ŢIGANIADA SAU TABĂRA-ŢIGANILOR POEMATION EROI COMICO-SATIRIC. ALCĂTUIT ÎN DOAOSPRĂZECE CÎNTECE DE LEONACHI DIANEU. ÎMBOGĂŢIT CU MULTE ÎNSĂMNĂRI ŞI LUĂRI AMINTE CRITICE. FILOSOFICE, ISTORICE, FILOLOGICE ŞI GRAMATICE, DE CĂTRĂ MITRU PEREA ş-alţii mai mulţi in anul 1800. PROLOG Să fie preceput ş-alte neamuri a Europei preţul voroavei şi dulceaţa graiurilor bine rînduită, adecă ritorica şi poesia, cum au înţălesu-o elinii şi romanii, o! cîţi eroi slăviţi să ar ivi dintre varvari, sau doară din cei ce să numea sălbateci, pe carii oameni luminaţi, lipsind, întru neamul lor şi pe vremile cînd au trăit, un Omer ş-un Virghil, vecinică i-au acoperit nepomenire. Ş-unde era Ector, cel a Troii naltă sprijană, şi Ahil, tăria şi zidul grecilor, de nu să ar fi născut cîntăreţul Omer? Deci nu pentru că numai Ellada şi Roma au putut naşte oameni înalţi şi viteji luminaţi, ne mirăm cetind vieţile slăviţilor eroi elineşti şi romani, ci mai vîrtos pentru că Ellada şi Roma au crescut oameni întru podoaba şi măestria voroavei deplin săvîrşiţi, carii cu supţirimea şi gingăşia condeiului său, au ştiut într-atîta frumsăţa pe eroii săi, cît noi astezi, necunoscînd pe alţii asemene, ne uimim de mare-sufleţia, naltă-cugetarea, bărbăţia ş-alte vărtuţi a lor, şi doară nu luom sama că mai mare partea întru aceasta este a scriptoriului. Luînd firul istorii neamului nostru romănesc, de cînd să au aşezat în Dacia, cîţi şi mai cîţi bărbaţi, cu tot feliul de vărtuţi strălucitori, am cunoaşte doară acum, deacă să ar fi aflat între romîni, din vreme în vreme, bărbaţi care să fie scris viaţa lor şi cu măestru condeiu împodobindu-le fapte şi înălţîndu-i după vrednicie, să îi fie trimis strănepoţilor viitori. La lipsa unor ca aceşti autori, acum pre toate acele persoane luminate din căruntele veacuri, ceaţa uităciunii i-au acoperit. Puţine raze a mărimii lor, cu care vieţuind strălucea, au putut străbate la noi. Şi unde aflăm la istorie un eroe asemene lui Stefan, principul Moldavii, sau unui Mihaiu, domnului Ugrovlahii, cărora nu lipsea numai un Omer, ca să fie înălţaţi preste toţi eroii. Răvărsîndu-şi întru mine neşte scîntei din focul ceresc a muselor, bucuros aş fi cîntat doară pre vreun eroe dintru cei mai sus numiţi; însă băgînd de samă că un feliu de poesie de-aceste, ce să chiamă epicească, pofteşte un poet deplin şi o limbă bine lucrată, nesocotinţă dar ar fi să cînt fapte eroiceşti, mai vîrtos cînd nice eu mă încredinţăz în putere, iar neajungerea limbii cu totul mă desmîntă... Cu toate aceste, răpit fiind cu nespusă poftă de a cînta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire, sau mai bine zicînd jucăreauă,vrînd a forma ş-a introduce un gust nou de poesie romănească, apoi şi ca prin acest feliu mai uşoare înainte deprinderi să se înveţe tinerii cei de limbă iubitori a cerca şi cele mai rădicate şi mai ascunse desişuri a Parnasului, unde lăcuiesc musele lui Omer şi a lui Virghil!... Eu (spuind adevărul!) vrui să mă răpez într-o zburată, tocma la vîrful muntelui acestui, unde e sfîntariul muselor, ca să mă deprind întru armonia viersului ceresc a lor; dar ce folos! Căzui şi eu cu mulţi alţii depreună, şi căzui tocma într-o baltă, unde n-auzii numa broaşte cîntînd!... Pentru aceasta, pînă la un alt prilej, cînd mi să va lovi să beu din fîntîna curatelor surori, primeşte, iubite cetitoriu, cu bună voinţă această izvoditură!... şi socoteşte cu priinţă, aducîndu-ţi purure aminte că apa de baltă nice odinioară nu este limpede ca de fîntînă. Leonachi DIANEU EPISTOLIE ÎNCHINĂTOARE CĂTRĂ MITRU PEREA, VESTIT CÎNTĂREŢ! Treizăci de ani au trecut, drăguţ Pereo! de cînd eu fui sîlit a mă înstrăina din ţara mea. De-atunci încoace, usăbite ţări am trăpădat; dar’, ca să-ţi arăt în scurt toate păţirile mele, ascultă şi judecă. Întîi, învitîndu-mă zburătăţia minţii mele încă necoapte, cînd să începu războiul cel de pe urmă a nemţilor cu turcii, mă făcui volentiriu. Păciuindu-să apoi lucrurile, precum şti, fiind că primisăm slujbă la austrieni, fui trimis asupra franţozilor şi supt Mantua căzui rob. De-acolo trimis fiind la Gallia, întru prinsoarea delungată, dobîndii prilej a învăţa carte şi mai multe limbi,procopsindu-mă mai vîrtos la învăţătura oşte-nească. În urmă primii slujbă la franţozi şi purtîndu-mă bine, în scurtă vremeajunsăi căpitan. În urmă, cu oaste care fu trimisă la Eghipet, m-aflai şi eu. O, cu cîtă bucurie făceam eu acea călătorie, socotind că acolo voi s-aflu doară cuibul strămoşilor noştri şi neamul nostru adevărat!... Căci auzisăm totdeuna, şi deobşte să zice cum că soiul nostru ţigănesc să trage de la Eghipet şi purcede din faraonii cei slăviţi. Însă, iubite Pereo! în zădar fu toată cercarea mea, că nu aflai nici o urmă de adevăraţi strămoşii noştri, şi mă încredinţai, spre mîhnirea mea, cumcă ţiganii noştri şi la Eghipet tot aceiaş sunt ca şi pe la noi, adecă defăimaţi şi de toţi urgisiţi, ce nu vor să păzească nice o rînduială sau să să îmbunătăţeze cu năravuri mai polite sau să-şi lumineze mintea cu învăţături alese. Fiind eu în Eghipet mai la toate bătăliile de faţă, s-au întîmplat pe mine o nenorocire, că trecînd un glonţ de tun aproape, mi-au uscat un picior ş’am rămas învalid. Deci am luat slobozie de la slujba oştenească. De-atuncia tot aici sunt, la Eghipet. Dar, crezi-mă sau ba? cu toate aceste nu-mi pociu scoate din inimă dorul ţării în care m’am născut, şi macar trăesc aici în prisos de toate, totuş’, spre fericirea deplin patria-mi lipseşte. Avînd aici vreme de ajuns, mă îndeletnicesc mai mult cu cetera şi cu cîntări. Am dat în cunoştinţă cu mulţi de ai noştri, iar’ mai vîrtos cu Mîrza. O, să-l cunoşti ce ales om e acela, şi doar’ unul dintru toţi, care are iubire de neam şi rîvnă călduroasă de-a aduce pe soiul nostru la oarecare rînduială. Acesta mi-au deschis ochii întru multe, iar mai vîrtos pentru purcederea noastră, căci au fost născut şi crescut acolo, de-unde ne-am desghinat noi, nefericiţii. După cum spune el, noi suntem din India, şi limba noastră să grăieşte acolo pînă în zioa de astezi; însă pentru aceasta ţi-oi scrie de altă dată. Întru altele, şi această istorie care ţ-o trimit (pe care am tituluitu-o Ţiganiada), mai mare parte este alcătuită din spusele lui; căci un strămoş a lui au fost, pe vremea lui Vlad Vodă, cu turcii în Ţara Muntenească. Din gura acelui au luat moşu-său, apoi tată-său, de la care au auzit spuind dînsul. Drept aceasta, aducîndu-mi aminte de ţara în care m-am născut (măcar că noao ne este maşteră), multe cîntam eu delle noastre, amegind vremea în ceasurile mele mîhnicioase. Aceasta fu pricina şi aceştii izvodiri poeticeşti, care în ce dată o pusăi la cevaş’ rînduială, gîndii la tine, drăguţ Pereo! şi hotărîi ca, de sar tîmpla acest făt întii născut al mieu să iasă cîndva la lumină, ţie să ţi-l închin, pe care am cunoscut măestru cîntăreţ şi viersuitoriu, mai ales a vremilor noastre!... Priimeşte dară, în semnul vechii pretenii, ca un dar, pîrga ostănelii mele şi-ţi adă aminte, în zilele tale fericite, de prietenul tău Dianeu!... Adevărat că de pe acest nume nu mă vei cunoaşte, căci pribegind eu din ţară, l’am schimbat, dar’ ţie-ţi voi da cheia, ca să poţi intra la taină. Eu mă chiem acum Leon Dianeu, sau Leonachi Dianeu (precum şti tu bine, că la noi în Ţara Muntenească, ba şi la Moldova, toţi ş-adaugă numele cu achi sau cachi, după grecie, fiind că sună mai cilibiu; adecă, în loc de Leonaş sau Leonuţ, ei zic Leonachi ş. c.) Dar’ să ştii că acest nume, Leon Dianeu, cuprinde în sine întreg numele mieu, prin strămutarea slovelor sau anagramă. Deacă-ţi vei aduce aminte de toţi cunoscuţii şi de unul care odată trecînd prin Sasre ghen, unde erai atunci, te-au căutat şi au împrumutat o cronică scrisă cu mîna de la tine, îndată vei şti cine sunt. Pentru aceasta şi numele tău este strămutat, prin anagramă, căci am avut multe pricini la aceasta, ca să nu ştie toţi cine este izvoditoriul aceştii poesii şi cărui s-au închinat. Am înţăles eu aici, că şi tu ai scris ceva foarte bun pentru ţigani şi scriind adevărul, ai atins pe voievodul cum să cade; care de cîndu-i, n-au suferit neamul său şi n-au făcut nice un bine, ci numai au strîns părale ca să îmbuibeze pre boieri. Doamne, cînd va fi să mai ajungă alt voievod, care iubeşte pe ai săi? Eu socoteam că voi auzi cît de curînd că pe tine au rădicat ceata voievod, dar bag de samă, nătărăul acela tot trăieşte şi împute lumea!... Scrie-m, rogu-te, cum vă aflaţi, că eu încă mă ţîn de ceata voastră şi nu mă am lăpădat pînă acum; ba zioa şi noaptea pentru dînsa lucru ş-ostănesc. În cît e pentru firea aceştii alcătuiri a mele, adecă a Ţiganiadei, am să-ţi aduc aminte cumcă eu învăţînd lătineşte, italieneşte şi franţozeşte, întru care limbi să află poesii frumoase, m-am îndemnat a face o cercare: de s-ar putea face ş-în limba noastră, adecă cea romănească (căci a noastră, cea ţigănească, nu să poate scrie şi puţini o înţăleg) cevaş asemene; ş-am izvodit această poveste, pe care, după limba învăţată, am numit poemation (adică mică alcătuire poeticească), întru care am mestecat întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să să înţăleagă şi să placă. S-află întrînsa şi critică, pentru a cării dreaptă înţălegere te poftesc s-adaugi oarecare luări aminte, căci ştiu bine că vei înţălege ce-am vrut eu să zic la multe locuri. Iară cît priveşte faptul istoricesc, pentru Vlad Vodă, că au fost aşa precum l-am scris eu, dovedesc cu scriptorii de la Vizant, precum vei şti tu bine; iar de ţigani, că Vlad Vodă i-au armat oarecînd împrotiva turcilor, scriu ş-unele cronice scrise cu mîna munteneşti; însă istoria alcătuită întracest chip este ostăneala mea, ce am pus’o în stihuri, după izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei, în Ardeal, care întru toate să loveşte cu pergamena ce s-au aflat, nu demult, în mănăstirea Zănoaghei. Eu socotesc că ţiganii noştri sunt foarte bine zugrăviţi în povestea aceasta care să zice că ar fi fost scrisă mai întîi de Mitrofan ce au fost de faţă la toate şi care la nunta lui Parpangel au iscodit un epitalamion sau cîntare de nuntă; de unde ţiganii lesne vor cunoaşte pe strămoşii săi. Însă tu bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş-alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecînd. Cel înţălept va înţălege!... În urmă trebue să şti, bade Pereo! cumcă aceast’ opere (lucrare) nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală romănească. Deci, bună sau rea cum este, aduce în limba aceasta un product nou. Soiul acestor feliu de alcătuiri să cheamă comicesc, adecă de rîs, şi de-acest feliu să află şi într-alte limbi. Însuş’ Omer cel vestit, moşul tuturor poeţilor (cîntăreţilor în stihuri), au alcătuit Bătălia şoarecelor cu broaştele. Deci Omer este, de bună samă, începătoriul, precum aceii înaltei neasămănate poesii ce s-află în Illiada şi Odiseea, aşa şi aceştii mai gioase, şuguitoare, a noastre. După dînsul, (în cît ştiu), au scris Tassoni italieneşte, un poemă La sechia rapita, adecă Vadra răpită şi, precum înţălesăi, în ceste zile, un abate Casti, acum pe vremile noastre, încă au alcătuit o asemene istorie, ce au numit-o Li animali parlanti, adecă Jivinele vorbitoare. Numai cît povestea lui nu atîrnă pe temeiu istoricesc ca a noastră. Iară, să fie alcătuit cineva ceva despre ţigani, n-am cetit nice într-o limbă. Doară pentru că la alte neamuri europeşti puţin sunt cunoscuţi ţiganii, şi pentr’ aceasta o alcătuire ca aceasta la dînşii n-ar avea haz. Dară la oamenii din ţara noastră, care treesc cu ţiganii şi le cunosc firea, nu poate să nu fie primită o izvoditură ca aceasta, cu atîta mai vîrtos, cu cît eu m-am silit, în cît era cu putinţă, a metahirisi multe cuvinte şi voroave după gustul ţigănesc, mai vîrtos unde vorbesc ţiganii între sine. Cu toate aceste, dragul mieu Pereo! multe am scris acolo ce poate că la mulţi nu le va plăcea, însă toate adevărate. Greu era a vicleni cronica şi a scrie într-alt chip, căci din fir în păr aşa găsii scris la cele doao mai sus numite cronice, iar cele alalte am luat din gura Mîrzii. Cea mai de pe urmă, să ştii că fiind eu ţigan ca şi tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru ţiganii noştri, ca să să preceapă ce feliu de strămoşi au avut şi să să înveţe a nu face şi ei doară nebunii asemene, cînd s-ar tîmpla să vie cîndva la o tîmplare ca aceasta. Adevărat că aş fi putut să bag multe minciuni lăudînd pe ţigani şi scornind fapte care ei n-au făcut, cum fac astezi istoricii unor neamuri, care scriind de începutul norodului său, să suie pănă la Dumnezieu şi tot lucruri minunate bîrfăsc. Dar’ eu iubesc adevărul. De-oi vedea că află priinţă această ostăneală a mea, vei dobîndi şi alte alcătuiri, însă nu de şagă, ci serioase şi adevărat eroice. Fi sănătos. Dat. 18 marţ, 1812. La piramidă. În Eghipet. * ŢIGANIADA SAU TABĂRA ŢIGANILOR * Ţiganiada, adecă lucru sau povestea ţiganilor. Omer încă de la Illion, tăria Troadei, au numit cîntecul său Illiada. Virghil, de la Enea, eroele pe care au cîntat, au chiemat cîntarea sa Eneada etc. Şi autoriul ceastă istorie a ţiganilor numeşte Ţiganiada. Mitru Perea. CÎNTECU I ARGUMENTUL Păn Vlad Vodă pe ţigani armează, Asupra lor Urgia-întărîtă Pe Sătana, ce rău le urează, Întracea luîndu-ş’ de drum pită, De la Flămînda pleacă voioasa Ţigănimea drept cătră-Inimoasa. 1 Musă ce lui Omir odinioară 1 Cîntaşi Vatrahomiomahia,Cîntă şi mie, fii bunişoară, Toate cîte făcu ţigănia, Cînd Vlad Vodă-îi dede slobozie, Arme ş-olaturi de moşie, 2 Cum ţiganii vrură să-şi aleagă, Un vodă-în ţară ş-o stăpînie, Cum, uitîndu-şi de viaţa dragă, Arme prinsără cu vitejie, 1 Musă. Acest cuvînt este elinesc, obicinuit acum mai la toate limbile, mai vîrtos la poesie sau cînd scriu cu stihuri. Precum s-arată la mithologhia elinilor, musă va să zică ştiinţă, sau mai vîrtos zîna aflătoare de ştiinţă. Elinii cinstea noao muse, precum: Clio, Euterpe, Thalia, Melpomene, Terpsihore, Erato, Polimnia, Urania şi Calliope, care toate s-au zis ziele sau zîne, născute de Joie (sau Zevs) şi fecioare viergure, de musică şi poetică aflătoare. Pentru aceasta poeticii elineşti şi lătineşti, vrînd să înceapă vreun cîntec, le chiema întru ajutoriu. Iar’ poeticul nostru aici chiamă îndeosăbit pre acea musă, care oarecînd au cîntat lui Omer Vatrahomiomahia, adecă Bătaia şoarecilor cu broaştele. Mitru Perea. Ba-în urmă-îndrăzniră ş-a să bate Cu murgeştile păgîne gloate, 3 Cum apoi, prin o gîlceavă-amară (Căci nu să nărăvea depreună), Toţi cari-încătro fuga luară Lăsîndu-şi ţară vodă şi corună. Însă toate-aceste se făcură Prin dimoneasca amegitură, 4 Că, măcar cel fără-asămănare Mai rău duh dintru toate, Sătana, Purure-în iad lăcaşul său are, Focului nestins fiind el hrana, Dar’ totuş’, pe furiş’, cîteodată, Răzvrătind lumea, el se desfată. 5 Iar’ de-astă dată-l întărîtase Urgia (precum spun) blăstămată Ce văzînd cu săcuri şi baroase Pe ţigănimea noastră-înarmată, În tot chipul hotărî s-o strice, Vrajbă-întru dînsa-aducînd şi price. 6 O! tu, hîrtie mult răbdătoare 1 Care pe spate-ţi, cu voie bună, Toată-înţălepţia de supt soare Şi nebunia porţi împreună, 1 Hîrtia e răbdătoare, căci pe dînsa poţi scrie ce vrei, bun şi rău. Pentru aceasta poeticul nostru lipsă avînd doară de patroni şi meţenaţi, închină ostăneala sa hîrtii!... Poartă ş-aceste stihuri a mele, Cum ţi le dau, şi bune şi rele. 7 Apoi zică cine cîte ştie, Eu cu mîndru Solomon oi zice: Toate-s deşerte şi nebunie!... Căci numa de-acel este ferice Care pe sine-a cunoaşte-începe. Şi firea lucrurilor pricepe. 8 Dela miază noapte mai departe, Sus, în văzduhul întunecos, Este-un loc (precum scrie la carte) Cărui zic filosofii haos, 1 Unde neîncetata bătălie Face-asupra stihii stihie!... 9 O zînă rea ţara stăpîneşte, 2 Carea nu sufere nice-un bine, Ci toate strică şi desuneşte, Toate sfarmă, spulbără ce-i vine Înainte, ş-Urgie să chiamă, Rea prăsilă de tată şi mamă. 10 De-acolo privind corbiş’ la toate, Urgia văzu pe ticăloase Gloatele ţigăneşti înarmate Cu săcuri, ciocane şi baroase; 1 Haos va să zică, după noima elinilor, întunerec fără margini, unde toate sunt mestecate stihiile depreună. 2 Zînă. Cuvîntul acesta va să zică ziea sau ca cum ai zice dumnezieoaie; însă, spre înţălesul tuturor am socotit să aduc aminte cetitorilor că vrînd poeticul a da un gust nou poesii noastre alăturind-o poesii altor neamuri, au Precepînd apoi ce va să fie, Mai că nu leşină de mănie!... 11 Căci nu rabdă năsîlnica zînă Ca rînd bun oamenii să păzască, Şi temîndu-să ca să nu vină La cevaş’ rînd gloata ţigănească, Gîndi cum sfaturi să le strămută; Ş’indată, iaca, să scoală iute; 12 Pe arepi de volburi cu fortună Încălecînd, la iad să pogoară. Pe-unde mergere, fulgeră, tună, Toate spulbără, frînge ş-oboară. Însuş’ pe diavoli prinsă mirare De năpraznă-aşa iute şi mare. metahirisit (trebuinţat) obiceaiul elinilor ş-a latinilor, care personisesc patimile şi vărtuţile (îmbunătăţirile), căci prin aceasta sîngur să osăbeşte poeticul (cîntăreţul) de orator (urătoriu). M. Perea.) a) Adecă ca şi ţăranii noştri la poveşti, cînd spun de ciumă, de mama-pădurii şi a vînturilor ş.c.d. Chir Simpliţian. b) Adecă teacă-fleacă, vorbe goale, pagubă de hîrtie. Mai bine era să cînte ca ţiganii noştri, şi cu verşuri cum sunt obicinuite. Eu toate cîte s-au zis pănă aice, în scurt le-aş fi cîntat: Frunză verde de săcară, Iacă ţiganii s-armară Ca să-ş puie-un vodă-în ţară, Asemene lor, pe-o cioară; Dar sfădindu-să-între sine Lăsară-ş’ vodă ş-ocine Şi mearseră-în ţări străine, Precum le-au părut mai bine. Iată toate, în scurt, fără a se lăţi pe la haos şi urgii sau nu ştiu ce ţări pustii! Cocon Idiotiseanul. v) Dar lasă, frate, nu critisi cele ce nu înţălegi, ca să nu te faci de rîs, că aşa judecînd ca tine, trebue să defăimăm toţi poeticii şi să cîntăm purure frunză verde. Cocon Simpliţian. 13 Iar’ deacă stete fără sfială Naintea negrii mării-sale Sătanei ce cu multă pofală Stăpîneşte-a tartarului vale, Rădicînd ia sprinceana sumeaţă, Zisă-ameniţînd celui în faţă: 14 „Sătano, de nu mi-ai fi părinte Şi de n-aş fi-întii născută ţie (Cînd căzuşi din ceriu, dacă ţii minte, Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!), 1 Necăutînd că-aceasta-i a ta ţară, Aş grăi cu tine-almintre doară. 15 Unde-i duhul ş-inima nefrîntă Acelui mîndru Luceafăr care Nu să-îndoi şi pre cea mai sfîntă Lumină-în ceriu vieţuitoare A să scula cu războiu, odată! Ce negrijă-acum te ţine,-o tată? 1 Urgia zice că Sătana i-au fost tată şi Zavistia mamă. Trebuie a şti că poeticul vrînd să obrăzuiască mai chiar şi poeticeşte lucrul, prin Sătana înţălege pre cel mai întii duh necurat care mai nainte de osîndire fusese arhanghel şi, precum să zice la cărţile besericeşti, să numea Luceafer, adecă purtătoriu de lumină, iară Sătana să zice şi la Biblia acelaş’ duh necurat. Spun cei învăţaţi întru dogmele creştineşti că acelaş, mai nainte de cădere au fost cel mai întii arhanghel; şi apucîndu-l zavistia au gîndit să-ş pue tronu său asemene cu Dumnezieu; pentru aceasta fu surpat cu toţi care au fost într-un gînd cu el. Drept aceasta poeticul zice că s-au împreunat cu Zavistia şi au născut pe Urgie. Întracest chip trebuie să se înţăleagă şi cuvintele Urgii, unde zice că Sătana odinioară nu s-au îndoit şi au cutezat a să scula pe Dumnezieu. M. Perea. a) Bine ar fi doară de alte, însă nu să cade să să pomenească diavolul între creştini, şi este împrotiva credinţii noastre ca lucruri de-aceste să nu scrie la cărţi de aceste, şi mai vîrtos la povestea ţiganilor. Părintele Disidemonescul. 16 Tu şezi aici, fără nice-o teamă, Adevărat! Dar sus ce să face, Pe lume, nu ştii sau nu bagi samă. Nu vezi ce năpraznă vine-încoace Pe iadul tău? Eşi numai, afară, Ş-însuş’ a ta vedea-vei ocară!... 17 Încă şi ţiganii mişei caută Ca să să puie la rînduială, Părăsîndu-şi ciocane şi laută Şi-întrarmaţi pe Mahomet să scoală. Îi văzui sfătuind cum să-ajute Lui Vlad, în toate chipuri plăcute. 18 Sîngur acel Vlad, de-l laşi în pace, Gata-i a prăpădi păgînimea... Ş-atuncia iadul tău ce va face? Unde-ţi va fi slava şi mărimea Că-ai scornit legea mahometană? Înţălesu-m-ai acum, Sătană!...“ 19 Aceste zicînd, ca şi curcanul Întărîtat să gînfă şi iată! Toată fierea şi turbat cătranul În tată-său varsă sluta fată; Iar’ el, mai nu plesni de mănie Ş-abea cît putu zice: „O mie!...“ b) Aşa judecă odată un feliu de dobitoc, de mărgăritariu socotind că-i ceva de mîncat. Bunul părintele de bună samă n-au cetit Biblia şi istoria lui Iov!... cu mult mai puţin facerea vestitului inglez Milton care au alcătuit un poemă supt titula Raiul pierdut. Coconul Musofilos. 20 Şi mai răsuflînd: „Fiică iubită! Pe-aceasta te cunosc adevărată Prăsila mea: dar’ fii odihnită: Acuş vei vedea că al tău tată Tot acel e, care-odinioară Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!...“ 21 Urgia de-aci să-întoarsă-îndată, Iară Sătana, iute ca vîntul Sau din arc slobozita săgeată, Pătrunzînd în curmeziş pămîntul Ieşi la lumea de sus, afară, În chip de fum cu vînătă pară. 22 Iar’ după ce pămîntească boare Răsuflă puţinel întru sine Şi cevaş’ i să făcu răcoare, Socoti cum ar face mai bine Ca nevăzut el toate să vază Pe unde-ajunge-a soarelui rază, 23 Ştiind el foarte bine că-afară De ceata-îngerească pînditoare Ce pregiur a toată lumea zboară, Sînt Ilie prorocul încă-are Asupra lui pază foarte bună Ş’unde-l zăreşte,-acolea-l detună. 1 1 Pentru Illie proroc este un crăzămînt între ţărani cumcă el umblă cu căruţa sa de foc pe nuor cînd tună şi, dacă obliceşte undeva pe diavolul, îndată-l fulgeră. De-acolea au luat şi poetul nostru aceste, fiindcă el în toate urmează socotinţelor de obşte a norodului, cum au făcut şi Omer. Dar’ în lucruri ca aceste, nice să cuvine a face almintre, căci apoi nu ar fi poveste de obşte. M. Perea. 24 Din ceste cuvioase pricine Mult nehotărît el nu rămasă, Ci formă de corb luînd pe sine, Să băgă-într-o negură prea deasă Şi să rădică-în aripi uşoare Păn la nuori, aproape de soare. 25 Cum vulturul silit de foame, Împregiur, pretutindene zboară, Cîmpuri, păduri şi grădini cu poame Străbătînd cu vederea, ca doară Va zări stîrvuri şi mortăciune Sau ceva vrednic de vînăciune, 26 Aşa Sătana cu faţa viclenită Caută de sus, nevăzut de nime, Şi zăreşte toate-într-o clipită, Din Ochian pănă la Tătărime; Vede toţi mîncătorii de pîne, Încă şi pe cei cu cap de cîne. 1 27 De-acolo vede nenumărată Oastea lui Mahomet cum vine, S’o robească Muntenia toată; Şi văzînd să bucură-întru sine, Hotărînd păgînilor s-ajute În toate chipurile ştiute. 1 Aceşti oameni cu capete de cîne s-au obicinuit, în norodul nostru, a să numi cătcăuni, care să zic că au fost mîncători de oameni. Ba pe une locuri am auzit numindu-i capcîni, adecă ca cînd ar avea cap de cîne. Această poveste la neamul nostru au rămas de bună samă de la daţi, fiind că şi Erodot scrie în părţile Ştitii de neşte androfagi, adecă mîncători de oameni. 28 Vede şi tabăra ţigănească, Între-Alba şi Flămînda-adunată, 1 Care, după porunca domnească, Acum era şi-în arme-îmbrăcată, Aşteptînd cea de pe-urmă poruncă, Încătro şi pre-unde să se ducă. 29 Acolo era din ţara-întreagă Strinşi ţiganii cu mic şi cu mare, Părăsindu-şi viaţă pribeagă Şi puindu-să la noao stare, Să nu mai umble din ţară-în ţară, Nici să mai fie-altora de-ocară. 30 Căci Vlad-Vodă locuri de moşie Le dedusă cu ceastă-învoială, Ca de-acuma şi dînşii să fie Oameni ca ş-alţii cu rînduială, 2 Iar ei mult să sfătuiea-între sine Cum ş-ar tocmi trebile mai bine. 1 Alba şi Flămînda sunt doao sate aproape unul de altil, în ţinutul, precum îm pare, a Argisului. M. P. a) Minunat lucru că tocma au tăbărit ţiganii între Alba şi Flămînda; doară va să zică că ţiganii nu era nici albi, nici flămînzi! Chir Onochefalos. b) La o iscodire de şagă şi glumitoare, mai vîrtos despre ţigani, nu este de a să mira, cînd să află de aceste numiri întradins căutate, pentru ca să să facă gluma mai cu haz. C. Musofilos. 2 Să află la une cronice romîneşti că Vlad Vodă au armat ţiganii asupra turcilor, şi aceasta este o tîmplare istoricească adevărată; dar’ că le ar fi dat pămîntulri, nu aflai scris la nice un letopiseţ. Însă să vede a fi asemene cu adevărul, căci de nu ar fi strins ţiganii mai nainte launloc, nu i-ar fi putut înarma; apoi trebuiea să le arete şi lor vreun folos, vrînd ca să-i îndemne a lua armele asupra turcilor! M. P. 31 O zi de sfat era şi de-ast’ dată, Unde toată-acuma s-adunasă Boierimea cea mai învăţată, Multă făcînd voroavă şi deasă. În urmă Drăghici rostul deschisă Ş-acest chip cătră-adunare zisă: 32 „Bărbaţi buni! Trăind eu pă-astă lume, Multe păţii şi bune şi rele, La multe privii adinsuri şi glume, Dar’ (vă spun drept) din toate ahele, Ca ş-ahasta-ori adins, ori în şagă, Eu nu văzui în viaţa-întreagă. 33 Noi ţiganii să-avem ţărişoară!... Unde să him numa noi dă noi!... Să-avem sate, căsi, grădini ş-ogoare Şi dă toate, ca ş-alţii, mai apoi? Zieu! privind la lucruri aşa rare, Ca cînd treaz fiind, aş visa-îm pare... 34 Şi ce ne mai trăbuie doar-încă Spre vieţuirea fericită? Zieu nimică!... Numa cît mă mîncă O gîndire!-adecă ha clipită Mai dă pă urmă-a vieţii mele, Căci acum a muri mi-ar hi jele!... 35 Eu mă tem că n-oi ajunge doară Să văd ţigănimea la rînd pusă. O! dulcea şi draga primăvară A zîlelor mele, cum apusă!... Acum ar hi-în lume dă-a trăirea Pă chieful tău, cum te trage hirea! 1 36 Voi, tinerilor, luaţi aminte Ce moşul Drăghici acum vă zice: Faceţi-vă bune-aşezămînte Şi lăcuiţi dăpreună-aice; Fiţi purure-într-o minte ş-o voie, Mai vîrtos la vreme dă nevoie. 37 Că, dacă nu vă veţi prinde dă mînă, Părtăşiri iubind şi-împărăchiare, Asupri-vă-va limbă străină Şi veţi hi periţi fără scăpare, Nice veţi mai face-un neam pă lume, Ci veţi hi fără ţară şi nume. 38 Ba veţi hi cum furăt păn-acum, Cumu-s jidovii blăstămaţi, iacă!... Ce n-au ţară, ci trăiesc pă drum... Să hie ţara cît dă săracă, 1 Eu tot ascultai pănă acum, socotind că doară poeticul au greşit ortografia; dar’ văd că, de cînd au început ţiganul Drăghiciu a vorbi, cu totul altă voroavă sau chip de-a vorbire întrebuinţază, precum: ahaia, ahastă, hie ş. a. Chir Simpliţian. a) Poeticul face foarte bine, căci, de vreme ce arată cum au vorbit ţiganii, trebuie să arete şi chipul de vorbit a lor, adecă dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc. Acestaş’ dialect să vorbeşte astezi în Ardeal, în valea Haţegului. Însă ţiganii între sine, precum zice autoriul, aşa vorbea; şi doar’ şi autoriu aşa au aflat scris. M. P. Dulce-i cînd poate cineva zice: Asta-i ţara mea, eu-s dă aice!...“ 1 39 De-aci Goleman luă cuvîntul Şi le sfătui pre larg şi tare, Întii, ca să-şi împartă pămîntul, Ca tot însul din vreme să-l are, Să-ş’ poată face mălaiu şi pîine, S-aibă ce mînca de-azi pănă mîine. 40 „Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine (Zicea el) să numim astă ţară Cu nume nou, păcum să cuvine, Făcînd ş-o rînduială-adevară, Noi între noi, cării toţi să hie Supuşi, întru d-alba ţigănie? 2 41 Că fără dă rînd nu-i nice-un bine! Căsi apoi să ne facem şi mese, Cum au ş-alaltre neamuri vecine; Să şedem cu-a noastre jupînese 1 Adecă va să zică Drăghiciu: fiţi una şi vă ţineţi de mînă, că, de ar fi neamul cît de mic, deacă este unit între sine şi nu să împărăchiază, nici un neprieten din afară poate să-l strice şi să-l răsipească!... Vedeţi, zice el, pe jidovi care n-au ţară şi sunt pretutindene străini şi purure în drum. În urmă, de-ar fi ţara cît de mică şi săracă, totuş mai fericit este acel’ neam care are ţară şi lăcuieşte întrînsă. O, de-ar înţălege neamul mieu ce bunătate este a avea ţara sa, nu ar huli aşa pe sine, nici ş-ar defăima neamul slujind străinilor care o asupresc ş-ar dori să stîngă dintru pomenirea oamenilor şi numele lui. M. P. 2 Alba ţigănie. Nu ştiu ce-i să zic de acest epitheton alba, care nu să poate zice de ţigănie, fiind ia din firea sa neagră. Asemene chip de vorbire am auzit eu şi de la ţăranii noştri, cînd spun ei poveşti de ţigani şi-i bajocoresc. De bună samă, de-acolo au împrumutat-o şi poeticul nostru; şi pentru aceasta socotesc eu că trebuie acel epitheton să să înţăleagă ironiceşte. M. P. La cumîndări, ză²feturi ş-ospeţe, Închinînd cu păhărele-isteţe.“ 42 Iară Mircea de-altă parte zise: „Fraţilor! Mie nu mi să pare Că-aveţi voi minţile-aşa deschise, Ca să faceţi vreo bună-aşezare Sînguri dîn voi. Drept ahasta, eu V-oi spune pă scurt sfatul mieu. 43 Să punem neşte oameni aleşi, Care-înţăleg puţinel şi carte, Oameni întregi la minte, direşi, Aheşti sfătuindu-să de-o parte Şi sămnîndu-şi toate pă-o hîrtie, Cum or afla ei, aşa să hie.“ 44 Însă Burda n-aşteptă să zică Mircea tot sfatul său: „Dară (zisă) Pănă cîndu-ţi vorbi tot nimică? Mămăligă, măi! brînză şi clisă! 1 Dă-aheste vă sfătuiţi nainte, Dar’ nu dă-a voastre goale cuvinte. 2 45 Cînd om avea ce mînca şi bere, Lesne-om sfătui noi şi dă-ahele. 1 Clisă. Cuvîntul acesta să obicinueşte şi în zioa de astezi şi însemnează aceaia ce pe alte locuri slănină, iar în Ardeal, pe une locuri, lard, care mai de pe urmă cuvînt e chiar romănesc, dela lătenie, în care să zice lardum, adevărat cuvînt strămoşesc. M. P. 2 Aici să vede unde mere gîndul autoriului, adecă să arete cum să sfătuiesc ţiganii, că nici unul lasă pe altul să-ş’ fîrşască vorba şi unul grăieşte de un lucru, altu de altele. Aceasta-i adevărat Ţiganiada!... Simpliţ. Aşa zic; asta-i a mea părere!... Cînd nu-i ce roade între măsele, Atuncia, zieu, nimica nu-ţi ajută, De-ai ceti măcar şi cărţi o sută!...