<1r> [57] ISTORIE VETEAZULUI POLIŢIONU ŞI A FRĂŢÎNI-SĂU ARGU, CU PREFRUMOASA MILITINA În partea Eghipetului, oarecînd, ave întru sîni un tîrg anume Astrachim, ce să afla supt stăpînire împăratului Asinoberg, care pe soţîie sa o chiema Ravenie, şi petrece întru o mare învoire şi dragoste. Era cel mai slăvit dintru toţi împăraţîi ce să megieşă cu dînsul. Însoţîrea lor au fost blagoslovită de la Dumnezău şi împărăteasa, peste cîtăva vreme, au născut un fiiu foarte frumos la faţă, pe care l-au numit Poliţionu. Cuprinsu fiind de atîta bucurie, împăratul Asinoberg să socote pe sîne mai fericit decît toţi muritorii. /[58] Fiiul său, cel de curînd născut, din ceas în ceas să făce mai mare şi cu creştere lui creşte şi plecare spre celi bune. Aceasta înţălegîndu-o Asinoberg, n-au lăsat după stare datorie părinţască a nu-<1> trimite la tîrg veneţîienilor, Poltavie, pentru învăţătură *<1v>, care atunce era cel dintîiu pentru învăţăturile cele ce acolo înflorie. Întru acest tîrg era stăpînitoriu craiul Rodoscu, cari ave o fiică a lui foarte frumoasă, pe care o chiema Miligrina. Poliţionu, cît au fost cu putinţă, s-au sîlit spre a obicinui tot feliul de învăţături şi epistimuri, la care au avut buna norocire. Afară de aceasta, au învăţat meşteşugul oştescu. Iar cînd au venit el la ce desăvîrşîtă creştire, s-au ivit la Poliţionu atîta de mari puteri, încît nimine atunce, într-acel tîrg nu pute să să bată cu dînsul la podinog. În vremea învăţăturii lui s-au împrietenit el cu un tînăr voinicu, Argu, care să trăge de neam cnejăscu şi era fiiu a unui vestit cneaz, Camber. Pe acesta Poliţionu l-au numit luiş frate. Şi au făcut legătură între dînşîi, ca să ţîie dragoste frăţască şi niciodată unul pe altul să nu să amăgească, ce să fie de-a pururea cu inimă curată la frăţîie şi însuş la groaza morţîi unul pe altul să să apere. Dintru ace vreme petrece amîndoi la o gazdă. Poliţionu de multe ori s-au întîmpinat împreună cu /[59] fata craiului, Miligrina, la locuri de vesălie şi la feliuri de feliuri de bencheturi. Deci adesă vederea a frumusăţîi fetii craiului *<2r> inima lui s-au împilat de dragoste cătră dînsa, dar nu-i pute găsî chip încă unde să poată a ave voroavă asupra aceştii pricini cu fata craiului. Întru o vremi, au mersu mărirea lui, craiul Radocsu, cu crăiasa şi prefrumoasa lui fiică, Miligrina, la unul den senatorii stăpînirei sale, unde asămine au fost poftiţi şi Poliţionu cu Argu. Poliţionu cu Argul au întrat în palatul de musafiri, unde şăde craiuil cu crăiasa şi cu prefrumoasa Miligrina. Cu dînşîi era mulţîme de persoane ştiute, atît parte bărbătescă – cavaleri, senatori, ministri –, cît şi parte fimeiască. Argul, pînă la aceea vreme, nu văzusă pe fata craiului, Miligrina. Atît numai auzisă de la fratele său Poliţionu, că el foarte lăuda frumusaţa feţîi sale. Amîndoi, făcînd căzutele închinăciuni, au şăzut, după obiceiu, la masă. Atunce, pentru împrumutare iubirii, s-au aprinsu şi inima fetii craiului, văzînd pe Poliţionu că este foarte frumos la chip şi predeştept la minte. Aceasta pute să să înţăleagă din schimbările sale, atît că nu-i ştie neamul şi numile lui. Dar şi însuş craiul şi crăiasa, afară din frate-său Argul, de aceasta / <2v> ştiinţă nu ave, fiindcă Poliţionu n-au spus nimărui neamul şi numile lui cel adevărat. Lui Argul /[60] de i-au şi spus aceste, însă cu hotărîre ca să le păzască în taină. Îndată ce s-au sculat de la masă şi muzica au cîntat în tot feliul de instrumenturi, atunce cavalerii au poftit damile cele tinere ca să să joace cu ei, iar Miligrina, lăsînd toată ruşînea, apropiindu-să de Poliţionu, l-au luat de mînă cu delicaţîi. Atunce, ei au sîmţît mari plecari unul cătră altul, iar în cuvinte n-au arătat-o. Sfîrşîndu-să vesălia, s-au dus toţi. Craiul cu crăiasa şi cu prefrumoasa Miligrina s-au dus la curtea lor. Poliţionu, mai îngăduind puţînă vreme după craiul, s-au dus cu frate-său Argul la gazda sa, foarte nevesăli, avînd minte întunecată de frumuseţa fetii craiului, a Miligrinii. Poliţionu, mergînd, au început a vorovi frăţîni-său, lui Argu: - Iubite frate, părutu-ţî-s-au ţîie fata craiului, Miligrina? Cît pentru mine, eu socotescu că nu este în lume asămine frumusăţîi ei, şi, de nu voi găsî asămine, nu mă voi însura cu nici una alta decît cu dînsa. Dar // <3r> şi e, precum nădăjduiesc, ar pofti să margă după mine. Atît numai mie nu me-au plăcut, că făr de nici o pricină, luîndu-mă de mînă, m-au chiemat să jocu. /[61] Asupra acestor cuvinte, frate-său Argul au răspunsu: - Frate Poliţionu, nu da îndată fetii craiului inima ta. Eu ştiu alta mai iscusîtă la frumusăţă şi la înţălegire şi pot să-ţi găsăscu chip ca să o vezi. Să mai aşteptăm şi să mai socotim aice puţînă vreme. Craiul Radocsu a triimis cărţi deşchisă la multe împărăţîi, ca cavalerii cei numiţi să vie la tîrg Poltavie, dintru cari craiul Radocsu să poată alegi mire vrednicu fiicii sale, Miligrinii. Şi au pus luni şi zi însămnată pentru această adunare. Aceşti cavaleri era datori să vie de la multe împărăţîi şi la locul deşchis să arătă fieştecare voinicie, bărbăţîie şi vîrtutea lui. Au venit zioa însămnată şi mulţimea cavalerilor s-au strînsu, pe cari au venit să vază însuş craiul Radocsu cu soţîia sa şi cu prefrumoasa lor fiică. Poliţionu s-au gătit cu frate-său Argul la privala cavalerilor să vază bărbăţîie lor, în ce chip să vor lupta. Iar el nu vre să arăte putere şi meşteşugul său, însă / <3v> împotriva voii sale au fost nevoit să facă acest lucru. Cînd el au ieşît la privelişte şi au stătut cu frate-său Argul la un locu deosăbit, împotriva fetii craiului, a Miligrinii, atunce frate-său Argul cu mulţi au avut dueluri şi pe mulţi au biruit. Un cneazu oarecare, de la locu depărtat, anume Halchidonu, au ieşît împotriva lui Argu şi, după multă /[62] luptă ce au fost între dînşîi, n-au putut nici unul să slăbască pe potrivnicul său. Slăbiciunea lui Argu au poftit pe potrivnicul său aşa: - Iubite Halchidoane, să ne odihnim. Vezi, tu, că noi puterile noastre le-am pierdut. Cu aceste cuvinte ş-au pus paloşul său în teacă. Iar Halchidonu această întîmplare au întors-o spre folosul său. L-au lovit pre el cu suliţa atîta de tare încît de pe şă l-au izbit jos, pre pămînt şi, viind la el, vre a-l da pre dînsul morţîi. De această pornire făr de rînduială fiind pătrunsu Poliţionu şi nerăbdînd peire, ce cu mărire de suflet a prietenului său, au alergat cu calul său la Halchidonu şi la ce dintîiu agiungere l-au lovit pre el cu paloşul atît de tare cît l-au spintecat *<4r> în doî şi nici grebănul calului n-au putut scăpa de lovitura lui. După aceasta, cu mulţi cavaleri s-au bătut, dar nimine împotriva lui nu-i pute să ste. După săvîrşîrea acestor vetejăşti vesălii, au luat pe frate-său Argul şi l-au dat la dohtori să-l tămăduiască. Fata craiului, Miligrina, văzînd bărbăţîie şi puterea lui Poliţionu, mai vîrtos s-au aprinsu de dragoste asupra lui. Cu sîlinţa dohtorilor, Argul s-au tămăduit de rani. Atunce, Poliţionu au stătut a ceri de la el sfat: - Iubite frate, mă mărturisăscu ţîie că inima me /[63] acum este cu totul dată spre jărtfa Miligrinii. Eu mă aflu într-o nemulţămire nemărginită cînd nu o văzu. Tu eşti prietenul mieu, tu eşti fratele mieu! Spre tine numai eu las lineştea mea! Spune-m, ce să începu? La aceste au răspunsu Argu: - Ah, cînd ai şti tu pe Militina! Şi îndată i-au arătat portretul ei. Spune-m, iubite prietene, izbăvitoriul vieţîi mele, spune-m, mă rog, cum este această închipuire? Easte-ţi pe plăceri? Acest portret este a unii fete de craiu / <4v> pe cari o chiiamă Militina. Nu este aceasta mai frumoasă decît Miligrina? Eu văzu că cugitile tale îndată s-au tulburat şi socoteşti cum ai pute mai în grabă să vezi chipul cel adevărat al acestui portret. Eu la aceasta te voi slujî şi mă voi sîli cît îm va fi prin putinţă a mulţămi perierghie ta. Dar poate vei fi întrebînd cine este aceasta Militina? Aceasta este fiica craiului Italiei, a preiubitei meli patriei. Şi aşa să mergem acolo, tu negreşît vei lua ceea ce pofteşti. Poliţionu n-au putut mult să rabde a nu vide pe Militina. Într-acestaş chip s-au dus el cu Argul la Italie şi, mergînd pe drum, vorove, unul cătră altul: „Dacă noî ni să va întîmpla vreo nenorocire sau unul va rămîne, atunce cum vom pute a ni găsî unul pre altul şi a sta întru ajutoriu /[64] unul altuie?” Întru ace vreme purta ei coifuri în capu ca să nu li să vază faţa. Şi viind la un tîrg, au făcut pre zilile sale sămne: Poliţionu au făcut pe un cîmpu albu un leu negru, iar Argul // <5r> au făcut pe un cîmpu negru un filu albu pentru ca să nu să poată ucidi unul pre altul din neştiinţă. Dacă au purces, au căzut asupra lor într-un locu 30 de tîlhari şi vre a-i omorî, iar zilile şi caii lor să-i facă jărtfă răpirii lor. Poliţionu, văzînd necontenită năpădire asupra lui şi aprinzîndu-să de mînie, au alergat cu calul său, avînd numai paloşul său în mînă, cu totul că era obiceiu la cavalerii cei vestiţi a purta ciomagi greli de fier, dar Poliţionu nu era obicinuit a să apăra cu acest fel de ciomagu, decît numai la o primejduincioasă şi mare nevoie. El ori pe cari din tîlhari agiunge îl tăie în doî cu paloşul şi nimică nu pute să-i ste împotrivă, necum să să poată apăra. Un tîlhariu dintru aceie au alergat asupra lui Argu, a fratelui lui Poliţionu, şi atît de tari l-au lovit cu paloşul în umărul drept, încît l-au dat de pe cal jos şi l-au rănit, în scurt, de moarte. Această lovire n-ar fi fost atîta de primejduincioasă dacă asupra lui Argu ar fi / <5v> fost zeoa pe cari el o scosăsă puţînu mai înainte şi merge fără ză, fiind foarte mare călduri într-ace zi. Poliţionu, văzînd, că pe frate-său unul din tîlhari l-au omorît, alergînd la el, i-au /[65] dat vrednica răsplătire. Poliţionu, după ce toţi acei 30 de tîlhari i-au omorît, descălecînd de pe cal, s-au dus la frate-său Argul. L-au udat cu lacrămi, jălindu-să de el pentru acee mai mult, pentru că: întîiu, să lipsisă de dragoste lui ce ave cătră dînsul; al doile, pentru că n-au cîştigat aceea ce pofte ca să vază pre ceea ce stăpîne sîmţîrile sale, pre prefrumoasa fata de craiu, Militina; al treile, socote că să află în pămînt streinu, şi afară dintr-aceste, nu ştie ce va face cu frate-său. Văzînd pre el în primejdie de moarte, sta în gînduri multă vremi: lua-l va cu dînsul, ori îl va lăsa acolo? Să-l ducă, zice el, pe cal în tîrg, nu rămîne chip a-l pute scăpa de moarte. Cu toate aceste, au hotărît întîiu să să ducă sîngur la un tîrgu să aducă un doftor ca să-i lege rana frăţîni-său. Întru această vreme au venit asupra lor nişte potiraş, ca la o sută de oameni, care, văzîndu-l că stă asupra unui om, l-au socotit de ucigaş a celui omorît. Asămine, văzînd // <6r> multe leşuri de om zăcînd la pămînt, au început a vorovi între ei: „Vedeţi acest om ce stă asupra trupurilor celor moarte? Să cunoaşte că el au rămas de la vreo şaică tîlhărească pentru tîlhuşagu şi de la aceşti omorîţi ie straile”. Întru aceste socoteli, au alergat asupra lui vreo cîţiva oameni şi vre a-l ucide pre el de moarte. Poliţionu, văzîndu-i pre ei, au apucat numai ciomagul său, iar calul, /[66] zăoa, coiful şi paloşul a-ş lua n-au avut vreme. S-au bătut cu dînşîi multă vreme, nelăsîndu-i să să apropie de dînsul. Într-această vremi, au năvălit asupra lui mai mulţi. El s-au apărat numai cu ciomagul său, fiind în multe locuri rănit de aruncare suleţîlor şi de însegetare arcurilor. Cu toate aceste, pe aceşti potiraş i-au depărtat de la el. Cari rămăsăsă foarte puţîni şi şi aceştia, văzînd că el nici cu un chip nu să dă a fugi, depărtîndu-să de la dînsul. Poliţionu să socotea pe sîne cel mai nenorocit om în lume, pentru că au rămas sîngur într-un codru sălbatecu, din care pricină au venit la o mare frică. Inima lui să cutremura, lacrămile să răvărsa din ochi şi nu ştie unde / <6v> să să ducă. Mult au căutat locul acela unde lăsasă calu şi pe frate-său, dar nu l-au putut găsî, fiindcă de potiraş era gonit departe de la acel locu. Într-acestaş chip s-au trudit toată zioa şi au agiunsu la nişte munţi înalţi şi codri sălbateci. Şi cu cît să duce mai departe cu atîta munţîi îi părea mai nalţi şi codrii mai întunecaţi. Poliţionu, nefiind obicinuit a umbla pe jos, foarte atre au slăbit. De trudă şi de frică mare au şăzut supt un copaciu şi au început a plînge, blestemînd zioa purcederii sale din tîrg Poltaviei şi aşa sîngur, întru sîne, vorove: „Nebuneasca me căutare a unii frumuseţă de fată m-au lipsit de iubitul meu frate, iar acmu văzu că şi mie însumi întru aceste pustietăţîi mi să cuvini a muri, ori /[67] de fiiară sălbatice a