  
  
  
  
  
  
   
  
  Din volumul POEZII DE D. BOLINTINEANU atît cunoscute cît şi inedite 
  1865 
  
   
  LEGENDE ISTORICE 
  CEA DE PE URMĂ NOAPTE A LUI MIHAI CEL MARE 
  Ca un glob de aur luna strălucea
  Şi pe-o vale verde oştile dormea;
  Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă
  Şi pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă.
  Stă în capul mesei, între căpitani
  Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
  Viaţa noastră trece ca suava rouă
  Cînd speranţa dulce ne surîde nouă.
  Astfel astă dată viaţa lor cura;
  Cugetele triste nu-i mai turbura;
  Luna varsă raze dulci şi argintoase;
  Austrul le suflă coamele pletoase;
  Căpitanii toarnă prin pahare vin
  Şi în sănătatea lui Mihai închin.
  Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
  Şi luînd paharul astfel le vorbeşte:
  – „Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
  Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
  Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
  Noapte fără stele, ziuă fără soare.
  Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
  Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
  Sufletul lor nu e mai presus de fierul
  Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
  Dar romînul nu va cîmpuri fără flori,
  Zile lungi şi triste fără sărbători.
  
  
   
  Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară: Aripile taie-i, că ar vrea să moară! Astfel e romînul şi romîn sunt eu Şi sub jugul barbar nu plec capul meu.“ 
  
  
  PREDA BUZESCU 
  De trei zile lupta n-a mai încetat
  Şi tătarul pare c-a înaintat.
  Dar Buzescu Preda vede cu durere
  Floarea Romîniei ce pe vale piere.
  Trece înainte pe un cal în joc
  Ce varsă din ochii-i flacăre de foc.
  Strigă cu tărie cetelor zdrobite
  Ce la glasu-i mîndru se întorc uimite.
  Iată că nepotul hanului tătar
  Trece pe-un sălbatec, ager armăsar.
  Unde se arată pe întinsa vale
  Prin oştirea noastră îşi deschide cale.
  Iar Buzescu Preda cum îl întîlni,
  Îi ieşi-nainte şi-astfel îi vorbi:
  – „Dacă nu ţi-e frică şi-ai credinţă-n tine,
  O, tătare! vino să te baţi cu mine!“
  
  Ei descălecară atunci amîndoi
  Şi se iau la luptă ca doi juni eroi.
  Ochii tuturora cată cu mirare
  La Buzescu Preda şi tătarul mare.
  Ei se bat la raza stelei cei de foc,
  Flacările-i albe pe-a lor zale joc.
  Vîntul răcoreşte fruntea lor udată
  Şi mînia dulce sufletul le-mbată.
  
  
   
  Ei se bat în spade – spadele se frîng;
  Şi se iau la braţe – se smucesc, se strîng.
  Cînd tătarul scoate o secure mică
  Si lovind pe Preda, pavăza îi strică.
  Dar el cu măciuca astfel îl lovi
  Încît deodată căzu şi muri.
  
  Iar după aceasta, oastea romînească
  Pleacă şi învinge horda tătărască.
  
  
  
  MUMA LUI ŞTEFAN CEL MARE 
  I 
  Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel,
  Unde cură-n poale un rîu mititel,
  Plînge şi suspină tînăra domniţă,
  Dulce şi suavă ca o garofiţă;
  Căci în bătălie soţul ei dorit
  A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
  Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
  Cum lucesc în rouă două viorele;
  Buclele-i de aur cad pe albu-i sîn,
  Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngîn.
  Însă doamna soacră lîngă ea veghează
  Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
  
  II 
  Un orologiu sună noaptea jumătate. În castel în poartă oare cine bate? 
  – „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
  Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
  Soarta noastră fuse crudă astă dată:
  Mica mea oştire fuge sfărămată.
  Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
  Vîntul suflă rece... Rănile mă dor!“
  Tînăra domniţă la fereastră sare.
  – „Ce faci tu, copilă?“ zice doamna mare.
  Apoi ea la poartă atunci a ieşit
  Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
  – „Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
  Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
  Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
  De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
  Însă dacă cerul, vrînd să-ngreuieze
  Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
  Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
  Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
  Apoi tu aice fără biruinţă
  Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
  Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
  Şi-ţi va fi mormîntul coronat cu flori!“
  
  III 
  Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea lui zdrobită de prin văi adună. Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi. 
  
   
  FATA DE LA COZIA 
  Trîmbiţa răsună sus pe coasta verde;
  Armia lui Ţepeş printre brazi se pierde.
  – „Iată! strig vitejii, mîndrul căpitan
  Ce-a ucis cu mîna-i paşa musulman!“
  
  Domnul îl sărută şi cu bucurie:
  – „Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soţie?
  Dacă vrei avere, da-ţi-voi cît vei vrea;
  Dacă vrei soţie, da-ţi-voi fata mea!“
  
  – „Doamne! nu voi aur, nici onori deşarte:
  N-am venit în lupte sa-mi trag aşa parte;
  Plîngerile ţării braţul mi-a-narmat;
  Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
  Iar de este vorba să-mi dai soţioară,
  Află că eu însumi sunt o fetişoară!“
  
  La aceste vorbe junele frumos
  Coiful îşi aruncă, păru-i cade-undos.
  Toată adunarea vede cu răpire
  O fetiţă dulce ca o fericire.
  Domnul se răpeste de mîndreţea ei.
  – „Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?“
  
  – „ Doamne, zise fata, vrei să fiu soţie
  Unui din ostaşii care-mi place mie?
  Toţi sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc;
  Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc.“
  
  Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare
  Şi cu o vorbire dulce rugătoare:
  
  
   
  – „Fii a mea domniţă şi îţi jur pe cer Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!“ 
  La aceste vorbe tînăra fecioară Rumenind la faţă ca o rozişoară: – „Dacă vei iubirea-mi să o dobîndeşti, Pentru ţară, doamne, să mori, să trăieşti!“ 
  
  
  UN OSTAŞ ROMÎN ÎNCHIS PESTE DUNĂRE 
  Porumbiţă întristată!
  Eu ca tine sunt străin,
  Şi-ntr-o ţară depărtată
  Tu cînţi tristă, eu suspin!
  
  Însă tu ai aripioare,
  Poţi te-ntoarce cînd vei vrea;
  Iar eu plîng în închisoare
  După dulcea ţara mea!
  
  Tu ai poate-o sorioară
  Ce te cheamă ne-ncetat;
  Iar eu am o drăguşoară
  Ce în lacrimi am lăsat.
  
  Însă tu ai aripioare,
  Poţi te-ntoarce cînd vei vrea,
  Iar eu gem în închisoare
  După mîndruliţa mea!
  
  
   
  Zboară, pasăre curată! Şi te-ntoarnă-n ţara ta: Iar eu, floare aruncată Pe alt ţărm, mă voi usca! 
  
  
  MIRCEA LA BĂTAIE
  
  Armia maghiară ţara a-nvelit;
  Soarele văzînd-o, a îngălbenit.
  
  Dar bătrînul Mircea nu se înspăimîntă:
  Cu o mică ceată de voinici s-avîntă.
  
  Nu că el voieşte ţara a scăpa,
  Ci va să-mplinească datoria sa.
  
  Unde este timpul cel de bărbăţie
  Cînd murea romînul pentr-o datorie!
  
  Pe un cal ce muşcă spumă în zăbale,
  Printre zi şi noapte el îşi face cale.
  
  – „Fraţii mei! vorbeşte falnicul bătrîn,
  Dumnezeu voit-a ca să mor romîn.
  
  Cel ce a sa viaţă ţării sale-nchină
  Piere ca lumina într-a sa lumină.
  Ce e-n viaţa ţării viaţa unui om?
  Ce e-n primăvară floarea unui pom?
  Ceea ce prin stele este-o stelioară
  Şi-n nemărginire un minut ce zboară.
  
  
   
  Şoimul cînd se vede prins de vînători, Spun că îşi sfărîmă cuib şi puişori. Astfel decît lanţul braţul să le-ncingă, Ce-i romîn, ce-i nobil astăzi să se stingă.“ 
  Unde este timpul cel de bărbăţie Cînd murea romînul pentr-o datorie?! 
  
  
  MIHAI SCĂPÎND STINDARDUL 
  Noaptea se întinde şi din geana sa
  Argintoase lacrimi peste flori vărsa.
  Dar setos de lupte, în văi depărtate,
  Un erou în noapte încă se mai bate.
  Singur el se luptă în acele văi
  Unde mîna morţii a culcat pe-ai săi.
  Dar sub mii de braţe trebuie să cază:
  Trece printre unguri fără ca să-l vază;
  Şi stindardul ţării el înfăşurînd
  Către sîn îl strînge înapoi cătînd.
  Şi în umbra nopţii armăsaru-i zboară
  Ca o-nchipuire albă şi uşoară.
  Spre o apă lată calul s-a-ndreptat;
  De maghiari războinici fuge-nconjurat.
  Luna după dealuri mergînd să se culce
  Îi arată calea şi-i surîde dulce.
  
  Cei ce îl preurmă se opresc pe maluri:
  Dar Mihai cu calul se aruncă-n valuri
  Şi de ceea parte singur ajungînd
  El îmbrăţişează calu-i spumegînd.
  
  
   
  Apoi scoate frîul încă alb de spume Şi îi zice: „Liber mergi de-acum în lume!“ 
  
  
  MIRCEA CEL MARE ŞL SOLII 
  Într-o sală-ntinsă, printre căpitani, Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. 
  Astfel printre trestii tinere-nverzite 
  Un stejar întinde braţe veştejite. 
  Astfel după dealuri verzi şi numai flori Stă bătrînul munte albit de ninsori. 
  Curtea este plină, ţara în mişcare; Soli trimişi de Poartă vin la adunare. 
  Toţi stau jos mic, mare, tînăr şi bătrîn... Era nobil omul cînd era romîn. 
  Solii dau firmanul. Mircea îl citeşte, 
  Apoi, cu mărire, astfel le vorbeşte: 
  – „Padişahul vostru, nu mă îndoiesc, Va să facă ţara un pămînt turcesc. 
  Pacea ce-mi propune este o sclavie 
  Pînă ce romînul să se bată ştie!“ 
  La aceste vorbe sala-a răsunat; 
  Dar un sol îndată vorba a luat. 
  – „Tu, ce într-această naţie creştină Străluceşti ca ziua într-a ta lumină, 
  Tu, o, doamne, cărui patru ţari se-nchin. Allah să te ţie, dar eşti un hain!“ 
  În murmură surdă vorbele-i se-neacă. Cavalerii trage spadele din teacă. 
  Mircea se-ndreptează iute către ei: – „Respectaţi solia, căpitanii mei!“ 
  Apoi către solii Porţii el vorbeşte: – „Voi, prin care şahul astăzi mă cinsteşte! 
  Mircea se închină de ani obosit; Însă al său suflet nu e-mbătrînit: 
  Ochii săi sub gene albe şi stufoase Cu greu mai îndreaptă săgeţi veninoase; 
  Dar cu toate astea fieru-i va lovi, Ş-albele lui gene încă n-or clipi. 
  Cela ce se bate pentru a lui ţară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. 
  Mergeţi la sultanul care v-a trimis, Ş-orice drum de pace, spuneţi că e-nchis!“ 
  Apoi către curte domnul se îndreaptă. – „Fericirea ţării de la noi s-aşteaptă. 
  
   
  De deşarte vise să nu ne-nşelăm: Moarte şi sclavie la străini aflăm. 
  Viitor de aur ţara noastră are Şi prevăz prin secoli a ei înălţare. 
  Însă mai-nainte trebuie să ştim Pentru ea cu toţii martiri să murim! 
  Căci fără aceasta lanţul ne va strînge Şi nu vom şti încă nici chiar a ne plînge!“ 
  
  
  CĂPITANUL DE VÎNĂTORI 
  Lăutarii cîntă, hora se-nvîrteşte
  Şi un cal în spume d-odată s-opreşte.
  – „Pace vouă, oaspeţi cu genele albe,
  Mume tinerele cu aure salbe!
  Bună ziua, vouă, juni dănţuitori,
  Vouă, copiliţe, tineri criniori!
  Oşti nenumărate ţara ne robeşte
  Şi pe unde trece cîmpul înnegreşte.
  Soarele e galben, norii-l învelesc,
  Rîurile albe în sînge roşesc.
  Cum sub o secure cade-o dumbrăvioară,
  Floarea ţării noastre sub fier se doboară.
  Dacă e vreunul ce simte-ntre voi,
  Vie a combate ş-a muri cu noi!“
  
  Soarele în abur ca un foc roşeşte.
  Lăutarii cîntă, hora se-nvîrteşte:
  
  
   
  – „Peste zece sute căpitan sunt eu
  Şi ca zece sute bate pieptul meu.
  Ceata mea-i frumoasă, ageră, uşoară
  Şi pe cai în spume ce ca vîntul zboară.
  Iar voinicii noştri se chem vănîtori,
  Au lănci veninoase, iar la suflet flori.“
  
  Lumea-l înconjoară, ziua se sfîrşeşte.
  Lăutarii cîntă, hora se-nvîrteşte:
  – „Viaţa în sclavie este o povară,
  Iarnă nesfîrşită fără primăvară.
  Însă ţara noastră nu e scrisă-n cer
  Printre cele sclave ce prin veacuri pier.
  Căci romînul încă ştie a se bate
  Şi urăşte viaţa fără libertate.
  Astfel o pădure cînd s-a veştejit,
  Pasărea suspină, cheamă-al ei sfîrşit.“
  
  Nu ştiu căpitanul dacă-a aşteptat,
  Dar cu doua sute voinici a plecat.
  
  
  
  MĂRIOARA 
  – „Dragul dulce-al vieţei mele La oaste s-a dus, Şi de-atuncea soare, stele, Toate au apus! 
  Mîna mea l-a lui plecare Calu-i a-nfrînat. Şi-ntr-o dulce sărutare Inima mi-a dat.“ 
  Astfel cîntă Mărioara
  Dup-al ei iubit,
  Şi pe faţă-i lăcrimioara
  Dulce a-nflorit.
  
  Însă iată că soseşte
  Mîndrul ei amor
  Şi în noaptea ce domneşte
  Spune al său dor.
  
  – „În cîmpia sîngeroasă
  Fraţii mi-am lăsat
  Şi la tine-a mea frumoasă,
  Iată c-am zburat.
  
  Căci, vezi tu, o, dulce nume,
  Înger ce iubesc!
  Fără tine-n astă lume
  Nu pot să trăiesc.“
  
  – „Ce zici tu, o, neferice,
  Mîndrul meu iubit!
  Aşadar eu nu-ţi voi zice:
  Bine ai venit!
  
  Dar de nu poţi fără mine
  În lume-a trăi,
  La bătaie eu cu tine,
  Haide, voi veni!“
  
  Amîndoi pe cai s-aruncă
  Şi prin noapte zbor,
  
  
   
  Şi trecînd prin verdea luncă Cîntă cu amor: 
  – „Dacă nu poţi fără mine În lume-a trăi, Pentru ţară, eu cu tine Dulce voi muri.“ 
  
  
  DOAMNA LUI NEAGU 
  Neagoe cel Mare în al său palat
  Ce domneşte p-Argeş zice întristat:
  – „Monastirea noastră nu e săvîrşită
  Şi a mea avere este isprăvită!
  Dragi ostaşi, ce ziceţi, nu ar fi păcat
  Ca să înceteze lucrul minunat?“
  – „Biruri noi pe ţară pot ca să se puie!“
  Au răspuns ostaşii ca să îl mîngîie.
  Zic şi ei decide biruri pe romîni
  De la cei mai tineri pîn’ la cei bătrîni.
  Doamna intră-n sală. Graţiile sclave
  Împletesc cu roze zilele-i suave.
  Ochii uzi de rouă spre pămînt se-nclin;
  Rumenind la faţă ea vorbeşte lin:
  – „Voi vreţi biruri nouă! Neagoe, te teme!
  Mîine toată ţara o să te blesteme.
  Astă monastire ce atît iubeşti,
  Printre fum de lacrimi poate s-o priveşti!
  Iată diamanturi! Vinde-le şi-urmează
  Nobila lucrare ce te inimează.
  
  
   
  Căci aceste scule nu le pot purta
  Cînd femei pe faţă lacrimi vor păstra.“
  Zice şi arată un paner de aur
  Unde închisese gingaşul tezaur.
  Ea îl dă. Şi faţa ca un frag cocînd,
  Rumenă surîde, drăgălaş şi blînd.
  Un bătrîn se scoală şi-asfel le vorbeşte:
  – „Inima străbună încă vieţuieşte.
  Ţara care naşte astfel de femei,
  Merită şi viaţa şi mărirea ei.
  Căci să ştiţi cu toţii că un neam se face
  Mare sau se pierde cum femeii place.
  Şi acum voi zice: Doamne! pot să mor,
  Căci văzură ochii-mi mîntuirea lor!“
  
  
  
  CUPA LUI ŞTEFAN 
  Într-o monastire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. Misail prezidă ast banchet voios Şi în timpul mesei zice dureros: 
  – „Ştefan după moarte lăsă moştenire Arcul său şi cupa l-astă monastire. Cu Cantemireştii leşii au venit Şi prădînd locaşul, arcul au răpit; 
  Însă nu răpiră cupa minunată! Ea trăieşte încă, de mirare!... Iată!“ El arată cupa... Toţi s-au minunat. Ea era săpată dintr-un matostat. 
  Servii varsă-ntr-însa dulce tămîioasă.
  Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
  Cînd la cel din urmă rîndul a venit,
  Misail ia cupa şi-astfel a vorbit:
  
  – „Unde este timpul cel de vitejie?
  Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie?
  A căzut Moldova, căci orice romîni
  Se roşesc la gîndul a mai fi stăpîni.
  
  Ei îmbracă manta de înţelepciune;
  Dar ca să-şi ascunză trista slăbiciune.
  Dar înţelepciunea fără-a cuteza,
  E ca cutezarea fără-a cugeta.
  
  Cînd vedem sfioasă patria romînă,
  Ne-aducem aminte vorba cea bătrînă:
  Cel ce e mai aproape de mormîntul său
  La ideea morţii tremură mai rău!
  
  Ştefan nu mai este... Însă o să vie
  Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:
  Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
  Viitorul este al lui Dumnezeu!
  
  Însă pîn’ să vie lanţul să ne rupă,
  Nu va mai bea nimeni din această cupă;
  Cînd un suflet mare se va arăta,
  Hîrburile cupei le va aduna.“
  
  Zice,-aruncă cupa şi o sparge-n trei...
  Nimeni n-a strîns încă hîrburile ei.
  
  
   
  SORA ANA 
  De cînd a ucis prin ştire
  P-acel bun Cantacuzin,
  Doamna Ghica-n monastire
  Se ascunde cu-al ei chin.
  
  – „Soră Ană, Anioară!
  Să nu-ţi vază faţa ta!
  Gelozia ei omoară
  Tot ce-o poate supăra.
  
  Chipul tău e rupt din soare;
  Sînul tau din criniori,
  Păru-ţi din a serii boare;
  Buzele-ţi din foc de zori.
  
  Ochii i-ai răpit din mare,
  Sufletu-ţi e smuls din vînt;
  De la flori a ta suflare;
  Gîndu-ţi de la duhul sfînt!“
  
  Sora nu dă ascultare
  Vorbelor ce i s-a zis,
  Înaintea doamnei pare
  Ca un fraged, dulce vis.
  
  – „Spuneţi, maici fermecătoare,
  Fără frică de păcat,
  Pruncul meu cu cosicioare,
  Cine mi l-a deocheat?
  
  Sora Ana cea plăvie?
  Sora Ana negreşit!...
  
  S-o zidească în chilie!...“
  Şi chilia s-a zidit.
  
  Sora Ana, Anioară,
  Asfel roagă pe zidari:
  – „Să-mi lăsaţi o ferestioară,
  În ferestrele mai mari,
  
  Ca să nu se veştejească
  Faţa mea ca-ntr-un mormînt;
  Pînă să se dovedească
  Că nevinovată sînt!
  
  Eu sunt tînără, le spune,
  Traiul mi-e atît de drag!
  Loc puţin eu ţiu în lume,
  Rău puţin eu pot să fac.“
  
  – „Nu se poate, copiliţă!
  Doamna astfel a voit.
  Tacă-ţi draga ta guriţă!
  N-ai nimic de dobîndit!“
  
  – „Spuneţi, dară, maicei mele
  Că în lume nu mai sînt,
  Ca să verse lăcrimele
  Să înece-acest pămînt...“
  
  
   
  DANIEL SIHASTRU 
  Sub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume,
  Unde un sihastru a fugit de lume,
  Cu vărsarea serii un străin sosi.
  – „Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!“
  – „Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune,
  Să aştepte-afară! Sunt în rugăciune.“
  – „Bunule părinte! Sunt rănit şi-nvins;
  Însăşi a mea mumă astăzi m-a respins!
  Viu sa-ţi cer povaţa dacă nu-i mai bine
  Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?“
  Daniel Sihastru domnului a zis:
  – „Ma înşeală-auzul ori eu am un vis?
  Capul ce se pleacă paloşul nu-i taie,
  Dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie!
  Ce e oare traiul, dacă e robit?
  Sărbătoare-n care nimeni n-a zîmbit?
  Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună,
  Nu e totd-odată pace şi furtună.
  Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormînturi
  Pentru neatîrnare, oameni şi pămînturi;
  Dar nu ai p-acela ca să-i umileşti!
  Poţi ca să îi sfarîmi; dar nu să-i robeşti!
  Dacă mîna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
  Altuia mai harnic locul tău îl lasă!
  Căci mai bine este supus lăudat,
  Decît cu ruşine domn şi atîrnat!“
  
  După-aceste vorbe, Ştefan strînge-oştire
  Şi-nvingînd păgînii nalţă-o monastire.
  
  
   
  FIASTRII 
  Sub Mihai Viteazul s-a făcut unire;
  Dar fiastrii umblă pentru despărţire.
  La Pătraşcu domnul, al lui Mihai fiu
  Într-o zi s-arată şi-ăst limbaj îi ţiu:
  
  – „Nu mai vrem unire noi cu ţara voastră;
  Căci ea ne dărîmă neatîrnarea noastră!“
  Dar răspunde unul din cei cinci boieri
  Ce Mihai numise mari consilieri:
  
  – „Turcii vă insuflă astă cugetare,
  Căci unirea face neamul nostru tare;
  Şi ei vor să vază pe acest popor
  Slab, ca să-l supuie lanţurilor lor.
  
  Sfîntă Romînie! Oare nu suspini?
  Carnea ta se vinde la barbari străini?
  Sîngele şi viaţa-ţi sunt puse-n vînzare,
  Şi tu, dragă ţară, stai în nepăsare!
  
  A slăbit poporul cel nebiruit?
  Sîngele lui tînăr oare-a putrezit?
  Ca să vază astăzi, fără de simţire,
  Pe cei răi ai ţării dîndu-o pierire?
  
  Şi ce poate dînsul cît de tare-ar sta,
  Cînd cei mari lucrează la robia sa?
  Cînd cîrmaci molateci vasul duc spre stîncă,
  Altui vas, tăria ce-i ajută încă?
  
  Voi nu vreţi unirea vechiului popor,
  Căci stăpînii voştri încă nu o vor.
  
  
   
  Dacă cu robia ce vă umileşte
  V-aţi dedat, cît viaţa, fără ea lipseşte;
  
  Cereţi neamul vostru a se despărţi!...
  Mergeţi lipovenii a vă stăpîni!...
  Ţările romîne ori vor fi unite,
  Ori vor fi în parte la străini robite;
  
  Dar vor fi unite de nu astăzi, mîine:
  Căci tiranul trece... patria rămîne!“
  – „Piară toţi fiastrii!“ oastea a strigat,
  Ţara şi poporul încă-au repetat.
  
  Dar fiastrii ţării fără de ruşine
  Merg s-aducă-n ţară oştile străine.
  
  
  
  ÎNTOARCEREA LUI MIHAI
  
  De la lungi războaie, Mihai cu mărire
  Intră-n capitală cu a lui oştire.
  El se urcă-n tronu-i mîndru ocolit.
  Cei ce au puterea astfel i-au vorbit:
  – „Doamne! Focul arde în această ţară.
  Încă ieri cu ură mulţi se răsculară.
  Dar răzvrătitorii s-au întemniţat
  Şi prin zelul nostru ţara a scăpat.“
  – „Voi zdrobi răscoala ce ţara uraşte;
  Dar voi sparge încă pricina ce-o naşte:
  Dacă astă ţară umblă-a se scula,
  Este semn că n-aveţi simpatia sa.
  Lui Rodolf voi scris-aţi că e răzvrătire,
  
  
   
  Că ai noştri cată cu a lui unire.
  Dacă cel ce-o cere e răsculător,
  Ţara mea, eu însumi sunt răzvrătitor...
  Am învins păgînii, i-am gonit afară;
  Dar a lor sămînţă o găsesc în ţară.
  Ea-nconjoară tronul pentru a-l răci
  De inima ţării, apoi a-l lovi.
  Neputînd acuma tronul să lovească,
  Ea îi urcă scara ca să îl mînjească.
  Tronului nu-i pasă de loviri străine
  Ca d-acea trădare ce s-ascunde-n sine.
  Planta nu se teme de cei ce-o jignesc,
  Ca de viermi ce-n sînu-i nasc ş-o veştejesc.
  De aş şti că sceptrul se robeşte vouă
  Şi oricui să fie, eu l-aş rupe-n două!
  Jugul celor barbari oare l-am spart eu,
  Ca sub jugul vostru să-mi plec capul meu?
  Prinşii fie liberi! Au cuvîntu-mi dat.
  Voi intraţi în noaptea d-unde v-am luat!“
  
  
  
  MIRON COSTIN 
  – „Mari dureri ai, sorioară. De-mi rupi inima gemînd?...“ – „Mari dureri ma înconjoară!...“ Zice Mărioara blînd. 
  Şi al morţii văl se-ntinse Peste faţa ei de crin. Viaţa-i tînără se stinse Într-un dureros suspin. 
  
   
  Miron plînge cu suspine
  Şi mai zice dureros:
  – „Cui mă laşi aici pe mine,
  Suflet dulce şi frumos?“
  
  Dar în sală se arată
  De la curte un trimis,
  Să ucigă astă dată
  Cronicarul cel proscris.
  
  Mărioara blîndă moare,
  Miron cade înjunghiat
  Şi în ziua viitoare
  Două cruci s-au ridicat.
  
  Dar pe groapa lor cea sfîntă,
  Cum dă vînt de primăveri,
  Două păsărele cîntă,
  Cîntă ale lor dureri.
  
  
  
  MONASTIREA PUTNA 
  Sub un chip de înger, într-un vis ferice, Domnului Vasile gîndul rău îi zice: – „Monastirea Putna, ăst locaş plăcut, S-a zidit pe aur de un domn avut. Mergi şi o dărîmă pîna-n temelie Şi-ei găsi tu aur să faci alte-o mie“. 
  Iar Vasile-domnul d-aur pătimaş, Pune să dărîme ăst frumos locaş. 
  
   
  Cînd ostaşii sapă pînă-n temelie,
  Un bătrîn călugăr zice cu mînie:
  
  – „Domnii mari nălţară sfinte monastiri
  Să aminte ţării zile de măriri.
  Tu le surpi, o, doamne! Tu nu le-nţelegi,
  Căci tu nu ai fapte de urmaşi să legi.
  Cînd un domn la aur inima-şi robeşte,
  Tronul se degradă, ţara veştejeşte.
  Însuşi ca magnetul tragi şi însuşeşti
  Aurul oriunde poţi să îl găseşti.
  Dar te teme, doamne, să nu tragi la tine
  Cuiele de aur ce de tronu-ţi ţine.“
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  Domnul nu ascultă în a lui orbie,
  Sapele răstoarnă vechea temelie.
  Domnul şi boierii între ei se cert...
  Însă ce găsiră? – Un mormînt deşert.
  Pe mormînt sunt scrise litere străbune.
  Un tălmaci citeşte şi la toţi le spune:
  – „Din comori ce strîngem pe acest pămînt,
  Iată ce-i al nostru: un tăcut mormînt!“
  De atuncea domnul pierde-a lui domnie
  Şi curînd în urmă moare-n sărăcie.
  
  
  
  NĂVALA LUI ŢEPEŞ 
  Noaptea-i furtunoasă, şi superbul domn 
  În deşert mai cheamă fugătorul somn: O gîndire mare sufletu-i îmbată; Printr-o faptă rară să triumfe cată. 
  
   
  Printre noapte, ploaie, tunete de foc,
  Cu cinci mii de roşii el îşi face loc:
  Cum furtuna cade p-ape dormitoare
  Si d-odată-nalţă valuri mugitoare,
  În ordia turca roşii năvălesc...
  
  Turcii se deşteaptă, strigă, s-ameţesc.
  Sunetele d-arme, strigăte turbate,
  Printre vijelie zbor amestecate;
  Caii calcă rînduri de fărămături;
  Sîngele ca ploaia cură din săcuri.
  
  Mohamed sub cortu-i dulcea pace cată;
  Vise graţioase sufletu-i îmbată.
  Uşile, la cortu-i, iată, se smicesc
  Şi pe cal apare domnul romînesc.
  Mohamed p-o poartă repede dispare...
  Printre umbra deasă caută scăpare.
  
  Cînd pe fruntea nopţii ziorile se joc,
  Domnul cu romînii las al luptei loc;
  Dar sultanul cearcă spăimă-atît de rară,
  Cît, la miezul zilei, fuge spre hotară.
  
  
  
  APA BÎRSEI 
  Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină,
  Peste patru taberi, varsă luna plină.
  Turcii şi tătarii somnului se dau;
  Ungurii, la mese, grijile-nşelau.
  Astfel prin furtună, printre nopţi, pe mare
  Lopătarii varsă tînăra cîntare.
  
  Dar Şerban nu doarme, căci dulcele somn
  Rar răsfaţă geana unui mare domn.
  Grijile, în horă, turbure se duce
  Încotro lumina mai splendidă luce.
  
  Către astea, cîntul păsării prin flori
  Spune că se varsă fragedele zori.
  Domnul către ceruri-nalţă rugăciune,
  Apoi dă semnalul, trompeta răsună.
  
  Lupta se începe, cetele tătare
  Pasă înainte, strigă cu turbare.
  Turcii le sprijină; turcii şi tătari
  Se îndes, s-amestec... Sprinteni armăsari
  Nechează, spumează... Armele răsună;
  Tremură pămîntul... Muntele detună,
  Soarele păleşte... Apele roşesc...
  Păsările-n aer zborul lor opresc.
  Omul se îmbată d-omenescul sînge...
  Muma către sînu-i copilaşul strînge.
  Ungurii rezistă furiei cei vii,
  Dar cum în suflarea negrei vijelii
  Arborii rezistă, cîteva minute,
  Apoi îşi sfărîmă crăcile bătute,
  Astfel stau maghiarii cu-nfocatul dor,
  Cu puterea dalbă sufletelor lor.
  Dar-necaţi d-a noastră crîncenă putere,
  Iată că se pleacă, bărbăţia piere.
  Dar atunci începe cruda măcelare.
  Furia scăpată, urlă cu turbare.
  Caii calcă în sînge pînă la copiţi,
  Calcă şi sfărîmă morţii şi răniţi.
  
  
   
  Strigăte, trufaşe, celui ce învinge,
  Se confund cu plînsul celui ce se stinge,
  Astfel cum bacanta, l-al plăcerii loc,
  Vine despletită şi cu ochii-n foc,
  Şi cu voluptate, şi nesăturată,
  De plăceri sălbateci şi de vin se-mbată.
  Secheli s-abate. Zilele-i se curmă,
  Patru mii de nobili în mormînt îl urmă.
  
  
  
  GROZEA VORNICUL 
  Iar prin lungul apei, prin dumbrăvi, s-arată,
  Pasă, pe tăcute, o măreaţă-armată:
  Armia lui Rareş, domnul lăudat.
  Luna p-a lor cale raze-a semănat.
  Ungurii cu spaimă somnul dulce lasă
  Şi la datorie fiecare pasă...
  La lumina stelei, cei armaţi s-opresc...
  Din ambele taberi, bravii se privesc.
  
  Lupta-ncepe crudă: buciumele sună,
  Caii lor nechează, văile răsună.
  Zorile se scaldă p-azurul ceresc,
  Pe armele roşii de sînge-omenesc,
  Dar lumina spune cetelor maghiare
  Că numai prin fugă pot afla scăpare.
  
  Zapoliu aude cu plăcere vie...
  La moldavii noştri pasă-n bucurie.
  Cheamă căpitanul care-a comandat;
  Tinde mîna dreaptă şi l-a sărutat.
  
  
   
  Apoi dă lui arme rari şi preţioase,
  Aur îi oferă şi săgeţi frumoase.
  Grozea, căpitanul, armele-a primit:
  – „Iau eu arcu-acela la luptaşi dorit,
  Dar auru-ţi, doamne, nu mi se cuvine.
  Domnul Petru Rareş m-a trimis pe mine
  Să sfărîm vrăjmaşii într-acest rezbel
  Numai pentru stima care-ţi poarta el.“
  
  
  
  MIHAI REVENIND DE LA DUNĂRE 
  Domnul Romîniei către ţară vine
  Strălucit de-nvingeri de prin ţări vecine.
  Lasă să purceadă corpu-i de soldaţi
  Şi ramîne-n urmă cu şase bărbaţi.
  Dar le vine ştire că-n dumbrava deasă
  Îl pîndesc cinci sute turci, oştire-aleasă.
  
  Printre-a serii umbră cu-ai săi scutieri
  Domnu-atacă-ndată cinci sute-ieniceri.
  Turcii în bătaie strigă cu putere,
  Iar eroii noştri se lupta-n tăcere.
  O minune mare! Turcii sunt învinşi!
  Numai domnul taie patrusprece inşi!
  Apoi urmă calea-i. Iară luna plină
  Le aşterne drumul cu flori de lumină.
  
  
   
  DOMNUL MAVROGHENI 
  Domnul Mavrogheni pleacă cu oştire
  Şi, chemînd boierii, zice cu mărire:
  – „Astăzi este timpul să vă războiţi
  Şi prin dalbe lupte să vă nemuriţi.
  Cela ce roşeşte a trăi-n robie,
  Către-o mîndra moarte să-mi urmeze mie!“
  L-aste sfinte vorbe, vai! boierii-au rîs!
  Şi cu ironie domnului au zis:
  – „Portul nu ne iartă, doamne, a ne bate!“
  Nobilă mînie sufletu-i străbate,
  Dar frîngîndu-şi dorul iară le-a vorbit:
  – „Ce? în ţara unde viaţa a domnit
  Astăzi nu mai este nici un suflet mare
  Ce să bată încă de neatîrnare,
  Pe cîmpia unde numărau pe flori
  În trecut vitejii ageri luptători?
  Nu mai e scăpare pentru ăst pămînt!
  Inimile voastre sunt un trist mormînt,
  Unde nici o floare nu mai înfloreşte,
  Unde nici o rază nu mai străluceşte!
  Să-mi aducă caii ăstor mari boieri,
  Lor le dau eu ranguri pentru cavaleri!
  Ei merg la bătaie, fără-mpotrivire,
  Numai lor se cade cinste şi mărire.“
  Astfel zice domnul trist şi abătut.
  Însă din mulţime iată au părut
  Căpitani de frunte, plini de vitejie,
  De amorul ţării şi mărinimie.
  – „În aceste locuri, deşi suferim,
  Însă pentru ţară mergem să murim!“
  
  
   
  Ei plecară-ndată să se războiască; La Tismana bate armia nemţească. 
  
  
  BÎRLAD 
  Turcii intră-n ţară, trec, se grămădesc,
  Alţii totd-odată la hotar murgesc.
  Dar Ştefan cel Mare cu oştile sale
  Spre Bîrlad se duce şi-i aşteaptă-n cale.
  Un boier îi zice: – „Doamne! Mulţi mai sînt,
  Mulţi se varsă turcii pe acest pămînt!“
  Ştefan îi răspunde: – „Şi mai bine-mi pare.
  Nu vom sta noi nimeni fără de lucrare.“
  Zice. Late valuri cetele-i pornesc.
  Pulberea se-nalţă, armele lucesc.
  Domnul pune oastea sub trei capi de ţară.
  Avangarda pleacă... Lupta-ncepe-amară.
  Numărul lor mare pe moldavi îi strînge.
  Soarele s-ascunde sub un nor de sînge,
  Noaptea împrumută zilei val de dor,
  Negură şi pîclă pe pămînt cobor.
  Cum din munţi coboară două repezi unde,
  Se-ntîlnesc pe cale, scot mugiri profunde,
  Apoi preunate, pe un singur pat,
  Spumegă şi-aleargă, şi-alergînd se bat.
  Astfel se-ntîlniră ambele armate
  Şi d-a lor lovire par împovărate.
  Oameni puşi să sune, prin adînci păduri,
  Sună din cimpoaie, buciume, tamburi.
  Turcii stau şi-ascultă larma depărtată!
  Cu trei alte armii cred că-au să combată.
  
  Rîul îi constrînge. Umbra ce s-a-ntins
  Îndoieşte spaima. Focul lor s-a stins.
  Cei mai mari s-adună... Ce vor face oare?
  Buciumele sună, răspîndesc teroare.
  Unul ia d-a fuga... Toţi îl urmăresc,
  Ca pulberea în vînturi toţi se risipesc.
  Ştefan îi preurmă, fuga lor nu-i scapă.
  Mulţi, cuprinşi de spaimă, sar şi pier în apă.
  Alţii, între dînşii singuri se ucig,
  Alţii-n spada noastră, năvălind, să-nfig.
  Astfel multe paseri, prin furtuni turbate,
  Zboară risipite, par înspăimîntate!
  Unele s-aruncă peste rîpi şi mor,
  Altele pe sînul celor ce le-omor.
  Rîul spumă sînge. Turburile-i valuri,
  Strînse de cadaveri, se revars pe maluri.
  Ştefan pretutindeni îi doboară-amar,
  Dîndu-le gonire pînă la hotar,
  Cum pe calea coasei, pe întinse crînguri,
  Maldărul cel verde zace rînduri, rînduri!
  Astfel pretutindeni zac şi morţii lor.
  Corbii, cete late, peste dînşii zbor.
  
  Dar Ştefan cel Măre capii oştii-uneşte
  La voioase mese şi-astfel le vorbeşte:
  – „Raz-acestei lupte petrecută-n nori
  Luce ca lumina soarelui la zori,
  Dar a sa lumină foarte lucitoare,
  Să nu ne răpească prin a sa vulvoare.
  Fala e un soare mîndru, strălucit,
  Ce orbeşte ochiul care l-a privit.“
  Astfel zice domnul. Cupele-aurite
  
  
   
  Cheamă, prin toaste, zile strălucite. Tinere fecioare cununau cu flori, Cu-a lor dulce mînă, bravii vingători. Altele, pe harpe, cîntă dulce, lin, Gloria romînă şi-al Moldovei chin. Iar Ştefan ascunde faţa-i strălucită În regala-i mantă cu aur mîndrită. 
  
