Peste rufe filfîia seara. Omul se opri. Gunoierii se întorceau grămadă. Trecură mai departe. - Noroc, şefule! aruncă unul. - Noroc! Grigore era îndesat, vînjos, îmbrăcat cu o haină groasă şi pantaloni strînşi pe pulpe. Mijlocul şi-l sugrumase într-o curea lată de piele, bătută în ţinte. Şedea şi privea locul cu palmele la spate. Cerul se întuneca. Oraşul scînteia îndepărtat. În iarba fierbinte mişuna vîntul de vară. Gunoierii aprinseseră focul. Fumul înecăcios acoperi pămîntul tare. Se descălţară. Aveau tălpile negre, tăiate şi pline de răni. Le perpeleau la căldură. O ceată de cîini îi înconjură. Erau mari cît nişte viţei, flocoşi şi răi. Lătrară spre groapă şi se repeziră către marginile ei înalte. Grigore nu se întoarse. Haita se opri mîrîind. O femeie trecută şi osoasă, aplecată de şale îi alungă din preajma lui şi se depărta. Dulăii îşi scuturau laţele, muşcîndu-şi puricii din blănile vechi. - Huo! Na pagubelor! strigă nevasta şi aruncă bolovani după ei. Ceata se împrăştie. Se strînse apoi mai departe. Gunoierii beau ţuică, plescăind din buzele arse de tutun. Sticla trecu din mînă în mînă. În jur se răspîndi mireasma de prună veche, dulce-amăruie. Cel mai bătrîn sorbi de-a-n picioarele, ştergîndu-şi barba cu mîna lată şi păroasă. Muierea se uita la el, aşteptîndu-şi rîndul. Le puse dinainte blide de tablă în care aburea o fiertură. Nu mai vorbi nici unul. Mestecau repede, cu poftă. Se auzeau lingurile izbite. Grigore S privi cu coada ochiului. Ceilalţi şedeau pe vine în jurul mesei cu trei picioare, luminaţi de flăcările focului. Aveau feţe ascuţite, prelungi. De sub şepcile murdare le ieşea părul întunecat pe frunţile înguste şi, sub cozoroace, privirile lacome nu slăbeau zeama din talere. Clefăiau neîntrerupt, urmăriţi de dini. Mîinile murdare apucau cu îndemînare. Dulăii se apropiară, încăierîndu-se. Femeia le aruncă o bucată tare de pîine. Se iscă o bătălie înfricoşătoare. Trupurile animalelor se încordară, ochii lor galbeni sclipeau, se sfîşiară urlînd, îşi apucară beregăţile, căzură unul peste altul şi căutară zadarnic. Oamenii rîdeau, asmuţindu-i cu alte bucăţi pe care le zvîrleau din ce în ce mai departe. Se lăsase răcoarea. La picioarele lor rămăsese doar o spuză roşie, pierită. Fumau sprijiniţi în cozile lopeţilor. Erau osteniţi şi strînseră paiele rare din jur. Se lungiră unul cîte unul pe pămînt. Împrejur mirosea a bălegar încins. Începea o noapte liniştită. Cîinii se ogorîră lîngă gunoieri, îngenuncheară pe labele dinainte, mişcară cozile groase şi hămăiră scurt, stins. Încet, îşi lăsară capetele lungi şi mîndre pe gheare şi moţăiră cu ochii deschişi. Femeia îmbuca deoparte. Se uita rar spre Grigore şi întingea miezul de pîine în resturile răcite. Se auziră cocoşii din mahalalele vecine. Dinspre cîmpul întins şi pustiu al Cuţaridei, mai răzbeau înjurăturile căruţaşilor. Glodul răsuna sub copitele cailor. Într-o parte se desluşeau cîteva străzi înguste cu case joase. Cînd îşi adusese Grigore nevasta şi lopata să-şi sape bordeiul, împrejur nu era ţipenie de om. Un an de zile păzise singur tinichelele gropii şi gura ei adîncă. De primăvara pînă dădea viscolul, mai schimba o vorbă, două cu gunoierii. Ăştia erau nişte drăngălăi de la ţară, cam leneşi şi hoţi, slugărind Bucureştiul, cărînd tot ce lepăda oraşul. Mureau de tineri, loviţi de oftică. N-aveau Dumnezeu, nici prieten, nici neamuri. Trăiau cu muieri fără căpătîi ca şi ei. Acestea le lepădau copiii prin şanţurile Cuţaridei. Altfel, băieţi veseli. Soseau dimineaţa la rampă, fluierînd şi înghiontindu-se, împingînd tumbăraiele grele, pline de gunoaie. Pe umeri, purtau mături lungi de nuiele. Desculţi şi flămînzi, beţivi şi răi, trebuia să ţipi la ei ca să te asculte, că şi el avea o socoteală aici, lua leafă de la stat, păzea lucruri. Cînd se mai îmbătau, haidamacii fi spuneau printre dinţi: - Vătaf puturos, de ne mănînci pîinea şi sudoarea, o să te tăiem, o să-ţi scoatem maţele afară! Dumnezeu fl ştia cîte făcuse pentru ei. Aglaia, nevastă-sa, le mai dădea cîte ceva de mîncare, îşi rupea de la gură, că-i ştia amărîţi. - Să fie de sufletul mamii, zicea, şi bătea o cruce mare, aplecîndu-se de şale pînă în pămînt. Gunoierii mîncau cu lăcomie, îşi ştergeau gurile sălbatice şi mormăiau cîte o înjurătură. Unii îl bănuiau că are bani ascunşi şi i-o spuneau privindu-l cu ochii lor răi. Bătrînul nu le răspundea. Era tăcut şi mîhnit. N-avea nici el prea multe: un bordei c-un pat, în care împletea iarna mături, şi, afară, cîmp cît vrei. Primăvara semăna roşii şi pe la mijlocul verii le păzea să nu le mănînce cîinii, flămînzi şi ăştia, gata să apuce ce le cădea sub fălci. Ţinea o condică. În ea scria cîte camioane de gunoi soseau la rampă, făcea socoteala chivuţelor care adunau trenţe pentru o fabrică de textile şi strîngea sticle sparte împreună cu muierea. Punea ban pe ban să-şi cumpere un loc mai la faţă spre Griviţa, să-şi ridice o casă cînd n-o mai putea să muncească. Omul zgîrcit, de credinţă, nu spunea un lucru de două ori. Văzuse lume cît nisipul mării, era mîncat şi de bine, şi de rău. Pînă la urmă îi îmblînzise. Adunase vreo trei pe lîngă el, le ajutase să-şi sape cîte un bordei şi le botezase copiii. Cît şezuse singur u fusese mai greu. Ţinea şi o nevastă slută, de vorbea şi nu mai isprăvea. El, mut. Cînd ieşea o vorbă din gura lui, răsărea soarele. Înmormîntase mulţi, era singur, sărac şi silnic. Între sprîncenele negre i se săpase semnul posomorîrii. Avea ochii duşi în fundul capului. În ei mocnea mereu un foc neostenit. Iute şi mînios, nu se lăsa înşelat la socoteli. Cînd se mai întindea cîte unul la vorbă, ridica o palmă grea. Era de ajuns. Pe urmă mai veniseră oameni. Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuţaridei. Lume nevoiaşă, ceferişti de lucrau la stat, meseriaşi pe banii lor, nişte zidari, plini de copii, cu muieri frumoase şi parşive, un negustor care ridicase odăi de zid şi deschisese circiumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier şi ucenic; semăna a aşezare, nu-i mai era frică iarna cînd cădeau viscolele. Spre malurile de lut ale gropii, nu se îndesa nimeni. Anii treceau pe neştiute. Încet, încet, maidanul se umpluse într-o parte. Nu mai cunoşteai. Se ridicau case de lut, se croiau uliţe noi şi soseau alţi vecini. Se numea că nu mai e singur. Începuse să-i cunoască pe fiecare după nume, bea cu ei la circiumă, se împrieteniseră, se ajutau unul pe altul, că aşa-s oamenii săraci: îşi cred unul altuia mai repede. Cei mai mulţi lucrau la Căile Ferate, Grigore u vedea cînd plecau la treabă. Îşi dădeau bună dimineaţa, şi seara se întOneau în prăvălia negustorului, ciocnind cîte un ciocan de rachiu. Necăjiţi şi ăştia, aveau copii mulţi, nu se ajungeau cu banii, nu le era uşor să trăiască. Puneau tara la cale, se mai certau, oricum, erau săritori, nu te lăsau la vreun necaz. Cînd se strica timpul, se culcau devreme, osteniţi. Rămînea singur cu baba lui. Plecau şi gunoierii în judeţ la ei, să se pună pe trai. Pînă primăvara nu-i mai vedeai. Aglaia strîngea ce mai avea pe afară, cumpărau de la Obor un sac de faină şi unul de mălai, două sute de chile de cartofi, aşezau murături la butoi şi aşteptau ammdoi iarna. Salcîmii rari ai Cuţaridei îngălbeneau. Frunza lor rotundă suna trist seara. Cîmpul învineţea. Ierburile opărite în vipiile verii se măcinau. Din cerul leşiatic cădea cîte un stol de brabeti, împrăştiindu-se pe pămîntul tare. Nu mai soseau nici căruţele. În noiembrie, toată frumuseţea aceea pălită se despuia. Maidanul îşi schimba culoarea. Scoarţa roşcovană căpăta o dungă cum e fierul care străbătea burta de buruieni uscate. Lumina albicioasă a soarelui abia sticlea. - Vine bălana... u spunea nevestei. Îl dureau genunchii, şi ăsta era semnul lui. Privea norii. Şeile lor albe se tîrau spre apus. Pielea întinsă pe ciolanele-i lungi se încreţea de frig. Grigore îşi chema găinile. - Hai la tata, domnişoarelor, hai la tata... Le număra şi le închidea într-o magazie. În cîteva zile frigul se înteţea. Cerul cădea peste malurile sălbatice. Pustiu loc! îşi mai găsea de lucru pe afară, asculta ropotul mărunt al ploilor nesfîrşite şi i se făcea somn. Pămîntul dimprejur lucea stins în lumina sfîfşitului de noiembrie. Cutarida încremenea într-o tăcere de moarte. Ziua tulbure, ca rachiul, pierea pe la cinci. Soarele nu mai încălzea. Rămînea mai mult o lumină gălbuie. Cădeau brumele. Ploile conteneau. Buruianul se înnegrea. Apoi nopţile se limpezeau. Cerul avea o şiră verde de stele. Dinspre răsărit, peste malul stingher se pornea un crivăţ furiş, scormonind tulpinile mătrăgunei. Vuitul culca scaieţii, urca rîpile tunse şi 10 mătura praful cărămiziu al maidanului. Salcîmii uscaţi răsunau. Gerul apăsa. Aglaia aprindea focul într-o sobă de tuci, înnegrită de funingine, şi bordeiul lor se încălzea. Atunci îi plăcea bărbatului să-şi aprindă o lulea îndesată cu tutun negru, iute şi să deschidă gura. După aceea, cădea zăpada. Întîi, vremea bolea, umed. Frigul scădea. Începea să ningă mărunt. Peste Cutarida se aşternea o pulbere albă. După o zi, nămeţii acopereau groapa şi cîmpul. Mahalalele vecine se mistuiau într-un nor coclit. Auzeau numai dinii, afară, scuturindu-şi blănile de uşa bordeiului. Noaptea, urlau spre funduri, înspăimîntător. Nu mai ieşeau. Grigore se apuca să împletească mături. Avea strînse de cu vară grămezi de nuiele de vişin. Aglaia uda într-o oală rafie şi-i ajuta. Bătrînul se înfofolea într-o flanelă miloasă de lînă tigaie şi înţepenea ceasuri întregi pe scaunul său. Nevasta îi fierbea ceai, timpul trecea repede. Veneau nopţi lungi, nesfîrşite. Asta pînă sosea primăvara. Într-o noapte, Grigore auzea lunecarea tăcută a gunoaielor. Pe acoperişul bordeiului se topea zăpada. Bătrînul simţea cum tot pămîntul acela sterp se trăgea mai spre fund, aşezîndu-se strat peste strat. Ieşea afară şi chema cîinii. Ceata se aduna împrejur. Privea mahalaua adormită şi cerul limpezit. Stelele călătoreau peste Cutarida. Dinspre groapă adia vîntul de martie. Îşi aprindea luleaua şi aştepta ivirea zorilor. Dulăii se aşezau pe labe şi moţăiau. Spre dimineaţă răsunau strigătele ascuţite ale cocoşilor. Se chemau de departe peste cîmpul sur. Urechile lui bătrîne auzeau umbletul furiş al unor oameni. Către fundul gropii se mişcau umbre aplecate. Cîinii tresăreau în somn, ridicau capetele, dar nu lătrau. Se întorceau hoţii. Grigore punea mîna pîlnie la gură şi striga: - Care eşti, mă, acolo, măăă? Nu răspundea nimeni. Trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunţi şi petreceri, copiii mahalagiilor crescuseră sub ochii săi bătrîni, îşi aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de nişte întîmplări de care mai rîdea şi acum, că aşa e viaţa, ca o panoramă... 11 Nuntă Stere nu mai scăpase de gura muierii: nu şi nu, că să-l însoare. Aglaia îl ştia de cînd sosise la groapă cu omul de măsura loturile. În vremea aia, Cuţarida era aproape deşartă, o adunătură de case spre Griviţa. Cîrciumarul şi-a ales locul, a dat bacşiş celui care venise cu el şi s-a apucat să-şi ridice singur prăvălia, o magherniţă de lemn. Strînsese vreo trei ciocane de rachiu, cîteva sticle şi un butoi de vin acrişor, vînzîndu-l în cîteva zile gunoierilor. Aceştia se bucuraseră că le aducea cineva băutură la îndemînă. Stere era tînăr şi ager, cam duhos, nedezlegat la limbă, nu-şi vindea lesne sufletul. Muncea cît şapte, îşi spăla singur rufele, mînca ce da Dumnezeu, se chinuia să agonisească ceva, să iasă din sărăcie. Sănătos, sănătos, aşeza totul la spate, nu se încurca. Avea o privire de punea omul jos, hăndrălăii nu ridicau colţul. Îi plăcuse şi lui Grigore. Într-un an împrejmuise dugheana, mai înmulţise capitalul, se cunoştea că avea şcoală de negustor. Bătrînul îl ispitise, că se ajuta cu el; aflase că e băiat de la ţară, sărac. Slugărise la un negustor prin Lipscani de la doisprezece ani, învăţase meseria. Cînd se făcuse de armată, jupînul îi spusese: - Du-te să te încalţe ăia, să te mai deprinzi şi cu alte rele, să vezi şi tu ce-i pe lumea asta, şi, cînd oi veni înapoi, te fac om! Şi aşa fusese. Se canonise doi ani şi pentru stat, căpătase grad de sergent pentru vrednicia lui şi se întorsese la stăpîn. 12 Cu ce avea strîns din slugăreală, cu ce mai dosise, putea să-şi cumpere un lot de casă mai spre marginea oraşului şi să deschidă prăvălie. La plecare, domnul Pandele Vasiliu îl chemase la el în odăi şi-l poftise pe un scaun. Era pentru prima oară cînd se întîmplase lucrul acesta. - Stai colea şi ascultă, îi zisese. Acu, ai terminat cu mine. Na banii tăi, numai minte bună să ai! Eu îmi iau mîna de pe tine. La mine au slujit mulţi. Au avut ce învăţa, cînd mă văd îşi scot pălăria. Unii zic că sînt zgîrcit şi-al dracului. Oi fi, că aşa trebuie să se poarte stăpînii. O palmă, două, merge. Unde dă jupînul, creşte! Ce să te mai învăţ? Ia-o încet, de la mic la mare! Fii cu ochii în patru! Se deschid cartiere noi, acolo e cîştigul. Dacă eşti şmecher, banul creşte, face pui! Lasă-i pe alţii să petreacă, o să-ţi vie şi ţie rîndul. Te uiţi că ţi-am dat cam puţin pentru cît ai muncit? Să faci la fel. Slugii să nu-i întinzi mîna şi să nu-i laşi decît atît cît să răsufle, altfel nu te mai respectă. Cumpără un loc şi ridică o magherniţă, pune o firmă, plăteşte statului ce-i al lui şi nu te mai odihni! Prost nu eşti, vrednic te ştiu, niţel noroc să ai, şi atît! Dacă te mai încearcă vreo nevoie, ai să mă găseşti. I-a pupat mîna şi-a plecat. Tot în timpul ăsta murise şi taică-su. A stat vreo două săptămîni între ai săi, pînă l-au înmormîntat şi au împărţit ce sărăcie le lăsase răposatul. A răsuflat uşurat la plecare. Lipsise atîţia ani, nu-l mai lega nimic de pămîntul muncit de surorile lui, nişte alea urîte, spetite de muncă, rele de gură şi duşmănoase. Locul său era în altă parte. La oraş, banul se cîştiga mai lesne şi se cheltuia mai repede. Se spurcase la o viaţă uşoară, nu mai avea ce să caute la ţară. De la gară, tocmai la primărie se oprise. Cunoştea. A urcat scările, s-a dus la serviciul vînzări-cumpărări şi funcţionarii i-au întins pe masă o hîrtie pe care era desenat oraşul. A ales un loc spre Tarapanaua Filantropiei, la groapa lui Ouatu, unde se ridica o mahala nouă. A umblat apoi pe la tribunal să încheie actele, a plătit şi nu i-a rămas decît să se ducă să-şi vadă metrii cumpăraţi. Aşa s-a întemeiat. Lucrurile au mers mai greu la început, pînă învăţară trecătorii locul. Băutura e lucrul dracului. După o săptămînă nu mai pridideai de ei în dugheană, că pofta vine mîncînd şi, de vreme ce li se aşezase circiuma în drum, era greu s-o ocolească. 13 Adusese un dulgher de-i făcuse rafturi şi tejghea, şi cu ce bani u mai rămăsese cumpărase cîteva mese şi scaune. Împodobise apoi lemnele vopsite cu hîrtie colorată, tăiată pe margini cu foarfecele şi atîrnase la geam de două sfori sticle pline pe jumătate, să vadă curioşii ce fel de marfă vinde. Cărase cu Grigore nuiele şi împletiseră împreună un şopru deasupra uşii. Acolo se tolăneau vara dinii la umbră şi beau căruţaşii. Mai cumpără un petromax, tot pe băutură, de la un muşteriu cu nărav, şi seara lumina lui trăgea oamenii ca aţa. Cu timpul învăţară şi şoferii drumul cîrciumii. Ăştia aveau bani şi nu se uitau. Vestea că a deschis unul prăvălie în gura gropii se lăţi. Aflară şi oltenii de cărau zarzavat în mahalalele vecine. Stere ţinea ţuică bună, beai şi-ai mai fi băut. Cîrciumarul părea om cinstit, deşi o mai boteza cîteodată. Avea un romîn tocmit care-i aducea vin. Posomorît şi ăsta, oprea carul, pornit tocmai din fundul Olteniei, desfăcea hamurile, dădea cailor de mîncare şi descărca butoaiele fără să spună o vorbă. La urmă se aşeza pe un scaun şi aştepta dreptul lui pînă la ultimul ban. Număra miile, le ascundea într-un brîu gros şi după ce spunea: „Ei, noroc să dea Dumnezeu!" se urca iar pe leagănul de lemn şi o lua înapoi. În cîteva luni trebuise să mai ridice o odaie alături. O lume amestecată îi umplea prăvălia: mecanici, gunoieri, şoferi, olteni, samsari în trecere prin marginea aceea a Bucureştiului, unii - negri de soare, cu feţele supte şi uscate de vînt, alţii - plini de ulei, cu hainele pătate. Gălăgioşi şi veseli, gustau rachiul, le plăcea, mai cereau. Limbile se dezlegau repede. Înjurau şi băteau cu pumnii lor mari în tejgheaua şubredă. Cîte unuia i se făcea a harţă, de-abia îl scoteau ceilalţi pe uşă, să nu-l supere. Cînd însera, soseau cei de la rampă. Cu muieri cu tot, cu gîtlejele uscate de fumul gunoaielor, osteniţi. Şoferii întorceau camioanele, trînteau uşile de tablă şi năvăleau să se răcorească. Hainele miroseau a resturi încinse, dar nimeni nu se sinchisea. Aburul ţuicii era mai puternic. Ciupeau în treacăt femeile de spate şi goleau împreună cinzecurile. După cîteva înghiţituri, o lene binefăcătoare le cuprindea trupurile, rîdeau cu bunăvoinţă, prosteşte, scoteau banii murdari şi-i aşezau pe mesele ude, şi mai cereau. Hîrtiile se adunau în tejgheaua negustorului. Îşi mai făcuse o magazie, un pat ca lumea, era mulţumit. Mai cumpărase cîteva clondire, pînză de un şorţ, pe care i-l croise Aglaia, nu obosea stînd în picioare toată ziua. Se chinuia mai mult noaptea. Se scula din ceas în ceas şi dădea tîrcoale 14 prăvăliei. Locul era pustiu, îi era frică. Cînd auzea dinii de la bordeiul lui Grigore, parcă se mai liniştea. Pripăşise vreo două javre la uşa lui, să-l scoale dacă simt om străin, dar dulăii erau mai mult călători, nu trăgeau la casă de om gospodar, cînd îi căuta erau fugiţi. Iarna, spre groapă nu-şi mai făceau drum decît negustorii sau lăptarii. Aceştia treceau cu săniile peste Cuţarida. Stere îşi găsea de lucru. Repara butoaiele, le păpurea, nu sta un ceas, Ond se ogoiau viscolele, bătea drumul spre bordeiul lui Grigore. Mai vorbeau să treacă timpul, se amesteca şi muierea. - Dar de însurat de ce nu te însori? aruncase Aglaia într-o zi. Chipeş eşti, bani, de, slavă Domnului! Negustor, negustor! Om cu situaţie, ce mai calea-valea... Şi-l iscodise cu ochii ei curioşi. Lui nu-i trecuse prin cap una ca asta. - Adică de ce să-mi iau eu belea pe cap? - Ce belea? Nu vezi că te prăpădeşti? Te-ai înnegrit ca pămîntul. Ce-i puţin lucru să cari toată ziua basamac la neisprăviţii ăştia de muşterii? O femeie mai te spală, mai te calcă, mai îţi face o mîncare ca lumea, că om eşti şi dumneata! Noaptea se perpelise pe scînduri. Afară ploua. În odăi se făcuse frig. De mult nu mai dormise lîngă o femeie. Patul nu i se păruse niciodată atît de tare. Aglaia avea dreptate. Şi-ntr-adevăr, muierea nu se lăsase, umblase cîteva săptămîni, se sfătuise cu nişte rude de-ale ei şi, în cele din urmă, dăduse într-o fundătură de mahala peste unul Marin Roşioară, cu fată de măritat. Cumetrele - că de la ele aflase - spuneau că omul avea casele lui şi atelier. Cu stare, bătrîn şi serios. Era dogar şi meşterea acasă, în curte, cînd 1-a găsit Aglaia. - Bună ziua, zisese muierea de la poartă. Meseriaşul s-a oprit cu papura în mînă. Om în putere, lucra pe frig afară, numai într-o flanelă. - Bună ziua, răspunsese şi se ridicase în picioare. O scormoni pe femeie cu privirile. Ocoli putinele dimprejur şi se apropie. - Cine eşti dumneata? - A lui Grigore, de la groapa Cuţaridei, de-i şef pus de primărie... Meşterul îşi scutură şorţul şi o iscodi: 15 - Şi ce vrei? Cocoşată s-a uitat repede la curtea largă, plină de orătănii, şi la drumul măturat de zăpadă. În fund se ridicau trei odăi arătoase, cu geamuri înalte, acoperite cu perdele albe. Se simţea mînă de om gospodar. - N-ai vrea matale să intrăm înăuntru, că aici nu se poate vorbi, spuse ea cu şiretenie. Dogarul clătină capul neîncrezător, apoi îi făcu loc. - Poftim. Intrară. Femeia roti ochii împrejur. Casa sclipea de curăţenie. Lucrurile stăteau aşezate la locul lor fiecare şi pereţii erau îmbrăcaţi în velinţe grele, colorate. Ici-colo atîrnau fotografii înrămate cu scoici şi la răsărit, sub icoană, ardea o candelă de sticlă roşie, abia pîlpund. Mirosea a gutui ţinute la căldură, şi pe patul înalt, acoperit cu o cergă aspră, dormeau doi motani, care ridicară capetele, leneş, cînd auziră glasurile. Într-o sobă de tuci mocnea focul potolit. Lumina moale a odăii îţi făcea somn. - Poftim, stai pe scaunul ăsta, zisese Roşioară şi îşi puse mîinile pe genunchi, aşteptînd. Aglaia se aşeză, îşi trase barizul mai bine pe frunte, îl potrivi şi-o luă pe departe: - Da frumos mai e la dumneavoastră! Se cunoaşte că sînteţi oameni vrenici... - De, rosti dogarul mulţumit de cele ce auzise şi se foi pe locul său. - Şi eşti singurel azi? - Da. A mea a plecat la un maslu cu fata... - Că pentru asta venisem şi eu, se agăţă nevasta de vorbele lui. - Adică pentru ce? - Parcă dumneata nu ştii? Ai sau n-ai fată de măritat? Se lăsă o tăcere stînjenitoare. Muierea tot cu privirile pe lucrurile gospodarului. Socoti pe furiş aşternuturile şi pernele dolofane, cîntări velintele şi lucrurile din jur. N-o minţiseră cumetrele, oameni la locul lor, ce mai vorbă... - Cum s-ar zice, ai venit în petit? întrebă în cele din urmă gazda, cu voce stinsă. Meşterul se înseninase puţin. Îşi netezea cu palmele pantalonii lustruiţi. - Am un băiat fain! Ce băiat! 