fi spintecat. O, ticăloasă nenorocire, pînă la atîtu dejnădăjduieşti slăbiciunea celor muritori! O, nebunu şi nesocotit om întru această lume, ce poftei tu să vezi? Nu-ţi era ţîie destul acee că tu avei dragoste cu răspundere cu fata craiului // <7r> Radocsu, prefrumoasa Miligrina, care cu adevărat ave mari frumuseţă? Vai mie, ticălosului şi nenorocitului, unde este frumuseţa şi bărbăţîie mea? Întru acest codru sălbatecu ori de foame trebuie să moriu ori fiarăle sălbatece negreşît mă vor spinteca”. După aceasta, cu mare trudă s-au suit într-un copaciu înalt şi, şăzînd într-însu toată noapte, necontenit plînge, văzîndu-să pre sîne întru atîta de mare primejdie. Soarele au ieşît deasupra orizontului şi el s-au pogorît dintr-acel copaciu jos. Au ajunsu la un munte înalt şi au căutat în toate părţîle, unde va vide vreun tîrg sau vreun locu lăcuit. Au văzut în partea dreaptă un tîrg foarte departe. Au hotărît să să ducă întru aceea parte, unde au văzut tîrgu acela. Întru această hotărîre fiind el, au ajunsu la o pădure mari şi deasă. Şi, spre mai mare nenorocire lui, au văzut că aleargă spre dînsul un leu sălbatecu, vrînd să-l spintece. Atunce, mai tari i să băte inima lui şi nu ştie unde să fugă de dînsul. Au hotărît / <7v> să să bată cu dînsul cu ciomagul său. Leu s-au aruncat asupra lui şi l-au apucat de picior, fiindcă Poliţionu era foarte slabu de foame şi de /[68] rane. Cînd leul l-au prăvălit jos şi vre să-l mănînce, atunce Poliţionu au scos cuţîtu din teacă şi i-au tăiet gîtiţa şi întru acest chip au omorît pe leu. Frica şi ranele multă vreme l-au ţînut pe el în locul acela, neclintit. După aceasta, odihnindu-să cîtăva , au mersu trei zile pe drumu acela şi au ieşît, în sfîrşît, la un tîrg oarecari, în Işpanie, ce să nume Artedu, cari să află pe malu mării ce să zice Mesoghios. Au stătut acolo la un hanu de musafiri şi au tocmit un doftor să-l tămăduiască. Pe frate-său Argul, întru ace vremi cînd s-au bătut el cu potiraşîi, l-au luat nişte negustori drept mort, caii amîndoi şi zelile. Aducîndu-l pre el la pămîntul lor, l-au dat la un doftor să-l tămăduiască. El degrabă au luat tămăduire la ranile sale. Neguţătorii, socotind pre Argul nu din neam prost, l-au slobozit pre el cu cinste // <8r> la patrie sa, ajutîndu-l pe lîngă aceste şi cu bani pentru ca să aibă cu ce să iconomisî la celi trebuincioasă a drumului. Şi i-au dat încă calu şi zeoa lui. Argu, din partea sa, s-au făgăduit lor pentru milostivire ce-au arătat ei asupra lui, să li plătească. Întru acestaş chip, s-au dus el la patrie sa, la cari au fost priimit în casă crăiască întri cavalerii curţîi. Poliţionu în tîrgu Işpanii, Arteda, au lăcuit ca la doî luni. Şi întru această vremi, au cîştigat desăvîrşît /[69] tămăduire ranelor sale, ş-au făcut luiş altă ze şi alt paloş. Iar sămnul pi ze, care era pus între dînsul şi între frate-său Argu, s-au uitat să-l facă. Eu socotescu că oricine ar fi fost s-ar fi priimit să lasă acest fel de hotărîre, cari au fost întovărăşît cu atîta de mare răutăţi şi nenorociri, însă Poliţionu era cu totu de altă fire, fiindcă mai şăzînd foarte puţînă vreme iarăş au hotărît să să ducă la Italie ca să vază pre prefrumoasa fata craiului, Militina. Şi pentru aceasta au nămit corabie şi s-au dus din tîrg / <8v> Arteda. Di norocirea lui, vîntul i-au fost într-ajutoriu şi el au călătorit pe mare, în curîndă vreme ajungînd la un tîrg a Italiei, Bononii. Poliţionu, ieşînd din corabie în tîrg, au întrebat pi lăcuitorii tîrgului în cari tîrg trăieşte craiu Algherd şi cu ce chip ar pute să să ducă acolo. Ei au răspunsu că craiu Algherd trăieşte în tîrg Ravenie, arătîndu-i încă că „supt acest tîrg capital vini peste tot anu puternicu şi straşnicu la videre, turcescu paşă Ciubulaiu, cu multe oşti, împotriva căruie noi nici un ceas a sta nu putem. Şi acest războiu să pricinuieşte numai dintru aceasta, pentru ca să ie luiş pe fata craiului, Militina. Acmu s-au apropiet vreme aceea întru cari el vine. Craiu Algherd, neavănd destulă putere ca să-i stei lui împotrivă, îi dă pi tot anu bani cîte o sută de mii de galbeni şi cîte 500 de mii de oameni, pe cari îi strînge în tîrg Ravenie pentru a-i da turcescului paşi /[70] Ciubulaiu. Trebuie să ştii că această sumă de oameni îi strînge // <9r> din oameni streini ce vinu acolo. Noî ni-i milă de tine, ca de un om ca acela pe cari noi îl pricepem că nu este de neam prost. Să nu te prăpădeşti în zădar! Nu te duce la tîrg Ravenie! Noi ţîie îţi voim norocire. Du-te mai bine la altă împărăţîie, ori trăieşti aice la noi, în Bononie! Noi de tine vom fi bucuroşi. Afară de aceasta, la noi este dat în publecă, în toată Italie şi la alte multe împărăţîi, cine să va găsî să gonească pe acest paşi, cînd el încungiură tîrgu cu oştile sale, ori îl va omorî pe el, aceluie i să va da fimei pe frumoasa fata craiului, Militina”. Tulburat fiind de această veste, Poliţionu să grăbeşte ca cu agiungerea sa să întreacă venire lui Ciubulaiu. Întru acest chip, au hotărît el să să ducă la tîrg Ravenie, poftind a vide frumuseţa feţîi fetii craiului. Şi de or vre să o dea turcescului paşă Ciubulaiu, macar moarte să priimească, să iasă cu dînsul la podinog. Atîta numai îl tulbura pre el, că cu paşa este obiceiu totdeauna a fi multă oaste. Mult s-au luptat cu gîndurile / <9v> sale şi, la sfîrşît, pofta sa au biruit toată împotrivirea ş-au nămit o carîtă şi s-au dus de la Bononie la Ravenie. Viind acolo, au nămit o casă a unui om vestit, cari, urmînd rînduielilor pentru ca să de la paleţi ştiinţă de oamenii musafiri, l-au întrebat pre el ce om este, din ce /[71] pămînt şi cum îi este numele. Poliţionu n-au spus adevărul de la ce împărăţîie este, ce au spus gazdii sale că este din Malta, pămînt a Işpaniei, neguţătoriu, anume Stragvelii. Pentru frati-său Argul nu ştie cum că el trăieşte într-acel tîrg, căci nu-l socote pre el a fi viiu şi de rane mîntuit. Argul trăie într-acel tîrg, în casa crăiască, cavaleriu a curţîi. Ş-au adus aminte de neguţătorii aceie, cari îl tămăduisă de rani şi l-au slobozit la patrie lui cu agiutoriu. Pentru aceasta le-au triimis lor bani 90 de mii de ruble. Poliţionu au petrecut multă vreme în tîrg Ravenie numai pentru pofta ce ave ca să vază pe fata craiului, Militina. Întru o vremi s-au îmtîmplat lui Poliţionu a fi într-o casă oaricari, pentru prăvala comediei, întru cari asămine au fost şi fata craiului, Militina. Obiceiu era la împărăţîie *<10r> lor a merge craiu cu crăiasa sa şi cu prefrumoasa lor fiică pe la casîle supuşîlor lor, la feliuri de feliuri de zăbăvi, unde să făcu comedii. Poliţionu au venit mai aproape, unde şăde chipul cel prefromos pentru dînsul, şi i-au dat ei căzuta cinste. Fata craiului l-au văzut pre el şi o căutătură numai au putut să o robască. Poliţionu, din partea lui, atîta s-au aprinsu de dragoste asupra ei, încît pe urmă atîta gînd era în capul lui ca să poată cîştiga luiş soţîie pre prefrumoasa fata craiului, Militina. Şi, în scurt întru aceste socoteli /[72] fiind, o numeşte pre dînsa luiş mireasă. Ea au luat boală noî în inima ei. S-au sîlit cu tot chipul să afle cine au fost acel frumos tînăru, dar de la nimini să afle n-au putut, de la ce împărăţîie şi de ce neam este, fiindcă el nu este di supuşîi lor. După aceasta, s-au dus toţi pe la casîle lor. Poliţionu, viind acasă, să arată cu tot a fi cufundat în gînduri, dar di ce pricină, aceasta nimine nu o pute şti. După aceasta, nu peste multă vreme, Poliţionu s-au întîmplat a fi şi altă dată într-un locu cu fata craiului, în casa unui ministru, anume Mire. Ce de al doile a lor vederi au întărit dragostea lor. Fata craiului, / <10v> Militina, vorove în cugetul său: „O, dacă me-ar da mie ştiinţă asupra lui Poliţionu, de la ce împărăţîie este el şi a căruie părinte fecior ! Cît aş fi eu de norocită, dacă el ar fi de craiu, ori de cavaleriu, ori de cneazu, macar cu cît de mică stăpînire, atît numai cît să nu fie din nordul prost! Eu mă jur că pe nimine alt nu me-aş alege mie bărbat”. Cînd au început a juca, atunce fata craiului au chemat la sîne pe Poliţionu şi au început a-l întreba: - Spune-m tu mie, domnule, cum este numele tău, a căruie părinte fecior eşti şi din ce pămînt? Eu te văd pre tini <în> împărăţîie mea nu de mult, iar numele şi neamul /[73] tău nu ştiu. Poliţionu, cu căzută plecăciune, au răspunsu aşa: - Premilostivă împărăteasă, pe mine mă chiiamă Stragveli şi sînt neguţătoriu a Işpaniii. Oricît au încredinţat-o el pre dînsa, cu toate aceste e nu pute socoti cum că ar fi el cu adevărat neguţătoriu şi-l socote purure drept un om vestit în lume. La această întîmplare mult au vorovit ei între dînşîi şi eu aş fi socotit de trebuinţă a scrii voroavile lor, dar după cum este obicinuit de să întîmplă vorbile // <11r> la această stari din pricina fierbinţălii şi a slobozeniii în multe chipuri, aşa eu îndrăzneală că voi cetitoriului a le lăsa şi spui numai cele de pe urmă cuvinte a lor, cari poate după vreme şi obiceiurile de atunce, ori fi cuprinsu într-însăle delicaţîi, iar acmu slujăscu drept un rîs. Aceasta poate pentru mine să pare întru acest chip, iar pentru alţîi într-alt chip. Volnicu este fieştecine a judeca aşa cum i-a fi voia, căci eu nu am hotărîre să-i stau împotrivă. Poliţionu, văzînd că fata craiului îl iubeşte pre dînsul, au început a vorovi supt frasîs de aligorii în limbă franţujască, ca să cunoască dragostea ei cătră dînsu: - Dacă îndrăznescu anume, frumuseţa a toată lume, /[74] ieri am umblat eu în grădina ce iubită a părintelui vostru şi am văzut un copaciu foarte frumos, în vîrful căruie era o prefrumoasă floare, care atîta me-au păcut, încît că eu aceasta a o arăta prin cuvînt nu pot. Plimbîndu-mă, am căutat să vădu nu mai este vreuna asăminea ei? Dar n-am putut găsî. Atît numai am văzut mai înainte această floare la Vineţîie, iarăş în grădina crăiască, dar aceie era mult / <11v> mai proastă decît aceasta. Atunce, mie aceea me-au părut, cînd nu văzusăm eu pe aceasta, mai frumoasă. Iar cum am văzut aice această floare, s-au aprinsu inima mea de dragoste cătră dînsa. Petrecînd de doî ori grădina din cap în capu, m-am întorsu iar cătră dînsa şi voiem a o ave pre e lîngă mine. De multe ori am vrut să o cîştigu, dar n-am putut să o facu aceasta, ca să mă suiu într-acel prefrumos copaciu şi să rumpu cei mai frumoasă dintre toate florile, temîndu-mă că în vreme ce mă voi sui eu în copaciu, voi strîca mlădiţîle şi, cînd a veni în grădină părintele vostru şi va videa stricat iubitul lui copaciu, atunce pe păzîtorii grădinii va porunci să-i omoare. Dar şi afară de aceasta, m-am timut şi însumi de mine, ca nu cumva să afle cine l-au stricat şi aşa am hotărît să aştept pînă atunce cînd va creşte şi va cădea pre pămînt, la mine. Eu atunce voi /[75] rădica-o şi mă făgăduiescu de-a pururea a o păzi lîngă mine cu mare cinste. Iar dacă nu va cădea sîngură, atuncea // <12r> în curîndă vreme mă voi duce din tîrgu acesta, fiindcă nu poate inima me a răbda aceasta şi în curîndă vreme însumi mă voi lipsi de viiaţa me. Fata craiului, Militina, înţălegînd cuvintele lui, au zis: - Stragveli, vino mîine întru ace grădină, la jumătate de zi şi eu sîngură voi veni la tine şi, de va fi cu putinţă, atunce, rumpînd floare aceea, voi da-o ţîie, pe voie ta. Şi mă aşteaptă pe mine lîngă havuzu ce se află acolo. Poliţionu, auzind de la dînsa neaşteptate cuvinte, foarte s-au bucurat că au înţăles fata craiului pilda lui. Nu mult mai vorovind fata craiului cu Poliţionu, s-au întorsu la curtea sa, iar Poliţionu s-au dus la gazdă. El toată noaptea aceasta au petrecut-o, în scurt, fără somnu, cufundat fiind în gînduri: „De mă voi duce, zice el întru sîne, sîngur în grădină, iar e va veni întovărăşită cu cavalerii curţîi şi mă vor prinde, atunce negreşît tată-său îm va da groaznică moarte. Să mă ducu în grădină, să mă dau primejdiei morţîi? Dar dacă nu mă voi duce, atunce să cade să prăpădescu dragostea fetii craiului?” Acest feliu de gînduri / <12v> au tulburat toată noaptea duhul lui. Zorile acum, în scurt, slobozisă razile lor, cînd el făcusă hotărîre mai bine să /[76] priimească moarte decît să piiardă nepreţuitul, pentru dînsul, odor, cari nu ave asămănare în toată lume la frmuseţă. El s-au odihnit. Cînd s-au trezit atunce, în scurt, era 12 ceasuri. Poliţionu au luat cu sîne numai sabie şi coiful în capu şi s-au dus în grădina crăiască, în care era obiceiu şi voie a să plimba pînă la 12 ceasuri, iar de la 12 ceasuri era poruncă nimine să nu să afle. Cini rămîne în grădină pe urmă după acel ceas, pe acela îl duce la paleţîi. Poliţionu au venit la locul însămnat