Unele corecturi ale îngrijitorilor ediţiei între 

        <170v> [7] PARTEA A CINCEA. Aşédară Corbul, din sentenţia ce dedése nemutat şi de mare pizmă în tot cuvîntul adevărului neînduplecat stînd, cu tot deadinsul de goana şi vînătoarea celor nesupuse dobitoace să apucă (că pizma îndelungată calului sirép şi nedomolit să asamănă, carile pentru ca pe cel de pe dînsul să lépede, întîi pe sine de mal să surupă). Deci / <171> cătră dulăii de casă, Şoimul, ogarîi şi coteii trimasă, poruncă ca aceasta dîndu-le, ca nici un munte înalt şi nici  o vale adîncă necercată  şi nescuciurată  să nu lasă şi pentru ca în măiestriile întinse pre Inorog să aducă în tot chipul să silească. Iar amintrilea, slujba şi porunca de n-or cumva plini (clonţul Corbului, precum în céle străine, aşé în céle ale sale a ciocăni ştie şi jiganiia carea puii din trup a-şi lepăda nu să milostivéşte sau cătră priietin şi tovarăş dreptatea va putea ţinea). Aceştea aşé, după poruncă, în toate părţile să împrăştiiară şi prin vîrvurile munţilor şi prin fundurile rîpilor nici un loc necălcat, necutreierat şi neadulmăcat nu lăsară. Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind şi încă cîte îl aşteaptă  socotind, deodată  în simceaoa a unui munte aşé de înalt să sui, cît nu jiganie îmblătoare a să sui, ce nici  pasire zburătoare locul unde sta a privi peste putinţă era. Căci la suişul muntelui una [8] era potica, şi acéia strîmptă şi şuvăită  foarte, carea în pléşea muntelui prea cu lesne închidzindu-să, pe aiurea de suit alt drum şi altă cale nici era, nici să afla. Iar  în vîrvul muntelui locul în chipul unii <171v>  poiene cîtva în lung şi în lat să lăţiia şi să deşchidea, unde ape dulci şi răci curătoare, ierbi şi păşuni în fél de fél crescătoare şi pomi cu livedzi de toată  poama roditoare şi grădini cu flori în tot chipul de frumoase şi de tot mirosul mîngăios purtătoare era. În loc ca acesta Inorogul vieţuind, macar că în tot féliul de desfătări şi de îndămînări să afla, însă (inimii închise şi de grijă cuprinse tot dulcele amar şi tot strîmt îi ieste). Şoimul, cît o dată peste munţi înălţindu-să, locul, potica şi închisoarea ei cum şi în ce chip ieste videa, însă pre Inorog undeva macară nu zăriia. Căci Inorogul preste toată  dzua supt deasă umbra pomilor aciuindu-să şi la un loc neclătit aşedzîndu-să, noaptea numai la locurile păşunii ducîndu-să şi cîteodată  şi la prundiş din munte în şes coborîndu-să, pănă în dzuă  iarăşi la locul aciuîrii sale să afla. Într-acesta chip, Inorogul cîtăva vréme strîmt  şi pustnică viaţă   ducînd, şi nu în silţele, ce aşéşi nici în viderile sau audzirile gonaşilor cădzind, coteii de cehnit, ogarîi de scîncit, dulăii de brehăit şi Şoimul de piuit amurţisă şi, din toate puterilor obosindu-să, a vînătorii toată  /  <172>  pierdusă. De care lucru prin scrisori Corbului şi altor [9]  sfétnici ştire făcură, precum vînătoarea Inorogului nenedejduită ieste şi, de ieste cu putinţă, alt chip de chivernisală să afle şi spre acéia a să nevoi să nu să îngaime, că într-acesta chip lucrul de va rămînea, sfîrşitul cu multă trudă şi cu mare primejdie a nu fi nu poate. 
        Veşti ca acéstea Corbul audzind, cu  mare urgie să înfocă şi cu gréle şi aspre cuvinte  răspunsul le déde, de lenevire şi de nenevoinţă tare vinuindu-i. Aşijderea, de acmu înainte îngăiméle ca acéste de vor mai pomeni şi lucrul după poruncă de nu vor plini, cu pedeapsă de moarte lăudîndu-li-să, precum ei şi după dînşii semenţiia lor în urgiia şi scîrba împărătească în véci  vor rămînea le dzicea. Şoimul şi alalţi, împreună cu dînsul răspuns ca acesta luînd, nu puţin să întristară (căci crăncăitul Corbului aspru şi spre răi chedzi tuturor pasirilor şi dobitoacelor să véde şi ieste). De care lucru, cum vor face şi cum vor drége sta de să mira. Că de o parte, urgiia Corbului tare îi spăimînta, iar de altă parte, greutate lucrului preste putinţa lor îi împresura. 
        Şi aşé, cu toţii la un loc să să adune, ca pentru nevoia ce le sta / <172v> asupră, sfat de obşte să facă, dzi şi soroc îşi pusără. Deci după dzua pusă, la locul însămnat cu toţii adunîndu-să, după ce multe cuvinte şi în ciur şi în dîrmoiu şi zbătute la mijloc pusără, cu toţii sufletele să-şi piardză, iar trupurile şi viaţa să-şi agonisască aleasără. Adecă sămn de pace şi giurămînt de prieteşug Inorogului să trimaţă, şi la cuvînt prietenesc şi fără vicleşug ca cum l-ar chema, din vîrvul muntelui, la gura poticăi, în marginea apii, carea pe acolea trecea, să-l coboară.  Căci pe supt poalele muntelui *[10] şi pre lîngă gura poticăi o apă mare şi cîtva de lată curea, unde ei socotiia că, Inorogul de să va coborî, despre strîmptoare ei îl vor lua. Iară dinainte apa îl ocoléşte din dreapta şi din stînga malurile ca mreji şi cu silţe avea împănate şi ce ieste temeiul a toată  fărălégea, cu giurămîntul tot vicleşugul căptuşit şi acoperit avînd, precum loc de şuvăit şi parte de 
năzuit nu va mai avea, nedejduia (că giurămîntul între muritori apa curăţiii fiind, vinul şi veninul fărălegii s-au făcut, carile întîi dulce îmbată, apoi amar otrăvéşte şi îneacă). /<173> 
        Acéste blăstămate şi fără de lége sfaturi după ce cu toţii de bune le aflară  şi de folos a fi le aşedzară, altă rădăcină supt roata carului şi alt oţapoc în copita calului li să 
arată. Căci Şoimul într-acesta chip dzisă:  “ Bine că noi lucrurile la aceasta cale am pus, dară cine să va putea afla carile la locul unde Inorogul lăcuieşte a să urca să poată? Şi acéste cuvinte de miiere amestecate cu fiiere cine i le va povesti? Şi giurămîntul nostru cel frămîntat cu zăhar şi dospit cu toapsăc amar cine i-l va da?" Cu toţii, de tot sfatul 
uimiţi şi de tot înştiinţatul lipsiţi, tăcură şi ce să răspundză  cuvînt macară nu avură (că cînd socoteala asupra răutăţii ieste întemeiată, atuncea nu numai ascunsul inimii 
năcăjindu-să să pedepséşte, ce tot lucrul împotriva dreptăţii pus aspru şi groznic să ivéşte). Şi aşé, cu toţii în lavirinthul neaflării şi în rătăcirea nemăririi ar fi rămas, de nu în munţi  pre acéia vréme jiganiia carea Hameleon să cheamă s-ar fi aflat (că precum în tot adevărul organul dreptăţii, aşé în toată minciuna organul strâmbătăţii a lipsi nu poate), a căruia fire în toate feţele a să schimba, / <173v> precum să fie, mai denainte s-au pomenit. Acesta dară macară că la putinţa trupului mai mult decît un şoarece nu era, însă la putérea a învoinţii a tot răul decît un bălaur mai putincios era.  Şi macar că la sfat nechemat viind şi la cuvînt neîntrebat răspundzind, precum el lucrul [11] acesta a-l săvîrşi şi slujbă ca aceasta a plini va putea dzisă. Aşijderea, cîteva mijloace spre a lucrului lesnirea precum va afla, cu multe linguşituri, tare să făgăduiia. 
        Iară povestea Hameleonului într-acesta chip era: odînăoară, Hameleonul prin prundişul apei aceiia îmblînd, apa poate fi Nilul era, căci din apă un crocodil mare şi groznicăieşind, pre becisnicul Hameleon pentru ca să-l înghiţă în fălci îl luă. Hameleonul, macar că în faţa a tuturor gonţilor să schimbă, ce în cevaşi macară a-şi folosi nu putu (căci la vidérea ochilor toate simţirile şi chitélele să încuie). Aşé fără véste el  în vrăjmaşi colţii crocodilului aflîndu-să nu numai schimbările şi mutările, ce aşéşi şi pre sine cine şi ce să fie să uită. Însă biftuirea crocodilului norocul Hameleonului fu, carea vréme spre ascultarea lîngedii rugăminte îi déde.  Hameleonul, dară <174> cu mare umilinţă şi ca cel ce moartea în ochi îşi véde, din toată  nevoinţa şi cu toată  jélea rugîndu-să, dzicea:  O, domnnul şi stăpînul mieu, o, pricina morţii şi vieţii méle, o, putérnicule putérnicilor şi biruitoriul biruitorilor, pănă a nu mă face stramţe printre colţii tăi, spre plecatele şi ticăloasele cuvintele méle audzul îţi pleacă (că nu atîta hrana mîniia foamei potoléşte, pre cît rugămintea cu plecăciune tăriia vrăjmăşiii înfrînge, şi de multe ori ce simceaoa suleţii n-au pătruns cuvîntul umilit au domolit)." Crocodilul, a-l zdrumica fălcile oprindu-şi, ce i-ar fi cuvîntul îl întrebă. Hameleonul dzisă:  Uscăciunea posmagului spre potolirea foamei, iar nu spre dezmierdarea mésii să găteşte), de care lucru a dzice îndrăznesc că din fărîmiia mică ca mine mai vîrtosă în vréme de saţiu ca acesta, ce folos sau desfătare aşé mare a simţi vei putea, şi créde-mă, domnul mieu milostiv, că din uscate şi zvîntate oşcioarele méle, fără numai scorneala greţii plinului stomah altă ceva a ieşi nu poate. Deci în firea crocodilului [12] de ieste vreo milă, acmu în micşorimea şi mieşelimea mea să aréte. Iară /<174v> eu, robul stăpînului şi cruţătoriului mieu, giuruiesc ca preste puţine dzile şi în curîndă vréme, un vînat mare, gras şi frumos agonisind să-i aduc, carile, oricît de mare şi vrăjmaşă foame ai avea, a o potoli şi a o sătura să poată, şi oricît de flămînd stomahul ţ-ar fi, de biv şi de saţiu a-l sătura şi a-l împlea destul să fie. Iară cuvîntul făgăduit cu lucrul de voi isprăvi, stăpînul mieu milostiv bine să ştie că viaţa mea în prund şi lăcaşul mieu lîngă apă ieste, pentru care lucru, oricînd ar vrea şi ar pofti, de nu masă îndestulită, iar gustare frundzerită tot voi fi." Corcodilul, şi sătul într-acea vréme şi lacom pre altă vréme, pentru găina de mîne oul de astădzi lăsă şi tare de cuvintele şi giuruitele Hameleonului poftorind, într-alt chip de va fi sau alte pricini de va pune tare îl îngroziia şi în fél de fél de munci şi de pedépse i să lăuda. Şi aşéşi, precum întîi limba cea lungă îi va zmulge, apoi toate mădularile fără de nice o milă îi va zdrobi dzicea. 
        La Hameleon de lungimea limbii ce are lucru de  mirat ieste, pentru a cui fire întîi a povesti puţintel <175> zăbăvindu-ne, apoi iarăşi la cuvîntul nostru ne vom întoarce. Această jiganie în părţile calde să naşte [13] şi mai vărtos cei mari la Barbaria, dară mai mici şi la Zmir, în Asia, să află. Chipul decît altor jigănii mai mult broaştei să asamănă, numai capul spinticătura gurii péştelui ce-i dzic lacherda să răduce. Grumadzi n-are, gura mult spinticată  şi pănă la umere agiunge, căci, ca şi péştele, grumadzi n-are, ce capul cu spinarea la un loc i să ţine. De la cap pănă la coadă spinarea ca a porcului grebănoasă şi 
gărbovă-i ieste. Peste tot trupul păr sau alt félu de piiele nu are, ce în chipul sagriului soldzi mănunţei şi în vîrv ascuţiţei are. La ochi albuşuri în giurul împregiurul luminii ca alte jigănii nu are, ce pre unde ar fi să fie albuşul ochiului, iarăşi soldzişori ca şi peste tot trupul are, numai mai m nun ei; tot ochiul în chipul movieliţii din melciuri afară ca a broascăi ies şi de la rădăcină în sus, de ce mărg, să ascut, iar  în vîrvul ascuţiturii lumina ochiului cît un grăunţ de mac gălbinind să véde. Cînd într-o parte şi într-alta  va să caute, nu capul, ci melciurile ochilor îşi întoarce, cu / <175v> carile în toate părţile slobod caută. Picioare are patru, însă céle dinainte la braţ  cu a moimîţei îşi samănă, dégete cinci şi lungşoare are, şi, cînd cu palma prinde ceva, între doaî şi trii dégete palma i să deşchide, de o parte dégetul cel mare şi cu el lîngă dînsul puind, iar  de altă parte alalte trii rămîind. Coada cît a şoarecelor celor mari ieste de lungă, cu carea nu mai puţin, decît cu mînule prinde ce ar fi de prins, căci cînd va să să suie sau să coboare pre varga supţire, precum cu brîncele apucă, aşé şi coada în giur împregiur îşi împleticéşte, ca din mînă de s-ar scăpa, de coadă spîndzurat rămîind, iarăşi a să apuca să poată. Limba nu mai scurtă decît coada îi ieste, încă poate şi mai lungă să-i fie. Iară în vîrvul  limbii din fire aşé ieste dăruit, ca cum cleiu sau vîsc ar avea. Deci de departe şi tot deodată  limba scoţindu-şi, o [14] lungéşte şi pre care muscă a lovi s-ar tîmpla, îndată pre limbă-i încleită  rămîne, de unde nicicum a să mai dizlipi sau a mai scăpa mai poate. În toată  viaţa lui ceva a mînca nu s-au vădzut, ce hrana şi airul şi văzduhul <176> îi ieste. Căci Hameleonul pre carile a videa ni s-au tîmplat prin vrémea a unui an în cuşcă închis, fără mîncare şi fără băutură au trăit. A căruia moarte nu de altă, ce de nesufereala gerului s-au tîmplat. Iară cînd prindea muştele, precum s-au dzis, nu pentru hrana, ce pentru gioaca le prindea, şi dacă le 
înghiţiia îndată şi pre gios le lepăda, nicicum musca betejind, căci musca, dacă cădea, cu picioarele mişca şi, multe dintr-însele dezmetecindu-să, iarăşi zbura. Alt glas sau cîntec nu are, fără numai ca un foale, de văzduh, împlîndu-să, cînd să răsuflă, ca foalele cînd să 
răzsuflă, coşul îi răzsună. Cea din fire floare îi ieste albă cu negru pictată, precum sint soldzii costrăşului. Iară amintrilea, ori în ce félu de floare va, înr-acéia să  poate schimba. Deci, cînd să mînie să face vérde, cînd să întristă să face negru, iar  cînd să veseléşte roşiu cu galbăn amăstăcat să face. Aşijderea şi fără pricină în tot féliul de feţe se schimbă, iar  mai vîrtos în floarea ce-i stă denainte, hiriş într-acéia să mută. Pricina aceştii puteri ce are, adecă din nemică flori şi feţe în divuri a-şi agonisi, mulţi în multe chipuri <176v> a o 
arăta să nevoiesc, însă, pre cît noi sama a-i lua am putut, ieste aceasta: Grăunţele céle 
mănunţéle carile în chipul sagriului peste piiele îi sint, fietecarile din patru părăi, în patru feţe ieste din fire văpsit, adecă alb, negru, roşiu şi albastru în floarea ceriului, carile sint văpsite din fire stătătoare. Deci, cînd va să să facă negru, toţi soldzişorii cu partea cea neagră în sus îi întoarce, aşijderea cînd va să să facă roşiu, alalte dedesupt ascundzind, partea soldzişorilor cea roşie deasupra scoate, şi aşé la alalte face. Căci toţi soldzii lui sint rătundzi şi în chipul sferii prin piiele i să întorc şi precum îi ieste voia îi mută. Aşijderea, cînd va să să mute într-alte feţe, feţele soldzilor améstecă şi, în chipul zugravilor, din cîteva flori amestecate [15] altă floare scornéşte. Deci pentru firea şi chipul Hameleonului atîta destul fiind, la cuvîntul nostru să ne întoarcem. 
        Aşé, Hameleonul, supt groaza datului cuvînt cătră crocodil (precum mai sus s-au pomenit) legat şi strîns fiind şi pentru voroava Inorogului audzind, îndată socoti că din doaî lucruri unul tot va putea isprăvi, unul, că el / <177>  la trup mic şi la suit şi la coborît sprintin fiind, pre fietecare strîmptori a încăpea şi oriunde Inorogul ar fi a să urca va putea. Deci Inorogul, după vicléne giurămînturile ce va să-i dea domirindu-să, să va încredinţa şi la marginea apii în prund să va coborî şi dulăii de-l vor putea vîna, precum mare slujbă cătră Corb şi cătră toţi mare prieteşug au făcut să va arăta, care slujbă fără 
nedéjdea a mare şi îndestulită plată nu era. Iară altul, ca de nu vor putea dulăii pre Inorog stăpîni (că vicleana jiganie şi aceasta ştiia, că Inorogul nu puţină iuţime în picioare are) şi de le cumva din gură-li scăpa, alt loc de năzuinţă nu poate să aibă, fără numai cu înotatul apii, de vréme ce toate strimptorile şi poticile acmu închise şi păzite fiind. Şi  aşé, vînatul în apă crocodilului să aréte socotiia şi cu a Inorogului nevinovăţie el din vina robiii [16] să scape, gîndiia.  În scurt, sau Corbului spurcată slujbă, au crocodilului cruntă plată cu a inorogului curăţie să facă tare năvrăpiia. Cu care mijloc, pricină a i să da vădzind, de lucru spurcat şi scărăndăvicios ca acesta să apucă, ca el, organul fărălegii, vasul otrăvit, lingura vrăjbii, / <177v> tocul  minciunilor, silţa amăgélii, cursa vicleşugului, văpsala strâmbătăţii şi vîndzitoriul dreptăţii să să facă priimi (că răutatea în neam moştenindu-să, în care chipulăsă să ijdărască nu cearcă, ce unul sfîrşitul răutăţii ieste, ca împotriva binelui să facă ce ar face, carile nici împotriva a cărui bine, nici cu care chip de răutate să slujéşte caută). Şi încă mai vîrtos fărălége peste fărălége şi răutate peste răutate a grămădi nu să siia, de vréme ce numai de binefacerile carile de la Inorog vădzusă uita, ce încă pentru bine cu rău a-i răsplăti (jiganiia carea bine nici a face, nici a grăi, nici a pomeni au învăţat) să ispitiia şi să nevoia. Că odînăoară Hameleonul putred şi otrăvit aerul (carile Sam să cheamă) înghiţind, de carile lovit şi topsicat, acmu célea mai de pre urmă duhuri trăgea, a căruia patimă Inorogul vădzind, să milostovi (că [17] inima milostivă cu cel ce-l doare o doare şi cu cei pătimaş împreună pătiméşte) şi cornul cel ce a toată  fire de 
binefăcătoriu ieste, spre putred acmu mai împuţit trupul Hameleonului îşi întinsă, cu a căruia umedzală, topsăcos aerul carile prin tot trupul lăţit şi împrăştiiat / <178>  îi era 
spălînd şi toată  putregiunea curăţindu-i, iarăşi la viaţă l-au întors. Ce jiganiia spurcată, încă de demult în şcoala Camilopardalului ithica ascultînd, a lui titul carile deasupra porţii scris ieste poate fi învăţase. Carile într-acesta chip să citéşte: (Pănă cînd cineva pre cel al său de bine făcătoriu véde, datoriia acelui făcut bine în cunoştiinţa inimii stidire şi patimă îi aduce, carea pururea supt legătura datoriii  îl strînge. Deci pentru bine cu bine a răsplăti a celor putincioşi şi fricoşi lucru ieste; aşijderea, pentru rău cu bine a  răsplăti celor  fricoşi şi norocoşi faptă ieste, iar a celor înţelepţi şi politici chivernisală ieste ca nici în frica fricosului să cadză, nici norocul nărocosului să ispitească, ce sau pentru binele mare, răul mare făcînd, altă dată undeva a-l timpina macară să nu priimască, şi aşé, în faţă necăutîndu-i, de supt legătura datoriii binelui, carea ruşine şi stidire îi aducea, să scape, sau a pricini neputînd, de la alţii  pricina morţii să-i aştepte, ca dintre vii ieşind precum datornicul i-au lipsit să ştie, şi aşé, şi din patima ştiinţii inimii odihnit să 
rămîie). /  <178v> Aşédară, Hameleonul în tot chipul rău Inorogului binele şi folosul său a fi alegînd şi în moartea lui viaţa sa alcătuind, cătră mai sus pomenitele jiganii precum această slujbă le va sluji să apucă. A răului răul cuvîntătuturor răilor / [18] bun şi plăcut fu (că toată  inima rea a toată  răutatea deşchisă gazdă şi lascăvă  ospătătoare ieste). Deci cu toţii îndată multe şi fél de féluri de feţe Hameleonului giuruind şi munţi de aur cu petri de anthraxă  lacomului făgăduind, cuvîntul la faptă de va aduce, precum îi vor da, dzicea. Şi mai multă vréme zăbăvii nedînd, o carte scrisără, în carea mai multe laţuri decît slove şi mai multe suliţe şi sule decît oxii şi varii spre nevinovată viaţa Ionorogului să găta, în carea acestea să cuprindea:  
        “Şoimul, ogarîi, dulăii şi coteii, Inorogului, slăvitului, sănătate! Iată, pre al vostru şi al nostru priietin cătră voi trimétem, carile cartea  noastră dînd, alalte cîte din rost ar dzice credinţă  să aibă, poftim, căci nu a lui, ce  a noastre cuvinte îţi  aduce. Aşijderea, în  ştire facem că de vréme ce tot dobitocul într-un gînd şi într-o inimă pe Strutocamilă şie epitrop au ales şi l-au priimit / <179> şi siloghismul Corbului neclătit şi nedespărăit a fi, tuturor zapisul şi iscăliturile adeveresc. Rămîne  lucrul ca şi tu dintr-alte dobitoace răzleţit şi rătăcit să nu fii, ce cu alalte într-un staul şi într-o petrécere să te întorci. De care  lucru, noi prietinéşte a te sfătui îndrăznim şi în frica ascunsului inimii spre binele şi  folosul vostru  vă  îndemnăm. Deci, din munţi coborîndu-te, la locul unde şi noi a vini putem vino, ca acolea mai pre larg, faţă cătră faţă, voroavă a avea să putem. Nici alt gînd sau altă  socoteală în gînd să-ţi între, căci, pre numele cerescului Vultur şi pre tăriia stelescului Leu, în tot adevărul ne giurăm [19]  că în inima noastră gînd rău şi viclean nu ieste. Aşe Vulturul cu blîndéţe şi Leul cu milă să ne fie, cît gîndim, vom sau facem ceva rău asupra voastră. Şi cu acéstea cum mai curînd răspunsului să ne învrednicim rugăm."
        Într-acesta chip cartea scrisă şi pecetluită în mînă Hameleonului o déderă, carile luînd-o, nu numai cu brîncele şi cu labele, ce şi cu coada şi cu pîntecele tîriindu-să şi urcîndu-să, la munte a să sui începu. Deci, după multe nevoi şi nevoinţe, / <179 v> dacă la locul unde Inorogul lăcuia agiunsă, cu cîneşti cocirituri şi hulpeşti măgulituri înainte-i i să arată:  “ Bucură-te, domnul şi izbăvitoriul mieu," dzicîndu-i. Inorogul:  De unde te luaşi, jiganie dobitocită şi dobitoc jigăniit, dzisă, şi de ieste în gura ta véste de bucurie şi inima ta gînd de adevericiune, toate bune, adevărate şi fericite sint." Răspunsă Hameleonul: “ Trăiască domnul mieu milostiv într-ai mulţi şi buni şi tot  nepriietina minte de ascuţită simceaoa cornului stăpînului mieu nepătrunsă să nu scape şi tot împotrivnicul prav şi  pulbere supt talpele împăratului mieu să să facă". Şi cu acéstea scoţind cartea, cu multă plecăciune în mînă i-o déde. Inorogul, cartea dacă citi şi céléa ce într-însa să cuprindea dacă pre amăruntul înţăleasă, cătră Hameleon dzisă: ( Precum rana véche şi adîncă pre lesne a să tămădui, aşé şi încă mai mult neprieteşugul şi vrăjmăşiia de mulţi ani în curîndă vréme a să uita şi de la inimă a să lepăda prea cu anevoie lucru ieste ), însă ( precum la rana rea şi grea mehlemul şi leacul de să şi află, că fără leac numai moartea la muritori ieste, ce sămnul, grozav locul odănăoară / <180> betejit învaţă, aşé şi nepriietinul vechiu şi vrăjmaş, de s-ar şi face priietin, însă pătimirile mai denainte trecute şi simţite a faptei nepriietinului pururea împungătoare şi de pomenirea cu dosadă [20] aducătoare rămîn). De care lucru, macar că doftoriia boalei aceştiia nenedejduită ieste, însă de vréme ce întîi ei plecători spre pace şi poftitori de prieteşug s-au arătat (nici pacea a goni a celui cu socoteală, nici în viaţă pizma a ţinea şi vrăjmăşiia a urma a înţeleptului lucru ieste), şi macar că nici slovele credinţă, nici cuvintele adeverinţă a avea pot, însă ( prostimea şi hirişiia inimii asupra adevărului stăruită, adése şi mai totdeauna ascunse şi căptuşite vicleşugurile şi măguliturile isteţilor au biruit). De care lucru, prin carte mai mult ceva a scrie neavînd, din rost Şoimului de la mine sănătate îi vii pofti, şi precum pofta ce poftéşte de la noi învoită şi nepriimită ieste îi vei spune, şi precum după cuvîntul dat şi giurămîntul legat m-am încredinţat îl vei adeveri. Nedéjdea şi izbînda  pururea în dreptate puind (căci mai tare ieste singurătatea în dreptatea unuia decît toate taberile în 
strîmbătatea / <180v> a dzăci de mii de mii), şi pecum la locul prundului mă voi coborî îi vei povesti. Însă singur cu singur împreunare a avea poftescă ( că dulăul rău nu giurat, ce aşéşi nici cu lanţuje legat de aproape credinţă nu are). Aşijderea (nepriietinul atuncea credinţă a avea trebuie, cînd răul a face nici mîna îi dă, nici vrémea îi slujéşte). Pentru aceasta, dară, dulăii de la locul împreunării noastre să lipsască, şi ales pentru  împreunarea carea, cînd şi unde vom să avem macar cum ştire să nu aibă. Iară tu, a méle cătră tine de binefaceri arătate pomenind, cuvîntul acesta mistuieşte şi de cătră tot chipul îl acopere şi-l tăinuieşte. " 
        Atuncea Hameleonul, cu aspre blăstămi şi straşnice giurămînturi, a să blăstăma şi a să giura începu:  “ Şi pre viaţa mea, o, domnul mieu, dzicea, şi pre credinţa mea, de voi descoperi, de voi grăi sau din  mîni, din cap şi din ochi sămn de înştiinţare de voi face, în cap urgie, în ochi orbie, în mîni ciungie să-mi vie! Şi [21] roada gîndului mieu cu amar, cu pelin şi cu venin să mănînc; viu Leu, viu Vulturul, cărora mă închin, că de ce m-am apucat, pănă la sfîrşit nu mă voi părăsi şi domnului şi stăpînului mieu cu toată  dreptatea ori în ce şi cît voiu putea /<181> a sluji nu mă voiu lenevi. Aşijderea, despre Şoimu vreo grijă să nu porţi, căci pre cît voroava şi cuvîntul îi ieste de lămurit, pre atîta inima şi sufletul încă mai curat şi din toată imăciunea spălat îi ieste (că la omul întreg, cuvîntul icoana sufletului şi fapta ascunsă a inimii comoară poartă). Eu, dară, după porunca de binefăcătoriului şi stăpînului mieu, iată cum mai curînd înapoi mă voi întoarce şi toate ale tale nepreţăluite cuvinte pre amăruntul Şoimului voi povesti, şi iarăşi ce cuvînt de răspuns voi lua fără nici un préget la domnul mieu milostiv îl voi aduce." 
        Cu acéstea, după ce Hameleonul denaintea Inorogului ieşi, pre cale mărgînd, precum paşii, aşé chitéle îşi muta, şi precum piielea, aşé gîndurile şi mintea îşi vîrsta şi-şi schimba şi singur cu sine, ni mai tare paşii mutînd, ni de învăluirea gîndurilor calea şi călcătura-şi uitînd, prin neştiinţă să opriia, şi viclénele giurămînturi socotind, într-acesta chip întorcea şi le tîlcuia (că precum stomahul rău din bune bucate venin şi greutate dobîndéşte, aşé giurămîntul şi cuvîntul drept în inimă vicleană spre rău şi spre vicleşug  să priméşte <181v>): “ Pre viaţă şi pre credinţă m-am giurat precum cătră cineva nu voi descoperi, însă gîndul inimii méle: adecă pănă cînd sau în dinţii dulăilor îl voi înţăpa, sau în fălcile crocodilului îl voi îneca. În cale să-mi iasă şi în cap să-mi vie roada gîndului mieu: adecă pre lesne să-mi vie şi după poftă să mi să plinească lucrul carile am început; că pănă gîndul nu-mi voi dobîndi, de nevoinţă nu mă voi părăsi. În toate cu dreptate domnului mieu să slujesc m-am giurat, însă într-această dată adevărat domnul şi stăpînul mieu crocodilul ieste, într-a căruia robie cădzind, cu preţ tăiat m-au slobodzit şi dintr-a sa bunăvoie viaţă şi dzile mi-au dăruit şi, pănă preţul îi voi plăti, de la mine sfîntă parolă au luat. Deci altul mai bun, mai plăcut şi mai primit preţ decît Inorogul, altul, să fie [22]  nu pociu socoti, şi aşé ieste. Iară cît pentru a Vulturului şi a Leului viaţă ieste, puţină grijă port, căci şi puţin de mine să atinge, mai vîrtosă (că giurămîntul carile pre a altora viaţă stăruit stă, cu chipurile carile de dobitoace şi de pasiri în ceriu a fi astronomii adeveresc să asamănă)." Hameleonul în cale ca acésea mărgînd şi bloscorind, la Şoim / <182> sosi. Căruia, după obicéiu închinîndu-să:  Bucură-te, şi iarăşi bucură-te, îi dzisă, căci toate după voie şi a marelui tău suflet poftă curg şi mai mult cu lungimea voroavii vréme în deşert să nu treacă, glas de bucurie şi cuvînt de veselie în scurt să-ţi povestesc (că proimiul lungă la voroava scurtă ca capul porcului la trupul raţii să potrivéşte). Pre nepriietin cu buni chedzi la mînă  ţi-l aduc, după cuvinte s-au lăsat, viclénelor giurămînturi s-au încredinţat şi la prundiş în marginea apii să să coboară fără nici un prepus s-au înşelat. Acmu, dară sentenţia şi învăţătura moşilor şi strămoşilor tăi pomenéşte (că sfîrşitul neprietiniii izbînda nepriietinului ieste, iar  mijlocile, cum, cu ce şi cînd, nu să cearcă). Deci acmu vréme găsind şi mijlocul prin giurămînt aflînd, mai multe nu cugeta, ce cum mai curînd unde şi cînd va fi împreunarea cuvînt şi poruncă îmi dă, ca fără zăbavă cumplitului vrăjmaş aşternut spre somnul vécinic să-i aştern şi acoperemînt de odihnă nedeşteptată cu un ceas mai înainte să-i gătesc. Însă Inorogul aceasta a cerşut, ca dulăii, ogarîi şi alalţi cotei la locul împreunării să nu să afle, / <182v> ce singur numai cu singur împreunare să aibă.[23] La care lucru, cu proasta mea socoteală sfătuiesc: după pofta şi cérerea lui să faci, ca nu cumva, de departe mirosul dulăilor 
adulmăcîndu-l, de vicleşug să-şi prepuie, şi de la strîmtoare neieşind, la prundiş nu să va coborî. Iarăşi la prundiş coborîndu-să, deciia, mai multă grijă nu purta, căci eu, sluga ta, cu toată  nevoinţa grijea slujbii aceştiia voi avea şi ori în ce chip ar fi (după cum să dzice dzicătoarea), voi afla ac de cojocul lui." Şoimul, chipul înşăleciunii ce făcea şi mărimea fărălegii ce isprăviia de a doa oară socotind şi răzchitind, aşijderea dreaptă  şi curată  inima Inorogului vădzind, gîndul într-alt chip începu a i să pleca (că ce răutate nu abate bunătatea? Şi ce strîmbătate nu biruieşte dreptatea?) şi macar că cu neastîmpărată  vrăjmăşie într-acela chip îl goniia şi nepărăsit de atîta vréme îl întiriia, însă în sine socoti că acel félu de scărăndăvicioasă vînătoare preste toată  fărădelégea covîrşéşte, şi aşé, primejdiile dintr-îmbe părţile în cumpăna dreptăţii socotéle cumpănind, spurcata aceasta faptă decît frica, carea despre partea monarhiilor purta, / <183> mai grea a fi află şi batgiocura isteciunii vicléne decît lauda carea socotiia că cu prinsoarea Inorogul îşi va agonisi cu multul mai mare şi mai neştearsă a fi cunoscu. De care lucru, dzic unii (precum mai pre urmă de la Bîtlan cuvîntul au ieşit), cătră Hameleon într-acesta chip să fie grăit:  Eu, pentru slujba carea pănă acmu ai făcut, foarte îţi mulţemăsc; iar  de acmu carea să faci te făgăduieşti să ştii că nu o priimăsc, şi mai cu deadins aceasta a şti ţi să cade (că vredniciia, macară şi la nepriietin ar fi, pururea lăudată ieste), aşijderea (precum prieteşugul, aşé neprieteşugul hotarăle şi ţénchiurile sale are, pre carile cel următoriu cinstii şi vrednicii[i] a le sări şi a le covîrşi nu i să cade ). [24] Noi cu toţii, macar că sfatul dintîi, carile asupra  Inorogului am făcut, pre réle şi fără de lége temelii au fost aşdezat (de vréme ce supt poala giurămîntului adeverinţii idolul minciunii vicleşugului a acoperi nevoiam). Însă atuncea din sfatul pus nu ne-am fi clătit, cînd în răspunsurile lui împotrivă vicleşug şi neprietinească necredinţă am fi cunoscut, aşijderea, în multe chipuri cuvintele de ş-ar fi împleticit / <183v> şi giurămînturile noastre în multe féluri de ar fi ispitit, din cuvînt în cuvînt şi din răspuns în răspuns, voroava spre altă cale a abate am fi putut, căriia cu vréme şi altă tîlcuire pre lesne s-ar fi putut da. Dară acmu, cu prostimea, cu dreptatea şi cu credinţa carea au arătat şi în giurămînturile noastre fără nici un prepus 
lăsindu-să şi încredinţindu-să, toată  apărarea şi şuvăiala s-au rîdicat. De care lucru, nu numai pofta nepriietinească, ce şi frica cerească de socotit ieste (căci hotarul nepriietinilor ieste ca cu oarbă pofta izbîndii din pravila dreptăţii şi hotarăle cinstii sale să nu iasă). Aşijderea (toată  izbînda adevărată asupra neprietiinului împreună cu biruinţa şi lauda cearcă. Iară cînd din izbîndă   hulă să agoniséşte, iar  cinstea şi slava numelui să piierde şi să ocăréşte). Aşijdere (izbînda numai atuncea titulul biruinţii a agonisi poate, cînd ca pre un nepriietin pre nepriietin nepriietinéşte biruieşte, iar  nu cînd ca un priietin viclean pre nepriietinul drept prietinéşte viclenéşte, care atuncea spurcată viclenie, iar nu curată biruinţă să numéşte şi / <184> ieste). De care lucru (céle o dată rău şi fără socoteală sfătuite fără nici o ruşine spre bine şi spre socoteală trebuiesc clătite şi prefăcute). Deci, pănă unde sorocul împreunării noastre va fi, duhurile neprietineşti a potoli şi afară din tot punctul vicleşugului unul cu altul  împreunare a avea am socotit. Iară după voroavele [25] sfîrşite, vreun legămînt de prieteşug între noi a să alcătui neputîndu-să, atuncea iarăşi la punctul ce eram ne vom întoarce, şi el ale sale, iar noi ale noastre vom căuta." 
        Cătră carile Hameleonul, adăogînd veninul a-şi vărsa, dzisă:  Între nepriietini pravila aceasta care ai pomenit adevărată ieste şi cuvintele şi socotélele acéste cinsteşe şi lăudate sint. Însă şi altă pravilă să află, cu carea cineva slujindu-să şi pre nepriietinul său a birui poate şi pre urmă toată  întinarea şi imăciunea hulii îşi spală şi-şi scoate. Ţénchiul alergării nepriietinului pănă acolo ieste, pănă unde pre nepriietinul său biruieşte şi biruinţa luînd, deciia, să odihnéşte. Deci, sau a birui, sau a să birui tîmplarea neprietinească ieste, iar  peristasurile a să cerca supt pravilă nu cade (că preum în războaiele de obşte hotar sabiii, suliţii sau sigeţii nu să pune, / <184v> ce oricare armă mai pre lesne ar sluji, cu acéia pre nepriietin a lovi, a răni şi a omorî slobodzenie ieste). Aşijderea, nici hotar ieste pus cînd şi unde spre nepriietin  a năvăli, ce cînd vrémea slujéşte şi unde locul spre lesnire să socotéşte. Într-acesta chip sint şi mijlocele carile fără armă sau fără alt chip de mihanie, adecă prin chipul prieteşugului, prin dulceaţa cuvîntului, prin vîrtoasă şi pătrundzitoare sula aurului, prin zugrăvită plecarea capului şi în cea mai de pre urmă prin frumos meşterşugul giurămîntului, pre nepriietin supt legăturile izbîndzii şi în obedzile biruinţii a aduce pozvolenie să dă. Că toate cele mai sus pomenitele pravile numai în bătaia monarhiii a sluji pot şi a să păzi trebuiesc." 
        Cătră carile Şoimul, răspundzind, dzisă:  Acéstea, precum dzici, aşé ar fi, cînd cu gînd şi cu cuvînt aievea neprietinesc asupră ne-ar vini, sau împotrivă i-am mérge. Iară acmu noi, chemîndu-l în numele păcii, cum vom lucra lucrul vrăjbii? Şi cînd în vînătoare de obşte l-am încungiura, atuncea nici colţii s-ar opri, [26] nici unghile s-ar apăra, ce carile mai întîi ar putea, acela mai tare l-ar spintica. Deci acéstea, într-această dată, precum din gură, aşé /<185> din inimă părăsite şi lepădate trebuie, şi altă zăbavă mai mult nefăcînd, cum mai de curînd sirguieşte şi Inorogului, după ce de la mine 
închinăciune cu plecăciune îi vii da, precum mîne în marginea apii, la prundiş ieste să ne împreunăm, îi spune, căci acolo prietenéşte îl voi aştepta. Aşijderea, precum pre alalţi tovarăşi (în carii prepus de vicleşug are) de lîngă mine i-am depărtat şi altăceva grijă împotrivnică să nu poarte îl înştiinţadză  (căci cuvîntul de credinţă în mijlocul neprietiniii noastre cinstea şi mărimea decît în mijlocul neprietiniii mai mult şi mai tare  îşi arată)."    Hameleonul, de acolea ieşind, în sine şi cu sine a chiti şi în reaoa-şi minte ca acéstea a învălui şi a prăvăli începu (că precum lumina soarelui la ochii bolnavi întunecare aşé cuvîntul de lineşte la inima săltătoare tulburare aduce):  Oare ce poate fi această 
nestătătoare şi de ieri pănă astădzi într-altă socoteală mutată mintea Şoimului, că de pre a voroavelor sémne, carile aievea îmi arată, osteninţa mea  în zădar şi nevoinţa în darn îmi va ieşi. Eu socotiiam că toată  greutatea lucrului în coborîrea Inorogului la locul prundului stăruieşte, care lucru prin multe / <l85v> ale méle crunte sudori ieste să să săvîrşască. Iară după pogorîrea  lui lucrul gata şi săvîrşit ţineam, a căruia mulţemită şi plată, după céle multe şi mari giuruinţă ce-mi făcea, fără prepus aşteptam. Apoi, nedéjdea înduplecîndu-mi, dziceam că, din colţii dulăilor  de  va cumva scăpa, din fălcile crocodilului nici cu un mijloc nu să va mîntui, şi aşé, sau despre o parte, sau despre alta, rămasul bărbatului cu trîntitura muierilor tot voi dobîndi şi gîndul mieu început tot voi isprăvi. Iară /[27] acmu cunosc că  Şoimul, poate fi,  din şcoala fizicăi în şcoala ithicăi au întrat, ca cum toată  viaţa în canoane ş-ar fi învăţat şi toată  hrana cu dreptate ş-ar fi aflat.  Care lucru, precum de firea Şoimului departe să fie cine poate să nu ştie? Ce sau pre cela carile prea această slujbă l-au trimis vicleind, pre vécinicul nepriietin la mînă să puie nu va, sau vădzind că cu mîna mea lucru greu şi de laudă vrédnic ca acesta să isprăvéşte, mie îmi pizmuiéşte (că pizmuitoriul pentru ca cinstea altuia să nu să adaogă şie scădére şi ocară a priimi obiciuit ieste). Ce de vréme ce Şoimul mintea pistriciunii îşi asămănă, şi eu slujba în faţa piei[i] îmi voi întoarce, nici după socoteala cuiva / <186>  firea îmi voi schimba, ce precum pănă acmu, aşé  şi de acmu  feţele şi ştiu, şi pociu a mi le schimba." Acéstea el prin budze bolborăind şi toate răutăţile în inimă fierbînd şi zămintind, întîi la dulăi, la ogari şi la cotei alergă şi toată pocitaniia cea ascunsă de-a fir-a-păr le povesti. Adecă precum Inorogul la împreunare să vie cuvînt au dat şi  precum împreunarea lui cu Şoimul preste ştiinţa altor tovarăşi să fie, care lucrul Şoimul fără nici o îndoinţă au priimit. Aşijderea, precum Şoimul sfatul cel bun de folos şi  de obşte ş-au mutat şi pre Inorog din legăturile gata, nebetejit şi nedodeit va să-l sloboadză, într-alt chip de ar face, [28] mare scădére cinstei şi ocară numelui socotindu-şi. Deciia, minciuna cu multe împuţicioasă flori împodobind, dzicea, precum Şoimul să  fie dzis, precum unghile şi pintinii lui pe cornul Inorogului a să pune nici îndrăznesc, nici harnice sint, nici el organul răutăţii şi ciniia vicleşugului a să face firea-i priiméşte, ce numai cu bine şi cu prieteşug cu dînsul ceva a face de va putea, în tot chipul va ispiti.Iară amintrilea, la rău şi la vicleşug, macar cum să va amesteca şi curate să fie unghile lui de singele  nevinovat. <186v>.   “ Deci acmu de ieste şi a voastră socoteală, într-acesta chip cu toţii împreună mintea despre folos spre stricăciune de v-aţi mutat, să ştiu şi eu, ca nu mai mult în deşert osteninţele să-mi cheltuiesc. Iară de cunoaşteţi  sau vă prepuneţi de vreun vicleşug în mintea Şoimului să fie întrat (spre carea nu puţine şi mici sint sémnele, carile cu urechile le-am audzit şi într-adevăr cu gura şi cu inima le mărturisesc), cuvîntul carile voi povesti (căci tăinuirea lucrului scripţul corăbii[i] ieste)  şi chipul meşterşugului în ascunsul  inimii voastre ascundeţi, cu carile foarte pre lesne şi preste a Şoimului şi ştiinţă la sfîrşit a-l aduce viţi putea, cu care mijloc de la Vultur şi de la Corb toată mulţemita şi plata singuri voi luînd, Şoimul, de dar şi laudă ca aceasta lipsit ca un necunoscătoriu binelui şi folosului, singur pe  sine pedepsit va rămînea, şi pentru căci asupra nepriietinului milostivire şi dreptate 
arătînd şi giurămîntul nebetejit ţiind, mare căială în urmă şi fără folos va simţi (că decît giurămîntul, mai bun meşterşug şi mai tare măiestrie şi mai tăinuită viclenie spre amăgeala cuiva a să da nu poate). Aşijderea (că oricînd ce ieste adevărat de s-ar grăi şi ce ieste / <187> drept totdeauna de la toţi de s-ar face şi s-ar ţinea, nici în lume vrajbă   a să scorni, nici asupra nepriietinului a să izbîndi s-ar putea)." 
        De acéstea dulăii audzind, nu în puţinéle chitéle, nici în iuşoare socotéle întrară, întîi, pentru aşé în grabă mutarea sfatului, a doa, pentru mai aievea prepusul vicleşugului, a triia, că cu mijloacele ce începuse, lucrul de nu vor scoate la cap, altă nedéjde toată  încă de demult să curmasă, a patra, că cevaşi [29]  macară preste voia şi ştiinţa Şoimului a face nu puţină siala avea, de vréme ce toată  slobodzeniia lui era dată  şi cu toţii supt a lui poruncă a fi poruncă avea. Iară în cea mai de pre urmă, socotiră, macar şi peste a  Şoimului voie, lucrul de vor putea isprăvi socotiia, pentru slujba făcută, Şoimul înaintea monarhilor orice  pentru dînşii împotrivă ar dzice în samă nu-i vor ţinea, căci  mai mare sfîrşitul slujbei decît chipul greşélii a fi înţelegea. Şi aşé, după cîtăva a chitélelor scuturare, sentenţia aleasără ce, ori cu ce mijloc ar putea fi, numai Inorogul la mînă să vie pentru care aşedzămînt între dînşii mare şi vîrtos legămînt de giurămînt pusără, ca de lucrul ce să va lucra în viaţă Şoimul ştire să nu aibă (o, minune mare, giurămîntul / <187v> a călca călcătorii de giurămîntă să giură ) mai cu deadins chipul vicleniii aceştiia mai supţire şi mai frumos a fi îl socotiră, adecă supt titulul altuia răutatea lor să scrie  şi cum să dzice, prostul cuvînt, cu cléştele jăratecul să ţie şi cu mîna altuia şearpele din bortă  să scoaţă şi ca cum ei neatinşi şi neştiutori  lucrului acestuia ar fi să aréte, ce tot prepusul Inorogului asupra Şoimului va cădea. Şi aşé, ca cum calului fără zăbală pintini ar da, răutăţii Hameleonului voie şi slobodzenie déderă, ca nici o cale nestropşită şi nici o piatră neclătită, pănă dreptatea Inorogului în silţa strâmbătăţii lor a băga. 
        Hameleonul, lătrăturile şi brehăiturile dulăilor cu mare dragoste ascultînd, după porunca ce-i déderă, voios de la dînşii ieşi. De unde iarăşi la Şoim să să întoarcă vrînd (ca cîte întîi cîntase acmu să i le descînte), în cale pre Bîtlan tumpină  (cu a căruia pîră Vidra din săboare să izgonisă). Carile, pre Hameleon de unde vine întrebînd, el precum acmu de la vreun loc aşé însămnat nu vine răspunsă, ce mai dineaoare de la Inorog am vinit, dzisă. Carile mîine [30] cu Şoimul împreunare va să aibă şi, de nu l-aş fi eu cu multe şi vîrtoase giurămînturi încredinţat /<188> pre cărţile şi giurămînturile Şoimului, nicicum nu s-ar fi lăsat. Ce acmu eu, ca un bun priietin şi dreaptă slugă, la mijlocul trébii aceştiia m-am pus, însă nu puţină frică duc ca nu cumva vînătorii, giurămîntul călcînd, vreun vicleşug Inorogului să facă, şi apoi ocara şi pedeapsa sufletului mieu unde să va duce? şi obrazul în lume cum îmi voi mai arăta?" 
        Acest fél de seminţe de minciuni întîi cătră Bîtlan sămăna, carile mai pre urmă în ivala a toată  lumea era să răzsaie şi într-un chip ca cum pentru cinstea numelui grijă ar purta să arăta. Iară mai într-adevăr era că, de nu şi-ar fi deşchis gura şi nu numai limba cea lungă şi aşéşi şi maţile cătră cineva de nu ş-ar fi scos, de cuvîntul ascuns ce ştiia înflîndu-să, îi părea că ca căpuşile va crăpa (că rar mincinos nelăudăros şi  mai rar falnicul tainic să află). Apoi şi el pe Bîtlan întrebă:  " Dară tu unde mergi?" El dzisă:  “ Şi eu cătră Şoimu mărg, de vréme ce şi eu, acmu de curînd cu porunca Corbului trimis fiind, ca pentru paza la  strîmptorile gîrlelor să fiu am vinit." Hameleonul dzisă:  De vréme ce la Şoimu vii să mergi, te rog, cătră dînsul ceva din cuvintele méle să nu pomeneşti, căci singur poruncă mi-au dat ca lucrul acesta tăinuit şi  de cătră toţi acoperit / <188v> să  ţiiu." Căinţa descoperirii cuvîntului pre Hameleon apucînd, cătră Bîtlan adăogea, că încă de demult bun şi  deplin priietin ştiindu-l, lucru ca acesta i-au arătat, nici un prepus avînd că nu-l va putea tăinui (că precum curvariul / [31] după stîmpărarea poftei în focul căielei arde, aşé netainicul după slobodzirea cuvîntului în prepusul descoperirii să chinuieşte). Bîtlanul dzisă:  Pentru aceasta nu despre mine, ce despre tine grijă poartă şi pasă unde îţi ieste a mérge." 
        Deciia Hameleonul, la Şoim viind, într-acesta chip îi vorovi:  Eu eram, după porunca ta, întins la  Inorog să mă duc, ce un lucru în minte viindu-mi, de la mijlocul căii iarăşi m-am întors. Dzic, dară, că de vréme ce aşé cinsteş  şi cu cale a fi ai socotit, ca nu ce pofta poruncéşte, ce ce dreptatea poftéşte să faci şi giurămîntul dat nebetejit să ţii, aceasta în grijă să- i fie: ca nu cumva, vreunul din dulăi aproape de prundiş aflîndu-să, mirosul Inorogului să adulmece, şi ei gîndul tău cel drept şi sfatul cel de astăzi neştiind, să nu cumva ceva, după sfatul  el de ieri, prin neştiinţă să lucrédze şi fără véste Inorogului vreo stricăciune să aducă. Şi nu numai căci eu cinstea şi credinţa îmi pierd (că de cel fără folos puţină grijă să poartă), ce încă mai mult de tine ocara / <189> să va atinge, de carea nici cu toată  apa ocheanului a te spăla nu vii putea (că ocara descoperit  cu peliţa arapului asémenea ieste, carea a să înălbi nicicum nu ştie)." Şoimul, ştiind precum dulăii ceva din capul lor a face nu pot, nici preste voia lui ceva a lucra îndrăznesc, Hameleonului dzisă:  Pentru acesta lucru tu în samă nu băga, căci dulăii pănă unde pot alerga eu ştiu."
        Hameleonul urmele minciunii şi paşii vicleşugului într-acesta chip împletecindu-şi (ca cînd s-ar tîmpla cineva, urma a-i lua, la vreo cale a o scoate să nu poată), deciia într-un suflet la crocodil alergă, cătră carile, cu multe féluri de schimbate şi schimosite cucirituri: “ Bucură-te, domnul şi cruţătoriul mieu!  dzisă. Véste bună de pradă bişugoasă şi vînătoarea săţioasă [31] eu, nerăscumpărat robul tău, să-ţi vestesc am vinit, şi domnul meu milostiv adevărat să ştie că mîine dimineaţă Inorogul jigania cea vestită  şi de colţii  a tuturor dulăilor aşé mult dorită, din  munţii înalţi la prundişul apii ieste să să pogoară. Unde despre strîmtorile poticilor, pentru ca înapoi a da să nu mai poată, toţi cîinii şi dulăii păzitori sint. Deci ei, precum să-l gonească, / <189v> îl vor goni, dar precum să-l agiungă  nu-l vor putea robul tău foarte bine ştie. Ce Inorogul, iarăşi  altă cale deşchisă neavînd şi din dos acmu de cîini încungiurat simţindu-să, pănă mai pre urmă înotatului bizuindu-să, în apă să să arunce (că primejdiia cît de rea, însă pre mîne viitoare decît cea cît  de iuşoară, însă dinaintea ochilor stătătoare mai iuşoară să pare). Deci el în apă cădzind, nu picioare de înotat, ce aşéşi aripi de zburat de ar avea, denaintea iuţimăi domnului mieu precum a scăpa nu va putea adeverit  sint. Şi iată eu, fără altă zăbavă, la Inorog în munte mă voi sui şi ceasul vremii coborîrii lui însămnînd, fără préget ştire îţi voi da. Numai de pre aicea nu te depărta, ca în vrémea trebuitoare fără zăbavă să te pociu afla (că punctul vremii trebuitoare la a lucrului isprăvire ca măsura căldurii focului la vărsarea jmalţului ieste)." Crocodilul, de  vînatul ce-i făgădui  veselindu-să, din toată  inima cartea de iertat precum îi va da să giurui. Însă cuvintele în deşert să nu-i cumva iasă foarte îl înteţi. Hameleonul iarăşi cu mari giurămînturi să afurisiia, precum minciună din gura lui nu iese, ce toate precum sint, aşé i le povestéşte. /<190> (Că făcătorii răului, cînd mulţi într-un gînd asupra unii răutăţi să află, unul pre altul a nu amăgi obiciuiţi sint, ca  nu cumva cu vicleşugul mic, fărălégea mare a isprăvi din mînă să piardză.) / 
        [33] Aşédară, şi într-acesta chip Hameleonul după ce cît putu cătră toţi minciunile fiarsă, coapsă, pipără, înghiţi şi borî, într-un duh la locul unde Inorogul să afla alergă. Căruia, după politicescul obicéiu închinîndu-să şi toată  fericirea rugîndu-i şi menindu-i, dzisă: “ După porunca domnului şi cruţătoriului mieu, toate le-am plinit şi încă cîte vechiul prieteşug şi adevărata dragoste poftéşte şi preste poruncă céle cădzute am adaos, de vréme ce cîte spre folosul şi binele tău cătră Şoim am grăit şi am întărit, a le povesti, nici început au, nici săvîrşit (o, bat-o urgiia cerească, jiganie vicleană, cît de pestriţ şi de 
vărgat grăieşte!). Ce în scurt (precum să  dzice  cuvîntul  că gura carea singură pre sine să laudă pute), cum am chivernisit şi cum am silit a chivernisi şi lucrurile împreunării a tocmi, mai mult a mă lăuda nu mi să cade, de vréme ce sara va arăta împreunarea şi dimineaţa a lucrului răzsunarea, căci toate după poftă şi după / <190v> voie vor ieşi. (Caută chipul voroavii a viclenii jigănii, că să asamănă unor icoane, carile mutîndu-să din loc, i să schimbă faţa.) Căci mijlocele ce prepus aveai din mijloc le-am rîdicat, pre dulăi şi de ştiinţă şi de loc departe i-am depărtat, ochiul cu rău căutătoriu de tot l-am astupat, pre unde măiestrii şi silţe întinse au fost le-am stricat şi  le-am fărîmat, toată  piiedeca din cărare şi piatra poticnélii din cale am mutat, amînduror inimile spre priimirea dragostei am gătat şi toată  surceaoa supt focul începăturii şi toată ciraoa pre jăratecul săvîşirii am pus şi  am supus. Una au rămas, şi acéia foarte pre lesne: adecă oricînd aţi vrea, atuncea împreunarea a avea să puteţi. Deci, cît despre partea Şoimului ieste, eu, robul tău, atîta i-am uns sufletul şi i-am muiat inima, cît cu mare dor şi cu nespusă poftă nesăţioasei privéli străluminatii tale feţe a să împreuna şi cu dulcele şi mîngîioase voroavelor tale a să învrednici aşteaptă ."
        [34] Inorogul, macar că nu aşé credzute giurămînturile, neprepuse cuvintele şi neprimejduioase împreunările avea (că în inimă neprietinească care prepus nu încape? Şi gîndul  vrăjmăşesc ce lucru /<191> împotrivă  nu scornéşte?), însă întîi dreptăţii bizuindu-să (căci ascunsul inimii sale de pricina vrăjbii curat a fi chiar ştiia), apoi o parte a socotélii evgheniii Şoimului dînd (căci neamul vechiu şi cel de bună rudă după a minţii întregiune péte şi   imăciuni de ocară noaî cu nevoie priiméşte). Că Şoimul acela din neamul său persiesc era, carii decît ceşti evropeşti cu multul mai buni sint (însă bunătatea Şoimului în vrăjmăşie şi în iuţime de nu să va lua). De care lucru, socotiia că în numele vechiu poreclă noaî şi în neamul cinstit hulă ocărîtă nu va suferi. Şi aşé, cătră Hameleon cuvînt déde, precum în desară la prundiş să va coborî. 
        Hameleonul, răspuns ca acesta luînd, vésel înapoi să întoarsă, de unde întîi la crocodil mărgînd, întîi lui de într-acea sară   vinirea Inorogului ştire îi déde, unde  trebuie să păzască şi vrémea înturnării lui cum să pîndească foarte bine şi de toate pre amănuntul îl învăţă. 