  
  BAIA 
  I 
  Trage-ţi încă-o dată spada fulgeroasă,
  Ţară de mari fapte, ţara mea frumoasă.
  Un minut în viaţă tu te-ai odihnit
  Şi pe păru-ţi mîndru florile-au pălit!
  Dulcile surîderi pe buze fecioare
  Stinsu-s-au la umbra grijii gînditoare.
  Peste tot răsună cîntece de dor
  Cu suspine triste îngînate-uşor!
  
  II 
  Cetele maghiare pe cîmpii s-adun,
  La cetatea Baia tabăra lor pun,
  Mateiaş soleşte marelui Ştefan
  Ca să-l recunoască drept un suzeran.
  Dar eroul nostru încă-i dă de ştire:
  – „Pînă ce romînii, mîndri de mărire,
  Pentru ţară moartea vor dispreţui,
  Mîinile de lanţuri nu-şi vor umili!“
  
  III 
  În cetatea veche ungurii-au rămas Şi-n plăceri molateci inimile las. Într-o noapte tristă, într-o sărbătoare, Ei înşeală dulce grija gînditoare. Viaţa, dezbrăcată d-ale ei dureri, Cură pentru dînşii plină de plăceri. Dar p-atunci romînii cu cel călcător Nu beau dintr-o cupă viaţa ţării lor. P-a fecioarei frunte, aste sărbători Nu puneau plăpînde şi suave flori. 
  IV 
  Noaptea toate seamăn mai spăimîntătoare,
  Moartea le-mprumută vălul de teroare.
  Conjuraţi d-odată, în orgia lor,
  Ei se dau ca mieii la cei ce-i omor.
  Ştefan pune focul. Flacăra s-uneşte
  Cu teroarea morţii şi pe toţi uimeşte.
  Zorile se varsă. Pe cetatea lată
  Către cer se-nalţă flacăra turbată.
  Junele bacante, bete, despletite,
  Mai cătînd cu gura sărutări dorite,
  Cu amanţii tineri, spectacol amar!
  Într-un rîu de flăcări, repede dispar.
  
  Iar Corvin cel mare, revărsînd suspine,
  Cu trei răni şi singur fuge cu ruşine.
  
  
   
  CODRUL COSMINULUI 
  I 
  Vînturile negre, într-a lor turbare,
  Nu bat faţa mării fără încetare;
  Iar tu, dragă ţară, pace nu mai ai!
  Nu se şterse bine sîngele pe plai
  Şi alt rîu de sînge mîine o să-l ude!
  Mîine, alte lupte! Alte doruri crude!
  Fiii tăi trec viaţa sub armele lor;
  Pruncii lor îi uită, părăsiţi în dor!
  Iată, vîntul luptei geme cu turbare!
  Un minut, o, ţară, cîtă dezmierdare!
  Crude au sa fie luptele ce vin!
  Dar nepieritoare fi-vor cel puţin;
  Ale tale lupte, splendide, sublime,
  Te-or scăpa de moarte pe viitorime!
  
  II 
  – „Nu a geme numai şi-a vărsa suspine
  E lăsat la inimi nobile, sublime!
  Plîngerea purcede din suflet robit
  Unei vieţi trîndave ce l-a umilit!
  Cel brav nu s-abate cînd cel rău îl frînge,
  Ci cu arma-n mînă se îmbată-n sînge.“
  Astfel strigă Ştefan şi cu bravii săi
  Pleacă cu urgie la Cosmin în văi.
  Au intrat polonii pe văi la Cosmin;
  Între două măguri ei coboară lin.
  Soarele răsare; focul splendid luce,
  P-armele lor mîndre cade şi străluce.
  
  Liberă de grijă, moarte sau robie,
  Inima lor zboară către bucurie.
  Gîndul lor întrece pasurile lor,
  Către dulcea ţară alergînd cu dor.
  Dar mai sus de măguri cei din ţară vin,
  Herăstrez stejarii cîţi pe rîpi se-nclin;
  P-ale lor tulpine aninaţi îi lasă;
  Iar mai jos de dînşii armiile pasă.
  Un semnal, şi-aceste cete vor pieri.
  Soarele dispare... Ceru-ngălbeni! ...
  Munţii-nalţi, vechi, scutur coama lor virgină,
  Arborii se mişcă, se-nvîrtesc, se-nclină.
  Umbra se măreşte... Aerul tăiat,
  Strîns, s-aruncă-n valuri, vîjîie turbat.
  Muntele tresare! Trăsnete, mugiri,
  Şuierări bizare, vaiete, răcniri
  Să ridic în aer, cresc, se variază,
  Şi, din munte-n munte, trec, se repetează,
  Brazii vechi ca lumea peste tot s-abat,
  Cad din rîpă-n rîpă; orişiunde bat,
  Stîncile, pe cale, gem, trăsnesc şi saltă,
  Se sfărîmă, pleacă, bubuiesc, tresaltă...
  Cerul şi pămîntul parcă se lovesc,
  Parcă se confundă şi se nimicesc.
  Şi-unde se revarsă pe văile-adînci,
  Alţi munţi se formează din copaci şi stînci.
  Muntele rămîne negru dezvelit;
  Rîul schimbă cursu-i, geme năbuşit;
  Caii, cavalerii, cetele făloase,
  Armele iau forme crude şi hidoase,
  Rîuri largi de sînge din pămînt ţîşnesc,
  Codri-n fum şi-n umbră saltă, clocotesc!...
  
  
   
  Ştefan însă vine cu a lui armie. Ce mai e cu viaţă, sfărîmă c-urgie. 
  
  
  ŞTEFAN LA MOARTE 
  Ştefan, domnul ţării, pe cei mai mari uneşte
  La Suceava veche şi-astfel le vorbeşte:
  – „Fiul meu cel june! Voi, romîni doriţi!
  Moartea mă culege dintr-ai mei iubiţi.
  Dorul pentru viaţă nu mă-ntristă foarte;
  Omul chiar cînd naşte face-un pas spre moarte.
  Viaţa-i ca fantasma cu chipul plăpînd
  Ce prin nopţi s-arată şi se stinge blînd.
  Omu-i ca un vierme ce-n ţărînă pare
  Un minut vederii şi, lucind, dispare.
  Dar mă-ntristă foarte norul furtunos
  Ce pe cerul ţării trece neguros;
  Soliman ce mîine poate se prepară
  A lovi cu moarte draga noastră ţară.
  Ungurul cel falnic se supune lui.
  În poloni credinţă nu mai poţi să pui.
  Un pilot cu minte prin furtuna tare
  Nu desface toate pînzele ce are.
  Astfel pîn’ ce fieru-i nou să-l încercăm,
  Cu temeiuri bune ţara să-nchinăm.
  Iar de-ar vrea să surpe legi şi dalbe date,
  Să muriţi cu toţii pentru libertate!
  Nimeni nu e în lume mai dispreţuit
  Ca cel rob ce poartă jugul mulţumit,
  Nimic nu ne-nsuflă hulă ca poporul
  Ce doreşte viaţa cu robia, dorul!
  
  
   
  E mai demn, mai nobil, oameni şi pămînt Faţa lor să-şi schimbe sub un dalb mormînt, Decît în robie neamul să trăiască Şi de-a lui ruşine lumea să roşească!“ 
  
  
  DUMBRAVA ROSIE 
  I 
  Albert face ştire lui Ştefan cel Mare:
  – „Să depui puterea şi-armele barbare!“
  Pentru-aceste zise, domnul îi scria
  Aste vorbe dalbe: – „Vino de le ia!“
  Iar la-ai săi le zice: – „În această lume
  Cît cerescul soare va purta un nume,
  Nimeni nu va spune, cît am vieţuit,
  Că a călcat străinul ăst pămînt iubit
  Şi-a găsit în ţară cugete-njosite,
  Inimi degradate, braţe putrezite!
  Nu cătaţi mulţimea celor ce sosesc
  Şi ascund în umbră soarele ceresc.
  Inima la doruri e mai călduroasă,
  Steaua-n noapte luce, e mai luminoasă!“
  Zice; cere calu-i... Brava lui armie
  Spre cîmpia luptei pasă cu mîndrie.
  
  II 
  Ce-ai făcut vitejii plini de bărbăţie,
  O, trufaşe rege! Ieri, tu, cu mîndrie,
  Le-mpărţeai al ţării lăudat pămînt,
  Astăzi n-au nici locul unui strîmt mormînt.
  
  Plîngi, trufaşe rege, căci a ta mîndrie A lovit cu moarte splendida Lehie! 
  III 
  Mii de pluguri ară. La fiece plug, Zece cîte zece robii leşi se-njug. Astfel ară cîmpul; iar prin arături, Tot cu dînşii Ştefan seamănă păduri. 
  IV 
  Doi trimişi de unguri la Ştefan sosesc.
  – „Doamne! Toţi creştinii azi te fericesc.
  Dar, ilustre Ştefan, toţi se roagă ţie,
  Pentru robii voştri prinşi în bătălie...“
  Astfel zic trimişii. Dar Ştefan cel Mare
  Iată cum răspunde plin de turburare:
  – „La vecinii noştri prăzi noi nu cătăm,
  Însă cînd ne calcă, ştim să ne-apărăm.
  Nu-i în datul nostru cruda tiranie,
  Dar un aspru-exemplu am voit să fie.
  Din această faptă naşte-vor dumbrave
  Ce-ar vorbi prin veacuri d-armele moldave...
  Noi scriem istoria nu pe cărţi ce pier,
  Ci pe frunţi de popoli cu paloş de fier!“
  
  
   
  MARIA PUTOIANCA 
  Maria cade roabă. E dusă la Divan.
  Acolo se prezintă superbului sultan.
  E jună şi frumoasă sub ostăşeşti veştminte!
  Frumoasele-amazoane, ea mîndru ne aminte.
  E-naltă şi subţire, ca bradul copilaş;
  Pe albu-i sîn, păr negru se varsă drăgălaş.
  Cum plană întristarea pe cugete senine!
  Iar gura-i e o roză cu sînge şi cu vine.
  – „De ce-ai luat veştminte şi arme de bărbăt
  Ca să te lupţi cu turcii? sultanul a-ntrebat.
  Urmat-ai tu în luptă vreun ostaş ce-ţi place?“
  Şi a Mariei faţă mai rumenă se face.
  – „Nu am urmat pe nimeni, şi, dacă arme port,
  Voi să-mi răzbun prin sînge părintele meu mort.“
  – „Mulţi turci ucis-ai oare? Eu pot a-ţi da iertare
  De n-ai ucis nici unul!“ La astă întrebare,
  Maria îi răspunde: – Îti jur pe Dumnezeu,
  Ucis-am numai nouă, şi mult îmi pare rău!
  Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată
  A cărui scurtă viaţă fu de virtuţi bogată.“
  Sultanul cu mirare pe fată auzi:
  – „Fii liberă, trăieşte! Eşti demnă a trăi!“
  
  
  
  MUMA LUI MIHAI 
  Lînga Olt la monastire Vine un ostaş din plai Şi întreabă cu grăbire: „Unde-e muma lui Mihai?“ 
  
  
  Teodora se închină;
  Roagă pentru fiul său.
  „-Maică schimnică, suspină,
  Nu mai este fiul tău!
  Ce nu au putut răpune
  Patruzeci de lupte mari,
  Au răpus, vai! îţi voi spune,
  Două săbii de tîlhari!“
  – „Sub a morţii grea lovire,
  El, căzînd, s-a apărat?“
  – „Prins în lance, cu mărire,
  Scump el viaţa lui a dat.“
  – „Adevăr tu spui... El este
  Fiul meu cel prea iubit...
  Dar poţi tu a-mi face veste
  Pe romîni de i-au unit?“
  – „N-a putut el să-i unească,
  Singuri nefiind uniţi.
  Toţi voiesc ca să domnească
  Şi-aşteptînd, toţi sunt robiţi!“
  – „Ştirea ta e tristă foarte,
  Nu că fiu-meu a murit,
  Dar că chiar prin a lui moarte
  Pe romîni n-au dezrobit.“
  Astfel zice doamna mare
  Şi-n chilie s-a închis,
  Pînă ce de întristare
  Ochii-n lacrimi i s-a-nchis.
  
  
   
  BASME 
  MIHNEA ŞI BABA
  (după o tradiţie)
  
  I 
  Cînd lampa se stinge la negrul mormînt
  Atinsă de aripi, suflată de vînt;
  Cînd buha se plînge prin triste suspine;
  Cînd răii fac planuri cum au a reţine
  În barbare lanţuri poporul gemînd;
  Cînd demoni şi spaime pe munţi se adună
  De urlă la stele, la nori şi la lună,
  Într-una din peşteri, în munte rîpos,
  Un om oarecare intră curajos.
  
  II 
  În peşterea Carpaţilor
  O oară şi mai bine
  Vezi templul pacinaţilor
  Ce cade în ruine.
  
  Aci se fac misterele De babe blestemate, Ce scot la morţi arterele Şi hîrcele uscate. 
  Aci se fierb şi oasele
  În vase aurite,
  
  Aci s-adun frumoasele Cînd nu mai sunt dorite. 
  O flacără misterică
  Dă palidă lumină;
  Iar stîlpii în biserică
  Păreau că se înclină.
  
  Şi liliecii nopţilor
  Ce au aicea locul,
  Ascunşi în hîrca morţilor,
  Umblau să stingă focul.
  
  O babă, ce oroarele
  Uscaseră în lume,
  Tot răscolea vulvoarele,
  Şoptind încet un nume.
  
  III 
  S-aude un zgomot de paşi pe aproape,
  Cum calcă strigoiul cînd va să dezgroape
  O tînără fată... Colo... Ascultaţi!
  Să fie satana cu ochii de focuri?
  – „Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri,
  Se-ntreabă bătrîna... aici nechemaţi!...“
  Ea zice, şi-n umbră un om se arată
  Cu ochii de sînge, cu fruntea uscată,
  Teribil ca locul în care intra.
  – „Bătrînă, el zise, îţi fă datoria!“
  Şi vorba-i, cum geme în zid vijelia,
  Din colţuri în colţuri grozav răsuna.
  
  BĂTRÎNA 
  Ascultă-mă, doamne, aveam în oştime
  Un fiu oarecare vestit în mulţime
  Prin luptele sale; era fiul meu;
  Plăcut ca seninul, frumos ca o floare
  Şi pentru aceasta mai stam eu sub soare.
  Era pentru mine al meu Dumnezeu,
  Şi pentru aceasta m-am dat în pierzare.
  Să-l fac între oameni ferice şi mare,
  Am dat al meu suflet la negrul tartar.
  Tu ştii mai departe. Ce? gemi de turbare!
  Vrei sîngele mumei, tu vrei răzbunare,
  Loveşte! Na sînul, tirane barbar!
  Căci viaţa îmi este acum blestemată.
  O! cum nu pot oare să sorb astă dată
  Şi zilele tale, şi sîngele tău!
  Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stare
  Opri orice mînă a da răzbunare.
  Tirane! Vezi prada-ţi, vezi cugetul său.
  Pe urmă, c-o mînă uscată şi arsă,
  Într-una din hîrce un sînge ea varsă,
  Şi, dîndu-l lui Mihnea, îi zise: Să bei!
  E sîngele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare,
  E cald şi e tînăr, cum vrei tu, barbare;
  Na, soarbe, sau eu sorb p-al tău, de nu vrei.
  
  IV 
  Toţi morţii din mormînturi,
  Cu ghearăle-ncleştate,
  Ca frunzele uscate
  Ce zbor cînd suflă vînturi,
  
  55
  
  Spre Mihnea alerga;
  Iar vîrcolacii serii,
  Ce chiar din lună pişcă
  Cînd frunzele se mişcă
  În timpul primăverii,
  Ţipînd, acum zbura.
  Şoimanele ce umblă
  Ca vijelii turbate,
  Colore deşirate
  Cu forma ca o turlă,
  Din munţi în văi călca.
  
  V 
  Un glas în mulţime teribil gemu
  Şi ceata infernă îndată tăcu.
  
  VI 
  BLESTEMUL 
  Oriunde vei merge să calci, o, tirane,
  Să calci p-un cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi,
  Să strîngi tu în mîna-ţi tot mîini diafane
  Şi orice ţi-o spune tu toate să crezi.
  Să-ţi arză plămînii d-o sete adîncă
  Şi apă, tirane, să nu poţi să bei,
  Să simţi totd-auna asupră-ţi o stîncă,
  Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei.
  Să nu se cunoască ce bine vei face!
  Să plîngi! însă lacrimi să nu poţi vărsa,
  Şi orice dorinţă, şi orice-ţi va place
  Să nu poţi, tirane, să nu poţi gusta!
  
  Să crezi că eşti geniu, să ai zile multe Şi toţi ai tăi moară; iar tu să trăieşti! Şi vorba ta nimeni să nu o asculte, Nimic să-ţi mai placă, nimic să doreşti! 
  VII 
  Aşa vorbi bătrîna Şi Mihnea tremură. Iar naiba, ce fîntîna O soarbe într-o clipă Şi tot de sete ţipă, La dreapta lui zbură. 
  El are cap de taur Şi gheară de strigoi. Şi coada-i de balaur, Şi geme cu turbare Cînd baba tristă pare; Iar coada-i stă vulvoi. 
  Iar nagodele-urîte Ca un mistreţ la cap, Cu lungi şi strîmbe rîte Cu care de pe stîncă Rîm marea cea adîncă Şi lumea nu le-ncap; 
  Şi şase legioane De diavoli blestemaţi Treceau ca turbilioane De flăcări infernale, Călări toţi pe cavale Cu perii vulvoiaţi. 
  57
  
  Şi mii de mii de spaime
  Veneau din iad rîzînd
  Pe Mihnea să defaime,
  Căci astfel baba are
  Mijloc de răzbunare
  Pe mort nesupărînd.
  
  VIII 
  Mihnea încalecă, calul său tropotă, 
  Fuge ca vîntul;
  Sună pădurile, fîşîie frunzele,
  Geme pămîntul;
  
  Fug legioanele, zbor cu cavalele, Luna dispare; Cerul se-ntunecă, munţii se clatină, Mihnea tresare. Fulgerul scînteie, tunetul bubuie, Calul său cade; Demonii rîseră; o, ce de hohote! Mihnea jos sare. Însă el repede iară încalecă, Fuge mai tare; Fuge ca crivăţul; sabia-i sfîrîie În apărare. Aripi fantastice simte pe umere, Însă el fuge; Pare că-l sfîşie guri însetabile, Hainele-i suge; Baba p-o cavală iute ca fulgerul Trece-nainte, Slabă şi palidă, pletele-i fîlfîie Pe oseminte; 
  
   
  Barba îi tremură, dinţii se clatină, Muge ca taur; 
  Geme ca tunetul, bate cavalele Cu un balaur. 
  IX 
  O, ce de hohote! Rîseră demonii, Iadul tot rîse! 
  Însă pe creştetul munţilor, zorile Zilei venise. 
  
  
  O NOAPTE LA MORMINTE 
  Mergeam pe căi sălbatice,
  Cătam adăpostire;
  Iar fantasme lunatice
  Rîdeau p-o monastire.
  
  Lătra departe cîinele
  La duhuri neguroase,
  Scoteau din groapă mîinile
  Scheletele hidoase.
  
  Pe munţi, regina nopţilor
  Păruse gălbenindă,
  Aşa cum fruntea morţilor
  Se vede suferindă.
  
  Atunci trecură ielele
  De mîini în horă prinse;
  
  Ş-un abur toate stelele
  Îndată le cuprinse.
  
  Ţipa în sînul norilor
  Vulturi cu grele pene.
  Şi vuietul prigorilor
  Se auzea alene.
  
  Un fulger!... Norul fumegă;
  Iar tunetul răspunde,
  Şi ploaia cade, spumegă
  În turburoase unde.
  
  Apoi s-aud răsunete
  De vaiete, suspine;
  Înspăimîntat de tunete,
  Un mort veni spre mine.
  
  În prejmul monastirelor,
  Umblînd, mă rătăcisem;
  La locul cimitirelor
  Văzui că mă oprisem.
  
  MORTUL 
  „Deschideţi, schelete, aceste mormînturi,
  Căci ploaia se varsă pîraie din nor,
  Căci vîntul mă bate, şi cîini mă-nconjor,
  Şi ielele albe duc hora pe vînturi.
  
  Aseară, cînd umbra cădea pe pămînt,
  Ieşii să văz luna jucînd pe ruine,
  Căci două schelete gemeau lîngă mine
  Şi-un verde balaur zbura prin mormînt.
  
  Dar luna s-ascunde d-odată-n furtună
  Şi astfel ca spicul de vînturi uscat,
  Vîrtejul pe mine în văi m-a zburat
  Pe unde infernul sabatul adună.
  
  Schelete tăcute, am fost împărat;
  Cum soarele trece din lume în lume,
  Din poluri în poluri zbura al meu nume,
  Din poluri în poluri eram lăudat.
  
  Precum un luceafăr străluce prin stele,
  Luceam printre prinţii din epoca mea;
  Dar, vai! amăgire! Virtutea-mi lipsea
  Şi sceptrul se sparse în mîinile mele!
  
  Toţi îmi spunea mie că lumea e-a mea,
  Că pot p-un capriciu s-o calc în picioare;
  Că orice dorinţă, de răuvoitoare,
  Un semn, şi-mplinită să-mi fie putea.
  
  Dar ochii satanei în noapte lumină,
  Ca două steluţe ce-n nori strălucesc,
  Ca doi cărbuni roşii ce-n umbră roşesc,
  Şi negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină!
  
  Credeam eu acestea, şi-aşa am urmat!
  Pîraie de sînge vărsam cu cruzime,
  Şi-aceast-omenire ce geme în crime
  Un cap vream să aibă ca eu să-l abat.
  
  Dar cîinii mă latră şi corbii crocnesc!
  Colo pe morminte joc albele iele,
  Ce rîde cu hohot de oasele mele,
  Iar ochii satanei în noapte lucesc!“
  
  
   
  În cele din urmă furtuna trecuse
  Şi toată natura cu-ncetul tăcuse.
  
  Scheletul acela ce morţii rugase
  La locul său umed intrarea să-i lase,
  În groapă intră,
  Iar echo departe apoi repetă:
  
  „Dar ochii satanei în umbră lumină,
  Ca doi cărbuni roşii în noapte roşesc,
  Ca două steluţe ce-n nori strălucesc,
  Şi negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină!“
  
  MOARTEA 
  Iată, măre, iată! Moartea se arată Cu perii zburliţi, De lacrimi stropiţi, De şerpi împletiţi; Naltă şi uscată, De boale urmată, Boale furioase, Boale gălbegioase, Din aripi plesnind Ca iesme rînjind. 
  
  
  ZINA-DOAMNA 
  Zina-doamna se coboară Pe-ale serii dese scări, 
  Scuturînd din aripioară Ale lunii sărutări. 
  Printre valuri fugătoare De lumină ce treceau Şi sub albele-i picioare Crini de aur se spărgeau. Pe cosiţele-i rîzînde Mii de raze s-aninau Şi în aurele blînde Graţios se legănau. 
  Mii de păsări poleite Cîntă-n arbori înfloriţi, Unii-n roade aurite, Alţii încă-abia-nverziţi. Iar pe unde ea se duce, Unde paşii-i rătăcesc, Păsările cînt mai dulce, Florile îmbobocesc. 
  Alba, juna zinuliţă Şade sub un plop de-argint Şi ascultă în cosiţă Vîntul nopţii murmuind. Dar mai colo-n depărtare Auziţi un dulce cînt, Răsunînd cu desfătare Printre pomi şi printre vînt? 
  – „Stele dulci şi drăguliţe! Unde este zina mea, 
  Ce vă poartă în cosiţe
  Şi vă are tot cu ea?
  Spuneţi mie, viorele
  Care-n ochii-i străluciţi!
  Spuneţi, mărgăritărele
  Ce sub buze-i înfloriţi!
  
  Cosicioara-i străluceşte
  Ca-arcul ploaiei printre nor
  Şi pe faţă-i pîrguieşte
  Floricica de bujor.
  Este mîndră şi uşoară
  Ca un flutur aeros
  Scuturînd din aripioară
  Roua plaiului voios.
  
  Spuneţi mie, florioare!
  Aţi văzut un păstorel
  Ce-are-n plete flori din soare
  Şi la brîu un fluierel?
  El e viaţa vieţii mele.
  Pentru dînsul am venit
  Printre flori şi printre stele
  Din eternul înflorit.“
  
  La luimina călătoare,
  Iată, trece-un păstorel
  Ce-are-n plete flori din soare
  Şi la brîu un fluierel.
  – „Vino, dulcea mea iubită!
  Şi pe anii-mi rîzători,
  Din cosiţa-ţi înflorită
  
  Scutură-ale vieţii flori.“ Zina-doamna se uimeşte; Turnă chipu-i rumenel; Alba-i mînă rătăceşte Printre păru-i aurel. 
  – „Du-te! Du-te de la mine! Du-te! Eu nu te iubesc!“ Şi se-neacă în suspine. Lacrimile-i rîuresc. Şi c-o vorbă înfocată: – „Vino! vino! zise ea, Şi din viaţa mea te-mbată, Tu eşti fericirea mea!“ 
  Zice şi cu răsfăţare Îi dă scumpele-i comori, Sînul ei de desfătare Şi guriţa ei de flori. 
  Printre umbrele tăcute Mii de raze se strecor, Zbor ca visele plăcute Într-un negru viitor. Stelele scînteietoare Legănate strălucesc Şi-n cereasca lor vulvoare Se topesc şi înfloresc. Iar în vînturi profumate, Flutureii auriţi Peste florile rouate Se balanţă adormiţi. 
  
   
  Printre flori şi printre rouă Zinele voioase zbor Şi din genele lor plouă Un torent scînteietor. 
  
  
  FĂT-FRUMOS 
  Într-o zi cu dulce soare,
  Drăgălaşul Făt-Frumos,
  Prin troiene de ninsoare,
  Trece mîndru şi voios.
  Pentru dalbe păsărele
  Poartă arc săgetător,
  Pentru fete tinerele
  Poartă-n faţă flori ce-omor.
  El zăreste-o porumbiţă
  Cu cap mic şi poleit;
  Şi, sub aripa-i liliţă,
  Cu săgeţi o a rănit.
  Pe troiene de ninsoare
  Sîngele s-a-mprăştiat
  Şi la razele de soare
  În flori dulci a înviat.
  
  – „De-aş avea o fetişoară
  Cu cosiţe gălbiori,
  Rumenă şi albioară
  Ca cel sînge scurs în flori,
  Şi s-o fac să mă iubească
  Măcar numai într-o zi;
  Apoi moartea să sosească,
  
  Că ferice aş muri!“
  – „De te-i ţine de cuvinte,
  Eu pe fată ţi-o voi da!“
  Zice-ieşind ca din morminte
  Un om negru în manta.
  
  – „Dă-mi copila ce-mi lipseşte,
  Într-o zi, apoi să mor!“
  – „Ai cu mine ş-o găseşte,
  Şi te-mbată de amor!“
  
  Omul negru îl conduce
  Sub o stîncă-ntr-un palat,
  Către-o fată albă, dulce,
  Precum el a fost visat:
  Rumenă şi albuliţă
  Şi cu perii bălăiori,
  Cu grumazi de porumbiţă
  Şi cu flori pe sîniori.
  
  – „Vin’, cerească-nchipuire!
  Strigă albul vînător,
  Să mă-mbeţi cu-a ta iubire,
  Apoi fericit să mor!“
  Copiliţa ruşinoasă
  Pleacă ochii suspinînd
  Şi pe fruntea ei frumoasă
  Trece mîna-i cugetînd.
  
  * La palat e nuntă mare: Preoţi, oaspeţi sunt chemaţi, 
  
   
  Junii miri de desfătare
  Şi de-amor sunt îmbătaţi.
  Dar, minune negîndită!
  Omul negru a sosit.
  – „Iată pofta-ţi împlinită!
  Zise mirelui iubit.
  Ştii tu vorba de-altădată?
  Iată fata; eşti iubit.
  Eu sunt moartea ne-mpăcată,
  După vorbă, am sosit!“
  
  – „Moarte!-nceată de-a mă cere!
  Alţii-n lume te-au chemat;
  Mergi de curm-a lor durere,
  Al lor plîns neîmpăcat!
  Eu sunt june, sunt ferice;
  Nu voi încă ca să mor!
  Bucuria încă-aice
  Înfloreşte cu amor!“
  L-ale candelelor flăcări
  Totu-n negru se îmbrăca;
  Florile se schimbă-n lacrimi;
  Cîntecele înceta.
  
  
  
  DOCHIA 
  Candela licurătoare Străluceşte-ncetior, Ascultaţi?... Un pas uşor!... Luna mai dînd o vulvoare Se ascunde într-un nor. 
  Umbra Dochiei uşoară,
  Pătrunzînd închise porţi,
  Vine, -apare, se strecoară
  În cămara-acestor soţi.
  
  E frumoasă, biata fată!
  Însă chipu-i e pălit,
  Într-un giulgiu e înfăşată,
  Ca un om ce a murit;
  
  Umbra, candela aprinse,
  La oglindă se-aşeză,
  Şi din suflet suspină;
  Apoi feţele ei stinse
  Ea cu lacrimi le spălă.
  
  Domnul se deşteaptă-ndată
  Şi deodată-a tresărit
  Ca tot omul fericit
  Ce al morţii glas deodată
  Împrejur a auzit.
  
  – „Fugi, o, umbră întristată!
  Fugi! Eu nu te mai iubesc.
  Ah! mă lasă să trăiesc.
  Iată, ziua se arată,
  Umbrele se risipesc!“
  
  – „Dar eu sunt a ta Dochie;
  Lîngă tine-i locul meu...
  Scoală, dragă; eu sunt, eu...
  Pe-a ta viaţă şi junie
  Mi-ai jurăt, sufletul meu!“
  
  – „Fugi, o, umbră! şi mă lasă;
  Să nu scoli mireasa mea.
  Ţi-oi da aur cît vei vrea;
  Dar te du din astă casă
  Să nu se sperie ea.“
  
  – „Morţii nu au trebuinţă
  De-avuţie pre pămînt.
  Viu din tristul meu mormînt
  Ca să-ţi cer a ta credinţă,
  Al tău dulce jurămînt.“
  
  – „Fugi! şi peste piatra-ţi rece
  Candele voi atîrna;
  Mîndre flori voi semăna,
  Încît cela ce va trece
  S-a opri şi-a lăcrima!“
  
  – „Oh! nu! Eu voi, drăguliţă,
  Lîngă tine să trăiesc;
  Mi-este frig, ş-acum voiesc
  Îngheţata mea guriţă
  La-al tău foc s-o dezmorţesc!“
  
  Zise şi cu-o mînuşiţă
  Ea vestmintele-şi strîngea,
  Să se culce se gătea;
  Şi din mîndra ei cosiţă
  Floricelele scotea.
  
  – „Fugi, o, umbră fericită!
  Nu e aici locul tău,
  Du-te în mormîntul rău!
  Pe-a mea inimă răpită
  Alta-nclină capul său.“
  
  – „Nu-ţi mai sunt eu dragă ţie,
  Viaţa sufletului meu?
  Ah! dar ce ţi-am făcut eu?
  Doamne, doamne, spune-mi mie
  Care fu păcatul meu?
  
  Dar tu plîngi, o, mîndrioare?
  Ah! tu plîngi? mai zise ea.
  Pentru ce, inima mea,
  Curg aceste lăcrimioare
  Ce-ard ca focul mîna mea?...
  
  Te mîhneşte-a mea mustrare?
  Nume dulce ce iubesc!
  Spune, să nu-ţi mai grăiesc
  Vorbe aspre şi amare,
  Lucruri care te mîhnesc?
  
  Vino, vin’; să ne cunune,
  Drăguşorul meu bărbat!
  Ah! tu nu ştii ce-am răbdat,
  Al meu mire drag şi june,
  Să te văd tot depărtat!
  
  Cînd gîndesc că o femeie
  Capul ei şi-a odihnit
  Pe-al tău sîn, al meu iubit,
  Soare, stele-aş vrea să pieie
  Într-un ceas nefericit!
  
  Martori sunt în nopţi senine
  Stelele la al meu dor;
  Morţii care mă-nconjor
  
  Şi la tristele-mi suspine
  Se deştept din somnul lor.
  
  Moartea cea fără-ndurare,
  Văzînd cît am suferit,
  Însăşi ea s-a îmblînzit;
  Ca să curme-a mea-ntristare
  Către tine a venit.
  
  A venit... Ea ne cunună...
  Vino, scumpul meu bărbat!
  Vin’, căci ora a sunat,
  Să trăim d-aci-mpreună
  În al mormintelor pat.
  
  Vin’, căci umbrele se-ndeasă...
  Vezi? ce bine m-am gătit!
  Cum mi-e părul împletit!
  Vezi ce tînără mireasă
  Ai tu, mîndrul meu iubit!“
  
  Ea vorbeşte cu căldură
  Şi pe sînu-i se pleca,
  Calde lacrimi revărsa.
  Iar micuţa-i rece gură
  A lui frunte săruta.
  
  Dar cocoşii-n luncă cîntă...
  Umbra-atunci a tresărit...
  – „Ah, te las, al meu iubit!
  Căci se-arată ziua sfîntă
  Şi-n cer zori au rumenit!“
  
  
   
  REVERII 
  O FATĂ TÎNĂRĂ
  PE PATUL MORŢII
  
  Ca robul ce cîntă amar în robie,
  Cu lanţul de braţe, un aer duios,
  Ca rîul ce geme de rea vijelie,
  Pe patu-mi de moarte eu cînt dureros.
  
  Un crin se usucă şi-n laturi s-abate
  Cînd ziua e rece şi cerul în nori,
  Cînd soarele-l arde, cînd vîntul îl bate,
  Cînd grindina cade torente pe flori;
  
  Aşa făr’ de veste pe zilele mele
  O soartă amară amar a bătut,
  Şi astfel ca crinul de viscole rele,
  Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.
  
  Abia-n primăvară cu zilele mele
  Plăpîndă ca roua abia am ajuns,
  Atuncea cînd cîntă prin flori filomele,
  O crudă durere adînc m-a pătruns.
  
  Amară e moartea cînd omul e june,
  Şi ziua-i frumoasă, şi traiul e lin,
  Cînd pasărea cîntă, cînd florile spune
  Că viaţa e dulce şi n-are suspin!
  
  Să moară bătrînul ce fruntea înclină,
  Ce plînge trecutul de ani obosit;
  
  
   
  Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină, Să moară tot omul cu suflet zdrobit! 
  Iar eu ca o floare ce naşte cînd plouă Creşteam, pe cunună să am dezmierdări, Şi mie amorul cu buze de rouă Cu inimă dulce îmi dă sărutări. 
  Ca frunza ce cade pe toamnă cînd ninge Suflată de vînturi aici pe pămînt, Ah! juna mea viaţă acuma se stinge Şi anii mei tineri apun în mormînt! 
  
  
  SCOPUL OMULUI 
  Spre ţărmul ce se pierde în noapte şi în ceaţă Curînd o să atingă al vieţi-mi vas fragil. Şi mă întreb pe mine aici, în astă viaţă, De cînd trăiesc în doruri, la ce am fost util? 
  Şi sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare Ce-o lacrimă aruncă în cursu-i d-un minut, Ce nici nu înveleşte, nici dă acestui soare Mai multă strălucire, nici farmec mai plăcut? 
  Mă-ntreb ce este oare a noastră misiune, Noi, care-aici în viaţă n-avem decît o zi? Noi, ale căror fapte, ţărînă, fală, nume Se spulberă în vînturi-nainte d-a luci? 
  Cărarea mea în lume se şterge de sub soare: Amara calomnie păleşte-al său color. 
  
   
  Tot omul lasă-n urmă-i ce lasă-o dulce floare:
  Parfumul d-o secundă pe vîntul trecător.
  
  A unei soarte astfel, vai! preţuia durerea
  Ce inimile noastre adapă cu venin?
  Necazul unei mume ce şi-a zdrobit plăcerea
  Veghind cum se formează al ei prunc pentru chin?
  
  Acest argil molatec ce vîntu-o să răpească,
  Ori merită onoarea să poarte-n al său sîn
  O flacără de spirit, răsfrîngere cerească,
  Ce ca un rob ascultă de lut ăst crud stăpîn?
  
  Aşa mă-ntreb şi Domnul răspunde blînd dorinţei:
  „Tot ce trăieşte-n lume are cuvînt profund,
  O floare să profume în capistea fiinţei,
  O rază să-aurească abimul făra fund;
  
  O lacrimă s-aline un suflet în durere,
  Şi roua să fragide arşiţele de zi,
  Şi tu s-aduni p-o frunte sărutul de plăcere.
  O, muritor! iubeşte, că mîine vei peri!“
  
  
  
  LA LAMPA MEA 
  Tu te consumi, o, lampă! dînd raze luminoase.
  La lucrul meu ca tine eu însumi mă consum,
  Voind a da lumină acestei ţări frumoase
  Ce relele supun.
  Avem aceeaşi ţintă, aceeaşi misiune,
  Dar tu de cînd servi mie, o lampă-ai ruginit,
  
  Si eu de cînd serv ţării, vai! trebuie a spune?
  Cu inima-am slabit!
  Şi n-am produs nimica! Acum ca altădată
  Copiii săi cei vitregi în taberi se dezbin.
  Acum ca mai-nainte ea este-ngenucheată
  Sub jugul cel străin!
  Nu simte nici durerea ce suferă de heară,
  Nu simte nici ruşine de umilinţa sa,
  Nu simte că mai bine într-un mormînt să piară
  Decît a se pleca!
  Tu ştii, o, dragă lampă! acele nopţi amare,
  Trecute în veghere, ca să-i aflăm cîntări,
  Prin care să-i aprindem, în sufletul ei mare,
  Frumoasele-aspirări!
  Dar vîntul de la dînsa au dus aceste cînturi;
  Ea nu le-a ascultat.
  Tot astfel şi suspinu-i s-a mestecat pe vînturi
  Şi lacrima-i cu sînge în rîuri a picat!
  Cîntarea libertăţii acum e înecată
  De strigătul acelor ce cheamă arzător,
  Să-i urce la putere şi să devie-ndată
  Tirani, la rîndul lor!
  Şi sufletele slabe şi fără de mărire,
  L-a patimilor voce, mai repede alerg,
  Tirani şi robi în noaptea de moarte rătăcire,
  Deopotrivă merg.
  Lumină încă lampă o odă, o cîntare,
  Şi dacă şi d-acuma noi nu vom izbîndi,
  Atunci, avînd dovadă că nu mai e scăpare,
  Chiar eu te voi zdrobi.
  