“ 46 Întracea să rădică cu ciudă Cucavel, făcătoriu de ciure: (Strîgînd) „Voi faceţi dîn iarbă crudă Grîu, dîn toporîşte săcure!... Hoho! nu vă răpeziţi aşa tare, Că nu sunt toate, păcum vă pare!... 47 Au doară ştiţi voi dîn ce pricină Vodă-aşa v-armă dă minunat? Cine ştie ce limbă păgînă Doar’ asupra lui iar’ s-au sculat; Armele-aheste nu-s cobe bună; Sau încai trebile-aşa nu sună“. 1 48 „Eh! ce ne pasă d’ahele toate (Grăi Boroş’ mîndru cu măhnire); Au n’am nimeri noi ş-a ne bate Ş’în război adins a hărţuire?... Noi încă-avem cîte doao mîini, Inimă-în sîn şi duh în plumîni! 1 Dintru aceste voroave a ţiganilor, care am cetit păn aici să vede în destul firea lor nerăbdătoare, căci nici unul n-aşteaptă să fîrşască cela ce au început a grăi şi să-ş’ închiee cuvîntul, ci apucă vorba grăind de altele. M. P. a) Eu cred că nu numa ţiganii vorbesc aşa, dar fieştecare norod prost, ce nu are învăţătură şi nu e bine nărăvit. Cocon Coantreş. 49 Eu gîndesc că ha mai grea tîmplare Care poate să ne tîmpineze Ar hi cînd să se scoale nescare Vrăjmaşi, ca ţara să ne prădeze, Ş’am fi sîliţi s-oştim şi noi doară, Apărîndu-ne iubita ţară. 50 Dar’ ş-atunci n-ar hi cu cale Să ne temem fără de măsură, Căci nici noi suntem neşte dîrdale 1 Sau ha dă pă-urmă lăpădătură, Ca să nu cutezăm a sta-în faţă Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneaţă.“ 51 Goleman era să măi înceapă A grăire, şi de-abea cît zisă: „Toate-aheste nu plătesc o ceapă!...“ Cînd Satana care-aci sosisă Desbrăcînd negura-întunecată, În chip de corb la ţigani s-arată. 52 Şi vrînd să le facă-o nătărie, Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată, Cîteva ori, ca ş-o ciocîrlie, Purure cîntînd cha! cîr! şi iată, 1 Dîrdală este un cuvînt numa pe une locuri de norodul prost obicinuit şi însămnează un lucru de nimic sau om de nimic; sau, precum zic ş-amintrele, o neagă! un îndărătnic! Să fie aceasta alcătuire despre lucruri alese şi să se vorbească întru o adunare cinstită, nu s-ar putea întrebuinţa cest pregiosit cuvînt, însă unde vorbesc ţiganii între sine, cu atîta mai vîrtos au căutat să se puie, căci, cum socotesc eu, poeticul toate sfaturile aceste le-au aflat el însuş’ aşa scrise şi nu s-au cuvinit să le strămute. M. P. Bietului Goleman, ce pe iarbă Şezînd ura, să cufuri-în barbă!... 53 Şi tot croncănind, de-acolea mearsă, Iar’ dintr-un alb nuor Sînt Ilie, Trosc!... aşa-l pogni cu săgeată-arsă Tocma-într-a capului găvălie, Cît corbul căzu mort, iar’ Sătana Fugi zberînd ş-astupîndu-şi rana. 1 54 De-această-arătare minunată, La toată-adunarea căzu greaţă. Toţi să mira cu gura căscată Şi de frică toţi albisă-în faţă, Iar’ ştergîndu-ş’ barba Goleman Sudui de mamă pe croncan. 55 Nime nu grăia, ci cîteodată Ochii-ş mai învolbea cătră stele, Păn’ ce Drăghici după o bucată De vreme, suspinînd cu jele (Zise): „Hai! mult mă tem dă ahastă Să nu cază pă noi vo năpastă. 1 Trosc! Este onomapoeticon, prefăcut cuvînt din sunetul care face fulgerul căzînd sau după asămănarea sunetului de tunet care să zice pe une locuri şi treznet, precum a fulgera, sau a tuna, zic alţii a trezni. M.P. a) Bine să zice că dacă o minţi, să o minţi groasă! Ce au făcut corbul săracu, ca să se pedepsască; mai bine era s-omoară Sînt Ilie pe Sătana decît pe bietul corb! C. Onochefalos. b) Aşadar’! deacă ar fi Sătana muritoriu! dar’ el e nemuritoriu, cum sunt toate duhurile. C. Musofilos! 56 Auzit-am (şi ţîn minte)-odată De la dada, Dumnezieu să-l ierte, Că mare nevoie va să pată Ahăla şi greu va să se certe Asupra căruia corbul zboară. Sau croncănind să spurcă doară. 1 57 Păntru-ahaia vă luaţi aminte Ca nu pentru neşte lucruri doară Dă care vă sfătuiaţi maiînte Lui Guladel bine să nu-i pară, 2 Şi prin hastă-arătare cerească Va dă primejde să vă ferească.“ 58 Drăghici era pă vremile-acele Cel mai bătrîn din cetele toate, Şi prorocea cînd bune, cînd rele, Cum să tîmpla-în ţară şi prin sate. Toţi pe dînsul ca pe-un cel-mai-mare Asculta, cu multă-încredinţare. 59 Dar’ atunci Neagul, căci avea fire De-a grăi bagiocuri cîteodată, 1 Cuvîntul dada este ţigănesc şi însemnează tata. Însă Drăghiciu, ca unul ce era bătrîn şi păţit, din ispitire poate că să învăţasă că corbii bine nice odată. Acest feliu de cobe era şi la romani, care avea vulturii de cobe bună, iară corbii şi bunele de cobe rea. Şi zicea omina acestor feliu de cobiri. M. P. 2 Aici s-arată că poeticul este vrednic de toată credinţa, fiind că aşa au scris toate, cum le-au aflat în izvod. Pentru că cuvîntul Guladel putea să-l tălmăcească romăneşte şi să puie Dumnezieu în loc de Guladel (căci aceaiaş vă să zică acest cuvînt romăneşte); dar el mai bine au vrut să rămîe neînţeles, decît să viclenească scrisoarea. M. P. La Drăghici cu ciudoasă zîmbire Căutînd zisă: „Dar ian’ mai înceată, Badeo Drăghici, de-a proroci rele 1 Ş’a ne mai descînta dintru ele.60 * Ahaia ştim şi noi fără >de< tine,Cum că hălui pă-a cui creştet şede Un corb sau cioară nu-i merge bine!... Iar’ eu socotesc că-i mai dă-a crede Cumcă noroc va să ne tîlnească, Căci corbu-i pasere ţigănească.“ 61 Aşa ţiganii cu traista plină Întră-Alba şi Flămînda mîind, Sfătuiea din prînz pănă în cină. Toţi spunea părerea sa pe rînd, Iar’ cînd era-în urmă, la fîrşit, Rămînea lucru nehotărît. 62 Dar’ întracea poruncă le vine Ca toţi cît mai curînd să să gate. Cetele să fie pănă mîine 2 1 Dintre ele. Este un obiceaiu între ţărani, pe multe locuri, că vreun lucru rău nu numesc, ci zic el sau ele; precum să sfiesc a zice dracul, ci mai vîrtos el, cel rău ş. c. Aşa este şi cu cuvîntul ele. Prin ele să înţăleg duhuri rele; şi fiindcă babele descîntînd dintru ele şoptesc şi vorbesc multe, pentr’ acea să zice de obşte despre unul care vorbeşte multe fără ispravă, că descîntă dintru ele. Această zicere de obşte au întrăbuinţat şi Neagul asupra lui Drăghiciu, în batjocură, precum să vede. * Parantezele ascuţite ale editorului marchează, pe baza variantei prime a Ţiganiadei, acele silabe sau litere „hipermetrice“, care figurează incorect în textul de bază (n. ed.). 2 Cetele. Ţiganii din Ardeal pănă astăzi zic pe toţi care sunt supuşi unui voivod, o ceată; şi aşa sunt toţi osăbiţi în cete. Dimineaţă, toate bine-armate. Pe lîngă-aceasta, multe-încărcate Sosiră şi carră cu bucate. 63 A doao zi, cînd răsărea soare, Vodă cu căpitanii de frunte Întracolo mearsă la prăîmblare, Unde prin corturi negre mărunte Ţiganii, ca şi broaştele-în baltă, Durmea prăvăliţi toţi peste-olaltă. 64 Atunci porunci cît mai îndată Cei armaţi să iasă la priveală Cu toţi, ş-apoi ceată de ceată, În paradă şi cu rînduială Să treacă ca şi gata de cale Pe denaintea mării-sale. 65 O, musă! rogu-te de-astă dată Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte, Ca să pociu cînta cum înarmată Ţigănimea purceasă nainte Cătră-Inimoasa cu vitejie, Vrednic lucru ca lumea să-l ştie. 1 66 Întîi, dară, dintru toţi purceasă Ceata lui Goleman vestită; Toţi ciurari şi feciori de acasă, Vai de-acela care-i întărîtă!... Trei sute era ei pe-îndelete, Afară de prunci, muieri şi fete. 67 Armele lor cele mai cumplite Era furce şi rude de şatră, La vîrv cu fierr ager ţintuite; Cu cestea-îndată trîntea de vatră Pe vrăjmaş de-aproape şi de parte. Acolo să vezi capete sparte! 1 68 Steagul! de mînză codalbă-o piele 2 Le era, de-un părîng aninată, Pe care sta, cu roşii petele, O veşcă de ciur sus îndreptată. Cînta de marş în cimpoi foite, 3 Bătînd în ciure negăurite. 69 Ce să mai zic de-a lor voievod mare? Goleman voinicul! Oh, acela, De nu-l va prăpădi vo tîmplare, Nu va bate el în zădar lela, 4 1 În stihu acesta poeticu vorbeşte ca cînd ar fi de faţă cînd să bat ciurari; dar este un chip de vorbire istoricească şi poeticească. M. P. 2 Codalbă este adiectivă, ca cum s-ar zice: cu coadă albă, şi va să zică că pielea de o mînză cu coada albă. M. P. 3 Cimpoi foite, adecă cimpoi cu foale de capră, cum s-au obicinuit. M. P. 4 Precum să vede, poeticul au vrut să puie în obiceaiu sau doară să pomenească numai neşte cuvinte obicinuite în multe părţi, pe-unde s-află romînii, mai vîrtos în Ardeal, doară ca să le scape de pierire, căci acum puţin foarte şi numai între ţărani le vorbesc. Precum este şi acest cuvînt lela, care trebue bine a să osăbi de cătră alt asemene cuvînt lele. În Ardeal, spre părţile Ţării Haţegului, au copii ţăranilor, mai vîrtos cei care păstoresc vitele, un feliu de cîntec ce-i zis lela. Îş strîng grumazii şi să scutură din tot trupul, ş-aşa cîntă isbucnind cuvinte tresărite şi făcînd shime urîte, ruşinoase şi din gură cîntînd lucruri de ruşine şi adevărat satiriceşti. De-acolo să zice de obşte de oarecare ce nu lucrează nimic, că bate lela. M. P. Nice va zăcea prăvălit pă spate Cînd i s-or fîrşi-în traistă bucate. 70 După-aceşte veniră nainte Armaţi ş-în rînduri tocmite bine, Argintarii, de-inele şi ţînte Făcători, doao sute. Dar’ cine Îi duce şi le este povaţă? Tînăr Parpangel şi mîndru la faţă. 71 Acesta purcede-în dreaptă spiţă Din craiu Jundadel a cărui mare Şi preste toţi înălţată viţă Tocma de-unde soarele răsare, Cu soarele-împreună răsărisă. Precum cronica ciorască scrisă. 72 Tot dintr-aceaiaş viţă nălţată, (Păn’ au stat întregă-împărăţia Ţiganilor) pogorîrea din tată Pe fii, schiptru şi nalta domnie Păn’ la craiu Jundadel pe care Lipsi de tron Cinghişhan cal mare. 1 1 Cinghişhan este numele unui mare han a mongolilor, pe care alţii numesc Ghenghişcan, şi care au pustiit toată Asia şi au prădat toate ţările începînd de la marginile Hînii pănă la India. Adevărat că el prădind au întrat în India, dar’, de au domnit atunci în India Jundadel, cum zice poeticul, şi de au purces Parpangel din viţa aceluiaş Jundadel, aceasta n-am cetit nicăieri, afară de cronica mănăstirii de la Cioara, care să vede a fi foarte părtăşitoare ţiganilor. Însă aceaia-i dovedit lucru, că ţiganii nu-s eghipteni, cum s-au ţinut pănă acum, dar adevăraţi indieni, ce s-au dovedit prin inglezi, ce neguţătoresc în părţile acele şi au aflat că limba ţigănească să vorbeşte pănă acum în Siam şi în Malabar. 73 Fost-au de cînd lumea stă-îm picioare Multe neamuri slăvite-odinioară, Viteze ş-altor poruncitoare, A căror nepoţi acum de-ocară Sunt la noi; şi noi l-alţii-om fi doară, De nu vom băga samă de ţară. 74 Ian’ căutaţi la ţigănescul soiu Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el De cătră toţi să-împinge-în gunoiu; Dară cînd trăia craiu Jundadel Şi stăpînea-în India bogată, Viţa lor era mult luminată. 75 A lor preste toţi nalt împărat Să numea-în ferman a lunii frate Şi-a soarelui fiiu pre luminat; 1 Iar’ lui să-închina nenumărate Noroade, ţări, crai şi mari ostroave. Aceste nu-s deşerte voroave! 76 Parpangel de pe moş să născusă Din cea mai frumoasă ţiitoare A lui Jundadel; aşa să dusă Apoi strălucind raza de soare Păn’ la dînsu; şi care nu crede, Caute la el, că-în faţă i-o vede. 2 1 Pentru titula crailor Indii, că să numesc fii soarelui şi fraţii lunii, nu-i de a să mira, căci aşa să chiema şi să chiamă şi astezi împăratul Mogolul şi a perşilor. 2 Lucru minunat zice poetul: care nu crede, să-i caute în faţă. Dar’ cum va căuta în faţă la unul care nu-i mai mult pe faţa pămîntului şi au murit de oarecîte sute de ani înainte! Onochef. a) De bună samă aşa au aflat scris, iar acea scrisoare au fost făcută trăind încă Parpangel. Musofilos. 77 Era nalt şi ghizdav la făptură, Bun lăutariu, pre bun cîntăreţ; La toate faptele cu măsură, Iară de-inele meşter ales. Acest chip era voievodul mare A zlătarilor mergînd călare. 78 Iară după dînsul, tot alese Şireaguri din sîngura lui ceată Să ducea,-într-un rînd tot cîte şese, Căror urma ceailaltă gloată În pielcuţa goală-golişoară Şi scripind de neagră ca ş-o cioară. 79 Cei întrarmaţi avea buzdugane De-aramă şi neşte lungi cuţite, Toţi oameni nalţi şi groş’ în ciolane, Cu păr îmburzit, barbe sperlite; Haine-avea lungi, scurte ş- învîrstate, Unii fără mîneci, alţii rupte-în spate. 80 În loc de steag purta ei o cioară De-argint, cu penele răşchierate Întracel chip, cît gîndeai că zboară Plesnind în arepi cu-aur suflate. Musică făcea cu drîmboaie, Zdrîncănind clopoţei de cioaie. 81 A treia, cu pasuri măsurate, Căldărarii mari de stat să-iviră; Toţi căciulaţi, cu barbe-afumate. De tăria lor lumea să miră, Taie-în arămuri ca şi-în şindile Şi rabdă foame cîte trii zile. 82 Armătura lor era ciocane Ferecate; toţi erau călare. Dar unde mă tragi, o, Bălăbane, Ducătoriul acestor, pre tare? De-asculta ţigănia de tine, Era de dînsa cu mult mai bine!... 83 Ei încă după-al său steag urmează, Ce era de-aramă-o tipsioară Strălucind în toate părţi cu raze, Ca şi soarele de primăvară. Marş sufla-în trîmbiţă răgitoare Ş’în loc de dobă, bătea-în căldare. 84 A patra venind să văzură Fierarii cu ale sale baroase, Arzătorii de cărbuni şi zgură. Înarmaţi era ei şi cu coase Pe neşte druguri lungi îndreptate Şi-în chipul lăncilor ferecate. 85 Ducul lor era Drăghici cu minte 1 Carele multe veacuri văzusă Şi totuş’ din gură nici un dinte Încă pănă-atuncea nu-i căzusă; Acum ţinea el a şeptea muiere Şi totuş’ să sîmţea la putere. 86 Trei sute de-armaţi număra ceata, Pedestrime-aleasă! Fieşcare Mergea voios şi de războiu gata. Purta cu sine şi de vînzare Seceri, cuţite, foarfece, zale Şi nu le lipsea numa parale. 87 Cinghia lor mergea înaintea, 1 Ce era de clopote şi chimvale. Steag era tigaie de plăcinte Împodobită în jur cu zale Mărunte, de-oţăl şi sclipitoare, Aninată pe-o lungă frigare. 88 Sosiră-apoi în şireaguri groase Lingurarii cu săcuri pe spate, Toţi bine-îmbrăcaţi, cu barbe rase, De-a brîuri purtînd neşte bărzi late Ce toate soiuri de lemne taie, Arme pre bune şi de bătaie. 89 Povaţa lor şi vrednicul jude Era iubitoriul de dreptate Neagul ce numai de-o parte-aude. 2 Şi-i cel mai bun meşter de covate, De scafe, cauce, linguri, tăiere, Hîmbare, răvare şi cuiere. 1 Adecă musica. 2 Oarecum nu să loveşte!... Zice că Neagul au fost iubitoriu de dreptate şi apoi zice că n-auzeiea numai de-o parte. Deacă asculta el numa pe o parte, vai de judecata lui! Mîndrilă. a) Ei! Deacă nu auziea de o parte, atuncea dar trebuiea să-i vorbească de cea parte de care auziea... Onochefalos. 90 Horiul lor în fluiere şi trişte 1 Cînta, lin tocănind pe-o covată, Cît putea sîmţirile să mişte Fieşcui. Iară de steag, o lopată Prelungă-avea şi cu dăscălie Făcută de maistor Pintilie. 91 Dar’ cine-m va spune cum să cade Ceata slăvită care-acum vine! Musă ş-Apolloane, drăguţ bade, 2 Şopteşte-mi vorbe şi graiuri line, Că fără de-a ta dulce-însuflare Poetul haz şi priinţă n-are. 92 Aceşti>a< era (pre limba curată Grăind) aurari, cea mai aleasă, 3 Ordine din ţigănia toată. Acestor’ nici de vodă le pasă, Cînd ploao la munţi şi pot să spele Aurul din apă, prin vălcele. 93 Avea la dreapta suliţe lunge Şi neşte săbii de-a stînga scurte. Care ştia cum suliţa-împunge, Cum de sabie trupul amurte, 1 Trebuie a lua sama că cuvîntul acesta, horiu, aici să pune în aceaiaş’ noimă, în care la latini să zice horus, adecă ceata cîntăreţilor. M. P. 2 Apolloane. Poeticul chiamă pe Apollon întru ajutoriu, care era zieul musicii la elini şi învăţătoriul muselor... făcînd după obiceaiul poeţilor lătineşti. M. P. 3 Aurariu. Cuvînt adevărat romănesc; adecă să numesc aşa cei care spală aurul. Pe une locuri să zic băiaşi, de la baie, adecă aurărie, unde să sapă din pămînt aurul. M. P. Acela trebuia să-aibă frică Şi groază de-astă ceată voinică. 94 Steagul o suliţă era, toată De-aur, cu codorîşte văpsită Şi cu fluturi de-argint învrîstată. Iar’ orhestra, bine rînduită, 1 Cînta marş în diple ş-alăute Bătînd în dobe-anume făcute. 95 Iară pe dînşii cu fală duce Tandaler inimosul, de care Nu cuteza nime să să-apuce, Aşa era de harnic şi tare. Spun că nu cunoştea nici o spaimă, Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă. 2 96 Pe-urmă-în rînduri groase, neînchieiate Mergea lăieţii, goleţii droaie, 3 Mîncători zădarnici de bucate, 1 Orhestră va să zică horiul de musicari cu tot feliu de musică. 2 Este o vechie întru norod credere deşartă cumcă unii oameni au legătură cu dracu, pe care îl poartă cu sine, şi acela le dă putere ş.c.d. Într’ această noimă trebuie să să înţăleagă şi ce zice aici autoriul pentru Tandaler; însă adauge şi el cumcă numa unii aşa-l defaimă, adecă pismaşii. În urmă trebuie a lua sama că cuvîntul defaimă să înţălege ca şi cleveteşte, iar’ nu întraltă noimă. M. P. 3 Lăieţi să zic de la laie, adecă cea mai de pe urmă adunătură a norodului. Ţiganii lăieţi pe une locuri astăzi să zic cei care n-au loc stătătoriu, ci îmblă pribegind dintr-o ţară într-alta. Aşijdere şi goleţii să zic de la golătate, fiind ei mai detot goli, mai vîrtos copii şi copilele lor. Aceşte şi acum sunt cei mai urgisiţi dintre toţi, căci nu au nice un meşteşug, ci trăiesc cu cerşitul şi furatul. Droaie încă este un cuvînt doară la mulţi necunoscut, care însemnează o grămadă nerînduită, adecă să zice în vorba de obşte mergea cu droaia, să înţălege în grămezi. M. P. Înarmaţi cu măciuci şi cu maie; Muierile cu prunci mici în spate, De tot goale sau de jumătate. 97 Corcodel pe dînşi avea poruncă Să povăţuiască-în rînduială, Corcodel care cu bobi aruncă Şi cu vrăjituri oameni înşală. Ori cine ce va fura el ştie, Spuindu-i dracu din răspîntie. 98 Iară steagul era, după care Să ducea gloata de mortăciune Şi de toate stîrvuri mîncătoare O tearfă-aninată pe-o prăjină. Marşul sună-în cornuri mugătoare, Toţi lolăindu-să-în gura mare. 99 După ce toţi în giur s-aşezară Rînduindu-să ca ş-o cunună Lăudă principiul adevară 1 Ascultarea lor şi voia bună; Apoi tare le dete poruncă Spre-Inimoasa-îndată să să ducă. 2 1 Principul. Să află şi în limba noastră întrebuinţat de cătră mai mulţi alţii învăţaţi, în deosăbite cărţi. M. P. 2 Adecă ţiganii să duc de la Flămînda (unde acum dobîndiră bucate) cătră Inimoasa, adecă la bătaie!... Înţăleg acum încătro merge alegoria! Mîndrilă. a) Dar’ cum s-au putut întîmpla ca Vlad Vodă să-i mîie la Inimoasa? Ce va să zică aceasta? C. Onochefalos. b) Dar bine, vere, nu şti tu că s-află satul acela şi astezi în Ţara Muntenească? C. Idiotiseanul. 100 Toate ce pănă-acum să cîntară, Într-o vechie foarte pergamină S-află,-în mănăstirea de la Cioara, Şi pot avea credinţă deplină, Fiind că să cetesc şi-în hîrţoaga Din mănăstirea de la Zănoaga. 101 Cartea din Cioara nu spune-aice Mai multe, iar cea din Zănoagă Mai adauge-încă (prin un „să zice“) Ş-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă, Care el cu cea tîmplare zisă, Iacăt-o, precum o găsii scrisă: * 103 „Vitează eghipteană rămăşiţă! De faraoni viţă strălucită, Din vechi iroi tînără mlădiţă! O, mîndră ţigănie cernită, Ascultă, ca să ţii bine-aminte Toate-a mării-mele cuvinte. 104 Iacă ţ-am dat pămînturi ş-olate, Împărţitu-ţ-am arme voinice Precum şi tot feliul de bucate, Vrînd ca odată să să rădice Şi neamul tău dintru mişelie, De rîsul altor să nu mai fie! * 105 Pentru că de-acum ca şi ţăranii Ceialalţi în mîndra Muntenie Veţi fi socotiţi şi voi ţiganii, Dacă veţi arăta hărnicie, Apărînd ţara cum să cuvine De turci sau alte limbe străine!... 1 106 Între Bărbăteşti ş-între-Inimoasa Este-un sat, care Spăteni să chiamă. 2 Acolo va fi nespărioasa Tabăra voastră, băgînd de samă De-a face toate * cîte domnească Măria-mea va să-i poruncească.“ 1 Acum, vere Idiotisene, o băgarăm toţi în teacă!... Iacă că spune poeticul că toate ce-au cîntat el pănă acum, aşa le-au aflat în scrisori vechi; şi ce avem să zicem mai încolo! Chir Onochefalos. a) Mai sus au zis poeticul că ţiganii-s din India, şi aici zice că sunt viţă eghipteană şi faraonească; să împrotiveşte una cu alta. Părintele Filologos. b) Trebuie a şti că aici grăieşte Vlad Vodă şi precum gîndea el şi după socoteala de obşte de atunci, iar’ mai sus au grăit poeticul din sine şi după adevărata cunoştinţă de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simpliţian. 2 Eu tot am ascultat pănă aici. Măcar că multe vedeam împrotiva crezămîntului omenesc, totuş mă îndoieam, dar acum văd că omul acesta, adecă poeticul, bîrfeşte şi ne spune neşte pozne. Căci cum poate să fie ca Vlad Vodă anume să fie căutat aceste locuri, adecă să puie pe ţigani la Spăteni, întră Bărbăteşti şi între Inimoasa? Aceste sunt cuvinte întradins căutate, ca să arate doară cumcă ţiganii, de nu vor fi bărbaţi şi inimoşi, vor lua bătaie pe spate. Idiotiseanul. a) Ba nu aşa, vere! căci deacă le-au aflat el aşa în scrisorile de la Cioara şi de la Zănoaga, trebue să fie adevărate cele ce zice şi n-ai ce mai zice. Onoch. * Între paranteze drepte se cuprind cuvintele sau silabele împrumutate, pentru corectare, din prima variantă a textului (n. ed.). 107 Atunci, într-o gură gloata zisă: „Mulţămim foarte mării-tale, Mai vîrtos pentru mălaiu şi clisă. Ian’ vie-acum dă hăi cu cealmale! Să dee pă-a noastră ţigănie, I-om sătura noi dă bătălie.“ 108 Iar’ apucînd Gogoman voroava, „Luminate doamne!-În ţara toată (Zisă) ştim că ţ-au răzbătut slava Şi nu este cineva să poată Călca porunca mării-tale, Ba nici pe dreptate să te-înşale. 109 Dar (să ierţi măria-ta!) să zice Că-ar hi dă tîlhari căile pline. Noi n-am vrea să-avem cu dînşii price, Ci-am trăi cu toată lumea bine ! Deci ne temem să nu ne-asuprească Cumva pă drum laia tîlhărească!... 110 Rugăm dar pă măria-sa foarte Ca să ne deie pă drum vo pază, Ori oşteni ce n-au frică de moarte Sau şi haiduci cu groaznice-obrază, Ca la primejdie să ne-ajute; Dă-ar hi măcar numa doao sute!“ 1 1 Cu adevărat vrednică cerere de un gogoman!... Eu cred că de la acest Gogoman s-au luat pe unele locuri, de zic nătărăilor gogomani... Însă oricum să fie, ori poeticul nostru, ori izvoditorul cel dintîi, de la care au luat această poveste, au vrut de bună samă să şuguiască în bajocura ţiganilor. C. Simpl. 111 La această cerere minunată Vlad zîmbind zisă: „N-aveţi teamă! Orice laie tîlhărească-armată Să deie pe voi; numa luaţi samă Să n-arătaţi că cum v-ar fi frică Şi-ţi vedea că nu vă-o face nimică“. 112 Aceste zicînd vodă purceasă Lăsînd pe ţigani porniţi în cale De la Flămînda cătr’ Inimoasa, După porunca mării-sale. Pănă-aici cartea Zănoaghei spune Ce-în alte cronici nu să pune; 113 Iară cele ce de-acum urmează, Într-un chip s-află-în cărţile toate, Şi fieş’care poate să crează Cestor întîmplări adevărate Ce să vor spune de-acum nainte, De nu cumva toată cartea minte. 1 FÎRŞIT 1 Fiindcă văd că mulţi cu multe feliuri de critice s-au sculat pe poeticul nostru, am socotit să spuiu aici, în scurt, tot scoposul autoriului şi să arăt ce feliu de izvoditură este aceasta. Întii trebue a lua aminte că poeticul, care-i unul din prietenii miei, au vrut să aducă în limba noastră un feliu de poesie noao, precum să află la italieni şi la alte neamuri; şi fiindcă la noi pănă acum puţin au fost obicinuite alte stihuri afară de cele de obşte, ce le numim vierşuri şi s’au obicinuit la cîntece de doru lelii şi de frunză verde şi ca de aceste. Latinii şi elinii încă au avut cîntări de acel feliu ţărăneşti, precum au toate neamurile ş’acum dară acest (feliu) de verşuri sunt pentru gloata de obşte. Însă elinii şi latinii au avut şi alt feliu de stihuri, obicinuite numai de cei învăţaţi şi la cîntările cu care să povestea faptele eroilor şi a vitejilor, sau la imni alcătuiţi spre lauda zieilor, 1 precum să pot vedea la Omer şi la Virghil. Deci autoriul acestui poemation au socotit să facă o cercătură şi să alcătuiască în limba noastră, ceva cu un feliu de stihuri noao. Dar’ n-au cutezat a face un poemă eroic, sau să cînte faptele vreunui viteaz izbînditoriu, căci limba noastră încă nu-i de ajuns lucrată şi dreasă spre acel feliu de izvodituri. Drept acea au ales un feliu de izvodire de şagă, unde nu trebuiesc atîta înălţate gînduri şi cuvinte alese. Şi fiindcă limba itălienească este mai aproape întru toate de a noastră, au luat forma de stihuri de la italieni, însă cu oarecare mutări. Adecă, în loc de opt stihuri la o strofă, el a pus numa şese; şi în loc de şese măsuri (metruri) numai cinci sau cîte încăp pe o mînă. Însă nu după metrul latinesc, după silaba scurtă şi lungă numărînd, ci numa după silabe, numărînd la un metru doao silabe. Fiindcă dintru toate neamurile acum vieţuitoare, nice una nu face stihuri după metrul elinilor sau al latinilor, ci numai după rîtmă 2 sau asemene fîrşire sau terminăciune a cuvîntului, precum să vede din toată această lucrare. Nu să poate zice că au ieşit rău cugetul autorului, dar’ totuş’ să vede neajungerea limbii în ritme, neavînd atîte feliuri de rîtme ca italienii. Deci ar fi dorit să să facă o cercare cu alt feliu de metru, după obiceaiul elinilor şi a latinilor. Întru alte poeticul, după regulile poeticeşti, au întrăbuinţat mahine, adecă precum elinii şi latinii pre zieii săi şi zieuăle sau zînele şi nimfele sale au întrebuinţat, aşa el, după credinţa de obşte de acum, pre îngeri şi dimoni. 1 Vreme ar fi să începem odată a ne cunoaşte limba şi a vorbi cum să cuvine. Cuvîntul acesta, Dumnezieu, este îmbinat din doao cuvinte adecă domnu şi zieu, ca cînd ai zice domnu zieu. Deci acea ce au zis latinii deus, noi romînii trebue să zicem zieu şi ce zic ei dominus deus, noi zicem dumnezieu. Acum dar’ pre adevăratul zieu noi bine numim dumnezieu, pentru ca să-l osăbim de toţi alţii ziei a păgînilor. Însă rău foarte au obicinuit tălmacii cărţilor besericeşti, a numi ziei păgînilor bozi, cu cuvînt împrumutat de la sloveni, avînd numele strămoşesc zieu. Mai bine au nimerit unii zicîndu-le zîni, precum Dosifei la Vieţile Sfinţilor. Aceaiaş are să ţie şi pentru zicauă sau zica de parte muierească cu mult mai vîrtos, căci la noi creştinii nu sunt dumneziele sau dumnezăoaie. 2 Rîtmă. Lătineşte ritmus, să zic viersurile ce să fîrşesc asemene, precum: ele, mele etc., precum: o! vară frumoasă, vreme mîngăioasă etc. CÎNTECUL A II ARGUMENTUL Ţiganii trimit la Vlad solie, Să le scurte cale delungată. Dar’, întracea, cum pe dăscălie Trebuieşte-a să-arma ş-a să bate Sfătuiesc. Pe Romica răpeşte Cel rău, iar Parpangel pribegeşte. 1 Grija ţiganilor cea mai mare Acum răzăma toată-în bucate, A rămînea-înapoi fieşcare Să sîlea, lîngă cele-încărcate Carră cu mîncări, iar la-împărţală Era multă sfadă şi cîrteală. 2 Dar’ ş-altă nevoie le sta-în cale, Căci pe nemîncat nu putea merge, Zîcînd că l-e greaţă cu rînze goale Să trapede-atîta şi s-alerge!... Cînd era sătui, punea pricină Că le-ar fi rău şi făcea hodină. 1 3 Aşa făcînd, abea cîte-o millă Călătorea pe zi, păn’ ce-odată Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă 1 Hodină, adecă cum zic alţii popas. (Era-într-o zi pe-hodină-aşezată): „Pasă! (grăi) strigă să să-adune Voievozii şi feţele bătrîne, 4 Că bune lucruri eu am şi multe De-a le zice-în puţine cuvinte, Dacă-or voi doară să mă-asculte; Şi m-or asculta, de au minte!...“ Ciurilă-îndată mearsă de-acia Şi strigă-întru toată ţigănia: 5 „Tot omul s-audă şi să ştie!... Că moşul Drăghici să strig mă mînă, Ca tot îns’ la cortul lui să vie, Din cei ce-s dă vîrstă mai bătrînă, Căci premulte are să vă zică, Dar’ veniţi, curînd, f...l în tică“. 1 6 Cum s-auzi aceasta-în ţigănie, La bătrînul Drăghici iaca vine 1 Stihul acesta nu-i întreg; eu însuş’ am cercat la izvodul, dar’ n-am aflat altă fără, în loc de doao silabe, numa doao slove, f şi l, şi între acele, doao punturi. Însă stihul, de să va ceti cum zace, nu are nice un înţăles, căci ce va să zică: veniţi curund... în piică? Trebuie dar să fie fost acolo, un cuvînt care au legat aceste doao cuvinte. Cu adevărat că să vede acolo o răsură, dar’ cum s-ar putea împlini, aceasta este întrebarea. S-află la izvod de-o parte, la margine, însemnat de înţăleptul părintele Tălălău, adecă că lui i să pare că acolo, de bună samă, au fost cuvînt prost şi de ruşine, care cetindu-l doară vreun evlavnic părinte călugăr l-au şters, ca să nu fie cuiva de scandală. Iar după lungă batere de cap şi desputăciune, încheie într-acest chip: „S-arată dar’ lămurat că n-au putut fi alt cuvînt, numai cel prost ţărănesc futu-l, din pricina că cetind stihul cu acest cuvînt, are înţălesul întreg. Apoi arată vederat şi slovele ce-s denainte, f, şi denapoi, l, care nu să lovesc cu alt cuvînt“. P. Filologos. Şi să-adună murga boierie Cu feţele cele mai bătrîne. Iar’ după ce toţi în giur stătură, Întracesta chip moşneagul ură: 7„Voi, bărbaţi buni! şi-oameni de-omenie!... Dă mult am vrut să vă-aduc aminte Dă hele ce-îmblă pîn cuget mie. Ori cum lucrurile să vă-alinte, Totuş’ pare că-ar hi mai cu trabă Să călătorim noi mai dăgrabă... 8 Că dacă-ţi îmbla durmind pă cale Cum voi aţi făcut-o păn’ aice; Nu-împliniţi voia mării-sale. Dăci caută-a vă teme dă cerbice! Şi vai noao! de cumva-ar înţălege Vodă că voi durmiţi zile-întrege!“ 9 Atunci Ghiolban căldărariu-începe (Necăutînd că Drăghici nu gătasă Cu zisul): „Toţi carii vreu să crepe Dă căldură, grăbească, nu-mi pasă; Dar’ eu n-oi merge dă-a năduşita, 1 De-ar mai hi Vlad Vodă pă atîta. 2 1 De-a năduşita, adecă năduşindu-mă. Să zice de obşte întracest chip, şi despre alte lucruri, precum: de-a rupta, de-a omu de omenie, adecă ca ş-un om de omenie. M. P. 2 De ar mai fi pe-atîta, adecă de ar mai fi de doao ori precum este puternic şi temut! M. P. 10 Dar, dă vreţi a face cum voi spune, Să ştiţi că vom nimeri mai bine. S-arătăm adecă în plecăciune Domnii, ca să nu ne mai mîne De-acum aşa departe şi iute, Sau încai drumul să ne mai scurte. 11 Să trimeată vodă pe-un vechil Care să-aşeze ca să nu hie Pănă la Spăteni mai mult de-un mil; Apoi să ne deie slobozie Dă-a face trii hodini cîte-odată!...“ Aici voroava lui fu curmată, 12 Căci Avel striga din gura toată: „Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!...“ De-aci toată mulţimea-adunată Lăudă sfat şi vorbele sfinte, Şi cu toţii-împreună-aşezară Solii să pornească pănă-în sară. 13 Lîngă-acele ei mai hotărîră, După-a lui Drăghici bună părere, Întracea să meargă cîte-o ţîră, Dar’, ca să poată mai cu plăcere Călători ţiganele gloate, Au pus în frunte să meargă bucate! 