoarea în toată vremea, de multă căldură i-au ars creirii în cap, şi s-au stricat şi dinlăuntru plămînii, ficaţii; venitu-i-au peste aceea şi vărsat, şi aşa au murit fiind craiu puţină vreme, deci iar au ieşit tată-său din mănăstire şi au luat crăiia. Murit-au şi Inochentiie al treisprezecilea, papa al Rîmului, carele au fost din neamul prinţipilor romani ce să cheamă Deconti, fiind viiaţa lui ani 69, şi după ce s-au pus papă ani 2, luni 6. Murit-au şi Antiohie-vodă, domnul moldovenesc, carele să afla la Ţarigrad mazîl de domniie de mai mulţi ani. Într-acest an aumurit şi Dumitraşco-vodă (fratele lui Antiohie-vodă) la Ţara Moscului, carele era domnl Moldovii, cinstit şi miluit de împăratul nostru al otomanilor cu domniie şi cu alt tot binele, iar el ca un om dă nimica, viind ţariul Moscului în părţile Moldovii, s-au hainit de către împărăţiie, şi s-au lipit lîngă ţariul, socotind că va găsi mai bine dă cum era în binile stăpîné-său, dar s-au înşălat prea rău, că ş-au pierdut şi cinstea domnii, şi mila împărătească, şi patriia lui, şi mai pre urmă şi sufletul ş-au pierdut, că din pricina lui, multă robiie şi mult sînge s-au vărsta în Moldova, şi el au murit în streinătate, pre carele Dumnezeu îl va judeca după faptile lui. Aşijderea şi Toma spătariul Cantacozino au murit şi el într-acest an în streinătate, la muscali, lăsîndu-şi cinstea spătării cei mari, care era cinstit şi miluit de Costandin-vodă şi credincios al lui, gîndind că va cîştiga de la ţariul vreo bunătate mai mare, dar acest fel dă bine au cîştigat, că au murit strein aca un om prost, lipsit de casa lui, şi de moşiile lui, şi de rudele lui ; că acest fel dă sfîrşit dau toţi cei ce sînt neodihniţi şi neodihniţi binelui şi cinstii stăpînului său, ci umblă căutînd alte dăşărtăciuni ale lumii. Într-acest an au murit şi preaosfinţitul patriiarh al Antiohii, kir Atanasiie, şi mai nainte pînă a nu să pristăvi au lăsat în urma sfinţii-sale să puie patriiarh pe Silivestru, protosinghelul său, şi au scris şi la măriia-sa domnul ţării noastre, ca să nevoiască la Poartă cu prietenii mării-sale, să nu să puie altul, ci să fiie acesta care l-au lăsat sfinţiia-sa diiadoh. Şi aşa cu scrisorile mării-sale ale lui Nicolaie-vodă ce au scris pe la prieteni, s-au aşăzat să fiie acest Selivestru, care au zis preafericitul patriiarh kir Atanasiie, că au venit aicea în ţara noastră, şi zilile lui Costandin-vodă, şi în zilile mării-sale lui Nicolaie-vodă. Era un om dumnezeiesc, bun, blînd, zmerit, ferindu-să dă toate relile, atît cît întrecea întru bunătăţi pre toţi ceilalţi ce i-am văzut în viiaţa noastră. Făcut-au şi cărţi bisericeşti pravoslavnice cu slove hărăpeşti, tipărindu-le aicea în ţară, care, ducîndu-le sfinţiia-sa, tipărindu-le aicea în ţară, care ducîndu-le sfinţiia-sa în Ţara Antiohii şi împărţindu-le pă la biserici, s-au umplut toţi de bucurie mulţumind sfinţii-sale de lucrul care ei niciodată nu văzuse, cărţi date în tipar cu slove hărăpeşti. Aicea în ţară au murit un arhiereu, anume Malahiia, care era vlădică la eparhiia de la Vitleem, şi era pus încă de Dositeu, patriarh Ierusalimului, ispravnic la mănăstirea din Bucureşti Sfete Gheorghe cel Nou, şi peste toate mănăstirile, şi metoaşile care sînt închinate la sfîntul mormînt al domnului şi mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi au trăit aicea cu isprăvnicia aceia ca la 30 de ani, şi cu isprăvnicia aceia, şi cu toţi s-au avut bine, cu domnii, cu boierii şi ceilalţi mai de jos, fiind om bun, blînd şi milostiv la săraci şi la streini, precum place lui Dumnezeu şi oamenilor. Mult ne-am mirat toţi de un lucru ce-au făcut iegumenul Averchiie de la Cătrăceni, fără cale şi afară din cele ce prouncesc pravilile, şi cum că măriia-sa vodă înţelegînd de acest lucru, fiind spre toate cu rîvnă dumnezeiască ca să le îndrepteze, mai vîrtos către casile dumenzeieşti, fiind ca un ctitor adevărat tuturor mănăstirilor, nici această paranomiie n-au îngăduit să se facă. Că Şărban-vodă zidind mănăstirea Cotrăceni, şi înzestrîndu-o cu multe sate şi cu venituri, i-au fost dat pe lîngă acelea şi satul Furdueştii, care este din jos de Bucureşti, aici în judeţul Ilfovului, şi au stăpînit toţi igumenii şi părinţii cei ce au fost mai nainte la Cotrăceni; iar întru aceste vremi fiind igumen la Cotrăceni acest Averchiie, neavînd mănăstirea nici o nevoie mare sau vreo lipsă, ci fiind îndestulată şi de bunăstare, au făcut tocmeală cu Manolache paharnic pe taină, şi i-au vîndut acest sat Furdoieştii, drept talere o miie, fără ştirea domnii şi fără ştirea mitropolitului ţării, neuitîndu-să nici la pravile, nici avînd frica lui Dumnezeu. De care măria-sa vodă auzind peste cîtăva vreme, s-au turburat foarte, zicînd pentru ce igumenul să vînză ale mănăstirii sate, care ctitorii le au închinat să fiie de hrana călugărilor din mănăstire, iar să nu ia bani, şi să-i cheltuiască în trebile lor cele rel; ci încă pravila nu sloboade nicicum ca să vînză, să se înstreineze satele, moşiile cesînt date de ctitori. Ci dar domnul, ca un ctitor adevărat, au luat seama acestui lucru, chemînd pă sfinţiia-sa vlădica, kir Daniil, şi pre toţi boierii, şi au chemat şi pe egumen şi pe Manolache paharnicul, şi aăfcut mare cercare, şi au aflta şi părintele vlădica şi toţi boierii, că fără cale s-au făcut acest lucru, care nu s-au căzut să se facă. Deci adunîndu-să şi zapisile ce era făcute între dînşii, le-au luat sfinţia-sa părintile vlădica din mîinile lor, şi le-au spart, şi au dat poruncă igumenului de au întors banii care-i luasă de la Manolache paharnic, şi au rămas satul să fie iar al mănăstirii, precum l-au fost dat ctitorii. Dintru aceasta să vor îndrepta şi alţi igumeni dupre la celelalte mănăstiri, cum să să chivernisească , să nu vînză, şi să nu înstreinez cele ce au dat ctitorii, ci să le ţiie precum scriie pravila. Întru acest an au făcut împăratul nostru al otomanilor trei veselii, adică nunte, au măritat trei fete, una au dat-o după feciorul veziriului, cele două le-au dat după alţi feciori de paşi mari, făcînd veselii mari, cum să cade împăraţilor. Trimis-au toţi cei mari care sînt supt stăpînirea sa daruri scumpe, trimis-au şi măriia-sa domnul nostru Nicolaie-vodă daruri scumpe, şi altele care să cuvin împărăţii, la care daruri au făcut cheltuială ca la şaptezeci de pungi de bani şi mai mult, la cîtetrele nunţile, şi le au priimit cu bucurie şi cu mulţumire şi veziriul. Întru acest an la septemvrie 13 zile, duminică, leatul 7233, au tîrnosit măriia-sa Nicolae-vodă bisrica mării-sale de la Văcăreşti, care măriia-sa o au zidit-o din temeliie, mănăstire frumoasă şi împodobită cu toate cele ce să cad. Însă la această tîrnosaniie au fost mitropolitul ţării, kir Daniil, şi alţi arhirei streini, şi au adus măriia-sa şi pă episcopul dă la Buzău, kir Ştefan şi pre toţi igumenii ţătîii dupre la toate mănăstirile, şi preoţi mulţi îmbrăcaţi cu odăjdiile au făcut litiie şi citaniie ce să cade. Şi părintele vlădica cu sfintele moşate ţiindu-le în creştet împreună cu toţi arhiereii şi cu preoţii, şi boierii, şi alt norod mult, cu făclii aprinse au ieşit înaintea măriia-sale lui vodă la poartă, şi dă acolo dăscălicînd măriia-sa cu toţii au încunjurat biserica dă trei ori. Deci intrînd în biserică au făcut slujba dăplin a tîrnosanii ce să cade, deci au săvîrşit şi sfînta leturghiie. După aceea suindu-să domnul în case cu arhiereii, cu boierii, s-au bucurat cu toţii şi au poruncit de s-au făcut mese multe, de au ospătat pe boieri, pe arhierei, pe preoţi şi pă alt norod ce să strînsese acolo, cu bucate, cu băuturi dindestul. Lucruri cinstite s-au făcut care altă dată nu să va fi făcut. Sfînta Troiţă să ajute mării-sale întru toate cererile, şi trupeşti, şi sufleteşti. Întru acest an, pe la septembrie 7233, au venit veste la puternica împărăţie de la oştile ce avea trimise la perşi, precum au făcut izbîndă mare asupra persilor, şi au dobîndit şi o cetate mare vestită, cu un ţinut mare. Care această cetate să numeşte Hemedea, greceşte Kirupolis, iar lalegea veche, la Bibliie, îi zicea Susa, de unde au fost Estir, împărăteasa lui Artaxerxu-împăratul, .i acolo, la acea cetate, să află mormîtul Ethirii-împărătesii şi a unche-său Mardoher. Aceşti cetăţi după tablile geograficeşti ale lui Uluc-bei gheograful, îi este lungimea 830, şi lăţimea 350. De care auzind puternica împărăţiie, foarte s-au bucurat, şi s-au