Lauda somnului 1929 * BIOGRAFIE Unde şi cînd m-am ivit în lumină nu ştiu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cîntare. Străin zîmbind, vrăjit suind, în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare. Cîteodată spun vorbe cari nu mă cuprind, cîteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. De vînturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini, de umblat umblu ca fiecare: cînd vinovat pe coperişele iadului, cînd fără păcat pe muntele cu crini. Închis în cercul aceleiaşi vetre fac schimb de taine cu strămoşii, norodul spălat de ape subt pietre. Seara se-ntîmplă mulcom s-ascult în mine cum se tot revarsă poveştile sîngelui uitat de mult. Binecuvînt pînea şi luna. Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna. Cu cuvinte stinse în gură am cîntat şi mai cînt marea trecere, somnul lumii, îngerii de ceară. De pe-un umăr pe altul tăcînd îmi trec steaua ca o povară. [1928] * SOMN Noapte întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile, gornicul nu mai vorbeşte. Buhe sure s-aşază ca urne pe brazi. În întunericul fără de martori se liniştesc păsări, sînge, ţară şi aventuri în cari veşnic recazi. Dăinuie un suflet în adieri, fără azi, fără ieri. Cu zvonuri surde prin arbori se ridică veacuri fierbinţi. În somn sîngele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi. [1926] * FUM CĂZUT S-aude zbor scurt şi zadarnic de gîşte peste pajişti reci. Undeva un cîntec se pătrunde de chemări de veci. Un fluier seacă, altul nu s-arată. Aleluia, privirea mi se umple de păsări şi vînt, vieţii nu i-am rămas dator nici un gînd, dar i-am rămas dator viaţa toată. Cu mişcări oprite ades văd bolţi prăbuşite în apă. Din frunzele satului ies ca dintr-o biblică şatră. Aleluia, astăzi ca niciodată sunt fratele obosit al cerului de jos şi-al fumului căzut din vatră. [1925] * PARADIS ÎN DESTRĂMARE Portarul înaripat mai ţine întins un cotor de spadă fără de flăcări. Nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins. Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor serafimi cu părul nins însetează după adevăr, dar apele din fîntîni refuză găleţile lor. Arînd fără îndemn cu pluguri de lemn, arhangheli se plîng de greutatea aripelor. Trece printre sori vecini porumbelul sfîntului duh, cu pliscul stinge cele din urmă lumini. Noaptea îngerii goi zgribulind se culcă în fîn: vai mie, vai ţie, păianjeni mulţi au umplut apa vie, odată vor putrezi şi îngerii sub glie, ţărîna va seca poveştile din trupul trist. [1926] * PASĂREA SFÎNTĂ Întruchipată în aur de sculptarul C. Brîncusi În vîntul de nimeni stîrnit hieratic Orionul te binecuvîntă, lăcrimîndu-şi deasupra ta geometria înaltă şi sfîntă. Ai trăit cîndva în funduri de mare şi focul solar 1-ai ocolit pe de-aproape. În păduri plutitoare-ai strigat prelung deasupra întîielor ape. Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat? Făptură ţi-am zice, potir fără toarte, cîntec de aur rotind peste spaima noastră de enigme moarte. Dăinuind în tenebre ca în poveşti cu fluier părelnic de vînt cînţi celor ce somnul şi-1 beau din macii negri de subt pămînt. Fosfor cojit de pe vechi oseminte ne pare lumina din ochii tăi verzi. Ascultînd revelaţii fără cuvinte subt iarba cerului zborul ţi-1 pierzi. Din văzduhul boltitelor tale amiezi ghiceşti în adîncuri toate misterele. Înalţă-te fără sfîrşit, dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi. [1926] * ECHINOCTIU Semne verzi subt şovăiri solare ieşi, soră, să vezi pe ogor. Popi negri vestind sub pămînturi soarele cu fluiere greierii umblă pînă-n pragul sicrielor şi-acolo mor. Pe-aici, afară de oraş, şi ieri am fost să iscodim învierile în faţa porţilor. Îndrăzneşte, soră, ah, soră, să nu suspini. Într-o singură zi mugurii şi iarba au crescut repede ca unghiile şi părul morţilor. Făpturi care-aţi fost, unde vă ţineţi? Nu le călca, soră, luminile - dediţeii vineţi. [1925] * ÎN MUNŢI Lîngă schit miezul nopţii găseşte făpturi adormite-n picioare. Duhul muşchiului umed umblă prin văgăuni. Din răsărit vin fluturi cît buhele să-şi caute în focuri cenuşa. La rădăcinile brazilor, lîngă blestemul cucutelor ciobanul pune pămînt peste mieii ucişi de puterile codrului. Peste muche trecînd fetele stînilor - îşi freacă de lună umerii goi, aventura lor se pătrunde suprafirească de pulberea luminos stîrnită din disc ca un roi. Cai galbeni şi-adună sarea vieţii din ierburi. Mocnind subt copaci Dumnezeu se face mai mic să aibă loc ciupercile roşii să crească subt spatele lui. În sîngele oilor noaptea pădurii e vis lung şi greu. Pe patru vînturi adînci pătrunde somnul în fagi bătrîni. Subt scut de stînci, undeva un bălaur cu ochii întorşi spre steaua polară visează lapte albastru furat din stîni. [1926] * ORAŞ VECHI Noapte. Urnirea orelor se-mplineşte fără îndemn. Taci - arătătoare se-opresc suspinînd pe ultimul semn. Subt porţi fiinţele somnului intră - cîni roşii şi griji. Pe uliţi - subţire şi-naltă ploaia umblă pe cataligi. Vînt vechi şi lung între ziduri mai scutură luturi şi fier. Mari semeni de altădată O clipă s-arată şi pier. Turn negru stă în picioare şi-şi numără anii învins. Taci, că sfîntul de piatră aureola în noapte şi-a stins. [1927] * PEISAJ TRANSCENDENT Cocoşi apocaliptici tot strigă, tot strigă din sate romîneşti. Fîntînile nopţii deschid ochii şi-ascultă întunecatele veşti. Păsări ca nişte îngeri de apă marea pe ţărmuri aduce. Pe mal - cu tămîie în păr Isus sîngerează lăuntric din cele şapte cuvinte de pe cruce. Din păduri de somn şi alte negre locuri dobitoace crescute-n furtuni ies furişate să bea apă moartă din scocuri. Arde cu păreri de valuri pămîntul îmbrăcat în grîu. Aripi cu sunet de legendă s-abat înspăimîntate peste rîu. Vîntul a dat în pădure să rupă crengi şi coarne de cerbi. Clopote sau poate sicriile cîntă subt iarbă cu miile. [1925] * ASFINŢIT Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi case clopot de sear-aud. Şi stau în cruce cu o zi sub cer pierdută. Prin ani subt poduri se depărtează ce focuri vechi? ce nouă plută? Printre ziduri ceasul umbrelor mă-ncearcă. Se desface - care poartă? Se deschide - care uşă? Ies vîrstele şi-mi pun pe cap aureolă de cenuşă. Întîrziind subt vremi schimbate, îmi taie drumul - care prieten? Îmi taie pasul - ce vrăjmaş? Ah, pasărea Foenix ca altădată nu mai zboară peste oraş. [1928] * CAP APLECAT Mă îndemn să fiu şi o clipă mai sînt. Undeva pe cîmp a murit fratele vînt. Toamna sîngerează peste un mers bătrîn. Printre umbre prelungi rostul mi-amîn. Spre nu ştiu ce sfîrşit un zbor s-a întins. Cu pîlpîit de sfeşnic un copac s-a stins. În fîntînă mi-aplec gînd şi cuvînt. Ceru-şi deschide un ochi în pămînt. [1929] * ELEGIE Tremură aceeaşi apă şi frunză la bătăile aceluiaşi ceas. În ce tărîm şi-n ce somn te-ai oprit? Cerească subt ce iarb-ai rămas? Se revarsă în mine drumurile toate pe cari ai umblat. Oglinda-ţi mai păstrează chipul şi după ce-ai plecat. Fără gînd, fără-ndemn, fără glas, cu mîneca şterg ochiuri ude. Un vecin prin zidul meu aude răbdarea neagră a aceluiaşi pas. [1929] * NOAPTE EXTATICĂ Adînc subt bătrînele verzile zodii - se trag zăvoarele, se-nchid fîntînile. Aşază-ţi în cruce gîndul şi mînile. Stele curgînd ne spală ţărînile. [1929] * DRUMURI Cetate de veac, prăsilă de painjeni verzi subt muşchi şi scocuri. - Pe turn între semnele ceasului, gînditor timpul stă. O vrabie umblă pe-arătător. Subt bolţi de nicăiri nici un ecou. Părul tău joacă în vîntul pe care 1-am întîlnit ieri în alt oraş şi care ne-a ajuns din nou. [1929] * PERSPECTIVĂ Noapte. Subt sfere, subt marile, monadele dorm. Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet în spaţiu, monadele dorm. Mişcarea lor - lauda somnului. [1929] * DRUMUL SFÎNTULUI "Fetele au îndrăgit balaurul" (Motiv de poveste) Pe cal turnat în oţele Sfîntul Gheorghe caută semne de drum - şi în vînt se oglindeşte pe rînd în ape sfinte şi rele. Cînd numai umbră, cînd numai om, binecuvîntă pînea pe cîmpuri, binecuvîntă vinul pe dealuri, loveşte pinteni de pom. Mai tare strînge frîul de fier. Fîlfîie peste şapte hotare sălbaticul cer. Subt planete galbene şi fără de lege se opreşte şi nu înţelege: calul şi-a pierdut potcoava de trei ori, în urma lui copaci rămîn cu cuiburi goale subţiori. Duh vechi îi cîntă mulcom subt tîmplă, şi-i schimbă-n legendă tot ce se-ntîmplă. Lîngă fîntîna secată de fulger o fată îi iese în drum: Sfîntule, cum să ţi-o spun? Sfîntule, mai departe nu te duce, că toate fecioarele în sate şi pe livezi te blestemă cu oase puse în cruce să ţi se frîngă suliţa în solzii verzi, aureola - cerc de aur în fîntîna de balaur să ţi-o pierzi. Dar înalt ca de jertfă un fum Sfîntul Gheorghe porneşte iar. La cumpăna apelor bălaurul ascultă spre hotare deşarte şi-şi lipeşte urechea de drum s-audă şi mai departe. Pe cal turnat în oţele Sfîntul Gheorghe caută semne de drum şi în vînt se oglindeşte pe rînd în ape sfinte şi rele. [1925] * PEISAJ TRECUT Castelul e-acelaşi în aer şi-n apă. Trecutul pe poartă copoii şi-i scapă. Crini umblă pe-un drum de căutări jucăuşe parcă-şi duc în potire viitoarea cenuşe. Scăpat dintr-o stemă tăiată în poartă, un uliu tîlcuieşte rotire de soartă. Stuparul ceresc peste ciuturi se-ndoaie, în mierea fîntînilor barba şi-o-nmoaie. Zăboveşte prin rostul grădinilor pajul. Un zbor de lăstun iscăleşte peisajul. [1926] * PEISAJ TRECUT Castelul e-acelaşi în aer şi-n apă. Trecutul pe poartă copoii şi-i scapă. Crini umblă pe-un drum de căutări jucăuşe parcă-şi duc în potire viitoarea cenuşe. Scăpat dintr-o stemă tăiată în poartă, un uliu tîlcuieşte rotire de soartă. Stuparul ceresc peste ciuturi se-ndoaie, în mierea fîntînilor barba şi-o-nmoaie. Zăboveşte prin rostul grădinilor pajul. Un zbor de lăstun iscăleşte peisajul. [1926] * TRISTEŢE METAFIZICĂ lui Nichifor Crainic În porturi deschise spre taina marilor ape am cîntat cu pescarii, umbre înalte pe maluri, visînd corăbii încărcate de miracol străin. Alături de lucrătorii încinşi în zale cănite am ridicat poduri de oţel peste rîuri albe, peste zborul pasărei curate, peste păduri adînci, şi orice pod se arcuia trecîndu-ne parcă pe un tărîm de legendă cu el. Am zăbovit îndelung între stînci lîngă sfinţi bătrîni ca ghicitorile ţării, şi-am aşteptat să se deschidă o fereastră de scăpare prin puternice spaţii de seară. Cu toţi şi cu toate m-am zvîrcolit pe drumuri, pe ţărmuri, între maşini şi-n biserici. Lîngă fîntîni fără fund mi-am deschis ochiul cunoaşterii. M-am rugat cu muncitorii în zdrenţe, am visat lîngă oi cu ciobanii şi-am aşteptat în prăpăstii cu sfinţii. Acum mă aplec în lumină şi plîng în tîrziile rămăşiţe ale stelei pe care umblăm. Cu toată creatura mi-am ridicat în vînturi rănile şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se-mplineşte. Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte! Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul. Cu picioare ca ale noastre Isus a umblat peste ape. [1924] * VEAC Umblă maşinile subpămînteşti. În nevăzut peste turnuri intercontinentale zvonuri electrice. De pe case antenele pipăie spaţii cu alte graiuri şi alte veşti. Semnale se-ncrucişează albastre prin străzi. În teatre strigă luminile, se exaltă libertăţile insului. Se profeţesc prăbuşirile, sfîrşesc în sînge cuvintele. Undeva se trage la sorţi cămaşa învinsului. Arhanghelii sosiţi să pedepsească oraşul s-au rătăcit prin baruri cu penele arse. Danţatoarea albă le trece prin sînge, rîzînd s-a oprit pe-un vîrf de picior ca pe-o sticlă întoarsă. Dar sus, la o mie de metri-nălţime, spre răsărit stelele îşi spun poveşti prin cetini de brazi şi-n miez de noapte rîtul mistreţilor deschide izvoarele. [1929] * IOAN SE SFÎŞIE ÎN PUSTIE Unde eşti, Elohim? Lumea din mînile tale-a zburat ca porumbul lui Noe. Tu poate şi astăzi o mai aştepţi. Unde eşti, Elohim? Umblăm turburaţi şi fără de voie, printre stihiile nopţii te iscodim, sărutăm în pulbere steaua de subt călcîie şi-ntrebăm de tine - Elohim! Vîntul fără de somn îl oprim şi te-ncercăm cu nările, Elohim! Animale străine prin spaţii oprim şi le-ntrebăm de tine, Elohim! Pînă în cele din urmă margini privim, noi sfinţii, noi apele, noi tîlharii, noi pietrele, drumul întoarcerii nu-1 mai ştim, Elohim, Elohim! [1926] * CETIRE DIN PALMĂ La patruzeci de ani - în aşteptare vei umbla ca şi-acum printre stele triste şi ierburi, la patruzeci de ani sugrumîndu-ţi cuvîntul te-i pierde în tine - în căutare. Prin ani un vînt o să te tot alunge subt cer, vei mînca miere neagră şi aplecat vei tăcea. La patruzeci ca pe-un ţărm vei ajunge unde fără-ncetare vei aştepta să vie la tine celălalt ţărm, jaf veşnic voindu-te pentru păsări din cealaltă zare. Pe şaptezeci şi şapte de uliţi vei umbla desculţ şi cu capul gol: ce sămînţă n-a fost în deşert aruncată? ce lumină n-a fost în zadar cîntată? [1927] La cumpăna apelor 1933 * SAT NATAL lui lon Pillat După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi unde-am fost prietenul mic al ţărînii din sat. Port acum în mine febra eternităţii, negru prundiş, eres vinovat. Nimeni nu mă cunoaşte. Vîntul, el singur, sau plopul de aur. Plop înălţat de-un fir nevăzut asemenea fusului. Nedumirit turnul se va uita două ore în urma mea pînă m-oi pierde din nou subt dunga apusului. Totul cît de schimbat! Casele toate sunt mult mai mici decît le-a crescut amintirea. Lumina bate altfel în zid, apele altfel în ţărm. Porţi se deschid să-şi arate uimirea. Dar de ce m-am întors? Lamura duhului nu s-a ales, ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit încă nu a bătut. Ceasul aşteaptă subt ceruri cari încă nu s-au clădit. [1931] * BOALA Intrat-a o boală în lume, fără obraz, fără nume. Făptură e? Sau numai vînt e? N-are nimenea grai s-o descînte. Bolnav e omul, bolnavă piatra, se stinge pomul, se sfarmă vatra. Negrul argint, lutul jalnic şi grav sunt aur scăzut şi bolnav. Piezişe cad lacrimi din veac. Invoc cu semne uitare şi leac. [1931] * LUMINA DE IERI Caut, nu ştiu ce caut. Caut un cer trecut, ajunul apus. Cît de-aplecată e fruntea menită-nălţărilor altădată! Caut, nu ştiu ce caut. Caut aurore ce-au fost, ţîşnitoare, aprinse fîntîni - azi cu ape legate şi-nvinse. Caut, nu ştiu ce caut. Caut O oră mare rămasă în mine fără făptură Ca pe-un ulcior mort o urmă de gură. Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri, subt trecutele, caut lumina stinsă pe care-o tot laud. [1933] * SEMNAL DE TOAMNĂ O voce ieri din adînc s-a-nălţat amară, amară, amară. Îngeri mulţi murind şi-au lăsat lutul în tară. Un semn pe subt cer ieri s-a dat în cercul înşelăciunii. Apoi spre Saturn au plecat vîntul, lăstunii. [1931] * SEPTEMVRIE Prin ceasul verde-al pădurii otrăvuri uitate adie. Cresc lîngă ochiuri ciudate brînduşi cu viaţă tîrzie. Cîntecul vechi înc-o dată vrea şipotul să şi-1 înveţe. În jilavul muşchi mi se-mbie păreri şterse de tinereţe. Mari turme cu clopote vin prin amurgul gorunilor sferici în codru stîrnind ca un zvon de trecute pierdute biserici. Înalt unicorn fără glas s-a oprit spre-asfinţit să asculte. Subt bolţile-adînci mă omoară pădurea cu tulnice multe. [1929] * CÎNTĂREŢI BOLNAVI Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă. Vînt veşnic răsună prin cetini de zadă. Purces-am în lume pe punţi de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. Închidem în noi un sfîrşit sub armură. Purtăm fără lacrirni o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Răni ducem - izvoare - deschise subt haină. Sporim nesfîrşirea c-un cîntec, c-o taină. [1930] * MUNTE VRĂJIT Intru în munte. O poartă de piatră încet s-a-nchis. Gînd, vis şi punte mă saltă. Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă! Din ferigă vulpea de aur mă latră. Jivine mai sfinte-mi ling mînile: stranii, vrăjite, cu ochii întorşi se strecoară. Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară albinele morţii, şi anii. Şi anii. [1930] * PLAJĂ Platanii suri şi cedrii-n mare seminţiile şi-adapă. În larguri vinetele brazde se-ntind subt pluguri mari de apă. Văzduh şi port, pescari şi vameşi au aţipit în spaţial cald. Vîntul alb c-un ochi se caută de-aici pe ţărmul celălalt. Ins pierdut în ceasul rar mă uit prin spinii de la uşă, oameni goi zac în nisip tăcuţi, ca-n propria lor cenuşă. În joc cu piatra cîte-un val şi-arată solzii de pe pîntec. Între slavă şi veninuri mă-ncearcă boală ca un cîntec. [1929] * SEARĂ MEDITERANEANĂ Faruri ghicite pe mare dau semn. Viespii se-nchid în cristale de lemn. Se strînge în ţărnă de nu ştiu ce chin, ca o mînă crispată, amarnicul spin. Adie sud cald prin urnele sparte, prin sîngele meu, prin fluier departe. Din Hades cîntînd privighetorile vin, s-aşază pe masă 'ntre pîne şi vin. [1931] * HOTAR Calea Lactee abia ghicită se pierde scrisă în noapte fierbinte şi calmă, ca linia vieţii runic săpată într-o imensă zăbavnică palmă. Paşnic ca untdelemnul cel veşnic se scurge subt bolţi Aheronul. Acum ah de trecere cine va-ncepe cîntarea? Acum ah negrele ape cui îi dau tonul? Pescăruşi speriaţi din tenebre se-nalţă cînd luntrea cu umbre alunecă iară. Suflete-n zbor de frunte mi se lovesc zbîrnăind ca rădăştile-n vară. Total e împlinit. De şapte ori răsucit răsuflă în somn Aheronul. Acum ah de trecere cine va-ncepe cîntarea? Acum ah negrele ape cui îi dau tonul? [1933] * VRAJĂ ŞI BLESTEM Pe creasta nopţii moara seacă macină lumină-n gol. Lopeţi se-nalţă şi s-apleacă. Războiul după uşă pus ţese singur - vezi suveica? Fă o cruce spre apus! Fîntînile la uliţi rele găleţi coboară şi ridică 'n cerul jefuit de stele. Cuiburi în copaci s-aprind ca de-o mînă. Ard cu flăcări. Auzi ouăle pocnind. Duhul răului tot vine 'n sat nelocuit să pască iarba morţilor de bine. În satul vechi de lîngă lună uşi se-nchid, uşi se deschid. Umbra mea cade pe zid. [1932] * TRENUL MORŢILOR Cît e noaptea-n lung şi-n lat nu s-aude un lătrat. Colo numai dintre spini pîn' la stelele-n vecini licuricii dau lumini. Licuricii cu lămpaşe semne verzi dau spre oraşe pentr-un tren care va trece prin văzduhul mare, rece. Pentr-un tren care-a veni, nimeni nu-1 va auzi. [1932] * CEREASCĂ ATINGERE Ce arătare! Ah, ce lumină! Stea alb-a căzut în grădină, necăutată, neaşteptată: noroc, săgeată, floare şi foc. În iarbă înaltă, în mare mătasă, căzu din a veacului casă. S-a-ntors, ah, în lume o stea. Mi-s mînile arse de ea. [1931] * ÎNTREBĂRI CĂTRE O STEA Stea care subt carul cel mare abia licăreşti nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti? Eşti steaua lui Verde-mpărat - duhul nemîntuit? Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit? Aperi un mare mormînt, sau vreo apă vindecătoare? Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare? Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte veghezi mistuită subt vinete bolte? De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra, n-aruncă nimenea după tine cu piatra? [1932] * RUNE În chip de rune, de veacuri uitate, poart-o semnătură făpturile toate. Slăvitele păsări subt aripi o poartă 'n liturgice zboruri prelungi ca viaţa. În slujba luminii, urnă fără de toartă, luna şi-o ţine ascunsă pe faţa vrăjită să nu se întoarcă. Stane de piatră, jivine, cucută poart-o semnătură cu cheie pierdută. Pecete tăinuită de două ori - fată de foc, arătare, care pe ţărm ridici acum braţele peste mare, o porţi subsuori. Rune, pretutindeni rune, cine vă-nseamnă, cine vă pune? Făpturile toate, ştiute şi neştiute, poart-o semnătură - cine s-o-nfrunte? Crinii muntelui - subtlunari - şi-o duc neajunsă pe creştet. Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte. [1932] * NAŞTERE Făptură nouă, iată pe frunte întîia lumină te-a uns! Pe noi repede soartă ne mînă tu fără pas ne-ai ajuns. Făptură de nicăiri coborîtă-n imperiul mumei, auriu, tînăr, proaspăt ulcior rupt din coastele humei! Griji, biruinţi şi uimiri încercînd în preajma ta sta-vom ades. Dura-vei în not o lumină, mare ca-ncrederea cu care tu azi ne-ai ales. Sus stelele cele mai treze aprind cărbuni de diochi. Subt straşina vremii vei creşte încet, ca o lacrimă-n ochi. [1931] * ARHANGHEL SPRE VATRĂ Mă-ntorc de acum ca albina spre stup, cu harul subt aripi cu-amurgul în trup. Pe cumpăna lumii o zi se înclină plină de fapte şi fără de vină. De cîte ori calc prin brazda bătută, buzele humei pe tălpi mă sărută. Mă-ntorc de acum spre vatra-n lumină. Adîncile mele orzuri se-nchină. [1931] * STĂ ÎN CODRU FĂRĂ SLAVĂ Stă în codru fără slavă mare pasăre bolnavă. Naltă stă sub cerul mic şi n-o vindecă nimic, numai rouă dac-ar bea cu cenuşă, scrum de stea. Se tot uită-n sus bolnavă la cea stea peste dumbravă. [1930] * DIN ADÎNC Mamă, - nimicul - marele! Spaima de marele îmi cutremură noapte de noapte grădina. Mamă, tu ai fost odat' mormîntul meu. De ce îmi e aşa de teamă - mamă să părăsesc iar lumina? [1933] * COLINDĂ pentru Dorli Doarme colo în poiată pruncuşor fără de tată. Şi măicuţa mama lui se tot plînge boului c-a născut în Vifleim, n-are scutece de in, n-are apă, n-are faşă, nici opaiţ, nici nănaşă. Iosif cercul de pe cap în cuier şi 1-a lăsat şi-a plecat unde-a plecat ca să-1 latre cînii-n sat. Noaptea-i neagră, ceasu-i lung, stă măicuţa lîngă prunc. Să le ţie de urît înger nalt s-a coborît. Şi în noapte înadins degetul şi l-a aprins. Arde îngerul lui Dumnezeu ca o lumînare de său. [1933] * URSUL CU CRIN Se odihneşte subt prunii bisericii, adulmecă arhaicul vînt. O fată i-a pus ieri in braţe un crin. Va mai trece printr-o mie de sate. I se va-ntinde prescură, pe drumuri stropite cu vin. Bolnavii