DIVANUL
  
  DIVANUL
  SAU
  GÎLCEAVA ÎNŢELEPTULUI CU LUMEA 
  SAU 
  GIUDEŢUL SUFLETULUI CU TRUPUL
  PRIN DE TRUDA ŞI DE OSTENINŢĂ IUBIREA
  A LUI
  IOAN DIMITRIE CONSTANTIN-VOIEVOD
  
  ÎNTĂIU IZVODIT ŞI DE IZNOAVĂ DIN VECHIUL ŞI NOUL TESTAMENT, ÎN SLAVA ŞI FOLOSINŢA MOLDOVENESCULUI NIAM, ÎN VREMILE A MĂRIEI-SALE BLAGOCESTIVULUI, PREALUMINATULUI MOLDAVIII OBLĂDUITORIU
  
  IOAN ANTIOH CONSTANTIN-VOIEVOD
  ALCĂTUIT,
  TURMA A PRAVOSLAVNICULUI MOLDOVENESCULUI NĂROD DE PREAOSVINŢITUL PĂRINTELE SAVVA, ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL SUCEVII
  OTCÎRMUINDU-SĂ.
  IARĂ CU OSIRDIIA ŞI EPITROPIIA CINSTITULUI ŞI BLAGORODNICULUI BOIAR, DUMNEALUI LUPUL BOGDAN HATMANULUI, S-AU TIPĂRIT ÎN ORAŞUL SCAUNULUI DOMNIII, ÎN IAŞI.
  VĂ LEAT DE LA ADAM 7206,
  IARĂ DE LA MÎNTUINŢA LUMII 1698, MESEŢA AVGUST, 30.
  ŞI s-au tipărit prin osteniala smeriţilor şi mai micilor Athanasie Ieromonahul şi Dionisie  Monahul, moldovenii.[103]
  Stihuri                                                            Pre he[r]bul
  ţărîi                                                                Stih[uri] 7 
  I[oan]
  A[NTIOH]                                                        			C[ONSTANTIN]
  V[OEVOD]									B[OJIEIU]
  M[ILOSTIIU]								G[OSPODAR]
  
  Z[EMLI]                                                                                      M[OLDAVSKOI]
  
  Soarele cu luna pre                                                  Adecă-n tot locul,
  unde luceşte                                                             slăvit să grăiaşte.
  
  Herbul ţărîi, vechii ş-au fost ales buăr,
  Numele vestindu-şi ca tunul prin nuaăr.
  Noii mai pre urmă, avîndu-l moşie
  Tot acel vechiu nume mai vestindu-l şie.
  Într-această vreme cine-l stăpîneşte
  O, Dumnădzău svinte, tu îl ocroteşte,
  Că mîna ta svintă l-au încoronatu-l
  ŞI braţul tău tare l-au întemeiatu-l.
  Părinţasca scară şi scunul dîndu-i,
  Ceriasca ta armă, crucea, întindzindu-i,
  Spata-i povăţeşte biruind pre toată
  Vădzut, nebădzută vrăjmăşasca gloată,
  Cărunteţe vadză, bătrîneţ-agiungă,
  Slăvit fericeşte-l cu viaţă îndelungă. [105]
  
  BLAGOCESTIVULUI, PREALUMINATULUI ŞI NOAĂ CINSTITULUI, DULCELUI ŞI MAI MARELUI FRATE,
  IOAN ANTIOH CONSTANTIN-VOIEVOD,
  CU DUMNĂDZĂIASCA MILĂ DOMN, OBLĂDUITORIU ŢĂRÎI MOLDOVII, DE LA AL MĂRIII-SALE MAI MIC ŞI PLECAT FRATE
  IOAN DIMITRIE CONSTANTIN-VOIEVOD
  CARTE DE ÎNCHINĂCIUNE
  
  Astronomii, adecă a stelelor cunoscători - prealuminate, cinstite, iubitul mieu frate - întru toate cîte întru a ceriului trup stele poartă, doaă numai neclătitoare şi nemutătoare a fi arată, carile una în partea ceriului diasupra, iară alta în partea ceriului dedesupt a să afla povestesc : una polus arcticus, iară alta polus antarticus le număsc, prin carile a ceriului trup şi rătundzală să învîrteşte.
  Aceste dară doaă stele, mai marele mieu şi iubit frate, macar că cu starea una de la alta lungă depărtare şi mare deosăbire au, însă iarăşi- după socotială- pururea nedespărţite şi totdeauna nedeosăbite sint; şi a lor una cătră alta [1v] driaptă potrivire şi una împotriva altiia neclătită odihnire şi rădzimare, nici a ceriului lată lăţime, nici a sferii pămîntului groasă grosime a o opri sau a o despărţi pot. Că precum 2 roate într-o osie să liagă, aşe acele printr-o omintiască osie (carea axon să chiamă) una cu alta să, prin atîta de meidian despărţire, întrulocadză.
  Într-aceste 2 stele chendrul, adecă ţinta a mijlocirii cîtinţii ceriului, să înmijlociadză, şi în acea adevărată mijlocire a rătundzelii pămîntului să aşadză, carile, din vîrtutea a acelor 2 drept-cumpănite şi potrivite stele, acelea cîte [107] deacupra chentrului întemeiate sint, nicicum în sus sau în gios, îndriapta sau în stînga a să muta sau a să clăti pot; ce oricîte în a cîtinţii ceriului cuprindere să cuprind, toate într-acel mijloc drept-mijlocit chentru să radzimă spreste tot.
  
  Ca aceste dară 2 stele - dulcele mieu iubit mai mare frate- doi fraţi sau doaă inimi a doi (însă adevăraţi) s-ari asămăna putea fraţi, carii cu starea locului şi cu depărtarea deosăbirii (trupeşti) macar că cît departe depărtaţi şi cu petrecerea neîntrulocaţi ari fi, însă după a sufletului de nemică cevaşi oprită pătrundere (de vreme ce sufletul neoprit şi prin toate pătrundzitoriu [IIr] iaste) pururea nedespărţiţi, totdeauna şi-n toate date întrulocaţi să află.
  “Acmu dară ce-i bine sau ce-i frumos, decît a petrece fraţii împreună” , dzice Psalmul 132. Aşe dară, între doi fraţi dragostea (ca între doaă stele chentrul) nemutată, pre aîntemeiată să mijlociadză; adecă, între doaă inimi a doi fraţi, nesmintită şi nebetejită să aşadză; şi aşe, din doaă inimi o adevărată dragoste izvoreşte, carea ca la triilea frate a fi să socoteşte. Aceştia dară, cu acel de aur al dragostii frăţeşti legîndu-să ţi împletindu-să lanţuh, nerupr şi neîndoit va fi; mărturiseşte Înţeleptul : “Funea întreită anevoie să va rumpe” (Eclisiastul gl. 4, sh. 12). Aceştia totdeauna în toate şi pretutindirea bine vor îmbla; adevereşte iarăşi Înţeleptul : “Trei sint carile bine îmblă” ( Pilde gl.30 , sh.29 ).
  Thalis filosoful, carile dinte cei şepte ai grecilor înţelepţi unul era, pentru trei lucruri bodzilor săi mulţămită şi blagodarenie a face obiciuit era : întăiu căci om şi nu dobitoc, a doa căci bărbat şi nu fămeie, atreia căci ellin şi nu varvar l-au făcut. Aşe dară eu, dulcele mieu, cinstite şi mai mare frate, pentru trei lucruri celui în troiţă de o fiinţă Dumnădzău, vecinic atotţiitoriu şi chivernisitoriu împărat, slavă, cinste şi închinăciune trimăt : întăiu, căci nezloslavnic,[IIv] innoplemennic, ce pravoslavnic creştin; a doa, căci nu altii beserici, ce ai Răsăritului urmăritoriu; a treia, căci nu altuia, ce măriii-tale dintr-un părinte şi dintr-o maică m-au făcut şi m-au născut frate, pre carile ca pre o întemeiată şi vîrtoasă sprijenială şi cetate te ţiiu. Adevereşte împăratul Solomon dzicînd: “Fratele carile să agiutoreşte de frate, ca o cetate vîrtoasă” ( Pildele gl. 18, sh. 19 ). Aşijdirea, precum izvorul mic în apa mare a da năzuiaşte, aşe eu cătră măriia-ta şi cătră a măriii-tale cinste alergînd, cinstea să mi să măriască ; precum frumos grăiaşte Esthir : “Izvorul mic în apa mare să măreşte” ( gl.10 , sh. 6).  macar că de un filosof oarecarele s-au grăit: “Gura carea singură pre sine să laudă să fie puţind” (mai vîrtos că ale măriii-tale laude ale mele sint), însă precum adevărul pre toate biruiaşte şi preste toate stăpîneşte, adeverit şi ştiut îm iaste. Cu a acestuia dară, a adevărului veşmint îmbrăcîndu-mă, “mirosul veşmintelor mele ca mirosul zmirnii”, mărturiseşte Cîntarea cîntărilor (   gl. 4, sh. 11). Pentru aceasta cinsti-voiu, lăuda-voiu şi aceasta tuturor mărturisi-voiu căci mie în cinste, în laudă şi - cu a lui Dumnădzău agiutoriu - sgiutînd îm eşti. Dară pre cine voiu cinsti? Prorocul mă învaţă : “Nu [IIIr] da altuia slava ta, şi vredniciia ta niamului strein” ( Varuh gl. 4, sh. 3) ; pentru [109] aceasta cu cinste, ca domnului şi fratelui mieu mai mare, nă voiu închina.  cum nu te voiu cinsti? Iarăşi voiu dzice;   cum nu voi mărturisi? iarăşi voiu grăi. Că eu de voiu tăcea, au inima şi dragostea cum nu va striga? Au acelea ale mării tale cătră mine nenumărate de  bine faceri nu vor mărturisi? Au cu prorocul împreună nu voi cînta: “Părintele mieu şi maica mea m-au lăsat pre mine, iară domnul mieu şi fratele mieu m-au luat pre mine?” [Ps. 26, 16].
  
  Pentru aceasta dară, a măriii-tale totdeauna şi-n toate dzile cătră mine, dintru acea adevărată frăţască dragoste izvorîte, ca de viiaţă făcătoare de bine faceri izvoară arătate, cărora răsplătire şi la preţ preţuire a da vrednic nefiind, acest al mieu puţinteluş pentru mult, mititeluş pentru mare dar cu rugăminte spre priimire îl aduc - carele dintăi născutul a proastii şi nevrednicii mele minţi, ca un de floricele cules şi legat mănuncheaş, carele întăia a osteninţii mele răzsădire şi odrăslire iaste, spre a măriii-tale bună mirosală l-am, alegîndu-l şi gătindu-l, adus.
  Însă cu oarece şi osîrdie şi osteninţă, din a multora, nu de peminteşti, ce cereşti ogoară, neveştedzitoare floricele, cu nestricătoriu miros adunate [IIIv] şi-ntrulocate li-am prefăcut. Însă cu această îndemnare, pre măriia-ta priimitoriu şi a ostenele ca acestea însoţitoriu ştiind, precum şi alte întru ale măriii-tale vremi multe s-au răzsădit ş-au înflorit, aşe mă rog ca şi acestea ale mele ostenele (carile sint ca nişte de un prost şi neînvăţat grădinariu adunate floricele) a să sămăna, a să sădi, a înflori şi tuturor depreună a să obşti să binevoieşti şi să nevoieşti.  mai vărtos tot moldovenescul nostru niam cu Cîntarea cîntărilor a striga, şi unul altuia în bucurie arătînd a cînta să să îndemne,  dzicînd : “Flori s-au deşchis în pămîntul nostru!” (glav 2, sh. 12).
  Însă măcar că acest al mieu dărişor măriii-tale nevrednic şi netrbnic iaste, căci mulţi minunaţi, multe minunate, slăvite şi lumii obştite şie pre urmă lăsate au făcut ş-au arătat, de pomenire destoinice şi vrednice lucruri, carele ca soarele în sănina vreme dau radze şi ca lumina în întunerec ce luminiadză. Au poate dară luminuţa lumînărelii împotriva soarelui să strălucească? Au poate muviliţa în a Olimbului munte coastă să să cunoască? Ba Însă, precum fericitul Pavel grăiaşte, adevărat iaste : “În casa mare nu numai de aur [IVr]şi de argint, ce şi de lemn şi de lut trebuiesc vase” (Cătră Timothei, Cartea 2 gl. 2 , sh. 20). Şi  macar că toate blăstămăţiile şi nevredniciile în mine să află, însă măriii-tale plăcute şi învoite fiind, de triabă şi vrednice sint; şi macară că aceasta a dzice nevrednic sint, însă : “Nevredniciia mea, aceia mi-au agiutat” (dzice Isaiia, gl. 63 , sh. 5) şi cu aceasta învrednicindu-mă, această a tinereţelor mele întăia născută roadă măriii-tale închinînd şi dăruind, bine învoită, priimită şi plăcută a fi, cu plecăciune rog, poftesc. -ntru aceasta, rămîiu
  Al măriii-tale mai mic şi plecat frate
  IOAN DIMITRIE CONSTANTIN-VOIEVODA [111]
  
  CARTE CĂTRĂ CETITORIU
  [IVv] Cetitoriului şi de osteninţă iubitoriului, bucurie!
  Cinstite şi de trudă iubitoriule cetitoriu, iată trei, spre a sufletului dulce gustare, ţi să întind meşcioare. În cea dintăiu dară, ale lumii, adecă a trupului, nrbunii şi rele, sufletului stricătoare şi de tot omorîtoare pofte- şi, împotrivă, a înţeleptului, adecă a sufletului înţelepciune, cunoţtinşă şi spre lumeştile, ca să nu dzic trupeştile, desfrînate pofte înfrînare, oprire şi părăsire-să cuprinde. 
  În cea a doa, pentru ale lumii grăite minciuni şi bîrfituri şi pentru a înţeleptului vorovite adevărat cuvinte marturi şi mărturii aducîndu-să, lumea de mincinoase, iară înţeleptul de credincios să dovedeşte. 
  În cea mai pre urmă, carea a treia iaste, pentru gîlcevele şi pîrăle carele mai denainte  între înţelept şi-ntre lume, adecă între suflet şi-ntre trup, s-au făcut, ca păceluiţi, bine învoiţi şi după dumnădzăieştile porunci amîndoi împreună pre o cale şi pre un drum a îmbla şi a să îndrepta îi învaţă; şi precum cea vecinică, aşe cea vremennică, între dînşii a să alcătui, pace şi prietinirea îi învitiadză. 
  
  Într-aceste trei meşcioare, adecă trătăjei, ca în trei luminoase şi [Vr] neprăvuite oglinde, precum a trupului, aşe a sufletului stat şi podoabă îţi, privind, socoteşte şi ceva dintr-acestea lipsă sau grozav vădzind, tocmeşte şi cum să cade frumos orînduiaşte şi împodobeşte, şi precum lui Dumnădzău, aşe oamenilor plăcut şi cinstit a fi să te învredniceşti.
  Aicea dară, carea grozăviia şi frumuseţea trupului şi carea grozăviia şi frumseţea sufletului să fie vei afla. Căci amîndurur podoabele şi dezbrăcările, iată, de faţă stau. Întăi dară lumea, adecă trupul, spre care, în adîncime, nemăsurate bezne fără fund, iaste să te răpască şi în veci fără ieşire să te, prăpădind, chinuiască. Aşijdirea înţeleptul, adecă sufletul, de acea beznă şi prăpastie ferindu-te şi de spre a ei alergare împiedicîndu-te, spre care slavă, fericire şi în veci fără sfîrşire bucurie te îndemnînd învitiadză, carile bezna întunerecului lumăsc arată şi luminiază şi celea carile cinsteşe şi de laudă vrednice a fi descopere şi învaţă.
  Aşijdirea a lumii, adecă a trupului, rău cunoscute şi strîmb grăite minciuni, cu ale sale drepte răspunsuri şi cu vechile şi noaăle Svinte Scripturi adevereşte, iveşte şi dezvăleşte, carile cu întreg suflet cercîndu-le şi ispitindu-le, vecinica, [113] [Vv] vei afla, viiaţă, precum mărturiseşte Evanghelistul: “Ispitiţi Scripturile că vi să vede voaă într-însele viaţa vecilor a avea” ( Ioan  gl.5 , sh. 39). 
  La aceste trei dară mese, iată, şi doaă ţi s-au dat păghară, dintru carile, carile îţi va fi voia, acela vii lua. Însă unul pre denafară cu frumoasă şi plăcută poleială, iară altul nearătos şi nedrăgăstos pre denafară, însă de aur pre dinlontru şi de a vieţii apă şi plină de dulciaţă băutură plin iaste. Adecă păharul frumos, arătos, lumea sau împărăţiia ei, păharul nearătos şi cu smerit chip ceriul sau împărăţie lui iaste.
  Dintr-acéste doaă păghară bogooteţul David bine, cum să cade, frumos, înţelepţéşte ş-au ales: “Păgharul mîntuinţii voi priimi (dzice) şi numele Domnului voi striga” (Psalm 115 sh. 13 [=4] ). 
   
  Păharul vieţii. Acesta adevărat păgharul carele viaţă drege şi nemoarte mesteşte iaste; a acestui păghar dulce băutură nu se mai sfîrşéşte; a acestuia păghar plinire sufletul în véci cu vinul cel de veselie şi de bucurie adapă. Acesta-i păgharul pentru carele Domnul nostru Iisus Hristos şi mîntuitoriul nostru cel cu braţ vîrtos dzice : „Luaţi, béţi dintr-acesta toţi “ (Math. gl. 26, sh. 26 [=27]; Marco gl. 14, sh. 22  [=23]; Luca gl.22, sh. 19  [=20]). Într-acesta  [VIr] păghar acea duhniciască adecă sufletiască iaste băutură „dintru carea toţi aleşii lui Dumnădzău vor să bea“, mărturiséşte Pavel (Car. I Cor. gl. 10, sh. 4). Pentru nearătarea dară cea pe denafară, o, iubitule, nu te scărăndăvi, nici te mîhni, căci frumos iaste, numai trupeştilor ochi nearătos a fi li să pare; ce cu dragoste priimindu-l, ia, bea, că sufletul săturîndu-l, a necurăţiilor pojar şi înălţată pară va stînge şi va, potolind, stîmpăra.
  Păharul morţii. Aşojderea, pentru a celuilalt pre denafară frămséţe păghar, ochiul tău nu să amăgiiască şi ghizdăviia lui inima ta să nu, rîvnind, poftiască, că într-însul otrăvită nebunie 
  
  
  
  
  Frumoasă dară şi arătoasă la chip şi mîngăioasă la videre, poama morţii; nu te amăgi, ce pomeneşte precum odănăoară cu aciastă poamă Evva s-ai înşelat şi, dînd şi bărbatului său, săracul, omenescul rod, îndată spre moarte s-au înturnat. Că [115] mîncînd dulce îţi va părea, însă amărîndu-să, sufletul îţi va otrăvi; mărturiseşte Ioan : “Făcutu-s-au - dzice - gura mea ca miiarea, şi dacă mîncaiu, amărîtu-s-au în pînticile mieu” ().
  -------------
  Voituriulu-ţi de bine,
  IOAN DIMITRIE CONSTANTIN-VOIEVODA [117]
  ---------------
  PREALUMINATULUI, BLAGOCISTIVULUI  PREACUVÎNTĂREŢULUI
  IOAN DIMITRIE CONSTANTIN-VOIEVODA
  Toate e cele de la Dumnădzău dorite!
  -----
  Lăudată dară, ca pre o vrednică şi întru toate desăvîrşit a măriii-tale, am cunoscut cartea, şi aşe o va cunoaşte fietecine ai căruia, cu fumul zavistiii, sufleteştii ochi întunecaţi nu-i vor fi, de vreme ce cartea aceasta aflare minunată şi gînd, de-ciia şi didascalie cu totului tot pravoslavnică are, carea capul şi începătura credinţii noastre iaste; aşijderea despărţirea părţilor ei după pricini, foarte cum să cuvine, şi a voroavii înfrumşeţare, pre cît a moldovenescului niam limbă a cuprinde poate, cu ritoricesc meşeterşug împodobită; adîncă şi bogată la dovedirile a Vechii şi a noaăi Scripturi; cu istorii şi răspunsuri şi a celor de pre denafară înţelepţi îndestulită, înfrumuşeţată; şi, ca cu un cuvînt să dzic, cu didascalie tocmită, atîta cît mai mulţi cei ce de îngeriasca [119]  isteciune şi a minţii-ţi ascuţire ştire n-au - pentru prea de minune lucru ce iaste - a măriii-tale osteninţă a fi, a o socoti, să vor îndoi. --------
  --------------------
  “Ucide sufletele care nu mor”(). [121]
  
  A LUI IOAN DIMITRIE CONSTANTIN- VOIEVODA 
  DIVANUL LUMII CU ÎNŢELEPTUL SAU GIUDEŢUL SUFLETULUI CU TRUPUL
  CARTEA ÎNTĂIA Glava 1.Lumea de cine-i făcută a şti ţi se cade
  Înţeleptul: Vrere-aşi şi aş pofti ca să te ştiu- precum mi să pare--o lume falnică, amăgitoare şi trecătoare, cine ţi-au făcut şi ce eşti, de cînd eşti, şi de cînd eşti, cum te ţii?
  2.Lumea de Dumnădzău făcută a fi crede
  Lumea:Eu sînt fapta şi plăzmuirea a vecinicului împărat şi sînt grădină plină de pomi sau pomi plini de roadă şi, mai adevărat, visteriu plin de tot binele: şi sînt 72O7 de ani de cînd într-acesta   chip frumos Domnul m-au meşterşuguit: şi mă ţiiu cu oamenii şi oamenii cu mine.
  3. Lumea trecătoare a fi să ştii
  Înţeleptul:Adevărat precum plăzmuirea lui Dumnădzău să fii, ştiu şi crez.Aşijdirea, grădină plină cu flori.Numai eu--precît pricep--florile tale iară curund veştedzitoare, cădzătoare şi  în nemică întorcătoare: şi pomii şi poamele pomilor tăi mă tem să nu, ca pomul cel ce Dumnădzău au poruncit lui Adam a nu mînca, să fie şi porunca Dumnădzăului   şi a ziditorului său călcînd, au mîncat şi cu moarte au murit. Iară avuţiile    şi visteriul tău, nestătătoare: petrecerea ta cu oamenii şi oamenii cu tine, deşertare şi amăgială iaste. Iară pentru a anilor vechime cîtă ai, mult mă mir : atîta cît eşti de amăgitoare, [123] mincinoasă şi şugubaţă, cum te Dumnădzău rabdă şi nu te, cu un cias mai înainte, prăpădeşte? Ce cu aciasta pre a sa prea bogată milă şi îndelungă răbdare sviteşte.
  4.Cu a lumii frumuseţe nu te amăgi
  Lumea: O,nebunule şi deşertule de minte, cum că amăgitoare şi mincinoasă să fiu,dzici?  Nu cauţi să vezi şi să cunoşti frumuseţele mele? Nu prăveşti podoaba mea? Nu oglindeşti bunurile mele? Nu iai aminte desfătările şi dezmierdările mele?
  5.Lucrurile lumii ca pravul înaintea vîntului     
    Înţeleptul: Vădz frumuseţele şi podoaba ta, ca iarba şi ca floarea ierbii :   bunurile tale în mînule tălharilor şi în dintele moliilor : desfătările tale:pulbere şi fum,carele cu mare   grosime în aer să înalţă şi, îndată răşchirîndu-să, ca cînd n-ar fi fost să fac.
  6.Pre împăraţii limbilor puternici vădzînd, nu te mîhni
  
   Lumea: Vai, nepriceputule şi streinule de minte, ce dzici că ai bună pricepere, cu ce minte şi cu ce socotială cuvînt ca acesta dzici? Eni ia aminte şi ia sama pre împăraţi, cum sfărîmă şi fac cetăţi, cum prăpădesc şi fac oaste, cum omoară şi iartă, cum iau şi dau--şi prăveşte pre bogaţi, pre carii eu îi îmbogăţesc, că nicecum ceva le lipseşte şi tot ce poftesc li se află. Au nu eu le dau? Au nu de la mine iau acestea?
  7.Lumasca nărocire n-are fericire
   Înţeleptul : Dară pănă cînd acest bun al tău şi fericit dar moştinesc?       
  8.Nărocirea fără hotar
   Lumea :Nu au hotar, nice săvîrşit.
  9.Bogatul lumii, sărac
     Înţeleptul: Cunoscut-am şi adevărat iaste că nu au hotar ce, cînd nice să gîndesc, atuncea toate acestea le lipsesc şi de toate să golesc şi să sărăcesc şi den vestita şi lăudata bogăţie în blăstămata şi defăimata sărăcie trec:   şi sfîrşitul, cel ce bun şi dulce să fie ar trebui şi vesăl s-ar cădea, în rău şi în amar să întoarce şi cu nepovestită întristare să întoarce   în ţărna sa : iară sufletul în gheenna fără milă să, în veci fără de săvîrşit, chinuiaşte.   
  10.Pildă den vechile istorii ia
      Lumea: Bine am dzis eu că priceperea îţi lipseşte, iară mintea ţi-au lăsat strein.  Dară   nu ai istoriile citit, nice ai hronicele cercat, ca să ştii şi   să te înveţi [125] în cîtă   de puţinea   şi scurtă vreme Alexandru împărat, ficiorul lui Filip, cîtă lume au suppus, cîte ţări au aginisit, cîte cetăţi au sfărîmat ş-au făcut şi cîte avuţii au cîştigat şi cu cinste întru a sa împărăţie s-au săvîrşit?
  11.Pildă de pe Alexandru Marel
       Înţeleptul:   Ba citit ş-am cercat.  Ce încă am mai aflat   că de o mică a lui slugă şi în puţină   băutură o picătură de vin amestecat, dint-atîta   mărime ce avea, mai de gios decît toţi l-au făcut, den împărăţie în sărăcie, din virtute în slăbiciune, din frămseţe în grozăvie şi ponegriaţă şi,ca să cu un cuvînt dzic, din viaţă în moarte şi din viu în mort l-au prefăcut şi cu mare întristare sufletul la iad l-au mutat. Dară aciasta iaste facerea   de bine a ta? Cu aciasta celor ce cu tine să simeţăsc şi în tine să nedejduiesc plăteşti?   Aciasta iaste săvîrşirea şi mai pre urmă ieşirea acelor ce ţin şi socotesc că bunurile tale n-au săvîrşit? O, vrednică eşti de urîre şi de lepădare!
  12.După moarte numele numele în răutăţi, ce   în bunătăţi vestit să rămîie 
  Lumea: Dară cu aciasta minte te porţi şi cu aceasta socotială îmbli, o sburatule de minte? Dară eu, căci dzişi că bunurile n-au sfîrşit, n-am dzis precum cei ce le stăpînesc nu vor muri--însă de vor şi muri ei, iară numele şi slava lor nu moare, nu să trece, nu sîă săvîrşeşte, ce în veci rămîne.  pentru aciasta voi toţi mai vîrtos decît pentru toate vă siliţi, ca voi trecîndu-vă, numele cinstit să vă rămîie.
  13.Nume vestit, cu facerea de rău nu vei agonisi
  
     Înţeleptul: Poh, cu ce dulceaţă de miiare, însă cu otravă amestecată, şi pe mine a mă ospăta pofteşti şi a face sileşti! Adecă eu, cu slava bogăţiii tale, a mă afla să silesc ca nume vestit să agonisesc şi în puţină vreme toate cele ale pohtei trupului mieu să fac, precum Alexandru, ce folos voiu avea? Caci el atîta rătundzală a pămîntului călcînd şi atîtea împărăţii supuind, după moarte   loc mai mult de şepte palme nu I-au rămas şi pe acela nu el, ce pămîntul pe dînsul l-au stăpînit;   cacă că ţărna pe pieptul lui s-au suit, ochii I-au împlut, gura I-au astupat şi cu aciasta pildă aducîndu-i că, nesăturîndu-să de slavă, să să sature de lut; şi trupul acela ce oamenii fiiu lui Dumnădzău--pentru frumuseţea--a fi   socotiia, viermii şi gîndacii pămîntului l-au mîncat, şi din ţărînă fiind, iarăşi în ţărînă s-au întors.  Au doară mai de-a firea decît   dînsul mă voi face? Au la mai mare stepănă mă voi sui? Deci acmu, o, amăgelnico, aceasta este împărăţiia ta ? O, vrednică eşti de ocară şi încă mai de multî defăimare cel ce-ţi crede ţie şi te pofteşte pre tine şi, apucîndu-se, hrăpeşte   şi nu te liapădă.
  14.Frumuseţea lumii inema ta nu poftiască
  Lum: Dară ce vrei să dzici?   Au doară nu sînt frumoasă? [127]
  15. Dragostea frumuseţelor multe stricăciuni aduce  
     Înţeleptul: Ba frumoasă, de te voiu socoti că eşti grozavă, ca de a tale frumuseţe să nu mă nebunesc.
  16. Vreun bine de la lume nu vei agonisi
   Lumea: Dară au nu sînt bună?
  Înţeleptul: Ba bună, de te voiu precum rea să fii   cunoaşte, ca prin răutate bun să mă fac şi la mai mare bine să agiung. 
  17.În lume vreo înţelepciune nu vei afla
   Lumea: Dară nu sînt înţeliaptă şi de toată cunoştinţa plină?
   Înţeleptul: Ba înţeliaptă , de te voi nebună ţinea şi prin a ta nebunie înţelept să mă fac; şi mai vîrtos, caci ,,înţelepciunea ta nebunie iaste,,
  18.În lume bunătate şi odihnă nu vei nemeri
   Lumea: Au şi la aciasta a răspunde vei afla?  Au nu sînt plină de tot binele?
   Înţeleptu: Ba plină, de mă voiu pricepe precum că tu eşti ,,deşertarea deşertărilor şi toare îţi sînt deşerte,,
  19.  Lumea spre binele, iară nu spre răul omului Dumnădzău o făcusă
   Lumea: Oare cu ce feliu de socotială mai rea decît tot răul mă socoteşti? Căci pre mine singur Dumnădzău ziditoriul    Mieu deaca m-au desăvîrşit făcut, au n-au dzis că-i bine, adecă au vădzut că sînt bună?
  20. Lumea, după păcat, în rea s-au prefăcut
   Înţeleptul: Adevărat că , că după acest a lui Dumnădzău cuvînt, eşti bună. Căci Dumnădzău, preabunul, nemică rău,   ce tot bine face; pentru aceia eşti bună. Însă aşe erai omului pănă a nu să, de frumuseţea şi dulceaţa pomului celui de moarte aducătoriu, amăgi; pre a căruia pom poamă mîncînd cel de întîi dzidit om, întru aceiaşi dată muritoriu s-au făcut (căci Dumnădzău pre om nemuritoriu îl făcusă), iară după aceia tu omului în trudă te-ai făcut şi în amar te-ai întors. Deci acea bogată, dumnădzăiască milă, pre facerea şi plăzmuirea a lor sale   mîni pănă la săvîrşit a să prăpădi şi a peri   nevrînd, şi cu acesta mijloc alt pămînt şi alt ceriu nou I-au giuruit, al cărui pămînt florile neveşedzitoare, pomii şi poamele neputredzitoare şi în toate timpurile preste măsură dînd roada sa şo, al căruia ceriu, la măsură căldura soarelui şi la măsură frigul gerului; şi mai vîrtos acolo arşiţă şi secetă nu va fi, şi iarna va lipsi, şi soarele nu va apune, căci noapte nu să va face; şi , ca să nu cuvînt dzic, tot binele nu va lipsi şi răul la nume să va atinge.  Însă acestea cu această tocmeală omului întru moştenire s-au giuruit, ca de tine şi de a le tale   deşertări şi întru nemică folositoare   amăgiri lepădîndu-ne şi ferindu-ne, acele cereşti şi ale moşiii noastre ceii   vecinice să cercăm şi să le urmăm,    precum au cîntat Poeticul, adecă:”Cu cinste prăveşte, minte, ceriul; cele peminteşti, ce rău le caută, batgiocuri” şi altul:”Noaă moşiia ceriul “ . [129]
  21. Spre a păcatului dezlegare noul Adam, adecă Hristos, a veni au trebuit 
    Lumea: Eu dzic că tu Sinta Scriptură n-ai citit. Au nu Evangheliia dzice că:” Dumnădzău   părintele atîta au iubit lumea ( pre mine adecă), cît şi pre fiul său unul născut mi l-au dat”?   (Io,3,16). Dară tu, nebunule, cum şi în ce feliu şi pentru ce să mă urăşti?
  
  22.  Venirea lui Hristos    şi păcatului dezlegare mainte prin proroce dzisă; iară viind el împărăţiia sa ne giuruiaşte 
    Înţeleptul: Ba citit; ce de l-au dat, nu doară ca ţie să să obştiască, ce ca pre ai săi din tine să-i osăbască şi pre aleşii lui să-i aliagă, ca nu cumva întru a ta lumină îmblînd întunerecul cel vecinic să moşteniască;   ce lumina ta ponegriaţă socotind, lumina soarelui celui neapus să dobîndiască, căci lumina ta, întunerec şi frumuseţea ta, grozăvie şi bunătatea ta, răutate   şi îndemîna ta, răscoală şi neaşedzare, tot omul cu mintea întreagă a fi socoteşte, şi aşe de tine să fereşte şi te ureşte; şi într-acesta chip evanghelistul Ioan mărtueiseşte (glav, 1(5): “lumina în întunerec liminiadză şi întunerecul pre dînsa nu o cuprinsă”.
  23. Pre Dumnădzău de pe faptele sale cunoaşte
   Lumea: O, puţin socotitoriule, dară ochii de ce triabă îţi sînt?  Au nu ca a mea ghizdavă şi frumoasă lumină   sî prăveşti?  au nu vedzi aceste doaă lumini mari, carile Dumnădzău puternicul una spre luminarea dzilii şi alta spre luminarea nopţii mi li-au dat?  acestea nu pentru altă, ce ca să-ţi ochii luminedze şi ale mele frumuseţe drăgăstoasă să prăveşti şi lucrurile să-ţi slujeşti. Deci cum nu sînt să mă îndrăgeşti? Că eni socoteşti, nesocotitule; cînd lumina soarelui cu nouri sau cu neguri să acopere, dzici că vremea iaste melanholică sau stristă şi cu vremea şi a ta voie să strică; şi încă lipsind luna noaptea, călătoriu, cîtă a primejdii frică porţi şi cîtă veselie şi bucurie ai avea macar cervaşi de s-ari lumina, ce calea ta a conoaşte să poţi? Încă mai cu dedins, o fluturatecule, du-te la cel orb de ochi şi întriabă cît iaste duceaţa luminii mele şi ce ari da ca să o dobîndiască şi, întrebîndu-l pe dînsul, ţ-ari spune dulceaţa luminii mele; şi aşe şi tu a mă îndrăgi te-ai învăţa, precum ţi se cade să mă îndrăgeşti şi să mă iubeşti şi să-mi mulţumeşti.
  24. Cu darurile ce ţi s-au dat, spre bine, iară nu spre rău să te slujeşti
   Înţeleptul: Dumnădzău atotputernicul nu numai aceste lumini au făcut, ce şi alta. Ce aceste doaă li-au făcut ca deasupra capului să luminedze, iară cea a treia, înlontrul capului. Deci cele pre dinafară--precum ai dzis--spre luminarea ochilor miei, ca vădzîndu-le, pre cel ce li-au făcut să cunosc, şi cunoscîndu-l, să nu-l uit, şi precum acestea totdiauna îm lumineadză ochiul, aşe el de la mine nepărăsit să proslăvească; iară nu precum ai dzis, ca pre tine şi ale tale deşertări prăvindu-le   să le îndrăgesc--căci nebun iaste carele iubeşte ceva în deşert. Iară cea dilontrul capului lumină iaste socotiala minţii mele, cu carea de lumini dătătoriul Dumnădzău m-au luminat [131] ca a socoti să poci. De vreme ce faptele cuvîntului său sînt aşe de frumoase, aşe de ghizdave, aşe de luminoase, cu cît cel mai frumos, mai ghizdav, mai luminos va fi ? Au nu vor avea osebire cît întunerecul cu lumina? Căci aşe şi Ioan propoveduiaşte că: Dumnădzău lumină, iară lumea-i întunerec(Io,3,19). Deci fiind tu întunerec, cum nu te voiu urî, şi fiind el lumină, cum nu-l voiu îndrăgi?  Că ce feliu şi fără de minte a fi acela carele mai vîrtos întunerecul decît lumina ari iubi? Adevărat, acela decît tine ari fi mai nebun! Deci pre dînsul preafrumos, preluminos ştiindu-l, lumina ta ponegrială, negură şi miedz de noapte, lipsind lumina, să o socotesc; şi pre dînsul să-l laud, să-l slăvesc, să I mă închin şi să-l iubesc, iară pre tine să te defaim, să te hulesc, să te urăsc şi să te ocărăsc; căci a lui iaste lumina, şi el lumina cea adevărată, iară a ta , cea stricătoare, şi tu eşti întunerecul cel primejdiuitoriu.
  25. Spre poftele lumii orb, mut şi surd te fă
  
   Lumea: Bre, hei, om necunoscătoriu, vine-m ca nepărăsit de tine să rîdz. Dară nu te vedzi că şi tu în mine şi prin lumina mea îmbli şi cu dînsa în toate trebile tale te slujeşti?  dzici că lumină n-am?
  26. Cea de-apoi socoteşte
   Înţeleptul: În credinţă bine mi-ai dzis necunoscătoriu, căci de a tale nemică ştiu, iară de le şi ştiu, precum minciunoase să fie le ştiu; iară de sînt--după al tău cuvînt-- necunoscătoriu, pentru aciasta sînt, căci, prin tine îmblînd, îmblu ca cum nu aş îmbla în tine. 
   Înţeleptul: O, lume, încă a te întreba poftesc: Celor ce-ţi cumu-ţi iaste voia slujesc ce le dăruieşti?
  27. Avuţiia a multor răutăţi pricină
   Lumea: Orice ari pofti. 
   Înţeleptul: Eu poftesc avuţie.
  28. Avuţiia înmulţindu-să, lăcomie creşte! din lăcomie, zavistiia să naşte
   Lumea: Zidiul casii tale pre carele strămoşul tău făcîndu-l, fără măsură avuţie într-însul au zidit, şi mîine diminiaţă sau mai poimîine să va surpa, şi avuţiia ce o zidisă strămoşu-tău într-însul o vei afla-- carea iaste mai multă decît pofteşti tu; şi aşe, iată că ti-am făcut bogat.
   Înţeleptul: O, lume, eu poftesc mai mult: ca vestit şi cu nume mare să mă fac.
  29.  Zavistiia pe fraţi omoară
   Lumea: Frate-său sau priiatenul tău are multă avuţie şi să ţine şi petrece foarte bine, carele nu iaste bine să fie deopotrivă şi într-o măsură cu tine; ce cu avuţiia  [133] ce ai aflat în zidul strămoşu-tău sileşte şi fă într-un chip, doară îl vei omorî şi omorîndu-l, îţi vei lua şi a lui; şi iată că mai avut, mai vestit şi decît toţi mai lăudat te vei face.
  30. Lacomul tot săraci a fi pofteşte
   Înţeleptul: O, lume, eu poftesc moşii şi moşteniri, adecă sate, ţarini şi vii, ca mai mult să mă întăresc şi mai slăvit nume să-mi agonisesc.
   Lumea: Iată că eu ţi-am dat avuţie multă. Du-te la cei ce, de lipsă, moşiile şi satele îşi vînd, şi acmu, în mare strînsoare fiind, cu ieftin preţ le vei cumpăra; şi într-acesta chip, iată că cu moşii şi cu ocine te vei face.
  31.  Neagiungîndu-i ţarini, sate pofteşte; iară mîndrul numai el om, iară alţii dobitoace a fi socoteşte
   Înţeleptul: O, lume, eu poftesc tîrguri şi cetăţi
   Lumea: Iată că vecinul, sau cel de aproape al tău, sat şi cetate are, carile alţi megiiaşi mai avuţi decît tine nu le au; şi tu cu avuţiia banilor îl întreci. Acmu dară, cheltuiaşte oarece puţin dentru al tău(sau cu mîna altora) şi-l ucide sau îl dezrădăcineadză; şi altul strein nu va încăpea să le cumpere,şi macar di-ari şi încăpea, să va teme de tine să să amestece, căci tu eşti vestit de bogat şi de puternic.  aşe, neadăogînd   preţul, pre lesne şi în cît de puţin preţ le vei dobîndi, şi cu acesta mijloc şi cetate şi tîrg vei dobîndi.
  32. Bogatul scaunul cel mai înalt ciarcă
   Înţeleptul: O, lume, eu după acestea după toate, şi cinste politiciască cer şi poftesc.
   Lumea: Fieteunde între oameni pasă şi ei, orecum că bogat eşti ştiindu.te, locul cel mai de sus şi capul mesiii îţi vor arăta şi oricarile vădzîndu-te, în picioare sculîndu-să, ţi să va închina. Iatî că într-acest feliu şi cinste vei afla.
  33. Bogatului mîndru, Dumnădzău vrăjmaş lui 
   Înţeleptul: O, lume, eu decît aceasta, şi mai mare cinste îmi poftesc şi între stăpîniri să mă învrednicesc.
  
   Lumea: Du-te la uşea împărătiască sau domniască că, pentru numele cel vestit a bogăţiii tale şi mai vîrtos şi cu puterea avuţiii, boierie îţi vor da, şi încă şi cea mai de frunte; pănă încît, cu a banilor agiutoriu, şi domnie şi crăie, macar şi împărăţie poţi să agoniseşti. Iată dară că toată cinstea lumii nu-ţi lipseşte.
  34.  cu bogăţie şi cu raiul a fi anevoie iaste; nume a doi domni a sluji poate.
   Înţeleptul: O, lume, eu cu acestea împreună şi împărăţiia ceriului voiu să agonisesc şi să o moştenesc.
   Lumea: O, dulcele mieu priiatin! Dară nu-ţi agiunge, nici te-ai îndestulat că pre lume orici-ai poftit nu ţ-au lipsit? Au fiind tu într-atîta cinste şi slavă, gîndeşti că vei mai muri? Au asameni-te cu ceilalţi oameni? Căci ca tine cine iaste? S-au cine ţie să potriveşte? Au doară lipseşte-ţi ceva? Dară, bunule mieu priiatin, căci în multe gînduri şi socotele dîndu-te, [135]  îţi izblăzneşti firea şi socoteşti acelea ce întristare îţi aduc? Iată , toate cîte-ţi plac înaintea ochilor le ai. Lasă acmu dară alte prepuneri, ce numai şedzi, bea, mănîncă şi te veseleşte; că cît ai, nici odănoară nu le vei svîrşi.
  35. De eşti înţălept, în trei vremi te cumpăneşte
   Înţeleptul: O, lume, dară eu ştiu precum şi alţii mulţi ca mine, încă şi mai puternici decît mine, au fost; dară pănă la svîrşit ce s-au făcut? Ce s-au făcut împăraţii perşilor cei mari, minunaţi şi vestiţi? Unde iaste Chiros şi Crisors? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis, aceştia carii în loc de Dumnădzău să socotiia şi mai puternici decăt toţi oamenii lumii să ţinea pănă într-atîta, căt şi cu luciul mării şi cu valurile furtunii ei vrea să stăpîniască, oamenilor săi poruncind ca să bată marea cu toiage şi să o puie în obedzi, căci I-au stricat podul cel ce preste mare făcusă la bogazul de la Hersonisos( care loc să chiamă acmu Bogaz-Hisari) şi alte lucruri de virtute ci-au arătat? Unde iaste Alexandru marelr, Machidonianul, carele nu pentru mărimea statului , ce pentru mari şi minunate războaie şi a multe ţări biruinţă “marele” să numeşte?  să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curînd; Unde iaste Constantin marele, zitoriul Ţarigradului? Unde iaste Justiniian, cel ci-au acea minunată şi de toată lumea lăudată şi în toate unghiurile a rătundzelii pămîntului vestită zidit biserică, carea să chiamă Svînta Sofia? Unde iaste Dioclitiian, Maximiliian şi Iuliian, tiranii cei puternici şi mari? Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel Mic? Unde uaste Vasile Machidon şi cu fiiul său Leon Sofos şi alţi împăraţi puternici , mari şi vestiţi a grecilor? Unde sînt împăraţii Romii, cetăţii ceii de toată lumea biruitoare? Unde iaste Romilos, ziditoriul ei, şi alţii pănă la Chesariu Avgust, căruia toate părţile I s-au închinat?  ce să-ţi mai dzic? Unde sînt moşii, strămoşii noştri, unde sînt fraţii, priiatinii noştri, cu carii ieri-alaltăieri aveam împreunare şi într-un loc petrecere, carii acmu din mijlocul nostru periră şi acmu să pare că n-au mai nice odănăoară fost? Acmu dară, pentru aceştia adevărat şi fără înşelăciune să-mi spui, în ce chip şi în ce felui s-au petrecut?
  36. Moartea sosind, avuţiia ce foloseşte?
   Lumea: Priiatine, în grea m-ai pus întrebare; ce, de vreme ce ai osîrdie a-i şti, iată că întru adevăr îţi voiu povesti. Toţi aceştia pre carii îi întrebi după acea de om slabă fire   datorie--trăiaşte tu-- au murit şi, părăsindu-mă pe mine, ş-au schimbat locul, dzicînd că vor să trăiască mai mult aiuri, nu ştiu unde.
  37. Gol ai ieşit din pîntecele maicii, gol te vei întoarce în ţărnă
   Înţeleptul: Dară după moartea lor, spune-m, dintr-atîta avuţie şi vistere ce-au avut ce-au rădicat şi au dus cu sine?
  
