BERTOLDO  
{157} În vremea lui Albon Logonbat, împăratul Italiei, aflîndu-să în curţile acestui împărat un mujic, anume  Bertoldu, carele era la chipul lui, adică la cap, mare şi rătundu ca o beşică; frunte lui - măciucată; ochii lui - roşii,  sprîncenile - lungi, ca de sălbateci; părul capului - ca de porc; urechile lui - ca de măgar; gura mare şi strîmbă; buzile mari,  spînzurînd în jos, ca de cal; barba rară şi mult supt barbă, adecă suptu falcă, spînzurînd în jos, ca de ţap; nasul  strîmbu şi rădicat în sus; nările largi, dinţii lui - ieşiţi afară, ce de mascur, şi cînd grăia îţi părea că  ferbu / oale; picioarile - ca de ţap, lungi şi groasă; deci şi tot trupul lui era flocos. Dar şi îndrăzneţi şi fără nici o  sfiială, mergea înaintea domnilor şi a boierilor care şădea înaintea împăratului fără nici o sfiială şi nici pălărie  nu ş-eu luat înaintea împăratului, nici s-au închinat, ci au mersu îndată şi au şezut tocma lîngă împăratul,  lîngă scaun, care împărat fiindu di fire blînd şi milostiv, s-au veselit de tălmăşagurile lui; au socotit că mintea  acestuia easte de om nebun, de vreame că şi firea este obicinuită de multe ori la aceste trupuri ciudate a vărsa oareşcare daruri carele  de obşte nu să dau la toţi. Şi dar   
{158} nimică neschimbîndu-să, au început aşa cu blîndeaţă şi frumos a-l întreba împăratul. ALEGIREA ÎNTRE ÎMPĂRAT ŞI ÎNTRE BERTOLDU Împăratul: Cine eşti tu? Cînd te-ai născut şi din ce loc eşti?// Bertold: Eu sint un om; m-am născut cînd m-au făcut maica me şi locul meu este întru această lume. Împăratul: Care sînt cei ce să înalţă, adecă moşii, părinţii tăi, şi cei ce să pogoară de la tine, adică fiii tăi? Bertoldu: Fasolile, cînd fierbu la focu, să suie în sus şi să pogoară în jos, în fundul oalei. Împăratul: Ai tu tată, mamă, fraţi, surori? Bertoldu: Am tată, mamă, fraţi şi surori, dar au murit toţi. Împăratul: Cum dar îi ai tu, de vreme că au murit toţi? Bertoldu: Cînd m-am despărţit eu de acasă, i-am lăsat toţi adormiţi şi pentru aceea îţi zic ţie, împărate,  că toţi au murit, pentru că de la un om ce doarme pînă la unul ce au murit, eu facu puţină dăspărţirea, / de vreme că  şi somnul să numeşte frate cu moartea. Împăratul: Carile este cel mai grabnic lucru? Bertoldu: Mintea. Împăratul: Carile este cel mai bun vin? Bertoldu: Cel ce să bea în casă streină.  
{159} Împăratul: Carile este mare care nu să satură niciodată? Bertoldu: Nesaţiul scumpului şi al iubitoriului de argint. Împăratul: Carile este lucru cel mai urît la un tînăru? Bertoldu: Nesupunerea şi călcare de poruncă. Împăratul: Care este lucrul cel mai urît la un om bătrîn? Bertoldu: Curvie. Împăratul: // Care este lucru cel mai urît la un neguţător? Bertoldu: Minciuna. Împăratul: Care este mîţa aceea care din faţă te linge şi din dos te zgîrîie? Bertoldu: Curva şi precurva. Împăratul: Care este cel mai mare foc care să află în casă? Bertoldu: Muiare cea rră şi limba cea ră a slugilor. Împăratul: Carele sînt boalele cele fără leac? Bertoldu: Nebunie şi datoriia. Împăratul: Care este copilul ce arde limba maicii lui? Bertoldu: Feştila lumînării. Împăratul: Cum ai face să-mi aduci apă într-un ciur şi se nu se verse? Bertoldu: Aşi aştepta pînă ar înghiţa şi apoi ţi-aşi aduce. Împăratul: Carile sint lucrurile acele carile le caută oamenii şi nu vor să le găsască? Bertoldu: Păduchii în cămeşile cele rupte. Împăratul: Cum ai face să prinzi un iepure fără goană? Bertoldu: Aşi aştepta pînă ar fierbe şi apoi l-aş prinde.  
{160} Împăratul: Tu ai nişte crieri buni de s-ar arăta. Bertoldu: Şi tu ai fi un om mai uşor de n-ai mînca. Împăratul: Vino de-ţi cere orice ai pofti, că eu sînt gata a-ţi da la ce vei cere. Bertoldu: Ce şi nu ai dintru al tău, nici poţi să-m dai dintr-al altuia. Împăratul: Pentru ce eu nu pot să-ţi dau tot aceea ce vei pofti?// Bertoldu: Eu îţi voiu cere noroc şi întîmplare bună, care tu nu-l ai şi pentru aceasta nu poţi ca să-m dai. Împăratul: Cum dar? Au nu sint norocit şăzînd sus pe acest scaun? Bertoldu: Acela ce şade pe cel mai nalt scaun să primejduiaşte să cază jos şi să nu să poate răzima. Împăratul: Văzut-ai cîţi domni şi boieri şăd împrejurul meu ca să mă asculte şi să mă cinstească? Bertoldu: Cît şi furnicile cele mari; şăd împrejurul unui pom şi face de cade floare. Împăratul: Eu strălucescu înrt-aceste palaturi de obşte ca cum ar străluci soarele între stelile cele mai mici. Bertoldu: Tu grăieşti adevărul, dar eu vădu multe stele întunecate din vicleşugu. Împăratul: Vino, dac-ai vrea, să fii om al curţii. Bertoldu: / Cel slobod nu caută să se lege. Împăratul: Cine dar te-au îndemnat să vii aice? Bertoldu: Ca să mă încredinţez cum că un împărat este   
{161} mai mare decît ceialaţi oameni cu 10 au cu 12 picioare şi cum că el să întreacă pe ceialalţi oameni, pr  cum şi clopotniţile întrec casăle, dar eu văd cum că tu eşti un om putrăzîtor, după acum sîntu şi alţii, măcar  că eşti împărat.  Împăratul: Bine, eu sint om putrăzitoriu ca şi alţii, atîta după chip, iar după puteare vrednicii şi bogaţii întrec  pe alţi oameni nu numai cu 10 picioare, ci cu o sută; numai cei ce te-a sfătuit să faci această alegere cu mine. Bertoldu: Măgariul poftei tale acela ce face voia ta. Împăratul: Ce are să facă măgarul poftei mele cu mărirea pălatului meu? Bertoldu: Mai nainte, pînă a fi tu încă cu patru mii // de ani, măgariul poftelor să izvodisă. Împăratul: Ah, ah, ah, o minune şi aceasta este să răzî cineva. Bertoldu: Rîsul pururea prisoseşte în gura nebunilor. Împăratul: Tu eşti un mojic tălpiz. Bertoldu: Firea mea este într-acesta chip. Împăratul: Iată, eu îţi poroncescu îndată să lipseşti de aicea din naintea mea, că oi face într-alt chip şi vei lipsi  de aice cu paguba şi cu ruşine ţie. Bertoldu: Eu oi lipsi, dar să ştii că muştile au această   
{162} fire că măcar că să gonescu, dar iar să întorcu. De vei face să mă gonească, eu iar m-oi întoarce ca  să supăr. Împăratul: Acmu du-te şi daca tu nu te vei întoarce ca muştile, eu oi face de ţ-oi sparge capul. VICLEŞUGUL LUI BERTOLDU Şi lipsind Bertoldu din naintea împăratului care după ce au aginsu acasă au prinsu un măgaiu / bătrîn, a căruia spinare era  toată jupită şi jumătate mîncată de muşte şi de viermi, pre care încălecînd Bertoldu s-au întosu iară la curtea  împăratuluiiii întovărăşit cu un milion de muşte şi viespi, care toate dimpreună fiind arăta ca un nuor mare dintru care  abiia să vedea Bertoldu. Şi daca au agiunsu la împăratul, i-au zis Bertold: "Iată-mă-s, împărate, că m-am întors la tine". Împăratul: Au nu ţi-am zis eu că, dacă nu t-ei întoarce spre mine ca muştile, oi face de ţ-oi zbura capul din locul lui? Bertoldu: Muştile nu îmblă numai spre împuţiciune. Împăratul: Aşa este. Bertoldu: Acmu iată că m-am întorsu călare pe un măgariu jupit şi împuţit, plin de muşti şi de vermi, după cum  vezi, pre care mai l-au mîncat tot şi pre mine dimpreună. Numai eu mă ţiiu că am făcut deplin aceea ce am adeverit. Împăratul: Tu eşti un om mare şi acmu te iertu. Luaţi-l să mănînce. Bertoldu: // Cela ce nu-şi săvîrşaşte treaba încă nu mănîncă. Împăratul: Pentru ce? Pe sămne tu nu mai ai să mai zici şi altceva. Bertoldu: Eu încă n-am început a grăi. Împăratul: Vino de tragi într-o parte acea împuţiciune şi nu te dă în laturi într-alt loc, că eu văd că vin doao  muieri la mine. Poate au vro jalobă şi poate să fie trebuinţă să le dau ascultare; şi daca le voiu împăca, iar ne vom întoarce să vorbim. JUDECATA MUIEREASCĂ Venit-au doao muieri înaintea împăratului, dintru care una furasă de la ceealaltă o oglindă; şi numele aceia era a căruia era  oglinda, o chema Aureliia, iar pe ceealaltă ce furasă o chema Lisa, care şi oglinda ce o furasă o ţinea în mîna ei. Iar Aureliia,  ocărîndu-o înaintea împăratului, zice Aurelia: "Vei şti, doamne împărate, că această fămeia au fost asară la casa  mea şi mi-au furat acea oglindă di creştal care o ţine în mîna ei şi / eu o am cerşut-o de multe ori, iar ea au  tăgăduit şi nu va să mi-o dea". Lisa: Cu adevărat nu este aşa, că sînt multe zile de cîndu   
{164} eu am cumpărat-o cu banii miei. Eu nu ştiu cum aceasta are atîta îndrăznire să ceie un lucru ce nu easte al ei. Aurelie: Dumnezăule, predreapte împărate, nu credi cuvintele ei cele mincinoasă, pentru că aceasta este o tîlhăriţă  dovedită, care n-are simţire; şi să ştii, Mărie ta, că eu n-aşi fi venit să ceiu un lucru strein pentru tot aurul lumii. Lisa: O, ce simţire de cîrşmariu ai tu a şti bine să dai a înţelege cum că aceasta ţi-i socoteala şi cei să te crează.  O, soro, de-i fi ştiut să te afli mai bine şi mai în scurtu, noi ne aflăm înaintea unui judecătoriu care este îndestulat a  cunoaşte dreptate mea şi minciunile tale. Aureliia: O, pămîntule, pentru ce nu te deşchizi să înghiţi pe această fără de lege, care cu atîta neruşinare  tăgăduieşte lucrul meu şi mai mult pentru ce // nu te grăbeşti a face să să înţăleagă cum că ea are dreptate şi  eu nu am. O, ceriule, arată adăvărul aceştii fapte, bune au rea. DREAPTĂ HOTĂRÎRE A ÎMPĂRATULUI Veniţi de vă împăcaţi şi acmu eu pe voiu voiu mîngîie. Apucaţi oglinda aceasta şi o sfămaţi bucăţi,  bucăţele şi să ia fieştecare din bucăţălile oglinzii cîte una, cîte alta şi aşa veţi fi muţemite amîndoao. Lisa: Aşa eu sîntu mulţămită pentru că aşa să va potoli   
{165} între noi vrajba; mai mult n-am mai striga. Aureliia: Ba, ba, să să dea mai bine aceştiia decît să se sfarme pentru că nu niciodată nu oi pute îngădui să văd  sfărmată această frumoasă oglindă. Şi încă, cine ştie, mai la urmă fiindu ea bătută de gîndul inimii ei poate că  mi-a da-o şi lasă să o ia sănătoasă. Şi aice să săvîrşască sfada noastră. Lisa: Hotărirea împăratului mie foarte îm place. Şi să să zdrobască oglinda că apoi n-om mai striga gîlcevindu-ne / şi acmu aceea să ia sfîrşit lucrul acesta. ÎNŢELEPCIUNEA ÎMPĂRATULUI "Eu cu adevărat cunoscu că oglinda este a ceiia ce nu va să se strice, pentru că după plînsul şi lacrămile şi rugăciunea ei  ce face arată cu o mare osîrdie cum că ea este stăpînă oglinzîi, iară ceealaltă o au furat. Ci dar să i să dea oglinda,  iară ceealaltă să margă ruşinată." Aurelie: Eu foarte îţi mulţemescu, premilostive împărate, de vreme că cunoscîndu eu înţelepciunea ta răutate aceştiia  ai hotărît drept ca un dreptu judecător, pentru care pururea mă voiu ruga ceriului ca să te păzască şi să-ţi dea tot  binele la întîmpări după voia ta. Împăratul: Mergi sănătoasă şi te întăreaşte să fii bună, că cu adevărat să cunoaşti că oglinda este a ta. Bertoldu, rîzîndu de această hotărîre, a zis: "Această   
{166} minte nu este bună, o împărate!" Împăratul: Pentru ce nu este bună această minte? // Bertoldu: Pentru sămni tu te încrezi la lacrimile muierilor. Împăratul: Pentru ce nu vei tu să le crezi? Bertoldu: Dar nu ştii tu că plînsul lor este înşelătoriu şi orice lucru vor face ele şi vor zice este făcut cu meşteşugu,  măcar că ele cu ochii plîngu, dar cu inima rîdu? Suspină înainte ta, dar pe din dos te batjocorescu şi grăiescu împotrivă  la cele ce socotescu şi pentru aceea lacrămele lor şi ucisăturile şi scîrbele feţii toate sîntu înşălăciuni şi  vicleşuguri care curgu din minte lor ca să-ş plinească cea nesăţioasă pohta lor. ÎMPĂRATUL LAUDĂ PE MUIARI "Atîta bunătate, orînduială şi înţelepciune au muierile, cît la cîte le defăimezi, toate cu mare strîmbătate li easte.  Şi, de să va şi tîmpla să greşască vreuna din slăbăciunea firii, este vrednică de iertat, fiindu că aceea este cea mai  slabă făr cît a bărbatului. Dar eu, spune-m, au nu puţin nu să numeşte mort omul carile este despărţit de muiere căci,  / întîiu, muierea iubeşte pe bărbatul ei, chiverniseşte copiii, îi hrăneşte, îi învaţă orînduială bună şi le  arată căile cele bune. Muiare chiverniseşte casa, păzăşte lucrurile casăi, îndeamnă slujnicile a lucra şi cu bună  privighere apără casa de cele ce nu să cade a întra în casă. Muiare easte veseliia tinerilor,   