16 - De, grabă mare aşa n-ar fi. Să mă mai sfătui cu nevasta, s-o întreb şi pe fată... E mare de-acum. Bărbatul avea o faţă roşie şi sănătoasă, luminată din cînd în cînd de flăcările focului potolit. Aglaia adulmeca mirosul de lucruri vechi ce stăruia în odăi. Aruncă o ochire peste prag, să vadă ce se mai găsea în casa meşterului. Umbra unui şifonier, lat şi scund, ascundea spatele de trestie al cîtorva scaune şi pîlnia albastră a unui gramofon. Din-tr-acolo venea un iz de lemn bun, şi muierea, dusă în multe case de oameni, socoti în gînd preţul mobilei, al mesei scumpe din mijlocul camerei şi se întrebă cum să facă să afle ce mai cuprindeau lăzile de zestre. - Vorbeşte şi dumneata cu a dumitale, am să mai trec pe aici, spuse ea. Nu-ţi aduc eu cine ştie ce golăneţ, că sînt femeie în toată firea. Şi-i povesti cîţi oameni au făcut casă de pe urma ei, pe cîţi îi cununase şi cîţi îi aduceau daruri la lăsata-secului. Vorbea cu însufleţire, repede, aproape fără să răsufle. Auzise el de Mihalache Tobă, de era negustor la Tarapana? Ea îl însurase! Dar de domnul Ilie Mitarcă, impiegatul de la mişcarea Griviţa-vagoane? Tot ea îi pusese cununiile. Şi de cîţi alţii care n-o mai scoteau din săru mîna, coană Aglăiţo! că mult bine le făcuse. Dogarul o ascultă şi după aceea spuse blînd: - Bun, eu de unde să ştiu? Dacă e să ne înţelegem, ne înţelegem noi. - O să vin şi cu băiatul, să-l vedeţi şi dumneavoastră, să-l vadă şi fata... - Da cu ce se ocupă? Ce face? - Cine? - Băiatu ăsta de care-mi vorbeşti... - A, domnu Stere! Ehe, ditamai negustorul! - Negustor? Se gîndi o clipă. - Om cu bani atunci. Se bucura. - Eu cu a mea mă gîndeam s-o ia unul de la gară. Ăia-s oameni serioşi, cu bază! Merge serviciul: îl scoli la şase, îi faci o cafea: „Du-te, bărbate, la treaba ta, eu îmi văd de-ale mele!" Vine la prînz, îi dai de mîncare, îl laşi să doarmă oleacă, îl pui pe urmă să mai robotească prin curte. Vine seara: „Hai, bărbate, să ne culcăm!" Aşa aş vrea eu, că aşa am trăit treizeci de ani cu nevasta. Trebuie apoi să ne gîndim 17 şi la bătrîneţele noastre, că, uite, am încărunţit şi nu vreau să ne fie degeaba. Muierea fl asculta. - Păi de asta să nu ai dumneata grijă, că băiatu nu-i orice terchea-berchea! Vrenic de nu-l încape pămîntul, sîrmă de om, scapără locul sub el! Vorba e: ce să-i spun? Să ştie şi el la ce vine. Bătrînul tot se mai codea. - Să vedem, să ne înţelegem, şi pe urmă... - Ei, şi dumneata... - De, ce să zic? I-aş da casele cu act dotai, dar numai dacă-i băiat bun. - Casa? - Da. Cu tot ce vezi: are în faţă o marchiză, odăile, trei magazii, pentru ea le-am făcut. După moartea noastră, a bătrinilor, lor să le rămînă, să le stăpînească sănătoşi... - Dar trusău... - Îi dau şi trusău: şase cearşafuri de madipolon, şase feţe de pernă, pat, scaune, masă, mă rog dumitale, tot ce trebuie la casa omului. Numai cuminte să fie... Peţitoarea se ridică. - Bine, săptămîna viitoare sînt cu el aici, o să-ţi trimit vorbă să fie şi a dumitale de faţă, şi fata, să facem vederea, cum s-ar zice. Meşterul o duse pînă la poartă. Pe drum, Aglaia se gîndi că ar fi trebuit să-l mai toace. Îi plăcuseră casele şi ar fi vrut să-l vadă însurat mai repede pe Stere. Privi în urmă. Gospodarul avea curte răsărită, cu gard vechi de cărămidă şi poartă de fier, ca la oamenii pricopsiţi. Cărarea se ştergea în zăpada murdară. Spre maidan, cădeau ciorile în stoluri dese, croncănind a ninsoare. Se lăsau pe crusta lucioasă, căutînd smocurile rare de buruieni, apoi se ridicau chemîndu-se. Grăbi pasul. Cerul avea un tiv de oţel spre miazănoapte şi îşi spuse că iar o să ningă. În cîmp se auzeau roţile căruţelor alergînd pe drumul desfundat al Griviţei, un fluierat prelung de osii neunse, amestecat cu zgomotul copitelor care loveau glodul îngheţat. Mirosea a paie putrede, şi frigul o învălui, pătrunzîndu-i prin fustele largi. Oraşul îşi aprindea în depărtare luminile verzui. Zări gardul lui Stere. Cîinii de la bordeiul lor lătrară, apoi îi ieşiră înainte, gudurîndu-se. Grigore arunca zăpada făcînd cărare spre rampă. 18 - Ei? o întrebă. Femeia răsuflă, intrară în bordei şi îi povesti pe scurt că socrul e om la locul lui, că ar da fata şi că ea crede că o să-l căpătuiască pe cîrciumar. - Bun, bun, mormăia bătrînul. Dar lui i-o place, că n^a văzut-o? - De, e cam pădureţ. N-o să ceară cine ştie ce. Dacă are avere, lui ce să-i mai pese? Tot două picioare! Cum o fi, cum n-o fi, să-i facem omului un rost... Cînd a auzit, Stere s-a însufleţit. De fapt, lui bani i-ar fi trebuit. Şi-ar mai fi luat un loc, ar fi zidit o circiumă cu pivniţă, ca lumea, să aibă unde ţine butoaiele, cîteva odăi sănătoase... - Ar fi bine, zisese. - Nu-i aşa? - Aş mai pune şi eu şi ne-am face un rost, cum îmi place mie, c-am auzit că ar fi cumpărat unii locuri aici, zilele astea. Începe să mişte. Creşte mahalaua. - Centru o să fie groapa asta a noastră, se fuduli Grigore, că eu i-am spus Aglaiei: „Ce ştii tu? Ăsta e loc cu viitor, măcar că nu mai terminăm noi cu astupatul!" - Aşa e, dădu şi muierea din cap. O să fie bine şi pentru noi. - O să fie, coană Aglăiţo! Să dea Dumnezeu să pun şi eu trei cărămizi una peste alta, să mai cumpăr cîţiva metri de loc şi nu vă uit. - Să nu ne uiţi, că eşti ca al nostru! - Ca maica-mea, sărut mîna, şi domnu Grigore, o dată om! Faţa cîrciumarului se luminase de un surîs. Îşi adunase păunele lîngă sobă. Afară începuse să ningă. Aglaia mai vîrî un lemn de salcîm în foc. - Să-mi fac şi un copil, să m-ajute - şi gata! Să-l învăţ în muncă şi-n dreptate... - Să-ţi faci, domnu Stere, să te audă Ă-lde-sus! Hainele de le avea se cam hărtăniseră de atîta purtare. Au mers la tîrguială împreună, luînd Griviţa de la un capăt la altul. Muierea, înainte, negustorul, după ea. Aici, altă lume: strada largă, nepavată, mişuna de căruţe ţărăneşti cu coviltire înalte, încărcate cu mături, oale smălţuite, pahare străvezii de sticlă şi borcane de lut, deasupra cărora moţăiau copiii lîngă femei în fuste lungi. Camioane cu osii de fier 19 hurducăiau prin gropile drumului. Căruţaşii spătoşi suduiau caii năduşiţi şi-i loveau năprasnic cu bicele. Alături alergau maşinile pline vîrf cu precupeţi veniţi de la Găieşti şi Piteşti. Deasupra automobilelor, în paporniţe, ţipau curcani şi porci legaţi cu frînghii. Larma îţi lua auzul. Priviră prăvăliile aşezate una lîngă alta: cojocarii cu galantarele pline de căciuli de miel, albe, brumării şi negre; ceasornicării, hăinării din pragul cărora te trăgeau de mînecă vînzătorii, strigînd şi lăudîndu-şi marfa; pielării avînd de vînzare bocanci cu tălpile numai ţinte şi potcoave; cofetării cu geamurile pline de acadele şi prăjituri cu fistic verde; tutungerii, fierării şi manufacturi. Pe uşi intrau şi ieşeau ţăranii veniţi după tîrguială şi lucrătorii plini de unsoare, cu lămpi de carbid în mînă, sosiţi de la muncă, gata să cumpere ce le vedeau ochii. Negustorii strigau la trecători şi-i ademeneau în prăvăliile lor întunecoase. Lîngă ei, olteni încinşi cu brîie de piele, şoltici, vindeau mere iernatice, trăgînd la cîntar de sub priviri, sau se amestecau purtîndu-şi cobiliţele grele pe umeri ca jupînii adevăraţi ce se plimbau numai, privind, fumînd şi înţelegîndu-se din ochi în faţa vitrinelor. Rafturile îţi luau ochii, valuri de stambă prinse în pioneze amestecîndu-şi culorile ca un curcubeu; mătăsuri lucioase, haine ţepene pe manechine de lemn; pantofi lungi şi unduiţi ca nişte peşti; cuie subţiri ca acele sau groase cît luminările, hamuri şi şei de cal, cu stele de alamă; cafea cu bobul cît gîndacul, prăjită şi mirosind frumos, rahat tăiat felii, cu nuci la mijloc; portocale în foiţă; pîini rumene, cuţite de oţel cu prăsele de sidef; plăcintă julită; covrigi, cleşti, săpun, munţi de făină, rachiuri şi sticle, tot ce voiai şi nu voiai. Dăduse soarele, şi zăpada de pe acoperişurile prăvăliilor începuse să se topească. Mulţimea se înghesuia pe trotuarele late, oamenii vorbeau tare, strigîndu-se. Intrară în cîteva locuri. Dădeau bună ziua şi hăinarul îi poftea mai lîngă tejghea. Manufacturile miroseau la fel: a stofă ţinută la căldură şi a lume multă. Înăuntru, deasupra rafturilor, ardeau lămpi care împrăştiau o lumină plăcută. Negustorii îşi înmuiau glasurile, îi momeau, lăudîndu-şi marfa, pînă scoteau baloturile, aruncîndu-le pe tejghelele din faţa lor. Stere căuta haine de gata. De cînd se ştiuse, tot pe căpătate se îmbrăcase. Îi aducea jupînul nişte pantaloni de-ai lui, vechi şi cîrpiţi 20 În genunchi, îi lega cu o sfoară, punea deasupra haina ruptă în coate şi se numea că nu e gol. Într-un loc găsiră. Cîrciumarul încercă vreo cîteva costume. Nu-i prea veneau. Erau largi şi scorţoase. Şedeau pe el ca doagele. Ori erau scurţi pantalonii, ori nu i se mai vedeau mîinile din mmeci. Marfă cusută cu economie pentru cîştig. Aglaia se certa cu negustorul: - Potriveşte-le oleacă! Le mai dai la ucenicii dumitale să le facă cum trebuie. Apoi se răsti la cîrciumar: - Schilod mai eşti, parcă n-ai pus pe dumneata! îndreaptă umerii, ce-ai dus crucea la înmormîntarea lui tata? El, ca pe jar. Negustorul nu mai prididea aducînd alte costume. Nimeriră unul. Era cam strîmt, dar mergea. Cînd auzi preţul, i se strînse inima: - Cum, atîţia bani? Jupînul mototoli pantalonii. - Stofă bună, domnule! Ce, crezi că magazinul meu are lucruri de două parale? Tot femeia se tocmi: - Mai laşi dumneata. Sîntem oameni săraci. - Cum o să mai las? Ce marfă! Ţi-e mai mare dragul să ai aşa ceva pe tine. Uite haine, poţi să dormi îmbrăcat şi să te duci pe urmă cu ele la nuntă! Aglaia tot mai stăruise. Se răsteau unul la altul, se rugau, vecina se prefăcea că voieşte să plece, îl trăgea de mînă pe Stere pînă la uşă, negustorul alerga după ei, tîrînd hainele şi arătîndu-i-le, le răsuci pe toate părţile, lăudîndu-le croiala şi calitatea. Vorbea tot mai tare, se înduplecă în cele din urmă să mai lase ceva, muierea se întoarse din prag şi se împăcară. - Le iau, cine ştie cînd îmi mai fac! spuse şi bărbatul în cele din urmă. Numără banii de două ori. Ieşiră afară. El era bucuros. - Să luăm şi o cămaşă... - Luăm, că trebuie! Intrară în altă prăvălie plină de ţărani veniţi după tîrguieli, precupeţi graşi şi gălăgioşi, duhnind a rachiu, amestecătură de femei şi orăşeni, înghesuindu-se să plătească. 21 Stămbarul măsura cu un metru de lemn, răsturna baloturile aspre, le răsucea meşter şi băga vîrful foarfecelor mari în apa lor. Trecea de la el la fiecare un deget şi le ura să poarte marfa sănătoşi. Îi mergea repede gura: - Cu ce să vă mai servim? Marchizet, madipolon, stambă, americă, poplin? - O cămaşă de gata, ceru Stere, dar mai bună... Negustorul le zvîrli una peste alta, o duzină: albastre, albe, verzi, tutunii, în dungi, pestriţe, scorţoase, moi ca mătasea, mai largi la guler, străvezii, cu manşetele făcute din două bucăţi, cum îţi poftea inima. Aşa cămăşi purta numai jupînul lui. Erau ca firul de păianjen, calde la pipăit, unduioase şi miroseau plăcut. Le-ar fi luat pe toate. Le cîntări în mînă şi începu să se tocmească. Două a cumpărat. Mai tîrgui o flendură de palton, o cravată şi o pereche de ghete. Nugăsi măsura la început. Avea labele noduroase şi late. Cizmarul a scotocit tot magazinul pînă să-i brodească o pereche. Îl cam ţineau, dar la umblătură, spunea, se mai lasă! Au plecat apoi spre Cuţarida, încărcaţi de pachete, prin noroiul drumului. Seara, Stere şi-a numărat restul. Cheltuise bani mulţi şi socoti cît timp îi trebuia că să-i pună la loc. - O să-i scot eu, se mîngîiase singur, nu mă fac pe mine nişte amărîţi de creiţari, eu îi fac pe ei... A doua zi, s-a îmbrăcat şi s-a învîrtit prin prăvălie pînă a sosit Aglaia, gătită cu o broboadă, groasă şi lungă, numai ciucuri. Muierea trimisese vorbă înainte la gospodar, printr-o chivuţă, că vine cu omul. Stere a încuiat uşile, 1-a rugat pe Grigore, picat atunci şi el în pragul prăvăliei, să se mai uite să nu intre cineva înăuntru şi-au plecat. Roşioară îi aştepta cu vinul pe masă. - Bine v-am găsit, socri mari! spuse femeia veselă. - Bine aţi venit, le ură meşterul. Era îmbrăcat de sărbătoare, cu haină groasă şi pantaloni în dungi. La gjt purta o cravată lată, cu nodul gros, încheiată sub gulerul scrobit. Pe pîntec i se vedeau lampasurile ceasului şi lanţul cu verigi cizelate pe margini. Nevastă-sa, o femeie mărunţică şi negricioasă, cu obrazul supt, se fîsticise în nişte foi lungi, abia călcate, neştiind ce să spună mai întu. Fata nu se vedea, dar din odaia alăturată se simţea o răsuflare iute, de om care pîndeşte. 22 Tot Aglaia i-a descurcat: - Dumnealui este! l-a arătat pe cîrciumar. Bărbaţii şi-au strîns mîinile, privindu-se. Nevestii i-a pupat Stere mîna mică şi rece. Meşterul l-a măsurat dintr-o ochire. Negustorul era clădit bine, aprig după privire şi sănătos. La poftit pe scaun şi pe el, şi pe Aglaia. -Şedeţi! Cîrciumarul luă seama odăilor. Privise la venire curtea şi lucrurile. Avere frumoasă! Locul întins! De la poartă pînă la uşă, gospodarul pavase drumul cu cărămizi. Avea şi un pilc de pomi, rămuroşi şi tineri. Orătăniile cîrîiau lingă prag: o mulţime de găini roşcate, gîşte cu ciocurile late, raţe leşeşti, încenuşate şi călcînd într-o parte, cu gîturile pline, grase şi oloage, curcani negri-albăstrii, cu pene bătînd în roşu, porumbi pe acoperiş, iar lingă poartă gîfîia un porc creţ. Casa, albă, spoită cu var şi împodobită cu preşuri, totul lună, să nu te-atingi! La început fură stingheriţi şi unii, şi alţii. Aglaia vorbea pentru toţi: c-o fi, c-o păţi, că boul bălţii. Se vedea bine că mai cununase oameni. - Da fata pe unde e? se miră ea prefăcută. - Dincolo, e cam sperioasă, nedusă-n lume, s-a ruşinat, zise dogarul, şi strigă la ea: Lino, ia vin, tată... De alături se auzi o mişcare abia simţită, dar nu se ivi nimeni. Stere privea peste prag, doar o zări-o. - Tu n-auzi? se înciuda şi maică-sa, ridicîndu-se. O aduse de mînă. Un fulg de fetişcană, năltuţă, subţire, cu obrazul limpede şi priviri deschise. Îi juca sîngele sub bluza albastră de atică, unde se ghicea pieptul tînăr, neîmplinit. Nici nu se uita la ei. Cu ochii tot în jos, că pricepuse. Stere se ridică. - Dă mîna Iu domnu Stere, o îndemnă meşterul, dumnealui nu mănîncă oameni... Ea începu să plîngă cît era de mare. - Hai, fată, ce Dumnezeu, dă-i muia! o îmboldi şi maică-sa. - Nu-ţi fie frică, îi făcu inimă bună cîrciumarul. Veni lîngă ea şi-i apucă braţul alb şi cald. Tot nu isprăvise cu bocitul. Stere n-o scăpa din priviri. Trupul ei se cutremura, şi pe spatele plin îi jucau cozile negre, împletite ca nişte funii. Era prăpădită deplîns. 23 Aglaia rîdea. Mai văzuse multe fete plîngînd. Se speriau la început, dar pe urmă, mamă, mamă, ce le mai plăcea! Bărbaţii mai vorbiră de una, de alta, muierile se strînseră şi ele alături. Dogarul îl întrebă pe Stere unde are prăvălia, fl cercetă dacă a făcut armata, cît cîştigă, îi spuse şi despre el că e om cu avere, îi vorbi despre fiica sa, pe care o crescuse cu grijă, despre neamurile lui, oameni cu influenţă, unu şi unu, meşteri toţi ca şi el. După ocolişuri, ajunseră şi unde trebuia. Roşioară nu voia să se dea tot la început. Îi spuse să mai treacă pe la ei, să se mai vadă cu fata şi, dacă Linei i-o plăcea, el i-o dă cu dragă inimă, că doar de măritat este, însă, pînă atunci, să-l lase să cerceteze, să afle cu cine stă de vorbă. Acu să nu se uite că fata lui e atît de speriată, aşa sînt femeile la măritat, ce, parcă a lui nu fugise cînd îl văzuse, dar cu timpul se obişnuise... Meşterul vorbea frumos, cu bunăvoinţă. Îi plăcuse chipul cîr-ciumarului şi credea că în cele din urmă se vor înţelege. Nu prea se împăca cu gîndul că Stere avea prăvălie la groapa Cuţaridei, el ar fi vrut ca fata să rămînă pe lîngă ei acasă. Nevasta lui Roşioară le aduse între timp cîte o dulceaţă. Aglaia se aşeză mai lîngă Lina, o descusu cu vorbe mieroase şi la plecare aruncă soacrei: - Ei, cînd jucăm la nuntă? Muierea dădu din umeri, se uită la dogar şi la fată şi nu spuse nimic. Pe urmă vem'se primăvara. Drumurile erau, toate, o iarbă. Peste mahalale se aşternuse un cer leneş, albastru. Meşterul şi-a făcut drum spre cîrciuma lui Stere, a privit dugheana de scînduri, s-a mai sfătuit cu nevasta; tînărul venea duminica în casa lor, aducea fetei pachete cu bomboane, părea cam neînvăţat, sta lîngă Lina, povestea de-ale lui, se uita mai în pămînt, dar nu i se apropia de suflet. Bătrînii îşi găseau de treabă pe afară, ei singuri în toată casa. Negustorul ofta lung, îşi apuca genunchii între palme şi aştepta să mai spună şi fata ceva. Linei nu-i plăcea. Privea pe sub gene la bărbatul înalt şi gros. Mai mult o speriau mînile sale mari, muncite, boante şi noduroase pe care şi le trosnea. O apuca plînsul pe neaşteptate pentru că o ţinea o rană veche. Tată-său ştia. Se uita după unul Nicolae, băieţandru de vîrsta ei, crescuţi împreună, n-avea ce le face. Se întîlneau seara la capul mahalalei, îşi dădeau mîna şi roşeau. Linei îi tremura inima de dorul lui, că o închiseseră în curte de cînd cu străinul. Îl auzea numai trecînd 24 pe la gard, fluierînd pînă tîrziu, cînd se stingeau lămpile. O apuca un pojar, să fugă, să sară gardul şi să-i cadă în braţe. Dogarul, tot cu ochii pe ea. Înjura şi ieşea în curte, asmuţind cîinii. Nicolae da tîrcoale. -La mai zărit de cîteva ori. Ba o dată, cînd a fost plecat taiqă-său, mă-sa s-a făcut că nu bagă de seamă şi-a lăsat-o la poartă. Au vorbit puţin, că-i era frică să nu vină hapsînul din oraş. Lina i-a spus necazul. Nu se putea face nimic, trebuia să se supună. Băiatul ascultase cu capul în pămînt. Pe obrazul oacheş se lăsase tristeţea. Ar fi vrut să plîngă, dar i se făcuse ruşine. Îşi muşca buzele mici şi scormonea ţarina cu piciorul. La despărţire i-a întins repede mîna şi-a fugit. Ajunsă acasă, a căzut pe pat, ostenită şi înfricoşată. Cînd sosea Stere, îşi ştergea lacrimile şi se aşeza lîngă el. Tot muţi îi găseau oamenii. Cîrciumaml îşi schimba numai locul, pe alt scaun, şi tot în ochii ei se uita. Lina era altfel decît femeile pe care le cunoscuse. Cu acelea era uşor: puneai mîna, şi gata! Fata lui Roşioară însă îl făcea să nu ştie ce să mai spună. Abia schimbau o vorbă, două, şi tăcerea se aşternea între ei, apăsătoare. „Uite cum se prosteşte omul, îşi spunea, cum îţi ia Dumnezeu glasul cînd îţi place o muiere!" Se plîngea cînd ajungea acasă Aglaiei, şi bătrîna nu-l mai slăbea: - De ce ţi-o fi frică, domnu Stere, că eşti în toată firea, ai mai văzut şi dumneata la viaţa dumitale, ei, Doamne păzeşte! - Nu mi-e frică, coană Aglăiţo, dar parcă mă strînge cineva de gît. Că-i tare frumoasă, zău dacă-i de nasul meu... Timpul trecuse. Trebuia făcut la un fel. Cu dogarul se înţelesese în cele din urmă în privinţa zestrei. Socrul îi dădea o sumă rotundă, să poată să-şi ridice prăvălie de zid, şi casele cu act dotai. El numai să ştie să stăpînească şi să înmulţească ce căpătase. Nu fusese uşor, că meşterul chibzuise mult înainte de a se hotărî, ca orice om care văzuse destule în viaţa lui. Că şi să-ţi dai fata după oricine e lucru la îndemînă, totul e să şi te gîndeşti. Roşioară îl cumpărase pe negustor cu vorbe subţiri, umblase cu ' el, cîntărise ce stofă are. Băiatul era dezgheţat, băgăreţ, la tribunal învîrtea grefierii pe degete, scosese la iuţeală actele, plătise în dreapta şi-n stînga, cunoştea. Cu un plan -la cărat şi pe la prăvălia jupînului, unde muncise, să-l laude şi domnul Pandele, să vadă bătrînul ce probă de om o să aibă de ajutor la bătrîneţe. Şi cu ce mai pusese Aglaia o vorbă, cu ce mai auzise de la fostul stăpîn, meşterul se hotărîse. Îi dădea fata. 25 După alergătură, a pus piciorul în prag şi-a chemat-o faţă. Întîi i-a spus cu duhul blîndeţii: - Îl iei, tată, pe domnul Stere de bărbat? Lina a tăcut puţin şi pe urmă a răspuns: - Eu nu mă mărit, aşa să ştiţi dumneavoastră! Şi-a fugit în odaia alăturată. Bătrînul a lăsat-o puţin şi pe urmă a chemat-o înapoi. A trebuit s-o aducă de mină. Şi-a aprins liniştit după aceea o ţigară. Stere stătea într-o parte, pe un scaun, mai mult supărat. Se gîndea că tocmai acum, la sfîrşit, se strică totul. Mama fetei se făcea că împunge cu acul într-o pînză şi trăgea cu urechea, privindu-i pe furiş. Îi tremurau mîinile şi-i venea să plîngă de mila fii-si. - De ce nu-l iei, tată? a întrebat meşterul cu răbdare. Ea nu răspundea. - Mă, copila tatii, eu îţi vreau ţie răul? Spune! Se auzea numai torsul motanilor, alături. - Crezi că e vreun părinte care doreşte să-şi nenorocească fata? Ai auzit tu de asta? Zi! Lina nu răspundea. Pe obraji îi curgeau lacrimi. - Haide, nu plînge, fu cuminte! Domnu Stere o să fie ca un părinte, o să aibă grijă de tine, o să te ducă la casa ta, să fii şi tu negustoreasă, să te respecte lumea şi să spună: „Uite fata dogarului dacă a ascultat: e cineva!" Ce zici? Fata iar s-a ridicat, dreaptă: - Eu nu mă mărit, şi gata! S-a făcut linişte. Stere îşi freca genunchiul cu pumnul lui mare. Femeia împungea mai repede cu acul. Meşterul s-a schimbat deodată: - Biserica mă-ti de neisprăvită! Tu hotărăşti în casa mea, sau eu? Şi vru s-o lovească. Stere îl opri: - Las-o, nene! - Ce s-o las? Ce-i după ea? Eu am făcut-o, eu o omor! Scurt! Lina încremenise lîngă un pervaz. Nu mai mişca. Hohotea Înăbuşit, muşcîndu-şi pumnii. Maică-sa se întoarse către negustor: - Nu te lua după vorbele ei. Nu ştie ce vrea. A vorbit cu un ţîngău dup-acilea din mahala şi crede că orice zboară se mănîncă. - Întreab-o pe-a mea, zise gazda, că nici ea nu voia să mă ia, dar socru-meu, Dumnezeu să-l ierte, era om, nu jucărie. Hei, dac-ai tine seama de gura muierilor! 