   Lumea: Să ştii că numai cu o felegă de pîndze învăliţi, ca cum ari fi în cămeşa cea de mătasă învăscuiţi, şi într-un săcriiu aşedzaţi, ca în haina  [137] cea de purpură mohorîtă îmbrăcaţi, şi în gropniţă aruncaţi, ca în saraiurile şi polaturile cele mari şi desfătate aşedzaţi, s-au dusu-să, iară altă nemică nici în sîn, nice în spate n-au rădicat cu sine să ducă
  38. A tuturor, sfîrşitul unul, adecă moartea.
   Înţeleptul: Bine că pentru a lor viaţă şi avuţie pe drept mi-au spus; dară pentru a lor suflete oare cum socoteşti să fie?  cum să petreacă în lumea aceia căriia săvîrşit nu iaste?  mai vîrtos pentru aceasta, ca fără minciună să grăieşti, voiu.
    Lumea: Acmu dară, voiu să-ţi grăiesc şi eu după a voastră socotială, adecă precum socotiţi pre cei buni de raiu, şi pre cei răi de iad să fie moştenitori. Deci să ştii că, de iaste aşe, mai mulţi în iad decît în raiu să află.
  39. Nesocotinţa patimă aduce
   Înţeleptul: Hai, lume înşălătoare, dară la acesta svîrşit pe cei ce cum îţi place şi cum îţi iaste voia îţi slujesc îi aduci şi plata simbriii lor iadul le arăţi? Dară cum nu eşti tu amăgitoare şi mincinoasă? Dară, au nu-mi dzisăşi tu mau dineaorea precum că bunurile tale svîrşit să nu aibă? Iată dară, au nu sînt avuţiile tale fum şi bunurile tale prav şi desfătările tale pulbere de vînt rădicate, cinstea şi slava ta ocară şi defăimare? Ce ai făcut schiptrul împăratului de carele lumea toată, spăimîntîndu-mă, să cutremura şi cine de a lui cătră dînsul venire audziia, cheiile cetăţilor sale pănă a nu sosi nu le trimitea; al căruia avuţie nu era număr şi puterile lui învincire nu avea; caii şi carăşe lui iuţi şi multe;   călăreţii puternici; pedestraşii lui tari şi cu fier îmbrăcaţi şi armele lor ascuţite şi vrăjmaşe, pururea spre sînge vărsare gata; cetăţile lui lungi şi largi, cu ziduri înalte şi groase; şanţurile lor adînci şi late, zimţii lor groşi şi vîrtoşi dobitoacele lui multe, scumpe şi frumoase?  Dară ţiitorile lui cele alese ca cu frumuseţea pre alalte a lumii fete să întriacă? Dară viile lui cele cu roada strugurului pline şi grădinile cele cu tot feliul de floare de miros purtătoare, împodobite şi îmfrumţeşete? Dară palaturile şi saraiurile lui cele minunate şi de piatră încolţurată zidite şi şeruiri de săpături iscusite şi cu tot felul de marmură scumpă   ghizdav părdosite? Acmu dară şi pentru acestea, pentru toate, într adevăr şi pre amăruntul să mi le ce li-ai făcut dovedeşti.
  40. Dumnădzău schimbă şi mută împărăţiile
  
   Lumea: O, vai de mine, ţ-am dzis precum puţină-ţi iaste cunoştinţa şi prea multă necunoştinţa. Dară eu nu sînt înşălătoare, precum tu mă ocărăşti, ce sînt driaptă şi toate pre dreptate fac; căci eu oricîte am în mine cuprinse, pe toate ca pe nişte fii le ţiiu, şi precum un părinte carele are mulţi fii şi le împarte avuţiia şi bunurile sale şi dintru dînşii tîmplîndu-să vreunuia a muri şi a celuia avuţie iarăşi fraţilor mortului şi fiilor lui o împarte, aşe fac şi eu.   de acestea de toate cîte m-ai întrebat drept a-ţi spune nu mă voiu ruşina, căci nu strîmb şi vrednic de ocară, ce drept şi vrednic de  [139] laudă am făcut. Schiptrul lui altuia l-am dat; avuţiile şi bunurile lui cărora n-au silit să le cîştige am împărţit, puterile şi străşniciile lui cu patru scînduri în a pămîntului pîntece li-am legat; caii şi carăle lui pre cîmpuri li-am fărîmat,călăreţii lui, pe dialuri şi pedestraşii lui, pe şăsuri, hulturii şi alte a ceriului paseri I-au mîncat; armele lor rugina li-au topit cetăţile lui alţii li-au fărîmat şi li-au cu pămîntul alăturat; şanţurile lor s-au împlut cu gunoiu şi zimţii cei frumoşi de pustiitate s-au răsipit; dobitoacele lui , masă întinsă jiganiilor li-au făcut; gardurile viilor lui, focului şi strugurii lor, de piciorul strein s-au călcat, livedzile şi pomii lor cei cu roadă de toată săcurea şi de toată mîna carea n-au răzsădit s-au tăiat; ţiitorile lui cela iscusite curve cetăţii li-au făcut; florile grădinilor lui, degetele streine li-au cules şi nasul celui necunoscut li-ai amirosit; palaturile lui sălaşe boaghelor şi puhacelor li-am premenit. Iată dară că aceasta iaste dreptate; ca cu toţii. Toate ale mele daruri să moştenească şi să stăpîniască.
  41. Lumea agonisind, în mare primejdie spre a sufletului piiardere eşti
  Înţeleptul: Pentru aceasta dară, o, lume măgulitoare, pre mine a mă măguli nu vii putea, căci eu, precum toate dzestrele tale ca nourul şi ca umbra nourului să fie, am cunoscut; şi încă cunoscut-am că de voi şi pre tine şi pe toată avuţiia ta agonesi, ce folos îm iaste, de vreme ce acel nepreţăluit suflet îmi răpuiu?  cu aceasta, în tine şi în dzestrele tale nice odănăoară nu mă voiu nedejdiui, precum nu mă nedejdiuesc fără de vas pre mare a îmbla.
  42. Cu unii carii, împăraţi şi bogaţi fiind, împărăţiia ceriului au agonisit, nu te simeţi
  Lumea: Dară pentru ce pricină şi pntru care lucru sufletul să-ţi pierdzi? Au doară socoteşti că bunurile şi desfătările mele agonisind sufletul îţi vei pune? Vedzi dară acmu, o , cinstite priiatine, că nu bună socotială în chivernisala ta pui, ce numai cele ce spre rău mărg gîndeşti, iară nu şi cele spre bine? Că de ai de gîndi în toate chipurile( pentru carile ţi să şi cade să iai aminte) nu ai aceasta minte în capul tău purta, ce ţ-ai aminte aduce pentru David, carile întru atîta slavă împărăţind şi cu oşti şi cu avuţii, dară cătră suflet stricatu-i-au ceva aceste a mele iscusite dzestre? Ba, ce încă şi împărat şi proroc şi după moarte şi svint au fost şi raiului s-au învrednicit. Pentru aceasta dară, de vreme ce înţelept te numeşti, lasă-te de a mai hulirea înfrămţăşate podoabele a dzestrelor mele, căci nu numai David ce şi alţi mulţi împăraţi bogaţi, cinstiţi, mari, tari şi vestiţi, carii toţi cu ale mele de îndrăgit podoabe fiind îmbrăcaţi să purta, şi din pricina acestora nice cîtu-i negru supt unghe scădere de binele sufletului lor nu s-au atins, ce, precum mai sus ţ-am pomenit, împărăţiii ceriului s-au îndestoinicit.
  43.Limea pre mulţi, în multe bunătăţi întemeiaţi fiind,la mari nebunii I-au întors
  
  Înţeleptul: Audzi tu, nesăţioasă de a uciderea ale oamenilor suflete, lume! Aceste izvoade carile tu mi le arăţi eu de multe ori şi de multă vreme li-am ispitit şi li-am cercat şi foarte primejduitoare li-am aflat. Eni adu-ţi şi tu aminte  [141] pe acest lăudat David împărat şi proroc odată, la ce stepănă ( cu ale tale lumeşti fapte îngurluindu-să) l-ai adus. Că nu numai căci I să scurta viiaţa, ce încă în loc ce era să moştiniască raiul, gheena îl înghiţiia.  aceasta era cînd cu a ta îndemînare -o, de rău voitoare a omului lume! - pe Virsaviia, muiarea lui Uria Hetteus, spre curvie luasă.  Ce numai cu atîta a hălăduit din laţul tău, căci îndată-ţi cunoscu spurcata îndemînare şi au început a să mărturisi ( după dovada lui Nathan prorocul) şi a dzice:”Miluiaşte-mă, Dumnădzău, după mare mila ta, căce fară legea mea eu o ştiu,şi păcatul mieu înaintea mea iaste pururea”.  încă mai prin ispită ştiu, căci iarăşi cu acela ce te laudzi proroc David, ţ-ai dzis:” Deşartarea deşertărilor şi toate sînt deşerte”, adecă tu eşti deşartare ţi lucrurile tale deşertări.  încă mai audzit-am ci-ai lucrat aceluiaşi proroc prea înţelept Solomon fiiu că, după atîta ce de mare cătră Dumnădzău avea lască, cît singur gură cu gură cătră sine au grăit, apoi pe urmă iarăşi de tine nebunit fiind căt călcînd dumnădzăiasca poruncă, femei şi fete de niam strein între ţiitoarele sale au luat. Atuncea dară , pre acel minunat întru înţelepciune, ale tale desfătări şi cu frumuseţea muieriască împreunat fiind, din înţelepciune în nebunie, din curăţie în spurcăciune şi din dreptate în strîmbătate ţi din svint păcătos l-au premanit, cît şi capişte bodzilor, de mîni de om făcuţi, au făcut. Acmu dară, de vreme ce tu pănă într-atîta cu ale tale meşteşuguri a face putuşi ţi pre acel înţelept, carele de singur dumnădzăiescul nespus rost îtru înţălepciune fu lăudat, întru credinţa a aceluiaşi Dumnădzău a să sminti îl făcuşi, dară pe mine, săracul, carele nu dintru înţelepciunea lui o parte sau a treia parte, ce nici a miia parte dintr-o cirtă a înţelepciunii lui am, cum nu mă vei ademeni?  cum nu mă vei, precum ţ-a fi voia , premeni? Că aseşi de tot pre acel al mieu ziditoriu şi de viaţă-m dătătoriu Dumnădzău a-l uita mă vei face şi pre acela ce-au făcut ceriul şi pămîntul, marea şi toate împlerile ei ei să părăsesc, şi aurului , argintului şi lucrurilor a mînulor omeneşti să mă închin şi cu ale tale( prin desfătări) mîncări şi băuturi mai vîrtos pîntecele a-mi fi Dumnîdzău să priimăsc. Pentru care lucru, fericitul Pavel tare şi vîrtos a mă feri, frumos şi minunat mă învăţînd opreşte.
  44.Pre mulţi audzind că cu avuţiia raiul moşie au cumpărat, cu aceasta pricină avuţiia nu iubi, căci celor mai mulţi iadul li-au cîştigat
  Lumea: O, prostatecule oame, dară iarăşi te abaţi din driapta şi buna socotială? Dară ce socoteşti, au doară că cu dzestrele mele împodobit şi cu avuţiia mea înavutit şi îmbogăţit fiind, sufletul îţi vei piiarde?  nu ştiu ce-mi spui că cu ale mele de nehulit cuvioasă desfătări te vei închina bodzilor. O, minunat   lucru de mare a ta nepricepere şi de grosimea a tîmpirei minţii tale! Dară n-ai cunoscut că cu multa avuţie, cu multul folos sufletului tău vii face? Cu avuţiia poţi zidi beserici, mănăstiri, fîntîni, poduri; cu avuţiia poţi scoate robi, a plăti datornici; cu avuţiia poţi a milui, a întări pe cei slabi.  mai vîrtos n-ai citit( au poate fi că eşti neînvăţat) Svinta Scriptură,  [143] că împărăţiia ceriului iaste foarte ieftină? Căci o fămeie doi bani numai în gazofilachie aruncînd, împăreăţiia ceriului ş-au cumpărat.    Acmu dară, cum nu iaste fericită avuţiia mea şi cum nu vii fi tu nebun de nu vii sili a o agonisi, de vreme ce şi sufletului, şi trupului îndămînă şi bine îţi face?
  45. Adăogîndu-ţi-vă avuţiile, inema să nu ţi să împietrească
  Înţeleptul: Ah, lume linguşitoare , cum te spre a mea amăgire linguşeşti! Eu, macară că adevărat (după al tău cuvînt) de carte neînvăţatşi prostatec sînt, însă pre cît în putinţă mi-au fost, Svintele Scripturi am cercat şi iarăşi într-acea svîntă şi adevărată Scriptură aflaiu unde dzice că un voinic, pre Domnul Hristos întrebînd, dzisă:”Bunule învăţătoriu, ce voiu face să moştenesc împărăţiia ceriului?”. Bunul învăţătoriu buna învăţătură I-au dat: să să păzască şi să să feriască de toate de celea ce pravila şi legea opeşte; să ţie şi să facă toate acelea carile legea şi pravila a face îndiamnă şi porunceşte. El au răspuns precum acestea toate să află păzindu-le şi ţiindu-le dzicînd:” Acestea din tinereţea mea li-am păzit”. Atuncea, Domnul, acea deplin I-au arătat trebuinţă , dzicîndu-i:”   Du-te de vinde toată avuţiia ta şi o dă săracilor”. Atuncea mişelul, fiind cu a ta dragoste deprins şi cu a ta înşălăciune cuprins, rău să întristă şi cumplit să mîhni şi mai vîrtos te ascultă pre tine, o , vrednică de hulă lume, decît pre dascălul pre carele, precum iaste bun mai denainte îl mărturisisă, şi aşe cu frîntă voie, trist întorcîndu-să, porunca cea bună a didascalului   celui bun a o face cu greu îi fu. Dară aceasta pentru ce? Au nu căci era cu tine şi cu desfătările tale deprinsu şi spre poftele tale cu totul împinsu?  aşe, mai tare cu avuţiia au închis şi au piedut, decît au deşchis şi au agonisit împărăţiia ceriascî şi pănă într-atîta de strîmtă şi de aspră I s-au făcut, cît mai pre lesne să fie cămilii a intra prin urechile acului decît a lui în împărăţiia ceriului. Pentru aceasta dară mă tem că, nu ca săraca banul voiu da, ca  bogatul, cînd îl va cere cineva, mă voiu întrista. Ce nici cu aceasta nu mă vii înşăla, căci nu-ţi poftesc bogăţiia ta.
  
  46.Lumea temniţă, şi pentru ce să să iubască?
  Lumea:Acmu dară, tu nicicum nu mă iubeşti?
  Înţeleptul: Ba iubăsc, precum ti-au iubit şi fericitul David că te precum temniţă să fii socotiia. 
    iarăşi ca David, lui Dumnădzău atotputernicul cu smerenie mă rog, dzicînd: “Scoate, Doamne, din temniţă sufletul mieu, a mă mărturisi numelui tău” [Ps. 141, 10]  
  Lumea: Dară că acesta cuvînt mai mult spre urîre şi defăimare decît spre laudă şi dragoste  iaste. Încă îmi dzici că sînt şi temniţă; dară pentru aceasta întru adevărat vine-mi să rîdz de întunecată orbirea ta. Dară nu mă vedzi cît sînt de largă şi  lată, luminoasă şi frumoasă, cuvioasă şi drăgăstoasă, o, sărace ? Pentru aceasta întriabă pe cei ce şed în temniţă şi  închisoare, să-ţi spuie ce iaste închisoarea temniţii şi slobodzeniia mea. [145] 
  47. Desfrînata voie sufletul spre moarte răpeşte
  Înţeleptul: Adevărat, după a ta nebună socotială şi precum ţi să parie, eşti largă şi lată, însă spre
  a facerea răutăţi, iară nu bunătaţi; luminoasă şi arătoasă a lumina şi  a arăta cărările cele strîmbe, vărsătoare de sînge şi pierdzătoare de suflet. Dară după a mea socotială bine pricep şi frumos cunosc că pre cît poţi, pre atîta sileşti ca prin această a ta întunecoasă lumină cu slobodă voie 
  şi desfrînată pohtă a îmbla să mă faci; şi aşe, deodată cu a ta lumină, întunerecul nebuniii să mă
  cuprindză, în periri să mă aflu şi  în bezciniscie în veci fără de svîrşit să mă cumplit chinuiesc.
  48. În lume fericire nu iaste, nice lumanul fericit
  Lumea: Vai, vai, cum a te pricepe nu poţi, şi pre aceştia ce în mine slobod lăcuiesc cum sînt de fericiţi şi în toate beşugiţi, a cunoaşte să te învredniceşti şi lor a te obşti să te nevoieşti !         
  49. Fericit carele cu lumea nu s-au amestecat
  Ba minţi, falnică şi mincinuoasă ce eşti, căci înţeleptul nu pe cela ce iaste în tine, ce pe cela ci-au ieşit din tine fericeşte şi încă mai fericit cela ce încă n-au venit în tine !  nici cu aceasta a mă dovedi vei putea.
  50. Dreptul nu să va clati de orice i s-ar întîmpla
  Lumea: O, blăstămatule, ticăitule şi nemică cunoscătoriule ! 
  
  
  50. Dreptul nu să va clăti de orice i s-ar tîmpla
  
  Lumea: O, blăstămatule, ticăitule şi nemică cunoscătoriule! Dară patriiarşii, prorocii, apostolii, mucenicii şi alalţi svinţi, au nu cu toţii mine au lăcuit? Au nu cu toţii cu mine s-au slujit? Dară de vréme ce aceia cu toţii să numesc fericiţi, pre carii eu în mine, ca într-un săcriiu, ca pre nişte odoară scumpe i-am păzit, căci tu atîtea de mine nevrédnice cuvinte îmi grăieşti şi necuvioasă răspunsuri îm răspundzi?
  
  51. De lume lepădîndu-te, titul fericirii vei agonisi
  
  
  Înţeleptul: Ai, ce lătrătoare şi de minciuni spuitoare eşti! Dară tu, pre aceia ce-s mai sus pomeniţi svinţi au din tine să fie fost îi socoteşti? Dară că ei - o, fericiţii! - întîi de tine şi de dulceţile tale lepădîndu-să, al fericirii titul ş-au agonisit şi acei întru pomenire e trei ori fericiţii nu numai de tine, ce şi sînguri de sine s-au lepădat, porunca bunului lor învăţătoriu păzind, unde dzice: “Cine va să vie după mine să să lépede de sine” [] şi pănă într-atîta te urîsă să cînd le dzicea cineva că vor să moară, adecă să iasă din tine, atuncea bucurie nespusă şi nepovestită le veniia,şi pre lîngă acea fericită şi nu în zadar bucurie ori ce féliu de cumplită, otrăvită şi nemiloasămoarte în samă nu băga; ce unii întrînd în foc, ca cum ari întra în roaă, alţii întrînd în ger şi în gheţuş,  ca cum ari întra în căldură şi în feredeu; alţii cu vine de bou bătuţi, ca cum ar fi cu daruri dăruiţi, alţii de coadele [147] a cai sirépi şi nemoliţi, cu iute alergătură tîrîiţi şi pre a uliţilor pietre şpîrcuiţi, ca cum ar fi în primblări şi privélişti îmbla şi a altora, a mulţi, alte multe fără măsură cumplite şi nesufferite pedépse pătimiia.  pentru cestea nemică nicicum să scărăndăviia, ce mai vîrtos cu dragă inemă şi vésăl suflet cătră dînsăle (adecă cătră munci) alerga.  pentru ce aşé? Pentru ca cu un ceas mai înainte din tine să iasă şi la ţenchiul cel ce din a lor cuconie a agiunge siliia să agiungă. Aşijdirea săhăstrii (o, norociţii, că partea cea mai bună ş-au ales), carii pentru a ta de urît urîciune prin straşnici munţi, fără de soţii, sînguratecii numai fugind şi prin gaurile adîncelor vîrtoape într-un loc cu jiganiile veninate şi cu fiarăle cumplite a petréce ascundzindu-să.  pentru ce aceasta ? Pentru căci bine socotiră că mai cumplită, mai vrăjmaşe, mai veninioasă gadină decît tine nu va fi şi mai vîrtos ca urîta şi, de tot întregul cu mintea, hulita ta grozăvie să nu prăvască, carea slabilor de fire, trupeştilor ochi, oarece frumséţe a avea să pare; cu carea cei mai mulţi, prin amăgeala necunoştinţii, rău să amăgescu. Iară ei (o, de tot rostul de trei ori lăudaţi) mai bine prin gauri a lăcui, de foame a muri şi de séte a să topi au ales decît în tine a lăcui, cu bunurile alte a-şi petréce şi cu desfătările tale a-şi sminti nepreţăluitele sale asfinţite suflete. Pre carii tu, o, clevetitoare, nebuni să fie fost îi cu bîrfala numeşti. La a cărora nebunie, cu toţii cu 
  
  şi
  é
  
  osirdie lui Dumnădzău să ne rugăm, ca şi pre noi părtaţi să ne facă şi pre noi nebuni şi fără de socotială să ne socoteşti.
  
  52. Cu pohtele lumeşti deprindzîndu-te,dumnădzăieştile porunci gréle îţi vor părea
  
  
  Lumea: Mult mă mier de ce ruledzi şi de ce blojorăşti grăind în deşert? Acmu tu vei să dzici precum că aceia ce de mine să liapădă petrec vun bine sau află vreun folos? Oh, dară că iarăşi că mă mir şi mă minunedz, voi dzice!  eni ia aminte ce voiu a te întreba: dară un om carele într-un munte pustiiu lăcuiaşte şi într-o gaură de bălaur sau într-o peşteră de leu, sau de urs, sau de pardos vieţuiaşte, oare ce féliu de petrécere va să facă?  ce féliu de cust va să custe? Sau ce chip de traiu va să trăiască? Pururea în răcnetile leilor, în mormăiturile urşilor, în şuieretele bălaurilor şi a şerpilor neprestanno, ca să nu dzic nepărăsit, groaza şi frica cumplitelor jiganii - sau să le dzic dihanii - purtînd;şi cutremurîndu-l vara fierbintiala şi pripăcul fierbîndu-l şi cocîndu-l, iarna frigul şi gerul răcnindu-l şi îngheţindu-l, foamea leşinîndu-l şi hemnisindu-l, sétea aprindzindu-l şi topindu-l şi de va şi ceva de mîncat şi de băut afla, doară rădăcina ierbii şi apa din borta copaciului, pre carele nu el le mănîncă sau bea, ce iale pre dînsul topăsc şi svîrşesc. Deci aceasta ţie întălepciune de să pare a fi, nmare nebun eşti şi în numărul celor fără de minte să te socoteşti.
  53. Adevărata cătră Dumnădzău dragoste, ce pofteşte aceia I să dăruiaşte
  Înţeleptul: Ah, făţarnică şi pulbere ce eşti, lume! Dară cădz bine ştii tu că dragostea pe toate învince şi biruiaşte []. Carea în inema unuia ca [149] aceluia intrînd şi cuprindzindu-o, adecă cea deplin şi adevărată dragoste, toate acelea carele mai sus mi le-ai pomenit cît sînt de rele, cumplite şi de straşnice, toate în blînde, bune şi în plăcute să întorc.Cînd flămîndzeşte şi însătoşadză, prin adevărata şi deplina dragoste de toată hrana dulce şi de toată băutura bună să îndestulit satură; pripăcul cel fierbinte şi ardzind pălitoriu şi gerul cel iute şi vrăjmaş îngheţătoriu, în vîntul cel ce primăvara în răzvărsatul zorilor suflă să întoarce şi spre a trupului şi a cărnii slabului de om spre îndemînă să primenesc, gîngăniile, jigăniile, fierile cele vrăjmaşe şi cumplite blînde şi domolite I să fac, cît şi picioarele îi sărută şi încă şi slujbă îi fac; şi pentru ca să într-un cuvînt dzic, toate acelea ce împotrivp şi rele sint, următoare, ascultătoare şi bune să fac. Căci că cel deplin bine (adecă Dumnădzău) cu dînsul pururea iaste, şi el de faşă fiind, nice una îi lipseşte.
  54. Omul, împărat peste toate lucrurile lumii, însă toate în chip de zălog îi sint date
  Lumea: dară în mine ce vei căuta şi nu vei afla? Sau ce vei pofti şi nu vei găsi? Eni prăveşte toate ţircumstanţiile, adecă împregiurstările mele: tîrgurile cele norodoasă, cetăţile cele vîrtoasă, satele cele dese, viile cele roditoare, ţarinile cele de bişug dătătoare, grădinile cele cu flori frumoasă, livedzile cele cu pomături drăgăstoase. Ia aminte saraiurile cele mari a domnilor, a boiarilor; socoteşte palaturile cele înalte şi desfătare a crailor şi a împăraţilor; prăveşte uliţile cele late şi cu piatră cuptuşite a cetăţilor şi a tîrgurilor; ia sama avuţilor şi a lucrurilor scumpe carile înt-acestea să află. Dară pentru alalte în mine, ce sînt nepovestite, cununi de dăruit şi pe cela ce fără îndoinţă îm slujeşte de împodobit, precum sint peştii mării, piticii păreielor, fierile şi toată dihaniia pămîntului, pasirile ceriului şi alalte cu carile dumnădzăiesul cuvînt m-au împlut şi a lui mînă svintă prin mine, prin frumoasa sa zidire, li-au împrăştiiat!  mai vărtos, o, brudatecule, prin a mea pricină şi prin mijlocul mieu, tu cu dînsele să te slujeşti şi mîncînd, bînd, desfătîndu-te să te veseleţti, şi binele mieu cunoscînd, cu tot sufletul să.mi mulţămeşti. Dară, o, sărace, Solomon au n-au mai înţelept decît tine fost?  el încă aceasta învaţă, căci numai aceata îţi va rămînea.
  55. Dulceaţa lumii, otrava sufletului
  Înţeleptul: O, cursă şi laţ prin întunerec întins, dară au nu cunosc eu că toate acestea ce mi li-ai pomenit şi aşeşi tu sîngură unor pomi te asameni, carii pe lîngă lacul unde odănăoară au fost Sodomul precum să să afle să povesteşte?Carii decît alţi pomi ai lumii precum mai frumoşi, mai umbroşi şi mai cuvioşi să fie să povesteşte, iară ispitind cineva a cerca, înlontrul lor putregaiu şi în poamele lor putregiune, pliavă şi amărăciune află. Ce însă tu mai cumplită şi mai otrăvită amărăciune porţi, căci poamele a pomilor acelora gustul amărăsc. Iară a ta otravă, gustul îndulcind, [151] adecă pohtele trupului plăcînd, sufletul omori şi otrăveşti. Pentru care lucru tuturor de strigat iaste: “O. Lume, ce eşti miiare amestecată cu fiiare”.
  56. Cu lumea, precum vreodată adevărat prieteşug vei lega, nu gîndi
  
  Lumea: Mult stau şi de a ta scurtă şi proastă minte mă mir: cum şi în ce chip miiare amestecată cu fiiare a fi îmi dzici? Dară pre carii vreodănăoară ai audzit să dzică : “o, că di-ar muri!”, numai pentru urîtul lumii? Ha, ştiu că vei , precum mulţi să află şi pre mulţi ai audzit, să dzici. Dară ştiu pentru ce. Nu doară că pentru răul mieu, ce pentru a lor de crieri puţinătate, necunoştinţă şi a puţinteluţe oarece bîntuiale nerăbdare şi nesuferire. Iară cel întreg cu crierii şi copt cu mintea, aceasta nice odănăoară dzice, nici vreodată pomeneşte. Oare carele iaste acela ce ş-ar urî mamca - să nu dzic maica - căci, precum ţ-am mai dzis, eu pre toţi ca pre nişte fii îi ţiiu, ca pre nişte prunci îi aplec şi ca pre nişte cuconi îi grijesc.  într-acesta chip eu pre dînşii socotindu-i şi de tot răul ferindu-i, oare în ce chip, în ce feliu şi cine ar fi acela ce ari de mine a să despărţi vrea- căci eu tuturor ţi în toate bună şi blîndă sint - şi de bine, cine a să dezlupi ari poftă?  de vreme ce-i iubăsc, iată dară că le sint priiatin - şi carre ari fi acela ce ari vrea de priiatinl său să să înstreinedză? Nime! Iată dară că de iubit şi de îndrăgit sînt.
  57. Lumea, maica răutăţilor şi gazda tălharilor iaste
  Înţeleptul: O, cum şi în ce feliu precum mă iubeşti mi te arăţi şi încă tu singură pre tine - după a a greşită socotială - precum să fii de iubit te dovedeşti? Dară adevărat că a tot omul a şti şi aceasta a cunoaşte să cade, căci prieteşugul tău unor tălhari să asamănă, carii lătineşte filetes latrones să chiamă, adecă tălharii carii în chip de priiatini pre călătorie drumăţului să arată, şi ca cum ar fi oameni buni, cu cuvinte dulci pre călători tumpină şi cu dînsul împreună la cale tovarăşi să fac; însă cercîndu-şi vremea, ca îndămînă cădzind-le, pre săracul cel fără ştire călătoriu şi cel pentru dînşii fără de nice o pază mărgătoriu să-l ucidă şi să-l prăpădiască; şi aşe vremea şi locul aflînd, fără de milă vărsare de sînge făcînd, pre săracul, ca pre un mieluşel fără de vină, morţii şi peririi îl dau. Însă acei tălhari tot mai buni decît tine şi tu mai rea decît dînşii , căci ei trupul, iară tu sufletul ucidzi.
  58. Lumea decît tălharii mai rea, căci tălharii trupul, iară lumea sufletul ucide
  Lumea: O, vai de mine şi de mine, cum tălharilor, ucigaşilor şi oamenilor răi mă asameni! Dară cum şi în ce chip şi eu nebunilor şi celor lipsiţi de minte nu te voiu potrivi? Dară iani socoteşte: oare eu ca acei tălhari fac? Căci  tălharii silesc ca pre om de toate de cîte are să-l lipsască şi să-l pustiiască. Dară eu nu aşe, ce pre cei ce în mine lăcuiesc ce de toate îi îmbişugesc, îi înmulţesc şi nici una a le lipsi silesc. [153]
  59. Poftele lumeşti ca sirinile, pre om adormindu-l, îl îniacă
  Înţeleptul: Adevărat, acest supţire şi de mulţi oameni necunoscut meşterşug, de la sirine (acestora moldovenii “fete de mare” le dzic) l-ai luat; carile, cu ale sale frumoase, cuvioase şi mîngăioase viersuri, pre săracii de corăbiiari nebunindu-i ăi adormu, şi aşe - precum spune fabula - eale în corabie sărind, îi îmbrăţăşadză şi în fundul luciului mării afundîndu-i îi coboară şi fără veste îi îniacă. Ce tu, decît sirinile tot mai rău făcătoare, căci eale trupul, iară tu sufletul îneci. Însă înţăleptul călătoriu ce face? Îşi vîrtos urechile sale astupă, ca nu cumva glasul sirinilor audzind să să aţipască, şi aşe prin a lor cîntece, ca cînd n-ari audzi cîntece, trece; şi dintru acea de viiaţă primejduitoare meşterşurgire cu amăgeală scăpînd, fără poticală hălăduiaşte. Ca aceluia dară înţălăpt şi bine socotitoriu călătoriu şu mie a face şi, ca dîmsul, a mă păzi foarte mi să cuviind cade, ca în tine lăcuind, ca cum n-aşi fi în tine mă sosotesc, şi cu aceasta de ale tael în divuri, în chipuri de amăgele, să mă scutesc.
  60. Toate îndemănările fiilor veacului acestuia, deşerte şi vrednice de rîs
  
  Lumea: De vreme ce cu aceasta socotială te slujeşti, cu bună samă bine să ştii că prostatec eşti, căci eu nemărui vreun rău a face silesc, nice spre primejdiia sau spre perirea cuiva mă nevoiesc, ce mai vărtos tuturor în toate, tot binele, ăndămăna şi toată lesnirea învoiesc şi nevoiesc, precum toţi înţălepţii miei aceasta mărturisăsc. Nemărui făţărnicesc, pe nime amăgesc, pre nime urăsc, pre nime din nime izgonesc, ce tuturor bine le poftesc şi pre toţi, cum pre cei mari, aşe şi pre cei mici, în ce chip pe tineri, într-acel chip pe bătrîni, ca pre nişte fii, cu mare dragoste cuprinzindu-i, îi îmbrăţăşedz.Însă nu ca sirinile precum (pre pizmă) dzici tu, nici măgulindu-i ca să-i înec, precum (pre strîmb) rău grăieşti tu, ce, precum un bun chivernisitoriu părinte, precum pentru cel dintăi născut fiiu a-l creşte sileşte, aşe pentru cel mai pre urmă născut să nevoiaşte, ca şi pre acela mare crescut a-l vedea pohteşte. Aşe dară, şi eu pentru toţi fiii miei nevoinţă puiu, ca orice ari cere şi orice ari pofti, nemărui întru nemică, nemică ceva să-i lipsască. Ce de mă pintru aceasta dară tu înşelătoare şi de rău voitoare socoteşti, precum puţin eşti la crieri tot omul să ştie.
  61. Vai aceluia carele ceva decît Dumnădzău mai bun a afla cearcă
  Înţeleptul: Adevărat iaste acesta al tău minţitoriu cuvînt, căci şi fiilor veacului acestuia  (pre carii tu “fii” îi numeşti şi ei pre tine “maică” te au şi de bine făcătoare precum să le fii, înşelîndu-să, te socotesc), nemică a le lipsi şi cu toate îmbogăţiţi şi îndestuliţi a fi li să pare. Ce, precum eu socotesc - şi nu numai eu, ce tot întregul la minte aşe va cunoaşte - că nu de tot binele şi de toată avuţiia să fie bişugiţi, ce mai vîrtos săraci, nu în bunătăţi mari şi de toate sătui ce mai [155] vărtos meseri şi flămîndzi, precum au cîntat David [Ps. 39, 23]. Iară dacă socotiala cea întragă şi chivernisala cea bună a şti şi a pricepe vii pohti, aceata iaste : că tot cela ce va fugi de tine şi să va feri de tot binele tău şi cu toată inema şi cu întrg suflet pre Domnul va cerca nu să va lipsi de tot binele [Ps. 33, 10]. O, ascultă-mă, lume, că cu cît voiu fi în Domnul de sărac, decît tine şi decît toată avuţiia ta sint mai bogat, şi de Domnul ţiindu-mă cît voiu fi de slab, decît tine şi decît toată puterea ta sint mai vîrtos, precum învaţă fericitul Pavel [2 Cor. 12, 9].
  62.Omul în voia lui lăsat, carele mai sus să va sui, mai cu grea cădzătură va cădea   
  Lumea: O, nepriceputule şi în toate ticăitule! Ia-ţi în minte şi-ţi pune la socotială tăriia şi vîrtutea, mărimea şi iubirea iubiţilor miei fii, carii cu mine slujindu-să, cu de aceste nepreţăluite cununi I-am încununat şi cu înfrumseţate coronne I-am încoronat; pre carii tu, cu a ta rea şi proastă socotială, săraci şi meseri îi socoteşti, slabi şi neputincioşi a fi îi numeşti. Au nu unii Africa, Asiia şi Evropa şi, mai bine să dzic, toată a pămîntului rătundzală şi acestor pomenite părţi avuţii au agonisit? Au nu unii falca leului au despicat? Au nu alţii marea cu lănţuje de fier au legat? Au nu alţii munţii şesuri au făcut? Au nu unii apele din gîrlele lor au abătut, carile prea adîncă adîncime avînd, la trecerea lor nice genunchiul omului să nu să ude li-au făcut şi din mari mici, din adînci neadînci li-au premenit? Au nu unii minunate şi nepovestite cetăţi au făcut şi cu de zidiu înălţime şi grosime prea groasă şi prea înaltă li-au încungiurat şi li-au întemeiat? Au nu alţii cetăţi mari, tari, puternice ca acestea în clipala ochiului li-au fărîmat şi zimţii cei înalţi cu ţărna temeliii I-au amestecat?  ce să mai laud şi să le spuiu minunele lor cătră un nepriceput ca tine? Căci de aş şi tăcea eu, macară eale singure ale lor preste minuni minunate fapte să arată, şi prin ochiul şi urechea a tot omul să poartă, precum şi ale lor (a fiilor miei adecă) în mulţime nenumărate şi nemăsurate puteri şi bogăţii, carele, de nu le poţi cu ochiul privi, du-te la cei vechi şi la cei noi istorici, că de toate şi toate deplin îţi vor arăta cîte minunate şi slăvite au făcut şi au desfăcut.
  
  63. Vîrsta şi norocirea lumii, ca roata cînd se învîrteşte
  Înţeleptul: În mare mărime a mirării mirîndu-mă şi uitîndu-mă stau. Cu ce cîntece, cu ce laude, cu ce slavă voiu cînta, voiu lăuda şi voiu slăvi pre acel supţire la minte, iscusit la socotială şi întreg la chitială zugrav, carele de cît toţi întăi aiave forma şi chipul avuţiei fiilor tăi au şeruit şi adevărat o au zugrăvit. O, frumoasă, întreagă şi decăt simceaoa briciului mai ascuţită şi mai iute minte, că roatei prin osie învărtitoare o au asămănat.  adevărat dară şi, dzău, foarte fără minciună, adevărat. Că precum partea roatii cea dedesupt să suie în sus şi agiungînd în mijlocul cumpănirii (unde, de nu mult, macar cîtăvaşi puţintică vreme a sta s-ari cădea), nice minută macar nice cît [157] ari clipi ochiul nu să zăbăveşte, ce din cumpăna mijlocirii, spre în al giosului parte cu mare răpegiune să povîrneşte şi aşe partea carea mai dineoarea o vedeai suindu-să în sus, acmu şi mai într-acel ceas o vedzi cuborîndu-să în gios şi partea carea era în mijlocul cumpănirii ceii deasupra, iaste în mijlocul cumpănirii ceii dedesupt.  precum ochiul a roatii samă cînd să suie, cînd să pogoară şi cînd face o învărtejire a lua mai nu poate, aşe viaţa şi vîrsta vieţii fiilor tăi, cînd să naşte şi cît trăiaşte, ce face şi cînd moare, minte a pricepe nu mai poate.  precum partea roţii carea de la pămînt s-au, în sus suindu-să, sculat, iarăşi în gios pogorîndu-să, de unde s-au sculat să suppune, aşe şi fiii tăi, de în pămînt ieşind, iarăşi prin mai nepricepută vreme, iarăşi în ţărna lor să întorc.  pentru puţinteluşe a puţintică vreme deşartă şi fără folos dezmierdare grozavă, în scurtă vreme mor şi să trec.  mai vărtos adevărat de plîns şi de tînguit iaste că, după viaţă fără de folos, murind cu trupul, mor şi cu sufletul şi al gheenii nestînsului foc moştenitori şi lăcuitori să fac. Iar eu, o, lume, celui de toate darurile desăvîrşit dătătoriu domn fiiu fiind, “înnoisă-vor, ca a hulturului tinereţele mele ”[Ps.102, 5].
  64. Nu într-acesta veac, ce în cel viitor viaţa a ţi să lungi sileşte   
  Lumea: O, sărace oame, cum maică minciunelor şi izvor de cuvinte deşerte te făcuşi! Cum lucru ca acesta a fi să poate? Că eu sînt de 7207 de ani, de cînd sint de stăpînul mieu făcută şi pănă acmu cîţi oameni şi cîţi fii a oamenilor au venit în mine, nice a unuia tinereţele să să înnoiască am vădzut, nice bătrîni sau la vărsta bătrîneţelor viind, iarăşi tînăr să să facă şi la vărsta tinereţelor să să întoarcă, am audzit; ce doară numai pe tine de-mi va fi a te vedea. Însă, pre cît socotesc, nici tu vei fi mai di-a firea sau mai harnic decît alalţi oameni, carii de atîtea mii de ani, atîtea nenumărate mii de oameni s-au trecut şi cîţi acmu încă vii să află.  să dzici că poate să fii şi tu mai de-a firea şi mai harnic decît cîţiva, dară într-atîta somă de oameni, oare cum vreunul să să mai ca tine afle şi să I să înnoiască tinereţele şi din slab tare, din bătrîn să să facă? Ce numai precum mai sus ţ-am dzis, că tu maica minciunelor şi izvor basnelor te făcuşi. Căci bine soostesc ştiu şi adevărat ştiu că şi tu măcară cu ceva mai mult decît alţi oamnei nu vei fi.
  65.  Viaţa vecinică svărşit n-are; nice din bătrîn tînăr, ce din păcătos drept a te face, nevoiaşte
  
  Înţeleptul: Nu aşe, făţarnico, nu aşe, ce precum pravul înaintea vîntului [Ps.1, 4], aşe minciunoase minciunele cuvintelor tale înaintea [cu]vîntului ce-am dzis, adecă înaintea adevărului.  adevărat cuvintelor mele; că nu de la mine, nici din singură mintea mea am dzis că mi să vor înnoi ca a vulturului tinereţele, ce mai vîrtos pîrîş ţie şi martur mie pre dumnădzăiascul părinte David, Psal [mul 102, 5].  ia dară în minte şi pune în urechi cuvintele mele, că căce am dzis că : “să vor înnoi tinereţele mele”, şi nu numai ale mele (macară că păcătos sînt, numai aceia nădejde trag) ce a tuturor aleţilor lui Dumnădzău. Nici [159] am dzis că : “s-au înnoit” sau “să înnoiesc”, ce am dzis că : “să vor înnoi” şi aceasta crede şi cu bună samă aşe va fi; nice tinereţele prin de-a doa oară întoarcerea dzilelor, ce prin bune şi sufletului folositoare fapte să vor înnoi; iară nu în veacul sau împărăţiia ta, ce în veacul şi împărăţiia ceriului, unde sufletul omului, prin bunătăţi întinerindu-să, nice odănăoară va mai dzice : “Cinsteşte pre tată-tău şi pre maica-ta, de vei vrea să fii viu mult pre pămînt!” [Ex. 2, 12]. Iară dară că bunele fapte numai în cela veac ce-i fără sfîrşit, ce şi într-acest cu sfîrşit, viiaţa lungeşte şi tinereţele înnoiaşte. Însă mai vărtos noao nu tu, ce ceriul moşie ne iaste.
   66. Nu celea ce trupul vede, ce celea ce sufletul priveşte, acelora nedejdiuiaşte
  Lumea: Dară cum îţi voiu dzice sau cum te voiu socoti să fii cu minte întriagă, sau cum  cu cei înţelepţi te voiu număra, de vreme ce lucrurile spuse şi nevădzute credzi şi pre cele viitoare şi fiitoare te sprijeneşti şi pre cele carile ce sint cum sint şi cînd vor fi necunoscîndu-le le mărturiseşti şi prin întunrecul necunoştinţii şi neştiinţii te nedejdiuieşti? Căci eu cîte ţ-am grăit, cîte ţ-am spus ţi li-am şi arătat; şi cum alor mele cuvinte nu te încredinţedzi, ce celor fiitoare, nevădzute, neaudzite şi nepricepute te bizuieşti? Că de ai fi proroc, aş dzice: “Acesta iaste proroc şi cunoaşte cele viitoare!”. dară de vreme ce proroc nu eşti, iară dară că cele fiitoare nu pricepi. Încă îmi spui cî la sfîrşitul veacului acestuia va fi aşe şi aşe şi tu nu numai cele de la sfîrşitul veacului, ce nice mîine, nice mai apoi ce va fi şi ce să va lucra nu poţi a şti. Iară dară că tu, cu aceasta minte purtîndu-te şi cu aceasta socotială slujindu-te, mintea ta iaste în vînt şi socotiala în nouri, de vreme ce toată nedejdea şi toată credinţa ta în cele viitoare şi-n cele fiitoare pui. Acmu dară, lăsînd pizma, vino la mine. Caută de vedzi, ia aminte şi pricepe că toate ale mele sint adevărate; că nu numai căci eu îţi spuiu, ce şi de alţii înţelepţi aşe sînt mărturisite, căci toate cîte ţ-am spus, iată că şi denaintea ochilor ţi li-am pus; şi nu fii pizmătariu şi necredincios, ce următoriu şi credincios.
  67.  Nădejdea credinciosului în zădar nu iaste
  Înţeleptul: Hai, prin ceaţă cu laţe şi mare prislestiaţă ce eşti! Cum largă şi lată, însă cu ghiaţă căptuşită cale îmi arăţi!  cu ce ascuţit (însă de omul cunoscătoriu priceput) meşterşug, precum tu să fii credincioasă şi eu să te credz mă înveţi? Dară cu acestea ale tale minciunoase înşelături inema nu-m vei smomi, nici cu gîndul mă voiu îndoi şi nu mă să le credz, ce nici a le audzi poftesc. Căce eu pre tine să te dovedesc nu-mi trebuie, căci tu singură pre tine precum basne grăieşti te dovedeşti; mai vîrtos că prea cu adevărat ştiu şi prea cu bună samă pricep, căci toate lucrurile tale, comediilor (carile oare ce a fi să par, iară preste puţinel ceas ca cum n-ar fi fost să fac) să asamănă.[161] Ce aşeşi hireşi,şi tu şi lucrurile tale comedii sint şi aşe tu mai vărtos eşti comedie stricătoare a sufletului; căci comediile cele ce oamenii le fac nu strică cuiva ceva, fără cît zăbăvesc fără dobîndă ; iară tu şi trupul aduci la tîngă şi sufletul duci în muncă; şi mai vărtos nici aicea foloseşti, nici aiurea, fără cît numai suliţile (dezmierdările adecă) ochiul îndulceşti şi pre nevădzute inemile răneşti; şi nu numai inema trupului, ce şi a sufletului, a căruia rană vindecare n-are. Pentru aceasta dară eu, răbdînd voiu răbda, adecă nedejdiuind voiu nedejdiui în Domnul, şi nu mult, nice cu zăbavă, şi nedejdea mea să va izbîndi. Căci decît toate mai vărtos credinţa mea nedejde iaste ; şi aşe, prin adevărata nedejde, nedejdea în deşert nu-mi va fi.  pentru aceasta mai frumos mă voi încorona, căci cu toată inema şi cu tot sufletul fără îndoinţă audzind am credzut şi întru adevăr, după făgăduinşă, am nedejdiuit.
  
