ISTORIIA IEROGLIFICĂ 
      ÎN DOAĂSPRĂDZECE PĂRŢI ÎMPĂRŢITĂ,
      AŞIJDEREA CU 760 DE SENTENŢII FRUMOS ÎMPODOBITĂ,
      LA ÎNCEPĂTURĂ CU SCARĂ A NUMERELOR
      DEZVĂLITOARE.
      IARĂ LA SFÎRŞIT CU A NUMERELOR STREINE
      TÎLCUITOARE,
      
      ALCĂTUITĂ DE
       DIMITRIU
       CANTEMIR
      
        
         
     IZVODITORIUL CITITORULUI, SĂNĂTATE 
     Precum de toată probozirea vrednic să fiu, o, iubitule, foarte bine cunosc (că osteninţa cheltuită nu să jeleşte, fără numai cînd în urmă vreun folos cumva nu aduce); de vreme ce acea aievea ale lucrurilor pre aceasta vreme trecute istorie, precum ieste a să şirui şi după cursul vremilor, careaşi la locul său a să alcătui mai pre lesne mi-ar fi fost, cu care chip mai mult a te îndulci şi de ştiinţa lor mai de saţiu a te îndestuli ai fi putut. Şi aşe, nici truda mea pînă într-atîta în deşert fără mulţămită şi fără folos ar fi rămas. Ce întîi sfîrşirea undelemnului şi piierderea vremii mele bucuros mărturisesc. Apoi giudecătoriu asuprelelor mele şi drept sămăluitoriu să fii te poftesc. Că cîteva şi nu iuşoare pricini sint carile spre ieroglifica aceasta istorie condeiul a-mi slobodzi tare m-au asuprit. Întîi: că cu pomenirea istorii <i> nu mai mult a streinelor decît a hireşelor case fapte să dezvălesc. Alor noastre de proaste a le huli (adevărul să mărturisim), frageda fire nu-mi priimeşte. De bune a le lăuda şi după pofta adevărului, precum sint lumii a le obşti, ascunsul inimii şi stidirea ne pedepseşte. Ale streinilor (carii mai cu toţii încă între vii sint) cele de laudă vrednice vrednicii, macar că cu dînsele condeiul a-mi împodobi foarte priimitoriu aş fi fost, însă alalte, carile din calea laudei abătute sint, numere, nevoinţe şi fapte, aşe de tot dezvălite în mijlocul theatrului cititorilor a le scoate şi faptele într-ascuns lucrate fără nici o siială în faţă a le lovi, nici cinsteş, nici de folos a fi am putut giudeca. A doa: că istoriia aceasta nu a vreunor ţări  ce a unor case numai şi  ieste. De care lucru, pentru asupreala mai sus pomenită, pre fietecare chip supt numele a vreuniia din pasiri sau a vreunuia din dobitoace a supune, şi firea chipului cu firea dihaniii ca să-şi răducă tare am nevoit. A triia şi cea mai cu deadins pricină ieste că nu atîta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cît spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă, la simcea groasă ca aceasta, <pre> prea aspră piatră, multă şi îndelungată ascuţitură să-i fie trebuit am socotit. Din carea une sentenţii (putea-le-am dzice cuvinte alese), carile (de ochiul zavistiii supt scutul umilinţii aciuîndu-mă) din tîmpa priietinului tău pricepere născîndu-să şi prin osteninţa a cîtăva vreme dobîndindu-să, prin voroavă îndelungată a le sămăna şi la loc cu cuviinţă după voroavă a le alătura am silit, pre carile prin parenthesii (...) încuiate şi pre margine cîte cu doaă puncturi roşii însămnate le vii videa. Deci stîlpul voroavei neamestecat a ţinea de vii pofti, după obiceiul parenthesii, din mijloc ţircălamul carile sentenţia cuprinde, cu ochii rîdicînd, cursul istorii <i> necurmat şi stîlpul voroavii nefărîmat vii afla. 
     Pentru acestea dară, iubitule, întîi o iertăciune dăruindu-mi, încă pentru una să mă rog rămîne, pre carea (de vreme ce brudiii noastre limbi cunoscătoriu eşti) de la tine pre lesne a o dobîndi curînd nedejduiesc. Căci în une hotare loghiceşti sau filosofeşti a limbi streine, elineşti, dzic, şi lătineşti cuvinte şi numere, cii şi colea, după asupreala voroavii aruncate vii afla, carile înţelegerii discursului nostru nu puţină întunecare pot să aducă. Ce după a ta voioasă  pre acestea cu osăbită scară, după numărul feţelor însămnată, pre cît mai chiar a le descoperi s-au putut, după înţelegerea limbii noastre a ţi le tîlcui mi-au căutat. Deci fietecare cuvînt strein şi neînţeles, oriunde înainte ţi-ar ieşi, după rîndul azbuchelor şi după numărul feţelor, la scară îl cearcă, că aşe pofta să ţi să plinească nedejduiesc. 
     Aşijderea în minte să-ţi fie, te rog, că, ca moimîţa omului, aşe eu urmele lui Iliodor, scriitoriului Istoriii ethiopiceşti, călcînd, 
         1mijlocul istoriii la început şi începutul la mijloc, iară sfîrşitul scaunul său păzindu-şi, pre cît slăbiciunea mea au putut, pre picioare mijlocul şi capul să stea am făcut. Cătră aceasta, macar că tot trupul istorii <i> unul şi nedespărţit ieste, însă în doaăsprădzece părţi a-l împărţi am socotit, precum pentru mai lesne alcătuirea scării, aşe pentru mai pre iuşor pecetluirea istoriii în ceara pomenirii alegînd. 
     Acestea dară de la mine, orcum şi cît de proaste ar fi, cu  înainte ţi să pun. Iară de la tine, ce din bună vrerea ţ-ar izvorî, într-îmbe părţile învoind şi priimind, sănătate şi toate cele sufletului şi trupului folositoare îţi poftesc. 
        
         
     IARĂŞI CĂTRĂ CITITORIU 
     Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză. Că aşe unul după altul nepărăsit urmînd, spre cele mai adînci învăţături, prin hirişă limba a noastră a purcede a să îndrăzni, cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elinească întîi îndămănîndu-să, cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiere şi a cuvintelor însămnare ş-au agonisit. Aşe cît, ce va să dzică;  înţelege latinul, leahul, italul şi alţii, hypothesis, macar că cuvîntul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte, dîndu-te, a le moldoveni sau a le romîni sileşte, în moldovenie elinizeşte şi în elinie moldoveniseşte. 
     Însă cu atîta îndestulit să nu fii, foarte bine cunoscînd pre Dumnădzău a toate darurile deplin dăruitoriul, amîndoi noi a-l ruga rămîne ca toată învăţătura loghicăi pre limba noastră în curînd să videm, carea învoind Puternicul, în curînd de la noi o nedejduieşte. 
        
         
     SCARA A NUMERELOR ŞI CUVINTELOR STREINE TÎLCUITOARE 
      A 
      avocat (lăt.) Cela ce trage pentru altul pîra cu plată. agona (el.) Lupta carea face trupul cu sufletul în ceasul morţii. acouthos (el.) Şi aşe urmadză, în urmă, mai apoi. activitas (lăt.) Făcătoriia, lucrarea lucrului. alaiu (turc.) Petrecanie, tocmală de oaste, şicuire. alofilii (el.) Cei de alt neam, streinii. ananheon (el.) Atîta de treabă, cît fără dînsul a fi nu poate. 
      anatomic (el.) Cela ce ştie meşterşugul mădularelor trupului, despicătoriu de stîrvuri. 
      anthrax (el.) Piatră scumpă roşie, rubin mare, carvuncul. anagnostis (el.) Cela ce, citind, alţii ascultă. anonim (el.) Cela ce, izvodind ceva, numele nu i să ştie, fără nume. 
      antepathia (el.) Împoncişere, nepriimirea firii, ura şi urăciunea din fire. 
      antifarmac (el.) Leac împotriva otrăvii. 
      antidot (el.) Leac împotriva boalei ce să dă. 
      apothecariu (el.) Cela ce şede la prăvălie, şi, mai cu de-adins, cela ce vinde ierbi, doftorie. 
      apofasisticos (el.) Ales, de istov, cuvînt carile într-alt chip nu să mai poate întoarce. 
      atheofovia (el.) Nefrica dumnădzăiască. apelpisia (el.) Deznedejduirea, scăparea a toată nedejdea. aplos (el.) Chiar, de-a dreptul, prost, curat. aporia (el.) Întrebare cu prepus, carea pofteşte dezlegare. apofthegma (el.) Cuvînt, voroavă aleasă, filosofască. 
      alhimista (arăp.) Cela ce sileşte a face din aramă aur, cela ce ştie a preface formele materiii. 
      argument (lăt.) Dovadă, cuvînt, voroavă doveditoare. 
      armistiţie (lăt.) Vreme pusă, în carea, de războiu său de pace, solii şi mijlocitorii să aleagă. 
      aromate (el.) Toate săminţele, ierbile şi unsorile frumos mirositoare. 
      articule (lăt.) Încheietura osului şi a voroavii capete. 
      arete (lăt.) Un fel de bolovani cu carii, bătînd, zidiurile cetăţilor sfărîmă. 
      anevsplahnos (el.) Nemilostiv, carile nu ştie a să milostivi. 
      Asia (el.) A patra parte a lumii, carea ţine părţile răzsăritului. 
      astrolav (el.) Cinie de aramă sau de lemn în carile drumul stelelor să arată. 
      atomistii (el.) Filosofii carii sint din ceata epicurilor şi dzic că toate în lume sint tîmplătoare. 
      atomuri (el.) Lucrul carele într-alt chip sau parte nu să mai poate despărţi, despica, tăia; netăiat. 
      afthadia (el.) Obrăznicie, îndrăzneala fără socoteală, nebunească. 
      aftocrator (el.) Singur ţiitoriu, carile la stăpînire altă soţie nu are. 
      axioma (el.) Dzisă filosofască carea în loc de canon, de pravilă să ţine. 
      atheist (lăt.) şi (el.) Fără Dumnădzău, om carile vreunui dumnădzău nu să închină. 
      Afroditis (el.) Steaoa carea întîi să arată de cu sară, steaoa ciobanului; boadza dragostelor, a cur
      viii. afrodisău (el.) Cela ce îmblă după curvie, muierareţ. 
      ahortatos (el.) Nesăturat, nesăţios, lacom peste măsură. 
      anomalia (el.) Îndrăptnicie, lucru, cuvînt carile merge împotrivă. apsifisia (el.) Nebăgarea în samă, 
      ţinerea în nemică. austru (el.) Vîntul despre amiadzădzi, Notos. 
      B 
      barbara (lăt.) Ieste o formă de siloghismuri, carile să face din toate protasele adeveritoare şi părtniceşti. 
      blagoutrobnii slov. Milos, milostiv, duios. 
      boala hronică (el.) Boala carea ţine cu ani, cum ieste oftica, dropica şi alalte. 
      V 
      vase priimitoare (mold.) Stomahul, rindza, maţele şi toate măruntăile în carile întră bucatele. 
      vasuri (el.) Temelie pre carea să pune stîlpul. 
      vatologhie (el.) Chip poeticesc, cînd aceleaşi cuvinte cu întoarsă orînduială le poftoreşte. 
      G 
      galactea (el.) Drumul carile să vede pe ceriu. 
      gheneralis (lăt.) De neam, cel mai de frunte; cel ce cuprinde chipurile supt sine. 
      gheomandia (el.) Vrajă, cînd vrăjesc pe crăpăturile pămîntului. 
      gnomon (el.) Ceasornic de soare, umbra soarelui carea arată ceasurile. 
      D 
      diathesis (el.) Orînduiala firii, năs-tav, abaterea firii, în ce să pune firea. 
      dialectic (el.) Cela ce ştie a să întreba după canoanele loghicăi. 
      dialog (el.) Voroavă carea ieste tocmită cu întrebare şi răspundere. 
      dimocratie (el.) Stăpînire în carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate întra la sfat. 
      disidemonie (el.) Ţărămonii şi aflările omeneşti în loc de dumnăzăieşti cinstite. 
      discolii (el.) Nevoi, lucruri aspre, grele, de neputut. 
      dihonie (el.) Neunirea sfatului, împărechere. 
      duhul vinului (mold.) Vinars, vin prefăcut. 
      E 
      evghenie (el.) Neam bun, nemişie, de bună naştere. 
      erdemon (el.) Demon bun, înger, bunăvoia dumnădzăiască. 
      evlavie (el.) Cinste cu stidire, ruşinarea de chip. 
      Evropa (el.) Una din părţile pămîntului, cea mai mică, despre apus. 
      evsevie (el.) Bună credinţă în Dumnădzău, pravoslavie. 
      Ethna (el.) Numele unui munte în Sichiliia, carile, din sine aprindzindu-să, arde. 
      eclipsis (el.) Întunecarea soarelui sau a lunii. 
      ek ton hrismon (el.) Cel ce ieste din tainele hrismurilor, prorociilor. 
      eleghii (el.) Un fel de stihuri amestecate. Elada (el.) Ţara Elinească, Greţiia, despre Evropa. energhie (el.) Putinţa a face, făcătorie, lucrare. enthimema (el.) Siloghism ritoricesc. exighisis (el.) Tîlcuire, tălmăcire, dezvălirea voroavii ascunse. 
      experienţia (lăt.) Dovadă, ispită carea să face cu lucrul, cu simţirea. 
      exţentrum (lăt.) Loc carile ieste dinafară de mijloc. epifonema (el.) Cuvînt carile de cîteva ori în gura mare să strigă. epithimia (el.) Pofta, vrerea a avea ce nu are. epiorchie (el.) Călcarea giurămîntului. epitrop (el.) Namestnic, cela ce în ceva locul altuia ţine. epihirima (el.) Ori de ce să apucă cineva a face, începeri. erese (el.) Stricarea legii; cel ce deşchide învăţătură minciunoasă. 
      ermafroditis (el.) Cel ce ieste şi bărbat şi femeie sau îmblă în pofta a doaă părţi. 
      etimologhia (el.) Tîlcuirea a hireşului nume. 
      Z 
      zizanie (el.) Neghină, sămînţă sălbatecă în cea bună. 
      Zefs (el.) Bodzul carile să crede a fi părintele tuturor bodzilor. Planeta a dzilei gioi, de neamul său dzic să fie fost din ostrovul Critului. 
      zilotipie (el.) Temerea iubovnicului cătră ibovnică şi împotrivă. 
      I 
      izgnanie (slov.) Izgonire cu de-a sila, trimetere în streinătate. 
      ithica (el.) Învăţătură carea tocmeşte obiceile oamenilor, cetăţilor. 
      idea (el.) Chipul a fietecui lucru, pre carile mintea plăzmuindu-l, ca cum ieste îl înformuieşte. 
      idol (el.) Chip de bodz în piatră săpat sau în metal vărsat. 
      ielcovan (turc.) Gonitoriu de vînt să cheamă, un fel de pasiri carile nepărăsit în sus şi în gios pe mare zboară. 
      ieroglifia (el.) Chipuri de pasiri, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi cu carile vechii în loc de slove să slujiia. 
      interiecţie (lăt.) La gramatică, una din cele opt părţi a cuvîntului. 
      iroas (el.) Cela ce, după multe şi vestite vitejii, capul pentru moşie ş-au pus. 
      ironic (el.) Cuvînt cu carele lăudăm pe cel de hulă şi hulim pe cel de lăudat în şagă. 
      isimeria. (el.) Ceasul în carile dzua cu noaptea sint de-a tocma. 
      C 
      cabala (evr.) Învăţătură disidemonească cu carea evreii Sfînta Scriptură după voie tîlcuiesc. 
      cacodemon (el.) Demon rău, îngerul Satanii; urgie dumnădzăiască. 
      catholichi (el.) A tot, peste tot, sobornic, a toată lumea. 
      capituluri (lăt.) Zacele, condeie, capete. 
      categorii (el.) Sint dzece forme supt carile Aristotel toate fiinţele lucrurilor cuprinde. 
      catalog (el.) Izvod, catastih, însăm-narea numerelor după orînduială. 
      cataracte (el.) Praguri în apă, pre carile apa să răstoarnă, sau zăs-talniţă la mori. 
      chentru (el.) Ţinta, punctul carile este tocma în mijlocul lucrului rătund. 
      colachie (el.) Linguşitură, voroavă după plăcere. 
      comedie (el.) Figuri, voroave carile scornesc rîsul şi închipuiesc istoriile adevărate. 
      comitis (el.) Stea cu coadă. Stea să naşte şi piiere. condiţii (lăt.) Aşedzămînturi, legături, tocmele de pace. 
      corespondenţii (lăt.) Unul cu altul pre taină răspunsuri a avea. Blende. 
      cfartana (lăt.) Frigurile a patra dzi. cfidditas (lăt.) Ceinţa, singură fiin-ţa lucrului, ceia ce ieste. 
      L 
      lavirinth (el.) Temniţă supt un munte în ostrovul Critului săpată cu acela meşterşug ca ori pre cine slobod într-însa să nu mai poată ieşi. 
     lacherda (el.) Un fel de peşte în mare. laringa (el.) Gîtul, gîtlejul, gît-lanul. lembic (el.) Căldare cu carea scot rachiu sau apă de flori. lemarghia (el.) Lăcomiia la mîncare, lăcomiia pîntecelui. liră (el.) Alăută. Liviia1 (el.) Ţara pe marginea Ni
      lului, păn’la ocheanul despre amiadzădzi. 
          1M 
      mateologhia (el.) Voroavă în deşert, buiguire, cuvînt fără socoteală. 
      materie (lăt.) Orice supt formă s-ar supune, precum materia lumănării ieste ceara, săul. 
      megalopsihia (el.) Mărimea sufletului, neînspăimare. 
      Mediterană (lăt), Marea de la Stîlpii lui Iraclis2 pînă la Elispont3. 
      melanholie (el.) Boală de voia rea, pătimirea întristării, fiierea neagră. 
      melodie (el.) Cîntare alcătuită, dulce, frumos tocmită. 
      merichi (el.) Părtnicească, partnică, de parte. 
      Mesopotamia (el.) Ţara carea între Tigris şi între Evfrath apele să cuprinde, Vavilonul. 
      metalon (el.) Orice materie vîrtoasă iese din pămînt, precum ieste aurul, argintul, arama, custoriul. 
      metamorfosis (el.) Schimbarea feţii, preobrajenie, schimosire. 
      meteris (turc.) Şanţ, hendec, groapă în carea să aciuadză oamenii la războiu, la cetate. 
          2metafizic (el.) Cela ce are ştiinţa a celor peste fire1. metafizica (el.) Învăţătura carea arată lucruri mai sus de fire2. 
      mihanii (el.) Cinii cu carile să slujesc la vremea războiului, meş-terşuguri pentru luarea cetăţii. 
      mehlem (arăp.) Unsoare cu carea să slujesc ţirulicii la rane. 
      mehenghiu (arăp.) Piatră pe carea ispitesc aurul, argintul de bun. modul (lăt.) Chipul, mijlocul, lea
      cul lucrului greu. monomahia (el.) Bataia, războiul numai a doi, poidinoc. 
      Monocheroleo-pardalis (el.) Inorog — leu — pardos, din trii numere într-un nume alcătuite. 
      monarhie (el.) Stăpînire carea singură stăpîneşte, precum ieste a Turcului, a Neamţului, a Moscului. 
      Musele (el.) Şepte surori, carile să dzic boadzele cîntării şi a dăscăli<i >să fie. 
      N 
      navarh (el.) Mai-marele corăbiii, reis. 
          1nafaca (turc.) Obroc, mirtic, carele să dă în toate dzilele. 
      nedierisit (el.) Nedespărţit, lucru carile într-altă parte nu să poate abate. 
      neisţelit (slov.) Netămăduit, nevindecat, lucru crile nu poate avea leac. 
      necromandia (el.) Vrajea carea să face asupra trupurilor moarte; la toate limbile în loc de păcat să ţine. 
      O 
      onirocrit (el.) Izbînditoriu de vise. 
      omofil (el.) Tot de un neam, de o săminţie, tot de un fel. 
      orizon (el.) Zarea pămîntului, marginile ceriului, unde să pare că să împreună cu pămîntul. 
      omonie (el.) împreunarea, unirea sfatului, învoinţa inimilor. 
      ohendra, ehidna (el.) Viperă, năpîrcă, neam de şerpe prea veninat, carea crăpînd îi ies puii prin pîntece. 
      P 
      padzerh (agem.) Un fel de piatră carea în şerpe şi în inima cerbului rar iese. 
      palat (el.) Curte domnească, împărătească. 
      palestra (el.) Armă de războiu, arc cu zemberec, carile ca sineţul de la obraz să sloboade. 
      palinodie (el.) Cîntarea, cuvîntul carile de multe ori acelaşi să poftoreşte. 
      paradigma (el.) Pildă, asămănare a cuvîntului, arătare prin chipurile ştiute. 
      paradosis (el.) Învăţătura nescrisă, din gură în gură lăsată, ce învaţă fiiul de la părinte. 
      parahorisis (el.) Lepădare, întoarcerea feţii de cătră cineva, ales dumnădzăiască. 
      paremie (el.) Ciumilitură, cuvînt alta tîlcuind, dzicătoare. 
      parisie (el.) De faţă, înainte a tot norodul, la ivală. 
      parigorie (el.) Mîngîiere, leacul întristării. 
      parola (ital.) Cuvînt, cuvînt dat, stătătoriu, neîntors. 
      perigrapsi (el.) A şirui, a scrie, a însămna lucrul precum ieste. 
      period (el.) Drumul carile, întorcîndu-să, iarăşi de unde au ieşit să întoarce, încungiurare, împregiurare. 
      peristasis (el.) Stare împrejur, orice pe lîngă altul să ţine. 
      Pithianul (el.) De la Pithii, din locul unde era vrajea lui Apolon. 
      Pithii (el.) Un loc în carile vestit era Apolon cu vrajea. 
      pilula (lăt.) Pirulă, gogoaşă, bubuşlie, carea dau doftorii de înghit pentru leacul. 
      piramide (el.) Mormînturile îm-păraţilor Eghiptului, cu mari cheltuiele, ca carile nu să mai pot face. 
      platan (el.) Un fel de copaciu carile să face prea mare şi trăieşte prea mult, să samănă cu paltinul. 
      planeta (el.) Stea rătăcită, carea îmblă împotriva altora. 
      pleonexie (el.) Poftă, lăcomie spre averea tuturor. 
      polipichilie (el.) Pestriciune, lucrul carile are multe feţe, flori. 
      politie (el.) Tot nărodul cetăţii, tîrgul, cetatea; fruntea, boierimea oamenilor. 
      pompa (lăt.) Petrecanie, alaiu, tocmala, slava, şicuirea oştii îm-părăţiii. 
      porii (el.) Găurici prin piielea omului, prin carile ies sudorile. 
      porfiră (el.) Un fel de marmure scumpă, vărgată în tot feliul de flori, şi o haină mohorîtă, carea numai împăraţii purta. 
      praxis (el.) Facere după învăţătură, urmarea lucrului. 
      poslanie (slov.) Carte trimisă, scrisoare, răvaş. 
      prezenţie (lăt.) Starea de faţă, aflarea denainte, denainte la obraz. 
      prezentuieşte (lăt.) Arată, de faţă îl scoate, înainte îl pune. 
      pretenţie (lăt.) Întinderea înainte, lucrul carile arată socoteala sfîrşitului mai denainte. 
      privat (lăt.) Deosăbit, înstreinat, chip carile nu ieste dintre dînşii. 
      privileghii (lăt.) Ispisoacele, uricele, lăgăturile, aşedzămînturile mai-marilor. 
      provlima (el.) Întrebare, cuvînt carile, înainte puindu-să, cere răspuns şi dezlegare. 
      proimion (el.) Predoslovie, capul voroavii, în carile tot chipul cazaniii să arată. 
      provideţ (lăt. şi slov.) Cela ce cu înţălepciunea lucrurile, pînă a nu fi, cum vor cădea cu mintea le află. 
      prodrom (el.) Povaţă, înainte-mărgătoriu. 
      prothimie (el.) Voia inimii, liubov, nevoinţa din suflet. 
      probă (lăt.) Ispită, dovadă, căutare, lucru adeverit. 
      prognostic (el.) Cunoştinţă înainte, gîcitoare, gîcire. 
      profesui (lăt.) A da învăţătură, a mărturisi ce slăveşte, a propovedui. 
      procathedrie (el.) Şederea mai sus, scaunul cel mai de sus, capul mesii. 
      polos arctic (el.) Stea carea nu să clăteşte, fusul, carile de la noi să vede. 
      polos antarctic (el.) Stea neclătită, împotriva ceştii ce să vede de la noi. 
      provatolicoelefas (el.) Oaie-lup-fil, nume din trii numere alcătuit. 
      pronie (el.) Mai denainte cunoştinţa dumnădzăiască, orînduiala vecinică. 
      propozit (lăt.) Cuvîntul pre carile înainte îl punem, pentru ca mai pre urmă să-l dovedim, lucrul de carile ne apucăm. 
      protasis (el.) Înainte punere, din trii să face un siloghizm dialecticesc. 
      publică (lăt.) Politie, sfatul a toată cetatea, boierimea. 
      R 
      referendar (lăt.) Purtătoriu de răs-punsurile împărăteşti. Boieriia carea duce şi aduce răspunsurile. Talhîsciu. 
      reţeta (ital.) Izvodzel de leacuri, carile trimăt doftorii la spiţeri, să facă leacul asupra boalei. 
      ritor (el.) Cela ce ştie meşterşugul a vorovi bine; bun de gură. 
      romfea (el.) Sabie dintr-îmbe părţile ascuţită; paloş lat şi drept. 
      S 
      savoane (el.) Pîndzele în carile învălesc trupurile morţilor. 
      salamandra (el.) Un fel de jiganie, pentru carea băsnuiesc poeticii că lăcuieşte în foc. 
      sam (arăp.) Un fel de vînt otrăvit, carile, lovind pe om, îndată să face cenuşă şi hainele-i putredzesc. 
      samsun (arăp.) Coteiu mare şi foarte vîrtos, carile pe urs biruieşte. 
      senator (lăt.) Sfetnic, boier de sfat, boier mare. 
      sentenţie (lăt.) Sfatul cel mai de pre urmă. Cuvînt carile într-alt chip nu să mai poate muta, ales. 
      sicofandie (el.) Clevetă, clevetuire, trecerea cu cuvîntul. 
      scandal (el.) Scandală, bîntuire, supărarea, împiedecarea voii. 
      schithii (el.) Tot neamul tătărăsc, tătărîmea. 
      schipticesc (el.) Cuvînt carile pururea supt prepus rămîne; era filosofi schipticii, carii în toate prepus avea. 
      schiptr (el.) Beţişor scurticel, carile obiciuiţi sint împăraţii în mînă a-l ţinea. 
      solichismos (el.) Cuvînt carile nu ieste după canoanele gramaticăi. 
      stemă (el.) Coronă, cunună, port împărătesc de cap. 
      stihie (el.) Începătura lucrului de materie unii dzic să fie patru, alţii trii, alţii mai multe, alţii numa una. 
      strofi (el.) Voroavă şuvăită, în multe părţi întorcătoare, şi înşelătură. 
      sofisma (el.) Ştiinţă înşelătoare, ştiinţă minciunoasă în locul a ceii adevărate vîndută. 
      sfigmos (el.) Vînă moale carea pururea să bate, de pre a căriia clătire aşedzimîntul firii să cunoaşte. 
      sferă (el.) Glonţ, chipul din toate părţile rătund, precum ieste pămîntul, ceriul. 
      shizma (el.) Rumptură, scăderea credinţăi în pravoslavie shimate (el.) Chipuri, feţe, arătările obrazului. 
      siloghismos (el.) Socoteală adevărată, carea la dialectici din trii protase să face. 
      simptomatic (el.) Din tîmplare, din cădere, carile nu din tocmala înainte mărgătoare s-au făcut. 
      sinod (el.) Sobor, adunarea a multe capete, sfatul de obşte. 
      simperasma (el.) Încheierea voroavei, trecerea din necunoştinţă la cunoştinţă. 
      simbathia (el.) Învoinţa firilor; împreună pătimire. 
      sinonim (el.) Tiz, fîrtat, a cărora fiinţa neamului alta, iară numele unul. 
      simfonie (el.) Tot un glas, tocmirea la cuvînt, la glas. sinhorisis (el.) Iertare, slobodzenie, darea voii. sistatichi (el.) Aşedzătoare, întăritoare, stăruitoare. sistima (el.) Aşedzătură, stăruitură, stare. 
      sirina (el.) Fată de mare, carile dzic că cu cîntecul adoarme pe călători. 
      siurmea (el.) Un fel de piatră vî-nătă, cu carea văpsăsc genele. 
      talant (el.) Ieste măsura carea trage 6.000 de dramuri. Talantul mare trage 80 de mine, iară mina, 100 dramuri. 
      temperament (lăt.) Aşedzămîntul, stîmpărarea firii, întregimea sănătăţii. 
      tiranie (el.) Stăpînire asupritoare, vrăjmăşie, silă. titul (el.) Cinstea numelui, nume vestit, tituluş. topicesc (el.) De loc, de moşie, de tară, de pămînt. traghelaf (el.) Capră-cerb, adecă, dobitoc carile nu să află. tragodic (el.) Cîntec, verş de jele, hăolitură, bocet. tractate (lăt.) Tragere, zbaterea cuvintelor, ales de pace trigon (el.) Chipul, figura în trii colţuri, în trii unghiuri. tripos (el.) Cu trii picioare. Scaun în trii picioare. tropuri (el.) Chipuri, mijloace, lesniri, împodobiri ritoriceşti, tropicesc (el.) Cela ce să ţine cu sau de tropuri. 
      tropic (el.) Să cheamă dunga ceriului din carea soare<le> să întoarce, veri la suit, veri la coborît, Racul, Capricornul. 
      F 
      fantazie (el.) Părere, închipuirea minţii. figură (lăt.) Chip, formă, schizmirea trupului. 
     filaftie (el.) Trufie, dragostea, iubirea sa. filoprosopie (el.) Făţărnicie, căutarea voii pe strîmbătate. fizic (el.) Cela ce ştie ştiinţa firii. fiziognomie (el.) Ştiinţa firii de pre 
      chipul obrazului şi a tot trupului. fîşchie (turc.) Gunoiu, balegă de cal, baligă. filohrisos (el.) Iubitoriu de aur, lacom la avuţie. 
      Th 
      theatru (el.) Locul privelii în mijlocul a toată ivala. 
      theologhicesc (el.) Lucru carile cu voroava dumnădzăiască să ţine; cel ce ieste din theologhie. 
      theorie (el.) Privală, ştiinţa, viderea, cuprinderea minţii. 
      therapevtis (el.) Cel ce face după voie; slugă, cel ce aduce altuia odihnă. 
      thronul (el.) Scaun de cinste îm-părătesc, stăpînesc. 
      H 
      harmonie (el.) Cîntare dulce, după meşterşug tocmită. 
      himera (el.) Dihanie carea în lume nu să află, ciuda nevădzută, neaudzită, afar din fiinţă. 
      hirograf (el.) Scrisoarea a hirişei mîni, zapis cu mîna lui scris. hiromandie (el.) Vrajea carea pe 
      crăpăturile şi în frînturile mînii să face. 
      hersonisos (el.) Ostrov carile cu dosul să ţine de uscat, cotitură, scruntariu. 
      hrismos (el.) Vrajă, prorocie, descoperirea a tainelor, pînă a nu fi. 
      O oxia, varia şi alalte (el.) Caută pre rîndul la gramatică. organ (el.) Cinie, măiestrii, lucruri cu carile să fac alte lucruri. 
      Ţ 
      ţircumstanţii (lăt.) Peristases, el. Lucrurile ce stau pre lîngă altele. ţirulic (leş.) Vraciu carile tămăduieşte ranele, frînturile. 
      Π
      œira (turc.) Un fel de copaciu ca molidvul, cu a căruia surcele săracii în loc de lumînare să slujesc. 
      Ş 
      şerbet (arăp.) Băutura de doftorie şi tot ce să bea. 
      Ia 
      iasimin (agem.) Un fel de copăcel, să suie ca viţa şi face flori albe cu puţin ghiulghiuli amestecate, prea frumos mirositoare. 
      Ps 
      psifisi (el.) A însămna spre cinste, spre suirea stepenii, alegere. 
      
          1 
      ypervoliceşti (el.) Laude peste putinţa firii, cînd dzucem: frumos ca soarele, mînios ca focul, înger pemintean. 
      ypoghei (el.) Cei ce lăcuiesc pe faţa pămîntului dedesupt şi vin talpele noastre la talpele lor. 
      ypothetică (el.) Întrebare supusă, carea dzicem; de va fi aşe, va fi aşe. 
      ypohimen (el.) Lucrul ce dzace supt altul, ca cum ieste materia supt formă, lîna supt văpsală. 
      ypohondriac (el.) Boala carea smin-teşte fantazia, slăbiciunea părţilor trupului carile sint pregiur inimă. 
      ypothesis (el.) Supunere, lucrul pre carile altele să sprişinesc. Aşijderea, ypothesis se înţelege arătarea şi materia, carea cele mai de treabă capete supt dîn-sa strînge. Iar la ritori să înţelege întrebare hotărîtă şi sfîrşită, pre lîngă carea toate mărginile întrebării să învîrtejesc. 
          1ISTORIIA IEROGLIFICĂ 
        
         
     adevărată, pentru lucrurile carile între doaă mari şi vestite a Leului şi a Vulturului monarhii s-au tîmplat şi prin vremea a 1700 ani2, de vrednicie a să crede scriitoriu, foarte pre amănuntul însămnată, carile prin tot cursul vremii aceiia între vii au fost, de vîrstă la 3100 ani3 fiind, cînd sfîrşitul începutei sale istorii a videa s-au învrednicit. 
         1PARTEA I 
        
         
     Mai dinainte decît temeliile Vavilonului a să zidi şi Semiramis2 într-însul raiul spîndzurat (cel ce din şepte ale lumii minuni unul ieste) a sădi3 şi Evfrathul4 între ale Asiii ape vestitul prin uleţe-i a-i porni, între crierii Leului5 şi tîmplele Vulturului6 vivor de chitele şi holbură de socotele ca aceasta să scorni. Leul dară de pre pămînt (carile mai tare şi mai vrăjmaşă decît toate jigăniile cîte pre faţa pămîntului să află a fi, tuturor ştiut ieste) şi Vulturul din văzduh (carile precum tuturor zburătoarelor împărat ieste, cine-şi poate prepune?) în sine şi cu sine socotindu-să şi pre amănuntul în samă luîndu-să, după a firii sale simţire aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie decît dînşii alta a fi să nu poată. 
     Însă singuri cu a sa numai ştiinţă şi simţire neîndestulîndu-
         1 să, cu a tuturor a altor ale lumii jigănii şi pasiri a lor socoteală să adeverească şi să întărească vrură, ca precum într-acesta chip să fie cătră toate dovedind şi din gura tuturor mărturisire luînd şi împărăţiia ce-şi alesese şi socoteala ce în gînduri îşi pusese în veci nemutată şi neschimbată să rămîie. Aşedară, Leul — jiganiile în patru picioare clătitoare, iară Vulturul — pre cele prin aier cu pene şi cu aripi zburătoare ca la un sfat îndată le chemară şi în clipală le adunară2. 
     Deci denaintea Leului mai aproape acelea jiganii3 sta, carele sau în colţi, sau în unghi, sau într-alta a trupului parte arme de 
         1moarte purtătoare poartă, precum ieste Pardosul, Ursul2 Lupul3, Hulpea4, Ciacalul5, Mîţa Sălbatecă6 şi altele ca acestea, carile de vărsarea singelui nevinovat să bucură şi viaţa hireşă în moartea streină le stăruieşte. Iară înaintea Vulturului mai aproape sta pasirile, carile sau în clonţ, sau în unghi lance otrăvite, aducătoare 
         1de rane netămăduite au, precum ieste Brehnacea2, Soimul3, Uleul4, Cucunozul5, Coruiul6, Hîrăţul7, Bălăbanul8, Blendăul9 şi altele asemenea acestora, carile într-o dzi singe de nu vor <văr> 
         1 sa şi moartea nevinovatului de nu vor gusta, a doa dzi perirea sa fără greş o ştiu. Acestea într-acesta chip fietecarea în partea împăratului său şi la ceata monarhiii sale locul cel mai de frunte şi stepăna cea mai denainte ţinea. Aşe dară era orînduiala dintîi. 
     Iară orînduiala a doa la Leu o ţinea cîinii ogarii2, coteii3, mîţele de casă4, Bursucul5, Nevăstuica6, Guziul7, Şoarecele8, şi alte chipuri asemenea acestora, carele pre cît sint vînătoare, pre atîta să pot şi vîna, şi pre cît iele pre altele în primejdiia morţii pot duce, pre atîta şi nu mai puţin de la alţii lor li să poată 
         1aduce. Iară de la Vultur, a doa tagmă2, cuprindea Corbul3, Cioara4, Pelicanul, Coţofana, Puhacea, Cucuvaia, Caia şi altele lor asemenea, carele mai mult de prada gata cu truda altora agonisită, fie macară şi împuţită, decît de proaspătă, cu a lor osteninţă gătită, să bucură5. 
     Iară a triia tagmă şi cele mai de gios prapuri (căci acestea în scaune a şedea nu să învrednicesc6) le ţinea jiganiile şi pasirile, carile în sine vreo putere nu au, nici duh vitejesc sau inimos poartă, ce pururea supuse7 şi totdeauna în cumpăna morţii dramul vieţii 
         1 li să spîndzură (că sufletul supus de ţenchiul negrijei departe stă), precum ieste Boul, Oaia, Calul, Capra, Rîmătoriul, Iepurile, Cerbul, Căprioara2, Lebăda3, Dropiia4, Gînsca, Raţa, Curca, Porumbul, Găina, Turtureaoa şi alalte, cineşi după neamul şi chipul său. Ce pre acestea nu pentru altă ceva le-au adunat, ce numai pentru ca nu cumva vreuna să dzică că de acea adunare ştire n-au avut, nici în ceva pricină să poată pune, ca cum la acea adunare neaflîndu-să, sfatul cel de pre urmă ce s-ar fi ales n-au înţeles. Aşe cît toate firile de duh purtătoare, carile întru monarhiia aces-tor doaă stihii să află, precum vruna macar de faţă n-au fost, să nu să numască, nici din hirograful de obşte5 numele să le lipsască. 
     Adunarea dară a cestor doaă monarhii şi orînduiala a cestor doaă soboare6 într-acesta chip după ce să orîndui şi să tocmi, dintr-îmbe părţile cuvînt mare şi poruncă tare să făcu, ca olăcari cu cărţi în toate părţile şi alergători în toate olaturile să să trimaţă, ca prin toate ţările şi oraşurile crainicii strigînd, de această mare 
         1 a marelor monarhii adunare, tuturor în ştire să dea, şi cu de-adinsul iscotind, să poată cunoaşte de ieste lipsind vreun chip din vreun feliu din duhurile purtătoare şi de nu să află cu toţii la această a tuturor adunare şi de obşte împreunare. Aşijderea îngrozături şi înfricoşeturi să să dzică porunciia unuia ca aceluia, carile la acel sobor a să obşti2 ar tăgădui sau alt feliu de pricini spre apărare ar scorni şi celuia ce cît de puţin în ceva împotrivire ar arăta, plata cu pedeapsa morţii şi cu prada casii i să punea3. Aşedară4, cu cuvîntul deodată şi porunca li să pliniia şi precum s-ar dzice cuvîntul, deodată cu gîndul pretiutinderile şi pre la toţi sosiia (că vestea aspră tare pătrunde urechile şi inima înspăimîntată îndată simte sunetul) de vreme ce de alergăturile iuţilor olăcari şi de tropotele picioarelor a neobosiţilor alergători toată pulberea de pre toată calea, în ceriu să rîdica. Toate văile adînci de tari strigări tare să răzsuna, toate a munţilor înalte vîrvuri de iuţi chiote şi groase huiete în clipă să covîrşiia şi toţi cîmpii pustii şi necălcaţi de groznice strigări şi de fricoase lăudări să împlea. Nu era dară, nici să putea afla ureche în văzduh şi pre pămînt carea, de straşnic sunetul veştii şi de groznic cuvîntul poruncăi aceştiia, să nu să sfredelească; nu era, nici să afla într-aceste doaă stihii dihanie, carea de vîrtutea şi puterea învăţăturii aceştiia cu mare frică, cu neîncetat tremur şi cu nespusă groază să nu să 
         1clătească (că cu cît vestea oţărîtă mai de năprasnă vine, cu atîta mai mare tulburare şi grijă scorneşte). De care lucru într-alt chip a fi nu putu, fără numai cu toatele deodată, cu cuvîntul, porunca cu fapta pliniră şi la locul însămnat şi sorocul pus să găsiră. 
     Aşedară, a marilor acestora împăraţi poruncă tot deodată şi dîndu-să şi plinindu-să, toate jiganiile uscatului şi pasirile văzduhului în pripă să adunară şi fietecarea, după chipul şi neamul său, la ceata monarhiii sale să alcătuiră. La care adunare cineşi în partea împăratului şi oblăduitoriului său dîndu-să, şi una de alta deosăbindu-să, lucru ca acesta a fi să tîmplă (că mai totdeauna obiciuit lucru ieste, la adunări mari ca acestea, oarecare amestecături şi împoncişituri a să face, şi de multe ori pentru mici şi în samă nebăgate pricini, cu cît ieste mai mare adunarea, cu atîta mai mare se face şi împărechiere)l. 
     Deci, precum s-au pomenit, fietecarea cu ceata sa, în partea monarhului să alegea, şi una după alaltă la orînduiala sa să alcătuia. Iar mai pre urmă decît toate, Liliacul2 urma, carile cu 
         1 aripile ce zbura şi cu slobodzeniia prin aier ce îmbla, spre ceata zburătoarelor, adecă supt stăpînirea Vulturului a fi îl arăta, iară amintrilea într-însul alalte hirişii socotindu-să, în neamul jiganiilor, supt domnia Leului îl da. Care lucru pricina cercetării, apoi şi gîncevii între doaă monarhii fu: fietecarea socotind că chip ca acela şie supus a fi s-ar cuvini şi de nu s-ar şi cuvini, să i să cuvie a sili, i s-ar cuvini (căci lăcomiia slăvii nu bunătatea sau folosul lucrului priveşte, în carile să slăveşte, ce numai pre altul mai gios decît sine a pune socoteşte, fie macară şi fără de folos; încă de multe ori şi pagubă de i s-ar aduce, sau necunoscînd şi nevrînd, sau vrînd şi cunoscînd, priimeşte). Pentru care lucru, într-îmbe părţile feliu de fel de voroave scornindu-să, cu multe chipuri de cuvinte greţoase urechile amînduror împăraţilor împlea. Căci fietecarile cu inima spre partea împăratului său trăgînd şi cu sufletul spre adaogerea monarhiii sale stăruind, lor biruinţa socotiia şi precum aşe să fie cu cale, adeveriia. Iară amintrilea de s-ar cum-va tîmpla, dzicea că scăderea cinstii (care lucru mai vîrtos decît alalte inimile stăpînitorilor împunge) şi micşurarea slăvii numelui monarhiii sale a fi şi a să face aievea striga (O, oarba jiganiilor poftă, lucrul din potrivă nesocotind, că mintea şi socoteala slăvii la aceasta să sprijeneşte, că ea cearcă pre cela ce nu o cunoaşte, voroveşte cu cela ce nu o aude, cu acela are a face carile nu au vădzut-o, după acela merge carile de dînsa fuge, pre acela cinsteşte carile puţin în samă o bagă, pre acela ce nu o pofteşte îl pofteşte, celuia ce nu o va înainte îi iese, şi celui necunoscut pre samă să dă. Iară hirişiia slăvii cea mai cu de-adins ieste ca să părăsască pre cel ce o cinsteşte, şi cu acela să rămîie carile o necinsteşte). 
     Amîndoi, dară; împăraţii nu puţin fură clătiţi de împotrivă cuvinte ca acestea şi fietecarile în valurile chitelelor ni în sus, ni 
         1 în gios sălta (că inima neaşedzată, ales pentru lăcomiia cinstii, în mai mari valuri înoată, decît corabiia în ochean), de vreme ce pre o parte socotiia că de vor scoate întrebarea aceasta la ivală, oricarile pofta inimii sale ar izbîndi, nu puţină întristare şi a voii frîngere celuialalt a aduce s-ar socoti. Iară pre altă parte, pofta lăcomiii şi jelea mărimei numelui şi a lăţimei împărăţii <i> ca cu o nepotolită şi nestînsă de foc pară îi pîrjoliia (că focul poftei nu mai gios în stepăna arsurii ieste decît metalul înfocat) şi întralt chip stîmpărarea aceii înfocări şi potolirea aceii arsuri a fi sau a să face nu socotiia, fără numai ce va şi ce porunceşte, aceia să să facă. Ce această sentenţie, precum amîndoi în inimă o avea, aşe unuia cătră altul, precum cererea nu i să va trece, adeveriţi era (căci iute ieste adulmăcarea adeverinţii unde a sufletului pătimire într-altul de pre a sa o măsură cineva). Şi aşe, aceşti doi împăraţi într-un nepovestit chip cu duhurile în sine tare să lupta, şi precum unul nu biruia, aşe altul nu să biruia; ce numai ca cum preste puterea simţirilor ar fi, între sine o luptă nesimţită simţiia, şi precum spre biruinţă ceva nu nedejduia, aşe precum nu să va birui nedejduia. Puterea a cunoştinţii sfîrşitului într-amîndoi lipsiia, şi cineşi după pofta sa în ceva a să îndestuli sau a să odihni neputînd, cu sufletele numai, tînd biruia, tînd să biruia (că precum îndreptariul nu mai mult pre lucrul strîmb de strîmb dovedeşte decît pre sine de drept). Aşe şi ei, unul de pre măsura altuia, cît şi ce ar putea, să măsura şi să pricepea. Într-acesta chip ei singuri şie adeverindu-şi din toată socoteala carea înainte îşi punea, departe de la ţenchiu-i să abătea. 
     Cîtăva vreme dară războiu ca acesta, ca cum duhnicesc s-ar putea dzice, între aceşti doi monarhi vrăjmaşi să bătea, şi unul a altuia pofta nesimţitoreşte tare pătrundea, atîta cît prin neştiinţă, a amînduror ştiinţa să împreuna şi pînă mai pre urmă a amînduror sentenţia şi alegerea sfatului la un săvîrşit să împropiia şi să lipiia (că sufletele înţelepte macar şi asupra vrăjmăşiii socotelii drepte să pleacă). Adecă fietecarile lucrul acesta într-acela chip să să caute şi să să aleagă socotiia, în carile nici cinstei în ceva betejire, nici spre a necinstii obrăznicire să să dea, ce ca cum încă la urechile lor scrîşnetul strîncenoaselor acestora voroave încă n-ar fi agiuns şi ca cum ideea [sic] acestui primejduios sfat în mintea lor încă nu s-ar fi cuprins (că de multe ori a lucrurilor propuse acoperire vîrtoase leacuri aduce ranelor, carile la ivală de s-ar scoate, aşeşi de tot s-ar face netămăduite). Aşijderea (mai cu iuşor ieste a să suferi obrinteala ranii la aier scoasă decît patima sufletului cătră împotrivnicul său arătată). Şi aşe, fietecarile pre sfetnicii săi deosăbi chemînd, într-acesta chip le porunciră, dzicînd (pentru lucrurile mici mari gîlceve a scorni, a înţelepţilor lucru nu ieste, macară că aceasta şi la cei înţelepţi de multe ori s-au vădzut). Deci socotim, precît în putinţă va fi, sau noi de la dînsele, sau pre dînsele de la noi să le abatem (că pre cîtă vrednicie ieste cineva în vrajbă a nu intra, pre atîta ieste, şi nu mai multă din vrajă a ieşi). De care lucru dzicem, în descîlcitura gîlcevii aceştiia, puterea monarhiii noastre lîngă noi să oprim şi pre dimocratiia voastră epitrop monarhiii noastre să punem. Carea lucrul acesta să-l scuture, să-l iscodească şi ce ar fi dintr-îmbe părţile mai cu cale şi mai cu cuviinţă, aceia să aleagă şi să isprăvască, aşe ca pînă înaintea feţii noastre a nu ieşi, din toate nodurile să să dezlege, ca oricînd ar vini, ori într-a cui parte acea mică jigăniuţă ar trece, ca cum din veci şi din bătrîni aşe ar fi fost obiciuit, iară nu ceva nou şi de curînd s-au scornit 2 (căci 
     amintrilea pricina clătirii dîndu-să, odihna şi liniştea fără tulburare şi strînciunare a fi nu poate). 
     Lăudară sfetnicii sfatul împăraţilor lor şi cu mare minune mintea şi înţelepciunea lor cu nespuse măriri în ceriu rîdicară, pentru căci în chivernisala lucrurilor publicăi sale nu atîta celea ce pot, pre cît celea ce nu pot ocolesc, şi nici cu putinţa îşi slobod mîndriia, nici cu neputinţa îşi aţiţă mîniia (că neputinţa aduce mîniia, şi mîniia aşteaptă izbînda); ce precum cu putinţa spre umilinţă şi blîndeţe, aşe cu neputinţa spre a gîlcevii potolire s-au slujit (căci la cei mai puţin domoliţi neputinţa prinde obrazul putinţii şi de lucrurile de neputut să apucă) (iară împotrivă, cei ce la poarta vrednicii<i> slujesc, adese s-au vădzut că mai cu fericire le isprăveşte neputinţa cu părăsirea decît putinţa cu prepus, cu începerea. Căci neputinţa neîncepînd, de nu-şi foloseşte, încailea nu-şi strică. Iară putinţa în mîndriia sa amăgindu-să, lucruri peste putinţa sa începe şi la săvîrşit a le duce nu poate, carea fără greş în loc de folos pagubă îi aduce). Aşedară, senatorii, după ce cu nesăvîrşite (precum s-au dzis) şi vecinice laude cineşi pre împăratul său binecuvîntară, cu toţii la locul şi la scaunele sale să întoarsără. 
     După aceia, unii cătră alţii veşti pentru adunarea de obşte a dimocratiii2 a trimete începură. Pentru ca cel tăcut între inimile împăraţilor făcut sfat înaintea tuturor să-l puie şi fără betejirea şi julirea cinstii, a slăvii numelui împăraţilor lor la ivală să-l scoaţă, 
         1 în care descoperire sentenţiia sfatului monarhilor săi să să aşedze şi să să adeveredze. [Însă acesta lucru asemenea să făcu celora cărora de mare căldura văzduhului denafară, cea în trupul său născută din fire căldură, tare spre clătire li să porneşte şi setea vîrtos li să pricineşte. Căriia leacul o umedzală limpide şi rece fiind, ca aceia lipsind, alta împotrivnică, adecă limpede umedzală, dară călduroasă de faţă aflîndu-să (precum ieste duhul vinului sau alta acestuia asemenea) şi de limpegiune numai şi umedzală amăgindu-să (puţin pentru hirişiia răcelii şi a căldurii grijă purtînd), pentru ca setea să-şi stîmpere mai pre larg decît s-ar cădea o înghite, ce aceasta mai pre urmă în vasele priimitoare mărgînd şi după a sa fire cu cea din naştere a trupului căldură împreunîndu-să (căci amîndoa surori a unui părinte, a soarelui sint), scăpărăturile scînteilor dintîi puţin clătite încă mai iute clătindu-le şi pornindu-le (ca cum ieste osiia neunsă în butea roţii uscate), din scîntei scăpărătoare pară ardzătoare să face. Din carea mai mare pîrjol de sete să ijdăreşte şi în materiia mai denainte gătată cu iuţimea pătrundzind, mai mult setea să spudzeşte şi să lăţeşte (căci după socoteala unor filosofi, toată materiia focului iuţime şi forma-i iute clătire ieste), căriia ceva împiedecare nepuindu-să, fără nici un prepus toată umedzala din fire ar usca şi după cea de săvîrşit uscăciune cea de pierire putregiune cu bună samă ar urma]. 
     Într-acesta chip fu şi învăţătura împăraţilor, intrînd în urechile supuşilor. Căci ce mai denainte cu lumina stidirii feţelor împăraţilor într-inemile gloatei întunecat (căci lumina mare pre cea mică întunecă) şi nearătat era, acmu cu lipsa ei, toate fără nici o siială şi stidire la ivală ieşiia (că precum lumina soarelui să are cătră alalte stele, aşe chipul împăratului cătră senatori şi alalţi supuşi ieste. Şi precum în prezenţiia lui toate să fac nevădzute, iară în lipsa lui cea cît de mică şi de departe lumineadză şi scînteiadză, aşe înaintea feţii împăratului toate chipurile supuşilor să micşoreadză şi toată gura slobodă să înfrîneadză. Iară în dosul lui şi cel mai mic în palatul lui, precum schiptrul împăratului în mîna sa poartă să arată). Că după ce trîmbiţa pozvoleniii dimocratiii în audzul tuturor cîntă, din-tr-îmbe părţile fietecare dihanie glas de sfat şi bolbăitură de învăţătură începu a da. Şi aşe, cîţi mai denainte era ascultători, atîţe atuncea să făcură învăţători, dintr-a cărora cuvinte şi sfaturi altă ceva nu să înţelegea, fără numai chiote netocmite şi huiete neaudzite [că precum nenumărate picăturile ploii din nuori cu repegiune pre pămînt cădzind un huiet oarecare dau, iară vreun glas tocmit nicicum, şi precum a unui organ de muzică toate coardele deodată lovindu-să, o răzsunare oarecarea dau, însă vreo melodie tocmită şi după pravilele muzicăi alcătuită nicicum nu să aude (carea puterii audzului mai mult îngreţoşere aduce decît plăcere), aşe ieste şi voroava a mulţi şi tot deodată]. Într-acesta chip şi şiganiile acestea într-atîta voie slobodă vădzîndu-să, cu toatele socotiia că carea mai tare va putea striga, aceiia învăţătură să va asculta. Aşijderea deosăbi ce ar fi fost destulă şi încă de prisosală gîlceava pentru alegerea aceii pasiri dobitocite sau jiganii păsărite, încă mai mare era dihoniia şi zarva carea între dînsele să făcea, cine ar giudeca şi cine s-ar giudeca, carea ar sfătui şi carea s-ar sfătui (precum aievea ieste că unde lipseşte începătura stăruitoare, toate mijloacile începăturii nestăruitoare să să facă). Ce, pentru ca într-un cuvînt să dzic, toate spre tulburare şi neaşedzare să întorsese, ase cît ce s-ar fi spre binele şi folosul de obşte nedejduit, spre răzsipa şi prăpădeniia tuturor să făcea. 
     Îmbe părţile amînduror monarhiilor într-acesta chip împărechindu-să şi fără nici o ispravă din cuvinte deşerte numai oproşcîndu-să şi ce mai cu cuviinţă de grăit şi de făcut ar fi nedomirindu-să. 