26 Şi hotărîră logodna, ei între ei, bărbaţii. - După ce-o duci la biserică, facem un fel de fîtanţă, la nuntă îţi număr ce ti se cuvine, preţul casei pînă la unul, o iei - şi Dumnezeu să-ţi ajute! Femeia dogarului deschisese, un geam, că se făcuse cald. Lina plîngea cu sughiţuri în odaia alăturată, auzindu-i cum se tocmesc. Lăcrima şi mă-sa pe furiş, să n-o vadă meşterul. Roşioară a găsit naşul, un brutar din Griviţa, om de petrecere, gata s-ajute; a tocmit lăutarii după spusele acestuia, patru, cu ţambal, armonică şi viori. Avusese de furcă cu fie-sa, a muştruluit-o, a dat în ea; Lina se lăsa greu: nu, că ea nu se mărită şi că-şi face seama. Tot cu grija în sîn şedea meşterul, că mai fugiseră altele de la părinţi. Noaptea punea lanţul pe poartă şi pîndea să nu-i facă zgîtia numele de ruşine. Lumea începuse să vorbească. Îl ştiau pe Nicolae, de-abia se făcuse de armată, trebuia să-l ia statul, să-l îmbrace şi pe urmă se mai putea sta de vorbă. Venise şi mama lui, rugîndu-se de gospodar să-i fie milă de zilele sale tinere, că o iubeşte şi că dacă Lina se duce după venetic, el face una mare. Socrul nu se lăsa. Vorbise cu cîrciumarul, nu putea să-şi ia cuvîntul înapoi. Cînd se culca, o auzea pe fată cum se chinuia în perne oftmd. Dragostea e lucrul naibii, se gîndea, dar de înduplecat, nu s-a înduplecat. A fost mai greu pînă la logodnă, că pe urmă inima fetei s-a mai muiat. O furaseră pregătirile nunţii, sărbătoarea din casă, încercatul rochiilor, număratul lucrurilor de zestre. Toată frica ei se risipea pe neştiute şi, cînd au întins masa, vrînd-nevrînd şi-a pus balţul şi-a mers la biserică. Stere sosise la casa dogarului în haine noi. Pînă atunci îl zorise Aglaia să. termine mai repede cu bărbieritul, dar chip de scapă de ţiganii care-i cîntau cu arcuşul în timp ce frizerul 0 potrivea din brici, să fie frumos! Le-a dat balaoacheşilor bacşiş, aceştia s-au suit pe capra trăsurii şi au pornit grămadă spre casa miresei. Lina nu terminase cu spălatul şi dichisitul. În jur, numai fete, prietene de-ale ei, unele cîrne, trecute, izbindu-se una de alta şi neştiind ce să-i aducă mai degrabă la îndemînă: cununiţa de ceară albă, cu bobi cît cireaşă, sau beteala lungă şi foşnitoare. După ce mireasa s-a spălat pe chip şi pe mîini, a trecut fiecare şi şi-a udat faţa cu apă călduţă. 27 Cînd s-o încalţe, şi-au scris numele cu creionul pe talpa pantofilor albi şi moi, rugînd-o pe Lina să nu uite ca la intrarea în biserică să-şi tîrască piciorul de prag. De afară se auzeau lăutarii, toată curtea se umpluse de oameni, maică-sa o chema să-şi întîmpine ginerele, şi fata nu mai avu timp să se privească în oglindă. Cîrciumarul i se păruse urît şi bătrîn. Avea o faţă negricioasă, şi gîtul îi înţepenise în strînsoarea gulerului cămăşii. Stere îşi potrivea părul lins pe frunte şi şuşuia cu Aglaia: - Mă ţine! - Nu-i nimic. Îndreaptă-ţi haina, vezi că rîde lumea de noi, spunea bătrîna în şoaptă. S-adunaseră vecinii meşterului, muieri cu copii după ele tîrîş, gospodari curioşi şi golani din cartier, glumind cu nişte cîrlane de fete. Nuntaşii au pldcat în trăsuri împodobite cu panglici albe, încreţite, petrecuţi de cîntecele lăutarilor. În faţă şedeau mireasa cu naşul şi cu soacra, după ei veneau Roşioară, nevasta brutarului şi ginerele, apoi ceilalţi mai în urmă. Caii gătiţi tropăiau veseli. Biserica era tocmai în Griviţa. Au străbătut mahalalele vecine, ocolind străzile neumblate, şi cînd s-au dat jos, pe treptele de piatră, şi-au potrivit hainele şi-au intrat. Lina, în rochia albă, lungă, cu dantele la poale şi mîneci strînse, abia călca, sfioasă, nevăzînd pe nimeni, lîngă Stere, îi urmau naşii: brutarul cu nevasta, ţinînd cîte o luminare albă de spermanţet, ca o bîtă gătită cu flori de liliac. La urmă, socrii, meşterul, în pantofi de lac, fudul, purtîndu-şi femeia de mînă şi, ca din partea mirelui, gunoierul cu a lui. Grigore călca strîmb în bocanci şi se uita alături. Aglaia, cu ce avea mai bun pe ea, îl îmboldea să se poarte bine, că erau atîţia oameni de faţă. Mirii s-au apropiat de altar, privind pereţii afumaţi ai pronaosului. Simţiră mirosul înecăcios de luminări şi auziră pe preot cădelniţînd. Aşteptară cîteva clipe. Lumea se înghesuia să-i vadă. Veniseră şi gunoierii de la groapă. Lina se strînsese mai lîngă naşă. Simţea răcoarea de sub bolţile vechi de piatră. Ar fi vrut să plîngă, dar nu se mai putea. Îl căută cu privirile pe Nicolae în mulţimea de capete. Nu-l văzu. Totul împrejur era o lumină aurie de soare care curgea prin geamurile turlelor, amestecată cu flăcările mici şi vesele ale luminărilor. Rochia scumpă şi groasă, bogată mirosea frumos a mosc. Nevasta brutarului o mîngîie cu mîna ei caldă şi o clipă crezu că totul îi place şi nu-i mai păru rău de nimic. Se gîndise de atîtea ori, ca orice ' 28 fată, la clipa aceasta cînd va fi mireasă şi parcă nu-i venea să creadă că se află în biserică, lîngă bărbatul pe care trebuia să-l iubească de aici înainte. Preotul se apropie şi le puse antimisul în faţă. Era îmbrăcat în odăjdii brodate, cu prapure desenate în cruci de \MT şi chipul Născătoarei, cu fiul în braţe. Avea o privire blîndă şi glasul cald şi adînc. Citea din evanghelii, desfăcea foile cu degetul cel mic, închidea pe rînd cărţile cu îmbrăcăminte grea de aramă şi copci de argint, spunea rugăciunile pe dinafară, aştepta răspunsurile dascălilor ascunşi în umbra stranelor şi arunca lanţul cădelniţei spre mulţime. Fierul suna limpede ca nişte clopote mici, totul era numai un fum parfumat. O voce de bărbat cînta alături, se auzea tuşea seacă a lui Grigore, şi ginerele văzu verigile şi cununiile în faţă, pe o pernă de catifea roşie. Se închinară bătînd semnul rar, cuprinşi de evlavie. Pe urmă simţiră amîndoi, şi femeia şi mirele ei, cercurile de fier pe frunţile încinse. Schimbară inelele de aur şi răspunseră pe rînd, fără să se gîndească mult, că voiesc să fie unul al altuia, soţ şi soţie. Naşul rîdea pe sub mustăţile mari, galbene de tutun. Sfinţia-sa le-a ţinut şi o predică, cum să facă şi să se înţeleagă, despre datoriile femeii de a da ascultare bărbatului şi la bine şi la rău, şi cîte altele o mulţime, că era citit şi cu drag de meserie. La sfîrşit, au jucat Isaiia dănţuieşte, părintele în cap, blagoslovind, după el mireasa, cu ochii în pămînt, ginerele, spăsit şi pătruns, brutarul ferind luminările, naşa, socrii mîndri, Aglaia şi Grigore lăcrimînd. Au ieşit apoi la trăsuri, înghesuiţi de curioşi. Răsuflară. Afară ardea soarele şi boarea primăverii le răcori obrajii. Stere se apropie de Lina. - Ţi-e frică? o întrebă. -Da. - Las', c-o să fie bine! Se despărţiră. Părinţii, cu Grigore şi nevastă-sa plecară spre casa dogarului, că acolo era petrecerea. Nunii porniră la fotograf. Birjarul chiui o dată la animalele ascultătoare şi apucară spre gară. Caii săltau în galop, mişcîndu-şi cu mîndrie spinările pieptănate şi împodobite cu stele de alamă şi flori de hîrtie. Muscalul în livrea de catifea albastră le atingea rar spatele puternice, roşcate şi lucioase de sudoare. Ei răspundeau săltînd într-o parte şi-n alta cozile tăiate scurt, aruncînd 29 copitele înainte, zvîcnind în acelaşi timp, mîndru şi cu forţă, din piepturile pline şi musculoase. Lumea ieşită la plimbare pînă la gară se uita curioasă. Naşul saluta în dreapta şi-n stingă cu pălăria. Om cunoscut! Din cînd în cînd, îşi potrivea mustăţile ca o coadă de rîndunică peste buzele late şi pline. Trăgea în piept aerul proaspăt şi o ciupea de obraji pe mireasă, făcîndu-i curaj. Naşa îşi ţinea pălăria neagră, cu calotă, să nu i-o sufle vîntul. Stere ofta şi îşi freca nerăbdător bărbia, privind pe furiş chipul femeii. Lina nu spuse nimic pînă la fotograf. Atelierul era aproape. Străbătură piaţa pavată a poştei şi se opriră în faţa unei clădiri cu două caturi, cenuşie, cu ferestre multe şi late. Coborîră. În faţa galantarului se opriră. În geamuri, văzură fotografiile. Pe bucăţi mici de carton subţire erau chipuri necunoscute: negustori graşi, în haine croite bine, neveste cu pălării înalte, copii pe blăni de urs, goi şi dolofani, ofiţeri cu şepci şi decoraţii, ţărani în cămăşi lungi, cu chimire, precupeţi mîndri, ceferişti şi tramvaişti. Caii băteau nerăbdători din copite pe pietre. Intrară. Întîi naşul, care cunoştea pe neamţ, naşa, ajutînd-o pe Lina să urce scările, şi ginerele. Fotograful îi pofti pe scaune. Era străin, se vedea bine, abia înţelegeau ce spune, că vorbea repede şi peltic. Se învîrtea în jurul brutarului, scoţînd teancuri de poze, unele peste altele, să i le arate ca probă. - Sepia, trei sferturi, negru, bust, în picioare, cu plopi, feră plopi, decor, feră decor... Se uitară şi mireasa, şi naşa, şi Stere. Frumoase toate, în două culori, mai roşcate şi cenuşii. Naşul nu se mai tocmi la preţ şi-l întrebă pe cîrciumar: - Cum vrei, finule? Cu sau fără plopi? - Cum o fi! Numai să semene. Neamţul îi pîndea pe sub ochelarii lui legaţi cu şnur negru. Întreba mereu: - Sepia sau negru? Spate cu decor sau clasa întîia cu florile şi castel? Tot brutarul răspunsese: - Scump. Clasa întîia! O dată se însoară omul! Fotograful dispăru apoi după o perdea, să-şi pregătească sculele. Lina se mai însufleţi. Îşi drese părul sub coroana de lămîiţă şi întinse pliurile rochiei. Birjarul aduse luminările de la trăsură şi le rezemă de un perete. 30 Neamţul u chemă, aşezmdu-i în faţa unei lăzi galbene, care avea un tub terminat cu o sticlă lucioasă. Îi potrivi cu mina lui, vorbind repede: la mijloc, Stere cu mireasa, ţinîndu-se de mînă, iar în părţi naşa şi naşul, lîngă făclii. Le spuse să nu mişte şi alergă la aparat, vîrînd capul într-un burduf de pînză, apoi 0 scoase, le strigă să se strîngă mai mult unul într-altul, aprinse un bec deasupra şi aduse un buchet de flori ceruite, aşezîndu-le în braţele miresei. - Acum! zise după aceea. Căută cu mîna un şiret. Nuntaşii se uitară la gîtul cutiei. Rămaseră aşa, o clipă, încremeniţi. Auziră un ţăcănit şi fotograful le mulţumi. Pozele trebuiau să fie gata după opt zile. Brutarul a plătit şi s-au suit iar în trăsură. Se însera. Din pomii înverziţi se împrăştia mirosul crud al frunzelor tinere. Caii tropăiau pe caldarîm. Birjarul strigă mulţimii care se înghesuia în drum să facă loc. Erau o grămadă pestriţă: femei în rochii de stambă, roşii, albastre, verzi; soldaţi cu moletiere kaki, negustori în haine de stofă ca ambra, cu pălării tari şi bastoane, olteni chiuind şi jucînd în jurul unor fete sănătoase, îmbrăcate pe jumătate ca la ţară, cu toţi dinţii şi veselindu-se că era ziua lor de sărbătoare. Lina le simţi privirile curioase şi se lipi de umărul puternic al lui Stere. Birja o cotise spre mahalaua ceferiştilor. Vecinii toţi, în păr, la poartă. Se auzeau lăutarii cîntînd marşul de bun venit. Aglaia chiuia în curte: -Zi, mă! Zi! Aşa! Aşa! Caii se opriră. Mulţimea se îngloti spre trăsură, să-i vadă. Cînd să coboare, mireasa îl zări pe Nicolae al ei. Se ascundea după nişte muieri. Avea privirea tristă şi pe obraji i se săpase o linie aspră, care-l făcea mai bătrîn. I se păru mai frumos şi, o clipă, u veni să plîngă. Din spate, naşul îi apucă braţul şi o purtă peste pragul curţii, aducînd-o în faţa lăutarilor. Se încinse jocul. Duduia curtea. Dogarul îşi chemase rudele de la Obor, o liotă de oameni cu copii şi cumnaţi, veniţi cu nevestele, firi iabraşe, se vedea bine, toţi meşteri, duşi pe la ospeţe, gătiţi, încălţaţi în cizme, cu feţele pline şi roşii, să le tai cu firul de aţă: finul Tache, un munte de om, cam zbanghiu la privire, cu a lui, o muiere puţină, roşcovană, ce bea binişor, la umăr cu bărbatul; cuscrul Vasile, rotar, voinic şi ăsta, văduv cu doi copii, de faţă; nenea Ghiţă Bîlcu, albit şi posomorit, care usca în duşmănie cănile, cu mare pricepere şi fără osteneală, şi el cu soaţa, fina Smaranda, tăcută, cu 31 ochii în toate părţile, şi Cristea, rudă veche de-a soacrei, om în putere, aprig la vorbă, înverşunat la pahare. Jucau tot pe vine, cu sticlele-n mîini. Se ciuceau, lovindu-şi carîmbii, strigau către naşi şi trăgeau duşcă după duşcă, să-şi facă curaj înainte de masă. Femeile gospodăreau cu soacra la aşternutul tacîmurilor. Aduseseră lămpi pe care le spînzuraseră prin pomi şi legaseră cîteva meşe puse cap la cap, acoperindu-le cu pînză. Scaune erau berechet. Stere cărase un butoi de vin, şi naşul se îngrijise să-i spună de unde să tîrguiască nişte ţuică de-i plăcea lui, la damigene. Se întuneca, şi mesenii începură să se aşeze. Lăutarii se traseră mai într-o parte. Mireasa se aşeză în capătul mesei, cu naşul, socrii mari cu ginerele. Iar se întristase şi ofta din cînd în cînd. Avea ochii posomoriţi şi arunca privirile peste uluci, unde-l bănuia pe Nicolae. Curtea meşterului mirosea a flori de vişin şi vîntul răsucea feţele de masă şi se pierdea peste străzile mahalalei. De afară, din stradă, se auzeau murmurele femeilor curioase, care priveau prin gard. Începu ospăţul. Grigore şi cu Aglaia turnau în cănile lustruite. Oaspeţii nu se încurcau. Ciuguleau măslinele puse dinainte, ceapa tăiată felii, înotînd în oţet, muşcau din pîinea coaptă bine şi înfulecau brînza albă şi grasă. Mîncare era, slavă Domnului! Rudele dogarului se ridicau, cinsteau în sănătatea naşului, a miresei, a ginerelui şi a socrilor. Znovoşi ăştia, ştiau zicale de nuntă! Se ridică nea Ghiţă Bîlcu şi strigă cu o voce care se auzea pînă la Tarapana: Ginerică, ginerică, Dac-o fi la o adică, Ia mireasa, pune-o jos Şi sărut-o cu folos. Nuntaşii bătură din palme, înveseliţi, pînă luă vorba finul Tache, ce avea şi el o gură de aur, dulce şi parşivă: Fă aşa cum este bine, C-a mai fost unul ca tine: Cînd a fost la o adică, Ea-i cerea, şi el... nimica! Rîsul gros al mesenilor acoperi stihurile celelalte. Lina, să intre în pămînt de ruşine. Privea numai în farfurie. 32 . Aduseră vinul. Rudele socrului tot nu terminaseră. Cînd şezu finul Tache, se ridică cuscrul Vasile, ca din partea miresei: Poat' să ştie fiecare: Vreau să dorm pe-un pat mai tare.. Grigore se răsti la lăutari. Femeile cărau fripturile şi sosurile în farfurii lungi. Se ridicase şi soacra să dea o mînă de ajutor. Stere asculta tăcut. Aburii băuturii începeau să-l cuprindă. Auzea viorile şi armonica, şi o veselie neobişnuită n făcea să se apropie de mireasă, să fie mai îndrăzneţ. Ciocni de cîteva ori la rînd cu Roşioară şi cu naşa. Farfuriile pline cu hartane rumene erau golite la repezeală. Gunoierul sorbi pe furiş cîteva ulcele de vin, să se răcorească. Aglaia, cu ochii pe el, îi striga să aibă grijă de meseni. Se spetise cărînd şi bău şi ea cîteva rachiuri în bucătărie cu nevasta meşterului. Din casa gospodarului ieşi în goană fina Smaranda, jucînd cu o tavă lată de alpaca pe care zăcea un purcel rumenit, îmbălsămat în mirodenii şi foi late de salată verde, cu un pai galben, uscat între dinţii rînjiţi. Lăutarii o înconjurară repede, cîntînd ceva săltăreţ. Muierea se învîrtea sprinten în jurul mesei, rotea friptura proaspătă şi frumos mirositoare pe sub nările rudelor lacome, ridica povara împodobită şi striga: - Care dai banii pe el? Are ouă! Alde Tache, ştiind jocul, scoase un pumn de bani şi vru să-l arunce pe tavă. - Nţ! se răsuci femeia. Vioriştii bătură cu arcuşurile în cutiile de lemn ale instrumentelor. - Cine dă mai mult? zise Ghiţă Bîlcu, fluturînd o hîrtie de o sută. Smaranda ocolise masa o dată. Porcul rînjea încă între doi gogoşari roşii şi frunzele salatei. Mesenii se rugau, zăngăneau banii. Jocul ţinu şi a doua oară. Privirile erau pe naş. Brutarul se scotoci, puse un pumn de băncuţe pe masă şi două sute albastre. Muierea spre el bătea cu căpăţîna. Pe frunte i se ivise sudoarea. Chicotea: - Hai, că-l dau! Cine pune mai mult? Nu puse nimeni mai mult. Naşul apucă un cuţit şi o furculiţă. Lui îi era dat să guste primul din pulpa friptă ce mirosea bine. Tava îi fu aşezată în faţă. Fina Smaranda luă lacomă banii şi-i flutură deasupra mesei: - Două sute de lei pentru zestrea miresei! strigă în timp ce brutarul despica sîrguincios carnea rumenă. 33 Naşul îşi făcu porţie, apoi trecu nevestei restul, mulţumit de gustul purcelului. Petrecerea abia începea. Ghiţă Bflcu strigă la ţigani: - Ia ziceţi, mă, Periniţa, să pupăm şi noi mireasa! Ce spui, ginerică? Stere, ce să spună? Rîdea cu socrul: - Pupaţi-o, că acum o iau cu mine. Baragladinele se făcură mai aproape de masă. Se încinse jocul. În frunte, sălta naşul pocnind din degete, după el, socrul şi ceilalţi, vecinii şi rudele lui. Se cutremura mahalaua de strigăte. La poartă, afară, cei nepoftiţi îşi dădeau coate. Pe Lina au luat-o pe sus, cîntînd: Cine joacă Periniţa, Bădiţă, bădiţă, Să-ţi sărute guriţa, Bădiţă, bădiţă... Era ca într-un vîrtej. O ameţeală dulce u îngreuna privirile. Vedea curtea plină de pomi, nuntaşii aproape beţi jucînd sălbatic în jurul ei, pe ginere roşu şi încălzit de vin, pe taică-su cu cravata lui lată de sărbătoare care atîrna peste pîntecele încins cu o curea, totul un cerc alb, mişcător. Aproape fără să ştie, trecea din braţe în braţe, simţea obrazurile aspre, aplecate peste faţa ei, mustăţile meşterilor gîdilînd-o. Brutarul făcea ocolul nevestelor cu o pernă în mînă, jucînd după măsurile cîntecului şi, în cele din urmă, îngenunche în faţa miresei. Fata se aplecă şi-i întinse obrazul. - Nu, se scutură naşul, dă-mi gura! Împrejur răsunau rîsetele mesenilor. Ea strînse dinţii, şi el o muşcă de buze, cu poftă. Mirosea a mîncare şi a rachiu. Lina luă perna de jos şi, uluită, căută cu ochii un loc pe unde să scape din hora sălbatică. Aglaia îi făcu semn cu mîna să îngenunche în faţa lui Stere. Mirele, cu privirile pe ea, abia mişca picioarele. Se apropie şi i se aplecă în faţă. Cînd bărbatul o luă de subţiori, îşi lăsă capul pe umerii lui. Cîrciumarul mormăi ceva şi o strînse în braţe. Lăutarii o întoarseră. Se auzeau cocoşii. Socrul chemă ţiganii mai aproape. - Ia cîntaţi-mi, mă, şi mie ceva de inimă albastră... Armonistul umflă burduful şi ascultă o clipă tactul ţambalului. Unul dintre viorişti, rosti, întîi pe şoptite, apoi mai tare: 34 Mîndro, subţirea în trup, Ce frumoasă te-ai făcut, Cu ochi negri de ochit, Cu gura de ceruit Şi sprîncene de-amăgit... Atît i-a trebuit dogarului. Era canonit rău de băutură. S-a tras şi brutarul lîngă el şi le-a cerut să-i cînte Colo-n vii la Drăgăşani. Guristul ştia oful naşului. Cu el petrecuse la toate nunţile. A luat-o uşor, cu vocea caldă: Colo-n vii la Drăgăşani, Peste deal, la Merişani, Are neică, n-are bani, Bea şi mi se veseleşte, Că puicuţa îl iubeşte, Trece-un drum şi trece-o vale. De e vin şi nu-s parale, Lasă repede zălog Calul său cel pintenog, Şi la mîndra fn pridvor Mi se-opreşte-ncetişor... Socrul oftă alături, amintindu-şi de tinereţe. Se uită peste pahare la nevasta bătrînă şi-i veni un dor de beţie. Lăutarii cîntau ce cîntau şi întorceau ochii după fripturi. Li se uscase cerul gurii, că brutarul nu-i slăbea de loc: - Ia zi-l şi p-ăla, Foaie verde trei smicele. N-aveau ce face. Nu puteau să-l supere tocmai la masa unde cununa. Cînta armonistul, cînta ţambalagiul, guristul după ei: Foaie verde trei smicele, Pe deasupra casei mele Trece-un stol de rîndunele. Şi nu-i stol de rîndunele, Alea-s dragostile mele, Care m-am iubit cu ele, . Din tinereţele mele... Cînd terminară, Aglaia le dădu cîte un scaun, abia scoţîndu-i din mîinile naşului. Ţiganii se mai însufleţiră. Mestecară pulpanele de gîscă şi băură bine. Rudele dogarului strigau la ei: - Balegă de oameni sînteţi, nu zdrîngari! Cîntaţi, ori vă bat cu prăjina! Noroc cu muierea şi cu brutarul, care se apucă să vorbească. Se ridică de la locul lui, cu şervetul petrecut după gît, îşi trecu degetele 35 prin mustăţi, îi privi pe fiecare în parte şi le aduse din cuvinte, cum ştia el, că mai vorbise la „Vox", la o întrunire. - Onorată masă! spuse. Rudele încremeniră cu furculiţele în mîini. Chiar neamurile socrului se potoliră din mestecat. Naşul zîmbi: - ...aceşti tineri, şi, cînd spun aşa, mă gîndesc, care vrea să zică, şi la noi, care am fost la fel, se unesc azi cu o verigă, ce-i va ţine strînşi şi iubitori tot restul de viaţă al lor... Stere se apropia de mireasă, îi cuprinse umerii cu braţul şi ascultă mulţumit. Aglaiei îi jucau ochii în lacrimi. Şopti lui Grigore, pe care-l uitase Dumnezeu cu o sticlă în mînă: - Le-a ajutat Maica Domnului... Lăutarii struniră coardele şi făcură repede pe arcuş: Mulţi ani trăiască. - ...dragostea, fiii mei, se adresă brutarul mirilor, este într-un cuvînt un aluat de unde iese pîini mai multe, adică cei de-o să-i faceţi, copiii voştri, pe care o să-i creşteţi şi o să-i vedeţi ca pe voi, adică la această sfîntă taină, cum zicea părintele la biserică, unde vi s-amestecă sîngele... Nuntaşii bătură din palme, ridicînd paharele. Dogarul spuse naşei: - Dar bine le mai potriveşte! - Aşa e el! gîfîi ea, roşie de plăcere. Vorbitorul apucă un pahar, gustă pe îndelete, mulţumi pentru aplauze şi reîncepu: - Onorată masă! Eu una ştiu: fiica aceasta, aici de faţă - şi-o arătă pe Lina, care izbucni pe neaşteptate în plîns de ruşine - e născută din părinţi onorabili! Cine nu-l cunoaşte pe nea Marin Roşioară? Să îndrăznească cineva să spună o vorbă urîtă despre el! Este? - Este! strigară ceilalţi în cor. Socrul plecă fericit capul lui alb. - ...nea Marin e mîndria cartierului nostru! Noi ştim cît a muncit şi ce-a făcut, o luă naşul iar cu vorba, pentru ca să stea aici, cu noi, lîngă fata lui, care azi o să-l lase şi o să se ducă la casa ei, Dumnezeu să-i ajute! Soacra lacrimă pe umărul Aglaiei: - Se duce fata mea, mi-o ia străinul! - Lasă şi dumneata, îi şopti muierea, vezi că se uită lumea! Naşul mai spuse: 36 - Căci, cetăţeni! Cine este această fată? Floarea lui nea Marin! Şi cine este ginerele, cel care de faţă cu dumneavoastră petrece? Cine sînt într-un cuvînt aceşti tineri ce s-au văzut în această casă, s-au plăcut şi s-au iubit? Mireasa hohoti, nemaiputînd să se ascundă. -... tot eu am să vă răspund... Şi se aruncă încălzit, cu palmele pe masă, îi privi pe rînd pe meseni, drept în luminile ochilor, zvî4ind vorbă după vorbă, din ce în ce mai repede, încîntat tot mai mult de sine. Cînd termină cu Lina, reteză cu degetele strînse, subţiindu-şi o clipă gura: - Pe fată o cunoaşteţi, dar ginerele? Mai sorbi repede din paharul cu vin şi, mirîndu-se parcă el însuşi, aruncă aceste vorbe: - Cine este el? El este un om de rînd, un fieştecare, sau alegerea vecinului şi iubitului nostru prieten este cea mai nimerită? Se opri cu ochii pe Ghiţă Bîlcu, care mesteca pe furiş o pulpă de gîscă. Acesta încremeni cu dumicatul în gît. - ...Aşa e că nu ştiţi? Păi de unde să ştiţi? se bucură naşul, şi, pe ocolite, cu vorbe alese, le spuse, lăudîndu-l pe mire că e negustor şi că ginerele cel mai nimerit pentru fata meşterului nu putea fi decît el, Stere. Pe urmă o luă cu snoave, le mai încornora, le Suci, nuntaşii mai apucau friptanele şi paharele, rîdeau de vorbele lui şi-şi spuneau: - Ăsta e om al dracului, n-auzi cum le potriveşte de bine? Vorbi după aceea şi socrul, pomenind de zestrea dată fiicei, de felul cum o crescuse, în frica lui Dumnezeu, gospodină şi harnică. Aglaia îl trase pe Stere deoparte. Venise timpul să pregătească patul miresei. - Gata, ginerică? - Da. - Acum să te văd! şi făcu din ochi. Se ameţise puţin şi vorbea împleticit. Cîrciumarul ascultă chiuiturile mesenilor, încurcat şi obosit de vin. Femeia gunoierului îl învăţă cum să se poarte, cum s-o dezmierde, că era tînără şi nu trebuia s-o sperie. - O iei binişor, pe departe. Îi mai ajuţi, o mai pupi, ea o să plîngă, nu-i nimic, spune-i că de-acu a ta-i şi n»are ce să facă... Şi rîse iar cu înţeles. 