veselit cu toţii, şi au trimis în toată ţările ce sînt supuse împărăţii să facă dunanma, veseliie, pentru această biruinţă ce au dat Dumnezeu împăratului, şi aicea în ţara noastră la domnul nostru Nicoalie-vodă au trimis un om al casii mării-sale veziriului iubit, ca să facă veseliie, dunanma. Şi măriia-sa domnul au scos tunurile, şi au împodobit curtea, şi tîrgul cu tot felul de materii, şi citindu-să cartea împăratului, şi îmbrăcînd peomul veziriului cu haină furmoasă cu samur, au început a da cu tunurile şi a zice cu tot felul de muzică. Şi aşa pînă în trei zile tunurile au dat cîte de trei-patru ori, şi muzicile neîncetat zicea, arătînd măriia-sa multă veseliie. Trimis-au veziriul şi dariu mării-sale lui vodă (arătînd dragostea ce are către măriia-sa) un ceasornic de aur cu diiamant de mult preţ. Măriia-sa încă făcînd cinstea aceea ce i să cuvine, au dat alte scule, şi osteneala celui cevenise aicea, şi oaminilor săi, care s-au făcut mai mult de dooăzeci de pungi de bani, şi s-au dus mulţămit de la măriia-sa şi de la ţară. Iar într-acest an vrînd măriia-sa domnul Nicolaie-vodă ca să arate tuturora cu cîtă dragoste au fost către toţi, şi cu cei mari, şi cu cei mai mici, şi cu cîtă bună chiverniseală au chivernisit toate lucrurile ţării şi ale împărăţii, cît oricîte dăjdi au dat ara întru aceşti ani, toate s-au cheltuit cu bună socoteală întru poruncile împărăteşti, şi întru cheltuilile domnii ce au fost obicinuite mai denainte, chemat-au pă arhiereul pămîntului acestuia, kir Daniil, şi pre toţi arheirei care mai era năstavnici pe la sfintele mănăstiri ale ţării, şi pre toţi igumenii dupre la toate sfintele mănăstiri cele mari ale ţării, şi pre toţi boierii cei mari şi a doilea, înaintea cărora au dat măriia-sa toată socoteala pînă la a şaselea an, arătînd cu anatefterurile ale anilor trecuţi care era iscălite de toţi boierii cei mari, de cîte venituri au fost, adică dăjdi de s-au strîns din ţară şi s-au cheltuit în trebile împărăţii şi ale ţării. Care dovedindu-să cu adevărat cum că sînt, şi orice s-au cheltuit din ţară, s-au cheltuit în trebile împărăţiei şi ale ţării, şi asupra mării-sale n-au rămas nimica, cu toţii cu bunăvoie au dat zapis la mîna mării-sale, cum că cunosc dragostea mării-sale ce au arătat mării-sa cu dînşii şi le-au fost cu dreptate şi cum că nu le-au făcut nici o pagubă dîn cele ce s-au strîns din ţară; ci toate s-au dat cu bună socoteală unde au fost trebile, şi cum că precum au fost cu dreptate, şi cu dragoste către măriia-sa, şi de acum nainte vor fi. Şi pe această mărturiseală au adus sfinţiia-sa părintele vlădica evangheliia, spre care toţi au pus mîinile şi au sărutat, jurînd că precum au fost cu dreptate mării-sale pînă acuma, şi de acuma înainte vor fi. Într-acest an s-au trimis domnului de la împărăţiie mucarer mare, adică înnoire domnii, şi au venit un agă, şi l-au priimit domnul cu mare pompă, şi cinste, şi s-au făut şănlic după obiceiu. În anul de la zidirea lumii 7234, în luna lui octombrie, ş-au dat datoriia cea obştească fiica mării-sale domnului nostru, domniţa Marioara, carea era măritată după dumnealui Ianache vel-cămăraş, şi s-au îngropat cu mare cinste în sfînta Mitropolie, tot într-un loc cu răposata maică-sa, doamna Pulheriia, lăsînd mare jale şi multă întristare domnului, şi a toată casa mării-sale, pentru că era împodobită cu multe şi minunate bunătăţi, avea mare evlavie spre cele dumnezeieşti, era milostivă spre săraci, blîndă, îmbunătăţită cu tot felul de aretes. Nici odinioară în lume oamenii cei mari n-au fost nezavistuiţi, şi măcar că cei zavistuiţi d-a pururea sînt norociţi şi le merge bine, dar încă şi zavistnicii nu lipsesc din lume, că din fireasca lor răutate nu pot suferi să vază binile altuia. Er dară domnul zavistuit totdeauna dă Mihaiu-vodă, şi în multe rînduri îi era în mînă domnului nostru ca să facă rău împotriva lui Mihaiu-vodă cînd ar fi vrut. Că întîi, cînd l-au mazîlit împărăţiia cu urgiie, şi au încăput la închisoare la Edicula, pentru multele lui rele fapte, şi au mers măriia-sa domnul nostru cu domniia la Moldova, ar fi putut să-i dăscopere toate vinovăţiile lui, şi să înştiinţeze pe stăpîni dă toate faptele lui ce făcuse; dar domnul nostru nu numai că n-aufăcut acesta, ci şi pre rudele lui, şi pre alţi oameni ai lui ce rămăsese la Moldova, i-au căutat şi i-au miluit, tocma ca pre ceilalţi boieri ai Moldovei; şi întru nimica nu s-au atins cu vreun rău, nici de el, nici de rudele lui; şi nu numai în domniia dintîi au făcut domnul aceasta, ci şi în domniia a dooa tot cu bunătate s-au arătat spre toţi oamenii lui. Iar după ce au luat domnul cu mila lui Dumnezeu domniia Ţării Rumîneşti, şi Mihai-vodă au mers cu domniia în Moldova, în tot chipul poftiia domnul ca să aibă prieteşug şi dragoste, şi pentru ca să fie întărită buna vecinătate între domni, şi cuscriile au făcut cu dînsul, logodind pre fiul mării-sale cu fiica lui Mihaiu-vodă, dupre cum scriie mai napoi, iar după ce din voia lui Dumnezeu s-au întîmplat pristăvire fiiului celui mai mare al mării-sale, ca să nu să strice prieteşugul între domni, au întărit măriia-sa cuscriia, înnoind logodna cu al doilea fiiu al mării-sale. Dar cu toate acestea nu s-au putut stînge zavistiia lui Mihaiu-vodă, nici s-au schimbat răutatea inimii lui, ci în toată vremea era împotrivnic şi voitori de rău domnului. Numai întîmplîndu-se de i s-au scornit mari turburări dintru ai săi cei mai de de aproape (carei atîta îi stricase trebile la Poartă cît era să-i vie numai mazîliia), şi, văzînd că n-are de nicăiri nici un ajutor, au năzuit la domnul nostru cu mare rugăminte, ca să nu-l lase neajutorit. Domnul, măcar că începuse a-l cunoaşte ce fel de inimă are, dar tot nu l-au lăsat, ci îndată au scris la capichehaielile şi alţi prieteni la Poartă, şi aşa, şi cu ajutoriul domnului, i s-au îndreptat lucrurile şi i-au întărit domniia. Scris-au dar în urmă Mihaiu-vodă la domnul nostru carte cu mîna lui cu mare meulţumită mărturisind ajutoriul cel mare ce au avut de la măriia-sa, şi cu înfricoşate jurămînturi că va ţinea cu măriia-sa dragoste întărită şi adevărată; dar nu era adevăr în gura lui, nici cuget bun în inima lui, că cum s-au văzut aşăzat, îndată cu mai mare vrăjmăşiie şi răutate s-au arătat împotriva domnului şi împotriva domnii, ci judecata lui Dumnezeu cea dreaptă nu l-au îngăduit, ci în scurtă vreme i-au dat răsplătire după faptele şi după răutatea inimii lui. Că într-acest an leat 7234, în luna lui martie, s-au sculat nişte boieri, neavînd nici o nevoie, ci încă milă şi cinste, numai din fire răi şi neastîmpăraţi, şi au fugit în Ţara Moldovii, la Mihaiu-vodă. Făcut-au domnu ştire la Poartă, pentru fuga lor, îndată s-au făcut ferman împărătescu, şi s-au trimis un capegi-başă, anume Hîsîm Mehmet aga, să meargă să-i ia din Moldova, şi să-i ducă în fiiară, si şă-i dea domnului. Venit-au dară capgi-başa pe aici prin ţară, şi au trecut la Moldova. Iar Mihaiu-vodă puind pricini, cînd una, cînd alta, au urnit pe capegi-başa, zicînd că-i va da, trecîndu cîteva zile. Mai făcutu-s-au de la împărăţiie şi alt ferman, şi au rînduit şi pe un vezir-agasi, anume Ahmet aga Zaimul, şi au scris şi capigi-başii, numai să ceară pe pribegi la Mihaiu-vodă, şi să-i ia să-i aducă în mînă domnului, iar de nu-i va da, să nu mai şază nimica, şi să se scoale şi el, şi vezir-agasî, să meargă la Poartă. Scrisese şi lui Mihaiu-vodă ferman cu mare tărie, cum că au aflat împărăţiia că aceste turburări ce s-au făcu în Ţara Rumînească sînt tot din meşteşugurile lui, şi din demnările lui fugit acei boieri, ca să facă nume rău lui Nicolaie-vodă, şi să apuce el domnniia Ţării Rumîneşti; ci să se astîmpere, că şi domniia din Moldova este mult pentru obrazul lui, necum a Ţării Rumîneşti; ci să caute să dea pe pribegi în mîna trimişilor, că apoi va petrece nevoie. Mihaiu-vodă dăspre o parte s-au făcut a găti slujitori să meargă să-l prinză, iar pe de altă parte au trimis pe taină, şi le-au dat veste de unde era ca să treacă în Ţara Ungurească şi au trecut. Văzînd vezir-agasî că nici într-un chip pe pribegi Mihaiu-vodă nu va să-i dea, şi cunoscîndu toate meşteşugurile ce s-au făcut, şi cum că şi pe capegi-başa l-au întors Mihaiu-vodă în partea lui, ca să ţiie cu dînsul şi cu pribegii, s-au sculat din Iaşi, şi au venit pe aici, prin Bucureşti, şi au trecut de s-au dus la Ţarigrad, şi au spus toate stăpînilor pre amăruntul. Plecat-au şi capegi-başa din Iaşi, şi au venit aici ca să meargă la Ţarigrad. Carele pînă a purcede de aicea cătră Ţarigrad, aflîndu vezirazemul umbletile şi meşteşugurile ce făcuse Mihaiu-vodă, au rînduit şi alt vezir-agasî cu Ahmet aga Zaimul, dîndu-le ferman ca unde vor găsi pre Hîsîm Mehmet aga capegi-başa, de vreme ce n-au făcut porunca împărătească, ci au umblat cu alte blestemăţii, să-l puie la opreală, şi să-i ia tot ce va avea pre seama împărătească. Pre care întîlnindu-l agii la un oraş ce să chiiamă Şumla, au făcut pe deplin porunca ce avea, că l-au lăsat numai cu un rînd de haine, şi ş-au pierdut şi pita împărătească şi trimiţînd la Poartă şi cîte scrisori s-au găsit la dînsul, şi văzîndu-le vezirazemul pe deplin l-au urgisit făcîndu-l surghiun la [...]