        De acolea apoi la ogari, la cotei şi la alalţi spurcaţi dulăi să dusă, cărora  aşijderea plinirea  bucuriii şi vinirea vînatului le povesti. După acéia şi mai pre urmă la Şoim vini, căruia, <191> ca şi celoralalţi, de adunarea în desară îi spusă. Încă iarăşi căpacul minciunii deasupra tingirii vicleşugului adăogînd, chip de mare rugăminte cătră Şoim arăta şi pre toţi dumnădzăii îl giura să nu cumva sfîrşitul împreunării bune în capătul începăturii réle să iasă, şi el în chipul măiestriii răutăţii să cadă . Şi altele multe cătră acéstea [35] dicăind şi în uscat înghiţind, cuvinte căptuşite îngăima şi téie de curméie lega. Acéstea într-acesta chip făţarnica lighioaie în oala  fărălegii dzama nedumnădzăirii cu lingura vrăjmăşii zămintind şi vînturînd, ca şi cum slujba ar fi plinit, de la Şoim voie şi iertăciune îşi ceru, ca într-acea sară la culcuşu său spre odihnă să să ducă, arătînd că, de multe alergări şi zbuciumări, de tot ostinită  şi obosită ieste. Însă şi aceasta preţ mai mare a vicleşugului căptuşală o făcea, pentru ca în dzua ce va luci peste noapte va să să nască ştiind, obraz încă mai obraznic a avea să poată. Adecă precum el de multă trudă biruit fiind, somnului ca morţii au fost dat şi faptele carile peste noapte s-au tîmplat ca cum ştire n-ar fi avut (că precum multe dzua descopere, aşé mai multe noaptea  acopere, socotiia). / <192> Şi aşé, Hameleonul de la Şoim ieşind, dormire fără dormire să dormitédze şi somn să somnédze la stratul culcuşului său să dusă [ o, mai bine în véci să fie murit decît dormire ca aceasta să fie dormit! O, mai bine mort să să fie sculat decît somn ca acesta să fie somnat! O, mai bine  într-o faţă şi acéia în piatră să să fie întors decît aşé în multe féluri de stricăciune şi fără folos! O, faptă spurcată şi lucru scîrnav, o, batgiocură de batgiocurit şi ocară de ocărît, vino, dintele şearpelui, aleargă, coada scorpii, şi adevărul mărturisiţi de să află la voi vinin şi toapsăc ca acesta ca carile supt limba Hameleonului din fire izvoréşte, din meşterşug să înmulţéşte şi spre băutură la inimă curaţilor să dospéşte şi să mestéşte! (Că otrava limbii, pre tot toapsăcul cît de vrăjmaş, a toată  jiganiia cît de cumplită cu multul covîrşeşte). Măsură-te, minciună, şi vedzi minciună decît toată  minciuna mai mare. Cumpănéşte-te, vicleşug, şi cunoaşte vicleşug mai greu decît tot vicleşugul. Tîrîieşte-te, boală, şi simţi boală mai lînged  decît toată  boala. Sai, moarte, şi gustă moarte mai amară   / <192> şi mai omorîtoare decît moartea. Spune, răutate, de ieste în tine răutate de rea cît aceasta răutate. O, răutate, răutate, de trii ori răutate şi iar răutate]. / 
        [36] Deci Hameleonul, după ce dulăilor amuţăturile şi năvrăpiturile pre cît mai mult putu întărtă, pre crocodil precît mai rău şi mai vrăjmaş ştiu îl aţiţă şi toate céle spre vicleşugul şi scădérea Inorogului, pre cît prin mînă îi vini, gîndi, grăi, lipi dezlipi, aşedză, făcu şi isprivi, peste noapte în loc de somn cu răutatea, singura şie, nu numai ochii şi tot trupul îşi acoperi, ce încă şi inima şi sufletul cu gréle întunérece peste tot căptuşindu-şi îşi ponegri, de unde sunetul tîmpeniii de cu sară   lovit, a doa dzi ca preste vali răzsunate, glasul dimpotrivă din ceas în ceas audzi, cu séte aştepta./<193> 
        [37] PARTEA A ŞÉSEA. Inorogul şi dreptăţii bizuit, şi datului cuvînt şi  giurămînt sprijenit fiind, după ce cea de obşte făclie lumina supt umbre îşi duce şi faţa 
pămîntului cu brîul întunérecului să încinge, din vîrvul munţilor la locul  numit în prundiş să coborî, unde nu după multă vréme şi Şoimul viind, cu cinste şi cu plecăciune îi déde închinăciune. Cătr-acesta /<193> cădzute ţeremonii şi cinsteşe plecăciuni, precum din chipul dinafară, aşé din sufletul dinluntru arătînd, tînd pe sine norocit, tînd ceasul împreunării fericit şi de buni chedzi numea, de vréme ce de împreunare dorită ca aceasta şi de pofta spre carea de multă vréme inima îi sălta, lipsit şi neînvrednicit n-au rămas. Aşijderea, tuturor cereştilor mulţemită făcea, pentru căci sănătos şi de toată  grijea pizmei neprietineşti neatins şi  nebetejit pre Inorog déde. După aceasta cu multe chipuri să aréte siliia, precum macar că din porunca stăpînească împotrivnic a fi s-ar fi vădzut, însă amintrilea pururea cu bun gînd şi cu chiară inimă cătră dînsul au fost şi  ieste. Deci pre de o parte ca o slugă, célea ce slugii credincioase s-ar fi cădzut a isprăvi au vrut şi s-au nevoit, iar pre altă parte aşé lucrul au cumpănit,  ca nici stăpînului său vicleşug să facă, nici după porunca nedreaptă dreptatea să calce (că atuncea numai schimonosirea slujbei ieste, cînd pentru voia dreptăţii voia stăpînului să calcă). Ce ca ce cu nedreptate şi cu răutate s-ar fi poruncit a să face, acéiaşi şi cu dreptate din urăciune / <194> spre dragoste [38]  şi din vrajbă spre pace a să întoarce au silit şi precum bună şi vîrtoasă nedéjde are, dzicea, că ce cu amară neprietenie s-au început, acéia cu dulce frăţie să să istovască şi să să plinească (că precum căldura soarelui din grăunţele putredzite spicele verdzi a odrăsli face, aşé sufletele înţelépte din împuţita vrăjmăşiie frumos mirositoare a dragostii flori a răzsări prefac).
        Cătră acéstea şi Inorogul célea ce să cuveniia priimiri de închinăciuni îi da, buna-i socoteală şi a sufletului orînduială îi lăuda şi cu tot féliul de cuvînt dulce şi cuvios data-i cuceritură îi lua. În scurt, la începătura dialogului între dînşii sosiră şi unul de altul pricine vrăjbii carile şi pentru ce ar fi fost a întreba începură, Inorogul într-acesta chip înainte puind: 
        „Toate lucrurile fireşti cîte soarele véde, lumineadză şi încăldzéşte, fără pricinitoriul clătirii lor nu numai a nu fi, ce aşéşi nici a să gîndi pot. Una numai şi acéia singură slobod  voia muritorilorăieste, carea fără nici o pricină şi fără altă îndemnare a sa hirişă clătire are şi singură şie şi clătitoriu şi clătire a-şi fi şi a-şi face poate. Cătră carea / <194v> macar că dinafară viitoare spre clătire-i îndemnătoare multe şi în multe chipuri a i să adaoge şi spre plecarea într-o parte, trăgătoare, împingătoare, asupritoare, rîdicătoare, lesnitoare, îngreuitoare, iuşurătoare, lăţitoare, strîmtătoare [39] şi altele asémenea acestora a-i vini şi a i să tîmpla pot. Însă orice ar fi fapta de făcut, de bine sau de rău, de scădere sau de folos, a o afla şi într-o parte clătirea a-şi alége singură şie stăpînitoare şi în toate volnică ieste, atîta cît vădzind şi înţelegînd binele, din volnica voie răul a urma, a alége şi a face poate. De pre care lucruri într-această mare şi putérnică monarhie carea în pieptl muritorilor să cuprinde, doaî chipuri sau, mai adevărat să dzic, doaî tipare a doaî chipuri a avea aievea şi tuturor cunoscut a fi poate. Adecă unul mai  mult decît firesc şi oarece ceresc şi dumnădzăiesc, iar  altul mai gios şi  mai puţin decît firesc şi oarece ceriului şi firii împotrivă. Cel dintîi binelui, cest de pre urmă însoţitoriu şi urmăritoriu şi aşéşi de tot moştenitoriu şi purtătoriu ieste. Că amintrilea, dinafară clătitoriul / <195> în voia slobodă putére şi biruinţă de ar avea, nici voia slobodă slobodă ar fi, nici de  bunătate laudă, nici de răutate hulă cu dreptul i s-ar cădea. De unde să arată că între muritori obiceiul voroavii şi deprinderea limbii în zădar ieste, cu carea încotro voia din voia ei să fie pohîrnit vrînd, să ne înştiinţăm. Carea ar fi fost a clătirii pricină a întreba ne-am obiciuit şi  pentru ca zugrăvală  răutăţii să acoperim, putérea voii slobode într-un chip cu altă zugrăvală , aşéşi de tot tăgăduim. 
        Ce oricum ar fi, greşala învechită chipul negreşélii luînd, după învechita obiciuire, dzic, vrére-aşi şi aşi pofti, iubite priietine,  ca să pociu şti, aceştii asupra mea vrăjmaşe şi de cap goană , carea şi ce i-ar fi fost pricina? Şi de nu toată  răutatea din singură voia şi inima muritorilor purcéde, alta, cînd, cum, ce, şi pentru ce să fie fost?" / [40] Şoimul răspunsă: „ Célea mai vechi şi mai de  demult începături cum ar fi fost nici a le şti, nici ştiute a le grăi pot (că precum de aproape toate avutele folositoare sint, aşé nu toate ştiutele vorovite vreun folos aduc). Iară din cît  şi a şti şi a grăi pot, din céste mai aproape ieste aceasta, / <195v> că jiganiia cu talpa de gînscă, cu colţii de ştiucă, adecă Vidra, vulpea péştelui şi péştele vulpii, mai denainte pănă din monarhiia dobitoacelor şi a tuturor jiganiilor a să izgoni, în mare dragoste şi prieteşug cu Corbul să  avea, atîta cît, cînd Corbul din vîrvul copaciului crîngăiia, Vidra din  fundul pîclei răspundea, şi cînd Vidra soldzii péştelui înghiţiia, grumadzii Corbului simţiia (căci adevărata dragoste capetelor funiii să asamănă, ca cînd unul într-o parte s-ar trage, altul neclătit a rămînea nu poate). Deci Vidra, epitropiia pre acéle vremi ţiind, de pururea jalobă şi gréle pîri cătră Corb trimitea, precum Inorogul, Filul, Lupul, Pardosul, Rîsul, Véveriţa şi încă cîteva din jigănii ascultării şi stăpînirii ei nu vor să să supuie, ce în tot chipul statul monarhiii să tulbure şi tot trupul publicăi spre răzsipă să aducă îmblă. Deci Corbul, de unele ca acéstea [41] audzind, să tulbura şi cîte un priietin pentru un priietin pofta şi cérerea ce  i-ar fi fost a-i plini şi a-i face siliia şi pre priietinii ei prietini, iar  pre neprietinii ei neprietini îi ţinea şi-i avea. De unde (dragoste şi prieteşugul <196> numai cătră un chip spre multe chipuri 
ură şi vrăjmăşie au scornit) şi aşé, pre cît a mea slabă socoteală a agiunge poate, începătura răcélii şi împotrivirea inimilor să să fie scornit socotesc." 
        Inorogul: „  Aceasta foarte bine am înţeles-o şi, precum dzici, aşé ieste. Numai încă mai dintr-adînc începătura lucrului a şti ţi să cade. Că precum mai sus ţ-am dzis, toate clătitele fireşti, pricina clătitoare firească cearcă. Iară în faptele voii slobode nu pricinile clătitoare, ce a căror clătite pricină clătitoare să fie fost să întreabă." 
        Şoimul:  Foarte cu dragă inimă aşi pofti ca pentru acesta lucru mai într-adevăr să mă înştiinţădz." 
        Inorogul:  „ De vréme ce aşé cu séte pentru rădăcina lucrului acestuia a te înştiinţa pofteşti, dinceput a ţi-l povesti nu mă voi lenevi, însă pre cît lungimea istoriii ar pofti, scurtimea vremii mînă nu-mi dă, căci iată şi cîtăva parte a nopţii au trecut şi pre aceasta vréme cineşi la ale sale a să afla s-ar cădea (căci multe şi în multe chipuri sint sigeţile şi 
nălucirile nopţilor tăcute, carile prin întunérec îmblă şi vîjîiesc, iară în lumină lovesc şi 
rănesc). Deci pre cît mai în scurt / <196v> voi putea şi în puţine cuvinte toată lungimea şi lăţimea poveştii a cuprinde mă voi nevoi. 
        Vii şti dară că odînăoară Monocheroleopardalis din toate jiganiile pămîntului mai vestit şi mai ales [41] era (nici de alcătuire a atîtea numere într-un nume te mira, căci mai pre urmă şi aceasta taină  vii înţelége), a căruia vrednicie, macar că lumii ştiută ieste, însă într-acesta chip numele, slava şi putérea adăogînd, pînă într-atîta au crescut. Acesta din părinţii săi oaie zămislit şi născut era, deci întîi, şi la chip şi la fire, mieluşel. Iară după ce la mai mare vîrstă crescu şi în toată turma în fruntea a tuturor areţilor ieşi, împotriva a căruia, a sta sau în cap a să lovi, nici un berbéce să putea afla şi carile prin necunoştinţă precum împotrivă îi va putea sta i să părea deodată  numai ispita puterii frunţii făcea, că a doa lovitură nici aştepta, nici mai suferiia. Aşé el toată  turma decît păstorii mai bine 
păscînd şi otcîrmuind, un lup vrăjmaş şi lacom din fire, dară de foame încă mai vrăjmaş şi mai cumplit făcut, cu mare răpegiune şi cu fălcile căscate şi tot deodată  pre berbéce să-l fărîme, să-l spintece / <197> şi să-l înghiţă vrăjmaş viniia. Berbécele, vădzind pre lup aşé de cu mare răpegiune asupră / [43] viindu-i şi acmu vrémea în desară, cînd dzua cu noaptea să îngînă, fiind, pre lup unul din areţi să fie şi după obicéiu precum în capete să să lovască vine socoti. Într-acestă socoteală berbecéle aflîndu-să, din toată  groaza şi frica lupului afară era şi aşé întîmpinării fără nici o spaimă ieşind, ca pre un aréte, aşé de chibzuit şi de tare în frunte îl lovi lovi, cît poftorire a mai face nu mai trebui, de vréme ce coarnele prin tidva capului lupului pătrundzind, fruntea zdrumicîndu-i, crierii afară îi 
vărsă. Lupul într-acesta chip vîrtos lovit şi rănit, fără de a doa răzsuflare, viaţa pre moarte îşi schimbă. Arétele mai tîrdziu vitejiia ce făcusă cunoscînd, carea macar că din tîmplare fusése, însă îndată duhurile céle de aréte îşi schimbă şi pănă în dzuî din oaie în jiganie şi din aréte în lup să mută. (Că tîmplările fericirii la cei mai mulţi obicéile firii a muta pururea s-au vădzut). Aşé berbécele preobrajenie ca aceasta luînd, îndată din neamul său răzleţindu-se, după firea lupului codrii, cîmpii şi munţii a cutreiera / <197v> începu şi multă vréme a vieţii sale într-acesta chip în streinătate îmblînd şi petrecînd, [44] odînăoară la loc ca acela a nemeri i să tîmplă, unde decît toate jigăniile mai mulţi pardoşi să afla.  Acolo nu după multă vréme, ce să vînédze şi cu ce viaţa să-şi sprijenească neavînd (căci mulţimea pardoşilor pre altele aşéşi de tot împuţinase), cu dînşii de luptă a să ispiti începu. (Că pofta biruinţii toate ispitéşte şi nevoia toate învaţă, ales în primejdiia vieţii lipsa sosind). Deci aşéşi din ispita dintîi, lucrul cu fericire şi după voie a vini i să tîmplă, de vréme ce întîiaşi dată cu cel mai mare şi mai groznic pardos de luptă să apucă, pre carile, după multe nevoi şi nu cu puţine a vieţii cumpene şi primejdii, îl birui şi-l omorî. A căruia duhuri îndată luînd, precum din aréte lup, aşé din lup pardos să făcu. După mare şi primejdioasă biruinţă ca aceasta, pardosul mai înalte şi mai putérnice duhuri în sine simţi, carile în trupul şi pieptul pardosului de încăput nu era, şi aşé, de ispită, spre lupta leului să apucă (că toate în lume  de să şi cuprind în hotarîle sale, iar  pofta / <198> a cinstei mai mari şi a biruinţii mai tari, nici în lat cîmpul a tot pămîntul, nici înalt muntele a tot locul a să opri sau a să îndestula poate). Ce leul prea vîrtoasă şi putérnică jiganie fiind (precum poţi cunoaşte), nu pre lesne [45] îi fu duhurile a-i lua, căci adése şi mai în toată  vrémea ispita monomahiii făcînd, în carea macară că nu să biruia, însă nici titulul biruinţii a lua putea. Aşé ei în toate dzilele la luptă, ca la o şcoală, să ispitiia şi să deprindea, pănă cînd pardosul pricepu că nu altă ceva de la cea deplin biruinţă îl împiedecă, fără numai iuţimea picioarelor şi sprintiniia carea leul în trupul său purta. Că de multe ori pardosul acmu mai dobîndind biruinţa, leul cu iuţimea dinainte-i i să feriia şi cu acesta chip cea desăvîrşită biruinţă îi tăgăduia. Pardosul, într-acesta  chip pricina neizbîndii sale bine cunoscînd, cătră vîrtoase duhurile pardosului, grea greuimea  filului şi sprintină iuţimea inorogului adaosă şi mai cu deadins cu ascuţit şi nebiruit cornul a monocherului într-armîndu-să, într-o luptă numai toată  biruinţa asupra leului dobîndi, în carile îndată şi fără nici o împiedecare să şi mută (că precum nuîrii <198v> după vînturi aleargă, aşé duhurile după biruinţe să pleacă). Firi, duhuri şi puteri ca acéstea născutul miel în sine stringînd şi alcătuind, în doaî hirişe numere şi le-au împărăit, unul: Provatolicoelefas, [46] altul Monocheroleopardalis. Ce dintr-acestea cest mai de pre urmă mai mult obiciuindu-să, precum în nume, aşé în fire Monocheroleopardal au rămas. Aşédară, toate firile într-una boţind, blîndéţea oii, înţelepciunea lupului, cunoştinţa pardosului, greuimea filului, iuţimea inorogului şi vîrtutea leului în sine nebetejite şi nesmintite le feriia şi, din dzi în dzi încă mai adăogîndu-se, la stepăna cea mai de sus le 
înălţa şi le suia. Şi aşé, toată  cinstea, lauda şi putérea a tuturor jiganiilor dobîndi. Deci jiganiile toate, de atîtea vrednicii încungiurat şi împregiurat vădzindu-l, cu un duh şi cu o inimă îl rugară ca oblăduitoriu, purtătoriu şi despre tot împotrivnicul păzitoriu să le fie. Monocheroleopardalis, prin cîtăva vréme  a tuturor viaţa în mîna sa să priimască ferindu-să, această rugăminte a lor să priimască să tăgăduia, însă pănă mai pre urmă pre cel ce luptele a atîtea vrăjmaşe / <199> jigănii a-l birui nu putusă, moale rugămintele înfrîngîndu-l şi umilite cuvintele înduplecîndu-l, după pofta lor îl adusără (că precum răspunderea moale frînge mîniia, aşé rugămintea cu umilinţă pornéşte cruţarea).  Carile a tuturor chivernisire în palmă şi a tururor otcîrmuire în samă luînd, prin cîtăva vréme cinsteş, frumos, drept şi cu înţelepciune, cumsăcade, pre toate  jigăniile şi dobitoacele giudeca, îndrepta, ocrotiia, păziia şi stăpîniia (că atuncea publica  înfloréşte şi odrăsléşte, cînd stăpînii miluiesc şi  ceartă în dreptate şi supuşii ascultă  şi slujesc din  dragoste). Aşé cît în vrémea stăpînirii lui nici ochiul nepriietinului s-au înveselit, nici budzele vrăjmaşului s-au zimbit, / [47]  nici inima împotrivnicului s-au învoieşeat. Ce precum cereştii (ah) de multe ori peminteştilor a zavistui s-au vădzut, aşé şi Monocheroleopardalis de sigeata lutului mai denainte de vréme nerănit şi de tîmplările   ţărnii neprăvuit a rămînea n-au putut, de vréme ce însă putérile firii sale fiind, în carile a multora nedéjde şi viaţă să rădzima, cu mare a tuturor pagubă şi nesuferită jéle, cătră / <199v> céle de sus lăcaşuri s-au mutat, ca cel ce leu între dobitoace de vîrtos să  lăuda, leu între stélele ceriului în véci să luminédze s-au aşedzat, în urma sa doi numelui său moştenitori, pre Fil adecă şi pre Inorog lăsînd. Deci la săvîrşitul lui a fi şi la începutul lui a nu fi, Filul (carile şi de stat, şi de vîrstă mai mare era) pentru une pricini departe în munţii de la Grumadzii-Boului trimăs era, a cării triméteri pricini de povéstea noastră 
abătut  fiind, a le povesti părăsim (că voroava nu în vrémea şi la locul său, ca rafiurile de aur în capul măgariului să prind). Iară Inorogul, acolea de faţă aflîndu-să,  / [48] toate supusele şi nesupusele jigănii lor chivernisitoriu şi stăpînirii părintelui moştenitoriu a fi îl aleasără şi cu toţii într-o inimă şi într-un glas în scaunul oblăduirii îl rîdicară. Ce precum să dzice cuvîntul (că fericirea grabnică curînd oboséşte), de vréme ce  pe acéia vréme Vidra la locul prundişului, unde  acmu noi sintem, a lăcui să tîmplase, carea cu multe chipuri de linguşitori şi cu a Corbului mijlocii în dragostea monarhiii pasirilor intrînd, Corbului prin scrisori într-acesta chip înştiinţa, că, «de vréme ce / <200>  Monocheroleopardalis dintre vii au lipsit şi toată  împiedecarea poftăi noastre din mijloc s-au rîdicat, să sileşti şi să te nevoieşti, te rog, ca stăpînirea  asupra dobitoacelor mie să mi să dea. Iară eu voi face ca toată  vita grasă şi toată  carnea săoasă domnului şi stăpînului mieu de mîncare şi tot singele cald şi săţios în băutură să să dea.» Corbul, întîi pentru cea din fire lăcomie ce avea, apoi pentru căci nu puţină pizmă şi zavistie asupra dobitoacelor purta, de vréme ce prin toată vrémea a stăpînirii lui Monocheroleopardalis, / [49] rar şi mai niciodată cu odihnă şi cu ticneală stîrvurile cerceta şi aşéşi singe cald să bea sau carne proaspătă să mănînce în viaţa lui nu s-au învrednicit, cătră aceasta şi altă pricină să adăogea, că fata Corbului, Mreana, la vîrsta căsătoriii agiungînd, pre tîlhariu chelariu Corbul socoti să facă şi Vidrii feméie să o dea aleasă. Aşédară, Corbul, ştiind că trăind Monocheroleopardalis, precum despre munţi, aşé despre cîmpi, toate străjuite şi păzite era, iară acmu el lipsit, precum dzice cuvîntul (că pre leul mort şi şoarecii să caţără), îndată tuturor dulăilor de casă ştire déde pentru ca cum /  <200v> mai curînd şi pre cît mai tare vor putea cu lătrături şi cu brehăituri prin toate locurile spaimă şi groază   să dea (căci dulăii cu Corbul de pururea însoţire avea). Dulăii îndată toţi munţii cu dealurile şi toate văile cu pădurile de cehnituri şi de schilălăituri împlură, de a cărora rău menitoriu, spurcate şi greţoase glasuri, toate dobitoacele să înspăimîntă, şi unele într-o parte, altele într-altă parte capetele să-şi cruţe o plecară (că cînd capul să  ameţéşte, picioarele dovedesc, şi cînd mădularile buiguiesc, lipsa criirilor arată). Aşédară, totdeodată iele împrăştiindu-să şi fietecarea unde cum putea amistuindu-să, atuncea Corbul vréme află / [50] ca toate după reaoa sa voie să facă şi pre Vidră din baltă în curte şi din tină în scaun să o urce, ca jiganiia  în neam cu prepus tuturor dobitoacelor împărat şi stăpînitoriu să fie (o, ceriu şi păminte, au din nuîri piatră şi din crémene picături de apă vii să scoţi? Că rămîn firile precum au început, precum toate să  cunosc la sfîrşitul spre carile năzuiesc).  A Vidrii dară schimositură de stăpînire ca aceasta făcîndu-să, dobitoacele <201> toate în toate părţile prin cîtăva vréme pribége şi de la locurile şi sălaşele lor streine petrecînd, céle mai multe dintr-însele acmu vivorul înstreinării şi holbura rătăcirii nemaiputînd suferi, capetele plecîndu-şi, cerbicea supt greu şi aspru tirăniii Vidrii îşi plecară şi cineşi pre la lăcaşurile lor să înturnară  (că coliba în ţarina sa şi bordeiul în pămîntul său decît palaturile în streinătate mai desfătate şi mai frumoase a fi socotiră ), fără numai Lupul şi Pardosul (carii pre acéia vréme Monocheroleopardalului foarte credincioşi şi de aproape priietini era), din socoteala lor neîntorşi, departe, în Ţara Cîmpilor, prin multă vréme rămasără, adecă pănă la vréme stăpînirii Filului. De care lucru, toată  pasirea de singe vărsătoare pre aceşti doi mare pizmă şi mînie avea. Inorohul, încă şi de ai / [51]
săi părăsit şi tirăniia Vidrii întărit  şi în toate părţile întinsă şi lăţită vădzind, să sculă şi în munţii înalţi, carii la Grumadzii-Boului să află, unde şi Filul să  afla, să dusă. Ce dintîi pre la cetatea Deltii căt va vréme locurile cercetînd, în prundişul acesta să aşădzară. Vidra ştiind că stăpînire  <201v>în silă au apucat şi  cu tirănie ieste să o ţie, aşijderea pre 
drepţii moştenitori între vii ştiind viaţă cu ticăială să ducă nu va putea, cu fél de amestecături cătră monarhiia Vulturului şi cătră Corb îi pîrîia, însă toată  pîră într-acesta să închidea, dzicînd: «Filul şi Inorogul vii rămîind, şi voi, şi noi viaţă cu lineşte şi stăpînire cu slobodzenie să petrécem şi să facem nu vom putea, căci nu numai a mea, ce însă şi a voastră nebiruită monarhie a tulbura şi a o răzsipi vor sili şi răutăţile lor una după alta ca valurile vor să urmédze (că marea nu de altă, ce de vînt faţa îşi schimbă, vîntul vivor, vivorul holbură, holbura furtună, furtuna valuri, valurile primejdioase vaselor şi peirea celor din vase aduce)».
        Corbul, macar că în curîndă vréme de spurcat lucrul ce făcuse într-ascunsul inimii sale rău să căise, căci Vidra nu multă vréme la cuvîntul dat ş-au stătut, nici căsătoriia cu fata lui, Mreana, şi rudeniia ce făcusă / [52]  din firea ei au mutat-o, ce, după cea hirişă  şi véche fire, mai mult pre ascuns decît la ivală îmbla şi mai cu drag prin fundul apelor decît la uscat să primbla şi gînduri împotrivnice împotriva / <202>Corbului fierbea. De unele ca acéstea Corbul înţelegînd, de mare căinţă şi de grea dosadă tare să năcăjiia, însă de a lumii ruşine pentru lucrul ce lucrase aievea a să căi şi de împietrirea inimii ce avea pentru greşala ce greşisă de tot a să pocăi nu putea (că inima în răutăţi îngrăşată  de gîndul căielii să vitionéşte, iară cu pocăinţa  să omoară). Ce céle ce Vidra împotrivă-i făcea, ca  cum nu le-ar pricépe, cu ochiul cunoştinţei le trecea (însă din inima pizmătare răbdarea cînd izbucnéşte, atuncea răbdarea, nu vrednicie, ce răutate la vrémea sa naşte, că tot pizmătoriul din neputinţă, iară nu din bunăvoie rabdă).  Cu o pricină ca aceasta şi a Corbului răbdare şi aşé adîncă tăcére să spîndzura, de  vréme ce pre Vidră organul răutăţii avînd, supt numele ei pre cei ce i să părea împotrivnici în toate părţile goniia şi în tot chipul fără nici o cale îi dosediia şi-i păgubiia. În scurt, Corbul cu mîna altuia şearpele din bortă  a scoate siliia, dară  în zădar. Că  Inorogul, precum mai sus s-au pomenit, în munţi ducîndu-să, acolea pre Fil află, cu carile sfatul obştiindu-şi, lucrul pe o cale îşi pusără şi, nu după multă vréme, din dobitoacele şi jigăniile împrăştiate, pre /  <202v>[53] cît mai curînd putură, la  un loc le adunară, deciia la vrăjitorii vremii aceiia mărgînd, hrismul Pleonexiii de la capişte Epithimiii învăţat foarte pre mulcomiş le cîntară: 
        În cindzăci de singeroase 
        Vom pre céle lăcrămoase, 
        Ochii umedzi să le ştergem, 
        La moşie să ne mérgem. 
        Vidra péşte, Corbul stîrvuri 
        Cérce-n vîrtopi, nu prin vîrvuri 
        Să să urce fără cale 
        Şi să-şi cate ale sale. 
        
        Vrăjitorii Epithimiii, stihurile acéstea citind şi de cîteva ori procitîndu-le, tîlcul acesta să fie înţăleasără, adecă cindzăci de căpuşi (carile sint pungi de piiele cu singe împlute), pline de supt singele strein, jirtfă Pleonexiii vor să aducă, pentru ca de supt tiraniia Vidrii şi vrăjmăşiia Corbului mîntuindu-i boadza, la moşie-şi să-i ducă şi din nevoia robiii  scoţindu-i, voia cea rea şi lacămile în veselie şi bucurie să le întoarcă. Deci vrăjitorii, jirtfa priimind, descîntecul * [54]  buiguirii le citiră, cu carile întîi pre Corb în somnul nesimţirii băgînd, pe Vidră din scaun  pohîrniră, carea, în legătura vrăjii stăpînit cunoscîndu-să, într-acéle părăi mai mult zăbavă a face nu putu, ce îndată, cu Mreana, fiica Corbului, şi cu alalţi ai ei / <203> rude, lindini, păduchi, lipitori şi cîrcei, sculîndu-să, la gîrlele Grumadzii-Boului să dusă. Iară Inorogul, din bunăvoie pentru strajea în munţi rămîind, pre Fil la moştenirea părinţască trimasă. 
        Corbul, de aceasta în ştire luînd, de mare mînie cu urgie încins, cu bogăţiia simăţ, de minte răzleţ, cuvinte lăudăroase şi duhuri ca focul de mînioase a slobodzi începu şi ca acéstea, ni în faţă, ni în dos, cu mari îngrozituri dzicea: «Pentru ce Inorogul au   scos cuiul  pre carile eu l-am bătut? Pentru ce Filul al său ş-au luat?  şi asupra gîndului mieu gînd au rîdicat? Aşé? Lasă, că le voiu arăta şi a cunoaşte îi voi face eu că a pasirilor monarhie ieste mai tare şi vor pricépe că Vulturul zboară mai presus decît toate trupurile, şi precum Corbul cu glasul său tot răul / [55]  menéşte şi isprăvéşte vor înţelege.» Şi  ce mai  mult, iubite priietine, voroava să lungesc. Corbul, macar că în capul Vidrăi tot focul iadului a să grămădi bucuros era, însă răul cuiva, carile cu mîna lui nu să isprăviia, precum răzsipă în toată  lumea să face i să părea, mai vîrtos că în scădérea Vidrei adaogerea altora socotiia, de care lucru, vrăjmăşiia carea asupra Vidrii cocea, asupra Inorogului şi a Filului o borî. 
        Şi macar / <203v> că la mijloc patru mii şi şépte sute de ani cu luptele din toate dzile au trecut, şi nu puţine singeroase jirtfe pre la capiştele bodzilor şi multe pre la nesăţioase lăcomiia vrăjitorilor s-au vărsat şi s-au împrăştiiat, însă Corbul de ce s-au apucat tot răul a plini nicicum rămăşiţă n-au lăsat, că într-adevăr, precum rău din gură să lăudase, mai rău cu lucrul au săvîrşit, de vréme ce iarăşi cu Vidra mîna au dat (că făcătorii de rău spre răul a multor buni cu binele a unui rău a să sluji obiciuiţi sint). Iarăşi dulăii 
ş-au întărtat, iarăşi ogariii ş-au sumuţat, iarăşi coteii în munţi şi în păduri ş-au băgat, iarăşi în cîmpi măiestriile, în dumbrăvi silţele şi în rédiuri mrejile ş-au vărsat, iarăşi tot dobitocul au spăriiat şi în toate părţile l-au împrăştiiat.  Şi aşé, sfîrşitul tuturor tirăniilor şi începutul tuturor vrăjmăşiilor, iarăşi pre Vidră cu tirănie mai cumplit  decît toată  tirăniia, / [56] ca locul altuia să tirănească şi lăcaşul dreptului fără milă să răzsipască, au trimis-o. Filul, de acéstea înţelegînd, întîi Lupului  şi Pardosului ştire déde (căci aceştea pre acéia vréme dreptatea feriia), carii nu cu mică a vieţii  primejdie, din întinse mrejile tiranului scăpînd, iarăşi la Ţara Cîmpilor pribegiră. Inorogul / <204> în munţi precum şi mai sus 
s-au pomenit, aflîndu-să în locuri tari şi ascunse, în cătăva vréme aciuat s-au potolit. Aşijderea Filul, la Grumadzii-Boului viind s-au aşedzat, însă nu puţine asupréle despre vrăjitorii vremii trasă, de vréme ce Corbul cu toată  nevoinţa sta, ca nu numai de hrană, ce aşéşi de viaţă să-l lipsască. Ce vrăjitorii, întîi de jirtfele vechi, apoi şi de céle noaî voia boadzii Pleonexiii plecînd, la ale sale să margă voie îi déder  (că mila Pleonexiii atuncea numai să clătéşte, cînd  céle din faţă mistuieşte, iară de céle din dos în scurtă vréme cu mai multul nedejduieşte).  
        Aşé şi într-acesta chip, iubite priietine, Vidra  tirăniia în mîna vrăjmăşiii şi vrăjmăşiia în dreapta tirănii *[57]  luînd, deciia Corbul aievea vrajba, la arătare neprietiniia şi tot răul asupra Inorogului şi a Filului a plini, cîtu-i negrul bobului a lipsi 
n-au lăsat, ce dintîiaşi dată, toate după voie a isprăvi neputînd, vrémea păştea, ca cînd va putea, atuncea să isprăvască. Aşé, Vidra cu răutatea Corbului agiutorită şi la epitropiia jiganiilor aşedzată fiind, pe Bîtlan la gîrle pentru paza pe acéia vréme lăsase. Carile nu după multă vréme pre Vidră de vicleană cătră Corb o vădi, adecă precum cu meşterşuguri şi cu mari şi multe giuruinţe de jirtfe mincinoase pre la uşile vrăjitorilor îmblă, ca epitropiia pasirilor să tulbure şi monarhiia să le răzsipască.
        Asupra pîrîi aceştiia şi cîteva jigănii de singe mîncătoare sosiră, între carile mai de frunte Lupul, Ursul, Vulpea, Ciacalul şi Struţocămila era. Acéstea, încăşi  tiraniia-i a mai suferi neputînd, în Ţara Pasirilor, la epitropiia Corbului, fugiră, cătră carile mare şi 
lăcrămoasă jalobă făcînd, într-acesta chip dzicea: « Mare strîmbătate şi greu păcat cu noi ai lucrat, o, în lumină ponegrit, Coarbe, de vréme ce iarăşi în scaunul tirăniii asupra noastră vrăjmăşiia Vidrii ai rîdicat, jiganie carea nici în fire neam, nici în minte socoteală, nici în lucru vreun aşedzămînt stătătoriu a avea poate [58] (că ce-i mai poftit? Stăpînirea. Şi ce-i mai greu? Stăpînirea), şi cela carile pre sine neaşedzat ştie, stăpînire cu aşedzămînt să facă cum va putea? Aceasta dară, cu tirăniia ce face şi cu lăcomiia ce lucreadză, nu numai oile în munţi şi în păduri au împrăştiat,  nu umai caprile prin văi şi prin vîrtopi au izgonit, nu numai boii, vacile şi hergheliile cu foc şi cu fier au ars, nu numai găinele de péne şi puii de tuléie au zmult / <205> şi le-au dzăciuit, ce acmu şi soldzii péştelui să radză şi să-l vînédze pe supt gheaţă va, dzicînd că firea ei de péşte decît de carne mai primitoare ieste, lucru carile de firea şi de deprinderea noastră prea departe stă. Deci acmu şi noi ale noastre pustii părăsind, de mare nevoie la menitoriu glasul tău am năzuit, ca iarăşi cu sfatul şi cu voia ta, pre tiranul acesta de asupră-ne să-l rîdicăm şi iarăşi pre stăpînitorii moşnéni la locu-şi să chemăm, căci numai  într-acesta chip socotim că în tulburările şi răscoalele acéstea la aşedzămînt şi la lineşte a să aduce vor putea  (că oala fierbînd şi de mare fierbinteală peste margini dînd, cu lingura apa vînturînd, deodată  cevaşi a să stîmpăra să véde, iară stînd focul neclătit, vărsarea de tot a să potoli preste putinţă ieste, deci la înfocări la carile vînturarea lingurii nu sporéşte, potolirea şi stîngerea focului trebuieşte).» Corbul, şi mai denainte cu pîra Bîtlanului asupra Vidrii aţiţat şi acmu cu [59] jaloba acestora  încă mai întărîtat fiind, cuvînt le déde că, pre cît va putea va sili, şi din tirăniia Vidrii îi va mîntui. Care pizmă Corbul la adunarea dintîi carea  la cetatea Deltii ş-au izbîndit, unde pre Vidră dintr-îmbe monarhiile au izgonit-o, (precum /  <205v>la locul său istoria s-au pomenit). 
        Corbul dară atîtea şi atîtea răutăţi şi îndrăpniciuni  precum să fie făcut şi precum a multora răzsipă pricină să fie fost bine cunoscînd, însă nici aşé de păcat s-au pocăit, ce cu aceasta pricină mai mari şi mai gréle unul peste altul să  grămădească au gîndit, de vréme ce pătimaşilor alt cuvînt le da, iară în reaoa inimă spurcat gînd purta (că răutatea inimii din fire réle, din răutate, răutate învaţă şi din cercetare pizmă şi izbîndă găteşte), adecă de pizma véche binele Inorogului şi a Filului nicicum nu-l poftiia, iară de pizma noaî pre Vidră  dintr-îmbe monarhiile să izgonească (precum au şi făcut) şi al triilea chip să aleagă  (precum la alégerea Strutocamilei s-au vădit) au socotit. La carea cu ce meşterşuguri spurcate şi cu ce vicleşuguri fără de lége sa-u alujit pre larg la locul său s-au pomenit. 
        Iară céle mai pre ascuns ce să lucrasă pre scurt acmu să ţi le arăt. Vii şti dară, iubite priietine, că vădzind Corbul greşala ce cu Vidra făcusă, apoi inimile jiganiilor cunoscînd, că asupra Inorogului şi a Filului stăruiesc împotriva aievea să li să puie, socotiia / [60] că multe nevoi şi gréle gîlcéve <206> să vor rîdica (că cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia)/ Şi aşé, pre Lup în taină chemînd, dzisă:  «Bine cunosc, o, priietine, că multe nevoi şi asupréle despre spurcata Vidră aţi tras şi  încă multe asupră a vă aduce, de va putea, să găteşte. Însă noi, pentru ca greşala să ne îndreptăm şi păcatul să ne răscumpărăm, împotriva şi spre pohîrnirea ei, pre cît în mînă ne va vini, cu tot sufletul ne vom nevoi. Pentru care lucru, o poftă am şi eu de la voi, ca  mijlocitori fiind între noi şi între Fil şi Inorog, pace să alcătuim, şi aceasta întru tot adevărul şi curata inimă să fie (că decît pacea zugrăvită, mai bine războiul crunt mai curat şi mai fericit este).» Acéstea Lupul  de la Corb audzind şi precum din toată  inima să fie încredinţîndu-să, să bucură foarte şi «acesta lucru foarte pre lesne să va face, răspunsă, de vréme ce eu adeverit sint că Filul şi Inorogul dreptăţii şi păcii plecaţi sint şi, îndată ce cuvîntul păcii din gură vor da, în inimă pecetluit şi tipărit le va rămînea. (Că curată ascunsul inimii singură şie şi icoană, şi oglindă-şi ieste, în carea ce şi cum ieste de pururea să véde). Şi de vréme ce şi a ta poftă spre a dreptăţii chip s-au plecat şi  pacea îmbrăţăşadză <206v>, pentru acesta lucru ştire să le facem şi vii cunoaşte că céle de mine grăite nu numai din dragostea carea cătră dănşii am, ce mai vîrtos după voia adevărului s-au grăit, ca de acmu înainte Vidrii împotrivă şi lor într-agiutoriu să fii». 
        În puţine cuvinte toată istoriia să cuprindzi, o, priietine, pentru pofta, legătura şi isprăvirea păcii s-au grăit, s-au răspuns, s-au întors şi toate céle trebuitoare la mijloc puindu-să, prin chipuri de credinţă / [61]  s-au isprăvit şi cu mari giurămînturi şi 
blăstămuri dintr-îmbe părţile tare s-au legat (ce la viclean parola dumnădzăiască şi basna poeticească tot o cinste au), în care chip şi Corbul în vréme ce giurămînturile céle straşnice să făcea, atuncea toate măiestriile  vicleşugului prin toate locurile îşi întindea şi cu mari giuruinţe de multe jirtfe pre la bodzi şi pre la vrăjitori ispitiia, ca pre o pasire, a căriia şi numele, şi traiul, şi lăcaşul înpuţit şi scîrnav îi ieste, epitrop monarhiii dobitoacelor să facă siliia. Poţi şti şi numele pasirii, o, priietine, că Pupădza era, din Ţara Gemenării născută şi în satul Furcăi crescută , <207> şi acmu, mai-mai în curţile funelor bătrînéţele ş-ar fi închis de nu ş-ar fi fost aşé de timpuriu puturos duhul slobodzit. Ce de aveasta agiunge şi la cuvîntul nostru să ne întoarcem. 
        Corbului nici jirtfele i s-au priimit, nici vrăjitorii după plăcére i-au vrăjit. De care lucru, socoteala [62] într-alt chip de răutate a-şi muta i-au căutat, adecă pre proasta jiganiia Strutocamila în taină luînd, cu multe măgulituri şi învăluituri o ispiti. Chipul, statul, faptul, îmblatul şi căutatul în multe ritoriceşti triopuri lăudîndu-i, şi precum firea spre vîlva stăpînirii să o fie făcut, dzicîndu-i, s-au înşelat, au credzut şi aşé şi ea s-au cunoscut, săraca, precum la întrebarea ei frumos s-au pomenit. Unde Corbul cu siloghismul de vrédnică adeverind-o, coarnele boului, coada păunului şi cu pénele lui îndatorind-o, epitrop Leului şi stăpînitoriu dobitoacelor au pus-o. Unde şi pînă astădzi, cu minunea a toată  lumea, stăpînéşte (că de  multe ori cel greşit nemerit şi cel nemerit greşit ieste). 
        Aşédară Corbul, o, priietine, organul răutăţii, iară nu răutatea, nici pizma ş-au schimbat, chipul neprietiniii, iară nu vrajba spre pace ş-au mutat, de vréme ce la acea /  <207v> adunare carea întîi la cetatea Deltii s-au făcut, nu după cum cuvînt cu giurămînt avea dat, nici drepţilor moşnéni agiutoriu au fost (căci, precum ştiut îţi ieste, Filul încă colea ajunsése şi cu tine împreunare avusése, cătră carile singur tu mare priinţa Corbului arătaseşi, carea mai pre urmă căptuşită au ieşit), ce cu tot mijlocul inimile ale altor jigănii după pofta sa să le întoarcă, cu féliu de fél de meşterşuguri, au silit, pre unele cu înfricoşeri, pre altele cu spărieri, pre unele cu îngroziri şi spăimîntări, preţ altele cu giuruinţe şi cu dări, siloghismul ce pentru  Strutocamilă la mijloc să puie vrea, a priimi, vrînd-nevrînd, le-au silit şi a învoi le-au făcut. Care lucru, după  cum ştii, isprăvindu-l, încă mai cumplită şi mai vrăjmaşă goană asupra dreptăţii, au scornit, carea şi pănă astădzi, precum vedzi, să trăgăneadză (iară a tot lucrul [63] sfîrşitul la ce ieste vrémea şi norocul învaţă). Acéstea dară, o priietine, au fost pricinile şi începăturile şi acesta au fost pricinitoriul şi începătoriul vrajbilor, răscoalelor, goanelor şi războaielor carile între monarhiia dobitoacelor şi pănă în dzua de / <208>  astădzi să lucreadză. Ce acmu, sfîrşit voroavii puind, poftim ca nu alta a dărui să ne fii cunoscut, de vréme  în proimiul voroavii scurtimea cuvîntului făgăduiam, iară acmu oarecum toată  lungimea istorii prin căteva ceasuri am trăgănat. Însă iertăciune aceştii asupréle a dobîndi pre lesne vom nedejdui, de vréme ce (a lucrurilor nu din părére, ce din chiara arătare să naşte, carea, după materiia ce are, potrivirea formii înţelegirii cearcă) (că voroava laconească la meşterşug ieste lăudată, iară materiia adevărul cu îndelungată şi chiară voroavă a să tîlcui, a celor nemincinoşi şi la voroavă izvorîtori lucru ieste)." 
        Şoimul de acéstea pre amănuntul bine înţelegînd, precum de dulce voroava Inorogului, aşé de înştiinţarea adevărului, mult să minună şi într-acesta chip cătră Inorog dzisă: „ Vechiu şi adevărat cuvînt între toţi să grăieşte (că dreptatea toate biruieşte şi adevărul decît toaste mai tare ieste}, aşijderea (strîmbătatea şi lucrătoriul ei pururea viptul căii sale mănîncă şi băutura toapsăcului său bea). Ce dară între strîmb şi între drept, între adevăr şi între minciună ar fi, de nu peminténii, cereştii vor  giudeca şi vor alége. / <208v>. Ce acmu lucrul rămîne ca dintr-această a noastră dorită şi nesăţioasă împreunare vechile începături a răutăţii să se surpe şi noaî temeliile bunătăţii să să arunce (că mutarea minţii, schimbarea socotélii şi nestarea cuvîntului, numai atunci sint lăudate, cît din rău spre bine şi din vrajbă spre dragoste să întorc)." / 
        [64] Inorogul dzisă:  (Începăturile bune, o, priietine, din inima bună şi neprepusă izvorăsc, iară amintrilea, îndoinţa inimii stînd, îndoite, întreite şi în multe moduri împleticite şi căptuşite din rost cuvintele ies). De care lucru, a mă înştiinţa aşi pofti:  Acéste începături bune, carile dzici la mijlocul să  punem, singur din tine vii să le spui, au a le pune de la alţii poruncă şi pozvolenie ai?" 
        Şoimul răspunsă: „ Într-adevăr ieste că eu  poruncă ca aceasta şi aievea pozvolenie de la mai-marii miei nu am. Însă inima a toatei noastre monarhii spre ce stăruieşte foarte bine cunosc, adecă, ca cu orice mijloc s-ar putea, lucrurile spre o aşedzare şi lineşte să să aducă poftesc. Şi de vréme ce adevărul de grăit ieste că de nu de tot cu toţii a goni s-au obosit, însă nici unul între noi odihnit n-au rămas, şi mai mult grijea din toate dzilele, decît goana din toate lucrurile, sudori / <209> de singe ne picureadză (că osteninţa clătirii sudori pe trup umedzeşte, iară grijea neîncetat vlaga inimii topéşte). Încă cătră acéstea ieste şi altă pricină carea spre ispita lucrului acestuia mă îndeamnă, adecă credinţa carea Corbul în mine şi în cuvintele méle are. Cătră carile eu tot  adevărul lucrului precum ieste arătînd, fără nici un prepus, din gîndul carile pănă acmu asupra ta are, părăsindu-să, răutatea spre bunătate îşi va pleca." 
        Inorogul dzisă: „ Lucrul aceste, o, priietine, oarecum necredzut şi peste putinţă mi să pare, că precum din bătrîni ştim (corbul puii albi îşi scoate, iară  firea în negrimea  lor îi întoarce). Deci şi Corbul bătrîn în  alb de s-ar văpsi cu o ploaie, sau şi cu o roaî să să spéle poate şi ce supt albiciune din fire imăciune au  avut, în curîndă vréme îşi va arăta (că rămîn fiinţele precum au început, de s-ar şi tîmplările în toate ceasurile schimba).  Aşijderea de am dzice că Corbul la péne pre dinafară a să albi poate, însă inima pre dinluntru fără prepus tot neagră îi va rămînea. Ce pentru ca să nu să dzică că inima mea de cuvîntul bun s-au împietroşat, sau de numele păcii s-au îngreţoşeat, iată în tot adevărul şi în curată inimă dzic, că / <209v> precum hotarîle neprieteşugului, aşé ale prieteşugului / [65] a le păzi gata sint şi pre acéstea pre amîndoaî aievea şi nezugrăvite a le purta ştiu (că precum capul frumos şi  icoana ghizdavă ochiul veseléşte, pre atîta vicleşugul ascuns şi  dragostea schizmuită sufletul întristeadză). Aşijderea (precum boala ascunsă pre doftori şi pre doftorii batgiocuréşte şi pre cel ce dzace pănă la moarte măguléşte, aşé vicleşugul şi pe cel ce viclenéşte şi pre cel ce să viclenéşte la scădére aduce şi încă mai vîrtos pre viclenitoriu decît pre viclenit spre groznică răzsipă pohîrnéşte, precum şi răul tăinuit pre doftori măguléşte numai, iară pre cel ei supus întîi din sănătate, apoi şi din viaţă îl izgonéşte). 
        Şoimul răspunsă: „ Adevărat, acéstea precum le dzici, aşé sint, însă (de multe ori boala nenedejduită pre leac ş-au dat) şi precum un cuvînt să dzice (morţii numai leac între muritori nu s-au aflat, iară amintrilea viaţa stînd şi buna socoteală slujind, tuturor tămăduire şi vindicare să nedejduieşte).  În care chip şi eu acmu dzic: Într-această dată şi cu mine lucrul ispitéşte şi vii cunoaşte că măcar că la péne iuşor, însă la cuvînt greu şi 
stătătoriu sint şi  / <210> precum în aer a zbura, aşé pre copaci a sta şi pre stîncă nemutat a mă aşedza pociu." 
        Inorogul dzisă: „ Cu bună  samă cuvintele acéstea poftitoriu binelui să fii te arată şi dreptăţii iubitoriu şi de cuvinte adevărate grăitoriu să fii te sfitesc, însă giuruitele acéstea la faptă a aduce, precum socotesc, un lucru a te opri poate, adecă căci supt poruncă şi supt ascultare supus eşti. Pravila dară a  stăpînilor asupra supuşilor cea mai de temeiu ieste: Aşé voiu, aşé poruncesc, aşé să să facă. Deci oriunde sentenţia aceasta putére desăvîrşită are, acolo cuvîntul adevărat şi sfatul cu cale loc nu are, ce precum vor unii să dzică, o dată,  de da-ori sau de  trii ori şi tu ispitéşte şi vedzi de vor ieşi poftele strîmbe după dzisele drepte şi de ieste uréche destupată spre ascultarea cuvîntului drept, cunoaşte (că urechea asupată   leacu îi ieste ca cu ce ar fi astupată să să scoaţă, iară căriia organul audzirii ieste betejit şi de tot surdu, nici leacul pre [66] lesne, nici trăsnetul tunului, nici buhnetul dobelor spre simţire a o aduce pot. După aceasta a şti ţi să / <210v> cade, o priietine, că ispita înţelepţască ieste şi să face cînd oarecare nedéjde înainte 
mărgătoare şi une sémne de ieşirea ispitii aratătoare să află. Iară amintrilea, cînd cineva ispita peste toată nădéjdea încépe, ispită să dzice, însă nu înţelepţească, ce nebunească. Că cu ce socoteală cineva céle peste cériu sau cé în chentrul pămîntului lăcuitoare a cunoaşte ar ispiti şi ce nedéjde, precum va putea cunoaşte i s-ar da, unde simţirea a agiunge şi socoteala a încăpea nu poate, că precum axioma filosofască ştiută îţi ieste : Toată  cunoştinţa şi toată ştiinţa din înaintea mărgătoarea simţire purcéde. Deci de ai povaţă  ca aceasta, hb rb téşte pasă, iară de nu (fără povaţă la ostroavele fericiţilor a mérge 
părăséşte-te)." 