37 - Oi şti eu! tăie bărbatul. Cumnatele dogarului chicoteau în casă, aşezînd cearşafurile. Erau vreo trei sichimele de muieri, scundace, pricepute la de-alde-astea, trînteau pernele şi spuneau măscări. În curte, lăutarii începuseră să cînte fără perdea: Şi cînd mai venii o dată, Găsii uşa descuiată, Maică, mamă, ce mai fată! Căci de la buric în jos, S-a văzut Tîrgu-Frumos! Şi-n mijlocul tîrgului, Limba cocostîrcului... Naşul o luase pe Lina de mijloc şi-i şoptea glume deocheate. Roşioară bea, rîzînd de încurcătura ei. Cu o zi înainte, se gîndea fata, ar fi umplut-o de sînge dacă ar fi auzit-o drăcuind şi acum 3 lăsa pe străinul acela ameţit de vin să-i povestească lucruri cu două înţelesuri. Se făcea că nu-l aude. Vinul o ameţise şi îi plăcea să asculte clămpănitul ţambalului, răsunetul lui trist şi adînc. Şi ar fi vrut să-l vadă pe Nicolae al ei, sărind gardurile cu o bîtă, să răstoarne mesele şi s-o fure de lîngă ginere. Dar nu se întîmplă nimic. Vecinii se împrăştiaseră. Alături, vioriştii moţăiau. Rudele socrului strigau ar-monistului: - Ziceţi, mă, cu suflet, că vă spargem diblele-n cap! Ghiţă BQcu, aprins la fată, asudat tot, numai în cămaşă, juca sîrbeşte pe pavajul curţii, înconjurîdu-şi femeia, care pocnea din degete: - Şi-aşa! Şi-aşa! Cuscrul Vasile o răsucea pe soacră ca un titirez, lovea din călcîie şi striga răguşit: -Hă-tu!Hă-tu! Stere cîntărea paharele în palmă, se mai uita la Lina şi nu-i venea s-o cheme. Parcă nu era acolo. Dacă nu -lar fi zărit pe Grigore, care ajuta la aducerea farfuriilor, vesel şi aproape beat, s-ar fi simţit străin între oamenii aceia. De-abia aştepta să-şi ia nevasta şi banii şi să plece la circiuma lui. Mai bău cîteva pahare, să-şi facă curaj. Şi, puţin cîte puţin, mîndria 3 cuprinse. Unde erau surorile lui, să-l vadă cum ajunsese, cu cine petrecea şi ce fel de fată luase? Viaţa i se schimba şi începea să simtă acest lucru. Cumetrele spuseră tare că patul de nuntă e gata. 38 Sub ochii mesenilor, galbenă de spaimă, Lina se ridică, urmată de bărbat. Străbătură curtea pietruită printre lăutarii care o daseră acum pe Marşul miresei şi, în prag, fata se opri. Văzu feţele luminate de lămpi, înveselite de chef, resturile de mîncare în farfuriile murdare, lăutarii osteniţi, cîntînd din obişnuinţă şi simţi aerul rece al nopţii înfrigurînd-o. Stere îi întinse mîna peste prag şi o aşteptă. Avea palmele calde şi rîdea stingherit. Soacra se strecură afară, plîngînd. Bărbatul încuie uşa în urma ei, ca şi cînd ar fi fost de-al casei. Lina privi odaia. In mijloc, femeile aşternuseră masa lor rotundă cu un singur picior. Patul alb, lat şi înalt aştepta desfăcut. Lumina lămpii, cu abajur de porţelan albastru, avea o strălucire rece. Şifonierul şi dulapurile negre, care acopereau pereţii văruiţi, i se părură străine. De afară se auzeau cîntecele mesenilor. Se priviră în ochi pentru prima oară. Acum Stere nu i se păru atît de bătrîn. - Ţi-i frică? o întrebă el, şi-i luă mîna. Ea nu-i răspunse. Aşteptă. Cîrciumarul vorbea, îl simţi cum se apropie. Avea răsuflarea fierbinte şi ochii lui păreau prietenoşi. Îi fu frică şi în tot trupul i se urcă o amorţeală. Ar fi vrut să plîngă, dar lacrimile nu mai veneau. În curte, brutarul juca tinînd luminările de cununie în mîini. Flăcările lor tremurau, se stingeau aproape, clipind, apoi iar se însufleţeau. - Aşa, naşule! striga Aglaia. Zi! Zi! Acesta sărea tot pe ciucite, îşi apleca burta, lanţul lat de la brîu sălta şi el, mustăţile i se ascuţiseră, înfiorate. Dogarul îi ţinea hangul, apoi rudele de la ©bor, cînd pe vine, cînd cu palmele de pămînt, chiuind de se stingeau lămpile. Intrară şi muierile în rînd. Se încurcau în rochii, dar tot aprige. Năduşiseră şi nu se lăsau. - Zi! Zi! făcea nevasta gunoierului, ca apucată de streche. Ţiganii, să fărîme sculele, nu alta. Unde-mi sucea armonistul burduful, îl aducea după şold, a apleca, 3 desfăcea, făcîndu-l cînd lung, cînd grămadă, iar vioristul cu arcuşul se unduia peste vioară, ca şarpele, o lua lîngă ureche,o ridica ascultînd-o, şi ţambalagiul abia se ţinea după ei. Cînd terminară jocul, Stere ieşi rîzînd din odăi. Cam aprins la faţă, dar bucuros. Îl cercetară despre mireasă. El ceru un pahar şi cumetrele strigară în cor să se joace cearşaful. 39 Aglaia intră în casă şi o găsi pe Lina tremurînd în pat. Mamă-sa o mîngîia pe cap. O ajutară să se îmbrace, întrebînd-o cu vorbe mieroase cum a fost. Ea nu răspunse. Capul i se limpezise şi nu simţea decît o durere ascuţită între coapse. Îi era ruşine şi glasul peţitoarei o supăra. Ar fi vrut să rămînă singură cu maică-sa, să plîngă în voie. De afară o chemau vocile rudelor înfierbîntate de vin. A gunoierului ieşi cu aşternutul mototolit. Mesenii o primiră cu strigăte de bucurie sălbatică. Vioristul luă bucata de pînză în arcuş şi o juca deasupra capului. Femeile ţipau întărîtate de vederea sîngelui care rămăsese în mijlocul cîrpei ca un bujor. - Zi! Zi! se aruncă Aglaia spre lăutari. Cobzarii apucară instrumentele din nou. Spre ziuă, fina Smaranda aduse o găină vie, legată de un brad mic, ce se zbătea speriată, atîrnînd de picioarele legate. Cristea se repezi spre femeie cu un cinzec de rachiu în mînă şi dezlegă pasărea căreia îi turnă băutura pe gît. O ţinu cîteva clipe lîngă el şi, cînd u dădu drumul, făcu semn lăutarilor să-i cînte. Găina, beată, se clătina într-o parte şi-n alta, ca şi cînd ar fi jucat. Mesenii se tăvăleau de rîs. Ghiţă Bîlcu bătea din palme, aşezat pe vine în faţa ei. - Mai repede! porunci ţiganilor. Pasărea se mai zvîrcoli de cîteva ori, făcu o săritură în aer şi căzu lată în ţărînă. Penele îi erau mînjite la coadă cu un sînge vesel. Fina Smaranda o culese şi o duse la-tăiat. Apoi se strigară darurile. Grigore aşeză o masă într-o parte, iar Aglaia începu ocolul de la naş. Brutarul adusese o albie căptuşită cu tablă, o sobă de bucătărie şi mai scosese şi cinci site de lei, pe care le aşternuse în palma acesteia. Muierea le frecă de bărbie, a saftea. Hîrtiile foşniră plăcut la urechea mirelui. - Masă bogată! strigă cocoşată din răsputeri. Ai mîncat, ai băut, eu banii ţi-i iaju! De la naşul, să-l ţină Dumnezeu, că face pîine bună, o albie, o sobă de gătit şi cinci sute de lei. - Să ne trăiască! strigară rudele în cor. Meşterii bătură din palme. Gunoierul trase darurile aproape, sub lumina lămpilor, să le vadă toată lumea şi să se îndemne. - Masă pricopsită, făcu Aglaia, din partea finului Tache, aici de faţă, patru prosoape lucrate de mîna nevestei şi două sute de lei! Ruda se sculă în picioare şi mulţumi pentru aplauze. 40 Muierea ajunse la cuscrul Vasile, îl ciupi de ureche, a întrebă pe şoptite ce dă şi strigă apoi: - Alde Vasile dă o lampă şi o sută de lei! Ar fi dat mai mult, dar îi pleacă băiatul la armată! - Să ne trăiască! spuse socrul. Lăutarii ciupiră coardele. - Masă bogată! trecu femeia la altul. Nenea Ghiţă Bîlcu dă un ceas deşteptător care cîntă Valsul dimineţii şi o sută de lei, că-i meseriaş... - Şi are de unde! adăugă o rudă. - Fina Smaranda, că-i văduvă, o sută de lei şi o faţă de masă, nea Cristea, negustor ce se află, dă o sută de lei şi un serviciu deporţolan! Grigore sună ceştile cu unghia, ascultă clinchetul lor cristalin, mulţumit. Le aşeză apoi pe masă, una lîngă alta, cu grijă. A lui striga mai departe: - De la conu Ionel, prietenul socrului, cincizeci de lei! N-a mîncat, n-a băut, bani a trimes! Să ne trăiască! - Mulţi ani trăiască! strigau mesenii. - Nenea Cristache Cuţu, de la Tramvaie, cincizeci de lei şi o oală de noapte smălţuită! Muierea sună piesele de metal din ea şi o dădu lui Grigore. - ...De la Stanică Cepeleag, şaptezeci de lei, o cămaşă de noapte şi şase tacîmuri. Ar fi dat mai mult, dar a plătit trenul de la Roşiori! La urmă, socrul aduse şi banii. Intrară în casă şi statură pe pat. Unul la un capăt, altul la celălalt. Dogarul se răsti la femeia lui: - Tu du-te afară, acum e treabă de bărbaţi! Muierea ieşi. Lucrurile de zestre ramaseră între ei. Cîteva căzură pe preşuri, la picioare. Bătrînul numără rar, cu luare aminte. Damful băuturii se risipise. Stere privea grămada de bani. De afară se auziră cocoşii. Nuntaşii începură să plece. Caii trăsurilor venite să-i ia tropăiau la poartă. Nevestele îşi cărau bărbaţii pînă la scara droştilor. Meşterii erau ţepeni de băutură. Horăiau de-a-n picioarele, doborîţi şi galbeni. Cum cădeau pe pernele de catifea, aşa înlemneau, cu mîinile adunate pe piept, osteniţi. Femeile strigau la birjari şi trăsurile porneau în goană spre Griviţa. Soarele sclipi în geamurile aburite. Florile vişinilor se împurpurau. Socrul ieşi în prag şi îşi chemă nevasta: - Adu o sticlă de rachiu, muiere, să ciocnesc cu băiatul! Cheam-o şi pe Lina, să-şi strîngă ce mai are pe aici, că pleacă de la casa mea! Soacra le aduse ţuica, o puse pe masă şi ieşi bocind. 41 Mireasa şedea lîngă naş, privind peste ulucile umezite. Brutarul, beat, cînta cu glas stins la urechea vioristului, care-l ţinea din arcuş: Mario, la nunta ta... Ofta rar şi striga lui Ghiţă Bîlcu, care se prăbuşise cu capul pe masă: - Cumetre, am iubit şi eu la viaţa mea una, of! şi-i venea să plîngă. Apucă un pahar şi-l muşcă în margine cu dinţii lui puternici. Sticla se sparse şi-i însîngeră buza. Naşa sări cu gura pe el: - Te-ai îmbătat, Ghiţişor! Masa se mai rărise. Zestrea mirilor creştea. Aglaia tot mai striga pe rînd numele unora. Se mai oprea la cîte unul: - Masă bogată! Nae Dragavei, aici de faţă, picior de nun, o sută . de lei şi un servici de tort! Iar îşi arunca ochii împrejur. . - Ce mai daţi? adăuga către cei zgîrciti. - Sănătate, că-i mai bună ca toate! răspundeau unii. Spre răsărit, prin crengile vişinilor, răzbea lumina tulbure a zorilor. Lina se aşeză pe un scaun lîngă ginere care ieşise între timp şi asculta glumele mesenilor. Văzu urmele umede de pahare pe feţele de masă şi o învălui tristeţea. Totul i se păru murdar, cerul ca o leşie, zidurile casei, lămpile unsuroase care ardeau în pomi. Roşioară îi făcu semn lui Stere. Acesta se ridică şi intrară în casă din nou. Soacra aşeza rufele pe pat, le păturea una peste alta şi ofta. Le dădu în primire mirelui. - Uite, maică: şase cearşafuri, şase feţe de pernă, saltea de lînă, perdele, preşuri, batiste, bluzele fetii, fotele, hainele, pantofii, ciorapii, două feţe de masă, tot... Dogarul avea o faţă veselă de om uşurat. Adăugă şi el: - Eu sînt om cinstit, ceea ce am zis, fac! Dădea, scăpa. Soacra se uita cu duşmănie la străin. Ea, ca femeile, se gîndea la lucruri, că erau făcute cu greutate, şi veneticul le punea pe spinare şi le ducea, cu fată cu tot, la casa lui. Cîrciumarul le numără şi le aşeză deoparte. - Bun! mormăia. Simţea că e bucuros. Bărbatul se uită la vinul rămas, apoi la mireasă. Era frumoasă Lina, aşa palidă, cu buzele supte şi albe, privind cerul limpezit. Ea se ridică 42 fără o vorbă, deschise uşa şi privi zestrea strînsă, grămadă, în mijlocul odăii. Căută prin rafturile şifonierului, dar ele erau goale, miroseau numai a levănţică. Pe lemnele lustruite alergau speriaţi cîţiva gtndaci. Închise uşile grele şi se uită peste prag la cei doi bărbaţi care goleau paharele de rachiu, împăcaţi. - E munca mea, agoniseală grea, spunea meşterul, dar nu-mi pare rău. Să vă dea Dumnezeu bine şi s-aveţi noroc să înmulţiţi ce v-am dat! Vorbele socrului u mergeau la inimă lui Stere. Strînse banii, îi cîntări o clipă în mînă şi-i ascunse în haină. - Nici o grijă, dădu şi el cu gura, eu nu sînt orice ciuruc. Unde bag banul, iese ban. Soacra le mai turnă în pahare. Se amestecă şi ea în vorbă: - Că şi fata noastră, Sterică maică, e dobă de carte! Şi să te porţi omeneşte cu ea, să n-o baţi, să n-o înjuri! E trăită bine, de, o să mai plîngă o zi, două, că e greu la început prin străini, dar o să-i treacă.. Lina nu-i mai ascultă. Se rezemase de pervazul ferestrei şi privea curtea goală. Vîntul scutura florile pomilor pe lemnul murdar al meselor. Pe scaune cucăiau lăutarii şi cumătră Aglaia se îmbătase la urmă şi de-abia o sculă Stere, să meargă înainte, la ei, în groapă, să-i facă patul, că venea cu femeia. Guristul, negru de oboseală, spunea la urechea naşului: Unde naiba o dormi? Unde-o fi, unde-o iubi? Unde-o fi, unde-o fi? Unde-o fi, unde-o-nnopta? Pe ce braţe s-o culca? Ce guriţ-o săruta? Ce sfn alb o dezmierda? Ţambalagiul bătea tactul cu ochii închişi, în somn. Instrumentul cînta singur: Tînc, tînc, tînc, tînc... Bărbia îi cădea pe piept şi tresărea speriat, deodată, lovind mai repede în coarde. Apoi iar îl pirotea somnul... Numai degetele nu i se odihneau. Linei îi veni să rîdă. Lăsă perdeaua să cadă. Taică-său băgă rufele şi darurile într-o ladă, pe care o cară cu Stere şi cu Grigore pînă la spatele unei droşti. Soba naşului fu pusă deasupra, cu picioarele de tablă în sus, să nu se turtească, lîngă albia aşezată cu grijă de gunoier. 43 Era vremea să plece. În curte, brutarul se răstea la lăutar: - Ce, mă, voi dormiţi? Cîntaţi marşul de plecare, că se duce mireasa! Ţiganii se dezmeticiră. Lina, însoţită de maică-sa, călca stingherită lîngă Stere, care o aştepta, vorbind cu naşul. Acesta îi opri la masă, să soarbă cu el o ciorbă de potroace, acră foc, gătită de soacră la repezeală, să-f scoale din osteneală, că era făcut zmeu şi abia îşi mai ţinea ochii deschişi. Se aşezară, gustară mîncarea şi lăutarii le mai ziseră una de plecare, spre bucuria brutarului, care se însufleţea, dres de borş şi de arcuş. La urmă ginerele pupă mîna socrului, a naşului şi a naşei. Nevasta meşterului mergea cu ei, plîngînd. La poartă îl văzură pe cumătrul Ghiţă Bîlcu între doi gealaţi de birjari, ţinut de subţiori, căznindu-se să se urce în trăsură. Oamenii asudaseră şi nu dovedeau. De-abia -lau aşezat pe pernele droştii, care se lăsase de atîţa greutate. Era roşu şi cînta în gura mare: Taci, mireaso, nu mai plînge... Nevasta îl descheie pe la băiere, să nu se înăbuşe. Surugiii dădură bice cailor şi trăsura abia se urni. Lina privi încă o dată pomii de care mai spînzurau lămpile aprinse. Parcă nu s-ar mai fi întors niciodată în casa părinţilor. Abia îşi stăpîni lacrimile. I se părea că în locul inimii avea o piatră grea. Se urcă lîngă mire şi nu mai privi la vecinii strinşi lîngă gard. Ţiganii cîntau în curte un marş săltăreţ. Naşul, corcofelit, juca de mînă cu fmul Tache, tinînd cîte un sifon în dinţi. - Şi-aşa! Şi-aşa! Dogarul le făcu un semn scurt cu mîna. Caii smuciră hamurile şi trăsura se depărta. Ulucile se pierdură în urmă. Lina nu se mai uită înapoi. Simţi mîna cîrciumarului cum îi cuprindea umerii şi o auzi pe maică-sa din spate: -Ţi-efrig? - Nu, răspunse în silă. Văzu locul pustiu şi întins. Pînza întunecată şi rară a salcîmilor tremura în vîntul dimineţii. Auzi foşnetul frunzelor şi simţi mirosul dulce al florilor. Cuţarida, verde, pună de buruieni, strălucea în lumina soarelui. 44 Trăsura se opri în faţa dughenii. Lina nu spuse nimic. Birjarul cară lada cu Grigore. Aştepta bacşişul, şi cîrciumarul îi dădu cîteva piese. Aglaia vorbea cu soacra. Droşca întoarse şi plecă înapoi, hurducăind. Rămăseseră în faţa gardului spălat de ploi. Stere deschise larg poarta şi spuse: - Asta-i cîrciuma mea! Se opri să răsufle. Soarele îl învăluia. Avea o faţă dreaptă şi bărbia aruncată înainte, ca şi cînd ar fi voit să arate mereu ceva. Era vesel şi mîndru. Peste umerii lui, femeia zări fereastra întunecată a prăvăliei. Pereţii de scînduri ţineau o vineţeală umedă şi geamurile murdare de praf ascundeau restul. Soacra zise încet: - Uf, unde-ai nimerit, fata mamii! Peste acoperişul repede, acoperit cu carton, zburau brabeţi graşi, scuturîndu-şi penele. Muierea gunoierului o luă de mînă şi o trecu pragul. - Bine ai venit la noi! spuse. Înăuntru era rece şi mirosea a vin oţetit. Lina văzu odăile, scaunele, patul de şipci şi duşumelele goale. Pe un raft, deasupra, ardea o lampă. Prin ferestrele mucegăite, zări gunoierii care descărcau un camion. Se aşeză pe o margine tare, netezind cearşaful aspru de americă. Aglaia spunea: - La noi e cam strîmt! Dar aşa e la început, pînă vă faceţi casă ca lumea, că d-aia v-aţi luat! ce zici, domnu Stere? - Ne-om face! Casă de zid, înaltă, sănătoasă! Nu-i aşa, nevastă? adăugă. Îi zicea pentru prima oară astfel. Ea era cam speriată şi mîhnită, ca orice om care schimbă locul unde s-a pomenit. O trecea iar plînsul. Cocoşată îl fericea pe negustor: - Norocos eşti! Luaşi zestre, dar ce mai fată! Stere şezu cu ele pînă la prînz. Nu se dezlipea de lîngă Lina. Soacra şi nevasta şefului deretecau prin odăi, aşezau lucrurile aduse şi parcă dugheana începea să se schimbe. După ce mîncară împreună, cîrciumarul luă o damigeana de ţuică şi porni la gunoieri, să se cinstească cu ei. Femeile spălară vasele, măturară, aşezară clondirele şi întinseră hîrtii pe rafturi. Cea tînără tăcea posomorită. Ar fi vrut să fugă cu maică-sa acasă, să se roage de dogar s-o lase să rămînă toată viaţa lîngă ei. Aglaia vorbea, vorbea, povestind de-ale sale, din tinereţe. Văzînd că fata n-o ascultă, se opri şi întrebă cu milă: 45 - Ce ai? Parcă nu ţi-e-n voie! - Las-o şi dumneata! zise soacra. - Nu te speria, îi făcu muierea curaj, nu-i om rău, ai să vezi. Ţi-e dor de ălălalt? Lina nu răspunse. - Ce să-i faci? Parcă cine n-a pătimit? Dacă te-ai lua după inimă! Mie crezi că mi-a plăcut Grigore la început? Ce, eram ca acuma? De muncă m-am făcut aşa. Eh, ce mai femeie am fost la viata mea! Mai pe urmă m-am deprins. Totul e să tie de casă, să fie la locul lui, să-şi vadă de treabă, să nu fie curvar şi să plece după altele, că atunci e greu! Aşa-l apucase pe-al meu într-o vară. Îi picase cu tronc una dup-în Grant. Eu îl vedeam că nu mai e în apele lui. „Ce-ai, mă Grigore?" îl întrebam. El, nimic. Numai mă înjura. Pîn-am aflat. „A, asta-i buba? mi-am zis. Lasă!" M-am ţinut de capul lui, m-a bătut, eu, de loc! Dar -lam întors. I-am făcut ce i-am făcut, uite-l, e tot cu mine şi sîntem bătrîni amîndoi. Fata dogarului asculta. Aglaia se aşeză pe un scaun. - Pe domnu Stere îl ştiu de cînd a picat aici; la noi a tras întîi. A venit cu mîna goală. Tot cu munca. E pus pe ajuns, ascultă la mine. Te uiţi ca locul e cam pustiu, nu-i nimic! într-un an, doi se face şi aici mahala. Primăria vinde locuri încoace... Se ridică şi căută sticlele de rachiu. Destupă una şi umplu trei ceşti ascunse prin rafturile cjrciumii. - Ia luaţi. Băutura e bună, te mai înveseleşte... Şi goli păhăruţul ei. Soacra şi Lina nu se îndemnau. De afară se auzeau glasurile gunoierilor. Mirosea a iarbă proaspătă şi soarele sclipea încă în geamurile murdare. Aglaia tot mai trăncănea. Lina o privi ostenită. Avea o fată slabă şi oacheşă, uscată de vînt, numai ochii vii, negri şi mici jucau tot timpul sub nişte sprîncene dese, ascuţite. Gura ei ca o pungă se deschidea şi se închidea fără încetare. Cînd rîdea, i se vedeau dinţii rari, pe care muierea îi ascundea cu un bariz ce-i ţinea capul înfăşurat. Viţe cenuşii de păr îi scăpau de sub legătura prost făcută şi-i cădeau peste obraz. Şi le îndrepta repede, mai se bătea cu palmele ei osoase pe genunchii ascunşi sub o fustă neagră, largă şi încreţită. - Numai să ai grijă de el, spunea, e cam pădureţ, şi mă uit la tine, maică, biserică de fată eşti... e zgîrcit, dă-l pe brazdă, învaţă-l cu o mîncare bună, cu o cămaşă ca lumea pe el. De-astea nu prea ştie, a 46 fost crescut greu... Altfel, pîinea lui Dumnezeu. O să vezi dumneata ce fel de om ai luat. Şi-a mai turnat rachiu, 1-a sorbit cu ochii ascuţiţi de plăcere şi şi-a şters gura cu coltul barizului. A băut şi maică-sa, a gustat şi ea în cele din urmă. Pînă seara, au mai pus tara la cale. Cocoşată a povăţuit-o ce să facă după cele ce se întîmplaseră, lucruri de-ale lor, femeieşti. Stere tot mai chefuia cu Grigore şi gunoierii/Goliseră damigeana şi începuseră să vorbească mai tare. Au pus de mîncare. Odăile se luminaseră. Au dat să-l cheme pe cîrciumar, dar a gunoierului le-a spus: - Pe bărbat să-l laşi în banii lui cînd u e a petrecere. Eu ştiu de la al meu. Mă calcă în picioare dacă mă amestec cînd e la un pahar. Cerul coclise. Mirosea a gunoi ars. Grigore aprinsese un foc înăbuşit. Limbile lui izbucneau din cînd în cînd şi aruncau scîntei. Auziră pasul bărbatului. - Păi eu mă duc, zise Aglaia. Stere fluiera. Intră închizînd uşa. Femeile simţiră mirosul de ţuică. Bărbatul se ţinea drept. Se aşeză lîngă Lina. Soacra se ridică şi spuse că pleacă. Cîrciumarul o rugă să mai rămînă să mănînce cu ei, dar ea nu voi. O sărută pe Lina şi o ţinu multă vreme la piept, umezindu-i obrazul cu lacrimi. - Să fii cuminte, fata maichii. S-asculţi. Mîine am să vin cu taică-tu pe aici, să-mi spui dacă nu ţi-a fost urît... Negustorul o duse pînă aproape de casă, peste maidan, ferind-o de cîini. Cînd se întoarse, nevasta aşezase masa. Mîncară amîndoi, în tăcere. Cînd terminară, el întrebă: - Ti-e somn? - Nu. O să mă mai uit afară. Stere tăcu mîhnit. O auzi cum trece. Rochia ei foşnea. Se descălţă. Căută ligheanul şi-l umplu cu apă. Îşi muie picioarele, oftînd uşurat, îl strînseseră pantofii şi baia rece 0 liniştea. De afară se auzea vocea lui Grigore. Era bine. Se gîndi la tot ce i se întîmplase de la venirea lui în Cuţarida şi se apucă să numere banii strînşi la nuntă. Puse miile una peste alta, adună sutele de metal într-un săculeţe de pînză, sugrumîndu-l la gură, ridică perna şi acoperi totul. Stinse apoi lampa şi îşi aşteptă înfrigurat nevasta, speriat că n-o să mai vină. Ii trecu o clipă prin gmd că ea a plecat peste maidan. Se uită afară. 