  68. Spurcatele pohte înmulţindu-să, pănă mai pre urmă în prăpastea oceanii te liapădă  Lumea: O, amăgitule şi puţin priceputule! Au tu mie vei să-mi spui? Au tu pre mine vei să mă înveţi? Au vei să dzici că eşti la ani mai vechiu decît mine? Căci tu celea ce-m spui că li-ai audzit eu li-am vădzut şi, şi de acmu înainte, cît voi vedea eu nici strănepoţii tăi nu le vor audzi. Nici te face tu denaintea mea mai mult ştiutoriu. Au n-am  vădzut eu pre mulţi cu a ta minte purtîndu-să şi cu socotiala ta slujindu-să şi în lucrurile  fiitoare nedejdiuindu-să?  aşe, numai cu nedejdea rămîind, şi de a le mele bunuri s-au  scăpat, şi nici odănăoară aceia ce-au gîndit au agiuns, nice ce-au cercat au aflat, nice  vremea lor de căinţă I-au mai dat. Ce aşe şi aceia ca tine neascultînd fiind şi folositoarele mele cuvinte neînţălegînd, de toate s-au scăpat şi s-au depărtat.  caută acmu dară de mă ascultă şi ce-ţi voi spune mă crede; căci voiu a unui decît tine mai înţălept om cuvînt să-ţi grăiesc şi mi să pare - şi adevărat iaste - că cu aceasta să te dovedesc. Că “cine au vădzut duhul omului suindu-să în sus sau a dobitocului coborîndu-să în gios? Toţi dintr-un loc au ieşit , într-un loc vor merge”[Ecl. 3, 20-21]. Nice izbîndirea nedejdii tale au vădzut ochiul sau au audzit urechea, ce numai întru adevăr să ştii că în zădar osteninţă şi în deşert nădejde tragi. Că macar pe aceasta socoteşte : de vreme ce cineva în mine fiind şi cu ale mele bunuri slujindu-să şi bine n-au vădzut ieşind din mine (adecă după moarte), ce bine va să mai găsască sau ce fericire va să-l mai tîlniască? Dară ştiu că după a ta îndărăpnică pizmă, precum au aflat sau va afla, vei să dzici. Dară spune-mi, de unde pănă într-atîta ti-au încredinţat? Sau cine dintr-acei ce din mine au ieşit (adecă din cei morţi) s-au întors (adăcă au învis) şi precum alt bine ami bun decît binele mieu au aflat, să vie să-ţi spuie? Iată că eu nu doao ce o mărturie îţi poftesc. Ce precum nu vei afla, foarte adevărată sînt; şi tu, iarăşi, precum nedejdea ta în zădar să fie, adevărat să fii.
  69. Dreptul în veci nu va muri 
  
  Înţeleptul: Adevărat că decît mine la ani mai veche eşti; şi la aceasta împotrivă nu mă puiu.  pentru aceasta dară ale de multe şi feliu de feliuri de laţuri [163] a întinde ti-ai învăţat şi cu acelea pre mulţi ca mine, de om slabă purtătoriu de fire, I-ai în laţurile tale vînat.  încă adevărat ai grăit că izbîndirea nedejdii a bunilor credincioşi ochiul n-au vădzut, nice urechea au audzit, şi aşe iaste ; că pentru a lor răbdare, carea tu în toate dzilele şi în toate ceasurile în tot chipul cumplit îi fără milă chinuieşti, dărui-le-va stăpînul a toată facerea bunurile carele n-au vădzut şi desfătările carele n-au audzit [1 Cor. 2, 9] şi pentru că nu s-au amestecat cu tine şi au ale tael cumplite munci chinuitoare suferit, le va da acestea. Iară după doao, adevărat ai una minciună grăit, precum mai la toate aşe ti-ai obiciuit.  cu fericitul pavel frumos te voi dovedi unde dzice : “ A să îmbişugi în lucrul Domnului pururea, ştiind că osteninţa lor să nu fie ţi deşert în Domnul”[1 Cor. 15, 58] şi aiurea dzice : “Căci viiaţa fiitoare au giuruit Domnul (curaţilor) ; Dumnădzău a minţi nu ştie” [Evr. 6, 18] . Au şi împotriva acestor decît zidiurile mai tari şi decît temeliia de marmure mai înte,eiate cuvinte ai ceva a răspunde? Au nu mi să cade mie acmu tare şi fără îndoinţă să mă nădejd [1 Cor. 2, 9] iuiesc, de vreme ce Pavel iaste carile mărturiseşte adevărata a Domnului făgadă, carile, ca si Domnu-său, a minţi nu ştie? Ah, povaţă oarbă ce eşti, lume! Ah, plină ce eşti de meşterşuguri şi cursă întinsă ce eşti, lume! Ah, spuitoare de basne şi mărturisitoare de minciuni ce eşti, lume! Cum sileşti şi a mă face te cu linguşituri nevoieşti, ca cuvintele tale să fie adevărate şi a Domnului şi ale credincioase slugile Domnului să fie minciuni, să dzic. Pentr care lucru moarte voiu priimi, şi aceata, nu numai a face, ce nice a dzice nu o voi gîndi, ce iarăşi cu glas mare voi dzice : “Răbdînd, voiu răbda Domnului şi nedejdiuind, mă voi nedejdiui adevăratului cuvînt al slugii Domnului” [Ps. 39, 1] ; şi dintru aceasta nepoticnindu-mă, după a mea nedejde mi s-au izbîndi. Iară pre tine părere deşartî şi vis de nălucire te voi socoti, şi celor ce-ţi ţie urmadză, povaţă oarbă te voi numi.
  70. Cu întriagă credinţă cele cereşti cerşind, împreună şi cele pămînteşti ţi să vor da  
  Lumea: De vreme dară ce pănă într-atîta tărie ndejde ai şi pre multe viitoare şi fiitoare a te întemeiedzi, şi nu cele ce vedzi, ce cele ce audzi credzi, căci dară cu ale mele lucruri în toate ale tale lucruri şi chivernisele te slujeşti? Întăi dară, căci în mine lăcuieşti? Căci hrana şi bucatele mele mănînci? Căci pîinea şi bivşugul ţarinilor mele strîngi? Căci roadele poamelor mele culegi? Căci cu hainele mele te înveşti şi 	
  încingîndu-te te învăleşti? Căci vaca mea mulgi? Căci miiarea albinilor mele strîngi? Căci cu boul mieu pămîntul mieu ari? Căci cu săminţile mele samini? Căci cu corabiia mea pre mare şi cu calul mieu pe uscat îmbli?  ce să-ţi spuiu mai îndelung, ce pre scurt: căci -precum ţi-am mai dzis- cu toate ale mele te slujeşti?  de vreme ce precum eu să nu fiu bună, nice făcătoare de bine îmi dzici, căci ale mele bune părîndu-să în tot chipul cu dînsăle  te chiverniseşti? Ce acestea toate oricîte le faci, eu ştiu pentru ce le faci: pentru ca să nu-ţi ceva mîine lipsască şi mai mult în casa ta toate să se înmulţască.  să-ţi spuiu, săracule de minte, alta, carea ştiu că nu o vei putea tăgădui: Au nu te Svinta Scriptură învaţă: “Nu te griji ce vei  [165] mînca sau ce vei bea mîine?”  [Mt.6,25]. Au putea- vii aceasta tăgădui, sau putea-vii că aceasta nu iaste aşe să dzici? Ba. Căci dară nu cu nedejde trăieşti? Căci îmbli şi nu şedzi? Căci munceşti şi te grijeşti? Că (după cuvîntul Scripturii) de vei şi şedea şi să nu te grijeşti, mîine toate acestea ţie trebnice nelipsindu-ţi, vor fi gata. Acmu dară, aceasta trebuie să cunoşti şi cunoscînd mie să-mi mulţămeşti: căci eu sînt tuturor în toate de tot binele făcătoare şi dătătoare, şi precum pre alţii, aşe şi pre tine (macară că îndărăpnic eşti), bunurilor şi visterelor mele părtaş te fac şi din cît ai, mai multe îţi adaog.  pentru aceasta cunoscînd trebuie, iarăşi dzic, să-mi mulţămeşti.
  71. Nu rob, ce stăpîn lumii Dumnădzău ti-au lăsat; pentru aceasta tu pe dînsa, iară nu ea pe tine să te stăpîniască 
  
  Înţeleptul: Cuvîntul carele-mi arăţi adevărat al Svintei Scripturi iaste; şi aşe iaste şi aşe eu îl credzu. Însă îţi adu aminte că după ce desăvîrşit ti-au Dumnădzău a toate puternicul plăzmuit şi toate în tine lăcuitoare ce să află, adecă pămîntul şi celea ce el le naşte, marea şi toate plinirile ei au făcut, mai pre urmă de toate pre mine din lut şi ţărnă m-au zidit. ţie au dzis şi ti-au făcut, iară pre mine sîngur cu ale lui puternice mîni m-au frămîntat, şi după aceasta, suflîndu-m cu duhul său, m-au însufleţat, dzicînd  : “Adam, zidirea mînulor mele !” .  după asemănarea lui şi peste toate cîte fiitoare în lume - în tine adecă - stăpîn şi domn m-au înălţat, toate pre mînă şi pre samă mi-au lăsat : oile, boii, încă şi peştii mării şi alalte şi “cu oarece punţintel mai gios decît îngerii m-au încununat” [Ps. 8, 6] şi cu un cuvînt să-ţi dzic, pre minestăpîn - pre tine slugă, pre mine poruncitoriu - pre tine ascultătoriu a fi au poruncit, şi în voie lăsîndu-mă, precum mi-a fi voia, aşe să mă cu tine slujăsc. Iată dară că nu eu ţie, ce tu mie eşti suppusă, nice eu pre tine, ce tu pre mine a asculta trebuie.  pentru căci de la atoatedătătoriul Dumnădzău pănă într-atîta pozlovenie mi s-au dat, pentru aceia cu lucrurile tale, precum îmi va plăcea aşe mă voi sluji, însă spre cele bune. Nici să gîndeşti că de mă voi lăsa în nedejdea aceluia ce mi-au dat nedejde, Dumnădzău, îmi va lipsi ceva. Ba. Adevărat toate deplin voi avea şi una macară nu-m va lipsi, că “ceia ce cearcă pre Dumnădzău nu vor fi lipsiţi de tot binele” [Ps. 33, 10] ; ce iarăşi a lui poruncă svintă ascultînd, voi munci şi în sudori voi agonisi hrana mea. Însă iarăşi nu numai pentru mine voi sili, ce şi altora voi nevoi a le flosi; şi mai vîrtos ca şi pe alţii darului mieu, de la stăpînul mieu dat, părtaşi să-i fac, şi neguţitorind talanţii miei, mai multî dobîndă să fac. Însă, dobîndă făcînd, nu în deşerte şi a fără folos mult trupului şi sufletului stricătoare desfătări şi desmierdări să mă desfînedz; ce lucrînd pămîntul mieu, voiu mînca şi eu şi pe fratele mieu voiu hrăni. Că mai vîrtos ce om m-aşi numi, sau cum driaptă slugă Domnului mieu m.aşi socoti, cînd în spurcate şi fără zăbală desfrînate alintăturile tale darul şi cîţtigul mieu aşi cheltui? Să nu dea Dumnădzău! Că aceasta nu numai dobitoacele sămăluitoare (adecă oamenii), ce nici dobitoacele simţitoare vedem că nu fac (căce şi iale una cătră alaltă o dragoste arată ). Ce iată eu cum voiu [167] rele şi stricătoare cuvintele tale asculta şi mai rău decît dobitoacele să mă fac şi firea cea omeniască să o schimb pre firea dobitociască?  încă decît dobitoacele mai rău, de voiu asculta şi voiu face după cuvîntul tău!
  72.  Dumnădzău grijea păcătoşilor avînd, cu cît mai vîrtos a drepţilor va avea!
  Lumea: Acmu vădz că tu multe cuvinte, însă fără socotială cuvinte, a răspunde vei afla. Dară însă voi să te întreb, de vreme ce dzici că Svinta Scriptură citeşti : au nu dzice într-un loc : “Ia aminte paserile ceriului, că nice ară, nice samănă şi hrana nu le lipseşte?”[Mt. 6, 26] . Acmu dară, căci tu de Svinta Scriptură neascultătoriu te faci şi căci poronca Domnului nesocotindu-o o calci şi în tot chipul te sileşti şi te nevoieşti - ari, sameni, vînedzi, lucredzi şi alalte - şi căci nu te laşi pre nedejde?  atuncea să vedzi cum vei trăi; atuncea vei cunoaşte cît sunt eu  de bună şi cît sint de bune bunurile bunătăţilor mele.
  73.  Nu celor leneşi, ce celor ostenitori Dumnădzău darurile sale dă
  
  Înţeleptul : Au cu aceasta a ta amăgelnică socotială să mă amăgeşti şi precum că ceva rău fac vei să-mi arăţi căci ar, samăn şi cu muncă driaptă hrană îmi agonisăsc? Dară aceasta nu socoteşti (au adevărat că, deşi socoteşti, te faci a nu socoti) că Dumnădzău, în veci fără svîrşit lăudatul, cît de înţeliaptă, frumoasă şi de mintea omeniască nepricepută au orînduit tocmală? Că precum ţ-am şi mai dzis că, pre mine acestora tuturor stăpîn şi mai mare lăsîndu-mă, precum la un împărat oricîte slugi ari avea toate a lui pită a mînca aşteaptă, şi precum eu, de la împăratul mieu (Dumnădzău) în dar şi fără alt preţ iau, aşe lor în dar şi fără plată să le dau; mai vîrtos că pricina mea, adecă a omului, alalte toate s-au făcut pentru slujba şi pentru lesnirea lui. Pentr-aceia şi slugile mele din rămăşiţele fărămuşilor mele să să hrăniască. Deci să ştii că unde dzice Scriptura pentru pasiri că nu samănă şi ară să hrănesc. -ţi adă aminte unde mai dzice Scriptura prin rostul credincioasei hananencii “căci şi cînii să hrănesc din fărămuşurile ce cad de pe masa stăpînului”[Mc. 7, 28] ; aşe dară, eu arînd şi sămănînd, şi paserile ceriului din rămăşiţa ţarinii şi cînii din fărămuşurile pînii mele să hrănesc. Nice paserile în cuibul lor, nice cîinii în stratul lor şedzînd, le vine hrană la gură, ce paserile cu zburarea şi cîniicu îmblarea şi cu adulmăcarea hrana îşi agonisesc; şi ei pe hrană, iară nu hrana spre a lor hrană să nevoiesc; dară eu, purtătoriu de duh simţitoriu fiind, de voiu cerca hrana mea, lui Dumnădzău ce greşesc? Mai vîrtos că el singur, dintr-a lui preabogată milă, pămîntului au poruncit să criască săminţe, să dea roadă spre a mea hrană. şi pentr-aceasta totdiauna mă voi nevoi, că nu celor leneşi şi trîndavi, ce celor nevoitori şi ostenitori au dăruit Dumnădzău bunurile sale, precum au dzis : “Bate şi ţi să va deşchide, cere şi ţi să va da”[Mt. 7, 7].[169]
  74. Cîte fortuni în lume sînt, toate omului a le trage îi iaste
  Lumea: Acmu dară, după a ta proastă minte şi rătăcită socotială, cunosc că vei să dzici precum cîte răutăţi, cîte răscoale, cîte nevoi, cîte bezcisnicii şi cîte blăstămăţii, toate  în mine sînt şi, după cum buiguieşti, eu să fiu mai rea decît tot răul şi mai amară decît tot amarul : nice bine sau bunătate, nice odihnă sau aşedzare, nice îndemînă sau lesnire în mine să află, ce numai în toate, tot rea şi tot răului potrivindu-mă, mă asameni. O, sărace şi de trei ori mişelule! O, streinule de minte şi lipsitule de crieri! O, cum una grăieşti şi mărturiseşti, şi alta cei şi pofteşti! Dară de vreme ce (cum dzici tu cu cea inemă strîmbă şi cu acle budze minciunoase ) sint aşe de rea, aşe de cumplită, aşe de amăgitoare şi aşe de aspră, căce în mine lăcuieşti?  adevărat ştiu că şi ca viiaţa într-această lume Dumnădzău să-ţi lungească te rogi.  încă cu bună samă mai ştiu că de ti-ai şti adevărat că eşti să mergi în raiu şi de ti-ari lăsa în voia ta şi să te întrebe : “Voia ţi-i să mori şi să mergi în raiu, au să te într-această lume a trăi las?” - pare-m - şi ce dzic că-mi pare? - că adevărat de raiu te-ai lăsa şi de mine te-ai apuca şi spre raiu cu ochi răi, iară spre mine cu ochi buni ai căuta ; şi mai pre scurt : mai bine pre mine decît raiu ai alege.
  75.  Cunoscătoriului om lumea aceasta muncă şi iad îi iaste
  
  Înţeleptul : Prea cu adevărat şi cu bună samă că cîte tituri de răutăţi ai pomenit căci dzic eu că le ai, aşe iaste; şi într-acest chip toată zidirea şi toată firea omeniască să te ştie. Căci, fără altă de socotinţă îndoială, aşe eşti; şi adevărat şi în tine şi între răutăţile tale mai mult a trăi lui Dumnădzău mă rog. Însă nu ca doară pentru că vreo dragoste sau  vreun libov spre tine sau spre dezbrăcate podoabele tale am, ce ca mai mult între chinurile răutăţilor tale trăind, prin răutăţi bun să mă fac.  încă cu adevărat în ştire să-ţi fie că eu pre tine într-acest chipte socotesc şi cu aceasta te potrivăsc, lume : tu adecă eşti foc, trupul mieu oală şi sufletul aur.  precum zlătariul cu cît mai mult în oală fiiarbe aurul, cu atîta mai lămurit iasă, aşe dară eu, pentru aceasta în toate şi de toate  slăvitului Dumnădzău mă rog, ca mai mult în tine a vieţui vreme să-mi dăruiască; şi aşe pre cît prin mai multă vreme mai mult pedepsindu-mă şi de cumplit focul tău groaznic ardzindu-mă, cu atîta mai de frumoasă cunună, podoabă, să mă spodobăsc. Precum şi a lui Hristos alesul vas, Pavel, grăiaşte că “ca prin foc”[1 Cor. 3, 15], la care cuvînt, cu greşită socotială dzic papistaşii, precum în ceia lume să fie un foc curăţitoriu căruia cu limba lor purgatorium îl număsc. Ce la aceasta şi împotriva acestuia cuvînt, precum ţie, aşe papistaşilor, răspund că nu dzice acolo fericitul Pavel precum iaste deosăbit al treile loc, adecă raiul, iadul şi purgatorium (căce nice Beserica noastră aceasta priimeşte), ce numai doao locuri : raiul, iadul ; iară de purgatorium nice Beserica Răsăritului, nci altă Svintă Scriptură pomeneşte, ce [171] numai “ca prin foc”, adecă pe tine te numeşte foc, şi drepţii în tine îmblînd, ca prin foc, din tine, ca aurul ies curaţi şi lămuriţi. Aşe dară, tu mie acmu foc curăţitoriu îm eşti şi cu cît în tine mai mult (precum am mai dzis mai sus) voiu trăi (însă nu după a ta poftă, ce după a lui Dumnădzău poruncă), cu atît mai fericit şi de mai mare dar vrednic voiu ieş. Aşe dară, să ştii că tu, într-acest veac, trupurile omeneşti foc curăţitoriu eşti (iară nu   altul în ceia lume cum brudesc papistaşii), ce pre cei cu mintea întriagă, temătorii de Dumnădzău, de să feresc de tine şi de desfătările tale, ami luminoşi, mai curaţi, mai lăudaţi şi mai fericiţi cătră veacul cel fără de sfîrşit îi scoţi.  tu fiind rea, lor bună şi de folos te faci; iară pre cei slabi la minte şi ticăloşi cu firea, carii poruncile şi legăturile Domnului şi Dumnădzăului lor uitînd, spre ale tale dezmierdăciuni şi desfătări să dau şi cu toate feliurile tale de slobodzenii să îngurluiesc, pre aceia săraci li goli de tot binele izgonindu-i, nu cu atîta îi laşi, ce - prin pricina ta - şi gheennii moştenitori îi afci.  precum cei drepţi, fericiţi şi plini de tot darul desăvîrşit şi împodobiţi a ceriului împărăţie, aşe cei nedrepţi şi păcătoşi, deşerţi de tot binele, plini de tot răul şi amarul, a iadului şi a gheennii, Satanii şi slugilor ai gătit foc ; şi multă, fără sfîrşit, în veci cumplită şi nesuferită muncă vor să moşteniască, a cărora răscumpărare şi vreodată iertare nu iaste.
  76. Împotriva lumii, adecă a Diiavolului, vitejeşte de vei sta, birui-l-vei
  Lumea: Mă rog dară acmu, dulcele şi iubitul mieu priiatin, pentru numele lui Dumnădzău, de vreme ce şi eu am început a cunoaşte că cuvintele tale cum nu sunt rele şi eu oricît împotriva ta m-aşi pune- macară că şi eu am a-ţi răspunde- să te dovedesc nu voiu putea, nice cu tine într-un giug a trage voiu birui; numai iarăşi te pre numele viului Dumnădzău giur să-mi spui pe drept; că nice eu ce sînt şi cum sînt a mă şti nu pot, şi cu tine de cînd mă gîlcevăsc şi desputaţii fac, mintea ca cum mi-ar fi întrat în Lavirinthul Critului, şi nice într-o parte vo cale sau deşchidere (macară că mult am silit) a afla sint harnică. Ce de vreme ce Dumnădzău atoateziditoriul nu piatră sau lemn sau  altăceva din dobitoace nesimţitoare, ce om cu minte şi cu socotială ti-au făcut şi cu duh dumnădzăiesc ti-au prefăcut, iarăşi dzic şi te rog, spune-m, ce feliu de răutate şi ce feliu de bunătate am, şi de cînd vieţuieşti şi îmbli în mine ceva să-ţi placă şi de tine vrednic nu ai aflat? , precum dzic, de vei afla şi de va ceva plăcea de tine, iubitule, neoprit şi neapărat îţi iaste şi ce-ţi va fi voia, aceia ia şi fă. Iară de nu vei ceva să-ţi placă găsi, nice eu cu de-a sila sau cu vo asupreală a-ţi plăcea te silesc. Sau am eu vo putere spre aceasta să te asupresc? Ce de vreme ce nicecum cu mine şi cu a mele bunuri în prieteşug a te da nu vei, nice a mă lăuda pofteşti, încailea taci şi gura îţi strînge, şi nu mă cătră toţi de ocară face; şi iarăşi dzic şi mă rog, taci, că ştiu că tăcerea de oamenii  înţelepţi lăudată [-i]. [173]
  77.  Trupul lumii, iară sufletul ceriului să potriveşte
  
  Înţeleptul : De vreme ce pre numele a marelui şi celui dintru-nalturi, Dumnădzău, m-ai giurat ca această a ta, în Lavirintha Critului întrată minte, la o cale şi la o ieşire să o scoţu, foarte bucuros şi întru adevăr spune-ţi-voiu şi nu te voiu amăgi. Tu eşti plazma şi zidirea a vecinicului împărat şi înfrîmseţată în toate podoabele tale, (căci Dumnădzău  ceva grozav şi neplăcut nu face), prin vreme a şese dzile deplin întru toate isprăvită precum, decît toţi mai vechiul istoric, scrie Moisi şi pre tine “lume mare” te chiamă, pildă şi tipos a “lumii mici”, adecă a omului; şi toate podoabel şi cele ce în tine să află, spre om şi cele ce sînt în om [spre tine] să pot tîlcui. Dzic dară: întăi în iaste lumină, carea la om iaste credinţa; la tine întăritură, adecă ceriul, carea la om iaste nedejdea; la tine sînt apele diasupra, carele sint la om de la Dumnădzău lăsate grije; apele dedesupt sint carile din trup născătoare dodeiale. În tine iaste pămînt, la om trup; ierbile şi copacii sint bunele lucruri; roadele şi săminţele tale sint bunătăţile şi pomenele ; soarele - a vecinicilor înţelepciune; luna - a vremennicilor arătare; peştii, carii sint pururea în apă, sint plecăciunile; pasirile zburătoare sint cereştile privele ; dobitoacele - a săracilor agiutoriu şi agiutorie; tîrîitoarele, adecă lighioaiele carile pe pîntece să trag, sint a altor durori pătimiri; jiganiile însămniadză a demonilor şi a răutăţilor chitiri ; iară omul, spre a lui Dumnădzău închipuire făcut,  însămniadză hireşea sau firiasca a omului alcătuire şi hireşea şi firiasca a minţii plinire; raiul, acea desăvîrşit fericire şi a slavii urmare arată. Pentru aceasta dară “lumea mică”, adecă omul, avînd lumina, adecă legea, credinţa şi avînd întăritura, adecă nedejdea (şi acestea întăi îm sint trebnice), ca lumina credinţii adevărul să arate, iară greşala, şi întunerecul să împaştie şi să răşchire. Într-aceasta chip dară eşti tu, o, lume! Mai întrebatu-m-ai încă : ce feliu de bunătate şi ce feliu de răutate ai?  aceasta să ţi-o svitesc: Bunătatea iaste aceasta, căci cînd voiu socoti că lumina ta iaste închipuitoare credinţii mele şi precum tu, întru a trupăscului ochiu, pravilă eşti curată, aşe eu în lumina credinţii fără ceaţă să fiu şi printr-însa cu bună pază să îmblu; şi precît iaste întăritura, adecă ceriul tău, de vîrtos şi mare, aşe nedejdea mea către Dumnădzău să fie tare şi vîrtoasă; şi aşe celealalte toate, precum mai sus am însămnat şi ţ-am arătat, de le voiu socoti, atuncea bună şi prea bună îmi eşti şi cătră a trupului şi a sufletului mieu folosinţă mă agiutoreşti. Iară răutatea ta, încă aceasta şi într-acesta chip iaste: că “lumea mică” - adecă omul - de nu să va lumina cu credinţa şi nu să va întări cu nedejdea, şi de nu să va griji de ispite şi de dodiiale carile împregiurul său are, şi de nu-şi va spre bune lucruri nevoi [175] trupul, ca să nască şi să odrăsliască roadă de bunătăţi, şi de nu va cu plecăciune şi cu smerenie îmbla, şi de nu să va uita celor cereşti ce celor peminteşti adecă de va după a trupului, iară nu după a sufletului voie îmbla, şi de nu va pe cei neputernici şi săraci agiutori, şi de nu I să va, de a altora pătimire şi nevoie, jele şi milă face şi de nu va socoti şi va chiti precum de demoni şi de a lor cătră firea omenească spre rău silitoare răutăţi îi iaste a să feri şi a să apăra, şi de nu-şi va aminte aduce că el spre închipuirea ziditoriului său (adecă a lui Dumnădzău) iaste făcut şi cu al său svint duh înviiat şi prefăcut, şi de nu va cunoaşte precum el om, iară nu dobitoc iaste şi cu minte deplin şi desăvărşit a cunoaşte binele şi răul, de rău să să păzascăşi să să feriască, iară binele să-l aibă şi să-l facă, şi de nu va sili şi de nu va nevoi ca, în tine fiind, cu aceste mai sus pomenite şi de trei ori fericite bunătăţi, raiul, adecă slava li fericirea cea desăvîrşit şi fără săvîrşit să-şi agonisască, atuncea rea eşti tu şi rele toate ale tale. Că lipsindu-să “lumea mică” (adecă omul) de aceste luminate podoabe ale a greşelelor şi a păcatelor groaznice de întunecări bezne, a lumina nu va putea, şi aşe iadului şi focului gheennii să va da, la carile, o ticălosul, cuvîntul acela al Domnului Hristos să poată dzice : “Mai bine ar hi fost acelui piatră (iară nu om) să fie născut”. Într-acesta chip dară omului rea şi cumplită te faci şi într-acesta feliu dinidirea să te cu bună, rea, din dragă, urîtă şi din blîndă, groaznică, din frumoasă, grozavă, din folositoare, stricătoare şi - cu un cuvînt să dzic - din înviitoare, omorîtoare  te schimbi şi te prefaci. Iară acmu dară din Lavirinthul, adecă din învăluirea şi din închisoarea carea mintea îţi cuprinsesă, ti-am scos, şi ce eşti şi cum eşti ţ-am arătat.  adevărat aşe să te cunoşti şi să te ştii şi aşe toată zidirea să te cunoască. Însă dară pre urmă vicleşugul şi răutatea carea într-ascunsul inemii tale ascundzind ţii, a nu-m arăta a ţinea nu ai putut, ce m-ai rugat că de vreme ce ti-am eu cunoscut, încai altorasă nu te svitesc, care lucru peste fire îmi iaste. Că dzice un înţelept stihotvorţ arăpăsc : “Doaă lucruri smintială minţii fac: cuvîntul în sine a-l ţinea în vreme de grăit, şi a grăi în vreme de tăcere; iară în vreme de trebuinţă aceia iaste bine, ca în voroavă să te nevoieşti”.Pentr-aceasta dară, macară de tot - şi ce dzic de tot, că nice a miia parte nu ti-am cunoscut - ce iară pre cît ti-am priceput, netăcînd, tuturor nepărăsit totdiauna te voi mărturisi, căci aceasta îmi şi trebuie şi mi să şi cade.
  
  78.   Cînd lumea te laudă, oare iaste precum dzic oamenii, singur pre tine te ispiteşte; nice cu aceasta să nu te mîndreşti
  Lumea: Cunoscut-am şi priceput-am acmu dară că drepte-ţi sînt cuvintele şi bună îţi iaste socotiala.  pentru căci aceasta a minţii mele ceii necunoscătoare mi-ai arătat drumul şi a drumului ieşire cum să cade, foarte îţi mulţămăsc.  pentru aceasta, eu cu toată inema ţie mă giuruies ca nu rea, ce bună, nu groaznică, ce blîndă, nu stricătoare, ce folositoare, nu omorîtoare, ce [177] înviitoare să-ţi fiu.  de acmu înainte în prieteşugul şi în dragostea mea să te afli poftesc, şi eu în toate, ca un bun priiatin, şi ca o credincioasă şi de fiiul său duioasă maică să-ţi slujesc.
  79.  Toate cearcă şi ascultă; cele bune opreşte, cele rele izgoneşte
  Înţeleptul : Eu sint foarte ascultătoriu şi cătră tot cuvîntul bun şi adevărat, urechea plecătoriu ; şi iarăşi după socotiala mea sama cum să cade să-m iau.  de voiu afla şi voiu găsi precum eşti în cuvînt şi în credinţă stătătoriu şi chipurile a unuia cu a altuia de nu să vor potrivi şi firea unuia cătră a altuia de să vor lipi, bucuros şi la prieteşug te voi priimi.
  Socotială. Suptstările, asuprastările, împregiurstările şi cele dinlontru cuprinse, precum  mai sus am pomenit, precum le ai tu, le am şi eu. Pre tine macrocozmos, pre mine microcozmos mă chiamă. Tu eşti rătundă, eu sînt rătund; şi de vei întreba în ce chip sînt rătund, măsoară din creştetul capului pănă în talpele picioarelor şi din vîrvul degetelor mînii drepte pănă în vîrvul degetelor mînii stîngi, şi vedzi că tot o cîtinţă a măsurii într-amîndoao părţile vii afla; şi ase, iată că şi eu sint rătund. La acestea porivire avem. Numai cu cîtinţa a ne asămăna nu putem, cci tu eşti mai mare, eu sint mai mic. Acmu, tu eşti mai mare şi rătundă, eu sint mai mic şi iară rătund; tu din fire aşe şi eu din fire  iară aşe; şi 2 gloanţă rătunde unul peste altul poate să stea? Ba, ce numai unul de pe altul iaste să să răstoarne şi să să prăvăliască. Nici peste tot poate unul de altul să să lipiască şi, ca cum am dzice, pre vun rătund sclip sau în vîrful acelui rătund sclip sau cumbea, un rătund tăvălic de piatră poate să stea? Ba, ce numai îi caută a să prăvăli. Aşe dară, firea ta cele păminteşti, iară a mea acele cereşti caută, şi atîta osăbire fac, cît apa din foc; şi de va putea focul cu apa într-un loc a lăcui şi doaă rătunde gloanţe unul preste altul a să sprijeni, şi eu cu tine prieteşug voiu putea alcătui. Pentru aceasta dară, în zădar şi în deşert te rogi, căci nice te voiu asculta, nice ce te rogi voiu face.
  80.   Nicicum loc păcatului să nu dai; căci păcatul, cît de mică pricină aflînd, mare răutăţi a lucra poate
  Lumea: O, cinstitul mieu priiatin şi dulcele mieu fiiu! Dară căci îţi ca priiatin să-m fii dzic şi căci cătră dragostea părinţască te învitedz, nice dzic eu, în toate dzile şi totdiauna cu mine şi cu îndrăgitele mele să te veseleşti desfătări ; ce, de nu în trei dzile o dată, macară într-o săptămînă o dată, prin vremea a şese dzile lucrînd şi isprăvind toate răcodeliile tale, iară a şeptea dzi te odihneşte, precum şi dumnădzăiasca poruncă te învaţă; şi odihnindu-te, bea, mănîncă, te desfătiadză, te dezmiardă şi te veseleşte, ca şi tu munca şi truda mînulor tale să cunoşti dulceaţă. Că dacă ţi-i voia să-ţi spuiu cu [179] dreptul, numai cît vei bea şi-i mînca, atîta ai agonisit, iar altele toa [t]e vor rămînea, şi nici eale de tine, nici tu de dînsele vei avea folos ; şi cîtă vreme îţi va fi bine  şi te vei, veselindu-te, desfăta, numai atîta ai trăit. Deci socoteşte şi în minte-ţi aşadză cuvintele mele şi, de vreme ce sşti înţelept, cum îţi va părea că-i mai cu cale şi mai bine, aşe într-acesta chip fă, numai binele şi îndemîna poftind ; şi aceasta ţie mai de folos alegînd, cătră aciasta te îndemn şi aciasta te învăţ.
  
  81.  Poftele lumeşti, adecă păcatele, viaţa scurteadză
  Înţeleptul : O, lume, că eu dzisu-ţ-am că cătră toate cu urechea mă plec şi ascult, şi precum albina, prin toate florile şi prin toate locurile puindu-să, cearcă, şi unde ari dulceaţă afla miiare strînge, iară unde amărăciune găseşte iară acolo o lasă, aşe dară şi eu, precum toate ale tale şi bune şi rele am ascultat cuvinte, şi aceasta voiu asculta. De vreme ce într-o săptămînă îmi alegi o dzi, adecă 6 dzile după a mea, iară o dzi după a ta voie să fac, însă întîi dzilele a vieţii mele să-mi socotesc şi de voiu afla vreme ca să mă poci desfăta şi veseli de saţiu, precum îmi dzici tu, face-voiu şi aceia. Iară de nu voiu afla vreo lungime a vremii, ce numai cînd voiu începe, atunce să să svîrşească, oare de ce triabă şi cu ce socotială voiu şi acel cuvînt al tău asculta?  
  82. Trei lucruri pururea pomeneşte: moartea, înviiarea şi dreapta, ce va să vie, giudecată
  Lumea: Ascultă-mă, rogu-mă, puţintel şi să-ţi o frumoasă socotială arăt, carea foarte bine ştiu că-ţi va plăcea, căci dzău de plăcut iaste ; iară de nu-ţi va plăcea, iarăşi şi tu te vei socoti. Dzi aşe : custul vieţii tale să fie 100 de ani.  de vei pune în an cîte 50 de săptămîni, fac 5 mii de săptămîni, din carele alegînd cîte o dzi, fac 5 mii de dzile, carele fac 13 ani şi 300 şi 20 de dzile iară de vei alege cîte 2 dzile din săptămînă, aproape 28 de ani. Deci ia aminte şi fă într-acesta chip : pănă vei ajunge la vărstă de 20 de ani, sau n-ai avut prilej, sau ai fost supt a altuia ascultare, şi a petrece şi a te desfăta n-ai putut. Iară după ce vei agiunge la a cestor 20 de ani vîrstă, socoteşte soma d zilelor a 5000 de săptămîni, carile, precum am dzis, cîte o dzi fac 13 ani şi 320 de dzile, iară cîte 2 dzile fac 27 de ani şi 280 de dzile şi aşe, de la vîrsta a 20 de ani, bea, mănîncă, gioacă, te veseleşte şi te dezmiardă pănă la vîrsta de 48 de ani, sau pănă la 50 de ani ; iară de-ciia, dacă vei să socoteşti şi cele cereşti, încă 50 de ani, îţi rămîn.   într-acest chip, şi pre lume îţi vei petrece şi la vîrsta de 100 de ani cu cinste săvîrşindu-te, şi împărăţiia ceriului vei moşteni. Au nu iaste frumoasă şi iscusită şi într-îmbe părţile bună şi vrednică de laudă socotiala asta?  de mă vii asculta, în deşert şi fără ispravă altă mai bună [181] socotială a afla, zbuciumîndu-ţi mintea, crierii nu-ţi mai pedepsi ; căci buna şi cea desăvîrşit socotială aceasta iaste ; şi drumul acesta iaste şi, ca un bun vitiaz şi destoinic voinic, pasă pe dînsul.
  83.  De vei trăi pănă la 100 de ani, poate vreme de pocaanie să afli; dar de nu vei pănă la 100 de minute agiunge? Iată, pururea grijit şi pocăit a fi ţi să cade
  Înţeleptul : Iată dară că eu a ta socotială mălcom tăcînd o ascultaiu. Acmu dară ascultă şi tu, şi eu îţi voiu arăta altă socotială (căci socotiala ta să potriveşte cu un cuvînt ce să dzice că “peştele în baltă fiind, îl vindzi”) ; şi după ce voiu şi eu a mea arăta socotială, să caute alţi oameni înţelepţi, şi carea vor dzice că-i mai bună, aceia voiu ţinea şi aceiaşi cu toţii a o ţinea să cade.
  84. Driapta socotială vieţii tale pune
  Lumea: Arată dară aceasta cu ce socotială dzici.
  85. Dzilelor ailor tot 70 de ani, iar cît de în putere - 80, cei mai mulţi boală nevindecată
  
  Înţeleptul: Socotiala mea aceasta iaste: un om cînd la vîrsta a 80 de ani agiunge, oricine îl vede îl fericeşte dzicînd: “Ai!fericit iaste omul acesta!  ferice iaste de dînsul căce ş-au împlut custul vieţii sale şi la adînci bătrîneţe au agiunsu!”  pănă într-atîta tot omul pofteşte, cunoscînd că ce-i mai mult, cu toate feliurile de durori şi pătimiri sint îngreuiaţi şi îngreunaţi, precum Psalmistul au cîntat David: “Dzilele ailor noştri 70 de ani, iară de în putere, 80 de ani, şi mai mulţii lor, trudă şi durere”[Ps. 89,10]. Acmu dară ia aminte binişor şi vedzi. Dzi dară acmu că eu sînt de vîrsta a 80 de ani şi apoi să mă socotesc; trăit-am aceşti pomeniţi ani, au ba? Socoteşte. Eu într-aceşti 80 de ani, 7 despărţiri fac, adecă 7 vîrste aleg. Vîrstele sînt acestea: prunciia, copilăriia, cătărgiia, voiniciia, bărbăţiia, cărunteţele şi bătrîneţele. Într-aceste dară 7 părţi a custului, aceşti 80 de ani să cuprind.
  Deci dzic că într-aceşti 80 de ani, 40 de ani numai am fost viu iară 40 mort. Adevărat dară şi negreşită socotială iaste căci în 24 de ceasuri o învîrtejire să face a soarelui: 12 ceasuri întunerec, adecă noapte; şi 12 ceasuri lumină, adecă dzi. Dzua dară dzic că trăiesc, iară noaptea moriu; adecă dzua viu, iară noaptea mort sint, căci în pat dormind, în chipul celuia ce în năsălie dzace mă fac: mintea, simţirea pierdzînd, cu ochii nevădzînd, cu urechile neaudzind, mirosul neadulmăcînd, gustul nepricepînd şi mai vîrtos toate ale trupului organe armuţind şi slăbănogindu-să. Aşijderea eu afundat în pilotă, el îngropat în gropniţă, el acoperit cu ţărnă, eu învălit cu obial, el în patru scrînduri a săcriiului, eu în patru păreţi ai casii, a mortului suflet viu şi al mieu suflet viu rămîne.  precum eu, dormind, numai vinele cele vii mi să clătesc şi să bat, sămn iarăşi de deşteptare arătînd, aşe la mort, viile a Svintei Scripturi cuvinte, precum iarăşi va să învie adeveresc.  aşe amîndoi, el din groapă, eu din aşternut, el din săcriiu, eu din casă, el din moarte, eu din somn ne vom scula. [183]
  Iată că nice o deosebire unul de altul avem: şi aşe, iată că numai 40 de ani am fost viu, iară 40 mort: şi iată 40 de ani mi-au viiaţa rămas. Acmu dară să socotim: oare aceşti 40 de ani vieţuitu-i-am deplin, au ba? Ascultă! Într-aceşti 40 de ani, vom să alegem cele 7 vîrste ale omului şi apoi a fietecare dintr-aceste vîrste ce feliu de viiaţă şi de traiu am avut să cunosc şi pre tine (o, lume!) Încă a pricepe să te fac.
  
  Întăi dară prunciia, eu dzic că nu mi-au fot viiaţa deplin, adecă în vremea a 7 ani a pruncii, căci acela ce vieţuiaşte ştie ce face, cunoaşte ce vede, înţelege ce aude, pricepe răul, binele, voroveşte, îmblă şi socoială are: carile acestea toate la prunc, adecă la vîrsta prunciii, lipsăsc şi nice de unele de acestea în ştire îi iaste. Iată dară că prunc fiind, am fost ca cînd n-aş fi fost; şi aşe iată că adevărat viiaţa 33 de ani mi-au rămas.  După aceea dară, a doua, vîrsta copilăriei urmadză carea pănă la 14 ani să suie. Deci (pre cît în minte ţiiu), după aceasta de acmu vîrstă, dzic că atuncea viu, iară nu om am fost : căci întăiaşi dată a omului iaste ca să cunoască credinţa, legea şi pravilile; răul şi binele să cunoască, hrana şi băutura să-şi agonisască. Credinţa, am dzis, ăntăi adecă să criadză, să cunoască, să ştie că iaste Dumnădzău şi toate vădzutele şi nevădzutele au făcut. A doa, pravilele şi legea, adecă de ce-i iaste a să feri şi ce-i iaste a păzi să cunoască. A treia, hrana, şi băutura, adecă să poată a ara, a sămăna, viia a lucra, neguţitorie a face - carile toate pentru a omului chivernisală sint. Deci eu, într-acea vîrstă fiind, de acestea de toate lipsit eram : mai vîrtos că nice pre dzic, pentru că mărturisesc şi de ce folos îmi iaste acea mărturisire nu cunoşteam : că întăi, pre Dumnădzău a pricepe, mintea îmi lipsiia, a doa, că în Dumnădzău a crede şi ale lui svinte poronci a păzi, de ce folos să-m fie şi să pociu cunoaşte, credinţa nu mă agiutoriia. Deci îmi pare că nu numai eu, ce toată cea de obşte omeniască fire aşe şi într-acesta chip să fie. Iară de vei dzice precum unii, în vîrsta copilăriii fiind, cunoştinţa acelui la vîrstă copt om au avut, aceasta nu tăgăduiesc. Căci Dumnădzău şi părintele luminelor, carile darurile cele desăvîrşit trimete, poate aceasta să facă; şi nu numai în firile omeneşti, ce şi în cele dobitoceşti, aceasta a arăta puternic iaste : precum odănăoară măgariul lui Varlaam cunoştea pre îngerul lui Dumnădzău, iară Varlaam nu-l cunoştea   [Num. 23, 27 -33 ]. Aşijderea şi leii cei flămîndzi pre Daniil precum iaste proroc Domnului pricepură şi întru nemică îl vătămară  [Dan. 6, 18] .  iarăşi cuptoriul şi focul cuptoriului Vavilonului, pre cei trii prunci precum nevinovaţi să fie sîmţi şi firea focului carea nu numai lemnele, ce şi pietrile mănîncă şi mistuiaşte, iară fragida şi molceluşea a acelor brudiori cuconaşi - cărnicea a o beteji, sau a o ovili, macară cevaşi, nu putu [ Dan. 3, 23] .  alte multe, nenumărate în mulţime şi nemăsurate în mărime, au făcut şi au arătat minuni, la carile omeniască fire nu să potriveşte. Ce pentru cea hirişă şi de obşte, mai vîrtos pentru a mea fire, dzic că în vîrsta copilăriei de acele mai sus pomenite ponturi nicecum ceva pricepeam, macară o părticea nu cunoşteam : şi cine dară cunoştinţă n-are şi pre Dumnădzău nu [185] ştie şi pre sine pentru ce s-au născut şi ce şi cine iaste nu înţălege, iată că nu om, ce dobitoc sau ca altăceva nesămăluitoriu şi nesimţitoriu iaste, precum lemnele, pietrile şi alalte. Căci şi alalte în lume cîte sint, precum dobitoacele, lemnele, pietrile, pasirile, peştii nu să, că nu sint, dzic; ce sint, însă nu oameni să chiamă, ce fietecarea după chip, după asămănare şi după niamul lor să număsc. Aşe dară eu, nu m-am fost, ce am fost, ce ca cum ar fi numai cu asămănarea şi cu chipul omului, iară nu deplin om, ce mai mult (nu cu chipul, ce cu socotiala) dobitocului decît omului mă potrivăsc. Pentru aceasta dară, decît voiu dzice c-am, dobitoceşte, vieţuit, mai bine voiu dzice că aşeşi nice n-am macară o dzi trăit : şi decît cu chip de om şi cu fire dobitocească, mai bine mort şi fără duh de viiaţă mă voiu numi.  aşe iată dară că viiaţa mea 26 de ani au rămas.
  Între aceşti dară 26 de ani, 5 vîrste să cuprind : cătărigiia, voiniciia, bărbăţiia, cărunteţele şi bătrîneţele; din carile întăi iaste cătărigiia, carea de la 14 ani pănă la 21 să suie, însă, după a mea socotială, pănă la 17 ani tot de a copilăriei fire să ţine, şi aşeşi, pănă a agiunge omul la vîrsta de 17 ani, adecă pănă începe (cum să dzice) a înfiera mustiaţă, tot copil să chiamă (căci după limba lătiniască aceasta vîrstă pubertas să chiamă; adecă pubes să chiamă perii carii întăi la mustiaţă sau la barbă răsar ).  aşeşi, mai tot cu a copilului minte să slujeşte şi vîrsta cătărigului tot în toate cu a copilului să potriveşte pănă la 17 ani (ales de-şi va mintea cu învăţătura preface), precum şi fericitul împăratul David adevereşte, dzicînd : “Păcatele tinereţelor mele, Doamne, nu pomeni” [Ps. 24, 7] , adecă, tînăr fiind, ce nu ştiia făcea şi ce nu pricepea lucra.
   cu această socotială, iată că încă 5 ani din viiaţa mea pierduiu şi într-acesta chip, la 23 de ani rămasă viiaţa mea. Acmu dară într-aceste 3 rămase vîrste, încă 3 ani voiu mai scădea, cu această socotială : adecă să-i fi pierdut în boale, în nevoi, în închisori, în robii sau nevolnicii. Căci omul, săracul, în boală fiind, precum iarăşi să vă însănătoşea  adeverit a fi nu poate. Aşijderea în [în]chisoare, în nevolnicii fiind, precum să va iarăşi mîntui adevărat a şti nu poate.  acestea giumătate viiaţă iară giumătate moarte să chiamă. nu numai acestea, ce şi altă fietecare viiaţă, cu neîndemînă şi nesuferită, oricare om cu minte întriagă ar fi, nu viiaţă, ce moarte, nu petrecere, ce închisoare, nu îndemînă şi linişte, ce muncă şi caznă o va număra şi acestora o va asămăna. Căci unde iaste muncă, nu iaste viiaţă, ce moarte; căci şi munca vecilor moarte să numeşte. Iată că din 80 de ani, toată viiaţa mea la 20 de ani să sprijeni. Dară cînd aş fi numai 60 de ani trăit? Ar fi rămas 15, iară din 40, dzece şi din 20 numai 5 aş fi aflat.
  