        Şoimul dzisă: Foarte adeverit să fii că inima bună nedéjde îmi arată şi încă de demult adevărate sémne spre această călătorie am cunoscut. Ce numai acmu atîta poftesc, ce  ţ-ar fi poftele să ştiu şi cu ce chip pătimirile carile peste toată dreptatea ai tras, a le uita ai putea, să cunosc. Şi cătră aceasta puţină vréme de îngăduinţă avînd, pentru ca de céle trebuitoare ştire a da şi răspuns a lua să pociu." / <211> 
        Inorogul dzisă: „ Poftele méle şi puţine şi, precum mi să pare, drépte sint. Puţine dzic, căci numai doaî, drépte dzic, căci ale noastre, iară nu streine poftim. Întîi dară ieste: Filului dreapta şi părinţasca moştenire să nu i să oprească, sau Corbul de la Strutocamilă aripile luîndu-şi, noi pentru a noastră dreptate orice a face vom putea, de nu agiutoriu, încai împotrivnic / [67] să nu ne fie. A doa ieste: traiul şi lăcaşul mieu, veri în vîrvul munţilor, veri în fundul văilor, veri în cîmp, veri în pădure, sau oriunde aiurea pofta inimii méle ar fi, din toată grijea vicleşugului neprietinesc afară să fiu. Acéste doaî făcîndu-să, poate fi începuturile prieteşugului să să puie şi mai cu vréme  dragostea adevărată să să întemeiédze. Cu vréme dzic, căci cu vréme şi neprieteşugul în multe au crescut (că céle dimpotrivă tot o măsură şi tot un număr au). Iară amintrilea cine ar dzice că cu toată  inima din urăciune îndată spre cea desăvîrşită dragoste a să întoarce poate, acéia inimă vicleană şi minciunoasă ieste. Că precum întrarea, aşé ieşirea patimilor să socotéşte şi mai vărtos obicéiul învechit ieste deprindere cu nevoie  a să uita, pre carile precum meşterşugul, aşé firea pre / <211v> lesne a-l lipsi sau a-l tăgădui nu poate. Iară deşi s-ar afla nas de ceară şi inimă de argint viu ca acéia, mă créde că acel féliu de prieteşug pururea îndoit şi cu prepus ar fi (că sufletul pre lesne din ură în dragoste a să muta ştie, acela urmadză ca încă mai pre lesne şi din foarte mică pricină din dragoste în ură a să schimba să poată). De care lucru (pierderea vremii cinstită ieste cînd întru alégerea priietinilor şi pentru nepierderea priietinilor să cheltuieşte). Iară pentru vrémea dării şi luării răspunsului, după a locului depărtare, socotesc că 1 500 de minute nu numai de agiuns, ce încă şi de prisos sint. Deci orice ştii şi poţi, fără zăbavă fă , că nice prieteşugul, nici neprieteşugul prin multă vréme în prepus să  rămîie." / 
        [68] <212> PARTEA A ŞÉPTEA 
        Acéstea într-acesta chip prin cîteva a nopţii ceasuri Inorogul cu Şoimul voroavă făcînd, Hameleon, precum mai sus s-au pomenit, la lăcaşul său ducîndu-să, în vasul uluirii vétrile gîndurile deşchidea, prin marea rélelor socotéle înotînd, spre toate vînturile, holburilor funele chitélelor întindea. Aşé el în valurile vicleşugurilor tăvălindu-să / <212v> (poate fi răutatea îndoit şi întreit să lucrédze fortuna slobodzind), somn fără  somn şi odihnă fără odihnă îl chinuia, atîta cît cu ochii deschişi somna şi cu toată  fantazia deşteptată visa. În care vis părérea chipuri ca acéstea închipuindu-i  îi zugrăviia: 	Hameleonul  cu aer a să paşte şi cu vînt a să hrăni firea fiindu-i, precum pre marginea unii ape îmblă i să părea, unde nişte hingiuri dése şi înghimpoase şi nişte copaci frundzoşi şi umbroşi era, atîta cît de desimea şi grosimea umbrelor ce avea, precum de tot soarele le lipséşte şi preste tot întunerécul îi căptuşéşte i să părea. Aşédară, el îmblînd şi prin întunecoasă ceaţa acéia orbăcăind, departe înainte precum o zare de foc véde i să păru, spre carea cu toată nevoinţa năzuind şi la dînsa apropiindu-să, vădzu că atîta de mare era focul carile cu mare văpaie ardea, cît cu vîrvul parăi nuorii ceriului pătrundea, unde stihiia focului cu apa nuîrului mari şi groaznice trăsnete şi plesnete făcea (precum acéste doaî trupuri de stihii goale unul pre altul a nu priimi şi vrăjmăşéşte una pre alta a strica şi a împrăştiia obiciuite sint). Iară în mijlocul focului / [69]o jiganie groznică vădzu, / <213> carea la chip ca şopîrla însă  cu multul mai mare şi mai groasă a fi i să părea.  Aceasta în toate părţile prin pară primblîndu-să, fără saţiu jăratecul păştea şi de mare lăcomie şi spudza înghiţiia, nemică cevaşi de atîta înfocată văpaie betejindu-să. Hamelonul aşé cu dulce mîncarea sulimendriţii vădzind (căci aşé să numiia jigania acéia), lucru carile nici odînăoară stomahul ei îl simţisă,  foamea în maţă i să scorni (că din multa pofta sufletului neclătită ar fi, de n-ar fi simţirile pre dinafară iscoditoare şi apoi îndemnătoare). Foamea dară începînd, mănuntăile i să întorcea şi stomahul tare îl chinuia. Carile de toată  ştiinţa  a simţire ca acéia gol, cu de moarte ţipete:  vai, maţele, vai, mănuntăile, vai, pîntecele, vai vintrile méle!" a să văieta şi a să văiera începu. Şi leacul aceii necunoscute boale, ce ar fi şi unde s-ar afla, nu ştiia.. Aşé el într-acel chip mişelos chinuindu-să, salamdra din mijlocul focului: „ O,  sărace, strigînd, dzisă, ce poate fi chip, carile aşé de fără milă te-au apucat şi ce această lacomă căutare şi nesăţioasă mîncare spre bucatele méle?" Hameleonul, fără  " vai şi vai ", altă nu dzicea, şi fără  " moriu şi moriu ", altă nu răspundea. Ce mai pre urmă cu lînged glas dzisă:   Simţire nesimţit  <213v> simt şi  pătimire nepătimită  pat, o, domnul mieu şi împăratul focului (că Hameleonului precum salamandra bodzul focului să fie i să păru)."  Hameleonul la toate amăgitoriu, iară la aceasta să amăgi, căci în hrană şi în mîncare deosăbire a face neştiind, i să păru că jăratecul fără primejdie şi focul fără nevoie a înghiţi şi a mistui va putea. Ce răul pate, că în locul foamei saţiul cu arsură şi nesuferite durerile i să înmulţiră. Salamdra dzisă: „ O, ticăloase, au nu ştii că foametei hrana şi sétei băutura îi ieste leacul? Însă nu tot stomahul toată  bucata mistuieşte, nici tot gîtlejul toată  băutura priiméşte, nici altă jiganie, fără  de mine, foc a paşte poate [că cine pentru desfrînata poftă orînduiala firească covîrşéşte, acela în focul [70] lăcomiii sale (ca tine acum) să pedepséşte, a căruia stîngere şi potolire foarte cu greu şi mai nici cu greu să găséşte]. Ce tu acmu, mai multă zăbavă nefăcînd, cum mai curînd aleargă, cearcă şi unde oaîle şearpelui vei afla, nezăticnit le bea, căci după mîncarea ca aceasta, băutură ca acéia trebuie, că numai acélea doară văpaia carea  în droburile tale s-au aţiţat a stînge vor putea." Hameleonul <214>, de leac ca acesta  de la sulimendriţă înţelegînd, macar că nu fără mari slăbiciuni şi leşinături, însă îndată prin toate malurile a cerca, toţi cîmpii şi dealurile a cutreiera şi toate boltele copacilor, gaurile   ţărmurilor şi crăpăturile pămîntului a sociorî începu (că la cel bolnav sănătatea de mare preţ ieste, pentru carea la toate în cumpănă puind, mai iuşoare a fi le socotéşte). Deci după multă şi cu multe dureri, trudă şi osteninţă, oaîle şearpelui, carile ohendra să cheamă, într-un loc a afla i să tîmplă, pre carile, de mare arsura maţelor, îndată  şi fără de nici o îngîimală le sorbi. Aşédară, de cu grabă decă oaîle bău, precum arsura maţelor ce avea i s-au potolit i să păru. Însă după fire doftorul, după doftor leacul şi după leac ca acela tămădudirea carea i să cuviniia îi vini, de vréme ce cu chinul boalei în chipul 
sănătăţii, ce forma răului într-altă formă mai rea şi mai cumplită s-au mutat. Căci oaîle hendrii în călduros pîntecele Hameleonului coborîndu-să, nu spre mistuire, ce spre zămislire clătire a face începură şi acmu embrionaţi puii ohendrei după a lor fire pîntecele  îi fărîma şi, pentru ca în lumină să iasă, vintrele îi spinteca (că cine cu lăcomie / <214v> acul cosătoriului înghite, acela cu mare mişălie fierul arătoriului boréşte), şi aşé, săracul Hameleonul iarăşi spre moarte să bătea, iarăşi munci şi dureri de naştere îl cuprindea, în locul leacului otrava şi în locul sănătăţii moartea cunoştea, dară ce să facă şi de ce să să apiuce nici ştiia, nici să pricepea. Puii ohendrii din pîntece-i ieşind, preste trup i să împleteciia, de grumadzi i să / [71] colăciia, îl pişca, îl muşca, şi nu laptele, carile nu avea, ce singele, carile din prea toate vinele i să scurea, îl sugea. Într-acesta chip puii ohendrii şi născuţii lui şi atîta de cumplit din toate părţile de viaţă deşertîndu-l, şi cu toapsăc şi  venin împlîndu-l în dureri aşé mari şi chinuri aşé nesuferite, îndată oteşirea în minte nu-i veniia. Ce mai tîrdziu de mare şi minunată   putérea cornului Inorogului asupră a toată otrava aminte îşi adusă (căci şi de altă dată de otrăvită  a văzduhului putregiune mîntuindu-l, cu sănătatea vieţii îl dăruisă), şi aşé din pădure la munte într-un suflet alergă, ca doară pre Inorog, de binele său făcătoriu, undeva a afla va putea. Pre carile într-un munte prea înalt şi  loc prea aspru şi fără suiş aflîndu-l, i să părea că  pre o stîncă înaltă în simceaoa muntelui şeade, / <215> iară din toate părţile prăpăşti, hîrtoape şi păhîrnituri groznice era, atîta cît căutării ameţeală aducea. Iară din văzduh şi peste vîrvul munţilor îi păru că o pasire neagră, cu mare vîjiituri viind, pre luminos şi lunecos cornul Inorogului vrea să să puie. Inorogul cu capul clătind şi cornul cutremurînd, pasirea cu picioarele de néted şi luciu cornul lui a să lipi nu putea. Cîtăva vréme pasirea să să puie, Inorogul să  o surpe şi războiu ca acesta făcînd, odată să tîmplă ca Inorogul în curmedziş  cu cornul lovind, cîteva péne din aripa cea dreaptă a pasirii să rumpă. De care lucru, pasirea, 
slăbindu-să şi de multă luptă ameţind şi obosindu-să, în mieşălos chip, giumătate sburînd iară giumătate prăvălindu-să, în prăpastea dedesupt să coborî (că înălţarea înflaţilor cu mintea, ca pénele în aripi, iară sfărşitul lor ca pasirea zmultă rămîne). Hameleonul, într-atîtea dureri ce să afla, frumoasă privala aceii monomahii durerile a-şi uita făcusă (că cînd putérea sufletului chiară în privala înţelégerii să înfige, atuncea toate simţirile / [72] trupului dinafară amuţesc). Ce a luptii privală săvîrşindu-să, boldurile şi strămurările patimii / <215v> la simţirea durerilor îl întoarsără.  Ce, precum s-au dzis, unde Inorogul şedea, nici loc, nici nedéjde de suit Hameleonul avînd, de departe cu mare umilinţă patima îşi povestiia şi: „ Milostivéşte-te, milostivéşte-te asupra  ticăloşiii méle!" striga. Inorogul dzisă:  Ce fél de patimă ieste carea te chinuieşte?" Hameleonul răspunsă: Întîi foame  lîngedzind, apoi focul m-au pîrjolit, iară mai pre urmă puii carii am născut m-au prăpădit, şi iată că, de nu mai curînd milostivirea ta asupra  slăbiciunei méle va agiunge, pierit şi prăpădit sint, căci altă nădéjde şi năzuire vieţii méle n-au rămas." Şi iarăşi din toată  inima: „ Agiutoriu, agiutoriu! striga, mîntuieşte-mă !" să ruga. Inorogul răspunsă:  Leacul şi putérea leacului cornului mieu spre otrava carea dinafară vine slujéşte, iară nu spre veninul carile dinluntru să naşte (că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc, iară boala sufletului leacurile apotecarilor nu  ştie). Ce pre cît a socoti pociu, receta leacului tău aceasta ieste: cornul cămilii, coama şearpelui, ochiul guziului orb şi unghile péştelui luînd, în laptele aspidei le fierbe, / <216>  pănă din dzéce dramuri vor rămînea, carile în chipul alefiiului făcîndu-să, cînd soarele ca luna va scădea cu o parte pre la rane te unge, iară cu altă parte la sfîrşitul soarelui, apă din fărmuşuri de marmure şi din pilituri de aur storcînd,  o amestecă, şi în chipul şerbetului făcînd-o, o bea, / [73] şi aşé leacul îţi vii afla." Hameleonul chipul leacurilor audzind şi precum în batgiocură a-i dzice  socotind:  „Vai de mine, vai de mine, dară unde şi cine poate lucruri nevădzute, neaudzite ca acéstea  să afle?" Şi cu strigarea deodată  să deşteptă. 
        Din somn şi din vis ca acesta Hameleonul trezindu-să, tot chipul videniii ca într-un punct a socotelii culegînd, ni spre bine, ni spre rău îl lua. De carile totdeodată ni să bucura, ni să întrista. Ce precum să dzice (tot ce cu mare poftă iubim, acéia cu mare lesnire crédem) în care chip şi Hameleonul toate céle dinpotrivă, din gînd izgonind, după plăcérea şi pofta sa visul într-acesta chip tîlcuia: 
        Apa carea curea, pre a căriia margine el să primbla, nestătătoare vréme şi amestecate dzilele ei sint: pădurea deasă şi ca întunérecul umbroasă, prin carea cu mare nevoie îmbla, mulţimea gloatelor /  <216>  tulburate;  iară negura carea lumina soarelui opriia învăluirea lucrurilor a cărora sfărşit cu ochiul înţelégerii a  să videa şi a să cunoaşte nu să poate;  întîi de departe zarea focului vădzută, mici începuturile poftei fierbinţi; iară de aproape para înaltă, mărimea poftei şi a lucrului din nemică pănă într-atîta îngroşeat şi crescut, cît preste toată  lumea véstea i-au ieşit: sulimendriţa carea în jăratecul focului să  păştea, statul a toată  adunarea carile cu nestînsă poftă spre izbîndirea inimilor să hrăniia şi cu mare nevoinţă pentru pofta sa, tot greul şi nevoiia a suferi nu să tăgăduia. Aşijderea, salamandra de foc precum nebetijită, aşé nesăturată, statul lucrului început pentru săvîrşire nepărăsit să siléşte, nici cineva din cei împotrivnici în ceva a-l beteji va putea şi pofta atîta de folosă îi va fi, cît de binele carile va urma neîndestulit va fi, căci în mare mărime şi lucrul şi lauda lui va créşte. Iară războiul apii nuîrilor cu vîrvul parăi focului şi trăsnetele şi plesnetele carile între dînsele să făcea, precum acestor doaî monarhii minunate fapte şi véstea [74] lucrului ci să va între dînsele isprăvi, peste nuîri va tréce şi / <217> preste toate  ţărîle şi olaturile va mérge; foamea carea din mîncarea salamandrii i s-au scornit, pofta cu carea el spre acela lucru (cu carile vreun amestec nu avea) a să amesteca l-au îndemnat; în chipul ei jeratec a mînca, pentru agonisirea laudii de la monarhiia pasirilor (căci para pasirilor zburătoare, iară apa nuîrilor, dobitoacelor la 
pămînt, trăgătoare a fi tîlcuia), în pofta a tot statul lor au întrat. Arsura carea în pîntece i 
s-au scornit, greuimea şi nevoia lucrului; leacul pre carile salamandra l-au învăţat, adecă oaîle şearpelui să bea, mijloacile carile din  socoteală şi din înţelepciune să nasc (căci şearpele înţelepciunea, iară oaîle aflările şi mijloacele pre carile înţelepciune le dă  tîlcuia), arătîndu-i, le-au aflat, le-au bătut şi în pîntece puii şearpelui s-au zămislit,  socoteala în gînd şi în inimă au băgat, apoi, ca cum le-ar fi zămislit, la calea lor spre ducerea săvîrşitului le-au pus. Prin pîntece cu mari dureri i-au născut, adecă preste nedéjdea sa şi de unde nici s-au gîndit, fapta cu mare bucurie au săvîrşit (căci durerile împotrivă tîlcuind veselie şi bucurie a fi socotiia). Iară leacul carile <2l7v> împotriva durerii de la Inorog poftiia, prin buiguirea fantaziii, visul aievea şi durérea adevărată socotind, stricarea aceii bucurii de la nebiruită putérea nepriietinului prin necunoştinţă cerca.Ce Inorogul leac carile în fire nu să dă, nici undeva să află, spuindu-i, precum lucrul început nicicum a strica nu va  putea, nici asupra aceii bucurii, pre carea sfatul 
înţelepţăsc au adus-o, vreo întristare împotrivnică va  putea sta. Acéstea aşé toate, după a sa voie Hemeleonul tîlcuind, visul în nespusă bucurie şi în lucrul aievea întorcea. Ce un lucru această înfiptă socoteală oarecum din temelie îl clătiia, căci după voie tîlcul a potrivi nu putea. Adecă: pre cornul Inorogului pasirea cea neagră a să pune neputînd, cu pénele aripilor frînte de rîpă mai mult prăvălită decît lăsată s-au dat. Aşijderea, că el la locul unde Inorogul sta a să urca şi loc a să sui n-au aflat. Ce pănă mai pre urmă, macar că cu îndoit şi prepus gînd, însă iarăşi pre căt mai aproape de pofta sa a-l aduce au putut, şi pre acesta  [75] într-acesta chip l-au tîlmăcit. Adecă: nepriietin moartea de nu-l şi va de tot stăpîni, ea într-o parte, spre rîpă, adecă spre vrémea necunoscută  / <2l8> lăsîndu-să, viaţa strîmptă  şi nenorocită îi va lăsa, la carea altul nici mai de înainte, nici mai pre urmă de dînsul a vieţui nu s-au vădzut, sau în loc strămt şi rău ca acela viaţa îşi va petrece, de unde nici el la altul, nici altul la dînsul să margă va putea. 
        Aşédară, Hameleonul, vésel după vis şi  voios după  tîlcuirea lui, din locu-şi sări şi, cum de la Şoim pentru vinirea Inorogului cevaşi ştire nu i s-au dat să mira (căci cu Şoimul cuvînt pusése ca cînd Inorogul ar vini, îndată ştire să-i facă). Apoi iarăşi singur mîngăindu-să, în sine dzicea: Vicleşugul carile la inimă port nici piielea de pre mine nu-l simpte, necum aceştea în prepus ca acesta să fie întrat şi mai vîrtos că precum în toată  credinţa mă au, bine i-am cunoscut. Ce, poate fi, Inorogul de ceva s-au împiedecat şi  la locul prundişului nu s-au coborît, căci amintrilea şi el la cuvîntul dat stătătoriu, şi Şoimul de vicleşug neştiutoriu ieste. Şi aşé, iarăşi în stratu-şi culcăndu-să, dzua a să lumina cu întunecos gînd aştepta. 
        Deci Inorogul şi cu Şoimul, după ce prin multă vréme a nopţii, ce le-ar fi fost voroavele sfărşiră, unul cu altul sărutîndu-să şi în braţe prietineşti cuprindzindu-să, sara bună îşi déderă  şi unul de la / <2l8v> altul despărţindu-să, cineşi la ale sale să înturnară  (că la împreunare pofta hirişă, iară la despărţire voia de împreună trebuie). Iară cînd mîna cea de aur cu dégetele de  trandafir din vîrtoapile munţilor flori culége şi mănunchele [76] négre din céle albe alége, Hameleonul, după obicéiu, la ispitele răutăţilor, şcoala vrăjbilor şi cercetare străjilor degrabă purceasă, pre carile într-un suflet cutreierînd şi ceva nou din célea ce rău nedejduia neaflînd, precum cu bună samă Inorogul din munte la locul împreunării să nu să fie coborît, singur şie îşi dovedi (că vicleanul cînd pe altul în lucru să amăgească nu are, atuncea singur pe  sine în socoteală să viclenéşte şi cuvintele din sin furîndu-şi în pungă le pune). Şi aşé, precum vrémea clevetii şi ceasul zavistiii să fie nemerit socotind, cum mai degrabă la Şoimu să dusă.  
        Cătră carile darea bunii dimineţi de giumătate curmînd şi cădzuta închinăciune încă bine nesfărşit, cu capul viperii să închina, cu ochii vulpei căuta, cu trupul dulăului să clătina şi, ca cum de duh rău tulburat ar fi fost, cu fălcile căscate, cu budzele lăsate şi cu balele aspumate cuvinte cu stropi şi stropi cu cuvinte amestecate într-acesta chip a împrăştia începu:  Vădzut-aţi / <219> dzice, lucru la cuvînt aşa de năstătătoriu şi ca frundza de tot vîntul în toate părţile clătitoriu? Vădzut-aţi cucoşul, învăţătoriul vîntului, în vîrvul turnului? Eu încă de multă vréme la trup cîte dramuri şi la minte cîte grăunţă  cumpănéşte, să ţi-l cîntăresc şi  de toate pre amănuntul să ţi-l perigrapsesc vream, la chip, cum şi la  obicéie ce fél ieste să ţi-l arat poftiiam şi precum din gura lui vreodată adevărul nu iese a ţi-l dovedi mă ispitiiam. Însă spre [77]   împreunarea lui cu atăta séte încins şi  cu atîta poftă spre vidérea lui aprins vădzindu-te, a ţi-l povesti mă siiam. Iară acmu, iată, singur, iuşurimea minţii, nestarea cuvîntului şi toată prostimea firii bine i-ai vădzut şi precum socotesc, precum şi cît ieste, de pre unghe leul şi de pre parte tot ţircălamul vii fi cunoscut, căci eu, ticălosul, pentru a mea prostime, ca nu cîndai în presupusul de zavistnic şi  îndoinţa de clevétnic să cadzu, adevărul a-ţi grăi mă temeam şi toată  fiinţa lucrului a-ţi descoperi mă feriiam (că pre cît de urăcioasă ieste minciuna la urechile drept audzitoare, pre atîta de primejdioasă ieste  adeverinţa la audzirea strîmb ascultătoare). Ce acmu, iată, el, la locul însămnat şi după cuvîntul dat, n-au vinit. Iată giurămînturile <2l9v> în loc de basnă şi cuvintele şi rugămintele în chip de batgiocură le-au luat. De care lucru, îndrăzneala adevărului luînd, din curată inimă aşi dzice ca de această prietinească împreunare părăsindu-te, cu chipul carile priietinul şi prieteşugul ce să fie 
n-au învăţat, deplinul neprieteşug şi vrédnicul nepriietin, cum şi cît să fie, a cunoaşte să-l faci, ce alte féliuri de curse şi de la laţe întindzindu-i şi într-însele vînîndu-l, să priceapă (că precum toate obrazele unul cu altul nu să asamănă şi stélele una cu alta în lumină nu să potrivăsc, aşé decît vicleanul mai viclean şi decît meşterul altul mai meşter şi mai isteţ să află)."  
        Şoimul deodată şi întrt-acesta chip oare de cine grăieşte mult să miră. Apoi această puturoasă hulă, de unde şi asupra a cui o scornéşte, cu lin glas îl întrebă. 
        Hameleonul dzisă: „ Dară domnul mieu bine ştie cine în lume şi singur între toţi muritorii de toată  hula şi ocara vrédnic ieste, a căruia şi a numelui pomenire greţoasă, şi audzului scărăndăvoasă ieste." 
        Şoimul dzisă: „ Hele, şi pentru aceasta şi mai ales a înţelége aş vrea." 
        El dzisă:  Au nu amăgeul şi şifariul acela atîtea crunte sudori mi-au vărsat? Au nu vicleanul şi înşelătoriul acela de atîtea ori şi într-atîtea ,<220> de moarte  cumpene şi de viaţă primejdii m-au băgat, mai vîrtos că cu a lui pricină şi rob la mîna crocodilului am cădzut, [78]  unde şi pînă astădzi cu greu a mă răscumpăra şi cu mulţi chizăşi preţul să-mi plătesc legat sint. Dară de vréme ce el toate osteninţele în zădar şi toate slujbele în darn a fi mi-au arătat, lasă, că încă puţintel, şi visul pre mine vrodată macară că nu mă amăgesc, că precum a viselor tîlcuire, aşé a vrăjilor alcătuire de la tată-mieu foarte bine am învăţat. Că tată-mieu, Apariul, prin multă vréme la Hersonisul crivăţului cu corăberiia îmblînd de la babele schithilor toate meşterşugurile gheomandiii, hiromandiii şi a  necromandiii deplin învăţasă, pre carile prin adése paradosin supt pecétea pomenirii tare le-am însămnat, din carile şuvăitoriul şi a multe cărări ştiutoriul acela nu-mi va scăpa." 
        Şoimul înţelegînd că toate acéstea vărsături asupra curăţăniii Inorogului le boréşte: „ Ştérge-ţi  gura, dzisă, o, priietine, şi de ieste cu putinţă ştiupitura iarăşi îţi înghiţi şi borîtura iarăşi îţi sorbi, căci Inorogul şi la cuvîntul dat au stătut, / <220v> şi la locul împreunării, asară, după cum au dzis, au vinit. De la carile de [79] întreagă  voroavă săturîndu-mă şi de înaltă înţelepciune mult mirîndu-mă, adeverit sint că acéstea toate spre ispită sau prin zavistie véche le grăieşti.  Şi acmu din pricina sau a neştiinţii, sau a răutăţii (căci amîndoaî jigănii réle şi cu multe capete sint), în vréme fără vréme cu ce erai încărcat a te descărca şi în locul ce nu ţi s-au căzut a le arunca ai silit.  Ce de ai făcut ispită, o, priietine, (întîi pre tine de bun, apoi pre altul de rău ispitéşte); iară de ţi-ai din zavistiia véche cleveta noaî a face pornit, să ştii (că sabiia zavistiii mînunc nu are, şi oricine a mînă ar apuca-o, nerănit şi nebetejit să rămîie nu poate)." 
        Hameleonul, de o parte cu obrazul (carile nu de  ruşine, ce de vicleşuguri a să muta ştie), în multe feţe să schimba şi pentru că acmu Şoimul din minciunele şi clevetele, carile din spurcata lui gură audzisă, să nu cumva véchea-i pizmă să cunoască şi mai cu deadins vicleşugurile să nu-i cumva cérce şi, aflîndu-le, să nu-i cumva amintrilea visul tîlcuiască să temea. Iară de altă parte, cum minciuna în haina adevărului şi vicleşugul în căméşea dreptăţii ş-ar îmbrăca şi acmu de curînd <221> călcatele-şi de vulpe vicleană urme cum ş-ar astupa cu gîndul obrăzniciii, în cîmpul neruşinării, ca un cal sireap şi desfrînat, alerga. Aşijderea, acéstea cu a cuvîntului meşterşug a le şicui, a le căptuşi şi a le  zugrăvi de va cumva putea, de toată  nedejdea ce mai denainte luasă scăpat să simţiia. Însă (aflătoare de meşterşuguri firea în  nevoi), şi ales a lui, carea organul răutăţii a-şi afla şi răutatea minţii a-şi acoperi îndată în pomenire îl  adusă, singur în inima sa  ca acestea scornind: „ Oare cei ce a meşterşugului cuvîntului învăţători sint ce altă giuruinţă cătră ucinicii săi dau, fără cît, precum adevărul minciună şi minciuna adevărul să facă îi va face, şi de vréme ce cu cea de obşte socoteală lucrul şi meşterşugul acesta aşé să créde, iată că urmadză ca şi eu aceasta a isprăvi să pociu, de vréme ce nu puţin / [80]  untdelemn într-aceasta învăţătură am cheltuit şi mai vîrtos că  prin multă vréme între alte lighioi scaunul aceştii şcoale am ţinut  şi cu scrisorile a cărţilor amăgitoare deprinderea din toate dzile am avut. Şi aşé, feţe după feţe şi chipuri după chipuri în faţă schimbîndu-şi, cătră Şoim voroava într-acesta chip începu: „ (Dragostea prea / <221v> mare şi liubovul care peste hotar tréce, de prea mică pricină, mari prepusuri îşi face). Precum maicele cătră fiii săi aievea dovadă sint, carele ori de fietece mică a orînduielii sănătăţii mutare gréle şi primejdioase boale cuconilor săi prepun şi de céle ce să nu le cumva vie să tem, acéle precum să le fie vinit de frică socotesc, de unde cuvîntul a să dzice s-au apucat (să nu vie în capul copilului ce-i menéşte maică-sa), asémenea dragostele Afroditei, cînd la stepăna hirişiii sale sosesc, pre tot ochiul vicleanu şi tot piciorul strîmb socotesc, şi în toate şi pentru toate pentru cel şie iubit negîndite prepusuri zelotipii îşi scornéşte şi pentru ca dragostele să-şi poftorească şi iubostele să-şi înnoiască, tot prepusul fantastic în locul adevărului apucînd, o hulă drăgăstoasă şi o mînie  mîngăioasă scornéşte, dzicînd: Bine cunosc şi  din multe împotrivă sémne adeverit sint că răul mieu noroc cu curată inima mea rău să slujéşte şi de nesuferit rane în toate dzilele prin mîna ta într-înemă îmi triméte. De vréme ce tu acmu pre altul sau pre cutarile (anume dzicînd) a iubi  ai început, iară pre mine, ticălosul, din drăgăstoşii tăi ochi / <222> depărtîndu-mă , cu toată  inima din adevărata dragoste m-ai lepădat şi  m-ai urgisit. Bine încă dinceput inima îmi spunea şi dragostea cu care în zădar ardeam / [81] adevărul a cunoaşte, că dragostelor zugrăvitoare, şi inimii méle amăgitoare eşti, de vréme  ce acmu, iată, aievea şi la arătare au ieşit că aşéşi dintîi cătră mine numai cu gura şi cu cuvîntul erai, iară cătră ciuda lumii acela cu toată  inima şi cu tot sufletul te dai. Ce bună nedéjde am că în curîndă vréme de lancea carea eu m-am rănit şi de veninul cu carile eu m-am otrăvit şi el nerănit şi neotrăvit să nu scape şi peste puţine dzile, precum eu acmu, aşé el atuncea deplin va cunoaşte că nici odînăoară cu cineva  dreptatea a ţinea şi curăţiia inimii nebetejită şi neimată a feri nu te-ai învăţat, ce pururea cătră toţi  la cuvînt nestătătoare şi ca valurile mării în toate marginile lovitoare ai fost şi eşti, de care lucru, precum lineştei mării, aşé dragostelor tale de credzut şi în cuvintele tale de sprijenit n-au fost, nici poate fi, căci din nemică în înalte de urîciune valuri te înalţi şi fără nici o pricină lineştea în tulburare şi / <222v> furtuni de mînie ca acestea îţi întorci, cît ticălosul inimii vas în ochean fără fund şi mare fără margine ca aceasta undeva liman de năzuinţă şi lineşte de mîntuinţă a afla nu poate. Ce  de vréme ce nemilostiva-ţi inimă şi sufletul întoarcere spre căială nu-ţi ştie, iată că de astădzi şi înainte măhnită faţa mea nu vii mai videa şi slăbănog piciorul mieu înalt şi  neagiuns pragul tău nu va mai călca. Fă-ţi  voia, plinéşte-ţi  pofta,  negura din 
vîrvul munţilor s-au rîdicat, nuîrii de pe faţa soarelui s-au mutat, tot spinul şi piiedeca din  cale-ţi  s-au lăsat, şi fără de nice o sială, strînge, îmbrăţişadză, dulci sărutări şi a trupurilor încăldzituri cu acest acmu de curînd şi proaspăt iubovnic vă împărţiţi. Eu m-am vechit, m-am veştedzit şi ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vînturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au îmbătrînit, nopţile m-au schimosit şi, decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din dragostele tale m-au izgonit. Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos, şi ca omătul de albicios ieste. Ochii şoimului, pieptul leului, faţa trandafi/rului <223>, fruntea  iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, / [82] grumadzii păunului, sprîncénele corbului, părul sobolului, mînule ca aripile, dégetele ca radzele, mijlocul  pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vîrtutea colunului are. Lucru ca acesta ţ-ai  agonisit? Paşte-l, poartă-l şi în multe dzile cu fericire hrăneşte-l şi îngraşă-l. Iară mie aceasta îmi rămîne, pe 
blăstămatu lumii năroc plîngînd, dreptatea mea cătră tine şi strîmbătatea ta cătră mine în véci cătră toţi şi nepărăsit petiutinderile să povestesc. Acéstea şi altele ca acéstea jélea inimii a grăi găséşte şi zelotipiia asupra iubitului său, sau de faţă, sau cătră alt chip, să 
jăluieşte, pănă cînd răspunsul cel şie dorit, din dulce rostul iubitei sale slobodzit, răspuns spre a  sa nemîngîiată mîngăierea a audzi să învrednicéşte. Carea în  curată inimă stăruită trăind şi de la iubitul ei în prepusuri ca acéstea ţiindu-să, într-acesta chip îi răspunde: «Norocul mieu cel nenorocit, o, dulcele mieu, pănă într-atîta necredincios şi  prepuitoriu te face, că din sinul maicei şi de la ţiţele mamcii de cînd am ieşit decît tine / <223v>  mai frumos şi  mai drăgăstos nici a trupului ochi mi-au vădzut, nici a sufletului a videa mi-au poftit. Că între toţi dumnădzăii, deşi ieste soarele mai frumos, însă eclipsis îl întunecadză şi noaptea îl depărteadză, de ieste luna între boadză şi Vinerea între stéle mai ghizdavă, însă lipsa luminii, acoperirea nuîrilor şi minunată naşterea comitelor le astupă şi le acopere. Singure numai decît toate frumséţele mai frumoase frumséţele tale dzua  lumineadză, noaptea strălumineadză, de departe mîngăiesc şi de aproape sufletul veselesc, a cărora lumină apus nu ştie şi privala saţiu nu are. O, blăstămat ceasul acela în carile lăcrămos ochiul mieu nu te véde şi nenorocită dzua în carea de privala ta depărtată stau. Soarele nu răsaie, stélele nu luminédze şi dzua să nu [83] să aréte nopţii în carea braţele méle nu te îmbrăţăşadză şi ţiţele méle la talpele tale nu să alătureadză. Vulturul ceresc acunsele inimilor şi tainele sufletelor ştie. Pre carile cu lipsa nespuselor tale lumini mă osindesc, îndată fîntînele Nilului din ochi neîncetat îmi izvorăsc şi  suspinele înfocate din inimă / <224> decît para tartarului mai înalte şi decît scînteile Ethnii mai înfocate îmi izbucnesc. Din tine ales, o, iubitul mieu, toate trupurile ciunguri de copaci pîrjoliţi şi toate chipurile tăciuni în tină potoliţi ochilor miei să văd şi sufletul mieu să par.  Ah, pustie şi decît cu moartea mai omorîtă eu, cînd neînfrîntă voia ta asupra mea mîhnită voiu cunoaşte, nu sufletul sufletului mieu, nu lumina ochilor, nu viaţa şi fiinţa mea, nu prepune pe ţărna talpelor tale, gînd ca carile nici după moarte, necum păn la moarte în inima mea va întra. O mie de sufletele Dumnădzău de mi-ar fi dat, în primejdiia  părului capului tău pre fietecarile de o mie de ori jirtfă  şi giunghére spre plecarea mîniii Dumnădzăului le-aşi aduce. Că de ieste în lume vreo fericire, acéia privala ta ieste, şi de ieste după lume vro fericire în carea mie privala ta să-mi  lipsască, şi  ea să lipsască, că toată  munca tartarului mie alta nu poate fi, fără numai minuta  ceasului despărţirii tale, că numai cu tine fericirea  adevărată, iară fără tine, oricum şi oriunde ar fi, minciunoasă ieste.» Ca  acéstea răspunsuri iubitul de la iubita sa (o, domnul miei, Şoaime), luînd, inima / 224v> prepusurilor îşi răcoréşte şi oarecum dragostea înoindu-şi, liubovul şi iubostele îşi  adeveréşte.  Într-acesta chip şi cu aceasta dragoste cătră în vécei de iubitul Inorog
aflîndu-mă, pentru obraznica, însă din adevărata dragoste pornită, ispită, iertare să aibu mă rog. Căci ce ieste adevărul a mărturisi să cade, că [84] în toate prepusurile cu o oarbă purcédere am cădzut, ca nu cumva el, după datul cuvînt neviind, ceva măestrii neprietineşti să fie simţit am prepus şi, pentru ca adevărul a pricépe să poţi, célea ce nu are îi grăiiam şi célea ce nu-i poftesc îi dziceam. Iară acmu dintr-îmbe părţile cunoscînd şi înştiinţîndu-mă că nu ce dineoarea prepuneam, ce ce dinceput ştiiam şi nedejduiam au ieşit, înspăimîntata-mi inimă acea deplină veselie au luat şi toată  îndoinţa dimpotrivă de pe suflet mi s-au rîdicat. Adevărat, dară, domnul  mieu, că, precum dzici, Inorogul, precum la cuvînt stătătoriu, aşé la lucruri stăruitoriu şi la minte neclătitoriu ieste, că el minciuna nu numai căci nu o grăieşte, ce macar a o audzi nu o priiméşte, şi precum cu limba despre voroavele deşearte postéşte, aşé urechile despre cuvintele fără fiinţă îşi opréşte. Adeverit, dară, să fii că pre cît din voroava lui / <225> te-ai înştiinţat, cu mii de ori mai cu multul din faptele lui vii cunoaşte că în toată  vredniciia străluminat şi în toată   bunătatea curat să va afla. Înalţe dară cereştii cornul slăvii lui şi, dintr-a méle dzile scurtînd, dzilele lui înmulţască şi nenumăraţi aii îi adaugă. Că ce sint după pricina dintîi, a lui şi de la dînsul sint, că odînăoară putérea cornului lui cu antidotul cel nepreţuit şi  în de binefaceri neperigrăpsit asupra slăbiciunii cum mai curînd de n-ar fi agiuns, încă de mult viaţa mi s-ar fi curmat şi ţărna cu pravul mi s-ar fi amestecat. Ce acmu, pentru căci la vrémea împreunării neaflîndu-mă şi de acmu a lui nesăţioasă privală lipsindu-mă, inima-mi cu pară înălţată şi cu văpaie nestîmpărată / [85] îmi arde. Ce poate fi fortuna şegi necredzute şi glume nesuferite ca acéstea arătîndu-mi, cu întristările şi mîhnirile méle giucîndu-mă, să zăbăvéşte. De care lucru, pentru a lui de a doa venire fără ştiinţă să nu fiu, ca paguba şi pedeapsa care acmu sufletul mi-au simţit, a-mi răscumpăra şi a-mi mîngîia să pociu, şi de nu sărutarea talpelor, macar cu privala ochilor să mă învredincesc, carea, una şi singură, toată  întristăciune <225v> şi măhniciunea a-mi rîdica şi toată  durérea inimii a-mi vindica, destul  şi de prisosit ieste." 
        Şoimul, la inimă curat, viclénelor a Hameleonului cuvinte încredinţîndu-să, precum iarăşi după cîteva dzile sint să să împreune îi spusă.  Hameleonul îndată: „ Dară, eu ştiu, dzice, că visele méle pe mine să mă amăgească cu putinţă nu ieste." 
        Şioimul: „ Ce vis ieste acela, rogu-te, că şi denioarea pomenind, precum asupra lui îl vii izbîndi dziceai?" 
        Hameleonul dinceput pre amănuntul începu a i-l povesti, precum mai sus s-au dzis. Şoimul, deodată  adîncimea visului cu sigeata socotélii pătrundzind, tîlcul ce i-ar fi mult să mira şi cătră Hameleon: „ Dară tu acesta cum l-ai tîlcuit?" dzisă. 
        Hameleonul nu numai în cuvintele aievea viclean, ce încă şi în vise fantastice duşman, acmu, înaintea Şoimului, visul spre bine tîlcuita şi pre scurtămintea a-l căptuşi siliia, dzicînd: „ Pădurea cea deasă  şi umbroasă grijea carea pentru pogorîrea Inorogului purtam era şi îndoinţa vinirii lui la împreunare însămna.  Salamandra carea în para focului să păştea, vechiul neprieteşug, carile în răutăţi au crescut şi s-au hrănit.  Foametea carea în pîntece mi s-au scornit, jélea carea pentru acest neprieteşug mi-au / <226> vinit şi / [86] de greu pentru priietini inima mi s-au rănit. Leacul oaîlor şearpelui, carile mai mari duréri mi-au făcut, vinirea Inorogului pentru a căriia neştiinţă oarece în prepusuri am întrat şi ispita cea de dinéorea am făcut. Zămislirea şi naşterea puilor prin pîntece, nedéjdea vinirii lui şi minunată isprăvirea lucrului prieteşugului ce va să să facă. Pasirea cea neagră, carea, de cornul Inorogului neputîndu-să lipi, cu capul în gios au cădzut, véstea şi numele cel rău, carile pre năpaste asupra cinstii Inorogului îl punea, adevărul cunoscîndu-să, de pre capul lui să va rîdica şi în prăpastea uitării să va lepăda. Leacul cel peste putinţa firii Inorogul îi arăta şi într-ace dată sfîrşitul visului urma, precum veseliia şi bucuriia carea din isprava lucrului va lua, în lume împotrivnic sau în ceva betejitoriu a i să afla nu va putea, şi aşé, tot săvîrşitul lucrului în bucurie şi inimă bună va rămînea." 
Aşé Hameleonul în grabă, la unéle prindzîndu-să, la altele neprinzîndu-să, izbîndirea  visului nedînd şi cîrpind în scurte cuvinte, lungi şi late vicleşuguri acoperiia.  
        Ce şoimul, macar că visul în multe părţi lua, însă deodată în cămara tăcerii îl încuie şi sfîrşitul / <226v> lucrului tîlcuirea  visului să aréte (că vrăjitorii minciunoşi şi credzătorii părerilor nopţii, de nu fraţi, iară veri primari îşi sint. Cela din minciuni adevărul, cesta din fantazie chipul a scoate siléşte).  
        După acéstea Hameleonul de la Şoim ieşind şi cum vînatul au pierdut şi Inorogul au scăpat, cu mare jéle şi a inimii durére gîndind, de mare năcaz  budzele îşi muşca şi mînule îşi frîngea. Şi aşé, cum mai degrabă la dulăi şi la ogari alergînd, cu faţa posomorîtă  şi cu inima frîntă, în trist chip şi jealnică închipuire li să arată (că a amăgeilor cea mai de frunte învăţătură şi mai de treabă schimositură ieste că în inimă / [87] pe cacodemonul, iară în faţă evdemonul să  poarte )  pre carile ei, într-aceasta formă şi arătate vădzindu-l: „ Ce poate fi aceasta, o priietine, dzisără, că chipul urgie şi faţa bezcisnicie îţi arată şi lucru peste voie să ţi să fie tîmplat mîhnite căutările şi fierbinţi oftaturile îţi mărturisesc? Au spre chedzi răi vrăjile ceva ţ-au menit? Au spre pofta inimii noastre de ceva rău ţ-au vinit, altuia vreun bine a să face ai cunoscut (că zavistnicul 
măhnirea îndoită / <227> poartă, una cînd lui ceva rău, alta cînd altuia ceva bine să nu cumva vie să téme). Noi pănă acmu într-atîta tăcére înfundat a te videa nu ni s-au tîmplat. Limba cea ca clopotul cine ţ-au  legat? Gura cea ca doba ce ţ-au  astupat? Voroava cea ca puhoaiele ploilor cine ţ-au  îngheţat? Glasul cel ca tunul fulgerului ce ţ-au amorţit? 
Mulţimea cuvintelor céle ca păcura izvorîtoare şi ca năboiul pe toate şesurile clevetelor 
năbuşitoare cine ţ-au oprit?Fără nici o zăbavă şi cum mai curînd spune-ne, ca sau măhnirii împreună părtaşi sau, de va fi cu putinţă, mîngîietori şi gonaşi să ne facem. (Că cuvîntul mîngăios la  întristare ieste ca numele doftorului la dzăcare), carile macar că îndată toată  întristarea n-ar rîdica, însă o îndoinţă oarecare chitélelor aduce. (Iară unde îndoinţa, acolea şi nedéjdea, acolea şi începătura mîngăierii ieste), precum şi doftorul macar că nu într-acea dată toată  boala scoate, nici numele lui face minuni, ce nedéjdea bolnavului rîdicînd, socotéşte că cel ce leacurile dă, de faţă ieste, aşe precum şi leacul îi va afla nedejduişéte, care nedejduire oarecare chip de oteşire îi aduce." 
        Hameleonul, din / nări <227v> pufnind, pieptul izbind, din cap tremurînd, din mîni aruncînd, cu picioarele ca dulăii turbaţi ţărna împrăştiind, din gură aspumînd şi toată  icoana vrăjmăşiii de la inimă în faţă-i zugrăvind: „ O, fraţilor şi priietinilor, în mare a inimii strîmtoare mă aflu, dzisă, atîta cît, precum să dzice / [88] dzicătoarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, şi din doaî răutăţi carea de mai bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz  mă cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putére a răbda nu mi-a rămas, ca fătătoarele la ceas am sosit : să făt, durerile şi chinurile mă înspăimînteadză, să nu făt, pîntecele îmi crapă şi cuvintele ca puii ohendrii prin treci îmi ies. Să stric doaî, tocmesc una, să tocmesc doaî, să stric o mie. Pentru care lucru, mai denainte, pănă cuvîntul a vă deşchide, prietinesc sfat să-mi daţi şi cu mîna 
frăţască să mă îndămănăţi vă poftesc. Adecă, întîi să stric doaî şi să tocmesc una? Au întîi, tocmind una, să stric doaî? La aceasta întrebare de voi videa că şi voi după a mea socoteală mă sfătuiţi, atuncea gura de voi închide, pîntecele să-mi caşce şi pre spinare plesnind, povestea prin treci să izbucnească şi călcîiul în locul rostului să grăiască voi lăsa."/  
<228> Dulăii, cîtăva vréme îm gînduri stînd şi la  întrebare fără baiere ca acéia ce să-i răspundză socotind, mai tîrziu într-acesta chip îi dzisără: „ La toată   începătura a tot lucrul doaî săvîrşituri a unii pricini să socotesc, carile pentru un săvîrşit dintr-acéle doaî  să încépe, adecă un săvîrşit ieste, pentru ca oricum ar fi, lucrul acela ieste să să facă, iară altul ieste, pentru  ca bine sau rău, tare sau slab, trainmic sau  netrainic şi  altele asémenea acestora să să facă caută. Deci cînd cel de pre urmă şi mai cu anevoie nu să socotéşte, cel mai dintîi şi mai pre lesne să apucă. Aşijderea (orice mai cu lesne la săvîrşitul poftit a să duce s-ar putea, acéiaşi mai cu greu şi mai cu anevoie a să face nebunie ieste). Deci pentru care săvîrşit pricina încéperii  ţ-ar  fi socotind, spre acela lucrul îţi aşadză. Iară amintrilea ştim că, precum din fire, aşé din meşterşug, tot lucrul decît a să face a să strica mai pre lesne ieste.  Că un copaciu în 40 de ani la cea deplin vîrstă şi hirişă   / [89] mărime a vini; iară a să usca în 40 dzile poate. Aşijderea, videm că céle în meşterşug a să tocmi decît a  să face mai lesne şi decît amîndoaî mai lesne stricarea, că piramidele Eghiptului, colosul Rodosului, raiul Vavilonului <228v>, capiştea Efesului carea prin vrémea a  de ani  de-abiia  şi cu lucrarea  a toată  putinţa  Asiii cu mare nevoie a să isprăvi s-au putut şi altele asémenea acestora, cu cîtă nevoie şi cu cîtă osteninţă s-au făcut, cine poate povesti? Carile cît de cu lesne şi cît de cu iuşor în nimică s-au întors, a toţi muritorilor minune aduce (că a tot muritoriul tot lucrul muritoriu şi puţin stătătoriu ieste). Aşijderea altele, precum pre lesne a să face, aşé mai pre lesne a să strica, iară a să tocmi, toată isteciunea meşterilor gonéşte (că un copil mititel cu un beţişor supţirel o mie de oale şi dzăci de mii de stecle a sfărîma poate, iară o mie de olari o oală spartă a cîrpi şi dzăci de mii de steclari o steclă frîntă a tocmi nu pot). Şi precum să dzice cuvîntul (un nebun o pietricea în fundul mării aruncă, pre care o mie de înţelepţi să o scoată   vrédnici nu sint), care paradigmă lesnirea facerii şi nevoia desfacerii arată. Acmu, dară, chipul facerii tocmélii şi stricării în sine socotind, după carea ai poftit, sfatul nostru alcătuieşte şi de carea întîi să te apuci alége.  
        Hameleonul răspunsă: „ Adevărat. dzice, că prietiniiască sfătuitură şi / <229> înţelepţască învăţătură mi-aţi  dat şi  acmu cunosc (că sufletele priietinilor adevăraţi, cu putérea simbathiii care între sine au, unul gîndul altuia oarecum nemereşte şi unul altuia proroc să face. După povéstea dară carea au trecut şi după sfatul carile de la voi am audzit, urmadză ca întîi doaî / [90] stricînd, apoi pre unul să  tocmesc, carile mai pre urmă a multora de tocmirea vieţii pricină poate fi. Veţi şti, dară, o, fraţilor, că pieirea a doaî capete ieste viaţa a capului al triilea, adecă cu moartea Inorogului şi acmu şi a Şoimului, viaţa Corbului să va stărui, prin carile toată  a pasirilor şi a dobitoacelor  monarhie să va întări şi despre răzsipa carea i să găteşte să va sprijeni. Iară într-alt chip nici putinţă, nici vreo de putinţă nedéjde au rămas, precum mai pre urmă povéstea viţi înţélege." 
        Dulăii din gura Hameleonului pentru numele Şoimului audzind, nu puţin să tulburară, căci şi frica îi avea şi cinstea îi purta. Însă, pentru ca  dintr-adîncul lucrul mai la ivală să scoaţă, cu tot deadinsul pe Hameleon a întreba începură şi cum curg lucrurile şi ce ar fi povéstea să le spuie îl poftiră. 
        Hameleonul dzisă: „ Lucrurile toate după poftă şi / <229v> după tîlcuirea visului cea dintîi purcesése şi pănă în săvîrşit aşé ar fi mărs. Iară acmu vicleşugul carile Şoimul cătră stăpînul său au arătat şi lucrurile spre mare şi groznic rău au mutat şi tîlcuirea  visului mieu spre cumplită şi straşnică izbîndire au schimbat." 
        Dulăii, învăluite cuvintele lui nepricepînd, precum de aierul fierbinte îmbătat sau acmu la schimbarea lunii fiind, de boala ce avea turbat şi turburat să fie socotiia, ales de numele visului (în carile toată  voroava întemeiată să videa), audzind (din vis, vis, şi din noapte întunérec să iasă socotiia), însă macar şi vis să fie (a tot lucrului ştiinţa decît neştiinţa  mai bună şi mai de folos a fi dzicea), şi aşé, pentru temeiul voroavii şi ceinţa poveştii, vîrtos a-l  iscodi apucară. 
        Hameleonul dzisă: „ Şoimul spre amîndoaî monarhiile aieve nepriitein şi cumplit vrăjmaş a fi s-au arătat, şi pre mine de atîta vréme în rîs şi  batgiocură / [91] ţiindu-mă , toate şi mai nenumăratele méle slujbe în prav şi în pulbere le-au vînturat, de vréme ce, precum bine ştiţi, că cu toţii sfatul la un loc pusésem, ca doară vreun mijloc a să afla s-ar putea cu carile pre Inorog la prundiş să-l coborîm <230> şi pre nepriietinul obştii la strîmptul lui şi la largul nostru să-l aducem, la care lucru cu toţii, ca într-o desime de pădure umbroasă şi ca într-o noapte nuîroasă şi întunecoasă cu gîndurile rătăcind şi cu socoteala orbăcăind, îmblam (că întunecarea minţii, decît a nopţii mai grea, şi pierderea socotélii decît a căii mai primejdioasă ieste). Şi acmu mai toată  nedéjdea pentru isprăvirea lucrului să curma, ce eu, cu multe osteninţe şi cu fierbinţi  sudori vărsate în mijlocul primejdiilor, ca o sulimendriţă în mijlocul focului m-am aruncat şi acmu mijlocul lesnirii şi chipul isprăvirii aflînd, atîta nevoinţa mi să îndemnasă  şi pofta slujbei aţîţase, cît ca cum cu totului în foc aşi arde mi să părea şi acmu plinirea slujbei, leacul arsurii ţiind, pojarul carile mănuntăile îmi topiia precum să-l  potolească socotiiam. Căci cu multe meşterşuguri acoperite şi cu strîmptul lui şi la largul nostru scosésem şi în marginea prundişului îl coborîsem şi acmu ca cum în nedezlegate legături ştiindu-l, din ceas în ceas şi  asupra nepriietinului izbîndire şi cea dorită a visului mieu tîlcuire să audz aşteptam, şi toată  / <230v> noaptea în gînduri tăvălindu-mă, în pat ca péştele pe uscat mă izbiiam (că precum péştele afară din apă cu aier să îneacă, aşé pofta peste măsură toate valurile  gîndurilor asupră-şi încarcă). Iară după ce astădzi soarele ş-au răvărsat şi de dzuî s-au  luminat (oh, cu multul noaptea morţii decît dzuî ca aceasta mai  fericită şi mai plăcută mi-ar fi fost!) şi curmarea nedejdii, carea fără de nedéjde mi s-au tîmplat, înţelegînd, pentru ca mincinoase ispite Inorogului să arăt, la Şoim m-am dus. Nicicum de vinirea şi de slobodzirea  lui în gînd puind (căci, de ar fi vinit, precum şi eu pentru voi ştire am fi avut  scotiiam), cătră carile eu pentru chiară firea Inorogului şi pentru nestătătoare cuvintele lui a povesti şi de-a fir-a-păr a le tîlcui / [92] începînd, Şoimul, cu mare mînie a mă probodzi şi cu amare cuvinte a mă ocărî au început. Aşijderea, cu nespuse laude pre Inorog a lăuda şi preste ceriu lauda a-i rîdica să siliia şi, încă cu putinţă de ar fi fost, toate tropurile ipervoliceşti unul preste altul grămădind, scaun decît a lui Zefs mai înalt preste ceriuri i-ar fi aşedzat. Deciia precum Inorogul la împreunare să fie vinit şi în mintea lui adîncă înţelepciune să fie găsit şi toată  răutatea <23l> şi strîmbătatea la noi, iară toată  bunătatea şi dreptatea la dînsul să   fie aflat dzicea. Cătră acéstea, mare cinste pomenirii numelui adăogea, şi precum cu jiganie ca aceasta prietenie, iară nu neprietenie, a face şi a păzi trebuie,  nici strîmbă goana noastră (carea împotriva a tuturor cereştilor ieste), fără izbîndă de sus şi fără plată din ceriu a rămînea poate. După acéstea şi pre mine cu tot deadinsul tare mă îndemna ca de acmu înainte, tot neprieteşugul din inimă scoţind, cît prin mînă mi-ar vini, spre folosul, iară nu înalgiosul, lui să silesc, de vréme ce şi el de astădzi înainte într-această inimă curat şi dintr-această socoteală nemutat rămîne. Că năboiul cuvintelor să-mi abat (căci la inima  dosedită meşterşugul voroavii neînvăţat să află şi materiia cuvîntului nu sfîrşéşte) şi într-un cuvînt toată  încheietura voroaviii să cuprindz: cîtă nepriinţă şi vrăjmăşie asupra Inorogului de la Şoim nedejduiam, atîta şi încă şi mai multă priinţă şi frăţie între dînşii am cunoscut. Eu, dară, o, fraţilor, otrăvite ca acéstea de la Şoim cuvinte audzind, ca cum / <231v> cu oaî de năpîrcă m-ar fi ospătat şi cu venin de vipere m-ar fi adăpat mi s-au părut, carile cu mari dureri de întristări în maţe-mi zămislindu-să, de mare năcaz pîntecele răpindu-mi, cătră voi le nasc şi  visul în izbîndire încă puţin [93] au rămas şi  mai vîrtosă laudele şi clătirile céle  de cap cu carile cu urgie îmi porunciia, pentru ca despre voi cuvîntul tăinuit să ţiiu, acélea toate clătirea otrăvii şi a melanholiii în ficaţi mi-au scornit, cît, precum mă videţi, de tulburat înainte vă stau. Ce cereştii de s-ar milostivi şi cu atîta pohîrnirea faptei de s-ar opri, încă tot de viaţă nedéjde aşi trage. Iară cursul izbîndirii visului, tot pre această cale de va mérge, Inorogul de toată  primejdiia scăpat şi mîntuit ieste, căci pasirea cea neagră, carea de corn nu i s-au putut lipi, tot cuvîntul şi lucrul împotrivă, împotriva lui biruinţă să nu aibă, va să să tîlcuiască şi leacurile céle peste fire date, sau de tot  tăgăduite, rana şi boala poftei méle aşéşi de tot neisţelite va să rămîie (că rana poftii decît a fierului mai obrintitoare şi de pricina cît de mică mau burziluitoare ieste)." 
        Dulăii amestecătura visului cu împrăştiitura altii voroave amestecată audzind, voroavii ce să răspundză / <232> nu putea  şi visul cum ar tîlcui nu ştiia. De care lucru, iarăşi pre Hameleom dintr-acéste ce s-ar înţelége întreba şi visul ce s-ar tîlcui cerceta. 
        El dzisă: „ A visului izbîndire într-acesta chip Dumnădzău să depărtédze, iară ceia care eu mai denainte am tîlcuit de izbîndire să o apropiiedze. Şi mai  mult pentru vis în zădar cu gîndurile în deşert nu vă purtaţi, ce pentru povéstea deşteptată lucrul a păzi nu vă îngăimaţi, şi de ce întîi şi mai cu temeiu viţi apuca fără zăbavă  vă gătaţi. Că nu pre atîta Ionorogul, pre cît Şoimul lucrurilor noastrte să împoncişadză (că cine priieşte nepriietinului, acela nu priieşte priietinului), şi într-această dată oricine viaţa Inorogului poftéşte, acela cinăi spre moartea Corbului gătéşte. Iară cît despre partea mea ieste, bine ştiţi că încă de demult îmbletele Şoimului nu-mi plăcea şi precum pentru vicleşugurile în prepus să întrăm era, mutarea sfatului celui dintîi îl arăta, precum v-am şi mai povestit. Iară acmu, iată, prepusurile mélle la adevereală şi vicleşugurile lui la ivală au ieşit (că spre / [94] porunca stăpînească ce vicleşug mai mare a fi poate decît prieteşug şi frăţie a lega cu nepriietinul cel de moarte), precum şi Şoimul a face <232v> acmu s-au vădzut, carile, pre vrăjmaş ca acesta la mînă avînd, nu numai căci în toată  pacea l-au slobodzit, ce încă şi departe ţiindu-l, spre a lui priinţă şi a vicleşugului părtăşie pre alţii a-i întoarce siléşte. Însă precum bine salamandra mă mustra că nu fietecui ieste dat jăratec a mînca (nici fietecui de lucruri aspre şi gréle a să apuca să cade, ales cînd pricina asupritoare lipséşte). Dară de vréme ce eu, ticălosul, jăratecul am mîncat, în maţă neastîmpărat pojar ca acesta mi s-au aţîţat, oaîle ohendrii am băut, puii şearpelui am zămislit şi acmu iată că i-am şi născut, pre toţi cereştii milostivi cu plecăciune rog ca aceasta numai, iară nu alta, izbîndirea visului să fie. Că pănă aicea fortuna piciorul a călca de-şi va opri, tot oarece nedéjde rămîne ca lucrul început la săvîrşit să să ducă, însă nevoinţă din inimă şi silinţă din suflet de să va pune (că  nevoinţa sufereală cearcă, iară sufereala toate rabdă, iară răbdarea cu vréme mai mult izbîndéşte)." 
        Dulăii dzisără: „ Dară acmu adevărat, peste ştiinţa noastră, Inorogul cu Şoimul împreunare să fie avut? Şi fără prepus cuvinte necădzute ca acéstea cătră tine împotriva stăpînului nostru să fie grăit?"  