şi, şăzînd ca jumătate de ceas, au văzut pe Militina viind la dînsul sîngură. Foarte mult s-au bucurat de aceasta şi au gîndit: „Acum, în scurt, m-am încrediinţat că Militina din adîncul inimii mă iubeşte”. Fata craiului viind la dînsul: - Bine te-am găsît, i-au zis, preiubitul meu chip Stragveli. Iată, eu am adus la tine floare care tu poftei să o aibi lîngă // <13r> tine. Spune-m, mă rog, iubitul meu, adevărat, din care împărăţîie şi din ce neam eşti tu. Eu întru adevăr nu pot crede cum că tu să fii neguţătoriu. Atunce Poliţionu au fost sîlit să împlinească pofta fetii craiului. Au răspunsu el: - Premilostivă împărăteasă, sînt din pămîntul Eghipetului, a puternecului şi marelui în lume împărat Asinoberg ficior, din tîrgu Astrachim. Numele mieu este /[77] Poliţionu. Răspunsu ficiorului împăratului atîta au prinsu pe fata craiului, încît e au rămas fără sîmţîre. În ochii săi îndată s-au arătat bucurie, aceea cari în adîncul inimii au sîmţat. Prefrumosul ei obrazu, care arata trandafir şi crinu, atunce era roşît şi picături de lacrămi plini de bucurie, negrele sprîncene, cele ce da mare frumuseţă feţîi sale, s-au slobozit în jos, ruminele buzî, dovezile adevărate dragostei, tremura. E atunce au început să vorbască, dar iarăş glasul ei s-au tăiet. Strînge putere noî spre arătare dragostei sale, dar e stă împotrivă. În sfîrşît, arată neasămănata ei plecare cu cîteva sărutături. / <13v> Îl ţîne pre el fără nice o ruşîne. Atunce adevărată iubire au arătat ace taină cari e foarte de demult să sîle a o afla. Dintru această vremi l-au cunoscut e pre dînsul, adevărat Poliţionu, pentru care îi spusesă ei Argul, cavaleriul curţîi, ce să nume frate lui Poliţionu şi a căruie bărbăţîie, putere, minte şi frumuseţă el o hfălisă fetii craiului. În scurt, au zis ea: - Sufletul sufletului mieu, Poliţionu, priimeşte-mă pre mine dintru această vreme în stăpînirea ta. Eu mă mărturisăscu ţîie, că te iubescu mai mult decît pre toţi în /[78] lume. Eu dintru aceea vreme am sîmţît către tine dragoste şi plecare, cînd întîiaş dată te-am văzut la teatru. Nu pot mai mult să-ţi spuiu nimică, decît atîta că eu mă jărtfuiescu ţîie cu toată viiaţa me. Păzăşte cinste mea pînă la vreme, credinciosule prieteni! Iar eu, din partea mea, îţi făgăduiescu şi mă jur că, afară de tine, pe nimene altu bărbat nu voi ave. Cu aceste au săvîrşît e făgăduinţa ei, iară el, spre răsplătire, au încredinţat-o pe ea că o iubeşte mai mult decît însuş pre // <14r> sîne. - Cît mă vesălescu eu, au zis el. O, cîtă bucurie să răvarsă în tot trupul meu ce au adus ceea ce atîta vreme am căutat! Acum desăvîşît aflu cît sînt de fericit eu, ce aud făgăduinţa însoţîrii tale. Dar credi, iată, eu mă jur, pe toate acele ce sînt sfinte în ceriu şi pre pămînt, că cinste ta nu voi da-o în primejdie, ce, împotrivă, cu rîvnă voi fi păzîtoriu cinstei tale. Acum noî nimică nu ne rămîne altă decît numai să poftim ce curînd după pravilă însoţîre. Spre sămnul amîndurora părţîlor priimiri aceştii întăriri a lor, au schimbat ei inelile. După aceste vesălitoare, dintru amîndurora părţilor, jurămînturi, n-au lăsat Militina întreba pe Poliţionu, nu are vreun om pe care să-l numească luiş frate în împărăţîiele ce el au umblat, din vreme ce s-au aprinsu de dragoste asupra ei? /[79] - Preiubita me, au răspunsu el, credi statorniciilor mele, care eu sînt hotărît să-ţi spuiu. Cînd eu eram în tîrgu veniţîienilor, Poltavie, triimis de părinţîi mei pentru învăţătură, atuncea s-au cunoscut cu mine un cneazu din crăie voastră, anume Argul – el me-au spus mie că este triimis de la curtea voastră –, cu care eu m-am înfrăţît şi am trăit într-o casă în mare dragoste. Într-o / <14v> vremi oarecari i-am descoperit toate tainele adîncului inimii mele, plecare inimii spre dragoste fetii craiului, Miligrina, pentru care eu cu oareşcare chip ţ-am pomenit. El pre mine de dragoste cătră dînsa m-au oprit, arătîndu-mi pe lîngă aceasta cu cît eşti mai frumoasă împărăţîie-ta şi cu cîte daruri sufleteşti eşti împodobită. Şi întru aceeş vremi me-au arătat şi portretul vostru. Aceasta nenădăjnuită întîmplare au dus la tulburare inima me şi au rănit-o ca o săgeată ascuţîtă, spre dragostea voastră. Plecari dragostei atîta biruinţă au adus în sufletul meu, încît eu pînă în sfîrşît am hotărît ca negreşît să mărgu la Italie cu frate-meu Argu. În vreme călătorii noastre ne-au întîlnit pe noi o nenorocită întîmplare. Frate-meu Argul s-au omorît de tîlhari, pentru care nici pînă acu nu ştiu, trăieşte au ba? Eu de acolo m-am dus pe jos, suferind multe ticăloşîi. După aceasta i-au spus ei pre larg toate aceli ce i s-au întîmplat în călătorie sa: /[80] - Iată de unde au luat începire dragostea mea asupră-ţi, cît sînt eu datori a mă numi pe sîne de fericit! Eu, după // <15r> multe ticăloşîi, la ce de pe urmă am ajunsu la hotărîrea mea. Iată, iubita me, că eu nu pot a arăta desăvîrşît sîmţîrile acele de care inima me s-au umplut. Aice au tăiet fata craiului cuvîntu lui Poliţionu: - Preiubit sămnu a vieţîi mele, eu credinţa ta o închipuiescu cu credinţa inimii mele. Au şi tu nice odinioară să nu o împuţînezi cu necredinţa şi va fi martur între noi credinciosul tău frate Argul. El este viu şi acum petrece aice în tîrg, lîngă curtea noastră. - O, cît sunt eu de mîhnit, au răspunsu Poliţionu, că nu m-am putut vede cu dînsul! - Dacă vrei, au zis Militina, eu mîne voi împlini dorire ta. Şi eu îl voi vede pre el în casa lui Ganusov, întru cari vor să arăti o comedii. Întru aceea casă voi fi şi eu şi frate-tău Argu. Vremi nu le era slobodă a spune mai mult să să îndulcească, cu asămini voroave. Şi aşa, sărutîndu-să, fata craiului s-au dus în palatul său, iar Poliţionu s-au dus din grădină. Aice numita lui fericire s-au schimbat. N-au apucat încă a ieşî din grădină şi îndată au ieşît caraolu asupra lui şi vre să-l prindă pre el şi să-l aducă la paleţi, pentru că /[81] ceasurile aceli, care era slobode / <15v> fieştecui a să primbla pe-n grădină, era trecute. Poliţionu, văzînd că vor să-l prinză, au scos paloşul său şi pe toţi strejarii aceie i-au tăiet, din care gîlceavă au bătut toba de tulburare. Au alergat străjarii de la gapsaht, pre mulţi dintr-înşîi i-au ucis de moarte, iar el abie au putut fugi prin ograda neguţătoriului Carsar, care îi era credincios prietenu. Din ograda aceea au ieşît pe supt cumpăt la gazda sa. Poliţionu la această luptă au fost rănit de strejari, în umăr, pe mîna stîngă, fiindcă întru aceea vreme nu era zeoa asupra lui. Dintru această pricină au căzut el în pat trei zile şi boala lui l-au oprit de a pute merge la casa aceea, la care îi poruncisă Militina, unde vre să-i arăti pe frate-său Argul. Argul, înştiinţîndu-să de la fata craiului de frate-său Poliţionu, foarte mult s-au bucurat. Şi a doa zî, Argu şi cu fata craiului, cu nemărginită mulţămire a sufletului s-au grăbit a merge la fietru lui Ganusovu. Dar cu mare scîrbă, acolo n-au putut a vede pe Poliţionu şi aşa s-au întorsu foarte mîhniţi. După aceasta, Argu au căutat în tot tîrgu gazda lui Poliţionu, cu acel // <16r> nume cu care el să nume, neguţătoriu Stragveli, dar nu l-au putut găsî. /[82] Întru aceeaş vreme, au sosît supt tîrg Ravenie puternicu şi straşnicu turcescu paşi Ciubulaiu, cu mare oaste. El acum nu mai cere nici dare de bani, nici de ostaşi, ce cere numaidecît luşi soţîie pre prefrumoasa fata craiului, Militina. Au încungiurat cetatea împrejur şi au strîmtorat pe cei ce lăcuie în cetate, pe craiu şi pe toţi supuşîi lui. Cînd s-au înştiinţat fata craiului, Militina, că tată-său vre să o dea soţîie lui Ciubulaiu, inima ei s-au întunecat în sînge şi lacrămile curge pîrău din ochii ei. Îş băte pieptul şi îş rumpe părul capului. Vre mai bine să să omoare sîngură decît să fie soţîie straşnicului şi scîrnavului tătar. I-au venit în gînd şi aceasta, că Poliţionu ave mare voinicie şi bărbătescă puteri şi pentru aceea poate a sta împotriva lui şi a să bate cu dînsul sîngur la podinog. Dar ceie ce-i aduce mai multă mîhniciune era aceasta că e de mult nu-l văzusă / <16v> pre dînsul şi nu pute de la nimene să ie înştiinţare unde să află. Poliţionu, îndată ce au auzit venire turcescului paşi, cari ceri pe fata craiului soţîie, n-au putut să rabde inima lui, au uitat rana şi boala lui şi s-au dus la curtea crăiască, vrînd a afla ce socoteşte craiu Algherd pentru venire turcescului paşi. I-au spus lui că craiu Algherd şade cu toţi ocîrmuitorii şi ghenăralii săi în palatul priimirii solilor şi socoteşte ce hotărîre va face mai bună la o /[83] întîmplare cu atîta sîlnicie. Poliţionu s-au dus la palatul solilor şi au auzit că au hotărît toţi acei ce au fost cu craiu şi, cum că şi craiu s-au plecat spre aceasta, ca să dea pe fiica lui soţîie turcescului paşi Ciubulai. Fieştecine poate să socotească cît s-au tulburat inima lui Poliţionu, floare feţîi sale s-au schimbat, vederea ochilor săi au încremenit. El nu pute auzi aceea de a fi prefrumoasa fata craiului, Militina, soţîie straşnicului şi urîtului Ciubulai. Îndată au arătat craiului Algherd şi la toată boierimea // <17r> ce fusesă cu craiu, că voieşte, pentru cinste şi frumuseţa fetii craiului, a Militinii, şi pentru tîrg Ravenie, să să bată cu turcescul paşi la podinog, însă cu această tocmeală: dacă va lua de la Dumnezău acest fel de milostivire şi va omorî pe acest paşă, atunce fata craiului să fie dată lui. După această, au vorovit el: - Mărime ta, şi dumneavoastră, cinstiţi boieri senaturi, sînteţi priimiţi la aceasta? Eu socotescu că fieştecare din voi va găsî mai cu cale sînguri să scăpaţi de o ticăloşîie cu sîlnicie, norodu să-l mîntuiţi de dare ce peste măsură, care negreşît trebuie să fie mărită, dacă pe tot anu veţi plăti acestui paşi sumă mari şi la ce de pe urmă să daţi şi pe fata craiului după dînsul. Atunce toţi senatorii, cu un glas, au grăit că „noi aceasta a să face sfătuim: dacă tu vei omorî pe acel paşi şi /[84] vei apăra cetatea de stricăciune, iar pe fata craiului, Militina, vei mîntui-o de această nesuferită nevoie, / <17v> pentru aceasta pre dînsa însuş îţi vom da-o ţîie soţîie”. Cu aceste săvîrşînd, ei au zis că nimică a sfătui mai mult nu pot. „Şi afară de aceasta, dacă tu îi vre aur sau argint, ţî să va da oricît îi pofti”. Craiu, auzind de la sănatorii şi minestrii ce să afla cu dînsul, iscăleşte cu mîna sa tocmala aceasta: „Cînd acest streinu voinicu tînăr va birui pe Ciubulaiu, atunce toate după pofta şi voie lui să vor face”. Nimică pre el nu-l îmbărbăta atîta decît aceea că este obicinuit drepţîlor judecători şi ocîrmuitorilor păcii a defăima şi a goni obrăznicie amestecătorilor păcii şi a liniştii. „Dumnezeu păcii, zice el întru sîne, lăsa-va ca să biruiască nesuferitul călcătoriu de pace pe acela care pofeşte a o păzî pre ea? Această treabă nu sufere mai mult lungire de vreme”. Şi pentru aceasta, întru acela ceas, au triimis craiu Algherd la paşa pe un cneazu al său, anume Amosîie, şi cu dînsul au scris o scrisoare întru acestaş chip: // <18r> „Stăpînitoriul pămîntului Italiei, craiu Algherd, puternecul oblăduitoriu lăţîmii ţărilor şi a împărăţîilor şi straşnicu poruncitoriu lăcuitorilor pămîntului, turcescului paşi sănătate îţi poftim. Cît /[85] este de fără ispravă şi cu obrăznicie hotărirea ta, noi socotim cu cali a-ţi arăta, fiindcă ochii sufletului tău sînt întunecaţi cu acest fel de noori, deşi că tu însuţi într-înşîi nu poţi videa de agiunsu. Socoteşte însuş ce cîştig ai tu dintr-aceasta că, viind cu oştile tale, încungiuri acest tîrg, sîlniceşti pe lăcuitorii lui, care de-a pururea slobodu pîraie de lacrămi, cerînd la ceriu răsplătire asupră-ţi. Tu, după nemărginita ta mîndrie, obiceiului celui mai scîrnavu în viiaţa omenească, socoteşte pentru tine foarte mult, în vreme ce împotriva stăpînitorilor lumii eşti foarte nimică. Ba nu să poate aceasta, ca această dată puternicul oblăduitoriu lăţîmii ţărilor şi a împărăţîilor, straşnicul poruncitoriu lăcuitorilor pămîntului să te poată lăsa, ce alergînd ceea ce este mai de folos, îţi arată ţîie. Pentru ca să nu să versă nevinovat sîngele oştenilor, ieşi la podinog cu un tînăru voinicu a pămîntului meu. Dacă el te va birui pe tine / <18v> îndată de bunăvoi porunceşte oştilor să să întoarcă şi niciodată nu mai îndrăzni iarăş a tulbura linişte. Iar dacă tu vei cîştiga biruinţă asupra lui, atunce împărăţîiei noastră fii stăpînitoriu desăvîrşît”. /[86] Pecetluind cartea aceasta, au dat-o cneazului său Amosîi, pentru ca să o ducă la turcescu paşi. Solu încă n-au apucat bine să să arate oştilor turceşti şi îndată văzîndu-l ienicerii, l-au apucat şi l-au dus