{167} mîngîiarea bătrînilor, bucuriia copiilor, veseliia zilei, dezmerdare nopţii, iubeaşte credinţa, este cu  dulceaţă la împreunare, celebie a vorovi, curat a îndemna, cu bunătate a poronci, gata întru ascultare, cinstită la alegire, cu  orînduială a merge, cu înţelepciune a mînca, cu măsură a bea, blîndă cu oamenii casăi şi, în scurt, muiere  lîngă bărbat poate să să numască un diamant. Şi de să va întîmpla ca să cază vreuna în vreo nebunie sau fandasie  îndărătnică, împrotiva ei să află o sută bune şi cinstite. Şi pentru aceasta eu socotescu că hotărîrea ce-am dat este cu mare dreptate." Bertoldu: Cu adevărat să cunoaşte cum că tu foarte iubeşti// pe muieri şi pentru aceea le lauzi cu atîtea cuvinte. Numai ce ai  zice tu cînd te-aşu face să întorci cuvîntul carile l-ai zis spre ajiutoriu muierilor mai nainte pînă a nu dormi sara? Împăratul: Cînd ai face tu aceasta, aşi zice că tu eşti omul cel mai bun decît toată lume, iar de nu-i face, îndată te voiu spînzura. Bertoldu: Lasă că mîne om mai vedea. Şi dacă au însărat, s-au dus împăratul la palaturile lui, iar Bertoldu, daca au  cinat, s-au dus să doarmă într-acea noapte într-o iesle, socotindu întru sine să afle vro cale să facă pre împăratul  să grăiască împrotiva muierilor după cum le lăudasă împăratul. Şi daca au socotit o frumoasă marghiolie, s-au dus  de s-au culcat să doarmă aşteptîndu zioa ca să puie la faptă. MARGHIOLIIA LUI BERTOLD Daca s-au făcut zioa, Bertoldu s-au sculat din paie şi s-au dus de au găsit pe muiarea aceaea, căriia împăratul îi  dedeasă hotărîrea spre ajutor şi i-au zis Bertoldu: "Tu nu ştii ce au hotărît împăratul". Aurelie: Eu nu ştiu nimică dacă nu mi-i spune tu. Bertoldu: El au poroncit să să sfarme oglinda precum au zis şi să să dea giumătate ceiialalte muieri pentru că aceaea au  schimbat hotărîrea împăratului şi împăratul, ca să nu mai auză sfadă şi pricini între voi, au socotit să  mulţămască şi pe una şi pe alta. Aurelie: Cum, împăratul au hotărît ca să mi să strice oglinda de vreme că mai nainte sîngur el au hotărît ca să mi-o  dea întreagă? Tu mă rîzi pe mine; du-te în treabă-ţi. Bertoldu: Eu nu te rîz, ci cu adevărat am înţeles din gura împăratului. Aurelie: O, vai de mine! Ce este aceasta ce auz? Pe sămne vra să facă să mulţămască pe acea făr de ruşine muiere. O, ce  dreaptă judecată, o, ce cilibii şi împărăteşti fapte! O, săracă dreptate, cum te-ai întunecat de vreme că mai mult  crede minciunile decît adevărul! O, săracan di mine, că acmu trebuie să te văz o mie de bucăţi, drăguţa mea // oglindă! Ah, ah, ah! Bertoldu: Ceriule, de ai face milă să nu ţi să tîmple şi alta, mai rău. Aurelie: Şi de altă răotate mai trebuie pentru mine? Bertoldu: El au făcut o lege ca toţi bărbaţii să ia cîte   
{169} şapte muiari. Acmu, socoteaşte sîngură ce ră norocire va fi pentru toate casăle cu atîte fămei. Aurelie: Cum, au legiuit el ca tot omul să-ş ia cîte 7 muieri? Aceasta este mai rrea. Mai bine ar fi poroncit să strice toate oglinzîle  din tot oraşul. Ce nebunie easte aceasta? Ce i-au întrat în cap? Bertoldu: Eu nu ştiu. Să-ţi spui alta. Ţ-em spus cele ce am auzit că va să facă. Şi acmu la voi, la muieri, au rămas  lucru să răspundeţi mai nainte pînă a nu purcede lucrul acesta înainte. Şi într-acest chip, daca i-au pus acest feliu de purici în urechi, lipsindu de acolo, au mersu la curte, aşteptînd pînă a nu  însăra să vază ceva înnoire. TURBURARE MUIERILOR DIN ORAŞ PENTRU ACEA MINCIUNĂ/ Dacă s-au dus Bertoldu, crezînd Aureliia că cele ce i-au spus sînt adevărate, îndată s-au dus la măgieşiţăle ei,  cărora arătîndu toate acele ce au înţeles de la Bertoldu. Iară daca au auzit di un lucru ca acesta, au întrat toate la mare mînie,  cît îţi părea că le-au dat foc peste toate şi numaidecît peste un ceas s-au vărsat veste acelui lucru nou peste tot oraşul.  Şi pesti puţin s-au strîndu mai mult de o mie de muieri;   
{170} sfătuindu-să ele înde ele pentru această pricină, au hotărît să margă să găsască pre  împăratul în divan şi cu mare strigare să facă atacăt şi turburare cît să se biruiască de amestecarea muierilor şi  aşa iarăş să hotărască cum acea lege să se strice. Şi aşa, toate muierile pline de mînie, s-au dus la curte şi,  dac-au agiuns acolo, au început a face cele mai mare ai lor şi strigare a lumii atîta cît împăratul au rămas ca un nebun,  neştiind pricina. Şi au rămas cu totul turburat, ieşindu-şi din minte, atîta cît nu mai putîndu răbda atîta calabalîc,  fiindu tras de mînie, trebuia să lasă răbdare la o parte.// ÎMPĂRATUL SĂ ÎNVRĂJBEŞTE CU MUIERILE ŞI BERTOLD SĂ BUCURĂ FOARTE Întorsu-s-au împăratul spre muieri cu faţa schimbată spre mare mînie, zicîndu-le: "Ce lucru nou este acesta? Ce auz eu  şi de unde au venit atîta rădicare de turburare? Cine v-au pus la atîta mînie? De unde s-au născut atîta turburare? Pentru  ce faceţi atîta strigare? Nu cumva sînteţi îndrăcite? Ce an rău v-au venit? Spuneţi, la rău ceas ce v-au  întîmpinat, muierile diavolului?! Cine sînteţi?" Muierile: "Ce înnoire este aceasta, o, împărate? Ce nebunie au întrat în capul tău?" - răspuns-au una care era mai cu  îndrăzneală şi cu multă mînie zicea: "Ce lipsiri de   
{171} crieri te-au îndemnat să poronceşti că tot bărbatul să-şi ia cîte şapte muieri? Ce frumoasă  socoteală de la un împărat înţeleptu! Dar să ştii că nu să va sfîrşi această poruncă a minţii tale ceii deşarte!" Împăratul: Ce lucru spuneţi voi, nebunilor? Grăiţi mai încet ca să vă înţelegu şi să vă răspunzu. Muierile: Încă ne poronceşti să grăim încet?! Ba să cade să / te aruncăm gios di pe scaunul cel împărătesc, pre  carile tu acmu şezi şi să-ţi scoatem şi ochii. Împăratul: Ce strîmbătate s-au arătat ori v-am făcut eu? Arătaţi-m adevărul şi nu vă aprindeţi atîta,  căţăle turbate ce sînteţi! Muierile: Nu ţ-em mai spus şi altădată? Împăratul: Eu n-am înţeles bine, mai spuneţi-mi. Muierile: Nu este mai rău surdu decît cel ce nu va să audă. Noi ţi-am mai spus cum tu, împărate, ai făcut o mare  greşală, că ai poroncit ca tot omul să-şi ia cîte şapte muieri, în loc ce ţi să cade să păzăşti veniturile şi  trebile împărăţiei, iar să nu te amestici la lucrurile care nu ţi să cuvin de-a mînă. Înţeles-ai tu acmu? Mai bine  ai fi poroncit ca toată muiare să-şi ia cîte şapte bărbaţi, care acesta ar fi fost lucrul cel mai cu cale şi ai fi rămas  împărat lăudat. Dar aşa, să cunoaşte că n-ai nici pic de crieri şi eşti nebun de tot. ÎMPĂRATUL GONEAŞTE PRE MUIERI ŞI BLASTĂMĂ ÎMPREUNAREA LOR O, neam nemulţimitor şi necunoscător! Cînd am // făcut eu această legi? Lipsiţi acmu din naintea mea şi vă duceţi la  ceasul cel rău, făr' de legi şi făr de omenie ce sînteţi, că acmu cunoscu adevărat că muiere nu va să arăte alta  fără numai pabugă; şi parte fămeiască semănă necinste şi neghină şi netocmele; şi ori de la ce casă să desparte  ca cu orice samă, orice ar putea; şi iarăş, ori în ce casă ar întra, aduce pară de foc, că această parte fămeiască  este un vas plin de înşălăciune şi de pîră; acesta este un drum al muncii iadului dintru care adesăori să văd plînsuri  şi supărările ticăloţilor bărbaţi; aceasta este stricare părinţilor, pedeapsa maicilor, varga fraţilor, ruşinea neamurilor,  stricare casălor şi, în scurtu, muierile sînt munca şi plînsul a tot neamul omenescu. Duci-vă-ţi toate la răul ceas şi  mai mult să nu veniţi înaintea mea, duhurile iadului! O, ce turburare şi amestecare au făcut aceste nebune şi făr de ruşine  pentru un lucru de nimică; dar cînd aş şti ce au fost pricina scornirii acestui lucru, cu adevărat sînt hotărît că i-aş  plăti după cum să cade, că aceste fără ruşine muieri puţin au lipsit să-m scoaţă ochii cu degetul lor. / Dacă s-au dus muierile şi împăratul s-au mai potolit puţintel, iară Bertoldu, de acolo de unde şădea deoparte de   
{173} asculta toate, fiindcă i s-au plinit fapta după gîndul lui, s-au sculat şi, mergînd înaintea împăratului,  răzînd au zis Bertold: "Ce zici, o, împărate, nu ţi-am spus eu că astăzi, mai nainte pînă a merge la patul tău, vei ceti  îndoit stihul acela care ieri l-ai zis spre lauda muierilor? Acmu cunoşti cum ele te-au deşteptat. Împăratul: Ce crieri drăceşti să socotească cum că eu am poroncit ca tot bărbatul să ia cîte şapte muieri, lucru care eu  niciodată n-am gîndit, nici am visat. O, ce răle muieri! O, ce nemilostiv rod! Bertoldu: Tu ştii ce parolă am avutu între noi. Împăratul: Tu ai multă dreptate, pentru care vino de şezi împreună cu mine pe acest scaun împărătescu, de vreme că ţi să cade. Bertoldu: Pe un scaun ca acesta nu pot încăpea patru buci de cur. Împăratul: // Eu oi poronci de or face aproape lîngă acesta altul şi vei şedea pe dînsul şi vei da ascultare şi răspuns ca şi mine. Bertoldu: Nici dragoste, nici domnie nu suferă tovărăşie; ni, pentru aceea chiverniseşte tu, că eşti împărat. Împăratul: Eu zic că tu ai stătut aflătoriul aceştii turburări. Bertold: Tu ai vrăjit şi nu poţi să-m dai vreo pedeapsă pentru această nici într-un chip, pentru că eu am meşteşugit  ca să împlinescu aceea ce am adeverit că oi face. Împăratul: De vreme că tu ai fost aflătoriul aceştii turburări, iată că te iertu, dar cum ai aflat acest drum de răotate?  
{174} Bertoldu: Eu m-am dus de am aflat pe muiare aceea care i-ai dat oglinda şi am făcut-o să înţeleagă cum  că iar tu vei să faci să se strice oglinda şi să dea jumătate celeilalte şi cum au poroncit ca tot bărbatul să ia cîte  şapte muieri şi pentru aceea au strînsu ea atîta mulţime multă de muieri. Dimpreună au făcut strigare care ai auzit tu, împărate./ ÎMPĂRATUL SĂ CĂIEŞTI CĂ AU GRĂIT RĂU PENTRU MUIERI ŞI PENTRU ACEASTA SĂ ÎNTOARCE SPRE LAUDA MUIERILOR Împăratul: Tu ai stătut mare aflătoriu, însă au rîs toţi şi puţintel au lipsit să fie astăzi pricină de mare răotate.  Şi ave o mie de dreptăţi muierile a să mînie asupramea atîta. Şi eu n-aş fi putut credi cum că neamul femeiescu să fie  atîta de nebune a să porni să facă atîta mare turburare. Foarte ave mare dreptate şi ce mai mare pricină decît aceasta putei  să le dai ca să să sălbăticească asupra mea? Aşijderea şi mie mi-au dat pricină de am grăit împrotiva muierilor  aceea care n-aş fi vrut să grăiescu pentru toată lume şi sînt căit cu mare durere. Şi iar zic că omul carile este  fără de muiere este ca o vie făr de gardu şi ca o ţarină făr fîntînă, gîrlă fără de ţermuri, grădină  făr flori, dumbravă fără   
{175} frunză, struguri făr de bobiţe, pom făr de rod, oraşi făr neguţitori, cetate fără păzitori, palaturi făr de  ferestre, turn făr de scară, trandafir făr miros, inel făr peatră scumpă, copaciu făr de umbră, // mare făr peşte, levadă  fără pomi şi, mai în scurt, cela ce este lipsit de această dulce tovărăşie poate să să numască oglindă fără  lumină şi un diamant fără strălucire. Bertoldu: Şi un măgar făr de căpăstru. Împăratul: Tu eşti cel mai fără ruşine dobitoc. Bertoldu: Tu m-ai cunoscutu dintru început, dar şi eu văd că ai atîta dragoste asupra muierilor. Nu voiu să mai grăim penr  dînsăle şi cele ce au trecut să fie trecute. Împăratul: Cine-m va vre să-m fie mie prietin să nu ocărască pe muieri, pentru că ele nu vatămă pe nimenea cît de  puţin lucru, nu poartă armă, nu caută gîlcevi, ci toate sînt smerite şi vesele, milostive, drăgăstoasă, împodobite cu tot  feliul de bunătăţi, pentru care nu-mi mai aprinde mînie pentru dînsăle, că apoi oi face de ţ-or da căzuta pedeapsă. Bertoldu: / Eu mai mult n-oi mai lovi strunile acestui canon, ci să luom sama pentru altile şi aşa vom fi prietini iubiţi. Împăratul: Aşa este cum zici, că scrie şi la paramei să nu te pui cu cel mai mare decît tine şi să nu te lupţi cu cel mai  tare decît tine şi să stai departe de apa ce curge. Bertoldu: Apa lină şi omul tăcut nu-m place. ÎMPĂRĂTEASA TRIMITE SĂ CEIE LA ÎMPĂRATUL PE BERTOLDU CU POFTĂ SĂ-L VAZĂ, FIIND E  APRINSĂ DE MÎNIE PENTU MEŞTEŞUGIREA DE AU ÎNŞELAT PE MUIERI, SĂCOTIND CA DOAR L-AR BATE BINE Iar împăratul, daca au înţeles cererea împărăteasăi, s-au întors spre Bertoldu şi i-au zis: Împăratul: Împărăteasa au trimis di te cere. Iată şi trimisul carele au venit pentru acea treabă cum că ea pofteşte să te vază. Bertoldu: Atît pentru rău, cît şi pentru bine să fac solii.// Împăratul: Sîmţirile oamenilor celor răi pururea îi muşcă. Bertoldu: Înşălăciune din curte nu samănă cu cea din sat. Împăratul: Cel curat trece fără frică prin mijlocu străjilor. Bertoldu: Muiere mînioasă, focul aprinsu cu pară şi tigaie spartă sînt mari pagube la casă. Împăratul: Ades îi vin omului rău acele primejdii de care să teme. Bertoldu: Stropitura sare adecă din tigaie ca să scape de arsură şi apoi cade pe cărbuni.  
{177} Împăratul: Cine samănă fărălegi săciră răotate. Bertoldu: Dedesuptul cuşmii des şade ascunsă chelbile. Împăratul: Cel ce au ţesut pînza să o şi desţasă. Bertoldu: Rău poate să o desţasă daca sîntu marginile ţăsute. Împăratul: Cine samănă spini să nu umble desculţi. Bertoldu: / Cu greu este cineva să se lovască în vîrvul acului. Împăratul: Nu te teme că ţ-a face ceva vreun rău. Bertoldu: Pe bărbatul bun nu-l doare capul. Împăratul: Pă sămne te temi că te-a mîhni împărăteasa. Bertoldu: Muiere mînioasă - apă fără ţărmuri. Împăratul: Împărăteasa este cu totul milostivă şi pofteşte să te vază. Şi mergi cu bucurie, nu te teme. BERTOLD S-AU ADUS LA ÎMPĂRĂTEASA Şi aşa Bertoldu s-au adus la împărăteasa care, fiindu că înţelesăsă precum am mai zis, înşelăciunea care  făcusă el muierilor în zioa ce au trecut, poroncisă să gătească toiege şi au poroncit muierilor ca să-l închiză  într-o cămară şi să scuture bine colbul din hainele lui. Şi îndată cum l-au văzut împărăteasa, privindu la acel  ciudat chip a lui, cu toată mînia i-au zis lui Bertoldu împărăteasa: "Ia caută ce bot sucit şi scîrnav". Bertold: Căldare sună dînd dosul ei. Împărăteasa: Cum te poftescu oamenii pe tine?  