47 Lina şedea rezemată de scînduii, privind cerul. Trecu o ceată de cîini, muşcîndu-se şi lătrînd. Ea îi auzi multă vreme, fugind peste mahalalele vecine. Pămîntul sclipea şters. Spre marginile gropii se ivi o linie albicioasă, întortocheată şi lungă. Plînse adînc, în tăcere, din tot sufletul, ca un om singur, pierdut de ai săi, părăsit pentru totdeauna şi, cînd i se uscară lacrimile, intră, uitînd uşa dată de perete. Se auzeau greierii, ţîrîind tare şi ascuţit. Femeia se aşeză pe marginea patului, obosită. Stere îi simţi mîna pe cearşaf. Nu spunea nimic, ca şi cînd n-ar fi fost acolo... Iepe de şişic Vara pleca. Groapa era adîncă şi verde. Vîntul culcase ierburile sălbatice. Frunza măselariţei începea să îngălbenească. Gheorghe ştia răcoarea asta care-i înfiora pielea şi cerul ostenit, stins, cu lungi scame fumurii. Şobolanii ieşiseră din găurile lor şi mişunau înfriguraţi, tîrîndu-se după urmele sărace ale soaţelui. Hoţul scuipa în silă. Erau mari, graşi, cenuşii ca fierul, cu cozile năpîrlite. Alături, pungaşii suceau babaroasele. Stăpînul mesteca zarurile în pumnul lui mare şi negru şi privea întunecat pămîntul bătătorit cu palmele. - Doi-doi! spuse Oacă şi-şi trecu mîneca zdrenţuită pe sub nas. Ceilalţi fumau pe vine împrejur, aşteptîndu-şi rîndul. - Para-n coadă! - Şase-cinci... mormăi Nicu-Piele, aruncînd în ţărînă un chiştoc uscat. Sandu zvîrli un ban de doi lei şi se mai căută în fundul nădragilor. Fruntea i se brobonase de sudoare. Îşi mişca repede spatele ca de mîncărime şrse uita drept în ochii lui Bozoncea. Acesta apucă oasele îngălbenite şi tocite pe margini. Între picioarele caramangiilor se strînseseră o grămadă de piese de aramă, la care trăgeau cu coada ochiului toţi. Gheorghe se ridică dîndu-l la o parte pe ucenic: - Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc şi eu! Sub malul surpat, vîntuI obosea. Se auzea numai fîşîitul aglicei culcate de furia lui, şi pe faţa bălţii se vedeau valuri mici, zbuciumîn-du-se. 49 Stăpînul desfăcu pumnul şi zarurile căzură. -Para-ndărăt! -Ce vine... - Şase-şase... - Perechi! mai spuse unul, şi mîna norocosului strînse paralele cu praf cu tot. Mînă-mică se aşeză de-a binelea. Bozoncea abia atunci rîse, icnind: - V-am curăţat, puişorilor... Şi se scutură pe fundul pantalonilor. Seara cădea repede. Urmele soarelui se şterseseră. Gunoiul luneca tăcut, surd, aşezuidu-se mai jos în straturi. Hoţii se adunară. Erau cinci. Patru caiafe şi ucenicul. Tunşi, cu chipuri negre, tăiaţi în obraz. Gheorghe aprinse un foc de vreascuri. Flăcările se tîrîră o clipă la picioarele lor desculţe şi pîlpîiră. - Tu eşti Paraschiv? fl întrebă pe cel tînăr Bozoncea. - Eu, se băgă el mai în sufletul pungaşilor. Hubăhil îl măsură dintr-o ochire. Ucenicul avea un trup subţire de fată mare şi o privire ascuţită, ageră. - De zulit, ai mai zulit la viaţa ta? se amestecă şi Oacă, suflîndu-şi nasul. -Da. - O fi găinar d-ăia de ciordeşte corcoviţe şi le mănîncă fofeaza... aruncă în batjocură Sandu-Mînă-mică şi-i scuipă între picioare. Cel tînăr nu-l privi. Gheorghe îl trase deoparte. - Nu-i băga-n seamă, bijboc, fac pe şmecherii, au uitat cînd au venit în gaşcă. Nu ştiau nici să umble. Paraschiv auzi groapa. Locul era tainic. Cerul de deasupra se încenuşa. Îi fu frică de haidamacii ce-l preţuiau din priviri, hoţi bătrîni toţi, duşi pe la puşcării. Tăiaseră sare la viaţa lor şi luaseră oameni în cuţit. Lumina apusului se stingea în apa bălţii. Flăcările uşoare, roşcate ' ale focului jucau în unda ei verde. Spre margini, acolo unde rămînea numai un noroi pierdut, subţire, cu o iarbă deasă şi întunecată, fiartă în dogorile verii, alunecau într-o parte şi-o alta cutii de tablă ruginite, scufundate în clisa vînătă. Peste capul lor trecură muştele, o pînză de bîzani, albaştri şi graşi cît greierii. Aerul suna sub lamele aripilor. 50 - Cu suriul ştii să dai? mai întrebă Stăpînul cu glas răguşit, şi o clipă cercelul de argint, legat cu aţă roşie de ureche, sclipi în lumina focului. Avea nişte ochi mohorîţi'şi blînzi, mai negri şi mai adînci. Era spătos şi pe obrazul muncit, stflcit în bătăi, nu se citea nimic. Mişca greu palmele mari şi cu degetele îşi aruncă mai spre ceafă şapca unsuroasă. Cînd se urnea, în buzunarele largi u sunau creiţarii cîştigaţi la barbut. În picioare purta pantofi în două culori: alb şi roşu, legaţi cu şireturi de piele, ca orice staroste de hoţi. Paraschiv scoase de sub brîul de piele un şiş lung, Cu lama ascuţită, îndoit la vîrf. - Doi am tăiat cu el în Mandravela! spuse cu glas subţire. Am lucrat cu Mafoame, ăl de dădea găuri în Calea Rahovei. Nicu-Piele apucă uşor cuţitul, îl întoarse şi pe-o parte, şi pe alta, îi trecu lama de oţel pe limbă şi clipi din ochi, strîmbîndu-se: - Mişto cosor, să n-am spor! De unde l-ai pescuit? Oi fi neam de caramangiu şi-ai moştenit sculă bună... Focul pîlpîia la picioarele lor, gata să se stingă. Gheorghe mai aruncă un pumn de talaş şi lumina crescu. Cerul bolovănos aluneca tăcut peste malurile sălbatice. Culoarea lui se întunecase spre margini şi ucenicul văzu primele stele. Mirosea a bălegar încins şi se gîndi că pe undeva pe aproape trebuie să fie vreo herghelie. Smulse o mînă de iarbă afinată şi simţi în palme sucul ei lipicios. Pungaşii nu mai spuneau nimic. Stătuse şi vîntul. Rar se mai auzea pipirigul lovindu-şi tulpinile la cea mai mică adiere. În cele din urmă, Bozoncea îl întrebă pe Oacă: - Mă, pămînt de flori, zici că neică 1-a adus? - Da, spuse acesta, şi se aşeză pe vine lîngă focul cel mic. - Să nu fie vînzare, că pe toţi vă tai cu mîmişiţa mea... Mi s-a urît cu pîrnaia... - Nici o grijă, Stăpîne, adăugă Gheorghe, e de-al nostru, uită-te la cazmaua lui, mmă de şuţ, nici vorbă. Îl iau în garanţie, să-l învăţ, că-i tînăr şi-al dracului, pisică, nu altceva. Este, bă guguştuc? Paraschiv rîse şi-i privi pe fiecare. Îi plăceau ochii bătrînului, care-l bătu pe umăr: - Al meu eşti, pută! - Al dumitale, îngădui ucenicul. 51 - O să te punem la probe, la noapte; să te vedem... - Ştii să mangleşti cai? Gloabe? aruncă Mînă-mică. - Fac orice... - Bine, încheie hubărul şi strigă lui Nicu-Piele: Pune mămăliga aia la fiert şi adu drojdia să ciocnim cu bidiviul! Nicu cară un săculeţe plin cu mălai şi un ceaun, pitite în mărăcini. Le aşternu în faţa lor. Oacă plecă după apă. Alerga aplecat într-o parte şi trupul lui scund se mistui repede în întunericul abia lăsat. - Da neamuri ai? mai cercetă Bozoncea. - Nu, zise ucenicul. M-a făcut mama de fată şi a murit de oftică. Mai mult nea Florea m-a ţinut din pomană. Fur de cînd mă ştiu... - Eşti de-ai noştri, necăjit, vai de vietişoara ta... se mili Sandu. Nicu-Piele aşternu nişte pirostrii afumate pe pămîntul tare, deasupra focului. Sosi şi Oacă cu un bidon plin, deşertîndu-l în ceaun. Gheorghe aruncă un pumn de talaş peste flăcări. Vîntul se iscă iar. Se încorda în trestiile înalte şi drepte, care sunau ca un ţambal. - Vine toamna! suspină unul. - Ne strînge, s-a dus binele... Paraschiv auzi glasul bătrînului, domol şi cald. Gheorghe turnă mălaiul şi începu să mestece mămăliga. Un miros bun se răspîndi împrejur. Oacă urcă sub malul scobit, să mai aducă ceva. In mîna lui Bpzoncea străluci o sticlă albă, lunguiaţă. Ucenicul îl văzu cum soarbe cu sete, dînd-o peste cap. Beregata lui arsă de soare se smucea repede şi cămaşa subţire de mătase roşie i se desfăcuse la piept, lăsînd dezgolită pielea păroasă, plină de tatuaje. Apoi rachiul trecu din mînă în mînă. Nicu-Piele bău de-a-n picioarelea, răscrăcărat peste umbrele focului. Era înalt cît malul, numai oase, şi cînd lăsă mîna în jos, ceilalţi văzură sticla golită pe jumătate. - Ăsta are înghiţitura mare, spuse într-o doară Mînă-mică. i Gheorghe nu bău. ' - Ia, Treanţă, îl îndemnă starostele, ia, că n-o să-ţi cadă dinţii. Codoşul dădu din umeri şi răsturnă mămăliga fierbinte pe un fund de lemn. Sandu aruncă deasupra un strat de brînză frămîntată cu mîna. Palmele hoţilor apucară cîte o bucată. Îi lăsară şi noului-venit. Un strat de drojdie pe fund şi o bucată caldă de mămăligă, din care ieşeau aburii. 52 - Potoleşte, nenică! îl îndemnă ăl bătrîn. Aşa mămăligă nici la , mă-ta n-ai halit. Să-ţi baţi copiii! Lui Paraschiv îi era foame. Înghiţi cu lăcomie şi aşteptă să isprăvească şi ceilalţi. -Bună? -Bună. -Tine de cald? - Ţine. - Pîine pe blană! Peste groapă căzuse o podoabă de noapte, albastră şi rece. Ucenicul auzi iarba foşnind. Lingă el lipăia Sandu, aducînd sub braţe doi pepeni lunguieţi şi grei. - Ia desertul, neamule, spuse, aşternîndu-i pe pămînt. Stăpînul îi despică dibaci, şi miezul roşu, plin de seminţe, fu Îmbucat cu lăcomie. - Îţi place la noi? întrebă Piele rînjind. - Îmi place, rîse şi tînărul. Paraschiv adulmecă locul şi nu-i mai ascultă. Îl aştepta pe Florea, şi acesta nu mai venea. Focul abia se vedea. Bătrînul Q înteţi cu buruieni uscate şi un fum gros se răspîndi împrejur. Pungaşii se apucaseră iar de barbut. Oacă, cel mai mic, şedea deoparte, că se curăţase, şi ronţăia seminţe. Lîngă flăcări, bătătoriră pămîntul cu palmele, şi Bozoncea scoase zarurile. De data aceasta, meşter se dovedi codoşul. Scuipă şi-şi făcu semnul crucii, că era bisericos. Babaroasele cădeau clănţănind în praf. Hoţii priveau cu ochii aprinşi norocul. - Şanu-Brăila! spuse unul. - Perechi! mîrîi alături Piele. Bozoncea strînse oasele, rîse cu toată gura lui frumoasă de i se văzură dinţii albi şi puternici; ascultă la ureche sunetul lor djilce şi tainic şi le zvîrli. - Doi-una! zise după aceea supărat. ... Aruncă şi Piele. - Tăiete! îl opri Sandu şi se răsti la el: Bă, nu jucăm arşice, nu le da-n paguba noastră... . Golanul le mai răsuci odată. - Para-n coadă! - Trei-trei... 53 Jocul se îadîrjea. Se apropie şi ucenicul. Şeful îi spuse, văzîndu-l jinduit: - Tu nu te-arunci? Ori n-ai marafeţi? -Ba am. Îi făcură loc. Gheorghe strînse leii de aramă şi-i aruncă în fundul nădragilor. Oacă îşi perpelea nepăsător tălpile la para focului Prin genunchii sparţi ai pantalonilor soldăţeşti i se vedea pielea negricioasă. Dogoarea plăcută u făcea somn. Începu să cînte ca să-şi sperie lenea: Foaie verde trei spanace, Fă-mă, Doamne, ce moi face, Fă-mă raza stelelor, Deasupra cazărmilor, Ia patagda, patagda, patagda... Mai scuipă două seminţe şi o luă de jos, cu o voce dulce: Şi-o să vorbesc cu colindul Să nu-mi bată mititelul, Să nu-l puie de plantoane, Că e mititel şi-adoarme, Să nu-l puie înainte, Că e mic şi fără minte, Prăpădeşte gloanţe multe, Ia patagda, patagda, patagda... Lîngă el pe peticul bătătorit se adunau piesele de doi lei, grămadă. Paraschiv avea mînă bună. Luase de trei ori şi ăl bătrui se uită la el pe sub sprîncene: - Ai fermece-n labă, le potriveşti, ai? Aruncară de cîte două ori. Bozoncea pierdea şi fuma otărît, trăgînd fumuri dese pe nas, dintr-o Mărăşească. Pînă spre ziuă, tot Gheorghe îi lăsă lefteri. Oacă adormise lîngă ei şi se zbuciuma în vise. Florea tot nu mai venea să le vîndă pontul. În noaptea aia -lau cercetat pe Paraschiv dacă i s-a urii cu binele, dacă auzise de poliţie şi de om mort, dacă se pricepea să taie un buzunar fără să-l simtă nici Dumnezeu cu îngerii lui din cer, dacă a văzut sînge şi dacă e mut ca mormîntul? Vorbea mai mult Sandu, că ceilalţi cucăiau de somn. La urmă, şutul a început să se laude că o să-l înveţe meserie, să ţină minte, că el, Mînă-mică, i-a dibăcit ce-i aia furat şi cîte altele, de nu se mai oprea. 54 Dar cine să-l ştie pe ucenic, ce zăcea în el şi ce făcuse la viaţa lui? Cel tînăr îşi spuse: „Staţi voi numai oleacă să v-arăt eu, m-oti crede vreun husăn, ai?" Şi rîse uşor pe sub mustaţa bălană, care-i umbrea buzele subţiri. Cînd se lumină veni şi Florea, năduşit şi supărat, spunîndu-le că abia noaptea viitoare or să aibă de lucru. - Ai scăpat, uşchitule, spuse Oacă, încă buimac de somn, da te-om vedea noi... Se întinseră apoi liniştiţi sub mal, unde era mai adăpost de frigul dimineţii. O ceaţă albă se lăsase peste pămîntul uscat. Sus, la rampa de gunoaie, ardea un felinar unsuros. Se auziră lătrături de cîini depărtate şi pe malul înalt se iviră primii gunoieri, care deşertară resturile oraşului zvîrlind gunoiul cu lopeţi înguste. - Tu n-ai o treanţă mai groasă pe tine? Un parpalac, că vine iarna? îl întrebă Florea pe Paraschiv. - Nu-i nevoie. Nu mi-e frig. - Ei, cum ţi se pare? - Ceată bună, poţi să mănînci o pîine ca lumea. Că mi s-a urît să tot trag nădejde... Soarele se ridica greoi şi căldura lui le încălzi trupurile. Cîrcotaşii dormeau duşi alături, cu picioarele strînse sub ei. Vmtuleţul dimineţii se juca în firele negre de păr de pe pieptul puternic al lui Bozoncea. De cu ziuă, Florea le spuse că în noaptea aia trebuiau să vină la groapă nişte căruţaşi cu iepe de şişic, să le dea în călă»eală la armăsarii unuia, moş Leu, de păzea într-un bordei averea primăriei de la rampa de gunoaie. Treaba se făcea pe şest, să^nu afle statul şi să-i puie la impozite. Caii păzitorului tot cai erau vrea să zică, în putere şi cu sămînţă bună. Nu era cîflînă sau hîţă în groapa lui Ouatu să nu le fi îmborţoşat ei cu steaua şi cu puterile lor. Pungaşul ştia şi preţul: douăzeci de lei de bucată. Banul şi harul. Tocmai dincolo de locul lor, peste baltă, sub malul mîncat îşi ţinea omul ginerii, într-un ţarc de lemn, plin de balegă şi de dudău veşted. La lumina soarelui, văzuseră coamele lucioase şi le auziseră nechezatul mîndru şi răsunător. Cale . de o jumătate de ceas de la ascunzişul lor, să mergi peste trestii, prin nişte tufişuri de nu-i vedea nici pasărea, prin inima locului pustiu. Ăl tînăr, pentru că era mai sprinten, trebuia să lege iepele la un loc şi, 55 cînd o da Stăpînul semn, să se urce în cîrca uneia şi să le mîie spre cîmpul Cuţaridei, la drumul Dudeştiului, peste maidane, cu Gheorghe de ajutor. Ceilalţi rămîneau în treabă, dacă s-ar fi ivit greutăţi. Căruţaşii, îi ştia Florea, erau cam cheflii şi or să petreacă în bordei, bînd aldămaşul în cinstea mireselor. Numai ucenicul să fie priceput şi cu mînă uşoară, să nu-l simtă ageamiii. - Las' pe mine, nene Floreo! spuse el după ce auzi ce are de făcut. Eu le sînt naş. Numai dumneavoastră să-i ţineţi în şişuri dacă s-or întinde la vorbă. - Treanţă! strigă Bozoncea la cel bătrîn. Auzi' ce spune dumnealui... Hoţii rîseră cu înţelegere. Spre seară, o promoroacă aurie scălda fundul gropii. Vîntul, ca briciul. Au plecat cîte unul. În urmă rămăseseră Gheorghe cu ucenicul. Noaptea veni repede, umedă şi senină. Îşi împărţiră locurile. Paraschiv ţinea tira la un dîmb, în drumul căruţelor, lîngă rampă. Sub ei se vedea lumina bordeiului şi în ţarcul întunecat se mişcau umbre mari. Armăsarii sforăiau înfioraţi. Pungaşii auziră copitele potcovite bocănind şi nechezatul unuia mai neastîmpărat. Apoi se lăsă linişte. Aşteptară aşa, vreme de un ceas, culcaţi pe burtă, ronţăind fire uscate de buruiană. Cerul se limpezea peste malul de pămînt. O dungă zăpezie se ivea tăind marginile. Crăcile subţiri ale salcîmilor se desluşiră. Balta putredă luci. Peste groapă trecură brabeţi. Auziră lunecarea tăcută a gunoaielor pe rfpi. Cornul roşu al lunii iscodi marginile cerului. Priviră într-acolo. Parcă se destrăma. Dungi subţiri se împleteau în braţele pomilor. Iarba albise. Pe deasupra plutiră aburii fundului. Nişte dini lătrară în depărtare. Un zgomot surd de căruţe zdroncăni pe drumul plin de praf. Veneau. Paraschiv simţi cotul codoşului în muşchi. - Acum. Şinele de fier ale roţilor răsunară aproape. - Ho, tată, ho! opri primul. - Aici e, bă? - Aici. - Na, boală, stai, Lolica! 56 Glasurile se amestecară. Cel care cunoştea strigă spre bordeie: - Mă, moşule, măăă! Mai ieşi, măăă, afară, că ţi-au venit peţitorii... Ceilalţi rîseră în întuneric. Desfăceau chingile şi zăbalele. Acestea luceau scurt în lumina roşie a lunii. O iapă puţină se baliga cu nepăsare. Gheorghe şuşoti: - Cînd le-or aduce înapoi, te strecori pe colea şiie dezlegi uşurel! Ţi-e frică de cai? -Nu. - Să iei cîte o mînă de fîn de la curu căruţii şi să le pui sub bot. Căruţaşii coborau ţinînd animalele de căpestre. De jos, se auzi nechezatul întărîtat al armăsarilor. Moş Leu lumina cărarea îngustă cu un felinar. - Tu eşti, Suleo? - Eu, unchiaşule. - Ai adus prinţesele? - Le-am adus. Le-o fi şi lor. Iepele băteau din picioare şi se opinteau pe drumul alunecos. - Băgaţi-le-n ţarc, pe aici, se mai auzi vocea celui de la groapă. Le sloboziră. Ciotul lunii se făcuse galben. Malurile căpătară umbre măreţe. Paraschiv se ridică în mînă. Armăsarii turbaseră. Alergau în loc şi se izbeau de lemnul gardului. Căruţaşii îmboldeau iepele spre poarta deschisă: - Haide, haide, tată, hii! Se auzeau sforăituri şi icneli. Cînd intrară toate, moşul închise poarta, răsuflînd uşurat. Armăsarii se ridicară în două picioare şi nechezară de se cutremură groapa. Ocoliră în goană iepele cu coamele zbîrlite şi le loviră cu copitele. Urmă o învălmăşeală, şi ucenicul văzu încordarea trupurilor roşcate şi negre, năduşite. Caii se muşcau şi-şi loveau gîturile puternice. Căruţaşii alergau pe marginea ţarcului, strigînd: - Aşa, Lolica, aşa! - Garoafa, na la tata, na, nu-ţi fie frică... Na... - Lasă-l, boala dracului, că-ţi face bine... Moş Leu îşi îndemna armăsarii trăgînd cu furie dintr-o lulea, în care ardea un miez roşu de tutun aprins: 57 - Împroaşc-o, Surule! Nu te lăsal Aşa, Ilie, călăreşte-o, dă-i bine! Aha, ha, acum, na, slobozeşte-te, aha, hi, nu... Cîrlane, n-o lăsa, ai ostenit, ai, calu tatii, aşa, dumicatul cui te-a făcut, ei, aşa... Pe urmă iepele fură gonite să pască. Armăsarii încă nechezau. Picioarele lor subţiri §i lucioase tremurau în bătaia lunii. Îşi muşcau cozile din cînd în cînd. Oamenii rîdeau, rezemaţi de codilele bicelor. - Straşnici armăsari ai, moşule! zise unul. -Ehe... - Parcă-s hrăniţi cu iarbă-mare. - Mănîncă o căruţă de fîn şi tot nu-i ajunge unuia. Dinţii iepelor mestecau într-una. Căruţaşii le adunară, mînîndu-le spre căruţe. Ele ar fi vrut să mai pască şi se codeau. Biciuştile sunau prin aerul rece: - Haide, Lola, intră dracii-n tine, m-auzi? Hi! - Hop, boala dracului, că te-ai pricopsit. -Na. Gheorghe îi mai dădu un cot ucenicului. Bozoncea le făcuse semn. - Acum să te vedem, pulică! Se auzeau zăbalele izbind în măselele iepelor. Cîrlanii care nu coborîseră mîncau liniştiţi fînul de la picioare. Întorceau numai capul cu lene şi iar se aplecau. Paraschiv numără căruţele. Erau şase, una lîngă alta. Oamenii căutară sub paiele de pe fund şi scoaseră cîteva sticle de rachiu. - Hai să ne cinstim naşul! se auzi o voce înfundată. Coborîră. Ucenicul era neliniştit. Gheorghe îi spuse: - Ai răbdare. Lasă-i să se matolească niţel. Din groapă nu se auzi multă vreme nimic. Se potoliseră şi armăsarii. Bozoncea se tîrî pînă la ei. - Acum, Paraschive! şopti. Trecuseră trei sferturi de ceas şi le amorţiseră oasele. Pămîntul era rece. Cel tînăr se ridică uşor şi vesel. Animalele îl simţiră. Ridicară gîturile, sunînd din căpestre. Merse drept la iepele din faţă, apucă o mînă de fîn de sub picioarele lor şi le mîngîie coama umedă. - Lolica, na, Lolica! şopti pungaşul, neştiind dacă nimerise. Şi se apucă să le desfacă legăturile. Treaba merse repede. Hamurile cădeau fără nici un zgomot în praful drumului şi Paraschiv 58 le puse numai cîte o frînghie subţire în jurul gîtului, ca să le ţină la un loc. Cînd trecu la a doua căruţă, o iapă necheză speriată. Ucenicul se făcu mort lîngă roţi. Gheorghe trăgea perechea dezlegată spre cîmp, la adăpost. Cel tînăr mai încercă o dată. Animalele seliniştiseră. Mîna hoţului le pipăia dibaci boturile calde şi ochii lăcrămoşi. De jos nu se simţea nimic. De patru ori tîrî codoşul perechile, legîndu-le căpăstru ungă căpăstru. A cincea oară, Paraschiv dădu peste un cîrlan sătul, care se lăsa greu. Simţind mînă străină pe el, încercă să muşte şi lovi cu copitele. Caramangiul îi apucă zăbala rece şi-o răsuci. Fierul intră în gingiile calului şi acesta bătu aerul cu picioarele dinainte. Degeaba încercă să-l potolească. - Lasă-l! strigă bătrînul neliniştit. Ia altul... Pungaşul se încăpăţînă. Îl lovi cu cotul sub greabăn şi-l dezlegă. Cîrlanul se smuci într-o parte şi scăpă. Drept spre ţarc o apucă, unde simţise armăsarii nechezînd şi aruncînd din copite. Oacă u sări înainte să-l ţină, dar era prea tîrziu. Căruţaşii ieşiră repede afară pocnind din bicele lor lungi. Pînă să se dumirească, Paraschiv mai dezlegase un mîrloi de mînz, blînd ca un iepure, agăţat la coada unei căruţe. - Fugi, ştii unde ne întîlnim! u şopti Gheorghe. Lasă-i pe noi, că nu te ajung ei! Cel tînăr se aruncă şi şuieră o dată năpraznic: - Haida, hi, gloabelor! Iepele o luară la