     Totdeodată şi fără veste, în mijlocul theatrului, jiganiia carea Vidră să cheamă, cu mare obrăznicie sări şi într-acesta chip proimiul voroavei sale începu: „Vestită axiomă între cei fiziceşti filosofi ieste că cel de asemenea iubeşte pre cel şie de-asemenea (iubirea dară cătră cel şie de-asemenea va să arete neiubirea cătră cel şie nu de-asemenea). Aşedară, pasirea zburătoare oricînd pricina pasirii şie de-asemenea ar grăi, totdeauna mai cu priinţă partea i-ar ţinea decît pravila dreptăţii ar pofti. Aşijderea, oricînd dobitoc pentru dobitoc în pricină ar vorovi, mai cu iubirea firii l-ar ocroti decît dreptatea giudecăţii ar suferi. Şi aşe într-îmbe părţile mai mult făţărnicie decît omenie, sau mai mult asupreală decît dreapta socoteală s-ar face. De unde urmadză ca supt poala priinţii sau a nepriinţii pururea chipul adeverinţii ascuns şi acoperit să rămîie (că precum în teaca strîmbă sabia dreaptă, nici în teaca dreaptă sabiia strîmbă a întra nu poate, aşe unde ieste luarea feţii sau strămurarea priinţii, toată nedejdea giudecăţii drepte afară să scoate). Pentru care lucru, eu, cu proasta mea socoteală, aşe mai de folos a fi aşi afla, ca gîlceava a atîtea guri în zădar să 
     părasim şi un chip ca acela să găsim, carile într-îmbe părţile a face să nu aibă, pentru ca priinţa firească mai mult într-o parte sau într-altă parte să nu-l năstăvască, ce numai orice ar pofti dreapta socoteală, aceia să dzică, să facă şi cu giudecata să aleagă (că dreptul giudecătoriu întîi pre sine de drept, apoi pre altul de strîmb giudecă, şi întîi ascunsul inimii sale de făţărnicie curăţeşte, apoi pre altul sau din nevoie îl izbăveşte, sau după a lui vină îl osindeşte). Aşijderea aşi sfătui, ca ori în ce chip s-ar putea, cu un ceas mai înainte hotar şi săvîrşit gîlcevii aceştiia să punem (că gîlceava lungă atocma ieste cu boala hronică), ca nu cîndai mai îndelung scuturîndu-să şi cernîndu-să voroava cătră aces-tea, încă mai multe shismate şi erese să să scornească, pre carile sau prea cu mult greu, sau nicicum vreodată a le potoli veţi putea.“ 
     Acestea încă vorovind Vidra şi încă bine sfîrşit cuvîntului său nepuind, preste a tuturor nedejde pasirea carea să cheamă Bîtlan2 
     cu mare mînie şi probozală a o ţistui începu şi groznice semne din ochi şi din cap să tacă îi făcea, şi cătră acestea o aporie ipothetică dzicînd, scorniia: „Tu, o, Vidro, di ai fi sau din pasirile zburătoare, sau din dobitoacele pre uscat îmblătoare, ar putea cineva dzice că doară a îmbe părţilor în ceva mai denainte ştiinţa ai fi avut. Iară acmu, jiganie în neam prepus, dintr-altă stihie şi supt altă monarhie supusă fiind2, cum socoteşti că pentru lucrurile ţie în rădăcina lor necunoscute învăţătura cea mai bună şi sfatul cel mai ales a da vii putea? Ce mai bine ar fi, precum mi să pare, pentru lucrurile carile în înaintea mărgătoare simţirea nu le-ai avut a le şti şi a le cunoaşte, să nu te făleşti (că precum toată ştiinţa din povaţa simţirilor să află, toată lumea ştie, căci nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, şi cel cu urechi, iară nu cel surd, alege frumseţea şi dulceaţa viersului). Au nu tu odînăoară prin fundul mării prinblîndu-te şi spre vînarea peştelui şipurin-du-te, eu din faţa apei te oglindiiam? Ce poate fi că sau nechemată ai vinit la locul ce nu ţi s-au cădzut, sau, de te-au chemat cineva prin greşala neştiinţii aceasta s-au făcut. Căci Cîinele Mării3 şi Vidra cu jigăniile uscatului ce treabă sau ce amestec pot avea4? Au doară vii să dzici că din fire aşe ieşti tocmită, ca de pre uscat fiind, putere să aibi prin multă vreme în apă, fără a aierului trebuinţă a te zăbăvi să poţi5? Ce aceasta mai vîrtos împotriva ta 
         1face, căci au putea-va racul jiganie de pre uscat a să numi, căci cu dzilele prin otavă să paşte şi din aier vreo înăduşală sau putregiune nu i să naşte? De care lucru, precum mi să pare, negreşit socotesc că cum cu mare obrăznicie la adunare nechemată te-ai aflat, aşe mai cu mare neruşinare, de nime neîntrebată, sfat, şi acesta spurcat, ai dat (că pre cît ieste de folos la vremea de trebuinţă cuvîntul cuvios, cu atîta ieste de împuţicios cuvîntul aceluia carile de nime neîntrebat tuturor dă sfat). În inima ta aceasta ascuns avînd ca cu o voroavă vicleană şi cu un obraz ce nu ştie a să ruşina, doaă vicleşuguri să poţi aşterne şi cu doaă răutăţi să te poţi acoperi: Una, că chip după învăţătura ta cercîndu-să, pre tine să te afle şi apoi cu sfatul şi alegerea a monarhii mari ca acestea, giudecătoare şi alegătoare tuturor împotrivirilor lor puin-du-te, lumea să dzică precum tu decît toate alalte mai cu minte şi mai cu socoteală să fii. De ciia, tu, jiganie mijlocie şi de neam cu prepus fiind, prostiia în evghenie să ţi să întoarcă (căci toată evgheniia la muritori în lauda numelui videm că să stăruieşte). A doa, că macară cum mai mult dobitoacelor în patru picioare asămănîndu-te (precum singură tu cu al tău cuvînt te-ai legat) (căci la cel cunoscătoriu mai tare să ţine şi ieste legătura hireşului cuvînt decît frenghiia întreită de la altul înfăşurată), mai mult în cumpăna dobitoacelor greuimea dreptăţii să pleci, şi după făţărniciia priinţii, iară nu după pofta dreptăţii, giudecata să abaţi. Însă eu, o pasire şi de neam şi de minte proastă fiind (căci nici în carne vreo dulceaţă, nici în pene vreo frumseţă port), mai mult a grăi nici pociu, nici mi să cade, fără numai ce şi cît într-adevăr am înţeles şi am ştiut, aceia din prostiia inimii am grăit. Iară giudecata fie a înţelepţilor. 
     Toate gloatele de cu socoteală cuvintele a prostului Bîtlan nu 
         1numai cît să mirară, ce încă şi foarte plăcîndu-le, cu mari laude le lăudară, căci nu puţin prepus în inimile tuturor intra pentru a Vidrei fără veste voroavă, nepoftită învăţătură şi necerşută sfătuitură. Şi aşe, îndată despre partea pasirilor, într-o inimă şi într-o gură, cu toatele alegere făcură că precum Vidra nicicum în ceata zburătoarelor nu să poate numi, aşe şi din monarhiia dobitoacelor trebuie a lipsi. La care sentenţie mai multă sfadă şi voroavă strînciunată s-ar fi scornit şi mai multă ocară s-ar fi lucrat de n-ar fi fost Brebul lucrul cu un ceas mai înainte spre descoperirea adevărului apucat. 
     A Brebului dară voroavă într-acesta chip fu: „Vidra odînăoară din neamul nostru şi era şi să ţinea şi cu noi de-a valoma şi hrana şi traiul îi era (precum şi faţa şi floarea părului o vădeşte, macar că statul trupului de mojicie i s-au schimosit şi s-au logoşit). Pre carea noi vădzind-o că cu vremea mărimea sufletului carea la noi ieste, precum toată lumea ştie că partea trupului cea roditoare, carea în cevaş macară betejindu-să, de grabnică moarte aducătoare ieste, pentru a vieţii sprijeneală a o rumpe şi de la noi a o lepăda, nici ne îndoim, nici ne ferim. Aceasta dară a sufletului vitejie, precum am dzis, vădzind că la dînsa din dzi în dzi scade, apoi şi alte lucruri de vicleşuguri, îngăimele de amăgele şi fapte pline de răutate, precum sint sicofandiile, clevetele, minciunile, cătră carile şi furtuşagul adăogea şi lucruri de ocară şi blăstămăteşti, iară nu de numele neamului nostru vrednice făcea, macar că şi de multe ori am certat-o şi am dojenit-o, ce în zădar (că precum ieste suflarea la cărbunele acoperit, aşe ieste certarea la inima într-ascuns dată răutăţii). Pentru care pricini, din tabla neamului şi a rudeniii noastre de tot am ras-o şi aşeşi de tot din hotarele noastre am izgonit-o2 (căci mai mult folos aduce publicăi 
         1 din sine un chip rău a izgoni decît dzece bune în sine a priimi, că precum aluatul mic într-o covată mare toată frămîntătura dos-peşte, aşe un om rău într-o publică pre toţi cu răutatea lui amestecă şi-i tulbură). După aceia ea în ceata altor jiganii a să da, sau temîndu-să sau ruşinîndu-să, sau poate fi şi de trufie înflîndu-să (căci mîndriia, de tot oarbă fiind, precum peste cei mari, aşe şi peste cei mici dă), de lăcaşul stătătoriu de pre uscat s-au părăsit şi prin adîncurile apelor orbăcăind, cu piticei foamea a-şi potoli şi ca valurile ce în spinare poartă, cea mai multă viaţă tulburată şi neaşedzată a-şi petrece ş-au ales2 (că cine neamului său ieste urîcios cum poate fi streinilor drăgăstos? Şi a căruia răutăţi pămîntul său a le suferi n-au putut, cel strein cum le va putea răbda?). Pre carea, de atîta vreme în perire şi rătăcire ştiind-o, iată acmu între gloate amestecată o vedem3. Povestea Vidrii, noi, Brebii, din moşii, strămoşii noştri, aşe am apucat-o, aşe o mărturisim şi aşe o întărim. Iară voia fie a celor mai mari.“ 
     Cu toţii priimiră marturiia Brebului şi cu toţii într-un sfat aleasără ca Vidra dintr-amîndoaă monarhiile afară să să gonească şi nici într-un neam de a lor să nu să mai numască4 (că precum celui bun toţi streinii rude, tot bătrînul părinte, tot vîrstnicul frate şi tot locul moşie, aşe celui rău toate rudele streine şi toată moşiia nemernicie îi ieste) şi cum mai curînd dintre adunări să lipsască, dzisără, ca nu cumva între dînşii mai multă zăbavă făcînd, mai pre urmă şi aceasta vreo pricină mai spre mare vrajbă între monarhii să să scornească. 
     Vidra, sau pentru vicleşugul ei sau pentru veche pizma [alto] altora (că pizma veche ieste ca cariul în inima copaciului), sau la vremea rea pentru bună sfătuirea ce dedese (că, precum să dzice, toate vremea sa au şi, fără vreme, şi pîinea face greutate stomahului, carea cea mai de treabă şi mai de aproape hrană-i ieste), sau ori în ce chip ar fi fost, acmu vădzindu-să osindită şi dintre toate cetele cu mare ocară şi dosadă izgonită, aşijderea pentru binele ce sfătuisă, precum cu rău i să plăteşte simţind, mintea de i-au fost rea, încă mai rea a fi socoti, iară de i-au fost bună, spre rea socoteală o întoarsă (că nemulţemita pentru mari slujbe şi de binefaceri din nedejde în nenedejde îl bagă, nenedejdea în nebunie îl împinge, şi aşe, din slugă credincioasă nepriietin de cap îl face), carea într-acesta chip voroava întoarsă: „De vreme ce pre mine din ceata celor cu patru picioare mă lepădaţi — că în partea zburătoarelor sau să fiu, sau să fiu fost nici chipul, nici firea mă arată — iată că urmadză ca în monarhiia celor de apă să mă dau. Fie dară şi aşe (Că limba gloatelor ieste vrajea bodzilor2, şi mai lesne ar fi cuiva apa curătoare a popri decît limbilor multe a stapîni). Şi iată că dintr-adunările voastre, vrînd-nevrînd, îm caută a lipsi. Însă oarce, ce rădăcina adevărului atinge, a grai nu voi părăsi. Bîtlanul, pasire de apă sau peşte de aier fiind, căci şi în fundurile apelor prin multă vreme şi prin aier nu mai puţin decît alalte pasiri mare slobodzenie are3, însă adevărul ce ieste să dzic: adevărat pasire ieste, macară că carnea la gust îi ieste ca a delfinului şi macară că precum prin aier cu slobodzenie poate 
         1 zbura, ase şi prin fundul apii să poate primbla. Însă de multe ori mi s-au tîmplat a-l videa în novoade ca peştii încîlcit şi de multe ori şi înecaţi şi de tot înădusiţi din mreje îi scot, căci lăcomiia astupîndu-i ochii, după peşti fără sine alergînd, în loc de vînat el să vîneadză. Care lucru din toată ipopsiia peştelui îl scoate. Şi macar că precum aievea ieste tuturor că el mie nepriietin de moarte mi s-au arătat, însă adevărul ce ieste a tăgădui nici poci, nici mi să cade (căci nu puţină vrednicie ieste şi pentru nepriietin adevărul a mărturisi). De care lucru poci să dzic că el cîte pentru mine au grăit şi au mărturisit să fie şi adevărate. Însă nu atîta de grea era pricina vinovăţiii mele, ca cu izgnanie2 ca aceasta să fiu osîndit, căci canon de obşte ieste, carile dzice (pedepsitului nu trebuie a i să adaoge pedeapsa)3. Căci destulă era nesuferita mea izgnanie şi din rudele şi moşiile mele înstreinare, şi ce ar fi mai mult trebuit pedeapsa încă mai înainte a urni, adecă precum din rudele dobitoace, aşe şi din streinele pasiri izgonit să fiu4 (ce precum să dzice cuvîntul, că nevinovăţiia unuia oţapoc stă în ochiul altuia.). Ce la cuvîntul ce vream să dzic să mă întorc. Iată că cu pîra Bîtlanului şi numai cu o mărturie a [a] Brebului (şi aceasta împotriva a legii tuturor legilor, cu o mărturie numai sentenţiia vinovatului cea de pedeapsă a să da)5, dintr-îmbe izvoadele
         1m-aţi lepădat. Dară aşi pofti să ştiu cu ce privileghie puteţi strica axioma vechilor filosofi şi mathematici, carii dzic (carile sint tot într-un chip cătră altul al triilea, tot într-un chip sint între sine)? (Căci Vidra [nu puţine] nu puţine făclii topise asupra cărţilor filosofeşti2). Şi de vreme ce eu, căci în prepusul dobitoacelor şi a pasirilor am cădzut precum să fiu de apă, cu cît dară, rogu-vă, mai vrednic ieste să să numască pasire carile fără prepus dobitoc ieste şi căci să să numasca dobitoc carile fără prepus pasire ieste?3 (Nici vă mieraţi de ale mele împleticite protases, căci simperazma va ieşi arătătoarea adevărului). Şi aşe doaă fire 
         1într-un ipohimen neputînd sta, iată că fire ca aceasta, oricarea ar fi, nici pasire, nici dobitoc ar fi, şi căci acela mai mare dreptate înaintea nu a feţelor, ce a faţărniciii voastre ai afla?2 Şi eu pînă într-atîta de la toţi de la voi m-am aşe de greu osîndit?“ 
     L-a aceasta cu toţii întîi să zîmbiră, apoi rîsă, iară mai pre urmă cu chicote hohotiră, dzicînd: „Vidra, cu neamul, şi gîndul şi cuvîntul ş-au pierdut! Că cine poate macar cu mintea doaă firi în-tr-un ipohimen cuprinde? Sau cine vreodată pasire dobitocită sau dobitoc păsărit au vădzut?3 Vidra dzisă. „Într-acesta chip şi eu mai denainte pentru himera filosofilor nu săvîrşiiam a mă mira şi pes-te putinţă a fi în fire, precum şi voi acmu, socotiiam. Ce de vreme ce Brebul s-au făcut peşte, cu cît mai pre lesne va fi pasirea zburătoare a să face dobitoc ca cele în patru picioare îmblătoare.4 
     Şi încă mai aievea de viţi vrea spre aceasta să vă pricepeţi. Întîi a şti vi să cade că ce hotărîre are trigonul la mathematecă, aceiaşi are siloghismul la loghică, a cărora hotărîre mai sus v-am pomenit. Acmu, dară, binişor socotiţi că, de vreme ce eu am putere din fire dăruită, precum aerul a trage, aşe a nu-l trage în voie să-mi 
     fie, şi pentru căci în doaă stihii poci lăcui, dintr-aceleşi mă izgoniţi şi altă pricină în mine, precum mi se pare, a afla nu puteţi, fără numai căci din fire cu oarece mai mult decît alalte dobitoace sint dăruit, eu dară, căci aşe pociu, în vinovăţie ca aceasta am cădzut. Dar încă cel ce nici într-o parte deplin şi nici a unii firi, celea ce i să cad hirişii nu va avea, oare de acela ce viţi putea giudeca?2 Că, precum am dzis, simperasma trebuie să urmege protaselor3. Ca aceasta minune între voi, o, jiganiilor şi pasirilor, ieste cămila nepăsărită şi pasirea necămilită, căriia unii, alcătuindu-i numele, Struţocamilă4 îi dzic. Aceasta precum hirişă Cămilă să nu fie penele 
     o vădesc, şi iarăşi hirişă pasire să nu fie nezburarea în aer o pîreşte şi vîntul, carile nu o poate ridica. Că precum tuturor ştiut ieste 
         1că toată hotărîrea pasirii ieste a fi dihanie cu pene, zburătoare şi oătoare. Deci dihaniia ieste neamul, iară zburătoare deosăbirea, care deosăbire aşeşi de tot de la Struţocamilă lipseşte. Aşedară aievea fiind, au putea-va cineva cu mintea întreagă a dzice să îndrăznească, precum toată hotărîrea pasirii în Struţocamilă să cuprinde? Şi aşe urmadză că sau pre mine încă nu m-aţi cunoscut, sau şi pre aceasta dihanie precum şi ce ieste să o cunoaşteţi. Şi aşe rădăcina adevărului întingînd, sau arătaţi (că pizma veche vă împinge la lucruri noăa), sau mărturisiţi că în capete de hîrtie purtaţi crieri de aramă. Iară cel mai de pre urmă al mieu cuvînt ieste că adunarea aceasta chedzi răi ş-au vrăjit, de vreme ce numele fiindu-i adunare, altora cu lucrul ieste strămutare şi slava titului de monarhie, iară fapta îi ieste de tiranie2". Acestea Vidra cu lacrămi dzicînd, după poruncă în izgnanie la marginile gîr-lelor3 să dusă. 
     Ieşind ea de acolea, îndată în mijlocul gloatelor ieşi Căprioara 
         1de pustiiul Aravii, carea, după siloghizmul2 Vidrii, lucrul cu ispita într-acesta chip dovediia, dzicînd: „Vidra pentru Struţ au pus socotele loghiceşti, dară eu să vă spui ce au vădzut ochii arăpeşti3. Eu şi Struţocamila împreună la pustiile Araviii lăcuim. În părţile 
         1 acelea cîmpii niciodată cu pajişte nu înverdzesc, ce pururea cu mari năsipişuri gălbenesc. Că de s-ar şi naşte vreun fel de buruiană, de mari holburule, carile vîntul austrului scorneşte, să acopăr. Căci într-alt chip cineva să-i numască nu va putea, fără numai sau munţi clătitori, sau cîmpi nestători le va dzice. Deci cu vînturile pre acolo mutîndu-să şi locurile, alt feliu de copaciu sau de buruiană de mare grămădirea năsipului aceluia neacoperită să rămîie nu poate, fără numai înalţii copaci carii finici să cheamă, în carii nici odînăoară Strutocamila urcată a videa nu mi s-au tîmplat. Şi nu numai în vîrvul finicului2 (carile într-acele părţi odihna şi aciuarea a tuturor zburătoarelor ieste), ce aşeşi nici un cot de la faţa pămîntului în aer ridicîndu-să nu l-am vădzut. Încă şi alta (carea mai mult ieste de mierat), că de multe ori arapii asupra noastră gonitoare scornind3, pre amîndoi o dată 
         1din năsipuri ne scorniia, unde cu puterea răpegiunii picioarelor din fierăle suliţilor, din simcelele ţidelelor şi din vrăjmaşi colţii ogarîlor scăpam. Iară Strutocamila şi de mine înapoi rămînea, şi cu penele şi aripile ce avea în primejdia morţii cădea. Căci cu alergarea ogarul o agiungea, şi în aer, de greuime, neputîndu-să rîdica, decît un iepure mai slabă şi mai peminteană a fi să arăta. De care lucru socotesc ca cuvintele Vidrii adevărate sint.“ 
     Iară în monarhiia pasirilor era pasirea carea să chiamă Corb2, carea macară că din tagma a doa era, însă, cu o întîmplare, pre acea vreme epitrop Vulturului era. Acesta toate lucrurile în monarhiia pasirilor a face sau a desface în voia sa avea, nici glas sau cuvînt împotriva lui cineva a scorni a îndrăzni putea (că în vremile vechi poftele stăpînilor pravile de lege supuşilor era). Aceasta pasire precum tuturor dobitoacelor moartea le pofteşte cine poate să nu ştie? Şi precum pre dinafară neagră, din hereghie, încă mai poneagră pe dinluntru era de pizmă şi de mînie3 (căriia ce să-i fie fost pizma şi pricina pizmei la locul său pre larg să va dzice) (că precum arşiţa soarelui peliţa mută din albă în neagră, aşe piz-ma inimii mută gîndul din bun în rău). Deci Corbul, precum a Vidrii, aşe a Căprioarei cuvinte macar că le audziia, însă cu greu şi cu greaţă le suferiia (că cuvîntul bun şi neplăcut ieste ca doftoriia greţoasă, însă folositoare în trupul bolnavului. Ce la cel înţelept aşe, iară la cel nebun ieste ca otrava în mănuntăile sănătosului). Le suferiia Corbul acestea pentru a vremii neîndămînare,
         1iară cumplită amărăciune nu numai în glas ce meniia, ce încă şi în pîntece dospiia. Şi cîtăva vreme un siloghism alcătuit în barbara împotriva Vidrii a face siliia, mai vîrtos că la dînsul viersul grumadzului într-această formă a suna să părea şi încă mai ales că el alt gînd asupra proastei dihanii Strutocamilii avînd (precum mai în urmă aievea va fi). Şi siloghizmul Vidrii de tot a strica în minte avînd, forma aceasta numai după socoteala loghicilor, nedierisită şi nestricată şi în tot chipul adevărată a fi credea. Deci aşe Corbul, după ce multe sudori vărsă, pînă hotarul mijlocitoriu află, siloghizmul din protase într-acesta chip încuie: „Toată dihaniia cu doaă picioare, cu pene şi oătoare ieste pasire. Dară tot Strutocamila ieste cu doaă picioare, cu pene şi oătoare. Iată dară că tot Strutocamila fără nici un prepus ieste pasire.“ 
     Iar după încheierea siloghismului acestuia, palinodiia ritoricească a poftori începu şi vatologhiia poeticească prin multă vreme crăngăi: „Pasire ieste Strutocamila, pasire ieste; şi iarăşi dzic: pasire ieste Strutocamila, dihaniia aceasta, Strutocamila, ieste pasire. Pasirea aceasta şi dihaniia aceasta ieste Strutocamilă.“ 
     Apoi iarăşile hotarăle loghiceşti în sine înturna, dzicînd: „Pasirea să oaă, oaăle sint a pasirii. Struţul să oaă, oaă are Struţul. Iată dară că pasire ieste Struţul.“ Apoi iarăşi ca dintîi, numai întraltă formă siloghizmul înturna:“Pasirea are pene, Strutocamila are pene. Iată dară că Strutocamila ieste pasire2. Aşedară, Strutocami
         1la, precum pînă acmu adevărat pasire au fost, aşe şi de acmu înainte pasire a fi vrednică ieste, şi încă nu fietece pasire, ce aşeşi slăvită, lăudată şi în buni chedzi luată, de vreme ce, deosăbit de deafirimea trupului ce poartă şi în basna veche va să să dzică, că oarecare evghenie în neamul său are. Însă ca asina despre maică partea Vulturului spre sămnul monarhiii să fie avînd.“ 
     Toţi Şoimii, Uleii şi Coruii şi alalte de stîrvuri iubitoare pasiri frumos crăngăitul Corbului lăudară şi cu multe linguşituri şi colachii învăţătura-i şi înţelepciunea-i preste nuări rîdicară (că mai toţi supuşii de frică obiciuiţi sint, nu ce adevărul, ce ce stăpînul pofteşte, aceia să laude şi să fericească)2 şi fietecarile în sine şi cu sine socotiia, precum alt siloghizm împotriva acestuia arătătoriu nici a să afla, nici în mintea altuia a să naşte ieste cu putinţă. Ca acestea pasirile iele în de iele prin limbi purtînd, oricarea împletecitura cuvintelor audziia, de dovadă ca aceasta amuţiia (că macar că rea ieste amuţirea din lipsa organelor de 
     voroavă tocmitoare, dară încă mai rea ieste cînd purcede din lipsa şi neştiinţa cuvintelor trebuitoare) şi acmu mai mai tot cuvîntul să curma şi tot răspunsul împotriva Corbului şi toată gura mai mai să astupa (că precum ştiinţa lucrurilor ieste lumina minţii, aşe neştiinţa lor ieste întunecarea cunoştinţii). 
     Şi acmu cu toatele mai mai după voia Corbului să lăsa, de toată împotrivirea să părăsiia şi toată întrebarea cu atîta să potoliia, de n-ar fi Ciacalul către Hulpe2 cum mai curînd alergat. Carile, la dînsa lipindu-să: „Frate Hulpe, dzisă, poţi răbda ca între pasiri dihanie mai cu socoteală şi mai cu meşterşugul loghicăi3 decît între noi să să afle? (că nu ieste în lume cuvînt atîta de isteţ, sau lucru aşe de cu preţ, ca carile vreodată să nu mai fie fost sau a nu mai fi de acmu înainte să poată)“. La aceasta întrebare a Ciacalului rîsă Hulpea pe supt mustăţi şi în grabă greu răspunsă (căci la întrebarea grabnică, greu sfat a da, sămn de minte ascuţită ieste) şi dzisă: „De n-aşi avea frica Vulturului, cînd ceva din colţii miei pe ciolanele stîrvului ar rămînea, atuncea şi Corbul de uscate vinele goalelor ciolane clonţul ş-ar ciocăni. Ce doaă lucruri sint carile la ivală a mă pune mă opresc: unul, căci că din fire mai bucuroasă sint cu meşterşugul decît cu tăriia a mă sfădi, altul, căci totdeauna voia Vulturului a căuta m-am obiciuit, pentru căci adese la un ospăţ şi la o masă amîndoi a ne ospăta s-au tîmplat. Şi aşe adese în mîncări şi în băuturi împreunarea spre cinstea politicească şi dragostea în faţă prietinească 
         1a arăta mă sileşte (căci dragostea cumpărată pre bani sau pre mîncări şi băuturi în sfîrşitul acelora şi ea să sfîrşeşte. Iară dragostea din suflet adevărată în sărăcie şi în foamete slujba vredniciii îşi arată). Deci, de vii vrea să mă asculţi, supt piielea Ciacalului pune meşterşugurile Vulpii şi gura ta grăiască, fie duhurile împingătoare ale mele.“ 
     Ciacalul, acestea de la Vulpe audzind, dzisă: „Eu după cuvîntul tău şi în fundul mării a mă afunda şi în mijlocul focului a mă arunca şi nicicum vieţii mele a cruţa nu mă voi feri. Numai precum toţi cei cu socoteală în lume, aşe şi eu, nu numai pentru agonisirea, ce şi pentru paza cinstei mă nevoiesc (căci spre agonisirea şi cîştigarea cinstei sudorile trupului destule sint, iară spre paza nebetejirii ei lacrămi de singe trebuiesc) (că cu multul mai pre lesne ieste cetatea cinstii a dobîndi decît pre aceeaşi despre nenumăraţii nepriietini a o străjui şi nebiruită a o păzi). De care lucru socotesc că macară cu duhurile tale vitejeşte cinstea cuvîn-tului spre stricarea siloghizmului Corbului voiu agonisi, şi hrizmurile ce sint în triposul lui Apolon întemeiate pre lesne îm va fi a le fărîma şi în toate stramţile a le destrăma, numai spre cele mai următoare una mă face mai tare şi cu tot deadinsul a socoti, adecă cuvîntul carile îm dzisăşi, precum cinste Corbului de frica Vulturului dai. Deci de-ţi ieste gîndul într-această socoteală şi de 
         1vii să-i păzeşti cinstea nebetejită, mie lucrul acesta pînă mai pre urmă fără primejdie să-m fie socotesc că nu va putea (că de multe ori s-au tîmplat într-înima ce întră frica nepriietinului afară scoate dragostea priietinului). De care lucru, sau vrînd, sau nevrînd, într-o parte dîndu-te, eu fără nici un agiutoriu în gura şi vrajba precum a Corbului, aşe a altora carii caută în gura Corbului voiu cădea. Şi aşe atuncea te vii arăta că cu mîna altuia şerpele din bortă să scoţi ai vrut şi pre mine cleşte împotriva jeraticului m-ai făcut.“ 
     Hulpea dintîiaş dată cu blăstămi şi cu giurămînturi pre Ciacal dintr-acestea prepusuri a scoate începu (că giurămînturile între muritori pentru altă nu s-au scornit, fără numai supt numele marelui Dumnedzău, demonul mai pre lesne meşterşugurile sale să-şi lucredze) (că unde ieste inima curată, nici întîi giurămîntul, nici pre urmă vicleşugul sau călcarea giurămîntului încape). Hulpea, dară, începătura voroavii într-acesta chip făcu: „Iubite priietine, nu cu divă îţi pară pentru căci dziş că cinstea Corbului pentru frica Vulturului păzăsc (căci lucrurile între muritori nu atîtea să isprăvesc ce le pofteşte voia, ca cîte să lucreadză ce le dă mîna şi vremea).2 Pentru care lucru nu numai a Corbului şi a Vulturului, ce de multe ori şi a Cucoşului voie caut, şi după îndămînarea vremii cinste şi inchinăciune a-i da pociu3, după vînt întorcînd 
         1vetrelele (că nebun corăbiier s-ar socoti a fi acela carile pîndzele împotriva vîntului a deschide ar îndrăzni), însă adeverit trebuie să fii că cu tot neamul pasirilor dragoste adevărată a avea nu pociu (Şi unde dragostea adevărată nu ieste, acolea [acolea] cinstea ieste de frică; şi unde cinstea să face de frică, acolea îndămîna vremii să cearcă şi să aşteaptă, în carea nici frică să-i mai fie, nici cinstea carea de frică îi da, de bunăvoie în ocară să i-o întoarcă). Că pentru acesta lucru întîi din fire plecare, apoi de la părinţi blăstămare am luat, ca nici odînăoară cătră cineva de tot inima să nu-m deşchidz (că cu anevoie un gînd în doaă inimi a să ascunde poate, pre carile una şi mai nici una de abiia şi mai nici de abiia îl poate stăpîni) şi cu vreo pasire prieteşug adevărat să nu leg, fără numai cu Vulturul şi Corbul, pentru adese hrana împreună, oarece chivernisală poliliticească să fac. Iară amintrilea oricînd cu vreo primejdie simptomatecă penele le-ar cădea, sau de vremea schimbării tuleielor puterea aripilor şi a zburării le-ar scădea, fără nici un prepus adevărat să fiu îm porunciia, precum acestora, oricît de macră şi de vînjoasă carnea le-ar fi, decît stîrvul impuţit tot mai dulce ieste. Aceasta, dară, a şti ţi să cade, o, iubite frăţioare, că precum să dzice din bătrîni un cuvînt şi precum şi noi ceşti mai tineri acmu cu simţirile le-am dovedit (că de multe ori clonţul Corbului şi a Vulturului ochiul Vulpei s-au vădzut scobind). De vreme ce pasirile acestea din fire nu numai dobitoacelor, ce şi pasirilor, nu numai tuturor dihaniilor pre picioare îmblătoare, ce şi lighioilor pre pîntece tîrîitoare şi nu nu-mai tuturor viilor, ce încă şi tuturor morţilor nepriietini de cap sint (că cine numai al său bine şi fericire cearcă, a tuturor răul şi bezcisniciia pofteşte), şi precum de sîngele fierbinte, aşe de 
         1stîrvurile împuţite totdeauna însătate şi nesăturate sint. Aşijderea, nici între vitioan şi gras vreo deosăbire sau alegere fac, nici între mare şi mică bucata sau înghiţitura mai de saţiu sau mai de nesaţiu a fi socotesc (căci lacomul şi sătul flămînd ieste, şi lăcomiia nici în hotărăle gheometriceşti să opreşte, nici de exţentrurile astrologhicesti să covîrşeşte, nici caută materia şi forma filosofască, nici cunoaşte deosăbirea şi alcătuirea loghicească, nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat, nici în gramatică graiul fără chip şi cuvîntul „agiunge“ au învăţat, ce, precum să vede, nu ucinică, ce didascală alhimistilor ieste, cărora nici adînc fundul mărei, nici nestrăbătută a pămîntului grosime, nici pre supt rădăcinele munţilor şi stîncilor a metalilor şuvăite vine, nici [nici] depărtarea locului, nici primejdiia mărsului, nici nevoia agiunsului şi aşeşi nici iuţimea şi arsura focului de la acel din fantazie născut şi din crieri prefăcut aur îi poate opri). De care lucru singur poţi socoti, o priietine, de ieste cu putinţă lacomul a cuiva într-adevăr dragostea să păzască şi vreodînăoară a altuia folosul şi precopsala să poftească2. Într-acesta chip Vulturul şi Corbul fiind şi întraceastă rea diathesin aflîndu-să, cum cineva în lume atîta de fără crieri s-ar afla, ca nu numai pofta spre săvîrşirea răului să le facă, ce macar aşeşi din gînd spre aceasta să gîndească (că cel ce spre rău cu lucrul agiutoreşte şi cel ce fapta rea cu gîndul o priimeşte şi o învoieşte totuna sint). Aşedară, iubita mea, în toate împotrivnicele fortuni nedespărţită soţie3, din toate prepusurile ieşind, 
         1curata mea cătră tine inimă precum ieste, cunoaşte (precum Hulpea mai mult în şuvăiţi decît în fugă nedejduieşte, aşe inima vicleană mai mult acoperit decît aieve grăieşte) şi spre ridicarea a cădzutei cinstei a tot neamul dobitoacelor şi jigăniilor, pre cît poţi în lucru şi în cuvînt, te nevoieşte (că toată slava şi lauda numelui cea mai de frunte ieste, cînd cineva cu osteninţele carile pentru moşiia sa sudorile ş-au vărsat şi pentru neamul său toate primejdiile în samă n-au băgat)2. Iară eu cu curată inimă mă giuruiesc că în toate agiutoare şi împreună lucrătoare şi ce ieste capul lucrului spre toate primejdiile priimitoare şi suferitoare voi fi.“, 
     Săracul Ciacalul, macar că şi el de viclean ieste lăudat3, însă „cu bucăţeaoa dulce a Vulpii înghiţi şi undiţa otrăvii amară (căci precum decît dreptul să poate afla altul şi mai drept, ase şi decît Vicleanul ieste altul şi mai viclean). Şi aşe el înşelîndu-să şi de la Vulpe ce va grăi foarte bine învăţindu-să, în mijlocul theatrului cu mare îndrăzneală ieşi şi înaintea tuturor gloatelor cuvinte ca acestea făcu4: 
         1„Vidra, neam cu prepus, cuvînt fără prepus au grăit şi sfat adevărat prietinesc au sfătuit (ce unde urechile adevărului sint astupate, acolea toate hrizmurile să par basne). Însa fietecarile dintre noi, cu cea stîngă numai, iară nu şi cu cea dreaptă ureche ascultîndu-l, nu numai cît că cuvîntul nu ş-au întărit, ce încă mare grămadă de ură asupra ş-au grămădit (că mare scîrşnetul roatelor astupa voroava cărăuşilor) şi în loc ce mulţumită pentru dezvălirea adevărului i s-ar fi cădzut, nu numai din ţară-şi s-au izgonit, ce încă şi din izvodul neamului său s-au lipsit, şi aceasta nu dintr-altă pricină, precum mi să pare, au purces, fără numai din vechea şi rînceda pizmăluire. Iară încăsi, oricum ar fi, atîta cunosc, că toate cu folos voroava Vidrii şi ei în stricare, şi altora spre mai mare neascultare şi neaşedzare s-au făcut (că vîntul vivorît sau aerul tare clătit, tocmit şi frumos viersul muzicăi alcătuit, de la cît de ascuţitele la audzire urechi abătîndu-l, neaudzit îl face). Şi iarăşi (ca mai aproape de ţenchiul voroavei mele să mă lipăsc) obiciuită ieste minciuna haina adevărului a fura, cu carea, îmbrăcîndu-să şi împodobindu-să, să vede ca în hrizmurile lui Apolon Pithianul dă şi în triposul cel neclătit stăruită 
         1şi aşedzată a fi să pare. Dară lin suflînd austrul adeverinţii şi în-tr-o parte dînd poalele hainei adevărului, grozavă goliciunea minciunii descoperindu-să să arată (că din trii picioare a scăuieşului minciunii, unul şcoţîndu-să, în vicleşug rădzimatul fără greş pohîrnindu-să, cu bună samă cu capul în gios să dă). În care scăuieş şi siloghizmul dumisale Corbului spre dovada şi întemeierea vredniciii Strutocamilii întemeiat şi alcătuit a fi să vede. Însă lucrul după socoteala adevărului cu multul într-alt chip să are2. Hirişiia dară a lucrurilor de la cîţiva, în cîteva chipuri să hotăreşte. Iară cea mai adevărată şi mai gheneralis ieste aceasta: Hirişiia să cuvine totului, fietecăruia şi pururea. Deci cea mai deplin, cea mai adevărată şi cea mai gheneralis hirişiia pasirii ieste a zbura. Căci toate pasirile şi fietecare pasire şi pururea au putere a zbura, şi nu atîta pre pasire penele şi oatul o face pasire, şi dintr-alte dihanii o deosăbeşte, pre cît o face şi o deosăbeşte zburatul, căci amintrilea şi şerpele să oaă, dară pasire nu ieste. De ciia pasirile toate după hirişiia lor cea mai chiară numele neamului ş-au agonisit, de unde elineşte , evreieşte,  hof, arăpeşte
       tair, lătineste volatilis să cheamă, carile în limba noastră s-ar dzice zburătoare. Aceasta, dară, hirişă hirişiia pasirilor 
         1fiind de carea Strutocamila lipsindu-să (precum alegerea tuturor priimeşte), iată că Strutocamila hirişă pasire a să numi şi a fi nu poate. Că amintrilea, Strutocamila de-ar fi adevărată pasire, adevărata a pasirilor hirişie i s-ar cuvini, adecă tot struţul, ca toată pasirea şi pururea să poată zbura. Aceasta, dară, lipsindu-i, iată, dară, că pasire nu ieste. În cea sistatichi diafora hirişiia lucrului locul cel mai de sus poate ţinea după deosăbire, precum cele cinci glasuri a lui Porfirie poftesc, adecă neamul a fi dihanie, chipul pasire, deosăbirea zburătoare, hirişiia piuitoare, tîmplarea în pasire iarăşi supt hirişie să cuprinde, că pasirea ver ar piui, ver n-ar piui, fiinţa pasirii nu să strică. Deci, precum am şi mai dzis, hirişiia cea mai mare în cea stăruitoare deosăbire fiind, carea în Strutocamilă cercîndu-să şi neaflîndu-să, iată, dară, că pasire a fi nu poate. Că precum a omului dintr-alte neamuri de dobitoace deosăbirea îi ieste socoteală şi hirişiia rîsul, aşe în pasire să socoteşte zburatul şi piuitul. Şi de s-ar da în lucrurile firii vreun dobitoc cu pene, cu patru picioare, ce numai dreapta socoteală deplin ca omul să aibă, acela dobitoc adevărat om ar fi. Aşijderea împotrivă, de s-ar afla un dobitoc în doaă picioare, cu cap şi nas şi cu toată alaltă forma omului, numai să aibă aripi şi să zboare, iară socoteala şi rîsul să-i lipsască, adevărat dobitocul acela pasire, iară nu om, ar fi. De care lucru aievea ieste că la fietece dihanie deosăbirea şi hirişiia i să socoteşte, iar alaltă formă a chipului nicicum, macar pasire cu patru picioare, macar dobitoc cu doaă aripi, macar cu mîni cu cinci degete, cu unghi şi fără păr şi fără pene şi fără socoteală, acestea toate nicicum hirişă deosăbirea pot stărui că, veri mînule omului ar fi la moimîţă, veri obrazul 
         1moimîţii la arap, moimîţa în deosăbirea dobitocului, fără socoteală, socotelii uimitoare, iară arapul în deosăbirea dobitocului cu socoteală rămîne şi pururea ieste. Acmu dară ce mai multă dovadă din socoteala loghicească trebuie, şi ce mai înainte proas-ta mea socoteală un picior din triposul lui Apolon a scoate sileşte, şi cea mai de folos o protasin din siloghizmul dumisale Corbului în barbara alcătuit a trage să nevoieşte2 (căci experienţia şi ispita lucrului mai adevărată poată fi decît toată socoteala minţii, şi argumenturile arătării de faţă mai tari sint decît toate chitelele)3. Că au nu Vidra, săraca, toată dovada ispitii cum să cade ne prezentuieşte? De vreme ce ea toate hirişiile a dobitocului în patru picioare avînd şi căci numai une tîmplări (carile precum nici fac, aşe nici strică fiinţa)4 mai deasupra i-au vinit, adecă şi cu văzduhul, şi cu apa în locul văzduhului a să sluji firea au agiu-torit-o, pentru adaogerea, iară nu pentru scăderea puterilor firii din catalogul jiganiilor aţi lepădat-o.5 Au doară de s-ar afla vreuna dintre noi în para focului nebetejită, ca salamandra, a vieţui să poată, pentru căci de la fire cu această putere dăruită ar fi, eu dzic că şi pe aceia pentru mai multe vredniciile firii sale din 
         1monarhiia noastră aţi izgoni-o. Care lucru de l-aţi face, mă credeţi, fraţilor, că prost l-aţi socoti (că cine-i mai cu multe vrednicii, veri din fire, veri din osteninţă, împodobit, acela mai mare cinste trebuie să aibă şi mai tare de la toţi să să iubască să cade). De care lucru drept şi cu cale socotesc a fi, ca poftei adevărului, iară nu glasului Corbului, ascultători să fim.2 Aşedară, aievea ieste că precum pofta adevărului, aşe încheierea voroavei mele aceasta va să fie, adecă că de vreme ce Vidra, pentru pricinele carile s-au pomenit, cu sfatul tuturor s-au ales ca din tabla amînduror monarhiilor să să radză, aşe şi numele Strutocamilei, precum dintr-a în patru picioare îmblătoarelor, aşe dintr-a cu aripi zburătoarelor dihanii izvod să să şteargă, dintr-a celor de pre stihiia pămîntului izvod să să şteargă, dzic, căci pene are şi să oaă, iară dintr-a ce-lor din stihiia văzduhului, căci nu zburătoare, ce pedestră ieste. Iară amintrilea, de va cineva împotriva firii şi în pizma adevărului socoti3 (căci voia slobodă obiciuită ieste mai mult spre rău şi împotriva adevărului decît spre bine şi spre plăcerea adeverinţii puterea sa a-şi arăta)4 şi pre Strutocamilă în monarhiia şi în partea sa a o 
         1trage s-ar nevoi, acelaşi nu mai puţin pe Vidra între dobitoace a o numi ar trebui. Pre Strutocamilă, dară, lipsa slujbelor firii dintre pasiri afară o scoate, iară dintre dobitoace toate hirişiile o gonesc, pre carea noi, pedestrele, aşeşi macar vreodînăoară nici am numit-o, nici am pomenit-o, nici între noi cumva a încăpea am gîndit-o. Şi aşe de va fi şi a voastră socoteală, precum a adevărului pofteşte orînduială, ca nici pre pămînt, nici în văzduh, nici în apă şi nici în foc şi aşeşi, nici undeva loc de traiu a avea va putea, ce doară în a cincilea stihie lăcaş de-şi va dobîndi2 (că obiciuită ieste fortuna, pre cel ce multe haine pofteşte a cerca şi de cele ale sale a-l dezbrăca)“. 
     Aceste ale Ciacalului cu îndrăzneală cuvinte şi socoteli de argumenturi nebiruite3 nu numai cît urechile tuturor împlură, ce încă şi inimile de dînsele, ca cu o ascuţită lance li să împunsără, şi ce să răspundză cu toţii în îngăimare sta, şi despre ce parte a cuvîntului întîi s-ar apuca să miera. Tărimea argumenturilor îi spăriia, îndrăzneala voroavei îi îmblăzniia şi ce ieste mai cu greu, 
     neştiinţa lucrului şi a adevărului aşeşi de tot din ţircălamul minţii îi izgoniia (că pre cît lumina soarelui a lucra poate în organele vadzătoare, pre atîta agiutoreşte mai denainte ştiinţa în mintea adulmăcătoare). 
     Aşe ei, tuşind, scuipînd şi cuvintele prin limbi-şi învăluind, Lupul (carile nu proastă între toate jiganiile să numiia) cuvinte cioplite şi supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la ţenchiul adevărului dusă şi nemerite, intr-acesta chip a grăi începu2: 
     „(De multe ori împăraţii să văd preste vrerea lor a proroci, căci sufletele lor, oarecum de mărimele şi greuimele lucrurilor, mai de multe ori şi mai adese atingîndu-să, şi preste simţirea lor să par a prosgnostici). A cării păreri aieve acmu să făcu dovada, de vreme ce dintîiaş dată chiar amîndoi dzisără (de veţi pomeni pricina ce să scornisă pentru mică şi de nemică jigăniuţa, ce să cheamă Liliac) şi amîndoi în gura mare spusără (că din pricinile mici mari gîlceve să scornesc şi ţinţariul să face armăsariu). Au nu, dară, pentru aceasta mai denainte să feriia şi acestea pre carile noi acmu cu ochii trupului de faţă le privim, pre acele ei, încă pînă a nu fi, cu ochii sufletului le oglindiia? Noi, dară, atuncea 
         1cuvîntul lor în puţin socotind, acmu să vede ca de capul viperii ei cu socoteala ferindu-ne, noi cu nesocoteala în coada scorpiii am cădzut, neferindu-ne (însă precît semnele cuvintelor împun-gătoare, chipul inimii pizmuitoare au arătat). La arătare s-au făcut că nu spre aşedzarea gîlcevii proaspete, ce spre obrinteala pizmei împuţite şi cuvintele, şi lucrurile s-au început, carile ranelor trupului monarhiilor nu tămăduire, ce burzuluire aduc (că precum otrava cumplită stomahul otrăvind, tot trupul putredzeşte, aşe pizma veche spre izbîndă a aduce, tot statul monarhiii răzsipeşte) (şi precum un mădulariu cu netămăduită boală pătimind, princet, princet, tot trupului moarte pricineşte, aşe în toată publica cu rău gînd şi cu pizmă asupra altora îmblînd, cu vreme toată monarhiia cu capul în gios prăvăleşte2). Întîi fost-au trebuit pre cei ce aducători şi pricinitori gîlcevii ar fi fost fără nici o zăbavă dintre mijlocul nostru să-i fim scos, şi, pînă a nu pătrunde gîlceava aceasta inimile şi sufletele tuturor, să fim ales ce-i de scădere şi de folos (că precum cineva, pentru mîntuinţa a tot trupul şi pentru paza vieţii, fier, foc, şi tăierea a unui sau şi a doaă mădulare ardere, tăiere şi de tot de la sine lepădarea, macar că cu mari chinuri şi dureri, însă sufere şi priimeşte, aşe şi în statul publicăi, unul nestătătoriu şi de răscoale şi gîlceve scornitoriu să socoteşte, carile ca un rău şi beteag mădulariu din trupul monarhiii curmat şi tăiat a fi să cade)3. Că ce folos noaă şi ei Vidra cu sfatul fără 
         1vreme au adus? Şi ce treabă au avut Bîtlanul cu atîtea cuvinte inima Vidrii a amărî şi a dosedi? Pre Breb la mărturie cine l-au chemat? Şi cine cu ce treabă l-au ascultat? Numele Strutocamilei, siloghizmul Corbului, împotrivă voroava Ciacalului la propozitul adunării aceştiia ce folos au adus? Vînătoarea arapilor, fuga Căprioarii şi primejdiia Strutocamilei la acesta sinod ce amestec au avut? Ce adevărul ieste acesta (că zavistiia ieste jiganie cu multe capete şi cu toatele înghit pizmă şi deodată borăsc gîlceavă şi vrajbă). Căci Bîtlanul socotind că Vidra prin gîrle vînatul peştelui îi împuţineadză, i s-au părut că i să va deşerta vreodată guşea de putregiune de peşte şi maţile de viermi de putregiune (căci lăcomiia Bîtlanului lumii ieste vestită). Brebul aşijderea ieste jiganie carea, puterea organelor născătoare pierdzindu-şi, în firea şi îndrăpniciia hadîmbilor cade, carile vreunui de duh purtătoriu, pre cîţi soarele încăldzeşte, priietin adevărat să-i fie, sau binele să-i poftească nici s-au vădzut, nici s-au audzit (că năcazul lipsii la unul scorneşte zavistiia prisoselii la altul). Şi aşe mărturiia lui asupra Vidrii de păcura zavistiii neimată şi neîntinată să să socotească nu să poate (că mai lesne ieste cineva o mie de ani în fîntînele cătranului să lucredze şi cu cătran să nu să pice decît un ceas zavistnicul cu cela căruia zavistuieşte voroavă să facă şi cuvînt pizmos din gură-i să nu-i iasă). Au doară căci odînăoară un blănariu în meşterşug isteţ pre altul în conoştinţă prostatec au amăgit şi în loc de piiele de breb i-au vîndut blană de vidră? Au numai spicul părului şi floarea pieii amînduror asămănîndu-să, pre Vidra precum odînăoară Breb să fie fost o dovedeşte? Ba mă 
         1credeţi că, de s-au amăgit ochii prostatecului, nici Vidra, nice piielea Vidrii fiinţa sa ş-au schimbat. Că firea în lucruri nu în celea ce-şi răduce, ce în celea ce ieste să socoteşte. (Că tîmplările precum vin, aşe să şi duc, deasupra ipohimenului, nicicum fiinţa-i stricînd), ce toate acestea altă nu fac, fără numai (din zavistie împoncişere, din împoncişere năduşală şi asupreală, din asupreală gînduri de şuvăială şi cuvinte de răzsuflare să scornesc), precum Bîtlanul asupra Vidrii cu Brebul în pîră şi mărturie s-au împreunat, Ciacalul şi Căprioara partea Vidrii ţiind, siloghizmul Corbului au răzsipit şi mii de mii de ocări împotriva Strutocamilii au scornit. Aceasta iarăşile mai mult prin mijlocul gloatelor de să va tăvăli, sau ea, sau alta în locul ei, de năcaz împingîndu-să, asupra alţiia altă ceva mai mult şi mai de ocară poate să gîrîiască. Şi aşe în toată gîlceava întorcîndu-să, o clătire nestătută şi neobosită între toţi să va scorni. 
     Şi de ciia urmadză între împăraţi nu numai pentru Liliiac scînteile împotrivirii a scîntiia, ce încă şi pentru Fili2 şi Inorog3 pîrjolul mîniii şi pojarul izbîndii a să aţiţa. Care lucru, numele adunării fericite în porecla răzsipei nefericite fără greş va muta4. 
         1Aşijderea că lucruri mici ca acestea, iată că şi spre mari gîlceve cresc, şi, de să vor cumva putea aşădza, încă vreun sămn de nedejde ca acela pînă acmu nu să arată. Dară de va agiunge giudecata cineva între doi monarhi a căuta şi inimile a doi împăraţi a împăca, oare cum aceasta la săvîrşit a aduce va putea? Şi cine în mijlocul lor a întra va îndrăzni? (Că mai greu nu ieste de giudecat decît pîra între doi priietini — ales împăraţi fiind— a căuta, căci cineva între doi nepriietini pîra alegînd, pre unul priietin poate să facă, iară dintre doi priietini unul să face aşeşi de tot nepriietin). (Că din fire moritorii aşe sint tocmiţi, nu numai în războaie şi nu numai în gîlceve şi aseşi nici în glume şi giocuri a să birui de la altul priimăsc.) Apoi din gura Ciacalului cineva poate a vrăji că, precum socotesc, gura numai era a lui, iară duhurile pînă într-atîta îndrăznitoare şi cuvintele aşe la inimă lovitoare a altuia sint, carile ca toate grosimea fumului ce iese mare văpaie pre urmă a izbucni arătătoare sint“. 
     Aceasta Vulpea audzind, tare în ascunsul ştiinţii sale să împunsă şi, pentru ca nu mai în mult voroava Lupului să să trăgănedze, cu scurtă voroavă cuvintele într-altă parte sili a le abate2 (însă firea 
     totdeauna pre meşterşug biruieşte şi din plinirea inimii cuvîntul şi fără veste izbucneşte). Într-acesta chip şi Vulpea făcu, că în loc ce gîndiia, spre potolirea cuvintelor să grăiască, cu iarbă pucioasă focul vru să potolească şi cu iască scînteia sili să înaduşască, şi într-acesta chip cu mare glas cuvîntul din gura ca piiatra din praştie îşi slobodzi (că cuvîntul slobodzit mai iute decît fierul împănat să duce, şi piatra în fundul mării aruncată precum vreodată tot a mai ieşi tot să nădăjduieşte, iară cuvîntul grăit, precum va fi putinţă a să dezgrăi, toată nedejdea lipseşte): 
     „Şi oare cine, dzisă, vreodînăoară au dzis că glasul Corbului ieste spre chedzi buni? Carile macar siloghizmul lui Aristotel, macar sofisticul lui [...] ar avea în gură?2 Şi cu atîta de acmu înainte grăiască şi altul, de vreme ce eu nu din cap, ce din coadă, nu denainte, ce dinapoi încheierea siloghizmului fac, adecă (mai prelesne ieste soarelui răzsărit radzele luminii de pre faţa pămîntului a-şi opri decît adevărul în veci cu minciuna a să coperi“3). 
     Toate zburătoarele să tulburară şi de dulce otrava Hulpii tare să ameţiră. Căci bine cunoscură că toată puterea siloghizmului Corbului să curma şi apărarea carea spre partea monarhiii sale făcea în deşert ieşiia. Pre lîngă a Vulpei de cuvînt împunsătură toată a Lupului uitară învăţătură4. 
     Iară în monarhiia pasirilor era o pasire carea să cheamă Cucunos; aceasta ieste din fire cu socoteală înaltă, cuvîntul vreo
         1dată gios să-i rămîie nu priimeşte, însă multe grăieşte, dară puţine isprăveşte, la mînie iute, la foame nesăturată ieste: dzic că viţelul întreg de-abiia îi ieste de gustarea dimineţii. Iară la ospăţul prîndzului cu taurul şi cu cămila nu să satură. Despre partea stomahului aşe, iară despre partea sufletului cu multul mai mult nesăţios şi nesăturat ieste; prin olaturile ei altă jiganie nu numai cît a nu vieţui, ce nici a trece fără primejdie poate (că mai pre lesne socotesc şi mai fără primejdie cineva călătorie pre lîngă vîrtopile zmeilor şi bîrlogurile leilor a face să poată decît prin hotarăle aceluia a trece carile pururea de foamea lăcomiii să chinuieşte). Aceasta pasire, dară, cu mare mînie, mai mult din stomahul tulburat decît din rostul fără sfat, într-acesta chip cuvintele deodată cu balele îşi stropiia: 
     „Fi-s-ar cădzut, o, priietinilor2, Lupul pildele sale ciobanului să le vîndză şi Vulpea prisăcariului bătrîn ciumiliturile să-şi arete. Iară de ieste glasul Corbului spre sămn rău luat, cine va fi acela carile să nu poată cunoaşte (că cînd unuia veste rea de la cineva îi vine, aceiaşi veste altuia altul de bună îi o duce), ce fie glasul Corbului rea veste în urechile Lupului, Ciacalului, sau măcară şi singur Leului, însă sint alte urechi carile, cu dragoste priimindu-l, cu dulce în cămara inimii sale îl ascund. Iarăşi şi amintrilea, că deşi peste tot şi tuturor glasul Corbului ieste neplăcut, avem între noi Coţofana3, căriia din limbă-i fericire şi din gură-i bună vestire 
         1îi cură. Dară şi cu aceasta ce să isprăveşte? Pînă cînd dară, o, pasirilor, în glogozala în zădar vă îngăimaţi şi statul vredniciii voastre în samă nu băgaţi? Pînă cînd vor urla, vor lătra şi vor scînci jigăniile şi dobitoacele acestea, carile pururea supt umbra noastră îmblă şi ochii noştri totdeauna în spinarea lor privăsc? Pînă cînd ce firea singură arată, voi aceasta nu cunoaşteţi vreodată? Că din fire aşe ieste orînduit, ca tot dobitocul şi toată jiganiia în patru picioare cu capul spre pămînt plecată să îmble, şi toată pasirea prin aier zburînd şi pe deasupra lor trecînd, uneori cu umbra să le ocrotească, iară alteori cu unghiile şi cu pintinii să le lovască (că pururea şi mai totdeauna pre stîrvul dobitocului pasirea să pune, iară de penele sau tuleiele pasirii rar dobitoc să îneacă). De care lucru, socotesc că cinstea şi vredniciia monarhiii noastre puţin de la ai săi socotindu-să, spre deşchiderea gurii a jigănii ca acestea pricină s-au dat. Deci guri ca acestea nu cu siloghizmuri loghiceşti, ce cu porunci împărăteşti sint să să astupe. Precum marele nostru împărat şi nebiruitul monarh, Vulturul, sămnul biruinţii Corbului au dat, Corbul dară şi epitropul Vulturului, aşe va, aşe porunceşte, aşe să să facă. 