„ Cu bună samă, răspunsă Hameleonul, <233>şi aşé să-m aib parte de copiii pre carii acmu prin pîntece i-am născut (că bine ştiţi că într-alt chip naşterea copiilor firea mi-au tăgăduit) şi aşé roada săditurii carea am sădit şi zmiceaoa hultuoanei carea am hultuit să-mi crească, cît ieste minciună sau alt chip de blojeritură în voroava mea. Deci mai mult ceva de acéstea a vă prepune vă părăsiţi şi cum mai curînd pentru lucrurile Inorogului şi pentru strîmbe îmbletele Şoimului Corbului ştire să daţi. Că amintrilea (rana obrintindu-să şi patima învechindu-să, a să vindica cu nevoie va fi) (căci pănă  a nu flămîndzi, hrana a cerca a / [95]  socolanilor, iară flămînd pe la uşile altora a să împrumuta, al léneşilor lucru ieste). Şi cătră  acéstea lucrul încă mai dintr-adînc a cunoaşte de viţi vrea, a şti vi să cade că a Şoimului fapte spurcate nu numai cu atîta să închéie, ce încă şi de alte ale vînturoase fantazii bine m-am adeverit, pentru carile fără nici un prepus adeverit sint." Dulăii acéia  ce poate fi întrebîndu-l şi de va fi ceva de temeiu, pentru ca totdeodată monarhiilor ştire să facă, dzicîndu-i, Hameleonul răspunsă: „ Ieri,  cînd soarele fruntea cailor spre apus şi  carul spre coada ursului celui mic îşi întoarce, pre marginea  prundişului / <233v> încoace şi încolea, pentru ca melanholiia să-mi răşchir, primblîndu-mă şi pentru lucrurile asupră-ne stăruitoare în multe  gînduri învăluindu-mă , Moliia, carea blanele strică, în timpinare îmi ieşi. Eu, macar că nu de foame, ce pentru zăbava pre vîrvul limbii luînd-o, ea, săraca, de icoana morţii carea acmu dinainte-i sta tare înspăimîndu-să, cu mare umilinţă a mi să ruga începu şi: « Cruţă-mi viaţa, domnul mieu, dzicea, spre moale şi molatec trupşorul mieu aspru şi nedomolit nu te arăta, ce întîi doaî, trii jélnice a méle cu céle mai de pre urmă trase  duhuri alcătuite stihuri şi olicăite cîntece ascultînd, vei cunoaşte că musele pre cei ce de la inimă le iubăsc cu darul profitiii îi împodobesc!" Care cîntec bineînţeles şi  mie şi ţie şi pre lîngă noi încă multora viaţă a da, iară amintrilea neaudzit şi neînţeles, a multora  aţa vieţii a curma poate. Eu îi dzişi: «(De moarte nu / [96] te téme şi de viaţă nu fi cu grijă), ce cîntecul ce ştii, mi-l cîntă, pentru carile împreună cu viaţa şi alte multe şi scumpe de la mine daruri vii lua, carile, după giuruinţa cuvîntului, îndată şi cu plineala lucrului vor urma.»  Ea, dară, într-acesta chip cîntecul începu: / 
<234> «Cu pénele Şoimul vîntul despicînd, Cu Bîtlanul negru cuvîntul puind, Corbul dinceput cu rău tirănéşte, Nici din hereghie pre drept stăpînéşte, Ce-n cuibul altora oaîle ce-au scos, Tare laba Şoimului le va da-le gios. Cel cu corn, iute, mai iute la minte, Ale sale cére cu svinte cuvinte. În curîndă vréme, după fulger, tunul Rău îi va detuna, din mulţi păn la unul.»/ 
        [97]  Aşijderea  vii şti, domnul miei, dzisă Moliia, eu, ticăloasa, şi a mă naşte şi a mă hrăni din pieile jigăniilor obiciuită fiind, cu amăgeala blane socotind a fi, în nişte péne am fost întrat, de la carile şi cîntecul acesta acmu de curînd am învăţat. Pénele dară, precum să videa, era de Şoim cu de Bîtlan amestecate, carile după sfîrşitul cîntecului, între sine o voroavă dulce şi iscusită ca aceasta a şopti începură. Şi întîi pénele Bîtlanului cuvîntul apucînd, dzicea: Pre stăpînul mieu, acmu de curînd, Corbul l-au trimis, pentru ca împreună cu stăpînul vostru, Şoimul, de pază prin munţi şi prin gîrlele apelor să fie şi / <234v> nu ştim încă pentru alt oarecine (a căruia nume l-am uitat) aminte să le fie le au poruncit, ca doară a-l prinde putînd, nu ştim ce răutate să-i facă să gătesc. Însă ce vor putea isprăvi nu putem şti, de vréme ce, precum înţelégem, nu pre iuşor acesta lucru a isprăvi nedejduiesc. Iară pénele Şoimului dzisără: Voi, puturoaseloe, cîte cuvinte aţi grăit, pre toate cu nu ştim, nu ştim le-aţi amestecat. Ce noi ştim că stăpînul nostru nici nebun, nici luat de minte ieste, ca organ răutăţii şi cléştele faurului să să facă şi ştiu că tot sfatul din rău spre bine şi din minciunos spre adevărat l-au mutat (că precum atocmirea mădularelor la frumséţea trupului, aşé atocmirea sfaturilor la podoaba înţelepciunii slujéşte). Adecă de strîmbă vînarea Inorogului părăsindu-să, ei pre cela ce i-au trimis să  vînédze şi pre noi din pestriţe să ne facă négre, iară pre voi din négre să vă facă pestriţe, care lucru acmu, cu mijlocul celor ce ştiu văpsi acéstea, ieste gata şi precum după fulger îndată tunul urmadză, aşé după sfat,  cuvîntul în lucrul să  va plini.» / 
        [98] Acéstea, o, fraţilor, de la lighioaia carea afară din toată  patima noastră ieste am audzit şi, precum pentru / <235> începături, aşé pentru sfîrşituri, vreo ştire să aibă în ceva a prepune nu ieste. De care lucru, aiévea ieste că probăziturile carile în obraz mi le arunca şi laudele cu carile pre Inorog preste nuîri rîdica cu a Moliii cuvinte foarte bine să potrivăsc şi decît lumina soarelui mai tare să adeveresc. Acéstea, pre cît a mea proastă socoteală agiunge, cu un ceas mai înainte la o cale de nu să vor pune, mă tem că să nu cumva iasă, pecum pénele dzicea, şi noi pre alţii a vîna îmblînd, să nu cumva vînédze alţii pe noi (că ce ieste după păréte, ochiul muritoriu a videa, şi ce să  va naşte mîne sufletul în muritoriu a cunoaşte nu poate). Pentru care lucru (tot cuvîntul ascultat, tot sfatul de întrebat şi tot prepusul cu chibzuită socoteală cercat şi scuturat trebuie)." 
        Dulăii de acéstea cu înformuite dovédele a Hameleonului tare adeverindu-să şi cuvintelor lui vărtos încredinţîndu-să, îndată pentru toate Corbului ştire făcură (că precum dulăii fricoşi de frundza clătită latră, şi coteii minciunoşi de pe urma şoarecelui, ca după a iepurelui cehnesc, aşé iuşorul la minte de toate să téme şi pentru adevăr minciuna pre lesne créde). 
        Ce Hameleonul meşterşugul ritoricăi în poetică /<235v> mutînd, o sentenţie véche spre mai mare răul nou într-acesta chip le prociti: / 
        [99] Adecă: Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece pricină la meşter a mérge, Nici la toate altul să-ţi  trebuiască, ce şi tu Fă fluierul, căci îţi ieste pre lesne lucrul. 
        Acei vechi a lucrurilor cunoscători nu în zădar învăţături ca acéstea supt slovele nemuririi au legat, ce pentru ca dintru ale sale următorii domirindu-să, spre folosul şi procopsala sa, cuvintele la faptă să aducă. De care lucru noi, macar că ştire Corbului facem aceasta sentenţie şi de la noi vreo clătire a să face trebuie, pentru ca doaî lucruri a dobîndi să putem: Una căci nevoia lucrului ce ne stă asupră poate să nu aştépte învăţătura de acolo, alta că ce din mintea noastră a isprăvi vom putea, acéia numai hirişă  a noastră cinste să va chema.  Iară amintrilea, noi totdeauna ucinici şi alţii meşteri vor rămînea, nici toată  nedéjdea curmînd în toate ceasurile, / <236> ca puii golaşi, cu gura căscată, hrana de la alţii să aşteptăm, ce bună inimă făcînd, bărbătéşte de isprăvirea lucrului să ne apucăm. Că precum am şi mai dzis, că de va rămînea a visului tîlcuire numai pănă aicea, alaltă tîlcuire toată nelucrătoare va rămînea şi doritul săvîrşit odată cu bucurie tot vom videa. Pentru carile, bună nedéjde mi-au rămas, de vréme ce Şoimul, în mine deplin credinţă avînd, precum iar şi la acelaşi loc cu Ionorogul ieste să să mai împreune mi-au arătat. Care vréme în minte ţiind-o, altă dată somnul nu vise, ce  trezviia lucruri deplin îmi va arăta, şi / [100] aşé socotesc că de laţurile ce i-am întins tot nu va scăpa."  
        Deci dulăii în chip ca acesta scrisă cătră Corb trimasără: „ Monarhiii monarhiilor şi domnului domnilor, stăpînului nostru milostiv, noi credincioasele slugi şi plecaţii robi, ogarii, dulăii, coteii şi Rîsul, cu multă plecăciune, la pravul pragului putérnicului nostru stăpîn, nevrédnicile noastre obraze ştergînd, de la  toate cereştile puteri, bună pază şi fericită viaţă rugînd, biruinţă a toată  împotrivirea şi supunerea a  tot nepriietinul poftim. Cătră aceasta, în ştire facem că precum cerescul / <236v> Vultur martur cuvintelor şi cunoscătoriu inimilor ne ieste, că nu de vreo zavistie porniţi, nici de vreo pizmă clătiţi, ce de adevărate tîmplate lucrurile părţilor acestora (adecă la  Grumadzii-Boului *[101], unde împotriva nepriietinului de obşte şi pentru vînătoarea vrăjmaşului Inorog trimişi sintem) însămnăm şi înştiinţăm. Va şti dară domnul nostru milostiv că în céste dzile cu osteninţa a unor priietini credincioşi şi prinţ multe crunte ale noastre sudori, cît şi talpele prin aspre şi ascuţite stinci călcînd ni s-au beşicat şi prin dése şi ghimpoase hinciuri scociorînd părul ni s-au jupuit şi  piielea ni s-au despoiat, şi aşe, după multe priveghiri şi alergări, pre acel de cap nepriietin la mare strîmptoare l-am coborît şi în mîna Şoimului ca în nerupte şi nedezlegate legături l-am lăsat, cu toţii bună nedéjde avînd ca şi osteninţele noastre în deşert să nu iasă, şi acel cumplit nepriietin sfîrşit răutăţilor să-şi puie. Ce Şoimul (pre carile pentru mai mare credinţa şi mai bună nedéjdea l-ai fost trimis), după ce cu dînsul faţă la faţă au vinit, nu ştim, cu ochii, ca vulpea pe cocoş, l-au fărmăcat, au cu cuvintele, ca sirenele cu cîntecele, l-au aţipit şi l-au amăgit? / <237>  Atîta ştim că nu numai căci nu l-au prins, nu numai căci nepipăit l-au slobodzit, ce încă şi una cu dînsul într-un prieteşug şi într-o inimă legîndu-să, mare dragoste între dînşii să arată, atîta cît, nu numai căci despre goana lui ne opréşte, ce încă şi pre noi, ca vicleşugului lui părtaşi să ne facem, tare ne siléşte. 
        Aşijderea Bîtlanul (carile mai pre urmă pentru paza gîrlelor s-au trimis), în partea lor dîndu-să, toate tainele şi toate silţele cătră Inorog ne descopere, cît un păr de pe noi de ne-ar năpîrli, preste ştiinţa nepriietinului să fie cu putinţă nu ieste. Cătră acéstea, / [102] foarte bine şi din chipuri de credinţă vrédnice, tare ne-am adeverit, adecă Şoimul pénele schimbîndu-şi, din pestriţe négre, iară a Bîtlanului din négre pestriţe să le facă. De care lucru, acéstea nu în puţin a să lua trebuie (căci bucăţeaoa aluatului la toată  covata destul ieste şi din scîntéia mică, mare pojar a să aţiţa poate). La carea proasta noastră minte alt leac a afla nu poate, fără numai Şoimul şi Bîtlanul, dintr-această slujbă scoţindu-să, la monarhie să să chéme, ca pentru vicleşugul carile au făcut dovedindu-să, cu céia ce li să cade pedeapsă să li să plătească."
        Cartea acestora decît cerneala mai cu négre pîri plină şi într-acesta chip împodobită era. Iară Şoimul, precum mai sus s-au pomenit, dacă de la împreunarea Inorogului s-au despărţit, după cuvîntul carile îi dedése, şi el carte ca aceasta alcătuind, cătră Corb au trimis: 
        După titul. „ Bine ştie domnul mieu milostiv că după porunca carea mi s-a dat, la Grumadzii-Boului împreună cu toţi dulăii, în tot chipul de nevoinţă, spre a Inorogului vînătoare am silit şi am nevoit, atîta cît nici o piatră neclătită şi nici un unghiu nescociorît şi nici un meşterşug neispitit n-am lăsat (ce célea ce norocul nu sloboade, nevoinţa batgiucuresc) şi nicicum cu de-a sila la mînă să-l aducem n-am putut. Ce iarăşi, după porunca carea am avut, cu mijlocul Hameleonului, cuvinte de pace şi sămn de prieteşug i-am trimis socotind (ca céa cu rău a isprăvi n-am putut, cu bine a isprăvi să ispitim). Carile, întîi cuvintelor, apoi giurămînturilor méle încredinţindu-să, la un loc ne-am împreunat şi tot féliul de voroavă / [103] cu dînsul am scuturat. Ce cîte prin multă vréme am vorovit, toate a să scrie şi multe sint şi nu toate urechile a le suferi pot. Iară toată  încheietura cuvintelor / <238> ieste aceasta: Pacea şi liniştea cu toată  inima poftéşte, însă a să încredinţa prea cu anevoie a fi arată, de vréme ce de multe ori şi prin multe chipuri aceasta s-au ispitit şi totdeauna şi în cuvinte, şi în fapte amăgit şi viclenit s-au aflat. Care lucru, eu tare tăgăduindu-l, cu multe chipuri de voroave, fără fiinţă dreptatea a-i astupa mă siliiam (că cei ce a păcii aşedzători sint, pentru ca céle cu cuviinţă şi spre împăcarea inimilor sint să aşédze, şi minciuni a grăi slobodzenie au, ca capetele rîdicînd şi înălţînd, mijlocele a ţinea să poată). Ce el, cu multe şi mari argumenturi şi nebiruite dovéde şi mai vîrtos cu scrisorile carile a mînă avea, dreptatea lui şi amăgeala noastră arăta. Atîta  cît ce  să-i răspund n-am mai avut, de care lucru cu toate cuvintele lui cu socoteală şi toate jalobele lui cu dreptate a fi mi s-au părut.  Şi într-acesta, domnul mieu milostiv, adeverit să fie că amestecătorii de răutăţi şi a păcii nepriietini într-alt chip îl zugrăviia, iară eu la dînsul alt chip am cunoscut. Deci ce priinţa adevăratii méle slujbe mă îndeamnă şi adevărul poftéşte, dzic, ca jiganiia aceasta nu de neprieteşug, / <238v> ce de prieteşug vrédnică ieste, căci într-îmbă mîna gata şi neferit ieste. Pentru acéstea, dară, cu îndrăzneala şi voia vegheată carea la lumina negrimei tale neapărat am, mă rog: ca ce pofta şi voia domnului mieu milostiv ar fi, cum mai curînd chiar răspuns să  aib, căci pănă în vrémea a 1 500 de minute, soroc răspunsul  puind, pănă la  acéia vréme goana neprietinească în odihna prietinească precum va sta cuvînt i-am dat." / 
        [104] Corbul, dară, aşé din doaî féliuri de scrisori luînd, cu doi ochi, doaî cărţi citiia, şi cu doaî urechi, doaî poveşti împotrivă audziia. Ce ochiul cel drept cu uréchea dreaptă pe cartea dulăilor fu şi mincinoasă cuvintele şi clevetele lor ascultă. Iară ochiul stîng şi uréchea stîngă  pe slovele curate şi cuvintele adevărate întorcînd, toate dzisele 
îndărăpt şi tot adevărul în minciună luî (căci minciuna după nevoie decît adevărul împotrivă la cei stăpînitori mai mare încăpére are). Deci dulăilor răspuns déde, precum pre Şoim şi Bîtlan de acolo rîdicînd, céia ce li să cade îşi vor lua plată, iară ei, în tot chipul silind, lucrul în slab să nu lasă şi ori în ce fél s-ar putea, numai la mînă nepriietinul să vie, să nevoiască, pentru carea mare mulţemită şi de acéia slujbă vrédnice daruri / <239> vor lua. Iară din pricina lenevirii lor, lucrul  într-alt chip de va fi, fără grea  certare şi fără a cinstei scădére să scape nu vor putea. 
        Iară Şoimului într-acesta chip răspuns trimasă: „ Cartea ta am luat şi într-însa cuvintele inimii Inorogului am citit. Deci iată că-ţi  dzic: nu să poate,  nu să face, nu să află, cătră mine altă dată a scrie te părăséşte. Iară Inorogului cuvînt de pace supt  giurămînt cît de tare dă, şi numele cerescului Vultur la mijloc puind, pre nepriietin a amăgi nu te sii (căci la noi doftori sint carii, daruri bune vădzind, boala păcatelor cît de grea a tămădui pot), [105] (muritorii  a nemuritorilor voie a amăgi cum pot ispiti?). Ce ori în ce chip ar fi, încă o dată la locul prundişului a-l coborî siléşte, de unde altă dată ca de altă, să nu cumva mai scape, nici frica giurămîntului de la îndrăzneala izbîndii a te opri pricină să pui (că pre nepriietin a-l birui numai voia noastră cearcă, iară tot féliul de meşterşuguri şi de vicleşuguri a face pravila locului nostru sloboade). Că în monarhiia noastră vestit şi de la toţi adeverit axiomă ieste (cu mortul, decît cu viul, giudecată a avea, mai lesne, şi de păcatul nevădzut, decît de nepriietinul vădzut, a te curăţi mai /  <239v>pre iuşor ieste). Că cînd jiganiia aceia dintre vii va lipsi, atuncea numai noi precum adevărat între vii ne odihnim ne vom putea numi. Deci cum mai curînd, după porunca  noastră sau isprăvind, sau neisprăvind lucrul, pre Bîtlan împreună cu tine luînd, aicea să vii, căci alte lucruri şi alte trébe într-alte părţi a împărăţiii noastre s-au tîmplat, la carile pentru ca cu mîna ta să să  isprăvască, sintem să te trimétem. Iară pentru / [106] acéia slujbă într-acea parte, iată că pre fratele fratelui, vărul vărului şi nepotul nepotului, Uleul, trimétem, carile îndată acolo ce va sosi, tu, fără altă zăbavă sculîndu-te, să vii. Într-alt chip să nu faci. Acesta-ţi scriem." 
        <240> [107] PARTEA A OPTA.
        Amînduror părţilor răspunsurile într-acesta chip viind, dulăii cătră Hameleon a Corbului socoteală îndată descoperiră şi pentru venirea Inorogului la  împreunare foarte amintea să-i fie cu multe  giuruinţe îl rugară. (Ce pietrii rătunde din vîrvul dealului puţină  urnire îi trebuie), căci el altă treabă nu avea, fără numai ce dzua împreunării lor păziia. Iară Şoimul  <240v>, vădzind că după făgăduinţa carea cătră Inorog făcusă răspunsul nu-i vinisă, nici inima Corbului spre pofta adevărului să plecase, ce supt numele credinţii încă mai fără lége vicleşuguri să facă îi poruncéşte, socoti (că mai bine ieste într-o dzi o mie de ori a muri decît ochiul cel ce toate într-ascuns véde o dată a amăgi), şi tot adevărul cătră Inorog descoperind, adevăratul prieteşug să-i dobîndească aleasă, pentru ca din viitoarea-i primejdie norocul a-l feri de nu va învoi, încailea pre dînsul de acea imăciune curat şi neimat să-l cunoască. Deci /[108] Şoimul de vicleană cartea carea dulăii cătră Corb scrisése nicicum de ştire avînd, şi precum vicleşugul Hameleonului nicicum prepuind, Hameleonului ştire trimasă ca cum mai curînd să vie, căci are cuvînt să-i grăiască şi poruncă să-i poruncească. 
        Hameleon, pururea grijea vremii răspunsului şi a  împreunării lor purtînd, fără altă zăbavă, sărind, la Şoim să dusă. Cătră carile Şoimul: „ Du-te, dzice, o, priietine, şi Inorogului ştire dă precum răspunsul ce aşteptam mi-au vinit, deci, oricînd va putea, iar şi la locul dintîi împreunare să avem îl poftesc, căci singur, de ar fi cu putinţă, unde să află aş mérge, dară mă împiiedecă. Întîi că, mărgînd eu acolo, alalţi tovarăşi poate într-alte prepusuri să între, a doa că macar că pentru prepusuri vînturoase ca acéstea atîta aminte nu mi-ar fi, ce în trecutele dzile, după vînarea unii Potîrnichi, mai vîrtos decît s-ar fi cădzut slobodzindu-mă, cîteva péne din aripa dreaptă mi-am betejit, deci, pentru ca să să îndreptédze, cîteva dzile / [109]  în odihnă să mă aflu doftorii mi-au poruncit, şi aşé, la 
înălţimea munţilor a mă sui peste putinţă îm ieste." 
 Hameleonul, poruncă lui plăcută şi dorită ca aceasta audzind, mare bucurie luă şi tîlcuirea visului său cea dintîi iarăşi tare a nedejdui apucă. Ce acéstea dară, în gînd clocotiia, iar din cuvînt cătră Şoim dzisă (cu îndrăzneală grăind şi pentru cuviinţa dreptăţii pomenind): „ O, domnul mieu, înţelepţii cuvintele îndesite a suferi obiciuiţi sint, cu care sentenţie şi eu sprijenindu-mă, pentru adevăratul mieu priietin o obrăznicie cădzută şi o asupreală întregilor la minte plăcută cătră tine de voi arăta, iertăciune să aib mă rog. Mă rog, dară, domnul mieu milostiv, să nu cumva osteninţele méle în zădar să iasă, adecă împreunarea aceasta să nu cumva spre scădérea cinstii Inorogului să fie, că preum bine ai cunoscut <241v>, dreptului  acestuia gréle năcazuri şi nespuse strîmbătăţi  i s-au făcut şi încă altele mai mari a i să face (pre cît pociu cunoaşte) urîtorii dreptăţii cu multe chipuri mă tem că nevoiesc, că precum şi mai denainte am dzis (cine adevărat  iubeşte gînduri de negîndit gîndéşte şi prepusuri de neprepus prepune). De care lucru, iarăşi mă rog, obrăzniciia mea în vină să nu să ţie, şi eu iată că după porunca ta ştire îi voi da, iar el, după cuvînul carile au dat, soarele îndrăpt poate să să întoarcă, iară el din socoteală-şi să să mute pecum peste  putinţă ieste adeverit sint. Deci el acmu viind, să nu  cumva alte meşterşuguri de vicleşuguri să fie, şi apoi toată ocara asupra mea va rămînea şi toată lumea numele vîndzătoriului şi porecla de răufăcătoriului mie îmi va punea. Ce nu atîta pentru strîmbă poreclitura mea, cît pentru fără cale doseditura lui m-aş pedepsi." (o, jiganiie făţarnică, o, vas spurcat şi  lingură scîrnavă, cum răutatea în inimă amestecînd, cu  gura céle ce ştiia că-i vor vini, pentru ca asupra altora să cadză, cale le găteadză).      Şoimul, de spurcat vicleşugul lui aşéşi nicicum prepuind, de acéstea ce-şi prepune nicicum grijă să nu poarte tare îl adeveri, şi precum (mai bine / <242> fără purtarea duhului, decîtă cu purtarea ocărîi a fi socotéşte) îi dzicea. / 
        [110] Hameleonul acmu deplin cunoscînd precum gîndul Şoimului nicicum spre răul Inorogului nu să pleacă, ce cinstea cuvîntului decît viaţa mai scumpă ţine, de acolo ieşind, întîi la dulăi să dusă, şi toate cîte Şoimul îi poruncisă şi pentru vinirea Inorogului la împreunare, precum peste puţine dzile ieste să fie, le spusă. Apoi la crocodil alergă, cătră carile cu mare îndrăzneală: „ Bucură-te, domnul şi stăpînul mieu milostiv", dzisă. Crocodilul: „ Ce poate fi aceasta a ta lascavă şi voioasă arătare? Oare ţie vreun bine, au altuia vreun rău undeva ai simţit?" (Că zavistnicii pentru răul altora decît de binele său  mai mult să bucură). Hameleonul dzisă : „ Amîndoaî părţile  întrebării, o, domnul mieu, adevărate şi precum sint le-ai cunoscut. Şi cum să nu mă bucur, de vréme ce prada ţ-am  apropiiat, vînatul la strîmtori  ţ-am încuiat, masă întinsă ţ-am deşchis şi bucate săţioase  
ţ-am gătat  şi, în scurt dzic, toate după poftă şi după voie s-au tîmplat? Că, iată, în ceastă sară Inorogul la prundiş să coboară, la uşile a toate poticile dulăii stau gata să puie 
zăvoară, <242v> toate întrărilele şi ieşirile lui vitéji vînătorii şi neosteniţi gonitorii tare le străjuiesc şi vîrtos le păzesc (căci aşé cu dulăii să vorovise). Deci altă cale de scăpare şi potică de fugă nu-i rămîne, fără numai doară în apă să să arunce, unde domnul mieu cîteva ceasuri a străjui de nu să va lesni, fără greş de biv pradă domnul mieu va dobîndi, eu asupra nepriietinului voi izbîndi şi preţul îndzăcit şi însutit îmi voi plăti. La straja nopţii dintîi  pogorîrea la prundiş îi va fi, paza dulăilor despre alte părăi nu va lipsi şi, aşé precum socotesc, bucată gata în gura domnului mieu va vini." Crocodilul, acéstea / [111]  audzind, să veseli, însă cătră Hameleon într-acesta chip întrebarea vrăjbii pusă: „ Eu, pre cît din sunetele cuvintelor lumii am putut înţélege, tu şi cu Inorogul mare dragoste aveaţi şi odînăoară într-un loc nedespărţiţi lăcuiaţi, atîta cît sufletul tău de a lui lipit să fie fost să părea. Dară acmu această vrăjmaşă nepriietinie şi de moarte asupră-i viclenie din ce pricină să fie tîmplat? Cu dreptul voi să-mi spui." 
        Hameleonul, de nenendejduită întrebarea ca aceasta, deodată tare să ului (că minciunoşii în voroavele tocmite să dezvălesc, iară la întrebările <243> fără véste ca bezméticii să uluiesc). Iară mai pre urmă, precum să dzice cuvîntul (minciunosul tatăl minciunii şi minciuna fata minciunosului ieste), îndată minciuna zămisli şi spurcata basnă născu, dzicînd: „ Aceasta întrebare pănă acmu nici din priietini, nici din nepriietini cineva m-au mai întrebat, în care lucru ascunse şi de  nedescoperit taine să cuprind, nici cătră alt chip o dată mieu acesta lucru a mă întreba şi dreptatea carea asupra lui aşi avea a afla învoieşte, pre cît mai pre scurt voi putea  (de vréme ce la Inorog a mă duce vrémea mă 
grăbéşte) , a te înştiinţa mă voi nevoi. Va şti dară domnul mieu milostiv că părintele mieu era Apariu, carile în toate dzilele apă la fîntînele de  singe a aduce obiciuit era. După ce şi au mai la vîrstă am sosit şi cofa în mînă a rîdica, apa din fîntînă a scoate şi coromîsla pre umere a purta a putea /[112] am început, cu tată-mieu împreună adése fîntînele céle de singe la rădăcinele munţilor vrăjbii izvorîtoare cercetam. Munţii aceştea, departe, în Ţara ce să cheamă Pizma, să află, despre partea răsăritului, pre marginea ocheanului în sus, spre crivăţ, şi în gios, spre amiadzădzi, în lung şi în / <243v> lat atîta de mult să trag, cît cei ce nepărăsit drumul carile pre la rădăcinele lor mérge au ţinut dzic precum pănă la ocheanul apusului ocolesc şi ca un zid în giur împregiur toată  rătundzala pămîntului 
îngrădesc. Aşé, noi dară pentru trasul apii adése la acei munţi mărgînd şi din care izvor apa mai cruntă şi fierbinte ar fi ispitind (căci apa acéia cu fierbinteala, iară nu cu răceala sétea stîmpără), odată în vîrvul unui munte prea înalt ne-am urcat, în vîrvul a căruia un puţ prea adînc şi mai să dzic fără fund am aflat. Din gura puţului ciutura cu hîrzobul slobodzind, după ce cît era funia de lungă au mărs, după ce învălitorilor capetelor şi  încingătorile mijlocelor la capete am adaos, cu mare nevoie de fundul puţului agiungînd, precum de o umedzală ciutura să fim împlut am simţit. Iară după ce vasul afară scoasem, vădzum că nu umedzală roşie, ce albă era, din carea, gustînd, precum adevărat lapte ieste am cunoscut. Şi îndată, precum muntele cela de lapte izvoréşte să fie ne-am adus aminte. Îndată ce laptele gustaiu, din fundul puţului un tînguios glas: «Vai, ţiţişoarele méle, 
lăptişorul mie, cine dintre muritori te-au tras? Cine din cei nemuritori vreodată te-au băut? Cine ieste îndrăzneţul şi obraznicul acesta carile pieptul / <244> Biruinţii a apipăi şi ţiţişoarele fiicăi miele de gurguie a suge nu s-au temut?» Tată -mieu, glasul acel aşé de tîngăios şi  aşé de mîngăios audzind, îndată  descîntecul  necromandiii asupra laptelui  a descînta începu (căci precum duhul Biruinţii să fie într-acesta [113] chip strigat pricepusă). Laptele, după descîntec, îndată a să închega şi mădularele unul după altul a să lega începură. După acéia vinele preste oase întindzîndu-să, toate părţile trupului a să clăti şi  supţirea peste dînsele pelicioară a să lipi vădzum. Şi aşé, îndată o ficioară ghizdavă şi frumoasă denainte-ne în picioare stătea, carea cu ochii sigeta, cu sprincénele arcul încorda, cu faţa singe vărsa, cu budzele inima spintica, cu mijlocul viaţa curma, cu statul morţii rîdica, cu cuvîntul dzilele în cumpănă măsura, cu răspunsul sufletul de la mornînt înturna, iar cu singur numele Biruinţii toată  frumséţe biruia şi covîrşiia. Pre aceasta într-acesta chip, o, domnul mieu, vădzind-o, îndată în inimă rană nesuferită şi boală netămăduită simţiiu şi cătră părintele mieu, «o, tată, căci lucru primejdios ca acesta a videa m-ai născut» că decît rana dragostelor şi decît boala iubostelor mai primejdioasă nici ţirulicii <244v> au vădzut, nici doftorii au audzit) «şi decît meşterşugul pre morţi a înviia mai bine meşterşugul pre mine a mă omorî sau a nu mă naşte să fi învăţat» (că în statul acesta a vieţii de dragoste pătimitoare, moartea decît viaţa mai poftitiă ieste). Tatăl  mieu, în nerupt lanţului dragostelor legat şi aşé de tare înfăşurat vădzîndu-mă, dzisă: «Bodzul dragostei, o, fiiule, fiiul Afroditei ieste, pre carile nu după micşorimea vîrstei (căci pururea [114] copil ieste), ce după tare arcul ce trage şi ascuţită sigeata ce în ficaţi înfige cei ce-l măsură îl cunosc. Ce cît spre această  a  ta de curînd scornită patimă lucrul ar pofti, fii cu bună inimă, că cela ce cu cuvîntul şi cu meşterşugul farmăcului necromandiii din lapte ficioară a face au putut, din ficioară spre pofta  nevestirii inima a-i pleca cu multul mai pre lesne va putea. Numai atîta căci de împotrivnic norocul tău (carile muritorilor niciodată deplin nu vine) foarte rău îmi pare, de vréme ce ficioara aceasta, din  lapte născută fiind, din fire starpă a fi firea au lăsat-o, nici pîntecele ei spre zămislirea  simenţiii locuri ş-au gătat. Unul i-ar fi leacul (pre cît adîncă eşterşugul mieu a afla poate), / <245> ce şi acela pre cît cu anevoie îi ieste aflarea, cu atîta mai cu nevoie ieste aflîndu-l  cu dînsul după voie cineva a să sluji.» 
        Eu cătră tată-mieu dziş: «Pentru stîrpie şi pentru a zămislirii leac a cerca  lucru mai pre urmă trebuitoriu ieste, ce acmu deodată leacul nesuferélii méle fără zăbavă aflînd, alalte leacuri de vor trebui, mai cu vréme vom putea cerca» (că înţelepţii întîi nevoia, apoi treaba caută). Şi ce mai mult, o, domnul mieu, cu voroava să ocolesc? Tatăl  mieu îndată descîntecul dragostelor în capul ficioarii descîntă şi, trii părţi  din  cosiţă-i zmulgîndu-i, unul la grumadzi, altul la braţe, iară al triilea la mijloc îmi învălătuci, cu carii precum sufletul ficiorii de tot trupul mieu să să fie legat şi inima ei, în sufletul mieu să fie întrat îi păru. Şi  aşé, ea ochii de la pămînt rîdicîndu-şi, ca lumina soarelui în stéle oglindă 
frîmséţelor ei mă făcu şi în mine pre sinea şi în grozăviia mea frîmséţe ei a videa i să părea (că ochii dragostelor nu ce ieste, ce cum îi plac văd). În scurt, pe Biruinţă dragostele o biruiră [115], şi Diana Afroditis a să face priimi. Iară a doa dzi părintele miu, din somn deşteptîndu-să, dzisă: «Eu în dzile bătrîn şi la ani învechit sint, / <245v> o, fiule, ce  cuvintele méle pomenéşte. Între a lumii jigănii Inorogul să  află carile în vîrvul cornului mare vîrtute poartă şi împotriva a toată pătimirea putére are. Deci,  vreodînăoară cu dînsul a te împreuna de ţi să va tîmpla, pre cît vii putea în prieteşugul lui vîrtos a te lega siléşte, că el numai pîntecele Biruinţei spre roada simenţiii neamului tău a deşchide poate.» Aşédară, părintele mieu, Apariul, învăţătură dîndu-mi, dintre vii au ieşit. Iară eu în multă vréme cu Biruinţa la un loc şi într-un pat vieţuind, nicicum numelui următoriu şi neamului adăogitoriu de la dînsa să iau nu m-am încrednicit. 
        Deci tîrdziu mai pre urmă, de învăţătura părintelui mieu, carea pentru Inorog îm dedése, aminte aducîndu-mi, toate pustiile Aravii  a cerca şi toate  părţile lumii a cutriera nu m-am părăsit, pănă locul şi lăcaşul Inorogului am aflat. Aflîndu-l, de dînsul cu mare  cinste m-am lipit, tovarăş în toate căile nedespărţit şi slugă în toate slujbele neostenit 
m-am făcutu-i, nici în viaţa mea altă plată sau simbrie i-am poftit, fără numai odată macar vărvul cornului lui de moale pîntecele Biruinţei méle să lipască am nedejduit. / <246> Şi pentru ca pologul stidirii să să rîdice şi supt singurătate acoperemîntul necunoştinţii să să arunce, de multe ori şi mai în toate dzilele, la culcatul şi la sculatul lui, eu trébe în cîmp îmi scorneam, iară Biruinţei lîngă dînsul să  să afle îi porunceam. Ce împietrită inima lui nicicum spre stîrpirea pîntecelui ei a să milostivi nu s-au muiat, ce în zavistiia neamului şi seminţiii méle neclătit au stătut. Eu, într-această asprime şi neînduplecare vădzindu-l, aievea simbriia slujbei şi pofta inimii, carea îmi era, cerîndu-i, cu mare urgie şi mînie, simbrie ca aceasta a-mi da au / [116] tăgăduit, şi precum el Dianii, şi nu Afroditii, să fie închinat apofasisticos mi-au răspuns. 
        Acmu dară, o, domnul mieu, ce mai mare dreptate şi ce mai dreaptă pricină spre izbînda lui a mi să da ? Şi ce mai uscată iască spre aţiţarea răsplătirii decît opreala simbriii şi tăgada dréptei pofte a să afla poate? Şi aceasta ieste pricina vrăjbii cu carea pănă la moartea mea a nu-l intiri nu voi părăsi şi precum bună nedéjde am, astădzi izbînda mea şi plata lui, precum ţ-am spus, îndzăcit şi însutit să va plini."
        Aşédară, Hameleonul sfîrşit spurcatei şi năpăstuitoarei basne puind / şi toate vicleşugurile pre cît mai pre ascuns putu alcătuind, în munte la Inorog să sui, cătră carile, cu multă plecăciune plină de mare înşelăciune închinîndu-să, dzisă: „ Leul şi Vulturul ceresc în véci lăudat şi toate pasirile şi dobitoacele cereşti preste véci slăvite să fie, carii faţa domnului mieu cea de lumină slobodzitoare şi sănătatea lui céia ce-i lumii trebuitoare în statul său a videa m-au învrednicit. Cătră acéstea, dumnealui Şoimul cu plecăciune sănătate trimiţind, roagă şi poftéşte ca, după făgada carea aţi dat în această sară de iznoavă, dorita-ţi împreunare a avea să poată, căci toate după voie a-ţi povesti are."     Inorogul, amînduror închinăciunilor célea ce li să cuviniia de priimire răspunsuri dînd, dzisă:  „ De  împreunarea Şoimului cu dragoste bucuros sint (că cu  priietinul adevărat şi de credinţă vrédnic, cineva împreunare şi voroavă trebuitoare a avea, între céle de frunte fericiri să numără ), însă  această sară, după  poftă-i a face o pricină (şi aceasta dreaptă   precum mi să pare) mă opréşte, de vréme ce noi sorocul neprieteşugului şi dzua prieteşugului pănă în 1500 / <247> de minute pusésem, şi acmu, peste soroc răspunsul trecînd, urmadză ca şi legătura datelor cuvinte să să fie rupt. De care lucru, înnoirea giurămîntului şi întărirea cuvintelor trebuitoare [117] şi într-îmbe părţile folositoare a fi socotesc, cu carea odihnindu-ne, afară din tot prepusul iarăşi la locul ştiut să ne împreunăm. Că macar că despre imeniia şi întregimea Şoimului lucru împotrivă nu-mi prepuiu, nici la giurămînturile o dată date, cu vrémea urgiia cereasc a să răsufla socotesc (că tot cel ce la tot cuvîntul necredzătoriu şi la tot giurămîntul  prepuitoriu să arată, acela de călcarea a tot giurămîntul pururea gata ieste). Ce de la buni priietini la uréche  mi-au vinit precum crocodilul la ţărmurile apei să fie pădzind, de la carile poate ceva prin neştiinţă înalgiosul să mi să facă." 
        Hameleonul, pentru numele crocodilului din gura Inorogului audzind, vicleşugul ascunsului inimii tare îl tulbură (că pre cît ştiinţa bună, în tulburare, mîngăiere, pre atîta ştiinţa rea, în lineşte, tulburare aduce). Şi cu gréle giurămînturi şi straşnice blăstămuri a să giura şi a să blăstăma începu, precum acéstea nighina nepriietinului între sămînţa grîului şi / <247v> mugurul pădureţ în hultoana domesnică hultuită să fie. „ Însă  iarăşile, o, domnul mieu, de vréme ce ca acéstea la uréchile-ţi s-au sfîrşit (...), aibi grijă (că vicleşugul înţeleptului cu multul mai cumplit ieste,  decît a nebunului). (O, piiele diavolului supt părul dracului. Cu ce fel de împletecituri următoare ocara-şi supt numele altuia mai denainte a o vîrî siléşte). Că domnul bine ştie (că firea decît deprinderea mai véche ieste şi totdeauna clevetele réle strică obicéele bune), de unde poţi prepune că dintr-acéste sunate să fie vreunele şi adevărate. Iară cît despre partea mea / [118] ieste, pre chipul nezugrăvit mă giur, că despre partea Şoimului nici în voroavă meşterşug şi-n  în fapturi vicleşug macar cevaş n-am priceput (caută aicea giurămîntul vicleanului supt numele dreptului acoperit). Însă eu spre toată porunca de binelui mieu făcătoriu macar cum nu mă voi lenevi, ce iată, în pripă înapoi mă voi întoarce şi de acéstea prepusuri foarte tare a te adeveri şi a te odihni voi sili.
        Aşédară, Hameleonul întorcîndu-să, în cale gîndurile céle fără cale procitiia şi de pomenirea străjii crocodilului nu puţină întristare <248> simţiia, ce ca valurile ţărmurii una după alta chitélele inima îi izbiia, socotind precum silţa i s-au vădit şi laţul i s-au descoperit. Apoi iarăşi singur şie parigorie şi mîngăiere făcîndu-şi, în sine dzicea: „ Pentru crocodil Şoimul cevaşi  macară nu ştie, carile, de ar fi ştiut adevărat, ştire i-ar fi dat. Dulăii şi Rîsul să-i spuie, de ar fi şi vrut, n-ar fi putut, căci nici vrémea i-au lăsat, nice strîmtorile drumurilor acestora cale le-au dat. Eu singur, nu lui, nu altuia să-i spuiu, ce aşéşi de aşi şti că piielea de pre mine ştie céle ce dzac în mine, singur mie samă făcîndu-mi, de care brad în ceastă pădure ieste mai înalt, de acela m-aşi spîndzura. Ce altă nu ieste, fără numai Inorogul nici o parte a primejdiii în prepusul gîndului neadusă nelăsînd (căci înţeleptul mai mult de céle împotrivă decît de céle după voie chitéşte), de lucrul 
ce-şi prepune, precum adevărat să fie înţeles dzice, şi ce nu ştie, arată că ştie, pentru ca adevărul ştiinţii să agonisască." Ce după lineştea mîngăierii aceştiia, iarăşi furtuna întristării i să scorniia, dzicînd: „ Bine macar că de crocodil adevărat  ştiinţă nu are, dară iată că de dînsul prepus are, de ce are / [119] prepus are şi grijă, / <248v> de ce are grijă are şi pază, şi cu paza bună din primejdiia rea poate să scape. De care lucru, acmu toată  putére meşterşugurilor să-mi cheltuiesc trebuie, pentru ca din prepusul ce au întrat să-l scot şi după pofta voii méle la locul prundişului să-l cobor, în carile toată  nedéjdea tîlcuirii visului mieu să sprijănéşte." 
	Acéstea răul rău gîndind şi cu chiteala învăluindu-le şi dezvăluindu-le, la Şoim sosi, cătră carile, după închinăciune, într-acesta chip grăi: „ La Inorog am fost, de cît poruncă mi-ai dat, pre amănuntul i-am spus. La lucru gata şi la cuvînt stătătoriu l-am aflat, numai pentru vinirea îndată o pricină află, ce şi acéia cu întreagă şi înţeleaptă  socoteală ieste, de vréme ce dzice că sorocul carile ai fost pus să  fie trecut, pentru carile de iznoavă adeverinţa cuvîntului poftéşte. Mai ieste şi altă pricină, carea oarece în gînduri puindu-l, nu puţin vinirea-i înpiiedecă, adecă precum de un crocodil să fie înţeles, carile, sau pentru dînsul sau după obicéiul lor, trecătoarele apelor să fie  pădzind şi sau cu ştiinţa a altor dulăi să nu cumva preste ştiinţa ta ce nu gîndéşte el şi ce nu-i pofteşti tu să i să tîmple. Pentru / <249> carile a-l mîngăia, cu fél de fél de socoteli şi cu multe giurămînturi din prepus a-l scoate căt am putut am nevoit, şi precum acéstea sint să nu le creadză (ia aminte vicleană voroava a viclénii jigănii). Aşijderea, despre partea ta unde ca acéstea să să lucrédze, lumea de s-ar clăti, peste putinţă ieste, nici dulăii, sau altcineva, preste ştiinţa ta ceva, nu numai a face, ce aşéşi mai nici a gîndi să nu poată l-am adeverit (căci eu, robul tău, aşé ştiu, aşé şi credzu). Ce el în cuvintele méle de tot a să odihni poate să nu poate. De care lucru, cu tot deadinsul din prepusuri ca acéstea să-l scoţi trebuie, ca binele cu bine făcînd, / [ 120] toate deplin şi cum cinstei tale să cade să să isprăvască (că păscarii răutăţii undiţile  vicleşugului spre vînarea şi moartea binelui din faţă pănă în fundul mării necunoştin ii aruncă)."
	Şoimul, despre inima sa curat ştiindu-să, pentru alţii lucrul a cerca să apucă, şi aşé, îndată pre dulăi la sine chemînd, de au ceva ştire pentru îmbletele crocodilului vîrtos îi întreba. Şi alalt vicleşug ascundzind, pentru crocodil într-adevăr tare să  giiura, precum nu de împletele lui să ştie, ce aşéşi nici de nume-i pănă acmu să nu fie audzit. Aşé, / <249v> dulăii în strîmbătate pe dreptate să giura (căci spurcata lighioaie pănă într-atîta urmele vicleşugului şuvăisă, cît şi soţiile vicleşugului a i le cunoaşte deplin nu putea) şi tot prepusul dela mijloc cu vîrtoase blăstămuri rîdica. Şoimul în multe isteţ şi provideţ, iară într-aceasta pristăviile sale bizuindu-să, prost şi lesne credzătoriu să arată. Deci dulăilor credzind şi despre Hemeleon nici cum prepus avînd, supt răutatea altora dreptatea şi bunătatea sa prea ieftin vîndu, într-acesta chip cu scrisoarea pre Inorog adeverind: 
	După închinăciune. „ Cîte prin Hameleon mi s-au dzis m-am înştiinţat. Deci pentru prepusurile carile grijea i le-au scornit adeverit să fii, că de nu din singură grijea sint, ce altul cineva din crieri le-au plăzmuit, unul ca acela nici al nostru, nici al vostru priietin ieste, fără grijă dară la împreunarea de folos vino. Şi mă créde că pre numele a nenăscutului Vultur, pre singele a nevinovatului miel şi pre duhul a toată  viaţa mă giur că în inima mea nici au fost, nici ieste, nici va fi vicleşug,  nici la alţii a fi am simţit. / [121] Ce orice pentru folosul vostru ar fi, acéia silesc, nevoiesc şi  învoiesc." / 
        <250>  Acesta răspuns Hameleonul de la Şoim luînd, îndată la Inorog să întoarsă, după citeala slovelor, de la sine cu acéstea adăogea: „ Vedzi, dzice, o, domnul mieu, că Şoimul cu ale sale drépte giurămînturi ale méle adevărate mainte dzise cuvinte adeveréşte şi mai vîrtos eu (carile în dragostea ta nemărui al doilea nu m-oi număra), în tot chipul, şi pre dînsul, şi pre dulăi tare am ispitit şi dintr-alţi a lor pre dinafară ce au iscoade cu mare osirdie am iscodit, ce macar cît negrul supt unghe lucru acesta aşé a fi nu l-am aflat.  Acmu, dară, alalte în deşert prepusuri din socoteală scoţind (şi mă iartă căci, din adevărata dragoste pornit, cuvinte cam necioplite slobod), la poftita-ţi împreunare îl priiméşte (că pentru îndelungarea vremii pricinele poftorite pre o parte micropsihie, iară pre alta apsihie arată, carile priietinului răceală, iară nepriietinului fierbinteală scornesc)."     Inorogul, macar că grijea carea avea nici din fantazie născută, nici după spurcată socoteala Hameleonului, adecă minciuna grăind, adevărul să scoaţă, ce din adevărate argumenturi a buni priietini înştiinţat era (însă pronia dumnădzăiască calcă socoteala muritorească), / <250v> apoi dreptăţii sale lăsindu-să şi megalopsihiil[i] sprejinindu-să, precum în desară la locul ştiut să va coborî, cuvînt déde (că singele carile ieste să cură în vine a rămînea cu anevoie ieste). 
        Hameleon, plin de duhul răutăţii şi înflat de vîntul fărălegii, cu mare bucurie din vîrvul muntelui nu numai cu picioarele vicleniii alerga, ce şi cu aripile diavoliii zbura, căci în săvîrşirea răutăţilor ca furnica / [122] în pierirea sa aripi să fie agonisit i să părea, carea şi pre Hameleon în dzua izbîndii îl aştepta. Aşédară el, cu atîta agerie slobodzindu-să, întîi la crocodil pentru ca de vinirea Inorogului într-acea sară să-l adeverească, apoi la dulăi alergă, cărora în bună nedéjde să aibă le vesti, căci sfărşitul tuturor ostenélilor s-au apropiiet şi nepriietinul în lavirinthul neştiinţii s-au încuiat. Iar deciia înainte toată treaba nu în nevoinţă, ce în voinţa lor rămîne, dzicea, şi, precum vor pofti, aşé cu dînsul a face vor putea îi adeveriia. 
        De acolo la Şoim întorcîndu-să, de fără prepus în desară vinirea Inorogului îl înştiinţă. Aşijderea, din inimă cumplite, iară din gură zugrăvite şi şicuite cuvinte arunca, dzicînd: „ Iată acmu, o, domnul mieu, că după sudoroasele ostenituri şi în toate părţile fără / <251> préget alergături, slujba carea asupră-mi am luat spre cel de obşte folos în ceastă sară a să isprăvi nedejduiesc.Înumai iarăşi a te ruga îndrăznesc (că tremurătoare ieste inima celuia carile priietinul său cît pentru sine să îngrijlivéşte), să nu cumva preste ştiinţa ta jiganiile fără socoteală ceva împotriva Inorogului să facă, şi aşé, mare necinste şi ocară de numele tuturor decît pripoiul de aramă mai tare să va lipi. Atîta numai că în lume eu mai pre lesne a mă curăţi voi putea, de vréme ce în adeverinţa cuvintelor tale nedejduindu-mă, cu multe ale méle giurîmînturi şi ca cum s-ar dzice cu cuvinte crunte 
l-am adeverit şi la locul prundişului l-am coborît."  Şoimul, oarecum cani [sic !] cu mînie:  „ Lasă, rogu-te, dzisă , că destul îţi sint cuvintele deşérte şi şicuite, cu carile pănă acmu urechile mi-ai mîncat (ce de multe ori / [124]  sufletul sămălăuitoriu cuvinte decît vrăjile Pithiii mai nemeritoare izbucnéşte ). Că ce fărălége ar fi aceasta, ca după atîta legături şi întărituri, lucru împotriva precum a muritorilor, aşé a nemuritorilor să să facă? Nu dea Dumnedzău în curată inima mea împuţite spurcăciuni ca acéstea să între. Ce du-te de te odihnéşte, căci ştiu că vei fi ostenit şi pentru / <252v> acéstea mai multă grijă în zădar nu îmbla purtînd, căci grijea cinstei cuvîntului şi a numelui mieu eu o ştiu păzi. " Hameleonul dzisă: „ Facă cereştii ca toate după poftă să iasă. Iară eu, la odihnă ducîndu-mă , aceasta te poftesc, ca în ceasul ce împreunare veţi  avea ştire să aib, şi aceasta nu pentru altă, ce numai de plinirea cuvintelor lui înştiinţîndu-mă, somn cu lineşte şi noapte fără gînduri să petrec."  Fi-va", Şoimul dzicîndu-i, el la borta lui să dusă. Însă nu mai curînd în strat s-au aruncat, pănă nu de tare străjuirea crocodilului s-au înştiinţat (că toţi viclénii, în răutate grijlivi, iară în bunătate trîndavi sint). 
	Iară Inorogul, după datul cuvînt, dacă ochiul cel de obşte génele orizontului peste lumini îşi sloboade, la locul orînduit să coborî, unde şi Şoimul îndată sosi. Deci după ce dintr-îmbe părţile cădzute ţeremonii să isprăviră, Şoimul voroava într-acesta chip începu:   „Împreunarea aceasta acmu între noi ieste a doa. Iară începătura a adevăratei dragoste din împreunarea dintîi în inimile noastre s-au zămislit şi pînî în cel deplin a bunelor vreri stat au crescut (că în curată casa sufletului painjina minciunii a să prinde loc nu era). De vréme dară ce dintîi, de sfînta-ţi dreptate înştiinţîndu-mă acmu, / <252> calea dreptăţii a călca şi / [124] urmele credinţii în cărarea adeverinţii a pune voiu. Va şti dară iubitul mieu priietin că după vovroava dintîi, dintr-îmbe părţile ce mai  cu folos şi mai de cinste  ar fi, acéia a isprăvi, cu gîndul, cu cuvîntul, cu lucrul şi cu totul în tot chipul, am silit (ce voia slobodă ieste o împărăţie mare, în carea nici dreapta socoteală, nice strîmba asupreală biruinţă a avea poate). Iară acmu preste toată nedéjdea, răspunsă nenedejduit luînd, precum cuvintele Corbului în vreun stătătoriu temeiu nu să aşadză am cunoscut. De care lucru, nici vreun lucru cu aşdedzare sau cu adeverinţă pociu nedejdui (că despre unghe Leul cu toţii cunosc, iară dupe cuvînt inima înţelepţii numai a iscodi pot). Iară pricina aceştii a méle nenedejduiri ieste că din slovele Corbului toapsăcul răului i să cunoaşte, carile nu într-îmbe părţile, ce numai ce după a sa voie şie de folos a fi i să pare, acéia prin a mea nevoinţă lui să să facă siléşte, adecă ţie în viaţă cădére, iară mie în cinste scădére sirguieşte. De vréme ce, după porunca carea dintîi de la dînsul aveam, pacea şi dragostea  adevărat  înţelegeam, iară acmu de pre cărăile ce-mi scrie şicuită şi vicleană o cunosc, lucru carile inimii méle foarte / <252> scărăndăvicios şi dreptăţii foarte urîcios ieste. Spre carile în viaţă nici  gura mi să va deşchide, nici limba mi să va întinde, nici mîna mea îl va cuprinde, însă adeverit să fii, o, priietine, că nici viclean stăpînului mieu mă voi face, dar nici călcătoriu de lége, nici vîndzătoriu dreptului a fi voi priimi (că voia dumnădzăiască decît porunca stăpînéască cu multul mai straşnic a fi trebuie să cunoaştem). Deci tot adevărul / [125] ieste că célea de carile  despre tine să mă păzăsc îmi poruncesc, acélea  ei şi în gînd şi în cuvînt le au. Cărora ochiul cel ce ascunsele inimii şi dzilele veacului privéşte după faptă în trup şi-n suflet să le răsplătească. Iară pre tine de tot vădzutul şi nevădzutul priietin nesupărat şi nebetejit să te păzască. Deci, de acmu înainte, şi mai tare, şi mai bună pază îţi trebuie, nici în cuvintele cuiva încredinţare să aibi, de vréme ce, nu numai pre tine, ce şi pre mine pentru tine cu toată greuimea necinstei  a mă încărca au învoit, ca supt numele doftoriii, prin cinstea credinţii méle, otrava să vîndză, carea în pîntecele celor ce o vor întinde, sau nevinovatului o vor vinde, să vie. Iară pre mine în catalogul adevăraţilor priietini numărîndu-mă, înaintea cerescului Vultur, cu / <253>  toată  adeverinţa inimii mă giur că în viaţa mea de bine voitoriu să-ţi  fiu şi oricînd şi ori în ce a-ţi sluji voi putea că nu mă voi lenevi cuvînt îţi dau." 
	Inorogul acéste cu fierbinteala adeverinţei cuvinte ascultînd, precum de năcazul carile videa că asupra dreptăţii vine, grăieşte, în scurt pricepu şi mai mult altă voroava nelungind, Şoimului mulţămită  făcu, căci n-au ascuns despre dînsul tot adevărul, şi 
într-acesta chip, după mulţămită îi grăi : „ După giurămînturile carile despre dragostea şi prieteşugul între noi din frate a te numi mă îndeamnă. Deci, frăţiorul mieu, cani pre scurt o povéste să-ţi  spuiu, cu ascultarea să nu te leneveşti să nu te leneşti te poftesc (că în trii chipuri şi ca cum prin trii porţi înluntrul palaturilor cunoştinţii lucrurilor a întra putem: prin pildele celor trecute, prin deprinderea cestor de acmu şi prin bună socoteala celor / [126] viitoare). Deci istoriile încă o parte aceştii sentenţii fiind, din céle multe una de ieste aceasta: Odînăoară, frate, era un păstoriu de rîmători carile cu simbriia a tot satului în carile lăcuia din dzi în dzi viaţa îşi sprijeniia. Acesta în proastă viaţă ca aceasta dzilele petrecîndu-şi, <253v> nici cu audzul fără grohăitul porcilor,  nici cu viderea fără prostiia satului aceluia, altă ceva învăţasă. Iară într-o dzi, cu altul (carile din cetate, viind, pre acolea a tréce i să tîmplase) în voroavă cădzînd, pentru numele cetăţii în urechile porcariului să sună. Deci cetatea, ce şi cum ar fi, nicidecum în mintea lui să încapă nu putea, ce fantaziia, uneori ca un cuptoriu, alteori ca un cotlon, iară alteori ca pre o gură de dobitoace i-o zugrăviia (că fantaziia la proşti céle vădzute numai a le închipui poate). Deci cum şi ce  ar putea fi cetatea ca să să înştiinţédze, cu pofta aprindzindu-să, rîmătorii în cîmp pustii lăsind şi oarece fărmuşuri de pîne carile cu sine avea, în glugă luînd, pre drumul pre carile drumăţul vinisă vîrtos purceasă. Aşé, într-acea dzi pănă în sară   călătorind, unde întunérecul îl apucă, acolea popasul şi masul îşi făcu (ce norocul şi pre porcariu, şi pre olariu tot cu o orbime caută), carile pre purcariu aproape de porţile cetăţii şi de norocirea ce-l aştepta adusése. De vréme ce împăratul carile acelor olaturi stăpîniia şi într-acea cetate împărăţiia în dzua ce trecusă dintre numărul viilor ieşise şi moştinitoriu din trupul <254> său nelăsind, între domnii şi senatorii aceii monarhii, cine în scaun s-ar sui mare dihonie şi zarvă să făcu (căci la stăpînire toţi vrédnici să socotesc, iară la supunere nici unul de bunăvoie priiméşte). În scurt, nicicum unul altuia al doilea socotindu-să, cu sfatul de obşte  aleasără ca a doa dzi, pre poarta cetăţii, carea spre răzsărit caută, să iasă, şi ori pre cine mai  înainte, veri / [127] din streini, veri din cetăţéni, pre cale ar tumpina, pre acela la scaunul împărăţiii şi la coroana monarhiii să-l rîdice. Deci după sfatul de cu sară, de dimineaţă sculîndu-să (căci nici norocul porcariului dormiia), lîngă drum pre porcariu din pajişte sculîndu-să şi la urduroşii ochi cu mînule frecîndu-să, aflară , pre carile îndată cu cinste rîdicîndu-l şi din rufoase sucmane în porfiră primemindu-l, în lectică împărătească îl aşedzară şi, cu mare alaiu pănă la curţile împărăteşti petrecîndu-l, după obicéiul locului, céle ce să cădea ţeremonii spre încoronarea lui făcură, de unde s-au luat cuvîntul carile să dzice: (Sara ghigariu, dimineaţa spătariu). Porcariul, uneori vis, uneori părére, alteori ca o basnă de povéste <254v> lucrul carile aievea şi adevărat să făcusă a fi i să părea. Iară unul dintre senatori cătră alalţi dzisă: (Célea ce norocul face, nici mintea, nici socoteala a desface poate), însă (Oul  cioarăi, de pieptul păunului o mie de ani de s-ar cloci, din găoace tot de cioară, iar nu de păun puiu va ieşi), în care chip şi împăratul aceste cu vréme nu la ce nărocul l-au adus, ce spre ce firea l-au născut va arăta, şi această a mea prorocie nu din deşartă fantazie scornită să o socotiţi, de aminte cuvintele şi faptele îi luaţi. Că iată, îndată ce la puterea împărăţiii s-au suit, nu de omenie, ce de procie s-au apucat, de vréme ce, pre cîţi în satul în carile porcii păştea, pentru / [128]  ceva pizmă avea, pre unii a-i omorî, pre alţii a-i izgoni şi cu alte féliuri de pédepse a-i domoli au stătut. (Că stăpînul nou după pizma véche a izbîndi spurcat lucru ieste). Şi adevărat că împărăţiia acéia pănă mai pre urmă, de tiraniia lui, la mare priméjdie de pohîrnire sosind şi acmu ca un pojar în fînul uscat răutatei în toate părţile lăţindu-să şi ijdărîndu-să, tuturor lucru nesuferit a fi să cunoscu. Şi aşé, cu toţii sculîndu-să,  în aşternutul unde cu féliu de féliu de spurcăciuni să tăvăliia <255> aflîndu-l, şi dzilelor, şi tiranii sfîrşit îi pusără. 
	Într-acesta chip, o, frate, şi epitropiia Corbului arată că, precum el Corb, aşé cuvintele, dzisele şi faptele de Corb îi sint şi cu vréme cu glasul ce are, singur şie menitoriu şi chedzilor izbînditoriu îşi va  fi. Iară cînd şi cum aceasta s-ar tîmpla (izvodul norocului, ochiul muritoriului vreodată a-l citi nu poate)."  