  
   
  PLÎNGERILE POETULUI ROMÎN 
  – „O, pentru ce, poete, în cînturile tale
  Tu plîngi această ţară în care te-ai format?
  Şi florilor ce creşte în astă verde vale
  Le spui cu ochii-n lacrimi că iarna-a-naintat?
  
  Dar ce lipseşte oare acestor ţări frumoase?
  Nu vezi locuitorii cît sunt de mulţumiţi?
  Că nimeni nu se plînge de zile dureroase
  Ş-aceasta dovedeşte că ei sunt fericiţi.
  
  Cînd plîngi această ţară tu eşti în amăgire;
  Legi, arte, instituţii în sînu-i înfloresc;
  Tot ce chezăşuieşte o dulce fericire,
  O dulce-ndestulare, nimica nu lipsesc.“
  
  – „Nimica nu lipseşte din cîte zici tu mie,
  Aici pămîntul nostru e binecuvîntat,
  El varsă rîuri d-aur; dar îţi voi spune ţie:
  Lipseşte libertatea, şi tot e întristat.“
  
  
  
  FERICIREA 
  În fundul unei rîpe, mugind adînc, albeşte Un rîu ce umbra serii ascunde de acum. Pe munte luna blondă se-nalţă şi priveşte Din norul ei cum focul s-acopere sub fum. 
  Şi stelele, flori d-aur, în spaţiu drag se scaldă. Azurul le aspiră cu sete de amor. 
  Răcoarea se revarsă; şi-n inima mea caldă
  S-aprinde deodată un simţimînt de dor.
  
  O, inimă, te-mbată de vise, de plăcere,
  Ce-ţi dă natura ţie în sînu-i fericit!
  Întoarce lumii cupa unde-ai băut durere
  Crezînd că bei delicii din visul aurit!
  
  Vai! Fericirea n-are în lume rădăcină!
  În darn doreşte omul aice pe pămînt,
  Uitînd că timpul schimbă pe oameni în ţărînă
  Şi tot se risipeşte pe al durerii vînt!
  
  O, farmec drag al vieţii! O, magică natură!
  Tu îmi îmbeţi simţirea şi gîndul meu măreşti!
  Dar poţi lungi tu viaţa ce către moarte cură?
  Poţi spune ce-i ursita fiinţei omeneşti?
  
  A regreta trecutul, a cere viitorul,
  Şi a vedea în viaţă dorinţele pierind,
  Şi a lăsa prezentul să-şi ia în lacrimi zborul,
  A aspira la fală, şi-a se-amărî dorind,
  
  A geme-n sărăcie precum şi în avere,
  Pe piatra ţărînoasă, pe patul aurit,
  A geme-n întuneric, a geme la putere,
  Acesta este-al lumii destin neîmblînzit.
  
  Şi ce îmi pasă mie de visul ce ne-mbată,
  De imortalitatea ce-atît ne-a legănat?
  Voi face bine-n viaţă să merit o răsplată?
  În sufletul meu arde un foc mult mai curat!
  
  
   
  MOARTEA 
  Ştiu unde am a merge, ştiu ce m-aşteaptă încă,
  Că viaţa e făclie expusă-n aspru vînt
  Pe care o să treacă curînd o noapte-adîncă...
  Dar ce e bună viaţa în faţă c-un mormînt?
  
  În darn al nostru suflet vom îmbăta în viaţă,
  Cu razele puterii în darn ne-am coperi,
  În darn dorim a soarbe a gloriei dulceaţă
  Cînd tot ne strigă nouă: „Tot este pentru-o zi!“
  
  Acel ce trece viaţa de lacrimi învelită
  Va zice celui mare: „Eşti tu mai fericit?
  Ce? Moartea doar nu varsă şi-n cupa-ţi aurită
  Veninul în plăcerea ce ţie a zîmbit?“
  
  Cel tare îi răspunde cu recea sa zîmbire:
  „E adevăr că moartea ne seceră pe toţi.
  Eu mor culcat pe aur şi pietre de profire,
  Tu mori pe lutul rece: tu nici să mori nu poţi!“
  
  Ferice cel ce spune cînd cată să coboare
  În negrele morminte, l-ai săi buni cunoscuţi,
  Aceste vorbe sfinte: „Ferice cel ce moare
  Cu fruntea cununată de stimă şi virtuţi!“
  
  
   
  UN TÎNAR ROMÎN MURIND ÎN STRĂINĂTATE * 
  Cum pasărea ce pleacă în locuri depărtate
  Se-ntoarce iar în ţara de unde a plecat,
  D-o suvenire dulce, vai! inima mea bate
  Şi zboară spre pămîntul în care s-a format.
  
  Căci am văzut adesea pe muma doritoare
  Copilului său dulce, o lacrimă ştergînd.
  Eu nu aveam o mumă să-mi şteargă-a mea plînsoare,
  Eu nu aveam pe nimeni, şi am trecut plîngînd.
  
  Dar hora graţioasă a zilelor junele
  Acum se întrerupe, eu trebuie să mor!
  Frumoasă rondurelă, pe aripile tele
  În ţara mea iubită, de ce nu pot să zbor!
  
  O! moarte, mai aşteaptă, căci eu sunt tînăr încă.
  Pe douăzeci de roze îmi număr anii mei!
  O! moarte, crudă moarte, abia-am ajuns sub stîncă,
  Şi tu, din vîrfu-i numai, ai dreptul să mă cei!
  
  Cînd toamna vieţii vine, o frunte se-ntristează,
  Amorul rupe arcul şi zboară rîzător.
  Ghirlanda aurită de vise încetează
  Şi imima ce-ngheaţă nu simte nici un dor.
  
  Aşa acel ce trece pe-o vale-ncîntătoare
  Şi-adună toată floarea ce el a întîlnit,
  Mai caută să vază d-a mai rămas vro floare,
  Şi dacă nu mai vede, se duce mulţumit.
  
  * Goga, mort la Paris (n. a.).
  
   
  Iar eu a cărui viaţă fu numai poezie,
  Ghirlandă împletită de graţii şi d-amor,
  Voiam să gust suava-i şi dulce ambrozie
  Şi-n aurora zilei eu nu voiam să mor!
  
  Aşteaptă, dragă moarte, ca să mai văz o dată
  Acele văi frumoase în care m-am născut,
  Să simţ, murind, pe sînu-mi o lacrimă-nfocată,
  Să-mbrăţişez părinţii şi fraţii ce-am avut!
  
  Dar, vai! deşartă rugă, căci viaţa-mi se va stinge
  Cu soarele de astăzi pe-acest străin pămînt,
  Şi fruntea mea cu roze, ah! nimeni nu va-ncinge,
  Şi nimeni nu va plînge pe tristul meu mormînt.
  
  
  
  PROSCRISUL 
  O, văi încîntătoare, dumbravă înverzită,
  Ce-aţi desfătat adesea copilăria mea,
  Cascade murmuroase, şi tu, a mea iubită,
  O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea!
  
  Proscris, în a mea ţară eu nu mă voi re-ntoarce:
  Şi ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
  Dar către voi adesea gîndirea voi întoarce
  Şoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin.
  
  O frunză dezlipită de ramura sa verde
  Îngălbeneşte-ndată, nu poate exista:
  Asemenea proscrisul ce patria îşi pierde,
  Pe aripile morţii înclină fruntea sa.
  
  
   
  Şi-aicea stînca neagră ascunde fruntea-n ceaţă,
  Şi-aici doi ochi albaştri în lacrimi strălucesc,
  Şi-aicea valea are cascade şi verdeaţă;
  Dar ţara e străină, nu pot să le privesc.
  
  Ah! tînăra ghirlandă ce fruntea mea încinge
  Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor,
  Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge;
  Departe d-a mea ţară, eu voi acum să mor!
  
  Căci am văzut pe frate dînd dulce sărutare,
  Pe frate cu căldură la sînul său strîngînd;
  Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare,
  Eu nu aveam pe nimeni şi am trecut plîngînd.
  
  Aşa o păsărică pe calea sa pierdută
  Tot zboară înainte neîncetat cîntînd,
  Căci pentru dînsa nu e dumbravă cunoscută,
  Nici floare ce-i e dragă să-şi puie capul blînd.
  
  Proscris, în a mea ţară eu nu mă voi re-ntoarce,
  Şi ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
  Dar către ea adesea gîndirea voi întoarce
  Şoptind al său scump nume în ultimu-mi suspin.
  
  
  
  
  ELEGIE 
  De lacrimi înfocate, vai! genele-mi sunt pline Şi mîna-mi acum rece pe harpă a-ngheţat; Străină mi-este lumea d-acuma pentru mine, Căci ce-am iubit în viaţă ca visul a-ncetat. 
  
   
  Aveam un frate tînăr a căruia junie
  Ca rîuşor de lapte luase cursul lin,
  Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie,
  Zicea cu vorbă dulce: „Eu nu voi să suspin!“
  
  Aveam şi-un tată încă, amic cum şi părinte,
  A cărui gene albe în plîns au fost albit.
  Dar vai! ei dorm acuma în tristele morminte,
  Copilul lîngă tată, precum au vieţuit.
  
  Iubeam o copiliţă, o tînără suflare,
  O floare matinală ce creşte surîzînd,
  Ce fără să adune în viaţă-o sărutare
  În dimineaţa vieţii a încetat cîntînd.
  
  Tot ce-am iubit în lume a încetat din viaţă,
  Şi iarba primăverii sub paşii-mi s-a uscat;
  Al vieţii mele soare s-a stins colo în ceaţă
  Şi anii mei de tineri în dor s-au întristat.
  
  Eu am trecut ca floarea aici în astă lume,
  Dar inima-mi zdrobită atît a pătimit!
  Ah! d-aş fi fost o floare purtînd un dulce nume,
  Aş fi trecut prin viaţă şi n-aş fi suferit.
  
  
  
  ELEGIE LA O TÎNĂRĂ FATĂ 
  Eu trec pe frunza ce-ngălbeneşte Şi cade tristă sub arbore jos; Eu trec pe valul ce murmuieşte; Eu trec pe cîntul melodios. 
  
   
  Aşa străinul cîntînd se duce Şi varsă lacrimi pe calea sa, Eho al văii cu şopotă dulce, Trecînd, ne spune că el ofta. 
  Eu sunt ca iarba primăvăroasă Ce vîntul toamnei o va usca. O, tu, fetiţă dulce, frumoasă, Atunci pe mine nu mă uita! 
  Dar, vai! se uită acel ce moare, Astfel în gîndu-ţi voi fi uitat. Fecioara pune la sîn o floare, Dar o aruncă cînd s-a uscat. 
  
  
  DEŞERTUL 
  Primeşte-mă în sînu-ţi, natură, bună mumă, Auzi cum al meu suflet suspină-n doru-i greu! Eu ţie îţi voi zice ce dor adînc consumă 
  Acum sufletul meu. 
  Ăst suflet înflorise în vise de juneţe. Aşa în primăvară un cîmp a înflorat. Dar visele căzură sub vîntul de tristeţe, 
  Sub plînsu-mi înfocat. 
  Aşa un arbor pare în toamna ce soseşte:
  El poate să-nfrunzească în timpul de plăceri;
  Dar inima-mi zdrobită ce viaţa părăseşte
  
  Nu are primăveri. 
  Ea nu mai are viaţă, nu are nici iubire. S-a stins a sa lumină d-al chinurilor vînt. Din valul întristării se-mbată cu răpire 
  Ca şi un trist mormînt. 
  Nu! Focul nu aprinde cenuşa ce se stinge
  Pe care el a ars-o c-un suflu furios.
  Tot astfel p-acest suflet d-acum nu-l mai atinge
  
  Elanul generos. 
  A inimii juneţe s-adapă de credinţă: Dar inima-mi nu crede d-acum în viitor. Din dimineaţa lumii trăim noi cu dorinţă 
  Şi tot gemem în dor! 
  Frumoase zile, nouă, de soartă n-au fost date!
  O singură dorinţă măcar nu s-a-mplinit!
  Nici să vedem în lume o oară de dreptate?
  Vai! Răul crud domneşte oriunde ai privit.
  
  Neamicul cel mai mare al omului e omul.
  Voi, stînci pe care iarna îşi face-al ei locaş,
  Colnice, unghiuri sterpe din care creşte pomul,
  
  Tu, vulture trufaş, 
  În sînul vostru aspru primiţi a mea fiinţă Ce-a fărîmat-o lumea în tot ce are sfînt, Voi nu-mi puteţi întoarce juneţe şi credinţă; 
  Dar daţi-mi un mormînt! 
  
   
  MORŢII 
  N-o să mai vie ziua cînd am să las ăst soare
  Ce nu îmi dete viaţa decît să pătimesc?
  Sub o durere crudă, vai! inima mea moare!
  
  Şi eu tot mai trăiesc! 
  Nu eşti sătulă, soartă, acum d-atîta fiere, D-atîta apăsare sub care m-ai zdrobit? D-atîta suferinţă, tu, palidă durere, 
  Ce, nu ai obosit? 
  Durerea vrea o pradă şi prada-i muritorul! Dar e născut el oare aici a suferi? Aceasta-i este viaţa ce-o risipeşte dorul? 
  Cuvîntul lui d-a fi? 
  Plăcerile plăpînde şi-atîta de dorite
  Ce într-a vieţii umbră pe suflete se-nclin,
  Au fost dar ca să facă mai vii şi mai simţite
  
  Durerile ce vin? 
  Aşa cînd cerul nopţii în negură dispare,
  Prin umbra vijeliei s-arată dragi luimini;
  Dar ele fac mai aspre, mai negre, mai amare
  
  Acele-ntunecimi. 
  Căci ce sunteţi voi, oare, o, fericiri frumoase, Mai mult ca nişte flacări în nopţi de mare dor? Voi aţi lucit pe viaţă-mi ca raze mîngîioase, 
  P-abisuri ce-nfior, 
  
   
  Şi cînd lăsarăţi ochii să vază-aici în viaţă Tot ce ne înspăimîntă, tot ce e dureros, Luarăţi iute zborul, vă stinserăţi în ceaţă, 
  Cîntînd melodios. 
  Văzui-naintea serii pierind de lîngă mine
  Fiinţele plăpînde ce-n viaţă mă iubeau!
  O, Doamne! dacă astfel căta ca să decline,
  
  De ce se mai năşteau? 
  Ferice cel ce poate ferice să-mplinească Deşertul trist ce moartea alături i-a făcut, Prin vise că în ceruri odată-o să-ntîlnească 
  Pe cei ce a pierdut! 
  Această mîngîiere nu este dată mie!
  Pe cei pierduţi odată, noi n-o să-i mai vedem!
  Sunt morţi să nu mai nască, sunt duşi să nu mai vie,
  
  Să nu-i mai revedem! 
  
  
  FECIOARA 
  Plîngeam pe sînu-i fraged un plîns d-amarăciune Şi lacrimi înfocate pe frunte-mi se scura, Căci tînăra vergină şoptea o rugăciune Suavă ca amorul ce-n sînu-i palpita. 
  Era un înger dulce ce-n visurile mele D-atunci întotdauna plîngînd am întîlnit; Aşa ca o fantasmă ce-n noapte fără stele Trecînd printre morminte, şopteşte: am trăit! 
  Odată, dimineaţa cînd vesel se răsfrînge
  Purpura matinală ce omu-i zice zori,
  Cînd muritorul palid, sub lanţul ce îl strînge,
  Salută aurora în cerul fără nori;
  
  Mergeam atunci la dînsa cătînd la alba lună
  Ce-n unda aurorii cu-ncetul se-neca.
  Frumoasa copiliţă lucra la o cunună
  De rozi ce-n răsfăţare pe sînu-i se juca.
  
  Cu flori înconjurată ca cerul cu lumină,
  La candela murindă ea tristă căuta;
  Iar aurele-i bucle ca spice ce se-nclină
  Şi strălucesc sub rouă, în lacrime uda.
  
  „O, vin, iubite, vino, căci iată vîntul bate
  Şi floarea dimineţii curînd va veştezi.
  Veni-va călătorul din locuri depărtate
  Şi ochii săi în lacrimi nu o va mai găsi.
  
  Dar vino lîngă mine şi moartea-mi va fi dulce
  Pe ale tale braţe cînd capul voi pleca.
  Aşa drumaşul serii în cîmp voind să culce,
  Ferice-i cînd p-o floare îşi pune fruntea sa!
  
  Acel ce-mi dete viaţa la moarte mi-o expune,
  Unui străin cu aur va mîna s-o dau eu
  Şi n-am spre apărare decît a mă supune,
  Şi n-am a le răspunde decît suspinul meu.“
  
  Acolo unde luna din cale se opreşte
  Şi lasă o cătare mai dulce pe pămînt,
  Acolo unde mirtul mai vesel înfloreşte
  Acum eu merg adesea şi plîng p-al ei mormînt.
  
  
   
  O CUGETARE 
  Vedeţi acele măgure Înalte, furtunoase? Acolo cugetările Sunt libere, frumoase. 
  De-acolo căutările Cuprind vechea Dacie, Colonia romanilor Ce piere sub robie. 
  Acolo-n vîrful stîncilor O cugetare dulce Ca faţa junei vergine În umbră îmi străluce: 
  – „Aceste ţări eroice Pot să se dezrobească Şi numele romînilor De fală să lucească!“ 
  Dar coborînd din măgură Să merg în valea mare, Fecioara dulce, candidă, Stă, rîde şi dispare. 
  Revin’ bălaie vergină Cu coame plăvioare, Şi-arată calea-n negură Acestor dragi popoare. 
  
   
  O PATIMĂ 
  Vai! Un foc mă arde! Ard şi tremur eu! Ca un crin în vînturi saltă pieptul meu. Ochii-mi varsă lacrimi şi totdeodată Razele-aurorii în faţă-mi se-arată. Cugetele mele sunt ca nişte nori Şi totdeodată ca dulcile zori. Blestem muritorii ş-ale lor suspine Şi totdeodată aflu toate bine, Cînd pe carul morţii eu voiesc să zbor, Cînd găsesc că viaţa e numai amor. Şi cu toate astea dorul meu cel mare, Dulcea mea l-ar stinge cu o sărutare. 
  
  
  CÎNTEC 
  Valuri de aur, mărgăritare, Purpură, roze şi diamant Din carul zilei de amarant Revarsă Febus fără-ncetare. 
  Soarele dulce şi luminos Întotdauna o să-ncălzească, Şi cîmpul verde o să-nflorească, Şi o să fie cerul frumos. 
  Iar eu ca frunza ce-ngălbeneşte, Din zi într-alta fruntea înclin, Şi al meu suflet rece, străin, Vai! nu mai simte, nu mai iubeşte! 
  
   
  MUMA TÎNĂRĂ 
  I 
  Lăutarii cîntă hore graţioase; Tinerii feciori Cată după părul fetelor frumoase Să răpească flori. Ca dulci fragi de cîmpuri albele fetiţe 
  Dulce rumenesc, Apărînd cu mîna mîndrele cosiţe, Sărutări pe gură las de le răpesc. 
  II 
  – „Dar tu, femeie tînără,
  De ce stai gînditoare?
  În gene-ţi văz o lacrimă
  Ca roua pe o floare.
  Vezi! pruncul tău ne farmecă
  Cu chipul său cel dulce;
  Ca fluturul sub auru-i,
  El sub cosiţă luce.
  Da’ tu-l priveşti şi lacrima
  În gene-ţi străluceşte...
  O, spune, mumă tînără!
  Ce cuget te răpeşte?“
  – „Cînd ochii mei îl caută,
  Eu cerc durere-amară,
  Gîndind că-n cursul anilor
  Va fi rob el în ţară!“
  
  
   
  INVOCAŢIE 
  O, Doamne-al bunătăţii, putere creatoare,
  De care niciodată eu nu m-am îndoit,
  Tu, ce ai pus amorul în inimi simţitoare
  Şi floarea aurorei cu rouă-ai învelit;
  
  Tu, ce-ai sădit în inimi speranţa şi credinţa,
  Căci una fără alta nu poate exista,
  Ce-aduci după durere surîsul şi dorinţa
  Şi după vijelie un soare-a lumina;
  
  Ce fără încetare dai zilelor lumine,
  Şi cîmpului verdeaţă, şi paserii cîntări.
  Şi frunzelor şoptire, şi undelor suspine,
  Şi pe vergine buze suave sărutări;
  
  Aruncă o cătare asupra ţării mele;
  Ea este ca o barcă pe un ocean plutind
  Cînd geme uraganul în noapte fără stele,
  Ce încă o suflare ş-o vom vedea pierind.
  
  Trimite-ne, o, Doamne, lumina ta cerească,
  Căci lungă fuse noaptea în care suspinăm:
  Ca să vedem furtuna ce va să ne răpească
  Şi sub un mal ferice un port sa căutăm!
  
  
  
  CÎNTECE ŞI SĂRUTĂRI 
  – „Ia harpa de aur, poetule june,
  Şi cîntă, căci ochii-mi de lacrimi sunt plini.
  Iar pentru aceasta, pe frunte-ţi voi pune
  
  Ghirlande de crini.“ 
  
  
  
   
  –“În darn tu vei pune, suflare curată, Pe frunte-mi ghirlande, eu tot voi muri, Vai! Roua nu poate p-o floare uscată 
  A re-ntineri.“ –“Ia harpa de aur şi fă să răsune Palatul acesta, d-aure cîntări, Iar pentru răsplată pe frunte-ţi voi pune 
  Eu dulci sărutări.“ 
  Apoi copiliţa cu cît săruta,
  Cu atît poetul mai dulce cînta.
  
  
  
  LA O RONDURELĂ 
  Păsărică trecătoare
  Ce eterul străbătînd,
  Legănată pe-aripioare,
  Vii din patrie cîntînd,
  
  Te salut cu bucurie
  Pe acest pămînt străin,
  Unde nimene nu ştie
  De-s voios sau de suspin!
  
  Numai ţie, drăguoară!
  Îţi voi spune dorul eu:
  Depărtat de ţărioară,
  Nu mai tace plînsul meu!
  
  D-aurele legănată
  În eterul înflorit,
  
  
   
  Du-te, du-te, încă-o dată În pămîntul fericit. 
  Iară noi prin ţări străine Plîngem ţara ta cu dor, Trişti de ale ei suspine, Însetaţi d-al ei amor. 
  Cînd în ţara-nstrăinată Încă te vei înturna, Vino, dragă, înc-o dată Pe ai tăi a cerceta. 
  Însă la a ta privire De-ar fi unul mai puţin, Nu-ntreba de-a lui lipsire Din pămîntul cel străin. 
  Pe mormîntu-i de tăcere Părăsit de trecători, Mergi şi cînt-a lui durere, Mergi şi sparge lăcrimiori! 
  
  
  ZIUA BUNĂ LA ŢARĂ 
  Ţară dulce şi frumoasă, 
  Tu, ce-ai fost gloria mea, 
  Eu mă duc, fii sănătoasă! 
  Nu ştiu de te-oi revedea. 
  Dar ce-mi pasă oare mie 
  Dacă pe pămînt străin, 
  Dacă în călătorie
  Moartea îmi va zice: vin’!
  Vai! în sînu-ţi dulce, oare
  Sunt eu mai puţin străin
  Cînd pe toată ziua moare
  Visul sufletului lin?
  Iară se ridică norul.
  Vasul tău nu este-n port,
  Vînturi rele ca şi dorul
  Către negre stînci te port.
  Mîine va veni străinul
  Să te prade, ţara mea!
  Mîine îţi vor smulge sînul,
  Mîine te-or îngenuchea.
  Şi tu n-ai nici mîngîierea
  Apărîndu-te, să mori.
  Ei ţi-au degradat durerea!
  Şi mormîntu-ţi n-are flori!
  Ţi-au făcut cununi de spine
  Ca iudeii lui Isus,
  Şi rîzînd amar de tine,
  „Ai unirea!“ ei ţi-au spus!
  Dar ei ţi-au luat din mînă
  Armele ce ai avut.
  Dragă patrie romînă,
  Ce rău oare le-ai făcut?
  La străini te-or da-n prădare,
  Vai! şi pe cămaşa ta
  Fiii vitregi cu turbare
  Sorţii lor vor arunca.
  Te-au lăsat în slăbiciune,
  Fără legi, să putrezeşti
  
  
   
  Şi prin dulce moliciune
  Te-au lăsat să te slăbeşti!
  Cînd chiar fiii-ţi te ucide,
  Ce blestemi pe cel străin?
  Ţara mea se sinucide!
  Moartea este-n al ei sîn!
  Fiii tăi nu vor dreptatea,
  S-a văzut atîţia ani!
  Ei invoacă libertatea
  Ca să fie ei tirani!
  Către-acestea, dragă ţară,
  Tu poţi încă a trăi,
  Numai cei ce te-ncărcară,
  Numai ei vor veştezi.
  Astfel toamna cînd soseşte
  Frunzele în pomi pălesc,
  Vîntul aspru le răpeşte,
  Putrede se risipesc.
  Dar cînd primăvara vine
  Pomul a reînverzit,
  Paseri cu cîntări sublime
  Nouă viaţă i-a vestit.
  
  
  
  TIMPUL 
  Pe malul cel verde ce rîul stropeşte, Un om după cale puţin s-odihneşte, Visînd fericit! 
  Iar razele zilei cu umbrele serii Sub ochii-i se luptă în sînul tăcerii Pe val adormit. 
  Pe măgură luna se-nalţă-atunci plină Şi varsă pe fluviu un val de lumină, Un brîu lucitor; 
  Eterul albastru cu stele aurite Se scaldă prin valuri uşor încreţite De vîntul uşor. 
  Pe fluviul luciu o barcă s-arată Cu pup-aurită, cu flori cununată, Cu văl de satin, 
  Cu june fecioare ca visuri frumoase Ce-n viaţa fugindă se-nclin amoroase P-al nostru trist sîn; 
  Un om cu cosiţe şi gene albite, Cu braţe secate, cu feţe pălite, Cu coasa de fier, 
  Apare în barca cu dalbe fecioare: E timpul; iar ele sunt blîndele oare Ce vin şi iar pier. 
  Şi barca se duce prin valuri purtată; Iar grupa de fete de visuri se-mbată, De viaţă se-ncînt; 
  Cosiţa lor saltă sub aurea dulce Şi flacăra lunii pe brîul lor luce, Şi iată cum cînt: 
  „Vin’ cu noi, străine june,
  Să te-mbeţi de răsfăţări,
  
  Vin’ pe tinere cunune
  De adună desfătări!
  Vin’ cu roze de-mpleteşte
  Anii tăi ce fugători,
  Pîn’ ce timpul nu coseşte
  Ale vieţii tale flori!
  Să n-amîi plăcerea dulce!
  Timpul este-amăgitor:
  Ce răpeşte nu mai duce
  Fragedului muritor.
  Astăzi toate pentru tine
  Jos în lume strălucesc,
  Şi plăcerile divine
  Cu-a ta viaţă se-mpletesc.
  Mîine se vor stinge toate
  Ca parfumul serii-n vînt,
  Al tău suflet mîine poate
  S-o preface în mormînt.
  Timpul trece, vin’ mai tare!
  Toate cîte-n viaţă plac
  Trec cum trece-o sărutare;
  Toate lacrime se fac.
  Vin-acum la fericire!
  Mîine fi-va prea tîrziu,
  Vino pînă ai simţire,
  Pînă sufletul ţi-e viu!“
  
  Spre barca ce fuge pe fluviu la vale Străinul îndreaptă cătările sale, Ce rîură dor; 
  Întinde-a sa mînă şi sufletu-i bate, Răpit de dorinţe ce viu îl străbate De vise d-amor; 
  
   
  Dar vasul se duce şi-n umbră dispare. Se stinge cu-ncetul cereasca cîntare Pe rîul tăcut. 
  În darn călătorul s-o urme se-ncearcă Şi rîuri de lacrimi ai săi ochi îneacă, Căci timpu-a trecut. 
  
  
  LA ŞTEFAN GOLESCU 
  S-a găsit şi pentru tine Hulitori, cu un cuvînt! Pentru ei nimica bine Nu mai este pe pămînt! Fruntea ta cea fără pată Turbură pe hulitori. Cobea nopţii-i mai turbată Cînd e cerul fără nori! Tu surîzi cu bunătate Calomniilor ce zbor; Nici o ură nu străbate Sufletul tău iertător! 
  
  
  LA CONSTANTIN NEGRI 
  O, Negri! inamicii a tot ce dă mărire Şi viaţă Romîniei nu-ţi vor putea ierta Că ai luat o parte de lauri la Unire 
  Prin insistenţa ta! 
  A face-un singur popol, o singură domnie Din două; a restrînge atîţia postulani, Crezi tu că o să facă vrodată bucurie 
  Acestor sclavi tirani? Cuvîntul datorie spre ţară e un nume! Şi patria, o umbră, mărirea, un eres! A face să rămîie dispreţuită-n lume, 
  Şi-n umbră mai ales; A pune interesul persoanelor-nainte De interesul ţării; a nu simţi vrun dor Cînd jugul rău apasă aceste locuri sfinte, 
  Aceasta-i legea lor! Ei nu ştiu că ruşinea, că viaţa degradată A ţării lor pe dînşii d-odată îi lovesc, Că arborul cînd cade, şi frunzele-i d-odată 
  Cu el se ofilesc. Întrebe pe un vierme ce naşte într-o floare De-i pasă dacă planta, plăpînd locaş al său, E verde şi frumoasă sau veştezeşte, moare 
  Sub dintele lui rău? Întrebe-l dacă ştie că floarea ce-el devoară Odată veştezită, surpată pe pămînt, El însuşi se abate şi trebuie să moară? 
  Sa intre în mormînt? Nu face însă astfel vîslaşul cel cu minte: El îngrijeşte vasul a nu cădea pe stînci, Căci vasul spart, el însuşi coboară în morminte, 
  În undele adînci! Unirea are încă mulţi inamici puternici, Căci noaptea şi cu ziua se-ngînă depărtat Şi păsările nopţii, simţindu-se netrebnici, 
  S-agită ne-ncetat! 
  
   
  Nu! Noaptea nu îşi lasă umbra ce ea apucă Decît cînd e respinsă de soarele ceresc. Ne trebuie lumină, ca noaptea să se ducă 
  Cu cei ce o doresc! 
  
  
  MIREASA MORMÎNTULUI
  
  Fost-a cînd în noapte aurora luce,
  Cînd se luptă omul cu adîncu-i chin,
  Pe atunci cînd somnul, mincinos şi dulce,
  
  Curmă-al său suspin. 
  Ea era tăcută, tristă florioară! Fruntea-i visătoare dulce se-nclina, ’N aurul cosiţei mîna-i albioară 
  Distractă juca. 
  Vino mai aproape! dulcea mea,-mi vorbeşte, Ascunzîndu-şi ochii plini d-amor ceresc, Tînăra mea viaţă cursul îşi opreşte, 
  Pentru totdauna eu te părăsesc. 
  Şi uitarea tristă mîine o să vie
  Cu-ochii plini de lacrimi pe al meu mormînt,
  Dorul ce m-apasă nimenea nu-l ştie
  
  Pe acest pămînt. 
  Rara-i frumuseţe arde de splendoare. Să rugăm! îmi zise, în genunchi căzînd. Ochii plini de moarte şi de lăcrimioare Se-nălţau la ceruri amoros şi blînd. 
  
   
  Cînd se curmă ruga, dulcea ei cătare Se-nturna spre mine plină de amor.
  ’ 
  Peste ochii-i geana cade cu-ntristare Consumată-n dor. 
  
  
  LA UN ORB 
  Tu n-ai văzut prin ochii-ţi lumina niciodată. 
  O noapte fără fund Vederea ta absoarbe şi viaţa ţi s-arată Un rîu ce geme-n umbră şi umbrele-l ascund. 
  Da, tu ghiceşti lumina prin ochii minţii tele, 
  Printr-înşii, tot despici. Prin ei tu mergi la bine şi te fereşti de rele, Prin ei d-amorul ţării atît de drag ne zici! 
  Sunt însă orbi în lume de inimă, de minte. 
  Acestii, c-un cuvînt, Merită ca să-i plîngem de tine înainte, Trăiesc orbi în lumină şi morţi în viaţă sînt! 
  Orb este cel ce cată lumina să oprească 
  În cursu-i regulat, Ce crede-această viaţa ironie cerească, Că lumea moştenire la cei vicleni s-a dat! 
  Insecte mici de noapte ce luptă cu vulvoarea 
  Şi arse-n sînu-i, pier. Dar tu nu eşti ca dînşii! Speranţa şi amoarea Revarsă p-a ta faţă lumini ce vin din cer. 
  
   
  LA UN AMIC SĂRAC 
  Bogaţii în mijlocul plăcerilor nebune 
  Tresar de multe ori, Crezînd că umbra morţii pe fruntea lor se pune, Şi că se schimbă-n lacrimi ale ursitei flori! 
  Tu ştii că tot ce are o formă se zdrobeşte, 
  Tu ştii, amicul meu, Că după om în viaţă nimic nu mai trăieşte Decît virtutea dalbă a sufletului său. 
  De îţi lipseşte ţie o casă strălucită 
  Cu marmor răpitor Şi dacă locuinţa de toţi e părăsită, Tu ştii ce preţ a pune pe vizitele lor; 
  Tu ştii că interesul conduce astă lume, 
  Şi-aceşti trăitori morţi Speculă simţimîntul, virtute, fală, nume, Şi pe a ţării viaţă aruncă ai lor sorţi. 
  La poarta sărăciei, nu, cîinii nu s-adună! 
  Şi tu, ce-ai deşirat După a lumii frunte rîzînda ei cunună, Ce trebuie să cugţi-nainte ai aflat! 
  Ferice cel ce poate, de orice lanţ-nainte, 
  Să spargă jugul său, Acela singur poate să meargă în morminte De orice lanţuri liber, cum tu faci, dragul meu! 
  
   
  LA UN MARTIR
  
  Tu, ce mori cu fericire,
  Pentru ceilalţi muritori,
  Cine eşti tu, o, martire?
  Cine te trimite ori?
  Eşti om? Zi un zeu mai bine,
  Căci adesea ai căzut
  Pe cînd nu laşi după tine
  Nici un nume cunoscut!
  Norul oare se gîndeşte
  Cînd se sparge, ca să dea
  Văii ce îngălbeneşte,
  Viaţa, frăgezimea sa,
  Dacă lasă dupe sine
  Nume bun p-acest pămînt?
  O, martire, porţi în tine
  Voia unui nume sfînt!
  N-ai în viaţă nici o oară,
  Tu nu ai nimic al tău.
  În martiri ce ei omoară
  Ei ucid pe Dumnezeu!
  Mergi, făramă, risipeşte
  Al tău suflet şi-al tău lut!
  Pentru ţară te jertfeşte!
  Cerului va fi plăcut.
  Cei răi au să calomnie
  Numele şi-al tău mormînt.
  Un tîlhar are să fie
  Lîngă tine, un om sfînt!
  Căci pe viaţa mai curată
  Calomniile-omeneşti
  
  
   
  Lasă mai adîncă pată,
  Trebuie să te gîndeşti.
  Oameni fără de onoare
  Vor huli onoarea ta,
  Sufletele tîrîtoare
  Gloria îţi vor lua.
  A eroilor ţărînă,
  Pe acest pămînt de orbi,
  Este ca întotdauna
  Prada turmelor de corbi.
  
  
  
  LA UN SCHELET
  
  Ce-ai fost tu aici în lume?
  Rege sau un sclav nedemn?
  Căci pe frunte-ţi nici un nume
  Nu ne spune nici un semn.
  Regi sau sclavi, tot se abate.
  Oasele ce le-a rămas
  Au aceeaşi greutate,
  Pentru cela ce le-a tras.
  Sceptrul, lanţul nu lăsară
  Peste braţe urma lor,
  Pe nici unul nu cruţară
  Oarele în zborul lor.
  Regi şi sclavi ce au să facă?
  Nu sunt tot un trist pămînt?
  D-opotrivă nu-i atacă
  Viermele cel de mormînt?
  Unul beat d-a lui trufie,
  Altul de al său lung dor,
  
  
   
  Se deşteaptă cu urgie
  Cînd se curmă viaţa lor.
  Vai! Amar acelui care
  Zi ferice n-a avut!
  Şi cu-a vieţii chiar perzare
  N-a trăit nici un minut!
  Tu, schelet, ne-aduci aminte
  Că e scurt al vieţii pas
  Şi-orice cugetă, ce simt,
  Vai! ca tine a rămas!
  Poate că ai fost ferice.
  Tristă urmă, noi nu ştime,
  Gura ta parcă ne-ar zice:
  „Timpul trece, să iubim!“
  
  
  
  LA FLORI 
  Flori frumoase! Sunteţi oare Dulci surîsuri de la zori? Căci p-a lor încingătoare Voi luciţi, o, scumpe flori! 
  Sunteţi sufletele blînde Fetelor ce nu mai sînt? Ah! ca ele de plăpînde, Treceţi viaţa pe pămînt! 
  Sunteţi vise aurite Ce din cer se risipesc? Căci ca ele-mbălsămite Foile vă strălucesc. 
  
   
  Sunteţi raze fugătoare Ce plutesc prin sărbători? Ca lumini de sărbătoare, Voi luciţi, suave flori. 
  Sunteţi lacrime divine Dup-al frumuseţii sîn? Căci cu voi în zile line Graţiile se îngîn! 
  Vai! Ca voi strălucitoare Sufletu-mi avea plăceri Şi ca voi nestătătoare Au pierit în lungi dureri. 
  Voi pe sînul primăverii Către viaţă aţi venit. Numai eu nu iau durerii Anii care mi-a răpit. 
  
  
  LA UITARE 
  Tu eşti o ferice floare
  Ce în cîmpul morţii creşti:
  Pururea surîzătoare,
  Dorurile lecuieşti.
  
  Între cei rămaşi în viaţă
  Şi-ntre cei ce nu mai sînt,
  Tu reverşi o dulce ceaţă,
  Tu ascunzi al lor mormînt.
  
  
   
  Ca o mînă înflorită Lacrimile ştergi plăcut Şi durerea infinită O goneşti către trecut. 
  Dar cu tine, orice rele, Orice bunuri se topesc Şi pe urma fugii tele, Noi dorinţe înfloresc. 
  În durerea lui amorul Te consultă multe ori; Tu îi vindeci dulce dorul Cu-ale tele triste flori. 
  Şi cînd vinul se revarsă, Cînd ospeţii dănţuiesc, Sînul tău pe lume varsă Un parfum dumnezeiesc. 
  