. Şi acestea s-au întîmplat la luna lui iuliie. Iar la leat 7235, în luna lui septembrie, au mazîlit împărăţiia şi pre Mihaiu-vodă, luîndu-l cu mare urgiie, şi au făcut domn în locul lui pre nepotul mării-sale domnului nostru, pre Grigoraşcu Ghica, ce au fost dragoman mare la împărăţiie; şi dragoman mare au făcut pre Alexandru, fratele lui Grigorii-vodă, care au fost aicea în ţară postelnic mare. Şi în zioa ce au îmbrăcat Grigorie-vodă caftande domniie Moldovii, tot într-aceeşi zi au chemat pe capichehaielile domnului nostru la Poartă, şi i-au îmbrăcat cu caftane de mucarer cu hatişirif, şi cu mare cinste, zicînd însuşi preaînălţatul vezir multe cuvinte de laudă asupra domnului în vileag, întru auzul tuturora, cum că împărăţiia cunoscînd pre domn că slujaşte cu dreptate şi cu osîrdie, şi cu a sa bună chiverniselaă, nu numai acum, ce şi în Moldova, şi aicea de cînd domneşte, dupre cum de la toţi s-au înştiinţat, mărturisind şi paşii mari, şi alţii du primprejur, şi de aicea din ţară, că cu a sa dreptate au adus ţara la stare bună, şi este nevoitor spre împlirea poruncilor împărăteşti totdeauna. Drept aceea pentru voia şi hatîriul lui Nicoalie-vodă au făcut pre nepotă-său Grigoraşco domn Ţării Moldovii, şi pre celălalt nepot, fratele lui Grigoraşco-vodă, dragoman mare, iar pe Mihaiu-vodă l-au mazîlit şi înnoieşte şi domniia lui Nicolaie-vodă, întărindu-o cu hatişirif. Măcar că era obiceiu mai nainte vreme de să făcea al treilea an mucarer, adică înnoire de domniie, iar acesta s-au făcut la un an şi jumătate, şi nu cu puţine şi uşoare cheltuili, ci foarte cu mari; dar domnul cu atîta seamă dă cheltuială ce au curs la acest mucarer, necum să mai adaogă dăjdiile ţărîii ce era obicinuite, ci încă şi dintr-acele mare scădere şi uşurare au făcut la toţi, atît la ţară cît şi la bresle, rîdicînd greimea mai mult cu al mării-sale, dîndu-şi tot venitul cămării mării-sale la trebile ţării. La turburarea ce s-au făcut cu fuga boeirlor, precum [am] arătat mai sus, în tot chipul au nevoit domnul a-i mîngîia pe toţi cu îmblînzire, cu milă şi cu căutare, nedînd nici un fel dă răsplătire nimărui din cei greşiţi precum li să cuveniia, ci cu fireasca mării-sale bunătate, fiind din fire milostiv, i-au iertat pre toţi cei greşiţi, atîta pre cei ce să afla aici, cît şi pe însuşi cei ce au fugit. A pomeni toate bunătătţile pe deplin cîte avea domnul, nu mă lăsa obiceiul istorii pentru ca să nu dau bănuială de colachiie, care rumîneşte să cheamă ciocotnicie, drept aceea cu tăcerea le trec, numai atîta zic, că toate faptele îi era cu dreptate, şi nicicum nu suferiia să se facă cuiva strîmbătate, din fire fiind iubitor de dreptate, milostiv, lesne irtător şi cu frica lui Dumnezeu. Care aceste toate văzîndu-le însumi cu ochii, dă le voiu trece eu cu tăcerea, pietrile vor striga. Mersu-i-au mazîliie lui Mihaiu-vodă, septembrie în douăzeci şi şase de zile cu [...] feciorul Apdi-paşii. Într-acest an în luna lui noiembrie, s-au întîmplat preasfinţitului patriiarh al Ţarigradului kir Ierimii, mare şi primejdioasă întîmplare. Că vrînd mitropolitul Iracliie şi poftind ca să ia patrierşiia, l-au mazîlit împărăţiia din scaunul patrierşii, şi l-au făcut surghiun tocma la Sinai, şi în locul lui au făcut patriiarh pre Iracliia, şi cînd l-au chemat la Poartă, să îmbrace caftan după obiceiu, ţiind păhariul în mînă i-au venit apoplexie, şi pe loc au murit (judecata lui Dumnezeu cea dreaptă nu l-au putut răbda), şi în locul lui au făcut patriiarh pre mitropolitul Nicomidiia, kir Paisie. AICEA LĂSĂM ISTORIIA ŢĂRII RUMÎNEŞTI, SCRIEM CELE CE S-AU ÎNTÎMPLAT PRIN ALTE PĂRŢI STREINE În anul de la zidirea lumii [7233], făcut-au iarăşi în Persiia oştile împărăteşti mare izbîndă, luînd o cetate mare ce să cheamă Tebrizul cu tot ţinutul ei. Această cetate Tebrizul să cheamă elineşte Ecvatana şi este în Midiia, care este zidită de împăratul cel dintîi al mideanilor ce să numiia Nokis. Mai luat-au şi alte dooă ţărişoare, care să chiiamă Chirmanuri. Tot într-acest an au mai luat în Persiia şi altă cetate mare vestită ce să cheamă Revan, care este în eparhiia Armenii cei mari. Murit-au şi Miri Mahmut, carele au fost fecior lui Miruveiz, şi în locul lui s-au pus Eşrefan-han, feciorul lui Miri Abdulah ce au fost frate cu Miruveiz. În anul 7234, au murit în Petruburgu Petru, ţariul Moscului, fiindu de vîrstă de ani 53, şi au lăsat cu diiată şi cu mare legături în locul lui toată monarhiia în mîna împărătesii lui, Ecaterinii. Într-acest an fiind logodit Ludovic al cince[sprezeci]lea, craiul franţozesc, cu fata craiului Işpanii, şi aducînd-o în Paris numai ca să facă nuntă, au aflat pricină că ar fi fost mică dă zile, şi au stricat logodna, şi au trimis-o înapoi la Işpaniia, şi s-au cununat cu Mariia, fata lui Stanislav, carele au fost craiu în Ţara Leşască. Tot într-acest an s-au aşăzat şi pace între împăratul nemţesc, Carol al şaselea şi între craiul Işpanii, Filip al cincilea. Întărit-au împăratul nemţesc pacea şi cu împărăteasa moscalilor. După aceea craiul Engliterii, şi al Franţii, şi al Prusii între dînşii legături de pace au făcut. În anul acesta 7235, iulie 16 zile, făcut-au măriia-sa Nicolaie-vodă nuntă lui Ianache vel-grămătic, fratele doamnii mării-sale, dîndu-i soţiie pre fiica Barbului Greceanul vel-stolnic, la a cărui nuntă au fost nun însuşi măriia-sa cu doamna mării-sale, cununîndu-i în biserica domnească dă jos, şi i-au făcut nuntă foarte frumoasă şi cu cinste. După aceea n-au trecut la mijloc zile multe, ci la luna lui august, de vreme ce fiiul mării-sale cel mai mare, Costandin beizadea, venise la vîrstă dă căsătoriie, au socotit însuşi domnul din bunăvoia măriisale de l-au logodit cu cocoana Zmaragdiţa, fiica răposatului Radului-vodă Cantacozino biv-vel spătar, fratele lui Ştefan-vodă Cantacozino şi fiiul răposatului bătrînului şi vestitului Costandin Cantacozino biv-vel-stolnic, fiind dă neam bragorodnic, şi mai cinstit între toate neamurile boierimii Ţării Rumîneşti, de care tot neamul acela s-au bucurat, dînd slavă lui Dumnezeu pentru bunăvoirea domnului, ce au binevoit de au făcut, cunoscînd că toţi vor fi traşi şi apropiiaţi spre mila mării-sale, şi spre cinste, precum au şi fost. În cursul acestor vremi boierii ce să hainise dă cătră domn şi era pribegi în Ardeal, nelăsîndu-i inima lor cea zavisnică şi neastîmpărată a să odihni, au început şi de acolo din Ardeal a umbla după lucruri nebuneşti şi deşărtăciuni vrednice de hulă, şi ca nişte neastîmpăraţi, sfătuindu-să între ei, s-aus culat doi dintr-înşii, anume Ioan Dudescu biv-vel-vistieriu, şi cu Manolache biv-vel-clucer, şi pogorîndu-să din Ardeal pe de ceea parte dă Olt, au trecut Dunărea pre la Nicopoie, şi s-au dus la Ţarigrad, cu socoteală ca aceea, ca să aibă împreună cu nădejdea lor acea dăşartă, cu Mihaiu-vodă mazîlul, şi ce ar putea să facă împotriva mării-sale lui Nicolaie-vodă. Care după ce au mers acolo, la cine nesimţitorii putea să-şi ivească obrazile, sau cine din meghistanii puternicii împărăţii s-ar fi uitat în obrazile unor vicleni,şi rebeli ca dînşii? Fostu-le-au dară ticăloşii a să ascunde unde au fost gaura mai adîncă, că de la împărăţiie să didese tare poruncă pretitinderea, şi în Ţarigrad, şi pre afară, car oriunde s-ar afla haini de aceia, să-i prinză, şi să-i aducă în mîna domnului. Însă după mergerea acolo la Ţarigrad, au trecut multă vreme la mijloc, afîndu-să tot ascunşi şi pitulaţi acolo; ceialalţi, soţii ale lor, ce rămăsese în Ardeal, văzînd că să face atîta zăbavă, şi nu să mai alege nimica de nebuniia lor cea fără socoteală, gătesc