FĂT-FRUMOS CU PĂRUL DE AUR 
   A fost odată ca niciodată, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; că nu suntem de cînd cu basmele, ci suntem de cînd cu minciunile; de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi călcîiul tot rămînea gol şi se urca în slava cerului şi tot i se părea că este uşor; 
   De cînd scria musca pe perete, Mai mincinos care nu crede. 
   A fost odată, într-o pustie mare, un pusnic. El petrecea singur-singurel. Vecinii săi erau fiarele pădurilor. Şi aşa era de bun la suflet încît toate dobitoacele i se închinau cînd se întîlneau cu dînsul. Într-una din zile, se duse pusnicul la marginea gîrlei, care curgea pe aproape de coliba lui, şi iată, văzu că vine pe apă un sicriaş smolit bine, şi auzi un orăcăit ieşind dintr-însul. Stătu puţin de cugetă, şi după ce zise cîteva vorbe de rugăciune, intră în apă şi, cu o prăjină, trase sicriaşul la margine. Cînd îl deschise, ce să vază în el? Un copilaş cam de vreo două luni; îl scoase din sicriu şi, cum îl luă în braţe, copilul tăcu. 
   Pusnicul vroia din toată inima să crească pruncul, dar, cînd se gîndi că n-are cu ce să-l hrănească, îl podidi un plîns ce nu se mai putea sfîrşi. Deodată răsări dintr-un colţ al chiliei sale o viţă şi numaidecît crescu şi se înălţă pînă la streaşină. Pusnicul căută la dînsa şi văzu struguri, unii copţi, alţii pîrguiţi, alţii aguridă şi alţii în floare; îndată luă şi dete copilului şi, văzînd că-i mănîncă, se bucură din tot sufletul. Cu must de viţă crescu copilul, pînă începu să mănînce şi cîte altceva. 
   Iară dacă se mai mări copilul, pusnicul se apucă şi-l învăţă să citească, să adune rădăcini ca să se hrănească şi să umble la vînat. Dar într-o zi, chemă pusnicul pe copil şi-i zise: 
   — Fătul meu, simţ că slăbesc din ce în ce; sunt bătrîn, precum mă vezi, şi află că, de azi în trei zile, mă duc pe lumea cealaltă. Eu nu sunt tatăl tău cel adevărat, ci te-am prins pe gîrlă. Dacă voi adormi somnul cel vecinic, care o să-l cunoşti după răceala şi amorţirea ce vei vedea în tot trupul meu, să bagi de seamă că o să vie un leu. Să nu te sperii, dragul tatei; leul îmi va face groapa, şi tu vei trage pămînt peste mine. De moştenire n-am ce să-ţi las, decît un frîu de cal. După ce vei rămînea singur, să te sui în pod, să iei frîul, să-l scuturi, şi îndată va veni un cal la astă chemare şi te va învăţa ce să faci. 
   După cum zise bătrînul, aşa se şi întîmplă. A treia zi, pusnicul, luîndu-şi rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă şi dormi somnul cel lung. Apoi îndată veni un leu groaznic, nevoie mare, şi veni răcnind şi, cum văzu pe bătrîn mort, îi săpă groapa cu unghiile sale; iar fiul îl îngropă, şi rămase acolo trei zile şi trei nopţi, plîngînd la mormînt. A treia zi foamea îi aduse aminte că era dator să trăiască; se sculă de pe mormînt cu inima zdrobită de durere, se duse la viţă şi cu mare mîhnire văzu că ea se uscase; atunci, şi-aduse aminte de vorbele bătrînului şi se sui în pod, unde găsi frîul, îl scutură, şi iată că veni un cal cu aripi şi, stînd înainte-i, zise: 
   — Ce porunceşti, stăpîne?
   Copilul spuse calului din cuvînt în cuvînt toată întîmplarea cu moartea bătrînului, şi îi zise: 
   — Iată-mă aici singur; tatăl, care mi-a fost dat, nu mai este; rămîi tu aici, cu mine; dar să mergem într-altă parte, unde să ne facem o colibă; căci aici, dinaintea ăstui mormînt, nu ştiu de ce-mi vine să tot plîng. Iar calul îi răspunse: 
   — Nu aşa, stăpîne; noi ne vom duce să locuim unde sunt mulţi oameni ca dumneata. 
   
  — Cum? întrebă băiatul, sunt mulţi oameni ca mine şi ca tata? Şi o să trăim în mijlocul lor? 
   — Negreşit, îi răspunse calul. 
   — Atunci, dacă-i aşa, întrebă copilul, de ce nu vin şi ei pe la noi? 
   
   — Ei nu vin, îi mai zise calul, fiindcă n-au ce căuta p-aici; trebuie să mergem noi la dînşii. 
   — Să mergem, răspunse copilul cu bucurie. 
   Iar dacă-i spuse că trebuie să fie îmbrăcat, fiindcă ceilalţi oameni nu umblă aşa goi, el rămase cam pe gînduri; şi calul îi zise să bage mîna în urechea lui stîngă; şi după ce băgă mîna, scoase nişte haine pe care le îmbrăcă, ciudindu-se că nu ştia cum să le întrebuinţeze; calul însă îl învăţă, şi apoi copilul încălecă pe dînsul, se îmbrăcă şi porni. 
   După ce ajunse în oraşul cel mai de aproape şi se văzu între mulţimea de oameni furnicînd în sus şi în jos, se cam spăimîntă copilul de atîta zgomot şi umbla tot cu frică, mirîndu-se de frumuseţea caselor şi de tot ce vedea, băgînd însă de seamă că fiecare lucru-şi are rînduiala sa. Dar calul, îmbărbătîndu-l, îi zise: 
   — Vezi, stăpîne? Aici toate sunt cu şartul1 lor! De aceea, dar, trebuie să ştii, ca să-ţi faci şi tu un căpătîi. 
   Şi după ce şezu acolo cîteva zile, mai dedîndu-se cu lumea şi obicinuindu-se a trăi în huietul ce înnăbuşeşte oraşele, plecă, luînd cu sine calul său; şi se duse, şi se duse pînă ce ajunse pe tărîmul unor zîne. După ce ajunse la zîne, care erau în număr de trei, căută să se bage argat la dînsele, căci aşa-l sfătuise calul să facă. Zînele, deocamdată, nu prea voiau să-l ia în slujbă; dar se înduplecară la rugăciunile lui şi-l primiră. 
   Calul adesea venea pe la domnul său, şi într-o zi îi zise să bage bine de seamă, cum că, în una din case, zînele aveau o baie în care la cîţiva ani, într-o zi hotărîtă, curge aur, şi cine se scaldă întîi, aceluia i se face părul de aur. Îi mai spuse să vază că, într-unul din tronurile casei, zînele aveau o legătură cu trei rînduri de haine, pe care le 
     1 păstrau cu îngrijire. El băgă bine de seamă aceste vorbe, şi de cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, el chema calul şi-i da ajutor. 
   Zînele-i daseră voie să umble prin toate casele, să deretice, să scuture, dar în camera cu baia să nu intre. Însă cînd lipsiră ele o dată de acasă, el intră şi luă aminte la toate cîte îi zisese calul. Ochi şi legătura cu hainele puse cu îngrijire într-un tron. Într-o zi, zînele au plecat la o sărbătoare, la alte zîne, şi avură grijă să poruncească argatului că, în minut ce va auzi ceva zgomot în cămeruţa cu baia, să rupă o şindrilă din streaşina casei, ca să le dea de ştire lor şi să se întoarcă degrabă, fiindcă ele ştiau că e aproape să înceapă a curge această apă de aur. 
   Fiul pusnicului pîndea, şi cînd văzu minunea asta, chemă numai-decît pe cal. Calul îi zise să se scalde; şi aşa făcu. Ieşind din baie, el luă şi legătura cu hainele şi o porni la sănătoasa, călare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vîntul şi se ducea ca gîndul. Cum călcă peste pragul porţii, începu casele, curtea şi grădina a se cutremura aşa de groaznic, încît se auzi pînă la zîne, şi zînele îndată se întoarseră acasă. Dacă văzură că argatul lipseşte şi hainele nu sunt la loc, se luară după dînsul şi-l urmăriră din loc în loc, pînă ce, cînd era să puie mîna pe dînsul, el trecu hotarele lor şi apoi stătu. 
   Cum îl văzură scăpat, zînele se ciudiră de necaz că nu putură să-l prinză. Atunci ele îi ziseră: 
   — Ah! Fecior de lele ce eşti, cum de ne amăgişi? Arată-ne, măcar, să-ţi vedem părul. 
   Atunci el îşi răsfiră părul pe spinare; iar ele se uitau cu jind la dînsul şi-i ziseră: 
   — Aşa păr frumos niciodată n-am văzut! Fii sănătos, însă; încai fii
   bun de ne dă hainele. Dar el nu voi, ci le opri şi le luă în locul simbriei ce-i datorau zînele. De aici, se duse intr-un oraş, îşi puse o băşică de ciriviş1 în cap şi 
        1 se duse de se rugă de grădinarul împăratului ca să-l primească argat la grădina împărătească. Grădinarul nu prea voia să-l asculte; dar, după multă rugăciune, îl primi, îl puse să lucreze pămîntul, să care apă, să ude florile; îl învăţă ca să cureţe pomii şi brazdele de buruieni. Făt-Frumos luă în cap tot ce-l învăţa grădinarul, stăpînul său. 
   Împăratul avea trei fete; şi aşa multă grijă îi dase trebile împărăţiei, încît uitase de fete şi că trebuie să le mărite. Într-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca să ducă fiecare cîte un pepene din care-i alesese să fie duşi la masa împăratului. După ce se puse împăratul la masă, veniră şi fetele şi aduseră fiecare cîte un pepene pe tipsie de aur şi îl puseră dinaintea împăratului. 
   Împăratul se miră de această faptă şi chemă sfatul împărăţiei să-i ghicească ce pildă să fie asta. Şi dacă se adună sfatul, tăie pepenii şi, după ce văzu că unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare şi al treilea dase în copt, zise: 
   — Împărate, să trăieşti mulţi ani, pilda asta înseamnă vîrsta fetelor măriei-tale, şi că a sosit timpul de a le da la casa lor. Atunci împăratul hotărî să le mărite. Dete, deci, sfoară în ţară de această hotărîre; şi chiar de-a doua zi, începură a veni peţitori de la cutare şi de la cutare fecior de împărat. 
   Iară după ce fata cea mai mare şi-alese mire pe un fiu de împărat, care-i păru mai frumos, se făcu mare nuntă împărătească. Şi după ce sfîrşi veseliile, plecă împăratul cu toată curtea, ca să petreacă pe fiică-sa pînă la hotarele împărăţiei sale celei noi. Numai fiica împăratului cea mai mică rămase acasă. Făt-Frumos, argatul de la grădină, văzînd că şi grădinarul se dusese cu alaiul, chemă calul, încălecă, se îmbrăcă cu un rînd de haine zis cîmpul cu florile, din cele luate de la zîne, şi, după ce-şi lăsă părul lui de aur pe spate, începu a alerga prin grădini în toate părţile, fără să fi băgat de seamă că fiica împăratului îl vede de pe fereastră, căci odaia ei da în grădină. Calul cu Făt-Frumos strică toată grădina şi, cînd văzu că veselia lui făcuse pagubă, descălecă, se îmbrăcă cu hainele sale de argat şi începu a drege ceea ce stricase. 
   Cînd veni acasă grădinarul şi văzu stricăciunea, se luă de gînduri şi începu a certa pe argat de neîngrijire, şi era atît de supărat, încît p-aci era să-l bată. 
   Dar fiica împăratului, care privea de la fereastră toate acestea, bătu în geam şi ceru grădinarului să-i trimită niţele flori. Grădinarul făcu ce făcu şi adună de prin colţuri cîteva floricele, le legă şi le trimise împărătesei celei mici. Iar ea, dacă primi florile, îi dete un pumn de galbeni şi-i trimise răspuns să nu se atingă de bietul argat. Atunci grădinarul, vesel de un dar aşa de frumos, îşi puse toate silinţele şi, în trei săptămîini, făcu grădina la loc, ca cum nu s-ar fi întîmplat nimic într-însa. 
   Nu mult după aceasta, fata împăratului cea mijlocie îşi alese şi ea un fecior de împărat şi-l luă de bărbat. Veseliile ţinură ca şi la soră-sa cea mare; iar la sfîrşitul veseliilor, fu petrecută şi ea pînă la hotarele împărăţiei sale. Dar fata cea mică a împăratului nu se duse, ci rămase acasă, prefăcîndu-se de astă dată că este bolnavă. Argatul grădinii se văzu iară singur, vru să se veselească şi el ca toţi slujitorii curţii, dar, fiindcă el nu se putea veseli decît cu bidiviul său, îşi chemă calul, se îmbrăcă cu alte haine: cerul cu stelele; îşi lăsă părul pe spate, încălecă şi călcă toată grădina. Cînd băgă de seamă că iar fărîmase tot, se îmbrăcă cu hainele sale cele proaste şi, bocindu-se, începu să dreagă ceea ce stricase. Ca şi la întîia dată, grădinarul, voind să-l cîrpească, fu oprit de fata cea mică a împăratului, care ceruse flori şi care îi trimise doi pumni de bani. Grădinarul se puse iară pe muncă şi dădu grădina gata în patru săptămîni. 
   Împăratul făcuse o vînătoare mare şi, fiindcă scăpase de o mare primejdie, ridică un chioşc în pădurea aceea şi chemă, ca să serbeze mîntuirea sa, pre toţi boierii şi slujitorii curţii, la o masă înfricoşată ce pregătise acolo. Toţi curtenii se duseră la chemarea împăratului, numai fiica sa rămase. 
   Făt-Frumos, văzîndu-se iară singur, chemă calul şi, voind să se veselească şi dînsul, îmbrăcă hainele: cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri; îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi-l încurcă prin grădină, încît nu mai era chip de a o drege. Iar dacă văzu aceasta, el începu a se văicăra, se îmbrăcă iute cu hainele lui cele de argat şi nu ştia de unde să înceapă meremetul1. Mîinia grădinarului trecu orice hotare, cînd veni şi văzu acea mare pagubă. Dar cînd voi să-i dea pe foi pentru neîngrijirea lui, fiica împăratului bătu iară în geam şi ceru flori. Grădinarul da din colţ în colţ şi nu ştia ce să facă; în cele mai de pe urmă, cătă şi mai găsi vreo două floricele, care abia scăpaseră de copitele calului cu aripi, şi le trimise. Dar fata de împărat îi dete poruncă să ierte pe bietul argat, pentru care îi şi dădu trei pumni de galbeni. 
   Se apucă dar, croi din nou, şi în patru săptămîni, abia putu face ceva care să mai semene a grădină; iar argatului dete făgăduinţa că de se va mai întîmpla una ca asta, apoi are să fie zdrobit în bătaie şi gonit. 
   Împăratul se luase de gînduri, văzînd pe fiică-sa tot tristă. Ea acum nu mai voia să iasă afară nici din casă. Hotărî, dar, s-o mărite; şi începu a-i spune de cutare, de cutare şi de cutare fiu de împărat. Dar ea nu voi să audă de nici unul. Şi dacă văzu aşa, împăratul chemă sfatul şi boierii şi îi întrebă: ce să facă? 
   — Un foişor cu poartă pe dedesubt, îi răspunseră, pe unde să treacă toţi fiii de împărat şi de boieri, şi pe care-l va alege fata să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ţine în mînă, şi după acela s-o dea împăratul. 
   Aşa şi se făcu. Se dete sfoară în ţară că este hotărîrea împăratului să se adune şi mic şi mare şi să treacă pe sub poartă. Toţi trecură; dar fata nu lovi pe nici unul. Mulţi credeau că fata n-are voie să se mărite. Însă un boier bătrîn zise să treacă şi oamenii curţii. Trecu şi grădinarul, şi bucătarul cel mare, şi vătaful, şi slugile, şi vizitiii şi rîndaşii, dar degeaba; fata nu lovi pe nici unul. Se făcu întrebare, oare dacă n-a mai rămas cineva netrecut, şi se află că a mai rămas un argat de la grădinărie, un argat cheleş2 . 
   — Să treacă şi acesta, zise împăratul. 
        1 2 Atunci chemă şi pe argatul cel cheleş şi-i zise să treacă şi dînsul, dar el nu cuteza; iar dacă fu silit să treacă, trecu, şi, cînd trecu, fata-l lovi cu mărul! Argatul începu a ţipa şi a fugi, şi zise că i-a spart capul. Împăratul, cum văzu una ca aceasta, zise: 
   — Nu se poate asta! Este o greşeală! Fata mea nu e de crezut să fi ales tocmai pe cheleşul ăsta. 
   Căci nu putea să se învoiască a da pe fie-sa după dînsul, deşi era lovit cu mărul. Atunci puse de a doua oară să treacă lumea, şi de-a doua oară fiică-sa lovi cu mărul în cap tot pe cheleş, care iar fugi, ţinîndu-se cu mîinile de cap. Împăratul, plin de mîhnire, iară-şi luă vorba înapoi şi puse de-a treia oară să treacă toată lumea. Dacă văzu împăratul că şi de-a treia oară tot cheleşul a fost lovit, s-a plecat la sfatul împărăţiei şi i-a dat lui pe fiică-sa. Nunta se făcu în tăcere, şi apoi îi oropsi pe amîndoi; şi nici nu voia să ştie şi să corespundă cu dînşii, atîta numai că, de silă, de milă, îi primi să locuiască în curtea palatului. Un bordei într-un colţ al curţii li se dete spre locuinţă, iar argatul se făcu sacagiul curţii. Toate slugile împăratului rîdeau de dînsul, şi toate murdăriile le aruncau pe bordeiul lui. Înăuntru însă, calul cu aripi le aduse frumuseţile lumii; nu era în palatul împăratului ceea ce era în bordeiul lor. 
   Fiii de împărat, care veniseră în peţit la fiica cea mică, se-mbufnară de ruşinea ce au păţit, fiindcă fiica împăratului alesese pe cheleş; şi se învoiră între dînşii ca să pornească oaste mare împotriva lui. Împăratul simţi mare durere, cînd auzi hotărîrea vecinilor săi; însă ce să facă? Se pregăti de război, şi nici că avea încotro. Amîndoi ginerii împăratului se sculară cu oaste şi veniră în ajutorul său. Făt-Frumos trimise şi el pe soţia sa ca să roage pe împăratul a-i da voie să meargă şi el la bătălie. Împăratul, însă, o goni, zicîndu-i: 
   — Du-te dinaintea mea, nesocotito, fiindcă, iată, din pricina ta mise tulbură liniştea; nu mai voi să vă văz în ochii mei, nemernicilor ce sunteţi! 
   Dar, după mai multe rugăciuni, se înduplecă şi porunci să-l lase să care şi el măcar apă pentru oştire. Se pregătiră şi porniră. 
   Făt-Frumos, cu hainele lui proaste şi călare pe o mîrţoagă şchioapă, plecă înainte. Oştirea-l ajunse într-o mlaştină, unde i se nomolise iapa şi unde se muncea să o scoaţă, trăgînd-o cînd de coadă, cînd de cap, cînd de picioare. Rîseră oştirea şi împăratul, cu ginerii cei mai mari ai săi, şi trecură înainte. După ce, însă, nu se mai văzură dînşii, Făt-Frumos scoase iapa din noroi, îşi chemă calul său, se îmbrăcă cu hainele: cîmpul cu florile, şi porni la cîmpul bătăliei; ajungînd, se şi sui într-un munte apropiat, ca să vază care parte este mai tare. Oştile, dacă ajunseră, se şi loviră, iar Făt-Frumos, văzînd că oastea vrăjmaşă este mai mare la număr şi mai tare, se repezi din vîrful muntelui asupra ei, şi ca un vîrtej se întorcea prin mijlocul ei cu paloşul în mînă, şi tăia, cum se tăia, în dreapta şi în stînga. Aşa spaimă le dete iuţeala, strălucirea hainelor sale şi zborul calului său, încît oastea vrăjmaşă întreagă o luă la fugă, apucînd drumul fiecare încotro vedea cu ochii. Iară împăratul se întoarse vesel acasă. Pe drum, întîlni iarăşi pe Făt-Frumos prefăcut în argat, muncind să-şi scoată iapa din noroi; şi cum era cu voie bună, zise la cîţiva: 
   — Duceţi-vă de scoateţi şi pe nevoiaşul acela din noroi. 
   N-apucară să se aşeze bine, şi veni veste la împăratul că vrăjmaşii lui, cu oştire şi mai mare, s-au ridicat asupra lui. Se găti dară şi el de război şi plecă s-o întîlnească. Făt-Frumos, iară se rugă să-l lase şi pe dînsul să meargă, şi iară fu huiduit, dară dacă dobîndi voia, porni iară cu iapa lui. Fu şi de astă dată de rîs şi de bătaie de joc, cînd l-a văzut oştirea că iară se înnămolise şi nu putea să-şi scoată iapa din noroi. Îl lăsară înapoi, dar el ajunse şi acum mai înainte la locul de luptă, prefăcut în Făt-Frumos, călare pe calul cu aripi şi îmbrăcat cu hainele lui cele cu cerul cu stelele. 
   Oştile deteră în tîmpene şi în surle şi se loviră; iară Făt-Frumos, iarăşi văzînd că vrăjmaşii sunt mai puternici, se repezi din munte şi-i puse pe goană. Împăratul se întoarse iară vesel, şi iară porunci ostaşilor să scoaţă din noroi pe nevoiaşul de sacagiu. Iară el era împăcat cu cugetul său de izbîndele sale. 
   Împăratul se mîhni pînă în fundul inimii sale, cînd auzi că vrăjmaşii se ridică de-a treia oară cu oaste şi mai mare, şi că au şi ajuns la hotarele împărăţiei sale, cît frunză şi iarbă; un plîns îl năpădi, şi plînse, pînă ce simţi că-i slăbesc vederile. Apoi îşi strînse şi dînsul toată oastea sa şi porni la bătălie. 
   Făt-Frumos porni şi el, tot pe mîrţoaga lui. Iară după ce trecu toată oastea, făcînd haz de dînsul cum se muncea ca să-şi scoaţă iapa din noroi, se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi într-un minut fu iarăşi pe munte, unde aştepta să vază ce s-o întîmpla. 
   Se întîlniră oştile şi se loviră de trei părţi, şi se tăiau unii pre alţii fără de nici o milă, atîta erau de înverşunaţi ostaşii. Iar cînd fu către seară, cînd văzu că oştirea vrăjmaşă era să ia în goană pre a împă-ratului, unde se repezi o dată Făt-Frumos din munte ca un fulger, şi unde trăsni o dată în mijlocul lor, cît se îngroziră de nu mai ştiau ce fac; se împrăştiau ca puii de potîrniche şi fugeau de-şi rupeau gîturile. Făt-Frumos însă-i gonea şi-i tăia ca pe nişte foi. Împăratul îl văzu sîngerat la mînă, la care se crestase însuşi, şi îi dete năframa sa ca să se lege, apoi se întoarseră acasă, izbăviţi de primejdie. 
   Cînd veniră, găsiră iară pe Făt-Frumos în noroi cu iapa; şi iară îl scoaseră. Iară dacă sosiră acasă, împăratul căzu la boală de ochi şi orbi. Toţi vracii şi toţi filozofii care citeau pe stele fură aduşi, şi nimeni nu putu să-i dea nici un ajutor. Într-una din zile, dacă se sculă din somn împăratul, spuse că a văzut în vis un bătrîn, care i-a zis că, dacă se va spăla la ochi şi dacă va bea lapte de capră roşie sălbatică, va dobîndi vedere. Auzind astfel, ginerii săi porniră cu toţii, cei doi mai mari singuri, fără să ia şi pe cel mai mic şi fără a voi să-l lase a merge măcar împreună cu dînşii. Iară Făt-Frumos chemă calul şi merse cu dînsul spre smîrcuri, găsi capre roşii sălbatice, le mulse şi, cînd se întorcea, se îmbrăcă în haine de cioban şi ieşi înaintea cumnaţilor săi cu o cofă plină de lapte de oi. Ei îl întrebară: “lapte are acolo?” Iară el le răspunse “da”, prefăcîndu-se că nu-i cunoaşte, şi că îl duce la împăratul, care visase că-i va veni vederea, dacă va da cu acel lapte la ochi. Ei se cercară a-i da bani, şi el să le dea laptele. Dară ciobanul le răspunse că laptele nu-l dă pe bani, şi că, dacă voieşte să aibă lapte de capră roşie, să se zică că sunt robii lui şi să rabde ca să le pună pecetea lui pe spinarea lor, măcar că el are gînd să se ducă şi să nu mai dea pe la dînşii. 
   Cei doi gineri se socotiră că lor, pentru că sunt împăraţi şi gineri de împărat, n-o să le pese nimic; se lăsară deci de le puse pecetea lui în spinare şi apoi luară laptele şi-l aduseră, zicînd pe drum: 
   — De se va încerca nerodul să ne zică ceva, îl facem nebun, şi totnoi vom fi mai crezuţi dcît dînsul. 
   Se întoarseră, deci, la împăratul, îi deteră laptele, se unse la ochi şi bău; dar nu-i ajută nimic. După aceea, veni şi fie-sa cea mai mică la împăratul şi-i zise: 
   — Tată, ia acest lapte; el este adus de bărbatul meu; unge-te cu 
   dînsul, aşa te rog. Împăratul îi răspunse: 
   — Ce lucru bun a făcut nătărăul tău de bărbat, ca să facă şi acumceva de ispravă? N-au putut face nimic ginerii mei ceilalţi, care m-au ajutat aşa de mult în războaie, şi tocmai el, ticălosul, o să-mi poată ajuta? Şi apoi, nu v-am zis că nu aveţi voie a vă mai arăta înaintea feţei mele? Cum ai cutezat să calci porunca mea? 
   — Mă supui la orice pedeapsă vei binevoi să-mi faci, tată, numaiunge-te, aşa te rog, şi cu acest lapte ce ţi-l aduce umilitul rob. 
   
   Împăratul, dacă văzu că atîta de mult se roagă fiica sa, se înduplecă şi luă laptele ce-i aduse; şi, apoi se unse cu dînsul la ochi o zi, se unse şi a doua zi; şi, cu marea sa mirare, simţi că pare că începuse a zări ca prin sită; şi dacă se mai unse şi a treia zi, văzu cît se poate de bine. După ce se însănătoşi, dete o masă la toţi boierii şi sfetnicii împărăţiei şi, după rugăciunea lor, primi şi pe Făt-Frumos să şează în coada mesei. Pe cînd se veseleau mesenii şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi, rugîndu-se de iertare, întrebă: 
   — Mărite împărate, robii pot şedea cu stăpînii lor la masă?
   — Nu, nicidecum, răspunse împăratul. 
   
   — Apoi, dacă este aşa, şi fiindcă lumea te ştie de om drept, fă-mişi mie dreptate, şi scoală pe cei doi oaspeţi care şed d-a dreapta şi d-a stînga măriei tale, căci ei sunt robii mei; şi ca să mă crezi, caută-i şi vei vedea că sunt însemnaţi cu pecetea în spinare. 
   Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă, şi mărturisiră că aşa este; îndată fură nevoiţi a se scula de la masă şi a sta în picioare. Iar către sfîrşitul mesei, Făt-Frumos scoase năframa care i-a fost dată de împărat la bătălie. 
   — Cum a ajuns năframa mea în mîinile tale? întrebă împăratul. Eu am dat-o celui care ne-a ajutat la război. 
   — Ba nu, mărite împărate, mie mi-ai dat-o. 
   — Apoi, dacă este aşa, tu eşti acela care ne-ai ajutat?
   — Eu, mărite împărate. 
   — Nu te crez, adăugă iute împăratul, dacă nu te vei arăta aşa cumera atunci acela căruia am dat năframa. 
   
   Atunci el se sculă de la masă, se duse de se îmbrăcă cu hainele cele mai frumoase , îşi lăsă părul pe spate şi se înfăţişă împăratului şi la toată adunarea. Cum îl văzură mesenii, îndată se ridicară şi se minunară: Făt-Frumos era atît de mîndru şi strălucitor, încît la soare te puteai uita, dară la el ba. 
   Împăratul, după ce lăudă pe fiică-sa pentru alegerea sa cea bună, se dete jos din scaunul împărăţiei şi ridică în el pe ginerele său, Făt-Frumos; iară el cea dintîi treabă ce făcu fu de a slobozi pe cumnaţii săi, şi în toată împărăţia se făcu bucurie mare şi masă împărătească. Eram şi eu p-acolo şi căram mereu la vatră lemne cu frigarea, apă cu ciurul şi glume cu căldarea, pentru care căpătai: 
   Un năpărstoc de ciorbă
   Şi-o sfîntă de cociorbă
   Pentru cei ce-s lungă-vorbă. 
   
    
     
  
  GREUCEANU 
   A fost odată ca niciodată etc. 
   A fost un împărat şi se numea împăratul Roşu. El era foarte mîhnit că, în zilele lui, nişte zmei furaseră soarele şi luna de pe cer. 
   Trămise deci oameni prin toate ţările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea în ştire tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevastă şi încă şi jumătate din împărăţia lui, iară cine va umbla şi nu va izbîndi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul. 
   Mulţi voinici se potricăliseră, semeţindu-se cu uşurinţă că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; şi cînd la treabă, hîţ în sus, hîţ în jos, da din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapă şi unde s-o sfîrşească, vezi că nu toate muştele fac miere. Împăratul însă se ţinu de cuvînt. 
   Pe vremea aceea se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind şi el de făgăduinţa împărătească, ce se gîndi, ce se răzgîndi, că numai îşi luă inima în dinţi, încumetîndu-se pe voinicia sa, şi plecă şi el la împăratul, să se închine cu slujba. Pe drum se întîlni cu doi oameni pe care slujitorii împărăteşti îi duceau la împăratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avuse împăratul acesta cu nişte gadine1. Ei erau trişti, bieţii oameni, dară Greuceanu îi mîngîie cu nişte vorbe aşa de dulci, încît le mai veni niţică inimă, că era şi meşter la cuvînt Greuceanu nostru. 
        1 El îşi puse nădejdea în întîmpinarea aceasta şi îşi zise: «Îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe aceşti oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez şi cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare». 
   Şi astfel, poftorindu-şi1 unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească. 
   Înfăţişîndu-se la împăratul, atîtea îi povesti, aşa cuvinte bune şi dulci scoase şi atîta meşteşug puse în vorbirea sa, încît împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; mai de folos i-ar fi lui să aibă doi supuşi mai mult şi că mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor. 
   Nu mai putură oamenii de bucurie cînd, auziră că Greuceanu a mîglisit2 pe împăratul pînă într-atîta, încît l-a făcut să-i ierte. Mulţumiră lui Greuceanu din toată inima şi îi făgăduiră că în toată viaţa lor se vor ruga pentru dînsul, ca să meargă din izbîndă în izbîndă, ceea ce şi făcură. 
   Această izbîndă o luă drept semn bun, şi Greuceanu, mergînd a doua oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare: 
   — Mărite doamne, să trăieşti întru mulţi ani pe luminatul scaunal acestei împărăţii. Mulţi voinici s-au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele şi luna pe care le-a răpit de pe cer şi ştiu că cu moarte au murit, fiindcă n-au putut să-şi îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Şi eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tîlhari de zmei, şi mi-ar fi voia să-mi cerc şi eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemaţi de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii-mi milostiv şi mînă de ajutor. 
     1 — Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cirtă1 din hotărîrea mea. Şi aceasta nu pentru altceva, ci numai şi numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăţia mea; la mine părtinire nu este scris. 
   Văzînd statornica hotărîre a împăratului şi dreptatea celor vorovite de dînsul, Greuceanu cuvîntă cu glas voinicesc: 
   — Fie, mărite împărate, chiar de aş şti că voi pieri, tot nu mă voi lăsa pînă nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bunăvoia mea. 
   
   Se învoiră, şi peste cîteva zile şi plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă ca să scape cu faţă curată din această întreprindere. 
   Greuceanu luă cu dînsul şi pe fratele său şi merse, merse cale lungă, depărtată, pînă ce ajunse la Faurul pămîntului, cu care era frate de cruce. Acest Faur, fiind cel mai meşter de pe pămînt, era şi năzdrăvan. Aici se opriră şi poposiră. Trei zile şi trei nopţi au stat închişi într-o cămară Greuceanu şi Faurul pămîntului şi se sfătuiră. 
   Şi, după ce se odihniră cîteva zile şi mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu şi frate-său o luară la drum. 
   Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul pămîntului se apucă şi făcu chipul lui Greuceanu numai şi numai din fier, apoi porunci să arză cuşniţa ziua şi noaptea şi să ţină chipul acesta fără curmare în foc. 
   Iară Greuceanu şi frate-său merseră cale lungă şi mai lungă, pînă ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se aşezară pe iarbă şi făcură o gustărică din merindele ce mai aveau şi apoi se despărţiră, după ce se îmbrăţişară şi plînseră ca nişte copii. 
   Mai-nainte d-a se despărţi îşi împărţiră cîte o basma şi se înţeleseră zicînd: «Atunci cînd basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întîlni; iară cînd basmalele vor fi rupte în mijloc, să se ştie că unul din ei este pierit». Mai înfipseră şi 
        1 un cuţit în pămînt şi ziseră: «Acela din noi, care s-ar întoarce mai întîi şi va găsi cuţitul ruginit, să nu mai aştepte pe celălalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit». Apoi Greuceanu apucă la dreapta şi frate-său — la stînga. 
   Fratele Greuceanului, umblînd mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărţire şi, găsind cuţitul curat, se puse a-l aştepta acolo cu bucurie că văzuse soarele şi luna la locul lor pe cer. 
   Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care-l scoase tocmai la casele zmeilor, aşezate unde-şi înţărcase dracul copiii. Dacă ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap şi se făcu un porumbel. Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce-l învăţase Faurul pămîntului. Făcîndu-se porumbel, Greuceanu zbură şi se puse pe un pom care era tocmai în faţa caselor. Atunci ieşind fata de zmeu cea mare şi uitîndu-se, se întoarse repede şi chemă pe mumă-sa şi pe soră-sa cea mică ca să vină să vază minunea. 
   Fata cea mai mică zise: — Măiculiţă şi surioară, pasărea asta gingaşă nu mi se pare ogurlie1 pentru casa noastră. Ochii ei nu sea-mănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanul cel de aur. Pînă acum ne-a fost şi nouă! D-aici înainte numai Dumnezeu să-şi facă milă de noi şi d-ai noştri. 
   Păsămite aveau zmeii cunoştinţă de vitejia lui Greuceanu. 
   Apoi intrară cîteştrele zmeoaicele în casă şi se puseră la sfat. 
   Greuceanu numaidecît se dete iarăşi de trei ori peste cap şi se făcu o muscă şi intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o cră-pătură de grindă de la tavanul casei şi ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap tot ce auzi, ieşi afară şi se duse pe drumul ce ducea la Codrul-Verde şi acolo se ascunse sub un pod. 
   Cum se vede treaba, din cele ce auzise ştia acum că zmeii se duseseră la vînat în Codrul-Verde şi aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuă. 
        1 Aşteptînd Greuceanu acolo, iată, măre, că zmeul cel mai mic se întorcea, şi ajungînd calul la marginea podului, unde sforăi o dată şi sări înapoi de şapte paşi. Dară zmeul, mîiniindu-se, zise: 
   — Ah, mînca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frică de nimeni, numai de Greuceanul de aur; dar şi pe acela c-o lovitură îl voi culca la pămînt. 
   Greuceanu, auzind, ieşi pe pod şi strigă: 
   — Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm. 
   
   — Ba în luptă, că e mai dreaptă. Se apropiară unul de altul şi se luară la trîntă. 
   Aduse zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pămînt pînă la genunchi. 
   
   Aduse şi Greuceanu pe zmeu şi-l băgă în pămînt pînă la gît şi-i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leşul zmeului şi al calului sub pod, se puse să se odihnească. 
   Cînd, în puterea nopţii, veni şi fratele cel mare al zmeului, şi calul lui sări de şaptesprezece paşi înapoi. El zise ca şi frate-său, iar Greuceanu îi răspunse şi lui ca şi celui dintîi. 
   Ieşind de sub pod, se luă la trîntă şi cu acest zmeu. 
   Şi unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pămînt pînă la brîu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse şi el pe zmeu o dată, mi-l trînti şi-l băgă în pămînt pînă în gît şi-i tăie capul cu paloşul. Aruncîndu-i şi mortăciunea acestuia şi-a calului său sub pod, se puse iarăşi de se odihni. 
   Cînd despre zori, unde venea, măre, venea tatăl zmeilor, ca un tartor, cătrănit ce era, şi cînd ajunse la capul podului, sări calul lui de şaptezeci şi şapte de paşi înapoi. Se necăji zmeul de această întîmplare, cît un lucru mare, şi unde răcni: 
   — Ah, mîncare-ar lupii carnea calului; că pe lumea asta nu mi-efrică de nimenea, doară de Greuceanul de aur; şi încă şi pe acesta numai să-l iau la ochi cu săgeata şi îl voi culca la pămînt. 
   Atunci, ieşind Greuceanu de sub pod, îi zise: 
   — Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem; în săbii să ne tăiem, însuliţi să ne lovim ori în luptă să ne luptăm. 
   Sosi zmeul şi se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură şi se rupseră săbiile; în suliţi se loviră ce se loviră şi se rupseră suliţele; apoi se luară la luptă; se zguduiră unul pe altul de se cutremura pămîntul; şi strînse zmeul pe Greuceanu o dată; dară acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă şi se încordă în vine, şi nu păţi nimic, apoi Greuceanu strînse o dată pe zmeu, tocmai cînd el nu se aştepta, de-i pîrîi oasele. 
   Aşa luptă nici că s-a mai văzut. Şi se luptară, şi se luptară, pînă ce ajunse vremea la nămiezi, şi osteniră. Atunci trecu pe deasupra lor un corb, carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor. Şi văzîndu-l, zmeul îi zise: 
   — Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă
   şi-ţi voi da de mîncare un voinic cu calul lui cu tot. Zise şi Greuceanu: 
   — Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci ţi-oi da de mîncare trei leşuri de zmeu şi trei de cal. 
   Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi îi astîmpără setea; căci însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, şi împuternicindu-se, unde ridică, nene, 
   o dată pe zmeu, şi trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît şi-i puse piciorul pe cap, ţinîndu-l aşa. Apoi zise: 
   — Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, 
   căci azi nu mai ai scăpare din mîna mea. Se codea zmeul, îngîna verzi şi uscate, dară Greuceanu îi mai zise: 
   — Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi găsi, şi încă şi capul retezaţi-l-voi. 
   Atunci zmeul tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă, dacă îi va spune, zise: 
   — În Codrul-Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mîna dreaptă. 
   
   Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi taie degetul şi-l luă la sine. Dete corbului, după făgăduială, toate stîrvurile, şi ducîndu-se Greuceanu la cula din Codrul-Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi luna. Luă în mîna dreaptă soarele şi în cea stîngă — luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare. Oamenii, cînd văzură iarăşi soarele şi luna pe cer, se veseliră şi lăudară tăria lui Greuceanu de a fi izbîndit împotriva împieliţaţilor vrăjmaşi ai omenirii. 
   Iară el, mulţumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcîndu-se înapoi. 
   Găsind pe frate-său la semnul de întorlocare, se îmbrăţişară şi, cumpărînd doi cai ce mergeau ca săgeata de iute, întinseră pasul la drum ca să se întoarcă la împăratul. 
   În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească puţin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle şi caii, iară pînă una alta, să culeagă şi cîteva pere spre a-şi mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră, se învoi a se odihni; dară nu lăsă pe frate-său să culeagă pere, ci zise că le va culege el. Atunci trase paloşul şi lovi părul la rădăcină. Cînd, ce să vezi dumneata? Unde începu a curge nişte sînge şi venin scîrbos şi un glas se auzi din pom zicînd: 
   — Mă mîncaşi friptă, Greucene, precum ai mîncat şi pe bărbatul meu. Şi nimic nu mai rămase din acel păr decît praf şi cenuşă; iară frate-său încremeni de mirare, neştiind ce sunt toate acestea. După ce plecară şi merseră ce merseră, deteră preste o grădină 
   foarte frumoasă cu flori şi cu fluturei, şi cu apă limpede şi rece. Fratele Greuceanului zise: 
   — Să ne oprim aici niţel, frate, ca să ne mai odihnim şi căişorii. Iară noi să bem niţică apă rece şi să culegem flori. 
   — Aşa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi sădită de mîini omeneşti şi dacă acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu. 
   
   Apoi, trăgînd paloşul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai frumoasă şi o culcă la pămînt; după aceea împunse şi în fundul fîntînii şi a marginilor ei, dară, în loc de apă, începu a clocoti un sînge mohorît, ca şi din tulpina florii, şi umplu văzduhul de un miros greţos. Praf şi ţărînă rămase şi din fata cea mai mare de zmeu, căci ea se făcuse grădină şi izvor, ca să învenineze pe Greuceanu şi să-l omoare. 
   Şi scăpînd şi de această pacoste, încălecară şi plecară la drum, repede ca vîntul; cînd, ce să vezi dumneata? Unde se luase după dînşii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt, ca să înghiţă pe Greuceanu şi mai multe nu; şi avea de ce să fie cătrănită şi amărîtă: căci nu mai avea nici soţ, nici fete, nici gineri. 
   Greuceanu, simţind că s-a luat după dînşii zmeoaica cea bătrînă, zise frăţîne-său: 
   — Ia te uită, frate, înapoi şi spune-mi ce vezi. 
   — Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca unvîrtej. 
   Atunci dete bice cailor care mergeau repede ca vîntul şi lin ca gîndul; dară Greuceanu mai zise o dată fratelui său să se uite în urmă. Acesta îi spuse că se apropia norul ca o flăcăraie. Apoi, mai făcînd un vînt cailor, ajunseră la Faurul pămîntului. Aci, cum descălecară, se închise în făurişte. Pe urma lor iacă şi zmeoaica. De-i ajungea îi prăpădea! Nici oscior nu mai rămînea din ei. Acum însă n-avea ce le mai face. 
   O întoarse însă la şiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în perete, ca măcar să-l vază în faţă. Greuceanu se prefăcu că se înduplecă şi făcu o gaură în perete. Dară Faurul pămîntului se aţinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea scîntei din el. Cînd zmeoaica puse gura la spărtură ca să soarbă pe Greuceanu, Faurul pămîntului îi băgă în gură chipul de fier roşu ca focul şi i-l vîrî pe gît. Ea, înghiorţ! înghiţi şi pe loc şi crăpă. Nu trecu mult, şi stîrvul zmeoaicei se prefăcu într-un munte de fier, şi astfel scăpară şi de dînsa. 
   Faurul pămîntului deschise uşa făuriştei, ieşi afară şi se veseliră trei zile şi trei nopţi de aşa mare izbîndă. El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă o căruţă cu trei cai cu totul şi cu totul de fier. După ce fură gata, suflă asupra lor şi le dete duh de viaţă. 
   Luîndu-şi ziua bună de la frate-său de cruce Faurul pămîntului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun, şi porni la Roşu împărat, ca să-şi primească răsplata. 
   Merse, merse, pînă ce li se înfurci calea. Aci se opriră şi poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruţă un cal şi-l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roşu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbînda săvîrşită; iară el rămase mai în urmă. Înaintînd el alene, răsturnat în căruţă, trecu pe lîngă un diavol şchiop care le ţinea calea drumeţilor ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de d-îndărăt şi-l aruncă de-parte în urmă. Apoi tot el zise Greuceanului: 
   — Măi, vericule, ţi-ai pierdut cuiul, du-te de ţi-l caută. 
   Greuceanu, sărind din căruţă, îşi uită acolo paloşul, din greşeală. Iară cînd el îşi căuta cuiul, diavolul îi fură paloşul, apoi, aşezîndu-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap şi se schimbă într-o stană de piatră. 
   Puse Greuceanu cuiul la capătul osiei, îl înţepeni bine, se urcă în căruţă şi pe ici ţi-e drumul! Nu băgă de seamă că paloşul îi lipseşte. 
   Ascultaţi acum şi vă minunaţi, boieri dumneavoastră, de păţania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-al împăratului Roşu se făgăduise diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă şi rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat. Împieliţatul ştia că Greuceanu, fără paloş, era şi el om ca toţi oamenii. Puterea lui în paloş era; fără paloş era necunoscut. Îi fură paloşul şi-l dete becisnicului de sfetnic. 
   Acesta se înfăţişă la împăratul şi îi ceru fata, zicînd că el este cel cu izbînda cea mare. 
   Împăratul îl crezu, văzîndu-i şi paloşul, şi începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe cînd se pregătea la curte pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos, ce zicea că a scos soarele şi luna de la zmei, vine şi fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curînd. 
   Sfetnicul cel palavatic1, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul şi zise că acela este un amăgitor şi trebuie pus la închisoare. Împăratul îl ascultă. Iar sfetnicul umbla d-a-ncîtelea, zorind să se facă mai curînd nunta, cu gînd că, dacă se va cununa odată cu fata împă-ratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n-are ce-i mai face, lucrul fiind sfîrşit. 
   Împăratului însă nu-i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, şi mai tărăgăni lucrurile. 
   Nu trecu mult, şi iată că soseşte şi Greuceanu, şi înfăţişîndu-se la împăratul, acesta nu ştia între care să aleagă. Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu-şi putea da seama de cum paloşul lui Greuceanu se află în mîna sfetnicului. Atunci băgă de seamă şi Greuceanu că-i lipseşte paloşul şi tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu văzuse el stana de piatră, decît după ce-şi găsise cuiul de la osie şi se întorcea la căruţă cu dînsul. Pricepu el că nu e lucru curat. 
   — Împărate prea luminate — zise el — toată lumea zice că eştiom drept. Te rog să-mi faci şi mie dreptate, mult ai aşteptat, mai aşteptă, rogu-te, încă puţin şi vei vedea cu ochii adevărul. 
   Primi împăratul a mai aştepta pînă ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta se puse iarăşi în căruţa lui cu cai şi tot de fier şi într-un suflet merse, pînă ce ajunse la stana de piatră, acolo unde necuratul îi scosese cuiul de la căruţă. 
   — Fiinţă netrebnică şi păgubitoare omenirii, zise el, dă-mi paloşul
   ce mi-ai furat, căci de nu, praful se alege de tine. Piatra nici că se clinti din loc măcar. 
     1 Atunci şi Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu un buzdugan cu totul şi cu totul de oţel şi unde începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pămîntul. De cîte ori da, de atîtea ori cădea cîte o zburătură de piatră. Şi lovi ce lovi, pînă ce îi sfărîmă vîrful. Apoi deodată începu stana de piatră a tremura şi a cere iertăciune. Iară buzduganul, de ce da, d-aia îşi înteţea loviturile şi dete, şi dete, pînă ce o făcu pulbere. Cînd nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese şi-şi găsi Greuceanu paloşul ce-i furase Satana. 
   Il luă şi, fără nici o clipă de odihnă, veni şi se înfăţişă iarăşi la împăratul. 
   — Sunt gata, mărite împărate, zise el, s-arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic neruşinat, care a voit să te amăgească, spre a ne înţelege la cuvinte. 
   Împăratul îl chemă. 
   Acesta, dacă veni şi văzu pe Greuceanu cu sprînceana încruntată, începu să tremure şi-şi ceru iertăciune, spunînd cum căzuse în mîinile lui paloşul lui Greuceanu. 
   După rugăciunea lui Greuceanu, dobîndi iertare şi de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din împărăţia lui. Apoi, scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare şi se făcu o nuntă d-alea împărăteşti şi se încinse nişte veselii care ţinură trei săptămîni. . . Şi eu încălecai p
   o şa, şi vă povestii dumneavoastră aşa. 
    
     
  
  ION CEL SĂRAC ŞI ZÎNA LACULUI 
   Cică au fost undeva într-o ţară un om şi o femeie, şi cît au trăit au tot argăţit pe la boieri. Dar din munca lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau pe haine, se ponoseau, de slujeau pe bani, se cheltuiau, de slujeau pe vite, se treceau. Nu le mergea la nimic, şi pace. De munci grele, de necazuri a murit şi omul, şi femeia. Şi au lăsat din urma lor un bordei şi un ogor. Orfan pe acest pămînt, fără sprijin de nicăieri, a rămas şi un băiat al lor cu numele Ion. 
   Ce să facă băiatul singur? A semănat ogorul din jurul bordeiului cu grîu. La vremea lui a crescut grîul mare, frumos, o dragoste să te uiţi la el. De la rădăcină şi pînă la vîrf avea numai spice de aur. 
   — Acuma, face Ion, să-mi caut o seceră bună, să secer grîul, sănu se scuture. 
   A umblat pe la iarmaroc, pe la fierari, a cumpărat o seceră şi se întorcea să pună lanul în clăi. Cînd colo, se uită el, grîul tot era scuturat de păsări, pînă şi paiele erau mîncate. 
   A rămas băiatul sărac fără seamăn, de nu avea după ce bea o gură de apă. 
   Umblă el aşa necăjit cît umblă şi se gîndeşte: 
   “O să semăn ogorul cu hrişcă şi tot o să strîng roadă anul acesta”. 
   A semănat hrişcă şi a răsărit bine, a înflorit şi se arăta roadă multă, dar într-o noapte a dat o brumă şi s-a topit toată hrişca din vîrf pînă în rădăcină. 
   Amu văzuse băiatul că-i nevoie mare şi s-a pornit în lume. Şi a tot mers pe dealuri necălcate, pe văi neumblate şi a ajuns la o curte boierească. Acolo s-a oprit să argăţească un an. La un an, a primit simbrie un mînz. Bucuros s-a pornit el înapoi şi a poposit la o margine de pădure. Nişte lupi s-au repezit din pădure şi au mîncat mînzul. Ce să facă atunci sărmanul Ion? Iar s-a dus la boierul la care argăţise. Stăpînul l-a primit şi i-a zis: 
   — Spune, Ioane, ce răsplată vrei, că ce îi cere ţi-oi da. Se uită Ion şi vede o piatră de moară. 
   
   — Nu ştiu, stăpîne, pe ce să slujesc, că la nimic nu-mi merge, doar pe piatra cea de moară să ne împăcăm să-ţi slujesc. 
   — Vai de mine, măi băiate, de ce să-ţi prăpădeşti munca în zadar, a răspuns stăpînul, alege şi tu altă plată. 
   
   — Pe vite nu mai slujesc, vreau să slujesc pe piatra cea de moară. 
   S-au împăcat şi a argăţit băiatul cu tot înadinsul. După ce s-a împlinit slujba, i-a dat piatra cea de moară, şi Ion a dus-o şi a aşezat-o dinaintea bordeiului. 
   Cînd venea cu cofele de la izvor, le aşeza pe piatră şi se uita bucuros la ele ca la o mare avere. 
   Într-o bună zi, s-a ridicat o furtună năprasnică, cerul s-a înnourat, a început să tune şi să fulgere, şi a detunat piatra, de s-a făcut ea mici fărîme. 
   Ion s-a uitat la piatra cea de moară şi, cînd a văzut-o numai bucăţi, a zis: 
   — Nici la pîine, nici la vite, nici la piatră seacă nu-mi stă norocul. O să mă duc în lume să-mi caut altă soartă, alt noroc. ŞI şi-a pus în traistă ce a mai avut şi s-a pornit în lume şi mai amărît ca altă dată. 
   Dacă s-a pornit, a mers şi a tot mers, zi de vară pînă-n seară, şi a ajuns la o branişte domnească. Acolo un om punea fînul în stoguri. 
   — Măi, om bun, ajută-mă să stoguiesc fînul, să nu mă asfinţeascăsoarele. 
   — Ţi-oi ajuta, de ce să nu-ţi ajut, că tot caut de lucru. A tras căpiţele la stog şi pînă în seară a mîntuit de clădit. Omul n-avea parale să-l răsplătească şi i-a dat un cocoş. 
   
   Ion a luat cocoşul, s-a pornit mai departe şi a ajuns la curtea împăratului. A bătut în poartă şi a ieşit un strajnic. 
   — Ce trebuinţă ai?
   — Vreau să vorbesc cu împăratul, să mă jeluiesc, să-i spun denecazurile mele. Curtenii au închis poarta şi i-au spus că, de a îndrăzni să intre, o să-l asmuţe cu cîinii şi o să-l pună la dubală. Trei zile şi trei nopţi a stat Ion şi a aşteptat nebăut şi nemîncat la poarta împăratului. 
   Tocmai după trei zile l-a auzit împăratul strigînd la poartă şi a întrebat: 
   — Cine-i acolo?
   — Luminate împărate, de cîteva zile stă un om şi aşteaptă săvorbească cu luminăţia voastră! 
   — Du-te şi îl cheamă!Se duce strajnicul şi îi face ştiută porunca să vie în palat. 
   Omul a intrat cu cocoşul subţioară, s-a închinat. 
   Împăratul l-a întrebat:
   
   — Ce trebuinţă ai şi ce umbli cu cocoşul acesta subţioară?
   — Că ia, am venit şi eu să-l dau celui ce mă va judeca drept. 
   — Spune, ce pofteşti să afli?
   — Luminate împărate, dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumeaaceasta, şi muncesc şi eu din noapte pînă în noapte, şi n-am nimic la casă. . . 
   Împăratul s-a încruntat: 
   — Da bine, drumeţule, unde te visezi, cine te-a pus la cale să intricu cocoşul la palat? Ori te-ai gîndit să mă iei în batjocură? Judecata pe care o ceri nici un împărat pe lume n-o poate face. 
   
   Pleacă, şi altă dată de vei veni, să ştii, capul îţi va sta unde-ţi stau picioarele. 
   Băiatul a ieşit pe poarta palatului şi mai amărît decît intrase. Întreba, întreba, şi adevărul nu era chip să-l afle. Se porneşte el şi merge cale lungă să-i ajungă, şi nu scurtă, că aceea mai rău încurcă, şi ajunge la o răscruce de drumuri şi a mers tot înainte, nu s-a abătut nici într-o parte şi a văzut un foc arzînd şi un sihastru cu barba pînă în talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumeţ şi l-a întrebat: 
   — Încotro ţii calea, om bun, cu cocoşul acesta?Da flăcăul face:
   
   — Umblu prin lume, cine mă va judeca drept, să-l răsplătesc cu
   
   cocoşul. Sihastrul de la foc întreabă: 
   — Ce necazuri ai? Hai vorbeşte, ce doreşti să afli?
   — Dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncescşi eu zi şi noapte, şi n-am nimic la casă. 
   — De mare lucru mă întrebi, voinice. E peste fire să-şi afle cinevaursita. Ia şi te însoară, că în doi mai degrabă veţi afla norocul. 
   Băiatul i-a dat cocoşul, şi moşneagul de la foc i-a arătat o cărăruşă printre dumbrăvi şi branişti. 
   — Apucă pe cărăruşa aceasta şi mergi pînă vei ajunge la un ceairverde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei păsări la scăldat. Pe mal ele îşi lasă aripile şi se prefac în zîne. Una cu rochia ca cîmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mică, e îmbrăcată într-o rochie frumoasă ca soarele cu razele. Tu să iei aripile la zîna cea mai mică, să te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului şi să stai acolo pînă va striga ea de trei ori: “Ieşi, văzutule şi nevăzutule, tu vei fi al meu şi eu voi fi a ta”. Atunci poţi să ieşi, că ea va fi a ta. Să trăiţi bine, căci zîna aceea are să-ţi fie femeie. 
   — Rămîi sănătos, moşule!
   — Mergi cu sănătate, fie-ţi drumul cu folos. 
   
   Se porneşte băiatul şi cît mergea numai codrul verde îi sta în faţă. Aşa a mers el pînă a ieşit la un ceair verde şi la nişte zăvoaie de sălcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit băiatul după cale lungă, şi acolo i-a fost masul şi popasul. Lîngă izvor, la malul lacului, cît stătea, tot priveghea, era numai ochi şi urechi, să afle cine se va scălda în lacul acesta. 
   Iată că pe la vreme de noapte, pe lună, vin trei păsări la scăldat. Pe malul lacului ele şi-au lăsat aripile, s-au prefăcut în trei fete mari, în trei zîne, vorba cîntecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o sprînceană şi frumoase fără seamăn; una cu rochia ca cîmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile şi a treia, cea mai mică, îmbrăcată într-o rochie aleasă ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Şi au păşit aşa toate trei pe iarbă, de pe iarbă pe piatră, de pe piatră în lacul cu lapte, să se scalde. 
   El a văzut bine unde a pus zîna cea mai mică aripile, s-a repezit, cît l-a ţinut duhul, le-a luat şi s-a ascuns în nisipul din izvor şi a mai pus şi o brazdă pe deasupra. 
   S-au scăldat zînele cît s-au scăldat şi au venit la mal. Cele două mai mari au îmbrăcat aripile şi au zburat, iar cea mai mică striga şi îngrozea să-i dea aripile, că îneacă lumea cu apă. Şi pe dată s-au ridicat nişte nouri negri cu tunete şi fulgere să rupă pămîntul, iar băiatul stătea sub nisipul din izvor, habar de grijă. 
   Neaflînd pe nimeni în cuprinsul acelui ceair, a venit zîna la izvor şi a cuvîntat: 
   — Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie bătrînă, să-mi fie mamă;
   de-a fi om, să-mi fie tată; de-a fi fată, să-mi fie soră. El tace. Atunci zîna a strigat: 
   — Ieşi, văzutule şi nevăzutule, de-i fi flăcău, să-mi fii soţ pînă lamoarte! 
   El n-a răspuns pînă n-a strigat zîna de trei ori. Abia după ce a strigat a treia oară, el a întrebat: 
   — Facem nuntă? 
   — Facem. 
   
   Atunci el a ieşit, şi cum s-au văzut, s-au strîns în braţe, s-au sărutat pe faţă, că trebuia zîna după aceasta să-i fie parte, adică soţie pînă la moarte. Dimineaţa, s-au pornit să meargă la cununie, să se lege după obicei. Soarele, cînd a răsărit şi a văzut o mireasă aşa de frumoasă, a încremenit pe loc. Mă rog, vroia şi el să aibă aşa o zînă. S-a repezit şi a luat-o şi a dus-o tocmai în împărăţia cerului. 
   A rămas sărmanul băiat scîrbit şi întristat ca şi mai înainte. 
   — Măi, zice el, se vede că nu mai am eu parte de noroc pe lume. 
   Se porneşte înainte să se tocmească să slujească cu luna, cu anul şi a ajuns într-un tîrg. În tîrgul acesta bătuse toba trei zile, şi crainicii dăduseră de ştire că împăratul are un copac înalt cu vîrful tocmai la cer, şi cine s-a afla şi a cuteza să se suie în copac, să-i aducă poame, îi dă jumătate din împărăţie. 
   Mulţi au încercat să se suie în copacul acela, dar au căzut jos şi nu s-au mai sculat. 
   Drumeţul s-a dus într-o zi la împărat şi i-a zis: 
   — Luminate împărate, lasă-mă să mă urc în copacul acesta, să-ţiaduc poame. 
   I-a dat voie împăratul, şi a prins el a se urca din creangă în creangă tot sus la cer. Dacă ostenea, îşi făcea pat de crengi şi se odihnea. Aşa s-a urcat el în sus şi a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la răsărit, unul la amiază şi unul la apus. Cracul de la răsărit era încărcat cu mere domneşti, cel dinspre amează — cu prăsade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiază şi mînca prăsade. 
   Soarele din cer îl vede şi-i vorbeşte: 
   — Bună ziua, măi omule. Ce faci acolo în pom?
   — Ia mănînc şi eu nişte fructe. 
   
   — N-ai vrea să mergi în împărăţia mea să mîi razele, că eu suntlogodit numai de vreo trei zile şi vreau să fac nuntă. 
   — Vreau, de ce să nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni şimîncare de trei ori pe zi. 
   — Cît ceri îţi dau, plata şi mîncarea o să ţi le aducă dimineaţa larăsărit Păsărilă-Lăţi-Lungilă; la prînz, Brumarul-cel-Mare; la amiază, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o să-ţi aducă mîncare un Balaur-cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra şi poartă ploile şi e mai mare peste fulgere şi tunete. Cum ţi-i voia, te prinzi? 
   — Mă prind. 
   — Atunci zi: hop, hop, unde mă gîndesc, acolo să mă găsesc! Şi 
   
   să te gîndeşti la împărăţia Soarelui. Ion a zis:
      1— Hop, hop, unde mă gîndesc, acolo să mă găsesc. Şi cînd a zis aşa, s-a şi pomenit la casa Soarelui. 
   Ion era ostenit ca vai de dînsul. Soarele l-a pus la masă, l-a ospătat, 
   
   apoi l-a dus la raze şi i-a arătat cum să le mîie. 
   Îndeplinea Ion porunca întocmai cum spusese, din zori pînă la răsăritul Soarelui şi s-a oprit într-o grădină de aur şi aştepta să-i aducă mîncare. 
   Păsărilă-Lăţi-Lungilă a întîrziat mult cu mîncarea. 
   Cînd l-a văzut că vine, de departe i-a strigat:
   
   — Haide, Păsărilă, că s-a pus soarele drept inimă. Dar Păsărilă răspunde:
   
   — Dumneata, voinice, ştii una: să mîi razele soarelui, altă grijă
   
   nu ai, iar eu sunt stăpîn pe păsări. — Şi ce grijă ai? 
   — Eu le dau porunci, unde să se ducă, ce să facă, le povăţuiesc sănu meargă la cei săraci să la mănînce pîinea, dar să meargă la cei bogaţi. 
   Ion se repede şi-l apucă de piept, îl scutură bine şi-l zdupăceşte1. 
   — Argate, pentru ce faci aceasta?
   — Mă mai întrebi?! Pentru că ai lăsat vrăbiile să-mi mănînce grîul cel cu spicele de aur!. . . Ai noroc că ieşti om bătrîn, da altfel n-ai scăpa din mîinile mele. 
   I-a dat drumul Ion şi a plecat să mîie razele mai departe. La vremea prînzului s-a oprit în altă grădină de aur din împărăţia soarelui. Brumarul-cel-Mare întîrzia să vină cu mîncare. Cînd l-a văzut argatul, l-a luat cu ceartă şi ocară: 
   — De ce ai întîrziat cu mîncarea?Da Brumarul-cel-Mare face:
   
   — Bine-i de dumneata, că alt lucru n-ai, decît să mîi razelesoarelui. Dar eu sunt stăpîn pe brumă, pe promoroacă, pe viscol, pe spulber. 
     1— Aşa, vasăzică, şi ce poveţe le dai?
   — Le spun să nu meargă să îngheţe semănăturile celor săraci, dar
   
   să se ducă la cei bogaţi, că au lanuri multe şi mari, de nu le ţin seama. Ion se repede, îl prinde vîrtos de barbă şi îl bate. 
   — Ce faci?
   — Ştiu eu ce fac. Pentru că ai degerat hrişca şi n-am avut nici un folos dintr-însa. Ai îngheţat-o într-o noapte, că pînă dimineaţă stătea toată fiartă şi pătulită1, la pămînt. 
   Brumarul-cel-Mare a lăsat mîncarea şi a scăpat cu fuga. 
   Ion a stat la masă şi s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pămînt, pe suflare de vînt. 
   La amiază a poposit într-o grădină de aur din împărăţia soarelui şi tot se uita în lungul drumului, de nu vine cineva cu mîncarea. Stînd aşa şi aşteptînd, a văzut un lup cu capul de fier, care venea cu mîn-care. 
   — Haide, lupule, că mi s-au scurs ochii uitîndu-mă în lunguldrumului, de cînd tot te aştept. 
   — Dumneata ai numai un lucru, să porţi razele, iar eu cîte le am, 
   nu-mi ajung mîini şi picioare. — Şi ce slujbă mai ai? 
   — Eu sunt împăratul lupilor. Îi pun la cale ce să facă, îi stăpînesc, nu-i las să se ducă la unul sărac să-i mănînce vita, pe care o mai are, dar să se ducă la cirezele boierilor, că acolo au de unde mînca de ajuns şi de rămas. 
   — D-apoi, împărate lupule, eu am argăţit un an pe un mînz şi, cînd mă duceam cu el acasă, tu ai îndreptat lupii şi l-au mîncat la marginea codrului, de muream de scîrbă. 
   
   Şi l-a luat şi pe acesta la trei parale, că numai fuga l-a scăpat pe lup de păruială. 
   A stat Ion la masa de amiază şi s-a pornit să mîie razele mai de-parte. Aşa le-a tot mînat el în cer, pe pămînt şi în suflare de vînt, pînă la chindii. 
        1La chindii s-a oprit într-o grădină de aur a soarelui. “Mă răpune foamea de a mînca ce mi-i, şi balaurul nu mai vine. ” 
   La o habă vine balaurul val vîrtej, sărind din deal în deal, din vale în vale. Ion i-a strigat de departe: 
   — Sileşte, Balaure, sileşte, că foamea mă curmă la inimă! De cevii aşa de tîrziu? 
   — Tu altă grijă nu ai decît să mîi razele, iar eu am multe şi-mi 
   vine greu să le scot la capăt pe toate. — Şi ce anume ai de făcut? 
   — Păi, ca să ştii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de păzitfulgerele şi de îndreptat tunetele, să nu detune casa vreunui om sărac, să rămîie fără adăpost, dar să detune numai la cel bogat. 
   Ion îl şi apucă de gît: 
   — Cum atunci te-a lăsat inima şi mi-ai sfărîmat piatra cea demoară, care îmi era dragă şi pentru care am slujit un an întreg!? L-a luat Ion în răspăr pe balaur, că acela nu nimerea drumul pe care venise. Ospătează Ion masa de chindii şi iar se apucă de mînat razele şi le-a tot mînat pînă la capătul zilei. Cînd s-a întors seara la curte, îl vede pe Soare gătindu-se să meargă la cununie. Si cu cine credeţi? Cu zîna cea mai mică! El de scîrbă şi necaz apucă o secure şi taie pomii de aur din grădină şi îi răstoarnă în calea Soarelui. 
   
   Toţi ortacii Soarelui: şi Păsărilă-Lăţi-Lungilă, şi Brumarul-cel-Mare, şi Lupul-cu-Capul-de-Fier, şi Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plînseră în ziua aceea că-i buzdugănise Ion, argatul, încît abia au scăpat cu zile. 
   A venit Soarele la Ion şi l-a întrebat: 
   — De ce l-ai bătut pe Păsărilă-Lăţi-Lungilă?
   — Trebuia să-l bat şi mai bine, fiindcă a dat drumul păsărilor şi mi-au mîncat un lan de grîu. Şi ce lan! Fiecare firişor de la vîrf pînă la rădăcină era bătut cu spice de aur. 
   — E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mare de ce l-ai scuturat debarbă? 
   
   — Pentru că mi-a îngheţat un lan de hrişcă în floare şi s-a topit tot, de n-am înţeles nimic dintr-însul. 
   — De-i aşa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai întrunchinat?
   — Cum era să nu-l probozesc, dacă a dat drumul lupilor şi mi-aumîncat mînzul, pentru care slujisem un an. 
   — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit?
   — L-am pedepsit, fiindcă mi-a detunat o piatră de moară, pentrucare argăţisem un an. 
   — Bine i-ai făcut. Iar eu cu ce sunt de vină că mi-ai tăiat pomii deaur şi mi-ai înfundat drumurile şi cărările? 
   — Eşti de vină, că mi-ai luat femeia. Soarele o cheamă pe Zîna cea frumoasă şi o întreabă:
   
   — Zînă prea frumoasă, a cui eşti?Zîna răspunde:
   
   — A lui Ion Săracul sunt!
   — De-i aşa, ia-ţi-o şi mergi cu bine. Cine strică casa altuia n-are
   
   loc nici în cer, nici pe pămînt. Şi Zîna atunci a vorbit: 
   — E-e, Ioane, de mult te aştept să mă iei din cer, să mă duci pe pămînt, să facem nuntă. S-a dus Ion cu Zîna cea frumoasă la copacul acela, pe care se urcase 
   la cer, a cules mere domneşti, prăsade şi alune şi s-a coborît jos. 
   A mers Ion cu poamele drept la împărat şi i le-a dat. 
   Cînd l-a văzut împăratul cu poame şi cu o fată aşa de frumoasă, 
   inima i se închise, faţa i se întunecă: vroia acum cu dinadinsul să aibă această zînă frumoasă, ba, pe lîngă, şi împărăţia întreagă. Mai în scurt, împăratul cel lacom a chemat îndată divanul şi a întrebat ce să facă. 
   — Ie-i capul! îl sfătuiau sfetnicii. 
   — Alei, ce cuvinte rostiţi voi! Cum pot să-l mîntui de zile fără denici o vină? 
   — Împărate, nu-l omorî, dă-i nişte porunci grele, să nu le poatăscoate la capăt, şi atunci sfîrşeşte-l de zile. Spune-i să sădească o vie, 
   
   cît cuprinzi cu ochii în jurul palatului, şi pînă mîine dimineaţă să fie butucii crescuţi, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa şi poama coaptă să fie, să spînzure strugurii în palat, să întinzi mîna şi să-i ajungi din crivat. 
   L-a chemat pe Ion şi i-a spus împăratul: 
   — Văd că eşti om vrednic. Din cîţi s-au urcat în copac, numai tute-ai întors cu poame şi se cuvine să-ţi dau jumătate de împărăţie, dar mai întîi să-mi îndeplineşti o poruncă. Pînă mîine dimineaţă locul din jurul palatului, cît îl cuprinzi cu ochii, să fie sădit cu vie şi butucii să fie crescuţi, să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, cînd m-oi scula dimineaţă să spînzure strugurii copţi în palat, să-i ajung din crivat. 
   — Bine-i şi aşa, împărate, a răspuns Ion, şi a plecat scîrbit, luîndu-
   se cu gîndul că poate a răsări dreptatea de undeva. Ajunge el şi-i spune Zînei: 
   — Nu ştiu, jumătate de împărăţie voi primi ori nu, dar capul ştiu
   că o să mi-l taie. — Şi pentru ce? 
   — Uite şi uite ce poruncă mi-a dat împăratul, să fac într-o noapteaşa o vie, ca să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, că unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! 
   — Cine ţi-a dat aşa poruncă, nu ţi-a dat să te crească, dar ţi-a datsă te prăpădească. Nu te scîrbi şi nu te întrista. Dă aripile, care le-ai luat de la mine, iar tu culcă-te şi dormi, că eşti trudit. 
   
   Ion s-a culcat, iar Zîna a desfăcut cele două aripi, şi ca din pămînt au apărut doi lei-paralei cu cuşmele în mînă şi au întrebat: 
   — Ce doreşti, stăpînă?
   — Vedeţi dealurile din jurul palatului? 
   — Vedem. 
   
   — Să luaţi să asemănaţi locul şi pînă mîine în revărsatul zorilorsă sădiţi o vie, cît poate cuprinde ochiul omului, poama crescută să fie, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa, cînd s-a scula împăratul să culeagă struguri copţi din crivat. 
   Şi cînd au şuierat cei doi lei-paralei o dată. . . , au prins a ieşi din pămînt, din iarbă verde, tot ortaci de ai lor, mulţi ca frunza, iuţi ca spuza şi i-au trimis cît mai iute la muncă în toate părţile, să facă dealurile vale şi să dureze o podgorie în toată legea, cum a fost porunca. Şi au lucrat toţi cît a fost draga de noapte: unii arau, unii răsădeau, unii cotorau, unii legau, alţii retezau lăstarii, şi pînă în zori de ziuă erau strugurii copţi, numai buni de cules. 
   În răsăritul soarelui veneau căruţele cu panere de poamă la palat. 
   Zîna l-a sculat pe Ion: 
   — Hai, porneşte şi tu, Ioane, de vezi poama. Cînd s-a uitat el înjur, cît cuprinde ochiul omului era numai vie. A mîncat împăratul poamă coaptă, a ieşit în pridvor şi se minuna 
   de o vie ca aceea. Tot atunci au venit şi sfetnicii divanului, boierii. 
   — Aceasta a făcut-o, luminate împărate, dar acum să-l trimiteţi să
   aducă fluierul fermecat din volbura mării, care cîntă singur. L-au chemat strajnicii şi i-au spus porunca împăratului. Vine el scîrbit şi amărît şi-i spune Zînei: 
   — Iată ce mi-a poruncit acuma împăratul. 
   — Ţi-a dat o poruncă grea, să te prăpădească. La volbura măriitrăiesc uciganii, acolo e sălaşul necuraţilor, şi numai ei pot să facă un asemenea fluier, — a spus Zîna şi a scos inelul de pe deget, şi i l-a dat lui. Na, ţine-l, la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă, cînd îţi va fi dor de mine să-i dai drumul şi să păşeşti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos. 
   Şi-au luat ei rămas bun, şi s-a pornit Ion la drum lung şi s-a dus cît pe lume, cît pe sub lume, şi a ajuns la malul mării. Acolo s-a aşezat jos, scîrbit şi amărît, şi a oftat o dată adînc, cu jale şi cu durere: 
   — Of, of, of!
   În clipa aceea apare un om în faţa lui şi zice:
   
   — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat?Ion a prins a lăcrăma şi a se tîngui. 
   
   
   — Cum n-oi ofta şi n-oi lăcrăma, dacă mi-a poruncit împăratul să-iaduc fluierul care cîntă singur de la volbura mării. Şi acuma unde să-l caut eu în apă? 
   — Aşa un fluier îl pot face uciganii în şapte ani, dar toată vremeaaceasta trebuie să fii treaz, să nu aţipeşti nici o clipă. Te prinzi să nu dormi? 
   
   — Mă prind. 
   Oftea l-a luat atunci în spate şi s-a dus prin apă pînă la volbura mării. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a întrebat: 
   — Ai venit de bună voie?
   — Ba de nevoie. 
   
   — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rău. Şi i-a spus că, dacă n-a dormi şapte ani, o să-i facă un fluier care cîntă singur. 
   Din clipa aceea uciganii, necuraţii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul şi au lucrat trei ani de zile în şir, şi toată vremea aceasta Ion n-a închis un ochi. După trei ani l-a răzbit somnul şi a început a aţipi. 
   — Ioane, Ioane, ce faci, dormi?
   — Nu dorm, nu!
   — Ia seama, că amuş stricăm fluierul! Ni s-a părut că ai aţipit. . . 
   — Stau aşa şi mă gîndesc, ce să fie oare mai mult pe lume: iarbă
   
   în luncă, ori frunză în codru? Diavolii din fundul mării s-au lovit peste frunte. Nici ei nu ştiau. 
   — Stai să ne ducem să numărăm şi ţi-om spune. 
   Au ieşit toţi diavolii din fundul mării şi s-au apucat de numărat. Cît au umblat ei pămîntul în lung şi în lat, Ion a avut cînd dormi şi cînd se trezi. 
   După ce au terminat de numărat, au venit şi i-au spus: 
   — Cu nouă fire e mai multă iarbă decît frunză. 
   Şi iar s-au apucat de lucru şi lucrau zi şi noapte. După trei ani fluierul era gata, mai trebuia înflorit şi poleit, dar Ion nu mai putea de somn şi a început a clipoci. 
   — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi?
   — Nu dorm, mă tot frămîntă gîndul să aflu ce este mai mult în
   
   mare: peşte ori nisip. Dracii au căzut pe gînduri, vroiau şi ei să ştie şi s-au dus să numere. Ion a rămas singur şi a avut cînd dormi şi cînd se trezi. Ca să numeri peştele şi nisipul din mare se cerea amar de vreme. 
   Se trezeşte Ion, se uită la inel şi îşi aduce aminte de Zînă. Şi dacă l-a pălit dorul de casă, n-a mai aşteptat să fie fluierul înflorit şi poleit, l-a luat, a dat drumul inelului şi, mergînd după dînsul, a ieşit la malul mării. Cînd a călcat pe mal, s-a pomenit cu dracii în faţă. 
   — Stai, Ioane, să facem fluierul pînă la capăt, ne-a mai rămas să-l înflorim, să-l poleim. 
   — Lăsaţi-l, cîntă bine, îl duc şi aşa neînflorit şi nepoleit. Şi picior după picior s-a pornit după urmele inelului şi a mers pe 
   iarbă necălcată şi rouă nescuturată pînă a ajuns la palat. A bătut în poartă şi a strigat: 
   — Deschide, împărate, că ţi-am adus fluierul cel fermecat care
   cîntă singur! A ieşit împăratul. Cheamă şi sfetnicii, şi boierii. După ce s-au strîns toţi roată împrejur, Ion a scos fluierul şi a spus: 
   — Fluier fermecat!
   — Aud. 
   — Să cînţi o horă, să joace toţi curtenii. A cîntat fluierul o horă, şi au jucat toţi pînă la unul. 
   
   
   — Iată, luminate împărate, acesta-i fluierul care cîntă singur şicare am avut porunca să-l aduc. 
   Împăratul l-a luat, iar Ion a ieşit şi a ţinut drumul lui pînă unde era Zîna şi s-a culcat fără grijă şi a dormit somn voinicesc de trei zile şi trei nopţi, că era trudit de drum lung şi nesomn. 
   Împăratul, curtenii, boierii au vrut şi ei să încerce fluierul cel fermecat şi i-au vorbit: 
   — Fluier fermecat, cîntă-ne nişte hore lungi, să jucăm!
   S-a pornit fluierul să zică hore, şi împăratul şi curtenii au început să joace. O horă se sfîrşea şi alta începea, iar împăratul şi cu boierii jucau pe întrecute, fiindcă fluierul era fermecat şi la cîntecul lui jucau şi pietrele în jur. Şi aşa au jucat pînă au căzut posmol1 la pămînt, şi tot săreau, căci nu ştiau cum să zică să steie. 
   La trei zile, aude Ion că cineva cîntă şi cuvîntă: 
   — Du-te, Ioane, la palat şi scoate-i afară pe sfetnici, pe boieri şipe împărat, că au murit toţi jucînd. De acum n-ai nici o grijă, căci n-are cine îţi mai da porunci grele să te prăpădească. Eu am cîntat şi te-am scăpat de împărat şi de sfetnici. Acuma ai rămas tu stăpîn la palat, şi a ta este împărăţia cît încape în hotare. 
   Acesta era glasul fluierului fermecat. 
   Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat împărăţia aceea în stăpînire şi acum ce a mai făcut el? A trimis răvaşe pe vînt, pe revînt, să ajungă curînd prin toate satele, prin toate tîrgurile că face nuntă. 
   Şi s-a strîns lume de pe lume, căci împărăţia aceea era mare de n-o cuprindea gîndul omului, şi a făcut nuntă cu mese mari, cu lăutari. 
   Am fost şi eu la nunta lor, am petrecut trei zile şi trei nopţi şi i-am lăsat bînd şi petrecînd şi voie bună făcînd, şi am venit la măriile voastre călare pe un fus şi m-am apucat povestea de spus. 
    