     Cu a ceştiia sentenţie putere şi eu acmu sprijenindu-mă, cuvînt şi sfat ales dau. Vidra dintr-amîndoaă monarhiile afară să fie, Strutocamila ori în care izvod îi va plăcea, într-acela să să scrie. Strutocamilii, după chipul ce din fire are şi din ocrotirea Corbului cea 
     tare, între alalte dihanii şi cornul cel de putere să i să dea, căci partea Corbului clironomiia Vulturului are. Iară cine acestora împotrivă ar gîndi, ar grăi sau ar face, pedeapsa moarte groznică să-i fie. Acesta ieste cuvîntul Corbului şi bună plăcerea Vulturului (că cînd grăiesc preoţii lui Apolon de la Delfis, atuncea tac toate vrăjile de la Memfis).“ 
     Atuncea toate pasirile şi dihaniile zburătoare, socotind că nici cuvînt împotrivă, nici socoteală de asemenea Coconozului să va mai putea afla, cu toatele într-o gură: „Facă-să, facă-să, şi voia şi porunca împăratului şi epitropului plinească-să!“ strigară2. 
     Însă, precum dzice dzicătoarea (că răspunderea moale frînge mîniia, şi trestiia înduplecată de vivor nu să frînge) (aşijderea, potolindu-să mîniia, cuvîntul cel moale, tare şi vîrtos a fi să arată, şi, trecînd vivorul, trestiia iară la locul său rămîne dreaptă), într-acest chip smerit chipul jigăniuţii3 (carile să 
         1 cheamă povaţa Leului şi adulmăcătoriu vînatului îi ieste) şi moale glasul lui, precum dîrdze cuvintele Cucunozului într-altă parte abătu, aşe cu prea supţire meşterşug toată învăluiala desfăcu şi Strutocamila cine şi ce ieste singură pre sine să să vădească îndemnă (că mai de credzut ieste un cuvînt de mărtu-risire a gurii hirişe decît o mie de mărturii a altora streine)2. 
     Aceasta jigăniuţă într-acesta chip scurte, dară cu virtute cuvintele sale începu: 
     „Singura a mea a trupului slăbiciune şi micşurare a sufletului supus şi a voii legate aratătoare ieste (că obiciuiţi sint muritorii cu înălţimea statului, cu frîmseţe trupului şi cu ghizdăvia feţii, ca cu un lucru prea mare de la fire dăruit a să lăuda şi încă mai mult între alţii nu numai arcoasă sprîncenele-şi a-şi rîdica, ce şi sfaturile preste cuviinţă a-şi da şi socoteala preste măsură a-şi rîdica). Aşijderea, împotrivă ieste de socotit (că în cei mai mulţi mărimea şi greuimea trupului sămnul micşorimei sufletului şi iuşurimei minţii ieste). Şi iarăşile cine în lume aceasta dovedit nu-şi va avea (că vredniciia sufletului nu de pe frîmseţea trupului să măsură. Căci nebunul la chip frumos şi trupului grea pedeapsă şi numele la mare ocară ş-au scos. Iară înţeleptul grozav şi ghibos nici au gîndit vreodată, nici au făcut lucru fără folos)2. Deci precum cu cea mai mică şi cea mai de nemică între toate jigăniile să fiu aievea ieste. De care lucru mie nu cuvînt între voi a grăi ce nici împins de flegmă a tuşi macară nu mi s-ar cădea. Însă de vreme ce voia şi porunca a marilor împăraţi au fost ca în adunarea de obşte şi sfaturile de obşte să fie, cu a lor poruncă sprijenindu-mă, supunerea trupului în slobodzeniia sufletului acmu îmi întorc3 (că spre închisoarea şi legarea trupului un lanţuh 
         1şi o vartă destule sint, iară spre strînsoarea sufletului şi spre opreala voii slobode nici mii de mii de lanţuje, nici dzăci de mii de închisori pot ceva face). De care lucru într-acesta chip dzic (că unde pravila în silă şi în tărie, iară nu în bună socoteală şi dreptate să sprijineşte, acolo nici o ascultare a supuşilor trebuitoare nu ieste2). O, cinstiţilor şi dintr-îmbe părţile vestiţilor senatori, ce poate fi aceasta între voi din toate părţile neaşedzată, iară altă dată mai mult decît să cade simaţă voroavă? (Nime în lume atîta de ascuţit la minte şi iute la giudecată a afla să poate, carile în toată alegerea negreşit şi nesmintit să fie) şi (macară că aspru lucru ieste pentru cele şie cunoscute dreapta giudecată a face cît mai vîrtos cu greu şi aşeşi peste putinţa a toată firea va fi, pentru cele şie mai denainte nicicum ştiute sau cunoscute, de bune sau de rele, de vrednice au blăstămate, deosăbire a face). Că după a mea socoteală dzic (că mai pre lesne ieste cuiva fără organul ochiului şi fără lumina soarelui între alb şi între negru a deosăbi decît fără cunoştinţa lucrului de vrednic sau de nevrednic a-l alege). Într-acesta chip poate fi să fie şi sentenţiia carea dumnealui Cucunozul spre vredniciia Strutocamilii au lăsat. De care lucru dzic (că nime mai mult a altuia decît al său giudecătoriu şi nime mai mult pre altul decît pre sine a să cunoaşte poate, cînd spurcata lipseşte filaftie). De unde urmadză mai cu cuviinţă a fi de toată voroava dezmăţată părăsindu-vă, pre Strutocamila de faţă 
     să chemaţi şi pre dînsa pentru sine ce dzice şi ce socoteşte să o întrebaţi. Şi orice răspuns ar da, pre acela în ciurul alegerii cu dreapta bunei socotele să-l zbateţi. Şi aşe atuncea pre lesne deosăbirea între grăunţe şi între pleave a face viţi putea“. 
     La acesta sfat nu numai cît Coconozul nu avu împotrivă ceva a răspunde, ce încă şi tuturor gloatelor foarte plăcut fu şi toate capetele mari şi deşerte celui mic şi plin să plecară (că sfatul carile poate da săracul învăţat şi înţelept toţi împăraţii nebuni şi neispitiţi nu-l pot nemeri). (Că ştiinţa înţelepciunii nu în scaunele trufaşe şi înalte, ce în capetele plecate şi învăţate lăcuieşte.)2 Şi aşe, Strutocamila în mijlocul theatrului chemară. Căriia întrebarea pentru sine înainte-i pusără: „Şi ce? Şi cine ieste?“ o întrebară. 
     Iară Strutocamila răspunsă, dzicînd:3 „Eu sint un lucru mare 
         1şi voiu să fiu şi mai mare, căci aceasta chipul îmi vrăjeşte, de vreme ce tuturor celor ce mă privăsc mierare şi ciudesă aduc. În palaturile împăraţilor de pururea mă aflu, puterea stomahului atîta îmi ieste de vîrtoasă, cît şi pre fier, şi pre foc a amistui poate. Acestea vrednicii la mine aflîndu-să, au nu toate laudele Cucunozului şi sămăluirile Corbului mi să cuvin? Aşijderea, agiutorind priinţa şi ocroteala Vulturului, de m-aşi putea în aer înălţa decît toate zburătoarele, aşeşi şi decît Vulturul, mai arătoasă aşi fi2". 
     Toate dihaniile, la răspunsul ei, rîsul cu hohot îşi clătiră, nu-mai Corbul şi Cucunozul stomahul îşi tulburară3. Deci unii de mînie şi de năcaz pre nări pufniia, alţii de ruşinea în inimă ascunsă pre obraz să aprindea, iară alţii cu batgiocură în laude şi cu mascara în pofală o lua4 (că cu cît ştiinţa rea într-ascunsul inimii nacăjeşte, cu atîta la ivala tuturora ieşind, ruşinea în faţă îi pedepseşte). 
         1Iară unul dintre gloate (din ceata dobitoacelor poate) glas ca acesta ridică: „O, priietini şi fraţi, la aceasta adunare împreunaţi!2 Dumneaiei Strutocamila, precum în părţile de gios3 (şi poate fi sau supt, sau aproape supt brîul ars4) să naşte şi trăieşte, tuturor ştiut ieste. În capul ai căriia soarele lucru împotrivă au lucrat. Că de s-ar fi născut în părţile crivăţului şi să fie trăit în părţile austrului, căldura soarelui umedzala crierilor i-ar fi mai uscat, şi aşe tidva capului spre îndesarea crierilor şi cuprinderea înţelegerii o ar fi silit. Ce ea poate fi din fire capul uscat avînd, în carile de au şi fost vreo umedzală firească, arşiţa soarelui şi căldura austrului porii pieii şi încheiturile osului tidvei mai mult decît au trebuit i-au deşchis. Şi aşe, puterea căldurii cu puţina umedzală şi a crierilor materie pre o parte îi scotea, iară pre altă parte, în locul crieri
         1lor, vîntul sau aierul clătit întra şi [şi] lăcaş vecinic în căpăţină-i îşi afla (căci, precum fără prepus ştiţi că în fire loc ceva deşert a să da nu să poate) şi ase din vîntul strîns, vînt sloboade (că cineva ce nu are, a da nu poate). Însă, oricum ar fi, prostimei ei iertăciune a să da să cade, de vreme ce poate fi că categoriile loghicăi n-au citit şi în cărţile ştiinţii nu s-au zăbăvit2 (că celor ce multe lumînări în citeala cărţilor topesc, ochii trupului la videre să tîmpăsc. Iară celora ce niciodată pe slove au căutat, macar că vederea ochilor mai ascuţită ş-au păzit, însă neştiinţa în întunericul şi în tartarul necunoştinţii i-au vîrît). Iar amintrilea de ar fi fost, după categoriia ce o aţi întrebat, după aceia ar fi şi răspuns3. Ce acmu ea la întrebarea ceinţii, dă răspunderea cîtinţii şi feldeinţii4. Aşijderea voi o întrebaţi ce ieste, iară ea vă răspunde cît ieste şi în ce feliu ieste (că răspunderea cînd nu să dă după întrebare, puţin deosăbeşte din voroava mutului cu a surdului). Şi iarăşi voi o întrebaţi ce dzice pentru sine, iară ea vă răspunde ce cere, pofteşte şi pune în sine5. De care lucru socotesc urechile de greţoasă cuvintele ei cu alt chip să vă curăţiţi (că pre cît greu bucatele vîrtoasă stomahului slab aduc, pre atîta nesuferire aduce şi cuvîntul nealcătuit la urechea bine ascultătoare). Adecă, întîi, de ieste cu putinţă, aşeşi de tot şi întrebarea voastră şi răspunderea ei de tot să să curme (că sufletul înţelept pre cît gura cuvinte rele 
         1a nu grăi, pre atîta şi urechile voroave fără folos a nu audzi îşi opreşte). Iară aceasta de nu ieste cu putinţă, aşi sfătui ca nu după a voastră cunoştinţă, ce după a ei prostime şi neştiinţă să o întrebaţi, nici ce şi cine ieste, căci bine ştiţi (că tot capul şi sfîrşitul filosofiii ieste cineva pre sine ce ieste a să cunoaşte)2, ce cum o cheamă o întrebaţi3. Şi de-şi va şti numele, precum oarece sămn de cunoştinţă să fie avînd ieste nedejde, de nu mai multă, încailea cît fietecare dulău numele de pe sunetul glasului îşi simpte. Iară de nici a numelui hiriş însămnarea în fantazie nu va fi păzit, aşeşi de tot nedejdea curmaţi, precum de la cel neştiutoriu ştiinţă a vîna viţi putea (căci vînătoriul ştiinţii socoteala, iară măiestriile simţirea ieste)“. 
     Aşedară, după socoteala şi sfatul acestui înţelept şi anonim sfetnic, „Cum te cheamă?“ pre Strutocamilă întrebară. Iară ea răs-punsă: „Eu pe mine niciodată nu mă chem (au în locul numelui gramatica n-aţi citit, unde arată că mă în locul numelui, eu, de căderea chemătoare4 să lipseşte?), ce alţii pre mine, «o, dumneata» mă cheamă“. 
     Iarăş o întrebară: „Dară numele îţi ieste, o, au pe alt nume te cheamă?“ Iară ea raspunsă: „Cînd strigă cătră mine cineva, atuncea audzu, precum şi pe voi acmu, cînd m-aţi chemat, v-am audzit. Deci acmu, va rog, spuneţi-mi, ce m-aţi chemat?“ 
     Cu toţii deodată cunoscură (că nu în chipul arătos, nici în dobitocul căpăţinos, ce în capul pedepsit şi cu multe nevoi, domirit crierii cei mulţi sălaşluiesc), în care chip şi tîmpă mintea săracăi 
         1Strutocamilii se arătă. De care lucru mai mult a o cerceta şi în zădar cuvintele a-şi lepăda să părăsiră şi acmu cu a tuturor tăcerea mai mai a Corbului siloghizm şi a Cucunozului sentenţie să mărturisiia (căci tăcerea multă la răspunderea de treabă în locul mărturisirii să ţine). 
     Însă iarăşi Căprioara de Aravia, apucînd voroava, a clăti cel adevărat nume ce va să dzică la ivală îi scoasă. Aceasta, dară, într-acesta chip grăi: „De ieste toată pofta adunărilor pentru numele jigăniii aceştiia a să înştiinţa, pre cît în proasta mea ştiinţă să află, a spune nu mă voi lenevi (că pre cît ieste de cu greu şi de scădere cineva de ştiinţă sărac a fi, cu atîta de urîcios lucru ieste cineva ştiinţa despre cei poftitori a-şi ascunde). Precum amînduror cea mai multă lăcuire în năsipurile Araviii să ne fie2 şi mai denainte s-au pomenit. Cu care pricină socotesc că fietecărui dobitoc numele mai chiar şi mai hiriş să-l ştie lăcuitorii carii sint de acelaşi loc cu acel dobitoc. De unde urmadză ca limba arăpască mai chiară hirişiia numelui jigăniii aceştiia să fie numit3. În limba, dară, arăpască, macară că numele ei în patrudzăci şi una de feliuri să numeşte, însă cel mai hiriş, şi precum proştilor, aşe învăţaţilor mai obiciuit ieste uştiurmurg, carile sarachenii îl tălmăcescu devecuşi. De la arapi să vede că elinii cu tălmăcirea s-au îndatorit, de unde îi dzic , adecă Struţ-cămilă. Iară cînd ar tălmăci hiriş numele de pe sunarea limbii arăpeşti, i-am dzice: cămilă-pasire.“ 
     Atuncea, hirişul nume a prostului dobitoc dacă învăţară, dzisără: „Pentru numele lui acmu bine foarte ne-am înştiinţat, însă, 
         1oare, cine s-ar afla în lexicoanele etimologhiceşti ca încă şi mai dintr-adînc şi mai curat numele ei să ne tîlcuiască?“ 
     Deci unii dzicea: „Moimiţa Liviii2, căci ieste mai uimitoare minţii“. Alţii dzicea: „Coşcodanul Tharsisului vechiu3 (carea acmu să dzice America) căci în instrumentul muzicăi poate cîntece alcătuite a cînta“. Iară alţii dziseră: „Ba nici aceştia ceva nu vor isprăvi, că macar că socoteala oarecum aceasta a înţelege le-ar agiunge, însă limba spre închipuirea cuvîntului nu le agiunge4. De care lucru, socotim că o jiganie ce poate învăţa gramatica şi organele limbii, schimbarea şi sunarea sileavelor a alcătui pot (că multe agiunge mintea ascuţită, carile limba fîicavă şi slabă a le vorovi nu poate). Ca aceasta dară socotim că numai Papagaia5 
     ieste, carea mai chiar cuvintele dobitocului sămăluitoriu a urma poate.“ 
     Hulpea macară că ceva la gloate a grăi ca o înţeleaptă tare postiia şi în ceva împunsă a fi să nu să arete, vîrtos să feriia (că a toată mulţimea, veri de cinste, veri proastă ar fi, voroavele, înţeleptul a le asculta, de nu folos, dară nici pagubă va avea; iară cuvîntul a grăi, macară cătră cel prea ispitit, fără primejdiia plăcerii sau neplăcerii, de abiia ieste de nedejduit), însă atuncea pre toţi aşeşi de tot de la hotarul ştiinţii depărtaţi vădzindu-i, nici frîul gurii a-l mai sprijeni, nici lăcata tăcerii nedescuiată a feri putu: 
     „Şi aşe, vede-să, o, priietinilor, dzisă, cu depărtarea locurilor şi lipsa lucrurilor carile într-acel loc, macar că multe, iară aiurea prea puţine, aflîndu-să, şi audzirea lor minunată şi vederea ciudată li se pare. De care lucru, Papagaia, căci vine de la locuri departe, toţi a o audzi şi a o privi poftesc. Însă la vredniciia ei, de nu întrece Coţofana de Evropa2, iară precum agiunge, nime nu va putea tăgădui, ce căci precum papagaiele acolo prin izbelişte, aşe acestea aicea prin tîrvelişte multe să află3. Pentru-aceia Coţofana aicea atîta cinste şi laudă nu i să face (că săturarea ochilor ieste ca şi greaţa stomahului, că precum stomahul destul 
     încărcat, bucatele macar fie şi cu aromate, nu cu mirosul acel frumos poftă, ce greaţă îi aduce, aşe şi ochiul de privală săturat albul vede negru şi frumosul grozav). Iară mi să pare că la Liviia mai în mare cinste să află coţofanele decît în Evropa papagaiele şi mai scumpă poate fi o mîţă vînătoare decît o moimîţă giucătoare (că pofta în lume cu lucrurile împreună şi inimile stăpînind, cestuia, ieftin, iară celuia scump nume au pus) (că aşe ieste din fire tocmit, un lucru cu cît mai de la mulţi să pofteşte, cu atîta mai de la mulţi lipseşte). Însă cît spre trebuinţa a aceştii adeverinţă, precum mi să pare, nu pasiăsiîre gramatică, ce jiganie filosoafă2 trebuie, că nu etimologhiia numelui, ce fiinţa lucrului trebuie tîlcuită cînd cineva de acel lucru a să înştiinţa pofteşte. Că în numele acesta doară de ieste vreo ascunsă ieroglifie (precum la eghipţiieni numele filului însămneadză chipul împăratului), iară cît ieste despre etimologhie, fietecine o poate pricepe, că din struţ, pasire, şi din cămilă, dobitoc ieste alcătuit.“3 
     Aceasta de la Hulpe cu toţii audzind şi precum adevărul aşe ieste înţelegînd (că la mintea spre înţelegere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului decît prin moale grosimea trupului ascuţită simceaoa fierului dzisără: „Dară cine între noi poate 
         1fi acela carile mai mult sufletul în filosofie să-şi fie crescut şi după pravile el trupul să-şi fie scădzut? (Că cu anevoie ieste cineva trupul în toate pre larg şi de saţiu să-şi hrănească şi sufletul de poftele trupeşti nebetejit să-şi păzască), (că precum în hrana slobodă trupul să îngroaşă şi să îngraşă, aşe de post trupul vitionin-du-să, sufletul să supţie şi să învîrtoaşă) (căci foamea la trup moarte firească, iară la suflet viaţă cerească aduce)2. Şi cine ieste acela carile mai într-adînc lucrurile fireşti şi fiinţele trupeşti să fie pătruns?“3 
     La carea unii dzicea că Moimîţa aceasta va putea isprăvi. Carea răspunsă precum mai mult în filosofiia obiceinică decît în cea fizică s-au zăbăvit şi mai mult de pravilele obiceilor decît de fiinţa lucrurilor poate giudeca4. Alţii dzicea că poate Privighitoarea5 
     aceasta săvîrşi, căci în cuvînt vreodată a să osteni nu ştie. Ce mai cu de-adins lucrul cercînd, o aflară că macară că în limbă lată şi la voroavă neîncetată ieste, însă ce şi pentru ce, aşe mult ritoreseşte, nici ea nu poate ştie (ca voroava lungă şi tot aceia, de multe ori poftorită, de ar fi cît de dulce şi de frumoasă, pînă mai pre urmă să arată greţoasă şi săţioasă). 
     Iară mai pre urmă cu toţii dzisără că precum Vulpea au fost aflătoarea sfatului, aşe iarăşi ea va fi săvîrşitoarea faptului. La carea Vulpea răspunsă:2 „Firea aşe de înţelepţeşte pre la toţi darurile sale ş-au îndămînat, cît pre unii în cuvînt, iară pre alţii în lucru, pre unii în poruncă, iară pre alţii în ascultare, pre unii în stăpînire, iară pre alţii în supunere vrednici, putincioşi şi suferitori i-au arătat. Aşijderea, unii în gramatică, iară alţii în poetică, unii în loghică, iară alţii în ritorică, unii în cea ithică, iară alţii în cea fizică filosofie mai isteţi, şi unii într-ună, iară alţii într-altă învăţătură şi meşterşug mai vestiţi şi mai fericiţi, după a firii orînduială au ieşit (că ce unul Dumnedzău dăruieşte, şi orînduieşte. toata lumea nici a lua, nici a clăti poate)3. De care lucru umilita mea prostime (poate fi din năstavul firii spre aceasta orînduită) 
         1mai mult în cele cinci glasuri a lui Porfirie şi dzece categorii a lui Aristotel2 zăbăvindu-să, cu cheia meşterşugului meşterşugurilor (căci loghicăi acest titlu a-i da m-am obiciuit)3 uşile a deşchide şi lăcăţile a descuia pociu; iar mai înluntrurile cămărilor firii nici a întra şi mai nici a căuta pociu4 (că împărăţiia firii, precum are domni, senatori, deregători şi orînduitori, aşe are şi plugari, şi morari, şi portari, şi chelari). De care lucru socotesc, precum am şi mai dzis, că nu dialectic, ce filosof la aceasta slujbă trebuieşte, că a dialectecului socoteală ieste numai forma siloghizmului să fie, după canoanele loghicăi, fie-i macară materiia pentru carea siloghizmul face şi necunoscută5. De care lucru şi eu mai mult fiinţa socotelii sau a chitelii decît a lucrului pociu cunoaşte.“6 
                 Şi aşe şi Vulpea, dialectică, iară nu filosoafă să află. Vulpea, macară că de ar fi îndrăznit, lucrul acesta singură la cap a-l scoate ar fi putut (însă precum adese a face dialecticii s-au obiciuit, adecă la vreme de strîmtoare cu strofe2 şi cu sofismate, precum şi oştenii, cînd cu mîna şi cu sabiia a birui nu pot, cu mihanii şi strataghemate să slujăsc). Însă cu cleştele cărbunele din cuptoriu şi cu mîna altuia şerpele din bortă gîndi să scoată (precum şi mai denainte prin limba şi gura Ciacalului cuvintele îşi tunase şi duhurile îşi fulgerasă). Vulpea, dară, într-acesta chip şi socoteala îşi orîndui, şi cuvintele îşi informui3: 
     „Inima mea, o, priietinilor, spre cea cît de grea poruncă şi aspră slujbă a monarhiilor noastre pururea gata şi bucuroasă au fost şi ieste, şi încă pînă la cel mai de pre urmă abur a fi şi silesc, şi nedejduiesc (că cine n-au învăţat nevoia a trage pentru toţi, ace-la nici fericirea va suferi împreună cu toţi). Însă cine ce are şi cît are, atîta poate da şi arăta. Eu, dară, de săvîrşirea lucrului acestuia precum vrednică nu sint şi mă cunosc, şi mă mărturisesc. Iară precum pre cel vrednic să vă arăt, încă nu mă tăgăduiesc, pre carile, de să va tăgădui (căci obiciuiţi sint cei adevăraţi vrednici vredniciile sale de privala ochilor şi lauda gurilor a-şi ascunde) (ce precum focul în piatra mai vîrtoasă şi în fierul mai îndesat ascuns fiind, dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-să, scînteiadză, ase 
         1şi sufletul plin de vrednicie, pre cît mai mult să acopere, pre atîta mai tare să descopere) de vrednic a-l dovedi, vrednică sint, pre carile rugîndu-l (căci sufletul filosof asupreală nu are, de vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să facă asupreală nu simte) şi întrebîndu-l după a sa filosofie, ce va fi adevărul va grăi.“ 
     „Dară cine ieste acela de carile dzici?“ întrebînd-o, ea răspunsă: „Adevărat, între toate jiganiile nu numai bun şi adevărat filosof, ce încă şi ispitit, iscusit anatomic Lupul ieste. Căci şi în mari, şi în mici, şi bolnave, şi sănătoase jigănii, adese meşterşugul ş-au ispitit, atîta cît în toată lumea macar un dobitoc, pociu dzice, că nu să va afla, al căruia mănuntăi vreodată de [de] iuţi şi ascuţite bricile lui să nu fie fost despicate.“2 
     Aşedară, după învăţătura Vulpii, pre Lup de faţă chemară şi de ieste filosof îl întrebară. Iară Lupul răspunsă: „Eu de la cineva filosofiia n-am învăţat; şi ce poate fi întrebarea aceasta?“ Ei dzisără: „Vulpea ne spuse precum în tine filosofăsc suflet şi vrednice duhuri să află. De care lucru, socotim că toată hirişiia Strutocamilei a ne arăta şi tot adevărul a ne învăţa, de vii vrea, vii putea“. Iară Lupul răspunsă: „Vulpea macar că acmu, sau de sula zavistiii împunsă, sau de vicleşugul şi răutatea firii sale împinsă, şi preste simţirea ei adevărul atinge (că zavistnicul şi vicleanul numai atuncea grăieşte adevărul, cînd sau zavistiia descoperin-du-i-să, spre rău nu sporeşte, sau vicleşugul cu un cuvînt al adevărului acoperind, spre mai mare rău pre altă dată îl opreşte). Iară adevărul ieste acesta (că nici lîngă cuibul şoimului porumbul puii să-şi scoaţă, nici orbul celui cu ochi să să facă povaţă, că nici porumbul îi va videa vreodată zburători, nici cel cu ochi îşi va videa paşii drept îmblători). Că într-această dată în lume undeva, ceva sau la cineva adeverinţă şi adevăr nici vădz, nici a-l videa şi a-l mărturisi, fără primejdie a fi, poate (că unde răcneşte 
         1Leul, nu mai urle Lupul şi unde piuieşte Vulturul, nu mai geamă hulubul. Că nici glasul celuia să aude, nici gemutul cestuia, pînă mai pre urmă fără lacrămi de singe va putea fi). Şi cu atîta voroava încheindu-mi, pentru această întrebare, voi asculta şi altă dată.“ 
     Cu acestea Lupul tăcînd, Vulpea, macar că nu în puţin frica Lupului avea, însă zavistiia veche2 spre răutăţi noaă nepărăsit o împingea. De care lucru cu înţeleapta-şi zavistie socotiia că cu casa ei împreună şi coliba vecinului să să aprindză multu-şi foloseşte. Şi nu doară că socoteala spre lauda Lupului îi era, ce numai doară că mult într-însul vrednicii descoperind, despre cei goli de dînsele, pînă în cea de apoi vreo ură asupră i-ar aduce (că nărocul aşe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cît sint mai suferitori furtunelor, cu atîta mult valurile să le îndesască, şi pre cît lucruri vrednice de laudă ar face şi ar arăta, pre atîta în ura şi urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare ruşinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cît mai mult îi urăsc, pre atîta pre sine să hulesc. Şi vrednicii pre cît mai mult să înăduşesc, pre atîta în bunătăţi să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum cu cît mai tare cremenea cu oţălul a-i lovi, cu atîta mai iuţi şi mai luminoasă scîntei sloboade). Într-acesta chip, dară, Vulpea spre înalgiosul Lupului cu toată osirdiia nevoindu-să (căci firea ei binele cuiva a nu pofti obiciuită ieste), încă mai aievea şi mai cu obraznică îndrăzneală, tare, strigă în gura mare: „Eu, o, priietinilor, celea ce spre vredniciia Lupului voiu să grăiesc, nici pizma mă împinge (carea în inima mea nu numai căci vreodată nu s-au sălăşluit, ce aşeşi nici un ceas n-au 
         1găzdăluit), nici vicleşugul sau nevoia mă încinge, ce pentru tot folosul cel de obşte silind, dzis-am şi dzic şi nepărăsit voiu dzice că Lupul precum ieste adevărat filosof, aşe şi spre isprăvirea trebii aceştiia harnic ieste, precum dovedele şi argumenturile, pre carile acmuşi-acmuşi înaintea tuturor puindu-le, tot adevărul lucrului vor mărturisi. Ce întîiaşi dată aceasta a şti vi să cade: că eu, ticăloasa, priinţa şi agiutorinţa Corbului, pentru mari şi multe darurile Vulturului, voiu şi poftesc, că de multe ori rămăşiţa fără-muşelor mesii Vulturului copiii din fălcile foamei şi  a morţii ne-au mîntuit. Iară Lupul, pentru căci pre sine singur a să chivernisi şi viaţa din primejdiia foamei a-şi sprijeni ştiind, cu binele altora nici cearcă, nici pofteşte să să îndemînedze. Căci în şcoala lui Dioghenis şi în filosofiia ce-i dzic cînească2 s-au învăţat, a cărora sentenţie ieste acela lucru de la cineva să ceară pre carile altul nici îl poate da, nici de la sine îl poate lua. Căci odînăoară un împărat mare3 întrebînd pre Dioghenis ce pofteşte să-i dăruiască, i-au răspuns să-i dea ce nu-i poate lua, adecă să să dea într-o parte din lumina soarelui şi să nu-i facă umbră, oprind radzele deasupra urciorului în carile şedea. Ce pentru obiceile filosofilor acestora şi pentru pravilele filosofiii lor, mai mult a dzice părăsindu-ne, la cuvîntul nostru să ne întoarcem. Argumenturile, dară, şi dovedele spre a Lupului de înţelept şi de filosof încredinţare îmi sint acestea: 
         1PARTEA A DOA 
        
         
     „Întîiaşi dată, socotiţi, o, fraţilor, şi aminte luaţi cuvintele ca-rile mai denainte înaintea tuturor gloatelor au făcut. Că au nu el în proimiul voroavii sale dzicea, precum inima împăraţilor din mulţimea lucrurilor şi a ştiinţelor, carile în publică-li şi în curte-li să tîmplă, mai ades decît alaltora cîtodată prosgnostice fac? şi cum din putregiunea peştelui în maţele Bîtlanului viermii să nasc? Şi Brebul, părţile bărbăteşti pierdzindu-şi, în zavistie cade şi pizmă vecinică nu numai asupra bărbaţilor, ce şi a muierilor ţine. Asupra muierilor, căci el cu dînsa pofta şi tragerea firii a-şi împreuna nu poate, iară asupra bărbatului, căci acesta a face din plineala firii poate (că totdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor, şi surdul asupra audzului, şi hadîmbul asupra întregului obidă are). Aşijdirea, precum nu numai spicul părului şi asămănarea văpselii pre Vidră vreodată Breb să fie fost o dovedeşte? (Căci tîmplarea vine şi să duce fără stricarea supusului2?) şi alalte ale lui cuvinte toate, de viţi sta pre amănuntul şi cum să cade să le socotiţi, au nu toate hirişe de adevărat fizic filosof îl arată? (Căci toată filosofiia fizicească asupra trupului firesc şi în ştiinţa lucrurilor fiinţăşti să sprijineşte).3 Apoi acmu, cînd îl 
         1întrebaţi de ieste filosof, nici voaă v-au <dat> după poftă răspuns, dar nici pre sine despre aceasta de tot s-au ascuns, ce cu un frumos şi iscusit chip nici lauda asupră ş-au priimit (că cel ce cu tot sufletul aievea în faţă îşi lauda pofteşte nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să huleşte), nici precum eu adevărul şi ce ieste am grăit au tăgaduit. Acestea, dară, Lupul în faţă şi de curînd v-au grăit.2 Dară să vă aduc o istorie a lui, carea mai demult au făcut, carea pre cît ieste de adevărată, pre atîta ieste şi de minunată. Şi precum vrednică ieste a să asculta, mi să pare că cu toţii o viţi lăuda (căci istoricul adevărat — adecă carile istoriia adevărat precum s-au avut istoriseşte — lauda împreună cu făcătoriul împarţeşte, căci cela au ostenit lucrul a săvîrşi, iară cesta au nevoit în veci a să pomeni. Şi încă mai mult pre scriitorii decît pre făcătorii minunelor fericiţi şi lăudaţi a numi voiu îndrăzni. Căci după armele şi faptele iroilor, condeiele istoricilor, de nu s-ar fi pre alb clătit, încă de demult şi lauda numelui lor deodată cu oasele ţărna o ar fi acoperit. Şi aşe, aceia au 
     fost a lucrurilor făcători, împreună şi muritori, iară ceştea numelui au fost înoitori şi în veci stăruitori). 
     Povestea dară într-acesta chip să are:2 Odînăoară era un om sărac, carile într-o păduriţă, supt o colibiţă era lăcuitoriu. Acesta, mai mult de dzece găini, 2 cucoşi, doi miei şi un dulău, altăceva după sufletul său nu avea. Deci dulăul atîta era de bun păzitoriu şi atîta de tare în giur împregiurul casii străjuitoriu, cît nici frundză de vînt să să clătească şi el asupra sunetului să nu năvrăpască cu putinţă nu era (că mai bunu-i şi mai de nedejde ieste dulăul deşteptat decît străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat). Dulăul aşe pre dinaintea casii pururea să afla, iară găinele în podul colibii să culca, mieii noaptea dinaintea uşii în tindiţă, iară omul ostenit şi obosit, dacă viniia de la lucru, în colibiţă spre odihnă să aşedza. Ce cît au fost despre partea mea, ma-car că, precum să dzice dzicătoarea, nici o piatră neclătită n-am lăsat. Însă nu numai de vrăjmăşiia dulăului, cît de gardul dena-fară nu m-am putut lipi, nu numai cît la găini în pod nu m-am putut sui, ce aşeşi nici pre acolea pre aproape de fricos glasul lui nici a mă opri, nici a mă odihni am putut. Şi aşe, ori cu cîte meşterşuguri am ispitit şi cu cît mai cu dor dulce carnea găinuşilor am poftit, nicicum poftii şi izbîndii inimii nu m-am învrednicit (căci norocul aşe de aspru cu muritorii şuguieşte, cît, de multe ori, celea ce şi cu ochii le-ar înghiţi, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi). Iar o dată mi să tîmplă cu Lupul a mă împreuna, căruia traiul omului şi vrăjmăşiia dulăului a-i povesti mă luaiu şi precum în multe nopţi fără somn şi cu stomahul deşert împreună şi cu mare groază a primejdiii vieţii pregiur colibiţa săracului în deşert în preajma găinuşilor am cutreierat. Cătră acestea, precum şi doi miei are, îi pomeniiu. De carea el audzind, îndată sculîndu-să,
         1unde ieste coliba cu mieii cum mai curînd să mergem tare mă îndemna. Căruia eu îi răspunş, că într-acea parte de loc a merge, pînă nu va însăra, de frica dulăului primejdiia vieţii îmi prepuiu. Deci trebuie să aibă îngaduinţă, îi dziş, pînă soarele va scăpăta, şi atuncea la pomenitul loc îl voiu duce. Cu mare pieire spre îngăduinţă a-l pleca putuiu, şi încă şi cetatea mărăciunilor lîngă mine aveam (căci lăcomia, de ieste în săturare nesăturată, cu cît în foame mai nesăţioasa va fi), de vreme ce bine îl cunoş-team că dulceaţa a fragedii cărnişoarei mielului în fantazie mai tare foamea lăcomiii şi în stomah lăcomiia foamei mai vîrtos clătindu-i, mă temeam, perii miei în lînă să nu-i întoarcă şi carnea mea în oină să nu o prefacă. (Căci filosofii obiciuiţi sint cu socoteala, aierul în apă şi apa în aier a întoarce, macară că lucrul socotelii n-ar răspunde). Deci sosind cea mie pentru frica, iară Lupului pentru foamea mult dorita şi aşteptata sară, amîndoi împreună purceasăm şi, în preajma locului apropiindu-ne, de de-parte casa omului cu degetul îi arătaiu. Atuncea Lupul, cu chipuri filosofeşti şi ţărămonii politiceşti înainte-adulmăcînd, purceasă. Ce dulăul nici chipurilor cucerite, nici [nici] cuciriturilor linguşite să uită, ce îndată toată pădurea de lătrături şi de brehăituri împlu, aşe cît nu numai codrii să răzsuna, nu numai cît omul din greu somn să scula, ce încă şi pre mieii în scutece învăliţi copilaşi spăimînta şi îi deştepta. Deci omul, de pre aşe tare lătrăturile dulăului precum o jiganie rea la miei să fie vinit pricepu. Carile în grabă afară ieşind şi încă mai tare pre dulău asmuţind şi îmbărbătînd, atîta cît căută Lupului a da dos (că de multe ori fuga fortuna biruinţii, şi biruinţa primejdiia fugăi aduce). 
         1 Iar după ce cani fugi Lupul, cît ar fi socotit că de supt adulmăcarea dulăului a fi ieşit, socoti că firea dulăului de la Lup nici shimate filosofeşti, nici cucirituri politiceşti priimeşte, şi aşe cu puterea şi cu vîrtutea înainte a merge şi cu vitejiia lucrul a isprăvi din inimă aleasă (că de multe ori cei împietroşeţi la socoteală cu blîndeţea mai tare să simeţesc. Iară apoi vădzind sila şi nevoia, ca varga de căldură, încotro îţi ieste voia să îndoiesc). Aşe Lupul, această socoteală la inimă puind, iarăşi spre dulău să înturnă, ca norocul monomahiii să ispitească. Dulăul, îndată ce venirea Lupului simţi (căci grijlivul pururea treaz şi deşteptat ieste), iarăşi cu buciunele, dobele şi trîmbiţile cele mai denainte încă la gardul cel dinafară în timpinare îi ieşi. Spre carile Lupul, vitejeşte răpizindu-să, el macară cum dos nu dede, ce de războiu vitejeşte şi de luptă bărbăteşte să apucă. Cîtăva vreme norocul biruinţii în cumpăna îndoinţii sta, pînă cînd Lupul nedejdea îndelungată a fi simţi, şi aşe Lupul, de vîrtutea firească părăsindu-să, la puterea meşterşugească alergă (căci de multe ori ce ieste scădzut în fire, meş-terşugul cum să cade plineşte), că macar că nu pînă într-atîta Lupul era biruit, ce să făcea că aşeşi de tot ieste biruit (că adese s-au vădzut mai cu norocire izbîndele a vini, cînd cu supuneri şi cu dosiri asupra nepriietinului să purcede, decît cînd cu dobe şi cu surle alaiurile şicuind, pentru biruinţă în mare numărul oştilor sale cineva să încrede). Lupul aşe într-acea dată, ca cum de tot biruit ar fi fost, tare înapoi fugiia, şi cu fuga seminţile meşter-şugului sămăna, carile a doa noapte viptul copt şi deplin le era a da. Lupul aşe cani trist, pentru lipsa putinţii, iară dulăul de tot vesel pentru părerea biruinţii, cineşi la locul său să înturnară. Iară cînd făcliia cea de aur în sfeşnicul de diiamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să pune, Lupul şi altă soţie îşi cercă şi pre altul ca sine află, căruia lucrul şi fapta, carea întracea noapte s-au lucrat şi nenorocit norocul ce i s-au tîmplat, 
         1pre amănuntul povesti (căci a tot tiranul una şi aceia ieste socoteala, ca ori cu ce mijloc ar putea streinele ale sale a face şi, cînd tîmplarea nu răspunde poftei, celea ce n-au dobîndit i să pare că cu mare nenorocire de la sine le-au pierdut). Aşijderea, vitejiia dulăului adăogînd, dzicea că nu ieste dulău ca acela ca-rile de la un lup numai să să biruiască, ce doară numai de la doi izbînda asupră-i să să nedejduiască (că a firii orînduială ieste doi deopotrivă pre unul deopotrivă să biruiască, iară meşterşugul face ca această axiomă de multe ori să nu să adeverească). Aşedară, ei înde ei tocmindu-să şi însoţindu-să, încă din bîrlog mieluşeii săracului om împărţiia. 
     Deci, după ce părintele planetelor şi ochiul lumii radzele supt ipoghei îşi sloboade şi lumina supt pămînt îşi ascunde, cînd ochiul păzitoriului să închide şi a furului ca a şoarecelui să deşchide (că toată fapta grozavă şi ocărîtă precum cu întunerecul să acopere şi să ascunde socoteşte, macar că şi noapte <a> are lumina sa, precum şi pădurile urechi şi hudiţoşi păreţii de piatră şi adîncă peşterea de vîrtoapă la videre ascuţiţi ochi au), lupii împreună spre locul ştiut să coborîră. Deci unul cu înceată călcare şi cu furească îmblare, pre pîntece furişindu-să, supt gardul dinafară bine aproape să lipi, şi acolea ca mortul să trînti. Acesta aşe alcătuindu-să şi mulcomiş la pămînt ascundzindu-să, celalalt cît ce putea ciriteiele scutura şi cu picioarele uscate frundze tropşind, stropşind, le suna, încă şi un feliu de scînciitură ca acela da, cît dulăul deşteptat să să stîrnească, iară omului adormit simţirea audzului să nu lovască. Ce nu multă a frundzelor sunare şi a pădurii răzsunare la ascuţită şi deşteptată simţirea dulăului pururea străjuitoriu trebuia, şi nici scîncitura Lupul a poftori apucă, cînd dulăul, îndată şi tot deodată denaintea uşii sculîndu-să, asupra Lupului, ce viniia, sări (îndrăznirea luînd din sara trecută) (căci puţini sint carii tîmplarile în vremi schimbătoare
         1 a fi ştiu, însă prea puţini să află carii cu norocul de ieri astădzi să nu să îndîrjască). (Căci mai cu credinţă ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-şi crede decît norocul norocul pînă în al doilea ceas adeverit şi nemutat a-şi ţinea). Lupul, dară, nicicum vinirea şi apropiierea dulăului neaşteptînd, făcîndu-să că grijea de ieri şi primejdiia trecută l-au înţelepţit (că într-adevăr, cît despre partea mea ieste, în mare îndoinţă mă aflu, oare învăţăturile la şcoală învăţate, au ispitile în mîni luate şi primejdiile în cap purtate pre cineva mai păzit şi mai socotit a face să poată), îndatăşi fugăi să dede şi încă cu frumos meşterşug picioarele prin rugi îşi încurca şi cîteodată şi preste cap îşi da. Dulăul atuncea încă mai mare îndrăzneală, precum pre tîlhariul la mînă va băga şi în groapa morţii de viu îl va astruca, luînd (că pre cît pieptul nepriietinului siială, pre atîta dosul lui îndrăzneală aduce), fără de nici o pază, vîrtos şi de aproape îl întiriia, atît cît şi pes-te prilazul gardului după dînsul sărind, cu mare nedejde de biruinţă îl goniia. Lupul dară, cel ce fugiia, socotind că acmu dulăul de tovarăşul său cel supus va fi trecut, îndată înapoi să învîrtiji şi faţă la faţă nepriietinului dede. Iară lupul cel supt gard ascuns, simţind că acmu dulăul preste gard au sărit, de năprasnă, denapoia lui a-l goni să luă. Dulăul, săracul, de nepriietinul din dos nicicum ştire avînd, cu Lupul din faţă vrăjmăşeşte să lupta. Dară în vreme ce cu cel din faţă tare să apucă, atuncea şi celalalt în spate i să încărcă (pentr-aceia dzic unii că cei cu socoteală denainte au ochi privitori, iară din dos socotitori, şi lucrurile înainte mărgă-toare trebuie oglindă să fie celor denapoi următoare). Deci Lupul, într-acesta chip pre dulău la mijloc luînd, şi fuga înapoi îi astupară şi vîrtutea în clipală, ca cu un brici părul, fără de nici o milă îi curmară şi bucăţi, bucăţele tirăneşte (sau mai adevărat să grăiesc), cu tirăniia sa slujiia lupeşte, îl spinticară şi ciolanele în toate părţile îi împrăştiiară. Mîntuindu-să furii de străjeriu, ce pot lucra a povesti nu trebuie, căci fietecine aceasta poate pricepe. Căci omul, ticălosul, întîi lătratul dulăului audzind, apoi îndată şi lină tăcerea urmînd, socoti că de au şi fost vreo jiganie rea, dulăul au gonit-o, şi aşe iarăşi somnului s-au lăsat şi odihnii cu totul s-au dat. Atuncea, lupii fără de nici o grijă, foarte pre lesne preste gard sărind şi în ocolul cel mai dinluntru intrînd, fietecarele mielul său luă şi, veseli de a nepriietinului biruire, dar încă mai veseli de a foamei potolire, cineşi la ale sale să dusă“. 
     Cu toţii, această poveste de la Vulpe audzind, dzisără: „Adevărat, dară, o, priietină Vulpe, că cu mare filosofie Lupul viaţa sa îşi chiverniseşte şi cu multă înţelepciune hrana îşi agoniseşte“. 
     Iară Vulpea iarăşi apucă a mai dzice: „Ce de aceasta vă minu-naţi, o, iubiţilor miei fraţi? Căci eu şi altă înţelepciune în capul Lupului am vădzut, pre carea, dacă o voi povesti, precum pre aceasta cu multul covîrşeşte, singuri o viţi mărturisi. Şi macară că istoriia în chip de basnă s-ar părea şi de abiia să o poată cine-va crede pînă cu ochii nu o ar videa, însă atîta cinstea coadii mele nebetejită cereştii să o păzască, precum că ce cu ochii am privit, aceia cu gura vă povestesc.2 
     Odînăoară era un boier carile avea cîtăva herghelie de iepe. Avea la iepe şi un hergheligiu, carile pre cît era de bun păzitoriu, pre atîta era la vin tare băutoriu. În iepe era şi un armăsariu prea frumos, carile cu cît era la chip de iscusit, încă mai mult era cu vitejeşti duhuri împodobit. Căci atîta de tare nu numai al său, ce şi a celorlalţi armăsari cîrduri păziia, cît hergheligiul din toate vredniciile numai cu beţiia îl întrecea (că mai vrednic să poate 
         1numi un dobitoc carile slujbele firii sale păzeşte decît un om ca-rile cele pre mînă-i credzute cum să cade nu le otcîrmuieşte). De care lucru jiganiia rea nicicum în herghelie să năvrăpască, au macară să să lipască nu putea. Căci armăsariul, coada pre spinare ridicîndu-şi şi urechile înainte buărîndu-şi şi tare nechedzind şi rînchedzind, toată herghelia nepărăsit ocoliia, şi pre Lup, cum îl videa, îndată, fără nici o frică, asupră-i să răpedziia şi de multe ori mai pînă la moarte cu picioarele îl stropşiia. Aceasta hergheligiul, de cîteva ori la armăsariu vădzind şi toată nedejdea în bună paza armăsariului lăsînd, pre dobitoc cît pre sine a fi socoti şi pre sine mai rău decît dobitocul a să face priimi. Şi aşe, fără nice 
     o grijă, mai de multe ori, de drojdiile vinului ameţit, de pre cal să răsturna decît de strajea nopţii obosit spre dormire şi odihnă să culca. Deci armăsariul şi hergheligiul într-acesta chip să avea. 
     Acmu să vedeţi şi Lupul ce face. Întîiaşi dată cunoştea cînd hergheligiul de bat răsturnat şi cînd treaz de somn culcat era. Căci avea Lupul un loc înalt în vîrvul unui deal însămnat, de unde în toate dzilele oglindiia încotro hergheliia îmblă şi dincotro hergheligiul bat sau treaz vine. Că oricînd hergheligiul bat să culca, niciodată gîlceava în herghelie a lipsi nu să tîmpla şi nicicum armăsariul de vrăjmaş războiul Lupului nu scăpa. Care lucru, hergheligiul cunoscîndu-l, de multe ori, într-adins, treaz fiind, ca batul de pre cal cu capul în gios să răsturna şi ca doară Lupul după obiceiu la armăsariu ar alerga, cîte cinci şi şese ceasuri de la pămînt nu să rîdica, ce în zădar. Iară amintrilea, bat fiind, oricînd să deştepta, de pe forăitul iepelor, spaima mîndzilor şi sudorile carile de pre armăsariu ca şirlaiele curea, precum iarăşi bătaie şi războiu cu Lupul să fie avut cunoştea. Deci o dată aşeşi de tot în mormîntul drojdiilor îngropat şi în savoanele vinului tare înfăşurat şi legat fiind, Lupul îndată la herghelie şi la armăsariului monomahie sosi. 
     Lupul, dară, de departe prin iarbă şipurindu-să şi pre pîntece tîrîindu-să, ca doară armăsariul nu l-ar simţi, spre herghelie să trăgea. Ce în deşert, căci armăsariul (precum ochiul pazii totdeauna deşchis avea) cît de cii şi apropiierea Lupului simţi şi fără nici o zăbavă asupră i să răpedzi. Că acmu aşe cu Lupul să deprinsese, cît nicicum în samă îl băga (că deprinderea din toate dzile nu numai pre oameni la minte îi coace, ce şi pre dobitoace mai omenite şi mai cunoscătoare le întoarce). Lupul în războiu pre cît putea de copitele armăsariului tare să păziia, dară şi cu meşterşug, ca doară de bot l-ar putea apuca în toate chipurile să siliia, carea pînă mai pre urmă o şi făcu (că nemică în lume aşe de cu greu între muritori să află căruia nepărăsita nevoinţă mijlocul şi modul lesnirii vreodată să nu-i nemerească). Că armăsariul, oarecum mai mult decît pravilele vitejiii poftesc, asupra Lupului cu picioarele denainte, ca să-l stropşască şi cu copitele osul capului în crieri să-i prăbuşască. Lupul cu iute fereală lovitura în deşert îi scoasă, şi vrăjmaş colţii prin nări pătrundzind, dinte cu dinte îşi împreună şi falcă cu falcă îşi încleştă (că precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, aşe, fără socoteală fiind, nebunie ieste şi să numeşte). Iară armăsariului inimii viteze durere pintini dîndu-i (că durerea în graba mare vîrtute duhurilor şi deznedejduirea mare vitejie inimilor aduce), aşe ca cum preste simţirea sa ar fi fost (că în tîmplările de năprasnă întîi purced fapturile, de cie urmadză simţirile şi gîndurile), aşe de cu mare siială capul în sus ş-au ridicat, cît pre Lup mai sus decît sine l-au aruncat, apoi aşe de sus, atîta de tare în pămînt l-au buşit, cît ca o căldare crăpată, de foame deşert coşul Lupului cu sunet au zvînănăit. Lupul întîi vădzind, dară acmu şi pricepînd a armăsariului mai nebiruită virtute, socoti că de-l va mai ridica o dată aşe şi de-l va mai trînti şi de a doa oară într-acesta chip, nici picioarele îl vor mai ţinea, nice vreun os sănătos şi nezdrobit îi va rămînea (căci ispita o dată făcută a înţelepţilor, iară de multe ori poftorită a nebunilor dascăl ieste) (că cine cu sorbirea dintîi preste ştiinţă să arde, în lingura de pre urmă de da ori şi de trii ori a sufla i să cade). Şi ase, Lupul de botul armăsariului lăsîndu-să, puţinteluş într-o parte să dede. Herghelegiul de aceasta nicicum macară simţire luînd, căci cu mlădiţele viţei şi cu cîrceiele mlădiţelor tare era cezluit (că de multe ori ce nu biruieşte omul, biruieşte pomul, şi împăraţi, carii toată lumea în robia sa au adus, pre aceiaşi, amintrilea nebiruiţi fiind, vinul în robiia sa i-au răpit şi beţiia cu mîna muierii i-au biruit. Şi pre cît era întîi lăudaţi, pre atîta mai pre urmă s-au ocărît). Aşe, Lupul, după aspru răz-boiul acesta oarecum în sinul întristării capul slobodzindu-şi, spre chipurile meşterşugurilor chiteala îşi aruncă şi, singur cu sine vorovindu-să, într-acesta chip să socoti, dzicind: „Eu, acmu de atîtea dzile flămînd şi de-atîtea nopţi de priveghere obosit fiind, oarecum vîrtutea mi-au scădzut. Aşijderea, în maţă de atîta vreme cevaşi macară nepuind şi stomahul după a sa fire fără hrană a fi neputînd, în locul hranii singur singele său a amistui s-au nevoit, de unde aieve urmadză că şi duhurile să-mi fie lipsit şi mare iuşurime trupului de vitionime să-mi fie vinit. (Căci foamea în toate dzile muritori a fi ne învaţă şi ieste o boală carea nedes-părţit tovarăş tuturor părţilor trupului şi pururea să află de faţă). Ce de-aşi fi fost (dzicea Lupul) în statul puterii mele, armăsariul aşe tare nu m-ar fi purtat şi de n-aşi fi fost de vitioan aşe de iuşor, atîta de sus nu m-ar fi ridicat (acmu, dară, ce lipseşte în fire pre cît poate meşterşugul să plinească trebuie).“ Şi aşe Lupul socotin-du-să, la un mal să dusă şi cu toată pofta ţărna, ca cum carne de cîrlănaş ar fi, înghiţiia, şi cu atîta lut să îndupăcă, cît ca cum ar fi un sac, peste tot tare şi de greu să îndesă (că din fire Lupul, ca şi lacomul, acesta dar are, ca cînd mult să mănînce pofteşte, întîi maţele, apoi stomahul îşi plineşte. Căci carnea nemistuită la maţă a o trimete poate şi apoi, oricînd îi ieste voia, o boreşte şi afară o scoate). Aşedară Lupul, dacă cu atîta de multă ţărnă tot coşul îşi împlu, decît armăsariul mai mai greu să făcu. Şi de ciia, de abiia clătindu-să, iarăşi cătră herghelie asupra armăsariului purceasă (că sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruinţă să odihneşte). Armăsariul, după deprinsul obiceiu, îndată înainte-i ieşi. Lupul acmu, de ţărnă îngreuiat, precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi, şi de copitele armăsariului aşe pre lesne ca mai denainte cu anevoie să va feri socoti, de care lucru meşterşug ca acesta scorni (căci toată simceaoa minţii ieste la nevoie lesnirea a nemeri şi la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi). Dacă pre cît mai aproape putu, lîngă stavă să apropie, pre coaste într-o parte să culcă, picioarele ţapene înainte îşi lăsă, gura îşi căscă, dinţii îşi rînji, limba afară îşi spîndzură, ochii cu albu-şurile în sus îşi întoarsă şi oarecum uscaţi şi paiejiniţi îi arătă, muştele în gură îi întra, viespiile de ochi şi de melciuri îl pişca, iară el cu mare răbdare acestea toate, ca cum ar fi mort, le răbda. (Că mulţi, vădzind că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor asămănîndu-să, şi din moarte au scăpat, şi pre alţii cu piciorul pre cerbice au călcat). Armăsariul, vădzind că Lupul nu ca dintîi vrăjmaş năvăleşte, ce ca stîrvul mort pămîntului să lipeşte, întîi de departe pre nări forăia, apoi mai cu îndrăzneală de Lup să apropiia. De ciia (după cum a tuturor dobitoacelor obiceiul ieste, cînd vreun stîrv mort află, a-l amirosi), dincoace şi dincolea a-l adulmăca începu. Lupul, cu moartea minciunoasă, hirişă şi adevărată prostului armăsariu moarte acmu-acmu gătiia şi cum îl va apuca şi cum îl va birui şi cum va sări, numai din gînd să chibzuia. 
     Deci armăsariul, precum am dzis, din toate părţile amirosin-du-l, şi despre partea botului vini. Atuncea Lupul, după greuimea ce avea, cu cît mai mult putu să sprintini şi de năprasnă pre săracul armăsariu de nări apucă. Carile, şi de spaimă, şi de durere, macar că peste puterea sa să sii şi cu picioarele în toate părţile azvîrli, dară cu aceasta puţin lucru şi aşeşi cevaşi macară nu spori. Căci îndesată greuimea lutului în maţele Lupului iarăşi la pămînt atîrnă şi capul şi genunchele armăsariului. Cîtăva vreme Lupul altăceva nu făcea, fără numai, ca o piatră în gios, tot la pămînt să trăgea. Armăsariul acmu, icoana morţii în oglinda vieţii sale privind şi din toate părţile deznedejduind, mai mult de groaza morţii decît de muşcătura Lupului, din toate mădularele să slăbiia. (Că precum apelpisia cîteodată inimile îmbărbătează, aşe mai de multe ori toate nedejdile curmă şi toate puterile ca cu paloşul deodată le răteadză). Aşedară, armăsariul, ticălosul, în toată slăbiciunea aflîndu-să, Lupul, cum mai fără veste şi mai în pripă de nări lăsîndu-l, de ii îl apucă, şi, îndată bîrdăhanul spărgîndu-i, maţele la pămînt îi vărsă. 