{178} Bertold: // Eu nu poftesc pe nimenea. Împărăteasa: Cum te cheamă? Bertold: Cine mă cheamă eu îi răspundu. Împărăteasa: Cum te chiuiescu, adică te strigă? Bertoldu: Eu niciodată nu m-am mîniiat să strigu. Cînd întreba împărăteasa pe Bertoldu, i-au poroncit împărăteasa unei slujnice să aducă un vas cu apă ca să-l  bage într-însul ca să-l ude, iar ţăranul tălpiz, cunoscînd, sta foarte bine socotindu şi îndată au aflat un vicleşug  nou, urmîndu după cuvîntul împărăteseu. VICLEŞUGUL LUI BERTOLDU CA SĂ NU-I UDE CURUL Împărăteasa: Cum ştii tu atîta vicleşuguri şi te arăţi ca un fărmăcătoriu? Bertoldu: Totdeauna cîndu mi să udă curul, eu vrăjescu toate lucrurile şi le gîcescu ori de are vreo muiere dragoste cu cineva sau  de s-au greşit vreodată cu oarecine sau de easte curată sau necurată şi, mai / pe scurtu, toate lucrurile le gîcescu şi de ar fi  aice cineva ca să mă ude la cur, eu aşi şti să spui toate lucrurile acmu îndată. BERTOLD SCAPĂ DE A-L UDA CU APĂ Atunce slujnica aceea care adusăsă apă ca să-l ude, auzind acele cuvinte, au luat vasul cel cu apă încet, încet,   
{179} temîndu-să ca să nu i să arăte vreun lucru din meşterşugurile ei şi încă şi din celelalte nici una nu  îndrăznea să-i facă ceva, că toate ave cîte o greşală. Iar împărăteasa, cum era cu totul mînioasă asupra lui, au  poroncit ca toate slujnicile să apuce cîte un băţi şi să-l bată bine. Iar ele au alergat asupra lui cu mai mare pornire decît  deonisenii ce au făcut asupra unui ticăos Orfios, atîta cît rău norocitul Berdolt, văzindu-să pre sine întru atîta mare  primejdie, au alergat iar la obicinuitul lui vicleşugu şi, întorcîndu-să spre slujnice, le-au zis: "Ceea ce au socotit dintre voi să  otrăvască pe împăratul la masă, întîiu aceea să apuce băţul să mă lovască, că eu oi fi muţămit." Atunce toate au început a căuta una la alta zicînd:  - Eu n-am gîndit niciodată să fac eu una ca // aceasta.  - Nici eu, - au răspuns ceelaltă. Şi aşa din mînă în mînă au răspunsu toate pînă la împărăteasa. Şi aşa au întorsu toiegile la locul lor,  iară el cu acest meşterşugu de acele înfricoşate bătăi au rămas ferit bunul Bertoldu într-acea dată. ÎMPĂRĂTEASA POFTEŞTE ORI CU CE CHIP BERTOLDU SĂ FIE BĂTUT Împărăteasa tot într-una aprinzindu-şi mîniia împrotiva lui Bertoldu, care poftiia cu tot chipul numa să-l bată,  au trimis să zică străjărilor ei daca ava ieşi afară Bertoldu fără nici o iertăciune să-l bată. Şi  întovărăşindu-să patru din   
{180} slugile împărătesei cărora le poroncisă împărăteasa să-i aducă vestea de cele ce să vor întîmpla. VICLEŞUGUL LUI BERTOLDU CĂ SĂ NU-L BATĂ STRĂJĂRII Dac-au văzut Bertold că nicicum nu poate să scape, au alergat iară la obicinuitul lui gînd şi, întorcîndu-să spre  împărăteasa, au zis:  - De vreme că eu cunoscu că cu adevărat tu voieşti ca să fiu bătut, mă rogu să-m faci un har pentr cererea mea. Este  cinstit şi cu toate aceste ţie nu-ţi trebuieşte alta făr decît pofteşti să mă bată. Poronceşte acestora / ce mergu cu  mine să zică străjărilor ca să-m cinstească capul, iară ceealaltă rămăşiţă să o aducă măcar a cea  mai rea pedeapsă. Iară împărăteasa, neînţelegîndu bine pricina, au poroncit să zică străjărilor să cinstească capul, iar ceealaltă  parte să o aducă la cea mai ticăloasă stare, cum vor şti ei. Şi aşa, slugile acele, dimpreună cu Bertoldu au purces dreptu spre  străj, care avea gata în mînule lor beţele ca să slujască după poruncp. Iar Bărtoldu au început să margă mai naintea  slugilor o bucată bună, atîta cît s-au cani depărtat de dînşii. Şi cîndu au văzut slugile pe străjări puşi la  orînduială ca să facă porunca şi daca au agiuns Bertoldu aproape de strajă au început de departe a striga ca să cinstească  capul, iar ceealaltă parte să o ducă la cea mai ticăloasă stare, că aşa au poroncit împărăteasa. SLUGILE S-AU BĂTUT ÎN LOCUL LUI BERTOLDU Străjării, văzîndu pre Bertoldu mergînd mai nainte decît slugile împărăteasăi şi socotindu că el este capul, l-au  lăsat de au trecut fără vătămare şi, cînd au agiunsu slugile, au început a-i pisa pînă le-au zdrobit // cu beţile  mînile şi capul şi, în scurtu, n-au rămas un loc nebătut. Şi într-acestu chip toţi pisaţi şi sfărmaţi s-au  întorsu la împărăteasa. Şi, dacă au înţelesu cum Bertoldu cu acestu feliu de vicleşug au scăpat şi cum că au  făcut de s-au bătut slugile ei în locul lui, au aprinsu mînie îndoită împărăteasa asupra lui şi au pus şi  giurămînt ca să-ş răsplătească. Numai într-acea dată au ascunsu mîniia ce ave, aşteptîndu altă pricină  noao. Şi la această mijlocire au adus doftor să doftorească pe slugi care, pe cum am mai zis, era gătiţi pentru sărbătoare  precum să obicinuiescu a zice. BERTOLD SĂ ÎNTOARCE LA ÎMPĂRATUL ŞI FACE UN MEŞTEŞUG FRUMOS CU UN LOGOŞI MĂSCĂRICIU A doo zi după această pricină, au început a să umple curtea împăratului de cavaleri şi de baluri după obiceiul lui, pre care,  dac-a văzut pe dînsu, împăratul, chemîndu-l la dînsul, i-a zis: Împăratul: Cum ai petrecut cu împărăteasa?  
{182} Bertoldu: Din poalile hainii pînă la papuci nu este multă osăbire. / Împăratul: Mare au fost foarte turburată? Bertoldu: Cine ştie înota trece fără primejdie iezărul cît de mare. Împăratul: Ceriul înfricoşază cu mare grindină. Bărtoldu: Grindina au căzut preste alţii. Împăratul: Crezi tu să să fi întosu în sănin? Bertoldu: Eu am lăsat ceriu foarte înnuorat. NEORÎNDUIALĂ UNUI LOGOŞ Într-acel ceas, un logoş măscăriciu ce sta aproape de împăratul, care îl făcea de rîdea; numele lui era Fagotos. Şi era  scurt şi gros la stat şi lat; zis-au dar împăratului:  - Să trăiască domnu meu, împăratul! Rogu-mă să-m faci un har, să fie voia împărăţiii tale să grăiescu  puţintel cu acest mujic, că am gîndu că-l foarte îi voiu defăima. Zisu-i-au împăratul:  - Ce-ţi place fă, numai caută binişor să nu petreci ca Benvenut, // carele au mersu să verse pe sine.  - Ba, ba, - au răpsunsu Fagost, că eu nu mă tem de dînsul. Şi s-au întors spre Bertoldu cu un bot îndărătnic. Fagost: Ce zici tu, leucheşiene, că ai căzut din cuibu? Bertoldu: Cu cine grăieşti tu, buhnace zburlită? Fagost: Cîte mile sînt de la facere lunii pînă la feredeile din luncă? Bertoldu: Cîte faci tu de la zama arămii pînă la a brumii. Fagost: Pentru ce găina cea neagră face oao albe? Bertoldu: Pentru care pricină legăturile împăratului sînt negre, iar papucii tăi sîntu de bivol. Bertoldu: Care sîntu mai mulţi: acei din cămeşă au cei din barbă? Fagost: Măgariul şi mujicul s-au născut amîndoi dintr-o mamă. Bertold: / Fagostos şi porcul mănîncă amîndoi dintr-o treucă. Fagost: Cît este de cîndu tu n-ai mîncat napi? Bertoldu: Cît este de cîndu nu ţ-au dat acoperemînt? Fagost: Tu eşti un bivol ori un ţap. Bertoldu: Nu-ţi pune rudele în adunare. Fagost: Cînd vei lăsa la o parte vicleşugul? Bertoldu: Cînd te vei lăsa tu să nu mai lingi blidele bucătarilor? Fagost: Mujicului nu-i da toiag a mînă.  
{184} Bertold: Porcului şi broaştei nu-i rădica tina. Fagost: Corbul nu au adus niciodată veste bună. Bertold: Vulturul şi uleul pururea umblă după stîrv împuţit. Fagost: Eu sînt un om bun şi bine născut. Bertold: Cine să laudă să spurcă. Favost: // Mujicul este un rău dobitocu. Bertoldu: Şi amăgeul este un rău tovarăşu. Favost: N-au stătut niciodată mujicul fără vicleşug. Bertoldu: N-au stătut cucoş fără creastă, nici logoş fără tălpijic. Favost: Papucii tăi stau cu gura deşchisă. Bertoldu: Te rîd pe tine că eşti un dobitoc. Favostu: Colţunii tăi sînt tot cîrpiţi. Bertoldu: Mai bine culţuni cîrpiţi decît musteţi ca a tale. Ave acesta multe sămne în obraz, care le făcusă că i să cădea. Şi pînă văzîndu că-l împunge,  nemaiştiindu ca va mai răspunde, i s-au ruşit obrazul ca focul de ruşine şi mai mult că toată curte au început a rîde de  aceasta alegire. Şi aşa Fagost a tăcut şi era foarte bucuros să se ducă de acolo, dar îi ţine cavalerii. Iar Bertoldu, fiindu că vorbisă / mult i să umplusă gura de spumă şi neştiind unde va stopi, fiindu că toată casa era  aşternută şi împodobiză cu fel de feliu de materie scumpă de mătasă şi cu fir, au zis împăratului:  - Unde voiu ştopi? Zisu-i-au împăratul:  
{185} -Du-te de ştopeşte în cerdac. Atunci s-au întorsu înapoi Bertold spre Fagost, care, după cum am mai zis, era foarte lat la capu şi i-au ştiupit în mijlocul  capului. Iară el, mîniindu-să, s-au dus la împăratul pentru strîmbătate ce i-au făcut di s-au jăluit, iară  Bertoldu au zis:  - Mie împăratul mi-au zis şi mie mi-au dat voie să stopăsc în mijlocul cerdacului. Şi care este mai bun cerdacu decît  capul tău? Au nu zice la paramee "capul lat este cerdacul păduchilor"? Iată dar că eu n-am făcut nici o greşală, că eu  am ştiupit în cerdac după porunca împăratului. Şi toată curte au răspunsu că are dreptate Bertoldu, iar Fagost, spărgîndu-şi capul, era dar mai bine să şadă  nemîncat decît să se amestici vreodată cu Bertoldu. Şi toţi boierii s-au bucurat, pentru că el să vestea de om cu minte  bună, că' amăgea pe // toţi; şi de atunce Fagost de ruşine nu mai cuteza să-şi rădice ochii săi să caute. Şi  puţintel au rămas să se spînzure de ciudă. Şi fiind sara, împăratul au slobozit pe toţi boierii ca să-ş margă pe la casă, iară lui Bertold i-au zis: "Mîne să te  întorci la mine, dar să nu fii nici gol, nici îmbrăcat". MARGHIOLIE FOARTE FRUMOASĂ A LUI BERTOLD CA SĂ SE ÎNTOARCĂ ÎNAINTE ÎMPĂRATULUI  DUPĂ CHIPUL CE I-AU PORONCIT Au venit desdimineaţă Bertoldu şi s-au arătat înaintea împăratului învălit într-un voloc de cele ce prindu peşte. Şi   
{186} împăratul, dacă l-au văzut, i-au zis: "Pentru ce tu te-ai arătat înaintea mea aşa?" Bertoldu: Dar nu mi-ai zis tu să mă întorcu întru această noapte la tine aşa: să nu fiu nici gol, nici îmbrăcat? Împăratul: Ba aşa ţi-am zis. Bertold: Şi iată-mă-s învălit cu acest voloc cu care / o parte de trupul meu să acopere, iară o parte să veade. Împăratul: Unde ai fost pînă acmu? Bertoldu: Acolo unde am stătut eu, n-oi mai sta. Şi unde stau eu, alţii nu pot să stea, fără decît eu. Împăratul: Ce face tată-tău, muma ta, fraţii tăi şi soru-ta? Bertold: Tată-mieu dintr-o muiere face doao; maica mea face vecinii ei un lucru care nu l-a mai face în veci, iar frati-mieu ucide  pe cîţi îi găsăşte, iar soru-mea plînge aceea de care au rîs în tot anul acesta. Împăratul: Dezleagă-m acest cuvînt. Bertoldu: Tată-meu, poftindu să închiză un drum la cîmpu, au îngrădit cu spini şi cei ce era obicinuiţi a trece pe acel  drum, trecînd cînd pe o parte, cînd pe alta pesti spini pînă cîndu s-au făcut şi altu drum şi unde era şi altu drum  s-au făcut doao. Maica mea închide ochii unei vecine a ei ce au murit, lucru care nu l-a mai face în veci. Frati-meu,  şăzîndu la soare, ucide cîţi păduchi găsăşte în cămeşă. Iară soru-mea, // fiindu că să dedeasă în  dragoste cu un tînăr, acum plînge în pat durerile naşterii.  
{187} Împăratul: Care este mai mare zi decît toate? Bertold: Zioa aceaea care şade nemîncat. Împăratul: Care este cea mai mare nebunie la om? Bertoldu: A să ţine pe sine cineva că este înţeleptu. Împăratul: Pentru care pricină să nălbeaşte mai degrabă capul decît barba? Bertoldu: Pentru că părul s-au făcut întîiu pe cap. Împăratul: Care iarbă este de o cunoscu oamenii orbi? Bertoldu: Urzica. Împăratul: Cine este cel ce să închide sîngur pe sine? Bertold: Vermele cel de mătasă. Împăratul: Care este floarea cea mai rea decît toate? Bertoldu: Aceea ce iese din bute daca să sfîrşaşte vinul. Împăratul: / Care este lucru cel mai făr de ruşine? Bertoldu: Vîntul carele şi pe suptu poalele muierilor să bagă. Împăratul: Care este lucrul acela care nu-l poftescu oamenii prin casăle lor? Bertoldu: Păcatul, adică greşala. Împăratul: Care este lucrul cel strîmbu care taie picioarile oamenilor? Bertoldu: Săcerea care săciră ţarinile. Împăratul: Care este din parte fămeiască mai multu supărată?  
{188} Bertoldu: Covata care frămîntă pîne într-însa. Împăratul: Cîţi ani ai tu, de cîndu te-ai născutu tu? Bertoldu: Cine-şi numără anii îşi face socoteală cu moartea. Împăratul: Care lucru este mai albu decît toate? Bertold: Zioa este mai albă. Împăratul: Mai multu decît laptile şi omătul? // Bertoldu: Mai mult decît laptile şi decît toate ce este albu. Împăratul: Daca nu vei face să cunoscu aceasta, eu oi face de te vor bate. Bertoldu: O, ticăloşie şi rea norocire a curţii tale! ÎNŞELĂCIUNEA LUI BERTOLDU CA SĂ NU IE BĂTAIE Dusu-s-au dar Bertoldu şi au luat un vas cu lapte şi pe ascunsu l-au dus în cămara împăratului şi au închis toate  ferestrile. Şi era amiazăzi. Şi întrîndu împăratul în cămară s-au poticnit, lovindu-să de acel vas, pre care,  vărsîndu-l, puţin au rămas să cază cu faţa în lapte. Şi cu mare mînie au făcut de au deşchis ferestrile. Şi  văzînd acel lapte vărsat şi fiindu că să lovisă cu picioarile de acel vas, au început a striga, zicîndu împăratul:  "Cine au fost acela ce au pus vasul cu laptile în cămara mea şi au închis ferestrile ca să mă poticnescu să cazu jos?"/ Bertold: Eu sîntu acela care am pus ca să-ţ arăt că zioa este mai albă şi mai curată decît laptele, pentru că de-ar fi   
{189} fost laptele mai albu decît zîoa, el ţi-ar fi luminat în cămară şi nu te-ai fi lovit de vasul cu lapte pe cum te-ai lovit. Împăratul: Tu eşti un mujic tălpiz şi de toate vicleşugurile aflătoriu. Dar oari cine este acel ce vine aice? Cu adevărat esti un  trimis de la împărăteasa şi ţine şi o scrisoare în mînă. Dă-te în laturi ca să înţeleg ce zice acesta. Bertoldu: Eu m-oi da în laturi, ceriul de ar face milă să nu fie vreo răotate noao pentru mine. FANDASIE CE AU ÎNTRAT ÎN CAPUL MUIERILOR DIN ORAŞ Viindu dar trimisul de la împărăteasa, au făcut căzuta închinăciune împăratului, aducînd şi o scrisoare a mînă  dintru care înţelegînd aceasta pricină cum că doamnele aceii ţări, adică cele mai de cinste, poftescu sloboadă cererea de la  împărat // ca să poată şi ele să între la sfaturile şi chiveniselile ţării, după cum au fost şi bărbaţii lor, şi să  poroncească, adecă să stăpînească şi să asculte jalubile şi să hotărască judecăţi. Şi, în scurt, să aibă  şi ele stăpînirea în mîna lor, aducîndu aminte împăratului cum că au stătut şi altile din muieri carile chivernisiia  împărăţii şi domnii cu atîta înţelepciune şi cum că în vremile trecute era în loc de împărat şi cum că au  ieşit şi la războiu şi ş-au păzit locurile lor şi împărăţiile cu mare vitejie. Şi pentru aceea nu să cade  împăratul să le facă lipsite de cererea lor, ci să le priimască şi să facă milă, că din cîte ori cere să să   
{190} învrednicească a lua, că le pare cu supărare ca bărbaţii să aibă stăpînire spre toate lucrurile şi pe  dînsăle să le ţie în loc de lucru de nimică, mai arătînd mai la sfîrşit cum că acele trebuitoare lucruri atîta vor fi şi  ele de ascuns şi cu mare taină, ca şi / bărbaţii şi încă şi mai mult. Ş pentru aceasta şi împărăteasa face mare  silinţă, rugîndu-să împăratului foarte mult pentru acest lucru. Şi dac-au cetit împăratul scrisoare şi au înţeles nebuna cerere a celor fămei, nu ştie ce drum ar apuca. S-au întorsu  spre Bertoldu şi i-au spus toate de amăruntul, care, dacă au auzit, au început a rîde, iar împăratul, cam mîniindu-se, i-au zis: Împăratul: Tu rîzi, buhnace?! Bertold: Eu cu adevărat rîzu şi cine n-ar rîde acmu i s-ar cădea să i să scoată toţi dinţii din gura lui. Împăratul: Pentru ce? Bertoldu: Pentru că acesti muieri te socotescu ca pe un neharnic, iară nu ca pe un harnic, şi pentru aceea au făcut această nebună  cerere. Împăratul: La dînsăle este a cere, iar a da este la mîna mea. Bertoldu: Vai de cînile acela care să lasă de-l apucă de coadă. Împăratul: Grăieşte lămurit ca să înţelegu. Bertoldu: // Vai de casăle acele unde cîntă găinile şi cucoşii tac.  