     
  
  LUCEAFĂRUL DE SEARĂ ŞI LUCEAFĂRUL DE ZI 
   A fost cînd a fost, pe vremea cînd se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă ocă de fier la un picior, cu nouăzeci şi nouă ocă de oţel la alt picior şi tot i se părea uşor. 
   A fost odată un împărat şi avea împăratul cela un bahore1, de băiat neastîmpărat şi zbînţuit, de nu mai avea încotro. Într-o zi, băiatul a ieşit la poartă şi împroşca cu praştia pietre. Tocmai atunci a trecut prin poarta palatului o babă cu un ulcior cu apă. Băiatul a împroşcat şi a nimerit drept în ulcior. Ulciorul s-a stricat, apa toată s-a vărsat, iar baba s-a întors şi i-a zis băiatului: 
   — Să mergi tot pămîntul umblător, astîmpăr să nu mai ai, pînă nu vei nimeri pe tărîmul fără de moarte, şi nici acolo ceas de tihnă şi loc de odihnă să nu-ţi afli. 
   Băiatul s-a întors în palat şi după trei zile a prins a se lua pe gînduri, l-a pălit o tristeţe şi un dor să meargă în lume, să găsească tărîmul fără moarte. S-a luptat el în sinea lui cît s-a luptat şi într-o bună dimineaţă îi spune împăratului să-i dea bani de cheltuială, haine de primeneală, sabie şi buzdugan, că se duce în lume. N-a putut nimeni să-i stea în cale, s-a dus feciorul împăratului şi dus a fost. Dacă s-a pornit, a mers pe un drum, pe altul, ba într-un sat, ba în altul, pe la Bălţi, pe la Soroca, mai ştiu eu pe unde, şi a ajuns la o chilie. A bătut în uşă, a ieşit un sihastru şi l-a întrebat: 
   — Ce cauţi, măi băiate?
   — Caut tărîmul fără de moarte. 
   
        1Sihastrul s-a mirat: 
   — Încă nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi de aşa tărîm. Băiatul s-a scîrbit. 
   — Ce mă fac eu acum, că doar înapoi n-am să mă întorc. Sihastrul atunci i-a dat un sfat:
   
   
   — Treci pădurea aceasta deasă şi întunecoasă. În pădure ai să întîlneşti tot felul de jivine, pe la toate să mergi, să le dai bună ziua! La urmă ai să ajungi la un palat, dinaintea acestui palat stă culcat un balaur cu capul pe prag, îi dai şi lui bună ziua; el de bucurie are să întoarcă capul într-o parte, şi ai să treci. Acolo ţi-or spune încotro să mergi. 
   Feciorul împăratului aşa a şi făcut, a umblat pădurea toată, şi cîte animale, păsări şi gîngănii a întîlnit pe toate le-a hiritisit. După aceea a ajuns la un palat. În faţa palatului stătea un balaur culcat cu capul pe prag. Feciorul împăratului de departe s-a închinat şi i-a zis: 
   — Bună ziua, laur-balaur cu solzii de aur!Balaurul s-a bucurat, a întors capul şi a spus:
   
   — Să nu-mi fi dat bună ziua, aici îţi făceam capătul. Băiatul a păşit pragul şi a răspuns:
   
   — Să te fi repezit asupra mea, aici te făceam harcea-parcea. 
   
   A intrat feciorul împăratului în palat şi a văzut un moşneag cît lumea de bătrîn. 
   — Ce vînturi te poartă, voinice?
   — Caut tărîmul fără de moarte. 
   
   — Departe-i, voinice, departe, nimeni n-a fost pe cele tărîmuri şi nimeni nu ştie drumul. Fiindcă mi-ai hiritisit jivinele toate, o să-ţi dau un ghem de aur, să-ţi arate calea înainte. Încotro se va rostogoli ghemul, într-acolo să mergi. 
   Şi-a luat băiatul ziua bună, a aruncat ghemul şi ghemul a prins a se cotili peste dealuri, peste văi, peste cîmpii, peste pustii. 
   Cît mergea ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur subţire ca o aţă de păianjen. Aşa a mers voinicul cale lungă, şi într-un tîrziu a ajuns la un stejar, unde s-a oprit să poposească. 
   S-a aşezat voinicul la umbră şi a nimerit drept pe o ghindă, care crăpase şi slobozise colţ. Ghinda, simţind aşa greutate asupra ei, întreabă: 
   — Cine eşti, voinice, şi încotro mergi?
   — Sunt fecior de împărat, merg la tărîmul fără de moarte, să
   
   trăiesc cît lumea şi pămîntul. Ghinda îi zice: 
   — Dă-te de pe mine, că abia am încolţit, sunt firavă şi slabă, să numă striveşti, lasă-mă să cresc şi, dacă vrei, stai aici cu mine şi vei trăi pînă voi creşte eu stejar mare şi falnic, vei vieţui pînă voi ajunge la adînci bătrîneţe şi, cînd mă voi risipi din picioare şi se vor scălda vrăbiile în colbul meu, abia atunci o să-ţi vie şi ţie sfîrşitul. 
   Feciorul de împărat s-a sculat, a învelit ghinda cu pămînt, ca să crească, şi-a luat ziua bună şi s-a pornit mai departe. A mers el şi a tot mers din urma ghemului şi a ajuns la un butuc de viţă de vie, încărcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure şi a mîncat. După ce s-a săturat, viţa de vie l-a întrebat: 
   — Unde te duci, voinicule?
   — Mă duc la tărîmul fără de moarte, unde voi trăi cît lumea şi
   
   pămîntul. Viţa de vie îi zice: 
   — Îngroapă o bobiţă în pămînt, să crească, să rodească şi, dacădoreşti, stai aici şi vei trăi pînă s-a înmulţi poama, de nu vor avea loc rădăcinile în pămînt şi frunzele sub soare, şi cît voi fi aici, vei bea vin şi vei mînca poamă. 
   Voinicul a îngropat o bobiţă de poamă în pămînt şi a zis: 
   — Îţi mulţumesc, viţă de vie, rămîi cu bine, creşte şi te înmulţeşte, că eu mă duc mai departe. 
   
   — Fii sănătos şi umblă în plin. 
   Feciorul de împărat a mers înainte şi, nu multă zăbavă, vede un vultur. El a întins arcul să tragă. Vulturul atunci zice: 
   — Voinice, nu trage şi nu mă săgeta. Ia şi mă lecuieşte şi mă vermuieşte1, că de mare folos ţi-oi fi. Cînd te-a păli vreo nevoie mare, numai cu gîndul să te gîndeşti la mine şi eu voi fi la tine. 
        1Feciorul de împărat i-a purtat de grijă vulturului, i-a legat rănile cum ştia mai bine, l-a hrănit, l-a lăsat bun sănătos şi de acolea a mers mai departe şi a ajuns la malul unei ape. Mergînd aşa pe malul apei, vede ceva strălucind şi înălbind înainte. Se uită el şi se gîndeşte: 
   — Oare ce să fie?
   A mers el hăt departe, şi cînd colo ce să vadă? Marea se trăsese la adînc, iar pe nisipul fierbinte ca focul se pîrpîlea împăratul peştilor 
   — lung de doisprezece paşi şi înalt de un stat de om, cu solzii de aur, 
   cu aripile de argint, cum nu s-a mai pomenit cîndva pe pămînt. Băiatul s-a apropiat şi a zis: 
   — Alei, bun ospăţ de peşte o să mai fac!Peştele l-a auzit şi i-a răspuns:
   
   — Voinice, dacă mă vei mînca, n-ai să te îngraşi, mai bine ia şi mă dă la adînc şi, cînd îi gîndi la mine, eu oi fi la tine. El a căutat un druc lung, l-a săltat pe încetul şi l-a dat pe împăratul peştilor în mare. 
   Apoi băiatul şi-a luat drumul înainte şi a mers multă lume-împărăţie, cuvîntul să ne fie, limba să nu ostenească, nici să poposească, şi la o bucată de loc vede o vulpe, fugărită de ogari, muşcată de cîini. El întinde arcul să tragă, dar vulpea zice: 
   — Voinice, nu mă omorî, apără-mă de cîini şi de ogari, lecuieşte-mă şi la nevoie ţi-oi fi de ajutor. 
   S-a repezit feciorul de împărat, a alungat cîinii şi ogarii, a luat-o sub ocrotirea lui şi i-a purtat de grijă, pînă s-a întremat vulpea de-a binelea, şi i-a dat drumul. La despărţire vulpea i-a zis: 
   — Mulţumesc, fecior de împărat, că nu m-ai lăsat să mă rupă cîinii şi ogarii. Cînd îi ajunge la vreo greutate, să te gîndeşti la mine şi eu voi fi la tine. 
   
   A plecat feciorul de împărat iar la drum, şi cu cît mergea, ghemul cel de aur se dezvîrtea şi se făcea tot mai mic. Aşa a mers el pe bură nescuturată, pe cale necălcată, pînă a ajuns la un ulm cu două tulpini. Între tulpinile ulmului era întinsă o pînză de păianjen, iar pe pînză se zbătea un ţînţar. Cînd l-a văzut pe feciorul de împărat, ţînţarul a prins a striga: 
   — Voinice, voinice, scapă-mă, că ţi-oi sta într-o mînă de ajutor. Eu ştiu unde te duci, te duci la tărîmul fără de moarte, şi de mi-i face un bine, la vremea vremii şi eu te-oi ajuta cu ceva. 
   Drumeţul, dacă a văzut treaba de-aşa, s-a oprit, l-a hrănit şi i-a dat drumul. 
   — Mulţumescu-ţi dumitale, om călător, pentru benefacere. Cînd îi avea vreo greutate, numai cu gîndul să te gîndeşti la mine şi eu voi fi la tine. Iar acum mergi sănătos înainte, căci nu ţi-a rămas mult de mers şi vei ajunge la un palat. Acolo dacă vei ajunge, mergi drept la împărat şi cere-i fata cea mai mică de mireasă, că pînă nu-i fi însurat, nu-i putea stăpîni tărîmul fără de moarte. 
   
   A mers feciorul de împărat, a ţinut tot drumul înainte şi de cale lungă ghemul se tot micşora , se făcuse cît un măr, apoi cît o nucă, şi cînd ajunsese cît mazărea, a văzut feciorul de împărat înaintea lui nişte palate aurite, poleite, mîndre şi, ce să mai vorbesc, erau aşa de frumoase, că nu se mai aflau altele să le stee împotrivă pe faţa pămîntului. 
   Feciorul de împărat a mers drept la palat şi a bătut în poartă. Împăratul a trimis straja de l-a întrebat ce umblă el acolo, de unde vine şi încotro se duce. Feciorul de împărat i-a spus totul de-a fir a-n păr. Iaca cum şi iaca ce. . . atunci a ieşit împăratul la poartă şi voinicul i-a vorbit aşa: 
   — Luminate împărate, vedea-o-aş pe fiica ta cea mai mică mireasă în capul mesei şi pe mine mire alături de ea. Iată am venit să-i cer mîna. Mi-o dai? 
   — Ţi-o dau, ţi-o dau, dacă te vei putea ascunde să nu te găsească nimeni. Atunci vom face nuntă şi vei trăi aici la palat cît lumea şi pămîntul, căci de la poarta aceasta începe tărîmul fără de moarte. 
   
   Acum pe sărmanul băiat îl pălise o scîrbă ca aceea, dar ce era să facă. Stînd aşa pe gînduri, îşi aduse aminte de vultur şi cît ai clipi din ochi vulturul a fost lîngă dînsul. 
   — Ce te-ai întristat, stăpîne?
   — Uite ce nevoie m-a pălit. . . 
   
   Şi a prins a-i spune de porunca împăratului. 
   — Cît despre asta, n-ai ce te întrista. Vulturul l-a luat pe feciorul împăratului şi l-a dus tocmai la torţile cerului şi l-a ascuns după nouă rînduri de nouri. 
   Împăratul avea trei fete tot o faţă, tot un păr, tot o îmbrăcăminte, tot o ciuboţică. A ieşit împăratul, cu sabia goală, cu fata cea mai mare şi i-a spus hotărît că, dacă nu l-a găsi pe feciorul împăratului unde-i ascuns, îi ia capul. 
   Fata s-a dus la vîzdogărie, şi-a luat o vîzdoagă în paneraş şi a ieşit cu tatăl său în pragul uşii, să-l vadă pe feciorul împăratului. S-a uitat fata pe pămînt, nu l-a văzut, s-a uitat în mare, nu l-a văzut, s-a uitat în cer, l-a văzut şi a strigat: 
   — Ieşi de după nouri, că te văd. Cît te-ai şterge la ochi, vulturul l-a coborît pe feciorul împăratului
   
   din nouri. Împăratul zice: 
   — Acum ce, să-ţi iau capul?Fata i-a luat apărarea voinicului:
   
   — Luminate împărate, păcatul de prima dată se iartă. Împăratul l-a iertat. 
   
   
   — Iată te iert, dar a doua oară, dacă te va vedea fata cea mijlocie, îţi iau capul. Împăratul s-a dus la palat s-o aducă pe fiica cea mijlocie. Băiatul nu mai ştia ce să facă. 
   Cum stătea el oropsit şi se tînguia, cine să-l scoată dintr-o greutate ca aceasta, îşi aduce aminte de împăratul peştilor. Numai cu gîndul s-a gîndit şi, cînd colo, ce să vezi, se pomeneşte cu marea la zidurile palatului şi cu peştele săltînd din apă. 
   — Ce necaz ai, stăpîne?
   — Am dat peste primejdie. . . 
   
   Şi prinde a-i spune de cuvîntul împărătesc, că-l ameninţă să-i taie capul. 
   — Vai de mine, fă-ţi pace, nici capul nu-ţi bate, ştiu eu nişte ascunzişuri prin fundul mării, că nu te mai găseşte nimeni cît pururea. 
   Peştele l-a luat pe feciorul împăratului în gură, ca pe un grăunte, şi l-a dus în străfundul mărilor. 
   Împăratul a ieşit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teacă şi i-a spus: 
   — Să-l găseşti pe feciorul împăratului unde-i ascuns, că de nu, capul nu-ţi mai stă unde stă. 
   Fata împăratului s-a spălat pe faţă, şi-a pus o vîzdoagă în paneraş, şi s-a uitat să-l vadă pe feciorul de împărat. L-a căutat fata pe tot pămîntul umblător şi nu l-a găsit, s-a uitat în cer, pe după soare, pe după lună — nu l-a aflat, s-a uitat fata în fundul mărilor şi l-a zărit. 
   Împăratul a strigat: 
   — Ieşi, voinice, că te-a văzut fata mea. Peştele l-a scos la mal, şi împăratul, cînd l-a văzut, i-a spus:
   
   — Acum se cuvine să-ţi iau capul. Fata cea mijlocie a sărit:
   
   
   — Iartă-l, tată, căci păcatul de-al doilea se iartă; dacă-l vei vedea a treia oară, să-i ei capul. 
   — Ei, iată te iert şi a doua oară pe cuvîntul fetei. Dacă şi a treia
   oară nu te vei putea ascunde, să ştii că nu mai calci iarbă verde. A ajuns feciorul de împărat la aman scîrbă, groază, ţine-te, inimă! 
   — O să-mi ieie capul şi mîntuită-i socoteala, ce să fac eu să nu mă vadă fetele împăratului, cine să mă scoată de la un necaz ca acesta? 
   Pe cînd se văieta el, îşi aduce aminte de vulpe, şi cît s-a gîndit — iată şi vulpea dinaintea lui. 
   — Ce plîngi, stăpîne?
   — Iaca cum şi iaca ce. . . 
   
   — Taci, nu plînge şi nu te scîrbi pentru atîta treabă, fă-ţi pace, nici capul să nu te doară. Dacă ţi-i vorba de aşa, hai cu mine, că ştiu eu ce-oi face. 
   S-a pornit vulpea înainte, feciorul de împărat după dînsa, au sărit pîrleazul prin fundul grădinii, au intrat în vîzdogăria fetelor, şi vulpea s-a rotit împrejur, l-a lovit pe feciorul împăratului cu coada şi l-a făcut o vîzdoagă mare, înflorită, decît toate vîzdoagele mai aleasă şi mai frumoasă. 
   Fata cea mai mică a împăratului s-a spălat, s-a dus la vîzdogărie şi tocmai vîzdoaga aceea a rupt-o, căci i-a plăcut mai mult, şi a pus-o în paneraş. 
   A ieşit împăratul în faţa palatului cu sabia goală, a chemat-o pe fata cea mai mică şi i-a hotărît să-l caute pe feciorul împăratului unde ştie, că, de nu, îi taie capul cu sabia. 
   Se uită fata împăratului pe pămînt — nu-i; se uită pe mare — nu-i; se uită în cer — tot nu-i. Se mai uită ea o dată prin fundul pămîntului, prin întorsul cerului, pe scările stelelor şi mai departe, nu-i şi pace. Împăratul atunci i-a zis: 
   — Uită-te bine, tu îl ascunzi!Fata a răspuns:
   
   — M-am uitat de-a mărunţelul şi nu-i, umbra lui este, iar el nu se
   
   vede. Împăratul n-a avut încotro şi a strigat: 
   — Ieşi, voinice, de unde eşti, că nu te-a văzut fata mea. El a sărit din paneraş şi a zis:
   
   — Iată-mă-s, împărate!
   — Bine, voinice, văd că eşti viteaz. 
   
   Împăratul a dat poruncă să vină muzicile şi i-a spus băiatului să intre în curte, s-o cunoască pe fata cea mai mică; dacă va cunoaşte-o, face nunta, iar de nu, îi taie capul. 
   Cînd să se vadă băiatul cu gîndurile împlinite, na-ţi-o şi pe aceasta mai decît toate. Se pune el pe plîns şi plînge, şi plînge pînă i se făcură ochii ca păstrama. De bună seamă, nu mai scapă. Cît a fost, a fost, iar acum — hotărît că împăratul îi ia capul. Cum se văieta el aşa, şi-a adus aminte de ţînţar. 
   Şi cît a gîndit cu gîndul, ţînţarul a şi fost lîngă dînsul. 
   — Ce greutate ai, stăpîne, de boceşti aşa de tare?
   — Cum să nu plîng, sărmanul de mine, că uite cînd să mă văd şi eu scăpat de nevoi, mă sfîrşeşte împăratul de zile. Mai pot eu să le deosebesc pe fetele împăratului, cînd ele seamănă leit una cu alta? 
   — Nu te scîrbi, stăpîne, nici în seamă nu lua, eu le cunosc bine pe fetele împăratului, ştiu care-i mai mare, care-i mai mică, eu între dînsele am crescut. Cînd le-a scoate împăratul pe tustrele, eu mă voi aşeza pe nas la cea mai mică şi tu pe aceea s-o alegi. 
   Fetele împăratului au ieşit toate tot un ochi, tot o faţă, aceeaşi statură, aceeaşi rochie, nici ca să se deosebească cu ceva. Ţînţarul a zburat prin stufării, prin dudăi, a venit şi s-a aşezat pe nasul uneia dintre fete. 
   Fata a ridicat mîna să-l pălească, da feciorul împăratului a apucat-o de mînă şi a spus: 
   — Aceasta-i, împărate, fata cea mai mică. Împăratul a zis:
   
   — Adevărat, aceasta este. Şi era fata aceea mîndră şi frumoasă, ca soarele cînd răsare, ca busuiocul cu floare. 
   Împăratului foarte bine i-a părut, l-a poftit pe mire în palat, l-a pus în capul mesei şi i-a vorbit: 
   — Dau fiica după tine şi împărăţia cît încape în hotare. De azi înainte vei trăi cu noi, nu vei şti de moarte, vei vieţui de-a pururi cît lumea şi pămîntul. Umblă şi cutreieră împărăţia în lungiş şi în curmeziş, dar înapoi, pe poarta care ai intrat, să nu ieşi, că o să fie rău. 
   
   Feciorul de împărat a intrat şi a văzut grădini de aur şi argint împodobite cu piatră scumpă, fîntîni zidite de marmoră cu căni de argint, rîuri pe care curgeau lapte şi miere, dumbrăvi cu fel de fel de păsări cîntătoare, pajişti cu flori, cu iarbă verde crescută, în trei, în patru împletită, bătută cu mărgărint, de n-am văzut de cînd sunt. . . Şi cîte şi mai cîte nu erau acolo, ca să stai să la spui pe toate, le-ai spune, dar nunta s-a aşezat cu tot temeiul, cu chiote şi veselie şi aşa a ţinut nunta aceea multă vreme, cît anume nu pot spune, căci acolo soarele nici nu răsărea, nici nu asfinţea, stătea numai în crucea amiezii. 
   După nuntă, s-a aşezat feciorul împăratului pe trai şi trăia ca în flori de măr. La un timp de vreme a plecat el la vînătoare, a luat arcul şi, cînd a tras, săgeata a zburat peste poartă. El a văzut încotro a zburat săgeata, s-a luat după dînsa şi a uitat de poveţele socru-său. 
   A tras zăvorul, a deschis poarta şi nu s-a mai gîndit să păţească ceva. Cînd colo, vede strălucind firişorul de aţă de la ghemul cel de aur, îşi aduce aminte de casă, de tată, de mamă şi-l păleşte un dor să se ducă să-i vadă. Mai trece cît mai trece, şi ce gîndi el? Las toate în pămînt şi mă duc acasă, să văd ce mai este. 
   Împăratul i-a tot zis: 
   — Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, că de atunci au trecut maluri de vreme, nici pomeneală de părinţi, nici neam din răsstrăneamul lor nu mai este. 
   Dar el n-a crezut. S-a gătit voinicul de drum, şi-a pus armele la îndemînă, s-a închinat pînă la pămînt şi a plecat. 
   Împăratul şi fata cea mai mică au rămas cu jale în inimă. 
   S-a pornit feciorul de împărat pe firişorul cel de aur şi a tot mers 
   calea înapoi, a ajuns la viţa de vie şi a găsit-o bătrînă, întinsă pe coline, că nu i se vedea capătul nici într-o parte, nici în alta. 
   — Stai, voinice, şi poposeşte. El i-a răspuns:
   
   — Bun cuvînt ai, dar mă grăbesc să ajung mai degrabă acasă. 
   
   A mers el mai departe şi a ajuns la un stejar bătrîn. Şi stejarul l-a cunoscut. 
   — Îngăduie, voinice, stai la popas, că mare bine mi-ai făcut, cînd ai trecut pe aici. Eu am crescut din ghinda pe care ai acoperit-o cu pămînt. 
   Feciorul de împărat s-a mirat, nici nu-i venea să creadă că a trecut atîta vreme. 
   A mers mai departe, a ajuns la palatul de unde luase ghemul de aur şi l-a găsit pe balaur uscat de bătrîn. I-a dat bună ziua, balaurul s-a bucurat, a întors capul şi a spus: 
   — Măi băiate, acum era să te mănînc, dar fiindcă mi-ai dat bună ziua nu-ţi fac nimica. 
   Feciorul de împărat a intrat şi l-a găsit pe stăpînul palatului. De multă vreme ce-a trecut îi crescuse barba, cu o parte se învelea şi alta îşi aşternea. Bătrînul a ridicat genele de la ochi cu cîrja, s-a uitat la voinic şi a zis: 
   — Înapoi cînd vei veni, tot pe aici să treci. 
   Şi-a luat el ziua bună, s-a pornit spre casă, căci nu mai rămăsese mult, şi cînd a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihlă deasă, să te apuce lupii de spate. Cît despre chilie, sihastru — nici urmă. L-a pălit pe feciorul de împărat tristeţea şi mai că-l bătea gîndul să se întoarcă înapoi, dar nu s-a oprit, a mers înainte şi a ajuns acasă. S-a uitat încolo, s-a uitat încoace, într-o parte, în alta, şi n-a văzut nimic. Numai prepunea locurile. A potrivit cam pe unde era casa părinţilor, dar n-a găsit nici palat, nici curte, erau numai nişte risipituri. Într-o rîpă a zărit o căscioară. S-a dus acolo şi a întrebat aşa şi aşa. În casa aceea trăia un moşneag de trei sute de ani. El i-a spus că a auzit de la răsstrăbuni că a fost aici curtea unui împărat, care avea un fecior, şi vorbeau că s-a dus pe lume după viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrîneţe, să trăiască cît lumea şi pămîntul. În sat a fost după aceea 
   o ciumă şi a murit şi om, şi vită, şi pasăre. Feciorul de împărat s-a scîrbit, şi-a adus aminte de sfatul lui socru-său şi s-a întors înapoi. Cînd a ajuns pe locul unde fusese poarta curţii împărăteşti vede un marcoteţ1. Dă voinicul cu piciorul în marcoteţ şi de desupt iese moartea 
   — neagră, uscată. 
   — Ehe, dragul mătuşii, tocmai acum ai venit, de cînd te aştepteu, nu-mi pot mîntui zilele fără tine. Voinicul şi-a ţinut firea şi hai fuga înapoi, de da inima dintr-însul, 
   
   să ajungă cît mai degrabă la tărîmul de unde venise. 
   Cînd l-a văzut moartea fugind, s-a luat după dînsul. 
   Aproape de casa moşneagului nu mai putea fugi, a dat bună ziua 
   balaurului, balaurul s-a bucurat, a întors capul într-o parte, şi voinicul a intrat. De ostenit ce era, atîta a zis: 
   — Ajută-mă, moşule, nu mă lăsa, pune-mă la cale ce să fac, că mă
   calcă moartea din urmă. Moşneagul i-a dat un brîu şi i-a spus: 
        1— Na, dă-i-l morţii, să-l poarte pînă l-a ponosi, de nu se va ţinefir de fir, şi abia atunci să vină la tine. 
   Cînd a ajuns moartea şi a văzut balaurul, a ridicat coasa să-l taie. Balaurul a sărit cu gura căscată, cu limba înfocată, a duhnit foc şi smoală asupra ei şi n-a lăsat-o să se apropie. 
   — Stai, boanghină, opreşte-te, ce dai oarbă peste oameni?
   — N-am treabă cu tine, dă-mi drumul să intru în casă. 
   — Trebuia să-mi fi dat bună ziua, iar acum caută-ţi de drum, dacă 
   
   ţi-s dragi zilele, că ia amuş te-oi apuca, ţi-a trece de toate. Văzîndu-l aşa vîlvaş1, moartea a dat înapoi şi de departe striga: 
   — Moşule, dă-i drumul feciorului de împărat să iasă afară, c-am
   să-ţi smulg barba cîte un fir. Atunci a ieşit feciorul de împărat cu brîul şi a spus: 
   — Na, moarte, brîul acesta, încinge-te, întoarce-te înapoi şi poartă-l. Cînd îl vei ponosi de istov, de nu se va mai ţine fir de fir, să vii la mine. 
   Moartea a luat brîul să-l poarte, să-l ponosească, iar feciorul de împărat a mers tot înainte, a ajuns la stejar, şi stejarul l-a chemat: 
   — Vino, voinice, la popas. 
   — Nu pot, că mă ajunge moartea din urmă. 
   
   — Despre asta n-avea grijă, bagă mîna în scorbura mea, scoat eun toiag de fier. 
   — L-am scos. . . 
   — Dacă te-a ajunge moartea din urmă, dă-i toiagul acesta şi spune-i să-l poarte, pînă-l va roade, de nu va avea ce ţine în mînă, şi abia atunci să vină la tine. 
   
   Şi cum a vorbit l-a şi nimerit. 
   Voinicul şi-a luat ziua bună, şi mişcă, băiete, a mers el şi a mers peste cîmpuri fără drumuri, peste ape fără vaduri. Şi într-o zi îi iese moartea în cale. 
   — Stai, voinice, atîta ţi-a fost să trăieşti!
      1— De ţi-i voia să mă sfîrşeşti de zile, sfîrşeşte-mă, dar mai întîi poartă toiagul acesta de fier şi, cînd îl vei roade, de nu vei avea ce ţine în mînă, atunci să vii la mine. 
   Moartea a apucat toiagul şi a luat drumul în picioare, că doar trebuia să umble, nu ceva, ca să roadă un toiag ca acela. 
   Feciorul de împărat, cînd s-a văzut slobod, parcă prinsese aripi, a mers cale înainte, a ajuns la viţa de vie şi viţa de vie, cum l-a văzut, de departe l-a chemat: 
   — Stai, voinice, de mănîncă poamă şi bea vin. 
   — De stat, prea aş sta, dar trebuie să mă duc, că mi-s drumurile departe şi cărările încurcate, uite mă ajunge moartea din urmă. 
   — N-avea nici o grijă, că m-oi pune luntre şi punte să-ţi fiu de folos. 
   — Toate ca toate, de mi-i spune ce să fac să opresc moartea, ştiu că mi-i face un bine. 
   — Apoi de te ajunge, să arunci sabia şi să zici:
   — Ia, moarte, sabia şi ţine-o să ruginească, pînă nu s-a alege nimica dintr-însa, şi atunci vino la mine. 
   
   — Îţi mulţumesc, cum oi da ochii cu dînsa, cum i-oi spune. 
   S-a pornit iar feciorul împăratului pe cale, pe cărare şi păşea cît apuca piciorul. La o habă se pomeneşte cu moartea în faţă. 
   — Stai, că ţi-a venit capătul!
   — Apoi, dacă ţi-i vorba de aşa, nu-ţi stau împotrivă. Iată mai am
   
   o sabie, nu m-aş lăsa de ea odată cu viaţa, ţi-o dau s-o ţii pînă va rugini şi nu se va alege nimica dintr-însa, şi atunci, de mă vei ajunge 
   — bine, de nu, să nu cauţi pricină, că eu mă duc la tărîmul de undeam plecat. 
   Feciorul împăratului i-a dat sabia şi s-a tot dus. După ce a ruginit sabia, moartea s-a pornit din urma lui ca vîntul şi ca gîndul. Da atunci feciorul împăratului a ajuns la palat, a deschis poarta, fiica cea mai mică i-a ieşit în întîmpinare, l-a apucat de mînă, cînd colo, şi moartea soseşte şi-l apucă de picior. 
   — Stai pe loc, eşti al meu, unde te duci? făcu moartea. 
   — Ba e al meu! Se opuse fiica împăratului. 
   — Dă-i drumul!Fata împăratului a zis atunci:
   
   
   — De-i aşa, eu l-oi face un măr de aur, l-oi azvîrli în sus, şi cine dintre noi îl va prinde, a aceleia va fi. Fata împăratului a azvîrlit mărul cel de aur în sus, şi mărul s-a prefăcut în luceafăr de seară. 
   Împăratul şi cele două fete ale lui au venit la poartă şi, aflînd ce-i socoteala, au prefăcut-o pe fată într-un măr de aur, au aruncat-o în sus şi i-au spus să-l găsească pe feciorul împăratului şi să se coboare cu el în curtea palatului, că moartea n-o să aibă ce face. 
   Mărul a zburat în cer şi s-a prefăcut în luceafărul de zi. 
   Văzînd una ca aceasta, moartea s-a mîiniat, i-a călcat pe tustrei pe umbră şi i-a prefăcut, pe împărat şi cele două fete, stane de piatră în poartă. De atunci sunt luceferi în cer şi stîlpi de piatră — la porţi. 
    
     
  
  TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÎNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE 
   A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cînd făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de cînd se băteau urşii în coade; de cînd se luau de gît lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti. 
   De cînd se scria1 musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede. 
   Au fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amîndoi tineri şi frumoşi, şi voind să aibă copii, au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; au umblat pe la vraci şi filozofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfîrşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că cine are trebuinţă să vie la dînsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luînd cu dînşii vreo cîţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întîmpine şi totodată le-a zis: 
   — Bine aţi venit sănătoşi; dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare. 
   — Eu nu am venit să te întreb asta — zise împăratul — ci, dacă aiceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai. 
   
        1 — Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. 
   Luînd împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat, şi peste cîteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea, şi toţi slujitorii s-au veselit de această întîmplare. 
   Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă. 
   — Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat şi alte multe d-alde astea; în sfîrşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 
   Atunci copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine1 şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămînă întreagă. 
   De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filozofi, şi toate învăţăturile, pe care alţi copii le învaţă într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încît împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit2 ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gînduri. Iar cînd fuse într-o zi, tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise: 
   — Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere. Auzind acestea, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis: 
   — Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. 
   — Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreiertoată lumea, pînă voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut. 
   
     1 Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boerii: 
   — Tatăl tău de aci înainte e bătrîn, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie. 
   Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămînînd statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia. 
   Apoi Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti, unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mîna şi apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea, şi astfel toţi caii căzură. În sfîrşit, tocmai cînd era să iasă, îşi mai aruncă ochii 
   o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos, şi slab, se duse şi la dînsul, iar cînd puse mîna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise: 
   — Ce porunceşti, stăpîne?Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumînarea. 
   Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă, şi calul îi zise:
   
   — Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tatăl tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el cînd era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însăţi mîna ta şase săptămîni, şi orzul să mi-l dai fiert în lapte. 
   Cerînd împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pe vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile1 cu haine, spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfîrşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătîne-său de cînd era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mîna lui să le cureţe de rugină, şi după şase săptămîini, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată, îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti. 
     1 Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, o dată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dînsul, şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzîndu-l Făt-Frumos astfel, îi zise: 
   — De azi în trei zile plecăm. 
   — Să trăieşti, stăpîne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul. 
   A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mînă, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împărat, de la împărăteasă, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi, de la toţi slujitorii curţii, care, cu lacrimi în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dînd pinteni calului, ieşi pe poartă ca vîntul, şi după dînsul carele cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orînduise împăratul ca să-l însoţească. 
   După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luîndu-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dînsul merinde numai cît a putut duce calul. Şi apucînd calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, pînă ce ajunse la o cîmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. 
   Stînd să se odihnească, îi zise calul: 
   — Să ştii, stăpîne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorît. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mîine în pădurea ce o vezi, o s-o întîlnim venind să te prăpădească; e grozav de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemînă, ca să te slujeşti cu dînsele cînd va fi de trebuinţă. 
   Se deteră spre odihnă; dar pîndea cînd unul, cînd altul. 
        1 A doua zi, cînd se revărsau zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă1 şi înfrînă calul, şi chinga o strînse mai mult decît altă dată, şi porni, cînd auzi o ciocănitură groaznică. Atunci, calul îi zise: 
   — Ţine-te, stăpîne, gata, că iată se apropie Gheonoaia. 
   Şi cînd venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vîntul pînă cam deasupra ei, şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata, şi, cînd era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea: 
   — Stai, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!Şi văzînd că nu o crede, îi dete înscris cu sîngele său. 
   
   — Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvance este, căci de nu era el, te mîncam fript; acum însă, m-ai mîncat tu pe mine; să ştii că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîţiva nebuni care s-au încumes a o face, d-abia au ajuns pînă în cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. 
   Se duseră acasă la dînsa, unde Cheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca p-un călător. Dar pe cînd se aflau la masă şi chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile de-a rîndul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zîne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea zise: 
   — Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti. 
   După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse cale lungă şi mai lungă; dară cînd fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iară pe de altă parte — pîrlită. Atunci el întrebă pe cal: 
   — De ce este iarba pîrlită?Şi calul îi răspunse:
   
   — Aici suntem pe moşia unei scorpii, soră cu Gheonoaia; de relece sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pămînt; cînd Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărîmul ei, a pîrlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decît soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpîne, şi mîine, dis-de-dimineaţă, să fim gata. 
   A doua zi se pregătiră, ca şi cînd ajunsese la Gheonoaie, şi porniră. Cînd auziră un urlet şi o vîjîietură cum nu mai auziseră ei pînă atunci! 
   — Fii gata, stăpîne, că iată se apropie zgripţuroaica de Scorpie. 
   Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt şi vărsînd flăcări, se apropia ca vîntul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata pînă cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe o parte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; cînd era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrimi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sîngele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decît Gheonoaia; iară el îi dete şi dînsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, care se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe. 
   Trecînd şi peste hotarele scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, pînă ce ajunseră la un cîmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mîndră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vîntişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise: 
   — Trecurăm cum trecurăm pînă aici, stăpîne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi, dacă ne-a ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dînsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrîneţe şi — viaţă fără moarte. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dînsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe deasupra. 
   După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinîndu-şi răsuflarea, zise: 
   — Stăpîne, strînge chinga cît poţi de mult, şi, încălecînd, să teţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lîngă subţioara mea, ca să nu mă zăticneşti1 în zborul meu. 
   Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure. — Stăpîne, mai zise calul, acum e timpul cînd se dă demîncare fiarelor pădurii şi sunt adunate toate în curte; să trecem. 
   — Să trecem, răspunse Făt-Frumos. 
   Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dînsul ba. Trecură pe deasupra pădurii şi tocmai cînd erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copac şi deodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dînd de mîncare puilor ei (căci aşa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreşit. 
   Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. Opri pe dobitoace, le îmblînzi şi le trimise la locul lor. Stăpîna era o zînă naltă, subţirică şi drăgălaşă, şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos rămase încremenit. Dară ea, uitîndu-se cu milă la dînsul, îi zise: 
   — Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
   — Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 
   — Dacă căutaţi ceea ce ziseţi, aci este. 
   
   Atunci descălecă şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută, şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dînsul; pe urmă, îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau umbla în tihnă prin pădure. 
     1 Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dînsele, căci ziceau că li se urîse şezînd tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. 
   Încet, încet se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi pînă să ajungă la dînsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpînele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plîngerii. 
   Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tînăr ca şi cînd venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vînă-toare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl şi nimeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergînd după iepure, trecuse în Valea Plîngerii. 
   Luînd iepurele, se întorcea acasă; cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mamă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedeau într-însul. 
   — Ai trecut, nefericitule, în Valea Plîngerii! îi ziseră ele, cu totul speriate. 
   — Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie;şi acum mă topesc d-a-n-picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plîng de nici o mîhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văd 
   
   o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. 
   — Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute deani, şi chiar tu, ducîndu-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămîi cu noi, căci ne zice gîndul că vei pieri. 
   Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe de-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise: 
   — Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpîne, orice ţi se va întîmpla, săştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spun o vorbă şi, dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi. 
   — Primesc, zise el, cu toată mulţumirea, spune-o! 
   — Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să măîntorc, de vei voi să rămîi măcar un ceas. 
   
   — Aşa să fie, zise el. 
   Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsîndu-le suspinînd şi cu lacrimile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în cîmpii; întrebă pe unii şi pe alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. 
   — Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos — mai alaltăieriam trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia. 
   Locuitorii rîdeau de dînsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise. 
   Ajungînd la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea dumeri el: cum de în cîteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi, supărat, plecă cu barba albă pînă la brîu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătîne-său. Aici, alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în care se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mîna şi îi zise: 
   — Rămîi sănătos, stăpîne, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi dumneata, încalecă îndată şi aidem! 
   — Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curînd. Calul plecă ca săgeata de iute. 
   Văzînd palaturile dărîmate şi cu buruieni crescute pe dînsele, ofta şi, cu lacrimi în ochi, căta să-şi aducă aminte cît erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetînd fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gîrliciul1 căreia se astupase de dărîmăturile căzute. 
   Căutînd într-o parte şi în alta, cu barba albă pînă la genunchi, ridicîndu-şi pleoapele ochilor cu mîinile şi abia umblînd, nu găsi decît un tron odorogit, îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise: 
   — Bine ai venit, că de mai întîrziai, şi eu mă prăpădeam. O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cîrlig în 
   chichiţă, şi căzu mort şi îndată se şi făcu ţărînă. Iar eu încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa. 
    
     
  
  CRÎNCU, VÎNĂTORUL CODRULUI 
   Zice c-a fost odată un om şi, cînd era să moară, chemă pe cei trei fii ai săi la pat şi le zise: 
   — Dragii mei copii, dacă voi muri eu, voi să-mi faceţi la mormînt un foc din nouăzeci şi nouă de cară de lemne şi nouăzeci şi nouă cară de paie. 
   Şi după ce-a murit bătrînul, au adunat nouăzeci şi nouă cară de paie şi nouăzeci şi nouă cară de lemne. Într-o zi pe-nserate erau toate aci, dar cînd dau să le-aprindă — pace! lemnele erau jilave, iască n-aveau să scapere, iar la casele din apropiere nu vedeau nici fum, necum foc. Se uitară feciorii în toate părţile, doar vor vedea undeva o zare de foc, dar nicăeri nu văd, numa într-un vîrf de munte. 
   — Ei — zise cel mai mic — voi staţi aci, că eu merg după foc
   colo-n munte, unde se vede zarea. Feciorul acesta era Crîncu, vînătorul codrului. Şi porneşte şi merge, şi merge, pînă se-ntîlneşte cu Decusară. 
   — Bună seară, vere, zise Crîncu. 
   — Bună să-ţi fie inima, răspunse Decusară. Dar de unde şi pînă unde? 
   — Vin de la mormîntul tatii — răspunse Crîncu — şi merg în munte, că văzui o zare de foc, să cer de acolo oleacă de foc s-aprind la mormîntul tatii. 
   
   — Şi cînd vrei să aprinzi focul la mormîntul tătîne-tău? întrebă Decusară. 
   — Chiar astăzi, răspunse Crîncu. 
   — Că azi nu poţi!
   
   — De ce?
   — Că eu sunt Decusară. 
   
   — Aşa? Atunci stai numai locului. Şi se puse Crîncu şi legă pe Decusară cu mîinile-n spate şi apoi cu spatele de un lemn. Aici să-mi stai pînă te voi dezlega eu! 
   Apoi Crîncu merse mai departe. Se duse, se tot duse pînă se-ntîlni cu Miezdenoapte. Cu acesta făcu chiar ca şi cu Decusară, apoi mergînd mai departe, ajunse la Decătrăziuă, adică se întîlniră. Cu acesta făcu ca şi cu cei doi, apoi merse pînă lîngă foc. Acolo erau şapte uriaşi şi dormeau în jurul focului, ş-o căldare mare plină cu apă era la foc. El luă un tăciune de foc şi dă să plece, dar iară i se pare c-ar fi păcat să facă pomenire după tatăl său cu foc de furat, deci merge îndărăt şi zice către uriaşi: 
   — N-aţi face bine să-mi împrumutaţi o scînteie de foc?
   — Ba, bucuros, dacă vei ridica căldarea aceasta de pe foc ş-o vei
   
   pune iar la locul ei. Şi luă feciorul căldarea deoparte şi o puse iară la foc. Acum ziseră uriaşii: 
   — Noi îţi dăm foc, dacă vei fura fetele lui Verde împărat pe seama noastră, că noi am cercat, dar numai în zadar. 
   — Haideţi cu mine, zise feciorul. 
   Şi merseră toţi pînă la curţile lui Verde împărat, apoi el zise către uriaş: 
   — Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea eu merg înainte şi voi cîte unul după mine. 
   Şi intră Crîncu înainte prin horn la vale, iar după el un uriaş. Atunci Crîncu-i tăie capul de-i căzu capul pe horn la vale, iar trupul pe coperişul curţilor în jos. Tot aşa făcu cu toţi şapte uriaşi, apoi intră în chilii la fete şi le sărută pe toate-n obraz, cum erau adormite, iar de la cea mai mică luă şi inelul. 
   După aceea se duse la foc şi luă un tăciune, apoi merse pe la Decătrăziuă şi-l dezlegă, de acolo pe la Miezdenoapte şi pe la Decusară şi, şi pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la fraţii lui, colo la mormîntul tatălui său şi făcură focul cel mare care şi arse după pofta lui. 
   Vai, că mult ai şezut, ziseră fraţii lui. 
   — Mult şi nici prea, că voi de mergeaţi, cine ştie, poate că nici acum nu mai eraţi aici. 
   Ei avură trei surori, fete mari dă măritat şi le dădură după cine le ceru mai întîi; pe cea mai mare după un vultur, pe cea mijlocie după un hărău (uliu) şi pe a treia după un lup. Dar aceste trei dobitoace erau năzdrăvane. 
   Împăratul Verde, la care omorîse feciorul uriaşii, după ce le văzu dimineaţa capetele înăuntru, iar trupurile cît de bivol afară, de bucurie porunci ca în împărăţia lui să fie toate cîrciumile în cinste, tot omul care-şi va spune povestea să mănînce şi să bea fără plată. 
   Cîrciumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, alţii vinars şi mîncau la mîncări scumpe şi-şi povesteau păţaniile. 
   Crîncu, vînătorul codrului, încă merse-ntr-o cîrciumă şi mîncă şi bău, apoi le spuse toată povestea, cîtă v-o spusei şi eu dumneavoastră. 
   Cînd povestea Crîncu despre umblările lui pe la curţile lui Verde împărat, fraţii îl trăgeau de suman să nu mintă aşa tare, iar el le zise: 
   — Cînd am omorît pe cei şapte zmei, am luat inelul de la fata cea mai mică a împăratului. Iacă-l pe degetul cel mic. 
   Iar cîrciumarul a trimis carte la împăratul, cum că un fecior cu numele Crîncu se laudă că el ar fi omorît pe zmei şi că ar fi luat chiar şi inelul celei mai mici dintre fetele împăratului. Şi împăratul trimise numaidecît porunci mari împărăteşti, ca adică Crîncu să meargă la el şi să spună întîmplarea din fir în păr, cum şi ce fel s-a întîmplat cu uriaşii? 
   Şi merse Crîncu la Verde împărat împreună cu fraţii lui şi spuse împăratului din fir în păr toată întîmplarea. Atunci împăratul zise: 
   — Voi trei voinici care aţi împlinit cea din urmă poftă a bătrînului vostru tată, voi sînteţi vrednici să luaţi fetele mele de muieri. 
   Şi se însurară feciorii toţi trei, şi luară trei surori, pe fetele împăratului, iar Crîncu chiar pe fata cea mai mică, care era cea mai frumoasă. 
   Mergînd astfel către casă, cei doi fraţi cu muierile lor mai înainte, iar Crîncu mai îndepărtat cu muierea sa, iată le iese-n cale jupînul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decît un om pămîntean, şi răpeşte, adică fură muierea lui Crîncu şi pe el îl omoară. Cîtă vreme va fi stat el acolo mort, nu se ştie, destul că-ntr-un tîrziu vine pe-acolo cumnatul său, care ţinea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, şi cum vine, pe loc îl cunoaşte şi aduce apă vie de-l învie şi apă tare de-l întăreşte, băgă în el puterea de la trei bivoli, apoi zboară de la cumnatul său. 
   Cei doi fraţi nu ştiau nimic de necazul lui, că erau mult mai înainte. Deci el se luă, merse şi merse multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, merse pînă dete de o căsuţă mică în mijlocul unei păduri. Acolo şedea soră-sa cea mai mare, care era măritată după Vultur. 
   — Bună ziua, soră!
   — Sănătate bună, frate, dar ce cauţi pe-aici, că pe aici om pămîntean n-am văzut de cînd sunt aici?! 
   — Oh, soră dragă, nu umblu de gras şi de buiac1, ci de necaz. Iată, jupînul Pogan îmi fură nevasta văzînd cu ochii, nu mă ştii tu îndrepta unde şade? 
   
   — Nu ştiu eu, dar stai pînă vine bărbatu-meu acasă, că tot de la o fîntînă cară apă cu Poganul şi tot cam într-o vreme; el te va şti îndrepta. 
   Nici n-avu s-aştepte mult. Veni Vulturul de la fîntînă cu două fedeleşe mari pline de apă, iar cînd a fost în tindă, se făcu un fecior zdravăn şi frumos, să te fi tot uitat la el. 
   — Bună ziua, cumnate!
   — Fii sănătos, cumnate! Ce vînturi te poartă pe-aici, prin ţara noastră? 
   — Oh, cumnate, mi s-a întîmplat o pagubă foarte mare. Mergîndcu nevasta de mînă de la socri, mi-a ieşit jupînul Pogan în cale şi mi-a furat-o ziua la amiazi; acum am venit să mă îndrepţi unde şade, să-mi iau nevasta de la el. 
   
     1 — Bucuros, cumnate, bucuros îţi arăt unde şade, dar nici n-ai lipsă să mergi pînă la el, că pare-mi-se o văzui venind la fîntînă după apă; hai să ţi-o arăt. Şi merse Crîncu cu cumnatul său pînă aproape de fîntînă, unde în adevăr întîlniră nevasta, şi-o duse Crîncu cu sine către casă. 
   Dar jupînul Pogan avea un cal năzdrăvan care îi da de ştire cînd i se întîmpla ceva daună. Aşa fu şi atunci: calul începu a rîncheza de gîndeai că lupii îl mîncau. Şi iese jupînul Pogan din curţi şi merge la grajd: 
   — Dar ce cîinii să te mănînce îţi este? Nu mai poţi de foame, ori te coace setea, ori ce te-a apucat? 
   — Nu mă sudui, stăpîne, zice calul, că eu nu sunt de vină; nu rînchez nici de foame, nici de sete, dar Crîncu, vînătorul codrilor, a prins pe stăpîna şi merge cu ea. 
   — Cum dracu?
   — Aşa cum îţi spusei, stăpîne!
   — Putem sta pînă voi mînca un ţipău1 de pîine şi voi bea un cop2 de vin şi voi dormi un somn? 
   
   — Putem şi mai mult!
   Şi se puse jupînul Pogan şi se ospătă bine, mîncă şi bău boiereşte, apoi dormi una popeşte şi numai după aceea încălecă calul şi merse după Crîncu, vînătorul codrilor; dar în cîteva minute şi fu ajuns şi omorît, iar muierea i-o luă din nou. 
   Dumnezeu ştie cîtă vreme o fi stat el mort. Destul că odată nimereşte pe-acolo cumnatul său Hărăul şi-l cunoaşte; şi dacă-l cunoaşte se pleacă la el cu apă vie şi cu apă tare. Din apa cea vie toarnă cîţiva picuri şi-l învie, iar cu apa cea tare-l întăreşte, îi dă putere cîtă au şase bivoli, apoi zboară de acolo. 
   După aceea ce scoală Crîncu, vînătorul codrilor, frecîndu-se la ochi, şi vede că iar e fără nevastă. Du-te, Crîncule, iar în lume după ea. 
        12 Mergînd aşa, nimereşte la o căsuţă la poalele unui munte; era numai aceea singură, iar înăuntru află pe sora sa cea mijlocie, ce era măritată după Hărău. 
   — Bună ziua, soră!
   — Să fii sănătos, frate! dar ce cauţi pe aici, pe unde numai eu sunt om pămîntean? 
   — Oh, draga mea soră, dar uită-te cum am păţit cu jupînul Pogan, că-mi fură nevasta ziua la amiazi, iar pe mine mă lasă dormind. Acum aş merge la el, dar nu ştiu unde şade, să merg să mi-o iau şi să o duc acasă. De aceea venii să te-ntreb pe tine nu cumva ştii tu unde şade? 
   — Nu zău eu, frate, dară stai pînă vine cumnatul tău de la fîntînă, că-i dus după apă şi-ndată vine; el poate că te va şti îndrepta. 
   
   Nici nu trecu mult şi numai văzură Hărăul (uliul) venind cu două fedeleşe pline de apă, iar cînd fu dinaintea casei se făcu un drag de fecior, de-ţi era mai mare dragul de el. 
   — Bună vremea, cumnate. 
   — Bună să-ţi fie inima; da, cum mai trăieşti?
   — Bine, dar pe tine ce vremi grele te poartă pe aici?
   
   — Oh, Doamne, cumnate, am dat de un necaz. Mergînd cu nevastade la socri către casă, îmi ieşi-n cale jupînul Pogan şi-mi luă nevasta, iar pe mine mă adormi. O dată am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu-meu Vultur, dar acum mergînd cu ea către casă, el iar m-a adormit şi mi-a luat muierea şi-a dus-o cu el; acum o tot caut, dar în zadar, nu ştiu în ce parte şade, de aceea venii pînă la tine să te rog de cumva ştii unde şade, să-mi spui să merg după ea. 
   — Nu trebuie să mergi chiar pînă la curţile lui, că pare-mi-se o văzui mergînd după apă. Vino să ţi-o arăt, apoi grija ta e cum vei merge. Aşa şi fu: nevasta era la fîntînă şi-o luă Crîncu, vînătorul codrilor, şi du-te! Dar calul iar spune lui jupîn Pogan că-i fuge nevasta şi cela-i zise: 
   — Pot mînca două pîini şi bea două copuri de vin şi dormi ca două ceasuri? 
   
   — Poţi, zise calul. 
   Şi mîncă jupînul Pogan două pîini şi bău două copuri de vin şi dormi ca două ceasuri, apoi încălecă şi într-o minută îl ajunge şi pe Crîncu îl omoară, iar cu nevasta pleacă spre curţile lui. 
   Dumnezeu ştie cît a zăcut el acolo în drum, destul că odată nimereşte pe-acolo un lup. Era chiar cumnatul său care ţinea pe sora cea mai mică. Şi se uită Lupul bine la el şi zise: 
   — O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crîncu, vînătorul codrilor; l-a omorît hoţul de căpcîn, jupînul Pogan! O să-l înviu, sărmanul! 
   Apoi se luă Lupul şi aduse apă vie şi apă tare; cu apa cea vie mi-l învie, iar cu cea tare mi-l întări; îi dădu putere cîtă este în nouă bivoli. Apoi se duse Lupul. 
   După aceea se scormoni şi Crîncu vînătorul. 
   — Doamne, dar greu am mai dormit!El credea că numai adormise, apoi se uită după nevastă; adică ea
   
   — ca pieri în palmă!
   Apucă-te, Crîncule, iar şi-ţi caută nevasta, ori te du acasă fără ea, de rîsul satului! Şi merse Crîncu, şi merse, se duse multă cale şi nu dădu nici de o casă, nici de un dobitoc baremi. Într-un tîrziu vede o casă lîngă pădure; nici să-i fi dat cît bine e în lume, nu i-ar fi părut mai bine decît cînd văzu căsuţa aceea, că era şi supărat şi obosit, dar era şi lipit de foame, şi gătase merindea. Adică în casă şedea sora lui cea mai mică, care era măritată după Lup. 
   — Bună ziua, soră dragă!
   — Să trăieşti cu bine, fratele meu, dar tu ce cauţi aici?
   — Nu mă întreba mult, soră dragă, ci mai bine pune-mi ceva de
   
   mîncare, că apoi îţi spun eu toate, dar acum nu te văd de foame. Şi-i puse soră-sa de mîncă, apoi începu: 
   — Soră dragă, am dat de un mare necaz: m-am însurat şi cînd mergeam cu nevasta la noi acasă, iată-mi ieşi în cale jupînul Pogan şi mă adormi, şi-mi fură muierea. După ce mă trezii din somn, umblai pînă dădui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete-n mîini, dar Poganul mă ajunse pe cale şi mă adormi şi-mi luă nevasta a doua oară. Dacă mă trezii din somn mi-o mai puse o dată-n mînă cumnatul meu Hărăul, dar iar mi-o fură hoţul de Pogan. Acum bine că dădui de tine, doară ştii unde şade, să mă îndrepţi la el, să-mi iau muierea, că să ştiu că chiar capul mi-l pun, tot nu mă las pînă n-o aflu la el acasă, că sunt foarte tare înverşunat. 
   — Nu ştiu, zău, dragul meu frate, dar acuş trebuie să vină de la fîntînă Lupul, cumnatul tău, el, de ştie, de bună seamă te va-nvăţa ce să faci. 
   Nici nu stătură mult şi veni lupul de la fîntînă cu două fedeleşe mari de apă, după cap. Cînd fu dinaintea uşii, se făcu un fecior frumos, de numai ca el doară, dar altcum nu mai puteai vedea. 
   — Bună ziua, cumnate!
   — Să dea Dumnezeu bine. Dar ce vînturi te poartă aici, pe la noi, cumnate? 
   — Bune vînturi şi nu prea, că uite cum şi uite cum mi s-a întîmplat cu muierea, adică cu jupînul Pogan; acum vin la tine să mă îndrepţi baremi unde şade, că — drept spunîndu-ţi — eu nu ştiu păşi nici un pas în ţara voastră, nu cunosc nici un colnic, nici o potecă. 
   — De mers — zise Lupul — n-ar fi mare lucru, că îndată putem merge chiar la el acasă şi să-i luăm chiar şi muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ţi-a luat pînă acum muierea şi-n tot rîndul te-a şi omorît; noi te-am înviat, cumnaţii tăi, şi te-am mai întărit; întîi te învie Vulturul, după aceea Hărăul şi-acum eu. Tu ar trebui să-ţi însemni (cîştigi cu orice preţ) un cal mai năzdrăvan decît al lui jupîn Pogan, apoi să furi muierea şi s-o pui pe cal lîngă tine, ca jupînul Pogan să nu te ajungă cu calul lui. 
   — De unde să-mi însemn eu cal mai năzdrăvan ca al lui?
   — Hm! De unde? În fundul iadului se află o babă ce se cheamă Vîjbabă, aceea are caii cei mai năzdrăvani. Mergi şi slujeşte la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) şi capeţi un cal. Tu-ţi vei alege calul care-l vei vedea mai rău, numai cu pielea pe oase, apoi să vii cu el încoace. Cînd te va ajunge vreun necaz, gîndeşte-te numai la unul din cumnaţii tăi. 
   
   Se puse bietul Crîncu pe cale şi nu se opri pînă la fundul iadului, la Vîjbaba, unde ajunse chiar cu seara odată. 
   — Bună seara, mătuşă!
   — Să trăieşti, voinice! Dar de unde şi pînă unde?
   — De departe, mătuşă, chiar din lumea albă, sunt un biet fecior sărac, am venit doară mă vei băga slugă pe un an. 
   — Că te bag — zise ea — dar bine să ai grijă, de nu-mi vei sluji pe plăcere, vezi parii cei nouăzeci şi nouă? Toţi sunt plini cu capete de om; în parul al sutălea va merge al tău; de mă vei sluji însă omeneşte, atunci îţi dau în tot anul cîte un cal, care ţi-l vei alege tu din stava1 mea. 
   — Şi ce lucru voi avea? întrebă feciorul. 
   — Oh — zise baba — ziua vei dormi, iar noaptea vei griji de o iapă ce am; dar să grijeşti, cînd va răsări soarele să fii aici cu ea, că eu cu lapte de la iapa aceea-mi fac cafeiul; iar de nu vei avea grijă de ea, de s-ar întîmpla să fugă acasă la mînz, atunci mînzul o suge şi eu, neavînd cu ce-mi face cafeiul, te voi mînca pe tine, iar capul colo ţi-l voi pune lîngă cele nouăzeci şi nouă şi se împlineşte suta. Pricepuşi? 
   — Pricepui. — Şi te legi?
   
   — Mă leg!
   — Te mai întreb o dată: din bunăvoie te bagi la mine slugă şi vei face tot ce zic? 
   
   — Din bunăvoie mă bag slugă şi voi face tot ce zici. 
   Bine. Învoirea fu făcută. Baba intră în căsuţă, unde avea o fată, şi-i zice: 
   — Bagă bine de seamă, să poţi scăpa, că de nu, mîne mîncăm pe dracul, vezi că suntem hămesite de foame şi nu căpătăm un om plinuţ. Acesta ar fi numai bun. 
   — Lasă numai pe mine — zise fata — bine că l-au adus păcatele lui aci, că o să trăim o ţîră şi bine cu carnea lui. Şi se dete peste cap şi se făcu iapă. 
   
   Îndată ce înseră, se sui Crîncu, vînătorul codrilor, pe ea, şi hi, la cîmp! El nu se coborî de pe ea cît fu noptiţa de mare. Dar către ziuă-l prinse un somn greu şi adormi; atunci iapa-l puse frumuşel călare pe un muşuroi şi se cam mai duse. 
           1 Cînd se deşteptă, se mai făcea ziuă. Şi începe a plînge: «Vai de mine, că-mi pune baba capul în par!» 
   — Nu te teme — zice un Hărău mare, era cumnatul său, — nu te teme; iapa ta nu e iapă, e zmeoaică, fata babei, şi vrea să-ţi pună capul în par, ci nu te teme; acum s-a făcut o cioară şi zboară chiar pe sub nori, ci merg eu după ea; cînd o vei vedea aproape de tine, tu să dai cu căpăstrul în ea şi să zici: «Hi, iapa babei, c-un mînz după tine!» 
   Şi zbură Hărăul pînă în înaltul cerului şi acolo află pe iapa babei în formă de cioară, şi mi ţi-o ciocăni şi mi ţi-o flocăi, de gîndeai că nu-i mai rămîne pene, şi mi ţi-o aduse în jos. Cînd fu aproape de fecior, el dete cu căpăstrul în ea şi zise: «Hi, iapa babei, c-un mînz după tine!» Şi în clipa aceea se făcu (iapă) şi merse acasă. 
   — Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că-ţi aduc iapa?
   — Pare, ca şi cînd mi-ai trage un rug pe spate! 
   
   Apoi dete feciorului demîncare şi-i spuse să meargă să se culce. Şi se culcă feciorul fără pic de grijă şi adormi, ca omul obosit, iar baba luă pe fată la trei parale şi-o bătu, şi-o bătu pînă toată o învineţi, de ce s-a lăsat de-o păscut-o sluga toată noaptea. În deşert îi spunea fata tot ce ştia, că ea nu voi să creadă. 
   După ce înseră, merse iar la cîmp. Şi nu se coborî de pe spatele iepei toată noptiţa, dar colo de către dimineaţă în zori de zi, îl lovi un somn nemaipomenit şi, cum închise ochii, îndată se trezi călare pe un muşuroi, iar iapa, ca-n palmă. 
   Începe a se văita, începe a plînge, dar iapa nu-i şi pace! Atunci îi iese în cale un Vultur mare — era cumnatul său: 
   — Dar ce te vaieţi, cumnate?
   — Dar cum să nu mă vaiet, că uite cum am umblat şi uite cum. . . 
   
   — Nu te supăra nimic; ea s-a făcut un miel sub o oaie, vezi colo în muntele cela. Eu merg şi iau mielul de sub oaie şi-l aduc aici lîngă tine. Cînd îl voi slobozi jos, tu să dai cu căpăstrul în el şi ză zici: «Hi, iapa babei, cu doi mînzi după tine!» 
   În cîteva minute era aci Vulturul c-un miel în gheară şi-l slobozi lîngă Crîncu, iar acesta-i dete una cu căpăstrul şi zise: «Hi, iapa babei, cu doi mînzi după tine!» Şi îndată fu făcută iapă şi Crîncu, vînătorul codrilor, se urcă pe ea şi hi! acasă. 
   — Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că ţi-aduc iapa acasă?
   — Pare, ca şi cînd mi-ai trage un rug pe spate! 
   
   După ce mîncă bine, Crîncu se culcă şi dormi, iar baba se duse la fată ş-o bătu, ş-o bătu de gîndeai c-o prăpădeşte cu bătaia. 
   — Dar lasă-mă, mamă, că miel sub o oaie m-am făcut şi ş-acolo m-a aflat, dar la noapte tot trebuie să scap. Vin acasă şi mă fac un ghem, tu mă pune sub covată în tindă ş-apoi să şezi pe covată. 
   Seara iar merse Crîncu la iapă. Nici nu trecu bine de miezul nopţii şi începe feciorul a cucui (moţăi) şi numai se trezeşte călare pe un muşuroi cu căpăstrul în mînă. Supărat, necăjit, plîngea ca un copil; acum cînd îşi mai împlinise anul, acum să-şi pună capul! 
   Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul său, şi-i zise: 
   — Nu te supăra nimic, cumnate; hai la baba acasă, că iapa s-a făcut un ghem sub covată-n tindă, iar baba şade călare pe covată. Eu voi intra în staulul oilor şi-al caprelor şi mi-oi face isprăvile mele, baba va auzi oile zvîrcolindu-se şi caprele zbierînd şi va ieşi să vadă ce e. Atunci tu intră fără frică în tindă, ia ghemul de sub covată şi mergi cu el în drum şi-l trînteşte jos şi zi: «Hi, iapa babei, cu trei mînzi după tine!» 
   Aşa şi făcură; merseră la baba acasă. Lupul intră în staul şi prinse numai o capră, dar aceea aşa larmă făcu, încît trebui să iasă baba pînă afară să vadă ce e. Într-aceea feciorul se furişă iute în tindă, luă ghemul de sub covată şi fugi cu el în drum, unde oprindu-se dete cu el de pămînt şi zise: «Hi, iapa babei, cu trei mînzi după tine!» Şi numai văzu că ghemul se face iapă şi intră în curte: 
   — Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că mă vezi?
   — Dar cum să nu? Nu se putu însă destul mira că de unde are iapa, că ea ştia că-i sub covată. 
   — No, mătuşă, slujitu-te-am cum se cuvine?
   — Slujit; mergi acum în grajd si-ţi alege un cal, care vei voi, ş-apoi te du. 
   
   Şi intră Crîncu în grajd şi se uită peste toţi caii, iar în fundul grajdului era o gloabă de cal roşu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o poştă-i vedeai coastele. Pe acela şi-l alese feciorul. În zadar zicea Vîjbaba că nici de ruşine nu-l lasă să plece de la ea cu calul cel mai rău, că el nu voi să primească (decît) numai pe acela. 
   — No — zise baba după ce văzu că (nu) învinge cu el — de-ai ales din mintea ta, bună minte ai, iar de te-a-nvăţat cineva, îi poţi mulţumi că bine te-a învăţat. 
   Şi se luă Crîncu pînă ieşi de la babă, apoi după ce-a ajuns într-o pădure a zis calul: 
   — Stăpîne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur o dată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales. Şi făcu feciorul un foc mare, mare din vreo treizeci de stejari de cei mari şi după ce trecu focul tot, apoi vîntură spuza cu pălăria de pe jar ş-aduse calul aici să mănînce; şi mîncă, pînă mîncă tot jarul, apoi se scutură o dată de-i săriră toate floacele de pe el şi rămase ca uns cu unt de frumos. 
   — Acum sui, domnul meu, pe mine, şi-mi spune: cum să te duc? ca vîntul ori ca gîndul? 
   — Să mă duci ca gîndul. Şi-ntr-o clipită au fost la curţile lui jupînul Pogan, ale zmeului. 
   Aici aflară pe nevasta care chiar venea cu vasele pline de apă, dar
   
   nu mai pierdură pic de vreme, ci o puse pe cal şi du-te, copile! Armăsarul zmeului din grajd atunci rîncheză o dată, încît toate ferestrele curţilor se sparseră şi ieşi zmeul afară mîinios să vază ce-i. 
   — Dar ce cîini ai iar, foame ţi-e? Sete ţi-e? Ştiu că Crîncu, vînătorul codrilor, n-a mai înviat să vină după nevastă. 
   — Ba chiar a înviat ş-a dus-o mai înainte. 
   — Ce gîndeşti: pot mînca trei pîini, pot bea trei cupe de vin şi dormi ca trei ceasuri, apoi să plec după el? 
   — Poţi pe dracul, c-acum Crîncu e călare pe frate-meu cel mai mic care are de trei ori mai mare putere decît mine. 
   
   — Să mergem dar!
   Şi se luară, ca vîntul, tot pe sub nori şi-n urma Crîncului, dar nu era modru1 de-al ajunge. Cînd zări oleacă calul zmeului pe-al Crîncului, zise-n limba lor: 
   — Frate, frate, mai înceată-ţi paşii că, de nu, plesnesc. Iar calul Crîncului a zis, vezi bine în limba cailor, de nici zmeul nu pricepu: 
   — Bucuros îmi mai domolesc paşii dacă vei arunca pe zmeul o dată-n sus în slava cerului, apoi să faci cu el zup în fundul pămîntului, ca nici de nume să nu-i auzim. 
   Şi calul zmeului aşa făcu: aruncă o dată pe zmeu în slava cerului, apoi făcu cu el zup! în fundul pămîntului, de tot mii de bucăţele se făcu. Acum aşteptă calul Crîncului pa-al zmeului şi merseră împreună pînă acasă la fraţii Crîncului. Aceia erau bătrîni şi plini de copii, dar Crîncu, prin cîte trecuse, şi tot era voinic şi frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-a mîncat în viaţă. Dar Crîncu aci puţin a stat, căci i-a venit veste că socru-său trage de moarte şi-l cheamă să ia el stăpînirea. S-a şi dus ş-a rămas împărat în locul socru-său ş-a stăpînit cu dreptate şi cu înţelepciune; acum însă nu mai trăieşte, a murit deodată cu dreptatea. 
   Iar eu mă suii pe-un cui Să nu v-o mai spui. 
        1 
     
  
  CEI DOI BĂIEŢI PĂRĂSIŢI 
   Era un om, căruia i-a fost murit femeia cea dintîi, şi i-au rămas de la dînsa un băiat şi o copilă; dară pentru că era încă tînăr, s-a însurat de-a doua oară şi şi-a luat o muiere, pe care o iubea foarte. Această maştie ţinea foarte rău pe băieţii cei rămaşi de maică şi îmbia totuna pe bărbatu-său, ca să-i alunge de-acasă sau să-i piardă cumva, pentru că nu-i putea suferi în ochi. Bărbatu-său însă nu vrea, pentru că-i era fii drepţi din sîngele său. Dară muierea tot nu înceta să-i roadă urechile ca să-i prăpădească, că de nu i-a pierde, ea l-a lăsa şi n-a mai şedea cu dînsul. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap, şi pentru ca să nu-l lase, i-a făgăduit că i-a intra în voie. Dară ce să facă cu dînşii, că de omorît, nu cuteza să-i omoare? Deci au început a se sfătui amîndoi în ce fel să-i prăpădească şi să se coroată de dînşii. După multe sfaturi s-au învoit la aceasta ca să-i ducă afund în pădure şi să-i lase acolo şi, neputînd ei nimeri mai mult acasă, se vor curăţi aşa de dînşii. Cum s-au sfătuit, aşa au şi făcut! 
   Într-o zi s-a sculat omul acela des-dimineaţă şi a poruncit femeii să facă merinde, pentru că are să meargă cu băieţii la pădure după lemne. Femeia le-a făcut merinde şi le-a pus într-o traistă, cît să aibă de ajuns pe ziua aceea. Cînd să se pornească, a spus copiilor ca să vie cu dînsul ca să-i ajute a strînge lemne. Dară ei nu voiau să meargă nicidecît, pentru că copila, ca mai mărişoară, avea un presimţ rău şi îmbiase şi pe frate-său să nu se ducă; dară înfricoşîndu-i maştia, că va fi vai de dînşii acasă de n-or merge, n-au avut ce să facă şi s-au pornit şi ei. Cînd însă la dus, a apucat copila, pe nevăzute , o mînă de cenuşă de pe vatră şi s-a luat după aceea cătinel după dînşii. Cum au ajuns în pădure, a şi început copila a presura cenuşă pe urma sa, tot ici-colea, ca să poată cunoaşte drumul pe unde au mers. Mergînd ei aşa pînă hăt afund în pădure, au stătut puţin de-au făcut foc şi au mîncat. Ce să facă amu tată-său ca să se şteargă de dinaintea lor şi să-i lase singuri aici? A chitit amu cît a chitit şi pe urmă le-a zis: 
   — Dragii mei! rămîneţi voi aici şi mă aşteptaţi, că eu m-oi duce, ia, mai încolo în pădure şi-oi face lemne şi după aceea om merge iarăşi acasă. 
   Copiii nu prea vroiau să rămîie, zicînd că el s-a îndepărta poate prea tare, şi că ei se tem singuri aici, dară să meargă şi ei cu dînsul! Bietului om i se rumpea inima după copii, dară n-avea încotro, că nevastă-sa îi spusese acasă, că de i-a aduce îndărăt, apoi să ştie că ea l-a părăsi de bună seamă; şi de aceea a sfătuit tot cu binele pe copii ca să rămîie acolo, că el a veni îndată şi apoi or merge acasă. Bieţii copii n-au avut ce face şi au rămas acolo singuri, iar tata lor a luat securea cu sine şi s-a dus într-o parte în pădure pînă ce s-a pierdut din ochii lor. Aici a legat două lemne de un copac şi cînd bătea vîntul, se loveau lemnele unul de altul şi tot făceau cioc! cioc! aşa încît îţi părea că taie acolo cineva lemne. Copiii, auzind bontănitura şi ciocănitura aceasta, credeau într-adevăr că acolo se află tata lor făcînd lemne. Ei dară au aşteptat şi-au aşteptat ca să înceteze a face lemne şi să vie la dînşii ca să meargă acasă, dară bontănitura nu înceta, nici tata lor nu se arăta. 
   Ce să facă ei acuma, că-i mai prindea noaptea în pădure? S-au luat şi s-au dus cătinel după vuietul acela de ciocănitură. Cum au ajuns aici şi au zărit lemnele acelea legate de copac şi bontănind, s-au speriat şi au cunoscut că tata lor i-a înşelat numai şi i-a şi lăsat aici singuri în pădure în pradă fiarelor! Ce să ştie ei a face? Au început a plînge şi a se văieta şi s-au întors, tremurînd de frică, iarăşi la acel loc unde i-a fost lăsat tata lor. De aici s-au luat amîndoi pe urma cea de cenuşă îndărăpt, tot dă, dă, dă, tot dă, dă, dă, pînă ce-au ajuns într-o vreme de noapte acasă. 
   Aici a fost făcut maştia lor fel de fel de bucate alese, tot plăcinte şi scoverze, şi s-au fost pus amîndoi la masă şi au ospătat. Cînd la urmă le-au rămas vro cîţiva cîrmoji. Atuncea zise femeia către bărbatu-său: 
   — Ia de-ar fi acuma copiii acasă, ar mînca şi ei aceşti cîrmoji şin-ar mai rămîne! 
   Dară copiii, care veniseră pînă atuncea acasă, se temeau să intre deodată în casă şi de aceea s-au fost pus sub fereastră să asculte ce fac părinţii lor în casă şi ce vorbesc ei. Auzind ei zicîndu-se: “De ar fi acuma copiii noştri acasă, ar mînca şi ei aceşti cîrmoji!”, crezură c-au zis-o din inimă bună şi se răspunseră de sub fereastră: 
   — Iată-ne, maică! iată-ne, taică! Şi au intrat repede în casă. 
   Atuncea a încremenit numai femeia, şi n-a ştiut ce să facă de mînie asupra bărbatului său, şi unde n-a început să-l suduie şi să-l mustre, că el a scos-o numai din minte şi că nu i-a dus în pădure să-i prăpădească, ci că i-a lăsat undeva pe-acolea pe aproape ca să poată nimeri acasă, şi că ea l-a părăsi de bună seamă, dacă nu i-a duce mîine afund tare în pădure ca să nu mai nimerească acasă şi să se coroată de dînşii! 
   Degeaba se dezvinuia bietul bărbat înaintea femeii sale, că ea nu voia să-i creadă nimică şi-l ameninţa tot din ce în ce mai tare, că ea s-a duce de la dînsul încotro or duce-o ochii, dacă a mai vedea băieţii aceştia în ochi. 
   Cu astă dată n-a avut ce să facă şi a chemat băieţii în casă zicîndu-le: 
   — Na! mîncaţi şi voi cîrmojii aceştia şi vă culcaţi şi după aceea să vă hodiniţi, că mîine dimineaţă om merge iară la pădure după lemne! 
   Auzind bieţii copii aceste cuvinte s-au întristat foarte şi au început să zică că ei n-or merge mai mult cu dînsul la lemne, că el îi înşeală şi-i lasă înapoi, şi că ei după aceea se tem şi nu pot nimeri singuri acasă! Dară tata lor le spunea că el nu-i de vină la pătărania de astăzi, că el n-a voit să-i lase acolo, că i-a căutat, dară n-a putut da peste dînşii, că, căutîndu-i, a rătăcit şi nu i-a putut nimeri, şi de aceea a venit singur fără de dînşii acasă, şi că el socotea că ei au mers înăinte şi că i-a afla acuma acasă! Amăgindu-se copiii cu aceste cuvinte măgulitoare, şi mîngîindu-se cu vicleşugul întrebuinţat întîiaşi dată, au socotit în sine: “Că de ne-a mai lăsa tata şi acuma îndărăt, noi tot om nimeri acasă cu acel vicleşug ca şi mai înainte!” 
   Cînd dimineaţa la pornit, dă copila să ia iarăşi cenuşă din vatră, dar maştia a zărit-o şi i-a dat cu vătrarul peste mînuţe, cît n-a putut să ia. Dară ieşind afară a aflat biata copilă în tindă un polobocel cu tărîţe şi şi-a umplut poalele cu dînsele şi a mers şi ea după ceilalţi. Copila a rămas şi acuma ceva mai îndărăt şi a început, ca şi mai nainte, să tot presure din tărîţele acelea în urma sa ca să poată şi acuma nimeri acasă, de s-a întîmpla cumva să-i lase iarăşi tata. 
   Acuma au fost mers ei la pădure prinr-alt loc, nu pe unde merseseră ieri. Ducîndu-se aşa, au ajuns de la o vreme foarte afund în pădure, într-o desime nespus de mare, pe unde nu mai umblase picior de om. Aice au stat ei, au scăpărat, au aţîţat un foc şi s-au hodinit puţin. După aceea a zis iarăşi tata către băieţi: 
   — Rămîneţi voi aici, dragii mei, la foc şi încălziţi fripturica aceasta, că eu mă duc şi-oi tăia pîn-atunci lemne! Copiii, pe oara de ieri, nu vroiau nicidecît să rămîie îndărăt, dară măgulindu-i cu cuvinte dulci şi spunîndu-le ca să-l strige îndată, cum numai le-a părea că rămîne ceva mai mult. Bieţii copii s-au încrezut şi acuma în cuvintele tătîni-lor şi au rămas. 
   Tata lor s-a dus, ca şi mai nainte, într-o parte, unde nu-l mai zăreau copiii, şi a legat iarăşi două lemne de un copac, care, pentru că bătea vîntul şi se tot loveau unele de altele, bontăneau aşa, ca şi cum ar fi fost tăind cineva lemne, şi după aceea s-a dus pe-aiurea acasă. Copiii, auzind totuna bontănitura aceea, socoteau că-i tata lor acolo şi au aşteptat pînă ce s-a fost încălzit bine friptura aceea, şi apoi au început a-l striga ca să vie să mănînce împreună. Strigă o dată, de două, de trei. . . , de zece ori să vie, că-i friptura încălzită, şi nu mai vine! Acuma a zis copila către frăţioru-său: 
   — Vezi, frăţioare, mi se pare că nene ne-a lăsat iarăşi! Şi acuma-i seara, ce-om face noi? 
   Dară tot nu prea credeau să-i fi lăsat şi acuma tată-său şi s-au luat după vuietul cel de bontănitură şi au mers pînă acolo. Vai şi amar, cînd au văzut ei iarăşi nişte lemne legate de copac, care tot bontăneau lovindu-se la bătătura vîntului! Ce să facă ei? Ce să înceapă, căci acuma a fost înnoptat cumsecade? Au început iarăşi a plînge şi a se văieta şi s-au luat îndărăt spre foc. Dar nici pe acesta nu-l puteau nimeri acuma, fiindcă era foarte întuneric şi el s-a fost potolit. Cu mare greu abia l-au aflat de la o vreme; au strîns vreascuri de primprejur, de şi-au făcut un foc bun, şi după aceea s-au aşezat pe lîngă dînsul amîndoi ca să doarmă pînă mîine dimineaţă, căci acuma la întunericul acesta nu ştiau încotro s-o apuce. Cînd s-au sculat dimineaţă, au găsit focul stins, şi erau foarte flămînzi, pentru că aseară au fost mîncat tare puţin. Ce să facă ei acum într-această singurătate, unde nu vedeau nimică, decît tot copaci, şi unde nu auzeau nimică, decît cînd şi cînd nişte foşcăituri şi pîrîituri de vreascuri sau nişte strigăte de păsări şi nişte urlete de fiare sălbatice! Băiatul a început iară a scînci şi a plînge. Dară copila i-a zis: 
   — Frăţioare! vină încoace cu mine, că eu am luat ieri, cînd ne-ampornit de acasă, tărîţe cu mine şi am tot presurat în urma noastră! Hai să căutăm că poate om da de urma aceasta şi apoi om nimeri iarăşi acasă! 
   