     După ce Lupul cu acesta meşterşug pe armăsariu îl întoarsă în ţinţariu şi pe poarta întunerecului îl bagă (că moartea dobitocului altă nu ieste, fără numai lipsa luminii vieţii întunerecul nefiinţei aduce), îndată ţărna ce mai denainte nu pentru saţiul, ce pentru greuimea o înghiţisă, a vărsa începu, într-a căriia loc, cu mare veselie, carnea armăsariului pusă. 
     Ca acestea şi altele mult mai mari şi mai minunate înţelepciuni, o, fraţilor, Lupul în capul său poartă, carile adevărate izvoară de ştiinţă şi senine de multă cunoştinţă sint (că nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are, de pre carile de înţelept sau de nebun să să cunoască, ce pre amîndoi cuvîntul şi lucrul veri aşe să fie, veri ase îi arată. Că amintrilea mulţi înţelepciunea cuvîntului îndestul au, iară de lucrul ei prea lipsiţi sint; şi împotrivă, mulţi de pompa şi frumuseţea cuvîntului [cuvîntului] sint depărtaţi, iară faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încorunaţi). De care lucru, o, priietinilor, fără nici un prepus să fiţi, că Lupul aceasta a isprăvi va putea, însă numai de va vrea. Numai şi aceasta a socoti vă trebuie, că siiala Lupului fără vreo adevărată pricină să fie nu poate.2 Că amintrilea (înţelepţii precum de laudele lumii fug, aşe pentru ca lumea de buni să-i laude, înţelepţi a să face s-au nevoit). 
         1Aşijderea, cel mai supţire al înţelepţilor meşterşug ieste (ca lauda numelui de la dînşii pre cît pot gonind, ea singură pre atîta asupră-le să alerge fac), nu într-alt chip (ce ca cum inima carea în dragostea cuiva ieste lovită, cu cît îndrăgitul să ascunde şi să fereşte, cu atîta dragostea cuprindzîndu-l îl topeşte). Deci cît despre siiala lui ar fi şi pre cît proasta mea socoteală agiunge, socotesc (că de multe ori ce nu să începe cu cuvîntul să sfîrşeşte cu băţul).“ 
     Cu acest feliu de învăluiri şi cu aceste sule de bumbac, după ce Vulpea pre Lup împunsă, pătrunsă şi pre cît putu în ura şi zavistiia a multora îl împinsă (căci mulţi era carii nici cuvîntul dreptăţii a şti, nici pre Lup a filosofisi a audzi poftiia) (că cîtă înăcăjire bolbăitura minciunii în urechea dreaptă, atîta nesuferire săgetătura adevărului în inima necurată aduce) şi în tot chipul cu podoabe îl învăscu şi-l desvăscu, îl îmbrăcă şi-l dezbrăcă, pînă mai pre urmă nu într-alt chip, ce vădzind că mulţi urechea ascultării despre mulţimea vorovirii ei a întoarce începusă, cuvîntul îşi curmă (căci gura desfrînată mai tare aleargă decît piatra din deal răsturnată, pre carea un nebun cu piciorul poate a o prăvăli şi o mie de înţelepţi a opri nu o pot). 
     După aceste a Vulpii pentru a Lupului filosofie dovede, cu toţii cunoscură că în capul Lupului ieste şi siială, şi socoteală. Deci cei ce poftiia siiala nicicum vrea să-i asculte socoteala, iară cei ce poftiia socoteala mai cu de-adins vrură să ştie ce-i poate fi siiala. Şi aşe, sentenţiia celora ce poftiia socoteala biruind, aleasără ca iarăşi pre Lup de faţă să cheme şi mai cu adevăr pentru a Strutocamilei fire să să înştiinţedze. 
     Deci, după ce pre Lup în mijlocul theatrului adusără, Corbul (precum şi mai sus s-au dzis) puterea Vulturului şi îndemnarea Cucunozului spre adeverinţa vrednicii<i> Strutocamilei avea, carile, ca şi cuvintele Lupului, după pofta sa să abată şi într-alt chip a grăi pricină a i să da să nu sa poată, cătră Lup într-acesta chip loghica îndrăpt îl învăţa. Căci nu din hotarul mijlocitoriu purcedea, nu din protase siloghizmul începea, ce din încuierea urmării protasele sofisticeşte în gîndul ascuns lăsa şi într-acesta chip epifonema sa în glasul mare striga:2 „(Cine în lume ieste atîta de înţelept căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască? Cine între muritori ieste atîta de învăţat căruia mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsască? Cine în tot theatrul acesta ieste atîta de ascuţit la minte carile vînt să socotească a altora cuvinte? Şi cine ieste acela carile a dzice va îndrăzni că mai mult o mînă decît o mie a sprijeni sau a pohîrni poate?) De care lucru, o, iubite priietine, pentru ce în mijlocul theatrului te-am chemat a şti ţi să cade. Că iată, vredniciia Strutocamilei toţi o au ales. Iată că alegerea a multora ieste mai adevărată şi mai întărită decît a unuia sau a doi.3 Iată că Strutocamila de titulul vrednicii<i> şi a stăpînirii vrednică ieste. Iată că mare să află însămnarea numelui ei. Aşe porunceşte Vulturul, aşe va Corbul, aşe îndeamnă şi sfătuieşte Cucunozul.4“ 
     Corbul, dară, a acestora de cîteva ori palinodiia cîntînd şi după firea glasului său de da ori şi de trii ori crăncăind. Lupul partea cea mai multă a vremii tăcerii da [căci tăcerea capul filosofiii ieste, şi încă toată cinstea înţelepciunii mai mult într-însă să prijeneşte, de vreme ce aplos a grăi de la maice şi de la mance ne deprindem; frumos şi mult a vorovi, toate şcoalele, mai prin toate locurile (nu cu puţină pagubă a tot muritoriul!), pre canoane ne învaţă. Iară înţelepţeşte a tăcea şi vremea voroavii puţine şi grele prea la puţini videm, şi învăţătura tăcerii undeva macară în lume a să profesui nu audzim. O, fericita tăcere! că totdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm orice ar fi de învăţat şi pururea din fîntîna tăcerii cuvîntul înţelepciunii au izvorît. Că cine tace mult, mult gîndeşte, şi cine mult gîndeşte, mai de multe ori ce-i mai cuvios nemereşte. Acela dară ce ce-i mai de folos au nemerit, dzic că, de va grăi, va grăi mai negreşit]. 
     Lupul dară, după multă cu tăcere spre crăncăitul Corbului ascultare, într-acesta chip să cumpăni, ca nici cu de tot nerăspunderea necunoscătoriu, nici cu voroava împotrivă mai mult mîinii aţiţitoriu să să arete, de care lucru într-acesta chip răspunsă (cînd toate gurile privighitorilor a mai cînta tac, atuncea greierul copaciului a ţiţii începe). „Deci sau căci au tăcut privighitorile, grierul au început, sau căci au început grierul, privighitorile au tăcut, nici aporiia, nici dezlegarea ei ieste aşe vrednică de iscodit. Căci una ştim, şi aceia de la toţi de adevărată priimită axiomă ieste (că toate vremea sa au şi vremea a tuturor dascal şi învăţătoriu ieste), carea precum voroavii vorovitoare, aşe tăcerii tăcătoare, cumpănitoare şi giudecătoare va fi. Iară eu vecinice mulţămiri dau, căci 
     acmu de lucrul ce nu ştiam oarece m-am înştiinţat (căci fietece a şti mai de folos ieste decît fietece a nu şti).“ 
     Iară între pasiri era o Brehnace bătrînă, carea în multe ştiinţe şi meşterşuguri era deprinsă (că mult să îndrepteadză cu învăţătura tinereţile, dară şi ştiinţa mult creşte şi să adaoge cu bătrî-neţele). Aceasta a Lupului atîta siială şi la voroavă atîta fereală aminte luînd, în sine dzisă: „În Lup nu numai tăcere inimoasă, ce şi oarece simţire adulmăcoasă ieste (şi pînă într-atîta cruţătoriu cuvintelor ce să arată, nu ieste sămn a minte de socoteală deşartă). De care lucru tăcerea lui cu glogozite voroavele noastre de trecut nu ieste (că voroava glogozită, pînă mai pre urmă, sau de tot în deşert, sau în gîlceavă iese, iară tăcerea cu răbdare sau în pace, sau în biruire să săvîrşeşte)“. Şi aşe, către alalte pasiri dzisă: „Puţină răbdare să aveţi să cade, pentru ca într-o parte luîndu-ne cu Lupul, pentru cel de obşte folos, oarece cuvinte să facem“. 
     Şi aşe, Brehnacea, în singurătate cu Lupul luîndu-să, cătră dînsul într-acesta chip voroava începu: „Vreare-aş şi aş pofti, iu-bite priietine, pricina adîncii tale tăceri ce ar putea fi ca să pociu şti (că deşi tăcerea între toţi iubitorii înţelepciunii lăudată ieste, însă la vreme de treabă icoana neştiinţii arată). Aşijderea (macar că cine nu ştie vorovi şi tace, frumos voroveşte, dar încăşi la multă cu îndemnare şi cu poftă întrebare a nu răspunde, sau a celor pizmoşi, sau a celor urîcioşi lucru ieste). Mai vîrtos, precum mi să pare, ştiut a-ţi fi socotesc (că doaă lucruri, sabie de îmbe părţile 
         1ascuţită şi rană minţii netămăduită ieste cineva la vreme de voroavă cuvîntul a-şi opri şi la vreme de tăcere limba desfrînată a-şi slobodzi). De care lucru de ieste în tine vreo ştiinţă sau vreo cunoştinţă, de mine să nu ascundzi te poftesc şi te sfătuiesc. Ca într-acesta chip orice în republica noastră clătit, strămutat şi neaşedzat ar fi, în limanul odihnii, întrulocarea unirii şi în aşedzămîntul omoniii a aduce să putem. Căci într-alt chip lucrul de va rămînea, de toată a lucrurilor alcătuire şi a sfatului bun şi de obşte învoire, toată nedejdea să rumpe şi să curmă (că nu atîta stricăciune publicăi adunarea nepriietinilor denafară, pre cîtă a cetăţenilor dinluntru a inimilor într-un gînd neîmpreunare aduce).“ 
     Lupul răspunsă: „Bine stii, cinstite priietine (că degetul arătătoriu cumplită otrava clăteşte a ochiului privitoriu) (şi supt unghea degetului mai vrăjmaş toapsăc decît supt dintele viperii stă). Aşijderea nu ieste pofta aceluia carile cu dreaptă socoteală să slujeşte, ca lumea, cu degetul arătîndu-l, să dzică: «Iată, acesta aşe au dzis, aşe au făcut». Că macar că într-acea dată oarece spre adaogerea cinstei şi spre slava numelui a să aduce s-ar părea (care lucru mai mult decît altele pre muritori farmăcă), dară cu bună samă şi adese s-au vădzut că aceleaşi guri cîntă cîntecul îndrăpt, şi ce ieri lăuda, astădzi în hulă iau şi în batgiocură. De care lucru propozitul socotelii au fost ca într-atîta adunare de nevoie adevărul a nu arăta, iară de bunăvoie numai singur eu a-l şti, sau cătră altul iarăşi adevărului iubitoriu a-l obşti (că între doaă chipuri pururea doaă socotele asupra unui lucru au, dară în doaă 
         1monarhii, în carea nenumărate chipuri, voi şi socotele să află, cu cît mai vîrtos deosăbite plăceri vor avea? Unde cineva cu sfatul plăcut şi iscusit nu mai mulţi priimitori decît lepădători şi nu mai puţini apărători decît împotrivitori va afla), Şi aşe urmadză ca (din cuvîntul adevărat nu mai puţini nepriietini decît priietini cineva singur cu gura sa să-şi agonisască).“ 
     Brehnacea răspunsă: „Adevărat, o, priietine, că coaptă şi deplin ieste socoteala ta (căci nime aşe de fericit în lume să să ţie, a căruia, precum şi lucrul, şi cuvîntul tuturor va plăcea să să socotească, că soarele şi ceriul senin călătorilor, ploile sămănătorilor, vara plîntătorilor, toamna culegătorilor şi iarna de-a gata mîncătorilor place, pre carile soarele, totdeodată tuturor neputînd a le pricini, de la toţi aceşte nu poate a scăpa a nu să vinui); şi macară de lauda gurilor multe înţelepţii ca albinele de fum fug, însă (cînd pentru făcut folosul de obşte cineva să fericeşte, cuvioasă şi frumoasă ieste lauda) (că cu mintea şi sfatul unuia, a multora viaţă a să păzi şi din viitoarele primejdii a să feri ispita din toate dzilele arătătoare şi mărturisitoare ne ieste). Precum cu bună chivernisala unui navarh, din nesăţioase droburile mării multe suflete la limanul lineştii scapă (căci acela, bun cărmuitoriu a fi să dzice şi ieste carile din lineşte furtunele socoteşte şi din furtună lineştea agoniseşte). A căruia dulce voroavă în liman şi vrednică laudă pre uscat şi cădzută mulţămită de la ficiori pentru părinţi, de la părinţi pentru feciori, prin toate casele şi adunările, nu otravă, mă crede numelui, ce tare antifarmac tuturor hulelor ieste. Pentru aceasta şi într-acesta chip a celor vechi şi fericiţi iroi nu-mere (căci fericirea adevărată cu cît să vecheşte, cu atîta mai mult să fericeşte), carile de atîţea mii de ani şi pînă acmu, din iscusite condeiele scriitorilor, din tocmite verşurile stihotvorţilor, din împodobite voroavele ritorilor şi din dulce cuvîntare a tuturor gloatelor bună pomenirea numelui nici s-au părăsit, nici în 
         1veci să va părăsi. Care lucru vie icoana vrednicelor sale suflete şi deplin pildă următorilor săi ieste (căci toată omeniia şi vredniciia omenească într-aceasta să plineşte, ca pre neputincios să agiute, şi neştiutoriului nu numai cu cuvîntul, ce mai vîrtos cu fapta pildă aievea să să arete). Acesta lucru singură înţelepciunea firii pre toţi învaţă, cu îndămînările sale pildă ni să arată de faţă, cîte părţi are, toate în slujba şi agiutorinţa tuturor le întinde. Soarele tuturor cu acelaşi ochiu caută, nici pre unii încăldzeşte şi despre alţii aceasta tăgăduieşte. Ploile, precum stincele umedzăsc, aşe săminţele dezvălesc, hlujerile răcoresc, copacii înfrundzesc, florile iarba şi toată păşunea şi otava înverdzesc; şi toate în neamul şi chipul său, una spre îndămînarea alţiia neobosit să nevoiesc şi fietecarea periodul plinirii sale a plini să silesc. De care lucru aievea ieste (că fireanul firii a urma să cade), iară amintrilea cine firii să împoncişadză, pre făcătoriul firii în meşterşug necunos-cătoriu arată. Nici voiu, priietine, cu numele firii, mulţimea pătimirilor să înţelegi (că toată pătimirea grozavă nepriietină, iară nu priietină ieste firii).“ 
     Cătră aceste a Brehnacii nu proaste cuvinte, Lupul într-acesta chip răspunsă: „Vădz şi bine cunosc, o, priietine, că cu toată nevoinţa te sileşti ca pentru a mea adîncă tăcere să te înştiinţăzi (că sufletul filosof nu numai cum şi ce s-au făcut, ce şi pentru ce aşe s-au făcut cerceteadză)2 (că toată prostimea lucrurile vădzind, 
         1precum sint le ştiu, iară filosoful din ce şi pentru ce aşe sint cunoaşte). Deci de vreme ce şi eu (precum mi să pare) urechi bine ascultătoare am aflat şi tu precum gură adevărul grăitoare să fii nemerit adeverit să fii şi precum eu a povesti nu mă voiu lenevi, aşe tu în pomenire a le alcătui nu te obosi (că voroava frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfîrşi, încă mai plăcută ar fi, iară cei necunoscători mai tare dulceaţă în basnele băbeşti, decît în sentenţiile filosofeşti află). Întîiaşi dată, dară, o, priietine, pricina tăcerii mele au fost căci (în ureche de pizmă îmbum-băcată şi de zavistie astupată nici buhnetele căldărăreşti, necum line cuvintele filosofeşti a răzbate pot) (căci mai pre lesne s-ar audzi voroava între ciocanele căldărarilor decît între multe gloate a varvarilor). Iară a doa şi cea mai grea pricină au fost căci nu a tuturor socoteală ieste ca pentru ce nu ştiu să să înştiinţedze (ma-car că fietecine din fire a şti pofteşte, dar cei mai mulţi, ceva neştiind, precum ceva nu ştie a să dovedi nu priimeşte), ce pentru ca ce le place şi ce poftesc, aceia a şi audzi să nevoiesc. Aşij-derea, nu atîta pentru hirişă fiinţa Strutocamilei a să înştiinţa, pre cît cine ceva împotriva lor şi după pofta adevărului va grăi a însămna să silesc. Că acel apofasisticos cuvînt: El au dzis, ase va, ase porunceşte, aievea arată că nu ce mai de folos, ce ce mai plăcut le ieste, aceia să şi aleagă. Şi aşe, voroava mea nu de ascuţite, ce de căptuşite urechi ar fi lovit (şi ce mai mare nenorocire a fi poate decît cînd [cînd] nici cel ce bine voroveşte nu să înţelege, nici cel ce aude cuvintele de bune şi de rele nu-i alege). De care lucru la cei cu socoteală (mai cu suferire şi mai cu cuvinire ieste în 
         1munţi holmuroşi, codri umbroşi, în stînci pietroase, peşteri întunecoase, între păreţi zugrăviţi şi zidiuri cu iederă acoperiţi cuvinte a face decît între oamenii carii cuvîntul adevărului a audzi nu le place). Căci între locurile pomenite, cineva glasul de ş-ar slobodzi, în urma glasului văile, codrii, munţii, păreţii, zidiurile aceiaşi dzisă ar poftori, şi de n-ar adaoge, încailea, nici ar scădea ceva voroavii cuvioase. Care lucru la urechile după plăcere a audzi deprinse, împotrivă cade, că de răspund, răspund cu urgie, iară de tac, tac de pizmă şi de mînie. Dară de vreme ce în singurătatea oamenilor şi în tovărăşiia ştiinţelor acii numai amîndoi ne aflăm, ori pînă unde proastă ştiinţa mea s-ar întinde, cu bună nedejde şi fără nici o primejdie a alerga şi orice înodat s-ar părea, a dezlega nu mă voi sii (că de nepriietinul înţelept ieste de lăudat, cu cît mai vîrtos şi priietin şi înţeleptul va fi mai de ascultat şi de îmbrăţăşat). Că a Vulpei şicuită către toată publica priinţă, iară asupra mea ca vreo ură să poată aduce, cu mare nevoinţă numele mieu şi a filosofiii mele la mijloc s-au adus, carii de la mine cea adevărată şi chiară a Strutocamilii fiinţă hirişie să le arăt înaintea atîtea gloate m-au chemat. Cătră carii în ceva nerăspundzind, pricina tăcerii şi siielii mele mai sus deplin ţi-o am povestit. Iară acmu, pre cît puterile îmi vor agiuta, numele şi firea Strutocamilei cum mai pre scurt şi mai aievea a-ţi dejgheuca mă voi sili (căci nu didascalul, carile în toate dzile în şcoală învaţă, ce cela ce a ucenicilor cu învrednicii şi învăţături împodobeşte viaţă, fericit şi la nume vestit ieste şi a fi să cade2). 
     Unul dintre cei a firii tîlcuitori dzice că a numerelor numire şi cunoştinţă ieste măsura a necunoscutei firi. Iară altul dzice că ieste făcliia şi lumina a fiinţii lucrurilor. Amîndoi dară, precum să cade, 
         1la rădăcina adevărul au atins şi la vîrvul adevăratei cunoştinţe au agiuns (că cine adevărul de la rădăcină cearcă, ştiinţa în vîrvul înălţimii află, şi cine adeverinţa de gios întreabă, cunoştiinţa de sus îi răspunde). Bine dară şi după regula adevărului, iarăşi dzic, vrednicii aceia filosofi au grăit, de vreme ce tot numele hiriş scurtă hotărîrea lucrului ieste. Deci numele Strutocamilei din doaă nu-mere, din Struţ adecă şi din Cămilă alcătuit ieste. Aşijderea din doaă feliuri, adecă din dobitoc şi din pasire ieste împărţită (însă de ieste în lume pasire ca aceia, carea hiriş numai struţ să să cheme). Deci a acestor doaă dihanii hirişiile împreunînd, firea jiganiii, pentru carea întrebare să face, pre lesne a desface şi a cunoaşte vom putea. Aşijderea pre fietecare dihanie, prin cele patru fireşti pricini2 cercînd, fietecarea cît şi ce cu dobitocul acesta împarte, chiar vom putea pricepe. Aşedară Cămila ieste dobitoc în patru picioare, mugitoriu şi din fire spre ridicarea sarcinii orînduită. Deci cît ieste despre partea pricinii făcătoare,3 aievea ieste că ca şi alalte în pîntece să zămisleşte şi în vremea cădzută fireşte să fată. Cît ieste despre partea materiască, ieste ca şi alalte dobitoace: din carne, singe, oase, vine, piiele, păr şi alalte cîte 
         1la materie să cuprind. Cît ieste despre pricina formei precum din alalte dobitoace cu multul să deosăbeşte, să arată. Întîi, că unele sint cu un ghib numai, iară altele cu doaă, la cap mică, după mamina trupului ce poartă, picioare înalte şi la genunchi botioase, la talpă lată şi fără unghi, la copită îngemănată şi ca gîştele pe dedesupt împeliţată, la coadă scurtă, după lungimea trupului măsurînd (căci coada la dobitoc întîi ieste pentru frumseţe, iară a doa, ca pe unde cu capul şi cu picioarele nu agiunge, pentru apărarea de muşte, cu coada să agiungă), la păr [păr] creaţă ca arapul, dară moale ca bumbacul, de la grumadzi pînă la piept ieste flocoasă şi coama îndrăpt, de la guşă în gios, spre gîtlej purcede, iară peste tot la stat decît alalte mai mare, iară decît filul mai mică ieste. Iară cît ieste despre pricina săvîrşitului, aieve ieste (precum şi mai sus am dzis) că firea spre ridicarea sarcinilor grele au orînduit-o. Nici aspru să ţi să pară, o, priietine, acest cuvînt pentru pricina săvîrşitului, că macară că aceasta pricină ithicăi mai mult decît fizicăi slujeşte, însă adevărul aşe să adevereşte, nevoia omenească în fire pricina sfîrşitului au aflat şi, precum dzic unii, preste chiteala firii (însă meşterşugul fătul nevoii fiind,2 nevoia întîi ce-i mai pre lesne, apoi ce-i mai cu greu şi mai de folos au aflat), însă nu de tot împotriva firii, nici preste puterile ei a sări poate, nici orînduiala lesnirii a-i muta ispiteşte. Că ce meşter ar fi acela carile grindzi de fier ar rîdica şi cu cuie de lemn le-ar întări, sau cine sfeşnic de său şi lumînare de argint ar face? De unde aievea ieste că ce firea spre lesnire împrăştiiat 
         1au lăsat, aceia meşterşugul cu adunarea spre săvîrşire le-au adunat. De care lucru, la Cămilă de socotit ieste întîi ghibul în spinare rîdicat, pentru ca de greuimea sarcinii mijloc pre lesne să nu i să îndoiască. A doa, la dînsa ieste de luat în samă perinuţele între picioarele dinainte şi în pulpile picioarelor denapoi, în carile, cînd pentru încărcarea la pămînt şede, ca cum în nişte pirostii cu trii picioare, într-acele perinuţe să sprijineşte, pentru ca adese culcarea şi ridicarea şi greuimea, carea în spate o îndeasă, pieptul şi pulpile să nu-i julească, nici piielea, rănindu-i în ceva, să o betejască. A triia ieste la dînsa de socotit mărimea trupului şi puţină mîncarea şi încărcarea stomahului şi mare răbdarea carea de sete în vremea căldurii are, pentru ca şi hrana fiindu-i puţină şi răbdarea mare la sete, pre la locurile carile mîncarea de în bişug şi băutura în biv nu să află, mai răbdătoare şi mai trebuitoare să fie (că acela ieste mai trebuitoriu, carile la vreme de nevoie ieste mai răbdătoriu). Acestea dară în Cămilă firea ascundzind, nevoia şi meşterşugul din fire aşe şi spre acesta sfîrşit să le fie orînduit sfiteşte. Iară de toate mai pre urmă de socotit la Cămilă rămîne, ca după mărimea trupului, micşorimea sufletului, şi după arătarea trupului, prostimea duhului ce are, că un copil de şepte ani sau şi mai mic şepte cămile sau şi mai multe după sine a trage şi încătro voia îi ieste a le întoarce poate, iară de multe ori, în locul copilului, un măgăraş această slujbă a săvîrşi şi cîteva cămile după sine a înşira poate, carile cît sint şi cît pot, de s-ar putea cunoaşte, lucrul într-alt chip s-ar tîmpla (că unde a socotelii şi a minţii radze nu lucesc, duhurile puterii puţin procopsesc). Acesta lucru în dobitocul acesta chiar arată că firea nu după mărimea trupului duhurile în cumpăna atocmirii au împărţit, ce la stîrvul măminos şi vîrtos duh logoş şi fricos au pus (că puterea trupului, cît de 
         1vîrtoasă, rîdică, împinge şi strînge, cît de mai mult ar putea doi sau trii, iară cel puternic la socoteală cu miile pre alţii covîrşeşte). Deci într-acesta chip Cămila fiind, toate nevoile şi greutăţile ce trage nu peste voie, ce peste ştiinţă sufere. În care lucru, lauda vrednicii <i> suferelii să agonisască nu poate (căci acela ce simte, iară nu acela ce nu simte, a suferi să dzice, şi cela ce puterea spre izbîndă harnică a fi îşi cunoaşte şi nu-şi izbîndeşte, iară nu cela ce slăbiciunea nepriietinului neştiind, de frică să contineşte, răbdătoriu să numeşte). Încă mai cu de-adins şi precum adevărul să are, că Cămila, nu căci nu poate, ce, precum am dzis, căci nu ştie că poate, i să pare că de-ar putea vreodată pre cei ce o înăcăjăsc, tot ş-ar izbîndi; de care lucru în ştiinţa ei, slăbiciunea duhului puterile trupului neclătind, numai cu pizma şi înăduşala rămîne. Carea macar că în viaţă (precum unora place) dzic că nu o uită, însă iarăşi în viaţă izbînda, pentru pricinele carile am dzis, a-şi răscumpăra nu să învredniceşte. Acestea dară, cani pre scurt, o, iubite priietine, în Cămilă şi în firea ei aşe să socotesc, şi cu tot adevărul aşe şi sint. Deci pentru aceasta mai mult voroava a lungi părăsindu-ne, la Struţ, pasirea să ne întoarcem. 
     Aşedară, giumătatea dobitocului acestuia în Cămilă aievea arătîndu-să, acmu cu alt mijloc giumătatea ce rămîne în Struţ, pasirea, să o cercăm şi iarăşi prin cele patru a firii pricini, ce, cum, din ce şi pentru ce ieste, să o aflăm. Deci la acesta lucru întîi ca astrologhii să facem să cade, carii cele adevărate fireşti şi cereşti trupuri mai curat vrînd să arete, nişte fiinţe din socoteală şi nişte trupuri şi locuri, carile nici în ceriu, nici în fire să află, pun. După aceasta dară socoteală, a fi să dzicem şi cu mintea să supunem, precum în fire să află o pasire mare, cu pene, pedestră şi nezburătoare, sau un dobitoc cu doaă picioare şi să oaă; hrana, 
         1în loc de grăunţă, iarbă sau carne, să-i fie piatră, foc şi fier; şi aşe, pre ciuda lumii, aceasta prin pricinele fireşti de amănuntul să o ispitim, ca oarece pentru dînsa adevărul şi socoteala ce ne va arăta să oblicim. Pre cît dară ieste din partea materiiască, să vede că nu piatră, lut sau alt metal, ce carne, singe şi alalte lucruri de materie dihaniiască are. Pre cît din pricina făcătoare ieste, întîi în ou să zămisleşte, să oaă, cloceşte şi apoi puii ca alalte pasiri din oaă îşi scoate. Iară cît despre pricina formei, multe şi aspre discolii are, pre carea, binişor de o vom socoti şi în cumpăna socotelii drepte de o vom cumpăni, mai mult spre a firii ei cunoştinţă decît alalte ne va agiuta. Forma, dară, parte îi ieste de pasire, iară parte de dobitoc. De dobitoc, dzic, căci pedestră, nezburătoare şi pre faţa pămîntului, iar nu în aer îmblătoare. Tal-pa îi ieste ca de Cămilă, cu copită împreunată, iară nu cu unghi şi cu degete despicată; în spinare, ghib în sus rîdicat ca Cămila are, la grumadzi, lungă şi întoarsă, la picioare, înaltă şi la genunchi botioasă ieste; la cap, mică şi la bot, întoarsă, nu plisc de pasire, ce bot de dobitoc poartă; coada în sus întoarsă, creaţă şi tufoasă îi ieste. Rar şi departe păşeşte, princet şi lin paşii îşi clăteşte. Aces-tea toate din forma cămilii îndatorită a fi, dovadă nu trubuie. Iară din forma pasirii îndămînată a fi, numai penele o arată; în loc de fulgi, tulee, şi în loc de peri, pene ş-au luat. Acestea dară la un loc împreunîndu-le, pentru a patra pricină, carea ieste a săvîr-şitului, cum vom putea vom giudeca. Deci, pre cît cu socoteala a agiunge putem, dzicem că firea într-aceasta jiganie un lucru mijlociiu au lucrat. Căci trupul mare asămănînd Cămilei, cu mici penele aripilor pasirii în aer a să rîdica nu poate. Aşijderea, slab trupul păsăresc sarcina dobitocească şi a pohoarăi greuime a suferi şi a purta nu poate. De unde aievea ieste că nici firea spre aces-tea au tocmit-o, nici meşterşugul şi nevoia au silit-o. De care lucru, un lucru numai a săvîrşi poate (căci firea ceva în zădar şi în deşert nu face), însă, de ieste de credzut cuvîntul unora, carii dzic precum jiganiia aceasta în stomahul său fierul amistuind şi oţelul în maţeşi topind, pre urma ei, cei ce această treabă de grijă au, găinaţul la un loc îl strîng, pre carile meşterii de a doa oară fierbîndu-l şi în materiia şi forma dintîi întorcîndu-l, fierul cel vestit, ce-i dzic meschiul vechiu, să fie alegînd, din carile odî-năoară povestesc precum oaă de fier prea multe să să fie făcut, carile şi pînă astădzi în cămările împăraţilor rămăşiţă să păzăsc şi să află. Însă aceasta socoteală, macară că pre la mulţi de adevărată să ţine şi să crede (dară mişeliia lumii aceştia atîta cu vremea lucrurile strămută, cît celea ce unii o dată cu mînule le apipăia, cu picioarele le călca şi cu ochii le videa, aceleaşi acmu alţii audzindu-le, în loc de basnă şi de minciună a fi să le ţie). Însă noi a celora ce ispita prin scrisori a oameni de temeiu nu să pomeneşte, nici acmu ispita după cuvinte cineva a afla să învredniceşte, lucrul în prepusul schipticesc lăsăm. Şi aşe, nici spre aceasta sfîrşit din fire Struţul orînduit a fi nu să adevereşte. De care lucru, din tăgadă, mărturisirea adevărului aducînd, dzicem: jiganiia aceasta dobitoc cu patru picioare nu ieste, pasire zburătoare nu ieste, Cămilă nu ieste, Struţ aplos nu ieste, de aier nu ieste, de apă nu ieste. De unde iarăşi dzicem că cea adevărată a ei hotărîre aceasta poate fi: Strutocamila ieste traghelaful firii (căci ieste la filosofi altul, al chitelii), carile dintr-îmbe monarhiile ieste, şi ieste şi nu ieste. Ieste, dzic, căci adevărat între lucrurile firii ciudă ca aceasta să află; nu ieste, dzic, căci nici dintr-un neam a fi socoteala nu adevereşte. De care lucru, o, iubite priietine, însămnarea marelui acestuia nume altă nu sună, fără numai hirişă himera jiganiilor, irmafroditul pasirilor şi traghelaful firii. Deci acmu 
     lucrului, căruia neamul, chipul şi toată vredniciia firea i-au tăgăduit, oare cu ce obrăznicie, sau mai adevărat să dzic, cu ce nebunie cineva din voia slobodă sau din meşterşug spre vreo vrednicie a o rîdica ar îndrăzni? (Că mai pre lesne ar fi cineva, gîn-dacii îngiugînd, pămîntul ca cu boii în plug să are, decît vreun bine sau folos a aştepta de la cela carile nici din fire vreun dar, nici din pedeapsă şi din învăţătură vreo vrednicie are). Aceştiia socotele, o, priietine, eu a unora gînduri împotrivă simţind, spre aşe de adîncă tăcere m-am lăsat, şi de nu voiu cumva proroc minciunos ieşi şi un prognostic a face, macară că nu fără siială, voiu îndrăzni. Deodată a Corbului siloghizm să va întări, şi sentenţia Cucunozului să va plini, şi Strutocamilii în cap coarne ca a boilor2 îi vor razsări, şi în scaunul vredniciii să va sui3 (ca fortuna cînd va să trîntească, întîi rîdică, şi norocul întîi rîde, apoi plînge). Numai vremea (carea oglinda ieste a lucrurilor viitoare) va arăta, precum şi siloghizmul ieste sofistic şi sentenţia răzsuflată şi Strutocamila din odihnă în năcaz, din fericire în pricaz şi din ce ieste în ce nu ieste va trece4 (că guziului orb fericită îi ieste viaţa, cînd în întunerecul suptpămîntului îmblă, iară cînd pre faţa pămîn-tului iese, nu mai curînd radzele soarelui îl încăldzesc decît unghile blendăului îl sfridelesc).“ 
         1Brehnacea, acestea toate de la Lup cu bună urechea ascultînd şi cu întreagă socoteală înţelegînd, singură din sine, precum cuvintele Lupului adevărate şi pline de înţelepciune să fie, cunoscu. Asijderea, precum, ca un deplin filosof, toată aporia au dezlegat şi cea hirişă hotărîre Strutocamilii au dat. Însă mai denainte sfaturile carile între Corb şi între Cucunos să făcusă ştiind, încă mai tare de iute adulmăcarea Lupului să mira (căci sămnul înţelepciunii ieste ca din cele vădzute sau audzite, cele nevădzute şi neaudzite a adulmăca, şi viitoarele din cele trecute a giudeca). De care lucru, siiala şi tăcerea Lupului nu din pizmă sau dintr-a inimii împietroşere, ce din dreaptă a înţelepciunii regulă a fi pricepu (că tăcerea sau la vreme a înţeleptului grăire, multora pildă şi învăţătură, iară a nebunului bolbăitură, şie ură, iară a altora scărăndăvitură ieste). De vreme ce a Corbului inimă bătea ca Strutocamila între pasiri după dînsul, iară între dobitoace locul cel mai de sus să ţie2. Aşijderea, ştia că nu numai filosofiia Lupului, ce nici sfatul a toată lumea din mintea ce apucase să-i întoarcă, cu putinţă nu ieste (cu inima în pizmă împietroşată, sau după voia sa a isprăvi neputînd, de năcaz să topeşte, sau oricînd ar putea răul a face nu să îndoieşte). Acestea Brehnacea, în sine aşe chitindu-le şi socotindu-le, pînă, mai pre urmă, socoteala întracesta chip îşi aşădză (orice spre binele şi folosul monarhii ieste, aceasta a arăta şi a grăi să cade). Iară de vor fi urechi ca acelea aşeşi de tot adevărului neascultătoare şi inimi nicicum folosul de obşte priimitoare, păcatul în cap şi ocara în obrazul lor fie! 
         1Aşedară, Brehnacea, de la Lup despărţindu-să, întîi cu Cucunozul să împreună, căruia toată înţelepciunea şi filosofiia Lupului îi povesti şi precum adevărată hotărîrea Strutocamilei au dat, împotriva a căriia altă socoteală mai tare şi mai adevărată să să găsască cu putinţă nu ieste2. De unde tot lucrul aievea să face că mintea Corbului greşită ieste şi de ce s-au apucat, sau la cap a scoate nu va putea, sau, de va putea, peste puţină vreme şi lucrul să va strica şi, în loc de laudă, asupră-şi ură şi hulă de la mulţi va lua (că o mie de lucruri vrednice de-abiia lauda dobîndesc, iară numai unul scîrnav în veci nespălată cinstei şi numelui grozavă aduce pată). Carea prea tîrdziu sau nici odînăoară din gurile năroadelor şi din şoptele gloatelor a o scoate nu va putea (căci din fire muritorilor aceasta ieste dată, ca binele pre lesne, iară răul cu anevoie să uite, şi laudele cuiva pre hîrtie, iară hulele pre table de aramă să le scrie). Acestea şi altele ca acestea Brehnacea cătră Cucunoz vorovi, socotind precum întîi pre dînsa din cea veche şi strîmbă socoteală va putea întoarce, şi de ciia amîndoi împreună mărgînd şi pre Corb la calea dreptăţii şi la luminarea adeverinţii a duce să nevoiască (căci Brehnacea mai de folos a fi cineva ale sale hotară pe dreptate a păzi decît toată lumea tirăneşte a agonisi socotiia)3. 
     Ce în zădar cuvintele şi în dar nevoinţele îşi pierdu, de vreme ce Cucunozul dzicea, precum prin cărţi şi mijloace de credinţă adeverit ieste, că Pardosul, Vulpea, Ursul, Rîsul4 şi alalte ale lor 
         1rudenii cuvîntul lor a priimi şi sentenţia lor a întări gata sint, şi încă de va fi cineva sfatului acestuia împoncişitoriu, prea pre lesne altă cale îi vor arăta, pre carea şi vrînd şi nevrînd îi va căuta a merge (că unde ieste sila tirănească, nu să cearcă putinţa firească) şi mai cu de-adins pentru Lup şi pentru Ciacal, carii singuri nu-mai poate într-altă socoteală să rămîie. Deci de Ciacal puţină grijă ieste, o jiganie şi de stat şi de sfat puţină şi mică fiind2, iară pentru Lup, de vom videa că la gînd nemutat şi la fire neschimbat rămîne, deodată, precum sfaturile lui priimite ne sint, îi vom arăta. Iară cînd la vremea alegerii lucrului va fi, altă treabă întraltă parte îi vom afla, pînă sfatul să va isprăvi şi hirograful de mîna tuturor să va iscăli. Iată după aceia, adeverit sint precum Lupul la bîrlogul său cu odihnă a trăi bucuros va fi (că mai fericit ieste cineva cu strîmt traiu la lăcaşul său decît cu toate desfătările în casele streine3). Iară amintrilea, precum împotrivă că să clăteşte de-l vom simţi, bună nedejde am că Pardosul cu multe pestriciunile şi picăturile lui va afla ac de cojocul Lupului4. 
         1Brehnacea iarăşi dzisă: „Eu, frate, aşi sfătui ca şi tu de această socoteală să te părăseşti, şi amîndoi împreună şi pre Corb de la acesta lucru a-l dezbăra să silim (că mai de laudă ieste o inimă tulburată a împăca decît o răspublică a tulbura, că tulburarea a nebunilor, iară împăcarea a înţelepţilor meşterşug ieste). Şi cătră acestea pomeneşte, iubite frate, că Pardosul şi toată seminţiia lui credinţă n-are a căruia nu numai scrisorile şi cuvintele, ce aşeşi nici lucrurile de credzut nu-i sint (că a cui cuvintele nu să stăruiesc, cu anevoie lucrurile i să vor stărui, şi cine necredincios ieste în voroavă, viclean va fi şi în lucruri), şi, precum piielea cu multe picături ieste picată, încă mai cu multe vicleşuguri inima îi ieste vărgată (că inima vicleană întîi din minciuna cuvîntului, apoi din vicleşugul lucrului să vădeşte). Carile precum astădzi prieteşugul nou, ase mîine sau poimîine vrăjmăşiia veche, şi precum acmu plecarea capului, aşe, aflînd vreme, ridicarea nasului va arăta. Iară acestea a Pardosului de nu vii pomeni, frate, cuvintele mele, precum o dată ţi le-am dzis, din minte să nu-ţi iasă. Că macar că tu la trup mai chipeş şi la stat măi înalt eşti, dară eu şi de vîrstă mai bătrîn, şi de pedepse mai dosedit şi mai ispitit, şi de căi mai multe şi mai departe, şi de ţări mai streine şi mai late mai asudat şi mai zbuciumat simt, în carile şi mai multe am vădzut, mai multe am audzit şi şi de mai multe m-am înştiinţat (că adevărat, bună ieste ştiinţa audzirii, dară mai adevărată ieste ispita viderii)“2. 
         1Cucunozul acestea toate în loc de basnă şi în buiguituri de bătrîneţe le lua (că basna la proşti locul istoriii, mărgăritariul la porci, preţul ordzului, şuierul la cioban, cinstea mudzicăi şi sfatul bun la inima rea tot o socoteală au). Carile cuvintele Brehnacii, cele ca grîul alese şi ca spicul culese, ca pleava suflîndu-le şi ca paiele preste arie măturîndu-le, într-acesta chip i le întoarsă: („Bătrîneţele, o, frate, şi multă truda în tinereţe, mai mult de odihna trupului decît cinstea şi agonisita numelui cearcă“2). De care lucru, socotesc că nu ce doreşte cinstea, ci ce pofteşte odihna arăţi şi înveţi, şi a mă mira destul nu pociu, cum nicicum în partea monarhiii noastre ţii?3 Şi cum într-acesta sfat dobitoacele stîbla finicului să apuce cu toţii noi am putea priimi?4 Şi cum cinstea şi slava Vulturului aceasta ar putea suferi? Au nu ştii (că agonisita numelui mai mult cu îndrăzneala decît cu siiala să dobîndeşte?) Au nu pricepi (că scînteia amnariului pînă a nu să stinge, iasca aprinde, iară stîngîndu-să, a doa şi a triia lovitură pofteşte?) De care lucru, noi acmu vreme de treabă şi după poftă aflînd, cum 
         1vom putea vremea prelungind, darul norocului în para focului să aruncăm? Că bine ştii (că pre cît ieste de iute la curgere punctul vremii, încă mai iuţi sint mutările lucrurilor în vreme) şi nu trebuia cineva a te învăţa, de vreme ce (precum chipul norocul mii de mii de obrază să fie avînd şi în mii de mii de feliuri pre muritori în tot ceasul să fie măgulind), adeverit eşti. Au nu de cu vară stăpînii caselor, de iarnă grijindu-să, toată zaharaoa trebitoare în jitniţele şi cămările sale grămădesc? (Că ce dă vremea, nici avuţiia, nici nevoinţa poate cumpăra). Iară cîte primejduitoare în vremea viitoare mi-ai pomenit, acestea încă nu tăgăduiesc (că cine vreodată norocul supt lăcată şi norocirea în ladă ş-au încuiat? Sau cine tot cu aceia fortună în viaţă s-au slujit, de carea vreodată să nu să fie năcăjit?). Ce a muritorilor mai mult aceasta le ieste hirişiia (ca în dzua norocului să-şi arete vîrvul cornului, iară în dzua nenorocului, de nevoie să sufere şi scoaterea ochiului2). De care lucru aşe socotesc, într-această dată, nicicum biruinţa la dobitoace să nu rămîie (macară şi adevărul părtaş şi împreună nevoiaş să le fie). [O, fortuna bună (de ieste în lume vreuna adevărat bună), cum şi tată, şi maică, şi soră, şi frate fortunei rele eşti, carea pînă într-atîta pre muritori buiguieşti, îmbeţi şi nebuneşti, cît şi spre tabăra adevărului desfrînate oştile nebunelor sale socotele a-şi slobodzi nu să ruşineadză]. Deci acmu, frate, în nemică cevaşi de cuvintele Lupului îmblînzindu-te şi nici o zăbavă la mijloc puind, împreună să ne sculăm şi la împreunarea Corbului să mergem, pre carile şi de lăudăroasă filosofiia Lupului să-l înştiinţăm, şi de ciia lucrul mai cu căldură şi mai cu 
         1nevoinţă să apucăm (că nu mai puţin zăbava prin lenevire stîlpii monarhiii, decît cfartana mădularele trupului scutură)“. 
     Brehnacea, macară că cu greu iuşoare cuvintele Cucunozului audziia şi cu greaţă aspre voroavele şi spurcate blăstămurile asupra adevărului suferiia, însă, într-alt chip a face nici avînd, nici putînd, sculîndu-să cu Cucunozul împreună, la Corb să dusără2. Înaintea a căruia, Cucunozul, după ce toate cuvintele Lupu <lu>i de-a fir-a-păr povesti şi încă decît era, cu oxiile, variile minciunilor le mai asupri, cu apostrofurile linguşiturilor ale dobitoacelor lucruri decît era mai micşură şi cu perispomenile mîndriii slava şi numele zburătoarelor preste ceriuri rîdică şi multe de vînt pline cuvinte răzsuflă, împotriva a toată socoteala dreaptă, gîndul şi fapta Corbului pre cît mai mult putu a abate sili (că ce ieste la muritori mai pre lesne decît cuvîntul rău a grăi? şi ce ieste mai cu greu la peminteni decît cuvîntul adevărului a dzice şi pofta dreptei socotele a face?). Corbul aşijderea, inimă ca aceia avînd, carea, de ar fi preceput, precum cineva din gîndul său să-l abată s-ar nevoi, aceluia cu tot mijlocul puterilor sale împotrivă să i să puie, cu cît mai vîrtos şi cuvinte spre plăcere şi îndemnare, după a sa vrere, de la Cucunoz audzind, poţi crede că cu inima ar fi săltat şi după sfătuirea plăcută s-ar fi plecat? (Că la inima stîlpită şi împietrită, un cuvînt după plăcere decît 1.000 de talanţi mai plăcut ieste), însă (unde lumina adevărului loveşte, oricît de groşi ar fi păreţii îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea tot străbate). De care lucru, Corbul, ale Lupului decît soarele mai viderate şi decît lumina mai străluminate şi mai adevărate cuvinte audzind, pre carile în cumpăna socotelii trăgîndu-le, întracesta chip cătră Brehnace şi cătră Cucunoz voroavă făcu: „(Fericit 
         1ar fi acela, o, priietinilor şi soţiilor mele, a căruia împotrivnici şi nepriietini fără putinţa lucrurilor, dară de trei ori mai fericit ar fi acela a căruia vrăjmaşi fără agiutorinţa sfaturilor ar fi) şi, de vreme ce în capul împoncişetoriului voii noastre socotele aşe de drepte şi sfaturi aşe de ascuţite să află, altă ceva mai mult nici a dzice, nici a face avem, fără numai cereştii noştri stăpînitori inimile alaltora să împietrească şi urechile minţii să le astupe, ca nici glasul a-i audzi, nici sfatul împotrivă a-i asculta să poată (că mai multă nedejde de biruinţă în lipsa sfatului vrăjmaşului decît în mult numărul, tare mîna şi ascuţită sabiia ostaşului ieste). Iară de vreme ce împotrivnic sfetnic şi împoncişetoriu vrednic ca acesta a avea din noroc ni s-au tîmplat, în ceva cu inima să nu scădeţi vă poftesc (că cu cît lucrurile mai cu anevoie şi mai cu multă nevoinţă să dobîndesc, cu atîta mai cu mult să laudă şi mai cu cinste să slăvăsc). Deci eu aceasta am socotit dinceput şi aceasta voi ţinea sau pînă a trăi sau pînă lucrul început voi săvîrşi, adecă siloghizmul o dată la mijloc pus, să să întărească, şi Strutocamila, spre cinstea epitropiii rîdicîndu-să, de la toţi vrednică să să cunoască2 (că mai fericit socotesc a fi acela carile într-o sughiţare duhul ş-ar sfîrşi decît cela carile ce o dată au giuruit, pînă la moarte giuruinţa a plini, pre cît va putea, nu să va nevoi). Care lucru, precum l-am început, aşe a-l săvîrşi doaă pricini îndem-nătoare şi amîndoaă, precum socotesc, folositoare sint: Una, că al nostru, iară nu al dobitoacelor sfat întărirea luînd, oricum ar fi, titulul înţelepciunii şi numele vrednicii lîngă monarhiia noastră va rămînea (că între împăraţi şi monarhi nu mai gios să ţine cinstea sfatului divanului decît biruinţa nepriietinului în mijlo
         1cul meideanului). Alta, căci despre partea noastră, între dînsele pre Strutocamilă epitrop Leului puind, sau de tot supt puterea noastră le vom lua, sau totdeauna între mădularele trupului monarhiii lor gîlceavă nepărăsită şi tulburare neodihnită şi mai pre urmă războaie şi morţi vor fi şi să vor scorni. Şi aşe, precum bine ştiţi (că moartea unora ieste viaţa altora), noi cu singele lor ne vom îngrăşea, ne vom întări şi puterile ni să vor înnoi. (Că nici odînăoară norocirea şi mărirea unuia fără nenorocirea şi micşurarea altuia a fi nu poate). Însă pentru taina carea acmu în inimile noastre ascunsă stă, nici Lupul, nici altă jiganie ştire să aibă, pînă cînd pre cei mai de frunte dintre cele cu patru picioare mai binişor vom ispiti (că lucrurile grele pre cît sunt mai tăinuite, pre atîta ies mai iuşoare, şi sfatul descoperit pre cît ar fi de folos tăinuit, pre atîta iese de stricate în gloate dezvălit). Că pre cei mai aleşi dintre dînşii, după voia şi inima noastră plecîn-du-i, cu cei mai de gios a ne răspunde pre lesne ne va fi.“ 
     Din monarhiia dobitoacelor era cinci jigănii, carile la acea adunare şi mai de frunte şi mai de cinste era, adecă: Pardosul, Ursu, Lupul, Vulpea şi Cămila (pentru carea mai pre urmă toată răscoala şi vrajba cea mare între doaă monarhii s-au scornit, căci mutînd-o din Cămilă în pasire şi adăogîndu-i la urechile ciute coarne buorate, numele în Strutocamilă îi mutară). Pre lîngă aces-tea era şi Ciacalul, însă acesta nu într-atîta socoteală să ţinea. Aceste cinci jigănii în locul a toată vîlfa şi în chipul a toată stema a alaltor cu patru picioare era, într-însele toată lauda în chivernisale şi toată nedejdea în nevoi şi primejdii li să sprijeniia (că precum pre stîlpii mai groşi şi mai vîrtoşi toată urdzala casii să sprijineşte, aşe în patru sau cinci, sau şi mai mulţi, toată 
         1otcîrmuirea publicăi să odihneşte). Iară pricina a alegerii aces-tor cinci jigănii au fost că încă de pe vremea gîlcevii cu Vidra şi cu Bîtlanul, între dînşii atîta glogozală şi amestecătură precum să scorneşte vădzind, socotiră2 (că în gurile multe puţine sfaturi de ispravă sint, şi în voroavele delungate greşală a nu să face peste putinţă ieste) şi, pentru mai cu fără glogozală lucrurile să scuture şi mai pre lesne la un capăt să le scoaţă, dzisără: „Iată, noi din toată monarhiia noastră ne aleasăm, deci trebuie şi din monarhiia voastră, alegeţi pre cine viţi socoti, pentru ca deosăbi de alaltă gloată trebele să ne trăctuim, şi orice mai de folos şi mai cu cuviinţă am afla, în ştiinţa împăraţilor şi tuturor gloatelor să dăm şi spre acel aşedzămînt inimile tuturor a pleca să silim3 (căci voia gloatelor şi a noroadelor proaste ieste ca îmbletul calului neînvăţat şi desfrînat, carile, din netocmită şi preste simţire slobodzita 
         1răpegiune, de multe ori în rîpi adînci şi de maluri înalte cu capul în gios dă)“. 
     Aşedară, despre partea zburătoarelor, Corbul, Cucunozul, Brehnacea şi Uleul să aleasără, carii cu ceialalţi împreună lucrurile mai pre amănuntul începură a scutura şi unii pre alţii în ce sfat şi în ce socoteală să află ispitiia (că în lucrurile grele, întîi sfetnicii, apoi sfaturile a aşedza trebuie). Ce cît despre partea jigăniilor, era prea pre lesne lucrul a să aşedza s-ar fi putut, de vreme ce jigăniile ale sale numai a sprijeni siliia şi inima totdeauna spre lineşte le stăruia. Iară despre partea pasirilor nu aşe era, căci la dînsele şi cuvintele cu meşterşug, şi lucrurile cu vicleşug era, de vreme ce alta supunea în voroavă şi alta avea în inimă să facă, adecă nu numai cu ale sale cît nu era îndestuliţi, ce aşeşi nici cu a altora de saţiu să sătura2 (că pofta lăcomiii cu puterea împreunată ca pojarul în iarba uscată ieste). 
     Deci dintr-acestea pasiri, Brehnacea, precum să videa, sau din sine plecată, sau din a Lupului vîrtoase argumenturi şi adevărate socotele întoarsă, şi vrea şi cunoştea ce ieste adevărul, de care lucru de multe ori cu mare îndrăzneală împotriva îndrăptnicii <i> voii Corbului să punea, ce în deşărt3. Că, precum şi mai sus s-au pomenit, Corbul, din răutatea o dată în minte pusă, a să căi nu ştiia şi din vicleşugul ce apucase nu să părăsiia (o, cît cu multul mai fericit ieste acela carile în boală fără leac cade decît cela carile în răutate neuitată, desfrînat să sloboade) (că mai bine ar fi cuiva cu 1.000 de rane a să răni decît o dată pacoste şi dosadă 
         1 de-aproapelui său a pricini). De care lucru, Corbul nu spre cea de obşte folosire, ce spre a sa tare dorită poftire să siliia, şi nu ceva răzsipit între dînşii să alcătuiască, ce numai cu a sa tiranie să să slujească să nevoia. 
     De unde ispita după gînd îi răspunsă, de vreme ce întîiaşi dată pre Săraca Cămila ispitiră, căriia giuruindu-i că pre lîngă urechi, coarne şi pre lîngă peri, pene îi vor adaoge şi din dobitoc pasire 
     o vor putea face. Aşijderea, numelui Cămilii titulul Struţului alcătuindu-să şi de la pasiri aripi, iară de la dobitoace coarne lipin-du-i-să, între dobitoace mai fericită şi între pasiri mai slăvită va fi2, îndată credzu, proasta, că după giuruinţă, să va plini şi fapta (că la muritori tare să pohîrneşte credinţa, unde mai denainte pofta şi voia nepărăsit împinge). Insă urma era să arete că adevărată ieste parimiia veche (că Cămila cercînd coarne, ş-au pierdut şi urechile), iară acmu cercînd pasire a să face, vremea va să-i arete că şi dobitoc a fi nu va mai putea, şi odînăoară în primejdiia urechilor, iară acmu poate şi în peirea capului să cadză3 (că cine pre pămînt în ceva ce ieste nu s-au îndestulit, credz că acela şi în ceriu macară fericire nu va cunoaşte). 
     Deci oricum au fost începăturile, şi cum să vor tîmpla săvîrşiturile, puţin socotindu-să, Cămila, cu toată inima în partea Cor
         1bului să dede. După aceia, pre Urs ispitind, îl aflară că numai albinele din ştiubeie să nu-l dodeiască şi la bîrlogul lui nebîntuit să lăcuiască pofteşte, iară amintrilea veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna şi s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i ieste (că firea carea în ceva fericirea ş-au socotit, alalte ale lumii toate de batgiocură le are). 
     Hulpea, jiganie pururea cu doaă inimi şi neispitită, pentru une pricini, carile şi mai denainte arătasă, îndată în partea zburătoa-relor să giurui (că inima vicleană mare fericire simte cînd socoteşte că pentru fapta vicleşugului şi ea să cinsteşte şi la aceiaşi şcoală ucinici şi părtaşi îşi agoniseşte). Însă Hulpea cu tocmală ca aceasta să aşedză, ca nu cumva Lupul, pînă între vii va fi, de unirea ei cu dînşii să să înştiinţedze, căci Hulpea, precum din fire ieste bună adulmăcătoare, mare grijă de Lup purta, ca nu cumva cu vremea adevărul să biruiască şi vicleşugurile acmu ascunsă vreodată să să dezgolească, şi aşe prieteşugul şi tovărăşiia, carea macar că cu chip zugrăvit şi poleit între dînsa şi între Lup avea, îşi va piierde.2 
     Pre Ciacal aşeşi nici a-l mai ispiti socotiră cu cale a fi, de vreme ce de la dînsul, precum agiutoriul, aşe nici vreo împiedecare nedejduia3 (că des şi de multe ori la muritori să vede puternicul nebun în fruntea sfaturilor, iară săracul înţelept denafara pragurilor) 
         1(şi, precum bogaţii cu avuţiia socotesc că şi mintea au cîştigat, aşe săracii, cu lipsa avuţiii şi piierderea minţii să fie păţit li să pare). 