{191} Împăratul: Tu eşti ca soarele din luna lui mart, că numai încălzeşte, iară nu dejgheaţă. Bertoldu: La un om ce înţelege bine puţinele cuvinte îi trebuiescu. Împăratul: Dezleagă-mi acum pe dată. Bertoldu: Cine pofteşte să aibă casă curată să nu ţie puiu în casă, nici porumbi în pod. Împăratul: Cine să amestică cu lucruri de nimică i să afumă bucatile. Bertoldu: Mai pe scurtu, ce pofteşti tu de la mine? Împăratul: Eu poftescu sfatul tău la această treabă. Bertoldu: Furnica acum cere pîne de la grieri. Împăratul: Ştiu că tu ai minte şi eşti îndestulat de pricepere / şi pentru aceea tot greul acestui lucru voiu să-l dau asupra ta. Bertoldu: De vreme că vei să dai asupra mea această greotate, să nu socoteşti în inima ta cum că curundu oi scoate-o de  asupra ta. Dar cu toate aceste, lasă să fac eu un meşterşugu şi, de te vor mai supăra pentru acestu lucru, eu să fiu ca un cîne. Împăratul: Pasă de socoteşte şi le goneşte mai curîndu de aice. VICLEŞUGU PLIN DE DAR A LUI BERTOLDU CA SĂ SCOATĂ DIN MINTE PRE MUIERI, ACEA MINTE FĂRĂ  SOCOTEALĂ, MUIEREASCĂ, NEBUNĂ S-au dus dară Bertoldu în tîrgu şi au cumpărat un puişor sălbatec de pădure şi, puindu-l într-o cutie, l-au adus la   
{192} împăratul zicînd ca să-l trimită la împărăteasa aşa închis într-acea cutie şi  împărăteasa să-l trimită la cele muieri şi să li poroncească lămurit ca să nu deşchiză cutiia şi a doo zi viindu  să aducă cutiia // închisă. Şi aşa împăratul să adevereşte să le facă pofta ori de ce ar cere. Şi aşa, şi ea au  dat-o la aceli muieri care s-au zis de sta în cămara ei, aşteptînd răspunsul. Şi le-au poroncit despre parte împăratului  ca nicidecum să nu îndrăznească a deşchiia cutiia şi a doo zi să vie la împăratul ca să-şi ia cearerea aceea ce au  poftit de la împăratul. Şi aşa s-au dus toate cu bucurie de la împărăteasa. Dacă s-au dus cele mai sus zisă muieri de la împărăteasa, le-au venit foarte o mare poftă ca să vază aceea ce era în  cutie şi au început una cătră alta a zice:  - Vreţi să vedem acestu lucru ce este în cutie închis? Aice, într-această cutie pe semne este un lucru foarte cu taină şi nu a  vede noi nu este cu putinţă. Ci să deşchidem şi să vedem şi iară vom închide.  - Să nu facem aceasta că avem hotărîtă poruncă să nu deşchidem pentru că poate să fie înlăuntru / vreun lucru de  mare trebuinţă pentru împăratul. Iară cele ce să ţinea mai capite dintru celelalte au zis:  - Şi poate să fie! Şi de om şi deşchide-o, au nu ştim noi   
{193} să o închidem precum este? Şi numai să o deşchidem, fie ce-a fi! La cea di pe urmă, după multă voroavă şi amestecături ce au făcut între dînsăle, au hotărît să o deşchiză.  Şi încă nu rădicasă bine capacul cutîii, şi pasărea aceaea rădicînd aripioarile s-au dus zburîndu în vîntu,  iară muierile acele au rămas toate înspăimîntate şi foarte mîhnite şi mai mult că nu văzusă ce feliu de pasăre este  de vreme că cu atîta grabă le-au ieşit dintre ochi, care n-au putut să cunoască ce au fost: vrabie au vrăbioiu? Pentru că,  de ar fi văzut, ar fi căutat unul asămenea ca acel puiu şi a doo zi viindu l-ar fi adus cu cutiia, precum l-a luat. Şi aşa nu  le-ar fi pricinuit nici o zăticneală. DORIREA ACELOR DE MAI SUS MUIERI PENTRU CĂ LE-AU // FUGIT PĂSĂRUICA După ce li s-au întîmplat acea aducătoare de multă mîhnire pricină acelor ticăloasă doamne, sta toate mîhnite pentru  că le-au fugit păsăruica, defăimîndu-şi deşarta îndrăznire: "Şi cu ce obraz om mai merge înaintea  împăratului, de vreme că n-am păzit porunca lui, nici am putut într-o noapte să ţinem puiul închis. O, ticăloasăle  de noi şi fără mîngîiere ce sîntem! Ce suflet, ce îndrăzneală a fi   
{194} dimineaţă la noi?" Aşa toată noaptea aceea au petrecut cu multă stenohorie şi nu ştie ce vor face: merge-vor a doao zi la împăratul au să se  lasă, să şadă pe la casăle lor? HOTĂRÎREA CELOR MAI ÎNDRĂZNEŢE MUIERI Dac-au trecut noapte şi s-au luminat de zioă, cele mai sus numite muieri s-au sculat şi s-au strînsu toate dimpreună şi  ca nişte deznădăjduite nu ştie ce drum or / apuca pentru ca să margă înaintea împăratului pentru greşala ce au făcut.  Şi să mira de easte trebuinţă să margă înaintea împărăteasii au ba. Şi una zicea într-un chip, alta într-alt;  alta îndemna să margă, alta să nu margă. Iar mai pre urmă, după multe cuvinte, au ieşit una înainte decît toate, care să  arăta că are mai multă îndrăzneală decît altile, zicînd: "Pentru care pricină mai pierdem noi atîta vreme chehăindu  întru noi? Greşala acmu s-au făcut şi nu este cu putinţă a să acoperi, nici a o îndrepta, fără numai a cere iertăciune  de la împăratul şi să spunem adevărul, precum s-au întîmplat acestu lucru, pentru că el este din feliu milostiv şi mai  vîrtos spre muieri, şi sînt încredinţată că ne-a ierta. Şi eu oi merge întîiu înainte lui. Sus, fiţi cu  îndrăzneală şi veniţi după mine, de vreme ce s-au făcut acest lucru. Doară nu este moarte de om, că ştiu că n-a  fi fost mai mult decît patru // bani preţul puiului ce-au zburat. Veniţi cu mine şi nu vă temeţi". Altile iar zicea că împăratul nu va lua la mare defăimare pentru această călcare de poruncă mai mult   
{195} decît că i-ar fi fugit toţi fazanii şi toate prepiliţele ce să află în levada lui. Iar după toate aceste, au  hotărît să margă întîiu înaintea împărăteasei şi să-i arăte toate pe amăruntul cum s-au întîmplat.  Şi aşe au făcut. MUIERILE SĂ DUC LA ÎMPĂRĂTEASA ŞI E LE VA DUCE ÎNAINTE ÎMPĂRATULUI Auzindu împărăteasa de acestu lucru, au rămas foarte mîhnită, pînă la sufletu, şi nu ştie ce să mai zică şi ce să  facă, fiindu că s-au fost spăriet de atîta mare netocmală. Numai cu toate aceste au îndrăznit de au mersu înaintea  împăratului cu toată acea tovărăşie de muieri, carile era vro trei sute. Şi toate mergea cu capul plecat în gios.  Împărăteasa în pălaturile împăratului s-au închinat după obiceiu şi el iau mulţămit cu bucurie şi au  făcut-o de au şezut aproape de dînsul şi întrebîndu-o / i-au zis: "Ce înnoiri bune mi-ai adus cu atîta  tovărăşii de muieri?" ÎMPĂRĂTEASA SPUNE PENTRU FUGIREA PUIULUI Grăit-au împărăteasa: "Să ştii, Mărie ta, cum că eu am venit înaintea împărăţii tale cu aceste cinstite  giupînese pentru răspunsul cererii ce am făcut cătră împărăţie ta, adică să între şi ele la vredniciia boieriilor  după cum sînt şi bărbaţii, cărora fiindu că împărăţie ta le-ai fost trimis această cutie cu nestrămutată  poruncă ca să nu o deşchiză nici într-un chipu, ci să o întoarcă precum li s-au fost dat. Acmu, una din celelalte, care au  fost avînd mai multă îndrăzneală, poftindu   
{196} ca să vază ce este înlăuntru închis, au deşchis-o nesocotindu cele viitoare, iară puiul, îndată cum au  deşchis, puiul acela au şi zburat, iar ele au rămas atîta de mîhnite pentru această faptă, cît nici capul nu pot să-l rădice  în sus, nic pot să caute să vază faţa Măriii tale de mare ruşine că au călcat porunca împărătească. Tu dar, carile  ai fost pururea milostiv şi blînd spre toţi, mă rogu să le ierţi aceată greşală, / care ele această greşală nu le-au  făcut cu nesupunere poruncii tale, ci din multa îndrăzneală au cursu această poftă ai lor. Şi iată-le înainte  împărăţiii tale; cu multă smerenie cer iertăciune aceştii greşale. ÎMPĂRATUL SĂ ARATĂ FOARTE TURBURAT ŞI DEFAIMĂ PE MUIERI PENTRU ACEASTĂ FAPTĂ. MAI PE  URMĂ, IERTÎNDU-LE, LE TRIMITE PE LA CASĂ Într-acel ceas, arătîndu împăratul cum că are mare păreare de rău pentru această faptă, s-au întorsu spre acele cu  faţă posomorîtă, zicîndu-le: "Voi sînteţi care aţi luat de au fugit puiul dinlăuntru din cutîie? Spuneţi, o, fără  de minte muieri şi lipsite de crieri! Şi încă mai îndrăzniţi a veni înainte mea şi cereţi să întraţi la cele ascunsă  sfaturi a înpărăţiii! Acum spuneţi-m cum aţi fi putut să ţineţi o taină de un lucru dintru care ar fi cursu un folos  împărăţiii mele şi vieţii norodului, de vreme că un ceas n-aţi putut să ţineţi încuietă / o cutîie, care am  dat-o cu poruncă că foarte să o păziţi. Duceţi-vă la lucrul vostru cel fămeiescu de vă chivernisiţi casăle după  cum sînteţi obicinuite şi lăsaţi să chivernisască   
{197} ţara bărbaţii, că eu ştiu că toate lucrurile ar fi fost cu bune picioare de v-ar fi întrat în mînă, că  n-ar fi fost nici o taină care să nu o fi ştiut într-un ceas toată ţara. Sculaţi-vă, dar, şi vă duceţi la casăle  voastre, că iată că vă iert greşala şi nu vă mai între aceste nebunii în capul vostru". Şi după ce s-au mîntuit de muierile acele, au trimis şi pe împărăteasa la palatul ei întovărăşită cu mulţi  cavaleri. Şi într-acest chip acele ticăloasă de muieri s-au dus mîhnite şi niciodată n-au mai vorovit ca să între în  svaturile împărăteaşti, fiindu că ele foarte s-au defăimat de cătră împăratul prin lucrare telpizului Bertoldu, cătră  carile întocîndu-să, împăratul rîzînd au zis: Împăratul: Această au fost o frumoasă aflare şi cu bună întîmplare. Bertold: Bine, lasă să margă capra şchioapă pînă cînd a aştepta // pe lup. Împăratul: Pentru ce zici tu aşa? Bertoldu: Pentru că muiere este apă şi foc şi petutindinea îi dau loc. Împăratul: Cine şade pe urzică, adesăori îl chişcă. Bertoldu: Cine ştiupeaşte împotriva vîntului îşi ştiupeaşte în musteţi. Împăratul: Cine să chişe supt omăt trebuie să se descopere. Bertold: Cine spală capul măgariului pearde săponul şi osteneala.  
{198} Împăratul: Pentru mine greieşti tu aşa? Bertold: Cu adevărat pentru tine grăiescu, iar nu pentru alţii. Împăratul: Pentru ce lucru ai pute tu să doreşti de mine? Bertoldu: Pentru ce pot eu să mă laud cu tine? Împăratul: Spune-mi la ce lucru ti cunoşti tu supărat de mine. Bertoldu: Eu ţi-am fost agiutoriu la un lucru foarte de mare trebuinţă, / pentru care în loc ce s-ar cădea să-mi  chiverniseşti viaţa mea, iar tu mă iei în rîs. Împăratul: Eu nu sîntu de nemulţămitoriu ca să nu cunoscu osteneala ta. Bertoldu: Cît a o cunoaşte este puţin; scoţindu dar scoposul esti a o răsplăti. Împăratul: Taci tu că e voiu să te mulţumescu într-acest chip ca să-ţi şază picioarele toate dreptu. Bertoldu: Numai cei spînzuraţi şădu cu picioarele drepte.  
{199} Împăratul: Tu măneşti tot lucruri îndărătnice. Bertoldu: Cine grăieşte rău, vrăjăscu deplin pururea. Împăratul: Tu grăieşti rău, încă şi prea rău. Bertold: Ce răutate fac eu în curte ta? Împăratul: Tu n-ai nici pic de omenie sau orînduială.// Bertoldu: Ce sminteală ai tu dacă sîntu eu cu orînduială? Împăratul: Mă sminteşti foarte mult pentru că tu foarte cu multă mujicie te porţi cu mine. Bertoldu: De ce pricină? Împăratul: Pentru că, cîndu vii înaintea mea, niciodată nu-ţi iei pălărie, nici vei să te pleci. Bertoldu: Omului nu să cade să se plece la altu om. Împăratul: După făptura oamenilor este cu cale să se caute orînduiala închinăciunii. Bertoldu: Toţi sîntem din pămîntu: tu din pămîntu, eu din pămîntu şi toţi ne întoarcem în pămînt şi pentru  aceea pămîntului nu trebuie să se închine la pămîntu. Împăratul: Tu grăieşti adevărul cum că sîntem toţi din pămînt, dară osăbirea care easte între mine şi între  tine nu este alta fără cît precum dintru / acest pămîntu să fac multe feliuri de vasă, cu această osăbire între dînsăle,  adică unul de cinste, altul de necinste. În cele de cinste să un dulceţi şi ape mirositoare şi alte lucruri de cinste, iar cele de necinste  vasă sînt de trebuiescu la lucruri de toată necinstea şi la alte lucruri scîrnave şi puturoasă. Şi întru acest chip şi eu  sîntu un vas dintru acele ce ţin într-însăle balsam şi nardu şi alte dulceţuri de cinste, iar tu eşti un vas de acele de  necinste întru carile să pişă şi încă fac şi alte scîrnăvii mai răle, numai toate sînt făcute dintru acest  pămîntu.  