14 Socotind bătrînii-înţelepţeşte Cumcă gloata sîlită de foame Va căuta să meargă bărbăteşte, 1 Ca flămînd pîntece să-ş întrame. Ce nu face-un sfat bun cîteodată!... Fereşte de rău o ţară toată!... 15 Îndată şi numita solie Purceasă, ce fu din doao feţe Cele mai harnice-în ţigănie, La cuvinte şi gînduri isteţe: Unul Gîrdea, cel cu gura strîmbă. Altul Găvan, cîntăreţ în drîmbă. 16 Iară ceaialaltă bătrînime Încă mai şezu la sfat, s-aleagă Ce-ar fi mai bun pentru ţigănime Şi-în ce chip trebile să-ş’ direagă, Că-acum îş băgasă-în cap să-ş facă Tocmeală în ţigănia săracă. 1 Trebue aici să fac cetitoriului o aducere aminte, adecă că acest poemation s-au scris cu ortografie noao. Autorul socotind că slovele care le trebuinţăm noi romînii, sunt aflate şi hotărîte pentru limba slovenească, dintru care multe să află netrebnice la limba noastră, au aruncat multe afară, precum •, ", ţ, w, q, <, m şi fiindcă g este de doao feliuri, au luat un e latinesc, în loc de g, şi din g cu acţent (²) au făcut ,e. Apoi în loc de <, pretutindene pune # (ius) cu; În loc de " pune ïa; în loc de ţ pune ³s. Apoi în loc de q pune u, şi în loc de w, iarăş pretutindene pune î. Însă, cu toate aceste nu să află greutate la cetire şi, socotind lucru fără părtenire, fieşcare va afla că toate acele slove pot fi cu adevărat trebuincioase la limba slovenească, dară la a noastră, sunt tocma prisosnice şi netrebnice. Căci • nu este altă fără un e rădicat şi lung, care să poată scrie cu un e, cu acţent, sau şi cu un g, adecă eta grecesc ce nu este alta fără e îndoit; iar’ unde să punea pănă acum, în urma cuvintelor, •, autoriu nostru pune ea, pentrucă aşa pofteşte firea limbii şi regulile gramaticeşti care toate mai pre larg să vor arăta la gramatică. M. P. 17 Bălăban voievod acum de-odată, Vrînd şi el sfatul bun să-ş’ arete, Aşa grăi, şezînd pe-o covată: „Îmi pare că voi pre pe-îndelete Şi făr’ nice-o grijă faceţi drum, Şi doară nice ştiţi de ce? şi cum? 18 Însă eu aşa gîndii în mine, Că pănă vom merge mai dăparte, Aici să ne-armăm cum să cuvine, Că nu să ştie dîn care parte Vrăjmaşul vine, ş-e dă-a să teme Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme. 19 Trăbuie dar ca toţi hăi călare Naintea taberii să purceadă Armaţi, căutînd oare dîn care Lature turcii taie şi pradă; Văzîndu-i apoi, cît pot dă tare S-alerge dîndu-ne înştiinţare. 20 Noi atunci cu tabăra ha groasă, Văzînd că vin asupra dîncoace, Să-apucăm fuga ha sănătoasă Încolo şi să mergem în pace Pănă cînd ne vor purta picioare, Numa să scăpăm de la strîmtoare.“ 1 21 Răzvan fierrariul încă să scoală Şi-într-acest chip rostul său deschide: 1 Să facă toate oştile aşa, n-ar pieri atîţea oameni! Vintilă. „Bine să zice: la fala goală 1 Traista-i uşoară!... Zieu că-i de-a rîde Cum Bălăban a fugi ne-învaţă, După ce ne armă cu gura-îndrăzneaţă. 22 Dar căăzî! dă n’avem chief dă bătaie Dece să purtăm atîta pază Ca doară turcii să nu ne taie? La ce să-apucăm arma vitează, Cînd făr’ arme ca fără povară Fuga este cu mult mai uşoară?... 23 Aici, Bălăbane,-altă putere Nu este fără sau a te bate Pentru ţară, copii şi muiere, Cum şi pentru dragile bucate, Sau aruncîndu-ţi arme necrunte A fugi gol-golişor la munte.“ 24 Răzvan era să mai zică, Dar’ Vlaicu lingurariu începe A rîde şi glasul său rădică: „Eu nice-într-un chip nu pociu precepe Ce să-învîrteşte voao pîn minte, Ca cînd aţi avea boală herbinte. 25 Nici veste-i doar’ pe-aproape să hie Turciăiî, şi iacă-unii că să gată 1 Însemnează că poeticu nostru au sîlit să bage în povestea această toate zisele sau proverbele de obşte ce să obicinuesc la ţărani, dintru care e şi acesta: „Fală goală, traistă uşoară“, adecă la multă laudă mai totdeauna s-află mult neadevăr. M. P. Dă fugă cu mare vitejie, Iar’ alţii să cocoresc îndată Şi vor să taie-într’înşii ca-în clisă Gîndire-ai că şi-unii ş-alţii visă. 1 26 În ce chip am venit pănă-aice, Aşa să mergem dar’ şi dă-acie, Iar’ dă ni s-ar pune doar’ în price Cineva pă drum, cu vrăjmăşie, Totdăuna-are să să păzască Răgula noastră ţigănească, 2 27 Adecă fruntea hălui mai tare Să plecăm cu multă rugăminte (De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare). Iară cînd cu năvală herbinte Ar da pă noi o mai slabă laie, Atunci să stăm şi noi la bătaie. 28 Însă numa cînd n-ar hi cu putinţă Dă-a scăpa ş-a să-împăca cu buna... Căci, după-a mea dreaptă socotinţă, Viaţa noastră-i numai una, Care dă-o pierzi fără trabă-o dată, Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată.“ 3 1 Visă, adecă visează. 2 Răgulă să zice deobşte, încă mai bine să grăieşte regulă, cu acţentul pe silaba dintii. În Ardeal, pe unele locuri, prin cuvîntu acel regulă, înţăleg nărav rău. Şi cînd zic om cu răgulă, înţăleg om cu nărav rău sau, cum zic moldovenii, om cu toane. 3 O, sfînt adevăr în proaste cuvinte învăluit! Căci după toate legile dumnezieşti şi fireşti, nu suntem datori a pune la primejdie viaţa, numa în cea mai de pe urmă tîmplare, cînd ar voi cineva să ne lipsească de dînsa şi să nu fie altă scăpare fără a o pune la pierire. Adrofilos. 29 „Să mă bată Dumnezieu, că bine O nimerişi, Vlaice!... (barba sură Ştergîndu-şi Gogu zise) Dar’ cine Este-aşa dă nebun fără măsură, Să să bage-în foc dă viu, şi doară Minte-întreagă-avînd ar vrea să moară! 30 Păntru-ahaia nebun e hăl care Să scoală şi dă războiu să gată Asupra hălor dă preste mare, Pă cari n-au văzut niceodată, Apoi pă-acei ucide şi strică Cari lui nu i-au făcut nimică. 1 31 Dăci nice eu văd vreo pricină Ca să ne batem noi întradins Şi să ne-ucidem fără dă vină; Dar’, fiindcă-odată-armele-am prins, Să le ţinem numa dă-o tîmplare, Cînd doară-altă n-am avea scăpare, 32 Ca vrăjmaşului încai dă parte Să ne putem născocorî-întrînse Noi încă cevaş dă-a noastră parte. Dar’ să nu-întrăm la bătăi adinse, 1 Şi cine va zice că ţiganii nu au minte firească isteaţă? De bună samă socotind lucru în sine cum este, Gogul bine grăieşte, căci cînd să scorneşte războiu între creştinii de Europa cu turci, să tîmplă de vine unul din Sibiria sau din Ispania de o parte, şi altul de la Anadol de altă parte, care nu să au văzut niceodată, şi să tîmpină la Dunără tăindu-să ş-omorîndu-să cu cea mai turbată mănie!... Ce-i mai de mirat, neavînd şi neştiind pricina. Însă aceasta este spre pofala veacurilor noastre omenite!... M. P. Căci acolo n-ar hi mai mult şagă, Şi-ar pieri doar ţigănia-întreagă. 33 Numa ş-altă-încă regulă bună Ţigănească-am să vă-aduc aminte: Ca să călătorim totdăună Aproape dă păduri, că nu minte Zisa vechie: „fuga-i ruşinoasă, Dară-i dîn toate mai sănătoasă!...“ 34 Într-ahăst>a< chip, văzînd noi dăparte Că vrăjmaşul vine cu putere, Apucînd tufa, scăpăm dă moarte, Iar’ pă cîmp (după a mea părere), Ca un iepure fuga dă-ai întinde, Totuşi iuţii gonaci te vor prinde.“ 35 Bratul aurariu şi el atunci 1 Ş-aduse-aminte de graiu şi zise: „Dar cum?... Voi uitarăţi dă porunci Şi dă hele ce Vlad Vodă scrise?... Socotind c-eţi umbla cum vă place Dă capu vostru-încolea şi-încoace? 36 Ce au fost, au trecut; acum cioare 2 Nu sunteţi mai mult, ci lăudată 1 Aurariu va să zică din ceata ţiganilor care caută şi spală aurul din ape. M. P. 2 De-aici să vede că ş-atunci muntenii bajocorea pe ţigani zicîndu-le cioară, cum îi bajocoresc şi pe aceste vrămi. Însă pare că Vlad Vodă au oprit ca să-i nu-i chieme mai mult aşa, căci amintere nu ar fi putut zice Bratul aşa. P. Filologos. Oastea lui Vlad, căci el dă mîncare Vă dete şi v-armă dă-astă dată. Dăci trebue-a ne lua sama bine Ca să nu păţim cumva ruşine. 37 Iar’ eu vă zic rupt, ales, în faţă, Că-aşa fără nice-o rînduială Nu putem nici pănă demineaţă Rămînea. Ce duh pă voi vă-înşală!... Cît e zioa gura nu vă tace, Dar’ a-închieia ceva nu vă place. 38 Dăci, dacă aţi luat armele-odată Trăbuie-întrînsele-a vă dăprinde; Căci arma nu este voao dată Ca pă mălaiu doar>ă< să-o puteţi vinde Sau să tăiaţi numa căpăţîne Dă curechiu, ci capete păgîne.“ 39 Atunci sculîndu-să-în picioare Tînăr Boroşmîndru luă graiul Şi zise: „Fraţilor! Mie-m’ pare Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul, N-ar împunge; ghimpul dară face Firea lui cea dîrză şi pungace. 40 Arma la om este ca ţăpuşa La scaiu; dă-ahaia-armatul arată Cu-îndrăzneală fiecărui uşa Şi-e totdăuna dă război gata; Iar’ acum, ahăl tare să ţine Care să sînte-înarmat mai bine. 41 Dăci dar’ întîi dă-armătură bună Să ne grijim cît mai dăgrabă. Dă mult un cuget pîn cap îmi sună: Cum s-ar putea face mai cu trabă Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie? Ş-aflu aşa c-ar putea să fie: 42 Ca fieşte care dintre noi Să fie cu totul ferrecat, 1 Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu, Ca să n-aibă teamă dă tăiat Sau puşcat, nici frică dă moarte, Ci tot vitejeşte să să poarte. 43 Cu-adevărat hire-ar şi mai bine Să ne putem face toţi legaţi, Ca vitejii dîn zile bătrîne, Cari dă multe ori şi ne armaţi Aflîndu-să-în mijloc dă războaie Nici un feliu dă armă putea să-i taie. 44 Dar hiind că-ahastă legătură În zioa dă-azi nu să poată face Fără numa prin fermecătură, Care-acum dă multă vreme-încoace Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă Vrînd să ne apărăm la năpastă, 1 Fierrecat. Autoriu pretutindine scrie fierr, iar nu fier, că aşa să cuvine. Şi s-arată din numărul înmulţit (plural), că aşa trebu să să scrie, fiindcă amintrele nu s-ar putea deosăbi de la fiere care este cu totul altă ceaia. Deci, cînd să vorbeşte mai de multe, fierră şi fierrăle trebue să să scrie, dar nu fierele etc. M. P. 45 Nu e-alta-a face făr’ a ne-ascunde În hierr, dă la cap pîn’ în picioare. Aşa, cu vrăjmaşul noi oriunde Vom sta fără frică la strîmtoare, Căci, păn’ el taie-în hierrul vîrtos, Eu taiu în carnea lui ş-în os. 46 Oastea noastră aşa-purure-întreagă Va rămînea şi nebiruită. Aşa facă cui viaţa e dragă, Şi va scăpa dă moartea urîtă. Numai cît, lîngă ahaia Trebuie ş-alta-în zi dă bătaie. 47 Adecă să nu facem cum fac Alţii războiul, numa cu-o mînă Lăsînd alantră mînă dă brac 1 Ci după-orînduială mai bună Trăbuie cu amîndoao dă-odată Ţigănimea noastră să să bată. 48 Păntru-ahasta-dar’, tot însul s-aibă O sabie bună-în mîna dreaptă, Iar’ în stînga-o suliţă cu trabă, Ca sosind cu vrăjmaşul la faptă, Cu suliţa să-împungă, s-oboară, Cu sabia să taie, s-omoară, 49 Apoi şi s-aibă fieşte care Un laţ dă fune pe lîngă sîne, 1 Adecă, ca netrebnică. Ca, cînd s-ar ostăni foarte tare, Să-l arunce-între-oştile străine, Şi-apucînd pe-unul să-l tîrnosască Pănă la tabăra ţigănească. 1 50 Cum vă place dar a mea părere Şi dă-aveţi ei împrotivă-a zice?...“ Dragomir atunci arătă vrere De-a grăi doară ceva de price, Şi să grăiască gura-şi deschisă, Dar’ apoi iară tăcu şi rîsă. 51 Dar’ iacă Dondul cu fruntea lată, Dondul lingurariu, şi el zisă (Barbă netezîndu-şi afumată): „Boroşmîndru taie-în turci ca-în clisă, Ba tîrnosi pe unul ş-acasă Cu armătura sa ha frumoasă!... 52 Fraţilor, sfatul ahăl şi toate Ce vorbiţi voi n-ajung o zală. Ce ni-s dă folos atîte înarmate!... Eu ştiu o mai bună rînduială, După care noi pă dăscălie Putem să facem şi bătălie 1 Ce spusă mai sus Boroşmîndru pentru legătură, aceasta au fost o deşartă crezătorie a oamenilor proşti, şi doar’ este ş-acum; care este împotriva firii. Dar’ ce zice de îmbrăcat în fierr, de o parte n-ar fi lucru rău, însă este lucru care mai mult ar strica la războiu, decît ar ajuta, căci oamenii aşa îmbrăcaţi nice s-ar putea clăti din loc. Apoi sunt s-altele care mustră deşertăciunea acestui feliu de armătură. Însă, încît pentru laţuri, am cetit la Erodot că în oastea care sculă Xers, împăratul Persii, asupra grecilor, să afla neşte oameni pădureţi care purta cu sine acest feliu de laţuri. Cocon Erudiţian. 53 Adecă,-împrejur dă ţigănie Să ne săpăm neşte gropi afunde, Ca venind turcii cu răpezie Să cază-în iele şi să să-afunde Unul după-alaltul, toţi grămadă, Ca şi lupii ce merg după pradă. 54 Gropile să hie-acoperite Cu frunzare, paie şi nuiele, Numadăcît să cază-oborîte, Cînd ar călca cineva pă ele. Şi vă-încredinţăz, dă bună samă, Că n’om avea-în ţigănie teamă.“ 1 55 Atuncea şi Tandaler să scoală Grăind: „Ş-asta tu chiemi bătălie, Dondule, cînd tu şezînd în poală La muiere, vrăjmaşul să-ţi vie Orbiş’, căzînd în gropile tale? Ce mai bulguiri! Ce mai tîndale!“ 56 Însă cînd era sfatul cel mai mare, Iacă Zăgan ursariul aleargă Într-un suflet la neagră-adunare, Ce era pe o şeştină largă, Şi sosînd abea putu să zică: „Vaileo! vaileo, că nu ştiţi nimica!“... 1 Ş’aceasta îm pare că am cetit la scriptorii bizantineşti. Adecă avînd perşii cu hunii sau tătarii bătălie, tătarii aşişdere au făcut asemene gropi, iară călărimea persiană repezită, gonind pe tătari, au dat întru acele gropi şi s-au prăpădit. Unde împăratul perşilor au pierdut o mărgea nestemată căria asemene pănă atunci şi de atunci încoace n-au fost. C. Erudiţian. 57 Obosit cu faţa spăimîntată, Abea răsuflînd, gura căscasă Să spuie tîmplarea-înfricoşată, Dară-în gîtlej ş-atunci îi rămasă Cuvînt, şi-abea cît zise: “Romica!... Au, vaileo! că voi nu ştiţi nimica!... 58 Întracea căutînd gloata murgie 1 Sta cu gura de-o palmă căscată, Neştiind ce feliu de mişelie De-a le mai spune-ursariul să gată, 2 Păn’ ce-în urmă-apucînd răsuflare Aşa spusă jelnica tîmplare: 59 „Oh! (strigă el) voi nu ştiţi nimica, Ce tîmplare v-oi spune jeloasă!... Vaileo că vi s’au răpit Romica Lui Goleman, Romica frumoasă!“ Asta-auzind, ca şi muţi stătură, Spînzurînd dintr’ a lui Zăgan gură. 60 Cei mai mulţi după-acea să sculară Şi-adunarea era să să spargă, Cînd sumeţul Tandaler în poară Să puse zicînd: „Lăsaţi să meargă Pă hăi căror dă dînsa le pasă, Ce-avem noi cu Romica frumoasă? 1 Murgiu este adiectivă de la murg, ca cum de la negru să zice negriu, ă. M. P. 2 Nu să ştie pentru ce numeşte poetul pe Zăgan ursariu, căci întră cetele cele mai sus pomenite nu să află ceata ursarilor! Dubitanţius. a)Aşa au aflat scris în cronica de la Cioara. Onoch. 61 Fugit-a hi, doar cine ştie Cu ce feliu dă flecău, păntru care 1 Dor va fi sîmţind şi libovie, Dar noao pentru-o fată fugare Nu să cade-a lăsa lucru-n doao, Aşa grăieşte Tandaler voao!...“ 62 „Ba latră Tandaler ca ş-un cîne“ (Tînăr Parpangel atunce zisă). „Un fleac ş-om dă nimic el rămîne 2 Pănă va dovedi cele zise.“ Aceste zicînd, cu buzduganul Ameninţă mănios ţiganul. 63 Iară mîndrul aurariu mult stete În cumpănă, ce-ar avea să facă: Ori să-i răspunză, sau să-i arete Cu fapta, decît prin vorbă sacă, Zlătariului, că n-are dreptate, Însă-îl apucă Bratul de spate. 64 Acesta cu mulţi alţii l-opriră De nu putu la cela pătrunde, Dar’ nice lui Parpangel slăbiră 3 1 Fiindcă cuvîntu flecău nu este obicinuit în toate dialecturile romăneşti, am socotit a-l tălmăci pentru cei care doară nu l-or înţălege. Flecău să zice pe une locuri ca şi pe alte zăblău, cotîng ş. a. 2 Un fleac să zice pe une locuri, ca şi cum ai zice netrebnic şi de nice o treabă. Un fleac de om la noimă să asămenează cu zisa lătinească flocţi homo sau nihili homo. M. P. 3 Nu-i slăbiră coardele, iarăş o proverbie de obşte sau vulgare, şi va să zică ea: încă de a sa parte să ţinu tare şi nu muie. M. P. Coardele văzînd că nu-i răspunde Vrăjmaşul, ci spre dînsul aleargă Chibzuind tocma capul să-i spargă. 65 Ş-îi făcea capul tot bucăţele Cu greu buzduganul său de-aramă, De nu-l sprijineai tu, Viorele, Care bine băgaseşi de samă Că Parpangel să gată să deie Şi-l opriş ţinîndu-l de minteie. 1 66 Apoi mai mulţi de-o parte ş-alaltă Mestecîndu-să-abea-i despărţiră, Că, de nu, doară sîngele baltă Curgea ş-unul pe-alt făcea tot ţirră, 2 Însă măcar că-osăbiţi stătură, A sudui nu-înceta din gură. 67 „Aşteaptă, tîlhariule dă cîine, Aşa n-ei scăpa tu totdăună.“ Strigă Tandaler, pe care ţine Bratul, Danciul şi mai mulţi împreună; Dar cela-încă-i strigă: „Vino-încoace, Cioroiule, dacă moartea-ţi place!“ 1 Minteie, sau mai bine mintie, să zice întrunele dialecturi romăneşti haina cea deasupra, sau acea ce zic alţii hlamidă. M. P. 2 Ţîrră, încît ştiu, să obicinuieşte numai la norodul ardelenesc, doară de la lătinescul ţirrus, încreţitură; iar’ poeticul, de bună samă, l-au pus pentru ritmă, urmînd lui Omer, care la poesia sa au trebuinţat cuvinte din toate dialecturile fără osăbire. Însă ţiră va să zică o bucaţea de oareceva, deci a face pe cineva tot ţîrră este a-l face bucăţele. M. P. 68 Aşa, dintr-o micşoară scînteie, O mare să scornea bobătaie 1; Pentru-o tînără mîndră femeie Era doi viteji mai să să taie! Însă zlătariu-ş adusă-aminte De-a lui Zăgan groaznice cuvinte, 69 Adecă, pe draga sa Romică Precum ar fi dus cineva-în silă; Deci, nezicînd nimărui nimică, Gîndi să meargă după copilă, Apoi aflînd-o să-întoarcă iară Şi să facă pe-aurariu de ocară. 70 Dar Ganafir cu Păpară iată S-apucasă acum şi de piică, 2 Pentru-a lui Goleman mîndră fată. Cesta zicea că buna Romică Este-a lui, cela-a lui. După-îndată Lor, apoi s-au prins de-a depărta. 71 După ce destul să dăpărară, Neputînd unul pe-alt să supună Sau la pămînt oarecum s-oboară, Dederă-a să prici depreună 1 Bobătaie. Fiindcă nu ştiu fi-va de toţi înţăles acest cuvînt, căci este vulgar, pentru aceaia trebuie a însemna că este imitativ, adecă scornit după asămănarea sunetului ce face focul cînd să face mare şi apucă putere; din sunul acela, adecă bo! bo! s-au făcut verbul bobotesc şi substantiva bobătaie, adecă mare foc. M. P. 2 Pi că. Autoriul au scris pretutindene aşa, ca să osăbească de la pică, ce va să zică cade. Însă piica este substantivă şi va să zică păr împletit, sau legat împreună; unii au obicinuit rău a zice tică în loc de piică. M. P. ăi Care-întii (de voie, nu de frică!) Trebuie să-şi ia mîna din piică... 72 „Lasă-mă dă păr“ (striga Păpară). „Lasă tu-întii“, zicea Ganafir, Cela „ba tu“, cesta „ba tu“, iară Zîcînd tot îş smugea cîte-un fir. Păn’ ce după lungă dăpărată Amîndoi să lăsară deodată. 73 Era (cum s-au zis) Romică fată În toată tabăra mai frumoasă, Fată-în păr şi-încă nemăritată, 1 Parpangel în taină-o încredinţasă, 2 Şi cît mai curund cununie, Şi fără de popă era să fie. 74 Nu departe de Cetatea Neagră Era vestit din zile bătrîne Un codru (precum să zicea prin sate) Lăcuit numa de mîndre zîne, Ce să zic măestre şi frumoase, Cele tari, ba şi cele vîntoase, 1 Fată în păr. Măcar că această zisă este de obşte şi vulgare, pe unele locuri, precum în Ardeal, însă este adevărat strămoşească; s-află în legile longobardilor asemene zise, virgo in capillis, adecă vergură nemăritată. Aici încă trebue a înţălege aşa, fiindcă fetele nu sunt învălite, ci sunt în păr, care este semnul feciorii, precum a femeilor măritate este semnul învălitoarea. Filologos. 2 Acest cuvînt încredinţasă va să zică aici logodisă, iarăş cuvînt nu pretutindene obicinuit întru această noimă. M. P. 75 Adecă cele ce, de cu sară Pănă tîrziu cătră miazănoapte; Prin văzduh cîntînd joacă şi zboară Şi-osăbite pricinuiesc fapte, De puţini văzute sau de nime, Precum s-au pomenit din vechime. 1 76 Mulţi povestea c-acolo s-arată Năluci, ce sparie şi-înfioară Pe-oameni, iar’ care-în el întră-o dată, Ori că nu mai nemereşte-afară, Ori, deşi esse, totuş’ or’cîtă Vreme-i rămîne mintea schimosită. 77 Aici era curtea nălucită Ce Sătana de curînd zidisă, Cu gîndul ca să bage-în ispită Pre toţi vitejii creştineşti şi să Facă ca,-întru dezmierdări ş-ospeţe Petrecînd, de-arme să să dezveţe, 78 Iar’ a lui Vlad să frîngă putere Şi să-l deie turcilor pe mînă, Căci, după-a lui gubavă părere Era turceasca lege păgînă 1 Aici în strofa aceasta, ne spune poetu de zîne şi alte mai multe, care nu toţi doară le vor înţălege. Trebuie dar a şti că în Ardeal între norod este o crezătorie vechie, şi doară încă de pe vremile păgînităţii, cum că umblă pe sus, mai vîrtos seara, neşte zîne, care pe-unde trec cîntă în văzduh, şi pe care află, mai vîrtos dormind pe cîmpuri sau în păduri, le pricinuiesc multe stricăciuni şi rele; aceste zîne, precum s-au pomenit şi mai sus, să numesc apoi de la norod în multe chipuri, adecă: cele frumoase, cele tari, vîntoasele ş. c. d. Din ce din ce mai mare să crească Şi să să stîngă cea creştinească. 79 Acolo dar’, în cea curte-aleasă, Prin osăbite tîmplări ciudate Cei mai viteji voinici s-adunasă; Uitîndu-şi de sine şi de toate, O desmierdată ducea viaţă Fără grijă, supărări şi greaţă. 80 Inima ce le poftea, de toate Avea ei în cea curte măiastră: Tot feliu de beuturi şi bucate, Văşmînturi cu porfiră şi lastră, Casele domneşte împodobite Ş’ori ce poate-ochi omeneşti s-învite. 1 81 Tinere şi frumuşele-argate După gust: oachieşe, nierioare, În urşinic şi mătasă-îmbrăcate Era voinicilor slujitoare, Ibovnice şi dragi soţioare, Fără pismă, sfadă şi mustrare. 82 Ici vedeai o părechie voioasă, Dănţuind la cîntare de laută; 1 Trebue a lua sama că doao poveşti aici ne spune autorul: una, că în dosul taberii ţigăneşti au fost un codru în care să zicea din bătrîni că lăcuiesc cele frumoase şi multe năluci să fac; iar alta, cumcă în acela codru, Sătana zidisă o curte cu toate desmierdările îndestulată şi smomisă acolo pre vitejii lui Vlad; îi ţinea ca închişi. M. P. a) Pădurea nălucită au împrumutat poeticul nostru de la Tasso, numai cu oarecare usăbire, iar’ curtea au luat-o de la Ariosto. Erudiţian. Iar’ colea, pe divan de mătasă, Alta zăreai şezînd ce nu caută La cei alalţi, numa între sine Cîntă-a lui Amor patime line. 83 Icea rîd şi şuguiesc o parte, Colea sărutînd să strîng în braţă, Iar’ alţii caută şi mai departe Şi, ca cînd n-ar fi nime de faţă, Fără de nunu mare fac nuntă Ş-aduc lui Amor jîrtvă necruntă. 1 84 Cel rău ştia că-a Romicii faţă Mai la mulţi tineri ţigani plăcusă, Deci învălind’o-într-o neagră ceaţă, O răpi din tabără ş-o dusă Tocma-întracea curte-a lui vrăjită, Din afară cu totul aurită. 2 85 Acest lucru pre gloata murgie Umplusă de jele şi de frică. Dar’, o tinăr Parpangele, ţie Nu-ţi mai tihneşte-în lume nimică 1 Aici eu nu înţeleg ce va să zică poeticu, ce feliu de jîrtvă necruntă aduc. Onoch. a) Aşa au aflat scris! Mîndrilă. b) Adecă să iubesc fără a fi cununaţi! C. Adevărovici. 2 Dar ce scopos au avut cel rău de a răpi pe Romica, nu să spune aici? Simpliţian. a) Dacă poeticul n’au aflat la izvod pricina, de bună samă nice noao poate să spuie, căci el încă nu ştie. Onoch. b) Poate că să va ivi din cursul poveştiăiî; să aşteptăm puţinel. J. Răbdăceanul. Şi te mistuieşti cu jele ascunsă De cînd Romica ta să răpusă. 86 După ce prin tabără ş-afară Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave, Bietu-ş’ căută pierduta fecioară, Slăbindu-i picioarele cimpave, În urmă, de dor şi jele mare, Să trînti gios şi vru să să-omoare. 87 „Ai! ursită neagră şi păgînă! 1 (Strigă cu lacrime şi duroare!) Cum de-mi răpiş’ tu iubita zînă! Ah! cum întunecaşi al mieu soare! Iar’, dă-mi iai a traiului dulceaţă, Pentru ce- mi cruţi ahastă viaţă? 88 O! mie ca sufletul Romică, Dragă, neasămănată copilă! Dă mursa proaspătă mai dulcică, Decît o turturea mai cu milă, Decît o mieluşică mai blîndă, Mai netedă şi mai dă oglindă, 1 Ursită. Ţiganii, pe une locuri, mai vîrtos în Ardeal, ţîn pănă în zioa de astezi obiceaiul strămoşilor săi, a romanilor, şi în noaptea dintîi după naşterea fieştecui prunc sau pruncă, mai nainte de botejune, aştern masa frumos şi pun într’un blid curat apă limpede cu trii linguri noao, zîcînd că întracea noapte au să vie ursitorile să ursască pruncului toate cîte va fi să păţască, bine sau rău. Ei cred că sunt trii ursitori şi fieşcare dintrînse, îi spune ceva; şi aceia ce au hotărît ele trebue să împlinească cu noul născut; pentru că să zice aceasta că e ursita lui, adecă hotărîta, ca cum să zice la latini fatum. Această crezătorie au luat-o ei de la strămoşii săi, care aşijdere credea, că trii ziele pe care numea Atropos, Lahesis şi Clotho, la noul născut spunea ce va să păţască, torcînd firul vieţii. M. P. 89 Mai lină decît umbra de vară, Mai dragă decît vremea sărină, Mai lucedă dă steaua dă sară! Deh! vină-m o, drag suflete! Vină, Dulce Romică, şi bunişoară, Nu lăsa pe Parpangel să moară!“. 90 Doară-atunci săracu-ş’ făcea moarte Să fie-avut un cuţit la sine, Însă tabăra era departe, Şi-în pregiur nu era nici un spine Să să-împungă, nici apă sau groapă, Sărind întrînsa să să potoapă. 91 Dar ce-mi şopteşti, musă, în urechie!... 1 Cîntecul doară să-m fîrşesc? Însă Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!... Cum căpăstru şi zebele frînsă, Nice vra de poposit să ştie, Nici s-abată-în d-alba ţigănie? 92 Apoi şti cum Parpangel rămasă Sîngur-sîngurel în cea pădure, Plîngîndu-şi pe Romica frumoasă, 1 Aici poeticul şuguieşte, ca cînd musa i-ar şopti în urechie să întoarcă cu povestirea la ţigani, iar’ iel zice că Pegazul rîmpînd frîul îi strechie, adecă fuge şi nu vra să rămîie în loc. Pegazul este un cal cu arepi, despre care mai multe vei afla la mithologhie. Deci, în loc de a zice poetul cu alte cuvinte: „eu văd că ar fi rîndul să spun mai încolo despre ţigani, dar, fiind că acum am apucat a zice de Parpangel, mai bine este a fîrşi cu dînsul“, în loc adecă de a zice aceste, el au zis tot aceaiaş’, însă poeticeşte. M. P. a) Aşadar poeticii aceia trebuie să fie un feliu de nebuni ce nu vorbesc ca oamenii. Idiotiseanul. b) Dar nu-i aşa, vere! căci îm pare ai auzit că poeticul aşa află scris. Onoche. De piatră-ar fi care să să-îndure A-l lăsa de jaf sau a nu spune De-au ajuns el încă zile bune!... 93 După ce el mult geli şi plînsă,În zădar moartea chiemînd amară, Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă Şi să sculă la drumul său iară. Şi cu lăuta de-a susuoară Mearsă toată zioa pănă-în sară. 94 Dar’ în zădar merge el şi cată, Căci în drum pe nime nu tîlneşte; Şi măcar poposind cîteodată, În toate laturile priveşte, Totuş’ nu vede-omenească viţă, Ba nice vită, cîne sau mîţă. 95 Iară el tot trapădă nainte Pă drumul care-întii apucasă, Păn’ ce-are clisă-în traista cu ţinte, Dar, cînd merindea fîrşi de-acasă, Atunci întii băgă el de samă Că e greu a trăi fără zamă 96 Şi cumcă măcar ce viteaz mare Cu foamea nu poate să să bată. De unde scoasă-o dovadă tare, Că nu oastea cea mai bine-armată, Însă mai vîrtos hrana cea bună Bate pre nepreten totdeună. 1 97 Dar’ este-un feliu de lucru nemare, Cui latinii zic casus fortuitus, Iar pre limba noastră-oarbă tîmplare Şi nu să ştie, de zios au de sus Ivindu-să-aorea-într-o minută, Oamenilor la nevoi ajută. 98 Aceasta şi zlătariului nost, 1 Neaşteptată-ajutorinţă dede; Căci acum i să-urîsă cu post Şi iaca nimeri, cine-ar crede! La o curte-în mijloc de pădure, Tocma su poalele-unii măgure. 99 Adecă la curtea cea frumoasă Şi de călători amegitoare; El gîndea că merge drept pe-aleasă Cărare şi pe-a sale picioare, Dar’ a iadului năluci îl poartă Şi-l pun tocma supt a curţii poartă. 100 Ştiind el că cîntăreţul bun Pretutindene-e primit în ţară, Mearsă drept la poartă (precum spun) Şi dede portarului bună sară, Iar’ cela văzînd că e lăutaş, Grăi: „Bine-ai venit ţigănaş!... 2 1 Adecă nostru. 2 Acum înţeleg eu pentru ce Sătana au zidit acea curte amegitoare şi pentru ce să zice că mulţi acolo voinici viteji abătusă; de bună samă şi pe aceia fără voia lor i-au povăţuit acolo duhurile amegitoare. Simpliţian. a) Ei! dar vezi Vicleanul! Răpind adecă pe Romica, au vrut s’aducă şi pe ibovnicul ei ca să-i tîlnească împreună. Mîndrilă. 101 Tocma ne lipseşte-unul ca tine, Ian’ pasă numa sus în polată Şi să şti că vei fi primit bine!“ Iar’ el n-aşteptă multă-îmbiată; Ci-în grabă drept acolo să duse, Unde cela-i arătă şi-i spusă. 102 „Ei! bre, bre! bine-ai venit ţigane!...“ „Bine-am găsit, coconaşilor!...“ Aşa răsunară-îmbele strane. 1 „De mult de un lăutariu aveam dor“, Adausără coconaşii care Acolo făcea chief ş-ospătare. 103 Ţiganul văzînd mesele pline Cu mîncări îşi linge buze-ades Ş-ochii-înfipţi tot la bucate ţine.În urmă le spune pe-înţeles Cumcă de ieri sară n-au mîncat Şi limba-în gură i s-au uscat. 104 Deci îndată făcură să-i deie De mîncat şi de beut, cît va cere. Sărac Parpangel !...-era să pieie 2 Cu tine şi cea sfîntă putere Cîntăreaţă ce aveai tu rară, De n-ai fi cîntat întracea sară. FÎRŞIT 1 Adecă aşa întrebară ceia şi aşa răspunse ţiganul. 2 Să pieie va să zică să piară. Poeticii au neşte slobozii şi privileghii care nu au ceialalţi ce nu scriu cu stihuri; pentru aceasta, ca să-i vie stihul la ritmă, au pus în loc să piară, să pieie! M. P. CÎNTECUL A III ARGUMENTUL Bietul Parpangel cîntă la masă De libov, de vin şi de jele, Ş-apoi vede-o copilă frumoasă, Şi stă dus cu ochii cătră stele. Florescu spune de ţigani ş-alte A lui Vlad tocmeli şi fapte nalte. 1 Musă, ian’ curmă-ţi odihna lină; Vezi cum zorile d-albe roşite Să ivesc cu zîmbire sărină Alungînd ceaţa nopţii cernite, Cum soarelui viitoriu să-închină Cîntîndu-i deşteptata jivină. 2 Sus’, muso! iar spre călătorie, Că mult încă drum avem de-a mere. Mulţi aşteaptă ş-ar dori să ştie De Parpangel, dar şi rîndul cere A spune-întii despre-a lui tîmplare, Care-acum cinasă, cum îm pare. 3 După ce el pofta de mîncare Şi de beutură stîmpărasă Şi iar s-întorsese la-adunare, Fiind că-acum era după masă, Îmbrăcîndu-l cu noao veştmînte, Îndată-l pusără să cînte. 