   Se iau ei şi caută încolo şi-ncoace şi dau de urma tărîţelor. Pornesc pe urma aceasta şi merg o bucăţică bunişoară, cînd de-aice-nainte li se pierde urma aceea de tărîţe, pentru că o vulpe a fost lins toate tărîţele. Ce să facă ei acuma? Dau încolo, dau încoace, cearcă urma aceea ba-ntr-o parte, ba într-alta, dar nu dau de dînsa. Umblînd tot aşa, cercînd, s-au rătăcit şi mai tare în pădure. Au fost umblat tot aşa rătăcind pînă acum după amiazăzi şi nu puteau nimeri nici acasă, nici unde i-a fost lăsat tată-său. Ei au fost flămînzit foarte. Ce să facă? Mîncare n-aveau mai mult şi nici n-aveau din ce să-şi facă! Ei nu ştiau nici cum să-şi aţîţe un foc! 
   Iată că-i dă Dumnezeu băiatului un cuget să-şi facă un arc şi să vîneze păsări şi dobitoace sălbatice ca să se hrănească cu ele şi zise către sora sa: 
   — Surioară dragă! noi om pieri de foame, de n-om vîna ceva! Şi
   eu aş vîna cîte ceva, dară n-am arc şi nici n-am din ce face! Atuncea-i zise surioara: 
   — Frăţioare! taie-mi cosiţa şi-ţi fă arc dintr-însa!
   El a luat şi i-a tăiat cosiţa îndată şi şi-a făcut un arc şi mai multe laţuri. Pînă ce-a putut vîna ceva cu arcul s-au fost prins în laţuri mai multe păsări, pe care le grijise surioară-sa bine şi le curăţise. După aceea le-au dat în cuget să ia nişte lemne uscate bine şi să le frece unul de altul şi, frecîndu-le amu cît le-au frecat, iată că deodată au început a se aprinde, şi aşa au făcut foc, au fript acele păsări şi le-au mîncat, dară fără pîine şi fără sare. După ce-au mîncat ei şi s-au săturat, s-au sfătuit amîndoi, ca copila să strîngă vreascuri şi să facă foc, iară el să meargă la vînat. Fiecare a mers după treaba sa. Copila a făcut un foc bun şi băiatul a vînat un iepure şi un ieduţ. După ce-a venit cu vînatul la foc, l-au pregătit amîndoi cum se cuvine şi l-au fript frumos. Cu merindea aceasta au început să meargă prin pădure într-o parte, ca doară ar ieşi la lumină undeva din pustietatea aceasta. Ducîndu-se ei aşa prin pădure, i se făcuse băiatului o sete ca aceea cît numai să se stingă, şi apă nicăieri! Numai ici-colea se afla cîte puţini stropi prin nişte urme de fiare sălbatice, pentru că plouase nu de mult. Rozîndu-l aşa de tare setea, a zis băiatul către copilă: 
   — Surioară! tare mi-i sete şi n-am de unde să beau de-aiurea apădecît doară numai din urma aceasta de lup! 
   — Da cum să bei tu de-aici?!, răspunse soră-sa, că te-i face lup şimă-i mînca! 
   El n-a băut de aici, dară mergînd aşa mai departe vede altă urmă, de urs, şi pentru că nu mai putea răbda de sete, dă să beie apă din ea. Însă surioara nu l-a lăsat, zicîndu-i că, de-a bea, s-a face urs şi-a mînca-o! S-au mai dus amu cît s-au mai dus, şi băiatul slăbise de tot şi nu se mai putea ţine de dînsa de sete şi a rămas ceva îndărăt, şi dînd peste o urmă de cerb cu apă într-însa, a băut, fără să mai întrebe de soră-sa, şi cum a băut, s-a şi făcut îndată cerb. Cînd se uită surioara sa înapoi să vadă de ce rămîne îndărăt, îl zăreşte numai ca cerb şi zice către dînsul: 
   — Vezi, frăţioare, nu m-ai ascultat! Nu ţi-am spus eu ţie să nu 
   bei? Vezi, ce-oi face eu acuma singură? Tu mă-i împunge. Dară cerbul i-a răspuns: 
   — Nu te teme, surioară, că eu nu ţi-oi face nimică, şi tot oi rămînepe lîngă tine! 
   Mai mergînd ei aşa prin pădure iată că au dat de o poiană foarte frumoasă şi mare, pe care era acuma fînul lucrat şi pus în căpiţe. Bucuria lor c-au ieşit o dată din acea pustietate şi că au dat la lumină. Dară cu cît le fu bucuria mai mare, cu atît şi grija mai tare, că ce să facă ei, că nu puteau merge mai departe, pentru că se temeau să nu vadă cineva pe cerb şi să-l împuşte! 
   În poiana aceasta au poposit ei oleacă, şi cerbul s-a fost dat la păscut. Dară iată că după puţin timp soseşte aici şi moşneanul moşiei, care ieşise la vînat cu căpăi şi cu toată rînduiala. Aici a vrut să poposească puţintel şi-apoi să s-apuce de vînat. Văzînd cerbul că vine stăpînul moşiei la vînat, a zis către surioara sa: 
   — Surioară! vină să te ascund sub căpiţa asta de fîn, şi eu m-oiduce în pădure pîn’ ce-a merge stăpînul moşiei acasă, că mă tem ca să nu mă-mpuşte! 
   Cum a zis, a şi făcut. El a luat o căpiţă cu rezele şi a ridicat-o în sus şi a ascuns pe soră-sa sub dînsa, iar singur a mers în pădure. 
   Boierul acela — că boier era stăpînul moşiei aceleia — a venit cu trăsura pînă nu departe de căpiţa aceea, sub care era ascunsă fetiţa, şi a oprit caii ca să poposească puţin şi să-şi hrănească şi căpăii. Şezînd pe căruţă a dat fiecărui căpău cîte o jemnă să mănînce. Un căpău a luat jemna-n gură şi-a mers de s-a pus tocmai lîngă căpiţa aceea, sub care era ascunsă fetişoara, şi-a pus pîinea jos s-o mănînce. Fetişoara 
   o zăreşte şi întinde iute mîna şi-o apucă şi-o mănîncă. Căpăul fuga la căruţă să-i deie alta. Boierul s-a mirat cum de-a gătit-o aşa degrabă şi i-a dat alta. Căpăul s-a dus iarăşi la căpiţa aceea şi s-a pus jos s-o mănînce, şi muşcă o dată dintr-însa şi ceealaltă bucată o lasă jos. Atuncea copila întinde mînuţa şi i-o ia şi pe aceasta. Cîinele dă iarăşi fuga la căruţă şi începe a se gudura, că doară i-ar mai da şi alta. A mai căpătat una! Dară şi cu aceasta a păţit tot aşa. Cînd l-a văzut boierul iarăşi lîngă sine mai cerînd alta, s-a mirat foarte, ce să fie aceasta că căpăul acesta găteşte aşa degrabă de mîncat, pe cînd ceilalţi n-au ros nici jemna cea dintîi, şi a poruncit argaţilor să meargă şi să caute, de nu-i ceva sub căpiţa aceea unde a mîncat cîinele! Mergînd ei acolo şi răsturnînd căpiţa, au aflat copiliţa aceea şi-au dus-o la boier. Văzînd-o boierul aşa de curăţică, s-a mirat foarte tare, de unde să fi venit ea acolo sub căpiţă şi, fiindcă i-a plăcut foarte, deoarece era şi frumuşică, a întrebat-o frumuşel şi cu binişorul de unde-i ea şi cum de a venit pe aste locuri? 
   Atuncea i-a răspuns copiliţa: 
   — Cucoane! eu ţi-oi spune tot adevărul, dacă mi-i făgădui că mi-i
   împlini o cerere! Văzîndu-o boierul că vorbeşte aşa de înţelept, i-a zis: 
   — Spune-mi, drăguţă, fără frică, că eu ţi-oi face toate pe voie!
   Copila atuncea a început a-i spune toate celea ce s-au întîmplat cu dînşii de la-nceput şi pîn’ la sfîrşit, şi pe urmă l-a rugat să nu-i 
   facă nimică cerbului frăţior! Ascultînd-o boierul cu luare-aminte, i se făcu milă de dînşii şi zise către copilă: 
   — Da unde ţi-i acuma frate-tău? Mergi de-l adă la mine!
   Ea s-a dus şi a împlinit porunca boierului. După ce l-a adus, a auzit boierul şi pe cerb vorbind şi s-a bucurat foarte tare, şi pe urmă i-a luat pe-amîndoi cu sine, pe copiliţă lîngă dînsul în căruţă, iară cerbul venea după dînşii. 
   Cum a ajuns acasă, a trimis pe cerb în grădină, în care se afla şi un heleşteu, ca să petreacă acolo, iar pe copilă a băgat-o în casă şi a îmbrăcat-o foarte frumos, şi, fiindcă era boierul încă holtei, şi-a luat-o de soţie. Deci văzînd căsenii săi aceasta, s-au mirat foarte, pentru că el trăia foarte bine cu o muiere de casă, care semăna foarte tare copilei aceleia şi care nădăjduia că o va lua boierul pe dînsa de soţie. Acuma însă trebuia să slujească pe copila aceea şi de aceea prinse 
   o ură aşa de cumplită asupra ei cît n-o putea vedea-n ochi! Ea ar fi sorbit-o într-o lingură de apă, numai de-ar fi putut! Pentru ura aceasta căuta în tot felul cum s-ar putea curăţi de dînsa şi să încapă iarăşi în dragostea boierului! 
   Trăind boierul cu soţia sa amu peste un an de zile, iată că i-a dăruit Dumnezeu un prunc foarte frumos, de care s-au bucurat tare. Dară odată s-a dus boierul oareunde la plimbat şi a lăsat pe cucoană-sa acasă să aplece copilul. Aceasta era vara într-o zi foarte plăcută şi frumoasă. După amiazăzi a zis cucoana către argata aceea să meargă cu dînsa la heleşteu în grădină să o scalde şi să o spele. Scăldînd-o ea acolo pe-o punte, că heleşteul era foarte adînc, au socotit în sine: “Acu a sosit timpul ca să rămîn eu cucoană!” şi ia şi împinge pe cucoană-sa în heleşteu de se-neacă. După aceea a luat ea şi s-a îmbrăcat în hainele ei şi a mers acasă, fără ca să spună cuiva ceva. De aceasta nu ştia altul nime, fără numai cerbul care era în grădină. Cînd a venit boierul seara acasă, n-a cunoscut-o că nu-i soţia sa, că aşa de bine semănau ele una cu alta! Dară ea i-a zis lui, făcîndu-se încă cam supărată: 
   — Ascultă, dragu-meu, ce nenorocire am păţit eu astăzi! M-amdus după amiazăzi la scăldat în grădină şi am luat şi argata mea cu mine; dară, spălîndu-mă, s-a lunecat de pe punte şi, căzînd în heleşteu, s-a înecat îndatamare! 
   El i-a răspuns: 
   — Nu te supăra de aceasta, draga mea! că argate om mai afla noi, numai de-om fi sănătoşi! 
   
   Şi aşa au trecut vro cîteva zile. Copilul cucoanei înecate însă era de ţîţă şi acuma n-avea cine să-l aplece şi pentru aceea plîngea totuna încît nu-i mai sta gura. Boierul o întrebă: 
   — Da de ce tot plînge copilul?
   — Că nu ştiu — răspunse ea, — Dumnezeu ştie ce-i lipseşte, căciacuma nici nu vrea să sugă ţîţă! Poate că-i bolnav ceva, ia aşa cum îs băieţii cei mititei, nici nu ştii ce le mai lipseşte! 
   Mai după aceea a mers boierul la primblat în grădină, şi vede că cerbul e supărat foarte tare şi nici nu paşte, ci numai şade aşa şi go-geşte, şi întreabă pe cucoana sa, cu care se primbla de subsuoară, că oare ce să-i fie de nu paşte el? 
   — Nu ştiu, — răspunse ea, — Dumnezeu mai ştie ce-i lipseşte şilui! Da oare să-l tăiem, dragă, că aşa aş mînca eu o fripturică de cerb, că tare mi-i dor! 
   
   Boierul nu i-a răspuns nimică la aceasta, ci a schimbat vorba pe alta. După aceea vin ei iarăşi acasă. Dar copilul tot plînge şi plînge, că mai murea de foame. Boierul o mai întreabă: 
   — Oare ce-i lipseşte?
   Ea-i răspunse că nu ştie şi că şi ei i-i lehamite acuma de dînsul, şi că mai bine ar muri, decît ar necăji-o atîta! Boierul s-a mirat numai şi de una, şi de alta şi a mers la grădinar să vadă, ori de nu va şti el ce-i lipseşte cerbului, de nu paşte? Poate nu-l adapă la vreme şi poate că-i sîngerat? 
   Grădinarul, întrebat fiind despre cerb, i-a răspuns: 
   — Eu, cucoane, nu ştiu de ce-i aşa de posomorît şi de ce nu paşte, dară atîta i-am luat seama, că vine amu de vro cîteva zile totuna după amiazăzi la heleşteu şi se uită scîrbit într-însul şi zice: 
   — Surioară, surioară!Prinde-te de răzişoară, 
   Că ţîţa umplutu-te-au, 
   Apa, mîlul, suptu-te-au, 
   Şi pe pruncul tău, 
   Nepoţelul meu, 
   L-apleacă ţîţă stearpă
   Şi-l mîngîie cea cioroaică!
   
   Auzind boierul cuvintele acestea de la grădinar, s-a pus şi el singur la pîndă şi a văzut cum a doua zi, după amiazăzi, a venit cerbul iarăşi la heleşteu şi a zis tot acele cuvinte. Atuncea a poruncit el argaţilor să dea apei din heleşteu pe loc drumul şi să caute, ori de-i drept aceea ce zice cerbul, sau ba. 
   Dînd ei acuma apei drumul au aflat pe cucoana boierului în fundul heleşteului plină de mîl şi suptă de apă, dară încă tot vie. Îndata mare au luat-o, au spălat-o, au îmbrăcat-o şi au dus-o boierului în casă. Văzînd-o boierul, s-a bucurat foarte şi au poruncit argaţilor să aducă 
   o herghelie de cai şi să aleagă pe cel mai sireap dintre dînşii şi să-l prindă; apoi să ia pe femeia aceea ce-a vrut să-nece pe cucoană-sa, să 
   o lege de coada lui şi după aceea să-i dea drumul cu dînsa. 
   
   Aceştia au isprăvit toate după cum le-a poruncit boierul. Fugind calul aşa cu dînsa, a zdrobit-o toată, şi unde i-a picat capul, s-a făcut un muşuroi; unde i-a picat nasul, s-a făcut o mlaştină, unde i-au picat mîinile, s-au făcut greble şi unde i-au picat picioarele, s-au făcut furci. 
   Boierul a vieţuit de aici înainte mult timp în tihnă cu cucoană-sa şi-au făcut mulţi copii, pe care i-au crescut şi i-au învăţat pe la şcoli şi aşa i-au făcut norociţi. Dintr-înşii se trag şi învăţaţii de astăzi! Iară eu 
   Am încălecat pe-un pai de secară Şi v-am spus o minciună-n astă seară! Plătiţi-mi-o! 
    
     
  PIPĂRUŞ-PETRU ŞI FLOREA-ÎNFLORIT 
   A fost ce-a fost, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată o muiere văduvă, îi murise adică bărbatul şi ea rămase cu trei copii: doi feciori şi-o fetiţă. Şi nu era săracă văduva, că bărbatu-său, fie iertat şi mîie1 pe unde a înserat, fusese un om foarte harnic; avea o moşioară bună, avea boi şi plug de putea ara ea de ea, fără de a se mai însîmbra2 cu alţii, şi mai avea ea cîte ceva, ştii cum au muierile care rămîn după oamenii harnici. Destul că era pe timpul aratului, toată lumea ara şi semăna, deci se pun şi feciorii ei într-o zi să meargă la plug să are un loc într-o poiană, bunăoară. Pleacă deci feciorii într-o dimineaţă la plug, dar nu-şi iau merinde, că n-aveau coptătură, ci spun mamei lor să le trimită de amiază acolo. 
   — Bine, dragii mamei, zise văduva, dar cine să vă aducă vouă deamiază, că eu nu pot merge, vedeţi voi bine că sunt beteagă, iar sora voastră nu ştie unde-i locul nostru din poiană, ea n-a fost niciodată acolo şi, nu de alta, s-a prăpădi prin cea secretă3 de pădure ori a nimeri chiar la curţile zmeului, apoi atîta o mai vedem! 
   — Nu te teme, mamă, zic feciorii, nu te teme, vom trage noi o brazdă cu plugul de cum ieşim din sat şi pînă la loc, de nu poate greşi, numai tot pe brazdă să vină. 
     1 Se duseră deci feciorii şi se apucară de lucru şi arară pînă la amiază, dar nici pomină să le vină sora cu ceva de gustare şi sloboziră boii la păşune şi, după ce se săturară boii, iar îi înjugară, şi arară pînă la ojină. Atunci nu mai puteau feciorii de foame. 
   Se hotărîră deci să meargă acasă. Nu ştiau ei ce s-a putut întîmpla: rătăcit-a soră-sa prin pădure? Ori ce poate să fie de-i lasă o zi de primăvară fără mîncare? Cum ajung în curte, întreabă pe muma lor: 
   — Ei bine, mamă, da cum de n-ai trimis pe sora noastră cugustarea, de ne laşi să venim în sat de pe la ojină?1. 
   Auzind biata lor mamă vorbele acestea, căzu ca lovită de trăsnet, căci ea trimisese pe fată cu gustare, deci ştia că alt modru nu poate să fie decît că s-a rătăcit prin cea secretă de pădure, cine ştie unde? După ce-şi mai veni în fire, le spuse copiilor tot plîngînd: 
   — Spusu-v-am să nu mergeţi la plug, dacă n-am avut ce vă punemerinde? N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? Iat’ că s-au împlinit vorbele mele; mai bine era de minţeam! Vai de mine şi de mine, copila mea, sufletul meu, nădejdea mea! A dat zmeul de ea, nu-i alt modru, ori că au mîncat-o lupii?! 
   Auzind feciorii plînsul şi văietarea mamei lor, se puseră pe gînduri ce-ar fi de făcut? Se sfătuiesc, se gîndesc, dau în dreapta, întreabă-n stînga. . . sora nu-i ca-n palmă! Deci zice feciorul cel mai mare: 
   — Mamă, nu mai plînge, bun e Dumnezeu şi eu gîndesc că trebuiesă aflu pe soră-mea; plec mîine dimineaţă, plec, mamă, ba nici nu stau pînă dimineaţă, cum iese luna plec, şi fără ea nu mă mai vezi; mă tot duc pînă dau de ea, ori vie, ori moartă, şi ţi-o aduc acasă ori că-mi pun capul. 
   
   Auzind biata mamă vorbele acestea hotărîte, se mîhni şi mai tare, presimţea oareşi cumva că într-un ceas rău pleacă feciorul de acasă; deci se încercă a-l îndupleca să rămînă acasă, începu să plîngă, că 
     1 doară l-ar putea opri, dar toate fură în zadar, feciorul şi-a fost pus caru-n pietre să nu se oprească pînă nu va da de soră-sa. Pleacă deci la drum, iar mumă-sa rămîne plîngînd numai cu copilul cel mai mic acasă. Şi plîngea şi să văieta cît o lua gura. Şi cum să nu plîngă biata muiere: numai ieri dimineaţă, nu mai departe decît ieri dimineaţă, avea trei copii, acum numai are de unu; fata-i e pierdută, iar feciorul cel mare a plecat pe o cale de unde nu-i modru să se mai întoarcă! Nu-i trebuia bietei muieri mîncare, nu băutură, nu hodină, nici lucru, ci tot ieşea pînă afară în poartă, plîngînd şi frîngîndu-şi mîinile, şi iar intra înăuntru în casă, sta să moară de urît fără copiii ei, afară n-afla pe nimeni cine să o mîngîie. Cît era ziulica de mare tot plîngea; de era în casă, era tot cu ochii la fereastră, doară îşi zăreşte fata ori feciorul cel mai mare, dacă ieşea afară, în curte, în drum, întreba pe toţi călătorii: “Nu mi-aţi văzut fata? nici feciorul?” Dar nimeni nu-i ştia spune ceva despre ei, de la plecarea lor. În sat se lăţise faima că zmeul a furat pe fata văduvei, că feciorul cel mai mare s-a dus s-o caute şi nu s-a mai întors. 
   Aşa şi era. Feciorul cel mai mare se duse să-şi afle pe soră-sa. El s-a tot dus pînă în pădure, acolo a dat de-o brazdă proaspătă şi s-a dus tot pe ea pînă a nimerit la nişte curţi, la curţile zmeului. Şi erau întărite curţile zmeului, ca la zmei, tot cu stînci de bolovani, dar el nu se înfrică de loc, ci sui treptele celea de piatră gîndindu-se: “Ce-a vrea Dumnezeu, aceea a fi cu mine, dar eu intru; de nimeresc la soră-mea, bine, de nu, chiar la zmeu să fie, tot c-o moarte-s dator, dar necăutate nu las aceste curţi. ” 
   Aşa şi făcu. Intră înăuntru. Adică acolo pe cine află? Pe soră-sa, gătită, Doamne, ca o grofoaie1, şi făcînd demîncare. 
   — Bună ziua, soră!
   — Să-ţi deie Dumnezeu bine, frate, dar tu cum ai ajuns!
   
     1 — Eu? cum mă vezi; dar tu cum ai ajuns?
   — Oh! frate dragă, bine zicea mama să nu mergeţi voi la plugfără merinde, că iată m-a trimis la voi cu demîncare şi eu am venit tot pe brazdă, gîndind că dau de voi, cînd colo — nimerii unde mă vezi. Acum ce va fi cu tine, că îndată vine zmeul şi poate să te omoare, de nu ne-a omorî încă pe amîndoi?! Mai bine rămîneai acasă, că de scăpat tot nu mă poţi scăpa, iar de te omoară zmeul, biata mamă o să se prăpădească de supărare. 
   Atunci numai văzură că se deschid uşile şi un buzdugan intră în casă, se învîrte de trei ori deasupra mesei şi se anină într-un cui în perete. 
   — Ce e aceasta, soră? întreabă fratele. 
   — O, frate, acesta e semnul zmeului; cînd vine buzduganul, e semn să pun mîncările pe masă, că îndată-i aici. Dar oare unde să te ascund dinaintea zmeului? Ia hai şi te bagă colea sub covată. 
   De abia avu biata soră atîta timp cît să pună covata pe frate-său, şi zmeul fu aci: 
   — Tu, mîndruţo, parcă-mi miroase a om pe aci, cine-i aci? 
   Biata fată dă să mintă că mîncările miroase, ba una, ba alta, dar zmeul, zmeu, nu crezu nimic, ci o făcu să spună cine a venit şi că e sub covată. 
   — Aşa? zise zmeul! Atunci de ce se teme de mine? Hai, cumnate, afară să te omenesc dacă venişi la casa mea! Şi scoase pe fecior afară şi-l puse la masă şi porunci fetei: 
   — Mie să-mi puni nouă coaste de porc, şi frate-tău două, mie nouăcupe de vin, şi frate-tău, două, şi, măi cumnate, la noi e datina că care gată mai iute de mîncare să arunce ciolanele (oasele) în capul cărui întîrzie: acum hai la mîncare! 
   
   Şi se pun la mîncare: pînă mînca feciorul oleacă de carne de pe coastă, zmeul mînca toată porţia şi prinde a arunca ciolanele în capul feciorului. Văzînd zmeul că feciorul nu să apără, că să teme şi tremură, îi zise: 
   — Hai, cumnate, afară la largul, să văd mai bine ce cumnat am, dar să-mi spuni pe unde vrei să mergi, pe horn, ca mîţele, ori pe uşă, ca cîinii? 
   — Eu mă duc pe uşă ca oamenii, zise feciorul. Şi iese pe uşă, darzmeul ieşise pe horn, ca mîţele, şi să repezi asupra lui şi-i tăie capul. Apoi scoase inima şi i-o puse într-un blid, şi trupul îl îngropă sub un gard. 
   
   Văzînd biata văduvă că trece o zi, trec două şi trei, şi nu-i mai nimereşte nici fata, nici feciorul, era să se arunce în fîntînă de supărare, dar iară-şi întăreşte firea şi zice: “Doamne, fie voia ta!” 
   Dar pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei şi de dorul frate-său şi al soră-sei. Deci într-o dimineaţă zice: 
   — Mamă, ce a rîndui Dumnezeu, aceea să fie cu mine, dar eu n-ampace pănă nu dau de soră-mea şi de frate-meu. De aceea nu te supăra, că eu trebuie să merg pînă unde voi da de ei. 
   Acum biata mamă iar începe a plînge şi a să dăoli1: 
   — Dar nu merge, cui mă laşi? Ştiu că nici tu nu te vei întoarce, fie-ţi milă de bătrîneţile mele şi stai baremi tu aci, dacă de ei n-avui parte. Dar feciorul era neastîmpărat de dorul frate-său şi al soră-sei, şi deci trebui să plece. Şi se duse şi nimeri nici mai bine, nici mai rău de cum o nimerise frate-său cel mai mare. 
   
    Acum biata văduvă nu mai avea nici un copil, nici o bucurie, nici 
   o mîngîiere, nici un ajutor; rămăsese singură ca cucul. Multă vreme 
   o fi tot plîns, biata de ea, multe nopţi le-o fi petrecut fără somn şi zile fără mîncare, dar în urma urmelor îi întări Dumnezeu inima şi începu a-şi veni în fire. “Să mă sodomesc2 e păcat de moarte, trebuie să trăiesc şi necăjită, cum am trăit în bine pînă aveam bărbat şi copii” 
   
        1 2 îşi zise văduva şi prinse a mai lucra cîte ceva şi a mînca, să nu se omoare cu foamea pînă mai are zile. 
   Într-o dimineaţă, cum mătura prin casă zicînd rugăciunile, iată vede un bob de piper jos, şi se pleacă de-l ridică, şi-l pune pe masă. Dar bobul se durdulică de pe masă şi iară cade jos. Ea, ca muiere strîngătoare, nu lasă să să prăpădească nici un fir de piper, deci se pleacă şi, ridicîndu-l, îl bagă în sîn. Firul cel de piper nu stă în sîn: cum, cum nu, destul că şi din sîn iese şi cade chiar înaintea ei. Ea iară se pleacă şi-l ridică de jos şi-l bagă în gură, şi zicînd rugăciunile îl scapă pe grumaz la vale. Din minuta aceea văduva prinde grea şi la nouă luni face un drag de fecior de să mai fi avut doi ochi să te uiţi la el. 
   Ea chemă pe preotul satului, îl boteză şi-i puse numele Pipăruş-Petru, căci dintr-un fir de piper era zămislit. Şi creştea copilul, dar creştea ca din apă. Cînd era de o lună, era ca alţii de un an, cînd era de două luni, era ca altul de trei ani, şi începu a umbla pe uliţă şi-a vorbi toate celea. El tot auzea pe oameni vorbind: ce mai fecior, pagubă că nu-i trăiesc fraţii, că ei trei ar bate un sat întreg cînd s-ar mîinia bine. Aşa azi, aşa mîine, aşa ziceau oamenii în toate zilele. Cînd era Pipăruş-Petru de trei ani, era cel mai frumos şi mai voinic fecior în tot satul. 
   Într-o zi întreabă pe mumă-sa: 
   — Mamă, mai avut-am eu fraţi?
   Dar ea temîndu-se să nu meargă şi el ca fraţii lui şi să nu se mai întoarcă, îi zise: 
   — Nu, fătul meu, n-ai avut nici un frate. 
   — Nu? Atunci fii bună şi-mi mai dă o dată ţîţă, dar pe sub pragul casei. Şi ridică Pipăruş pragul casei cu degetul cel mic, iar mamă-sa se plecă să-şi bage ţîţă sub el şi să lăpteze pe fiu-său. Atunci Pipăruş lăsă puţin pragul în jos, de o cam strîngea pe mumă-sa, şi-o întrebă: 
   — Mamă, mai avut-am eu fraţi?Ea, văzînd că nu-i alt modru, îi spuse:
   
   — Da, ai avut doi fraţi şi-o soră; pe soră-ta a furat-o zmeul, iarfraţii s-au dus să o caute, şi de-atunci nu i-am mai văzut. 
   
   Atunci iar ridică pragul şi zise mame-sii: 
   — Acum scoală-te şi-mi fă o azimă de grîu curat, frămîntată culapte numai din ţîţele tale, că eu am semne că trebuie să dau de ei şi să-i aduc. 
   Auzind vorbele acestea biata mamă iară începe a plînge şi a se văieta: “Dar cum te lasă inima să mă laşi acum, la bătrîneţe, slabă, beteagă, singură? N-am dus şi nu duc destul bănat1 după cei trei, acum te mai prăpădeşti şi tu prin cea secretă de lume, nu de alta, va da zmeul de tine, de nici de nume nu-ţi voi mai auzi. Rămîi, dragul mamei, aci, nu te mai duce nicăieri: fi-va ce va rîndui Dumnezeu de noi, numai nu merge; rămîi şi te însoară, batăr2 de tine să am parte. ” 
   Ei, dar Pipăruş-Petru era voinic, lui îi trebuiau vitejii, deci nu scăpă mumă-sa de gura lui pînă ce nu-i făcu o azimă de făină de grîu curat, frămîntată numai cu lapte din ţîţele ei şi cu lacrimi din ochii ei. După ce i-a copt-o ca rufa, Pipăruş şi-o puse în traistă şi zise: 
   — Rămîi sănătoasă, mamă, nu te supăra deloc, că nici trei zile nuvor trece şi eu trebuie să fiu înapoi, ori cu veste bună, ori rea, dar mai degrabă cred că cu bună. 
   Şi se luă Pipăruş-Petru la drum, du-te, du-te, pînă dă în pădure, şi acolo nimereşte o brazdă mai astupată. Hai să merg pe ea, îşi zise Pipăruş, şi se duse tot pe ea pînă ajunse la curţile zmeului. Şi acolo intră înăuntru. O fată frumoasă, Doamne! şi îmbrăcată ca o împă-răteasă, era singură şi făcea de mîncare. 
   — Bună ziua, soră!
   — Să trăieşti cu bine; dar ce-mi zici soră?
   
   — Îţi zic soră fiindcă-ţi sunt frate, de nu crezi, ia hai de mîncădin azima asta. Şi scoase Pipăruş-Petru azima din traistă şi-i dete fetei să mănînce. Dar cum îmbucă, o dată zise: 
        1 2 — Asta-i cu lapte din ţîţele mamei mele, acum cred că-mi eştifrate, dar nu pricep cum? că tu eşti fecior holtei, iar eu cînd am ajuns în robia zmeului numai doi fraţi am avut, pe care zmeul i-a şi omorît, iar de atunci nu sunt mai mult de cinci ani de cînd sunt eu aici, deci nu pricep, dacă-mi eşti frate, cînd te-ai putut naşte, că doară nu eşti numai de 4— 5 ani?! Tu trebuie să fii baremi de 20 de ani! 
   — Nu-s, soră, ci numai de 3 ani şi mai ceva, dar aşa-mi e felul. Să-mi spui acum, soră, ce semne face zmeul cînd vine? 
   — Vai, frate, bine ar fi să mergi de aci pînă nu vine semnul lui, că după semn şi el îndată soseşte. Că are un buzdugan, frate, un buzdugan de fier mare cît o bute de 50 ferii1, şi-l aruncă cale de două ceasuri de departe şi drept în uşă nimereşte cu el; uşa atunci se deschide, şi buzduganul se pune singur în cuiul cela din perete. Dar du-te, frate, nu sta, că acum e vremea să vină şi de te află aci, te omoară şi pe tine, ca şi pe cei doi. 
   — Lasă-l să vie, soră, să văd şi eu cum sunt zmeii, că şi aşa pînăacum n-am văzut nici unul. 
   Atunci aud buzduganul trosnind în uşă; uşa se deschise şi dă să se pună în cui. Dar Pipăruş nu-i dă răgaz, îl luă de toartă şi zvîrr! îndărăt cu el, dincotro a venit. Şi cu aşa putere a aruncat cu el, de chiar pe lîngă zmeu a trecut şi s-a tot dus cale de trei zile şi s-a împlîntat într-un munte de piatră. Nouă zile a trebuit să scobească zmeul pe lîngă buzdugan pînă şi l-a putut scoate din munte, şi-a venit apoi cu el pe umăr necăjit. Cînd ajunse acasă, zise din curte încă: 
   — Cine-şi bate joc de buzduganul meu, Florea-Înfloritul ori Pipăruş-Petrea, viteazul de cumnatu-meu? 
   — Eu sunt, cumnate, eu, Pipăruş-Petrea, dar de unde mă cunoşti? 
   — Eu? nu mă mai întreba, doară o săptămînă m-au tot scuturatfrigurile cînd te-a născut mumă-ta. Dar bine c-ai venit la casa mea, 
   
        1 hai să trăim puţin şi bine. Adu, drăguţă, mîncarea pe masă, mie nouă coaste fripte de porc şi frăţîne-tău două, mie nouă cupe de vin, şi lui două, să ne punem la ospăţ. . . 
   — Adică. . . să fie vorbă întoarsă, zmeule, zise Pipăruş. Adă-mi, soră, mie nouă coaste de porc şi nouă cupe de vin, iar zmeului adu-i două coaste şi două cupe de vin, dar să ai de grijă, zmeule, care cum gătăm de mîncat carne de pe os, osul îl aruncăm în capul celui ce n-a gătat încă, că parcă pe aci aşa e obiceiul. 
   — Cam aşa a fost, zise zmeul, dar de vrei, putem strica obiceiul. 
   — Ba nu vreau să stric obiceiul ţării, zice Pipăruş. Om de nimica ecine cutează a strica obiceiurile ţării, las’ cum a mai fost, şi hai la masă. 
   
   Şi se puseră la masă, şi cum apucă Pipăruş o coastă în mînă, o bagă în gură şi despoia carnea de pe ia, iar cu oasele — pleosc! la zmeu în frunte. Zmeul se cam necăji, dar ce să facă? Trebuia să rabde, că şi-a dat de om. Şi Pipăruş ia altă coastă, apoi alta, şi alta, pînă mîncă carne de pe toate nouă coastele, iar oasele le da de capul zmeului, de toate se zdrobeau. Cînd gătă Pipăruş coasta cea din urmă şi de băut cea din urmă cupă de vin, atunci gătă şi zmeul de mîncat cea dintîi coastă şi dă să arunce cu oasele în capul lui Pipăruş. Dar acesta nu-i dă răgaz, se repede la zmeu şi pleosc! cu o palmă peste obrazul cel gras al zmeului, de-i mută o falcă din loc, apoi se încăierară la luptă, la trînteli, de gîndeai că nu alta, ci să se omoare unul pealtul. De la o vreme zmeul nu mai putea de osteneală, că ostenit era şi de cale, şi nu putuse nici să se sature baremi cumsecade, omeneşte, că Pipăruş nu-i dăduse răgaz. 
   Deci ostenit, cum era, zise bietul zmeu: 
   — Lasă-mă în pace, că-ţi înviu pe cei doi fraţi. 
   — Hai de mi-i învie, zise Pipăruş. 
   
   Şi merse zmeul şi-i dezgropă, şi le puse inimile la loc, şi-i stropi cu apă vie, şi se sculară mai frumoşi de cum au fost. 
   “Vai, că greu adormii” zise unul. “Doar aşa şi eu” zise celălalt. 
   — Dormit, dormit! zise zmeul, că de nu venea fratele vostru ăst mai mic să vă trezească, mai dormeaţi voi un somn lung! 
   — Dar nu sta de sfaturi, zise Pipăruş, hai să ne luptăm, că de aci eu nu merg pînă ce nu rămîne unul mort — ori eu, ori tu, că aşa e firea mea. Şi se puseră a se bate în săbii, şi se tăiară de curgea sîngele vale. Atunci se repezi Pipăruş, o dată şi bine, voiniceşte, şi-i tăie zmeului capul, apoi tot îl dumică bucăţele, ca de tocană, şi făcu trei grămezi de carne din el. 
   Apoi zise către fraţi: 
   — Fraţilor, hai să ne ospătăm oleacă, că apoi mergem către casă, că mama ştiu că nu mai poate de dorul nostru, o fi gîndind că ne-am prăpădit cu toţii, de nu mai nimerim nici unul. Şi se ospătară feciorii mei, soră-sa le făcu de mîncare şi ei aduseră vin de cel bun, şi băură şi se desfătară, pînă ce începu a prinde beţia pe Pipăruş. Atunci se gătară de cale, încărcară carele de bunătăţi, că doară acolo erau de unde, şi plecară. 
   Mergînd ei aşa către casă, dau de o fîntînă în cale, şi boii se trăgeau către ea, semn că le era sete. 
   — Adăpaţi boii, zise Pipăruş către fraţi, că eu mă dau oleacă lîngă stejarul acesta umbros să mă odihnesc, că aşa-s de obosit! Şi cu vorbele acestea se apropie de un ştejar mare şi se rezemă de el, aşa, stînd în picioare, şi cum se rezemă, cum adormi ca mort. 
   După ce fraţii lui adăpară boii şi-i înjugară din nou ca să purceadă mai departe, merse soră-sa la Pipăruş să-l trezească, dar era pace de a-l mai putea trezi. Atunci zise fratele cel mai mare: 
   — Mă, dragii mei, oare facem noi bine că ducem pă străinul acestacu noi? Bine, că el zise că ne este frate, dar poate-se una ca aceea? Bine ştiţi voi că numai noi trei am fost la părinţi; bine ştiţi că mai întîi te-ai pierdut tu, soră, de acasă, apoi eu, şi în urmă tu, frate, dar atunci mama nu mai avea alţi copii. De l-ar fi avut după înstrăinarea 
   
   noastră, ar fi iată aşa, un băieţan, dar el e de mare ca şi noi, şi de tare?!. . . Oh, mai tare chiar decît Ucigăl-toaca. Poate că-i vrun strigoi ori doară chiar zmeu, că văzurăţi cum omorî pe zmeul, ca pe un pui de găină?! Eu gîndesc că n-ar fi bine să mai mergem cu dînsul pe o cale. 
   — Să nu mai mergem, zise celălalt frate, să-l lăsăm dormind, iarnoi să ne păzim drumul. 
   — Aşa e, zise cel mai mare din fraţi, dar dacă se trezeşte tot neajunge; nu vedeţi ce ogaşe adînci taie carele ăstea cu povară? Tot pe ele vine pănă ce ne ajunge şi face din noi tot tocană, ca şi din zmeul acela, iar cu sora fuge cine ştie unde, de nu mai aude mama de ea, nici de noi. Dară, de veţi voi, eu ştiu ce-ar fi de făcut: haideţi să luăm lanţurile de la care şi, cum doarme rezemat de ştejar, să-l legăm de el bine cu lanţurile, atunci ştiu că nu mai vine să se luade că el a scăpat pe sora de la curţile zmeului, ba să zică că şi pe noi chiar din morţi ne-a înviat. 
   — Să-l legăm, zise fratele cel mai mic, să-l legăm, că pe care avemdestulă blagă1, nu mai avem lipsă de el. 
   
   Şi-l legară de ştejar cu lanţurile, şi-l legară pogan2 de-i auzeai oasele pîrîindu-i, şi el tot nu se trezi, dormea ca mort de ostenit şi beat ce era. 
   Soră-sa bucuroasă l-ar fi deşteptat, dar nu putea; apoi să facă împotrivire celor doi fraţi încă nu putea. 
   Deci se uita lăcrimînd cum leagă pe binefăcătorul ei şi-şi zicea: “Doamne, scapă-l”. 
   După ce-l legară de ştejar, îşi făcură cruce, ziseră un “Doamneajută“ şi începură a plesni boii, mînîndu-i: “Cea, Surilă! ho, Bourean, ho!” 
     1 Soră-sa se gîndea singură mergînd îndărătul carelor: “Cum mai cutează făţarnicii aceştia a-şi face cruce şi a zice Doamne-ajută, după ce numai acum săvîrşiră o faptă din cele mai mişele?” Dar iarăşi zice: “Bag seamă şi hoţul cînd merge la furat zice Doamne-ajută, necum ăştia, care cred că un lucru bun au săvîrşit!” 
   Şi ajunseră acasă. Mama lor îi cunoscu şi vărsă lacrimi de bucurie la vederea lor, dar îi întrebă: 
   — Pipăruş-Petru n-a dat de voi? Frăţiorul vostru cel mai tînăr? 
   — Nu, mamă, răspund feciorii, n-am văzut nici un fel de Pipă-ruş. Iată pe sora noastră a fost prins-o zmeul să o ia de nevastă, şi de atunci pînă acum ne tot luptarăm amîndoi cu el pentru sora noastră, dar nici un fel de Pipăruş n-a venit să ne ajute. De-abia am putut omorî zmeul ca să-ţi aducem fata. Acum bucură-te împreună cu noi, că iată şi comori am adus de la zmeu; uită pe Pipăruş, că de-ar fi vrun viteaz ca noi, trebuie să vină, cît de tîrziu. 
   Şi se puseră, frate, pe ospăţ, aduseră carne şi vin, şi lăutari, şi adunară tot satul să se bucure şi să se mire de vitejia lor, că au omorît pe zmeu şi i-au luat comorile celea scumpe. 
   Într-un tîrziu se pomeneşte şi Pipăruş-Petru şi dă să se scoale, dar se simte legat de stejar cu lanţuri peste piept şi peste mijloc, peste grumaz şi peste picioare. 
   — M. . . hm! dulcii mei fraţi, zise el, dar bine mai ştiţi voi răsplătibunătatea ce v-o făcui! Bine a zis cine a zis: fă bine şi aşteaptă rău! Dar lăsaţi, că v-o fac eu de nici dracul nu v-o mai desface! 
   Şi numai o dată se umflă şi lanţurile cad rupte, zală de zală, de gîndeai c-ar fi numai de buciniş1. “Acum să mai dorm una pe pajişte, îşi zise Pipăruş, că am eu vreme să ajung şi acasă; cu cît aş merge mai iute, cu atît ar fi bucuria fraţilor mai scurtă“. 
   Se puse deci să se odihnească, dar nu mai vrea somnul să se apropie de el, că nu-i putea ieşi din cap nemulţumirea fraţilor săi. Începu a se 
        1 gîndi la toate minutele de cînd a plecat de acasă. “Măi, îşi zice, adică zmeul nu ştia, de bună seamă, că cine i-a zvîrlit buzduganul îndărăt: eu ori Florea-nfloritul. Trebuie că viteaz om e Florea acela; cum aş vrea să-l cunosc! Dar l-oi cunoaşte acuşi. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Flore-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce”. 
   S-a luat dară să plece, dar uitîndu-se la stejarul cel mare de care-l legaseră fraţii, îşi zice: “Biata mamă, nici lemne de foc n-o fi avînd, că harnicii de fraţi nici lemne nu i-or fi dus; hai să-i duc eu un cătur1 batăr”. 
   Şi merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse din pămînt ca pe un morcov, îl luă pe umăr, cum iei o greblă, bunăoară, şi hai cu el spre sat. 
   Cînd era ospăţul mai pogan, cînd jucau şi beau pe întrecute în ocol (curte), că în casă nu mai încăpeau, atunci nimeri şi Pipăruş-Petru cu stejarul pe umăr. Tot satul îl cunoscu, că doară numai de cîteva zile plecase de acasă, dar fraţii lui nu ştiau ce să facă, unde să se ascundă, văzîndu-l cum vine către ei, şi îşi gîndiră că acum are să-i omoare. 
   — Bun ospăţul la dumneavoastră, zice Pipăruş, intrînd cu stejarulcel mare pe umăr. 
   — Bună să-ţi fie inima, ziseră sătenii, pe cînd fraţii lui o luară lasănătoasa. 
   — Oho! strigă Pipăruş, încotro, cinstiţilor? Ia staţi oleacă de vorbăcu mine, că avem o ţîr’ de răfuială! Frumos fu aceea de la voi să mă lăsaţi dormind în pădure, şi încă legat cu lanţuri ca p-un hoţ? Asta-i mulţumita fiindcă v-am aflat, am bătut pe zmeul care vă omorîse, pînă v-a înviat, l-am omorît pe el să scap satul nostru de urgia lui, v-am umplut de averi şi v-am pus pe drumul către casă, eu, fratele vostru, aşa răsplată am fost vrednic să aflu de la voi? 
   
        1 Atunci fraţii începură a plînge şi a se ruga de iertare, zicînd că numai au glumit, că bine ştiau ei că el atîta-i de tare, de cu stejar cu tot poate veni acasă. Se mai rugă şi mumă-sa, şi soră-sa, şi tot satul să-i ierte, iar el, fiind om cu inimă bună, i-a iertat şi s-a pus şi el la ospăţ. 
   Cînd a fost a doua zi dimineaţa, după ce s-au sculat toţi voioşi şi sănătoşi, Pipăruş-Petru se gătă de cale. 
   — Dară unde vrei să mergi iară, Petre, puiul mamei? îl întrebă mamă-sa. 
   — Mă duc, mamă, mă duc departe, pînă unde voi da de Florea-nfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce să fie soţ sorei mele, că am auzit că e un voinic de om şi ar fi păcat să nu ne cunoaştem. 
   — Da nu merge, stai acasă, aveţi voi destulă avere, însuraţi-vă, dragii mamei, iar pe soră-ta vom mărita-o noi după cineva, că doară sunt destui feciori zdraveni în sat, ce să mai baţi calea ţării? Stai tu aci, în satul tău, între neamuri, aproape de mine, acum la bătrîneţile mele, să nu-ţi mai duc atîta dorul. 
   
   Multe vorbe bune şi înţelepte îi spuse maică-sa, dar el tot ca el, dacă îşi punea o dată carul în pietre pentru ceva, apoi nu mai era om să-l dezbare. Îşi luă dară rămas bun şi se cam mai duse, multă lume-mpărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă este, mîndră şi frumoasă, s-o ascultaţi şi dumneavoastră, că cine o-a asculta, o-a învăţa, iară cine o dormi, se va hodini şi povestea nu o-a şti. 
   S-a dus, s-a dus, pînă a nimerit într-o pustietate mare de nu vedea nimic, numai cerul în sus, şi sub picioare pămîntul, nici o frunză, nici un fir de iarbă, dar nimica, ce-i nimica. 
   A mers el mult prin pustietatea aceea pînă a dat de un vîj1 bătrîn, dar bătrîn nu glumă, alb la păr şi la barbă ca o oaie bălaie, cu o cîrjă în mîna dreaptă, iar cu cea stîngă îşi tot ferea genele de pe ochi să 
        1 vadă înainte că aşa-i ierau de lungi şi de dese, de-i veneau pînă la gură şi se împreunau cu barba şi cu mustăţile. 
   — Bună ziua, moşule!
   — Să trăieşti cu bine, voinice, dar de unde şi pînă unde?
   
   — Mă duc, moşule, pănă unde voi da de Florea-nfloritul, că amauzit că e un voinic mare şi vreau să-mi cerc puterile cu el, nu ştii unde l-aş găsi? 
   — Oh, puiul moşului, în zadar mergi tu pe jos, că nici în trei anide zile nu vei ajunge la el, dară du-te îndărăt la curtea zmeului, ştii, unde ţi-ai aflat sora şi fraţii! Acolo să mergi şi să cauţi în fundul grajdului că-i găsi un cal, un cal singur, şi atîta-i este de urît singur de stă să moară; de urît a slăbit, de numai pielea pe os i-a rămas, că de cînd ai omorît pe stăpînul său, pe zmeul, el din grajd n-a mai ieşit, nici n-a mîncat, nici n-a băut, numai tot a rînchezat. Acolo să mergi şi să-l iei, că acela te poartă cît a purtat şi pe stăpînul său ba şi mai mult de-i porunci, apoi să vii iar pe la mine, înţelesu-m-ai? 
   
   — Te-am înţeles. 
   Şi merse Pipăruş-Petru îndărăt pînă la curţile zmeului şi intră în grajd. Adică acolo într-un ungher văzu un cal mai mult mort decît viu, de-i puteai număra coastele cale de-o poştă, de-abia se mai putea ţine pe picioare. Cum văzu calul că intră cineva în grajd, începu a fi voios şi a prinde curaj, nu ştia ce să facă bietul cal de bucurie, da cu picioarele în pămînt şi vroia să se dezlege de la iesle, dar nu putea, că era legat cu lanţuri. 
   Pipăruş-Petru dezlegă calul şi-l scoase afară, şi se uită la el. “Cu gloaba asta să merg eu?” îşi zicea. Sta să nu-şi creadă ochilor. Dar calul răsuflă o dată bine şi se scutură de-şi dezmorţi oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca-ntr-o temniţă, legat scurt, fără nutreţ şi neadăpat. Pipăruş îl slobozi de păscu oleacă, apoi îl adăpă şi se urcă pe el. Atunci calul începu a vorbi: 
   — Cum vrei, domnul meu, să te duc, ca vîntul ori ca gîndul?
   — De m-ai putea duce numai ca caii, încă mi-ar părea bine. 
   Aşa-i răspunse Pipăruş, văzîndu-l atît de slab. Şi prinse calul a merge, şi merse, şi merse tot în galop, pînă la un munte de sticlă (glajă). Acolo nu mai putea de obosit. Dă să se suie pe el la deal, dar nu poate calul merge. Atunci zise Pipăruş: 
   — Bag seamă, te-oi mai duce şi eu în spate, precum m-ai adus tupe mine. Şi luă calul după cap ca p-un miel, şi-l sui în vîrful dealului, şi acolo huzdup! cu el pe pămînt. Şi se ridică calul de jos şi se făcu cît un munte de mare, şi zise lui Pipăruş: 
   — Place-ţi cum sunt acuma?
   — Ba place-i cîinilor şi lupilor, fă-te tu cal ca caii! 
   
   Şi se făcu calul ca caii noştri, dar tot năzdrăvan, şi zise către Pipăruş: 
   — Cum să te duc acum, stăpîne, ca vîntul ori ca gîndul?
   — Ba să mă duci ca gîndul!
   
   Şi începu calul a merge ca gîndul de iute, şi într-o clipită erau la moşneagul cel alb ca oaia. 
   — Bună ziua, moşule!
   — Bună să-ţi fie inima, puiul moşului, da ajuns-ai abia?
   — Precum mă vezi, moşule. 
   
   — Vezi aşa, acuma cred că-i ajunge la Florea-nfloritul. Dar să-ţi dau şi eu trei lucruri: ţine, aci ai o ceteră (lăută, diblă), un pieptene şi o cute (gresie, acer). Ţine minte, fătul meu, zise moşneagul, vei tot merge pînă-i ajunge la cîmpul cu dorul, acolo te va lovi un dor de maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi, încît, de nu vei cînta cu cetera asta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor. De acolo vei ajunge în pădurea cu lupii, aceia te-ar mînca cu cal cu tot, că sunt mulţi şi flămînzi, dar tu aruncă-le pieptenele. Scăpînd, vei merge pînă vei ajunge în ţara şoarecilor. Acolo vor fi şoareci cîtă frunză şi iarbă, şi vor vrea să te tragă jos de pe cal să te mănînce, atunci aruncă-le cutea jos şi vei fi mîntuit de ei. 
   După ce-a luat Pipăruş lucrurile acestea trei, a mulţumit bătrînului şi s-a pus pe cal, şi s-a tot dus pînă a ajuns în cîmpul cu dorul. Acolo îl lovi un dor de satul lui, de mamă-sa, de soră-sa, şi de fraţi, dar aşa dor, de mai cădea de pe cal şi era cît p-aci să cază de pe cal, ori să sentoarne de unde a plecat. Atunci îi vine în minte că are o ceteră de la vîjul cel bătrîn. Şi unde nu scoate cetera, şi unde nu începe a trage cu arcuşul pe strune, de răsuna cîmpul, şi pe loc îi pieri tot dorul. 
   Apoi merse mai departe pînă ajunse în pădurea lupilor. Şi era acolo, Doamne! era tot un lup şi un copac, şi toţi stau cu gurile căscate numai să-l prinză şi să-l mănînce. Dar el aruncă pieptenele jos, şi îndată se făcu un bou gras şi, avînd lupii ce înhăţa, lăsară pe Pipăruş să meargă în pace. Şi merse cît merse, deodată să trezeşte în ţara şoarecilor. Dar nu altmintrelea erau şoarecii, ci ca urşii de mari, şi mulţi ca furnicile în furnicari. Aci începu a se înfiora Pipăruş-Petru, dar îi veni în minte cutea şi, cum o aruncă jos, cum se făcu între el şi şoareci un stan de piatră, gros cît un munte, înalt pînă la nori. Şi se duse Pipăruş-Petru tot pe lîngă zid, pînă ce ieşi din ţara şoarecilor. 
   Acum nimeri în cîmpul cu florile. Acolo erau numai flori, una mai frumoasă decît alta, şi toate îl îmbiau să le ia. Dar Pipăruş nu luă nici una. Colo departe zări el un cal păscînd, şi trase într-acolo. Adică după ce se apropie, văzu pe Florea-nfloritul dormind dus, calu-i păştea printre flori, iar paloşul îi juca în aer pe deasupra lui. Se dă Pipăruş jos de pe cal şi-şi sloboade şi el calul să pască, apoi se gîndi: “Cum doarme acum dus Florea-nfloritul, eu lesne l-aş putea prăpădi; numai una de-i dau cu paloşul, e dus pe ceea lume; dar aşa numai un mişel ar face; să mă pun lîngă el, să aţipesc şi eu oleacă“. 
   Şi-şi aruncă şi el paloşul în sus, şi acela începu a-i juca prin aer ca şi al lui Florea-nfloritul, apoi se culcă jos pe flori. Cum era obosit de-atîta amar de cale, adormi ca dus. Dar iată că se trezi Florea-nfloritul şi văzu voinicul dormind lîngă el, iar în flori, lîngă calul lui, mai păscînd un cal, şi în aer, lîngă paloşul lui, mai jucînd un paloş. “Oare cine să fie, zise el. Hm! oricine-i, e viteaz şi om de omenie; cum dormeam, mă putea face tot bucăţele; i-oi da deci pace pînă ce s-a trezi, că te miri cine-i; ştiu că nu-i Pipăruş-Petru de care şi zmeii se tem!” 
   Apoi se puse şi Florea-nfloritul şi mai trase un pui de somn, iar cînd se trezi a doua oară, se trezi şi Pipăruş cu el deodată. 
   Cînd se văzură voinicii faţă-n faţă, nu se puteau mira destul unul de altul; unul mai voinic decît celălalt, care de care mai spătos şi mai frumos. 
   — Ce vînturi te-au adus p-aici pe la mine, vere? zice Florea-nfloritul. 
   — Am venit să te văd; că ţi-am auzit de nume şi nu m-am pututrăbda să nu ne cunoaştem. 
   — Doară nu eşti tu Pipăruş-Petru de care şi zmeii tremură? 
   — Ba ai chiar ghicit; dar tu doară eşti Florea-nfloritul?
   — Eu, da, că altul nici că are drept a şedea aci în ţara mea; multmă mir de tine ce cap ai să vii aici? 
   — Eu am cap ca capurile, dar tu ce cap ai de mă întrebi atîta? Denu-ţi place că ţi-am călcat ţara, ia-te la păruială cu mine, hai la luptă dreaptă, luptă voinicească! 
   
   Şi se prinseră voinicii la luptă, şi se luptară o zi de vară, şi nu fu chip să se învingă, pînă mai căzură de pe picioare de obosiţi, atunci zice Pipăruş-Petru: 
   — Hai, frate, să schimbăm lupta în paloşe. 
   Şi apucară voiniciii paloşele, şi se vînzoliră, pînă ce în urmă Floreanfloritul ciungări oleacă din degetul mic al lui Pipăruş-Petru. Atunci s-au lăsat de luptă şi s-au prins fraţi de cruce, jurîndu-se pe vîrfurile paloşelor că nu se vor mai lăsa unul de altul, nici în bine, nici în rău. Şi ajuns-au şi în necaz, şi în bine ca omul care trăieşte în astă secretă de lume, dar ei unul de altul nu s-au lăsat. 
   Umblînd ei odată la vitejii nimeresc la o casă în mijlocul codrului şi intrară înăuntru. Adică acolo era o fată la război, ţesea, dar fata frumoasă era chiar Ileana-Cosînzeana, din cosiţă ruja-i cîntă, şi cum ţesea, de cîte ori bătea cu brîgla1, totdeauna ieşeau cîte două cătane îmbrăcate şi-narmate. Mult se mirară voinicii noştri de această vedenie, dar Pipăruş-Petru nu mult stătu pe gînduri şi începu a se drăgosti cu fata, ştiţi dumneavoastră, a o prinde, a o gogoli, mai a o săruta, cum fac tinerii. 
   Fata, nu-i vorbă, se ferea şi nici prea, ca toate fetele, ci se cam temea de tată-său; deci le spuse: 
   — Dragii mei, băgaţi de seamă, că de vine tata, vă omoară. — Şi cine-i tata dumitale? o întrebară voinicii. 
   — Tata e Ciută-Nevăzută, şi încă nici un om nu i-a ieşit în cale pe care să nu-l omoare. 
   — Ei bine, dragă, dar ce nărav are cînd vine acasă?
   — El, răspunde fata, are nărav că cum intră în casă, mai întîi sebagă după cuptor, şi de-acolo ia o ulcică cu leacuri şi toată o bea, iar de leacurile acelea atîta se întăreşte, de-ar bate şi zece ca voi. 
   — Aşa? zise Pipăruş-Petru, atunci adă încoace leacurile, să le bem noi. 
   
   Şi le dădu Ileana leacurile, iar voinicii le băură şi, din ce erau tari, mai tari se făcură. Dar chiar atunci sosi şi Ciută-Nevăzută acasă şi s-a repezit după cuptor la leacuri; ei, dar acelea erau lecuite! 
   Văzîndu-se astfel înşelat într-atîta s-a tulburat, de-i purta în palme ca pe nişte mere pe amîndoi voinicii şi, de n-ar fi apucat să bea ei leacurile, nu era bine de ei; dar aşa îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferfeniţă nu s-a ales din el. Apoi Pipăruş-Petru se căsători cu Ileana-Cosînzeana, şi se încărcară de averi şi plecară de acolo. Dar pe lîngă toată prietenia ce era între Pipăruş-Petru şi Florea-nfloritul, cest din urmă nu se uita cu ochi buni la Pipăruş văzîndu-l cu nevastă, iar el nu. Dar Pipăruş pricepu gîndurile lui Florea-nfloritul, de aceea îi zise: 
     1— Frate, să lăsăm nevasta acasă găzdoaie şi să mergem să-ţi aflămşi ţie una. 
   — Bine ar fi, zise Florea-nfloritul, dar oare unde vom da de una?
   — Nu fi îngrijat, frate, zise Pipăruş, mergem în lumea noastră şide nu s-o fi măritat soră-mea numai bună a fi de tine. 
   
   — Apoi hai s-o vedem, zise Florea-nfloritul. 
   Şi lăsară pe Ileana-Cosînzeana singură acasă, şi ei se luară la drum, şi du-te, du-te, pînă ce ajunseră într-o pădure; nici unul nu mai fusese în pădurea aceea. Mergînd ei prin pădure văzură o casă. 
   — Hai să vedem cine e în casă, zise Pipăruş. 
   — Hai, dacă chiar vrei, zise Florea-nfloritul. 
   
   Şi intrară înăuntru. Acolo aflară numai o babă bătrînă stînd cu picioarele la foc. 
   — Bună vremea, mătuşă!
   — Să trăiţi cu bine, dragii mătuşii, haideţi şedeţi oleacă şi văhodiniţi, pînă vă aduce mătuşa ceva de mîncare; iată mă urc în pod să vă aduc slănină, dragii mătuşii. 
   Feciorii şezură pe-o laviţă, iar baba se urcă în pod cu numele să le aducă slănină, dar cum ieşi baba din odaie veni un şoarece la feciori şi le zise: 
   — Nu staţi, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeţi în plata luiDumnezeu sfîntul, că doară baba nu s-a dus în pod să vă aducă demîncare, ci să-şi ascută dinţii, să vă poată mînca; că are în pod o piatră mare de moară, de care-şi toceşte dinţii, n-o auziţi? 
   — Ei, cine-i baba asta?
   — Hm, zise şoarecele, asta-i Muma-Pădurii, a fost drăguţa lui Ciută-Nevăzută şi, de cînd l-aţi omorît, tot descînta să-i cădeţi în brînci1, acuma de nu fugiţi, nu mai scăpaţi vii din colţii ei. 
   
   — Dacă-i aşa, hai la drum, ziseră voinicii. 
     1 Şi se luară feciorii mei la drum, nu mergeau, ci rupeau locul, de gîndeai că-i alungă cineva dindărăt; bagă seamă şi ei, cu toate că erau viteji, ştiau de frică. 
   După ce-şi ascuţi baba dinţii, se coborî jos şi intră în casă, dar feciorii ca-n palmă. Şi se cătrăni şi se înfioră, de gîndeai că toată ţîră1 se face. Atunci dă cu ochii de şoarece. 
   — Aha! numai tu, mişelule, le-ai spus să se ducă. 
   — Numai eu, de nu te-ai supăra, răspunse şoarecele glumind, ia hai de mă prinde şi-ţi răzbună! 
   Şi se puse baba a fugi după şoarece; el se sui pe cuptor, ea îşi strică cuptorul; se sui pe un perete, ea strică şi peretele, el se sui pe alt perete, ea strică şi acel perete, şi tot aşa strică cîte un perete, umblînd după şoarece, pînă ce-şi strică toată casa şi tot nu putu prinde şoarecele, că, vedeţi dumneavoastră, şoarecele-i şoarece, şi pace, nu stă să-l prindă chiar o babă, să fie aceea chiar Muma-Pădurii. 
   Dar pînă umblă ea după şoarece, feciorii îşi păziră drumul, şi cînd plecă baba după ei, ei erau hăt departe. Se pune deci baba la fugă, du-te, du-te, pînă ce mai ajunse pe feciori. Atunci au ajuns ei la casa Mărţolii, care era mătuşa lui Florea-nfloritul. 
   — Bună vremea, mătuşă!
   — Să trăiţi cu bine! Dar ce-i, nepoate, ce vînt te poartă pe la mine?Cine-i voinicul ăsta cu care vii? 
   — O, mătuşă, zise Florea-nfloritul, am plecat cu ortacul acesta care se cheamă Pipăruş-Petru, am pornit să merg la soră-sa în peţite, dar ne urmăreşte Muma-Pădurii, căci am omorît pe Ciută-Nevăzută, pe ibovnicul ei, şi acum ne pare bine că am nimerit la dumneata, doară ne vei scăpa de colţii ei. 
   — Nu vă temeţi deloc, dragii mătuşii, haideţi numai în casă şi vă hodiniţi. 
   
        1 Şi ieşi Mărţolea (Marţi-Seara) afară să aştepte pe Muma-Pădurii, şi cum ajunse aceasta, cum se încăierară, apoi să fi văzut bătaie de babe; se încinse între ele o luptă, dar luptă ca de doi lupi turbaţi, iar nu ca de două babe de cînd bucii, şi se mîncară în dinţi, şi-şi smulseră părul, de gîndeai că sunt două zmeoaice. Iar feciorii cînd văzură că sunt mai înfierbîntate de erau oarbe de mîinie, porniră încetinel, iar după ce se depărtară merseră mai tare, să nu le mai vază. Care a fost mai tare? care pe care a învins? nu pot să vă spun, că nu ştiu; ştiu însă că voinicii au mers aţă acasă la mama lui Pipăruş-Petru. Şapte ani nu fusese Pipăruş-Petru acasă, şapte ani nu-l văzură fraţii şi sora, şi neamurile, şi sătenii, şi totuşi îl cunoscu care cum îl văzu. 
   Florica, sora lui Pipăruş-Petru, nu era încă măritată, se ţinuse de vorba ce i-o dăduse frate-său la plecare. 
   Şi era mîndră Florica, mîndră ca o scînteiuţă de cîmp, şi cum o văzu Florea-nfloritul, zise către frate-său de cruce: 
   — Asta ţi-e sora, frate?
   — Asta. 
   — Dacă ţi-e asta sora şi dacă vrea, eu chiar azi mă cunun cu ea. 
   
   Şi Florica a vrut, fraţii şi mă-sa încă n-au zis ba, apoi au tras o nuntă romînească care a ţinut două săptămîini şi, după ce s-a gătat nunta, şi-a luat Florea-nfloritul nevasta şi s-a cam mai dus cu ea şi cu Pipăruş-Petru în ţara lui, unde aştepta Ileana-Cosînzeana, nevasta lui Pipăruş. 
   Cînd s-au văzut aceste două cumnate laolaltă, mult s-au bucurat, iar bărbaţii lor se bucurau şi ei de bucuria lor, iar florile din cîmpul înflorit se bucurau şi ele, împreună cu cele două perechi vesele. Dar şi eu mă bucur că v-am putut spune povestea pînă-n capăt. 
    
     
  
  ZÎNA APELOR 
   Pe vremile pe cînd era iobăgia cea grea, trăia un om sărac într-o colibă din pădurea domnească, căci era păzitor la pădurea aceea. Odată a mers domnul la pădure şi, părîndu-i-se că pădurarul ar fi dat cuiva lemne fără slobozenie domnească, atîta l-a bătut, pînă ce l-a lăsat mort. Muierea pădurarului, cu un copil ca de 3-4 ani, plîngea şi se ruga la domnul să nu mai bată pe bietul om, că nici vreascuri n-a dat cuiva fără poruncă domnească, necum lemne. Dar domnul nu vru să creadă, ci, după ce omorî pe pădurar, se puse şi bătu şi pe muierea lui, pînă ce rămase şi ea moartă jos. Pre copil îl scoase apoi din pădure şi îi zise: “Cară-te de aici, mergi în lume şi te ţine cum poţi, iar după ce vei creşte mare, să vii la mine să slujeşti în locul tătîne-tău!” 
   Şi s-a dus bietul Alesandru, că aşa-i era numele, s-a dus cerşind din casă-n casă, din sat în sat, pînă a nimerit lîngă Dunăre la un pescar. Pescarul acela nu era Dumnezeu ştie ce om bogat, trăia numai din pescuit, dar, deoarece n-avea copii, luă pe Alesandru copil de suflet. La coliba pescarului a trăit copilul pînă ce-a crescut mare şi-a învăţat, şi el, meşteşugul pescăritului. Pescarul era acum bătrîn şi nu mai putea pescui, dar Alesandru, ca om harnic şi băiat de omenie, cîştiga atîta ca să poată trăi el, bătrînul şi baba moşneagului liniştiţi! Dă Dumnezeu însă că moare pescarul şi moare şi baba lui, şi rămîne Alesandru numai singur. Acum pescuia el numai pe seama lui. Dar gîndeai că e făcătură, de cînd murise pescarul cel bătrîn mai că nu mai erau peşti în Dunăre; umbla bietul copil ziua deplină altă dată, şi nu-i prindea mreaja nici un peşte. Odată, necăjit cum era, şi dară şi flămînd, aruncă mreaja în Dunăre şi nu mai merge la ea pînă a doua zi la amează. Atunci se duce şi trage mreaja. Nu era în ea nimic altă decît o mreană, e drept că foarte frumoasă. Noa, o ia el în mînă şi o duce la colibă să o belească şi să o frigă pe cărbuni, că era mai leşinat de foame, săracul! Dar cînd dă să o spintece, mreana îi scapă din mînă şi, cum cade jos, cum se face o drăguţă de fată ca ruptă din soare şi îmbrăcată colea ca o zînă: cu ie albă ca laptele, împănată cu flori galbene, roşii şi vinete de mătase, cu catrinţă ca fetele noastre, cu pieptăruţ mîndru, tot pene, şi cu părul slobozit pe spate. 
   — Nu mă spinteca, Alesandre, zise ea, că eu sunt rînduită deDumnezeu să-ţi fiu soţie! 
   — După ce văd că eşti om ca şi mine, cum să te spintec?! ziseAlesandru, dar eu gîndeam că tu eşti mreană! 
   — Eu sunt ZînaApelor, zise fata, şi la porunca lui Dumnezeu am intrat în mreaja ta şi, pentru binele tău şi al altor oameni, trebuie să-ţi fiu muiere! 
   — Mulţam, Doamne, zise iară Alesandru, de cînd văd că eşti fată-mitrecu foamea şi necazul! 
   — Noa, hai Alesandre, acuma acasă la tine, acolo unde te-ai născut tu!
   — Hei, draga mea! Acolo nu-i de-a merge, poate că nici n-aş nimeri, că eram mic cînd am venit de-acolo, dar chiar să nimeresc, n-aş merge bucuros, că domnul la care a slujit tata e atît de pogan, de-a omorît şi pe tata, şi pe mama numai că ce i se păru că ar fi înstrăinat lemne din pădurea lui! 
   — Nu face nimic, Alesandre, hai să mergem, că va fi cum va rînduiDumnezeu! 
   
   Şi s-au dus amîndoi în pădurea aceea şi-au dat de-o colibă părăsită; era coliba în care se născuse Alesandru. Muierea făcu iute ceva de cină, adică fripse nişte bureţi ce aflase prin pădure, cinară şi după ce ziseră rugăciunile s-au culcat şi-au dormit. S-au culcat, se-nţelege, pe vatra goală, căci n-aveau alte haine decît hăinuţele de pe ei. Dar ce să vezi, dimineaţa, cînd se pomeniră din somn, se trezesc în nişte curţi mai pompoase decît curţile domneşti şi pline de toate cele trebuincioase pentru trai, şi de post, şi de frupt, şi curţile erau tot acolo în pădure, în locul colibei. Mulţumiră lui Dumnezeu şi se puseră a căuta una-alta prin curţi, şi, după ce dădură de ale traiului, se puseră la prînz. 
   Birişii domnului în toată ziua veneau cîte cu zece care în pădurea aceea, după lemne, şi fiind aproape de sat, ajungeau încă de cu vreme acasă. 
   În ziua aceea iară veniră ei şi, trecînd prin poiana unde ştiau ei coliba, rămîn înmărmuriţi de frumuseţea curţilor care s-au făcut numai de ieri pînă azi. Şi se tot înholbară birişii pe de toate laturile pe lîngă cele curţi pînă era tîrziu după-amiază, atunci îşi aduc abia aminte ce domn au şi-şi încărcară iute carele, şi dau bici la boi să ajungă curînd acasă. Dar totuşi ajung tîrziu acasă, colo pe la cina cea bună. Domnul îi aştepta cu o bîtă de corn în poartă şi pe care cum trecea mi-l măsura peste spate, de gîndeai că dă în sac. Cînd ajunse birişul cel din urmă la poartă, zise: 
   — Domnule, nu ne bate în zadar, că noi nu suntem de vină că am întîrziat aşa tare, că uite, în pădure, colo unde era numai ieri, nu mai demult, coliba ceea părăsită a pădurarului azi aflarăm nişte curţi mai minunate ca a Mariei tale, şi noi ne tot înholbarăm şi ne minu-narăm de ele, pînă ce uitarăm nu numai porunca Măriei tale, dar şi mîncarea, blestemaţi să fim de am mîncat azi ceva! 
   — Aşa? zise domnul, mai potolindu-şi mîinia, noa bine-i; mîinedimineaţă să mergi să chemi pe mişelul acela care a cutezat a-şi face în pădurea mea casă fără ştirea mea, să-l chemi la mine; ai priceput? 
   — Priceput, domnule! Şi se duse birişul a doua zi la curţile dinpădure şi spuse omului din ele că e poftit în sat, la curtea boierească. 
   
   — Ce să fac acum, muiere? zise Alesandru către muierea sa. 
   — Ce să faci? Iacă-i merge, că ştiu că nu te-a mînca Măria sa, 
   domnul! Şi s-a dus Alesandru la domnie în sat. 
   — Bună dimineaţa, domnule!
   — Să fii sănătos. Ce cauţi aici? La ce-ai venit?
   
   — Am venit, domnule, că un biriş d-a Măriei voastre a zis că mi-aţi poruncit să viu! 
   — Bine-i! Adică tu eşti mişelul care şi-a făcut casă în pădurea mea?Cum ai cutezat să faci un lucru ca acela? 
   — D-apoi că dumneata mi-ai poruncit, ştii, cînd ai omorît pe tata şi pe mama, cînd ai zis să merg unde m-or duce ochii, iar după ce voi creşte, să vin în slujba dumitale, în locul tatei; şi eu iată m-am ţinut de cuvînt; în coliba unde m-am născut, acolo m-am aşezat alaltăieri cu muierea mea; dar dacă Dumnezeu a voit ca peste noapte să se facă din ea o casă bună, domnească, eu nu sunt de vină! 
   — Să mergi şi pînă dimineaţă toată pădurea din jos de casa ta săfie tăiată, trupinele scoase, locul arat, semănat cu mălai mărunt, care pe dimineaţă să fie copt, şi mie să-mi aduci de acolo făină de mălai mărunt, ca să-mi facă din ea mămăligă de prînz! Înţeles-ai? 
   — Dar cum se poate una ca asta, domnule?
   — Taci şi mergi, iar dacă dimineaţă nu vii după cum ţi-am poruncit, 
   
   nu-ţi mai stă capul unde-ţi stă acuma, că ţi-a sta unde-ţi stau picioarele! Se porneşte Alesandru supărat acasă; muierea-l aştepta în portiţă. 
   — Noa, dar de ce te-a chemat?
   — Oh, Doamne! Acesta vrea să ne omoare şi pe noi, cum a omorîtpe tata şi pe mama! 
   — Cum aşa?
   — Iată, draga mea, mi-a poruncit ca pînă dimineaţă toată pădureacîtă-i din jos de casa noastră să o tai, să scot trupinele, să o ar şi seamăn cu mălai mărunt, iar acela pînă dimineaţă să fie crescut şi copt, şi eu să-i duc din el făină de mămăligă, să prînzească mîine din ea! 
   
   — Nu-i nimica, scumpul meu soţ, lasă că va fi cum va rînduiDumnezeu; nu fi tu îngîndurat pentru aceea! 
   Dacă veni seara, cinară ei, se rugară lui Dumnezeu şi se culcară. Iar dimineaţa sculă muierea pe Alesandru şi-i zise: 
   — Vezi de du făină la domnul de mămăligă pentru prînz! Şi se sculă Alesandru: adică cît vedeai cu ochii pe coastă la vale din jos de casele lui, unde fusese ieri pădurea cea uriaşă, acum era numai o holdă de mălai mărunt, frumoasă şi coaptă; iar într-o desagă-i pusese muierea grăunţe, şi în altă, — făină de mălai mărunt. Se minună Alesandru, mulţumi lui Dumnezeu şi merse la domnie în sat. 
   — Bună dimineaţa, domnule!
   — Să trăieşti, Alesandre! Noa, da adus-ai făină de mălai mărunt?
   — Adus, domnule, am adus o desagă de făină şi una de grăunţe!— Şi cum e holda unde a fost pădurea? 
   — Frumoasă, domnule, a dat Dumnezeu de s-a făcut chiar dupăporunca dumitale! 
   — Bine, Alesandre, e bine. Acum pînă dimineaţă să lăzuieşti toatăpădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul şi să prăseşti via, iar pe dimineaţă să-mi aduci struguri copţi din ea! 
   — Dacă, domnule, una ca asta nu se poate face într-o noapte;numai de lăzuit n-aş găta-o într-un an de n-aş avea barem o sută de lucrători lîngă mine; apoi via, ştii dumneata, de-abia în trei-patru ani o poţi aduce să rodească! 
   — Cară-te, mişelule, îi zice domnul, şi de nu faci pînă dimineaţătoate după cum ţi-am poruncit, te sting de pe faţa pămîntului! 
   Iară merge Alesandru supărat acasă şi spune muierii porunca cea nouă ce o a căpătat de la domnul pămîntesc. 
   — Nu te supăra nimic, Alesandre, că va fi ce va rîndui Dumnezeu, îi zise muierea. 
   