  
  LA ROMÎNI 
  Romîni! Ce faceţi oare mormintele străbune? 
  Orice popor ar fi Ce n-are monumente, aceste mari cunune De secoli de mărire, nu are drept a spune Că este el un popol! Nici are drept a fi! 
  Mormintele se află; dar, turme rătăcite, Romîni! de robi tirani, Ce au trecut pe ţară cu inimi înjosite, 
  
   
  Lăsară să se surpe; erau prea strălucite; Şi ei, prea orbi, să rabde lumina-acelor ani! 
  Vai! Secolii din urmă deschiseră intrare 
  Străinilor pierduţi, În paturi nopţiale, aceste sanctuare De unde altădată, spre fală şi mirare, Năşteau eroii ţării şi dalbele virtuţi. 
  Străinii risipiră ţărîna strămoşească, 
  Şi ce n-au risipit, Romînii dărîmară!... O, ţară romînească! Fii demnă prin virtute de fala strămoşească, Sau leapădă un nume ce tu ai umilit! 
  
  
  LA PIRAMIDE 
  I 
  Acei ce vă-nălţară pieriră în uitare.
  De cincizeci evi, pe dînşii s-a-nchis al lor mormînt,
  Ţărîna lor perit-a l-a vîntului suflare,
  
  P-acest deşert pămînt. Popoare noi venit-au şi au trecut din viaţă Mai multe tronuri mîndre d-atunci s-au răsturnat, Şi lumea fugătoare schimbat-a a sa faţă 
  În cursu-i minunat. Chiar mintea omenească luat-a o schimbare; De zeii săi poetici şi cerul a scăpat; Iar voi, o monumente d-eternă admirare, 
  Nestrămutate-aţi stat! 
  II 
  Colo se arată valea dalbă, verde, Unde Nilul vesel, şerpuind, se pierde 
  Printre sicomori. Cairul înalţă albele-i palate, Vesele moschee, graţios săpate 
  ’N marmură cu flori. 
  III 
  Dar mai colo se zăreşte Cel deşert spăimîntător, Unde viaţa îşi opreşte Pasu-i verde, rîzător. 
  Amblemă de tăcere a tristelor mormînturi În care tot adoarme, plăcere, lungul chin; În care numai pasul fantasticelor vînturi 
  Deşteaptă un suspin. Unde vîntul ce omoară Nalţă munţii de nisip, Ce pe fiecare oară Schimbă forma, se risip. 
  Dar luncile deşarte atît sunt de măreţe, Atît de melancolici, cît ochiul privitor, Ce cată tinereţe, Se-nturnă să ascunză o lacrimă de dor! 
  IV 
  Dar ziua se abate. – Pe undele pălite A mării de nisip, Se luptă umbra tristă cu razele ei mute Ce-n noapte se risip. 
  Iar formele lor albe se schimbă cu durere Pe fiece minut, Şi tremurînde-noată în umbră şi-n tăcere Sub vălul lor tăcut. 
  V 
  Dar colo pe hotarul deşertelor tăcute Era odinioară acel vestit Memfis. Luminile, ştiinţa şi artele plăcute Făcuseră acolo al lumii paradis. Aici era cetatea cu magice palate, Aici locuitorii trăiau ca-n sărbători: Dar una dată moartea aice se abate Şi mîna lor îngheaţă pe cupe şi pe flori D-atuncea, în tăcerea anticelor deşerte, Şacalul cel sălbatic se plînge întristat Şi vînturile-ntoană lugubrele concerte În vechile ruine ce timpul a-nfruntat. 
  VI 
  Voi, umbre nevăzute, o, fii de-nchipuire! Sculaţi-vă odată din ăst tăcut mormînt! Iar tu, lumina vieţii, învie c-o zîmbire 
  Al lor trufaş pămînt! Tăcere! Iată noaptea!... O umbră se arată, 
  Răsare din pămînt! Ea face semn cu mîna-i plăpîndă şi uscată Si mii de alte umbre se-nalţă din mormînt. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre, în tăcere s-aşază la benchet. 
  Trei cupe aurite, la stelele splendide
  Ridică deodată o mînă de schelet.
  O tînără prinţesă s-aşază în tăcere
  Şi cheamă lîngă sine fantastici trecători.
  Şi intonînd armonii d-amor şi de plăcere,
  Deschide vălu-i d-aur pe sînul ei de flori.
  Dar iată se aude o surdă nechezare
  
  De ageri cursieri; Cambis păşeşte-n capul popoarelor barbare, Mii ţipete se-nalţă în sînul desei seri. O luptă cruntă-ncepe şi armele în vînturi Răsună cu tărie pe braţele de os; Iar cetele-egiptene reintră în mormînturi Şi aerul răsună d-un zgomot fioros. Eroul macedonic în urma lor apare. El trage dupe caru-i popolii cei cuprinşi. Aceste turme sclave se luptă cu turbare Să-nvingă în robie alţi popoli neînvinşi! Oh! nu mai e speranţă d-această omenire! Tu, dulce libertate ce lumea-ai amăgit, Ori nu ai fost tu oare decît închipuire?... O, popol, încetează d-a cere-o fericire Pe care nu ştii însuţi s-o laşi la cel robit! 
  Dar cine sparge încă nisipurile dalbe?
  Soldaţii lui preurmă al său car aurit.
  Ei sunt fieroşi şi falnici şi pletele lor albe
  
  Sub arme au albit. O mantă de purpură pe umerii-i s-abate, Iar brîul lui luceşte ca cerul înstelat. Alături stă amanta-i; divina-i voluptate 
  Pe toţi a fermecat. 
  El trece; dar s-arată ordiile păgîne.
  Sub paşii lor pămîntul în doliu s-a-nvelit.
  Dar ei chiar se strecoară şi-n urmă nu rămîne
  Decît o suvenire de dor ce a pierit.
  Dar cine e eroul a cărui strălucire
  
  Pe toţi a întrecut? Soldaţii lui sunt palizi de lungă nedormire. Ei n-au nimic în faţă şi-n vorbe neplăcut. Eroul îi conduce în valea glorioasă, În purpură, în aur el nu-i învestmîntat. Un redingot albastru, o şlapă colţuroasă Acoperă scheletu-i, de vînturi legănat. Dar ochiul lui străluce de-o flacără străină 
  La ceilalţi muritori! Tăcere! Mamelucii s-adună, se dezbină Prin umbra nopţii deasă pe caii lor uşori. El face semn din mînă... Ostaşii lui s-adună. Scadroanele s-avîntă prin cîmpul nisipos. O luptă crudă-ncepe şi armele răsună Pe albele schelete ce strălucesc la lună, 
  Pe hîrcele de os. 
  Dar mamelucii zboară prin cîmpii cei sălbatici Ca pulberea în vînt, Şi umbrele lor mute, cu caii lor fantastici. 
  Reintră în mormînt. O, tu, sublimă umbră a unui zeu mărit, Tu ai trecut în lume şi globu-a tresărit, Şi tronurile mîndre săltară spăimîntate, Şi regii coborîră cu frunţile plecate, Pe noul domn al lumii, smeriţi întîmpinînd, Şi dreptul vechi cu frică la poale-i aruncînd. 
  
   
  Orice putere, suflet, şi viaţă, şi tărie,
  Voinţă, libertate, adîncă energie,
  O zi într-un om singur, unic s-au concentrat.
  Şi jugul lumii veche măreţ a sfărîmat.
  El este, Bonaparte, sau flacăra divină
  De care Creatorul formă a lui ţărînă
  Aşa cum form-un fulger şi-un vînt vijelios
  Şi îi aruncă-n aer şi urlă furios,
  Şi cînd se-mplină aste proiecte-adînci, sublime,
  Al vieţii Domn le cheamă în negrele abime.
  
  
  
  LA ŢARĂ 
  Pilotul are ochii prin nopţi de vijelie 
  Pe al busolei ac, Şi regii ce plecară să afle pe mesie, O stea strălucitoare priveau pe cer cu drag. Tu, ţara mea frumoasă, în ţinta de mărire 
  La care tu păşeşti, Ce stea împodobită de sfîntă strălucire Ţi-arată a ta cale cu razele-i cereşti? Eşti jună, eşti frumoasă, ai munţi şi stînci rîpoase, Ai rîuri argintii, Ai văi cu plete d-aur, păduri verzi şi umbroase Şi pulbere de turme, femei cu ochii vii. Prosperitate, pace, amorul şi plăcerea 
  În sînu-ţi locuiesc. Şi călătorii care nu îţi cunosc durerea, Răpiţi de-atătea daruri, stau şi te fericesc. Dar astă soartă dulce ce oare-ţi foloseşte, 
  O, ţară de amor! 
  
   
  A spiritului pîine, lumina îţi lipseşte,
  Şi toate-aceste bunuri pierd farmecele lor!
  Dă toate-aceste daruri p-o zi de luminare,
  O, dulce ţara mea!
  Tu ai născut în lume şi liberă şi tare,
  Şi astăzi ignorinţa înclină fruntea ta,
  Străinul ce te ştie, plîngînd l-a ta durere,
  La numele tău bun,
  Îşi zice: această ţară în întuneric piere!
  Cu-oţetul te adapă, cu spini te încunun!
  Acele certe surde ce-n sînul tău răsună,
  O, ţară, te slăbesc!
  Şi cauza lor fie în fundu-i cît de bună,
  Tot pe străini servesc.
  Fii, ţara mea, unită, de vei să fii tu mare!
  În cap cu al tău domn,
  Aşteaptă! Ziua vine şi fericit e care
  La dulcea ei sosire n-o fi surprins de somn!
  
  
  
  LA ROMÎNIA 
  Astfel cum se-nclină crinul
  Fără viaţă şi color,
  Cînd un vierme-i roade sînul
  Fraged şi desfătător;
  Astfel, dulce Romînie,
  Tu începi a te fana,
  Şi nimic n-aduce ţie
  Viaţa şi mărirea ta!
  Dragă, moartea locuieşte
  Chiar în sînul tău frumos.
  
  
   
  Unde mergi ea te-nsoteşte;
  Orice faci e de prisos.
  Cînd în dorul ce te-abate
  Tu încaleci să combaţi,
  Un fiastru urcă-n spate
  Şi iţi zice să abaţi!
  Cînd pe rîul organizării
  Vasul tău vrei a-l purta,
  Un fiastru, al pierzării,
  Pune mîna-n cîrma sa.
  Unde mîna ta plăcută
  Scrie fericire,-amor!
  Altă mînă nevăzută
  Scrie-ndată: ură, dor!
  Cînd tu faci o faptă bună
  Fiii tăi o veştezesc,
  Rozele p-a ta cunună
  Cum le pui se ofilesc!
  Şi speranţa ta se curmă!
  Cu nimica nu te-mpaci!
  Toţi s-arată pentru cîrmă;
  Dar eu nu mai văz cîrmaci!
  
  
  
  LA PIZMĂ 
  Pizmă, tu eşti răsplătirea 
  Faptelor celor mai mari! 
  Tu stingi pacea şi iubirea 
  Şi faci zilele amari. 
  Tu faci ca să nască calomnia rea; Ăst cărbun ce arde fruntea ce atinge Dar care mînjeşte, după ce se stinge Însuşi pe acela care îl ţinea. 
  Tu-mpleteşti cununa morţii La martirii renumiţi, Tu tragi jos în lume sorţii Regilor neodihniţi. 
  Pizmă, orişiunde naşte o virtute,
  Un talent, un merit, un prezent ceresc,
  Ale tele umbre palide şi mute
  Nasc deopotrivă şi le învelesc!
  
  În colibă tu născută, Fugi de dînsa ne-ncetat, Şi cu forma ta plăcută În palaturi ai intrat. 
  Tu faci de păleşte viaţă, tinereţe, Dulce bucurie între muritori, Fragedă junie schimbi în bătrîneţe Şi prefaci în lacrimi ale vieţii flori! 
  Nimănui nu dai cruţare! Cînd se varsă-al tău fior, Regii sunt a ta suflare Şi pălesc pe tronul lor. 
  Cei ce-i înconjoară cearcă-a ta putere,
  Inima se umple cu al tău venin,
  Care o îmbată şi o schimbă-n fiere,
  Ura-nlocuieşte amorul divin.
  
  
   
  Eu te văz pe orice faţă, De la domni pînă la sclavi. Fumul tău pe toţi răsfaţă, Pe cei slabi şi pe cei bravi. 
  Tu inspiri adesea pana care scrie,
  Vorba roditoare unui orator,
  Ce combate crîncen oarba tiranie,
  Şi reverşi mînia pînă în amor.
  
  Lauzi cu neruşinare Pe acei ce slabi gîndeşti, Şi pe cel ce merit are Îl ascunzi, cînd nu-l loveşti. 
  Cum în bătălie vulturul de pradă
  Urmă o armată, şade priveghind,
  Şi cînd se doboară corpuri în grămadă,
  Se aruncă-asupra-i însetat crocnind,
  
  Astfel tu aştepţi în noapte Laurii a se-mpleti Şi cu ne-mpăcate şoapte Te repezi a le zdrobi. 
  
  
  LA UN AVUT 
  Da, dintre toţi avuţii din astă ţară mică, Acela care ştie mai bine-a risipi Comorile de aur cu arta cea antică, 
  Eşti tu, nu te-ndoi! 
  Porfirul şi ivorul, şi aurul îngînă Locaşul tău ferice în gustul cel mai fin În luxul cel mai splendid la care-a artei mînă 
  Dă sufletu-i divin. La masa ta de oaspeţi cu inime voioase Cristalul rivaliză cu porţelanul dalb, Şi rozele, şi crinii, cu june graţioase, 
  Cu gîtul lor cel alb. În cupe rîde vinul în spume-mbălsămite Şi face să recheme pe zeii cei uitaţi, Şi roabele antice să văd înlocuite De servi muiaţi în aur ca fiii de-mpăraţi! Dar poţi a-mi spune mie cum în apropiere D-a trece astă vale pe care ai albit, Tu mai înalţi palaturi la viaţă şi plăcere, 
  Cînd viaţa s-a finit? Ştii dacă de la tine şi pînă la morminte Mai este loc d-o noapte, sărmane pieritor? Te-ascunzi fricos, de moarte, bătrîn fără de minte, 
  Cînd tu eşti muritor? În darn vei da tu aur arhangelului morţii, El nu primeşte mită, şi-atuncea, vai! în plîns, Vei înţelege oare că, împotriva sorţii, 
  În darn averi ai strîns. Vei părăsi palatul, femeile frumoase Şi oaspii tăi, şi servii, şi toţi te vor lăsa. Moştenitorii însă la mesele-ţi luxoase 
  Bînd, vai! te vor uita! 
  
   
  LA UNIRE 
  „Aşadar nici Unirea, a Romîniei soartă
  Nu poate să o schimbe aicea pe pămînt?
  În cărţile ursitei ea este scrisă, moartă,
  Cu celelalte neamuri ce astăzi nu mai sînt?“
  Aşa răsună tristă cîntarea desperării
  A celor ce văd umbra plăpîndei lor fiinţi
  Mai mare decît umbra nemărginită-a ţării
  Şi a viitorimii! Bărbaţi cu mici credinţi!
  Nu! nu! Unire dragă! tu nu faci ce zic ei!
  Un rîu, ieşind din sînul sorgintei ce îl varsă,
  E mic, dar cît se scură, cît trece printre văi,
  Se umflă, se lăţeşte şi mare se revarsă.
  Aşa şi tu vei creşte, cu timpul o, Unire!
  Pieri-vor şi tiranii şi robii demni de ei,
  Ursita îţi păstrează, în viitor, mărire,
  Şi viaţă, şi putere să dai la fraţii mei.
  Atunci aceste patimi ce nu cunosc cuvînt,
  Ce nu cunosc nimica a fi mai sus de ele,
  Unire! se vor stinge ca nişte nori la vînt
  Ce-nconjură de umbră lumina unei stele.
  Al lebedei pui este, cînd a venit la viaţă,
  Urît; nimic nu spune că va veni o zi
  În care o să fie o pasăre măreaţă.
  Aşa, Unire sfîntă, tu eşti ursită-a fi.
  
  
  
  LA UN POET 
  O, poete, muza ta
  A pierdut a sa junie,
  Şi suava poezie
  
  Ce pe toţi îi îmbăta
  Cu torente d-armonie?
  Unde rozele-au zîmbit,
  Spinii le luară locul;
  Floarea morţii, siminocul,
  Peste crini a răsărit.
  Gheaţa-nlocuieşte focul!
  Nu ştim noi că-aice jos
  E o vale de suspine?
  Cată să o ştim prin tine,
  O, poetul meu frumos,
  Cu cîntări dulci şi divine!
  Cerul roza-a născocit.
  Prin parfum să ne răpească,
  Boarea să ne răcorească,
  Şi poetul fericit
  Inima să-ntinerească.
  Iară tu, poetul meu,
  Poţi să verşi veninul tău
  În cîntările senine,
  Dar atît cît să faci bine
  Şi să nu îneci în rău
  Zilele cele puţine.
  Păsările negrei seri
  Sunt destule să cobească
  Vijelii, să veştejească
  Florile de primăveri,
  Şi tirani ca să lovească.
  Tu încinge lira ta
  Cu a zeilor cunună,
  Şi cum varsă dulcea lună
  Pentru toţi lumina sa,
  Varsă inima ta jună!
  
  
   
  LA AVERE
  
  Fericire-adevărată
  Este a se mulţumi
  Cu ursita ne-mpăcată,
  Orişicare ea ar fi.
  Fericit e cel ce ştie
  Pentru ţară a muri!
  Mai curînd mort vrînd să fie
  Decît rob a vieţui.
  Fericit e cel ce-n lume,
  Fără de a fi roşit,
  Poate încă a ne spune
  Cu mîndrie: sunt cinstit!
  Muritori, gîndiţi la moarte!
  Strigă orele ce zbor
  Şi nu uită să ne poarte
  Viaţa pe aripa lor!
  În mormînt ce-ţi foloseşte
  Aurul ce-ai aduna?
  Şi în lume cît trăieşte
  Cine-i sigur a-l păstra,
  Dacă însuşi el se-nturnă
  Către muma lui pămînt,
  Dacă toate au la urmă
  Rezultatul un mormînt?
  Fală,-onoare şi virtute
  Singure mai dăinuiesc.
  Faptele mari şi plăcute
  Urma noastră o vestesc.
  
  
   
  LA CILIA 
  Cum palida roză se-ntoarce de ploaie,
  Roşeşte, surîde la viaţă voios,
  Sub roua ce-o scaldă, sub vîntul ce-o-ndoaie,
  Sub soarele zilei, o, suflet frumos!
  O, dulce Cilia, din lînceda stare
  Te-nturni către viaţă ca roza la ploi.
  Din zi-n zi pe faţă fericea repare,
  Purpură, surîsuri şi farmece noi!
  A ta mînuşiţă se-mplină, s-albeşte,
  Şi braţul se umflă sub dragi aluniţi,
  Şi sînul tău, dragă, iar se rotunjeşte,
  Bărbia se-ntinde şi face gropiţi.
  În ochii-ţi un soare mai viu acum luce,
  Zăresc sănătatea pe tot corpul tău
  Vărsînd crini şi roze cu mîna ei dulce,
  Şi hora de graţii urmînd pasul tău.
  Amorul în umbră aşteaptă, veghează,
  Aruncă asupră-ţi un hor de visări,
  Dorinţa în sînu-ţi roşind, s-aripează,
  Şi buza-ţi s-aprinde de dulci sărutări.
  În timpul acesta, amara ta soarte,
  Rugai ca să scape al tău aşternut,
  D-această bătrînă ce-i zice toţi moarte;
  Opreste-mi dar mie întîiul sărut.
  
  
   
  CLAVECINUL 
  Cum sub vise d-aur frageda juneţe
  Pare la vederea minţii omeneşti,
  A părut în sală, dulcea frumuseţe,
  Sub graţii cereşti.
  Adunarea toată repede-ntorcea
  Ochii, cu plăcere, către dulcea mea.
  Între păru-i negru strîns în cosiţele
  Albele camelii se pierdeau plăcut
  Cum prin geana nopţii, depărtate stele
  Scîntei un minut.
  Fiecare sunet ce-orologiul vărsa,
  Sufletu-mi, lovindu-l, crud îl fărăma,
  Astfel sună-n inimi orice lovitură
  De ciocan pe cuiul tristului sicriu
  Unde se întinde dulcea creatură
  Care noi iubim.
  Ea-nţelese doruI ce mă-mpovăra
  Şi de rozioare faţa-şi scutura.
  M-adora pe mine dulcea mea frumoasă?
  Cine poate spune misteru-i divin!
  Se-ntrista tăcută, se punea sfioasă
  Lîng-un clavecin.
  Mîinile-i p-octavuri se jucau uşor
  Deşteptînd lugubre sunete de dor.
  Ochi aprinşi de flacări ce-i îndivinau,
  În născînde lacrimi dulce se scăldau.
  Ca plăpînda rouă peste-o rozioară
  Ce la zori deschide graţiosu-i sin,
  Rătăcea surîsul p-a sa buzioară
  Cu purpur divin.
  
  Sub orice mişcare, formele-i lumeşti
  Răspîndeau tezauri de graţii cereşti.
  Danţul urmă cursu-i... Muzicile sună;
  L-a plăcerii undă sufletele zbor;
  Numai eu cu rîderi, vorbe de minciună,
  Ascundeam crud dor.
  Căci la faptul zilei fost-am preursit,
  Ca să las pămîntul inimii dorit.
  Vocea-i adorată, dulce,-amăgitoare,
  Dar învăluită de profundu-i chin,
  Se-ntruni cu-aceste vorbe-ntristătoare,
  Dureros suspin:
  „Dacă şi cerul încă-a voit
  Ochii-mi d-acuma să nu mai vază
  Chipul tău dulce ce mă-nviază,
  Decretul soartei fie-mplinit!
  Uită-mă-ndată! La ce vei duce
  Cu tine dorul unei simţiri
  Din care nu ştii decît trudiri
  Şi niciodată farmecu-i dulce!
  Vai! Pentr-un suflet ce s-a zdrobit,
  Uitarea-i floarea vindecătoare,
  Floare ce creşte surîzătoare
  În cîmpul morţii cel veştezit.
  Eu mă voi stinge p-acest pămînt
  Ca crinul dulce ce-n lacrimi piere
  Şi nimeni ştie cruda-i durere
  Ce-i pleacă fruntea către mormînt.
  Cînd te-i întoarce din întîmplare,
  Afla-vei toate la locul lor,
  Pline de viaţă, juneţe,-amor,
  Precum fusese l-a ta plecare.
  
  
   
  Ochii tăi poate m-or căuta...
  Eu voi fi lipsă, vai! dintru toate.
  Atunci la mine gîndi-vei poate
  Şi ochii-ţi de lacrimi s-or îneca!“
  Astfel răspîndeşte tînăra-i cîntare.
  Dalbe lăcrimioare-nrouă faţa sa.
  Sufletul ei fraged, într-o căutare,
  Se părea că-mi da.
  Au trecut pe viaţa-mi zile de durere,
  Chipul ei cel dulce de cînd n-am zărit.
  Dar nimic nu stinge din a mea vedere
  Îngeru-mi dorit.
  Iar cînd văz femeie lîngă-un clavecin,
  Inima-mi exală un adînc suspin.
  
  
  
  LA BĂILE CLEOPATREI 
  I 
  Să stăm p-această stîncă ce se prevede-n valuri! Aceste scări tăiate în lespezi de granit Recheamă o regină ce-n umbr-acestor maluri Venea să răcorească al ei sîn înflorit. 
  Vedeţi această scară de dalbe mozaice 
  Ce duce către băi? Picioarele-i plăpînde călcat-au pe aice Cînd trupa graţioasă de vergine finice, Ierihoene roze puneau sub paşii săi. 
  II 
  Dar soarele se culcă... Tăcere!... O femeie 
  Apare-n acest loc! Cosiţa-i voluptoasă, în aure, scînteie Şi brîu-i scump răspîndă torente dulci de foc. 
  Ca soarele în raze-i ea arde în voluptate.
  O mantă de regină pe umeri rîura.
  Iar albele ei sclave, de vise îmbătate,
  Tapete preţioase aştern în calea sa.
  
  Pe lespede de marmur cu aur poleite
  Mantila-i purpuroasă se mişcă... A căzut,
  Şi sclavele-i suave, ca vise înflorite,
  Formează împrejuru-i un cerc nestrăbătut.
  
  Dar iată steaua dulce din umbră se ridică
  
  Pe umedele-i scări Şi razele-i tăcute răsfaţă-a lor cosică Şi albele lor sînuri cu dalbe sărutări. 
  Căci grupa cestor vergini, folatre, tinerele,
  Prin valurile limpezi, prin raze se juca,
  Lucind ca vise dalbe ce-n nopţi amari şi grele
  
  Vin a ne înşela. 
  Pe albele tunice în flori d-argint cusute,
  Se sparge-al stelei foc,
  Cînd vesele, uitînde, în undele tăcute,
  
  Fecioarele se joc. 
  Dar alba lor regină cu genele umbroase, P-o lespede-aurită, răpită şade-n dor. 
  
  
  „O, dulce tinereţe! O, zile mult frumoase! Nu-i oare cu putinţă s-opriţi al vostru zbor?“ 
  Aşa vorbi regina. Din harpa-i aurită Atrage cîntec dulce, curmat de dulci oftări. Iar vocea-i întristată, cu cîntecu-i unită, Lăsă să se auză aceste suspinări: 
  „În darn cerem să-nturne frumoasa tinereţe, 
  Fatalei noastre sorţi! Căci zilele umane sunt flori de frumuseţe Născute în grădina neîmpăcatei morţi! 
  Oh! cursul vieţii trece cum trece-o sărutare 
  Aicea pe pămînt! Putere, fericire şi nume mîndru, mare, Nu vor putea să-mpuie la viermii din mormînt. 
  O floare se usucă de criveţe bătută; Dar soarele cel dulce o poate-ntineri. Iar tu, o, vană umbră! odată abătută, 
  Nu vei mai înflori! 
  Dar unde-i frumuseţea a cărei dulce rază 
  Atîta fermeca, Cît August niciodată n-a vrut ca să mă vază, De frică să nu pice în fermecarea sa! Şi unde-mi e puterea, averile-mi pompoase 
  Şi populii-umiliţi? Şi voi, gentile turme de inimi graţioase, Frumoşii mei iubiţi? Ah! toate-acele bunuri luciră-n dimineaţă 
  D-un farmec strălucit; Dar la apusul zilei, a morţii tristă ceaţă Tot a învăluit!“ 
  
   
  Aşa cîntă regina şi mîna-i diafană Pe marmuru-nflorit C-un ac de aur mîndru a scris: o lume vană!... Şi-ndată a pierit. 
  
  
  ODĂ 
  O Doamne, cu tron d-aur, cu fulgerul în mînă, 
  Ce locuieşti în cer, Aruncă o privire pe patria romînă, P-aceste dulci popoare ce în durere pier! Şi tu, Marie dulce cu coama aurită, 
  Cu ochii lăcrimaţi! Oh! faceţi o minune popoarelor iubită! Din trista lor cădere romînii înălţaţi! La voi e cu putinţă tot ce la oameni pare 
  Neputincios şi greu, Căci niciodată omul prin slaba-i cugetare Nu va ghici natura-ţi, putere, Dumnezeu! Dar tu, ce-nalţi un munte cînd trebuinţa cere, 
  Al zilei imperatór! Înalţă şi gîndirea romînului ce piere, Lumină al lor suflet în noaptea cea de dor! 
  
  
  O UMBRĂ 
  Stinsu-s-a timpul desfătător Cînd printre horul de dulci fecioare Cu frumuseţea strălucitoare Treceai în lume, umbră ce-ador! 
  
   
  D-acum-nainte, vai! niciodată
  Nici o fiinţă nu va putea,
  Aici în lume, o, dulcea, mea,
  Să-ţi vază faţa ta adorată!
  Ca din dormire azi mă deştept,
  Mi-aduc aminte vorbele tele,
  Cu ochii umezi de lăcrimele,
  Mi-ai zis: „În ceruri eu te aştept!
  În ceruri poate să se unească
  Umbrele noastre, o, dragul meu!“
  D-atunci în lume, drag aştept eu
  Aceste vorbe să se-mplinească.
  O, timp, repede caru-ţi fugos,
  Răpeşte-mi viaţa fără plăcere.
  Sufletu-mi geme plin de durere,
  Ia-mă pe caru-ţi alunecos!
  
  
  
  UN REGRES 
  Viaţa trece în durere,
  Dorurile nu mai tac.
  Orice vise de plăcere
  Toate lacrime se fac.
  Zile, seri desfătătoare
  Trec p-al lumii dulce sîn,
  Nasc şi sting orice suspin
  Cu suavele lor oare:
  Pentru mine noapte-amară,
  Noapte ce nu are zori,
  S-a întins cu întristare
  Peste anii-mi trecători.
  
  
   
  LA... 
  Ce distanţă infinită!
  Cîte rîuri, cîte mări,
  Te despart, a mea iubită,
  D-ale mele sărutări!
  Însă sufletu-mi se duce
  Către tine ne-ncetat
  Şi pe sînul tău cel dulce
  Doarme dulce legănat.
  Eu prin vis te văz tot jună,
  Cu-ochii plini d-amor divin,
  Cu cosiţa lată, brună,
  Rîurînd pe albul sîn.
  Buzele dulci, parfumate,
  Sufletu-ţi ceresc trădînd
  Prin cuvinte înecate
  D-un suspin adînc şi blînd,
  Şi răpită de plăcere,
  Murmurîndu-mi: „Te iubesc!“
  Apoi iară în tăcere,
  Recăzînd, amor ceresc!
  Şi în alba-ţi mînioară
  Ascunzîndu-ţi faţa lin
  Ca o rază rumeoară
  Ce s-ascunde dup-un crin.
  Astăzi cine îmi va spune
  O, suav şi dulce dor!
  Dacă-n sînul tău cel june
  Nu s-a stins ai tău amor?
  Căci se zice c-o iubire
  În al femeilor sîn,
  
  
   
  Trece ca o fericire,
  Ca un zefir pe un crin!
  
  
  
  LA... 
  Cînd o floare în durere
  Pierde dulcele-i miros,
  Veştezită, cade, piere!
  Suflet dulce, amoros!
  Ca această dulce floare,
  Tu perduşi al tău amor,
  Dar nu pari suferitoare,
  Nu pleci capul tău sub dor,
  Ci mai jună, mai voioasă,
  Tu surîzi la desfătări,
  A ta buză voluptoasă
  Cată alte sărutări!
  
  
  
  FECIOARA DIMINEŢII 
  Văzui fecioara, vis răpitor! De dimineaţă lîngă-al ei mire; Plină de viaţă, de fericire Dorinţe d-aur, extaz, amor. 
  Pe alba-i frunte purta cunune Şi p-a sa faţă roze şi crini De tinereţe, de viaţă plini, Îngînau dulce inima-i jună. 
  
   
  Purpura dulce şi poleită De dulci surîderi se legăna Pe mica-i gură precum ar sta P-o roză o rază, dulce-aurită. 
  Şi fiecine zicea răpit: Iată mireasa lîngă-al ei mire! Oh! bucurie! O, fericire! Natura toată dulce-a zîmbit. 
  Dar seara vine, şi pe pămînt Văzui fecioara, cine va spune? Făr-alte roze şi-alte cunune Decît acelea după mormînt. 
  Văzui mormîntul făcîndu-i cale Şi cum se-nchise pe sînu-i blînd, Văzui uitarea vesel ştergînd Din calea vieţii urmele sale. 
  
  
  LA O NĂLUCIRE IUBITĂ 
  Dulce fantasmă, unde eşti oare?
  Luat-ai zboruI lin către cer,
  Ca fluturelul, ce în eter,
  Legănat zboară pe aripioare?
  O, înger dulce al vieţii mele!
  Al tinereţii vis fugător!
  Eşti pe pămîntul acest de dor,
  Sau arzi ferice sus între stele?
  
  
   
  Dacă pămîntul ai părăsit,
  Spune-mi, ferice şi dulce nume,
  Să las îndată viaţă şi lume,
  Să zbor la tine, ce am iubit!
  
  
  
  LA ZIUA ANIVERSALĂ 
  Zi aniversală! Zi de bucurie,
  Ce aşteptam atîta într-a mea junie!
  Ce-mi aduci tu oare pe acest pămînt?
  Dulce fericire sau al meu mormînt?
  Cînd veneai odată, zi de bucurie,
  Cîte dulci dorinţe n-aduceai tu mie!
  Cîte mîini iubite mîna-mi nu strîngea!
  Cupa unui frate cupa mea lovea.
  Ochii unei mume, plini de lăcrimioare,
  Mă cătau ca floarea pe un dulce soare!
  Astăzi eu sunt singur, în străin pămînt!
  Maica mea iubită doarme în mormînt.
  Oaspeţii în juru-mi nu se mai adună;
  Cupele, la masă-mi, vai! nu mai răsună!
  Casa părintească cade la pămînt;
  Iarba verde creşte pe coperămînt.
  Pasărea de noapte geme fără seamă;
  Cîinele în lanţuri cînd şi cînd mă cheamă.
  Cînd se va întoarce tînăru-i stăpîn,
  Nu-l va mai cunoaşte, căci va fi bătrîn,
  Inimii îi place să se amăgească...
  Tot sperînd că viaţa poate să-i zîmbească,
  Dar p-această faţă roze de mai sînt,
  Ele-s flori d-acele triste de mormînt.
  
  
   
  DIVERSE 
  MIHAI ŞI CĂLĂUL 
  Cu Mihai se vede tînăra domniţă
  Tremurînd de spaimă ca o porumbiţă;
  Printre geana-i lungă ai ei ochiori
  Ard ca două stele ce lucesc la nori.
  
  „De ce plîngi? întreabă bravul cu mirare,
  Eu mor pentru ţară şi neatîrnare.
  De aceea, dragă, sa te voioşeşti
  Şi cu flori cosiţa să ţi-o împleteşti.
  Cel ce pentru lege, pentru ţară moare
  Vede a sa moarte ca o sărbătoare!“
  
  – „Pleacă capul!“ strigă palidul călău.
  Iar Mihai întoarce spre el capul său.
  Fierul se ridică... Popolul şopteşte;
  Vă uitaţi!... Călăul se împleticeşte;
  Fierul său aruncă... Cade fermecat
  Sub căutătura mîndrului bărbat.
  
  Fetele-ncunună părul lor cu flori,
  Tot romînul strigă de mai multe ori:
  „Cel ce pentru lege, pentru ţară moare
  Vede a sa moarte ca o sărbătoare!“
  
  CÎNTEC NAŢIONAL 
  – „Tu, ce-ai salbă gălbioară,
  Tu, ce eşti o garofiţă,
  Frumuşică, bălăioară,
  Cu inele pe cosiţă:
  Cum adun pe floricică
  Flutureii miere nouă,
  Lasă, dulce frumuşică,
  Pe guriţă-ţi s-adun rouă!“
  – „De am salbă gălbioară,
  Nu sunt floare garofiţă,
  Iar de sunt eu bălăioară,
  Dar n-am rouă pe guriţă.
  Iar de vrei să-ţi fiu soţie
  Şi de vrei să-ţi fiu iubită,
  Mergi atunci la bătălie
  Căci e ţara, vai! robită!“
  
  
  
  CÎNTEC 
  Noaptea cade-ntunecoasă,
  Oastea trece la bătaie,
  Iar pe stînca aburoasă
  Arde luna cea bălaie.
  Ai, băieţi, p-acele maluri
  Unde armia s-adună,
  Unde Oltul geme-n valuri
  Să ne batem împreună.
  Mîndra mea cu faţă albă
  Şi cu buze rumenite
  
  
   
  
   
   
  Dete spre această salbă Şi paftale aurite, Dete salbă la domnie Şi paftale şi rochiţă. Însă mie, însă mie Mi-a dat dulcea ei guriţă. 
  
  
  PLOPUL 
  Eu aveam un plop de vale Verde ca un smărăndel. Trecătorii stînd în cale Înnopta cătînd la el. 
  Însă toamna a venit, Plopul meu s-a veştezit. 
  Dacă prinţul ce domneşte Ar fi vrut a mi-l schimba Pe coroana ce luceşte Ca un soare-n fruntea sa, 
  Încă nu aş fi schimbat Plopul meu ce s-a uscat. 
  Vîrfu-i peste stînci pletoase De departe îl vedeam, Şi-nnoptînd prin văi rîpoase După el mă îndreptam. 
  Însă toamna a venit, Plopul meu s-a veştezit. 
  
   
  Dacă tînăra domniţă Plopul meu mi-ar fi cerut, Dîndu-mi dulcea ei guriţă Şapte ani ca s-o sărut, 
  Nici atunci eu n-aş fi dat Plopul meu ce s-a uscat. 
  
  
  LĂUTARUL 
  Într-o noapte furtunoasă
  Prinţul cu-ai săi cavaleri
  Într-o sală luminoasă
  Se-mbătau de dulci plăceri.
  
  Cupele de aur sună,
  Candelele strălucesc;
  A plăcerilor cunună
  Damele drag o-mpletesc.
  
  Noaptea este foarte rece;
  Iar afară-un călător
  Prin furtuna nopţii trece,
  Intonînd cîntări de dor.
  
  –“Aduceţi îndată-aice
  Pe drumaşul lăutar!“
  Scutierilor le zice
  Domnul casei cel barbar.
  
  Lăutarul se aduce,
  Coamele-i voios se joc;
  
  Faţa-i palidă şi dulce;
  Ochii-i varsă dulce foc.
  
  – „Cîntă nouă, lăutare,
  Tu, ce-n lume ai născut
  Pentru-a noastră desfătare,
  Pentru-al nostru trai plăcut!“
  
  Lăutarul, cu mîndrie,
  Sparge harpa de pămînt.
  – „Pentru inimi de robie
  Nu voi, doamne, eu să cînt!
  
  Dacă cînturile mele
  June suflete răpesc,
  Ale voastre inimi rele,
  Inimi moarte, nu-nfloresc.
  
  Astfel vîntul dezveleşte
  Cu-al său fraged sărutat
  Crinul care-mboboceşte,
  Dar nu crinul cel uscat!“
  
  Zice şi pe loc dispare;
  Dar prin vînturi care gem,
  Oaspeţii, cu-nfiorare,
  Auziră ăst blestem:
  
  „Voi, ce tartarul v-a revărsat
  În nopţi fatale de voluptate
  Cu nori de crime şi de păcate
  Pe faţa lumii ce-aţi insultat;
  
  Voi, ce daţi moartea chiar în amor
  Ca şerpi ce-n ora lor de-nrodire,
  De voluptate şi fericire,
  Turbaţi omoară complicii Ior;
  
  Voi, ce cu hulă la cei mai tari
  Tîrîţi josita voastră cerbice,
  Şi pentru omul cel neferice
  Aveţi dispreţuri crude barbari;
  
  Fără de cuget, nici Dumnezeu,
  Fii de minciună şi înjosire,
  Astăzi cu cruda-mi dispreţuire,
  Pe voi să cază blestemul meu!
  