1 4 Iar el, ca un cîntăreţ măestru 2 Care-în ospeţe şi pe la mese, Cînd arma celui Marte buiestru 3 Cu stihuri nalte cînta ş-alese, Cînd pe fiiul Vinerii frumoase Cu viersuri line şi mîngăioase, 5 Vru ca să desfete ş-astă dată Cu cîntece line sîmţitoare Tovarăşia noastră-adunată Dragostele cîntînd zburătoare. Şi, precum hîrţoaga Cioarei scrie, Aşa le cînta de libovie: 6 „Iubiţi, o suflete muritoare, Că libovul este legea-întie A toatei fiinţe de supt soare! Tot care nu sîmte libovie, 1 Poeticu, după obiceaiu său, iară chiamă musa să-i înceapă a cînta mai încolo. Şi ţiind firul poveştii, începe de unde curmasă în cîntecul trecut, adecă pentru păţirea lui Parpangel, pe care zice că l-au îmbrăcat în noao veştmînte şi l-au făcut să cînte. M. P. 2 Măestru. Ca să nu să înţăleagă doară într’altă noimă cuvîntul acesta, trebu a şti că acest cuvînt e chiar romănesc şi este adiectivă, adecă măestru, măiastră şi va să zică meşter, meşteră, sau meşter iscusit. Şi într’această noimă trebuie să iae şi aici. M. P. 3 Buestru, va să zică turburat, sbrevuiat, care să zice bine de Marte, ce este zieul războiului la poetici. Însă Vinerea aici nu să semnează alta fără pe zieaua libovului, care latinii zic Venus, iar grecii Afrodita; iar’ noi romăneşte nu putem zice amintrile, fără Vinere, căci de-acolo chiemăm şi zioa Vineri, ca cum s’ar zice zioa Vinerii; iar’ fiiul Vinerii este Amor sau Libovul. M. P. Mult defăimează legea firească Şi nu e vrednic să mai trăiască. 7 Tot ce sîmte, să mişcă, viază, Tot ce-înverde, ce-înfloare şi creşte, Cu poftă lină să-îmbrăţoşază, Cu dulce dor să leagă, să meşte, 1 O! Amor! ţie toată să-închină, Toată ţie jertfeşte jivină! 8 Însuş pe-astă lume trecătoare, Din haos un sînt libov o scoasă, Şi dragoste, cu-întia lucoare, 2 Îi sufla în mădulările ghieţoase, Aşezînd ca legea ei întie Priinţa ş-armonia să fie!... 9 După-această lege nemutată, Făptura toată merge, să ţine; În toate libov şi dor s-arată: Iubescu-să stelele-între sine, Iubeşte-să ceriul cu pămîntul, Iubescu-să mările cu vîntul. 10 Sus în văzduh toate zburătoare, Gios pre pămînt toate dobitoace, Păn’ şi răcile jigăni de mare Prin cea patimă lină, şegace, 1 Să meşte, adecă să mestecă, măcar că este cuvînt vechiu, totuş la poesie să poate trăbuinţa. M. P. 2 Lucoare va să zică lumină. Poeticul va să zică că pe această lume un sfînt libov o scoasă dintru nimica şi legea ei cea întie este armonia. M. P. Cu strînse laţuri să-împreunează, Cu dulce libov să-înroorează!... 11 Numa voi suflete muritoare, Defăimaţi astă patimă blîndă, De dînsa ferindu-vă-inimioare Ca cînd ar fi libovul osîndă. Ah! ne-ajunsă-omenire deşartă, Încă firea te rabdă, te iartă! 1 12 Voi dar, care-aveţi inimă bună Şi lămurită minte cerească, O, iubiţi! Iubiţi-vă împreună În această viaţă trupească, Pănă sunteţi în vîrstă şi stare, Că vremea-i rapede trecătoare... 13 Vezi cele paseri pre rămurele Ce jucîndu-să vesele cîntă; Ard cu flacără de-amor şi ele Mărind a naturii lege sîntă. Caută cum din creangă-în creangă zboară Tot soţul cu cîte-o soţioară. 14 Să iubim dar şi noi pănă-în faţă Rumeioară sîngele ne joacă, 1 Dar şti ce, vere Idiotisene, oricum îţi pare, dară mie-m începe a plăcea poeticul, şi mai vîrtos ce zice aici! Onoch. a) Gîndurile şi mie-m plac, vere, dar stihurile cele lungi şi împletecite, acele nu-mi plac; dar, de oi avea vreme, tot aceastaş cîntare voi să fac cu vierşuri de a noastre, ca să ne o cînte apoi ţiganul nostru; atunci îi vedea că altmintrele sună. Idiotiseanu. Pînă-avem o logodnică soaţă, Păn’ încă n-ajungem la soroacă Că vîrsta scapătă, vremea sboară, Nice mai întoarce-a doao oară. 1 15 Să iubim! că tîmpul acuş’ trece, Iar zilele noastre s-împuţină: Mai bine-i în amor a le petrece, Să nu ne-apuce vîrsta bătrînă Cu tusa şi cu durere de-oase Sau cu mădulări neputincioase! 16 Să iubim! pănă-în tinere vine Sîngele saltă şi să răvarsă; Să iubim păn’ a iubi ne vine, Răcorind inima de dor arsă, Ca nu cumva-apoi, odinioară, Cumcă n-am iubit rău să ne pară. 17 Să iubim păn’ Amor ne prieşte, Păn’ Vinerea ne poartă pe braţă, 2 Păn’ încă cu libov ne zîmbeşte Vro tineră copilă iubeaţă, Pănă dragostele ne desfată, Ca să nu ne bănuim odată. 1 De au cîntat aşa Parpangel, atunci bine zice poeticul că au fost iscusit cîntăreţ, ba încă şi poet. Simpl. a) Curios lucru! Cum să nu fie cîntat, cînd se află scris aşa! Onoch. 2 Vinerea. Poeticul încă ia cuvîntul acesta în noima poeticilor lătineşti, adecă cum am zis mai suăsî, mama Libovului. 18 La cîntări de ceteră ş-în horă 1 Să jucăm în giur, mînă de mînă, Tot frăţiorul ţiind o soră Spre care sîmte dragoste lină, Şi să strigăm toţi cu bucurie: Viie zieu-Amor! Amor să viie!“ 2 19 „Bravo! bravo!“ oaspeţii strigară, Plesnind în palme juni şi fecioare; Şi zicea, să le-o mai cînte iară, Poftorindu-şi dintr-acea cîntare Stihul de pe-urmă, cu veselie: Viie zieu-Amor! Amor să viie! 20 Închinîndu-şi cu pline păhară Toţi-şi dădusă la veselie, Pănă Parpangel începu iară Din facerea lui Pintilie 3 O cîntare bine-alcătuită Şi pe-acele vremi deobşte iubită: 21 „Vinule dulciu, tu roadă de raiu De la Dumnezieu dată pe pămînt, A toate roduri de pe lume craiu!... Laude ţi-oi cînta, cum purure cînt, Numa de beut cîndu-mi vine dor, Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior. 1 Adecă, cum să joacă în horă. M. P. 2 Viie. Trebuie a şti că este verbul viu sau viez; deci să viie va să zică să viază, să trăiască! Această vorbă este şi la Biblie, unde să zice: vie Dumnezieu! adecă viază Dumnezieu! trăieşte Dumnezieu! M. P. 3 Facerea, adecă alcătuirea, scornirea. M. P. 22 Tu eşti mirul sînt, dintru toate-ales, Ce viaţă dai, mîngăind pre toţi; Fie fericit care te-au cules!... A lui Dionis veniţi, o preoţi, 1 Să-închinăm, să bem cu păharul plin, Să trăiască toţi cei care beu vin! 23 La toate nevoi tu ne-ajuţi şi dai Putere la slabi, bolnavilor leac. Hrană la bătrîni, iar cînd în cap sai, 2 Voie bună faci şi celui sărac, Alb, roşiu ş-or’cum de-ai fi tu-în obraz, La toţi ce te beu, purure faci haz. 24 Care te-au beut, de-ar fi cît de trist, Prinde-îndată chief ş-uită de necaz. Fiece năuc pare-un trismeghist, Fiece mişel să ţine-un viteaz... Să bem, să-închinăm cu păharul plin, Să trăiască toţi cei care beu vin. 25 Veniţi, fraţilor, la cerescul must Să ne bucurăm bindu-l şi-închinînd: De sete-un păhar, altul pentru gust, A tria de chief, a patra cîntînd, 1 Dionis este la poeţii elineşti un zieu ce au aflat viţa vinului, pe care latinii au chiemat Bahus. Poeticul chiamă pe preoţii lui Dionis, adecă pre cei ce-l cinsteau ca să vie să beie vinul. Însă aici, prin metaforă s-au luat cuvîntul Dionis şi însemnează vinul. A cincia de saţ, că-a şasa-i prisos, De-a şepte-încolo n-aduce folos.“ 1 26 Fîrşind cîntăreţul toţi beură Cu păharul plin şi de-a-împrumut. Închinîndu-şi ei cînta din gură Şi poftorea stihul cel plăcut: „Să-închinăm, să băm, cu păharul plin, Să trăiască toţi cei care beu vin!“ 27 Iar’ o copilă din adunare, Ce nu demult acolea sosisă Şi părea că nici un chief are, Cu faţă-învălită fiind zisă: „Dar’ ian’ cîntă-ne vruna de jele, Carea ţi-e mai dragă, Parpangele!“ 28 Şi zicînd să-întoarsă-într-altă parte, Cît ţiganul nu putu s-o vază. Iar’ el a sa pomenindu-ş’ soarte, Strunele întocmeşte ş-oftează, Şi păn’ alţii zic cele şi ceste, Aşa-începu jelnica poveste: 1 Aici să vede că şi poeticul nostru au fost iubitoriu de vin căci sloboade a bea şepte păhară; dar’ aceasta nu poate să facă numai un beutoriu, fiindcă şepte fac mai mult de o ocă. Onoch. a) Cine ştie ce păhară au înţăles poetul, şi doară unele mai mici. Mîndr. b) Am aflat însămnat pe orighinal, la margine, pecum se vede acelaş preînvăţat mai sus numit, Tălălău, cumcă, după dreapta măsură care o înţăles-o poeticul, ar fi, după măsura noastră de astezi, o ocă şi jumătate; însă adauge că, după vremile acele, nu era mult, fiindcă oamenii era cu mult mai tari decît acum. Erudiţian. 29 „Voi suflete sîmţite şi bune, Voi care-aveţi inimă duioasă, O! cine cum să cuvine va spune Patima voastră, o, părechie aleasă!... Libovul Illenii cătră tine Şi dorul tău cătră dînsa,-Arghine! 30 O! tu musă, care cîteodată Ad-umbră şezînd în haină-albastră Colo, supt măgura gemănată, Lui Amor în ceteră măiastră Cînţi a duor inime libovite Dulcile necazuri suferite, 31 Lasă puţinel desişuri umbroase, Pogoară încoace aducînd aminte A Ilenii domniţii frumoase Ş-a lui Arghin dragoste fierbinte, Că-amîndoi mult dor şi amar păţiră Pănă ce tîrziu iară să tîlniră! 32 Tînărul Arghin după ce străină Multă ţară-îmblă, multe-oraşe, sate, În urmă văzînd că-în zădar suspină Ş-întreabă-în zădar de Neagra Cetate, Că nime ştiea, cu mic şi cu mare, Să-i spuie sau să-l ducă la cărare, 1 1 Aici făcătoriul acestui cîntec încă chiamă întrajutoriu pe musa cea care cîntă lui Amor patimile dragostii! Însă prin Măgura Gemănată să înţălege muntele Parnasului; întru care să zicea că lăcuiesc musele. Gemănată, adecă îndoită sau despicată, căci aşa să zice a fire Parnasul. Iar’ cît e pentru povestea lui Arghin şi a Ilenii, trebuie să bagi de samă, cetitoriule, că această 33 Obosit într-o vale-adîncă-ajunsă, De-amor, de necaz, mintea turburată, De jele, de dor, inima pătrunsă, De pe murg uşor să pogoară-îndată; Smulgîndu-ş apoi săbioara luce Mănunchiu la pămînt, vîrv la piept aduce. 34 Ş’ochii lăcrămoşi rădicînd la stele, Cu suspin adînc aşa graiu deschisă: „Tu, ţîntă-a toate dorinţelor mele, Ileană iubită! ah! să ştii tu (zisă) Că-Arghinul tău e la pragul de moarte, Cum te-ar întrista jelnica lui soarte!... 35 Dar poate că tu nice-odinioară De-a mele tîmplări triste şi cumplite Nu vei auzi, nice vei şti doară; Încai stîncele voiu, neînsufleţite, Jele să-mi asculte, marture să-mi fie Că fui credincios păn’ la moarte ţie. 36 Multe ţări îmblai, dragă, pentru tine! Dar’ acuma-mi văd cărarea curmată; poveste este la romînii cei de la Ardeal foarte vechie; numai cît aflu osăbire în numele lui Arghin, care la povestea norodului de Ardeal se zice Arghir şi nu să poate ştire cum ar trebui să fie: Arghin sau Arghir? Însă eu socotesc mai bine a fi cum au pus poeticul aici, fiindcă el aşa au aflat la scrisorile vechi, iar’ norodul au putut cu vreme să schimosască cuvîntul, fiindcă în adevărata istorie Ileana să zice cu cosiţă de aur, apoi norodul îi zice Ileană Cosinteană. Deci să vede că în gura norodului s-au strămutat cuvîntul. Pentru această Ileană au povăstit şi un dascăl din Avrig, în Ardeal, dar’ întralt chip începe, nu precum să spune aici, şi cu verşuri de obşte, nu cu tot bine legate. Erudiţian. a)Ba mă rog de ertare, că vierşurile sunt frumoase şi pe înţălesul fieşte-cui, adecă vierşuri de ale noastre. Idiotis. La locuri sosind puste şi străine, Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată. Dar’ nice a-întoarce fără tine-acasă, Libovul nestîns ş-inima mă lasă!... 37 Deci rămîni în veci, dragă, sănătoasă! Şi deacă vei şti cumva-odinioară De fîrşitul mieu, de moartea jeloasă, O fierbinte-încai varsă-mi lăcrămioară Şi zi: „Lin oase-ţi păuseze,-Arghine, 1 Ce cu tot te-ai jertvit pentru mine!“. 38 Asta zicînd, era să-ş’ afunde În piept gingaş sabiă-agerită, Cînd glas cunoscut urechia-i pătrunde: „Arghine, ce faci!“ ş-într’acea clipită, Iacă fierrul crud îi căzu din mînă, Iar’ el să trezi-în braţul tău, Ermină. 39 Ermina, cea lui de mic priitoare Şi din toate mai înţăleaptă zînă, Ce pe el crescu şi-i fu-învăţătoare Cum să să deprinză-în toată faptă bună, Grija lui ş-acum poartă nevăzută, În ceasul cumplit sare şi-i ajută. 40 Cît glasul sună, voinic ochi întoarsă, Lumine-i fiind mai întunecate, Slobozind abea din buzele d-arsă Un dulce suspin, vorbe-înjumătate, 1 Păuseze, adecă îţi odihnească. „Ah! ce văd, tu-mi eşti, o Ermină bună!“ „Eu, Arghine, eu! (zisă ea-împreună). 41 Venii să te-abat de la prag de moarte. Ah! cine ţi-au dat gînduri aşa slute? Ce grea te-apasă şi varvară soarte? Cum de ţi-ai uitat de nalta vărtute Spre care de mic eu-ţi fui povaţă... Şi vruş’ a-ţi curma dorita viaţă? 1 42 Nu ştii tu că nu-i vrednic de dulceaţă Care-amar n-au tras? După zi nuorată, După vînt cu ploi, negură şi ceaţă Soare mai frumos strălucind s’arată! Lucru-i ticălos d-inime giosite, Gînduri a purta deznădăjduite. 43 Deci sus, Arghine, căci încă te-aşteaptă Multe supărări şi multă-ostăneală, Dar’ cu vărtutea şi mintea-înţăleaptă Toate-i birui. Ai numa-îndrăzneală! 1 Nu să ştie din ce pricină autoriul sau izvoditoriul Ţiganiadei au băgat aici cîntarea aceasta, care îi alcătuită întralt feliu de stihuri, care ies afară din măsura celoralalţi, fiind cu un picior sau metru mai lungi. Cu adevărat altă pricină nu vede a fire, afară de că aşa au aflat-o în orighinalul vechiu şi n-au vrut să o prefacă, după celealaălîte vierşuri, mai vîrtos socotind ş-aceasta, că nu este fîrşită, ci numai începutul, precum să va vedea din cele ce urmează. M. P. a) Am cercetat în tot feliu să pociu afla şi ceailaltă parte a poveştii aceştii de obşte iubite, dar nu am putut-o afla. De atîte ori pomenitul preînvăţat Talalău a lăsat o însămnare la orighinal, că ceaialaltă parte cu totul s-au pierdut. Adauge ş-aceaia, cum că întiiul izvoditoriu au fost din cetatea Ceugmei, care acum demult s-au năroit şi să află năruitura şi astezi lîngă ţărmurile Murăşului în Ardeal, unde aproape este un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume prefăcut din cetatea Ceugma. Cine ştie! doară săpînd la năruiturile aceii cetăţi s-ar afla manuscritul. P. Filologos. Că norocul bun nu-i în pat cu pene, Nice să-însoţeşte cu trîndava lene. 44 Iar cînd ţ-ar fi greu doar la vro tîmplare, Adu-ţi aminte de mine ş-a mele Bune-învăţături, fii cu cutezare, Nici locul să dai la gînduri mişele; Şi fi-încredinţat că-i scăpa de toate În urmă-ajungînd la Neagra Cetate!“ 45 Ermina de-aci mearsă nevăzută Lăsînd pe voinic în uimire-adîncă, Cu ochii-în pămînt şi cu gura mută, Şi doară mai mult ar fi stătut încă, De nu vrea zări stîndu-i înainte Pre bunul verin lăcrămînd fierbinte. 46 Atunci tinărul ca din somn adînc Să trezi şi făr’ a zice-un cuvînt Sabia-întecă şi sări-în oblînc; Iar’ murgul uşor îl duce ca vînt, Îl duce de nou, pe dealuri, pe văi, Pe locuri pustii, făr’ sate şi căi, 47 Pe neşte cîmpii sterpe, săcetoase, Pin plaiuri, pe munţi, pin pietrii şi stînce Pintre codri deşi, pin păduri umbroase. Nici acum avea să beie, să mînce, Cînd iacă dedu supt poale de munte, De-un groaznic omoiu c’un ochiu în frunte, 48 Care lui strigă fiind de departe: „Stăi, voinic străin, nu păşi nainte, Nici un pas mai mult că te bagi la moarte!...“ Stete-Arghin cevaş’ cu-îndoită minte, Nu că s-au temut doară de năpastă, Ci că n-au văzut namilă ca ceastă. 49 Cu-îndrăzneală-apoi: „Dar cine cutează (Răspunsă)-a ţinea drumul lui Arghin...? Care de nime, nici teamă, nici groază Pănă-acum avu?“ Ş-acesta zîcîn’ Smulge sabia, calu-şi înteţeşte, Namila-urîtă nice să fereşte. 50 Fulgerul aşa iute nu detună Din nuori încărcaţi, cum june viteaz Lovi pe neom, dorind să-l răpună. Nu-i dete nice-o clipită răgaz, Fierrul învîrtînd de-ună ş-altă parte, Ca doară-i va da vreo rană de moarte. 1 51 Dar’ omul grozav stete nemişcat Cu capul clătind şi zîmbind amar, Cu trupul întreg şi nevătămat. Cînd Arghin văzu că taie-în zădar Ciudă şi mănie deodată-l cuprinsă, Iar nămila slută-a-i zice-aşa prinsă: 1 Acest feliu de oameni cu un ochiu în frunte era urieş, şi poeţii cei de mult le zic ciclopi sau, de pe grecie, ciiclopi. Trebuie a şti că povestea aceasta este făcută pe acele vremi cînd romînii încă era păgîni şi să închina la idoli; pentru aceasta vorbeşte de zîna Ermină, care au crescut pe Arghin. M. P. 52 „Foarte tu te-înşeli, tînăr ticăloase, De-în arme te-încrezi şi-întru mîna tare! Că nici vărtute, nici arme tăioase Pot să-ţi aducă ţie vro scăpare, Deacă legii mele nu te vei supune, Care eu acuş’ de-amărunt ţ-oi spune.“ 53 Tocma cînd fîrşea ceste cuvinte, Copila cu faţa coperită Ce-l făcusă de jele să cînte, Doară vrînd să-l aducă-în ispită, Desvălindu-şi obrazul s-arată, Şi iacă povestea lui curmată, 1 54 Căci alăuta-i căzu din mînă Şi el stete ca fără sîmţire. Iar’ întracea copila străină Ieşi din casă fără de-a ştire Ce s-au făcut. Toţi să minunează Şi nu ştiu ce vor mai să crează. 55 Iar Parpangel venindu-ş’ în sine Rapede să scoală... iasă-afară, Caută,-întreabă prin odăi vecine, Cearcă-în zădar şi să-întoarce iară, Mult apoi în sine să mîhneşte Că fata dorită nu găseşte. 1 Adecă cînd Parpangel cîntînd fîrşi acele cuvinte, atunci din oaspeţi, copila cea ce-l făcusă să cînte de jele, dezvălindu-şi faţa să arătă cîntăreţului, iar’ el îndată curmă cîntarea şi povestea. M. P. 56 Oaspeţii dintru toate aceste Nu putea să gîcească nimică, Numa că li să curmă poveste Şi rămasără fără musică. De-aci multă glumă şi voroavă Să-iscă de-a ţiganilor ispravă. 1 57 Iar Florescul de la Vercicani, Un voinic de vîrtute şi fală, Cînd veni voroava de ţigani Dezvolbind a lui vodă tocmală, Acest chip grăi cătră-adunare: „Lucrul tot această pricină-are: 58 Văzînd vodă-atîta ţigănească Gloată încolea şi-încoace, Ce nu vra c-alţi să agonisească, Ci numai a trîndăvire-i place, Socoti să-i armeze cum poate Făgăduindu-le case ş-olate. 59 Ba le şi dărui de moşie, Prin milostivă domnească carte, Toată-acea mîndră periferie Ce s-află-într-a ţării ceştii parte: 1 Adecă, după ce zărî Parpangel pe fată, îi căzu lauta din mînă şi el rămasă ca împietrit. Venindu-şi apoi în fire şi văzînd că fata ieşi din sală afară, de grabă mearsă după dînsa. Iar’ oaspeţii neştiind ce va să zică aceste lucruri, să mira şi le părea rău că cîntăreţul n-au fîrşit povestea, şi din această istorie apoi începură a vorbi de trebile ţiganilor. M. P. De la Corbi păn la Cetatea Neagră, Giur în pregiur eparhia-întreagă. 1 60 Zic unii că Vlad numai o şagă Prin asta cugetă să facă, Alţii,-împrotivă, de samă bagă Că vra pe ţigănimea săracă Să prăpădească, puind-o în poară Cu turcii, ca mai curînd să piară. 61 Eu mă ţin de-această socotinţă Cum că trebile lui Vlad oştene Au poftit atare sîrguinţă, 2 Ca să-armeze gloatele-eghiptene; Ştiind că turcii acuş or să vină, Iar’ el oaste are foarte puţină. 62 Prin ţigani vru el să dobîndească Doao scoposuri: unul, să vază Pe gloata murgă faraonească Cum este la războiu de vitează, 1 De aici acum să poate şti cu temeiu pămîntul care Vlad Vodă au dat ţiganilor. M. P. a) Nu pociu eu să cred ca să fie dat Vodă locurile cele mai frumoase ţiganilor! Idiot. b) Ba caută să crezi, vere, căci aşa este scris; şi dacă-i scris odată, îi scris!... Onoch. v) Ei dară, de la Corbi pănă la Cetatea Neagră! Ce va să zică aceasta! Cine nu vede că-i o şagă! Mîndrilă. 2 Atare, tot aceaiaş va să zică ca acătare, şi însămnează acest feliu, asemene. Este cuvînt strămoşesc de la latini: talis, numai cît noi pronunţiem l ca r şi punem înainte un a, ca în multe altele. Pentru aceasta, măcar nu este în obiceaiu pretutindene, totuş’ romăneşte să zice bine: atare om, adecă asemene om, acest feliu de om; atare lucru, adecă un lucru ca acesta, asemene. M. P. Iar altul, ca să facă-arătare Turcilor cumcă mai multe-oşti are. 63 Şi, macar cum vom socoti noi, Amîndoao scoposuri sunt bune; Prin cel dintei, ţigănescul soi La rînd bun să-învaţă şi să pune, Prin a doia,-în vreme de năvală Să pot băga turcii-în amegeală.“ 64 Zicînd aceste fîrşi cuvîntul, Iar’ deacă-oaspeţii să-împrăştiară, Un călăreţ străin cu văştmîntul, Stătură şi frumsaţă rară Şi (cum să vedea) de viţă-aleasă, Sîngur lîngă Florescul rămasă; 65 Un nemernic din ţară străină, Cum s-arăta din port şi făptură. Văzînd ş-o vreme cu îndemînă Grăi: „Multe-acum zile trecură De cînd astă curte minunată Mult şi cu toate mă desfată. 66 Fiindcă dumneta eşti de-aice, Nu-mi vei ţinea de rău o-întrebare Ce nimărui nu poate să strice: Cine-i stăpînul ceştii curţi rare? Ca să-i dau căzută mulţămită Pentru-ospătarea bună, cinstită...“ 67 „Bucuros aş face, drag jupîne, 1 Îndestul dreptei cererii tale (Zisă Florescul), dar şi pe mine Aicea mă abătu de la cale O sîngură tîmplare ciudată, Nici am cunoscut curtea vodată. 68 Însă (precum deobşte) să zice Că venind un neguţătoriu mare Cu multe persoane venetice Şi bogătate de preste mare, Nu demult aici s-au aşezat În codrul acesta neumblat. 2 69 Iar’ această curte minunată Au zidit ş-au hotărît să fie Pentru călători o desfătată Lăcuinţă, cum ş-ospătărie, Grijind-o cu tot feliu de hrană Şi toată trebuinţa curteană. 70 Toate aceste femei şi fecioare Sunt roabe, de prin ţări cumpărate Anume, să fie slujitoare Celor care-aice vor abate, Ba şi cu desmierdări să-i desfete Pe chieful fieştecui şi-îndelete. 1 Nu trebuie a să mira că Florescul zice străinului „jupîne“, căci pe acele vremi această titulătură să da numa la boieri, nu ca în zioa de astăzi la fieştecare. 2 Acum să ştie în ce chip au zidit Sătana curtea cea vrăjită, adecă în chip de neguţătoriu de preste mare, din Anadol. Simpliţ. 71 Unde-e stăpînul, nimene ştie Şi nimene-a şti să nevoieşte, Fiindcă prisosinţa să-îmbie În toate, nimica lipseşte. Dar’ este-o vătăşiţă bătrînă Ce toate ţine supt a sa mînă.“ 1 72 De-această poveste neaşteptată Mirîndu-să străinul adausă: „Spuiu drept că de sîrg a merge-mi caută, Şi totuş’ pare că nu mă lasă Cineva: aşa, de-azi pănă mîne, Drumul mieu împiedecat rămîne. 73 Deprins întru-oşteneştile trude, Inima neîncetat spre arme-mi bate, 2 Cînd aici nimica nu să-aude Făr’ jocuri şi cîntări desmierdate. Zioa-îm pare ca ş-un veac de lungă, Macar de toate-alte să-mi ajungă. 74 Auzind de-a lui Vlad vitejie, Dorit-am să fiu la cea nălţată Bătălie ce are acum să fie Şi-a cării fîrşit Evropa toată 1 De-acolea să cunoască că au fost lucru dievolesc, că au adunat acolo atîte copile tinere şi cu tineri depreună ca să-i tragă la păcate. Păr. Desidemon. a) Cine ştie, doară toate acele fete au fost drăculeţi în chip de om! P. Agnosie. 2 Vra să zică că el deprins fiind la oştenie, inima-l trage tot spre lucruri oşteneşti şi la războiu. Îl aşteaptă cu nesuferinţă, Poftind creştinilor biruinţă. 1 75 Însă, dacă-ajunsărăm pănă aice, De nu ţi-ar fi doar’ cu greutate, Dorire-aşi-în scurt a şti ce price Este şi din care au fost iscate, Toate-aceste războaie cumplite, Că la noi sunt veştile-împărţite.“ 76 „Bucuros cred (Florescul răspunsă), Căci noi suntem aice de faţă, De toate-avînd cunoştinţă ajunsă Şi totuş pisma cea şugubeaţă Fiece tîmplare vederată Prefăcînd întralt chip ne-o arată. 77 Iar’ eu fără de pismă şi priinţă Neavînd spre nice-una vro pricină, Voi povesti cu bună credinţă Tot lucrul cum este, cum să-aţine; Nici gîndesc că-ţi va fi neplăcut Luînd firul din prim început. 2 78 Acum a lui Constantin cetate Supt mînile căzuse-agarene, 1 Precum să vede, voinicul acest străin au fost din Ardeal, căci amintrele n’ar fi putut grăi romăneşte! Onoch. 2 Prim, adecă întii, este adiectivă numerală: prim, primă, ca şi întiiu, întie. Sunt în limba noastră şi derivate de la acest cuvînt, precum primariu, primare, cum să zice de obşte văr primariu, adecă întielea văr, ca să să osăbească de la al doile văr. De-acolo să zice la noi începutul verii, primă-vară, ca cum s-ar zice întie vară. Chir Filologos. Pentrucă grecii-ş’ uitasă-a să bate Şi le-era mai drag a zăcea-în pene Ş-a face săboară pe-întrecute, Decît sabii a purta şi scute. 1 79 Apusenii să desputa-într-una Ce-au fost mai întii, ou sau găină? Cum şi de-are lăcuitori luna? Unii, că-i deşartă,-alţii că-i plină De lăcuitori dovedea chiar, Însă dovada cădea-în zădar... 80 Căci de-aci s-isca ş-altă-întrebare; Oare-oameni să-află-acolo sau vite? Şi de-s oameni cuvîntători, oare Putea-vor fi cu drept osîndite Lunarele suflete, la care Nu fu trimis Spăsitoriul mare?... 2 81 Domnul Romii cu fulgeru-în brîncă Lega şi deslega după voie; 1 Fiindcă Florescu, ca un om bine născut şi cu bune învăţături, nu vorbeşte aşa de obşte ca ţiganii, ci cu un stil mai ales şi rădicat, pentru aceasta am socotit să tălmăcesc gîndurile lui pentru unii, care doară nu-l vor înţălege. Deci, zice el că acum cetatea lui Constantin (Ţarigradul) căzusă în mînile turcilor, din pricina că grecii apucînd împărăţia romanilor, nu să îndeletnicea mai mult întru învăţătura armelor, ca romanii, şi să făcusă molateci şi evlavioşi, căutînd mai vîrtos a să sfădi prin săboare dese ce făcea şi desputa pentru dogme neînţălese, decît a purta sabii şi scute. 2 Între ceialalţi creştini de la Apus (zice Florescul), să scornisă alte întrebări netrebnice, cu care ei îş bătea capul, precum: care s’au zidit mai întii, oul sau găina? Şi oare sunt lăcuitori în lună? Şi deacă sunt, oare Hs. şi pentru ei au pătimit sau numai pentru pămînteni? Cu aceste toate, Florescu nu vra alta numai s’arete deşărtăciunea sfezilor şi învăţăturii de pe acele vremi. Şezînd pe vîrtoasa Chiefii stîncă Să bucura-în sine că pe-al doie Frate-a lui, Muftea-în Vizant alege Şi sultanul grecilor dă lege!... 1 82 Craii creştineşti lăsînd a sale Ţări de jaf, să bătea pentru sfinte Locuri, cum a lui Iosofat vale Şi de-alte-a Palestinii păminte, Pentru Ierusalim şi cel sfînt A Mîntuitoriului mormînt. 2 83 Iar turcul, însumeţit de-atîte Biruinţe mari şi luminoase, La toate ţările creştinite Rea pierire şi moarte jurase; Cu şireaguri crude-întărîtate Jecuiea-împrejur ţările toate. 84 Ţara noastră-încă era din cele Pe care el dorea să-o supună; 1 Domnul Romii. Spune mai încolo Florescu că papa şezînd pe scaunul lui Petru (Chiefa ovreieşte va să zică piatră, şi de-acolea S. Petru care jidoveşte se chiema Chiefa, s-au numit lătineşte Petru, de la piatră); de unde vei înţelege ce va să zică Florescu, adecă că întemeindu-să papa în domnia sa, precum îi plăcea aşa afurisea şi blagoslovea, bucurîndu-să întru sine că pe patriarhul de la Ţarigrad, muftea (popa cel mai mare turcesc) alege şi sultanul stăpîneşte pe greci care era protivnici înălţării păpeşti. Că nici ar fi fost papa vreo dinioară aşa mare, să nu fie căzut Ţarigradul. M. P. 2 Însă Florescu povesteşte la strofa următoare şi alta şi mai ciudată: zice că craii Apusului lăsînd ţările sale, mergea cu oşti la Răsărit şi să bătea cu păgînii pentru Ierusalim; şi apoi adauge: pănă ce ei făcea întracest chip, turcii îndeletnicindu-să în politică şi războaie, lua o ţară după alaltă, precum e Ţara Grecească, Bulgaria ş. al. M. P. Ştiind toate-a noastre netocmele Socotea cumcă, de samă bună, Că-o ţară-învrăjbită-ori azi, ori mîne Trebuie să cază-în mîni străine. 85 Căci aflîn’-să ţara deslegată Şi-în cea mai mare nerînduială, Spre tot rău năravul învăţată, Boierii puind la toate sminteală Domnilor, iar’ ceialalţi pămînteni Dedaţi fiind la rău şi vicleni, 86 Aşa trăisă de multe veacuri Într-un feliu-anarhie făr’ lege, Învăţaţi la războaie şi jacuri, Pe carii pănă-aci nime-a drege Sau nu cuteză, sau nu vru doară Căutînd la venituri, nu la ţară. 87 Iar’, din ce oară Vlad Vodă stete Dregătoriu trebilor muntene, Frunţile vrajbii fură tăiate, Politice rînduieli ş- oştene, După firea ţării măsurate, În scurtă vreme fură-aşezate. 88 Cei care legilor întocmite Dintre boieri nu voia să-urmeze Cădea la pedepse pre cumplite, Zicînd că ei sunt să lumineze Celoralalţi cu-obiceaiuri bune Şi-întei legilor a să supune, 89 Căci, dacă ascultători de lege Vor fi numai cei slabi şi mişei, De ţară-în urmă ce să v-alege? O ţară-adecă de lupi şi de lei Ce şezînd într-a sale bîrloage Sug sînge-a vitelor slăbănoage. 90 Zicea că boierii sunt supuşi Aşa domniei ca şi ţăranii, Ba fiind în toate mai ajunşi, Nu numai cu sfatul şi cu bani, Ci-însuş cu capul ar fi datori A ţării să fie-ocrotitori. 91 Aceste zicea Vlad la divan Şi la macar ce feliu de-adunare, Adăugînd că-oricine, fie ţăran, Tîrgoveţ, boiariu mic sau mare, Mestec va-avea cu limbă străină Cu capu-ş’ va plăti şugubină. 92 Deci apreg pedepsea pe cei care Asupra patrii făcea sfaturi Ş-avea cu turcii vro mestecare, Sau veri cu ce străine staturi, Împărţîndu-le-averi şi moşii La-a patrii-apărători şi fii. 1 1 Florescul, după ce arată starea lucrurilor în Europa şi între creştini, acum pogoară la Vlad Vodă şi povesteşte istoria lui de cînd au stătut domn în Ţara Muntenească. 93 Prin asta rînd nou el introdusă: Pe tîlhării şi mari fapte rele, Prin aşezate pravile, pusă Deosăbite pedepse şi grele, Din care cea mai obicinuită Era ţapa cu moarte cumplită. 94 Apoi din toată ţară ş-aleasă Pe cei mai harnici şi cu vărtute Voinici, din cari o gardă frumoasă 1 Făcu spre paza sa, de cinci sute, Pe cari în arme-atîta deprinsă, Cît o numim oaste nevinsă. 95 După-acest izvod, şi ceaialaltă Călărime-au fost orînduită, Învăţind-o măiestria naltă A taberii ş-armelor ispită, Iar’ boierii pismaşi a tot bune 2 Rîndueli cocea sfaturi păgîne. 96 Căci, precum să tîmplă totdeauna Că cel ce va să scoaţă la cale Pre-un popor şi apucă să-l pună La rînduială, pentru-ale sale 1 Gardă, adecă gvardie, va să zică păzitoare, căci era obicinuiţi domnii a ţine o samă de ostaşi aleşi pentru paza sa, care şi acum să obicinuieşte. Romăneşte altmintrele nu să poate zice; pentru aceasta şi poetul au pus cuvîntu obicinuit în toată Europa. M. P. 2 Aici mă rog să nu gîndească cineva că prietenul mieu au vrut să zică pentru tăţi boierii, ci numai pentru acei de-atunci cari pismuiea lui Vlad. M. P. Ostăneli, bun scopos şi mari trude, El mai mult rău decît bine-aude, 97 Aşa fu ş-a lui Vlad soarte-amară: Pismaşii zic că-i tiran şi multe Asupra lui scornit-au de-ocară, Şi vor ca ţara să nu-l asculte; Zicu-i şi Ţăpeluş, că nu iartă Tîlharii, ci cu ţapa le ceartă. 1 98 Deci în taină solii repezite Trimit sultanului, dau de ştire Precum vodă vra ţara să-învite Asupra Porţii cu răzvrătire, Şi este foarte mult a să teme, De nu să va-împedeca din vreme. 99 Drept acea prin chipuri tăinuite Sultanul mai pe-un paşă, mai pe-alt Învaţă, l-armează şi-l trimite Asupra acestui princip înalt, Ca neîncetat şi iarna şi vara Să meargă să-i jefuiască ţara. 1 Pentru acest Vlad Vodă îndoite sunt cronicele; unele îl scriu ca pe un tiran cumplit, iar’ altele ca pe un domn vrednic, însă apreg la pedepsire; precum să zice şi de Stefan, principu Moldavii, că au fost iute la mănie şi vărsătoriu de sînge. M. P. a) Fiindcă această izvoditură au scosu-o un ţigan, lesne să poate cunoaşte că prieşte lui Vlad Vodă, pe care socoti că au fost pretenul ţiganilor, şi doară din scrisorile ţigăneşti au luat unii cari îl laudă. Chir Criticos. b) Eu socotesc almintre, adecă prietenii lui au scris bine şi neprietenii rău; dar să vedem ce au scris streinii, care n-au fost interesaţi. C. Ade-vărovici. 