înaintea paşîi, lui Ciubulaiu. Paşa au poruncit îndată să ie scrisoare şi să o cetească înaintea lui. Şi cînd au auzit că craiu Algherd triimite împotriva lui un voinicu ca să bată cu dînsul la podinog, cu luare în rîs au zis lui Amosîie: - Spune, tu, craiului tău ca să triimită el toată oastea lui şi eu sînguru mă voi bate cu dînşîi, cu toţi, iar oastea mea nici armă nu vor apuca în mînă. Şi dacă ei mă vor birui, atunce puterea mea fără războiu să va întoarce înapoi. Cu toate aceste, paşa Ciubulaiu au vrut ca şi prin scrisoare să răspundă craiului Algherd, care scrisoare era scrisă într-acest chip: „Noi ţărilor oblăduitoriu, ce de multe rane priimitoriu de fieştecare împărat, smreduitului// <19r> de rani împărat. Pricepe cuvîntul groaznecului paşi, de cari să cutremură şi să teme /[87] toată lungimea lumii aceştie aceştie ce să vedi. Nu ştiu drept ce să socotescu aceasta de acum a ta îndrăzneală. Ori pesemne ai uitat cu totu de cîte ori ai fost biruit de mine, ori acum cu totu ţ-ai ieşît din minte. Eu toate aceli vechi biruinţî le înnoiescu cu această de acum, mai minunată decît toate. Întîi, nu ne-am luptat noi sînguri, ce oştile noastre au făcut ajutoriul acela. Iar acum eu am hotărît sînguru să stau împotriva a toată oastea ta şi a numitului şi vestitului tău voinicu, ca să-i biruiescu. Dar, pe urmă, biruinţa nu va fi ca ce dentîi, cu trecere de videre. Atunce nu vei ave tu aceea fericire ca să mă poţi îmblînzi, atunce nu va conteni mînie mea, nici cu înzăcite daruri, nici cu mai multă sumă de robi ce me-au fost daţi cătră tine. Vezi dar mărime de sufletu şi vitejîie mea. Deci, îndată ce vei lua această poruncă a me, strînge toate oştile tale, triimite acel oşteanu al tău ce ai nădejde asupra lui şi adu cu tine pe fiica ta. O linişte rămîne sufletului tău celui scîrnavu: dacă fiica ta îm va plăce şi voi găsî la dînsa vreo plecare / <19v> de dragoste, poate că e va muie inima me. Iar într-alt chipu, voi păpădi pe toţi supuşîi tăi, voi pustii puţîna ta stăpînire, pe tine sîngur, cu fimeea şi cu fiica ta, te /[88] voi duce rob, unde voi veţi înmulţî numărul celor mai proşti robi ai mei. Iar voinicului tău, acelui îndrăzneţu dintre muritori, care să îmbărbătează a-m sta mie împotrivă, ce fel de pedeapsă îi voi hotîrî, moarte lui va fi o mică jărtfă a mîiniii mele. Voi scurge toată sălbătăciune mea, eu deplinu puterii asupra lui îl voi da pre el celor mai sălbatece munci şi aşa îl voi scoate pre el din numărul celor vii. Paşa Ciubulaiu” Şi, pecetluind-o, au dat-o cneazului Amosîi, făcînd mari luături în rîs craiului Algherd. Cneazu Amosîie au venit în cetate Ravenie şi au dat craiului Algherd cartea turcescului paşi Ciubulaiu, arătîndu-i şi din gură cele ce paşa îi porucisă. Craiu, cetind-o şi auzind şi cuvintele solului, au venit la atîta ameţală, încît puţînu nu ş-au ieşît din sîmţîri. „Cum este cu putinţă, Stragveli, zice el sîngur întru sîne, după ce ş-au venit în sîmţîri, pe acest puternicu paşă a-l biuri, a căruie slavă în toată împărăţîile este ştiută. Nu pot s-o cred aceasta, doar de-i va agiuta sîngură putere de sus”. / [89] Întru aceste gînduri fiind şi nădăjduindu în sfatu curţîi sale, slobozî pe Poliţionu împotriva lui Ciubulaiu să să bată, dîndu-i lui calu // <20r> bunu, ze, coifu arcu şi suliţă. Au sosîtu, în scurt, zioa şi ceasul însămnat ca să arăti acest nou viteazu putere şi meşteşugul său. Au încălecat el pe calu său, au îmbrăcat şi zeoa şi coifu, au luat în mîini arcu şi suliţa, ciomagul şi paloşul, şi s-au dus la locul însămnat pentru podinogu. Craiu Algherd, petrecîndu-l pe el, cu lacrămi ruga pentru agiutoriu pe Dumnezău ca el să călătorescă şi să îmbărbăteză pe Stragveli. Iar lui i-au zis: - Iubitul meu tînăru voinicu Stragveli (fiindcă numele şi neamul lui cel adevărat nu-l ştie), cînd îţi va agiuta ţîie Dumnezău să biruieşti pe Ciubulaiu, atunce eu, strîngînd toată putere me, voi aştepta în cetate şi împreună cu tine vom bate oastea turcească. Ah, de-ai cîştiga biruinţă spre răsplătirea batjocurilor lui! Eu iarăş întăresc ţîie făgăduinţa me, că pe fiica me îţi voi da-o ţîie. Dar nu-i îndestul aceasta, îţi voi da şi ocîrmuire coroanei împărîţîii mele şi eu voi trăi pe lîngă voi. Poliţionu, închinîndu-să craiului, au mersu puţînu, dar îndată ş-au adus aminte că el să duce di cetate, nearătîndu-să pe sîne de la ce împărăţîi şi cine este. „Dacă mă va omorî pe mine Ciubulaiu, zice el, atunce nimene nu / [90] va ave ştiinţă că Poliţion, ficiorul împăratului Eghipetului, pentru dragoste şi frumuseţa fetii / <20v> craiului, Militinei, s-au strădănuit, cît şi sîngură e nu va şti că eu, poftind viiaţa ei, m-am lipsit însumi de viiaţa me”. El s-au întorsu înapoi şi au dat craiului inelu care îl luasă de la fata craiului, Militina, în grădină, zicîndu-i că „acel inelu să-l de fiicii sale pentru ţînere de minte şi dacă Ciubulaiu mă va omorî, să aibă ştiinţă că eu pentru cinste şi frumuseţa ei am murit”. Întru acestaş chip, iertîndu-să cu craiu şi cu toate obrazăle cele de cinste şi ştiute, s-au dus din cetate la locul unde sta Ciubulaiu. Prefrumoasa Militina de aceasta nu ştie că Poliţionu s-au dus să să bată cu Ciubulaiu şi, întru aceli zile, plînge nenădăjduindu a fi Poliţionu viu, fiindcă de mult nu-l văzusă pe el. Craiu, dacă au slobozit pe Poliţionu, viind la fiică-sa, au spus ei că „s-au dus să să bată pentru dînsa cu Ciubulaiu un neguţătoriu, Stragveli, ce trăie în cetatea noastră, care, ducîndu-să, acest inelu au poruncit să ţî-l dau ţîie, pentru ţînere de minte. Dacă-l va omorî pe dînsul Ciubulaiu, să ştii că el cătră tine au avut dragoste cu credinţă şi pentru această dovadă, pentru cinste ta, au murit”. Auzind aceste, Militina, după nemărginita ei dragoste cătră dînsul, n-au putut să ţîie // <21r> lacrămile înaintea tătîni-său, fiindcă e nu nădăjduie a fi Poliţionu viu. /[91] Atunce, în deplină deznădăjduire să afla inima ei. Toate mădulările trupului ei tremura. Faţa ei ce rumănă s-au făcut albă şi lumina ochilor ei au încremenit. - Ah, zice e, cît a mă socoti pe mine nenorocită că preiubitul meu astăzi priimeşte moarte! Voi muri. Dar, ah ce inimă de piiatră a fi el, neiertîndu-să cu mine, s-au dus să să bată? Cu aceste cuvinte au căzut jos leşinată. Craiu Algherd, văzînd pre fiică-sa într-această stare, s-au mierat foarte, neştiind ce i s-au întîmplat. Cu toate aceste, viindu-ş ea îndată în sîmţîri, au început a-ş ucide pieptul şi a-ş rumpe părul capului. - O, preiubitul meu părinte, au zis ea tătîni-său, acest om ce-l numeşti Stragveli, nu este Stragveli, ce este Poliţionu, fiiul puternecului împărat Asinoberg, credinciosul străjuitoriu şi păzitoriu a cinstei mele. În scurt, tu atît te-ai făcut de tare la inimă, că, ducîndu-să, mie nu me-ai arătat. Ah, nădăjduitul şi credinciosul meu prietenu Poliţionu, sînt datori a fi încredinţată că n-au suferit ironiceasca ta inimă a fi eu soţîie scîrnavului şi straşnicului Ciubulaiu! Pentru ce m-am născut eu într-această lume şi, nemilostivule norocu, / <21v> pentru ce nu m-ai lăsat să văzu pe Poliţionu la o întîmplare atîta de mare şi <în> sălbatecu ceas! Vai, eu, ticăloasa, ce-am făcut?! Pentru ce nu l-am căutat /[92] eu pre dînsul pînă acum în toată cetatea? Ce să facu şi ce să începu dacă îl va omorî pre el urîta scîrbă Ciubulaiu? Sîngură mă voi omorî. Eu mai bine poftescu a lua moarte evghenicoasă decît să sufăru vecinică despărţîre de preiubitul meu chipu. Scumpul meu părinte, îţi deşchidu toată taina inimii meli: dacă pre dînsul îl va omorî Ciubulaiu, întru acelaş ceas ce voi auzi, sîngură pe sîne mă voi omorî. Te rog, poate aceasta va fi ce de pe urmă a me rugăminte, strîngînd toate oştile tale ieşi din cetate împotriva oştilor turceşti. Craiu Algherd, auzind cuvintele fiicii sale, s-au bucurat pentru Stragvelii că era fecior de împărat. Într-un menut au triimis poruncă să strîngă oaste 40 de mii şi, ieşînd din cetate, au stătut împotriva ordiei turceşti, ca să să bată ei la podinogu între oşti. Fata craiului, Militina, şi toţi lăcuitorii cetăţîi au ieşît să privască la zidiu cine dintre dînşîi va cîştiga biruinţă. Cu adevărat condeiul meu este slabu de a pute să arăti pre larg în ce gînduri să afla atunce // <22r> prefrumoasa Militina. Dar şi fără aceasta, nici nu vroiu eu să mă apucu de acest lucru, pentru că gîndurile omeneşti nu le pot şti, după cum fieştecine scrie numai ceea ce aude, iar peste cele auzite poate să adaoge şi a lui /[93] minte. Fata craiului să afla mai mult în leşînături şi oamenii într-această stare nu vorovăscu. Pentru aceea eu voiescu oarişcare giudecăţi a sufletului ei să le las nescrisă. Iar afară dintr-aceasta, ceea ce am auzit de la oameni bătrîni sînt hotărît aice să amestecu. Militina, îndată ce ş-au venit în sîmţîri, necontenit plîngînd, zice: - Dă, Doamne, ca Poliţionu să omoare pe voitoriul nostru de rău, Ciubulaiu, de care noi mulţi ani n-am avut odihnă. Dar aceasta poate va fi fost aşa, de n-a fi basnă şi a fi adevărat. A mersu Poliţionu cu Ciubulaiu între oşti şi s-au lovit atît de tari, încît suliţîle lor s-au frînt, dar nici unul pe altul n-au rănit, nici zelile n-au spart. Groaznicu era a privi ace luptă puternică şi fierbinte. De multe ori unul pe altul de pe şă s-au smintit. Ciubulaiu pricepînd, că cu acest chip nu-l poate birui, au scos arcul său, vrînd cu săgeata să-l rănească pre el. Dar nici aceasta / <22v> n-au putut-o dobîndi, fiindcă săgeata au mersu pe deasupra capului lui Poliţionu şi i-au lovit numai coifu protivnicului său. Văzînd că Ciubulaiu i-au lovit coifu, s-au ciudat şi au scos paloşul şi, alergînd cu calu asupra lui Ciubulaiu, l-au lovit în mîna stîngă şi i-au tăiet în doî şi puţînu nu l-au aruncat de pe /[94] şă. După acest feliu de loviri, Ciubulaiu puţînu îş stăpîne mîna stîngă. I-au răsplătit-o aceasta lui Poliţionu şi Ciubulaiu au scos sabie sa şi au lovit calu lui Poliţionu cu atîta puteri, încît l-au tăiet în doî. Poliţionu au fost nevoit să cadă de pe calu jos. Ia, aice socotescu eu că Militina, dacă n-a fi fost în leşînătură, ce dureri a fi sîmţît! Spunu că ea plînge necontenit, căci socote Poliţionu a fi mort. Craiu şi norodu asămini s-au împlut de frică. Toţi striga: „O, blestematule Ciubulaiu, ai omorît tu nedejdea noastră, pe Poliţionu. Să vede că şi noi vom dobîndi aceeş nenorocire”. Iar Poliţionu, după cum era om iute, s-au sculat de grabă de jos, au îndreptat arcul său drept în capu lui şi l-au lovit în frunte, căci la acel locu ze nu era. Dar cît era de tare acel capu de tunciu, // <23r> întru adevăr eu nu pot şti. El încă nici cu această lovire n-au fost omorît. După aceasta, multă vreme s-au bătut. Dar trebuie a şti că celi mai puternice lovituri era de cătră Poliţionu. Ce desăvîrşîtă biruinţă ar fi cîştigat Poliţionu cu a sa socoteală, dacă inima lui ce bună n-ar fi lungit-o mai mult. - Turcescule paşă, au strigat Poliţionu, vezi că putere oştilor tale aleargă să-ţi dea ajutoriu. Ciubulaiu, auzind aceasta, au căutat înapoi vrînd să oprească oştile sale. Atunce Poliţionu, alergînd asupră-i, l-au lovit cu paloşul său din toată puterea cu atîta firbinţală, /[95] încît i-au spart zeoa şi l-au rănit. Au căzut de pe cal iroul turcescu, cari iube a şădea călari, asupra căruie au încălecat Poliţionu, poftind a săvîrşî viiaţa lui. Atunce au priceput vicleanu Ciubulaiu că negreşît trebuie să să curăţască de viiaţă. Într-această stari fiind, au început a să ruga: - Nebiruitule iros, au zis el, cîtă mirare am că atîta de des ieşînd la / <23v> podinogu nu te-am văzut. Mă mărturisăscu ţîie că eu de tine sînt biruit, dar la sfîrşîtu vieţîi mele voiescu încă a mă mai ruga. Dă-m mie arcul tău cu care eu voiescu la ce de pe urmă să-m cercu putere mea. Eu a pute de acum să scapu din mînule tale nu să poate. Ce vrei, aceea fă cu mine! Poliţionu, neînţălegînd gîndul lui cel rău, i-au dat arcul său şi i-au zis: - Ia, frate Ciubulaiu, şi cearcă-ţi puterea ta! Ciubulaiu, luînd arcul de la dînsul, l-au pus în picioare, pentru că mîna stîngă nu o pute stăpîni, şi au slobozit în Poliţionu, care cu ace loviri atîta au fost de rănit în barbă, încît abie pute sta în picioare. Poliţionu, văzînd vicleşugul lui, au înfipt paloşul său în pieptul lui. Aice Ciubulaiu au dat sfîrşît vieţîi sale. Poliţionu, foarte ameţît fiind de această luptă şi neputînd a sta în picioare, au cîzut /[96] jos. Craiu Algherd, văzînd aceasta, au alergat cu puterea lui, vrînd să ie pe Poliţionu în cetate. Iar însălbătăcita // <24r> oastea lui Ciubulaiu s-au aruncat asupra oştii craiului şi s-au bătut toată zioa, unde oaste lui Algherd au rămas foarte