  Acmu, dară, o, curond trecătoare lume! Adu-ţi aminte că mi-ai dzis macară dintr-o săptămînă, o dzi să fac voia ta şi să îmblu în desfătările tale  [187] tăvălindu-mă; vădzuşi, că, după socoteala cea driaptă şi adevărată, din 80 de ani, numai 20 aflaiu ai miei. Deci, în 20 de ani, 1000 de săptămîni fac; şi scoţînd dintr-o săptămînă cîte o dzi, 1000 de dzile fac şi 1000 de dzile să fac 2 ani şi 270 dzile, şi cu atîta de scurtă şi puţină vreme, oare ce feliu de petrecănii voiu să mă desetedz şi să petrec? Ce decît să te ascult pe tine şi să fiu cu atîta, mai bine să nu te ascult şi să fiu şi fără de  atîta.  mai bine eu de tine şi tu de mine să ne despărţim şi să ne depărtăm. Pentru aceasta dară, tot cel cu pricepere şi fietecarile ce-i cu minte, înţelepţeşte şi cu întriagă înţelepciune, ca un înţălăpt, foarte pre amănuntul să ia aminte şi să socotiască; că de vreme ce luîn sama a 80 de ani de desfătat şi după a lumii voie de îmblat, numai 2 ani şi 270 de dzile găsiiu, dară carile va trăi 40, că numai un an şi 135 de dzile îi vor rămînea! Aşijderea (precum am mai dzis), cel mai cu puţini ani, încă mai puţină vreme îi va fi.
   macară în multă, macară în puţină vreme, cuvintele şi învăţăturile carile lumea învaţă de făcut nu sint, căci şi cea multă şi cea puţină vreme tot mult strică. Căci în multă vreme mai mult vei greşi, iară acea puţină, măcar o dzi, şi nu o dzi, ce macar într-un ceas, sau într-un civert de ceas, cu poftele lumeşti omul, săracul, sufletul îşi va piiarde; şi pentru dulceaţa carea trupul în vremea unui ceas are, nevinovatul suflet groznic, fără milă, cumplit, fără dojenială, mult, fără număr, în veci, fără svîrşit chiniundu-să să va, nepărăsit, pedepsi. Nice într-aceia nădejde omul, ticălosul, să să lasă dzicînd că: macar di-am şi făcut rele în tinereţe, iară după ce voiu agiunge la bătrîneţe mă voiu lăsa şi mă voiu pocăi. Nice lăsa păcatul cînd el pe tine te lasă, că folos n-ai. Ce, precum dzice Înţeleptul: “Giuruind nu dzice, întorcîndu-mă mîine voiu da, căce pînă mîine nu ştii ce-ţi va fi ţie.”[Prov.3.28]. Aşijderea, slăvitului a preasvintului Hristos Dumnăzău cuvînt pomeneşte pururea, unde dzice la pilda bogatului:” Mănîncă, bea, suflete!că ai multe şi bune”, şi nu se ştie că mîine va să să ia sufletul de la dînsul [Lc. 12, 19-20]. 
  
   să socotiască tot omul ce cu socotială şi înţelegere să slujeşte că nu numai desfătările şi dezmierdările lumii, ce aşeşi toată lumea şi toate bunurile ei di-ari agonisi, şi nu 80 sau 100 de ani, ce aşeşi cît lumea di-ar trăi, şi pierzîndu-şi sufletul, ce folos are? Mai vîrtos că dacă-l va piiarde, a-l găsi nice o cărare (însă nu într-aceasta lume) nu I să arată.  dacă-l va, cu păcate, iadului vinde, macar cu cît de scump preţ vreun mijloc de răscumpărare nu I se dă. Pentru aceasta, dară, fietecine cel ce om să numeşte şi cu chivernisirea a întregii minţi să slujeşte, foarte cu toată nevoinţa şi cu amănuntul să să socotiască; şi, socotind, să priceapă ce iaste lumea, adecă ce iaste trupul lui şi ce iaste el, adecă ce iaste sufletul lui şi ce dint lucrurile lumii, adecă ce sint poftele trupului; ce-l îndiamnă lumea, adecă la ce-l trage pofta trupului şi ce-i iaste lui a face; ce pofteşte lumea, adecă ce pofteşte carnea şi ce I să cade lui, adeccă şi ce să cade sufletului a lucra.  cunoscînd aceasta, să vadză că toată lumea cu doao lucruri să slujeşte:cu lumina şi cu întunerecul, adecă cu binele şi cu răul.  asupra acestor doao, 4 vînturi tari şi cît ce pot să bat şi să oştesc: adecă împărăţiia ceriului şi sufletul, împărăţiia lumii şi trupul. [189] Ceriul şi sufletul spre a binelui parte silesc, adecă spre lumină nevoiesc şi asupra întunerecului, adecă a răului, războiesc; pre bine vor să-l facă, iară  pre rău vor să-l izgoniască.  Lumea, sau împărăţia lumii şi cu trupul, de partea răului ţin, iară asupra luminii lui, asupra binelui adecă, să oştesc pre rău să-l facă, iară pre bine nice să-l pomeniască. Cătră aceasta dară, tot omul deplin spre a sufletului nevoinţă şi osirdie foarte tare a să pune îi trebuie, ca să nu cumva partea cea mai mică pre cea mai mare să calce; nice trebuie robul mai mare decît stăpînul său să să facă. Căce ceriul mai mare, vecinică şi netrecătoare, iară lumea mai mică, curund stricătoare şi nestătătoare moşie iaste. Io. 2, 15].
  Pentru aceasta omeniasca minte, cereştile socotială, iară pămînteştile să batgiocuriască şi prin feliuri de feliuri de nevoi spre ceriuri să să întindă, unde şi scaunul, şi adevărata  odihnă îi iaste. Căce noaă lumea nemernicie ne iaste şi într-însa prişleţi sintem, iară ceriul moşie şi acolo casnici şi moşneni sintem. Însă cînd va fi aceasta? Cînd de lume ne vom lepăda şi, precum de la dînsa nice un folos precum nu avem, cînd vom cunoaşte ; şi celea carile am cunoscut şi am audzit dumnădzăieşti, apostoliceşti şi besericeşti porunci de le vom săvîrşi cu fapta, precum dzice : “Nu cela carile au cunoscut poruncile, ce cela ce li-au făcut, să va ferici”[Rom. 2, 13]. Acestea, dară, cînd îndămînă vor fi şi pre lesne să vor face? Cînd cu toată inema şi cu desăvărşită dragoste de acestea ne vom, a le face, apuca; căce dragostea pe toate învincind, tare biruiaşte
  
  IARĂ POMENIREA TRECUTELOR
  Vădzuşi dară acmu, o, priiatinule, di-nceput lumea cum, ce şi în ce feliu iaste? Vădzuşi bunurile, desfătările lumii, la ce săvîrşit ies? Vădzuşi ce pofteşte şi la ce îndiamnă lumea, adecă trupul pr om, adecă pe suflet să facă? Vădzuşi cîte măgulituri cîte laţuri şi cîte curse spre a ticălosul, omenescul suflet, în toate părţile şi în toate cărările aruncă? Vădzuşi viiaţa şi custul omului în lume cîtă vreme iaste?
  Pentru aceasta dară, de tot bun şi de tot plin de bunătăţi a fi sileşte; cî aşe nefiind, strîmtă iaste calea ceriurilor, şi precum dzice , “Pănă nu [vă] veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi întra în [îm]părăţiia ceriului”[Mt. 18.3]. Adecă în toate curaţi şi-n toate blîndzi să fim; însă penntru cea slabă de om fire, mult şi în multe feliuri ni s-au, de mîntuinţă, arătat mijloace; şi macar de n-om putea la vîrvul stepenii bunătăţilor, încailea aproape de vîrf [191] sau la mijloc să ne aflăm. Căce multe sint sălaşele lui Dumnădzău [Io.14.2] şi să nu fim de tot, de tot dintr-aceia cale înstreinaţi şi depărtaţi.  Ce iarăşi de tot de această lume a te lepăda cu greu ţi să pare; şi îţi iaste voia ca într-această lume nu de tot pustiiu şi sărac să fii, şi în viiaţa ta şi oarece îndemînă să cunoşti cu greu iaste, căci “precum iaste cămilii greu prin urechile acului a întra, încă mai cu greu bogatului în [îm]părăţiia ceriului”[Mt. 19, 24]. Însă iară acel milostiv dzice că “aceasta la oameni, nu, iară la Dumnădzău să poate”[Mt. 19, 26]; căce ceva lui Dumnădzău a nu să putea nu iaste, ce toate în mîna lui fiind şi deşchidzindu-o, toate de bunătate să împlu [Ps. 144, 17]. Ce de vreme ce această trecătoare lume iaste lumea chiverniselii (că de nu să va chivernisi, cineva nu precopsi) şi de va putea cineva cu întriagă înţelepciune şi cu bună socotială, în lume fiind, pe lume să chivernisască şi sufletul nebetejit şi neîntinat să-şi păzască, frumos şi minunat lucru ar fi, de vreme ce şi oamenilor, şi lui Dumnădzău ar fi plăcut.  acela oare cine ar fi? Ar fi acela carile, acelea ale lui Andrei Vissovaţius 70 şi 7 de ponturi, ce arată, pre carile Strămurarea a bunătăţilor şi frîul păcatelor le numeşte, adecă îndemnarea spre bunătăţi şi opriala spre păcate.  acestea dară carile mai ănainte a le arăta vom şi a ţi le denaintea ochilor pune silim, foarte pre amănuntul aminte să ia şi cu ale sufletului urechi să asculte. Ascultînd dară şi înţelegînd, să le facă, că pare-mi-să că şi oamenilor, şi lui Dumnădzău bine învoit va fi. Încă şi de cea trecătoare şi de cea viitoare viiaţă să va folosi şi după viiaţa slăvită şi cinstită, în moarte - cinste - şi după moarte -cinste- la a doa venire iarăşi cinste va găsi, în slava Tatălui şi a Fiiului şi a Svintului Duh, acmu pururea şi în vecii vecilor. Amin!
  
  CONEŢUL CĂRŢII ÎNTĂI [193]
  A LUI IOAN DIMITRIE CONSTANTIN-VOIEVODA
  LA
  DIVANUL LUMII CU ÎNŢELEPTUL
  SAU LA
  GIUDECATA SUFLETULUI CU TRUPUL
  ALE SUFLETULUI SPRE A TRUPULUI, SAU A ÎNŢELEPTULUI SPRE A LUMII, DOVADĂ PENTRU CELEA CE-AU GRĂIT MINCIUNI  SPRE A SA MĂRTURIE PENTRU CELEA CE-AU GRĂIT ADEVĂRATE
  CARTEA A DOA
  1. Lumea de cine-i făcută a şti ţi să cade
  Lumea aceasta şi toate plinirile, adecă toate împregiurstările ei, de cine făcute a fi a şti  întăi ţi să cade; după aceasta, precum trecătoare şi nestătătoare iaste a pricepe îţi trebuie. Precum singur ziditoriul ei, Domnul Hristos dzice : “Ceriul şi pămîntul să va trece ”(Math. glav. 5, sh. 18) şi altul, aceasta urmînd, învaţă : “Toate le are vremea şi cu vremile sale vor trece toate ” (Eclisiias. glav. 3, sh. 1).
  2. Lumea de Dumnădzău făcută a fi, crede
  Lumea dară aceasta de Dumnădzău a toate făcătoriul iaste făcută, precum cel decît toţi mai vechiu istoric mărturiseşte, Moisei : “Di-nceput făcu Dumnădzău ceriul şi pămîntul şi alalte” (Naşterea glav. 1, sh. 1) .
  Lumea ca o grădină, oamenii ca florile
  Lumea dară ca o grădină, într-însa oamenii ca nişte flori, precum mărturiseşte : “Izrail va răzsări ca crinul”(Osie gv. 14, sh. 6), “Toată carnea fîn şi toată slava ei ca floarea cîmpului ”(Isaiia gv. 40, sh. 7,8), sau : “ca [195] pomul iaste omul şi ca roada, adecă ca poamele faptele lui; din pomul bun va ieşi roadă bună”[Mt. 7, 17]. Cătră aceasta urmadză unde dzice pentru omul bun : “ va fi ca lemnul lîngă izvoarăle apelor şi la vremea sa va da roada sa şi frundza lui nu va cădea” (Psalm 1, sh.3 şi Ierem. Gv.17, sh. 8).
  Lumea ca un visteriu, spre bine bun, iară spre rău de te vei sluji, rău îţi va fi
  Sau lumea ca un visteriu (însă după ceste vremennice). Cu avuţiia dară  bine de te vei sluji, bine vei avea, însă “Avuţiia strînsă, spre răul stăpînu-său”, dzice (Eclisiiastul. gl. 5, sh. 12) şi iarăşi dzice : “Cine iubeşte avuţiia roadă nu va mînca de la dînsa” (Eclisiiastul. gl. 5, sti. 10).
  3. Lumea trecătoare a fi să ştii
  Credzind dară precum lumea de Dumnădzău să fie făcută, aşijderea precum această trecătoare şi alta viitoare a fi crede; precum că Theologul, mărturiseşte, Ioan : “ vădzuiu ceriu nou şi pămînt nou, căce ceriul dintăi şi pămîntul dintăi au trecut” (Apocal. gl. 21, sh.1).”Ceriuri noaă şi pămînt nou aşteptăm“ (Petru, Carte 2 gl.3, sh. 13).
  Trupul lumii urmadză; omul, ca iarba dzilele lui
  
  Lumii dară singur omul urmadză, pentu că dzice : “Omul, ca iarba dzilele lui” (Psalm 102, sh. 15). Pentru căce dară? Pentru căce acel dintăi zidit om, după a ziditoriului său porunci neîmblînd şi a lui porunci neascultînd, muritoriu şi dintr-această lume mutătoriu s-au făcut. Dară cu ce au greşit? Cu a poamelor frumseţe amăgindu-să, “vădzu dară muiarea că bun să fie lemnul la mîncare şi frumos ochilor şi la privală mîngăios; şi luă din roada lui şi mîncă şi dede bărbatului său” (Naşterea gl.3, sh.6). Într-aceiaşi dată dară, ale lumii bunuri sau avuţii nestătătoare şi omului nefolositoare s-au făcut, precum au Eclisiiastul cunoscut : “Gol au ieşit din pîntecele maicii sale, aşe gol să va întoarce şi nemică va duce cu sine în osteninţele sale”(gl.5, sh.14).
  În lume deşertarea urmadză
  După aceasta, într-această lume deşertarea urmadză, că iarăşi dzice : “Deşertarea deşertărilor şi toate deşerte” ([Ecl.]gl. 1,sh. 1).
  Lumea cu mila lui Dumnădzău trăiaşte
  Însă de atăta vreme pre cît săracul omenescul nărod întru deşertări şi fără socotele lucruri aflîndu-să şi pănă în dzua de astădzi. De atîta somă de [197] ani într-însa oamenii trăiesc, aceasta dintru acia prea bogată dumnădziască milă să o ştii, că dzice : “Îndelung răbdătoriu, mult milostiv, nice după fărădelegile noastre face noao” (Psalm 102. Sh. 8-9 [= 10]).
  4. Cu a lumii frumseţe nu te amăgi
  Însă tu pentru ale ceştii lumi podoabe şi frumseţe nu te amăgi, nice în desfătările ei cu toată inima te da, căci mai pre urmă “rîsul durerilor să va amesteca, bucuriii lacrămi cuprind” (Pilde gl.14, sh.13) .
  5. Lucrurile lumii ca pravul înaintea vîntului
  Aşijdirea toate ale lumii lucruri (osăbit de cele bune) “ca pravul înaintea vîntului” (Psalm 1, sh.4) ; şi iarăşi : “Ca avuţiia de tălhari prădată şi ca haina de molii fărîmată”.
  6. Pre împăraţii lumii puternici vădzînd, nu te mîhni
  Însă iarăşi tu, pre alţii vădzînd, adecă precum sint împărăţii, domnii şi alalţi, carii cu bogăţiia şi cu a lumii slavă, multe şi ce li-i voia fac, de aceasta nu te mîhni, nici te întrista, precum Prorocul te învaţă : “Nu te teme cînd să îmbogăţeşte omul şi cînd să va înmulţi slava casii lui” (); “Căci plecată iaste spre moarte casa lui şi la cele dedesupt cărările lui ” (). Nu iaste dară dumnădzăiască privire asupra lui sau asupra slăvii lui; pentru care lucru mărturiseşte Isaiia: “Spre carele să caut, fără numai spre sărăcuţi şi zdrobiţi cu duhul, şi să cutremură de mine ?” ().
  7. Lumasca nărocire fericire n-are
  Nici să socoteşti sau să gîndeşti că aceasta a lor lumască nărocire vreo deplină fericire
  va avea.
  8. Nărocirea fără hotar
  Nice vreun hotar sau vreo adevărată şi însămnată ale avuţiilor trecătoare vor avea vreme.
  9. Bogatul lumii, sărac şi orb
   măcară că lumea, adecă după lumasca socotială, bogaşi şi slăviţi să număsc, însă săraci şi de tot goli sint şi orbiţi cu mintea, aceasta necunoscînd, precum adevereşte  Ioan: “Dzici cum că bogat sint şi nici una îmi lipseşte, şi nu ştii că tu eşti mişel, sărac, orb şi gol” (). Aciasta David, împărat fiind, au cunoscut dzicîndu-şi sie : “Eu sint sărac şi mişel” [].
  Calea lată şi defătată la moarte duce
  
  Aşe dară, a unora ca acestora la rău săvărşit şi la rea cale, calea le va ieşi, pentru carea frumos să dzice : “Iaste cale carea omului driaptă să pare, iară cia mai de apoi a ei duce la moarte” () şi iarăşi acolo : “Calea celor fără cale duce la moarte” (). Căci tot trupul în ţărnă să va [199] întoarce; încă mai curund decît alalţi, cel puternic, precum dzice : “Tot puternicul, scurt”([]).  la rău dară săvîrşit vor agiunge, pentru carii frumos voroveşte Iov : “Avuţiia carea au înghiţit va borî şi din pînticile lui o va zmîci Dumnădzău” (). Adecă cu ale iadului cumplite, le va răsplăti, munci.
  10. Pilde den vechile istorii ia
  Nici din vechile istorii cu une pilde să te amăgeşti ; ce mai vîrtos cu acelea să te înţelepţeşti, căci vei afla pentru împăraţi carii în scurtă vreme multe au biruit. Că : “nu iaste cineva să să tiamă de ceia ce trupul ucid, ce de ceia ce sufletul”(); şi mai vîrtos că tot cel ce omoară omorî-să-va, că iarăşi dzice : “Toţi carii scot sabiia în sabie vor muri” ([]), încă de cel cît de mic.
  11. Pildă de pe Alexandru Marele
  Pentru aceasta dară, frumoasă pildă de pe Alexandru Marele a lua poţi, precum Istoriia lui scrie că de o slugă a lui să fie otrăvit şi omorît; adecă pe cel mare au omorţt cel mic şi pe împăratul au ucis sluga. Pentru carii bine dzice Eclisiiastul : “Vădzui slugile pe cai şi domnii îmblînd pe gios, ca slugile” (); şi altul dzice : “Aceia au împărăţit, iară nu de la mine”() şi aiurea : “Cădzu şi fu răsipirea li mare” (). Asemenea aşi aciasta a potrivi putea : “Pre fier rugina îl topeşte, pe elefand sau, precum să dzice, pre fil şoarecile îl omoară”.
  12. După moarte, numele nu în răutăţi, ce în bunătăţi să rămîie
  Socoteşte-te dară, de vreme ce acea mai de apoi moarte iaste, încailea nu rău, ce bun  nume să-ţi rămîie că : “Mai bine-i numele bun decît avuţiia multă” ().  aiurea dzice  : “Mai bine-i numele bun decît mirurile scumpe ”([]), însă nu în a omenescului ochi privală, ce în dumnădzăiască oglindire, carile inimile priveşte şi gîndurile cunoaşte. Pentru aceasta învaţă : “Socotiţi sau nu, dreptatea voastră înaintea oamenilor, faceţi” (); şi ca nu cumva pentrz tine să să dzică : “Perit-au pomenirea lui cu sunet” ([]). Aşe dară, în toată viiaţa ta spre aceasta sileşte, ca acela a lui Iov cuvînt după a ta moarte a dzice să poţi: “Slava mea pururea să va înnoi” ().
  13. Nume vestit cu facerea de rău nu-i agonisi
  Păzeşte-te dară, iarăşi dzic, ca nu cumva ţie să să dzică : “Ce te slăveşti în răutate, cela ce eşti puternic?”().
  Ori în ce feliu, în lume scurt traiul şi scurtă slava ei
    aceasta a şti foarte ţi să cade, căce într-această putredă lume, macar aşe în scurtă vreme slava ei vei moşteni, precum adevereşte Iov : “Ca floarea iase şi ca umbra fuge, şi nice dănăoară într-acea stare rămîne”[201] ().Asemenea acela al Ieremii s-ari putea aduce : “Vai de noi, că s-au plecat dzua şi s-au făcut mai lungi umbrele de sară”(). Nice doară în nărocire sau în bogăţie aflîndu-te, cevaşi mai mulz decît eşti tu să te ţii, pentru că frumos svintul învaţă Grigorie : “ De vei a înţelege (dzice) în ce chip eşti, trebuie întăi a cunoaşte ce nu eşti, ca din forma bunelor să te măsuri, pre cît cu a bunelor lipsă să fii grozav” (în cartea a cincea a Obiceinicilor). Însă după davidescul cuvînt : “Tu eşti viiarme, şi nu om” [], că “ce iaste viiaţa noastă ? abur” ().  pururea acela al Isaiii pomeneşte cuvînt : “Eu sint om al durerilor ştiind slăbiciunea” ([] []) .Au doară tu cu ceva decît alalţi oamnei mai mult vei fi? Ba. Pentru aceasta cuvîntul acesta s-ari învrednici a să dzice : “Sint dară şi eu muritoriu om, asemenea tuturor oamenilor” ().
  14. Frumseţea lumii inima ta nu poftească
  Nice pentru a lumii de urît frumseţe să te nebuneşti. “Nice să poftiască inema ta frumseţea ei”, dzic Pildele ().
  15. Dragostea frumseţelor multe stricăciuni aduce
  
  Dragostea frumseţelor multe stricăciuni aduce că, scrie istoriia, pentru frumseţea a unii muieri, a Ellenii, vestita cetate s-au răzsipit Troada şi cu frumseţea poamei s-au amăgit Evva.
  16. Vreun bine de la lume nu vei agonisi
  Nice vreun bine de la reaoa aceasta lume precum vei agonisi să gîndeşti, căce pentru dînsa strigînd, dzice Isaiia : “Că tu dară pămîntul tău prăpădişi şi poporul tău uciseşi” ().
  17. În lume vreo înţelepciune nu vii afla
  Nice vreo înţelepciune într-însa vei afla, căce : Înţelepciunea lumii, nebunie iaste lîngă Dumnădzău“” () şi aiurea urmadză : “Că nebun s-au făcut tot omul de ştiinţă” (): Asemenea acestora Înţeleptul, la Pildele sale, dzice : “Nu iaste înţelepciune, nu iaste svătuire, nu iaste cunoştinţă împotriva Domnului” () şi Apostolul cătră romani : “Înţelepciunea trupului moarte iaste” (gl.8, sh.6; caută şi Isaiia gl. 5, sh. 20). 
  18. În lume bunătate şi odihnă nu vei nemeri
  Aşijderea nice vreo bunătate sau vro îmdămînă într-însa cercînd vei afla, precum în Cartea mărturiilor svintul, Avgustin şi dzice : “Vai sufletului aceluia carile de la tine (o, Doamne) dezlipindu-să au gîndit că va avea ceva mai bine! Împregiurări şi învăluiri, îndrăpnice şi împotrivnice, din dos şi din coase şi în pîntece, şi iată toate aspre!”. [203]
  19.Lumea spre binele, iară nu spre răul omului, Dumnădzău o făcusă
  Însă pre lume, pre aceasta, Dumnădzău milostivul, preabunul şi preamarele şi puternicul ei ziditoriu, spre a omului folosinţă şi îndemînă o făcusă. Aceasta a să dovedi poate, căce precum nemuritoriu a fi îl făcusă şi de vreme ce nemuritoriu era, iată dară că lumea aceasta de folos îi era.
  20. Lumea, după păcat, în rea s-au prefăcut
  Aşijderea după greşala şi păcatul acelui dintăi om, toate acelea ce de folos era să fie în stricăciune, şi cele dulci în amar, şi cele lesne cu nevoie şi cu trudă acea ce săracul de om a agonisi s-au prefăcut şi s-au premenit, precum aiave scrie Moisi : “Lui Adam dzisă : căce ai ascultat glasul muierii tale şi ai mîncat din lemnul carele poruncisăm ţie să nu mănînci? Blăstămat pămîntul în lucrul tău, şi în osteninţă vei mînca dintr-însul; în toate dzilele vieţii tale spini şi ciuline va răzsări ţie şi vei mînca ierbile pămîntului; în sudoarea feţii tael vei mînca pîinea ta pănă cînd te vei întoarce în pămînt, din carele eşti luat, căce prav eşti şi în prav te vei întoarce ” ().
  Dumnădzău cum să păcatul dezliagă au arătat
  După aceia iarăşi acel milos şi milostiv Dumnădzău, cu mila sa cea fără măsură bogată, cătră a sa plazmă cu miloserdie întorcîndu-să, arătatu-i-au moduri şi mijlociri ca de supt legătura acelui blăstăm a ieşi să poată, ca iarăşi în veci trăitoriu şi nemuritoriu să să facă.
  21. Spre a păcatului dezlegare noul Adam, adecă Hristos, a veni au trebuit
  La aceasta dară, fără greş, aceasta au trebuit şi aceasta s-au făcut. Adecă vechiul Adam au greşit şi iarăşi un nou Adam să-l mîntuiască, şi trup pătimind, să-l izbăvască. Pentru care lucru mărturiseşte svintul Avgustin : “Dumnădzău precum ti-au făcut pre tine fără tine aşe nu te va mîntui pre tine fără tine”. Adecă nu numai singură dumnădzăirea, carea iaste atoatăputernică, ce împreună şi omenirea, carea iaste lui Adam părtaşe, au trebuit, adecă Dumnădzău şi om; şi aşe să să facă nou Adam şi blăstămul să să dezlege.
  
  22. Venirea lui Hristos şi a păcatului dezlegare, mainte prin proroci dzisă; iară viind el, împărăţiia sa ne giuruiaşte
  Acesta dară, Isus Hristos Dumnădzău şi mîntuitoriu, nedejdea şi scutirea noastră fu, carele mai denainte prin svinţii săi proroci s-au arătat. Pănă mai pre urmă dară, cele scrise prin proroci a să plini vremea sosind, singur s-au arătat, de ficiorescul pîntece nescărăndivindu-să, din Mariia Ficioara şi din Duhul Svint omenesc trup luînd şi întrupîndu-să, pătimind şi răstignindu-să şi a treia dzi înviind (după cum era prin aleşii săi scris), pre vechiul şi păcătosul Adam, noul şi cel fără păcat Adam, împreună cu sine, pre tot omenescul nărod au din morţi sculat. La aceasta, pănă a nu fi, adevărat mărturisiia, cu Duhul Svint cunoscînd, Osiia : “Înviia-ne-va pre noi (dzice) după doao dzile şi în dzua a treia ne va scula pre noi” () şi : “Pre carii [205] în tunerec şi în umbra morţii “, precum dzice Isaiia (); “Luminatu-i-au soarele dreptăţii” (precum dzice la Tropariul Născutului). Aceasta strigă Apostolul, dzicînd : “Odată aţi fost în tunerec, iară acmu lumină” (). Aceasta în umbra legii dinceput să însămna, precum dzice : “Tuturor fiilor lui Izrail era lumină, iară întunerecul şi ceaţa peste tot pămîntul Eghiptului” ().
  Carile crede în Domnul, de va şi mort fi, trăi-va, şi carile credzînd trăiaşte nu va muri în veci
  Vinind dară el, ce dzice? “Cine crede în mine (dzice) de va şi mort fi, trăi-va, şi carele trăiaşte şi crede în mine nu va muri în veci” ([]). Aceasta dară cum poate? Poate “pentru căce singur cu singele lui de la moarte ni- au răscumpărat” (), sau precum de a doa oară ni-ari fi născut, precum dzice Apostolul : “prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (); şi aşe şi “celora ce într-însul credzură le dede lor putere, fii lui Dumnădzău (şi lui fraţi) a fi” () şi cu sine împreună împărăţiii sale moştenitori [] (însă aceasta, celora ce de aceasta lume să vor lepăda şi să urmedză lui, ca precum el, aşe ei în lumină să îmble). Dară a cării împărăţii  moştenitori îi face? “Carea ochiul n-au vădzut, nice urechea au audzit, nice în inema omului s-au suit, carea mai denainte au gătitu-o  Dumnădzău celora ce-l iubăsc ” ([]), adecă : “noaă lăcuirea ceriul” (). Aceasta mai denainte Prorocul cunoştea dzicînd : “Aceasta moşiia slugilor Domnului” ([]); şi : “Drepţii ca soarele vor strălucii” ([]);  şi : “Lumina lor va fi mieluşelul, căce noapte nu va fi acolo” ([]).
  23. Pre Dumnădzău de pe faptele sale cunoaşte
  Mai cu de-adins pre Dumnădzău de bine făcătoriul de pre ale sale minunate fapte a-l cunoaşte vii putea, carile pururea în privala ochiului tău nelipsite sint şi precum eale singure îl mărturisesc : “Ceriurile povestesc slava lui Dumnădzău” ([]).  eale înde eale, una pre alta, pre Dumnădzău făcătoriul şi ziditoriul ei a-l cunoaşte învaţă : “Dzua dzilei scoate cuvînt şi noaptea nopţii vesteşte pricepere”().
  Cu poftele lumii orbit fiind, pre-ntunerec îmblînd, să nu-ţi cumva pară că în lumină eşti
  
  Iară ţie aceasta ţi să cade, că într-atîta lîţime, lărgime şi fără nice o opreală a voii slobod vădzîndu-te, să nu cumva cu frumoasele şi bunele sale daruri, carile de la dînsul îţi sint dăruite, spre răul şi spre perirea ta să te slujeşti ; să nu cîndai, în lumină că îmbli părînu-ţi, întunerecul să afli, pentru carii să dzice: “Întunecară ochii lor să nu vadză” ([] ).Nice prin tunerec ca orbii , ce prin lumină să îmbli, precum să dzice : “Carile îmblă dzua” (adecă carile îmblă în lumina legii, căce “legea lumină iaste”, [207] Pildă gl.6, sh.23), “nu greşeşte” (). Căce pentru carii socotesc lumina lumii aceştiia precum aceasta să fie lumina ea adevărată, Domnul acesta nume le pune : “Orbii sint şi povaţă orbilor”().  mai vîrtos lumina lumii aceştiia întunerec iaste, că bine au cunoscut Iov, că “noi în întunerec ne învăluim” ().
  24. Cu darurile ce ţi s-au dat, spre bine iară nu spre rău să te slujeşti
  Aşe dară, cu multe dzestre dumnădzăieşti spre a ta slujbă îndzăstrat fiind, cu acestea mintea să nu-ţi întuneci, să nu cumva pentru tine să să dzică : “Deasupra au cădzut foc şi nu vădzu soarele” ([]) şi pre cela ce-au şi pre dînsul şi pre tine făcut să nu cunoşti; ce a credinţii lumină avînd, cunosşte, şi pre  Dumnădzău dătătoriu şi părintele luminilor ni uita şi aceasta dzi : “Ce voiu da Domnului pentru toate carile mi-au dat mie?” ([]).
  Despre pofta ochiului foarte te păzeşte
   despre a trupului ochiu  poftă foarte te păzeşte, să nu cîndai pentru vreune deşertări şi amăgituri să te înşeli, căce pentru puţină învoinţă pre urmă multă îţi va urma căinţă, că frumos Domnul învaţă : “De ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi-l liapădă de la tine” ().
  Nice altă frumseţe sau lumină mai frumoasă sau mai luminoasă decît cea dumnădzăiască să cerci
  Nice altă frumseţe sau lumină mai frumoasă sau mai luminoasă decît cea dumnădzăiască să cerci, căce el dzice : “Eu sint lumina lumii” (). Aceasta mai denainte au cunoscut Isaiia dzicînd : “Norodul carele îmbla în întunerec vădzu lumină mare, celora ce petrecea în umbra morţii lumină au răsărit lor” (). Căce mai mult de atîta cercînd, vii dzice luminii întunerec şi  întunerecului lumină. De care lucru bine să dzice : “În întunerec ca în lumină îmblă” ().  iarăşi pentru aceasta să dzice : “ Iubiră oamenii mai vîrtos întunerecul decît lumina” (). Pre aceia văieradză Isaiia : “Vai carii dziceţi bunului rău, ceia ce pun amarul în dulce, ceia ce pun întunerecul lumină şi lumina întunerec ” ().
  25. Spre poftele lumii, orb, mut şi surd te fă
  Pentru aceasta dară, în lume, într-aceasta, şi prin întunerecul luminii ei îmblînd, toate în nemică le socoteşte şi spre ale ei pofte învăţături de surd şi mut te fă, precum dzice Prorocul : “iară eu ca surdul nu audziiam şi ca mutul ce nu-ş deşchide gura sa” (). Adecă nu numai a le face, ce nice a le audzi, nice a le grăi să poftiască inema ta, pentru că adevărat să ştii că “proastă într-însa şi săracă viiaţă purtăm” ([]).[209]
  26. Cea de-apoi socoteşte
  Bun socotitoriu,dară fii,şi ceia de la lume ceva poftesc la ce svîrşit vor agiunge aminte ia.
  27. Avuţiia a multor răutăţi pricină
  Întăi dară va avuţie să poftiască, din carea multe şi în multe feliuri a să naşte răutăţi pot şi sufletul la iad îl coboară, şi în ceva puţin începînd, nice cu cel mult să satură, precum la Pildele lui Solomon Dzice : “Pîntecele necuraţilor, nesăţios” (). Pre carii cu mînie ceartă Isaiia : “ Cîinii fără ruţine nu ştiură săturarea” ().  altul adevereşte : “ Nu să va împlea lacomul de bani” (). 
  28.Avuţiia înmulţindu-să, lăcomiia creşte; din lăcomie zavistiia să naşte
  Avuţiia zidiurile şi cetăţile fărîmăşi temeliiel răstoarnă. Avuţiia, cu cît să înmulţeşte, cu atîta lăcomiia creşte. Lăcomiia începe zavistie, zavistiia naşte mo[a]rte, precum dzice : “Începu durere şi născu fărădelege” ().
  29. Zavistiia pe fraţi omoară
  
  Pentru zavistiia, Cain pre fratele său; Avel, ucisă, precum scrie istoricul (). Avuţiia Avuţiia naşte mîndriia ce spurcată, precum svintul dzice Avgustin : “Anevoie iaste ca nemîndru să fie cel bogat”.
  30. Lacomul toţi săraci a fi pofteşte
  Căce adevărat iaste că avutul, adecă lacomul, numai el avut şi îmbogăţit, iară alţii toţi săraci şi mişei a fi pofteşte.
  31. Neagiungîndu-i ţarini, sate pofteşte; iară mîndrul, numai el om, iară alţii dobitoace a fi socoteşte
  Neagiungîndu-i ţarinile, pofteşte sate; nesăturîndu-să de sate, pofteşte tîrguri; neîndestulîndu-să cu tărgurile, pofteşte cetăţi şi alalte.
  Aşijderea mîndrul, adecă cel înalt cu firea, numai el om, iară alţii toţi dobitoace a fi socoteşte.  Adu-ţi dară aminte că pentru mîndriia îngerul din ceriu cădzu şi drac să făcu, dzicînd : “În ceriu mă voiu sui, asupra stelelor ceriului voi înălţa scunul mieu” ().
  32. Bogatul scaunul cel mai de sus cearcă
  Într-acesta chip bogatul, prin tîmplări îmbogăţindu-să, cinstea şi scaunul cel mai de sus cearcă; şi cu cît s-ari mai sus sui, cu atîta încă mai sus a să urca pofteşte şi nice la o stepenă de cel mai de gios a să popri ari vrea. Pentru carii a să dzice s-ari putea : “Ridică-să înaltul, ca cu mai grea cădzătură să cadză”. [211]
  33. Bogatului mîndru, Dumnădzău nepriiaten lui
   întăi slugi lîngă cei mari a fi agiungînd, pănă într-atîta cu mintea agiung şi a face silesc şi cu aceasta socotială, ca toată cinstea, slava lumii aceştiia să nu le lipsască.   Dumnădzău, nepriiatenul lor; căce “Domnul măndrilor să împoncişadză iară celor smeriţi le dă dar” ().  precum grăiaşte David “ Ochii mîndrilor vei smeri” ().
  34.  cu bogăţie şi cu raiu a fi nevoie iaste; nime a doi domni a sluji poate
  Nice să te găndind înşeli că cu avuţiia a ceriului împărăţie vei cumpăra, căce : “Nime poate a doi domni a sluji” (). Căce avuţiia mai vărtos închide decît deşchide, şi mai mult opreşte decît îndiamnă. Avuţiia dzice că nu vei mai muri; avuţiia dzice că altul de potriva ta nu iaste; avuţiia dzice că ea nice odănăoară te va părăsi; avuţiia îţi dzice că
  nice odănăoară vreo întristare vei avea; avuţiia îţi dzice ; “Bea, mănîncă, suflete, căce ai multe bune”. Nice îţi pomeneşte că “mîine sau poimîne sufletul ţi să va lua” şi ea va rămînea (caută la pilda bogatului, Luca gl. 12, sh. 17 [=16]). Ce, precum frumos învaţă 
  Eclisiiastul [9,12]: “Nu ştie omul sfîrşitul vieţii sale, ce ca peştele să prinde în undiţă”, pre carile învaţă Isaiia : “Orînduiaşte casa ta, că vei să mori şi nu vei fi viu” (). “Nice vor folosi avuţiile în dzua răsplătirii” ().  mai vîrtos, precum singur de adevăr grăitoriu rostul Domnului mărturiseşte : “Vai, voaă, bogaţilor, carii aveţi dezmierdăciunea voastră! Vai voao, carii săturaţi sinteţi, că veţi flămîndzi! Vai, voaă, carii rîdeţi acmu, că veţi plînge!” (). Asemenea acestora, caută la pilda bogatului cu a săracului Lazar ().
  
  
  
  35. De eşti înţelept, în trei vremi te cumpăneşte
  
  Pentru aceasta dară, seneca (macară că păgn era) însă frumos învaţă : “De iaste sufletul tău înţelept, în trei vremi să să cumpăniască : fiitoarele foarte a păzi, aceste de acmu bine a chivernisi şi cele trecute ades a pomeni”. Adecă, celea ce s-au trecut în minte ţi le adu, şi ce au fost unii şi în ce s-au întors vei vedea, precum dzice : “Pre cei bogaţi îi trimisă deşerţi” (). Spre aceasta, acela al Senecăi mult a folosi poate cuvînt : “Răzsipirea celui mai denainte cădzut, pre cei mai de pre urmă învaţă”.  întru această de acmu vreme, foarte cu socotială întriagă să te ocărmuieşti, căce nice unele înfipte sau stătătoare le ai. Mărturiseşte Daniil : “Mută vremile, vîrstele, împărăţiile schimbă şi le aşadză” (). “Cela ce informadză lumina şi face întunerecul, cela ce face pacea şi plăzmuiaşte răul, eu, Dumnădzăul, cela ce face toate acestea” (). Aşjderea Sirah învaţă : “Pomeneşte cele de pre urmă şi în veci nu vei gerşi” (). Căci macară împărat, macară  slugă, macară bogat, macară sărac, macară tare, macară slab, toţi o viiaţă poartă, şi aceia săracă : “Săracă viiaţă purtăm”, dzice Tovie (), şi a tuturor ieşirea iaste dentr-însă una, adecă spre moarte, [213] pentru care adevereşte David : “Eu întru pre calea a tot pămîntul” (). Precum şi Sirah strigă : “O, moarte! Cît de amară iaste pomenirea ta omului împăceluit în suppusele sale” ().  iarăşi vieţuind, toţi pre o cale îmblînd şi pre aceia iarăşi întoarcere cuiva nu să dă. Pentru că frumos adevereadză Iov : “ Iată, scurţii ani trec şi pre cărările carile nu mă voiu întoarce îmblu” ().  Ieremiia pre aceasta să văieriadză : “Vai de noi, că s-au plecat dzua şi s-au făcut ma lungi umbrele de sară” ().
  36. Moartea sosind, avuţiia ce foloseşte?
  Pentru aceasta dară în minte să-ţi fie (dzice Sirah) că : “Moartea nu va izbăvi” (). Viind dară moartea, împărăţiia, puterea, avuţiia şi bogăţiia ce foloseşte? Căce vrăjmaşe şi cumplită iaste celor nedrepţi; căci moartea colibile săracilor şi pa[la]turile împăraţilor tot cu un picior calcă; şi precum s-ar dzice : “Goală iaste moartea; argintul şi aurul lor nu-i va putea mîntui în dzua mîniei lui Dumnădzău” ().
  37. Gol ai ieşit den pîntecele maicii, gol te vei întoarce în ţărnă
  Pentru carea pomeneşte Iov : “Gol am ieşit din pîntecele maicii mele şi gol mă voiu întoarce” (). Adecă despărţi-să-va sufletul de la trup; despărţi-să-va omul de la casa lui şi în mormînt va întra; despărţi-să-vă de duhul, despărţi-să-vă de putere şi de avuţie şi în slăbiciune şi în sărăcie va merge; nemică dintru ale sale a rădica şi cu sine a duce va putea, precum svintul, voroveşte Avgustin : “Hireşi al nostru nemică avem, fără numai păcatul”.
  38. Al tuturor svîrşitul unul, adecă moartea, iaste
  Vedzi şi pricepe acmu dară că al  tuturor sfîrşitul unul  moartea iaste. Vădzuşi pre împăraţi şi pre cei tari la ce agiunsără ? Pentru carii Prorocul proroceşte : “A lega împăraţii lor în obedzi şi boiarii lor în cătuşi de fier, ca să facă într-înşii giudecată şi în mînule drepţilor sabie de îmbe părţile ascuţită” (). “Căce n-au cunoscut că decît cel înalt, mai înalt altul (adecă Dumnădzău) iaste, şi acela le va, în dreptatea sa giudecîndu-I, răsplăti ”(). Pre carii Scriptura mustră : “N-au ascultat glasul, n-au priimit învăţătură, I proci” ().
  39. Nesocotinţa patimă aduce
  Pricepi acmu dară că nesocotinţa şi neascultarea patimă aduce?  celuia ce strîmb lucriadză, în loc de simbrie, iadul I să dă? Precum adevărat Osie grăiaşte : “Vînt sămănară şi vifor săcerară”().
  Avuţiia strînsă, spre răul stăpînu-său
  
  Vădzuşi precum avuţiile şi puterile nemică folos făcură? Vădzuşi că avuţiia strînsă, spre rîul stăpînu-său, iară nu spre binele lui iaste? Vădzuşi că pomenirea lui cu sunet  peri [Ps. 9.6]? Vădzuşi că bunurile şi bogăţiile [215] spre a ceriului suire grele sarcini sint? Mărturiseşte Avacum: “Vai celuia carile adună nu ale sale, pănă cînd va grămădi asupra sa lut îndesat” ( gl.2, sh. 6). “Că iată, acmu în bulbere dzace”, dzice Iov ( gl.10, sh.9). 
  Puternicilor, cu răutatea Dumnădzău răsplăteşte 
  Mai vîrtos că şi într-această viiaţă, puternicilor, cu răutate răsplăteşte Dumnădzău, precum scrie la Paralipomennon: “ Înălţatu-s-au inema lui şi să făcu mîniia lui Dumnădzău asupra lui”(glav. 32, sh. 26, Cartea 2). Că celui în lume vîrtos dzice Dumnădzău: “Lua-i-voi din mîna driaptă sigeţile şi din mîna stîngă arcul” (Iezechiil gl. 39, sh. 3 şi gl. 38 peste tot).  cel atotputernicul Dumnădzău, carăle şi caii şi ostaşii cei puternici şi împlătoşaţi în mare îi îniacă, pasirlor ceriului şi peştilor mării masă îi face; el pe mîndru loveşte şi pe cel vîrtos răneşte. El cetăţilor lor fărîmă şi le răzdumică. Precum s-ari putea dzice : “Alexandriia va fi răzsipită şi Memfis cu nevoi în toate dzile” (). El face, şi viilor lor roadă nu va fi. El ucide “din om pănă în dobitoc”, [], şi precum a mulţi împăraţi şi puternici pilde vei pute afla, cearcă Scripturile.
  40. Dumnădzău schimbă şi mută împărăţiile
  Aşijderea a acestora schimbă  împărăţiile şi le  mută, şi precum Sirah adevereşte : “Împărăţiia din niam în niam să mută pentru nedreptatea” () şi Dumnădzău dzice : “Vai ţie, carile vei prăda!” (). Casele puternicului mîndru lăcaş pasărilor le face, precum a potrivi s-ari putea : “Vavilonul s-au făcut lăcaş a toată pasirea” () şi pre cel mîndru blăstămă David, dzicînd : “Dumnădzăul mieu, pune-l pre dînsul ca roata”() şi iarăşi dzice : “Stăpîniia lui să o ia altul, copiii să-i facă săraci şi muiarea văduvă” (). Aceluia Amos îi spune : “Femeia ta în cetate va curvi” (). Unuia ca mîndrului dzice David : “Trecuiu şi, iată nu era, cercaiu-l, şi nu să află locul lui” ().
  Murind tu, ale tale cine va stăpîni nu ştii
  Acestea ale lumii rămîitoare nefolosinţe cunoscut-au Eclisiiastul, dzicînd : “Pre carile nu cunosc, oare înţelept au nebun va stăpîni în osteninţele mele cu carile am asudat?” (). Pentru aceasta de cela ce cel vecinice le are te teme, precum Ieremiia strigă : “ Cine  nu să va teme de tine, împăratul niamurilor?” (). “Căce ale lui numai rămîn, iară alalte toate trece-vor ca umbra” () . [217]
  Aceste dară trecute pomenind şi cele viitoare socotind, păzeşte-te, căce în mari te afli primejdii, ca să nu cumva lumea agonisind, sufletul să pierdzi, precum Domnul grăiaşte: “Că ce va folosi omului de ari agonisi toată lumea şi pagubă sufletului său să facă?”(Mar. gl.8, sh. 36).  ca cum cu vasul pre mare, aşe în primejdie cu sufletul în trup eşti, că dzice Eclisiiast[ic]ul: “Carii vînslesc pre mare povestesc primejdiile ei”(gl.43, sh. 26[=28]).  Apostolul dzice: “Cu cît mai mult sintem în trup, ne înstreinăm de la Domnul” (Corinth., Cartea 2 glav. 5, sh. 6).
  
  42. Cu unii ce, împăraţi şi bogaţi fiind, împărăţiia ceriului au agonesit, nu te semeţi
  
  Aşijderea prea cu tot de-adinsul a te păzi în minte să-ţi fie, ca nu cumva cu unele pilde îndoindu-te, să te amăgeşti. Căce în Svintele Scripturi vii găsi precum unii împăraţi cu ţiitori şi cu muieri multe, bogaţi şi cu putere fiind, şi aşe împărăţiei ceriului s-au învrednicit; căce dumnădzăieştilor taine părtaşi cine s-au făcut? Însă ţie întăi aceasta a şti ţi să cade, că precum dzice Apostolul:”Rădăcina a tuturor răutăţilor iaste po[h]ta avuţiei” (Timoth., Cartea 1, gl.6, sh. 10). Căce ale poftelor începături dulci, iar cele pre urmă amară ies; precum să asamănă aceasta: “Făcutu-s-au în gura mea ca miiarea dulce, şi deacă mîncaiu, amărîtu-s-au în pîntecele mieu” (Apoc. gl. 10, sh.10) şi păcatul numai oarece întăi pricină cearcă, iară de-ciia pre lesne spre moarte a lucra poate, că dzice Apostolul: “ Păcatul aflînd vreme, prin poruncă mă amăgeşte şi printr-însă mă ucide” (Cătră romani gl. 7, sh.11).  aşe adevărat să ştii că lumea, adecă trupul, gazda tălharilor, adecă lăcuinţa poftelor iaste, pentru care lucru mărturiseşte Ieremiia: “Au peştera tălharilor iaste casa aceasta?” (gl.7, sh.11 şi Isaiia gl.56, sh.7).  nu numai pre cei fără soţii şi nepăziţi, ce încă şi pre cei prea într-armaţi şi foarte bine străjuiţi a-i ucide şi a-i omorî în multe feliuri să ispiteşte şi în toate chipurile să nevoiaşte, precum s-au cătră mulţi vădit. 
  