de oase din cele o mie de sate în cale-i s-aştern. El îi calcă de rău. Şi de bine el joacă, vorbe uitate spunînd lîngă umerii lor. Spre seară boala iese din casă, din gînd şi din vine. Are-un mers larg, cînd purcede, ca de-mpărat. Chihlibar - miez galben - poartă subt fruntea-n apus. Cu mînile - în stînga şi-n dreapta - pare că veşnic şi-ar împărţi pădurile, ce le are în ţara de sus. [1933] * LUMINĂ DIN LUMINĂ În mijlocul dimineţii stă taurul neînjugat. Stăpîneşte un cîmp. Luceşte ca o castană proaspăt cojită. Printre coarnele lui soarele vine în sat. Lîngă apă lină stă în puterea zorilor taurul nemişcat. Înălţat şi frumos. E ca Isus Christos: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat. [1933] * HAIDUCUL Intră în codru, în patria verde. Mai stă o clipă cu mîna în barbă. Gîndeşte aiurea, la aur, la sînge, şi-şi face inele de iarbă. Va trebui să taie de-acum potecile toate de-a curmezişul. S-a pierde în munte, s-a pierde, uitîndu-şi de mumă şi moarte. S-a duce tot mai adînc pînă unde se-nchid toamna şerpii subt stîncă. Va să desferece duhul pădurii şi şipote negre cari cîntă. N-o să-1 mai vadă nimeni cu anii. Numai de sus pretutindeni 1-a dovedi cu ţipăt uliul şi buha cu scurte jelanii. [1931] * ŢARĂ Pe dealuri se-nalţă solare podgorii albastre şi sonde. Rîuri spre alte seminţii duc slava bucatelor blonde. Ţara şi-a-mpins hotarele toate pînă în cer. Pajuri rotesc - minutare în veşnicul ceas - peste cîmp şi oier. Fluturînd în veşminte de culoarea şofranului, ard fetele verii ca steaguri în vîntul şi-n rîsetul anului. [1931] La curţile dorului 1938 * LA CURŢILE DORULUI Prin vegherile noastre - site de in- vremea se cerne, şi-o pulbere albã pe tîmple s-aşazã. Aurorele încă se mai aprind, şi-aşteptăm. Aşteptăm o singură oră să ne-mpărtăşim din verde imperiu, din raiul sorin. Cu linguri de lemn zăbovim lîngă blide lungi zile pierduţi şi străini. Oaspeţi suntem în tinda noii lumini la curţie dorului. Cu cerul vecini. Aşteptăm să vedem prin columne de aur Evul de foc cu steaguri păşind, şi fiicele noastre ieşind să pună pe frunţile porţilor laur. Din cînd în cînd cîte-o lacrim-apare şi fără durere se-ngroaşă pe geană. Hrănim cu ea nu ştim ce firavă stea. [1938] * ANI, PRIBEGIE ŞI SOMN Anii se vor lungi încet, încet, cu tot mai mari paşi de la oraş la oraş. Mă opresc cu ochii în huma săracă, mi se pare că anii aceştia de osteniri fără zare, de rătăciri şi aureole amare, vor ţine pînă la urmă, ca un vînt ce mă-mbracă şi-mi zvîntă fiinţa. Acestui cutreier nu-i chip să-i dărui temeiul promis şi mersul de-un mal să-1 anin, subt călcîie nu se iveşte ţărîna şi piatra ce mi se cuvin. Cum steaua nu are deasupra mea nici un nume, n-o pot ruga nici să se stingă, nici să rămîie. Pîn' la cercul de miazănoapte, unde auzi scîrţîind în viforniţă osia bolţii, umblat-am prin feluri de locuri. Subt semn capricornic răzbii printre pinii cu umbra zgîrcită. Seminţii, pretutindenea altele, aprind alte focuri, şi soarele-mpinge alt orruc. Fîlfîind ca din steaguri cu zariştea-ntreagă, soarta îşi face cu mine jocul potrivnic. Un negru noroc prin văzduhuri străine îmi ţine de strajă, nu mă dezleagă. Văd anii crescînd şi paşii lungind peste toate văile, muchile, iernile, verile, peste toate clopotele şi toate tăcerile. Podişul m-alungă, şesul mă cere, tot altul. Singură vatra nu mi-e-ngăduită, şi cum aş slăvi scînteia-mpămîntenită, cenuşa şi pravila, fumul - înaltul! Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară. Întoarcerea va să rămînă un vis, să nu calc o nespusă poruncă sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris. Numai noaptea, în fiece noapte, somnul mai vine, sosindu-mi din depărtatele plaiuri mi-aduce un pic de-ntuneric, ca un pumn de ţărînă din patria mumelor, din cimitire de raiuri. [1937] * ANNO DOMINI Intrat-a noaptea-n burg, fără de vamă. Şi-i dat să ningă iar sub ore sure. Tînjesc pe streşinile catedralei medievale duhuri de pădure. Bătaia ceasului stîrneşte liliacul din somnul lung, în care s-aşezase. Cenuşa îngerilor arşi în ceruri ne cade fulguind pe umeri şi pe case. [1937] * LÎNGĂ CETATE Nebunul cetăţii spre turn priveşte, călcînd pe coturn. Ce spornic e timpul, ce lin prin noi strecuratul venin! Bang-bang! Cît de bine ar fi cetatea să uite o zi că ceasul îi este stăpîn! Dar ornicul bate bătrîn. Izbînzile cui n-au căzut? Şi inima cui n-a tăcut? Ah, luntrele toate spre-apus un val aherontic le-a dus! [1937] * IN PREAJMA STRĂMOŞILOR Pe lespezi dacă te-apleci auzi scarabei sărutînd părinteştile luturi, crengile noastre căzute-n adînc, în ţinuturi amare şi reci. Pe lespezi urechea de-o pui, audu-se viermi cu freamăt porniţi pe căile vremii cu carnea noastră să se cuminece pe rînd în nouă duminece. [1937] * CORBUL Cîmp alb. Descinde-ntrupat din funingei un corb.Îl vezi, fetiţa mea, Ana? În toamnă pe-aici se stingea aurie povestea, ţîşnea veveriţa, cădea castana. Corbul îşi măsură pasul, scrie-n zăpadă nou testament, sau poate o veste cerească, pentru cineva care ar trece prin ţară şi n-a uitat de tot să cetească. Noi, oamenii, noi am uitat. [1937] * IEZERUL În pîlnia muntelui iezerul netulburat ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. Oglindeşte un zbor prea înalt şi ceasul curat ce i-a fost odată promis. Cată lung Ochiul spre Nord şi spre vîrste, şi mulcom apoi spre vînătul cer. Visează-n amiazi despre rodii de aur, care se coc, senine, în ger. [1937] * TREZIRE Mocneşte copacul. Martie sună Albinele-n faguri adună şi-amestecă învierea, ceara şi mierea. Nehotărît între două hotare, cu vine trimise subt şapte ogoare, în văzduhuri zmeu, doarme alesul, copacul meu. Copacul meu. Vîntul îl scutură, Martie sună. Cîte puteri sunt, se leagă-mpreună, din greul fiinţei să mi-l urnească, din somn, din starea dumneyeiască. Cine vîntură de pe muncel atîta lumină peste el ? Ca lacrimi - mugurii l-au podidit. Soare, soare, de ce l-ai trezit? [1937] * BUNĂVESTIRE PENTRU FLOAREA MĂRULUI Bucură-te, floarea mărului, bucură-te! Uite în preajmă-ţi pulberi de aur ca un nor în aer! Ţîşnesc firele ca dintr-un caier de pretutindeni şi de nicăiri! Nici o făptură nu-ntreabă. - Polenul căzut în potire ca un jar îl îndură toate florile, în dulci suferinţi peste măsură şi peste fire. Bucură-te, floare ca ghiocul, şi dumireşte-te! Nu trebuie fiecare să ştim cine-aduce şi-mprăştie focul. Dar, vezi, arhanghel sunt, iar tu eşti floare, şi dacă-ntrebi, nu pot să tac şi să mă strîng în cingătoare. Cine-1 aduce, caldul, cutremurul? Iată, acesta e Vîntul, nimenea altul. E Vîntul, nevăzutul voievod fără trup, fără mîni, al acestor săptămîni. Bucură-te, floarea mărului, şi nu te speria de rod! [1937] * OASPE'fI NEPOFTI'fI Plecară iarăşi voievozii daci spre miazănoapte, de unde ne veniră, cu oile şi cu bourii. Şi ceilalţi, cari din răsărit sosiră cu arapi şi cu cămile, de asemeni se înduplecară mai tîrzior, pe seară. Fecioara-n marea zarvă nu se miră că şi-a pierdut condurii. Vrea linişte Maria după atîţia oaspeţi, vrea linişte de-acu, şi bucuria să fie-a ei, deplină. Poate mai bine-ar fi să sufle-n steaua de la poartă, s-o stingă. Ea singură-i de vină că sosesc atîţia traşi-împinşi din patru vînturi, cu nechez de soartă. De-aceeaşi prea senină părere e şi asinul bătrîn, ce roade-n petice condurii găsiţi prin paie şi prin fîn. Maria n-avu timpul pîn-acum nici măcar să-şi vază pruncul de-atîta solie din atîta drum. S-apleacă peste iesle şi peste lumină Maria. De dragoste-i ţîşneşte laptele în sîni, şi-i umezeşte ia. [1937] * ALESUL Voinicelul de şapte ani se căleşte lîngă cei bolovani la marginea satului. Ca-n marginea lumii şi-a leatului. O şoaptă trece printre oameni ades, şi-alunecă zvonul pe limbile pomului: El e cel chemat? El e cel ales? Frunza verde - Fiul Omului? Soarta lui scrisă-i pe aripi de vultur, Dar văzduhul încă nu vrea să i se adune, să i se-nchege subt zbor. El se deprinde. Cu o rădaşcă. Cu un nor. Lupta de astăzi fu lungă şi grea. Spada i s-a tocit de-o stea. [1937] * CIOCÎRLIA Cîntă cineva în nori de zi deodată cu zorile. Cine-o fi? Cîntă cineva-n văzduh. E o pasăre? E duh? Numai el o fi, numai el: pămînteanul puţintel cu trupul ca bucatele mult lăudatele, cu glasul ca seninul cu sînge ca aminul. Numai el poate fi: Hristosul păsăresc! Cel ce-n fiecare zi se-nalţă o dată, biruitor fără fier, din holdă la cer, şi descîntă păcatele peste toate satele. [1937] * SATUL MINUNILOR Ajuns-am prin pulberi şi mirişti unde răzbat fără sfat numai unii. Drumeaguri ades ocolit-am prin linişti după mersul albastru al lunii. Lîngă fîntînile darului harului pîlpîie boalele, ţipă lăstunii. Plin este satul de-aromele zeului ca un cuib de mirosul sălbăticiunii. Legi răsturnînd şi vădite tipare minunea ţîşneşte ca macu-n secară. Cocoşi dunăreni îşi vestesc de pe garduri dumineca lungă şi fără de seară. [1938] * BELŞUG - Negrule, cireşule, gîndul rău te-mprejmuie. Jinduiesc la taine coapte guri sosite-n miez de noapte. Om şi păsări, duhuri, fluturi, nu aşteaptă să te scuturi. Prea eşti plin de rod şi vrajă, vine furul, pane-ţi strajă! - Las' să vie, să culeagă, Vara mea rămîne-ntreagă. Stelele deasupra mea nimeni nu mi le-a fura! [1937] * BAZIN ÎNTR-UN PARC La faţa stihiei peştii s-adună, cu ochii întorşi se uită la lună. Suveici de aur, mici zei de apă, luînd sfatul lunii învată să tacă. [1937] * CÎNTECUL BRADULUI Subt Ursa Mare, surpat de bureţi, neatins de om, neajuns de ereţi, bătrîn, bătrîn, în imperiul meu bradul bărbos străjuieşte mereu. Lichene şi buhe şi viespi îl cuprind. Păianjenii sfinţi prin cetini se-ntind. La un veac, tot la un veac, din înalt mi-1 loveşte în creştet fulgerul alb. Stă între zodii şi ţară un brad. Sărutate de fulger - crengile ard. Dar, iată, se scutură numai de scrum, şi flamura-i nouă şi fără de-ajun! Mistreţul poveştilor iară şi iar încearcă de scoarţă prăsele de var. Şi făr' de-asfinţit în imperiul meu tînărul brad străjuieşte mereu. [1937] * 1917 Focul tăcu. E zi de odihnă. Privim din tranşee reţeaua, livada cu flori, şi zdrenţele-n sîrmă. Simţi Paştile-n linişti. Încă o dată cei zece tovarăşi stăm într-o groapă, asemenea bărcii fără de cîrmă. Scumpe făpturi, fluturi mulţi, năvălesc din apus cu-nalte sclipiri jucăuşe, curate. Trec pe deasupra în pîlcuri, culori salvate din alt continent, cufundat şi răpus. Mîne bătaia va-ncepe din nou. Fii, inimă lemn, cînd fiecare-n tăcere se-ntreabă: care pe munte cădea-va întîiul? - Cînd fiecare pe cealaltă frunte ar vrea să citească un semn. Eu singur le zic: Fiţi liniştiţi! Odată cu zorile cădea-vor întîi nu oameni, ci florile! Dediţeii aceştia cu bluze albastre, păpădii cu coifuri de aur ca ale noastre! [1938] * DESTIN Cocori s-au porrut spre clime de flăcări în ţipăt de-abia