   Adică cînd se scoală a doua zi, în locul pădurii cei din sus de casă era o drăguţă de vie de să mai ai doi ochi să te uiţi la ea; toată în rînd, toată cu struguri copţi, numai de cules şi mari ca purceii. Alesandru iar mulţumi lui Dumnezeu şi culese o corfiţă de o duse boierului. 
   — Noa vezi că ai putut face? Numai eşti cîine la maţe, vrei să tetragi de la muncă! zise boierul, cînd îl văzu intrînd cu strugurii. 
   — A făcut Dumnezeu sfîntul cu puterea lui cea mare, dar ştiu că
   eu nu, un om păcătos, răspunse Alesandru. Dar domnul îi grăi: 
   — Ce-mi pasă mie cu cine ai lucrat şi cu cine nu, destul atîta cămi-ai împlinit porunca. Acum să mergi în grajd să duci cele două bivoliţe la taur, iar pe mîine dimineaţă să fie fătate, cu viţei sub ele, să le mulgi şi să-mi aduci apoi lapte pentru cafă de la ele; pricepi? 
   — Pricep, domnule, dar una ca asta nu se poate, că doară ştiidumneata că bivoliţele poartă un an de zile! 
   — Taci din gură, nemernicule, zise domnul, şi te cară, că n-am vreme de pierdut cu tine; de nu vii pe dimineaţă cu ele fătate, ştii ce te aşteaptă! 
   Şi se duse Alesandru supărat acasă, mînînd bivoliţele dindărăt. Muierea îi ieşise înainte: 
   — Da ce-i, Alesandre, doară pe noi ne-a cinstit domnul cu bivoliţeleacestea? 
   — Oh, Doamne, tu muiere! boierul acesta tot ne pune capul!
   — Da cum aşa? Ce eşti iară supărat?
   — Da cum să nu fiu; ascultă tu: să duc eu aceste bivoliţe sterpe lataur, dar pînă dimineaţă ele să şi fete, şi să-i duc de la ele lapte pentru cafă. Una ca asta nu se poate! 
   — Nu zice aşa, dragul meu, că va fi aşa cum va rîndui Dumnezeu. Hai de prînzeşte şi te odihneşte oleacă, apoi le-i duce la taur, şi mai departe lăsăm toate în voia lui Dumnezeu sfîntul! 
   
   A prînzit Alesandru, apoi şi-a pus merindele în traistă şi a mînat bivoliţele chiar la al treilea sat, la taur, că mai aproape nu era, şi deabia a ajuns îndărăt colo pe la cina cea bună. Apoi a cinat ceva şi, obosit cum era, a dormit ca mort pînă în zori de zi. Atunci l-a trezit muierea: 
   — Scoală, Alesandre, mergi de du bivoliţele la curte, că s-a sculadomnul şi-i trebuie lapte de cafă! 
   Se sculă Alesandru şi merse în grajd, adică bivoliţele fătaseră şi aveau doi pui mîndri sub ele, negri ca doi pui de drac, şi ugerele lor pline de lapte. Mulţumi el lui Dumnezeu şi le mînă în sat la curtea boierească. Domnul era în tîrnaţ (galerie) cu pipa cea lungă. 
   — Vii, Alesandre? 
   — Sunt aici, domnule!
   
   — Noa, vezi că nu prea grea poruncă ţi-am fost dat; ştiam eu căde frică împlineşti bucuros poruncile mele; acum numai o poruncă-ţi mai dau, dacă-i împlini-o şi asta, apoi te las în pace, iar de nu, îţi sucesc grumazul ca la un pui de găină! 
   — Ce să mai fac iară, domnule?
   — Să-mi aduci pe Dumnezeu la prînz, auzi? la prînz să mi-l aduci!Acum nu mai sta pe gînduri, ci te cară şi să nu-ţi mai aud de nume pînă nu mi-l aduci! 
   — Da cum să pot eu, un biet om păcătos, să şi gîndesc una caaceea? 
   
   — Taci şi te du! 
   Se luă Alesandru mai supărat ca totdeauna şi merse către casă. Muierea chiar îi făcuse un drăguţ de copil de nici de împărat nu poate fi mai altfel. Cum îl văzu îngîndurat, îl întrebă: 
   — Iar eşti supărat, Alesandre?
   — Dar cum să nu fiu? Ascultă tu aici, pe cînd gîndeam că şi-o fistîmpărat gîndurile celea peste fire de poftalnice, pe cînd mulţumeam lui Dumnezeu că mi-a ajutat de-am împlinit toate poruncile boierului, el iese cu altă poruncă, şi mai păgînă! 
   — Cu ce poruncă?
   — Oh, Doamne, muiere, draga mea! Mă tem să şi gîndesc laporunca cea nebună a păgînului acestui de domn; zice că să-i aduc lui pe Dumnezeu, la prînz, la el, la un păgîn ca el! 
   — E drept că-i lucru mare, Alesandre, dar nu te întrista din seamăafară; Dumnezeu va direge lucrurile ca un stăpîn bun. Tu vezi de mănîncă ceva, ia-ţi merinde şi te pune la cale, te tot du pînă-i da undeva de Dumnezeu, şi-i spune porunca ce-o ai de la boier; Domnul cerului este mult mai milostiv decît domnii aceşti pămînteşti! 
   
   Aşa şi făcu Alesandru; mîncă ceva ce mîncă, îşi luă merinde şi bîta în mînă, şi hai la cale. Şi s-a tot dus, s-a tot dus, pînă a dat de-o apă mare. Ar fi trecut bucuros dincolo, dar nu era nici pod, nici luntre, iar de-a înotul nu se încumeta să o treacă, fiind apa foarte lată. Deci sta pe gînduri: ce să facă? 
   Atunci apa-l întrebă: 
   — Ce stai aci, omule?
   — Stau, răspunse el, că aş trece dincolo şi nu-i aci nici pod, nici
   
   luntre, şi de-a-notul mi-e frică să intru! — Şi unde mergi tu, omule? 
   — Eu aş merge pînă aş da de Dumnezeu sfîntul, că am un lucrumare să-i spun! 
   — Aşa? Atunci te trec eu, dar să întrebi pe Dumnezeu: de ce înmine nu este nici peşte, nici broască, nici o jivină? 
   — Că-l voi întreba!Atunci apa se desface în două, şi merge Alesandru ca pe-o cărare de prin cucuruz prin mijlocul apei. 
   
   Ajungînd de cealaltă parte, tot merge el pînă dă de un cîmp mare cu iarbă pînă în brîu; acolo era o ciurdă de boi mari, dar slabi, numai cu pielea pe oase; se legănau de slabi! Se minună mult Alesandru de astă vedenie: cum de boii aceia mari, în aşa bună şi multă păşune, şi numai nu cad de pe picioare de slabi? 
   Dar merse el mai departe pînă nimeri într-un cîmp nisipos, numai ici-colea cîte o buruiană, şi acolo văzu o ciurdă de boi mici, dar 
   frumoşi şi graşi de gîndeai că amu-amu plesnesc de graşi. De astă vedenie se minună Alesandru şi mai tare, dar merse mai departe pînă ajunse într-o pădure mare, acolo poame multe şi grîneţe, şi prin copaci nişte păsări mari ţipau cît le lua gura: “Vai de noi şi de noi, că rău vedem, rău am văzut, şi mai rău vom vedea!” Ele adică ţipoteau de foame! 
   Mergînd Alesandru mai departe, ajunse într-un tufiş, numai icicolea cîte o alună, acolo mii de păsărele ciripeau şi cîntau: “Bine ne-a fost, bine ni-e, şi mai bine vom ajunge, că suntem tot sătule!” 
   Minunîndu-se Alesandru şi de aceste vedenii, merge mai departe pînă ajunge la curţile lui Dumnezeu sfîntul. Cu multă sfială intră înăuntru şi dete bineţe ca un om de omenie. 
   Dumnezeu sfîntul îl primeşte cu bună voinţă şi cu vorbe blînde ca un părinte adevărat, apoi îl întreabă că după ce umblă el atîta lume? 
   — O, Doamne, mi-i şi groază să-ţi spun! 
   — Spune, fătul meu, că de mine tot nu poate nimeni ascunde niciun cuget. 
   — Apoi să-ţi spun, Doamne: m-a trimis domnul pe a cărui loc mi-e casa să vin să te poftesc la el la prînz! 
   — Bine, fătul meu, după ce-i ajunge acasă, să-i spui că atunci voimerge, cînd va face şi el cîte ai făcut tu! 
   — D-apoi oare nu m-a omorî, Doamne?
   — Nu te teme; dar să-mi spui ce-ai văzut în calea ta de acasă pînăaici? 
   — Am văzut multe, Doamne: mai întîi am ajuns la o apă mare, fără luntre, fără pod, şi nu ştiam cum să trec, dar apa, după ce i-am spus unde mi-e calea, mi-a făcut loc de am trecut ca pe uscat; m-a rugat însă să te întreb de ce în ea nu sunt nici peşti, nici broaşte, şi nici o jivină? 
   — Ţi-voi spune, fătul meu, dar tu să nu-i spui pînă te-a trecedincolo; acolo de aceea nu sunt nici peşti, nici broaşte şi nici alte jivine, că încă nici un om nu s-a înecat în ea. Dar apoi ce-ai mai văzut? 
   
   — Am văzut, Doamne, un cîmp mare cu iarbă ca mătasa şi demare pînă în brîu; în ea păştea o ciurdă de boi mari, dar se legănau pe picioare de slabi, şi mult m-am mirat cum e aceea de-s aşa slabi în păşunea aceea bună! 
   — Aceia, fătul meu, sunt boierii cei bogaţi care fac cîteodatăpomene şi ospeţe, dar numai ei pe ei se omenesc şi se ospătează, iar după ce li se împrăştie oaspeţii, le pare rău de cheltuiala ce-au făcut; dar după aceea ce-ai mai văzut? 
   — Am văzut, Doamne, un cîmp nisipos, tot nisip şi pietriş, numaiici-colea cîte o buruiană şi acolea era o ciurdă de boi mici, dar graşi şi frumoşi de nu mă mai puteam depărta de ei! 
   — Noa, vezi, fătul meu, aceia sunt oamenii cei săraci, bieţii iobagi, care n-au alta decît numai ce vor să le lase domnii lor cei procleţi, dar ei, cînd fac vreo pomană ori vreun ospăţ, adună la masa lor pe toţi lipsiţii şi săracii şi aceea la mine este bine primită, de aceea, după ce vin pe astă lume se desfătează; dar după aceea, adu-ţi aminte, ce-ai mai văzut? 
   — Venind mai încoace, Doamne, am văzut o mulţime de pomi mari cu poame frumoase şi printre ei tot soiul de semănături, dar în pomi erau niscari păsări urîte şi zburlite, şi ţipau cît le lua gura: “Rău am văzut, rău vedem, şi încă şi mai rău vom vedea, că murim de foame!” 
   — Noa, fătul meu, aceia sunt zgîrciţii, care au tot ce le trebuie, dar nu numai că nu dau lipsiţilor ceva de pomană, dar nici ei nu mănîncă să să sature, şi trag şi plata lucrătorilor; pe astă lume de foame o să se vaiete! Mai văzut-ai ceva în călătoria ta? 
   — Mai, Doamne, am văzut un tufiş, şi în el numai unde şi undecîte o alună, dar acolo erau mii de păsărele ciripind şi cîntînd: “Bine am văzut, bine vedem şi bine vom vedea, că nimic nu ne lipseşte!” 
   — Vezi, fătul meu, acele păsări sunteţi voi, muncitorii, care munciţi de dimineaţă pînă seara, de multe ori chiar flămînzi şi însetaţi, numai ca să puteţi ţine dim munca voastră pe cîte venituri toate, şi totuşi 
   
   mulţumiţi lui Dumnezeu şi pentru atîta; plăcută este înaintea mea purtarea voastră! 
   — Acum mergi, fătul meu, acasă, că te aşteaptă muierea şi copilul!
   Şi plecă Alesandru către casă mulţumind lui Dumnezeu. Cînd ajunse la apa cea mare, îl întrebă apa: 
   — Noa, da spusu-ţi-a Dumnezeu pricina pentru care n-am eu nicipeşti, nici broaşte? 
   — Spus!
   — Ei, cum a zis, care-i pricina?
   — Trece-mă, că apoi îţi spun! 
   
   Şi l-a trecut apa iarăşi de acea parte, adică s-a făcut în lături pînă a trecut de aceastălaltă parte, cu toate că din colo în coace pe nimeni nu mai trecuse, că nimeni nu ceruse să-l treacă. După ce-a fost de aceastălaltă parte, apoi spuse Alesandru: 
   — În tine, aşa mi-a spus Dumnezeu, că de aceea nu sunt nici peşti, nici broaşte, şi nici un fel de jivină, că încă n-ai înecat nici un om. 
   Atunci se înfoaie apa de trecu peste ţărmuri şi era cît pe aci să înece pe Alesandru. Dar el fugi şi-i zise: 
   — Dar nu ţi-e ruşine, chiar pe mine vrei să mă îneci, unde ţi-am
   spus ce-a zis Dumnezeu sfîntul? Apa atunci s-a ruşinat şi s-a tras în matca ei zicînd: 
   — Cum n-am ştiut mai degrabă, că nu scăpai tu din undele mele!Acum Alesandru merse aţă la boier acasă şi ajunse chiar pe înserate. 
   — Noa, da chematu-l-ai? zise boierul. 
   — Chemat! răspunse Alesandru. — Şi vine?
   
   
   — Vine, de bună seamă, vine dacă-i face şi dumneata lucrurile care le-am făcut eu, dar pînă atunci, ba! 
   Auzind domnul cuvintele acestea cutezătoare ale lui Alesandru, se mîinie atît de tare, de porunci slujilor să-l bage în fiare şi în pente, din tălpile picioarelor pînă-n grumaz, şi să-l bage într-o pivniţă, şi acolo să-l închidă să nu poată scăpa, că dimineaţă îl spînzură pentru cutezarea vorbelor celor nesocotite. Toată noaptea o petrecu Alesandru acolo, rugîndu-se la Dumnezeu. Cînd fu de către ziuă, veni Dumnezeu la uşa pivniţii şi strigă: 
   — Aici eşti, Alesandre?
   — Aici, Doamne!
   — Dar ieşi afară!
   — Că nu pot, că sunt băgat în fiare şi-n pente pînă-n grumaz!
   — Ia mişcă-te oleacă!
   
   Şi cum se mişcă Alesandru, odată-i căzură fiarele de pe el ca şi cînd ar fi fost putrede, şi uşa se deschise singură, şi ieşi afară de mulţumi lui Dumnezeu că l-a scăpat. 
   — Noa, Alesandre, zise Dumnezeu, dar mergem la boierul la prînzori să mergem la tine? 
   — Ba să mergem la mine mai întîi, că fi-va timp de mers la el şidupă aceea. 
   
   Şi merseră la Alesandru acasă. Bucuria muierii şi-a copilaşului că se mai văd, dar bucuria şi-a lui Alesandru că a ajuns în pace la ai săi. Acum Alesandru porunci nevestei să facă prînz, că iată chiar şi Dumnezeu prînzeşte azi la ei. 
   Şi se puse să facă ce ştia ea mai bun de mîncare, dar Dumnezeu zise: 
   — Să-mi frigi să mănînc ce-aveţi voi mai drag la casă!
   Atunci Alesandru numaidecît porunci să arză muierea cuptorul şi, cînd era ars gata, trase jarul şi duse copilul pe lopată, şi zvîrr cu el în cuptor, apoi puse jarul în gura cuptorului şi intră înăuntru de mai povesti cu Dumnezeu. 
   Preste vreun ceas de vreme merse el să aducă copilul fript să-l pună înaintea lui Dumnezeu. Adică minunea minunilor! Copilul se juca cu două mere de aur şi cînta în treaba lui, cum cîntă copiii. Văzînd Alesandru şi muierea lui minunea asta, căzură cu feţele la pămînt şi mulţumiră lui Dumnezeu. 
   Iar Dumnezeu îi ridică de jos şi le zise: 
   — Să ştiţi că boierul în clipita asta a plesnit de necaz căci nu teaflă în pivniţă să te spînzure; de azi încolo nu mai eşti iobagi, ci domn în casa ta, şi în scurtă vreme nici un iobag nu va mai fi în lume. 
   Aşa s-a şi întîmplat; iobăgia a căzut; dar cel dintîi care a scăpat de iobăgie a fost Alesandru cu muierea lui, cu Zîna Apelor, care, de n-au murit, şi astăzi trăiesc şi măresc pe Dumnezeu. 
    
     
  
  TEI-LEGĂNAT 
   Erau odată, cică, un moşneag şi o babă. Copii nu avusese, şi-aşa ar fi voit să aibă, de se dădeau în vînt după ei. Baba mai ales, veşnic se ruga lui Dumnezeu să se milostivească cu ea şi să-i dăruiască un copil. Dumnezeu ştie, însă, cînd trebuie să dea omului ce cere şi cînd nu. Baba copii n-a mai făcut şi de dor de a avea şi ea, îşi făcu un leagăn şi în el puse, în loc de băiat, un lemn de tei ce-l înfăşase şi-l îmbrobodise ca pe copii. Se vede că ajunsese baba în mintea copiilor. 
   Legăna baba în una, cînd avea vreme, albia copilului şi-i cînta. De la o vreme numai ce aude plîns de copil în leagăn. Baba s-a speriat, dar cînd s-a uitat şi a văzut în locul lemnului un băiat mîndru şi frumos cum altul nu mai era în lună şi în soare, nebuni de bucurie. Plîngea biata babă, rîdea, alerga pe afară şi nu mai ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu că i-a ascultat ruga. 
   Cum vine moşneagul de la lucru, baba, ca o zăludă îi iese înainte şi-i arată băiatul. 
   Cînd îl văzu moşneagul aşa mîndru şi frumos, cu rîvnă şi mare duh plecat ridică ochii în sus, mulţumind lui Dumnezeu că le-a dat sprijin bătrîneţilor. 
   Moşnegii botezară pe băiat şi-i puse numele Tei-Legănat. 
   Cumetria fu chefoasă şi plină de bunătăţi, căci moşnegii se ţineau bine, batîr că erau singurei. 
   Tei-Legănat creştea văzînd cu ochii. Cît creşte un băiat de azi într-un an, el creştea numai într-o zi. Peste vreo doi ani el era cogeamite milian, ca toţi flîcăii, cu care se lua la trîntă şi pe care-i dovedea pe-un cap. 
   Într-o zi vede Tei-Legănat într-un cui în cămară puşca moşneagului, din tinereţe. Nici una, nici două, o ia, se îmbracă şi se duce cu ea în pădure la vînat. Degeaba cerca baba să-l oprească, Tei-Legănat îşi căuta de drum. 
   Ajungînd în pădure, merge trei zile şi trei nopţi. Cum mergea prin codru, dă peste un om care nu făcea alta decît copacii ce erau drepţi îi strîmba, iar pe cei strîmbi îi îndrepta. 
   Cum îl vede Tei-Legănat, îl întreabă: ce strică copacii? 
   Strîmbă-Lemne, căci el era, îi răspunde că nu-i treaba lui să ştie, dar, dacă vrea, să se prindă amîndoi fraţi de cruce, că i-o fi de folos vreodată. Tei-Legănat se prinde frate de cruce cu Strîmbă-Lemne, şi amîndoi se iau prin pădure. Merg cît merg, şi ajung în nişte munţi pietroşi. Într-un ţanc de munte şedea un om şi veşnic sfărîma piatră. Tei-Legănat se prinde frate de cruce şi cu Sfarmă-Piatră şi tustrei îşi căutară de drum. Ajunseră într-o pădure. 
   Aici îşi făcură o colibă şi cîte unul cu ziua rămînea la făcut bucate, iar ceilalţi doi se duceau la vînat. 
   În ziua întîi rămîne Strîmbă-Lemne. Face el nişte bucate ca acelea şi stătea înaintea focului aşteptîndu-şi fraţii. 
   Cum stătea Strîmbă-Lemne pe gînduri, numai ce vine o onanie de om mititel ca de-o-palmă cu o barbă cît un cot. Statu-palmă-barbă-cot, căci el era, se repede la foc şi din cîteva înghiţituri soarbe mîn-carea lui Strîmbă-Lemne din oală. Strîmbă-Lemne îl prinde de barbă, crapă un lemn şi-i pune barba acolo. 
   Cînd vin de la vînat Tei-Legănat şi Sfarmă-Piatră, găsesc pe Statu-palmă-barbă-cot cu barba în lemnul cel crăpat şi pe Strîmbă-Lemne suduind şi făcînd alte bucate. 
   Tei-Legănat se duce la Statu-palmă-barbă-cot şi-i dă drumul. El se făcu nevăzut. Strîmbă-Lemne sfîrşi bucatele şi după ce mîncară, se odihniră bine. A doua zi rămase să facă bucate Sfarmă-Piatră. Dar şi Sfarmă-Piatră păţi aceeaşi istorie cu Statu-palmă-barbă-cot, ca şi Strîmbă-Lemne. Cînd se întoarse Tei-Legănat de la vînat şi văzu pe Statu-palmă-barbă-cot cu un stan de piatră pe barbă, îl umflă rîsul şi, ducîndu-se la el, rostogoli stînca şi dete drumul lui Statu-palmă-barbă-cot, de se făcu iar nevăzut. 
   A treia zi rămase la făcut mîncare Tei-Legănat. El pregăti două rînduri de bucate şi cînd se întoarseră fraţii lui de la vînat, nu mai văzură pe Statu-palmă-barbă-cot, căruia Tei-Legănat îi duse mîncare, şi bucatele erau cum sunt mai bune, nici reci, nici fierbinţi. 
   După ce mîncară bine se luară tustrei şi se duseră prin munţi şi ajunseră pe moşia unui împărat. Paznicii împăratului, găsind pe Strîmbă-Lemne stricînd pădurea, îi prinseră pe tustrei şi-i duseră la împărat. Împăratul, după ce-i probozi urît, încît era să-i şi bată, le hotărî, văzînd pe Tei-Legănat aşa de îndrăzneţ şi frumos, că scapă de el, dacă le va scoate de la zmei pe cele trei fete ale lui. 
   Împăratul le mai spuse că, dacă ei scot fetele de la zmei, le dă fiecăruia cîte una de soţie şi împărăţia. 
   Tei-Legănat se prinse să scoată fetele de la zmei. 
   După ce luă de la împărat bani de cheltuială şi haine de primeneală, porni înainte cu Dumnezeu. 
   Merseră vreme multă, ţări, mări şi munţi şi ajunseră la o fîntînă, pe unde te puteai duce în «lumea neagră«, căci zmeii ce furaseră fetele împăratului acolo vieţuiau. 
   Ca să mergi de pe «lumea albă» în «lumea neagră» trebuia să-ţi dai drumul prin fîntîna zmeilor. Se vîrî întîi Strîmbă-Lemne. El lăsă cuvînt ca atunci cînd va scutura funia, să-l scoată înapoi. Nu se dase drumul funiei cu care se coborau în fîntînă nici pe jumătate, şi numai ce vede Tei-Legănat că se scutură funia. 
   — Ce-ai păţit, măi Strîmbă-Lemne, de-ai scuturat funia aşadegrabă? 
   — Da ce să păţesc? Ia nu poţi să trăieşti în putoarea ceea marecare vine din fundul fîntînii. 
   Lasă că mă vîr eu, zise Sfarmă-Piatră. Dar şi el păţi ca şi Strîmbă-Lemne. Atunci se vîrî şi Tei-Legănat. El lăsă cuvînt că, dacă va scutura funia, mai tare să-i dea drumul. 
   Merse, merse Tei-Legănat trei zile pînă ce ajunse în fundul fîntînii. 
   Acolo, ce să vadă? Şerpi, balauri, broaşte cît casele. Tei-Legănat se dă cu paloşul printre jivine, şi le omorî pe toate. 
   Scăpînd de acele urîte locuri, porni spre curţile zmeului celui mai mare. 
   Vai, mîndru mai era! Alt soare, mai frumos ca al nostru, strălucea. Altă lună, mai strălucitoare cum avem noi, era acolo, şi nişte grădini, mai frumoase ca raiul. Cum ajunse Tei-Legănat la curţile zmeului, se duse la fata împăratului. Ea, cum îl văzu, zise: 
   — Vai, ce voinic mîndru şi frumos eşti, şi cum are să te omoare cîinele de zmeu cînd te-a vedea! 
   — Dar unde-i dus el amu?
   — E dus la vînat. — Şi de pe ce-l cunoşti cînd vine?
   
   — Azvîrle buzduganul de trei mile de loc, şi atunci bucatele trebuiesă fie nici reci, nici fierbinţi. 
   
   Cum stăteau ei de vorbă, numai ce aud buzduganul în poartă, în uşă, în casă. Tei-Legănat îl repede înapoi de cinci mile de loc, şi cînd a trecut pe lîngă urechea zmeului, i-a retezat vîrful urechii. 
   Zmeul a început a da pinteni calului şi a fugi spre casă, dar calul nu voia să meargă. Cînd ajunse la podul de aramă, calul a început a sforăi şi a ciuciuli urechile. Zmeul i-a zis: 
   — Hi! calule, mînca-ţi-ar corbii carnea şi ciolanele roade-ţi-le-ar
   cîinii, că doar nu-i cîinele de Tei-Legănat sub pod ca să te sperii de el. Atunci numai ce iese Tei-Legănat de sub pod şi-i spune: 
   — Cum vrei să ne luptăm? Cu paloşele să ne tăiem, ori în trîntăsă ne trîntim? Zmeul i-a zis: În trîntă să ne trîntim, trup la trup, că-i mai drept. Atunci, unde s-a luat Tei-Legănat cu zmeul la trîntă! Întîi l-a trîntit zmeul pe Tei-Legănat pînă la brîu. Unde nu se mîinie Tei-Legănat, şi cînd l-a izbit o dată pe zmeu, l-a vîrît în pămînt pînă la gît. Atunci Tei-Legănat scoate paloşul şi-i taie gîtul. Încălecă apoi pe calul zmeului şi se duse la curţile lui. 
   Fata împăratului, cînd l-a văzut, nu mai putea de bucurie. 
   — Ce făcea zmeul cu curţile lui, cînd se ducea undeva?
   — Pocnea din biciul ist din cui de trei ori şi le făcea două mere. Tei-Legănat ia biciul, pocneşte de trei ori, face curţile două mere şi le dă fetei împăratului. După ce a scăpat fata cea mare, se duce la curţile zmeului celui de mijloc şi-l brînceşte şi pe el ca şi pe cel dintîi. Îi mai rămăsese să scape pe fata cea mică, care-o ţinea zmeul cel mic. 
   Scăpase el uşor pe fetele cele mari, de la cei doi zmei. Pe cea mai mică însă era mult mai greu, căci avea mult de muncă, şi chiar zmeul ist mic era mult mai voinic ca ceilalţi. 
   După ce trece prin nişte păduri urîte, pline cu şerpi, broaşte şi tot felul de dihănii, ajunge la curţile zmeului. Cum îl vede fata împăratului, îi zice: 
   — Vai, ce voinic mîndru şi frumos eşti, şi cum are să te prăpădească cîinele de zmeu cînd te-a vedea? 
   — Dar unde-i dus?
   — La vînat. — Şi pe ce semne ştii cînd vine?
   
   — Azvîrle buzduganul de şapte mile de loc şi atunci bucateletrebuie să fie nici reci, nici fierbinţi. 
   
   Şi cum vorbeau ei, numai ce aud buzduganul în poartă, în uşă şi în casă. Tei-Legănat îl repede de nouă mile de loc, şi cînd a trecut pe lîngă urechea zmeului i-a retezat-o din loc. 
   Cînd era pe la podul de aur, calul zmeului a început a forăi şi a se da înapoi. 
   Zmeu-i zice: 
   — Hai, mînca-ţi-ar corbii carnea şi cîinii ciolanele. Ce, crezi că
   sub pod e cîinele de Tei-Legănat? Atunci numai ce iese Tei-Legănat şi-l întreabă: 
   — Cum vrei să ne luptăm: din trîntă să ne trîntim, ori din paloşesă ne tăiem? 
   — Ba din trîntă să ne trîntim, că-i mai dreaptă. Atunci se încep a 
   se lupta: de dimineaţă şi pînă-n seară se trîntiră, şi nu se da nici unul. Amu le era sete şi foame; zmeul vede o cioară şi-i zice: 
   — Dă-mi oleacă de apă, că ţi-oi da hoitul lui Tei-Legănat să-l 
   mănînci. Tei-Legănat zice către cioară: 
   — Dă-mi apă să beau, că ţi-oi da hoitul de la trei zmei să-l mănîncitu cu toate neamurile tale. Atunci cioara se repede la un iaz, ia cu clonţul apă şi picură în gura lui Tei-Legănat cîteva picuşuri. 
   Tei-Legănat prinse la putere, şi cînd l-a izbit o dată pe zmeu, l-a vîrît în pămînt pînă la gît. Apoi cu paloşul i-a tăiat capul şi l-a omorît. 
   Casele zmeului le-a făcut două mere şi le-a dat fetei celei mai mici, care era cea mai frumoasă dintre fetele împăratului şi pe care Tei-Legănat îşi puse ochii. Tei-Legănat luă fetele împăratului, merse cu ele la fîntînă, pe unde trebuia să iasă din «lumea neagră« în «lumea albă». Tei-Legănat prinde funia şi o scutură. Scuturătura vine înapoi. 
   La gura fîntînii aşteptau deci cei doi fraţi de cruce ai lui Tei-Legănat. El pune în patul cel ce era agăţat de funie pe cele trei fete şi scutură funia. Patul începe a se urca, şi Tei-Legănat rămase singur. 
   Cînd văzură Strîmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră fetele, nu mai putură de bucurie. Ei dădură drumul patului ca să-l scoată afară şi pe Tei-Legănat. 
   Sfarmă-Piatră şi Strîmbă-Lemne se sfătuiseră ca să-l urce pînă la jumătatea fîntînii pe Tei-Legănat şi să-i dea drumul, ca să scape de el. 
   Tei-Legănat însă se temea de aşa ceva, şi ca să-i încerce, pune în pat un bolovan şi scutură funia. Patul începe a se urca şi după o bucată de vreme numai ce aude o pocnitură. Cei doi duşmani ai lui Tei-Legănat dăduseră drumul patului cu bolovanul. 
   Tei-Legănat, văzînd şiretlicul tovarăşilor lui, porni iar «în lumea neagră». Merge cît merge şi ajunge la curţile lui Statu-palmă-barbă-cot. Cînd l-a văzut moşneagul, nu mai putu de bucurie. 
   Ospăţuri ca acele îi făcu, şi-l întrebă ce vînturi îl aduc pe acolo? 
   Tei-Legănat povesti lui Statu-palmă-barbă-cot pătăraniile lui cu zmeii şi cu cei doi tovarăşi ai lui, şi-l rugă să-l înveţe ce să facă pentru a ieşi pe «lumea albă». 
   — Nimeni n-ar putea să te scoată de aici, fătul meu, decît numaipajura din pădurea zmeului cel mare. Pajura aceea pe fiecare an scoate doisprezece pui, şi nici de unul n-are parte, căci cînd se duce după mîncare, vine un balaur şi-i mănîncă. Dacă-i putea să omori balaurul, ea te va scoate de la necaz. 
   Statu-palmă-barbă-cot mai dăscăli pe Tei-Legănat cum să se poarte cu pajura şi pe urmă se despărţiră. 
   — Pentru că n-ai fost rău, ca tovarăşii tăi, ai scăpat bine de la mine. Dar dacă ai fi fost şi tu ca ei, apoi cu zile nu scăpai de la mine. 
   
   Tei-Legănat merse în pădurea zmeului cel mare şi ajunse la cuibul pajurii. Tocmai atunci ieşea dintr-un iezer şi balaurul ca să mănînce puii pajurii. Tei-Legănat scoate paloşul şi dintr-o tăietură retează capul dihaniei de balaur şi scapă puii de moarte. 
   Cînd l-au văzut puii, nu mai puteau de bucurie. 
   — Cînd te-a vedea mama, are să te înghită de bucurie. Atunci ei l-au făcut un fulg şi l-au pus sub aripa celui mai mic. Cînd a venit pajura şi i-a văzut, era să moară de bucurie. 
   — Cine v-a scăpat, dragii mamei?
   
   — Un flăcău voinic şi frumos, îi răspunseră ei. 
   — Încotro s-a dus?
   — La răsărit, răspunseră ei. 
   
   Pajura, ca o vîntoasă, se repezi spre răsărit, ca să găsească pe cel ce i-a scăpat puii, dar nu l-a găsit. 
   — Încotro a apucat, dragii mamei?
   — Înspre apus. Repede iarăşi apucă spre apus, dar nici urmă de flăcău n-a găsit. 
   După ce mai fugi spre amiază şi spre miazănoapte, puii ziseră:
   
   
   — Noi, mamă, ţi-om spune unde-i voinicul care ne-a scăpat, dacăne făgăduieşti că nu-l vei mînca. 
   — Nu-l mănînc, dragii mamei. Atunci puiul cel mic scoase de sub aripă o peniţă mică şi-o aruncă jos. 
   
   Din ea ieşi un flăcău mîndru, de nu mai era altul ca el. Pajura îl înghiţi de bucurie, şi cînd îl vărsă, Tei-Legănat era de-o mie de ori mai frumos ca înainte. 
   — Ce pofteşti de la mine, voinice, pentru binele ce mi-ai făcut?
   — Să mă scoţi în «lumea albă», răspunse Tei-Legănat. 
   
   — Pregăteşte să ai douăsprezece vase de vin şi doisprezece boifripţi, şi mîine mergem. 
   Tei-Legănat se duse pe moşia zmeului cel mare, luă şi fripse doisprezece boi, cumpără douăsprezece buţi de vin şi în zori de ziuă se puse pe aripile pajurii cu boii fripţi şi cu vinul. 
   Merseră, merseră cale lungă, peste ape şi munţi, văi şi dealuri. De cîte ori îi era foame pajurii, Tei-Legănat îi da cîte un vas de vin şi cîte un bou fript. Atîta drum merseră, încît, cînd era aproape să-l scoată din fîntînă, nu mai rămăsese lui Tei-Legănat decît un pahar de vin. Carne nu mai avea defel. 
   — Dă-mi să mănînc şi să beau, zise pajura, că nu mai pot de foame. 
   — N-avem decît un pahar de vin, răspunse el. Dă-mi carne sămănînc de unde ştii, că nu mai pot, şi ne prăpădim amîndoi. Atunci Tei-Legănat taie din talpa piciorului o bucată de carne şi-o dă pajurii. 
   De-atunci are omul în talpa piciorului lipsa de carne între călcîi şi degetul mare. 
   — Bună-i carnea de om, zise pajura. De ştiam mai demult că eaşa de bună, te mîncam pînă acum. Mai merseră cît mai merseră şi după cîtăva vreme Tei-Legănat se văzu iarăşi pe «lumea albă». 
   Merse el cît merse şi ajunse la curtea împăratului cel cu fetele. 
   Fetele cele mari se măritase, una după Sfarmă-Piatră şi una după Strîmbă-Lemne. Cea mică, din pricină că n-a ascultat pe tată-său să se mărite după un fecior de împărat, o dăduse slugă la curţile lui Strîmbă-Lemne. 
   Cînd a auzit împăratul păţaniile lui Tei-Legănat şi drăciile lui Strîmbă-Lemne şi ale lui Sfarmă-Piatră, se încruci. Însură pe Tei-Legănat cu fata lui cea mică, îi dărui toată împărăţia lui şi a trîntit o nuntă cum n-a fost alta pe lume, la care a poftit şi pe moşneagul şi pe baba ce-au crescut pe Tei-Legănat. 
   La nunta lui Tei-Legănat aş fi jucat şi eu dacă eram pe atunci, că el nu se ferea de ţărani ca boierii de azi. Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus şi eu o minciună. 
    
     
  
  TRIŞTI-COPIL ŞI INIA DINIA 
   A fost, a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti, nici eu a lehăi ca un purice-a plesni. Şi eu nu-s de cînd poveştile; îs mai dincoace cu vo două-trei zile. Poveştile pe la poartă trecea cînd pe mine mama mă făcea. Ş-am luat şi eu una de coadă, ş-am zvîrlit-o peste poartă, şi ţ-o spun amu dumitale. 
   Cică era un împărat bogat de nu se mai afla altul ca el pe sub soare: bani, măi, aur şi argint. . . ciubere pline de galbeni. Ş-avea numai 
   o fată. Şi ce i-a venit fetei prin minte, c-a zis către tată-su: 
   — Tată, să-mi faci o mănăstire. 
   — Ţ-oi face, draga tatei. 
   
   — Da iacă cum să mi-o faci: să fie numai de aur şi din argint dinsorocoveţi, că ştiu că ai de unde. . . 
   Cum n-avea să i-o facă dacă era plin de avere, cum îi stupul! Unde-a-nceput a scoate cu ciuberele bani ş-a plăti la meşteri ş-a dat în scurtă vreme gata mănăstirea: cît din bani zidită, cît cu aur şi argint poleită. Mănăstirea era cam strîmtuţă, nu-i vorbă, dar înaltă. 
   — Tată — zice fata — eu aici singură, în mănăstirea asta, n-oi şedea. Să te duci prin ţară şi să cauţi douăsprezece fete tot aşa de tinere şi frumoase ca şi mine, să nu mă cunosc eu dintre ele. 
   
   Şi s-a dus împăratul ş-a căutat şi-a găsit numai unsprezece fete; iară după ce le-a găsit le-a adus acolo la mănăstire. 
   — Da, unde-i cea de a douăsprezecea?
   — D-apoi n-am găsit-o. 
   
   — Se află să n-o fi găsit?
   — Nu-i vorbă, am dat eu peste una, tot aşa de la fel ca voi; daiacă cum îi pricina de n-a venit: fata aceea a avut mamă şi mă-sa după ce-a făcut un copil, a trăit numai v-o trei zile, ş-a murit, ş-amu a rămas fata să-ngrijească de băiat. 
   — Numai asta-i toată pricina? D-apoi cît îi împărăţia mnitale demare nu s-a găsit cineva să crească un biet copil? Cît de fără zăbavă, s-aduceţi fata cu copilul aici. 
   Ş-au adus slujitorii fata cu copilul (cu frate-su). Da, ce frumuseţe de copil, de nu mai era altul ca el pe sub soare! Cum l-a văzut fata-mpăratului, îndata mare i-a adus o dădacă şi i-a poruncit: 
   — Ia copilul şi să mi-l creşti într-o zi, ca alţii într-o lună; şi-ntr-olună, ca alţi într-un an. 
   — Aşa oi face. La un an băiatul era mărişor, putea umbla, putea grăi, cum ar fi unul de iştialalţi la zece-doisprezece ani. 
   
   Pe fata-mpăratului o chema Inia Dinia. Iar băiatului, ş-a bătut multă vreme capul cum să-i puie numele, şi s-a ales că pe băiat să-l cheme Trişti-Copil. 
   Amu aude fata că-ntr-o ţară depărtată este o şcoală împărătească ş-a zis, către tată-su: 
   — Babacă, să iei şi să duci băiatul la şcoala aceea, c-aista, pe cumvăd eu, are să fie om scump. 
   Ş-a pus împăratul doi cai la trăsură şi s-a dus peste nouă mări, peste nouă ţări, peste nouă vineţii, a şaptea-mpărăţie. După ce-a ajuns acolo, i-a lasat băiatului bani de cheltuială, iar el ş-a luat drumul spre casă, ş-a mers multă lume-mpărăţie, ca cuvîntul din poveste, mai înainte este. Dar la despărţire, Inia Dinia a zis către băiat, că oricît de mult a şedea acolo la şcoală, de ea să nu pomenească, pentru că de-o pomeni, Trişti-Copil, acasă nu degrabă a veni. 
   Cum a intrat băiatul în şcoală, numai o dată i-a arătat calfa pe hîrtia asta, pe ceealaltă, pe cărţi — şi cînd a venit şi l-a luat la cercetare, singur calfa s-a mirat: Măi, că nici aşa băiat, încă nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi. Aista are să fie mare om la vremea vremii! 
   A stat el în şcoala aceea preţ de-un an, şi-n vremea asta, toată cartea a-nvăţat-o, mai-mai că-l întrecea pe calfă. 
   La împlinirea anului, s-a dus la-mpăratul cel cu şcoala ş-a zis aşa: 
   — Înălţate-mpărate, eu de-amu mă duc acasă. Cartea cît am avutde învăţat am învăţat-o: n-am la ce mai sta să mai mănînc pîinea străinului. 
   — Dă, măi băiate! Dacă nu vrei să mai stai, cu de-a sila nu tepoate ţine nimenea. Ş-apoi alta: măi dragul tatei — zice către un fecior care-nvaţase cu Trişti-Copil — adă v-un pahar de rachiu şi cinsteşte băiatu ista, că la drum i-a prinde bine. 
   
   Şi i-a dat un pahar de rachiu. Cînd să-l puie la gură, răspică Trişti-Copil: 
   — Aai! bogdaprosti, să fie de sănătatea dumnitale, înălţate bezedè. Ş-a băut paharul, de duşcă. 
   — Mai dă-i unul — zice împăratul. 
   
   Cînd l-a pus la gură a zis că să trăiască înălţatul împărat şi să fie de sănătatea lui. 
   — Mai dă-i un pahar, măi! 
   Cînd l-a pus la gură şi pe-aista, a zis că să trăiască toată gloata împărătească şi să fie de sănătatea înălţatei împărătese. 
   — Mai dă-i un pahar, măi băiate, că-i drumul depărtat. 
   Cînd l-a mai pus şi pe-aista la gură, a zis că să trăiască toţi oamenii împărăteşti şi să fie de sănătatea Iniei Diniei. 
   — Da cine-i aceea Inia Dinia, măi băiate?
   — Da cine să fie? Aceea-i stăpîna me(a); aceea m-a crescut şi m-adat pe mine la carte. 
   — Noa, de-amu să stai aici, că nu-ţi dăm drumul acasă. 
   — D-apoi de ce?
   
   — D-apoi ia, pînă ce n-a veni stăpînă-ta; că vrem şi noi să ştim cine-i aceea Inia Dinia. 
   — Cum are să vie ea, dacă nu ştie nimica ce-i de capul meu?
   — A veni ea, la un an, la doi, la trei; ce mai la deal, la vale, pînăn-a veni ea, nu-ţi dăm drumul. Să-l puneţi la opreală, măi! 
   
   Şi l-au pus la opreală pe Trişti-Copil. Nu era închis, avea voie să umble pe-afară prin ogradă, făr’ decît n-avea voie să se ducă acasă. Urît îi mai era bietului băiat, sărmanul! Umbla şi el cînd încolo, cînd încolo, mai dihai decît un om beat. 
   Amu, ce-i vine-mparatului prin minte: să-şi facă nişte dinaluri (binale). Adus-a lemne multe; tocmit-a meşteri şi s-a apucat de lucru. A dat lemnele la topor, la bardă, la şfară, ş-apoi s-a apucat de-nchiet. Trişti-Copil şedea toată ziua pe lemne şi se uita la meşteri cum lucrau. După ce-a închiet lemnele, le-a ridicat sus, care-şi la locul lor; iar băiatul s-a suit şi el acolo sus. 
   Da, zice calfa meşterilor acelora: 
   — Înălţate bezedè! Ce şezi, rogu-te, aşa de scîrbit?
   — Nu-mi mai zice bezedè, că eu nu-s bezedè, eu nu-s de-aici. Eu îs cine ştie de unde: de peste nouă ţări, de peste nouă mări, de peste nouă vineţii, a şeptea-mpărăţie. 
   — Ee, poi dă, dragul meu, cu mîna ţ-aş lua durerea de la inimă;
   dară dacă nu pot! — Ştii ce una, calfă? — Şti dacă mi-i spune. 
   — Eşti dumneata meşter?
   — D-apoi mai este ca mine altul pe podul pămîntului? 
   — Putea-u-ai să-mi faci un cobuz?
   — A hăăă, mă miram, ce-ai să mă-ntrebi. Ţi l-oi face cît de degrabă. — Şi cît mi-i cere? 
   — Nu mult; ia, de-o ocă de rachiu. 
   — Ţ-oi da şi de două ocă, numai să mi-l faci. 
   
   S-apucă meşterul de cobuz; dar numai seara la lumînare lucra la el, că ziua nu dovedea cu lucru-mpărătesc. În trei seri a dat cobuzul gata. Cînd l-a pus Trişti-Copil la gură, aşa cînta de se răsuna palatul. 
   A doua zi s-a suit acolo sus şi aceea cîntare cînta biatul, că s-a auzit răsunetul tocmai la mănăstirea Iniei Diniei. 
   — Fetelor — zise ea, dac-a auzit sunetul cobuzului — cîntarea asta nu-i a altuia, fără numai a lui Trişti-Copil. El trebuie să fie la opreală. M-a pomenit cumva pe mine, şi iacă amu nu-i dau drumul. Degrabă vă gătaţi cu ce aveţi voi mai frumos şi mai minunat şi să mergem la băiat. 
   Şi s-au-mbrăcat ele şi s-au gătat, au încuiat mănăstirea şi-au ieşit cu toatele afară. 
   — De-amu ţineţi-vă de mînă. 
   Ş-acelea puteri le-avea Inia Dinia că numai ce s-a înălţat toată ceata în văzduh, şi cît te-ai şterge la un ochi, a ajuns la împăratul cel ce oprise pe băiat. 
   S-a minunat împăratul de frumuseţea femeii acesteia. 
   — Da la ce-aţi pus băiatul la opreală?
   — Da ca să vii să te văd şi eu cine eşti. 
   — Apoi bine, iacă asta-s, care mă vezi. Dar băiatul unde mi-i?
   — Da ia, într-o odaie de-acestea. Atunci numai ce iese şi Trişti-Copil. 
   
   — Aşa-i că n-ai ascultat de sfatul meu? Aşa-i c-ai pomenit de mine?
   — Apoi aşa-i. 
   
   — De-amu, dragul meu, du-te acasă şi să-ţi faci un băţ de fier şiopinci de fier. Ş-atunci mi-i găsi, cînd s-o roade băţul, de-a rămîne numai cît ţii în mînă, şi opincile să se roadă pîn-or rămîne numai nojiţele! Să mă cauţi la mănăstirea Calu Gastru într-un pai reazemă şi într-un păr spînzură. 
   Unde s-a dat băiatul meu la plîns, de se scutura cămaşa pe dînsul, pentru că vedea că rămîne singur pe lume. 
   — Nu umbla a-ţi mai face inimă rea — zice Inia Dinia — c-aista-icanunul. Eu, de aceea mă duc la aceea mănăstire, ş-apoi de-acolo are să-ţi fie bine. 
   Şi s-au ridicat în văzduh Inia Dinia cu cele douăsprezece fete şi s-au făcut nevăzute; iar Trişti-Copil s-a pornit spre casă. Dac-a ajuns acasă, ş-a făcut opinci de fier şi băţ de fier ş-a plecat spre mănăstire. Da, în mergerea lui, nu mai avea drum hotărît. Apuca peste dealuri, peste văi şi peste păduri. De la o vreme a ieşit din nişte păduri ş-a văzut cam depărtişor nişte curţi. El a mers pînă de-aproape; dar n-a tras deodată la curţi, a tras la nişte odăi. Cei de la odăi l-au întrebat că-n ce fel umblă el pe-acolo “de unde eşti şi unde te duci?” 
   — Şti-mă Dumnezeu. Nu mi-ţi primi să vă slujesc, să capăt o bucăţică de mămăligă, să nu pcei1 de foame. 
   — D-apoi te-om primi, măi. Dar carte ştii v’ oleacă?
   — Ştiu oleacă. 
   Şi-l iau şi-l duc la şcoala împărătească. Calfa de-acolo cum l-a văzut, 
   
   l-a-ntrebat dacă ştie carte. 
   — Ia, oleacă ştiu. 
   Şi-i dă băiatului nişte cărţi să cetească. Şi cînd a prins el a citi, a rămas calfa ca cum ar fi încremenit. 
   — Măi, măi, carte ştiu; dar acesta mai mai să mă-ntreacă!
   Văzînd el că Trişti-Copil îi dobă de carte, n-a mai stat de dînsul să-l înveţe, că n-avea ce. L-a pus să cerceteze pe ceilalţi ucenici. Da amu, o seamă de ucenici au prins ciudă pe ist străin şi s-au sfătuit să-l bată, să-l alunge de-acolo. Un băiat de aceia, mai mare de trup şi mai zdravăn, a început a cata pricină lui Trişti-Copil, a sărit la el şi l-a bătut. 
   Vîzînd străinul c-aici nu poate trăi, aşa cam pe după miezul nopţii, a luat şi s-a pornit spre mănăstirea Calu Gastru. 
        1 Cînd dimineaţa, calfa dă de băiat că nu-i. Nu se da nimenea să spuie din ce pricină nu-i. Ce folos c-a aflat de ce n-a vrut să mai steie; amu cela era dus în lumea lui. 
   * 
   Noi să lăsăm pe Inia Dinia acolo la mănăstire şi să vedem ce-a mai făcut Trişti-Copil. 
   El mergînd pe drum a dat de-o pădure, a dormit noaptea într-o poiană din mijlocul ei, şi a doua zi pe-amiază a ieşit din pădure şi cum a ieşit, s-a făcut înaintea lui un şes cît vedeai cu ochii. Pe şesul acela se vedeau de departe doi, isbindu-se; dar ce era, el nu putea să ştie. Să fie oameni, să fie cai, măi. . . ce să fie? Cînd se mai apropie, vede o zmeuaică bătîndu-se cu o drăcoaică. Dar ce bătaie se băteau, Doamne! Se făceau două roţi de foc. . . şi cînd se izbeau una-n alta săreau bucăţile şi scînteile din ele cine ştie unde. 
   Dacă l-au văzut, au început a se ruga să le judece el şi cum le-a judeca el aşa s-or lăsa şi ele. 
   — De ce vă mîncaţi voi şi vă bateţi în felul acesta? zice Trişti-Copil. 
   — Iacă de ce — răspunde drăcoaica; zmeuaica a făcut copilulacesta, şi după ce l-a făcut, l-a lăsat, ia, încolo; i-a fost lene să-l crească. Eu l-am luat şi m-am necăjit şi l-am crescut pînă în starea în care-l vezi, ş-amu vrea să mi-l ieie crescut gata. Apoi îi cu dreptu? 
   — Zmeuaică, să laşi băiatul drăcoaicei, dacă ţ-a fost urît şi greua-l creşte. Ai fi bucuroasă să vii la masă de-a gata. Să te duci, zmeuaică, în drumul tău, şi tu, drăcoaică, cu băiat cu tot, în drumul tău; dacă vă place. 
   — Ai. . . îţi mulţumesc de facerea de bine; pentru treaba asta să ştiică te-oi ajuta şi eu cît de curînd, zice drăcoaica. 
   
   — Fi-ţ-ar de cap şi de ciolane, că mi-ai luat băiatul, zise zmeuaica. 
   Trişti-Copil le-a lăsat şi s-a dus unde-avea de dus. Zmeuaica a apucat şi ea într-o parte; drăcoaica cu băiatul a rămas pe loc. După ce Trişti-Copil s-a depărtat, că de-abia-l mai puteai vedea, zice drăcoaica sfătuindu-se cu băiatul ei: 
   — Trişti-Copil ne-a făcut nouă un bine. Se cuvine ca şi noi să-i facem bine. Să te duci să-l ajungi şi să-i fii de ajutor, că în drumul lui are să treacă peste nişte ape, şi l-or sluţi podarii. 
   — Mă duc, mamă, să-l ajung. 
   Şi cît te-ai şterge la un ochi, a fost pe-aproape de Trişti-Copil, care s-a cam speriat văzînd pe fiul drăcoaicei că vine ca un nour. 
   — Nu te teme nici leacă, pentru că eu nu vin nici c-un rău, făr’ vinsă-ţi fiu mîna de-ajutor pînă ce-i trece trei ape, c-amintrelea au să te sluţească podarii. 
   — Apoi hai dară înainte şi-ţi mulţumesc de cuvîntul cel bun. Şi merg ei o bucată bună, pînă ce ajung la o apă de cele mari. 
   — Măi podare, îmi trage podul, c-am să trec de ceea parte. 
   — L-oi trage şi te-oi trece apa, dacă mi-i lăsa să-ţi scot un ochi. 
   — Te-oi lăsa, grăieşte feciorul drăcoaicei. 
   Cum au trecut podul, le-a ieşit podarul înainte să-şi ieie vama. 
   
   — Giuruită-ţi trebuie, zice feciorul drăcoaicei, ochi îţi trebuie, ochiţ-oi da. 
   
   Şi cînd l-a luat o dată, măi, şi cînd l-a ridicat în sus, tocmai în mijlocul apei cu capu-n jos l-a zvîrlit. Au mai fost ieşit ei nişte oameni şi mai huiau; dar văzînd că-i feciorul drăcoaicei, au tăcut molcum. Ieşti doi s-a dus înainte ş-au mers pînă ce-au ajuns la apa cea mare din mijloc. 
   — Trage podul, măi, c-am să trec de ceea parte. 
   — L-oi trage, da pentru asta, să mă laşi să-ţi tai o mînă. 
   
   — Te-oi lăsa — răspunde tot feciorul drăcoaicei. Cum au trecut apa, ş-a venit podarul, la vamă, a păţit-o ş-acesta ca şi cel dintîi. 
   Ş-au mai mers ei — Trişti-Copil şi feciorul drăcoaicei — pînă ce-au ajuns la apa cea de la urmă — a treia. 
   — Trage podul şi mă trece de ceea parte, măăi! 
   — Te-oi trece, măi, dacă mi-i lăsa să-ţi tai un picior. 
   — Te-oi lăsa. 
   Şi l-a-necat şi pe-acesta ş-apoi a zis feciorul dracoaicei:
   
   
   — Eu aş merge cu tine la mănăstirea lui Calu Gastru, da-i departe tare şi-s cam trudit. Mergi sănătos, că eu mă-ntorc înapoi. 
   — Mergi sănătos şi dumneata, şi bogdaprosti că m-ai adus teafărpîn-aici. 
   
   Ş-a mers Trişti-Copil, ş-a mers pînă ce-a ajuns la un pîrîu mare şi repede. Şi era pe pîrîul ista o moară de făcea numai piclă1. Morarul, cum l-a văzut, l-a întrebat că de unde-i şi cu ce capăt umblă pe-acolo? 
   — Şti-mă Dumnezeu. Umblu şi eu să găsesc undeva v-o bucăţică de mămăligă. 
   — Dacă ţi-i vorba de-aşa, rămîi la mine, măi băiate, că tot îs eu
   singur şi n-am pe nimeni de ajutor. 
   Ş-a rămas Trişti-Copil argat la morarul cela. 
   Amu iacă cum îi socoteala: la moara ceea venea întotdeauna un om călare pe un poloboc de grîu şi măcina. Trişti-Copil în scurtă vreme a deprins meşteşugul morăriei şi făcea treabă mai dihai decît morarul cel bătrîn. 
   Moara era cu două pietre. Cînd venea omul cu polobocul, turna într-amîndouă coşurile. La o covată şedea moşneagul şi la alta Trişti-Copil. Văzînd morarul cel bătrîn ce lucru de treabă bună face băiatul, a mai lasat moara în seama băiatului, iară el s-a dus la tîrg. 
   Cînd a ajuns cel cu polobocul la stăpînă-sa, bucătăriţele şi chiar stăpîna l-a-ntrebat cine i-o măcinat grîul, că bun lucru de făină i-a făcut. 
   — Un băiatanaş îi tocmit slugă la morar, şi băiatanaşul mi-a făcut treaba asta. 
        1 — Na, zice stăpîna, să-i duci un galben şi să-i spui că tot de astăfăină să facă. 
   Apoi, domnule, moara aceea era a Iniei Diniei; iar cel cu polobocul la pităriile ei ducea făina. Nu tocmai tare departe de moară, era şi mănăstirea Calu Gastru, cu chiliile celor douăsprezece călugăriţe. 
   Omul cel cu polobocul, după ce-a ajuns la moară, a dat galbenul lui Trişti-Copil. 
   — Na măi, ţi-a trimis stăpînă-mea un galben ş-a zis că tot de astafăină să-i faci. 
   — Ba i-oi face eu pe trei părţi mai bună. 
   Dar baba morăriţă crăpa de ciudă că n-a luat moşneagul ei galbenul. 
   — Numai drumurile le păzeşti — probozea1 baba pe moşneag, după ce venise de la tîrg. Iacă a venit cel cu polobocul ş-a dat băiatului istuia un galben. Nu era mai bine să-l fi luat tu? În loc să ne putem noi hrăni, hrănim un venetic din lume. 
   — Aăra, măi babă, lasă că ne-om hrăni noi şi singuri, dacă-i vorba
   de-aşa. Şi cheamă băiatul şi-i spune să se ducă unde l-a-ndrepta Dumnezeu 
   — “că eu, dragul meu, nu te mai pot ţinea”. 
   — M-oi duce, moşule, dac-aşa mi-a fost scris, să umblu pribeagprin lume, ca a nimărui. 
   
   Şi mergînd băiatul aşa pe drum, se-ntîlneşte cu cel cu polobocul, care ducea făină la mănăstire. 
   — Bună vremea, om bun. 
   — Mulţumesc dumnitale, măi băiete. 
   — Nu mi-i lua şi pe mine pîn-acolo unde mergi dumneata?
   
   — Ba lua; dar, nu drept pînă la curţi, că mă tem să nu-mi bănuiască stăpîna. 
        1 Şi s-a suit Trişti-Copil pe poloboc, şi cînd mai-mai să se apropie de mănăstire, s-a dat jos şi s-a făcut un zugrav ş-a intrat într-o chilie la o călugăriţă. 
   — Bună ziua. 
   — Mulţumesc dumnitale. 
   — N-aveţi nevoie de-a zugrăvi ceva?
   — Ba avem, cum nu. 
   
   Şi s-aşează Trişti-Copil ş-a zugrăvit chiliuţa aceea aşa de frumos, de gîndeai că eşti pe altă lume, cînd ai fi intrat acolo. 
   — Ce mi-i cere pe lucrul care l-ai făcut?
   — Ia, nimica; numai sănătate şi voie bună. Celelalte călugăriţe tare s-au minunat de zugrăveala chiliei. 
   
   — Nu mi-i zugrăvi şi mie chilia? zice o călugăriţă. 
   — Ba zugrăvi. 
   
   Şi ce-a făcut la astă călugăriţă, era pe zece părţi mai frumos şi mai minunat decît la cea dintîi. Raiul pe pămînt era în chiliuţa aceea. 
   — Ce mi-i cere pe lucru?
   — Ia, v-o zece galbeni. 
   — Ţ-oi da, că şi face. 
   
   Nu mult trece şi vine Inia Dinia pe-acolo şi i-a plăcut şi ei ce-a văzut. 
   — Nu-i merge să-mi zugrăveşti şi chilia mea?
   — Merge, cum să nu merg?Şi s-a apucat Trişti-Copil de zugrăvit; dar frumuseţe ca la chilia ceea de a doua n-a mai făcut. 
   Cînd au rămas în chilie numai Inia Dinia şi cu Trişti-Copil, apoi s-au cunoscut. Amu, iacă de ce-a zugrăvit mai frumos la cea de-a doua călugăriţă: aceea era sora lui dreaptă. 
   Ş-apoi de-acolea, măi tată, sărutatu-s-au Trişti-Copil cu Inia Dinia, drăgostitu-s-au, strînsu-s-au în braţe, rogu-te, ca cei care nu s-au văzut de-atîta amar de vreme. Şi-apoi mai zi, că erau şi tineri, ş-aşa-i tinereţea asta, bat-o s-o bată! 
    
     
  
  
  CURPĂN MARE 
   Amu era odată un împărat. Împăratul acela avea trei feciori frumoşi şi voinici, tot unul şi unul. Dintre toţi, cel mai mic părea mai isteţ decît ceilalţi doi. Tată-său era puşcaş bun. Totdeauna, cînd se ducea la vînat lua şi pe feciori cu dînsul. Nu după multă vreme, se deprind şi ei cu meşteşugul vînatului. 
   Într-o zi se porneşte împăratul cu feciorii la vînat şi se duce în cutare pădure; da, a luat cu dînsul o mulţime de oameni, ca la o vînătoare împărătească. Nu mult stă el în pădure, şi cheamă pe feciori la dînsul şi le zice aşa: 
   — Dragii tatei! Eu îs bătrîn; nu mai pot umbla la vînat cumumblam odată. Mi-i gîndul să mă duc acasă. Rămîneţi voi aici, şi vînaţi şi umblaţi toată pădurea, dar numai în cutare munte să nu vă duceţi, c-apoi n-are să fie bine. 
   După ce-a gătit de grăit, s-a luat şi s-a-nturnat acasă; iar feciorii au rămas în pădure cu toată gloata. Amu ce-şi iau pe seamă cei doi feciori mai mari, că se întorc şi ei acasă, şi rămîne în pădure numai cel mai mic, care avea fire de voinic. Vînează el, băiatanul, epuri, căprioare şi merge cu gloata prin pădure, pînă ce-i apucă noaptea şi poposesc tocmai aproape de muntele unde i-a fost spus tată-său să nu umble. 
   Cum ajung oamenii acolo, s-apucă şi fac un foc mare şi se dau împrejurul lui să se hodinească. Da, numai ce aud într-un tîrziu din-tr-un deal de departe: 
   — Uhuhuu, măăăi!Da ieştia de ici răspund şi ei:
   
   — Hă, hă, hăăă!De-acolea nu s-a mai auzit nimic, fără numai muştele şi ţînţarii
   
   
   bîzîind şi vîntul încetişor bătînd. Şi zice feciorul de-mpărat: 
   — Măi flăcăi, toate ca toate, da voi nu bine-aţi făcut de-aţi răspuns. 
   — D-apoi de ce, prea înălţate bezedè? 
   — Apoi îţi vedea voi de ce. 
   
   De-acolea au lăsat vorba asta la o parte şi s-au dat ş-au fript epuri şi căprioare şi păsări; apoi s-au dat ş-au mîncat şi pe urmă s-au lungit toţi împrejurul focului. 
   Feciorul de împărat, se vede c-a simţit ceva, că el nu s-a culcat; fără s-a apucat de ş-a încărcat bine puşca şi s-a dat mai deoparte de foc, cum ar fi de-aici pînă la poartă şi şedea în dosul unui brad să vadă ce s-a întîmpla. 
   Şade băiatanul, şade, şade. . . ş-aşa cam de către miezul nopţii, numai ce-aude de departe prin pădure; troopa, troopa, troopa, troopa. Cine era? O căruţă mare, şi la ea înhămaţi doi cai mari cît pădurea. . . şi-n căruţă o matahală. Aşa era căruţa de mare, că, mergînd prin pădure, trecea peste copaci, care se îndoiau ca bojii. Ş-a mers matahala pînă ce-a ajuns la foc. Dac-a ajuns la foc ş-a văzut atîţia oameni, nu mai putea de bucurie. 
   — Ia aici, din vînatul ista, am eu cu ce mă ospăta vro cîteva zile. 
    De-acole s-a dat jos din căruţă, a luat o mînă de om mort ş-a-ncunjurat oamenii de trei ori. A treia oară a pus mîna ceea jos, a scos un paloş şi l-a tras ia aşa printre dinţi — se vede că-i era voia să-l ascută. Cînd trecea paloşul printre dinţi, săreau scîntei din el ca şi cum ai scăpăra. 
   Pe cînd a vrut să-l mai tragă a doua oară printre dinţi, feciorul de-mpărat a pus puşca la ochi şi tocmai în gura matahalei a nimerit. Matahala a căzut jos, ş-atîta sînge a curs din ea, că pînă şi focul s-a stins, şi pe feciorul de împărat l-a stropit; iar pe cei ce dormeau împrejurul focului, mai că era să-i înece. 
   Vizitiul matahalei n-a stat mult la chiteală, fără a-nturnat căruţa ş-a apucat înapoi. 
   Ei, da amu ce să facă feciorul împăratului că i s-a fost stins focul?! Se ia şi se suie într-un copac mare şi se uită n-a vedea undeva lumină? Nu mult stă şi vede hăt departe o zare de foc. Îşi face el socoteală încotro să apuce, apoi se dă jos din copac şi porneşte la drum. Merge el ce merge şi de la o vreme ajunge la locul unde văzuse lumina aceea. Acolo era un foc mare. Pe foc era un cazan mare, şi-n cazan erau puşi trei zimbri (adicătelea boi sălbatici). De foc lua seama un zmeu bătrîn. 
   Cum ajunge feciorul de-mpărat, se uită la foc, se uită şi la zmeu, şi vrea să puie mîna pe-un tăciune. 
   — Da cine eşti tu, măi, de vii să iei foc ne-ntrebat, ne-nimica?
   — D-apoi, moşule, eu îs feciorul Împăratului Alb; auzit-ai de dînsul? 
   — Cum, măi, tu eşti feciorul Împăratului Alb?
   — Eu îs. 
   — Ia stai olecuţă, măi băiatane, dacă ţi-i vorba de-aşa. Eu, măi, am doisprezece feciori, şi de douăzeci şi patru de ani se luptă cu-Împăratul Alb să-i ieie fata, şi nici că-l pot dovedi. Bine că mi-ai pcicat în mînă. 
   
   — Ia lasă, moşule, nu mai lehăi atîta şi dă-mi un picior de carne
   să mănînc, că nu mai pot de foame. Zmeul îi dă un picior de carne. Flăcăul îl mănîncă şi zice: 
   — Moşule, lasă-mă să iau foc — c-al meu mi s-a stins — c-apoi oiveni eu înapoi ş-oi merge cu feciorii dumitale şi las’ dacă nu l-om dovedi pe-mpăratul Alb, că eu îs feciorul Împăratului Verde. 
   — Măi, măi băiate, dacă ţi-i vorba de-aşa, du-te; dar cată de nuzăbovi mult. 
   
   Feciorul de-mpărat ia tăciunele, se duce de aţîţă focul, trezeşte tovarăşii, le povesteşte ce-a păţit cu matahala şi le spune să se ducă acasă, că el are de mers în alte părţi. Oamenii apucă spre casă, iar el spre zmei. 
   — Ei, bre, ce-i de nu puteţi voi fura fata lui Alb Împărat?
   — D-apoi cum dracu s-o poţi fura. . . că are un cocoş pe casă, şi cînd i-a aminosi a om, începe să cînte. Şi mai are o hăituşcă, de, cînd i-a simţit a om, cît de departe să fie, începe a bate, şi nu te poţi apropia de curţi nici ca cum, că despre străji n-am avea noi nevoie. 
   — Haideţi, măi, cu mine. 
   Şi se pornesc toţi spre Alb Împărat. După ce-au mers un răstimp bun, flăcăul a pus ochianul la ochi ş-a văzut pe curte cocoşul. A tras cu arcul şi l-a omorît. Mai merge oleacă şi iar pune ochiana la ochi, şi vede că fata-mpăratului a fost ieşit la plimbare cu hăituşca după dînsa. Trage cu arcul, ucide căţeaua, şi de-acolea pornesc înainte. Cum ajung la zidurile dimprejurul curţii, feciorul de-mpărat face o bortă pe sub zid pînă ce iese de ceea parte. De-acolea se bagă el pe sub casă şi spune la cîte-un zmeu să vie după dînsul. Flăcăul şedea la gură, şi care cum zmeu ieşea, îi tăia capul şi-l azvîrlea deoparte. Şi tot aşa i-a tăiăt pînă la unsprezece. Cel de al doisprezecelea, Zmeul Alb, a priceput cum îi treaba, ş-a fugit acasă. 
   Cînd a văzut Alb Împarat şi fată-sa că feciorul ist de-mpărat a ucis zmeii, nu mai putea de bucurie. A luat ş-a făcut nunta cu dînsul. Apoi a zis către ginere-su: 
   — Dragul tatei, eu de-amu-s bătrîn, nu mai sunt în putere săcîrmuiesc împărăţia. Să rămîi tu în locul meu. 
   — Bine, tată. 
   — Da, iaca ce-i, dragul tatei. Să ţineţi seamă de un lucru: tu aiucis numai unsprezece zmei. Cel care-a ramas, îi mai voinic decît toţi. Cătaţi să nu vă depărtaţi tare de curte, c-apoi rămîi făr’ de nevastă. 
   
   — Bine, tată, aşa oi face. 
   Nu multă vreme a trecut, şi ce-i veni tînărului Împarat, să iasă la primblare. Da se vede c-a fost uitat poveţele socru-su că, luîndu-se cu vorba, s-a depărtat hăt bine de palat. Cum mergeau tinerii fără să 
   se mai gîndească c-or păţi ceva, iată că văd ridicîndu-se un nour. 
   Era Zmeul Alb. 
   De ce mergea, norul se apropia. Amu, nu ştiu cum a venit vremea, că feciorul de-mpărat a-nturnat capul în altă parte să vadă ceva. Pe cînd s-a-nvîrtit înapoi, ia nevasta dacă ai de unde. I-a fost luat-o zmeul, şi s-a dus cu dînsa tocmai la a lui curţi; iar tînărul împărat a venit acasă plîngînd c-a rămas făr’ de soţie. 
   — Dă, dragul tatei! Dacă nu m-ai ascultat! Nu ţ-am spus să nu tedeperţi că zmeul «te face flăcău»? 
   Da bărbatul, tot bărbat. Lasă plînsul la o parte şi porneşte la drum să-şi găsească soţia. Merge el cale lungă spre moşia zmeului. 
   * Amu, iacă cum îi socoteala: zmeul dac-a ajuns la curţile lui, a vrut să s-apropie de fata lui Alb Împărat. Dar ea nu l-a suferit, fără iacă ce i-a spus: că un an de zile n-are voie nici să grăiască cu dînsa, nici să s-apropie de dînsa, c-amintrelea îl prăpădeşte de pe faţa pămîntului. Zmeul văzînd cum îi rînduită socoteala, îşi căuta de alte treburi. . . umbla mai mult la vînat. Tînărul împărat a mers el cît o fi mers, pînă ce-a ajuns pe moşia Zmeului Alb. Pe acea moşie erau nişte stîne. Ciobanii, cum l-a văzut, l-au cunoscut că-i os de împărat, şi l-au întrebat că ce vînturi îl poartă pe dînsul prin locurile-acelea? El le-a povestit toată pătărania ş-a zis că nu s-ar putea repezi careva la curtea zmeului să-i spuie împărătesei să vie pînă la dînsul? Atunci un cioban zice: 
   — Da, m-oi repezi eu, înălţate-mpărate, că-s cunoscut cu dînsa, că doară în toată ziua-i duc caş dulce. 
   Şi nici nu mai stă mult la vorbă, făr’ ia găleata de caş, pleacă la palat şi spune nevestei zmeului cum îi şi ce-i. Ea cînd a auzit, îndată mare a venit să se întîlnească cu bărbatul ei cel drept. 
   — Ei, dragă, zice tînăru-mpărat, ai tu de gînd să mai trăieşti cumine ori ba? 
   
   — De bună seamă; da nu ştiu cum am face de zmeu, să nu neprindă. 
   — Vină şi sui ici pe cal şi hai cu mine. 
   Zmeul era la vînătoare. El avea un cal năzdrăvan, cu trei inimi. Pe cal îl chema Curpăn Mare. Tinerii cum s-au pornit de la stînă, Curpăn Mare a prins a necheza, iar zmeul l-a-ntrebat aşa: 
   — Curpăn Mare, Curpăn Mare! Spune-mi mie ce-ai păţit? Orimîncarea ai gătit, ori setea te-a potolit? 
   — Nici mîncarea n-am gătit, nici setea m-a potolit. . . Fără a venit şi ţ-a luat nevasta şi se cam mai duce cu ea. 
   
   — Curpăn Mare!
   — Ce-i, stăpîne?
   — Am cînd bea cinci buţi de vin şi cînd mînca cinci cuptoare depîine, ş-apoi să-i ajung? 
   
   — Ai, stăpîne. 
   Stă zmeul şi mănîncă cinci cuptoare de pîine, bea cinci buţi de vin, se hodineşte cinci zile, apoi încalecă pe cal, şi, ca de cînd am prins a povesti, i-a şi ajuns. . . ş-a luat nevasta; iar celuia i-a dat două palme şi i-a spus să-şi ieie grija despre nevastă, dacă-i trebuie să mai vadă soarele. 
   Zmeul s-a-nturnat acasă. Tînărul împărat n-a prăpădit nădejdea, că mai după vreme iar s-a abătut pe la curtea zmeului, pe cînd nu era acasă, şi zice către soţia lui: 
   — Să-l întrebi că de unde are el calul acela aşa de straşnic?
   — L-oi întreba. 
   
   Cum se apropie seara, zmeul vine acasă; iar nevasta îl întreabă că unde stă puterea calului? 
   — He-he-hee, drăguţă! Cal ca al meu se găsesc numai la bunicatatălui meu, în cutare loc. Ea are o iapă care-i fată mînzi de-aieştia. 
   Cum s-a dus zmeul la vînat, iacă vine feciorul de-mpărat; iar a lui dreaptă nevastă i-a spus tot ce-a auzit. . . şi de-acolea, gata socoteala. 
   A-ncălecat tînărul pe calul lui şi s-a pornit la drum, spre baba aceea. 
   Mergînd el aşa pe cale, a dat de-un hoit de cal. La hoitul cela erau doi corbi: unul mai bătrîn şi unul mai tînăr. Cel mai tînăr nu lăsa pe cel bătrîn să mănînce şi el. Văzînd corbul cel bătrîn pe feciorul de-mpărat, a alergat la dînsul, s-a jeluit cum îl necăjăşte cel tînăr şi tare s-a rugat să-i facă şi lui parte, că la vremea vremii de mare folos i-a fi. 
   Atunci drumeţul a luat ş-a tăiat hoitu-n două. Jumătate a lăsat-o pe loc, iar ceealaltă jumătate a legat-o de coada calului ş-a tîrîit-o hăt încolo. 
   — Na, măi corbule! Tu să mănînci acolea. Dar cînd îi vedea că cel tînăr vine la partea ta, tu să zbori la a lui, şi cu rînduiala asta n-ai să mai fii flămînd. 
   — Cînd îi avea v-o nevoie mare, numai cu gîndul să gîndeşti la
   mine, şi eu oi fi lîngă dumneata. 
   Flăcăul se porneşte la drum. 
   Mergînd el aşa prin pădure, numai ce aude un huiet mare. Ce 
   era? Nişte puşcaşi au fost dat de urma unui lup şi-l cătu să-l împuşte. Văzînd lupul pe feciorul de-mpărat, a prins a se ruga şi a zice: 
   — Bezedè frumoasă de-mpărat! Scapă-mă de moarte, că de-oiscăpa şi n-oi muri amu, apoi am să trăiesc treizeci de ani. . . şi la vremea vremii de mare folos ţ-oi fi. 
   Feciorul de-mpărat a luat degrabă şuba lui, ş-a pus-o pe lup. Nu mult, şi iacă vede viind puşcaşii în fuga mare. 
   — Fecior de-mpărat! Nu cumva ai văzut un lup trecînd pe-aici? 
   — Ba am văzut. Chiar măinte a trecut pe lîngă mine şi s-a dus la
   
   vale. După ce s-au depărtat puşcaşii, a ridicat şuba ş-a zis către lup: 
   — De-amu, tu apucă pe ici la deal, că cei ce te caută au trecut lavale. 
   — Ai! Mulţumesc mnitale, fecior de-mpărat, pentru aist bine! Cîndîi avea v-o nevoie mare, numai cu gîndul să gîndeşti la mine şi eu oi fi lîngă dumneata şi mult ajutor ţ-oi da. 
   Acest lup era împăratul lupilor. 
   Feciorul de-mpărat a pornit la drum. De la o vreme l-a pălit foamea. Descalecă de pe cal, scoate o pîine şi se dă la mîncare. Pe cînd s-a aşezat la ospăţ, iată un şoarece ugilit că iese dintr-o bortă şi zice aşa: 
   — Bezedè frumoasă de-mpărat! Dă-mi, mă rog, şi mie să mănînc, 
   că nu mai pot de foame. . . n-am mîncat de trei zile. Omul rupe şi-i dă o bucăţică de pîine. Şoarecele o mănîncă toată. 
   — Apoi, fecior de-mpărat, iacă ce: mai dă-mi o bucăţică, că nu m-amhrănit. 
   El dac-a văzut treaba de-aşa, a dat şoarecelui toată pîinea; iar pe dînsul s-a lăsat flămînd. Mai stă şi se mai hodineşte oleacă; pe urmă încalecă pe cal şi se porneşte spre moşia babei. Cînd colo, numai ce se trezeşte cu şoarecele. 
   — Mulţumim dumitale, fecior de-mpărat pentru aist bine! Să ştiică şi eu te-oi ajuta cu ceva la vremea vremii. Cînd te-a păli v-o nevoie mare, numai să gîndeşti la mine, şi eu m-oi afla lîngă dumneata. 
   
   Acesta era împăratul şoarecilor. 
   După ce iese din pădure, feciorul de-mpărat dă de-o apă. Se vede că fusese ploaia mare pe-acolo, că apa a fost ieşit peste maluri, ş-amu pe cînd a ajuns el, s-a fost tras la matca ei. Da pe-o mreană o cuprinsese mîlul, ş-amu nu putea să se ducă în apă. Cînd a văzut pe feciorul de-mpărat, a-nceput a striga: 
   — Bezedè frumoasă de-mpărat, fă un bine şi scoate-mă din mîl şimă dă în apă, că de mare folos ţ-oi fi trăind şi nu murind. 
   Omul a descălecat, a luat o funie, a legat mreana peste mijloc ş-a tîrîit-o pînă ce-a dat-o în apă. Amu, săraca mreană nu mai putea de bucurie. 
   — Ai, mulţumescu-ţi că nu m-ai lăsat la necaz. Cînd îi da peste-onevoie mare, numai să gîndeşti la mine şi eu oi fi lîngă dumneata. 
   
   De-acolea, cela n-a mers mult şi iată că-n tîrzie vreme a intrat pe moşia babei. Cînd s-a apropiat de casa ei, foarte s-a-ngrozit de ce i-a dat ochii a vedea: ograda era înconjurată cu gard de nuiele, şi-n fiecare par cîte un cap de om. Casa ei era drăniţită numai cu limbi de om. 
   A mai fost rămas un par gol şi pe casă mai trebuia o limbă. Parul tot striga: “Babă, cap!” Iar casa: “Babă, limbă!” 
   Iacă cum era socoteala: se duceau feciori de boieri, de-mpăraţi să păzească iapa babei. Haramul de iapă, pe la miezul nopţii se făcea nevăzută şi bietul flăcău se-nturna acasă numai singur-singurel. Baba văzîndu-l fără iapă, îi tăia capul şi-l punea în par, iar limba pe casă. 
   Amu rămăsese numai un par gol şi pe casă numai o limbă de pus. 
   Feciorul de-mpărat îşi ia inima-n dinţi şi-şi ţine drumul. 
   Baba, cînd l-a văzut, nu mai putea de bucurie, că-i încape ş-aista în mînă. 
   — Bună ziua, mătuşă!
   — Mulţumesc, dragu mătuşii. Da ce umbli?
   — Da, am venit să păzesc iapa. 
   