	Aşédară, Inorogul şi Şoimul, prin cîtăva vréme a  nopţii pilduind şi vorovind, să sculară şi, amîndoi frăţéşte îmbrăţişîndu-să şi sărutîndu-să, iarăşi pre numele cerescului Vultur să giurară, ca pănă la moarte priietini nedespărţiţi şi în toate primejdiile unul altuia popreaoa răzimării şi mînă sprejenirii să-şi fie şi dragostea vécinică şi neimată să ţie.  
	Şi aşé, despărţindu-să, Şoimul, ieşind, la locul său să dusă, iară Inorogul, ştiind că după coborîrea lui poticele munţilor s-au închis (că cei ce în munţi lăcuia nopţile poticile pănă la revărsatul zorilor încuiate a le ţinea obiciuiţi era) şi precum înapoi a să întoarce cu putinţă a nu fi socotind, peste apă cu înotatul a tréce / [129]  în credinţa valurilor să lăsă. O, lucru jealnic şi de socoteala muritorilor neagiuns, cum pronia / cerească <255v> pe dreptul de la viclean a să dosedi lasă şi cel curat în laţul spurcatului a cădea sufere? Adevărat dară că la acesta lucru dovédele a căderilor vechi aporiia de n-ar dezlega, nu cu puţină înăduşala a tot sufletul filosofiia atomistilor socotélile muritorilor şi cu dînsele împreună lucrurile lumeşti ar stăpîni. Ce prepusul ... rîdicînd, necunoscută a necunoscutului chivernisală pre toate din capăt pănă la sfîrşit atingînd, şi pre fietecare cădére, la vrémea şi orînduiala sa, tare aşedzind, rămîne ca tot prostul din céle vădzute pre céle nevădzute cu ochiul sufletului a videa să poată şi precum (răul pentru dzua rea să păzéşte, iară bunul ca metalul în foc cu nevoile să lămuréşte) să înţăleagă . Deci Inorogul pre sama a nestătătoarelor undelor apei dîndu-să (macar că şi aceasta cale fără mare prepus de primejdie nu-i era, precum mai pre urmă s-au vădzut, că nu socoteala lui, ce nemutată orînduiala norocului l-au amăgit), însă (din multe chipurile primejdii cea mai mică şi mai iuşoară a alége înţelepţesc ieste) şi pre marginea apei în sus, spre crivăţ înotînd, prădătoriul lacom la pradă / <256> în mare strajea nopţii calea trecătorii străjuind păziia. Unde Inorogul sosind (o, furtună în apă lină, o, fărîmarea corăbiii în liman, o,  faptă nefăcută şi povéste nepovestită şi audzită, îndată de la toţi hulită, o, lucrul diavolului supt meşterşugul Hameleonului, o, Hameleon decît diavolul mai diavol, o, jiganie spurcată şi decît toată fiiara mai vrîjmaş şi mai sălbatecă), iată de năprasnă  crocodilul în valurile apei sunînd şi vîjîind, asupră-i sosi. Inorogul întîi huietul apei audzind, apoi şi chipul groznicii jigănii vădzind, îndată vicleşugul mai denainte gătit simţi şi fără nici o împotrivire spre nesăţioasă vînare lui să déde. / 
[130] Crocodilul acmu fălcile pentru ca să-l înghiţă căscînd, Inorogul toată faţa vicleşugului şi izbînda vicleanului înr-un cuvînt cuprindzind, dzisă: „ (Satură -te de singe nevinovat, Coarbe, de carile pururea flîmînd şi nesăturat ai fost)." Crocodilul, cuvînt ca acesta de la Inorog audzind, lăcomiia fălcilor îşi înfrînsă şi numele Corbului la mijloc adus ce va să fie cu deadins cercetă (că spurcatul Hameleon nici crocodilului tot vicleşugul descoperisă). Inorogul deodată nici împotrivă, nici după voie ceva răspundzînd, ca mielul / <256> spre giunghére adus, mulcom tăcea şi numai dintr-adîncul inimii: „ O, dreptate, o, izbîndă!" striga (că în nevoi fapta pe făcătoriau oarecum peste cunoştină  cunoscîdu-l, ca fiiul cătră părinte de a păsul ce are să jeluieşte). Iară după cîtăva vréme socoti (că la vrémea de trebuinţă cu cuvîntul  bine a să sluji şi tare a să nevoi lucrul înţelepţilor ieste). De care lucru, cătră jiganie voroavă ca aceasta începu: „ Nu socoti, o jiganie, că doară de groznic chipul tău în ceva m-am spăriet, sau căci acmu în putérea ta mă aflu, despre tine vreo grijă ca acéia port, ca carea socoteala întreagă vreo mîngăiere a afla să nu-i poată, ales că bine cunosc că nici trupul mieu de stomahul tău a să mistui, nici cornul mieu de gîtlejul tău a să înghiţi poate. Aşijderea, nici vro întristare noaî, precum sufletului mi-i fi dat, să  i să pară, de vréme ce din tineréţe şi aşé din 
copilărie cu furtuna a mă giuca şi în tot chipul a mă lupta obiciuit şi deprins sint, atîta cît nici ea din urgiile sale în mine ceva neazv rlit, / [131]  nici eu de la dînsa ceva nesuferit să nu fie rămas socotesc şi mai vîrtos cu aceasta mi să pare că toate sigeţile din tolbă să-şi fie vărsat, cu carile sau orînduiala vécinică într-un chip să să plinească, sau / <257> a mea îngăduinţă de acmu înainte ispitele ieste să-i batgiocurească (căci precît primejdiia s-ar socoti mai mare, pre atîta sfîrşitul să nedejduieşte mai tare). Toţi muritorii pururea în sin doi sorţi purtăm, carii unul a morţii, altul a vieţii sint, şi amîndoi din ceasul zămislirii împreună cu noi în toate părţile, în toate locurile şi în toate vremile din fire să tovărăşesc. Deci, oricarile povaţă  înainte ne-ar mérge, vrînd-nevrînd ieste să urmăm. Nu lipsăsc unii dintre muritori carii pre sorţul morţii groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc, însă aceasta la cei  adevărat înţelepţi pururea de batgiocură s-au ţinut. De batgiocură dzic, căci altora spaimă, iar lor socoteală aduce. Spaimă, dzic, altora, căci trăind, a muri nu să învaţă. Socoteală lor aduce, căci trăind, princet a muri să învaţă, şi aşé, nu de spaima cea mai groznică să îngrozesc, ce, ori cu ce întîmplare ar fi, periodul firii cutrierînd, ocolesc, săvîrşesc, şi, din robia furtunelor scăpînd, să mîntuiesc. De care lucru, nu cea mai mare spăriere, ce cea de pre urmă mîngăiere li să pare şi le ieste. Deci de vréme ce sorţul firesc la mine ştiut, aşteptat şi în samă nebăgat ieste, cu cît mai vîrtos sorţul tîmplătoriu (a căruia punct neînsămnat ieste), în samă mai / <257v> nebăgat şi mai înfruntat va fi, pre carile îndrăptnică furtuna aducîndu-l, scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni i să cade. Adevărat dară amară întristare inima mi-ar fi simţit cînd nepriietinul pentru a mea lenevire sau proastă socoteală m-ar fi amăgit (căci cu bună samă atuncea să cade cuiva a să întrista, cînd, prin a sa trufie şi nebăgare în samă, singur şie scădére şi nevoie îşi aduce). Iară acmu orînduiala viitoare nebiruită şi din toate părţile neclătită stînd (nici asupra vîntului vétrelele a întinde, nici în mijlocul fortunii cîrma fără nedéjde a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului, iară céia a nebunului lucru ieste). Deci furtuna în mine urgiia a-şi plini mai denainte puind, supt numele cereştilor, viclénii muritori cu îndemnarea şi sinhorisini ale méle îndrăptnice norociri / [ 131]  fîlcilor tale m-au vîndut. Şi macar că nu a înţeleptului sfétnic ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit, ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul aşé, însă cînd la numele cerescului să supune pemintescul, pentru amăgirea ce i-ar vini, mare mîngăiere şi de izbîndă nedéjde îi rămîne, că numele pre carile cei fără de lége organ şi măiestrie răutăţii lor l-au făcut scutitoriu în nevoi, agiutoriu în strîmptori şi izbînditoriu <358> în dzua mîniii sale să-i fie. Deci, o, jiganie, cereştii de nu să amăgesc ca peminteştii, după fapta carea au lucrat, în sfîntul pre carile cu mare în samă nebăgare l-au spurcat, bună şi neîndoită nedéjde am, că în curîndă vréme (că la cel ce ştie suferi toată vrémea scurtă ieste) céia ce li să cuvine plată să-şi  ia. Iară de nu, meşterşugul fortunii asupra, iară al mieu cu bună inimă toate a răbda ieste. Ce tu acmu, o, jiganiie, (de ieste la neamul crocodililor pomenire binelui), adu-ţi  aminte că odînăoară în marginea a trii ape, la cetatea carea chéia a doaî monarhii ieste, ne aflam.  Unde tu foamea cu ce să-ţi  domoleşti neavînd, eu cu hrană de biv te-am agiutorit şi din gura morţii (carea decît tine mai rea şi mai vrăjmaşă jiganie ieste)  te-am mîntuit.  Deci,  sau pentru de binefacerea trecută, sau pentru nedéjdea  viitoare (că piatra de zidire cu vréme iară la zidire  să pune), îndemnărilor  neprietineşti nu te uita, ce  pînă mîni de aicea slobod mă lasă, că pînă în dzuî veri binele, veri răul carile mi s-a tîmpla supt titulul numelui tău va rămînea. Iară de mîine încolea, nici răul să-mi faci vrédnic vei fi, nici bine a-mi face de vei vrea prin mînă îţi va vini. Căci / <258v>  sau dulăii gonaşi chipul fortunii îmi vor muta, sau eu a lor nevoinţă voi strămuta (că de multe ori noaptea fată şi dzua ţine în braţă)."
 [133]  Crocodilul, acéste a Inorogului vîrtoase cuvinte audzind, nici ce voroviia de tot înţelegea, nici ce ar face şi de carea întîi s-ar apuca alegea. Una, căci dinţii lui de acea poamă şi grumadzii de acea bucăţea a nu fi, după cuvîntul Inorogului, bine videa, alta, că de binele carile de la Inorog odînăoară vădzusă, aminte-i aducîndu-şi, şi ruşine îi viniia, şi mîniia i să scorniia (că la cei ce binele a răsplăti nu ştiu, din pomenire întîi ruşine, iară din ruşine mînie să scornéşte). Ce  pănă mai pre urmă, pre binele obicéinic, răutatea din  fire biruind (că cu nemilostivirea neamul crocodililor vestit ieste), pre Inorog la bîrlogul său dusă, unde preste acea noapte poprit îl ţinu. 
	Iară după ce negura nopţii să rîdică şi săninul de dzuî să arată, împăratul crocodililor şi alalţi, cu toţii, pentru vînatul carile peste noapte cădzusă de véste luară. (Căci fiară ca acéia vestită să să prindză şi la urechile tuturor să nu să sune cu anevoie era). Deci împăratul crocodililor îndată pre un credincios al său la Inorog trimasă, ca într-un chip faţă de priinţă, iară într-altul / <259> de înfricoşére şi de spăriiere să-i aréte (căci împăratul crocodililor pentru vînătoarea şi vrajba carea Corbul asupra lui scornisă ştire avea). Deci crocodilul, după porunca stăpînu-său mărgînd, cătră / [134] Inorog dzisă:  Primejdiia de astădzi mîine noroc să-ţi  aducă şi fii cu bună inimă, căci dulăii vînători  de ce nedejduiesc, într-această dată putére ca acéia nu au. Numai acmu înţeleasăm, precum de prinderea ta de ştire luînd, cu toţi munţii să să fie răvărsat, ca măiestriile carile pre aiurea întinse avea, de pre acolo să le rîdice şi prea aicea pre aproape să le întindză, ca deciia într-altă parte a mai scăpa să nu poţi. Deci lucrul cu un ceas mai înainte îţi caută şi cu împăratul nostru de preţ te tocméşte, căci bine ştii că el cu vreuna din monarhiile voastre ceva a face nu  are, ce numa dobînda şi folosinţa lui îşi caută, carea,  făcînd-să, de aicea slobod vii ieşi şi fără nici o primejdie, încotro vii pofti, vii mérge."  
	Inorogul cuvintele de la crocodil trimise în tot chipul măsurînd şi în cumpăna socotélii trăgîndu-le, în  vréme ce mîna din faţă a mérge nu dă, din dos a să apropiia mai bine a fi află, ca cu răspunderea  plăcută  firea jiganiii lacomă şi sireapă să domolească. De care lucru, / <259> cătră trimis într-acesta chip răspunsă: „ Eu precum fortuna spre aceasta m-au aruncat foarte bine cunosc şi de la îndrăptnicul noroc aceasta dosada îmi pricep. Iară împăratul vostru cu mine omenie de va  face, bine de la dînsul voi cunoaşte. Pentru care bine, în ceastă dată altă răsplătire să-i fac nu pociu , fără  numai ştiind că firea lui pururea în apă de séte să frige, puţin prav de pre cornul mieu ras îi voi da, carile spre potolirea arsurii lui nu puţină putére are." 
	Aceasta crocodilul audzind, înapoi să întoarsă, de carea, împăratului său spuind, foarte cu dragoste darul priimi (că sula de aur zidurile pătrunde). Aceasta / [135]  giuruind Inorogul şi acmu şi dînd unul din crocodili pîră dreaptă ca aceasta asupra lui făcînd, adecă precum după multă rugăminte cu mari chizăşii să să fie  slobodzit, însă cu  această tocmală ca alt mai mare vînat să-i aducă, sau 1 000  de dramuri de panzehri să-i dea. Deci ieri noapte Hameleonul spre vînare această fiară mi-au adus, pre carea nu cu puţină osteneală, trudă şi privighére am prins-o. Şi aşé preţul Hameleonului fiind, pănă preţul Hameleonului nu-mi va plăti, a să slobodzi nu priimăsc. Împăratul crocodililor de aceasta povéste <260>  înţelegînd, de pîra carea asupră-i i să face şi de plătirea preţului Hameleonului ştire îi trimasă, dzicînd că amintrilea a-l slobodzi nicicum nu poate. Inorogul, acéstea  audzind, atuncea tot vicleşugul Hameleonului cunoscu, carile şi într-alte chitéle mai adînci băgară, adecă precum singur Hameleonul spre atîta răutate macar că ar fi îndrăznit, însă fără agiutoriul şi îndemnarea altora, pănă într-atîta lucrul a aduce 
n-ar fi putut. De care lucru, socoti că mai mult ceva zăbavă la opreală de va face, poate şi mai aspru ceva fortuna să-i aréte, şi aşé, precum preţul Hameleonului va plăti déde cuvînt şi, cu cuvîntul deodată şi lucrul isprăvind, preste nedéjde a tuturor  nepriietiilor, cu supţire meşterşug, din gătate silţele împotrivnicilor slobod şi nebetejit scăpă. / [136] Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut, véstea prin urechile tuturor să împrăştie, toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna şi toate văile şi holmurile de huietul glasului să cutremura, atîta cît glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tînguioasă la toată / <260v> uréchea aducea, nici cineva altă ceva audziia, fără numai: „ Plecatu-s-au cornul Inorogului, împiedecatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările céle neîmblate, aflatu-s-au locurile céle necălcate, în silţele întinse au cădzut, puterii vrăjmaşului s-au vîndut. Surcélele i-au uscat, focul i-au aţiţat, temeliile de la  pămînt în nuîri i-au aruncat, nepriietin de cap, Corbul,  gonaşi neosteniţi, dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul şi toţi în toată  viaţa îl pîndesc. De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedéjde au mai mai rămas?  Nici una. Toate puterile i s-au curmat, toţi prietinii l-au lăsat, în lanţuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea nepriietinului în opreala Ionorogului au stătut. Iară acmu, în ceriu să zboare, n-a scăpa, o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mînca. Unul, Lupul, ce şi acela depărtat, n-are cum îi folosi, nu-l poate agiutori. De nu altă, încaile să-l tînguiască, încailea să-l  jeluiască, incai să-l olecăiască. Filul, macar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă în strămtori primejdioase, în valuri aşé holmuroase să să arunce nu-ndrăznéşte şi micşorimea sufletului dinluntru-l opréşte. De cu sară, Filul ştire au luat, de preţul tăiat
s-au înştiinţat, ce ar fi putut / <261> să şi va i s-ar fi cădzut, ce în locul mîngîierii, răspunsul curmării: «că de 1 000 de ani  la / [137]  opreală de ar fi, un dram de panzehr 
n-aş putea găsi». Ce  mîngăiare i-au rămas? Nici una. Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una. Ce priietin i să arată? Nici unul. Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărîmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plîngă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştedzască -să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească şi pre domnul lor cu jéle, pre stăpînul lor negréle, suspinînd, tînguind, nencetat să pomenească. Gliganul sălbatec viieriu, şi-n  livedzile lui ursul uşériu să să facă, în grădini tîrvéleşte, în pomăt bateléşte să să  prefacă. Clăteasc -să ceriul, tremure pămîntul, aerul trăsnet, nuîrii plesnet, potop de holbură, întunérec de negură vîntul să aducă. Soarele zimţii să-şi rătédze, luna, siind-se, să să ruşinedze, stélele nu scîntăiadze, nici Galatea să / [138] luminédze. Tot dobitocul ceresc glasul să-şi sloboadză, faptă nevădzută, plecîndu-să, vadză . Cloşca puii răzsipască, Lebăda Lira să-şi  zdrobească, Leul răcnească, taurul mugească, Arétele fruntea să-şi slăbască, / <261v> Racul în coajă neagră să să primenească, Capricornul coarnele să-şi plece, Peştii fără apă să să înéce, Gémenii să să desfrăţască, Fecioara frîmséţe să-şi grozăvască, cosiţa galbănă  în negru văpsască, Scorpiia ascuţit acul să-şi tîmpască, Streleţul arcul frîngînd, ţinta nu lovască, Cumpăna dreptatea nu mai aréte, Apariul topască-să-n séte. Mars vîrtutea în slăbiciune să-şi  primenească, Mercurie între planete nu mai crăinicească, Zefs monarhiia în veci să-şi robască, Vinerea floarea frumséţii să-şi veştedzască, Cronos scaunul de sus în gios să-şi coboară. Finicul în foc de aromate moară, Oltariul jirfe nu priimască, Păharul băutură să nu mai mestească. Chitul crépe în apa Aridanului, Iepurile cadză-n gura Sirianului, Musculiţa cu jeale să vîzîiască, amîndoi Urşii greu să mormăiască. Pletele Verenicăi să să pleşuvască, Corona frumoasă nu le-mpodobască. Pigasos de Andromeda să să depărtédze, Perseos de Casiopa să să-nstrăinédze. Zmăul capul cu coada să-şi împleticească. Chivotul lui Noe în liman să primejduiască, Porumbul, frundza maslinului cercnd, rătăcească [139] , îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească. Acéstea, dară, toate, jelind tînguiască, vîlfa Inorogului cu arsuri dorească. Singur numai Corbul / <262> vésel să  crăngăiască, tuturor în lume spre chedzi răi menească. Singur Cîinele mare cu cel mic, lătrînd, brehăiască şi de faptul scîrnav să să veselească. Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul, osiia sferească în doaî să frîngă, toată  iuşorimea în chentru să-mpingă, stihiile toate tocmirea să-şi piardză, orînduiala bună în vécii nu mai vadză, toate  îndrăpt şi-n stînga să să-nvîrtejască, de jeale să să uluiască, de ciudă să să amurţască şi dreptatea Inorogului în véci povestească." 
	Sunete jealnice, eleghii căialnice şi traghiceşti ca acéstea prin poticile a tuturor munţilor şi prin vîrtopile a tuturor holmurilor sunînd, răzsunănd şi rătăcindu-să, Hameleonul, ca cum ceva ştire n-ar fi avut, ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit, ca cum de primejdiia fără véste mintea ş-ar fi pierdut întrebînd, îmbla şi cătră toţi chip de zălod şi faţă de lovit arăta. „ Ce poate fi aceasta? Ce poate fi lăcrămoasele huietele acéstea?  Ce pot fi cernite cîntecele ce audzu? Ce pot fi ponegrite stihurile şi într-însă necredzute cuvintele carile la urechi  îmi vin? Oare ce audzu adevărat audz, au demonul, ispitindu-mă [140], simţirile îmi batgiocuréşte?" Apoi, după / <262v>  cîtăva vréme, ca cum de neştiut lucrul ar fi înţeles, ca cum de patima Inorogului alţii i-ar fi spus, ca cum, audzind, cu amărăciune s-ar fi împlut şi de voia rea s-ar fi otrăvit, cum să dzice cuvîntul, cu o falcă în ceriu şi cu alta în pămînt, la Şoim alergă, cătră carile, ochii întorcînd, faţa, în divuri, în cipuri mutînd, voroava amestecînd, limba bolborăsîndu-i, balele  mărgîndu-i şi gura aspumîndu-i, scîrşnetul glasului articulul şi înţelégerea cuvîntului îi astupa. Între céle multe brehăite, céste puţine căptuşite cuvinte de-abiia să înţelegea: „ O, faptă nefăcută şi povéste neaudzită, o, lucru nelucrat şi vicleşug spurcat, o, cinste ocărîtă şi ocară necinstită, o, Şoaime, de cumplit rău făcătoriu şi de sînge vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit şi în toată  lumea de astădzi înainte pre tine de viclenitoriu, iară pre mine de priietin vîndzătoriu ai vădit? Unde-ţi  sint giurămînturile? Ce ţ-ai făcut legămînturile?  O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în véci a o spăla va mai putea? Ce ploaia nuîrului, ce roa  săninului, ce marea ocheanului spre curăţirea acestora va agiunge? Dară nu gîndiiam eu, dară nu dziceam eu, dară nu-mă prepuneam eu, dară nu mă temeam eu de una / <263> ca aceasta? Dară de vréme ce, o, vrămaşule, supt numele cereştilor, vicleşuguri ca acéstea a pune ai îndrăznit, alt organ, afară din mine, o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutăţilor lor lumea părtaş şi cu toţii tovarăşi a fi să nevoiesc). O, Hameleon ticăloase, ce floare în chip îţi vei schimba, ca cineva să nu te cunoască, cînd te-ar întreba, ca de cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mîntuieşti? De acmu înainte umbrile iadului să te  învălească, întunérecul veacului să te căptuşască, ca / [141] radzele  soarelui să nu te mai lovască, ca lumina dzilei să nu te mai ivască, ca cunoştinţa cunoscuţilor să nu te mai vădească. Unde ti-i ascunde, sărace, unde ti-i supune, blăstămate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i ivi, urgisite? Iată, munţii strigă, văile răzsună, iată, dealurile grăiesc, cîmpii mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lémnele povestesc, iarba cu gălbenirea şi florile cu veştedzirea arătînd, vădesc, cu mut glas ritoricesc, cu surde sunete tuturor vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat toată fiinţa să uluieşte şi toată zidirea a să ciudi nu sfîrşéşte. Acéstea dară toate supt numele tău să pun supt titulul tău să scriu, macar că de bunăvoie părtaş vicleşugului / <263v> nu te-ar fi aflat, macar că prin neştiinţă organ răutăţii te-ar fi arătat, macar că de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca  i s-au despicat, macar că în viaţă  céa a jélii aceştiia de pre suflet nu i să va mai rîdica. O, dară lucru spurcat la începătură şi încă mai spurcat la săvîrşitură. Ce cereştii (a cărora nume cu al mieu împreună s-au batgiocurit) vicleşugul nu vor tăcea, izbînda nu vor tréce, şi dreptatea a răsplăti nici  s-a lenevi, nici va pesti."  
	Şoimul, după ce prin multă vréme nu cu puţină dosadă, bobăieturi şi buiguituri ca aceasta de la Hameleon ascultînd, mai mult a-l mai răbda nu putu, ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă, dzicînd: „ O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată, Hameleon, o,  puterile cereşti câte văpséle ai pe piiele, atîtea pedépse să-ţi dea supt piiele! O, pricaz de năcaz şi pacoste pricaznică, Hameleoane, bălaur mic şi zmău în venin, Hameleoane, domnul diavolului şi dascalul cacodemonului, Hameleoane, fundul răutăţilor şi vîrvul vicleşugurilor, Hameleoane, mreaja dracului şi painjina tartarului, Hameleoane, o, răutatea răutăţilor şi vicleşugul vicleşugurilor, Hameleoane! O, duh  spurcat de turburare şi / <264> vivor necurat de amestecare, Hameleoane! Cine pustiiul răutate peste răutate şi păcat peste păcat a grămădi te-au învăţat? Cine răul vicleşugurilor şi amăgélelor sfîrşit a nu face te-au [142] îndemnat? Au te gîndeşti, osinditule, că cu cuvinte şicuite şi cu voroave căptuşite, greţoase şi scîrnavele-ţi  fapte vei astupa? Au cu acesta socoteşti că supt căpătăiul altuia puind bălaurului vei ascunde, preţ carile în viclenie le-ai zămislit şi în răutate tu l-ai născut? Au nu m-am înştiinţat eu că umbrele diavoliilor tale din deal peste vale s-au lungit şi din zare pănă peste zare s-au întins şi încă acmu chip de jéleşi faţă de nemîngăiere îmi arăţi? Şi pentru spurcat lucrul carile ai început şi a-l sfîrşi n-ai putut te faci că te întristedzi? A-l sfîrşi n-ai putut, dzic, de vréme ce răutăţile tale nici sfîrşit, nici început pot avea (iară veri în lucruri gréle, veri în lucruri iuşoare, cumpăna  dreptăţii tot va birui), carea şi pre Inorog dintr-aceasta nevoie, fără nici o zăbavă îl va scoate şi-l va  mîntui. Au nu tu, vicleanule, laţul dracului şi undiţa demonului făcîndu-te, din malul răutăţilor pîndind de atîta vréme a-l vîna te nevoieşti? Au nu tu, spurcatule, pentru muced trupul tău, pre preţul nepreţuit / <264v> crocodilului în dar ai vîndut? Au nu ştii că răutatea stătătoare şi minciuna picioare n-are), ce amîndoaî curînd şi lesne să pohîrnesc? Au nu ştii (că haina vicleşugului curîndă să vechéşte şi în toate părţile destrămîndu-se, ruşinea i să dezgoléşte?) Ce ocară ieste aceasta? (Ocara obrazul şi maiul capul să-ţi bată), ce diavol, iarăşi dzic, spre aceasta te-au aţiţat?" (Ce adevărat că vicleanului inima sa destul drac şi  sufletul său de prisosit diavol ieste). 
	Hameleonul, în tot chipul oblicit şi din toate părţile vădit simţindu-să, încotro să şuvăiască nu mai putu şi ce alta să meşterşuguiască nu mai avu. Ce obrăzniciia că can ( ! sic = călcan) şi nestidirea meteriz obrazului făcînd, cu mare neruşinare în cuvinte ca acestea rumpsă: „ (Diavolul sărăciii şi cacodemonul robiii aceasta a gîndi, a grăi şi a încépe m-au învăţat şi spre tot răul a ispiti m-au îndemnat), numai pre cît socotesc împotriva monarhilor cevaşi macară n-am făcut, ce mai [ 143] vîrtos plăcérea şi  folosul lor cît am putut am silit  (că cea chiară a vicleanului hirişie ieste ca vicleşugul  vrednicie şi răutatea bunătate să ţie), de care lucru, n-ar fi fost pănă într-atîta cuiva rău să pară, ales celuia carile dreaptă / <265> slugă Corbului şi bun priietin amînduror  monarhiilor ieste. În ce, dară, pănă într-atîta am greşit cît supt atîtea ocări şi defăimări mă supui? Pentru binele de obşte am silit, pentru prăpădeniia nepriietinului amînduror monarhiilor, cît am   putut, m-am nevoit. Că, precum să dzice cuvîntul adevărului, mai bine să piară unul pentru tot nărodul. Au socoteşti, Şoaime, că fiara acéia în véci vreodînăroară inima spre adevăratul prieteşug îşi va întoarce? Ba, de la mine adeverit să fii că cine în lume îi va sluji pre cît eu i-am slujit? Şi cine supt soare îi va prii pre cît eu i-am priit? Nime, mă créde. Carile, pentru atîtea slujbe de la mine arătate,  nu numai căci zămislirea Biruinţei mi-au tăgăduit (carea, de ar fi vrut, şi putea şi vréme avea) şi în loc ce ar fi fost cu mulţămită de plătit, nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut, ce încă şi crocodilului în véci rob nerăscumpărat să fiu m-au vîndut. 
	Eu, dară, o, Şoaime, acmu aievea şi fără nici o siială mintea inimii méle grăiesc (că vicleşugul pentru nepriietin, iară slujba pentru prietin şi ştiu, şi cît nu ştiu a mă învăţa nevoiesc). Nici alt stăpîn fără pre epitropii monarhiilor cunosc, ce tot carile / <265v> acestora un tuléiu a le [144]  frînge pîndéşte, eu aceluia cu zdrobirea capului nu mă îndestulesc (că pentru părul priietinului, capul nepriietinului a zmulge vredniciia priietinului ieste). De care lucru, pre unul ca acela, oriunde, oricînd şi oricum, din gazda vieţii în vécinica casa morţii a-l muta a mă nevoi nu voi părăsi. Iără amintrilea, visul mieu, după tîlcuire de nu să va plini, ce precum tu dzici de va ieşi, adecă în curîndă vréme, precum şi din fălcile crocodilului va scăpa, cuvintele méle pomenéşte: că viaţa lui a multora moarte sărguieşte şi lineştea lui cu vréme (şi în scurtă vréme) monarhiilor de neaşedzat tulburare va aduce." 
	Într-acesta chip Hameleon, după feţe, şi gîndul, şi cuvîntul, şi lucrul nepărăsit mutîndu-şi, ca acéstea cu nedogorit obraz cătră Şoim borîia, a cărora greaţă el a suferi nemaiputînd: „ Piei de aicea, dzisă, o, jiganie spurcată şi făţarnică, că eu mai mult a-ţi răspunde nici îmi trebuie, nici mi să cade, de vréme ce singur răutatea ta destul îţi răspunde şi fapta carea ai lucrat de saţiu în toată  lumea o povestéşte! Că într-adevăr cel ce dinceput ai fost, tot acela eşti şi tot acela vei fi, pănă cînd, ca căpuşile de singe împlîndu-te, ca cîrceii beşicîndu-te, plesnind, vei crăpa." 
<266> [145] PARTEA A NOA Aşédară, lumea pentru lucrul făcut burzuluindu-să şi fietecarile ce cu mintea mai rău afla, acéia Inorogului meniia, că adevărat, după vrajba nepriietinului ce-l goniia, nici nedéjde de scăpat, nici într-alt chip furtuna de mutat era (ce norocul de multe ori cu un ochiu rîde, cu altul plînge, cu o mînă trage, iar cu alta împinge), în care chip, şi cu Inorogul să videa a să giuca, că, precum mai sus s-a pomenit, preste nedéjdea, precum a priietinilor, aşé a nepriietinilor <266v> cu supţire meşterşug din fălcile crocodilului nebetejit şi de vicleşugurile Hameleonului puţinel supărat scăpase. Carile deodată iarăşi la locurile sale ducîndu-să, din toate părţile mai tare şi mai bună pază avea (că şi dobitocul în groapa carea o dată cade, altă dată pre acolea trecînd, pe departe o ocoléşte), unde, după ce din primejdia trecută mintea i să aşedză şi chiteala lucrurilor sale în cumpăna socotélii puind, toate trecutele dinceput ca pre un izvod, cîte una, cîte una, aminte îşi aducea. Vicleşugurile céle supt tari şi mari giurămînturi a Hameleonului pomeniia, vécinica vrajbă şi nemutata vrăjmăşie a amînduror monarhiilor socotiia, a priietinilor săi (carii la vréme ca acéia de să putea adevăraţi priietini a să [146] numi slăbiciune şi spre agiutorinţă-i siială videa. Căci pre unii depărtarea locului îi opriia, iară pre alţii receala dragostei la inimă îi îndoiia, şi pentru adevăratul priietin, ca nişte adevăraţi priietini în primejdii a să da, sau nu vrea, sau, deşi vrea, pentru micşorimea sufletului, nu îndrăzniia (că pre aur focul, iară pre priietin primejdiia ispitéşte şi după hotărîrea filosofască, adecă un suflet în doaî trupuri a fi, de abiia / <267> unul cineva şi mai nici unul să nu fie aflat). Pre lîngă acéstea, toate a vremii neîndămînări şi greutate cumpăniia (căci lucrurile sale foarte împotrivnică o videa), după aceasta neplecat şi  neîntors sorţul nărocului său cunoştea, de carile, precum asupră-i mîniia încă să nu-şi fie împlut, să temea. Ales pilda arătoasă şi oglindă luminoase în lucrurile neprieteneşti priviia, cărora mai mult oarba furtună decît buna socoteală le slujia. De care lucru, într-alt féliu de viaţă a întra şi într-alt chip de fereală a să aciua  aleasă, ca mai bine în lineşte şi în negrijă sprijenit fiind, spre cea viitoare vréme de schimbarea lucrurilor într-altă faţă să nedejduiască. Şi aşé, de vechiu prieteşugul carile Cucoşul Evropei avea, aminte îşi adusă, mai vîrtos ştiindu-l că la adunări / [147]  ceva améstec nici au avut, nici a avea poate (căci pasirile de pre marginile ocheanului despre apus la soboară adunate n-au fost). Aşijderea, îl ştiia precum bun străjuitoriu nopţii ieste, căci atîta de ascuţit la simţire era, cît nu jigăniile vînătoare să poată îmbla, ce aşéşi nici frundza din copaciu peste ştiinţa lui să cadză peste putinţă era.  
	Deci Cucoşul acela lăcuia într-un munte înalt şi  mare, de unde răspîntiia a patru / <267v> căi a videa şi strajea în toate părţi tare a ţinea putea. Lăcaşuri avea multe şi mari, din toate părţile bine întărite şi cu tot feliul de copaci roditori (de supt a cărora rădăcini ape răci curători ieşiia) încungiurate şi înfrîmăţăşeate era, atîta cîtă la bunătatea locului cîte s-ar cerca, una  macar nu lipsiia. Deci Inorogul carte ca aceasta scriind, cătră Cucoş trimasă.  
	„ Vechiului şi neclătitului priietin, Cucoşului Evropăsc Inorogul de crivăţ sănătate dzice. Nevoieşiia lucrurilor tîmplătoare între muritori îndămînarea au scornit, îndămînarea din cea înainte mărgătoare simbathie vine, simbathiia fiica asămănării ieste şi din dragoste să naşte, dragostea priinţa întemeiadză şi bunăvoinţa ţine necurmată   (ieste dară priieteşugului între muritori lucru prea de minunat, de vréme ce cu chipul carile mai denainte nici cunoştinţă, nici de dînsul vreo ştiinţă au avut, pre acela din strein  al său şi hiriş îl face, în scurt, alt el într-altul şi alt altul în sine ieste, trăieşte şi vieţuieşte). Tot dară prieteşugul * [148] în lineşte agonisit nedéjde pune că în tulburate şi în potrivnicile tîmplări de agiutorinţă şi împreună pătimaş să-i fie. Cu aceasta pricină  <268> încă de demult întemeiatul şi în véci alcătuitul nostru prieteşug acmu roada în vréme a-şi da şi dragostea viptul a-şi arăta, precum mi să pare, s-ar cuvini şi s-ar cădea (că precum copaciul fără roadă altă nu face fără numai foc, aşé prieteşugul fără céle şie următoare altă nu face fără numai colachii şi linguşituri). De vréme ce a trupului mieu micşorime în şépte munţi copăcioşi şi umbroşi, şi în şépte văi adînci pline de hinci nici încape, nici sălaş a-şi afla poate, şi aceasta nu dintr-a mea nestătătoare sau neaşedzată   fire, ce (precum toţi cereştii marturi neminciunoşi îmi sint) dintr-a nepriietinilor asupra mea  neastîmpărată vrăjmăşie şi dintr-a furtunii neplecată urgie. Carea lor neobosită povaţă făcîndu-să, potică necălcată, cale neîmblată, vale necercetată, vîrv nesuit, munte necovîrşit, cîmp necutreierat şi deal neîncungiurat n-au lăsat (că răutatea de tot desfrînată   decît piatra din ceriu aruncată mai répede ieste). Aşé, cît a dzice s-ar putea, în ceriu de m-aş sui, acolo sint dulăi, în munţi cotei, în dealuri copoi, în cîmpi ogari, în stuhuri sampsoni şi în tot locul fălci deşchise, guri căscate şi colţi rînjiţi, ca cum ar fi sămînţaţi / <268v> pretiutinderea împănaţi stau. Un  corn în loc de armă împotriva a atîţea vrăjmaşi şi patru picioare de fugă împotriva atîţea gonaşi am. De care lucru, socotind că alt mijloc şi leac n-au rămas, fără numai lăsind voia fortunii, cît şi cum va vrea să mă dosedească, ca împotrivă nemărgîndu-i, doară vreodînăoară mai plăcută să va întoarce şi din sine a mă mai goni doară să va părăsi. Aşédară, prin mine, [149] pre carile pomenitele locuri a mă încăpea n-au putut, încape-mă lărgimea meideanului dragostei tale, pentru prieteşugul pre carile pururea între noi nesmintit şi nebetejit am păzit (căci în laturi a mă da am socotit pănă va tréce urgiia). Deci supt acoperemîntul  dragostei tale, aciuindu-mă, voi rămînea, ca şi eu, în vréme ce fortuna îmi va sluji, răsplătire, precum voi putea să fac, datoriu să fiu." 
	Cucoşului slovele Inorogului trimiţind, pre carile el citindu-le (căci Inorogul în glasul Cucoşului a cînta ştiia), în grumadzii Inorogului frumos şi alcătuit graiul Cucoşului să mira. Şi îndată singur firea sa  pomenind, în minte îşi adusă că de glasul lui Leul să  sparie şi la locul unde să află ochii Vulturului a străbate nu pot, necum picioarele dulăilor sau a coteilor să încapă. Şi aşé, îndată pre unul din cucoşii săi trimiţînd, prin locuri / <269> tăinuite povaţă Inorogului făcîndu-să, la lăcaşurile sale să-l aducă îi porunci. Carile, mărgînd, bunăvoinţa stăpînului său îi spusă şi precum cu dragă inimă priiméşte ca, în tot féliul de slujbă şi priinţă aflîndu-să, nu numai în lăcaşurile sale neapărate, ca-ntru hirişe ale sale, ce orice şi altă trebuinţă ar avea şi prin mîna lui ar vini, pre cît mai deplin s-ar putea a face, pre atîta să va nevoi. Aşijderea, precum pentru  povaţa căii să-i fie ieste trimis dzicîndu-i. Inorogul, după ce céia ce să cuviniia mulţămită făcu, cu cocoşul împreună să sculă şi la sălaşurile Cucoşului Evropii să suiră, unde cîtăva vréme cu mare lineşte, afară din toată  grijea, viaţa îşi petrecu  (că în primejdiile mari şi fortunele adése, cît şi de / [150]  puţină răzsuflare cei pătimaşi, multă şi mare lineşte a le fi socotesc). 
	Iară a aceştii mistuiri şi a Inorogului aşé de tare ascundere pricina au fost aceasta: Că după ce Hameleonul au cunoscut precum Inorogul din fălcile crocodilului şi din toate vicleşugurile lui nebetejit s-au  mîntuit şi  acmu tuturor de viclean dovedit şi mai vîrtos despre Şoim tare probozit şi măscărit vădzindu-să, precum să dzice cuvîntul (din inima rea, rău gînd purcéde), deciia aievea asupra Inorogului toate răutăţile îşi pobîrni / <260v> şi toate vicleşugurile, ca pre nişte dulăi turbaţi, în uliţile vrăjmăşiii îşi slobodzi şi în toată  calea fără cale mintea cea fără minte îşi îndreptă.  Şi aşé, îndată sculîndu-să şi ducîndu-să, pre dulăi şi pe cotei şi pre alalţi brehăi, pre toţi la un loc află, cătră carii cu spurcat glas într-acesta chip vorovi: „ Nu încă de demult asupra Şoimului prepus aveam, adecă că nu cu dreaptă inimă în slujba stăpînilor noştri să află, precum povéstea Moliii v-am povestit. Iară acmu, iată, aievea să arată, că împreună cu Bîtlanul sfaturi asupra epitropiii Corbului au făcut. Pentru prinderea Inorogului nu numai cu capul atocma au ţinut, ce încă şi pentru scăparea lui cu mîna lui pe supt numele altora, pre cît au putut s-au nevoit, şi cu mijlocul lui nepriietinul carile prinţa méle şi a voastre nenumărate osteninţe în butucul morţii cădzusă de iznoavă în scaunul vieţii s-au urcat (jigania vicleană, precum vicleşuguri a scorni, aşé pre alţii după cuvîntul ei a domiri învăţată era). Ce mai / [151]  mult aşteptaţi? Ce mărturie mai adevărat cercaţi? Şi ce mai bună vréme asupra nepriietinului şi acmu şi soţiilor aşteptaţi? Au după ce în nedezlegate legături vor lega, atuncea să vă deşteptaţi? Nu ştiţi cuvîntul carile prostimea dzice: Apa / <270> doarme, iară nepriietinul nu doarme? Au după ce răul gînd îşi vor plini, atuncea să vă sculaţi? Dară atuncea, ce folos?  Acmu, dară, cuvintelor méle a asculta de viţi vrea, de lucrurile ce s-au lucrat şi de vicleşugurile Şoimului cu ale Bîtlanului aievea şi de-amăruntul Corbului să scrieţi, ca cu un ceas mai înainte preţ acéste piiedece dintre noi să rîdice (căci iscoada şi nepriietinul de casă cu glăvăţina cîntariului să asamănă, carile, cu mică micşorimea  lui, mari mamini de la pămînt în sus aruncă). Şi sau pre altul credzut în locul lor să trimaţă, sau tot lucrul asupra voastră să lasă şi, aşé făcîndu-să, încă o dată a lovi şi încă cu un mijloc de măiestrii lucrul început a ispiti am.Cu carile bună nedéjde mam că sfîrşitul după poftta noastră vom videa." 
	Plăcu dulăilor borîtura Hameleonului şi, mai mult înapoi sau înainte necăutînd, după a lui cuvinte la Corb carte într-acesta chip scrisără:   
	„ Corbului, milostivului nostru stăpîn, ogarii, coteii şi toţi, mari şi mici, dulăii, plecăciune şi sănătate! Mai în trecutele dzile de une sunate ale Şoiului şi a Bîtlanului spurcate chitéle cani pre scurt în ştire făcusem. Iară acmu de acéleaşi încă mai aievea şi afară din toată  îndoinţa adeverindu-ne, monarhului şi monarhiii <270v> în ştiinţă a da îndrăznim. Precum prin multe a noastre dureri şi zbuciumări, pre cel de cap nepriietin pănă la fălcile crocodilului îl adusésem, de unde scăpare sau nedéjde de scăpare macar cum nu avea. Ce preste a toată  lumea socoteală, Şoimul, cu / [152] Bîtlanul, lui cu trup, cu suflet, alăturîndu-să, noi a lui învăţătură şi îndemnare aşteptînd, el nu numai  pentru scăparea lui cu tot ce-au putut s-au nevoit, ce încă precum cu a noastre meşterşuguri într-acéia silţă să fie cădzut înţelegînd, cu gréle probăzături şi de cap 
clătinături, de moarte şi mai rău decît de moarte ni să lăuda şi, cum un rău prea mare asupra  monarhiii am fi făcut, toate ocărîle şi batgiocurile lumii în obraz ne-au ştiupit. 
	Deci noi, ticăloşii, ca nişte drépte şi credincioase slugi, ce ieste adevărul dzicem şi mărturisim (că slugii adevărate moartea pedepsită în slujba stăpînului, decît viaţa  fericită de la nepriietin pricinită, mai fericită-i ieste). Şi pre cît a cunoaşte putem, Şoimul şi Bîtlanul mai în multă vréme între noi de să vor afla, nu  numai căci mari împiedecări ne fac, ce încă şi la grele primejdii statul lucrurilor să aducă poate. Iară aceştea lipsind, bună nedéjde avem că, după măiestriile carile avem să întindem, în scurtă vréme din colţii noştri tot / <271> nu va scăpa şi iarăşi voia şi porunca la voi, iară slujba şi nevoinţa la noi va rămîne." / 
	[153] De aceasta carte să tulbură Corbul, mai vîrtos că de la alţii asémenea cu acéstea audzisă (că picătura adése cădzută piatra, iară sicofandiia adése făcută inima despică). Şi aşé, îndată în locul Şoimului pre Uleu trimasă, Şoimului poruncind ca cum mai curînd înapoi să să întoarcă, căci acolea  de alte vînători ieste trebuitoriu. Aşijderea, Bîtlanului porunci ca prin gîrlă a mai îmbla să să părăsască, iar amintrilea făcînd, Corbul cînd crăngăieşte, bine ştie el ce féliu de menituri menéşte. 
	Şoimul, după luarea poruncii aceştiia, cîtva în chibzuiale stătu şi nu în puţine chitéle întră, mérge-va înapoi după poruncă, au nu va mérge socotind, că de nu, şi toate cîte dulăii scrisése era adevărate, însă dintr-însele unele fiind, prepus avea (macar că de scrisoarea dulăilor ştire nu avea) să nu i să cumva fi fost lucrurile descoperit (că vicleşugul, cînd în gînd întră, ca şoarecele  
ţiţiieşte, iară cînd să descopere, ca leul răcnéşte). Deci cîteva pricini de zăbăvire scornind, cărţi la Brehnace şi la Cucunos scrisă, ca pentru pricina aşé în grabă chemării lui să să înştiinţédze. Carii, cevaşi macară grijă să nu poarte, răspuns îi déderă, / <271v> că deşi Corbul putére epitropii[i] pasirilor are, însă clonţul Corbului pe capul Şoimului să să puie nime din pasire nici va priimi, nici va învoi. 
	[154] Într-acéste dzile şi Uleul sosi, carile, cu dulăii, cu Rîsul şi cu Hameleonul împreunîndu-să, pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie, cum vor face şi de ce s-ar apuca la sfat stătură. Rîsul cu Hameleonul, după pestriciunea ce avea, mai multe răutăţi şi vicleşuguri a scorni ştiia. Deci Hameleonul îndată fumul spurcăciunii şi duhul înşelăciunii gros şi   întunecos slobodzind: „ Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul, meşterşugul maghiii foarte bine am   învăţat, în care meşterşug deplin învăţat şi pre alt chip, carile acmu aicea să află, ştiu, cu carile împreună, de va vrea, o mreaje să împletim, adeverit sint că / [155] ori în ce fundul pămîntului Inorogul ascuns ar fi, meşterşugul mrejii şi putérea vrăjii la înşelăciune îl va aduce. Că Vulcanul vrînd pre Mars cu Afroditi asupra curviii vrînd să prindză şi mreaje de fier împletind, descîntecul vrăjii în stéle scris şi  tipărit l-au lăsat, pre carile meşterşugul a-l citi putînd, după cursul stélelor şi după învăţătura trupurilor cereşti urmînd, din mreajea carea vom împleti orice cît de iute şi de tare ar fi, într-însa a nu cădea şi nescăpat a nu să ţinea /  <272> cu putinţă nu ieste." 
	Iară chipul acela era o jiganie dintr-altă monarhiie, însă mare plată dacă i să da, cu vrăjile lui toată  răutatea a nu face nu să feriia. La acea jiganie cu toţii mărgînd, întîi povéste îi spusără, adecă precum nepriietin de cap pre Inorog au şi precum în multe chipuri ispitind, nicicum la mînă să-l aducă n-au putut. Apoi stihurile céle de aur, pre carile Camilopardalis de la capiştea Pleonexiii le învăţasă, citindu-i, cu mare plecăciune i să rugară, ca după înalt şi  adînc meşterşugul ei o mreaje să le mrejască, cu carea pre acel iute şi neprins nepriietin a prinde să poată. Jiganiia (a căriia nume din numărul l.l30 să / [156] cuprindea, plăcute stihurile lor audzind, prinsă bucuroasă şi carea dintre jigănii în partea Inorogului să ţine întrebă. Ei precum afară din Fil pre altul nu ştiu răspunsără. Atuncea jiganiia, belindu-şi budzele şi rînjindu-şi dinţii, rîdzind şi cu capul clătind, dzisă: „ Dară Şoimul şi cu Bîtlanul, mai în trecutele dzile cu numele tuturor pasirilor viind, mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje cu carea să poată vîna corbi. Au şi Corbul împotriva voastră ieste? (Atuncea ei pentru povéstea Moliii mai cu deadins să   adeveriră, însă deodată  cu tăcérea o trecură). Ce de vréme / <272v> ce Filul de Inorog şi Inorogul de Fil să ţine şi alta înainte a vă pune am, pe carea priimind-o, şi eu mreaja a vă împleti voiu priimi. Să ştiţi, dară, că odînăoară Vidrii am împletit o mreaje, cu carea au prins pe Fil, ce, nefăcîndu-mi-să plata carea îmi giuruisă, deasupra Filului asupra Vidrii am întors descîntecul şi într-acéiaşi mreaje Vidra s-au prins. Apoi, şi Filul de cuvînt rămîind, deasupra lui vrajea mi-am luat şi asupra Cămilii mai cu vréme au cădzut. Deci acmu, datoriia Vidrii şi a Filului asupră-vă  de viţi lua, mreaje cu carea pre Inorog să prindeţi voi împleti (de noroc era precum întîi pentru Hameleon crocodilul, aşé acmu pentru Vidră şi Fil vrăjitorii)." 
	Atuncea dulăii şi alalţi cu toţii de plată tare să apucară şi spre aceasta cu blăstămi şi cu giurămînturi vîrtos să legară. Spurcata jiganie cuvinte din multe / [157]  silave alcătuite din limbă a bolborosi şi din budză a şopti începînd, descîntecul vrăjii asupra Inorogului descînta. Iară Rîsul şi cu Hameleonul, înainte-i îngenuchieţi, cu coadele dulăilor spuma de pre gură ştergînd, ca unui bodz i să închina (că icoana bodzului şi vrajea vrăjitorului, precum <273>  la cei înţelepţi tot o ocară, aşé la cei nebuni tot o cinste are).  
	Deci ei mreaja acmu giumătate împletită pre mîna gata să o ia adevărat ştiind, cu mare veselie jiganiii mulţemită făcînd, la alte a străjilor întărituri să orînduiască să dusără. Iară nu după mult ce ei ieşiră, în locul lor Şoimul împreună cu Bîtlanul sosiră (că Şoimul, limba jigăniii neînţelegînd, pre Bîtlan în loc de tălmaciu cu sine purta), căriia de chemarea lui înapoi şi precum să margă  au socotit îi spusă şi precum de acmu înainte asupra Corbului a vrăji să să părăsască îi dzisă, căci lucrurile într-alt chip s-au mutat. 
	Jiganiia vrăjitoare, sau lucrurile mai într-adînc nu prea socotind, sau socotind şi vrînd, pentru mreajea carea asupra Inorogului au împletit Şoimului spusă. De care lucru Şoimul înţelegînd, mai multă acolea zăbavă nu făcu, ce îndată ieşind, de nevinovăţiia Inorogului şi de nepocăită răutatea Corbului aminte aducîndu-şi, aşijderea de giurămînturile carile încă nu de multă vréme amîndoi făcusă pomenind, îndată Inorogului ştire trimasă că jiganiia vrăjitoare cu  linguşiturile dulăilor şi cu grea plata Corbului mreaje, cu descîntec asupra lui au împletit, de carea foarte aminte să-i fie. Iară el de Corb chemat fiind / <273v> ieste / [158] într-acolo preste puţine dzile să purceagă şi după cuvîntul dat vécinic priietin să-l ştie.  
	Acéstea Inorogul înţelegînd, la lăcaşurile Cucoşului să suisă (precum mai denainte s-au pomenit), unde păşune de biv, ape limpedzi, izvoare răci, grădini cu flori, livedzi cu pomi, pomi cu roadă şi roadă de toată dulceaţa avea, în fél de fél de desfătări şi în divuri, în chipuri de dezmierdări viaţa îşi petrecea. În scurt, să dzicem, în toată  negrijea şi liniştea să afla, fără cît una numai lipsié, adecă depărtarea de la locurile sale, şi alta priposié, adecă starea fericirii şi nemutarea norociii nepriietinilor lui. 
	Într-acesta chip Inorogul nefericirea într-un chip cani cu de-a sila în fericire întorcînd (că de multe ori răbdarea, de fierul suferélii vasul legîndu-şi, pre céle nepărăsite valurile fortunii încălecînd biruieşte), vrémea (carea dascălul şi învăţătoriul tuturor ieste) ce cale îi va arăta şi ce meşterşug îl va învăţa aştepta. Într-acea vréme, una din jigăniile streine (carea nici cu o monarhiie parte nu avea), la Inorog viind, véste ca aceasta îi adusă: „ În părţile noastre, dzise,  vrăjitoare să află carea cu putérnice vrăjile ei apa în piatră şi piatra în apă întoarce, de a căriia / <274> nume Filul audzind, la dînsa au mărs, carile cu atîta a trupului mărime ce are, umilite închinăciuni şi pănă la pămînt plecăciuni îi făcea şi cu revărsate lacrimi şi îndesite suspinuri îl ruga ca, milostiv spre dînsul arătîndu-să, vrajă să-i vrăjască şi o mreaje să-i împletească, cu carea strutocamile a vîna să poată. Şi aceasta făcîndu-i-să, cu mari giurămînturi să lega, precum cea dintîi şi ceastă de acmu plată în scurtă vréme îi va face (că scăpatul la minciuni şi lacomul la giuruinţe mari pre lesne inima îşi dau). / 
	[159] Jigania lacomă, nu atîta pentru umilinţă (că lacomului a să milostivi n-au învăţat şi, de-au şi învăţat, pănă a nu învăţa, au şi uitat), cît pentru gréle giuruinţăle Filului, prinsă  bucuroasă, însă cu această socoteală, adecă întîi de frăţiia şi tovărăşiia Inorogului de să va lepăda.  La care cérere, Filul, cu mare ciudésa şi mirarea a toată  zidirea, cuvîntul îşi déde, socotind că cu vicleşug va vicleni şi cu amăgeală amăgeala va amăgi, ce în zădar. Că macar că atuncea vrăjitoarea mreaja împleti, laţurile întinsă şi silţele supusă, ce, sau meşterşugul îi era minciunos, sau, de nu era minciunos, era neputincios, de vréme ce în multe chipuri voroava îşi schimba, / <274v> că uneori dzicea că mreajea asupra Corbului au fost menită, alteori dzicea că asupra 
Struţului ieste împletită, iară mai pre urmă dzisă că, de nu să va strica vîlfa Inorogului, mreajea lui ceva să vînédze nu poate, căci cu cornul Inorogului are antipathia (aceasta şi socoteala putea da, de vréme ce vrăjile lui spre moarte olăcăriia, iară cornul Inorogului precum purtătoriu de viaţă ieste, cine va tăgădui?). Deci de va fi voia Filului ca în mreajea ce împletéşte struţi să vînédze, întîi cu Corbul prieteşug făcînd, de împreunările Inorogului aşéşi de tot să să părăsască. Iară amintrilea, nici vrajea în ceva a-i sluji poate. Filul, săracul, sau în prostimea inimii ce avea să amăgiia, sau lăcomiia vînatului spre strîmbătate ca aceasta cu totul a să da îl împingea (atîta nesăţioasă pofta cinstei pre cei ce o doresc orbéşte, cît pentru rîsul unui ceas de astădzi plînsul unui an ce vine nu socotéşte). Aşé, Filul, nu numai cu mari giurămînturi, precum de multă vréme nici să-l fie vădzut să giura, ce încă precum de l-ar şti unde să află, singur el ştire vînătorilor ar da. Aşijderea, adăogea dzicînd precum şi el cunoaşte că pricina a toată  tulburarea a acestor doaî monarhii Inorogul ieste, şi, pănă el suflă, acéstea să răzsufle peste putinţă /<275> ieste.  Într-acesta chip şi vrăjitoarea pe Fil, şi Filul pre vrăjitoare [160] a amăgi socotiia. Că vrăjitoarea gîndiia că deva vîna pre Inorog, fără greş preţul mrejilor de la dulăi îşi va lua, iară Filul chibzuia că de va vîna pre Strutocamilă, pre alte dobitoace spre sine a le întoarce pre lesne-i va fi, şi atuncea Corbul, vrînd-nevrînd, spre pace a pleca îi va căuta. 
	Cu acestea şi altele ca acéstea cel ce vrăjiia cu cel ce să vrăjiia în vînt aruncau şi gîndurile în aier îşi spulbăra (precum mai pre urmă sfîrşitul au arătat), că într-acéaşi vréme din părţile ostroavelor mediterane o jiganie mare s-au rîdicat, ai căriia mreji şi vrăji atîta de tari şi de mari era, cît pre toate céle ce de la céialalte jiganie tocmite era îndată în deşert le scoasă, şi aşéşi de tot fărămîndu-le, le rumpsă. În care vréme, Inorogul vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schiimbat şi vrăjile spre alte descîntece s-au mutat, aşijderea de mrejile carile întinse şi acmu rumpte şi destinsă fără nici o grijă socotindu-să, îndată de la lăcaşurile Cucoşului coborîndu-să, la ale sale să dusă. / 
	[161] De care lucru, Rîsul, Hameleonul şi alalţi dulăi de ştire luînd, nu în puţină frică întrară şi nu mică întristare luară (că voia rea din dreptate mîngăierea în curăţeniia inimii pune, iară / <275v> întristarea din strîmbătate frica răsplătirii înainte aduce). De care lucru, iarăşi alfavita din-ceput a citi buchele din capăt a prociti începură, sfaturile înturnară, voroavele 
răsturnară, gîndurile tăvăliră, chitélele prăvăliră, dîrmoiară şi cernură, nighina din grîu şi bobul din madzire să aleagă nu putură, grămădiră, vrăvuiră, aruncară, scuturară, spulbărară, vînturară, pleavele din grăunţe a despărţi, obosindu-să, să lăsară. Iară, ah, iar, vah, iar, ai, iar vai! Bolnavul să  însănătoşadză, nepriietinul să  învîrtoşadză, lîngedul să ţăpinéşte, slabul paşii îşi sprijenéşte, iată, mai mortul să  scoală şi pre noi, pre vii, mai ne omoară. Osteninţa a atîta vréme, mulţimea a atîtea pagube, şirlăile sudorilor, izvoarele lăcrămilor şi alalte toate cu totul în vînt şi în deşert să dusără. Iată, Inorogul la cîmp, fără sială, iată-l-ăi  la lăcaşurile sale fără dodeială , iată-l-ăi  toate pre voia lui deplin a fi nedejeduieşte fără îndoială. Vrémea lui lină, noaî tulbure, vrăjitorii şi mrejitorii, sau neputincioşi sau necredincioşi, în  lucru nestăruitori, la cuvînt nestătători. În scurt, în ceva şi în cineva nedéjde, credinţă şi adevărată priinţă n-au rămas. Bine ar fi dară de-ar fi cu putinţă monarhiii noastre altă chivernisală să să puie, /<276> jiganiia aceasta cu blîndéţe şi cu binişor, iar nu cu îndîrjie şi cu rău, ieste de domolit. Iată, vînătorile ne batgiocuri, iată, mrejile în toate părţile ne şpîrcui, iată, toate meşterşugurile în darn şi toate trudele în zădar ne scoasă, iată, lui locul a să lărgi, iară noaî a să strîmpta au început, pănă în cea de apoi sfîrşitul cum va vini cine poate şti? (Că de  multe ori în locul celui nedejduit şi aşteptat sfîrşit / [162] cel nenedejduit şi neaşteptat a vini poate). Şi aceasta nu numai unui chip privat şi deosăbit, ce a tot trupul publicăi de nemutată primejdie va aduce. De care lucru, şi noi, nu numai pizma şi voia unuia a urma ce folosul cel de obşte a căuta ni să cade (că dintre muritori mai cinsteşă şi mai adevărată laudă a să agonisi nu poate fi decît carea cu folosul a toată publica s-au cîştigat). 