  43. Lumea pre mulţi în multe bunătăţi întemeiaţi fiind, la mari nebunii I-au întors  
  Aceasta vădită şi adevărată iaste, căci pre mulţi întregi la minte şi cu bunătăţile întemeiaţi la mari nebuniri şi la întunecoasă orbiri I-au întors: Pre David, fericitul, la preacurvie l-au îndemnat, carea o au şi făcut; şi apucînd dară păcatul pricină, nice cu atîta l-au lăsat, ce încă şi la de om ucidere l-au împins, precum istoriia la A doa împărăţie (gl. 11, sh. 2) ; şi mai gios scrie că, luînd pre Viirasaviia, fiica lui Eliav, muiarea lui Urie Hetteul, au curvit cu dînsa; şi, după ce acest păcat făcut, au adus pre Urie, căci era la oaste cu Ioav, vezirul lui David, şi după ce au venit, iară l-au trimis şi scriind carte şi cu mîna lui trimisă la Ioav, ca dacă va merge, să-l puie unde va fi războiul mai greu; şi Ioav aşe făcînd, căce l-au pus la cetate, unde era bărbaţi mai vîrtoşi, şi ieşind din cetate şi dînd războiu şi ucigînd pre mulţi, au perit şi Urie Hetteul. Aşijderea pre fiiul său, Solomon, din înţelepciune carele mai multă şi întriagă [219] decît toţi oamenii pre pămînt avea, mai nebun decît toată lumea l-au prefăcut; că precum cartea la A treia împărăţie (gl.11, sh. 1), că iubind Solomon muieri multe de alt niam şi de a lor dragoste nebuneşte cuprins fiind, capişte lui Hamos, idolul lui Moav, au zidit, şi singur Domnul de a doa oară arătîndu-i-să şi acestea a nu face poruncindu-i, nu ascultă.  alţi mulţi asemenea acestora. 
  
  Bine iaste păcatul a nu-l face; iară făcîndu-l, nu-l tăgădui, ce-l îndată mărturiseşte
  Ce aceasta ţie într-acesta chip pildă să-ţi fie ; căce aceştia atîta întăriţi şi sprejeniţi şi în a credinţii legături tari legaţi fiind, şi numai cu oarece spre păcat începătură făcînd, 
  într-acesta chip precum mai sus scrie, trupeştile şi lumeştile pofte I-au întors. Aşijderea David ţie frumoasă pildă să-ţi fie că după făcutul păcat (precum iarăşi Împărăţiia a doa gl.12 scrie), trimisă lui Dumnădzău pre Nathan prorocul cătră David; şi nemică cevaşi păcatul şi vina lui tăgădui; ce îndată mărturisindu-să, dzisă Psalm 51 [=50], pentru mărturisirea păcatului şi apoi după aceasta nu au mai greşit.  altora mulţi cinstiţi vei afla pilde, carii după păcat, îndată nemică zăbăvind s-au întors.  aceasta să ştii căce poate fi aceia mai cu fierbinte şi mai cu adevărată dragoste cătră Dumnădzău să întorcea şi cu acea socotială ca să nu mai greşască. Însă precum dzice Înţeleptul în Pildele sale : “De şepte ori va cădea dreptul (în dzi) şi să va scula” ().
  Preste toate, de curvie te fereşte
  De toate dară şi pentru toate păzit să fii, însă mai vîrtos pentru a curviei pofte; căce nepriiatenul, diiavolul, cu multe (însă pricină avînd) a amăgi poate, iară mai pre lesne cu muieriasca frumseţe, carea ca focul sau ca marea iaste de cumplită; precum Thalis filosoful bine au cunoscut şi dzice : “Focul, muiarea şi marea, trei răutăţi deopotrivă”..
  Aşijderea, de mîncări şi băuturi multe
  
   mai vîrtos lumeştile, să nu dzic trupeştile, pofte prin mîncări multe şi băuturi fără măsură să aţiţă şi să adaogă, carile lipsire minţii aduc, precum mărturiseşte Ieremiia : “Beau şi să tulbură şi să nebunesc” (); şi decît dobitoacele mai răi să fac; că dzice Varuh : “Dobitoacele mai bune sint decît dînşii” (); “Al cărora Dumnădzău, pîntecele le iaste” (). Iară Eclisiast[icul] împotrivă dzice : “Cine postitoriu va fi va adaoge viiaţă” (). [221]
  44. Pre mulţi audzind că cu avuţiia raiul moşie au cumpărat, cu aceasta pricină avuţiia nu iubi, căci celor mai mulţi iadul le-au cîştigat
  Aşijderea pre mulţi, că cu avuţiia a ceriului împărăţie au cumpărat vădzind, întru aceasta nu te simeţi; căce nu toţi pre avuţie a o stăpîni pot, ce pre cei mai mulţi bogăţiia îi robeşte. Însă precum Theologul Nazienzanul grăiaşte, adevărat iaste : “Scumpul sau lacomul ascunde avuţiile ca un rob, iară darnicul le cheltuiaşte ca un domn”. Însă aceia ce au banii a ceriului împărăţie ş-au agonisit întăi dară această trecătoare lume şi mai vîrtos de sine s-au lepădat şi cu milosteniia împreună, toate alalte au urmat bunătăţi, după dumnădzăiasca învăţătură : “Cine va să vie după mine să să lepede de sine” []. “ mai vîrtos, macar bogat, macar sărac, lui Hristos a urma cum să cade”, (caută Luca gl 14, sh.26 şi Math. Gl.19, sh. 37,38, 39).  adevărat dară că credincioşilor împărăţiia ceriului ieftină iaste; căce tălhariul cu un cuvînte (însă plin de credinţă) împărăţiei ceriului s-au învrednicit ().
  În dar ai luat, în dar să dai
  Însă ţie Dumnădzău milostivul şi de om iubitoriul, fericire dîndu-ţi şi în toate îmbişugindu-te, întru acesta chip socoteşte cum nu ale tale, ce ale lui sint, şi nepărăsit svintul lui nume lăudînd, în lauda numelui lui, din celea ce ţ-au dat, dă.  precum în dar ai luat, aşe în dar să dai. Cătră aceasta, adevărată a lui svintă dzisă iaste : “Pentru una însutit va da” (caută Math. Gl. 19, sh. 29 şi Mar. Gl. 10, sh. 29, 30). Încredinţadză-te dară acmu, căci cînd mai mult vei da, atuncea mai mult vei agonesi.
  45. Adăogîndu-ţi-să avuţiile, inima ta nu ţi să împietriască
  Adăogîndu-ţi-să dară avuţiile, să nu ţi să cumva inema împietriască, ca milostenie a face să te leniveşti şi pre cel sărac vădzind să te scărăndiveşti şi cu acelea carile bine sufletului a face ai putea, spre răul şi spre peirea ta să le fii strîns. Adu-ţi aminte de a bogatului cu a săracului pildă şi nu face ca acela, ca să nu paţi ca acela (caută Luca gl. 16, sh. 20). Adu-ţi aminte de voinicul carile cătră Domnul nostru Isus Hristos veni şi împărăţiia ceriului cum o va agonesi Întrbă, căruia îi răspunsă (după ce să află toate ale legii porunci să le fie păzit) : “De vei deplin a fi, du-te, vinde carile ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în ceriu şi vino de urmadză mie” ().  acela, căci multe moşteniri avea, greu îi cuvîntul dascalului bun păru şi să dusă trist. Socoteşte dară să nu şi tu, ca  acela, de învăţătura Domnului să te mîhneşti şi să nu cumva cheia îndrăpt învîrteşti, adecă vrînd a descuia cu bogăţiia, să împărăţiia ceriului încui şi denafara porţilor fericirii să rămîi. [223]
  Nicecum lăcomiei loc să dai, căce ca focul nu să va sătura
  Pentru aceasta dară nicecum cevaşi loc lăcomiei să dai căce lăcomiia a să lăţi şi a să înmulţi începînd, de dînsa a te dezbăra anevoie iaste, pentru că frumos Seneca adevereşte : “Macar că alalte răutăţi îmbătrînind noi, îmbătrînesc şi eale, numai singură lăcomiia întinereşte”
  46. Lumea temniţă; şi pentru ce să să iubască?
  
   cu aceasta încă a te înştiinţa ţi să cade : că de te lumea sau poftele lumii spre îndrăgirea ei trage, socoteşte frate, pentru ce şi căci lumea să fie de îndrăgit sau de iubit? De vreme ce Prorocul temniţă o numeşte [] şi adevărat aşe iaste şi împotriva lumii apostolul învaţă : “Nu iubiţi lumea, nici cele lumeşti” (). Lumea dară temniţă omului, ale trupul temniţă iaste sufletului şi pre acel blagorodnic suflet, cu amărăciunele poftelor lui, ticălosul on îl dosădeşte; căruia mare nevoie, nesuferită şi cumplită amărăciune îi aduce, de care lucru bine Aristotel au grăit : “Blagorodnicul suflet nice a face, nice a păţi strîmbătate poate”.  după dînsul, deneca Adaoge : “Acel de vun niam dosada a suferi nu poate”. Că adevărat, dară, că precum temniţa trupul ovileşte, aşe trupul în slobode voi îmblînd, sufletul lîngedzeşte şi-l prăpădeşte; căci acele trupului largi şi late, înguste şi strîmte sufletului sint. Pentru aceasta David striga : “Scoate, o, Doamne, din temniţă sufletul mieu” ().
  47. Desfrînata voie sufletul spre moarte răpeşte
  Încă de priceput iaste că desfrînata voie sufletului pagubă şi moarte aduce; şi ca cum cineva pre calul siriap fără zăbală ar fi, aşe neopritele pofte spre moarte răpăsc. Pentru care lucru, cuvîntul acesta s-ari potrivi : “Iată cal galbăn, şi cine şede pre dînsul, moarte numele lui” (). Lata cale strîmtă ieşire are şi fietecine pre ce căi va îmbla sama I să va lua. Pentru că minunat Eclisiastul învaţă : “Veseleşte-te, voinicule, întru tinereţele tale şi în bine să fie inima ta, şi îmblă în căile inimii tale şi în privala ochilor tăi, şi să ştii că pentru toate acestea aduce-te-va Dumnădzău la giudecată” (), unde fietecui după a sale va răsplăti fapte.
  48. În lume fericire nu iaste, nice lumanul fericit
  Nu iaste dară în lume fericire, nu iaste cel cu a lumii pofte fericit, nu iaste necuratului pace, nice cu dînşii să te obşteşti, căci : “Cine să va atinge de păcură, ima-să-va de ea” ().
  49. Fericit carele cu lumea nu s-au amestecat
  O, fericit carele cu lumea  amestecare n-au avut! şi “Ferict bărbatul carele nu îmblă în sfatul necuraţilor!” (). O, fericit carele nu iaste cu lumea [225] mea! Că dzice Domnul : “Eu v-am ales pre voi din lume” (). decît ale lumii fericiri, mai fericiţi sint morţii cei curaţi, că viii trăiesc cu trupul şi sint morţi cu sufletul; iară curaţii, cu trupul murind, sufletul viiaţă vecinică le agoniseşte. Pentru aceasta te socoteşte că, cînd viu eşti, să fii ca mortul, ca cînd vii muri să înviedzi, şi atuncea deplin să te fericeşti.
  50. Dreptul nu să va clăti de orice I s-ar tîmpla
  Mulţi minunaţi, mulţi slăviţi, mulţi fericiţi au vinit, şi acmu sint în lume carii din bunele sale fapte, ca nişte munţi tari întemeiaţi pre carii a Domnului urdzire iaste şi ca chedrii Livanului înrădăcinaţi, carii de fortuna şi vivorul cît de mare nu s-au clătit. Mărturiseşte Înţeleptul : “Nu va întrista pe dreptul orice I s-ari întîmpla” (). Aceştia, ca nişte vărtoase şi luminoase diamanturi, nicicum de ceva s-au betejit sau s-au rojdit; căci dumnădzăiasca deplină dragoste avînd, dzic : “Loviră-mă, şi nu m-au durut; traseră-mă, şi n-am simţit” ().
  51. De lume lepădîndu-te, titul fericirii vei agonisi
  
  Acestora dară de te vei asămăna şi cărărilor de vii urma şi de lume, de aceasta, de te vei lepăda, bine să ştii că titolul fericirii vii agonisi. Că singur Dumnădzău adevereşte : “Fericiţi, săracilor, căci a voastră iaste împărăţiia ceriului! Fericiţi carii acmu flămîndziţi, că vă veţi sătura! Fericiţi carii acmu plîngeţi, căci viţi rîde! Fericiţi viţi fi cînd vor urî pre voi oamenii şi cînd vor izgoni pre voi şi vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru ca pre rău, pentru numele fiiului omenesc!” (). Că iarăşi dzice : “Cine au aflat sufletul său piiarde-l-va pre dînsul, şi cine ş-ari fi pierdut sufletul său pentru mine afla-l-va pre dînsul” ().  încă dzice : “Cine va să vie după mine să să lepede de sine şi, luînd crucea sa, să vie după mine” [], adecă vîrtutea, puterea, spre toată a diiavolului iscuţenie. Că dzice Domnul şi adevărat dzice : “Iată că v-am dat voaă putere a călca asupra şerpilor şi a scorpiilor şi preste toată puterea nepriiatinului şi nemică v-a strica” ().  aceasta împreună cu ce? Cu dragostea cea adevărată însoţită a fi, că : “Deplina dragoste afară scoate frica” (). Carii nici foc, nici fier, nici toiag, nici altăceva de pediapsă cinie în samă băgară şi cu această socotială şi cu această întriagă nedejde, că : “carii în lăcrămi vor sămăna în veselie vor săcera” (). Credinţa “leul şi zmăul calcă”[], prin credinţă “duhul întăreşte slăbiciunile noastre”(). “credinşa aduce dragoste, dragostea crede, toate nedejduiaşte, toate sufere”(). “Credinţa cuvîntului aceluia crede, că vîrtutea în slăbiciune să plineşte”(). Credinţa dzice: “Cinstită-i moartea preacuvioşilor săi înaintea feţii Domnului”(). Credinţa, de cela ce sufletul, nu de cela ce trupul ucide să teme[]; credinţa numai de Dumnădzău să teme; căci acela şi trupul, şi sufletul a omorî poate, precum dzice Iezechiil: “Ucide sufletele carele nu mor şi învie pre ceia [227]carii nu trăiesc”(). Credinţa aceasta face ca, cu cît s-ari pedepsi mai mult, cu atîta să întăreşte mai mult. Pentru că frumos svintul arată Avgustin: “Cutea fierului, cuptiorul aurului, biciul calului, într-acesta chip sint nevoile dreptului”. Aceştia prin credinţă, de dragoste aţiţaţi fiind, singuri şie îşi dzic: “Nevoiaşte ca un bun al lui Hristos oştian”(). Aceştia sufletelor sale dzic: “Sai prin munţi ca pasirile, căci păcătoşii întinseseră arc”(). Aceştia cuvîntul acela pomenesc: “O, moarte! cît de amară iaste pomenirea ta omului nedrept! Împotrivă, nedejduiaşte-se dreptul în moartea sa”(). Aceştia cuvîntului aceluia se simeţesc: “Fericit omul carile sufere ispitele, căci cînd se va întreba, lua-va corona vieţii carea au giuruit Dumnădzău celora ce-l iubăsc”(). 
  
  52. Cu poftele lumeşti deprinzindu-te, dumnădzăieştile porunci grele îţi vor părea
  Însă aceasta foarte bine a cunoaşte îţi trebuie; că omul, săracul, în bezcisnice şi de ocară vrednice ale lumii pofte şi fără ispravă dezmierdări deprinzindu-se, toate oricîte spre a sufletului fericinţă sint grele şi aspre I se arată; şi svintele dumnădzăieşti porunci nu numai a le face, ce şi a le audzi cu urît îi pare. Nici de a domnului adevărat cuvînt aminte îşi aduce, unde dzice: “Luaţi giugul mieu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine; căci blînd sint şi umilit cu inima şi viţi afla odihnă sufletelor voastre; că giugul mieu neted iaste şi sarcina mea uşoară”(). Însă adevărat că ceva mai uşor şi mai neted decît dumnădzăieştile porunci a fi nu poate; sau ceva mai de folos sau mai de triabă decît în legea Domnului-Dumnădzăului nostru a îmbla, a să afla nu poate; că de vreme ce ale lui grele sau ale lumii uşoare şi de vor cei ce lui slujăsc nenărociţi a fi, au cei ce lumii slujesc fericiţi vor fi? Ba! aceasta nu dea Dumnădzău! Pentru că svintul Avgustin dzice: “Vai fericirii veacului acestuia! Vai o dată! Vai de a doa oară!  vai iarăşi!” Însă aceasta să ştii, căci deplina cătră Dumnădzău dragoste împotriva a toată asprimea şi greutatea lumască biruiaşte şi-ca cu  un cuvînt să dzic- “pre toate biruiaşte dragostea” []. 
  
  53. Adevărata cătră Dumnădzău dragoste, orice pofteşte I să dăruiaşte 
  
  Pentru adevărata şi deplina cătră Dumnădzău dragoste pomeneşte şi adu-ţi aminte pentru minunatele a lui Dumnădzău minuni, carile cu cei ce-l iubăsc, svinţii săi, au lucrat ş-au arătat. Întăi Noe, dreptul şi cu familia lui, din a toată lumea potop, prin vărsate preste vîrvul munţilor ape, cu corabiia a vînsli şi, din răvărsata dumnădzăiască urgie, întreg şi nebetejit spre a oamenilor de a doa oară înnoire a scăpa. Apoi dară lui Avraam seminţiia, ca stelele ceriului, nenumărat s-au înmulţit () . Moisei, împotriva lui Faraon a sta şi izrailitinescul niam din mîna lui a scoate şi prin Marea Roşie ca pre uscat a-l trece şi alalte minunate minuni(). După aceasta Moisei în munte 40 de dzile şi 40 de nopţi a nu mînca şi a nu bea (). Aşijderea izrailtinescul nărod în pustiiu( după ce cu mari minuni în Eghipet I-au scos) 40 de ani cu mannă şi cu bucate cereşti I-au hrănit [229](), nici altăceva I-au lipsit. Pre Ilie în pustie corbul cu pîine şi cu carne l-au hrănit() şi alalte cu dînsul lucrate ciudese, cu carul în ceriu a să sui(); pre un copil mort a înviia89 şi cătră dînsul cei trimişi de Ohozi, împăratul Samariei, 50 cu nacealnicul lor, dzise: “De sint omul lui Dumnădzău, pogoară-să foc din ceriu şi să te înghiţe pre tine şi cei ce-s cu tine”, şi aşe foc din ceriu s-au pogorît şi I-au înghiţit(). Aşijderea îndoite sint ale ucenicului său, a lui Ielesei. Pre Daniil în groapa leilor, de flămînde a jigăniilor fălci, nebetejit l-au ferit, şi îngerul Domnului de la Iudea pre Avvacum la Vavilon în clipala ochiului aducînd; şi pre Daniil cu linte a hrăni(). Cei trei prunci, Ananiia, Azariia şi Misail, carii cu limba haldeiască Sădrah, Misah şi Avdenago să numiia, cu ai lui Navădohonosor poruncă în cuptoriu aruncaţi, nepîrjoliţi s-au arătat(). Proro[cul] Iona îm pîntecele chitului 3 dzile neamistuit şi iarăşi sănătos la uscat l-au lepădat().  încă ce să-ţi mai pomenesc eu, căci Sfintele Scripturi de acestea sint pline, căci nenumărate de multe şi nemăsurate de mari cu preacuvioşii săi Dumnădzău au făcut.
   încă în sfintul Nou Testament, ca acestea fără număr vii afla, începătură singur domnul şi mîntuitorul nostru Isus Hristos făcînd: orbii a lumina, surdzii a audzi, muţii a grăi, şchiopii a îmbla drept, bolnavii a-i şi morţii a înviia; şi ales după dînsul, sfintele  şi credincioasele sale următoare slugi, de tot feliuri de minuni arătînd şi prin credinţe de toată primejdie păziţi a fi, din temniţe încuiată şi nestricată pecetea cu neştiută socotială a-i scoate(). Pre Pavel, de trei ori fericitul, din valurile mării şi lui şi tuturor corăbiiarilor viiaţă dăruind, la ostrovul Milita l-au mîntuit, şi acolo veninoasa, muşcîndu-l, vipere, cevaşi macar nu l-au dodeit(). Lui Macarie Eghipteanul, în pustie, 2 pui de leu îi slujiia(), carii prin atîtea multe şi cumplite ale părţii Răsăritului jigănii atîta loc au îmblat şi fără smintială s-au întors la Ierusalim, meseţa [octombrie]. Aşijderea pentru patriiarşi, mitropoliţi, episcopi, ai săi sfinţi Vasilie, Grigorie, Ioan Zlataust şi alalţi, precum s[ve]ti Nicolaiu, Spiridon şi bezserbărnicii Panteleimon, Cozma, Damianos, carii slăvite şi de laudă vrednice au lucrat minuni.Aşijderea sfinţii lui mucenici şi muceniţe. Dar pentru de tot lăudaţii stîlpnicii, carii iarna frigul, vara pripăcul [231] în toate dzilele vieţii lor au purtat şi au răbdat; vara dară vîntul credinţii aburîndu-le şi iarna a dragostii cătră Dumnădzău veşminte îmbrăcînd. O, fericita dară cătră  Dumnădzău dragoste, că cu golul picior ascuţitele calcă simcele; însă cu aceşti mai de sus pomeniţi, cu toţii împreună curăţiia îmbla, că precum dzice Apostolul : “Curăţiia spre toate iaste lesne” ().
  54. Omul, împărat peste toate lucrurile lumii, însă toate în chip de zălog îi sint date
  
  Însă cătră aceasta, precum fietecine a cunoaşte şi a pricepe poate, că  Dumnădzău atotputernicul, a omului, a lumii şi a tuturor vădzutelor izvoditoriu şi făcătoriu, măcară că în toată lumeaaceasta şi-ntru toate plinirile ei stăpînitoriu (şi cu slobodă voie stăpînitoriu), şi în nemică oprit ti-au lăsat, şi ca pre un împărat a tuturor păminteştilor ti-au adşezat, precum mărturiseşte : “Pusu-l-ai spre lucrurile mînulor tale, toate I-ai suppus supt picioarele lui” I proci (), cu aceasta dară nu te îmfla, nici te simeţi că, precum Ecclisiat[ic]ul au cunoscut, împotriva binelui, rău iaste şi împotriva vieţii, moarte (). Adecă cu ale sale bine slujindu-te podoabe, bine-ţi va fi, căci împreună cu binele, răul să poartă. Deci, precum dzice Domnul : “Sau faceţi pomul bun şi poama lui bună, sau faceţi pomul rău şi poama lui rea” ().  mai gios iarăşi acolo dzice : “Bunul om, din bunul visteriu al inimii sale, bune scoate; şi răul om, din răul visteriu, rele” (). Socoteşte dară că după viiaţă moartea aliargă, căci precum Apostolul mărturiseşte : “Nemernici sintem pre pămînt” (). Nici avem cetate rămîitoare, ce fiitoare să cercăm ().
  Nici pentru cele împregiurul stările lumii să te nedejduieşti, nici cercînd a lumii vremea cea mai bună vei afla, căci acestea carile acmu sint la alţii era răzsipite, şi carile odănăoară au fost, iară acmu sint sfărîmate, pentru că au Eclisiastul cunoscut şi dzice: “Ce iaste cela ce-au fost? Acela ce iaste să fie. Ce iaste cela ce s-au făcut? Iaste cela ce-i să să facă”().  mai vîrtos, de vii vechile istorii ispiti, acolo să vedzi odănăoară  ce împărăţii, ce cetăţi, ce tîrguri, ce sate, ce vii, ce grădini au fost, de carile acmu mai nici temeliile nu să cunosc; şi carile acmu vestite şi lumii ştiute să află cetăţi şi împărăţii, pre atuncea nici sate era, nici oameni pre acelea locuri lăcuia; şi din cele vechi cîteva să-ţi pomenesc? Unde iaste Ninevi, cetatea cea prea mare?(). Unde iaste Vavilonul carile 60 de mile împregiurarea zidiului era şi 50 de coţi teslăreşti înălţimea, şi pre grosimea lui carăle îmbla? (Caută Istorie în lucrurile persieşti, Cartea 12, unde pentru chipul Vavilonului scrie). Unde iaste grădina cea în slavă făcută a Vavilonului, carea din cele 7 minuni a lumii una era, carea “Raiul spîndzurat ” se chema? (Caută  iarăşi Istoriia  persilor, Car.12).Unde iaste Troada, carea [233] în lărgime 300 de mile dzic să fie cuprindzind, ai căriia acmu de-abiia cii şi colea cîte ceva din temelie pre cît să fie fost să cunoaşte? şi alte multe carile, pentru lungimea, nu le mai însămnedz. Pentru aceasta şi pentru ale lumii lucruri, frumos dzice Iov : “Ca floarea iase şi ca umbra fuge şi nici dănăoară ntr-acea stare rămîne” (). Aşe dară, toate ţircumstanţiile, adecă mpregiurstările, ale lumii sint.
  Agonisit-ai toate dacă ai agonisit cele cereşti
  Însă tu acestea de le vei ca cu odihnă şi cum să cade a le moştini vrea, întăiu împărăţiia lui Dumnădzău cere, şi cu aceia împreună ţi să vor da alalte ().
  55. Dulceaţa lumii, otrava sufletului
  Mai vîrtos dară a şti ţi să cade că otrava sufletului dulceaţa lumii aceştiia iaste, adecă în voia sa iaste, păcat iaste, precum Avgustin dzice : “Păcatul atîta iaste slobod în voie, adecă poftitoriu, că de n-ar fi slobod în voie, n-ar fi păcat”. Pentru carele să dzice : “Făcutu-s-au gura mea ca miiarea de dulce, şi dacă am mîncat, amărîtu-s-au în pîntecele mieu”().
  56. Cu lumea precum vreodată adevărat prieteşug vei lega, nu gîndi
  
  Vreodată că cu lumea te vei în adevărata lega prietenie sau vecinic ei moştenitoriu că te vei face nu gîndi, căci cînd prin a vremilor tîmplări precum ceva spre folos a fi ţi să pare, aceasta să ştii că cu cît mai mult îţi slujeşte, cu atîta mai vîrtos te liagă şi supt a ei te suppune stăpînire, pentru că dzice Seneca : “Cu cît ni-am suit la suiş, cu atîta ni-am suiut la frică”.  pentru aceasta dară, totdeauna lumasca viiaţă cu cît mai nărocită, cu atîta mai primejduitoare iaste. Cătră aciasta iarăşi Seneca adevereşte : “Neodihnit lucru iaste nărocirea, pentru căci pre unii spre mîndrie, pre alţii spre curvie îndiamnă; pre unii înflă, pre unii moaie şi pre toţi îi istoveşte”. Ca acestea dară, dragostea lumeştilor nărociri şi cătră om arătatele sale blîndeţe, într-acesta chip îl fac.
  57. Lumea maica răutăţilor şi gazda tălharilor iaste
  Bine dară să ştii că pentru lume Ieremiia dzice că “Peştirea tălharilor iaste casa aceasta” ().  adevărat că toate poftele ei tălhari, şi ea gazda iaste, şi pre cei într-însa nepăziţi călători, ca cum priiatini, adecă folositoare şi de bine voitoare li-ar fi, însă de năprasnă şi fără veste zugrumîndu-i [235], îi omoară. De care lucru iarăşi Ieremiia dzice : “Pace cu priiatinul să voroveşte şi pre ascuns îi întinde o cursă” ().  încă-l păzind, pre sărac să-l apuce aleşuiaşte (). Cînd dară lumea blîndă şi-ntru toate dupî a ta voie lesne şi cu îndemînă ţi să arate, atuncea mai păzit şi mai străjuit să fii, căci cînd te va îmbrăţăşea, spre moarte te va strînge şi cînd te va săruta, cu veninos dinte şi de moarte aducătoare te va muşca muşcătură, că mărturiseşte : “Cu întrare blîndă, iară mai pre urmă muşca-va ca năpîrca” ().  alt proroc învaţă, dzicînd : “Nu crede priiatenului, nici vă încredinţaţi în ducători; de la ceia ce doarme în sinul tău, păzeşte închiderea gurii tale, căci fiiul vicleşug face părintelui său şi fiica iscoadă asupra maicii sale, şi nepriiatinii omului, căsaşii săi” ().  Aşe dară, lumasca nărocire Iudei lui Iscariotes să asamănă, carile cu sărutarea pre Domnul-Dumnădzăul său spre moarte vîndu (caută Math. Gl.26, sh. 20 [=49]) I proci. Aşe dară, nărocirea veacului acestuia cu ale trupului pofte pre nevinovatul suflet ca priiatenul îmbrăţişîndu-l şi sărutîndu-l, morţii vecinice şi Diavolului, vîndzindu-l, îl dau.
  58. Lumea decît tălharii mai rea, căci tălharii trupul, iară lumea sufletul ucide
  Pentru aceasta dară, fie-ţi în minte că nărocirile lumii, cu spurcatele îngiugîndu-să pofte, decît tălharii cei ce trupul din veşminte dezbracă şi din lumasca viiaţă scoţindu-l îl ucig, însă mai rea şi mai cumplită iaste, căci tălharii trupul ucigînd, de veşmintele de lînă sau de mătasă îl dezbracă, iară ea trupul învăscînd şi îmbrăcîndu-l, sufletul ucide şi de al Svintului Duh veşmînt ăl goleşte. Pentru carile Solomon, întru Pildele sale, dzice : “Iaste ca cum ar fi bogat şi nemică are”. Împotrivă, pentru acel cu bună a sufletului pază îmblînd, grăiaşte “Iaste ca cum ar fi sărac în multe bogăţii” ().
  59. Poftele lumeşti, ca sirinele pre om adormind, îl îniacă
  Străjuiaşte-te dară cu întriagă înţelepciune şi foarte păzit să fii, căci pre lunecoase şi mîzgoase cale călătoreşti şi marea plină de sirine vînsleşti; adecă lumea aceasta multe şi în multe feliuri supţiri spre într-însa a lăcuitoriului amăgiri are, şi precum ea amăgitoare, aşe şi dezmierdările ei înşelătoare. Căci ea maica poftelor şi născătoarea dezmierdărilor iaste; de carea dzice Iezecheil : “ Precum maica, aşe şi fiica “ (), adecă precum lumea, aşe şi poftele dezmierdărilor ei trecătoare şi sufletului stricătoare şi răppuitoare sint.  mai vîrtos cu ale lumii defătări, să nu dzic ocări, pre acel cu dînsele îngurluit aţipindu-să îl adorm şi ca cum de nişte mîngăioase ar fi mîngăiat de cîntare viersuri; pre care adormit, Solomon întru Pildele sale, cu înţelepţescul cuvînt, ca cu un bold lovindu-l îl deştiaptă : “Nu iubi somnul, să nu te împresoare becisniciia” (). Căci ea din blăndă şi mîngăioase, groaznică şi cumplită leoaică să face, mărturiseşte Iezechiil : “Leu s-au făcut şi s-au învăţat a prăda şi pre oameni a înghiţi” (). Astupă [237] dară urechile tale, a nu audzi viersurile ei, mărturiseşte Amos : “Du de la mine dulciaţa viersurilor tale; cîntecele lăutei tale nu voi audzi” () şi Psal [mistul] : “Iară eu ca surdul nu audziiam” ().
  60. Toate îndemînările fiilor veacului acestuia deşerte şi vrednice de rîs
  
  Pricepe dară că îndemînările fiilor veacului acestuia (precum dzice Ieremiia) deşerte sint şi lucruri vrednice de rîs ().  Macar că ei cu a sa nebună înţelepciune aşe mărturisesc precum folositoare să le fie, carii fără pricepere fiind, pentru dînşii Varuh dzice : “Dobitoacele mai bune sint decît ei” ().  ca cum în somn şi prin a visului părere fiind, aiave şi adevărat fiind li să pare. Pentru care frumos cîntă Cîntăreţul : “Dormiră somnul şi nemică aflară toţi bărbaţii din avuţiile sale” (). La aceasta frumos Isaiia să potriveşte, dzicînd :“Precum visadză cel ce flămîndzeşte că mănîncă, iară după ce să deştiaptă deşert iaste sufletul lui, şi precum visadză cel ce însătiadză că bea, iară deşteptîndu-să leşinînd încă mai însătoşadză şi sufletul lui deşert iaste” ().  mai vîrtos, ca cum cineva zburînd s-ar visa, deşteptîndu-să, iarăşi în locul carele s-au culcat să află. Aşe dară lor, precum în toate sporesc şi să adaog, părîndu-li-să, iară ei tot într-acea măsură, încă şi în cea mai de gios rămîn.
  61. Vai aceluia carele ceva decît Dumnădzău mai bun a afla ciarcă
  Aşe dară, fiii veacului acestuia ceva mai bun şi mai de folos decît fiii lui Dumnădzău  a afla ciarcă şi, de Dumnădzău dezlipindu-să, lumii să lipăsc, ca de viitoarele primejdii să să scutiască. De care lucru cuvioşeşte svintul Avgustin adevereşte : “Vai sufletului aceluia carile de tine  dezlipindu-să,, ceva mai bun că va afla au gîndit!”. Iară Prorocul dzice : “Mie a mă lipi de Domnul bine-m iaste” ().  aşe, desfrînatele lumeşti aflînd pofte şi dezmierdări, aciasta socotesc fericire şi mai bună decît fericirea vecinică, şi aflînd avuţii, aceasta socotesc înţelepciunea a fi; mărturiseşte Solomon: “Bărbatul bogat singur pe sine înţelept a fi îi pare”(), şi feliu de feliuri de mîncări şi de băuturi găsind, aceasta saţiul a fi gîndesc. Pentru carii să dzice: “Bogaţii meseriră şi flămîndziră”(). Aceştia cu unsorile de feliuri de miruri feţele în frumuseţe a le străluci socotesc; de carii dzice Naum: “Feţele lor, ca negriaţa oalii”(). Însă fericit acela carele cunoaşte că: “Nu numai din singură pîinea viu va fi omul, ce din tot cuvîntul carele iase din gura Domnului”(). Căci acela, cercînd şi ascultînd cuvîntul Domnului, “nu ca fi lipsit (dzice) de tot binele”().  Svintul Duh toate slăbiciunile lui le va întări, mărturiseşte Apostolul: “Că Duhul întăreşte slăbiciunile”(). [239]
  
  62. Omul în voia lui lăsat, carele mai sus să va sui mai cu grea cădzătură va cădea
  Însă pre fiii veacului acestuia tari, mari, puternici şi avuţi vădzindu-i şi întru toată voia slobodă îmblînd privindu-i, nu să smintiască inima ta; căci tot omul în voia sa de la Dumnădzău lăsat iaste, mărturiseşte Psalmistul: “Slobodzitu-i-au pre dînşii (dzice) după poftele inimii lor şi vor îmbla în izvoditurile lor”(). Încă pre cît să vor sui mai sus, pre atîta vor cădea mai gios, că iarăşi dzice: “Să suie pănă la ceriu şi să pogoară pănă la beznă, şi sufletul lor în răutăţi leşină”(). Că slava lor nu de la Dumnădzău, ce de la lume iaste, că dzice Domnul: “Aceia au împărăţit, iară nu de la mine”(). 
  
  Dumnădzăieştile taine, descoperite
  
  După aceasta măcară cîtva mai multă vreme întru acea a stăpînirii lor stepenă de I-ai vedea, nici de aceasta să te clăteşti, căci a ascunselor dumnădzăieşti taină omului descoperită nu iaste; că pentru aceasta Eclisiastul să miră: “Aceasta vădzuiu (dzice) în dzilele deşertării mele: dreptul piiare în dreptatea sa şi strîmbul multă vreme custă în răutatea sa”(). Însă temeiul al adeverinţii acesta iaste: “Dreptul din nevoi să va izbăvi şi să va da necuratul pentru dînsul”().  macară toate împărăţiile şi toate părţile di-ar dobîndi a pămîntului, ce folos are de vreme ce, el murind, gol şi sărac să duce, iară împărăţiile şi avuţiile la altul rămîn, precum şi de la altul la dînsul au rămas, căruia David Dzice:” Triacă din niam în niam şi dintru împărăţie într-alt niam”(). Însă tu acesta cuvînt a-l pomeni ţi să cade: “Bucura-să-va lumea, iară voi veţi întrista”().  iarăşi să ştii că “Vîrtutea în slăbiciune să plineşte”().  tu, cînd slab vii fi (însă în Domnul) atuncea decît tot puternicul pemintesc mai puternic eşti, că iarăşi dzice: “ Cînd slăbăsc, atuncea tare sint”(). “Căce nu iaste în om putere, nice va mîntui necurăţiia pre necuratul”().  slăbiciunea lui Dumnădzău decît oamenii mai tare iaste.
  63. Vîrsta şi nenorocirea lumii, ca roata cînd se învîrteşte
  Pricepe acmu dară şi cunoaşte şi aceasta: ce iaste vîrsta, fericirea şi nărocirea lumii şi a celora carii în răutate să slăvesc şi în puterea nebunătăţii lor să măresc; că asamănă-să ca cînd, mărgînd carul, cineva pre roată să stea. La ceasta s-ar potrivi putea a lui David spre nepriiatinii săi blăstăm, dzicînd : “Dumnădzăul mieu, pune-i pre dînşii ca roata” () . Adecă vîrsta şi norocirea ca roata să li să, învîrtindu-să, întoarcă, sau fericirea lor ca lumea într-o măsură nestătătoare să să facă. Adevărat dară că în chipul roatei fericirea veacului acestuia iaste. Precum un schith, adecă tătar (însă macar că tătar era, dară frumos au cătră Alexandru Marele grăit, cînd Alexandru, după ce au bătut pre Crisos şi l-au prins viu, după aceia asupra tătarîlor trecînd Arax, apa, au mărs; atuncea sol au trimis tătarîi la dînsul şi [241] întăi acesta cuvînt să fie solul dzis, scrie istoriia ) : “O, Alexandre! Necredzut lucru iaste norocirea, căce norocul cu sripi şi fără picioare iaste; de tot a zbura şi de la om a să aduce poate, iară de tot pre cineva a să pune şi pre dînsul a lăcui nu poate, adecă căci nu are picioare”.
  Viaţa omului şi norocul, abur
  Precum dară a fiiului veacului viiaţa, aşe şi norocirea iaste, că precum dzice Apostolul adevărat iaste : “Că ce iaste viiaţa noastră? abur” (). De vreme ce scurtă ne iaste viiaţa, necredzută norocirea, ce trebuie dară? Aceasta precum dzice Domnul: “Cine crede în mine nu va muri în veci” (). Iată dară că al Prorocului să va plini dzisă, că : “Înnoi-să-va ca a vulturului tinereţele lui” (). Adevereşte altul dzicînd : “Iară carii nedejduind în domnu schimba-vor puterea şi vor lua pene ca vulturii; vor alerga, şi nu voi osteni; vor îmbla, şi nu vor slăbi” (). “ slava lui pururea să va înnoi” ().
  64. Nu într-acesta veac, ce în cel viitoriu, viaţa a ţi să lungi sileşte
  Cătră aceasta dară fii nevoitoriu, ca nu într-această viiaţă, ce în cea viitoare dzilele custului tău să să lungească şi să să înnoiască. Însă adevărat să ştii şi adevărat să fii, că de te vei după svintele dumnădzăieşti porunci bine şi cum să cade chivernisi, nu numai în cea viitoare, ce şi într-această de acmu vreme dzilele spori-ţi-vor şi adaoge-ţi-vor. Mărturiseşte singur Domnul în cel dzece porunci : “Cinsteşte pre tatăl tău şi pre maica ta, ca să-ţi fie bine şi să vieţuieşti mulţi ani pre pămînt” (). Aceasta dară cea deplin şi desăvîrşit cinste iaste, ca să asculţi poruncile lui Dumnădzău, şi ascultîndu-le, să le faci, adecă de la rău să te abaţi şi binele să faci, pentru că dzice Psalmul : “Cine iaste omul carele va dzile să vadză bune? Opreşte limba ta de la rău şi budzele tale să nu grăiască înşelăciune; abate-te de la rău şi fă binele; ciarcă pacea şi o goneşte pre dînsa” (). Cu aceasta dară lui Iezechie custul I s-au adaos. Mărturiseşte Isaiia : “Bolnavului şi celui muritoriu înnăditu-i-s-au 15 ani” ().
  65. Viaţa vecinică sfîrşit n-are; nice din bătrîn tînăr, ce den păcătos drept a te face nevoiaşte
  
  Însă ţie mai vîrtos cea viitoare lungime de viiaţă a cerca şi a cerceta ţî să cade, căriia sfîrşit şi trecut nu iaste; nice din bătrîn tînăr, ce din păcătos drept a te fi sileşte, ca prin bunele tale fapte sufletul să-ţi întineriască. Căci nice noi, nice viiaţa noastră dintr-această lume nu iaste, ce “noaă lăcuirea ceriul” (). În care lăcuire, smintire, muatre, trecere, boală sau moarte nu iaste, ce în veci petrecere, traiu, cust, viiaţă iaste. Aceasta dară cu ce să agoniseşte? Cu credinţa şi bunele fapte că Domnul [243] dzice : “Carele crede în mine nu va muri în veci” ().  iarăşi dzice : “Cine trupul mieu mănîncă şi singele mieu bea nu va gusta moarte” ().
  Prin Hristos de a doa oară ni-am născut
  Aşe adră, Domnul şi părintele nostru Isus Hristos, prin a sa bună vestire, ni-au de-a doa oară născut (); şi fiii săi făcîndu-ne, ale ceriurilor moşteniri, adecă vecinica viiaţă ne dăruiaşte, iară pre alalţi, căce pre dînsul şi a lui bună vestire nu priimiră, vii fiind, morţi îi numeşte, că dzice : “Lăsaţi morţii să îngroape pre morţii lor”().
  66. Nu celea ce trupul vede, ce celea ce sufletul priveşte, acelora nedejduiaşte
  Aşijderea cu toată inima şi cu tot sufletul silitoriu fii, ca nu cumva celea ce trupăscul ochiu văd să le credzi şi lor să te nădăjdiuieşti, ce celea ce sufletescul ochiu prin credinţă le mai denainte, pănă a nu fi, vede şi le cunoaşte. Căci de vei toate cu vederea cercaşi apoi să le credzi, aceasta în mare păcat şi mai vîrtos în tăgăduirea dumnădzăiască te va aduce. Căce pre Dumnădzău nime l-au vădzut undeva, însă prin aleşii săi mărturisitori şi prin svintele sale Scripturi însămnat şi prin mari minunele sale arătat adevărat şi vederat îl avem. Iară fiii veacului acestuia acele ce numai cu ochiul trupului privesc, acelea cunosc, şi cu aceasta ei înde ei înţelepţi şi cunoscători să fie li să pare. Precum mărturiseşte Domnul : “Fiii veacului acestuia mai înţelepţi decît fiii luminii întru niamul lor sint”().  cele fiitoare nefiitoare le socotesc şi precum odată sint să fie tăgăduiesc; şi mai vîrtos pre cei ce le mărturisăsc nebuni şi fără socotială a fi îi număsc. Precum odănăoară fericitul Pavel, către athineni, pentru învierea Domnului Hristos pomenind, dzisără : “A noilor demoni vestitoriu a fi să pare”(), şi mai gios : “Iară dacă audziră a morţilor sculare, unii cu alţii rîdea” (). Cu aceasta dară prorociia Isaiei s-au împlut unde dzice : “Peri-va dară înţelepciunea de la înţelepţii ei şi înţelegerea de la cei pricepători o va ascunde” ().
  67. Nedejdea credinciosului în zadar nu iaste
  Însă : “Înaintea ochilor pasirilor în zădar să aruncă mrejea” (). Căci aiave şi mărturisit iaste că, prin credinţă, nedejdea în zădar sau în deşert nu iaste.  întru aceasta carea sintem, bine sintem, precum dzice Apostolul : “Cu darul lui Dumnădzău sint aceasta ce sint şi darul lui Dumnădzău în mine deşert n-au fost” (). Că precum am şi mai dzis : “Avînd credinţă, avem dragoste; avînd dară dragoste, avem nedejde. Căci dragostea toată crede, toate nedejdiuiaşte” (). Precum dzice şi Psalmul 15, sh. 9 : “Carnea mea să va odihni spre nedejde” . Cătră aceasta, cuvios svintul mărturiseşte Avgusti : “Odihnită iaste inima mea, Doamne, pănă cînd odihneşte spre tine”.  adevărat dară că altă nedejde (fără în cuvîntul lui Dumnădzău) amăgială şi [245] nebunie şi turbare de beşie iaste. Pentru carea adevereşte Cîntăreţul : “Turburatu-s-au şi clătitu-s-au ca batul şi toată înţelepciunea lor ş-au vărsat” ().  aşe nebunindu-să şi de aceiaşi nebunie turburîndu-să, fiii veacului nălucirilor, sau cum am dzice comediilor, s-au sprijenit şi lor trainice şi vecinice a fi s-au nedejduit.
  Nedejdea în Domnul neclătită trebuie
  Însă tu, puind nedejdea neclătit fii, căci Dumnădzău preacredinciosul de ce au giuruit nu să va, întorcîndu-să, căi. “Dumnădzău a minţi nu ştie, nici aceasta poate” (caută Tit gl.1, sh. 2).  cătră evrei dzice : “Neputut iaste Dumnădzău a minţi; prea vîrtoasă mîngăiare să avem, cu carea năzuim la cea ami denainte pusă nedejde” ().
  