   — Bine, dragu mătuşii, bine. Vină colea-n casă şi-i mînca oleacă şi te-i hodini pînă-n seară, ş-apoi de-acolea te-i duce cu ea, că ea numai noaptea paşte. Da să ai grijă să nu vii fără dînsa, c-auzi ce zic parul şi casa. 
   — Aud, aud, mătuşă. 
   Băiatanul se dă şi mănîncă, se mai hodineşte ş-aşa cam de către seară se porneşte cu iapa la păscut. Şade el treaz şi-şi ţine firea pînă pe la miezul nopţii. Cînd la miezul nopţii, nu mai putea de somn. 
   Văzînd iapa că el îi mai gata, îl ia cu tot cu şa şi-l pune pe-un muşuroi; iar ea se face un corb şi zboară tocmai la torţile cerului. 
   Cînd aproape să iasă zările, băietanul se trezeşte călare pe muşuroi. Ia haramul de unde nu-i. Ce să facă el, săracu? Cum să se ducă fără iapă, că baba-i taie capul! 
   Amu stînd aşa pe gînduri, iacă-şi aduce aminte de corb şi zice: 
   — Cînd ar fi corbul pe-aici, poate că m-ar putea ajuta cu ceva!Cînd numai ce se trezeşte cu corbul. 
   — Da ce scîrbă mare te-a pălit, fecior de-mpărat, de şezi aşa?
   — D-apoi iacă cum şi iacă ce. . . 
   
   — N-avea nici o grijă că ţ-o aduc eu. Boala dracului s-a făcut corbşi şade ascunsă tocmai după torţile cerului. Şezi acoalea, şi cînd îi vedea un corb c-un pui după dînsul, să zici: 
   — Stai, iapa babei gogolată, Cu un mînz alăturată! 
   Ea are să steie. Dumneata i-i pune frîul în cap, îi încăleca pe ea şi te-i duce la babă cu căciula pe-o ureche. 
   Ş-a strîns corbul toţi corbii de pe lumea asta şi s-a dat la căutat de-a mărunţelul, ş-a găsit iapa tocmai după torţile cerului, c-un pui lîngă dînsa. Şi mi-o luat-o corbii la ciocnit şi la ciupit, de mai-mai să-i scoată ochii. După ce-au stîrnit-o de-acolo, au luat-o la fugărit spre băiatan: iar băiatanu cînd a văzut-o, numai ce-a strigat: 
   — Stai, iapa babei gogolată, Cu un mînz alăturată! 
   Iapa a stat; el i-a pus frîu-n cap, şaua la locul ei, a-ncălecat pe dînsa ş-aşa cam pe la răsăritul soarelui ajunge acasă la babă. 
   — Bună dimineaţa, mătuşă! Iaca ţ-am adus iapa. 
   — Bine, dragul mătuşii, bine!ă. . . î Du-te, dragul mătuşii, în casă şi-i mînca oleacă şi te-i hodini, şi de către seară, iară (şi) te-i porni. 
   De-acolea se duce baba-n grajd şi ia iapa la bătaie, că de ce nu s-a ascuns să n-o poată găsi? 
   — Da m-am ascuns, zice iapa, tocmai după torţile cerului, d-apoidacă m-a găsit! 
   — Să cauţi să te-ascunzi bine, că de-i face amintrelea, te mîntuiîn bătaie. 
   Cum vine seara, băiatanul încalecă pe iapă, ia şi mînzul şi se porneşte în ţarină. 
   — Ai grijă, băiete, zice baba, să nu vii fără de iapă, c-apoi, vai decapul tău! 
   
   Amu el, cum a ajuns în ţarină ş-a văzut că-l păleşte somnul, s-a dat jos de pe iapă ş-o ţinea numai de pana căpăstrului. Pe după miezul nopţii, cînd băietanul dormea dus, iapa se dă şi se face o mreană, şi se duce, cu puiul ei, tocmai în fundul mării, după o stîncă. 
   Aproape de ieşirea zărilor, omul se trezeşte şi dă de iapă că nu-i. Scîrba lui!. . . 
   — De-amu, de bună seamă, că-mi pune baba capu-n par!Dar cum se crămăluia1 el aşa, iată-şi aduce aminte de mreană. 
   — Numai mreana, săraca, poate că m-ar putea scoate de la unnecaz ca aista. 
   Pe cînd grăia şi se gîndea la mreană, numai ce se pomeneşte cu mreana dinaintea lui. 
   — Ce porunceşti, stăpîne?
   — Iacă ce-am păţit. . . Şi-i spune cum a rămas fără iapă. 
   
   
   — Aăăă, despre-aceea treabă, nici capul să nu te doară. Şezi coleacu căpăstru-n mînă, şi cînd îi vedea c-aducem un peşte cu doi pui lîngă el, numai aşa să zici: 
   — Stai, iapa babei gogolată, Cu doi mînji alăturată! 
   Ea are să se facă iapă cu doi mînzi alăturea. Atunci dumneata să te sui pe dînsa şi să te duci acasă. 
   Dac-a gătit de grăit vorbele iestea, mreana ş-a dat drumu-n mare, a adunat toţi peştii şi le-a poruncit să caute iapa. Se dau peştii la căutat, şi numai ce-o găsesc în fundul mării s-o stîncă2. Ş-apoi te gîndeşti c-a lăsat-o-n banii ei? Nu se află. Au început peştii a o pişca ş-a o muşca, pînă ce-au stîrnit-o de-acolo ş-au-ndreptat-o la malul mării. 
   Atunci cela a şi strigat la dînsa: 
     1 — Stai, iapa babei gogolată, Cu doi mînji alăturată! 
   Iapa a stat — că n-a avut încotro — băietanul i-a pus frîul în cap, ş-aşa cam pe-aproape de răsăritul soarelui s-a pornit acasă. 
   Baba, cînd l-a văzut viind, crăpa rînza-n ea de ciudă; da ca să nu priceapă flăcăul, s-arăta foarte cu voie bună. 
   — Bună dimineaţa, mătuşă, zice el, iacă ţ-am adus iapa cu doimînji după dînsa. 
   — Bine, bine, dragul mătuşii ă. . . î. Du-te-n casă şi mănîncă şi te hodineşte, că deseară iară (şi) ai să te duci cu ea la păscut! 
   
   Apoi de-acolea se duce baba-n grajd, pune mîna pe-o joapă1 şi ia iapa la bătaie, şi bate şi bate, de mai-mai s-o omoare. 
   — Aai, haită de iapă ce-mi eşti! D-apoi aşa mi te-ai ascuns?
   — Vai, mamă, da m-am făcut peşte şi tocma-n fundul mării s-o stîncă m-am fost aşezat; d-apoi dac-au venit o mulţime de peşti şi m-au stîrnit de-acolo, ce era să fac?! 
   — Ei, las’ c-amu am să te fac o cloşcă cu pui, să văd tot te-a găsi?Da, parul totuna striga: “Babă, cap!” Iar casa: “Babă, limbă!” Cum înserează, feciorul de-mpărat încalecă pe iapă, ia şi mînjii şi 
   hai la păşune. 
   Ca şi-n ceea seară, a stat omul treaz pînă pe-aproape de miezul nopţii. El, amu, nu mai putea de somn. S-a dat jos de pe iapă ş-o ţinea aşa numai de pana căpăstrului. Da nu mult a trecut, că l-a furat somnul hăt bine ş-a adormit. 
   Iapa a scos frumuşel căpăstrul din cap şi . . . tiva, băiate. . . tocmai în pădure, în nişte dudău, s-a dus şi s-a făcut o lupoaică cu trei pui lîngă dînsa. 
   Cînd se trezeşte feciorul de-mpărat, se trezeşte numai cu căpăstrul în mînă. Cată iapa şi ia-o de unde nu-i. Măi şi se pune el pe-un plîns ca acela, de huiau văile. De la o vreme şi-aduce aminte de lup. 
        1 — Cînd ar fi lupul pe-aici, poate că el m-ar scoate de la necaz. Nu bine găteşte vorba, şi iată că se trezeşte cu lupu-n faţă. 
   — Ce-ai păţit, stăpîne?
   
   — D-apoi ce să păţesc? Ia, mi s-a dus iapa, şi de-amu văd bine că mă omoară baba şi pace! 
   — Ahăăă, stăpîne, despre-astă treabă, nici capul să nu te doară. Lasă că-n scurt ţ-o aduc. Numai atîta. . . să ai grijă, cînd oi aduce-o să fii treaz şi să strigi (zici): 
   
   — Ho, iapa babei gogolată, Cu trei mînji alăturată! 
   Să nu cumva să te fure somnul, că rămîi fără dînsa. 
   Şi porunceşte lupul de se strîng toţi lupii de pe lumea asta şi se dau la căutat prin toate vizuinile, prin toate tufăriile şi dudăile şi numai ce-o găsesc într-un dudău mare din mijlocul pădurii. Se făcuse, haramul, lupoaică cu trei pui lîngă ea. Cum au dat lupii de dînsa, n-au mai lasat-o în banii ei, fără au luat-o la încolţit, de mai-mai s-o omoare. Lupoaica dac-a văzut că n-are-ncotro, a căutat să iasă la lumină şi la vedere. 
   Pe cînd o aduceau lupii, flăcăul iarăşi a fost adormit, ş-amu se trezise, dar era buimac de somn. Numai a văzut iapa trecînd, dar nu s-a putut scula. Ce folos că l-a trezit el lupul, dar cînd s-a limpezit bine la cap, iapa era aproape de casă. 
   Cum a intrat pe poartă, baba a şi făcut-o o cloşcă cu trei pui ş-a pus-o-n casă sub pat. 
   Scîrbă bietului flăcău! De-amu hotărît că-i pune baba capu-n par. Da mergînd el pe drum ca cum ar merge un om beat, îşi aduce aminte de şoarece. 
   Numai cu gîndul a gîndit şi şoarecul s-a arătat înaintea lui. 
   — Ce-i, stăpîne, de eşti aşa de pălit la faţă?
   — D-apoi cum n-oi fi, săracul de mine, că numai cît oi ajunge acasă îmi pune baba capu-n par. 
   — Nu fi aşa de supărat, stăpîne, că, cu ajutorul lui Dumnezeu, nuscapă iapa neprinsă. S-a făcut haramul dracului o cloşcă cu trei pui, ş-amu-i sub pat la babă. Eu ţ-aş stîrni-o de acolo, da are baba un drac de motan, şi mă tem să nu mă mănînce. Da iacă ce să faci: eu am să ies în calea lui şi tot am să-l amăgesc, tot am să-l amăgesc, pînă ce l-oi scoate pe poartă afară. Tu să pui mîna pe ceva şi să-l ucizi. De-acolea, eu am să mă duc sub patul babei, ş-am să iau cloşca la mîncat, ş-am s-o scot de pe cuibar. Atunci să şezi în prag cu căpăstrul. . . şi cum îi vedea-o că iese, să-i zici: 
   — Ho, iapa babei gogolată, Cu trei mînji alăturată! 
   Să-i pui degrabă căpăstru-n cap ş-apoi te du cu dînsa la babă. Să ai grijă că ea are să te îmbie să mergi în grajd să-ţi iei un mînz; da să nu te bagi, că-i grajdul de ceară, şi cum îi intra te topeşti. Ce-a mai fi, te-oi învăţa mai pe urmă. 
   De-acolea, şoarecul se băgă sub pat ş-a prins a stîrni cloşca, a o ciupi. Cobaia, văzînd că n-o mai slăbeşte, a sărit de pe cuibar ş-a dat să fugă pe uşă; dar feciorul de-mpărat i-a aruncat căpăstru-n cap ş-a răcnit la ea: 
   — Ho, iapa babei gogolată, Cu trei mînji alăturată! 
   Apoi a luat iapa ş-a dus-o la babă. 
   — Bună dimineaţa, mătuşă! Iacă ţ-am adus iapa cu trei mînji dupădînsa. 
   — Bine, bine, dragul mătuşii. Da pînă una-alta, şezi şi te hodineşte, c-amuş oi merge în grajd cu tine şi ţi-oi da un mînz care ţ-a plăce. 
   
   Pe urmă, baba se duce în grajd, ia inimile de la cei doi mînji mai mari şi le pune pe toate la mînzul cel mai mic. El avea a lui drepte şase inimi, şi cu cele douăsprezece de la fraţii lui, avea amu optsprezece inimi. 
   Face baba pe cei doi mînji mai mari aşa de frumoşi, că strălucea părul de pe dînşii. Cel cu optsprezece inimi era aşa de urît, că-ţi vinea oarecum să pui mîna pe dînsul. 
   Da şoarecu a învăţat pe feciorul de împărat ca să nu-l fure păcatul să ieie vo unul din cei frumoşi, c-apoi a mînca o ceapă degerată. Să ceară numaidecît pe cel urît. 
   De-acolea baba vine la flăcău şi zice: 
   — Dragul mătuşii, pentru că m-ai slujit cu credinţă, hai şi ţi-i alegeun mînz, care ţ-a plăce. 
   Cum ajunge flăcăul în uşa grajdului, dă cu ochii de mînzul cel jerpelit şi dupuros, şi nici una, nici două, că pe-acela să i-l deie. Baba zicea că de ce nu-şi alege unul din cei frumoşi; ce se uită la o budihace ca aceea? Geaba grăia baba, că omul o ţinea una şi bună, că pe cel mai mic să i-l deie. 
   Văzînd că nu-i nici un chip, hoaşca scoate mînzul şi i-l dă feciorului de-mpărat. De-acolea omul îşi ia ziua bună de la babă şi porneşte cu mînzul la drum. Da baba crăpa de ciudă, nu alta. 
   Amu, mergînd pe drum, zice mînzul către stăpîn: 
   — Stăpîne, lasă-mă să mai sug la mama încă nouă zile, să capătputeri de-ajuns, ş-apoi de-acole om merge unde ţ-a zice gîndul, şi cal ca mine n-a mai fi altul pe lume. 
   Atunci flăcăul dă drumul mînzului, care sugea pe furiş la mă-sa, pînă ce s-au împlinit cele nouă zile. La nouă zile vine la stăpîn şi zice: 
   — De-amu, stăpîne, sui pe mine şi hai la Zmeul Alb făr’ de nici o grijă. Da cum să te duc? Ca vîntul, ori ca gîndul? 
   — Ba pînă la Zmeul Alb să mă duci ca vîntul. 
   Şi cînd ş-a făcut calul un vînt, tocmai-n nori s-a ridicat, pămîntul l-a-nconjurat şi la curţile Zmeului Alb s-a aflat. Zmeul era dus la vînat. Flăcăul ş-a dat drumul la fereastra unde şedea a lui dreaptă soţie. 
   — Ei, drăguţă, ai vrea tu să mai trăieşti cu mine, ori ba? 
   — Cum nu, voinice, numai mi-i cam în grijă de cîinele de zmeu. 
   — Despre aceea treabă nici capul să nu te doară. 
   
   Atunci iese soţia flăcăului pe fereastră, s-aşază pe cal şi se pornesc spre-mpărăţie. 
   Curpăn Mare, de unde era, simţi că pe stăpînă-sa a luat-o voinicul meu. A-nceput calul a rîncheza de se cutremura pădurea. 
   Zmeul l-a-ntrebat aşa: 
   — Curpăn Mare, Curpăn Mare!
   Hătu-ţi mama cui te are!
   Spune mie ce-ai păţit?
   Ori mîncarea ai gătit, 
   Ori setea te-a potolit?
   
   — Nici mîncarea n-am gătit, Nici setea m-a potolit, 
   
   făr’ a venit şi ţ-a furat nevasta şi se cam mai duce cu ea. 
   — Curpăn Mare!
   — Ce-i, stăpîne?
   
   — Am cînd mînca cinci cuptoare de pîine şi cînd bea cinci buţide vin ş-apoi să-i ajung? 
   — Ai cînd mînca cinci de care nu se mănîncă, stăpîne; că doarăcalul voinicului îi cu optsprezece inimi şi eu îs numai cu trei. La ce mi-ai luat inimile? 
   Atunci zmeul nici nu s-a mai abătut pe-acasă, fără s-a pornit după dînşii. Da ţ-ai găsit să-i ajungă! Calul feciorului de-mpărat mergea la pas, iar Curpăn Mare fugea cît ce răsputea şi nu mai era chip să-i ajungă. De la o vreme zice Curpăn Mare, în graiul lui: 
   — Alei, frate, frăţioare, de ce mă faci tu să fug aşa de tare, să-mirup inima din mine? 
   — Pentru că eşti tu prost, măi Curpăn Mare, de-ţi pui mintea şi puterea cu mine şi te potriveşti cîinelui de zmeu. Aruncă-l o dată tocma-n-naltul cerului şi cînd a cădea jos, plesneşte-l în cap cu scara de la şa să nu s-aleagă nici praf din dînsul. 
   
   Cînd a auzit Curpăn aşa, unde ş-a făcut un vînt ş-a aruncat pe zmeu tocma-n-naltul cerului şi cînd a venit jos, l-a pălit cu scara şi l-a făcut numai cîte-o bucăţică. 
   De-acolea feciorul de-mpărat a stat de l-a ajuns Curpăn Mare. Apoi împărăteasa a-ncălecat pe Curpăn, iar voinicul pe calul lui, şi de-acolea au mers un răstimp bun pînă ce-au ajuns la-mpărăţia Împăratului Alb. 
   Cînd i-a văzut moşneagul, a-ntinerit de bucurie, nu altă. Apoi a făcut din nou nuntă, mă, şi petreceri, şi cîntări, şi jocuri, mă rog, ce vorbă, ca la o nuntă-mpărătească. 
   Da eu i-am lăsat pe dînşii acolo bînd şi petrecînd ş-am venit şi v-am spus povestea. 
    
     
  
  
  CĂLIN NEBUNUL 
   Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dînsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu cîţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cît s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. 
   Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satu cela-a-mpăratului era un om ş-avea trei flăcăi. Doi erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au zis acei doi fraţi: “Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului”. Da’ Călin a zis: “Hai şi eu cu voi“. Ş-acei doi au zis: “Hai“. Şi-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvîrli, pînă unde-a ajunge, acolo să poposească. 
   A aruncat cel mare ş-a mers vo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a ajuns. Da cînd a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergînd pe drum, au gătit şi cremenea şi amnaru. De-abia au avut cu ce aţîţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cît or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav. Era un zmeu cu trei capete. 
   — Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr’ de voianimănui? Hai la luptă! 
   — Hai!
   Şi s-au luptat ei, s-au luptat, pîn’ acu l-a omorît pe zmeu şi a făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi. 
   — Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut. 
   Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude-un vuiet. 
   — Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?Aista era cu patru capete. 
   — Hai la luptă!
   — Hai!
   
   Şi l-a omorît şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, cînd s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie. Acu iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era — cu opt capete. 
   — Hi! zice Călin Nebubul, — că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia dedînsul — hai la luptă! 
   — Hai!
   Cît se luptă, se luptă cît de cît să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ş-a picat o picătură de sînge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric, s-o nceput ei a lupta ş-în sfîrşit l-a omorît Călin Nebunul ş-a făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vîrful lui ş-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntîlneşte un om pe drum. 
   — Bună noapte!
   — Mulţumesc d-tale!
   — Da’ cine eşti d-ta?
   — Eu-s De-cu-sară. 
   
   Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întîlneşte un om. 
   — Bună noapte. 
   — Mulţumesc d-tale. 
   — Da’ cine eşti d-ta?
   — Eu îs Miezu-nopţii. 
   
   Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întîlneşte un om. 
   — Bună noapte. 
   — Mulţumesc d-tale. 
   — Da’ cine eşti d-ta?
   — Eu îs Zori-de-ziuă. Îl leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. 
   În sfîrşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o
   
   
   pereche de pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vo două-trei vaci şimprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor. 
   Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hîrb ş-un cărbune-n lulea şi, plecînd, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din demîncat, şi, luînd o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul. 
   Ş-au vrut să-l omoare şi el a zis: 
   — Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!Da’ ei au zis aşa:
   
   — Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa. Da’ el a zis: 
   — Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?. . . 
   
   — Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-uncăţel. Noi, cînd ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cîntă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim. . . Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pămîntean. 
   Da’ Călin Nebunul, viclean: 
   — Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pămîntean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cînta. 
   
   Da’ Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dînsul, legat cot la cot de-un copac, şi cînd a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încît au rămas mîinile la copac şi el a fugit. 
   Şi ei merg, merg pîn ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor: 
   — Hai să vă iau cîte pe unul de chică să vă dau în ogradă. 
   Şi lua tot lua cîte unul şi cu paloşul le tăia capul, pîn ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata. Da’ era lună ş-o mîndreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era aşa de frumoasă de cît de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mînă şi s-a dus. 
   Cînd a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vîrfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pîn ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetu ista mic turta şi pe cellalt cazanu cu carne şi-ntr-un hîrb oleacă de foc şi s-a pornit la drum. 
   Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ş-a zis: 
   — Hai, du-te!Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. 
   Cînd a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de cînd era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i zice: 
   — Du-te, bre, ’n pace!
   Cînd a ajuns, n-a apucat a aţîţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atîta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stînjen în pămînt. Cînd s-au trezit, a zis: 
   — I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!
   Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dînsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvîrlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pîn’ la Pădurea de aur. Cînd au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa: 
   — Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur. 
   Aşa, el s-a pornit. Cînd a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mîncat zmeului ei. 
   — Bună vreme, fată de-mpărat!
   — Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide. 
   — Da cît mănîncă zmeul tău?Fata zice:
   
   — Patru cuptoare de pîine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice: 
   — Ia să văd eu, le-oi putea mînca?Se pune Călin Nebunul şi mănîncă toate. 
   Iaca, vine şi zmeul. 
   
   — Bună vreme, cîne de zmeu!
   — Mulţumesc, Călin Nebune!
   — Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!
   — Stai, să mănînc ceva. 
   — Da’ că, zice, eu ţi-am mîncat mîncarea. 
   — Cu atît mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu. 
   
   Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei: 
   — Rămîi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. 
   Fata cea mijlocie făcea de mîncat ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, 
   
   i-a căzut straşnic de dragă. 
   — Bună vreme, fată de-mpărat!
   — Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut. 
   Da’ şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice: 
   — Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!
   — Da cît mănîncă zmeul?
   — Opt cuptoare de pîine, opt vaci fripte şi opt antaluri de vin. 
   — Adă-ncoace, să văd, oi putea mînca?Şi mănîncă tot. Iaca, vine şi zmeul. 
   
   — Bună vreme, cîine de zmeu!
   — Mulţumesc, Călin Nebune. 
   — Hai la luptă!
   — Stai, să mănînc ceva. 
   — Că eu ţi-am mîncat mîncarea!
   — Mi-o fi mai uşor la luptă. Şi se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul. 
   Da lui aşa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dînsul la Pădurea de
   
   
   aramă. Cînd a ajuns în mijlocul pădurii, ş-aceea făcea de mîncat. Aceea nu-l ştia, da văzîndu-l cu soră-sa a-nţeles. 
   — Unde-ţi este bărbatul tău?
   — La vînat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!
   — Cît mănîncă el?
   
   — Douăsprezece cuptoare de pîine, douăsprezece vaci fripte şidouăsprezece antaluri de vin. 
   — Ia să văd eu, oi mînca?
   Mănîncă Călin Nebunul, mănîncă, cînd la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa: 
   — Cu atîta-i mai tare zmeul decît mine. Iaca, vine şi zmeul. 
   
   — Bună vreme, cîne de zmeu!
   — Mulţumesc d-tale, Călin Nebune!
   
   — Am venit să-ţi iau pe fată. 
   — Ba pe fată nu-i lua-o. 
   — Hai la luptă!
   — Numai să mănînc ceva. 
   — Eu demîncatul ţi l-am mîncat!
   — Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă! 
   — Hai!Se luptă, se luptă, cît de cît să nu să deie zmeul. 
   Zice zmeul:
   
   — Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde. Da’ el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare. 
   Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. 
   Şi-i zice zmeul:
   
   — Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ast’ verde. Da’ Călin Nebunul zice:
   
   
   — Împărate prenălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ast’roşie. 
   Cioara, cînd a auzit — ştii d-ta, a urcat-o — îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atîta sînge a-nceput a curge, de umblai pîn’ în genunchi. 
   De acolea el s-a luat cu fetele şi s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-a pornit ş-a ajuns la fraţii lui. Ş-a zis aşa: 
   — Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea; şi s-a culcat să doarmă. 
   Şi fraţii s-au sfătuit aşa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele şi să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-au scos. 
   Şi i-au tăiat picioarele cînd dormea ş-au luat fetele şi s-au pornit (aşa era de trudit de lupte, încît n-a simţit cînd i-au tăiat picioarele). 
   În zori de ziuă se trezeşte el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan. 
   S-a luat el încetişor ş-a intrat în Pădurea ast’ de aur. A mers vo trei zile şi vo trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumosu-i, de nu tendurai să te uiţi la dînsul. Ş-a auzit un cîntec aşa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese mîinile la zmei. 
   — Bună vreme, voinice!
   — Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai păţit?Şi el începe a-i spune toate cîte-a păţit. 
   
   — Hai să fim fraţi de cruce!
   — Hai!
   — Da d-ta cine eşti? l-întreabă Călin Nebunul. 
   
   — Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, şi pădurile astea au fost toate atătîne-meu şi ni le-a luat zmeii; da’ de cînd ai omorît pe zmei, acu iar suntem noi în stăpînire, şi eu pentru că-s făr’ de mîini trăiesc aici. Eu făr’ de mîini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. 
   Călin Nebunul se prinde cu mîinile de gîtul feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa într-o zi, aude un foşnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice aşa: 
   — Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu
   mîinile. Dîndu-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice aşa: 
   — Fă-mi mie picioare şi istuia mîini, ori te omorîm. Şi zmeoaica zice:
   
   — Ia, aicea, ca de un stînjin de departe, este o baltă; vîră-te acolo, 
   
   că-i ieşi cu picioare şi istlalt cu mîini. Da’ Călin Nebunul, mehenghiu: 
   — Vîrî-te tu întîi. 
   — Ei. . . ba vîrîţi-vă d-voastră!
   
   Da’ Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată, ş-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce. 
   — Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă. 
   Călin Nebunul vîră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vîră el acolo şi se scoate cu picioare şi cellalt cu mîini. Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia că-n orice vreme are să-i facă rău. 
   De acolo ei se iau iar şi zice Călin Nebunul aşa: 
   — De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntîi hai sămă duc într-un loc care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu. 
   Şi se iau şi se pornesc. Mergînd ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungînd la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da’baba cea de la poartă era de-a noastră. 
   — Bună seara, mătuşă!
   — Mulţumesc d-tale, voinice!
   — Da’ ce-i aici, ce s-aude?
   — Se mărită fata-mpăratului. 
   — Da’ cine o ia?
   — Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei. Da’ Călin Nebunul îi zice-aşa babei:
   
   — Mătuşă, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice. 
   — Ţi-oi face, voinice. 
   
   El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre — neagră, cu floricele p-împrejur — ş-a pus inelu-n mijloc ş-a zis aşa: 
   — Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-orghionti şi te-or da afară, vîrî-te-aşa, cu de-a sila. 
   Baba s-a dus ş-a intrat în ghionturi, ca acolo, ş-a pus pe masă, ş-a ieşit. Cînd i-a dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-a bucurat. . . că ea nu cît să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut. 
   Împăratul cînd a pus mîna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-a rămas inelu-n mijloc. 
   Fata a zis: 
   — Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit. Impăratul a-nceput a striga: 
   — Cine-a adus basmaua cu alunele?
   
   Logofeţii au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat saducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul şi intră. Da’mirele, ţiganul, şedea pe trei perini de puf. Cînd a fost Călin Nebunul în pragul uşei, 
   o perină a căzut de sub ţigan. Cînd a fost în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis: “Încet, să nu mă tăvăleşti”. Cînd a fost lîngă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de! ţiganului nu i se cădea să şadă. 
   Zice-mpăratul: 
   — Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?
   — Împărate prenălţate! Iaca cum şi iaca cum. Da’ţiganul:
   
   — Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii. . . Da’ Călin zice:
   
   — Impărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi: este vîrful limbilor?A adus, şi cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos şi i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd şi-a 
   
   legat pe ţigan la coada calului, ş-a pus ş-un sac de nuci ş-a dat bici calului. . . Unde pica nuca, pica şi bucăţica din ţigan. Acu-mpăratul a zis: 
   — De-acu, voinice, mi-i fi ginere. 
   — Da’Călin a zis:
   
   — Ba nu, -mpărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am unfrate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela. 
   Şi l-a adus, deşi fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ş-a făcut o nuntă straşnică, de-a ţinut vo trei săptămîini; luminaţii, lăutari, ce nu era? 
   Şi de-acolo a zis Călin Nebunul: 
   — De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea. 
   Cît plîngeau ei şi stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămîie. Ş-a pornit. Cînd a ajuns el la casa tătîni-său, era un palat straşnic ş-un cîrd de porci, şi-l păştea un băieţel ca de vro şapte ani. Că de cînd îi tăiase picioarele, acu era vo opt ani de zile. 
   — Bună vreme, băieţele!
   — Mulţumim d-tale, bade!
   — Cine şade-n curţile ieste?
   
   — Ia, nişte voinici care au luat nişte fete de-mpărat, care le luasezmeii. 
   — Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat?
   — Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe ceamică. 
   — Da’ cea mijlocie?
   — Aia au pus-o de păzeşte găinăria. 
   — Da’ tu a cui eşti?
   — Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela. . . 
   
   Da el, cînd a auzit aşa, numai el ştia inima lui, că dă, să ierţi mata, cinstita faţa matale! era a lui. 
   — Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol. Merg porcii, merg, cînd o scroafă nu vrea să intre. 
   Călin Nebunul a trîntit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a ţipa
   
   alergînd, porcii — toţi după dînsa. Decît a auzit ei ş-au ieşit afară ş-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Şi s-au sculat îndată şi s-au pus în genunchi înaintea lui: 
   — Iartă-ne, frate, că ne cunoaştem greşala. Da’ Călin a zis aşa:
   
   — Ba nu, fraţilor, hai să facem o bombă de fier, şi noi să ne punem tustrei alături, ia-aşa, cum faci cruce. Ş-o aruncaţi unul din voi în sus, că-i ştiut că pe care-a cădea, acela-i vinovat. 
   Ş-au aruncat în sus, ş-a căzut pe cei doi şi i-a făcut mii de fărîme. 
   Şi el a făcut o nuntă straşnică. Da’ el nu era aşa tare la inimă ca să ţie pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ţinea ca la cumnatele lui. Ş-a făcut un bal straşnic, şi eram şi eu acolo. . . şi ei au făcut o ulcicuţă de papară şi m-au dat pe uş-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, şi m-am dus în grajd şi mi-am ales un cal cu şaua de aur, cu trupul de criţă, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ş-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pîrîia, ochii pocneau. Ş-am încălecat pe-o prăjină şi ţi-am spus o minciună, ş-am încălecat pe-o poartă şi ţi-am spus-o toată. 
    
     
  
  FRUMOASA LUMII 
   Apoi poveste, poveste, D-zeu la noi soseşte, că-nainte mult mai este. Era odată un vînător ş-avea trei copii şi era sărac-sărac, cît numai cu-atîta se ţinea, că-mpuşca cîte-o păsăruică, o vindea ş-atîta era hrana lui, săracul. Acu era o pădure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Pădurea neagră. Ş-au apucat oamenii din satul cela a zice că nu s-a putea să s-apropie nime de pădurea ceea. 
    Ş-aşa era părăsită, nime nu se ducea, că ziceau că la miezul nopţii vin dracii. 
   Acu bietu omul ist sărac a zis într-o zi către femeia lui: 
   — Măi femeie, tot o moarte-am să mor, ia să mă duc eu în pădurea ceea, să văd ce-oi găsi acolo. 
   Aşa, i-a făcut nevasta o turtă-n traistă şi s-a pornit el; a luat puşca-n spate. Ajungînd el acolo, lui îi era foarte frică. . . da’ omul sărac sărăcia-l împinge a se duce orunde ca să cîştige. 
   Iaca, mergînd el aşa, ajunge la un copac nalt şi tufos straşnic, nu ştiu cum s-o fi chemat , şi vede-o pasăre aşa de frumoasă — era de aur. 
   Acu el ce să facă, ca doar să n-o-mpuşte, s-o poată prinde, că, vînzînd-o vie, mai multe parale ar fi luat. Alungînd-o el prin copac, ea se vîrî-ntr-o bortă. . . ş-o prinde. El n-a mai stătut către noapte, că s-a temut de draci, ci a luat pasărea ş-a venit acasă ş-a făcut o cuşcă bună ş-a pus pasărea-n cuşcă. 
   Acu el în ziua ceea, era sîmbătă, care-o prins-o, şi duminică dimineaţa s-a ouat un ou. Oul era de aur. Da’ el zice: 
   — Ei, măi femeie, eu n-oi vinde pasărea asta, că ea s-a oua şi eu
   oi avea cîte-un ou şi m-oi hrăni din zi-n zi. El ia oul şi se duce-n tîrg şi-l întreabă negustorul: 
   — Ce ai de vîndut şi cît ceri?
   — Am un ou şi cer o mie de lei. Da’ un jidan zice (tot ei îs mai mehenghi):
   
   — Ia să văd oul. 
   
   Cînd vede oul cel de aur — făcea mai mult decît o mie de lei — (îi dă mia de lei). Ia el mia de lei, cumpără cele trebuincioase pentru copii şi femeie şi se duce-acasă. Da pe guşa păsării era ceva scris, da’ omul nu ştia carte. 
   Cînd în a doua duminică iar s-a ouat un ou de aur. Şi el s-a dus şi iar a cerut o mie de lei. Da’ să iei samă, d-ta, că tot jidanul cela i-a ieşit înainte! 
   În a treia duminică, cînd a dus oul, a pus pe gînduri pe jidan. Şi s-a gîndit aşa jidanul: l-a întrebat unde şede, să se ducă să vadă de unde are el ouă de aur. Vine jidanul; da’ el ţinea cuşca în colţul casei. 
   Cum a intrat jidanul în casă — el ştia carte — odată şi-aruncă ochii-n fundul casei. Pe guşa păsării aşa scria: “Cine-a mînca inima are să fie-mpărat; cine-a mînca rînza, de cîte ori s-a trezi pe noapte, de-atîtea ori are să găsească cîte o pungă de bani sub cap; cine-a mînca maiurile are să fie om cu noroc în lume, oriunde va merge el, orice pas a face el, tot cu noroc are să fie”. Acu jidanul, tot cu duşmănie asupra creştinului: 
   — Vinde-mi mie pasărea! 
   — N-o pot, jupîne. Asta-i cîştigul meu, toată viaţa pentru mine şipentru copii. În sfîrşit, cît s-a pus jidanul, n-a vrut bietul om s-o vîndă. Jidanul a zis că i-i rău şi c-are să mîie la om. 
   Vînătorul a doua zi s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus cu puşca după vînat. Da’ jidanul — şiret, da’ femeia, ca de-a noastre, proastă 
   — şi-i zice-aşa femeii:
   
   — Nevastă, ce să trăieşti c-un om aşa de sărac, vin’ să te iau eu, că
   te-oi ţine bine şi ţi-oi ţine şi copiii. Da’ femeia zice: 
   — Dacă te-i boteza! Apoi, zice, cum la noi, nu se poate să se
   despărţească. Da’ jidanul zice: 
   — Lasă-l pe mîna mea, că eu îl omor pînă mîine. Îi dă nu ştiu ceşi omoară omul. De-acolo zice-aşa: 
   — Femeie, te-oi lua, dar mai întîi taie-mi pasărea şi mi-o frige. Da’ să nu lipsească nimica din pasăre, toată s-o mănînc eu. 
   Şi femeia, dobitoacă, ea s-a potrivit. A tăiat şi a fript pasărea ş-a pus-o pe vatră, a strîns-o şi ea iese din casă cu treabă, şi copiii, tustrei, intră-n casă. Zice unul dintr-înşii: 
   — Mă, tare mi-i foame. . . Mama a fript pasărea ceea, hai să mîncămcîte-o bucăţică. 
   — D’ apoi dac-a fript-o jidanului, ne-a bate!
   — Hai să mîncăm dinăuntru, că nu s-a vedea. Ia cel mare inima, cel mijlociu rînza, cel mic maiurile. 
   Pasărea acu nu mai plătea nimica dacă le mîncase acelea. 
   Da’ copiii, după ce-au mîncat:
   
   — Măi, hai să fugim, că ne-a bate. Şi era o bortă-n dosul casei şi s-au vîrît acolo. 
   Vine jidanul. Da’ la pasăre cele nu-s într-însa. Apoi începe-a striga, 
   
   
   bate pe biata femeie. 
   — De bună seamă, au mîncat copiii, căci altul nime n-a fost în
   casă. Jidanul îndată strigă după copii, să-i taie, să mănînce el din copii. I-au căutat, i-au căutat, în sfîrşit nu i-au găsit. Dac-a văzut jidanul 
   că nu-s şi nu-s, s-a dus dracului — cruce de aur în casă! — a lăsat şi pe femeie şi tot. Că el tot aşa era să facă, d-apoi Dumnezeu a lăsat mai bine să mănînce copiii decît dînsul, că Dumnezeu nu doarme. 
   Acu, acel mare a umblat ce-a umblat şi s-a făcut împărat pe ţara aceea. Acu numai aista era micuşor de tot, tot la mă-sa şedea, ist care mîncase maiurile, şi pesemne unde avea el să aibă aşa noroc, tare era leneş. 
   Cel ce a mîncat rînza găsea tot pungi de bani şi se făcuse straşnic om de rău. Îi erau dragi numai petrecerile, să ierţi mata, îi erau dragi cucoanele cele frumoase. Acu, acolo, straşnic era de frumoasă una de-i zicea Frumoasa Lumii. La soare te puteai uita, da la dînsa ba. Acu el tot umbla, că doar i-ar da-o boierul cela, da nici că vrea să i-o dea. Iaca vine el acasă la mă-sa: 
   — Mamă, ce mi-s buni mie banii dacă nu pot eu lua pe ceea ce
   mi-a picat dragă! Da’ mă-sa zice: 
   — Dragul mamei, du-te şi tot te-i putea întîlni cu ea. (Să vorbeascăcu dînsa, poate i-ar fi fost şi ei drag. ) Da’ ea era vicleană. 
   Acu aist ce-a mîncat maiurile se juca cu nişte bulgăraşi cu alţi băieţi pe-afară. Vine un moşneag. 
   — Dragul moşului, ce faci tu aici?
   — Ia mă joc, moşule!
   
   — Hai cu moşu, că ţi-a da pere şi mere (ştii, ca la copii) — înşalăpe băiat şi-l ia cu dînsul. 
   Da’ acela era un vrăjitor grozav — îngheţa apa. Ş-acu el, tot vrăjind prin Pădurea neagră, a dat de ceva straşnic, care el nu putea face, numai c-un copil. Se duce-acolo cu băiatu-n mijlocul pădurii şi dă de-o piatră mare. Şi bate de trei ori în piatră şi se deschide pămîntul. Şi el zice băiatului aşa: 
   — Măi băiate, du-te pe scările ieste într-acolo sub pămînt (eraunişte scări) şi-ai să cobori într-o grădină aşa de mîndră, şi-ai să dai de-o căsuţă acolo-n grădină. Să intri-n casă ş-ai să vezi un horn făcut acolo şi pe vatră ai să vezi o cheie. Să iei cheia ceea, s-o pui în brîu şi să vii înapoi la mine. Da’ na-ţi ş-o veriguţă de fier, că făr’ de veriga asta nu poţi intra. (Acolo era pe ceea lume, zice-că. ) 
   
   Băiatul se ia, merge-ncetişor şi intră pîn’ în grădina ceea. 
   Da’ acolo aşa era o mîndreaţă, grădină cu pomi cu poame de aur. . . încît băiatul s-a mirat cînd a intrat acolo şi, ştii, ca copilul, mai degrabă a alergat la pere şi la mere decît la cheia moşneagului. Ştii cum e treaba noastră — era cu cîmeşoi şi cu curăluşă bună-ncins, ş-o umplut sînul de mere şi de pere. El pornise să iasă, cînd şi-aduce aminte de cheie, merge într-acolo ş-o ia — da cheia era straşnic de ruginită. . . Cine ştie ce-ar fi făcut el cu cheia ceea, şi astăzi am fi fost sub mîna lui poate. . . Se ia băiatu-ncetişor, se suie iar pe scară să iasafară — că ştii d-ta că el, bătrînu, deşi avea putere, nu putea intra în rai, dar ista ca copil. . . 
   Cînd a ajuns în gură să iasă, moşneagul a strigat: 
   — Stai, nu ieşi! Dă-mi cheia!Băiatul zice (era mic, da tot cu cap):
   
   — Ba lasă-mă să ies întîi afară!
   — Ba nu te las. 
   
   — Nu-ţi dau cheia! (Ştii d-ta, nici mîna nu putea vîrî, că erapăcătos. ) 
   — Am să te omor. 
   — Omoară-mă, numai dacă poţi!. . . El face tranc! cu picioru-n pămînt şi se-nchide pămîntul. 
   Ce s-ă facă bietul băiat? Ia să se-ntoarcă, să se ducă iar prin
   
   
   grădinile cele. Cînd colo, era-nchis pămîntul, nu mai era mîndreaţa ceea. Începe băiatul a pllînge. Plîngînd aşa, îşi freca mîinile. Şterge pe veriga ceea ce i-o dat-o moşneagul şi vine-un om. 
   Omul cela era de fier. Era duh necurat; om de-ai noştri de fier, unde se poate? 
   — Măi băiate, cine te-a adus pe tine-aici?
   — Iaca cum şi iaca cum, spune băiatul tot. 
   
   — Eu te-oi scoate, băiate, da-întîi să te duci de-aici, să-mi tai vodouăzeci de vaci, să-mi frigi, să am de mîncat pe drum, cînd te-oi duce (că ştii d-ta, nouă ni s-a părut că era-n gură, da el era tocma-n fundul pămîntului, cînd a-nchis el piatra). 
   Frige el, şi-l pune pe băiat după cap, şi pune pe o mînă douăzeci de vaci fripte şi pe altă mînă cîteva poloboace cu apă, cu vin — cu ce-o fi fost nu ştiu — şi băiatului îi dă un cuţit ş-o ulcică. 
   — Cînd mi-a fi foame, să tai cu cuţitul din carne, să-mi dai sămănînc, şi cînd mi-a fi sete, să-mi dai cu ulcica apă. Şi merge el, merge — zi şi noapte tot mergea, decît aşa era dentuneric, de nu zăreai cît un fir de colb, dacă era sub pămînt! 
   Acu apropia vacile de gătat demîncatul şi apa de băut. Da’ duhul cel necurat i-a zis aşa: 
   — Dacă tu-i avea noroc să nu gătesc demîncatul şi apa, eu nu tevoi mînca, dar dac-oi găta, te mănînc. Ia uită-te tu în sus, vezi soarele? 
   — Îl văd cît o zare de chibrit. 
   — Ia! deci mai este!Merge el — că acu rămăsese numai o jumătate de vacă. 
   
   — Ia uite-n sus, cîtu-i soarele de mare?
   — Îl văd pe jumătate. 
   — E, apoi iaca tot mai am o bucată bună!
   
   Cînd acu era mai aproape de ieşit afară, demîncatul se gătise, apă tot mai era. 
   — Dă-mi demîncat, că mi-i foame!
   Băiatul, ce să facă el? Ia cuţitul şi-şi taie o bucat’ de pulpă şi-i dă apă şi porneşte iar. Iacă, a ieşit pe iasta lume. Cînd îl pune jos: 
   — Să-mi spui tu drept, de unde mi-ai dat tu de-am mîncat la urmă?
   — Drept ţi-oi spune, pulpa mi-am tăiat-o!
   — Drept să-ţi spun, să fi ştiut că eşti aşa dulce, nu te mai scoteam. 
   — Acu nu mă poţi mînca?
   
   — Hei, acolo era largul meu şi strîmtul tău — de-acu eşti preabun la D-zeu şi nu te lasă să te mănînc! (Ştii d-ta, că sub pămînt era locul dracilor. ) 
   Şi omul se face nevăzut. Da’ băiatul era saracul flămînd, da el uitase că are merele cele-n sîn şi cheia ceea. Se ia el ş-aleargă, ş-ajunge la casa mîne-sa. Da, ştii 
   d-ta, el era leneş, da era de duh, nu aşa (parcă numai la dv. sunt de duh? Sunt şi dintre noi!). Intră-n casă, da mă-sa era saracă straşnic, că, ştii d-ta, ca la boierul cînd ajunge la mărire, n-o lua pe biata mă-sa s-o ţie, deşi era-mpărat. 
   — Mamă, n-ai vo bucăţică de lumînare s-aprinzi?
   — Am, dragul mamei, de la Paşte! (O ţine, Doamne fereşte, de 
   
   tunet, s-aprindă. ) Aprinde lumînarea. Da’ el zice: 
   — Doamne, mamă, tare mi-i a mînca! Am nişte pere şi nişte mere, da’ m-a durea la inimă să mănînc. Da’ el n-a luat seama că ele-s de aur. Le-a zvîrlit sub o laiţă. Mamă, iaca, am o cheie, decît tare-i ruginită, mamă, şterge-o şi vinde-o şi cumpără-mi o pîine. 
   N-a apucat a o freca oleacă, şi-au intrat vo cinci oameni de fier în casă. 
   — Ce vreţi, stăpînilor? (El era să-nconjure lumea cu cheia aceea;c-atunci avea cheia iadului, putea face cu dracii orice. ) 
   
   Femeia straşnic s-a înfricoşat de dînşii. Da’ băiatul, mehenghi, îndată s-a priceput: 
   — Masă vrem şi vin bun!
   Îndată au venit nişte sufragii şi-au pus masa, şi ce n-au pus! Şi după ce-au ospătat ei bine, au strîns aceia şi s-a dus. 
   — Ei, mamă! Cheia asta o strîng eu!Acu se făcuse holtei, bun de-nsurat. 
   
   — Mamă, eu am auzit că fata-mpăratului e frumoasă. Mă duc s-oiau eu. 
   — Dragul mamei, tu, un băiat aşa sărac, să iei pe fata-mpăratului?Ce mai vorbeşti nebunii? 
   — Dacă eu vreau aşa?! Du-te, mamă, staroste. 
   — Da’cum, dragul mamei, să intru eu acolo?
   — Du-te, mamă!
   
   El o mîna. 
   — Cum să mă duc eu cu mîna goală?
   — Mamă, ia vezi merele şi perele cele, n-au putrezit?Du-i-le acelea!
   
   — Bine zici, dragul mamei. 
   
   Se ia baba şi se-mbracă cu peştiman, pune-un ştergar frumos în cap, ia-n basma acelea şi se porneşte. Ajunge la poarta-mpăratului. Împăratul şedea-n cerdacul cel nalt. Vede-mpăratul că se luptau ceia cu dînsa, n-o lăsau să intre. Împăratul cela era milostiv, nu ca ista de pe-acu. A gîndit că a venit să ceară ceva. 
   — Lăsaţi-o, bre!Cînd au auzit porunca-mpăratului, au lăsat-o. 
   
   — Ce vrei, mătuşă?
   — Apoi prenălţate-mpărate, am venit după un lucru mare. 
   — Ca ce fel, mătuşă?
   — Poftim întîi colacii. 
   
   Vede-mpăratul perele şi merele de aur ş-a stat în mirare. Să vadă la o babă de-a noastră! Numai la curţile lor sunt de-acelea. 
   — Feciorul meu vrea să ieie pe fata d-tale, împărate! 
   Da-mpăratul a stat olecuţă şi pe urm-a gîndit: “Baba asta-i ne-bună. “ 
   — Dacă feciorul tău, zice, pînă mîine dimineaţă, în locul caseitale, va face un palat ca al meu ş-o grădină ca a mea, c-o cărăruşă de pomi pîn’ la curtea mea, şi-n fiecare pom să cînte păsările, eu i-oi da fata. 
   — Rămîi sănătos, împărate!Se porneşte-înapoi femeia. 
   
   — Iaca, dragul mamei, ce-a zis. 
   — Bun, mamă, le fac pînă mîine. Şterge cheia şi vin iar cinci oameni de fier. 
   
   — Ce vrei, stăpîne?
   
   — Pînă mîine dimineaţă să fie un palat tot de sticlă şi poleit cuaur şi să fie o cărăruşă despărţită prin pomi ş-un pom să-nflorească, unul să-nfrunzească, unul să-i pice frunza, să nu fie doi de-un fel. Şi cărăruşa să fie de catifea, cu iarbă de catifea. Şi la fiecare pom să steie cîte-un soldat cu sabia scoasă. Şi păsările să cînte aşa de frumos, să nu poată dormi împăratul şi fata-mpăratului!. . . 
   Ech! încă era mult pîn-în ziuă şi erau toate gata. 
   Împăratul, dimineaţa cînd se trezeşte, zice fetei:
   
   — De cînd sunt în palatul ista, cum ne-au cîntat păsările acumnu ne-au cîntat niciodată (că el nu s-a aşteptat la aste, el gîndea că păsările din grădina lui cîntă). 
   
   Cînd iese-afară şi vede, zice: 
   — Bre! mare putere are omul ista!Băiatul zice:
   
   — Du-te, mamă, şi cere-i fata să mi-o deie!
   
   Se duce baba la-mpăratul, da’ el tot o purta cu vorba, că nu-i era voia să-şi deie fata după d-aiştia. 
   — Apoi, mătuşă, de azi într-o săptămînă dac-a veni c-o trăsură
   de aur şi cai care ar mînca jăratic ş-ar bea pară, i-oi da fata. Da’ fata era să se cunune tocma-n ziua ceea dup-un alt împărat. 
   — Iaca, dragul mamei, ce-a zis:
   — I-oi face, mamă, şi asta. Aude el un vuiet mare straşnic pe afară. 
   
   — Oare ce s-aude, mamă?Întreabă mă-sa. Zice:
   
   — Se mărită fata-mpăratului. 
   — Cine-o ia?
   
   — Cutare fecior de-mpărat. Vezi, dragul mamei, numai m-ai făcut de rîs. 
   — Ia lasă, mamă, că tot are să mi-o deie. Ia el, şterge cheia. Da era iarna. Şi vine omul cel de fier. 
   
   — Ce vrei, stăpîne?
   — Fata-mpăratului s-a cununat astăzi! Cînd or dormi, să iei pe mirele să-l pui afară şi pe mireasă s-o pui într-o pivniţă şi-n zori de ziuă să-i aduci iar pe amîndoi în casă. 
   Dimineaţa intră-mpăratu-n casă. 
   — Ei, dragii tatii, cum aţi dormit?Zice el:
   
   — Mie, tată, tare mi-a fost frig!
   
   — Ba, zice ea, eu nu ştiu unde eram, că căutam s-aprind lumînareaşi nu găseam, şi nu era nici pat, nici nimica. 
   — Aţi visat!
   — Da’ cum dracu, tată, că, iacă, buricele mi-o îngheţat la degete. 
   — Eu nu-mi simt spatele. 
   — Ce n-aţi zis sufragiului s-aprindă focul? Nu v-a mai fi nimică. A doua seară, iar şterge cheia. Vine iar: 
   — Ce vrei, stăpîne?
   — Vreau să te duci să-i pui pe ginerele împăratului într-o movilăde omăt, cînd a dormi, şi pe mireasă s-o pui în vîrful casei! 
   
   Pe casă, frig-frig, da’ nu era omăt. Ista a degerat. Da’ tot îi era milă de dînsa. 
   — Numai jumătate de noapte s-o laşi pe vîrful casei. Cînd a adus pe mire dimineaţa, era ţapăn. A strîns toţi doftorii, 
   n-a mai avut ce-i face — a murit, săracul! Iaca, se-mplineşte săptămîna. El iar şterge cheia, vin ceia. . . 
   — Mîne dimineaţă, o trăsură de aur şi cai care or mînca jăratic ş-orbea pară, şi mie straiele cele mai frumoase din lume să mi le aduci. 
   Se pune el ca boierii-n trăsură a doua zi şi se porneşte către-mpăratul. 
   — Cum îi, voinice? zice-mpăratul. 
   — Am venit să-mi dai fata. 
   
   El se face că nu ştie că i-a murit ginerele. 
   I-o dă-mpăratul. Face-o nuntă strălucită, şi i-o dă, ş-o duce la palatul lui — da’ lui aşa-i era de dragă, de-o prăpădea din ochi. 
   Iacă, aude vrăjitorul că el a ieşit din pămînt. Ce să facă el, să poată pune mîna pe dînsul, că el, cît era de vrăjitor şi straşnic, da’ el avea numai vo doi draci, da ista cheia iadului o avea. 
   Da’ el punea cheia ceea totdeauna pe-o sobă şi numai sufragiul ştia de dînsa. Da’ sufragiul nu prea avea minte destulă-n cap. 
   Iaca, s-a luat el cu fata-mpăratului la primblare. Da’ vrăjitorul a luat o mulţime de chei nouă şi frumoase , altele de aur, de aramă, de argint ş-a început a striga pe la poarta ginerelui împăratului: 
   — Cine-mi mai dă chei ruginite, că-i dau de cele de aur?Şi sufragiul, nu prea avea multă minte-n cap, a gîndit să dea cheia ceea şi să ieie una de aur, că mai bine a prii stăpînu-său. 
   Ehei! şi cînd i-a luat (cheia, i-a luat) săracul toată puterea lui. Îi dă. N-a apucat de-a veni el de la plimbare şi palatul n-a mai fost. A rămas el săracul în cîmp, nici bordeiul ce-l avea înainte nu era acu. Da-mpăratul i-a trimis aşa răspuns pe un logofăt: că dacă pîn’ în trei zile n-a face palatul cum a fost, îi ia fata şi nu i-o mai dă. Acu ţi-am spus că mai bine i-ar fi luat zilele decît să i-o ieie pe dînsa. Mare lucru-i dragostea! 
   Ce să facă el? Da’ şi fata-acu straşnic ţinea la dînsul. Nainte mai drag îi era cel degerat, da’ acuma! A aşteptat el pîn’ a treia zi; nu-i de chip, n-are de unde să facă palatul. Îşi ea el ziua bună de la nevastă-sa: cine ştie ce jelanie a fi fost acolo! 
   — Mă duc de-acu-n lumea mea!Merge el şi ajunge la o baltă (cam un iaz vine). 
   
   — De-acu n-am ce face, mă-nec!
   
   Dînd aşa, frecîndu-şi mîinile, dă de veriguţa ce i-a dat-o vrăjitorul cînd l-a vîrît întîi în groapă. Şi vine un om de fier. 
   — Ce vrei, stăpîne?
   — Vreau cheia cea de la iad. 
   — Eu cheia iadului nu ţi-o pot da. 
   — Apoi, ce să fac eu, spune-mi măcar unde-i?
   
   — Apoi vrăjitorul, ca să nu-l ajungă nime, ş-a făcut un palat pePrut, ş-acu, dacă-i putea merge pîn’ acolo, el o ţine ascunsă sub perină la capul lui. 
   — Ce să fac eu, cum oi putea s-ajung la dînsul?
   — Na-ţi, zice, bucăţica asta de fier, dă-te de trei ori de-a curu-n cap pe dînsa şi te-i face o muscă — pe urmă te-i pricepe cum s-o iei. Şi s-a făcut nevăzut omul cela. 
   
    Se ia el, se dă de trei ori peste cap şi zboară ca musca pîn’ la Prut. Ajunge acolo, da’ vrăjitorul dormea de-amiazăzi. Dă să intre. . . pe unde să intre? Ferestrele cu obloane, cum se purta mai demult. 
   “Mă vîr pe borta cheii!” 
   Se vîră şi se pune pe sobă. Unde se trezeşte vrăjitorul şi undencepe a bate-n mijlocul casei cu nişte ciocane şi unde-ncepe a ieşi la draci, de te luau fiori. Ş-a-nceput a-i trimite pe unde să facă rele, să puie la cale pe oameni să facă rele; decît, cînd nu vrea D-zeu, că el era om pămîntean, i l-a luat din minte! Aşa, după ce-a pus el trebile la cale, a ieşit afară. Musca s-a sculat, a luat cheia de sub perină ş-a început cătinel-cătinel, ş-a zburat afară. Decît bucuria lui nu se mai povesteşte, c-are să ieie pe fată-napoi. Acu lui nu-i era de dînsul, de dînsa-i era ce-i era. Freacă cheia, vin oamenii cei de fier. 
   — Să-mi faci palatul iar înapoi cum a fost!
   Şi acu s-a-nvăţat minte: purta cheia tot lîngă dînsul. Acu ce să facă vrăjitorul? Era în satul cela o babă sfîntă. . . Pe atunci era lume bună, erau sfinţi, nu ca acu. Cînd te durea capul, cînd aveai vo boală, numai dacă punea mîna-ţi trecea. 
   S-a dus vrăjitorul ş-a omorît baba şi s-a îmbrăcat el în straiele ei. 
   S-a-mbolnăvit femeia lui, fata-mpăratului, decît ce boală, să dea D-zeu să am şi eu cît oi trăi, decît numai cînd zicea oleacă valeu, el se prăpădea. 
   — Ia să chemi pe baba cea sfîntă. 
   Vine; acela era vrăjitorul. Începe-a pune mîna pe capul ei, ca şi cum, dragă Doamne, a o descînta. Şi cînd iese el din casă, îi zice vrăjitorul ei: 
   — Doamne, măria-ta, cîtă frumuseţe şi mîndreţe ai în casă şin-ai şi un ou frumos de marmură! 
   — Ca ce fel de ou, mătuşă?
   — Acela-i numai în fundul pămîntului!
   — Ira! oi zice bărbatu-meu, ş-a trimite pe cineva să-l caute. Şi se duce vrăjitorul. 
   Intră el în casă. 
   
   — Ei, zice, iaca ce mi-a spus baba ast-sfîntă. 
   — Iaca să şterg, dragă, cheia. Şterge cheia şi vin doi oameni de fier. 
   
   — Ce vrei, stăpîne?
   — Vreau oul cel de marmură de sub pămînt. 
   — D-apoi, bată-te D-zeu să te bată (fie-i lui acolo!); cîte-ţi fac eu, pînă şi cheia iadului o ai, acum vrei să ne iei şi toată puterea noastră?. . . 
   Vezi d-ta, vrăjitorul a vrut înadins, ca doar duhul cel necurat l-a gîtui. 
   — Da’ eu te-aş omorî, da pentru că ştiu că asta nu vine de la tine, pentru asta te iert şi-ţi spun aşa: că baba cea sfîntă-i vrăjitorul şi că azi are să vie c-un cuţit mare şi s-a face că pune mîna pe capul femeii tale ş-are să ţi-o omoare. 
   
   Decît, cînd a auzit el aşa, of! numai tremura! 
   Şi se duce omul cel de fier. Acu el îşi găteşte iataganul, şi cînd vine-n casă vrăjitorul, pune pe sufragiu şi îl dezbracă-ndată, ş-adevărat găseşte-un cuţit mare, ştii, ca un chip de cosor, şi-l ia cu iataganul şi-l face bucăţele. Acu era cu deplin fericiţi. Acu săracul nu mai ştia ce-i durerea, cum ştia-nainte, şi zice-ntr-o zi: 
   — Ia hai, soro, să mergem să găsim pe fraţii mei cei doi. (Da’ mamalui murise!) Se iau ei şi se pregătesc, şi mergînd ei aşa, au ajuns la-mpăratul. Era straşnic în război cu altul. Tot să nu fie omul săracu-n 
   pace. Ş-aşa era el de scîrbit, decît straşnic lucru. Văzînd pe acesta, s-a bucurat ş-a zis aşa: 
   — Fiindcă eşti ginere de-mpărat, mi-i da ajutor ş-oi putea să bat
   pe vrăjmaşul meu. 
   Aşa a gatat armată grozavă şi-n sfîrşit a dovedit pe ceala. 
   Acu aişti doi se zice că erau tare fericiţi — numai acela, saracul, 
   era mai necăjit (cel cu rînza). Acela s-a luat şi s-a dus la Frumoasa Lumii. Dă să intre-n palatul boierului celuia, nu-l lasă să intre. Aşa, el a trîntit un bal strălucit ş-a poftit pe toţi să vie la balul cela, între care era şi Frumoasa Lumii. Decît aşa era ea de frumoasă, cît, cînd a intrat în bal, a luminat balul de atîta. . . să ierţi mata. El a început după aceea jocul pîn’ în zori de ziuă — unde-a-intins nişte mese şi s-a pus să joace cărţile. El a făcut toate chipurile ca să joace cu dînsa. El avea mare noroc şi se făcea că nu cîştiga, tot ei să-i deie, că nu mai putea de dragă ce-i era. Acu ea, văzînd atîţia bani, s-a minunat ş-a zis aşa tătîni-său: 
   — Hai, tată, să-l poftim pe ista la noi (ştii, ori de-a noastre, ori de-ad-lor-voastre, care vrea să scurgă tot la parale, trage ori pe cine). Acu el, venind la dînsa-ntr-o seară cu vo zece pungi de galbeni — , a jucat iar în cărţi şi i-a dat toţi ei, de n-a rămas măcar c-un pitac. Acu ea, văzînd că n-a rămas nici c-o para, a-nceput a rîde de dînsul. Şi ploua afară. Şi vrute şi nevrute a trebuit să-l îmbie să mîie-acolo. Dormind el, de cîte ori s-a trezit, de atîtea ori a găsit o pungă de bani sub cap. 
   A doua zi dimineaţa, cînd a venit sufragiul să-i deie de spălat, după ce-a mîntuit de spălat, i-a pus în mîini vo douăzeci de galbeni bacşiş. Aleargă la dînsa sufragiul. Da’ ea zice: 
   — Bre! de unde are omu-aista atîtea parale?Vine la dînsu-n casă şi zice-aşa:
   
   — Eu te-oi lua de bărbat dacă mi-i spune de unde ai atîţia bani. 
   
   El zăluzise şi i-a spus, prostul. Da’ ea i-a făcut o cafea nu ştiu cu ce şi s-a bolnăvit el straşnic ş-a început a vărsa, ş-a vărsat rînza. Ş-a luat-o ea, a spălat-o cine ştie cu ce, a parfumat-o ş-a înghiţit-o ea, ca să găsească ea pungile cu bani. Da’ fiecăruia norocul lui. 
   El mai avea vo zece pungi de bani din noaptea ceea. 
   Ea l-a dat pe urm-afară. El a-ncălecat pe un cal şi s-a pornit. Mergînd cu calul cela, a dat pe-un cîmp de flori şi s-a plecat calul să mănînce şi s-a făcut un măgar. 
   El a strîns un mănunchi de flori şi l-a pus în buzunar. Mergînd el călare pe măgar mai departe, a dat de un iaz. Se pleacă măgarul să beie apă şi se face iar cal. 
   — Ei, zice, bună-i asta!
   Ia el într-un şip apă şi se-ntoarce-napoi. Ajunge iar acolo, la Frumoasa Lumii, şi din banii ce-i rămăsese mai toarn-un bal straşnic. Da ea aleagră, ca să mai vadă de unde are bani. 
   — De unde bani?
   — Din mănunchiul ist de flori. El i-l dă. Ea, mirosind, se face măgăriţă. El o lasă măgăriţă şi iese
   
   
   din casă. 
   Aşteaptă sufragiul să iasă stăpîna afară. Nu-i! 
   Mare păcat! Cînd se duce-n casă, o găseşte măgăriţă. 
   Se-ntoarce, ş-o ia de-acolo şi porneşte călare pe dînsa. 
   Îi dă fîn să mănînce (că măgăriţă, da’ inimă de om). Ea a zis aşa 
   cu alean: 
   — Nu te-oi mai înşela de-acu şi ţi-oi da rînza-napoi, numai fă-măcum am fost. 
   El de multe ce-i făcuse, acu era hapsîn şi s-a dus pe dînsa pînă la-mpăratul, la frate-său. Acu aciia era şi iestlalt, care ţinea pe fata-mpăratului. Şi cînd le-a povestit el lor că măgăriţa-i Frumoasa Lumii, ei s-au pus pe lîngă dînsul ca s-o ierte. Şi iertînd-o, a băut apă şi s-a făcut iar la loc. 
   Şi erau acum trei împăraţi pe o ţară. Şi-au fost toţi fericiţi. . . Şi-am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus-o aşa. 
    
     
  
  ŞPERLĂ VOINICUL 
   Aşa îl chema pe feciorul unui împărat de demult: Şperlă. Eu, cînd am auzit povestea asta, tare m-am minunat de numele feciorului şi drept la bunică-mea m-am dus şi-am întrebat-o, dar bunica m-a îndreptat la bunicul şi bunicuţul, luînd zodiacul de pe coardă, a cercetat cu de-amănuntul toţi sfinţii şi sfinţişorii anului şi de numele lui Şperlă tot n-a dat. Ci numai într-un tîrziu, ştergîndu-şi bunicul ochelarii şi punînd zodiacul la loc, îşi dădu cu părerea că cel fecior de împărat trebuie să fi fost mare zăcaş1. 
   Că ce-i şperla decît jăraticul focului potolit şi cum să se cheme cel care stă pururea-n vatra focului, vînturîndu-i cenuşa cu cleştele, decît Şperlă! Ş-atunci m-am luminat şi mi-am zis că de bună seamă îi aşa. 
   Şi dacă-i aşa, apoi trebuie să pricepem şi pricina pentru ce-i plăcea lui Şperlă să se scalde-n baltă cu gîştele şi cu raţele şi să se tăvălească apoi în glodărie, alături cu purceii! 
   Acestea le spusei ca să înţelegeţi şi altăceva: anume, pentru ce era urgisit Şperlă de împărat şi de toţi curtenii lui şi socotit ca o pacoste, bună numai să încurce pe alţii. Cui semăna nu ştiu, că împăratul şi împărăteasa erau oameni ca toţi oamenii şi cei doi fraţi mai mari atîta aduceau cu Şperlă, cît aduce ziua cu noaptea şi nici atîta. Aceia erau brazi, nu altceva, voinici, să frîngă pămîntul în două, şi mintoşi, să-ţi spuie pe degete tainele lumii. 
   Şi stînd aşa lucrurile, vine întîmplarea! 
     1Împăratul avea, ca tot creştinul, ogorul lui, unde-şi semăna, toamna şi primăvara, cum semănăm şi noi cînd avem unde, care secera vara, cum secerăm şi noi cînd avem ce. O osebire mică numai: în ogoarele noastre mai creşte şi pălămidă ori neghină, mai face cîteodată grîul tăciune şi nu ca-n ogorul împărătesc, unde grîul avea pai de aur şi spicul boabe pe pietre nestemate, la care cu mare greutate puteai privi! 
   Îi mergea tare bine împăratului şi-n scurtă vreme s-a văzut romînul cu gospodărie aşezată, cu vite la saivane, cu pătulele şi coşarele pline şi cu părăluţe puse de o parte pentru Doamne fereşte ce nevoie. Norocul lui, că ce să zic eu? Dar vezi, norocul mai dă cîteodată şi pe lături; trece de la mine la tine ori, ocolindu-ne pe amîndoi, se duce pe pustiul dracului. 
   Într-o bună dimineaţă se trezeşte împăratul cu mîhnirea-n coastă. Chiu şi vai! Ce-i? Mare comédie! Aleu! Dar cum? Uite, astă-noapte, cine şi cum nu se ştie, a venit ca din pămînt şi-a păscut ogorul împărătesc! Nu mă omorî! Aşa! Dar păzitorii ce-au făcut? Parcă ei îşi pot da cu mintea! 
   Şi în anul acela, toate i-au mers împăratului pe dos. 
   — Ce mă-nvăţaţi să fac, oameni buni? întrebă împăratul pe sfetnici. Şi sfetnicii, felurite capete, felurite răspunsuri. 
   Unul:
   
   — Apoi, să chemăm pe vlădica să facă slujbă. Altul:
   
   — Eu aş zice, mărite împărate, să nu mai sameni de alt an, şi pace!Iar împăratul: 
   — Vra să zică, de frica şoarecilor, să dăm foc caselor! 
   
   Şi tocmai la sfîrşitul sfatului se scoală unul mai adus la minte şi grăieşte atîta: 
   — Împărate, paza bună trece primejdia rea!
   Amin! Dar cine focul negru să păzească? Eu, ştiu că nu, şi nici dumneavoastră, că noi destulă bătaie de cap avem cu nevoile noastre. Atunci cine dară? 
   Şi iată, se găseşte feciorul cel mai mare al împăratului. Că el apără ogorul şi pace! 
   — Bine, dragul tatii, îi zice împăratul, pleacă şi vezi că la noaptese împlineşte anul de cînd cu întîmplarea. Şi pornit a fost feciorul împărătesc la mare ispravă, îmbrăcat în zale din cap şi pînă-n picioare, cu buzdugan greu în mînă şi tolbă cu săgeţi înveninate la şold, să răpuie duşmanul ogorului împărătesc, şi mai multe nu! 
   Şi toţi ai curţii puneau mare nădejde în împăratul lor de mîine, dar vezi, mai este-o vorbă: la părul lăudat să nu te duci cu traista prea mare! 
   Pe mine, zău că-mi vine să m-apuce rîsul! Şi dacă ar sta unul dintre dumneavoastră să mă întrebe de ce, apoi a vedea din firul poveştii. 
   Se duce voinicul cela în mijlocul ogorului, îşi face loc şi dos la umbra unui spin, ca vînătorul care stă noaptea la pîndă, îşi face culcuş pe iarba moale, trage o roată cu ochiul împrejur, îşi dezbracă cojocul şi-l pune căpătîi şi se întinde la pămînt, ca un străjer vrednic ce era. Sta aşa cu ochii deschişi şi număra stelele pe cerul lui Dumnezeu, şi sta, şi privea, şi aştepta, şi cam la un ceas din noapte, iacă aude la cîţiva paşi de dînsul: ţîr-ţîr, ţîr-ţîr! 
   Măi, deodată parcă s-a simţit pe altă lume: balamalele i se muiaseră şi-un nod i se pusese în furca pieptului, gata să-l înece. Pune mîna la tolbă, scoate o săgeată, o pune pe coardă, o întinde şi stă să tragă. În cine? În cel care ţîrîia alături cu dînsul. Şi cum era pesemne lună frumoasă, iată vede voinicul un şoricuţ mititel, şi cum îl vede, îi strigă: 
   — Stai să te ucid!
   — Ba nu mă ucide, măi!
   — Ba stai să te omor, că tu mănînci holdele lui tată-meu! 
   
   Ei, se-nţelege, şoricelul zvîc! în tufă şi din tufă la un stînjen în pămînt, că nu era el prost să-şi pună mintea cu odrasla împărătească. Voinicului îi veniră din nou boii acasă, se mai sculă, se mai uită, şi socotind primejdia trecută, se-ntinde din nou la pămînt, şi Dumnezeu să-l ierte! 
   Bun! 
   Acuma, dumneavoastră ştiţi, ori poate nu ştiţi despre cele două-sprezece iepe ale văzduhului, care umblă noaptea pe unde vor, călăuzite de-un armăsar năzdrăvan. Iepele şi armăsarul ista fac multe răutăţi pe lume şi nimeni nu le poate sta împotrivă, din pricină că odată cu pornirea lor se răscolesc şi vînturile dulci. Şi nimica pe lumea asta nu adoarme pe om ca vîntul cel dulce. Şi aşa, în noaptea ceea, cînd feciorul de-mpărat păzea ogorul cu holdele de aur, cînd se stîrniseră vînturile dulci şi porniseră la drum cele douăsprezece iepe cu armăsarul în frunte, s-a întîmplat ce s-a întîmplat şi-n anul trecut. Că vedeţi, dormind aşa voinicul şi visînd ce-o fi visat, s-a fost trezit a doua zi, cînd a văzut cîmpul netezit ca de-o coasă. Atunci şi-a pus mîinile-n cap de bucurie şi-a pornit spre curte, ca să vestească şi pe împărat. 
   — Ei, fete-logofete, frumoasă ţi-i isprava?
   — Da, frumoasă, nevoie mare! Iaca aşa şi aşa — cu şoarecele şicîte prăpăstii, toate! Pe urmă, supărări din mila lui Dumnezeu, dar şi-o seamă de nădejde în cel de-al doilea fecior, pentru la anul! Mare lucru şi nădejdea asta, zău! Da eu nu-s vrednic să m-afund în tainele lumii, ci vă spun scurt că şi voinicul de-al doilea a scrîntit-o! 
   La al treilea an, zarvă mare şi-ngrijorare, că iar va să mănînce naiba holdele împărăteşti, iar tulburare grea că n-are cine să-ncerce de pază pe noaptea aceea. Sfară-n ţară şi răvaşe prin oraşe, că cine s-a afla şi s-a-ncumeta, zece galbeni va avea, afară de-un rînd de straie şi alte daruri mai mărunţele. 
   Se duce unul, se duce altul, dar cum află de cele petrecute mai înainte, povestea cu şoarecele şi cîte toate, dă şi cămaşa de pe dînsul şi porneşte înapoi. 
   Mă duc şi eu la împărat şi-i zic: 
   — Înălţate împărate, iaca aşa şi aşa, să te fac eu cu holde!Iar împăratul de colo:
   
   — Cum?
   — Ascultă. Noi în Moldova noastră, cînd simţim că lanurile ni seprăpădesc, au de păsările cerului, au de soare, au de secetă, ne apucăm şi le cosim mai înainte de vremea secerişului şi le facem nutreţ la vite. Măria-ta, de ce nu le coseşti, să te-nţelegi măcar cu paiele? 
   Iar împăratul, din nou, după ce stă oleacă pe gînduri: 
   — Apoi, asta aveai de spus?
   — Asta!
   
   — Dacă-i aşa, drum bun să-ţi dea Dumnezeu: multe plecăciunineveste-tei şi feciorilor şi tuturor celor din satul tău şi lui vodă al vostru, dacă cumva te-ntîlneşti cu dînsul! 
   Iar eu: 
   — Să te las sănătos, mărite împărate, şi s-auzim de bine!O nimerisem cam rău, bătusem atîta pustiu de drum de florile mărului, dar mi-am zis: atîta m-am priceput, atîta am făcut. Gata! 
   
   Ce s-a mai întîmplat pe urmă, n-am aflat decît încoace tîrziu. Şi uite ce. Tocmai în seara cu primejdia, iacă şi Şperlă în faţa împăratului, cu rugăminte să-l lase şi pe el să păzească ogorul. 
   — Ptiu, drace! Piei din faţa mea! strigă împăratul. 
   — Lasă-mă, tătucă, lasă-mă, zău lasă-mă!
   — Fugi, diavole, dinaintea mea, că se-ntîmplă moarte de om!
   
   — Da zău, tătucă, că uite, de nu ţi-oi da eu grîul de aur pînă lafir mîine în zori de zi, să nu-mi zici pe nume. 
   — Ei, bată-te para focului de Şperlă, să te bată! Să păzeşti tu grîul?
   — Eu!
   — Hm! rîde împăratul, făcînd voie de nevoie şi haz de necaz. 
   
   Şi de lăsat, nu l-a lăsat, dar nici altul nu s-a găsit să meargă şi să păzească. Iar neaflîndu-se nimeni, Şperlă voinicul se furişează singursingurel în amurgul serii şi se-aşază par în mijlocul ogorului, tocmai lîngă tufa unde străjuiseră şi ceilalţi doi nătăfleţi mai mari. 
   Trece iarăşi ca un ceas din noapte, şi Şperlă aude: ţîr-ţîr, ţîr-ţîr! Se uită şi vede şoricelul, şi cum îl vede, bagă mîna-n buzunar şi scoate nişte fărîmituri de mămăligă. Şi cum le scoate, le-ntinde şoarecelui pe palmă: 
   — Na, mititelule, şi papă, na şi nu fi prost! Vino şi ospătează-teoleacă! 
   Da şoricelul, crezînd că are de-a face tot cu cel de an şi de anţărţ, gata să fugă. 
   — Na, măi, de ici şi nu te teme! Vino, că-ţi dau şi o picătură de vin şi pe urmă oi sta de vorbă cu tine, că tot mi-i mie urît singur! 
   
   La-nceput şoarecele cam strîmba din mustăţi, dar după altă rugăminte îşi făcu coada covrig şi s-apropie de voinic. “Bine te-am găsit sănătos!” “Bine ai venit sănătos!” “Cum o mai duci cu traiul?” “Mulţumesc lui Dumnezeu”. Ia şoarecele o fărămătură din palma lui Şperlă şi se linge pe bot. Vedeţi şi pricepeţi că el nu era deprins cu bunătăţi de casă şi de aceea îi părea mai bună mămăliguţa decît grăunţele scuturate pe ogoare. 
   După ospăţ, face Şperlă şiretul mîna găvan, toarnă trei picături de vin din ploscă şi-o întinde şoricuţului. Dihania scoate limba de şi-o udă şi: “linchi-linchi”, soarbe cele trei picături de vin. 
   — Bunu-i, vere?
   — Bun, dacă mai ai, — şoarecele de colo. 
   
   — Cum să nu!Şi iarăşi şoricelul îşi mai udă limba cu trei picături, şi alte trei şi alte treizeci şi trei, pînă cînd prinde afurisitul la ureche. Dă, ca omul! 
   Acuma, şoarecele are chef nevoie, strîmbă din nas, îşi suge buzele şi mustăţile, se ridică în două picioare şi se sprijină în coadă, se dă peste cap şi cîntă:
    Bunu-i vinul, bine-mi place, Nu ştiu viei ce i-oi face! 
   — Lasă, măi, nu purta grija viei, că are cine; mai na şi mai soarbeceva apă de sapă şi stai colea să te-ntreb un lucru! Ascultă! ştii tu comédia cu ist ogor al tatii? 
   — O ştiu. 
   — Ei, şi ce crezi că-i de făcut?
   
   — Ce să cred! Apoi, uşoară treabă: mai dă-mi o lingură din ploscăşi ţi-oi spune! 
   Şperlă Voinicul îl cinsteşte, iar şoricelul îl pune la cale. De încheiere, altă cinste sănătoasă. Şi zice şoarecele: 
   — Acuma ştii ce-i de făcut: bagă bine de seamă, că eu mă duc laculcare; mă cam ia parcă oleacă de ameţeală de după ceafă şi-mi vine tot să cînt. Mă duc, da dumneata bagă de seamă. Noapte bună! 
   — Noapte bună, şi încă ceva: dacă mi-a ieşi treaba în plin, maiabate-te pe la mine, aşa cînd n-ai treabă! 
   