goană speriate, peste maidanele pustii. Nu mergeau în acelaşi pas. Ucenicul le îmboldea harnic: - Nii, uscăturilor! Hai, hai, hopa... Şi le lovea cu picioarele desculţe pe cele mai apropiate, în burţile pline. În urmă, mai apucă să audă un zvon surd de glasuri amestecate, de strigăte şi lovituri repezi. Luna tocită se lăsase într-o parte spre cîmpul Cuţaridei. Era răcoare şi noaptea de septembrie avea o limpezime strălucitoare. În depărtare se vedeau luminile Bucureştiului, ca un policandru atîrnat de cerul jos. Numai aproape, spre mahalaua Filantropiei, pîlpîiau felinare cu gaz, chioare şi rare, pierdute sub oţetari sălbatici. În urma 59 cailor rămînea o dîră lungă de praf, care se aşternea greu peste iarba scurtă a maidanelor. Drumul era lung şi pungaşul amorţise. II durea spatele şi i se făcuse somn, hîţînat pe şira ascuţită a calului. Mînzocul alerga sprinten alături. Trecu de Tarapana, mai mult pe sub ulucile din margini, auzi vioriştii cîntînd încă chefliilor şi se aşternu la drum. Frumoasă noapte! Se dezmorţise puţin. Simţi mirosul veşted al frunzelor de salcîm, scuturate şi împrăştiate. Ca să-i treacă de urît, începu să fluiere. Trapul uşor al mîrţoagelor abia se auzea. A străbătut Cioplea şi de acolo a călcat peste nişte grădini de zarzavat neîngrădite, lăsînd în urmă mahalalele. Nici nu dăduse de ziuă cînd a sosit şi Gheorghe, ostenit şi dămfuit, dar vesel că scăpaseră cu bine. - Se făcuseră ai dracului, auzi? Nu, că unul îl cunoaşte pe Stăpîn: „Săriţi, striga, săriţi, c-a venit Bozoncea cu ai lui şi ne-a luat căişorii!... tu-i dumnezeul mamii lor!" I-a potolit el, starostele, nu le mai trebuie, şi doar asta nu voiam, să fie cu vărsare de sînge, dar ce să le faci? A trebuit să le dăm buzunări la burţi. Mi-a dilit unul o labă peste muie de nu mai vedeam. -Lam împuns niţel, da tu venişi de mult? - Să fie un ceas, două. - Te-a ginit careva? - Nici dracu nu era pe drum. Bătrînul înconjură caii, le pipăi grumazurile şi dădu din cap: - Marfă proastă. Trebuie să-i ţinem la îngrăşat ca să luăm ceva. Ăia ştiu să scoată sufletul din ei, şi-atît. Încolo, paşte, murgule, iarbă verde! Mama lor de nemîncaţi! Păi animalul, bă ucenicule, se ţine cu socoteală, trebuie să-i dai şi lui. Că şi maşina, n-o ungi? Ptiu, priveşte la iepşoara asta, numai coaste, te uiţi prin ea... Haide, că avem treabă. Şi se urcă şi el. S-au oprit tocmai în cîmpul Dudeştiului, la un tăinuitor mai vechi. Erau albi de praf. Au bătut în poartă. A ieşit o huidumă de om, atunci sculat, cu ochii umflaţi de somn, într-o cămaşă lungă, întrebînd: - Care eşti, mă, acolo? - Eu, Cocîrţă, am adus nişte gloabe, zise Gheorghe. Gazda se scutură puţin, căscă şi deschise leneş poarta grea de lemn. - Devreme o mai luarăţi azi! spuse, şi Paraschiv îi văzu dinţii galbeni şi rari. 60 Caii se înghesuiră speriaţi. Nu cunoşteau locul şi nechezau. Mînzul încercă s-o ia înapoi. Omul le aşternu goroveală dinainte şi se îmbrăcă grăbit. - Bună treabă făcuşi! u spuse codoşului. - Ce zici, cîte bătrîne luăm pe ei? Celălalt se scarpină în cap. - De... Stai să-i vedem. Bozoncea unde-i? - Pică şi el acum. Aduce de băutură, îşi aminti de Paraschiv: - Da ăsta cine mai e? - Ucenicul nostru. -La adus Florea. Priceput. El i-a cărăbănit de sub nasul stăpînilor. Atinge-mă cu o ţigare! Cel tînăr rîse stingherit. Îl lăsară în mijlocul curţii. Într-o parte era un şopron părăginit, sub care aprinsese focul o muiere între două vîrste, cu şorţ roşu dinainte. Tăinuitorul îşi cunoştea meseria. Aduse o căldare şi fierse nişte var. Gheorghe îi da ajutor. Ţinea o pătură veche, plină de găuri şi aştepta. Cînd zeama albă dădu în clocot, zulitorul aşternu pe rînd ţolul pe spinarea iepelor. Nevasta luase animalele de gît. Gazda turnă varul fierbinte în găurile păturii. Pielea cailor sfîrîi, arsă. Părul lor frumos şi des se curăţa ca luat cu briciul. În locurile goale, rămăseseră cîteva buboaie albe, din care mustea sîngele. Iepele se smuceau nechezînd, dar mîna puternică a femeii le stăpînea. Cînd scăpară, se întinseră rănite la soare, aşezîndu-se pe picioarele dinainte. Aveau în ochi o suferinţă tăcută şi de sub pleoape li se scurgea o zeamă limpede ca lacrimile. Numai mînzul scăpase. El zburda sătul prin ograda murdară. - Bine c-am terminat! răsuflă Gheorghe uşurat. Cocîrţă se spălă pe mîini şi veni spre ei. Se aşezară pe buturugi. Peste cîmp, îi văzură şi pe ceilalţi sosind. În frunte era Stăpînul gonind, gonind. După el, ceata. Se înveseliră. - Noroc! aruncă Bozoncea de departe, a nimerit ucenicul? - Dacă -la adus mandea! se fasoli ăl bătrîn. - Le-aţi făcut formele? - În regulă. 61 Starostele cercetă gloabele, le pipăi rănile proaspete şi clătină mulţumit din cap. - O să ne mai odihnim şi noi pînă le-o creşte părul. Dacă scoatem un preţ bun, avem biştari frumoşi! - Le mărităm taman bine la tîrgul Oborului, se amestecă Oacă. Faţa lui ciupită de vărsat se strîmbă într-un rîs scurt. - Şi cum a fost? întrebă tăinuitorul. - Cum să fie? Ei ţipau şi noi îi cujbeam! rosti scurt, cum îi era obiceiul, Nicu-Piele. - Leagă căţeaua, moară neferecată ce eşti! - Mucles! Dă-te-n cîştig! Glasurile se ascuţeau, pungaşii vorbeau mai repede, înveseliţi. Oboseala se lăsa în picioare. Soarele strecurat prin şipcile putrede ale şopronului le încălzea spatele. Un cîine mare şi lăţos se gudura la picioarele lui Gheorghe. Treanţă îi mîngîia blana. - Da de soilit unde soilim şi noi? întrebă Oacă. - Haideţi cu mine, se ridică gazda, şi-i urcă într-o şură de paie uscate, peste care erau întinse preşuri curate. Morţi au căzut. Tocmai a doua zi pe la prînz s-au sculat. S-au scuturat, au mai căscat, n-aveau ce face. În curtea plină de orătănii nu era nimeni. Caii sforăiau la soare. Mirosea a sfoiegeală şi a toamnă. Pe cer se adunau nori lunguieţi, cenuşii. - O să plouă, zise Florea. Nu-şi găsea locul. Gheorghe se apucase să joace dardăr cu Oacă, Piele şi Bozoncea. Lumina soarelui se şterse. Se făcu frig. Tăinuitorul adăposti iepele şi în curînd începu să picure. Paraschiv auzi zgomotul mărunt al ploii şi-i fu urît. Lîngă el, hoţii rîdeau, trîntind în paie cărţile soioase. - Şapte ochi în plapumă! - Fante! -Rigă! - Uite spaţiul, ha, ha, ha, turcaleţilor... Banii aveau un clinchet limpede şi treceau din mînă în mînă. Sub ei se auzea ronţăitul mărunt al cailor. Ucenicului iar i se făcu somn... Timpul se înăsprise. Corcoduşii avau o povară de frunze, rară şi foşnitoare. Tot cîmpul Dudeştiului pălise. Pămîntul se întărise. Către 62 Bucureşti treceau căruţe pline cu pepeni, minate de ţărani. În grădini, cădea puful de pe gutui. Soarele mai mult lumina decît încălzea. Cocîrţă umblase pe la primărie, într-o comună apropiată, dăduse şpagă oamenilor lui şi se înfiinţase cu acte în regulă pentru iepele furate. Mîfţoagele se puseseră pe picioare, nu le mai^cunoşteai. Pe spinările arse cu var, le crescuse alt păr, smocuri, smocuri. Din negre ce erau, acum arătau pestriţe, cu şire lungi de fir alb, întortocheate. Muierea tăinuitorului le umflase cu orz şi, înainte de a pleca la tîrgul Oborului, băgase şi cîte o vadră cu apă în ele. Spălate şi dichisite cum erau, ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Pe la căpestre, nevasta le agăţase funduliţe roşii, împletite, să nu le deoache careva. Crescuse şi mînzul. Cîrlanul bătea cu copita şi necheza nărăvaş. Bozoncea ocolea herghelia şi clătina capul mulţumit: - Parcă-s armăsari de Vidin, tu-i cerul mă-si! Cînd au plecat, Gheorghe şi-a făcut o cruce mare şi-a scuipat în sîn. - Baftă şi-un preţ bun! Haide, uceniciile! a strigat la Paraschiv. Cîte doi, cîte doi, au luat drumul Oborului. Cu caii, veneau mai în urmă Cocîrţă şi ai lui. Iepele grele se mişcau alene, vesele, mîncate bine. Tîrgul se simţea de departe după larma glasurilor şi după mirosul de vită. În margini, stăteau căruţele şi carele dejugate. Drumurile erau stricate şi pline de praf. Mulţimea pestriţă de tîrgoveţi se înghesuia spre mijloc, unde, într-un ţarc împrejmuit cu şipci albe, dădeau ocol caii şi vitele, să le vadă cumpărătorii. Larma tocmelii se auzea de departe. Pungaşii şi-au făcut loc cu coatele. Era treabă, nu jucărie. Vînzarea iepelor ca vînzarea, dar puteau ei să lase bunătate de fraieri, burduşiţi de parale, ameţiţi de băutură? Într-o parte, ţăranii vindeau oale de pămînt şi linguri de lemn. Bouarii şedeau alături vorbind. Erau altfel îmbrăcaţi. Nu purtau cămăşi largi şi nici opinci. Din portul de la ţară nu ţineau decît sumanul şi pantalonii albi, vîrîţi în cizme lungi, lustruite. Aveau brîie late de piele cu chingi oţelite şi limbi groase, ruginite, de aramă. În mîini învîrteau bice subţiri, din care pocneau pe neaşteptate. Rîdeau tare. Glumeau cu negustorii şi-şi bălăbăneau burţile revărsate peste centiroane. Geambaşii cu cefe groase şi roşii, cu dinţi de aur dădeau tîrcol iepelor de doi ani cu picioare fragede şi alungite, umede de 63 năduşeală, care miroseau frumos, mişcîndu-şi gîturile pline şi încordate. Paraschiv era numai ochi. Văzu cum vînzătorii plimbă caii în ocolul plin de bălegar şi de paie, în pas mîndru, privînd în jur la cumpărători. Gheorghe, nepăsător, vorbea cu parlagiii şi măcelarii. Aceştia şedeau împrejurul ţarcului pe scaune de lemn cu trei picioare, înjurau toţi în acelaşi timp, se tocmeau tare, cîte doi-trei, se băteau aproape pentru o vită în timp ce ăilalţi rîdeau nepăsători şi plecau deoparte, tîrînd după ei boii supuşi, cu ochii mari şi blînzi, neadăpaţi de cu dimineaţa. Mai erau şi curioşi căscînd gura, copii desculţi, hoţi de armăsari, cu cuţite lungi la carîmbi, mirosind a drojdie, cu ochii-n patru, stăpîni de herghelii şi poliţai cu şepci înalte, băuţi, cu obrajii ca para focului, gata dup-un bacşiş, ce se plimbau fără scop, prefăcîndu-se că ştiu totul. Tîrgul boilor se înteţea la urmă. Gheorghe se dădu lîngă geambaşi şi bouari şi întrebă ce preţuri erau în ziua aia. Unii îl cunoşteau şi strigau: - Ai ieşit la treabă, bă, păzea buzunarele! Glasurile se pierdeau în larma tocmelilor şi codoşul ocolea pe departe. Sandu-Mînă-mică, Oacă şi Nicu-Piele pipăiau locul. Stăpînul cu Florea trăseseră la hanul Oborului, să nu stea la vedere, că erau cunoscuţi. Cel tînăr se uluise. Bani, gîrlă. Numai hîrtii de cinci sute şi o mie, numărate de mîini lacome, feţe încordate şi pînditoare, ochi cu priviri scormonitoare şi mai ales o veselie iute stîrnită. După ce dădură un ocol, bătrînul spuse: - Hai mai într-o parte, să nu s-arate vreun păgubaş! S-au tras către hanul de şiţă, unde se înghesuia toată mulţimea de negustori. In faţa cîrciumii cu ziduri vechi, mîncate de igrasie, era un acoperiş lung, de frunze uscate de plop, rămase de cu vară, sub care, la mese înalte şi lustruite din lemn de brad, se adunau tocmaşii la un pahar de voie bună. Nu mai aveai loc. Te trăsnea de departe un miros de mujdei şi abia dădură peste Bozoncea într-un colţ, mai la urmă. Nu mînca, nu bea. -Laţi văzut pe Cocîrţă? îi întrebă starostele. - Nu. Stai, că pică Sandu acum şi ne spune. Către ei se îndreptau şi cirezarii. Se auzeau lăutari şi chiote din prăvălia neluminată, cu geamuri afumate şi înalte. Era mai mult o petrecere, că locul aducea bani. Unul vindea, altul cumpăra, cum s-ar 64 zice, nu era degeaba. Împrejur, numai negustori, fuduli şi ghiftuiţi, cu obrazul plin, duhnind şi înjurîndu-se. Tot Caţaveiul, Ggîrlea, Buzeştii, din Dealul Spirii, de la Mandravela, Zece Mese, din Rahova şi Foişorul de Foc. Slugile hangiului cărau băutura în ulcele de pămînt ars, smălţuite pe afară, cu toarte vechi de alamă. Împrejur, se adunaseră vreo cîţiva cîini trăiţi bine, flocoşi şi obraznici, tîrîndu-se pe sub mese, chelălăind şi apucînd oasele aruncate. Jos, la picioarele stîlpilor verzi, decoloraţi, stăteau cu picioarele întinse la soare nepricopsiţii, schilozii şi pociţii, aşteptînd pomana negustorilor. Li se făcuse foame. Lîngă ei geambaşii înghiţeau cu lăcomie. Se încinseseră cîteva grătare. Oamenii cîrciumarului le ungeau cu grăsime, aşezînd deasupra fleici roşii, proaspete. Se auzea sfîrutul cărbunilor peste care cădea untura topită şi un miros aţîţător îţi muta nările din loc. O femeie tînără căra pîine în panere adînci, grămezi de felii albe, crescute, din grîu copt, cu coaja rumenită şi trandafirie. Ucenicului îi lăsa gura apă. Picară şi Mînă-mică cu Nicu şi cu Ciupitu, veseli că umflaseră cîteva portofeie. Tăinuitorul sosise cu hîţele de pricopseală şi se oprise într-o parte, lîngă ţarcul de vite, aşteptîndu-şi rîndul. Mai era vreme. Florea trăgea dintr-o ţigară. Îl cuprinsese lenea. Privi prin umbrarul de frunze uscate prin care cădea soarele, la cerul învăluit într-o lumină de toamnă şi parcă nu s-ar mai fi ridicat. Lîngă el negustorii înfulecau pe nerăsuflate. Se auzeau trosnind fălcile puternice şi măselele lor fărîmiţau oasele moi, le rodeau pînă nu mai rămînea o bucăţică de carne şi le aruncau dinilor. Aceştia se hăr-tăneau întărîtaţi. Tocmaşii rîgîiau apoi mulţumiţi, scoteau resturile de prin măsele cu unghiile lungi şi galbene de tutun, scuipau cu plăcere şi îşi clăteau gura cu puţin vin acrişor. - Uite barosanii, Paraschive! îi şopti caiafa celui tînăr. - Să nu vă prind! se răsti la ei starostele. Azi sîntem negustori! Oacă clipi la ceilalţi. Ei se spurcaseră. Cum să nu pui muia cînd vezi atîta bănet?! Alţi cirezari se îndreptau spre cîrciumă, tîrînd după ei vitele legate de coarne, nişte boi cît streaşină hanului, costelivi şi murdari de balegă, viţei roşcovani care mugeau ascuţit, neliniştiţi, adulmecînd, şi cîteva vaci leneşe însemnate cu fierarul roşu pe pîntece. Ăştia rămaseră în soare posomoriţi. De-abia dacă unu-ldoi vînduseră la preţul cerut şi numai dacă găsiseră vreun prost. Or, boi nu cumpăra 65 oricine. Negustorii erau înţeleşi. Nu se grăbeau. Aşteptau la umbră să le pice marfa. Aveau preţul lor, nu ieşeau din el decît dacă dădeau de animale mai bune. Cetele se priveau. Stăpînii nu spuneau nimic. Cerură cîte o ulcică de vin, o dădură pe gît pe nerăsuflate şi aşteptară tot încruntaţi. Negustorii se şterseră bine la gură, rumeni de băutură, oftară, se uitară la ceasurile de la brîu şi se apropiară de vite. Gheorghe nu-i slăbea. Sandu lăsase o mînă în jos şi era cu ochii ţaglă. Ce i-ar mai fi uşurat! Tocmeala începu sub nasul lor. Barosanii se ridicaseră, păşiseră dezmorţiţi pe bătătura din faţa şopronului şi se pipăiseră prin buzunare. Ei luau inima tîrgului. Erau toţi înalţi, croiţi pe picioare groase, cu spete de bivol şi braţe puternice. Tocmaşii aveau cizme de lac şi nuiele scurte de trestie de mare, cu alamă în capete, pe care le băteau de carîmbi. Ocoleau vitele şi mchideau dintr-un ochi. Pungaşii nu mai aveau astîmpăr. - Stăpîne, lasă-mă să-i umflu ăstuia ghiulul de pe deget! se rugă Mînă-mică şi-i arătă starostelui un negustor. Acesta lovea cu pumnii coastele boilor strîmbînd din nas. - A cui e boala asta? - Ce boală? sări proprietarul. Ăsta-i bou de Arad care a jucat la nunta Iu' împăratu' Traian! - Fugi, bă, d-acilea! Nu vezi că pică d-a-n picerele? E bun de pastrama! Vînzătorul se căina, blestemă mincinoşii, scuipă năduşit şi văzu cu ochii lui cum pierde preţul. Se făcu supărat: - Nu-l lua dacă nu-ţi place! Negustorul scoase teancul, dintr-o pungă lunguiaţă de piele doldora de hîrtii de o sută, şi îl flutură pe la nasul cirezarului. - Mă duc? mai întrebă Sandu. Bozoncea tăcea mut şi încruntat. - Cît iei? - Cinci sute... - Cît? - Nu-l dau! - Nu-l iau! Cumpărătorul se făcu că pleacă, privind la alte vite. - Patru, lăsă celălalt turtindu-şi pălăria pe urechi. - Tu n-auzi că geme, ăsta-i bou? se întoarse clientul. - Da ce, n-oi vrea să zici că-i de cişit? - Două sute! aruncă negustorul. - Trei sute... - Nici un leu mai mult! Cirezarul se ţinea dîrz: v - Că nu -loi vrea de pomană!? -Atît! -Trei sute! -Am plecat. Stăpînul se ridică de la masă îndreptîndu-se către ţarcul unde Cocîrţă vindea iepele. Pe negustori îi lăsară în plata Domnului. Tăinuitorul mai rămăsese cu mînzul şi cu două mîrţoage. Tocmai era în preţ cu un muşteriu şi muierea dădea din clanţă. - Aşa căişori nu mai găseşti dumneata, domnule, ehe... Clientul ocolea gloabele, le pipăia burţile pline şi clătina din cap: - Le-aţi umflat ca să pară mai grase, lasă, că vă ştiu eu... Pungaşii se apropiară ca şi cînd nu-l cunoşteau pe Cocîrţă. Florea, care era mai îmbrăcat, făcea pe niznaiul: - Da ce-au cîrlanele astea, că ţi-e mai mare dragul! Eu am tîrguit mai de dimineaţă tot aşa ceva şi m-a costat două sute bucata, şi n-arătau ca astea, unde nu le vedeam eu... Necunoscutul avea o şapcă murdară şi şi-o trase mai pe ochi; nu spuse nimic. - Le iei? întrebă tăinuitorul, sumeţindu-şi pantalonii prea lungi. - De, ai cerut cam mult... - Ce mult? Care mult? Cinci sute, cu mînz cu tot? Muşteriul mormăi: - Da acte au? - Cum să nu? Da ce crezi dumneata? Şi scoase un teanc de hîrtii ştampilate, pline de timbre. Bozoncea se rezemă de gardul murdar, privind cu nepăsare. Dacă ar fi fost groasă, acolo -lar fi mîntuit pe client. Slăbănogul cercetă totul cu grijă şi mai zise: - Eu sînt geambaş vechi şi, dacă vrei să ştii, ăştia-s cai de furat... Uite la părul lor... Gheorghe se lipi şi el în stînga muşteriului şi zîmbi: - Oi fi de la poliţie, nenişorule... 66 67 Starostele scosese suriul său cu prăsele de sidef şi scobea gardul iute-iute. Sandu îi şedea în cîrcă şi omul băgă de seamă. Aruncă repede: - Vă dau patru sute. Îi luaţi? Hoţii rîseră uşuraţi. - Al nostru eşti! zise codoşul, bătîndu-l pe umeri. Ce te-apucaşeşi să spui vorbele alea urîte... Schimbul se făcu la repezeală şi plecară mulţumiţi. Era la spartul tîrgului. Deasupra cîmpului plutea un nor gros de praf. Oborul se pustia. Pe jos, rămăseseră numai paiele tocate de copitele vitelor, coji de mere şi balegă. Cîţiva ţărani îşi numărau banii sub căruţe, la umbră, şi făcuseră focuri la care coceau porumbi lăptoşi. Împrejur, mirosea frumos pînă departe. Toată omenirea aceea zgomotoasă pieri într-un ceas. Pe şoselele ce duceau în afara Bucu-reştiului, se vedeau căruţe goale, gonind. Dinspre apus soseau nori mari, negri, aduşi de vînt. Întîi răbufni o furtună ridicînd praful şi măturînd tîrgul. Frunzele uscate ale acoperişului foşniră şi o ploaie galbenă de crengi smulse pică peste mesele umede şi părăsite. Nu mai rămăseseră decît cîţiva clienţi care beau grăbiţi. Slugile hangiului strîngeau ulcelele golite şi resturile din farfurii. - Şi-acum, hai în petrecere! rosti mulţumit Bozoncea. Cocîrţă îi dădu banii legaţi într-o basma muierească. - Na, Stăpîne! Asta am luat, asta ţi-am dat! Fă-i tu în parte... Starostele vîrî legătura în nădragi şi rîse: - O scoatem noi la capăt pînă-n primăvară? Ce zici, Gheorghe, că eşti mai bătrîn? - Ce să zic? Numai să nu ni se urască... Ploaia izbucni deodată cu picături mari. Manglitorii dădură buzna în han. Erau rupţi de foame. - Care pui, mă, masa Stăpînului? întrebă Oacă în gura mare. Odaia întunecată, cu pereţii afumaţi era aproape goală. Într-un colţ mai petreceau trei negustori cu lăutarii. Se hitrofoniseră şi moţăiau cu ochii în gura guristului, care cînta de inimă albastră. Slugile se înghesuiră să le cureţe scaunele. Sandu trase două mese aproape. Se aşezară. Piele îşi întinse ciolanele lui lungi şi oftă cu mulţumire. Şi unde mi s-au aşternut hoţii pe mîncat! 68 Cîrciumarul căra cu tovarăşii lui, cu nevasta şi cu ajutoare. Afară, ploua să rupă pămîntul. N-ar mai fi plecat nimeni. După tîrguială, merge cîte o fudulie de berbec, o momită acolo şi-o ciorbă de burtă dreasă cu oţet şi cu usturoi stors. Gheorghe năduşise alergînd cînd la bucătărie, cînd înapoi în prăvălie. Negustorului tocmai îi picaseră cîteva tîrnuri cu ficăţei şi maţe de miel de la zahana şi codoşul a pus ochii pe ce era mai bun. A, dat femeile la o parte, a deschis o fereastră şi a ales. - P-asta să mi-o pui, p-asta şi p-asta. Să n-avem vorbe! Cu mine nu se-nghite! Slugile au spălat măruntaiele din care mai picura grăsimea şi sîngele, au încins un grătar şi şi-au văzut de treabă. Doamne fereşte de aşa muşterii! Hangiul striga la ele vesel şi cu oarecare îngrijorare. Bozoncea chemase lăutarii la masa lor şi-i judeca: - Mă, care sînteţi? Ia să-mi spuneţi. - Taraful lui Mitică Ciolan, de-a cîntat la granguri şi la feţe bogate, zise unul. Erau patru balaoacheşi, căutaţi la dinţi, cu nişte ochi dulci, lipicioşi şi se făcură mai aproape de masă. Ăl cu ţambalul clămpăni o dată coardele şi trase cu ochiul la ceilalţi: - Dumitru-mi zice, mînca-ţi-aş leafa! Era sfrijit şi nedormit cu zilele, cam urduros, dar cu mîna repede. Instrumentul răsună şi vioristul luă cîntecul din zbor: - Să-mi ziceţi Inel, inel de aur, porunci starostele. Ori nu-l ştiţi? Anghel, că aşa-l chema, băgă dibla sub braţ şi rîriji: - Se poate? Avea o mînă subţire şi ageră, cu degete lungi, care tremurau pe coarde. Cu acordeonul cînta Neacşu, cel mai gras, proţăpit într-o cravată albă de ginere, iar ultimul, Mitică Ciolan, dădea pe gură. Caiafe bătrîne, şi Dumitru, şi Mitică, şi Neacşu, că erau toţi de pe vremea lui Maciste. Cîntaseră pungaşilor, lui Gică-Adormitu, lui Mielu-Calapod, cine-i mai ţinea minte? Zicea guristul: Inel, inel de aur, Cu piatră la mijloc, Eu te-am iubit, copilo, Dar n-am avut noroc. Inel, inel de aur, Focul să te arză Şi lumina zilei să nu te mai vază. Că lacrima ce-ţi plînge în anii tinereţii Nu e de-o alinare, Ci e scurtarea vieţii. Adio, dragă Nelo, Eu plec, se lasă seara, Şi-ţi las ca amintire O mică lăcrămioară. Frumoasă e Constanţa, Frumoasă e şi viaţa, Dar mai scumpă şi mai dragă Îmi este libertatea! Sunetul dulce al viorii acoperise ploaia de afară. Gheorghe striga la muieri să aducă mai repede ciorba de burtă. Cîrciumarul aşternuse dinaintea pungaşilor o fată curată de masă şi le turna în pahare o drojdie pricopsită, galbenă ca untdelemnul, cu un iz vechi, plăcut. Se împărtăşiră şi lăutarii, ca să capete puteri. Începură masa cu o gozbă năprasnică, în care nevasta cfrciu-marului farîmase piper, salată, roşii şi brînză moldovenească cu bucăţi subţiri de vinete şi inimi tocate. Mîncarea sîrbească era pentru apelpisire. Iuţeala le făcuse rîie în gjt. - Toarnă, Treanţă, molan Stăpînului! se răsti Oacă la ăl bătrîn. Mînă-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă. - Bă, astîmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pîlnie de argint în beregată! Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pîine: - Rupe-mi şi mie din bulca aia un coltuc! Se băteau calicii de foame la gura lui. În timpul ăsta, Mitică-Ciolan, de avea şi un zdrîng cu care intra în cîntece, îşi puse mîna pe piept şi zise: Spune, spune, moş bătrîne, Spune, caii cînd se fură? Noaptea pe fulgerătură, Atuncea caii se fură... Buzatul pusese ochii pe masă, ca şi cînd ar fi ştiut. Vechiul cîntec se împletea cu sunetul stins al acordeonului şi cu tristele măsuri ale ţambalului. Bozoncea rîdea, rîdeau şi ăilalţi. Guristul se matolise 70 puţin şi avea chef de ciripit. Anghel bătea cu degetele în spatele viorii, parcă o gîdila. Lemnul ei scump răsuna dulce o dată cu cuvintele: Căpitane de judeţ, De ce mă ţii la arest, Pentr-un pui de murguleţ, Că nu -lam vfndut la preţ, Şi am luat pe el cinci mii, . Să duc pfine la copii... Cocîrţă umplu paharele din nou şi hoţii băură cu sete. Slugile aduceau tocmai un castron de pămînt în care aburea ciorba. Şi unde au început să care... Halea Piele cu patru guri, că era hămesit. Cîte cinci momite şi cîte două fleici. Oacă îl înghiontea: - Bă, n-or să te mai ţie balamalele... - N-avea tu grija asta, răspunse el netulburat. Îmi ştiu eu măsura. Şi iar mai întingea un miez de pîine în sîngele proaspăt al fripturilor, dumicînd. Hangiul aduse şi nişte ulcele cu vin roşu, de avea o undă fierbinte şi un gust acrişor. Lăutarii îşi făceau treaba. Mitică trase din oblon la ceilalţi şi zise iar: Să-mi dai drumul la nămiaz, Să-ţi aduc bătrîn şi breaz, Să-mi dai drumul la chindie, Să-ţi aduc de-o herghelie. S-aduc tata cailor, Şi muma cîrlanilor... - Aşa, candriule! Aşa... făcea Sandu între două înghiţituri. Guristul iar gungurea. Florea a pus laba pe masă: - Brava, ostreaţă! Halal de mă-ta de te-a făcut! - Staţi colea de înfulecaţi şi voi ceva! i-a poftit Bozoncea. Ţiganii nu prea se îndemnau. - Las', că luăm alături, făcu Neacşu, năduşit tot. - Nu, aici, cu mine să staţi, se răţoi starostele şi ceru slugilor să le pună dinainte. Pe la cinci după masă, erau chiauni. Afară se mai luminase. Stătuse şi ploaia. Hangiul deschise uşile şi aerul rece pătrunse înăuntru. Dumitru tot mai bătea coardele ţambalului şi Mitică răguşise: Ia dă drumul, fă nevastă, C-afară plouă şi varsă, Şi-am scăpat de la pedeapsă... zicea buzatul, şi Anghel, gata cu arcuşul în paharul Stăpînului, să-i ia piuitul. Bozoncea băgă mîna-n nădragi şi scoase sutele. O dată se însufleţiră balaoacheşii. Neacşu schimbă măsura: Banii mei, banii mei, La Mariţa la bordei, S-a ales, bules de ei... ciripi vioristul, lăsîndu-l pe Ciolan să se odihnească. Starostele a umplut ţambalul cu poli. Lăutarilor le era mai mare dragul să cînte. Cînd s-a întunecat bine, au plătit, au dat bacşiş slugilor şi au plecat cu ţiganii după ei spre Trei Coinaci, la casa Didinei, gagica Stăpînului. Oborul era pustiu. Felinarele mărunte ardeau spre Mandravela şi numai cîinii lătrau în cîmpul părăsit. Gheorghe î! căra în spinare pe Nicu-Piele, care se afanisise. II înjura şi-l smucea: - Mă, scoal', mă, trezeşte-te! Lunganul călca în străchini, dus de subsuori. Paraschiv îi veni bătrînului în ajutor. În frunte, mergea chiuind, cu o mînă la spate şi una deasupra capului, Bozoncea. Juca în drumul noroios şi striga: Cardeşte-mi, cardeşte-mi, Mitică, Cardeşte-mi, de nu mă uita... Era vesel pezevenghiul pentru că avea bani şi-i era bine. Îi trimisese înainte pe Mînă-mică şi pe Florea să tîrguiască stofă de rochii ibovnicei, c-aşa avea obiceiul. Oacă gonea spre casa gagicii, să dea de veste că sosea Stăpînul în petrecere... Lume Stere deschise larg uşile. Era spre primăvară. O căldură abia simţită se zbătea peste loc. Cuţarida prinsese o barbă scurtă, verzuie de iarbă. Gunoiul zăcut sub zăpadă mirosea frumos a frunze putrede. Pămîntul negru şi gras dospea. Cîrciumarul îşi privi pomii. Le pusese fiecăruia cîte un tutore de salcîm tare, de care legase cu rafie tulpinile crude. Cîinii se gudurau la picioarele lui, căscau leneşi, moleşiţi. O toropeală neînţeleasă îl cuprinse. Auzi burlanele casei zuruind. Gurile lor de tablă aruncau în curte cocleala ultimei zăpezi de pe acoperiş, încet, urmele cerului se ştergeau. Nori albicioşi călătoreau spre oraş şi se pierdeau în sîrmele numeroase, împletite peste clădirile depărtate. Dinspre Tarapana veneau căruţe cu cherestea, pline vîrf. Caii, cu burţile murdare de clisa neagră, trăgeau greu, biciuiţi de căruţaşi. Grigore avusese dreptate. Cu cîteva zile înainte, un funcţionar de la primărie se abătuse pe la cîrciumă cu vreo cîteva registre la subsuoară, socotise la masă cu un creion şi, la întrebarea lui, îi răspunsese că or să-i vină vecini. Stere umblă cîtva timp însoţit de cîini. Urmări descărcarea scîn-durilor şi fluieră vesel. Dacă mai soseau alţii, însemna că o să-i crescă şi lui deverul. Răcoarea serii cădea abia simţit. Căruţele goale îşi sunau roţile şi osiile spre Griviţa. Zări focurile ţiganilor puşi să păzească stivele. Flăcări vesele se aprinseseră şi pe rampă. Se întorseseră gunoierii. La lumina lămpilor, Grigore le împărţea lopeţile şi măturile. Glasurile lor se auzeau înăbuşit. Negustorul se gîndi că 73 trecuse şi iarna. Acum avea casă ca lumea, îşi făcuse prăvălie frumoasă de zid, clădită pe temelie sănătoasă. Începea să se aşeze. Deschise poarta. Prin fereastra aburită se vedeau capetele cîtorva muşterii şi umbra Linei. Trecu pe Ungă gard, spre rampă. Voia să simtă de acolo, de sus, mirosul nopţii de primăvară. Îşi descheie nasturele de la gît al cămăşii şi vîntul şovăitor i se strecură pe piele, învăluindu-l, rece ca o apă. Paşii i se înfundau în noroiul gros, scotea greu bocancii, dar mergea mai departe, ferindu-se de lumina focurilor. I se făcu dor de ai lui, de părinţii morţi, de casa de la ţară, de unde plecase de la doisprezece ani prin străini. Simţise pe rînd, în seara aceea, neliniştea sfîrşitului de martie, topirea înceată a zăpezii şi auzise strigătul tulburător al cocoşilor. Se grăbi înapoi. Lucrătorii plecaseră. Femeia lui mătura duşumelele negre, unse cu gaz. Închise uşa în urma sa şi-i spuse: - Lasă, du-te de te culcă... Închid eu prăvălia. Lina îl auzi apoi aşezînd obloanele şi deschise ferestrele. Simţea şi ea boarea lui aprilie, care venea pe furiş, şi se dezbrăcă leneş, întîrziind. Locul fusese împărţit în două. Inginerii bătuseră ţăruşii, măsu-raseră loturile şi oamenii se apucaseră de treabă. Întîi a venit Matei, o namilă de romîn cu un păr rar şi dinţi negri, mîncaţi. Era îmbrăcat într-o scurtă de stofă militară, vopsită, adusă de pe front, din Moldova. În ea zăcuse de tifos, că nu-l luase Ă-lde-sus, să nu se mai canonească. Necăjit, se vedea bine. Dumnezeu îl ştiuse cum adunase banii de loc. Şi-a ridicat casa singur, cu palmele. Ne-vastă-sa aduna bălegar de pe rampă, se uita la vecini, speriată, îl amesteca în apă cu lut şi lipea chirpiciul pe pereţii de scînduri subţiri pe care bărbatul îi potrivise în grinzi. Au ridicat două odăi acoperite cu carton şi muierea le-a spoit cu albastru. Pe urmă au sosit ceferiştii. Chirică, acarul, Spiridon, fochistul, şi Ilie, de umbla şi el cu trenurile. Aveau mai mulţi copii decît lucruri, în camioanele care-i aduceau ar mai fi încăput. Se umpluse maidanul de plozi. Stere îi privea de pe scările de ciment ale prăvăliei. Negri, tăcuţi, cu feţele supte şi ochii arşi de nesomn. Strigau la neveste, măsurau cu paşii pămîntul cumpărat, scuipau în silă. In cîteva zile îşi ridicaseră şi ei odăile cu geamuri oarbe, legaseră un cîine de par şi se numeau stăpîni. Cîrciumaruî îi vedea numai seara, cînd se întorceau 74 de la muncă. Intrau în prăvălie, cereau cîte un dorobanţ şi nu spuneau nimic. Şedeau unul lîngă altul, ca şi cînd ar fi fost străini. Aveau hainele lustruite de cărbune şi miroseau de departe a fum. Sub şepcile vechi strălucea părul, adunat grămadă. Puneau la loc, pe tejghea, cu mulţumire, măsurile de rachiu şi plecau, unul după altul, parcă vorbiţi. După ei picară în Cuţarida şi vreo doi precupeţi de olteni care n-aveau în ce băga banii, puşi pe negustorit. Ăştia îşi făcură grădinărie spre Tarapana, unde era locul mai gras. Tot cam la vremea aia, Stere află de la Grigore că spre rampă cumpărase o curea de loc unul Bică-Jumătate, de era brutar în Griviţa. Se miraseră ce-l găsise, dar nu le trebui multă vreme să înţeleagă. În cîteva luni, pe marginea tare a gropii se ridicară bordeiele chivuţelor care adunau sticlele şi cîrpele pentru fabrici. Ieşeau chirii şi cîrciumarului îi păru rău că nu i-a dat lui mai înainte prin minte să cumpere pe preţ de nimic buza aia de pămînt. Nu semănau unul cu altul. Cel mai vechi vecin în groapă, după şeful gunoierilor, îl avea pe nenea Cristache Cuţu, de fusese şi la nunta lui, tramvaist, om al dracului, petrecăreţ, dus în lume. Venise în Cuţarida cu nevastă şi copii, se întemeiase cu ce apucase, vai de viaţa lui cum se trudea cu beteşugul de-l avea; că-l schilodiseră de-un picior în război. Mahalaua prindea faţă. Iarba pierise în drumul căruţelor. În părţi rămîneau maidanul nesfîrşit şi groapa fără margini, lată şi adîncă. Au dat ploile lui aprilie, apoi potecile s-au zbicit, oamenii forfoteau. S-au mai îndemnat vreo cîţiva lucrători. Ba cu împrumuturi, ba cu economii, au plătit parcelele. Funcţionarul primăriei îşi făcea drum tot mai des spre locuri. - Mişcă! Mişcă! zicea Grigore cîrciumarului. Creşte! - Creşte, nene! răspundea Stere. Era altceva să vadă acoperişuri în dreapta şi-n stînga. Avusese dreptate jupînul lui: nici oraşul ăsta nu stătea pe loc, se lăţea. Statul scumpise de la o vreme preţul metrilor de pămînt şi asta îi plăcea negustorului. „Ce, adică aici nu era bine? se întreba. Ai treabă, te urci în tramvaiul cu cai la Tarapana şi pînă la prînz te-ai şi întors înapoi". Stăpînea. Împrejur numai amărîţi, se uita la ei cu milă, n-avea ce le face. Chirică acarul şedea într-un fel de magazie de scînduri prin care bătea vîntul. Venea seara rupt de şale de la muncă, se mai dregea cu un rachiu. Avea ochii în fundul capului, tuşea a doagă, sec şi adînc, îl mînca un vierme pe dedesubt. Ţinea nevastă şi casă grea. Copii, să 75 nu-i mai numeri, tot galbeni şi duşi, cu coliva-n piept. Le căra mere într-un sufertaş. Nu prea încăpeau multe. Le arăta cîrciumarului, rîzînd moale: - Uite vecine, pentru mînji! Scotea pe rînd fructele cocîrjite, verzi, ţinute iarna în paie pînă rodeau iar pomii. Îşi rupea de la gură să le cumpere. Abia avea de ţuica lui. Nu bea mult. După ce dădea bună seara, cerea un dorobanţ. Cu ce drag privea rachiul! îl sorbea rar, pe îndelete. Îi plăcea mirosul iute şi curat. Cînd golea măsura, număra piesele de doi lei, le aşeza pe masă, apoi mai cerea una. Stere se uita. Dacă ar fi fost toţi muşteriu cum era Chirică, -lar fi mîncat dinii. Sărăcie de om, nu altceva, usca locul pe unde trecea. Cîrciumarul vorbea cîteodată cu nevastă-sa: altcum, era să deschizi uşa ălor de aveau. Precupeţii erau filotimi, banii, bani, dădeau şi la alţii, dar ăsta ce să facă? Să-l poftească afară nu putea. Omul simţise şi, de unde la început mai spunea o vorbă, două, amuţise. Tuşea în coltul lui, apoi, ameţit puţin, pleca acasă. Lui Chirică i-ar fi plăcut să mai stea în circiumă, să mai audă de una, de alta, dar nu-l băga nimeni în seamă. De la o vreme se înstrăinase parcă şi de-ai lui: de Spiridon şi de Matei. Băga capul între umeri, să nu mai vadă în dreapta şi-n stînga, şi străbătea maidanul. În odaia lui ardea o lampă unsuroasă, murdară. Îşi auzea de departe copiii tuşind. Ziua, muierea ţinea uşa şi ferestrele deschise. Soarele încălzea pereţii, primenea aerul, dar degeaba. Erau prea mulţi la un loc! Priveau toţi prin geamuri la averea cîrciumarului. Aşa ceva le-ar fi trebuit. Şi cu mintea lui proastă se gîndea ce -lo fi adus pe negustor aici, la marginea oraşului? Nu înţelegea nici el, nici Matei din ce-şi ridicase Stere zidurile. Cînd s-au mai învechit, femeile au tras-o pa Lina de limbă. Cu el nu era chip de vorbit, părea omul dracului. Au aflat de pe la lucrători şi gunoieri ce voiau să ştie. Se dusese vestea - că aşa e gura lumii, slobodă. Toţi îl vorbeau cu patimă şi duşmănie. Socoteala nu era rea, se gîndea Chirică. Cînd ai bani, tot pe rachiu îi dai, să mai uiţi. Pentru ei nu era altă scăpare. Se sculau dimineaţa la cinci, se spălau la pompă, în stradă, îmbucau ceva la repezeală, şi gata, la lucru. Treceau Cutarida, în drum se întîlneau cu alţi ceferişti din mahalaua vecină, îşi dădeau ziua bună, mai aveau de mers, că mai mult cu Matei umbla împreună. Se tăiase un drum nou spre Grivita. Se scurtase şi timpul. Lăsau în urmă calea negustorilor, pustie la ora aia, şi se despărţeau. Unul o lua spre Revizie, unde erau nişte porţi de fier, 76 Înalte şi late, ridica marca de alamă, saluta pe portar şi se îmbrăca în hainele de lucru; celălalt se îndrepta spre atelierul de tîmplărie, unde se reparau scaunele trenurilor, tot la muncă, limpeziţi de drumul făcut. Ziua trecea repede, la patru suna sirena de schimb şi plecau acasă. Grivita se schimba. Strada lungă era plină de căruţe şi de oameni veniţi după tîrguială. Nici nu băgau de seamă cînd apucau spre mahalaua lor. Drumul trecea pe la Stere. Vedeau firma de tablă strălucind în soare şi mesele scoase afară o dată cu îndreptarea timpului. Spre sfîrşitul zilei, curtea negustorului se umplea de chivuţe şi de gunoieri. Nu puteau să nu treacă să dea bună seara. De la un timp se abătuseră pe la circiumă şi nişte hoţi de bolin-tineni. Nimeni nu ştia cine i-a adus, mirosul ţuicii sau vreun cunoscut. Treceau groapa în faietoane înalte, pline de garniţe cu lapte, descălecau din fugă, priponeau caii lor voinici de stîlpii gardului şi intrau în prăvălie, vorbind în gura mare. Chipeşi oameni, os de domn, nu altceva; aveau sprîncene parcă desenate cu linia şi gurile pline, sănătoase. Purtau căciuli încă, deşi iarna trecuse, miloase şi bogate, din piele de oaie dobrogeană ori de astrahan. Îmbrăcămintea le era amestecată. Sub dulămile aspre de postav ascundeau cojoace albe şi în picioare purtau cizme. Călcau greu şi apăsat. Plini de bani! Stere îi simţise. Beau pe nerăsuflate, rîdeau, lăsau polii şi plecau spre oraş, să vîndă laptele şi untul adus în faietoane. Sub capra lor ascundeau putineie de brînză şi smîntînă. Cînd veneau cu muierile, aduceau frişca rece pentru boieri. Cîrciumarul îi petrecea pînă la uşă, privea caii bine hrăniţi, hamurile curate lună şi îi întreba dacă se mai întorc. Ei picau la săptămînă, la săptămînă. Aveau un drum de judeţ spre şina barierei şi o tăiau mai scurt prin groapă, peste maidan. Cu timpul, negustorul le învăţase şi numele. Ele erau scrise pe căruţele albastre, desenate pe la osii, cu flori: Cristu Surcel, Niculaie Apopii, Bulancea, Nenişor. Deasupra numelui vopsitorul adăugase cu ştiinţă: propietar. Untarii erau pricopsiţi, aveau case la ţară, locuri de arat şi animale. Vacile dădeau cîte douăzeci de litri de lapte pe zi, pe puţin. Veneau cu el la Bucureşti, nu era departe. Dacă plecau la trei noaptea dintr-acolo, pe la începutul amiezii ridicau drumul de bîrne al camioanelor. După ce se însufleţeau cu rachiu, străbăteau Grivita în goană, bătînd burţile cailor, şi se opreau pe la casele oamenilor cu stare, deşertau bidoanele, ascundeau banii în chimirele late de piele şi pînă la căderea serii erau la drumul jumătate. Sîmbăta, încărcau 77 faietoanele cu pînză pentru neveste şi ibovnice. Se jucau cu miile. Totdeauna veseli, umpleau prăvălia, glumind cu Stere. Alde Cristu, ăl mai pişicher, un hoţoman şi jumătate, clipea din ochii săi mici, se scărpina după urechea găurită de care atîrna un cercel de argint şi-i spunea: - Merge? Merge? - Eh, răspundea în doi peri negustorul. - Fie vorba între patru ochi: dacă noi nu ne-om mai pricopsi: lăptarii, popii şi cîrciumarii, că trăim din botezuri... Şi rîdea cu gura pînă la urechi. Cîrciumarul, ca să le facă plăcere, rîdea şi el. Era mai mare norocul că le căzuse în drum. Banii se adunau repede, se înmulţeau. În cîteva luni, locul se schimbase. Spre Filantropia crescu o mahala nouă. Către lacurile din marginea oraşului se ridicau alte curţi, mai arătoase. Altfel de lume. Proprietari se aflau numai d-ei pricopsiţi, cu bani mulţi. Umblau cu maşini şi aveau droaie de servitori. Între gardurile acelea de gresie, acoperite cu trandafiri urcători, se deschideau străzi pavate, cu tei pe margini. Casele rare, temeinice şi mîndre, aveau caturi şi balcoane. Zidurile spoite cu var, în culori dulci, străluceau în soare şi pomii din curţile umbroase erau tunşi cu îngrijire. Pe aleile acoperite cu pietriş, alergau dini mari, cenuşii, călcînd pe picioarele lor lungi, ca ale berzelor. De la scările de ciment se deschideau peluze de iarbă crudă, semănată, şi, sub tufişuri de oleandri, se ascundeau bănci verzi sau chioşcuri deschise. Ferestrele aveau perdele bogate, străvezii, cu şireturi şi ciucuri în margini, căzînd în falduri pe pervaze. Tarapanaua Filantropiei rămînea la mijloc, într-un cîmp, des-părţind cele două laturi de parcele aliniate de măsurătorii primăriei. Spre capul acestei lungi căi de piatră, se ridicau pieţe şi magherniţe de lemn. Alţi negustori îşi încercau norocul de-a lungul noului drum comercial. O zarvă veselă se auzea de departe. Tramvaiul scrîşnea pe şinele-i de fier, uneori caii se speriau, se aduna lumea grămadă, chip de-l mai porneşte! Camioanele pline cu cărămizi hurducăiau prin gropile pavajului. Deasupra străzii pluteau nori de praf. Pretutindeni se ridicau prăvălii şi curţi. Ţiganii descărcau nisipul şi varul. Zidarii nu mai lăsau mistria de cînd dădea soarele pînă în noiembrie. Între Grivita şi şoseaua largă care ducea spre nordul oraşului, pe limba lată 78 şi stearpă, se tăiau străzi. Mahalaua Cuţaridei se lăţise. Case noi, mai bune sau făcute la repezeală, din chirpici, spate la spate, umpluseră locul. Maidanul fusese împărţit în pătrate, metrii vînduţi ban cu ban, de nu mai cunoşteai. Primăria săpase cişmele şi pompe de apă la răspîntii, că se înmulţiseră oamenii. Stere se întreba dirfce se ridică lumea asta? Era o vreme de afaceri, nu se ierta om pe om. Pielea ţi-ar fi luat-o datornicii, fără milă. Năpăstuiţii nu se mai ajungeau cu banii. Muierile strîngeau mălai şi cartofi, pentru că se spunea că o să se facă revoluţie, şi n-o să mai găsească nimeni nici apă de băut. Pe spinarea amanţilor, unii se pricopseau. Şi pentru că se auzise că spre Cuţarida se vînd loturi mai ieftine, dădeau care mai de care năvală. La buza gropii se adunaseră alţi ceferişti, lucrători, zidari şi gunoieri, ba şi un meseriaş cu briciul, Tilică, om necăjit, ridicat din nimic. Era un ăla pipernicit şi janghinos, numai sufletu-n el. Avea o traistă cu scule şi hîrtia primăriei că a plătit în bună regulă lotul, un dos plin de tinichele, tare ca piatra, în spatele lui Matei, cu faţa spre Filantropia. Noti-lvenit se oprise întîi la Stere, la cîrciumă, se dăduse în vorbă cu Ilie, cu Spiridon, le-a spus cine este, oamenii -lau ajutat. Era nevoie şi de un frizer, că le crescuse părul ca la urşi. -Lau sfătuit, i-au dat unul o şipcă, altul o ulucă, zece cuie, o tablă, şi de milă, de silă, negustorul a pus restul cu dobîndă. -Lau făcut om. Tilică a ridicat o baracă cu geamuri, legată în trei şindrile, şi s-a apucat de treabă. Singur şi ăsta. Avea de lucru. Tundea lucrătorii, zidarii şi ceferiştii. Ştia să dea cu gura, să le spună cîte-n lună şi-n stele, le rădea obrajii aspri, îi potrivea pe la sărbători; mahalagiii şi-au trimis şi copiii să le scurteze chicile. Mai tîrziu s-a plătit de datorii, şi-a cumpărat un sticlete, 1-a pus într-o colivie legată cu funde bogate, o oglindă cam plesnită şi alte foarfeci. Era dat cu rachiul şi el, că avea mărunţiş din bacşişuri şi-i stăteau rău gologanii în buzunar. Într-o primăvară se mai aciuase şi Gogu, un croitor, de lucra acasă. A dat vorbă prin vecini, muşterii se găseau. Lucra ieftin şi muierea lui se pricepea la croitul rochiilor. Nevasta meşterului abia încăpea pe uşă, o ştiau şi copiii, crescută din belşug, de-abia-i ajungeai la umăr. Florica o chema şi-i era dragă bărbatului de nu mai putea. Duminica ieşeau amîndoi la plimbare pe Grivita, se întorceau seara şi a doua zi o luau de la cap, el cu acul, ea trăgînd la maşina de cusut fustele de stambă ale femeilor de ceferişti. 