	„ Deci, pre cît socotesc, Dulăul cel bătrîn dzisă, de tot adevărul lucrului (toate colachiile de la mijloc ridicînd), Corbului să spunem ca doară şi el socotélelor şi pizmelor sale sfîrşit a pune va putea (că de multe ori unde cuvîntul a isprăvi nu poate, isprăvéşte băţul) şi doară mai spre bună minte inimele îmbelor părţi a întoarce vom putea, ca într-acesta chip, precum vrăjmăşiii lor sfîrşit, aşé trudelor noastre / <276v> coneţ a afla să ne învrednicim." 
	De acéstea cuvinte Rîsul hohotiia, iară Hameleonul fisiia, pre carile unul în rîs, altul în vis le tîlcuia şi, ca cum sfaturi de batgiocură ar fi,  le măscăriia, de vréme ce bine ştiia că céle de multe ori amăgéle şi mincinoase văpséle toată  zugrăvala şi chipul adevărului scîrnav au  muruit şi la cel luminos chip şi a adeverinţii figură a vini preste putinţa şarurilor a fi dzicea. / 
	[163]  Şi aşé, dintr-acéste a pricii scîntei, între vînători focul gîlcevii şi a dihoniii a să aţiţa începu.  De unde  Dulăul ciobănesc, macar că lătra, însă într-adevăr a lătra într-acesta chip începu: „ Audziţi voi, jiganii, nu atîta pre dinafară, pre cît pre dinlăuntru văpsite, agiunge-vă cît pănă acmu şi pănă într-atîta monarhiile aţi amestecat şi, toată şi mai nestînsă iasca vrăjbii între dînsele aţi aruncat. Puneţi-vă hotar şi ţénchiu  răutăţilor voastre, părăsiţi-vă mai mult cléştele strâmbătăţii în mîna lăcomiii a alcătui, fie-vă de  saţiu, cît vrémea a patrudzăci de ani, ca valurile   ţărmurile, nepărăsit, voi monarhiia Leului cu fél de féluri de areţi şi de mihanii a o izbi şi din tuspatru colţurile a o scutura nu v-aţi săturat, pre carea, iară, la cea mai de apoi şi netămăduită răzsipă aţi adus-o. Au şi monarhiii  <277> Vulturului acelaşi cîntec viţi să cîntaţi? Au şi pe publica pasirilor cu aceleaşi veninate şi fărmăcate drojdii viţi să îmbătaţi? Au nu cunoaşteţi că de vréme ce cu răutate ceva a să săvîrşi nu să poate, sfîrşit şi istov răutăţii a pune trebuie? Şi de  nu spre altă nedéjde calea să deşchide, încailea vremea a chivernisi şi schimbările tîmplărilor a pîndi a înţelepilor lucru a fi să socotéşte (că spre vînt a ştiupi şi piatra la deal a pohîrni aievea lucru nebunesc ieste)."  
	Înfocat oarecum şi încă mai cu mare mînie aţiţat şi mai spre mare răutate pornit de acéstea cuvinte, Rîsul cu cumplită urgie cătră Dulău zisă: „ O, cap de hîrtie şi crieri de aramă, o, sac de 
mătasă şi plin de fişchie, o, ferice de voi şi de monarhiia voastră, cînd  nedéjdea voastră în credinţa Inorogului viţi aşedza şi din aşedzimîntul lui lineştea vă viţi aştepta. Au nu Inorogul mai mult dobitoc cu patru picioare decît / [164] pasire cu péne şi cu doaî aripi ieste? Au pasirile pentru dobitoc mai chiar şi mai adevărat decît dobitocul vor giudeca? Au în céle streine decît în céle ale sale cineva mai mult a filosofisi poate? Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă <277v> de văpséle, ochii noştri în trupul nostru, iară ai voştri într-al vostru sint deschişi. Nime casa altuia mai mult decît pre a sa a cunoaşte poate. Noi sintem carii cea mai multă viaţă cu Inorogul împreună ne-am petrecut, noi sintem carii a lui gînd şi fire am cunoscut, noi sintem carii şi prin ficaţii lui am trecut şi ce idol înluntru poartă şi ce icoană afară arată curat ştim.  De unde adeveriţi sintem că todeauna inima-i gîndul şi, de i-ar fi cu putinţă, şi fapta spre răzsipa Corbului şi spre prăpădeniia monarhiii Vulturului au stăruit. A căruia fire din începuta vrăjmăşie a să  întoarce preste toată cuprinderea socotélii ieste şi mai vîrtos adevărul a grăi de vom vrea, el atuncea gonituri, lovituri şi netămăduite rane, carile le-am adus, cu ce minte socotiţi că din tabla inimii sale le va putea ştérge?  În zădar, dară, ca acéstea gîndiţi şi sfat, ca cum ar fi de nepriietini, sfătuiţi. De care lucru, a mea sentenţie ieste, de acmu înainte, decît prieteşugul cu prepus neprieteşugului la ivală mai de folos ieste. Căci vrajba la ivală fiind, paza şi / <278> strajea despre vrăjmaşi mai trează şi mai deşteaptă stă. Iară amintrilea, în leagănul îngăimării, somnul pieirii fără véste şi cînd nici vom gîndi, atuncea ne va stropşi."  
	Acéstea şi altele multe ca acéstea Rîsul, spre împiedecarea aşedzămîntului, împotriva Dulăului, preţ cît putu, ritorisi şi macar că pre o parte să părea că cuvîntul adevărul atinge (căci dintr-îmbe părţile încredinţarea cu greu putea fi), însă cu inima şi cu gîndul de la limanul lineştii, departe, în valurile tulburării, să bătea, de vréme ce din gură neîncredinţarea argumentuia, iar din gînd socotiia că macar / [165] vremenică pace între dînşii de să va cumva aşedza, cât de în scurtă vreme din céle nenumărate vicleşugurile lor multe pot să să descopere, pre carile Ionorogul în catalogul său pre amăruntul însămnate le avea. De carile Corbul înştiinţîndu-să (căci jiganiile din fire vicleşugului date multe urgii în capul Corbului o dată să aducă silisă), să nu cumva de tot despre dînşii să să răcească şi pănă mai pre urmă să nu li să cumva  slovele îndrăpt citească (carea s-au şi tîmplat). 
	Deci la cazaniia carea Rîsul împotriva păcii făcusă, Dulăul cel bătrîn / <278v> într-acesta chip răspunsă: „ Bine ne dzici, o, Rîs de rîs, că capete de hîrtie şi crieri de aramă sintem şi în saci de mătasă gunoiu scîrnav purtăm. Adevărat, dară, că precum ne împodobeşti, aşé şi sintem, că de  n-am fi fost aşé, monarhul nostru, în linguşiturile şi măguliturile voastre împleticindu-să, nu s-a fi înşelat. Ce precum din vrémea a patrudzăci de ani ispitiţi şi probăiţi vă aveam, bine şi de folos ar fi fost tot cum v-am ştiut, aşé să vă fim ştiut, şi precum v-am ţinut, tot aşé să vă fim ţinut. / [166]  Iară acmu, ca cei fără crieri, cu acelaşi picior lovitura într-acéiaşi piatră am poftorit ş-am întriit (că o dată şi de doa ori într-o materie a greşi, a muritorilor, iar nepărăsit în mijlocul netrezvirii şi a neîndreptării a rămînea a celor fără crieri lucru ieste). Şi mai mult altceva a dzice nu avem, fără numai, pentru alte poate fi a monarhiii noastre fapte urîcioase cereştii asupră-ne urgie ca aceasta ş-au vărsat, carea, de tot mintea ameţindu-ne, socoteala ne-au îmbătat, ca pre cei ce toată  lumea tuturor de vicléni şi de înşelători i-au cunoscut şi i-au arătat, noi numai în loc de adevăraţi priietini şi la cuvînt stătători să-i ţinem şi să-i avem, pănă cînd (carea să nu învoiască Dumnădzău) cu réle îndemnările / <279> şi spurcatele fapte prin scîrnave organe ca voi la cea deplină plată şi cea desăvîrşită prăpădenie să ne aducă (că a faptelor réle începătură spre rău  sfîrşit pleacă şi tesla carea lovind nu tocméşte adevărat ce au fost tocmit răzsipéşte). Acmu, o, jiganiilor, giunge-vă, agiunge-vă, dzic, cu undelemenul pizmei voastre, pojarul răutăţilor în toată  lumea a aţiţa! Lăsaţi sfaturi a ne mai da, carile cunună de spini şi brăţări de lanţuje ne împletesc. Fie crierii noştri ceşti de aramă macar cîtăva vreme de ciocanele clevetiturilor voastre neloviţi şi neciocăniţi. Aveţi-vă crieri cei de aur la voi şi noi ceşti de aramă la noi,  neamestecaţi voi a voastre şi noi ale noastre să gîndim şi să chivernisim. Părăsiţi-vă mai mult împotriva socotélii noastre basnele voastre céle obraznice a arunca. Că viu Vulturul ceresc, că toate négre pénele şi pestriciunile răutăţilor voastre în văpsala roşélii le vom întoarce, de carile nici Camilopardalul a vă spăla va mai putea, macar că între gloate să dzice precum el / [167] apa vie şi apa moartă în tidvă să fie ţiind. Deci, de acmu înainte lucrurile monarhiii voastre singuri voi vi le căutaţi, că noaî ale noastre nevoi şi / <279v> asupréle (carele mai mult cu pricina voastră ne-au vinit) destule şi de prisosit ne sint." 
	Hameleonul şi Rîsul vădzindu-să că din tovărăşiia a altor vînători să izgonesc şi mai vîrtos cunoscînd că socotélele lor spre mutarea lucrurilor într-altă faţă stăruiesc, pusără sfat în doaî chipuri: Cel dintîi era ca Pardosului ştire să dea (carile pre acéia vréme Strutocamila păştea şi între dobitoace jiganie mare să făcuse), precum soţiile din partea monarhiii Vulturului pre altă cale s-au abătut şi precum sémnele arată cu cei de obşte nepriietini legătură de pace vor să facă. Iară cel de al doilea sfat era ca Hameleonul cum mai curînd la monarhiia Vulturului să să ducă, ca acolea cu singur Corbul împreunîndu-să, cît mai mult va putea lucrurile să améstece şi ipopsiia Corbului asupra Şoimului mai vîrtos să adaogă, adecă precum cu nepriietinii una s-au făcut şi dulăii vînători carii acmu spre împăcare stăruiesc, pacea acéia precum pănă mai pre urmă de vrun folos nu va fi să aréte. Deci cu mestecăturile şi cu minciunele de va putea ceva isprăvi, bine. Iară de nu, de acolea, cum va putea mai curînd, / [168]  la monarhiia Leului să treacă, ca cum va putea mai tare suma să strîngă, carea / <28o> în munţi pentru plata mrejilor şi a vrăjitorilor cu datorie cheltuise. 
	Ei, dară, acéstea, îndată a le face începură şi cumă mai în grabă cătră Pardos carte ca aceasta trimasără :
        „ Rîsul şi Hameleonul, Pardosului şi Véveriţii, iubiţilor fraţi, sănătate! În ştire să vă fie că lucrurile noastre nu în statul lineştii să află, de vréme ce  ogarîi, coteii şi alalţi toţi dulăii şi mari şi mici, a  monarhii Vulturului vînătorii, mai mult vînătoarea a delunga mai de tot s-au părăsit şi mai vîrtos că pentru tractatele de pace între dînşii cuvintele vîrtos au început şi sfîrşitul tuturor pre noi aşéşi de tot din sfaturile şi lucrurile de obşte ne-au lepădat. Ce noi, mai denainte porunca Corbului ştiind, cu carea pre noi ne îndemna, iară pre dînşii îi învăţa, ca cevaşi macar afară din ştiinţa noastră să nu facă, de multe şi de multe ori de céle pentru folosinţa obştii îi înştiinţam, îi învăţam şi spre célea ce să cade îi îndreptam. Iară ei, ca nişte necunoscători şi de duhuri  înflăcioasă purtători, ale noastre învăţături acmu în samă nebăgînd, din capetele sale pre cărări strîmbe şi şuvăite a îmbla / <280v> au început. Şi de vréme ce lucrurile aşé s-au tîmplat, căutaţi de acolo lucrurile foarte bine să vă socotiţi şi de ieste cu putinţă monarhiia / [169] noastră singură  din sine să să stăruiască şi singuri noi împotriva a atîţea vrăjmaşi să ne luptăm, de vom putea, cum mai curînd să ne înştiinţaţi, căci noi, pre cît cu socoteala a agiunge putem, monarhiia Vulturului, cu vréme, nu numai cît de tot de la sine ne va dizlipi, ce încă şi mai mare împotrivnică a ne fi fără prepus ieste (că obrinteala ranii de pre margini să cunoaşte). Şi fiţi sănătoşi." 
        După trimiterea cărţii aceştiia, şi Hameleonul nu mult zăbăvindu-să, spre monarhiia Vulturului drumul apucă. Ce dintîiaşi dată precum această călătorie în zădar să-i fie sémnele o arăta, de vréme ce Şoimul (precum mai sus s-au pomenit), lucrurile tocmindu-şi, lîngă Corb să dusése, carile şi mai la mare cinste decît întîi încăpusă. Unde sosind Hameleonul, nu numai uşă  să între, nu numai gaură să încape, aşéşi nici crăpătură cu ochiul să  privască, loc şi  vréme ceva împotriva Şoimului să scornească nu află. Şi  aşé, socoteala de acasă cu cea din tîrg netocmindu-i-să, la toate, de nu de bunăvoie, de nevoie îi căută a tăcea şi / <281>  alte linguşituri şi chipuri de amestecături a scociorî să nevoi. Aşédară, pentru Şoim în ceva gura-şi a deşchide deputînd (căci Brehnacea şi Cucunozul din fire neînvoinţă şi antipathie cu Hameleonul şi cu toată  / [170]  simenţiia lor vrajbă vécinică avea) pre Inorogul, pre Fil şi pre alţii (carii nepriietini să număra şi era) cu spurcate sicofandii şi vicléne năpăşti cătră Corb  îi trecu. Aşé, cît Corbul spre mai toate cuvintele uréchea inimii a pleca din fire obiciuit fiind, din sfătuirea şi îndemnarea adevăraţilor lui priietini să abătu şi de iznoavă carte ca acéia cătră vînători scrisă, cu carea tare le porunciia, ca de tractatele păcii nepărăsindu-să, supt numele aşedzării laţul răsturnării Inorogului să întindză. Numai de Fil să să părăsască le dzicea, de vréme ce voia vrăjitoriului a tréce nu poate, nici de vreo pricină adevărată ca acéia asupra Filului are, iară deşi are, dzicea că cunoaşte că nu  din hirişă firea lui, ce din îndemnarea altora Filul în rîndul nepriietinilor s-au numărat. Deci tot lucrul în  stropşirea şi de tot prăpădirea  Inorogului stînd, numai asupra lui goana, ori cu ce mijloc ar fi, să nu părăsască şi cu bine, şi cu rău vîrtos / <281v> le porunciia. 
        Acéstea şi ca acéstea Hameleonul pre cît mai în  grabă putu, ară, sămănă, grăpă, săceră, trieră, vîntură şi în jitniţa răutăţilor Corbului le aşedză, pre carile în vrémea lor să răzsaie nedejduind, pentru ca spre monarhiia dobitoacelor voie să-i dea să rugă. Corbul căteva în chip mai de taină poruncindu-i şi / [171] ales pentru slujba carea spre vînarea Inorogului arătase, cu nu puţine daruri dăruindu-l, unde voia  îi va fi să margă voie îi déde. Hameleonul voie şi dzua bună luînd, cum mai curînd în monarhiia dobitoacelor trecu, unde mărgînd, ce au lucrat şi ce au aşedzat mai  pre urmă la locul său ales să  va povesti. 
[172] <282>  PARTEA A DZÉCEA Hameleonul, dară, aşé de acolo spre monarhiia dobitoacelor purcegînd, Şoimul înaintea Corbului lucrurile Bîtlanului a aşedza să apucă, pentru ca şi pe Hameleon de minciunos să  dovedească şi credinţa sa şi a Bîtlanului să întărească şi toată  vrednicia Inorogului pecum ieste şi precum au cunoscut-o, să o / <282v> perigrăpsască (căci Hameleonul cătră Corb dzisése precum Bîtlanul asupra Corbului în prieteşug cu Filul şi cu Inorogul să fie legat). Deci toată  ispita credinţii Bîtlanului într-aceasta punea, ca Corbul trimiţind, lîngă sine să-l chéme. Deci după poruncă, îndată de va vini, a lui  credinţă singură din sine să va dovedi, iară neviind, sămnul témerii vicleşugul inimii îi va descoperi şi adevărat nepriietin a fi îl va arăta. Iară alalte cuvinte ale Şoimului cătră Corb într-acesta chip fură:  
        „ Lucrurile fireşti (milostivul mieu şi de bine făcătoriu stăpîn) şi cu un cuvînt să dzic, oricîte de la ceriu  pără la ceriu să văd, să simt şi să înţeleg, cei a firii  / [173]  iscoditori şi cu deadinsul cercători, dzic, precum patru pricini să li să dea.  Pricina adecă: cine, din ce, în ce chip şi pentru ce. Deci dintr-acéste patru céle trii înainte mărgătoare (pre cît a mea proastă socoteală agiunge) adevărat fizicăi slujesc. Iară cea mai de pre urmă nicicum  cu fizica a să amesteca poate (macar că grei şi deplin învăţători aşé au slăvit), ce numai ithicăi, adecă învăţăturii obicéinice temeiul şi sfîrşitul ieste (ce pentru ca proimiul  / <283> voroavei méle cu lungimea ceva mai mult supăr să nu aducă, în scurt, pre cît voi putea şi a proimiului cinste să păzăsc şi deşchiderea a  alalte voroave precum să cade mai chiar să sfitesc voi sili). Ieste dară firea în lucruri care le face a fi ce sint şi a lucra ce au poruncă a lucra, şi aceasta afară din toată  socoteala pricinii săvîrşitoare, însă numai porunca şi orînduiala aceluia, carile din-ceput spre vécinică şi neobosită clătire au pornit-o, carea precum a nu să obosi, aşé nici a să schimba, nici a să muta ştie sau poate. Neschimbată, cînd dzic, în feţe, iară nu în atomuri, trebuie să înţelegi, de vréme ce toate atomurile în toate feţele, în toată vrémea cursul perioadelor sale făcînd şi săvîrşind şi ca-ntr-un vîrtej întorcîndu-să, tînd la nemica, tînd la a fi a lucrului să întorc. Adecă de o parte născînd, iară de altă parte perind, singură schimbarea atomurilor tîmplîndu-să, fiinţa feţelor, după hireşul său neam întreagă şi neschimbată să pădzéşte (căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte, nici materiia lipséşte, nici formei după a sa orînduială firéşte împiedecare sau de tot ştérgere a să da poate). Că, amintrilea fiind, / <283v>  încă de demult vreunul din chipurile neamurilor de tot a pieri s-ar fi tîmplat.
        Tot, dară, orice firea firéşte lucreadză, pricina săvărşitului preste socoteala şi simţirea ei ieste, că amintrilea dobitocul numai dobitoc a naşte ar fi lăsat, iară nu lupul pe oaie şi şoimul pe porumb a mînca ar fi putut? Aşijderea, céle fireşti toate în sferă să întorc şi  sferîi firéşte sfărşit nedîndu-să, iată că nu pentru odihna sfărşitului, ce pentru vécinica clătire de la  neclătitul clătitoriu să clătéşte. Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri cereşti toate, din-ceput năpărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu acéia socoteală, [174] ca doară vreodînăoară la doritul ţénchiu şi sfîrşit agiungînd, să să odihnească, căci aşé (precum s-ar putea dzice), încă demult ar fi cunoscut, precum firéşte la sfîrşit să agiungă  preste putinţă îi este şi precum pănă acmu în vreun punct a sferii lucrării sale loc de stare n-au aflat, aşé şi décii înainte în vécii-vécilor, precum nu va mai putea, demult nedéjdea i s-ar fi curmat, fără numai cîndailea clătitoriul firii (cel ce în clătire nehotărîtă şi neodihnită o ţine), după / <284> a sa slobodă şi putérnică voie vreodată a o clăti ar părăsi. Aşédară, toate lucrurile fireşti, cu una şi singură a soarelui paradigmă, precum să cade a să înţélege să pot. Că precum soarele de la punctul  Racului pănă la  punctul Capricornului să suie şi să pogoară şi în tot anul, macar că toate locurile îmblării sale negreşit atinge şi cerceteadză, însă nici curgerii sfîrşit a face, nici odihnii a să da poate, fără numai cît cu apropiérea şi depărtarea sa de la locurile ce privéşte, mutările şi schimbările vremilor pricinéeşe, şi aceasta afară din toată  socoteala şi simţirea sa. Într-acesta chip şi cursul a toată fapta nepărăsit atomurile schimbîndu-şi, toate céle din-ceput chipuri nebetejite şi  nepierdute păzéşte. De unde aievea ieste că ţénchiul sfărşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a izvoditoriului şi pricinitoriului firii ieste. Şi aşé, socoteala sfîrşitului, din céle fireşti cu totului tot rîdicîndu-să, rămîne ca după pricina pricinilor, în care a doa pricină socoteala pricinii sfîrşitului să să afle.  Şi aflînd-o, să o <284v> pricépem trebuie. Deci, precum aievea  s-au arătat, de vréme ce în céle fireşti socoteala pricinii sfîrşitului firéşte nu să află, anangheon ieste ca în céle ithiceşti stăruită să rămîie. Aşijderea ithica nu altor fapte, fără numai ceiia carea cu socoteală şi cu înţelégere ieste slujéşte. Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, acéiaşi şi a sfîrşitului socoteală, ce pentru ce face? a avea poate şi acéia numai un ţénchiu şi hotar lucrurilor sale puind, la carile agiungînd, precum la sfîrşit au agiuns să  cunoască, şi aşé, de clătirea ce făcea  să să odihnească. Cu aceasta mijloc mare lumină celor ce cu înţelére să slujăsc a lumina poate şi ascuţită sabie împotriva celora ce pre ziditoriul tuturor [175]  a tăgădui nebunéşte îndrăznesc, în mînă să ia, de vréme ce deosăbirea zidirii şi a ziditoriului dintr-acesta chiar a să cunoaşte poate. Căci ziditoriul, după înţelepciunea şi putérea sa, zidirea  săvîrşind, de lucru să odihnéşte şi, ca un deplin în putére stăpîn, o dată numai poruncind, din véci şi pănă în véci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă. Deci precum / <285> toate alalte, cîte supt ceriu zidiri să află, din ziditoriu să deosăbăsc, căci socoteala nu a sfîrşitului, ce a poruncii numai au, aşé una numai ziditoriului său mai aproape şi a să asămăna dzice, căci precum a poruncii firească socoteală, aşé a sfîrşitului fericirii şi nefericirii, a binelui şi a răului său şi adevărată hotărîre a cunoaşte poate. Şi aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie, ce orecum (sic!) împotrivă şi peste fire, o înţelégere mai mult decît firească şi dumnedzăiesc şi ceresc oarece (căruia suflet înţălegătoriu îi dzicem), în sine strălumineadză, carile preste céle fireşti hotară  rîdicîndu-l, la céle  metafizicéşti, ithiceşti şi theologhiceşti cunoştinţe îl povăţuieşte. Aşédară, din céle înainte pomenite a culége putem, ca oricare zidire ithicéşte din-ceputul lucrului socoteala sfîrşitului ar avea, acéia ziditoriului său cu partea înţelegerii să să asémene, iară carea firéşte numai céle trii pricini ar priimi, iară socoteala sfîrşitului nu ar avea, ce numai după poruncă nepărăsit şi peste simţire ar alerga, acéia ziditoriului nicicum în ceva să nu să asémene, ce una din / <285v>  céle multe şi mai nenumărate în periodele (sic!) sale pururea alergătoare şi ca céle mai proaste celui mai de cinste slujitoare şi îndămnătoare să fie. 
        Acmu, dară, la cuvîntul ce vrém să dzicem întorcîndu-mă, dzic: să nu cumva gîndeşti că socoteala mea au fost noaî şi neaudzită filosofie să-mi vîndz, nici în zădar (precum mi să pare) cui şi în ce socoteala pricinii sfîrşitului slujéşte în tot chipul chiar a-ţi arăta m-am nevoit, ce mai vîrtos de stepăna fiinţii tale aminte aducîndu-mi, în statul carile te afli, cu ce parte din fire şi cu ce parte mai mult decît din fire eşti alcătuit şi stăruit să cunoşti şi cunoscînd îmbe părţilor ale sale şi célea ce li să cuvin slujbe să orînduieşti * [176], ca fietecarea pre calea şi orînduiala sa să margă (că cîrma la corabie, zăbala la cal, socoteala la înţelegători sinonime sint). Deci trebuie să ştii, o, Coarbe, că pre o parte (precum mai sus am dzis), din fire, decît un atom din céle multe altăceva mai mult nu ieşti, iară pre altă parte, cu socoteala slujindu-te, lucrurilor tale un ţénchiu şi loc însămnat şi hotărît să pui, ca la acela vreodînăoară agiungînd, spre odihnire să te aşedzi. Şi nu numai cu / <286> atîta, ce aşéşi cu tot chipul să  nevoieşti trebuie, ca nu la altul, fără nu numai la cel bun şi fericit sfîrşit să nemereşti (că precum socoteala rea la cel rău, aşé cea bună la cel bun sfîrşit fără greş duce). 
        Acmu dară, ia aminte şi pune în socoteală, a atîtea răscoale şi tulburări (cărora cu ce socoteală începătura le-ai făcut, nu ştiu) sfîrşitul carile va să fie? Şi, de ieste vreunul, cînd şi cum va să fie? Iată, amîndoaî monarhiile din patru părţi s-au scuturat, iată, lucrurile publicăi noastre spre groznică răzsipă s-au plecat, rîdicarea aşteptînd, cădérea ne soséşte, unele altora s-au amestecat şi toate în tot chipul s-au strămutat. Şi pănă acmu (pre cît a mea socoteală a cunoaşte poate), macar cu presupusul vreun chip de săvîrşit chiteala nu dă. Toţi nişte atomuri putredzitoare sintem, toţi din nemică în fiinţă şi din fiinţă în putregiune pre o parte călători şi trecători ne aflăm, una numai rămîitoare / [177] şi în véci stătătoare să ţină şi ieste, adecă sfîrşitul carile în bunătate să plinéşte, căci din cea vie şi vécinică adevărată socoteală începătura începuturilor şi sfîrşitul <286v> sfîrşiturilor purcéde. Nici alt sfîrşit bun şi fericit a să numi sau a fi poate, fără numai carile de la dînsul încépe, cu dînsul mijloceadză şi într-însul să odihnéşte. Vulturi ne-am ţinut, Liliecii mai în trecutele dzile ne-au batgiocurit, Lei ne-am numit, ţinţarii şi muşiţele ne-au obosit şi de toată  ocara vrédnici a fi ne-au arătat. Celor mici şi slabi atocma să ne punem neputînd, cu jiganiile mai mari şi mai tari de luptă ne-am apucat? Pre Inorog gonim, pre Fil izgonim, Lupului  ţircălamuri, din carile să nu cumva iasă, l-am şiruit, pre Ciacal în numărul jigăniilor nu-l  numim, pre Căprioara sălbatecă ca cum duh vieţuitoriu n-ar avea o socotim. Au nu sint acéstea toate mai mult decît Liliecii, au nu sint mai vrédnice decît muştele? (Ce ochiul mîndriii pe leu şoarece vădzind, mai pre urmă pre şoarece leu simpte). De ieste dară la cineva începutul cu socoteala sfîrşitului şi sfîrşitul cu chiteala începutului împreunată, dintr-acéste mai  / [178]  sus pomenite culeagă. Mă rog, lucrurilor noastre ce sfîrşit ieste să urmédze? Precum rău şi prea rău ieste să urmédze şi cel cît de tîmp la socoteală va putea pricépe. Deci de-l cunoşti, o, / <287> Coarbe, şi de pizmă numai într-acesta chip îl pofteşti (căci voia slobodă putére ca aceasta are, ca vădzind şi cunoscînd céle mai bune, céle mai réle să urmédze), împotriva celuia ce ţ-au dăruit socoteala te pui. Căci el spre binele tău dîndu-ţi-o, tu cu acéiaşi spre răul tău te slujeşti. Şi aşé, sau mărturiséşte că fără socoteală începînd, spre rău săvîrşeşti, sau precum singur, pre tine, din bunăvoia ta altor proaste şi lepădate fapte te asémeni şi de la cea mai de-a firea şi mai evghenichi te dezsameni. De unde aievea urmadză ca siloghizmul carile ai alcătuit în barbara, acmu să închéie, cra, cra, cra. Şi nu numai după Istoria Ieroglificească cu numele Corb, ce aşéşi de trup, cu suflet şi cu totului tot, acelaşi şi adevărat aşé să fii te arăţi. De care lucru,  ca cela ce adevărat priietin şi dreaptă slugă îţi sint (şi mai ales că  Corbul cu alalte pasiri rumpătoare oarecare rudenie avînd, între noi nu puţină simbathie să naşte), célea ce cu ochii de faţă am vădzut, cu urechile fără prepus am audzit, cu mînule fără greş am pipăit şi precum în rădăcina adevărului sint le-am priceput, a ţi le povesti şi cu curată îndrăzneală a ţi le grăi nu mă voi sii (că /<287v> adevărul, deşi tîrdziu, însă în deşert şi nedovedit a rămînea nu poate). / 
        [179] Copaciul pizmei, carile încă de demult strîmbe şi cohîioase rădăcini lungi şi late crăngi au aruncat, din livada inimii tale de tot a-l dezrădăcina şi peste prilazul îngrăditurii afară 
a-l lepăda ţi să cade. Că monarhiile acéstea, precum din bătrînii noştri am audzit, şi istoriile, ca cu glasurile răpăosaţilor, nepărăsit ne povestesc şi în toate ceasurile în urechi ca dobele şi ca clopotele ne răzsună, că nici odînăoară într-o omonie legate şi una cu alta într-o inimă  încleştate multă vréme a trăi n-au putut. Ce de s-au şi tîmplat vreodată între dînsele părinte cu fiiu sau frate cu frate totdeodată slujba epitropiii a ţinea, însă precum toate ale muritorilor de zavistii şi de împotriviri pline sint (aţa dragostei de cuţitul zavistiii netăiată şi legătura rudeniii de suvacul sicofandiii nedezlegată prin multă vréme a răbda n-au putut), carile nu numai cinstea şi legămîntul prieteniii, ce şi hotarîle rudeniii şi evlavia simenţiii a călca şi la  pămînt a le stropşi nu s-au siit. De care lucru, urmadză ca şi acmu / <288> (că cel într-una ispitit, acela şi în multe ispitit să créde) alcătuirea siloghismului aratătoriu să închéie înşelătoriu şi sentenţiile filosofeşti în bolbăieturi sofisticeşti să să prefacă. Cătră aceasta cu bună inimă îndrăznesc a dzice că ştiinţa fiziognomască (carea în feţele a unor jiganii fără de foc şi  singe altă nu arată) şi mai vîrtos ispita politicească proroc a mă face făr-a minciunii primejdie mă îndeamnă şi precum de pre urmă mai réle decît céle dintîi să iasă. Pardosul, Rîsul, Hameleonul, Véveriţa şi / [180] alaltă a Apariului simenţie toată, carii într-această dată pentru epitropiia Strutocamilii a sta şi cu gurile priietini a să arăta să văd, în cea véche şi nemutată a lor fire, bună nedéjde am că nice pre mine rău chititoriu, nici prorociile méle céste de acmu mincinoase să iasă vor lăsa, ce peste puţine dzile, sau cu scrisoarea (căci cu gura între dînşii încă de mult a le sfîrîi au început), sau cu fapta aievea şi de adevărate să le aréte şi pre cel din moşie şi pre cap giurat neprieteşug, în theatrul a toată lumea, cu dobe şi cu surle să-l scoaţă. Au nu sint aceştea carii de la toate stîrvurile <288v>, cu hîrăieturi şi cu clănţăieturi, ne probozesc?  Au nu sinte aceştea carii ar pofti nu numai unghi, plisc, ce aşéşi nici péne, nici tuléie să nu ne rămîie (că tot împotrivnicul paguba nepriietinului dobîndă şi toată  scădérea lui adaogerea sa socotéşte). Nici neamul dulăilor decît aceştea în răutate mai gios sint, macar că într-această vréme, mai mult părtaşi şi priitori monarhiii noastre decît jiganiilor celor  şie de asémenea s-ar părea, ce adevărul ieste că toţi aceştea folosul privat caută şi dobînda chiverniselii hirişe cearcă, carile ori cu ce mijloc a le vini ar cunoaşte, cu acela a să sluji nu să îndoiesc. Pentru Inorog, céle ce nu sint şi după plăcére scriu şi grăiesc (poate fi şi pentru mine, pre carile despre adevărată dragostea ta nici ceriul, nici pămîntul a mă depărta va putea) şi célea ce spre aţiţarea şi hrana vrăjbii sint scornesc. Pentru Fil céle ce nu aud zic că  le-au vădzut şi céle ce n-au vădzut dzic că le-au apipăit. În scurt, toată socoteala într-aceasta li să sprijenéşte, că nefiind vînătoare, dulăii de ce treabă sint? Şi în deşert, prin păduri şi munţi / [181]  de nu vor lătra, pita ce mănîncă şi ciolanele ce ling, în zădar a fi să nu să dzică, să tem (o, de ce să / <289> tem pănă mai pre urmă de n-ar scăpa). (Căci dulăii pentru fărămuşuri şi ciolane, precum prieteşugul a strica şi toate de bine facerile într-un ceas a uita obiciuiţi sint). În care chip aceştea cu nepărăsite socotinţiile lor vrăjbile a aţiţa şi goanele în véci a le delunga să nevoiesc, aşé cît în toată viaţa a de nu s-ar curma, a lor viaţă fericită şi norocită ş-ar socoti. 
        Acéstea, dară, aşé precum sint înţelegîndu-le, cu rea socoteala carea o dată în minte ţ-ai  pus nu te amăgi, cu carea a dzice obiciuit erai, că siloghismul carile asupra Strutocamilei ai alcătuit, întărindu-să, de nu alt folos, încailea între dobitoace pururea neunire, şi din neunire slăbiciune le va vini şi, aşé, cu slăbiciunea lor, putérea noastră va créşte, căci nici aceasta ieste bună socoteală, nici dreptatea aceasta poftéşte, de vréme ce (mai mult lucrurile împotrivă tîmplătoare socotite rău a nu să tîmpla socoteala bună le face). Aşijderea (de multe ori pre durérea mare alta mai mare o tămăduieşte, şi ce mehlemul nu vindică vindică fierul, şi ce fierul nu tămăduieşte cu mai mare usturime tămăduieşte focul). În care chip, de socotit ieste ca nu cumva şi dobitoacele <289v> ce în durerile suferite nu simţiia, acéia în céle nesuferite să simăţă, şi atuncea, deşi nu altă putinţă vor avea, însă cu bună samă nu numai cătră cel pemintesc, ce şi cătră cel ceresc Vultur lacrămi de singe vărsind, cu suspinuri de foc vor striga, a cării dosadă răsplătire dreptatea a o tăcea şi cu mijlocul ei ochiu a o tréce nu va putea (căci dreptăţii dreptatea a nu face peste putinţă ieste) a căror suspin preţ pare-mi-să că prea scump şi aşéşi / [182] mai nepreţăluit va cădea. Pentru aceasta dară deci ieste vrajba cu acéste dobitoace din necunoştinţă. Şterge-ţi, rogu-te, ochii de pravul zavistiii, şi painjiga pizmei de pre faţă îţi rîdică, şi inima asupra răutăţii şi a vrăjmăşiii împietrită privindu-ţi, cunoaşte-ţi. Şi după aceasta un soroc drumurilor şi îmbletelor poftelor tale pune-ţi. Iară de-ţi ieste nepărăsirea vînătorilor, vrăjitorilor şi a mrejitorilor, căci cu tot adevărul socoteşte, adécă precum de acéstea a nu te părăsi dreptate ai, ascultă puţinele, te poftesc, de la mine carile pentru adevărată dragostea, carea cătră tine am şi mai cu deadins, pentru curată iubirea carea cătră adeveriţă ţiiu, afară din tot ţircălamul linguşiturilor <290> şi precum regula adevărului poftéşte a ţi le povesti şi cum sint a ţi le dovedi mă voi nevoi. 
        Cîte dară sint lucrurile care de Fil s-ar atinge, în ştiinţa mea, puţine sint, căci numai o dată la cetatea Deltii cu dînsul împreunare am avut. Ce atuncea a mea slujbă, spre aceasta însămnată   şi orînduită nefiind, de lucrurile lui puţin în minte mi-au fost. De care lucru, trecutele între dînsul şi între tine cu deadinsul a scutura şi a cerca nu m-am pus. Ce şi pentru aceasta atuncea pare-mi-să să-ţi fiu scris că lucrurile adunării aceia mai bine ar fi fost supt titulul numelui tău să nu gioace. Ce sau că mintea în ce ţ-au  stăruit (după amăgită socoteala unor dobitoace) cum mai curînd a isprăvi ai grăbit, sau cu strămptoarea vremii mai mult slovele méle a citi şi sfatul în mai / [183]  bine a socoti nu te-au lăsat. Cu care pricină, încă de atuncea, în locul temeliilor bune (carile într-adevăr s-ar fi putut arunca) temelii rele s-au pus, nu într-alt chip, ce ca cum stîlpii de marmure, iară tălpile de trestie ar fi fost. Ce oricum, acélea atuncea s-ar fi  tîmplat, precum am dzis, de acéste prea puţin în ştiinţă avînd, mai multe cuvinte a face nu pociu. 
        Iară cît ieste despre partea Inorogului / <290v> (în carile toată  greutatea lucrului a sta să véde), după porunca carea de la tine avusésem, în tot chipul am ispitit, pentru ca doară, cu dînsul împreunare avînd, célea ce pentru aşedzimîntul păcii mi să poruncisă a i le obşti să pociu. La carea cu mijlocul Hameleonului (o, bată-l urgiia Vulturului ceresc!), în numărul voitorilor de bine, după socoteala ta socotindu-l, ştire i-am făcut, precum cuvinte de pace a-i propozui am (ce inima la tot binele plecată nu cu anevoie la numele  păcii s-au plecat). Carile îndată cu dragoste şi cu liubov, precum această împreunare poftéşte, mi-au răspuns. Şi, fără multă zăbavă, la locul însămnat coborîndu-să (precum şi mai denainte îţi scrisésem), acolea împreunare am avut. Întîi dară socoteala mea au fost pentru ca într-a cui mînă stă dreptatea să mă pociu adeveri, şi aşé, carile să fie mai tare să pociu giudeca (că un dram a dreptăţii mii de mii de cîntare a strâmbătăţii a rîdica poate). Întîiaşi dată, pentru cea dintîi a vrăjbii pricină voroava înainte i-am pus, dzicîndu-i şi pricina asupra lui aruncînd, precum de la tine mă înştiinţasem. / 
        [184] Iară el într-acesta chip mi-au răspuns: «De pe ce cunoşti, dzice, precum eu întîi pricina <29l> a vrăjbii aceştiia să fiu fost? Căci pricina alta nu ieste, fără numai începătura lucrului (de vréme ce, precum la céle fiziceşti, aşé la céle ithiceşti, pricina cu începătura sinonime sint). Apoi pricina trebuie ca nu a chitélii, ce a lucrului fiinţă să fie. Deci, pricină hirişă ca  aceasta asupra mea a afla de vii putea, voi mărturisi greşala şi să va şterge păcatul (că iertăciunea greşala, iar pacea vrajba mai denainte rîdică).» Cătră acestea, i-am răspuns: «Spre începătura lucrului altă dovadă mai tare şi mai adevărată a să da nu poate, fără decît pricina care pre altă pricină mai denainte decît dînsa nu are. Ca care pricină, o, priietine, cu hirograful carile asupra Corbului scriind, între jigăniile şi vrăjitorii asieticeşti l-ai dat, şi Corbul pre acéia vréme cu toată  inima în cel adevărat prieteşug să afla. De care începătură şi pricină de vicleşug, el înţelegînd, 
n-au pricinit, ce au păzit vrajba, carea şi pănă în ceasul acesta trăieşte.» 
        La acéstea m-au întrebat de mai am şi altă ceva a-i arăta, pentru ca pricina vrăjbii dintîi asupra lui să dovedesc?  I-am răspuns: «Ba, şi ce altă mai multă şi mai bună dovadă trebuie? i-am dzis. Au / <291v> precum hirograful acela (pre carile acmu Corbul în mîna sa îl are) al tău să nu fie a tăgădui vii putea?» Cătră acéstea aşé mi-au răspuns: «Pomenéşte, dzice, o, / [185] priietine, cuvîntul carile acmu-acmu îl dzisăşi, că pricina atuncea pricină dintîi ieste, cînd alta mai denainte decît dînsa nu să dă.  Că amintrilea, lucru pricinit, iară pricina lucrului ar fi. Deci cînd altă pricină mai denainte decît privina carea ai arătat a afla şi a o dovedi o aşi putea, atuncea ce vei giudeca?» «Ce poftéşte dreptatea», i-am răspuns. «Ca acéia  pricină, dzice, o, priietine, asupra Corbului vrédnic sint a arăta, însă cu uréchea inimii cuvîntul dreptăţii a asculta de vii suferi». Iară dacă-i dziş că cu dragă inimă cuvîntul adevărului a audzi şi giudeţul dreptăţii a da gata sint, într-acesta chip dzisă: «Hirograful acela, o, priietine, adevărat al mieu ieste, şi precum slovele carile într-însul sint, aşé cuvintele, ale méle sint. Ce încă după hirograf mai sint şi altele decît hirograful încă mai tari şi încă  mai mari, pentru carile pănă acmu, poate fi, încă înştiinţare nu aveţi. Ce socoteala pentru începuturi fiindu-ne, pricinile a doa şi mijlocitoare în zădar nu vom mai / <292> pomeni şi de vréme ce toată greşala într-acela ieste, carile pricina vrăjbii dintîi ar fi dat, noi pre una ca acéia asupra Corbului arătînd-o şi cu neîndoite arătări dovedind-o, precum de supt vina greşélii, aşé de supt pricina începăturii vom ieşi. De vréme dară ce pentru începăturile pricinelor cuvîntul ne ieste, a şti ţi să cade, dzice, o, priietine, în vrémea ce asupra tuturor dihaniilor Monocheroleopardalis minunat stăpîniia, şi, precum unui vrédnic stăpînitoriu să cade, tare şi fără préget grijea alor săi supuşi purtînd, pănă într-atîta suma lucrurilor adusése, cît pliscul Vulturului şi clonţul Corbului de-abiia vreodată şi mai niciodată ciolan proaspăt ciocniia sau singe cald gusta. Şi pentru ca întru tot adevărul să  grăiesc, nu numai că singe cald nu gusta, ce aşéşi stîrv împuţit macară a afla sau pîntecele a-şi sătura putea. Pentru care lucru, întîiaşi dată în răutatea Corbului scîntéia zavistiii a  / [186]  să aţiţa au început (acéstea cum şi în ce chip au fost pre larg la locul său s-au pomenit. Iară acmu, pentru mai chiară arătarea a pricinii dintîi, precum pentru alţii voroavă am face, în faţa a triia, pre scurt şi cît numai noima să să înţăleagă, iarăşi a le pomeni / <292v>  ne vom nevoi). Deci după cîtăva vréme cu datoriia firii, Monocheroleopardalis de pre pămînt spre céle cereşti s-au luat, Inorogul, după lége, moştenitoriu stăpînirii părintelui său rămîind, Inorogul, la aceia stepănă suindu-să, vrut-au ca adevăratul megieşesc prieteşug să îmbrăţişédze, adecă  cu monarhiia pasirilor în lineşte şi în pace să vieţuiască, de care lucru, îndată, precum de săvîrşirea părintelui său, aşé pentru curat gîndul şi bună inima sa, prin scrisori pre Corb au înştiinţat şi ca, de ar fi fost cu părintele său nescareva de răceală pricini, să le uite şi să le ierte îl poftiia (că prieteşugul a moşteni, a înţelepţilor, iară vrajba părinţască în fii a cerca a nebunilor lucru ieste). Corbul din scîntéia aţiţată aievea, nu, ce cu vicleşug pre ascuns pojarul preste tot a aprinde nici s-au stidit, nici s-au lenevit, şi aşé, mai de grozav şi spurcat păcat s-au apucat, de vréme ce, precum prieteşugul poftéşte şi pre numele cerescului Vultur să giură, precum ori în ce şi cît va putea, spre întărirea stăpînirii lui pre / [187]  la locurile ce să cade să va nevoi i-au răspuns.  Cu acéstea în slove şi în cuvinte cătră Inorog înapoi trimiţind, iară din inima vicleană altele. / <293> Căci îndată dulăilor, pre carii în munţi trimişi avea, poruncă déde, ca cu lătrăturile şi brehăiturile lor toate locurile împlînd, pre alalte dobitoace şi jigănii spăimîntînd, să le împraştie şi în toate părţile să le gonească. Dulăii porunca cu fapta plinind, ticăloasele dobitoace, de           spăimoase şi de moarte menitoare glasuri ca acélea audzind, de pregiur Inorog a lipsi şi fietecarea grijea vieţii sale a cerca au început. Corbul atuncea, vréme aflînd, pre jiganiia în neam cu prepus, adecă pe Vidră, tirănéşte asupra moştenirii Inorogului au pus. Aşé, Vidra apucînd tiraniia, Inorogul în munţi, unde şi Filul era, să duse. După carii Corbul prin munţi, Vidra prin gîrle, prin multă vréme fél de féliu de goane şi încungiurături de moarte îmbla. Ce dreptatea sfîntă lucru greţos ca acesta nu multă vréme răbdîndu-l, Inorogul aflînd mijlocul, pre Vidră din tirănie au lepădat şi pre Fil în locul moştenirii mai drépte au / [188]  aşedzat (căci şie sau norocul din tineréţe îi zavistuia, sau spre altele mai mari sau mai gréle îl cruţa). Corbul acéstea vădzind, macar că dreptatea cu mînule apipăia, însă răutatea din bun rău şi din Corb orb îl  făcea, de vréme ce, cu multe măiestrii / <293v> şi vrăji, de iznoavă păcatul înoind şi pre Fil din moşiia şi moştenirea sa scoţind, iarăşi pre tiranul, Vidra, în  locul său au băgat. 
        Vidrii tirăniia poftorindu-i-să, au socotit că şi răutatea tirăniii să îndoiască (că tiranii céle ce dintîiaşi dată după nesăţioasă voia lor cu răutatea a plini nu pot, de a doa oară vréme aflînd mai cu asupră a plini obiciuiţi sint). În care chip şi Vidra (mai mult cu a Corbului îndemnare) făcînd, dobitoacele, săracele, iarăşi în toate părţile cu mare tulburare a să împrăştiia le-au căutat, din carile unele, precum să dzice dzicătoarea, capul în poale luîndu-şi, în monarhiia pasirilor au pribegit. Unde cu multe şi fierbinţi lacrămi, năcazurile carile despre Vidră trag cătră Corb arătînd, / [189] de carile Corbul, oarecum, precum i să face milă arătîndu-să (că amintrilea neschimbată   firea Corbului a fi mai-mai toţi muritorii ispitită o au), precum vreun leac slăbiciunii şi pătimirii lor va cerca şi  în ce va putea le va agiutori să giuruia. 
        Într-acéiaşi vréme şi de la Bîtlan véste la Corb sosi, aievea, iară de la Breb pre ascuns (căci aceştea amîndoi pre acéia vrémea părtaşi tainelor Vidrii era), pecum Vidra cu tot / <294 > deadinsul le poruncéşte ca prin munţi mreji întinzînd, pre la vrăjitori vrăji asupra Corbului să vrăjască. Corbul, dintr-îmbe părţile pentru pizma smintit şi greşit vădzindu-să, pre o parte să videa că de patima dobitoacelor rău îi pare şi cu tot chipul (căci acmu şi de dînsul tare să atinsése) din epitropie să o arunce ar fi silit. (Căci tot tiranul, precum pentru priietin, aşé pentru nepriietin, tot cu un suflet să poartă). Iară pre o parte pizma véche, cu carea pre Inorog şi pre Fil goniia, pentru ca după rugămintea să facă şi într-adevăr de patima lor să să milostivască nu-l lăsa. Ce amîndoaî gîndurile tăinuind, în sine le avea. Pănă mai pre urmă pre săracele dobitoace, carile la dînsul năzuise, în tot félurile de vîrtéje şi de hîrzoabe învîrtindu-le şi întorcîndu-le, le dzisă că  binele lor ar vrea şi mîntuinţa de supt tiraniia Vidrii le-ar pofti, numai Inorogul şi Filul sint pricina carea după poftă fapta a săvîrşi nu-l lasă (căci Corbul cunoştea [190] precum dobitoacele iarăşi pre unul dintre dînşii la stăpînire ar pofti) şi pricina ieste, dzicea, că acéle doaî jiganii cu dînsul véche vrajbă avînd, precum spre vreo adevărată pace să vor întoarce a să încredinţa <294v> nu să poate. Dintr-acéle jigănii, precum ştii, o, prietine, Lupul era carile asupra acestuia lucru mai cu fierbinteală era şi acesta cu mare chizăşie să apuca, precum Filul şi Inorogul pacea vor priimi şi priimind-o nesmintită o vor ţinea, numai într-adevăr să cunoască, precum şi Corbul cu inimă adevărată aceasta poftéşte. Corbul după hireşul său  şi firescul vicleşug, precum aceasta cu tot deadinsul învoieşte arătîndu-să, îndată la mai-marele ogarîlor (carile cu alt nume Istoriograful Afroditei să cheamă) carte scriind, îi porunciia ca cu descîntătoriul de la Lacul Dracilor vecin lucrul pentru pace să ispitească. Şi ce mai mult voroava să nu lungesc, o, priietine, în anul 72940, noiev. 104, în munţii de la Grumadzii-/ Boului [191], cu mari  giurămînturi şi dintr-îmbe părţile legămînturi, cu chipul carile ştii, tractatele de pace s-au încheiat, a căror tractate coronă era ca Corbul în tot chipul nevoitoriu să fie, pre tiranul Vidra din epitropie să scoaţă. Sfîrşitul tuturor, într-acelaşi an, oct. 230 pomenitul Istoriograf a Afroditii de la cetatea Deltii (căci vrăjitorii acolea era) cătră vecinul celor de la Lacul-Dracilor, o carte într-acesta / <295> chip scriia: 
        „ Istoriograful Afrodiseu, descîntătoriul de la Lacul-Dracilor, sănătate! Pentru vinirea noastră vii şti că cu sănătate la cetatea Deltii am sosit, unde toate nevoinţele noastre, carile pentru alcătuirea păcii am cheltuit, în vînt aruncate şi în zădar luate le-am aflat, de vréme ce dumnealui Corbul, în vréme ce noi giurămînturile cu iscălituri şi [şi] cu peceţi întăriiam, atuncea el cu mijlocul vrăjitoriului despre crivăţ la vrăjitorii cei mari de la Delta un baier trimisése, a căruia  descîntec să cuprindea ca vrăjitorii cu toţii pentru primeneala Vidrii învoind, asupra unei jiganii streine (carea din Ţara Îngemănată ieste) a dobitoacelor epitropie să arunce. Vădzind aceste, împotriva sfintelor giurămînturi, a Corbului fapte (a cărora de proaspete, precum să dzice, încă singele le pică), pre cît am putut, cu multe mijloace am silit şi deodată mintea vrăjitorilor într-altă parte am întors. Cătră acéstea nu puţine şi célea ce să cad cătră Corb am scris. Nedejduiesc că şi pre dînsul din rătăcită calea carea ţine a-l îndrepta / [192] să-l pociu. Iară de nu, cum mai curînd, pentru tot adevărul ştire viţi avea.  
        Cătră acéstea, o, priietine Şoaime, dzice / <295v> alta şi mai minunată şi în păgînătate încă mai [mai] afundată Corbul ispitiia. Că pre acéiaşi vréme foarte pre ascuns pre Aspida de Palestina la Vidră trimisése, pentru ca cu tari giurămînturi înşelînd-o, vechiul prieteşug să înoiască dzicea. Şi iarăşi într-acea dată epitropiia dobitoacelor cu mijlocul vrăjitorilor asupra jigăniii de la Ţara Îngemănată a isprăvi siliia. Deci acmu socotéşte, o, priietine, cîte împletecite vicleşuguri şi cîte spurcate de giurămînturi călcături Corbul / [193] totdeodată cătră trii chipuri făcea. Ce poate fi dumnădzăiasca parahorisis slobidzind (sic!), ca cu vréme răutatea mai cu asupră să plinească, atuncea ceva după poftă a isprăvi neputînd, cîtăva vréme lucrurile în tăcére au stătut. Acéstea ale Corbului vicleşuguri un hirograf a Brehnacii le întăriia (carile la Grumadzii-Boului în mîna Inorogului cădzusă), în carile să cuprindea că în curîndă vréme toată monarhiia pasirilor în mare răzsipa şi prăpădeniia Filului şi a Inorogului aşteaptă. 
        Acéstea şi ca acéstea ei bine adeverite avîndu-le, ce ca cum nu le-ar fi cunoscut ascundzindu-le (că arătarea neprieteşugului fără folos corăbiierilor să asamănă, carii în vrémea furtunii / <296> chivernisala corăbiii lăsind, căci din liman au ieşit, unii pre alţii vina aruncă şi pre sine a vremilor cunoscători, iar pre alţi necunoscători arată), la ce fortuna şi vrémea le-ar sluji păzindu-să aştepta.  
        Într-aceia vréme din părţile Mesopotamiii, un vrăjitoriu prea mare a vini să tîmplă (că părţile Persiii cu vrăjile şi maghiile vestite sint), într-a căruia timpinare Filul cu Inorogul ieşind şi vrajea oarece ispitind, aflară precum voia vrăjitoriului spre bunăvoie să pleacă, de vréme ce, ce fél de mréje să le  împletească ar pofti întrebîndu-i, ei pre Corb în nemică atingînd, mreaje asupra Vidrii să le împletească răspunsără. La carea vrăjitoriul dzisă: precum în cale / [194] fiind, cinii  de mreaja ca a acéia a împleti gata nu-i sint, iară la cetatea Deltii mărgînd, fără greş, precum cérerea le-a  plini să giurui. Deci după  porunca vrăjitoriului, Filul cu Inorogul la cetatea Deltii mărgînd şi acolea întîi cu istoricul Afrodisău împreunîndu-să, toate vicleşugurile céle mai denainte ca cum nu le-ar fi simţit să arăta. Şi aceasta nu cu proastă socoteală (ce unde norocul pizmuieşte toată socoteala bună să smintéşte), de vréme ce socotiia că vădzind Corbul că            vrăjitoriul <296v> le priieşte şi precum mréje asupra Vidrii a le împleti vrémea şi ceasul pîndéşte, cîndailea de tot de răutate şi de pizmă să va părăsi, şi ce ţinea  zugrăvit cîndailea ar întoarce în adeverit. Ce vrăjmăşiia Corbului cea nedomolită nici pănă într-atîta a să opri au putut. Că acmu, în strîmptori vădzindu-să (că largul altora strîmptorarea lui ţinea), la alt chip de vicleşug alergă şi pe bietele jiganii carile lîngă dînsul era fugite, în taină chemînd, brîncele în loc de peceţi să-şi puie şi un hirograf cu rugăminte la vrăjitoarea cea mare să trimaţă îi îndemna, ca, milostivindu-să de supt tiraniia Vidrii să-i scoaţă. Jiganiile, săracele, încredinţîndu-să şi după undelemnoase cuvintele lui muindu-să, ce în hirograf s-ar fi scris nu ştiia (că hirograful pre limba vrăjitoriului scris fiind, jiganiile nu / [195] o înţelegea, ce numai ce plăzmuit le tălmăciia, aceia ştiia). Iară într-adevăr mai mare jalobă asupra Filului decît asupra Vidrii să cuprindea şi precum uniia dintre dînsele epitropiia să isprăvască să ruga. Aşijderea Corbul, despre partea sa, nu puţine căpuşi pline de singe proaspăt trimasă (căci neamul vrăjitorilor din fire cărnurilor şi sîngiurilor cu mare lăcomie ieste dat).  