puţînă, fiindcă potrivnicii era mulţîme nenumărată. Craiu au fugit cu ostaşîi ce-i rămăsăsă şi s-au închis cu toţîi în cetate. Poliţionu, fiind rănit, n-au putut să să apere de oaste turcească şi au fost luat împreună cu trupul cel mort al lui Ciubulaiu. Turcii au vrut să ducă daru pe Poliţionu la sultanu turcescu nădăjduind că pentru aceasta vor cîştiga milă de la dînsu. După acesta au stătut multă vreme supt cetatea Ravenii, vrînd să o ie, dar, neputînd, au fost nevoiţi a să întoarce înapoi. Cu această biruinţă au cîştigat Poliţionu slavă de la toate împărăţîile dintru ace vreme. Era numit de toţi iros. Fata craiului, cînd s-au înştiinţat de la tată-său că preiubitul ei Poliţionu au ucis pe Ciubulai, iar el au fost rănit de dînsul şi s-au luat rob de oaste turcească, la atîta dejnădăjduire şi plîngere au venit că nimică nu pute să o liniştească. - Sufletul sufletului meu, zice ea / <24v> cu lacrămi, credinciosule apărătoriu Poliţionu, întru adevăru inima me nu sîmţî durere în zadar pentru tine. Eu sîmţî ticăloşîie /[97] ta şi aşa pot fi vie. În toate sîmţîrile trupului meu să răvarsă plîngere şi ticăloşîie. Vai, unde sînt eu, eu nenorocita! Pot eu să sufăru această, mai amarnică decît moarte, despărţîre? Ah, mie lume nu-m este folosîtoare, nimică pe mine nu poate vesăli! Iartă-mă lume, iertaţî-mă dezmierdăturile bunătăţîlor, iertăţî-mă megaloprepes! Eu de acum pe voi vă lasu. Voi muri mai bine decît voi plînge pe nenorocitul meu mire. Algherd, înştiinţîndu-să în ce stare să află fiică-sa, îndată au venit la palas, dar abie au găsît-o vie, fiindcă ea, luînd un hangeriu, vre să să omoare de jale. Tată-său i-au apucat hangeriul din mînă, i-au adus pre cei mai buni doftori pentru paza sănătăţîi ei, care pe lîngă doftoriile lor îi şi vorove. Dar Militina dintru acee vreme au căzut la mare boală. În toate zilile numai în lacrămi afla ea liniştire, aducîndu-ş aminte de frumuseţe // <25r> lui Poliţionu şi de dragostea lui ce ave cătră dînsa. Boala ei cu atîta să înmulţî mai mult cu cît mai mult gînde că s-au despărţît de acum în veci de frumosul ei mire. Îndată ce au adus pe Poliţionu la sultanul turcescu, i-au arătat că „el au omorît pe puternicu şi straşnicul, iubitul lui, Ciubulaiu, cu care acest veteazu mult s-au luptat /[98] şi abie l-au putut lua pre el rob, poftind de la sultăneasca voastră mărime a căştiga milă pentru slujba noastră ce cu credinţă”. Sultanul, auzind de la dînşîi aceste cuvinte, s-au sălbatăcit foarte. - Vezi batjocură urîtă a stăpînitoriului său, au zis el, mişăilor, fricoşîlor şi nevrednici oşteni! Aţi pierdut voi capul iubitului meu paşi şi încă cereţi de la mine pentru aceasta daruri şi milă?! Eu mă făgăduiescu a vă milui pe voi. Curînd să spînzuraţi a zece parte din oaste! Voi, cu mişălie voastră, aţi prăpădit pe Ciubulaiu! - Ba nu, au răspunsu ei, oblăduitoriule lăţîmii Asiei, ba nu din pricina noastră / <25v> s-au întîmplat moartea paşiilui tău Ciubulaiu! Noî nu ni era cu putinţă a-i da ajutoriu, pentru că ei au făcut tocmală ca să să bată numai ei amîndoi, iar oştile să nu dea ajutoriu. Sultanul, de mari ciudă, n-au putut să răbdi aceste cuvinte. Sîngur au sărit din locul lui şi pe mulţi dintr-înşîi cu mîinile sale au început a-i tăia. După aceasta, au început a striga: „Curînd să împliniţi porunca me!” Şi aşa în trei zile au fost spînzuraţi şi căzniţi 3 mii de oameni. Pe Poliţionu au poruncit să-l trimită la catargă, să lucreză împreună cu ceielalţi, iar a-l omorî n-au poruncit, pentru că pe urmă la podinoguri să poată răsplăti vina sa. Poliţionu, văzîndu-să pe sîne întru această /[99] nenorocire şi ticăloşîie, necontenit plînge: „O, ticălosule om, zice el, întru sîne, pentru ce te-ai născut supt o stea atîta de ninorocită, să răbzi atîta de greli răutăţi? Pentru ce nu te-au omorît tîlharii, pentru ce n-ai fost spintecat de sălbateca fiiară şi n-ai fost dat morţîi de straşnicul Ciubulaiu? Ce să facu eu într-această rea nenorocire? Unde eşti tu, moarte, pe cari cu toată inima te poftescu? Ah, scumpa me // <26r> şi iubito Militino, cum pot eu să fiu fără de tine?” Argul, fratele lui Poliţionu, îndată ce au aflat de la fata craiului, Militina, cum că Poliţionu este în robie la sultan, nu ştie cu ce chip să-l scoată din robie. Au socotit să ceie la craiu oşti şi să să ducă la sultanu de cari să ceii un om ca să să bată la podinogu cu dînsul, cu tocmală ca aceasta: dacă el vă omorî pe acela, atunce să-i de pe Poliţionu. De aceasta l-au sfătuit Militina. Argul au venit la craiu, au cerut oaste şi i-au arătat că vra să să ducă la sultanul turcescu să să bată la podinogu ca să sloboadă pe Poliţionu, ce i să nume lui frate. Întru aceeaş vreme, n-au lăsat şi fata craiului a nu ruga pe tată-său cu lacrămi, ca să /[100] dea cu Argul cîtă oaste a fi cu putinţă. Şi aşa s-au strînsu 40 de mii de oameni, asupra cărora au făcut mai mare pe Argu. Argul au luat oastea şi ş-au luat zioa bună de la craiu şi de la fiică-sa, au încălecat pe calu şi ş-au îmbracat zeoa şi semnul care era pus între dînsul şi între frate-său Poliţionu şi, aşa s-au pornit. Militina, la purcederea lui, plînge necontenit. Ş-au scos brăţălile di mînile ei / <26v> de le-au dat la Argu, ca şi el să le de lui Poliţionu. Îndată ce Argul cu oştile sale au ajunsu supt turceasca cetate Vizantie, întru care petrece sîngur sultanu, îndată au triimes solu de la sîne ca să triimită împotriva lui un om ca să să bată la podinogu şi să facă tocmală ca aceasta: dacă el va omorî pe oşteanul acela, ce-l va triimite împotriva lui, atunce să sloboadă pe Poliţionu ce este rob la dînşîi. Îndată ce au auzit sultanul de la sol că, viind de la Italie, puternicul şi straşnicu cneaz Argu ceri ca să sloboadă pe Poliţionu ce este robit de oastea lui Ciubulaiu, dacă va omorî pe ostaşu ce va triimite să să bată la podinog. I-au zis sultanu că „va să triimită om să să bată la podinogu cu cneazu vostru Argu, mîini, şi dacă cneazu vostru îl va omorî, eu sînt gata să dau pe Poliţionu, iar dacă triimisul /[101] nostru va omorî pe cneazu vostru, atuncea oastea voastră să să întoarcă fîr de războiu înapoi”. Şi au întărit această voroavă cu jurămînt ca ei să să bată sînguri, iar oştile nici unuie să nu ajute. Şi aşa sultanu au slobozit pe solu lui Argu. După aceasta au poruncit să aducă înaintea lui pe Poliţionu. - Mă rog, // <27r> i-au zis lui, ieşi mîine la podinog cu un cneazu a Ispaniei ce au venit supt cetatea noastră. Dacă tu îl vei omorî pe el, atunce pe tine te voi slobozi din robie şi vei petrece lîngă curtea mea în locu iubitului mieu paşi Ciubulaiu. Iar numele nu i-au spus cum îl chiiamă pe acel cneazu. A doî zi, Poliţionu, îmbrăcîndu-să în straie turceşti, s-au dus din cetate împotriva lui Argu. Sultanu au triimes după dînsul oaste 100 de mii, care de-a pururea să afla în cetatea Vizantiei, pentru că oastea lui Argul să nu-l ajutorează pe el şi pentru Poliţionu să nu fugă ca un om ce este streinu. Lupta s-au început şi, numai ce s-au hereţît Argu cu Poliţionu, îndată au cunoscut Poliţionu pe Argu, pe sămnu ce ave pe ze, care era pus între dînşîi încă din vreme ce era ei la Vineţîie, pentru ca să să poată /[102] cunoaşte. Poliţionu nu ştie cum să să bată cu dînsul. Cu toate aceste, au hotărît să să hereţească uşor, pentru ca să poată, în luptă, să să arăte frăţîne-său. Întru această socoteală s-au hereţît cu Argu. Şi slabul Poliţionu, de bucurie mare, au slobozit lacrămi / <27v> din ochii lui. Argu, văzînd un turcu că merge împotriva lui să să bată, n-au cunoscut că acela era frate-său. S-au slobozit cu calu la el şi la ce dintîi lovitură au lovit pe Poliţionu cu atîta putere, că de pe şă l-au aruncat jos, răsplătind sultanului robie lui Poliţionu, neştiind că sîngur el era acela ce sta împotriva lui, fiindcă a-l cunoaşte pre el nu era cu putinţă, pentru că faţa lui era acoperită cu coifu. Argul, descălecînd de pe calu, vre cu totu să-l dea pre el morţîi, dar, vrînd a şti întîiu cine era, îndată ce i-au rădicat coiful şi ia-u căutat în faţă, au cunoscut că era adevăratu lui frate, Poliţionu. În ce tulburare a cugetului au venit el, cînd au văzut că era datoriu a să lupta cu frate-său! Inima lui să cutremura şi nu pute să grăiască cuvînt. - Vai, cît mă goneşte pe mine nenorocire, iubitul meu frate! au zis Poliţionu. Dă-mi ce mai curîndă moarte, săvîrşaşte viiaţa me, ce plină de greutăţi! Eu poftescu mai bine a lua de la tine sfîrşitu vieţîi mele decît de la nepritenescul, pentru mine, norodu turcescu. // <28r> Turcii, văzîndu că Argu au ucis pe ostaşul ce era /[103] triimis de la dînşîi, n-au stătut la tocmala ce făcusă. S-au răpezit cu toţîi, temîndu-să să nu priimească moarte ca şi cei dintîiu, cari fusăsă cu Ciubulaiu, dar n-au putut să prindă pe Argu. Şi aşa oastea lui Algherd au fost nevoită să liniştească pornirea turcească şi s-au făcut războiu între dînşîi, cu mare vărsare de sînge. Poliţionu, odihnindu-să puţînu, au încălecat şi au năpădit oastea turcească, împreună cu Argu. Şi mare mulţîme de oameni s-au făcut jărtfă acestui războiu. Aice Poliţion au arătat minunata lui vetejîie şi putere. El cu mare mînie pe mulţi îi tăia în doî împreună cu calu. Dar văzînd amîndoi vetejîi că oastea lor să împuţinează, au fost nevoiţi a fugi de turci, cari nu puţînă sumă s-au luat a-i goni. Dar nici aceştie n-au cîştigat aceea ce pofte, ei toţi au fost omorîţi în locu de mînile acestor doi voinici. Întru acestaş chip au fugit Poliţionu cu Argu în partea mării, unde au tocmit o corabie cu scumpu preţu şi s-au pornit la Eghipet, la patrie lui Poliţionu. Acum ei călătoresc cu corabie pe mare şi Argul / <28v> au dat lui Poliţionu amanetul triimes de la fata craiului, Militina. După ducerea lor, oastea turcească au omorît toată oastea potrivnicilor. Sultanu, după săvîrşîrea bătăliii, /[104] negăsînd pe robul său, Poliţionu, foarte s-au mîniet asupra oştii sale şi pe mulţi i-au pedepsit cu moarte. Poliţionu cu Argu au mersu o lună în corabie întru fericire. Dar spre a lor nenorocire, mare ce să numeşte Mesoghios, pe cari era datori a călători, s-au turburat şi au purtat corabie zece zile, neştiind pe ce drum merge corabie. Îndată ce s-au liniştit tulburare mării, cei ce era într-însa pofte ca să ste la vreun limanu. Într-ace vreme i-au călcat pe dînşîi nişte cursari, cari, după multă bătălie, corabie lor, au luat-o şi au vîndut-o craiului Parelem, ce stăpîne o ţară neştiută, împreună cu toţi oamenii ce să afla într-însa. Iar pe Poliţionu, pentru frumuseţa feţîi lui, l-au lăsat mai vîrtos, văzîndu-l pre el îmbrăcat în straie de cavaler, şi vre să-l ducă la tîrg Vizantiei, ca să-l vînză sultanului cu preţu mare. Poliţionu, ştiind că este // <29r> luat în robie de tîlharii turceşti, unde mulţi ani mai nainte la sultanul turcescu au lucrat la catargă, au hotărît să să omoare sîngur. - Ah, nenorocitule Poliţionu, zice el întru sîne, vărsînd lacrămi, tu, întru adevăr, te-ai născut numai pentru ca să suferi ticăloşîi! O, zi nesuferită pentru tine, întru care tu ai ieşit în lume! Tu scăpaş di nevoie şi iarăş tu te supui greutăţîi. Mori mai degrabă, mori mai bine acum decît vei fi datoriu a muri cu porunca sultanului! Prefrumoasă şi /[105] preiubită Militino, pentru dragostea mea ce cătră tine, cu credinţă sufăr acesti năpăşti. Acum voiescu a mă despărţî de tine în veci, nepreţuitule, pentru mine, odor. Eu, necruţînd viiaţa me, m-am bătut cu cel mai veteazu paşă a lumii şi crăiie ta o am mîntuit de stricăciune. Adunare frumuseţîi tu eşti, floare ce răsădită întru această nestatornică lume şi alta nu-i asămine ţîie. Despărţîto Militino, dacă tu ai videa nenorocire şi robirea mea, negreşît te-ai uda în lacrămi văzînd munca me! Cu aceste cuvinte *<29v> au scos paloşul său şi vre să să omoare sîngur. Dar un turcu, văzîndu-l că el au plînsu mult şi vra să să omoare sîngur, au alergat la el, i-au apucat paloşu din mînă şi au pus mare pază asupra lui, pentru ca să nu cumva sîngur să să omoare. Întru acestaş chipu turcii tîlhari au mersu la tîrgu al Vizantiei. Dar din norocire lui Poliţionu, au alergat multe corăbii indieneşti asupra lor şi s-au luptat între dînşîi, asupra cărora luptă biruinţa au fost a endienilor. Pe Poliţionu l-au dat celui ce era mai marele corăbiei, comandiriului lor, Carnizu, care, văzîndu-l pre el frumos la faţă şi foarte cuminte, l-au întrebat, după cum este obiceiul fieştecăruie om, di neam şi de numele său. /[106] Poliţionu pentru sîne i-au arătat că el este de la Italie, din tîrg Ravenie, neguţătoriu Alimbie. Comandiriu Carnizu nu puţînu era poftitoriu a cînta în arfi şi // <30r> asculta