100 Însă Vlad fiind cu bună pază, Oaste-avînd bine-în arme deprinsă, Gloate tîlhare cu mînă vitează De multe ori în fugă şi prinsă; Celor prinşi dete moarte sureapă Făcînd să-i tragă de vii în ţapă. 101 Acum la treizeci de mii aproape De tîlhari păgîni el împărasă, Nici lăsa pe nime să-i îngroape, Ci vulturilor mîncare-aleasă Şi corbilor de jaf ca să fie, Porunci spînzuraţi să rămîie. 102 Sultan Mahomet întiaş dată Nu dete la toate crezămînt, Dar’ vinind pîrîre ne’ncetată, Vru să ştie cu temeiu de sînt Oare acele toate-adevărate, Prin persoane-a sale-încredinţate. 103 Pentru-acea-în chip de mare solie, Neşte capigii vicleni trimeasă. Catavolin avu cea d-întie Parte la ceastă solie-aleasă, Catavolin, logofăt primariu, Un grec turcit, fiiu de prevătariu. 1 1 Cîte s-au scris pănă aici pentru treaba lui Vlad cu sultanul Mahomet sunt toate adevărate şi nu poveşti; să află şi la scriptorii bizantineşti, mai vîrtos la Duca Honiates; însă, să fie fost Catavolin copil de prăvătariu, n-am cetit. M. P. 104 Cătră-acesta sultanul ascunsă Pofta sa şi cugetul deschisă, Cu d-inima de-urgie pătrunsă, Luîndu-l deosăbi, acest chip zisă: „Mare treabă-am, o Catavoline, Şi puiu toată credinţa mea-în tine!... 105 Vodă muntenesc, supusul Porţii, Aşa să poartă cu neomenie, Cît pe credincioşi dă crudei morţii, Ba necăutînd a sa datorie, Nice de haraci el va să ştie. Nice-a să-închina voieşte mie. 106 Deci tu mergînd ispiteşte bine, Cearcă de poţi să-l aduci la cale, Mai vîrtos ca mie să să-închine, Iar’ văzîndu-l că stă pe-ale sale Şi cu voia nu va să să plece, La nevoie cu sfatul vei trece. 1 107 Iar’ de-ajutoriu la ceastă-apucare Vei avea pe Hamza cu sîlinţă, 2 Numa-ţi caută-a fi cu pază mare, Ca munteanul ceva să nu sîmţă, Că-amintrele cu totul stricată Ne-ar fi doară străduinţa toată...“ 1 Adecă, va să zică, de nu va vrea vodă cu voia să să plece, atunci tu să-l aduci ca să facă de nevoie. M. P. Hamza, precum să ştie de la istorie, au fost paşă la Vidin pe acea vreme. M. P. 108 Merge grecul cu ceastă poruncă Şi sfătuind cu Hamza de toate, În urmă-acest chip mrejile-aruncă: 1 El însuş’ să meargă şi s-arate Munteanului a Porţii dorinţă, Cercînd a-l aduce la credinţă. 2 109 Însă, de-ar vedea că nu să pleacă, De sîrg la Vidin să deie ştire, Şi cînd ar fi vodă să-l petreacă, Păn’ la hotar, după-obicinuire, Hamza-întracea Dunărea să treacă Şi din ascuns năvală să facă. 110 Aşa grecul făţarnic să duce Credinţat cu ştiuta solie; Lui Vlad mai întii aminte-aduce Toate ce-au trecut şi vor să fie, Pentru trecute vestind iertare, Prietenie pentru viitoare. 111 „Mare-într-adevăr făcuşi greşală (El grăi), dar’ a Porţii pre tine Milă este fără de-îndoială Nemărginită, că-ţ’ iartă vine Trecute nevrînd de-acuma să ştie Numai de prieten şi prietenie. 1 Mrejile aruncă, va să zică pune sfaturi viclene cu care să încurce pre Vlad; ca şi pescariul, încurcă peştii în mreje. M. P. 2 A-l aduce la credinţă. Nu trebue să să înţăleagă legea sau sfînta credinţă, ci la credinţă cătră sultanul, adecă să-i fie credincios. M. P. 112 Nici altă de la tine pofteşte Numa haraci şi vreo cinci sute De tineri; apoi ca prieteneşte Tu viind la Poartă, cu căzute Plecăciuni să te-închini celui mare Sultan Mahomet cerînd iertare.“ 113 Ascultă vodă cu suferinţă Tot cuvîntul şi pofta vicleană, Şi-întii arată bună voinţă Vrînd deamărunt porunca tirană Să-ispitească, iar’ dacă-o-înţăleasă, Cu mărime-aşa din rost adausă: 1 114 „Spune celui care te trimeasă, Că-întracest chip Vlad Vodă-i răspunde: „Haracii sunt gata, supt aleasă Încuietoare, dar’ a pătrunde Nu poate-acolo poftă străină Întralt chip făr’ cu sabia-în mînă. 115 De sultanului de dînşi îi pasă, Vie, să şi-i ducă, de să-încrede!... Dară nici tinerii vor de-acasă De voie bună-a merge-în obede, Zicînd că cu patria-împreună Vreu s-aibă soartea: rea sau bună“, 116 Iar’, încît e despre-a mea persoană, Să merg să mă-închin nălţatei Poarte, 1 Cu mărime, adecă cu înălţare de suflet. M. P. Spune că-atunci cînd iepurii-în goană Vor lua pe-ogari...! lupilor moarte Mieii vor da, poate că-atunci doară M-oi închina, iar nu de-astă oară!...“ 1 117 Solia văzînd din toate-aceste Că-a-l pleca nu este cu putinţă, Lui Hamza la Vidin dete de veste De treabă ştiută să să gată, Iar’ cu Vlad aşa lucrul aşază. Păn la Dunăre să-i deie pază. 118 Iar Vlad prin iscoade credincioase Înţălegînd tot sfatul de-ocară, Patru mii de călărime-aleasă Făcu să să strîngă de prin ţară Şi-în taină, la părţile din care Era Hamza să-i ţie cărare. 119 Dînd strinse porunci ca să să ţie Ascunse păn la zi hotărîtă, 1 Adecă aceasta va să zică că nu vra să să închine nice odată. Onochef. a) Premăreţe sunt cuvintele aceste de cătră un domn muntenesc cătră puternicul Mahomet! C. Criticos. b) Şi totuş’ sunt adevărate; cu mult mai vîrtos că tocma despre acest Vlad am cetit într-o cronică, că pe neşte soli turceşti au făcut să-ş’ ia învăliturile şi cu capu gol să vie înaintea lui, iar’ ei răspunzînd că legea lor opreşte ca să-ş’ desgolească capul de învălitură, porunci vodă să le întărească mai bine cătră cap învăliturile şi să le bată cu cuie de fierr, zicînd vodă că întracest chip nu vor fi nici odinioară în primejdie de a-ş frînge legea. Care făcîndu-să după poruncă, toţi muriră cu cumplită moarte. Deci, unu care făcu de aceste cu solii puternicului sultan Mahomet, cu mult mai lesne putea să răspunză într-acet chip lui Mahomet. M. P. Şi la semnul dat gata să fie De războiu, cu vărtute-îndoită, Apoi şi fără nice-o pesteală Să deie pe turci din dos năvală. Întracea Vodă-în toate s-arată Ca cînd de sfaturi n-ar şti nimică. Deci luîndu-ş’ garda sa-înarmată, La vremea ştiută să rădică Şi petrece pe solul cu tută Cinstirea şi pompa lui căzută. FÎRŞIT CÎNTECUL A IV ARGUMENTUL Sfinţii din raiu să gată să-ajute Muntenilor; Florescul mai spune De-a lui Vlad biruinţe făcute. Curtea măiastră, prin o minune, Piere ca dracul de crucea sfîntă. Lui Parpangel rău cărţile-i cîntă. 1 O, fericite veacuri trecute, Cînd să mai pogorea cîteodată Pe pămînt oamenilor să-ajute Sfinţii, ori ca pe cei răi să bată Sau pe credincioşi să mîngăiască La scîrba şi nevoia lumească. 2 Acum pare că ceriul de lume Ş-au uitat cu tot, nice mai bagă Samă de-oameni, lăsînd să-i sugrume Nevoile-întru viaţa-întreagă. Îngeri nice-în vis acu s-arată Să ne-înveţe vro taină ciudată. 1 3 Cu-adevărat! eu altă pricină N-aflu, făr’ că sau nice-o credinţă 1 Aici poetul să plînge de veacurile noastre, în care nu să aude de minuni ca mai demult, şi zice că nu numai aiavea, dar nice în vis acum îngerii nu să arată. M. P. Noi avem acum sau pre putinţă Iar’ a bătrînilor socotinţă Răzăma purure-în lucruri sfinte, Ceriul avînd în inimă şi minte. 4 Ori de unde-aceasta să purceadă, Destul că pe vremea lui Vlad încă, Sfinţii oblicind atîta pradă Ce făcea turcii-în creştini ş-adîncă Răutate, pe pămînt veniră Şi multe suflete mîntuiră. 5 Aceasta nu numai că să zice, Ci s-au scris şi la cronica vechie Carea-i mai de mult fără de price, Şi decît cronica lui Urechie; Apoi, să-întăreşte prin hîrţoaga A mănăstirii de la Zănoaga. 1 6 Acum o dată scăzusă luna Şi crescînd iară să făcea plină, 2 De cînd oştile turceşti întruna Jecuiea stăpînia romînă. De cruzii multe şi tîlhărie Rămăsese ţara mai pustie. 1 Spune apoi că pe vremea lui Vlad Vodă s-au pogorît sfinţii din ceriu şi au ajutat oamenilor, şi zice că aceasta este scris la o cronică care-i mai vechie decît cronica vornicului Urechie. M. P. a) Mă tem să nu fie o bîrfeală despre autoriu, fiindcă nu aflu nice la o cronică de aceste minuni. C. Criticos. 2 Adecă va să zică poetul că acum era aproape de o lună de zile de cînd turcii întrasă în ţară. M. P. 7 Numa ţigănia noastră-armată Între-atîte valuri ş-asuprele Era întreagă şi nevătămată Scăpînd oarecum ca pintră iele; Prin sfadă multă şi hodini dese Aproape de-Inimoasa-ajunsese. 8 Sîn Spiridon prin o tîmplare Din raiu privind, să mai vadă Ce fac muntenii, „au, vaileo!“ tare Strigă-înspăimîntat, iar’ o grămadă De sfinţi ce cînta psalmi ş-antifoane L’întrebară: „Ce-ţi e, Spiridoane?“ 1 9 „O! (zisă) Dar’ nu vedeţi ce-mi este? Perit-au Ţara mea Romănească! Nu e ţară, sterpele neveste Unde-întratîta să mă cinstească Ca-în aceasta, ş-acum, ian’ căutaţi Cum o prădează turcii spurcaţi!...“ 10 Toţi sfinţii mirîndu-să priviră La mulţimea taberii păgîne; 1 Minunat lucru spune aici poetul, care cu nevoie este de a-l crede căci cum au putut el să ştie ce-au făcut şi ce-au vorbit sfinţii în raiu? C. Idiot. a) Şi mie aşa-mi pare, vere! Dar nice poetul are vină dacă au aflat aşa scris. Onoch. b) Aceste trebuie să să înţăleagă poeticeşte şi într-acel chip cum povesteşte Omer, că s-au sfătuit zieii în ceriu, unii să ajute troienilor, precum Mart, Vinerea, ba şi Apollon, iar alţii s-ajute pe elini, precum Minerva (Athina), Neptun (Posidoniu) şi Vulcan. Poeticul nostru fiind creştin n-au putut să pomenească de zieii păgîneşti şi să le deie vreo putere; pentru aceasta au pus la lucrare sfinţii creştineşti. Însă aceste să înţăleg, cum am zis, poeticeşte şi alegoriceşte. Cocon Musofilos. Din umeri şi cu capu clătiră, Iară Sîn Nicoară,-adînc în sine Cugetînd, din buzele sfinte Următoare slobozi cuvinte: 11 „O, cuvioşilor! mie-mi pare Că nu-i vremea de-a clăti din spate Sau a jelui făr-ajutare Ş-aşteptînd pănă vor fi surpate A noastre beserici de păgîni, Ci să-ajutăm şi noi pe romîni!... 12 Drept aceasta, Spiridoane, dară Luînd voinicii noştri în soţie, Pe Jorgiu şi pe Medru, gios te pogoară Ş-ajută lui Vlad în bătălie. Aşa gîndesc eu că-ar fi mai bine, Însă n-aşteptaţi de-azi pănă mîne!... 13 Ci cît mai curînd trebuie-a merge, Că-amintere poate fi zădară Ajutarea. Ceşti doi pot s-alerge Degrabă fiind călăreţ, iară Tu pedestru (precum din canoane) Trebuie să mergi, o Spiridoane!...“ 14 Sîn Giorgiu cu Sîn Medru fiind de faţă, Întărea sfatul lui Sîn Nicoară, Numai Sîn Spiridon avea greaţă, Căci nu văzusă nici odinioară Vreun războiu avînd inimă blîndă Din fire şi neiubind izbîndă. 1 15 Sîn Giorgiu-îndată sabia-încinsă Şi zoaa-îmbrăcă nestrăbătută, Coiful, scutul, suliţa nevinsă Luă, şi luînd toate sărută, Nu pentru că-s bune şi frumoase, Ci că-acum de mult nu le purtasă. 16 Aşijdere Sîn Medru s-armează Amîndoi de-aci suind călare, Sîn Medru pe iapa sa cea brează, Iară Sîn Giorgiu pe murgul său, care Îmbe dobitoace minunate Spun că-ar fi măiestre ş-aripate. 17 Însemnîndu-să cu sînta cruce Cuvioşii călăreţi plecară. 1 Întîi caută a lua aminte că poetul, în voroava sa de obşte, să ţîne pretutindene de chipul vorbei de obşte şi întrebuinţază cuvinte obştite între ţărani, afară de tîmplări cînd vorbeşte altcineva, căci atunci aşa-ş chibzuieşte voroava, ca să fie cuviincioasă persoanei care vorbeşte. Deci şi aici fiindcă sîngur povesteşte, nu zice sfîntul Spiridon, sfîntul Gheorghie, Dimitrie sau Nicolae, ci precum au fost obicinuit de demult şi să obicinuieşte astăzi la ţărani care sunt mai stătornici întru ţinerea obiceaiurilor strămoşeşti. Şi cu adevărat nu ştiu de unde au luat cărturarii noştri besericeşti acel cuvînt: sfînt, sfîntă, cînd adevăratul cuvînt strămoşesc este sînt,-ă, care pururea au fost trăitoriu în neamul nostru care ş-astăzi zice Sîn Pietru, Sîntă Mărie, Sîn Giorgiu ş. a. C. Filologos. a) Dar, ş-alta este a băga sama la locul acesta: că zice Sîn Nicoară (Sfîntu Nicolae) cumcă Sîn Spiridon trebuie să meargă pedestru, fiindcă, după canoanele s. soboară, vlădicii şi călugării nu putea să călărească numai pe asin sau catîr! Şi pentru aceasta zice poetul că Sîn Spiridon au trebuit să pogoară pe scara lui Iacov, adecă care Iacov pribegind de frica frate-său, o văzu în vis. Sîn Spiridon după ei să duce Pogorînd pe cea tainică scară Care Iacov (pribegind de-acasă De frica lui Isav) o visasă... 18 Dar părîndu-i cale delungată Pe-încet a păşi din spiţă-în spiţă, Măcar nu călărisă nice o dată Totuş’, dacă-ar fi vreo măgăriţă Sau puiu de asin! socotea-în sine Că-ar putea călători mai bine. 19 Şi iacă,-o minune! ce zăreşte! O asină despre mîna dreaptă Grăind cătră dînsul omeneşte: „Sîn Spiridoane, dar ian’ aşteaptă!... Şi de voieşti a merge mai tare, Nu-întreba nimic, ci sui călare!... 20 Asina lui Valam sunt eu, care Pentrucă potignind odinioară, Îngerului ferii din cărare (Ai auzit povestea mea doară?), Rămăsăi pănă-acuma-în viaţă, Ca oamenii limbă-avînd vorbeaţă.“ 1 1 Pentru această asină a lui Valam este scris la Biblie că mergînd Valam pe această măgăriţă, ca să blasteme pe Izrail, îngerul Domnului îi stete în cale, iar asina ferindu-l îngenunchie şi bătîndu-o prorocul ca să meargă, ia grăi cătră dînsul: „Ce mă baţi?“... Iară cele ce să zic aici pentru dînsa, trebuie să să înţăleagă poeticeşte. Erudiţian. a) Toate ar fi cum ar fi, însă a scrie unele ca aceste, nu să cade despre sfinţi; mai vîrtos să să mestece la poveştile ţigăneşti. Păr. Desidemonescul. 20* Sîntul bucuros primi-îmbierea Şi de-acolea mearsă tot călare; Însă-aşa-i fu sfatul şi părerea: Să nu să-arete la fieşcare, Ci nevăzut ispitind el toate Să-apere pre oameni de păcate. 21 Întracea turcii-încolea şi-încoace Ca turbaţi alerga după pradă; Ţiganii nu ştiea ce vor face, Că-între dînşii să scornisă-o sfadă Unii voind să călătorească, Iar’ alţii pe loc să hodinească. 22 Din bătrîni încă mai mare parte Stă pe-aceaia ca cît mai degrabă Să meargă la Spăteni, nici să-întarte Domnia, prin zăbavă fără treabă. Drept aceasta ţiganii grămadă Strîngîndu-să-începusă la sfadă. 23 Unii striga că pentru o fată A unui ciurariu nu să cuvine b) Şi ce rău au scris poetul aici? Toate cu cuviinţă!... Că au vrut să ajute sfinţii creştinilor, aceasta nu-i nimic rău, căci asemene tîmplări sunt şi la Biblie, unde împrotiva necredincioşilor ajută îngerii. Ba să află şi la cronicile noastre, unde să zice că lui Stefan Vodă celui Bătrîn au ajutat un călăreţ sfînt mergînd asupra oştilor. Apoi, caută la Vieţile Sfinţilor şi vei afla şi mai minunate. Iar pentru măgăriţa, însuş’ Domnul Hs. au intrat în Ierusalim şezînd pe puiu de asină!... În urmă, în istoria aceasta nu să povesteşte numa de ţigani, ci şi de faptele lui Vlad, ce sunt luate din istoria vremilor acelora. Nu să poate deci dară zice că povestea aceasta pentru sfinţi, s-au mestecat cu povestea ţiganilor. Părintele Apologhios. Să zăbovească tabăra toată, Alţii răspundea că fieştine Datoriu e păn’ atunci să rămîie, Păn’ să va şti de-i Romica vie... 24 Iar’ în cea curte mîndră măiastră, Voinicii zăuitîndu-şi de toate Bea, mînca, juca, şedea-în fereastră; Parpangel fata-şi găsi nu poate; Florescul povestea ca nainte Străinului cu ceste cuvinte: 25 „Iar cînd sosiră la locul unde Grecul ştiea că-s mrejile-întinse Ş-unde Hamza cu oaste să-ascunde, Atunci, ca neşte pîrjoale-aprinse, Iacă zece mii de turci să scoală Şi lovesc pe munteni cu năvală. 25* Iară logofătul cu sumeaţă Sprînceană lăpădînd făţărie: „Nu-ţi fie (zise) de mir, nici greaţă, O, Vodă! Iepurii iacă-îmbie Pă cîne să să dea legat, iară Mieii cei blînzi pe lup împresoară!... 26 Sosit-au de tine hotărîtă Vreme,-în care tu de voie bună Vruşi să te-închini la poarta mărită!... Tinerii tăi încă-s de-împreună Gata-a merge departe de-acasă, Nice-acum de patrie le pasă!...“ 27 Stete vodă cu mintea-îndoită De-are-în pieptul vînzariu să împlînte Fierrul, dar socotind ovilită Izbîndă, ca singur să să-încrunte Însuş’ cu el, hotărî să-l lasă Spre-altă pedeapsă mai ticăloasă. 28 Sabia smulsă, ochi plini de-urgie Aruncînd la el, aşa răspunse: „Greculeţ mişel, născut la robie, Învăţat la viclenii ascunse, Intrigi a face,-a meştere-otravă, Simţire neavînd de-onor şi slavă, 1 29 Voiu să-ţi arăt fără viclenie Că nici mîna lui Vlad a să-întinde, Nici cap să să plece la robie Sunt făcute, nice-e lesne a-l prinde, Căci ai gîndit!... bagă samă bine, Oare prinde-or iepurii pe cîne!“ 30 Apoi întorcînd spre-ai săi cuvîntul: „Nu-i vreme,-o voinici! (grăi) de-a spune Cu multe,-aici, tot înşălămîntul Cu care-au cercat a ne răpune Vrăjmaşul ş-unde ne aflăm astă-oară, Căci înşii vedeţi!... Pentr’ acea dară, 1 Onor, adecă cinstire, cuvînt lătinesc, primit acum mai la toate neamurile, încă şi la cele a cărora limbă nu purcede de la limba lătinească; cu mult dară mai vîrtos putem să-l primim noi, fiind limba noastră fiica limbii lătineşti. P. Filologos. 31 Cred, o viteji! că nu-i trebuinţă Să vă-arăt cu mai multe dovede Că scăparea-i numa-în biruinţă. Ceştii numa putem a ne-încrede! Deci acum, sau moarte cu dafine, 1 Sau izbîndă,-altă nu ne rămîne!... 32 La arme, dar’!... S-aratăm vărtute, Să stăm nefrînşi, cu inimă vitează. Nu biruiesc multe mii şi sute, Ci cari a biruire cutează. Alergaţi şi vă luaţi izbîndă; Slava voastră fie-a lor osîndă.“ 33 Zice, şi dînd semnul de năvală La oştile-în ascuns pregătite, El cu garda sa de-aci să scoală Şi-în şireaguri bine-orînduite Lovi pe turci cu-atîta iuţime, Cum cade tunetul din nălţime. 34 Şi cum povoiul, pe ţarină coaptă Căzînd, cu năpraznă-într-o clipită Strică truda plugariului dreaptă, Şi iacă, zace gios cutrupită Toată ţarina, ş-în loc de grîne Numa năroiu şi baltă rămîne. 1 Dafin este un feliu de lemn de obşte ştiut, care lătineşte să chiamă laurus. Din frunzele acestui arbure făcea oamenii cei de demult cunună şi încununa pe biruitori, care să purta vitejeşte la războaie pentru patrie. Deci noima stihului acestui este: acum n-avem altă ce aştepta, fără ori moarte încuănuînaţi fiind cu slavă sau izbîndă. Filologos. 35 Aşa lovind viteaza-oştişoară În turcime, trupuri poligneşte, Rînduri întregi prăvale ş-oboară, Taie, surpă, dar mai mult stropşeşte, Ş-altă nu vezi făr’ trupuri tăiate Zăcînd în bălţi de sînge necate. 36 Vlad ca ş-un leu întărîtat foarte, Ce, de vînători luat în goană, Deacă să vede cu cîni de-o parte Iar’ de alta cu mreaja vicleană Împresurat, unde-i cea mai mare Grămadă de cîni, acolo sare 37 Şi dorind să-ş’ facă-izbîndă-amară, Pe care cumu-i vine nainte Frînge, spintecă,-încoalţă, ş-înghiară, Cînd cu brînci groaznice, cînd cu dinte Apărîndu-să, sugrumă şi ucide Şi printre dînşii drumu-ş’ deschide, 38 Aşa Vlad văzînd că de toate Părţi pe dînsul turcimea să scoală, Unde vede că-s mai îndesate Gloatele,-întracolo dă năvală, Învîrtind arma-încolea ş-încoace Larg potec pintre păgîni-ş’ face. 39 În zădar Hamza oşti împrăştiate Va să-adune, războiu să-întrejască,În zădar a le-îndemna să bate Cu porunca tare-împărătească, Căci oastea-în răsipă-acum pornită Să calcă fugind ş-e neoprită. 40 Iar’ Hamza de cetele muntene Împresurat, cade la prinsoare Cu mai mulţi din oştile-agarene. Grecul încă nevăzînd scăpare, Lui vodă cu multă plecăciune Cade-înainte şi să supune. 41 Atunci vodă-amar zîmbind îi zise: „Cum îţi pare-acum, Catavoline, Urzitoriu de vînzării închise, Sol făţarnic a Porţii păgîne, Ce nu te ruşini cu tîlhărie 41* A vinde creştina stăpînie?“ Aşa zicînd cu groaznică moarte Porunci ca pe toţi să-i înţape, Ce la tîlhărie avură parte, În pădurea ce era de-aproape. Hamza fu-înţăpat pe cel mai gros Şi mai nalt copaci, grecul mai gios. 42 Crudă poruncă, moarte-îngrozită! Dar acelui nevinovat pare Că vînzarea-i şi mai neomenită. Om ticălos, totuş’ nu te spare De la fapte rele cîteodată Pedeapsa,-ori cu ce moarte-aşezată! 43 Dacă estea-în Ţarigrad s-auziră, Sultanului nime nu cutează A spune, măcar că el să miră Unde logofătu-întîrziază, Păn’ ce-odată viziriu-îndrăzneşte Şi lucru cum e povesteşte. 44 Iar’ tiranul aprins de mănie Că-au cutezat a grăi de-acele Basne şi care nu pot să fie, Lucruri de ruşine şi mişele, Porunci să-l bată peste faţă Pentru vorba proastă şi-îndrăzneaţă. 45 Iar’ deacă din solii repezite Să-încredinţă, mai nu turbă-în sine De ciudă şi de-urgie-ocărîte Văzîndu-şi porunci, nici să-ş-aline Firea putu cu deobşte tîrzie Izbîndă, ci cît mai tîmpurie. 46 Deci la paşi de aproape, de parte, Porunci de sîrg oşti să-şi armeză, Şi întracela chip ei să să poarte Ca să aducă cele mai viteze Cu sine, iar’ păn’ la primăvară Să fie gata să iasă-afară. 47 Abea pe cîmp iarba răsărisă, Iar’ codru noao frunză apucasă; Din toate părţi turcimea trimisă S-adună:-o parte pe mare-în vasă Alergînd spre Ţara Romănească, Cu totul acuş’ s-o jefuiască, 48 Iar’ o parte duce cu pas iute Sultanul păgîn, suflînd izbîndă, Cu care s-afla mii doao sute De mulţime varvară neblîndă. Ş-acum la Vidin ajunsese Stulurile cele mai alese. 49 Era tocma-în miez de primăvară Cînd zăfiri cu florile să joacă, Păsărelele vesele zboară, Iar jivina şi cea mai săracă, Voioasă saltă şi să desfată În dezmierdare nevinovată, 50 Cînd iacă Vestea-în trîmbiţă sună Că vin turcii cît frunză şi iarbă, Ca robiei ţara să supună. Toţi să gată-a lua fuga oarbă. Boierii cei mari şi mai cu minte Luasă fuga mai înainte, 50* Iară ţăranii săraci, în pripă, Ca ş-o turmă de oi fără pază Cari încătro purced în răsipă; Plini de frică şi cuprinşi de groază Toată-ş’ lasă avere şi sudoare, Nedejdea puind numa-în picioare. 51 Fug copii cu tinere copile, Fug muieri cu mititei în braţă, Iară cei mai încărcaţi de zile Îi mîngăie şi le sunt povaţă. De vaiet amar, ţipete, jele Plini-s codrii, cîmpii şi vălcele. 52 Ici unul îşi poartă pruncii-în spate, Altul colea pe slabul părinte, Cel-ar fugi, bietul, dar’ nu poate Şi stă ca zăpăcit de minte, Neştiind cui mai curînd s-ajute: Pruncilor sau muierii căzute. 53 Nepotul duce pe moş de mînă, Moaşa pe nepoţiei şi nepoate, Iar’ nora pe soacră-sa bătrînă; Fieşcare din primejdie scoate Pre cel mai iubit, mai de aproape, Năzuind cătră munte să scape. 54 Numa Vlad, cu inimă nefrîntă Şi-înarmat, pre păgînul aşteaptă. Nimic de la scopos nu-l desmîntă, Toate-orînduieşte, toate-îndreaptă Spre pierirea păgînelor gloate, Tocma să fie nenumărate. 55 Cu călărimea lui cea vitează Prin locuri dosite, lui ştiute, Oştilor turceşti de-aproape-urmează. Din ascunziş cu năvală iute Sărind pe şireaguri sîngurate, Neaşteptat încungiură şi bate. 56 Ca lupul flămînd care, supt deasă Tufă ciulit, pe pîntece zace, Cînd vede trecînd o turmă groasă De-oi sau alte slabe dobitoace, Iar văzînd pre vreuna sîngurată Sară,-o răpeşte şi fuge îndată, 57 Aşa Vlad urmînd oştii cei mare Turceşti, ordiilor despărţite Neaşteptat înainte le sare De prin locuri ascunse, dosite, Ş-atîta ştie-a-i zătigni de bine, Cît nici măcar unul viu rămîne.“ 58 Florescul fîrşind lunga poveste Mearsă, fiind tîrziu după cină, Iar’ Parpangel după a neveste Sale-urmă-în zădar, caută, suspină; Deci plin de necaz că n-o găseşte, Se culcă pe un pat ş-aţipeşte. 59 Însă lucrul cel mai de mirare Este că bietul ţigan, aice, Unde să culcasă-în supărare, Află’ zioa cea mai de ferice, Fiindcă-a doao zi dimineaţă Să trezi la Romica sa-în braţă. 60 Dracu nu doarme! cine-întii zisă, Bine-o nimeri...! că aşa este: Pănă noi durmim cu geana-închisă, El turbură fete şi neveste Şi-osăbite feliuri de năluce, 61 În vis şi-în aievea le aduce. Nu ştiu cum să tîmplă de-astă dată (De bună samă prin gevolie!) Că Romica era culcată Într-acel pat ş-aceaiaş chilie Unde se culcasă Parpangel Asară, mîhnit ca vai de el. 1 62 Cînd fu spre zio, el să trezeşte, Fiind încă ea-în somn afundată; 1 Vezi lucru dracului! Cum au ştiut el a-i întîlni, ca să-l îndemne la păcat. P. Sfîntoievici. Caută-împrejur, şi iacă-obliceşte Că doarme lîngă dînsul ş-o fată. Să miră! şi nu să poate-încrede: În vis sau într-adevăr el vede, 63 Dar’ apoi de pe semnele toate Cunoscu pe draga sa copilă. Cine-aici a povestire poate Cu ce feliu de sîmţire şi milă O cuprinsă,-o sărută şi zisă: „O dragă, cine-aici mi te-închisă!...“ 64 Atunci şi Romica clipeşte Şi văzîndu-şi ibovnicul faţă, Nimica de dînsul să sfieşte, Ci cuprinzîndu-l cu dor în braţă, Îi răspunsă:-„O, iubit Parpangele, O, cîtă-mi pricinuişi tu jele!“ 65 Copila cu totul roşi-în faţă Şi-i arsără buzele ca focul, Junele-încă nu era de gheaţă Ş-acu dracu-şi începusă jocul: „Vai de mine, ce faci?“ dînsa zisă Spăimîntată, vrînd să să rădice. 66 S-apără ca cînd nu i-ar fi voia Ş-apărîndu-să-îl strînge la sine. Ce-i de-a face cînd vine nevoia Pe om? Voi ştiţi, dragi neveste, bine Că la-împrejurări cum este-această, Totdeuna vi să tîmplă năpastă. 67 Însă spre-a Romicii norocire, Tocma ca cînd ar fi fost chiemată, A feciorii sosi scutire: Sîn Spiridon pe-asină aripată Trecea tocma-într-aceaiaş’ clipită Pe lîngă ceastă curte vrăjită. 68 Şi văzînd de sus pe cea perechie Care,-încă fiind necununată, Porunca-întie din legea vechie Era gata să-împlinească,-îndată Trasă-asupra curţii-un semn de cruce, De carele pier toate năluce. 69 Şi iacă pieri curtea frumoasă Ca cînd n-ar fi fost nice odată. Oaspeţii-într-o baltă puturoasă Să treziră. Şi-acea minunată Întîmplare la toţi au arătat Că curtea n-au fost lucru curat. 1 70 Bunul Parpangel, pănă prin baltă Plină de broaşte sîlind să iasă Înoată-încoace,-încolea şi saltă Ş-orbecăind prin ceaţa-întunecoasă, Iată pierde pe Romica dragă Şi-în zădar o caută balta-întreagă. 1 Pare că mi să rădică o piatră de pe inimă! căci gîndeam că, de bună samă, s-au săvîrşit păcatul! Dar, precum să arată, sosi în vreme ajutoriul ceresc. P. Sfîntoiescul. a) Ha! ha! ha!... bine le şede aşa oaspeţilor acelora, în balta puturoasă! Aşa dăruieşte diavolul pe cei care-i ascultă. P. Disidem. 71 Iar’ după ce cu multă trudă Abea să vîrgoli din băltoacă, Plin de tină şi cu haina udă, Scuturîndu-să stete-o soroacă Şi-începu a socoti-întru sine Asupra cestor tîmplări străine. 72 Ci în zădar cap şi minte-ş’ bate, Că niciuna-i vine la măsură. Curtea pieri cu casele toate, Nice să ştie ce să facură Oaspeţii; patul şi draga fată Încă pieriră din ochi deodată! 73 Iar’ de altă parte ştiea bine Şi-aceaia, cumcă-astă dimineaţă Au fost întru neşte căsi străine Şi-în pat, şiind pe Romica-în braţă;În urmă, că-în balta puturoasă Au căzut, haina-l mustra tinoasă. 1 74 Estea socotind jelea-l cuprinsă, Mai vîrtos pentru biata Romică, Iar inima cea de dor aprinsă Mai numa că nu i să despică. Strigă-amar: „Dragă Romică, vină!“ Iha 2 din vale-i răspunde: „vină!“ 1 Poetul spusă pănă aici cum Parpangel ieşind din baltă şi nevăzînd nici curte, nici oaspeţi, nici pe Romica, să frîngea cu gîndurile şi nu ştiea ce să socotească. M. P. 2 Iha este cuvînt formuit din firea lucrului şi însemnează tot aceaiaş’ ce iho la elini, iar eho la latini; va să zică în sîne răsunetul ce dau unele locuri, mai vîrtos unde sunt locurile între dealuri sau aproape de rîpe afunde sau peşteri şi răspund la fieştecare strigat cu vorbe asemene, însă înjumătăţate, poftorind mai vîrtos silabele cele de pe urmă. M. P. 75 Iha, cea răsunare deşartă Care din rîpe şi văi afunde La macar ce chiemare să-întartă Şi ca cînd ar îngîna răspunde, Aceaiaş’ şi lui Parpangel atunci Răspundea din prăpăstii adînci. 76 Ţiganul care n-auzisă Niceodată răsunare chiară Ca-aceasta, stete cu gura-închisă Gîndind că cineva-l chiamă doară, Însă neauzind mai mult pe nime, Purceasă-înainte prin desime. 78 În urmă ieşind la o cărare Şi sîngur văzîndu-să, de jele Ş-urît rupsă-a cînta cu glas mare: „O, voi dragi, vesele păsărele, Păraie limpede curătoare, Copaci aducători de răcoare, 79 Voi mîndre poieni şi văi adînce, Voi măguri cu desişuri umbroase, Vîrtoase ne sînţitoare stînce, Şi tu, coadre verde,-întunecoase!... Cine-mi va spune năcazul greu Ce sînte-acum sufletul mieu?“ Iha: „eu!“. 80 Socotind că cineva-i răspunde Ş-acum, iarăş’ cu d-inimă frîntă Zise: -„Oricine-eşti, nu te mai ascunde, Sau eşti om, sau vreo fiinţă sîntă, Ieşi la mine-încoace şi te-arată, O! spune-m şi mă desfată!“ Iha: „fată!“ 81 „O! eu încă caut o fată blîndă Care sufletu-mi dusă cu sine, Lăsîndu-mă-întru năcaz ş-osîndă; Nice ştiu prin ce locuri străine Va fi ia petrecînd zile-amare Şi de-are vreo mîngăiare!“ Iha: „are!“ 82 „Cine ştie, vedea-ne-om vreodată Şi poate că după vreme lungă!... Că nu-în zădar au fost ea furată Doar’ în ţări streine va s-ajungă Şi-oh, amar! apoi cine mai ştie Cui va fi dragă soţie!“ Iha: „ţie!“ 83 „Hai, doară mă-înşeli, copilă bună, Alinîndu-mi puţinel năcazul, Că eu văd numa noori şi fortună De cînd soarele-mi ascunsă-obrazul. Deci, de-i adevărat graiul tău, Ian’ jură-te pe Dumnezieu!“ Iha: „zieu!“ 1 84 Aici el era să mai vorbească Şi să mai asculte ce-i vrăjeşte Iha, fata cea pădurănească, Cînd de-o lature, iacă zăreşte Venind împotriva lui vrăjmaş, Pe cal înteţit, un călăraş. 85 Ţiganul zărind sabia luce, Şi voinicul sosindu-i aproape Tot înghieţă, nici fuga s-apuce, Nici în grabă-oarecumva să scapeÎn pripă cuteză, că din vreme Voinicul îi strigă: „Nu te teme!... 86 Asupra nearmaţi şi de-a ta samă Argineanul sabia nu poartă; Pentru-aceasta să fii fără teamă, Ci tu-mi spune cu inimă neîntoartă: Nu văzuşi mainte pe-oarecare Trecînd pe-aici, pe ceastă cărare? 87 Nu văzuşi o copilă creştină Tinără şi dintr’o mie-aleasă, Ca ş’o mieluşică fără vină Fugind repezită, spărioasă Şi năzuind undeva să scape, După ea doi turci gonind aproape?“ 88 Parpangel cu mintea-înhemeită De cele care lui să tîmplasă, „Drag (zisă) coconaş! o clipită Numa eu văzui pă ha frumoasă! Dară, ca să nu-ţi vorovesc pleve,Însumi nu ştiu: în vis sau aieve.“ 1 89 Voinicul cunoscu din cuvinte Că bietul ţigan ş-acu visază; Stete puţin cu-îndoită minte, Dar’ murgul îi sare şi rîntează, 2 1 Săracu Parpangel! Voinicul întreba de altă fată, iar’ el gîndea că întreabă de Romica. Mîndr. 