{200} Bertoldu: Aceasta nici eu nu o tăgăduiescu, dar bine zic eu cum cîtă osăbire are una, atîta are şi ceaealaltă  şi, cînd să vor strica, amîndoao hîrburile le leapădă în drum atîta a unui vas, cît şi al altuia fără nici o deosăbire. Împăratul: Să lăsăm aceste; fie cum or fi, eu voiu ca să te // pleci mie. Bertoldu: Eu aceasta nu pot ca să o fac şi să mai aibi îngăduială. Împăratul: Pentru ce nu poţi?  Bertoldu: Pentru că eu am mîncat pui de la Indiia şi nu voiu să mă îndoiescu plecîndu-mă. Împăratul: He, he, he! Mujicule varvar, eu voiu cu sila numai să te pleci cîndu te vei întoarce înaintea mea. Bertold: Toate acele să poate face, iară cît pentru acestu lucru n-aşi pute crede ca să poţi face. Împăratul: Mîne dimineaţă ţi să va arăta lucrare ta. Numai acmu te du acasă-ţi. Şi s-au dus. Împăratul au poroncit să pogoare pragul cel de sus al cămării atîta cît, cînd va vre să între cineva, trebuie să-şi  plece capul. Şi aceasta au făcut pentru Bertoldu ca să se plece cîndu va întra şi cu acest chip şi fără voia lui să-l  facă să se închine împăratului. Pentru care aştepta zioa ca să vază ce să va întîmpla./ TĂLPIJICUL LUI BERTOLDU CA SĂ NU SĂ PLECE ÎMPĂRATULUI A doa zi dimineaţa s-au întorsu vicleanul Bertold la curte după obiceiul lui şi, văzîndu pragul pogorît întru acest   
{201} chip, îndată au alergat la vicleşugul lui şi, conoscînd cum că împăratul au făcut aceasta pentru ca să se  plece înainte lui cînd va întra în cămară. Iar el, în loc ca să-şi plece capul şi să se închine la împărat, s-au  întorsu cu dosul şi au întrat înlăuntru şi, în loc ca să se închine împăratului, i-au întorsu curul şi l-au cinstit  cu bucile curului. Atunce împăratul au cunoscut că este tălpizul tălpijilor şi au îndrăgit această şagă; numai,  arătîndu-să puţintel cam scîrbit la faţă, i-au zis: Împăratul: Cine te-au învăţat, mujicule făr de omenie, să întri în cămara mea într-acestu chip? Bertold: Racul m-au învăţat. Împăratul: Cu adevărat că ai bun învăţătoriu. POVESTEA RACULUI ŞI A GARIDII, CE AU SPUS BERTOLDU ÎMPĂRATULUI //  Bertoldo: Ascultă, împărate, tatăl meu era un om sărac, precum sînt şi eu, şi ave zăce feciori şi de vreme că de  multe ori nu ave pîne pentru cină, el săracul, în loc ca să ne hrănească şi să-i trăim, sătui la pat să ne culcăm,  să diprinsesă mai în toate sările să spuie cîte o poveste cu bună socoteală ca să ne adoarmă. Şi aşa ne deprinsesem  şi noi a petrece pînă dimineaţă. Numai dintru toate acele ce am ascultat spuindu, numai aceasta mi-au rămas în minte şi de  vei pofti să asculţi, vei auzi lucru carele că-ţi va plăcea şi să potriveşti desăvîrşit cu pricina noastră.  
{202} Împăratul: Spune, pentru că aceasta foarte îmi va plăcea. Bertoldu: Spunea tatăl meu cum, cînd grăia dobitoacile cu limbă omenească şi liliecii căca straile, cum că racul şi cavura  ave mare prietelşugu şi dragoste între dînşii, care cavura să asamănă cu racul, numai este rătundu şi mersu este  hărţişu. Deci, avăndu ei acest prieteşug, s-au / vorovit să îmble în lume ca să vază cum trăiescu pe la alte locuri.  Iară racul atunce umbla înainte după cum îmblă şi alte dobitoace. Aşijdere şi cavura nu umbla hărţiş cum îmblă  acum. Şi după ce s-au despărţit ei de la locurile lor cele părinteşti au îmblat multe locuri încungiurîndu lumea pînă  au agiuns la împărăţiia lăcustelor; şi de acolo au trecut la muntele Vusernoi, carile este hotar cu împărăţiia  ţinţarilor. Şi aşa, încungiurînd multă parte de pămînt, au văzut fel di feliu de dihănii şi fel di fel de orînduiale  într-acele dihănii. Iară după toate aceste, li s-au întîmplat de au mersu pînă la ţara cunelilor; şi era sara cîndu au  agiunsu la acea ţară. Şi fiindu că între cunele şi între nefiţă era mare vrajbă, pentru că li era hotarul dimpreună şi  pentru un nou pripus de pîră, să rădicasă cu oaste şi o parte, şi alta. Daca au agiunsu dară aceşti doi tovarăşi la acele  locuri, văzîndu străjării au socotit că sînt niscareva iscoade şi aşa îndată i-ai prinsu pe amîndoi şi,  legîndu-i, i-au dus înainte căpitanului / lor, carele, cercetîndu-i de amăruntul, altă n-a găsît la dînşii făr de cît   
{203} poftindu ca să vază lume au venit la acele locuri şi, ca nişte streini, ei nu ştiu nimică şi cum că poftescu ca  să-i sloboadă să să întoarcă la patrida lor, iar de nu, şi pofteşte ca să-i oprească în loc de soli, dacă să le dea  leafă ca şi altora, pentru că ei vor sluji cu credinţă la oaste. Iar căpitanul, daca au cunoscut pricina, îndată au poroncit de  i-au dezlegat şi părîndu-i-să că sîntu nişte dobitoace cu care să lucrează, avînd atîta picioare şi atîta  mîini, îndată i-au trimis şi i-au trecut la condică. Apoi s-au tîmplat unul dintr-aceştiia de au fost trimis ca să  cerceteză ce fac duşmanii lor într-acel loc ce să afla ei cu oaste, care acela trimis au fost racul. Şi ca un nemernic ce era,  într-acel loc umbla cu mare tăcere şi adecă să acoperiia suptu coadă, nevrîndu ca să să cunoască aşa în  grabă; ci el dar s-au dus într-acel cîmpu cu îndrăzneală şi găsîndu pe străjări dormindu au trecut înainte,  nesîmţindu-l nimică. Şi s-au dus pînă la cortul nifiţilor, / socotindu că şi acolo ar fi dormit, dară ticălosul au luat  o ră întîmplare, că acolo era toţi deşteptaţi şi să giuca în şatrangi. Şi cum au băgat racul capul înlăuntrul cortului, îndată l-au văzut unul dintr-acei săldaţi carile încet, încet  sculîndu-să de la joc nu l-au văzut ticălosul racu, şi apucîndu un baston, i-au tras una în cap, cît i-au întunecat  vedeare şi au rămas mai mort; şi de n-ar fi avut asupra-i obocinuitele arme, i-ar   
{204} fi sărit crierii din cap, iară acel ce lovisă pe rac în cap, neştiind că easte iscoadă, ci socotindu că s-au  întîmplat de au căzut ca un nemernic într-acel loc, apucîndu-l de coarne, l-au aruncat într-o groapă şi făr nici o  grijă s-au întorsu iarăşi la joc. Apoi, fiindcă de-abea s-au sculat de acolo ticălosul de multa durere aceii loviri ce au  luat în cap, au pus mare giurămîntu cum că mai mult să nu între nicăiri cu capul înainte, ci să margă cu coada înainte  pentru că, de s-ar întîmpla să-l mai lovască cineva, mai bine să-l lovască în spinare decît în // cap. Şi aşa, întorcînd înapoi, au spus toate cîte i s-au întîmplat şi cum că străjeii dormiia, iară la curtu era  deşteptaţi; iară căpitanu au poroncit să se întrarmeză toţi şi să să gătească, dară pe mîlcomiş, ca să  nu-i sîmtă. Şi aşa mergîndu i-au lovit pe duşmani şi bătîndu-i au luat şi cortul, omorîndu pe toţi cei ce era  înlăuntru; şi au făcut răsplătire pentru lovire ce au luat racul în cap ca să nu mai petreacă şi altă dată aşa. Au zis cătră tovarăşul lui cavura: "Noi să ne ducem de aice cu agiutoriul lui Dumnezău, că oaste nu easte de noi"; iar cavura au  zis: "Dar cum vom fugi, ca să nu să cunoască urmele noastre?" Zis-au racul: "Tu vei merge horţişu şi eu voiu merge  îndărăptu şi aşa vom scăpa". Şi păcîndu cuvîntul racului, cavure îndată s-au sculat în vîrvul picioarelor şi a început a călca boiereşte şi cu  atîta grabă, cît racul de-abiia să ţinea de cavura. Şi într-acestu   
{205} chipu, s-au despărţit dintru acel loc şi n-au putut nimenea să le ia urma pentru mersul / lor cel îndărăptu. Şi aşa, ajungîndu la patrida lor, a făcut diată cu mare giurămîntu ca toţi cei ce să vor trage dintr-înşii să umbli de  acu înainte pe cum au îmblat ei îndărăptu de s-au întorsu la patrida lor, carele şi pînă acmu să vede că racul  îmblă pînă acum îndărăpt, iară cavura hărţişu. Şi pentru că racul au luatu acele beţă în cap, întrîndu în curte, am ştiut-o aceasta de rost în mintea mea. Şi pentru  aceasta, întrînd şi eu în cămara ta, am întrat cu curul înainte, că am socotit că mai bine este să te bată curul decît  capul. Acmu ce zici, împărate, nu-i frumoasă această povesti? Împăratul: Cu adevărat că este frumoasă. Şi ai stătut un om mare, dar du-te acmu acasă şi mîne dimineaţă să  te întorci la mine şi să faci să te văzu şi să nu te văz şi să-m aduci grădina şi iasle şi moara. Bertoldu: Vrăjăşti-o acmu tu şi eu m-oi duce şi oi chiti să fac aceaea ce o ştii.// VICLEŞUGUL LUI BERTOLD CA SĂ SE ARATE ÎNAINTEA ÎMPĂRATULUI PE CUM I S-A PORONCIT A doao zi Bertoldu au făcut pe maică-sa să-i facă o păcintă cu ştir şi cu brînză şi opărită bine cu unt. Şi,  făcîndu-i plăcinta după pofta lui, au luat-o a mînă, au luat şi un ciur şi, puindu-l la ochi şi cu p  lăcinta a mînă, s-a dus la împăratul, carele, văzîndu-l arătîndu-să într-acest chipu,   
{206} rîzîndu au zis: Împăratul: Ce însemnează acel ciur ce ai înaintea ochilor tăi? Bertoldu: Dar nu mi-ai poroncit, cîndu oi veni la tine să fac meşterşugu să mă văzu şi să nu mă văzu? Împăratul: Ba aşa ţi-am poroncit. Bertoldu: Iată-mă-s dar pe dinlăuntru acestui ciur, prin care tu poţi să mă vezi şi să nu mă vezi. Împăratul: Tu eşti un om foarte chitit, dar unde easte grădina, iesle şi moara, care ţi le-am zis să le aduci? Bertoldu: Iată-le-s aice, într-această plăcintă, întru carile sîntu trustrele vărsate, adică ştirul, care /  însămnează grădina, brînza şi untul, care însemnează iaslele, iară pîinea însemnează moara. Împăratul: Eu n-am mai văzut om cu minte deşteptată ca tine şi pentru aceea iată că-ţi dau voe să-ţi faci  ce-ţi trebuiaşte, orice treabă în curtea mea. Luîndu Bertoldu voaie, îndată s-au dus în laturi puţintel şi au început a dezlega izmenile, arătîndu cum că va să se cace în curte. Împăratul, văzîndu-l că va să facă un lucru ca acesta, strigîndu, au zis: "Ce vei să faci tu, buhnace?" Bertoldu: Dar nu mi-ai zis tu ca eu să-m trebuiescu în curte ta toată treaba me? Împăratul: Aşa am zis, dară ce faptă este aceasta? Bertoldu: Eu dar voiu să-m trebuiescu să-m descarcu pîntecele, carele atîta mă îngreună, cîtu nu-l mai pociu purta.  
{207} Atunce, unul din ciohodarii împăratului au rădicat un toiagu şi, vrînd ca să-l lovască, i-au zis: "Porcu  scîrnav, du-te în gunoi, / unde mergu măgarii cei asămene cu tine şi nu face astă scîrnăvie înainte împăratului.  Ieşi afară de aice, dacă nu pofteşti să-ţi zdrobăscu oasăle cu acest băţu". Cătră carele întorcîndu-se,  Bertold i-au zis: "Fugi, frate, şi nu face înţelepţeşte, pentru că muştile carele să pun pe capul celor chelboşi să pun  şi pe masa împăratului şi să cacă tocma în blidul cu bucatele. Şi cu toate aceste, el mănîncă. Dar eu să nu-m pot  face treaba mea pre pămîntu şi mai vîrtos că sîngur împăratul mi-a poroncit ca să-m trebuiescu în curtea lui  treaba? Şi ce mai mare trebuinţă s-ar putea să fie altă decît această?" Împăratul, înţelegîndu pricina lui Bertold, au scos din degetul său inelul foarte scumpu şi cinstit, şi, întorcîndu-să spre Bertold, i-au zis: Împăratul: Priimeşte acestu inelu al mei, carele eu ţi-l dăruiesc, şi dumneata, visternice, du-te de-i dă mie de galbeni,  pentru că eu voi să-i dăruiescu. Bertoldu: Eu nu voiu să-mi sparii somnul. Împăratul: / Pentru ce să-ţi spariiu eu somnul? Bertoldu: Pentru că eu, dacă oi avea un inel ca acesta şi atîţa galbeni, n-aşi mai ave odihnă niciodată, ci mi s-ar duce  minte încoace şi încolea, socotindu, adecă, cum aşi face să-i înmulţescu şi, cum am zis, nu mai m-aşi odihni şi încă mai   
{208} vîrtos că cine ie lucru strein să vinde pe sine. Şi cu toate aceste, pe mine firea m-a făcut slobod şi slobod voiu să fiu. Împăratul: Dar ce pot eu să-ţi facu ca să te mulţemescu? Bertoldu: Multă plată să cade să dea cel ce cunoaşte facere de bine. Împăratul: Dar nu este destul numai a o cunoaşte, ce să o şi răsplătească vro mulţămită. Bertoldu: Sufletul bun al omului cu bună orînduială este desăvîrşită plată. Împăratul: Nu este cu cale cel mai mare să se supue celui mai mic spre dar şi milostivire. Bertold: Nu este cu cale cel mai mic să priimască un lucru ce este mai mare decît vredniciia lui.// ÎMPĂRĂTEASA TRIMITE SĂ CEIE PE BERTOLDU LA ÎMPĂRATUL  Şi acolea unde şădea ei de vorovie, au venit un trimis de la împărăteasa cu o scrisoare, întru carile scrisoare scriia ca ori cu ce  chipu numai să-l trimată împăratul pe Bertoldu pentru căm fiindu cam bolnavă, pohteşte să se zăbovască cu tămăşagurile lui. Dar era împrotivă această cerere, că ea-l pofte ca să-i scurteză viaţa de istov, fiindu că ea înţelesăse că cu  mijlocirea lui Bertoldu acele giupînese au luat de la împăratul defăimare în loc de dar ce au cerşut, pentru care era foarte  mînioasă, care, daca ar fi putut să-l prindă la   
{209} mînile lor, l-ar fi ucis cu petri. Împăratul, dac-au cetit scrisoare, dîndu credinţă împărătesei, s-au întorsu spre Bertoldu şi i-au zis: "Chir  Bertoldu, împărăteasa iar au trimis di te cere, zîcîndu că, fiindu cam bolnavă, să mergi să o ţii de voarbă ca să se  mai zăbovască cu tămăşagurile tale". Bertoldu: Şi vulpe de multe ori să face bolnavă cu înşălăciune / ca să vîneză vînat. Împăratul: Spre ce pildă zici tu aceste? Bertoldu: Pentru că nici tigrul apa, nici muierea nu lasă răsplătirea. Împăratul: Citeşte tu aice, dacă ştii tu să citeşti. Bertoldu: Mintea mea mie îm slujaşte în loc de carte. Împăratul: Mînia muierii de cinste degrabă trece. Bertoldu: Cărbunii cei acoperiţi ţin cenuşa herbinte. Împăratul: Nu înţelegi tu cuvîntul cel bun care ea trimite ţie. Bertold: Cuvintele cele bune şi faptele cele reale înşală pe cei înţelepţi, cum şi pe cei nebuni. Împăratul: Cine are a merge să margă, că nu este sabie. Bertoldu: Cine s-au friptu o dată cu bucate herbinţi suflă şi peste cele răci. Împăratul: // De la tîlhar la tîlhariu altă nu piere nimică, fără cît barilci deşarte. Bertoldu: Una au gîndit beţivul şi alta cîrşmariul. Împăratul: A face oarecine slujbă nu perde osteneala. Bertoldu: Slujbă cu pagubă nu-i nici de o treabă. Împăratul: Nu te teme de nimică în curte mea.  