pre acei ce într-acest instrument cînta bine. Poliţionu foarte s-au bucurat pentru că Dumnezău l-au mîntuit din mînile turceşti. Întru o vreme, mergînd pe apă, camandor cînta în arfi foarte frumos oareşcare minuet. Ascultînd, numitul rob ş-au adus aminte de preiubita lui Militină, care ave dragoste asupra lui. N-au putut de jale să ţîie lacrămile. Camandor, văzînd pe Poliţionu, ori pe numitul Alimbie, într-această stare, i-au zis lui: - Alimbie, pentru ce plîngi? Spune-m pricina plîngerii tale. Poliţionu i-au răspunsu lui: - Milostivul meu stăpînu, pricina plîngerii mele şi nenorocirea stării mele (atîta mă rogu, viiaţa me este în mînile tale, să ierţi îndrăzneala me), pricina dragostei asupra fetii craiului, a Militinei, pe care eu o vesăleam de multe ori într-acest instrument. Eu am fost la Vineţîie multă vremi. De acolo m-am dus la împărăţîi streine pentru /[107] învăţătură şi pentru a vide obiceiuri. Şi aşa m-am dus la Englitera, dar di nenorocire me, am fost luat robu de nişte tîlhari şi am fost vîndut / <30v> de dînşîi sultanului turcescu la Vizantie, supt care cetate atunce au venit un cneazu oarecare de la Italie, cu mari puteri, şi au cerut de la sultanu ca să triimită împotriva lui un om ca să să bată la podinog. Sulatnu n-au trecut cu vederea cerirea lui şi m-au triimes pe mine. Iar eu am socotit, ca un om neobicinuit, nebătîndu-mă, să mă ducu. Îndată ce m-au slobozît pe mine din cetate, am fugit la limanul corăbiilor şi am tocmit o corabie ca să mă ducu la pămîntul meu. Mergînd într-ace corabie, noi am prăpădit drumul nostru, cel cu hotărîre. Într-ace vreme, din nenorocirea noastră, ne-au cuprinsu pe noi nişte corăbii turceşti, care ne-au şi luat în robie şi de la care eu am petrecut multe răutăţi. Aceasta au fost pricină că eu însumi pă sîne am vrut să mă omoru, dar norocu meu au grăbit cu ajutoriu. Iubitoriul de apucături norodu vre şi corăbiile voastre să le strîce, iar bogăţîie loruş să o împartă. Dar în locu să o facă aceasta, sînguri pe sîne s-au dat în mînile voastre, împreună cu mine. Drept mari norocire socotescu // <31r> eu că am căzut în mînile voastre şi am scăpat din pedepsîle turceşti. Eu acum, cîteodată, am /[108] pricină de bucurie, aducîndu-mi aminte de viiaţa mea ce de nainte. Dar bucurie aceasta este întovărăşîtă cu plîngere, fiindcă eu cu aducerea-aminte a vieţîi mele cei trecute plîngu statornicita nenorocire. Acum sîngură a me nădejde o puiu asupra voastră şi mă rog să nu mă laşi în ticăloşîie. Pîră în sfîrşît, camandor, văzîndu-l pre el că este om de neam ştiut, i-au zis lui: - Alimbie, cîntă în arfi, fiindcă eu iubescu a asculta, dacă cineva cîntă bine: Poliţionu au început a cînta foarte bine, pentru că era mare meşter, căci învăţasă la tîrg Poltavie. Camandor, ascultînd minunata lui cîntare, l-au priimit pre el în potrecsîie sa şi s-au făgăduit a-l ave pre el lîngă sîne în locu de fiiu. Cum au sosît corăbiile la Hindie, camandor foarte s-au bucurat pentru că întru întregime sănătăţîi / <31v> au venit la patrie sa cu mari dobînzi şi pentru că au cîştigat moştenitoriu casăi sale. Acest iubitoriu de oameni bărbat fiiu nu avusesă în viiaţa sa. El nu ştie ce să facă pentru că Poliţionu era tot jălnicu în toată curgirea drumului. Să cadi a şti că camandor Carniz era slăvit în toată Hindie pentru bogăţîile sale şi cătră craiu Aricsu în mare milă. /[109] Îndată ce au adus pe Poliţionu la casa lui, i-au arătat lui toată bogăţîia sa, zicîndu-i: - Alimbie, trăieşte în casa me şi stăpîneşte toată bogăţîie mea! Eu pe tine te priimescu în locu de fecior al meu. Fii mie credincios şi supus la toate! Poliţionu, din partea sa, l-au încredinţat pre el că el, din partea sa, să va sîli a răsplăti milostivire lui. Şi aşa Carnizu multă vreme au petrecut în casa sa, mult s-au vesălit cu Poliţionu şi mare bencheturi au făcut // <32r> pentru ca să poată face pe Poliţionu să-i uite jalea lui. După aceasta, camandor s-au dus cu oarecari neguţători la alte împărăţîi şi la purcederea lui au dus pe Poliţionu la craiu Aricsu şi i-au spus că el l-au priimit pre dînsul în locu de fiiu şi au rugat pe craiu ca să fie cu milă asupra lui la toate întîmplările. Craiu Aricsu ave o fiică prefrumoasă, cari s-au aprinsu cu inima de dragoste cătră Poliţionu, cari, după purcederea lui camandor, era stăpînu în casa lui şi au făcut multe zăiefeturi şi de agiunsu s-au vesălit, ca cum ar fi uitat pe fata craiului, Militina. La unile di vesălii, cîteodată, merge şi craiu cu fiică-sa, Gostelie – aşa o chiema pe fata craiului. Amorezîndu-să asupra lui Poliţionu, din pricina ruşînii, amoriul ei nu-l arăta cătră dînsul. Streinii la acest /[110] feliu di vesălii / <32v> au cunoscut că fata craiului, Gostelie, s-au amorezat asupra lui. Dar încă nu pute să uite pe fata craiului, Militina, şi nu vre să calce cuvîntul cel cu făgăduinţă îi dedesă. El ave pricină la craiu pe toată săptămîna o dată pentru heretizmos şi măcar că cu el, după sfîrşîtu prînzului, să începe toată muzica ce mare, în tot feliu de instrumenturi, după obiceiu. Întru o vremi, fata craiului, Gostelie, aşteptînd pe tată-său pînă ce au ieşît din pălatul acela, s-au dus la odaie sa şi au poruncit lui Poliţionu să ducă după dînsa nişte zaharihali. El s-au supus aceştii porunci ai ei. Fiindcă Poliţionu cugetul ei nu-l ştie şi nu vre să să arăte neascultătoriu, au luat zaharicaoa şi s-au dus după dînsa şi, aducîndu-le în odaie, le-au pus pe masă. Numai ce vre să iasă afară, fata craiului, ţîindu-l pe el, i-au zis: - Aşteaptă puţînu, Alimbie! Eu am a-ţi spune ţîie mare pricină. Au scos din odaia ei toate fetile sale şi, stînd în genunchi înaintea lui, // <33r> i-au zis: - Nu mă arde pre mine că eu îndrăznescu de fierbinteala inimii mele a-ţi arăta ce cătră tine dragoste a mea. Eu de atunce am început a te iubi pe tine cu tot /[111] sufletul, de cînd tu ai venit cu camandor întîiaş dată de tată-meu. Mă rogu ţîie, Alimbie, priimeşte-mă pre mine în dragostea ta! Nu poate mai mult inima lui să răbde. - Şi dacă tu vei făgădui că mi-i iubi, curînd mă vei vedea moartă. Tu, ca unul ce eşti pricina morţîi mele, vei fi datoriu a răspunde. Eu cu totul mă dau la voie ta şi mă făgăduiescu să nu aibu bărbat afară de tine. Dacă tu mă vei lua fimei, atunce ne vom duce de la tată-meu unde-i vre tu. Atîta numai, să-m dai cuvînt cinstit, că afară de mine cu alta nu te vei însura. Poliţionu, văzînd acest feliu de rugăminte ai ei, rădicînd-o, multă vreme socote întru sîne: „De-i voi da cuvînt să o ieu, trebuie să calcu peste făgăduinţa ce am dat fetii de craiu, Militinei. Mai bine să nu-i dau / <33v> cuvînt”. Dar, temîndu-să ca aceasta să nu o arăte ea tătîne-său, aşa i-au răspunsu ei: - Milostivă împărăteasă, dă-m cîtăva vreme ca să-m pot lua sama. Şi eu negreşît îţi voi răspunde. Iar întru sîne au făcut socoteală dacă ea îi va da vreme pînă a doî zi ca să-ş iei sama, peste noapte să fugă. Întri aceste voarbe au venit craiu Aricsu la acel palat, unde au văzut pe fiică-sa sîngură, numai cu Poliţionu. Mîniindu-să asupra lui şi schimbîndu-să la faţă, au zis: /[112] - O, nevrednico, pentru milostivire ce-am avut asupra ta, tu acest feliu de răsplătire îm faci? Tu necinsteşti crăiia şi casa me. Puneţî-l, au stigat el, pe acest om de nimică în temniţă! Şi vre să-l pedepsească pre el, iar pe fiică-sa au închis-o într-o başcă, puind mari strjă, ca să nu o lasă pe dînsa necăiuri, asămine şi la dînsa nimeni nu era volnicu să margă. Din norocirea lui Poliţionu, camandor s-au întorsu înapoi cu corăbiile sale, cîştigînd mari dobînzi, cari era 20 de corăbii neguţătoreşti şi 4 oştineşti, pline de multă bogăţîie, pe cari el le robisă. Au sosît, în scurt, în cetate. Cu această norocită biruinţă el nădăjduie a cîştiga // <34r> nu puţînă cinste de la craiu. Dar îndată ce s-au înştiinţat de preiubitul lui fiiu că este pus în temniţă, îndată s-au îmbrăcat în straie scumpe şi au venit la craiu. Şi, căzînd înaintea lui în genunche, cu lacrămi au grăit: - Mari împărate, mă rog Măriii tale să asculţi glasul celui mai micu dar credincios al tău rob! Sînt încredinţat că rugămintea mea va fi împotrivă Înălţîmii tale, dar aceea va fi în voia voastră. Nu mică pricină m-au făcut pe mine să stau înaintea feţîi Mărimei voastre. Eu /[113] îndrăznescu a aduce aceste cuvinte: miluieşte-mă pre mine, pre cel mai de pe urmă al tău robu, după slujbele mele cele credincioasă, pentru care însuţi eşti încredinţat. Şi iată asupra credinţîi mele o şi mai noî dovadă: eu, ajutoriul oştii voastre şi în norocul vostru, acum am luat în robie 20 de corăbii neguţătoreşti şi 4 oştineşti, întru slava numelui Măriii voastre – îş scoate şpaga sa şi o pune lîngă craiu –. Puternicule craiu, stăpînitoriul Indiei cei mari, de nu eşti priimit a săvîrşî rugămintea mea, iată paloşul! Viiaţa me este în voie ta, / <34v> ce vrei aceea fă cu mine! Craiu, rădicîndu-l pre el, i-au zis: - Carnizu, nu te supăra mai mult şi cere făr de îndoială orice vrei tu! Camandor, vărsînd lacrămi, au început a vorovi: - Premilostivul meu împărat, de-ţi este împotrivă că eu am cutezat a te ruga, iarăş îndoiescu cuvîntul meu: iată paloşul cu cari să să taie capul meu! Craiu nu ştie pentru ce să roagă, iar cît pentru Poliţionu, fiiul lui, nici în gînd nu-i vine cum că este pus în temniţă. - Spune-m, tu, mie, au zis el lui camandor, pentru ce te rogi? Eu mă făgăduiescu a face pentru tine orice, atît /[114] numai să-m fie prin putinţă. Aceste auzind Carnizu, au îndrăznit a arăta rugămintea lui: - Premilostive împărate, au zis el, mă rog crăieştii voastre măriri pentru vina fiiului meu Alimbie, cari este pus în temniţă. Porunceşte să-l sloboadă. Eu înaintea Mărimei voastre îl voi întreba şi, de a fi făcut vreun lucru rău, atunce fie pe voie voastră, iar, dacă a fi nevinovat, iartă-l pre el ca un milostivu adevărat. Cum este cu putinţă ca el să fi mersu // <35r> sîngur în odaie fiicii voastre? Dă-i voie să vie înaintea mea şi, fiind Împărăţîie ta ascunsu, eu îl voi întreba pre el ca să auzi. La aceasta i-au răspunsu lui craiu: -Dacă slujba ta ce credincioasă n-ar fi luat sălbăticiunea inimii mele, cu adevărat el de acum mai mult n-ar fi fost pe lume. Eu vream să-l pedepsăscu, de nu s-ar fi întîmplat să vii tu curînd. Iar acum eu sîngur găsăscu cu cale mai bine să-l întrebi întîi. Şi aşa camandor l-au întrebat pe el la un locu de taină, de unde Poliţionu nu vede pe craiu, iar craiu auze cuvintele lui: - Spune-m mie adevărul, ce trebuinţă avei tu şi de /[115] bunăvoie ai venit în ietacu fetii craiului? Dacă tu îm vei spune adevărul, îţi făgăduiescu să te scot de la moarte. Poliţionu, căzînd în genunchi înaintea lui, cu lacrămi au grăit: - Tu eşti al doile al meu părinte. Eu văz toată bunătatea ce ai arătat asupra me, iar acum audu şi mai mult cum dai făgăduinţă a-m cîştiga slobozenie me. Pentru aceasta, cu lacrămi căzînd la picioarele tale, mă rog, tu, după cum şi întîi te-ai sîlit cu mine, / <35v> sîleşti-te şi acum pentru cel mai nenorocit om în toată lumea. Ah, cînd ai şti cîtă nevinovăţîie străluceşte în sufletul meu! Dar ce să facu, nenorocirea pe mine în tot locu mă goneşte, cu cît eu mai mult voiescu să mă depărtezu de dînsa. Eu socoteam că aice voi găsî fericire ce adevărată. Dar în locu de aceasta sînt supus unii morţi necăjîte. Iată, eu îţi voi spune toată vina me. Judecă de ce pedeapsă sînt vrednicu. După purcederea voastră, eu, pe toată săptămîna, mergeam cîteodată la curtea crăiască şi craiu mi s-au făgăduit, după bunătatea ce ai luat a-i spune cum că m-ai priimit a-ţi fi ficioru, a sa bunăvoinţă. Într-o zi, am prînzit eu la craiu şi, după prînzu, am şăzut mult cu craiu şi cu /[116] fiică-sa, cari s-au dus la odaie sa şi me-au poruncit mie să ducu după dînsa zaharica. Eu, după porunca ei, le-am dus şi vream să ies afară, dar fata craiului m-au oprit şi m-au întrebat pentru neam şi numele meu. Eu am început a-i spune şi întru aceea vreme a lui crăiască mărire *<36r> au văzut că eu mă aflu sîngur cu fiică-sa, s-au mîniet asupra me şi au zis: „Acest feliu de răsplătire să cade mie a arăta penttru milostivirea lui?” Într-acel ceas au poruncit să mă puie în temniţă şi au poruncit să să gătească pentru ca să mă omoare. Eu mă giur pe toate cîte sînt sfinte de me-au trecut prin cuget macar vreun lucru necinstit şi, de să va afla ceva ca să dovidească acest lucru, eu sîngur pentru aceea mă hotărăscu spre ce mai nemilostivitoare moarte. Ghinărariul casîi craiului, Săderbenu, au arătat pre largu fetii craiului ce au grăit Poliţionu înaintea lui camandor. Craiu, auzind de la Poliţionu aceste cuvinte, au