dintre dînşii pre un Vasile Bărcănescu, şi-l trimit la Ţarigrad, ca să vază de cei doi, ce să alege de ei, şi cum să află. Şi cum merge în Ţarigrad la casa unui saigiu, anume Fotache, îl află de la Poartă, şi numaidecît cu ferman împărătesc trimite vezirazemul de-l prinde, şi-l bagă în lanţu în hiiară, şi-l trimite cu un ceauş împărătesc, tocma în mîinile mării-sale lui Nicolae-vodă. Şi cum îl aduce în mîna domnului, coprins de cutremur şi de multă groază, pentru vinovăţiia lui greşala lui – o! minune de atîta milostivire a domnului, în loc să-l mutreze, în loc să-l pedepsească, aude dintîiaşi dată un cuvînt din gura domnului: „Iată că te-am iertat, mergi în pace la casa ta de te odihneşte”, poruncind să nu-i facă nimenea nici un fel de supărare. Care milostivire multe inimi ale multora le-au umilit, şi toţi ruga pre Dumnezeu pentru sănătatea domnului, zicînd că „nici odinioară n-am văzut la alt domn atîta milosîrdiie”. Deci cei doi ce era ascunşi la Ţarigrad, daca înţeleg de patima Bărcănescului că l-au prins, şi cum că-i caută de la Poartă şi pre dînşii, ies pre ascunsu din Ţarigrad şi fug la un ostrov, unde văzînd că nici acolo nu-i încape locul, să îmbracă în haine măcilăreşti, şi pleacă de acolo ca să viie iarăşi să treacă la cuibul lor, în Ardeal. Şi trecînd Dunărea pre la Nicopoie, i-au oprit la lazaret la schela nemţească, de ceea parte la Izlaz, şi acolo Ioan Dudescul vistieriul, fiind bolnav dupre cale de groaza ce pţise, ş-au dat sufletul acolo la lazeret, iar Manolache cluceriul s-au dus în Ardeal la soţiile lui. Acest fel de ispravă făcîndu nebunii şi neatîmpăraţii, şi măcar că cu toate împotriviturile lor ce s-au arătat către domn, iar încă şi fiindu-le jupînesile aicea înţară, mare milă şi bunătate au arătat măriia-sa către casile lor, stăpînind jupînesile lor toate moşiile, viile, şi luîndu-şi toate veniturile, încă şi cărţi dă scuteală făcînd, care alt domnu într-acestaşi chip nu s-au pomenit a face pînă într-atîta la case de împotrivnici şi vicleni ca aceia. PENTRU VENIREA PREAFERICITUUI PATRIIARH AL IERUSALIMULUI La începutul anului 7236, preafericitul patriiarh al Ierusalimului kir Hrisand, de carele domnul de multă vreme doriia să-l vază, şi cu poftă îl aştepta să viie ca să aibă împreunare, şi să ia de la fericirea lui blafgosloveniie, au venit aicea în ţară toamna pe a luna lui septembrie. Însă cînd s-au apropiiat preafericitul patriiarh de Dunăre a trece dincoace, trimis-au domn[ul]tocma acolo la Dunăre pe un boier mare al mării-sale, pe mihalache Roset vel-sluger, întru întîmpinare cu toate cele trebuincioase de cale pentru cinstea şi odihna preafericirii lui, şi la 13 zile ale lunii lui septembrie au ajuns la mănăstirea Văcăreştii, pre carea atuncea întîi o au văzut-o săvîrşită şi cu toate împrejmuirile ei împodobită. Şi întrînd în biserică, făcut-au un engomion asupra mănăstirii, şi asupra domnului foarte frumos şi minunat, cît mintea a multora nu poate povesti. Acolea dar la Văcăreşti, pentru cinstea sfîntului patriiarhu, încă pînă a nu sosi în mănăstire, au trimis domnul întru întîmpinarea-i doi fii ai mării-sale, Costandin beizadea şi Iancul beizadea, de s-au aflat acolo pînă au sosit, făcîndu-i cinstea precum să cade. Şi într-aceeaşi zi fericitul patriarhu au rămas de au sălăşluit acolea pînă a dooă zi, iar a dooă zi, septembrie 14 zile, în zioa de Înălţarea Crucii, au întrat în oraşu[ul]Bucureştii, înaintea a căruia din porunca domnului, i-au ieşit întru întîmpinare mitropolitul ţării kir Daniil, şi cu toţi ceilalţi arhierei cîţi să afla în Bucureşti, şi cu toată ceata bisericească, preoţi şi călugări, şi toată boierimea, mari şi mici, şi slujitorimea, niguţătorii şi alt norod mult, şi cu mare cinte şi parisie l-au adus pînă în mănăstirea Sfete Gheorghiie, în casile patrierşăşti. Iar a dooă zi de întrarea sa în Bucureşti, septembrie 15 zile, au trimis domnul de l-au adus la curte cu mare cinste, întru a căruia întîmpinare i-au ieşit domnul pînă în pridvor, şi acolea i-au sărutat drepta. Iar după ce s-au suit în spătăriia cea mică, de minunatele în înţelepţeştile cuvinte ce ieşiia şi din rostul patriarhului, şi al domnului nu poate ajunge mintea fieştecăruia om a le scrie şi a le povesti. Aicea cititoriule, te las ca singur să socoteşti, un domn preaînţelept şi învăţat, şi cu un sfînt patriiarh ca acela înţelept şi preaînvăţat, împreunîndu-să un cu alt de nu era mare minune la toţi cei ce priviia şi le auziia voroava lor? Şi măcar că am fost de faţă, văzînd cu ochii şi auzind cu urechile preaînţelepte cuvintele lor, iar mintea a mă ajunge ca să le scriu pă larg, nu este cu putinţă, ci cu tăcerea contenesc şi săvîrşesc venirea şi priiminţa dă către domnu a preafericirii sale. PENTRU TURBURAREA ŞI ZARVA CE AU FOST ÎNTRE TĂTARI ÎN ANUL ACESTA Într-acest an, zădărîndu-să şi aţîţîndu-să zavistiie şi vrajbă între Bengli Gherei, hanul tătărăsc, şi între frate-său Adil gherei-sultanul ce era galga, din vrajba ce să născusă între dînşii, au mazîlit împărăţiia pre Adil Gherei-sultan, şi au făcut calga pre fate-său cel mai mic, pre Selaamet Gherei-sultan. Pentru a căruia mazîiliie au trimis împărăţiia un capigi-başă cu ferman, ca să-l ia de acolo şi să-l ducă la Iambol, la ceftilicul lui, carele este aproape de Odriiu. Pe carele luîndu-l, şi pre cale ducîndu-l, cînd au fost la hotariul Bugeacului, s-au sculat tătarii şi l-au luat din mîna capigiului cu mare îndrăzneală, şi n-au vrut să-l lase să-l ducă, şi aşa capegi-başa s-au dus fără nici o ispravă. După aceea Adil Gherei-sultanul mergînd în Bugeac, şi unindu-să cu toţi mîrzacii şi tătarii Bugeacului, şi strîngîndu-să multă seamă dă oaste tătărască bugeaclîi (zic unii să fie fost pînă la 80.000), au legat tabăra socotind să stea cu tot felul de împotrivire asupra hanului, şi ori cu ce mijloc ar putea să-l rădice şi să-l surpe din hăniie, dar în cea după urmă nimica n-au isprăvit, nici au putut scoate lucrul la cale după pofta lor, şi le-au cătat cu voie, fără voie, a să supune şi a-şi pleca capetile, atîta Adil Gherei-sultan cît şi toţi tătarii bugegeni, precum mai pă urmp voiu arpta în ce chip le-au fost supunerea lor. Hanul dară fiind unit cu toţi mîrzacii şi cu toţi tătarii crîmleni, şi arătînd mare credinţă şi supunere către puternica împărăţiie, şi avînd împărăţiia pe hanul în multă dragoste şi credinţă, îndată cum s-au înştiinţat de la hanul pentru zurbalîcul tătarilor bugegeni, şi al lui Adil gherei-sultanul, şi pentru nebuneasca împotrivirea lor, nicidăcum împărăţiia acelor zurbale bugegebi nu le-au dat obraz, nici i-au îngăduit a-şi împlini gîndul şi socoteala lor, ci ca să-i supuie fără voia lor, şi ca să cunoască că sînt supuşi puternicii împărăţii, iar nu sînt de capetile lor, după sfatul cel înţelepţesc al luminatei Porţi, numaidăcît au dat poruncă şi hanului (trimiţîndu-l şi călîc-caftan) şi tuturor paşilor dupre împrejur, trimiţînd fermanuri la paşa de la Ozu, la paşa de la Bender, la paşa de la Hotin, şi al alţii, ca să se rădice toţi cu oaste asupra tătarilor bugegeni, şi de-şi vor pleca capetile de voie la porunca puternicii împărăţii, şi să se supuie hanului, bine, iar de nu, să le dea războiu ca acela, pînă încît să se stingă şi să-i facă a să supune făr’ de voia lor, şi pe cei mai mari căpetenii să-i prinză, şi să-i pedepsească cu rea şi cumplită pedeapsă. Atuncea la acea vreme întîi făcuse împărăţiia serasheriu pe Mustafa-paşa de la Hotin, iar apoi pentru bătrîneţile şi slăbiciunea lui, au socotit de au făcut serascheriu pe Abdulah-paşa de la Niş. Acest Abdulah-paşa era prieten foarte bune mării-sale lui Nicolae-vodă, încă de cînd au stătut odată vezir-chehaiasi în zilile lui Ciorlo Ali-paşa veziriul, şi la căderea lui Ciorlo-veziriul din vizirlîc, întrebîndu-să măriia-sa Nicolaie-vodă de către împărăţiie pentru acest Abdulah-paşa, ce atuncea fusese chehaia, mult l-au ajutat măriia-sa cu cuvîntul spre binele şi folosul lui, şi n-au primejduit. Carele ţiind minte binele ce au cunoscut de la domn, pururea de faţă întru auzul a multora au mărturist ajutoriul şi multul folos ce au avut de către măriia-sa în vremile acelea, neuitîndu-l nicidecum şi de atuncea avea întărit mare şi bun prieteşug. Însă făcîndu-lserascheriu, numaidecît dupe porunca împărătească s-au sculat la Niş, şi au mers la Smil în cai de minzil, unde să strîngea oştile, şi unde era să viie şi hanul ca să stea