{210} Bertoldu: Mai bine să fie pasăre în pădure decît în cuşcă. Împăratul: Eu te sfătuiescu să te duci, să nu aştepţi să te mai poftească, că un lucru pre cu multă rugăminte n-are dare bună. Bertoldu: Vai de cela ce dă pildă altora. Împăratul: Cine stă mult în chibzuri ar vrea să stea şi mai mult. Bertoldu: Cine împinge corabie în mare el şade pe ţărmuri. Împăratul: Du-te acolo unde te trimiţ şi nu te teme. Bertoldu: Cîndu duc pe bou la meserniţă, denainte asudă, iar / denapoi tremură. Împăratul: Ie-ţi un suflet de leu şi mergi cu îndrăzneală. Bertoldu: Nu pot să fac suflet de leu cel ce are inimă de oaie. Împăratul: Nu mai face zăbavă, că te aştaptă, că toată zăbava este de stricăciune. Bertoldu: Iată că eu mă duc pentru că tu îmi poronceşti. Meargă cum a merge această treabă. Numai văd cu trebui ori pe  poartă ori peste prag să întru înlăuntru. BERTOLDU CU O FRUMOASĂ MARGHIOLIE SCAPĂ DE CEA DINTÎIU URGIE A ÎMPĂRĂTESEI Aşa Bertoldu au purces ca să margă la împărăteasa, carele, fiindu că înţelesesă că poroncisă copoilor ei îndată  ce a întra în ogradă să-şi sloboadă cîinii asupra lui Bertoldu ca   
{211} să-l sfarme fără milă, atît au fost de mînioasă pe dînsul. Dar, norocul lui cel bun, trecînd pen tîrgu //  au găsit un ţăran cu un iepure viu de vîndut, pre care, cumpărîndu-l, l-au pus pe suptu hainele lui şi cîndu au  întrat în poartă, s-au şi slobozit asupra lui toţi cîinii, care venie cînii asupra lui ca nişte flămînzi şi l-ar fi  lăsat mortu. Iară el, văzîndu acea mare primejdie, îndată au slobozit iepurile la cîni, care, văzîndu-l cînii, îndată  au lăsat pe Bertoldu şi s-au slobozit după iepure, după cumu-i firea cînilor. Iar el au rămas nevătămat de acele  nemilostive muşcări a cîinilor. Şi aşa au venit înaintea împărăteasei care cu totul s-au mirat nevăzîndu-l mort de  acei cîni şi, fiind plină de mînie şi de urgie, i-au zis: "Tu eşti acel mujic scîrnav?" Bertoldu: Aşa, de n-aş fi precum sînt. Împărăteasa: Cum ai scăpat de înfricoşaţii dinţi ai cînilor mei? Bertoldu: Firea mea au priceput ce va să se întîmpleză. Împărăteasa: / Muiere nu rîde pururea tîlhariului. Bertoldu: Cine merge la moară trebuie să se ungă cu făină. Împărăteasa: Cel ce-ş ştie cele dintîi nu merge făr de grijă. Bertold: Pre cel ce-l împunge să scoală. Împărăteasa: Pre tine te împungi într-această dată. Bertold: Nu să înşală altul făr decît cel ce să încrede la cuvintele altora. Împărăteasa: Să margă dobitoc şi să vie dobitoc tot una este.  
{212} Bertoldu: "Nu trebuia să între", zis-au vulpe cătră lupu. Împărăteasa: Dar ne-ai venit tu la mînă, cel ce faci multe tălpijicuri. Bertoldu: Zis-au lupul cătră măgariu: "Aibi îngăduială, că acesta ce merge la nuntă nu merge la masă". Împărăteasa: Pe urma ploii vine peatra. Bertoldu: Peştile cel mare mănîncă pe cel mic. Împărăteasa: // Nu cunoscu toţi cucoşii greunţile. Bertoldu: Toţi şarpii au otravă în coadă, iară mînioasa muiere are otravă întru tot trupul. Împărăteasa: Tu într-această dată nu să poate să mai scapi. Numai îţi lasă toată răotate şi vicleşugurile  care le ştii pentru că eu voiu să te fac să nu te mai lauzi că ai făcut vitejie împotriva muierilor. Bertoldu: Cine nu merge la o fîntînă mergi la alta şi cine merge mai în grabă amăgeşte pe tovarăş, numai  adevereşte-m cu hotărîrea mai curîndu şi ce-a fi să fie, precum au zis şi vulpe cătră vînător: "De am trăi o mie  de ani, nu ne vom căuta cu ochi buni, nici a fi pace între noi". ÎMPĂRĂTEASA PORONCEŞTE SĂ PUIE PE BERTOLDU ÎNTR-UN SAC Atunce împărăteasa, fiindu plină de mînie, au poroncit să-l apuce să-l lege tare, apoi au zis de l-au dus într-o  cămară aproape, unde şedea / ea, pentru că nu-l credea, ca să nu fugă şi cum au fugit şi altădată, cu tălpijicurile lui  şi au poroncit să-l bage într-un sac. Şi, puindu-l în sacu, au pus un dărăban ca să-l păzască pînă a doao  zi dimineaţă cu socoteală ca aceea să-l arunce în apă să-l înece, ori să-i facă altă pedeapsă ca să nu mai  poată face altădată tălpijicuri împrotiva muierilor. Şi aşa ticălosul Bertoldu au rămas în sac legat şi niciodată nu  s-au temut de moarte, numai într-acea una dată foarte să temea. Dar cu toate aceste, au socotit un nou vicleşugu ca să iasă  din sac, care i s-au întîmplat foarte minunat. VICLEŞUG MINUNAT A LUI BERTOLDU CA SĂ IASĂ DIN SAC Au rămas dar ticălosul Bertoldu închis în sac cu paza acelui dărăban, carele, fiindu că au socotit o marghiolie noao şi  să arate că grăieşte singur, au început a-ş defăima norocul zicînd: "O, blăstămat norocul, cum te dezmerzi tu a  turbura // atîta pe cei bogaţi, cît şi pe cei săraci! O, lucru făr de lege, carele tu mi-ai adusu o întîmplare ca aceasta, mai  bine ar fi fostu pentru mine să mă fi lăsat tată-meu argat, că eu n-aş fi acumu întru această petrecere. Ce mi-au  folosit mie că m-am îmbrăcat întru aceste ruginite şi groasă straie ca să mă arăt că sînt săracu? Eu m-am  descoperit că sîntu bogat precum şi sînt. Numai aceşti tirani din iubirea lor de argint cunoscîndu că sînt un om bogat vor  să să încuscrească cu mine, dar, fie cum a fi, eu niciodată nu mă   
{214} adiverescu ca să o iau, pentru că eu sînt un om foarte grozav şi ştiu bine că ea nu m-a iubi; şi de vreme că  împărăteasa va ca să mi-o dea cu sila, poate să fie ceva. DĂRĂBANUL AU ÎNCEPUT A SĂ PRINDE ÎN CURSĂ Atunce dărăbanul, auzindu aceste cuvinte şi poftindu ca să ştie de unde vine această voroavă şi fiindu că şi din fire era  cam milostiv, / au zis: Dărăbanul: Ce voroavă este această care faci tu? Pentru ce, ticăloasă, te-ai pus într-acest sac? Bertoldu: Eh, frate, ţie nu-ţi trebuieşte să ştii aceste nenorociri a mele, pentru care lasă-mă să mă supăru, iară tu  ai purtare de grijă pentru slujba ta. Dărăbanul: Dar măcar că sîntu eu dărăban, dar şi eu sîntu om şi am şi oarecare milostivire spre tovarăşii mei la  vreme de nevoaie şi de nu şi pot eu să-ţi agiut cu putearea mea la aceasta fără de dreptate primejdie, dar cu un cuvînt pot  să te mîngîi. Bertoldu: Puţină mîngîiere poţi să-mi dai, pentru că ceea ce vor să-m facă este hotărît şi sorocul este aproape. Dărăbanul: Pe sămne, vor să te bată. Bertoldu: Mai rău. Dărăbanul: Doară de vor să te zugrume. Bertoldu: Mai rău. Dărăbanul: Să te puie la cătargă.  
{215} Bertoldu: Mai rău.// Dărăbanul: Să te spînzure ori să te facă bucăţi. Bertoldu: Mai rău. Dărăbanul: Să te arză în foc. Bertold: De o mie de ori mai rău. Dărăbanul: Ce, diavolul, poate să-ţ facă mai rău decît aceste? Bertoldu: Vor să-m dea muiere. Dărăbanul: Şi aceasta este mai rea decît aceste şasă ce am zis? O, dobitoc ce eşti! Că eu gîndeam că vor să-ţi  facă un lucru mare, dar aceasta este bună. Încă ţi să cade să cînţi în lăută de bucurie. Bertoltu: Nu doară că va lua cineva muiere este mai rău decît cele ce mi-ai zis, dar pricina cu carile vor să mi-o dea îm dă  mai multă melnhonie şi întristare decît a-m face acele toate cîte mi-ai zis. Dărăbanul: Şi cu ce pricină vor să ţi-o dea? Grăieşte-m mai lămurit ca să înţelegu. Bertoldu: Dar este altcineva aice făr de tine? Pentru că n-aş vrea să mă auză alţii spuindu-ţi acest lucru. Dărăbanul: / Nu easte altul nimenea, fără mine, grăieşte şi-mi spune adevărul. Bertoldu: Să trăieşti, frate! Dar mă rogu să nu-m faci vreun vicleşugu. Dărăbanul: Nu socoti tu aceasta cu mintea ta, că eu n-am făcut niciodată vreun meşteşugu de aceste, nici oi face cît oi trăi. Bertoldu: Vino să te încredinţez, pentru că, după cum socotescu pe voarbă că eşti om bun şi apoi fie cum a fi că ceea ce  este să se facă nu să poate a lipsi. Dărăbanul: Începe, dar, a-m spune toate pe amăruntul şi eu te voiu asculta.  
{216} Bertoldu: Să ştii, frate, că, aflîndu-mă eu bogat din buna norocire a tîmpării mele, dar la chipu foarte grozav  şi ciudat şi la viaţă foarte prost şi fiindu că mi să hotărăscu moşiile cu a unui boier din cei mai de cinste, carele are o  fată foarte frumoasă, acel boier, fiindu că ştie toată bogăţiia mea, au pus gîndu, măcar că sînt grozav, să-m dea  pe fiica lui muiere. Şi de multe ori au pus de mi-au // grăit, nu doară că-i plac eu, dar pentru multa bogăţie ce am. Căci  cît pentru viaţa mea, nu mă tem că-m va lipsi ceva, că de toate sînt îndestulat cu mila lui Dumnezău. Dărăbanul: Şi, în scurt, eşti bogat. Bertoldu: Cu adevărat, sîntu foarte bogat de moşii, di dobitoace, de robi, de bani şi de toate lucrurile. Dărăbanul: La Cancaro sîntu boieri, marchizi şi n-au atîta bogăţie. Şi acest boier ce spui tu este bogat? Bertoldu: Adevărat este bogat, dar pe lîngă mine este foarte sărac. Dărăbanul: Că cît venit ar pute să aibă pe an? Bertoldu: O mie de galbeni într-un an. Dărăban: Cu toate aceste, nu este atîta de sărac, după cum zici tu. Şi apoi casa lui este de cinste./ Bertoldu: Foarte de cinste. Dărăbanu: Nu va el să-ţi dea ceva zăstre? Bertoldu: Ba, zăstre îmi dă. Şi-ţ voiu spune toate cele ce-m dă, de vreme că sîntem aice amîndoi. Dar nu pociu să  grăiescu într-acestu sac de nu vei dezlega gura atîta numai cît să-m scot capul. Şi apoi, daca vei înţelege toată  povestea, iar vei lega sacul cum au fost.  
{217} Dărăbanul: Bucuros, iată că am dezlegat; grăieşte cu bucurie cît vei vrea, dar tu ai o musteaţă foarte  grozavă şi, de-a fi şi ceealaltă aşa, să se potrivască cu obrazul, tu eşti o buhnace grozavă. Bertoldu: Scoate-mă tot din sac şi aşa vei vedea frumsaţa chipului meu. Dărăbanul: Eu te voiu scoate, dar apoi iar trebuie să întri în sac, daca vei sfîrşi voarba, să leg sacul la gură pă cum au fost. Bertoldu: Aceasta este ştiută. Nu socoti tu cu minte ta, // că doară ţ-oi face eu vro necinste. DĂRĂBANUL SCOATE PE BERTOLD AFARĂ DIN SACU Dărăbanul: Vino, ieşi afară, că am dezlegat sacul. Bertoldu: Iată-mă-s. Ce-ţi pare de acest frumuşel trupşor? Dărăbanul: Pre a me legi, că eşti un cavaler frumos, dară, pe înaltul ceriu, că eu n-am văzut niciodată mai grozav  dobitoc. Văzutu-te-au vreodată mireasa? Bertoldu: Ba nu m-au văzut niciodată şi, pentru ca să nu mă vază, m-au băgatu într-acest sacu şi vor să o  aducă într-acest lăcaş şi să facă mijlocire să mă cunune fără lumină şi apoi, dacă mă voiu cununa, să  mă arăte şi atunce trebuie cu voie şi făr de voaie să priimască că aşa s-au hotărît. Şi apoi să-mi dea 2000 de  galbeni di Işpanie care mi-i dă dar   
{218} împărăteasa ca să se îmblînzească, să nu fugă de un noroc bun / ca acesta. Dărăbanul: Cu adevărat bun noroc! O, ce copil cu bun dar, să ţie cineva tot în braţă! O, lucru cu rea naştere! De cîţi  oameni şi fămei de aceste fugi tu? Văzut-ai, pentru Dumnezău, un lucru scîrnav ca iadul? Şi pentru că ari bogăţie cei  mai de cinste boieri îi au la mare dragoste şi încă vor să te facă ginire. Bine zice la paramei că bogăţie face pe chelbos şi  pe cele împuţite ce şăd la firestre. Iară eu, că sînt sărac şi nu sînt ciudat cum este acestu diavol, nu mi-au venit un  noroc cu întîmplare ca aceasta, ci tot blăstămata minte este toată pricina. Bertoldu: De-ai fi tu un om bun, eu te-aşi îmbogăţi într-această noapte. Dărăbanul: Cu ce mijlocire m-ai face bogat? Bertoldu: Eu am hotărîtu că nici într-un chipu nu voiu priimi să o iau, pentru că eu aud că easte frumoasă ca soarele,  pentru carele eu socotescu că eu nu-i voiu plăcea, nici m-a ave dragu, că ea, văzîndu-mă aşe slut, poate să-mi  dea // otravă să mă omoare, ori să mă nebunească şi, mai pe scurtu, eu cunoscu că foarte m-oi primijdui. Iar de-i vrea  să întri într-acest sac în locul meu, eu ţ-oi da ţie acestu noroc. Dărăbanul: Dar această nebunie făcutu-au vreun bivol vrodată. Pentru că, dacă m-or videa pre mine şi tu să  lipseşti, atunce vor face ce-a fi mai rău.  