     Iară pentru Lup socotiră că nemutat şi neclătit va fi din socoteala sa (că sufletul înţelept într-altă şi pentru altă ceva din socoteala sa a să muta nu ştie, fără numai din rău spre bine şi din greşală spre îndreptare). De care lucru, dzisără nici mai mult să-l ispitească, nici gîndurile cătră dînsul să-şi dezvălească, ce nu-mai în faţă, precum toate după pofta şi sfatul lui să vor face, să-i arete, iară după dos cu toată nevoinţa ale sale gînduri la lucru a duce tare să să gătească. Lupul de pre semnele ce videa, precum tovarăşii săi nu cu bune duhuri să poartă bine cunoştea, însă nedejdea într-altă socoteală îşi punea, adecă ca cînd lucrul la ivală ar vini, Pardosul şi fraţii lui, Rîsul şi Hameleonul şi Veveriţa2, cu gura deşchisă, în glasul mare vor striga şi partea dreaptă vor ţinea. Că tot lucrul, veri să să facă, veri să nu să facă, într-aceasta să prijeniia, adecă ce ar pofti cea mai de frunte parte, aceia şi alaltă gloată să întărească, iară ce le-ar arăta de stricarea şi paguba lor, o dată cu capul să nu priimască. Aşijderea, vădzind că Pardosul acolea de faţă nu să află, precum alofililor să priiască şi omofililor să nu priiască, nicicum cevaş îş prepunea (ce oricît cineva de înţelept şi oricît de bine a lucrurilor socotitoriu ar fi, singur numai cu socoteala sa îmblînd, şi în sfaturile sale şi pe altul neîntrebînd, în cea mai de pre urmă a nu greşi peste putinţă ieste). De care 
         1lucru, Lupul, în dreapta socoteală sprijenindu-să, tare să greşi, şi în numele omofiliii bizuindu-să, prost nemeri (căci nu altă dată răzsipa unui nărod s-au făcut, fără numai cînd ai săi şie, vicleşug ş-au făcut, şi nu altă dată mai mare stricare de la nepriietini au vinit, fără numai cînd priietinii şi credzuţii au viclenit). 
     Căci pre Pardos Corbul prin iscoade şi cărţi pre ascuns trimese, şi încă de demult în priinţa lor îl întorsese şi vicleanul cel mai mare a neamului său a fi cu giuruinţele îl făcuse (că sula de aur zidiurile pătrunde şi lăcomiia îşi vinde neamul şi moşiia), de vreme ce tare îi făgăduisă că de să va întoarce într-o inimă şi într-un gînd cu dînşii, stîrvurile cele mai grase şi cărnurile cele mai seoase cu Corbul, şi cu Vulturul, şi cu alalţi ai lor sfetnici împreună le vor împărţi2. Aşijderea, el acmu la bătrîneţe agiuns fiind, din ce să află a-l mai preface macară că peste putinţă ieste (căci nici Corbul negreaţa, nici Pardosul pistriciunea a-şi muta poate), însă pe ficiorul lui, carile încă în vîrsta tinereţii să află, precum Coracopardalis3 să-l poată face bună nedejde au, dzicea. Adecă glasul şi aripile Corbului dîndu-i, şi cea din moşie a Pardosului pestriciune lăsîndu-i, cu bună samă Pardos-Corb sau Corb pestriţ să va înformui (că pieptul decît diamantul mai vîrtos pofta îl moaie şi inima decît cremenea mai împietroşată lăcomiia o topeşte, şi ce focul nu domoleşte aurul topeşte). Iară Rîsului adevărat lucru 
         1de rîs îi giuruiră, adecă din 53 de căpuşi pline de singe (carile odînăoară Rîsul adunate avîndu-le şi pe vremea foameţii pasirile i le-au fost prădat), pre giumătate înapoi să i le întoarcă, însă cu aceasta tocmală ca în tot anul cîte cinci căpuşi să-i dea. Aşijderea cătră acestea îi fagaduiră, precum socotitoriu îl vor pune, ca cîte căcăredze Cămila dinafară de grajd ar lepăda, el a le cheltui şi pre la gîndacii carii din mistuiri ca acestea hrana le ieste, a le împărţi voinic să fie (că lăcomiia de la aur pînă la gunoiu, şi de la diamant pînă la steclă să întinde). La jiganiia aceasta, Rîsul, de socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pîntece i să ascunde, adecă la loc ce nu să aşe vede, iară amintrilea pe spinare, tot un păr să arată a avea. Adecă în faţă prost şi drept, dară multe picături de vicleşuguri îi stau peste maţă2 (că toate carile să văd de pe chip şi de pe floare să giudecă, iară gîndul a ascunsului inimii nici chip, nici floare are, de pre carea de bun sau de rău, de frumos sau de grozav să să cunoască, fără numai cînd icoana în cuvinte sau în lucruri îşi tipăreşte). Iară alalţi fraţi acestora întracesta chip să aşădzară, că Veveriţii i-au giuruit un sac de nuci şi un hărariu plin de hămeiu cu fag amestecat. Aşijderea coada, carea în vremile ce stăpîniia Vidra îi tăiasă, precum la loc îi vor pune-o 
         1dzicea. Căriia darul acesta prea mult şi mare i să păru, de vreme ce nucile şi fagul spre sprijineala vieţii, iară coada spre răscum-părarea cinstei şi a podoabei îi era, mai vîrtos că toată fala şi pofala Veveriţii în coada cea lungă ce purta stăruia, carea nu ca alalte jigănii înapoi, ce, de mare mîndrie, peste cap ridicată o ţinea (că unde lipsăsc crierii din cap, acolo covîrşeşte coada pes-te cap) şi (cine vredniciia capului nu pricepe, acela lungimea codzii la mare cinste ţine). Pre aceasta, dară, într-acesta chip coada în loc de cap puindu-i, amăgulind-o, o aşădzară. Iară Hameleonului toate feliurile de văpsele şi de flori precum în samă îi vor da şi în toate deplină pozvoleniie să aibă îi giuruiră.2 Al căruia fire de-a pururea faţa a-şi schimba fiind şi dintr-o văpsală într-alta a să preobrăji mare vrednicie ţiind, socoti că dar aşeşi peste măsura lui i să giurui şi toată împărăţiia într-îmbe monarhiile să fie cîştigat i să păru (că plinirea poftei cît de mici peste toate hotarăle a toate monarhiile precum să fie covîrşit i să pare). 
     Cătră aceste mai adaosără pre Guziul Orb3, carile cu frîmseţea fetii sale, Helgii,4 în dragostea a multor jiganii întrasă şi a multo
         1ra minţi de frumseţea ei să nebunisă (că nu mai mult tăriia vinului în cap decît chipul frumosului în inimă loveşte). Cu carea şi părintele său, Guziul, macar că din fire orb şi slut era, însă fietecarile ce-l timpina cu toată lumina privelii îl îndămîna, şi de-şi feriia mîna de sărutat, la picioare-i cădea şi i să închina (că cine iubeşte din suflet pre cel din cămară mare fericire simpte a-i zdvori afară la scară). Cu acesta chip, cine mîna cea scurtă a Guziului a săruta să învredniciia, precum pre singură Helgea să fie îmbrăţăşind socotiia, şi cine lipicioase şi urduroase melciurile lui a pipăi să norociia precum roa trandafirilor, carii pre obrazul Helgii să deşchidea, să fie scuturînd şi iscusită mirosala lor să fie mirosind i să părea (că precum simţirea în lucrurile ce-s de simţit lucreadză, aşe pomenirea în fantazie tipărită şi zugrăvită ale sale pătrundzătoare sloboade radze). De poamă dară ca aceasta, macar că mulţi dinţi să ascuţise şi multe măsele să o muşce să gătise2, însă, precum să dzice cuvîntul (că norocul nu împarte cu obrocul, ce unora varsă, iar altora nici pică), aşijderea (altora arată şi nu dă, iar altora, preste toată ştiinţa şi nedejdea lor nespuind şi neivind, preste măsură le dă). În care chip, şi cu gingaş trupul şi mîngîios statul Helgii au lucrat, de vreme ce vîrstnicii şi cei din neamul ei nu numai cu mînule întinse, cu braţele deşchise şi cu minţile uluite o aştepta şi o poftiia, ce încă şi cu sufletele topite şi inimile arse cui va cădea acea norocire şi cui să va tîmpla acea fericire, dzua şi noaptea cu gîndul mai rău şi mai cumplit decît 
         1cu trupul să pedepsiia şi să chinuiia (că chinul trupului carnea domoleşte, iară pedeapsa sufletului, oasele topind, inima răneşte), şi acmu-acmu, din dzi în dzi şi din ceas în ceas, fietecarile norocul cu jele chemîndu-şi, şi de s-ar cumva altuia, iară nu şie, tîmpla, sabii, cuţite şi tot feliul de otrăvi cumplite, de nu celuia ce au luat norocul, şie celuia ce au rămas cu focul gătiia. Toţi ibovnicii şi patimaşii dragostii Helgii într-acesta chip în toate suflările şi răzsuflările lor, ca finicii în focul lor murind şi iarăşi înviind, norocul tot precum au ştiut ş-au giucat giocul (căci toţi cereştii durerile pemintenilor simpt şi să milostivăsc, numai norocul, dacă-şi întoarce faţa, nici a jeli ştie, nici a să milostivi poate), şi precum cîteodată frica vulturului pre iepure după broască mărită, aşe voia norocului pre Helge după Cămilă au măritat2. O, Doamne şi toţi cereştii3, lucru ca acesta cum şi în ce chip a-l suferi aţi putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu carea trageţi şi aşedzaţi fundul pămîntului? O, dreptate sfîntă, pune-ţi îndreptariul şi vedzi strîmbe şi cîrjobe lucrurile norocului, ghibul, gîtul, flocos pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute 
         1urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei, cu suleget trupul, cu albă pieliţa, cu negri şi mîn-gîioşi ochii, cu supţiri degeţelele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asămănare şi ce alăturare are? O, noroc orb şi surd, o, tiran nemilostiv şi păgîn fără lege, o, giudeţ strîmb şi făţarnic, pravilă strîmbă şi fără canoane! Ascultaţi, mor-ţilor şi priviţi, viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul şi şoarecele să cunună şi dealul cu valea să iau de mînă. Ce ureche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din veci lucru ca acesta au povestit? (Tacă, dară, pripitorile unde cîntă ursitorile, că nici neam cu neam, nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută, ce numai ce va face şi lucreadză ce-i place). Norocul, dară, într-acesta chip pre Helge după Cămilă aşedzind, ţinţarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cîntec de nuntă cîntînd, muşiţele în aer şi furnicile pre pămînt mari şi lungi danţuri rîdicară, iară broaştele toate împreună cu broatecii din gură cîntec2 ca acesta în verşuri tocmit cînta3: 
                1 2A Cămilii dară şi a Helgii împreunare, preste socoteala a toată lumea, într-acesta chip isprăvindu-să şi mai denainte acele cinci jigănii cătră tot neamul, precum s-au dzis, viclene şi vîndzătoare arătîndu-să, cuvîntul cu mare giurămînturi şi legămînturi cătră zburătoare îşi dederă, aşe ca precum voia le va fi să învoiască şi precum pofta le va pofti să poftească. Acestea dară într-acesta chip în sine şi cu sine cu mari vicleşuguri alcătuind, prin rost de bun ritor, precum cătră alţii a le arăta, aşe inimile prostimei a îndupleca socotiră3 (căci la materiile groase focul, iară la inimile proaste limba bine vorovitoare mult poate). 
     Şi aşe ritorisind Papagaia, cuvîntul la obşte într-acesta chip împrăştiară4. „Vestit şi tuturor ştiut cuvînt ieste, o, priietinilor, (că 
         1învoinţa sufletelor şi unirea inimilor lucrurile din mici, mari le creşte. Iară neînvoinţa şi neunirea lor, din cît de mari, mici şi cît de curînd le răzsipeşte) (că precum o sănătate în multe mădulare a trupului, aşe o omenie şi o unire în multe năroade ieste, carile un stătătoriu şi stăruitoriu a politiii stat fac). Împotrivă aceasta a să înţelege poate, adecă (că precum o boală şi o fierbinteală cît de puţin în trup sau o durere cît de mică într-un mădulariu tot trupul spre neaşedzare şi pătimire aduce, aşe neunire în politie şi neînvoinţa în cetate, ciuma şi lîngoarea cea mai rea şi troahna cea mai lipicioasă ieste). (Căruia lucru, cea mai de pre urmă a tot statul răzsipă şi a tot sfatul cea de năpraznă prăpădenie ieste). Aşedară, începutul voroavii apucînd, macar că dintr-al mieu rost, însă dintr-înemile a toată frăţasca adunare dzic. Adunarea aceasta, o, cinstiţilor dintr-îmbe părţile adunaţi fraţi, adunarea aceasta, dzic, slăvită şi minunată a prea linilor şi înălţaţilor noştri monarhi ieste, şi de pre titlul ce ş-au pus, chiar şi aievea să cunoaşte, că precum adunarea a atîtea cinstite chipuri la un loc s-au adunat, aşe sufletele şi inimile a să întroloca şi a să împreuna, dreapta socoteală şi pravila adeverinţii la un sfat, la un stat, la o învoinţă, la o priinţă, la o iuboste şi la o dragoste a le încleşta şi a le înnoda va, pofteşte şi să nevoieşte (căci tot adevărul lucrul chiar şi hiriş pofteşte, şi toată începătura cu cale spre lucrul şi sfîrşitul 
     lucrului bun călătoreşte). De care lucru, între muritori de ieste vreo simţire peste simţire şi vreun lucru firesc peste fire, şi eu mai proroc a mă face şi cele în urmă viitoare mai înainte a le povesti şi pînă a nu fi, a le vesti mai voi îndrăzni (că ce ieste adulmăcarea minţii sau carea ieste icoana înţelepciunii, fără nu-mai celea ce ochiul trupului cu ochiul sufletului să li vadză şi în cele cu prepus viitoare fără prepus în bine şi în rău următoare iscusit şi frumos să le aleagă). A proroci dară voi îndrăzni, dzic (de vreme ce din răsărite dzua şi de pre începute fapta să cunoaş-te), în care chip şi numirea adunării aceştiia în curîndă vreme supt unirea a toată inima şi învoinţa a tot sufletul a videa şi după nume lucrul şi sfîrşitul a ieşi şi a să plini fără prepus nedejduiesc, de vreme ce inimile curate a marilor împăraţi spre cea adevărată lineşte şi curată dragoste stăruiesc şi spre folosul a toată obştea tare şi nepărăsit să nevoesc. Aşijderea preaînţelepţii, buni chivernisitorii şi credincioşi deregătorii, împreună cu cei ai lor de frunte sfetnici, în dreapta socoteală şi buna chivernisală, cîtu-i negrul bobului macară cevaşi a sminti, peste socoteala omenească ieste (că mai cu nevoie ieste o sută de copoi iepurile din pîlcul spinilor a scoate decît a trii înţelepţi sfatul cel mai de folos a afla). Şi aşe, bune semne de bună nedejde să arată ca nici lucrul început fără socoteală, nici prorociia mea la sminteală să iasă. Ce cu bună samă dzilele de fier în veacul de aur vor să să priminească şi toată calea grundzăroasă şi ciulinoasă în netedă şi bătută să să istovască. În carea (pentru cele tîmplătoare vorovăsc), de s-ar şi cumva într-un chip prea repede şi preste înţelepţeasca socoteală tîmpla ca vreo pietruţă de scandală de la cineva într-însă să să arunce, însă darea într-o parte-i şi urnirea-i şi aşeşi de tot rîdicarea-i, precum prea pre lesne ar fi, a-şi propune cine va putea? (Că mai pre lesne ieste cuiva în cîteva ceasuri suflarea şi răzsuflarea a-şi popri decît sufletul înţelept, cunoscînd adevărul şi de dînsul a nu să lipi) şi aşe, piciorul cît de dropicos şi pasul cît de tremuros în ceva a să zăticni şi a să poticni nu va avea. Pentru care lucru, dintr-îmbe părţile cu toţii şi cu totul să ne apucăm trebuie, ca celora ce din multe strune o cîntare, sau din multe organe o harmonie într-o simfonie fac asămănîndu-ne, ce mai de folos, ce mai de laudă şi ce mai cu cuviinţă ar fi să începem, să facem şi să isprăvim, ca într-acesta chip toată răceala, carea îngheţare aduce, şi toată fierbinteala, carea dogoreală şi pîrjol în tot trupul politiii noastre pricineşte, în stîmpărarea şi temperamentul cel de sănătate şi de viaţă izvorîtoriu ieste aşedzind, priietinilor megieşi nesăvîrşită de laudă materiie să dăm. Iară nepriietinilor pre budze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim (că din fire cele supt lună aşe s-au orînduit, ca unele după altele să urmedze, şi cînd unele mor, altele să învie şi simbathiia şi antipathiia dintr-însele să nu lipsască). Deci dară, cinstiţi ascultători, cine mai cu de-adins cea următoare fericire mai denainte într-un chip a simţi ar pofti şi cine cel nespus a toată obştea folos cu ochiul sufletului a-l privi ar ispiti, pre unul ca acela poftescu-l ca şepelevii<i>mele limbi puţintică îngăduitoare voie şi ascultătoare ureche să plece, pre carile în scurt (de vreme ce a ceasului strîmtoare laconeşte a ritorisi mă învaţă) a-l umbri şi în strîmt hotar a-l perigrapsi mă voi nevoi.“ 
     Toţi ascultătorii, precum cu dragă inimă şi deşchisă ureche vor asculta dacă dzisără, şi precum că cu tot sufletul de dulce izvorul carile din limba Papagaii izvoreşte, însătaţi sint, dacă mărturisiră, Papagaia, cu toată vîrtutea cuvîntului, himera, sau, precum s-ar putea dzice, ciuda nevădzută, neaudzită cu voroava în fire a băga începu (că nu mai slobodă ieste limba atheistului spre blăstăm decît tropurile ritorului spre hula sau lauda aninată) (şi de celea ce singură firea scărîndăvindu-să fuge, acelea vorovaciul îndrăz-neţ preste fire le urcă). 
     Papagaia dară, într-acesta chip, după ce proimiul voroavei sale sfîrşi, de umbrirea a fiitoriului acelor doaă monarhii stat să apucă, dzicînd: „Aceste doaă vestite şi nebiruite monarhii, o, iubiţii miei ascultători, precum fietecarile din sine, late în hotare, bogate în comoare, dese în oraşe, tecsite în sate, nenumărate în supuşi şi cea mai de pre urmă, cu un cuvînt să cuprind, din toate părţile întărite şi în slava cinstii lor îndestulite să fie nu numai celor de duh purtătoare, ce aşeşi şi celor pre pîntece şi tîrîitoare ştiut şi încă prea ştiut ieste (că lucrurile mari şi cei ce nu le ştiu le ştiu, iar lucrurile mici şi cei ce le ştiu nu le ştiu). De care lucru, aievea ieste că orice mai mult sau mai preste hotare a pofti s-ar videa, nu pentru a lor lipsă (căci plinirea nu pofteşte clătire, ce odihnă), ce pentru a supuşilor săi adoagere şi odihnă vor şi poftesc, şi pînă într-atîta (pre cît singuri marturi privitori îmi sinteţi) silesc şi să nevoiesc, şi aceasta pentru ce şi cu ce? Pentru unirea a toată inima şi cu învoinţa a doi monarhi, a cărora voie mai mult decît porunca şi porunca mai mult decît fapta de credzut şi de ascultat ieste. Voia aceasta a lor, spre ce săvîrşit? Spre alcătuirea a doaă firi într-una. Dară acesta în ce chip? (Căci doaă firi a să uni, lucru peste lucru şi putinţă peste putinţă ieste). În chipul puterii sufleteşti, carea în cîteva inimi într-un chip şi într-o măsură a lucra poate. Adecă cu buna a sufletului priinţă, doa trupuri, ca într-un suflet a îmbla şi a să învoi să poată (că ce ieste prieteşugul? A învoi deopotrivă. Şi ce ieste priietinul? A nu deosebi în suflet). Cu acest felu dară de duhnicească putere, Vulturul Leu şi Leul Vultur, duhul Vulturului în Leu şi al Leului în Vultur, fără de nici 
     o deosăbire, cele dinafară mădulare, precum întru adevăr împărăţeşte le vor ocîrmui şi fără greşi cu dînsele monarhiceşte să vor sluji, cine-i atîta beteag de minte carile să nu cunoască? Duhuri dară ca acestea, carile ceriul de ar avea poartă şi iadul uşe, precum şi acolo să pătrundză fără prepus sint. Duhuri dară ca aces-tea, iarăşi dzic, atîta de supţiri şi puternice, trupuri atîta de iuţi şi de vîrtoasă, fără de nice o siială împotrivnică unind şi fără de nici o prepunere de pacoste împreunînd, au nu tot lucrul, peste toată puterea, a putea vor putea? (Că unde Leul vultureşte şi Vulturul leuieşte, prepeliţa ce va iepuri şi iepurile ce va prepeliţi?) Vulturul de sus şi deasupra privind, Leul din dos şi din faţă adulmăcînd, ce nepriietin asupră viind, sau ce vrăjmaşi macar la fîntînele Nilului fugînd a nu să simţi şi a să mistui va putea? (Că a putincioşilor mîna lungă şi ochiul neoprit ieste). Adulmăcarea unuia cu iute viderea altuia însoţindu-să şi în toată calea tovărăşindu-să, din nuări furnica împoncişării pre pămînt şi de la Asiia: lighioaia dodeielii la Evropa să va videa şi să va adulmăca, pre nebiruite spetele Leului, neostenite aripile Vulturului răsărind, cestea pre tot fugaşul cît de repede în clipala ochiului vor agiunge, celea pre tot împotrivă stătătoriul vor birui şi vor înfrînge. Cesta cu cel decît diamantul mai vîrtos piept, cela cei decît bricile mai ascuţiţi pintini tot zidiul vrăjmăşiii şi toată mreajea vicleniii ca pravul voi spulbăra şi ca pîndza paingului vor dispica. Cine dară în lume, o, priietinilor, atîta de scămos la minte şi strămţos la cuvinte să va afla, carile să socotească sau să grăiască că cel împotrivă de supt braţul Leului va putea scăpa, sau cel supt aripile Vulturului aciuat că în primejdie va întra? Sau cine lucrul, mai aievea decît radzele soarelui cunoscut nu va cunoaşte? Ca pre cel din paza lor cineva a-l bîntui, sau pe cel dimpotriva lor a nu-l birui va putea? (Că focul din apă şi dzua din noapte şi orbii o pot alege). Aceştea dară, într-acesta chip unindu-să şi alcătuin-du-să, cinstea, slava, biruinţa şi odihna, carea a tot nărodul fără prepus următoare ieste, cei din cuiburele încă cu fulgi puişori şi cei încă supt ţiţele maică-sa, sugătorii a giudeca vor putea. Şi statul cel mai fericit decît toată fericirea precum ca rîul să va pogorî şi ca pohoiul va năbuşi şi cele în lume nesimţitoare a simţi şi a să pricepe vor pricepe, că toată cinstea numelui de obşte şi toată a tot de răuvoitoriul şi de vicleşug gînditoriul biruinţă fără îndo
         1inţă şi supunere fără prepunere urmadză. (Că mai mult în prepus a să avea cele pentru lesnirea nesocotite, decît cele cît de grele de la înţelepţi cumpănite trebuie). În scurt, dară, a fericitului aceluia stat, iată, pre cît în slabă putinţa mea au fost, l-am arătat şi precum să dzice dzicătoarea, de pre unghe leul să poate cunoaşte2. Deci oricine ar fi acela carile aceii nepovestite fericiri părtaş a fi ar pofti, întîi trebuie ca nu numai a trupului, ce şi a sufletului mîni totdeodată să întindză şi nu numai cu ale trupului picioare, ce şi cu ale sufletului aripi să alerge şi să zboare (că amintrilea, lenişilor osteninţa şi pizmătarilor lipsa şi căinţa va rămînea). Acestea, dară, de la toată dihaniia aşe într-acesta chip înţelegîndu-să, la ascultare cuvîntului şi scuturarea lucrului cea mai de pre urmă să vinim, carea tot mijlocul cel spre lesnire şi tot modul cel spre fericita săvîrşire aduce (că toată călătoriia muritorilor în cel de apoi săvîrşit sau să fericeşte, sau să blăstămăţeşte). Neamul cel fără neam şi chipul cel fără chip, adecă jigăniuţa sau păsăriţa cea cu prepus, iubitoriul nopţii, fugătoriul dzilei, vădzătoriul întunerecului şi orbul luminii, adecă Liliacul, precum în fericit pămîntul şi mănoasă brazda adunării aceştiia nu puţină zizanie să fie sămănat aievea ieste. Vidra nu cu picătura, ce cu vadra în vasul înţelepciunii veninul nebunii<i> şi-au vărsat. Aşijderea Struţul, macar că peste voia şi ştiinţa sa, însă nu mică stincă a scandalului la tot pasul căii aceştiia au aruncat şi toată greuimea lucrului la mijloc a vini au pricinit. Carile, toate de nu s-ar fi tîmplat, fericire şi lucru foarte minunat ar fi fost. Dar, de vreme ce s-au tîmplat, altă nu încape fără numai leacul le ieste de aflat (căci lucrul ce întîi la lumină n-au fost, Dumnădzău, din 
         1ne a fi, la a fi îl aduce, iară lucrul ce o dată la fiinţă au ieşit, la nefiinţă nici Dumnădzău nu-l poate aduce). Leacul dară acestor mai sus pomenite boale şi lineştea acestor clătite răscoale, pre cît din duhul obştii fîicava mea voroavă va putea a-l arăta, nu să va lenevi.“ 
     „De duhurile vărsatelor veninuri toţi ne-am ameţit, dacă strigară, şi toţi antidotul toapsăcului precum să-l arete pre Papagaie dacă rugară. Papagaia într-acesta chip începu: „Puţintele sint, o, priietinii miei, recetele ştiinţei mele şi mici şi strîmpte chichiţele ierbilor doftoriii mele (căci doftorul bun ştiinţa în cap, iar ierbile în cîmp le are, şi unde chichiţele văruite şi pilulele şicuite sint, acolo bolnavul să amăgeşte, iară nu să tămăduieşte). Din carile ce voi avea împreună cu dînsele şi inima, şi sufletul înainte-vă a vărsa nu mă voi tăgădui (că pre cît ieste de lăudat doftoriia bună la boală, pre atîta ieste încă mai de lăudat aşedzămîntul la răscoală). Pre cît dară ieste pentru bileala în cerneală şi cerneala în bileală, adecă pentru vădzitoriul în întunerec şi orbăcăitoriul în lumină, Liliacul, după a mea proastă socoteală aşedzimîntul pre lesne îi ieste (căci pravul casii după măturat de să şi rîdică şi în radzele soarelui gioacă, însă nici radzele soarelui a nu lovi opreşte, nici paşii celui ce prin case îmblă contineşte). În care chip şi a Liliacului gîlceavă, precum din nemică s-au scornit, aşe şi scornită nemică ieste, şi pînă în cea mai de pre urmă şi tulburat de ar rămînea, precum a tot statul vreo tulburare ca aceia a aduce vrednic să nu fie putem socoti. Vidra iată că din catalogul jiganiilor, cu sfatul a tot statul, s-au ras. Carea acmu în lucru, precum să vede, vreo toartă să apuce sau vreo bucată să mai îmbuce nu are, ce numai în cuvînt, pre cît au putut, şi mănuntăile a-şi vărsa 
         1s-au opintit, şi tot feliul de farmăcul descîntătoriu prin urechile tuturor au stropit. Însă precum pînă acmu în ceva n-au procopsit, aşe şi de acmu înainte vreo rămăşiţă de venin de-i va fi mai rămas, adevăraţii doftori pre lesne îl vor răzsipi şi înţelepţii deregători pre iuşor tot lucrul, precum să cade, îi vor tocmi. De care lucru, despre aceasta parte mai multă grijă a purta nici folos ieste, nici să cade. (Că unde grijea ieste la măsură, megalopsihiia o cîrmuieşte, iar unde grijea trece peste măsură, acolo micropsihiia a mai chivernisi părăseşte). Acestea, dară, aşe precum şi sint cunoscîndu-să, tot săvîrşitul lucrului şi toată fericirea săvîrşitului într-aceasta rămîne ca şi hotărîrea Struţului să să aleagă, pentru ca toţi ce ieste şi ce pofteşte a fi să înţăleagă, şi aşe, toată clătirea la aşedzare, toată osteninţa la odihnă şi toată începătura la cel dorit să vie săvîrşit. De care lucru, întîiaş dată tuturor a şti să cade că, precum încă de demult neclătit siloghizmul Corbului prin învoinţa şi porunca a marelui împărat, a Vulturului, s-au răzsunat, aşe şi acmu toată adunarea monarhiii zburătoarelor va, pofteşte şi porunceşte ca Strutocamilii mai mari aripi şi mai lungi pene să i să dea. Şi ce mai mult? Cămila zburătoare şi Struţul fătătoare să să facă, pravila voii împărăteşti porunceşte (că toată voia slobodă într-acesta radzimă ca, precum celor peminteşti, aşe celor cereşti pravile împotrivă să margă). Ca cu acesta mijloc Cămila călătoare în monarhiia celor zburătoare să între şi iarăşi despre partea monarhii dobitoacelor orice cu cale şi cu cuviinţă a fi ar socoti, din mădularile sale pre Cămilă să împodobască, căruia lucru toată monarhiia pasirilor voitoare ieste. Şi aşe, nici hereghiia dinceput să-şi piardză, nici precum împăraţii orice poftesc că nu pot face să să vadză (că cei putincioşi nu mai puţin cu părerea altora decît cu puterea lor fac ce fac). Şi 
         1hotărîrea numelui ştiindu-să, într-îmbe părţile titulul cinstei şi locul slavii numelui a-şi dobîndi să poată, şi într-acesta chip, cea deplină omonie, într-îmbe monarhiile plinindu-să, să să săvîrşască.“ 
     Acestea din tot duhul dacă larg şi lat ritorisi Papagaia toate cetele zburătoarelor: „Facă-să, facă-să, plinească-să, plinească-să!“ strigară, atîta cît chiotele a atîtea gloate deodată slobodzite să părea că ieste huietul a mari puhoaie după ploaie, din dealuri în văi răpedzite. Unii, de fericirea ce li să părea că acmu au şi dobîndit-o, cu glasuri de bucurie să desfăta, alţii cu cîntece şi cu viersuri îzbînda, ca cum în sin şi dobînda în palmă ar avea, în ceriuri rîdica. Iară alţii minunată voroava Papagaiei şi decît miierea şi zăharul mai dulci cuvintele ei şi decît toată unsoarea mai pătrundzitoare şi mai muietoare sentenţiile ei ni cu gura mărtu-risiia, ni cu mînule şi cu capul chipuri şi semne de mirare şi de minunare unul cătră altul în divuri, în chipuri arăta (că de multe ori bucuriia mare glasul astupă, şi ciuda peste măsură mintea răzsipă). Unii, ca cum încă mai denainte de mîngîioase voroavele ei spre somn furaţi şi în chiteala socotelelor afundaţi ar fi fost, ca de somn sau de vin ameţiţi ar fi fost, spre ce întîi să înceapă şi ce mai înainte din cele multe audzite să pomenească şi din pomenire în cuvinte să alcătuiască, ca uluiţii sta şi ca somnoroşii, ni pe frunte, ni pe piept să scărpina (că voroava dulce şi ales plăcută inimii bucurie, iară ochilor dormitare pricineşte). Comedie ca aceasta şi buiguire într-acesta chip din gura Papagaii în minţile tuturor dihaniilor răvărsindu-să, ca cum şi cu trupurile şi cu sufletele amurţiţi şi amuţiţii ar fi fost, prin cîtăva vreme între dînsele mare tăcere să făcu, şi una într-ochii alţiia ascuţit şi neclătit căutînd, ce ar fi mai de vorovit şi ce ar fi mai de pomenit, ca cum a să domiri n-ar putea, ce una pre altă să înceapă, ca ce din ros
         1tul ei ar audzi şi ea aceia să grăiască, sta cu gura căscată (că strigarea a gloate multe din răzsunarea a păreţilor deşerţi nu multă deosebire are, şi precum păreţii acelaşi glas întorc, aşe în gloata ascultătoare unul cuvîntul altuia poartă). 
     În cea de pre urmă Cioara, după ce cîtva ca înecaţii în gît clăncăi şi ca cum sau de duh îndesită, sau de năcaz dosedită ar fi fost, mult în grumadzi rîgîi, în glasul firii sale să slobodzi şi „car, car, car“ de trii ori poftori. Toate cetele pasirilor, spre bine glasul poftorind, „macar, macar, macar“, după cazaniia Papagaii, şi lucrul şi cuvîntul de s-ar sfîrşi dzicea. Din jiganii unele (pentru carile precum lăcomiii să fie fost vîndute mai sus s-au pomenit2), ca cum le-ar fi vinit a căsca şi princet, ca nu toţi să audză, glasul Cioarăi adeveriia. Alalte jigănii toate, cu multă şi adîncă tăcere, ca cum celor mai de frunte următoare ar fi, să arătară (că tăcerea prea adîncă sau din pizmă iese, sau din neştiinţă). Ce tăcere ca aceasta celor mai de gios era din sială, iară celor mai de frunte era într-adins mărturisală. Căci mita maica şi vicleşugul părintele în trupuri de îmblătoare inimi de zburătoare odrăslisă3 (că precum aurul în focul cît de iute din ce ieste nu să mută, aşe, ori în ce inimă întră, din ce ieste într-alta o strămută). De care lucru 
         1jiganiile, „facă-să, facă-să“, aievea a striga, ascunsă tragerea firii le ruşina; „nu vom, nu priimim“ şi de mare strîmbătate a să văiera, înghiţita mîzdă şi îmbunare de inimă le mînca. 
     Iar dintre pasiri, Brehnacea, carea de multe ori partea adevărului a ţinea să videa, cătră Cucunoz pre taină dzisă: „Glasul Cioarăi, gurile linguşitoare şi inimile cele numai înainte, iară nu şi înapoi socotitoare, după a sa poftă, spre bine l-au tîlcuit (căci pofta schizmeşte lesnirea, şi chipul lesnirii spre toată greuimea fără nici o sială purcede2). Numai pre cît a mea proastă şi acmu de bătrînă buiguitoare socoteală ieste, glasul Cioarăi nu atîta spre „macară“, cît spre ocară a tîlcui s-ar putea, şi precum, o, iubite frate, foarte bine ştii că Cioara cu Corbul pentru multe pricini a multe stîrvuri puţină dragoste şi priinţă între sine au. De care lucru aşe cu firea mă amăgesc, că în cea de apoi a adunării aceştiia nu vreo fericire să aşteaptă, pentru carea să dzicem: macară, ce multă nevoie şi becisnicie, pentru carea să ne văietăm, vai, foc şi pară, şi cei ce aşe de pre lesne au tîlcuit, macar, a multora capete să să usuce îmi par (că cîtă becisnicie aduce fericirea cea prea aşteptată, atîta nevoie nu face nenorocirea cea cu sufereală pur-tată). Şi pomeneşte, frate, cuvintele mele, şi odată vii cunoaşte că Cioara, nu macara, ce ocara au prorocit3“ 
     Cucunozul, precum dinceput calea apucase, nici în stînga, nici în dreapta să abătea, ce de pururea pizma şi mîndriia ce ştiia ţinea. De care lucru, într-un chip pe Brehnace de blăstămăţie şi 
         1de micropsihie probozind-o, dzisă: „(A tot lucrul părerea părere naşte, iară ştiinţa făcliia adevărului ieste): Cioara, săraca, de la mulţime s-au socotit la limbă varvară şi i-au tîlcuit glasul: macară. Iară tu, frate, împiedicat de bătrîneţe şi buiguit de cărunteţe fiind, pre prorocul ce nu-i ştii ştiinţa, locul şi ţara, vii să-i încarci asupră-i ocara. Ce mulţimea varvarismos, iară tu solichizmos cu limba Cioarăi faceţi. De care lucru, a şti ţi să cade că Cioara aceasta de locul său ieste atică, ţara Elada2, carea în toţi anii cuibul în platanul (carile dinaintea capiştii lui Apolon ieste sădit), scoţînd, de la preuţii lui Apolon, carii de pururea supt umbra copaciului învăţiturile cele de taină şi meşterşugul prorociii învaţă, filosofiia cerească au deprins, din care ştiinţă, adevărul, începutul şi sfîrşitul lucrului precum ieste, mai denainte vadzindu-l şi ca cu mînule pipăindu-l, în limba aticească au strigat:  ce va să dzică: fericit ceasul în carile cu gîndul s-au zămislit şi cu fapta s-au săvîrşit.3" 
     Însă ori mulţimea au varvarizmit, ori Brehnacea au solichizmit, ori Cioara au aticit, ori Cucunozul au băsnuit, a Cioarăi glas pre cît mai mult să tîlcuia, pre atîta mai mult în lavirinthul necunoştinţii să încuia, al căruia cheie cînd să va afla şi a cui mînă a o prinde şi cu dînsa lavirinthul a deşchide să va învrednici supt vremile de apoi ieste să aşteptăm4. 
     Lupul, între toate jigăniile pururea mai socotit şi mai grijliv în 
         1chitelele sale, sila şi desfrînată voia zburătoarelor aievea vădzind, şi încă acoperit vicleşugul a unor dobitoace dintr-adînc pricepînd, toată avuţiia răspunsurilor sale în cea mai de dedesupt tainiţa tăcerii aşeşi de tot îşi zidi (că cuvîntul înţelept pre cît folos aduce urechilor ascultătoare, pre atîta înfocare face inimilor nestătătoare) (şi în vreme ce să ascultă, cîntecul sirenilor, iară în vreme ce nu să ascultă, sunetului căldărilor să asamănă). Lupul, dară, de înţelepciune oprit, tăcea. Iară alalţi toţi, de nebunie împinşi, mormăind şi răcnind, de iznoavă, „facă-să, facă-sa!“ striga. 
     În care vreme Pardosul vărgat şi Rîsul cu negru picat, cu alalţi ai lor depreună, cel de demult în inimile sale ascuns vicleşug ce avea la iveală şi într-a tuturor privală a-l scoate începură, şi ca cum de urgiia pizmei nebuniţi şi buiguiţi ar fi fost, fără nici o ruşine: „vîrtos ieste siloghizmul Corbului, frumos şi înţelept ieste sfatul Cucunozului, minunată şi înălţată ieste ritorica Papagaii“, striga. „De acmu înainte, o omonie, o stăpînire şi o monarhie cunoaştem şi o împărăţie ştim. Iară cine într-alt chip sentenţiia ar clăti sau a o clăti s-ar ispiti, fier, foc şi cea mai groaznică moarte partea să-i fie2". Aşedară, răutatea vicleşugul zămisli şi nebuniia îl descoperi (că vicleniia, răutatea şi nebuniia surori sint: răutatea începe, vicleşug urmadză, iară nebuniia mai mult îl desfrîneadză, pînă unde una prinde, alta leagă, iară a triia grumadzii cu laţul îi vîneadză). Cătră acestea, Pardosul răutate peste răutate, vicleşug peste vicleşug şi nebunie peste nebunie a grămădi începu, şi paşii lăcomiii pînă peste hotarăle simţirii a-şi lăţi şi a-şi lărgi adaosă, dzicînd: „De vreme ce după neminciunoase budzele Papa
         1gaii toată adunarea adevereşte, cu cale şi cuviinţă socotesc a fi, ca precum la monarhiia pasirilor după Vultur, Corbul, aşe la monarhiia noastră, după Leu, Strutocamila stepăna cea mai de cinste şi epitropiia a tot neamul să ţie, şi după aripile carile Vulturul l-au demînat, capul taurului să i se puie, pentru ca şi ea între coarne sămnul biruinţii şi stema epitropiii să poarte. Că amintrilea, şi Cămila şi Struţul, undeva vreun mădulariu de apărare şi de luptare precum să n-aibă tuturor ştiut ieste“. 
     Cuvîntul Pardosului întări Ursul şi-l adeveri Vulpea2 (că la voia poftitoare puţine cuvinte trebuie îndemnătoare). Aşijderea, alalţi, a vicleşugului părtaşi: „foarte bine, foarte bine“, ni din budză mormăia, ni din colţi clănţăia. Însă cumpăna, în carea dramul strîmbătăţii nu încape, şi mîna, carea fietecui după ale sale fapte împarte, a doi dintr-aceştea nu mult răbdă, şi ce pre alalţi la vreme lor îi aşteaptă, acestora ceia ce li să cădzu le dede plată3. Căci Ursul, în părerea sa, pentru bişugul mierii ce aştepta, acmu precum că toate prilazurile prisăcilor sare socotiia şi toate ştiubeiele cu miiere fără nici o sială, fărîmă, gîndiia, şi aşe din lăcomiia deşartă şi de mîndriia înflată, cu vînt de gînd şi cu miiere de părere, preste măsură îndopîndu-să şi înfundîndu-să, aşijderea acele ticăloasele albine, carile prin faguri de aburi împrăştiiate ramăsese, prin maţele şi ficaţii Ursului pătrunsără, de unde adevărata înflăciune scornindu-să, supt piielea Ursului izvoară de 
         1 apă pururea piştitoare purceasără şi cu această de năprasnă şi mieşeloasă boală, înainte a toate gloatele crăpa. 
     Vulpea aşijderea, de multă grijea vicleşugului făcut ce purta, întîi în melianholia ipohondriacă, apoi în tusa cu singe mutîn-du-să, de multă vitionire şi boală uscăcioasă, toate vinile i s-au întins şi toate mădularele i s-au zgîrcit, atîta cît piielea de oase şi pieptul de spinare i să lipisă. Carea înghiţind vicleşugul, preste puţine dzile ş-au borît aburul, precum istoria la locul său va arăta (că cine înghite zăharul vicleşugului, acela boreşte toapsăcul sufletului2). 
     Acestea dară şi ce să lucra vădzind şi ce să să mai lucredze a aştepta neputînd, deodată şi în grabă socotiră pre Lup (pre ca-rile încă dinceput vicleşugurilor neînsoţitoriu şi răutăţilor lor nepriimitoriu îl cunoscusă), întîi îl sfătuiră, apoi îndemnară, iară mai pre urmă şi cu capul îi clătinară şi cum mai curînd de nu va la strajea bîrlogului său merge3, cu pedepse groznice şi şi înfricoşări de moarte i să lăudară. Aşe Lupul, vrînd-nevrînd, şi precum de aceasta poruncă foarte să să fie bucurat arătînd, împreună cu Ciacalul la locurile sale să dusără. Iară cînd din toată adunarea Lupul să despărţiia şi precum de fraţii, priietinii şi omofilii săi amăgit şi viclenit la arătare cunoscîndu-să, de grea dosadă carea inima îi înăduşiia şi de vremea carea aşeşi de tot împotrivă i să punea, gemutul, oftatul şi suspinul totdeodată supt un glas alcătuind, încetişor, cum i să părea, şi prea tare, cum altora să 
         1audziia, cătră Ciacal gemu, oftă, suspină, răzsuflă şi dzisă: „Blem, frate Ciacal, de vreme ce la strajă ne trimăt, blemaţi să nu stăm (căci urechea la cuvinte cît de grele ascultătoare învaţă pre inimă la cît de grele nevoi răbdătoare a fi), căci otrăvile acestea cornul Irodului le va îndulci, iară spurcăciunile acestea, botul Filului le va curăţi. Acestea Lupul pietre sămănînd, stînci şi munţi în urmă răzsăriră, precum mai pre urmă lucrul au arătat.“ 
         1PARTEA A TRIIA 
        
         
     Iară celelalte jigănii, toate carile în cîrşma lăcomiii cu păharul răutăţii vinul vicleşugului bea, dacă pre Lup din mijlocul lor lipsind îl vădzură, precum acmu supt fundurile pămîntului să află, li să părură (că chipul neiubit, de faţă, nu ca ghimpul în picior, ce ca suliţa pătrunsă prin măţă stă). Şi aşe, „rîdicatu-s-au nuărul de pre faţa soarelui, luatu-s-au negura de pre faţa pămîntului“, cu mari răcnete striga. „Luatu-s-au piiedeca, lipseşte pacostea, nu să vede vrăjmaşul, dusu-s-au pizmaşul“2, unul cătră altul spuind, ca de un bine prea mare să bucura şi ca de o fericire nespusă să desfăta (că lucrurile lumeşti cu muritorii aşe a să giuca s-au obiciuit, ca cu cît sint mai deşarte, cu atîta să să pară mai desfătate, şi a cărora începături sint prea cu mari dezmierdări, aceloraşi sfîrşitul să fie prea cu grele întristări).3 
     După acestea, cu toţii împreună cuvînt îşi dederă şi dzi de soroc îşi pusără, pentru ca la începutul Alfii şi sfîrşitul Sigmei, la cetatea Deltii (unde apa lui M. şi apa lui A. a cura sfîrşesc, şi apa lui T. a cura şi a să mări începe), cum mai curînd să să adune, pentru ca acelea capul Cămilii să vindză şi a Boului să cumpere4 
     (că mai pre lesne ieste firii la Cămilă coarne să nască decît din inima rea cuvînt sau gînd bun să izbucnească). Aşedară, cu toţii, după sorocul dat, la locul însămnat să adunară şi la dzua pusă la cetatea Deltii să împreunară, unde Pardosul pe Cămilă de căpăstru purta şi Rîsul după dînsa, cu gîndacii prin baligi-i, î-să primbla. Căci la Rîşi ca aceştea, căcăraza Cămilii mai de mare preţ ieste decît căstanii la gliganii muntelui Olimpului. Acolea dară, întîi ca a tuturor inimile mai cu de-adins să ispitească, apoi ca nici unul să nu cumva părtaş vicleşugului a nu fi să lipsască, socotiră, şi cîte doi, cîte doi, pre numele cerescului Vultur şi Taur, pentru ca să giure2 în capiştea Epiorchiii3 adusără. Unde unii de bunăvoie, iară alţii de frică şi peste voie supt groznic giurămînt a să lega le căută (că precum între frumoşi mai frumoşi şi între grozavi mai grozavi, aşe între drepţi mai drepţi şi între vicleni mai vicleni să află), adecă precum cu învoinţa, plăcerea şi alegerea tuturor siloghizmul Corbului, sfatul Cucunozului şi sentenţia Pardosului să să întărească şi capul Cămilii în cel de bou să să primenească şi în epitropiia Leului să să psifisască. La care lucru, toţi fraţii vicleşugului, ficiorii fărălegii şi părinţii atheofoviii: „facă-să facă-să, 
     strigară, toţi vom, toţi priimim, cu toţii aşedzimîntul şi cuvîntul acesta întărim şi adeverim“, din luntru crăpară. 
     Acmu a tuturor voie unindu-să şi toţi supt argumentul Corbului supuindu-să, cu toţii în toate părţile să împrăştiară şi prin toţi munţii şi codrii, unde coarne de buăr lepădate ar găsi şi cap de taur aruncat ar nemeri, cu toată nevoinţa cercară şi nicicum undeva macar nu să aflară. De care lucru, cu toţii în mare întristare aflîndu-să, ce vor mai face şi ce vor mai lucra nu ştiia. Şi acmu mai-mai toată nedejdea pierdea, de nu ş-ar fi adus aminte Rîsul de un hrizmos2, pre carile Camilopardalul3 încă mai denainte îl învăţase, dzicîndu-i4:“Eu odînăoară prin pustiile
         1Ethiopiii în sus pre apa Nilului2 îmblînd şi pentru ca din izvoarăle Nilului cu gura apă să beau în inimă avînd, după ce peste munţii ce să cheamă a Lunii3 am trecut şi la bălţile unde crocodilii4 să nasc am sosit, bălţile din giur împregiur cutreieram, pentru ca gîrla Nilului (carea în capetele bălţilor despre apus să varsă5) să aflu. La capetele bălţilor şi în gura gîrlii am aflat un 
     oraş preafrumos, cu cetate preafrumoasă. Oraşul dară şi cetatea lui într-acesta chip era: Bălţile acelea, unde în capete să împreuna şi vărsăturile apii Nilului în sine priimia, între dînsele de ce înainte mergea, de aceia în laturi să despărţiia şi ostrovul lăţiia şi precum să videa ca la 700 de mile în lung şi în lat tot uscatul între bălţi cuprindea. Iară pre marginile amînduror bălţilor cele pe dinafară, din giur împregiur, ca cum cu zid ar fi îngrădite, cu munţi şi dealuri2 goli era încungiurate, aşe cît numai unde bălţile în gîrlă să vărsa şi în matca Nilului să răvărsa, munţii împreunaţi nu era, unde ca dintr-un hălăşteu, ca pre stavila morii apa cum mare răpegiune să slobodziia şi apa Nilului spre răsărit a cură răpedziia. Aşedară, despre răsărit bălţile, munţii şi locul să avea, iară despre apus, adecă dincotro Nilul viniia şi în capetele bălţilor îngemănîndu-să să despărţiia, într-alt chip era. Că pre cît munţii acei din stînga şi din dreapta să înălţa (că şi a munţilor înălţime ca la cinci mile să socotiia), pre atîta locul din dos să rîdica şi cu vîrvurile munţilor de-a tocma cîmpul despre apus în lat şi în lung să întindea, prin mijlocul a căruia apa Nilului, din izvoarăle de unde ieşiia, spre bălţile ce-l sprejiniia lin şi frumos curea. Iară pre şesurile cîmpului3 aceluia, şi pre o parte şi pre altă parte de apă, atîta cîmpul cu otavă înverdziia, cît ochilor preste tot, tot o tablă de zmaragd meree a fi să părea, în carile tot chipul de flori din fire răzsărite, ca cum cu mîna în grădină, pre rînd şi pre so
         1 coteală, ar fi sădite, cuvios să împrăştiia, şi cînd zepfirul, vîntul despre apus, aburiia, tot feliul de bună şi dulce mirosală de pre flori scorniia. Aşe cît nici ochilor la privală, nici nărilor la mirosală saţiu să putea da. Iară pre malurile gîrlei tot feliul de pomăt roditoriu şi tot copaciul frundzos şi umbros, de-a rîndul, ca cum pre aţă de-a dreptul şi unul de altul de departe ca cum cu pirghelul ar fi fost puşi frumos odrăsliia. A cărora umbri, giumătate pre lină apa Nilului, iară giumătate pre mîngîioasă faţa cîmpului să lăsa. Iară roada pomilor, şi la frumseţe şi la dulceaţă, nici Asiia au vădzut, nici Evropa au gustat. Căci tot într-acelaşi pom mugurul crăpa, frundza să dezvăliia, floarea să deşchidea, poama lega, creştea, să cocea şi să trecea totdeodată, nici după vremi viptul îmbla, ce în toată vremea toată poama şi coaptă şi necoaptă să afla. Iară unde apa Nilului de pre şesul ce despre apus viniia şi din vîrvurile munţilor în gîrla cea de gios să vărsa, cetatea2 sta, a căriia nume cei de loc îmi spusără, precum Epithimiia3 o cheamă. 
     Iară făptura şi îngrăditura cetăţii era aşe4: din marginea malului, unde Nilul ca pre şipot în bălţi să vărsa, spre apus, şi pre o parte şi pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros şi vîrtos de piatră în patru colţuri cioplită era, carile, după ce de la pămînt 
         1 ca la dzece stînjini să rîdica, de ciia stîlpi mari şi groşi de mar-mure porfiră în sus să înălţa. Fietecare stîlp de cinci stînjeni de înalt şi de 30 de palme în giur împregiur de gros, însă la rădăcină mai groşi era, iară în sus, de ce mergea, mai supţiri şi mai sulegeţi era. Iară fietecare stîlp supt rădăcină patru lei de aramă prea frumoasă şi ca aurul de luminoasă avea, şi tuspatru, cu dosurile la un loc împreunîndu-să, cu capetele, doi spre cîmp, iară doi spre apă căuta, deasupra a cărora stîlpul să răzima. Aşijderea în vîrvul a fietecărui stîlp, de la un loc şi mai în sus, patru zmei începea a să împleteci şi, după ce ca la trii coţi în sus să rîdica, capetele îşi despărţiia şi puţintel can în gios le pleca, şi doi spre un stîlpi, iară doi spre alt stîlp ce le era dimpotrivă, căuta. Deci, precum a leilor, aşe a zmeilor făptură atîta de minunată era, cît nu zmei şi lei a fi să părea, ce într-adevăr vii şi cu duh a fi să videa. Iar din cerbicea a patru zmei arc sclipuit de marmure foarte frumos sclevesit în sus să rîdica şi, foarte cu mare meşterşug peste apă întindzîndu-să, spre stîlpul ce-i era dimpotrivă să lăsa şi în cerbicea iarăşi acelor patru zmei să aşedza. Şi aşe, dintr-un capăt pînă la alt capăt, un sclip în chipul podului, peste apa Nilului să încheia. Aşijderilea, din capetele stîlpilor zid de marmure în sus să ridica, cît cu înălţimea sclipului să atocma2. Carile pre dinluntru cu var cu prav de cărămidă şi sfărmuşuri de piatră şi de marmure amestecate împlut era3 şi tot locul înluntru pre aţă de-a tocma atocmat era4. Iară din faţa pămîntului, ca la un stat de om, zid cu zimţi în giur împregiur încungiura, pentru ca celor dinluntru 
         1 îmblarea şi primblarea fără primejdie să fie. Tot numărul stîlpilor 730 era, adecă de o parte, 365, şi de altă parte, iarăşi atîţia. Iară toată cetatea 24 de mile încungiura, 20 mile amîndoaă laturile şi patru mile amîndoaă capetele (căci de la un stîlp pînă la alt stîlp dimpotrivă doaă mile spunea că sint). 
     Cetatea dară aşe era, iară oraşul şi casele oraşului ce era într-însa, pre amănuntul, cine poate povesti? Căci făpturile şi urdziturile acelea toată socoteala muritorilor covîrşeste (că ce au făcut muritorii, de carea să nu să mire muritorii şi ce n-au făcut muritorii, de carea să să mire muritorii). Ce pre scurt de unele a-ţi pomeni nu mă voi lenevi (Camilopardalul dzicea): Dintre doi stîlpi de-a dreptul împotrivă pînă la ceialalţi stîlpi uliţă dreaptă şi tot într-o măsură de lată să ducea. Iară la capătul uliţii, şi de o parte şi de alta, poartă era, carea să închidea şi să deşchidea. Iară din pragul a fietecare poartă, în gios, scară în chipul theatrului2 în gios să lăsa şi, de ce să coborîia, la temelie să mai lăţiia, carea şi drum la suirea în cetate şi poprele zidiului şi sclipului era. Deci cîte arce la sclip, atîtea uliţă în cetate, şi cîţi stîlpi la zid, atîtea porţi pe zid şi atîtea scări pre lingă zid era, deosăbi de patru uliţe3, carile de-a dreptul din capăt în capăt mergea. Şi în capete cerdace ghizdave şi frumoasă afară din zid, asupra apii, scoase avea, în carile giudecîtorii împărăţii < i > pre rînd ce avea, într-un cerdac cîte 90 de dzile giudeţele şi alte trebe a publicăi căuta. Căci împărăţiia aceia nu monarhie, ce publică4 ieste şi în 90 de dzile 9 oameni, fietecarile în dzece dzile slujba obştii isprăveşte. 
         1 Şi aşe, cineşi după rîndul său şi în cerdacul său orînduindu-să, în 730 de dzile rîndul plinindu-i-să, iarăşi dinceput rîndul apuca. 
     Ce de acestea lăsîndu-ne, la cuvîntul nostru să ne întoarcem (că perioadele mari în voroavă şi celui ce voroveşte la cuvînt sminteală şi celuia ce povestirea ascultă la audzire şi la pomenire invaluială face) Aşedară, uliţele, porţile şi scările cetăţii să avea, iară casele ca acum tot într-un părete ar fi fost, nici mai afară de alta ieşiia, nici mai înluntru intra2 şi aşe, rîndul caselor dedesupt era. Iară al doilea rînd, cerdacile ca trulele în sus să rîdica înalte, cît de gios de-abiia la vîrvu sigeata ethiopască a agiunge să poată. Păreţii caselor pri dinafară tot de marmure scumpă şi tot feliul de scrisori ieroglificeşti3 într-însele săpate avea şi toată dihaniia4 precum vie la păr, aşe săpată cu floarea marmurelui să asămăna, de care lucru, nu cu mîna pe părete săpate, ce vii pre nişte cîmpi împrăştiate a fi să părea. Iară pe dinluntru stîlpii cei fără preţ, marmurile cele scumpe şi tot meşterşugul lucrului şi făpturii ce avea, cuvîntul a le povesti vrednic şi gîndul a le formui harnic nu ieste. Acolo chipurile bodzilor5 vechi să fii vădzut, icoanele a tuturor împăraţilor să fii privit, unele de aramă şi poleite, altele de argint şi de aur pline vărsate şi vasuri în minunat chip lucrate, supt dînsele alcătuite şi alte lucruri minunate în mulţime nenumărate,
         1în frîmseţe neasămănate să videa, carile nu numai a ochiului privală, ce şi a minţii socoteală ameţiia şi uluia. 