cu dînsul împreună, şi să facă sfat ca să supuie pe tătari, ori cu bine, ori cu rău. Pentru a căruia mergere cum au înţeles domnul numaidecît au trimis pe 2 portari înainte-i, întru întîmpinarea-i cu daruri şi cu cărţi pentru cele bune şi de folos, scriindu-i spre buna chivernisire şi odihnă a ţării, fiind domnului bun prieten, precum am scris mai sus, şi întîlnindu-l 2 portari, la Ruşciuc, dechembrie 25 de zile, în zioa de Crăciun, priimit-au darurile şi cărţile domnului cu multă dragoste şi cinste, şi au dat şi răspunsul cărţilor mării-sale, scriindu-i cu cinste, şi cu mult peripiisis. Atuncea dar cînd împărăţiia au dat poruncă paşilor ca să se rădice cu oşti asupra bugeaclîilor, au trimis poruncă şi domnului, ca să se gătească şi măriia-sa să fiie gata să meargă la Smil; însă deocamdată acest ferman de poruncă au venit domnului, adică să să gătească să fiie gata, şi cînd îi va veni ştire de la hanul, şi de la serascheiu-paşa ca să meargă, să să scoale numaidecît, să purcează, să nu mai zăbovească, căci că este ca să fiie şi măriia-sa la sfat, pentru că scrisese vezirazemul cărţi şi la hanul, şi la serascheriu-paşa, dîndu-le ştire de venirea mării-sale, şi cum că nu doară îi este venirea pentru altceva, sau fieştecum, fără cît ales să fie la sfat, ştiindu-l că este domn îneţelpt, învăţat, şi credincios vechiu al împărăţii. Deci, domnul atundea, după i-au venit acea aporuncă, numaidăcît au pus de au făcut rînduieli în ţară pentru gătirea oştirii, de zaherea, de cară şi de altă trebuincioasă gătire de toate să se gătească să stea gata. Dar toate acelea, atît zahareaoa, cît şi carăle, le-au făcut toate tot cu bani, iar ca să supere pe cineva din pămînteni pentru zaherea, sau pre săracii du prin sate, să facă cară fără plată, pă niminea n-au supărat, mai vîrtos milostivindu-să spre toţi, fiind vreme dă iarnă. Însă pentru purcederea şi călătoriia mării-sale, şi pentru toate alte bunătăţi şi chiverniseli ce au făcut asupra ţării, şi a pămîntului acestuia, într-acele vremi de răzmiriţă şi turburări, mai pă urmă le voiu scrie unde va veni rîndul, iar acum trebuie să-mi ţiu rîndul istorii a pricinii tătarilor. Pă vremea cînd tătarii sta tot împărăcheaţi, şi ăn socoteala lor cea nebunească, să auziia şi aceasta, cum că luînd înţelegere şi Deli-sultan de împărechierea şi zarva lor ce să făcuse, şi dă vrajba ce întrasă între hanul şi între Adil Gherei-sultan, unchii lui, să fiie strîns şi el lîngă sine de acolo de unde era pribeag, dăspre părţile cerchezilor, cîtăva oaste, şi s-au sculat de au penit pînă la apa Coban, socotind să treacă şi să viie şi el într-ajutoriul lui Adil Gherei-sultan, şi al tătarilor bugegeni; dar apoi poate că nu i-au dat îndemînă, că şi-au schimbat socoteala, au că s-au arătat necălcător de porunca împărătească, au că cunoscînd deşartă şi crudă socoteala bugegenilor, n-au trecut, ci s-au întors înapoi. După ce dar au început a să strînge, şi a să aduna oşti din toate părţile la Smil, precum era porunca împărătească, şi hanul trimiînd mai nainte de venirea lui pre fii-său Tohtmăşi-sultan cu cîtăva oaste crîmleni asupra Bugeacului, şi viind la Ozu, şi rădicînd şi de acolea pre paşa de la Ozu cu cîtăva oaste turcească, şi încă şi cu cîteva tunuri, şi viind pînă la Sarăsu, vrut-au să ia şi de acolo, pre nişte tătari întru ajutor; carei să numesc coban tătari, alţii le zic nohai; dar ei n-au vrut să se rădice nicidăcum. Şi viind Tohtamăşi-sultan cu paşa de la Ozu şi cu oastea, s-au aşăzat cu oastea puindu-să tabăra din jos de Bender. Acolo dar au venit cîţiva mîrzaci bugegeni de s-au închinat la fiiul hanului Tohtamăşi-sultan, şi ş-au plecat capetile, dăspre altă parte încă viind şi calga-sultanul cel nou cu mulţi tătari crîmleni, şi cu vreo patru sute de cazaci asupra bugeaclîilor. Hanul încă apropiindu-să cu oastea sa către Ozu (măcar că, pînă a veni, începusă bugegenii a-şi cunoaşte lucrul, că va să rămîie la nimica, şi li să slăbisă nădejdea ce avea întîi), şi văzînd ei atîta greutate de oşti ce le vin asupră, şi cum că le [e] strimt din toate părţile, şi nu pot să stea împotriva unii împărăţii puternică şi mare ca aceea, şi va să le viie lucrul la greu, într-alt chip n-au avut cum face, ci le au căutat numai să se plece şi să se supuie fără de voia lor. Adil Gherei-sultan încă, cunoscîndu-şi lucrurile că-i sînt împotrivă şi socoteala lui ce avea nu-i vine la cale bună, au socotit de au scris carte la măriia-sa Nicolaie-vodă adică rugîndu-l ca să mijlocească la împărăţiie să-i ierte greşeala, ştiind pă măriia-sa bun prieten, şi cum că i să trece cuvîntul şi rugăciunea mai mult decît a multora la împărăţiie, şi mai vîrtos fiind vechiu şi părintesc prieten din vremile lui Selim Gherei-han, carele avusese mare prieteşug cu răposatul părintele mării-sale lui Nicolaie-vodă, vestitul Alexandru Exaporiton al puternicii împărăţii. Care carte a lui Adil Gherei-sultan, îndată ce o au luat-o domnul numaidăcît o au trimis la Ţarigrad la împărăţiie, şi mai mult dintr-aceea au pricinuit începere de pace şi de a să potoli zarva tătarilor, şi lui Adil Gherei-sultan iertăciune greşalii lui. Deci după aceea s-au sculat întîi Adil Gherei-sultan, dă unde era din tabăra tătărască, şi au mers drept la serascheriu-paşa la Smil, plecîndu-şi capul la porunca puternicii împărţii, pre carele priimindu-l serascheriul cu cinste, l-au îmbrăcar cu conteş cu blană de pîntece de vulpe de Moscu, şi trecînd Dunărea de ceea parte cu haremul lui, s-au dus la haznatar-başa al hanului, numele lui Coban Cealan Mehmet aga, om de neam mare, tocma ka ceftlicul lui, la Iambol, după dînsul. De acii au început a veni mulţi mîrzaci bugegeni la serascheriu-paşa şi la hanul de ş-au plecat capetile, iar unii din mîrzaci, temîndu-să de primejdiie, au fugit în Ţara Leşască, carei şi aceia mai pre urmă au venit de ş-au plecat capetile la hanul. Au început deci toţi tătarii a să răsipi din tabără, cineşi pre la locurilor lor, şi au rămas fără nici o ispravă. Unde nu este voia lui Dumnezeu nu poate oamenii. PENTRU ÎMPREUNAREA HANULUI CU SERASCHERIUL, ÎN CE CHIP, ŞI CU CE CINSTE AU PRIIMIT PAŞA PE HANUL Daca au venit Bengli Gherei-hanul cu oastea sa la Ozu, şi s-au apropiiat către Smil, trimis-au Abdulah serascher-paşa înainte-i cale de dooă ceasuri de au întins corturile, trimiţind şi mutpacul, şi altile dă trebuinţă pentru cinstea şi ospăţul hanuui. După aceea s-au sculat şi serascheriul cu oastea lui, de au ieşit înaintea hanului întru întîmpinare-i şi, acolo unde era corturile întinse, au ospătat paşa pe hanul, făcîndu-i mare cinste, şi după ospăţ au dăruit serascheriul pe hanul cu un cal albu foarte frumos cu toate podoabile lui de mult preţ, şi osebit i-au mai dăruit şi alt cal vînăt armăsariu. Apoi încălicînd amîndoi de la corturi au mers către Smil, şi pe cale mergea alăturea, însă hanul puţintel mai nainte, şi serascheriul puţintel mai pe urmă, ca cum ar veni capul calului paşii drept picierul hanului. Iar daca au întrat în tîrgul Smilului, au trecut seraschier-paşa de mergea înaintea hanului ca în chipul unui postelnic mare, şi după ce s-auapropiiat de saraiu paşii, unde şi conacul hanului acolo gătise, i-au ieşit înaintea hanului fiiul serascheriului şi cu divan-efendi, loc ca de 100 de paşi, întru întîmpinare-i, închinîndu-să înaintea hanului pînă dă trei ori cu mîinile pînă la pămînt. Serascheriu-paşa grăbind mai nainte, şi dăscălecînd, au stătut la capul scării, şi luînd pe hanul cu frumoasă ţărmoniie, l-au suit sus în saraiu, şi numaidăcît au slobozit 12 tunuri. Deci acolo de iznoavă l-au cinstit, l-au ospătat, cu argintării, cu multe bucate, şi cu scumpe lucruri, făcîndu-i mare cinste. Iar după ce l-au ospătat, au îmbrăcat serascheriu-paşa pe hanul cu o blană de samur dă trei pungi de ani, dîndu-i şi alte osebite daruri; iar hanul au dăruit pe serascheriu-paşa cu 13 suflete de robi cu roabe. După aceea trecînd trei zile s-au sculat hanul de acolo de la Smil, şi s-au dus pe Dunăre la cetatea Chiliia, şi oastea lui au mers pe uscat. Pe urmă de acii s-au dus şi serascheriu-paşa la Chiliia unde era hanul, şi au şăzut acolo nooă zile, şi iar s-au învîrtejit înapoi la Smil. Mult au muncit atuncea hanul ca să rămîie şi serascheriu-paşa să fiie împreună pînă să vor isprăvi toate aşezămînturile tătarilor, dar n-au vrut, ci s-au sculat de s-au dus la mansup[ul]lui, la Niş, iar han[ul] rămîind în urmă