{219} Bertoldu: Nu ave tu nici un pripus pentru aceasta, că îndată ce te-i cununa cu mireasa şi te vor vedea cum eşti  tînăr şi frumos, aceaea văzîndu-te n-a zice ba, că n-a vre, şi aceea ce s-a face nu s-a mai desface. Şi să iei  şi cele 2000 de galbeni care îi dă împărăteasa şi mai vîrtos că vei rămînea stăpîn peste toate lucrurile că  tată-său este bătrîn şi fără zăbavă vreme poate să moară şi trebuie să socoteşti sîngur că apoi vei trăi  în viiaţa ta cinstit, iară nu după cum eşti acmu cu această slujbă de necinste. Dărăbanul: / Tu faci treaba foarte digrabă şi lesne: întră digrabă în sacu, că eu nu voiu să mă îmbracu cu acest noroc. Dărăbanul: O, rău norocit ce eşti, nu ştii ce-ţ zic. Că la omul îndrăzneţi este de folos să-şi cerce norocul lui,  dară ce rău poate să-ţi vie la acest lucru? Au socoteşti tu că tată-său, daca te vei cununa, ţ-a face strîmbătate  sau ea, după cum m-am înştiinţat eu că easte atîta de cu bună orînduială, să zică cum că nu te-a vrea sau  împărăteasa că easte atîta de îndurătoare să nu-ţi dea galbeni şi să-şi facă ea nume de scumpă, ci să fii  încredinţat că la aceaea ce a vrea Dumnezău toţi or fi cu bun gînd şi tu vei merge la casa miresei şi cu vreme vei  rămînea clironom peste toate şi vei fi cinstit de toţi ca un boier. Învaţă-te a cunoaşte acest mare norocu şi socoteşti  că nu să întîmplă în toate zilile de aceste norociri. Şi mai pe scurt, vin de întră în sac şi nu gîndu multe, pentru că  de aş socoti că este vro primejdie pentru tine, eu ţi-aşi spune, / că eu sînt om fără răotate şi nu ştiu să spuiu o   
{220} minciună şi mîne, mai nainte, pînă a veni vremea de prînzu, vei cunoaşte de-ţi voiescu eu rău ţie. DĂRĂBANUL ÎNCEPE A CĂDEA ÎN MREJĂ Tu mi-o zugrăveşti atîta de frumos, cît cu adevărat m-ai făcut să-m vie poftă să întru în sacu cu sfatul tău.  Eu am auzit că cine nu să supără nu agoniseşte. Cine ştie dar de au făcut Dumnezău o milă pentru ca să fiu şi eu norocit. BERTOLDU SĂ FACE A NU VREA SĂ ÎNTRE ÎN SAC DĂRĂBANUL CA SĂ-L FACĂ SĂ POFTEASCĂ MAI CU DEADINSUL Bertoldu: Eu nu ştiu să-ţi spuiu minciuni; după cum am mai zis, cel ce nu-şi cunoaşte norocul lui, cînd îi vine la  mînă, apoi la urmă îl caută şi nu-l găsăşte. Dacă vra Dumnezău să-ţi facă acest dar, pentru ce tu vei  să-l goneşti? Dar eu / ştiu foarte bine că de ai cunoaşte tu inima mea cea curată, n-ai face atîta protivire. Ci, vino, frate,  făcîndu ţie voaie că eu mai multu nu m-oi osteni a-ţi zice cu atîta cuvinte. Iară că eu întru în sac şi dezleagă  gura sacului degrabă, că eu nu ţ-aş mai zice pentru tot aurul lumii. Dărăbanul: Mai aşteaptă puţintel că este vreme de întrat în sac. Bertoldu: Cine are vreme să nu mai aştepte altă vreme. Au eu nu văd că nu-ţi cunoşti norocul tău şi pentru aceea n-oi  mai aştepta, nici ţ-oi mai bate capul, că nebun este cela ce va să facă bine altuia cu sila. DĂRĂBANUL AU HOTĂRÎT SĂ ÎNRE ÎN SAC Zice dărăbanul: Acum cunoscu cu adevărat că aceste cuvinte ale tale vin pentru o curată rîvnă a dragostei ce-mi arăţi  şi văzu că tu foarte mult te superi pentru // mine, pentru care nu mă voiu arăta negrabnic acestui lucru. Şi iată că sînt  hotărît să întru în sac şi să fac toate acele ce tu mi-ai zis, pentru că eu, dacă m-oi cununa cu dînsa, trebuie să  priimască şi fără voaie ei. Bertold: Vino de închide sacul, că eu voiu să întru într-însul. Dărăbanul: Aşteaptă, frate, nu întra, că eu am hotărît să întru în sac. Bertoldu: Eu nu voiu aştepta, vino degrabă să închizi gura sacului. Dărăban: Pentru dragoste lui Dumnezău, să trăieşti, frate, nu mă lipsi de un noroc ca acesta, că eu ţi le ceiu în loc de milostenie. Bertoldu: Vino dar de întră în sacu, că eu nu voiescu să te lipsescu de această milostenie; şi măcar că mi-ai făcut  puţintea smintealăm şi întră mai în grabă, nu mai sta la vorbă, ci aşteaptă aceea ce este se-ţi vie şi mîne vei  vedea ce lucru bun am făcut eu pentru tine. Dărăbanul: Daca nu te-aşi fi cunoscut de om bun şi fără răotate / de vicleşugu, nu m-aşi fi lăsat eu să mă  închizi într-acest sacu, dar să cunoaşte că eşti sîngur bunătate. Bertold: Ceriul te-au înţelepţit să grăieşti; acmu vino di te bagă înlăuntru bine cu ceealaltă mînă şi-ţi  pleacă capul puţintel jos pentru că tu eşti mai lungu decît mine şi nu pot să legu bine gura sacului.  
{222} Dărăbanul: O, vai de mine, că eu îm strîmbăzu grumazii; numai cum a fi, leagă precum ai zis. Bertoldu: În doao - trei ceasuri cel mai multu şi să alege. Iată că te-am legat, şezi cu linişte şi nu mai grăi nimică. Dărăbanul: Eu n-oi mai grăi nimică, dar razămă-mă de părete că a şădea aşa mă tem că m-oi povedi să cadu. Bertold: Iată că te-am răzimat; îndămînă îţi este? Dărăbanul: Foarte îndămînă este. Bertoldu: Acmu taci şi caută de chiverniseşte treaba cum trebuie. Dărăbanul: Eu n-oi mai grăi, dar şi tu şez deoparte tăcîndu // doară a veni mireasa. Bertoldu, daca au pus Bertoldu pe nebunul dărăban în sac, au socotit îndată să fugă, să nu mai aştepte grindina ce era să  cadă pre dînsul a doao zi. Şi, de vreme că trebuie să treacă pin casăle împărăteşti, au pus ureache de multe ori,  ascultîndu de s-a auzi de ceva; şi, neauzindu pe niminea într-acele cămări, pentru că să afla toţ dormindu în  somnul cel dintîiu, au deşchisu uşa încet, încet a cămării aceii ce au fost el închisu şi au ieşit în curte şi de acolo  în cămară unde dormiia împărăteasa; şi, apropiindu-să la patul ei, au văzut că ea dormiia, dar au socotit să-i  facă un meşterşugu; şi, apucîndu una din hainele ei, s-au îmbrăcat ca o muiare şi aşa îmbrăcat ca o muiere au  purcesu pin celelalte casă, unde dormiia roabele; şi, fiindu că găsisă toate cheile tuturor uşilor supt perina împărăteasei, au  deşchis el toate porţile cu bună socoteală şi au ieşit afară de poartă. Şi de vreme că într-acea   
{223} noapte să can teme să nu-i ia / urma să-l găsească, dar el ca un tălpiz au încălţat papucii lui  îndărăt atîta ca cînd era să să arăte că s-au dus, dar să vede urma că au venit, şi aşa umblîndu încoace  şi încolea pînă ş-au pierdut urma şi la cea di pe urmă s-au ascunsu într-un cuptior ce era pustiiu dinapoia zidului. Împărăteasa, negăsîndu haina, au dat vine pe dărăbanu, cum că el au furat, şi, socotindu că grăiaşte cu Bertoldu, ea  grăia cu dărăbanul. Daca s-au făcut zioa, au venit roabele să îmbrace pe împărăteasa şi, negăsind haina aceaea care  de cu sara o scosese ca să o îmbrace împărăteasa s-au mirat şi s-au spăimîntat; apoi împărăteasa au făcut de  i-au scos altă haină şi s-au sculat cu totul mînioasă şi îndată s-au dus în cămara aceea unde lăsasă pe  Bertoldu în sac şi, nevăzînd pecetea care sîngură ea au pus, au întrat în pripus cum că dărăbanul este acela ce au furat  haina // şi au fugit; şi au pus mare jurămînt că îndată cum l-a găsi să-l spînzure; iară mai la urmă s-au  apropiiat lîngă sac zicînd: "Cum îţi mai easte acum? Tot în fandasiia cea dintîiu te afli?" Dărăbanul: Ba nu, Măriia ta, încă mă aflu aice aşteptîndu ca să o iau mai curîndu. Împărăteasa: Ce vei tu să iei? Vreo dohtorie? Dărăbanul: Pusu-aţi la căi ca să nu mai pricinuiască? Împărăteasa: Am face de n-a fi pricină.  
{224} Dărăbanul: Cu cît mai curîndu mi-ţi isprăvi, atîta ai cunoaşte mai mult dar şi hatîr. Împărăteasa: Fără întîrzîiere vei rămînea cu mare mîngîiere. Dărăbanul: Nu văd ceasul întru carile să ia acea bucurie; dar faceţi ca ea să fie aice mai în grabă. Împărăteasa: / Zicu-ţi că fără zăhavă te vom aduce la starea ce ţi s-au gătit, numai aşteaptă cu bucurie. Dărăbanul: Măcar că s-au hotărît ca să vie ea într-această cămară şi să mă cunun fără lumină  şi eu să ieu cele 2000 de galbeni şi apoi, dacă m-oi cununa, ce-a vrea ea să facă, adecă să mă duc eu la casa ei, dar  faceţi ca să margă ea la casa mea şi să fac eu ce voiu vrea.  Împărăteasa: Ce grăiaşte acest mojic de mireasă şi de galbeni? Ia scoateţi-l puţintel din sac afară ca să-l vădu la faţă. Dacă au scosu pe dărăban din sac şi l-au văzut împărăteasa că nu-i Bertoldu, s-au mira şi, rămîindu  înspăimîntată, i-au zis: "Cine te-au băgat înlăuntrul sacului, o ticăloasă?". Dărăbanul: Acela ce era hotărît să fie mire şi, neplăcîndu-i aceea ce era să-i daţi, mi-au lăsat mie acest noroc  pentru care faceţi ca să vie mireasa şi galbenii mai curînd pentru că eu aştept.// Împărăteasa: Ce mireasă şi ce galbeni zici tu? Grăieşte mai lămurit să-ţi înţelegu. Dărăbanul: Mireasa aceaea ce eraţi să daţi ţăranului aceluia dimpreună cu 2000 de galbeni zăstre. Împărăteasa: Pe semne, te-au făcut şi pe tine ca să   
{225} înţelegi aceste lucruri. Dărăbanul: Spusă-ţi cum că acela mi-au zis din multa înţelepciune ce are şi m-au pus într-acestu sacu anume;  pentru aceeaşi el au fugit; numai să facem aşezare de tocmală şi să facem şi scrisoare. Împărăteasa: Acmu degrabă oi face de or veni galbenii pentru care fii gata că să-i priimeşti, pentru că eu voiu să se  facă scrisoare pe spatile tale. Dărăbanul: Eu pentru aceea sîntu aice şi un ceas îm pare o mie de ani pînă voiu vedea şi să număr. Dară să  ştiţi, îi ceiu cu cumpăna şi încă să fie / mari şi grei. Împărăteasa: Tu vei număra întîiu şi de n-or veni în cumpănă, oi poronci să să schimbe şi cu această  mijlocire îi începe a-i număra şi cei ce ţ-a părea că-s uşori spune să-ţi dea alţii mai grei. Şi aşa, după voroava, s-au şi arătat patru din slugile împărăteasei, cîte un băţi a mînă şa fieştecare. Şi  îndată au început a bate pe ticălosul dărăban, carele gîndiia că cade atîta grindină peste dînsul, au început a să  văita şi a să ruga, dară nimică n-au folosit, că l-au lăsat mai mult mortu şi nu s-au îndestulat cu atîta, ce  încă împărăteasa au poroncit de l-au pus iarăşi în sac şi legîndu-l l-au aruncat în apă de l-au înecat.  Şi aşa acel ticălos şi rău norocit dărăban au tras galbenii cu cumpăna şi în loc ce aştepta să se însoare, el s-au lipsit de viaţă. BERTOLD ŞADE ASCUNSU ÎN CUPTORIU Iară împărăteasa au poroncit să-l caute în toate părţile. // Daca au înecatu pe ticălosul dărăbanu, au făcut mare   
{226} cercetare ca să găsască pe Bertoldu, dar pentru urmele lui cele întoarsă îndărăptu nu putea cunoaşte cum  că el au ieşit din curte afară, iară împărăteasa au poroncit să-l caute în toate părţile cu gîndu hotărît cum  l-a găsi să-l spînzure, fiindu că era ei mare ciudă pentru luarea hainei şi prăpădirea dărăbanului. BERTOLDU SĂ VĂDEAŞTE DE O BABĂ CĂ EASTE ÎN CUPTORIU ŞI SĂ VESTEAŞTE PESTE TOT TÎRGUL  CĂ EASTE ÎMPĂRĂTEASA ÎN CUPTORIU Şăzîndu ticălosul Bertoldu în cuptoriul acela auziia toate şi au început a tremura de frica morţii, căindu-să di ce  s-au dus la acea curte şi nu îndrăznea a ieşi afară ca să nu-l prindă. Ştiindu că împărăteasa socoteşte rău  pentru dînsul şi mai vîrtos că-i făcusă acea poznă cu luare hainei şi cu dărăbanul să foarte temea să nu-l  spînzure; dar fiindu că el era îmbrăcat cu / acea haină a împărăteasăi şi fiindu el că era lungă şi  netrăgîndu-o toată înlăuntrulu cuptoriului au fost rămas o bucată şi după rea întîmplare lui au trecut pe acolo o  babă aproape de cuptoriu, care cunoscîndu că easte aceea o margine de haina împărăteasei, au socotit cu minte ei cum că  împărăteasa să fie închisă într-acel cuptoriu, care ducîndu-să la o vecină a ei i-au spus că împărăteasa  este într-acel cuptor şi ducîndu-să amîndoao, baba şi acea vecină a ei, au văzut acea haină şi cunoscîndu-o au spus şi altiia. Şi   
{227} aşa, din mînă în mînă, încă n-au trecut 2-3 ceasuri şi s-au împlut tot oraşul cum că  împărăteasa este într-acel cuptoriu ce era denapoia zidului cetăţii, de care înştiinţindu-să împăratul de  această veste noo au socotit că Bertoldu să fi adus pe împărăteasa într-acel cuptoriu pentru că-l cunoscusă atîta de  tălpiz, cît // au crezut că a pute face una ca aceaea, că mai vîrtos că cele trecute vicleşugurile lui îi întăriia prepusul acela. Şi sculîndu-să împăratul îndată s-au dus în cămara împărătesei şi au găsit-o turburată de  mînioasă şi înştiinţindu-să de la dînsa pentru pricina hainei, apoi s-au dus singur la acel cuptoriu şi căutîndu  într-însul au văzut pe Bertoldu înfăşurat într-acea haină a împărăteasăi şi îndată a poroncit şi l-au  tras afară, înfricoşindu-l cu moarte. Şi aşa, săracul, s-au dezbrăcat de acea haină împărătească şi au rămas iar cu cele rupte ai lui şi, osăbit de  grozăvie chipului lui, i să şi încenuşasă musteţile şi feţişoara într-acel cuptoriu şi-ţi părea că cu  adăvărat că easte un diavol ieşit acmu din iad. Şi ieşindu Bertoldu din cuptor afară, oar împăratul cu totul fiindu mînios  i-au zis: "Cu toate aceste te-am prinsu la mînă, mujicule făr de lege, şi într-această dată ştiu / cu adevărat că  nu-i mai fugi, doară de-ai fi sîngur diavolul. Bertoldu: Cine este să nu între şi cine este să nu să pocăiască. Împăratul: Cine face ceea ce nu să cuvine cade în vina aceaea ce nu gîndeaşte.  