2 Pe une locuri zic necăzeşte, în loc de rîntează. M. P. Flutură cu capul, înspumate Zăbele roade şi pămîntul bate. 90 Acesta era viteazul de care Oastea păgînă se temea toată, Doară cel mai harnic şi mai tare Din toţi ce-au purtat arme vodată; Multe el făcusă vitejii în lume, Jurat vrăjmaş turcescului nume. 91 Înţălegînd el dară că vine Sultanul cu toată-a sa putere Să jefuiască ţările creştine, Îşi părăsi tînăra muiere Ş-îmbrăcat în zoao luminoasă Asupra păgînilor purceasă. 92 Sîngur, cu nesupusă vitejie, Hotărî pe turci să năvălească, De-ar fi ei şi macar cîţi să fie; Ş-acum de trei ori, cu voinicească Îndrăznire,-asupra multor sute Dete războiu ş-alungă pe tute. 1 1 Tute va să zică toate. Însă cele ce să povestesc aici de Argineanul, cu adevărat nu să află la cronica romănească, dar’ preînvăţatul Talalău face o luare aminte, tot acoloş’ la izvod, precum s-au zis mai sus, zîcînd că în copilăria sa au auzit cîntînd de faptele aceluiş’ Arginean; dar, precum toate cu vreme cad în uitare, aşa şi cîntarea aceaia nu o pututu-o afla mai tîrziu. Pagubă!... (adauge învăţatul) că neşte cîntări ca aceste nu să însemnează despre cei procopsiţi a norodului, căci întru dînsele ar găsi multe făpturi istoriceşti care ar putea să fie ocrotite de uităciunea vremilor. Şi adevărat zice acest om învăţat, că eu însuş’ multe cîntări de viteji romăneşti am auzit cînd eram tinăr, care acum nu să aud mai mult. Erudiţian. 93 Nici unul poate mîna să pună Pe dînsul sau rană să-i aducă, Iară el ca fulgerul detună Între dînşii, cînd sabia-ş apucă; Şi pare că-împrejurul lui ploao Trupuri de păgîni tăiate-în doao. 94 Tocma să tîmpinasă cu-o ceată De-arapi, pe care-o dete-în răsipă Tăindu-i partea cea mai bărbată, Iar’ el ostănit căutasă-în pripă Să-odihnească-a umbră răcuroasă, Şi veni-într-astă pădure deasă. 95 Dar’ spre răul său şi soarte-amară, Era pădurea cea blăstămată!... Cum intră şi vru să să pogoară Supt un păltinaş, iacă deodată Doi turci vede, gonind o copilă Carea-l rugă de-ajutoriu şi milă. 96 El neştiind că este-o nălucă, După dînşii nencetat aleargă Şi-i pare că-acuş’-acuş apucă Pe gonaci, capetele să le şteargă, Iar sosind lîngă ţigan pieriră, Şi de-aceasta el acum să miră. 1 1 Spune adecă poetul că Argineanu ostănit să culcasă în pădure supt un copaci să odihnească, dar fiindcă nimerisă în pădurea cea vrăjită, unde îndată i să arătă o nălucă, adecă o fecioară fugind şi după dînsa doi turci gonind, el vrînd să mîntuiască copila, alerga după turci, iar’ cînd sosi lîngă Parpangel, fata cu turcii pieriră! M. P. 97 Însă-alt nenoroc îi stă-în cărare, Că tocma nimerisă la cele Doao-izvoară de-împrotivă, care Din sufletele mari fac mişele, Iar’ mişeilor dau vitejie. El, săracul, de-aceasta nu ştie. 98 Acoleşi lîngă dînsul de-o parte Era doao, supt un fag, izvoară, Din care curgea pe doao boarte, Doao păraie, ca şi vioară, Avînd limpede-apă şi dulcie, Iar’ una-i de-împrotivă altie. 99 Care bea din cel pe mîna dreaptă, Pe-acel duhuri nalte-l împresoară: Mintea nu ştiu cum i să deşteaptă Şi pare că sus la nuori zboară, Face dintr-un iepure fricos Viteaz neînvins şi leu inimos. 100 Iar’ apa cea de pe mîna stîngă, Tot focul sufletului potoale, Face mintea tîmpă şi nătîngă, Ba toată firea trîndavă, moale, Cela şi cesta părăuaş mic Era-între ţigan ş-între voinic. 1 1 În aceaiaş’ pădure (zice poetul) era un fag, de supt care ieşea doao păraie cu apă foarte limpede, însă între sine deosebită fire şi vărtute, căci apa din părăul despre mîna dreaptă făcea pe om harnic, îi da duhuri nalte şi inimă vitează, iar cea din părăul de-a stînga strica toată firea omului şi-i întuneca mintea făcîndu-l ticălos ş. a. M. P. 101 Vede limpede ca şi vioară Apa voinicul şi frînt de sete De pe cal îndată să pogoară. Neştiind, bea de saţ, pe-îndelete, Ah! şi bea cu multă lăcomie De-a stînga, dintru ticăloşie. 102 Sărace-Arginene! ce minută Nefericită-acolea te-adusă, La cest urît părău ş-apă slută!... Iacă vitejia ta răpusă!... Dar ce folos, abea cît înghite, Iacă toate-întrînsul schimosite, 103 Lasă calul, armele desbracă, Apoi merge şi-în codru s-afundă. Parpangel tocma era să treacă Părăul şi văzînd limpede-unde Curgînd pe su ţermurile-înguste, Nu să putu răbda să nu guste. 104 Cît putu-încăpea-în palma cufundă, Atîta luă şi sorbi-îndată, Şi iacă-în faţa lui cea rătundă Să vedea schimbarea minunată, Căci ochi nu ştiu cum i să-înfocară Şi-înt-ralt chip cu tot să strămutară. 104* Cu privire mîndră şi vitează Tocma ca ş-un altul acum stete, Iar’ mintea-i să lumina cu trează Isteţime, ş-osăbită sete Sîmte el acum, nu de-apă, ci de-alte Lucruri mai mari, de slavă şi nalte. 105 Caută la sine şi să ruşină Văzîndu-să-în hainele mişele, Toate ude şi pline de tină; Aruncă ceste şi luă cele Carele-Argineanul lăpădasă Una cu armătura frumoasă. 106 Cu ochiul lacom toate petrece Şi una după-altă le îmbracă, Şi părea că nu să teme de zece, Dacă scoasă sabia din teacă. Iar apoi, văzîndu-să călare Nici de-o oaste-întreagă frică n-are. 107 De-aci zlătariul fără zăbavă Luînd cărarea-îmblată, purceasă Prin cea necunoscută dumbravă. Acuma şi de Romica-ş’ uitasă, De nu i-o pomenea lui o tîmplare Groaznică, fără de-asămănare. 108 Măcarcă calul inimos îl duce Rapede şi cum să cade-în spate, Totuş’ el băgînd sabia luce În teacă, la un tufariu să-abate Şi rumpe-o nuiea, dar, ah, vedere!... Sînge pică cu glas de durere: 109 „Nu mă frînge, drăguţ Parpangele! O, lasă-mă s-odihnesc în pace! Tu nu şti că-în aceste nuiele Trupşorul Romicii tale zace!... Soarta mea fu crudă şi nedreaptă, Libovul altii pe tine te-aşteaptă!“ 1 110 Glasul tăcu; iar dacă-înţăleasă A logodnicii tristă tîmplare, Stete nemişcat cu faţă jeloasă, Inima su piept bătîndu-i tare. Izbucnind în urmă jelea-închisă, Rîu de lacreme varsă şi zisă: 111 „Tu eşti, dragă Romică dorită! Vaileo, vai! ticălosul de mine!... Cum de groaznică ţi-au fost ursită!... Ah! nu pot eu trăi fără tine; Ieu încă-a vieţii fir mi-oi rupe, Pe-amîndoi o groapă să ne astupe.“ 112 Zicînd aceste sabia scoasă Şi vru-în doao gîtlejul să-ş’ taie, Dar’ cu farmece trupu-i legasă Mama sa, Brînduşa, ca-în bătaie, La războiu sau măcar ce-altă price Nice-o armă-în lume să nu-i strice. 1 Ce aud! Cum poate să fie! Mainte fu cu Romica şi aici ia să fie moartă! Apoi, tufa să grăiască! Onoch. a) Vezi, dară, vere, că nu toate ce se află scrise sunt ş-adevărate! Idiot. b) Aceasta o împrumutat-o poetul nostru de la Virghil, unde să zice: Quid miserum, Enea, laceras... nam Polydorus ego. Erudiţian. 113 Deci sabia lunecă pe piele Ca pe marmură nestrăbătută, Iară de mult bănat şi de jele, El în urmă la crieri să strămută Şi pare că nimica nu mai sînte Ş-umblă ca ş-unul fără minte. 114 De-aci-înteţindu-ş’ calul, aleargă Încoace şi-încolea cu iuţime, Cruciş’, curmeziş’ pădurea largă, Cu tot feliul de nebune shime, Tocma ca ş-o sălbatecă fiară Ţipă, răcneşte, spumegă, zbiară... 115 „Staţi, tîlharilor fără de lege (Strigă el căutînd în toată parte), Suflete păgîne şi pribege, Pe toţi v-aşteaptă cumplită moarte!... Însă, dacă-mi veţi da pe Romica, Iată că nu voi face nimică!“ 116 De-aceste lui în minte puiază Fierbinţala! Cîteodată-îi pare Că vede pe Romica cu groază De dînsul fugind; el pe cărare Îi merge şi purure-o-înteţeşte, Dară ea tot fuge bărbăteşte. 117 Aşa făcînd pănă cînd înoaptă, Adeseori zice: „Dulcea mea zînă, Nu mă fugi! Deh, Romică,-aşteaptă! Eu-s Parpangelu tău! Ian’ vină, Să mergem la ţigănie-acasă. Vină, dragă Romică, frumoasă!...“ Rău-mi pare, drăguţ Parpangele, Că-atîta păţeşti pentru-o copilă, Că nu-s vrednice de-atîta jele Copilele, ba nice de-o milă!... Căci puţine sunt, foarte puţine!... Cu care să te nărăveşti bine. FÎRŞIT CÎNTECUL A V ARGUMENTUL Ţiganii la sfat n-au bună plază; Tandaler ca ş-un bărbat s-arată, Vodă tabăra le cercetează Cu garda sa turceşte-îmbrăcată. Pe Parpangel abea la viaţă Întoarce mamă-sa isteaţă. 1 Acum laia ţigănească-armată Nu era departe d-Inimoasa Hodinind şi mergînd cîteodată; Iară la crieri coapta şi bărboasa Bătrînime cu cei mai de cinste Să sfătuiea, ca şi mai nainte. 2 Căci acum şi-înţăleaptă solie De-oarecîteva zile-întorsese Cu răspunsul bun de la domnie Zicînd, precum vodă le spusese Şi cum au aflatau a sa mărie, Toate după pofta lor să fie. 1 1 De-aici să poate cunoaşte că vodă făcea cu ţiganii şagă, fiindcă la cererea lor aşa minunată, au răspuns ca să fie după voia lor. C. Criticos. a) Şi ce avea să facă cu nebunii care gîndea că vodă poate să scurte depărtarea de la un loc pănă la altul şi să facă dintr-un mil numa o jumătate! Mîndrilă. 3 Adecă-întii, ca de la Flămînda Păn la-Inimoasa numa trei mile Să fie, cînd or merge curînda; A doao, să facă-în toate zile Atîta hodini cîte le place, Să mînce, să beie şi să joace. 4 Numa de una grijă să poarte: Cînd s-ar tîmpina cu turci în faţă, Să nu-ş aducă-aminte de moarte, Dar’ inimă s-arate-îndrăzneaţă, Că, de-or fugi ş-or întoarce spate, Nu le va mai trimite bucate. 1 5 După multe sfaturi şi cuvinte Spuind fieşcare a sa părere, Bălăban, aducîndu-şi aminte De vorbit, graiu ş-ascultare cere; Şi văzînd că nime nu-l sminteşte, Rădicînd glasul, aşa rosteşte: 6 „Bărbaţi buni, mai nainte de toate Cred eu că-ar trebui să să-aşeze: Oare suntem sîliţi a ne bate Cu turcii? Că-avînd minţile treze, Lesne vom precepe dintru-ahastă Cum că-o mare ne-aşteptată năpastă! 1 De bună samă, scoposul lui Vodă era împlinit aducînd pe ţigani aproape de Inimoasa, unde doară voiea el ca să să afle; pentru aceasta le-au învoit toate cîte cerea. M. P. a) Crezi tu aceste, vere? Eu nu. C. Idiotiseanul. b) Dar cum să nu le cred, cînd aşa s-au aflat scrise! C. Onochefalos. 7 Pentru ce vodă-aici ne trimisă? Pentru ce ne pusă-armele-în spate? Pentru ce dete mălaiu cu clisă...? Aheste nu mi-s lucruri curate!... Şi mă tem ca nu, cu bună ştire, Să fim trimişi aici la pierire. 8 Dăci eu socotesc că-ar fi mai bine Să ne tragem în sus, cătră munte, Să nu-aşteptăm pănă turcul vine În sîngele nostru să să-încrunte; Şi Cetatea Neagră este locul, Unde ne vom aştepta norocul.“ 9 Goleman încă-atunci de potrivă Într-acest chip rostul său deschisă: „Tot care n-are minte ponivă Şi privind cu ochii doar’ nu visă, Trebuie să vază, să-înţăleagă Că Vlad Vodă-au făcut cu noi şagă. 10 Au socotiţi voi că el nu ştie Cu cîtă putere turcul vine, Ca să puie ţara supt robie? Înprotiva-ahăstor oşti păgîne Noi avem să stăm cu vitejie, Măcar şi de-ar fi de sute-o mie. 11 Adecă, turcii venind să lovească Întii pă noi, ş-întia năvală Oastea ţigană s-o sprijinească, Ca el apoi, fără de-ostăneală, Să deie pe dînşi, de-a noastră moarte Slăbiţi, şi biruinţă să poarte. 12 Spuneţi-m acum: pentru ce s-ascunde? Pentru ce nu sunt oameni prin sate? Toţi au fugit şi nu să ştie-unde, Ducînd cu sine toate bucate. Au văzut-aţi trecînd din loc în loc Vrun om, vrun cîine sau dobitoc? 13 Cum dară să nu putem noi crede Cumcă suntem amînaţi la moarte, Ca şi neşte mişele cirede? Oh! amară şi cumplită soarte! Inima-m pare că să despică Dă mare jele, bănat şi frică.“ 14 Atunci Tandaler cu sumeţie Sculîndu-să: -„O, voi toţi, iepuri fricoşi (Zise), cîţi sunteţi în ţigănie! Dar’ de voi mă mir, bătrînilor moşi, Cum puteţi asculta cu răbdare Tot dă frică şi dă spăimîntare! 15 Noi să fugim! Şi-încătro? Dar’ unde? Şi pentru ce? Sau doară dă frică? Care să teme să poate-ascunde: Iacă codrul!... Dară cui voinică Încă-în sînişor inima bate, Locului va sta pănă cînd poate. 16 Iar’ de-au vrut vodă să-ş facă-izbîndă Asupra toatei ţigăneşti laie Şi-ntr-ahăst chip doară s-o prevîndă Pentru neşte clise şi mălaie, Să-i arete-acum ţiganii dară Că nici ei sunt pui dă căprioară.“ 17 Abea fîrşi Tandaler cuvîntarea, Cînd iacă, cu mare bucurie, Sfatu-i întări toată-adunarea Cea mai multă şi mai tinerie, Numa bătrînii ceva-îndoială Avea pentr-a turcilor năvală. 1 18 Nici în zădar să temea, că iată, Să-aud de departe ţipete dese: Pentrucă-avangarda spăimîntată Care după bureţi să dusese, De pe-un gruieţi oblicisă-o mare Ceată de păgîni venind călare. 19 Şi-într-un suflet alergînd acasă Striga: „Fugiţi, că turcii vin, iacă!“ Iar’ laia ţigănească fricoasă De spaimă nu ştiea ce să facă. Cu vaiete mari şi cu plînsoare Căuta-încoace şi-încolea scăpare. 20 Adunarea noastră prenălţată, De-atîta zarvă cu rebelie, Abea-în urmă şi ia să deşteaptă Ş-uitîndu-şi de arme, de bătălie, Apuca fuga cea sănătoasă Năzuind la tufa cea mai deasă. 1 21 Însă-acuma nu e cu putinţă Cineva să scape, să să-ascundă; Pentru-aceaia toţi cu bizuinţă Acolo să bagă şi s-afundă Unde văd că-i grămada mai mare Ş-unde-oamenii să-îmbulzesc mai tare. 22 Cum oile blînde prin ocoale Cînd aulmă lupul pe de-aproape Ascunzîndu-şi capetele sale, Care de care precît încape Între celelalte să vîreşte, Iar’ de-apărat nici una gîndeşte, 23 Aşa ţiganii săracii grămadă Îmbulzîndu-să-într-un loc s-adună, Ş-ascund capetele să nu vadă Cum turcii vin în chip de fortună, 1 Bine zicea dar Goleman cu ceialalţi ca să fugă; de bună samă avea plază rea. Dar’ de-acea mă mir, pentru ce avangarda (adecă straja de nainte) mersese după bureţi, cînd ea trebuiea să steie în loc şi să păzască! Căpitan Alazonios. a) Nu este de mirat, deacă vom socoti că avangarda ţigănească nu-i ca celelalte a oştenilor reguluite (regulate), ci ţigănească! Şi doară le era foame, iar’ foamea n-are lege. Dar caută şi la avangardele noastre ce fac cîteodată. Simpliţ. Hăi! pe dînşii-acuşi, acuşi să deie Şi dulce viaţă să le ieie. 1 24 Dar’ cînd sosi vrăjmaşul în faţă, Toţi la pămînt căzînd îşi plecară Grumazii şi întinsără braţă, Milă cerşind cu lacremi amară: „Vaileo, vai! (striga ei plîngînd) iacă, Pierit-au ţigănia săracă!...“ 25 Într-acea-un turc la grămada-întie Ţigănească de-aproape sosisă, Care-în mînă ţiind o hîrtie Într-acest chip le ceti şi zisă: „Fiindcă voi, cioare blăstămate, Aţi socotit cu noi a vă bate 26 Ş-armele cu neauzită-ocară Pe turci au rădicat toată ordia Voastră!-acum dar ian’ ieşiţi afară S-alegem a cui e voinicia! Care n-a ieşi este-un calic, Iepure fricos ş-om de nimic. 2 1 Ce babe! Atîţa oameni să să teamă de oarecîte sute de turci! Eu sîngur nice de o sută nu m-aş teme! Căpitan Alazonios. a) Lesne-i a grăi de după cuptoriu şi din unghieţ! Dar’ ian’ să mergi odată la războiu! Atuncia vezi tot cîte zece în locul de unu. Căpitan Păţitul. 2 Tocma la locul acesta, am cetit la izvodul de la Cioara însămnarea preînvăţatului Talalău care zice că au aflat şi la alte scrisori această istorie, cu cevaş’ osăbire, adecă: Vlad Vodă vrînd să ispitească pre ţigani, ce ar face ei cînd ar vedea venind turcii asupra lor, au îmbrăcat pe a sa gardă turceşte şi au făcut năvală asupra ţiganilor carii văzînd pe turci, de departe au trimis şi s-au închinat lor zicînd că Vlad Vodă i-au sîlit spre aceasta, iar muntenii îmbrăcaţi turceşte i-au dus pănă la Vlad care după ce i-au ocărît pentru 27 Şi pentrucă-au cutezat să poarte Armele ce-a purta să cuvine La voinici, să va certa cu moarte, Drept ce-au făcut armelor ruşine!... Iar’ muierea lui şi copii Nevinovaţi să vor da robii.“ 28 Ţiganii înţălegînd aceste, Toţi încremeniră de frică: Cesta leşină fără de veste, Cela-amurte, nu sîmte nimică, Altul să vaietă-în gura mare, Iar altul plînge cu suspinare. 29 Mai toţi acu de sineş’ uitasă, Numa Neicul încă firea-ş’ ţine Şi la tîmplarea cea mai jeloasă Socotindu-să puţin în sine, Un bun cuget îi nimeri-în minte, Să iasă turcilor înainte, 30 Ca doar va putea ceva să facă Prin rugăminte şi plecăciune, Pentru cea ţigănime săracă. Deci luînd ş-alte feţe bătrîne, Mearsă-înaintea celui mai mare Şi-îngenunchiend grăi cu plînsoare: această a lor purtare, ei au răspuns că n-au ştiut că aceia era munteni, că, de ar fi ştiut, nu s-ar fi supus. Erudiţian. a) Dacă-i aşa, trebuie să fie adevărat ce zice aici izvoditoriul, căci să zice că el însuş’ a fost de faţă la toate de care să scrie aici. Onoch. 31 „Domnilor turci! deh, fie-vă milă Dă ţigănia noastră săracă! Că zieu! nu dă voie, ci dă sîlă, Ca mai rău doară să nu petreacă, Au trebuit armele să-îmbrace Neavînd dă nevoie ce mai face! 32 Tot Vlad Vodă e-ahăstor dă vină, Numa Dumnezieu lui să plătească, Căci el ne-au băgat în hastă tină, Dar’ viţa noastră ţigănească Cu toată lumea trăieşte-în pace Şi zieu că bătălia nu-i place. 33 Dăci nu vă lăcomiţi într-atîta La ţigane suflete mişele. Luaţi-ne-averile şi pita, Desbrăcaţi-ne pănă la piele, Numa ne lăsaţi dă mîngăiere Viaţă, copii şi muiere. 34 Ştiţi bine că şi la voi săracii Ţigani trăiesc numa din milă, Făcînd slujbă şi plătind hăracii, Nici la războiu merg numa dă sîlă. Dăci iertaţi-ne acum de-o dată, Să vă ierte Maica Precurată!... 35 O! iertaţi-ne, luna să vă-ajute! Mahomet mulţi ani să vă trăiască! Hie uitate hele trecute!... Dumnezieu pe loc să ne treznească Dă suntem noi dă vină-într-ahastă, Dar’ iacă-au fost pe noi o năpastă. 1 36 Şi ce folos de-acolea vă este, Deacă ne luaţi dulcea viaţă Ş-a noastre vor rămînea neveste Cu mititei copilaşi în braţă? Noi om pieri,-adevărat! dar’ ele Or purta după noi lungă jele.“ 37 Aici Neicul era să mai zică, Cînd Răzvan ţiind ochi la povaţă, Cu bucurie glasul rădică: „Eta! domnul măria-sa, faţă!...“ 2 Căci cunoştea pe Vlad foarte bine, Măcar era-în hainele străine. 38 Ş-aiavea cu călărime-aleasă Vlad era, pe care ca mai lesne Să poată cercetare,-o-îmbrăcasă Turceşte din cap pănă în glezne, Într-adins hotărînd s-abată La ţigănimea noastră-întrarmată. 1 Neicu încă să vede a fi fost un om ca şi Gogoman. Zice cătră turci să-i ierte Maica Precurată, cînd ei nu o cred; apoi luna să vă ajute! şi Mahomet să vă trăiască, cînd Mahometu lor de mult acum nu trăia. C. Criticos. a) Dar săracu Neicu de frică nu ştiea ce zice şi mesteca toate împreună, numa ca să scape de nevoie. Simpliţ. 2 Eta să vede a fi cuvînt ţigănesc, care să zice romăneşte iacă. Vra să zică poetul că Răzvan ţiganul care cunoştea bine pe Vodă, strigă: „iacă domnul, măria sa, este de faţă“ şi prin aceasta să descoperi înşălăciunea, iar ţiganii îndată prinsă inimă. M. P. 39 Deci Vodă cu mînie sîlită, Căci abea putea rîsul să-ş’ ţie, „O! (strigă) prăsilă ticăită! Aceasta-i a voastră vitejie? Pentru-asta v-am dat arme ş-olate Şi vă hrănesc, cioare blăstămate!... 40 Ca,-în loc de-a vă-apăra draga ţară Ş-a vă bate cu turcii păgîni, Asupra mea să vorbiţi ocară? După-aceaia să vă daţi în mîni La cîteva sute de vrăjmaşi, Voi, atîte mii de-armaţi ostaşi? 41 Iacă, să ştiţi că de-acu bucate Nu voi da, de n-eţi pune sîlinţă Cu turcii-încai o dată-a vă bate Făcînd asupra lor biruinţă, Iar’ de v-eţi pleca turcilor ca noao, Păn’ la cel mai mic voi tăia în doao!“ 1 42 „Să ierţi Măria ta (Neicu zisă), Noi suntem fără de nice-o vină, Că cine-ar hi crezut ca să ni să Tîmple-una ca-aceasta şi să vină Pe noi munteni îmbrăcaţi turceşte? Însuş’ măria-ta socoteşte!... 43 Dar’ totuş’ socotind pe dreptate, Zieu! nu să cădea mării-tale Să ne bagi atîta frică-în spate Cu cele blăstămate cealmale!... Asta (Dumnezieu să te trăiască), Zieu că nu fu glumă ţigănească!“ 44 Într-acea iacă repezit vine Un călăraş dînd lui Vodă ştire Cumcă-un stul din oştile păgîne Nu departe, lîngă-o mănăstire Odihnind ar fi şi, cum să pare, Aşteptînd altă ceată mai mare. 45 Cum principul această-înţăleasă, Fără-a zice-un cuvînt mearsă-îndată Cu munteana călărime-aleasă, Iar’ ţigănimea noastră bărbată: Ca din vis acuma să rădică Bucuroasă că-au scăpat de frică. 49 Ci peste puţin întoarsă iară Bărbăţia lor cea de după-uşă: Cît călăreţii să depărtară Munteneşti, iată, ca din culcuşă Iepurii scorniţi, aşa ieşiră Uitîndu-şi de frica ce păţiră. 50 Toţi apoi a să mira-începură Cum au putut ei să să spăimînte De-acea nevoiaşă-adunătură De munteni în străine veştmînte? Toţi acum arăta vitejie Ca cînd nu s-ar teme nici de-o mie. 1 51 Iar’ Muţul rumpînd lunga tăcere, 2 „Dar, ian întoarceţi acum încoace, Vitejilor (din toată putere Strigă), voi, căror numa vă place Furiş’ a veni cu-înşelăciuni Ş-a spăria pruncii din tăciuni!“ 52 De-acolea-îndemnîndu-să mai toată Murga ţigănime,-inimă prinsă Ş-acum avea chief să să şi bată, Dar’ ceata muntenească fuga-întinsă Ş-altul nu era nime cu care Să-ş’ poată stîmpăra rîvna mare. 53 Însă, de-ar fi-inimă şi vărtute La om, tot într-aceaiaş’ măsură Cu gura,-o! cîte şi cîte sute De viteji ar fi biruiţi cu-o gură Atunci cel cu gura cea mai mare Fire-ar doar’ viteazul cel mai tare. 3 1 Aici să vede ca tipărită firea ţiganilor, căci pănă a nu şti ei că cei îmbrăcaţi turceşte era munteni, socotind că-s turci adevăraţi, nici un cuvînt nu putea să grăiască de frică, iară deacă să dusără muntenii de acia, atuncea şi ei începură a să lăuda. C. Criticos. 2 Adecă Muţul văzînd că acum muntenii sunt departe, nici pot să auză, striga şi chiema pe munteni să întoarcă iară, căci acuma ţiganii le-or arăta că nu să tem. M. P. 3 Va să zică poetul: de s-ar putea bate vrăjmaşul cu gura, atuncea cel cu gura cea mai mare, ar fi viteazul cel mai tare. M. P. 54 Cumcă lucrul nu-i aşa, s-arată Din cele ce eu acum voi spune: Tocma cînd avea chief de-a să bate Ţiganii fără de-îmbieciune, Un prilej bun tîmplarea le-adusă De-a-ş’ stîmpăra dîrzia nespusă. 55 Căci Omar Paşa iacă le vine Cu o groasă-ordie tocma-în faţă. Omar, care-a oştilor păgîne Atuncia era-întia povaţă, Eşisă din tabăra turcească Locurile-împrejur s-iscodească. 56 Cum ţiganii zăriră departe Venind cu oaste-aşa număroasă, Iarăş căzură-în fiori de moarte Şi toată gura iară-încetasă, De nu le-ar fi scos grija din minte Tandaler, cu ceste cuvinte: 1 57 „Tot omul s-auză, să-înţăleagă Că Vlad Vodă iară pă noi vine Şi vra doară să-ş’ mai facă şagă; Dar’ fiţi bărbaţi şi vă ţineţi bine, 1 Poate că cineva neînvăţat fiind cu stihuri, nu va înţelege ce s-au zis mai sus, am socotit a tălmăci acest loc. Spune poetul că tocma cînd ţiganii acum să îmbărbătasă ş-avea chief de a să bate cu muntenii, atuncia, prin o tîmplare, li să făcu prilej de a-ş’ arăta vitejia, căci Omar Paşa ce era căpetenia oştilor turceşti, vrînd să cerceteze pe împrejur, tocma sosisă la locul acela, unde era tabăra ţigănească, dar ţiganilor iar le scăpă vitejia. M. P. Nice vă daţi cu-una sau cu doao, Că nici voi sunteţi făcuţi din oao.“ 58 Mergînd aceasta din gură-în gură Şi din om în om prin ţigănie, Mare la toţi făcu-îndemnătură; Deci gîndeai că morţii iară-învie! Fieşcare cum poate s-armează Ş-a ieşi la bătaie cutează. 59 Pănă ei să-înarmă pe-apucate, Turciăiî-acu foarte-aproape sosisă, Dar oblicind ţiganele gloate, Omar stete şi-o ceată trimisă Să-i aducă oar’ cîţiva-înainte Ca să-i cerceteze din cuvinte. 1 60 Însă-acu laia cea mai voinică Era gata de-a să tîmpinare, Ca cînd n-ar cunoaşte nice-o frică, Aşa era rîvna lor de mare! De lolot, uiete şi strigate Suna-împrejur locurile toate. 61 Năvălind apoi de toată parte Era tocma să să şi lovească, Cînd Parpangel sărind îi desparte, Care-în buiguiala nebunească 1 Ţiganii numai cu aceasta să îmbărbătară, că gîndea că aceia iară-s munteni, şi, precum să vede, şi Tandaler aşa gîndea. a) Sărace Vlade! ce ajutoriu ţ-ai ales, care mai mare voie avea să să bată cu tine, decît cu protivnicii tăi! Mîndrilă. Alergînd, în cea parte-ajunsese Şi făr’ veste-înainte le iese. 62 Calu-îi alerga, gîndeai că zboară, Drept la şireagurile păgîne. Ţigănimea văzînd astă rară Vitejie, că-un sîngur de sine Pe-o oaste-întreagă face năvală Şi mai mare-încă-apucă-îndrăzneală. 1 63 Oblicind păgînii-atîta gloată Asupră-le venind cu tărie, Iar mai vîrtos armătura toată A lui Arginean n-au vrut să ţie Nici o minută locul, ci-în pripă Mearsără care-încătro-în răsipă. 64 Parpangel după dînşii s-alungă, Dar, o! tîmplare nenorocită, Sărind calul peste-o rîpă lungă Căzu călăreţul fără-ispită Cu capu-în gios şi-în tină rămasă; Calul fugi ca cînd nu i-ar pasă. 65 Ţiganii, dacă din ochi scăpară Pe turci cu cel voinic împreună (Căci nu ştia că-i Parpangel), iară Să-întoarsără-acasă-în voie bună, 1 Aşa fiind ţiganii invitaţi, toţi mergea pe turci şi era aproape de a da pe dînşii cu năvală, cînd Parpangel, îmbracat cu armele lui Argineanu şi pe calul lui, alergînd sosi înaintea ţiganilor şi să dusă drept pe turci; care lucru văzînd ţiganii şi mai mult să îmbărbătară. M. P. Cu mare triumf şi bucurie C-au alungat muntenească-ordie. 1 66 Bine să zice: cui vra norocul, Şi durmind îi cade piara-în gură! A norocului fu ş-aici jocul, Însă ţiganii nu pricepură. Tocma cînd Omar era să vie Să-împresoare biata ţigănie, 67 Vlad Vodă cu garda sa voinică Fără veste ieşind îl năvale, Multe sute-i taie şi dimică Strîmtorîndu-l într-o-îngustă vale, Ş-abea sîngur Omar cu puţine Au putut scăpa gloate păgîne. 68 Dar’ ţiganii noştri credea tare Şi vîrtos că munteni acei fură Ce pe dînşi venisă să-i omoare, Îmbrăcaţi în turcească muntură; Aceasta povestea ei cu fală. Cum nemintea pe oameni înşală!... 2 69 Într-acea-a lui biet Parpangel mamă, Fiind afundată-în jele mare 1 Ţiganii, precum să arată, mergea asupra turcilor, însă pe încet; iar dacă văzură că turcii întorc dosul, nu-i mai goniră, ci întoarsără acasă. M. P. 2 Fiind ţiganii sculaţi asupra lui Omar, el făcusă orînduială să încungiure cu ai săi pe ţigani şi să-i taie, dar’ Vlad Vodă chibzuind vremea, tocmai atuncia venindu-i în dos, l-au silit să-ş tragă înapoi ceata ce trimesese împrotiva ţiganilor, să să apere sîngur de năvala lui Vlad Vodă. Iar’ ţiganii de aceasta nu ştiea nimica şi gîndea că ei au gonit pe munteni ce întorsese adoooară. M. P. Ş-şteptînd cu luare de samă, Minunat acest lucru-i pare Că pre fiu-şi cu a sa mireasă Încă nu vede sosînd acasă. 70 Deci Brînduşa (căci aşa pe nume Să chiema) fiind fermecătoare, Doară-atunci cea mai vestită-în lume, Ce sîtirea dracii din vîltoare, Ba cu fermecături neauzite Oamenii strămuta-în fieri şi vite, 71 Tot feliu-încîntă ea de jivină Şi cumu-i vine-în minte-o preface, Apoi descîntă cît baţi în mînă Strămutatele jivini sărace, Şi nu este-un feliu de măestrie La care-învăţată să nu fie, 1 72 Fiind amărîtă şi vrînd să ştie Unde fiiul ei atîta rămîne Şi doar’ de este Romica vie, Luă doao fermecate frîne Din roşii făcute strămătură, 2 Şoptind cu sine ceva din gură. 1 Aici poetul lasă pe ţigani iară şi începe de Parpangel şi ne spune că mama lui au fost o vrăjitoare foarte minunată... M. P. a) Brînduşa, precum o scrie poetul, e un fel de Circe (Chirchi), precum să află la Odisea lui Omer, care pe soţii lui Ulis prefăcusă în porci şi alte vite. Erudiţian. 2 Vrăjitoarele noastre de astezi încă pun multă putere în firele de stră-mătură roşii. M. P. 73 Cum fîrşi neînţălese cuvinte, Iacă doao pregroaznice bale Fără veste-i steteră-înainte; Guşi avea pestricate şi foale, Însă cu-arepi şi solzuri pe spate Şi neşte coade lungi, cîrlibate. 74 Puindu-le-apoi frîne de lînă Obrazui-în pulbere-o căruţă Cu toiagu-învrîstat ce-avea-în mînă, Pe care şezînd bale sumuţă Şi iacă-în cotigă făr de roate Vrăjitoarea văzduhul străbate. 1 75 Bălaurii-înhămaţi zboară ca vîntul Precum striga-i mînă şi-i duce. Într-un ceas cungiură pămîntul Muntenesc, dar’ nice-o rază-i luce De-a-şi găsi fiiul dorit. În urmă Foarte-amărîtă cursul său curmă. 76 Supt o rîpă-adîncă să pogoară Şi luînd de pe bălauri căpestre, Le face semn ca din ochi să piară; Ducîndu-să-apoi fierele măiestre, Scoasă-o vrăjită din sîn piscoaie Şi cît poate, de trei ori ţipoaie. 1 Acest feliu de vrăjitori şi cu acest feliu de ţerămonii să află la mulţi poeţi vechi, însă acum nu s-aude nimic de unele ca aceste. Erudiţian. a) Poetul nostru toate le-au împrumutat de la alţii, ca să-ş’ facă mai plăcută izvoditura. Musofilos. 77 Mai degrabă decît o clipită, Mulţime de duhuri necurate Din toate laturi vinea pornită, Iar’ ea-începe a-i sitiri să caute 1 Sau să spuie-unde fiiu rămîne Şi pentru ce-acasă nu mai vine! 78 Ei răspund: „Fiiul tău s-află-în viaţă, Dar’ numa cît sufletul nu-i iasă; Noi ţ-om fi păn la dînsul povaţă!“ Deacă-aceasta Brînduşa-înţăleasă, Îndată-alergă cu osîrdie Ducînd-o cel din răspîntie. 79 Acolo sosind maica duioasă Ş-află fiiul mai fără viaţă. Trupu-i rădică şi frîntele-oase, Luîndu-l pe bietele braţă, Îl pusă-în căruţa cea vrăjită Şi zbură cu el într-o clipită. 2 80 Dusă-l între neşte munţi de-aproape, Sus pe-o stîncă naltă şi rătundă 1 Cuvîntul sitiresc este vulgar şi obicinuit pe multe locuri, însă numa în noima aceasta, adecă sîlesc cu meşterşug sau vrăjituri; şi fiindcă norodul crede că prin rîpe, vîltori şi răspîntii lăcuiesc duhuri necurate, drept aceasta zic şi despre vrăjitori că sitiresc (adecă chiamă cu sîla) dracii de pe acele locuri. M. P. 2 Cum putueia să-ş’ ducă fiiul său în căruţa vrăjită, cînd zisă mai sus poetul că au desjugat bălaurii şi le-au poruncit să meargă în treabă-ş’! Idiot. a) Poetul au spus odată cum ea i-au chiemat şi i-au înhămat; aici să înţălege de sine că aflîndu-ş fiiul, iarăş’ i-au chiemat, însă poetul nu spune ştiind că fieştecare va înţălege că, cum au mers de acasă cu vrăjituri, aşa putea să meargă şi de-aci. Musofilos. Unde-l scăldă-în noao feliuri de-ape Ce să-află-într-o peşteră afundă, Apoi cu ierburi cunoscute În tot chipul cercă să-i ajute. 81 Unele fierbe ia-într-o căldare, Din altele stoarce mustăreaţă, Iar’ din altele-i face scăldătoare: Iarba vîntului şi iarbă creaţă, Iarbă mare, spînz, limbă-vecină, Romoniţă, nalbă, mătăcină, 82 Plătagină, sovîrv cu cicoare, Troscoţel, podbeal şi mătrăgună Şi de-alte mai multe ierburi care Stoarse, mestecate depreună Ş-în mai multe chipuri prefăcute Trebuie bolnavului s-ajute. 83 Iar’ după ce cu ceste toate Îl scăldă, l-învălui şi l-unsă, Inima-i începu iar’ a bate, Sînge-în moarte mădulări pătrunsă Ş-a treia zi cătră dimineaţă Semne-aiavea dete de viaţă. 84 A răsufla-începe cîteodată Şi-a mişca mînile şi picioare; Ca şi din somn apoi să deşteaptă Şi, căutînd la toate împrejur, pare Că caută la maică-sa cu-obidă Şi ochii iară va să-ş închidă. 85 Iar Brînduşa strîngîndu-l de mînă Amar să cînta: „Dăh, Parpangele! Dăh! mai clipeşte cu ha lumină A ochilor tăi plină de jele!... Şi caută la mamă-ta săracă, N-o lăsa-în amar să să petreacă!...