  S-aveţi repaos într-un mormînt
  Numai cînd corpul ars de durere
  Răci-va-n lume orice plăcere
  Prin desecatul său osămînt!
  
  S-aveţi vedere; rău să zăriţi!
  Auz, ş-auzul să vă înşale,
  Gură şi vorbe fără de cale;
  Inimi, şi numai chin să simţiti.
  
  Pe cît trăi-veţi p-acest pămînt,
  Fapta cea bună ce-ţi face-n lume
  Să se topească fără de nume
  Cum piere-n spaţiu urma de vînt!“
  
  Astfel cîntă cu durere
  Lăutarul rătăcit,
  
  
   
  Iar în sala de plăcere
  Candelele au pălit.
  
  Mîna-ngheaţă pe pahare,
  Florile se sting pe loc;
  Iar în sala lată pare
  O columnă grea de foc.
  
  Pe columna-nflăcărată
  Aste litere ziceau:
  „Viaţa voastră-i blestemată!...“
  Oaspeţii amar plîngeau.
  
  
  
  LA O DAMĂ ROMÎNĂ 
  „Tu vrei să-ţi spun, acuma, de ce nu te iubesc?
  Ei bine! mă ascultă şi află ce gîndesc:
  Eşti jună si frumoasă ca roza de cîmpie
  Şi ochiul tău durerea o schimbă-n bucurie.
  Iar fruntea ta se pleacă sub gîndu-ţi amoros
  Ca crinul primăverii în văntul călduros.
  Pe buza-ţi rumeoară, trecînd a ta suflare,
  Într-un parfum de roze îşi ia a sa schimbare;
  Dar cînd tot spui cît neamul îţi e strălucitor,
  Amoru-ntoarce capul şi fuge rîzător.
  
  Să te iubesc, pe tine? Dar inima ta-i veche,
  Şi generozitatea nu-ncîntă-a ta ureche.
  Văz sufletul tău, dragă, sub vălu-i graţios,
  S-ascunde ca un vierme prin crinul cel frumos.
  Patriotism, virtute, frumoasă cugetare
  
  Sunt nişte simţăminte ce inima-ţi nu are.
  O formă analogă ea, dragă, de-ar avea
  Ar fi cu plete albe şi dinţii i-ar cădea.
  Aşa te vede însă al meu tînăr amor
  Şi de aceea, dragă, el zboară rîzător.
  
  Arunc-a ta privire pe-o inimă uscată
  Ce egoismu-nchide şi micşorarea-mbată,
  Pe-o inimă ce-i mută ca un mormînt fioros
  La tot ce este nobil, plăcut şi generos;
  
  Aceea va-nţelege cînd tu vorbeşti în lume
  De aur, de cordele, de titluri şi de nume.
  Eu voi o vale verde ca tinereţea mea,
  Ş-o floare graţioasă să plec capul pe ea:
  Ş-acolo l-a mea ţară, visînd eu în tăcere,
  S-adorm pe sînu-i dulce, cu fragedă plăcere.
  
  Dar tu vrei aur, titluri; şi tînăru-mi amor
  La sunetul monetei s-avîntă rîzător.
  
  De vrei să-mi fii iubită, vin’ către ţărmul vieţii,
  În care tot e dulce ca visul tinereţii,
  Acolo, dragă dulce, atît te voi iubi,
  Cît rîul de plăcere în calea-i s-ar opri
  Şi stelele în spaţiu s-ar sparge voluptoase
  La ale gurii mele şoptiri armonioase.
  
  Dar vai! a ta gîndire, pe cînd eu îţi vorbesc,
  S-avîntă după titluri ce visele-ţi răpesc,
  Ş-amorul meu, o, dragă, tu vezi, s-avîntă, zboară,
  Rîzînd de bătrîneţea ce inima-ţi conjoară.“
  
  Din POEZIILE VECHI ŞI NOI ALE DLUI DIMITRIE BOLINTINEANU 
  1855 
  
   
  MOARTEA LUI MIHAI VITEAZUL 
  Lui C. Negri 
  Pe cîmpia Turzii, pe un verde plai,
  Tabără oştirea marelui Mihai.
  Acolo, în cortu-i, domnul se gîndeşte:
  Fericirea ţării inima-i răpeşte.
  Are-o presimţire ce l-a turburat
  Şi pe mîna-i mîndră capul a plecat.
  În deşert speranţa inima-i răsfaţă;
  Lacrimile udă gînditoarea-i faţă.
  Înaintea celor ce îl ocolea,
  Cu o mantă d-aur el se ascundea.
  Către căpitanii ce îl înconjoară:
  – „Dragii mei! Iertaţi-mi astă lăcrimioară!
  E o slăbiciune de care roşesc
  Toţi cîţi au un suflet tare, bărbătesc.
  Însă sunt minute cînd natura cere
  De la cel mai tare partea-i de durere...
  Astăzi pot să număr mai la nouă ani
  De cînd noi ne batem cu atîţi duşmani.
  Este-adevărat, am făcut, în lume,
  Neamului acesta cel mai mare nume.
  Însă, ce-i mărirea, fără de folos?
  Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
  Singură mărirea nu-i destulătoare,
  Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
  Cîte mii de inimi moartea n-a-ngheţat?
  Şi în cîte case dorul n-a intrat?
  Ţara este-n lacrimi şi se pustieşte.
  
  Floarea tinerimii cîmpul înveleşte.
  Şi în raza slavei unde strălucim,
  Văz, pe nesimţite noi ne mistuim!
  Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;
  Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.
  Astăzi este timpul ca să isprăvim.
  Sau romîni ne pierdem, sau romîni trăim!“
  
  Asfel le vorbeşte... Dar doi soli sosiră,
  Doi trimişi ai Bastei. Capii toţi ieşiră.
  
  – „Basta vă trimite? Spuneţi ce doreşte!
  Basta, iară Basta!... nu mai isprăveşte!“
  – „Ce doreşte? zice unul din călăi,
  Basta porunceşte la vasalii săi!“
  – „Să porneşti îndată banda ta în ţară!“
  Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.
  – „Mergeţi, zise domnul, l-al vostru stăpîn!
  Spuneţi-i că nu e încă un romîn
  Care să dea arma pîn-a nu se bate!
  De-i bărbăt, aice vie a combate!“
  – „Este timp!...“ şopteşte un ucigător.
  Celalt trage iute paloşul uşor
  Şi c-o lovitură repede şi tare
  Îl împlîntă-n sînul eroului mare.
  Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,
  Dar Mihai le zice: „Fraţilor, eu mor...
  Spuneţi doamnei mele să nu se mîhnească
  Şi-n iubirea ţării fiii mei să-i crească.
  Cînd vor fi în vîrstă, să le spuie ea
  Că nu voi răzbună pentru moartea mea;
  Numai pentru ţară şi neatîrnare
  Sînul lor să simtă sfînta răzbunare!
  
  
   
  Iară voi, tovarăşi, mie îmi juraţi
  Niciodată mîna cu străin să daţi!“
  
  La aceste vorbe cade-ntr-al său sînge.
  Toat-a lui oştire cu durere-l plînge.
  Apele pe cale stau şi se opresc;
  Păsările-n aer triste ciripesc.
  Moartea cu-a ei mînă faţa lui atinge;
  Inima-i îngheaţă, vorba i se stinge.
  Iar viaţa-i mîndră zboară către nori,
  Ca mirosul dulce unei stinse flori.
  
  
  
  VISUL LUI ŞTEFAN CEL MARE 
  Seara răspîndeşte umbrele-i uşoare. 
  Şi melancolia trece gînditoare. 
  Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. 
  Inima-i zdrobită ca a lui oştire; 
  Ţara-i întristată ca a lui gîndire! 
  Pe un colţ de piatră şade el în dor; 
  Vîntul suflă păru-i lung, fluturător. 
  Pentru-ntîia oară inima lui plînge! 
  Ochii lui revarsă picături de sînge. 
  Acolo dă capul somnului mijind 
  Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint. 
  Iată că-i apare o fecioară jună, 
  Ale cărei plete strălucesc la lună, Negre şi bogate sub cununi de flori; Ochii ei asupră-i cad pătrunzători; 
  Cad ca două raze, dulci şi călduroase, Mîna ei atinge coamele-i undoase. 
  – „Ce? Eroul mare, umbra a grăit,Însuşi el suspină şi s-a îndoit? 
  Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte, Robul ce sărută jugul ce-l striveşte; 
  Dar un suflet mare, suflet de bărbat, Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat! 
  Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată! Urmă datoria care ţi-e lăsată! 
  Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri; Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!“ 
  Pe un nor de aur zboară ea cu fală; Un parfum de roze pasul ei exală. 
  Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa, Unde-o lăcrimioară dulce se scura. 
  Luna argintoasă rîde printre nori, Dulcea filomelă cîntă între flori; 
  Iar la focul lunii, cînd mi se deşteaptă, Vede-a lui oştire care îl aşteaptă. 
  Vede căpitanii ce îl înconjor În tăcerea nopţii le vorbeşte lor: 
  – „Fraţilor de arme, fala romănească! Dacă o să piară ţara părintească, 
  
   
  Dacă-n cartea soartei este însemnat A pieri poporul cel mai lăudat, 
  Cel puţin atuncea piară vitejeşte Remuşcînd toiagul care îl loveşte, 
  Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins, Caută să muşte cel ce l-a atins! 
  Astfel e romînul, şi-n a lui cădere Cine îl răneşte, după dînsul piere! 
  Astfel e romînul, astfel să pierim, Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!“ 
  Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă; 
  Stelele de aur mai cu foc lucesc Şi-n adîncul nopţii văile mugesc: 
  – „Astfel e romînul, astfel să pierim, Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!“ 
  
  
  ŢEPEŞ ŞI SOLII 
  Temerea domneşte peste Bucureşti;
  Popolul îneacă curţile domneşti;
  Căci doi soli veniră de la-mpărăţie
  Şi aduc lui Ţepes ştreang şi mazilie.
  Toţi boierii ţării veseli însoţesc
  Şi cu pompă mare spre palat pornesc.
  Tepeş îi primeşte într-a sa mîndrie.
  Solii-naintează... – „Doamne, pace ţie!
  Însă încetează de a mai domni.
  
  
   
  Sau te pregăteşte astăzi a muri!“
  La aceste vorbe toţi sunt în unire
  Şi toţi trage pala spre a lui lovire.
  – „Ce? Şi voi, răspunde domnul turburat,
  Cu duşmanii ţării moarte mi-aţi jurat?
  Ascultaţi, voi, care mai aveţi simţire
  De romîni şi lacrimi în nenorocire!
  Viaţă şi domnie le nesocotesc:
  Ale mele lupte vouă-o dovedesc;
  Însă ţiu la ţară, ţiu la neatîrnare;
  Ţiu ca să-mi fac neamul lăudat şi mare!
  Am fost foarte aspru, şi-ale mele mîini
  Au vărsat atîta sînge de romîni!
  Dar al vostru sînge ce mi se tînjeşte,
  Îl plătea cu lacrimi cel ce vă vorbeşte.
  
  În mijlocul celor ce mă-nconjurau.
  Şi pe o coroană ţara lor trădau,
  Nu puteam într-altfel face eu unire,
  Ca să scap romînii de a lor robire.
  Dară, braţu-acesta este sîngerat,
  Însă-al ţării duşmani nu l-au cumpărat!“
  
  La aceste vorbe, ceata ostăşească
  Strigă cu poporul: „Tepeş să trăiască!“
  Speriaţi, boierii prin ferestre scap;
  Iar pe soli îi bate cu piroane-n cap.
  
  
  
  LUI V. ALECSANDRI 
  Tu, din a cărui liră s-exală-etern şi lin
  Un cînt suav şi dulce ca fumul după crin;
  Tu, ce cînd laşi pe harpă-ţi o mînă fugătoare,
  Tragi graţiile-n horă şi joacă rîzătoare;
  
  Tu, ce încînţi cu farmec prin cîntul tău plăcut,
  Vei spune mie oare, de ce tu ai tăcut?
  
  Am auzit că lira lăsînd-o la o parte,
  În cîrmuirea ţării ai fi luînd tu parte;
  Că părăsind eterul cu stele semănat,
  În pulberea arhivei tu capul ai plecat,
  Urmînd mulţimii lumii ce crede din vechime
  Că fără post nu este în viaţă nici un bine!
  N-ar fi mai bine însă, înalte arhivar,
  Decît să pui pe cale al patriei greu car,
  La tine la moşie, prin văi desfătătoare,
  S-arăţi a ta putere pe cerbi şi căprioare?
  Şi dacă nu eşti meşter la arma de vînat,
  Să prinzi cu undişoara puicuţele din sat?
  
  Dar nu, iubite frate!... Tu ai o datorie
  Frumoasă, sfîntă, sacră, spre dulcea poezie...
  De-aceea către ţelu-ţi nainte să te-avînţi.
  Decît să fii ministru, mai bine e să cînţi.
  Un cîntec ce exprimă o-naltă cugetare
  Plăteşte-o lege nouă ce trece în uitare.
  Ce-ţi pasă dacă unii într-altfel se gîndesc
  În cercul de-ntuneric în care se găsesc!
  
  Ia zborul tău în secoli cu muzele uşoare
  Şi de ţărîn-arhivei te şterge pe picioare.
  Ia lira ta de aur de roze semănată,
  Ia-ţi fluierul d-ivoriu şi cîntă înc-o dată;
  Îmbată-ne de fumul suavei poezii,
  Pe cînd ambiţioşii visează la domnii!
  Nu este nici un bine a fi în lume mare:
  Înaltul arbor cade l-a vîntului suflare;
  În vîrful naltei stînce ce-şi pierde fruntea-n nori
  Nu nasc mai niciodată suave, mîndre flori.
  
  MELODII ROMÎNE 
  1858
  
  
   
  FOST-AI TU FRUMOASĂ, TU, PATRIA MEA! 
  Ca frumoasă, dulce şi plăcută roză,
  Ce voios surîde rumenelor zori,
  Ca fluture d-aur ce, venind din flori
  C-un torent de raze, dulce se repoză
  Pe ghirlanda verde printre sărbători:
  
  Ca vergina jună care, la festine,
  În antice timpuri candidă părea,
  Semănînd pe cale florile divine
  Viselor poetici-graţioase, line;
  Fost-ai tu frumoasă, tu, patria mea!
  
  Ca torente turburi ce prin nopţi fatale
  Rîură gemînde, spumă furios
  Şi prin stînci sălbatici se doboară jos,
  Fiii tăi din munte coborau spre vale,
  Cu paloşe mîndre, cu suflet voios.
  
  Ale tele fiice ca vise ce luce
  Şi prin nopţi de chinuri amăgesc uşor,
  Neputînd la luptă calul a conduce,
  Revărsau prin inimi inima lor dulce
  Plină de virtute şi de sfînt amor!
  
  Astăzi tot slăbeşte, se preface, piere!
  Cel ce cunoscuse strălucirea ta,
  
  
   
  Astăzi să te vază, tristă decădere,
  Inima-i ar geme ruptă de durere,
  Ochii săi în lacrimi i s-ar îneca!
  
  Aţi văzut voi roza care se-mlădie
  Conservînd ferice frumuseţea sa;
  Dar pe care viaţa nu mai revifie,
  Nu-i mai dă coloare, frăgezime vie,
  Farmecele sale cu care-ncînta!
  
  Astfel străluceşte rara-i frumuseţe
  Ce pe toţi încîntă, farmec înzeit!
  Dar pierit-a viaţa care dă juneţe,
  Inima, voinţa, dalba tinereţe,
  Tot e veştezit!
  
  Nu chemaţi acele suflete sublime
  Ce păştea cu fală, vechiul, dalb pămînt!
  Nu pot a răspunde decît prin suspine;
  Inima-mi se rupe cugetînd în mine
  Şi plîngînd dulci zile care nu mai sînt!
  
  
  
  ÎN TIMPURI DE CĂDERE 
  În timpuri de cădere, de lacrimi şi de dor, 
  În splendide festine, Mai mulţi, uitînd al ţării preadulce, sfînt amor, Cătau prin dezmierdare să-mbete viaţa lor, Să-nece-a lor ruşine. 
  În muzică şi danţuri se scură timpul lin Şi viaţa lor zîmbeşte; 
  
   
  La mesele molateci cu fericire-nchin În dalba sănătate tiranului străin Ce ţara le robeşte! 
  Dar cînd se stinge focul nebunei desfătări, 
  Şi pacea lor se stinse! Mesenii varsă lacrimi, eterne suspinări, Căci lanţul ce trecuse pe sînul dulcei ţări 
  Pe braţul lor se-ntinse. 
  Oh! cine poate spune cît ei au suferit 
  Robiţi aici în lume?! Pierit-au sub lovirea chiar celor ce-au dorit, Şi nimeni niciodată d-atunci n-a mai şoptit 
  Al lor odios nume! 
  
  
  FECIOARA DACIEI 
  I 
  Plîngeţi crinul tînăr ce, mutat de vînt, Naşte lîngă piatra tristului mormînt! 
  II 
  Abia se formă foile, A morţii mînă rece Pe fruntea sa cea tînără Cu răsfăţare trece. 
  Îşi pierde frăgezimile
  Şi splendida coloare;
  
  Îngheaţă, piere repede 
  Surîsu-i, dulcea floare. 
  În darn înturnă feţele 
  Cătînd la raza vieţii, 
  La sărutarea soarelui, 
  La roua dimineţii; 
  La graţioase aure 
  Ce-l lasă-n întristare 
  Şi nu-i rejună zilele 
  Cu dulcea lor suflare. 
  În line horuri fluturii 
  Plutesc pe lîngă sine, 
  Dar nu-i culege lacrima 
  Cu sărutări divine. 
  Iar viermele mormîntului Al său crud mire pare; Îi soarbe restul zilelor Cu rece sărutare. 
  III 
  Astfel este soarta verginei Daciei! Vine cununată de farmec ceresc, Dar abia cu roze graţiile pletesc, 
  Florile juniei, 
  Şi plăpînda-i frunte se pleacă pe dor. Sufletul ei pierde cerescul tezaur Cum pierd flutureii graţiosul aur 
  Din aripa lor. 
  
   
  Omul cu frumoasă, nobilă gîndire, Nu culege dulce sărutarea sa; Sufletele sclave, fără de mărire, Viaţă, poezie, crud îi vor seca. 
  
  
  ŞI FLORILE PLĂPÎNDE
  DIN CÎMPURILE NOASTRE
  
  Şi florile plăpînde din cîmpurile noastre, Născute pe mormîntul vitejilor străbuni, Sunt mult mai rîzătoare ca sufletele voastre, 
  O, fraţii mei cei buni! 
  Oh! sufletele voastre sunt întristate foarte La vechea strălucire sunteţi nepăsători; La cîntece fatale de doliu şi de moarte, 
  Cătaţi ascultători! 
  Eu vă respect durerea ce viaţa vă-nconjoară,
  Cu voi, întotdauna vărs lacrime chiar eu.
  Dar lacrimile-alină durerea voastră oară,
  
  O, mare Dumnezeu! 
  Adeseori un popol ce cade sub durere,
  Durerile-i amare lui însuşi e dator!
  Să plîngă cel ce pierde speranţă şi putere,
  Ce merită-al său dor!
  
  Dar inima ce-i plină de viaţă, de mărire,
  La moarte şi la doruri priveşte cu dispreţ!
  Aşa făcea pe timpul de fală, fericire,
  
  Romînul cel măreţ. 
  158
  
  
   
  În inimile voastre de ce nu pot eu oare Să vărs căldura sacră ce-ncinge sînul meu? Atunci aţi trece viaţa cum trece-o sărbătoare Înalte Dumnezeu! 
  O, fraţi d-o suferinţă, d-o ţară, d-o durere, Se cade ca proscrisul ce voi aţi blestemat S-atingă sînul vostru cu flori de mîngîiere, El, cel nemîngîiat!... 
  
  
  BUCIUMUL ŞI FLUIERUL 
  BUCIUMUL 
  În darn moduli, o, fluiere,
  Cîntări de fală pline,
  Căci moartea naşte-n suflete
  Ca viermi în flori divine.
  
  A fost un timp de glorie;
  Azi piere sub durere;
  O suvenire tulbure
  Prin noapte luce, piere
  
  Ca visele plăcerilor,
  A căror umbre line
  Plutesc în sînul dorului,
  În ziua care vine.
  
  S-a stins în umbra timpului!
  Fatală moliciune
  Prepară luptătorilor
  Molatice cunune.
  
  FLUIERUL 
  Cugetări amare! duceţi negrul zbor Sufletelor slabe ce s-abat de dor; Însă voi, speranţe dulci şi tinerele, Împletiţi cu roze cîntecele mele! 
  Inima romînă N-a perdut juneţea cea vieţuitoare, Nici viteaza-i mînă, De plăceri molatici, n-a slăbit sub soare. 
  BUCIUMUL 
  Nu-mi mai vorbiţi de patrie,
  Căci plînsul mă supune:
  În mijlocul plăcerilor
  Întristă tristu-i nume.
  
  Plăpînda, blîndă pasăre
  Cînd cade sub prinsoare
  Îşi muşcă fierul lanţului
  Şi bate-n aripioare.
  
  Şi fiicele Carpaţilor,
  Gingaşele căpriţe,
  Cînd cad în prada lupilor,
  Se apăr din corniţe,
  
  Dar fraţii-mi n-au virtuţile
  Nici ăstor dulci fiinţe:
  Plecaţi, se pleacă timpului
  Şi lungii suferinţe.
  
  FLUIERUL 
  Totdauna-n lacrimi nu s-or risipi 
  Inimile june, Mîine cavalerul pe fugar în spume Pe cîmpul de lupte mîndru va porni; Paloşul cel splendid va luci cu fală 
  Pe coifuri de fier; 
  Ştirea triumfală Gloria romînă va purta la cer. Dincolo de noapte, zorile lumină; Dincolo de doruri, viaţa luce lină; Numai ochii celor ce de moarte-s plini Nu pot să pătrunză dulcile-i lumini. 
  BUCIUMUL 
  Văzut-am iarna luncile
  Uscate, tristătoare,
  Dar azi cu flori dulci, magice,
  Se coper rîzătoare.
  
  Văzut-am fruntea verginei
  Pălită, durerată,
  Dar azi cu dulce purpură
  I-e faţa semănată.
  
  Dar zilele, dar secolii,
  Sub care totul piere,
  Nu schimbă, dulce fluiere,
  A ţării grea durere!
  
  Pămînt al suferinţelor!
  Te pleacă şi suspină,
  Căci pentru tine soarele
  În negură declină!
  
  Iar tu, gingaşe fluiere,
  ’Mpletit cu flori divine,
  Precurmă melodiile
  De tinereţe pline!
  
  În darn mai cînţi; accentele-ţi
  D-amor şi libertate,
  În inimile morţilor,
  Cum crezi că pot străbate?
  
  Aşa cerească pasăre
  Modulă pe morminte,
  Dar nu mai mişcă sufletul
  Acelui ce nu simte.
  
  Azi sufletul romînului
  E rece ca pămîntul
  Cînd iarna-ngheaţă fluviul:
  Mai mut e ca mormîntul!
  
  Pămîntu-n timpii rozelor
  Cu dulci flori se-ncunună
  Şi, sub lovirea fierului,
  Mormintele răsună;
  
  Iar tu, frumoasă patrie,
  Rămîi în amorţire
  Cînd tinerele cîntece
  Te cheamă la mărire!
  
  FLUIERUL 
  Ţară! şterge-acele triste lăcrimiori De pe faţa jună! Împleteşte părul cu fragile flori, 
  Vechea ta cunună. Căci soseşte ziua cea de sărbătoare, Ziua nunţii tele cu mărirea ta! Să nu te găsească stînd îndoitoare, 
  Stînd a lăcrima, Mirele tău dulce ca cerescul soare! 
  BUCIUMUL 
  În nici un timp plăcerile
  Din sărbători voioase,
  Pe frunţile fecioarelor
  N-au pus flori mai frumoase!
  
  Răsună, sună cupele
  Şi hora saltă lină,
  Copiii ţării bravilor!
  . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Ascunde-ţi capul, pasăre,
  Plîngînd sub aripele!
  Veliţi-vă-n nori frunţile,
  Voi, minunate stele!
  
  Voi, rîuri dulci, secaţi-vă
  Torentele suave!
  Să nu mai ude buzele.
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  
   
  În patria vitejilor
  . . . . . . . . . . . . . . .
  
  M-apasă viaţa ş-aerul
  Şi sufletu-mi slăbeste!
  
  Îţi las, frumoasă patrie,
  Eternă salutare.
  Nu voi
  S-am tot o mormîntare!
  
  FLUIERUL 
  Cînd să fii o stană rece mărmurată, Dulce ţara mea! Din a noastră viaţă jună şi-nfocată Te vom re-nvia! 
  Viaţa ta-i a noastră, viaţă, sînge, nume... Iar amoru-ţi tînăr ne reţine-n lume; Pentru tine moartea drag vom înfrunta! Pînă ce m-or sparge, dulce voi cînta! 
  
  
  AVUŞI TU ZILE MÎNDRE 
  I 
  Avuşi tu zile mîndre cînd fruntea ta curată
  De laurii măriei lucit-a-ncununată.
  A bucuriei rază pe faţa ta năştea
  Şi spada de batelii în mînă-ţi strălucea,
  Iar harpele poetici, prin sărbători voioase,
  
  Spuneau a ta mărire şi fapte glorioase.
  Copiii tăi, o, ţară, cu drag te dezmierdau.
  De dulcea-ţi amicie străinii s-onorau.
  Atunci şi fiii nobili erau stimaţi în lume,
  Iar fiicele-ţi frumoase purtau mai dulce nume,
  Căci într-acele timpuri, o, ţara mea, la noi
  Femeile romîne năşteau, creşteau eroi!
  
  II 
  Dar braţul tău azi cade şi corpul tău slăbeşte.
  Azi... inima supusă, de tine se-ndoieşte,
  Iar zilele-ţi voioase d-acuma s-au umbrit.
  E moartă bucuria pe sînul tău zdrobit!
  Plîngi, patrie romînă, cu lacrime de sînge,
  Cu sufletul în moarte, suspină şi te plînge,
  Căci floarea vieţii tele de doruri s-a fănat,
  Sub umbra cea de lacrimi ce-n lume-ai revărsat!
  Tăcerea de morminte zdrobitul sîn cuprinde.
  Pe numele tău splendid uitarea se întinde.
  Copiii tăi cei vitregi se-mbată toţi d-amor,
  Cînd lacrimile tele ca rîuri se strecor,
  Cînd sub loviri cumplite tot corpul tău tresare
  Cînd... te fărîmă sub cruda-i apăsare,
  Cînd umilinţa crudă coboară capul tău,
  Cînd visele frumoase se schimbă toate-n rău!
  Pe faţa ta cea verde mulţi oameni rătăcesc,
  Dar inimile-s moarte: nimica nu doresc,
  Nimica decît umbra sub care se strecoară,
  Ca păsările nopţii ce-n noapte vor să moară...
  Plîngi, patrie de doruri, cu lacrime de sînge!
  Cu sufletul în moarte, suspină şi te plînge!
  
  
   
  III 
  Dar, prin aceste lacrimi durerile îmbuni!
  Nui! lacrimile-s date plăpîndei slăbiciuni.
  Aceste mîndre lacrimi, o, patrie dorită,
  Sunt viaţa ta ce fuge, sunt inima zdrobită!
  Complîngerile tele răsun ca la mormînt
  Şi fruntea ta se-ndoaie ca crinul dulce-n vînt.
  Speranţa nu mai luce prin lacrimile tele.
  Durerea te hrăneşte din crudele-ndoiele.
  Dar floarea de speranţă ce stinge crudu-ţi dor
  Răsare poate dulce departe-n viitor?
  Ce muritor cunoaşte misterele divine
  Şi fericiri ce soarta păstrează pentru tine!
  Toţi fiii Romîniei nu sunt ai vieţii sclavi.
  Pămîntul bărbăţiei mai poate naşte bravi.
  Deci cugetele-ţi toate ce te-narmară, foarte,
  Nu s-ar cădea să fie de doliu şi de moarte.
  Oh! nimeni n-are dreptul nicicum a-ţi disputa
  Pe viitor cea parte din fericirea ta!
  
  
  
  LA DANUBIU 
  I 
  O, rîu de timpuri mîndre, Danubiu maiestos!
  Tu ne rechemi cu fală trecutul glorios
  Cum un bătrîn ce timpul îl uită să răpească
  Recheamă celor tineri mărirea strămoşească!
  Dar rechemînd virtutea străbunilor eroi,
  În timpuri de cădere, cît dor deştepţi în noi!
  
  II 
  În aurora timpului,
  În zile mai senine,
  Nu cunoscuseşi fiarele
  Popoarelor străine.
  
  Pe malurile fragede
  Creşteau flori parfumate,
  Eroi şi blînde vergine,
  De graţii cununate.
  
  Iar undele cu vasele
  Se-ncununau voioase
  Ca valurile cîmpului
  Cu flori primăvăroase.
  
  Cînd armele străinilor
  Tunau p-a ta cîmpie,
  În vijelia luptelor
  Tu tresăreai c-urgie.
  
  Sub undele sălbatice
  Sorbeai tu hoarde rele;
  Cu sînge, cu cadavere
  Curau undele tele.
  
  Atunci şi fiii patriei
  Strigau cu flăcărare:
  „A noastră-i vechea Dunăre
  Şi dalba-i apărare!“
  
  
   
  III 
  P-ale tele valuri azi ca altădată,
  Cresc flăcăi, fecioare, flori frumoase cresc,
  Dar flăcăii pleacă fruntea durerată,
  Verginele varsă lacrimă-nfocată,
  Florile născute se şi veştejesc.
  
  Vasele se leagăn peste valuri, line.
  Dar cu fericire nu le pot vedea,
  Căci aceste vase toate sunt străine
  Şi tot pare-n lacrimi la vederea mea!
  
  Astăzi ca-n vechime, cînd p-aceste maluri
  Armele străine tună cînd şi cînd,
  Tu tresări pe patu-ţi, volvori spumegînd,
  Sînge şi cadaveri rîuri printre valuri.
  
  Dar prin toate-aceste feluri de popoare
  Ce pe lata-ţi faţă cînd şi cînd combat,
  Fiii Romîniei în deşert îi cat,
  În deşert îi cheamă vocea cea d-onoare.
  
  
  
  LA UN NOR 
  Nor ce treci făr’ de ţintire! Eu ca tine sunt străin; Tu verşi ploaie şi mugire, Eu vărs lacrimi şi suspin. 
  Tu doreşti întinsa mare Dintru care te-ai născut; 
  
   
  Eu suspin cu nerăbdare După ţara ce-am pierdut. 
  Prin eterul cu flori d-aur Tu ferice rătăceşti, Poţi să verşi al tău tezaur Pe tărîmul ce doreşti. 
  Eu în locuri tot străine Număr anii ce grăbesc; Nu pot face nici un bine, Ţării mele ce doresc. 
  De vei merge colo-n ţară, Spune celor ce-i vedea Că-n durere crud,-amară Se consumă viaţa mea. 
  Iar nu spune trista ştire Dragei mele, fraged crin, Ei să-i spui că-n fericire Viaţa-mi fuge, dulce, lin! 
  
  
  ÎN ŢĂRI STRĂINE 
  ŞI-AU SCUTURAT 
  În ţări străine şi-au scuturat Anii mei tineri florile june; Ochii cu lacrimi d-amărăciune Zilele toate le-au salutat! 
  În darn speranţa viselor line Mi-arată cupa cu dezmierdări, Aceste roze de desfătări Pălesc în umbra ţării străine. 
  Sufletu-mi cade zdrobit de dor, Şi-a rănii plantă vindecătoare Nu se va naşte l-al vieţii soare Nici chiar în noaptea din viitor. 
  Viermele rupt-a la rădăcină Floarea ce cade către pămînt, Şi s-o renască pe-al ei mormînt Nu mai e-n viaţă nici o lumină. 
  
  LEGENDE SAU BASME NAŢIONALE ÎN VERSURI 
  1858 
  
   
  ŞIR’TE MĂRGĂRITE (Înşiră-te mărgăritare) 
  Mii de candele lucesc
  La palatu-mpărătesc,
  Căci să face clacă mare
  Spre-a-nşira mărgăritare.
  Dintre cei ce sunt veniţi,
  Alţii nu-s mai străluciţi,
  Mai frumoşi, mai răpitori
  Ca doi tineri frăţiori:
  Părul lor în undă lină
  ’Noată dulce sub lumină
  Ca pîrîul fugător
  Sub un soare lucitor.
  
  Fiecine istoriseşte
  Istoria ce doreşte,
  Iar cînd toţi au savîrşit,
  Copilaşii au vorbit:
  – „Două june surioare,
  Dulci ca razele de soare,
  Pe sub lesele-nflorite
  Torc mătăsuri aurite,
  Şir’te mărgărite!“
  
  Iar pe drumul lăturat
  Trece fiul de-mpărat.
  
  – „Doamne, fă-mă-a ta mireasă,
  Fă-mă-a ta femeie-aleasă
  Şi-oi aduce ţie-n dar
  Vase cu mărgăritar!“
  
  Asfel zice sora mare,
  Cu trufie şi-ngîmfare.
  
  – „Fă-mă, doamne, nevestică,
  Zice sora cea mai mică,
  Şi-ţi voi face doi feciori,
  C-ale părului meu flori!“
  
  – „Tu să fii a mea mireasă...
  Dulce, mîndră-mpărăteasă!“
  Nouă luni, de nouă ori
  Străluciră printre nori,
  Iar cînd fuse-a noua ori,
  Doamna naşte doi feciori
  
  Cu cosiţele-aurite...
  Şir-te-mărgărite!
  Şi cu-atîta cît vorbea,
  Mărgărelul se-nşirea.
  
  Iară soră-sa cea mare
  Cugetînd spre răzbunare,
  Aducînd doi arăpei,
  I-au ascuns în patul ei.
  
  Iar pe-acei frumoşi feciori,
  Drăgălaşi ca două flori,
  
  
   
  Îi îngroapă prin grădină,
  Ling-o veştedă tulpină.
  
  Din copiii bălăiori
  Răsărit-au brădiori:
  Dar cînd stelele voioase,
  Flori din aer auroase,
  
  Încunună coama serii,
  Cînd sunt dulci şi limpezi cerii.
  Cei doi brădiori ce cresc
  Între dînşii-aşa vorbesc:
  
  – „Dormi, tu, dulce frăţior?
  Căci eu cerc un aspru dor
  De maicuţa mult iubită
  Ce se plînge părăsită.“
  
  – „Nu dorm, căci am auzit
  Viersul maicăi mult dorit,
  Ea ne cheamă plîngătoare
  Colea-n umeda-nchisoare.“
  
  
  
  VIERSUL MUMEI 
  „Lanţurile greu mă-ncing, Ochii lăcrimînd se sting: Dar să văz pe copilaşi Bălăiori şi drăgălaşi, Stinge-s-ar a mea-ntristare Într-o dulce sărutare! 
  
   
  Unde sunteţi, dragii mei, Plăpînziori şi mititei? Spuneţi, mîndre florioare, Cin’vă scaldă-n lăcrimioare? Cin’vă leagănă-n cîntări? Cin’v-adoarme-n sărutări?“ 
  
  
  COPILAŞII 
  „Seara primaverii caldă
  Cu dulci lacrime ne scaldă;
  Austrul ne-adoarme lin
  În duiosul lui suspin,
  Iar a nopţii stea tăcută
  Cu dulci raze ne sărută.
  
  Dar noi nu mai adormim
  De cînd plînsul ţi-auzim,
  Maica noastră, nu mai plînge,
  Plînsu-ţi inima ne frînge!“
  
  Sora mare-era mireasă
  Dalbă, mîndră-mpărăteasă.
  
  Sora mare tot aude
  Şi cu-aceste gînduri crude:
  – „Împărate, zise ea,
  Dacă mîine n-ăi tăia
  Cei doi brazi ce fruntea-nclină
  Pe fereastra din grădină,
  Casa ta voi părăsi
  Şi-n deşerturi voi fugi.“
  
  Doamna zice şi pe loc
  Brădiorii cad în foc;
  Dar prin iarba cea-nflorită
  Şi de rouă poleită,
  P-un tapet de ghiocei,
  Iată c-au sărit scîntei,
  Şi scînteile rouate
  Şi de soare sărutate
  Se schimbară-n doi feciori
  Drăgălaşi ca două flori.
  – „Noi suntem cei doi feciori
  Cu cosiţele-aurite...
  Şir’te mărgărite!“
  
  Mărgărelul, cît vorbea,
  Singur iute se-nşirea.
  
  Iară cînd a fost numit
  Cu măicuţa ce-au vorbit,
  Cele mărgăritărele
  S-au schimbat în lăcrimele.
  
  Împăratu-a cunoscut
  Copilaşii ce-au pierdut,
  P-a lor maică doritoare
  El o scoate din prinsoare.
  Însă soaţa-i vinovată,
  Între doi fugari lăsată,
  În deşerturi a plecat...
  Soarele s-a-mbucurat.
  
  
   
  CĂPRIŢA DE AUR 
  În nori cinşi cu roze şi cu-aur curat Se culcă ferice al vieţii-mpărat. Dar fiul de rege pe calu-i ce zboară Goneşte-o căpriţă, plăpîndă şi uşoară, 
  Cu cornii auriţi. 
  Ea fuge-n pădure şi cel ce-o preurmă, Lăsîndu-şi fugarul, pe jos o mai urmă Sub arbori frunziţi. 
  Iar fiicele nopţii pe lume cobor Şi-nvăluie toate cu pletele lor. 
  O slabă femeie cu seci oseminte, Cu feţe zbîrcite, păru lui nainte Şi-aşa i-a vorbit: 
  – „Te-nturnă,-mpărate, căci mîndra căpriţă A fost mai nainte frumoasă domniţă Cu păr aurit. 
  Un zmeu se răpise de chipu-i dorit, Dar juna fecioară l-a dispreţuit. 
  Atunci el îi schimbă popoarele sale În arbori ce formă dumbrava din vale, Dumbrava de chin. 
  Domniţa frumoasă cu plete leite Se schimbă-n căpriţă cu coarne-aurite, Frumoase străin! 
  Acum e căpriţă cît ziua luceşte Şi dulce fecioară cît noaptea domneşte. 
  Acolo-i castelul în care petrece. Dar cîţi o preurmă, sub paloşu-i rece Ca spicul s-abat. 
  Streine, te-nturnă spre locuri mai bune! Să mori cînd eşti mîndru, puternic şi june E mare păcat!“ 
  – „Fii bună şi-mi spune, ce pot ca să fac, Turbatele-i gînduri în flori să prefac?“ 
  – „Te du de găseşte, sub plopul ce plînge, Fugaru-i ce-adapă cu tînărul sînge De fii de-mpăraţi! 
  El poate să-ţi spuie misterele sale... Dar tot e mai bine să pleci p-a ta cale, Spre junii tăi fraţi!“ 
  Ea zice. Streinul voios mulţumi.
  Spre plopul ce plînge, prin noapte porni.
  