   Şi de-acu, vorbă scurtă. Pe la miezul nopţii, simte Şperlă aburind vîntul cel dulce. Voinicul intră-n tufă şi aşteaptă. Dacă i se lipesc ochii de somn şi capul i se dărîmă înainte, spinii de tufă îl înţeapă şi Şperlă ridică din nou capul şi deschide ochii. Şi iar, şi iar. Şi neputîndu-l doborî somnul, stătu treaz pînă-n crucea nopţii, cînd coborî din văzduh armăsarul cel năzdrăvan cu cele douăsprezece iepe sălbatice. 
   Şperlă , nici una, nici alta, hîţ la armăsar şi-l apucă de căpăstru. 
   — Stai, că te ucid!
   — Ba nu mă ucide. Na-ţi căpăstrul şi dă-mi drumul, că m-oi ducecu iepe cu tot de unde am venit, iar ogorul ţi-a rămîne întreg. Pe urmă cînd îi avea nevoie de mine, scutură-l şi eu ţi-oi fi slugă credincioasă. 
   Isprava-i gata. Şperlă ia căpăstrul şi porneşte acasă, iar acasă sentinde pe vatră şi adoarme dus ca să se scoale tocmai încolo, tîrziu, cînd îl trezeşte foamea. 
   Toată lumea bucuroasă peste măsură de bucuria împăratului. 
   — Scoală, Şperlă, voinicul tatei voinic, scoală-te de pe vatră şi vinode prînzeşte la masa de cinste! Iaca, straie frumoase ţi-am făcut şi loc în dreapta mea ţi-am dat! Haide! 
   Da Şperlă tot lenos, de-i mirosea urma! Se-ntinde şi cască să-şi deznoade fălcile, se duce la masă, mănîncă, bea şi se veseleşte şi ascultă laudele tuturora. 
   Nu trece după asta multă vreme şi iată că o pasăre frumoasă, cu penele de aur, cîntă fără curmare în grădina castelului împărătesc. Ce să fie cu dînsa, nimeni nu-şi putea da cu părerea, ci numai Şperlă, uitîndu-se la ea şi ascultîndu-i cîntarea cu-nţeles, se îmbrăcă frumos, scoase căpăstrul armăsarului din ladă şi-l scutură. 
   Şi cum îl scutură, armăsarul îi stătu înainte. Şperlă încălecă pe dînsul, îi dădu pinteni şi într-o clipă pasărea măiastră era în braţele voinicului. Nu pasăre, măi, ci fecioară prea mîndră, cum să căutaţi voi în tot cuprinsul lumii şi tot nu aflaţi! Nu ţi-ar fi venit să te uiţi la dînsa, aşa de chipeşă ce era. Azi mai aud că şi plină de înţelepciune se afla, dar asta n-o ştiu. 
   Vorba e că Şperlă i-a plăcut şi fata lui Şperlă, că altfel ce-ar fi căutat dînsa la castelul împărătesc? Şi nici voinicul n-ar fi zburat după dînsa. 
   Feciorul împăratului n-a mai căutat să ştie nici de unde-i, nici cîţi ani are, nici despre foaie de zestre n-a mai luat vorba, ci numai atîta i-a grăit: 
   — Mergi cu mine?
   — Merg!
   — Blagosloviţi-ne, tată şi mamă!
   — Dumnezeu să vă blagoslovească!
   
   Şi luaţi au fost. Vlădica le-a pus pirostiile în cap, eu şi cu nevasta mea le-am ţinut lumînările şi pe urmă, nuntă la cătăramă! Şi la nuntă, masă; şi la masă, eu într-un cap, împăratul în celalt, mirele şi mireasa la mijloc, iar în faţa lor, şoricuţul din poveste. 
   Şi să credeţi de bună seamă că-i aşa, că dacă n-aş fi auzit şi dacă n-aş fi văzut toate cele de pînă aicea, cum aş fi putut să vi le înşir? Măi, nu vă uitaţi că-s ca vai de mine! Am fin împărătesc, să ştiţi, şi să vă ferească sfîntul să-mi faceţi vreun neajuns, să-mi mîncaţi vreo brazdă de pămînt ori să-mi furaţi vreun pui de găină, că v-aţi dus! 
   Zilele iestea l-aştept să-mi vie cu colacii, după cum ni-i obiceiul. Cum mi-a veni, am să vă chem, să veniţi şi să-l vedeţi şi voi, iar pe urmă v-oi mai spune din ce-oi mai putea să aflu şi eu de la Şperlă Voinicul, ginere împărătesc şi împărat mîine-poimîine! 
    
     
  
  ŢINTĂ MÎNDRĂ — FRUNZĂ DE AUR 
   Au fost odată doi bătrîni. Ei copii n-au avut şi de aceea erau mîhniţi. 
   Şi într-o zi întreabă moşneagul pe babă: 
   “Dacă noi îmbătrînim, cine ne va da o cană de apă?” 
   Baba i-a spus: “Moşnege, ia du-te pe deal şi eu m-oi duce pe vale. Ce-om găsi în cale, ne va fi copil. ” S-au pornit moşneagul pe deal şi baba pe vale. Iată că baba găseşte un cap de cal şi chiuie la moşneag. 
   Amîndoi l-au pus în scăldătoare şi l-au grijit nouă luni. De la o vreme vorbeşte capul de cal: “Tată şi mamă, duceţi-vă la împăratul Roşu şi cereţi-i să dea fata după mine. ” Moşneagul a prins a plînge: “Cum are să deie împăratul fata după tine, dacă eşti cap de cal? 
   — Du-te şi spune-i să dea fata după Ţintă mîndră—Frunză de
   aur. Ia moşneagul un băţ şi se duce la împărat: 
   — Bine te-am găsit!
   — Ce cauţi, moşule?
   — Caut să dai fata după fecioru-meu. 
   — Bine, cine e feciorul tău?
   — E Ţintă mîndră—Frunză de aur. 
   
   — Numele e frumos. Da, o dau. Dacă el mi-a face pod de aur dela curtea lui la a mea şi copaci pe margine cu fel de fel de poame, iar la capătul podului—o fîntînă aurită cu ciutură. Eu cînd oi merge, ciutura să sară şi să scoată apă, să-mi toarne pe mînă, şi prosopul din cui de la fîntînă să sară şi să mă steargă. Numai atunci oi da-o. 
   Prinde a lăcrima moşneagul şi se duce acasă, gîndind: am îm-bătrînit, da n-am auzit să poată cineva face asta. Cînd ajunge acasă, Ţintă îl întreabă: “Ei, ce-a zis?“ 
   — Tu să-i faci pod de aur de la tine pînă la casa lui, copaci cu poame, fîntînă de aur cu ciutură. Să sară ciutura să-i toarne pe mînă şi prosopul să sară să-l şteargă. 
   Noaptea tîrzîu, a ieşit capul de cal, a şuierat cu o verigă, au venit 12 tunuri şi l-au întrebat: ”Ce doreşti, stăpîne? ” 
   — Pînă dimineaţă să-mi fie un pod de aur cu copaci, cu o fîntînăde aur cu ciutură şi cu un prosop, care să-l steargă. 
   
   — Du-te şi te culcă. 
   Dimineaţa, împăratul s-a înspăimîntat, cînd a văzut tot făcut. Vine moşnegul şi-l întreabă: ”Da amu îi da fata?” 
   — Da, oi da-o. Da să-mi mai facă o slujbă. Am 10 desetine depădure. Pînă dimineaţă pădurea s-o scoată, s-o deie la margine, să are, să puie vie şi la 12 ceasuri, la masă, din locul pădurii să-mi aducă poame. 
   Vine acasă moşul plîngînd. 
   
   — Ce-a zis? întreabă repede Ţintă mîndră. Moşul i-a spus. 
   După ce a amurgit, a şuierat, şi au venit tunurile, şi le-a poruncit
   
   ca 10 desetine de pădure să fie scoase, arate, via — pusă, iar la 12, la 
   masă, să i se aducă împăratului poamele. 
   Cele 12 tunuri i-au vorbit: “Du-te şi te culcă“. 
   Cînd s-a sculat, avea totul gata. Te luau fiorii, căci şi poamele erau 
   coapte. Bună ziua, împărate! 
   — Mulţumesc, moşule!Împăratul s-a bucurat, căci porunca era îndeplinită. 
   
   — O dai ori nu? întreabă moşneagul. 
   
   Împăratul iar vorbi: “Da o dau, dacă el a scoate apa din mare, a ara şi a semăna secară. S-o treiere şi pînă la 12 să-mi aducă pîine de 
   — Cam greu, tată, dar să vedem. A şuierat, au venit 24 tunuri şi l-au întrebat: ”Drag stăpînul nostru, ce doreşti?”
    Ţintă măndră—Frunză de aur a spus: ”Voi să-mi faceţi din mare un lan de secară şi pînă la 12 ceasuri să fie şi pîinea gata”. Ele au gîndit şi apoi au oftat şi i-au spus: ”Da, dar azi ai să stai cu noi”. 
   S-au dus cele 24 de tunuri şi s-au apucat de lucru. Apa din mare au depărtat-o, au arat şi au semănat, au treierat secara, şi, cînd soarele a răsărit, girezile erau făcute. 
   Moşneagul a luat pîinea şi a dus-o împăratului: 
   — Poftim!
   El gustă şi-i zise: “Da, moşnege. Să se gătească de nuntă. Eu îi dau
   
   fata”. 
   Moşneagul a venit acasă şi i-a spus tot feciorului său. 
   Cănd a început nunta, a venit o muzică frumoasă şi o oaste aşa de 
   mîndră că nici împăratul cît e de împărat nu văzuse. Capul de cal venea dus de doi ghinărari. Cînd a văzut că vine atîta horă, mireasa n-a mai plîns. 
   — ”Cui mă dai, dragă tată ?” Atît i-a spus împăratului. ”Aşa-a, dacă omul n-are noroc. ” Şi cînd mirele s-a apropiat de ea, ea i-a spus: ”De ce nu eşti ca toţi oamenii?” 
   — Daţi-mă deoparte cu mireasa să-i spun două vorbe. 
   Cînd au rămas singuri, din capul de cal a ieşit un voinic cu plete de aur şi i-a spus fetei: ”Eu am canon de la părinţi şi după ce-l voi îndeplini voi fi aşa cum mă vezi. ” După ce s-au cununat s-au dat deosebit cu viaţa şi şi-au făcut curte. După un timp o babă se pune pe lîngă dînsa: ”Cum trăieşti cu soţul, dacă e cap de cal?” 
   — Dacă ai şti ce om e el! La soare poţi căta, pe dînsul ochii nupoţi rezema. Noaptea e om, iar ziua — ”cap de cal”. 
   — Dă-l deosebit, îi spune mătuşa. Lasă c’am să-ţi fac eu!
   Cînd a adormit, baba a făcut un foc mare şi a dat în foc capul de cal. Dimineaţă, Ţintă mîndră s-a întristat că n-a găsit capul. S-a hotărît să se ducă pe lume. Înainte de a pleca i-a spus nevestei lui: ”Dacă ai făcut de capul tău, ferice de tine, dar, dacă a făcut alta, e rău. ” I-a pus trei cercuri de fier şi i-a dat opinci de fier. Şi i-a mai spus: ”Cînd se vor roade opincile şi or rămîne nojiţele şi cînd cîrja se va roade, tu mă vei găsi. Să mai cauţi unde iarba creşte, în patru se-mpleteşte în valea lui Avraam. ” 
   Ea s-a dus la tatăl său şi i-a spus: 
   — Mă duc în lume, n-am ascultat cuvintele lui şi amu trebuie săumblu să-l caut. 
    Ea s-a pornit. După un timp, a ajuns la Sf. Vineri. Sf. Vineri se plimba pe lîngă o chilioară. 
   – Bună seara, maică!
   — Mulţumesc, suflet de om. Dacă eşti cu inimă bună, apropie-tede chilioara mea. Dacă eşti rău, du-te, căci am o căţeluşă cu dinţii de oţel, de-i voi da drumu, te face pulbere şi cenuşă. 
   — Am inimă bună. 
   — Vino!
   A primit-o Sf. Vineri, şi acolo s-a odihnit. 
   Cînd, dimineaţă, Sf. Vineri a venit de la biserică, a întrebat-o:
   
   — Ce cauţi tu, suflet de om? Pasăre zburătoare nu se află, tocmai tu om pămîntean. Ea îi răspunse: ”Maică, de Ţintă mîndră — Frunză de aur, unde 
   
   iarba creşte, în patru se-mpleteşte, în valea lui Avraam, n-ai auzit?” 
   Drăguţa mea copilă, nici n-am văzut, nici auzit. 
   O văzu că-i însărcinată, îi dărui o furcă de aur, şi-i spuse: “Furca a 
   merge singură şi a toarce şi-ţi va fi zăbavă pe drum. Du-te la sora mea Sîmbătă”. 
   — E departe?
   — Jumătate de an trebuie să mergi. 
   
   Se porni pe cale, pe cărare şi a ajuns la Sfînta Sîmbătă. Cînd a ajuns, Sf. Sîmbătă se plimba pe lîngă chilioară, şi văzînd-o îi vorbi. 
   — Bună seara, maică!
   — Apropie-te, de eşti suflet bun. De nu, du-te, căci am o căţeluşăcu dinţi de oţel şi te va face pulbere. 
   — Da, am inimă bună!A intrat în casă şi s-a odihnit. 
   
   — Mai stai să vin de la biserică, îi spuse Sf. Sîmbătă. 
    După ce a venit, a hrănit-o şi a întrebat-o:
   
   — Ce cauţi pe aici? Pasăre zburătoare nu se află, şi tu ai venit aşa însărcinată. 
   — N-ai auzit unde iarba creşte, în patru se-mpleteşte? De Ţintămîndră — Frunză de aur n-ai auzit? 
   — Am îmbătrînit, da de locurile acestea n-am auzit. Du-te la soramea Duminică, poate că le ştie ea. 
   — E departe?
   — Jumătate de an trebuie să mergi. Îi dărui o vîrtelniţă de aur, singură depăna şi se învîrtea, şi ea tot mergînd se lua. 
   
   A ajuns la Sf. Duminică. Sf. Duminică se plimba pe lîngă chilioară. Cînd a văzut-o, i-a vorbit: “Apropie-te de ai inimă bună. De nu, du-te, căci am o căţeluşă cu dinţii de oţel, te va face pulbere şi cenuşă”. Ea a lăcrimat şi i-a spus: ”Am inimă bună!” 
   — Vino!
   A primit-o şi s-a odihnit. După ce-a venit de la biserică, a întrebat-o:
   
   — Ce cauţi? Pasăre zburătoare nu se află pe aici. Ce aşa grelime te-a adus? 
   — De Ţintă mîndră — Frunză de aur n-ai auzit?
    Atunci Sf. Duminică a pus o trubuşoară la gură. S-au grămădit păsările toate, şi ea le-a întrebat: 
   — Voi, unde iarba creşte, în patru se împleteşte de Ţintă mîndră— Frunză de aur, n-aţi auzit? 
   — Nu. A pus iar trubuşoara, şi atunci s-au grămădit mai multe păsări. Şi
   
   toate au spus că nu ştiu de Ţintă mîndră. Ea a prins a plînge. 
   — Mai stai, a spus Sf. Duminică. A sunat a treilea, şi au venit şi mai multe păsări. Nici una nu ştia. Mai gîndi Sf. Duminică şi, cercetînd mai bine păsările, a văzut că ciocîrlanul şchiop nu era între ele. Veni şi el. 
   — Ce mă strigi aşa cu jale. Eşti un suflet păcătos. 
   — De valea lui Avraam, de Ţintă mîndră — Frunză de aur n-ai auzit? 
   — Da, eu la dînsul trăiesc. I-a mai dăruit Sf. Duminică şi o cloşcă cu puişori de aur. Şi mergea ea înainte şi ciocîrlanul cu furca şi cu vîrtelniţa—în urmă. 
   A dat Dumnezeu şi a mers un an de zile. Şi a ajuns în locul unde iarba creşte, în patru se-mpleteşte şi a dat peste Ţintă mîndră—Frunză de aur. Opincile i se rupseseră. Se duse la un izvor de unde lua el apă. Ţintă mîndră trăia cu o ţigancă. O fată o văzu şi-i spuse ţigăncii. 
   — E, hei! Doamnă, ce suflet e femeia de la izvor, de are odoare aşa de scumpe? 
   — Ia întreab-o de nu le vinde?Fata se duce la ea şi o întreabă:
   
   — Nu le vinzi?Ea îi spune: ”Le vînd. Îi dau cloşca de aur să mă lase o noapte cu Ţintă mîndră”. 
   
   I-a trimis vorbă că-i dă voie. În cap i-a dat în gînd pentru ce vine. Cînd Ţintă a venit de la vînat, ea i-a pus o mînă de om mort sub cap, şi el adormi mort. Ea la capul lui cînta şi plîngea: ”Ţintă mîndră, dă mîna peste mine, să plesnească cercurile şi să nasc pruncul tău din trupul meu!” El însă n-auzea. 
   A vîndut vîrteliniţa şi cloşca, a cîntat şi a plîns două nopţi, şi el tot n-a auzit. Numai ciocoiul care umbla cu dînsul la vînat a auzit că ea cîntă. 
   A doua zi la vînat, cînd mergeau cu trăsura, ciocoiul a rîs singur. Ţintă îl întreabă: ”De ce rîzi?” El i-a spus: ”Un ciocîrlan a zburat, şi caii erau să-l calce”. 
   Ţintă mîndră i-a dat o palmă: ”Spune!” 
   — Doamne, ce pasăre cîntă la capul tău de n-am auzit-o niciodată?
   Pe Ţintă mîndră l-a pălit la inimă că trebuie să fie ea şi-i spuse: ”Tu cînd vei auzi că vine, să strici fereastra, să zmunceşti aşternutul de sub mine şi să mă scoli numaidecît. ” 
   A ajuns a treia seară. I-a dat ţigăncii şi furca. Noaptea i-a cîntat mai jalnic ca oricînd: ”Aruncă mîna peste mine, Ţintă mîndră, să plesnească cercurile, să nasc pruncul tău din trupul meu!” 
   Ciocoiul a stricat fereastra, a luat aşternutul şi l-a trezit pe Ţintă mîndră. Cînd a văzut-o, a atins-o cu mîna, cercurile au plesnit, şi atunci a născut un băiat cu părul de aur. A scos un cal de 9 ani, care n-a văzut soarele, a legat ţiganca de coada lui şi i-a dat drumul prin lume. Ţiganca a murit. Ei trăiesc şi azi. 
    
     
  
  IONICĂ FĂT-FRUMOS 
   Era un boier. Şi el nu lucra la moşie, da umbla din tîrg în tîrg şi făcea bani. Aşa-i era lui dat. Într-un timp de vreme l-a apucat o furtună, 
   o ploaie şi n-a ajuns la tîrgul cela, unde a avut el să se ducă. Şi a tras la un om într-un sat. Da omul cela era sărman. Avea vreo şapte-opt copii, şi era femeia însărcinată şi se aştepta de azi pe mîine, numai ceasul, să-i mai facă unul. 
   Zice: —Măi creştinule, nu mă-i primi să mîn la tine în astă seară, iaca ce ploaie mare m-a apucat pe mine şi vînt. Zice:
    — Boierule, te-oi primi. Am, zice, saraiuri; am unde îţi da caii. 
   Da, zice, n-am samovar cu ce să-ţi fac ceai. La boieri trebuia ceai! 
   — Măi, d-apoi, zice, la voi negustori în sat nu-s? Zice:
   
    — Sunt. 
   
   — Apoi caută un samovar. Eu zahăr am, ceai am, caută un samovar, şi eu mi-oi face singur. S-a dus omul şi i-a căutat samovar, şi îi aduce boierului, şi îi face ceai, şi îl primeşte cum se cuvine. 
   Mai tîrziu se duce femeia. . . şi i-a aşternut în casa cea mare boierului, i-a pus trei coaste sub pernă, ca la boieri, şi a venit dincoace. Au găsit-o tăieturile de copil. 
   — Du-te, omule, la bunica şi o cheamă. Se duce el. 
   Da aici boierul încă nu doarme, da aceea se vaietă acolo. Ţipăt! A
   
   născut un băiat. Cînd a născut, da îngerii grăiesc la fereastră: 
   — Bre, zice, oare ce dar. . . în ce ceas s-a născut copilul ista la omul 
   ista, că tare 	mulţi copii are şi tare îi sărac, şi greu trăiesc. Da altul face: 
   — Bre, zice, tare în bun ceas şi cu noroc. În astă seară boierulcela, care de la Chişinău, bogat, zice, mîne la omul ista şi are o fată. Şi, zice, băiatul ista care s-a născut are să ia fata boierului şi are să fie şi mai bogat ca un împărat. 
    El, cînd aude, boierul: —Vă-ă-ă! D-apoi cu aista să fie el cuscru! Atîtea moşii! Şi un boier ca mine! Ia uite, cu un opincar, care are pete pe suman! Ia şi se duce acolo. 
   — Măi, zice, pruncul care s-a născut să fie cu noroc. Dăruiesc zececarboave. 
   E-e-e-e-i. . . cu zece carboave făceai cumătrii atunci. Erau scumpi banii. Mai şede el, mai şede. 
   — Măi, mulţi copii ai! Dă-mi un băiat de aceştia cu bani, nu fărăbani, că eu nu am copii şi am moşii. 
    — D-apoi, boierule, să-mi dai o moşie, că nu vreau să-ţi dau. Da lui nu-i trebuiau acei mari. Pe acest mititel vrea să-l ia. 
   — Măi, zice, iaca este baba aici. Şi, zice, mulţi văd, puţintei cunosc, dăm şi babei un mohorici şi dacă a întreba cineva, apoi spune: “S-a întîmplat o pierdere, că a fost copilul mort, şi baba l-a îngropat, şi gata”. 
   
   Da el de-amu se minţi, se oni şi el. 
   — Dacă mi-i da un citfiric de galbeni, zice, ţi-l dau. 
   — Măi, zice, da tu citfiric ai?El avea o ladă de bani. 
   Zice:
   
   
   — Nănaşul are. 
    Sa dus la nănaşul său şi aduce citfiricul şi îi măsoară un citfiric de galbeni. Şi i-l înveleşte în nişte pelincuţe, nu ştiu ce, pe copilul cela acolo. . şi îl pune anume cu capul subţioară, da el l-a pus cu picioarele. L-a strîns de picioare. Iese afară. 
   Zice: 
   — Înhamă caii, măi, cum l-o fi chemat, şi haidem. Zice:
   
   — Văăleu că eu nu m-am culcat. Zice:
   
   — Nu lehăi din gură. Cînd zic hai, apoi hai!Ei, ce să facă, dacă-i slugă?
   A înhămat caii. Se porneşte noaptea. Hai, hai, a ajuns la o pădure. 
   
   
   Da la pădurea aceea era o rîpă şi era plină cu spini de cei porumbrei. . . Şi ajunge acolo, coboară. . . se duce şi azvîrle copilul în spinii ceia acolo, să-l mănînce ceva, să nu-i fie ginere, că nu vrea. Vizitiul n-a ştiut. Şi s-a dus şi n-a venit pe locurile acelea optsprezece ani de zile. Nu s-a arătat pe locul cela. . . 
   A doua zi se duce un boier mai sărac, cu vreo cinci-şase copii, şi care avea vreo doi copoi, la vînat cîte un iepure, ca să-i aducă acasă să hrănească copiii. Copoii ceia au mers pe acolo şi au dat de dînsul. 
   Copilul – viu şi numai da din mînuţă. Da ei ţipă acolo şi ţîhnesc. El se teme a se apropia. Ia puşca şi ce face? Cînd a ajuns, nu dă cu puşca. Cînd se uită el – un copil! Ia copilul . . . şi îl duce acasă. Se duce şi îi face ştiut popii. 
   — Părinte, zice, am găsit un băiat. 
   — Unde?
   — În rîpa aceea, îi spune el, acolo, unde-s spinii ceia. 
   — Bine. Numai du-te şi îi spune dascălului şi mai caută — mai
   
   erau vreo doi boieri mai bogaţi ca acesta — şi l-om boteza. 
   Au luat, l-au botezat şi i-au pus numele Ionică Făt-Frumos. 
   Cînd a ajuns, frate, la şapte ani, l-a dat la şcoală. Ai lui învăţau, 
   nu învăţau, da acela, cît învăţau aceştia într-un an, acela într-o zi învăţa. Şi s-a făcut un băiat aşa de frumos şi aşa de învăţat, de care nu era pe lume. Iaca la optsprezece ani de zile îl aduce Dumnezeu pe boierul cela şi vine şi pică taman în musafirie la boierul care a găsit băiatul. Acela, ca să afle ce se aude de băiatul acela. S-a prăpădit, ori cum? Cînd vine, acela l-a primit, l-a pus la masă, i-a făcut ceai, cum se cuvine. La urma urmei cere la un băiat: 
   — Dă-i boierului oleacă de apă. 
   — He-hei! au rîs şi s-au dus ai boierului copii. Da acela a tăcut mut, s-a sculat şi s-a dus, şi îi dă. 
   Zice:
   
   
   — Iaca, bre, la care copil am cerut eu apă şi care mi-a dat. Cît îide frumos aista. 
   — Iaca, boierule, cît de frumos şi cuminte, da, zice, aista nu-i dinsîngele meu. 
   — Da dintr-al cui?Zice:
   
   — Aista băiat l-am găsit în anul cutare aşa învelit în nişte pelinci, aşa spunea, într-o rîpă, în nişte spini. 
   
   — E-he-hee, zice, aista îi acela. 
   Amu se gîndeşte boierul. Cînd l-a vedea fata lui, fără de voia lui, se duce după. . . – aşa-i de frumos el şi un om scump. Iese boierul afară, se duce în colibă şi scrie un răvaş, că pe om la greu să nu-l mai laşi, şi vine înapoi acasă. 
   Zice: 
   — Bre, eu am uitat să-i dau un răvaş cucoanei mele. Dacă spui tucă aşa-i de cuminte, — îi zice la aist de casă, — trimite-l la mine şi mi-a duce hîrtia asta acasă şi îi dau o sută de carboave. 
   O sută de carboave erau mulţi bani. Cumpărai o moşie atunci. Da tată-său îl sfătuie pe dînsul: 
   — Să nu vrei să te duci, să zici să-ţi dea un cal. Avea patru cai. 
   
   — Să-ţi dea un cal să fie al tău. 
   
   Zice: 
   — Boierule, nu vrea. Vrea şi un cal. — Şi un cal îi dau. 
   Da el a scris acolo, că în ce ceas a ajunge, să-l dea temnicului ( el
   
   avea unul) să-l ucidă, ca să nu fie pe lume, să nu-i fie ginere. 
   Şi l-a jurat pe toţi dumnezeii să nu caute în hîrtie. El a zis că n-a căuta. 
   A luat hîrtia ceea şi se porneşte băiatul. S-a dus o zi de cale. A ajuns cît de ici la Bălţi, oare-unde. . . de-amu a înserat. Dacă a înserat, n-are el unde poposi. . . Om străin! Şi s-a dus la învăţătorul cela la care a mîntuit el învăţătura toată. La cel mai bătrîn şi a mas. 
   — He-e-e, unde te duci, Ionică?
   — Mă duc la Chişinău (ori la Ades ), — unde spune. 
   — Da ce-i?
   — Să-i duc o hîrtie la un boier. 
   — Ha-ha, îl ştiu eu, învăţătorul cela. Da ce fel de. . . ce-i într-însa?Zice: 
   — N-am căutat. 
   — Ia hai şi-om căuta. Aista nu vrea. 
   
   — Dă, zice, ce? Tu m-ai învăţat pe mine?
   Cînd a despecetluit şi a căutat:
   
   — Ia uite, măi juncanule, cum te duci tu la moarte. Şi tu ai mers
   
   pe drum şi n-ai căutat! Da el începe a plînge. 
   — Nu plînge, îi zice învăţătorul. Ia hîrtia aceea, fratele meu, iaşi-o dă pe foc. Şi plicul cela îl lasă. 
   Şi scrie de-amu învăţătorul lui: ”Cucoană, zice, umblînd prin lume, am găsit un băiat foarte bun şi îi frumos, şi îi cuminte, şi îl trimit la noi acasă. . . Eu peste o lună de zile am să vin acasă, îi scrie învăţătorul. Da tu să nu gîndeşti, cu duduca să-l logodeşti şi să faci o nuntă pe şapte părţi mai bună decît cînd oi fi eu acasă. Cînd oi veni, să-l găsesc însurat ca pe celălalt”. 
   Acela a luat hîrtia. Cînd i-a dus şi i-a arătat cucoanei, a pus şi i-a logodit, a trimis în Nemţească, ca să folosească, au venit lăutari, au făcut o nuntă, Domnul să v-o audă. Cînd a venit boierul peste vreo lună, da el Ionică umbla cu Mîndra-Cîmpului prin vie, se plimba. 
   Da el zice: 
   — Spuneţi-i cucoanei să iasă în cerdac s-o împuşc!Da ea iese cu hîrtia ceea în mînă. 
   
   — Stai, boierule, vezi ce mi-ai trimis şi eu ce am făcut. Şi apoimă-i împuşca. 
   Cînd se uită: “ În ce ceas a ajunge, să-l logodească, să-l căsă-torească. . . “, spune. 
   — Măi, zice, nu te ştiu de ginere. Du-te la iad şi la rai şi adă-mi
   cheile şi apoi 	mi-i fi ginere. Zice: 
   — Mă duc. 
   Leapădă şi se duce. Da atunci nu era ca amu tramvai ori drum de fier. S-a pornit pe jos şi a mers un an de zile, pînă a ajuns la împărăţie, bietul Ionică. Cînd a ajuns acolo, s-a dus la împărat. Zice: 
   — Împărate, luminate, vizează-mi paşaportul, că trec în altă
   împărăţie. Eu mă duc cu mare treabă. Acela i-a vizat paşaportul. Zice: 
   — Ionică Făt-Frumos, ducîndu-te tu şi avînd viaţă cu dulceaţă, şiîi avea cu cine grăi, zice, am avut o fiică, de-amu nicăieri pe lume nu era aşa de frumoasă şi într-o zi. . . eram afară şi a venit un vîrtecuş şi a luat-o şi-i dusă şi îi dusă şi în ziua de azi. Şi, zice, am dat zvon prin toate împărăţiile şi nu se găseşte nimeni să-mi spună că este ori a văzut-o. Dacă n-a mai fi nici la iad, apoi îi prăpădită fata mea. Că, zice, cînd s-ar afla cineva să-mi spună unde-i fata mea, eu dau jumătate de împărăţie. 
   Da el zice: 
   — Iscăleşte. 
   Împăratul s-a iscălit şi Ionică a luat iscălitura şi a pus-o în buzunar. S-a dus. 
   A mai mers un an, a ajuns la a doua împărăţie. De-amu acolo iar vizează paşaportul, că trece în a treia împărăţie. Acela se căinează: 
   — Ionică Făt-Frumos, ducîndu-te tu şi avînd viaţă cu dulceaţă, şiîi avea cu cine te lua de vorbă, zice, am o sută de fălci de livadă şi fel de fel de poame, cîte pe lumea asta sunt, şi numai înfloresc, dacă, zice, nu rodesc. Cînd mi-ar spune cineva, ce să fac să rodească livada mea, zice, eu aş da jumătate de împărăţie. 
   Zice:
   
   — Iscăleşte. Se iscăleşte, acesta ia iscălitura şi o pune în buzunar. 
   Se duce la al treilea împărat. A ajuns acolo, acela iar i-a vizat
   
   paşaportul şi i-a spus: 
   — Ionică Făt-Frumos, ducîndu-te tu şi avînd viaţă cu dulceaţă, şiîi ajunge unde eşti pornit, poate îi avea cu cine te întreba, zice. Nu ştiu cine s-a aflat galanton la minte şi mi-a luat apele şi numai într-o fîntînă este apă. Dacă dau un suflet de om, iau o cofă de apă, da dacă nu dau, nu iau nimica. Şi, zice, cînd mi-ar spune cineva, ce să fac să izvorască fîntînile şi pîraiele, apoi, zice, eu aş da jumătate de împărăţie. 
   Zice:
   
   — Iscăleşte. Se isăleşte şi acela, ia băiatul şi de la el iscălitura, se duce. 
   Mergînd el, îtr-o bună de-amiază a ajuns la iad şi la rai. Intră prin
   
   rai, nu grăiseşte nimeni la dînsul. Mese întinse, făclii aprinse, oamenii parcă-s vii. Ia, se întoarnă, se duce în iad. A deschis douăsprezece uşi pînă a ajuns la Talpa-Iadului. Cînd a ajuns, da fata împăratului şedea cu lumină, ca şi cum noi amu aici. 
   — Ce faci, Uliană, fată frumoasă?
   — Da de unde ştii că mă cheamă Uliana?
   — Tatăl-tău mi-a spus, el zice. Cu cine traieşti tu aici?
   Zice:
   
   — Cu vrăjmaşul cel mai mare, care-i Talpa-Iadului. 
   — Te-ai cununat cu dînsul? 
   
   Zice: 
   — Nu. Cînd vine el la mine, eu nu vreau să mă logodesc, el sedepărtează, nu se apropie de mine. 
   — Cînd a veni el deseară, zice, are să fărîme toate uşile. Are să-imiroase a om pămîntean. Da tu să începi a plînge, Ion îi spune, şi să ieşi înaintea lui. 
   
   Spune-i: “Eu am avut un gînd bun, să trăiesc cu tine, da tu de cînd am venit aici, nu-mi arăţi nimica în gospodăria ta”. Şi dacă a sta el şi te-a întreba: “Ce ai vrut, femeie, să ştii? “, ”Măi, omule, zi, eu de cînd am venit aici, tu nu-mi spui care-s cheile iadului şi care-s ale raiului”. Şi apoi, zice, eu oi şti. 
   Că ele, cheile, şedeau acolo. Acele din dreapta – ale raiului, da cele din stînga — ale iadului. Da el n-a ştiut. 
   — Să-i spui aşa, cînd erai la tatăl-tău, să-i spui lui, să-l amăgeştic-ai gîndit că numai tatăl-tău e împărat peste toată lunea, da ei, psăne, mai sunt împăraţi. “Al meu tată spune că este un împărat şi are o sută de fălci de livadă şi numai înfloresc, dacă nu rodesc, din ce pricină“, că el, ce zice, trebuie să ştie. Şi unul, zice, nu are apă. Şi tot să-l întrebi, că el tot trebuie să ştie, şi la urma urmei să-l întrebi, are el moarte ori trăieşte cît lumea? 
   Ei, cînd a venit, da ea l-a ascuns în a doua odaie şi a pus o albie de fier peste dînsul. Da el la întuneric acolo, fără lumină, apoi scria prin întuneric mai frumos de cum bat la maşini. Aşa scriitor Ionică era. Şi aista spunea, da el tot a scris acolo toate planurile. 
   Cînd a venit, fărîmă uşile, fărîmă tot. Da ea începe a plînge, a se munci. Iese înaintea lui, el sare. 
   — Ce vrei, muiere?
   — Măi omule, de cînd am venit eu la casa ta, să nu-mi spui miecare-s cheile iadului şi care-s ale raiului? 
   — Femeie blestemată, acelea din dreapta sunt ale raiului, da acelea de pe stînga sunt ale iadului. Şi ce-ai vrut să mai spui? 
   — Eu, cînd eram la tata, am auzit iaca aşa şi aşa, parcă eu amgîndit că numai al meu tată e împărat pe lume, da ei psăne că mai 
   
   sunt. S-a lăudat unul că are o sută de fălci de livadă. Parcă o falce ori două nu era destul? D-apoi atîta! 
   — Apoi tu nu crezi?
   El s-a pus în potrivire cu mine. Şi eu am supt pe de desubt şi am făcut temnic şi am pus trei poloboace. Toţi galbenii mei sunt acolo. Cînd livada lui înfloreşte, da eu dau foc la galbeni şi-i curăţ de rugină şi nu va avea cît lumea nici o poamă. Da cînd ar şti cineva în cutare loc să sape aurul cela al meu, să-l pună la o parte, să pună pămînt de-al doilea şi ar rodi de n-ar ţine crengile. Aşa ar rodi. Da cine ştie. Numai eu săracul. 
   — Apoi dă. Da unul a zis că apa, iaca. . . unul întreabă. 
   — E, zice, tot m-am jucat eu şi am tras viţele izvoarelor într-ostîncă şi am pus o piatră pe dînsele. Şi acolo, zice, tot aud, gem izvoarele. Cînd ar fi nişte oameni, vreo zece-cincisprezece cu lomuri de fier să prăvale stînca ceea să se ducă la vale, apoi, zice, izvoarele s-ar porni şi fîntînile şi pîraiele ar merge ca din ploaie. 
   — E-e, îţi mulţumesc, de-amu fac mîncare şi ne culcăm. Da am săte întreb un cuvînt, nu ţi-a fi urît? 
   — Ce ai să mă întrebi?
   — Drăguţ, tu moarte ai pe lumea asta ori tu eşti. . . 
   — Da ce mă întrebi de moarte?
   — Nu te speria. Te întreb, trăieşti ori. . . 
   Zice:
   
   — Eu trăiesc cît lumea. Da dacă să vreau să mor eu, de o ciudăceva, să am, apoi mai uşoară moarte decît mine n-are nimeni pe lumea asta. 
   — Da cum mori? — tot pe lîngă dînsul ea. Zice:
   
   — Dacă ar fi un bărbat, nu. . . , că tu eşti femeie, da un om să-i taidegetul mic de la mîna stîngă, să curgă oleacă de sînge la mine în gură, apoi din mine se face un iaz de păcură. Da să fie un bărbat, nu 
   
   o muiere ca tine. 
   — Ei, de-amu culcă-te, că eu fac mîncare. 
   El cînd dormea, puteai să tai lemne pe dînsul. 
   Ea se face a face mîncare. El a adormit. El l-a scos pe Ionică şi i-a tăiat degetul. N-a mai lăsat să-l mai lege. Cînd i-a picat în gură, apoi a şi luat-o în spate. Şi cînd a scos-o şi el cînd a pocnit, s-a umplut iazul de păcură. 
   Da el ia şi pune mîna şi ia cheile iadului şi se porneşte. Vine, vine. . . cînd a ajuns, a ajuns la aist cu apa. 
   — Ei ce, Ionică? Ai aflat ceva?
   — Am aflat. Da mata darul, care te-ai iscălit, îl dăruieşti?
   — Da. 
   — Dă-mi vre-o zece oameni, cincisprezece. Iaca este planul. 
   
   S-a dus şi numai a răsturnat piatra ceea de vale şi aşa a ţîşnit apa şi a început a merge apa prin pîraie, prin izvoare, fîntînile se umplu şi i-a dat jumătate de împărăţie lui Ionică. 
   Vine. Vine la aist cu livada. Şi aista tot zice că dă. 
   A luat nişte oameni şi a pus la tot pomul doi oameni, şi a săpat pomii, şi a tras la o parte. Şi cînd a scos banii aceia de acolo, s-a prăbuşit locul şi a cărat pămînt de-al doilea şi a pus pomii aceia a doilea în ordine, cum se cuvine, şi a scos două girezi de galbeni: o gireadă — lui Ion şi una – împăratului. Şi el i-a dat încă jumătate de împărăţie şi l-a făcut un împărat. 
   Amu, venind el pe drum, ajunge la aist cu fata. Cînd a ajuns aici, 
   o lasă undeva pe. . . , se duce el singur. 
   — Ei ce, Ionică, zice, ai aflat ceva?Zice:
   
   — Da. 
   — Ce ai aflat?
   — Am aflat unde îi fata şi am să-ţi spun şi te-i duce, şi îi vedea-o. 
   — Mare poznă!
   — Da, zice, dai ce. . . 
   — Ce am grăit, zice, îţi dau. Cînd se duce el şi a adus fata, zice:
   
   — Asta-i?
   
   — Asta. Apoi, zice, cum ai găsit-o, aşa ţi-o dau de soţie. Zice:
   
   — Nu, că eu îs însurat şi îs cununat, zice, am femeie şi am lăsat-o
   
   acasă şi nu pot s-o iau eu. De-al doilea nu pot să mă însor. Apoi avea împăratul un cal, de zbura ca aeroplanul. 
   — Apoi, zice, îţi dau calul meu. 
   Şi i-a dat jumătate de împărăţie şi l-a făcut un împărat şi jumătate. El, cînd a încălecat calul acela, în trei zile a ajuns acasă. Cînd a ajuns, da socru-său dormea. El o întrebă pe cucoană: 
   — Unde-i tata?
   — Taci, încet, că doarme. 
   
   — Scoală, că eu am luat cheile şi, zice, au ieşit toţi din iad. Trebuie să-i strîngă la grămadă, să-i dea, să-i închidă şi să-i încuie. 
   Cund s-a trezit el. . . şi a văzut, că i-a adus cheile iadului, a luat cheile celea şi s-a pornit. A ieşit din curte, a ajuns la un drum şi a găsit o fîntînă. Pune cheile celea pe cumpănă şi singur şi-a dat drumul în fîntînă şi s-a prăpădit. 
   Da eu m-am pus pe un pai de secară
   Şi v-am aşternut o poveste în astă seară, 
   Da dacă m-aş sui pe un cîrlig, 
   Aş mînca un covrig
   Şi aş fi om voinic. 
   
    
     
  
  NU CÎNTA, BĂIETE! 
   Fost-a odată ca niciodată, într-o ţară bogată, de la Dumnezeu sfîntul lăsată, nu demult, ia, de cînd e şi necazul pe lume. Dar povestea nu ştie de asta; ea trebuie spusă, că nu-i încotro şi hai, cuvîntule, la drum — şi te-oi sfîrşi nici nu-i şti cînd şi cum! Pe atunci şi mai încoace, era o babă şi se-ntorlocase, de-al doilea, c-un moşneag care nu era nici al meu, nici al tău, ci era al ei, ţie-şi-l cu bine — la dînşii bucurie şi la noi sănătate! 
   Şi moşneagul avea o fată. Baba avea şi ea o fată — tot marfă care nu se potrivea. După cuvîntul din vechime: “Toată baba-i cu taraba, hop şi eu cu jneapu meu!. . . ” Şi ca să nu mă iau cu ziua tîrgului, iacă, mări, baba îşi purta fetişoara numai pe la petreceri şi tare-i plăceau frumuşelei cuvintele flăcăilor, d-apoi jocurile cele cu coadă — doamne sfîntule! Azi aşa, mîine aşa, poimîine se numeşte că-i duminică dimineaţă. Cine merge la sf. biserică? Baba şi cu fată-sa! Biata copilă a moşneagului, urgisită şi necăjită, stă acasă şi aşa primeşte poruncă: 
   — Să stai şi să faci mîncare, nici prea rece, nici prea fierbinte!Auzi? 
   — Bine. 
   Se duc ele la sfînta slujbă; fata moşneagului se urcă pe coşăr şi se uită. Ele cum ajung în faţa pridvorului, s-apucă şi ea şi se duce la cei doi nucuşori din grădină, răsădiţi de mînuţa ei, răsfiraţi a plîns, cu crengile frăţeşte la pămînt şi, fiindcă acolo-i şedea norocul şi ajutorul ei, face: “Descuieţi-vă, nucuşorilor!” Atunci, cît ai clipi, nici eu singur nu mai ştiu ce fel de lucruri scumpe au ieşit de acolo: straie scumpe, cum nici la miresele împărăţiei nu se află, şi trăsură şi cai, care nici n-or fi cum s-or povesti, că lumea pentru ce are gură! Atîta numai că fata noastră, gătită aşa de mîndru, iacă intră şi ea în sf. biserică! Lumea socotea că-i crăiasă, nu de pe ici-de pe colea, ci crăiasa cea mai aleasă dintre crăiese! Cît despre feciorul împăratului, d-voastră aveţi auz îndeajuns şi vă puteţi închipui mai bine decît mine ce fel îi juca gîndul: dorul nu caută multă zăbavă, a pus stăpînire şi pe inima împărătească — şi adică de ce nu?— şi să-l ardă focul de dor! Crăiasa cea frumoasă însă, drept să vă spun, nu s-a uitat mult la asta: ea a luat repede nafură, a ieşit, şi pînă una-alta, a fost acasă — tot fata moşului, care acum făcea mîncare pentru babă şi pentru odorul ei! Feciorul de împărat se uită în urmă — d-apoi ce folos, că, bat-o s-o bată crăiasă, nu ştii cum a ieşit şi: 
   Înainte luminiţă, În urmă neguriţă 
   şi nu-i. Dacă nu-i, nu-i; de acuma caută-i şi tu urma, băiatul mamei! Ai pus tu ochii pe fată, dar să vedem ce mai este, şi ţine-te, biată poveste! 
   — Ha! Ai făcut mîncare? se boldeşte baba. 
   — Făcut, răspunse fata moşneagului. 
   
   Şi mîncarea era făcută, nici prea rece şi nici prea fierbinte, cum e mai bunişoară pentru izbăvit de inimă rea. 
   — Dar oaleu! — zice fata babei — tu nici nu ştii una!
   — Dacă nu-mi spui, surioară dragă!
   
   — D-apoi tu ce mai ştii! Amarnic feciorul de împărat, dar maimîndră-i crăiasa ce-a venit azi la sf. slujbă! 
   — De! Dacă eu, săraca, şed numai acasă!
   Şi s-a trecut şi asta. Iar iad şi rai în casă, ca-n casă de om, pînă ce, cu bine şi cu rău, cum s-a mai întîmplat, ne trezim în a doua duminică. Hai iar la sf. biserică, după obiceiul creştinesc; se duce numai baba cu fată-sa, copila moşneagului rămîne osîndită să steie tot acasă, să facă mîncare potrivită şi să nu se urnească un fir din ogradă. Atîta numai că ea, cum se văzu singură, se şi alătură de cei doi nucuşori: “Descuieţi-vă, nucuşorilor!” Nucuşorii i-au dat straie şi trăsură cu cai, care nu se mai află pe lume. Ea iar ajunge la sf. biserică; lumea căsca gura, nu alta; iar feciorului de împărat îi venise gîndurile la loc. Atîta numai, frate dragă, că, văzînd-o cum iese degrabă — de i se făcu: 
   Înainte luminiţă, În urmă neguriţă 
   nu ştiu, a lui ciudă era mai aprinsă, ori a mea supărare mai mare, că nu putea el prinde nici o fată de împărat! Eu şi acum să-l văd i-aş zice: “Dar ce, păzeşti iepuri, fecioraş de crai?” Numai vezi că şi el avea dreptate: a treia oară era scris să-şi capete odorul! Cum a şi fost. Că uite, povestea merge tot aşa în drumuşorul d-sale, pînă a treia duminică. Baba cu fată-sa, la sf. biserică; astalaltă — vine şi ea, necuprins de frumoasă şi îmbrăcată, crăiasă în picioare, şi alta nimica. N-aş şti, — n-aş vorbi. Ce-mi face acuma fecioraşul cel îndrăgostit? Cu binişorul nu mergea — oleacă de silă n-are să strice: toarnă flăcăiaşul rîşină topită pe pragul pridvorului şi numai iacă-mi trece crăiasa şi, ce mai la deal la vale — nu-şi poate scoate piciorul cu ciuboţica! Aşa-i că feciorul a prins minte? Şi aşa-i că dacă nu-l luam eu oleacă în rîs, nu se afla să facă asta? Şi, cum am zice, nici fata cu chipul de crăiasă nu-i proastă. Zmuceşte o dată, zmuceşte de două ori, cînd a treia oară, scoate piciorul, lasă ciuboţica în plata domnului, şi la fugă, să fie tot pe a ei! 
   — Măi! zice feciorul împăratului, ce-i de făcut? S-a dus ea:
   Înainte luminiţă, În urmă neguriţă, 
   dar pune-oi şi eu gabja o dată! Şi aşa, gîndul se vede că rău tare asupra ei nu era — ia, cam cum m-am dat şi eu cu baba la secere, ar zice moşneagul, — şi hai de-acuma, mări, că ciuboţica e în mîna craiului şi aceea are să-i fie mireasă, care va avea norocul să-i fie deopotrivă piciorul cu ciuboţica! Caută, învîrteşte, suceşte, greu la deal, greu şi la vale. Vine povestea şi în casa babei. Ce mai cinste pe fata ei că feciorul craiului îi pune ciuboţica în picior! D-apoi ce folos? Picior ca al fetei babei am mai văzut eu, dar, drept a vorbi, să vă ferească Dumnezeu, fetelor! Lasă că era 
   Propeaua gardului, Păcorniţa carului. 
   Urîciunea satului, dar avea nişte talapane de picioare de le-ai fi putut pune gură de ham, nu altceva. Baba nu ştia de asta; ei i se părea că picioruţ mai potrivit pentru ciuboţica aceea din mîna craiului nu poate fi decît picioruţul cel drept al copilei cu pricina. Drept aceea s-a apucat şi a dat ia-ncolo, mai deoparte, pe biata fată, a moşneagului, şi mai bun loc decît după uşă care ar fi putut fi? Dar ciuboţica nu venea pe piciorul urîtei, şi nici trebuie să ne mai prăpădim vremea cu asta! 
   — Da oare să mai cioplim olecuţă picioruţul? zice baba. 
   — Nu se poate! se răsteşte craiul, gata să se pornească. Cînd colo, cocoşul, în prag, strigă, înălţîndu-se într-amîndouă picioarele, mai-mai să stîrnească tot satul: 
   Cucurigu, ga, gaa! Fata moşneagului după uşă Şăde-ntr-un ştiubei cu cenuşă!. . . 
   — Huş, cocoş afurisit! se încruntă baba, dar afurisitul grăia drep-tatea şi de aceea, cînd feciorul împărătesc dă să mai calce un pas, iar răcneşte diavolul de cucoş: 
   Cucurigu, ga, gaa! Fata moşneagului după uşă Şăde-ntr-un ştiubei cu cenuşă!. . . 
   — Huş, cocoş afurisit, mînca-te-ar boala să te mănînce!
   — Măi — face feciorul — trebuie să fie ceva, şi nu-i degeabacîntecul! Cînd bietul cucoş năzdrăvan iar ţipă mai cu înţeles: 
   Şi caută el după uşă; ce-i drept nu-i păcat, fata moşneagului, plină de cenuşă şi funingine, şedea în ştiubeiul de zolit cămăşi. Şi minune n-a fost de loc cînd a cercat holteiul şi ciuboţica se potrivea atît de bine pe piciorul copilei. De acuma — să le fie de bine, oi face şi eu: nuntă, petrecere şi chef, ca la o vreme de bucurioară şi pace! Fata moşneagului mi se dresese un lucru de împărăteasă, că trecuse vestea şi dincoace, pe aici pe la noi, la Moldova lui Ştefan. Ce să-i faci? Ea se ducea cînd vroia la nucuşori, şi cînd zicea: “Descuieţi-vă, nucuşorii mamei!”, fel de fel de bunătăţi îi ieşeau la lumină. Şi iacă dă Dumnezeu şi la vreme potrivită li se soseşte părinţilor şi un copilaş — da frumos, da frumos, să-i zvîrli două mere de aur, cum făcea Irod împăratul. Era bucurie la scaunul împărătesc, dar bucuria ştiţi d-voastră că zboară iute-iute şi-i dă drumul supărării, care o înghesuie de dinapoi; şi să nu vă miraţi că, într-o bună dimineaţă, baba îşi trimite fata să o mai vadă pe tînăra împărăteasă. Poate cu gînd bun — dar la om rău gînd bun să dea Dumnezeu, însă eu nu prea cred! 
   — Bine te-am găsit, surioară; he, bine mai trăieşti!
   — Bine ai venit, surioară! îi răspunse astalaltă, cu inima curată. Azi aşa, mîine aşa, hai, poimîine se duc amîndouă la plimbare: una cu inima dreaptă, cealaltă însă, duşman împeliţat! Ici cîmpie întinsă, dincoace lanuri ce se izbeau cu vîrfurile spicelor în razele soarelui, încît cu adevărat era de-a mai mare dragul să priveşti că 
   În vîrful spicului, Vîrful mărgărintului 
   împodobeau cu îndestulare firea toată; d-apoi ce ţi-i bun, că, nu bine dă împărăteasa să se uite la fîntîna la care ajunseră, şi mîna nelegiuitei nu s-a sfiit, şi iacă s-a înecat biata împărăteasă! 
   Lîngă fîntînă a crescut — aşa a vrut Dumnezeu — un soc. Fata babei, fără multă grijă, se duce acasă şi-i împărăteasă de acuma şi tot aşa îmbrăcată, dar mai strînsă şi mai învelită, cum va fi ştiut ea — că 
   eu nu mă pricep la treburi de acestea — şi numai un lucru o strica: ţîţă nu putea da copilaşului celui frumos, ce rămînea de maică-sa, şi plîngea, plîngea fecioraşul, Doamne, Doamne! 
   — Ce are copilaşul nostru? zice împăratul. 
   — D-apoi, dă! răspunse urîta. 
   
   — Hi, ştiu eu mai bine ce are, şi te-aş învăţa eu, de-ai fi sub mînuţamea! — fac eu de ici, măcar că n-am nici o putere. Şi de la o vreme, ce să se mai pomenească? Un băiat umbla cu oile pe la fîntîna care înghiţise pe împărăteasă. Taie băiatul din soc şi-şi face un fluieraş; îl potriveşte, îl suceşte, îl pune la gură şi iacă aşa prinde — singur, oameni buni, — a cînta fluieraşul: 
   Nu cînta, băiete, Rău capul mă doare, Copilaşu-mi plînge, Cu lacrimi de sînge, Pe dînsu-l adapă Ţîţişoară stearpă!. . . 
   Şi tot aşa. . . Măi, minunea tatălui! Mai vine un băiat cu oile, istalalt îi spune povestea de la capăt, cellalt se încruceşte, mai cască gura. 
   — Da-cearcă şi tu, dacă nu crezi!Şi cum îl pune şi el la gură, fluieraşul meu prinde a zice:
   
   Nu cînta, băiete, Rău capul mă doare, Copilaşu-mi plînge Cu lacrimi de sînge. . . 
   — Măi! Ce să fie? Hai să spunem în sat!
   Şi au spus. Mai vine şi un moşneag pe acolo — îşi face şi el din socul cela o trişcă, şi trişca prinde a cînta şi nu sta de fel cît o ţineai la gură: 
   Nu cînta, moşnege, Rău capul mă doare, Copilaşu-mi plînge, 
   Cu lacrimi de sînge. . . Şi n-are credinţă De la măiculiţă. . . 
   — Săraca mamă! face moşneagul. . . Am auzit eu aşa, mai dedemult, în poveste, cîte nu se întîmplă. . . sufletul ei grăieşte!!! 
   Şi oi zice şi eu: ehei, şi povestea-i mare-lucru!. . . Şi, fiindcă nimeni nu cuteza să-i spuie şi împăratului despre asta — tot de răul îm-părătesei nouă — dă Dumnezeu şi se învîrteşte crîngul altfel: deschide el o clacă, măi frate, că înainte şi împăraţii făceau clăci; ş-apoi ce mai cîntări şi petreceri! Nu ca acuma; tot flăcăi, ciucălăi, şi tot fete care la lucru-s ca butucu, iar la măritiş, pară de foc aprinse! Aşa încît îi fu dat şi împăratului să asculte cîntarea cea de jale ce ieşea din fluiere şi din trişti, că erau fluierari, nu ca voi, nişte mămăligari! Şi ziceau: 
   Nu cînta, băiete, Rău capul mă doare, Copilaşu-mi plînge. . . 
   — Măi, care-i acela? se răsteşte, înfuriată, împărăteasa. Da ei ziceau înainte:
   
   Pe dînsu-l adapă Ţîţişoară stearpă. . . Şi n-are credinţă De la măiculiţă. . . 
   — Ahaaa! la dă-i afară cu aist cîntec! Ce vorbe-s aiestea?
   — Nu; ia să văd şi eu, măi băieţi, ce minune-i asta, zice împăratul, şi-mi pune la gură un fluieraş: 
   Nu cînta, drăguţă, Rău capul mă doare. . . 
   Şi numai ce-l rupe el în două, şi o dată, poc! dintr-o bucată s-au făcut două bucăţi, iar împărăteasa cea adevărată a sărit în sus, vie, teafără, frumoasă şi aleasă, cea mai întîi! 
   — Of, bărbate, mult am dormit!
   Şi i-a spus totul, totul, cum îi fusese blestemul şi chinul. 
   Apoi d-voastră grijă să n-aveţi, că şi mai mare blestem şi chin a
   
   trebuit să vie, pe dată, pe dată asupra fetei babei. Numai sfîrşitul i-au făcut, alta nimica. Dar nu m-apuc, dacă poate n-a fi murit, trăieşte şi azi — trăiască în pace, că, din partea asta, noi de-am fi sănătoşei, buni la inimă şi la treabă, precum suntem şi la mîncare, şi mai cu seamă la minciuni. De jalea ei, oi face şi eu 
   Cu bine fi cu sănătate, 
   Ţine-o minte bine, nepoate. 
   Că vorbă multă fără minciună nu se poate!
   
    
     
  
  POVESTEA LUI FURGA-MURGA 
   A fost odată, dragii mei şi a cui vă are, a fost odată o babă săracă, săracă şi avea numai o colibă mică, unde şedea şi un copil cu care împărţea bucuria, dar mai mult necazul vieţii. 
   Biata babă lucra ziua la alţii, şi pe mult şi pe puţin, cum se nimerea, şi astfel îşi cîştiga de mîncare şi ţoliţe pentru ea şi pentru copilaşul ei, că altă ce putea stăci1; era bucuroasă că poate să şi le cîştige fără a cerşi. 
   Într-o zi a dat baba copilaşului trei bani şi i-a zis: na banii ăştia, copile, şi te du la pitar să ne cumperi pită, dar ia seama să nu-i pierzi, că atunci nu vom mînca, că alţi bani n-avem! 
   Copilul a luat banii şi apoi tot într-un picior fuga la pitar. Pe drum însă află el o grămadă de copii, ce se jucau cu o “rugace”, ştiţi de cele cu coarne. Rugacea tot vroia să zboare şi copiii nu o lăsau. 
   Dar copilul babei, fiind milos, zise celorlalţi copii: nu chinuiţi biata goangă, că nu v-a făcut nimica rău, mai bine daţi-mi-o mie că vă dau un ban pe ea. 
   Şi copiii bucuroşi îi deteră rugacea şi copilul babei o luă frumos, o netezi şi o băgă în sîn, apoi plecă mai departe către pitar. 
   Nu merse mult şi iată altă grămadă de copii. Copiii prinseră un “hîrce” (şoarece) şi se jucau cu el. Copilul babei văzînd bietul hîrce că-i mai mort de ostenit, zise către copii: măi copii, nu chinuiţi bietul 
        1 hîrce, că nu v-a făcut nimic, mai bine daţi-mi-l mie, că vă dau un ban 
   pe el. 
   Şi copiii bucuroşi îl deteră. 
   Copilul babei luă hîrcele, îl netezi de la cap spre coadă şi-l băgă şi pe el în sîn, apoi plecă mai departe. 
   Pe drum iar află o grămadă de copii care se jucau cu un pui de şarpe. Şarpele tot voia să se bage într-o gaură şi copiii nu-l lăsau. 
   Cum ajunse copilul babei la ei, i se făcu milă de puiul de şarpe şi zise copiilor: măi copii, nu chinuiţi puiul de şarpe, că nimic rău nu v-a făcut, mai bine daţi-mi-l mie, că vă dau un ban pe el! 
   Copiii se învoiră, primiră banul şi copilul babei luă şarpele şi-l băgă în sîn lîngă hîrce şi lîngă rugace. Dar bietului copil milos nu-i mai rămase nici un ban ca să cumpere pită, că îi dase toţi pentru lucrurile din sîn. N-avea deci la ce să se mai ducă la pitar. Se întoarse acasă la mamă-sa şi în loc de pită goli din sîn rugacea, hîrcele şi puiul de şarpe. 
   Mamă-sa, adică baba, cum văzu bidigăniile aduse, se îngrozi de ele şi înţelegînd că nu a cumpărat pită îl ocărî rău, ba îl şi frecă o ţîră. 
   Copilul însă îi zise: nu mă bate, maică, poate că ne-o prinde bine odată şi astea, nu ştii! 
   Apoi copilul luă şarpele, îi dete de mîncare ce biet avea şi-l băgă într-o oală, iar hîrcele şi rugacea le băgă şi pe ele în alte două olcuţe; puse olcuţele pe o scîndură a fargaşului ce era deasupra ferestrelor şi era oară de oară la ele să vadă ce fac, cum trăiesc şi cum dorm. 
   Ziua cînd era cald, le scotea la soare, îşi trăgea bucătura de la gură, ca să le dea lor şi le învăţa să asculte de vorbele lui. Cînd striga el: 
   Da! rugace, gace, 
   Vin să-ţi dau pogace1, 
   
        1 rugacea ieşea din olcuţă, întindea labele cele ca foarfecele şi copilul îi da pogace, ori mălai ce avea el şi rugacea mînca şi-i juca ca o păpuşă. Copilul nu mai putea de fălos. Ba de la o vreme şi mamă-sa se împrieteni cu ele şi rîdea şi ea cînd le vedea pe toate jucînd şi făcînd exiţîrul ca cătanele. 
   La hîrce striga copilul aşa: 
   D-auzi, hîrce micucele, 
   Vin de mîncă jumerele. 
   Şi hîrcele pe loc se suia cu picioruşele dinainte pe dunga olcuţei, se scărpina cu ele pe la bot şi 
   Sucea mustăcioare Şi-aştepta-mbucăturioare. 
   Şi copilu-i sălta inima văzînd cum mănîncă “vitişoarele” lui şi le mergea bine. Pe şarpe îl dezmierda copilul aşa: 
   Vin, şarpe balaur, 
   Cu solzii de aur, 
   Vino pîn’ la mine, 
   Să mă joc cu tine. 
   Şi puiul de şarpe, cum auzea glasul copilului, şuiera una şi ieşea cu capul afară, iar limbile şi le ascuţea către copil în semn de bucurie. 
   Copilul îi da de mîncare şi apoi se juca cu el. După ce crescură toate vitişoarele lui, cum le zicea el, mai mari, le striga numai şi ele ieşeau din olcuţe, veneau la copil şi el se juca cu ele, cum se joacă un copil cu alţi ortaci de-ai lui. 
   De la o vreme şarpele crescu aşa de mare, că nu mai încăpea în olcuţă, şi copilul îl băgă într-un ciubăr şi mai apoi, după ce tot creştea ca din apă, îl băgă într-o cadă mare. 
   Şi copilul sălta de bucurie cînd îl vedea mare şi şuierînd ca un voinic, de se cutremura coliba. 
   Baba, mama copilului, se împrietenise şi ea cu bidigănile astea aşa de mult, că acum parcă nu se simţea aşa săracă ca mai-nainte şi nu strica voia copilului nici pentru toată lumea. De mergea copilul undeva, mamă-sa grijea de vitişoare şi le hrănea şi le scotea la soare să se joace şi-i era şi ei inima la loc, văzînd că acum nu e aşa singură, aşa părăsită de toată lumea ca pîn’ aci. Şi copilul cînd venea o întreba: 
   — Măicuţo, ai dat la vitişoare de mîncare?
   — Am dat, puiul maichii!
   — Le-ai scos la soare?
   — Le-am scos, maichii!
   
   Şi copilul îi sărea în grumaz şi o sărută, iar mamă-sa îl netezea pe cap, se uita ţintă în ochii lui, apoi îl săruta şi i se părea să-l mănînce, de bucurie. I se părea că aşa copil ca ea n-are nime în toată lumea şi nu l-ar da nici să-i fi dat cineva un colţ de ţară. Aşa trăiră multă vreme fericiţi. 
   Dar într-o zi şarpele începu a şuiera mai tare ca de obicei şi copilul îndată se duse la el şi-l întrebă: 
   — Dar ce-ţi lipseşte, dragul meu? Au nu ţi-am dat toate îndeajunscîte ţi-au lipsit? 
   — Ba mi-ai dat, stăpîne, mi-ai dat toate îndeajuns şi-ţi mulţumesc, numai mi-a venit şi mie dor de tata, de mama şi de fraţii mei, că de mult nu i-am văzut, şi apoi mi-a venit şi mie vremea, stăpîne, să mă însor şi în ţara mea e mireasa mea. Te rog dară, dă-mi voie şi slobozenie ca să merg acasă! 
   — Te slobod, puiul meu, răspunse copilul, deşi fără tine aş fi cu o bucurie mai puţin, dar nu voiesc să-ţi stric voia. . . Atunci şarpele îi zise: 
   — Bine, stăpîne, îţi mulţumesc, dar te rog să mergi cu mine, căuite mi-e urît singur şi eu vreau ca tata şi mama să-ţi răsplătească marea binefacere ce mi-ai făcut! Şi copilul îi zise: 
   — Bine, puiul meu, merg, cum să te las singur cale aşa departe. Aşteaptă numai. 
   
   Şi copilul se duse la maică-sa şi-i spuse gîndul său, rugînd-o să-i facă o turtă pentru drum şi să-i gate traista. 
   Mamă-sa, cînd îl auzi vorbind aşa, se întristă mult şi-l rugă să nu plece pe o aşa cale lungă şi primejdioasă şi pe ea să o lase acum la bătrîneţe singură numai cu dorul. 
   Dar copilul îi zise: măicuţo, rămîi dumneata cu celelalte vitişoare şi îngrijeşte de ele pînă vin eu, că eu mă grăbesc şi nu zăbovesc şi cînd voi veni, bine de noi va fi; eu acum trebuie să plec, că nu pot lăsa puiul nostru singur. 
   Apoi copilul, sărutînd mîna mamei sale, luă traista la grumaz, bîta în mînă şi cu şarpele după el plecă la drum, iar biata mamă rămase singură cu ochii uzi de lacrimi şi cu inima zdrobită, şi îi petrecu în zare pînă picură de nu-i mai văzu. 
   Şi se duse copilul cu şarpele după el, se duse trei zile de vară din zi pînă-n seară, şi apoi alte trei zile şi mai treizeci şi trei, pînă ajunseră la marginea unei păduri. Acolo odihniră la umbra unui copac mare. Copilul scoase mîncarea din traistă, mîncă el şi dădu şi şarpelui, apoi băură apă dintr-un izvor şi se întinseră să tragă un puiuţ de somn. După ce se treziră, iar apucară drumul lung prin pădure, pînă ajunse la cealaltă margine a ei. 
   Aci zise şarpele către copil: stăpîne, acuşi ajungem la o apă mare şi dacă o vom trece şi aceea, am ajuns în ţara mea; de aci nu e departe casa părinţilor mei. Cînd vom ajunge acasă însă şi mă vor vedea părinţii, ei de bucurie te vor înghiţi, dar tu să nu te sperii, că iar te vor lepăda înapoi, mai frumos şi mai voinic de cum eşti. Şi apoi cînd te vor întreba că ce ceri pentru că ai îngrijit, de mine, tu să nu ceri altă, nici aur, nici argint, ci să ceri “mărgeaua” de după măseaua tatei, că aceea e fermecată şi cu ea poţi face ce voieşti şi ce gîndeşti, numai să sufli peste ea de trei ori. 
   Atunci şarpele se scutură o dată şi dintre solzii lui ieşiră aripi şi zise copilului: stăpîne, suie-te pe mine! Şi copilul se sui pe el şi şarpele zbură cu el şi trecură apa ca fulgerul pînă de cealaltă parte. Acum erau în ţara şerpilor. Pe unde mergeau şi se întorceau, numai de şerpi dau, dar nici unul nu era frumos şi voinic ca puiul copilului. Pe la amiază ajunseră la curţile împăratului şerpilor, că puiul copilului era chiar copilul împăratului şerpilor. 
   Cum îl văzură ei pe copilul lor intrînd pe poartă, îi săriră înainte, îl îmbrăţişară şi-l sărutară, apoi îl întrebară că ce a păţit şi cum a ajuns aci. 
   Şarpele le arătă pe copil, spunînd că el este mîntuitorul lui. 
   Atunci împăratul şerpilor de bucurie îl înghiţi pe copil, dar iar îl scoase afară mai frumos de cum fusese. Apoi îl înghiţi împărăteasa şerpilor şi iar îl scoase afară mai frumos de cum fusese. 
   După aceea împăratul şerpilor îl întrebă pe copil: 
   — Măi voinice, ce ceri tu pentru binefacerea ce mi-ai făcut, păstrîndu-mi şi aducîndu-mi aici copilul meu, ce-l credeam pierdut? 
   — Ce să cer? — răspunse copilul — că aur şi argint nu pot duce, că e greu şi calea e departe, dar dacă vrei ca totuşi să-mi faci un bine, să te pomenesc, dă-mi mărgeaua de după măseaua ta şi voi fi îndestulat! 
   
   Şi cum auzi şarpele ce cere copilul, se mînie şi înghiţi copilul şi nu mai vru să-l lepede afară. 
   Atunci puiul de şarpe se rugă cu lacrimi în ochi de tatăl său, ca să-l scoată afară şi să-i împlinească dorinţa, că fără copil nici ei n-ar avea pe copilul lor. Şi se îndură împăratul şerpilor şi-l lepădă pe copil afară şi mai frumos de cum fusese şi, dîndu-i şi mărgeaua cerută, îl lăsă să se ducă. 
   Puiul de şarpe merse cu el şi-l trecu apa pînă dincolo, apoi sărutîndu-se se despărţiră. Puiul de şarpe se întoarse la tatăl său, iar copilul luă drumul înapoi pe unde venise. 
   Cînd ajunse la marginea pădurii, unde odihnise mai înainte, voi să cerce puterea mărgelei, de-i aşa cum spusese puiul de şarpe, şi gîndi să se facă o casă mare plină de tot felul de bunătăţi şi. . . minune mare, toate se făcură pe loc şi aşa cum dorea el. 
   Şi copilul se puse după masă, mîncă şi se ospătă şi plecă iar la drum lăsînd casa aşa şi pentru alţii, ce s-or fi abătînd pe acolo. 
   Şi copilul, după multe zile, ajunse acasă şi află pe mamă-sa supărată şi cîntîndu-se după el, ca după un mort. 
   Dar cum îşi văzu odorul venind mai frumos de cum fusese, jalea i se schimbă în bucurie, îl sărută şi-l dezmierdă şi iar era fericită ştiin-du-l aproape de ea. Într-o zi, ce-i pică copilului în gînd, zise către mamă-sa: 
   — Măicuţă, e greu să fii singur în lume, că trebuie multe făcute şidumneata eşti bătrînă şi slabă şi nu le poţi face. Eu unul singur ce pot face? Că nu-i unul ca doi şi nici doi ca trei. Deci, măicuţă, uite ce m-am gîndit eu, să te mai scap de la necaz: adă-ţi dumitale o noră în casă, şi mie o muiere cuminte şi harnică, că destul ne-am necăjit noi pînă acum singuri! Ce zici, măicuţă? Fi-o bine? 
   — Bine, maichii, bine, dar mă tem că noi cum ni-s săraci, nime nune-o da fata, că uite nici casă nu avem şi ştii 
   
   Cum e la omul sărac, Nime nu-i face pe plac. 
   Din sat de la noi, nime nu ne-o da fata, ci să mergem poate întralt sat unde nu ne cunosc aşa de-aproape. 
   — Că nici nu te mîn eu, măicuţă, în peţit în sat, că mie nici o fatădin sat nu-mi place, ci te îmbracă frumos şi să te duci chiar la împăratul să-i ceri fata pentru mine! 
   — Aoleu! maichii! dar smintit eşti, ori ce alta poate să fie pe capultău; dar cum cutezi tu să şi gîndeşti la aşa ceva? Tu, care eşti cel mai sărac din sat, tu, un zdrenţăros, cu o babă ca vai de mine. Doamne, apără-mă, copile, că-mi fac cruce cu mîna stîngă, dar ce gînduri te bat! Iacă m-oi duce eu colea în satul vecin la un om de seama noastră, dar nu să te înalţi în nori unde nu e de noi, că vom cădea de toţi ne-om sparge! 
   — Ba, maică, nu vom cădea, eu ştiu ce ştiu, maică. Dumneata aisă te duci chiar la împăratul şi să-i ceri fata, şi de ţi-o dă, că eu am putere mai mare ca el, şi ca să vezi, maică, şi să mă crezi, iacă doresc 
   
   ca dumneata să ai haine frumoase, ca muierea chinezului1 de la noi, să te îmbraci cu ele şi să pleci numaidecît în peţite! 
   Şi copilul babei, zicînd astea, suflă peste mărgea de trei ori, şi pe loc veni în mijlocul colibei o masă încărcată cu mîncări şi băuturi alese şi o ladă îndesată de haine frumoase, cu poale curate, cu papuci cu copcii, cu mărămi de mătase, cu pieptar, cu oglinduţe, cu mărgele şi zghiordane cu salbă la grumaz, cu oprege2 şi catrinţe, ţesute numai cu fir şi ibrişin, cu pui şi perţi de-ţi fugeau ochii de pe ele. 
   Şi se minună baba de lucrurile astea şi parcă visa, aşa i se făcea pe dinaintea ochilor. Şi mîncară ei din masa încărcată de bunătăţi şi se îmbrăcă baba frumos ca o nevastă tînără şi se uită în oglindă să vadă cum i se şade, că aşa haine nu îmbrăcase ea niciodată; numai salba de la grumaz şi de pe cap şi zghiordanele nu le luă, că erau prea din cale afară frumoase şi ea era prea bătrînă pentru ele şi nu se potriveau. 
   Şi apoi iar se uită baba în oglinda ce o aflase în puiul lăzii şi se miră şi ea de norocul ce dase peste dînsa. 
   Şi plecă baba în peţite la împăratul, dar tot parcă un ghimpe îi sta pe inimă, şi cînd se apropie de palatul împăratului i se muiară picioarele, inima începu a i se bate cu putere şi de nu afla la poartă un scaun să se odihnească, ar fi căzut de pe picioare, aşa slăbeaţă o cuprinsese. Nici nu îndrăzni să se bage înăuntru şi stete acolo afară pînă înnoptă. 
   Atunci se duse la casa cu turn, unde şedea împăratul, că acolo văzu lumină înăuntru şi strigă la fereastră: înălţate împărate, am venit să-mi dai fata după feciorul meu! Şi zicînd acestea o luă tot de-a fuga către casă. Impăratul auzi vorbele babei, deschise fereastra să vadă cine strigă, dar nu văzu pe nimeni şi i se păru că nu strigase aievea nimenea, ci lui numai i se păruse aşa. 
        1 2 A doua noapte iar veni baba şi strigă la fereastra împăratului: înălţate împărate, să-mi dai fata după feciorul meu, şi iar o luă la picior. 
   Împăratul auzise acuma bine, nu ca în noaptea trecută, ba auzise chiar şi fata lui şi deschiseră ferestrele, dar fiind întuneric nu văzură pe nime, căci baba o ştersese ca fulgerul, că de frică ce nu face omul! 
   Atunci împăratul, care acuma cunoscuse aievea că strigase cineva, puse păzitori, ca să străjuiască şi să prindă pe cel ce va mai striga la ferestrele sale, sau se va apropia de ele. 
   A treia noapte iar veni baba, că nu avea pace de copil, şi strigă la fereastră: înălţate împărate, să-mi dai fata după feciorul meu! 
   Atunci păzitorii care stau la pază în ascunzişurile lor, puseră mîna pe ea şi pe sus o duseră înaintea împăratului. Cînd o văzu, împăratul îi zise: 
   — Vai! babă slabă, dar cine eşti şi ce vrei? Şi ce mă nelinişteşti noaptea strigînd pe la ferestrele mele? 
   — Să trăieşti, înălţate împărate, zise baba, m-a trimis copilul meuîn peţit la fata măriei tale, dar eu nu am îndrăznit să mă arăt pe faţă, că mi-s babă slabă, iar măria ta o faţă luminată. 
   — Bine, babo! Eu am o fată de măritat, iar tu precum zici ai feciorde însurat; e lung drumul de suit de la tine pînă la mine, dar vom vedea de va fi vrednic de fata mea. Să-ţi trimiţi dară feciorul aici, să-l văd şi eu şi fata şi, de-i va plăcea, ne-om încuscri, iar de nu, va plăti cu capul său cutezarea sa! 
   
   Şi ieşi biata babă din casele împăratului, şi cuvintele din urmă “va plăti cu capul său cutezarea sa” nu-i mai ieşeau din urechi. 
   “O să rămîn fără fecior, îşi zise baba în sine; ştiu că împăratul îşi va căuta un ginere din neam mare, şi copilaşul meu, frumuşel ca un inel, o să piară în furci ca un făcător de rele. Voi stărui pe lîngă el, să se lase de ăst gînd afurisit. Ne-om alege noi o fată de postavul nostru şi vom trăi cum vom putea ca toţi oamenii săraci”. 
   Cu gîndul acesta ajunse baba acasă. Feciorul îi ieşi înainte şi o întrebă: 
   — Ai fost, măicuţo? Ce a zis împăratul?
   — Ce să zică, puiule! Mă tem că nu vei păţi bine. A zis împăratulsă mergi să te vadă şi, de-i vei plăcea şi lui şi fetei, bine, de nu, vei plăti cu capul cutezarea ta; iu! maichi! parcă un fior rece îmi trece prin inimă; lasă-te, ţuce-l maica, lasă-te de gîndul ăsta, că merge maica colea în satul de după deal, la moşu Stanimir şi-ţi peţeşte fata lui, că e de pănura1 noastră; o să trăieşti bine, că-i fată bună şi frumoasă; nu te duce cu gîndul aşa sus, ţuce-te maica, puiul maichii, că mă tem că o fi rău de tine. De mine mă las, căci şi aşa îs bătrînă acuşi de muche, numai mi-e jale de tinereţile tale să pieri în furci ca un făcător de rele. Ascultă pe măicuţa ta, numai acuma, numai o dată. . . 
   Dar feciorul îi zise: 
   — Măicuţă, nu te teme, nu avea frică de mine, mie altă fată nu-mitrebuie, ci numai fata împăratului; eu îs vrednic de ea, vei vedea acuşică, o să fiu ginerele împăratului; nu te tîngui pentru mine, eu ştiu ce ştiu eu şi bine are să fie! 
   
   — Numai mie mi-i frică şi mi-i jale după tine! — răspunse baba. 
   Şi copilul se îmbrăcă frumos, îşi luă mărgeaua, sărută mîna mamei sale şi plecă la împăratul. Cum ajunse acolo, împăratul îl întrebă: 
   — Cum te cheamă, voinice?Copilul răspunse:
   
   — Furga-Murga, măria ta!
   — Dar ce ai învăţat tu? Ce ştii? îl întrebă din nou împăratul. 
   