        Deci Filul cu Inorogul puţinéle dzile la cetatea Deltii zăbovindu-să, de pre sémne începură  a cunoaşte că mintea vrăjitoriului de o parte de lăcomie, iar de altă parte pentru a sa becisnicie ieste lovită, de vréme ce, precum neputinţa acoperindu-şi, aşé vrémea din dzi în dzi urnind, dzicea: Eu mreaja fără prepus voi împleti, numai nişte stéle foarte trebuitoare stau cani departe, carile puţine dzile apropiindu-să, lucrul după pofta voastră să va săvîrşi. Filul oarecum fluturate cuvintelor vrăjitorilor a să încredinţa începusă (căci el mai avea nişte vrăjitori mai mici, carii, pentru ca să-l îmbunédze, precum vrajea spre bine mérge îi dzicea). Iară Inorogul mai cu deadins îmblînd şi pricina zăbăvii mai din rădăcină cercînd, pentru hirograful şi mita carele Corbul la vrăjitoriu trimisése ştire luă, şi aşéşi, în mîni încăpîndu-i, preste tot îl citi (că Inorogul slovele ce era pre limba vrăjitoriului putea citi). Şi îndată mărgînd, pre Fil de povéstea hirografului ce  vădzusă înştiinţă. Nu puţin de aceasta Filul să tulbură şi cătră Inorog dzisă: Eu mai am, frate, un vrăjitoriu carile, precum socotesc, în vrajă nu mă amăgéşte, / [196] la carile, în ceastă sară   mărgînd, voiu întreba de poate  hirograful carile au / <197v>  trimis Corbul vreo trécere, a avea. Şi aşé, Filul la acel vrăjitoriu mărgînd (carile în lapte de oaie şi în spata caprii a căuta foarte bine ştiia) şi de lucrurile ce audzisă întrebîndu-l, el răspuns : Asupra ta, dzice, vrajea rău nu arată, iară asupra Inorogului mai vîrtos în ceastă sară din singură gura vrăjitoriului celui mare m-am   înştiinţat precum Corbul cu mare sume de giuruinţe toată  vrajea spre rău i-au întors, pre carile pănă mîni (precum astrolaviul mieu arată) sau în izgnanie îl vor triméte, sau şi altăceva mai rău îi vor face. 
        Inorogul, macar că acmu aievea în vicleşugurile Corbului cădzut să simţiia, însă duhurile bărbăteşti, nicicum gios lăsind, cătră Fil dzisă: Eu, frate, pănă într-această vréme duhurile îndăduşindu-mi şi toate vicleşugurile Corbului, cum să dzice, cu coada ochiului căutând, pentru voia ta le-am tăcut, pentru ca nu cumva vreo pricină de împiedicare lucrului tău să dau. Iară acmu, iată, singur toată inima Corbului, carea cătră noi are, poţi cunoaşte. De care lucru, de acmu înainte, după atîtea dovedite ispite, de mai ieste cu putinţă a îngădui, şi după atîtea călcături de giurămînturi, de frica păcatului de mai ieste cu cale cineva a să feri, socotéşte, şi ce cunoşti          frăţéşte <298> mă sfătuieşte. La carea Filul răspunsă : De acmu înainte păcatul acesta în sufletul mieu să fie, şi deciia, ce poţi a / [197] lucra nu te lenevi (că dréptele giurămînturi a ţinea  a evseviii, iară de céle strîmbe a să téme a disidemoniii faptă ieste). Inorogul acmu din doaî părţi  să amăgiia, în dreptatea lui sprijenindu-să, de o parte, căci cu mare îngăduinţă vicleşugurile Corbului tăcînd şi ca doară s-ar părăsi aşteptînd, cu mîna lăcomiii mai-mai la cea desăvîrşit primejdie îl adusése. Iară de altă parte, vicleşugurile Filului încă mai mari primejdii îi aşternea, că vădzind Filul că cu alt mijloc ceva a să isprăvi nu să poate, cu îmbunători cătră Corb şi cu vîndzăturile Inorogului priinţa a-i vîna a să ispiti începu. De vréme ce la toate sfaturile nedespărţiţi şi în frăţie sprijeniţi fiind, cu mijlocul Căprioarii de Araviia, de toate epihirimatele lui pre dulăi şi pre alalţi gonaşi înştiinţa. Ce acéstea atuncea ascunsă şi neştiute cătră Inorog fiind, iară mai pre urmă, cu mare ruşinea Filului, la ivala a toată  lumea  au ieşit. 
        Aşédară, Inorogul într-un chip fără de nedéjde sau izbînda, sau cea de tot pieire aşteptîndu-şi (căci mai mult pentru chivernisala lucrurilor a chiti strîmptoarea vremii nu-l lăsa), îndată <298v> la vrăjitoriul cel mare ducîndu-să, de toate vicleşugurile, carile cu mita Corbului şi cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc, îi povesti şi precum cu toţii pre dinafară cu mîzda otrăviţi fiind, sfat împreună au făcut ca cu descîntecele şi cu farmecele rugămintelor să-l ademenească, ca mreaja asupra lui să împletească. Eu dară (dzice Inorogul) cu îndemnarea şi porunca cuvîntului tău, din munţii cei înalţi coborîndu-mă, aicea, la cetatea Deltei am vinit şi, precum singur bine ştii, că nu pentru altă, ce numa pentru ca mreaje asupra Vidrii să ne împleteşti. Iară / [198]  Corbul, socotind că la noi cinstea epitropiii de va rămînea toate răutăţile şi vicleşugurile lui, carile cătră toată putérea voastră are, să vor descoperi, cu toată  nevoinţa pre la toţi vrăjitorii siléşte ca ce rău ar fi mai mare, acela la cap să-mi aducă. Iată, acmu, precum viaţa, aşé moartea în mîna ta au rămas, cu carea după cinstea numelui tău şi sau după cum  vii vrea, aşé fă. 
        Vrăjitoriul, macar că pentru delungarea vrémii asupra  mrejii Vidrii şi ştire avea şi voinţă, însă pentru ca vreun-nalgiosul Inorogului să să facă nice ştiia, nici poftiia. De care lucru cătră Inorog, într-acesta chip grăi: Credzi, dzice, ca într-această dată şi alt / <299> vrăjitoriu să să poată afla, carile mreji, de carile te temi tu, să poată împleti? Inorogul dzisă: Ba ştiu, dzice, că altul mreaje ca aceasta să împletească putérnic nu ieste.Numai mă tem că cu ademeniturile altor mai mici vrăjitori să nu te buiguieşti şi singur tu mreaja să nu împleteşti. 
        Vrăjitoriul dzisă: De acesta lucru, pănă eu pre acéstea locuri mă aflu, frică nu avea, nici că pentru lăcomiie cinstea datului cuvînt îmi voi vinde grijă să porţi. Aşijderea, adeverit să fii că, cursul stélelor şi vîrtejirea ţircălamurilor cereşti de-mi vor agiuta, în / [199]  curîndă vréme mreaja asupra Corbului voiu împleti şi aripile lui cu sămnul cel de biruinţă în mîna ta îi voi da. Însă întîi plata ce-mi va fi de la tine trebuie să ştiu. Inorogul acéstea de la vrăjitoriu audzind, macar că peste toată îndămînarea vremilor giuruinţa peste putinţă a să plini cunoştea (ce céle ce să iubăsc şi pre lesne să cred şi mai tare să nedejduiesc), însă decît prieteşugul cu vicleşug ascuns, neprieteşugul aievea cu Corbul a ţinea mai de folos a fi socoti, şi aşé, hirograful (de carile am pomenit) în mîna vrăjitoriului au dat. Acesta hirograf, o, iubite priietine, îmi dzicea, cu vreme la mîna Corbului au vinit, în carile / <200v> toată putérea argumenturilor ţ-ai  pus, cu carile pricina vrăjbii dintîi asupra mea a fi să dovedeşte şi precum eu călcătoriul giurămîntului şi vîndzătoriul prieteşugului să fiu fost să adevereşti. Ce acmu, precum vedzi, lucrurile adeverinţii într-alt chip să au (că podoaba şi chizmirea minciunii în chiteala scornită şi în voroava tocmită stă. Iară fiinţa adevărului în singurile lucruri precum ieste singură să adeveréşte). 
        Atuncea eu (dzice Şoimul cătră Corb), ca acéstea, ca cum necredzute cuvinte ar fi, din gura Inorogului audzind, i-am dzis: «Adevărat arătoase socotéle aduseşi * [200], o, priietine, şi cu împodobită voroavă în zugrăvala chipului adevărului le arătaşi. Însă mă tem că, după apofthengma carea singur mai pomenişi, fiinţa adevărului în lucruri a arăta, precum să poci a créde, nicicum pociu». El mi-au răspuns: «Toate lucrurile între muritori, carile pentru adevăr sau pentru minciună prepus aduc, izvoditorii legilor supt doaî dovéde le-au supus, una ieste carea prin mărturisirea a chipuri vrédnice de credinţă să face, alta carea, prin hirişile scrisori şi hirografuri, dzisele tăgăduite adeveréşte. Deci cît pentru lucruri ca acéstea, carile între noi s-au lucrat, s-ar socoti poţi cunoaşte că alte chipuri streine /  <300>  pentru trebuinţa mărturisirii la mijloc a să pune nici cu cale, nici cu putinţă au fost (căci toate pre cît mai cu taină să putea să lucra), de unde  aieve ieste că toată putinţa dovedirii în scrisori şi hirografuri rămîne. Deci, de-ţi  voi arăta, o, priietine, a Brehnacii şi a pomenitului Istoriograf scrisori, carile ale méle dzise să întărească, atuncea ce vii giudeca?» 
        Eu, de acéstea nicicum macar nedejduindu-mă, precum ce va pofti adevărul, acéia vor giudeca i-am dzis. 
        La aceasta el mi-au răspuns: «Să nu cumva  în prepus întri, o, fîrtate, că doară mutînd vréme dovedirii mutarea sentenţiii voiu să fac. Ce într-adevăr să ştii că eu acéstea scrisori într-această dată precum aşé de treabă să-mi fie în minte nepuind, lîngă mine nu le am. Iară la a doa împreunare, fără greş, de faţă vor fi». 
        Aşédară, acéstea deodată pănă într-atîta scuturîndu-să, voroava spre începătura păciuilirii am întors, dzicîndu-i: «Acéstea cum au fost au fost (că între gîlceviţi pricea pentru dreptate şi pentru strîmbătate de ar lipsi cu adevărat în lume nici gîlceavă, nici gîlcevitori ar fi). Iară de acmu înainte, în dragostea şi în / [201] prieteşug a întra, de vei pofti?» După care poftă el priimind, céle ce / <300>  cătră tine cît de cuviinţă am scris şi cît de fără cuviinţă răspunsuri am luat, singur tu bine ştiindu-le, nu le voi mai pomeni. 
        Iară cînd i-am dat ştire precum răspunsurile de la  tine mi-au vinit şi la a doa împreunare l-am poftit (ce blăstămat ceasul chemării aceiia, că atuncea ocara carea Hameleonul ne-au făcut vii fi ţiind minte), carile după datul cuvînt îndată viind, îndată hirografurile, carile ţinea în mînă, îmi arată, din carile unul era cu scrisoarea Uleului şi cu iscălitura Brehnacii, iară altul preste tot hirişă  a Istoricului Afroditei mînă şi scrisoare să videa. Acéstea eu vădzind, o, Coarbe, şi bine precum era cunoscîndu-le, ce mai mult să-i răspundz nici am avut, nici am putut. Însă precum să dzice cuvîntul: Soarele cu dégetul a astupa nevoindu-mă, îi dziceam: «Poate fi, nepriietinii de obşte, pănă într-atîta lucrurile au amestecat, cît unul altuia cuvintele şi poftele a vă cunoaşte să nu puteţi. Iară acmu, cu mijlocul nevoinţii méle, bună nedéjde am ca toate acéstea, ştergîndu-să, să să uite şi la cea cinstită şi lăudată dragoste să vă întoarceţi.» Atuncea dară, ţii  minte, o, Coarbe, că vîrtos  îmi scriiai, ca de nu într-alt / <301>, macar cu giurămînt de va putea fi, numai  în silţă să-l putem băga, pravila locului nostru pomenindu-mi carea învaţă (că spre biruinţa nepriietinului organul de sfînt şi de spurcat nu să cearcă). Ce canonul acesta, macar că adevărat din  topicească pravila noastră ieste şi tot neamul nostru cu / [202] dînsa foarte să slujéşte, însă cît despre partea mea ieste, ce ieste cu dreptul să  spuiu, într-această dată sufletul miei a o suferi n-au putut-o, ce într-adevăr siliiam ca lucrurile acéstea la ce-i cu cinste şi cu dreptate să vie. A lucruri, dară, svinte ca acéstea eu începătură făcînd, Hameleonul, spurcatul, cu dulăii în samă nebăgătorii, cîte vicleşuguri şi cîte scîrnave măiestrii i-au pus, pănă în fălcile crocodilului (precum bine povéstea ştii) l-au dat. Din care primejdie sfînta lui dreptate a nu-l mîntui macar apusul soarelui a aştepta n-au putut.  
        Acéstea, dară, şi altele ca acéstea, la număr nenumărate şi în răutate nemăsurate vicleşuguri şi de cap primejdii, tu şi ai tăi asupră-i nepărăsit aducîndu-i, cum Inorogul, o, Coarbe, dreptate n-au avut ca orice mai rău ar fi putut, aceia să-ţi  fie şi făcut? Ce nu atîta a lui nevoinţă  ieste de vinuit, pre cît a ta mare norocire / de fericit, că nu socoteala ta cea dreaptă, ce norocul lui cel împotrivnic şi strîmb pănă astădzi lucrurile în norocire ţ-au  arătat. Ce nu pănă într-atîta ieste de credzut fortuna norocului, o, Coarbe, carea, precum din bătrîni am audzit, numai aripi să fie avînd, dzic, iară nu şi picioare şi pe  deasupra capului zburînd, după cel norocit urmadză, iar de tot pe dînsul a să pune nici va, nici, de ar vrea, în ce să să sprijenească are (că cine cu aripile norocului a zbura i să pare, cînd  în piatra stăruielii a să sprijeni va, / [203] atuncea precum nici picioare neclătite să nu fie avînd cunoaşte). 
        Iată, acmu, Hameleonul cîteva dzile lîngă tine au fost; deci cît asupra tuturor va fi amestecat şi  cît asupra Inorogului fiierea îţi va fi tulburat singur vii fi ştiind. Trecut-au şi în monarhiia dobitoacelor, ce acolo ce va lucra vrémea după aceasta frumos ne va învăţa. Iară eu, adevăratul şi nezugrăvitul tău priietin, atîta ştiu, că de-ţi ieste socoteala ca lucrurile la vreun sfîrşit bun să le aduci, întîiaşi dată scrie la Bîtlan aicea să vie, de la carile pentru acéstea şi mai multe  a te adeveri vii putea. Apoi pizma véche părăsind, pre Inorog la prieteşug <302> poftéşte, că cu acesta chip  lucrurilor  monarhiii noastre mare folos, iară ţie nespusă odihnă şi întemeiere precum să va naşte adeverit să fii. Că amintrilea, tot pre această rătăcită cale lucrurile mărgînd, în cea mai de apoi mare şi cumplită primejdie, pre toţi, pre noi, a ne aştepta să ştii. Aceasta, dară, o, Coarbe, ieste ştiinţa mea pentru Inorog şi aceasta ieste sfătuirea mea cea prietinească, pentru carea pre numele cerescului Vultur mă giur că în tot adevărul ce am cunoscut şi am vădzut acéia ţ-am povestit şi ce mai de folosul obştii am socotit, acéia te-am sfătuit. Iară deciia înainte, tu, iarăşi, precum vii, aşé fă ." 
        Corbul acéstea de la Şoim prin cîtăva vréme cu răbdare ascultînd (că cuvîntul adevărului de  multe ori / [204] şi peste simţire inimile domolind, urechile spre ascultare pleacă), pre o parte, de ruşinea vicleşugurilor înfruntate să făcea precum nu atîta la inimă îl ating, iară pre altă parte vădzind că cuvintele Şoimului şi adevărate şi prieteneşti sint, aşijderea în ascunsul inimii sale pentru acéstea singur şie dovadă şi mărturie fiind (că mărturiia hirişei şi ascunsei ştiinţe decît toate dovédele mai doveditoare ieste), îndată la Bîtlan trimasă / <302v> şi cum mai curînd la dînsul să vie îl chemă. Carile, după poruncă de la gîrle sculîndu-se (căci pre acea vréme încă acolo să afla) şi la împreunarea Corbului mărgînd, Corbul în tot chipul pentru politiia şi socotélile Inorogului îl întrebă şi-l cercetă. În carele nu mai puţin  adeverinţă decît la Şoim află, de vréme ce nu numai cît cuvintele Şoimului adeveri, ce încă şi toate amestecăturile Hameleonului de minciunoase le scoasă şi de batgiocură le arată. 
        Cu acestora cuvinte şi mărturii, domirit şi domolit Corbul, la dulăii vînători, carii în munţi să afla, porunci ca de vor videa că într-alt chip Inorogul în măiestriile lor a cădea cu putinţă nu ieste (căci aprinsa vrăjmăşie cuvînt apofasisticos să dea nu-l lăsa), cu tot chipul să să nevoiască ca spre pace şi prieteşug a-l întoarce să poată şi cum mai curînd răspuns să  aibă. /
        <203> [205] PARTEA A 11-ÉCEA Pre acéia vréme între dulăii carii în munţi să afla, una din pasiri (carea din céle supusă stepăna cea mai de sus ţinea), foarte credincioasă Corbului şi a toată  monarhiia păsirilor dreaptă slugă era. Aceasta, porunca Corbului vădzind, mai mult într-alte socotéle a sta nu să zăbăvi (căci pacea Inorogului tuturor dorită era), ce, îndată / <303v> sculîndu-să, la un bun vrăjitoriu şi vechiu priietin al lor să dusă pentru ca vrajea  să ispitească de ieste cu putinţă de atîtea cumplite rane inima Inorogului a să vindeca şi de să poate cu vreun chip de prieteşug a să întoarce? (Acesta era vrăjitoriul carile la cetatea Deltii Filului spusése precum peste doaî dzile Inorogului o samă vor face). Pre acesta, dară, într-acesta chip pasirea acéia (precum mi să pare, Lebăda era, căci aproape de moarte cîntecul cel mai frumos au cîntat, întrebîndu-l, vrăjitoriul *[206] îi răspunsă : „ Tu ştii că acmu vrajea mea nu tréce, precum trecea odînăoară, nici alt vrăjitoriu între noi au rămas, carile asupra jigăniii aceştiia mreaje a împleti să poată. De care lucru, prietinéşte vă dzic că nici a mea, nici a altuia vrajă trebuie să mai cercaţi, ce de acmu lucrul cu lineşte şi cu blîndéţe ieste să ispitiţi. Deci tîmplarea după pofta voastră de va ieşi, fericiţi sinteţi, iară de nu, cu furtuna nu trebuie a vă lupta, ce după undele apelor vă ieste a vă lăsa. Căci amintrilea, toate vrăjile minciunoase sint şi cînd viţi nedejdui că mreajea asupra nepriietinului să  împletéşte, atuncea voi într-însa învălătuciţi şi împleticiţi <304> vă viţi afla. Mai vîrtos acmu (precum foarte bine înştiinţat sint) că toată uşea vrăjitorească înaintea Inorogului deşchisă ieste, şi încă pecum şi buni chedzi să i să fie arătat, adeveriţi să fiţi." 
        Lebăda, răspuns şi  învăţătură ca aceasta de la vrăjitoriu luînd, să dusă.  Iară Inorogul, într-acea dată ştiind precum acelui vrăjitoriu bobii nu-i prea îmblă şi téiele îi sint cani împleticite, socoti ca în vrémea slăbiciunii lui cu dînsul prieteşug şi cunoştină să facă, ca nu cîndai, cu vréme vrajea slujindu-i, împotriva lui să să afle (că în strîmptori lăţimea prieteşugului să agoniséşte, iară în lăţime strîmptoarea neprieteniii să găteşte). La carile pre un un dulăoaş, carile cu dînsul cunoştină  avea, trimasă (ţincşorul acesta născut, crescut şi aşéşi încărunţit la oi era, ce şi la / [207] bătrînéţe de minte tot ţinc era. Carile, la vrăjitoriu mărgînd, dzisă: „ Inorogul împreunarea ta a avea poftéşte, nu că doară vreo vrajă la tine cére, ce numai pentru céle viitoare tîmplări aşé i-au năstăvit, ca cu tine cunoştinţă şi prieteşug să lége." Vrăjitoriul, de aceasta audzind, îndată de sfatul ce-i cerusă Lebăda în minte îşi adusă şi bună vréme pentru / <304v> ispita lucrului să fie aflat socotind, cătră ţincul cel bătrîn dzisă: „ De împreunarea Inorogului foarte bine  îmi  pare, că şi eu pentru une pricini voroave prietineşti a avea încă de mult poftiiam, şi fără de nici o  zăbavă, numai să vie".  Ţinchişorul dzisă: „ Tu bine ştii că mulţi sint gonaşii lui, carii în toate  poticile îl păzăsc, cu care pricină, aşé aievea şi cînd voia i-ar fi, a vini nu poate, ce numai cînd mîna îi va da,  atuncea precum va vini adeverit să fii." Vrăjitoriul dzisă: „ Oricînd voia  îi va fi, la mine fără nici o grijă să să vie şi cu această pricină de i să va tîmpla vreo primejdie ca acéia, în sufletul mieu să fie." Şi cătră acéstea pre toţi bobii şi téiele sale giurămînt adăogea. 
        Aşé, ţincul cel bătrîn răspuns ca aceasta aducînd, Inorogul macar că multe împotrivă socotiia (că pre cela ce-l  muşcă şarpele şi de şopîrlă să feréşte), însă mărimei sufletului biruinţa dînd şi fără nici o grijă sculîndu-să, la lăcaşul vrăjitoriului să dusă, cu carile împreunîndu-să, după  céle multe voroava pentru pacea cu Corbul înainte îi pusă, dzicînd precum vrajea îi arată că acesta / <305> lucru la săvîrşit va putea ieşi. Inorogul răspunsă : „ Precum pănă acmu, o, priietine, inima mea / [208 ] spre partea cea mai bună plecată au fost, aşé şi acmu tot spre acéiaşi stăruieşe. Numai a mea împotrivnică fortună (carea, precum să dzice, încă din  faşă, în toate şi pentru toate a nu mă dosedi nu părăséşte) nici voia inimii méle altora precum ieste a o ivi mă lasă, nici spre trebuinţă ca aceasta nescareva chipuri vrédnice de credinţă a-mi arăta au învoit. Ce, precum să dzice cuvîntul (glasul cucului din glasul pupădzii nedeosăbind), totdeauna urechile sale cătră cuvintele méle surde şi de tot astupate ş-au ţinut." Cătră acéstea Inorogul pentru toate céle la mijloc trecute cătră vrăjitoriu povestiia, adecă cum le-au fost începătura vrăjbii, mijlocile delungării şi de multe ori ispita păcii, carea, în cîteva rînduri acmu lucrul isprăvit ţiindu-să, mai pre urmă tot amăgit şi despre Corb viclenit s-au deşteptat. 
        De acéstea vrăjitoriul, pre amănuntul înştiinţîndu-să, toată dreptatea Inorogului da (că ipocrisiia dreptăţii la neamul vrăjitorilor foarte obiciuită ieste). În scurt, să dzicem, vrăjitoriul / <305v> dintr-îmbe părţile atâta de cu osârdie s-au nevoit, cât s-ar putea dzice că focul cu apa ar fi adunat şi ceriul cu pămîntul ar fi împreunat, de vréme ce într-aceiaşi dzi, pre Lebădă   şi pre dulăii vînători  acolea aducînd, cu Inorogul  a să videa şi prin cîtăva vréme a să vorovi i-au făcut.
        Ce-i încoace şi încolea, tractatele pentru pacea la mijloc puind, unii trăgea, alţii împingea, iară ceva / [209] de adevăr şi de folos nu să alegea. Deci cu toţii lucrurile aşé împletecite şi încurcate văzind (că cînd cineva adevărului a să îndupleca nu va, încurcătura minciunilor nu cu lesne de dezlegat să înnoadă), soroc vrajbei în 25 de ani pusără, pentru ca de aceasta lucru,  pre Corb înştiinţînd, la ce mai adevărat s-ar pleca să cunoască. 
        Într-aceasta vréme de armistiţie vrajea vrăjitoriului mijlocitoriu aşéşi de tot să să închisă. Iară povestea pricinii era că vrăjitoriul cel mare cu farmecele sale atîta putére agonisisă, cât pre toate vrăjile mute întorcînd, singur el numai, cînd, ce şi cui vrea, vrăjiia (aceasta era pe vrémea cînd munţii cei mari pre copacii de la Delta supusése şi în robiia celor şeapte voievodzi îi adusése, precum / <306> istoriia la locul său s-au pomenit), ce nici lui în multă vréme tripodul nu i s-au stăruit. Însă oricum ar fi fost, în vrémea acestuia vădzind dulăii că vrajea ceva cuiva adevărat să vrăjască nu poate, sorocul armistiţiii a-l lungi şi cu chip cani nepriceput din dzi în dzi a-l muta  începură. Inorogul, acéstea nu că doară nu le cunoştea, ce căci vrémea macar cum nu-i slujiia, cu cunoştinţa a le tréce să făcea. 
        Iară nu prea multă vréme la mijloc trecu şi preste nedéjdea tuturor, ca ciupărca din gunoiu, aşé în mijlocul tuturor un vrăjitoriu atîta de mare răzsări, cît de năprasnă ieşirea lui cu toţii să cutremurară. De  aceasta Corbul de ştire luînd, îndată pre Uleu trimasă ca, în munţi suindu-să, acolo ce să lucreadză / [210] să cunoască şi Inorogul de ce să apucă să ispitească şi acmu pentru împletirea mrejii asupra lui toată nedéjdea curmîndu-să, tare poruncă îi déde ca de pacea pre carea Lebăda o începusă cu toată  nevoinţa să să apuce şi ca cum numai pentru acéia treabă ar fi fost trimis, cătră Inorog şi cătră alalţi să să aréte. Aşé, Uleul la munţi sosind, Lebăda, săraca (acmu dzua cea mai / <306v> de pre urmă apropiindu-să), la cuibu-şi s-au înturnat, unde nu preste multe dzile, verşurile încheindu-şi, cîntecul ş-au săvîrşit. 
În dzilele acestui vrăjitoriu Filul şi Inorogul mare întrare şi ieşire aflară, de carea nepriietinii macar cum ştire a lua nu putură. Ce Filul, puţin oarece lăcomiii supus fiind, într-îmbe mînule a sigeta să isptiia (că de-amintrilea şi Filul nu prost săgetătoriu era), de vréme ce ni asupra Corbului, ni asupra Strutocamilii mreaja a împleti să nevoia. Iară Inorogul una numai şi acéiaşi în gînd avînd, sau vreodată pe piatră sau  vreodată supt piatră a fi să socotiia, şi, precum să dzice cuvîntul, sau fericirea pe cap, sau Corbul pe stîrv să-i puie aştepta, de care lucru, într-alte părţi nicicum îngăimîndu-să, vrajea numai asupra Corbului ispitiia şi acmu vrajea spe bine începusă / [211] a i să sfiti, de vréme ce şi mreajea începusă  a să împleti. Ce poate fi, toate vrémea lor au, sau, cum să dzice , toată  împiedecarea pentru bine, mreajea asupra Strutocamilii mai pre iuşor fiind a să împleti (macar că pre amîndoaî o dată vrăjitoriul le începusă ), acmu gata / <307> Filului să o dea pre vrăjitoriu îndemnă. Filul, luînd mreajea, pănă în dzece dzile pre Strutocamilă vînă. Rîsul, carile în munţi păzitoriul Strutocamilii era, pentru mreajea ce să împletisă macar cum ştire neavînd, fără de nici o grijă la bîrlogu-şi să afla. Iară Uleul, de împletirea mrejii înţelegînd, cum mai curînd  Corbului în ştire făcu, carile, macar că de lucrul peste nédejdea lui tîmplat nu puţin să tulbură, însă nici moale să purtă, de vréme ce pănă a nu agiunge mreajea la locul întinsorii cu doaî dzile mai înainte de la Corb la Pardos şi la alalte jigănii rumpătoare véstea mrejii agiunsă. Atuncea Pardosul, Hameleonul, Véveriţa, Guziul cel orb şialalţi pre lîngă dînşii toţi, în toate părţile să împrăştiară, aşé cît pre toţi deodată mreajea a-i cuprinde nu putu. / 
        [212] Iară Strutocamila, săraca, în mreajea ce-i aruncasă asupră, cu coarnele carile odată îi adăosése încurcîndu-să, atuncea de greu gemînd: „ Vedeţi coarnele de ce treabă mi-au fost", dzisă, cu mari blăstămuri şi sudalme pe Pardos şi pe Corb încărcînd. 
        Iară Hameleonul, din monarhiia pasirilor în monarhiia dobitoacelor trecînd (precum mai sus s-au pomenit), după a sa / <307v> fire cevaşi macar de clătit şi neamestecat nu lăsă, de toate minciunele lui frămîntă şi în tot chipul le tulbură. Mai vîrtos Pardosului de véchea vrăjmăşie a pasirilor pomenind, cu totului tot spre vicleşugul Corbului îl aţiţă, precum din scrisorile carile la Rîs trimisése, toată  vrăjmăşiia asupra lor aievea îşi arăta. Care cărţi, la mîna Inorogului cădzind, după pacea carea cu Corbul făcusă, Uleului le-au arătat şi pănă mai pre urmă la mîna Brehnacii au agiuns. / 
        [213] Iară cădérea scrisorilor acelora la mîna Inorogului într-acesta chip să tîmplase: Pe vréme ce mreajea asupra Strutocamilii în munţi să împletisă şi încă la locul întinsorii nu agiunsése, Pardosul cătră Rîs cărţile trimîsése, carile pănă agiunge la munţi,  unde Rîsul să  afla, Filul acmu epitropiia dobitoacelor de la vrăjitoriu luase. Deci jiganiia carea cărţile aducea, pre Rîs neaflînd (căci acmu el în nişte găuri de stincă să ascunsése), în mîna Inorogului le-au dat. Pre carile, deşchizîndu-le, cu singură mîna Pardosului în chip ca acesta era scrise:  
        „ Rîsului, fratelui, sănătate! Cărţile ce mi-ai trimis le-am luat. Pentru Uleu cîte / <308> îmi scrii înţeles-am, pentru carile eu încă şi mai denainte îţi scrisésem că credinţă n-are şi precum comoara minciunilor şi izvorul amestecăturilor să fie ţi-l perigrăpsisem. Pre  acesta mai vîrtos Camilopardalul l-au nebunit, de vréme ce i-au dzis că samănă tătîne-său, Brehnacii, pasirii ceii uimite, carea seamănă  celui cu ochi negri, mascara. Vrut-au dumnealor cu totului tot asupra  dobitoacelor să stăpînească, precum şi asupra pasirilor domnesc, şi aceasta nu pentru altă, ce numai pentru ca să-şi scoaţă în fală că ei fac şi pot toate, precum să laudă că şi epitropiia Strutocamilii ei au  isprăvit-o şi mreajea asupra Vidrii ei au împletit-o. Iară pentru ce-mi scrii că poftéşte Corbul să  te vadză, atîta să-i dea pliscul de stîrv cît îţi poftéşte el binele tău. Ce să ştii că nu iaste altăceva în socoteala lui, / [214] fără numai cît, mărgînd tu la dînsul şi alalte pasiri şi dobitoace de mérgerea ta audzind, să dzică: «O, mare putére are Corbul, de vréme ce jigănii ca acélea îi mărg la picioare!» Deci iată că-ţi  scriu, frate, Uleul o dată şi de da-ori de va vini la tine să ţi să închine, atuncea şi tu să mergi la dînsul o dată. Iară pentru aceasta, de va scrie ceva la /<308v> Corb împotriva ta, pentru ca să ne sparie cu ceva, lasă să scrie, că noi îi vom şti da răspunsul. Iară de să vor ispiti şi altăceva, mai mult de aceasta grijă nu purta, căci avem noi ac de cojocul lor». Pre lîngă acéstea mai era şi alte scrisori, a cărora coprindere alte pricini încuia, de a cărora tîlcuire pănă acmu a altuia înştiinţare, fără numai a Inorogului, n-au dat. 
        Acéstea aşé, iară Corbul, pre o parte, precum mai sus s-au pomenit, pentru împrăştiiere jigăniilor tare s-au nevoit. Iară pre alte parte, scrisori vîrtoase la Uleu şi la Camilopardal scriia, în tot chipul rugîndu-să ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, pace cu Filul şi cu Inorogul să-i facă. Filul cu îmbe mînule pacea /[215] priimiia, de vréme ce nu altă fără numai a sa odihnă socotiia. Încă şi pănă într-atîta cuvîntul cătră Aspidă îşi dedése, cît, Inorogul pace cu Corbul de nu va face, el fără nici o împiedecare va face şi, pentru a Corbului prieteşug, de toată frăţiia Inorogului să va  despărţi (ce giuruinţa prea pre lesne şi nesocotită  mai multă îndoinţă aduce decît credinţă). Pentru care lucru, şi Filului răspunsără că fără Inorog a lui numai pacea nici o cred, nici o priimăsc. Deci, pre o parte Filul pre Inorog ruga, pre altă parte Camilopardalul / <309> tare îl îndemna, Uleul nepărăsit şi cu mare blîndéţe şi cucirituri îl cerceta şi pentru ca cuvîntul păcii să-şi dea în tot chipul îl poftiia. Carea, cum s-au legat şi în ce chip s-au săvîrşit, la locul său mai pre urmă să va dzice.  
        Iară acmu la cuvîntul nostru, de unde am ieşit, să ne întoarcem: După ce Strutocamila în mreaje să prinsă, la Grumadzii-Boului o adusără. Iară Lupul, Ciacalul şi alalţi carii partea Filului ţinea, pănă la  vinirea Filului, lucrurile monarhiii dobitoacelor a chivernisi începură şi pre jigăniile carile să împrăştiiasă, pănă la vinirea Filului, iarăşi la locul său le adunase, fără numai Guziul Orb şi Hameleonul, în fuga lor rămîind, ca cum sămînţa răutăţilor şi tulburărilor / [216] într-alţii de ar pieri într-aceştea să să păzască. Iară înturnarea Pardosului la locul său aşé pre lesne n-ar fi fost de nu l-ar fi împuns la  inimă cărţile carile împotriva Corbului şi a Brehnacii scrisése, căci şi Prdosul de pe socoteala vremii bine cunoştea că cărţile acélea în mîna Filului sau a Inorogului ar fi cădzut, şi acmu, el, deodată, în monarhiia pasirilor capul aciuîndu-şi, nu fără frica vieţii acolea să zăbăviia. De care lucru, decît supt pliscul Corbului,  supt hortumul Filului a trăi mai bine a fi socoti. Şi aşé, /  <309v> nu mult acolea zăbăvindu-să, prin încredinţarea Lupului, iarăşi la locu-şi să întoarsă. 
        Iară descoperirea cărţilor Pardosului cătră Uleu într-acesta chip au fost. Filul, cu toată  nevoinţa prieteşugul Corbului a dobîndi nevoindu-să şi pentru ca cu descoperirea vicleşugului Pardosului şi a Hameleonului, mai tare spre ura lor să-l pornească, pre Inorog pofti ca, chemînd pre Uleu, să i le  aréte. Cătră carile Inorogul dzisă: „ Nu ieste, frate, lucrul de cinste aşé, îndată să ne arătăm, că, cînd mîna ne dă, macar cevaş răul a face nu pestim. Ce mai cu cale socotesc a fi / [217]  întîi de la alţii pentru acéstea ştire luînd şi ei întîi rugîndu-ne, apoi noi pofta să le facem."  Şi nu mult, una din molii, la Uleu  mărgînd, precum nişte cărţi ca acélea la mîna Inorogului să află îi spusă. Uleul, de lucru ca acesta ştire luînd, îndată cu mari linguşituri şi cu capul pănă la pămînt plecat cătră Inorog vini, i să ruga, dintr-adîncul inimii gemea şi cărţile să vadză îl poftiia. Inorogul încăşile, nu puţin, întrei şi împătri ţeremoniile, ce pănă mai pre urmă, de multe  rugăminte biruit fiind, să le citească în mînă i le déde. Uleul, cartea deşchizind, o slovă citiia şi de năcaz o dată pre nări / <310> pufniia, un rînd săvîrşiia şi de mare rău la pămînt piuind să trîntiia, ce să dzică de mînie nu ştia, ce să răspunză de dosadă nu putea. Sughiţul pieptul îi astupa, flegma în grumadzi îl îneca, în locul cuvîntului, oftare, şi în locul voroavii suspinare-i ieşiia. Uleul, acéstea vădzind, de prorociia Şoimului, carea de mai denainte vréme cătră Corb dzisése, aminte îşi adusă. În scurt, să dzicem, după multe a Uleului rugăminte, Inorogul cărţile în mîna Brehnacii trimasă. Ce Brehnacea, ca cela ce în multă tăcére era învăţată, cu totului tot (precum mi să pare), acéste cărţi despre Corb pănă astădzi tăinuite le ţine. Poate fi, în vrémea lor anagnostis a le citi, / [218] filosof a le tîlcui şi therapevtis slujba a le plini să va afla (că precum dreptatea în véci astupată, aşé vicleşugul pănă mai pre urmă fără plată să rămîie nu poate). 
        Aşédară, după vînarea Strutocamilii, siloghismul Corbului în barbara, carile odată ieşisă în: cra, cra, cra, acmu aievea pre limba Strutocamilii să înţelegea Racova. Care stihii pre amănuntul, după meşterşugul cabalistilor tălmăcindu-să, va să dzică: Rău, ai, capul, oh, vai, ah. Şi adevărat, dară, că ascunsă a numelui acestuia taină cu lucrurile <310v> mai de pre urmă foarte bine ş-au răspuns, de vréme ce în mréje încurcată, pe Grumadzii-Boului călare puind-o, mult rău i-au dat de cap şi nespus ah şi vah din focata-i inimă ieşiia, unde viaţa în vrémi şi giumătate de vréme  să-şi petreacă o lăsară. 
        Iară Hameleonul, (pre carile cu ce nume să-l împodobăsc şi cu ce titlu să-l slăvăsc mult mă mir, poate fi mai adevărat sămînţa vicleşugului şi simburile minciunii să-l număsc, că adevărat vicleşugul şi minciuna ca alalte odrăslitoare sămînţă de ar avea şi în toată  dihaniia sămînţa şi simburile de i s-a usca, cu bună samă numai în singur Hameleonul pururea vie şi neveştedzită ar rămînea, din carile în toată zidirea a să înprăştiia şi mai mult decît dintîi pre la toţi a să ijdărî destulă şi de prisosit ar fi). Acesta, iarăşi dzic, sămînţa vicleşugului, rădăcina răutăţii, odrasla spurcăciunii, cranga scărnăviii, iasca sicofandiii, izvodul epiorhiii, pilda obrăzniciii şi văpsala politichilii, Hameleonul, după de cu cîteva jigănii cu fuga în părţile nopţii, în Ţara Munţilor scăpasă şi nu multă vréme într-acolo zăbăvindu-să, prin monarhiia pasirilor trecînd *[219], iarăşi la locul prundişului vini, unde, îndată ce sosi, Inorogului ştire trimasă (O, Doamne, ce obraz şi / <311> ce féliu de  peliţă peste obraz!) şi ca greşealele carile cu a altora îndemnare, iară nu din răutatea lui, i-au făcut să i le ierte să ruga, şi iarăşi ca dintîi, rob neschimbat şi slugă fără prihană să-i fie dzicea. Cătră acéstea, mai cu deadins să  ruga că, de va şti vreun leac asupra muşcăturii crocodilului, să-l învéţe, căci îndată ce la locul prundişului au sosit, crocodilul să-l fie prins dzicea, carile deodată, macar că de tot nu l-au înghiţit, însă foarte de greu să-l fie încolţit să jăluia. Inorogul, a firii, iară nu a pizmei, urme căutînd, cătră Plotunul (căci acesta era trimisul de la Hameleon) ce vinisă răspuns ca acesta déde:  „ Greşealele vicleşugurilor acestora, o, Plotune, de mi-ar fi vinit de la un chip ca acela carile în răutăţi să nu fie fost ispitit, adevărat că oarece, sau poate fi şi mult, voia mi s-ar fi betejit. Iară de vréme ce orice  împotrivă mi s-ar fi tîmplat şi  cu vicleşugurile Hameleonului mi s-ar fi pricinit, spune-i că organul răutăţii obiciuitelii sale au ispitit şi au lucrat. Iară primejdiile carile am tras voii norocului mieu le dau, carile, pănă împotrivă îmi va mérge, încă mulţi Hameleoni să vor  izvodi. Iară el acmu să ştie că acéstea toate ca cum nu mi / <311v> le-ar fi pricinit, aşé le-am luat şi ca cum nu  mi le-ar fi făcut, aşé le-am uitat. El, cu trup, cu suflet, vicleşug şi cu stat, cu fapt, răutate ieste. Deci în care parte mă voi uita? şi căriia iertăciune sau izbîndă să dau sau să iau? Agiunge-i lui, o, Plotune, singur şie şi lucrătoriu şi izbînditoriu să-şi fie (că /  [220] cu vréme célea ce din singure faptele réle ochiului dreptăţii izbândéşte şi răsplătéşte, nici voia împotrivnică, nici mâna vrăjmăjască mai cu asupră a afla poate). Iară pentru leacul ce mă întreabă, îi vii spune că altăceva mai mult nu ştiu, fără numai visul carile odînăoară dzic să fie visat, precum ieste şi precum adevăraţilor onirocriţi să cade să-l tîlcuiască (că cine spune minciuna întîi obrazul îşi ruşineadză, iară mai pre urmă sufletul îşi ucide). Iară cela ce oaî de vipere bea puii prin pântece cu mari chinuri naşte, precum şi el, giurămînturile înghiţind, pîntecele sufletului despicîndu-i, pre unde nici să gîndéşte, pre acolo în ocara a toată  lumea vor să-l scoaţă. Aşijderea, a sulemendriţii învăţături, carea spre înghiţirea oaîlor viperii le-au îndreptat, pofta răutăţilor spre vicleşugul şi călcarea  dreptăţii aducîndu-l, céle de apoi mai réle / < 312 > decît céle dintîi i-au arătat, ca cînd prin spinii şi deasă pădurea visului îmbla, umbra necunoştinţii îl acoperiia şi soarele adevărului nu-l videa, căci între doaî împotrivnice chipuri cu cuvinte împleticite îmbla, umbra minciunilor precum lumina dreptăţii va astupa i să părea. Iară cînd lîngă para focului să apropie, atuncea la ivală vicleşugurilor sosind, de la pământ pănă la nuîri, adecă preste toată  lumea cu mare sunete, véstea răutăţii lui au ieşit. Inorogul precum în munte înalt şeade prin vis i să părea, iară acmu în bună nedéjde stăruit, unde vicleşugurile lui a agiunge nu pot, cu lineşte viaţa îşi petréce. Pasire neagră (carea Corbul ieste) cu neprietiniia în cap a i să  pune neputînd, din mîndria sa gios cădzind, la pace să pleacă. Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat, într-acéiaşi singur au cădzut, precum odînăoară pre mine fălcilor crocodilului nevinovat mă vîndusă, aşé acmu acelaşi crocodil, în fălci ţiindu-l, nu-l înghite, ce-l suge, nu-l améstecă, ce-l încolţéşte. După aceasta, sfîrşitul şi izbînda dreptăţii în curînd să aşteaptă, ca ce au sămănat, acéia să sécere şi ce ş-au aşternut, pre acéia să să culce. Iară după aceasta viaţă, fiii răutăţilor, pre carii preste fire şi <312v> împotriva a tot binele /  [221] i-au prăsit, spurcat îl vor  moşteni, de vréme ce amintrilea firea ca o înţeleaptă stîlciu stărp şi făr de roadă a fi l-au arătat".
        Pentru aceastea dară, acmu agiunge şi la cuvântul nostru să ne întoarcem. Filul, după ce mreajea după voie îşi luî, după câteva dzile din munţi sculîndu-să, în monarhiia dobitoacelor, la locul epitropiii sale să dusă, în strajea munţilor şi a gârlelor pre Căprioară lăsind (facă cereştii lucrul spre bine şi începăturile proaste spre sfârşit bun să le întoarcă) (că decît un muritoriu dégetul în apă a-şi băga, cel  nemuritoriu toată  umedzala mării în clipala ochiului a usca mai pre lesne ieste). Aceştea, aşé cu toţii cineşi cum putură, un chip mai ales lucrurilor sale pusără şi cineşi la ale sale întorcându-să să aşedzară. 
        Iară toată  greutatea lucrului în Inorog şi în Corb rămasă. Amândoi, unul de altul, a să înfrînge nu numai cu lucrul, ce aşéşi nici cu gîndul nu priimia. Corbul în întemeierea sa cea vécinică să bizuia, Inorogul în dreptatea sa cea neclătită să sprijeniiia şi mai vîrtos că  acmu de atîta vréme cu ispita şi deprinderea din toate dzilele împotriva a toate vrăjile şi farmecele Corbului / <313> leacuri ca acélea învăţase, cât toate nevoin ţele * [222] în zădar şi toate osteninţele în darn îi întorcea. Şi încă în vrémea vrăjitoriului aceluia, nu puţină nedéjde avea că de nu va împleti cumva mreajea asupra Corbului, asupra lui aşéşi nicicum nu o va împleti. De una amîndoi să temea,  şi acéia amîndoi tare o ascundea, adecă fără véste unul altuia farmecele să nu cumva facă, că amintrilea, de ştire luînd, energhiile a le opri, meşterşugurile a-şi batgiocuri şi fără primejdie a să păzi putea. Acéstea şi ca acéstea ei în  inimile lor tăvălindu-le şi prăvălindu-le, Uleul, cu mari rugăminte (cu porunca Corbului poate fi) la Camilopardos mărgînd (după cum şi Corbul îi scrisése), pentru pacea între dînşii mijlocitoriu să să puie îl poftiia, ca doară, prin buni chedzi, lucrul carile mulţi l-au ispitit şi a-l săvîrşi nu l-au putut el la bun şi cuvios sfîrşit l-ar aduce, că amintrilea vrajba aceasta aşé de va rămânea, fără de nici un prepus aievea ieste, dzicea, că asupra amânduror  monarhiilor cea desăvârşit pieire şi prăpădenie stăruieşte. 
        Acéste Uleul dzicînd, Camilopardalul de isprăvirea lucrului să să apuce să giurui şi cu socoteala carea  mai gios să  va arăta începu. 
        Ce acmu, puţintel zăbăvindu-se <313v>, putinţéle carile pentru firea şi viaţa aceştii jigănii ştim să dzicem. Această jiganie la trup cît cămila ieste de mare, piielea, ca cum cu solzi ar fi, în féliu pestriţă şi picată îi ieste, de unde şi numele, poate fi, Camilopardos i s-au alcătuit. Partea denapoi cu pîntecele în sus ieste rădicată, ca cum ar fi a leului. Iară ramurile şi picioarele denainte, cu piept cu tot, decît cum măsura trupului ar pofti, mai sus sînt rîdicate. Grumadzii îi sint sulegédzi şi gingaşi şi din trupul cel gros şi mămimos, de ce mărg spre cap, gîtlejul i să supţie. Capul cu a cămilii să asamănă, şi de mare ca acum ar [223] fi de da-ori cît a strutocamilii de Lyvia, ochii mierîi, în giur împregiur, ca cum ar fi cu siurmea văpsiţi şi  pre lîngă albuşuri roşii, întorcîndu-i încoace şi încolea, groaznic caută. Îmbletul îi ieste de tot schimbat, şi aşéşi tuturor dihaniilor, precum celor de uscat, aşé celor de apă împotrivă, că nu-şi mută pre rând picioarele, nici unul după altul le duce, ce din partea cea dreaptă, pe amîndoaî odată şi deosebite, iară din partea stîngă, cîte unul şi împreunate, cu îmbe părţile totdeodată clătindu-să, din loc în loc să mută, însă la mărs lesne / <314v> şi sprintină ieste. Această jiganie macar că dintr-amîndoaî monarhiile afară ieste, însă într-îmbe părţile la mare cinste şi frică să ţinea (că frica mai pe deasupra şi dragostea deplin din rădăcini oarecum despărţite ieşind, la acelaşi vîrv a evlavii agiung), şi aceasta pentru doaî pricini: una căci cu toţi vrăjitorii, mare şi de multă vréme cunoştinţă avînd, la multe farmece a o amesteca obiciuiţi era (precum din  învăţăturile şi tîlcuirile hrismosurilor lor să cunoaşte). A doa căci încă de mult era aşedzată ca hrana ei pre an dintr-acéste monarhii să să orînduiască, hrana nu atîta de multă, cît era de scumpă, căci nu carne, iarbă sau altă materie săţioasă, ce sau argint, sau aur, de multe ori şi diamanturi era (căci între toate jigăniile numai aceasta fărămăturile diiamantului şi alte pietri scumpe a amistui poate). De care lucru, şi ea foarte aminte lua, ca nu cumva mai mult acéste monarhii stropşindu-să şi cu adése stropşiturile, mai multă slăbind şi sărăcindu-să, obrocul ei cel din toate dzilele / [224] să scadză. Despre tată, neamul dintr-un ostrov să trăgea, unde nişte copaci să nasc, carii într-alt loc în toată  lumea undeva nu să mai  <314> află. Poama copaciului aceluia nu din flori să leagă, ce din coajă  cură, mai toate jigăniile o mănîncă, însă nu o înghit, ce o amestecă. Sămînţă  n-are, coajă  ca alalte poame n-are, ce miedzul, simburile şi peliţa tot într-o formă îi sint. Aceasta aşé hirişă dintr-acest ostrov fiind, cu ruşine ostrovan, iară cu cinste muntean a să numi şi a să ţinea priimiia. Spre alte multe numere ce avea, singur  din sine   mai hiriş să-i fie, ş-au ales. Iară despre maică, dzice că din neamul pasirilor ieste, ce lucru într-adevăr nu aşé să avea. Că odînăoară unul din corbi, vrînd pre maică-sa să ia, numai cu împreunarea unii nopţi, iarăşi la părinţii săi o înturnase, pentru lipsa viderilor vinuind-o, care sămn de hereghie între simenţiia lui şi pănă astădz / [225 ] trăieşte, că precum Camilopardalul, aşé fiii lui aşéşi în tineréţe putérea vidérilor slabă le ieste. Şi aşe, din corbi scoţind kapa, rămîn hirişi orbi. Ce pentru firea ei, acmu, destul, la cuvîntul nostru să ne întoarcem. 
        Acesta, dară, treaba aceasta amînă luînd, între Inorog şi între Uleu şi între alalţi dulăi, carii acolea să afla, soroc pusă, ca la dzi la sălaşurile ei adunîndu-să şi dintr-îmbe părţile ce le-ar fi cuvintele  ascultînd, lucrurile încotro / <315> s-ar pleca să poată înţelége (că amintrilea jiganiia aceasta în alcătuirile păcilor vestită era) şi ce mai cu cuviinţă şi mai pe drept i s-ar părea, acéia să aleagă  (ce coada lăcomiii de scaiul făţărnicii nescurtată şi curată a fi lucru peste putinţă ieste). 
        Deci după cuvîntul dat şi dzua sorocită cu toţii la un loc să împreunară . Unde Camilopardalul, dintr-îmbe părţile, toate pre amănuntul dacă întrebă şi toate pricinele vrăjbilor daca înţăleasă, nesăvîrşită pizma Corbului şi neînduplecată firea Inorogului cunoscu (pizma şi neînduplecarea într-aceasta să deosăbăsc, că pizma mérge înainte, iară neînduplecarea urmadză). Din céle multe, Camilopardalului un cuvînt  alegînd, [226] dzisă: „ Corbul de pizmă părăsindu-să şi Inorogul voii méle înduplecîndu-să, precum lucrul acesta vreo ieşire va afla socotesc. Deci cuvînt ca acesta cu hirograf întărit la mînă de-m viţi da, de începerea lucrului acestuia mă voiu apuca". La aceasta Uleul cu ochii a clipi şi din grumadzi a adii începu, dulăii coada între picioare şi urechile pe spinarea a-şi ciuli să apucară. După cîtăva tăcére, cu ochii unul cătră alţii, ca cei în furtuşag prinşi / <315v> căutîndu-şi, precum de la epitropul pasirilor pozvolenie ca aceasta să nu fie avînd răspunsără. Iară Inorogul, apucînd cuvîntul dzisă: „ A lucrului mieu singur eu stăpîn îi sint şi  cuvîntul mieu din singură voia mea să ţine, pre carile sau a-l da, sau a nu-l da în singură  socoteala mea rămîne. De care lucru, dzic că orice Camilopardalul între noi drept ar giudeca, spre acéia învoitoriu şi primitoriu sint. Dară voi ce dziceţi, o, priietinilor? Au iarăşi tăvălituri de cuvinte a ispiti şi după véchiul vostru obicéiu cu şuvăituri vrémea a vîna poftiţi? De aveţi  ceva cu socoteală a grăi şi cuvînt vrédnic de ascultare a povesti, acmu, în faţa adunării aceştiia, dziceţi".
        Iar ei altă ceva a dzice nu putură, fără numai dzuî să să puie poftiră, pentru ca mintea Corbului cercînd, de le va da pozvolenie ca aceasta să întreba. De  această poftă a lor firea Camilopardalului oarecum să tulbură şi ce poate fi răspunsul şi pofta aceasta dzisă? „ Au nu-mi scrie Corbul aievea că cu mijlocul vostru orice vom alége, acéia să fie? şi precum toate a aşedza şi a alcătui în voia noastră au lăsat, prin cîteva cărţi ne însămneadză? Dară acmu ce cuvinte brudii sint acéstea? şi ce răspuns dziceţi să mai aveţi şi încă de acmu înainte  <316> mintea Corbului să-i cercaţi? Noi în lucruri ca acéstea am bătrânit, cărora ce rând şi ce / [227] orânduială  le-ar trebui foarte am învăţat. Ce de pre cuvintele voastre véchea dzicătoare să adeveréşte (că cine nu va să frămînte toată dzua cérne), ce şi eu fire-aşi fi vrut ca bătrînéţele în copilărie să mi să întoarcă, şi aşé, cuvinte copilăreşti ca acéstea a asculta şi la lucruri brudieşti a mă uita să pociu. Iară acmu, în vîrsta carea mă aflu, nu numai a grăi, ce nici a asculta cuvinte bolbăitoare nu priimăsc". 
        Acéstea cuvinte ale Camilopardalului, macar că tare, nu numai urechile, ce şi inimile le pătrundea, însă ei, săltătoare şi nestîmpărată inima Corbului ştiind, cătră chip ca acela cuvînt apofasisticos să dea nu îndrăzniia. Însă iarăşi aceasta faţă a scoate mare frică avea, în ascunsul inimii aceasta ştiind, ca, de s-ar tâmpla cumva lucrul deplin şi lăudat a nu să isprăvi, nu în Corb, ce într-altul pricina să poate muta. Şi aceasta era pricina carea cu acest féliu de şuvăituri cuvintele a-şi rumăga îi făcea. Acéstea Inorogul mai mult a să scîrşni neputând suferi, dzisă: „ O, priietine, Camilopardale, tusăroasă şi sughiţoasă răspunsurile jiganiilor acestora în divă nu prinde, căci doaî pricini / <316v>  sint carile, uscăcénea cuvîntului scornindu-le, umedzala tusei şi izvorîrea flegmei le înmulţéşte (că tot dobitocul cu muget ce ştie firéşte îl face, iară dobitocul înţelegătoriu înţelégerea pierdzind, sau tusă, sau gémere sau alt chip de glas dobitocesc scornéşte), una firea, iară alta asupreala firii. Firea, dzic, căci, deosăbi de Uleu, alalţi toţi dulăi sint, la carii fără lătratul în gîtlej şi muşcatul în gură altă nu să află. De care lucru, cînd vor ceva după înţelegere să grăiască, articulul glasului într-altă ceva, fără numai în lătrătură şi brehăitură, să deosăbască nu pot. Aşijderea altă, asuprala firii, dzic, căci neamul dulăilor cînd ceva năcaz , asupreală sau altă oarecare pătimire peste voie li să tîmplă, atuncea nu numai / [228] cuvîntului tocmit, ce şi lătratul nealcătuit uitînd, de scîncitură să apucă şi de schilălăitură ( că ce suspinul cu lacrămile la cei în doaî picioare şi fără péne (adecă la dobitoacele platoniceşti), acéia scîncetura şi schilălăitura la dulăi ieste). Cătră acéstea, a triia şi altă pricină a să adaoge s-ar putea, căriia singur eu martur neminciunos a-i fi a dzice voi îndrăzni. Carea în doaî părţi  să împarte, una în stăpîn, iar alta / <317> în stăpînit. În stăpîn, dzic, că singuri din sine stăpîni lucrului de ar fi, ori spre ce mai de folos şi mai bine ar alége, spre acéia voia şi cuvîntul ş-ar da. În stăpînit, dzic, că ei supt a altora stăpînire şi voie supuşi fiind, nu ce lor, ce ce  celui ce-i stăpînéşte place, acéia le caută a dzice şi a face (că cînd suflă stăpînul, atuncea răsuflă stăpînitul şi în cuvintele slugii duhul domnului lucreadză ). De care lucru, socotesc că precum cea multă vréme cu acest féliu de îngăiméle au trecut şi spre toate răbdare neclătită am avut, aşé şi de acmu înainte încă puţină îngăduinţă să avem, ca o dzi puindu-şi şi acéstea aporii a-şi dezlega să poată şi cu acesta chip toată  lătrătura şi scîncitura sfîrşitul să-şi ia.". 