{228} Bertoldu: Cine umblă nu cade şi cine cade nu să scoală curat. Împăratul: Cine rîde vinerea plînge duminica. Bertoldu: Iartă pre cel vinovat spîzurătorii şi apoi iară te va spînzura pe tine. Împăratul: Între carne şi între unghie o niminea să nu să împungă. Bertoldu: Cel ce este lipsit easte şi în pripus. Împăratul: Limba oasă n-are şi oasă zdrobeşte. Bertoldu: Adevărul trebuie să fie deasupra peste toate. Împăratul: // Dar pentru adăvăr tace cineva vreodată? Bertoldu: Cui îi easte voia să nu-l grăiască trebuie să nu-l facă. Împăratu: Cine să îmbracă în haină streină degrabă să şi dezbracă. Bertoldu: Mai bine este să dai lîna decît oaia. Împăratul: Păcatul vechiu aduce osîndă noao. Bertoldu: Cine să pişă limpede cacă pe doftoru. Împăratulu: A-ş freca cineva mînile pare rău şi păduchilor. Bertoldu: A-ş freca cineva picioarele pare rău şi celor ce s-au luat din furcile spînzurătorii. Împăratul: Peste puţin şi tot tu vei fi unul de aceia. Bertoldu: Mai bine orbu decît fărmăcătoriu. Împăratul: Vino să lăsăm aceste întrebări şi răspunsuri la o parte, o, tu, cavalerule al dreptăţii, şi voi, slugilor, /   
{229} apucaţi pe acest de-l spînzuraţi de un copaciu şi nu mai daţi ascultare cuvintelor lui, că acesta este un mujic  varvar şi făr de leage, care are pe diavolul în inima lui, că crezi că într-o zi m-a face de mi-oi pune capul după cum am  mai zis. Ci nu zăboviţi. Bertoldu: Un lucru ce să face în grabă niciodată nu este bun. Împăratul: Foarte greu au stătut strîmbătate ce ai făcut împărătesei. Bertoldu: Cel ce are mai puţină dreptate strigă mai tare. Lasă-mă încai să-mi spuiu dreptatea mea. Împăratul: De trei ori merge cineva călare, iară tu ai făcut acmu a patra oară, care au stătut de mare scandală. Bertoldu: Pentru ce grăieşti adăvărul, voiu să pieiu. Rogu-mă dar nu fi atîta de nemilostiv asupra mea. Împăratul: Tu ştii foarte bine ce zici la paramei. Ascultă: "Prăveşte, taci dacă vei să trăieşti cu pace" şi // "cine  pofteşte binele domniei pofteşte şi binele domnului". Nu mai sta aicea să mă mai asurzeşti, că cu cît te rogi mai mult, cu  atîta îţi lepezi cuvintele în zădar şi chisezi apa şi-ţi perzi osteneala. STRIGAREA LUI BERTOLDU PENTRU HOTĂRÎREA CE AU DAT ÎMPĂRATUL ASUPRA LUI Bertoldu: La paramei grăieşte adăvărat zicîndu: "Ori slujaşte ca o slugă, ori fugi ca un cerbu", că cerbul cu cerbii niciodată  nu-şi scoate ochii şi fraţii să pare că-l aduce pe   
{230} frate pînă la spînzurătoare, dar nu-l spînzură. Pentru acesta nu tot ci străluceşte este aur. Numai cine nu  face nu greşaşte. Cuvîntul grăit este peatră aruncată care nu este cu putinţă a să mai întoarce înapoi. Şi ori de cine  de o rîvnă este pricină de moarte ca o mii de muşte, dar aceasta îm rîde gura cîndu îmblă briciul pe suptu dînsa; numai  cu toate aceste mai bun este un drum cu slobozănie decît zăce litre / de aur cu robie, pentru că la cea de pre urmă lupul nu  mănîncă pe lupu. Pentru aceea corbul, că au cîntat, au perdut din gură caşul, pe cum am făcut şi eu, că cîntîndu  am venit în gura morţii şi nu-mi pot scoate aripile înţălepciunii pentru că împăratul acmu au dat răspunsu cu  hotaru şi cuvîntul lui nu mai poate întoarce înapoi, măcar că să zice că cine poate să facă poate să şi desfacă,  mai vîrtos un împărat ce este stăpînirea a mînă. VICLEŞUGUL LUI BERTOLDU CEL MAI DE PRE URMĂ CA SĂ SCAPE DE MOARTE  - Vino, Bertolde, aicea. Ţi să cade să faci o inimă de leu şi să arăţi vitejiia sufletului tău la această tîmplare, de  vreme că atîta ţine durerea cît zăboveşte moarte. Şi aceea ce nu să poate vinde trebuie să să dăruiască.  - Iată-mă-s, o, împărate, gata ca să urmez la toate, ori la cîte-m vei poronci. Dar mai nainte pînă a nu muri, eu  poftescu un dar de la tine. Şi aceasta să va chema darul cel mai de pre urmă care me-i face. Împăratul: // Iată-mă-s şi eu gata ca să fac aceea ce pofteşti, numai spune degrabă, că eu m-am supărat de minciunile tale. Bertoldu: Poronceaşte, rogu-mă, acestor slugi ale tale să nu mă spînzure pînă voiu găsi eu un pom frumos care mi-a  plăcea şi apoi voiu muri mulţămit. Împăratul: Acest dar să-ţi fie făcut dupe pofta ta. Dar luaţi-l degrabă şi nu-l spînzuraţi pînă nu-ş va  găsi el un pom care i-a plăcea. Mai cere şi alta de la mine să-ţi dau. Bertoldu: Alta nu ceiu şi foarte mulţămescu pentru aceasta. Împăratul: Cale bună, Bertolde! Aibi răbdare întru această dată. BERTOLDU NU GĂSEŞTE POM, NICI COPACI SĂ-I PLACĂ, IARĂ SLUGILE ÎMPĂRATULUI,  SUPĂRÎNDU-SĂ, L-AU LĂSAT Împăratul n-au înţăles pricina lui Bertoldu, iară slugile lui, luîndu-l, l-au dus într-o pădure cu feliu de feliu de  copaci şi pomi şi acolo nu i-au fost nici unul pe plăceare. Apoi de acolo l-au dus prin / toate pădurile Italiei şi nicidecum  n-au putut găsi nici un copaci, nici pom, nici butuc ca să-i fie după plăceare. Dar acele slugi, fiindu că s-au supărat de  multa umblare şi cunoscîndu tălpijicul lui, l-au dezlegat şi l-au slobozit. Şi daca s-au întorsu la împăratul, i-au  spus toate, carele auzindu s-au mirat de a lui mare pricepere şi înaltă minte, socotindu-l un mare înţăleptu. ÎMPĂRATUL TRIMITE IAR SĂCAUTE PE BERTOLDU ŞI, DACĂ L-AU AFLAT, S-AU DUS SINGUR  ÎMPĂRATUL ACOLO UNDE ERA ŞI CU MULTĂ RUGĂMINTE ŞI CU MULTE DARURI L-AU FĂCUT SĂ SĂ  ÎNTOARCĂ IARĂ LA CURTE Daca au trecut mînie împăratului, au trimis iară să caute pe Bertoldu. Şi daca s-au aflat au făcut de l-au rugat ca să se  întoarcă iară la curte, hotărîndu-i că toate greşalele îi sîntu iertate. Iară el au trimes să-i spuie că bucatele  încălzîte al doilea şi dragoste întoarsă nu sîntu bune şi cum că nu sîntu galbeni ca să plătească slobozenie. Iară  împăratul, văzînd aşa, s-au dus sîngur la dînsul şi l-au rugat şi l-au poftit atîta, cît la cea mai // de pre  urmă, măcar că peste voia lui era, dar l-au adus la curte şi au făcut şi pe împărăteasa de i-au iertat toate. Şi  încă au făcut de şădea pururea aproape lîngă dînsul şi nu făcea nici u n lucru făr de sfatul lui Bertoldu. Şi aşa, aflîndu-să el în curte, toate lucrurile mergea din bine la mai bine, numai fiindcă el era deprinsu a mînca bucate  proaste, ţărăneşti şi roduri sălbatice. Îndată cum au început a mînca de acele bucate bune, împărăteşti, s-au  foarte bolnăvit de moarte, cu mare mîhnire împăratului şi împărăteasei, care după moarte, cu mare mîhnire  împăratului şi împărăteasei, care după moarte lui au trăit o viaţă rea şi nenorocită. MOARTEA LUI BERTOLDU ŞI ÎNGROPAREA LUI Doftorii, necunoscînd firea lui Bertold, i-a făcut doftorie de carea făcea boierilor şi cavalerilor curţii împărăteşti. Dar el,  cunoscîndu-ş firea lui, să ruga să aducă o oală de fasoale cu ceapă şi napi copţi în spuză, pentru că el ştiia  că cu acestu feliu de bucate să doftoriia, iară doftorii n-au vrut nici o dată să-i dea de acele şi aşa ş-au săvîrşit  viaţa lui acela carele au stătu alt Ezop de înţeleptu / şi mai vîrtos un Iraclie. Şi l-au plînsu toată curte; şi împăratul au plînsu şi l-au îngropat cu mare cinste. Iară doftorii aceia s-au căit  că nu i-au dat ce poftiia şi au cunoscut că el au murit pentru că nu i-au mulţămit firea lui cu de acele bucate. Iară  împăratul, pentru vecinica pomenirea acestui mare om, au poroncit de au scris pe mormîntul lui cu slove de aur aceste stihuri de chipul  îngropării lui şi au mai făcut de s-au îmbrăcat toată curtea lui cu haine negre ca cînd ar fi murit cel mai mare om al  curţii împărăteşti. STIHURILE CE S-AU SCRIS CU SLOAVE DE AUR PE PEATRA MORMÎNTULUI LUI BERTOLDU Aice, întru acest întunecat mormînt odihneşte un ţăran grozav la chip, care de om sau mai vîrtos de ursu vom zice că era  obrazul, dar atîta de mare minte purta foarte   
{234} înaltă care pe fire şi pe lume au făcut de s-au cutremurat. Acela, trăindu, Bertoldu să numiia. Cu mare dar la  împăratul şi cu înfricoşată durere au murit pentru că n-au putut mînca napi şi fasole.// ÎNVĂŢĂTURILE LUI BERTOLD PÎNĂ A NU MURI Cine este deprins cu napi să nu mănînce carne. Cine este deprinsu cu sapa să nu să apuce de suliţă. Cine este deprinsu la ţară să nu margă la oraşu. Cine stăpîneşte pofta lui este mare capitan. Cine să înnoieşte în toate zilile cu straie noo totdeauna cu croitor. Cine lasă treaba lui şi face a altuia strein are puţintică minte. Cine va să dea zioa bună tuturor degrabă i să rupe cuşma. Cine bate pe muiare îndeamnă pe măgiaş a mormăi. Cine-ş socoteaşte stare lui nu va sărăci curîndu. Cine scarpină rîia altuia scorneşte pe ai lui. Cine dăruiaşte în pădure trebuie să-ş stăpînească cuvîntul în oraş. Cine să teme de vrabii să nu samene mălaiu. Cine face ca ariciul şade pururea închis în casa lui. Cine merge pe drum să-şi ia pîne în disagi şi toiag în mînă. Cine crede visul îşi pune mintea în nori.  
{235} Cine pune nădejde pe pămînt să depărtează de ceriu. Cine este leneşi să nu margă la masă. / Cine sfătuieşte în loc să-ţi ajute nu-ţi easte prietin bun. Cine bate căţeaoa goneaşte pe cîne. Cine să asamănă furnicăi vara nu să împrumutează iarna de pîne. Cine aruncă peatra în sus să întoarce şi-l loveşte în cap. Cine merge la joc şi a juca nu ştie iesă ocărît. BERTOLDU FACE DIATĂ MICĂ LA PRIETENII SĂI De vreme că voiu să-m fac o foarte mică diată atîta pentru a me mulţămită, cît şi pentru alor miei prieteni, cărora  eu mă aflu dator, şi aşa tu, chir Ţerfolie, fiindu rugat de mine ca să scrii această diată a cei dintîiu şi a cei de pe urmă voii mele. Lasu meşterului Bartol ţiiavatin, adică cîrpitoriului de papuci, papucii mei cei cu patru tălpi şi optu bani pentru că m-au  fost iubit, că de multe ori îm da sula de-mi cîrpiem papucii şi-m făcea şi alte trebuinţă ale mele. Mai lau meşterului Amvrosou, împodobitoriul curţii zece bani, că de multe ori mi-au adus croitoriul de mi-au cîrpit izmenele  şi pentru // alte slujbe ce mi-au făcut. Mai lasu moşului Savuc, grădinariul, pălăriia mea cea de paie pentru că mi-au o dat o legătură de praj di dimineaţă   
{236} ca să-m fac stomah bun şi ca să-m tocmăscu pohta mîncării. Mai lasu meşterului Aligret Canaver cureaoa mea cea lungă şi punguţa mea pentru că-m umple totdeauna cana cu vin şi altă slujbă. Mai las meşterului Martin, bucătariul, cuţitul mieu cu teaca, pentru că uniori îm cocea napi în spuză şi-m făcea bucata  de fasole cu ceapă, bucate care îm folosea la firea mea mai multu decît turturii şi prepeliţii pîne. Mai lasu mătuşii mele Pandorii mendiraşul meu pe care dormiiam şi trei coţi de pînză, pentru că de multe ori îmi spăla  blidul meu şi-m ţinea curată alte vasă ce mai avem. Şi încă cînd am venit aicea jos ca să nu fiu flămînd am lăsat pe muiare mea Marcolfa cu un copil, anume / Bertoldin, carele  easte de zăce ani, numai n-am lăsat să cunoască unde mă aflu, ca să nu vie după mine, fiindcă n-au musteţi, mai  vîrtos că avem şi oarecîteva dobitoace şi alte cîte oarece. Las pe Marcofana doamnă şi stăpînă peste ale mele, pînă cîndu a agiunge copilul de a fi de 25 ani şi apoi voiu să fie el  sîngur stăpîn peste toate, dar cu acestu scopos: de să va întîmpla să ia muieri, să nu poftească niciodată a să pune cu  cei mai mari decît dînsul. Vezi să nu şuguiască cu domnii sau cu boierii cei mari. Să nu păgubască întru nimică pe vecinul său.  
{237} Să mănînce cît are şi să lucreză cît poate. Să nu ia sfat de la omul cu nărav rău. Să nu să lasă să-l dohtorească doftorii bolnavi. Să nu ia sînge, nici să se lasă bărbierilor la care îi tremură mîna. Să plătească unde va fi datoriu. Să fie deşteptat la lucrurile lui. Să nu să puie cu cei ce nu sîntu de potrivă. Să nu facă neguţătorie cu lucrul ce nu-l cunoaşte // şi peste toate aceste să fie mulţămit cu stare ce să află şi să  nu poftească mai mult şi să socotească că de multe ori merge melul înainte oii, adecă cum că moarte are lopată în  mînă şi putearea a omorî atîta pe cei tineri, cît şi pe cei bătrîni, pentru că, daca va socoti aceste toate, nu i să va  întîmpla niciodată pricină de pagubă, ci va fi norocit şi a da sfîrşit bun. Şi fiindu că nu mi s-au tîmplat a le găsi nimică altă la moarte mea, de vreme că niciodată n-am vrut să priimescu  nimică de la împărat, carele nu lipsiia a mă sili cu daruri să priimescu de la dînsul inele de mult preţi, haine, bani, cai şi alte  multe daruri, pentru că am socotit că cu aceste bogăţii n-aşi fi avut odihnă niciodată: o mie de răutăţi pentr carile  aşi fi fost urît de toţi; însă din pricina bogăţiii mulţi s-au înşelat şi cu rea moarte au murit, da' eu sint /  mulţămit să moriu săracu şi ştiu că eu n-am deprins a fce zavistie cu   
{238} împăratul mieu, ci pururea l-am sfătuit dreptu şi cu credinţă la toate lucrurile carele el sîngur mă chema,  grăindu-m slobod precum l-am cunoscut eu, iară nu într-alt chip. Şi pentru ca să arăt la acest de pre urmă sfîrşit al meu dragoste ce am avut şi o am spră dînsul, îi lasu aceste puţine  învăţături pentru carele nu să va smeri cu necinstea pentru că le-a priimit. Şi păzîndu-le toate dimpreună, măcar  că iesu din gura unui ţăran făr de pricepere, carele sîntu aceste: Să ţii cumpăna dreptăţii atîta pentru cei bogaţi, cît şi pentru cei săraci. Să faci mare cercetare la judecăţi, apoi să se pedepsască. Să nu hotărească nici o judecată cîndu a fi mînios.// Să fie voitoriu de bine spre norodul lui. Să cinstească pe cei buni şi cu fapte bune. Să pedepsească pe cei răi şi vinovaţi. Să gonească pe zavistnici şi pe cei neînvăţaţi şi limbele cele răle care pun foc mai vîrtos în casăle împăraţilor. Să nu îngreuiază pe supuşii lui. Să caute dreptate văduvelor şi a săracilor şi să răspunză la dreptatea lor. Să hotărască judecăţile şi să potoale sfăzile şi să nu lasă să se batjocorească săracii carele judecă, nici  să-i facă să alerge în sus şi în jos pe uliţile tîrgului şi pe treptile scărilor boiereşti toată zioa. Pentru că păzînd aceste puţintele aduceri-aminte va trăi bucurîndu-să şi mulţămit va fi de la toţi în loc de bun  / stăpîn şi dreptu. Şi aice sfîrşescu.  
{239} Dacă au auzit împăratul diata şi bunile învăţături ce i-au lăsat, n-au putut să facă într-alt  chip făr de cît i-au căutat a plînge vărsîndu lacrămi, socotindu acea mare înţelepciune ce lăcuia într-însul şi  dragoste şi credinţa ce-i aduce în viaţa lui şi după moartea lui. Iară după aceasta au dăruit Cărţăfolios ducate  cincizeci şi l-au trimes cu mare cinste. Şi precum marele Alecsandru au păzit între cele mai de mult preţi odoară Iliada lui  Omir, într-acestu chipu şi împăratul au păzit diata lui Bertoldu între cele mai de cinste a lui lucruri. Apoi pre urmă au  făcut mare // cercetare ca să afle pe copilul lui Bertoldu, anume Bertoldin şi pe Marcolfa, maică-sa, şi să-i aducă în  oraşi fiindcă cu tot chipul poftiia împăratul a să afla lîngă dînsul întru pomenirea lui Bertoldu şi aşa au trimis o  samă de cavaleri ca să-i caute pintr-acei morţi şi în pădurile ce era acolo mai aproape, poroncindu-le împăratul  ca numai să facă mijlocire să-i afle, iară neaflînd nici să să mai întoarcă la împăratul. Şi aşa, mergîndu acei  trimişi şi căutînd cu mare epistemie, i-au găsit şi i-au adus, iar ce viaţă au rămas urmîndu ei veţi înţelege  dintr-altă dată, lăsîndu-vă cu zile bune şi cu viaţă îndelungată şi să fiţi sănătoşi întru toate zilele  vieţii voastre. 
Sfîrşitul lui Bertoldu.