     Iară în mijlocul oraşului era o capişte a boadzii Pleonexiii, ca-rea cum era făcută şi în ce meşterşug era zidită de pre atîta vii putea cunoaşte, că toată alaltă a cetăţii şi a oraşului făptură ca zgura lîngă aur şi ca stecla lîngă diamant să asămăna. Ce şi pre aceasta în scurt şi pre cît voi putea a ţ-o perigrapsi mă voi nevoi. Din faţa pămîntului urdzitura temeliii ca la doi coţi de înaltă din-tr-o materie de metal vărsată a fi să videa, care metal decît custoriul mai scumpă şi mai grea, iară decît argintul mai ieftină şi mai iuşoară a fi să părea. Lumina capiştii în lung de 30 coţi, iar în lat de 24 coţi era, iară de înalt pînă supt poalele cele mai de gios, 55 de arşini să măsura. Deci cît meşterşugul vărsatului temelii<i> ceii de metal şi cît iscusită şi ascuţită mintea vărsătoriului şi tipăritoriului ar fi fost, florile şi frundzele, carile una pe supt alta vîrîte, şi lozele una cu alta frumos impleticite, şi şerpii, carii pintre frundze şi pintre loaze să vîrîia şi coadele cu zmicelele îşi invătuciia, arăta. Aşijderea, tot feliul de pasiri, de jiganii, de lighioi şi de pasiri peste toate locurile să arăta, unele în pomşori cuiburile îşi făcea, altele, acmu făcute, pe oaă clociia, altele hrană puişorilor îşi aducea, unele muşte prin aer goniia, altele lăcuste prin pajişte prindea2, căile puii cloşcii să apuce să slobodziia, stîrcii ca prin apă îmblînd, piticii şi peştii a prinde chitiia, pajorile şerpii (carii 
         1 pintre frundzele iederăi să şipuriia) să-i apuce clonţurile îşi vîrîia, brehnacea de sus iepurile supt stîncă vîrit, cînd va ieşi, în unghi să-l apuce pîndiia, mîţa, carea pre şoarece pe supt frundzele din copaci cădzute, precum îmblă simţind ni cu urechea asculta, ni pasul prea cu linişte spre sunet muta, ni cum l-ar apuca şi cum mai fără veste s-ar răpedzi, cu picioarele cumpănindu-să, să găta, vulpea prin pomi şi prin copăcei găinele şi păsăruicele scociorîia, şi unele acmu vînatul dobîndind, cu coada bîrzoiată spre bîrlogul ţincilor săi, cum putea mai tare, să ducea. Lupul după turma oilor pre piept să tîrîia, ciobanii, unii, ca de somn adormitînd, în cîrlige rădzimaţi, alţii, ca de ploaie şi de vînt rece cu glugile pes-te cap lăsate şi pre un cot la pămînt lăsaţi era, iară dulăii, unii în picioare sta şi ca cum de departe mirosul lupului ar adulmăca, alţii pre brînci lăsaţi şi capul pentre picioarele denainte întinzîn-du-şi dormiia şi ca cum în vis lupul în oi ar fi dat părîndu-li-să, prin somn ca cum ar scînci şi ar brehăi să videa. Iară la alte turme, ca cînd lupul oaia ar fi apucat, ciobanii chiuia, cu mîna dulăilor lupul arăta, dulăii goniia, lupul cu cîrlanul în gură fugiia, alţi ciobani de la alte turme în timpinare îi ieşiia, lupul întraltă parte şuvăia şi ca cum spre o pădure, carea înaintea lui aproape să videa, năzuia. Aşijderea alalte turme de dobitoace sălbatice, cerbii şi buării prin dumbrăvi, caprile prin stînci, ciutele pre şesuri, unele cu viţăluşii după dînşii, altele, acmu aproape de fătat, pîntecele de mijloc în gios le trăgea. Iară într-un loc lucru foarte frumos la privală să arăta, unde vînătorii măiestrii spre vînarea fililor punea: întîi o groapă adîncă şi largă săpa, apoi 
         1din fundul groapei un gîrlici strîmpt, pînă la faţa pămîntului, costiş scotea, în gura a căruia gîrlici un harbuz punea. După ace-ia, fietecare vînătoriu, cîte o dobă în spate luînd, în pădurea cea mare intra, unde filii îmblînd să videa. După ce pre furiş în pădure întra şi fietecarile într-un copaciu înalt să urca, apoi, din toate părţile în dobe lovind, pădurea să răzsuna. Filii, de sunetul dobelor spăimîntîndu-să, la marginile pădurii spre cîmp ieşiia, unde la gura gîrliciului peste harbuz nemeriia. Vînătorii din copaci, vadzind precum filul la harbuz au nemerit, dobele a bate părăsiia. Filul cu botul harbuzul clătind, harbuzul pre gîrlici în gios a să prăvăli purcedea. Filul după harbuz, pentru ca să-l prindză urmînd, în groapa cea largă, carea în fundul gîrliciului era săpată, întră, şi altă grijă nepurtînd, harbuzul să mănînce să nevoieşte. Vînătorii îndată din pădure ieşind, cum mai curînd, cu pari şi cu alte zăvoară, carile acolea mai denainte gătate au, gura gîrliciului astupă. După aceia, prin cîteva dzile pre fil cu foamea domolind, cu lanţuh de grumadzi îl scoate şi unde voia ethiopului ieste, acolo îl duce (că mai tare şi mai vrăjmaşă jiganie decît foamea alta nu ieste). Acestea dară şi altele multe mai ciudate şi mai minunate în temelia capiştii săpate şi vărsate să videa. Iară deasupra temeliii, pînă supt streşinile cele mai de gios, patru păreţi din patru marmuri de porfiră încheiaţi era, adecă fietecare părete din-tr-un marmure sta, şi încheietura în colţuri, pe unde, sau cum s-au împreunat, nu ochiul muritoriu, ce aşeşi mai şi cel nemuritoriu, precum n-ar fi putut alege îndrăznesc a dzice. Tot păretele de sus pînă gios neted şi decît diamantul mai luciu era, atîta cît dzua lumina soarelui ca printr-un preacurat criştal înluntru pătrundea şi lumina dinluntru cu cea dinafară una să făcea, atîta cît nu 
         1mai puţină lumină în capişte decît în aer era. Iară noaptea, pe dinluntru, candile la număr decît numărul mai multe, şi de sus pînă gios, pre lîngă părete frumos orînduite, avea, şi fietecare candilă 5 ocă de aur arăpăsc trăgea, iară înluntru 1 ocă de nard lua (căci în capiştea Pleonexiii undelemnul maslinului nu arde). Carile, după ce ochiul ceriului să închidea şi perdeaoa nopţii pes-te faţa pămîntului să trăgea, toate să aprindea şi deosăbit de lumina carea înluntrul capiştii făcea, prin străluminoşi păreţii ei lumina candilelor pătrundzind, peste toată cetatea, ca soare lumina şi ca luna între alte stele să arăta (căci la toată casa în cetate cîte un cerdăcuţ de acea materie de marmure să afla), şi aşe, tot oraşul — precum noaptea, aşe dzua — cu strajea luminii să păziia, nici altă strajă sau pază trebuia. Deci pînă la streşinile cele mai de gios, precum s-au pomenit era. Iară de acolo în sus, despre răzsărit, şepte, şi despre apus aşijderilea şepte înalte şi cu mare meşterşug făcute trule avea2. Trula cea din mijloc drept asupra isimeriii căuta3, şi cînd soarele în zodiia Cumpenii4 era, cu radzele tocma în trula din mijloc lovind răzsăriia. Aşijderea cînd apunea, tocma în trula cea din mijloc despre apus lovind apunea. Aşijderea alalte trule fietecarea în dreptul zodiii ceriului din meşterşug era pusă, şi aşe soarele, în ce zodie să afla, în trula a aceii zodii răzsăriia şi în vîrful trulii, peste acoperimînt, sămnul 
         1zodiii, de aur curat şi cu iscusit meşterşug făcut, pus era. Trulele dară de prinpregiur aşe fiind, în mijlocul lor era o trulă mai înaltă şi mai groasă decît alalte, decît toate. Carea cu acesta meşterşug era facută că cu umbra ei ceasurile în celelalte arăta, ca şi alalte trule după măsura gnomonului era puse. Iar în vîrful trulii aceii mari chipul boadzii Pleonexiii2 în picioare sta, carea cu mîna dreaptă despre polul arctic spre polul antarctic, cu degetul întins, ceasurile arăta. Deci cînd umbra vîrvului degetului în mijlocul trulelor celor mai mici sosiia, după numărul lor ceasurile să înţelegea. Iară denaintea uşii capiştii, o cămară, carea pe şepte stîlpi3 era ridicată, înainte să întindea şi fietecare stîlp în chipul unii planete era făcut, ca precum numărul planetelor, aşe chipul lor aievea să arete.4 Iară sclipul cămării carile din vîrvurile ace-lor şepte stîlpi să rîdica, giumătate de sfera ceriului închipuia şi din fietecare stîlp pe supt sclip cu frumos meşterşug cununi de marmure era întoarse, carile drumul a fietecare planetă5 precum ieste arăta. Alalte zidituri şi lucruri iscusite carile în giurul împregiurul capiştii era, cine le poate povesti? 
         1Eu, dară, aşe (dzicea Camilopardalul), ca cel strein, de toate carile videam peste măsură mirîndu-mă, şi nu atîta de minunea lucrurilor vădzute mă miram, cît de carea întîi m-oi mira, mă minunam şi de unile, a cărora nici începutul, nici săvîrşitul a pricepe puteam, socotiiam, oare în ce chip a le cunoaşte aşi putea şi cine să mi le arete s-ar afla chitiiam. Şi după ce de multă cutreierare şi mai cu de-adins de peste măsură mirare obosit, supt umbra a unor frumoşi şi umbroşi copaci (carii denaintea capiştii sădiţi era) ca puţină odihnă tuturor mădularelor să-mi dau, acelea, unde ca cei în agona morţii dzăceam, o Lebădă bătrînă şi albă lîngă mine să apropie şi, dacă bună dzua după obiceiu îmi dede, de unde sint şi ce pre acelea locuri caut mă întrebă. Eu, după ce îi spuş, precum din locurile marginii Ethiopiii sint2 şi precum pentru ca izvoarăle Nilului să aflu şi din începăturile lui apă să beau, în gînd mi-am pus şi cu aceasta pricină pre aceste locuri, îmblu3, dacă-i dziş, ea răspunsă: Greu şi aspru lucru, lungă şi primejdioasă cale înainte ţ-ai pus4, o, priietine. De vreme ce eu, după ce din oul maică-mea am ieşit5, pînă a nu putea zbura, cu răpegiunea 
         1 apii şi cu vînslirea talpelor cîtăva vreme am călătorit, iară după ce penele mi-au crescut şi aripele vrednice de zburat mi s-au făcut, în aer m-am ridicat şi, tot pe deasupra apii zburînd, de trii ori soarele învîrtijirea ş-au sfîrşit, pînă eu la acesta loc am sosit. Şi deosăbi de aceasta, la cale ca aceasta, nu talpe, ce pene, nu picioare, ce aripi trebuiesc, căci înălţimea munţilor, strîmptorile poticilor şi lăţimea şi lungimea cîmpilor, toate împotriva firii tale stau. De care lucru, fără cereasca agiutorinţă (carea spre toate poate), „spre acea cale mai mult înainte a păşi, nu numai lipsa vinelor, ce şi a crierilor a fi, decît toată ivala mai aievea ieste.2“ Acestea Camilopardalui de la Lebădă audzind, învăţătura din praxin în theorie îşi mută3 şi calea delungată în odihna mîngîiată îşi schimbă. Însă către Lebădă într-acesta chip grăi: „Eu, o, priietină nu atîta osteninţa căii, cît ştiinţa lucrului în samă bag. Ce fiind de faţă ştiinţa, de va lipsi osteninţa şi mai bine va fi (că toată agonisita lucrului deplin, macară că fără sudori şi durori a fi nu poate, însă cînd voia voilor şi puterea puterilor4 cuiva ceva de la sine dăru-ieşte, nici osteninţa trebuieşte, nici lenea să probozeşte). Şi de vreme ce trecutele tale osteninţă băţul agiutorinţii slăbiciunilor şi neputinţelor mele a fi să văd, cu multă plecăciune te rog ca pentru firea Nilului şi pentru izvoarăle lui şi adaogerea şi scăderea 
     lui, ce mai cu adeverinţă ai şti, pre cest la pravul talpelor picioarelor tale cădzut neînştiinţat să nu laşi (că toată ştiinţa atuncea de ştiinţă să dovedeşte, cînd după adeverinţă pre altul a înştiinţa ştie)“. Atuncea Lebăda cătră Camilopardal dzisă: „Priietine, obiciuit lucru între filosofii2 noştri ieste ca cînd cineva pentru Nil voroavă a face ar vrea, întîi în capişte mărgînd, jirtfă3 boadzii locului să facă, apoi, în marginea Nilului coborîndu-să, pre mîni şi pre obraz cu apa lui să să spele, de ciia, la locul său întorcîndu-să, ce i-ar fi voroavă să vorovască (că cine de la sine cuvîntul începe, cuvîntul a sfîrşi cu nevoie şi preste voie îi va fi, iară cine de la cuvîntul cuvintelor începutul începe, sfîrşitul sfîrşiturilor la cel poftit şi dorit sfîrşit fără prepus îl duce)4“. Cătră carile răspuns (dzice Camilopardalul): „Cu dulce suflet şi cu dragă inimă chipul bodzului a privi5 şi cu înfrîngerea inimii la picioarele lui a mă tăvăli aşi pofti, însă ce vrednică ieste sărăciia mea jirtfă Pleonexiii a aduce şi în ce chip strîmptă mîna6 mea largi grumadzii ei a sătura va putea?“7 Lebăda-mi dzisă: „Pentru aceasta în întristare nu întra, o, priietine (că Pleonixia de la cei bogaţi tot, 
         1iară de la cei săraci pre giumătate ia), şi cine ce i-ar duce, întîi priimeşte, apoi oare ce i-ar mai putea aduce şi cu cuvîntul şi cu lucrul ispiteşte“. Eu cătră dînsa dzişi: „Eu peste mine aer, supt mine ţărnă, iară în mine nemică ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul, carile mă poartă2“. Lebăda-mi dzisă: „Dintraceste trii, oricarea mai îndămînă şi mai pre lesne îţi va fi, cu tine ia şi cum mai curînd la capişte să mergem, ca şi eu, de ce am învoit, şi tu, de ce ai poftit, să ne îndestulim“. Eu în mine şi cu mine socotindu-mă precum aerul nu să prinde, sufletul nu să scoate (că pofta fără stîmpărare nu numai trupul, ce şi sufletul giuruieşte şi dăruieşte ), în pumni puţinteluş lut galbăn3 luaiu şi cătră Lebădă arătîndu-l, dzişi: „Iată pominocul jirtfii mele şi, cu acesta împreună, pre tot pre mine spre jirtfă mă dau şi, mai mult nezăbăvind, la capişte să mergem şi, ţeremoniile obiciuite plinind, la giuruita noastră să ne întoarcem4“. 
     Lebăda îndată cu mine împreună sculîndu-să, înluntrul capiştii întrăm5. Unde în mijlocul capiştii, boadza Pleonexis în-tr-un scaun de foc şedea6, supt a căruia picioare un coptoraş 
         1de aramă plin de jăratec aprins a fi să videa. Iară din giur împregiur făclii de tot feliul de materie ardzătoare cu mare pară, vîrtos ardea2. La chip veştedă3 şi gălbăgioasă, ca cei ce în boala împărătească4 cad a fi să părea, cu sinul deşchis şi cu poale în brîu denainte sumese, ca cum ceva într-însele a pune s-ar găti, sta. Cu ochii închişi şi cu ureche plecată, ca cînd ce în poale i s-ar pune să nu vadă, iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind să înţăleaga5. În mîna dreaptă cumpănă ţinea, în carea de o parte, în locul dramului, piatra ce-i dzic ahortatos şi anevsplahnos6 (căci piatra aceia doaă numere are) pusese, iară de altă parte, chipul a toată lumea pus a fi să părea. Insă cumpăna din dreapta la pămînt atîrna, iară cumpăna din stînga ca pana în aer giuca (că unde nesaţiul stăpîneşte, acolo toată lumea decît bobiţa strugului mai mică ieste). Iară în mîna stîngă ţinea o leică7, 
         1a căriia ţievie pînă gios, la picioarele scaunului agiungea şi deasupra cuptoraşului celui de aramă într-o gaură ce avea să sprijieniia. Deci, pre cît socoteala mea agiungea, prin leică printr-aceia toate celea ce să punea trecea şi în cuptoraşul cel de aramă să topiia, de ciia în pară aprindzîndu-să scaunul în carele boadza şedea să făcea. Iară dacă mai aproape de chipul boadzei ne apropiem, ca cînd mai denainte ar fi ştiut şi ca cum din ceas în ceas aşteptînd, ne-ar fi păzit, întîi ochii ce avea închişi, decît a puhacii mai mari şi decît a mîţii mai luminoşi steli. Iară după ce darurile ce purtam bine cunoscu, ca să nu le vadă, ochii închisă2. Iară cînd în cumpănă le vom arunca, pentru ca să audză, urechea pusă. Deci eu lutul cel galbăn în cumpănă aruncînd, preotul carile pururea boadzii slujiia (a căruia nume bine nu ţiiu minte, dară, pre cît mi să pare, Filohrisos3 îl chema) îndată din cumpănă lutul luă şi în leica ce ţinea în mîna stîngă îl aruncă, carile îndată ca ceara să topi şi ca undelemnul în cuptoraş şi în para scaunului să amistui. Că pre cît puteam cunoaşte, supt fundul coptoraşului gura Tartarului4 era, şi din fundurile pămîntului focul nestins în fundul coptoraşului loviia, de unde atîta putere de fierbinteală şi de văpaie ca pre o cahlă izbucniia. Carea nu numai lutul galbăn, ce şi cărămida roşie5 ar fi amistuit (că focul din cuptoriul Pleonexiii nu ceinţa, ce cîtinţa materiii cearcă6; aşijderea, nu de mulţime să 
         1oţăreşte, ce de cel ce ar rămînea jelind să gălbeneşte). După ace-ia preotul Filohrisos mă întrebă ce mi-ar fi pofta şi cu ce gînd am adus jirtfa. Eu, dacă-i spuşi precum la fîntînele Nilului să agiung mă nevoiesc, el de mi-au mai rămas ceva lut, de carile întîi jirtfă am făcut, mă întrebă. Eu dzişi că la mine nu am, ce, de-i va fi voia, un cescuţ să mărg dă aduc. El, „nu sta, îmi dzisă, şi cum mai curînd aleargă şi cît mai mult vii putea, adu“. Eu, cu multă grabă din capişte ieşind, la locul ce ştiiam mă dusăiu şi, după ce buzunarile, sinul şi poalele îmi împluiu, iarăşi la capişte cum mai de sirg mă întorseiu (căci şi aceasta fire Pleonexia are, ca cei ce vor să-i jirtfască, cît de mult şi cît de curînd jirtfa a săvîrşi să silească. Şi dacă lutul în cumpănă pusăiu, întîi, oarece, cumpănă a să clăti să videa, apoi piatra ahortasiii clătirea oarecum simţind, ca cum nu cu greuimea, ce cu răpegiunea în gios să slobodzi şi toată greuimea lutului la pămînt atîrnă.2 Preotul Hrisofilos îmi dzisă: „Priietine, scutură-ţi poalele, sinul şi buzunarele, ca rămăşiţa pravului ce va fi rămas asupră-ţi să nu rămîie (că orice în capiştea Pleonexii <i> întră, iarăşi afară a scoate preste firea boadzii ieste), şi în ceva scîrbindu-să, şi jirtfa şi osteninţa în zădar poate să-ţi iasă“. Iară după ce, după cuvîntul lui Filohrisos făcuiu (căci atîta de tare peste tot mă scuturaiu, cît nu numai pravul ce ar fi aţinat rămas, ce încă şi stramţele de pre mine împreună cu pravul cădea), din fundurile capiştii un glas supţire ca de coruiu, piuind-grăind, la urechi îmi vini. Iară preotul Filohrisos dzisă: O, de trii ori fericit, priietine, că hrismos3 minunat ca acesta prea puţini au ascultat şi 
         1în fericire ca aceasta mai nime n-au întrat.“ Eu, cu multă plecăciune, dacă pre Filohrisos pentru ca hrismosul să-mi arete rugai, el dzisă: „Hrismosul ieste acesta: 
                1Într-acesta chip hrismosul dacă luaiu, împreună cu Lebăda, de pre poarta carea împotriva capiştii era, la marginea Nilului ne coborîm şi după învăţătura Lebedii, dacă pre mîni şi pre obraz mă spălaiu şi alalte obiciuite ţeremonii făcum, iarăşi la locul unde Lebăda mă aflasă ne înturnăm. Unde Lebăda, pentru firea Nilului, fîntînele, adaogerea şi scăderea lui, într-acesta chip a-mi povesti începu2: 
     „Sfînta aceasta a Nilului apă, din cei ai noştri pre la fîntîne lui lăcuitori bătrîni, aşe audzim şi noi cu ochii noştri aşe am vădzut. De la cetatea aceasta spre apus cîmpul carile vedzi, 1.700 
     de mile să întinde, pînă unde la munţii carii Monomotapa să cheamă să sfîrşeşte, şi ca cum Nilul prin mijloc i-ar tăia, înluntrul munţilor întră. Munţii, în lungiş, toată marginea despre ochianul apusului şi amiadzădzii cuprind, care margine în limba noastră să cheamă Cafaron, ce să tîlcuieşte: neîmblat. Iară în lăţime opt sute şi noaădzăci şi trii de mile cuprind. Deci după ce Nilul în munţi într-aceştea întră, de dese stincele, carile înainte îi ies, vasul, cît de mic şi de vîrtos, mai mult de trii sau patru mile, fără primejdiia zdrobirii, să margă nu poate, şi aşe pre apă cine-va munţii a covîrşi nu ieste cu putinţă. Aşijderea pre uscat munţii atîta sint de aspri şi de înalţi, cît nu Camilopardal, jiganie ca tine de mare, ce nici caprele sălbatici pe dînşii a să urca nu să pot. La care locuri (precum ţ-am şi mai dzis), penele şi aripile şi şi acelea nu cu puţină osteninţă şi nu în scurtă vreme a străbate pot. Iară la mijlocul munţilor, ca o cunună împregiur munţii să lărgesc şi, ca cum groapa carea la rădăcinele lor ieste ar îngrădi, lacul acela 600 de mile încungiură.2 Iară în capătul unde munţii despre crivăţ vor să să împreune şi gîrla Nilului, carea despre amiadzădzi vine, pintre dînşii trece, din rădăcinele munţilor în loc de apă tină cleioasă şi lipicioasă3 izvoreşte. Carea nu peste toată vremea, ce într-un an 40 de dzile numai, atîta de mult varsă, cît gîrla Nilului în trii dzile iezăsc şi după ce gîrla să iezeşte, tina aceia într-atîta înălţime creşte, cît cu vîrvul munţilor să potriveşte. Deci Nilul într-acesta chip denainte a cura oprindu-să, 
         1din gîrla sa înapoi începe a da. Ce locul de unde fîntînele îi izbucnesc (adecă vîrvul munţilor Cafaron), cu trii mile mai sus decît munţii Monomotapa fiind, iarăşi apa Nilului înapoi împinge. Ca-rile din gîrla sa a să vîrsa începînd, tot lacul carile în vîrvul munţilor Monomotapii ieste împle2, atîta cît apa de atocma cu munţii să suie.3 
     Iară după ce soarele în zodiia Racului să coboară (căci vîrvul munţilor acelora supt zodiia Aretelui4 să află) şi umedzala aerului şi a pămîntului să înmulţeşte, tina acea, ca munţii la iezetura Nilului grămădită şi de fierbinteala soarelui întărită, din vîrv a să muia şi ca omătul a să topi începe. Deci şi apa carea în lacul munţilor era adunată, loc de curgere aflînd, încă mai vîrtos, cu răpegiunea sa acmu moale tina aceia a săpa şi mai vîrtos a o răzsipi începe. Carea precum în patrudzăci de dzile crescînd să boţeşte, aşe prin patrudzăci de dzile răzsipindu-să şi topindu-să, Nilul în gîrla sa cea din fire să coboară. Aceasta dară, o, priietine, pricina adaogerii şi scăderii Nilului ieste. Însă aceasta mai vîrtos a şti ţi să cade că din vîrvul munţilor Monomotapii, unde gîrla Nilului să iezeşte, pînă în ţara Eghiptului5, unde în Marea Roşie să deşartă,6 55 de mire cereşti, de la amiadzădzi spre crivăţ să 
         1măsură, şi la fietecare miră cerească cîte 73 de mile peminteşti, după socoteala gheometrilor, dînd, pre dunga dreaptă fac mile 4.015. Ce apa Nilulul, decît alalte ape cu multul mai şuvăită şi covăită fiind, la patru părţi încă o parte mai adaogem, pentru ca cursul apii urmînd, călătoriia lui adevărat cîte mile face să aflăm. Şi aşe încă 1.000 de mile adăogînd, peste tot, de la munţii Monomotapii pînă în marginea Mării Roşii 5.015 de mili să numără, pre carile trupul apei Nilului prăvălindu-să merge. Însă cei vechi nu pentru altă pricină apa Nilului în numărul bodzilor au numit şi cu sărbători şi jirtfe pe an, la adaogere şi la scădere l-au cinstit, fără numai princet curgerea lui socotind şi în scurtă vreme atîta călătorie ce face vădzind şi adevărat de mirat lucru ieste că cu cîtă lină curgere ce are, aceste 5.015 de mile în 40 de dzile le călătoreşte, de care lucru au socotit că ca cu un duh oarecarile împins, de patru ori pre fund mai repede decît în faţă să cură. Deci aşe precum s-au pomenit, din hăleşteul munţilor2 apa cea strînsă slobodzindu-să, în fundul său Livia3 şi Eghiptul acopere şi bivşugul locurilor acelora, precum audzim, pricineşte. 
     Iară cît pentru fîntînele şi izvoarăle lui4 putem şti, povestea aceasta ieste: Pre marginea ocheanului, despre amiadzădzi5, ieste 
     o ţară carea să cheamă Zangvi6, carea pre marginile mării, de la 
         1coasta Cafaronilor spre răsărit să întinde; în capătul aceştii ţări sunt nişte munţi în marginea ocheanului stînd2, pe supt a cărora rădăcină 120 mile spre uscat un cot de mare3 iese. Iară în fundul cotiturii, unde munţii o împregiură, de la pămînt în sus ca de 15 coţi, în coastele munţilor, în mulţime nenumărate gauri să văd. Aşijderea, toată coasta munţilor acelora, ca buretele potricălită şi găunoasă4 ieste. Deci cînd ocheanul creşte, peste găunăşiturile munţilor de dzece coţi mai sus trece (căci ocheanul dintr-acea parte în şese luni creşte şi în şese scade şi pînă la 25 de coţi să înalţă). Şi aşe, apa ocheanului toate gaurile munţilor acelora împlînd,5 une izvoară prin munţi într-o parte şi într-altă parte izbucnesc. Iară o parte, la coasta munţilor de ceasta parte ieşind, cu mari puhoaie în lacul ce să cheamă Zaflan6 să coboară. Din care lac gîrla Nilului în ceasta parte purcede, şi în cale alte pîreaie şi văi tumpinîndu-l, în mărimea în carea îl vedzi creşte şi să măreşte7. Că după cea de obşte socoteală a filosofilor noştri8 (toate apele dulci din marea amară ies9 şi toate pîreaiele tulburi în marea limpede să limpedzăsc), de care lucru izvoarăle Nilului prin grosimea atîţea munţi trecînd şi atîtea pietri strîmpte pătrundzind, 
         1materiia cea groasă, amară şi sărată ca printr-un limbic să lămu-reşte şi, ca dintr-un vas într-alt vas prităcindu-să, să curăţeste şi să îndulceşte. Aşijderea, de la lacul Zaflan pînă ce la acesta loc vine, nu puţină piatră loveşte, nu peste puţine cataracte să zdrobeşte, carile toată amărîmea sugînd îi opresc şi de ce mai mult îl clătesc şi-l zdrobesc, de aceia mai tare îl îndulcesc. Deci şi cetatea aceasta, pentru a Nilului pricină, pre stîlpi într-atîta nălţime, precum o vedzi, ieste rîdicată2, şi cînd năbuşeşte Nilul, pînă la uşile cetăţii să suie.3 Căci aicea mai mult să înalţă apa decît la Livia, întîi căci iezitura îi este mai aproape, apoi căci de aicea pînă acolo, în multe ape şi gîrle împraştiindu-să, să chel-tuieşte şi mai vîrtos dacă supt dunga Isimeriii4 agiunge, împotriva ţării carea să cheamă Congo5, în pămînt să soarbe, a căruia huiet cale de 8 mile să aude. Şi din sorbitură pre supt pămînt6, drept de-a crucişul spre apus ca la 400 de mile mărgînd, în lacul carile Medra7 să cheamă izbucneşte, şi din lac iaraşi în gîrlă purcegînd, spre ocheanul despre apus cură8. Şi dacă de-a lungiş 
         1 din capăt pînă în capăt prin toată ţara nigritilor trece, pre dinaintea oraşelor Tomvut şi Gvinea2, în marea despre apus să deşartă3. Care apă în lungiş cu cinci mire cereşti decît Nilul mai scurtă să numără şi macar că de pre numele ţării şi apa Nigris4 să cheamă, însă adevărul ieste că fără nici un prepus din Nil să desparte şi în lacul Medra izbucneşte. Care lucru, macar că de multe ori şi de la mulţi s-au ispitit, însă acmu de curînd, mai cu-rată şi mai aievea probă a să face s-au tîmplat. Trii filosofi5, ghimnosofiste, pentru ca cataractele Nilului (celea ce dincolo de munţii Lunii să află) a privi, de poftă încingîndu-să, cu vasele cele de piiele de fil (căci aici la noi corăbii din piei de fil cusute şi foarte cu frumos meşterşug alcătuite fac), pre gîrla Nilului în gios au purces şi pînă la locul unde Nilul în pămînt să soarbe vînslind, corăbiierii şi cei ce cu vînslele trăgea, de osteninţă biruiţi şi de 
         1 somn omărîţi, huietul carile apa acolo face n-au audzit. Şi aşe, fără veste, cu apa supt pămînt s-au sorbit (că amintrilea, păzindu-să, pre despre amiadzădzi abătîndu-să, vasele cu funi din coajea finicului împletite de pre uscat trag, şi dacă din holbura apii trec, iară că vînslele a vînsla purceg). Unul din filosofi supt cămara corăbiii aflîndu-să şi uşa cu carea gura hambariului cu suptul apii deasupra închidzindu-să, de apă nedodeit, trii dzile şi trii nopţi au rămas. După trii dzile, cu tîmplarea cîţiva păscari2 în lacul Medra pentru vînarea peştelui năvodul în baltă aruncînd, în loc de vînat corabie şi în loc de peşte pre filosof din fundul corăbiii scot. Care lucru păscarii vădzind, întîi de minune s-au fost uluind, apoi pe filosof cine ieste şi de unde ieste întrebînd, le spusă precum de la cetatea Epithimiii3 ieste şi precum cu corabiia la cataractele Nilului cu alalte soţii era să să coboară, iar tîmplarea cum l-au purtat şi cum în mreaja păscarilor s-au aflat, nici ştie, nici pricepe, fără numai că din apa Nilului în balta Medrii precum au izbucnit cunosc. Aşe filosoful şi pre supt pămînt lucrurile fireşti ispitind, apa Nigris din Nil a să despărţi pre toţi au învăţat.4“ 
     Acestea şi altele ca acestea Lebăda povestindu-mi şi de lucru
         1rile carile mare poftă aveam a mă învăţa înştiinţindu-mă, zbură şi încotro să dusă a şti nu mai putuiu.“ 
     Povestea aceasta2 Rîsul prin lungă vreme cătră alalţi povestind şi precum de la Camilopardal mai în trecutele dzile să o fi audzit cu giurămînt întărind, dzisă: „De vreme ce după atîta a tuturor trudă prin munţi şi osteninţă prin codri, coarne lepădate a afla nu s-au putut, eu socotesc ca cu toţii împreună la lăcaşul Camilopardalului mărgînd, hrizmosul Pleonexiii, carile în cetatea Epithimiii au audzit, a ni-l tîlcui să-l rugăm, ca doară şi noi, jirtfă Pleonexiii aducînd, cercarea să ne aflăm şi pofta să ne plinim“. Sfatul Rîsului cătră toţi viclenii plăcut fu şi „cum mai curînd la Camilopardalon, tîlcuitoriul hrizmurilor, să mergem“, striga3. Unde după ce marsără, împreună cu sine şi pe Cămilă ducînd, şi precum le ieste povestea îi spusără. Camilopardalul dzisă: (în grădini boţi de lut în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie, iară oamenii boţi de lut în mînă ţin, pentru ca să amăgească pre alţii). „Între voi dară, o mamină să vede, ca şi boţul în grădină4 (pe Cămilă cu degetul arătînd), iară boţ de lut în mînă nici să vede, nici să aude. A şti dară vi să cade că eu în numărul fiilor 
         1Pleonexii< i > prin hrizmos sint chemat şi în urmele ei a îmbla sint învăţat. Pre care învăţătură cu lutul galbăn în cetatea Epithimiii am cumpărat-o. Deci, precum am cumpărat-o, aşe a şi o vinde mi să cade.De care lucru întîi învăţătura hrizmosului învăţaţi, apoi tîlcuirea lui, după învăţătura ce viţi lua, vă cumpăraţi: 
                2
          
     Acesta hrizmos pasirele şi dobitoacele toate de la Camilopardal audzind, unele de prostime nu înţălegea, iară altele, înţăle-gînd, a nu şti să făcea. Iară cele de sigeata cuvintelor rănite pentru cercarea coarnelor urechile a le primejdui socotiia.3Din toate Rîsul mai mult a Camilopardalului cunostinţă şi prieteşug avînd (căci amestecarea singelui4 amestecă sufletele) şi pre taină tîlcul hrizmosului Camilopardalului întrebînd, dzisă: „Rogu-te, Camilopardale,
         1în taină, fără meteahnă şi-n ascuns, fără prepus, să vorovim. Precum fiiul Pleonexiii să fii singur mai denainte ne-ai spus şi precum în urmele ei calci, n-avem prepus, însă învălătucite cuvintele hrizmosului tău ce vor să însămnedze aievea să-mi spui te poftesc.“ Camilopardalul dzisă: „Boul răstoarnă ţărna, plugariul samănă, stăpînul sau vinde, sau mănîncă, însă aceasta la lucrurile voastre ce folos aduce? (Chipul de om cu chipul de om să vîneadză şi ochii întunecaţi cu lumina galbănă să lumineadză). Cuvintele scumpe şi voaă svinte, cu slove mănunte, în tăbliţe rătunde să cumpără, carile hrizmosul Pleonexiii a tîlcui şi fundul Epithimiii a pipăi pot.“ 
     Acestea precum sint Rîsul bine înţelegînd şi hrismosul în ce lut galbăn şi alb loveşte, deplin pricepînd, preste tot anul, cinci piei de jder cu ţărnă albă împlute Camilopardalului giurui, ca hrizmosul Pleneoxiii să le tîlcuiască şi ei coarnele ce cearcă unde vor fi să nemerească.2 Camilopardalul jirtva giuruită, în alb cu negru muruită, o pofti, ca sămnul giuruinţii în arătarea adeve-rinţii să-i fie. Pre carea Rîsul, îndată gătind-o şi cu multe picături negre pe dedesupt împistrind-o, Camilopardalului o 
         1 dede. Camilopardalul, îndată la vrăjitorii locului mărgînd, de să cade a jigănii ca acelea hrizmosul a tîlcui întrebă (căci vrăjitorii şi următorii Pleonexii< i > în tot locul şi în tot rodul să află). Carii într-acesta chip îi răspunsără: „(Al nostru ieste plata a lua, iară hrismosul cum să va tîlcui, vremii îi ieste a-l arăta2), de care lucru, ce înainte ţi să întinde prinde, şi ce din dărăpt te agiunge, nu împinge“. Camilopardalul, toate tîlcuirile vrăjitorilor bine înţălegînd (căci toate după pravilile Pleonexiii mergea), înapoi să întoarsă. Cătră carii într-acesta chip tîlcul hrizmosului dede: 
     Hrismosul şi tîlcul lui, macară că nici aşe tuturor fu înţeles, însă Pardosul şi Rîsul bine-l pricepură. Adecă precum la vrăjitorii locului aceluia mîzdă şi plată trebuie, pentru ca pofta să-şi poată plini (că mîzda tot ochiul orbeşte şi mita tot pierdutul nemereşte). 
         1Şi aşe, cu toţii împreună, după hrizmosul Camilopardalului la vrăjitorii locului mărgînd, cu multă mită li să îmbunară, de le vor muntele cel mai înalt şi copaciul cel mai mare arăta (căci între munţi şi între copaci pre aceia vreme mare vorbură şi amestecătură a să scorni începusă şi carile mai mic şi carile mai mare ieste a să alege mai nu să putea2). Deci dintre vrăjitori, unul într-acesta chip le răspunsă: „În şesul cel gios muntele cel înalt ieste şi în rediul cel mic copaciul cel mare să află, unde coada păunului şi cornul buărului supt rădăcinile lor încuiate sint.“3 
     Aşedară, răspunsul de la vrăjitori luînd şi muntele cu copaciul aflînd, de supt rădăcinele lor întîi coarnele taurului scoasără, şi nici ceva mai multă zăbavă făcînd (căci acmu munţii şi copacii începusă a să clăti4), în capul Strutocamilii le pusără, înaintea a căriia toate dobitoacele închinîndu-să, „într-ani mulţi şi buni, trăiască,“ strigară. După aceasta pe Strutocamilă într-o şură 
     închidzînd, mîncarea şi băutura la măsură îi orînduiră. Supt a căriia nume alalte jigănii (carile rădăcina şi începătura vicleşu-gului era) toată păşunea mănoasă şi toată oaia şi vita grasă şi frumoasă zugrumînd şi giunghind, mînca şi să desfăta. 
     Acestea într-acesta chip dacă le aşedzară, în toate părţile şi olaturile de lucrul ce s-au isprăvit ştire dederă. Adecă precum din gîlceava Liliacului, a Vidrii să scornisă, dintr-a Vidrii a Strutocamilii să aţiţase, şi precum în ceastă dată siloghizmul Corbului întărindu-să, prin multă nevoinţa a sfetnicilor dintr-îmbe monarhiile, hotărîrea Strutocamilii s-au ales şi la capul Cămilii, coarnele taurului aflîndu-să, s-au pus. Aşijderea, coada păunului a să afla şi la Strutocamilă a o aşedza au rămas şi precum şi aceasta s-ar fi aflat, numai clătirea munţilor şi vorbura copacilor prin puţintică vreme a să mai zăbăvi, pricină au fost, însă în bună nedejde să află, precum după aşedzimîntul epitropii<i> şi podoaba chipului fără prepus i să va găti.2 
     Iară după ce veştile acestea tuturor trimasără, îmbe părţile cătră monarhii săi dzisără: „Cuvîntul nostru înaintea împăraţilor noştri plăcut de va fi şi slobodă voia monarhilor noştri de va învoi, de iznoavă la svătuire să întrăm socotim ca nu cumva, mai mult vre
         1 mea prelungindu-să şi prin locuri streine lucrurile mai mult tăvălindu-să, vreo tîmplare oare carea împotrivă ieşindu-ne, cele de apoi decît cele dintîi mai proaste şi mai aspre ni să vor face (că aiurea zăbava nu să laudă, fără numai în alegerea prietinilor, şi aiurea graba nu să huleşte, fără numai în aflarea sfaturilor). De care lucru, a înţelepţilor şi a celor întregi la minte axiomă ieste: (Tot lucrul cu grabă să să cerce, iară de bun şi de rău cu îngăduinţă să să aleagă). (Că piierderea vremii bune ieste maica şi sămînţa vremii rele) (nici călătoriul înţelept de ploaie şi de arşiţă socoteşte, ce de cele ce la cale trebuitoare sint şi de povaţă să grijeşte).“ Sfatul sfetnicilor plăcut fu înaintea împăraţilor şi, în toate deplin putere dîndu-le, în locul cel de sfat cu toţii să adunară, unde întracesta chip proimiul sfătuirii făcură (tot sfatul sămnul lucrurilor cu prepus viitoare ieste), în carile minte şi într-o parte şi într-alta întorcîndu-să, princet, princet, ca cuţitul pre cute să ascute şi în simceoa briciului întorcîndu-să, părul peste simţire despică. Întracesta chip mintea, de un sfat şi de altul atingîndu-să şi într-un chip supţiindu-să, cele mai clinciuroase a lucrurilor noduri pătrund şi din încîlcitură le descurcă.2 
     „Liliacul, lighioaie fără nici un folos, carile într-îmbe părţile altă ceva să aducă nu poate, fără numai scandală şi price în deşert, 
         1că de vreme ce neamul şi hotărîrea Struţului atîta de grea şi cu nevoie alegere au avut, cu cît mai vîrtos alegerea Liliacului mai cu nevoie va fi, fietecine a cunoaşte poate. Aşijderea că Struţul aieve pasire oătoare şi cu pene fiind şi alalte a zburătoarelor hirişii după fel şi asămănare avînd, ce numai căci aripile mai mici decît după măsura trupului ar trebui, fiindu-i, cu cîtă a tuturor osteninţă şi nevoinţă, şi aceasta cu mare primejdie şi cu ispite de hrizmuri şi vrăji lucrul la săvîrşit s-au adus. Şi încă şi pentru aceasta mai toată nedejdea s-ar fi pierdut de nu întîi agiutoriul ceresc (fără carile ceva între muritori nici să clăteşte, nici să odihneşte), apoi cu îndămănarea aripilor Vulturului s-ar fi agiutorit. (Că tot lucrul muritorilor din voia slobodă purcede, iară sfîrşitul cu bine a să videa din cele de sus să aşteaptă). Şi acmu, laudă fie Vulturului şi Leului ceresc2, între toate dobitoacele mai de cinste şi mai de slavă a fi s-au ales. De care lucru pentru mică şi rătăcită jiganie, păsăruţă aceasta3, foarte cu bună socoteală sama a lua să cade (că pentru lucrul mic sfatul mare a face a înţelepţilor, iară lucrul mic a samă a nu să băga, sau a mîndrilor sau a nebunilor lucru ieste). Că pre amănuntul sama de-i vom lua, toată anomaliia şi rătăcirea firii la dînsa vom afla. Şi macar că iute la zburat şi 
         1bine într-aripat ieste (care lucru aievea monarhiii Vulturului îl su-pune), însă şi alte multe a multe jiganii hirişii are, carile nu puţină materie de gîlceavă şi de scandală înainte pune: întîi că fată ca dobitoacele, a doa că la cap ieste ca şoarecele, la aripi ca albinele ieste, a patra că la picioare în fire pe altul să i să asemene nu are, de vreme ce aripile în picioare şi picioarele în aripi îi sint. A cincea că dzua orbăcăieşte, iară noaptea ca puhacea purecele în prav ascuns zăreşte. Adevărat dară, iarăşi să dzic, că arătarea firii în jigănuiţă într-aceasta să arată. Pentru care lucru, după al mieu cuvînt şi socoteala de obşte de va urma, adecă pentru ca toate vorbele de împoncişeturi aducătoare şi toate cuvintele de scandală purtătoare, ca cu briciul aţa tot şi peste tot deodată să le curmăm (căci mai mare vrednicie a să socoti nu poate, decît îndată gîlceava în pace a întoarce, şi pre cît mai în grabă ar fi, cu atîta mai lăudată ieste). A mea dar socoteală ieste aceasta: Întîiaşi dată, singur din sine, supt a căruia monarhie ar vrea a să supune să-l întrebăm, şi din voia şi alegerea lui nici cît de puţin să nu-l mutăm. Că într-alt chip lucrul mai de să va scutura, de pricinele de gîlceavă aducătoare nicicum nu vom putea scăpa. Cătră aceasta ieste şi alta nu de lepădat socoteală, carea spre dobîndirea a toată lineştea bună şi deplin nedejde a ne da poate. Adecă jiganiia aceasta din fire scurtă şi puţină la voroavă ieste, din gura a căriia mai mult decît interiecţia: ţis, ţis, a ieşi nu poate şi fără decît sămnul tăcerii, adecă decît tăcerea, altă n-au învăţat. De care lucru, socotesc că ea în meşterşugul cuvîntului nedeprinsă şi în tropurile ritoriceşti neînvăţată fiind, cu un cuvînt a să dovedi 
         1şi cu o provlimă a să amurţi să vă putea şi singură din sine, veri într-o parte, veri într-altă, fără alt prepus să va pleca.“ 
     A tot sfatul plăcut fu sfătuirea Pardosului (căci el era carile mormăia acestea) şi aşe, pre Liliac faţă chemînd, Moimîţa2 (ca-rea precum în pravile ethiceşti ştiinţă să fie avînd dzisese), ca cum advocatul Liliacului s-ar fi făcut şi despre partea lui în parisie voroavă ar fi făcut, într-acesta chip a mateologhisi au început: „Vestită şi veche a vechilor giudecîtori axiomă ieste (că pedepsitului pedeapsa a să îndoi nu trebuie3). Cătră carea de la mine a lipi îndrăznesc şi dzic (că cel a înota neştiind şi în adînci ape cădzut, mîna întindzind, nu de creştet cufundat, ce de păr sau de mînă ridicat, în aer şi spre viaţă trebuie scos) (că de binefacerea cu cît ieste mai la primejdie şi cu cît ieste mai curînd, cu atîta mai bună şi mai priimită ieste). De care lucru, pentru ticăită şi dosedită, la vîrstă brudie, la limbă bîlbîie4 jigăniuţa aceasta, tuturor în ştire a fi să cade, o, priietinilor. Carea din toate părţile pedepsită şi dosedită aflîndu-să, în ce să află şi cum să află nici singură pe sine a să cunoaşte mintea îl agiunge, nici de alţii, să întrebe lim
         1ba îi slujeşte (căci pedeapsa distihiii mintea, iar neştiinţa cuvîn-tului2 limba împiedecă şi scurteadză) şi, ca un lucru fără pravila firii3 ce ieste, nici la trup vreo alcătuire, nici la viaţă vreo socoteală, nici la zburat sau la mărs vreo rînduială are (că cine vreodată vre într-o parte dreaptă zburarea Liliacului, sau cine supt soare urmele lui au vădzut?). Nici de lăcaş loc aşedzat, nici pentru hrana ceva undeva adunat a avea poate4 (că cine cel adevărat sălaşul i-au aflat, sau cine pentru hrana lui carea ieste s-au înştiinţat?). Aşe ticălos şi mişelos Liliacul în toată partea destrămat şi în tot chipul vrednic de văierat fiind, acmu cu capul plecat la mare mila marilor împăraţi5 aleargă şi cu toată umilinţa dintr-adîncul inimii să roagă, ca oricarile în numărul supuşilor săi a-l priimi ar învoi, macar în gunoiştea curţii sale a să tăvăli, cu toată inima bucuros ieste, ca şi el, nenorocitul, sau supt umbra aripilor, sau supt pravul talpelor aciuîndu-să, aşe de tot în izbelişte lepădat şi din privirea a înalţilor monarşi depărtat şi înstreinat să 
         1nu fie (că precum ochii stăpîneşti cu urgie căutînd nenorocire, aşe, cu milă căutînd, norocire aduc). De care lucru, şi eu de multă mişelătatea lui clătindu-mă, despre parte-i cu plecăciune mă rog ca milostiv ochiul a milostivilor împăraţi asupră-i cu milă să caute şi de neputinţă lui milosirdindu-să, ori în care poală capul singur de sine ş-ar pleca, aceia în bogata sa milă să-l sprijenească (căci capul plecat nu numai pre cei milostivi, ce şi pre cei nemilostivi spre milostivire porneşte).“ 
     Acestea şi altele multe ca acestea amăgitoreşti şi tragodiceşti descîntece Moimîţa descîntînd (ca cum Liliacul nici ceva a grăi ar avea, nici macar de ar şi avea a grăi a putea, ar putea), într-un chip ironicesc să nevoia, ca toată pofta inimii Liliacul într-altă parte abătîndu-i şi gîndul ce ar avea cu meşterşug într-altul schim-bîndu-i, tot cuvîntul împotrivnic a-l curma să poată, aşe cît nicicum mai îndoindu-să din bunăvoie, veri unii, veri alţii părţi să să supuie. Însă cine vreodinăoară în lume robiia de bunăvoie au priimit, sau cine supt soare fără nici o nevoie mînule spre legături ş-au îndoit? (Că pentru slobodzeniia fornica cu şoarecele, şoarecele cu mîţa, mîţa cu dulăul şi dulăul cu leul războiu a face firea îi îndeamnă, macar că puterile unuia, pre a altuia cu multul mai mult covîrşesc) (ce de multe ori puternicii în puterea sa mai mult decît să cade bizuindu-să şi slăbiciunea slabilor decît ieste încă mai slabă ţiindu-să, preste toată nedejdea, ce nu nedejduiesc li să tîmplă şi ce nu gîndesc le vine, precum din unghiile şoimului porumbul şi din dinţii mîţii şoarecele a scăpa de multe ori s-au vădzut). În care chip, acmu cu toţii socotind că puţină jigăniuţa aceasta ceva mai mult a cîrni nici va şti (pentru prostimea), nici va putea (pentru frica), şi acmu sămnul supunerii, plecarea capului, să-i vadză cu toţii aşteptînd, totdeodată ascuţit şi înalt glasul Liliacului urechile le pătrunsă, carile proastă, însă dreaptă voroa-va-şi într-acesta chip începu: 
         1„Precum supunerea tirănie a toată firea, aşa neştiinţa cuvîn-tului la Liliac sicofandie ieste. De care lucru, interiecţia glasului nostru pe dumnealui Pardosul necunoscătoriu învăţăturii cuvîn-tului îl arată. Căci ţis şi cine ţistuieşte nu şie, ce altuia tăcerea aratînd, a tăcea îi porunceşte, de unde şi eu începînd cu: ţist, gloatelor tăcere şi mie voroavă sfitesc. Deci dară, de ieste la cine-va ascultare, ureche dreaptă puie, de ieste ureche dreaptă, audzul la inima curată trimată, de ieste inimă curată, cuvîntul socotind, în lucru dreaptă giudecată facă, şi aşe, adevărul cu minciuna, dreptatea cu strîmbătatea şi slobodzeniia cu robiia cîtă deosebire au a alege va putea (că inima curată mai pre lesne socoteşte a fi focul cu apa a să amesteca decît cu strîmbătatea dreptatea a să călca).2 De care lucru, a mă înştiinţa aşi vrea: adunarea aceasta de drepte stăpînii, au de cumplite tirănii ieste? Că de va fi din tirănii, adevărat atuncea cîntecul: ţist singur mie să mi-l cînt, singur mie să mi-l gioc să cade (că unde talpa tiranii<i> calcă, acolo poala dreptăţii să calcă, şi unde să rup 
         1legăturile dreptii stăpînii, acolo să pun obedzile vrăjmaşii tira-nii). Iară de va fi din drepte stăpîniri, cîntecul ţis eu fără primejdie îl voi cînta, şi cei ce în horă să află cu dragoste îl vor giuca.2" 
     Ca acestea din gura Liliacului audzind, cu toatele mult să mirară şi, de limpede limba lui ca de un lucru nenedejduit cu toţii vînîndu-să, multă vreme muţi şi amurţiţi rămasără (că cuvîntul drept din gura proastă ieşind, pre cuvîntul cu meşterşug din gura ritorului scos astupă). Atuncea dară, că mărimea sufletului nu după statul trupului să măsoară, cunoscînd, de a să mai mira părăsiră, şi unul cu altul în ochi a-şi căuta începură, în loc de cuvînt tuşire şi în loc de voroavă ştiupire şi din sprîncene şi umere clătire arăta (căci neştiinţa cuvîntului, tusă şi scuipătură, iară tulburarea minţii îmblet şi primblare scorneşte) şi ce s-ar cădea a răspunde unul pre altul întreba. Iară mai pre urmă iarăşi Moimîţa cuvîntul de obşte purtînd3 într-acesta chip îi răspunsă: 
     „Dreapta aceasta adunare din drepte adunări stă, o, Liliiece, de care lucru, şi cuvîntul drept a asculta, şi lucrul cu cale a cerca şi a-l ispiti şi a-l isprăvi pot şi vor.“. 
     Liliacul: „Fie lăudată dreptatea în veci, dzisă, şi dinţii vorovitorilor după voie să să drobască, limba vicleană şi minciunoasă să să amuţască şi urechea de linguşituri priimitoare să asurdzască (că la asupriţi şi neputincioşi blăstămul, ca la prădători scutul, sigeata, fierul şi focul ieste)“. Şi iarăşi Liliacul întrebînd dzisă: „Încă a şti aşi mai pofti: această adunare a cestor doaă monarhii ce vor să poftească şi sfîrşitul poftii sale carile ieste (că precum cuvîntul fără ştiinţa gîndului în zadar iese, aşe începătura lucrului fără cunoştinţa sfîrşitului de rîs şi în deşert ieste)“. 
         1 Moimîţa răspunsă: 
     „Dar dinceput au n-ai audzit că aceste doaă monarhii ca lucrurile în pace vecinică să-şi lege şi supuşii săi legîndu-şi cu sfatul şi sobor de obşte monarhiile a-şi adeveri şi stăpînirile a-şi întări au socotit? De care lucru, toate dobitoacele, precum vedzi, cît macar una nu lipseşte, adunate şi chemate sint, şi fietecarea după chipul său la ceată-şi şi după neamul său la stăpînire-şi s-au dat, cu carile împreună şi tu eşti adus. Deci mai mult scîrşnetul lungind, în care parte vii să te supui, în grabă şi fără îngăimală, răspunde. Căci ticăloşiia voastră inimile împăraţilor lovind, pre voi în pofta şi în alegerea voastră a vă lăsa au socotit2. (Că precum uneori dîrjiia legăturile, aşe uneori plecăciunea dezlegăturile pricineşte).“ 
     La acestea cu rîs Liliacul răspunsă, dzicînd: „Ferice de Vidră, carea mai denainte epitrop dobitoacelor era (precum la locul său va să sa pomenească) şi supt aciuarea Vulturului şi penele Corbului să păziia, a căriia patimă şi folosinţă mai în urmă am audzit. Iară acmu în alegerea epitropii<i> Strutocamilei, toată dreptatea cu ochii am vădzut. Ce dintr-atîţea mari şi înţelepţi sfetnici, unul macară a cunoaşte n-au putut (că decît Cămila mai mare Filul şi decît buărul mai iute şi mai cornat ieste Inorogul)3. 