  68. Spurcatele pofte înmulţindu-să, pănă mai pre urmă în prăpastea oceaniei te liapădă
  Fie-ţi dară în minte că spurcate lumeştile pofte şi cu dînsele cuprindzindu-te, nu numai cu cît despre dumnădzăiască milă despărţindu-te, te osăbăsc, ce încă o greutate, o ponegreaţă şi minţii o întunecare îţi aduc, ca o dată de ţi-i fugi de Dumnădzău şi de a lui svinte porunci aminte aduce şi de la dînsele a fugi şi a le lepăda ai vrea, ca de-ciia, vreun folos şi pocăinţă a nu avea să-ţi paie; ca mai vîrtos în nedejde să te dai şi ca cum a să dzice, precum nice pentru bine, nice pentru rău vreo răsplătire vei avea, şi cu un cuvînt să dzic, în acele de trup şi de suflet ucigătoare şi omorîtoare a oceaniii să te lege legături, din care a te dezlega în veci să nu mai poţi (în care legături Luceafărul şi Iuda au cădzut) şi ca cum din moarte înviiare şi driapta a Domnului şi straşnica giudecată n-ar fi şi ca cum drepţilor alt bine mai bun şi mai mare decît acesta nu va mai fi şi ac cum ari dzice că nu-i Dumnădzău, toatele omeneşti, amcar cît dintr-ascuns lucruri să privască. Mărturiseşte Prorocul : “Dzisă nebunul întru inima sa : nu iaste Dumnădzău” ().  ca cum ari o socoteală pune, precum duhul omului ca aburul dobitocului, muritoriu, şi în nemică întorcătoriu să fie. Adecă căci cînd cu trupul şi cu sufletul vei muri şi macar că al omului sflet precum nemuritoriu să fie adeverit şi adevăr iaste ; însă adevărat dară că după lumeştile de vii îmbla pofte, şi cu trupul şi cu sufletul vei în veci muri, precum adevereşte în Pildele sale Solomon : “Omului mort necurat nice o nedejde îi va mai fi” ().  : “Moartea păcătoşilor, cumplită”, dzice ().
  69. Dreptul în veci nu va muri
  Însă tu, de vei după dumnădzăieştile svinte porunci îmbla, precum în veci nu vei mai muri, multe mărturii ai; că eu acestea păzit fiind, nice putregiune de oasele tale va da, nice sufletul tău în perire să va afla, mărturiseşte întăi Psalmul : “Nu vei lăsa în iad sufletul mieu, nice preacuviosului tău a vedea putregiune” (). Aceasta dară cu răbdarea şi pentru numele Domnului cu dragoste a tuturor nevoilor şi greutăţilor sufferirea, căci “multe griji drepţilor” (). Cărora Domnul cu blîndeţă grăiaşte : “Sufferit-ai pentru numele mieu, şi n-ai cădzut” (). “Pentru aceasta îţi voi dărui dară (dzice Domnul) binele carele n-au [247] vădzut ochiul, nice urechea au audzit, carele mai denainte am gătit ţie, căci m-ai iubit” ().  alte multe şi nenumărate pentru a drepţilor nedejde în svintele sale Scripturi vei afla dovede, precum dzice : “Viiaţă au cerşut de la tine, şi i-ai dat lui lungimea dzilelor în veci şi în veacul veacului. Mare iaste slava lui întru mîntuinţa ta şi mare cinste vei pune asupra lui”().  iarăşi : “Fericit bărbatul a cui iaste numele Domnului nedejdea lui şi în deşertăciuni şi în nebunii minciunoasă n-au căutat” (). Aşijderea în solomoneştile Pilde : “Aibi încredinţare în Domnul şi nu te rădzima întru înţelepciunea ta”().  întru ale sale Înţelepciuni adevereadză : “Deşi înaintea oamenilor cazne au păţit, nedejdea lor de nemoarte plină iaste” ().  Isaiia aceasta plineşte : “Nedejdiuit-am în Domnul-Dumnădzăul tare în fără sfărşit” ().  Ieremiia aceasta întăreşte : “Blagoslovit bărbatul care nedejduiaşte în Domnul, şi va fi Domnul nedejdea lui” (). Aceştia şi alţii mulţi ca aceştia dintru cei vechi întriaga şi adevărata mărturie, mărturisind, aduc. Aşijderea de la singur de adevăr dzicătoriu al Domnului Hristos rost mărturie vei putea lua, căce : “În numele lui niamurile vor nedejdui” (), şi apostolul lui, fericitul Pvel, urmadză : “Prin carile (dzice) avem apropiiare prin credinţă şi darul acesta în carile stăm şi ne slăvim, în nedejdea a slavei fiilor lui Dumnădzău”
  
   ().”Că cu nedejdea (iarăşi acela apostolul dzice) ni-am mîntuit“. Iară pentru nedejdea lumii dzice : “Nedejdea dară care să vede nu iaste nedejde; căci ce vede cineva şi nedejdiuiaşte?” ().  Cătră colaseni scrie : “Hristos iaste în voi nedejdea slavei” ().
  70. Cu întriagă credinţă cele cereşti cerşind, împreună şi cel pămînteşti ţi să vor da
  deplina dară a nedejdii avînd credinţă, precum ca prin dumnădzăiasca milă fiitoarele şi vecinicile moştenitoare fericiri să moştineşti cu acele vecinice  împreună, nice aceste
  păminteşti îţi vor lipsi. Însă tu cele cereşti cere, şi cu dînsele în toate, şi cele păminteşti ţi să vor da. Însă Dumnădzău, bun chivernisitoriul, oricîte li-au lăsat, toate cu o pricinire oarece li-au lăsat, pentru ca una altiia să fie spre agiutorinţă. Pentru că cum dară toate pentru om, aşe omul pentru toate mai  chivernisitoriu şi mai lucrăreţ decît alalte nesămăluitoare dobitoace să fie. Însă pentru că în a păcatului blăstăm legat şi suppus fiind, în muncă să să hrăniască şi spre dosadă să să nască, precum Domnul cătră Evva întăi au dzis : “În dureri vei naşte fii!”  şi apoi cătră Adam : “Blăstămat pămîntul în lucrul tău!” şi “În sudorile feţii tale vei mînca pîinea ta!” (). Cătră aceasta Iov mărturiseşte : “Omul să naşte spre trudă” (). Pentru aceasta dară, foarte bine omul să socotiască. După socotiuală dară să cunoască că nu dintru a sa vrednicie, ce din preabogata dumnădzăiască milă trăiaşte; căci di-ar dzice omul cîte ari dzice, în zădar grăiaşte, precum svintul Grigorie Nazianazanul mărturiseşte : “În deşert osteniia limba, de n-ar fi fost a Mîntuitoriului milă”, şi precum frumos Apostolul arată : “Trăiesc eu, însă nu eu, ce trăiaşte în mine Hristos” ().  toate cîte spre a lui şi avieţii lui trebuinţă sint, pre mînă ca spre a lui slujbă să fie I li-au dat, şi mai vîrtos el grijea tuturor poartă; că pentru aceasta Svinta ne învaţă Scriptura, să nu ne grijim [249] ce vom mînca sau ce vom bea; adecă nu celea ce trupului, ce celea ce-s lui Dumnădzău plăcute să păzim; şi aşe nemică ne va lipsi [], căci : “Cei ce cearcă pre Domnul nu vor fi lisiţi de tot binele” ().
  71. Nu rob, ce stăpîn lumii Dumnădzău ti-au lăsat; pentru aceasta tu pe dînsa, iară nu ea pe tine să stăpîniască
  
   Socoteşte dară că, de vreme ce Dumnădzău, plăzmuitoriul tău, pre pămînt şi preste toate alalte ale sale fapte stăpînitoriu şi împărat ti-au arătat şi cu toate darurile dacă ti-au încoronat, iată dară că nu rob, ce stăpîn lumii ti-au lăsat, pre carea, după dumnădzăieştile sale porunci, a o chivernisi ţi să cade. Nice poftele lumii pre tine, ce tu pre dînsele să le înfrînedzi şi să le hărţuieşti.  socoteşte: un persiesc om învăţat, numele Heilsadi, macar că păgîn era, dară frumos au grăit, dzicînd: “Nuărul şi vîntul, luna şi soarele şi rătundzala lucreadză pănă cînd tu o pîine să-ţi agoniseşti în palmă”. Toate pentru grijea ta gata şi porunca păzăsc; nu va fi socotială dreaptă ca tu porunca să nu-m ţii: adecă după dumnădzăiasca poruncă toate ţie îţi slujesc. Aşe dară, ce omenie vei avea, cînd tu porunca plăzmuitoriului şi a tuturor darurilor dătătoriul nu vei ţinea?  încă aceasta să cunoşti căci adevărat iaste că acela ce ţ-au dat, are şi poate şi mai mult decît atîta şi, de te vei cu aceste puţine bine sluji, îţi va da şi mai mult decît atîta. “Cereţi dară întăi (dzice) împărăţiia lui Dumnădzău şi dreptatea lui, şi toate să vor adaoge voaă”(). Dobîndind dară toate cîte ai poftit, aceasta trebuie să ştii că nu numai pentru tine, ce pentru ca şi pre alţii bunurilor sale părtaş să faci ţi li-au dat şi precum în dar ai luat, aşe în dar să dai[]. Că dzice un cuvînt: “Dă săracilor, şi să vor împlea, jitniţile tale”().  mai adeverit, singur Domnul şi Dumnădzăul nostru Isus Hristos la pilda talantului dzice: “Aferim, slugă bună şi credincioasă, că pre puţine ai fost credincioasă, mai pre mult te voiu pune. Întră în bucuriia Domnului tău”(). Iară mai pre urmă pentru cel scump dzice, adecă slugii carile talantul în pămînt au ascuns: “ Luaţi de la dînsul talantul şi-l daţi celuia care are dzece(). Aceasta dară de bogăţie plinţ dumnădzăiască milă, nu numai oamenii, ce încă şi dobitoacele cu socotială oarecare a o cunoaşte să pare. Aşe mai vîrtos cu cît nu iaste ruşine ca tu, om socotitoriu fiind, aceasta a pricepe să nu poţi şi decît dobitoacele mai rău şi mai fără minte să te faci? Sau, precum s-ari acesta al Isaiii cuvînt a chema putea: “Cunoscut-au boul pre stăpînul şi asinul iaslea Domnului său, iară Izrail pe mine nu m-au cunoscut şi poporul mieu n-au înţeles”().  Apostolul aceastaşi adevereşte, dzicînd Pavel: “Dobitocul om nu pricepe celea ce sint a duhului lui Dumnădzău, căce nebunie iaste lui”(). [251]
  
  72. Dumnădzău grijea păcătoşilor avînd, cu cît mai vîrtos a celor drepţi va avea
  Vedzi acmu dară că Dumnădzău de bine făcătoriul nostru nu numai pentru noi oamenii, ce încă şi pentru păsăruice şi pentru alte lighioi în grije are. Adecă precum s-ari a tîlcui putea nu numai pre cei drepţi (căci prea milostiv iaste), ce încă şi pe cei păcătoşi şi fără socotială hrăneşte şi chiverniseşte. Adevereşte Cîntăreţul: “Deşchizindu-ţi tu mîna, toate să vor împlea de bunătate”(). La această socotială un poetic arăpăsc frumos grăiaşte, dzicînd: “O, bunule (Doamne), acela ce din neştiuta ta comoară închinătorilor de bodzi şi închinătorilor de foc, liafă, nafaca le dai; dară pre priiatinii tăi. Căce să-i laşi săraci, tu carile şi spre nepriiatini îţi ţii căutătura sau privirea?” Aşe dară, de vreme ce pentru pasiri în minte îi iaste şi le grijeşte, cu cît mai vîrtos pentru aleşii săi în grije îi va fi? (); pe cum scrie şi Isaiia pentru grijea ce are Dumnădzău de poporul său().  aiurea dzice: “Dreptul din nevoie să va izbăvi şi să va da necuratul în locul lui” () şi “Nu va dosădi cu foame Domnul sufletul dreptului” ().  fericitul David mărturiseşte: “Tînăr fuiu (dzice), şi iată îmbătrîniiu şi nu vădzuiu pre dreptul lăsat şi sămînţa lui cerşind pîine”[]. 
  
  73. Nu celor leneşi, ce celor ostenitori Dumnădzău darurile sale dă
  Însă şi aceasta a şti ţi să cade că nu leneşilor şi trîndavilor, ce celor ostenitori şi de trudă iubitori Dumnădzău bunurile sale dă. Căci întăi decît toate temeiul şi temeliia de la dînsul pusă, acesta iaste: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi împleţi pămîntul şi stăpîniţi peştilor mării, zburătoarelor ceriului, dobitoacelor pămîntului, I proci”(). După aceasta urmadză: “ în sudoarea feţii tale vei mînca pîinea ta” (). După aceasta urmadză: “Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrul său şi la lucrarea sa pănă în sară”(). După aceasta urmadză: “Du-te la furnică, o,leneşule! şi socoteşte căile ei, şi fii înţelept ca dînsa” ().  După aceasta urmadză: “Cine va lucra pămîntul său sătura-să-va de pîine”(). Acestea dară nu numai oamenii, ce şi dobitoacele, pasirile şi jigăniile toate a le urma şi a le cerca să văd; mărturiseşte Prorocul: “Ţincii leului răcnind, a apuca şi a cere de la Dumnădzău hrană şie” ().  Ieremiia: “Turtureaoa şi rînduneaoa şi stîrcul cunosc vremea venirii sale” (). Aşe dară, darnicul Dumnădzău “celor ce cer, iară nu celor ce tac, bunurile sale va da”, pentru că singur învaţă: “Cereţi, şi să va da voaă, cercaţi, şi veţi afla, bateţi, şi să va deşchide voaă”(). 
  
  74. Cîte fortuni în lume sint, toate omului a le trage îi iaste
  
  Adu-ţi dară aminte că, cîte blăstămăţii, cîte nevrednicii, cîte bezcisnicii, cîte nevoi, cîte greutăţi, cîte asuprele şi dodeiale sint, toate ăn lume sint; şi acestea toate a le petrece, a le vedea şi la cap a-ţi vini îţi sint, că dzice Iov: “Omul spre trudă să naşte” ().  din naşterea sa în tot custul lui, [253] toate cu amărăciune şi cu otravă amestecate îi sint, mărturiseşte Isaiia: “Pomeni-voiu toţi anii miei, întru amărăciunea sufletului mieu” ().  mai vîrtos în toate dzilele ca în ceasul morţii, să nu dzic ca morţii, să te ştii, mărturisind Apostolul: “Ca morţii, şi iată că trăim” (). Aceasta dară adevărat să ştii că cu cît mai mult cu curată inimă le vei suferi, nemică stricîndu-ţi, mai fericit vei fi. Adevereşte svintul Avgustin: “Pre aur focul, pre fier meschiul, pre dobitoc boldul iuţăsc, iară pre dereptul năcazurile şi dodiialele întăresc”. Iară altul dzice: “Nu se va întrista direptul orice I s-ar tîmpla” ().  macar de ţi s-ar şi ceva într-acest veac viiaţa prelunga, nu pentru a aceştii lumi săturare, sau pentru a ei slobode voi şi în dezmierdări a petrece să-ţi paie că trăieşti, ce aceasta pomeneşte, că: “Dumnădzău nu va moartea păcătosului, ce ca să să întoarcă, să trăiască” (). Aşe dară, prin a cestor de acmu răutăţi mijlocire, cele fiitoare bunătăţi a agonesi sileşte şi a le căştiga nevoiaşte.
  
  75. Cunoscătoriului om lumea aceasta muncă şi iad îi iaste
  
   aceasta să ştii că, cunoscătoriului şi celui deplin om, lumea acaesata [muncă şi iad] şi pediapsă îi iaste, şi printr-însa celui drept de cele spurcate a să curăţi foarte lesne îi este. Căci Dumnădzău pre aleşii săi într-acest veac îi ceartă, precum dzice : “Dumnădzău pre cine iubeşte îl ceartă” (Pilde gl.3, sh.12; caztă şi Tovie gl. 13, sh. 2; şi apostolul Pavel, Cătră evrei gl.12, sh.6; Iov gl 5, sh. 7[=17]; Iacov gl. 1, sh.12; Apoc. Gl. 3, sh.19). Celor drepţi dzice : “Bucura-să-va lumea, iară voi vă veţi întrista”().  mai vîrtos într-această a lumii viaţă ca într-un foc curăţitoriu (carele papistaşii în viaţa viitoare a fi îl cocotesc şi cu numele purgatorium îl număsc, adecă curăţitoriu) a fi ne porunceşte, ca cu cît ne vom pedepsi mai mult, cu atîta să ne curăţim (însă să nu ne spurcăm) mai mult. Pentru aceasta dară lui Dumnădzău să ne rugăm, în viaţă, într-aceasta, adecă în foc curăţitoriu mai mult să trăim, precum să ruga David : “Să nu moriu, Doamne, ce să trăiesc” (). Aşe dară, tu cu cît mai mult ţi viaţă, într-aceasta, trăind şi pedepsindu-te, ca argintul în foc lămurit să te faci; precum iarăşi dzice : “Argint lămurit şi ispitit de şepte ori; iară tu, Doamne, ne vei feri pre noi şi ne vei păzi pre noi” (). Într-acesta chip dară Domnul pre aleşii săi a-i preface va; şi aceasta cu ce dară? Cu pedeapsă, cu năcazuri, cu nevoi, cu sărăcii şi cu alte într-acest chip. Pentru care lucru frumos mărturiseşte Isaiia : “Fiertu-ti-am, însă nu ca argintul, alesu-ti-am în cuptoriul sărăciei” ().  Înţeleptul dzice : “Ca pre aur în cuptoriu I-au ispitit şi ca jirtvitul curban au luat pre dînşii” ().  Zahariia prorocul adevereşte, dzicînd : “ voiu aduce a treia parte prin foc şi-i voiu topi precum să topeşte argintul; şi-i voiu ispiti precum să ispiteşte aurul. El va striga numele mieu şi eu îl voiu audzi. Dzice-voiu : <<poporul mieu eşti>>, şi el va dzice : <<Domnul Dumnădzăul mieu>>” (gl.13, sh.[9] în svîrşit). Unde dară mai bun foc curăţitoriu decît lumea aceasta vei afla? [255] Căci adevărat să ştii că alt foc curăţitoriu (fără lumea aceasta) nu iaste, iară cine că iaste dzice, rău dzice. Iară eu aceasta socotesc : că pănă nu-ţi vei trupul acesta în chip de oală şi sufletul în chip de aur şi lumea aceasta în chip de foc face şi aşe sufletul împreună cu trupul de nu-ţi vei îm para vieţii aceştiia fiiarbe, mîntuinţă nu ai. Că precum trupul cu sufletul împreună au greşit, aşe împreună a să pedepsi trebuie, şi precum în lume, într-aceasta, au făcut păcatul, în lume, într-aceasta, pocăindu-să, iertare să ia. Căci la iad nu iaste pocăinţă, precum cîntă Psalticul că : “Nu iaste în moarte cine să te pomeniască; şi în iad dară cine să va mărturisi ţie?” [].  mai vîrtos “pănă eşti sănătos, precum pocaanie să fie de făcut” (caută Eclisiiastul lui Isus Sirah gl. 17, sh. 24 şi gl. 18, sh. 25). Că tu singur pre tine nu te vei îndrepta, nice singur Dumnădzău nu te va mîntui. La care lucru, svintul Avgustin martur îmi iaste, unde dzice : “Cine ti-au făcut pre tine fără tine nu te va îndrepta pre tine fără tine”.  precum dară în trup şi în singe ai greşit, aşe în trup şi în singe să te curăţăşti, căci într-alt chip curăţire nu iaste. Svintul, fericit, Pavel mărturie îm iaste : “Toate în singe să curăţăsc şi fără singe nu să va ierta păcatul” (). Iată dară că, după ce tu murind şi ale trupului tău stihii una de altă după ce să vor despărţi şi trupul de la suflet să va deosăbi, cum şi în ce chip păcatul ţi să va ierta?  nu un lătinesc părut purgatorium, ce o mie macar di-ar fi, ce-ţi vor folosi de vreme ce în iad ispovedanie şi pocaanie nu iaste? Vederat dară iaste că precum la facerea păcatului toate ale trupului stihii împreună au fost, aşe şi la dezlegarea păcatului toate împreună a fi să cade.  precum tuturor spurcata a lumii dezmierdare plăcută au fost, aşe şi greutatea pocaaniei cu toatele împreună a rădica şi a răbda le trebuie; şi precum toate au greşit, aşe toate iertăciune să ia şi într-acesta chip să vor mîntui, iară într-alt chip, ba, în veacul acesta.
  În lume, într-aceasta, puţintea osteninţă suferind, multă odihnă vei agonisi
  Fii dară acmu într-acest puţin veac puţinteluş răbdătoriu şi suferitoriu, şi odihna şi defătarea cea multă vii agonisi, căriia sfărşit nu iaste. Pentru carrea adevereşte Eclisiast[ic]ul : “Puţintel osteniiu şi multă odihnă aflaiu” (). Împotrivă, celui necurat şi statul spurcăciunii murit, dzice Pildele : “Omului mort necurat nice o nedejde îi va mai fi” ().
  76. Împotriva lumii, adecă a Diiavolului, vitejeşte de vei sta, birui-l-vei
   aceasta a şti foarte ţi să cade că cu tot de-adinsul de vei, împotriva răutăţilor poftelor lumii aceştiia, vitejeşte şi neclătit sta, nicecum ceva a-ţi strica va putea. Mărturiseşte fruntea Apostolilor : “Stăi împotriva Diavolului, şi va fugi de la tine” (). Căce lumea multe ştie şi multe poftesc poftele ei, însă înţeleptul şi cel adevărat om mai mult, şi mai multe puterile lui.  iarăşi dzic că lumea, adecă omul carile lumii slujeşte, [257] multe precum să fie învăţat I să pare; şi toate ale lui ştiute, adeverite şi vădite I să văd a fi. Însă toate învăluite şi nice într-o parte spre ieşire loc sau cărare află. Că adevărat dară Bernandus, în Chitirile sale, adeveriadză : “Mulţi multe ştiu şi singuri pre sine nu să ştiu”.
  Cu înţelepciune de vei cerca, lumăsc ceva de plăcut nu vei afla
  Însă tu de vei, cu întriagă înţelepciune şi cu bună socotială, cerca, pare-mi-să şi adevărat că în lume, într-aceasta, macar cevaşi spre a înţelepciunii plăcere nu vii afla că : “Deşertarea deşertărilor (dzice Eclisiiastul) şi toate deşerte” () şi iarăşi dzice : “În zădar mrejea denaintea ochilor zburătoarelor să aruncă” (). Aşe dară, în deşert lumea pre cel de înţelepciune cuprins a amăgi sileşte. Nice dară cu aceasta precum te vei dezvinovăţi să gîndeşti. Adecă precum Diavolul, sau ale lui meşterşuguri să te fie amăgit, că cu aceasta mai mare agoniseşti păcat; căce Diavolul asupra ta a stăpîni putere nu are , nici altăceva a-ţi adaoge poate, fără cît poate să te îndemne, iară păcatul, a-l face sau a-l nu face, în mîna ta iaste. Pentru nestăpînirea Diavolului asupra ta, şi precum macar un păr din cap a-ţi zmulge, vrednic să nu fie, caută Svintele Scripturi, că de aceasta mărturie pline sint (precum ). Acestea dară pricepînd învaţă şi, învăţindu-le, nu tăcea, ce în toată vremea pre toţi, în toate lucrurile învaţă şi mărturiseşte.
  77. Trupul lumii, iară sufletul ceriului să potriveşte
  
  Lumea, cu cel de obşte cuvînt, adecă : ceriurile, pămîntul, marea, beznele şi alalte carile în lume să cuprind, cu un cuvînt toate lume să chiamă. Aşe dară, a omului trup, cu toate cîte înlăontru şi dinafară, cu un nume trup să chiamă. Adecă precum s-ari asămăna, trupul iaste, precum petru Belhurius, unde Pentru sferă tîlcuiaşte, dzice : “Sferă iaste bărbatul deplin, carile precum sfera între doaă poluri, aşe el între doaă ţenchiuri, între naştere şi moarte, cu nepărăsite clătiri, mutări şi griji, iaste suppus ”. Adecă lumea carea ceriurile cuprind, lumea mare, trupul, carele viaţa cuprind, lumea mică să chiamă, şi amîndoă de un ziditoriu şi de un făcătoriu făcute şi de un dumnădzău şi de un domn stăpînite sint, însă una împotriva altiia foarte împoncişitoare. Întăi, despre partea sufletului nemuritoriu; a doa, căci toate ale lumii mari lucruri trecătoare şi nestătătoare sint. Iară lumea mică, cu dumnădzăiescul ei dar, aceasta poate, ca toate acelea ale ei [259] trecătoare şi putrezitoare în vecinicie, în netrecătoare  şi pururea trăitoare a le preface şi, prefăcîndu-le, în veci să le moşteniască.  aceasta cum ? Într-acesta chip : adecă lumina lumii în lumina credinţii, adecă în soarele cel neapuitoriu a o preface; adecă prin credinţă Dumnădzău, lumina lui să să facă. Adevereşte : “Lumina lui iaste mielul, căci noapte nu va fi acolo” ().  Isaiia : “Nu va mai apune soarele tău” ().O, luminoasă să va lumina lumii preface, precum dzice : “Fi-va lumina lunii ca a soarelui şi lumina soarelui înşeptită” ().
  Nedejdea tare ceriului să potriveşte
  Aşijderea întăritura, adecă ceriul lumii mare, lumea mică în întăritura cea adevărată, adecă în nedejdea credinţii să mute, carea decît întăritură mai tare şi vecinică iaste; căce ceriul să va trece, iară nedejdea nu, precum singur Domnul mărturiseşte: “Ceriul şi pămîntul să va trece, iară cuvîntul mieu (adecă nedejdea carea v-am dat voaă) nu va trece” ().  mai vîrtos că nedejdea, întăritură, adecă ceriu nou să va face, mărturiseşte Ioan : “ vădzuiu ceriu nou şi pămînt nou” (). Adecă acela ceriu întăritura şi plinirea nedejdii iaste. Precum Apostolul adevereşte : “ Ceriu nou şi pămînt nou şi făgada lui aşteptăm “ ().
  Nevoile, neaşedzările şi amărăciunele lumii, apelor şi mării să asamănă
  Aşijderea apele, adecă marea, amărăciuni şi dodeială să tîlcuiaşte; pre care mare, cu a credinţii căldură să o usuce, şi de tot de la om să lipsască şi să nu mai de-aciia fie, precum Bogoslovul, mărturiseşte Ioan : “ mare de-aciia nu iaste” (). Adecă în ceriul nou şi pămîntul nou amărăciune şi dodeiale să nu fie.
  Faptele bune sau rele a omului poamelor bune sau rele (să) potrivăsc
  După aceasta a lumii mari roade şi săminţe, a lumii mici bunele sau relele sale fapte sint. Adecă, precum în lume, într-aceasta, le va fi sămănat, aşe acolo le va săcera; de carele Solomon dzice : “Mînca-vor viptul căii sale” (). Iară pentru cei deşerţi să dzice : “Vînt sămănară şi vivor săcerară!” (). Iară : “Carii în lăcrămi samănă, în veselie vor săcera”, dzice Psalm 125, sh.5. Pentru aceasta, mai de mult s-au dzis : “Nu din singură pîinea viu va fi omul, ce din tot cuvîntul carile iaste din gura Domnului” (). Aceasta, dară, hrana cea cerească şi pîinea cea îngeriască iaste. [261]
  Vecinica înţelepciune soarelui să asamănă
  Urmadză ca pre soarele lumii mari, lumea mică, ăn vecinica, adecă în dumnădzăiasca  înţelepciune a-l muta. Pentru carea Apostolul dzice: “Înţelepciunealumii nebunie iaste lîngă Dumnădzău” (). Adecă lumina soarelui lumii (carea de nu să va în credinţa înţelepciunii ceii deplin preface, adecă în lumina sau soarele carile nădejdea arată), înaintea mielului (carile soarele dreptîţii iaste) adecă înaintea dumnădzăieştii lumini, întunerec şi noapte iaste.
  
  
  Ale vremennicelor deşertăciuni luna să tîlcuiaşte
  Iară soţiia soarelui, luna, carea tînd plină tînd deşartă, carea a vremennicilor lipsă sau deşertare arată, pre carea soarele cu lumină împrumutînd-o o plineşte, adecă înţelepciunea cea vecinică aceste de acmu deşerte şi neplinite iaste să le pliniască. Adecă fi-va lumina lunii ca a soarelui, adecă tot deşertul cap de înţelepciune şi de cunoştinţă se va împlea. Pentru aceasta bun şi credincios martur pe Malahia am, unde dzice: “Atuncea vor vedea- adecă le va, mintea, la cap veni, şi vor cunoaşte- ce să fie între dreptul şi între strîmbul” (). 
  
  Privelele cereşti pasirile să potrivăsc
  Pasirile dară, ceriului lumii în privirile şi privelele noului ceriu a le asămăna poate, carile prin întreaga credinţă,ca pasirea, zburătoriu cereştile privele şi seiruri va privi, cătră care socotială acela al Prorocului s-ari cuvînt a potrivi putea: “Cine îm va da pene ca a porumbului şi voiu zbura şi voiu odihni?” (). 
  
  Nevoiaşii şi săracii împotriva tiranilor, dobitoacelor să asamănă
  Acolo săracii şi mişeii cei slabi, carii ca mielul spre giunghere şi ca oaia spre tundere, aşe ei spre cei ce-i asupriia nedeşchizîndu-şi gura sa ca şi dobitocul ce cu povară şi cu giug să cu suferirea îngreuie, volnici, tari şi puternici să vor arăta, căci Dumnădzău agiutoriul lor; pentru carii Iov dzice: “Cui eşti agiutoriu, au nu celui slab?” (). 
  
  În împărăţiia cerească, pătimire şi în ceva lipsă nu va fi
  Atuncea durerile, pătimirile (carile ca şerpele îi muşca şi ca scorpiia îi învenina) nu vor fi. Acolo relele chitiri sau vrăjmaşile ispitiri (carile ca demonii sau ca diavolii îi bîntuia şi-i dodiia) nu vor trece, nice cătră dînşii vreo putere vor avea, căci lor s-au dzis: “Iată, v-am dat voaă putere asupra şerpilor şi asupra scorpiilor şi preste toată puterea nepriiatinului şi nemică va strica” (). [263]
  
  Acolo să va alege carele lui Dumnădzău s-au asămănat
  Acolo carile hiriş şi deplin om au fost şi carile lui Dumnădzău, făcătoriul său, s-au asămănat, să va alege; căci poruncile lui pădzind, din om, Dumnădzău, sau fiiu lui Dumnădzău s-au făcut. Pentru carii mai denainte David să mira: “Eu, dziş (dzice), voi dumnădzăi a fi” ().  mai pre urmă Ioan mărturiseşte: “Iară cîţi priimiră pre el le dede lor putere fii lui Dumnădzău a fi” (). 
  
  Slava, cinstea şi norocirea cea deplină blagosloveniia dumnădzăiască iaste
  Aceştia slava, norocirea şi fericirea cea deplin[ă] vor lua şi în veci o vor moşteni, cărora linul şi cel de bucurie glas să va, dzicîndu-să, audzi: “Veniţi, blagosloviţii părintelui mieu, de moşteniţi gătită voaă împărăţiia ceriului de la zidirea lumii” (). 
  
  Pre lumea aceasta, cea viitoare iaste de agonisit
  Într-acesta chip dară lumea mică, adecă omul, pre lume mare, adecă pre această amăgelnică şi trecătoare vreme în împărăţiia cea fără sfîrşit şi fără trecut, nevoindu-să, a o muta şi a o primeni va putea, şi acele mai sus pomenite de fericire şi de slavă neveştedzite şi neovilite va cîştga cununi, cu carile puternicul Dumnădzău acele ale sale de demult ascunsă va descopri minuni.
  
  Reaoa aceasta lume bună îţi va fi cînd după a ei pofte nu vei îmbla
  Aşe dară, reaoa aceasta lume ţie bună ţ-au fost, căci nu într-a ei, ce întru a credinţii, adecă întru a soarelui celui adevărat ai îmblat lumină; şi supt întăritura cea decît ceriul mai vîrtoasă, adecă supt nedejdea cea fără sminteală, suppuindu-te ti-ai aciuat, şi cu dînsa ti-ai acoperit, I proci. 
  
  Toate ţircumstanţiile lumii păcătosului pîrîş[e] şi dovede vor fi 
  Aşijderea, aceste ale lumii ţie pomenite pilde şi tipuri, de nu te vei într-acesta chip a le primeni sili, ce numai spre a trupăscului achiu privi-vei şi spre a trupului poftire îmbla, acelea ţie pîrîşe şi dovede îţi vor fi.  aceasta a ţi să dzice urmadză: au singur pre tine n-ai cunoscut? Au pildă nu ai avut? Au învăţătură sau învăţătoriu ţ-au lipsit? Au nebun ai fost şi acestea a cunoaşte înşelepciune n-ai avut? Carile a tăgădui şi bîhă a prinde nu vei putea, căci ţie înţelepciunea duhului, carea iaste viaţă, ţi s-au dat; căci ai lepădat?  înţelepciunea trupului, carea iaste moarte, ai cercat, căci o ai luat? (Căce [265] înţelepciunea trupului moarte, iară a duhului viiaţă a fi Apostolul mărturiseşte- caută Romani gl.8, sh.6). Pentru înţeleptul dară cel trupăsc, aşe să dzice: “Acela va muri, căci n-au avut învăţătură” (). Iară înţelepciunea duhukui aceasta face: “Înţelepciunea zidi şie casă şi sprijeni stîlpi şepte” (). Adecă înţeleptul cu duhul găti-şi casă împărăţiia ceriului, pre carea în cele a Duhului şepte daruri o au întemeiat şi sufletul într-însa a vieţui ş-au aşedzat, căruia smintială sau răzsipire nu va fi; fiind pre piatră zidită, viind povoiul nu o vă săpa. 
  
  
  În toată vremea fii gata, ca la vremea de întrebare a răspunde să poţi
  Acestea dară. Aşe a le şti ţi să cade şi într-acesta chip a le cunoaşte şi a le pricepe ari trebui, ca la vremea de întrebare a răspunde să poţi şi încă şi celor ce nu te vor întreba tu, precît poţi, le spune şi le mărturiseşte, căce toate ale lumii lucruri (pănă nu le vei spre bine primeni) deşerte şi lucruri vrednice de rîs ().
  78. Cînd lumea te laudă, oare iaste precum dzic oamenii, singur pre tine te ispiteşte; nice cu aceasta să te mîndreşti
  Însă tu, macar de te vei de la lume, precum în bunătăţi să fii, lăuda, cătră aceasta singur ţie giudecată să-ţi fii; oare precum lumea dzice, au într-alt chip să fii? Nu mai mult pre alţii pentru tine ce vor dzice, ce singue ştiinţii inimii tale crede. Căci lumea nu pentru binele tău, ce pentru răul tău te laudă; adecă ca şi ţie să pară precum mai mult ceva decît eşti să fii, şi aşe ea mai mult pe cei înţelepţi şi buni decît pe cei răi şi nebuni, a-i oborî şi a-i dărîma sileşte. Precum frumos voroveşte Seneca : “Pre cît ni-am suit mai sus, pre atîta ni-am mai la frică apropiat”, şi “fulgerul totdiauna locurile înalte loveşte”.
  
  Nice să gîndeşti că toate drumurile[lumii] şi ale drumurilor ei ieşiri a cunoaşte vei putea, că cu aceasta pre lesne te vei amăgi, pentru căce a îmbla putea, ce unde cea driaptă cale vei găsi, pre dînsa îmblînd, nu o părăsi; adecă că între cele îndrăptnice îmblînd şi tu a nu te îndrăptnici cu nevoie iaste, precum Înţeleptul grăiaşte : “Au poate dară omul a ascunde focul în sin şi veşmintele să nu-şi ardză ? ” (). Aşe dară, în prieteşugul lumii, adecă în îndămîna şi în norocirea ei fiind, în ceva a nu te sminti putinţă nu iaste.Pentru aceasta dară, de dînsa departe şi din cărările ei într-o parte, depărtat, te abate, căce cînd mai lină ţi să iveşte, atuncea laţuri îţi găteşte; şi cînd mai cu dragoste îţi voroveşte, atuncea a te sugruma sileşte. Mărturiseşte Ieremiia : “Pace priiatinului său voroveşte şi pre ascuns îi pune lui laţuri” (). [267]
  79. Toate cearcă şi ascultă, cele bune opreşte, cele rele izgoneşte; că cele bune, adecă cereşti, din cele rele, adecă peminteşti, mare deosăbire au
  Însă şi aceasta a şti foarte ţi să cade, căci toate a asculta şi a cerca ţi să cade. Cele adră bune opreşte, iară cele rele de la tine izgoneşte, şi precum sint, aşe drept le giudecă şi le socoteşte, precum dzice : “carile ce cunoaşte grăiaşte, giudeţul al dreptăţii iaste” ().  aşe vei afla precum lumea aceasta, macar că multe ţi s-au giuruit şi spre mai multe şi s-au adeverit, însă nice odănăoară într-un cuvînt sau cu tine într-un loc va sta, nici în fără sfîrşit cu dînsa vei putea custa.  trupul cu lumea macar că foarte să potriveşte, însă sufletul de dînsa foarte să deosăbeşte; căci trupul spre cele peminteşti, iară sufletul spre cele cereşti caută, căce “fietecare fire cele şie asemenea iubeşte”. Trupul dară muritoriu, putredzitoriu şi trecătoriu - muritoarele, şi putredzătoarele şi trecătoarele - iară sufletul nemuritoriu, neputrdzitoriu şi vecinic - nemuritoarele, şi neputredzătoarele şi vecinicile oglindeşte; cu aceasta dară atîta împotrivire şi deosăbire au, cît stihiia uscată de cea umădă, sau cît cea rece de cea fierbinte.
  Sufletul cea mai vrednică parte iaste; aceasta trebuie grijită
  Pentru aceasta dară sufletul al omului mai vrednic şi mai mare fiind, el pe trup, iară nu trupul pe dînsul a stăpîni trebuie, şi trupul după dînsul, iară nu el după trup, a îmbla fă.
  80. Nicecum loc păcatului să nu dai; căci păcatul cît [de mică] pricină aflînd, mari răutăţi a lucra poate
  De toate păzit şi în toate grijit fii; nici să cumva vreodănăoară dzică că : “toate alalte bun le am” şi de vei una numai rea, adecă după a trupului poftă ceva face, ce va fi? Căci păcatul prilej şi pricină cearcă, iară de-aciia a şă lăţi pre lesne îi iaste şi “dintr- o scînteie să va aprinde foc”() şi “focul nici odănăoară va dzice: agiunge” ().  aceasta, adecă facerea păcatului, nu într-o săptămînă sau într-un an o dată, ce aşeşi macară odănăoară , în toată viaţa ta (macar că fără greşală, unul Dumnădzău), a nu greşi şi poftei trupului tău a nu te smomi sileşte şi prea nevoiaşte. Căci numai o dată voia şi pofta desfrînîndu-să, multe nebunii de-aciia pre urmă îi urmadză şi spre mai mari şi mai adînci de3 greşele bezne a-l răpi cuteadză, că “dintr-un păcat multe să fac “, martul Apostolul () şi de-ciia trupul altă de a sufletului deosăbită lege dobîndeşte şi streine obiceie agoniseşte. Adevereadză Apostolul : “Vădz altă lege în mădularile mele oştind asupra legii minţii mele” ().
  81. Poftele lumeşti, adecă păcatele, viaţa scurteadză
  
   macară că de vei şi cuvintele lumii asculta şi după trupeştile voi vei îmbla, şi nu într-o săptămînă sau într-un an o dată, ce aşeşi în toate dzilele vieţii tale şi în tot ceasul custului tău, ce-ţi folosesc? Că adevărat acesta folos ai, că de ţ-ari şi ceva viaţa mai lungă fi, mai scurtă o fac; şi aşe tot puţină desfătarea şi scurtă-ţi iaste viaţa şi din ceas ce trece, încă mai scurtîndu-o o [269] sfîrşeşti, precum frumos Solomon întru ale sale grăiaşte Înţelepciuni : “Noi dară, carii născuţi sintem, totdiauna sfîrşiţi a fi” ().  macar că în lungimea vieţii de te simeţeşti, socotind că vei avea vreme de răutăţi şi de ale trupului pofte să te părăseşti, dară de năprasnă de ţi să va acela al Prorocului cuvînt grăi : “Orînduiaşte casa ta că vei să mori, şi nu vii fi viu” (). Însă tu singur pre tine te cearcă, şi dintr-un capăt pănă într-alt capăt al vieţii tale sama luîndu-ţi, aliargă; că preum dzic eu, că scurte îţi vei săptămînile afla şi prea puţin întru desfătările lumii îţi va fi a îmbla încă cînd ai trăit cît de mult.
  82. Trei lucruri pururea pomeneşte: moartea, învierea şi dreapta ce va să fie giudecată
  Mai cu de-adins însă, aceasta în toată vremea şi peste tot ceasul din minte şi din chitială să nu-ţi iasă, adecă : “Născutu-m-am, muri-voiu muri-voiu şi iarăşi înviia-voiu,  înviia-voiu, şi la straşnica şi driapta dumnădzăiască giudecată a ieşi îmi iaste”. După aceasta : “Împotriva binelui, răul, iară împotriva vieţii, moartea iaste”dzice Eclisiat[ic]ul (). Moartea dară neadăvărat cînd, iară adevărat o dată a muri, şi iarăşi acela dzice : “În minte să-ţi fie că moartea nu va izbăvi” ().  în svintul Noul Testament : “Veni-va (dzice) domnul slugii aceiia în ceasul carile nu va şti el” (). Pentru aceasta învaţă : “Străjuiţi, căci nu ştiţi cînd Fiiul omenesc iaste să vie” (). Iată dară că nicecum ţenchiul vieţii tale, un an, sau dzece, sau o sută să pui nu iaste; că nu numai annul sau dzua ce vine, ce aşeşi şi răssuflarea a doa, neadevărată şi neştiută-ţi iaste. Aşe dară, nici cea trecută, nici cea viitoare minută a ta iaste; căce cea trecută au trecut, pre carea a o mai întoarce nu poţi, şi aceia din viaţă ţi s-au scurtat, iară cea viitoare precum o vii agiunge, nu te vei adeveri.  precum dară cînd te vei naşte n-ai ştiut, aşe cînd vei muri nu vei şti.  precum ceasul morţii tale carile va fi nu cunoşti, aşe nici giumătatea vieţii tale care dzi va fi nu vei pricepe. Pentru aceasta să nu cumva socoteşti dzicînd : giumătatea vieţii mele voiu mînca, bea şi pre lume mă voiu cum îm place desfăta, iară în cea rămasă giumătate, sufletul de cele mai denainte demine spurcăciuni întinat îmi voiu curăţi. Că de vei lăsa păcatul cînd pe tine te lasă, ce folos vei avea? Căce în bătrîneţe părăsindu-l, atuncea, neputînd, nu-l faci, iară cel ce poate şi nu-l face fericit iaste. “Pentru aceasta adu-ţi aminte (dzice Ecclisiastul) de plăzmuitoriul tău în dzilele tinereţelor tale” (). Nici să dzice : mila lui Dumnădzău iaste mare şi toate păcatele mele nu va pomeni, căci : “Mila şi mîniia de la dînsul de sirg să apropie ” ().
  83.  83.  De vei trăi pănă la 100 de ani, poate vreme de poca[a]nie să afli; dar de nu vei pănă la 100 de minute agiunge? Iată, pururea grijit şi pocăit a fi ţi să cade
  Însă de va după a lumii poftă carea te învaţă socotiala a fi, adecă ţenchiu vieţii tale 100 de ani, puind 50 după ale ei învăţături şi pofte îmblînd, iară 50 de cele rele a te curăţi şi pocăi, de va fi aşe, bine va fi ; dară de vei cu poftele cu acelea pre Dumnădzău mîniia şi [271] nice la cei 50 nu vei agiunge, dară de vei peste cei 50 al cincilea ceas muri şi vreme de căinţă şi de pocăinţănu vei găsi? Rău va fi, rău, rău, de trei ori rău! şi liac nu va fi, vai, vai, de trei ori vai! şi mîngăiare nu iaste! Pentru aceasta dară totdiauna aceia trupul să-ţi poftiască carea în ceasul ieşirei sufletului din sine ari pofti. Însă de ai şi trăi macar acei rămaşi 50 de ani să dzic, într-acea socoteală, aceasta foarte cu primejdie iaste; şi cu răul învăţîndu-te, a-l dezvăţa cu nevoie iaste, mărturiseşte Ieremiia: De va putea arapul pieliţa sa muta şi pardosul pistruirea sa, veţi putea şi voi face binele, dacă aţi învăţat răul“”().
  84. Driapta socotială vieţii tale pune
  Pune dară bună socoteală şi driaptă giudecată vremii  vieţii tale şi adevărat sămăluitoriu şi giudecătoriu annilor tăi te fă.
  85. Dzilelor ailor, tot 70 de ani, iară cît de în putere - 80; cei mai mulţi boală nevindicată
  
  Aceasta dară foarte pre lesne a cunoaşte vei putea, căce dzilelor anilor tăi 70 sau 80 de ani (macar că şi aceştia cu multe învăluiri şi dureri îi vei petrece) iară ei mai mulţi preste măsură, durere netămăduită şi fără liac boală iaste []. Iară cînd în tinereţe sau în mai tînără vîrstă vei fi, nu socoti că după ce la cea neputincioasă vărstă vei agiunge, atuncea din nebuniile poftelor tale te vei înţălepţi şi de cele ale tinereţelor isprăvnicii te vei părăsi; că tu la 80 de ani gîndind, dară de nu vei pănă la 8 ceasuri sau pănă la un ceas agiunge, şi fără veste moartea întru lae sale te va legături strînge şi de malul prăpăştii cei fără fund te va împinge? Precum dzice : “Nu ştie omul sfărşitul său, ce ca peştile să prinde cu undiţa” ().
  Din 7 vîrste a vieţii, în carea vei muri neştiută-ţi iaste
  Încă şi aceasta a şti ispiteşte şi a cunoaşte foarte chiteşte: că în 80 de ani, 7 vei să muţi vîrste; şi într-acele 7 vîrste oare ştii în carea sfîrşitul îţi va fi? Ba!  macar că cea mai decît toate pre urmă, adecă bătrîneţele, pecum cu moartea mai di-aproape vecină iaste ştiut iaste, în carea şi mai pre lesne poţi de laţurile lumii a te păzi, căci la acea vîrstă agiungînd, adevărat la vîrsta morţii cea ştiută şi cunoscută ai agiuns. Însă în cele 6 mai necoapte şi mai nebune vîrste, cu toată inema şi cu întriagă nevoinţă iaste ăs te străjuieşti, căci moartea nu numai pe vîrste, ce aşeşi pre ceasuri şi pre toate minutele stăpîneşte; şi, cum şi cînd ve veni cuiva macară nu dezvăleşte. Iară cea [273] temeinică şi adevărată socotială ace4asta iaste : “Să nu faci multe necurăţeşte, nice să fii nebun, ca să nu mori nu în vremea ta”().
  Pilda morţii de pre viaţa ta ia
  Socotială dară bună şi întriagă chitială pune şi singur de pre tine pildă-ţi agoniseşte şi aceasta priveşte, că tu încă viu fiind, iară giumătate eşti mort; şi pre tine de nu, iară pre altul în somn fiind a privi poţi: au are vreo despărţire sau despre cel mort vreo deosăbire şi cui să aseamănă, fără numai mortului. Aşijderea, au culcîndu-te, precum te vei scula te vei adevăra? Ba! Nici cu un gînd aşedzat te vei şti, ce cu doaă, adecă sau a doa dzi din somn, sau la a doa venire din morţi te vei rădica. Pentru aceasta dar în toate dzilele vieţii tale, cînd spre dormire te culci, spre moarte gata să fii, de vreme ce cînd scularea îţi va fi nu ştii; la care lucru cuvîntul acesta s-ari a chema putea: “Nu te lăuda pre cea de mîine, necunoscînd ce va să arete dzua ce iaste să vie” (). 
  
  Pentru cele şepte a vieţii omeneşti vîrste şi viiaţa omului ca poama
  Întăia dară vîrstă şi floarea vieţii omeneşti prunciia iaste. Cînd pre lume prunc tiţai născut, aceasta să ştii că nu pentru altăceva te-ai, fără numai spre credinţă viind, pre Dumnădzău plăzmuitoriul tău să cunoşti şi, cunoscîndu-l, să-l proslăveşti. Precum frumos oarecine grăiaşte: “Pruncul de curund născut iaste de curînd spre a credinţii învăţătură chemat, sau păcătos de curînd spre pocaanie adus” ().  
  Aşe dară, din prunciia ta spre pocaanie chemat fiind, în toate dzilele vieţii tale spre pocaanie pasă şi dintr-aceia cale în driapta sau în stînga nu te abate, precum Prorocul învaţă: “Aceasta iaste calea! Îmblaţi pre dînsa” ().  într-alt loc, Domnul nostru, pentru apostolii săi, pre carii cunoscîndu-i domnul în curăţie şi în nerăutate, prunci mitiutei îi numeşte, dzicînd: “Mărturisescu-mă ţie, Părinte, Domnule a ceriului şi a pămîntului, căci ai ascuns acestea despre înţelepţii şi pricepătorii, şi li-ai descoperit mitiuteilor” (). 
  