  – „Tu, care-ntreci vîntul prin marea-ţi iuteţe
  Şi-ntuneci lumina cu-a ta frumuseţe,
  
  Al soarelui fiu! O, cal dalb, mă-nvaţă ce pot face doare Să capăt amorul căpriţei-fecioare, 
  Îmi spune, să ştiu!“ Dar calul nechează. Săpatele stînci Revarsă prin noapte răsunete-adînci. 
  – „Ascultă, străine cu faţă mult albă! Ea doarme cu mîna pe sabia-i dalbă Şi cu-ochii deschişi. 
  Acel ce-ar ajunge să-i dea sărutare Cînd este-adormită, va face schimbare În sorţii închişi. 
  Dar ochii fecioarei lucesc înfocaţi
  Şi cei ce s-apropiu, se-ntorc spăimîntaţi.
  Tu du-te, sarută, şi nu te-ndoieşte,
  Căci ochiu-i nu vede, deşi străluceşte,
  
  Frumos călător. 
  Odată ce buza-ţi de frunte-i v-atinge, Magia fatală pe loc se va stinge Ca visul de dor.“ 
  Străinul pătrunde prin vechiul castel.
  A morţii tăcere domneşte prin el.
  Iar steaua durerii, tăcută şi plină,
  Ieşind de sub neguri, revarsă lumină
  
  Pe tristul palat. 
  Ici-colo prin curte zac oase-aruncate, Zac oase de tineri ce-n nopţi furtunate Azil au cătat. 
  Pe patu-i molatic domniţa dormea, Cu sabia-n mînă şi cu ochii privea Ca valuri de raze ce splendidul soare Răsfrînge voioase p-a zilei ninsoare, 
  Ce parcă-o pătrund. 
  Cosiţele-i late cădeau despletite În valuri dulci d-aur, voios risipite Pe sînu-i rotund. 
  Pe rozele buzei, ce pier şi-nfloresc,
  Cuvinte-ntrerupte, ca fluturi plutesc,
  Pe feţele-i albe, cu sînge picate,
  O rouă de lacrimi tăcută s-abate
  
  În cursul umbrit. 
  Ca valul sub focul cerescului soare, Sub mantia-i d-aur al său sîn tresare De vise răpit. 
  – „O, rară minune“, străinu-a strigat, Văzînd-o dormindă pe fragedu-i pat. 
  El pasă spre patu-i şi cît naintează Ai fetei ochi seamăn mai mult că veghează, Mai mult vii se par. 
  Guriţa-i se mişcă şi va să vorbească: – „Oh! nimeni în lume n-o să mai ghicească Misterul amar!“ 
  Străinul cu frică se pleacă pe pat Şi pune pe buze-i un lung sărutat. 
  Fecioara se scoală şi zice-ntristat: – „D-acuma magia va fi fărîmată, Tu scapi viaţa mea, Dar cine-mi va spune să fie mai bine?...“ 
  
   
  Îi zice fecioara necată-n suspine – Şi dulce plîngea. 
  – „D-ai fi tu ferice cu sufletul meu, Trăieşte, fecioară, căci el este-al tău.“ 
  
  
  ZIORINA 
  Armia de ţară de trei zile bate,
  Arde şi fărîmă străinii-n cetate.
  Prin pulberea deasă vine-un cal uşor.
  Astfel trece-un vultur învelit în nor.
  Către domn se-ndreaptă... Cavalerul sare...
  E Ziorina, fiica-i, dulce la cătare.
  
  Ea ridică coifu-i; păru-i graţios,
  Ca lung fluviu d-aur se revarsă-n jos,
  Pe sub gene-i scîntei două lăcrimele
  Cum sub nori lumină două dalbe stele,
  Şi rîuritoare, p-al ei chip senin,
  Cad din roză-n roză şi din crin în crin.
  Bunul domn o mustră pentru ce să vie
  Să-şi expuie viaţa... Să se-nturne-o-nvie.
  Rara-i frumuseţe reunea, răpiţi,
  Împrejuru-i bravii cei mai străluciţi.
  Ea pricepe lesne cît era dorită.
  Despre-a lor simţire graţios profită.
  Smulge de la sînu-i o plăpîndă floare
  Umedă d-a sale line lăcrimioare
  Şi cu nişte termeni dulci şi răpitori
  Ea vorbeşte-ntr-astfel către-adoratori:
  
  
   
  – „Cine va purcede dup-această floare,
  Udă de suspine şi de lăcrimioare,
  Îi voi da, pe viaţă şi pe Dumnezeu,
  Mîna şi juneţea sufletului meu!“
  Zice, – aruncă floarea dincolo-n cetate,
  Dincolo de şanţuri unde tunul bate.
  Zece bravi s-aruncă după floarea sa
  Şi-ncă-o mie d-alţii primilor urma.
  
  Astfel ei intrară prin cetatea tare,
  Astfel se-ncepuse falnica-i luare.
  
  După multe zile, domnul generos
  Şade cu Ziorina sub un cort luxos.
  El întreabă bravii care din ei doare
  Au cules pe şanţuri o frumoasă floare,
  Ca să vie-ndată, fiica lui să-i dea.
  Nimeni nu răspunde; nimeni nu venea.
  Un bătrîn acolo la vederi apare.
  Merge spre domniţă, zice cu-ntristare:
  – „Iată-această floare – ce viteaz frumos
  Dete pentru tine şi-a murit voios!“
  Dup-aceste vorbe, fata, gînditoare,
  Cu-ale sale lacrimi scaldă-această floare.
  
  
  
  STEFAN CEL TÎNĂR ŞI DOAMNĂ-SA 
  Ştefan stă la masă, zi de sărbătoare.
  Doamna lîngă dînsul şade gînditoare.
  Genele-i noroase caută pe jos,
  Iar pe mînă-i pleacă capul ei frumos.
  
  
   
  Umbrele durerii coper-a sa faţă,
  Cum pe cerul splendid trece-un nor de ceaţă.
  
  – „Astăzi, zice domnul, zece mii ucig.
  Ordinele-s date... Furcile se-nfig!“
  Doamna se-nfioară, fruntea-i se-numbreşte.
  În profunde gînduri mintea-i rătăceşte.
  – „Cît de dulce vinul rîde-n cupa mea!
  Doamne, pentru tine, tu cu mine bea!“
  
  Domnul ia paharul şi cu doamna-nchină.
  Cupele răsună; fruntea lor lumină.
  – „Doamne, multe rele faci p-acest pămînt,
  Multe prăzi şi-ucideri fără de cuvînt...“
  Zice. Domnu-aruncă cupa p-a sa faţă.
  Sîngele pe frunte-i rîură şi-ngheaţă.
  Doamna-şi şterge roua şi cătînd la cer:
  – „Astăzi orice crime printr-o crimă pier!
  Doamne! roagă cerul... Eşti înveninat!“
  Domnul sub durere-i cade săgetat.
  Tremură, păleşte... Viaţa-i mai apune
  Şi zdrobit de doru-i aste vorbe spune:
  – Chiar pe soţu-ţi tînăr ai înveninat!“
  – „Zece mii, de moarte, moartea-ţi a scăpat!“
  
  
  
  DROMICHETE 
  Lisimac închină toată-oştirea sa
  Ce-n tărîmul dacic soarta delăsa.
  Şi, bînd apă, zice-necat de suspine:
  – „Zei prea buni! Ce rele revărsaţi pe mine!
  
  Dintr-un mare rege pe pămîntul meu,
  În străine locuri astăzi rob sunt eu!“
  
  Dacii, după datini, cer să-omoare prinşii;
  Însă Dromichete vine printre dînşii
  Şi-astfel le vorbeşte: – „Dacii mei stimaţi,
  De vom da noi morţii p-ăşti străini bărbaţi,
  Fraţii lor veni-vor c-oaste mult mai mare
  În pămîntul nostru pentru răzbunare.
  Dacă, dimpotrivă, viaţa le-am cruţa,
  Amicie lungă ne vor conserva.“
  Regele vorbeşte. Popolul consimte.
  Regii se sărută, cu mîndre cuvinte.
  Dacii cheamă prinşii la splendide mese
  Unde vase d-aur şi bucate-alese,
  Vinuri generoase pe meseni răpesc
  Printr-un lux ce farmecă-ochiul omenesc.
  Însă l-alte mese dacii-atunci s-aşază
  Şi din vase simple, simplu ospătează.
  Lisimac nu ştie pentru ce cuvînt
  Cu-ndoite moduri, două mese sînt.
  Crede că barbarii vor să-i învenine.
  Dromichet pricepe şi cu vorbe line:
  – „Nu luaţi aminte chipul cum mîncăm.
  Noi cunoaştem luxul, dar nu-l practicăm.
  El dă nevoinţe cari-aduc în viaţă
  Griji ce schimbă-n lacrimi orişice dulceaţă.
  Cu simplicitatea, prin străine ţări
  Nu cătăm prin arme prăzi şi răzbunări.
  Însă de ne-alungă Dumnezei şi ţară,
  Moartea pentru-aceste nu ne pare-amară.
  Ne-apărăm cu suflet, devenim eroi,
  Căci nevrînd rău altor, nu-l vrem pentru noi!“
  
  
  BĂTĂLIILE ROMÎNILOR (Fapte istorice) 
  1859 
  
   
  ANA-DOAMNA 
  I 
  Sufletul lui Carol, regele maghiar,
  De dorinţi trufaşe se îmbată-amar,
  Dar cea mai fatală ce-a putut să fie
  E ca să supuie dalba Romînie.
  Exaltat de dorul care l-a răpit,
  Cheamă cavalerii şi-astfel le-a vorbit:
  – „Vieţuieşte-un popol dincolo-n Carpaţi,
  Popol de mari fapte şi de rari bărbaţi.
  Astfel cum un arbor lîngă casă creşte
  Şi, crescînd, lumina soarelui opreşte,
  Astfel astă-dată, pe al nostru sîn,
  Creşte şi va creşte popolul romîn.
  Să surpăm stejarul într-a lui junie
  Şi să spargem cuibul cel de bărbăţie.
  Să-njugăm la carul cel triumfător
  Căpitanii ageri şi pe domnul lor!
  Să stingem, prin lanţuri şi prin împilare,
  Focul său de viaţă, de neatîrnare,
  Pînă să roşească d-a se mai gîndi
  Fericit şi liber pe pămînt a fi!...“
  Astfel zice Carol, iar maghiarii-aprinşi
  Jură să zdrobească şoimii cei ne-nvinşi.
  
  II 
  Carol intră-n ţară, asupreşte foarte; Unde calcă, lasă lacrimi, doliu, moarte! Astfel se preface cel mai mîndru loc. Unde trece, arde un torent de foc. 
  III 
  Domnul şi boierii şed în lata sală –
  Toţi bătrîni ce poartă părul alb cu fală.
  În acele timpuri un boier romîn
  Se stima pe atîta cît era bătrîn,
  Căci pe cît în vîrstă el înaintase
  În mai multe lupte încă se-nsemnase.
  Solii de la Carol dau regala carte.
  Despre cele scrise domnului fac parte:
  „Dacă Severinul încă nu predai
  Şi vasal de astăzi mie nu te dai,
  Cu oştire mare voi veni la tine
  Să te pui în lanţuri pentru-a ta ruşine!“
  Iată cum răspunde domnul generos:
  – „Ce dureri apasă sufletul frumos,
  Cît, uitînd cu totul regală mărire,
  Se coboară astfel prin a lui gîndire?
  Inimile zboară către bucurie,
  Dar mai iute încă zboară spre mînie;
  Iar cel ce domneşte popoli pe pămînt,
  Îşi lumină calea numai de cuvînt.
  Un domn se măreşte prin înţelepciune.
  Patimile-n sînu-i vin din slăbiciune!
  Orice domn se află patimii robit,
  L-al măririi templu nu va fi primit.
  
  Voi lua-n vedere toate cîte-mi scrie;
  Pîn-atunci, voi mergeţi, fiţi-mi oaspeţi mie,
  În repaos fraged inimile daţi
  Şi cît viaţa-i tristă, de puteţi, uitaţi!“
  
  IV 
  Cum se face noapte, domnul în tăcere
  Cheamă cavalerii şi consiliu cere:
  – „Voi, boieri de ţară! Ce vom face oare
  Să nu pierdem pacea binefăcătoare?
  Carol, sub pretexte, fără de cuvînt,
  Cată să robească ăst frumos pămînt!“
  Unul dintre dînşii şi acel mai june
  Cu mărinimie aste vorbe spune:
  – „Doamne! Două chipuri, două drumuri sînt...
  Amîndouă rele pentru-acest pămînt...
  Unul este lupta, pierdere făloasă;
  Celalt este pacea, viaţă ruşinoasă!
  Însă pentru mine, d-ar fi să doresc,
  Aş alege chipul cel mai vitejesc,
  Căci mai dulce-mi pare moartea cu mărire
  Decît cu ruşine trista vieţuire!“
  
  – „Ale tale vorbe, Basarab a zis,
  Îmi îmbată dulce sufletul închis.
  Ele mă răsfaţă ca visări plăcute
  De copilărie, de mulţi ani pierdute,
  Pe atunci cînd viaţa luce fără nor,
  Ochiul fără lacrimi, gîndul fără dor!
  Zici că să ne batem, să pierim cu fală?
  Oh! Vedeţi ce dulce sufletul se-nşală!
  
  Celor slabi în lume dat-a Dumnezeu
  Mintea să se lupte cu tiranul rău.
  Oastea ne lipseşte şi ne vor supune...
  Să batem tiranii prin înţelepciune!
  Să le dam ce cere, dar p-al lor cuvînt
  C-or ieşi îndată din acest pămînt...
  Mai tîrziu, cu timpul, oşti mai mari vom strînge
  Şi-al lor jug cu fală şi folos vom frînge!“
  Astfel le vorbeşte domnul cel mintos.
  Cei mai mulţi suscris-au actul ruşinos.
  
  V 
  Ana, jună doamnă, printre dînşii vine,
  Ca dorinţa dulce printre vise line.
  Ea desface vălu-i: raze de mîndreţe,
  Prin flori de junie, îi lucesc pe feţe.
  Căutatu-i dulce, dar umbrit de dor
  Ca un foc de soare o vedem prin nor.
  Zeul ce inspiră frageda junie
  Cu frumoase gînduri de mărinimie,
  Varsă-n faţa-i dulce foc dumnezeiesc,
  Iar în vorbă-i graţii ce pe toţi răpesc.
  
  Iată cum vorbeşte: – „Mîna voastră scrie
  Pentru ţara voastră moarte şi robie.
  Însă mîna voastră nu s-a veştejit,
  Inimile-n lacrimi nu vi s-au topit!
  Nu! Căci peste toate mintea omenească
  În faptele noastre trebui să domnească!
  Dar sub vorba mintei, mîndre domnitor,
  Oamenii îmbracă slăbiciuinea lor!
  
  Doamne! Voi, mai-marii capi ai ţării noastre!
  Căutaţi în fundul inimilor voastre
  Cugetări şi lacrimi pentru-acest pămînt
  Ca flori rătăcite pe un vechi mormînt!
  Rupeţi legătura care ne supune
  Şi prepară ţării ani d-amărăciune.“
  Zice. Două lacrimi genele-i stropesc
  Şi ca roua lină p-al ei chip lucesc.
  
  Sub aceste vorbe cu care-i răspunde,
  Bucuria-i dulce domnul îi ascunde:
  – „Tu, ce jos în lume fraged am iubit,
  Suflete prea gingaş, mie prea dorit,
  O, femeie rară! Dulcea ursitoare
  Nu ţi-a dat în parte griji apăsătoare,
  Ci prin frumuseţe şi-ani desfătători,
  Lacrimile noastre să le schimbi în flori.
  Lasă-ne dar nouă grijile străine
  Şi petrece-n casă zile dulci şi line!“
  
  Timpuri de virtute şi de fapte mari!
  Suflete străbune, nobile şi rari!
  Aţi trecut ca frunza ce de vînt răpită,
  Lîngă tristul arbor cade veştejită.
  Dar stejarul mîndru încă se-nveleşte
  Cu cununa-i verde care ne răpeşte.
  Iar tu, Romînie, totul ce doreşti,
  Tot ce perzi odată, nu mai dobîndeşti!
  Să cătăm în noaptea timpurilor stinse
  Faptele sublime, numele ne-nvinse!
  Căci tot ce mai poate, sub al nostru dor,
  Să ne mai consoale, e lumina lor.
  
  Astfel sub povara vîrstei ce-l zdrobeşte, Cu trecutu-i dulce, cel bătrîn trăieşte, Şi încins în lanţuri, robul cel străin Anii libertăţii cîntă dulce, lin. 
  VI 
  Într-o sală mare, cu lumini puţine,
  Intră căpitanii, nobilă junime.
  Nu sunt de părerea sfatului domnesc:
  Actul de-nchinare îl dispreţuiesc.
  Vor ca să lovească armia maghiară
  Şi să spele pata ce-ar pica pe ţară.
  La lumini de candeli ce se-ngîn uşor,
  Ana-doamna vine în mijlocul lor.
  Ochii săi se lasă peste adunare,
  Străbătuţi de dalbă, nobilă-nfocare.
  Păru-i spice d-aur din togă scăpînd,
  Sînu-i alb ca crinul îi sărută blînd.
  Generoasa doamnă astfel le vorbeşte:
  – „Ştiţi că totd-auna, cela ce domneşte
  Are mari răspunderi, mari împiedicări,
  Şi-n înţelepciune cată cugetări.
  Domnu-nchină ţara ca s-o mîntuiască
  D-armia străină ce va s-o robească.
  Aşteptînd să vie timpul priicios.
  Astfel, prin furtună un pilot mintos
  Strînge pretutindeni vălurile sale
  Şi cu vijelia merge p-a lui cale.
  Însă numai domnul e răspunzător
  La străini de faptă-i; nu al său popor.
  
  Să spălăm noi hula ce ne-apasă foarte, Printr-o generoasă şi frumoasă moarte! Să lovim străinii, prin strîmtori adînci!... Să-mbătăm de sînge vulturii din stînci!“ 
  Astfel zice doamna. Căpitanii vor Şi toţi jur să moară pentru ţara lor. 
  VII 
  Oştile maghiare ţara părăsesc.
  Dar ieşind, pe cale pradă şi robesc.
  Prada şi robia nu sunt rănitoare
  Ca aceste vorbe crude, rîzătoare:
  „O, romîni, ascundeţi armele-ostăşeşti
  Şi-mbrăcaţi d-acuma rochii femeieşti!
  Ca acel ce vine să vă războiască,
  A vă cere-n luptă, să nu se josească!“
  
  VIII 
  Dar a lor trufie repede-a pierit.
  Printre stînci romînii, iată-i, au sosit!...
  Săgeţile pleacă, aerul străbate,
  P-armia străină rîură turbate...
  Soarele păleşte... Gemete adînci,
  Surde, ne-nţelese trec din stînci în stînci.
  Coiful se despică; inima slăbeşte;
  Pe hîrcile goale, sabia loveşte;
  Sîngele se varsă pe sînge-nchegat...
  Sufletele zboară... Cerul s-a-nnorat.
  Caii nechezează şi turbează foarte;
  Oamenii se-mbată de sînge şi moarte.
  
  
   
  Mulţi s-apuc la luptă şi-n turbarea lor,
  C-unghii şi cu gura se fărîm, s-omor.
  
  Astfel cum s-arată după vijelie
  Arbori, flori şi ierburi rupte pe cîmpie,
  Arme şi cadaveri d-oameni şi de cai,
  În grămezi ici-colo stau zăcînd pe plai.
  Carol schimbă portu-i... Scapă cu ruşine;
  Dar puţini îl urmă, puţini fug cu sine.
  
  Multe zile rîul sînge-a revărsat
  Şi-ale lor cadavre le-au împrăştiat.
  Multe nopţi vulturul ce pe stîncă plînge,
  S-a hrănit cu carne, s-a-mbătat de sînge!
  Pînă-n timpii noştri, coifuri ostăşeşti,
  Paloşe şi pinteni, prin stînci mai găseşti.
  
  IX 
  P-o măgură verde muzicile sună,
  Căpitanii tineri cu respect s-adună
  Lîngă căpitanul june, înfocat,
  Ce-ntr-această luptă mîndru-a comandat.
  Căpitanu-aruncă coifu-apăsător:
  Părul p-al său umăr cade rîzător.
  
  
  
  CETATEA ALBĂ (AKERMAN) 
  Ştiţi voi cîte valuri se ridic pe mare Cînd o vijelie suflă cu turbare? Astfel sunt la număr mîndrii musulmani Ce-apără cetatea sclavă de mulţi ani! 
  Într-un fluviu d-aur, soarele luceşte
  Şi pe coifuri, arme, focu-i străluceşte.
  Ştefan stă sub cortu-i împletit cu fir;
  Cetele Moldovei lîngă el deşir.
  Pasă dorobanii cei cu coapse late,
  Cu sclipoase coifuri în argint lucrate.
  Îi urmez panţirii ce pe cai în spume,
  Ca uşoare vînturi, lunecă prin lume.
  Călăraşii ţării pe vînoşi fugari,
  Îmbrăcaţi în zale ca bătrîni stejari.
  Între toţi curtenii pasă cu mîndreţe,
  În veşminte d-aur, cu frumoase feţe.
  Apoi toporanii de securi armaţi
  Şi codrenii ageri şi de toţi stimaţi,
  Zişi şi pieptul ţării, căci aveau chemare
  S-apere Moldova de oştiri tătare.
  După dînşii pasă sprinteni vînători
  Renumiţi în lupte ca săgetători.
  Şi tunarii ţării toţi în negre poarte,
  Pestriţate-n roşu, crud simbol de moarte.
  Mai veneau în urmă oşti de mercenari,
  Cei cu fruntea mică, ce se zic tătari.
  Unguri laţi în spete, cu mustăţi stufoase,
  Leşi cu părul galben, cu cerbice groase,
  Apoi tighinenii şi-alţi republicani
  Pasă mai de laturi cu-ai lor căpitani.
  Ei erau vasalii lui Ştefan cel Mare
  Si veneau la luptă dup-a lui chemare.
  Cetele romîne rîur în cîmpii
  Ca rîuri de ploaie după vijelii.
  
  Cu Ştefan sub cortu-i capii toţi s-adună
  Ca să rînduiască lupta împreună.
  
  Unul d-între dînşii vorba a luat:
  – „Armia turcească creşte ne-ncetat.
  Dunărea tresare, geme sub povară
  Şi cu ne-ncetare varsă oşti în ţară.
  Nu ar fi mai bine, mare domnitor,
  Să-aşteptăm să vie noul ajutor?“
  Ştefan îi răspunde cu vorbire lină:
  – „Oastea noastră-i bravă, chiar de-ar fi puţină.
  Lupul singur numai, ştiţi aceasta voi,
  E d-ajuns să spargă turme mari de oi.
  Focul după fumu-i nu poţi socoti;
  Sufletul cu trupul nu poţi potrivi;
  Bărbăţia sfîntă care ne măreşte
  Numărului mare locul împlineşte.
  Mulţimile-neacă numărul cel mic;
  Sufletele însă mai mult le ridic.
  Astfel vijelia fumul sparge-ndată,
  Dar mai mult aprinde flacăra-i turbată!“
  Dorobanii pleacă. Soarele din nor
  Se răsfrînge splendid pe pieptarul lor.
  Viile răsfrîngeri ce-n metal se-ngînă,
  Turbură, orbeşte armia păgînă.
  Lăncile pe piepturi lunecă uşor
  Sau răstoarnă bravii după caii lor.
  Sabia în coifuri intră sau se frînge;
  Armele lucioase se roşesc de sînge.
  
  Sîngele se varsă... Paloşul de fier
  Se înfige-n carne pînă la mîner.
  Caii calcă leşuri, se incruntă foarte,
  Oamenii se-mbată de turbata moarte.
  Turcii iau de fugă... pasă spre cetate.
  
  Poarta se deschide oştii fărîmate.
  Însă fugătorii, cu cei ce-i alung,
  Cu spedele-n spate, totd-odată-ajung.
  
  Cum pe faţa mării, după o furtună,
  Valuri lîngă valuri luptă împreună,
  Astfel în cetate prin adînci strîmtori,
  Mestecaţi se luptă vinşi şi vingători.
  Strigăte de-nvingeri, de plîngeri durere
  Se înalţă în aer... Soarele repiere.
  
  Pe o lată piaţă, printre fum şi sînge,
  Armia lui Ştefan mai ales se strînge.
  Acolo-i seraiul. Paşa, cu puţini,
  Apără haremul necat de creştini.
  Ştefan îşi repede calul alb de spume,
  Dintr-o gură-n alta trece mîndru-i nume.
  S-a luat seraiul. Sabie şi foc,
  Pradă şi urgie fulger acest loc.
  
  Cum prin vijelie sună felurite
  Vînturile nopţii, printre stînci trăsnite,
  Ploile muginde, tunetele-adînci,
  Rîurile turburi ce cobor din stînci,
  Astfel se înalţă sunetele d-arme,
  Strigătele d-oameni, crîncenele-alarme.
  Locul de cadavre este semănat,
  Sîngele torente gîlgîie turbat.
  Calul, la vederea leşurilor moarte,
  Sforăie, răsaltă, se-nspăimîntă foarte;
  A derăpănării umbră l-a lovit...
  Omul singur vede, pare fericit!
  
  
   
  În derăpănare sufletu-i se-mbată.
  În oroarea morţii gloria sa cată.
  
  O femeie turcă printre cete pasă...
  Merge către Ştefan; în genunchi se lasă,
  Îşi ridica vălul: ochii lăcrimaţi
  D-o durere mare par împovăraţi.
  Pe bălaia-i coamă flori apar voios
  Cum luceşte p-aur smalţul graţios
  Şi cum crinii tineri printre raze-albesc,
  Prin buzele-i rumeni dinţii strălucesc.
  Astfel cum lumina soarelui văratic
  Aureşte faţa lacului molatic,
  Căutarea vie noată voluptos
  În azuru-i dulce, candid, languros,
  Sub albeaţa dulce după juna-i faţă
  Rîur delicate valuri de roşaţă,
  Ca dorinţi frumoase prin vis virginal,
  Ca buchet de roze prin vas de cristal.
  
  Ştefan, cu mirare, calul său opreşte,
  Crede-un vis ferice, care-l amăgeşte.
  – „Cum în dalbe lupte tu eşti curajos,
  Doamne! după luptă, fii mărinimos!“
  Ştefan se gîndeşte. C-o mişcare face
  Omul de s-alină, armele de tace.
  
  
  
  ROVINA 
  Cu degetele d-aur, fragedele zori
  Iar deschid spre lacrimi ochii muritori.
  Dar sub cort cu cerge, tot cu fir mîndrite,
  
  Mircea stă cu capii armiei dorite.
  Părul lui străluce ca fuiorul alb,
  Scapă valuri late de sub coiful dalb.
  Faţa lui lumină de trăsuri frumoase,
  Sub trăite zile grele, furtunoase,
  El ridică fruntea făr-a suferi.
  Vocea lui răsună fără-a osteni.
  
  Domnul le vorbeşte. Soarele s-arată.
  Dulcele repaos pe străini îmbată.
  Ei sunt mulţi la număr, dar înfemeiaţi.
  Au venit la luptă de răpiri chemaţi
  Şi dorinţa pradei e căzută foarte,
  Rar înalţă omul pîn’să-o cate-n moarte.
  – „Pentru ţara noastră însă noi murim!
  În amoru-i tînăr inima mărim!
  Cît n-or fi romînii un popor de sclavi,
  Demni de tot dispreţul popolilor bravi,
  Cît roşi-vor încă jugul crud să poarte,
  Cît a lor mărire or căta prin moarte,
  N-o călca străinul într-acest pămînt
  Fără să găsească chiar al său mormînt.
  Cel ce nu se luptă pentru-al ţării bine
  Nu merită viaţa decît spre ruşine!
  Dar va fi, din contra, martor Dumnezeu!
  Inima îmi spune şi romîn sunt eu!“
  Zice, sună-n bucium. Sub alt cort el pasă.
  Vede pe-a lui doamnă si-ntristată-o lasă.
  
  Acolo se vede doamna şi-a lui fiie
  Dulce şi frumoasă ca o bucurie,
  
  
   
  Albă, purpurată, cu peri aurori
  Semănaţi cu lacrimi, ale morţii flori.
  Pe guriţa-i mică, fraged zmeurită,
  Sărutarea pare încă adormită!
  Iar pe fruntea-i trece umbra unui chin
  Şi pe braţ i-o pleacă ca pe-un moale crin.
  – „Fiica mea cea dulce! doamna-mumă spune,
  Să-nălţăm la ceruri sfînta rugăciune!
  De va pierde domnul lupta, viaţa sa,
  În robie crudă noi ne vom pleca.
  Dar robia noastră fi-va dezonoare,
  Moartea cea mai aspră, mai degrădătoare...
  Între două rele, moartea nu-i mai rea.
  Pentru-al nostru suflet, roagă fiica mea!“
  Strigăte de-nvingeri s-aud depărtat...
  Paloşul pe fiică muma a-nălţat!
  În amoru-i straniu doamna e sublimă.
  Fiica, tremurîndă, capul ei înclină...
  Palidă, pierdută, lacrimi strălucesc
  P-ale sale feţe... farmec îngeresc!
  Altă ştire vine... Paloşul coboară
  Şi sărută dulce juna-i feţioară.
  
  Mircea cu romînii pe străini a stins.
  Moartea lor e crudă... Baiazid învins.
  
  
  
  CAHUL 
  Stelele de aur prin eter luceau.
  Turcii şi moldavii printre flori dormeau.
  Ionaşcu trece noaptea în veghere;
  Îşi adapă dulce sufletu-n durere,
  
  Apoi zice-n sine: „Slabe muritor!
  Nu-i destul că soarta te-a supus la dor,
  Pentru ce chiar însuţi îţi urzeşti în lume
  Altă suferinţă care te supune?
  Viaţa şi mărirea, fericiri lumeşti,
  Vine-o zi în care tu le părăseşti,
  Iar a ta ţărînă viermilor e dată
  Cît de dalbă fie fala ce te-mbată!“
  
  Cheamă capii oştii şi-astfel le-a vorbit:
  – „Voi, cozaci ce-n lupte dalbe m-aţi servit!
  Voi, feciori din ţară ce, venind în lume,
  V-au scăldat cu lacrimi ale voastre mume,
  A sosit momentul jugul să zdrobim...
  Sau prin mîndra moarte să ne nemurim!
  Puţin timp în lume un erou trăieşte,
  Dar în scurta viaţă secoli vieţuieşte!
  Căci de dulce fală trece cununat
  Şi, murind, în urmă-i nu va fi uitat.
  Cel dintîi muri-voi pentru-al ţării bine!
  Cel dintîi lovi-voi cu-a mea călărime!“
  Zice. Dar sub cortu-i iată a părut
  Doamna lui maghiară, ca un vis plăcut.
  Coama-i poleită de raze de soare,
  P-albu-i sîn revarsă valuri rîzătoare.
  Chipul ei cel palid prevesteşte-un rău.
  Ce,-necat, se luptă cu sufletul său.
  Însă cu mărire ea atunci vorbeşte,
  Vorba-n dulci suspine i se răspîndeşte:
  – „Doamne, cu călării tu să nu te duci!
  Capul lor pe aur te-a vîndut la turci.
  I-a lăsat să intre fără-mpotrivire
  
  Şi ţi-a scris că-i numai o prea mică-oştire,
  Cînd p-această ţară se vărsau mereu.
  Eşti trădat de moarte, o, stăpînul meu!“
  Astfel zice doamna. Lacrimi, dulci roşeţe
  Înecau atuncea palidele-i feţe...
  Domnul către hatman caută mirat.
  Iar acest din urmă pare turburat,
  Tremură, păleşte, temerea-şi ascunde,
  Apoi nalţă glasul şi-astfel îi răspunde:
  – „Ale mele fapte par bănuitoare;
  Dar, o, mîndre doamne, nu sunt trădătoare.
  Timpul vă va spune într-al meu favor.
  Cel dintîi în luptă merge-voi să mor!“
  Zice şi se-nchnă. Domnul aprobează.
  Acuzatul iese. Ochii îl urmează.
  Cu-a lui călărime pleacă într-un zbor
  Către turcii falnici... şi se-nchină lor.
  
  Domnul dă semnalul, buciumele sun.
  În treizeci pătrate, bravii lui se pun.
  Turcii pun în frunte cetele-nchinate,
  Dar cu focuri crude le trăsnesc în spate.
  Domnul dă un ordin către vînători
  Ca să-ndrepte focul peste trădători.
  Între două focuri, cu-a lui călărime,
  Trădătorul hatman piere cu ruşine.
  Cu virtute rară moldovenii mor!
  Turcii se-nspăimîntă de nepăsul lor.
  Cu-ai lor cai s-aruncă repezi pe pătrate
  Ce ca stînci de piatră stau nestrămutate.
  Desperaţi descalic, se tîrăsc pe mîini,
  Muşcă de picioare pedeştrii romîni.
  
  De trei ori moldavii turcii îmbrînciră,
  Dar tătarii ageri ajutor sosiră.
  Cum spumoase valuri ce pe mări pornesc,
  Află vînt contrariu, stau, se zguduiesc,
  Apoi iar se-nturnă repezi, spumegate,
  Astfel se-nturnară cetele turbate.
  Toţi restrînşi, p-ai noştri, repede cobor,
  Îi strivesc prin număr şi prin focul lor.
  Calul şi piciorul nu mai pot să calce
  Decît pe cadaveri... Cîmpu-n sînge zace.
  Braţele-amorţite spedele scăpau.
  Cei armaţi nu cată, nu ştiu unde dau.
  O furtună crudă repede-a-nceput!...
  Pulberea-i udată, tunurile-amut.
  Domnul, cu durere, către-ai săi vorbeşte:
  – „Omul şi natura, tot ne părăseşte.
  Nu mai e scăpare, noi am fost tradaţi!...
  Cel puţin muri-vom ca nişte bărbaţi!
  Şi prin moartea noastră dalbă, vitejească,
  S-arătăm ca neamul demn e să trăiască!
  Lupta ce se pierde cu-acest chip sublim
  Este-o biruinţă! Fraţii mei, murim!“
  Zice şi s-aruncă cu stindardu-n mînă
  Într-o mare ceată d-armie păgînă.
  Cei mai bravi îi urmă, iar pe calea lor
  Turcii rînduri, rînduri cad zdrobiţi şi mor.
  
  Noaptea pune termen într-a lor zdrobire.
  Domnul se retrage cu puţină-oştire.
  După nişte şanţuri toţi se grămădesc
  Şi se bat trei zile pînă flămînzesc.
  Paşa lor propune lupta să încete,
  
  Cu cuvînt ca viaţa, ţara să respecte.
  Pe coranul sacru jură şapte ori.
  Ionaşcu merge la apăsători.
  Dar abia creştinii locul lor prădară
  Şi-ntre cai pe domnul, turcii îl legară.
  Caii fără frîne zboară pe cîmpii,
  Fug ca două păsări printre vijelii.
  O turbare crudă pe creştini conjoară.
  După cum jurară, caută să moară:
  Intru prin turcime, moartea căutînd.
  Pîn’la cel din urmă s-abat omorînd.
  
  Stinsu-s-a lumina gloriei moldave!
  Plîngi, o, tristă ţară, sufletele brave
  Ce-au picat în luptă pentru-al tău amor!
  Plîngi cu plîns de moarte pe mormîntul lor!
  Rîul peste vale cură sîngerat;
  Cîmpul de torente de sînge-i scăldat,
  Nu mai poate-nghite valul cel de sînge
  Ce pe valuri negre necurmat se frînge.
  Valea-i despoiată d-ale sale flori;
  Păsările-oprit-au imnii răpitori,
  Numai corbu-ntună cînturi întristate.
  Vînturile nopţii, printre tufe-uscate,
  Prin mugiri duioase răsunau cu dor
  Ca suspinul dulce sufletelor lor.
  Sabia străină trece peste ţară;
  Pentru fiii ţării viaţa-i o povară!
  Cei bătrîni cu lacrimi roagă pe cei juni
  Să le curme viaţa; şi demnele mumi
  Pe feciori îndeamnă la rezbel să sară,
  Îşi fărîmă pieptul, arătînd să moară.
  
  
   
  O, străini ce-n ţară dulce v-aţi umbrit,
  Nu-i destul că soarbeţi sîngele-i dorit,
  Dar purtaţi în ţară alţi străini c-urgie.
  Oh! blestemul nostru peste voi sa fie!
  Să n-aveţi în viaţă ţară să doriţi!
  Peste faţa lumii să vă răspîndiţi!
  Să cădeţi sub lanţuri barbare, străine,
  Şi de soarta voastră să n-aveţi ruşine!
  Iar voi, fii de ţară, voi, ce vă lasaţi
  Ca să v-amăgească străinii-nsetaţi,
  Ce vă soarbe hrana, traiul şi junie,
  De trei ori blestemul peste voi să fie!
  
  
  
  SOLII LUI ŢEPEŞ LA MOHAMET 
  Mohamet ascultă, iar trimisu-i spune:
  – „Tu doreşti, prin arme, ţara a supune,
  Robi a ne reduce? Sufletu-ţi fugos
  Numai prin batalii poate fi voios.
  
  Sunetul de arme, gemetele-amare
  Popolilor lumii ce-i încarci de heare,
  Singure împacă sufletu-ţi turbat.
  Astfel fiul stîncii seamăna-n păcat,
  Numai cînd prin noapte, printre vijelie,
  Apa, vîntul, norii urlă cu urgie!
  Dar gîndit-ai oare dacă poţi să ţii
  Sub a ta putere ţările ce-mbii?
  Căci aceste locuri de cînd sunt sub soare
  Au sorbit torente d-armii şi popoare.
  Împărate mîndre! pe cît te măreşti,
  
  Tot p-atît te fărîmi, tot p-atît slăbeşti.
  Pe cel mai nalt arbor crivăţul abate!
  Un stejar a creşte cearcă greutate.
  În mulţi ani se face, dar într-un minut
  Vijelia bate, arboru-a căzut.
  Vei putea tu ţine sub a ta putere
  Toate aste locuri fără-ngreuiere?
  Pasărea protege puii mititei
  Cîţi pot să-nvelească aripile ei;
  
  Dar pe cîţi aripa-i mică nu-nveleşte
  Sunt lăsaţi furtunii, uliu-i răpeşte.
  Candela răvarsă razele-i de foc
  Ce pătrund în umbră pînă la un loc;
  Dar trecînd de cercu-i noaptea deasă-ascunde
  Negrele-i mistere; raza-i n-o pătrunde.
  Aste ţări stropite de sînge de bravi,
  Rugin lesne lanţul popolilor sclavi!
  