au şăzut tocma un an asupra tuturor trebilor şi aşăzămînturilor tătarilor, apoi au mers în Bugeac, de au iernat acolo. PENTRU PATIMA ŞI MULTA NEVOIE CE AU PETRECUT MOLDOVENII, ŞI PENTRU BUNA CHIVERNISEALĂ CE AU FăCUT DOMNUL AICEA ÎN ŢARĂ În cîtă vreme au ţinut aceste răzmiriţe şi împărechiri ale tătarilor, unul Dumnezeu ştie de ticăloasa Ţară a Moldovii, cîte au tras şi cîte au pătimit dă prăzile şi dă jeafurile tătarilor, şi dă multa nevoie ce trăgea fugarii, fiind prin băjănii, că să băjănise ţara prin munţi, prin văi şi prin codri, şi pururea tătarii să sloboziia din tabără, de călca, prăda şi jăfuiia, pre cine găsiia, precum le este obiceiul. Pînă şi Grigorie-vodă dă frică au sărit din scaunul Iaşilor, iar pre doamnă-sa şi pre maică-sa le-au trimis la cetatea Hotinului de au şăzut acolo pînă ce s-au potolit zarva tătarilor; iar Grigoriie-vodă şi toţi boierii lui umbla ca nişte băjănari din loc în loc, şi multă, pagubă şi nevoie au pricinuit şi au curs pămîntenilor moldoveni într-acele turburate vremi, afară din multe dări de bani ce au dat. Iar ţara aceasta cu mila lui Dumnezeu, şi cu bună şi înţelipţeasca chiverniseala domnului, au hălăduit foarte cu linişte mare şi cu pacinică şi neclintită stare, chivernisind-o măriia-sa, şi păzind-o ca lumina ochiului; şi necum să se strămute cineva din pămînteni de la lăcaşurile lor, ci poci zice, că nici păriu din capul cuiva nu s-au mişcat, încît şi bieţii săraci de moldoveni, văzînd buna şi înţepţeasca chivernisire a domnului, şi cea fără preget pază şi apărare ce făcea măriia-sa ţărîii aceştiia, alerga şi năzuia aicea în ţară, aşăzîndu-să la locurile de lăcuinţă supt oblăduirea domnului; pînă şi turcii neguţători ce să afla în Moldova pe la Vasluiu, pe la Bîrlad şi pe la Focşani de ceea parte, de frica tătarilor au trecut aicea în ţară, cu toate dobitoacele lor, de trăia fără grijă, şi toţi cu o rugă şi cu o inimă da slavă lui Dumnezeu şi lăuda numele domnului, rugîndu-i de sănătate şi de viiaţă îndelungată pentru buna chiverniseala ce să nevoia dă făcea ţării. Căci că cunoştea toţi şi vedea cu ochii, nu numai pămîntenii, ci şi alţi streini, că nu să da domnul odihnii nici zioa, nici noaptea pentru ţară, şi pentru pămînteni, ci cu mare nevoinţă şi osîrdiie, să sîrguia şi să siliia spre odihna tuturor dă obşte, tocma ca cum ş-ar păzi un părinte pre fii săi de tot răul şi primejdiia, străbătînd şi ajungînd cu cărţile mării-sale şi cu daruri în toate părţile, la hanul, la sultani, la serascheriul, la paşa de la Ozu, la paşa de la Bender, la paşa de la Hotin, şi trimiţnd iscoade peste iscoade, pretitinderea, în toate părţile şi pre marginea Dunării, ca să afle veşti de lucruri adevărate şi temeinice, strejuind ţara cu tot felul de bună chiverniseală. Căci că de la Moldova de-a pururea din nestatornicii moldoveni scornea minciuni, dă făcea fel dă fel dă spaime, şi turburări la margini, muncind ca să spăimeze şi pe lăcuitorii ţării noastre. Dar domnul nicidăcum nu grijiia, căci ştiia tot temeiul, viindu-i din toate părţile veşti peste veşti, şi înştiinţări peste înştiinţări, şi la margine avea trimisă atîta slujitorime pentru pază. Şi cu aceasta toate totdeauna da îmblînzire şi mîngîiere norodului, ca să viie toţi pre la casile lor în odihnă, fără dă grijă şi cu o inimă bună, că măriia-sa tuturor dă obşte le are dă grijă. Şi după cum am zis mai sus, nimenea dă la odihna şi lăcaşul său nu s-au strămutat, ci pentru o bună chiverniseală ca aceea ce făea domnul asupra ţării, şi la cei mari vestindu-să ai luminatei Porţi, mulţi dintre aceia aducea mustrare lui Grigorie-vodă domnul Moldovii, că nu urmează chivernisiri unchi-său. PENTRU DUMITRAŞCU HATMANUL CÎND AU FUGIT LA TĂTARI Într-acele vremi, pre cînd tătarii era împerechieţi, şi turburaţi între dînşii (ah, dă nesimţirea şi nesocoteala unor fel de oameni!) Dumitraşcu hatmanul, fratele lui Mihaiu-vodă mazîlul, dintr-atta odihnă şi pace ce avea dă Grigorie-vodă, domnul său, neavînd nici o nevoie, să scoală şi fuge la tătarii cei haini, cu Iordache generi-său, feciorul Lupului vornic, socotind ticălosul că vor rămînea hainii biruitori, şi prin mijloc[ul] lor va putea aduce iarăşi pe frate-său domn, şi această deşartă nădejde avînd au trimis pe urmă oameni de ai lui cu cîţiva tătari de ş-au luat jupîneasa tocma din mijloc[ul] Iaşilor cu mare îndrăzneală şi o au dus-o acolo unde era el la tătari. Ci dar altele sînt socotelile oamenilor, şi altele sînt lucrările lui Dumnezeu. Pentru a căruia fugă făcînd Grigorie-vodă ştire la Poartă, au scos ferman ca oriunde ar fi, au de la tătari, au de la Ţara Turcească, să-i ia, şi să-i curmeze viiaţa, scriind în ferman înfricoşate cuvinte, şi zicînd anume să-l omoare, ca să curăţească pămîntul dă nişte vicleni şi haini ca aceia. El dară, daca au văzut că lucrurile tătarilor rămîn la nimica, şi cum să-şi stau şi ei de capetele lor, şi văzînd că într-alte părţi streine nu-i dă mîna a fugi (că Grigorie- vodă împănase pătitindenea cu paznici ca să-l prinză), nici la tătari nu-i da locul a sta, să scoală şi trage în Ţara Turcească şi să ascunde la un tîrg ce se cheamă [...] Acolo au şăzut ascuns pînă ce l-au aflat Grigoire-vodă, la care trimiţînd oameni de ai lui, beşlii, lipcani, cu fermanul l-au luat de acolo, băgat în fiară, şi l-au adus la Iaşi, carele după vinovăţiia lui era să-şi răpuie viiaţa, ci dar au avu noroc cu măriia-sa Nicolaie-vodă, că cum au luat înştiinţare că l-au prins şi l-au dus la Iaşi, ca un domn ce din fire era milostiv şi milosîrd, numaidăcît au scris la Grigorie-vodă, poftindu-l să nu i să atingă dă viiaţă, ci încă să-şi facă milă cu dînsul să-l şi ierte, precum au şi făcut, că pentru voia mării-sale l-au iertat, şi l-au slobozit să şază la casa lui, unde trecîndu cîtăva vreme după ce l-au slobozit să şază la casa lui la Fereşti, i-au venit cataroiu şi au murit. Aşa răsplăteşte Dumnezeu nemulţămitorilor, de mila şi cinstea domnilor, mai ales la neastîmpăraţii şi nestatornicii ca aceia. PENTRU GĂTIREA ŞI CĂLĂTORIIA MĂRII-SALE NICOLAIE-VODĂ CĂTRE SMIL După ce au venit domnului porunca cea dintîi precum am scris mai înapoi, adică ca să se gătească să fiie gata a merge către Smil trecînd cîtăva vreme la mijloc, iată la dechemevrie [...] au sosit un vezir-agasî de la Poartă, căruia îi era numele Musa aga, cu ferman împărătesc, întru carele porunciia domnului ca numaidăcît să se scoale la Smil, nimica altă zăbavă să nu facă, şi măcar că domnul ca un protimos şi grabnic ce era spre poruncile împărăteşti, îndată au dat poruncă tuturor celor orînduiţi de cale să se gătească, şi degrab au trimis porunci pe la zapcii, ce era orînduiţi după cară prin judeţe, ca să viie cum mai curînd cu carăle, pentru că era toate gata făcute şi plătite, zahereaoa încă aşijderea, iar încă şi măriia-sa ca un înţelept cumpăniia toate cu mintea, şi cu socoteala, şi cunoştea că cu greu va să-i cază acea călătoriie, mai vîrtos fiind vreme dă iarnă (măcar că Dumnezeu milostivul mare şi nespusă milă au arătat într-acea vreme, că aşa au cumpătat vremea de au fost tot bună şi călduroasă, toate zilile acei călătorii ca cum ar fi fost o primăvară de mînca slujitorii şi alţii tot pe afară) şi să uita măriia-sa şi la cîtă seamă dă cheltuială va să-i curgă, precum au şi fost, că mare cheltuială au pricinuit, una cu lefile slujitorilor, alta cu cîteva steaguri de slujitorime nooă ce mai făcuse, şi cu cheltuiala ce au dat la unii, la alţii ce au călători împreună cu măriia-sa, dar cu darurile ce au trimis măriia-sa, cum la hanul, la sultani, la serscher-paşa, la paşa de la Ozu, de la Bender, de la Hotin, şi alţii, şi cu alte multe şi nenumărate cheltuieli care pentru lungime le las, de nu le mai pomenesc anume, şi era măriia-sa şi pentru boierime şi slujitorime, şi alţii ce mergea cu măriia-sa împreună în vreme dă iarnă, iar mai vîrtos şi mai ales pentru ţară, ca să şi-o apere, să şi-o păzească, şi să şi-o chivernisească, iar osteneala, truda şi neputinţa mării-sale (că era atuncea şi cam slab) întru nimica nu le socotiia, căci era foarte protimos (precum am zis) spre porunca împărătească, şi cînd scriia la Ţarigrad pentru trebile ţării, deşi aducea aminte către putenicii stăpîni vreodată pentru neputinţa şi slăbiciunea mării-sale, iar încă şi stăpînii îl îmbuna şi-l peripiisea, scriindu-i că mergerea nu-i este că doar va să facă vreo oştire, fără cît ca să fie împreună