        După acéste a Inorogului cuvinte, Camilopardalul, oarece mîniia potolindu-şi (carea atuncea de nu şi era zugrăvită, iară mai pre urmă în zugrăvit să să fie întors vrémea au dovedit-o), soroc în 20 ani pusără, că chiarul răspuns de la Corb luînd, adevăratul cuvînt a-şi da să poată. Aşédară, într-acea dată cu atîta voroava încheindu-să şi cu toţii împreună ieşind, cineşi la ale sale să dusără. /
        <317v> [229] PARTEA A 12-ECEA. Iară după ce  cineşi la locurile sale să întoarsără, dulăii cătră Corb  carte într-acesta chip scrisără: 
        „ Uleul şi toţi dulăii Corbului, stăpînului milostiv, cu plecate capete, sănătate! După ce încă de demult, după a domnului nostru poruncă, în tot chipul am nevoit, ca doară pre vrăjmaşul Inorog după a noastră voie a aduce am fi putut (cării nevoinţe şi ceriul şi pămîntul / <318> marturi ne sint), numai de vréme ce vrăjile nu ne-au slujit, mrejile nu l-au ţinut, laţurile nu l-au oprit, séciurile nu l-au încuiat şi tot féliul de măiestrii a-l domoli nu l-au putut, de mare nevoie, nu ce am  vrut, ce ce am putut ne-au căutat a face. Şi mai vîrtos de la trimisul Uleu înştiinţîndu-ne, precum spre aceasta şi voia domnului nostru să să fie plecat (că pasirile rumpătoare, cînd carne proaspătă a cîştiga nu pot, prin stîrvuri şi prin împuţiciuni foamea a-şi domoli obiciuite sint). De care lucru, noi vedzind că din dzi în dzi a norocului nostru căldură să răcéşte şi oarecum a împotrivnicului să încăldzeşte, am socotit ca să nu aşteptăm pănă de tot răceala ei ne va cuprinde şi toate mădularele ne amurţi, ce cu un ceas mai înainte, cu blândéţe priimind-o, împotrivă să nu-i stăm (că norocul plecare, iară nu asprime priiméşte). Aşijderea, de multe ori s-au vădzut (că trestiia, după vînt plecîndu-să, să îndoieşte şi iarăşi să scoală, iară bradul, împotrivă puindu-să, din rădăcină să prăvăléşte, cu a căruia răsturnare, céle de prin pregiur mlădiţe şi zmicéle, stropşindu-să, cu pămîntul să  améstecă). De / [230] care lucru, cu tot sfatul împreună pre Camilopardalul am rugat ca, în mijlocul nostru puindu-să, cea dorită pace între domnul / <318v> nostru şi între vrăjmaşul Inorog să alcătuiască. Ce Camilopardalul, macar că osteneala aceasta a priimi s-au arătat, însă de la noi hirograf ca acela au cerşut, carile alégerea lui, oricum ar fi, să întărească şi să adeverească. Ce noi, pozvolenie ca aceasta de la domnul nostru neavînd, alt ceva mai mult a-i răspunde n-am avut, fără numai cît soroc am cerşut, ca pentru acéstea domnului nostru în ştire să facem. Deci acmu, iată, pănă în 20 ani soroc avem, în carii după pofta şi plăcerea domnului nostru, aievea răspuns să  avem ne rugăm. Iară noi în toată  slujba gata  şi neobosiţi vom fi." 
        La aceasta a dulăilor scrisoare, Corbul într-acesta chip răspunsă:  
        „Cu mila a cerescului Vultur, Corbul, mai-marele epitrop a monarhiii tuturor pasirilor, Uleului şi dulăilor, carii în munţi să află, sănătate! Cartea carea ne-aţi scris am luat-o, céle ce ne scrieţi înţeles-am. La carile mai mult altăceva a vă răspunde nu avem, fără cît, iată că, avînd aicea lîngă noi pre Biholul de Cina, cum mai curînd într-acea parte îl trimasăm, căruia toată  plinirea puterii i-am dat, ca şi el împreună  cu priietinul nostru, Camiloparadlul, orice mai de folosul nostru ar cunoaşte, acéia să facă (Biholul de Cina la [231] trup ieste negru, la cap alb, la picioare pag, la coamă comos, ca caii de Schitiia, / <319> la isteciune din vulpe nu rămînea. Iară hirişiia cea mai chiară îi ieste totdeauna a răgi şi nepărăsit a mugi." 
        Deci după sosirea Biholului, la lăcaşul Camilopardalului, iarăşi de iznoavă adunare mare să făcu, unde Camilopardalul un prolog ca acesta făcu: „ Duhurile a toată  jiganie, o, priietinilor, în doaî chipuri fac clătirea lor: una iute şi netocmită, care naşte vrajba şi mîniia, iară altă moale şi tocmită, carea lineştea începînd, dragostea între dînsele-şi scornéşte, înmulţéşte şi netulburată o păzéşte. Aşijderea, de multe ori dintr-acea iute şi netocmită a duhurilor răpegiune, muritorii, răpiţi fiind, din carile ca dintr-o ameţală trezindu-să şi ca dintr-un spăriiat şi tulburat vis deşteptîndu-se, spre odihnă şi lineşte a să întoarce să nevoiesc, ca celor obosite şi oarecum înăduşite duhuri odihnă şi răpaos să  dea. De care lucru, în clătiri ca acéstea mai cu deadins doaî sint de socotit: una, că ţénchiul odihnii carile, unde şi cînd va să fie mai denainte şi aşéşi din începutul clătirii să-l însămnédze. Alta, că, pănă la însămnatul ţénchiu va sosi, macar cum  cevaşi lenevirii loc să nu dea, ce toate mijloacele şi împregiurstările foarte cu mare / <319v> osirdie să să păzască şi dintr-îmbe părţile să să păzască. Că duhurile muritorilor [232] asémenea sint vînturilor clătitului aier, carile şi plăcut, şi împotrivă a sufla pot. Inimile corăbiii pre nestătătoare lucrurile tîmplărilor ca pre umerile mărilor plutesc, sfîrşitul lucrurilor liman, întrarea la liman, aflarea lineştii şi scăparea din furtună ieste. Deci precum adése s-au vădzut că cu nepaza cârmaciului şi cu lenevirea corăbiierilor, acmu în sinul limanului întraţi fiind, acéia pat, de carea între groaznice undele valurilor au scăpat. Într-acesta chip şi lucrurile voastre, ca un vas de multe valuri şi din multe părţi izbit şi strînciunat, acmu la limanul adăpostirii şi la lineştea odihnirii să fie agiuns socotesc. Cea mai multă primejdie, pecum să véde, au trecut. Rămas-au acmu ca în adăpost, pentru paza vivorului, fierul să să arunce, pîndzele să să învălească, funele să să întărească şi vasul, cu nerumpte odgoane, la margine legîndu-să, să să sprijenească, ca nu cîndailea, despre uscat vivorul duhurilor fără véste scornindu-să, iarăşi mările odată călătorite şi valurile mai denainte trecute a le poftori să silească, unde de nu cea de tot prăpădenie, însă cea mai rea decît / <320> cea dintîi primejdie, poate să să tîmple. 
        Iată, deoparte, Inorogul singur cîrmaciu, singur vasul voii sale încotro ar pofti a-l porni ştie şi poate, carile, în liman  întrînd, cu ce odgon şi la ce stîncă vasul s-ar lega singur din sine voii şi alégerii noastre au lăsat. Deci despre aceasta parte fără prepus sint că în adăpostul odihnii vasul inimii sale, fără nici o primejdiie, cu groase odgoane, cu tari funi şi la credincioase locuri să va lega, unde, neclătit rămîind, vivor cît de répede, furtună cît de mare şi holbură cît de neprăsnă  a-l mai urni nu va putea (că  mai pre lesne ieste vîntului o mie de odgoane a rumpe şi o mie de / [233] fiiare a zmulge decît sufletului cinstei purtătoriu din cuvîntul dat a să întoarce). Acmu, dară, lucrul rămâne că, de vréme ce vasul Corbului prin epitropie ieste să să chivernisască, carile dintre voi ar fi acela carile voie slobodă şi toată  putérea să aibă ca la locul ce vom cunoaşte noi că-i mai de credinţă cu funea carea vom dzice că-i mai tare şi cu fierul carile vom pricépe că-i mai de nedéjde, acolo şi cu acélea să să lége şi să să priponească. Deci carile epitropiia navarhului ar avea să mi să aréte, ca cu acela cuvintele obştindu-mi, célea ce spre sfîrşitul lucrului ar căuta să vorovască". 
        La aceste a Camilopardalului cuvinte, Uleul arăta / <320v> precum lui nu numai piiedecele în picioare, ce şi gîrliţa în grumadzi i s-au pus, de vréme ce Corbul scrie precum tot lucrul pre sama Biholului au lăsat. Dulăii acmu nici lătra, nici scînciia, ce ca cei ce muşcă pe furiş, numai prin sémne să cuciriia, să muşce  locul mâna nu le da, să latre iarăşi socotiia că adése şi de multe ori lătrînd, acmu a tuturor urechile de lătrăturile lor să să fie deprins (că minciuna adése grăită şi adevărul grăit în minciună îl preface). 
        Acéştea tăcînd, Biholul într-acesta chip a răgi începu: „ Între noi cineva, o, Camilopardale, hiriş şi cu deplină putére epitrop Corbului nu ieste, nici cineva pozvolenie ca acéia are, carile ce ar lega să fie legat şi ce ar dezlega, să fie dezlegat,fără numai în îmbe părţilor pofte ascultînd, cuvintelor giudecători, dreptăţii alegători şi asupra celui de obşte folos sfătuitori şi îndemnători să fim. Nici aşi socoti cu cale a fi lucrul acesta supt siloghismurile aristoteleşti şi  sentenţiile platoniceşti să cadză, nici pănă într-atîta de adînc scociorît ar trebui, ce numai inimile acmu plecate cu un chip mai pre iuşor să le alcătuim (că funele socotélii mai mult decît ce vrémea poftéşte întindzindu-să şi destindzindu-să, din socoteală / <321>  socoteală naşte şi din cuvînt cuvînt izbucnéşte, şi aşé, céle vechi trecînd, altele noaî, ca în roată, să întorcă).  Ce de ieste lucrul vrăjbii în pace să să săvîrşască, ei înde ei voroavele şi poftile să-şi aréte, iară noi, céle cu cuviinţă din céle cu necuviinţă alegînd, după dreptate să giudecăm. Spre  carea, de vor vrea a să odihni, / [234] bine, iară de nu, voia lor în mîna lor ieste şi precum le va fi pofta, aşé facă.“
        Camilopardalul, cunoscînd că socoteala Biholului spulbărat, iar nu întemeiat lucru ieste să facă (căci  răutatea Corbului pocăinţă nu ştie), foarte să mînie şi într-acesta chip răspunsă: „ De vréme ce socoteala lor au fost, o, priietine, pentru ca numai între dînşii să să vorovască, alt loc de împreunare să-şi fie căutat. Iară de au fost (precum Corbul, scriindu-ne, să roagă) lucrul acesta cu mijlociia noastră să să caute, chipul al triilea, adecă adevărat epitropul Corbului, de faţă a fi ar fi trebuit, carile noi ce vom giudeca, ca cum singur Corbul ar fi, sau astădzi priimitoriu, sau astădzi nepriimitoriu giudecăţii noastre să să aréte. Ce acmu aievea ieste că şi acéstea ispite sint şi apă în piă bătută. Însă ispită ca aceasta printr-alt chip, lor asémenea, iar nu prin mine, să o facă, căci nu mai puţin pentru a altora decât pentru a mea cinste port grijă, şi / <321 v.> inima carea voia în mîna mea ş-au pus, precum pentru a mea, aşé pentru a lui, a sta mi să cade." Şi aşé, Camilopardalul, de mînie aprins, sculîndu-să, dintre dînşii ieşi. 
        Iară după ieşirea Camilopardalului din adunare, cu toţii tulburată firea-i vădzind, într-o întristare cu tăcére amestecată întrară. Şi mai vîrtos Inorogul cunoscînd [235] că din toate părţile şi în voroavă, şi în faptă vicleşugul nu lipsiia, ales că  Corbul, macar că toată  pozvoleniiia Biholului dedése, însă Biholul, nestătătoare socoteala Corbului ştiind, supt darea cuvîntului să să lége nu vrea. Dulăii aşéşi din-ceput spre isprăvirea lucrului ca piatra la deal siliia, de vréme ce toată  cinstea şi agonisita lor în vînători şi vrăjituri ca acelea să sprijeniia. Uleul, macar că într-adevăr spre săvîrşirea lucrului tare năzuia, însă slujba aceasta supt titulul numelui lui plineala să ia poftiia, carea  lucru vădzind că Corbul Biholului l-au orînduit, oarecum căldura cu răceala amesteca şi, precum la dînsul vreo putére nu ieste dzicînd, tot lucrul asupra Biholului arunca. Camilopardalul, aşijderea, singur numai schiptrul giudecătoriii nedejduind, apoi pre Bihol  giudecătoriu, iar nu epitrop a să numi audzind,  pricini, macar că adevărate, / <322> însă nu fără venin amestecate, arunca şi lucrul oarecum mai greu decât era a-l arăta siliia. 
        Inorogul a tuturor, precum cuvintele, aşé chipurile bine socotind, de pre sémnele ce la ivală videa, adevărat cunoştea că toată  greutatea lucrului nu atîta în sine, pre cît în lăcomiia titulului giudecătoriii rămăsése. De care lucru, într-acesta chip le vorovi: „ Această a noastră vrajbă nu proaspătă, ce precum am dzice de véche acmu împuţită ieste, pre carea încă de la părinţi, ca datoriia, rea moştenire preste voie şi ca cu mînule ciunte am apucat-o. Aceasta, dară, atîtea rădăcini în toate părţile, în lat, lung şi adînc aruncate avînd, nu ieste cu divă, de să arată aşé de cu greu a să dezrădăcina (că vrajba neprieteniii ca piatra cu var lucrată pănă în 40 de ani tot fiierbe). Ce cît despre a mea parte ar fi, precum pururea şi în răbdare, şi în  aşteptare gata am fost, şi de acmu înainte încă cîtăva vréme loc îngăduinţii a da nu mă voi feri. Şi pentru ca / [236] pricina rămănerii vrăjbii eu a fi să nu mă arăt, încă un sfat am a vă sfătui, pre carile, audzindu-l, de va fi plăcut, noi înde noi lucrul la săvîrşit a duce să putem socotesc. Iară de nu, fietecarile la punctul său cel dintîi a să întoarce cu voia sa să slujéşte. Sfatul mieu, dară , / <322v> ieste acesta: întîiaşi dată Camilopardalului pentru osteninţa carea pănă acmu în treaba noastră au făcut, precum să cade, mulţemită prietinéşte să-i facem. După aceasta, la alt loc undeva, de iznoavă să ne împreunăm, unde ce cu nevoie şi ce pre lesne în lucrurile noastre ar fi să înţelégem. Deciia  carile mai aspre ar rămînea, de acélea pre Camilopardal să  înştiinţăm, ca cu mijlocirea şi socoteala lui şi acélea aşedzindu-să, ca pre un martur şi întăritoriu aşedzimînturilor noastre să-l punem."  
        Sfatul acesta Uleului plăcu, Biholul nu-l lepădă, dulăii încă pentru bunătatea sfatului cu capetele plecînd sămnul primirii arătară . Ce nice sfatul Inorogului de îngemănarea gîndului lipsit era, întîi că, vădzind Inorogul pre Camilopardal precum asupra  celorlalţi oarecum s-au mîniat, ca şi mai mult asupră-le să-l pornească siliia, ca doară pentru mîniie, ar uita lăcomiia şi în fierbinteala singelui cuvîntul dreptăţii ar grăi (că nu puţin prepus era ca nu cumva cu aceasta pricină obrocul Camilopardalului de la Corb să să fie adaos, care lucru s-au şi tîmplat, precum mai gios să va dzice). A doa, ca doară ar putea cunoaşte la ce săvîrşit bate a lor socoteală, ce ar avea de la  dînsul să  ceară şi în ce féliu ar pofti să să aşédze / <323> acea neîncăldzită  între dînşii răceală . [237]  Aşédară, cu toţii împreună sculîndu-să, a doua dzi într-alt loc să împreunară, unde întîi Uleul într-acesta chip voroavă făcu: „ Eu, o, priietinilor, unde nedejduiam că mult folos şi agiutorinţă spre a lucrului isprăvire vom avea, acolea semne împotrivnice şi cuvinte cu zgrăbunţi de gheaţă amestecate vădzuiu (însă pentru aceasta, într-această dată mai mult voroavă a face nu pociu). De care lucru, după a Inorogului întreagă sfătuire, ale altora în chip de prorocii paradigmate, într-o parte lăsind, acmu între noi cu line suflete şi împăcate inimi, ce greu şi ce iuşor înainte ne-ar ieşi, cu osirdie să cercăm, ca aşé, după a lucrului trebuinţă , într-o parte lăsindu-ne, spre ce cinsteş şi cu cuviinţă ar fi să ne alcătuim." 
        Atuncea Inorogul, vădzind că boldurile Uleului în piielea Camilopardalului împung, dzisă: „ Eu încă, o, priietine, mult m-am mierat că chipul pre carile singuri voi de cinstit şi de drept l-aţi ales, acela acmu între miiere amestecă fiiere, şi foarte rău îmi pare, căci pricina mai dintr-adînc a cunoaşte nu pociu (că pricina cunoscută  fiind, oricît de aspră  ar fi, vreun leac spre netedzirea ei să nu să afle nu poate)." 
        Biholul dzisă: (Ucenicii Epithimiii supt dascalul Pleonexiii să supun), / <323v> ce acmu vrémea acestor  provlimate nefiind, la ale noastre enthimemate să ne  întoarcem. Inorogul într-o parte, Corbul într-altă trage, iară dreptatea pre calea sa va mérge. Ce acmu întîi trebuie să ştim pofta Inorogului de la Corb, ce şi carea ar fi." / [238]  
        Inorogul dzisă: „ Eu, o, priietinilor, ceva greu şi fără cale de la Corb nu poftesc, fără numai el singur în sine socotindu-să ce va afla strîmb să îndreptédze, şi ce dreptatea poftéşte să poftească şi să învoiască. Acmu, dară, asemenea şi eu a şti aşi pofti de la mine Corbului ce ar cére." 
        Uleul dzisă: „ Corbul de la tine altăceva nu poftéşte, fără numai prieteşug şi dragoste adevărat ."
        Inorogul răspunsă: „ De vréme ce el prieteşug şi dragoste adevărată poftéşte, iată că şi lui ca acéleaşi a ne da i să cade (că toată  pofta bună cu binele cătră altul a să obşti poftéşte). Însă de pre ce vom într-adevărat a cunoaşte putea, că unul cătră altul acéiaşi cérere şi dare plinéşte (că voile de bine voitoare din cuvînt încep şi fără zăbavă în faptă sfîrşesc). Deci, cât despre a mea parte ar fi, părăsind vrăjmăşiia neprietiniii, îndată toată  giuruinţa şi plinesc (că nici mai mult ceva Corbul de la mine are a pofti). Care lucru, Corbului deplin a sluji nu poate, de vréme ce eu, deosăbi <334> de aceasta asupra lui şi alt féliu de dreptate precum să fiu avînd în toată  lumea ştiut ieste. De care lucru, atuncea numai să va dovedi precum adevărat din vrăjmăşie întorcîndu-să, spre dragoste să fie purces, cînd strîmbătatea lăsînd, dreptatea a lucra va încépe. Aşijderea, împotrivă lucrul ieste de socotit, că Corbului despre mine pace dîndu-i-să, îndată toată  odihna îşi agoniséşte, carea la mine nu ieste aşé, căci sint şi  altile carile neodihna îmi pricinesc, şi acélea toate de nu să vor spre odihnă alcătui, nici eu de tot a mă aşedza pociu (că prieteşugul adevărat  ieste de bunăvoie închisoarea sufletului în trupul strein şi pătimirile streine ca pre ale sale a le suferi). Însă nici cu socoteala întreagă să poate numi acela carile, focul aţiţind, cu ochii în fum să stea, că măcar că focul spre trebuinţă să aţiţă , însă mai denainte a /[239] socoti trebuie ca fumului loc de răzsuflare dîndu-să, celuia ce-l aprinde înăduşală să nu facă. Deci de vă ieste socoteala ca aceasta dragoste deplină şi adevărată să să facă, întîi toate peristasele să să cérce şi aflîndu-să precum să cade să să aşédze şi aşedzindu-să cinsteş să să păzască." 
        Biholul dzisă: „ Ce şi carile pot fi acéle  ţircumstanţii?" / 
        <324v> Inorogul dzisă: „ După a  mea socoteala, sint acéstea:  Întîi:  Împuţite ranele vrăjmăşiii, cu mehlemul adevăratei dragosté ungându-să să să tămăduiască şi toate asuprélele dintr-îmbe părţile, ca cum nici ş-ar fi fost, să nu să mai pomenească (că pomenirea asuprélelor înnoiesc şi  ijdărăsc neprieteniia). 
        A doa: Pentru céle viitoare lovituri bună pază, ca de vor şi vini, a lovi să nu poată, iar de vor şi lovi, a răni putére să nu aibă (că ce s-au tîmplat o dată se poate tîmpla şi altă dată). 
        A triia: Vrăjmăşiia nu numai din gură să să părăsască, ce o dată cu cuvîntul şi ciniile răutăţii din mîni să să lépede, ispitele să să părăsască, uşile şi ferestrile simţirilor, despre tot aburul şi vîntul tulburării astupîndu-se, tare să se păzască, ca nu cîndai nepriimitorii bunului acestuia lucru, vréme şi loc aflînd, în casa lineştii oaspele tulburării să poată băga (că vîntul răutăţii şi a vicleşugului atîta de supţire ieste, cît nu numai prin găuricea urechii destupată, ce şi prin inima supt lăcata socotélii încuiată a răzbate poate). 
        A patra: şi cea mai de treabă ieste ca toată  dreptatea  să să plinească, pentru ca nu cumva, unul despre / <325>  altul în pagubă rămîind, mosorîtura aceii lovituri durerile vechi în minte să aducă (că paguba avuţiii la muritori din rădăcina sufletului a fi să socotéşte, pentru acéia, precum avérea din suflet să fie să dzice şi la cei mai mulţi aşé să crede). Deci cu bună osirdie să căutăm trebuie, ca cine supt pagubă ieste şi carile pricina aceii păgubiri să fie fost să aflăm, deciia, cu [240]  cumpăna dreptăţii cumpănindu-să, fietecăruia partea ce i s-ar cădea dreaptă  împărţală să i să facă.Nici dzic, o, priietinilor, pagube ca acélea să să pomenească carile unul în pizma altuia pre la vrăjitori şi pre la vînători ar fi pierdut, ce ca célea carile tirănéşte streinele prădînd, ca cum ale sale ar fi, le ţine şi fără nici o pravilă a dreptăţii le stăpînéşte." 
        Uleul dzisă: „ Adevărat că precum în multe dreptate ai şi noaî şi altora ştiut ieste. Însă am pofti ca şi acmu de la tine să audzim, ce ar fi acea dreptate şi cum s-ar putea plini?"
        Ionorogul dzisă: 
        „Întîi: Bîrlogul carile de moşie ne ieste şi pănă acmu de cîteva ori Corbul tirănéşte cu siloghismurile sale, unora şi altora l-au dat, de acmu înainte aceasta să nu mai adaogă a face. 
        <325v> A doua: În monarhiia dobitoacelor pasirile amestec să nu aibă, nici pliscul Corbului de piielea Boului să să mai atingă. 
        A triia: Toate cuiburile Corbului, carile mai denainte de acesta epitrop pasirilor au fost, Corbul de acmu / [241]  într-însele nici să să oaî, nici pui să scoaţă, nici altor pasiri să le dea, ce după dreptate, puilor Corbului, carii săraci de părinte au rămas, înapoi să să întoarcă. 
        A patra: Pénele, aripile şi toţi fulgii şi tuléiele Corbului trecut, Corbul de acmu între pénele sale să nu le améstece, ce moştenitorilor înapoi să le dea. Căci pénele Corbului trecut dintr-acestui de acmu foarte bine să cunosc, că aceluia sint cu doaî feţe, pe de o  parte négre ca a Corbului, iar pe de alta pestriţe ca de pajoră şi sure ca de vultur. 
        Acestea, dară, Corbul cu fapta plinind, o, priietinilor, precum spre adevărata dragoste s-au întors vei putea cunoaşte. Iară amintrile, macar cum a mă încredinţa nu voi putea (că giuruinţele cuvintelor fără plineala lucrurilor, ca oaîle fără plod şi ca săminţele fără roadă sint)." 
        Biholul, macar că toată  putérea şi pozvoleniia epitropiii avea, însă pentru neîncredinţarea în lesne a să muta socoteala / <326> Corbului din sine asupra lucrului apofasin să facă nu îndrăzniia. De care lucru, vrémea cumpărând (că Biholul precum la căldură, aşé la frig din fire nesuferitoriu ieste), într-acesta chip răspunsă : „ Toate poftele tale drépte şi pe cale sint, şi aşé, s-ar cădea ca toată  dreptatea să să plinească. Însă pentru / [242]  tuléile Corbului trecut din gura Corbului acestuia, cu giurămînt asupra numelui Vulturului ceresc am audzit, precum nici vreodată să nu le fie luat, nici acmu la dînsul să să afle. De carea, macar că cu toţii bine ştim că adevărul nu grăieşte, însă noi ca priietini a îmbe părţilor nevoitori vom fi, ca nici el de minciună să să ruşinédze, nici dreptatea ta acoperită şi călcată să rămîie. Şi de vréme ce poftele ce sint acmu cumsăcade am înţeles şi lucrul pănă la atîta au sosit, încă puţin  vréme îngăduitoriu să fii cu toţii te poftim şi acéstea toate de nu să vor face, încă mai cu multu, decît ai poftit atuncea amăgeala despre mine să o ţii." 
        Aşédară, cu atîta cuvintele şi voroavele între dînşii puindu-se şi lucrul a le săvîrşi rămîind, cineşi la ale sale să dusără. Iară Biholul cătră Corb carte într-acesta chip scrisă: 
        „ Biholul Cinei, Corbului dealurilor, sănătate! Pentru / <326v> pricina între tine şi între Inorog, pre carea  ca să o caut şi  să o isprăvesc tare m-ai rugat şi în ori în ce chip o voi alége, aşé să şi fac voie slobod  mi-ai dat, iată, cu puţine cuvinte vei şti că lucrul la aceasta au vinit, ori din tuléiele Corbului trecut, ori dintr-ale tale în tot anul Inorogului patru mii de tuléie să dai, adecă în toate trii lunele cîte o mie, şi tuléiele să nu fie négre de pe spate, ce albe, de pre supt pîntece zmulte. Din toate cuiburile, cîte Corbul trecut au avut şi acmu în monarhiia pasirilor să află, a triia / [243]  parte în putérea şi oblăduirea Inorogului să să dea, căci acestora adevărat şi drept moştenitoriu a fi să cade. Apoi, pre piielea Boului clonţul tău să nu mai îmble, nici în monarhiia dobitoacelor să te mai amésteci. Acéstea noi am ales (macar că cu toţii ştim că mai multă şi mai mare parte dreptatea lui ar pofti). Acesta de folosul obştii şi de odihna ta a fi sfătuim. Deci într-acesta chip cu dînsul prieteşugul a lega de vii vrea, chiar şi adevărat, spre întăritura aşedzimîntului răspuns să  ne dai, ca, împreună cu Camilopardalul şi cu alţii ai tăi carii aicea să află, cuvînt stătătoriu să dăm şi să luăm. Şi altă mai mult lucrul a cerca şi a zbate nu mai ispiti (că / <327> léneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubéşte)." 
        Corbul, de acéstea înţelegînd, cum mai curînd înapoi răspuns ca acesta trimasă: „ Pentru cîte mi-ai scris, foarte bine am înţeles. Deci vii şti că acéstea toate,  cu toată  inima priimindu-le, le întăresc şi  le adeveresc şi, după al vostru aşedzimînt, cu fapta a le plini nevoitori vom fi. Numai şi eu aceasta deosăbit poftesc, ca tuléile carile pre an voi da nu supt numele dăriii, ce supt chipul darului să fie. Pentru cuiburi, aşijderea, vreo scrisoare la mijloc să nu să facă, pentru ca să nu să înţăleagă că doară vreodînăoară supt mîna noastră fiind, acmu de supt mîna noastră au ieşit." 
        Cu acéstea Corbul şi cătră Camilopardal scrisă şi pre amîndoi tare îi ruga ca, foarte nevoitori fiind, să nu cumva lucrul neisprăvit să rămîie, pentru carea / [244]  har şi mare prieteşug de la dînşii va cunoaşte, a căruia mulţămită şi răsplătire fără zăbavă şi pre larg o va face. 
        Răspuns ca acesta Biholul luînd, împreună cu Uleul la Camilopardal să dusără, pre carile în multe féliuri rugîndu-l (căci precum mai sus s-au pomenit, la adunarea dintîi mîniindu-să, de lucru mai să părăsisă), îl poftiia ca pre Inorog să poftească şi să-l îndémne ca célea ce la mijloc să pun să priimască. Deci Camilopardalul, de o parte adaogerea obrocului vădzind (căci aceasta încă de demult i să / <327v> giuruisă), iară de altă parte, plecată rugămintea lor înduplecîndu-l, pre Inorog la sine chemînd, întîi de taină, iar apoi şi la ivală cu multe chipuri şi tropuri ritoriceşti pacea lăudă, iară vrajba huli (că ritorii mai multă materie de dzis decît în lauda păcii şi în hula vrăjbii a afla nu pot), apoi inima Inorogului cu alte féliuri de dulci voroave şi giuruinţe a domoli începu, pănă mai pre urmă, la deşchiderea cuvîntului viind. Corbul din mîndriia lui la cît s-au lăsat îi spunea şi precum atîta dare pre an să dea priiméşte îi dzicea. Aşijderea, crescînd dragostea, precum şi darurile vor créşte îi giuruia. „ Deciia, de socoteşti, dzice, căci sint priietin,  cuvîntul şi sfatul priietinului tău ascultînd, acéstea de această dată la Corb priiméşte. Acéstea făcînd, pare-mi-să că nu vii greşi." 
        Aşédară, de o parte Camilopardalul, de alta Biholul şi cu Uleul îl ruga. Inorogul  încă, pre o parte, de viaţă primejdioasă supărat şi săturat fiind, iar pre altă parte, îndemnarea şi pofta priietinilor a călca neputînd, pre pomenitele condiţii aşedzimîntul păcii priimi. 
        După acéia, cu toţii acolea sculîndu-se, iarăşi la lăcaşul Bivolului să dusără, unde toţi dulăii, ogarîi / [245]  coteii, împreună cu Uleul adunîndu-să, pre cinstea numelui şi pre credinţa cuvîntului legămîntul <328> păcii aşedzară (căci pre numele Vulturului ceresc  să lega amîndoi nu priimiră) (de vréme ce cine a sa cinste nu păzéşte, a celor cereşti de abiia va cunoaşte). Apoi cu toţii sculîndu-să, cu capetele plecate, copitele Inorogului săruta. Inorogul încăşi îmbrăţişîndu-i, precum i-ar săruta şi sămn de pace le-ar arăta, cu cinste îi priimia. 
        Şi aşé, îmtr-acesta chip vrajba de 1.700 de ani între Corb şi între Inorog sfîrşitul îşi luă.
        Iară toată  cuprinderea istoriii aceştiia aceasta ieste: că Vulturul şi Leul de putérnici împăraţi vrînd să să slăvească, muştele îi batgiocuriră, Vidra cu neştiinţa în fericire petrecînd, cu sfatul, fără vréme, cine să fie o pricepură şi dintr-amîndouă monarhiile o izgoniră, / [246] pre jiganiile şi pasirile vicléne Liliacul le batgiocuri, Cămila, coarne cercînd, ş-au pierdut şi urechile, Corbul, în doaă monarhii să stăpînească vrînd, supt cea pre an dare mai-micului său s-au legat. Şi precum toate sfîrşitul au, aşé şi dreptatea, vrémea, locul, putérea şi biruinţa sa îşi află. / 
        [247] <328v> IARĂŞI CĂTRĂ CITITORIU. 
        Aminte, cinstitule, îmi aduc că în rădăcinia cărţii am fost giuruit, precum scara a numerelor şi cuvintelor streine tîlcuitoare, la sfîrşit, iară a numerelor pasirilor şi dobitoacelor şi alalte supt alte numere supusă dezvălitoare la început vom pune. Ce după greşală mutînd socoteala (că şi de pe aceasta sămnul slăbiciunii noastre vii putea cunoaşte), mutat-am şi scările şi pre una din  locul alţiia am aşédzat. Cătră aceasta, macar că dezvălirea numerelor aievea giuruim, însă, de  betejirea inimilor foarte ferindu-ne, dezvălind, le acoperim, şi acoperindu-le, le dezvălim, precum sémnele arithmeticăi destul te vor învăţa, în carile, puţin ostenindu-te, ce vii cerca vii afla, şi a noastră pănă într-atîta fereală de nu vii lăuda, încailea nu vii de tot defăima, pentru carea toată bună vrérea a măsurata-ţi înţelepciune lăsăm. 
        Ia aminte că scara aceasta nu după rîndul azbuchelor, ce după numărul feţelor îmblă./ 
[248]  <329> SCARA A NUMERELOR ŞI CUVINTELOR IEROGLIFICEŞTI TÎLCUITOARE  Zidirea Vavilonului =  Începătura răutăţilor. Semiramis = Pofta  izbîndirii strîmbe.  Raiul spîndzurat = Fericirea nestăruitoare. Evfrathul = Nesaţiul lăcomiii. Leul =  Partea moldovenească. Vulturul  = Partea Muntenească. Jiganie = Tot neamul moldovenesc. Pardosul  = (Iordaki vornicul). Ursul = (Vasilie vornicul). Lupul  = (Bogdan hatmanul). Vulpea =  (Ilie stolnicul). Ciacalul = (Maxut uşer). Mîţa sălbatecă = (Ilie Cantacuzino). / [249] Pasire =  Tot neamul muntenesc. Brehnacea = (Constantin stolnicul). Şoimul = (Toma postelnicul). Uleul=  (Ştefan paharnicul). Cucunoz = (Mihai spatar). Coruiul = (Răducanul). Hîrăţul = (Radul Golescu). Bălăbanul = (Şerban Cantacuzino). Blendăul = (Şerban logofetul). Monarhie =  Ţară, publică. Cîinii = (capichehaile). Ogari = (călăraşi). Cotei  = (iscoade). Bursuc =  (Lupul vornic). Nevăstuică = (fata Dedului). Guziul orb = (Dedul). Şoarece = (Ursechel). / [ 250] Corbul = (Basaraba vodă ). 
        Alalte numere de pasiri sau de dobitoace carile să  pomenesc sau  nici vreo sămnare nu au, sau carea ieste să aibă însămnare la locul său să va pomeni. 
        Pasire rumpătoare  = Rudeniia şi boierimea celor mari, a munténilor. Jiganie rumpătoare = Boierimea şi cei mai mari a moldovénilor. Jiganie vînătoare şi de vînat =  Boierime mai de gios a moldovénilor. Pasire vînătoare şi de vînat = Boierimea mai de gios a munténilor. Dobitoc supus =   Ţărănimea, prostimea moldovénilor.  Pasire supusă  =  Ţărănimea, prostimea munténilor. Căprioara  = (Caratziestii) / <330> Lebăda   = (Cornescul banul). Adunarea soborului dintîi = Domniia lui Constantin-vodă dintîi. În săbor a să obşti = Cu toţii într-un sfat a fi. Epitrop = Domn a fietecării ţări. Liliac =  (Marco-pseudobeizade). Vidra  = (Constantin-vodă Duca). Bîtlanul = (Dimaki). Brebul  = (Bournaz postelnic). Monarhiia celor de apă  =  Ţărigrădenii. / [251] 
Năvoadele  = Lucrurile (turceşti). Cămila = (Mihalaki Racovitza). Strutocamila  = (Mihai-vodă). Marginile gîrlelor = Fănariul Ţarigradului. Căprioara de Aravia = (Dimitrasco Caratze). Epitrop Vulturului  = Domn Ţărîi (munteneşti). Siloghismul = (Mazilie) unuia şi (Domnie) altuia. Ca asina despre maică = Viţa bună, carea să trage despre maică. Coţofana  = (Gramaticul) muntenesc Cornul cel de putére = Pecétea domniii Moldovei. Povaţa Leului = Jealea şi tragerea neamului moldovenesc. Brîul ars = Ieste meideanul pe ceriu de la zodiacul Racului pănă la al  Capricornului. Cădérea la gramatică  = Slovenéşte  , lătinéşte . Moimîţa = Chipul voroavii (munteneşti). / <330v> Coşcodanul  = (Vacarescul aga). Papagaia = (Papi Comneno). Privighetoarea = (Cacavela).  / [252] Cinci glasuri a lui Porfirie = Temeiul loghicăi, neamul, chipul, deosăbirea, hiriş şi tîmplarea. Şcoala lui Dioghenis = Să chema filosofiiia cîinească, carii toate lucrurile fireşti dzicea că n-au ruşine.  Părintele planetelor = Soarele. Coarne ca a boului = Luarea domniii, adaogerea puterii. Rîsul  = (Mihalaki Roset). Pestriciune şi picături = Meşterşuguri şi vicleşuguri. Stîbla finicului a apuca = Cinstea numelui a cîştiga. Din cămilă în pasire a muta = Din moldovan, muntean a face. Alégerea dintr-alaltă monarhie = Pribegia din ţara sa.  Din dobitoc pasire = Din moldovan, muntean. De la pasiri aripi, iar de la dobitoace coarne = De la munténi agiutoriu, iar de la  moldovéni domnie, buîr. Cercînd coarne, ş-au pierdut urechile  = Poftind domnie, ş-au pierdut moşiia. Cerînd pasire a fi, nici dobitoc nu mai poate fi = Vrînd a fi cu munténii, au ieşit şi din moldovéni. Hameleon =  (Scarlataki Roset). Veveriţa = (Manolaki Roset). Coracopardalis = (Neculae) ficiorul lui (Iorgaki). [253] Căpuşi pline de singe  = Pungi pline de bani. Vrémea foameţii =Domniia (Duchii-voda) celui bătrîn. Cîcăradza Cămilii = Banii ce s-ar strînge (Mihai-voda). Dinafară de grajd = Afară din trébele ţării, curţii. Gîndacii  =  Datornicii de la Ţarigrad. Pestriciunea Rîsului, pe supt pîntece, iară spinarea tot într-un păr = Acesta la nume om bun, iară la fapt, într-ascuns, viclean şi rău. Sac de nuci  = Voie slobodă, fală  deşartă. Hărariu de hămeiu = Ocna de sare, cămărăşie de ocnă. Coada, mai denainte tăiată, să-i puie = Boieria, din carea era mazil să-i dea. Coada, mai denainte tăiată, să-i puie = Boieria, din carea era mazil să-i dea. Florile, văpsélele Hameleonului dăruite = Voie slobodă, minciuni, vicleşuguri a face şi a  scrie. De poama Helgii mulţi dinţii îşi ascuţiia = Cela ce în năcazul său să pedepséşte şi să mîngăie. Ţînţarii, grieri,  albine, fornicile, muşiţile = Cîntăreţi de nuntă, féte şi nevéste carile poartă danţul. Broaştele şi broateci =  Ţiganii alăutari şi cobzari. Aceştia lăcuiesc în Broşténi. Evfrathul Evropii = Dunărea.  Din céle cu solzi = Din Gălaţi, unde ieste bişugul péştelui.Nevastă ficioară, ficioară nevastă = Pănă a nu să mărita era nevastă, iară măritîndu-să, au ieşit fată. / [254]  Peste şése vremi roada să-i coboară = El, stărp fiind, ia peste şase ani să purceadză grea. Patul nevăpsit = Sémnele ficioriii neaflate, nearătate.  Dzilele de fier în veacul de aur = Vrémea turburată în fericire întoarsă. Laconéşte = Pre scurt şi deplin ar grăi ce ar trebui.  De pre unghe leul  = Din puţin mult, depre mic mare a cunoaşte. Sămnul biruinţii între coarnele taurului = Sămnul crucii între coarnele boîrului. Bîrlogul = Casa, lăcaşul, satul de moşie. Irod, Inorog, monocheros,  =  (Dimitrasco-vod ). Filul, elefantul,  =  (Antiohi-voda). Cetatea Deltii = Udriiul, zidiul cetăţii în chipul deltii.  <331v>  Începutul A, sfîrşitul s = (Adrianopolis). Apa lui M., apa lui A., apa lui T. = (Marisa, Arta, Tuntze). Vulturul ceresc = Dumnădzău-Părintele. Taurul ceresc = Dumnădzău-Fiiul. Capiştea epiorchii = (Vlah Sarai). Munţii = Casele, porţile turcilor celor mari. Codrii = Casele, porţile mai mici. Camilopardalul = (Alehsandros Mavrocordat). [255] Hrysmos =Gîndul, învăţătura şi avaniia Porţii. Povestea Camilopardalului pentru apa Nilului = Minunată lăcomiia Porţii şi viniturile împărăţiii turceşti.  Capiştea Pleonexiii = Împărăţiia (turcului). Cetatea Epithimii = Inima, omul lacom sau lumea. 730 stîlpi = Dzilele şi nopţile într-un an. 24 de mile = Lunele de dzi şi de noapte. Patru uliţe =  Patru părţi a anului. Nu monarhie, ce  publică = Neaşedzămîntul stăpînirilor. Chipurile bodzilor = Mulţimea strîmbătăţilor. Pleonexia  = Lăcomiia, la carea muritorii să închină. Vînătoarea filului cu harbuzul = Meşterşugul Porţii spre lucrarea lăcomiii. Şépte trule despre răzsărit şi şépte despre apus  =  Şépte dzile şi şépte nopţi a săptămînii. Trula cea mare din mijloc = Poarta veziriului, Haznaoa. Soarele de unde răzsăriia, în trulă loviia = Aurul, avuţiia de pretiudinderea, acolo să strîngea. Arătarea ceasurilor = În toată  vrémea nepărăsită pofta şi strînsoarea avuţiii. Cămara cu şépte stîlpi = Cetatea, tîrgul Ţarigradului pe şépte munţi. Drumul planetelor = Uliţile cetăţii şi giudéţele. Lebăda bătrînă  = (Panaiotaki tertzimanul). Voia voilor, putérea puterilor = Voia, putérea dumnădzeiască.  / [256] Nilul apa = Adunarea şi împrăştiierea lăcomiii. / <332>  Cuvîntul cuvintelor  = Dumnădzău-Fiul. Începutul începuturilor = Dumnădzău-Părintele. Sfîrşitul sfîrşiturilor  = Dumnădzău-Duhul Sfînt. Chipul bodzului a privi = La slujba Porţii, la lăcomie a întra. Jirtfă  = Mită, mîzdă, daruri. Mîna strîmptă  = Sărăcie, slăbiciunea averii. Iară în minte ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul, carile mă poartă = Camilopardalul, sufletul de materie şi muritoriu a fi créde. Lut galbăn = Aur, galbeni. Scaun de foc = Aşedzămîntul, viaţa poftii şi pedeapsa lăcomiii. Supt picioare cuptoraş de aramă plin de jeratec = Sprijineala lăcomiii în avuţiia trecătoare. Făclii şi pară de foc = Pofta lăcomiii nestîmpărată. Chip véşted = Lăcomiia de ravna tuturor boléşte. Boala împărătească = Gălbănarea. Cumpăna = Giudecata socotélii, dreptăţii. Ahortatos, anevsplahnos = Pentru mita nesăturată şi nemilostivă. Leica =  Punga sau voia lacomului. Închiderea ochilor boadzăi = Lacomii să fac a nu videa şi a nu priimi darurile. Punerea urechii spre ascultare = Vor să audză cît şi ce li să dă. Filohrisos = Robul, iubitoriul aurului şi mijlocitorii pentru aducerea mîzdii. / [257] Gura tartarului = Nesaţiul lăcomiii. Cărămida roşie = Arama şi alte daruri mai proaste. Fîntînele Nilului = Începătura şi învăţătura lăcomiii. Lutul galbăn pentru dzua neagră  = Banii la nevoie ./ <332v> Fiiul mieu te numéşte = Lăcomiia pe Camilopardal fiiu de suflet l-au luat. Năbuşirea apei = Adaogerea, înmulţirea vinitului; Cetatea pre stîlpi = Lăcomiiia îmbogăţindu-să să mîndréşte. Sorbitura Nilului supt pământ = Furtuşagurile carile fac lacomii în vinituri. Lacul, balta Medra = Cheltuiala vezirilor.  Ţara Nigriţilor = Ceata hadîmbilor. Gomvuz şi Gvinea = Saraiul  împărătesc şi haremul, casele muiereşti. Marea despre apus = Cheltuiala fără socoteală pierdută. Cataractele Nilului = Zăticneala, opreala vinitului. Trii filosofi = Trii veziri a vremii aceştiia. Păscari = Strîngătorii dăjdiilor, terfterdari, birari. Filosoful apa Nigris din Nil a să despărţi au aflat = Un vezir célea ce fără ispravă din vinitul împărătesc să cheltuiesc au aflat. Tîlcuirea hrismosului = Învăţătura ce şi cui să se dea mită. Ţărna tipărită  = Banii, ori de ce fél ar fi. Alb şi galbăn într-un loc tecsit = Lei cu galbeni într-un loc amestecaţi. Chip de om cu chip de om a vîna =  Voia cuiva cu bani a plini, a întoarce.  Ochii întunecaţi cu  lumina galbănă să dăşchid = Galbenii deşchid ochii lacomului. [258] Cuvintele  scumpe şi sfinte = Lucrurile gréle şi după plăcére. Slove mănunte, tăbliţe rătunde = Moneda, banii de tot féliul. Piei de jder cu ţărnă albă = Blane de sobol şi pungi cu lei. Jirtfa giuruită,  în alb cu negru muruită = Pentru mita giuruită, zapis au cerut. Picăturile négre = Peceţile zapisului. Vrăjitorii = Cei ce au putére la Poartă, cei ce isprăvăsc. / <333> Lună  şi soare = Argint şi  aur. Muntele şi copaciul = Chipul carile ieste mai putincios. Holbura în munţi = Zorbalîcul, răzmiriţă în Ţarigrad. Coada păunului = Cuca carea pun domnii în cap.Coarnele  boului = Căftanul, de la împăratul, de domnie. Leul ceresc = Isus Hristos, mîntuitoriul lumii.  Borta în malul stîncăi = Ascunderea în casa (muftiului). Întunecarea soarelui = Lipsa banilor, pentru carea pasirile au prins pre Liliac. Vétrelele corăbiii şi funele = Temniţa robilor de la catarg; tersanaoa unde au pus pe Liliac. Povéstea corăbiierului cu dulful = Patima avutului mândru după cuvântul cel bun al săracului. Ieşirea Liliacului din vétrele = Scăparea lui de la catargă. Monocheroleopardalis = (Cantemir-vod ). Albinele = Ţăranii de dajde, birnicii. [259] Muştele = Ciocoimea, slugile boiereşti. Tăunii = Curténii, aprodzii şi alalţi asémenea acestora. Viespile = Siiménii, dărăbanii şi alalţi liufegii.Trîntorii = Scutélnicii. Matca albinelor = Orînduiala, obicéiul, pravila ţării. Ţara Cîmpilor = Crăiia leşască. Ostrovul Critului = Unde jiganie fărămătoare dzic că  nu să află. Ogradă încungiurată cu apă lată = Ostrov de mare. Moliia din blane = (Athanasie Papazoulu). Cursă, laţuri = Ceauşi, miubaşir, armaşi. / <333v> Mreajă = Ferman, poruncă stăpînească. Horbura, vivorul = Răscoala, scularea asupra împăratului. Dealuri şi munţi = Norodul Ţarigradului. Stînci şi copaci = Norodul Udriiului. Şépte hatmani = Şépte munţi a  Ţarigradului. Moviliţe = Norodul de pre lîngă Ţarigrad, de afară. Robiia dobitoacelor = Vinirea moldovénilor la Ţarigrad. Grumadzii-Boului = Numele Bogazului de la Ţarigrad. Preţul robiii = Cheltuiala carea li s-au adaos la Ţarigrad. Gîrlele apelor = Satele pre dinafara Ţarigradului. Coada Păunului cătră coarnele boului = Cuca de la împărat, cătră căftanul ce luase. Pénele roşii = Cabaniţa de domnie. / [260]De văpsala galbănă dégetele i să văpsi = Mîna a să împlea de mită. Şopron = Curţile, scaunul domnului Moldovei. Giungherile, meserniţe în dobitoace = Prada, jacul boierilor în cei supuşi. Rău, ah, capul, oh, vai, ai = Moşiia Strutocamilii, de unde numele i să trage. Ielcovan = Călăraş, olăcar de Ţarigrad. Boul = Donici lugufetul). Lebăda = (mpanul Cornescu).Avînd de nu va avea, neavînd de va avea = El stărp fiind, ea copii de-i va naşte. Stihiile = Ţărîle. Văzduhul a pasirilor = Muntenească. Pămîntul a dobitoacelor = Moldovenească. <334> Războiul lighioilor mici cu céle mari = Pohîrnirea prostimei asupra celor mari ce făcuse unirea. Povéstea Brehnacii cătră tot theatrul = Pildă cătră dzisa: cine face, faci-i-să. Simceaoa muntelui = Curte de om mare carea nu să poate călca. Prundiş = Casele de pre marginea Boazului, dinafară de cetate. Gura poticăi = Poarta cetăţii, capătul uliţii. Crocodil = Hasechi, pristavii bostangiilor. Nilul poate fi = Bogazul, limanul carile mérge pănă la Vlaherna / [261] Fălcile crocodilului  =  Închisoarea la bostangii, Caitchana. Hirişă istoriia Hameleonului = Carea precum ieste jiganie arată. Încleitura muscăi asupra limbii = Năpăştile carile scornéşte asupra pătimaşilor. Hrana = Agonisită dreaptă. Văzduhul, aierul  stricat = Camăta, dobînda banilor. În floarea ce-i stă dinainte, într-acéia să mută = Cu care viclean să tumpină, cu acela părtaş să face. Feţele a-şi schimba = Vicleşugurile a-şi muta. Hirişă tîlcuirea schimbării feţelor hirişului Hameleon = Cea din fire arătare, care tîlc n-are. Groaza datului cuvîntului = Chizăşiia pentru datorie. Înotatul apii = Trécerea cu caicul. Sam aerul = Datoriia şi sărăciiia Hameleonului. Întoarcerea la viaţă = Îmbogăţirea. Avut a-l face. Munţi de aur cu petri de anthrax = Adecă giuruinţă, carea nu ieste de dat. Rămasul bărbatului cu trîntitura muierilor = Ieste povéste, că, vrînd două muieri să să trîntească dzicea, oricare s-a birui să facă voia bărbatului. Bărbatul îndată a să găti începînd, iele dzicea: ce te găteşti? El răspunsă: Ori aşé, ori aşé, eu tot voi să dobîndesc. Pilda aceasta va să să înţăleagă  că oricum lucrul s-ar tîmpla, tot pe voie ieste să fie. / <334v> Dialogul Inorogului cu Şoimul =  Începătura istorii. Povéstea naşterii, créşterii, suirii = La stăpânire a părintelui Inorogului./ [262]  Din părinţi oaie = Din oameni buni, proşti, din stepăna mai de gios. Aréte vîrtos = Bun viteaz. Lupta cu lupul = Războaiele carile au avut cu tătarii. Mutarea în lup = Numele ce i s-au schimbat (Cantemir). Răzleţ prin munţi = Capikehaie la Tzarigrad). Lupta cu pardoşii = Războaiele cu svedzii în Ţara leşască. Biruinţa leului = Stepăna domniia a dobîndi, cap peste toate dobitoacele a fi. Cu înţelepciune dobitoacele a giudeca = Cu dreptate şi cu cinste domniia a ţinea. Sigeata lutului= Slăbiciunea firii. Tîmplările ţărînii = Zavistiia oamenilor. Cătră céle de sus lăcaşe a să muta = Din viaţa trecătoare în cea vécinică a să muta. Leu între stéle = Sfânt în ceriu. Lăcomiia din fire = Pofta ştiinţii şi a cinstei numelui. Mreana = Fata lui (Basaraba-vod ). Pre tîlhariul chelar a face = Pre nepriietin rudă şi de casă a face. Mérgerea Inorogului la munţii Grumadzii -Boului = Mérgerea lui din ţară-şi la Ţarigrad.  Singeroase = Pungi de bani din sudorile săracilor. Descîntecul buiguirii = Cuvîntul şi lucrul făcut pe taină şi peste ştiinţa altora. / [263] Lindini, păduchi, lipitori, cârcei = Streinii şi carii nu sint de  ţară. Cuiul bătut = Lucrul isprăvit. Domniia lui (Costantin-voda). Jirtfe sîngeroase = Mită, mîzdă  dată din spatele altora. / <335> Paza Bîtlanului la gîrle = (Capichehaielicul ) lui (Dimaki). În lumină ponegrit = În adevăr şi în dreptate necunoscătoriu. Boii, vacile, hergheliia cu fier şi cu foc a arde =  (Vacaritul). Soldzii péştelui a rade = Bani căptuşiţi, minciunoşi a face. Pupădza =  (Verga). Ţara Gemănării = (Tzataltza). Curţile funiii satul Furcăi  = Spîndzurătorile. Fără povaţă la ostroavele fericiţilor a mérge  = Fără ştiinţă locul adevărului a afla. Bodzul focului = Slava lumii. Focul, jeratecul =  Binele şi desfătările lumii.Oaă de şearpe = Minciunile scornite. Arsura maţelor = Pedeapsa a ştiinţii réle într-ascunsul inimii. Ieşirea puilor prin pîntece = Viptul minciunilor, ocara carea peste voie vine. Pasirea neagră = (Corbul). Pénele cădzute = Scădérea puterii. De sus în prăpaste cădérea = Din mîndrie trécerea în ocară. [264] Receta leacului boalei Hameleonului = Neputinţa întoarcerii spre bine. Mîna de aur = Soarele. Dégete de trandafir = Radzele soarelui roşii, de dimineaţă. Culégerea florilor din munţi = Cînd radzele soarelui în vîrvurile munţilor lovéşte. Mănunche albe din céle négre a  alége = Cînd să îngînă dzua cu noaptea. Cucoşul în vîrvul turnului, carile după vînt să întoarce = Cela ce după vréme îşi mută voia şi prieteşugul. Apariul = (Cuparul) cel bătrîn / <335>  Hersonisul Crivăţului = Crîmul tătărăsc. Şcoala, scaunul ritoricăi a ţinea = Gramatic, scriitoriu de cărţi a fi. Dragostele Afroditii = Iubostele spurcate, curveşti. Dumnădzăii = După obiciuita voroava  poeticească, trupurile cereşti însămnadză. Vinerea = Steaoa ciobanului, carea întîi răsare. Lipsa nespuselor lumini = Lipsa privélii frumoşilor ochi. Fîntînele Nilului din ochi = Izvoarăle lacrămilor nepărăsite. Evdemonul în faţă, cacodemonul în  inimă = La arătare priietin, iar într-ascuns nepriietin. Caii soarelui cu fruntaea  spre apus şi  carul spre ursul cel mic a-i întoarce = Adecă după nouî ceasuri de dzi, pin chindie. / [265]  Pénele Şoimului şi a Bîtlanului = Slugile lor. Văpsitorii pénelor = Schimbătorii stepenelor (Fata Stamii). Ocheanul apusului = Moartea. Rătundzala pământului = Inima omului. Muntele ce izvoréşte lapte = Galata Ţarigradului. Gustarea laptelui = Logodnă spre nuntă. Biruinţa = (Victoria). Din lapte, ficioară = Fată gălăteancă. Nighina între grîu = Minciunile între adevăr. Mugurul pădureţ în hultuoană  = Cuvîntul rău în inima bună. Chipul nezugrăvit = Sfînta năframă. Brad în pădure = Casă în cetate. Nenăscutul Vultur, nevinovatul miel viaţa a tot duhul = Sfînta Troiţă . / <336> Pripoiul de aramă = Lipitura ocărîi la nume. Cuvinte crunte = Legături cu giurămînt. Ghigariu = Purcariu, cela ce paşte dobitoacele. Poticile pănă în dzuî închise = Porţile cetăţii nopţile încuiate. Chéia a doaă monarhii = Cetatea Beligradul. Împăratul crocodililor = Bostangi-başi, mai-marile grădinarilor. Pazderh = Bani pentru datorie dreaptă. Cucoşul Evropii = (Solul frantzusesc). Răspîntiîia a patru căi = Stavrodomis la Galata. / [266] În glasul Cucoşiului a cînta = Limba latinească a şti. O jiganie dintr-altă monarhie = (Mehmed Tzelepi). Dulăul cel bătrîn = (Caramanli postelnic). Pétele négre în văpsala roşie a întoarce =  Vicleşugurile de ruşine a scoate. Apa vie şi apa moartă = Putérea a face bine şi rău. Strutocamila a paşte = Lucrurile ei a chivernisi. Vultur pemintesc =  Împăratul (turtzesu). Părtaş tainelor = Părtaşi răutăţilor şi păcatelor. Istoriograful Afroditii = (Ianaki capihcehaia). Vecinul de la Lacul-Dracului = Aproape de Lakedemonia (Menec Seli). Lacul-Dracilor = Ţara Lachedemoniii. Vrăjitoriul despre crivăţ = (Serascherul). Baier = Carte de jalobă, de rugăminte. Aspida de Palestina = (Hrisanthos). Jiganie mare din ostroavele mediterane = (Calaili). <336v>  Vrăjitoriul din părţile Mesopotamiii = Daltampan. [267]  Vrăjitoriul carile în laptele şi în spatele oii caută = Masap-basi. Dulăoaş la oi crescut, în bătrînéţe  ţincă= (Hurmuz tzelepul). Vrăjitoriul cu ciuperca din gunoiu (Mehmed-paşa). Sfîrşitul cîntecului Lebădii = Moartea ei. Locul întinsorii mrejii = (Iaşii). Mascara cu ochi negri = Caraghioz, păpuşă de mascara vestită.  Una din molii = (Zaharia). Ţara Munţilor = Ardealul, Crăiia Ungurească. Plotunul =  (Scarlato Caratze). Hirişă perigrafiia Camilopardalului = N-are tîlcuire. Farmece = Lucrurile Porţii. Amistuirea diamantului = Nespusă  lăcomie. Ostrovul carii naşte copaci, ca carii aiurea în lume nu să află = (Hios). Muntean = Cetăţean de Ţarigrad.  Poama mîncată şi neînghiţită =  (Sachizul). Cuiburile = Satele. Corbul mai denainte de acesta (Şerban-vodă). Puii = Ficiorii, născuţii. Pénele, aripile, fulgii =  Banii şi alaltă avuţie. Tulée = lei bătuţi, bani. / [268]Clonţul Corbului = Băntuiala, zavistiia lui. Piielea Boului = Sufereala dobitoacelor. Copita = Mînă. Bihol de Cina = ( Patriarhul Ierusalimului).Trup negru = (Rasa) portul. Picior page = Cu călţunii peste mestii. Cap alb = Bătrîn. Unul din Corbi = Unul din (domnii muntenesti). Dobitoc platonicesc = Omul, dobitoc în doaă picioare.