auzit peste ţară. Vîslesc prin înalturi, traşi parcă-n ţeapă pe-o rază lunară. Mîne-or ajunge la vaduri. Peste tenebre trei zile pluti-vor dormind, să nu cadă. Fulger monosilabic i-arată în noapte sus peste mări biruind în baladă. [I938] * ASFINŢIT MARIN Piere în jocul luminilor saltul de-amurg al delfinilor. Valul acopere numele scrise-n nisipuri, şi urmele. Soarele, lacrima Domnului, cade în mările somnului. Ziua se curmă, şi veştile. Umbra măreşte poveştile. Steaua te-atinge cu genele. Mult tălmăceşti toate semnele. Ah, pentru tine sunt largile vremi? Pentru tine catargele? O, aventura, şi apele! Inimă, strînge pleoapele! [1937] * ESTORIL Casele cresc în pădurea de pini albe sau ca şofranul, lucind pe coline. Mai potolit oceanul mîngîie locul sorin. Largul prieşte nălucilor line. Cu crestele-n arc, doar bătrînii palmieri se mai leagănă încă întîrziaţi în furtuna de ieri. Îmbrăcată în zîmbet şi aur Cora brodează subt oleandri, subt alungitele foi. Timpul ce iese din casă, cît de uşor 1-ai putea prinde iar să-1 reţii cu un fir de mătasă. Aceasta e pacea. Pacea, în care creşte imperiul ceresc printre noi. [1938] * ALEAN lui Bazil Munteanu De ceasuri, de zile veghez pe-un galben liman portughez. Cu zalele-alăturea drept, cu mînile cruce pe piept. Doinind aş privi şapte ani spre cerul cu miei luzitani, De nu m-ar găsi unde sunt neliniştea morii de vînt. De nu aş pieri, supt de-un astru văzut-nevăzut, în albastru. [1938] * BOARE ATLANTICĂ Cu repezi copite de-argint în zori măgăruşii bat străzile. Nălucile, cari adineaori erau, se dezmint. Pe chei se trezesc sibilinele glasuri. Lumina aşteaptă prilejul să-nece biserici, corăbii, colinele. Din portul cu zvon de maree pescarii sosesc cu povara pe creştet. În coşuri: ţestoase, ţipari, curcubee. Boarea atlantică pipăie morile, veacul de mijloc, laptele mării, părul femeilor, scrumul şi florile. În dimineaţa de roz mărgărint o inimă, singură şi de la sine, purcede solară grin anotimp. [1938] * VÎNZĂTORUL DE GREIERI Un strigăt în noapte pe bulevard: grilu! Din cîmp vînzătorul intrat-a-n oraş pe-un măgar, cu greieri în păr şi pe braţe, ieşiţi din corfele pline. Cată să-i vînză-n piaţă. Se uită aiurea şi tîmp. Să vînză ar vrea o palmă de luncă-n cetate, un cîntec mai nou pentru vetre şi casă. Argint viu şi negru e roiul - pe umeri. Grilu, grilu! Cu sunetul scump, de zare aleasă! Astfel intrarea şi-o fac în oraş prin ţipătul străzilor, nestînjeniţi în cîntare - greierii ţării. Fetiţa mea singură, Ana lumina, în noapte i-aude, şi-o clipă surîde lunii şi mării. [1938] * UNICORNUL ŞI OCEANUL Sfios unicornul s-abate la mal, priveşte în larg, spre cea zare, cel val. S-ar da înapoi cînd unda 1-ajunge, dar taina cu pinteni de-argint îl străpunge. Pe ţărm unicornul, o clipă cît anul, se-nfruntă-n poveste cu oceanul. E apă, sau altă fiinţă, cu plesne, în care se simte intrînd pîn la glesne? Se-nalţă de spaimă-n paragini cînd taina se sfarmă la margini. [1938] * COASTA SOARELUI lui Vasile Băncilă Frunză verde, dragele linele colinele strîng de sus luminile. Ape cîntă, largele. Trec pe drum copitele şi prin gînd ispitele. Pasărea din inişte sparge bolţi de linişte. Chiparoşi ca fusele 'n toate cimitirele ne abat privirile către inimi - dusele. Neclintite-s morile, gîndul, sarcofagele, frunza şi catargele. Ard în lume orele. [1938] * ÎNTOARCERE Lîngă sat iată-mă iarăşi, prins cu umbrele tovarăş. Regăsescu-mă pe drumul începutului, străbunul. Cîte-s altfel - omul, leatul! Neschimbat e numai satul, dup-atîţi Prieri şi toamne neschimbat ca Tine, Doamne. Aur scutură alunul. Fluier zice. Cade fumul. Greierii părinţilor mulcom cîntă, mulcom mor. Cu aroma-i ca veninul aminteşte-mi-se-arinul. Mult mă mustră frunza-ngustă. Vîntul lacrima mi-o gustă. [1942] AUTOPORTRET Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa zăpada făpturii ţine loc de cuvînt. Sufletul lui e în căutare în muta, seculara căutare de totdeauna, şi pînă la cele din urmă hotare. El caută apa din care bea curcubeul. El caută apa, din care curcubeul îşi bea frumuseţea şi nefiinţa. POETUL Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke Prietenă, să nu mai rostim zadarnicul sunet cu care-l chemau muritorii! Astăzi, vorbind pentru toţi el nu are chip şi nu are nume - poetul! Viaţa lui mult ne-a mirat, ca un cîntec cu tulbure tîlc, ca un straniu eres. În anii de demult poetul, cuvîntul strivindu-şi, a îndurat năpastele toate cu bărbăţie şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins în muntele singurătăţii, ce şi-a ales. Cînd la un semn s-au surpat albăstrimile cerului, şi minutarele vremii treceau ca tăişuri prin toată făptura, în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră. În anii cumplitelor pîcle cînd pămîntenii cu sfînta lor omenie şi carne s-au destrămat fără număr, şi viaţa - atîta s-a stins de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns ca duhul să prindă trup pe pămînt. Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras sub pavăza muntelui, făcîndu-se prieten înaltelor piscuri de piatră. Şi neajuns, neclintit, a rămas în jurul destinului flancat de albe şi negre solstiţii mare şi singur. Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gîndul că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării. Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări, nici tenebrele. Şi nu l-a schimbat în cenuşă fulgerul care i-a fost pentr-o clipă oaspete-n prag. Mereu îşi da sieşi cuvîntul şi pasul său era legămînt. Îngăduie Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul muri numai mult mai tîrziu. Mult mai tîrziu, ucis de-un ghimpe muiat în azur ca de-un spine cu foc de albină. Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir, de-un ghimpe muiat în simplu albastru, în simpla lumină. De-atunci, în frunzare-aplecate privighetoarele toate-amuţiră uimite de cele-ntîmplate. Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini, amuţiră-n lumina ce-apare-n zadar şi fără de semne, de-atunci. Şi nu ştiu nimic pe pămînt ce-ar putea să le-ndemne să cînte iar. CÎNTECUL OBÎRŞIEI La obîrşie, la izvor nici o apă nu se-ntoarce, decît sub chip de nor. La obîrşie, la izvor nici un drum nu se întoarce decît în chip de dor. O, drum şi ape, nor şi dor, ce voi fi, cînd m-oi întoarce la obîrşie, la izvor? Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor? PĂMÎNTUL Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu. Văzduhul topit ca ceara-n arşiţa de soare curgea de-a lungul peste mirişti ca un rîu. Tăcere-apăsătoare stăpînea pămîntul şi-o întrebare mi-a căzut în suflet pînă-n fund. N-avea să-mi spună nimic pămîntul? Tot pămîntu-acesta neîndurător de larg şi-ucigător de mut, nimic? Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea - îndoielnic şi supus - şi pe sub glii ţi-am auzit a inimei bătaie zgomotoasă. Pămîntul răspundea. GORUNUL În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot şi-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sînge. Gorunul din margine de codru, de ce mă-nvinge, cu aripi moi atîta pace, cînd zac în umbra ta şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? O, cine ştie? - Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, şi liniştea ce voi gusta-o între scîndurile lui, o simt pe semne de acum: o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet - şi mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru. MUGURII Un vînt de seară aprins săruta cerul de Apus şi-i scoate ruji de sînge pe obraji. Trîntit în iarba rup cu dinţii gîndind aiurea - mugurii unui vlăstar primăvăratic. Îmi zic: „Din muguri amari înfloresc potire grele de nectar” şi cald din temelii tresar de-amarul tinerelor mele patimi. NOI ŞI PĂMÎNTUL Atîtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopţii ţine parcă-n mîini pămîntul şi suflă peste el scîntei ca peste-o iască năpraznic să-l aprindă. În noaptea asta-n care cad atîtea stele, tînărul tău trup de vrăjitoare-mi arde-n braţe ca-n flăcările unui rug. Nebun, ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind, ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi, şi să-ţi sorb, flămînd să-ţi mistui puterea, sîngele, mîndria, primăvara, totul. În zori cînd ziua va aprinde noaptea, cînd scrumul nopţii o să piară dus de-un vînt spre-apus, în zori de zi aş vrea să fim şi noi cenuşă, noi şi - pămîntul. LINIŞTE Atîta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cîntec cîntă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. Se spune că strămoşi, cari au murit fără de vreme, cu sînge tînăr încă-n vine, cu patimi mari în sînge, cu soare viu în patimi, vin, vin să-şi trăiască mai departe în noi viaţa netrăită. Atîta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc în geamuri razele de lună. O, cine ştie - suflete-n ce piept iţi vei cînta şi tu odată peste veacuri pe coarde dulci de linişte, pe harfa de-ntuneric - dorul sugrumat şi frînta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie? FRUMOASE MÎNI Presimt: frumoase mîni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu căldura voastră capul plin de visuri, aşa îmi veţi ţinea odată şi urna cu cenuşa mea. Visez: frumoase mîni, cînd buze calde-mi vor sufla în vînt cenuşa, ce-o s-o ţineţi în pălmi ca-ntr-un potir, veţi fi ca nişte flori, din care boarea-mprăştie - polenul. Şi plîng: veţi fi încă aşa de tinere atunci, frumoase mîni. LACRIMILE Cînd izgonit din cuibul veşniciei întîiul om trecea uimit şi-ngîndurat prin codri ori pe cîmpuri, îl chinuiau mustrîndu-l lumina, zarea,norii - şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul - şi omul cel dintîi, pribeagul, nu ştia să plîngă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întîiul om căzu cu faţa-n pulberea pămîntului: „Stăpîn, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii cu-n giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zîmbetele Evei şi nici norii, căci vezi - lumina lor mă doare.” Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete lacrimile. MI-AŞTEPT AMURGUL În bolta înstelată-mi scald privirea - şi ştiu că şi eu port în suflet stele multe, multe şi căi lactee, minunile-ntunericului. Dar nu le văd, am prea mult soare-n mine de-aceea nu le văd. Aştept să îmi apună ziua şi zarea mea pleoapa să-şi închidă, mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea, să mi se-ntunece tot cerul şi să răsară-n mine stelele, stelele mele, pe care încă niciodată nu le-am văzut. FIORUL E moartea-atunci la căpătîiul meu ? În miez de noapte, cînd luna-şi varsă peste mine aiurita ei privire, cînd zbor de lilieci pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul, simt cîteodată un fior din creştet străbătîndu-mi trupul, întocmai ca şi cum mîni reci mi s-ar juca în păr cu degete de gheaţă. E moarte-atunci la căpătîiul meu? Şi în lumina lunii îmi număra ea oare firele cărunte? LUMINA RAIULUI Spre soare rîd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume şi-s păgîn! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atîta rîs făr-de căldura răului? Şi-ar înflori pe buza ta atîta vrajă, de n-ai fi frămîntată, Sfînto, de voluptatea-ascunsă a păcatului? Ca un eretic stau pe gînduri şi mă-ntreb: De unde-şi are raiul - lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul cu flăcările lui! TREI FEŢE Copilul rîde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!” Tînărul cîntă: „Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea!” Bătrînul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” CRESC AMINTIRILE Într-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgîriat stăruitor în scoarţa unui arbore - numele - cu slove mici, stîngace şi subţiri. Azi am văzut din întîmplare cum slovele-au crescut din cale-afară - uriaşe. Aşa îţi tai şi tu copilo numele în inima-mi supusă mărunt, mărunt, ca un ştrengar. Şi după ani şi ani de zile-l vei găsi cu slove-adînci şi uriaşe. VISĂTORUL Spînzurat de aer printre ramuri se frămînta în mătasa-i un păianjen. Raza lunii l-a trezit din somn. Ce se zbate? A visat că raza lunii-i fir de-al lui şi cearc-acuma să se urce pînă-n ceruri, sus, pe-o rază. Se tot zbate,îndrăzneţul şi s-azvîrle. Şi mi-e teamă c-o să cadă - visătorul. IZVORUL NOPŢII Frumoaso, ţi-s ochii-aşa de negri încît seara cînd stau cu culcat cu capu-n poala ta îmi pare, că ochii tăi, adînci, sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi şi peste munţi şi peste şesuri, acoperind pămîntul c-o mare de-ntuneric. Aşa-s de negri ochii tăi lumina mea. GHIMPII Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odată trandafiri sălbatici. Aveau atîţia ghimpi, dar n-am voit să-i rup. Credeam că-s - muguri - şi-au să înflorească. Te-am întîlnit apoi pe tine. O, cîţi ghimpi, cîţi ghimpi aveai, dar n-am voit să te despoi - credeam c-o să-nflorească Azi toate astea-mi trec pe dinainte şi zîmbesc. Zîmbesc şi hoinăresc prin văi zburdalnic în bătaia vîntului. Eram copil. STALACTITA Tăcerea mi-este duhul - şi-ncremenit cum stau şi paşnic ca un ascet de piatră, îmi pare că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă, în care cerul este bolta. Lin, lin, lin - picuri de lumină şi stropi de pace - cad necontenit din cer şi împietresc - în mine. SUS Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Aşa: cînd sunt cu tine mă simt nespus de-aproape de cer. Aşa de-aproape, de-mi pare că de ţi-aş striga în zare - numele - i-aş auzi ecoul răsfrînt de bolta cerului. Numai noi doi. Sus. NOAPTE Pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopţii pocale de vin ca nişte ochi de fiară, cu un surîs ameţitor tu-mi răscoleşti tot furnicarul de porniri, cari nu-şi mai afl-apoi odihna. Sub ocrotirea limpede a zării biruitoare mă priveşti şi-n ochii mei te oglindeşti strălucitoare, mîndră şi păgînă. Iar eu încet, nespus de-ncet pleoapele-mi închid, îmbrăţişînd cu ele tainic icoana ta din ochii mei, surîsul tău, iubirea şi lumina ta - pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopţii pocale de vin ca nişte ochi de fiară. DORUL Setos îţi beu mireasma şi-ţi cuprind obrajii cu palmele-amîndouă cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm. Şi totuşi tu-mi şopteşti: „Mi-aşa de dor de tine!” Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi pribeag pe-un alt pămînt. Femeie, ce mare porţi în inima şi cine eşti? Mai cîntă-mi înc-odată dorul tău, să te ascult şi clipele să-mi pară nişte muguri plini, din care înfloresc aievea - veşnicii. VEI PLÎNGE MULT ORI VEI ZÎMBI ? Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet şi noroi - dar mă gîndesc la tine. Cu ghiare de lumină o dimineaţă-şi va ucide-odată visul, că sufletul mi-aşa curat, cum gîndul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede. Vei plînge mult atunci ori vei ierta ? Vei plînge mult ori vei zîmbi de razele acelei dimineţi, în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă: „Nu ştii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” STELELOR C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi în mine mă-nchin luminii voastre stelelor, şi flăcări de ardoare îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă. Fiori ce vin din ţara voastră, îmi sărută cu buze reci de gheaţă trupul şi-nmărmurit vă-ntreb: spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri? Pribeag cum sunt, mă simt azi cel mai singuratic suflet şi străbătut de-avînt alerg, dar nu ştiu - unde. Un singur gînd mi-e rază şi putere: o stelelor nici voi n-aveţi în drumul vostru nici o ţintă, dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea! PAN Acoperit de frunze veştede pe-o stîncă zace Pan. E orb şi e bătrîn. Pleoapele-i sunt cremene, zadarnic cearc-a mai clipi căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă. Stropi calzi de rouă-i cad pe buze: unu, doi, trei. Natura îşi adapă zeul. Ah, Pan! Îl văd, cum îşi întinde mîna, prinde-un ram şi-i pipăie cu mîngîieri uşoare mugurii. Un miel s-apropie printre tufişuri. Orbul îl aude şi zîmbeşte, căci n-are Pan mai mare bucurie, decît de-a prinde-n palme-ncetişor căpşorul mieilor şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lînă. Tăcere. În juru-i peşterile cască somnoroase şi i se mută-acum şi lui căscatul. Se-ntinde şi îşi zice: „Picurii de rouă-s mari şi calzi, corniţele mijesc, iar mugurii sunt plini. — Să fie primăvara?” ÎNFRIGURARE Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri strîng lacrimi de văpaie: licurici. Pe-o coastă-n vreji de nouri creşte luna. Mîni tomnatice întinde noaptea mea spre tine şi din spuma de lumin-a licuricilor verzui ţi-adun în inimă surîsul. Gura ta e strugure-ngheţat. Numai marginea subţire-a lunii ar mai fi aşa de rece - de-aş putea să i-o sărut - ca buza ta. Îmi eşti aproape. Prin noapte simt o pîlpîire de pleoape. AMURG DE TOAMNĂ Din vîrf de munţi amurgul suflă cu buze roşii în spuza unor nori şi-atîta jăraticul ascuns sub valul lor subţire de cenuşă. O rază ce vine goană din apus şi-adună aripile şi se lasă tremurînd pe-o frunză: dar prea e grea povara - şi frunza cade. O, sufletul! Să mi-l ascund mai bine-n piept şi mai adînc, să nu-l ajungă nici o rază de lumină: s-ar prăbuşi. E toamnă. VENIŢI DUPĂ MINE TOVARĂŞI ! Prietenilor mei Veniţi lîngă mine, tovarăşi! E toamnă, se coace pelinul în boabe de struguri şi-n guşe de viperi veninul. C-un chiot vreau astăzi să-nchin în cinstea sălbăticiei mele minuni, care pleacă lăsîndu-mă singur, cu plînsul, cu voi, şi cu toamna. Veniţi mai aproape! - şi cel care are urechi de-auzit să audă: durerile nu sunt adînci decît atunci cînd rîd. Să rîdă deci astăzi în mine amarul şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori! Veniţi lîngă mine, tovarăşi, să bem! Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer? E cornul de lună? Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur, cu braţul de fier. Sunt beat şi aş vrea să dărîm tot ce-i vis, ce e templu şi-altar! Veniţi lîngă mine, tovarăşi! Că mîine-o să mor, dar vă las moştenire, superbul meu craniu, din care să beţi pelin cînd vi-e dor de vieaţă, şi-otravă cînd vreţi să-mi urmaţi! - Veniţi după mine, tovarăşi. VARA La orizont - departe - fulgere fără de glas Zvîcnesc din cînd în cînd ca nişte lungi picioare de păianjen - smulse din trupul care le purta. Dogoare. Pămîntu-ntreg e numai lan de grîu şi cîntec de lăcuste. În soare spicele îşi ţin la sîn grăunţele ca nişte prunci ce sug. Iar timpul îşi întinde leneş clipele şi aţipeşte între flori de mac. La ureche-i ţîrîie un greier. GÎNDURILE UNUI MORT De mîna-aş prinde timpul ca să-i pipăi pulsul rar de clipe. Ce-o fi acum pe pămînt? Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri şi din stupii mei mai zboară roiuri de albine spre păduri? Tu inimă eşti liniştită-acum! Mult a trecut de cînd îmi răsfrîngeai în pieptul scund un soare nou în fiecare dimineaţă şi-o suferinţă veche-n orişice amurg? O zi? sau poate veacuri? Un stînjen doar deasupra mea-i lumină. Flori cu sîni de lapte îmi apasă lutul. Să pot eu mi-aş întinde mîna şi le-aş strînge-ntr-un mănunchi să le cobor la mine, dar pămîntul poate nu mai are flori. Gîndul meu şi veşnicia seamănă ca nişte gemeni. Ce lume se va zbate azi în valurile zilei? Ades un zgomot surd mă face să tresar. Să fie paşii sprinteni ai iubirii mele, sau e moartă şi ea de sute şi de mii de ani? Să fie paşii mici şi guralivi ai ei sau poate pe pămînt e toamnă şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele, pe mormînt, desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine ? ÎN LAN De prea mult aur crapă boabele de grîu. Ici-colo roşii stropi de mac şi-n lan o fată cu gene lungi ca spicele de orz. Ea strînge cu privirea snopii de senin ai cerului şi cîntă. Eu zac în umbra unor maci, fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi şi fără-ndemnuri, numai trup şi numai lut. Ea cîntă şi eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul. LA MÎNĂSTIRE De trei zile luna creşte ca un fagure de miere într-un stup. La mînăstire vine-o babă. Zice: „Stareţ purtător de bolţi cereşti, să faci o rugăciune de ieşirea sufletului din trup.” „Pentru cine?” „Pentru mine.” Luna - s-a coborît pe-o biblie şi de pe file priveşte înapoi la chipul ei spre cer. Cu miros de ger în lună vine un bătrîn. Îi sunt obrajii zdrenţuiţi Întocmai ca un prapur vechi: „Părinte bun, îi-aduc o pîine şi un strop de vin, ca să se roage la altar blîndeţea ta.” „Pentru cine?” „Pentru turma de oiţe.” Într-un tîrziu o fată. Stele care cad sau poate-un vînt de toamnă-ar şti să spună c-a fost frumoasă fata mai demult. Zice: „Să ţii o liturghie, stareţ sfînt.” „Pentru cine?” „Pentru - gîndul meu.” Luna s-a-ngrădit c-un curcubeu. DAŢI-MI UN TRUP VOI MUNŢILOR Numai pe tine te am trecătorul meu trup şi totuşi flori albe şi roşii, eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strîmt pentru straşnicul suflet ce-l port. Daţi-mi un trup voi munţilor, marilor, daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! Pămîntule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năpraznice inimi, prefă-te-n lăcaşul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreţii mei paşi şi-ar apare năvalnic şi liber cum sunt, pămîntule sfînt. Cînd aş iubi, mi-aş întinde spre cer toate marile ca nişte vînjoase, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer să-l cuprind, mijlocul să-i frîng să-i sărut sclipitoarele stele. Cînd aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stîncă bieţi sori călători şi poate-aş zîmbi. Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup. STRIGĂT ÎN PUSTIE Cu chiotele-ţi de lumină şi cu-adîncul ochilor de mare, cu urmele în lut, ce ţi le lasă nenumăratele fecioare cutremurate-n clipa asta de-un dor pe minunatul tău pămînt, te chiem: vino, Lume, vin'. Adie-mi în ureche gînguritul de izvoare la cari în miez de noapte nevăzuţi de nimeni strugurii desprinşi din vite ţi s-adună să-şi umplă boabele de must, şi-apoi - cu dărnicia ta de moarte vino, Lume, vin'. Şi răscoleşte-mi fruntea-nfierbîntată ca nisipul dogorît pe care calcă-ncet, încet prin pustie un profet. VERSURI SCRISE PE FRUNZE USCATE DE VIE II - Psalmistul Cînd treci fără sandale pe sub tei, porumbii adormiţi pe streşini ciuruite se trezesc, crezînd ca paşii tăi, mărunţi, sunt seminţe azvîrlite de-o mînă bună pentru ei. MOARTEA LUI PAN I - Pan către nimfă Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă. Şi vîna de la tîmple îmi zvîcneşte cu guşa unei leneşe şopîrle ce se prăjeşte-n soare, mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare. Ca pîinea caldă eu te-aş frînge, mişcarea ta mi-azvîrle clipe dulci în sînge. Nisipuri prind să fiarbă. Vară, soare, iarbă! II - Zeul aşteaptă Prin mirişte se joacă şoareci şi viţei, iar viţele de vie ţin în palme brotăcei. C-o păpădie între buze o aştept să vie. Nu vreau decît să-mi port curate degetele răsfirate prin părul ei, prin părul ei şi-apoi prin nori s-adun din ei ca dintr-un caer fulgerele-aşa cum toamna strînge din aer funigei. III - Umbra Pan rupe faguri în umbra unor nuci. E trist: se înmulţesc prin codri mînăstirile, şi-l supără sclipirea unei cruci. Zboară-n jurul lui lăstunii, şi foile de ulm răstălmăcesc o toacă. Subt clopot de vecerne Pan e trist. Pe-o cărăruie trece umbra de culoarea lunii a lui Crist. IV - Pan cîntă Sunt singur şi sunt plin de scai. Am stăpînit cîndva un cer de stele şi lumilor eu le cîntam la nai. Nimicul îşi încoardă struna. Azi nu străbate-n grota mea nici un străin, doar salamandrele pestriţe vin şi cîteodată: Luna. V - Păianjenul Gonit de crucile sădite pe cărări Pan s-ascunse într-o peşteră. Razele fără de-astîmpăr se-mbulzeau şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pîn'la el. Tovarăşi nu avea, doar un păianjen singurel. Iscoditor micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase în urechea lui şi Pan din fire bun prindea ţînţarii celui din urmă prieten ce-i rămase. Treceau în goană toamne cu căderi de stele. Odată zeul îşi cioplea un fluier din nuia de soc. Piticul dobitoc i se plimba pe mînă. Şi'n scăpărări de putregai Pan descoperi mirat că prietenul avea pe spate-o cruce. Bătrînul zeu încremeni fără de grai în noaptea cu căderi de stele, şi tresări îndurerat, păianjenul s-a-ncreştinat. A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc. Era acoperit cu promoroacă şi-amurgul cobora din sunetul de toacă. Neisprăvit rămase fluierul de soc. CĂTRE CITITORI Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi. Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep? Credeţi-mă, credeţi-mă, despre ori şi ce poţi să vorbeşti cît vrei: despre soartă şi despre şarpele binelui, despre arhanghelii cari ară cu plugul grădinile omului, despre cerul spre care creştem, despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri şi înainte de toate despre marea trecere. Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plîngă şi n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele, de-aceea - lăsaţi-mă să umblu mut printre voi, să vă ies în cale cu ochii închişi. PSALM O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă Dumnezeule, dar ce era sa fac? Cînd eram copil mă jucam cu tine şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Apoi sălbăticia mi-a crescut, cîntările mi-au pierit, şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna în ţărînă, în foc, în văzduh şi pe ape. Între răsăritul de soare şi-apusul de soare sunt numai tină şi rană. În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decît cu vieaţa, mi-ai vorbi. De-acolo de unde eşti, din pămînt ori din poveste mi-ai vorbi. În spinii de-aici arată-te Doamne, să ştiu ce-aştepţi de la mine. Să prind din văzduh suliţa veninoasă din adînc azvîrlită de altul să te rănească sub aripi? Ori nu doreşti nimic? Eşti mută, neclintită identitate (rotunjit în sine a este a) nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. Iată stelele întră în lume deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. Iată o noapte fără ferestre-n afară. Dumnezeule, de-acum ce mă fac? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de-o haină pe care-o laşi în drum. ÎN MAREA TRECERE Soarele-n zenit ţine cîntarul zilei. Cerul se dăruieşte apelor de jos. Cu ochi cuminţi, dobitoace în trecere îşi privesc fără de spaimă umbra în albii. Frunzare se boltesc adînci peste o-ntreagă poveste. Nimic nu vrea să fie altfel decît este. Numai sîngele meu strigă din păduri după îndepărtata-i copilărie, ca un cerb bătrîn după ciuta lui pierdută în moarte. Poate a pierit sub stînci. Poate s-a cufundat în pămînt. În zadar i-aştept veştile, numai peşteri răsună, pîraie se cern adînc. Sînge fără răspuns, o, de-ar fi linişte, cît de bine s-ar auzi ciuta călcînd prin moarte. Tot mai departe şovăi pe drum, - şi ca un ucigaş ce-astupă cu năframa o gură învinsă, închid cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna să tacă, să tacă. CĂLUGĂRUL BĂTRÎN ÎMI ŞOPTEŞTE DIN PRAG Tinere, care mergi prin iarba schitului meu, mai este mult pîn-apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu şerpii striviţi în zori de ciomegele ciobanilor. Nu m-am zvîrcolit şi eu în pulbere ca ei? Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei? Vieaţa mea a fost tot ce vrei, Cîteodată fiară, cîteodată floare, cîteodată clopot - ce se ceartă cu cerul. Azi tac aici, şi golul mormîntului îmi sună în urechi ca o talangă de lut. Aştept în prag răcoarea sfîrşitului. Mai este mult? Vino tinere, ia ţărînă un pumn şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin. Botează-mă cu pămînt. Umbra lumii îmi trece peste inimă. HERACLIT LÎNGĂ LAC Lîngă ape verzi s-adună cărările. Sunt linişti pe-aici, grele şi părăsite de om. Taci cîne, care-ncerci vîntul cu nările, taci. Nu alunga amintirile ce vin plîngînd să-şi îngroape feţele-n cenuşa lor. Sprijinit de butuci îmi ghicesc soarta din palma unei frunze tomnatice. Vreme, cînd vrei să iei drumul cel mai scurt, pe unde apuci? Paşii mei răsuna în umbră, parcă-ar fi nişte roade putrede ce cad dintr-un pom nevăzut. O, cum a răguşit de bătrîneţe glasul izvorului! Orice ridicare a mînii nu e decît o îndoială mai mult. Durerile se cer spre taina joasă a ţărînii. Spini azvîrl de pe ţărm în lac, cu ei în cercuri mă desfac. BUNĂTATE TOAMNA Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum. O minune e cîteodată boală. Pătrunse de duh feţele-şi lungesc ceara, dar nimeni nu mai caută vindecarea. Toamna surîzi îngăduitor pe toate cărările. Toamna toţi oamenii încap laolaltă. Iar noi ce altădat' atît de răi azi suntem buni, par' că am trece fără viaţă prin aurore subpămînteşti. Porţile pămîntului s-au deschis. Daţi-vă mînile pentru sfîrşit: îngeri au cîntat toată noaptea, prin păduri au cîntat toată noaptea că bunătatea e moarte. SUFLETUL SATULUI Copilo, pune-ţi mînile pe genunchii mei. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gînd e mai încet, şi inima-ţi zvîcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept ci adînc în pămînt undeva. Aici se vindecă setea de mîntuire şi dacă ţi-ai sîngerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut. Uite, e seară. Sufletul satului fîlfîie pe lîngă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte. SCRISOARE Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rînd, dar cocoşi au cîntat de trei ori în noapte - şi-a trebuit să strig: Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat? Sunt mai bătrîn decît tine, Mamă, ci tot aşa cum mă ştii: adus un pic din umeri şi aplecat peste întrebările lumii. Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină. Numai ca să umblu printre lucruri şi să le fac dreptate spunîndu-le care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mîna mi se opreşte: e prea puţin. De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, de ce m-ai trimis? Trupul meu cade la picioarele tale greu ca o pasăre moartă. CUVÎNTUL DIN URMĂ Arendaş al stelelor, străvechile zodii mi le-am pierdut. Vieaţa cu sînge şi poveşti din mîni mi-a scăpat. Cine mă-ndrumă pe apă? Cine mă trece prin foc? De păsări cine mă apără? Drumuri m-au alungat. De nicăieri pămîntul nu m-a chemat. Sunt blestemat! Cu cînele cu săgeţile ce mi-au rămas mă-ngrop, la rădăcinile tale mă-ngrop, Dumnezeule, pom blestemat. EPILOG Îngenunchez în vînt. Mîne oasele au să-mi cadă de pe cruce. Înapoi nici un drum nu mă duce. Îngenunchez în vînt: lîngă steaua cea mai tristă. BIOGRAFIE Unde şi cînd m-am ivit în lumină, nu ştiu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cîntare. Străin zîmbind, vrăjit suind în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare. Cîteodată spun vorbe cari nu mă cuprind, cîteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. De vînturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini, de umblat umblu ca fiecare: cînd vinovat pe coperişele iadului, cînd fără de păcat pe muntele cu crini. Închis în cercul aceleiaşi vetre fac schimb de taine cu strămoşii, norodul spălat de ape subt pietre. Seara se-ntîmplă molcom s-ascult în mine cum se tot revarsă poveştile sîngelui uitat de mult. Binecuvînt pîinea şi luna. Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna. Cu cuvinte stinse în gură am cîntat şi mai cînt marea trecere, somnul lumii, îngerii de ceară. De pe-un umăr pe altul tăcînd îmi trec steaua ca o povară. SOMN Noapte întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile, gornicul nu mai vorbeşte. Buhe sure s-aşează pe urne de brazi. În întunericul fără de martori se liniştesc păsări, sînge, ţară şi aventuri în care veşnic recazi. Dăinuie un suflet în adieri, fără azi, fără ieri. Cu zvonuri surde prin arbori se ridică veacuri fierbinţi. În somn sîngele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi. PASĂREA SFÎNTĂ Întruchipată în aur de sculptorul C. Brîncuşi În vîntul de nimeni stîrnit hieratic Orionul te binecuvîntă, lăcrimîndu-şi deasupra ta geometria înaltă şi sfîntă. Ai trăit cîndva în funduri de mare şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape. În păduri plutitoare-ai strigat prelung deasupra întîielor ape. Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat? Făptura ţi-am zice, potir fără toarte, cîntec de aur rotind peste spaima noastră de enigme moarte, dăinuind în tenebre ca în poveşti cu fluier părelnic de vînt cînţi celor ce somnul şi-l beau din macii negri de sub pămînt. Fosfor cojit de pe vechi oseminte ne pare lumina din ochii tăi verzi. Ascultînd revelaţii fără cuvinte subt iarba cerului zborul ţi-l pierzi. Din văzduhul boltitelor amiezi ghiceşti în adîncuri misterele. Înalţă-te fără sfîrşit, dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi. PERSPECTIVĂ Noapte. Subt sfere, subt marile, monadele dorm. Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet în spaţiu, monadele dorm. Mişcarea lor - lauda somnului. TĂGĂDUIRI Arbori cu crengi tămăduitor aplecate fac scoarţă în jurul unui lăuntric suspin. Pe toate potecile zilei cu surîs tomnatic se răstignesc singuri Cristoşi înalţi pe cruci de arin. Grele din înălţimi cad ciocîrlii ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor. Pe drumuri pornit iscodesc semnele întregului rotund depărtat: pretutindeni e o tristeţe. E o negare. E un sfîrşit. Pe urmele mele coapte moartea îşi pune sărutul galben şi nici un cîntec nu mă îndeamnă să fiu încă o dată. Fac un pas şi şoptesc spre miazănoapte: Frate, trăieşte tu, dacă vrei. Mai fac un pas şi şoptesc spre miazăzi: Frate, trăieşte tu, dacă vrei. Din sîngele meu nu mai e nimeni chemat să-şi ia începutul trăirilor, nu, nu mai e nimeni chemat. Pe căile vremii se duc şi vin cu pas adînc ca de scoarţă albe fecioare şi negre fecioare: îndemnuri cereşti să fim încă o dată, să fim încă de-o mie de ori, să fim, să fim! Dar eu umblu lîngă ape cîntătoare şi cu faţa-ngropată în palme - mă apăr: eu nu! Amin. SAT NATAL lui Ion Pillat După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi unde-am fost prietenul mic al ţărînii din sat. Port acum în mine febra eternităţii, negru prundiş, eres vinovat. Nimeni nu mă cunoaşte. Vîntul el singur, sau plopul de aur. Plop înălţat de-un fir nevăzut asemenea fusului. Nedumerit turnul se va uita doua ore în urma mea pînă m-oi pierde din nou subt dunga apusului. Totul cît de schimbat! Casele toate sunt mai mici decît le-a crescut amintirea. Lumina bate altfel în zid, apele altfel în ţărm. Porţi se deschid să-şi arate uimirea. Dar de ce m-am întors? Lamura duhului nu s-a ales, ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit încă nu a bătut. Ceasul aşteaptă subt ceruri cari încă nu s-au clădit. LA CURŢILE DORULUI Prin vegherile noastre - site de in _ vremea se cerne, şi-o pulbere albă pe tîmple s-aşează. Aurorele încă se mai aprind, şi-aşteptăm o singură oră să ne-mpărtăşim din verde imperiu, din raiul sorin. Cu liturghii de lemn zăbovim lîngă blide lungi zile pierduţi şi străini. Oaspeţi suntem în tinda noii lumini la curţile dorului. Cu cerul vecin. Aşteptăm să vedem prin columne de aur evul de foc cu steaguri păşind, şi fiicele noastre ieşind să pună pe frunţile porţilor laur. Din cînd în cînd cîte-o lacrim-apare şi fără durere se-ngroaşă pe geană. Hrănim cu ea nu ştiu ce firavă stea. 1917 Focul tăcu. E zi de odihnă. Privim din tranşee reţeaua, livada cu flori, şi zdrenţele-n sîrmă. Simţi Paştile-n linişti. Încă o dată cei zece tovarăşi stăm într-o groapă, asemenea bărcii fără de cîrmă. Scumpe făpturi, fluturi mulţi, năvălesc din apus cu-nalte sclipiri jucăuşe, curate. Trec pe deasupra în pîlcuri, culori salvate din alt continent, cufundat şi răpus. Mîine bătaia va-ncepe din nou. Fii inimă - lemn, cînd fiecare-n tăcere se-ntreabă: care pe munte cădea-va întîiul? - Cînd fiecare pe cealaltă frunte ar vrea să citească un semn. Eu singur le zic: Fiţi liniştiţi! Odată cu zorile cădea-vor întîi nu oameni, ci florile! Dediţeii aceştia cu bluze albastre, păpădii cu coifuri de aur ca ale noastre! ASFINŢIT MARIN Piere în jocul luminilor saltul de-amurg al delfinilor. Valul acoperă numele scrise-n nisipuri, şi urmele. Soarele, lacrima Domnului, cade în marile somnului. Ziua se curmă, şi veştile. Umbra măreşte poveştile. Steaua te-atinge cu genele. Mut tălmăceşti toate semnele. Ah, pentru cine sunt largile vremi? Pentru cine catargele? O, aventură, şi apele! Inimă, strînge pleoapele! MIRABILA SĂMÎNŢĂ Mă rogi cu-n surîs şi cu dulce cuvînt rost să fac de seminţe, de rarele, pentru Eutopia, mîndra grădină, în preajma căreia fulgere rodnice joacă să-nalţe tăcutele seve-n lumină. Neapărat, mai mult decît prin oraşul rumorilor, c-o stăruinţă mai mare decît sub arcade cu flori, voi umbla primăvara întreagă prin tîrguri căutînd vînzători de sămînţă. Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-l am pentru tot ce devine în patrie, pentru tot ce sporeşte şi creşte-n izvornită. Mi-ai ghicit încîntarea ce mă cuprinde în faţă puterilor, în ipostaze de boabe, în faţa mărunţilor zei, cari aşteaptă să fie zvîrliţi prin brazde tăiate în zile de martie. Am văzut nu o dată sămînţa mirabilă ce-nchide în sine supreme puteri. Neînsemnate la chip, deşi după spiţă alese, îmi par seminţele ce mi le ceri. Culori luminate, doar ele destăinuie trepte şi har. În rînduri de saci cu gura deschisă - boabele să ţi le-nchipui: gălbii, sau roţii, verzi, sinilii, aurii, cînd pure, cînd pestriţe. Asemenea proaspete, vii şi păstoase şi lucii culori se mai văd doar în stemele ţărilor, sau la ouă de păsări. Seminţele-n palme de le ridici, răcoroase, un sunet auzi precum ni l-ar da pe-un ţărmure-al Marii de Est mătăsoase nisipuri. Copil, îmi plăcea, despuiat de veşminte, să intru-n picioare în cada cu grîu, cufundat pîn' la gură în boabe de aur. Pe umeri simţeam o povară de rîu. Şi-acuma, în timpuri tîrzii, cînd mai vad Cîteodată grămezi de seminţe pe arii, anevoie pun capăt fierbintei dorinţi de-a le atinge cu faţa. De-alintarea aceasta mă ţine departe doar teama de-a nu trezi zeii, solarii, visătorii de visuri tenace, cuminţi. Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor! Un gînd de puternică vară, un cer de înalta lumină, se-ascunde în fieştecare din ele, cînd dorm. Palpită în visul seminţelor un foşnet de cîmp şi amiezi de grădină, un veac pădureţ popoare de frunze şi-un murmur de neam cîntăreţ. CÎNTECUL VÎRSTELOR Dragostele mele bune cum le-a măcinat pămîntul! Cum pieriră pe sub iarbă frumuseţea şi cuvîntul! Dragostele mele rele, cîte au căzut şi ele! Dragostele bune, rele, ce-a rămas sub glii din ele? Ţărîna numai şi inele. ÎNCĂ O DATĂ ! Nu mi-e destul. Şi după orişice aş spune: înc-o dată! Orice se-ntîmplă-i ca şi cum s-ar întîmpla c-o fată. Ah, nici un rod nu mi-e destul, îl vreau şi-n alte chipuri. Se poartă rîul către mări, dar piere în nisipuri. Nu-i apă să astîmpere de-ajuns, nu mi-e destul vieaţa, cartea. Iubire-aş vrea, pierzare, jar, cum voi simţi odată moartea. Nici din lumină n-am destul, căci ea-i doar o legendă, iată. Nimic sub zare nu-i destul, vreau totul înc-o dată! CÎNTECUL SOMNULUI Plăcut e somnul lîngă o apă ce curge, lîngă apa care vede totul, dar amintiri nu are. Plăcut e somnul în care uiţi de tine ca de-un cuvînt. Somnul e umbra pe care viitorul nostru mormînt peste noi o aruncă, în spaţiul mut. Plăcut e somnul, plăcut. POEZIA Un fulger nu trăieşte singur, în lumina sa, decît o clipă, cît îi ţine drumul din nor pînă-n copacul dorit, cu care se uneşte. Şi poezia este - aşa. Singură-n lumina sa ea ţine pe cît ţine: din nour pînă la copac, de la mine pîn' la tine. PĂRINŢII Coboară-n lut părinţii, rînd pe rînd, în timp ce-n noi mai cresc grădinile. Ei vor să fie rădăcinile, prin cari ne prelungim pe sub pămînt. Se-ntind domol părinţii pe subt pietre, în timp ce în lumini mai adăstăm, în timp ce fericiri ne-mprumutăm şi suferinţi şi apă vie pe la vetre. SUFLETE, PRUND DE PĂCATE Suflete, prund de păcate, eşti nimic şi eşti de toate. Roata stelelor e-n tine şi o lume de jivine. Eşti nimic şi eşti de toate: aer, pasări călătoare, fum şi vatră, vremi trecute şi pămînturi viitoare. Drumul tău nu e-n afară, căile-s în tine însuţi. Iară cerul tău se naşte ca o lacrimă din plînsu-ţi. SCOICA C-un zîmbet îndrăzneţ privesc în mine şi inima mi-o prind în mînă. Tremurînd îmi strîng comoara la ureche şi ascult. Îmi pare că ţin în mîni o scoică, în care prelung şi neînţeles răsună zvonul unei mari necunoscute. O voi ajunge, voi ajunge vreodat' pe malul acelei mări, pe care azi o simt, dar nu o văd ? EVA Cînd şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsuna de printre frunze ca un clopoţel de-argint. Dar s-a-ntîmplat că-i mai şopti apoi şi ceva în ureche încet, nespus de-ncet, ceva ce nu se spune în scripturi. Nici Dumnezeu n-a auzit, ce i-a şoptit anume, cu toate că a ascultat şi el. Şi Eva n-a voit s-o spună nici lui Adam. De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină şi-şi mişcă geana parc-ar zice că ea ştie ceva, ce noi nu ştim, ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar. PLUGURI Prietene crescut la oraş fără milă, ca florile în fereastră, prietene care niciodată încă n-ai văzut cîmp şi soare jucînd supt peri înfloriţi, vreau să te iau de mînă, vino, să-ţi arăt brăzdarele veacului. Pe dealuri, unde te întorci, cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos sunt pluguri, nenumărate pluguri: mari păsări negre ce-au coborît din cer pe pămînt. Ca să nu le sperii - trebuie să te apropii de ele cîntînd. Vino - încet. NOI CÎNTĂREŢII LEPROŞI Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac. Din cînd în cînd ne mai ridicăm ochii spre zăvoaiele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe. Pentru noi cerul e zăvorît şi zăvorîte sunt cetăţile. În zadar căprioarele beau apă din mînile noastre, În zadar cînii ni se închină, suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii. Prieteni, care staţi lîngă mine, încălziţi-vă lutul cu vin, desfaceţi-vă privirile peste lucruri. Noi suntem numai purtători de cîntec pe la porţi închise, dar fiicele noastre vor naşte pe Dumnezeu aici unde astăzi singurătatea ne omoară. AMINTIRE Unde eşti astăzi, nu ştiu. Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră. Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci. Pe culmile vechi unde soarele iese din pămînt privirile tale erau albastre şi-nalte de tot. Zvon legendar se ridică din brazi. Ochiu atît înţelegător era iezerul sfînt. În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine. Din gene, ape moarte mi se preling. Ar trebui să taiu iarba, ar trebui să taiu iarba pe unde ai trecut. Cu coasa tăgăduirii pe umăr în cea din urmă tristeţe mă-ncing. LUCRĂTORUL Te iroseşti în încordări de arc lîngă roţile mari de oţel. Striveşti între degete sînii materiei. Iţi sunt de păcură mînile şi afumate în zorile. Lucrătorule, cu şorţul de piele albastră, pentru tine maşinile cîntă mai frumos decît privighetorile. Lucrătorule, cu şorţul de piele albastră, tu ştii că frumoase sunt numai lucrurile ieşite din puteri omeneşti. Tu ştii că nici o stea n-a fost făcută de mîna ta, şi-ţi zici: orce-ar spune prea mulţii gureşii poeţi, nici o stea nu-i frumoasă. Din fîntîni sfredelite-n osia planetei iţi scoţi găleţile de foc. Nu te cunosc, nu mă cunoşti, dar o lumină alunecă de pe faţa ta pe faţa mea, şi-o strig în sfintele vînturi. BUNAVESTIRE În noaptea asta lungă, fără sfîrşit, o femeie umbla supt cerul apropiat. Ea înţelege mai puţin decît oricine minunea ce s-a întîmplat. Aude sori cîntăreţi, întreabă, întreabă şi nu înţelege. În trupul ei stă închis ca într-o temniţă bună un prunc. De nouă ori se-nvîrte discul lunei în jurul pruncului. El rămîne nemişcat şi creşte mirîndu-se. ............................................................ În noua noapte fără sfîrşit ciobanii păzesc naşterea unor semne cereşti. Mă duc între ei să vestesc: Tăiaţi-vă mieii pe cruce În amintirea jertfei ce se va face. Ridicaţi-vă de lîngă foc În cojoace cu flăcări de lînă. Luaţi făclia ce-am aprins-o în steaua coborîtă deasupra ieslelor roase de boi şi daţi-o mai departe din mînă în mînă. În curînd fiul omului va căuta un loc unde să-şi culce capul, răzimîndu-şi-l ca şi voi de pietre ori de cîni adormiţi. În curînd rănile purtate prin văile noastre s-or vindeca închizîndu-se ca florile la întuneric. În curînd picioare albe vor umbla peste ape. ECHINOCŢIU Semne verzi subt şovăiri solare ieşi soră să vezi pe ogor. Popi negri vestind sub pămînturi soarele cu fluiere greerii umblă pînă-n pragul sicrielor şi-acolo mor. Pe-aici, afară din oraş, şi ieri am fost să iscodim învierile în faţa porţilor. Îndrăzneşte soră, oh soră să nu suspini. Într-o singură zi mugurii şi iarba au crescut repede ca unghiile şi părul morţilor. Făpturi, care-aţi fost, unde vă ţineţi ? Nu le calcă soră luminile - dediţeii vineţi. BIBLICĂ lui Ion Breazu Amiaza e dreaptă. Liniştea se rotunjeşte albastră. Zboruri spre ceruri cresc. Glasuri se irosesc. Fiinţe se opresc. Viţelul în trupul vacii îngenunchează ca-ntr-o biserică. Maică Precistă, tu umbli şi astăzi rîzînd pe cărări de jocuri de apă pentru broaşte ţestoase. Între ierburi înalte şi goale copilul ţi-l dezbraci şi-l înveţi să stea în picioare Cînd e prea rău îl adormi cu zeamă de melci. Pentru tine lumea e o pecete pusă pe-o taină mai mare: de aceea mintea nu ţi-o munceşti cu nimic. În casă lîngă blidarul cu smalţuri rare în fiecare zi păzeşti cu răbdare somnul marelui prunc. A mustrare clipind te superi doar cînd îngerii trîntesc prea tare uşile venind sau ieşind. ÎNCHEIERE Frate, o boala învinsă ţi se pare orice carte. Dar cel ce ţi-a vorbit e în pămînt. E în apa. E în vînt. Sau mai departe. Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile. Sunt undeva jos sau undeva sus. Tu stinge-ţi lumînarea şi-ntreabă-te: taina trăită unde s-a dus ? Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvînt ? De la basmul sîngelui spus întoarce-ţi sufletul către perete şi lacrima către apus. ÎN PREAJMA STRĂMOŞILOR Pe lespezi dacă te apleci auzi scarabei sărutînd părinteştile luturi, crengile noastre căzute-n adînc, în ţinuturi amare şi reci. Pe lespezi urechea de-o pui, audu-se viermii, cu freamăt porniţi pe căile vremii cu carnea noastră să se cuminece pe rînd în nouă duminece. CÎNELE DIN POMPEI Văzui în Pompei acel cîne roman. Aşa ni-l voiră zeiţele sorţii - mulaj conservat în materia morţii, să nu-l putrezească nici ploaie, nici an. Ieşise să scape din norul din uşă, de noaptea căzută din munte cu foc. Dar cînele, scurt răsucindu-se-n loc, se stinse rînjind şi muşcînd din cenuşă. Te văd Dumnezeule - plumb, scrum şi nor - odată venind peste mine prin uşă, din muntele cerului, cotropitor. Scăpa-voi doar pînă în poartă. Apoi muşca-voi, în Tine, a lumii cenuşă. Tiparul în TINE păstra-mi-l-voi. CÎNTECUL SPICELOR Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară, de moarte cînd secera lunii pe boltă apare. Că fetele cată, cu părul de aur, la zeul din zare. O vorba-şi trec spicele - feţe-n văpaie: secera lunii e numai lumină - cum ar putea să ne taie pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vîntului ? Aceasta-i tristeţea cea mare - a spicelor că nu sunt tăiate de lună, că numai de fierul pămîntului li s-a menit să apună. ÎN LUMEA LUI HERACLIT Produs al aerului soarele ar fi al vremuirii, joc al unor pămînteşti stihii, aşa credea-nţeleptul din Efes. S-ar plămădi solarul trup din nou, în fiecare zi, din aburii fosforescenţi care din mare ies. Ştiu că iubita mea-i aşa, pe care o slăvesc. Mereu e alta, alta e, tot alta, ca soarele antic, un rod al fiecărei dimineţi. S-alcătuieşte din lumini pe care nu le-nveţi, se înfiripă din splendori pe care tăcînd le preamăresc. Făptură fără ieri, întruchipată iar şi iar, în ciclurile arzătoarei, reluatei tinereţi îmi este dat, pînă la capătul acestei vieţi, în fiecare zi din nou s-o cuceresc. ULISE De pe liman pe golfuri privirea ţi-o roteşte. E linişte ca-n ziua cînd mă-ntorsei hoţeşte şi ţi-am golit de oaspeţi viaţa, pragul, tinda. Ia seama Penelope ce netedă-i oglinda. Se-ntinde marea clară pe-un prund de oseminte. Nu-i nimenea cu proră s-o şteargă, s-o frămînte. Doar şerpii taie apa spre-un ţărm ghicit în zare, trecînd peste adîncuri ca semne de-ntrebare. Catargul putrezeşte la margine de timp acolo între Hades şi-acele culmi în nimb. Nu m-amăgeşte ceasul să număr nestemate, nici nu mă cheamă-n urmă furtuni şi vrăji uitate. Vezi, orice amintire-i doar urma unor răni prin ţări, prin ani primite, pe la răscruci şi vămi. Nu aştepta păţanii să izvodesc, alese. Deşartă născocire e vorba ce se ţese. Dar pe liman ce bine-i să stăm în necuvînt - şi, fără de-amintire şi ca de subt pămînt, s-auzi, în ce tăcere cu zumzete de roi, frumuseţea şi cu moartea lucrează peste noi. BUCURESTI 1919 Liliecii ţîşneau în slavă, cînd ne părăseam lăcaşul. Paltinii, crescuţi în noapte din asfalturi ca din lavă, îşi împrăştiau sămînţa zburătoare-n tot oraşul. Nimeni nu dormea în noaptea cea de veghe. Nici penaţii viitoarei generaţii. Ne plimbam pe bulevarde prin troiene de seminţe - şi simţeam cum talpa arde. Doar tîrziu Segetătorul încearcă-ntr-o doar' s-apună cînd scîncea în poartă cheia. Vîntul ne-azvîrlea în păr şi-n faţă pulbere de lună, caldă încă vremea-aceea. Ţinînd soarele în mînă, un oltean - pe jumătate om aievea, în rest fîntînă cu o cumpănă în spate - dimineaţa da năvală cu un chiot în cetate. ULCIORUL Pe masa îmi stă, durat din argilă, ulciorul. În rostul ceramic aşez uneori, cu rouă pe ele, iubitele flori. Prefer trandafiriul de purpură. Tainic, urmînd un sacru canon, dimineaţa, de o rază cerească atins, trandafiriul îşi las-o petală pe masă, dorind în lumină să stea fără mască. Se face că torn, alte dăţi, în ulcior tomnaticul soare prin teascuri trecut, curgător aur crud, vin de piatră, soi cald de Aiud. Mai apoi cîteodată păstrez în ulcior şi-un lucru mai scump şi mai rar: grămada de boabe de chihlimbar, lacrimi pe care o pădure le-a plîns, cînd ultimul alb unicorn s-a stins. OEDIP ÎN FAŢA SFINXULUI Ascult. Adîncul tău ce-amar şi ce pustiu, cît de fierbinte, dulce trebuie să fie. În preajma ta, în larg, se stinge tot ce-i viu, doar pajiştea cu oseminte învie. Aştept aici cu-nspăimîntată bucurie, tăcerea lungă să se rupă între noi, cumplit, amarnic sfîşiată ca o iie într-un iatac, pe întuneric între doi. Şi văd mirat cum ghiarele din cînd în cînd îţi ies şi se retrag în pungi de catifea, ca la pisici, în gînd şi-n prag la pîndă stînd. Vorbeşti ? - Te doare şi pe tine întrebarea ? C-un freamăt te mai stinghereşte-o clipă marea, dar aripa ţi-o potriveşti spre-a mă curma. POD PESTE MUREŞ La vad, un pod de lemn, cu coperişul de şindrilă, lung cît o uliţă de sat, se-ntinde peste MUREŞ. Mal vrea la mal în veci să lege. Astfel ţara moştenitu-l-a din leat. Îşi au măreţele-mpliniri şi lucruri cîntăreţii lor, dar podului îi cîntă numai apa, ce subt el se-ndeasă, despre toţi şi toate-i cîntă, cîte au trecut pe el ca printr-o casă, lungă dreaptă casă, ca printr-o casă la al cărei prag sfîrşeşte drumul, ca să iasă la celalalt capăt iarăşi drum, drum vechi - în lume precum pravila îl vrea - lăsat în voie să pornească. Oşti trecură-n veac pe-aci, şi Radu cel Frumos, roţi ferecate, robi domneşti, comori şi lacrimi, moţi cu ciubăre, turme, vînturi, răpuşi şi-nvingători, stindarde, patimi. Pe toţi şi toate-n nopti, cînd vîlvele se bat, îi poţi vedea-n lumini de-o clipă încă, aşa cum ceasul, de pe un ţărm mutîndu-i, i-a mîntuit spre celălalt peste vîltoarea-adîncă. Dar ce linişte-i acum la vad ! Ce trează-amiaza ! Prin istorie adie doar miros de otavă. Subt pod un şarpe se soreşte, lung şi nemişcat, ca-ntr-o emblemă rară, de străveche slavă. GIORDANO BRUNO CÎNTĂ BALADA PERMANENŢEI E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare răsărit din munte, gînd. Să se întrupeze-n vale alte umbre sunt la rînd. E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare albul inului sorbind. Să întindă pînza-n iarbă fete, alte sunt la rînd. E acelaşi, nu-s aceiaşi. E acelaşi unic soare tîlc suav învederînd. Ca să coloreze ceasul fluturi - alţii sunt la rînd. E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare ce-nfierbîntă roua, vînt. Sa îndure moartea-n vară alte spice sunt la rînd. E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare inima prin lumi bătînd. Să îngîne-n vreme rugul alte-amurguri sunt la rînd. CIMITIRUL ROMAN Huliţi au fost romanii de unii învăţaţi din vremi mai nouă că metafizica n-ar fi creat ca alte glorioase seminţii, doar apeducte, colisee,foruri, drumuri, eterna urbe, castre şi troiane de hotar. Huliţi au fost romanii că numai case-ar fi clădit cu atrii primind de sus lumina ş-avertisment ţinînd pe praguri : cave canem. De ţi-ar fi dat s-ajungi odat'la Roma şi-adînc în ţară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde, ai înţelege-atuncia, ce nedreaptă-i cumpăna cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia şi inima şi-o cîntăresc. Căci ai vedea un Drum, care se duce, se tot duce în peisaj, piatră cu piatră, potrivind, un drum flancat, de-a stînga şi de-a dreapta, cu sarcofage, urne, mauzolee, păstrînd cenuşa, oseminte-adăpostind. Aşa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntînd în mare-mpărăţie a vieţii-naintînd prin moarte sădită-n şiruri de două părţi. Cei de la umbra chiparoşilor în sarcofage dorm, ascultă sunetul de securi şi de lănci, marşul cohortelor, roţile de care, nechezul cailor. Acestea toate, la rîndul lor, acuma nu mai sunt, dar morţii cei mai vechi, aceia mai ascultă la drumul care suna pe pămînt. Aşa închipuiau romanii cimitirul: un drum flancat de două rînduri de tăceri. Aceasta-i metafizica romană: un Drum. Un drum ce-naintează printre morţi, nu printre vii. ?? ?? ?? ??