“ 86 Atîta fură de putincioase Vaietele de maica-obidată, Cît de la pragul morţii să-întoarse Sufletul lui Parpangel îndată Şi, deschizînd ochii-adoooară, Aşa cuvîntă cu jele-amară: 87 „O mamă! zieu, păcat neiertat Fi-ţ-va, că mă trezişi la viaţă. O clipită de m-ai hi lăsat, Eu vedeam faţă de faţă Toate hele ce vor hi să hie De-acum nainte pănă-în vecie!...“ 88 Dar mamă-sa-l mîngaie şi-l sărută: Spuindu-i toate ce să tîmplasă, Şi-într-acea cu leacuri îi ajută. Iar’ dacă de Romica frumoasă Îş’ adusă-aminte,-atunci de toate Ş-uită de mai nainte visate. 89 Căci Brînduşa l-încredinţă tare Şi vîrtos că Romica trăieşte Şi-încă este-întreagă fată mare, Nici pe altul cineva iubeşte. Cu d-este şi leacuri de folos Curînd îl făcu ea sănătos. 90 Iar’ după ce-întreg ca şi nainte Tînărul ţigan acuma stete, Mamă-să-i dete-în calde plăcinte Farmece, care-avea, pe-îndelete, Farmece de somn aducătoare, Însă trupului nestricătoare. 91 Parpangel căzu ca mort îndată, Iar’ însă culcîndu-l lîngă sine, În cotiga sa cea fermecată, Zbură din locurile străine Drept acasă-în d-alba ţigănie, Unde pe toţi află-în bucurie. 92 Căci şi Romica tocmai sosisă Şi spusese toată-a sa tîmplare: Cum ea la cea curte nimerisă, Cum apoi curtea-într-o baltă mare S-au prefăcut, de-unde pe ea scoasă În urmă-o măgăriţă-aripoasă. 93 Brînduşa, de nimene văzută, Sosi tocma după cina mare Şi iarăş’, prin farmecă ştiută, Trezindu-şi fiiul din somnul tare Trimisă după mîndra Romică Ca să ş-o facă nuoră şi fiică. CÎNTECUL A VI ARGUMENTUL Sătana cade-în melanholie Socotind asupra sorţii sale; A iadului s-adună boierie Şi să sfătuieşte cu ce cale Va s-ajute turceştilor gloate; Ţiganilor să fîrşesc bucate. 1 Acum peste-ochian şoimanul soare 1 Strălucea dositelor ostroave, Noaptea cu neagra sa învălitoare Cîmpi acoperisă şi dumbrave, Iar’ de grele-ostăneli obosita Dulce răpăusa prin staure vita. 2 Numa fieri priveghia răpitoare Şi bărbaţii cu cugete rele; Lupul gonea după căprioare, Buha vîna-în tufe păsărele, Ş-umbla ş-alte jivini stricătoare Ce-întunerec iubind fug de soare. 1 Cuvîntul şoiman doară nu este pretutindene obicit ca în Ardeal; pentru aceasta trebuie a şti că prin acest epiteton să înţăleg numa lucruri bune, curate şi oarecumva sfinte. Nice de obşte să zice şoiman, fără numa soarele, albina, pînea ş.c.d. Să vede a fi cuvînt turcesc. P. Filologos. 3 Era vremea tocma-întiaş dată Cînd cîntă cocoşii de cu sară, Ş-încălecînd mături sau lopată La Rătezat strigoile zboară, Cînd să preumblă cele frumoase Strîmbînd oamenilor dreptele-oase. 1 4 Toate-adecă-odihnea cele bune, Numa cele rele, blăstămate, Umbla după-a lor înşelăciune, Cum sunt duhurile necurate Care nu dorm nice-odinioară, Ci noaptea-în toate părţile zboară. 5 Tocma pe-acea vreme, supt afunda Tartarului peştere, Sătana Scoţind capul afară din unda Văpăii nestînse, cu tirana Sa privire, pe diavoli învită Să muncească făptura osîndită, 6 Iar’ el prin aceasta să desfată Ca ş-un craiu tiran după bătaie, 1 Poetul vrînd să obrăzuiască vremea de noapte, spune pe rînd toate ce să tîmplă pe acea vreme: într-altele, fiindcă el, unde poate, bagă şi poveştile de obşte, pomeneşte aici şi de strigoi, care după crezătoria de obşte încalecă mături şi lopate şi cu acele zboară la Rătezat, adecă la un munte ce este între Ţara Romănească şi între Ardeal. Erudiţ. a) De aci să cunoaşte că izvoditoriu cel de-întîi acestor stihuri au fost ardelean, căci almintre nu ar fi pomenit de Rătezat. Criticos. b) Aşa dară ar trebui să fie şi din Thesalia, căci pomeneşte Parnasul, muntele Thesalii; ar trebui să fie şi muntean că pomeneşte Cetatea Neagră ce este în Ţara Muntenească! Mîndrilă. Cînd vede-oastea vrăjmaşă junghiată, Cînd noroade-întregi strică şi taie Şi e mîhnit numa că nu poate Aşa tăia noroadele toate. 7 Însă-într-această noapte, de care Zic eu, după ce oar’cîtă vreme Sătana căută cu desfătare Cum chinuita făptură geme, În gînduri căzu şi socotele Ce-i pricinuiră-amară jele. 8 Pentru că cugetînd el în sine Cumplita sa din ceriu scăpătare, Apoi tot pierdut vecinicul bine Potrivind cu a sa de-acum stare, Aşa răcni de jele şi-urgie, Cît clăti iadul din temelie. 9 Crunţi învolbind ochi apoi: „Oh mie! (Strigă) Cu totul nesuferită Viaţă şi nemuritorie!... Mai bine era-într-acea clipită, Cînd fui surpat cu mîndra mea ceată Să fiu pierit cu totul de-odată!... 1 1 Aici pentru mai bună înţălegerea, trebuie a lua sama că poetul obrăzuind noapte, hotărăşte vremea cînd cîntă cocoşii întiaş dată, adecă cu un ceas sau doao înaintea miezii-nopţii; căci, pe cum spun cărţile babelor, atunci au putere duhurile necurate. Deci poetul vrînd să vie cu povestea şi la Sătana, zice că tocma pe acea vreme şi el au obicinuit a scoate capul de supt unda focului şi a-ş petrece, căutînd cum să muncesc sufletele păcătoase. Însă (adauge poetu) în acea noapte îi viniră Sătanei neşte gînduri de care foarte s-au scîrbit. Adecă socotind el că oarecînd era în raiu şi întru fericire, iară acum în iad, supus chinurilor, să mîhni şi aşa răcni, cît tot iadul să cutremură. M. P. 10 Cîci, măcar muream eu fără vintă, Dar’ mergîndu-mi în nimică firea, Durerilor încai să punea ţîntă, Nici mă-ar ghimpa tristă pomenirea Fericirilor mele trecute, Curmată fiind prin moartea iute. 11 Ci nu mi-au priit varvara soarte Ş-în războiu îmi fu protivitoare, Nice-a vince-mi dete, nice moarte, Lăsîndu-mi această rozătoare Şi nesuferită pomenire. Oh! crudă, nespusă chinuire!... 12 Această dar’ aducere-aminte M-apăsă-acum... nu tu, Savoate! Căci însuş’ a ta de-acu nainte Atotputernicie nu poate Alta să facă-asupră-mi izbîndă Mai mult ocarnică şi neblîndă. 13 Deci sus, Sătano! Scoală şi-arată Celui-de-Sus că-ai încă putere; Şi măcar nu poate el să pată, Nici să sîmţască vre o durere, Totuş cere-a ta pe dînsul ură Să-ţi izbîndeşti pe a lui făptură.“ 1 14 Aceste zicînd groaznic urlă, iară Tot iadul răsună cu greu muget. Însuş’ diavolii să spăimîntară Şi vrînd să ştie-a Sătănii cuget Boierimea tartarului toată Într-o clipită fusă-adunată. 15 Ochii Sătana-îşi întoarsă roată Cercetînd pe tot însul în faţă; Inima pare că-i să desfată Văzîndu-şi boierimea sumeaţă. Apoi, după puţină tăcere, Acest chip grăi rozîndu-şi ghierre: 1 16 „O, soţi credincioşi ursitei mele, Viteji protivnici naltei lumine Ce stăpîneşte mai sus de stele, Ştiu că v-aduceţi aminte bine De cea vecinică zio cumplită, Domnia mea cînd fu cutrupită. 17 Biruiţi fum cu drept! în bătaie, Iar’ nu supuşi, asupriţi; iară Nice-într-astă pucioasă văpaie Cu vecinică şi nestînsă pară Suntem plecaţi, unde fără spaimă Făptura pe Făcătoriu defaimă. 18 Ştiţi dară că-a noastră mîngăiere Este în izbîndă sîngur ş-ură Asupra celii de sus putere Ce pedepseşte şi nu să-îndură!... Dar’, precum văd, să pare mie Că vă-au apucat o trîndăvie! 1 19 Nu văd eu acum bujdind pe poarta Iadului suflete ca nainte, Ş-acuşi va fi doar deşartă boarta Această-întunecoasă, fierbinte, De n-om mai îndrăznire o dată A lupta cu oastea luminată! 20 Fost-am în lume şi de-amăruntul Toate-am iscodit. Adevărat! Cumcă-încungiurînd eu tot pămîntul, Mai cu samă-l văd noao plecat, Iară ţări adevărat creştine Sau nu văzui, sau foarte puţine. 21 Dar’ ce folos! cînd văd omenirea Care fu-în pisma noastră zidită, Înălţîndu-şi pănă la ceriu firea Şi pănă la partea cea mai fericită, 1 Sătana aici să închipuieşte, precum am zis la cîntecul dintii, căpetenia duhurilor necurate, care mai nainte de osîndire era în ceriu cel mai întii arhanghel şi să chema Luceafăr, adecă purtătoriu de lumină. El aici grăieşte cătră ceialalţi soţi ai săi. Însă ce poate să grăiască Sătana altă fără numa blăstămuri; însă poetul vrînd să-l arete poeticeşte, precum este, foarte bine l-au nimerit. Erudiţian. a) Aşa, foarte bine, cînd îl face să grăiască hule asupra dumnezieirii! Păr. Desidemonescul. b) Apoi ş-alta este: de unde au ştiut poetul acesta cele ce au vorbit dracii în iad! C. Idiotiseanul. v) Dar’ că nu-i aşa, vere, căci ţ-am spus de atîte ori că le-au aflat aşa scrise. C. Onochefalos. Rîvnind a fi-oarecîndva părtaşă Deşertelor noastre-în ceriu lăcaşă. 1 22 Însă nu fie-asta-adevărată!... Ca marele Sătana să vadă Urgisita făptură vodată Colo sus, în cereasca livadă, Mai mulţindu-să de-acum nainte, Juru-mă pe tartarul fierbinte!... 23 Întii, creştinătatea să piară, Războiu în tot pămîntul să fie, Întunerecul să-întoarcă iară Cu tot feliu de păcat ş-urgie; Aceste-s în scurt poftele mele, Ce răspundeţi voi acum la ele?“ 2 24 Atunci Velzăvuv, hatmanul mare Oştilor negrii mării sale: „Întunecate Doamne! mie-mi pare (Grăi) că-ar fi lucru mai cu cale, Lăsînd aceste pe alt îndelete Să strîngem pe dată-a noastră cete, 3 1 Sătana zice că Dumnezieu a făcut omul în pisma lui şi a soţilor lui, ca oarecînd să lăcuiască acolo, unde au lăcuit ei fiind încă îngeri. Simpliţian. 2 Ce mănie sătănească! Simpliţian. 3 Velzăvuv este nume devolesc care s-află şi la Evanghelie. Însă fiindcă Sătana este împăratul întunericului, pentru aceaia Velzevuv îi zice Întunecate Doamne, apoi Neagră Măria sa. a) Oare nu este aici ascunsă sateră? Că întru multe pănă aici am luat sama că poetul acesta multe zice care nu să pot înţălege într-alt chip, însă aşa ştie acoperi satera sa de bine, cît nu fieşte care o cunoaşte. C. Criticos. 25 Căci eu din iscoade-încredinţate Care trimesesem sus, pe lume, Am înţăles că vor a să bate Vlad Vodă cu Mahomet, şi-anume De cereştii călăreţi să zice Că vor pe-agareni detot să strice. 26 Nu s-ar cuvini să lăsăm dară Nice noi pe cei de-a noastră parte, Ci- îndată să purcedem afară Purtînd şi noi creştinilor moarte, Căci, de va birui Mahomet, Cade şi creştinia pe-încet.“ 27 „Bine, hatmane, că-mi dai de ştire!... (Zisă muşcîndu-şi negrele buze Craiul întunecat cu răstire.) Acum măria-mea va să-auză Cum e şi-a celoralalţi socoteală, Ce au să-mi spuie fără sminteală. 1 28 Întii, cum dintru voi fieşcare Să sîleşte spre-a iadului bine, Amegind pe-om din dreapta cărare, Apoi, în ce chip ni să cuvine Să-ajutăm lui Mahomet îndată: Pre-ascuns, ori cu sîlă vederată?“ 29 Aici Mamona să scula, mare Visternicul Domnului Sătanei, Pe mîna lui sunt toate comoare De supt pămînt, aurul şi banii. „Tot iadul (grăi dîns) bine ştie Cît îi face-a mea dregătorie!... 30 Zieu! mai mult decît toate-îi ajută Şi mai multă dobîndă-i aduce. Chipul şi cărarea mea bătută Care pre-om la strîmbătate duce, Este pofta de-averi desfrînată, Într-alt chip lăcomie chiemată. 1 31 Omul e plecat spre lăcomie, Din leagăn, căci firea bună-i dede Îndemnul curat de-a prii şie, Din care, ca din izvor, purcede Cruţarea vieţii şi-o sîlinţă Spre-a-ş’ plini trupeasca trebuinţă. 1 Mamona încă nume de diavol ce să află la Evanghelie. De obşte să zice el duhul lăcomii. a) Pe Velzăvuv zisă poetul că este hatmanul Sătanei, iar aici pe Mamona face visternic! ca cînd şi diavolii ar avea în iad acest feliu de dregătorii! Idiot. b) Bagă-le în teacă, vere, ţi-am zis nu o dată, nu mai vinui poetul, cînd el aşa au aflat scris! Onochef. v) Vedeţi dară că bine zisăi eu că aici este o sateră ascunsă! Criticos. g) Acum şi mie-mi scapă răbdarea cînd văd luări aminte de acest feliu! Am luat sama mai înainte că care nu înţălege ce este poesia şi ce va să zică poetu, acela mai bine să tacă şi mai bine să ţie cu dumnealui Chir Onochefalos, căci mai multă cinste-ţi va face. Unde ar fi izvodirile poeticeşti a lui Omer, a lui Virghil şi, în vremile noastre, a lui Milton la inglezi, a lui Tasso la italieni şi a lui Clopstoc la nemţi, de ar fi socotit aceste învăţate noroade de dînşii, cum socotesc aceşti mai sus cîrtitori asupra poetului nostru? Musofilos. d) Nu ţ-am spus, vere, că aşa este? Iacă dum. Musofilos înţălege mai bine decît noi amîndoi. 32 Dar eu astă fireşe plecare, Cu totul o stric prin lăcomie Şi fac pre om de-în urmă el n-are Hotar în pofta sa. Iacă-o mie De acolea să nasc fapte rele, Tot fiice-a lăcomii ş-a mele. 33 Tîlhăria, furatul, votria, Înşelarea, strîmba judecată, Ucigării, vînzări, tirănia, Făţăria, camăta cruntată, Şi pe rînd faptele rele toate, Mai vîrtos ce trag spre bogătate. 34 Aurul acum stăpîneşte-în lume; Prin acesta cumpăr eu toate Inimile; cu mici sau mari sume Neguţez tot feliu de păcate: Cela-şi vinde patria pe mită, Cesta spre ucidere să-învită. 35 Papa vinde darurile sfinte Pentru gălbănaşi, iar’ patriarhul Din Vizant le cumpără-înainte. Din episcop pănă la eclisiarhul, Toţi îşi prevînd cele cumpărate Ce trebuiea să fie-în dar date. 36 Craii şi miniştrii avînd sete De-argint, aţîţă războaie crunte; Aurul ia cununa de la fete, Sparge căsătorie şi nunte; În scurt, lăcomia nesătulă Toate ce-s bune le-întoarce-în hulă. 1 37 Şi cu-aceasta orbind eu prăsila Lui Adam, o-întorc de la cărare Bună ş’o duc pe-încet la topila Noastră aici. Pre pămînt, pre mare, Mai toţi muritorii despre mine Cu-înaurite-s legaţi cătine. 38 Iar în cît priveşte-ajutorinţa Lui Mahomet şi-a turceştii gloate, Eu spun drept că nu-s în socotinţa Lui Velzăvuv, dar’ nice să poate, O! hatmane viteaz, asta face Care ne spui şi, cum văd, îţi place. 39 Lîngă cine puterea şi slava Au rămas, hotărît lucru este. Au gîndeşti că Cel-de-Sus lăsa-va Să săvîrşim, cum grăieşti, aceste? Foarte te-amegeşti, de cu putere Vrei a da turcilor mîngăiere. 2 40 Ce-ajunge-oştaneasca ta-îndrăzneală Asupra puterii înzăciuite! 1 Aici Mamona spune toate faptele rele care izvoresc din lăcomie. M. P. 2 Sătana făcu doao întrebări la boierii şi voievozii săi: adecă să-i spuie fieşte care în ce chip el lucrează spre binele de obşte a iadului, amegind pre oameni! Apoi, în ce chip socoteşte ca să să deie ajutoriu turcilor. Mamona la cea de întii întrebare spusă cu de-amăruntul laudele sale, iar’ la a doao dă sfatul său, ca să nu să deie turcilor ajutoriu cu chip vederat, ci pe ascuns. M. P. Vitejia-înceată-a fi de fală Şi faptele ei cele mai vestite Să numesc oarbă numa dîrzie, Cînd lucrează fără-înţălepţie. 41 Deci, împrotiva celui mai tare, Nu vărtute, ci minte măiastră Trebuie-a folosi. Mie-mi pare Că nu cu vedită şi buiastră Tărie noi să dăm ajutare, Ci pre-ascuns, cu multă supţiare. 42 Înşi oameni prin noi să lucreze Spre-a lor pierire necontenită. N-ajută-acum armele viteze Cum punga cu galbeni tecsuită Aceştii, numa să fie plină, Acuma toţi oamenii să-închină. 1 43 În urmă ruşinea mea să fie, Deacă eu cu banii nu voiu face Mai mult decît întru voinicie Altor a să lăuda place!“ Mamona fîrşind, Asmodeu rîsă Şi căutînd împrejur aşa zisă: 44 „Nu pentru că eu sunt logofătul De taină-a mării-sale, dară Pentru că mă ţîn şeretul Cel mai mare-în astă neagră ţară 1 Vezi, vicleanul, ce sfat au dat! Simpliţian. Îndrăznesc a-mi arăta şi eu Adînc şi măestru sfatul mieu. 45 Însă, mai nainte de-a răspunde, Voiu să fac Mamonii o-întrebare: Pentru ce să-însumeaţă şi de-unde Vin acele cuvinte sprinţare A lui? Drept ce-atîta să rădică Socotind pre-alalţii întru nimică? 1 46 Nu voi să-i întunec vrednicia, Căci banii-au în lume căutare; Dar’ ce-ajunge numa bogăţia, De n-ar fi şi-o vărtute mai mare Cui ş-însă bogăţie să-închină!... Şi-aceasta e mintea cu sfat plină! 47 Mamona cu banii face toate, Dar’ numa la cei cu lăcomie, La suflete de-argint însătate, Iar Mamona doar’ încă nu ştie Că multe şi mari trebi pe pămînt Nu să pot isprăvi prin argint, 48 Ci prin tehne-ascunse şi înşelăminte, Prin intrige, cu sfaturi viclene; 1 Asmodeu. Acesta încă este nume de diavol, cunoscut la S. Scripturi, şi mai cu samă să chiamă duhul înşelăciunilor; iar’ cuvîntul şeret nu este pretutindene cunoscut; pentru aceasta romăneşte se poate zice amegeu. Apoi cuvîntu sprinţariu, sprinţare încă să vede a fi romănesc, ce să poate zice amintre îngiurătoriu, defăimătoriu. Filologos. Ceste surpă şi pe cel cu minte, Ceste să-ajute-oştile-agarene. Ş-acuş’ vom vedea prin ispitire Care ştie mai bine-a gîcire.“ 1 49 Velial, ce peste politie Are-în iad pază şi priveghere, Cel ce tot feliul de măiestrie Lumească care domnia cere E procopsit, fîrşind Asmodeu, Să sculă-începînd cuvîntul său: 50 „Adevărat! nu să-ar cădea mie A mustra pe cei ce-au zis nainte Doară cevaş’ cam cu sumeţie, Dar’, ca să-arăt cît poate să-alinte 2 Pe cineva iubirea de sine, Voi mustra cu vedite pricine. 51 Fieşcare să lăudă-întru-ale sale Şi cu oareşcare micşorare, Pe-ale altor socotind tîndale; 3 Şi toţi vă-înşelaţi, precum îmi pare, Căci vrednicia voastră-împreună Iar’ nu despărţită, să-află bună. 1 Suflete de argint însătate. Aceasta întru o altă limbă doară nu s-ar putea zice, dar’ în limba noastră nu ştiu de unde s-au obicinuit a să zice, în loc de foame de aur şi de argint, sete de aur sau argint. Apoi cuvîntul tehne însemnează meşterşug viclean. M. P. 2 S-alinte, adecă să măgulească. 3 Tîndale. Acest cuvînt este obicinuit pe une locuri şi însămnează nimicuri sau lucru de nimică, jucărăi. M. P. 52 Voi sunteţi naltele mădulare Aceştii împărăţii de-aice; Deci a voastră-împreună lucrare Trebuie să-o ţie, să-o rădice. Zădarnică-i a voastră putere, Deacă veţi lucra cu-împărăchiere. 53 Deci socotind eu cele din lume Care vă-aduce voao supărare, Îm par ca neşte deşerte spume Şi fumuri fără de flăcărare. Pentr-aceasta-i şi-a mea socoteală Ca să nu ieşim noi la iveală. 54 Să nu ne-amestecăm la bătaie Cu puterea noastră vederată, Ci, mergînd din odaie-în odaie, Să vedem pe cine, ce desfată, Şi-apoi pe om în tot chipul rău Să-l otrăvim în cugetul său. 55 Iar în cît e pentru Mahomet Ş-a lui Vlad mîndrie deşartă, Eu am chieea de la cabinet 1 Şi mai bine cunosc a lor soarte Decît toţi alţii. Ştiu ş-acea bine, Cui biruinţă-în urmă rămîne! 1 Cabinet este cuvînt franţozesc şi semnează cămară, cămăruţă sau, cum zic pre aiure, odaie. Însă apoi s-au luat de obşte de să zice locul, unde să face sfatul de taină la curţile domneşti sau împărăteşti. Pentru aceasta zice Velial că el ştie sfaturile cabinetelor şi ştie ce fîrşit va fi între Vlad şi Mahomet. C. Filologos. 56 Intrigele sunt acum făcute Tocma să piarză turcii războiul Şi să să vincă mii despre sute, Căci lung nu va sprijini povoiul Oştilor păgîne-o ţărişoară Cînd va fi să-întoarcă-adoaoară. 57 Iar’ Vlad dintru a sa biruinţă Nu poate trage nice-un folos, Fiindu-i ţara cu nepriinţă, Dar’ dintru toate mai vîrtos Pentru că din ţările vecine Într-ajutoriu nime nu-i vine!“ 58 Velial fîrşi, dar Moloh încă Rostul său după dînsul deschisă, Moloh! fîntîna cea mai adîncă A desmierdării trupeşti, şi zise: „Nime pe-om aşa supus nu ţine Întru rele năravuri, ca mine; 59 Ştiţi voi bine că eu prin a mele Măestrii lunecoase ş-ispite, Măguliri, gîdăliri şi momele, Ochituri, zîmbiri, glume-îndrăznite, Pofte fierbinţi ş-îndemnul trupesc Acum toată lumea stăpînesc. 60 Tinerii mă poftesc cu-înfocare, Bătrînii pe-ascuns îmi voiesc bine, Fetele m-aşteaptă cu oftare, Neveste să topesc după mine, Ba şi călugărul mi să-îmbie Pitulindu-mă-într-a sa chilie. 1 61 Deci nu precep ce-i aceasta frică A voastră, temîndu-vă ca doară Oamenii fiind făptură mică Să nu să rădice-odinioară, La-acătare spiţă de mărime, Cum voi aţi fost întru cea nălţime!... 62 Gînduri deşerte! Doar’ nice-a zece Parte din făptura cea iubită A lui Savaot nu va petrece În grădina raiului slăvită! Noi om avea partea cea mai mare, Ş-aceasta-i destulă-izbîndă-îm pare!“ 63 Iar’ Val, stolnicul mare ce peste Mîncări şi băuturi era pus, „Adevărat (au zis) lucru este Că n-avem să-aşteptăm colo sus, Oarecînd ca să-ajungem la cele Nalte lăcaşuri mai sus de stele. 2 67 Pentru-aceasta şi eu socotesc Ca zădarnică toată cercarea Vreunui războiu cu soiul ceresc, Însă pe care-îl mîncă spinarea, 1 Moloh încă este nume de diavol şi numit la Scriptură. 2 Val sau Bal încă este nume drăcesc la Scripturi. Cerce ş-a vedea din apucare 1 Că nu-i lucru lesne cumu-i pare. 68 Drept ce să ne punem fără treabă La primejde? Să dăm şi cumcă Pre Mihail vom birui-în grabă; Dară cel ce cu fulgere-aruncă Nemuritoare! va răbda doară Să vă-apropiaţi de nalta sfiară? 2 69 Un tunet! ca-în ziua cea-îngrozită Cînd furăm surpaţi dintru nălţie, Şi toţi iacătă-vă-într-o clipită Svîrliţi supt tartar!... ba cine ştie Cîte mii de miluri mai afund, Unde-acum nice dracii pătrund! 3 70 Pentru-aceasta cu Velial şi eu Depreună socotesc şi deacă Vreţi doară-a cunoaşte chipul mieu Prin care suflete vînez, iacă Vi l-oi spune: tot ce intră-în gură Fără treabă şi fără măsură, 1 Apucare, adecă ispiteală şi înceăpuîtul lucrării. M. P. 2 Sfiară sau mai bine sferă este o figură rătundă, prin care să închipuieşte lumea sau şi pămîntul; pentru acea să zice emisfer jumătatea sferii sau a pămîntului. Aici sfera naltă va să zică ceriul cel mai de sus. Erudiţian. 3 Va să zică Val că tocma să poată birui pe îngeri însă (zice el) cel care cu fulgere aruncă! adecă Dumnezieu (căci dracii nu cutează a numi pe Dumnezieu), oare suferi-va el să ne apropiem de ceriu? Mai încolo zice: căci numai un tunet să cază pe voi, de cei ce cădea în zioa cînd furăm izgoniţi din ceriu, şi iacă-vă aruncaţi mai afund de iad şi acolo unde acum nici noi putem pătrunde. M. P. 71 Tot aceasta este de la mine; Beţia şi grasa-îmbuibăciune Sunt a mele şi trag după sine Trîndava cu totul uităciune De lucruri bune şi cuvioase, Fac minţi tîmpite şi trupuri grase.“ 72 În urmă Velfegor vorbă-apucă, Stăpînul credinţelor deşerte, Zîcînd: „Nu-l opresc eu să să ducă Cărui i voia să să mai certe Odată, dar mie la-împărţire A fi cu dînsul nu-mi vine-în fire. 73 Eu mă sîrguiesc în tot adinsul Ca cea mai mică rază de lumină Care-în om fu născută cu dînsul, Să-o-întunec să nu fie sărină; Ş-am făcut acu multe ispite Cu tot feliu de-arătări măestrite. 74 Fieşcare crede în vreo lege Care-o socoteşte preste toate, Şi tot însul prin minte s-amege Sau lăturiş’ din cale s-abate. Aşa-l întunec! de nice sîmte Că-are vreo precepere sau minte. 75 Fanatismul şi Suprăstăciunea, Ceste-a mele doao slujitoare, Toată-adevărată-închinăciunea Dumnezieirii ceii făptoare În schime-o prefac necuvioase, Nevrednice, ba şi ruşinoase.“ 1 76 Sătana care cu suferinţă Pănă-acum ascultă: „Tot viclene (Zise), dar nu spre ajutorinţă Grabnică oştilor agarene Sfaturi mi-aţi dat! Însă mie-mi place Acum după gîndul mieu a face!... 77 Deci tu, hatmane, pasă ş-adună Din cetele cele mai viteze, Întru tot, o leghioană bună Ce-are poruncii mele s-urmeze.“ Aici tăcu Sătana şi-îndată Adunarea mearsă-împrăştiată. 78 Dar’, ce mă tragi de guler, o musă! Iarăş cătră d-alba ţigănie!... Care-acum ca şi friptă de spuză Nu ştiea de ce să să mai ţie, Că, cu toate sfaturile sale Încă nu să pusese la cale. 1 Pentru înţălesul tuturor ce zice Velfegor aici, trebuie a să tălmăci întii, că el zice a fi diavolul credinţelor deşerte; deci, zice el, eu mă sîrguiesc totdeuna că să întunec raza minţii şi a preceperii adevărate care Dumnezieu dede omului cînd îl zidi. Eu ducînd pe om de la legea adevărată care mintea curată a lui poate să o cunoască, îl abat de la cale întunecîndu-l cu năluciri. Şi spre aceasta am doao slujitoare, adecă fanatismul ce va să zică rîvna neadevăratei credinţi, şi suprăstăciune ce va să zică crezătorie deşartă; alţii zic, de pe grecie, disidemonie. Aceste doao, adauge el, strămută toată adevărata închinăciune a unii adevărate dumnezieiri, în shime necuvioase şi de rîs!... 79 Iar’, dragă musă! scoate-mă-afară Din boarta iadului puturoasă Că, mă năduşesc de fum şi pară Şi n-aş’ vrea sufletu->l< aici să-mi iasă! Mai bine slugă-în tindă de raiu, Decît pe tronul iadului craiu!... 1 80 Apoi ţi-oi cînta, de bună samă, Şi de biata noastră ţigănie Ce-acum n-avea nici carne nici zamă. Nice ştia de-astă nătărie, Căci vrea cît mai curînd să facă Rînduială-în ţara sa săracă. 81 Era tocma-în sfatul mai fierbinte, Cînd Corcodel supărat aleargă Şi le spune-în puţine cuvinte, Ca de-acu nainte să să şteargă Pe buze de bucate, şi zice: „Şedăţi acum întinşi pă burice!.. 2 82 Sfătuindu-vă cu gura goală Şi pîntece flămînde... Trecură 1 Un poet o zis odată că mai bine voieşte a fi craiu în iad, decît slugă în raiu, iar’ poetul nostru socoteşte de-împrotivă, că mai bine voieşte a fi slugă în tinda (pridvoriu, antişambră) raiului, decît craiu în iad, cu care şi eu mă învoiesc. M. P. 2 Am căutat la orighinal, curios de sunt acolo aceste cuvinte, căci socoteam că doară poetul le-au pus din capul său; însă pot asigura că aşa să află şi la orighinal, prosteşte. Bag de samă că autoriul n-au vrut să puie alte cuvinte de cum au vorbit însuş’ Corcodel. Preînvăţatul Talalău încă aşa socoteşte, mai vîrtos că la strofa următoare zice Corcodel: „sfătuindu-vă cu gura goală“, apoi zice că „au trecut babele cu colacii!“... proverbie care şi astăzi este în obiceaiu, cînd va să zică cineva că acum s-au petrecut ce-au fost bun!... Erudiţian. Babele cu colacii!“... Să scoală Ţiganii socotind că-i înjură Corcodel, căci nu putea să creadă Să fie-în bucate-atîta pradă. 83 Pe lăieţi şi pe goleţi punea vina Toate celelalte rînduite Cete; şi ca să le crepe splina Îi blăstăma, că-au mîncat atîte Clise rîncede, mălaiu şi zară, Care-ar fi ajuns şi pentru-o ţară. 84 Tandaler, care-acum apucasă Cîrma de mult, strîgînd să scoală: „Mîncătoriu dă carne puturoasă, Lăeţ spurcat!... Asta nu-i tîndală!... Şi foarte te-înşeli, de crezi tu doară A te mîntui cu vorbe-uşoare. 85 Pentru ce nu ne-ai spus tu din vreme Cum că pă fîrşit merge bucata? Dar’ lasă!-acuşi, acuşi tu vei screme Toate ce-ai mîncat. Numai fi gata; Acuş’ vom alege pre-un mai-mare, Ş-atunci va fi vai de-a ta spinare!“ 86 Iar’ Corcodel cu zîmbire-amară Rînjindu-şi dinţii zise: „De tine Nu mă tem eu niceodinioară, Tandalere! Să-ţi fie ruşine Odată-a grăi despre toţi rău Şi-a te gînfa ca şi broasca-în tău!...“ 1 87 Aurariul tot să-înfocă şi pusă Mîna pe cioarsa ruginită, O trasă cu iuţime nespusă Şi, de nu-l ţinea într-acea clipită Bălăban, doară atuncea ca napul Cu floace cu tot îi tăia capul. 2 88 Însă golăţimea-întărîtată Multă-acuma împrejur să strînsese Şi era de bătaie toţi gata, Într-atîta treaba le-ajunsese! Dar’ deodată-auziră departe Dobe, sorle ş-uiete mari foarte. 89 „Fugiţi acu care-încătro poate, Că iacă turcii vin să ne taie!...“ Strigară bătrînii cătră gloate, Iar’ de frică amurţita laie, În loc de-a-ş’ căuta-în grabă scăpare, Sta fără graiu şi fără mişcare. 90 Atuncea strigă cu voinicie Tandaler, cît putu tare foarte: 1 De aici să vede că Corcodel era învăţat la vorbe proaste şi foarte batjocoritoare, fără care el nu putea să vorbească, şi să vede că şi cele mai din sus, de care au pomenit Erudiţian, a lui Corcodel, sunt adevărate. Criticos. 2 Trebuie a şti că cioarsa să zice o sabie rea sau ruginită, şi nu s-ar putea zice de altă sabie şi la alt loc, fără numa la Ţiganiada ş-alte de acest feliu de izvodiri comiceşti. Musofilos. „Toţi în arme cu mine să vie, Ori la biruinţă,-ori cătră moarte!... Mai bine să murim pe-îndelete, Decît să tragem foame şi sete.“ 1 91 Prin aceasta bieţii mai luară Inimă ţiganii, şi-în puţine Ceasuri, după obiceaiu, să-înarmară, Măcar că nu le părea prea bine Şi părea că inima le plînge, Scîrbindu-să de bătăi şi sînge. 92 Dar’ totuş’ inimîndu-i din gură 2 Tandaler, nu-şi arăta ei frica. După ce-apoi înarmaţi stătură, Părea că nu să tem de nimica; Iară scoţind sabia din teacă, Tandaler le spunea cum să facă. 93 „Căutaţi la mine! Luaţi aminte! (Le zisă)-Acum voi sunteţi armaţi! Dar’ trebuie-a socoti nainte Pentru ce? Unde mergeţi? Ce căutaţi? Ca să nu ziceţi mîne-poimîne: Tandaler au lătrat ca ş-un cîne!... 3 1 Tandaler socotea că a fi totdeuna aşa ca cum au fost cu muntenii, sau doară şi de nevoie îi vini acea vitejie. Mîndrilă. 2 Inimîndu-i, adecă dîndu-le inimă. M. P. 3 Tandaler să vede că percepea ceva de oştenie, precum om vedea mai încolo. M. P. 94 Copii vă cer dă mîncare Şi cătră voi cu lacreme strigă. Aici nu vă este-altă scăpare Fără la mălaiu sau mămăligă!... Căci gura pruncilor din tăciuni Nu să poate-astupa cu minciuni! 1 95 Cui dară-i voia să mai trăiască, După mine vie-într-un noroc, Numai trebuie să să păzască, Cum l-au păzit mumă-sa dă foc, Ca dînd pă noi vreo străină gloată Să nu steie cu gura căscată, 96 Ci, cînd oi striga eu de la frunte, Toţi în mîni să-ş’ aibă-armele gata. Şi dă-ar hi vrăjmaşul cît un munte, Să dea pă dînsul dă-a dărămata, Închizînd ochii şi dînd pă moarte, Cruciş’ curmeziş’, în toată parte. 2 97 Cu ochii-închişi e bine-a să bate, Că nu cauţi vrăjmaşul în faţă, Nici te temi dă-a lui înfricoşate Arme sau şi căutătură-îndrăzneaţă. Nu vezi cine lîngă tine pică Şi păn’ la moarte nu ştii dă frică. 1 Copii din tăciuni va să zică care şed împrejur de foc şi de tăciuni. 2 De-a dărămata, adecă dărămînd, oborînd, cuvînt vulgar. Însă Tandaler avea bună cunoştinţă a neamului său, că-i învaţă a închide ochii, să fie mai uşor la bătaie, ne temînd aşa tare. M. P. 98 Răcniţi, chiuiţi, strigaţi din gură, Cît vă-a-încăpea pe grumazi de tare. Asta-i încă-o bună-învăţătură, Că-aşa să-îmbărbată fieşcare, Iar’ neprietenul să spăimîntează Ş-a să băga-în războiu nu cutează!“ 99 Tandaler fîrşind învăţătura Porunci să meargă după sine Toţi armaţii strigînd: bura! bura! Merg ţiganii spre rău, sau spre bine, Cu inima de frică-îngheţată, După Tandaler, ca după-un tată. 1 CÎNTECUL A VII ARGUMENTUL Vlad pe-ascuns tabăra cercetează Turcească.-Arginean la minte-ş’ vine, Apoi scapă cu mînă vitează Din mijlocul oştilor păgîne; Vlad noaptea pe turci face năvală, Sîn Mihai frînge-a Sătanei fală. 1 Unde sunt vitejii cei din zile, Eroii cei cu vărtute rară, Carii-înlibovindu-să-în copile Călătoriea întins din ţară-în ţară Luptîndu-să cu lei şi gligani, Curăţind pămîntul de tirani, 2 Ce nu răbda ca-asuprit să fie Cel mai slab de cătră cel mai tare, Neamuri întregi scotea din robie, La nevinovaţi apărătoare Mînă dînd, nice lua vreodată, Nice poftea pentr’ ajutoriu plată! 