  Aşijderea prunciia tipos şi pildă ale altor vîrste iaste, adecă fără nice o răutate fiind, şi de-ciia din dzi în dzi crescînd, cătră acele mai coapte vîrste mărgînd: adecă precum s-ar cădea. Din dzi în dzi, pocaaniia, şi cătră Dumnădzău cunoştinţa să criască arată. Aşijderea binele sau răul necunoscînd, adecă nemărui bine sau rău făcînd, arată ca celealalte vîrste nu cu mintea prunciei, [275]ce cu răutatea ei să îmblăm, precum şi Apostolul învaţă: “Să nu copii cu socotiala fiţi, ce cu răutatea pruncşori să fiţi” (). Pentru aceasta cu răutatea prunc fii, iară cu mintea în toate dzile, precum pruncul, aşe şi tu creşte şi te agiutoreşte.
  
  A doa şi atreia vîrstă
  A doa şi a treia vîrstă, sau legătura florii a viieţii omeneşti, copilăriia şi cătărigiia iaste, la care vîrstă omul agiungînd, precum floarea de va în vreme bună lega, bună poamă face, iară de în vreme rea, rea poamă va face. Aşe tu, din vîrstele acestea, dumnădzăieştilor porunci te învaţă, precum dzice: “Să să dea copiilor isteciune şi tinereilor ştiinţă şi înţelegere” (). Căci în copilărie sau bune, sau rele deprinderi sau obiceie vei putea lega, şi carile în cătărigie vei agonesi în bătrîneţe le vei moşteni. De care lucru, împortrivă se dzice: “Carile în tinereţe nu le-ai adunat, cum în bătrîneţe le cerci? (). În copilărie, legea vei învăţa, în cătărigie isteciunea vei deprinde. În copilărie pediapsa a sufferi vei învăţa; în cătărigie învăţătura şi mintea vei agonisi.  macar că deplin şi cum să cade a pricepe nu vei putea, însă frumoasă vreme poama legînd, iarăşi cu vreme dulcea roadă vei mînca. Sau adîncă şi groasă temelie lepădînd, mare şi înaltă şi frumoasă deasupra vei zidi casă. Aceasta dară cătră fiii săi a părinţilor datorie iaste, ca certîndu-i, pedepsindu-i, în învăţătura Svintelor Scripturi a-i întemeia li să cade; să nu cumva om ca dobitocul şi viu ca mortul să fie; căce se dzice: “Acela va muri, căci n-au avut învăţătura” (). Mai vîrtos încă pentru copii, certaţi şi pedepsiţi, fiind în legea Domnului învăţaţi, de vii svintele sau şi alte de citit vrednice scripturi cerca, pre mulţi vei afla carii în copilărie cu vîrsta, însă şi bătrîneţe cu mintea era. Precum cei trei copii, Ananiia, Azariia şi Misail, şi asemenea Daniil, soţiia lor; David mic între fraţi şi mai mic în casa părintelui său fiind [], spre împărăţiie de la Samoil Prorocul s-au pomăzuit şi pre Goliath uriiaşul cu prăştiuţa au omorît şi mîntuinţă nărodului lui Izrail au făcut; după dînsul, fiiul său, Solomon, în copilărie pre toţi oamenii cu înţelepciune au întrecut. Aşijderea cei 7 fraţi Maccavei, carii ai maicii lor învăţătură ţiind şi ascultînd, pre tiran nu ascultară şi porcină a mînca legea nu călcară, moartea şi focul în samă nu băgară; şi de acrii să-ţi mai pomenesc? Că ca aceştia mulţi şi nenumăraţi vei afla, carii multe şi nenumărate, în copilărie fiind, bătrîneşti şi de laudă vrednice au lucrat şi fapte au arătat. Iară dară că învăţătura cinstită pre dînşii în chip omenesc fiind, cu minte îngeriască I-au prefăcut. Împotrivă, copiii nepedepsiţi din chip omenesc în minte dobitocească să primenesc. Însă aceasta foarte să ştii, că omul cu mintea şi cu învăţătura din dobitoace să alege, iară aceasta lipsind, şi decît dobitocul mai rău iaste. Cătră [277] aceasta un cuvînt a unui stihotvorţ persesc foarte să cuvine, carile dzice . “Omul cu socotiala bun iaste decît dobitocul; dobitocul decît dînsul mai bun, dacă nu va grăi drept”. La aceasta socotială, vedzi Prorocul ce grăiaşte : “macar de n-aşi fi bărbat, avînd duh, decît să grăiesc minciuna; adecă mai bine mort, decît viu minciunos a fi” ().
  STIH
  Copilul neînvăţat, dobitoc mic creşte,
  Iară mare făcîndu-să, bou mare să numeşte
  Căce pedeapsa şi învăţătura lipsind, nu numai în copilărie, ce aşeşi şi în bătrîneţe, tot dobitoc să va numi, şi asemenea celor fără socotială să va socoti. Pentru copiii nepedepsiţi şi neînvăţaţi frumoasă pildă ai, că copiii cei ce batgiocuriia pe Ielisei urşii I-au sfărîmat (caută A 4[-a] Împărăţie gl.2, sh.23) . Aşijderea : “Celor învăţaţi, îngerii strajea lor sint” (caută Math. Gl.18, peste tot şi mai vîrtos sh.10).
  Vîrsta [a] 4[-a] 
  
  A patra vîrstă, sau încă de curînd legată poamă a vieţii omeneşti, voiniciia iaste, carea ca cum ari fi o poamă I căriia stihiile spre dulceaţă sau spre amărîme nu s-au aşedzat, carea foarte păzită şi nebetejit păzită a fi să cade, ca nu cumva cărăbuşul viind să o încolţească sau paingul cu painjina să o învăluiască, căci în ceva betejindu-să, anevoie în dulciaţa sau în gustul carele era să fie va vini. Aşe dară, voinicul de toatesocotit şi străjuit a fi să cade, că într-acea vîrstă mai mulţi nepriiatini decît într-altă vîrstă are. Întăi, singură vîrsta a tinereţelor, carea oarecum can rătăcită sau încă bine neaşedzată iaste. A doa, singele carele într-acea vîrstă mai mult izvoreşte, adecă poftele mai mult să adaoge, acre pofte mai multe şi mai iuţi decît a altor vîrste sint; de carile foarte a ne păzi tare Apostolul învaţă : “De tinereştile pofte fugi şi urmadză dreptatea, legea, dragostea şi pacea” (). Aşijderea Ecclisiastul în tinereţe sama faptelor să ne luăm, învaţă : “Veseleşte -te (dzice), tînărule întru tinereţele atel, şi în bine să fie inima ta în dzilele tinereţelor atle, şi îmblă în căile inimii tale şi în privala ochilor tîi, şi să ştii vă pentru toate acestea aduce-te-va Domnul la giudecată” (). Iară precum tinerilor a fi şi în ce chip a îmbla să cade, învaţă Apostolul (caută Timoth. [I] gl.2, sh.6).  nici odănăoară în sfătuirea tineriască nu te rădzima că Rovoam sfatul bătrînilor lepădînd şi a tinerilor alegînd, pomeneşte şi adu-ţi aminte la ce stat au agiuns (ceteşte Istoriia a 3[-a] Împărăţie glav.12). [279]
  Vîrsta [a] 5[-a] 
  A cincea vîrstă, sau coacerea poamii ai vieţii omeneşti, bărbăţiia iaste, carea ca o poamă la vreme agiunsă şi coaptă iaste şi cîtăva vreme într-acel chip şi într-acel gust rămîne. Aşe dară, omul la vîrsta bărbăţiei agiungînd, în toate dulce, întreg, copt a fi I să cade, nici să să cumva asemenea unor poame, carile pe dinafară arătoasă şi chipeşe arată, iară muşcînd, amărăciune şi cumplit gust vei afla. Aşijderea, altele întregi şi nebetejite la coaje, iară înlăontru cercînd, putredă şi putredzită o vei afla. Adecă în vîrsta bărbăţiei agiungînd, să nu cumva cu trupul bărbat, iară cu sufletul ticălos, sau cu trupul frumos şi sănătos iară cu sufletul grozav şi bolnav să fii. 
   aceasta socoteşte, că de vreme ce cu trupul vîrtos, tare, bărbat şi vrednic eşti, cu cît mai mult cu sufletul mai tare, mai vîrtos, mai bărbat şi mai vrednic să fii.  aceasta să ştii, că cînd eşti mai tare, atuncea şi nepriiatin mai tare îţi va vini, şi împotriva celui vîrtos duşmanul să învîrtoşadză. În vîrsta dară într-aceasta cu lumea, adecă cu Diiavolul, ca un bărbat împotrivă-i stă, şi va fugi de la tine, precum povestea aceasta s-ari potrivi : “Fii bărbat vîrtos şi bate războiu, războiu Domnului” (). Cătră aceasta fericitul ne mărturiseşte Pavel : “Aşe dau războiu nu ca cum aş lovi aerul, ce trupul mieu curăţăsc şi în slujire îl tocmăsc” (). Însă cel deplin şi desăvărşit bărbat carile iaste? Acela ce Proroculîl laudă dzicînd : “Fericit bărbatul carile nu îmblă în sfatul necuraţilor, în scaunul ucigaşilor n-au şedzut, ce în legea Domnului voia lui şi în legea lui să va învăţa dzua şi noaptea” ().
  Pentru lumeştile a omului de pediapsă tîmplări, carile pentru a vieţii aceştiia vîrste să tîmplă
  Tîmplările dară pentre ale omului vieţi vîrste, adecă pedepsitoare şi, ca cum s-ari dzice, trupului certătoare şi învăţătoare, acestea sint.
  Întăi dară slăbiciunea, adecă boala
  
  Pentru această pediapsă aşe să socoteşti, că nu numai pre cei păcătoşi, ce încă şi pre cei drepţi de multe ori a-i chinui să vede. Însă să ştii că pre cei drepţi, ca mai drepţi să-i facă, iară pe cei păcătoşi din nebunie, adecă din păcat, spre căinţă să-i întoarcă. Aceasta dară din prea bogata dumnădzăiască cătră om milă şi dragoste să o cunoşti; că pre cine Dumnădzău iubeşte ciartă-l, dzice Înţeleptul ().  mai vîrtos : “Bolnăvirea şi boala, munca păcatului iaste”, mărturiseşte Svinta Scriptură (caută Ishod gl.15 sh. 26; Levit. gl.26, sh. 16; Devteronom gl.7, sh. 15 şi gl. 28, sh. 27; şi Împărăţ. [a] 2[-a] gl.24, sh.13 şi Împărăţ. [a] 4[-a] gl. 5, sh. 27; Paralipom., Cartea 2 gl. 12, sh. 18; Ioan gl. 5, sh. 14 I proci). Pentru aceasta, războlire şi boală tîmplîndu-ţi-se, lui Dumnădzău mulţămeşte şi pentru a păcatelor [281] tale de rană vindecare socoteşte şi caută în Svintele Scripturi, căci svinţii a lui Dumnădzău aleşi cum şi în ce feliu suferiia şi cu mulţămită pentru boală ce le viniia, numele lui Dumnădzău slăviia ().
  Aşijderea pentru suferirea şi îndelung răbdarea a svinţilor pentru feliu de feliu de năcazuri ce le viniia (). Însă şi aceasta socoteşte, că cînd cu trupul bolnav vii fi, cu sufletul prea sănătos a fi ţi să cade; că de vor amîndoaă deodată muri, amîndoaă deodată vor peri; şi de-ciia aflare sau însănătoşere nu va mai fi; ce aceasta în minte să-ţi fie, ca cînd bolnav cu trupul, sănătos cu sufletul să fii şi, murind cu trupul, să învii cu sufletul. Ţi mai vîrtos că celor vii cu sufletul, trupasca moarte plăcută le iaste, că : “Cinstită-i moartea preacuvioşilor înaintea feţii Domnului” ().  : “Nedejdui-să-va dreptul în moartea sa” ().
  Aşijderea aceasta socoteşte şi aceasta pildă aminte ia : că cînd cu trupul boleşti, cum ca cu doftori şi cu doftori liacul boalii şi însănătoşerea trupului a afla sileşti şi nevoieşti, cu cît dară mai vîrtos cu sufletul în boala păcatului (carea cu o mie de părţi decît a trupului mai rea şi mai cumplită iaste) ştiindu-te, şi în patul greşelelor dzăcînd vădzindu-te, cu sufleteştii doftori şi cu dumnădzăieştile doftorii, spre a lui vindecare şi tămăduire nevoinţe şi osteniţe a pune ţi să cade. Că cînd cu sufletul vii muri, în veci vii muri şi înviiare nu-ţi va mai fi, adevereşte Prorocul : “Nu să vor scula necuraţii la giudeţ, nici păcătoşii în sfatul drepţilor” (), iară : “Drepţii în veci vor trăi şi la Dumnădzău iaste partea lor” ().
  Tîmplarea a 2[-a: robia]
  A doa tîmplare sau pediapsă, robiia sau închisoarea iaste, carea iarăşi a lui Dumnădzău certare sau iubire iaste. Precum a încredinţa de pe izrail[i]tinescul nărod te vei putea, pre carii Dumnădzău iubindu-i, cu aceasta mai ades îi certa; mai pre urmă, cum a creştinilor împărăţie să vede, carii mult să mărisă şi sus să înălţasă, pentru a cărora mîndrie suppusu-i-au supt giug, şi ca pre boul ce trage în plug I-au îngreuiat, şi aceasta pentru a creştinescului nărod dragoste au făcut; că vederat iaste că pre cine iubeşte, Dumnădzău îl pedepseşte şi mijloce ca acestea pentru a păcatului iertare îi arată. Că mai  vîrtos creştinului nu împărat, ce rob a fi să cade, ca aicea rob fiind, în viitorii veci împărat să fie. Pentru aceasta, rob şi închis cu trupul fiind, să nu cumva şi cu sufletul închis şi robit să fii; că trupul în robiia omeniască fiind, iertare şi [283] scăpare are, iară sufletul în diavoliasca robie rămîind, scăpare şi iertare n-are (însă după ce de trup să va despărţi). Acestea dară lumeşti închisori şi robii, celor vecinice fiitoare pilde şi învăţături îi sint, că de vreme ce tu această lumască de robie şi de închisoare pediapsă a sufferi nu poţi, dară cea diavoliască robie şi a iadului închisoare cum vei putea răbda?  de vreme ce acestea grele şi nesuferite sint, cu cît mai vîrtos acelea nici cum de suferit, şi ale lor greimi nici cum de purtat vor fi? (Împotrivă). Că pre cît a celor drepţi mai mult şi nesămăluit binele, slava şi împărăţiia, pre atît celor păcătoşi răul, ocara, robiia va fi.
  STIHURI ÎMPOTRIVĂ
  
  Fi-va munca nencetată,
  Căci la iad nu va fi plată.
  Pentru tine ce vei dzice,
  Oame drepte? Tot ferice.
  Tîmplarea a 3[-a], sărăciia
  A triia dară a vieţii de pediapsă tîmplare sărăciia iaste, carea mijlocitoarea a celor doaă mai sus pomenite iaste, cu carea Dumnădzău milostivul inimile şi credinţa nu numai a celor păcătoşi, ce mai vîrtos a celor şie aleşi drepţi ispiteşte, precum pilda şi tipos de la dreptul şi credinciosul Iov a lua vii putea, precum la istoriia lui arată. Carile pre mîna nepriiatinului său, Diavolului, spre ispitire Dumnădzău dîndu-l, şi Diavolul precum a-i strica ceva şi din credinţă a-l mişca să gîndiia, numai el - o, de trei ori fericitul! - cu cît îi scădea avuţiia, pre atîta îl adăogea credinţa, şi pre cît îi sărăciia trupul, pre atîta I să  îmbogăţea sufletul; carile cîte pedepse şi în avuţie, şi în trup de la nepriiatinul rodului  omenesc, Diavolul, au luat, toate cu dragoste li-au suferit şi cu omilinţă li-au primit şi-n toate lui Dumnădzău mulţămiia dzicînd : “Gol am ieşit din pîntecele maicii mele, gol mă voiu întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul au luat, precum Domnul au plăcut, aşe s-au făcut. Fie numele Domnului binecuvîntat. ” ().
  Aşe dară, tu răbdătoriu şi suferitoriu dumnădzăieştilor ispite să fii, căci Dumnădzău în cuptoriul sărăciei trupul fierbîndu-ţi, sufletul îţi lămureşte şi de imăciunile carile are îl curăţeşte, că dzice Domnul : “Răscptu-ti-am şi alesu-ti--am în cuptoriul sărăciei” ().
  Aşijderea, după cea cu dragoste răbdare şi cătră Dumnădzău negrăind cuvînt de blăstămare, precum aceluiaşi Iov pierdutele avuţii îndoite, aşe ţie înduplecate le va da.
  Aşijderea aceasta socoteşte cît de urît şi de sărac lucru a trupului sărăcie să fie, cu cît dară mai mult a sufletului mişelie va fi?  de vreme ce cu trupul sărac, cu sufletul bogat să fii ţi să cade, şi de vreme ce cu trupul avut şi bogat a fi pofteşti, cu cît mai vîrtos a sufletului bogăţie şi avuţie a cerca, şi aflîndu-o, a o apuca şi ninicum a o mai lăsa ţi să cade?  încă socoteşte că din bogăţie [285] mare în lume cum spre sărăcie  a cădea îţi vine tîmplare şi cum pentru aceasta a nu ţi să tîmpla sileşti, aşe dară, cu sufletul din credinţă tare, nicecum ceva a scădea să te laşi.  de vreme ce trupul a-ţi îmbogăţi şi cu bani şi moi gaine a-l îmbrăca şi pîntecele totdeauna a-l sătura, cu cît mai vîrtos sufletul cu haina dreptăţii a-l îmbrăca şi de tot dumnădzăiescul cuvînt a-l sătura ţi să cuvine? Căci “partea aceasta mai mare preţ are”, dzice stihotvorţul.
  Vîrsta a 6[-a]
  A şesea vărstă, sau începerea lîngedzirii poamii, a vieţii omeneşti cărunteţea iaste, carea ca o poamă cînd şi de o parte şi de alta a să ovili şi a putredzi începînd, din dzi în dzi încă spre mai putregiune merge. Aşe dară, omeniasca viaţă dacă în vîrvul şi în stepăna cea mai sus agiungînd, într-altă parte loc sau cărare a să abate şi în laturi a să da a afla nu poate; ce numai spre scădere purcegînd, la ţenchiul de la carile au purces iaste să să întoarcă, adecă din ţărnă ieşind, spre ţărnă purcede şi din locul din carile s-au luat, iarăşi acolo iaste să să puie.
  Aşe dară, o, priiatinule, ce gîndeşti?  ce, întrebînd, alergi? Iată, înainte vestitorii ţ-au vinit. Iată, solii ţ-au  sosit! Iată, perii albi în cap şi în barbă ţ-au răssărit. Iată, genunchile slăbind, spre pămînt a să închina au început. Iată că mijlocul lui spre slăbiciune s-au prefăcut. Iată că din doi ochi, patru îţi trebuiesc. Iată că toate a trupului organe te părăsesc. Iată că cele patru stihii cine de sine în ades să sfădesc! Iată că spre împăcarea şi aşedzarea lor mijloc şi mijlocire nu ţi s-au dat!
  
  Pentru acestea dară, de pănă acmu de moarte aminte nu ţ-ai adus şi de a trupului şi a lumii pofte nu ti-ai părăsit, părăseţte-te, şi adu-ţi aminte acmu; căci mai denaintele trecute vîrste de te spre lumeştile nebunii înărta, iară aceasta, a aceloraşi nebunii, urîciuni începe a-ţi arăta. Pentru aceasta dară început-ai cu a trupului putere a scădea? Începe cu asufletului vîrtute a adaoge. Început-ai cu trupul a îmbătrîni? Începe cu sufletul a întineri. Slăbeşte-ţi trupul? Întăriască-ţi-să sufletul.  de vreme ce despre partea trupului te înstreinsdzi, nu iaste cu ruşine şi despre partea sufletului strein a fi?  vedzi că trupul va să-ţi moară, căci şi sufletul îţi laşi să piară?  de vreme ce dintr-acestea moşii şi avuţii te părăseşti, căci aiurea casă şi comoară, şedzind, nu-ţă găteşti? Iată, şi nu mult aceia ce n-ai cunoscut vii cunoaşte, şi folos n-ai.  aceia ce n-ai priceput vii pricepe şi dobîndă n-ai.
  Aşe dară, vîrsta aceasta a o cunoaşte ţi să acde, ca cum o poamă, adecă un măr sau o pară, dacă într-un loc a putredzi o vedzi, precum încă nu multe dzile şi de tot putredă şi de lepădat, iară nu de mîncat, că o vei vedea ştiut iaste. Pentru aceasta precum mai vîrtos începi a îmbătrîni, cu atîta mai vîrtos începe sufletul a-ţi griji şi cu fapte bune a-l întineri. [287]
  Vîrsta a 7 [-a]
  A şeptea vîrstă, sau de tot putregiunea poamii vieţii omeneşti, bătrîneţea iaste. Agiuns-ai dară la bătrîneţe? Agiuns-ai la moarte!  macar că într-alte mai tinere vîrste moartea neştiută, iară în vîrstă, într-aceasta, prea ştiută ca denaintea ochilor îţi iaste.  precum poama de tot şi peste tot putredzind, de-ciia numai de lepădat iaste, aşe vîrsta agiunsă la bătrîneţe, de-ciia fără alt liac numai de murit iaste.  aceasta să ştii că cînd liac şi tămăduire trupului nu-i, atuncea vindecare şi lecuire sufletului iaste. Cu ce? Cu părăsirea răutăţilor şi cu ferirea bunătăţilor. Atuncea adevărat trupul îmbătrînind, sufletul întinereşte, şi aceasta a dzice vii putea: “Înnoi-să-vor ca a vulturului tinereţele mele” (). Acmu dară în minte să-ţi fie “că moartea nu va zăbăvi” () şi dzilele vieţii noastre ce să fie socoteşte, că oricarile cît de mult au trăit, aceluia annii prea puţini I-au părut, precum dzice: “Diminiaţă ca iarba să triacă; diminiaţă să înfloriască şi să triacă, sara să cadă şi să să usuce” ().  macar că între omeneştii ochi multă vreme şi mulţi ani 80 sau 100 să văd, însă aceia ce în dumnădzăiasca privaşă iaste, aceia cunoaşte. Că pentru puţini cu rele fapte, mulţi pierdzi, mărturiseşte: “Că o mie de ani înaintea ochilor tăi, Doamne, ca dzua de ieri ci-au trecut” (). 
  
  Pentru aceasta, dară, a lumii aceştiia desfătări şi curund trecătoare poftiri, de vreme ce precum vreo temelie şi în ceva vreo tărie a nu avea cunoşti (iară de nu cunoşti, aşe să cunoşti) - lasă-le, fugi şi de dînsele părăseşte-te, precum dzice: “Cine îm va da pene ca a porumbului şi voiu zbura şi voiu odihni” ().  sai prin munţi ca pasirile, “căci păcătoşii întinseră arcul” (). Bine dară şi pre amăruntul a tuturor lucrurilor mărime şi a toată lumea lărgime sama le ia. Adevărat dară că, după omeniasca socotială, oarece mare şi lumea aceasta, oarece largă a fi să pare; însă pentru a lumii aceştiia în dumnădzăiasca privală cîtinţe, frumos arată Avgustin: “Mai mică iaste (dzice) toată lumea în privirea lui Dumnădzău, decît picătura înaintea mării.” Aşe dară, toată lumea, în a înţeleptului, adecă în a sufletului lui Dumnădzău următoriu socotială iaste! Pentru aceasta, dară, de vreme ce a sufletului cea mai mare parte iaste, a lui socotială trebuie a să adevări, şi precum el socoteşte, aşe să fie socotit.  de vreme ce el iaste cel vecinic, iară trupul cel vremelnic, el trebuie grijit, ferit şi socotit. El trebiue tînăr şi sănătos a fi păzit. Pentru a lui dară odihnire, trupul ca o slugă a osteni şi a să pedepsi să cade, precum stihotvorţul frumos cîntă: “Că să fii sănătos cu sufletul, fier vii răbda şi foc”. Adecă trupul vii căzni, sufletul vii netedzi; trupul vii osteni, sufletul vii odihni; trupul vii pierde şi-l vei prăpădi, sufletul vii afla şi-l vii agonisi, adecă a lumii aceştiia împărăţie vii lepăda şi în a slavii ceii vecinice te vii apuca. Aceasta dară cu ce? Cu părăsirea de la rău şi cu facerea de bine. Aceasta cînd? Cînd frica lui Dumnădzău în inima ta va sălăşlui, precum dzice: “Prin frica lui Dumnădzău să abate tot de la rău” ().[289] Aceasta unde? În lume, într-aceasta, şi în viaţă, într-aceasta, şi în scurta vreme, într-aceasta. Abătîndu-te dară de la rău, curăţiia urmadză, carea mare şi multă putere şi biruire poartă, mărturiseşte Apostolul: “Curăţiia spre toate poate” (). 
  Sfîrşitu-ţ-ai dară vărstele şi, cu dînsele împreună, viaţa. După acestea dară vinitu-ţ-au vremea, sositu-ţ-au ceasul şi mai mult a păşi ţi s-au scurtat pasul; fii gata şi nu te mîhni, nici te întrista, căci aceasta Dumnădzău milostivul spre binele şi folosul tău o face şi casa sufletului acea învechită, putredzită şi răzsipită, a o zidi, a o întări şi a o înnoi va.  aceasta dzice: “Vino, şi eu selaşuri, slavă, cinste îţi voi da, carea în casa ta cea mai denainte nici ai vădzut, nici ai audzit, carile pe tine pănă a nu te plăzmui ţie ţi li-am gătit”. Aşe dară, tu, o, putredule trup, carile ca o putredă poamă eţti (pănă nu va putredzi dară poama şi nu-i va în pămînt cădea sămînţa, au putea-va răzsări alta şi din putredă întriagă să să facă?  de a doa oară de iznoavă să să prefacă? Ba! Ce aceasta trebuie să să răzsădiască, ca pre urmă alta să răzsaie şi să odrăslind criască). Aşe dară, a tot trupul a muri, a putredzi trebuie, ca iarăşi la a doa a Domnului hristos în slavă şi în putere vinire a înviia şi a să scula să poată. Atuncea dară cărţile vieţii să vor deşchide, scaunile să vor pune, divanul să va întinde; atuncea tot trupul în ivaşă şi toată carnea în privală va vini; acolo loc de ascuns sau ceva undeva de suppus nu iaste. Atuncea dreptul, vecinicul şi al niamurilor împărat, niamurile, vecii în dreptate va giudeca, carile fietecui după ale sale va răsplăti fapte. Pentru a morţilor înviiare şi pentru a cărnii, adecă a trupului, spre slavă mutare, Svintele mărturisesc Scripturi( caută Cartea 4, Ezdra gl. 2, sh.16; Iov gl. 14, sh. 13; gl. 19, sh 26; Isaiia gl. 26, sh.19; iezec. Gl. 37, sh.1,9; şi din svintul Nou Testament, ciarcă: Math. Gl. 22, sh. 23, 31; Luca gl.20, sh.35; Ioan gl. 5, sh. 21, 28; Fapte gl. 24, sh. 15; Corin. Car. 1 gl.15; Colasan. Gl.3, sh.4; Apocal. gl. 20, [12]). Iară pentru a Domnului nostru Isus Hristos driaptă şi nefăţarnică carea în dzilele de apoi va să fie giudecată, caută din Vechiul Testament: 1[-a] Împărăţie gl. 2, sh.10; Psalm 55[=95] sh.13, Isaiia gl. 2, sh. 10, 19, şi gl. 13, sh. 4,6; Ierem. gl. 30, sh.23; Daniil gl.7, sh.9; iară din Noul Testament citeşte: math. Gl.12, sh.36; gl.13, sh. 41, 49; Mar, gl.13, sh.26, 27; Luca gl.17, sh.24, 30; Romani gl.2, sh. 5, 16; Evrei gl.9, sh.28[=27]; Petru Car.2 gl.3, sh.1[=10]; Apocal. gl.1, sh.7 I proci.
  
  Păn-aicea di-nceput ale lumii şi a lucrurilor ei răutăţi, neaşedzări şi mincinoase nestări şi mutări arătaiu. Aşijderea a înţeleptului mainte grăite şi a lumii arătate cuvinte, precum adevărate şi negreşite a fi mărturii şi de credinţă şi preacredincioase mărturii aduşi; la carii minciună nu să află şi de la sine grăire nu să găseşte, ce aceia ce Svintul Duh au aflat, aceia au răssuflat şi cu ce dumnădzăiescul Duh I-au întărit, aceia au grăit, şi spre ce li-au poruncit, aceia au slujit; nici de la sine altăceva mai mult sau mai de-asupra au grăit sau au făcut. [291] Acestora dară mărturii aducere pricină au fost acel al Lumii cuvînt, carile în Cartea 1, gl.68, cătră Înţeleptul au dzis: că nu 2, ce un martur îi cere arătîndu-să precum graiurile şi dzisele ei să fie adevărate, iară a Înţeleptului să fie basne. Iată dară că Înţeleptul, adîncele şi nenumăratele ale Svintelor Scripturi vistere cercînd şi marturi şi mărturii ca acestea aflînd, spre a ei de minciuni grăiri dovadă I-au adus şi adevărat dară că după a sa nevoinţă o au suppus. 
  Însă cîtă pîră şi gîlceavă Lumea cu Înţeleptul, adecă Trupul cu Sufletul au făcut!  cîte năcazuri şi dodeiale despre minciunoasele ale lumii blojirituri au tras! Iarăşi Înţeleptul, ca un întreg înţelept şi deplin cunoscătoriu acela al svintului şi fericitului şi Domnului alesului vas, a lui Pavel cuvînt, carile Cătră Corin., Cartea 1 (gl.14, sh.33) au pomenit şi aminte I-au vinit unde dzice : “Nu iaste al vrăhbii Dumnădzău , ce al păcii”.  iarăşi pre Lume, adecă Sufletul pre Trup, spre pace şi învoire îl trage, ca între dînşii pace fiind, amîndoi dumnădzăieştile porunci să urmedză.  cu aceasta în toate, tuturor pace şi iarăşi dzic pace să fie.
  Ce vii dzice de tine dară, o, pace? Că fericită eşti? Ce veţi dzice de voi, o, împăcătorilor? Că bună parte luaţi şi minunat titul asupră îmbrăcaţi, căci fiii lui Dumnădzău vă chemaţi? Singur Domnul mărturiseşte : “Fericiţi de pace făcătorii, căci aceia fiii lui Dumnădzău să vor chema!” ().
  Pacea dară în trei chipuri şi în trei locuri să face.
  Chipul întăi şi locul întăi iaste : singur omul în sine, trupul cu sufletul singur cu sine a-şi împăca.
  Chipul al doilea iaste : între fraţi şi între vecini cu pace şi cu învoinţe a petrece. Aceasta dară pace vremennică, adecă a lumii aceştiia să chiamă, pentru care Apostolul  învaţă : “Ca cu toţi oamenii pace să avem” (). 
  Chipul al treilea şi locul al treilea la păcii iaste : ca omul cu Dumnădzău pace şi  învoinţă să aibă, carea pace vecinică adecă şi ceriască să chiamă, carea cu a credinţii şi cu al botedzului testament între om şi între Dumnădzău să liagă; carea foarte de cercat şi, aflîndu-o, de păzit iaste, ca nu cumva cu Dumnădzău pacea stricînd, noaă să ne stricăm. Că robul cu împăratul a să învrăjbi anevoie iaste, căci drept iaste (dzice) : “Suppus a fi lui Dumnădzău şi cel muritoriu nu împotrivă a fi lui Dumnădzău a să socoti” ().  de vreme ce între fraţi, între priiatini, între creştini, macar şi între pîgîni pacea lăudată şi fericită iaste, cu cît dară între Dumnădzău şi între rodul omenesc pacea mai fericită va fi? Că cu multul decît a oamenilor mai cinstită şi mai folositoare iaste. A oamenilor dară pacea vremennică fiind, vremennicilor foloseşte, iară a lui Dumnădzău, vecinică fiind, în cele vecinice foloseşte. Căci el nu ca lumea, ce ca un Dumnădzău ne dă noaă pace, precum singur mărturiseşte : “Pace las voaă, pacea mea dau voaă; nic eprecum limea dă voaă, eu dau voaă” (). Aceasta dară pacea cea dumnădzăiască iaste, carea Isaiia mai denainte au cunoscut : “Înmulţi-să-va împărăţiia lui şi păcii lui nu va fi sfîrşit” (). Într-aceia pace dară, stricăciune, răscoală saul alt sămn, de neaşedzare nu va fi, nici alt învrăjbitoriu să va ivi, precum dzice prorocul : [293] “Nu va rădica niam asupra niamului sabie, nice să va face de-ciia războiu” ().  Ioan mărturiseşte: “ va şterge Dumnădzău toată lacrăma de la ochiul lor şi de-ciia moarte nu va fi, nici plîngere, nici vaiet, nici durere va fi de-ciia”(). 
  Aceasta pace, Dumnădzău părintele, prin trimisul spre a norodului omenesc mîntuire, unul născutul său fiiu, credzitorilor lui au dat. Pre aceasta unul născut al părintelui, din preacurata fecioară Mariia şi din Duhul Svint, îngerii născîndu-să văzindu-l, cu păstorii împreună cînta: “Slava celui dintru nalturi, Dumnădzău, şi pre pămînt pace, întru oameni bună voie”(). 
  
  Pe a cestor în trei feliuri şi în trei locuri de pace legătură chipuri puţinteluşe în osteninţă zăbavă făcînd, puţinteluş, iarăşi dzic, înainte a ceti şi a ispiti sirguiaşte. Adecă Cartea a triia, carea pentru aceste mai sus pomenite păci, şaptedzeci şi şepte ponturi cuprind, din carile multe şi trupului şi sufletului, în lume, într-aceasta şi în cea fiitoare, precum a-ţi folosi cunoscut şi priceout iaste; nici în giumătatea alergării, ce acel desăvîrşit al curgerii ţenchiu neoprit alergînd, a agiunge sileşte.
  
  
                                       CONEŢUL CĂRŢII A DOA [295]
  
  PENTRU A PREAFERICITII ÎNTRE LUME  ÎNTRE ÎNŢELEPT, SAU ÎNTRE TRUP  ÎNTRE SUFLET PĂCI  PENTRU VREMENICA  VECINICA PACE LEGĂMÎNT  AŞEDZARE. AJDEREA PENTRU A TRECĂTOARII  FIITOARII LUMI BUNA CHIVERNISALĂ
  
  CARTEA A TRIIA 
  PONTURI 77
  De vreme ce în lume, într-aceasta, omul născîndu-să şi trecătoarelor acestora obştindu-să iaste, aceasta iaste vitejiia, aceasta iaste vredniciia, ca prin amestecăturile şi neaşedzările vremii aceştiia cum între lumeşti, aşe între cereşti, cum între suflet, aşe între trup, cum între oameni, aşe între Dumnădzău împăcat şi în liniştea sufletescului liman aciuat să fie; şi de vreme ce nepriiatenul omenescului niam, Diiavolul, mai vîrtos între trup şi între suflet gîlciavă, neprietenire şi neînvoire a fi pururea a îndemna şi a învita obiciuit iaste, spra a cestuia vrăjmaş nepriiatin biruire şi a tuturor gîlcevilor şi nepăciuirilor grabnică stîmpărare, şi precum a vremennicilor, aşe a vecinilor bună alcătuire şi aşedzare, cu aceste înainte însămnate ponturi bine a-ţi agonisi şi frumos a te chivernisi vii putea.
  
  PREDOSLOVIE
  PENTRU LEGĂTURA PREAFERICITII PĂCI
  
  
  Ca bine, fericeşte şi cu odihnă al vieţii cust precum să fie omului de poftit şi de cercat, iară cel rău şi blăstămat precum să fie de scărăndivit şi de lepădat, fietcine carile adevărat om iaste, adecă carile cu întriagă minte că să slujeşte vrednic a să chema, pre lesne-i iaste a cunoaşte şi a mărturisi. Că nu rău şi fără socotială, ce bine şi cinsteş iaste de vieţuit, ca fericit să vieţuiască. [297]  mai mulţi, carii nu de tot sint domoliţi, adecă deprinţi cu ispitirea, ce nu numai aceia, ce fietcine (cîţi cătră aceasta de a-tocma sint) năravurile rele şi păcatele a le dezbrăca şi a le scutura, iară bunătăţile a le agonisi şi a le îmbrăca ari vrea şi ari pofti. Cătră aceasta dară, întăi îndemnătoarele şi împingătoarele pricini trebuie a şti, carile precum cătră bunătîţi îl îndiamnă şi îl inviteadză, iară de la răutăţi îl opresc şi îl înfrîniadză.  încă mijloacele şi tocmelele a cunoaşte I să cade, carile spre a ceştii buni nevoinţă agiutînd, ca şi spre a lor deplin facere a urma să poată. Cu acel săvîrşit dară şi eu încă de demult unele ca acestea gîndisem, şi de prin multe locuri cîte una, cîte una culesesem. Acmu întru aceasta ce mă aflu vîrstă, iarăşi acelea gîndind, cu slove a însămna vruiu. Că precum folositoare să fie cunoscut iaste încă şi pentru cele fiitoare, am pus socotială, căce acestea pre suflet a-l înformui, a-l întări, a-l povăţui şi la cele drepte şi cinsteşe a urma, munţii şesuri şi hîrtopile cîmpuri îi face şi ascuţite simcele a-i suppune pot, dintru carile macar de nu şi toate, ce iarăşi macar unele că şi acelea în multe feliuri pre cei din multe feliuri a-i clăti şi a-i urni pot. 
  Neştiinţa şi necunoştinţa a lucrurilor, carile pre lesne sint a să cunoaşte, sau nesămăluirea şi oamenilor negîndirea a multe răutăţi pricină iaste, adecă în părăsirile bunătăţilor şi în agonisirea răutăţilor sau a păcatelor. Cade-să dară înainte vreo ştiinţă a purcede, ca de-ciia a ascunsului inimii ştiinţă să nu lipsască. Neştiinţa dară mai vîrtos încă să află în ceia carii multe a şti şi a multe lucruri cunoscători şi pricepători a fi li să pare; şi mai mulţi (căci adevărat şi precum să cade) n-au cunoscut nice singuri pre sine,  nice lumea, nice celea ce sint în lume, nici pre Dumnădzău, nici voia lui, nice bunătatea şi răutatea, nici a acestora sfîrşitul, nici ieşitul, nici pre a lor acea hirişe fericire. Pentru aceasta mai vîrtos de strigat iaste: “O, oarbele a oamenilor minţi, o, săracele de lumină!” De vreme ce dară pentru oameni dzic, nici eu pre mine mă feresc, căci şi eu unul din cei mulţi precum să fiu cunosc; ce precum au dzis oarecine: “Ce-i adevărat şi să cade nevoiesc şi întreb şi tot într-aceasta sint”. Aşe dară, şi pre alalţi de aproape ai miei, într-acesta chip a-i face vrere-aşi.[299]
  
  PENTRU LEGĂTURA PĂCII
  PONTUL I
  1. Cunoaşte-te pre tine
  Întăiaşi dată dară, la cuprinderea bunătăţilor trebuie înţelepciune, adecă averea minţii, pentru lucrurile carile sint adevărat de cunoscut şi drept a să giudeca, adecă sama a li să lua sint vrednice.  dintăi, căci omul şie mare vecin şi de aproape îşi iaste, singur pre sine a cunoaşte I să cade. Precum odănăoară unul din cei şepte ai grecilor, înţelepţi dzicea, Thalis filosoful : “Cunoaşte-te pre tine”. Căce fietece, celor cunoscători cu fapta, lesne să vede. Însă adevărat, aşijderea, celor necunoscători, cu nevoie iaste. “Aceasta dară a fără isprăvii şi a nesocotinţii lor pricină iaste”, precum au dzis Lactanţius (). Cătră aceasta dară omul pre sine cunoscîndu-să, cunoştinţa nu numai a celui pre dinafară om, carea iaste a trupului, ce şi a celui pre sinlontru om, carea iaste a sufletului, şi celea ce stăruiesc spre a sufletului cuprindere, “căce partea aceasta mai mare preţ decît trupul are”.Iată dară că de cunoscut “ce sintem şi ce a vieţui ne naştem, care orînduială ni să dă, Dumnădzău ce ţ-au poruncit să fii şi cu care parte în lucrul omenesc eşti aşedzat, învaţă  ”.
  
  Omului, precum de vrednicie, aşe de nevredniciia firii sale, de gîndit şi de socotit iaste. Vredniciia, adecă cu carea omul pre alalte peminteşti pre toate întrece, mai vîrtos că duh sămăluitoriu are, adecă are minte adevăratele a înţălege şi bunele a vrea plin de toată slobodzeniia, ceresc oare şi dumnădzăiesc, ca cu acestea podoabe şi dzestre omul spre buna vieţuire să să slujască, iară nu spre rău  să să slujască; nice pre dînsele cu blăstămăţiia, nevredniceşte să le strice şi să le scîrnăvască, ce totdiauna de acea dumnădzăiască parte oarece vrednic să facă ca nu, om fiind, viiaţă nu a omului, ce a dobitocului să poarte. Căci Svintele Scripturi pre oamenii carii nu cu tocmală omenească vieţuiesc, porcilor, cîinilor, lupilor şi altor jigănii îi asamănă. De  ruşine iaste să ne fie cînd, oameni fiiind, dobitoacelor sî ne asămănăm, ca nu cumva să ni să dzică : “Au nu vă cunoaşteţi înşivă pre voi?” () [301]. Dintr-altă parte, omului a sa nehărnicie şi prostime de socotit îi iaste. Adecă că omul stă departe de Dumnădzău, nu numai cu locul lăcuinţii, ce şi vîrtoşala firii; căci plăzmuirea (şi încă decît îngerii mai gios) din ţărnă şi dintr-a pămîntului lut făcut trup purtînd, măcar că cu duh de la Dumnădzău însufleţat, numai muritoriu slab şi cu multe lipse şi mişelii împregiurat şi suppus iaste. Deci dară, să nu să mai de-a firea decît iaste socotească şi cu deşartă mîndrie înflîndu-să să să mîndriască, ce numai cît de deşert şi mişel lucru să fie, omul să cunoască (însă pănă cînd asupra celor omeneşti va fi sprejenit). Acesta dară, adecă omul, preaputernic va fi cînd cu înţelepciunea neagiunsele lui va plini, şi aceasta pururea socotind să gîndiască : “om sint, şi nu Dumnădzău ”; şi iarăşi : “om sint, şi nu dobitoc”. Pentru căce pre om, partea lui cea mai rea, adecă carnea, cătră cele pemintşti şi cătră păcate îl trage, şi războindu-să cu războiul cel dinlontru, adecă cu duhul cel sămăluitoriu, precum şi cei suppuşi obiciuiţi sint asupra stăpînilor săi vecleniri şi rocoşeniri a face. Pentru aceasta, cu mare pază, bună straje de nevoinţă a pune să cade, ca pre suppuşi şi pre cei ce suppuşi a fi să cade, ca să fie diasuppra şi să biruiască să nu laşi; nice pre tine de la aceştia ca de la nişte vrăjmaşi şi neînfrînaţi cai, spre relele  necuveniri şi grozăvii ate răpi să te laşi. Socotiala driaptă şi întriagă pre greşitoarea poftă să o stăpîniască, ca nu singur pre tine, pănă nu vei fi bun sau pănă nu te vei face bun, să te iubeşti; căce altăceva, fără numai binele , aiubi nu să cuvine. Pre însămnarea dară a ceii de obşte omeniască fire încă şi agonisitele sale obiceie şi adetiuri pre amănuntul cercetînd, fietecine a cunoaşte trebuie. Căci unul iaste dat spre veselie, altul spre întristare şi mîhniciune, altul spre îndrăznire, altul spre frică, altul spre vrăjmăşie, altul spre milostivire, altul spre ruşine, altul spre zavistie, altul spre mînie, altul la curvie şi la alte pofte rele, altul la iubire de argint, altul spre scîrnava mîndrie I proci. “Pre a sa, dară, fietecine, minte să cunoască şi ascuţit a bunelor şi a relelor sale giudeţ să să arete”, precum au dzis Ţiţeron, 1 [-a] cartea a Facerii.  aicea dzice aceasta : “Sfătuiaşte-te pre tine : dzi ţie, cine să fii?”. [303]
  Pentru aceasta, cunoscîndu-te la ce păcat să fii mai aproape, aceluia puterniceşte împotrivă să-i stai, şi cu acest dinlontru nepriiatin, carile cu tine ades războiu a bate obiciniuit iaste, ades că-ţi iaste cu dînsul a te bate să gîndeşti şi cum şi în ce feliu îţi iaste a te lovi, în minte să-ţi fie.
  2. Cunoaşte pre Dumnădzău
  
  Dintru a sa cunoştinţă, omul de la spiţa cea de gios mai sus a să sui trebuie, adecă la a lui Dumnădzău cunoştinţă, deşi dară  Dumnădzău cu omeniasca socoteală nu să cuprinde, precum şi sufletul omului. Pentru carea necuraţii să ciartă, căci pe dînsul a fi îl tăgăduiesc. Numai adevărat a fi prin alte socotele să ispitiască, mai vîrtos de la a lumii părţi, şi nu numai de la cele mai mari, ce şi de la cele mai mici şi de la singure a omului mădulări, la adevărate sfîrşituri şi slujiri, cu tovmală orînduite, carile, acestui lucru prea bine orînduit, pre un meşter orînduitoriu cu înţelepciune şi cu putere preaînaltă a fi arată. Acesta dară iaste  Dumnădzău ! (). Care  Dumnădzău substare duhniceascăşi preadesăvîrşit iaste, şi pentru aceasta iaste vecinic, fără de început, din s9ingur de sine, nu de la altul trăind; de-ciia singuratec numai, atotputernic, atîta cît ori fiece ari vrea, desăvîrşit a face poate; atotştiutoriu, aşe cît nemică orice s-au făcut, orice iaste să să facă decît macar pre ascuns nu să ascunde; de tot bun, carile de bunătate să bucură şi răutatea urăşte; preasvint, preadrept, carile fietecui după faptele lui răsplăteşte; bunilor, cereştile bunătăţi, iară răilor, muncile împărţind. Acesta, ca soarele (numai nevădzut) vieţuind, înţelegînd şi cu slobodă voie biruind, în ceriu petrecînd, prin radzele Duhului său de la dînsul trimis, fieteunde chiverniseşte şi tocmeşte. Acesta, a lume ca aceasta, a părţilor ei şi a lăcuitorilor ei ziditoriu iaste. Pentru aceasta dară,  Dumnădzăul şi îndreptătoriul cel prea de sus, de la zidirile sale cele cu înţelegere cuprinse, cu cuvioasă şi prea mare cinste, cu slujbă şi cu ascultare, ca de la neşte datornici, a să cinsti şi a să slăvi să cade, pre carele Epicurios (deşi zidirea şi mai denainte cunoaştere, adecă proniia, necurăţeşte tăgăduiala) pentru înălţimea firii aceiia de cinstit o au socotit. [305]
  Preabuna dară a lui  Dumnădzău cinste şi ascultare iaste : “Poruncile lui a urma şi, cît în putinţa omului ar fi, după dînsul a îmbla” (). De însămnat iaste dară întru a lui  Dumnădzău cunoştinţă, nu pre atîta a firii sale, a fiinţii ceii ascunse, pre cît mai vîrtos  a voii sale ceii de la dînsul descoperită, cu cunoştinţa a cuprinde. Adecă, ca să ştie omul ce pofteşte  Dumnădzău de la dînsul şi cum în dumnădzăieştile porunci - mai cu de-adins prin Isus Hristos, fiiul lui Dumnădzău, unul născut - date să îmble.  iarăşi, ce va cu oamenii să facă ? Adecă celor ce ascultă de dînsul, făgăduitele a nepovestitelor cereştilor bunuri, iară neascultătorilor urgiile a grelelor munci (de carile, de amîndaoă, după aceasta pre amănuntul iaste de dzis).Celuia ce să lipseşte cătră  Dumnădzău precum să fie  Dumnădzău îi trebuie a crede, încă precum iaste şi darnic, adecă milostiv, cătră cei ce-l cearcă pre dînsul ().  Această în  Dumnădzău credinţă de să va cu sufletul deplin cuprinde, face-va ca lui  Dumnădzău din inimă a sluji să vom. Adecă bunătatea şi curăţiia lui plăcută şi de dînsul poruncită cu lucrurile a o deprinde, iată dară că lui  Dumnădzău a plăcea te învaţă. Că : “Cine-m dzice pre  Dumnădzău cum cunoaşte şi învăţăturiile lui nu păzeşte minciunos iaste” (). Pentru  Dumnădzău, nu atîta ştiinţa cea privitoare, pre cît cea practicească a şti, nevoinţă a pune trebuie; căci aceasta mai vîrtos decît aceia a lui cunoştinţă înainte ne aduce şi aceasta foloseşte, ca pre dînsul cunoscînd, să iubim, ca să ne iubim de la dînsul.
  3. Iubeşte pre  Dumnădzău , făcătoriul de bine
  Acele a lui  Dumnădzău de bine faceri în oameni [de] milă date, trebuie pre dînşii cătră Domnul acesta, adecă cătră părintele de bine făcătoriul, carile pre dînşii cu dragostea sa I-au îmbrăţişat, spre iubire să-i împingă şi să-îndemne. Căci omul trăiaşte, căce are viiaţă şi cele ce spre purtarea vieţii caută, precum mintea, socotiala şi alalte, de la  Dumnădzău, meşterul cel dintre-nalturi, acestea toate purced, macar că oarecarii acestea a firii au scris; că această fire atîta de mare înţelepciune şi putere avînd, cît cu mutat nume, Dumnădzău iaste. Carea între limbi au cunoscut Seneca, a căruia graiuri de [307] cinstit vrednice sint, carile au scris Pentru de bine afceri, cartea [a] 4 [-a] gl.3 şi cele mai pre urmă. Cu mult mai vîrtos noi, creştinii, cărora darul lui Dumnădzău s-au luminat.
  