la sfat. După ce dar au sosit acel Musa aga vezir-agasî, precum am zis mai sus, cu poruncă de la împărţie la domn ca să purceagă, lăsînd toate socotelile şi toată neputinţa deoparte, şi gătindu-să măriia-sa cumsăcade cu ajutoriul lui Dumnezeu, miercuri la 27 ale lunii lui dechembrie, au purces din scaunul Bucureştii cu toată boierimea, mari şi mici, şi au ieşit cu mare şi frumos alaiu pînă în malul Colintinii, la podul Plumbuitei, unde era corturile întinse, lăsînd pre doamna mării-sale, cu ceilalţi mai mici fii ai mării-sale în Bucuretşi, în casile domneşti au tot agarlîcul, măcar că dă vreme ce venise măriia-sale această poruncă de la împărăţiie de mergerea la oaste întru atîta cale dăpărtată, socotise întîi ca să trimiţă pe doamna mării-sale la un loc unde s-ar fi socotit a şădea pînă la învîrtejirea mării-sale, iar apoi ca să nu dea norodului vreo pricină de turburare, n-au vrut să o trimiţă măriia-sa nicăiri, ci cu tot agarlîcul o au lăsat-o în Bucureşti, precum am zis, în casile domneşti, şi pe preafericitul patriarh în mănăstirea Sfînt[ul] Gheorghie, lăsîndu-l rugători către Dumnezeu pentru sănătatea, întărirea, bună călătoria şi întoarcerea mării-sale fără zăbavă la scaun. De acolo dară de la podul Plumbuitei, boierii caimacami şi cu alţi boieri, carii era să rămîie în Bucureşti, s-au întors înapoi la scaun, iar domnul împreună cu doi fii ai mării-slae, Costandin beizadea şi Iancul beizadea, şi cu o seamă de boieri de cei mari şi cu al doilea, şi din mazîli, şi cu oastea cîtă avea lîngă măriia-sa au mers la satul Afumaţii, şi acolea au făcut oturac dooăsprezece zile pentru că nădejdea nu şi-o curma nicidăcum, ci o avea dăplin la mila lui Dumnezeu, că tot va rămînea dintr-acea călătorie, aşteptînd din zi în zi să-i viie ferman de la împărăţiie, ca să rămîie să nu meargă, mai vîrtos că şi auuziia, şi veniia mării-sale veşti totdeauna pentru tătari, că li să potolesc turburările şi să supun, iar de va şi merge ceva mai nainte, era încredinţat că din ţară nu va ieşi, precum cu mila şi cu ajutoriul lui Dumnezeu au şi fost, de care unde va veni rîndul vom scriie, şi să şi cunoştea semnile că va rămînea domnul dintr-acea călătorie, căci că aele doouăsprezece zile cît au făcut mărăiia-sa oturac la Afumaţi, din porunca împărăţii au făcut. Acolo la Afumaţi au îmbrăcat domnul pre Iordache Creţulescu vel-vornic şi pre Dumitrache Ramadan vel-spătar, cu conteşe blănite cu blane de vulpe de moscu foarte frumoase. La purcederea domnului din Bucureşti, au dat măriia-sa învăţătură pre la toate mănăstirile şi pre la toate bisericile din tot oraşul Bucureştii, ca să facă preoţii denii, liturghii şi rugăciuni, către Dumnezeu, în toate zilile, nepréstan pentru domnu, şi pentru toţi cei ce călătoriia împreună cu măriia-sa vodă, care s-au şi făcut, şi Dumnezeu, ca un milostiv, au ascultat şi au bine priimit acele neîncetate rugăciuni, pentru că au făcut mare milă, de au fost şi învîrtejirea domnului la scaun şi curînd şi-au venit şi domnul, şi ceilalţi toţi sănătoşi pre la casile lor. Acesta nu o scriu pentru altceva, fără cît mai mult că să dau pşi altora pildă, ca să cunoască şi să ştie, că cel ce-şi va pune nădejdea la toate către Dumnezeu nu va rămînea în dăşărt, pentru că Dumnezeu (după cuvîntul psalmistului) voia celor ce să tem dă dînsul va face, şi ruga lor va asculta. Însă la opt zile ale lunii lui ghenarie, au purces domnul şi de la Afumaţi şi au mers la conacul de la Greci. De acolea dar gătit măriia-sa pre Mihalache Roset vel-sluger, nepot dă sor mării-sale, de l-au trimis la Ţarigrad pentru trebile ţării, şi de acolea purcegînd domnul înainte pre conacile ce era orînduite şi gătite, cînd au ajuns la conacul de la Sărata, ghenarie 12 zile, au sosit un mîrzac de la hanul cu veste bună şi de bucurie, aducînd domnului iarlîc şi o ţidulă scrisă cu însuşi mîna hanului, întru care scriia mării-sale cu multă cinste şi peripiisis şi ca să nu să mai trudească cu călătoriia, ci să şază în scaun, să-şi păzească ţara şi raiaoa, pentru că lucrurile tătarilor cele turburate să potolesc şi-şi pleacă capetile şi să supun. Dar încă şi cu toate acestea nu putea domnul să se întoarcă înapoi făr’ de a-i veni ferman de la împărăţiie, ci gătind pe mîrzac, şi dînd răspunsu cărţilor ce-i adusese, şi bine dăruindu-l l-au pornit înapoi la hanul, iar domnul de acolea au mers în tîrgul Buzăului în episcopiie, ghenarie 13 zile, fiind episcop Buzăului kir Ştefan. Acolea la Buzău era vel-căpitan za dorobanţi cu cîteva steaguri de pedestrime, cazaci şi talpoşi, pre carele domnul îl trimisese cu cîteva ziel înainte, poruncindu-i să stea acolo la Buzău cu slujitorimea aceea, pînă cînd va avea de la măriia-sa poruncă au a să întoarce înapoi, au amerge înainte. Încă fiind domnul în Buzău, iată şi alt vestitor de bucuriie, Dumitraşco postelnic Caramanlău viind de la Smil, de une îl trimisese domnul, au adus mării-sale buiriultiu de la Abdula serascheriu-paşa pentru învîrtejirea domnului înapoi la scaun, dar încă şi tot nu vrea măriia-sa să se întoarcă fără poruncă de la împărăţiie. Făcut-au domnul acolo la Buzău oturac patru zile, unde făcînd şi vreo dooă divanuri, mulţi săraci ş-au aflat dreptatea, pentru mîncărurile unora din buzăieni, iar miercuri, ghenarie 17 zile, purcegînd de la Buzău, au mers la tîrgul Rîmnecul, şi de acolea la Stanomireşti, unde din porunca domnului au venit şi steagurile de slujitori, călărime şi pedestrime cu sărdariul lor, care domnul le trimisese mai nainte vreme la Focşani, de cînd să începuse zarva tătarilor, ca să fiie pentru paza marginii pe hotar, şi de acolea mergînd înainte la ghenarie 21, au ajuns domnul la mănăstirea la Măxineni, de unde mai nainte n-au mai mers măriia-sa, pentru că din mila lui Dumnezeu nu numai de la hanul, şi de serascher-paşa i-au mai venit mării-sale ialîc şi buiuriltiu de a se întoarce înapoi, ci şi călăraşii de la Ţarigrad nemerind, au adus mării-sale deocamdată mai îngrab cărţi de la măriia-sa vezirazemul, şi de la chehaia-beiu al veiziriului, scriindu-i ca numaidecît, oriunde ar fi călători pre cale, să se învîrtejească înapoi spre scaun, să-şi păzească ţara şi alte porunci împărăteşti. După ce au făcut acolea la Măxineni trei zile oturac, la dooăzeci şi patru dă zile ale lunii lui ghenarie, au purces domnul înapoi către scaunul Bucureştii, şi acolea la Măxineni au mai lăsat măriia-sa pe vel-căpitan de dorobanţi cu steagurile de pedestrime şi de călărime ca să mai fiie acolea dă pază cîteva zile, iar domnul învîrtejindu-să înapoi au venit la satul Afumaţii, ghenarie 28. Acolea iar au sosit şi Iordache biv-vel-portar, fiiul lui Dumitrache Ramadan vel-spătar (pe carele domnul mai în urmă l-au făcut şi postelnic mare) cu ferman mare de la împărţiie pentru învîrtejirea domnului în scaun, iar luni, ghenarie 29, au întrat domnul în scaunul Bucureştii cu mare alaiu şi cu frumoasă parisiie, ieşindu-i întru întîmpinarea mării-sale, la Colintina, boierii caimacami, şi altă boierime, mitropolitul ţării cu toţi alalţi arhierei şi cu alt norod mult, şi toată obştea dă la amre pînă la mic cu un glas, şi cu o rugă, mulţumiia şi da laudă lui Dumnezeu de întoarcerea domnului în scaun, şi pre toţi i-au coprins bucuriie şi veseliie mare foarte, şi aşa suindu-să în casile domneşti, s-au citit fermanul împărătesc de întoarcerea domnului, şi s-au făcut şănlîc, slobozind puşci şi tunuri după obiceiu. În toată călătoriia aceasta ce au făcut domnul, atît în ducătoare cît şi în viitoare, să nevoia măriia-sa cu tot felul de bună chivernisire spre odihna boierilor şi a tuturor celorlalţi ce era împreună cu măriia-sa călători, ca pre toţi să-i odihnească şi să-i căpuiască cu de toate cele trebuincioase, ca să nu fiie de ceva lipsiţi, ci toţi să fiie odihniţi şi mulţămiţi. Veniia şi pocloane la toate conacile, ori după la igumeni, ori după la boiernaşii dă ţară, şi pentru măriia-sa nimica nu opriia, ci toate le împărţiia, şi le da pre la boieri şi pă la ceilalţi, şi era toţi îndestulaţi şi odihniţi de toate, atîta cît nici simţea cineva că călătoresc la oaste, ci ca cînd ar merge într-o plimbare cu bucuriie, şi poftiia domnul mai mult odihna boierilor şi a celorlalţi decît a mării-sale. Într-acea vreme după învîrtejirea domnului în scaun din călătoriia ce scriie mai sus, cînd au fost pe luna lui mart, fcînd împărăţiia paşă la Diiu pe Topal, Osman-paşa au rădicat pe