   — Ştiu toate — răspunse copilul — de ce mă cauţi îs vrednic. Porunceşte măria ta, şi eu pe loc ţi-oi împlini toate voile! 
   — Vom vedea, zise împăratul. O fată de împărat nu se poate căpăta aşa uşor, şi să ştii că atunci o vei avea, cînd vei face pînă dimineaţă case ca ale mele peste drum, ca să nu-i fie urît fetei mele: altfel să ştii că de furci vei avea parte. 
     1 — Bine — zise copilul — şi împăratul îl băgă într-o casă mare şi puse slugile ca să-l ospăteze bine cu ce-i pofteşte inima. Copilul era vesel, că ştia că la el toate-s cu putinţă. 
   Cînd fu colea către ziuă se pomeni copilul din somn, suflă peste mărgeauă de trei ori, gîndind să se facă peste drum case ca ale împăratului şi toate se făcură aşa cum poftea el. 
   Dimineaţa o slujnică văzu mai înainte casele şi alergă la împăratul să-i spună minunea. Împăratul cum o auzi vorbind, ceea ce el nu credea, îi trase o palmă aşa de pipărată, că slujnica căzu jos moartă. 
   Se spăimîntă şi împăratul de fapta sa şi deschise fereastra să vadă de e aşa cum zisese slujnica. 
   Cînd colo, era aşa, adevărul curat. Casele de peste drum străluceau în lumina soarelui, mai mîndru decît casele sale, şi se minună împăratul şi-i păru rău că omorîse slujnica. 
   Deci puse de-l chemă pe Furga-Murga şi-i zise: voinice, văd că ai putere mare, dar să ştii că nici acum nu-ţi pot da fata mea de muiere, pînă nu învii pe slujnica mea ce a murit, căci moarte cu nuntă cine a văzut, şi pînă nu vei face de la casele mele pînă la ale tale două poduri, unul de aur şi altul de argint, ca să meargă fata mea pe ele de la mine pînă la tine. Şi minunile astea să mi le faci pînă dimineaţă, altfel nu-i bine de tine! 
   Şi iar puse să ospăteze pe Furga-Murga cu bere şi mîncare ca pe un împărat. 
   Cînd fu colea de către ziuă, copilul iar suflă peste mărgea şi dori să fie cum zisese împăratul, şi iată că se făcură podurile, unul de aur şi altul de argint, ce împreunau casele unele cu altele, iar slujnica se pomeni ca dintr-un somn greu, se frecă la ochi şi spuse ca a visat un vis foarte frumos. 
   Cică a fost într-o grădină mare, plină de cărări drepte şi largi. Pe de o parte şi de alta a drumului erau flori frumoase de toate culorile, pomi roditori, iarbă verde, fîntîni ce aruncau apă în formă de raze drept în sus, din care se stropeau florile şi pomii şi iarba verde. Pomii erau înfloriţi şi o mulţime de păsări zburau printre crengile lor şi cîntau cîntece frumoase; şi o mulţime de albine zbîrnîiau încoace şi încolo prin florile pomilor şi era aşa de bine şi aşa de dulce traiul pe acolo, că acum îi pare rău că s-a pomenit. . . 
   Şi un împărat mare cu împărăteasa se prepurtau pe acolo ţinînduse de mînă şi, încotro priveau, toţi li se închinau lor şi îi ascultau. 
   Şi un soare luminos încălzea lumea pe acolo şi oamenii ce erau pe-acolo şedeau la umbra pomilor pe scaune de aur şi se desfătau în mirosul florilor, în cîntecul păsărilor, în ciripitul rîndunelelor, în zbîrnîitul albinelor, în murmurul apelor. . . Şi era aşa mîndreţe pe acolo cum ochiul omului aşa ceva nu a văzut, cu mintea sa nu poate cuprinde şi nici cu vorbe nu se poate spune. 
   “Şi-mi pare rău, de o mie de ori rău, că m-aţi pomenit şi nu m-aţi lăsat să trăiesc veşnic în acest vis al meu, în acest rai de fericire”. 
   Aşa vorbi servitoarea după ce se pomeni, adică învie. Şi dimi-neaţa, cum se crăpă de ziuă, împăratul se pomeni şi deschise fereastra să vadă făcut-a copilul cum poruncise el? Şi dacă le văzu toate făcute aşa cum dorise el, mult se minună şi alergă la slujnică să vadă înviat-a? Şi dacă o văzu, ba şi auzi visul ei, pe loc chemă pe Furga-Murga la sine şi-i zise: 
   — Auzi, voinice, mai ai să-mi împlineşti o dorinţă, cea din urmă, 
   şi de o vei împlini şi aceasta vei fi ginerele meu, de nu, eşti fiul morţii! — Şi care va fi aceea? întrebă Furga-Murga. 
   — Un lucru mare, răspunse împăratul. Să-ţi spună slujnica visulei ce a visat pînă a fost adormită şi visul ei să-l faci tu aievea. 
   Şi slujnica începu a-şi spune visul şi Furga-Murga o ascultă pînă la capăt şi apoi zise: 
   — Înălţate împărate, la mare grijă mă bagi; eu voi cerca şi se poatesă-l fac aievea. . . Şi împăratul îşi căută de treburi, iar Furga-Murga merse şi el să-şi petreacă pînă dimineaţa viitoare, cînd era cea din urmă cercare a sa. 
   
   Slugi şi slujnice aveau să-l servească cu ce poftea el, mai ales acum cînd împăratul şi toţi ai curţii văzură că Furga-Murga nu e om de rînd, ci un vrăjitor iscusit, sau un om de pe altă lume, care ştie face minuni. 
   Dimineaţa viitoare, care fu mirarea tuturor, cînd lîngă curţile împăratului se ridicaseră nişte grădini frumoase întocmai ca cele visate de slujnica împăratului. Şi era aşa mîndreţe în ele, ca şi care nu se mai poate închipui. Şi văzu toate acestea împăratul şi mult se minună şi zise lui Furga-Murga: 
   — Cu adevărat, voinice, mare meşter eşti, dar slujnica mea visasecă era pe-acolo şi un împărat ce se prepurta cu împărăteasa de mînă şi toţi li se închinau şi îi ascultau; unde e acela? 
   — Inălţate împărate, răspunse Furga-Murga, acela sunt eu şiîmpărăteasa e fata ta, soţia mea. 
   — Aşa să fie! zise împăratul, tu eşti vrednic de a-mi fi ginere! Apoicunună pe fiica sa cu Furga-Murga şi făcură o nuntă, Doamne, num-aşa. La nuntă veni şi mama lui Furga-Murga, care nu mai înceta săru-tîndu-şi nora şi feciorul şi simţindu-se cea mai fericită femeie de pe pămînt. Că aşa şi era şi i se şi cădea aşa să fie. 
   
   Şi trăiră fericiţi Furga-Murga cu soţia sa, o vreme lungă, dar ştiţi cum e în lume: 
   După nor vine senin, 
   După dulceaţă venin. 
   Aşa şi traiul lor fericit începu să se schimbe îndată ce Furga-Murga află că soţia sa, înainte de a se cununa cu el, avusese drăguţ pe un arap, copil de împărat şi el, dar urît, slutul lumii, negru şi buzat, bun de înţărcat copii mici cu el. Şi fata împăratului prinsese dragoste cu el şi urît aşa, că ajunsese la vîrsta aia şi apoi ştiţi dumneavoastră că: 
   Dragostea cea de demult Nu prea poţi ca s-o mai uiţi. 
   Aşa fu şi aici. Cu toate că Furga-Murga era un voinic zdravăn şi frumos şi cîte minunăţii făcuse, dar închinata de fată nu putu uita pe arap şi o dată cînd veni arapul pe la ei, fără ca Furga-Murga să ştie şi dîndu-şi în vorbă cu fata, o rugă să-i spună şi ei în ce stă puterea bărbatului ei, de face toate cîte le voieşte. Fata îi zise că nici ea nu ştie, că nu vrusese să-i spună nici ei taina, de cîte ori îl rugase. Dar arapul naibii nu se puse jos, ci atîta stărui pe lîngă fată, iar fata pe lîngă Furga-Murga pînă aflară secretul şi rostul lui Furga-Murga. 
   Atîta îi trebui arapului. El înduplecă pe fată să fure mărgeaua bărbatului ei şi să i-o dea lui. 
   Şi fata, proastă, cum dormea într-o zi bărbatul ei, îi luă frumuşel mărgeaua şi i-o dete arapului, drăguţului ei. 
   Arapul de loc suflă peste ea şi cugetă ca să se mute casele şi grădinile lui Furga-Murga în ostrovul mării, şi el cu drăguţa sa să fie acolo. Şi se făcură toate aşa. 
   Şi bietul Furga-Murga, cînd se pomeni, se văzu iar în coliba lui şi i se păru că visase, dar pe loc îşi aduse aminte că totuşi nu e vis, ci e lucru aievea. Işi căută mărgeaua, dar nu o găsi. Acum pricepu el că muierea îl înşelase, dar era prea tîrziu şi începu şi el a se întrista şi a se gîndi că ce e de făcut. Văzîndu-l aşa de îngîndurat rugacea şi hîrcele îi ziseră: 
   — Stăpîne, de mult nu te-am văzut noi aşa întristat ca acum! Cepoate fi? Spune-ne şi nouă, doar de vom putea şi noi ajuta ceva, cum îngrijeşti tu de noi de-atîta vreme! 
   Şi Furga-Murga le spuse necazul ce-l paşte, şi-i ziseră rugacea şi hîrcele: 
   — Las pe noi, stăpîne, că dăm noi de ea!
   Şi se luară la drum aşa, mereuţ, mai pe jos, mai pe sus, tot pe urma fugarilor, pînă ajunseră la mare. Aci, şoarecele încălecă pe rugace şi rugacea zbură cu el şi-l trecu în ostrov, la casele arapului. Aci, şoarecele începu a roade uşă după uşă, pînă îşi făcu loc în soba1 unde dormea fata împăratului cu arapul. Aci, se sui la ei în pat, dar mărgeaua era legată la cheutoarea arapului şi fata era cu capul baş pe ea. Atunci hîrcele o muşcă oleacă de frunte, fata se scărpină şi se 
        1 suci cu capul în altă parte; atunci hîrcele roase cheutoarea, luă mărgeaua în gură şi ieşi afară. Iar rugacea care şi ea s-a fost băgat înăuntru, pe urma hîrcelui, se sui în pat la ei şi-i mînji şi-i morceli cu baliga ei pe obraz şi pe la gură şi lăsîndu-i astfel batjocoriţi, ieşi şi plecă cu hîrcele la drum. Ajungînd la apă, iar se sui hîrcele călare pe rugace şi trecură la ţărmurile dimpotrivă. 
   Dar zburînd ei aşa peste apă, începu rugacea a spune hîrcelui ce batjocură făcu ea cu fata şi cu arapul şi începură amîndoi să rîdă cu chihote. Dar hîrcele care ducea margeaua, rîzînd, uită de ea şi mărgeaua pică din gură-i în mare şi văzu bine pîn’ o înghiţi un peşte mare, care pieri cu ea în adînc. Bietul hîrce şi biata rugace, săracii de ei, cît se necăjiră ei văzînd nădejdea lor înghiţită de peşte; după ce ajunseră la ţărmure începură a plînge ca doi copii mici. 
   Şi veni la ei împăratul peştilor şi văzîndu-i plîngînd i se făcu milă de ei şi-i întrebă de ce plîng. Ei spuseră totul cum se întîmplase. Atunci zise împăratul peştilor: nu plîngeţi, că pe loc vă voi da eu mărgeaua. 
   Şi porunci la toţi peştii din mare, că acela care a înghiţit-o pe loc s-o aducă. 
   Şi nu fu nici cît ai scăpăra în cremene o dată şi veni un peşte cu mărgeaua în gură şi o dete împăratului peştilor, iar acesta o dădu hîrcelui. 
   Mare bucurie simţiră ei acum; mulţumiră împăratului peştilor şi plecară iar la drum, rîzînd şi hurezînd ca doi voinici. Nu peste mult ajunseră la stăpînul lor şi-i deteră mărgeaua, spunîndu-i toată întîmplarea. Furga-Murga, cum îşi văzu iar mărgeaua, mulţumi vitişoarelor sale ce i-o aduseseră, şi pe loc dori ca să vină arapul cu drăguţa lui călare pe doi măgari. Şi iată-i că veniră ruşinaţi ca vai de ei, că toată lumea îi scuipa şi îi batjocorea. Atunci Furga-Murga îi legă pe amîndoi de coadele măgarilor şi puse servitorii să-i alerge prin cetate şi să-i bată, pînă nu se alese nimic de ei. Apoi Furga-Murga se însură din nou cu altă fată de crai. Şi murind socrul său, îi urmă 
   lui în domnie, şi fu împărat bun şi cu dreptate şi toţi erau îndestulaţi cu el. Şi de nu va fi murit cumva — că-i cam mult de atunci — şi acum trăieşte. Iar eu mă suii 
   Pe-un cal murg înşeuat Şi plecai prin Banat, Poveşti să mai adun Şi să vă mai spun. Dumneavoastră să trăiţi Mai multe să auziţi, Dar şi eu să trăiesc Să le povestesc. 
    
     
  
  SUR-VULTUR 
   Odată pe vremea de demult, 
   cînd mîncau şoarecii pe pisici şi erau mai înalţi ăi pitici, 
   adică aşa vine vorba, dar eu spun adevărat, s-a întîmplat de a vărsat stăpînul păsărilor din lumea asta cinci kile de mei şi a buciumat din bucium ca să se strîngă toţi supuşii lui de pe pămînt şi să împartă meiul frăţeşte. 
   Păsările, cum au auzit buciumul, cum s-au adunat, care de pe unde erau, de au împărţit meiul parte dreaptă, cum le-a fost poruncit stăpînul. Dar după împărţeală — vezi dumneata cum s-a potrivit — a prisosit un bob. Prisosind ăl bob, s-au repezit toţi, unul ca să-l ia el, ălălalt că lui i se cuvine, ş-a ajuns treaba, din vorbă în vorbă, de s-a făcut o bătaie aşa din cale-afară, că, cică, care a scăpat, a scăpat mai schilod, mai ciontit, cum a putut sfîrşi, dar care a murit, apoi a murit de tot. 
   Din astă bătaie a rămas beteag de aripă şi Sur-Vultur, năzdrăvanul de pe tărîmul alălalt, care, cum s-a simţit că-l doare aripa, a dat dosul tîrîş-grăpiş şi el cum a putut, într-o pădure mare cu copaci groşi-groşi!. . . de nu era în puterea omului să-i fi cuprins în braţe, şi înalţi, de nu le puteai vedea vîrfurile să fi avut cinci perechi de ochi, şi s-a aşezat p-o cracă cam la marginea ei. Acolo, dacă s-a aşezat, n-a stat mult şi iacă s-a pomenit c-un vînător că întinde puşca să-l împuşte. 
   — Măi creştine, zise Sur-Vultur cum văzu aşa, lasă puşca jos, nu mă omorî, ci ia-mă de mă du acasă şi mă hrăneşte, că ţi-oi prinde şi eu bine cîndva. 
   Vînătorul, auzindu-l vorbind omeneşte, lăsă puşca jos pînă sfîrşi, iar după ce sfîrşi, iar o întinse spre el. 
   — Măi creştine, măi, te-nţelege, măi, că nu-ţi vorbesc de rău. lasăpuşca-n jos. 
   
   Ăla nu vru, ăsta îl rugă. . . În sfîrşit, pînă-n trei ori; la a treia oară se hotărî şi vînătorul să-l cruţe şi-l luă cu dînsul acasă, gîndind şi el că, cine ştie?. . . o fi ceva dacă vorbeşte el ca oamenii. Şi-l duse acasă. Cum ajunse, îl obloji la aripă cu boz, cu una, cu alta, să-l vindece mai repede. 
   După ce-l obloji bine, Sur-Vultur ceru să-i taie o vacă să mănînce ş-o mîncă toată. A doua zi, nu, că să-i mai taie una. 
   — Păi bine, măi Vulture, tu mă laşi sărac, măi! 
   — Lasă, ce-ţi pasă, răspunse Sur-Vultur, ştiu eu ce fac, dacă-ţi place; dacă nu. . . eu altfel nu pot să te ajut întru nimic. 
   — Mai na, dar. 
   Şi-i dădu să mănînce cîte o vacă în fiecare zi, pînă nu-i mai rămase nici una. Ce era să facă? intrase în horă. În ziua cînd îi dădu p-a mai de pe urmă, se pomeni cu Sur-Vultur că-i zice să bată o prăjină de nouă stînjeni în mijlocul curţii, ca de vro palmă în pămînt, şi, după ce o bătu, Sur-Vultur o luă în sus şi du-te, şi du-te, şi iar mai du-te. . . s-a dus pînă l-a pierdut din ochi omul. Cînd l-a pierdut din ochi, a început şi el să fluiere. 
   — Ia te uită, mă, îmi mîncă vitele şi mă lăsă aşa!. . . Şi puse mîna să se scarpine în cap. 
   În vreme ce se scărpina el în cap de necaz, numai se pomeni că-i
   
   vîjîie ceva la ureche; cînd se uită, ce să vază? Sur-Vultur se năpustise tocmai d-acolo din văzduh, cît putuse, cu pieptu-n prăjina din mijlocul curţii, şi cum o izbise cu osul pieptului o vîrîse pe toată în pămînt. Apoi se îndreptă spre romîn şi-i zise: 
   — Îmi încercai puterea; acu pun-te-n spinarea mea şi aidi!
   După ce plecară înălţîndu-se în văzduh, taman cînd erau peaproape de vîntul turbat, Sur-Vultur numai dădu drumul romînului din gheare şi după ce-l lăsă de se învîrti niţel, iar îi dădu şi iar îl prinse, pînă în trei ori, după care-i zise: 
   — Vezi, aşa frică am păţit şi eu cînd ai întins puşca spre mine, cum ai simţit şi tu acu cînd îţi dădui drumul. 
   Apoi, după ce mai umblară, vreme îndelungată, iaca dădură de nişte case, de la soare a fost putînd ţine romînul ochii deschişi, dar la ele nu i-a putut de loc. Sur-Vultur îi zise: 
   — Du-te în casele alea, că sunt casele soră-mi, şi cere şi tu dinpomană, că-mi face mie, gîndeşte c-am murit; iar cînd ţi-o da, tu să zici: “Bogdaproste, să fie pomană cui a făcut-o, da Sur-Vultur să trăiască unde-o fi”. Şi să-i ceri nuca seacă dintre căpătîie. 
   
   — Bine, răspunse omul şi plecă. 
   Dac-ajunse la casa surorii lui Sur-Vultur, şi dacă i-a dat şi lui din pomană, el a răspuns: 
   — Bogdaproste, da pomană să fie cui a făcut-o, iar Sur-Vultur să trăiască unde-o fi. 
   — Ce, ori n-a murit? ori trăieşte? întrebă cu bucurie sora; şi de cen-a mai venit p-acasă?. . . pe un’ s-a rătăcit?. . . 
   — Vine acasă, răspunse romînul, da auzi, cică întîi să-i daţi nuca seacă dintre căpătîie, şi după aia vine, că-i trebuie să facă nu-ş’ ce cu ea. 
   — Ba aia-i vorbă! răspunse sora; nu l-am văzut de-atîta vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da nuca seacă n-o dau. 
   Auzind aşa, romînul se-ntoarse îndărăt, unde lăsase pe Sur-Vultur, şi-i spuse că iaca şi iaca. 
   — Sui pe spinarea mea, zise atunci Sur-Vultur, şi hai să mergem la frate-meu. Şi o porniră. 
   
   Dacă ajunseră la frate-său, coborî romînul jos de pe spinarea vulturului şi se duse şi la el, după ce-l învăţă Sur-Vultur să zică tot vorbele ce zisese cînd fusese la soră-sa. 
   Dar şi frate-său răspunse tot în chipul ăla: 
   — Nu l-am văzut de-atîta vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aciînainte, da nuca seacă nu i-o dau. Atunci Sur-Vultur, văzînd că nici frate-său nu-i dă ce cere, o porni 
   spre casele nevesti-si. Alături de casele ei era un puţ. Sur-Vultur zise romînului: 
   — Du-te de scîrţîie cumpăna puţului niţel şi de te-o întreba cinee, să spui că eşti om bun şi eşti trimis de Sur-Vultur. 
   Se duse romînul, scîrţîi cumpăna puţului şi numai iacă auzi un glas: 
   — Cine e acolo la puţ? că am o căţea brîncuşe, cu dinţii de oţel, cînd i-oi da drumul îl face mici fărîme. 
   
   — Om bun e, răspunse romînul, trimis de Sur-Vultur. 
   Cînd auzi nevasta lui Sur-Vultur aşa, îndată ieşi afară la poartă şi-l pofti în casă şi-l ospătă, şi-i dădu de băut, şi apoi îl întrebă că ce veşti îi aduce de la bărbatu-său. 
   — De veşti, slavă Domnului, sunt bune, e sănătos, voinic; a avutun beteşug la o aripă, da i-a trecut; acum m-a trimis pe mine, că, cică, auzi, să-i dai dumneata nuca seacă dintre căpătîie, că-i trebuie, nu-ş’ ce să facă cu ea. 
   Nevasta, cum auzi ce-i cere, cum a răspuns: 
   — Să ştiu că nu mai văd cît oi trăi nucă seacă, dar eu i-o dau, căel multe ştie face cu ea. Şi i-a dat-o. După ce i-a dat-o şi-a luat romînul ziua bună, a mulţumit că l-a ospătat, şi a plecat de i-a dus nuca lui Sur-Vultur. Cum a văzut Sur-Vultur nuca, îndată i-a zis romînului să se urce iar pe spinarea lui, că-l duce acasă îndărăt. 
   După ce umblară ei pînă sfîrşiră calea toată, cîtă era, au ajuns cu bine în părţile unde sta romînul. Acolo dac-au ajuns, s-a coborît din spinarea lui Sur-Vultur, şi după ce s-a coborît, dînsul i-a zis: 
   — Ei, acu na ţie nuca seacă dintre căpătîie; cînd îi avea trebuinţă, despic-o frumos cu vîrful custurii, că are să iasă din ea vite multe; vinde din ele, taie, fă ce ştii; iar ce rămîne, bagă-le la loc înapoi, plesnind din ăst bici. 
   
   Şi după ce-i dădu Sur-Vultur şi biciul, îşi luă ziua bună de la el şi se ridică, încet-încet, rostogolindu-se în slava cerului făcîndu-se mai mic, mai mic, pînă nu se mai văzu. 
   După ce se făcu Sur-Vultur nevăzut, romînul vîrî nuca în sîn, puse biciul în desagă, că era bici mic, şi-o porni înainte de merse pîn’ dădu d-o pădure mare, verde şi răcoroasă. 
   Dac-ajunse la pădurea asta, mai umblă ce mai umblă prin ea, şi găsi un luminiş unde se aşeză la umbra unui frasin, să-i tragă un pui de somn, să-şi mai vie în fire, că era ameţit de drumul ce făcuse prin văzduhuri. 
   Adormi; dacă adormi, nu se mai trezi pînă înspre seară, cînd cobora soarele spre asfinţit; iar după ce se deşteptă, nemaiputînd răbda pînă să ajungă acasă, scoase custura şi crăpă nuca seacă. 
   Ce să vezi, cînd o despică!. . . Cîte naţii de vite în lumea asta, el le-a fost avut toate; se umpluse luminişul de mişunau, nu mai aveau loc de loc; un ac să fi aruncat şi nu cădea jos: boi cu coarnele aduse, lungi de cîte un cot, vaci mai mărunte cu ugerele pline de-abia le puteau purta, oi cu lîna ca mătasea, armăsari de mîncau foc, catîri, măgari, capre, pînă şi cerbi cu coarnele înrămurite; tot felul de lighioane, care vasăzică, erau acolo. 
   Se uită el bucuros la ele, le mai scuipă să nu le deoache, ş-apoi se duse la dăsagă să scoată biciul să plesnească, ca să le bage la loc. Cînd colo, ce să vezi? ia biciul de unde nu e. . . că-ncoa, că-ncolo, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, biciul nu era şi pace. În somnul lui, cine ştie, o fi trecut vreun hoţ şi negăsind nimic la el, că bani n-avea nici frîntură, 
   o fi luat biciul să nu zică încailea că nu s-a ales cu nimic. 
   Ei, acum ce să facă el cu vitele? Ca să le ia să le mîie de la spate, nici gînd să fi avut; cum era el să mîie sumedenia aia mare? ba se mai şi răspîndiseră prin pădure. Se aşeză şi el p-o buturugă şi începu a plînge, blestemînd ceasul cînd adormise. 
   În vreme ce plîngea el, numai iaca se pomeneşte alături cu Tartacot, barbă d-un cot, călare p-o jumătate de iepure şchiop, care-i grăi aşa: 
   — Mă romîne, nu mai plînge, că ştiu ce ai tu, şi mă prind să-ţiaduc vitele şi să ţi le vîr în nucă, dacă mi-i da nădejdea ta d-acasă. . . 
   — Da ce nădejde mai am eu acasă, vai de capul meu?! zise romînulsupărat. 
   — Ai, ce-ţi pasă, tu făgăduieşte-mi-o, şi eu îţi vîr vitele la loc. 
   — Apoi, dar, dacă e aşa, ţi-o dau, răspunse romînul. 
   — Bine, ne-am învoit — urmă a grăi Tartacot, şi scoase dintre firele bărbii un bicişor numai cît degetul ăl mic, şi plesni de trei ori din el. Cum plesni, cum intrară toate vitele în nucă, nuca se închise la loc, şi romînul se pomeni iar cu vitele înăuntru; iar Tartacot îi dădu şi biciul, să se slujească cu el la trebuinţă. 
   După aia Tartacot pieri, şi rămînînd romînul singur, o porni înainte spre casă. Pe drum se întîlni la un puţ cu un flăcău zdravăn şi frumos, c-o desagă la spinare, şi-l întrebă unde se duce? 
   — Un să mă duc? răspunse flăcăul, mă duc unde m-a rînduit tatala Tartacot ăl de are barbă d-un cot şi umblă călare pe o jumătate de iepure şchiop. Şi plecă înainte flăcăul. 
   Taman atunci îşi aduse aminte bietul om că-şi lăsase nevasta borţoasă cînd plecase, şi că flăcăul ăla era nădejdea de care el nu ştia, şi pe care o făgăduise lui Tartacot cînd i-a băgat vitele în nucă. 
   — Care vasăzică, eu lipsesc d-acasă de vro 16— 17 ani, se gîndiel, că el ştia că lipsea de mult, dar nu credea că e atît. Măre, cum trecu vremea! 
   
   Şi începu a plînge de necaz, că, cum să-şi dea el copilul pe mîna năzdrăvanului ăla, fără să se gîndească; mai bine se lipsea de vite, că, cu aşa voinic de flăcău îşi agonisea el pîinea de toate zilele. . . Ei, dar ce să mai zici? Ce se făcuse, se făcuse. O luă şi el înainte şi se duse acasă. 
   Flăcăul, după ce umblă vreme ca la vreun an de zile, ajunse la Tartacot, care îi şi arătă ce avea să facă; şi fiind flăcăul vrednic, în curîndă vreme făcu pe năzdrăvan să-l iubească, să-l îngrijească şi să-i dea ce avea mai bun. 
   Alături de ţinuturile lui Tartacot erau ţinuturile Dracului, care avea 
   o fată. . . o drăcoaică şi jumătate, cu nişte ochi de scăpărau scîntei, cu gură mică. . . nu semăna cu tată-său, neam; se vede că era făcută cu vreo pămînteancă. Dar acum cu cine era făcută, nu e treaba noastră, atît că flăcăul se amoreză de ea; şi s-amoreză nu glumă, că de n-o vedea într-o zi se prăpădea de tot; fata iar, cum era împresurată tot de pocituri de draci, scălîmbăiaţi şi negri ca tăciunele, fără nici un lipici, se amoreză de el şi mai şi ca el de ea, şi văzînd că nu e rost să se ia amîndoi, că, cum s-ar fi învoit dracu?. . . hotărîră să fugă. . . şi aşa şi făcură. 
   Într-o noapte, numai o puse flăcăul alături p-un armăsar turbat al lui pe care i-l dăruise Tartacot, şi p-aci le fu drumul!. . . Taman spre dimineaţă prinse de veste drăcoaica, muma dracului, de fuga nepoată-si, şi repede porni pe fiu-său în urma lor. Cînd a fost aproape să-i ajungă, fata simţi şi i-a zis flăcăului: 
   — Ia te uită-ndărăt să vezi ce se zăreşte. 
   — Vine repede o cioară neagră, răspunse flăcăul după ce se uită. 
   
   — Ăla e spurcatul de tata, zise fata; eu mă fac bisericuţă, tu fă-tecălugăraş înaintea bisericuţei. 
   Se făcură aşa, şi numai iaca şi cioara fuga trecu pe lîngă ei, uitîndu-se-ncolo, că nu-i e datina dracului să treacă pe lîngă biserică şi să se uite la ea. Apoi, după ce se mai duse înainte, văzînd că nu dă de ei, se întoarse înapoi şi se duse acasă. 
   Cum trecu pe lîngă tineri înapoi, cum se prefăcură şi ei la loc oameni şi porniră repede înainte. Cînd ajunse dracul acasă şi spuse mă-si că n-a văzut nici urmă de fată or de flăcău, numai o bisericuţă c-un călugăraş, drăcoaica i-a dat 
   o palmă de i s-au zguduit creierii-n ţeastă. . . 
   — Ăia erau ei, netrebnicule, nici atît nu te-ai priceput? Fuga-ndărătdupă ei, ce mai stai? Să-i ajungi şi să mi-i aduci acilea, să le arăt eu fugă. 
   Dracul, cum a auzit vorba mă-si, fuga-ndărăt, pînă iar s-a apropiat de fugari. 
   — Ia te uită înapoi, ce vezi? zise iar fata flăcăului. 
   — O coţofană neagră vine de foc. 
   — Fă-te pieptene şi eu pădure. 
   
   Pîn’ să se facă, dracul şi el acilea; da de un’ să ştie el că pieptenele şi pădurea sunt fugarii, după care alerga el? Că el nu se prea pricepea aşa de mult la d-alde astea; astea mă-sa le ştia bine. S-a întors îndărăt, iar fără ispravă. Drăcoaica, dacă l-a văzut aşa de nevoiaş, l-a scuipat de necaz: apoi a pus o hanţă pe ea, a încălecat pe piuă, a dat cu pistolul în fundul piuăi şi o dată a sărit trei hotare, lăsînd flăcări în urmă. 
   Fata, cum simţi că se apropie bunică-sa, a cărei putere şi vicleşug le cunoştea bine, o cam sfecli, dar tot nu se dădu prinsă: se făcu o baltă mare. . . şi pe flăcău îl prefăcu într-un răţoi. 
   Cînd veni drăcoaica a bătrînă şi văzu balta, îndată pricepu că aia e fie-sa şi răţoiul flăcăul, dar era taman în mijlocul bălţii, şi nu-l putea ajunge, că fata îl învăţase pe el dinainte să stea departe de mal şi să nu cumva să deschiză ochii, că i-i ia mă-sa, ci să-i ţie închişi strîns. 
   Mătuşa l-a tot momit cu una, cu alta. . . că să vie să-i dea rîme să mănînce. . . că aia, că ailaltă — răţoiul nu se apropia. . . 
   — Răţoiaş, maică, — urmă dînsa, văzînd că nu e chip să-l în-duplece a veni la mal — ai văzut tu drăcoaica adevărată cum e? N-ai văzut. Ia te uită-ncoa, că eu sunt curat drăcoaică, fata nu e, ea e corcită. 
   Flăcăul, prost, ce-i veni?. . să vază şi el cum e drăcoaica, că tot auzise mereu, dar de văzut nu văzuse niciodată. . . Deschise ochii s-o vază şi, cum îi deschise, cum i-i sorbi drăcoaica, şi plecă lăsîndu-l orb. 
   După ce plecă bătrîna, fata şi flăcăul se prefăcură oameni iar la loc. 
   — Ei, vezi, zise fata, nu ţi-am spus să nu deschizi ochii? Acurămăseşi orb! Da lasă că tot am nădejde să ţi-i pui la loc. Aşteaptă-mă aici, că eu mă duc să încerc să-i fur. 
   Pe bătrînă a fost ajuns-o un somn într-o pădure mare, lîngă un izvor. 
   Fata, trecînd p-acolo, o văzu şi dacă o văzu, îi desfăcu binişor mîna în care ţinea strîns ochii flăcăului, îi luă şi puse în locul lor un găinaţ de cioară; apoi se întoarse îndărăt. 
   Mătuşa, după ce s-a deşteptat, şi-a luat picioarele la spinare şi a plecat spre casă. Cînd a ajuns, fiu-său a întrebat-o: 
   — Ei, ai făcut vreo ispravă?
   — Cum să nu fac? ce, sunt nătîngă ca tine? i-am sorbit ochii. . . ia
   
   uite-i. . . Cînd desfăcu mîna să-i arate ochii, ce să vază? Găinaţul de cioară. 
   — Asta ţi-e pricopseala? întrebă dracul pe mă-sa, care rămăsesecu gura căscată — apoi dar. . . na!. . . Şi-i plesni o palmă mătuşii, vere, de-i săriră ochii din loc şi rămase ea oarbă. 
   Fugarii, de dincolo, văzîndu-se scăpaţi teferi şi nevătămaţi, se duseră acasă la tata băiatului unde după ce se cununară, făcură o spuză de copii şi trăiră cu toţii mulţumiţi pînă la adînci bătrîneţe. . . 
   Iar eu încălecai pe o viespe Ş-o lăsai la dumneavoastră-n iesle, Să te duci, cucoane, că eşti stăpîn Să spui să-i dea şi ei niţel fîn. 
    
     
  
  OMUL DE PIATRĂ 
   Au fost odată un împărat şi o împărăteasă, amîndoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii. Într-o zi veni la împăratul un arap buzat şi-i zise: 
   — Să trăieşti, luminate împărate! Am auzit că împărăteasa nu facecopii şi am adus buruieni pe care, cum le-o bea, rămîne grea. 
   Împăratul luă buruienile de la arap şi porunci să-i dea cal îm-părătesc şi un rînd de haine de aur ce-ţi lua vederile de frumuseţe, apoi chemă pe împărăteasa şi-i dete buruienile să le fiarbă şi să le bea. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă şi-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sunt. Bucătăreasa, neştiind puterea lor, gustă dintr-însele şi apoi le duse împărătesei să le bea. Nu trecu mult timp la mijloc şi rămase grea împărăteasa şi bucătăreasa. Iar cînd veni vremea, născură amîndouă cîte un cuconaş, mai frumos decît tot ce este frumos pe lumea aceasta, şi le puse nume: unuia Dafin şi altuia Afin. 
   Într-o zi, împăratul plecă la bătălie, lăsînd pe fiul său în locu-i, îi dete o mulţime de chei în mînă şi-i zise: 
   — Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei să intri, iarăîn casa ce se deschide cu cheia de aur să nu-ţi calce piciorul, căci nu va fi bine de tine. 
   Cum plecă împăratul din oraş, fiul său intră prin toate casele şi văzu o mulţime de pietre nestemate foarte frumoase, dar nu-i plăcu nici una dintr-însele: în cele din urmă, ajunse şi la casa ce se deschidea cu cheia de aur, stătu puţin înaintea uşii, se gîndi la porunca ce-i dedesă tată-său, dar biruindu-l nerăbdarea, intră înăuntru şi văzu un ochean de sticlă, se uită prin el şi văzu un palat cu totul şi cu totul de aur, încît la soare te puteai uita, iar la dînsul ba. Şi într-însul, şedea doamna Chiralina, tînără copilă, floare din grădină, frumoasă ca o zînă. 
   După ce o privi mai mult timp, puse ocheanul iarăşi la locul lui şi ieşi afară cu ochii plini de lacrimi. 
   Nu trecu mult timp şi împăratul se întoarse de la bătălie biruitor, dar în loc să-i iasă fiul său înainte, să-l primească cu bucurie, ieşi numai împărăteasa şi-i spuse că fiul ei este bolnav. Împăratul pricepu numaidecît de unde-i venea boala şi chemă pe toţi doftorii şi doftoriţele din lume, dar toţi îi ziseră că pînă nu va da fiului său de soţie pe doamna Chiralina, el nu se va însănătoşi. Împăratul trimise soli peste soli la doamna Chiralina, dar fu peste putinţă, căci tatăl ei nu voia să 
   o mărite. 
   Auzind feciorul împăratului toate acestea, hotărî să se ducă el însuşi să o ceară de la tatăl ei. Aşadar, spuse toate acestea fratelui său de cruce şi într-o zi plecară amîndoi şi se făcură nevăzuţi. Merseră zi de vară pînă seara şi ajunseră la muma Crivăţului, bătură la uşă şi ieşi înaintea lor o babă zbîrcită şi îi întrebă ce caută. Ei răspunseră că cer să-i găzduiască pînă a doua zi şi să le spuie pe care drum să apuce ca să ajungă la împărăţia doamnei Chiralina. Baba se uită la dînşii cu milă şi apoi le zise: 
   — V-aş primi în casă cu mare bucurie, da mi-e frică că va veni fiul meu şi vă face pe amîndoi sloi de gheaţă; duceţi-vă mai bine la sora mea cea mai mică, că ea poate să vă găzduiască şi să vă spuie şi drumul la doamna Chiralina. 
   Feciorul de împărat plecă înainte şi ajunse la muma Vîntului turbat; plecară şi de acolo şi ajunseră la muma Vîntului de primăvară, bătură la uşă şi ieşi o femeie înaltă, şi tînără, şi frumoasă. Această femeie, cum văzu pe feciorul de împărat, îi zise: 
   — Dragă Făt-Frumos, ştiu că ai plecat să cauţi pe doamna Chiralinaca s-o iei de soţie; dar nu vei putea să ajungi pînă la împărăţia ei, 
   
   fără ajutorul fiului meu. Rămîneţi aci, dar trebuie să vă ascund foarte bine; căci cum o simţi fiul meu că se află la mine oameni de pe tărîmul cellalt, vă omoară. 
   Zicînd aceste vorbe, plesni de trei ori din palme şi îndată sări după sobă o pasăre de aur cu ciocul de diamant şi cu ochii de smarand, şi-i băgă sub aripi pe amîndoi; apoi se sui iarăşi pe sobă. 
   Nu trecu mult timp şi se auzi o dulce vîjîitură de vînt, care aducea un miros de trandafiri şi de rozmarini, uşa se deschise singură şi intră în casă un flăcău frumos, cu părul lung de aur, cu aripi de argint şi cu un băţ în mînă, împletit cu tot felul de ierburi şi flori. Cum intră în casă, zise mă-sei: 
   — Mamă, mie-mi miroase a om de pe tărîmul cellalt. 
   — Ti-o fi mirosind, mamă, dar p-aicea n-are ce căuta oamenii de pe tărîmul cellalt. 
   Vîntul se linişti şi se puse la masă; iar după ce mîncă o strachină de lapte dulce de căprioară şi bău apă de micşunele dintr-o oală de marmură, se puse la povestit. Mă-sa, văzîndu-l cu voie bană, zise: 
   — Fiul meu, ia spune-mi, unde este împărăţia doamnei Chiralinaşi cum ar face cineva ca să o ia de nevastă? 
   — Greu lucru mă întrebaşi, mamă! Dar aide, treacă-meargă. Împărăţia doamnei Chiralina este departe de aici, cale de zece ani; dar această cale se poate face cît te ştergi la ochi, dacă cineva s-o duce în pădurea cea neagră de lîngă gîrla de păcură, care aruncă cu pietre şi foc pînă la cer, şi dacă o încăleca pe buşteanul Ielelor, cu care poate să treacă gîrla; însă cine aude şi va spune cuiva, acela să se facă de piatră pînă la genunchi. După ce va ajunge la împărăţie, trebuie să facă un cerb de aur şi să intre într-însul, ca să ajungă în odaia împărătesei şi să o fure; cine aude şi va spune cuiva, să se facă de piatră pînă la brîu. După ce o va lua de soţie, muma Crivăţului, de pizmă, o să trimită un ovrei cu nişte cămăşi frumoase şi mai subţiri decît pînza păianjenului, doamna Chiralina o să cumpere cămăşi; şi dacă nu le va uda cu lacrimi de turturică, cum se va îmbrăca cu 
   
   dînsele, va muri; cine aude şi va spune cuiva să se facă cu totul şi cu totul de piatră. 
   Pe cînd vîntul spunea toate acestea, feciorul de împărat adormise; iar feciorul bucătăresei rămăsese deştept şi auzise tot. 
   A doua zi, după ce plecă Vîntul d-acasă, feciorul de împărat întrebă pe muma Vîntului dacă i-a spus fiul său ceva; dar ea, temîndu-se să nu se facă piatră, îi răspunse că n-a aflat nimic. 
   Atunci, feciorul bucătăresei şi cel de împărat luară drumul înainte şi se duseră zi de vară pînă seara, dar cînd fu pe la scăpătatul soarelui, auziră un zgomot şi un urlet mare, apoi văzură o gîrlă mare de păcură aprinsă, aruncînd pietre pînă la înaltul cer. Feciorul de împărat se sperie; dar feciorul bucătăresei îi zise: 
   — Nu te teme de nimic şi vino cu mine în această pădure şi fă ceţi-oi spune eu. 
   Ajungînd în mijlocul pădurii, zări buşteanul Ielelor, încălecară amîndoi pe dînsul şi, dîndu-i pinteni de trei ori, se prefăcu într-o căruţă cu doisprezece cai de foc, şi într-o clipă se înălţă pînă la Vîntul turbat şi se pogorî la porţile palatului doamnei Chiralina. Apoi, după ce se deteră jos, căruţa se prefăcu iar buştean, şi ei rămaseră dinaintea unui palat de zamfir-piatră şi cu porţile de chiparos; iar la una din ferestre, sta doamna Chiralina, îmbrăcată în haine de aur ţesut cu mărgăritar. 
   Cum văzu doamna Chiralina pe feciorul de împărat, prinse o aşa de mare dragoste de dînsul, încît căzu la grea boală şi ajunse la ceasul morţii. 
   Ce nu făcu bietul împărat ca să o scape? Dar toate erau în zadar. În cele după urmă, veni o babă şi-i zise: 
   — Luminate împărate! Să trăieşti întru mulţi ani! Dacă vrei să sefacă sănătoasă fiica împărăţiei tale, să cauţi cerbul de aur care cîntă ca toate păsările şi să-l aduci în casă numai trei zile, şi vei vedea cum se va face sănătoasă. 
   Împăratul puse să strige pristavul1 în toată împărăţia; iar după trei zile, feciorul bucătăresei lovi buşteanul de trei ori şi se făcu un cerb de aur frumos, apoi băgă într-însul pe feciorul de împărat şi se puse dinaintea palatului. 
   Împăratul, văzînd cerbul, se dete jos şi întrebă pe feciorul bucă-tăresei dacă-i este de vînzare. 
   — Nu-mi este de vînzare, ci de închiriere, răspunse cu semeţiefeciorul bucătăresei. 
   — Ei bine! Ce să-mi ceri ca să mi-l dai numai trei zile?
   — Să-mi dai o mie de bani de aur. Tocmeala se făcu şi împăratul luă cerbul şi-l băgă în odaia doamnei Chiralina; apoi se duse la treaba lui. 
   
   Cerbul, cum se văzu numai cu doamna Chiralina, începu să cînte un cîntec de dor, de plîngeau lemnele şi pietrele. Doamna Chiralina adormi, iar feciorul de împărat ieşi din cerb şi o sărută pe frunte, apoi intră iarăşi în cerb. 
   A doua zi, doamna Chiralina spuse femeilor sale că a visat de două ori că a sărutat-o un june frumos. Atunci, una din femei, fiind mai pricepută, zise doamnei Chiralina că pe dată ce va începe cerbul să cînte, să se prefacă că doarme; şi cum va simţi că o sărută cineva, să puie mîna pe dînsul. 
   Cum veni noaptea, cerbul începu să cînte un cîntec de jale. Doamna Chiralina se prefăcu că doarme; şi cînd veni Făt-Frumos să 
   o sărute, îl strînse în braţe şi-i zise: 
   — D-acum înainte nu vei mai scăpa, că mult am dorit să te dobîndesc. 
   Ei se giugiuliră ca nişte porumbei pînă-i apucă ziua; iar cînd fu pe la prînz, veni împăratul şi cu fiul bucătăresei ca să-i dea cerbul. Doamna Chiralina începu să plîngă şi nu vrea nicidecum să se despartă de cerb; dar fiul bucătăresei îi zise încetinel: 
        1 — Cere de la împăratul voie să petreci cerbul pînă afară din oraş, căci acolo ne aşteaptă o căruţă cu doisprezece cai de foc, în care o să ne suim cu toţii şi o să ne ducem la împărăţia lui Făt-Frumos, iubitul tău. 
   Doamna Chiralina ceru şi dobîndi de la împăratul această voie, şi petrecu pe cerb cu mare alai pînă afară din oraş; atunci, Afin lovi cerbul de trei ori în burtă, şi îndată se făcu dintr-însul o căruţă cu doisprezece cai de foc; apoi, luînd pe doamna Chiralina c-o mînă şi pe Dafin cu alta, sări într-însa şi se făcură nevăzuţi. Şi, după ce umblară zi de vară pînă-n seară, ca cuvîntul de poveste ce d-acilea încolo se găteşte, ieşiră pe tărîmul celălalt şi ajunseră în ţara lor. 
   Împăratul, cum primi ştire despre sosirea fiului său, îi ieşi înainte cu mulţime de oşti, apoi îl însoţi cu doamna Chiralina şi făcu nuntă împărătească, care ţinu trei zile şi trei nopţi. 
   Într-o zi, doamna Chiralina şedea la fereastra palatului şi se uita la drum, cînd iaca un ovrei cu cămăşi de vînzare. Doamna Chiralina îl chemă sus şi luă două cămăşi mai subţiri decît pînza păianjenului şi se îmbrăcă cu una dintr-însele. Nu trecu mult şi se bolnăvi atît de greu, încît ajunse pe mîna morţii. 
   Afin află despre boala împărătesei şi intră pe la miezul nopţii în odaia unde dormea ea, apoi o stropi peste tot cu lacrimi de turturică şi ieşi afară; dar strejarii de la uşi se duseră la Dafin-împărat şi-l pîrîră că l-a văzut sărutînd pe împărăteasă. 
   Împăratul, cum auzi, se făcu foc de mînie şi porunci să taie capul lui Afin. Dară cînd ajunse la locul de pierzare, Afin zise împăratului: 
   — Mulţi ani să-ţi dea Dumnezeu, împărate! Pentru toată frăţia şi dragostea mea către tine, te rog să strîngi pe toţi boierii cei mari ai împărăţiei, că am să spui înaintea lor un mare cuvînt, şi apoi vei porunci să-mi taie capul. 
   Împăratul porunci să se adune divanul împărătesc, în care să fie de faţă şi doamna Chiralina; şi aducînd pe Afin, îi zise: 
   — Spune, nelegiuitule, aceea ce ai de spus. Atunci Afin începu aşa: 
   
   — A fost odată un fecior de împărat care prinse dragoste asupraunei fete de împărat de pe tărîmul cellalt; şi fiindcă nu putea să trăiască fără dînsa, a plecat împreună cu fratele său de cruce, ca ori s-o găsească, ori să-şi răpuie capul prin pustii. După ce umblară lumea în cruciş şi curmeziş, ajunseră la muma Crivăţului şi o rugară să le spuie drumul care ducea la fata de împărat după care plecaseră ei. Muma Crivăţului îi trimise la muma Vîntului de primăvară, care îi găzdui şi le făgădui să întrebe pe fiul său. Ea s-a ţinut de vorbă; căci cum a venit fiul său, l-a întrebat, şi el a început să spuie aşa: împărăţia doamnei Chiralina este departe de ei cale de zece ani; dar această cale se poate face într-o clipeală de ochi, dacă s-o găsi cineva care să se ducă în pădurea cea neagră de lîngă gîrla de păcură, care aruncă pietre şi foc pînă la cer, unde va găsi buşteanul Ielelor şi va încăleca pe dînsul ca să treacă gîrla. După ce va ajunge la împărăţie, trebuie să facă din buştean un cerb de aur şi să intre într-însul ca să ajungă în odaia doamnei Chiralina şi să o fure. După ce o va lua de soţie, sora Vîntului turbat, de pizmă, o să trimită un ovrei cu nişte cămăşi mai subţiri decît pînza păianjenului, şi dacă nu va şti să le ude cu lacrimi de turturică, cum se va îmbrăca cu dînsele, în trei zile va muri. 
   După ce vîntul spuse toate acestea mume-sei, o jură că de va spune cuiva ceea ce a auzit, să se facă cu totul de piatră. 
   A doua zi, feciorul de împărat întrebă pe muma Vîntului dacă a aflat ceva de la fiul său; dar ea, temîndu-se să nu se facă de piatră, îi zise că n-a aflat nimic. Iar fratele de cruce al feciorului de împărat nu dormise în noaptea aceea şi auzise tot. Astfel, fără să spuie feciorului de împărat această taină, se duse împreună cu dînsul în pădurea neagră, încălecară pe buştean şi trecură gîrla dincolo. 
   Cum sfîrşi Afin aceste vorbe, se făcu de piatră pînă la genunchi. Boierii din divan, cum văzură această minune, se speriară. Afin începu iarăşi şi zise: 
   — După ce ajunseră la palatul doamnei Chiralina, fratele de crucelovi buşteanul de trei ori şi se făcu un cerb de aur, şi băgă pe feciorul de împărat într-însul, care prin această şiretenie se cunoscu cu fata şi 
   o fură. 
   Zicînd şi aceste cuvinte, Afin se făcu de piatră pînă la brîu. Împăratul şi împărăteasa, văzînd nevinovăţia lui Afin, începură a plînge şi a-l ruga să înceteze din povestire. Dar el nu voi, ci merse înainte, zicînd: 
   — După ce împăratul se cunună cu doamna Chiralina nu trecumult timp şi împărăteasa cumpară două cămăşi de la un ovrei, se îmbrăcă cu una dintr-însele şi îndată căzu la grea boală. Afin, ştiind din ce venea boala, intră pe la miezul nopţii la împărăteasă şi, gă-sind-o dormind, o stropi cu lacrimi de turturică şi o scăpă de moarte. 
   Cum sfîrşi Afin această povestire, se făcu cu totul şi cu totul de piatră; iar Dafin-împărat şi cu doamna Chiralina plînseră trei zile şi trei nopţi, apoi luară trupul cel împietrit al făcătorului lor de bine şi-l puseră în odaia lor, ca să-şi aducă aminte de dînsul totdeauna. După aceea, ei trăiră mai mult timp şi născură un copil. 
   Într-o dimineaţă, Dafin-împărat intră în casa împărătesei şi-i spuse că a visat o femeie îmbrăcată în haine albe, care i-a zis că, dacă voieşte să învieze pe fratele său cel împietrit, să taie copilul lor şi să ungă piatra cu sîngele lui. Împărăteasa spuse că şi ea a visat tot un astfel de vis; apoi, unindu-se amîndoi, tăiară copilul şi, stropind piatra cu sînge, începu să se mişte, apoi învie cum se cade şi zise: 
   — O, Doamne! Da greu somn am dormit 
   — E! E! Frate, răspunse împăratul; ai fi dormit mult şi bine, dacănu tăiam copilul ca să te stropim cu sîngele lui. 
   Atunci Afin se crestă la un deget cu cuţitul şi lăsă să curgă sîngele său peste copil, care învie numai într-o clipă; iar împăratul, de bucurie, porunci să se facă veselie mare în toată ţara. 
   Şi încălecai pe-o şa şi v-o spusei domniei-voastre aşa. 
    
     
  
  CEI TREI FRAŢI ŞI ZMEUL 
  I
   A fost odată ca niciodată etc. 
   
   A fost odată un om atît de sărac, încît nu avea nici ce să mănînce; Dumnezeu însă îl dăruise eu trei băieţi tot unul şi unul şi-l învrednicise, cu chiu, cu vai, să îi crească pînă să-i vadă flăcăiandri cu mustăcioara mijind pe buze. Atunci Dumnezeu avu îndurare de el şi se hotărî a-l culege dintr-astă lume, care pentru el fu ciumă în loc de mumă. Căzînd la pat greu de tot, chemă la sine pe cei trei flăcăiandri şi le zise: 
   — Feţii mei, vedeţi că nu vă las la moartea mea altă stare decît plugul ce e rezemat afară de peretele casei; luaţi-l, duceţi-l la fierarul din marginea satului, faceţi din el trei coase şi puneţi-vă cu nădejde pe muncă, căci munca este fîntîna cea nesecată din care se poate îndestula omul fără a avea teamă că-i va da de fund. 
   După aceste cuvinte, unchiaşul închise ochii şi se culcă ca să nu se mai scoale. Copiii plînse cît plînse, dar pe urmă stropoliră cum putură de-l îngropară; şi după ce îl văzură cu ţărîna în gură, scoase fierul plugului dintre lemne, unul din ei îl luă în spinare şi se duse cu el la covaci1 ca să le făurească trei coase. 
   După ce se văzură căpătuiţi fiecare cu cîte o coasă, o luară la spinare şi apucară şi ei pe ăl drum mare încotro văzură cu ochii, 
        1 aşteptînd cînd din cînd să le pice în cale acea fîntînă nesecată ce se numeşte muncă. 
   Căutarea lor nu fu atît de lungă, căci într-una din laturile drumului pe care umblau zăriră o cîmpie mare şi întinsă pe care se legăna, ca talazurile pe luciul mării, mănoasele spice ale unui orz încă verde. 
   — Iată lucru de muncit! strigă fratele cel mai mare; pe el, băieţi, doar o ţîşni din mijlocul său acea fîntînă îmbelşugată. 
   Orzul era încă crud şi spicul încă necopt; cu toate acestea, ei se puse pe cosit şi munciră din zori de zi pînă la nămiezi, şi nu se lăsară pînă nu culcară la pămînt o tarla bunicică. 
   Pe cînd soarele era drept deasupra capetelor lor şi-i săgeta cu razele lui cele învăpăiate, ei lăsară lucrul şi se aşezară sub un copac stufos ca să se adăpostească puţin de arşiţa soarelui şi să momească cu un guleai de somn acea pustie de foame care-i muncise de cînd se pomenise şi ei oameni în lume, şi care de la moartea tatălui lor îi chinuia şi mai cumplit. 
   După ce dete puţin ochii în gene, se sculară şi puind iar mîinile pe coase, începură din nou să muncească, dar deodată se scorni un vînt furios fără să fie pe cer măcar o palmă de nor, şi începu să sufle cu aşa turbare şi putere, încît încovoia pînă la pămînt crăcile copacului sub care stau pitulaţi. 
   Deodată cu vîntul se ivi spre soare-apune un nor negru gălbinicios, care venea repede şi posomorît de ţi se făcea părul măciucă. 
   Norul se despică în două şi din nor ieşi un zmeu îngrozitor, care venea spre ei cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt. 
   Văzînd astă dihanie spurcată, flăcăiandrii înţeleniră în loc îngheţaţi de frică şi-şi aşteptau ceasul pierzării din clipă în clipă; dar zmeul, în loc de a-i prăpădi, se apropie de ei cu o înfăţişare voioasă şi le zise: 
   — Bun lucru, băieţi!
   — Mulţumim dumitale, stăpîne! răspunse cu inima pierdută unuldin flăcăiandri. 
   — Dar ştiţi c-aţi cosit mult! zise iarăşi zmeul cam rînjind, plim-bîndu-se prin holdă. Bravo! halal de orzul meu că este cosit de aşa 
   
   mîini harnice. Dar ia ascultaţi, cine v-a zis dumneavoastră ca să-mi cosiţi orzul? 
   — Aiti! ne-am topit, şoptea în sine flăcăiandrul cel mare. 
   — Să vezi, stăpîne, răspunse cel mijlociu, n-avem de lucru, şi casă nu stăm degeaba, îndată ce am întîlnit în drum acest orz ne-am pus şi l-am cosit, necrezînd că facem ceva rău. 
   — Rău! de unde? Dimpotrivă, foarte bine aţi făcut; dar ia ascultaţi, aţi mîncat voi ceva de nămiezi? 
   — Nici o îmbucătură, răspunse fratele cel mare. — Şi nu-mi spuneţi mai curînd? Dar lăsaţi, măi oamenilor, din mînă ale pustii de coase şi veniţi după mine, că masa vă aşteaptă. 
   
   Zicînd aceste cuvinte, se întoarse de unde a venit şi făcu cu mîna semn flăcăilor ca să-l urmeze. 
  II 
   Feciorul cel mic era năzdrăvan, adică om care ghicea gîndurile altuia, fie bune, fie rele, citea în viitor şi ştia de mai nainte ce are să i se întîmple. 
   — Fraţilor, zise el după ce se depărtă zmeul puţintel, bucatele ce vrea să ne dea zmeul să mîncăm şi vinul ce vrea să ne dea să bem sunt amestecate cu sînge de om; să nu mîncaţi, ci mai bine să fugim. 
   — Eu nu fug, ci mă duc să mănînc, măcar de-or fi gătite chiar cusînge de drac, căci mi-e foame de-mi scapără ochii, răspunse fratele cel mare. 
   — Şi eu asemeni, răspunse cel mijlociu. 
   — Bine, faceţi ce vreţi; eu mi-am făcut datoria de v-am vestit; ces-a întîmpla îţi vedea, murmură cu întristare cel mic. Mîncaţi voi, dar cel puţin faceţi tot ce vă va sta prin putinţă ca eu să nu mănînc, dacă vreţi să fie bine de voi. Spuneţi că eu, de cînd m-am născut, carne n-am mîncat şi vin n-am băut şi lăsaţi-mă să mănînc numai mămăligă goală, căci ea nu e amestecată cu sînge. 
   
   — Fie precum vrei, răspunseră fraţii, plecînd după zmeu; fratelemai mic îi urmă de departe. 
   Merse cît merse, dar nu merse mult, căci după ce tăie în două o limbă de pădure şi coborîră o muche de deal, văzură o casă mare de arendaşi şi, pe bătătură, o masă mare pe care fumegau nenumărate mămăligi şi bliduri pline cu merinde. 
   Astă masă era înconjurată cu o mulţime de argaţi şi muncitori care stau cu lingurile în mînă, gata de mîncare, precum stă soldatul cu puşca în mînă, gata de război. 
   Cum sosi zmeul, se aşeză în capul mesei şi pe flăcăiandri îi aşeză lîngă sine, doi în dreapta şi unul în stînga, şi începură să mănînce. 
   — Dar asta pe tine! zise zmeul văzînd că băiatul cel mic mănîncănumai mămăligă, pe cînd fraţii lui şi toţi argaţii ceilalţi înghiţeau la merinde şi sorbeau la vin parcă s-ar fi bătut zece nebuni la gura lor: pentru ce nu mănînci şi tu merinde şi nu bei vin? 
   — Să-l iertaţi, măria ta, răspunse fratele cel mare: el de cînd s-apomenit pe lume n-a mîncat alt decît mămaligă şi n-a băut decît apă. Carne şi vin de mic n-a pus pe gură, căci mama la moartea ei l-a legat cu juramînt să se ţie de post cît va trăi. 
   — Aşa e, încredinţă şi cel mijlociu. Zmeul se încruntă, se uită lungla ei, dar nu zise nimic, necitind minciună sau vicleşug în căutătura lor, fiind o parte din ceea ce a spus adevărat, adică că pîn’ atunci sărăcia îi împiedicase d-a da cu gura de carne. 
   După ce se sfîrşi masa, zmeul se sculă în sus; aşişderea şi argaţii şi muncitorii; atunci băiatul cel mic găsi vreme cu prilej, pe cînd toţi se uitau aiurea, de furişă în sîn un codru de mămăligă. 
   — Aide, băieţi, întorceţi-vă la lucru, zise zmeul, şi munciţi cu inimăpînă la scăpătat, că diseară viu să vă iau ca să vă duc unde aveţi să cinaţi şi să dormiţi. 
   
  III
  
   Pe la sfinţitul soarelui, cei trei fraţi încă coseau cînd văzură că vine spre ei zmeul, însă nu trăsnind şi bufnind cu furtună şi tunete ca la nămiezi, ci binişor şi potolit ca toţi oamenii, şi cum ajunse lîngă ei, le zise: 
   — Bun lucru, băieţi!
   — Bună să-ţi fie inima, stăpîne! răspunseră fraţii. 
   — Aide lăsaţi, că uite a sfinţit soarele şi pînă la conac e o bucată
   
   zdravănă de drum. 
   Băieţii lăsară şi plecară împreună cu zmeul. 
   Ei făceau paşii ca oamenii, iar zmeul saitoc-saitoc cu crăcanele lui cît doi paşi omeneşti, astfel că după cîteva sărituri abia se mai vedea înaintea lor, deşi ei iuţeau paşii şi se sileau din toate puterile ca să se ţină după dînsul. 
   Pe cînd era aşa de departe, băiatul cel năzdrăvan zise fraţilor săi: 
   — O mare primejdie ne aşteaptă acolo unde ne duce zmeul;bucatele şi vinul amestecat cu sînge are să vă arunce la o piroteală cumplită îndată ce veţi ajunge acolo, după care veţi cădea într-un fel de zăpăceală care să vă prostească mintea. De nu mă veţi asculta pe mine, mîine are să vă zacă capetele unde vă stau picioarele; iar dacă mă veţi asculta, atunci o să fie bine de noi şi o să dăm peste cap pe procletul de zmeu. 
   — Ce trebuie să facem? întrebară cei doi fraţi. 
   — Să vă siliţi din toate puterile să nu adormiţi; cînd vi se vor lipiochii de somn, să vă ciupiţi ca să goniţi somnul, şi dacă se va întîmpla să cădeţi doborîţi, îndată ce vă voi deştepta eu, să vă sculaţi fără zgomot şi să nu mă întrebaţi pentru ce. 
   — Bine, aşa vom face, răspunseră fraţii. Zmeul se depărtase mult, dar ştiindu-si, se vede, patarama, se opri în loc, se ciuşdi la rădăcina unui copac şi-şi aşteptă oamenii. 
   
   Băieţii nu întîrziară d-a-l ajunge după urmă. Atunci el se sculă în sus şi iar începu să şontăcăiască şi să se oprească în loc pe la soroace, pînă ce se văzură într-o cîmpie largă şi verde ca smarandul, de-ţi era drag să-ţi petreci zilele într-însa. 
   În mijlocul acelei cîmpii ochii lor se izbiră de o lumină ce strălucea mai abitir ca un soare. 
   — Ce o fi asta? strigă feciorul cel mare, punînd mîna la ochi, căcii se pupăzase văzul. 
   — Sunt razele soarelui care se răsfrîng în învelitoarea de aur apalatului zmeului, răspunse fratele său cel mic. 
   — Acolo ne duce el?
   — Da, acolo. 
   — Atunci, zise fratele cel d-al doilea, nu crez să ducem o proastă viaţă într-o casă învelită cu aur. 
   — Nu te prea lua, frate, după podoabele de d-asupra, căci dedesubtsunt tainiţe în care zac de amar de ani zecimi şi sute de nenorociţi în cele mai groaznice chinuri. 
   — Poate, eu însă merg spre el fără de teamă, căci zmeul mi se pare a fi om bun şi casa lui mîndră la înfăţişare. 
   — Să fie precum zici, însă să nu uitaţi ce mi-aţi făgăduit. 
   — Nu. 
   
   În sfîrşit, ajunse dinaintea palatului şi lumina cea orbitoare scăzu, pînă ce pieri împreună cu soarele ce apusese. Atunci o altă lumină se ivi înaintea ochilor lor, o lumină roşiatică ca de vălvătaie de foc care ieşea ca din pămînt în mii şi mii de limbi care înconjura palatul. 
   Apropiindu-se şi mai mult, văzură că palatul era într-un ostrov şi împrejurul lui, în loc de apă, curgea un rîu de foc. 
   — Ce ne facem noi acum? strigă băiatul cel mare, văzînd balauriide foc ce se ridicau din rîu pînă în slava cerului. 
   — O să vedeţi, răspunse zmeul rînjind, — şi numaidecît sedescinse de un bici care-i înfăşura mijlocul, şi începu să plesnească cu el peste rîul de foc; şi deodată rîul se desfăcu în două, o parte se dete la dreapta, alta la stînga şi mijlocul rămase uscat, de putu zmeul şi flăcăii să treacă prin el ca pe uscat. 
   
   După ce trecu dincolo, zmeul iarăşi plesni, şi rîul îşi veni în fire la locul său. Atunci, văzînd zmeul pe băieţi că rămăsese cu gura căscată şi cu ochii ţintă la bici, zise: 
   — Vedeţi acest bici? cu el faci orice vrei, deschizi orice uşă, prefaci orice casă într-un măr de aur, fie palat ca ăsta, îţi faci orice drum şi te schimbi în orice fel de lighioană vrei, numai să te dai de trei ori peste cap şi să plesneşti o dată din bici. 
   La cei doi fraţi mai mari aceste vorbe intrară pe-o ureche şi ieşiră pe alta; cel mic însă le săpă pe lespezile inimii şi cînd intră înăuntrul palatului, se uită unde pune zmeul biciul şi oftă din băierile inimii, văzînd că-l atîrnă deasupra căpătîiului patului. 
  IV 
   După ce puse biciul la locul său, zmeul zise băieţilor: 
   — Veniţi să vă duc acum la casa ce v-am pregătit, ca să vă ospătaţi şi să dormiţi. 
   Cei trei fraţi se luară după el, trecură prin mai multe săli şi cămări, intrară într-o casă în care mîncau la o masă trei fete tinere şi mîndre, şi după ce trecu şi printr-însa, intrară într-altă cămară, care n-avea nici o altă ieşire decît uşa ce răspundea în cămara fetelor. 
   — Iată locuinţa voastră, uite şi masa vă aşteaptă, zise zmeul, arătînd o masă îmbelşugată ce era întinsă dinaintea unui pat moale, şi lat; mîncaţi, benchetuiţi şi apoi vă odihniţi, dar să nu vă culcaţi cu capul spre perete, căci zidurile sunt de piatră şi puteţi să vă bolnăviţi, ci puneţi-l la margine, că vă va fi mai bine. 
   — Aşa vom face, stăpîne, răspunse flăcăii punîndu-se la masă. 
   — Noapte bună, copii, şi mîine cu bine. 
   — Noapte bună, stăpîne. 
   — Ia vedeţi să nu-mi supăraţi fetele peste noapte, că atîta vă e. 
   — Fii pe pace, stăpîne. 
   
   Zmeul plecă şi, după ce ieşi, cei doi fraţi mai mari începură să mănînce cu poftă, iar cel mai mic nu se amăgi de frumosul miros al bucatelor, ci scoase din sîn codrul de mămăligă şi-l mîncă pînă la cea din urmă îmbucătură. 
   Cum isprăvi de mîncat, capetele tinerilor se îngreunară de somn aşa de tare, încît începură sa mătăhăiască pe piept, ochii li se lipiră şi mîinile şi picioarele se moleşiră ca cum s-ar fi îmbătat; cel mai mic însă era vioi şi deştept şi somnul nu se lipise de el nici hici. 
   Văzîndu-i într-acea stare, el îi luă pe braţe, îi culcă astfel cum le zisese zmeul, le puse căciulile în cap şi, după ce îi înveli cu plapuma, stinse lumînarea, se desculţă şi se duse pînă la uşa fetelor, o crăpă niţel, se uită înăuntru şi văzu că fetele s-au culcat în pat de-a curmezişul patului, dar cu capetele la perete, însă n-adormise, ci se zbenguiau în plapumă. Văzînd toate acestea, închise binişor uşa, se culcă şi el în pat, dete puţin ochii în gene, dar n-adormi de teamă ca să nu-l fure somnul. 
   Peste un ceas şi mai bine, zmeul veni binişor în vîrful picioarelor, se apropie de uşă, pe care o deschise încetinel, şi văzîndu-i că dorm astfel cum le-a zis el, se întoarse înapoi şi se duse să se culce. Îndată ce se depărtă zmeul, năzdrăvanul se sculă şi el, deschise iarăşi uşa fetelor, intră binişor înăuntru, se apropie de dînsele, trase cu urechea şi se încredinţă că le-a furat sîntul şi dorm duse. Atunci luă pe una dintr-însele binişor în braţe, o duse în cămara sa, o culcă în locul său cu capul la margine, îi puse căciula lui în cap, apoi luă pe unul din fraţii săi care sforăia, îl duse în cămara cealaltă, îl culcă cu capul la perete în locul fetei luate şi pe urmă luă altă fată ca s-o culce în locul lui. Aşa făcu cu toate fetele şi cu toţi fraţii lui. 
   După ce le văzu pe cîte trele fetele culcate în locul lor, le puse la cîte trele căciulile lor în cap cam pe ochi şi le înveli bine cu plapuma. Pe urmă ieşi din cămară, închise uşa la loc şi, culcîndu-se şi el în pat, se prefacu că doarme. 
   Pe la miezul nopţii auzi răsunînd în depărtare zgomot de paşi, apoi uşa deschizîndu-se şi închizîndu-se; pe urmă zări o mică lumină şi, crăpînd puţin ochii, văzu pe zmeu trecînd pe lîngă el şi intrînd în cămara în care dormeau fetele. În mînă ţinea o sabie lată şi detecată. Inima era în el cît un purice, însă nu făcu nici un zgomot, tăcu ca pămîntul şi ascultă. Peste cîteva minute se auzi un sunet surd ca de izbitură, apoi un întreit zgomot ca cum ar fi căzut ceva greu pe pămînt. 
   După aceea, zmeul ieşi repede din cămară plin de sînge şi cu chipul sperios, trecu ars pe lîngă patul lui, ieşi repede ca vîntul din cămara lor fără să închidă uşa şi se depărtă în fugă de locul în care mîinile i se umpluse de sînge. 
   După ce trecu încă cîteva ceasuri, năzdrăvanul nostru se sculă din pat, intră în cămara d-alături şi văzînd pe bietele fete, care cu cîteva ceasuri mai nainte se zbenguiau în pat vesele ca nişte privighetori, că zăceau într-un lac de sînge, moarte şi fără de cap, zise clătinînd din cap: 
   — Iată în ce stare eram să fim noi acum, dacă făceam şi eu cafraţii mei. 
   Vremea era scumpă, loc de înduioşare nu încăpea, trebuia iute să lucreze, şi iute lucră flăcăiandrul nostru. Numaidecît se întoarse în cămara în care sforăiau fraţii săi, începu să-i zguduie cu putere, şi cu mare greutate putu să-i facă să deschidă ochii după ce dormiseră ca buştenii o sumă de vreme. 
   — Ce e? Ce vrei cu mine? întrebă fratele cel mai mare, frecîndu-se la ochi. 
   — Uite ce vreau, răspunse năzdrăvanul, trăgîndu-l repede din patşi ducîndu-l în cămara d-alături; priveşte şi judecă singur ce e de făcut. 
   
   Vederea groaznicei privelişti deşteptă pe fratele cel mare, asemenea şi pe cel de-al doilea, care se deşteptă mai în urmă, şi-i dezmetici pe dată. 
   — Aici suntem în primejdie de moarte, zise el. 
   — Vedem bine, răspunseră fraţii săi, dar cum sa scăpăm? 
   — Îmbrăcaţi-vă numai iute şi urmaţi-mă. 
   
   După ce se îmbrăcară, nu se încălţară, ci-şi luară încălţămintele în mîini, ieşiră binişor pe uşile ce le lăsase zmeul date de perete şi merse, merse, pînă ce se văzură în sala de ieşire în care răspundea cămara de culcare a zmeului. Uşa de la ieşirea afară era încuiată, iar cea a cămării zmeului deschisă şi prin ea se auzea un sforăit zgomotos. 
   Atunci năzdrăvanul făcu fraţilor săi semn ca să stea pe loc şi să-l aştepte fără să facă zgomot, iar el intră în cămara zmeului uşurel ca 
   o pisică, se apropie de patul lui şi, aplecîndu-se peste dînsul, luă binişor biciul din cui şi cînd să plece, se văzu deodată oprit în loc. 
   Atunci sîngele îi îngheţă în vine, crezînd că zmeul s-a deşteptat şi l-a apucat de haine, dar nu-şi pierdu cumpătul, ci se uită cu băgare de seamă împrejurul său şi văzu că zmeul dormea tot dus, dar că haina s-a apucat de un cîrlig al patului şi de aceea se simţise oprit în loc. Cînd văzu aceasta, îi veni inima la loc, se desprinse numaidecît şi, ieşind iute afară, plesni încetinel cu biciul; uşa de la intrare se dete de perete; plesni încă o dată cu biciul de se desfăcu rîul de foc şi cîte trei îl trecu d-a-n fuga. 
   Cînd ieşiră la mal, auziră tunete şi trăsnete în urmă, văzură un nor gros din care ieşeau mii de fulgere; dar pînă să se spargă el, năzdrăvanul plesni iarăşi din bici şi rîul îşi veni la loc, norul se risipi şi zmeul se ivi pe malul celălalt desculţ, şi numai în cămaşă, ca orice muritor neputincios, scrîşnind din dinţi şi silindu-se în deşert să răzbească dincoa prin rîul de foc: 
   — Ah! fecior de lele ce-ai fost, strigă el după ce văzu că toatecercările lui rămîneau fără de folos; orzul mi-ai stricat, fetele mi-ai tăiat, biciul mi-ai luat! 
   — Dac-o vrea Dumnezeu, şi capul tău, răspunse băiatul de-părtîndu-se. 
   
  V 
   Pe la nămiezi, cei trei fraţi care, cum scăpase din ghearele zmeului, 
   o luase la fugă încotro văzură cu ochii, ajunse în marginea unui oraş mare şi se aşezară jos pe pragul unei case ca să se mai odihnească. Oamenii acelui oraş văzîndu-i că intră prin acea poartă şi vin de pe acel drum, se uitară la ei uimiţi de mirare şi se făcură numaidecît roată împrejurul lor şi chemară şi pe alţii ca să ia parte la mirarea lor. 
   — Dar asta ce noimă o fi mai avînd? zise fratele cel mare încet fraţilor săi; ce o fi văzînd oamenii ăştia la noi de se uită ca la urs? 
   — O să trăim şi o să vedem, răspunse feciorul cel mic. 
   — Ar face mai bine ca în loc d-a-şi codălbi ochii în ochii noştri, zise cel mijlociu, să ne dea o bucată de pîine şi ceva merinde, că mă usuc d-a-n picioarele de foame. 
   — Las’ sa se adune, frate, cît de mulţi, răspunse iarăşi cel mic, căcu cît se va face mai multă gloată şi îmbulzeală, cu atît mai mare noroc are să ne ajungă. 
   — Ce tot spui tu de noroc? Nu vezi că murim de foame?
   — Elbet, zice turcul! Nu aduce anul ce aduce ceasul. 
   
   Dorinţa feciorului celui mic se îndeplini cu prisos; lumea se înmulţea împrejurul lor şi oricine venea se minuna şi se crucea şi se îmbulzea ca să-i vază ca cine ştie ce minune ar fi văzut, iar cei doi fraţi mai mari mureau de ciudă, căci nu ştiau pentru ce, fiindcă ei zbenghi pe frunte n-aveau, coarne de bou nu purtau pe cap şi nici unul nu era ca neoamenii. 
   Pe cînd îmbulzeala era mai mare, pe cînd lumea nu mai putea să umble pe uliţă de colo pînă colo, se auzi în depărtare glasuri de oameni strigînd: 
   — Faceţi loc, faceţi loc, că trece măria sa împăratul. 
   Lumea se dete la o parte cu multă greutate pînă în dreptul celor trei fraţi, dar în cealaltă parte nici gînd n-avură, astfel că împăratul şi suita sa care se întîmplase sa treacă-p-acolo în plimbare fu nevoit să se oprească şi să întrebe ce însemnează acea îmbulzeală. 
   — Să trăiţi, măria-ta, răspunse unul din mulţime, s-a întîmplat o minune care nu s-a mai pomenit din moşi-strămoşi şi lumea dă năvală ca s-o vază. 
   — Ce minune? întrebă, apropiindu-se şi el de trîmba de gură-cască. 
   — Azi, pe la nămiază, au intrat pe poarta cea părăsită trei flă-caiandri, care veneau drept despre palatul zmeului care v-a pustiit jumătate din împărăţie. 
   — Despre palatul zmeului! strigă împăratul cutremurîndu-se. Ce, sunteţi copii? sau poate or fi oameni d-ai lui? 
   — O! nu, stăpîne, n-au înfăţişarea de oameni răi; dimpotrivă, parcăsunt zdrobiţi de foame şi osteneală. 
   