  Vrei a trece rîul ce te ţine-n cale,
  Făr’să cerci nainte valurile sale?
  Dar aceste valuri, de mai multe ori,
  Au plecat trufia multor călători!
  
  Astăzi poţi învinge, căci ai mare-armie;
  Dar ce-ţi sigurează stabilă domnie?
  Poţi să ţii în ţară cîte cete sînt?
  Poţi să şezi chiar însuţi într-acest pămînt?
  Nu! Tu treieri lumea fără încetare.
  Ţara noastră-i mică, sufletul tău mare.
  Mîine te vei duce cu oştirea ta:
  Mîine din robie ne vom deştepta.
  
  
   
  Vrînd să pleci sub jugu-ţi aste ţări creştine,
  Tu ne-arunci în sînul limbilor vecine!
  Mare împărate! Trage-te d-aici
  Şi ne recunoaşte drepturile-antici!
  
  Numai prin aceasta poate ca să fie,
  Între turci şi ţară, pace, omenie.
  Pace, omenie nu vor fi, nu sînt
  Între robi şi tirani, jos p-acest pămînt!“
  
  Şi-mpăratul zice: – „Noi, cu arma-n mînă
  Nu putem învinge naţia romînă.
  Drepturile ţării să le respectăm,
  Ca-n străine braţe să n-o aruncăm!“
  
  
  
  FECIOARA DE LA PRUT
  
  Bogdan întîlneşte în dumbrava lată,
  Rătăcind sub arbori, un bătrîn c-o fată.
  Cel bătrîn pe capu-i poartă păr d-argint.
  Sub trei răni deschise umblă suferind.
  Fata pare-n doru-i ca o sărbătoare
  Ce străluce-n umbra grijii trecătoare.
  Valuri dulci de purpur neacă-ai feţei crini,
  Ochii-i de durere şi de plîns sunt plini.
  Părul ei cel galben albu-i sîn sărută
  Şi-astfel sărutîndu-l, faţa-i împrumută.
  
  – „Doamne! Ţara piere... Bine ai venit!“
  Zice... Dar sub doru-i cade... a murit.
  Fiie-sa-l susţine... Doru-i nu vorbeşte,
  În torent de lacrimi nu se răspîndeşte,
  
  
   
  Dar cu suflet mare astfel a vorbit:
  – „Mi-au ucis tătarii mîndrul meu iubit!
  Astăzi, iată, piere chiar al meu părinte!
  Peste toată ţara seamănă morminte!
  Dar voi nu combateţi, nu sunteţi romîni!
  Aruncaţi mai bine armele din mîini!“
  
  Zice. Dar tătarii p-acolo-nnorară.
  Domnul va să fugă prin păduri de ţară.
  Fata smulge arcul unui luptător
  Şi-n tătari s-aruncă cu sufletu-n dor.
  
  La această faptă ei se ruşinară
  Şi-nturnînd toţi caii, spre tătari plecară.
  Iar tătarul fuge. Domnul stă mirat:
  Nu-nţelege fuga cum s-a întîmplat.
  
  O fecioară blondă către dînsul pare
  Şi-i aruncă capul hanului cel mare.
  
  
  
  BĂTĂLIA DE LA VARNA
  
  Generalii pasă sub un cort creştin
  Unde-n cursul nopţii lung consiliu ţin.
  Acolo se vede regele Lehiei,
  Huniad, eroul ţării Unguriei,
  Mari prelaţi ai papii, tineri cavaleri,
  Vlad al Romîniei cu mai mulţi boieri,
  Căci creştinii popoli din vecinătate,
  Îndemnaţi de papa, turcii vor a bate.
  
  Ladislav acolo cel întîi vorbeşte:
  – „Reuşita dalbă mie îmi zîmbeşte,
  Dar doresc să-mi spuneţi dacă-mpărtăşiţi
  Dulcile-mi speranţe, consilieri iubiţi!
  Căci credinţa vie trebui’ să domnească
  În orice-ntreprinde mintea omenească.
  Cele mai deşarte lucruri care sînt
  Ea le-nvieţuieşte jos p-acest pămînt.
  Ea ne poartă-n viaţă, cum lumina dulce
  Printre căi ascunse paşii ne conduce.
  Ea bucură viaţa, cum dulcile flori
  Împletesc cununa cea de sărbători!“
  
  Huniad ia vorba: – „Preamăreţe sire!
  Capul meu răspunde despre reuşire!
  Sufletele noastre nu s-au îndoit
  Şi credinţa dulce le-a dumnezeit.
  Nimene nu poate dimpotrivă-a zice
  Dintre generalii ce se află aice!“
  Astfel zice bravul. Toţi se bucurau.
  Domnul şi boierii singuri ascultau.
  Regele întreabă: – „Doamne, ce durere
  Inima-ţi înclină astfel spre tăcere?“
  Vlad atunci răspunde celor adunaţi:
  – „Eu sunt de părere luptă să nu daţi!
  După multe păsuri şi cercare vană,
  Mi-este cunoscută spada musulmană.
  Voi duceţi în luptă prea puţini ostaşi;
  La vînat sultanul duce-atîţi arcaşi.
  Dar s-aveţi oştire mult mai numeroasă,
  Iarna ce soseşte nu e priincioasă.
  Sire, preoţi, nobili! Astăzi, m-ascultaţi!
  Ar fi mult mai bine să vă înturnaţi
  
  
  
  Şi la primăvară, cu mari oşti creştine,
  Să-ncepeţi răzbelul pentru-al lumii bine.“
  
  Regele răspunde: – „Noi vom fi puţini,
  Dar avem speranţa pusă în creştini.
  Grecii, oşti alese nouă ne-mprumută.
  Flota genoveză credem că ne-ajută.“
  
  Vlad răspunde încă regelui aşa:
  – „Între greci credinţa nu puteţi lăsa.
  Grecii sunt slabi foarte ca să nu vă-nşale!
  Robi ai fericirii cei materiale,
  Genovezii încă nu se cumpănesc
  Între fala dalbă şi-aurul turcesc.
  Să nu cereţi fapte nobile, mărite,
  Limbilor ce-s date speculei josite!
  Inimile voastre cată generos;
  Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos?
  Inima ce simte fără-nţelepciune,
  Simte dimpotriva lucrurilor bune!“
  
  Huniad se scoală, strigă contra sa.
  Cu focoasă vorbă ce vorbeşte-aşa:
  – „Ungurul nu fuge dinaintea morţii!
  Tu, romîne doamne, ţii pe dreptul Porţii.
  Tu trădezi creştinii, cuvîntînd aşa!“
  Cu virtute-antică domnul asculta.
  
  Lupta se decide. Vlad, l-a lui plecare,
  Regelui Lehiei zice cu-ntristare:
  – „Dacă soarta, sire, mintea ţi-a-nvelit,
  Ca să te zdrobească, fie ce-ai voit!
  
  Plec; dar las cu tine ceata romînească,
  Fiul meu să-ţi serve şi să te dorească.
  Îţi mai las, o, sire, doi pagi credincioşi
  Şi doi cai ca vîntul ageri şi fugoşi!“
  Şi-arătîndu-i caii, îi mai zice: „Sire!
  Iată-a ta scăpare la nefericire!“
  
  Turcii dau năvală, sparg, ucid amar.
  Furia lor n-are pace, nici hotar.
  Astfel într-o turmă lupii cînd coboară,
  Fără de repaos, sparg, fărîm, omoară.
  
  Huniad cu mîndra ceată de romîni
  Cade printre dînşii... vin la piepturi, mîini,
  Intră pîn’la corturi unde-n pace lină
  Amurat răsfaţă fruntea lui senină.
  Se spăimîntă... fuge... însă, ruşinat,
  Se înturnă; cade pe creştini, turbat.
  Intră-n nişte cete... De departe vede
  Regele cel tînăr... Calul său repede...
  Îl răneşte-n frunte... Regele-a căzut...
  Un spahiu retează capul său plăcut.
  Armia creştină fuge spăimîntată.
  Huniad el însuşi, viaţa-n fugă cată.
  Preoţii ce-l urmă, rechem dureros
  Vorbele-nţelepte domnului mintos:
  – „Inima ce simte fără-nţelepciune,
  Simte dimpotriva lucrurilor bune!“
  
  
   
  DOUĂ LUPTE 
  I 
  Luna se înalţă palidă şi plină,
  Varsă peste taberi rîuri de lumină.
  Somnul dulce plană pe combătători.
  Miriade păsări ciripesc prin flori.
  Apele le-ngînă; caii-n nerăbdare
  Varsă-n sînul nopţii lungă nechezare.
  Ionaşcu singur e neliniştit.
  Ochii săi se-nturnă către răsărit,
  Apoi dă semnalul... Bravii săi s-adună...
  Pleacă să combată duşi de blonda lună.
  Se duceau moldavii bărbătaţi de dor,
  Ca setoase păsări ce la rîuri zbor.
  
  II 
  Zorile se varsă. Paşa se trezeşte;
  Cheamă capii oştii şi-astfel le vorbeşte:
  – „Voi, credinţa noastră, voi, preanobili fii;
  Ieniceri de frunte, voi, siimeni, spahii!
  Vă puneţi sub arme! Trîmbiţele sune!
  Vulturii şi corbii turme să s-adune!
  Soarele pălească pe umbrosul cer!
  Armia intre-n cărnuri pînă la mîner!
  Calul să turbeze în frîul ce-l strînge!
  Din duşmani să muşte şi să-noate-n sînge!
  Cum o vijelie risipeşte-un nor,
  Spulberaţi îndată rîndurile lor!
  Sabia să cază peste ei c-urgie!
  Viaţa lor şi-averea ale voastre fie!“
  
  Astfel zice paşa. Toţi se pun la rînd.
  Semiluna-n aer plană fluturînd.
  Dar pe altă parte lonaşcu vine,
  Pune spre bătaie cetele creştine.
  Intră printre rînduri pe un cal nebun
  Ce varsă pe nasuri flacără şi fum.
  Aurele leagăn coama-i jucătoare;
  Coiful său luceşte, coperit de soare;
  Maiestatea luce p-al său chip umbrit
  Şi, privind ostaşii, astfel le-a vorbit:
  – „Turcii calcă ţara, cată s-o robească...
  Dar nu-i încă ruptă spada vitejească!
  Inima Moldovei încă n-a slăbit:
  Sîngele prin braţe-i nu a putrezit.
  Cei străini nu calcă ţara vitejească
  Sabie şi moarte fără să-ntîlnească.
  Aste multe cete ce ne înconjor,
  Pot să scalde ţara cu sîngele lor!
  Încă-o datorie! încă-o luptă nouă!
  Biruinţa dalbă ne surîde nouă,
  Căci această ţară nu e scrisă-n cer
  Printre ţări robite ce prin secoli pier!
  Astfel zise domnul. Toţi se-nverşunesc.
  Ambele-avangarde iute se lovesc.
  
  Armele-otomane cad şi se făramă
  P-ale noastre coifuri, zale, piepţi d-aramă.
  Astfel cum s-arată p-o hîrtie-aprinsă
  Ce-n cenuşe trece pîn-a nu fi stinsă,
  Scînteioase raze ce lucesc şi mor,
  Ne-ncetat pier turcii sub armele lor.
  
  
   
  Hatmanul Sfircioschi sparge totd-odată, La Tighina, altă numeroasă-armată... Treizeci de stindarde domnul saluta Şi, privind trimisul sîngerat, zicea: – „Fii iertat, o sînge! de vei naşte-odată, Patrie romînă, mare, lăudată.“ 
  
  
  MIHAI ÎN TRANSILVANIA
  
  Batori Andrea, domnul de Ardeal,
  Lui Mihai îi scrie: „Credincios vasal,
  Să te scoli cu fiii-ţi şi să vii la mine
  Ca să capeţi pace, graţie şi bine!“
  
  Iar Mihai răspunde: “Fac precum tu vrei.
  Voi veni la tine cu toţi fiii mei!“
  Zice şi purcede cu oştiri de ţară,
  Hotărît să-nvingă sau măreţ să piară.
  
  Ca născînzii fluturi ce rup vălul lor
  Şi p-aripiori d-aur ies, se cerc în zbor,
  Zorile făramă valurile-umbroase
  Şi se vărs în aer dulci şi auroase.
  
  Dar Mihai vorbeşte: – „Jugul cel de dor
  Spartu-s-a sub braţul cel triumfător;
  Dar creştinii popoli din această ţară
  Mai amare lanţuri astăzi ne prepară.
  Astăzi vingătorii din Călugăreni
  Au ajuns să fie sclavi la ungureni.
  Eu urăsc în viaţă orice tiranie,
  Ori de ce natură, ori de unde vie!
  
  Vie de la cela ce se zice rău,
  Ce ne pleacă fruntea sub paloşul său;
  Vie de la cela ce din amăgire
  Ne vorbeşte nouă despre fericire!
  Ea degrabă astfel sufletu-omenesc,
  Cît să fie liberi oamenii roşesc.
  Azi o zi frumoasă pentru noi luceşte.
  Sub aceste arme lumea vă priveşte!
  Umbrele străbune din mormîntul lor
  Vă surîde dulce într-un sfînt amor.
  Zilele ascunse în viitorime
  Vă-mpletesc cunune, fragede, sublime;
  Ţara vă admiră... Juni, bătrîni, femei,
  Pentru voi se roagă, o, vitejii mei.
  Junele fecioare, inimi delicate,
  Pentru voi răvarsă lacrime curate.
  Printr-o dalbă luptă, azi vă străluciţi!
  Meritaţi amorul ţării ce doriţi.
  Nu luaţi aminte vorbele de fală
  Şi cu care înşişi ungurii se-nşală!
  Sub aceste vorbe de deşertăciune
  Ăst popor ascunde trista-i slăbiciune.
  Astfel cum pe faţa celor care mor
  Mincinoase roze rîură uşor.“
  Zice, dă semnalul. Trumbetele sun’;
  Tabăra se mişcă... Cetele s-adun.
  Avangarda noastră spre vrăjmaşi porneşte.
  Cum pe căi pierdute cel ce rătăceşte
  Află-un rîu, s-opreşte şi cu gîndul său
  Măsură puterea-i cu fatalul rău,
  Apoi cu tărie se aruncă-n valuri,
  Îndreptîndu-şi mersul dincolo, la maluri,
  
  Astfel şi romînii pe unguri văzînd,
  Stau, a lor putere măsură în gînd,
  Apoi cu virtute către ei coboară,
  Hotărîţi să-nvingă sau, de nu, să moară.
  
  Rîndul se răreşte. Fîlfîiesc stindarde,
  Strălucesc la soare săbii, alebarde;
  Dar stindarde, arme s-amestec, s-unesc;
  Armele se nalţă, fulgeră, lovesc.
  Aerul răsună de strigări turbate,
  Deturnări de arme, vaiete cruntate.
  Duruiri de care, tropote de cai
  Ce cu vierşunare se cobor pe plai.
  Pedestrimea noastră un minut se frînge.
  Dar Mihai soseşte... Pe fugari restrînge.
  
  – „O, viteji! Ce faceţi? Unde mergeţi voi?
  Nu-i p-acolo drumul dalbilor eroi!
  Calea ce luat-aţi la fricoşi convine,
  Merge la robie, merge la ruşine!
  Iată calea voastră, printre neamici.
  Cîţi sunt bravi, să vie, să-i vedem aici!
  Cei fricoşi să fugă, precum se dezbină
  Ruşinea d-onoare, umbra de lumină!“
  
  Vorbele lui cheamă pe ostaşi la loc
  Şi le-aprinde sînul de eroic foc.
  Domnul ţării însuşi merge-n fruntea lor,
  Cu sabia-n mînă, mai zicînd cu dor:
  – „Mergeţi, daţi de ştire la părinţii voştri,
  Că pe cînd din luptă au fugit ai noştri,
  Mihai prin mulţime moartea căuta!“
  
  Aste mîndre vorbe mai mult îi mişca,
  Cum un fulger splendid ne-ncetat loveşte
  Pe bizara-i cale lucruri ce-ntîlneşte,
  Fără să s-oprească după ce-a lovit,
  Astfel domnul nostru trece neprivit,
  Sparge tot ce poate pe fatala-i cale,
  Fără să-şi oprească pasurile sale.
  
  Ungurii pierdură semeţia lor;
  Cel fugar atacă pe cel vingător.
  
  Pe sinistra cale ce Mihai îşi face,
  Şire de cadaveri-n lac de sînge zace.
  Au turbat romînii! Ungurii slăbesc...
  Ale nopţii umbre lupta învelesc.
  Valea-i coperită d-arme fărîmate,
  De cadavre d-oameni rupte, dezmembrate.
  Colo mortul zace peste cel rănit
  Şi învingătorul peste biruit.
  Caii ce-nainte, ca vînturi turbate
  Străbăteau vîrtejul furiei turbate,
  Abătuţi de moarte zac înţărînaţi,
  Lîngă cavalerii morţi sau fărîmaţi.
  
  Şoapta se măreşte, apoi scade, piere.
  Fremet de turbare, plîngeri de durere,
  Gemete profunde, crude văitări
  Ce se schimbă, leşin, prin lungi suspinări.
  Peste tot se-nalţă, cresc şi scad de tot
  Şi tăcerea tristă cade peste tot.
  Armele de luptă ce la mîndru soare
  Fermecau vederea prin a lor splendoare,
  
  
   
  Pline sunt de sînge cu colb închegat; Ochiul nu le vede decît întristat. 
  Cardinalul fuge cu puţini flăcăi; Iar în fugă piere, junghiat de-ai săi. 
  
  
  DOMNUL IONAŞCU 
  Ionaşcu-adună capii la senat.
  Cu durere-n suflet el a cuvîntat:
  – „Poarta cere darea d-astăzi îndoită;
  Dar Moldova noastră cade mai zdrobită;
  Însă nu-i acesta lucrul cel mai rău;
  Dar cu asta ţara pierde dreptul său.
  Drepturile sale sunt tot ce-i rămîne,
  Sunt tot viitorul ţărilor romîne.
  Toată faţa ţării fiilor moldavi
  E stropită nobil cu sînge de bravi.
  Cum au fost părinţii, fiii n-au să fie?
  Şi-au uscat ei oare sufletu-n sclavie?
  Voi, fruntaşii ţării, ce sub arme-albiţi,
  Din trecuta fală, dulce vă hrăniţi.
  Preoţi, sfinţi apostoli de creştinătate,
  Nobilaţi durerea ţării ce s-abate!
  Misia cerească cum o să-mpliniţi,
  Cînd creştinii popoli vor cădea robiţi?
  Tu, junime vie şi mărinimoasă,
  Tu, ce-n orice locuri inima-ţi frumoasă
  Rîură mari gînduri printre muritori,
  Cum o primăvară varsă dalbe flori,
  
  
   
  Vei vedea tu oare cetele străine Fărîmînd cu moarte ţările creştine, Fără sa se rupă sufletu-ţi de dor, Fără să se-nalţe braţu-ţi vingător?“ Astfel zice domnul mîndru-aplaudat. Sufletul lui Ştefan pe toţi s-a vărsat. Domnul cu poporul jură ca să piară, Pe tărîmul luptei, pentru sfînta ţară. 
  
  
  COPĂCENII 
  I 
  Plîngi, frumoasă ţară, lacrime de sînge!
  Plîngi, precum durerea ne-ncetat se plînge,
  Căci amărăciunea ce te-a-nconjurat
  Sufletul tău fraged crud a fărîmat!
  Fiii tăi cei vitregi fost-au pentru tine
  Mai amari ca vîrful sabiei străine!
  Ei te dară sclavă la tiranii tăi –
  Tu bătuşi trei secoli pe nemicii răi;
  Dar putuşi învinge dalba tinereţe
  Ce simţeau spre fiii-ţi plini de frumuseţe?
  Le lăsaşi tu capul cel încununat.
  Ei ţi-au smuls cununa, la străini a dat.
  Îi lăsaşi să joace cu-armele sublime
  Ş-ai tăi fii le dară hordelor străine.
  Plîngi, ş-ascunde plînsul, să nu dezveleşti
  Ruşinoasa faptă celor ce iubeşti.
  
  II 
  Intră prin Moldova mii de turci, tătari, Domnul cu muntenii şi făloşi maghiari. Domnul Romîniei scrie lui Dumbravă: „Nu venim a bate ţara noastră bravă, Ci să scoatem domnul cel nelegiuit Ce-naintea Porţii s-a dispreţuit. Vin’de te închină domnului ce vine, Cărui toată ţara să-i dorească bine.“ 
  III 
  Falnicul Dumbravă pe boieri chema Şi citind scrisoarea le vorbeşte-aşa: – „Iată-acum cu totul ţara sub sclavie! Dar ce-mi face viaţa şi mai crudă mie E să văz romînul astăzi trădător Aducînd străinii contra ţării lor! Cîţi din voi au încă sufletele pline De mărirea veche, vie după mine!“ 
  IV 
  Soarele se-nalţă sub un cer senin.
  Peste patru taberi varsă raze lin.
  Dar sub cort, la masă, cei mai mari s-adună...
  Muzicile joacă, cupele răsună.
  Acolo se vede pentru prima ori
  Domni romîni să-nchine pentru-apăsători,
  Căci din timpu-acela suflete-njosite
  Apăreau pe tronul ţării strălucite.
  
  
   
  Oastea lui Dumbravă peste cîmp senin
  Vine către corturi... Ambii domni închin!
  Vine, dar loveşte pe convivi la masă.
  Domnii, cu teroare, mese, corturi lasă.
  Ionaşcu vine. Din trei părţi de loc
  El loveşte turcii şi-i trăsneşte-n foc.
  Apoi cade p-unguri, fărîmă c-urgie,
  Cei mai mulţi, de moarte, scapă prin robie.
  
  
  
  LUAREA HOTINULUI 
  I 
  Serascherul vede cetele moldave,
  Oştile muntene, tinere şi brave.
  Dar a lor splendoare turbură mai rău
  Fala musulmană şi sufletul său.
  El tînjeste domnii pentru ce să vie
  În cuprinsul luptei cu puţină-armie.
  Petricei răspunde pentru-ai lui moldavi:
  – „Sunt puţini la număr, însă toţi sunt bravi.“
  Paşa se mînie, c-un hanger loveşte
  Domnul peste faţă - fruntea lui roşeşte.
  
  II 
  Pe dorminda frunte vechiului Hotin
  Luna plină varsă valuri d-aur lin.
  Dar sub cortu-i mîndru serascherul cheamă
  Capii ordii sale şi le cere seamă.
  Pe lucioase stofe paşii s-aşezau;
  Numai domnii noştri pe picioare stau.
  
  Serascheru-arată planurile sale.
  Paşii toţi se-nchină şi găsesc cu cale.
  Apoi cere vorba domnilor romîni
  Şi-astfel le vorbeşte: – „Ce tăceţi, voi, cîini?“
  Domnul Romîniei astfel îi răspunde:
  – „Umbrele ştiinţei pînă-a nu pătrunde
  Este nevoinţă garde să-nşiraţi,
  Căci în somn molatic turcii toţi sunt daţi.“
  Paşa se mînie şi mînia-i creşte,
  Cu măciuca d-aur el pe domn loveşte.
  Ambii domni atuncea cortu-au părăsit;
  Dorul ce-i pătruride gîndul le-a mărit.
  
  Petricei vorbeşte mîndrelor armate:
  – „Ţările romîne sunt azi înherate.
  Cela care-aude hulă şi-ntristare
  Şi mai pleacă fruntea, suflet nobil n-are.
  Sufletu-i merită să fie-umilit
  Şi decît ruşinea mult mai înjosit.“
  Zice. Căpitanii jură răzbunare.
  La poloni, romînii trec cu mic, cu mare.
  
  III 
  Leşii se coboară, turcii se trezesc.
  Armele răsună, văile mugesc.
  Petricei deschide porţile pe dată.
  Leşii intră,-atacă, lupta-i verşunată.
  Zorile revarsă peste luptători,
  Peste morţi, pe sînge, luminoase flori.
  Petricei, în frunte, p-al său cal răzbeşte.
  Vede serascherul... capul îi răpeşte.
  
  
   
  VORNICUL DUMITRU 
  Paşa din Silistra cu Hatif unit
  Vor s-apuce ţara cu oştiri d-elit.
  Vornicul Dumitru înainte iese
  Cu treizeci de turnuri şi cu oşti alese.
  Pune-n care tunuri învelite-n lemn
  Şi le duce-n taberi sub al păcii semn.
  Scrie că le duce birul de la ţară.
  Paşii le primiră şi se bucurară.
  Dar cînd aste care printre turci intrau,
  Oştile romîne mai pe jos veneau.
  Lăzile se farîm. Tunurile pline
  Fulgeră d-odată cetele străine.
  Turcii se-nspăimîntă şi se risipesc,
  Iar romînii ageri, ager îi cosesc.
  
  
  
  MIHAI LA VIDIN 
  Domnul merge-n frunte luminat mereu
  De lumina dalbă sufletului său.
  Nimeni nu mai poate domnului să urme.
  Căpitanii roagă pasul să-şi înturne.
  Cîţiva turci văzîndu-l repede-l atacă.
  Mîndrele lui arme furia-i împacă.
  Unul dintre dînşii care mai trăieşte
  Îşi ridică lancea. Domnul se sfieşte.
  El apucă lancea cu-ambele lui mîini
  Aşteptînd s-ajungă bravii lui romîni.
  Amîndoi cu mîna cruda lance ţin.
  Turcii către dînşii cu turbare vin.
  
  
   
  Dar ca două valuri pe mări furtunoase Iată vin Buzeştii cu săbiile scoase. Ei ucig străinul şi pe domn îl scap Şi toţi trei s-aruncă în al oştii cap. 
  
  
  COROBA 
  Într-a nopţii pace ei sărbătoresc
  Pînă cînd în aer stelele albesc.
  Dar atunci în sala cea de sărbătoare
  Coperit de rane un ostaş apare:
  – „Hanul cu tătarii vin p-acest pămînt
  Şi îl schimbă-n doliu şi în trist mormînt!“
  
  Astfel zice bravul şi sub răni s-abate.
  Domnul îl sarută şi cu bunătate
  Zice: – „Mergi d-alină nobilul tău chin
  P-al meu pat molatic în repaos lin!“
  
  Danţul urmă cursu-i: muzicile sună.
  Ştefănică-vodă dănţuie c-o jună.
  – „Dulce copiliţă! Ştefan îi zicea,
  Vrei să-ţi dau coroana şi cu viaţa mea?“
  – „De voieşti, o, doamne, dulce să-mi fii mie,
  Lasă desfătarea, mergi la bătălie!“
  
  Domnul stă pe gînduri, pare ruşinat.
  Cheamă căpitanii... Toţi a-ncălecat.
  Zboară la Coroba, pe tătari loveşte,
  Îi fărîmă crîncen şi pe mulţi robeşte.
  D-acolo se-nturnă către mîndra sa
  Şi cu-a lui coroană îi dă mîna sa.
  
  
  
  
   
  LUPTA ÎNTRE ROMÎNI 
  Ştefănică-vodă intră-n Romînie. Radul, domnul ţării, cum aude-i scrie: „Fiul meu cel tînăr, ce păs furtunos Turburat-a oare sufletu-ţi frumos, Cît să tacă glasul sîngelui frăţiei Şi să calci cu moarte fiii Romîniei? Şerpii între dînşii încă nu s-omor, Nu-nvenin cu moarte cei din neamul lor. Pentru ce romînii, fii ai ceeaşi mume, Mult mai rău ca şerpii face-vor în lume? Bărbăţia-i mîndră cînd un crud străin Poartă în sînul ţarii moarte, pradă, chin, Căci atunci pe popol dalba-i rază luce Ş-ale sale bunuri le revarsă dulce! Astăzi şase popoli ţara ne-mpresor, Către noi cu moarte şi robie vor!... Numai prin unire vom scăpa de soartă, Iar prin dezbinare ţara noastră-i moartă. Dar tu vrei prin arme ca să ne fărami Şi, zdrobindu-ţi fraţii, servi ai tăi tirani.“ Astfel Radul scrie vorbe dulci şi line. P-a lui faţă cură lacrime divine. Apoi merge-n cortul domnului bătrîn Care îi deschide sînul de romîn. 
  
   
  SIRETUL 
  I 
  „Viaţa, orice bunuri într-această lume
  Dăm cu fericire pentru-al ţării nume.
  Toate sunt plăpînde pe acest pămînt;
  Numai bărbăţia trece de mormînt.
  Bărbăţia noastră pe străin încîntă...
  Limbile vecine bine ne cuvîntă.
  La numele nostru toţi se-nturnă blînd
  Şi privesc romînul de mărire-arzînd.
  Din vrăjmaşul sînge, cu-armele sublime
  Scris-am dreptul ţării în viitorime.
  Iată ce ne face voioşi să luptăm,
  Pentru ţara noastră zilele să dăm.“
  Astfel este cîntul celor care mor
  Şi vesteşte fala sufletelor lor.
  
  II 
  Leahul strică pacea şi prin ţări robeşte.
  Rareş cheamă capii şi-astfel le vorbeşte:
  – „Scris-am prin solie răilor străini
  Să nu calce pacea, dulce la creştini...
  Iată cum soliră: Pacea nu-i călcată,
  Numai mintea voastră este turburată.
  Aste vorbe-s bune pentru staturi mari,
  Între două naţii libere şi tari...
  Nu pot să le zică o vasală ţară
  Ce de-atîtea oare am supus la heară.“
  La aceste vorbe toţi se inimau;
  Toţi spre răzbunare braţul îşi armau.
  
  
   
  III 
  Pe Siret la vale Petru Rareş pasă.
  Capii leşi cu toţii stau fălos la masă.
  Siguri de izbîndă, împletesc cu flori
  Cupele de aur printre sărbători.
  Aţi văzut lăcuste ce-n noroase droaie
  Se strecor în aer ca un nor de ploaie,
  Ce-şi precurmă zborul şi cobor din nori
  Unde văd o vale cu frumoase flori,
  Apoi fără veste, crude şi flămînde,
  Mistuiesc îndată plantele plăpînde,
  Ierburile-amare care le displac,
  Coadele tăioase ce căzute zac?
  Astfel şi moldavii trec, s-opresc d-odată,
  Sparge a Lehiei tabără armată.
  
  
  
  GLUBAVII 
  I 
  Ce îţi foloseşte, scumpă Romînie,
  Dulcea-ţi frumuseţe, rara-ţi bogăţie,
  Anii tinereţii ce te înconjor,
  Cînd tu eşti robită, sfîntul meu amor!
  Vai! aceste bunuri, ţara mea creştină...
  Servă să răpească inima străină
  Şi să facă doru-ţi mai nesuferit,
  Cugetînd la fiii-ţi ce s-au risipit!
  Fruntea ta se-nclină ca o dulce floare
  Ce se veştejeşte fără foc de soare,
  
  Dar nu eşti ursită ca să veştejeşti, Ţara mea cea dulce, fără să trăieşti... Vin-întîi la viaţă... Fiii tăi s-adună... Armăsarul strigă... Armele răsună... Spulberă cu moarte pe apăsători... Cinge-ţi înc-o dată fruntea ta cu flori! 
  II 
  Ţara n-are capăt... Mulţi ambiţioşi
  Se certau pe tronul vechilor strămoşi.
  Dar sultanul face paşalîc din ţară
  Şi trimite-oştire turcă şi tătară.
  Cîţi aveau în inimi sînge romînesc,
  La pierirea ţării uită ce doresc.
  Cei mai mari ai ţării strig în adunare:
  – „Astăzi se fărîmă sfînta neatîrnare
  Ce părinţii noştri, printre timpi de dor,
  Le-au păstrat prin lupte, cu sîngele lor.
  D-astăzi tot romînul va trăi-n sclavie
  Şi va trece viaţa fără bucurie.
  Plînge-va sub lanţuri palid ş-abătut
  Şi străin în locul unde s-a născut.
  Peste tronul ţării suflete mîrşave
  Vor domni spre hula naţiunii sclave.
  Dar decît o viaţă veştedă d-amar,
  Plină de-njosire fără de hotar,
  Pentru nobili inimi moartea-i mai dorită,
  Moartea cu mărire celor bravi iubită.
  S-apărăm prin arme ţara ce dorim
  Şi cu-a noastră viaţă noi s-o-nvieţuim!“
  
  
   
  Astfel strig d-odată fiii cei de ţară Şi domnind pe Radu toţi făloşi s-armară. 
  La Glubavi devale turcii sunt trăsniţi Şi s-abat ca frunza cîmpilor cosiţi. 
  
  
  CLEJANII 
  Cinci columni de flăcări coperite-n fum,
  Din cinci părţi de lume peste ţări detun.
  Turcii şi tătarii cad amar pe ţară
  Ca turbate rîuri după ploi de vară.
  Sunetele d-arme, tropote de cai,
  Uruiri de care trec în jos pe plai.
  Strigăte de fală, plîngeri de durere,
  De la cel ce-nvinge, de la cel ce piere,
  Peste faţa ţării repede cobor,
  Dintr-un munte într-altul leşină şi mor.
  Unde calcă turcii tot s-atristă foarte,
  Totul ia culoarea de mormînt, de moarte.
  Pe bărbaţi înţeapă... Junele fecioare
  Cu-anii lor cei fragezi pierd a lor onoare.
  Mumele cu corpul coper pruncii lor
  Şi-n această luptă cu durere mor.
  
  Radu cheamă capii ş-astfel le vorbeşte:
  – „Mehmet-bei c-oştire ţara ne robeşte,
  Dar cît al meu sînge nu va putrezi,
  Fruntea-mi în sclavie nu voi umili.
  Lanţu-ncinge corpul cînd inima cade,
  Cînd nu mai roşeşte ca să se degrade!
  
  
   
  Cel ce poartă jugul e de lanţuri demn:
  Al oricărei crime lanţul e un semn.
  Dar a noastră ţară pe viitorime
  N-are să roşească d-a noastră ruşine.
  Cel ce geme-n lanţuri, martor Dumnezeu!
  Nu-i din fiii ţării, nu-i din neamul meu!“
  Căpitanii jură cu solemnitate
  Viaţa lor să deie pentru libertate.
  Cetele romîne se re-mbărbătesc,
  Cu-arme şi tărie pe străini trăsnesc.
  Sîngele se varsă... C-orice lovitură
  Naşte-un val de sînge ce pe sînge cură,
  Albele turbane pică, se desfac...
  Pe pămînt, în rînduri, musulmanii zac.
  Sunetul trompetei nu le dă mişcare.
  Caii fără frîne-i calcă sub picioare;
  Cîţi se pun să fugă nu scap de mormînt,
  Fug ca nori de ploaie fulgeraţi de vînt,
  Strălucitul soare scutură de ceaţă
  Pletele-i lungi d-aur, luminoasa-i faţă,
  Cum flăcăul tînăr scutură uşor
  Părul lui cel galben şi rîurător.
  
  
  
  ŢUŢORA 
  Către domnul Petru tînăra sa fată
  Într-o zi purcede tristă, dolorată.
  Îşi ridică vălul cu aur ţesut.
  Ca o auroră chipu-i a părut.
  Ochii-umbriţi de gene rîur lacrimi line,
  Rîură tezauri de graţii divine.
  
  Vorba-i ca murmura aurei uşori
  Printre rozioare, delicate flori.
  Părul ei ce noaptea faţa-i împrumută
  În ridente bucle sînul ei sărută.
  
  – „O, măreţe doamne, fii ascultător.
  Au venit cazacii, prad, robesc, omor.
  Fii cu bunăvoie pentru-această ţară!
  Scoală-te şi sparge ceata lor barbară!“
  – „Fiică, nu deschide sînu-ţi frăgior
  Grijilor ce farîm omul pieritor.
  Inima fecioarei sub dureri s-abate
  Ca sfioasa floare prin furtuni turbate.
  Cel ce-ţi dete viaţa ţie ţi-a lăsat
  Lumea cu dulci raze, unde necurmat
  Grijile-ncunună cugetele line
  Cu florile d-aur viselor senine.
  Te îmbată dulce de cereşti visări
  Şi ne lasă nou negrele vegheri!“
  – „Dar cînd omul uită drepturile-i sfinte,
  Nu-i iertat femeii să-i aducă-aminte?“
  
  Zice: ochii pleacă dulci şi lăcrimaţi,
  Domnul îi sărută perii săi curaţi
  Şi cu dalbe lacrimi: – „O, preadulce fiie!
  Îi vorbeşte domnul; Voia ta să fie!“
  
  De trei ori din ceruri rumenele zori
  Au deschis spre lacrimi ochii muritori.
  Dar a treia dată lupta se precumă.
  Inamicul fuge şi moldavii-i urmă.
  Taie şi fărîmă pe cazaci cu dor,
  Prinde în robie pe hatmanul lor.
  
  
   
  CORNUL LUI SAS 
  I 
  Încetează, ţară dulce şi iubită,
  A spera mai bună, mai frumoasă-ursită,
  Pe cît timp în viaţă nu vei căuta,
  În trufaşe lupte, fericirea ta!
  Lanţu-ncinge numai braţe nearmate,
  Slabe de robie şi de laşitate.
  Dar a ta ursită, o, patria mea,
  A pieri-n uitare, scrisă nu era!
  Misia-ţi în lume fuse glorioasă...
  Pentru ce pleci capul, ţara mea frumoasă?
  Este încă timpul; moartea n-a cuprins
  Tot sufletu-ţi nobil de durere stins.
  În a vieţii carte, zile de putere
  Poţi să afli încă, ţară de durere!
  Scaldă al tău suflet în al vieţii foc,
  Între popoli liberi ia-ţi măreţul loc!
  
  II 
  Oştile polone pe Cornul lui Sas,
  Cu trufie mare tăbărînd, au mas,
  D-acolo Potoski domnului dă ştire:
  „Noi avem pe ţară drept de moştenire,
  Cîştigat prin moartea vechilor eroi.
  În pămîntu-acesta noi suntem la noi!“
  Astfel scrie leahul îngîmfat de fală
  Şi-n plăceri molatici inima-şi înşeală.
  Astfel scrie leahul; dar acest popor
  Nu plecase încă inima sub dor.
  
  
   
  Domnul se ridică cu a lui oştime
  Şi, lovind, zdrobeşte oştile străine.
  
  Armia polonă laurii-a pierdut.
  Unii leşi s-aruncă şi se-neacă-n Prut;
  Alţii scap prin fugă ş-alţii prin robie.
  lar moldavii taie... strig cu ironie:
  „Ce luaţi d-a fuga, strănepoţi d-eroi,
  În pămîntu-acesta nu sunteţi la voi!“
  
  Şase mii, în luptă, din poloni picară;
  Pe Potoski-l duce coperit de fiare.
  