1 1 Pe poetul nostru încă l-au apucat neşte dorinţe deşerte poeticeşti care nu pot să fie astăzi; căci ce-ar face astăzi cel mai viteaz voinic, de care pomeneşte el, cînd un copil l-ar putea oborî cu o puşcătură! Voinicii de care pomeneşte poetul sunt cei de care ne povestesc istoriile vechi, precum au fost Ercul (Iraclie) şi Persău, care pribegind căuta unde sunt tiranii ş-or-cine asupritoriu de oameni, şi biruindu-i le da căzuta pedeapsă. S-au pomenit deacest feliu de viteji şi la poveştile de obşte. În vreme după ce varvarii miezii-nopţii au cuprins împărăţia romanilor, iar au început acest feliu de poveşti a 3 Ah! căruntă vechie cinstită! Unde-s a tale sînte tocmele?... Ce urgie-acum lumea-întărîtă Ş-o-înneacă-întru cel noian de rele? Perit-au credinţa cea bătrînă! Ah! lume-întoartă! vreme păgînă! 4 Dar ce vinuiesc eu vremea? care Nu lucrează, fără numa pate!... Martoră fiind şi mustrătoare Faptelor noastre pre ruşinate! Acestor, oame,-însuţi eşti de vină, Ce-închizi ochii şi fugi de lumină. 5 Ceriu-ţi dede minte şi vărtute: Ceaia-întru-întunerec să-ţi lumine, Ceasta la nevoie să-ţi ajute, Ceaia să-ţi arete rău şi bine Şi cărarea cătră fericie, Ceasta să-ţi frîngă lanţ de robie!... 6 Iar’ tu cu ceste daruri alese Covîrşeşti însuţi a ta stricare; fi primite la norod, şi au început acel feliu de cîntări a îndeletnici nu numai pe oamenii de obşte, ci şi pre cei aleşi din norod. De-aci au avut început poveştile lui Ariosto, în stihuri, la italieni, ş-altora; şi de atunci, mai vîrtos la italieni şi la ispani (spanioli), au început a fi plăcute poveştile despre cavalieri erranti, adecă voinicii pribegi. Poetul va să zică: pagubă că nu sunt acum de acei viteji ca să mîntuiască multe neamuri din robie. Apoi ca cînd s-ar îndrepta, zice: însă acestor rele de astăzi, nu sunt vremile de vină, ci tu însuş’, omule; căci, de n-ai vrea tu, nime nu te-ar asupri, fiind- că ai minte şi putere. Dar ce folos, cînd tu acea minte întrebuinţăzi asupra-ţi şi puterea-ţi împrumuţi celora ce vor să te supuie! Erudiţian. Mintea ta laţuri neîncetat ţese Ca să te-încurce fără scapare, Vărtutea-ţi dai la tirani în mînă, Ca mai lesne-apoi să te supună. 7 Iar’ aceştea te-apasă-în ţărînă, Nici mai mult te lasă-în slobozie; Cu rîs amar vaietu-ţi îngînă Şi lanţuri a săruta te-îmbie. Ah! şi cine-apoi din asta poate, Oame ticăloase,-a te mai scoate!... 8 Au doar’ moleaţa de-acum junie, Ce n-au învăţat alta nimică Făr’ a vîna după libovie, A căuta la sabie cu frică, Pe divan a trîndăvi cu lene Ş-a căsca gurile prin dughiene!... 9 A să-împodobi cu gingăşie Mai aleasă decît o femeie, A-ş’ răpune-în cărţi toată-avuţie, Într-aceasta faptele să-închieie A coconaşilor cilibii, A patrii noastre de-acum fii! 10 Aceşti numa ştiu între cocoane Şi din gură-a-ş lăuda hărnicia, Iar’ la fruntea vunii lighioane, Unde-împroaşcă gloanţele cu mia, Vaileo , săracii! cum le-ar fi greaţă, Cum le-ar fugi sîngele din faţă! 11 Un coif în cap, o sabie-în dreaptă, Inimă-în piept şi scutul în stîngă, Cu vărtute şi minte deşteaptă, Aceste sunt care pot să frîngă Lanţul robii tale cumplite, O, neamul mieu! de tot ovilite!... 1 12 Alta era junia romînă 2 Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frînsă Tabăra lui Mahomet păgînă Cu vărtute şi-în bătaie-adinsă, Dar’ au perit acea voinicie, Şi tu gemi supusă, Muntenie!... 13 Streinii veniturile-ţi pradă, Vîndu-te ca marfa prin dughiene!... Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!... Văd pe mulţi că rădică sprîncene Şi mă tem ca necăutînd la rangă Să nu-mi puie musa supt fălangă. 14 De care Dumnezieu să ferească!... Însă, doar’ vor avea ei minte 1 Gîndul poetului tot, aici nu este altul fără acesta, că pe un neam căzut nu poate să-l rădice altă la vrednicie, fără vărtutea oştenească!... Şi adevărat: pănă cînd trăieşte aceasta în norod, nu poate să fie norodul supus altor neamuri; iar scăzînd această vărtute, scade şi toată slava şi mai că poţi zice fiinţa norodului. Erudiţian. 2 Aceasta încă am vrut demult să aduc aminte cetitoriului că poetul au luat cuvintele aceste: june, junie, precum să cuvine, în noima lor cea adevărată şi strămoşască ce vine de la lătenie: iuvenis, italieneşte giovane, frănţozăşte jeun, adecă fecior tinăr şi, precum zic pe une locuri, holteiu. Junia romînă deci, va să zică tinerimea romănească. Filologos. Ş-or precepe-o glumă ţigănească!... Cu toate-aceste musa nu minte, Ci numa cît are-o gură mare Şi cîteodată-i pre cîrtitoare. 1 15 Cum sunt femeile totdeună, Cînd ştiu ceva despre oarecine, Ar crepa pe loc să nu o spună Încai la pretenele vecine, Aşa-i musa mea! de minte-uşoară, Iar’ de gură tocma ca ş-o moară. 16 Sultanul cu stuluri prăştiate, Acum pănă su munţi ajunsese Robind oraşe, tîrguri şi sate, Iar’ şireagurile mai alese Trimeţind de-osăbi să cerceteze Unde-s oştile lui Vlad viteze. 17 Aşa făcînd să precepu-în urmă Că vodă cu războiu nu să-îmbie, Ci din ascunsuri ieşind, o turmă După-alta-i pierde cu viclenie. Deci hotărî, ferind locuri strîmte, De-aci să nu mai meargă nainte, 18 Ci întracelaş loc să tăbăreze, Păn’ muntenii sîliţi de nevoie, 1 Poetul înfierbîntîndu-să începusă a zice unele care pe vremile aceste ar putea doară să vateme pre oarecarii; pentru aceasta trezîndu-să să opreşte şi pune vina pe musă, ca cînd ia ar fi prevorbitoare, cum sunt de obşte muierile, care cîteodată mai bucuros ar crepa, decît să nu spuie cele ce ştiu despre alţii. M. P. Sau la război ar vrea să cuteze, Sau venind înşiş’ de bună voie Şi cerînd de greşeli iertăciune, Pe sine şi ţara-şi vor supune. 19 Rînduindu-şi o tabără mare, Oştile toate la sine trase, Iar’ la Bucureşti înştiinţare Cu solii credinţare trimeasă Cumcă el vra pe ţară să ierte Şi numa pe domnul rău să certe. 20 Aceste Vlad din limbe ş-iscoade Înţălegînd, toate bagă-în samă, Cu multe griji dinnontru să roade Şi, măcarcă n-are el vreo teamă, Totuş’ mult să sfătuieşte-în sine Cum ş-ar tocmi trebile mai bine. 1 20* Un gînd îndrăzneţ îş pusă-în minte: Sîngur cu capul să cerceteze Starea taberii turceşti nainte. Gînd vrednic inimii lui viteze, Dar’ primejdios, iar’ ce nu poate Un suflet înălţat preste toate! 21 Scîmbîndu-şi obraz cu măiestrie Şi chipul, ca prăvătariu să-îmbracă, Ce din Vidin duce băcălie 1 Aceasta se află şi la istorie. La tabără, vorbind limba greacă. Iar’ de-aceasta la nime nu spusă, Şi dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă. 22 Într-acel chip iscodind el toată Tabăra cum stă, din care parte Mai lesne-ar fi năvală să bată, Fără veste zări nu departe Alergînd norodul cu mirare Şi chiot de bucurie mare: 23 „Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!“ Iară Vlad fiind aproape caută, Să turbură, stă şi ce să facă Nu ştie, că în miejloc de gloată Să-afla. El sîlea la larg afară, Dar’ gloata striga iară şi iară. 24 Acum era de supt haină să scoaţă Fierrul ascuns moarte să-şi aducă, Cînd zăreşte-o ceată călăreaţă Ducînd pe-un rob. Chiotul apucă De nou, ca mai nainte, şi gloată S-adună-împrejur nenumărată. 25 Atunci Vlad cunoscu sminteala Şi mestecîndu-să-întru mulţime, De prilej luînd nerînduiala, De-acolea nepreceput de nime Ieşi la locurile ştiute, Unde-l aştepta de-ai săi trii sute. 1 26 Însă robul acela să ştie Că-au fost Argineanul viteaz, care După ce beusă-apă dulcie Îndată-l cuprinsă-o tremurare Şi-înspăimat prin codru fuga-întinsă, Cu mintea de buiguiri aprinsă. 27 Rătăcind apoi prin cea pădure, A doao zi cătră dimineaţă Timpină pre-un ţăran cu săcure Şi purtînd o prăjină pe braţă: Amîndoi tocma era să iasă Din pădurea cea nenărocoasă. 28 Cît voinicul din dumbravă-afară Păşi, iacă-începu-a-ş’ vini-în sine; Mintea i să-însărinează iară, Toate i să par lucruri streine Văzîndu-să-în stare nevoieşe, Fără cal, făr’ arme, făr’ cămeşe! 29 „Ah! (strigă) tîlhari fără de lege, Ce m-aţi desarmat cu viclenie! 1 Rîndul poveştii e aşa: Fiind Vlad Vodă în tabără, supt chip de un prăvătariu, şi sămnînd cu ochii toate, deodată să făcu adunare de norod şi strigare: „Iacă Vlad Vodă!“ La care, el spăimîntat fiind, gîndea că cineva l-au cunoscut şi l-au dat la gol şi acum să găta să să lipsească de viaţă, ca să nu cază viu în mînile necreştinilor, cînd văzu că o ceată de turci aduc un rob. Întru această turburare de norod apucînd Vlad Vodă prilejul, mearsă din tabără şi să tîlni cu ai săi. M. P. Necutezînd cu mine de-a vă-alege Cu arma-în mînă de vitejie, Suflete ticăite şi mişele! Deci ascultaţi cuvintele mele: 1 30 Ascultă, ceriule şi pămînte. Ba tartarul negru-încă s-asculte Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte: Din umeri mînile-mi fie smulte Cu capul, din cap ochii să-mi sară, De nu-mi voi izbîndi pănă-în sară! 31 Nici un alt văştmînt, nici armătură Pănă-atuncia voi lua pe mine, Precum nici pîne, nici apă-în gură, Păn’ ce tîmpinînd cete păgîne, Pe cel mai harnic viteaz din ele N-oi face jertfă mănii mele!...“ 32 Iar ţăranul auzind aceasta Şi căutînd la voinicul, de frică Ca doar’ să nu-i facă năpastă: „Voinice! (zisă)-astă săcurică Poate pe drum îţi va prinde bine; Fiindcă n-ai altă armă cu tine“. 2 33 La care-Argineanul căutînd zisă: „Prietene, ţine-ţi a ta unealtă! 1 Precum s-arată, Argineanu nu ştiea ce s-au făcut cu dînsul şi socotea că cu meşterşug l-au prins turcii şi l-au desbrăcat aşa, în bajocură. M. P. 2 Acela fu jurămînt de un voinic! Căp. Alazonios. a) Dar să aşteptăm puţinel, oare ţine -va cuvînt? Căp. Iară, de-ţi este voia şi ţi să Pare, cere-aşi de la tine-o altă Ceaia: Să-mi dăruieşti cea prăjină Care tu de-abea o porţi pe mînă!“. 34 Ţăranul voios prăjina dete; Iară voinicul cu bucurie O-învîrte-într-o mînă pe-îndelete, Ca ş-un beţişor! apoi de-acie Rapede pleacă pe drum nainte, Multe cu sine-învîrtind în minte. 35 Iară cînd fu cătră prînzul mare, Obliceşte venind de departe O grămadă de păgîni călare, Şi fiindcă-alerga tare foarte, Abia cum s-o facă socoteşte, Călărimea iacă şi soseşte. 36 El deacă vede că sunt aproape, Tocma-în mijlocul de drum să pune Strigînd: „Staţi, voinici, că-aici-s groape! 1 Opriţi-vă! ţineţi caii-în frîne!“ Turcii văzînd astă-arătătură, Oprind caii săi pe loc stătură. 1 Aici-s groape. Argineanu nu pentru cea zisă, ca cînd doară adevărat groape ar fi fost, dar’ în bajocură: ori ca să-i facă să steie, ori doară vrînd să le deie de înţăles că acolo vor afla mormînturile sale! Criticos. a) Ei! dar’ cum putea el să vorbească cu turcii, fiind el creştin şi romîn. Idiotiseanul. b) Bine zici, vere, de asta nice eu îmi adusăi aminte, însă cred eu că dacă-i aşa scris, au trebuit Argineanu să ştie turceşte. Onochefalos. 37 „Care-i viteaz! (atunci el adausă) Care-i vrednic armele să poarte, La harţ aici cu mine să iasă Cu tocmeală ca după-a lui moarte Armele şi calul să rămîie Ca un preţ de biruinţă mie!...“. 38 Caută păgînii şi-încep a rîde De-o nătărie oarbă ca-această Şi că-un om sîngur drumul le-închide! Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă! Iar’ unul ce le mergea-înainte Cu aceste-i răspunsă cuvinte: 39 „Feri, ţăran mişel! Destul să-ţ fie Că-astă dată-ţi dăruiesc viaţă, Iar’ de te vei mai arăta mie, Ţ-oi tăia, să ştii, limba-îndrăzneaţă.“ Şi zicînd spre dîns’ calu-înţeteşte. Argineanul stă, nici să clăteşte. 40 Atunci turcul aprins cu mănie Lucind sabia vru să-i zboare Capul, nici Argineanul să-îmbie Mai mult, ci puindu-să la stare De-a sprijini lovitura păgînă, S-apără cu groaznica prăjină. 41 Ş-izbindu-i sabia-într-o lovită, Alta-i întoarsă de-alaltă parte, Cu mult mai amară şi cumplită. Cade turcul de grabnica moarte Împresurat şi muşcă pămîntul, Iară viteazul iute ca vîntul 1 42 Calul inimos de frîu apucă, Sare-în oblînc ş-a hărţui-începe. Turcii uimiţi ca şi de-o nălucă De-abia vreme-avură-a să precepe Că-aicia nu-i treabă ţărănească, Ci caută-în arme să să-ocrotească. 43 Toţi pe dînsul dau şi-l împresoară, Iar el cînd s-apără, cand loveşte, Şi toată lovita lui omoară, Ş-aşa să poartă de vitejeşte, Cît din doaozăci care fusese, Abia doi scăpară-în tufe dese. 2 44 Argineanul atunci să pogoară Şi luînd arma celui pe care Întii biruisă, de pe-odoară Şi veşmînt că-au fost de viţă mare Cunoaşte. Le ia toate cu sine Şi să-îmbracă cum poate mai bine. 1 Turcul să vede a fi fost unul din cei buni! Eu nu-s turc, dar’ să-mi steie unul aşa în drum ca Argineanul şi cu cuvinte aşa sumeţe, nezicîndu-i nimica, demult i-aş fi zburat căpăţina! Căp. Alazonios. a) Şi doară ţi s-ar fi tîmplat ca şi turcului; ba doară nice ai fi ajuns a muşca pămîntul. Chir Mustrul ot Puntureni. 2 Doaozeci de turci! ca unul sîngur să-i dovedească, aceasta-i soră cu povestea. Eu încă am fost oştean şi ştiu ce poate face un om, cît de tare să fie, dar’ doaozăci de turci a tăia nu poate unul, mai vîrtos cu o prăjină! Căpitan. 45 Luîndu-şi şi ceva de mîncare Ce-află la trupurile căzute, Iar’ sui pe calul ales, care Aşa-l duce de uşor şi iute. Cît pare că nu merge ci zboară Ş-ar fi-întrecut şi pe-o căprioară. 46 Mergînd obliceşte lîngă cale O fîntînă. Frînt fiind de sete, Deştinde şi zios pe iarbă moale 1 Şezînd aproape şi pe-îndelete Beu de saţ şi mîncă din cele Pe la turci aflate bucăţele. 47 Obosit de trude ş-ostănele Ce de-oarecîteva zile păţisă, Păn’ socoteşte ceste şi cele, Iacă somnul genele-i închisă, Iar calul, văzîndu-să făr’ pază, Cînd paşte, cît caută şi rîntează. 48 Întracea păgînii ce scăpasă De mîna lui Arginean vitează Fugind, dederă de-o ceată groasă Ce era mînată ca să vază Locul împregiur să-ispitească De-ar putea şti de-oastea romănească. 49 Spuind ei de tîmplarea-îngrozită Şi de voinicul fără de teamă, Să meargă-în urmă-i apoi o-învită. Acolea sosind bagă de samă Că voinicul doarme fără de grijă. Dau ştire şi fac semn să nu strige. 50 Apoi cu toţi îl năpădire; Care de mîni, care de picioare L-apucă,-îl leagă şi-l ţin. Să miră Argineanu trezindu-să: ş-oare Aieavea sau în vis el priveşte? De-abia să precepe, să trezeşte. 51 De trei ori scuturîndu-să frînsă Legături, ca neşte fire de-aţă; De trei ori mulţimea prejur strînsă, Prăvăli cu puternice braţă. Dar’ mulţimea pe el grămadită Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită. 52 Ci cu-îndoit număr şi putere Apucîndu-să-în urmă-îl supune. Şi după cum sigurinţa cere Fierră-în mîni şi pe picioare-i pune. Aşa legat apoi ca butuc De-aci cu mare triumf îl duc. 53 Iară tabăra văzînd că-o ceată Întreagă pre un rob sîngur duce, Socotind că doară-i Vlad, îndată Striga: „Vlad Vodă iacă s-aduce!“ De-aci să luasă cea strigare Ce pe Vlad înspăimasă-aşa tare. 54 Iar’ deacă sultanului nainte Pe robul viteaz dusără, caută La el, nici crede cele cuvinte Ce-i spunea turcii de lăudată Vărtutea lui. Deci porunci-îndată Să-l deslege, fierră să-i dezbată. 1 55 Apoi îl întreabă, l-ispiteşte Cine-ar fi şi de unde. La care Voinicul nimica nu grăieşte. În zădar el cu rea moarte-l spare, Că cela nice gura-şi deschide Şi pare că de toţi-şi rîde. 56 Mahomet atunci mănios foarte Porunci să-l iaie şi să-l ducă La cea mai înfricoşată moarte. Atunci Argineanul vorbă-apucă: „Sunt romîn! Ş-Argineanu mă cheamă, Om de credinţă şi fără teamă. 57 Însă tu că eşti sultan te-arată! M-au prins adormit cu viclenie; Deci, dacă mi-e să moriu, judecată Alegerea morţii lasă mie! Oştean am fost ş-inima-mi pofteşte, Deacă-am să moriu, să moriu voiniceşte! 1 57* Dă-mi calul ş-armele ce-mi luară Tîlhăreşte,-apoi lasă să vie Să le ieie, şi mă lege iară. De m-or prinde, vina mea să fie! Atuncea fă cu mine ce-ţi place, Atunci strîmbătate nu-mi vei face!...“ 58 Sultanul uimit de-atîta fală Şi sumeţia fără de minte, Făcu să-i deie, după tocmeală, Toate-armele, calul şi veştmînte, Şi-i zisă: „Poftesc să-ţi meargă bine, Ticăit, lăuduros creştine!“ 59 Dar Argineanul suind călare Ia sabia-în mînă ş-o sărută, Apoi zice: „Sultane! de-ţi pare Că-s nebun lăuduros, fă tute Ale tale oşti drumul să-mi ţie! Întracea-ţi mulţămesc de-omenie!...“ 2 1 Aici s-arată Argineanul voinic, precum să cuvine. Aşa aş face şi eu să fiu viteaz. Simpliţian. a) Iacă dar’ că Argineanul ştiea turceşte, dacă au vorbit el aceste lui Mahomet! Onochef. 2 Bravo! Arginene, acum te iubesc! Eu încăş’ aş face aşa. Căp. Alazonios. a) Văzînd că unii pun în price vitejia multor voinici din veacurile trecute, am vrut să-mi spun aici socoteala mea. Întii, cred eu că acei voinici au fost cu adevărat viteji, căci almintre nu le-ar fi rămas pomenirea pănă acum; însă întru multe i-au înălţat poeţii pre deasupra de putinţa omenească! A doao, că oamenii cei de demult au fost cu mult mai tari decît cei de acum; deci vitejii lor au trebuit să fie cu mult mai tari şi peste crezămîntul nostru ce 60 Aceasta zicînd calu-şi înteaţă Printre grămăzi de turci înarmate. Ca ş-un taur sălbatec din laţă Cînd scapă, sărind surpă toate Şi calcă sau cu coarne străpunge, Pe unde fuge, pe cine-ajunge, 61 Aşa voinicul pe unde-aleargă, Pe-uliţile taberii păgîne Rumpe, taie, sfarmă, cale largă Făcîndu-şi. Nime drumul nu-i ţine, Că-aşa merge cu năpraznă iute, Cît nici pot cu fuga să-şi ajute. 62 Nici unul dintre gonaci putură Să-l ajungă,-aşa rapede-l poartă Calu-uşor, iar el strigă-,îi înjură, Să taie din cooartă-în cooartă, Care pe dînsul stau să să scoale Sau nu-i feresc îndată din cale. 63 Păn’ în urmă din tabără scapă, Nici mai vede gonind după sine. Deci s-opreşte din fuga sureapă Cu hainele de sudori pline, De pulbere şi sînge-împroşcat, Cu trupul întreg, nevătămat. avem de puterea omenească. Aceste, împreună socotite cu aceasta, că atuncia nu era pravul de puşcă, cu care şi pe cel mai viteaz, cel mai mişel om de departe omoară. Pentru aceasta astăzi nu să pot afla viteji ca oarecînd, căci deacă s-ar afla, socotesc eu, am vedea că unul, la vreme de războiu, încă şi mai mulţi de doaozăci ar putea ucide cu mîna sa. Erudiţian. 64 Iară Vlad după ce mearsă Din tabăra păgînă turcească, Toate oştile la un loc trasă Dînd porunci cum au să să păzască La deobşte năvală neaşteptată, Cum şi dincătro războiu să bată. 65 Iar’ cînd fu cătră-apusul de soare, Cînd copacii umbre lungi aruncă Pregătind murgitului răcoare, Atunci oastea cu data poruncă, Ieşind de prin locurile strîmteÎn trei coloane mearsă nainte. 1 66 De trei părţi avea să năpădească, Apoi iar la un loc să să-adune, Hotărît în tabăra turcească Nelăsînd turcii să să-împreune. Merg oştile cu pasuri tăcute, Fără-a fi de păgîni precepute. 67 Iar’ cînd fură de şanţuri aproape, Fără-a face gomot sau strigare, Curînd petrecură cele groape Şi ne-aflînd vreo strage privitoare Intră cu năvală-acoperită În tabăra păgînă-adormită. 68 Coloane de-aci-în părţi să răvarsă, Şi fiecare pe unde trece Păraie de sînge turcesc varsă, Somn dulce mutînd în moarte rece; Nici altă s-auziea-în şetre vecine, Făr gemetul morţii şi suspine. 1 69 Căci muntenii prin corturi, pre-afară, Ce tîmpina, prăvălea-în ţărînă, Tăia, junghia cu moarte preamară Pre-adormiţi cu deştepţi împreună, Păşind cu şireaguri închieiate, Cu vatră-asemene făcea toate. 70 Ca droaia de lupi cînd apucă La mandra cu slabe păcurele, Şi păstorii nu ştiu să le-aducă Vreun ajutoriu, larg între ele Face perire, ucide, strică ş-apasă, Nici pe una neîncolţată lasă, 71 Aşa muntenii-în oastea turcească Purcegînd din şatră în şatră, Bieţilor nice să să trezască Vreme lăsînd, îi figea spre vatră, De multă moarte cap le-ameţisă Şi mîni viteze le drevenisă. 2 1 Această năvală este asemene ce au făcut Ulis cu Diomed în tabăra traţienilor la Troada. De n-aş fi cetit însuş’ adevărate cronice, unde scriu de această năvală, aş gîndi că poetul au împrumutatu-o. Erudiţian. 2 Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii intrat aşa nesîmţiţi, fiindcă la taberi să pun străji din afară şi din lăuntru, care la o întîmplare ca aceasta dau semne ştiute de larmă, de departe. Căp. a) Turcii atunci n-avea teamă de munteni, văzînd că ei s-ascund şi nu ies la războiu. Mîndrilă. 72 Iară deacă-în urmă să făcu ştire Că vrăjmaşul tabăra-împresoară Ş-a să face de turci înglotire Începu, deodată răsunară Din dosul tabării turceşti mare Bucine şi dobe cu strigare. 73 Pentrucă din dos Vlad supusese Oarecîteva-sute-înarmate, Cu bucini, şi dobe-în tufe dese, Cu poruncă, cînd va-începe-a bate Războiu, şi ei să strige, să cînte, Pe turci de doao părţi să spăimînte. 74 Atuncea, (spun că) şi-în văzduh să văzură Cereştii călăraşi în veştmînte Albe, în strălucită-armătură, Mergînd muntenilor înainte Şi hărţuind cu sabii de pară Pintre păgîneştile ciopoară. 1 75 Turcii văzînd ici vrăjmaşu-în faţă, Ş-auzind că-altul din dos năvale, Cu droaia, făr’ de rînd şi povaţă, Să punea muntenilor în cale 1 Cereştii călăreţi. Aceştea era Sîn Giorgiu cu Sîn Medru. M.P. a) Ce basnă! Şi pentru ce? dacă fără această ajutorinţă Vlad Vodă putea să biruiască. Apoi Dumnezieu putea să ajute într-alt chip. A tria: nicăiri nu să află scris de aceasta. Apistos. b) Întii: Scriptura învaţă şi Vieţile Sfinţilor arată că arătări de acest feliu a sfinţilor au fost nu o dată. A doao: s-află şi la cronica Moldovii de aceste; ş’a tria: cel ce nu crede aceste, nici altele va crede. P. Evlaviosu. Şi să gătă de bătaie-adinsă, Dar apoi inima li să frînsă. 76 Căci romînii, dacă precepură Că să face-în tabără mişcare Cu musică şi chiuitură De războiu şi de-oşti aţiţătoare, Descoperind lămpadele-aprinse Înnainţară-în şireaguri strinse. 77 Ca pîrjolul ce-întii prin frunzare Merge năduşit pe zios, cu mică Flacără, iar după ce din rare Tufe răzbi-în brădet, să rădică Bobotind în văpaie,-apoi prinde Vînt şi-în urmă tot codrul încinde, 78 Aşa muntenească-oaste-îndrăznită, Ce păn acum furiş pătrunsese, Deacă să vede descoperită Făr’ veste din întunerec iese Şi despre-osăbite părţi s-arată, Ca şi cînd ar fi nenumărată, 79 Cu strigări adînci triumfătoare Făcînd asemene cu pămîntul Toate. Iară turcii de groază mare, Uitîndu-şi credinţa şi cuvîntul Care sultanului său dedusă, Răsipiţi fugea-în grabă nespusă. 80 Atunci o coloană ce-avea să-abată La corturile Porţii pre nalte, S-urmeze după porunca dată, Rătăcindu-să nimeri pe-alte A paşilor, unde tăbărisă Oştile din Asia trimisă 81 Care-a sprijinire nu putură Năvala muntenilor iuţită, Frînte cu cea dintii lovitură; În zădar paşii strigă, le-învită, Căci cu grămada pornite-în fugă, Nici poruncă-ascultă, nice rugă. 82 Ba trag şi pe cele-alte cu sine În răsipă, să calcă, să strică Oaste cu oaste şi-ordii păgîne Fug însuşi de-ai săi de mare frică; În zădar şi sultanul de faţă Îndeamnă, mustră,-arată ş-învaţă, 83 Cum în zădar şi trimişii strigă În toate părţi că nu-i de-a să teme, Că-i numa viclenie şi-întrigă Despre munteni, ce în scurtă vreme Va ţinea, numai ca fieşcare Să steie, s-arete cutezare, 84 Că gloata-înfricoşată nu ştie De rămas, ci năbuşeşte-afară Din tabără, cu nerînd şi-în tărie, Ca şi cînd din munţi unda pogoară, Rumpe iazul, răstoarnă poprele, Prevărsînd lunca de bălţele. 85 Mahomet văzînd aceste toate, Izbînda-şi uită, jelea-l cuprinsă, Mai vîrtos că-auziea după spate Ca cînd oşti ar fi mai multe-ascunse, Ş-acum nu caută numa să scape Pe unde-i mai scurt, mai aproape. 86 În mijlocul unii groase cete Cearcă a străbate-întracea parte, Pe-unde să vedea mai cu-îndelete Şi pe unde era mai rară moarte; Aşa scăpă de-oştile romîne Mahomet acoperit cu ruşine. 87 Toată tabăra mearsă-în răsipă! Cei scăpaţi fug fără contenire, Morţii zac, răniţii gem şi ţipă Iar’ biruitorii cu îndrăznire Strigă, să-îndeamnă şi să-întărîtă Şi nu dau răgaz nici o clipită. 88 Întracea Sătana cu-îndrăzneaţă Leghioana sa iacă soseşte Şi pe turci fugari în groasă ceaţă Învolgînd de moarte-i ocroteşte; Spumegă de ciudă şi mănie Pentru venirea sa cea tîrzie. 89 Iar’ Mihail Arhanghel, întia Cereştilor oştitori povaţă, 212 Zărind de parte cum vine-ordia Dracilor învoaltă-în neagră ceaţă, Tot cugetul Sătanei-înţăleasă Şi hotărî nainte să-i iasă. 1 90 Deci strigă-îndată: „la arme-afară!“ Şi luîndu-şi o ceată cu sine Îngerească, cu sabii de pară, Cîteva tunuri cu fulgeri pline, Tot feliu de-artelerie cerească Ca pre vrăjmaşul să biruiască. 91 Era de viaţă dătătoare Cruci acolo şi-evanghelii sfinte, Moaşte, metanii cu sărindare, Posturi cu rugăciune fierbinte, Miruri, paraclise, liturghii, Canoane, aghiazme şi tămîi. 92 Cu cestea purceasă făr>ăulele< sale judeţe Vecinice rămîn păzite bine!... Văzu cetele iadului îndrăzneţe Amegind sufletele creştine; Văzu păgînele turceşti gloate Fugind din ţară şi-împrăştiate. 1 95 Iar’ după vecinica hotărîreÎncă turcilor nu le sosisă Ceasul şi vremea cea de pierire, Care le este din vecie scrisă, Deci lui Gavriil, din sfîntul coriu, Care-i cel mai întii solitoriu, 96 Iar’ după vecinica hotărîre La Vlad Vodă:„-arată-i şi-l învaţă Că-în zădar la pierire s-aruncă, Căci hotărît este să mai paţă Norodul lui încă vreme lungă Jugul turcesc; ş-atîta-i ajungă...“ 1 Acum încheie poetul cîntecul şi zice: aşa era lucrurile pe pămînt, cînd Dumnezeu căută la toate ce să tîmplă pe pămînt, şi judecăţile lui vecinice sunt pururea bine păzite. Vede cum turcii fug împrăştiaţi; dar’ încă, după vecinica lui hotărîre, încă nu le venisă ceasul; pentru aceasta, zisă lui Gavriil să meargă să spuie lui Vlad că în zădar este toată silinţa lui! Îngerul luînd pe sine formă de un tînăr ce iese din pruncie, adecă de noao sau zece ani, mearsă la Vlad şi-i spusă hotărîrea vecinicului Părinte; care înţelegîndu-o, să plecă cu totul. M. P. 97 Aşa zisă vecinicul Părinte, Iar’ Gavriil solitoriu îndată Mearsă ţiind poruncile-aminte; Ş-învăscîndu-să-în rază curată Luă faţă-asemene celie Ce-are un tinăr ieşind din pruncie. 98 Zburînd apoi în arepi uşoare Ceriu cel mai de-asupra străbate, Trece pe lîngă stele şi soare Şi nicăieri din drum el abate, Pănă cînd la Vlad Vodă soseşte Şi cereasca poruncă-i vesteşte. 99 „Vlade! (strigă cereasca solie) Aşa zice Făptoriul a toate: „Zădarnică-i a ta măiestrie!... Vecinice hotărîri nemutate Vor poporul tău încă să fie Lungă vreme-în păgînă robie!“ “ 100 Aceste zicînd îngerul purceasă Ascunzîndu-să-în nuor supţire; Principul înalt, deacă-înţăleasă Solia şi sfînta hotărîre, Căzînd pre faţă-îndată să-închină Cu inima-înfrîntă şi creştină. 1 1 Aceste toate iarăş, trebuie să să înţăleagă alegoriceşte, adecă că Dumnezeu au dat lui Vlad un gînd de folos, cum că în zădar pierde oameni împrotiva turcilor, cînd dintru împrotivirea ţării şi putinţa turcului să poate vedea că Dumnezeu încă n-au hotărît să să scoaţă ţara lui de supt robie. Musofilos. 101 Voios poruncii el să supune. Pe cei mai încrezuţi ai săi cheamă Şi cum să tîmplă pe rînd le spune, Cu mîngăioase vorbe-i întramă; Şi defăimînd turceasca robie, Mai bine-aleasă-a merge-în urgie. 102 Mergi sănătos, inimă vitează, Căci oameni şi ceriu îţi fu-împrotivă! Poate că va mai luci vo rază Şi ţării tale,-însă deopotrivă Cum au lucit supt tine, n-aştepte, De nu vra din somn să să deştepte. 103 Iar’ Brîncovan, pe care pusese Vlad povaţă muntenelor cete Ce era din toate mai alese, Să să-adune-atunci poruncă dete, Şi cătră toţi ce era mii zece, Într-acest chip cuvîntare fece: 1 104 „O! voinici aleşi! soţi de-arme şi fraţi, A patrii de pe urmă sprijană, Numelui turcesc nepreteni juraţi! Încă viiă gloata musulmană, Încă pradă dragă ţara noastră, Cruzimea ei nimică nu pastră! 1 Vlad, precum să ştie din istoria lui, au purces la Ardeal, unde apoi spun unii că Matieş, craiul unguresc, l-ar fi prins şi l-ar fi băgat la închisoare în Bălgradul turcesc, unde au murit; alţii povestesc că după opt ani iară au întors la domnie şi acolo un armaş a lui mergînd cu dînsul la preumblare i-au tăiat capul. Erudiţian. 105 Pe domnul viteaz ai săi vîndură, Care fu silit a merge-în streini; Însă mie lăsă-învăţătură Să nu vă supuiu turcilor păgîni. 106 Pagubă-ar fi de-a voastră viaţă, Pagubă (zisă) şi de vărtute, Să răpuneţi pentru-o şugubaţă Boierime, suflete vîndute; Ci să cruţaţi-nalta bărbăţie Spre mai bune vremi, de-or fi să fie! 107 Vă mulţumesc dar eu, domnul, ţara, Pentru-a voastră vitează sîlinţă. Mergeţi dragii mei! Fugiţi de-ocară Ce-aşteaptă pe cei fără credinţă, Ce s-aruncară la turci în braţă! Lăsaţi, după vrednicii să paţă.“ 108 Aşa zîcînd cu lacremi pe faţă, Cuvînt îi închisă-amara jele, Iar’ în oastea vitează,-îndrăzneaţă, Nu s-auzia făr’ suspinuri grele. Toţi în adîncă era tăcere, Năduşindu-şi amara durere. 109 Cînd din şireaguri ieşi cu-îndrăzneală Romîndor înainte şi stete, Împregiur cătînd fără sfială, Şi sămn că va să grăiască dete, Romîndor viteaz cu fire-isteaţă Ca Mart la războiu, ca ş-Amor în faţă. 110 Însă atunci părea că-i scînteiază Ochii grăind aşa cătră cete: „Oastea lui Vlad, adecă vitează! Războiu a face-acum va să-încete? Iar’ turcii vor merge cu pofală Rîzîndu-şi de-a noastră neîndrăzneală? 111 La-atîta-adecă ţara ne-ajunsă Să-ş’ vază muieri, maice, copile Roabe la turci în saraiu ascunse? Iar’ fii şi părinţii de zile Făcuţi musulmani sau puşi la robie? Ah! voinici! aceasta să nu fie! 112 Nu fie! păn’ suntem în viaţă!... Să nu să zică vreo dinioară Că trăind noi şi-într-a noastră faţă Vrăjmaşul ne robi dulcea ţară, Că-oastea lui Vlad întreagă ş-armată, Patria-şi lăsă la turci argată! 113 Ş-unde-ţi merge răsipiţi în lume Făr’ patrie, casă, fără hrană? Ah’ cel mai amar! ba şi făr’ nume Purtînd cu voi vecinică prihană!... Nu, dragi voinici! Ori la slobozie, Ori la moarte drumul să ne fie!... 114 Şi deacă-i hotărît din vecie, Patria să cază fără vină, Aceaiaş’ soarte ş-a noastră fie: Un mormînt ne-astupe ş-o ţărînă! Vrăjmaşului alta nu rămînă Făr’ pămîntul şi slava romînă!“ Romîndor fîrşind, răpşti mulţimea, Ş-un gomot din şireag în şireag Mearsă crescînd, iară călărimea Desvoalsă-îndată-alb-verdele steag: „Du-ne (strîgînd), măcar în ce parte, Ori la slobozie sau la moarte!“