  Aceasta cunoscînd, pre Domnul de bine făcătoriul şi de noi iubitoriul cu tot sufletul şi cu dragă inemă a-l iubi să cade. Dragostea dară cătră Dumnădzău de la noi într-acesta chip a să arăta trebuie, că aceia iaste lui plăcută să facem şi poruncile lui să păzim (). Oricîte acesta ne porunceşte, macar că şi foarte grele să par, să le şi urmăm şi să le şi facem; şi cîte acesta opreşte, macar că cărnii noastre să placă, să ne oprim şi de dînsele să ne părăsim. Căci “acela a lui Dumnădzău mîntuitoriului dar, carile tuturor oamenilor au luminat, ni-au înştiinţat ca necurăţiia şi lumeştile pofte lepădînd, cu stîmpare, drept şi curat să vieţuim şi aceasta întru acel de acmu vac” (). De vom în lumină (secă în svinţenie) îmbla, precum “Dumnădzău iaste lumină”, obştire avem împrumut (). Pre Dumnădzău iubind, obiceiele noastre să îndreptăm, ca curaţi cătră curat a merge şi lui a plăcea să putem de vreme ce Dumnădzău, cu lanţuh de aur al de bine facerii lui, la sine ne trage, şi de cîte ori cu ale lui daruri ne slujim, de atîtea ori spre a sa dragoste să ne aţiţăm. Să nu ne dobitoacelor asămănăm, carile cu ghindă hrănindu-să şi apă din păraie bînd, puţin gîndesc de unde acestea lor pre lesne să le vie. Încă să nu, şi mai rău decît dobitoacele, fim, dintru carile nu puţine, pre carii le grijesc, şi oarece de bine facere pricep, cu o iubire oarecarea îi urmadză precum cîinii, caii, filii şi alalte, de carile ştiinţa şi istoriia mărturiseşte. De temut iaste să nu ne pre noi oarecînd, în dumnădzăiescul giudeţ, acestea a dobitoacelor pilde mustre.
  4. Cunoaşte a lumii aceştiia deşertare
  Încă omului trebuie lumea aceasta de gios a cunoaşte şi în puţin a o socoti, nu pentru căci de la Dumnădzău în chip frumos împodobită iaste, ce căcioamenii în chip rău cu dînsa să slujăsc şi cu altele ce în lume să cuprind. Ca acestea sint avuţiile păminteşti şi poftele trupului şi iubirea de slavă, precum dzice un frumos stihotvorţ : “Poftirea cinstii şi avuţiile şi spurcata desfătare, aceste trii în loc de trii dumnădzăi lumea le are  ” . Cu cestea şi cu a [309] cestora pofte (ca cum ar fi nişte bunuri prea mari) cei ami mulţi oameni la păcate să dau şi de la a bunătăţilor cale să abat, precum Atalanta, cu merele cele de aur pre lîngă drumul alergării prin Hippomanes aruncate ca să le culiagă, cuprindzindu-să, cu alergarea s-au întrecut.  macar acestea şi bune de s-ar l a faţă părea, numai prea adevărat deşerte, minciunoasă şi trecătoare sint. Asemenea strălucitoarei stecle, dară fragidă, asemenea comediilor carile după scurtă vreme sint lipsitoare, asemenea oarecărora poame, carile împregiurul lacului unde odănăoară Sodomul au fost, a să naşte, să povestesc, carile pe dinafară chipeşe şi frumoase sint, iară de vei strînge, pliavă, putregaiu şi fum vei afla. Aşe socoteşte : nu sint acestea pănă într-atîta ca omul ce iaste cu inema întriagă, sufletul cătră cele de sus îndreptat fiind, la ceste peminteşti pogorîndu-l, cu a lor învăţătură să să ţie şi într-acestea fericirea să să aşedze? Căci  într-acestea altă nu iaste, fără numai căptuşituri, amăgele şi mascarale. 
  Aceasta priceput-au Solomon, carile întru împărăţasca stare întărit cu avuţii, cu cinste şi cu slavă mare şi cu desfătări, însă înţelept fiind, acestea au priceput deşertări a fi şi de acestea în Eclisiiastul său au mărturisit (). Aşijderea, Septimius Severius, de gios om fiind, prin multe stepene la împărăţiia romanilor s-au rădicat şi morţii aproape fiind, au dzis : “De toate fuiu şi ceva nu mi-au folosit ”. Adevărat dară că avuţiile lumeşti multe sarcine sint, pre cel dintr-această viaţă ieşitoriu îngreuindu-l şi celui ieşit neînsoţindu-să. Adecă de dînsul rămîitoare, carile şi grije de primejdie cer, cu mare nevoinţă şi cu multă frică să păzăsc şi cu multe feliuri de întîmplări împresurate pre lesne să prăpădesc. Cinstile lumii aceştiia nestătătoare şi fumului asemenea întru-nalturi întindzindu-se, ce îndată peritoare. Necinsteşele trupeştile desfătări dulceaşă decît a mierii mai multă au, ce mai pre urmă în amară fiiare să întorc. Pentru aceasta, oricine adevărat întelept iaste, de va aceste peminteşti lucruri cu minte înaltă căuta, nu le va în loc de mare lucru socoti, ce copilăreştilor giocuri la va potrivi (precum pre acestea Valerius Marele în cartea a şesea la sfîrşit li-au numit). Precum pentru întărîtările şi îndemnările a face păcate a opri, drept apostolul Ioan învaţă : “Să nu iubim lumea aceasta, nice carile sint în lume, precum sint poftele trupului, poftele ochilor şi mîndriia aceştii vieţi” (). Căci [311] cine acestea curînd trecătoare iubeşte, şi pre Dumnădzău a iubi şi voii lui a sluji nu poate, şi pentru aceasta nice în veci va rămînea. Căci şi lumea aceasta, şi părţile ei, şi toate să vor trece. De socotit dară ne iaste în ce chip în svintele împreunări a fi ni s-ari cădea ().
  STIH
  Lucru mare, o, minte ceriul socoteşte, 
  
  Cele peminteşti, fără socotele lucruri prost le numeşte.
  Cu răi ochi caută celora ce poţi piiarde, nu într-atîta de mare lucru proastele a lumii aceştiia să le preţăluieşti şi pentru dînsele să greşeşti şi sărac să te întorci. Nu cumpăra atîta de scump a te căi. Fereşte-te ca nu binele tău cel mare în ţărnă să cadză şi cu ţărna să piiaie. Omul înţelept şi curat, în pămînturi,  într-acestea, pururea nemernic şi oaspe a fi să să socotiască; şi nu precum aicea fiind înfipt va avea scaun, ce numai în scurt sălaşul îi iaste a-l muta (). Noaă moşiia ceriul.
  5. Din toate, sufletul la Dumnădzău să aibi
  Din sooctiala a tuturor lucrurilor, sufletul cătră Dumnădzău să îndemnăm. Din toate lucrurile a lumii aceştiia, carile sau cu mintea, sau cu chitială să pricep, omului întreg şi cu minte slujindu-să trebuie a lor izvor şi începătură, firea şi ceinţa, puterile şi slujirea căutînd şi pricină apucînd, pre Dumnădzău izvoditoriul tuturor a ruga şi pre  sufletul său spre a lui cinste I urmare a întoarce. Căci acesta al nostru preaînalt Dumnădzău aceasta va, şi noaă aceasta a face porunceşte.
  6.  Cunoaşte frumoasa înţelepciune, adecă fapta bună
  De chitit iaste sufletului ce şi în ce feliu să fie înţelepciunea.Înţelepciunea iaste substanţie, adecă postanovanie, adecă suptstare a tot lucrul cu cinste a face sau după cinstitele pravile a trăi : iaste driaptă şi orînduită sufletului întăritură; iaste priceperii fiece pre lesne în cale a-i pune; iaste a omenescului suflet sănătate şi aceia (adecă sănătatea sufletului) cu mult mai vîrtoasă decît a trupului. Iată dară că mintea sănătoasă a fi de poftit iaste, şi aceasta cu [313] mare nevoinţă de silit iaste. Cît, dară, de frumos, şi de mîngăios lucru iaste înţelepciunea! Căci făcînd ca întru dragostele şi în lucrurile oamenilor frumoasă chivernisală şi cuviinţă să fie şi, ca cum ar fi o frumoasă răsunare, cu mult decît ceia a musichiei mai cu mîngăiare cuprinsă. A cării înţelepciuni, cinsteşele şi frumoase frumuseţe de să vor cu a sufletului ochi privi, pre a sa mare dragoste în oamenii cei cu priceperea cuprinşi a aţîţa poate; precum au cunoscut Platon în Fedru, şi de la acela Ţiţeron (), unde scrie : “De ni-ari fi pre lesne a bărbatului bun sufletul şi inima a privi, o, cît de frumoasă faţă! O, cît de svint, cinstit şi dulce fulgerînd, adecă  străluminînd, am vedea-o! De-aici cu dreptate, de-acolea cu puternicie, de-aici chivernisală cu socotială şi cu înţelepţie luminînd” I proci.
  Înţelepciunea, din singură de sine, de laudă vrednică iaste; încă mai vîrtos de la ceia carii înţelepciunii nu urmeadză, ce numai deacă din bunele fapte cunosc într-alţii, o laudă; căci aşe cum să cade şi să cuvine să poartă, macar că ea laudă nu pofteşte. Omul prin înţelepciune nu numai îngerilor, duhurilor cereşti, ce şi singur lui Dumnădzău să asamănă. Înţelepciunea, cela ce are, prin svinţenie lui (adecă lui Dumnădzău) să răduce. Aşe înţelepciunea pre pămînt un lucru ceresc şi dumnădzăiesc iaste. Cine bunele fapte şi altele-şi frumos tocmeşte din om Dumnădzău a fi pofteşte, şi [dumnă]dzău a fi să cade de vreme ce a învoinţelor îngiugare şi potrivire au (). Cine dară, fără numai cel de minte sărac şi nu adevărat om, cuprins de  înţelepciune şi cu dînsa împodobit a fi nu va nevoi, cu atîta cu cît ari putea om deplin să să facă şi mai vîrtos dumnădzăiesc şi aceluiaşi Dumnădzău să să asemene! Dară căci :
  7. A înţelepciunii sau a bunătăţii poamă sau roadă
  “Aceia a dreptelor fapte frumseţe, de-i vor lipsi mulţemirile, nu să clăteşte”, adecă ceva nu-i strică. Să videm precum înţelepciunea nu numai floare are, ce încă şi roadă dulce şi cu dulciaţa, a rădăcinii amărîmea călcînd, lesnirea şi îndemîna cea adevărată aduce.[315]
  
  Buna-ştiinţă a ascunsului inimii
  Căce întăi înţelepciunea din sine a într-adîncului inimii (adecă a bunii-ştiinţă a ascunsului inimii) îndemnare spre bucurie aduce. Că de vreme ce a omului suflet singur lui precum să cade cinsteşi, drept să fie vieţuind, îi mărturiseşte şi încă acmu (într-acesta veac adecă) lucrurile-şi precum trebuie şi să cuvine că le lucriadză îi sviteşte: “Dintr-aceia a sufletului nepovestită fîntînă linişte, bucurie şi veselie izvoreşte, pre toate, a toate lumeştilor întrecînd desfătări şi covîrşind desfrînări” (Pildele gl.15, sh.15). Aşijderea şi pace întru înlontruri, în cele dinlontru gîlcevi, prea mare odihnă şi linişte iaste. Mai vîrtos că “singură înţelepciunea numai bucurie fără grije vecinică sta, şi macar că unele ca în chipul nuorilor împotrivă să pun, dară niceodată nuorii pe dzi biruiesc, adecă niciodată înţelepciunea de la cineva să biruiaşte” (Seneca, Car.27). Căci  “Numai pre o cărare, prin a înţelepciunii adecă mijloc, a odihnii vieţi adevărat să arată”. De-ciia cătră împotriviri şi împoncişeri nepovestite agiutoriu să rădică şi împotriva a făcătorilor de rău, a răilor voroave şi năpăşti hireş de aramă zid să face. Nemică (rău) într-ascunsul inimii ştiind, “de vreo vină nu să va stidi, nici de vo pobrozire faţa I să va gălbeni”. 
  Dintr-acelaşi a bunii-ştiinţe a ascunsului inimii izvor ca acesta curge. “De nu va, pre voi, inima voastră vinovaţi da, încredinţare aveţi cătră Dumnădzău” (mărturisind svintul Ioan, Car.1 gl.3, sh.21). 
  
  8. Dumnădzău drepţilor, curaţilor le are de grije
  Înţelepciunea dară şi bunele fapte şi pre cei de unele ca acestea iubitori, Dumnădzău, preabunul, pre o parte încă pre pămînt, într-această de acmu viiaţă îi cu daruri dăruiaşte, şi precum dzice Isaiia: “Dziceţi direptului, de vreme ci-au fost bun, ca roada lucrurilor sale să mănînce” (gl.3, sh.10). În paza lui Dumnădzău sint curaţii; acesta pre singură a sa pronie preste dînşii întinde şi lăţeşte, rugile lor la vreme de triabă puse cu bunăvoie îi ascultă; pre dînşii din primejdii îi opreşte şi-i scoate. Aşijderea, de vrăjmaşii lor nepărăsit îi apără. A lui Dumnădzău cătră drepţi, de ale sale de bine faceri pilde la arătare, [317] şi de pomenire stau, precum Enoh din pămînt, ca moarte să nu vadză, primenit; aşijderea Iona, în adîncimea şi lăţimea apelor păzit; Ilie, cătră ceriu rădicat; Lot, din a Sodomului ardere mîntuit; Daniil, din fălcile leilor şi cu a lui trii soţiidin mijlocul parăi a Vaviilonului cuptoriu nemică betejiţi; Petru şi Pavel, din temniţă, cu de mirat socotială, izbăviţi şi alte multe, nenumărate, acestora asemenea. Pentru Iosif, David, Ezechiil, şi altele, să le trec, caută Psalm [34], 37, 91, 99, 145, la sfîrşit. Neimăciunea mare agiutoriu şi sprejinială iaste. Cine de la Dumnădzău cu fiiasca frică să teme, acela de nemică de altă să sparie. Celora de pre Dumnădzău iubăsc toate (încă şi celea ce rele să par) împreună să lucriadză spre bine (Romani gl.8, sh.28). Moartea celor drepţi, în loc de datorie a firii ceii săvîrşitoare, iaste să să socotiască lor nu straşnică, ce plăcută odihnire, adecă răpaos le iaste. 
  
  9. A înţelepciunii, a bunătăţii răsplătirea, cea prea de sus preafericita viaţa vecinică iaste
  
  Macar că oamenii înţelepţi cu celea carile în lume bune să socotesc nu s-au slujit, însă lor după această muritoare viiaţă, după însăşi moartea, acea preacinstită a înţelepciunii ceriască cunună din singur dumnădzăiescul dar orînduită le rămîne. Adecă fericita vecinică viaţă, în carea a deplinului şi a desăvîrşituluibine slujire plinită să cuprinde.  De omul pre pămînt cîtăva vreme în înmulţirea bunurilor peminteşti să ducă pofteşte viaţă, cu cît mai vîrtos ca omul muritoriu, dintr-această muritoare zidire cu multe feliuri de nevoinţă mîntuit, în lumea acea mai curată şi ceriască, a duh simţitoriu, trup duhnicesc tare, nestricăcios şi slăvit îmbrăcat purtînd de profit şi prea de dorit iaste (). Aşijderea, lucrurilor ştiinţii şi aînţelepciunii lucruri urmînd, toate lui (omului adecă) de triabă fiitoarele deplin moştenind, de nemică lipsit, cătră preabunul şi preamarile Dumnădzău şi cătră a lui străluminată privire trimis cu dînsul (cu Dumnădzău adecă); şi cu a lui slavă ceriască şi împărătiască încununat, cu desfătări şi cu veselii de a omului fire neagiunse, neamăgitoare şi cu vreo neîndemînă a turburării neamestecat, în veci stătătoare şi nici odănăoară trecătoare (). [319] Aşe ca omul, prin svinţenie dumnădzăieştii firi părtaş să fie (), şi pănă într-atîta cît din om mai Dumnădzău să să facă. Acesta iaste binele cel mare, aceasta iaste cea prea de sus fericire, cu a cărora priviri toate păminteştile bunuri deşerte şi în greutăţi amestecate să văd şi adevărat că blăstămăţii şi deşertări sint; cu a căruia bine nedejde, însufleţatul înţeleptul om singur pre sine de la răutăţi şi de la relele fapte a să război (); şi-ncă cu acestea fapte a să curăţi (). Cu a înţelepciunelor şi a bunătăţilor trebuinţă a să sgiutori îi trebuie. Aşijderea I să cuvine a să înmulţi în lucrul Domnului, ştiind că : “Osteninţa sa să nu fie în zădar  în Domnul “ (). Căci Hristos Domnul, fiiul lui Dumnădzău, unul născut, de la Dumnădzău însămnatul şi la oameni trimisul, aceasta au făgăduit şi cu adevărate învăţături în a sa svintă Evanghelie au întărit. Aşe dară : “Curăţăniia prestetoate iaste lesne, avînd făgăduinţa aceştii de acmu şi a ceii fiitoare vieţi” (), pre care viiaţă vecinică : “Fiitoare drepţilor au giuruit Dumnădzău , a minţi neştiutoriu” (). Socoteşte dară, nu iaste atîta de a să cinstirea curăţiia? Macar de-i şi cu osteninţă. Pentru aceasta, mai vîrtos iaste de strigat cu poeticul : “-ncă să socotim înţelepciunea a o lăţi cu faptele?”
  Pase (om bun) unde înţelepciunea te chiamă, pasă cu picior fericit,
  Mari de bine răsplătiri eşti să iai. Ce stai?
  Pentru aceasta, dară, de cele vecinice pururea să-ţi aminte aduci. Această a cereştii de bine răsplătire, prea mare şi vîrtoase nedejde cu mintea fiind cuprinse, sufletului mare odihnă aduce. Precum pietrii magnisului nu iaste odihnă, fără numai în polus (polos iaste stiaoa căriia îi dzic moldovenii fusul prin carele ceriul să învîrteşte, carea niceodată nu să clăteşte, numai tot într-un loc să învîrteşte, spre acriel piiatra magnisului trage). Mai denainte bunul săvîrşit caută, carile fără săvîrşit rămîne a vecinicii vieţi, neîndoita nedejde din sine curăţie naşte, şi curăţiia iarăşi deplin a aceştii vieţi nedejde naşte. La această [321] ţintă ţie înainte puse, întru faptele tale totdiauna la dînsa a te nevoi şi a te întinde caută. Caută de vedzi nedejdea luării de cinste între lucrători şi-ntre ostaşi ce lucriadză. Nedejdii, credinţa vîrtoase să nu-i lipsască, sau încredinţarea pentru dumnădzăieştile făgade să nu să smintiască, căci acestea pre fietecare osteninţă, macar cît de amară, îndulci-o-va.
  
  10. Păcatele spurcate şi grozave
  
  
  După aceasta, mai vîrtos de socotit şi de chitit iaste, înţălepciunii, adecă bunătăţii, împotrivă pusă răutatea şi păcatul, ce şi-n ce feliu iaste? Vina sau păcatul de moarte iaste a legii dumnădzăieşti călcare, de la driapta şi cinstita socotială abatere şi părăsire; iaste sufletului omenesc, prin răutate, stricăciune sau prin spurcare, spurcată spurcăciune; iaste rea a sufletului boală, decît a trupului mai pătrimă. Dacă omul nu vieţuiaşte cum trebuie şi cum să cade, nici cu cinste să apară, slugă şi rob trupeştilor pofte să face, şi pre dînsele a stăpîni neputernic; prin carile mintea omeniască turburîndu-să, din statul său cade. De-ciia cu dînsele mai multe adăogîndu-să, nebun să face, mutelor dobitoace asemenea; încă decît dobitoacele mai rău, de vreme ce ştiind li vrînd face răul. Aceasta de stihotvorţi prin Ţerţin, făcătoarea de otravă însămnată iaste, carea cu băutura paharului ei pre oameni în dobitoace îi primeniia. Aşe dară omul, prin păcate, singur pre sine demonului, adecă Diavolului şi duhului prea rău, asemenea să face. De carile noi foarte tare a ne feri trebuie, că : “Care om vreo răutate oarecarea cu sufletul iaste pădzind, Diavolul în inima sa loc arată” (). Curăţeşte dară sufletul tău de spurcatele a răutăţilor lături, spală imăciunele acestea şi boalele acestea a tămădui şi a însănătoşea nevoiaşte. O, cît de nesocotiţi şi nebuni sint carii trupul său frumos alcătuit, împodobit şi mîndru stolit a fi poftesc, iar pe suflet mai mult grozav, necurat şi nenpodobit a fi îl lasă! [323]
  
  11. A bunătăţii sau a înţelepciunii greutate să rădică, iară a păcatului spurcăciune rămîne
  Socoteşte că de vei ceva cu cinste, macar cu osteninţi şi cu greutate face, după aceia osteninţa şi  greutatea să va duce, iară cinstea rămîne. Aşijderea, de vei ceva scîrnav cu pofat face, pofta să duce, iară spurcăciunea rămîne din dzisa lui Caton Marele şi a lui Musonius ().
  
  12. Pre a păcatului grozăvie sau stricăciune la alţii iaste de căutat, adecă de la alţii pildă să iai
  Pre a păcatului spurcăciune şi grozăvie, de o cineva la sine puţin vede, în pilda a altui cuiva păcătos ca-ntr-o oglindă a o privi poate. Nu întru deşert şi fără ispravă odănăoară laconii, fiilor săi celor tineri, din necinstita beţie a-i întoarce vrînd, pe hiloţi robii, îmbătîndu-i, cu fapte necinsteşe înaintea ochilor lor a-i pune obiciuiţi era. 
  Vădzind dară tu pre cineva lucru necinsteş şi necuvios făcînd, vedzi-te şi pre tine, au nu şi tu într-acela chip eşti? Sau răutatea asemenea răutăţii lor lucredzi? Ce la altul ocărăşti şi defaimi, aceasta tu nu face, ce din streinele (adecă a altora) de tine prăvite greşele, pre ale tale îndreptiază şi a te păzi te învaţă, ca pre tine streinele primejdii păzit să te facă.
  13. A păcatului rele faceri, rele aduce cele mai de apoi
  A păcatului nu începutul, ce sfîrşitul îi caută. Nici fruntea, adecă începerea acelor ce cu îmblîndzire peminteştile scîrnave şi mincinoasele dezmierdări şi umbricioasele lesniri să arată să iai aminte, ce spre a sufletului privire te întoarce, ca după făcutul păcat să vedzi ce-i urmadză. Adecă, că după ce poftele, carele păcatul a să face porunciia, să răcesc şi să lipsesc, atuncea denaintea spurcăciunii păcatului făcut, ruşinea, căinţa şi a sufletului amara durere vine, carile la omul cunoscătoriu în loc de muncă şi de pediapsă îi sint ().
  
  14. Reaoa ştiinţă a ascunsului inimii pre om probozeşte într-arătare
  
  Aicea cea din ascunsul inimii reaoa ştiinţă să cuprinde, de vreme ce cuvîntul sufletului pre om, adecă pre trup, pentru rele facerile lui cătră a inimii pravile îl probozeşte şi-l dojeneşte (). Că, deşi nici un om a [325] rău facerilor sale iaste ştiutoriu, ce mintea ta, a aceii rele dintr-ascunsului inimii ştiinţe în loc de cercetătoriu, de martur şi de giudeţ încă, şi în loc de muncitoriu şi de pedepsitoriu îi iaste (). Această a relii dinlontru inimii ştiinţe muşcare ca rodzătura viiarmelui dinlontru iaste.  iaste ca cum ari fi o gustare mai înainte a celor mai de pre urmă a păcatului munci, cu carile mai pre urmă de rău făcătorii de la Dumnădzău sint să să ciarte ().  iarăşi adevărat iaste : “Cela ce greşeşte să tremure” , adecă să să tiamă, dzice Seneca ().
  
  Pedepsele
   nu numai într-atîta facerea rea a păcatului să sprijeneşte, ce : “Multe durori păcătosului” (). “ nu iaste pace necuraţilor” (). Încă într-această viaţă de la Dumnădzău, cu feliu de feliu de boale şi de greutăţi să ciartă şi alte date cu multe feliuri de tîmplări iarăşi de la oameni cu nesuferite munci şi aceasta făr de blîndeţe; încă şi drepţilor, unele ca acestea a le vini aduce tîmplarea. Ce acea prea grea a păcatului muncă păcătoşilor rămîne. Cînd? Cînd veacul acesta să va sfîrşi, viaţa această trecătoare va trece la acel nemincinos mai de pre urmă giudeţ dumnădzăiesc, la carile nice o pricină de price la va folosi, nici o şuvăire, nici o aciuare sau supt pămînt fugire  vor avea. Atuncea necuraţii (o, de văierat iaste!) carii lui Dumnădzău a plăcea n-au vrut (o, de tînguit iaste!) nu numai de preabunul bine să vor despărţi (o, cît de jalnică despărţire!), pre carile în viaţa lor a-l agonisi îl putea, adecă : “Viaţa fericită ceriască de la carea să vor opri” (Corth., Car. 1 gl.6, sh. 10; Galat.  gl.5, sh. 19, 20, 21; Apocal. gl.21, sh. 27 ). Ce încă cu dumnădzăiască urgie (o, nesuferită durere!) Osîndiţi în părăul focului să vor arunca, nu fără mari durori ardzind (o, cumplită muncă!) şi cu feliu de feliuri de pedepse împreună cu ducătoriu şi amăgitoriul lor, Diavolul, să vor chinui. Carea moartea a doa iaste, “ din carea vreo ieşire nu să va mai da!” (Math. gl.13, sh.42, şi  iarăşi  gl. 15[=25], sh. 41, 46; Thesal., Car.2 gl. 11, sh.8; Evreii gl.10, sh.27; Apocal gl.20, sh. 15 şi  iarăşi gl. 21, sh.8). Moartea aceasta iaste a păcatului simbrie sau liafă şi : “Numai [327] păcătoşilor să dă” (Romani gl. 6, sh. 23); “De veţi după trup trăi, muri-veţi!” (Romani gl. 8, sh.13); “Pofta după ce să începe prăseşte păcat, iară păcatul făcut naşte moarte” (Iacov  gl. 1, sh. 15). “Păcatul la vreme plăcut iaste, ca miiarea amestecată cu venin. Cea mai de apoi a poftelor celor ce cu sufletul războiu bat, într-acesta chip iaste” (adecă întăiu miiare, apoi venin) (Petru Car. 1 gl.2, sh. 2).  precum tălharii, cei ce în chip de priiatini pre călători tumpinîndu-i, a-i omorî sint obicinuiţi, aşe precum şi sirinele (acestea să chiamă fete de mare) pre cei ce pre mare înoată cu ale lor blînde şi mîngăioasă cîntece să fie înecat şi afundat să grăiaşte, într-acest chip Ioav pre Amasa cu blînd chip tumpinîndu-l, nepădzindu-să, cu sabiia l-au pătruns (Car. 2, Samoil, adecă Împărăţ. 2 gl. 20, sh. 9, 10). Iată dară : 
  STIH
  Carile sint de stricăciune le socoteşte;
  Macar cît de plăcute ar fi, liapădă-le!
  
  15. Scurtimea vieţii aceştiia de pomenit, şi pomenită, mult foloseşte
  
  De-ciia de pomenit şi de socotit iaste scurtimea şi fugirea aceştii peminteşti vieţi. Pentru căci: “Această viaţă asemenea aburului iaste, carile în scurtă vreme să arată îndată piere” (Iacov gl.4, sh.14).  “Singur omul otăvii înflorite asemenea şi în puţinteluşe vreme să prospetiadză, înverdzeşte însă pre lesne veştedzeşte şi putredeşte” (Isai. gl.40, sh.6[-8]). “Nime pre cea de mîne dzi a-şi făgădui poate, căci neştiuta sară ce aduce nu ştie”. “Spune-m, cela ce dormi, poţi să nu te mai deştepţi? Dzi-mi, cela ce eşti deşteptat, poţi să nu mai dormi de acmu? Dzi-mi, cela ce te duci, poţi să nu te mai întorci? Spune-m, întorsule, poţi să nu te mai duci?” şi alte (Seneca, Car.49).  cătră aceasta: “În scurt a trăi şi pre toate dzilele numai o singură viaţă socoteşte!”(Seneca, Car. 101). [329]
  
  VERŞ
  Pre toată crede dzua ţie să o fie luminat prea de susus. 
  Prea tîrdzie iaste viaţa cea de mîne, trăiaşte astădzi!
  
  (Dacă ai vreme, caută Psalm 95, sh.7)
  Numai acesta dară cu adevărat trăiaşte carile cu cinste şi cu svinţenie vieţuiaşte. Adevărat dară că: “Spre atuturor lucrurilor contenirea nemică nu-ţi va folosi ca ades gîndirea a scurtului traiu şi a cestuia sfîrşitul neştiut” (Seneca, Car. 114, la sfîrşit). Pentru aceasta dară: “Curăţirea a vieţii şi a obiceilor tale pe nedejdea a neadevăratii dzile de mîne, sau la cea mai de pre urmă a bătrîneţelor vîrstă, sau în dzua morţii tale să nu te laşi!” (Sirah gl.5, sh.8). Nu atuncea drept a vieţui să-ţi fie voia, cînd îţi va fi din viaţă pogorîrea. Aicea mult foloseşte aceasta:
  
  STIH
  Lase zăbăvirile, pururea au stricat a depărta cele gata. 
  
  Cu cît mai îndelung cu deprinderea păcatului te vii îndeletnici, cu atîta mai cu anevoie, dintr-acea rea slujire întărită şi-nrădăcinată îţi va fi a dezrădăcina. Păzeşte-te să nu cumva la Domnul şi a lui nuntă cu fetele cele nebune a merge sileşti după ce uşea s-au închis (Math. gl25, sh. [1-13]). Carele eşti cela ce ştii că rău te-ai slujit cu darul lui Dumnădzău (socoteşte), oare iaste să-ţi dăruiască Dumnădzău din darul său vreme de căinţă şi de pocăinţă? “Carea rar ştiută şi adeverită iaste” (Isaiia gl.55, sh.6; Psalm 32, sh.6). Fereşte-te să nu floarea vieţii tale demonului dai şi de-ciia numai hlujerile Domnului a aduce să-ţi fie voia. Ce după greşală (după păcat, adecă) să nu, la oceanie, cădem, căci a pocăinţii şi a căinţii pildă dată ne iaste; ce nice să prea nedejduim, căci  sfîrşitul vieţii noastre neştiut şi neadeverit iaste lăsat.  nici atuncea păcatul a-l părăsi să gîndeşti, cînd singur păcatul pre tine te părăseşte.
  
  16. Moartea apropiitoare şi netrecătoare
  Sfîrşitul şi despărţirea aceştii vieţi, adecă moartea, totdiauna ne goneşte şi ne întireşte. Aceasta pre noi, încă cît de sănătoşi şi de tari în fietecare ceas, îndată a [331] ne călca poate, şi vîrsta cea matoră şi bătrînă neaşteptînd, precum dovada cea din toate dzilele  învaţă. 
  STIH
  Cînd, neadevărat; odată a muri, adevărat.
  
  Totdiauna dară, spre anunţii venire gătiţi a fi ne trebuie, ca să nu, nenegătiţi apuce. Căci în ce chip ne va cuprinde, într-acela chip denaintea straşnicului şi nefăţarnicului a lui Hristos giudeţ a ne giudeca ne va pune. De vreme dară ce vreme de vieţuit ai, vieşuiaşte cacum în ceasul de moarte ai vrea să vieţuiaşti; în ceasul morţii, acelea nemică îţi vor agiuta, pentru carile cu poftele te-ai îndeletnicit şi păcate ai agonisit. “Cu aceasta împotriva dzilii morţii să stai; mai denainte de tine, răutăţile tale să moară” (). De vreme  ce viaţă pofteşti, dă-i de te găteşte ca moartea prea puţinele de mirosit a afla să poată.
  STIH
  Mort să vieţuiaşti, viu îţi trebuie a muri, 
  Deprinde-te dară pănă a nu muri, a muri.
  Moartea drepţilor nu iaste în rîndul cel mai de pre urmă a faptelor, macar că prosteşte aşe dzice (adecă moare), ce cel da la a ceştii muritoare peminteşti vieţi hotar, la acel a nemuritoarii şi fericitii cereştii vieţi margine iaste trecut. De poftit lucru iaste, cu silitoare voinţe, de la moarte în privala lucrurilor lui Dumnădzău a întra (). Dară ce trebuie? Ca fericit pre tine moartea să te apuce, învaţă-te a trăi. Ca să drept a tăi poţi,  învaţă-te a muri. De ţi-ari, în toate dzile, denaintea ochilor moartea afla, nemică de cele de lut, adecă peminteşti, ai gîndi, nici fără socotială de cele  peminteşti macar cevaşi ai pofti ().
  
  17.În toate faptele tale adu-ţi aminte de cele mai pre urmă şi în veci nu-i greşi (Sirah gl.7 în sfîrşit [38])
  Între aceste dară de pre urmă, şi mai denainte de moarte giudecata lui Dumnădzău stă (), cînd Domnul nostru Iisus Hristos, de la Dumnădzău giudeţ pus în străluminată din ceriu [333] venirea sa, “giudeca-va viii şi morţii” (). În care vreme “aceste de acmu acoperite, acoperemînturile ridicîndu-se, să vor descoperi, unde fietecui după a sa faptă să va plăti” ().
  Această dară a vinirii lui Hristos dzi şi a giudeţului de apoi fiinţă, macar cît de tîrdziu, însă nu va trece. Drepţilor dară veselă, iară necuraţilor tristă şi întunecoasă va fi (). Această darăfără greş aşteptînd, curăţeşte, drept şi svinţeşte a vieţui de învăţat ne iaste, ca : “La cel groaznic ceas, neîntinaţi de păcate şi nevinovaţi să ne aflăm” ().
  
  18. Să nu te clăteşti din credinţă pentru scurta norocire a necuraţilor
  Nu iaste dară pentru ce bărbatul cu inima întriagă, în bun aşedzămînt şi în bună alcătuire fiind, să să clătiască, să să mute şi să să turbure, pentru căci celor necuraţi cîteva dzile într-această pemintească viaţă norocul a le cură să vede; că a cestora nărocită nărocire, nu adevărată şi stătătoare, ce mincinoasă şi zburătoare iaste, carea iarăşi în mare să va întoarce mişălătate; şi macar că dumnădzăiasca îzbîndire (răsplătire, adecă) cu încetat pas şi can cu împiedicat picior pre dînşii a-i goni să vede, numai oarecînd tot îi va agiunge, şi zăbăvirea cu a muncii greime va răsplăti.
  STIH
  Prea-prea rădică-să înălţătură,
  Cu mai grea să cadză cădzătură.
  (Caută-se iarăşi pentru această socotială dzisele Psalmului 1 la sfîrşit, şi Psalm 37 şi mai vîrtos Psalm 71)
  
  19. Să nu turburi de asuprelele drepţilor
  
  Nici iaste pentru ce pre cineva de la a bunătăţilor învăţătură, acela a direpţilorpe pămîntul acesta can împotrivă sorţ să desparţă şi să-l depărtedză, căci aceştia nu numai căci cu bunurile aceştii lumi puţin a să părtăşi să văd, ce [335] încă mai vîrtos despărţirea bunurilor şi a voii slobode, a desfătării şi-ncă şi a singurii vieţi multe răutăţi, nevoi, a priimi şi a suferi sint obiciuiţi.
  Are Dumnădzău ziditoriul lumii drepte pricini a chiverniselii sale, pentru carile într-alt loc vom dzice, precum odănăoară aceasta preabunilor bărbaţi, svinţilor proroci şi singur fiiului său unul născut, apostolilor şi svinţilor mucenici a să tîmpla au arătat (). “Spre stele, moale, pemintească cale nu iaste, pe aceasta înalţii, drepţii iaste să margă” . La acea fericită vecinică viaţă, “prin îngustă cale iaste de întrat” (). Pătimirea şi a greutăţilor suferire, pentru bunătăţi iaste pricină şi materie (adecă aceasta iaste calea spre stele, adecă la ceriu) (caută-se Seneca unde scrie Pentru pronie). Aşe adră, aleşii să să deprindză şi să să ispitiască, căci “bunătatea să iveşte şi să răutăţile ruşiniadză”. Că ceia ce iubăsc pre Dumnădzău (încă şi cele rele) spre bine împreună să lucriadză (). “Nu atîta întrarea, pre cît ieşirea aceştii vieţi iaste de cercat.  nu atîta acelea carele în lume acmu cu ochii cei trupeşti sint de prăvit, precît cele fiitore în ceriu vecinice cu ochii sufletului sint de oglindit”  (). Aşe dară, acestea ale lumii greutăţi şi pentru a sufletului curăţie suferite pătimiri, cu mare dobîndă să vor schimba. Care dară, înţelept neguţătoriu fiind, acestea va lepăda? 
  
  20. Fără curăţănie, nime fericit
  Întru adevăr de credzut iaste, că nu numai prin a lui Dumnădzău mai denainte prin scrisoare însămnate porunci, ca bunătăţii şi svinţii căci ne vom închina, pre acea desăvîrşit a sa bună facere, cu darul său, întru fericire a agonisi vom putea; ce mai vărtos, căci fără această de păzit temelie ca pre un vîrtos zidiu de nu le vom păzi, pre aceleaşi aşe cm să cade a le agonisi nu putem Aceasta frumos dumnădzăieştile învaţă cuvinte, precum Cătră evrei svinţeniia precum să fie de urmat : “Fără carea nime pre Dumnădzău va vedea” (). “ de nu să va înmulţi dreptatea voastră mai mult decît a fariseilor şi a cărturarilor, nu veţi întra împărăţiia ceriului” (). “ de nu veţi întoarce şi să vă faceţi ca copilaşii, nu veţi, [337] în împărăţiia ceriului, întra” (). “Întru acle ceresc Ierusalim macar ceva întinat nu va întra” (). La svintele sălaşe a sălăşlui nu să  dă a merge fără numai celor ce sint svinţi. Diiavolul, cînd în ceriu lăcuia, din ceriu în tartarul cel mai dedesupt s-au oborît pentru căce? Pentru căce au greşit. Au tu doară, cu greaoa a păcatului sarcină încărcat, în locul acel înalt gîndeşti că ti vii sui? Acolo altă cale sau altă poartă nu să cunoaşte, fără de această îngustă şi strîmtă, carea de singur Hristos Dumnădzău arătată şi cu ale lui svinte urme călcată. Nu iaste ca cineva cu deşartă nedejde singur pre sine să să amăgească, ca doară pre furiş şi prin nescare  suppuneri acolo arăzbi să poată. La fericita viiaţă, fără bine şi cinsteş trăirea, altul nime poate a agiunge. Au doară mai bine vii alege? Pentru lucruri prosate, deşerte şi veştede, precum iaste beţiia, curviia, izbîndirea de pizmă şi lăcomiia, de vecinica ceriască viaţă a te despărţi ca să rabdzi? Cu bună samă, aceasta schimbare decît aceia a lui Glavcus mai nebună ar fi, carile ale sale de aur arme lui Diomides le-au dat, pentru carile de la dînsul au luat altele de aramă.
  
  21. Pildele bunătăţilor de la alţii culege
  
  Pentru potrivirea pildelor, înaintea ochilor tăi oameni cu întriagă inimă şi curaţi, însămnaţi, sau în bunătăţi vestiţi, pune, şi prin a lor svintă învăţătură lor a te potrivi şi de asemenea a te face sileşte, sau încă pre dînşii şi a-i întrece te nevoiaşte.  macar că anevoie iaste chip ca acela, ca într-însul toate vunătăţile şi înţelepciunele deplin şi desăvîrşit a să afla, ce din multe feliuri de oameni, feliu de feliuri de bunătăţi ţie a le potrivi nevoiaşte, şi acelea a le cuprinde te osteneşte, precum să povesteşte Zevxis zugraful a prea frumoasei femei chip a zugrăvi vrînd, cîteva cu frumseţea mai de frunte şi mai alese femei au fost ales, şi aşe de la fietecarea cîte o parte cea mai frumoase a feţii lor au fost ales (precum am dzice), a uniia ochii, a alţiia nasul, a altiia gura şi alalte.  într-un chip pe acestea ale frumseţelor părţi înfurmuind şi alcătuindu-le, o prea de femeie frumoasă faţă au şiruit [339].
  
  22. Pildele de la svinţi
  Aşe dară, dintre aceia pre carii istoriile îi scriu, pre cîţiva mai vîrtos pre carii îi ştii dinaintea ochilor minţii îi pune: precum pre Avraam întru prea întriagă cătră Dumnădzău credinţă şi dintru aceasta izvorînd driapta slujbă; pre Iosif în devestăvcie şi în curăţie, pre Iov în răbdare şi în sufferire, pre Moisii pentru nebăgarea în samă a avuţiilor şi a visterelor Eghipetului, pre David la blîndeţe, pre Ezechie, pre Iosie, pre Daniil şi pre soţiile lui în nesămăluita curăţie I proci; carii cu toată dovada pre întărita a vecinicii vieţi făgăduinţă, carea noi acmu avem, nu au avut.
  
  23. Pilde de la limbi sau de la păgîni
  Încă şi din limbi, adecă de la păgîni, culege pilde precum: dreptăţile de la Aristides, camilius, Fabriţius; sufferirea sărăciei de la Curius, Manenius, Cvinţius Ţiţinatus I proci; cuntenirile şi părăsirile de la Belelirofontes, Xenocrates, Schipiones, Tuberon; răbdările şi ale mîniii potoliri de la Arhita, Socrates, Platon, Foţiones, Periclis, Fillip al Machidoniii împărat (acesta au fost tatul lui Alexandru Marele) şi de la Antigonul Primus; a curviii oprire de la Eraclitus, Stilpones, Zenones; adevărăciunea şi nice în glumă a minţi de la Epaminonda şi Pomponius Atticus. Acestea de lăudat nu tot numai cu cuvîntul a lăuda, ce cu faptele a urma sileşte. Ruşine dară să, creştinilor, fie, pre adevărata a adevăratului Dumnădzău cunoştinţă cu cuvintele aruncînd, de ni vor atîtea întru bunătăţi întrări avea, precum aceştia cu cunoştinţă ca aceasta nefiind întemeiaţi s-au arătat. 
  
  24. Pildă a lui Hristos şi a lui urmare
  Ce decît toate mai cinstită şi mai desăvîrşit pildă şi arhetip (cap pildelor) pre pămînt, Iisus Hristos, duxul credinţii noastre au fost (Cătră evrei gl.12, sh.2), a cui potrivire a face ni să porunceşte de la dînsul singur (Math. gl.11, sh.29 şi gl.16, sh.24; Ioan gl.13, sh.15)[341] şi de la a lui apostoli, precum de la Pavel, Cătră filippiseni (gl.2, sh.5), carile şi el lui Hristos au urmat (Cătră cor., Car.1 gl.11, sh.1) şi de la Petru, carile au scris: “Hristos, de vreme ce au pătimit pentru noi, au lăsat noaă pildă ca urmele lui să urmăm” (), şi de la Ioan, a cui acestea-i sunt cuvintele: “Cine dzice într-însul a petrece, trebuie precum el au îmblat şi el aşe a îmbla” (). 
  
  25. A lui Dumnădzău porunci nu dzice că sint în neputinţă cu paza
  
  Nice sint de asă ascultarea ceia carii, pentru a fi bunătăţilor slujbă a da, adecă păcatele a izgoni şi dumnădzăieştile porunci a păzi. A oamenilor lenevire şi nevrere, acestea oprele şi acestea învăluiri aduc înainte. “A nu vrea în pricină iaste; a nu putea înainte să întinde”(). Iaste dară a bunătăţilor cale dintăi oarece can aspră şi grunzoasă, ce mai pre urmă pre lesne şi netedă să arată, mărturisind Isodius. Iară Ioan, al lui Hristos apostol, au scris: “Aceasta să fie dragoste cătră Dumnădzău, ca poruncile lui să păzim; poruncile dară a lui să nu fie grele” (numai să lipsască că sint în neputinţă) ().  Singur Hristos, cu a lui de adeverinţe grăitoriu rost, au spus: “Giugul său a fi uşor şi sarcina lui uşoară” (). 
  
  Nevoinţa pre toate biruiaşte, 
  Iar pre nevoinţă dragoste o aţiţă; 
  Pentru carea pe drept dzis iaste:
  Pre toate biruiaşte dragostea.
  
  Dragostea dară cătră Dumnădzău, cătră bunătăţi şi cătră a bunătăţilor cinstita cinste să nu lipsască. Această dragoste pre toate, oricît de silnice şi năsilnice ari fi, va călca şi va domoli.
  
  VERŞ
  Ca să-ţi răscumperi trupul, fier şi focuri vei pătimi; 
  Să fii sănătos cu sufletul, oare ce a sufferi vei tăgădui? [343]
  
  ----
  26.