         1Însă aceasta pe mine în ceva neatingîndu-mă, la treaba mea să mă întorc. Cunosc dară că nesăţioasă şi lacomă slava numelui din bogăţiia Vulturului pînă la sărăciia Liliacului s-au întins (ce duhul, cît de sărac şi slobod, decît împăratul de poftă robit mai bogat ieste, şi robul drept decît tiranul strîmb mai tare ieste, că cela în trup, iară cesta în suflet biruieşte). De care lucru, de multe ori şi adese s-au vădzut (că unii pentru ca hotarăle să-şi lăţască şi supuşii să-şi înmulţască şi numele peste marginile lumii să-ş vestească, de poftă aprinşi fiind, şi din cele strîmpte ce avea s-au scos şi spre streinele avuţii neîmplutele mîni întindzîndu-şi, şi cel puţin ce avea din palmă le-au fugit2. Că precum să dzice prostul cuvînt: Cămila, cercînd coarne, urechile ş-au pierdut. Pe oţălul vîrtos rugina îl topeşte, pe vîrtoasă inima stejarului, moale dintele cariului făină făcînd-o, o mistuieşte. Şi ceva în lume cît de vîrtos şi de tare a să afla nu să poate, căruia altul împotrivîndu-să sminteală să nu-i aducă şi încă de unde nici să gîndeşte)3. De care lucru, aievea ieste (că toate din fire aşe sint tocmite şi orînduite, ca fietecarea în ţircălamul hotarălor sale să să continească şi sfera activităţii sale sărind, să nu covîrşască. Însă precum meşterşugul firii, aşe voia slobodă şi cereştilor împotrivă a să pune obiciuită ieste. Macar că nici meşterşugul pe fire, nici voia slobodă pe dreptatea şi răsplata cerească pînă în săvîrşit a birui pot. Că precum în cumpăna cîntariului piatra mică pre alta cu multul mai mare şi mai grea decît sine în aer ridică, însă cînd 
         1amîndoaă cea din fire clătire vor face şi fietecarea cu greuimea sa spre chentrul mijlocirii păhîrnindu-să, vor trage, atuncea cea mare pre cea mică, de va cădea, cea mică să zdrobeşte, şi iarăşi cea mică pre cea mare de va cădea, iarăşi cea mai moale şi mai mică să turteşte. Căci piatra cea mică cînd pe cea mare ridica, meşterşugul cîntariului era, iară cînd într-îmbe loviturile tot cea mică să fărîma, firea după hirişiia lucrului lucra). Într-acesta chip nici Cămila a să păsări, nici pasirea a să cămili au trebuit. Aşijderea, nici penele a să încorna, nici coarnele a să împăna s-au cădzut, ce fietecarea firii sale urmînd, ale sale hirişii să fie păzit s-ar fi cuvinit precum şi monarhiile acestea mari şi tari la sărăcimea
         1şi goliciunea Liliacului, din voia slobodă împinşi fiind, împotriva dreptăţii a merge, nici întrebare ca acesta la mijloc să puie s-au cădzut (că atuncea sămnul dreptei stăpîniri să arată, cînd pre cei neputincioşi în odihnă lăsînd, spre lucrurile streine nu lăcomăsc). Iară amintrele, pricina Liliacului mai mult scutu-rîndu-să, ca sămînţa macului dintr-una o mie vor cădea, spre a cărora alegere şi la un loc culegere, nici mirţele, nici jicniţele vor agiunge“. 
     Cu toţii cît de ascuţite ţidele Liliacul împotriva alegerii Strutocamilii arunca vădzind şi pildele între Cămilă şi între Fil, între buăr şi între Inorog ce arăta socotind, carile macar că pînă la ficaţi îi atingea, însă deodată ca cum cu socoteala le-ar trece făcîndu-să, prin mijlocul Moimîţii iarăşi într-acesta chip îi răspunsără: 
     „Pre tine, o, flutur fătătoriu şi şoarece zburătoriu, la acesta loc nu să dai, ce să iei sfat te-au chemat, şi nu să porunceşti, ce porunca să asculţi te-au adunat. De care lucru mai mult limba a-ţi împletici şi scîrşnetul glasului a-ţi ţiţii părăsindu-te, din doaă una îţi alege: sau în aer, sau pre pămînt să lăcuieşti, şi aşe, sau supt umbra Vulturului, sau supt brînca Leului te supune, sau, în glumă să grăiesc, între pămînt şi-ntre aier loc de vii afla, pînă ieste mai devreme, lăcaşul îţi găteşte (căci sărăciia cu milă a să cerceta, iară nu cuvintele de dosadă a să căuta trebuie2).“ 
         1 Liliacul răspunsă: „Iată, eu acmu voi tăcea, însă bine ştiu că mai pre urmă alţii pentru mine vor grăi, a cărora cuvinte, nu cu scîrşnete, ce cu buhnete vor răzsuna, cînd urechile a vă astupa bumbac viţi cerca şi nu viţi afla, şi atuncea precum Liliacul nu de înfruntat, ce de ascultat au fost, viţi cunoaşte (că sfatul şi cuvîntul cît de prost, în samă nebăgat, multe cetăţi au sfărîmat şi mari împărăţii au răsturnat). Însă de vreme ce adevărată şi dreaptă sărăciia noastră inimile a marilor împăraţi a pleca şi pentru alegerea lăcaşului în voie slobodă a să lăsa s-au învrednicit, a şti li să cade că pofta Liliacului ieste ca nici supt unghia Vulturului, nici supt talpa Leului a să supune, şi nici în aer, nici pre pămînt a lăcui. De care lucru, dzic, o, Moimîţă, că oricînd Vulturul în aer m-ar videa sau Leul pre pămînt m-ar prinde, atuncea, după a lor poftă şi putere, cu mine orice ar vrea facă.“ 
     „Au doară în apă vii să lăcuieşti?“ dzisă Moimîţa2. 
     „Ba nici în apă, răspunsă Liliacul, căci firea noastră precum de apă să nu fie toată lumea ştie.“ 
     Atuncea cu toţii rîs cu hohot slobodzind: „O, lighioaie proastă, dzisără, căutaţi de videţi cel ce pre alţii sfătuia şi de lucrurile bine alese ca de rele dojeniia ce fel de minte poartă. Au doară precum în foc3 a lăcui va să dzică. Că de vreme ce din doaă stihii fuge, din a triia a nu fi singur mărturiseşte. Au nu focul şi para pentru 
         1lăcaşul lui să înţelege (adevărat dară că lăcaşul săracului foc şi viaţa-i pară de foc ieste), ca carea şi Liliacul, de nenorocire îm-pins, singur şie ş-o alege. Deci de la cineva ascuţită sau cît de tîmpă socoteala ieste, ce va proasta aceasta lighioaie să dzică? Giudece şi supt ceriu alt lăcaş sau alt loc de traiu, fără de aceste trii pomenite, de ieste, arete. Cu toţii precum Liliacul buiguieşte şi precum nici ce pofteşte, nici ce grăieşte ştie, aleasără. Însă iarăşi dzisără: 
     „Fie-ţi voia slobodă, o, Liliece, şi din patru stihii, oricare vii, spre lăcaş ţi să dăruieşte.“ 
     Liliacul răspunsă: „(Voia slobodă nu celor slobodzi, ce celor opriţi să dă. Aşijderea, lucrul alcătuit din stihii, muritorii precum a lua aşe a şi da pot. Iară stihiia hirişă, nu numai muritoriul, ce aşeşi şi nemuritoriul cuiva a o da, pînă acmu nu s-au văzut.)2 De care lucru, darul carile nici a-l lua, nici a-l da puteţi, fie, na, ia, cuvintele poruncitoare în zadar nu vă cheltuiţi. Căci eu locul pre carile firea dinceput mi l-au dăruit, nu numai voi, ce nici singură ea a mi-l lua nu poate (că firea în zădar ceva a face nu să osteneşte, nici de lucrul făcut vreodată să căieşte). De unde nici de la voi ca lucru de dar nou, sau ca cum odată oprit, iară acmu slobod mi-ar fi îl cunosc.“ 
     Iarăşi cu toţii rîsul poftorind: „Unde în lume locul acela a fi poate?“ dzisără. 
     Liliacul răspunsă: „În toată lumea şi în tot locul lăcaşul mieu gata şi fără prepus ieste (că precum peştele în mare, aşe înţeleptul în lume nici moşie, nici înstreinare are), pre carile nici minţile 
         1 voastre cele înalte, nici sfaturile voastre cele adînci, iată că a-l afla nu pot.“ 
     Acestea Moimîţa de la Liliac audzind, dzisă: „Liliacul, săracul, vînt samănă şi abur va secera, şi în sus scuipînd, în obraz îi va cădea.“ 
     Liliacul, cuvîntul Moimîţii, curmînd, dzisă: „De multe ori unii samănă şi alţii seceră, precum povestea dulfului cu a corăbiieriului arată“. 
     Moimîţa în ce fel să să fie tîmplat povestea pe Liliac întrebînd, Liliacul într-acesta chip a le povesti începu: „Eu, odată pre malul mării2, în borta unii stinci3 lăcuind, într-o dzi eclipsis în soare4 s-au făcut, atîta cît ochii a toată jigania închidzindu-să şi fietecarea la culcuşul său ca de sară aşedzindu-să, singur eu, cu luminoşi ochi, toate malurile în sus şi în gios cutreieram. Eu, aşe nopţii nedejduindu-mă şi de nepriietin nicicum în grijă purtînd, spre latul mării cîteva mile de la uscat m-am depărtat.5 Unde soarele din umbra lunii scăpînd şi totdeodată radzele-şi pre faţa pămîntului lovind, noaptea mea scurtară şi dzua altora lungiră. Unde nepriietinii miei cei vecinici, rîndunelele,6 vădzindu-mă, din toate părţile a mă bate şi în toate locurile a mă trage începură 
         1 (că precum Liliacul sara, aşe nepriietinul dzua izbîndii pîndeşte). Eu de multă lumina soarelui viderile tîmpindu-mi-să, ca alalte dobitoace prin tunerec, încoace şi încolea, de a nepriietinilor lovituri şi boldituri ferindu-mă, orbăcăind mă feriiam (că a vă înştiinţa de viţi pofti, viderea ochilor miei atîta de ascuţită ieste, cît cu lumina soarelui împreunîndu-să, organele cele a viderii priimitoare mi să năduşesc. Că precum la ochii altor jigănii roata soarelui a să privi viderea tîmpeşte, aşe la ochii miei împrăstiiată lumina soarelui întunerec aduce şi precum zarea soarelui din noapte spre dzuă răvărsindu-să, ochii altor dihanii a zări încep, aşe lumina dzilei supt umbra pămîntului scăpătînd, ochii miei, de cea multă a luminii soarelui iuşurîndu-să, a videa încep). Aşedară, precum am dzis, de rîndunele păzindu-mă şi apărîn-du-mă, fără veste de un lucru moale, lat şi întins mă lovii, de ca-rile îndată mă şi lipiiu. Într-acesta chip de nepriietinii gonaşi scăpînd, alţii, precum peste a lor, aşe peste a mea neştiinţă a mă învăli şi cu funi a mă lega începură. Aşedară, supt toată noaptea soarelui, în ce învălit şi cu ce legat să fiu nepricepînd, tare mă chinuiam. Iară după ce cu dzua nopţii şi cu întunecarea soarelui, ochii mi să luminară, precum în vetrela a unii corăbii învălit şi cu funele împletecit să fiu cunoscuiu. Că eu, poate fi, de rîndunele fugind, de pîndza corăbiii m-am fost lipit, în care vreme şi corăbiierii vetrila a strînge s-au fost tîmplat2. Eu, dară, aşe în 
         1 vetrilă boţit şi corabiia fără vînt (căci mare lineşte era), pre valurile moarte săltînd, voroava corăbiieriului cu a dulfului ascultam. Dulful ni pe de o parte, ni pe de altă parte de corabie trecînd; pre gaura ce deasupra capului are atîta pufniia, cît stropii apii în corabie şi în obrazul corăbiieriului săriia. Corăbiieriul dzisă: „Bre, hei, porc peştit şi peşte porcit, dulfe, aceste pufnete cui, lăudîndu-te, le arăţi? Au vînt sămănînd, stropii apii în loc de grăunţe arunci?“ Dulful răspunsă: „Adevărat, eu vînt samăn şi stropii în loc de sămînţă în corabie arunc. Însă pufnetul mieu în furtună întorcîndu-să, stropii în gîrle curătoare să vor întoarce (că sămînţa vîntului şi grăunţul apii moartea corăbii <i> ieste)“. Corăbiieriul, rîdzînd, dzisă : „ Vîntul a avea sămînţă şi marea grăunţă pînă acmu încă n-am audzit, macar că cea mai multă viaţă în vînturi şi în ape mi-au trecut“. Dulful dzisă: „Eu vîntul am sămănat şi grăunţele apii în corabie am aruncat, iară cine va săcera şi cine a triera, vremea va alege (că precum mehenghiul metalurile de curate şi de spurcate ispiteşte, aşe vremea lucrurile muritorilor de fericite şi nefericite, de vrednice şi nevrednice mai pre urmă iveşte)“. Aşedară, dulful cu corăbiieriul vorovind şi încă cuvîntul bine nesfîrşind, vîntul crivăţului dimpotriva căii corăbiii a sufla, marea a să înfla şi valurile ca munţii a să rădica începură (căci şi timpul iernii, cînd soarele din tropicul Himerinos spre tropicul Therinos să întoarce era). Corăbiierii, volbura 
         1carea asupră le vine şi primejdiia carea în cap li să pune, vădzind, unii funele întindea, alţii vetrilile strîngea (ce groaza morţii min-tea uluieşte şi primejdiia fără de veste toate simţirile amurţeşte). De carea şi bieţii corăbiieri cuprindzîndu-să, unii la adînc, alţii la margine mîntuinţa arăta. Aşijderea, unii limanul, carile în dreapta, alţii dosul, carile în stînga aproape era, a apuca să năzuiască dzicea, iară unii fierele corăbii aruncînd, corabiia să sprijenească învăţa. Într-acesta chip, ei cu chitelele învăluindu-să şi cu socotelele împletecindu-să, holbura corabiia a învîntiji şi valurile pe deasupra a o năbuşi începură, şi aşe, în mica ceasului, vîntul cel de dulf sămănat, din pufnet vivor şi din stropitură gîrle înluntrul şi pe deasupra vasului îzvorîră, carea, cu undele fierbînd şi amestecîndu-să, din faţa apii în fundul mării să mută (că corăbiieriul, carile în lineşte furtuna nu socoteşte şi găuricea carea pişteşte cu vreme nu călăfătuieşte, în abur, vivor, şi în picătură apă fără măsură află). Într-acesta chip2 şi voi, o, priietinilor, pildele mele buiguiri şi cuvintele mele într-aiuri ţiind, pe voi de buiguitori şi de nepricepători vă arătaţi. Deci cît pentru alegerea locului lăcaşului mieu ar fi, aceasta să ştiţi că precum în 
         1borta pietrii brînca Leului de groasă nu încape (că a multe lucruri mărimea de scădere şi grosimea îngreuiere de împiedicare ieste), aşe în întunerecul nopţii ochiul Vulturului nu videa, cu care chip eu decît Leul mai aciuat, iară decît Vulturul mai fericit sint, de vreme ce borta pietrii şi cetate nebiruită şi lăcaş desfătat fiin-du-mi, în vreme cînd ochiul Vulturului cu întunerec să închide, al mieu cu lumină curată să deşchide şi slobod şi fără nici o primejdie dobînda hranii şi orînduiala vieţii îmi cerc. Deci precum dinceput singuri aţi mărturisit, monarhiile acestea din drepte stăpînii, iar nu din strîmbe tiranii de vor fi, cu Leul megiieşi, iar cu Vulturul locului şi împărăţiii părtaşi mă voi afla. De vreme ce o a soarelui invîrtijire în doaă împărţind, 12 ceasuri Vulturul, iară 12 ceasuri eu aerul lui voi stăpîni, unde tirăniia lipsind, giudecata dreaptă ieste să să facă (că precum unde tirăniia stăpîneşte, acolo dreptatea să izgoneşte, aşe unde dreptatea împărăţeşte, toată strîmbătatea nici să numeşte). Iară amintrilea, cu tăriia şi cu sila asupra mea a să sluji de vor pofti, cu un cuvînt, şi a lui şi a mea poftă supt vecinică privileghie supuind, dzic, ca oricînd Leul brînca în bortiţa stincii ş-ar băga, şi Vulturul cu cel la videre ascuţit ochiu m-ar videa, cela cu pieptul şi cesta cu pintinul ce va putea neoprit facă“2. 
     Acestea şi altele multe ca acestea Liliacul cu vitează inimă şi cu nebiruit suflet dzicînd, denaintea adunării afară ieşi. După a Liliacului ieşire cu toţii sprîncenele a-şi rîdica şi fruntea a-şi 
         1 îmbina începînd, cu nasul la pămînt lăsat, cu ochii împrăştiiaţi la căutat, cu umerele spre urechi ridicate şi cu budza cea dedesupt spre bărbie întoarsă şi spîndzurată, unul spre alalt cu ochii boldiţi căuta, ce să vorovască sau ce să grăiască ca muţii nu putea, de ce să să apuce ca uluiţii nu ştia şi ce să lucredze ca luaţii de minte nu pricepea (că precum buhnetul şi sunetul mare, prea de aproape fiind, puterea audzirii tîmpeşte, aşe lucrul nenedejduit orînduiala socotelii sminteşte), în vîrtoape de socotele şi în holmuri de chitele ca acestea ei rătăcind şi prin toate unghiurile ca cei fără ochi orbăcăind. 
     Vulpea, carea (precum mai denainte s-au pomenit) pentru slăbiciunea ce i să tîmplase, la adunare să să afle nu putusă (că de multe ori cu preţul boalei statul iertăciunii să cumpără), prin scrisoare icoana inimii a-şi arăta şi măiestriile a-şi arunca silind, poslanie ca aceasta trimisă, dzicînd: 
     „Vulturului şi Leului, marilor monarşi, plecăciune şi amînduror stihiilor adunări închinăciune, pravul pragului şi ţărna talpelor voastre Vulpea aduce. Cu plecatele mele slove, în ştire a face îndrăznesc că încă dinceput eu şi pururea cu şuvăite picioare pre drepte cărări a îmbla deprinsă şi din fire aşe tocmită fiind, însă slăbiciunea carea ticăloşiii mele într-aceasta vreme s-au tîmplat (precum tuturor ştiut ieste), la adunarea de obşte a mă afla şi în faţă nefăţărnicitele mele slujbe a arăta nu putuiu2. De care lucru, cele ce într-adevăr audziiu şi spre folosul de obşte a fi le socotiiu, prin slove a le arăta şi prin hîrtie adevărul a vă înştiinţa, 
         1boldul a adevăratii şi neimatii mele priinţe mă împunsă şi mă îm-pinsă (că adevărata dragoste nu numai cu cuvînt de faţă, ce şi cu scrisoarea de departe chipul a-şi arăta obiciuită ieste). Aicea, dară, vestea au vinit, precum Liliacul (carile nici la încruntarea unghilor, nici la însingerarea colţilor de agiuns ieste) acolea, cu mare obrăznicie, multe scîrşnete să fie făcut şi multe împotrivă şi neplăcute sinoadelor să fie ţiţiit. Aşijderea, precum a Filului şi a Inorogului pomenire la mijloc să fie adus, de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunarea dintîi chemaţi să nu fie fost şi şi chemaţi de ar fi fost, precum mi să pare, n-ar fi vinit. De care lucru, Lupul aicea înţelegînd, perii de pre spinare a-şi rîdica şi pre nări mai larg a sufla au început, şi alte mari şi înalte duhuri a purta l-am cunoscut (că nedejdea izbîndii a capului clătire şi a nărilor pufnire sămn arată). Pentru aceasta, dară, cu a mea proastă socoteală, socotesc că acolea mai multă zăbavă nefăcînd, cum mai curînd pre Liliac într-un chip să-l aşedzaţi şi, alt chip de nu să va afla, după pravila lui a trăi să-l lăsaţi, şi mai mult lucrurile nescuturînd, fără zăbavă la scaunul monarhiii să vă înturnaţi. Că veche axiomă ieste carea dzice: (Unui lucru fără cale cale dînd, multe fără cale a urma pot). Aşijderea, adese să vede (că, unul căscînd, mai toţi de prinpregiur a căsca să îndeamnă, macar că într-acea dată a căsca nu le-ar fi fost). Deci socotiţi binişor că, de nu sint acolea acele doaă jiganii, Filul adecăte şi Inorogul, să nu cumva prin scrisori cu Lupul să se agiungă (că scrisorile precum a celui bun, aşe a celui rău sfat iască şi strămurare sint) şi să nu cumva pildele şi pocităniile Liliacului plinească, carile mai rău 
         1sfîrşitul decît începutul fără greş vor aduce. Pentru mişelos statul mieu viţi şti că după uscarea vinelor, viind aicea şi hrana în lapte de iepure, pui de cucoş oătoriu fierţi fiindu-mi (căci altă mîncare a mînca nici pofta mă îndemna, nici diieta doftoriilor mă lăsa), într-o dzi, stomahul mai tocmindu-mi-să şi pofta spre ospătare mai pornindu-mi-să, cu oarbă lăcomie puiul întreg a înghiţi m-am nevoit. Ce grumadzii, de mare şi lungă fierbinteală uscaţi fiin-du-mi, în laringă mi s-au oprit. L-aşi înghiţi şi pe gîtlej nu încape, l-aşi ştiupi şi nu-l pociu, căci în gios să să lunece stă împotrivă uscăciunea, cu tusă şi cu opintele a-l lepăda nu mă lasă slăbiciunea. În cea de apoi scurtarea dzilelor mele spre lungirea anilor împăraţilor şi stăpînilor miei milostivi fie. Cărora de la cerescul Vultur toată deplina fericire rog şi iarăşi rog.“2 
     Acestea Vulpea scriind şi cartea la adunarea de la Delta3 trimiţînd, îndatăşi la bîrlogul Lupului, ni a cădea, ni a să scula, de slăbiciune făcîndu-să, să dusă, pre carile în lăcaşul său aflîn-du-l şi cu cucernic şi plecat chip arătîndu-i-să: „Bucură-te,4 vechiul meu priietin şi în toate a nevoilor căi credinciosul şi nedespărţitul 
         1mieu tovarăş. De pricina nevrednicii mele cercetări a şti să cade că dragostea cea adevărată, carea pururea cătră tine am avut şi am, din norocită privala privelii tale mai mult lipsită şi despărţită a fi, a suferi neputînd. Şi cu aceasta pricină, întîi la dulcea şi neseţioasa-ţi privire şi înţăleapta şi filosofasca-ţi vorovire mai mult din suflet agiutorită, decît cu picioarele sprejenită, am alergat (că dragostea în inimă dospită, precum adese slăbiciune, aşe de multe ori virtute peste putinţă naşte). A doa pricină ieste că eu, tot adevărul cunoscînd şi năcazul, carile de cătră ai noştri vicleni tovarăşi ţi s-au făcut, bine înţelegînd, cu înăduşală, fără răcoreală şi cu înfocări fără stîmpărări inima mi s-au cuprins (că simbathie a adevăratului priietin din durerea a osului zdrobit puţină şi mai nici puţină osăbire are). Deci, pre o parte, ale tale multe înalgiosuri ce ţi s-au făcut, jelind (carile inima, cît muntele Olimpului de mi-ar fi fost, în scrum şi în cenuşe să o întoarcă, destule ar fi fost), iară pre altă parte, sfîrşitul lucrului acestuia la ce margine va să iasă nepricepînd, tot bietul mieu trup, ca muntele Ethnii singur materiia ardzătoare îşi strînge, singur să aţiţă, singur să aprinde, singur să topeşte, singur asupra cenuşelor şi scrumurilor sale să răzsipeşte şi în bezna pîrlitelor sale rădăcini să pohîrneşte. Că pînă acmu pentru folosul de obşte şi pentru cinstea monarhiii Leului cîte oarece tot nedejduiam. Iară acmu, toată nedejdea mi s-au curmat, de vreme ce mintea şi înţelepciunea a tot sfatul, ca-rea tu eşti, din capul adunării lipsind o vad. (Că precum la multe mădulare un cap, aşe la multe gloate o minte întreagă a nu lipsi trebuie). Aşijderea (precum dintr-alţii am audzit), Leului jiganiia geamănă, Struţul, epitrop să să fie făcut, căruia, capul schim-bîndu-i, altul ca de bou cornat şi buărat, (o, ocară mare), să-i fie pus şi mai mult cu îndemnarea Pardosului, a Rîsului şi a altor jiganii acmu de curînd păsărite, siloghismul Corbului să să fie adeverit şi întemeiat am înţeles (însă în tot ocheanul nenedejduirii picătura nedejdii a lipsi şi, în tot limanul negrijii vintişorul grijii a nu aburi peste putinţă ieste). De care lucru, un sămn de nedejde precum să fie rămas dzic, de vreme ce neamul Liliecilor în theatrul lumii de mare şi nesuferită ruşine i-au dat, tot lucrul fără socoteală ce-au făcut şi tot cuvîntul fără chibzuială ce-au grăit arătîndu-le, şi cu nedezlegate argumenturi dzisele lor au dovedit şi au adeverit, atîta cît toată limba amurţită şi toată gura amuţită înaintea lor au rămas. De care lucru, o, dulcele mieu priietin, a nedejdui îndrăznesc ca nu aşe de tot tot lucrul după voia lor va rămînea, şi cătră aceasta mai vîrtos nedejdea îmi nedejduieşte, căci, precum bine m-am adeverit, Filul şi Inorogul la adunare n-au vinit. Carii, între monarhiia noastră, cei mai de-a firea şi mai de frunte să fie lumii ieste ştiut. Şi, precum eu a lor cea părinţască fire le-am priceput, acestea înalgiosuri a răbda şi pînă în sfîrşit în fundurile pustiilor a cutreiera nu vor putea (că firea de ce au început a să părăsi şi obiceiul bine deprins a să uita prea cu anevoie lucru ieste). Ce lucruri vor deşchide, de carile toată adunarea nici a gîndi au gîndit, nici cuiva vreodată în minte au vinit (că jelea şi rîvna cinstei pojarul ce sloboade decît focul în spinii uscaţi mai mare pîrjol face). Aşijderea, pre tine, bun şi adevărat priietin şi a adevărului netăcut crainic avîndu-te, cu încăşile, ticăloasa, precum numai cu trupul de tine despărţită, iară cu sufletul cu tine la un loc lipită şi încleită să fiu bine mă ştiu (precum încă de pre vremile epitropiii Monocheroleopardalului ispitită şi dovedită sint). Cătră noi şi pre săracul Ciacalul au, carile la multe trebe fără preget şi la multe slujbe cu credinţă, precum li să va afla, 
                 prepus nu ieste. Deci, de vii socoti cu cale a fi, o carte la Fil şi la Inorog să scriem şi de gîndurile noastre ştire să le facem (că roada pomului prieteşugului alta nu ieste, fără numai ascunsul inimii fără primejdie a descoperi şi chitele între sine tare a acoperi). Adecă, precum urechile noastre spre sunetul numelui lor stăruiesc şi numai din sămnul ochiului spre toată slujba şi primejdiia a ne încinge gata sintem.2 Deci, o, iubitul mieu priietin, cuvintele, mele în prepus nu le aduce, căci curate şi nezugrăvite sint şi în cea de apoi pre dulce viaţa mea mă giur că tot cuvîntul ascuns şi toată taina acoperită, ascunsă şi nedescoperită voi ţinea“. (Vulpea pre viaţă-şi să giura, căci din prognosticul doftorului, precum la luna nu va ieşi bine ştiia, de vreme ce în răvărsatul zorilor şi în amurgul soarelui sfigmosul în chipul viermelui să clătiia3), ce în sfîrşitul vieţii capul răutăţii a face silind, pre Lup a amăgi şi capul în singe a-i văpsi4 să nevoia, şi precum în toată porunca lui, fără preget şi în toate sfaturile şi învăţăturile lui, fără alt cuget, tot unghiul a scociori şi toată piatra a clăti nu să va lenevi cu giurămînt să făgăduiia. 
     Ce Lupul, vechiu la minte şi copt la crieri fiind, noaăle a Vulpei vicleşuguri şi proaspetele ei linguşituri îndată pricepînd, precum în gură miiere zăminteşte, iară în piept otravă dospeşte cunoscu, 
         1şi precum pretenţia ei alta nu ieste, fără numai cu chipuri şicuite ca acestea, mintea şi socoteala Lupului carea ar fi şi pentru lucrurile carile la cetatea Deltii, unele săvîrşite, fără altele acmu începute, ce ar dzice şi ce ar mai nedejdui să iscodească şi îndată la adunări ştire făcînd şi minciunile carile mai denainte scrisesă să-şi înnoiască şi pre sine de priietină şi de slujnică să să adeverească. Cătră carea Lupul, cu scurte şi puţinele, însă grele şi temeinice cuvinte, într-acesta chip răspunsă: 
     „Veche pravilă ieste, o, soro Hulpeo (că poftele şi voile împăraţilor pravilă nemutată ascultătorilor sint). De care lucru, şi la aceasta alegere, de vreme ce voia şi porunca a marilor împăraţi aşe au fost, nici o divă nu ieste, şi aşe, orice au poruncit şi au ales, bine au poruncit şi înţelepţeşte au ales. Nici cătră aceasta mai mult ceva a gîndi sau a grăi ni să cade, fără cît noi, întraceastă dată viaţă singuratecă alegîndu-ne şi la bîrlogul nostru rămăşiţa vieţii din toate tulburările lucrurilor şi gîndurilor depăr-taţi cu lineşte a o trece şi cu odihnă a o petrece am ales, şi mai deasupra nici a grăi, nici a audzi ceva poftim (că precum gura la grăire, aşe urechile la audzire hotar a avea trebuie, şi cuvîntul ca-rile linului suflet tulburare aduce, nu numai a nu-l grăi, ce nici a-l audzi să cade). Aşe noi, între acestea hotare contenindu-ne, nici Liliiacul ce ar fi grăit, nici Filul şi Inorogul ce vor să scornească şi aşeşi nici muştele2 ce vor să vîziască, sau tăunii3 ce vor să zbînăiască în minte ne vine. De care lucru, mai mult voroava cu noi a lungi scurtîndu-ţi, la lăcaşul şi odihna ta te du. Iară vremea, proba cea neminciunoasă, şi pre mine şi pre tine cine să fim ne va arăta“. 
         1Acestea Lupul cătră Vulpe încă vorovind, iată, cu tîmplare, şi Ciacalul acolea sosi (carile într-adevăr în dragostea Lupului să avea). Deci Ciacalul, după ce cu plecăciune obiciuita-şi închinăciune dede: „În ceastă noapte, dzice, prin pădure pentru hrana încolea şi încoace îmblînd şi prin spinii unui gard de prisacă păsăruicele culcate a prinde pîndind, între albine mare vîzîială şi glogozală audziiu. Deci, pentru ca a împletecitelor cuvinte însămnarea a înţelege să pociu, de gardul prisăcii, mai aproape şipurindu-mă, mă lipiiu. De unde, din cele multe, acestea puţine cuvinte înţeleşi (căci a trîntorilor urlete a albinelor sunete astupa). Voroava, dară, le era aceasta: „Precum noi împărat, monarh şi stăpînitoriu, aftocrator să fim avînd, nu numai noi ştim, ce toată lumea mărturiseşte şi matca2 carea ne chiverniseşte, ne porunceşte, ne stăpîneşte şi ne otcîrmuieşte, din toată dihaniia cunoscută şi aleasă ieste (ca sămnul a monarhului adevărat aces-ta ieste, că nici cu acul să împungă3, nici cu dinţii să muşce, nici cu unghele să rumpă, ce în greşiţi iertare, în răi pedepsire, în supuşi milă, în streini dreptate şi în hotarăle monarhiii sale contenire să arete), carile toate în monarhul, matca şi mamca noastră 
         1 deplin să cuprind. Aceasta, dară, într-acesta chip fiind, oare cu ce socoteală pînă acmu, iată, de doaă ori, în doaă locuri zburătoarele şi tîrîietoarele toate adunîndu-să2, spre întărirea monarhiii Vulturului şi a Leului de la toţi hirograf a lua să nevoiesc. Aşijderea, precum zburătoarelor epitrop Corbul, iară în-patru-picioarelor Strutocamila s-au ales“. Şi una cătră alta cu prepuse cuvinte dzicea: „Oare pre noi la adunare cum nu ne-au chemat? Au în sama zburătoarelor nu ne-au băgat?3 Au căci micşorimea statului nostru căutînd, nevoinţa, agonisita şi chivernisala de obşte carea facem a cunoaşte s-au lenevit?4 Ce de vreme ce ieste aşe, de sintem şi noi zburătoare supt soare, pre toţi a cunoaşte să-i facem 5 (că albina sămînţa şi suliţa, miierea şi fiiere tot într-un pîntece poartă, şi precum toate politiile nu staturi înalte şi pîntece lăsate, ce omoni nedespărţită şi minte ispitită şi ascuţită caută).“ Iară una dintre albine dzisă: „Eu astădzi în cîmp pentru agonisi
         1ta ieşind şi printre ierbi şi flori miiere cercînd, cu viespile a mă împreuna mi s-au tîmplat, la carile iarăşi aceasta voroavă a să scutura am aflat şi precum foarte cu greu duc lucrul2 ce să aude că s-au făcut, le-am priceput (că tulburarea unii politii între alalte, cu aprinderea unii case într-o cetate să asamănă, că precum din aprinderea unii case toată cetatea primejduieşte, ase o politie răscolindu-să, toată megieşiia să clăteşte). Şi aşeşi eu încă acolea fiind, o viiespe sosi, carea de mare adunarea muştelor şi a ţinţarilor veste adusă3 şi precum de aceste a pasirilor şi a jiganiilor adunare de veste luînd, tare între dînsele vîziia, dzicînd: Sculaţi, fraţi, şi mărgînd, viespilor ştire să dăm, pre tăuni şi pre gărgăuni împreună să rîdicăm şi cu toţii la prisaca albinelor să ne adunăm, unde, de obşte sfătuindu-ne, să alegem şi să căutăm cu ce privileghie Vulturul tuturor zburătoarelor a stăpîni şi cu ce mijloc numai o monarhie la toţi a să numi şi a fi ar putea. Că precum din lume audzim, lucrul acesta nici Liliiecii a-l priimi n-au învoit, dară noi cu cît mai gios decît Liliiecii şi cu cît mai puţine decît toate zburătoarele vom fi? Şi cum cu singură numai tăcerea spre robie şi supunere vecinică ne vom lăsa? Ba, fraţilor, o dată cu capul lucrul acesta neizbîndit să nu lăsăm! Că spre aceasta, precum vies-pea eghipţilor4 aşe musca ceriului5 agiutătoare şi scutitoare ne va 
         1 fi (că pentru slobodzenie şi moşie cu cinste a muri, decît prin mulţi veci cu necinste a trăi, mai de folos şi mai lăudat ieste). Aşijderea, între dobitoace oarece dihonie să fie am înţeles, de vreme ce pe Fil şi Inorog la adunare nu i-au chemat, nici i-au întrebat, nici în samă de lucru i-au băgat. Pe Lup căci dreaptă hotărîre Struţului au făcut şi căci încă de pre vremile epitropiii Vidrii, cînd cu Pardosul în Ţara Cîmpilor au pribegit şi acolo cu dînsul în scandală şi la cuvinte au fost vinit, acmu Pardosul izbîndă noaă la pizmă veche socotind a face, cu meşterşug din adunare l-au scos şi oarecum la bîrlogul său în chip de izgnanie l-au trimis. Vidra cea odînăoară Corbului din suflet iubită, iară acmu lui decît moartea mai urîtă, dintr-amîndoaă izvoadele s-au ras2 (că decît toată materiia alcătuită, sufletul nealcătuit mai lesne să betejeşte şi mai pre lesne ieste pre lei şi pre urşi a stăpîni decît pre doaă inimi prin toată viaţa într-o dragoste şi într-o priinţă a le păzi). Vulpea sau de bolnavă, sau de vicleană dentre dînşii lipseşte, de unde a prognostici putem că cu vreme clătirea acestor chipuri făcîndu-se, lucrurile într-alt chip să vor schimba şi statul într-altă haină să va îmbrăca.3“ Acestea Vulpea, Lupul şi Ciacalul. 
     Iară cartea Vulpii la mîna sinoadelor agiungînd, pre carea citind-o în taină, deosăbi, Uleul pe Pardos, pe Rîs şi pre alalţi a credinţii Vicleni şi a vicleşugului credincioşi în taină chemă4 (că 
         1 voroava prea pe taină vicleşugul supune, iară cuvîntul în faţă a dreptăţii sămn ieste). Cărora scrisoarea şi sfatul Vulpii arătînd, Pardosul dzisă: „Vulpea pentru Lup oricîte scrie adevărate şi de credzut sint, căci precum să dzice dzicătoarea (Lupul părul după vremi îşi schimbă, iară din firea lui nu iese, nici obiceile învăţate îşi mută2). Că Lupul pururea nu numai oile a fărîma, ce şi boii din plug a îneca şi pre tot dobitocul supus a spintica, precum obiciuit să fie, lumii ieste ştiut. Şi acmu lucrurile la omonie precum vor să să aducă vădzind, bine să-i pară peste firea lui ieste (că lăcomiia în doaă părţi zavistuieşte, una, căci tot ce pofteşte nu agoniseşte, alta, căci el ce pofteşte pre altul a agonisi priveşte). De care lucru, a mea socoteală aceasta ieste: cu vreme Lupul nu numai din adunarea Deltii, ce din toată lumea a să scoate tre-buieşte3, şi aşe, tot dobitocul în odihnă şi tot locul în ostrovul Critului4 să va întoarce. Iară amintrilea, precum din obiceiurile lui a să primeni nedejde fără nedejde ieste. Iară pentru Fil şi Inorog mijlocul a să afla pre lesne va fi.“ 
     Cătră acestea Rîsul, cuvîntul apucînd, dzisă: „Precum am înţeles, Filul, socotind că după mărimea trupului cinstea să măsură şi epitropiia lui s-ar cădea (ca şi de mainte cînd Inorogul de la vrăjitori o aflase şi lui în dar şi peste nedejde i-o dăruisă5), aicea 
     au fost vinit. (Rîsul de vinirea Filului adevărat ştiia, căci pentru ca pre ascuns la Delta să vie el îi poruncisă, iară cu ce gînd Rîsul aceasta făcusă mai nici el nu ştiia2). Iară acmu iarăşi am înţeles, că, pentru alegerea epitropiii Strutocamiliii înştiinţîndu-să, cu înfrîntă voie, iarăşi la locuri-şi s-au dus (că după vestea morţii, vestea lipsirii cinstii locul cel mai de sus ţine), însă sfatul mieu ieste acesta: Filul după mărimea şi mamina trupului la suflet nepotrivit ieste, căci, după măsura trupului sufletul de i s-ar potrivi, Căprioara Hindiii3 încotro îi ieste voia a-l purta nu l-ar măguli. Carile, de mîncare de agiuns, de băutură la măsură şi de odihnă la vreme de va avea, cevaşi măcară lucrul mai înainte a ispiti nu va îndrăzni. Şi aşe după voia noastră încotro vom pofti a-l trage, într-acolo va merge4. Iară Inorogului spre domolire firea nicicum nu i să pleacă. Că în lume frîntura cornului şi acela de bunăvoie lepădat a videa cuiva rar s-au tîmplat, iară Inorog domolit nici s-au vădzut, nici s-au audzit, nici undeva s-au aflat. De care lucru, cu toţii împreună vînătoare vom ridica prin codri, prin munţi, 
         1şi în toate părţile ne vom sămăna, pre carile, oriunde ar fi, tot îl vom afla, şi oricît de iute la picioare ar fi, cu lungimea goanii o dată de corn tot îl vom apuca (că ce graba în ceas şi cu sila nu isprăveşte, aceia delungarea vremii şi meşterşugul biruieşte). Ca-rile, la mînă cădzind, într-o ogradă încongiurată cu apă lată îl vom închide şi la loc îngust şi strîmpt îl vom trimite. Unde el la loc slobod şi la cîmp larg a trăi deprins fiind, de năcaz, în curîndă vreme în melianholie, din melianholie în buhăbie, din buhăbie în slăbiciune, din slăbiciune în boală şi, în sfîrşitul tuturor, din boală în moarte va cădea, şi aşe, de tot numele din izvodul vieţii i să va şterge. Iară amintrilea, bine să ştiţi că, pînă Inorogul viaţă are, viaţa noastră scurtă şi aceia cu prepus şi în toate ceasurile cu groază decît moartea mai rea ieste (că o dată a muri, datoriia firii, iară cu groaza morţii a trăi, moartea morţii ieste)“. 
     Aşe Rîsul de rîs sfaturi ca acestea dacă de saţiu vărsă, Uleul dzisă: „Dară cuvintele acestea la lucru cine va putea duce?“ 
     Rîsul: „Eu, răspunsă, numai cu învoiala şi nevoinţa de obşte să fie“2. 
     De aceste asupra nevinovăţiii Inorogului spurcate sfaturi, Moliia din blană veste luînd, îndată Inorogului ştire trimasă, carile vicleşugurile ce i să gătesc cunoscînd, întîi în fire, apoi în picioare nedejdea îşi pusă.3 
     PARTEA A PATRA 
        
         
     Aşe şi într-acesta chip sfaturile amînduror părţilor aşedzîn-du-să, asupra Filului şi mai cu de-adins asupra Inorogului cu mare şi fără dreptate ură rămasără. Deci îndatăşi uricile şi privileghiile Liliiacului, vrînd-nevrînd, după vechile lui pravile şi voie înnoind, aşedzară.l După aceia toate pasirile de carne mîncătoare şi toate jigăniile de singe nevinovat vărsătoare, pentru asupra Inorogului vînătoare, beleag2 şi cuvînt îşi dederă, şi toate în toate părţile să-l cerce, să-l afle, să-l prindză, să-l lege, şi după a lor tirănească să-l giudece lege să orînduiră. Ce ei încă acestea orînduind şi fel de fel de laţuri, curse, mreji şi alte măiestrii în toate poticile şi căile întindzind3, strîmbătate ca aceasta în multă vreme ceriul a privi, pămîntul a suferi neputînd, de năprasnă din toate părţile şi marginile pămîntului holburi, vivore, tremuri, cutremuri, tune-te, sunete, trăsnete, plesnete scorniră, atîta cît tot muntele înalt cu temeliele în sus şi cu vîrvul în gios răsturnară şi tot copaciul gros, înalt şi frundzos din rădăcină îl dezrădăcinară4, şi aşe, toată 
         1calea şi cărarea pre pămînt şi prin aer cu grele neguri şi cu întunecoşi nuări, ca cu un veşmînt negru căptuşind astupară şi tot drumul de pe faţa pămîntului cu stinci pohîrnite, cu dealuri şi holmuri răzsipite şi cu păduri săciuite pretiutiderelea închisără şi încuiară. Din ceriu fulgere, din nuări smidă şi piatră, din pămînt aburi, fumuri şi holburi, unele suindu-să, iară altele coborîndu-să, în aer focul cu apa să amesteca şi stihiile între sine cu nespus chip să lupta. Carile atîta de straşnică şi groznică metamorfosin în toată fapta făcură, cît ceriul cu pămînt şi apa cu focul războiu cumplit să fie rîdicat să părea2, cu a cărora clătire toată zidirea să scutura şi să cutremura şi spre cea desăvîrşit a tot duhul peire să pleca. 
     Deci dintîi pricina3 groznicei aceştiia clătiri nepricepută, iară mai pre urmă tuturor cunoscută fu (că precum picătura cea mai de pre urmă vasul îneacă, aşe strîmbatăţile mari şi multe mai denainte grămădite cu una mai de apoi şi necunoscută şi cea cădzută răsplătire îşi iau, şi precum multe grămădite mai denainte 
     au fost să cunosc)l. A amestecăturii, dară, aceştiia pre scurt, istoriia aceasta au fost2: Toate dealurile mari şi toţi munţii înalţi3 asupra stîncelor şi copacilor sfat sfătuiră. Carii şepte hatmani de războiu purtători şi a gloatelor păvăţuitori avînd, asupra holmurilor4 celor de la cetatea Deltii5 vrăjmaş războiu rîdicară şi fără veste, cu mari huiete şi de năprasnă cu mari buhnete, asupră-le pohîrnindu-să, să răsturnară. Iară pricina aceştii straşnice rădicări şi fără milă fărîmări era aceasta: munţii cu holmurile6 între sine, pentru greutatea carea de la stînci şi de la copaci7 trag, să jeluiră şi de pohoara carea în cîrcă poartă unul cătră altul să olecăiră8 şi fietecarile cătră de-aproapele său într-acesta chip dzisără: „Pînă cînd, fraţilor, stinca piatra sacă şi plopul, chiparisul şi platanul, copaci fără roadă, în capul nostru suindu-să, pe spate-ne urcîn-du-să, vîrvurile şi creştetele ne vor acoperi?9 Şi pînă cînd ei înălţindu-să şi mărindu-să, ca cum în vreo samă ne-am fi, ne vor ocări şi batgiocuri?0 (Că certarea cu toiege într-ascuns decît ocara 
         1şi batgiocura în arătare mai de suferit ieste). De care lucru, cu toţii într-un gînd şi într-o inimă a ne împreuna, cu mic şi cu mare, într-un cuvînt şi într-un giurămînt a ne lega trebuie şi lucru ca-rile altădată în politiia noastră nu s-au mai vădzut să facem, adecă cu a noastră răsturnare a mîndrilor şi trufaşilor cea desăvîrşit prăpădire şi răzsipire să aducem (că toată moartea din fire aspră şi amară ieste, carea numai cu viderea răzsipii nepriietinului mai plăcută şi mai îndulcită a fi să pare). Deci unde ne sint rădăcinile, acolo vîrvurile, şi unde ne sint vîrvurile, acolo rădăcinile să ne mutăm. Că într-acesta chip toată stînca groasă şi pietroasă şi tot copaciul crăngos şi frundzăros supt noi va rămînea, şi aşe, precum pururea decît noi mai mici şi precum noi i-am hrănit şi i-am crescut, în braţă i-am purtat şi la sin i-am aplecat şi precum pînă într-atîta în samă a nu ne băga şi în toată hula şi ocara a ne lua nu li s-au cădzut vor cunoaşte. (Că călcîiul peste cap a să înălţa şi piciorul, macară că cinci degete are, însă slujba mînii a apuca nu să cade.“)2 Aşe, munţii deodată cu cuvîntul şi lucrul pliniră, căci pre toată moviliţa3 cu sine trăgînd, toate holmurile şi dealurile după 
     cei şepte voievodzi urma. Carii cu toţii deodată clătindu-să şi din temelie cutremurîndu-să, unii peste alţii să pohîrniră, de a cărora huiet toate marginele lumii să răzsunară şi să înspăimîntară. 
     Pre aceia vreme adunările, în vivorniţă într-aceasta la locul pomenit aflîndu-să, şi iele împreună cu munţii nu puţintele păţiră şi nu puţină pagubă şi scădere avură. Mai vîrtos că măiestriile, laţurile şi cursele, carile pentru vînarea Inorogului întinsese, toate din temeiu să rupsese şi nici de o treabă spre aceia slujbă să întorsesă (că munţii prăvălindu-să, cei ce prin munţi lăcuitori şi vasul înecîndu-să, cei ce pre mare sint călători, fără primejdiia vieţii şi piierderea dobînziii a fi nu pot). Iară între tulburările munţilor Inorogul la cîmpii lăcaşului său, lin şi fără grijă, viaţa-şi petrecea şi cea mai de pre urmă la ce va ieşi în tot chipul a adulmăca să nevoia, pînă cînd după a munţilor asupra stincelor şi a copacilor răsturnare, precum biruinţa la munţi să fie rămas înţăleasă, şi toată stînca şi copaciul de la Delta o parte să să fie zdrumicat, iară o parte după sine tîrîind, în robie să fie luat. Aşijderea, precum tot dobitocul şi zburătoarea între stînci şi între nuări lăcuitoare să afla, în robiia celor şepte voievodzi să fie cădzut şi de la locul său să-i fie mutat să înştiinţă2. 
     Acestea aşe, iară Filul (carile pre taină la cetatea Deltii să să fie dus mai denainte s-au pomenit, după ce lucrul împotrivă isprăvit vădzu, cătră Inorog a năzui sili. Filul nu cu bun gînd asupra Inorogului la adunări să dusese. (Însă ochiul ceresc toate vede şi cumpăna nevădzută toate în dreptate şi fără filoprosopie 
         1cumpaneşte). Iară la înturnare, singur de ascunsul inimii sale vădindu-să şi de greşitul său gînd asupra Inorogului căindu-să, în gura mare mărturisi (că tot priietinul din dobînda aurului aflat, decît cel cu legătura firii împreunat, mai de gios şi mai cu prepus ieste2). Iară după ce adunările cu multă nenorocire în robie cădzură şi la locul celor şepte munţi, în valea carea GrumadziiBoului3 să cheamă aduşi fură, Inorogul lucrul din capăt, iară Filul din coadă a apuca ispitiră. Inorogul pricina dintîi, iară Filul fapta pricinii căuta, Inorogul monarhiia pasirilor, iară Filul epitropiia Strutocamilii a răzsipi să nevoia4. Însă Filul, puţinele ispitind, precum încă funea noaă şi cu nevoie a să rumpe a fi cunoscu. De care lucru, mai mult în deşert a să osteni să părăsi5. Inorogul toată răutatea în capul pasirilor şi tot pricazul în glasul şi siloghismul Corbului cunoscînd, pentru amurţala oţăros glasului lui leac să afle pre la toţi vrăjitorii şi doftorii vremii aceiia cerea, şi acmu şi doftorul cel bun găsise şi leacul nemerisă (numai unde ceriul nu să pleacă, pămîntul în zădar să rîdică şi cînd nuării 
         1umedzala în ploi nu-şi slobod, în deşert samănă cela ce samănă). În care chip, şi a Inorogului osteninţă ieşi, de vreme ce norocul slujind, vicleşugul Corbului în sprijineală şi răutatea-i în fereală să arătă, şi chipurile vrăjitorilor schimbîndu-să, Inorogul de tot începutul apucat într-altă vreme a-l săvîrşi şi cu alt mijloc a-l plini s-au lăsat, precum la locul său să va pomeni. 
     Într-aceiaşi vreme, şi Vidra sosind, spre înăduşala a tuturor jiganiilor, nu puţine fumuri slobodzi, şi acmu toate dobitoacele preţul a-şi tăia şi din robie a scăpa nevoindu-să, Vidra cu ale sale, în divuri, în chipuri, amestecături, preţul îndoit le adaosă, atîta cît pasirilor nu numai penele şi dobitoacelor nu numai perii, ce şi tuleiele li s-au jepuit şi pieile de pre carne li s-au belit. Aşe, Vidra ca un vînt în trestii lovind, din toate şi în toate părţile îi plecă şi îi înduplecă. Însă în sfîrşit ceva vrednic de laudă neisprăvind, în gîrlele apelor spre aciuare să dusă.2 
     Iară robimea dobitoacelor, toată prin fel de fel de tîmplări şi după multe şi nenumărate de tîmplări şi zbuciumări preţul dîn-du-şi şi precum li să părea lucrurile aşedzindu-şi şi oarecum după voia lor tocmindu-şi, de la cei şepte voievodzi iertare îşi luară şi la locurile sale să să ducă să sculară. În urmă pe Rîs, pe dulăii ciobăneşti, pe coteii de casă şi pe Hameleon lăsind, ca denapoile lor păzind, pentru vînătoarea laţurilor şi a tuturor măiestriilor carile de iznoavă asupra Inorogului întinsese, aminte să le fie, le porunciră. Aşijderea, împotriva lucrurilor sale cevaşi de s-ar tîmpla, cum mai curînd ştire să le dea, ca după cuvîntul şi 
         1giurămîntul carile mai denainte cu vicleşug pusese, cu toţii împreună, de mai mare goană şi vînătoare să să gătească. 
     În vremea ieşirii lor de la Grumadzii-Boului,2 cu hrizmosul ca-rile încă de demult Camilopardalul le tîlcuisă şi coada păunului cătră coarnele boului3 aflase şi pre Cămilă cu dînsa frumos împodobisă, să fie vădzut cineva lucru de ciudesă şi preste toată ciuda mai ciudat şi mai minunat. Că la ieşirea lor de la cei şepte munţi, ciuda nevădzută (şi precum să dzice dzicătoarea): neaudzită, cu coadă în vîrvul capului Cămila era.4 Iară la intrarea la locul lor, vestită dzicătoarea să pliniia, carea dzice: „Mare ciudă duc în car, mai mare va fi dac-om sosi“. Toţi era cum era, iară toată minunea şi ciudesea, în Cămilă să cuprindea (că precum soarele cu a sa lumină toate stelele acopere şi nevădzute le face, aşe pasirea dobitocită şi vita păsărită pre toate de mascara covîrşiia). Căci la Cămilă, în loc de peri şi de floci, cu pene roşii o îmbrăcasă, lîngă carile aripi negre ca de Corb alăturasă, la grumadzii Cămilei cel cohîiat, capul boului cel buărat prepusese. Coada păunului cea 
         1rotată, nu despre sapă, după obiceiul a tuturor dobitoacelor, ce în loc de cercel, alăturea cu capul, în sus o ridicase şi, de cornul cel drept lipind-o, o legase (că unde văpsala galbănă degetele văpseşte, acolo la Cămile coarne, aripi şi pene odrăsleşte). 
     Aşedară, jigăniile şi dobitoacele toate urmînd Strutocamilii, la sălaşul monarhiii sale sosiră, unde, pe Strutocamilă în obiciuitul şopron2 băgînd, pilituri de fier cu prund amestecate, în loc de ospăţ, înainte-i vărsară, cu carile mai mult să mînca decît mînca şi mai mult corţiia decît mistuia.3 
     Iară alalte de singe nevinovat vărsătoare jiganii,4 fietecarea, trunchiu de meserniţă şi prăvălie de carne deşchisese, în toate părţile giunghind, zugrumînd, tăind, despoind, aruncînd, împăr-ţind şi nici de grasă în samă băgînd, nici de vitioană cevaş milă avînd (că unde jigania oile păzeşte, acolo ciobanul păscînd, în loc de lînă, cu gerul să înveşte). Atîta cît tot dobitocul supus la cea desăvîrşit a peririi primejdie sosisă. Tot ochiul ce le priviia cu lacrămi de singe le tînguia, între dînsele undeva glas de bu-curie sau viers de veselie nu să simţiia, fără numai răget, muget, obide, suspine, văietături şi olecăituri în toate părţile şi în toate colţurile să audziia.5 
                 Cămila săraca, de chipu-şi să mira, de aripi şi de pene oarecum mărindu-să, să cani înfla. Apoi de sete şi de foame şi de alte nevoi şi bezcisnicii cu jele şi nemîngăiată să văiera. Cătră aceasta stăpîn să stăpîniia, deasupra să supunea, cu glas să amuţiia, cu mîni să ciunţiia, cu picioare să ologiia, cu ochi să orbiia şi încă cu duh să înăduşiia şi cu sufletul în coş în toate ceasurile să omorîia (că precît în viaţă moartea, atîta în putere slăbiciunea lucreadză, însă cu atîta moartea decît slăbiciunea mai fericită, căci ce ia o dată, nici a mai da [nici a mai daî, nici a mai lua altă dată poate. Iară în slăbiciune năcazurile, ca otava în primăvară odrăslesc şi fel de fel de chipuri spre mai mare dosadă izvodesc). Aşe Strutocamila, în vreo parte a să clăti, de fricoasă nu putea, ceva a grai, de proastă nu ştia, pentru care lucru, din gura ei altă ceva nu să audziia fără numai bolbăietura carea de la moşii şi strămoşii săi învăţasă şi prin glasul fără articule din piept şi din gîrtan acestea îi clocotiia: r.r.r.a.a.a.c.c.c.o.o.o.v.v.v. a.a.a., pre carile mai pre urmă, iarăşi Lupul filosofind, într-acesta chip le-au tîlcuit: rău, rău, rău, ah, ah, ah, capul, capul, capul, oh oh oh, vai, vai, vai.2 
     Pre aceasta vreme şi Vulpea piielea blănarilor şi carnea cioarîlor îşi dede, căci nici pămîntul în sine o priimi, nici aerul de cît era uscată a o mai zbici putu. Şi ase, şi ea plata vicleşugului prăpădenie şi peire de năprasnă a fi cunoscu3 (că a vicleşugului săminţe vara să samănă dulci şi, iarna răsar amară, a cărora poamă întîi îndulcesc, apoi cu nesuferită amărîme otrăvăsc). 