poruncit să-l sloboadă şi să-l dea lu camandor. După aceea au poruncit să aducă pe fiică-sa şi au întrebat-o: „Pentru ce pricină au venit la tine Alimbie sîngur?” După aceea şi pre freilini ce era acolo. Fata craiului şi toate freilini au răspunsu tocma aşa după cum şi Poliţionu. Craiu, văzînd că Poliţionu la nimică nu este vinovat, l-au rădicat pre el şi l-au sărutat şi ca şi întîiu / <36v> i-au dat voie a veni în curtea lui . Nevinovatul au trăit în casa lui camandor multă /[117] vreme şi craiului Aricsu era credincios la toate, pentru care şi camandor îl iube. Într-o vreme Poliţionu s-au bătut la podinog cu un turc, anume Şulacea Ahandon, care venisă şi vre să ia în putere soţîie lui pe fata craiului Aricsu, pe Gostelie. Dar Poliţionu, cu a sa bărbătească putere, l-au omorît pre el. Craiu, văzînd că Poliţionu are mare putere, au început mai mult a-l iubi pre el. Şi, pentru ca să arăte a sa milostivire cătră dînsu, i-au dat cavaleri şi au făcut un statuiu după chipul lui. Voinicie şi bărbăţîia lui au fost pricini de multe slăvite biruinţî. Toate aceste- statornice cinste şi slava craiului Aricsu şi a supuşîlor lui. El de multe ori s-au bătut la podinog cu cavaleri puternici, dar nici unul împotriva lui nu pute sta. Craiu, văzînd puterea şi voinicie lui ce mare, care cu multe ispite au arătat acest viteazu la podinoguri, l-au făcut pre dînsul sfetmaşal pe toată crăiia lui. Poliţionu au fost acolo multă vreme sfetmaşal // <37r> şi au socotit să caute chip ca să să ducă de la craiu Aricsu la tată-său. Dar mai mult pofte să vază pre iubita lui Militina. Argul, frate-său, întru acei vreme, era în slujbă ostinească la Işpanie. Într-această vreme, prin slujba lui, au luat titlu celui dintîiu ghinerariu lîngă craiu Poligrinu. Iar craiu, văzînd slujba lui ce cu credinţă şi voinicie lui ce /[118] mare, l-au pornit cu o divizîie la depărtata provenţîie a neapolitanilor pentru apărare de năvălire frănţojilor, unde Argu, la ace depărtată provenţîie, au iconomisît cu bună rînduială şi fără veste căzînd asupra oştii franţojăşti, unde cu a lui norocire acest feliu de biruinţă au cîştigat asupra franţojilor, că mai toţi au rămas morţi în locu şi pe mulţi i-au apucat în robie şi i-au triimes la craiu cu scrisori, înştiinţîndu-l pentru biruinţa ce au cîştigat asupra franţojîlor. El tot într-ace scrisoare ruga pe craiu ca să-i de voie să să ducă cu oştile pe supt cumpăt să caute pe iubitul său frate Poliţionu, cari voie i s-au dat de cătră craiu. / <37v> Şi aşa, Argu, căutînd pe Poliţionu, au ajunsu pînă la stăpînirea turcească, unde neaflînd oaste turcească, au pus sabiei fară milostivire, arzînd multe cetăţi şi pălunci. Întreabă este la dînşîi, în tîrg Vizantiei, un italienescu viteazu Poliţionu. El socote că toţi era vinovaţi nenorocirei lui Poliţionu. Pe toţi îi apuca şî-i munce. Într-o vreme au prinsu 5 turci, i-au muncit pe ei multă vreme, dintru cari unul au fugit de supt stajă şi au venit în cetatea Vizantiei, spuind sultanului că „Argul umblă cu multă putere pin provinţîile noastre şi pustieşte lăcuinţe, iar pe norodu îl împuţinează fără de nici o milostivire, munceşte cu feliu de feliu de munci, arde cetăţi şi pălăţi, întreabă de robitu Poliţionu, cari este luat de corăbiile noastre”. /[119] Sultanu, auzind de la dînsu pentru Argu că strîcă ţările lui şi face pagubă, curînd au triimes împotriva lui pe un paşi al său, Ali Mustafa, cu 30 de mii ieniceri şi i-au poruncit lui ca să prindă pe Argu şi viu să i-l aducă. Ali Mustafa s-au pornit cu oştile la drum. Au fugit 2 ieniceri di oastea lui, cari au venit la Argu şi i-au spus că „vini Ali Mustafa, paşa turcesc // <38r> cu mari armie căruie i s-au poruncit să te prindă pe tine şi să te ducă la sultanu”. Argu au vrut această înştiinţare s-o întoarcă spre folosul său, şi, fără veste, i-au lovit pre dînşîi foarte cumplit. După aceasta, au adus oastea sa şi au pus-o între nişte păduri foarte mari, pe o costişă. Au poruncit fieştecăruie om să puie în dreptu lui cîte un stîlpu de un stat de om, să-l îmbrace cu straie şi să lege la fieştecare stîlpu arc şi tulbă cu suleţi. Şi tot la acei stîlpi au pus de au legat caii cîţi ave oştenii, în jumătate. Afară de aceasta, au pus vreo cîţiva să umble împrejuru stîlpilor, în locu de ofiţări. Împrejuru stîlpilor au pus de au săpat hendechiu, 6 coţi adîncu şi 4 stînjăni largul. Acest hendechiu au fost acoperit cu poduri şi pe deasupra au pus pămînt, ca să nu poată pricepe turcii. Au rînduit oastea lui în doî, şi jumătate au zis să ste înaintea stîlpilor şi jumătate /[120] denapoi, ascunşi în păduri şi, îndată ce vor face turcii pornire, toţi să năvălească făr de / <38v> veste asupra oştii turceşti. Întru acestaş chip împărţînd oastea lui, aştepta pe turcescu paşă, cari n-au zăbovit a să arata. Ali Mustafa, cu puterea sa, cu răutate fiind pornit asupra lui Argu, alerga în puteri cu toată oastea lui, vrînd să-l ajungă, după hotărîrea ce ave, fiindcă el ştie cum că cu Argu este oaste puţînă. Şi aşa alergînd, aproapi de stîlpii aceie privi di dealu, el au socotit că Argu cu oastea sa stă, iar pe cei ce ave poruncă să umble împrejurul stîlpilor i-au socotit de polcovnici. Ali Mustafa au poruncit să cînte în trîmbiţă iuruş asupra lui Argu. El, văzînd oaste puţînă, îndată au alergat cu toată armie lui şi cu mîndrie socote că poate să-i amestece cu pămînt sau pin mîni să-i apuce. Cum au alergat aproapi de stîlpi cu mari grabă, au căzut cei mai mulţi în hendichiu. Ali Mustafa ş-au ieşît di minte văzînd că i-au rămas oaste puţînă şi aceasta nu o socote altă nimică decît că cu iuruşul lor au spart pămîntu. De această fără de veste întîmplari s-au făcut mari tulburare în // <39r> oastea turcească. Atunce Argu, cu toată armie sa, strîgînd într-un glas, au năpădit denapoi oastea turcească. Întru aceaş vreme, cealaltă jumătate de oaste, ce sta denapoie stîlpilor, încălecînd au încunjurat oastea turcească pe denainte. De doî nevoi era coprinşi turcii atunce, ori în hendechiu să cadă, ori de sabie să fie /[121] omorîţi. A sta împotrivă nu pute de frică ce-i cuprinsasă. Şi aşa foarte puţîni turci au rămas. Ali Mustafa, înţălegînd meşteşugul lui Argul, l-au cuprinsu mari frică şi nu ştie acum ce va face, ca macar el sîngur să scape din mînule lor. La acest războiu sîngur Mustafa au fost luat în robie, cu puţîni ostaşi, cari la obicinuita întrebare au răspunsu lui Argu pentru Poliţionu că „la dînşîi în cetate Poliţionu, dintru aceea vreme de cînd sultanu l-au triimis să să bată la podinogu, nu-i, iar acum unde să va fi aflînd, de aceasta ştiinţă nu avem. Spunu cum că cursarii ar fi luat iarăş corabie lui Poliţionu, dar şi cursarii au fost bătuţi de indieni şi însuş a lor avere au fost robită”. Argul, auzind / <39v> cum că Poliţionu au fost dus de al doile, i-au muncit pre dînşîi mai mult, socotind că spunu minciuni. Cu toate aceste, nimică altă mai mult de la dînşîi n-au putut afla. Pe însuş Mustafa l-au dezbrăcat de straie şi l-au bătut peste trupul gol foarte straşnicu. După aceea i-au pus o celma turcească în capu şi cibote în picioare şi l-au gonit pe el ca pe un cearşît şi oastea lui au dat-o în mîna duşmanului în pierzare. L-au slobozit la sultanu cu puţîni oameni, poruncindu-i lui, cum că, mergînd la sultanu, să-i spuie mai mult să nu triimită oastea sa asupra lui şi să nu versă în zădăr sîngele supuşîlor. Toate aceste întru acest chip săvîrşîndu-le, Argu, /[122] cu oştile sale s-au dus să caute pe Poliţionu cu oştile la Hendie. Ceea ce să cuvine asupra turcescului paşi, el, cu mare trudă ajungînd la sultanu, i-au arătat nenorocita întîmplare ce cu dînsul şi cu oştile sale s-au întîmplat. Sultanu, de această înştiinţare mîniindu-să peste samă şi peste măsură, au sărit din locul său şi au // <40r> strigat cu un glas foarte sălbatecu asupra paşîi: Ah, mişăl om, nădăjduit-am eu de la tine aceea ce acum aud? Eu pre tine te-am socotit de vrednicu stăpînitoriu la oaste, iar tu eşti cel mai becisnicu fricos între toţi. Îndată au poruncit să strîngă oşti nu mai puţîni de 100 de mii şi sîngur s-au luat a goni pe Argu. Acum eu socotescu că fieştecari cetitoriu pofteşti a şti ce s-au întîmplat cu Poliţionu la Hindie. El cu adevărat era prenenorocit om, rău norocu gonindu-l pe el pînă aice, cu atîta a-l tulbura mai tare, după cum întîi Gostelie, fata craiului, robindu-să de frumuseţa lui, era pricină de întîmplare a feliu de feliu de nenorociri a lui Poliţionu. E, oriunde îl vede pre dînsul, îi cere inima aceea, cari el de mult o didesă fetii craiului, Militinei. Într-o zi au vrut ca să cîştige desăvîrşîtă biruinţă asupra lui Poliţionu. Şi, pentru /[123] ca să o săvîrşască aceasta, l-au poftit pre el noaptea să vie în ietacul ei, unde e s-au făgăduit că va fi sîngură. Această socoteală a ei n-au luat sfîrşîtu ce pofte, fiindcă Poliţionu au triimes în locul lui pe unul din oamenii săi, alegîndu-l, pe cari îl chiema Azverpii. Acesta era slabu şi lesne crezătoriu / <40v> om, cari dintru-ntîiu numita norocire au socotit-o desăvîrşît a lui cîştig. Pentru aceasta, sîngur el n-au săvîrşît porunca lui Poliţionu deplinu. El au socotit că nu este trebuinţă a nu arăta numele lui fetii craiului. Îndată i-au dat să înţăleagă că acesta nu era Alimbie, ce Anzverpie, vestitul neguţătoriu a tîrgu aceluie. Fieşecine, mi să pare, că poate să înţăleagă cît s-au aprinsu de mînie fata craiului de Poliţionu. E să socote pre sîne batjocorită de dînsul ca un chip scîrnavu, dar aceasta, cu voie dumneavoastră să o zicu, easte întru adevăr aşa. Dumneavoasră îţi fi întrebînd la ce dintîiu videri, după aceasta, a fetii craiului cu Poliţionu, ce s-au întîmplat, neştiind el pentru aceea că Anzverpie s-au arătat pe sîne fetii craiului. Lui Poliţionu, după aceasta, întîmplîndu-să să rămîie sîngur cu fata craiului într-o odaie, au început a vorovi ca şi mai nainte şi a să apropie de dînsa. Dar ea, împingîndu-l pe dînsu, au răcnit cu toată puterea glasului ei ca să audă cineva. Dar din norocirea lui Poliţionu, nici /[124] un om nu s-au întîmplat acolo // <41r> şi aşa nimene n-au putut să audă. După aceasta, Gostelie i-au zis lui: - Blăstămat om! Pentru dragoste me ce cu credinţă cătră tine, cari eu vream a o păzî cătră tine în veci, acest feliu de răsplătire îm faci? Eu te-am poftit pe tine în odaia me, nu cu ace socoteală cu care tu ai triimes pe Anzverpie. Bucură-te de lacrămile mele! Pentru ce mai nainte m-ai amăgit şi nu me-ai arătat că dragoste mea îţi este împotrivă? Dacă tu inima ta ai dat-o altie, atunce tu erai datoriu să-m spui tot adevăru şi eu negreşît nu te-aş fi supărat mai mult cu dragostea mea. Acum eu am cunoscut necinstitul tău vicleşug şi sînt încredinţată că tu eşti om necinstit. Poate să a credi că la un om atît de voinicu şi de frumos să lăcuiască făţărie în inima ce vicleană? Voi, drepţîlor dumnezăi, să fiţi marturi la aceasta, că eu sînt necinstită şi batjocorită de dînsul! El pe mine m-au amăgit şi eu din slăbiciunea m-am plecat amăgirii lui. Ba nu, mai mult, au strigat e, ba nu voi lăsa ocara ce mi s-au făcut, cu cari eu sînt mai mult decît toate celelalte fimei ocărîtă şi deosăbită, nu voi lăsa făr de căzută pedeapsă. Eu voi căuta toate / <41v> chipurile spre răsplătire acestui om rău. Poliţionu, auzind de la fata craiului aceste cuvinte, o încredinţa pe ea că au fost însuş, iar nu nimine altu. După aceea, s-au dus de la dînsa şi au căzut la mare frică. El n-au /[125] fost la îndoială că Anzverpie sîngur au spus, pentru care, viind acasă, l-au chiemat la dînsul şi l-au întrebat în taină, sîngur el au spus fetii craiului ori e au priceput? Anzverpie, ca şî întîiu, nu i-au spus adevărul, temîndu-să ca să nu-i facă ceva, şi al doile, au socotit că va mai pute merge la fata craiului şi că ea îl va ierta. Poliţionu mai multă ştiinţă n-au putut afla, temîndu-să ca să nu cumva cineva din slugile sale să spuie fetii craiului. După aceea, au hotărît ca să să ducă la patrie sa, ori la Italie, în tîrg Ravenie, la fata craiului, Militina, cu cari el acum cîtăva vremi nu să văzusă. Şi aşa, Poliţionu au aşteptat noaptea şi, dacă au întunecat, ş-au luat calu şi toată îmbrăcămintea unui viteazu, au ieşît din tîrg cu multe gînduri, plîngîndu-să pentru că nesocotind au făcut o greşală fără iertari împotriva fetii craiului, au pierdut slava, cinste şi avuţîie, pentru cari el // <42r> au slujît la tată-său craiu multă vremi şi socote într-ace slavă să să ducă la patrie lui. Iar acum zice întru sîne: „Cu necinste şi cu osîndire mă ducu. Ce să facu? Voi pune toată nădejdea mea la Dumnezău”. Mergînd cîtăva vremi pe