  
  
  PETRU ŞCHIOPUL 
  Petre strînge capii cei mai renumiţi
  Şi cu dor le zice: – „Fraţii mei doriţi!
  Alte dări străine Poarta-mi cere mie;
  Calcă dreptul ţării şi ne dă-n robie.
  Noi n-avem putere să ne-mpotrivim,
  Înarmaţi cu chipul după cum dorim,
  Căci e stinsă ţara, cetele-s pierite
  Prin atîtea lupte lungi şi strălucite.
  Dar eu nu voi încă ţara-mi să robesc
  Şi d-acum nainte tronul părăsesc!“
  Au răspuns boierii: – „Domnul ce-a să vie.
  Asculta-va turcii, măcar cine fie.
  Noi vom pune banii pentru ţara ta,
  Numai de la tronu-ţi nu te depărta!“
  Petre le răspunde: – „Mulţi au ca să fie,
  Cu-njosite datini, demni fii de sclavie,
  
  
   
  Pentru care fala şi-al ţării amor
  Nu le mai înalţă sufletele lor,
  Care-nclină capul numai să trăiască,
  Care-şi vînd chiar ţara numai să domnească.
  Însă pe domnie ţara nu-mi vînd eu,
  Nu ucid eu pacea sufletului meu!“
  Astfel zice domnul. Toţi se întristară.
  Petru lasă tronul, avuţie, ţară.
  
  
  
  GHERGHIŢA 
  Pe o vale-ntinsă, luna de prin nori
  Varsă valuri d-aur peste luptători.
  Unii-n somnul dulce sufletele lasă,
  Alţii-nşeală timpul bînd voioşi la masă,
  Alţii-nfrînă caii, spăl armele lor
  Sau revarsă-n noapte doine dulci de dor.
  
  Dar Vlăduţă-vodă stă sub cort şi spune
  Vorbe de mirare doamnei sale june:
  – „Fiecine cată tronul domnitor
  Şi străinu-i face mînă d-ajutor.
  Poate că să-nvingem armia maghiară,
  Însă vom aduce pacea dulce-n ţară?
  Noi neavînd putere, turcii-ntărîtăm
  Şi cu chipu-acesta tara o trădăm!“
  
  Zice... Cum un şarpe ce, călcat, se-nalţă,
  Doamna, turburoasă, capul său realţă.
  Arde-n frumuseţe, viaţă şi mînie,
  Ca un arc în ceruri printre vijelie!...
  
  Ochii-i plini de lacrimi şi langor ceresc,
  Într-un rîu de patimi se re-nvieţuiesc:
  – „Cînd al nostru suflet înrobit se-nchină,
  Orice cuget nobil ni se pare crimă.
  Forţa sufletească, foc dumnezeiesc,
  Să nu se măsoare pe lut omenesc!
  Vulturii ce-atacă tauri cu turbare
  Măsură curajul cu-a lor turmă mare?
  Tu-ţi ascunzi cu-aceasta slăbiciunea ta;
  Moartea nu se cade spaima ţie a-ţi da!
  Cela ce de moarte se codeşte foarte,
  Poartă-n al său suflet semn amar de moarte.
  Astfel muritorul ce-anii grei insult,
  La numirea morţii tremură mai mult.
  Să dorească viaţa robul ce roşeşte,
  Cînd să fie liber inima-i gîndeşte!
  Cei bravi nu vor viaţa cînd pe muritori
  Ea nu varsă dulce drăgălaşe zori!
  Fenixul, se zice, cînd îmbătrîneşte,
  Se-nconjoară-n flăcări şi se-ntinereşte.
  Astfel nasc romînii chiar prin moartea lor,
  Căci ei sunt din neamul celor ce nu mor.“
  
  Zice. Cerul nopţii luce sub lumină.
  De discursul doamnei, domnul se-ndivină.
  Dă semnal de luptă... bate pe maghiar
  Şi cu moarte-l sparge pînă la hotar.
  
  
   
  CONSILIUL SECRET 
  La senat s-adună capii cei mai bravi,
  Soli germani, soli unguri, deputaţi moldavi,
  Preoţi venerabili cu păstorul mare,
  Nobilă junime plină de-nfocare.
  Dar Mihai cu faţa nobilată-n dor,
  Cel întîi se scoală şi le zice lor:
  – „Astăzi turcii calcă drepturile sfinte,
  Schimbă viaţa-n moarte, ţările-n morminte.
  D-astăzi peste faţa dalbelor cîmpii
  Pe ruine-nalţă splendide geamii.
  Cîmpul schimbă faţa şi se-mbracă-n doliu;
  După dînşii urmă flăcări, moarte, spoliu.
  Prin altare sfinte vasele zdrobesc;
  Intră prin familii, pe copii turcesc;
  Mume şi fecioare ruşinos insultă;
  De nici o putere barbarii n-ascultă.
  Suflete-njosite ce-n lume trăiesc
  Ca să ruşineze neamul omenesc,
  În această ţară calea lor arată
  Şi de dorul ţării fierbîntat se-mbată.
  Neamul nostru piere; dar ce e mai rău,
  Cade cu ruşine pe mormîntul său!
  D-astăzi înainte numai cu arma-n mînă
  Va scăpa de moarte patria romînă.
  Între viaţa sclavă ş-un mormînt fălos
  Nu-întîrzie-un suflet nobil, generos.
  Astfel totdauna ţara liberară
  Vechi eroi ce-n fală se glorificară.
  Inima lor mare să vieze-n noi!
  Să pierim sub arme ca străbunii-eroi!“
  
  Astfel zice domnul. Un boier răspunde:
  – „Dorul ţării noastre sufletu-mi pătrunde.
  Vorbele-ţi sunt mîndre, dulce mă răpesc
  Din amare gînduri unde rătăcesc!
  Dar, înalte doamne! mult ar fi mai bine
  Să-mblînzim pe heară prin cuvinte line.
  Ţara-i obosită ca un trist mormînt,
  Aur, arme, braţe, doamne, nu mai sînt.
  Apărarea noastră, cît de dalbă fie,
  Ar scorni pe ţară zile lungi d-urgie.
  Inimile noastre zboară călduros
  Peste-al bărbăţiei zid alunecos,
  Dar înţelepciunea caută-a ne duce
  Prin furtuni turbate către ţelul dulce.“
  Zice. Dar eroul astfel a vorbit:
  – „Înţeleaptă-mi pare vorba ce-ai grăit,
  Dar de-nţelepciunea robului ce-n fiare
  Tremură să piarză zilele-i amare.
  Poate-al ţării tale nobil, sfînt amor
  A putut să-ţi facă gînd îndoitor?
  Este-nchisă calea pacea dulce-a cere.
  Turcii pleacă fruntea numai la putere;
  În lumina minţii orbi sunt ochii lor;
  Singuri îşi prepară negru venitor.
  Frica d-a ne pierde pare slab prepus.
  Nimeni cu-arma-n mînă ţara n-a supus.
  Ne-nvoirea noastră, setea de domnie
  Inimilor sclave datu-ne-a-n sclavie.
  Fraţii de Moldova, dalbi, leali eroi,
  Gintele vecine vor veni cu noi.
  Dar de-am fi chiar singuri, încă-ar fi mai bine
  Să murim cu fală decît cu ruşine!“
  
  
   
  Capul legii noastre cere-a cuvînta.
  Flacără divină luce-n faţa sa:
  – „Legea ni se calcă, ţara se robeşte
  Ş-armia romînă tot mai vieţuieşte.“
  Zice şi realţă braţu său în sus,
  Arătînd pe cruce chipul lui Isus:
  – „Crist muri pe cruce pentru-umanitate
  Şi prin moarte dete lumii libertate.
  Nu-i creştin acela ce nu ştie-a da,
  Pentru-al ţării bine, pacea, viaţa sa!
  Dincolo de moarte radios străluce
  Soarele măririi eroilor, dulce.
  Ochii-nţelepciunii, cei de moarte plini,
  Nu pot să pătrunză dulcile-i lumini.
  Astfel este omul ce-njosirea-abate:
  Tremură să moară pentru libertate.
  Dar poporul nostru, nobil, generos,
  Rupe cu-a lui viaţă lanţul ruşinos.“
  Astfel le vorbeşte. Domnul oaste strînge,
  Luptă mare-ncepe, pe barbari înfrînge.
  
  
  
  ŞERBĂNEŞTI 
  I 
  Cînd vedea-vom încă un erou romîn!..
  Secolii se scură... fiarele rămîn...
  Nici o zi n-aduce a ţării mărire;
  Viaţa noastră trece fără strălucire.
  La gîndiri de fală, sufletul, căzut,
  Tremură ca sclavul ce s-a abătut.
  
  Jugul pentru dînsul s-a făcut un bine. Viaţa în robie nu mai e ruşine! Şi cu toate astea, o, pămînt iubit, La mai mîndre zile tu ai fost ursit. Dacă poţi tu încă să mai simţi, o, ţară, Cînturi de mari fapte ce te-ncununară Şi să verşi tu încă lacrimi de mîndrie, lată-un cîntec încă, tristă Romînie. 
  II 
  P-un gonaci în spume, Manta cel bătrîn
  Trece sub vedere corpul său romîn.
  Peste barba-i albă, pletele-argintoase,
  Razele de soare scînteiesc voioase.
  Apoi generalul, mîndru d-ai lui ani,
  Zice-aceste vorbe către căpitani:
  – „Sabia străină pleacă frunţi plecate;
  Cînd inima-i slabă, braţele-s legate.
  Mulţi roşeau în viaţă mîndru-a mai gîndi
  În străbuna ţară fericiţi a fi;
  Căci robia lungă sufletu-njoseşte
  Tot atît cît corpul dureros zdrobeşte!
  Cît sub arme dalbe popolul a stat,
  Chiar la zile rele fost-a respectat.
  Numai cu-arma-n mînă d-azi romînu-n lume
  Va putea fi liber şi fălos în nume.
  Vulturul cel mîndru căruia s-a smuls
  Aripile, zace de dureri pătruns,
  Dar cînd creşte aripa-i, îşi apucă zborul,
  Sparge cu mîndrie vînturile, norul.
  Astfel şi romînul astăzi rearmat,
  Locul său în lume liber şi-a luat.“
  
  
   
  Cum în vijelie frunza cea stricată Zace pe sub arbori tristă, răsturnată, Se dobor străinii peste cîmpul lat. Mustafa dă fuga de puţini urmat. 
  
  
  MUSTAFA-PAŞA 
  Soarele-apusese. Lupta tot urma;
  Dar împinşi, romînii, spatele-nturna.
  Iar Mihai Viteazul la ai săi cuvîntă:
  – „Un romîn de moarte nu se înspăimîntă.
  Ce vor face oare slabele femei,
  Dacă voi daţi dosul, o, vitejii mei.“
  Zice şi soldaţii, ruşinaţi, se-nturnă...
  Domnul pasă-n frunte; toţi cu fală-l urmă.
  Vede comandantul Mustafa-paşa,
  Prin bravură cată lupt-a precurma.
  Chiar ca semizeii din antichitate,
  El îl cheamă-n luptă şi fălos combate.
  Oştile-n mirare privesc şi s-adun.
  Caii lor resaltă, armele răsun.
  Se fărîm pe zale far’ să verse sînge.
  Domnul schimbă-ndată spada-i ce se frînge.
  Paşa trage-atuncea paloşul tăios.
  Fierul sparge zaua domnului frumos.
  Paşa se doboară sub o lovitură
  Şi cu viaţa pierde sîngele pe gură.
  Turcii cu dezordin repede s-avînt.
  Cei mai mulţi dintr-înşii aflu-al lor mormînt.
  
  
   
  CĂLUGĂRENII 
  I 
  În umbrosul spaţiu se revarsă zori.
  Turcii dorm p-o coastă însmălţată-n flori.
  Dar oştenii noştri şi cu domnul june
  Către cer înălţă sfîntă rugăciune.
  Domnul cheamă capii şi-astfel le-a vorbit:
  – „Voi, cu care-n viaţă crud am suferit,
  V-aduceţi aminte vechea vitejie!
  Umbrele străbune, astăzi cu mîndrie
  Vă privesc sub arme p-ăst fălos pămînt.
  Azi mărirea veche iese din mormînt.
  Nu vă fie teamă despre-a lor mulţime,
  Ce de vitejie fuge cu ruşine!
  Astfel cum un arbor creşte mai frumos
  Cînd abaţi din ramuri cele de prisos,
  Astfel şi poporul pentru-a fi ferice
  Trebuie să facă dalbe sacrifice.
  Astăzi toată lumea către cer se-nchină
  Să triumfe mîndru cauza creştină.
  Dacă vom învinge pe apăsători,
  Dorurile ţării s-or preface-n flori,
  Soarele măriei va luci d-aice
  Peste venitorul patriei ferice.
  Dacă ne vor bate, d-astăzi pe pămînt
  N-om avea scăpare nici chiar în mormînt.
  Limbile străine, cu dispreţuire
  Pe romîni numi-vor în nefericire.
  Următorii noştri, abătuţi de dor,
  Vor roşi de viaţa părinţilor lor.
  
  Însă vom învinge... Cu săbiile-n mînă
  N-a supus străinul patria romînă.
  Ceea ce nu speră, nu-i demn să merite
  Fructele speranţei cele dobîndite.“
  Zice. Toţi de fală seamănă-mbătaţi.
  Domnul trece podul cu puţini armaţi.
  Patru paşi de frunte cearcă să-i poprească,
  Dar romînii treier armia turcească.
  Astfel mîndrii vulturi către vînturi zboară,
  Despicînd curentul care-i împresoară.
  Precum două rîuri peste cîmpul lat
  Se-ntîlnesc adesea pe comunul pat,
  Astfel se-mpreună, rîură, se frînge
  Al ambelor armii spumegosul sînge.
  Ei pătrund la corturi... Într-a lor iuţime
  Se înturnă. Tunul bate cu asprime.
  Pe tot frontul oştii lupta s-a întins;
  Peste tot turbarea sufletele-a-ncins.
  Inima romînă însă nu răceşte:
  Dorul biruinţei o însufleţeste.
  Turci mai mulţi s-adună... prin romîni fac cale.
  Oastea noastră pierde tunurile sale.
  Ca torent ce cură după vijelii.
  Află bariere peste lungi cîmpii,
  Îşi opreşte cursul, geme, se lăţeşte,
  Apoi cum abate lanţul ce-l opreşte.
  Fuge peste luncă, gros spumînd, turbat,
  Urlă, greu îneacă cîmpul depărtat.
  Astfel otomanii se revărs nainte,
  Oripeunde calcă, seamănă morminte,
  De creştine corpuri luncile-s velite;
  Brăţele sunt rupte ş-armele zdrobite.
  
  Însă pretutindeni bravii ce s-abat,
  Sprijină cu pieptul vîntul cel turbat.
  Dar Mihai aşteaptă corpu-ajutător...
  Va veni-nainte de pierirea lor?
  Soarele-i aproape sceptrul a-şi depune.
  Domnul îngenunche, face rugăciune:
  – „Doamne, ce-eşti în ceruri, blînd, ascultător,
  Fii cu bunătate pentru-al tău popor.
  Iar de cere soarta prada sa cu-asprime,
  Cruţă astă ţară şi loveşte-n mine!“
  
  II 
  Ajutorul vine!... Domnu-a-ncălecat...
  Smulge o secure de la un soldat.
  Cum un vultur cade peste păsărele,
  Le fărîmă-n gheare şi-aripile-i grele,
  Astfel cade domnul peste-un corp osman.
  Vede de departe paşa Caraiman,
  Ce cu cel mai tare cere a combate.
  Sabia-i luceşte... mulţi creştini abate.
  Între alte prade vede trei copii,
  Fraţi d-acelaşi sînge, juni frumoşi şi vii.
  Fiecare-n luptă pe păgîn îl cheamă
  Şi combat cu dînsul fără nici o teamă.
  Însă tineri încă, junii frăţiori
  Sub a lui secure cad ca trei dulci flori.
  Caraiman cu calul peste dînşii pasă,
  Dar Mihai soseşte, vede crudul paşă:
  – „Nu-i curaj cu pruncii a te măsura.
  D-eşti voinic, cu mine vin-a te lupta!“
  Astfel zice domnul şi spre paşa zboară.
  
  Paşa ţine-n dreapta sabia-i uşoară,
  Iar în mîna stîngă ţine steagul sfînt
  Ce se desfăşoară legănat de vînt.
  Caii lor în salturi zboară şi s-opresc.
  Armele, lovite, scîntei şi lucesc.
  Lupta este scurtă. Sub o lovitură
  Paşa cade, varsă sîngele pe gură.
  Dar Mihai răpeşte steagul cel vestit
  Şi l-ai săi se-nturnă fără-a fi rănit.
  Cînd se-nalţă-un suflet mai presus de lut,
  Temerile morţii ruşinos amut.
  Sabia romînă scînteie p-aramă.
  Kirali din tunuri pe nemici sfăramă.
  Avangarda turcă fuge ruşinos,
  Calcă p-ienicerii ce combat fălos.
  Cei mai mulţi dintr-înşii către pod s-adună,
  Se strivesc, pierd şartul; arma noastră-i tună.
  Iar în ameţeală singuri se-ntr-omor,
  Se strivesc sub arme şi sub caii lor.
  Mulţi, de crudă spaimă, se aruncă-n apă,
  Însă nici acolo zilele nu-şi scapă;
  Apa mocirloasă îi reţine-n fund;
  Cîţi silesc să scape, încă se cufund.
  Agonia-i crudă; moartea-i ruşinoasă.
  Plini de tină-noată-n unda mocirloasă...
  Trei mari paşi s-aruncă şi prin apă mor.
  Chiar Sinan vizirul cearcă soarta lor.
  Un spahiu îl scapă, dar pe coasta lată
  Armia turcească fuge sfărîmată.
  Astfel se zăreşte peste-un moşoroi,
  Alergînd furnice după repezi ploi.
  
  
   
  O, Sinan! trufia-ţi ce se face oare?
  S-a topit cu roua sub al zilei soare!
  Oştile-ţi făloase repede-au pierit
  Ca florile d-aur dintr-un vis dorit!
  
  Cum în capul turmei taurul purcede,
  Domnul înaintea cetelor se vede.
  Calul din ardoare-i pare-nflăcărat,
  Sîngele din spada-i cură ne-ncetat.
  Hasan-paşa ţine încă-n apărare.
  Astfel prin furtună vechiul trunchi apare
  Înfruntînd cu pieptul vîntul furios,
  Dintre pomişorii care cad pe jos.
  Domnu-nvită paşa piept la piept să vie,
  Dar Hasan dă dosul prins d-a lui urgie.
  Sîngele desfundă lutul cel uscat.
  De turbane, d-arme cîmpul e-ncărcat.
  Leşurile rînduri zac în lac de sînge...
  Corbu-n nerăbdare de plăcere plînge.
  Noaptea scapă restul turcilor învinşi.
  Ei s-ascund prin tufe de spaimă cuprinşi.
  
  
  
  BĂTĂLIA PE GHEAŢĂ 
  Mihai, domnul ţării, de soldaţi urmat, Trece prin Turcia Danubiu-ngheţat. Turcii mulţi pe gheaţă repede s-adună; Lupta-ncepe crudă ş-armele răsună; Nechezarea-ngînă strigătu-omenesc; Îngheţate vînturi suflă şi mugesc; Crivăţul cu neaua bate turcii-n faţă; 
  
  
  
   
  Mîinile lor p-arme se lipesc, îngheaţă;
  Caii fără cîrmă fug oriunde vor,
  Poartă cu dezordin cavalerii lor...
  Arma nu mai poate să reverse sînge;
  Ei se muşc cu dinţii, unul p-altul strînge.
  Valuri de ninsoare rîură din cer;
  Gheaţa se cufundă; luptătorii pier
  Şi-n urgia crudă toţi dispută foarte
  Locul de bătaie, patul lor de moarte.
  Către-aceasta turcii se răresc amar.
  Cei mai mulţi sub gheaţă repede dispar,
  Iar Mihai cu bravii trece mai nainte
  Şi Rusciucul schimbă-n doliu şi morminte.
  
  
  
  MOVILA LUI RĂZVAN 
  Fiii de Moldova într-o zi s-adun Ş-ale ţării rele astfel le expun: – „Ungurii cu leşii se dispută iară Cine-a pune domnii în această ţară. Fiii ţării noastre încă n-au murit Ş-a lor ţară, drepturi d-astăzi s-au robit. Leahul cere ţara ca o moştenire; Ungurul trimite pe Răzvan c-oştire; Numai noi, moldavii, încă n-am vorbit! Dar cînd moldoveanul va fi înjosit Cît să nu roşască de a sa ruşine, Îcă-o să-mi aleagă pe tirani mai bine! Însuşi noi acuma domnul să numim Şi cu arma-n mînă ca bravi să murim! Astfel strigă ţara suspinînd sub silă 
  
   
  Şi alege-ndată domnu-i pre Movilă.
  Apoi către unguri domnul a solit:
  „Drepturile ţării ce le-aţi nimicit
  Sunt a ei avere, viaţă, onoare, nume
  Şi cu-al nostru sînge le-am păstrat în lume.
  Vă duceţi din ţară sau vă aruncaţi
  Masca creştinească ce pe frunţi purtaţi,
  Căci creştini în vorbe, faptele vi-s rele...
  Hearele păgîne nu-s atît de grele!
  Ne siliţi cu turcii armele s-unim
  Şi poloni, şi unguri să vă nimicim!“
  Cu oştiri de ţară domnul a plecat
  Ş-a-ntîlnit pe unguri la Areni la sat.
  Domnul îngenuche, face rugăciune,
  Apoi dă semnalul muzicii să sune.
  Lupta este aspră; fieru-n cărni se frînge,
  Cîmpul se îneacă într-un lac de sînge.
  Ungurii se pleacă, seamănă învinşi.
  Moldovenii-i urmă de turbare-aprinşi.
  Ungurii iau fuga, moldavii-i gonesc,
  Îi omoară, îi prinde sau îi risipesc.
  
  
  
  BRAHA CĂPITANUL 
  Noi te lăsăm, o, patrie,
  O, ţară de suspine!
  Vom trece viaţa-n lacrime,
  Înstrăinaţi de tine!
  
  Sub greutatea lanţului
  Al nostru braţ s-abate;
  
  Prin mărăcini picioarele
  Se-mlădiu sîngerate.
  
  Şi cînd ne las puterile,
  Cînd inima slăbeşte,
  Sub lovitura biciului
  Virtutea noastră creşte.
  
  Dar dorurile corpului
  Uităm cu toţii-ndată
  Cînd umbra dulce-a patriei
  Prin lacrimi ni s-arată.
  
  Astfel cînt moldavii de tătari robiţi,
  Astfel cînt pe cale abătuţi, zdrobiţi.
  Întîlniră cete ruse şi romîne
  Ce-au scăpat din spada hoardelor păgîne.
  Dar moldavii cată robii-a libera...
  Capu-oştirii ruse le vorbeşte-aşa:
  – „De-ţi lovi tătarii după cum vă place,
  Are să se strice noua noastră pace.“
  – „Cum nu ne vom bate, doamne, cînd zărim
  În robie soaţe, fiice ce dorim?“
  Astfel strig romînii şi pe lîngă dînşii
  Ordele turbate văd trecînd cu prinşii.
  Braha stă, priveşte... O femeie trece
  Cu picioare goale, noată-n huma rece,
  Cu vesminte rupte, perii revărsaţi,
  Braţele sub lanţuri, ochii-i lăcrimaţi.
  Tinerica prinsă către dînsul cată.
  Strigă cu durere, cade leşinată.
  Braha recunoaşte pe soţia sa.
  
  
   
  Îşi cheamă vitejii, p-al sau cal zbura.
  Sare peste rînduri, fărîmă ş-ucide.
  Ruşii nu cutează calea-i a închide.
  Apoi dă năvală şi fărîmă amar,
  Pîn’ la cea din urmă viaţă de tătar.
  Liberă toţi prinşii şi p-a lui consoartă
  O primeşte-n braţe; însă, vai! e moartă!...
  
  
  
  MĂRIREA LUI MIHAI 
  I 
  Din trei ţări romîne, cei mai mari s-adună
  Şi cu trei coroane pe Mihai cunună.
  La prea mîndre mese căpitanii-nchin
  Pentru sănătatea regelui creştin.
  Dulcile speranţe ce pe toţi conjoară
  Împletesc cu roze timpul care zboară.
  Mîna verginală, fragedă ca crin,
  Atrăgea din harpe sunetul divin,
  lar accentul vocii cei armonioase
  Se-ntuna cu-aceste vorbe graţioase:
  
  „Tu, reunire splendidă,
  De minte, de tărie,
  D-amor; cerească glorie!
  Sublimă armonie!
  Ce-n coama dalbă-a zorilor
  Verşi valuri auroase
  Şi pe guriţa verginei
  Pui roze graţioase,
  Uneşte d-astăzi ţările
  
  C-o singură cunună!
  Protege-a noastră patrie
  Şi domnul ce-o rejună!
  Ascultă rugăciunile-i,
  Vezi lacrimile-i line
  Ce zbor cu fumul florilor,
  Prin spaţiu, către tine!“
  
  Astfel cîntă hora junelor vergine. Dar Mihai revarsă lacrime divine. 
  II 
  Domnul trece noaptea singur în veghere.
  Inima-i răpită fuge spre durere,
  Pînă somnul dulce cu-aripa-i d-eben
  Vine de-i îmbată sufletul său demn.
  Printre vise vede o fantasmă dulce.
  Faţa-i ca lumina florilor străluce,
  Ca torent sub soare rîură-ai săi peri;
  Ochii-i plini de lacrimi seamăn rupţi din ceri.
  Vălu-i alb ca crinul graţios se-ndoaie,
  Brîu-i străluceşte c-arcul cel de ploaie.
  Ea vorbeşte... – „Cerul binevoitor
  Preurseşte ţării splendid viitor;
  Însă tu pieri-vei fără bucurie,
  Cei străini preda-vor ţările c-urgie,
  Ce prin ani de chinuri să vă curăţiţi:
  Suferinţa-nalţă popolii robiţi:
  Fierul vechi prin flăcări astfel tinereşte.“
  Zice şi dispare... Domnul se trezeşte.
  
  
   
  PETRU ŞI ASAN 
  Împăratul Anghel şade în palat,
  De mai-marii ţării mîndru-nconjurat.
  Printre capii oştii intră doi străini,
  Doi romîni din Mezii, mîndri ca doi crini!
  – „Împărate-doamne! la-ne în oştire,
  Dar ne lasă-a noastră veche moştenire!“
  – „Nu voi pune-n oaste doi romîni barbari.
  De vă place lupta, mergeţi la bulgari!“
  – „Împărate doamne! Nu se cade ţie
  Astfel de mustrare cu-astfel de mînie!“
  Anghel trage-o palmă fratelui primar.
  El înclină capul, însă geme-amar.
  
  P-o măgură neagră cei doi fraţi s-adună;
  Jură să nu moară fără de răzbună...
  
  După-a lor chemare, mezii şi bulgarii
  Se cobor din munte sub cei fraţi primari.
  Sate şi ţinuturi celor doi se-nchină.
  Tremură, păleşte fala bizantină.
  Anghel pasă însă spre răsculători.
  Cei doi fraţi vorbiră către luptători:
  – „Pînă cînd romînul capul o să plece
  Umilit sub jugul tiraniei grece?
  Cela ce dă viaţa, printr-un magic vis
  Îngerul său dulce nouă a trimis
  Şi ne-a zis: purcedeţi cu îndemînare
  Şi vă bateţi mîndru pentru neatîrnare!
  Domnul tuturora astfel a voit.
  Nu sunteţi poporul Domnului iubit?
  
  Grecii, prin mîndrie şi prin necredinţă,
  A pierdut amorul de la providinţă.
  Domnul ne trimite în acest război...
  Credeţi întru Dînsul şi va fi cu voi.“
  
  Astfel ei vorbiră către luptători.
  Şi atacă p-Anghel prin adînci strîmtori.
  Cum din munţi se varsă, urlă cu urgie,
  Undele de ploaie după vijelie,
  Se cobor romînii spre vrăjmaşi în văi...
  Anghel pierde lupta şi soldaţii săi
  Şi abia c-o sută de viteji, prin apă
  Roşie de sînge, împăratul scapă.
  
  
  
  LEGENDE NOI cu note din cronicile romînilor 
  1862 
  
   
  MÎNIA LUI ŞTEFAN 
  Ştefan al Moldovei la Vaslui soseşte.
  Cheamă pe miniştri, astfel le vorbeşte:
  – „Morţi eraţi în viaţă şi v-am înviat!
  Cu a ţării cîrmă cinste vi s-a dat.
  Să vă fac plăcerea fără mărginire,
  Am lipsit pe rude de a mea iubire,
  Am jertfit prieteni şi ostaşii mei
  Ce-au lucrat cu ţara la mărirea ei;
  ..........................
  ..........................
  Numai să domnească pacea p-ăst pămînt
  Şi să pot a zice: pentru toţi domn sînt!
  ..........................
  ..........................
  La mărinimia care am avut
  Pentru toţi, răspundeţi, ce fel aţi făcut?
  Voi primirăţi cîrma ca să o slăbiţi!
  Apăraţi coroana ca s-o umiliţi!
  Ca să cază domnul, aţi voit să piară
  Cu neatîrnarea-i sfînta noastră ţară.
  Aţi cătat mărirea, cinstea să-i luaţi,
  La străini hulită s-o îngenucheaţi!...
  Căci a ei mărire dată-n al meu nume,
  Mici şi fără merit vă făcea în lume.
  Neputînd să mergeţi unde suntem noi,
  Au voit să cază domnul pîn’ la voi.
  
  
   
  Dar Ştefan cel Mare încă vieţuieşte!... O, arcaşi! îmi spuneţi, ţara ce doreşte?“ „Moarte!“ strig-arcaşii... Sălile răsun... Trei miniştri mîndri capul lor răpun. 
  
  
  APRODUL PURICE 
  S-aprinsese-n luptă Hroiot cel tiran.
  Cînd s-abate calul marelui Ştefan,
  Purice-i oferă calul său îndată.
  Domnul nu ajunge scara ridicată.
  – „Doamne! Moviliţă mă voi face eu,
  Ca să poţi să-ncaleci după gîtul meu!
  Zice şi se pleacă. Ştefan, fără muncă,
  Prin mijlocu-acesta pe fugar s-aruncă.
  – „Purice, sărace! De voi cîştiga,
  În movilă-naltă eu te voi schimba.
  Omul este mare, nu prin al său nume,
  Naştere, avere, ci prin fapte bune;
  Faptele sunt nobili, nu ţărîna sa
  Ce deopotrivă viermii-o vor mînca.
  ..........................
  Şi acum, Movilă, aidi a ne lupta!
  Căci urmaşii noştri nu ne-or semăna!
  Mulţi romîni chiar astăzi la străini aleargă
  Şi prin ei aşteaptă ţara ca să meargă.
  Şi cum vrei ca viaţa la ei a afla,
  Cînd tu nu o afli în inima ta!
  Cel străin nu-ţi face niciodată bine
  Fără să cîştige drepturi peste tine.
  
  
   
  Nu zic c-o să piară neamul romînesc;
  Dar sunt timpi în care popolii slăbesc;
  Cum sunt ani în care pomul ce rodeşte
  Nu dă nici o roadă, deşi înfloreşte.
  Popolii se pleacă cînd mai-marii lor
  În descurajare cu inima mor!...
  Cînd sunt robi ei înşişi l-a lor slăbiciune,
  Cum vor face liber un popor în lume?
  Popolul acela este ca sfîrşit,
  Este cel din urmă: e la robi robit.
  Căci întotd-auna un popor se face
  Mare ori nemernic, celor mari cum place.
  Şi să ştii, aproade, că vor trece ani
  Pînă să mai vie Dragoşi şi Ştefani!“
  Zice, pleacă, învinge. Hroiot se umilă.
  Purice aprodul s-a făcut Movilă.
  
  
  
  COPILUL DIN CASĂ 
  Trage cu săgeata scutierul mare;
  Unde-atinge face poarta de intrare.
  Un copil din casă apoi a venit,
  Turla se clădeşte unde a lovit.
  Domnul Ştefan trage: unde-atinge, face
  Biserica Putnei ce-ntre dealuri zace.
  Alt copil din casă a-ntrecut pe domn,
  A atins în dealul ce-l chemau Sion.
  Însă domnul Ştefan zice cu asprime:
  – „Un copil din casă m-a rămas pe mine!
  Umilit de dînsul, domn nu mai pot fi;
  Ori eu las domnia, sau el va muri!“
  
  
   
  Un bătrîn îi zice: – „Domnii din vechime
  Ar fi dat lui cinste, căci a tras mai bine.
  Doamne al Moldovei, tu l-ai pizmuit,
  Domnul pîn’ la şerbu-i azi s-a coborît!
  Dacă dai tu morţii cei cu hărnicie,
  Cu acei nemernici ce-ar putea să fie?
  Vrei sa fii domn mare printre cei mai tari?
  Pe supuşi-înainte fă-i să fie mari!
  Farul cît de luciu, focul lui dispare,
  Dacă nu se pune p-o nălţime mare.
  La o curte unde meritu-i gonit,
  Moartea şi căderea scara i-au suit.
  Dacă prin războaie domnul este tare,
  Numai prin dreptate va ajunge mare.“
  
  Ştefan se gîndeşte, apoi a vorbit:
  – „O, bătrîn cu minte, bine ai grăit!
  Să se ierte dară cel copil din casă
  Şi de azi să şează la domnească masă.
  
  Mulţi vrăjmaşi au domnii, însă cel mai rău
  Este chiar mînia sufletului său.“
  
  
  
  PETRU RAREŞ 
  Rareş l-ai săi zice: – „Marele sultan A jurat să nu-mi dea tronul moldovan Pînă nu va trece de trei ori călare Peste mine... Spuneţi, asta cum vă pare?“ Un bătrîn îi zice: – „N-a jurat deloc; Va să te-umilească cu acest mijloc“. 
  – „Să mă umilească? Asta nu mă-amînă...
  Mîine-oi fi în ţară şi cu arma-n mînă!“
  – „Mîine-i fi în ţară, cel bătrîn i-a spus;
  Însă nu sub arme, ci ca domn supus.
  La străini domnia cela ce o cere
  Dă dovezi că n-are viaţă şi putere.
  Tu ai fost odată domn neatîrnat,
  Căci ai fost de fiară pus şi apărat.
  Azi te pune turcul; azi nu mai domneşti.
  Dintre toţi romînii singur tu rob eşti.
  Nu poţi să fii altfel fără de trădare;
  Şi ea nu e arma sufletului mare.
  De-i primi domnia c-umilinţa ta,
  Iară c-umilinţă tu o vei lăsa.
  Mulţi au zis ca tine pîn’ la tron să vie;
  Ş-apoi toţi căzură sub a lui robie;
  Tronul are lanţu-i ce-i mai greu de spart
  Decît cel ce domnii la supuşi împart.
  Unul e de aur, celalt de-acioaie;
  Unu-abate trupul, celalt gîndul moaie.
  Rareş, dacă astfel domnu-i umilit,
  Ce va fi poporul? Oare ai gîndit?
  Ori mai jos ca tine el o să coboare,
  Ori tu vei ajunge l-ale lui picioare.
  Nu primi domnia şi rămîi supus,
  Dar cu suflet mîndru şi cu fruntea sus.“
  
  Rareş nu ascultă. Merge domn în ţară,
  Şi domnia-i scurtă, viaţa-i e amară.
  
  
   
  BARNOSCHI-DOMNUL 
  O, săracă ţară! Turcii cei mai răi
  Judecă şi-omoară domnii mari ai tăi!
  Încă azi Barnoschi, domn cu nume mare,
  La serai purcede între turci călare!
  Sala e întinsă; sfatul numeros,
  Chiar sultanu-ascultă prin cafas umbros.
  – „Iată omul!“ zice satrazanul mare.
  Toţi privesc la dînsul prinşi de admirare.
  – „E-nţeles cu leşii ţara să predea,
  Astă carte spune împotriva sea.“
  – „Cer să se ucigă el şi toţi ai săi!“
  A mai zis vezirul marilor călăi.
  Dar mufti răspunde: – „Capul dacă piere,
  Gloatele reintră în a lor tăcere.“
  – „Moară! strigă paşii – este osîndit!“
  
  – „Voi mă daţi la moarte, domnul a vorbit.
  Voi muri cu fală, cum romînul moare
  Pentru ţara sfîntă! Nu-s romîn eu oare?
  Nu voi să mă apăr, căci nu voi să dau
  Turcilor în ţară drepturi ce ei n-au.
  Dreptul vă lipseşte... Patria romînă
  N-a învins-o nimeni cu armele-n mînă!
  Ea plăteşte vouă să o apărăţi;
  Nu ca să o spargeţi, nu să-o-ngenuncheaţi.
  Mîndri de puterea cea materială,
  Peste ţară drepturi vă luaţi cu fală.
  Dar acea putere fără de cuvînt
  E ca vasul mîndru părăsit la vînt.
  
  
   
  Dumnezeu răpeşte sfînta cugetare
  Popolilor barbari supuşi la pierzare.“
  – „Moarte!“ strigă paşii. Domnul jos pe piaţă,
  Cu virtute rară, pierde a lui viaţă.
  Dar cînd cade capul, calul său ce-l port
  Nechează, tresare, apoi cade mort...
  Turcii se-nspăimîntă. Ei şi-aduc aminte
  Ale lui Barnoschi agere cuvinte.
  
  
  
  MIHAI ŞI UCIGĂTORUL 
  În cetatea Clujul, într-un vechi palat,
  Stă Mihai Viteazul rege coronat.
  Ungurii, romînii, saşii i se-nchină:
  Dacia revarsă vechea sa lumină,
  Dar atunci s-aduce capul lui Andrei *
  Ce fugind din luptă fu ucis d-ai săi.
  Ucigaşul pare: crima îl mîndreşte;
  Lauda mulţimii încă o măreşte.
  Capul se expune. Domnul, gînditor,
  Cu aceste vorbe varsă al său dor:
  
  – „Crima cînd se face chiar spre-al nostru bine,
  Ea rămîne crimă, merită asprime,
  Cela ce o iartă este vinovat
  Pe cît cel ce-o face este degradat.
  
   * Cardinalul Andrei Batori (n. a.).
  Cela ce în umbră pe vrăjmaş omoară.
  Dumnezeu şi omul insultînd, coboară.
  Piară ucigaşul! Voi înmormîntaţi
  Pe acest om mare şi onoare-i daţi!“
  
  Ucigaşul piere. Şi cu pompă mare
  Batori primeşte sfînta mormîntare.