     Pasirile dară şi dobitoacele, toate acmu lucrurile-şi după cuvîntu-şi şi pofta-şi isprăvite şi deplin tocmite a fi părîndu-li-se, a omoniii şi legăturii cuprindere şi a monarşilor săi vecinică şi neprepusă stăpînire, cu zapise, cu urice şi cu hrisovuluri a întări 
         1şi a adeveri socotiră. Deci hirograful cu a tuturor iscăliturile de obşte, pre carile monarhilor săi dederă, într-acesta chip era: 
     „Adecă noi, pasirile văzduhului şi dobitoacele pămîntului, cu această a noastră de obşte scrisoare scriem şi mărturisim, precum de nime siliţi, nici asupriţi, ce dintr-a noastră bună voie, gînd bun am gîndit, sfat adevărat am sfătuit şi lucru de cinste cu cuviinţă şi spre folosul de obşte am început, am săvîrşit şi cu iscăliturile noastre l-am întărit, ca de astădzi înainte cu toţii noi, veri zburătoare, veri pre pămînt mărgătoare ar fi într-o inimă şi într-o învoinţă supt doaă monarhii a doi monarhi, a înălţatului Vulturului adecă şi a preaputinciosului Leului, supuşi şi aciuaţi să fim. Aşijderea, epitropii şi în toate puternicii acestor slăvite împărăţii otcîrmuitori, Corbul adecăte şi Strutocamilon, orice ne-ar porunci şi orice ne-ar învăţa, fără de nici o îngăimală şi fără leac de crî-cneală ascultători şi următori să ne arătăm. După aceasta, într-o pravilă şi în unirea legiurilor (deosăbi de obiceele locului) să ne aflăm, a tot priietinul priietin şi a tot nepriietinul nepriietin de obşte să priim sau să nu priim. Greul şi nevoia unul altuia să pur-tăm, în toată evthihiia şi distihiia tovarăşi nedespărţiţi şi neîndoiţi să ne ţinem, nicicum a vremilor, a lucrurilor şi a tîmplărilor profasin sau alt chip de fereală şi de şuvăială să punem, ce orice ar fi şi s-ar tîmpla cu sfatul de obşte pentru folosul de obşte să arătăm, să dzicem şi să facem. Aşijderea, cu straşnic şi în veci stătătoriu giurămînt, pre nume şi viaţa a marilor împăraţi ne giurăm şi spre 
         1cinstea monarhiilor noastre cuvînt dăm, ca oricine vrăodînăoară împotrivnic, neascultătoriu sau viclean epitropilor împăraţilor noştri milostivi s-ar afla, din ceata, neamul, cinstea şi adunarea noastră afara să-l scoatem, şi obştii nepriietin, legiurilor eretic şi pravilelor călcătoriu să-l cunoaştem şi, pînă cînd a noastră şi a lui viaţă între muritori s-ar tăvăli, ochiul zavistiii, mîna izbîndii şi inima vrăjmăşii deasupra unuia ca aceluia să nu rădicăm, ce pururea gonit şi izgonit din ţircălamul unirii noastre avîndu-l, toată ura vrăjmăşiii nu numai în lucruri, în bucate şi în avuţie-i să să oprească, ce aşeşi, pînă la curmarea dzilelor şi vieţii lungindu-să, să să lăţască, atîta cît, din bătrîn pînă la tînăr şi din sugariu pînă la golaş milostivindu-ne, să nu dojenim şi de la ac pînă la aţă cu avuţie, cu neam, cu simenţie în prav şi pulbere a-l întoarce să silim. (Că precum vrăjmăşiia veche adînci rădăcini sloboade, aşe şi izbînda în neam şi semenţii să lăţeşte.) Aşijderea pentru trii de moarte nepriietini, tuturor mai cu de-adins în ştire să fie şi în pomenire din rod şi-n rod să ţie: adecă pentru Inorog, Filul şi Vidra, carii pururea neînduplecaţi în răutate şi neobosiţi în vrajbe s-au arătat. Ca toată pasirea iute la zburat, toată jiganiia repede la alergat şi toată dihaniia ascuţită la adulmăcat, pururea gata şi fără preget să fie, pînă cînd, sau în silţe, sau în curse, sau în colţi, sau în unghii răii rău vor cădea, şi cea ce li să cade plată-şi vor lua, de vreme ce aceste aievea nepriietini şi vrăjmaşi obştii s-au purtat, împăraţilor nesupuşi şi poroncilor neascultători s-au aflat. 
     Încăşile cu toţii dzicem şi adeverim şi din tot sufletul şi inima făgăduim ca toate capitulurile şi punturile (pre carile împăraţii noştri milostivi de la noi au poftit) în veci neclătite, nebetejite şi nesmintite să le păzim. Şi iarăşile învoim şi poftim ca pe epitropul ce avem (carile chipul şi icoana împăratului nostru poartă) în viaţă neschimbat şi nemutat stăpîn să-l avem şi să-l ţinem. Iară după a lor viaţă, ori pre carile din odraslele lor cerescul Vultur şi Leu în scaunul părinţilor săi ar pune, pre acela următoriu şi moştenitoriu epitropiii cu toată învoinţa să-l priimim, ca în veci de veci semenţiia lor din thronul stăpînirii să nu lipsască, ce cît luna să trăiască şi cît soarele să cu fericire vieţuiască. Fie, fie, fie! 
     Pentru dară mai bună credinţa şi deplin adeverinţa plecat hirograful nostru la pravul pragului şi la scăuiaşul talpelor a milostivilor noştri împăraţi am pus. Datu-s-au în anul monarhiii pasirilor 29.000, iară a monarhiii jiganiilor 30.100, în anul epitropiii Corbului 1.500, iară a epitropii <i> Strutocamilii 100.2 
     Coţofana uricariul de omăt, pis. 
     Brehnacea, Şoimul, Uliul, Coruiul, Rîrăul, Hîrăţul, Cioara, Coţofana, Puhacea, Caia, Pardosul, Ursul, Vulpea, Ciacal, Bursucul, Rîsul, Veveriţa, Dulful, Sobolul, Cînele, Coteiul, Ogarul, Mîţa Sălbatecă, Mîţa de Casă, Guziul, Nevăstuica, Şoarecele. 
     Pasirile şi dobitoacele supuse: Lebăda, Dropiia, Vaca, Gînsca, Raţa, Curca, Găina, Păunul, Vrabiia, Porumbul, Turturea, Gangur, Piţiguş, Cintiţa, Fasanu, Patrîni-chea, Prepeliţa, Cîrsteiul, Rîndunea, Lăstunu, Calul, Boul, Oaia, Capra, Porcu, Măgarul, Cămila, Dzimbrii, Cerbul, Ciuta, Căprioara, Iepurile, Colunul3 şi alalte pasiri, dobitoace şi jigănii cîte în ce
         1riu sus şi pre pămînt gios ne aflăm, pre aceasta ne legăm, ne giurăm şi cele scrise priimim şi adeverim.“ 
     Hirograful acesta, dacă prin referendariul, elcovanul, la mîna împăraţilor cu mare cinste şi plecăciune îl trimasără, împăraţii hrisovului la adunări trimasără, carile într-acesta chip să citiia2: 
     „Noi, Vulturul şi Leul, monarşii văzduhului şi a pămîntului şi într-aceste doaă stihii3 a tuturor lăcuitoarelor pasiri şi dobitoace aftocratori şi oblăduitori, zburătoarelor pînă preste nuări şi mărgătoarelor pînă peste marginile pămîntului în ştire facem că umilinţa împărăteştii noastre inimi vrînd şi învoind ca cele pînă acmu între înălţatele noastre împotrivnice vrajbe să să împace, toate tulburările în lineşte a să preface şi pentru ca fietecarile hotarăle sale să-şi cunoască şi supuşii fără nici o scandală să-şi deosăbască. Aşijderea, ca cu toţii într-o unire de dragoste adevărată
     şi într-o inimă de tot vicleşugul neimată să să alcătuiască, prin luminatele noastre scrisori şi decît vîntul mai repedzii noştri alergători, tuturor celora ce a şti li să cădea, în ştire am dat şi prin straşnica noastră poruncă i-am chemat, şi la locul orînduit, la adunarea de obşte i-am adunat. Cărora arătîndu-le că, precum cloşca puişorii săi, aşe nebiruita noastră putere cineşi pre al său supt aciuarea şi ocrotirea aripilor sale a aciua şi a ocroti va şi pofteşte. Ca nu cumva de acmu înainte cineva din neprietini spre dînşii mîna strîmbătăţii a întinde şi cu ochiul vicleşugului a le căuta să poată, sau a putea a gîndi să îndrăznească. Aşedară, cu toţii, buna împărăteasca noastră vrere vădzînd şi spre cel de obşte folos a fi pricepînd, poruncii noastre s-au plecat şi înaintea feţii tot genunchiul s-au închinat. De care lucru, şi nemăsurata noastră milosirdie din scaunul înălţimei sale plecîndu-să şi spre umilinţa lor milostivindu-să, din rostul monarhicesc dzicem şi dzisa cu împărătescul hrisovul întărim şi adeverim ca pre toţi în toată dragostea şi priinţa să-i avem şi cineşi după a sa stepănă şi măsură în cinste şi cuviinţă să-i ţinem. Aşijderea, de tot împotrivnicul şi pizmaşul cu nebiruita noastră putere să-i apărăm şi pre duşmanii lor de la dînşii departe să-i gonim şi să-i izgonim. Ales şi mai vîrtos pre unii, carii şi poruncilor noastre ca nişte obraznici îndrăznesc neascultători şi supuşilor noştri bîntuitori şi publecăi răscolitori aievea s-au vădzut şi s-au arătat. Pre unii dară ca aceiia dzicem şi poruncim ca, în scurtă viaţa lor, luminată faţa noastră să nu vadă, nici vreodînăoară ei sau semenţiia lor între senatorii noştri să încapă, nici vreunii stepene de cinste în veci să să învrednicească, ce pururea în împărăteasca noastră de nescăpată urgie aflîndu-să, ascuţita şi netîmpita spată gonindu-i şi întirin-du-i, să nu să lenească. Însă acestea despre mare mila noastră ferite vor fi, pînă cînd şi supuşii noştri dreptatea, omonia şi credinţa cătră noi nebetijită vor păzi, fără preget şi fără cîrteală, spre toate poruncile noastre vor sirgui şi cele de pre an dări fără rămăşiţă şi zăticneală, la cămările slăvii noastre dînd, datoriia ţărănească după obiceiul vechiu vor plăti. Aşijderea, dzicem şi poruncim ca ponturile şi capitulurile carile încă la adunarea dintîi s-au legat şi s-au aşedzat, nesmintite, neclătite şi neviclenite ţiin-du-le, în veci ei şi următorii lor, aşe să îmble, cît în cevaşi şi cîtvaşi macar cum lina şi odihnita noastră voie să nu scîrbască, nici singur şie cu lenevirea sau cu îndrăznirea ură şi urgie asupra să-şi aducă. 
     Aşedară, alor noastre monarhiceşti porunci ascultătorilor şi în tot chipul drept slujitorilor, milă şi căutare, cinste şi în bunătăţi mare blagoutrobna noastră împărăţie făgăduieşte. Iară într-alt chip celuia ce ar gîndi, ar dzice şi ar lucra, prada casii, sărăciia avuţiii, izgnania moşiii şi, în cea mai de pre de urmă, romfea, sabiia din-tr-îmbe părţile ascuţită, între trup şi între capu-i despărţitoare, de grabnică şi ocărîtă moarte aducătoare, plata şi izbînda îi va fi. Aceasta scriem şi într-alt chip nu va fi.2 
     Datu-s-au în anul monarhiii Vulturului 29.000, iară la anul monarhiii Leului 30.100, în anul epitropiii Corbului 1.500, iară a epitropiii Strutocamilei 100. 
     Vulturul monarh, Leul monarh. 
     Lebăda vel logofet povelil, Boul vel logofet povelil. 
     Coţofana uricar pis.3 
     Ponturile şi capitulurile împărăteşti 
     1. Corbul în veci şi săminţia lui peste veci epitrop împărăţiiiVulturului să fie. Toată pasirea domn şi stăpînitoriu să-l cunoască, şi într-însele putere slobodă a lega şi a dezlega, a omorî şi a ierta, să aibă. 
     2. Strutocamila în veci şi seminţiia lui (avînd, de nu va avea,şi neavînd, da va avea) peste veci epitrop împărăţiii Leului să fie. Tot dobitocul şi jiganiia domn şi stapînitoriu să-l ţie, în carile a lega, a dezlega, a omorî, a ierta putere slobodă să aibă.2 
     3. Siloghismul Corbului făcut în barbara, în veci neclătit şi nedieresit să rămîie. Aşijderea, tainică filosofia Lupului în şcoala dobitoacelor să nu să profesască, nici ale lui tîlcuiri şi exighises să se citească, ce în locul filosofiii cîneşti de batgiocură să să aibă.3 
     4. Cu Filul şi cu Inorogul cineva din jigănii prieteşug, cuvînt,corespondenţie, veri aievea, veri pre taină, din gură sau din scrisori şi în tot alt chipul, macar cum, să nu aibă, nici rudenie cu dînşii să facă, nici precum rude unul altuia sint să să răspundză. Ce cu toţii vrăjmaşi şi de moarte nepriietini să-i cunoască, şi prin toată vremea de goană şi de vînătoare să nu să părăsască, pînă cînd cea căzută şi de pre urmă plată sau cu moarte cumplită, sau cu viaţă năcăjită ş-or da. 
     5. Vidra dintr-îmbe stihiile gonită şi dintr-amîndoaă monarhiile izgonită să fie, şi cine într-alt chip ar socoti, cu moartea să plătească. 
     
         1 6. Lupul din bîrlogul său afară a ieşi (fără numai pentru hra-na) vrednic şi slobod să nu fie şi cu Ciacalul împreunări şi voroave să nu aibă. 
     7. Pasirile cu dobitoacele cuscrie şi rudenie a face dintr-îmbe părţile neapărate şi neoprite să fie, şi încă cătră aceasta unii pre alţii, pre cît vor putea a îndemna, nevoitori şi silitori să fie, ca într-acesta chip mai multă dragoste şi prieteşug între dînşii să să lăţască.2 
     8. Pasirile într-agiutoriu Strutocamilei şi dobitoacele într-agiu-toriu Corbului (cînd despre nepriietinii obştii vreo tulburare sau amestecare s-ar tîmpla) fără preget şi împotrivire să fie. 
     9. La toată cheltuiala carea cu a nepriietinilor pricină a vini s-artîmpla, pasirile doaă părţi, iară dobitoacele o parte să dea şi dulăii de casă cu coteii şi cu Rîsul împreună (carii pentru strajea munţilor s-au ales) toate strîmptorile munţilor cuprindzind, ca-rile ce ar simţi, unul cătră altul ştire să dea, ca într-acesta chip şi paza mai bună să fie, şi vînătoarea fără gonaşi să nu rămîie.3 
     10. Dările de pre an de bunăvoie, făra lipsă şi fără bănatstrîngîndu-le, să le numere, cumpănească, în pungi băgîndu-le, să le lege şi să le pecetluiască, şi aşe, prin mijlocitori credincioşi, la cămările slăvii noastre, fără sminteală să să trimaţă. 
     
     Acestea toate, cine într-alt chip ar gîndi, ar socoti, ar vorovi, sau vreuna cît de mică din orînduiala şi aşedzimîntul ce s-au 
         1 pus, ar sminti, pînă la trii neamuri a casăi pradă, a moşiilor pusteire, a avuţii<i> la cămările împărăteşti luare şi, în cea mai de pre urmă, groznică şi cumplită moarte să ştie.“ 
     Aşedară, zapisul supuşilor,2 uricul împăraţilor3 şi ponturile legăturilor într-acesta chip alcătuindu-să şi aşedzindu-să şi cu toţii acmu de lucrul isprăvit veselindu-să, fietecare monarh sfetnicilor, senatorilor şi supuşilor săi cinste şi masă mare să gătească porunciră (că după izbînda voii, izbînda limarghiii pururea urmadză şi gîlceava împăcată în bucate şi vin să sloboade).4 
     După împărăteasca poruncă toate să gătară, fel de feliuri de mîncări, în divuri, în chipuri de băuturi, pre mese să aşedzară. Fietecarile după cinstea şi stepăna sa la deosăbite mese, cineşi după neamul său şi feliul să orînduiră (că chipul întîi a trufiii în procathedriia mesii să zugrăveşte şi toată mîndria în scaunul cel mai de sus să săvîrşeşte). Iară la masa la carea singuri împăraţii să ospăta, altora loc de şedzut nu arăta, fără numai Corbului şi Strutocamilii, carii pentru slujba epitropiii ce purta decît toate 
         1dihaniile lumii mai în cinste să avea. Cătră aceştea pre Brehnace şi pre Pardos adăogea, ca cum dintr-alţii mai aleşi şi după epitropi al doilea ar fi. Ei într-acesta chip la veseliia ospăţului aşedzin-du-să şi în tot feliul de dezmierdări desfătîndu-să şi acmu păharăle pre masă ades primblîndu-să, cineşi pre monarhul său cu nespuse laude şi colachii în ceriuri înălţa (că vinul, în stomah intrînd, aburul la cap trimite şi aburul vinului, în cap învăluindu-să, gîndurile acoperite şi cuvintele negîndite la ivală scoate). Şi acmu la cele mai dinluntru a voroavelor pozvolenii întrînd, cine de viteaz, cine de credincios, cine de vîrtos să lăuda. Aşijderea, cine credinţa şi priinţa sa, cine vicleşugul şi vrăjmăşiia altuia, cu desfrătate şi cu vinul împiedicate voroave arăta. 
     Acestea încă ei bolbăind şi stropii vinului din gura unuia în obrazul altuia sărind, iată, de năprasnă şi fără veste, toate turmele şi neamurile a tuturor muştelor2 la masă nechemate şi la ospăţ neîmbiiate a vini şi fără nici o sială a să ospăta vădzură.3 
     Că, precum mai denainte s-au pomenit, în noaptea carea Ciacalul de după gardul prisăcii sfatul albinelor şi a viespilor audzisă, şi a doa dzi, viind, Lupului şi Vulpii povestisă, a doa dzi viespile toate pre gărgăuni, pre tăuni, pre ţinţari şi pre alte cete de muşte şi de muşiţe îndemnînd, la albine s-au adunat, şi fietecarea de vestea carea audzisă povestind, adecă precum Vulturul tuturor zburătoarelor monarh să să fie ales şi hirografi de la toţi să fie cerşut şi să fie şi luat au înţeles. Care lucru, tot neamul muştelor, pre sine nu mai puţin decît pasirile zburătoare ştiind:2 „ Sculaţi, fraţi, între sine dzisără, şi oriunde acele adunări3 vom putea afla, acolea a noastră elefterie4 a cunoaşte să le facem, ca altă dată să 
         1priceapă, (că nu toată pasirea zburătoare să mănîncă, nici tot marile pre cel mai mic stăpîneşte, nici toată pofta din părere născută să plineşte)“. Neamul dară muştelor, precum s-au dzis, tot într-un suflet şi într-o inimă sculîndu-să şi mai mult cu focul inimii decît cu aripile zburînd şi ducîndu-să, pre toate zburătoarele şi mărgătoarele la pomenitul ospăţ aflară. Carile, mai mult de mînie decît de foame, în bucatele streine şi în agonisita altora ca focul în paie şi ca scînteia în iarba pucioasă intrară. Aceasta toţi sfetnicii şi senatorii din îmbe părţile vădzind, în mierare şi ciudesă ca aceasta sta şi ce poate fi aceasta, din cap, din urme şi din ochi semne făcîndu-şi, muţeşte întreba. Toţi de toţi întreba şi cel ce să răspundză nu era. 
     Albinele, viespile, muştile şi alalte gloate nicicum ceva uitîn-du-să, ca la bucatele şi mesele sale, fără nici o grijă, mînca, împrăştiia şi de pre masă gios, la furnici arunca. Căci şi furnicile, de acestea oblicind, după alalte muşte urmară, dzicînd precum partea zburătoarelor sint, de vreme ce ca pasirile să oaă şi cu vreme aripi ca muştele şi ca alalte lighioi zburătoare fac.2 Iară Vulturul şi Leul, de mînie, ca beşica de vînt să împlură, unul piui, altul răcni, şi fietecarile cetelor şi bulucurilor sale de războiu şi de bătaie să să gătească cu urgie porunciră. Şi „nici unul din tîlharii în samă nebăgători să nu scape!“ striga: „Cine sint aceştea carii de straşnice chipurile împărăteşti a să sii n-au învăţat? Carii sint aceştea ce de frica groazniciii noastre nu s-au cutremurat? Au ieste cineva supt soare a căruia neştiutorii a să ruşina ochii de străluminarea slăvii noastre să nu să tîmpască? Au ieste din faţa 
         1pămîntului pînă în ţîrcălamul lunii duh ca acela carile gînd împotrivnic spre nebiruita noastră putere să puie? Cum mai curînd dară în unghi să-i fărîmaţi, în colţi să-i zdrumicaţi, în labe să-i spinticaţi şi cu lutul şi ţărna să-i amestecaţi şi ca pravul şi pul-berea în vînt să-i aruncaţi“. 
     După a împăraţilor poruncă, cu toţii îndată de masă şi veselie să lăsară şi de arme şi de războiu să apucară2 (că precum după răscoale lineştea cu veseliile, aşe după veselii armele şi gîlcevile adese urmadză), toată jiganiia cumplită colţii îşi tociia şi toată pasirea rumpătoare pintenii îşi ascuţiia. Cucoarăle cu buciunele buciuma, lebedele cîntecul cel de pre urmă a morţii cînta, păunii, de răutatea ce videa, în gura mare şi cu jele să văieta, şoimii ca hatmanii, uleii ca sărdarii, coruii ca căpitanii pe dinaintea gloatelor şi a bulucurilor să primbla, pupădza ca ceauşii la alaiu îi aşedza, căile din fluiere şuiera, brehnăcile înalt pentru paza străjilor să înălţa. Vulturul deasupra tuturor împărăteşte celea trebuitoare slujitorilor porunciia, carii în aripa dreaptă şi în aripa stîngă de războiu să şicuia. Într-acestaşi chip şi jigăniile pre pămînt, cineşi la polcul şi la ceata sa orînduindu-să, la meideanul bătăii cu mare dîrjie ieşiră. 
         1Iară după ce puhacele din puşcile cele mari şi cucuvaiele din cele mici sămnul războiul dederă, îndată sunete, buhnete, trăsnete, plesnete, vîjiituri şi duduituri preste tot locul să răzsunară. Că iuţi aripile vulturilor, brehnăcilor, rarăilor, şoimilor, uleilor şi a coruilor cu mare vîjiituri aerul despica, leii, urşii, pardoşii, dulăii, ogarii şi coteii, cu unghile ţărna aruncînd pulberea în ceriu spulbăra şi cu neguri de prav luminoasă radzele soarelui astupa. Mînie ca aceasta vărsară, vrăjmăşie ca aceasta arătară, gătire ca aceasta făcură, tunară, detunară, trăsniră, plesniră, răcniră, piuiră şi din toate părţile cu mare urgie marile acestea jigănii asupra micşoarelor musculiţe să repedziră. Ce, precum să dzice cuvîntul (Fată munţii şi născură un şoarece), că pre cîtă groază arătară, atîta de batgiocură rămasără, de vreme ce micşorimea albinelor, viespilor, muştelor şi a ţinţarilor asupra mărimei pasirilor şi jiganiilor toată ocara şi batgiocura adusără. Căci muştele, cu putinţa aripilor în slava ceriului rîdicîndu-să, colţii şi brîncele cele vrăjmaşe a jigăniilor celor cumplite ceva de laudă a isprăvi sau în ceva a le beteji nu putură. În aer aşijderea toate pasirile rumpătoare (căci alalte numai privitoare era) cu grele trupurile ce pur-ta şi cu mari aripile ce le otcîrmuia, în gios slobodzindu-să şi în sus rîdicîndu-să, repede răpegiunea ce făcea, muştele cu puţină clătire şi într-o parte din cale ferire, în deşert a lovi şi în zădar a ieşi o făcea. Încă de multe ori, pentru mai mare batgiocura, pre spate le încăleca şi pintre unghi şi pe supt aripi slobode şi fără primejdie zbura. Iară cînd vreuna dintr-însele în brînca a vreunii pasiri sau jigănii a cădea să tîmpla, cum să o strîngă şi cum să o fărîme nu avea (că precum mărimea la unile arătoasă, iară la altele ca un boţ greu mişeloasă, aşe micşorimea la unele de nemică, iară la unele decît mărimea cu multul mai vrednică ieste). Iară supţirele şi otrăvit acul albinelor, viespilor şi a gărgăunilor 
         1 cu carile iele în locul suliţii şi a sigeţii să într-arma, cît de pre lesne în palma pasirii sau în talpa jigănii îl înfigea, al căruia cumplită durere nu numai cît trupul le beşica, ce încă pînă la inimă pătrundzind, la ficaţi le străbătea. Şi aşe muştile, după ce în aer pre cît vrea pre pasiri obosiia, trîntorii buciumul de înturnat cînta şi cu toatele de iznoavă la ospăţ şi la masă să aşedza, nicicum a leilor sau a altor jigănii călcături şi stropşituri în samă băgînd (că precum orbul de noapte nu să grijeşte, aşe cel prea slab de cel prea tare nu să siieşte, că cel ce n-are de ce să prăda de prădătoriu, ca udul de ploaie, nu să teme). Deci cînd jigăniile pre pămînt mai mare navală le da, atuncea muştele, prin nări, prin urechi, printre vine şi pre supt susiori întrîndu-le, să aciua. De care lucru, nepriietinii, nu pre atîta luptători, pre cît scut, cetate şi apărători le era (că norocul cînd pre cel norocit a batgiocuri va, întîi cu a sa putere îl măreşte, apoi cu a altuia slăbiciune îl domoleşte). Iară cînd muştele de bunăvoie le părăsiia şi mai înalt în aer să suia, jiganiilor altă, fără numai urletul în vînt şi trîntitul cu curul la pămînt nu le rămînea. Căci muştele, de urlete a să spăriia neînvăţate şi din labele lor în văzduh depărtate fiind, în toată nefrica şi negrijea să afla, şi pre spinarea zburătoarelor ca în carîte împărăteşti legănîndu-să să primbla (între muritori de să dă vreo fericire, pare-mi-să că alta mai mare a fi nu poate decît din rea pizma nepriietinului bun sfîrşitul lucrului a să tîmpla. Aşijderea, mai mare nenorocire cineva a păţi nu poate decît din pricina pizmei sale, fericire nepriietinului a vini cînd vede). 
     Într-acesta chip dară jiganiile şi pasirile cîtăva vreme în zadar trudite şi în deşert ostenite, pînă mai pre urmă, mai mult de năcaz decît de trudă obosindu-să şi mai mult de mînie decît de osteninţă înăduşindu-să, pentru ca puţinteluş duhurile înfocate să-şi răcorească şi puterile slăbite să-şi odihnească, buciumul de întors cîntară. Şi pentru ca stomahurile leşinate să-şi întărească, la ospăţ să aşedzară. Dară nice aceasta cu vreo ticneală a le fi putu (că precum înăduşitul fum, cu nările trăgînd, mai rău să înăduşeşte, aşe odihna fără năroc decît războiul vrăjmaş mai cumplită ieste), de vreme ce mulţimea ţinţarilor şi a muştelor, carile nu numai a mesăi, ce şi a tot pămîntului faţă în giur împregiur acoperiia, şi atîta aerul cu micile lor trupuri ca cu un fum şi prav împlusă, cît jigăniile, de mare osteninţă mai adese duhurile a-şi trage vrînd, cu văzduhul împreună şi micile acelea lighioi cu nările sorbiia, carile, pînă la plomîi mărgîndu-le, mai mare înăduşală le făcea. Jigăniile săriia, să trîntiia, suspina, strănuta, capul li să învîrtejiia, greaţa li să scorniia, iară altăceva nici procopsiia, nici îşi folosiia (că precum mîniia naşte izbînda, aşe izbînda nedobîndită naşte dosada, de carea mîniia singură ca cu laţul său să zugrumă). Pedeapsă şi ocară ca aceasta le zămisli nebuna mîndrie şi dosadă ca aceasta le născu mîndra nebunie. (Că de multe ori părerea înaltă şi tocma peste nuări ridicată, în fundul beznii necunoştinţii pohîrnindu-să, cade, şi cu cît mai cu mărime să slăveşte, cu atîta mai în prăpaste, prăvălindu-să, să ocăreşte. Asijderea, adese s-au vădzut că lucrurile prea putincioasă şi prea vîrtoasă pre lesne a să zdrumica şi a să fărîma încă de la cel prea slab şi moale, precum diamantul cu plumb să lucreadză şi, cu pravul său şi cu curma fierului tăindu-să, să despică, să rujdeşte şi să juleşte. Moartea şi peirea filului şoarecele ieste, picătura ploii piatra găureşte şi funea de teiu cu vreme marmurile despică. Că 
     lucru aşe de putincios şi de vîrtos supt soare nu ieste căruia biruinţă şi înfrîngere să nu să dea, încă de unde nici gîndeşte, nici nedejduieşte). 
     Aşedară, falnicile şi trufaşele dihanii, duhurile cele înalte şi înfipte ce purta şi sprîncenele cele peste frunte ridicate ce înălţa, cu ocara a toată lumea, de tot gios le lăsară şi gîndul într-altă socoteală îşi mutară. 
     Între pasiri, dară, era Brehnacea, carea, macar că şi ea, nu mai puţin decît alalte, de vărsatul singe nevinovat ca de o privală prea frumoasă să veseliia şi de toată carnea proaspătă nu să oţărîia, nici să scărăndăviia, însă de multe ori cînd sfaturile grele să zbătea şi lucrurile mari să dirmoia, decît alalte precum mai adese şi mai de-aproape adevărul a atinge să videa şi totdeauna spre cele mai line şi odihnite lucruri învăţa şi îndemna2 (că la tot sfatul, cînd în vreo parte a să aşedza nicicum a să alege nu poate, spre partea lineştii a să pleca sfat înţelepţăsc ieste). Precum odînăoară cătră Cucunos filosofiia Lupului aievea adeveriia şi de sfatul ce pentru Struţ începusă să să părăsască3 cu toată nevoinţa siliia, aşijderea cele mai de pre urmă, precum ceva de cinste a toată monarhiii să aducă nedejde nu ieste dzicea. Aceasta pasire, dară, vădzînd că din partea carea nici nedejduia, lucruri ca acestea nebiruite şi nele
         1cuite să scorniră, precum cu vreme celea de carile grijă purta, de să vor ijdări, cu cît mai rele şi mai cumplite răscoale în tot trupul publicăi vor aduce socoti. De care lucru, acestea aşe în sine chi-tindu-le şi oarecum pînă a nu fi, cu ochiul sufletului ca cum acmu ar fi vădzindu-le, cătră tot theatrul voroavă ca aceasta făcu: 
     În lume2 într-aceasta lucrurile tîmplătoare cum vor vini şi cum vor cădea, nime dintre muritori deplin şi cum sint cu mintea a le cuprinde poate, nici vreodînăoară cineva rădăcina adevărului pentru cele fiitoare, afară din tot prepusul, cu socoteala a atinge s-au vădzut. Ce precum toate lucrurile în lume sau fiinţăşti sint, sau tîmplătoreşti, aşe în doaă chipuri pentru dînsele a să adeveri şi a să înştiinţa poate. În cele tîmplătoare dară, începutul adese greşeşte, iară sfîrşitul singur pe sine de bine sau de rău început să arată şi să dovedeşte. De care lucru, a celor tîmplătoare, pînă sfîrşitul nu le videm, nici de rele a le huli, nici de bune a le lăuda fără prepus putem. Iară în cele fiinţeşti, precum începutul, aşe săvîrşitul, după a firii urmare, afară din tot prepusul, precum sint a le pricepe şi a le giudeca îndrăznim şi putem. Că precum în ciurul cu gaurile largi mulţime de grăunţe mititele punem şi veşca ciurului dincoace şi dincolea batem şi zbatem, din cele multe grăunţe, carile întîi şi carile mai pre urmă a cădea s-ar tîmpla nu ştim. Iară precum pînă în cea de pre urmă, precum toate vor cădea, fără greş ştim. Că fireşte toată greuimea la mijloc trage şi tot grăunţul mic prin gaura mare neoprit trece, şi aşe, 
         1urmadză ca ciurul zbătîndu-să, grăunţele unul pre altul deasupra îngreuind, spre cădere să-l împingă, după acela altul şi altul, pînă cînd tot cel ce împingea, de nime neîmpins, ce singur din greutatea firească, după altele urmînd, să cadză. De care lucru, în lucrurile tîmplătoare, cei ce cu minte întreagă să slujăsc, aceasta laudă şi spre bine prognosticesc, ca oricînd calea lineştii s-ar afla, drumul tulburării cu lunecătoriu piciorul norocirii să nu calce, ce totdeauna în cărarea lineştii şi potica păcii, oricît de strîmptă ar fi, nepărăsit şi neabătut să călătorească. Că macar că lucrurile la începătură mici şi pre lesne a să isprăvi să vad, însă lucrul, de ce să lucreadză, creşte şi să măreşte, cu carile împreună şi lesnirile împiedecîndu-să, nevoile să mămineadză şi să îngreuiadză, şi aşe, cele mai multe, de sfîrşitul fericit şi lăudat scăpîndu-să, să deznedejduiesc.2 Aşijderea, pricina pricinelor a toată pricinele dintîi privitoare şi giudecîtoare ieste, carile fără cea cădzută plată şi răsplătire a le lăsa nu poate (că precum greuimea grăunţului deasupra căderii celui dedesupt pricină au fost, aşe greuimea altuia pricină căderii celuia ce căderea celuialalt au pricinuit va fi)3. Aşedară, lucrurile muritorilor şi muritorii, ori ca grăunţele în ciur, 
         1ori ca spiţele în roată ar fi, adevărul fără prepus ieste, că loc stătătoriu şi viaţă credincioasă cuiva din fire nu s-au dat, nici să va da, ce toate sfera nestării sale sint să încungiure şi nesăvîrşit ţircăiamul firii sint să împregiure şi fietecui decît sine cel mai tare ieste să să afle şi pricina pricinătoare fără izbînda pricinirii ieste să nu scape. Deci pînă la cuvîntul ce voi să grăiesc voi vini, asupra acestuia lucru o pildă, carea în dzilele bătrîneţelor mele a privi mi s-au tîmplat, ascultători şi îngăduitori să fiţi pre toţi vă poftesc. 
     Odînoară2 pentru hrana tîmplîndu-mi-să peste creşteturile munţilor a zbura şi peste toţi cîmpii cu ochii a mă primbla, întrun muşinoiu un guziu, de cu vară, ca preste iarnă hrană să-i fie, de prin ţarini grăuncene culesese şi cu multe nevoi şi ostenele în mişina ce făcusă le strînsese. Şi aşe, cu lineşte şi cu odihnă viaţa trăgîndu-şi, o furnică de mişina guziului dede, carea, un grăunţi rîdicînd, la muşinoiul său îl dusă, pre care alalte furnici, cu dobîndă şi pradă gata ca aceasta vădzind-o, cu toatele după dînsa 
         1să luară. Şi dacă la casa bietului guziu agiunsără şi de strînsă grămadă grăunţelor dederă, îndată a o prăda, a o încărca şi a o căra începură. Guziul, săracul, în vreme ca aceia de tot agiutoriul scăpat şi de rădăcinile curechiului ce mai denainte stricase blăstămat simţindu-să, din toată nedejdea să scăpă şi cu mare foamete din fălcile morţii nu scăpă. Iară furnica, carea întîiu pricina prădzii, foamei şi mai pre urmă şi a morţii guziului era, de bişugul şi bivul carile peste toată iarna avusese îngrăşindu-să şi îngroşindu-să, cu aripi ca pasirile să într-aripă şi ca muştele în aer cu mare slobodzenie zbură. Iară lîngă muşinoiul furnicelor, de cu primăvară, în spinii carii acolea aproape era, o păsăruică mititeluşă cuibul a-şi face şi puii a-şi scoate să tîmplă, carea tot cu furnici mititele puişorii a-şi hrăni şi a-i creşte era obiciuită. Căci amintrilea nici ea alte lighioi mai mari a prinde, nici puii ei a le înghiţi sau a le amistui putea. Iară într-o dzi cea îndestulită nafaca uitîndu-şi şi a firii sale hotare trecîndu-şi, furnica cea mare şi cu aripi prinsă (căci şi furnica atuncea îşi găseşte peirea, cînd îndobîndeşte aripile), pre carea, după cîtăva luptă şi trudă biruind-o, mîncare puilor săi o dusă. Furnica, de primejdiia vieţii cuprinsă şi de amărăciunea ceii mai de pre urmă suflare, cu duios şi mişelos glas cătră păsăruică dzisă: „Nici tu, o, lacomo, fără plată vii rămînea)). Ce păsăruica, milos şi jelnic cuvîntul ei în samă nebăgînd, fărîmi, fărîmiiele făcînd-o, puilor o împărţi. Eu, patima furnicăi vădzind şi cuvîntul cel cu moarte amestecat din gură-i audzind, cu tot de-adinsul sfîrşitul la ce ar ieşi şi asupra păsăruicăi izbînda, cînd şi răsplătirea în ce chip ar fi ca să cu
         1nosc, a oglindi mă pusăiu. Deci pasirea dacă furnica omorî şi puilor 
     o împărţi, îndată, după obiceiu, la cîmp, pentru ca alt vînat hrană puilor să prindză, să dusă. Aşe, ea în cîmp lipsind, un şoarece pe spini urcîndu-să, cuibul cu puii păsăruicăi află. Carii, încă golaşi, fără tulee fiind şi puterea aripilor de zburat încă neavînd, pradă şoarecelui să făcură, pre carii şoarecele înecîndu-i, cîte unul, cîte unul, mîncare puilor săi îi căra. Iară cînd şoarecele, pentru ca şi cel mai de pre urmă puiu să ia, să întoarsă, iată şi maica lor din cîmp cu hrana în gură sosi. Carea, de puişori sărăcită cunoscîndu-sa şi pre prădătoriu încă în cuibul ei vrăjmăşeşte pre puiul carile încă cu suflet rămăsese, a încolţi şi a răni vădzind, pentru viaţa lui cu mare umilinţă pre şoarece a ruga începu: „Lasă-mi, tiranule, pre unul. Cruţă-mi, vrăjmaşule, pre acest mai mic macară. Nu mă lăsa aşe de tot arsă şi înfocată, fie-ţi milă de lacrămile şi tînguirile mele, nu-mi pierde toată osteninţa tinereţelor, nu mă despărţi de toată nedejdea bătrîneţelor mele! Adu-ţi aminte că şi tu părinte a fii şi nascătoriu a nascuţi eşti. Socoteşte a inimii durere, carea maica pentru rodul pîntecelui său pătimeşte. Eu păcatul mieu cunosc şi în oglinda fărălegii mele acmu mă privăsc, pentru carea astăzi cea cădzută plată îmi iau şi dreaptă izbînda furnicăi întreit asupră-mi să face, ai căriia, o, ticăloasa, jelnicul glas n-am ascultat şi peste putinţele şi hotarăle firii mele trecînd, trag ce trag şi pat ce pat. Ia pilda mea asupra ta, o, nemilostivule, şi cu pedeaspa la mine sosită de cea la tine viitoare a scăpa te învaţă. Că precum mie întreit, ase ţie îndzăcit pricina pricinelor să nu-ti răsplătească preste firea ei ieste. Şi precum eu pre puii furnicăi 
         1 i-am făcut fără maică, aşe pre mine, maica, tu m-ai făcut fără pui. Aşijderea, precum tu pre mine, maica oţăroasă şi jelnică, moartea puilor miei astădzi a privi m-ai făcut, aşe mîne sau poimîne de neagră şi cumplită moartea ta a să olecăi şi a să sărăci pre puii tăi va face. Şi precum tu pre mine mă desficioreşti, aşe altul pre puii tăi va despărinţi“. Acestea şi altele ca acestea ticăită păsăruica cu olecăioase viersuri şi cu miloase glasuri pamintea şi moartea puilor săi cu jele cînta: 
     Ce şoarecele nici de verşul şi de viersuri în ceva înduplecîn-du-să, nici de fierbinţi lacrămile şi duioase suspinurile păsăruicăi cevaşi milostivindu-să şi pre cel mai mic puiu omorînd, cu mare veselie la cuibul său îl dusă. Vesel acmu şoarecele, şi de bişugoasă prada ce dobîndisă mai îndrăzneţ şi mai simăţ făcîndu-să, mai tare a îmbia, şi mai fară sială prin toţi spinişorii a să urca începu, 
         1socotind ca tot spinul cuibu şi tot porumbreriul pui de pasire va avea (ce precum apelpisia de multe ori mai vrednicii lucreadză, aşe afthadia singură cu sabiia sa capul îşi răteadză). Că într-acea dată o mîţă sălbatecă pentru hrana prin spini şorecăind, sunetul îmbletului şoarecelui la urechi îi vini. Carea, după al său obiceiu, mai cu de-adins a să tupila şi a să şipuri începînd, şoarecele cel ce sunetul făcea printre frundze zări, şi aşe, mîţa totdeodată şi fără veste sărind, şoarecele, blăstămatul, toată sărita îşi pierdu (că cînd minţile de spaimă să uluiesc, atuncea şi picioarele a fugi să împiiedecă şi în toate ierbuşoarele să invălătucesc). Aşe mîţa pre şoarece întîi în brînci, apoi în fălci apucînd, cu mormăieturi trufaşe şi mîndre i să lauda. Şoarecele între cele puţine olecăituri ce făcu, întîi era aceasta: („cine face, face-i-să, cine înghite undiţa, fier de corabie boreşte): osinda păsăruicăi m-au aflat“. Şoarecele încă bine cuvintele nu-şi încheie, şi mîţa în oala stomahului a-l fierbe şi în tigaia maiurilor a-l prăji şi în vasele maţelor a-l scoate începu. Aşe mîţa, spre vînătoarea şoarecelui cu totului tot dîn-du-să, ce o aştepta nici ştiia, nici să gîndiia. Că într-acea ună dată, un dulău ciobănesc, pre lîngă spini pentru paza oilor îmblînd, mirosul mîţii adulmăcă, după miros urma luă, după urmă cu ochii de mîţă dede. În scurt, mîţa şoarecele încă bine nu înghiţisă, şi ea acmu în fălcile dulăului sosisă, carea nu de cuvînt, ce aşeşi mai nici de gînd vreme a avea putu. Că vrăjmaşi şi ascuţiţi colţii dulăului îndată toate oşcioarele îi zdrumicară şi toate măţişoarele îi deşirară. Dîrz dulăul şi cu coada bîrzoiată, ni la un spin, ni la altul piciorul după obiceiu rîdica şi precum şi el altuia vînat şi colac să găta, nicicum în minte îi era. 
     Că pre acea vreme un lup, după oi cu mare meşterşug şi mulcomiş linguşindu-să, asupra dulăului, fără veste cădzu. Lupul pre vechiu nepriietin aşe singur şi de tot agiutoriul strein şi lipsit vădzind, asupra-i să-l fărîme năvrăpi. Dulăul, macar că cu lătratul cît putea pentru pizmaşul de obşte ciobanului ştire da şi cu toată vîrtutea, cît prin putinţă îi era, cu lupul să lupta. Insă agiutoriul ciobanului a sosi, mai mult decît dulăul virtutea lupului a sprijeni zăbăvind, biruinţa la lup rămasă şi, bucăţi-bucăţele făcîndu-l, viermilor îl întinsă masă. Ciobanul pînă la locul bătăliii a sosi, încă de departe un pardos, frumos la piiele şi vrăjmaş la inimă, precum asupra lupului cît ce poate aleargă, vădzu. De carile el spăriindu-să pînă va videa între lup ş-între pardos ce să va isprăvi, după spini să dosi. Pardosul îndată ce la lup fără veste sosi, deodată lupul cu dînsul de luptă să apucă. Ce lupul nici mult lupta sprijenind, nici puţin ceva folosind, în clipala ochiului, biruit, trîntit şi omorît fu. Pardosul acmu, duhul cel mai de pre urmă de la lup cu cumplită vrăjmăşie scoţind, ciobanul de după spini cu palestra sigeata printr-inimă îi pătrunsă. Pardosul, de moarte rănit şi de toate puterile părăsit vadzindu-să, cu glas de moarte şi cu cuvinte de singe, într-acesta chip grai: „Gudziul pentru curechiu, furnica pentru furtuşag, pasirea pentru lăcomie, şoarecele pentru simeţie, mîţa pentru pizmă şi viclenie, dulăul pentru vrăjmăşie şi mîndrie, lupul pentru veche duşmănie, eu pentru obraznica bărbăţie viaţa ne-am pus2. Iară ciobanul pentru piielea mea capu-şi îşi va da“. Acestea ciobanul nici ascultînd, nici în samă cevaşi macară băgînd, macar că trist pentru dulăul ce pierdusă, însă vesel pentru piielea pardosului ce agonisisă era, pre carile în loc despoindu-l şi piielea pre umăr aruncînd, spre oi şi spre stînă să margă să întoarsă. Căruia un voinic oştean bine întrarmat în timpinare îi vini, şi după ce bună calea după obiceiu ciobanului dede şi pre umeri-i piielea pardosului vădzind, cu plată să i-o vîndze, cu blînde cuvinte cerşu. Ciobanul, şi pentru piierderea dulăului mînios, şi pentru uciderea pardosului simăţ, cine 
                 de după spini cu palestra odată un pardos au ucis, precum de acmu înainte şi lei şi paralei şi ţigan şi oştean, tot cu o lovală va prăpădi i să pîru. De care lucru, nici dzua bună omeneşte luînd, nici la cuvîntul blînd cum să cădea răspundzind, calea să-şi păzască oşteanului dzisă, iară amintrilea bine să ştie că în cîmp ca acesta, cine pre cine a despoia poate, a celuia piiele poartă. Şi „vedzi aceasta (palestra de-a umăr spîndzurată arătînd), nu a vinde, ce în dar a cumpăra s-au învăţat“. Oşteanul, de aspru cuvîntul ciobanului oţărîndu-să şi de batgiocură ce-i făcea cu inima înfrîngîndu-să, mai mult trufaşe răspunsurile a-i audzi a suferi nu putu, ce, îndată calul în dălogi strîngînd şi cu picioarele din pinteni înteţindu-l, asupra lui să răpedzi şi suliţa prin ţiţa stîngă pătrundzindu-i, nu numai de piielea pardosului îl despărţi, ce şi de haine dezbrăcîndu-l, numărul dzilelor la sfîrşit îi dusă. Aşe ciobanul, în dar cumpărătoriu, împreună cu marfa şi viaţa îşi prăpădi. 
     Iară oşteanul, pe cal încălecînd şi piielea pardosului pe deasupra scutului îmbăierînd, pe drumu-şi purcesă. Aşe, el uneori de bună inimă şi de izbîndă cîntînd, iară alteori de lucrul şi singele ce făcusă gîndind şi mărgînd, de-alăturea drumului un iepure sări. Oşteanul, bunătăţii calului bizuindu-să, precum pe iepure ca şi pe cioban, în suliţă va lua socoti (ce cine alege oasele, peştele cît de mare poate mînca, iară oasele nealegînd, piticul cît de mic spre înecarea grumadzilor destul ieste). Şi aşe, cu suliţa buărată pre bietul iepure în goană luă, şi acmu din cal pre iepure biruind şi în clipală iepurile agiungînd, cînd de cînd în suliţă îl va ridica să chibzuia. Iepurile, într-atîta de mare a vieţii primejdie vădzindu-să şi precum firea mai mult a-l agiutori a nu putea cunoscîndu-să, la obiciuitul meşterşugu-şi alergă, şi aşe, cu multe şuvăituri şi cohîieturi spre nişte locuri măluroase şi ţărmuroase a fugi luă. Oşteanul, ochii în dosul iepurelui întinşi şi înfipţi avînd, de a locului răutate şi de primejdiia viitoare nici grijă, nici pază avea. Şi aşe, în răpegiunea calului asupra a unui mal înalt sosind, nici vreme de chivernisală, nici loc de fereală mai putu avea, ce în mişelos chip din ţărmurile malului fără aripi zbură, şi din călăreţ alergătoriu, dobitoc fără aripi zburătoriu să făcu, pînă cînd greuimea firească, răpegiunea şi iuşurimea meşterşugească biruind, cu capul în gios, ca cum nu poftiia, în fundul pohîrniturii, ca cum nu vrea, asupra colţiroase şi simceloase pietri, ca cum nu să gîndiia şi ca vai de capul lui, cădzu; unde os prin os pătrundzin-du-şi şi mădular prin mădular zdrobindu-şi cu groaznică şi straşnică moarte, ceia ce i să cădea izbîndă şi ceia ce-l aştepta dreaptă osindă îşi luă". 
     După povestea şi pilda aceasta, Brehnacea iarăşi cuvîntul ca-rile începuse la sfîrşit a-l duce apucă: „Aşedară, în lume lucrurile tîmplătoare celor ce rădăcina şi pricina dintîi necunoscută le ieste, precum toate fără chivernisala cuiva şi fără nici o pricină a cădea şi a să tîmpla să par. Însă fietece de a sa hirişă şi adevărată dintîi pricină nu să lipseşte şi fietecui ceia ce i să cade tîmplare, de hulă sau de laudă, de fericire sau bezcisnicie fără greş vine2. De 
         1care lucru, aievea ieste, că adunările dinceput drepte şi adevărate pricini să nu fie avut, ce numai pentru deşartă şi înflată slava numelui şi pentru ca să să dzică, iată că tot capul ni s-au plecat şi tot genunchiul ni s-au închinat, aceste ale lumii răscoale au pricinit. Deci pentru izbînda a voii în părere începute, a multora multă asupreală şi mare înăduşală să face, carea fără plată şi osindă, precum nu va rămînea, fără prepus ieste2 (că suspinele drepte ceriurile pătrund şi lacrămile obidite chentrul pămîntului potri-călesc şi singele vărsat cărbune ardzătoriu şi foc pîrjolitoriu să face). Carile la vremea sa izbînda şi osinda îşi gătesc, de carile asupritoriul a scăpa şi năcăjitoriul a să apăra preste fire şi peste putinţă ieste3. Iată, fraţilor, izbînda la uşă, iată, priietinilor, plata în casă şi răsplata în cap ne-au sosit. Au nu Vulturul, monarh a toată zburătoarea a fi poftind, batgiocura tuturor lighioilor ne-am făcut? Prodromul aceştii urîcioase veşti încă de demult Liliacul era, carile cu cuvîntul şi cu lucrul în mijlocul a tot theatrul şi denaintea a tot ochiul biruinţa au dobîndit. Aşijderea, acmu, micele acestea musculiţă dreptatea cît să fie de vîrtoasă, umilinţa cît să fie de înaltă şi mîndriia cît să fie de plecată şi de înflată 
     frumos ne arătară. Au nu în cartea Vulpei fumul pojarului acestuia mirosiia? Şi încă altele mai rele şi mai cumplite a vini prin neştiinţă prorociia (că tot prorocul, adevărat în dzisă negîndit, în cuvînt nealcătuit şi în ieşirea lucrului nesmintit ieste). De vreme ce adevărate cuvintele Liliacul să pomenim ne învăţa, şi precum decît Cămila mai mare Filul şi decît zimbrul mai iute Inorogul a fi aminte ne aducea. Acestea toate atuncea de batgiocură şi în samă nebăgate să avea, iară acmu iată că piatră după piatră a să pohîrni şi val după val a ne lovi şi a ne năbuşi au început. Pentru aceasta dară, de mă viţi asculta, sfatul bătrîneţelor mele ieste acesta: Liliacul precum s-au aşedzat să nu-l mai clătim. Pe Vidră în gîrle, unde să află, cu hrană şi cu alte trebuitoare să o chivernisim2. A muştelor prieteşugul şi frăţiia, iară nu vrăjmăşiia şi veciniia, să poftim3. Filul şi Inorogul, cît în putinţă va fi, precum cu dobitoacele amestec nu avem, a-i înştiinţa să silim şi după înştiin-ţare adevărul lucrului să şi urmedze. De ciia, unde ar pofti a lăcui şi în ce chip ar vrea a vieţui în ceva împotrivnici să nu ne arătăm, ce noi penele noastre să ciuciulim, iară dobitoacele, cum vor putea, perii să-şi lingă şi să-şi netedzască 4 (că cine gardul strein trece şi în pomul altuia să suie, la întors gardul zid şi la mîncare poama 
         1piatră i să face). Căci amintrilea, toate, a tuturor dobitoacelor supuse dosede şi asuprele, de nu Filul, Inorogul, de nu Inorogul, altul ca Inorogul, asupra noastră cu vreme va să le izbîndească şi tot suspinul cu osînda sa va să ne găsască. Şi mai vîrtos Inorogul grijliv pentru noi fiind, nuărul mic repede ploaia va să ne trimată, din carea nu numai penele, şi aripile, ce aşeşi şi cuiburile de prin copaci şi bortele de prin stinci a ne scuti şi uscate a ne feri vrednice nu vor fi (pre slab să nu gonim, că mai tare l-om face, pre fricos să nu spăriem, că mai îndrăzneţ să va întoarce). Acestea, o priietinilor, de la mine; iară voi de la voi ce poftiţi arătaţi şi ce vi-i voia lucraţi şi, veri aşe, veri aşe, în cea mai de apoi cuvintele mele din minte nu scoateţi“. Pilda, cuvîntul şi sfatul Brehnacii, macară că mărgăritariul curat la aurul nespurcat şi pietrile scumpe frumos cu aur alcătuite era, însă (la inima împietrită şi pizmătoare nu cuvîntul, nu învăţătura, ce pedeapsa şi pătimirea, ca la dobitoace în ceva a spori şi a o domoli poate). În care chip, Corbul cu Cucunozul, macar că lucrul adevărului cum şi în ce fel merge bine cunoştea, însă povăţuind pizma şi urmînd pofta, vechiul cuvînt pliniia (cel bun vădzu, pricep şi laud, dară cel rău voiu şi urmădz), şi aşe Corbul, urmele relii pofte călcînd, a cheltuielior pagube, a osteninţilor în zădar şi a cinstei numelui scădere simţind, de începutul vivoros gînd a să părăsi nu putu, ce toate tîmplările împotrivă, într-alt chip spre bine şi după a sa poftă le tîlcuia şi le primeniia. Carile într-acesta chip Brehnacii răspunsă: „Întîi pilda ce ai spus, apoi sfatul carile ai dat foarte bine le-am înţeles. Ce pilda ieste a disidemonii<i> iară sfatul ieste a micropsihiii, ca-rile în toată monarhiia noastră loc şi cinste a avea nu pot. De unde, nici la una, nici la alta uitîndu-ne, mai mult zdrobirea cuvintelor a face nici ne trebuie, nici ni să cade. Iară cît ieste despre par-tea lucrului ce s-au tîmplat, nici a împăratului nostru în cinstea 
         1numelui vreo scădere, nici monarhiii noastre vreo pagubă s-au făcut sau să va face. Ce muştele, neam obraznic fiind, a sa hirişă mojicie cu şederea la masă nechemate ş-au arătat. Deci precum dulăii, coteii şi mîţele din fărămuşile mesii stăpînilor să hrănesc, aşe şi calicios şi obraznic feliul acesta din lăturile vaselor noastre viaţa de-şi vor sprijeni, de divă ieste? Cătră aceasta, împăratului nostru dinceput nu pentru muştele zburătoare, ce pentru pasirile cu pene, cu oaă şi în aer vieţuitoare sfatul i-au fost, ca pre unul singur monarh stăpînitoriu şi oblăduitoriu să ştie. Iară pre aces-te spurcăciuni în numărul zburătoarelor sale a le numi, de nu să va milostivi, din slava cinstii mărimei sale ce i s-au scădzut? Muştele dar, ca nişte lighioi spurcate, mojicoase şi în samă nebăgate, lasă-le să îmble. Iară noi, de lucrul început apucîndu-ne, la sfîrşit a-l duce nevoitori să fim, pre carile în curîndă vreme a-l videa bună şi fără prepus nedejde avem, de vreme ce, iată, hirograful tuturor în mînule noastre ieste, în carile nu numai iscăliturile cu numerile, ce şi inimile cu sufletele li să cuprind, din carele nici a să întoarce, nici a să căi pot (că decît cuvîntul dat, alte mai tari şi mai vîrtoase legături a fi nu poate, însă la cei a cinstei cuvîntului cunoscători). Iară amintrilea, cu a noastră linevire, lucrul într-alt chip de s-ar tîmpla, atuncea cu bună samă truda în deşert, cheltuială în pagubă şi a cinstei numelui betejire ar urma. Pentru care lucru, pentru ca lauda adevărată şi odihna fericîtă a dobîndi să putem, cele isprăvite a întări, cele neisprăvite ca să le săvîrşim şi să le isprăvim a sili trebuie. Acmu, dară, tot temeiul lucrului într-aceasta au rămas, ca Lupul la bîrlogul său neclătit să să păzască, Filul în giur, împregiur cu hendec, după obiceiu, să sa încungiure şi să să închidză, Inorogul prin munţi, 
         1 cu tot feliul de măiestrii şi de vînători la mînă a să aduce să nevoim. Şi aşe, acestea spre alalte săvîrşindu-să, iată că toată odihna vecinică fără prepus vom dobîndi şi în urmă alt gînd împotrivă, de tulburare şi de neaşedzare, nu va mai rămînea“. 
     Acestea a Corbului, Cucunozul, Pardosul, Rîsul şi alalte mai toate, carile cu sîngele fierbinte maţile a-şi răcori ştiu, adeveriia. 
         1