drum, au întîlnit nişte neguţători de la tîrg Ravenie, cari merge cu marfă la patrie lor. El au scris o scrisoare şi au triimis-o cu dînşîi, poruncindu-le să o dea la fata craiului, Militina. Luîndu-ş /[126] zioa bună de la dînşîi, plînge cu lacrămi, iar el au purces pe drumul său cel hotărît. Fiind plinu de jale, au ieşît la drumu acela, cari merge la Işpanie. El ruga pe Dumnezău ca să poată găsî măcar pe frate-său Argu, ca să poată merge la patrie sa cu dînsul, să poată agiunge în bună stare să vadă pe Militina. Văzusă acum multe nenorociri asupra lui şi de multe ori blăstăma zioa naşterii sale. Cu toate aceste, pe de altă parte, îl tîre pe dînsul nădejdea a vide vreodată pe Militina. Trecînd 3 zile după purcedirea lui din tîrg Brocol, s-au înştiinţat craiu Aricsu că s-au dus pe supt cumpăt Poliţionu. Au socotit că el ave / <42v> amoriu cu fiică-sa şi pentru aceea au fugit, pentru ca să nu afle cineva. „O, făr de minte om ce sînt eu! au zis el întru sîne. Nu-m era destul aceea că eu l-am văzut cu fiică-me sîngur, ce numai am crezut cuvintele lui celi mincinoasă? L-am iertat şi l-am mărit pe aşa om de nimică, necercetînd întîiu de ce neam şi de la ce împărăţîie este. L-am făcut pe el sfetmaşal şi cel dintîiu senatoriu. Să cunoaşte că este un om de nimică şi umblă pe la împărăţîi de amăgeşte. Ah, cît sînt eu de nebunu că am slobozit din mînile mele un amăgitoriu ca acesta, iar ochilor mei n-am crezut, cari au batjocorit crăie mea!” Îndată au triimis după dînsul mulţi ostaşi în toate părţîle ş-au poruncit, dacă or găsî pe Poliţionu undeva, să-l /[127] prindă şi să-l aducă la dînsul. Ei s-au dus pe multe drumuri. După aceasta, craiu Aricsu au chiemat la sîne pe camandor Carnizu şi l-au bătut foarte şi l-au triimis la catargă, socotind că şi el era de pricină. Iar Poliţionu au mersu pe acel drum micu şi au venit la o cetăţuie a împărăţîii Endiei, întru cari au // <43r> petrecut cîteva zile, unde i s-au întîmplat într-un trahtiriu a vorbi cu nişte neguţători. După multe voroave i-au spus neguţătorii că aproape de acel tîrg mergi gheniralu Ispaniei, Argul, cu putere sa, şi au biruit pe a sultanului iubit paşi, Ali Mustafa, cu toată puterea lui. Iar sultanu vra să-l prindă şi să-l omoare. Şi acum Argu să depărtează de dînsul, fiindcă nu poate cu polcurile sale să ste împotriva puterii lui cei mari. Poliţionu, auzind de la dînşîi pentru Argu, au socotit să nu fie frate-său, cari au fost vîndut la Işpanie, şi să nu fie dobîndit el cu slujba titlu de ghineral, asămine după cum şi el de sfetmaşal? Nimică nu-l opre pe Poliţionu de voroavă asupra lui Argu. I-au întrebat el pre dînşîi unde este Argu, la ce locuri se află acum cu polcurile. Neguţătorii, cît au ştiut, i-au dat ştiinţă. Poliţionu, tulburat fiind în cugetul său de frate-său Argu, s-au dus de la trahtiriu la gazda sa, au socotit cum ar pute să găsască pe acest gheneralu Argu şi să să ducă la patrie sa, ori la Italie ca să vadă pe prefrumoasa Militina, fiindcă era în multe /<43v> [128] socoteli pentru dînsa, căci nu o dată îi scrisăsă, iar de la dînsa nice o scrisoare nu luasă. Poliţionu, petrecînd într-acel tîrg, îndrăgisă pe o fată a unui popă, Asîrie, care nu era mai puţînu frumoasă decît Militina. Şi, văzînd faţa ei, zice întru sîne: „Eu socoteam că nu va fi în lumi frumuseţă asămine cu a Militinei, iar acum văd că Asîrie nu este mai puţînu decît dînsa”, socotind pentru Militina că va fi luat alt bărbat, ori va fi uitat dragostea lui ce cu credinţă. Şi aşa Poliţionu merge la multe adunări unde era şî ea, nu pentru ca să să vesălească, ce pentru ca să să poată vide cu dînsa. Vra să-i arăte ei dragostea lui ce cătră dînsa, dar nu găseşte chip unde să fie sîngur cu dînsa ca să vorbască. Iată de unde e politica, începere sa. Poliţionu era adevărat deplinu politicos acelor vremi şi unii socotesc că numele lui l-au luat de la politică sau politica de la dînsu, iar cuvîntu grecescu „politica” însămnează. El să supune cu totu la slujbile ei, dincotro vine sau încotro merge Asîrie, cu mare cinste o priimeşte pe dînsa de mînă şi o duce în casă, ori dacă e îl pofte să margă undeva // <44r> îndată împlineşte porunca ei. Iar ceea ce pofte nu găsî chip a-i arăta, ceea ce să cuvine asupra petrecerii lui. El întrt-acest tîrg nu petrece cu bogăţîie, după cum la Veneţîie şi la Indie, fiindcă banii /[129] ce putusă lua cu dînsul să împuţinasă. Asirie, văzînd slujbile lui Poliţionu, au înţăles cum că el o iubeşte, au socotit să-l ie în rîs. Întru adivăr, ea s-ar fi priimit să-l iubască, văzîndu-l pre el frumos la faţă, dar nu o slobozi jurămîntul acela, cari ea didesă neguţătoriului Safir, pentru ca pe nimene alt să nu aibă bărbat decît pe dînsul, iar nunta era încă lăsată pentru cîtăva vremi. Poliţionu au mersu la biserică. Asirie, după sfîrşîtu slujbii, au ieşît din biserică, iar el aştepta pre Asîrie şi priimindu-o de mînă, îi arătă ei toate supunerile sale. Mergînd, Asirie vorove cu dînsul cu logică, priimind cu un chip voroavile lui celi de dragoste. Şi, cum au auzit de la dînsu că el o iubeşte din toată inima lui, atunce au arătat şi e, din partea ei, dragostea ei ce vicleană. Poliţionu, auzind de la Asirie că îl iubeşte, foarte s-au bucurat. Atunce au arătat el ei numile lui, cum îl / <44v> chema pre dînsul la Indie. Asirie, făcîndu-să că-l iubeşte, i-au zis lui: - Alimbie, vino într-această noapte la mine în ogradă şi mă aşteaptă în bordeiu cel pustiiu, că voi veni de voi vorbi cu tine. Poliţionu s-au bucurat că i-au poruncit Asîrie să vie /[130] şi, socotind că va cîştiga-o în dragoste, i-au dat cuvînt că va aştepta-o. Întru adevăr, foarte lungă i-au părut lui zioa aceasta. Eu socotescu că pe tot menutul ar fi căutat la soare cu nerăbdare, aşteptînd cum mai în grabă să să ascundă supt pădure. Cu toate aceste, la rînduita vremi, soarele au apus, s-au acoperit ceriul cu întunerecu nopţîi. Îndată el s-au dus la preotu în ogradă ş-au găsît bordeiu cari era deşchis. El au socotit că pentru dînsu l-au deschis Asîrie. Au intrat într-însu şi, netrecînd multă vreme, au venit e la bordeiu şi au întrebat: - Alimbie, aice eşti? Plinu de bucurie, Poliţionu i-au răspunsu ei: - Aice, milostiva me stăpînă. Asîrie i-au zis lui: - Aşteaptă puţînu, pentru că tată-meu nu doarme şi // <45r> şade cu oaspeţi şi eu nu pot să şădu cu tine mult. Iar cum s-a culca tată-meu, atunce voi veni la tine. Şi ducîndu-să, au închis uşa bordeiului şi, rîzînd, vorbi întru sîne: „Mă vei aştepta încă o zi, doî nemîncat. Aceasta îţi va fi ţîie învăţătură de acum, să nu te înşăli. Acum, şăzînd în bordeiu, nu vei mai pofti pe urmă să vii la mine”. /[131] Poliţionu, cu nemărginită ciudă, au şăzut în bordeiu 3 zile şi 3 nopţi, iar a patra zi au triimes Asîrie slujnica sa şi i-au poruncit să deşchiză uşa şi slobozî pe Alimbie. Şi i-au poruncit încă să-i zică ca de acum să nu mai vie, ca nu cumva să-l vază tată-său şi, cum că tată-său s-au mîniet asupra ei şi nicăiure n-au lăsat-o. Slujnica au venit la bordeiu, au deschis bordeiu şi i-au spus lui aceea ce-i poruncisă Asîrie. Poliţionu, de mare bucurie, i-au dat doi galbeni şi au rugat-o pre e ca să-i spui tot adivăru. Să vedi că şi atunce, la norodu cel prost, era obiceiu acel de acum ca pentru bani să vîndă toate. Ace slujnică au spus tot adevăru, cum că „Asîrie au fost slobodă şi nici o opreală de la tată-său n-au avut. Iar e / <45v> te-au ţînut închis în bordeiu, rîzîndu-te. Me-au zis cum că un prietenu al ei lăcuieşte în bordeiu şi de acum îi va fi învăţătură, nu va crede de acum înainte vorbilor celor amăgitoare”. Poliţionu, auzind de la fată că Asirie îş batjocoreşte de dînsu, i-ai mai dat încă alţi doi galbeni, pentru ca să spuie toate pe larg, cari ea au şi spus. Viind la gazda sa, socote cum ar răsplăti Asiriei. Şi cum s-au făcut zio, s-au dus la un trahtir, fiindcă era foarte flămînd, şi au poruncit trahtirigiului să gătească mai în grabă deosăbite bucate pentru o persoană. S-au întîmplat întru aceeş vreme neguţătoriu Safir, pe care Asirie iube, să /[132] fie într-acel trahtiriu. Safir, fiindcă auzisă de la Asîrie cum îl batjocore pre el, au început şi el a-l lua în rîs şi i-au zis lui: - Frate Alimbie, să cunoaşte că de doî sau trei zile n-ai mîncat, de te grăbeşti cu prînzul! Fii încredinţat că aice, pentru 30 de persoane, într-un ceas poate fi gata // <46r> prînzu, necum pentru un om, numai ca să să sature. Şi acum încă îi dimineaţă, aşteaptă! Poliţionu, de foame şi de mare ciudă asupra Asîriei, iar mai mult asupra acestuie, pentru că-l lua în rîs acest neguţătoriu, vorove sîngur, întru sîne: „Cît sînt eu de nenorocit, sau nu este mai ticălos decît mine în lume! Pe mine mă batjocureşte un om de nimică! Rău este omului a trăi, cînd vine la el nenorocirea, atunce şi cei ce nu îndrăzne a vorovi cu el să rădică asupra lui! O, dumnezău meu, pentru ce tu, atît mîniindu-te asupră-mi, me-ai orînduit o nesuferită viiaţă ca aceasta şi ocărîtă, cari mi să întîmplă de la o fată? Şi pentru mine este nesuferită, cît mai cu voi a-ş fi priimit să strădănuiescu la sultanu în catarg”. După aceasta au grăit neguţătoriului: - Domnul meu, eu am cinste a te vide întîiaş dată acum şi dumneata socotescu că asămine, întîiaş dată acum /[133] mă vezi. Şi cînd este aşa, nu ai nici o pricină a mă lua în rîs. Nu totdeauna mănîncă dimineaţa / <46v> pentru foame, ce uneori şi pentru că aşa ceri trebuinţa. Dar chiar de foame de am mîncat eu acum, dumneata nu eşti datoriu a atinge pe mine. Datorie omului cinstită esti a face fieştecui bine, iar nu a-i tulbura inima. Eu a dumitalii luari în rîs o socotescu sămnu inimii cei reli ce ai. Dar şi pe dumneata însuş nu într-alt chip decît numai un om necinstit. Ce dobîndă poţi ave tu, supărînd pe alţii? Credi că eu această batjocură nu o voi lăsa fără răsplătire. Tu acum eşti datoriu să aperi dreapta ta cu sabie, de cari ori tu, ori eu vom fi datori a săvîrşî viiaţa. Safriu, mîniindu-să de acest feliu de cuvinte, au prinsu bucuros să să bată la şpagă şi acest duel au fost mutat pe a doî zi. La ace vremi era îndatoriţi să iasă afară din tîrg să să bată. Şi cum au venit vremea aceea, Poliţionu s-au sculat şi s-au dus la locu acela unde le era tocmala să să bată. Safir încă nu era, dar n-au trecut mult şi au sosît şi el, ca un om ca acela ce în tot oraşu acela era slăvit asupra acestui // <47r> meşteşug. Atunce Poliţionu i-au zis lui: - Domnul meu, au venit, în scurt, de acum vremea, ca unul din noi să moară. Vom sta a ne bate. Poate că de acum înainte acest feliu de cuvinte, la vreme prînzului, nu vei mai vorbi. /[134] Safir, de ciudă şi de mînie mari, la acest feliu de luari în rîs, au scos şpaga şi, cu un sălbatec glas, au zis lui Poliţionu: - Vinu, potrivnicule, neaşteptînd va fi văzut cine din noi va cîştiga biruinţă! Şi aşî au stătut ei, după cum orînduiala şi meşteşugu acelor vremi porunce, unul împotriva altuie. La ce dintîiu lovitură, au lovit Poliţionu pe Safir atît de tari, că l-au tăiet pe el în doî. După aceasta, Poliţionu au zis: - Pentru aceea te-am omorît eu pe tine, pentru că tu făr de nice o pricină ai căzut asupră-mi a mă lua în rîs la un loc ca acela. Dar faţa lui Safir atunce să acoperisă cu peliţa morţîi şi curînd s-au dus la strămoşîi săi. Poliţionu, viind la gazda sa, căuta chip să răsplătească Asîriei pentru batjocura ei. Iar Asirie au aflat că iubitul ei ipochimenu este omorît. / <47v> Au plînsu pentru el foarte multă vremi şi au hotărît ca să-ş cei cu iertăciune de la Poliţionu, văzîndu-l pre el că este foarte frumos la faţă şi cu neasămănare mai iscusît decît Safir, cu totul că întîiu îş batjocorisă de el. Dar aceasta o făcusă ea pentru jurămîntu ce didedsă lui Safir. /[135] Poliţionu n-au dat nici un sămnu de înţălegire asupra ştiiţîi ce el ave, cum că Asîrie înadinsu l-au ţînut în bordeiu. S-au întîmplat lui Poliţionu a fi la un bal, la un neguţătoriu oarecari, unde asămine s-au întîmplat şi Asîrie, cu cari el mult au vorbit şi au metaharisît toate chipurile de plecăciune cîte să pot socoti. El, între altele, i-au zis ei: - Preiubita me, ştiu că eu a veni acum la casa dumneavoastră, după străşnicie părintelui vostru, este fără putinţă. Pentru aceea, cu plecăciune mă rog, de la acest bal să cinsteşti cu venire gazda me. Venire voastră eu o socotescu drept mari fericire. Asirie, auzind rugăminte, foarte s-au bucurat şi s-au făgăduit că va merge, arătîndu-i: - Acum mă giur // <48r> pe toate ceriurile că voi ave cu voie dragoste, nu cu făţării, pentru că acum nu este mai mult în lume al meu credincios prietenu Safir, cu cari am avut între noi jurămînt.