serascher Osman-paşa ce era la Diiu şi l-au făcut paşă la Benderiu, carele, purcegînd de la Diiu cu tot agarlîc[ul] lui, făcusă socoteală să viie să treacă pre aicea prin ţară, cu a căruia trecere putea să se întîmple multe cheltuieli şi supărări atît domnului, cît şi săracilor. Ci dar domnul aflînd de una ca aceea, ca un domn ce-l durea inima de săraci, şi nu iubiia paguba ţărîii, numaidăcît au trimis pe un boier al mării-sale, pre Armago biv-vel căpitan (care şi capichehaia au stătut la Ţarigrad şi să întîmplase de era atuncea aici în ţară) cu daruri şi cu cărţi înaintea lui Serchiia Osman-paşa, dîndu-i poruncă şi învăţătură în ce fel, şi în ce chip, şi cu ce mijloc să-l înduplece şi să-l facă să nu fiie trecerea pă aicea prin ţară. Carele ducîndu-să la paşa, şi dîndu-i cărţile de la domnul, şi zicîndu-i cele ce-l învăţase domnul, l-au făcut pe paşa de ş-au schimbat socoteala singur de voia lui, şi s-au lăsat de a trece prin ţară, căutîndu-şi calea pe de aceea parte de Dunăre. Şi măcar că domnul au trimis pe boierul ce scriie mai sus înaintea paşii, ca să-l facă să nu viie prin ţară, iar încă nu s-au lăsat într-acea nădejde, ci îndată au scris şi la Ţarigrad, făcînd ştire la împărăţiie, şi numaidecît au dat împărăţiia ferman cu mare tăriie ca nicidecum să nu treacă acel paşă pă pămîntul ţării, dar pînă a sosi fermanul de la Ţarigrad, paşa, precum scriie mai sus, de bunvăoia lui, s-au lăsat de socoteala cea dintîi, şi s-au dus la ceea parte dă Dunăre la Bender, şi aşa cu bună chiverniseala domnului, au hălăduit ţara şi de supărarea acelui paşă. PENTRU NUNTA FIIULUI MĂRII-SALE NICOLAIE-VODĂ, COSTANDIN BEIZADEA Într-acest an la leat 7235, vara, pe la luna lui iunie, făcut-au domnul nuntă fiiului mării-sale celui mai mare, Costandin beizadea. Însă într-aceste zile s-au întîmplat de au venit mării-sale mucarer de la puternica împărăţie, adică înnoire domnii, viind de la Ţarigrad cu caftanul şi cu fermanul împărătesc vel-căpitan za siimeni Pascali, şi cum au sosit cu caftanul, îndată s-au început şi nunta, şi la iunie în 9, în zioa dă Sfînta Troiţă, au fost zioa cununii, dîndu-i soţie pre fiica răposatului jupan Radul Cantacuzino biv-vel-spătar, fratele lui Ştefan-vodă, fiiul răposatului Costandin Cantacuzino biv-vel-stolnic, şi i-au făcut nuntă foarte frumoasă, fiind nun mare însuşi sfinţiia-sa preafericitul patriiarh al Ierusalimului kir Hrisant, cununîndu-i în biserica domnească de jos, la care nuntă făcutu-s-au mari şi multe veselii. PENTRU PURCEDEREA PATRIIARHULUI LA MOLDOVA, DUPĂ NUNTA FIIULUI MĂRII-SALE NICOLAIE-VODă, COSTANDIN BEIZADEA După ce s-au săvîrşit nunta lui beizadea Costandin, fiiul mării-sale lui Nicolaie-vodă, vrînd preafericitul patriiarh să meargă la Moldova, una ca să aibă împreunare şi cu domnul Moldovii Grigorie-vodă, alta ca să-şi vază şi metohrile de acolo, care sînt închinate la sfîntul mormînt, pentru că de multă vreme nu venise aicea în ţările acestea, au purces de aicea din Bucureşti la luna lui iunie, trimiţînd domnul de l-au petrecut cu mare cinste pînă afară din tîrg, şi nu numai atîta, ci împreună cu sfinţiia-sa, au trimis domnul un boier al mării-sale, pre Ianache Roset vel-comis, pentru cinste, dă l-au petrecut i-au fost purtător dă grijă pînă la margine la Focşani. Şi acolo la Moldova n-au făcut zăbavă mai mult decît luni [...] şi iar s-au învîrtejit înapoi la Bucureşti, întru a căruia întîmpinare iar au trimis domnul pă vel-comis, tocma la Focşani, de l-au adus cu cinste şi cu odihnă pînă în Bucureşti, şi iarăşi cu cinste şi cu frumoasă parisiie l-au adus în mănăstirea Sfete Gheorghe. PENTRU MERGEREA PATRIIARHULUI LA ŢARIGRAD După ce dar venit patriarhul de la Moldova, n-au făcut multe zile de zăbavă, ci s-au gătit a merge către Ţarigrad, pentru oarecare pricini şi trebi ale sfîntului mormînt, şi la 11 zile ale lunii lui dechembrie, leat 7237, au purces din Bucureşti, însă întîi au săvîrşit sfînta leturghie în biserica domnească dă jos în zioa dă Sfete Nicolaie. Făcut-au şi didahie foarte frumoasă, întru care didahie, pre lîngă alte multe şi minunate cuvinte, şi engomii ce făcea asupra domnului, dat-au tuturor boierilor şi tuturor supuşilor mării-sale învăţătură, ca să fiie cu totul luişi, toţi dă la cel mare pînă la cel mic, cu tot sufletul şi cu toată inima în dreptate, şi cu credinţă domnului. Întru care zi, făcînd domnul masă mare cu toată boierimea, l-au ospătat, făcîndu-i mare cinste, şi după scularea mesii, cînd ş-au luat zioa bună de la domnul, pogorîtu-s-au domnul pînă jos la scară, şi au stătut pînă s-au suit în carătă, şi acolea sărutîndu-i dreapta, l-au trimis cu mare cinste în Sfete Gheorghe, iar miercuri, dechembrie 18 zile, precum am scris mai sus, au purces din Bucureşti, dăruit dă măriia-sa Nicolaie-vodă şi de doamna mării-sale, şi de fiii mării-sale cu mari şi multe daruri, cît nu nădăjduise pînă într-atîta. Încă şi boierimea fieşticarele după a sa proierisis şi putinţă, au dat şi ei milosteniie la sfîntul mormînt, şi i-au făcut domnul cinste ca aceea, cît nici odinioară alt domn altui patriiarh n-au făcut, şi aşa s-au dus mulţămit foarte de cinstea şi buna priiminţa a domnului. Într-acest an pe la luna lui octomvrie, leat 7237, s-au scos în ţară dajdiia haraciului cu pecetluituri, şi mai nainte, adică în zilile răposatului Ioan-vodă, şi şi în zilile mării-sale lui Nicolaie-vodă, o dată s-au mai scos pecetluituri în ţară, dar apoi măriia-sa au curmat aceasta, ca să nu mai fiie şi nu s-au mai scos în multă vreme, măcar că boierii de multe ori au îndemnat pe domn ca să se scoaţă pecetluituri în ţară şi nicidăcum nu vrea măriia-sa, ca să nu să facă între săraci vreo turburare, iar apoi la această vreme în anul şi la luna ce scrie mai sus, dă vreme ce şi ţăranii să învăţase de nu să astîmpăra la un loc, ci umbla strămutîndu-să dintr-un sat într-altul, au făcut socoteală toţi boierii, împreună cu mitropolitul ţării, fiind şisfinţiia-sa preafericitul patriiarh la acea socoteală, şi cu toţii au îndemnat pe domnul ca să scoaţă în ţară pecetluitură mai mult pentru îndreptarea judeţelor şi a satelor, şi văzînd măriia-sa acea socoteală şi îndemnare, au lăsat şi măriia-sa ca să fie aşa precum s-au socotit, însă nu doară niscareva pecetltuituri mari de sume grele, ci pe uşor, după putinţa şi treapta fieşticăruia, pă dreptate, şi s-au strîns haraciul cu lesnire şi cu linişte, făcîndu-să dreptate tuturor, şi cu toţii au fost odihniţi. PENTRU CELE CE S-AU ÎNTÎMPLAT PÎNTR-ALTE PĂRŢI STREINE La anul de la naşterea domnului [Hristos] 1728, iar de zidirea lumii 7236, murit-au Ecaterina, împărteasa moscalilor, după ce au împărţit ani doi şi trei luni, şi în locul ei au rămas împărat Petru Alexiiovici, nepot de fecior, ce au avut cu împărăteasa cea dintîi Petru întîiul împărat, fiind de ani 12, după cum au lăsat împărăteasa Ecaterina în diiata sa, cu voia şi cu pofta lor, şi s-au nimit Petru al doilea, după aceea s-au şi încoronat după obiceiu. Lăsase împărăteasa în diiată-şi, ca să se logodească împăratul cel tînăr şi să-şi ia împărăteasă pe fiica domnului Menşikov, cu care au făcut şi logodnă după ce s-au făcut împărat. Acest Menşikov fiind dă neam mai dă jos, pentru slujbile lui şi pentru vredniciile şi dreptatea ce au arătat către stăpînă său, Petru întîiul împărat, nu numai cu mari dregătorii l-au cinstit şi l-au înălţat, ci şi multe bogăţii agonisise, iar acum, fiind să se facă şi socru împăratului, să înălţase peste măsură, dar norocul fiind zavisnic nu l-au îngăduit, ci l-au surpat totdeodată, că pîrîndu-l neprietenii lui către împăratul ce era să-i fiie ginere, cum că să apucă dă lucruri împotriva împărăţii, i s-au luat toată averea, şi s-au trimis la exorie cu toată casa lui, stricîndu-să şi logodna ce să făcuse cu fii-sa. Numai iarăşi nu l-au lăsat norocul dă tot să piiară, ci după ce au trecut aproape de doi ani, l-au iertat împăratul, şi au venit iarăşi la casa lui. Iar în luna lui iunie au murit de apoplexiie Gheorghie întîiu, craiul englezilor, şi au rămas craiu englezilor în locul lui fii-său, Gheorghie Avgust, după aceea, coronîndu-să în luna lui octombrie, fu numit Gheorighie al doilea. Pînă aicea am scris cele ce s-au întîmplat pînă în săvîrşitul a zece ani dintru a dooa domniie a mării-sale Nicolaie-vodă, iar de aicea înainte, cu ajutoriul şi mila lui Dumnezeu, voi scrie începînd de la al unsprezecilea an înainte. 1