   — Duceţi-i la palatul meu, ca să văd însumi cu cine am a face. 
   Tinerii, care nu ştiau nimic din ceea ce se petrecea la spatele astei trîmbe deasă şi nici bănuiau că împăratul a trecut p-acolo şi i-a văzut, se pomeniră numai luaţi pe sus techer-mecher de o ceată de slujbaşi împărăteşti şi duşi, de voie, de nevoie, spre nişte case mîndre care se cunoşteau cît de colo că erau palate domneşti. 
   Ei cu chiu, cu vai se supuse, merse pînă la poarta acelor palate cu lumea duium după ei, dar văzînd că poarta se închide după ei şi liota de lume rămîne afară, începură să intre la grijă şi să se creadă puşi la popreală, fără să ştie pentru ce. 
   Se liniştiră însă pe dată cînd văzură că iese din palat un om numai fir şi catifea pe el şi dă poruncă guleraţilor ce-i tîrîse pînă acolo să-i ducă în palat că vrea să vorbească cu ei măria sa. 
   Frumuseţile şi minunăţiile ce văzură cei trei fraţi născuţi într-o colibă ticăloasă îi făcură să rămîie cu gura căscată şi să le fie frică să calce p-acele covoare de mare preţ şi p-acele lespezi de marmură strălucitoare ca oglinda, de frică să nu fie tînjiţi de cineva, — dar de chiu de vai merseră înainte, căscînd mereu gura. Aveau şi de ce: pereţii erau numai oglinzi, tavanurile numai polială şi pardoseala numai chilimuri şi catifele. Ţi-era drag să te uiţi şi să tot priveşti. 
   După ce trecură prin mai multe cămări, care de care mai mîndre şi mai bogate, slujitorii deschise nişte uşi cu totul şi cu totul de aur şi-i băgară într-o cămară mai mîndră ca toate, în mijlocul căreia sta pe un tron de aur un moşneag verde şi drept ca un brad. 
   — Ne închinăm cu porunca care ne-aţi dat-o, slăvite împărate, zisecapul slujitorilor, închinîndu-se pînă la pămînt înaintea moşneagului. 
   Împăratul făcu semn slujitorilor ca să se depărteze şi alt semn celor trei fraţi ca să se apropie. 
   — Ce-aţi căutat voi pe poarta cea părăsită? zise împăratul camrăstit. 
   — Ne iertaţi, slăvite împărat, că n-am ştiut, strigă fratele cel marecăzînd cu faţa la pămînt; noi suntem străini şi nepricepuţi în şiarturile poruncilor măriilor voastre. 
   — De unde veneaţi voi?
   — Din lumea cea mare, prin care pribegim ca nişte săraci cesuntem. 
   — Nu se poate! Acel drum nu e umblat de oameni, căci nu ducenicăieri; acel drum e părăsit de orice suflare omenească de amar de ani, de cînd s-a pripăşit p-acolo un zmeu cumplit care taie şi mănîncă pe orice om nenorocit ce calcă pe acel drum blestemat. Pentru aceea şi eu am dat poruncă straşnică ca să se părăsească aceea poartă şi nimeni să nu treacă prin ea şi să umble p-acel drum. 
   — Ne iertaţi, că n-am ştiut, stăpîne!
   — Eu nu sunt supărat că din neştiinţă aţi umblat p-acea cale, ziseîmpăratul mai domol, ci mă mir cum de nu v-aţi întîlnit cu cumplitul de zmeu şi n-aţi păţit ceva. 
   — Ne-am întîlnit, stăpîne, răspunse fratele cel mai mic. 
   — Cum se poate? strigă împăratul mirat. 
   — Da, şi am şi mîncat împreună cu el. 
   — Ce spuneţi voi? strigă împăratul din ce în ce mai uimit. 
   — Ba încă ne-am şi culcat sub un acoperiş cu el, şi chiar în patul
   
   său. — Şi nu v-a făcut nici un rău? 
   — Dimpotrivă, noi i-am făcut rele; i-am cosit orzul încă necopt, i-am tăiat trei fete la care ţinea el ca la luminile ochilor şi i-am luat arma lui cea mai puternică, care îl făcea să fie primejdios. 
   — Să fie cu putinţă?
   — Da; de-acum poarta cea părăsită poate să fie deschisă la toatălumea, şi drumul cel năpustit poate să fie bătătorit de oricine, căci 
   
   zmeul este închis în ostrovul său, din care nu mai poate să iasă cu nici un chip. 
   — Asta-i peste poate!
   — Fă o cercare, măria ta, dăruieşte iertare la cîţiva osîndiţi lamoarte, cu îndatorire numai d-a se duce pînă la marginea rîului ce înconjoară palatul zmeului şi apoi să se întoarcă, şi vei vedea că n-are să paţă nimic. 
   Împăratul puse deocamdată la popreală pe cei trei fraţi, îi găzdui şi ospătă împărăteşte, dar nu le dete voie să se depărteze pînă ce nu va face încercarea cu osîndiţii. 
   A doua zi, deschise temniţa la trei osîndiţi la moarte şi, petrecîn-du-i pînă la poarta cea părăsită, le zise: 
   — Duceţi-vă pe drumul cel pustiu pînă la palatul zmeului, şi dacăvă veţi întoarce teferi şi nevătămaţi, să ştiţi că vă dăruiesc iertarea. 
   Osîndiţii apucară drumul cel blestemat cu inima cătrănită, ştiind că se duceau la o moarte sigură, dar pe sub seară se întoarse teferi şi nevătămaţi, fără să fi întîlnit în cale pui de zmeu. 
   Vestea să lăţi în tot oraşul, chiar în acea seară, că cei trei voinici au scăpat lumea de groaznicul zmeu, pe care l-a închis în ostrovul său şi, de a doua zi, începu să umble pe drumul cel părăsit care, caruţe, călăreţi şi pedestraşi, mergînd la oraşele vecine, pe drumul cel drept care fusese lăsat în paragină de cînd se pusese în calea lor acel proclet de zmeu. 
   Împăratul, de bucurie, scoase pe cei trei voinici de la popreală, îi opri pe lîngă sine şi le dete la fiecare cîte o sarcină de taină, crezînd că face bine să aibă pe lîngă el nişte oameni care au fost în stare să dea de mal un zmeu aşa de spurcat. 
  VI 
   Cei trei fraţi petrecură multă vreme la curtea împăratului, care-i iubea şi le făcea fel de fel de daruri; făcură chiar stare, dar nu fură de loc fericiţi: demonul pizmei şi al rîvnei intră pe sub pielea lor şi le amăra zilele. 
   Fraţii cei mai mari pizmuiau pe cel mai mic, căci prin deştep-tăciunea şi isteţimea minţii sale căpătase dragostea împăratului şi se urcase pe o treaptă mai înaltă decît ei. Cu toate acestea, el, mărindu-se, nu uitase pe cei ce ramăsese pe sub el, ci îi iubea, îi ajuta, îi miluia şi totdauna le slujea drept mînă dreaptă. Tocmai aceasta îi înfuria şi îi făcea să crape de necaz şi să întrebe cu ciudă pentru ce ei, fraţi mai mari, sa fie siliţi d-a primi milă şi ajutor de la un frate mai mic şi pentru ce el întotdeauna să-i umilească pe ei, apăsîndu-i cu greutatea binefacerilor lui. 
   Ăst demon cumplit, care cînd se încuibează în inima omului nu-l mai slăbeşte pînă la moarte, îi chinui multă vreme şi mult îşi bătură capul nemulţumitorii ca să dea în cap pe binefăcătorul lor. Fără să se gîndească că, fără el, ei ar fi daţi pe bete din curtea împărătească, căci nu-i tăia capul nici două mere degerate. 
   Aşadar, ca să-şi ajungă la scop, se siliră, căutară, cercetară doar vor găsi vreun cusur fratelui lor, doar îl vor prinde cu mîţa în sac, dar nu fu chip, căci năzdrăvanul era vrednic şi cinstit; fură nevoiţi dar ca să alerge la clevetire. 
   În cuprinsul acelei împărăţii, şi mai cu seamă la palat, se vorbea multe minunăţii despre palatul zmeului şi despre avutul lui; unii spuneau că zmeul avea o cloşcă la care ţine ca la ochii din cap, căci vorbeşte cu omul şi face numai ouă şi pui de aur; alţii spuneau că are un cal care mănîncă foc şi jăratic şi are douăsprezece aripi, cu care se înalţă pînă la slava cerului şi într-o clipă zboară de la răsărit la apus, numai nu poate ca să treacă peste pustiul de foc; alţii, în sfîrşit, că în pivniţele zmeului sunt atîtea comori, încît întrece în bogăţie pe toţi împăraţii pămîntului, iar pietrele lui nestemate sunt mai mari şi mai strălucitoare decît toate pietrele. 
   Auzind aceste zgomote, nerecunoscătorii fraţi îşi plănuiră să scoată din ele un mijloc ca să piardă pe frăţiorul lor, şi căutară vreme în prilej ca să-l puie în lucrare. Astfel, într-o zi, pe cînd împăratul se plimba în grădina palatului său, ei îi ieşiră înainte şi, căzîndu-i la picioare, zise: 
   — Să trăieşti întru mulţi ani, slăvite împărate!
   — Să trăiţi şi voi, fraţii preaiubitului meu sfetnic de taină! răspunseîmpăratul, făcîndu-le semn ca să se ridice în sus. Dar ce vreţi voi, ce aveţi să-mi cereţi? 
   — Nimic, măria ta, nimic, alt decît să dăm pe faţă viclenia şilăcomia unui om pe care l-aţi îndopat cu toate bunătăţile şi care drept recunoştinţă se arată de reacredinţă. 
   — Numiţi-mi acel om, ca să piară la minut, strigă împăratul furios. 
   — Acel om, răspunse fratele cel mare zîmbind cu bucurie, enepricopsitul de nefrate-meu. 
   — Cum aţi zis?. . . strigă împăratul sărind din loc. 
   — Da, măria ta, răspunse cel d-al doilea; nu e vorba, fratele nostrue; ar fi trebuit să-l acoperim, dar datoria ce avem d-a fi credincioşi măriei tale ne face să deschidem gura şi să vă dăm pe faţă adevărul. 
   — Ei, şi ce rău mi-a făcut fratele vostru? întrebă împăratulîncruntîndu-se. 
   — Făţiş nimic, dar pe sub ascuns mult: noi cîtetrei v-am scăpatcuprinsul împărăţiei de prigonirile zmeului şi cu toate aceste numai el singur are asupră-şi un bici fermecat care ar putea sa vă scape de zmeu oricînd ar vrea. Cu acest bici el ar putea să ia cloşca cu puii şi cu ouăle de aur în care stă toată puterea zmeului, dar n-o face. Ieri, nu mai departe, l-am rugat să vă aducă acea cloşcă, şi ştiţi ce ne-a răspuns? Ne-a zis: “Dacă împăratul m-ar face cel dintîi sfetnic al său de taină, i-aş aduce cloşca, iar de unde nu, nu”. 
   — Aduceţi încoa pe fratele vostru, strigă împăratul bătînd furioscu picioarele în pămînt. 
   Porunca împăratului fu pe dată îndeplinită şi bietul băiat, deşi năzdrăvan, se miră foarte şi nu putu ghici pentru ce l-a chemat împăratul înaintea sa cu aşa mare grabă, nefiind atunci ceas de slujbă. 
   — Ia ascultă-mă, zise împăratul cu răstire; lumea te laudă şi chiardumneata ai spus prin lume că poţi să-mi aduci cloşca zmeului dacă te voi face cel dintîi sfetnic de taină; du-te îndată de mi-o ad-o, şi 
   
   dacă vei izbuti, pe cinstea mea împărătească mă jur că te fac cel dintîi sfetnic, iar de unde nu, îţi pui capul unde-ţi stau picioarele. 
   — Măria ta, răspunse tînărul uitîndu-se cu jale în ochii fraţilorsăi; acei ce m-au lăudat măriei voastre nu m-au lăudat ca să mă crească, ci ca să mă prăpădească; cu toate acestea, eu mă voi cerca, nu ca să capăt slavă de la măria voastră, căci mi-aţi dat destul, ci ca să vă fac plăcerea. Vă las sănătoşi. . . 
   După aceste cuvinte, ieşi din cetate, se abătu la umbra unui copac şi cît fu ziulica de mare plînse întruna, nu pentru că se ducea la o pieire sigură, ci pentru că era vîndut chiar de fraţii săi. Stătu acolo pînă ce veni murga în sat. Cum se înnoptă, plecă p-aci încolo spre palatul zmeului şi merse, merse pînă ce ajunse la malul rîului de foc. Acolo plesni cu biciul de foc, despică rîul, trecu dincolo şi, apropiindu-se de palat, se uită pe fereastră şi văzu pe zmeu tocmai punîndu-se în pat ca să se culce. 
   Ca să-i mai treacă vremea, intră în pădurea ce înconjura palatul, se culcă pe iarbă verde şi trase un pui de somn. Cînd se sculă, stelele începuse să scapere şi în palatul zmeului nu se mai auzea nici un zgomot. Atunci se apropie din nou de fereastra cămării în care dormea zmeul şi auzindu-l sforăind şi horcăind, plesni din nou cu biciul, deschise uşa coteţului în care era închisă cloşca cu puii de aur şi întinse mîna ca s-o ia de pe cuibul pe care dormea. 
   — Cîr! sari, stăpîne, că mă fură Făt-Frumos! strigă cloşca dînddin aripi. El cum auzi, plesni iarăşi din bici, se dete de trei ori peste cap şi, făcîndu-se musculiţă, se ascunse sub aripa cloştii, chiar în minutul cînd ea strîngea aripile. 
   Zmeul dormea dus, dar totuşi auzi ţipătul cloştii şi sări ca vijelia din pat şi intră în coteţ; acolo însă nu văzu nimic, decît cloşca care aţipise din nou pe ouă. 
   Crezînd că i s-a părut şi a visat că cîrîie cloşca, zmeul se întoarse în casă ca să se culce, dar abia aţipi şi din nou cloşca începu să strige: 
   — Sari, stăpîne, că mă fură Făt-Frumos!
   De astă dată zmeul căută cu băgare de seamă prin coteţ şi p-afară, dar nu găsi nimic şi se întoarse în casă trăsnind şi bufnind. 
   Cum se culcă, însă, auzi iarăşi cîrîitul păsării şi iarăşi veni, iarăşi se uită pe tavan, scotoci pe sub cuib, scormoni pămîntul pe jos, nici un perete nu rămase necăutat de el, dar nu fu chip să găsească ceva, căci cui îi da în gînd să caute prin aripile cloştii? mai cu seamă că nici ea nu-i văzuse zburînd pe la spate între pene, schimbat în muscă. 
   După ce plecă zmeul fără de ispravă ca şi mai înainte, musca iar ieşi din aripă, iar luă chipul lui Făt-Frumos şi iar întinse mîinile ca să ia cloşca. Pasărea iarăşi strigă: 
   — Sari, stăpîne, că mă fură Făt-Frumos!
   — Să te ia cu paie pe spinare, răspunse zmeul deznădăjduit, că defrica şi groaza lui nu pot să mai trăiesc. 
   Auzind acestea, cloşca se lăsă să fie luată, şi năzdrăvanul ieşi fuga cu ea din coteţ, plesni cu biciul peste rîu, îl trecu în fugă şi cînd el era dincoa, zmeul dincolo gata să se năpustească după el. Noroc că plesni din bici la vreme şi rîul îşi veni într-ale sale. 
   — Ah! fecior de lele ce-ai fost, strigă zmeul înfuriat: orzul mi-aistricat, fetele mi-ai tăiat, biciul mi-ai luat şi cloşca mi-ai furat! 
   — Dac-o vrea Dumnezeu, şi capul tău, — răspunse voinicul, dînddosul cu cloşca în braţe. 
   
   Pe sub seară el ajunse la palat şi, dînd cloşca cu ouăle şi puii în mîna împăratului, îi zise: 
   — M-am închinat, stăpîne, cu slujba ce mi-ai dat!
   — De azi încolo eşti cel dintîi sfetnic al meu de taină, strigăîmpăratul minunîndu-se de frumuseţea cloştii. 
  VII 
   Fraţii cei nemulţumitori, văzînd că pîra lor a adus fratelui lor noi cinstiri şi mai multă dragoste împărătească, se înfuriară şi mai mult împotriva lui şi se jurară ca cu orice chip să-l piardă; aşadar, căutară vreme cu prilej să găsească pe împăratul în nişte toane mai îndrăcite, şi văzîndu-l într-o zi că intră în cămara lui trăsnind şi bufnind supărat foc, chiar pe hoţul de păgubaş, cîine ştie pentru ce, se furişară ca pisicile în cămara împărătească şi căzînd în genunchi la picioarele lui amîndoi strigară deodată: 
   — Măria ta, s-a trecut cu obrăznicia fratele nostru. 
   — Ce, iar a mai îndrăznit să zică ceva? strigă împăratul scînteindde mînie. 
   — Da, şi mai cu asupra ca oricînd. 
   — Ce fel mila şi bunătăţile mele l-au făcut sumeţ pînă într-atîta, cu cît cutează să-şi dea păreri şi să se împotrivească poruncilor mele? 
   
   — Mila măriei tale l-a făcut să se creadă cel mal mare om din
   împărăţia măriei tale, fiinţa care ne mai ţine pe acest pămînt. — Şi ce s-a mai lăudat încă? strigă împăratul cu mînie. 
   — A zis că, dacă l-ai face mare vornic, ţi-a aduce calul zmeului celcu douăsprezece aripi. 
   — A îndrăznit să se laude că-mi face astă treabă?
   — Da, măria ta. 
   — Prea bine; tocmai va prinde bine un asemenea cal în războiulce voi să încep cu un vecin obraznic. Chemaţi-l iute încoa. 
   Porunca împăratului fu în grabă îndeplinită, şi cum îl vazu îm-păratul, îi zise: 
   — Am auzit că te-ai lăudat în lume că dacă te-aş face mare vizirmi-ai aduce calul zmeului cu douăsprezece aripi, purcede în grabă şi adu-mi-l pînă mîine de dimineaţă, şi-ţi făgăduiesc că, izbutind, pînă seara eşti mare vornic, iar dacă nu, sa ştii că unde ţi-au stat picioarele are să-ţi zacă capul. 
   — Ei, măria ta! zise bietul tînăr dînd din cap cu întristare şiuitîndu-se drept în ochii fraţilor lui — mult mă laudă lumea, măria ta, dar nu ca să mă crească, ci ca să mă prăpădească. 
   
   De astă dată el nu mai plînse, nici se mai boci, ci aşteptă în cămara lui pînă să se însereze, şi cum s-a înnoptat, ieşi din cetate, apucă drumul spre palatul zmeului şi, despicînd rîul cu plesnitul biciului, trecu dincolo, şi după ce se încredinţă că zmeul doarme, intră în grajd şi puse mîna pe frîul calului care dormea întins pe paie proaspete. 
   — Sari, stăpîne, de mă scapă, că mă fură Făt-Frumos!Pînă să vie zmeul, el se schimbă într-o muscă de cal şi se ascunse sub coama calului; pas’ de-l mai găseşte! 
   Degeaba se trudi zmeul, săracul, de trei ori d-a rîndul, degeaba căută, degeaba omorî toţi gîndacii şi gîngăniile ce găsi prin grajd, căci chip d-a da peste duşmanul lui de moarte nu fu, căci el se odihnea schimbat în muscă, cînd sub coamă, cînd sub coada calului. Şi cînd calul necheză pentru a treia oară şi strigă: “Sari, stăpîne, de mă scapă, că mă fură Făt-Frumos!” el, obosit şi zdrobit de atîta căutătură nefolositoare, căzu din nou pe pat şi răspunse: 
   — Fură-te, facă ce-o vrea, că de frica şi de groaza lui nu ştiu ce o să mai fac. 
   De astă dată calul se supuse, ca şi cloşca. Făt-Frumos încălecă pe dînsul, după ce ieşi afară din grajd, plesni cu biciul si trecu ca vîntul prin rîu tocmai cînd zmeul ieşea din casă ca să vie înc-o dată în ajutorul preaiubitului său telegar, dar era prea tîrziu; năzdrăvanul trecuse rîul şi-i da cu sîc de dincolo, după mal. 
    — Ah! fecior de lele ce eşti! strigă zmeul scrîşnind din dinţi: orzulmi-ai stricat, fetele mi-ai tăiat, biciul mi-ai luat, cloşca şi calul mi-ai furat! 
   — Dac-o vrea Dumnezeu, şi capul tău, răspunse voinicul zburîndîn slava cerului şi apoi coborîndu-se drept la scara împăratului. 
   — M-am închinat, stăpîne, cu slujba care mi-ai dat, zise el intrîndîn cămara împărătească. 
   
   Împăratul, după ce văzu calul şi zbură cu el cîtva timp prin văzduh, se coborî jos şi, luînd în braţe pe tînăr şi sărutîndu-l pe amîndoi obrajii, îi zise: 
   — De azi încolo eşti mare vornic. 
  VIII
  
   Fratele năzdrăvan, ajungînd mare vornic, uită relele ce-i gîndeau fraţii săi şi, ca să-i împace şi să-i facă să uite pizma ce le pricinuia mărirea sa, îi făcu pe amîndoi sfetnici de taină împărăteşti şi-i îmbogăţi cu fel de fel de daruri şi bani; ei însă cu cît se înălţau şi se însufleţeau prin ajutorul lui, cu atît se aprindea şi mai tare în ei dorinţa d-a-i face de petrecanie. 
   Împăratul avea o fată frumoasă ca un luceafăr, încît la soare te puteai uita, dar la ea ba, şi dorea s-o căsătorească cu un fecior de împărat vrednic de ea. El o iubea ca ochii din cap şi voia s-o vadă cu mult mai mare şi mai puternică ca dînsul; de aceea toţi feciorii de boier ai împărăţiei sale, care-şi ridicase ochii pînă la dînsa şi îndrăz-nise s-o ceară de la tată-său de soţie, plecase cu nasul în jos şi fără de nici o ispravă, căci tată-său voia s-o vadă lucru mare. 
   Cei doi fraţi duşmani ştiau aceasta şi se hotărîră într-o zi ca să aţîţe pe împăratul împotriva fratelui lor chiar prin fiica lui. Mai întîi se cercară prin laude şi cuvinte înfierbîntătoare să aţîţe în inima lui dragoste pentru fată şi să-i dea fel de fel de nădejdi îndemnătoare şi văzînd că băiatul îşi cunoştea lungul nasului şi nu se întindea mai mult decît îi era pătura, se duse la împăratul şi-i zise: 
   — Împărate, măria-ta, marele vornic s-a îndrăgostit de fata mărieitale. 
   — Cum se poate? strigă împăratul, spumegînd de mînie; aîndrăznit mocofanul să-şi ridice ochii pînă la o fată de împărat, care n-a găsit de potriva ei pe cei mai de neam şi mai bogaţi feciori de boieri? 
   — Da, măria ta, ba încă s-a lăudat că, dacă i-ai da-o, ţi-ar aducechiar pe zmeul legat cobză şi băgat într-un buriu1. 
   — S-a lăudat el cu una ca aceasta? striga împăratul cuprins demirare. 
   
     1 — Da, măria ta. 
   — Bine, fie, primesc; să-mi aducă zmeul închis într-un buriu şi-idau pe fie-mea de nevastă. 
   Bietul vornic, auzind din gura împăratului porunca d-a se duce să-şi împlinească astă laudă, căzu la picioarele lui şi-i strigă: 
   — Nu-ţi face păcat cu mine, slăvite împărate, nu mă da pierzăriidegeaba, căci cu nimic nu sunt vinovat. Niciodată n-am îndrăznit să-mi ridic ochii pînă la luceafărul ceresc ce se numeşte fiica măriei tale, niciodată n-am îndrăznit să rostesc o asemenea laudă, ci alţii au făcut-o pentru mine, dar nu ca să mă crească, ci ca să mă prăpădească. 
   — Chip de scăpare nu e, strigă împăratul: du-te!
   — Maria ta, ia-mi tot ce mi-ai dat: bogăţii, ranguri, mărire, lasă-mă să ajung iarăşi ce m-au lăsat părinţii, un muncitor sărac şi dosădit, dar dăruieşte-mi zilele! 
   — Nu se poate, pleacă, sau de nu, îţi zace capul unde îţi staupicioarele. 
   
   De astă dată, bietul băiat plecă amărît şi cătrănit de nu-l mai ţineau picioarele; lesne lucru să furi o cloşcă şi un cal, dar un zmeu groaznic şi puternic, care a băgat spaima într-o mulţime de împăraţi şi a pustiit toate împărăţiile vecine, nu era de loc lucru lesne; dimpotrivă, era peste putinţă, cu tot biciul ce avea el înfăşurat pe după coapse. 
   Năzdrăvănia lui de astă dată nu-i folosi la nimic alt decît să-i dea în gînd sa facă o cercare într-o doară, ce o ieşi să iasă, şi să se căpătuiască într-un noroc cu nişte unelte de dogar, adică: secure, bardă, fierăstrău şi nişte cercuri de fier. Cu aste unelte în desagă apucă el drumul spre palatul zmeului, coti la dreapta ca să ajungă la malul rîului drept în dreptul pădurii şi, ajungînd acolo, despică rîul şi se înfundă în bungetul1 întunecos. 
   După ce aduse rîul în starea lui de mai nainte, se dete de trei ori peste cap şi, schimbîndu-se într-un bătrîn alb colilie şi cu barba pînă 
        1 la brîu, începu să taie rădăcina unui copac mare şi să facă ziua nămiaza mare un zgomot de auia pădurea întreagă. Zmeul, de cînd rămăsese închis în ostrovul său ca leul în cuşca îmblînzitorului de dobitoace, nu făcea alt decît da ocol ostrovului şi cît ziulica de mare îl învîrtea şi iar îl învîrtea, ca doar să găsească un locşor pe unde să treacă dincoa, dar pustiul de foc care giulea şi ustura nevoie mare îl făcea să se tragă înapoi şi să-şi rumege turbarea cu nădejdea d-a şi-o vărsa pe cineva, cînd va găsi vremea cu prilej. 
   Cînd auzi zgomotul ce ieşea din pădurea sa, scoase un ţipăt de bucurie şi ca uliul alergă spre partea locului, strigînd: 
   — El trebuie să fie; în sfîrşit am pus mîna pe dînsul, ca să-miizbîndesc de toate neajunsurile ce mi-a făcut. 
   Într-adevăr, el era, dar dînsul nu îl cunoscu şi, luîndu-l drept un unchiaş gîrbovit de zile, îşi înecă un suspin de părere de rău şi încruntîndu-şi sprîncenele, îi zise: 
   — Cine eşti tu care îndrăzneşti d-a-mi călca moşiile mele şi d-a-mităia lemnele mele? 
   — Om bun, răspunse unchiaşul tăind fără contenire; dar dumneatacine eşti? 
   — Cine sunt eu? Ce, nu mă cunoşti?
   — Nu, căci nu te-am văzut de cînd sunt şi pe lîngă asta am şivederea scurtă. 
   — Eu sunt puternicul zmeu, stăpînul acestor cuprinsuri, răspunsezmeul cu măreţie. 
   — Măria ta! strigă unchiaşul aruncînd securea cît colo şi cu-prinzîndu-i genunchii şi sărutîndu-i picioarele. Oh! Dumnezeu te-a pus în calea mea ca să mă izbîndeşti şi ca să mă scapi de prigonirea afurisitului de Făt-Frumos care mi-a furat copila, un mărgăritar de fată, şi apoi, ca să se scape de mine, m-a luat pe calul său cu douăsprezece aripi, m-a trecut rîul de foc şi m-a aruncat într-ăst bunget de pădure, de unde nu mai pot ieşi. 
   
   — Făt-Frumos! strigă zmeul; ce Făt-Frumos?
   — Unul care se laudă că a cosit orzul încă necopt al unui zmeuputernic, apoi i-a tăiat trei fete ca nişte cadre şi, în sfîrşit, i-a furat o cloşcă cu ouă şi pui de aur şi acel cal minunat care zboară prin slava cerului. 
   — Eu sunt acel nenorocit de zmeu. 
   — Măria ta? strigă moşneagul uitîndu-se la el cuprins de mirare;să fie cu putinţă? 
   — Da, a fost, răspunse zmeul oftînd din băierile inimii. — Şi stai pe loc cu mîinile în sîn şi nu-ţi izbîndeşti?
   
   — Ah! dac-aş putea, i-aş sorbi tot sîngele, picatură cu picătură!
   — Nu poţi? şi te numeşti că eşti zmeu! strigă bătrînul încrucişîndu-şi mîinile cu ciudă; eu, vorba vine, sunt un biet muritor şi nu mi-a făcut alt rău decît mi-a furat o fată ca să se cunune cu ea, fără voia mea, şi tot cum m-am văzut într-astă pădure, m-am gîndit numaidecît la izbîndire şi m-am pus pe treabă. 
   — Dar ce ai de gînd să faci?
   — Ai să vezi. 
   — De ce tai ăst copac aşa de gros?
   — Ca să fac un butoi mare şi destul de gros ca să nu-l poată sparge
   
   cînd se va umfla şi se va opinti în el. — Şi ce să faci cu dînsul? 
   — Să închid în el pe duşmanul meu de moarte şi apoi să-l aruncîn foc. 
   — Bună idee, dar cum s-o îndeplineşti? cum să-l îndupleci pe elca să intre înăuntru. 
   
   — Cu ajutorul fetei mele voi răzbi la dînsul noaptea, pe cînd
   doarme dus. — Ştii unde şade? 
   — Cum de nu!
   — Dar cum vrei să ieşi d-aici peste rîul înflăcărat peste care n-amputut trece chiar eu? 
   — Asta e taina mea; nu sunt de-a surda vrăjitor. 
   — Vrăjitor!
   
   — Da, d-aceia ce încheagă apele şi amorţesc înfierbinţeala flă-cărilor. 
   — Dacă-ţi voi da mînă de ajutor, mă treci şi pe mine dincolo? 
   — Auzi întrebare! cum de nu?
   — Atunci să ne punem pe treabă. 
   
   Cît te ştergi la un ochi, copacul fu răsturnat la pămînt şi, pînă la sfinţitul soarelui, doagele tăiate şi netezite cu cuţitoaia, şi butoiul înfundat într-o parte şi cercuit. 
   — Ah! ce mai butoi ţeapăn, strigă unchiaşul, însemnînd pe undesă tragă gardenul pentru fundurile de sus; drac să fie diavolul de Făt-Frumos şi tot nu va ieşi din el, dacă-l voi închide o dată înăutru. 
   — Nu te prinde, căci el e mai puternic decît dracul, răspunsezmeul. 
   — Păcat că nu sunt în floarea anilor mei! murmură unchiaşulsuspinînd, căci aş fi intrat în el, m-aş fi umflat, ştii colea voiniceşte, şi aş fi făcut o cercare să văd poate să-l spargă cineva, ori nu. 
   — S-o fac eu, dacă vrei, zise zmeul. 
   — De ce nu? dacă nu te superi; am fi mai siguri de isprava faptelornoastre. 
   
   Zmeul, fără să bănuiască nimic, intră în butoi, se umflă o dată, se umflă a doua oară, şi cînd fu a treia oară, cercurile de fier plesniră şi zburară cît colo, făcute fărîme. 
   — Vezi că era să dăm de şugubină? strigă zmeul sculîndu-se de jos. 
   — Văz, dar nu e de vină butoiul, ci măria ta care eşti prea puternic, răspunse unchiaşul cu ciudă; acum iacă izbîndirea noastră peste putinţă! 
   — Pentru ce peste putinţă? 
   — Căci cercurile ce se întîmplase să am asupră-mi au plesnit şi, pînă să caut altele, o să treacă multă vreme şi mi-e frică să nu afle procletul de Făt Frumos. 
   — Nu purta grijă, că am eu ac de cojocul lui. 
   — Ce spui?
   
   — Am în pivniţă nişte cercuri de fier groase ca pe deget, pe caresunt sigur că nu va putea să le rupă; mă duc să le caut. 
   Se vede că zmeii erau răi, puternici, dar glagorie n-aveau nici cît negru sub unghie, căci el nu se gîndi nici de loc de unde găsise unchiaşul sculele şi cercurile de fier pe cînd fusese răpit fără veste de Făt-Frumos, după spusa lui, şi aruncat în acel ostrov, ci alergă spre casă ca un Vlad, orbocăi prin pivniţă pînă ce dădu de cercuri şi, după ce le găsi, veni cu ele, aşeză din nou butoiul, mai scoase din doage, căci cercurile erau mai strîmte, îl încheie bine şi după ce-l bătu bine, sări iar înăuntru şi începu să se umfle din nou. 
   Acum lemnele trosniră puţintel, dar fierul cercului nici nu se clinti. — Eu nu sunt încă sigur, răspunse unchiaşul, pînă n-oi face o încercare şi cu fundurile de dasupra puse la loc. 
   — Ce e mai lesne, zise zmeul; tot sunt eu în butoi, pune-le, ca săne vedem pe deplin visul cu ochii. 
   — Bucuros, răspunse unchiaşul, — şi fără a face multe nazuri, aşeză fundurile deasupra capului zmeului ce se ghemuise în fundul strîmtului butoi, bătu cu ciocanul deasupra, pînă intrară doagele în ulucul gardenului, şi după aceea aşeză cercul de la gură şi, după ce-l bătu cu tot şiartul, strigă: 
   
   — Umflă-te acum, zmeule!
   Zmeul se umflă din toate puterile de trei ori pe rînd, unul după altul, dar de astă dată nici doagele nu mai trosniră. 
   — Acum dacă oi vrea m-oi mai scoate, răspunse zmeul năbuşit, dacă nu, aici rămîn pînă mi-o plesni fierea, că de ieşit nu mai e cu putinţă. 
   — Mai umflă-te o dată, să nu ne dea Făt-Frumos de potcă1. 
   Zmeul se mai umflă o dată aşa de puternic, încît sări polobocul de un cot de la pămînt, dar nu fu chip d-a rupe cercurile sau doagele; după aceea zise: 
   — Scoate-mă mai iute că plesnesc de năbuşeală. 
        1 — Lasă că bun loc ţi-ai ales, răspunse unchiaşul, făcîndu-se iarăşivoinic: nu ţi-am spus eu că d-o vrea Dumnezeu şi capul tău? Acum pregăteşte-te de moarte, fîrtate, ca ţi-a sosit veleatul. 
   — Ah, fecior de lele ce eşti! strigă zmeul săltînd un stînjen cuburiul de la pămînt; orzul mi-ai stricat, fetele mi-ai tăiat, biciul mi-ai luat, cloşca şi calul mi-ai furat, capul mi-ai mîncat. 
   
   Voinicul, drept răspuns, puse dopul la vrană, dete buriul d-a rostogolul pînă ameţi bine pe bietul zmeu, după aceea plesni cu biciul peste palaturi şi cuprinsurile lui, şi după ce le schimbă într-un măr de aur, îl băgă în sîn, luă buriul cu zmeul la spinare şi plecă p-aici încolo spre palatul împărătesc, fără de nici o împiedicare, căci rîul de foc pierise. 
   A doua zi, înfăţişîndu-se la palat, puse la picioarele stăpînului său butoiul cu zmeul înăuntru şi-i zise: 
   — M-am închinat, stăpîne, cu porunca care mi-ai dat. 
   Împăratul se cruci văzîndu-l că se întoarce viu, nevătămat, şi se cuprinse de groază mare auzind că spăimîntătorul zmeu, de frica căruia a tremurat atîţia mari de ani, se afla în palatul său şi zăcea fără de putere închis într-un buriu, în care fusese închis de mîna unui fecior de plugar. 
   El vedea cu ochii şi tot nu credea, şi tot i se părea cu era jucăria unui vis sau a unei amăgiri din partea vornicului său. Doritor d-a se încredinţa de adevăr, el scoase dopul de la vrană şi, aplecîndu-se spre dînsa, strigă: 
   — Acilea eşti, zmeule?
   — Aci, slăvite împărate, răspunse zmeul cu un glas năbuşit; fă-ţipomană de-mi dă drumul şi-ţi voi da bogăţii numeroase ca nisipul mării. 
   — Ce spui? zise împăratul rîzînd; degrabă ţi-o fi? lasă că bun locţi-a ales ginerele meu şi mult şi bine ai să stai tu acolo, aşteptînd să te scot eu. Pregăteşte-te mai bine a răscumpăra prin moarte nelegiuirile ce ai săvîrşit. 
   
   Zmeul scoase un urlet groaznic, încît făcu să zornăie toate geamurile şi sări în sus de izbi cu butoiul tavanul, dar de ieşit nu putu ieşi. Împăratul nu mai putea de bucurie, chemă divanul întreg şi împărtăşi tuturor sfetnicilor săi fericita veste că a scăpat cu totul de zmeu; chemă apoi pe fiica sa, şi punîndu-i mîna ei în mîna mîntuitorului scaunului său, îi zise: 
   — Iată bărbatul tău. 
   Trei zile şi trei nopţi d-a rîndul fu veselie şi zaiafet în tot cuprinsul împărăţiei, de bucurie c-a scăpat de zmeu; împăratul şi toţi supuşii săi alergară să vadă locul unde a fost mai nainte groaznicul palat. 
  IX 
   Toţi şi toate din toată întinderea cuprinsului împărăţiei erau fericiţi şi mulţumiţi că au scăpat de procletul de zmeu, numai fraţii cei nemulţumiţi trăsneau şi bufneau de ciudă, mai cu seamă cînd au aflat că împăratul a dat duşmanului lor pe fiica sa de nevastă şi l-a lăsat moştenitor peste tronul său. 
   Fratele lor ştia gîndurile lor, şi încă mai ştia că mijlocul d-a le potoli setea ce aveau d-ai face rău nu era potolită; ca să scape o dată, hotărî să uite că era frate cu ei şi să se cotorosească de dînşii cu orice chip. 
   Aşadar, se duse la împăratul şi-i zise: 
   — Măria ta, eu m-am lăudat cît m-am lăudat, căci au fost lucruricu putinţă de îndeplinit, dar de! lauda ce s-au lăudat fraţii mei azi dimineaţă prea e boacănă. Ei zic că dacă i-ai pune şi pe ei dasupra rugului pe care voi pune butoiul cu zmeul ca să arză în ziua cununiei mele, dînşii vor putea să se apere de flăcări cu ascuţişul săbiilor. 
   — Voia să li se facă! strigă împăratul voios; şi dacă vor ieşi din foc vii, nevătămaţi, pe unul îl fac vornic şi pe altul mare spătar. 
   
   Auzind porunca împărătească, fraţii cei nelegiuiţi înţelese că frate-său le-a făcut-o şi el o dată şi bine, şi începură să o sfeclească şi să-şi frîngă mîinile cu deznădejde. Cum auziră, alergară numaidecît la fratele lor, căzură în genunchi la picioarele lui, îl rugară, îi aduse aminte că sunt ieşiţi din pîntecele aceleiaşi mame, plînse chiar, dar nu fu chip de înduioşare. El ştia cît le plătea pielea şi cît de tare le-a coprins sufletul demonul pizmei, şi nu căzu de loc în ispită d-a se lua după vorbele lor şi d-a da crezămînt făgăduielilor lor. 
   Aşadar, fură nevoiţi să-şi sufere scrisa şi să moară încai cum se cuvine, primind cu vîrf şi îndesat răsplata faptelor lor. 
   Cununia fratelui lor se săvîrşi cu mare paradă şi după dînsa urmă fel de fel de privelişti mîndre şi de veselii. Oraşul întreg se îmbrăcă cu flori şi lucruri scumpe, tot norodul se înveşmîntă ca în zi de sărbătoare; drumul de la palat pînă la mitropolie fu semănat numai cu trandafiri şi garoafe, şi din cişmelele oraşului curse toată ziua în loc de apă numai vin şi sorbeturi răcoritoare. 
   Mirele şi mireasa erau învesmîntaţi numai în mătăsuri şi catifele albe şi pietre scumpe; caleaşca lor era numai aur şi mătase albă, şi cei şase cai înaintaşi erau albi ca laptele şi împodobiţi cu pene albe şi hamuri de aur şi de argint; ce nu văzuse plugarul de cînd îl făcuse mă-sa. 
   După ce se săvîrşi cununia, împăratul, mirii şi toţi nuntaşii urmaţi de norod ieşiră afară din oraş şi înconjurară locul ce se pregătise pentru arderea zmeului. Lemnele fură aşezate unele peste altele, butoiul în mijlocul lor şi deasupra lui, de voie, de nevoie, fură legaţi de nişte prăjini groase cei doi fraţi, cărora le lăsase mîinile slobode şi le pusese în mîini cîte o sabie. 
   Îndată ce ajunse împăratul, se dete foc lemnelor, flăcările se ridicară în sus, cei doi nenorociţi începură să dea în dreapta şi în stînga cu săbiile îndemnaţi de o nebună nădejde, dar îndată fumul îi înecă, flăcările le arse legăturile şi hainele şi-i făcură să cadă grămadă peste butoiul ce trosnea, scoţînd nişte ţipete înfiorătoare. 
   Peste un ceas nu rămăsese din rug decît un maldăr de cenuşă, în mijlocul căruia slujitorii găsiră trei căpăţîni pe jumătate arse. De acolo, nuntaşii şi norodul se întoarse în oraş ca să se puie din nou pe benchetuială, şi pe sub seară duse pe miri la casa lor. 
   Care era casa lor nimeni nu ştia; cînd sosi însă ceasul, apucară cu toţi, luminaţi de mii şi mii de făclii, spre locul unde fusese palatul zmeului şi acolo văzură, cuprinşi de mirare, în locul ce cu două zile mai nainte îl văzuse sterp şi uscat, un palat de toată frumuseţea, învelit în aur şi înconjurat de toate părţile de un rîu de lapte, deasupra căruia sta spînzurat un pod de argint. 
   Minunăţiile din palatul împărătesc era nimica pe lîngă minunăţiile din palatul zmeului; acolo-i aştepta o masă şi mai bogată, la care se puse cu voie bună mare şi mic, fără deosebire. După masă, nunta întreagă se coborî în pivniţe şi tainiţe, unde gemeau cine ştie de cînd nenumărate fiinţe omeneşti de bărbaţi şi femei, şi numaidecît deschise toate uşile, dezlegară toate fiarele, dădură drumul la toţi închişii şi-i milui pe toţi. 
   Petrecerile nunţii ţinură o săptămînă întreagă, mesele nu se mai destinse cît ţinu benchetuiala şi, fiind şi eu la una din ele, furai o lingură scurtă şi o băgai în gura cui ascultă. 
    
     
  
  ÎNŞIR’ TE MĂRGĂRITE CU DALBE FLORI AURITE 
   A fost, cică, măre, odată, da demult de tot, 
   cînd avea ursul coadă şi dădea salcia roadă, 
   a fost un împărat tînăr. Şi ăst împărat, cînd îi dădea răspas trebile împărăţiei, se îmbrăca tiptil şi se ducea să se plimbe. Aşa, iacă trece o dată pe dinaintea palatului unui împărat vecin ş-acolo, uitîndu-se pe geam, vede p-ale trei fete ale împăratului ăluia. Acum, el nefiind din fire aşa îndrăzneţ, cum le-a văzut că se uită şi ele la el a şi coborît ochii în jos şi nu s-a mai uitat la ele, dar auzi pe una din ele zicînd: 
   — Eu aş lua de bărbat pe flăcăul ăsta de trece călare, şi de-ar vreaşi el să mai ia pe mine, i-aş ţine casa-ntr-un fus de tort. Cum îi trecură pe la urechi vorbele astea, puse călcîile în burta 
   calului şi-l mai învîrti şi-l mai suci, ca să auză tot. Alta zise: 
   — Eu i-aş învîrti casa pe două mere de aur. 
   Iară a d-a treia zise:
   
   — Ba eu i-aş face doi copii cu totul şi cu totul de aur. 
   
   Pe împărat l-ar fi ademenit, nu l-ar fi ademenit, ale două fete dintîi, dar cînd o auzi p-a d-a treia, s-a isprăvit, că el nu mai putea de dragul copiilor. 
   Îşi curmă calea şi se întoarse acasă, iar a doua zi, cînd se revărsa de ziuă, se îmbrăcă cu straie mîndre împărăteşti, încăleca p-un fugar d-ăia straşnici, de vărsa foc pe nări, şi se duse glonţ la împăratul cu fetele să-i ceară de nevastă pe fii-sa a care zisese că-i face doi copii cu totul şi cu totul de aur. 
   Împăratul, tatăl fetelor, măcar că fata pe care i-o cerea era a mai mică, ş-ar fi vrut să le mărite cu rost, începînd cu a mai mare, prinse bucuros să se înrudească cu el, că-i ştia vrednicia, şi porniră nuntă împărătească, care ţinu şapte zile şi şapte nopţi; iar după ce se sfîrşi dandanaua, îşi luă ginerele mireasa şi se întoarse la împărăţia lui. 
   Acilea toate ar fi mers bine, dar pasămite avea împăratul o roabă frumoasă, ţigancă, cu care trăia de multă vreme, şi astă roabă cum văzu pe nevasta împăratului atîta îi fu de necaz, că nici laie, nici bălaie, îi puse gînd rău. 
   Trecu vreme la mijloc ca de vro opt luni de cînd se însurase împăratul, şi la el ceartă, ori să zici că să nu se învoiască la ceva cu nevastă-sa, ferit-a Dumnezeu! Ce zicea unul zicea şi ălălalt, de trăiau d-o minune de bine; ba împărăteasa rămăsese şi grea şi aşteptau cu drag amîndoi ziua cînd s-or pomeni cu doi dolofani de copii numai şi numai de aur. 
   Dar ştii, cînd vine năpastea pe capul romînului. . . Se pomeneşte într-o zi împăratul că trebuie să pornească cu război asupra unui vrăjmaş, care se tot silea să-i hărţuiască împărăţia. 
   Plecă bietul om, mîhnit pînă în fundul sufletului, că-şi lasă nevasta singură tocmai la vremea cînd să nască, şi merse, şi merse pînă se întîlni cu vrăjmaşul, şi dacă-l întîlni îi trase o bătaie ăluia, nenişorule, de îi merse fulgii. 
   Cum văzu că l-a biruit, o porni îndărăt spre casă. Aci dac-ajunse, ce-l aştepta? Se pomeni, cînd ceru să-şi vadă copiii, că-i aduce ţiganca doi căţei. 
   — Ce sunt ăştia? răcni împăratul. 
   — Copiii d-tale, să trăieşti, măria-ta, răspunse ţiganca. Atunci împăratul se înfurie de tot, din pricină că l-a minţit nevastă-sa, că i-a făcut doi căţei în loc de doi copii cu totul şi cu totul de aur, şi a făcut-o roabă, punînd-o la fel de fel de munci şi bătînd-o, iar pe roabă o făcu împărăteasă. 
   Biata împărăteasă, pasămite, nu era vinovată, că ea se ţinuse de vorbă: făcuse doi copii de aur; dar ţiganca, de necaz pe dînsa că se măritase cu împăratul, ibovnicul ei, luase copiii cum îi făcuse, de n-avusese vreme împărăteasa nici să se uite la ei, şi-i îngropase de vii, iar în locul lor pusese doi căţei de la o căţea, care fătase taman atunci. 
   Din locul unde îngropase roaba copiii, drept în faţa palatului, răsăriră doi brazi frumoşi, care ziua creşteau cît ar creşte alţii în-tr-un an, iar noaptea se făceau copii la loc şi se duceau la mumă-le de le da ţîţă, ş-o făceau să-şi mai uite de necazuri, sărutînd-o şi mîngîind-o. 
   Dar nu trecu multă vreme la mijloc şi ţiganca, băgînd de seamă cum creşteau de repede brazii din faţa palatului, se temu de ceva şi rugă pe împărat să-i taie d-acolo că-i împiedică vederea. Împăratul nu vru, că-i erau dragi, iar ţiganca văzînd aşa, a zis că de nu-i taie, pîine şi sare cu el nu mai mănîncă; şi împăratul, ca să-i facă pofta, puse de tăie brazii şi făcu din ei două scînduri de pat pe care le-au pus una la patul lui şi una la al ţigăncii. Iar biata împărăteasă, văzînd că-i taie copiii, se jelea de moarte. 
   Într-o noapte au început să vorbească scîndurile de la paturi: 
   — Cum ţi-e ţie, soră-mea? întreba băiatul. 
   — Greu mi-e, frăţiorule, că e hoaţa de ţigancă pe mine. . . da ţiecum ţi-e? 
   — Mie mult mi-e uşor, surioară dragă, că e tata dasupra. Roaba fiind deşteaptă i-a auzit vorbind aşa, şi a doua zi puse scîndurile pe foc şi le arse; şi cînd ardeau troznind, săriră două scîntei din foc într-o copaie cu tărîţe, din care mîncînd o oaie rămase grea şi născu doi mieluşei, a căror lînă era cu totul şi cu totul de aur. 
   
   Împăratul nu mai putu de dragul lor, cînd văzu, dar ţiganca nu ştia cum să-i prăpădească mai iute, şi într-o zi, cînd nu era împăratul acasă, puse de-i tăie, şi maţele le dădu cu număr bietei împărătese, care era roabă, să se ducă cu ele la gîrlă să le spele, dar să nu care cumva să piardă vrunu, că amar va fi de ea. 
   Mare jale a cuprins pe împărat cînd a auzit ce făcuse nevastă-sa, iar biata împărăteasă, plîngînd, s-a dus să spele maţele mieluşeilor nevinovaţi, pe care îi ştia că erau copiii ei iubiţi. 
   Cînd ajunse la gîrlă, spălă maţele şi le curăţi cîte unu-unu, iar la urmă, îi scăpă unul din mînă şi o luă pe apă în jos. O cioară, cum îl văzu, se repezi de-l luă în plisc şi zbură cu el într-un pom. 
   — Cioacă, cioculiţă, se rugă biata femeie, dă-mi, rogu-te, maţu, că mă bate roaba cu toiagul, de-o vedea că lipseşte. 
   — Nu ţi-l dau, răspunse cioara, că nu mi-ai dat niciodată vro mînă
   de mălai să-mi astîmpăr foamea. Auzind, porni împărăteasa spre moară: 
   — Moară, moricică, dă-mi niţel mălai să dau cioarei, să-mi deamaţu, că mă bate roaba cu toiagul de-o vedea că lipseşte. 
   — Nu-ţi dau, răspunse morarul care auzi, că nu mi-ai adus nici un
   pui de găină. Şi se duse biata femeie la cloşcă: 
   — Cloşcă, cloşculiţă, dă-mi un puişor să duc morarului; morarulsă-mi dea mălai, mălaiul să-l duc cioarei, cioara să-mi dea maţul, că mă bate roaba cu toiagul de-o vedea că lipseşte. 
   — Nu-ţi dau, zise cloşca, că nu mi-ai dat nici un bob de porumbmăcar vreodată şi mie. Şi o luă înspre un om care culegea la porumb: 
   — Omul lui Dumnezeu, omul lui Dumnezeu, dă-mi un bob deporumb, să-l dau cloştii; cloşca să-mi dea puiul; puiul să-l dau morarului; morarul să-mi dea mălai; mălaiul să-l dau cioarei; cioara să-mi dea maţul, că mă bate roaba cu toiagul de-o vedea că lipseşte. 
   
   Iar omul, făcîndu-i-se milă de ea, i-a dat mai multe-boabe şi le-a dat pe toate cloştii; cloşca i-a dat puiul; puiul l-a dat morarului; morarul i-a dat mălai; mălaiul l-a dat cioarei şi cioara i-a dat maţul îndărăt. 
   În vremea asta venind un val, cum lăsase ea maţele pe marginea gîrlei, îi luă altul, dar ea îl lăsă, neavînd ce face, şi se întoarse acasă deznădăjduită cu ale care-i rămăsese, căci se gîndi: “Mult am suferit eu, ce o fi d-oi mînca ş-o bătaie?!” 
   Pasămite, rînduise Dumnezeu să fie ale două scîntei taman în maţul ăla pe care l-a luat gîrla. Şi fiind gîrla mare, s-a fost agăţat de 
   o cracă de pom, ce atîrna pînă în apă, iar cînd s-a tras apa, au ieşit din el doi copii măricei: o fată ş-un băiat. Băiatul avea o custură cu care tăia răchită, iar fata o furcă cu care torcea; şi amîndoi erau de aur, şi frumoşi la chip de venea lumea de pe lume, de se uita la ei şi se minuna d-aşa frumuseţe. . . Ba ajunse vestea la împărat, care, cum auzi, veni să-i vază şi el, şi cînd îşi aruncă ochii şi-i văzu aşa de frumoşi, îi şi luă cu el la palat. 
   Cînd îi văzu roaba, o sfecli de tot, se făcuse de parcă o pusese pe jăratic, dar nu avu ce face, că împăratul nu se despărţea de ei de loc, căci văzuse cum strîmbase din nas nevastă-sa cînd îi adusese şi îi era să nu le facă de petrecanie ca şi mieluşeilor. Ş-aşa trăiră copiii pe lîngă împărat, care îi iubea cum nu se mai poate de mult. 
   Într-o zi, nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, se rupse un şir mare de mărgăritare pe care-l purta la gît ţiganca; dădu să le culeagă, să le înşire la loc. . . nu putu cu nici un chip; îi alunecau printre degete, ca zvîrlugile. Bre! că ce să fie, bre! că ce să facă. . . chemă curteni, chemă slugi. . . degeaba, nu puteau să le înşire, şi pace. 
   — Ia staţi să pun eu pe copilaşii ăi frumoşi, zise împăratul, să vedem ei or putea? că cum sunt de minunaţi în toate, or putea face şi minunea asta să înşire boabele de mărgăritar pe care nu le poate nimeni înşira. Ai, veniţi-ncoa, dragii mei, să vă văd. 
   Copiii se puseră jos şi începură să înşire, iar boabele se înşirară cum se înşiră toate boabele, de s-au mirat toţi. 
   — Acum, măria-ta, zise băiatul, văzînd că e multă lume — că erau faţă sfetnicii şi toţi oamenii curţii — să asculţi să-ţi spun o poveste frumoasă. 
   
   — Ştii poveşti?. . . Păi de ce nu-mi spuneai? Ai, să te văd, ia începe. . . 
   Şi începu băiatul aşa:
   “A fost odată demult de tot, 
   
   cînd avea ursul coadă şi dădea salcia roadă, 
   a fost un împărat tînăr, înşir-te mărgărite cu dalbe flori aurite; şi ăst împărat a trecut o dată pe dinaintea palatului unui împărat vecin, înşir’ te mărgărite cu dalbe flori aurite; şi. . . ” şi aşa urmă să spună băiatul toată istoria pe care o ascultarăţi şi dumneavoastră; iar ţiganca la fiecare vorbă zicea: 
   Un tăciune ş-un cărbune, Taci, băiate, nu mai spune. 
   Dar împăratul i-a zis să spună înainte toată istoria, şi cînd sfîrşi băiatul, văzînd că el şi cu soră-sa sunt copiii lui, îi luă şi-i sărută cu drag; apoi trimise de aduse pe adevărata împărăteasă de la bucătărie, îşi ceru iertare de la ea, de ce-o făcuse să sufere, şi o puse iar pe tron alături cu el, iar pe ţigancă puse d-o ucise cu pietre. . . 
   Şi eu încălecai p-un gătej uscat, Să fie basmul băsmuit şi-n alt sat. 
    
     
  
  VOINICUL-ŞARPE ŞI FATA DE ÎMPĂRAT 
   A fost odată ca niciodată, a fost odată demult tare, pe cînd se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de măji de fier la un picior şi sărea de ajungea cu spinarea în cer. 
   Au fost odată o babă şi un moşneag, care nu aveau copii. Într-o bună zi moşneagul zise: 
   — Măi babă, bate în sită şi covată şi fă-mi o turtă în vatră, să mă duc în lume după copil. 
   Baba a cernut făină, a copt turte, a pus moşneagului în traistă şi l-a pornit la drum. A mers moşneagul şi a tot mers şi într-un tîrziu a ajuns la o fîntîniţă. Moşneagul a poposit, a ospătat, a băut şi s-a culcat. 
   Cînd s-a trezit, a găsit în traistă un pui de şarpe. Moşneagul s-a uitat la puiul cel de şarpe şi s-a gîndit: “O să-l iau, să ne fie fecior şi sprijin la bătrîneţe”. 
   Şi moşneagul a luat traista cu puiul de şarpe, a venit înapoi şi de la poartă a prins a striga: 
   — Deschide, babă, uşile şi ieşi-ne înainte!
   — Ce-ai adus la casă, ce să fac cu şarpele? s-a mirat baba. 
   — Acesta o să ne fie fecior. 
   
   I-au făcut loc pe cuptor lîngă sobă, şi, cînd colo, se lungeşte şarpele şi creşte, că nu încape pe cuptor. Moşneagul şi baba l-au ridicat în pod, l-au hrănit trei zile cu lapte dulce şi miez de nucă şi a crescut şarpele de pocneau grinzile şi intra casa în pămînt de greutate. La a patra zi şarpele a scos capul pe gura podului şi a vorbit: 
   — Tată şi mamă, a venit vremea să mă însor. 
   Moşneagul şi baba s-au bucurat:
   — Şi pe cine vrei s-o peţeşti?
   
   — Pe fiica împăratului. 
   Pînă s-a mai gîndit baba ce să răspundă, a răspuns moşneagul:
   
   — Nu mă duc, dragul tatei, că mi-a lua capul. 
   — Dacă nu te duci, îţi iau eu capul!
   
   Se duce moşneagul, ca vai de el, se duce la palat şi bate la poartă. Strajnicii i-au dat drumul, moşneagul şi-a luat cuşma din cap, s-a închinat şi a spus: 
   — Să trăieşti, luminate împărate!
   — Mulţumim dumitale, om călător, ce ai venit? 
   
   — Am venit să ne luăm de cuscri, dumneata ai fată de măritat, euam băiat de însurat. 
   Împăratul s-a făcut foc şi pară, şi a poruncit călăilor şi temnicerilor să-l izgonească cu bicele şi să deie drumul la cîini, să-l mănînce. Călăii l-au alungat cu bicele, au slobozit cîinii din lanţ şi l-au rupt în bucăţi, că bietul moşneag a ajuns acasă cu un pic de suflet. 
   Cînd l-a văzut şarpele păşind pragul rămolit şi ujilit ca vai de dînsul, s-a întins din gura podului l-a înghiţit şi i-a dat drumul bun sănătos şi îmbrăcat în haine nouă. 
   — Cum îţi pare? l-a întrebat şarpele. 
   — îmi pare bine că-s cu zile şi-s voinic cum am fost. 
   
   — Şi mie îmi pare bine că are cine se duce s-o ceară pe fiica împăratului de mireasă. 
   — Nu mă duc, dragul tatei, că mi-a lua capul!
   — Dacă nu te duci, îţi iau eu capul!Moşneagul s-a dus la palat şi s-a închinat în faţa împăratului:
   
   — Bine te-am găsit, luminate împărate!
   — Bine ai venit, moşule, ce ţi-i voia şi nevoia?
   — Să ne luăm de cuscri, tu ai fată de măritat, eu — băiat de însurat, 
   
   să le facem o nuntă. Ca să nu mai deie fata, împăratul zice: 
   — Vezi dealul acela? 
   — Văd, luminate împărate. 
   
   — Pînă mîine dimineaţă să mi-l faci vale şi pe vale să-mi facimoară, să-mi faci iaz, în jurul iazului să ari, să sameni grîu, grîul să-l treieri, să-l faci făină şi în răsăritul soarelui să-mi aduci o pereche de colaci. 
   Moşneagul vine acasă şi-i spune şarpelui: 
   — Iată, dragul tatei, ce a spus împăratul. 
   — Culcă-te, tată, şi dormi, nici în seamă nu lua. 
   
   Şarpele a ieşit afară şi, cînd a şuierat, s-au strîns şerpi, balauri cîtă frunză şi iarbă. 
   — Ce ne-ai chemat, stăpîne?
   — Vedeţi dealul cela? Pînă mîine dimineaţă să mi-l faceţi vale şi pe vale să-mi faceţi moară, lîngă moară un iaz mare, iar locul împrejur sa fie semănat cu grîu, grîul să rodească şi la răsăritul soarelui să-mi aduceţi o pereche de colaci. 
   În zori de zi vin balaurii cu colaci calzi. 
   Şarpele i-a luat, a scos capul pe gura podului şi a vorbit:
   
   — Scoală, tată, şi te du la împărat cu colaci calzi. 
   Se scoală moşneagul, ia colacii şi se duce la împărat. Cînd a văzut împăratul dealul — vale şi pe moşneag cu colaci calzi, s-a dus la împărăteasă şi i-a spus: 
   — Eu am zis să-l sperii, dar el a împlinit porunca. Ce să facemacum cu dînsul? 
   — Lasă, că-i dau eu o poruncă. Pînă mîine dimineaţă să fie mareacu apele la mine sub fereastră, iar în dosul palatului, cît vezi cu ochii, să puie viţă de vie şi pînă în răsăritul soarelui să fie poama crescută, rodită, strugurii copţi, să vorbească bobiţă cu bobiţă între ele, cînd m-oi scula eu, să mă spăl cu apă de mare şi să mănînc poamă. Se întoarce împăratul şi moşneagul îl întreabă: 
   — Ne încuscrim, împărate?
   — Ne încuscrim, moşule, dar să-mi mai împlineşti o poruncă. Pînămîine dimineaţă să fie marea cu apele la mine sub fereastră, iar în 
   
   dosul palatului, cît vezi cu ochii, să pui viţă de vie şi pînă la răsăritul soarelui să fie poama crescută, rodită, strugurii copţi, să vorbească bobiţă cu bobiţă între ele, cînd m-oi scula eu să mă spăl cu împă-răteasa şi cu toată curtea în mare şi să mănînc poamă. 
   S-a dus moşneagul acasă. Şarpele îl aştepta cu sufletul la gură: 
   — Ce-a zis împăratul?
   — Iată, dragul tatei, ce a spus. 
   — Du-te, tată, şi te culcă, nici în seamă nu lua. 
   
   A ieşit şarpele afară, a şuierat şi au venit şerpi, balauri, de nu-i ţinea locul. 
   — Ce doreşti, stăpîne?
   — Pînă mîine dimineaţă să fie marea cu apele sub ferestre lapalatul împăratului, iar în dosul palatului, cît se vede cu ochii, să puneţi viţă de vie şi pînă în răsăritul soarelui să fie poama crescută, rodită, strugurii copţi, să vorbească bobiţele între ele, cînd s-or scula împăratul şi împărăteasa să se spele în apă de mare şi să mănînce poamă. 
   În zori de zi s-a trezit curtea în plescăitul valurilor. 
   Împăratul şi împărăteasa s-au sculat, au deschis fereastra şi s-au spălat în apă de mare. După ce s-au spălat, a început a scădea marea şi în urmă creştea iarbă verde. Cînd s-au uitat în jur, mesele erau încărcate cu struguri de poamă şi bobiţele se luaseră la ceartă, că nu încăpeau pe tipsiile de aur. 
   Dimineaţa şarpele îi zise moşneagului: 
   — Du-te, tată, la împărat, că de acum s-a spălat, a ospătat şi e în
   cheful lui, du-te şi o cere pe fiică-sa de mireasă. Cînd a ajuns moşneagul, era tocmai în răsăritul soarelui: 
   — Bună dimineaţa, înălţate împărate!
   — Mulţumesc dumitale, moşule, iar mi-ai venit?
   — Iar am venit, împărate!— Şi acum de ce?
   
   — Tot cu rugare şi întrebare, ne luăm de cuscri ori ba? 
   
   — Ne încuscrim, moşule, ne încuscrim, dacă îmi îndeplineşti şi atreia poruncă. 
   — Ce poruncă, înălţate împărate?
   — Să-mi faci pînă mîine dimineaţă un drum de aur de la palatulmeu pînă la casa mirelui, unde-s munţi, să-mi pui punţi, unde-s codruri — să-mi pui poduri, iar pe margini să crească pomi de aur şi păsări de aur să-mi cînte în toate glasurile. Mîine dimineaţă să-mi aduci roade să gust, să mă trezesc în cîntecul păsărilor. 
   Moşneagul s-a întors acasă. Şarpele îl aştepta cu gura arsă: 
   — Ce-a spus împăratul?
   — A spus să-i faci un drum de aur de la palat pînă aici acasă, unde-s munţi, să-i pui punţi, unde-s codruri — să-i pui poduri, iar pe margine să crească pomi de aur cu roadele de aur şi păsări de aur să cînte în toate glasurile. Mîine dimineaţă să se trezească în cîntatul păsărilor, să-i aduc roade să guste. 
   — Du-te, tată, şi te culcă, nici în seamă nu lua. Moşneagul s-a dusla culcare, iar şarpele a ieşit afară, a şuierat şi au venit şerpi, balauri 
   — cîtă frunză şi iarbă. 
   — Ce porunceşti, stăpîne?
   — Pînă mîine dimineaţă să faceţi în locul casei un palat pe treipărţi mai frumos ca al împăratului tot din aur-lamur, cu trei rînduri de foişoare şi bătut cu piatră rară şi să faceţi şi un drum de aur de aici pînă la curtea împăratului, unde-s munţi — să puneţi punţi, unde-s codruri, puneţi poduri, iar pe margine să crească pomi de aur cu roadele de aur şi păsări de aur să cînte în toate glasurile, ca să se trezească împăratul şi împărăteasa în cîntatul păsărilor, să ieie roade să guste. 
   La ieşirea zorilor erau toate gata. Împăratul şi împărăteasa s-au trezit în cîntatul păsărilor. Cînd colo, veni şi moşneagul cu închi-năciune şi plecăciune. Cum sosi, aşa vorbi: 
   — Bună dimineaţa, înălţate împărate, a venit vremea să neîncuscrim, să punem zi de nuntă! 
   
   A sărit împăratul, parcă l-ar fi călcat pe bătătură, a ieşit în foişor şi, cînd a văzut drumul, pomii şi palatul toate turnate din firul aurului, n-a mai avut ce zice, a poruncit să deie şfară în ţară, răvaşe prin oraşe, a trimis şi crainici în toate părţile, să poftească lumea la nuntă. Şi a început a se aduna lumea pîlcuri, pîlcuri din toate părţile, că avea o împărăţie de n-o cuprindea gîndul omului. 
   Acum împăratul a trimis trăsura cu patru cai să-l aducă şi pe mire. Vizitiii au mers, s-au oprit în poartă la moşneag şi solii împărăteşti i-au închinat moşneagului colaci şi i-au spus să iasă cuconul mire, că-i aşteaptă nunta. 
   Şarpele, de colo de unde era, a văzut trăsura împărătească şi a spus: 
   — Ce mi-a trimis mie împăratul cotiga aceasta? Duceţi-vă înapoişi spuneţi-i să-mi trimită o trăsură de fier cu douăzeci şi patru de roate şi douăzeci şi patru de cai înhămaţi. 
   Cînd a auzit împăratul de una ca aceasta, i s-a lăsat sîngele în picioare. Nu se putea dumeri ce mire-i acesta. Fiindcă aşa a fost voia mirelui, a dat poruncă la fierari şi i-au făcut o trăsură de fier cu douăzeci şi patru de roate, a înhămat douăzeci şi patru de cai şi a trimis-o la moşneag. 
   Acum mirele s-a suit în trăsură, s-a pornit cu nunta şi coada lui se mai tîra pe jos încă de trei trăsuri. 
   Împăratul îi aştepta cu făclii aprinse, cu pahare drese şi bucate pentru mese. 
   Cînd au ajuns la poarta împăratului, lăutarii au început a cînta, şarpele s-a dat jos din trăsură, s-a întins şi a încolăcit mesele de jur împrejur să steie musafirii pe dînsul în loc de scaune la masă. 
   Au făcut nuntă cu voie bună, veselie şi curajul cel mare. După nuntă au luat mireasa şi s-au întors acasă. 
   Cînd a intrat fata împăratului în casă, s-a mirat ce a văzut. Ce avea mirele în odăile lui, n-avea împăratul în curte. Totul era numai de aur şi o frumuseţe, că-ţi fura inima. 
   Mirele a dezbrăcat pielea de şarpe şi s-a făcut un băiat frumos — 
   o dragoste să te uiţi la dînsul, cu coroană pe cap, cu haine aurite: din guler pînă-n pămînt numai fir de mărgărint. S-au pus ei pe trăit şi trăiau traiul cel bun de pe draga lume. 
   A trecut cît a trecut şi iată că se duce împărăteasa să vadă cum trăieşte fiică-sa cu şarpele. 
   — Apoi, maică, acesta nu-i şarpe, îi un băiat tînăr peste fire defrumos, numai ziua îmbracă pielea aceasta de şarpe, iar seara o dezbracă şi o pune la picioare. 
   — Dacă-i aşa, maică, ştii ce să faci? Să încarci o tava cu jăratic, s-o pui sub pat şi, cînd a întinde picioarele, a cădea pielea şi a arde. Dacă va arde, nu va mai avea ce îmbrăca şi va rămînea aşa. 
   
   Fata a făcut după cum o pusese maică-sa la cale. A aprins un foc cu lemn şi seara, cînd şarpele s-a dezbrăcat şi s-a dus la culcare, a umplut o tava cu jăratic şi a pus-o lîngă pat la picioarele lui. Voinicul a întins picioarele prin somn, pielea a căzut în jar şi a plesnit — şi a vuvuit cerul, a clocotit pămîntul de s-a auzit peste nouă mări şi nouă ţări, unde-i apa lină, cîmpul alămîie şi iarba mătase. 
   Voinicul s-a trezit şi i-a tras o palmă fetei, că au podidit-o lacrimile. Trei lacrimi au căzut pe brîul fetei şi s-au făcut trei cercuri de fier. 
   — Eu mai aveam de purtat trei zile pielea aceasta de şarpe şi eras-o lepăd, ispăşeam de-acum blestemul părinţilor. Cine te-a pus la cale, rău gînd a avut. De azi înainte să umbli încinsă cu cercurile acestea de fier şi să nu le poţi desface, pînă nu-i veni peste nouă mări, peste nouă ţări, unde-i apa lină, cîmpul alămîie şi iarba mătase şi-i striga în gura mare: “Drag stăpînul meu, întinde mîna peste mine, cercul să plesnească, pruncul să se nască!” 
   Voinicul cît mai repede închise uşa şi — să te duci duluţă. Din urma lui s-a ridicat o ceaţă-negureaţă, ce cuprindea cerul şi îneca pămîntul. 
   A rămas fata singură, a plîns, a jelit şi într-o bună zi a lăsat palatul şi s-a pornit pe urma lui. A mers fata şi a tot mers multă cale-împărăţie, cuvîntul să ne ţie şi a ajuns la Sfînta Miercuri. Fata a bătut la poartă şi a vorbit: 
   — Măicuţă, primeşte-mă la popas. 
   — Dacă eşti fată curată, intră să te dăruiesc cu ceva, iar de nu, du-te cît mai departe, că am o căţeluşă cu dinţii de criţă, te face mici fărîme. 
   — Deschide, maică Sfîntă Miercuri, căci sunt o fată curată şi
   oropsită. Sfînta Miercuri i-a deschis şi a întrebat-o: 
   — Tu eşti fiică de împărat, blestemată de bărbat să mergi peste nouă mări şi nouă ţări, unde-i apa lină, cîmpul alămîie şi iarba mătase? 
   — Eu sunt. 
   — Intră să te vadă mătuşa, că de auzit am auzit de tine, iar de
   
   văzut nu te-am văzut. Fata a intrat. Sfînta Miercuri a primit-o, i-a dat un ulcior cu apă să cinstească şi 
   o prescură să ospăteze. Ulciorul şi prescura erau fermecate, de unde bea — se umplea, de unde mînca — creştea. La urmă i-a dăruit trei mere de aur. Fata le-a luat şi iar s-a pornit la drum. Şi a mers şi a tot mers zi de vară pînă-n seară, da atunci zilele erau ani şi a ajuns la chilia Sfintei Vineri. 
   Fata a bătut în uşă şi a vorbit: 
   — Măicuţă, primeşte-mă la popas. 
   — Dacă eşti fată curată, intră să te dăruiesc cu ceva, iar de nu, du-te cît mai departe, că am o căţeluşă cu dinţii de criţă, te face mici fărîme. 
   — Deschide, maică Sfîntă Vineri, căci sunt fată curată. 
   Sfînta Vineri i-a deschis uşa şi a cunoscut-o:
   
   — Tu eşti fiică de împărat, blestemată de bărbat să mergi peste nouă mări şi nouă ţări, unde-i apa lină, cîmpul alămîie şi iarba mătase. 
   — Eu sunt. 
   — Intră să te vadă mătuşa, că de auzit am auzit, iar de văzut nute-am văzut. 
   
   Fata a intrat, a poposit. Sfînta Vineri i-a dat un ulcior cu apă să cinstească şi o prescură să ospăteze. Şi ulciorul şi prescura erau fermecate, că de unde bea — se umplea, de unde muşca — se vindeca. La plecare i-a dăruit un rodan de aur. 
   S-a pornit fata la drum şi a mers cale neumblată peste cîmpuri, peste ape şi a ajuns la Sfînta Duminică. A bătut fata la poartă şi a spus: 
   — Măicuţă, primeşte-mă la popas!Dinăuntru s-a auzit:
   
   — Dacă eşti fată curată, intră să te dăruiesc cu ceva, iar de nu, du-te cît mai departe, că am o căţeluşă cu dinţii de fier, cu măselele de oţel, cînd i-oi da drumu, praf şi fărîme te face. 
   — Deschide, măicuţă, sunt fată curată. Sfînta Duminică i-a deschis şi a cunoscut-o:
   
   — Tu eşti fiică de împărat, blestemată de bărbat să mergi peste nouă mări şi peste nouă ţări, unde-i apă lină, cîmpul alămîie şi iarba mătase? 
   — Eu sunt!
   — Intră să te vadă mătuşa, că de auzit am auzit, iar de văzut nute-am văzut. 
   
   Fata a intrat, a poposit. Sfînta Duminică i-a dat un ulcior cu apă să cinstească şi o prescură să ospăteze. Ulciorul şi prescura erau fermecate, de unde bea — se umplea, de unde muşca — se vindeca. Cînd a fost să plece, i-a dăruit Sfînta Duminică o năframă de mătase împrejur cu aur trasă, a petrecut-o pînă la poartă şi fata a spus: 
   — De aici încolo nu mai ştiu unde să merg să nimeresc. 
   Sfînta Duminică a luat o frunză şi, cînd a suflat-o, s-a dus frunza din plai în plai, din vale în vale şi a făcut o cărare pînă la locul unde se găsea voinicul. 
   — Uite acolo îs curţile bărbatului. El a venit aici în împărăţiazînelor, zînele i-au dat mîncare uitată, băutură uitată şi a uitat de tine. Tu du-te, dar nu intra în casă, căci el e dus în toate zilele la vînătoare, opreşte-te la fîntînă şi prima zi scoate merele de aur la soare, a doua pune rodanul să toarcă pe colacul fîntînii, a treia desfă năframa de mătase împrejur cu aur trasă şi întinde-o pe iarbă verde. Ziua o să vină zînele la apă, o să le vadă şi o să vreie să le cumpere, dar tu să nu le vinzi nici pe bani, nici pe pietre scumpe, nici pe alte lucruri, ci să le dai aşa, dacă te-or lăsa să dormi o noapte în odaia voinicului. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos. 
   Fata i-a mulţumit, s-a pornit la drum şi a mers şi a tot mers, a trecut văile cu florile, izvoarele cu ponoarele şi a ajuns la fîntîniţă. Cum a ajuns, a scos cele trei mere de aur şi aştepta. N-a trecut mult şi au venit zînele la apă. Zînele nu s-au mirat de fată că au văzut-o aici, unde pasăre zburătoare, necum om călător nu răzbate, ci s-au mirat de cele trei mere de aur şi au întrebat: 
   — Nu vinzi merele, fată, să le cumpărăm noi pe bani, pe pietrescumpe, să nu le apuce alţii? 
   — De vîndut nu le vînd nici pe bani, nici pe pietre scumpe, vi ledau aşa, fără nici o plată, dacă mă lăsaţi să dorm o noapte în chilioara voinicului. 
   Zînele s-au învoit, au dus-o pe fată la chilioarele lor, iar seara, cînd a venit voinicul de la vînătoare, i-au dat mîncare uitată, băutură uitată şi buruieni de somn şi a adormit voinicul somn greu de moarte. Atunci au adus-o pe fată în chilioara lui şi ea a prins a lăcrima şi a cuvînta: 
   — Drag stăpînul meu, întinde mîna peste mine, cercul să ples-nească, pruncul să se nască! 
   
   A strigat fata, a plîns, dar voinicul n-a auzit nimic. Cocoşul a cîntat de trei ori, s-a luminat de ziuă şi fata s-a dus la fîntîniţă tristă şi mîhnită, a scos rodanul cel de aur de la Sfînta Vineri şi s-a pus pe tors. 
   Pe la amiază au venit zînele la apă şi, cînd au văzut rodanul cel de aur torcînd fire de aur şi de diamant, s-au mirat ca de mare minune şi au întrebat: 
   — De vînzare ţi-i rodanul, să-l cumpărăm noi pe bani? Ori pepietre scumpe, să-l avem la averea noastră, la chilioarele noastre? 
   — Pe bani şi pietre scumpe nu-l dau, dacă mă lăsaţi o noapte să dorm în chilioara voinicului, vi-l dau aşa, cum se găseşte, fără nici o plată. 
   
   Zînele au luat-o pe fată la chilioara lor. Seara, cînd a venit voinicul de la vînătoare, i-au dat mîncare uitată, băutură uitată şi buruieni de somn şi a adormit voinicul aşa, că puteai să tai lemne pe dînsul. După aceea au adus-o pe fată în chilioara voinicului şi ea a prins a boci şi a se ruga: 
   — Drag stăpînul meu, întinde mîna peste mine, cercurile săplesnească, pruncul să se nască! 
   A plîns fata, a bocit toată noaptea, dar voinicul n-a auzit şi nu s-a trezit. Înspre ziuă a cîntat cocoşul de trei ori, fata a ieşit din chilioară şi iar s-a dus la fîntîniţă, întristată şi îndurerată. 
   S-a aşezat lîngă fîntînă, a scos năframa de la Sfînta Duminică şi a întins-o pe iarbă verde. Spre seară au venit zînele la apă şi, cînd au văzut năframa de la Sfînta Duminică, au dat toate năvală: 
   — De vînzare ţi-i năframa, s-o cumpărăm noi pe bani, pe pietrescumpe? 
   — Nu vînd năframa pe aur şi pietre scumpe, o dau aşa, dacă mălăsăţi să stau o noapte în chilioara voinicului. Zînele au luat năframa şi au dus-o pe fată la chilioarele lor. Cînd a venit voinicul de la vînătoare, cocoşul i-a ieşit înainte, a bătut din aripi şi a cîntat: 
   — Cu-cu-ri-gu! Stăpîne, de trei nopţi încoace vine o fiică deîmpărat, blestemată de bărbat, intră noaptea în chilioara ta şi plînge cu glas mare pînă-n cer, cu lacrimi pînă-n pămînt, să întinzi mîna, să plesnească trei cercuri de fier, să nască pruncul. 
   Voinicul şi-a adus aminte şi l-au tăiat lacrimile. El s-a dus în chilioară şi a căzut bolnav. Zînele i-au adus mîncare uitată şi buruieni de somn, iar el de scîrbă şi jale mare, că n-o văzuse pe fată atîta vreme, n-a putut nici bea, nici mînca. Pe la miezul nopţii a intrat fiica împăratului în chilioara voinicului, a prins a lăcrima şi a cuvînta: 
   — Drag stăpînul meu, întinde mîna peste mine, cercurile săplesnească, pruncul să se nască! 
   
   Voinicul a îmbrăţişat-o şi, cînd a pus mîna pe cercuri, au plesnit cercurile, şi a născut fata de împărat un băiat de şapte ani. Voinicul s-a bucurat, a ieşit afară şi, cînd a şuierat odată, au venit balauri, şerpi cîtă frunză şi iarbă: 
   — Ce ne-ai chemat, stăpîne?
   — Aduceţi-mi o trăsură cu douăzeci şi patru de cai în şir, să mă duc acasă. 
   Ca din pămînt a apărut o trăsură cu douăzeci şi patru de cai albi. Voinicul, fata de împărat şi băiatul s-au suit în trăsură şi s-au pornit înapoi spre împărăţie, la palatul lor. Zînele i-au ieşit înainte, îl rugau să steie, mai cît nu-şi aşterneau şi inima la picioarele lui, dar voinicul s-a dus şi dus a fost. S-a întors acasă la moşneag şi la babă, s-a pus pe trai şi a trăit traiul cel bun de pe draga lume. Eu i-am lăsat trăind şi vieţuind şi 
   Am încălecat pe un cocoş Şi m-am dus tot pe jos, Şi am încălecat pe o roată Şi v-am spus povestea toată.