79 Înspre drumul cel mare al Filantropiei, puneau temelii zidarii. Săritori unul pentru altul. Lucrau la aceleaşi binale, scoteau bani frumoşi. Între ei mai răsărit era Ghiula, de tocmea lucrul. Antreprenorul le dădea pîine să mănînce. Cu el munciseră şi în Lipscani la case boiereşti, şi în Văcăreşti, la Mandravela, în Trei-Cuţite, cu neveste cu tot, nişte ţigănci pătimaşe de umpluseră pămîntul de copii. Rar îi vedeai acasă vara şi primăvara. Din martie îşi curăţau mistriile şi nu-i mai zăreai pînă dădea zăpada. Iarna tocau paralele la circiumă, că n-aveau ce face. Îşi băteau nevestele, se mai tăiau pentru vreo curviştină; altfel, oameni cumsecade. Printre ei, erau şi vreo cîţiva hoţi de s-aveau bine cu cei din groapă. Nu călcau mahalaua. Tot prin cartiere pricopsite îşi făceau veacul. Cărau rufele scumpe de prin curţi, le vindeau pe nimic, fugeau de sergenţi, nimeni nu putea să spună pe unde dormeau. Aveau ibovnice care-i ascundeau. Nu munceau, mîncau şi petreceau numai din ce dădeau la spate. Altfel, oamenii se ştiau. Să tot fi fost vreo suta-două de suflete. Se lipiseră şi gunoierii. Trăgeau spre bordeiul lui Grigore. Ei între ei se înţelegeau. Odăile lor erau joase, făcute din chirpici, nu le păsa, obişnuiţi cu traiul prost. Unul, Tănase, şedea mai bine, avea gospodărie curată, spoită totdeauna cu var, că luase muiere vrednică, nu şedea. El tot pe la Stere petrecea. Îl vorbea pe cîrciumar: - Ăsta ne cumpără pe toţi! Unii n-aveau de unde să-l ştie pe negustor. Gunoierul le povestea cum picase într-o seară pe maidan, cum îşi ridicase o magherniţă şi cum se ajutase cu şeful. Nu-l mai cunoşteai. Îi crescuse ceafa cîrciumarului. Ceilalţi ascultau cu ciocanele de rachiu în mînă. Se minuna Tilică, se mira Gogu, el nu mai termina. Păi de unde să ştie ei ce nuntă făcuse? Ce mireasă era Lina lui, cum umblase Aglaia şefului să-l împace cu socrul cu care avusese o ceartă pentru nişte sume, cum le luase lor dobînzi, cum îşi cumpărase alte butoaie şi lucruri pentru prăvălie, viţă de om! Băgase băiat de prăvălie pe-o rudă de-a lui de la ţară, copil sărac, fără părinţi. Îl îmbrăcase, îl încălţase, era jupîn, nu altceva. Umbla cu şorţ de piele, negustoria mergea, ieşeau bani. Stere tot pe drum se afla, după vin. Era cînd la Drăgăsani, cînd la Buzău, tocmea rachiul, mai avea vreun necaz, cinstea vameşii, aducea băutura, o descărca, începuse să pună deoparte. Oamenii băgaseră de seamă că se schimbase, îl apucase o poftă mai mare de cîştig, nu s-ar mai fi săturat. Şi Lina, la fel, nu cheltuia, nu se bucura, femeie strîngătoare. 80 Ce mai risipea, Aglaiei îi dădea pe furiş, c-o ajuta şi nu se putea altfel. O litră, două de rachiu acolo nu se cunoştea. Negustorul închidea ochii, n-avea ce le face, muieri între muieri se ştiu. Sutele se adunau în tejgheaua lui de tablă, se gîndea să se mai întindă. Făcuse o odaie pentru băiatul de-l slugărea, îl milea şi se răstea la "el, să-l înveţe meserie. Cîteodată, cînd îl mai încălzeau aburii vinului, îşi aducea aminte de ucenicia lui la Pandele. Nu uitase încă palmele şi ghiontii, dar astea „îl făcuseră om". Îi era drag să povestească cum îl adusese taică-său de la ţară şi cum îl băgase băiat de prăvălie la jupîn. Domnul Vasiliu avea cîrciumă mare în gura Lipscanilor la Piaţa Sfîntu Gheor-ghe. Muşterii, gîrlă. Oameni darnici, cu inimă largă. Nu se uitau la bani. Stăpînul îl tunsese din prima zi, şi-l pusese să se spele. Pe vremea aceea avea doisprezece ani şi abia învăţase să buchisească şi să socotească. Picat de la coada vacii, se speriase de ce văzuse în Bucureşti. Cînd coborîseră din vagonul murdar al trenului care-i adusese din fundul Olteniei, taică-său îi spusese: ; - Numai cuminte să fii, că de rest are Dumnezeu grijă! Să asculţi : şi să te supui, că aici sînt o mulţime de oameni. Fel de fel. Nu te lua după unu şi după altu. Ţu de jupîn să ştii. Ce ţi-o spune el e sfînt! M-ai auzit? Stere privise mulţimea zgomotoasă, peroanele înalte şi locomotivele învăluite în nori de aburi. Şi cînd au ieşit afară şi au dat cu ochii de clădirile cu caturi, luminate de soare, s-au oprit o clipă în loc. Ce de vreme trecuse! Ce ştiuse el? Păzise oile şi boii, la cîte-un Paşte îl luaseră ai lui pe la Rîmnic, la bîlci, şi atît. ; La stăpîn e uşor să te duci, e mai prost să rămîi. De cîteva ori voise ; să fugă. Era greu să roboteşti de la cinci dimineaţa şi pînă seara tîrziu. În nări mai simţea încă, după ani de zile, mirosul halatului albastru, peticit pe la coate, atunci spălat, cu iz de leşie. Aşa începuse viaţa lui la oraş. Cît a stat la jupîn, a văzut şi pe alţii. Unii plecau după cîteva luni. El ce să facă? Unde să se ducă? Era legat, vîndut stăpînului. Mătura prăvălia, căra butoaiele cu bere din curte, curăţase cartofi pentru bucătărie, ce nu făcuse? Norocul lui era că trăise rău şi nu se băga de seamă. Cel puţin la domnul Pandele Vasiliu învăţase ceva: să n-ai milă de altul. Mînca şi el cu ceilalţi, nişte lături rămase din farfuriile muşteriilor, dar nu se băga de seamă.Noap-; tea dormea într-o odaie lungă şi joasă, umedă şi întunecoasă, cu femeile laolaltă, bucătărese şi jupînese, se obişnuise, nu-i păsa. Tat-său venea o dată pe an, îi aducea o pîine mare, albă, făcută de surorile 81 de acasă, îl pupa în creştetul capului şi-l întreba pe jupîn dacă e ascultător. Domnul Vasiliu n-avea de ce să se plîngă. Mai dăduse şi în el, nu se putea treabă fără scărmăneală. Greşea, i se cuvenea. Anii trecuseră repede. Venise războiul. Deverul nu slăbise. Stăpînul mai mărise prăvălia, vînzarea crescuse. Jupînul avea în-vîrtelile lui cu comandamentul nemţesc care ocupase Bucureştiul. Vindea şi cumpăra cartofi pe sub mînă, cine-l ştia? După plecarea duşmanului, domnul Vasiliu avusese cîteva încurcături, dar scăpase. Trebuie să fi ţinut bani berechet, gîndeau toţi băieţii de prăvălie. Mulţi plecaseră, deschiseseră prăvălii şi ei, ajunseseră. Mai treceau pe la el, să-i mulţumească. Fără ajutorul jupînului ar fi slugărit încă. Se ridicase şi Stere. Începuse să doarmă în patul bucătăreselor şi să bea pe furiş din ţuica stăpînului. De ziua acestuia, la Sfîntul Pantelimon, se adunau sus în odăile întunecoase toţi cei de-l slujiseră. Nu-l blestema nimeni. Crescuse negustori. Îi aduceau daruri, picau cu nevestele, petreceau. Se uita Stere. Mai avea şi el puţin. Îi dăduse mustaţa. Duminica umbla în Cişmigiu după servitoare. La plecare, după încheierea socotelilor, îi spusese: - Şi dacă mai ai vreo nevoie vreodată, ştii unde mă găseşti. Nevoia se ivise mai devreme decît crezuse. După nuntă, ridicase prăvălia cea nouă şi cam isprăvise banii. I-ar fi trebuit vreo zece mii de lei ca să se pună pe picioare. Cu socrul nu se mai avea aşa bine, nu putea să-i ceară. Unde să se ducă decît la jupîn? S-a suit în tramvai şi-a coborît în Lipscani. Trecuseră ani de zile de cînd nu mai dăduse prin locurile acelea. A privit vechiul vad comercial unde-şi mîncase anii şi tinereţile. Firmele erau neschimbate. Le bătea vîntul. Lumea, forfotă. Abia te mişcai, parcă ieri plecase de la jupîn. Vînzătorii te trăgeau de mînecă, îţi împuiau auzul, strigîndu-şi mărfurile. Găseai ce voiai şi ce nu voiai: lînă, sobe, putini, mosorele de aţă, rafie, panglici, sfoară, parchet de pus pe jos, preşuri şi covoare cu desene. A zărit de departe placa de sticlă, scrisă cu litere mari, albe: PANDELE VASILIU, VINURI, GRĂTAR, BUCĂTĂRIE TRANSILVĂNEASCĂ Ca totdeauna, prăvălia era plină. Aici se făceau afacerile, la un pahar de drojdie. Veneau toţi lipscanii şi telalii, de schimbau banii. Stere îi cunoştea pe nume, pe fiecare; mai se găseau şi oameni noi. Cu ani în urmă, le cărase băutură acasă la neveste sau la ibovnice. Ce bacşişuri îi mai dădeau! Erau oameni veseli, care mîncau bine şi petreceau. Din banii lor se pricopsise domnul Vasiliu. 82 Cîrciumarul se oprise în uşă, privise rafturile pline de sticle şi simţise vechiul miros de bere şi de carne friptă. La tejghea serveau doi băieţi de prăvălie, tunşi şi îmbrăcaţi în halate albastre, aşa cum fusese şi el îmbrăcat odată. Nevasta patronului, mai trecută şi mai grasă, şedea tot în cuşca ei de sticlă, înaltă, aşezată pe uri-postament de lemn, de unde pîndea tot localul. Se apropiase prin mulţimea clienţilor şi ea îl recunoscuse. I-a pupat mîna şi a întrebat-o de Pandele. - E cam bolnav azi, vezi că-i sus, i-a răspuns femeia, numărînd un rest. Nu prea avea timp de vorbit. Chelnerii aduceau listele de plată, aşezau banii pe tejghea şi ea ştampila bonurile, număra repede hîrtiile, scuipînd pe degete, cu unghia alegea restul, aruncînd într-o cutie lungă de tablă piesele de doi lei şi de un leu. Pînă să-l întrebe ce mai face, el plecase. A urcat vechile scări de ciment, a trecut prin coridorul întunecos şi a bătut la uşă. A auzit vocea slabă a lui Pandele poftindu-l înăuntru şi a intrat. Nimic nu se schimbase. Stere cîntărise totul dintr-o privire. Acelaşi tapet albastru, decolorat, mai vechi, pe pereţii înalţi; acelaşi oblon care acoperea fereastra şi, în mijloc, masa scundă, plină de hîrtii. Deasupra ardea lampa electrică cu picior lung, de porţelan, răspîndind împrejur o lumină ostenită. Lucrurile abia se zăreau. Un miros greu de aer stătut plutea în odaie. Jupînul fuma. O dîră albastră, subţire, străvezie se ridica spre tavanul nevăzut. Peste hîrtiile risipite pe masă, atîrna o mînă albă, mică, plină de inele, ca de femeie. Pe ea aluneca strălucirea lămpii. Domnul Vasiliu socotea cu un creion şi, cînd 1-a simţit înăuntru, a ridicat ochii. Stere i-a desluşit prin pînza cenuşie de dincolo de masa încărcată chipul lunguieţ şi slab, părul argintiu pe la tîmple şi hainele necălcate, vechi şi lucioase. - Tu eşti, mă? a întrebat. Inima cîrciumarului bătuse mai tare. Aceeaşi spaimă veche, ţinută ani întregi în suflet, a ieşit gîlgîitoare, sub piept. Palmele şi ghiontii lui uitaţi, glasul poruncitor al stăpînului, toate s-au adunat într-o frică neînţeleasă. Pandele i-a întins peste masă palma subţire, aproape străvezie. Privirile i se şterseseră şi veselia din ochi îi pierise. Parcă nu mai vedea lucrurile prea apropiate. - Eu sînt, jupîne, sărut mîna! - Stai colea, pe fotoliul ăsta! Se aşezase. 83 - Ia spune-mi, ce vînt te aduce pe la mine? Iar scoase ţigaretul lui, în care vîrîse o Remesea. O aprinsese şi în odaie se răspîndise mirosul aromat al tutunului. Stere nu ştia cum să înceapă. I-a povestit ce-a făcut de cînd plecase de la el. Jupînul asculta liniştit, fumînd. Cînd terminase, privise multă vreme în gol, fără să spună nimic. Stere tăcuse încurcat. Tîrziu, Pandele rostise cu lene: - După cîte înţeleg eu, ţi-ai făcut şi casă... - Da, casă de zid, cîrciumă în faţă, odăi de dormit, magazii, tot, o mulţime de parale m-a costat. - Aşa e cînd faci avere... Şi rîse mîngîindu-şi sprîncenele subţiri. - Am vîndut vinul, cu ce mi-a mai adus muierea, tot în cărămizi am băgat. Socoteala n-a prea ieşit. Se oprise puţin, să vadă dacă jupînul pricepuse. Cam greu, că acesta se gîndea la altele. El tot bătea şaua! - Acum, că s-a mărit prăvălia, trebuie capital mai mare. Zece mii de lei dacă aş avea, m-aş cîrpi... Pandele se juca cu ţigaretul. Îl lăsa să vorbească. - Am trecut şi pe la dumneavoastră să vedem ce mai faceţi. Cucoana mi-a spus că sînteţi cam bolnav... Mă gîndeam să vă întreb, să aud ce ziceţi... Pandele fluiera încetişor. Stere şedea ca pe jar. Îi dă sau nu-i dă dacă o să-i spună pentru ce venise? Auzi pendula din perete bătînd rar orele. Jupînul îşi aprinsese încă o ţigară şi spusese: - §i ce vrei să faci acum? Ţi-ai ridicat casă, ai mărit prăvălia... Mă, tu eşti pus pe pricopseală... -De... - E bine, mă... Stere se gîndea aproape cu pizmă că nu va avea poate niciodată atîţia bani să-şi facă o prăvălie ca a lui Pandele, să ţină servitori şi să cheme musafiri, să bea vin scump cu ei... - Dac-o să fii deştept, o s-ajungi bine! a mai spus. Se îndoia, sau cine putea să ştie? Jupînului îi venise uşor, fusese neam de neamul lui negustor. Cu ce moştenise, cu ce mai strînsese, că era om hotărît, adunase avere frumoasă. Dar el? Altceva e să pui cărămidă pe cărămidă şi altceva să aşezi temelie. Poate copilul lui, dacă i-o ajijta Ce-lde-sus. Domnul Vasiliu aruncase fumul pe nări, tuşise scurt, stins şi îşi potrivise în jurul gîtului un fular alb, de mătase. Buzele i se ascuţiseră 84 Într-un rîs tăinuit. Ghicise ce voia Stere, dar aştepta ca acesta să-l roage. -Ei? Cîrciumarul îşi luase inima în dinţi şi zisese: - Îmi trebuie zece mii de lei... ,v Se făcuse tăcere. Se auziră iar bătăile ceasului. Afară se mişcau pomii. Coroanele lor atingeau ferestrele. - E o sumă mare. Nici nu ştiu dacă am atîta în casa de bani. Stere îngheţase. - ...Dar, oricum, să vedem... Se însufleţise. - Te cunosc, am încredere, dar banul e ochiul dracului: dai - n-ai! - Jupîne, ajută-mă, ştii ce credincios ţi-am fost, că nu ţi-am ieşit din voie şi n-am să te uit... Păcat de cîrciumă... - Ştiu eu? Mîinile îi tremurau şi păreau străvezii sub lumina palidă a lămpii. Tăcu cîteva minute, muşcîndu-şi buzele, gînditor. Cînd ridică privirile, în ochi îi strălucea o undă de şiretenie. - Totul ar fi cum ar fi, spuse, dar mai e un chichirez... Lăsă vorba la jumătate, parcă ostenit. ...Eu dau banii cu dobîndă. Ţie n-am să-ţi iau cine ştie ce, ai fost omul meu, dar nici aşa, degeaba! Zece mii de lei împrumutaţi de un negustor pe o vreme ca asta e ca o mînă moartă. Facem poliţă, iscăleşti, eu îţi număr banii pe loc. Cu alţii n-aş îndrăzni. Fără girant, nu dau un pol. - Domnu Vasiliu, las actele casei... , - Nu-i nevoie. Se ridică de la locul lui, îşi puse nişte papuci de pîslă şi deschise casa de fier, zidită într-un perete. Numără suma de două ori cu spatele la el şi, cînd se întoarse la masă, mai adăugă: - Învaţă de la mine. Nu-ţi bate joc de bani. Cînd ai o mie, | înmulţeşte-o! Seamănă, dar şi culege. Dobînzile sînt sfinte: banii tăi | sînt banii tăi. Din procente faci alţii... | îşi scutură ţigaretul, mă răsfoi o dată în faţa lui hîrtiile de o mie şi, ! înainte de a i le întinde, îi spuse: De obicei iau douăzeci la sută. Ţie nu-ţi cer atît. Zece la sută, e | bine? Banii mi-i înapoiezi într-un an. Cum vrei: cîte o sută, cîte o mie, | toţi odată, dar cînd se împlineşte termenul, gata! N-ai plătit, te execut! 85 Tu mă ştii. Peştele mare înghite pe cel mic! Am avocaţi, judecători, nu merge! Dai pînă la ultimul sfanţ înapoi! Banii miroseau frumos a cerneală. Lui Stere i se făcuse frică. Poliţe nu iscălise niciodată şi ştia că nu merge să te joci cu banii cînd aveai de-a face cu oameni ca Pandele. De împrumutat, era uşor să împrumuţi, dar era mai greu să pui leu pe leu şi să înapoiezi suma. Totuşi întinse mîna şi numără şi el. Erau nouă mii. - Mi-am oprit dobînda, i-a zis jupînul. Aşa e la mine, iscăleşte. Şi i-a pus în fată poliţa, pe care scrisese cu mîna lui, cu litere de-o şchioapă, numele, adresa, suma împrumutată în litere şi cifre, şi termenul datoriei. - Dumnezeu să-mi ajute! - Să-ţi ajute, mă băiatule, că te ştiu destoinic, dar, pînă să te-ajute el, ajută-te tu. Pune umăru, nu sta ca proasta... Pe urmă 1-a ispitit cui vinde, «ce cîştig scoate pe zi. Îl ascultase, stăruise şi la urmă zisese: - Băiatule, acoio-i treabă de făcut. Zici că se ridică mahala nouă la tine, în Cuţarida? - Da. - Asla-i pîinea negustorului! Dar de-ale mîncării vinzi ceva? Coloniale, delicatese? Tu ştii cum e la noi. Băcănie, lucruri de băcănie? - Eh, m-am gîndit eu la astea, n-avea dumneata grijă, dar... - Ce, dar? - De, ştiu eu? O merge? Că aşa-mi spuneam: mai aşez nişte rafturi ca lumea, mai scriu două litere pe geam, şi gata muşteriu. Ce, parcă nu mă pricep, că de la dumneata am învăţat... - Aşa, mă, aşa... - Reclama e sufletu comerţului! - Mă, da eşti cam posac, mă! Mai deschide şi tu gura, trăncăneşte, bea cu clientul la cot, ce-ţi pasă! El plăteşte! Zice el că-i bine, tu zi la fel. Zice el că-i rău, rău este! Nu-l încontra! Muşteriul tău, stăpînul tău! Mai aduci vorba, încerci: „Mă nea cutare, dacă v-aş căra eu şi nişte zahăr pentru copilaşi, acadele, ba făină, că n-aveţi, niţel mălai, pastrama, ce nu trebuie la casa omului? Sare, borş, să facă nevasta, aici e aici!" De la lucru mic ies banii! Ascultă ce zic oamenii, pe urmă bagi capital în fleacurile astea şi să-mi spui mie cuţu dacă nu ţi-o place. - Ştiu, jupîne, ştiu... 86 - Păi dacă ştii, de ce nu chemi, mă, zugravul să-ţi scrie pe uşă: Bun, curat si ieftin? Cumpără-ţi un cîntar, fii cinstit, că omul la asta se uită, cum îi pui punga mpalanţă! La preţ arde-l, că nu ştie. Tu iei zahărul cu zece lei, i-l dai cu paisprezece. Ies patru leişori la chil! Uşor. Zici că-i puţin? Nu-i nimic. Patru şi cu patru fac opt şi cu opţ^aisprezece, nu bagi de seamă, la săptămînă să te văd: doi de colea, trei de colo, ei? îţi faci suma, şi asta pe deasupra! Ciştigiul de la băutură e altăceva... Se însufleţise, vorbea repede, aprins, cu dragoste. Aşa făcuse el banii. Totul e să te zbaţi, să nu te laşi, şi, pe urmă, Stere nu era un ageamiu. Jupînul zicea: - ...banul e ochiul dracului. Dacă nu ştii să umbli cu el, e mort! Nu mişcă, gata! Cum îl faci să umble, fată, se îngraşă, aduce sutele pe sîrmă! Bagă în cap ce-ţi spun, că-mi place de tine, nu lăsa miile în tejghea! Asta-i moartea francului! Cînd stă, cocleşte, prinde rugină! Iei azi o sută din vînzare, n-o pune sub saltea, dă fuga a doua zi la piaţă cu ea, cumpără ceva, adu la prăvălie. Iar mai vinzi, iar mai cumperi. Marfa nu se strică niciodată dacă ştii s-o conduci. Cîrciumăritul e ca la moară, macină într-una şi te-alegi cu ce curge. Pierzi la unele, altfel nu se poate, curaj să ai, vin alte cîştiguri. Numai în brîu să nu ţii banii! Stere ascultase cu trei urechi. Pandele ostenise. Îşi îndopase ţiga-retul din nou şi tăcuse. Cîrciumarul mai avea de adăugat ceva. - Jupîne, la mine e lume săracă, nu prea au parale. Şi-au făcut casele din te miri ce. Pe buzele subţiri ale lui Pandele trecuse un zîmbet. - Ce dacă sînt săraci? Nu se spală, nu mănîncă? De unde cumpără mălaiul, săpunul? Nu de la tine, de la altul! N-au bani totdeauna? Nu-i nimic. Dă-le pe datorie, te-am mai învăţat. Datoria e ca buba coaptă, de ce-o laşi, d-aia creşte. Îl ştii cu leafă, fă-i loc în carnet! Azi îi dai, mîine-i dai, el nu zice nu! Tu scrii! La ziua lor, scoţi socoteala: atît şi-atît! Trebuie să plătească! Altfel nu le mai dai şi, cînd i-ai obişnuit, e greu să-i mai dezveţi. Socotelile ştii cum se fac. Tragi din condei. Din şase, ies şaisprezece. Ce, adică, dacă ei ar fi în locul tău, n-ar face la fel? Dacă le place, că n-o să cînte cocoşul tău pe gardul lor! N-ai să te duci să le ceri. Fă cum îţi spun! După vreun ceas, Stere plecase. Afară, soarele ardea puternic. Privise casele din centrul oraşului, spoite cu var trandafiriu şi împodobite cu flori de piatră. Ici-colo se ridicau clădiri noi, cu mai multe etaje. Bucureştiul era plin de schele şi el ştia lucrurile de preţ din 87 fiecare odaie, urcase pe scări tăinuite, umblase, bătuse la uşi, uneori faţadele înnegrite de vreme, cu urme vinete de ploaie, ascundeau camere cu covoare moi şi perdele de pluş în desene curioase, în care leneveau femei frumoase şi cîini, unde se benchetuia şi se zvîrleau banii. Toate aceste lucruri la un loc îl stîrneau şi îi făceau o poftă sălbatică de viaţă. A doua zi era la primărie. Clădirea cenuşie, înaltă, cu geamuri largi şi posomorite se vedea încă de departe, peste podul de piatră al Dîmboviţei. Scările erau pline de oameni, urcînd şi coborînd grăbiţi, vorbind tare. Intră pe coridoarele lungi şi reci şi se pierdu în acel du-te-vino. Greşi scările şi uşile, deşi nu venea prima oară pe aici. Mulţimea îl aruncă de colo-colo. Se agăţă de braţul unui uşier şi-i strecură un bacşiş în palma primitoare, întrebînd de unde ar putea să scoată o autorizaţie pentru coloniale şi delicatese. Se gîndea că mare lucru nu trebuie să fie, dar, cum nu cunoştea decît serviciul actelor de liberă desfacere a băuturilor spirtoase, merse mai greu puţin. Omul de serviciu îl trimise de la Ana la Caiafa, şi el ameţi de atîta gălăgie, numărînd treptele. Odăile în care intra erau pline de dosare şi aerul cenuşiu şi stătut mirosea a tutun prost şi a hîrtie veche. Deasupra birourilor scrijelate, nevopsite, ardea un bec galben. Lumina de afară părea şi mai ştearsă. Aşteptă în cîteva locuri la uşă. Funcţionarii aveau feţe încordate, ochelari mari, legaţi cu şireturi şi mînecuţe de satin lucios pînă la coate. Lui i se păruse că oamenii aceştia dezleagă lucruri încurcate, de nedesluşit. Tuşeau scurt, se mai uitau la el, dar nu-l întrebau ce caută. Foile îngălbenite foşneau mai departe. Cîrciumarul îşi spunea că nu se face să-i superi decît cu bani şi privea mai departe, răbdător, prin ferestrele deschise, zidul verde din faţă, acoperit cu iederă. De afară se auzea fierberea oraşului, stins ca într-o apă. Uşile se deschideau şi se închideau, veneau alţi oameni, salutau cu voce tare, dădeau mîna cu funcţionarii, apoi plecau cu treaba făcută. Se apropia prînzul, şi el tot lîngă praguri. Cei de la birouri scoteau pachete cu mîncare. Muşcau cu poftă, se uitau pe ferestre osteniţi. Aprindeau apoi cîte-o ţigară. Începuseră să vorbească de-ale lor, rîdeau. I se făcuse foame trăgînd pe nas mirosul de mezeluri proaspete şi de muştar. Îl dureau picioarele stînd rezemat de ziduri. In cele din urmă, se apropie de o masă plină cu hîrtii. „Cu ruşinea nu faci treabă în viaţa asta", îşi zise. - Nu vă supăraţi, se adresă unuia cu ochelari, aş vrea să scot o autorizaţie... 88 Omul din faţă ridicase privirile, mai scrisese ceva la repezeală într-un registru şi mormăise: - Ce fel de autorizaţie? - Sînt negustor şi vînd numai băuturi, aş vrea să deschid şi băcănie dacă se poate. Funcţionarul îl cîntări repede cîte parale face şi se ridică: - Cum nu? Se face, se face!... -Da? - Dacă te servesc eu!? îmi dai voie: Iliescu, arhivar... Şi cmd îţi trebuie? - Păi, cît mai repede.. Celălalt îşi frecase palmele pătate de cerneală şi rîsese. - De, se face, dar trebuie să mişti din urechii Şi făcu un semn din degetele uscate. - Mişc! Cum să nu, numai să scap! Pentru atîta lucru pierduse o dimineaţă întreagă! Parcă nu ştia el cum se trăieşte, cum să nu ştie... - Bine, atunci scrie dumneata colea o cerere cum ţi-oi spune eu şi las-o aici. Se face, se face... -La ascultat, a scris, a mai dat pe acolo, la o săptămînă avea patalamaua. S-a pus pe treabă. -La chemat pe Matei. Auzise de la femeia lui că e tîmplar. -La întrebat dacă nu voieşte să cîştige şi el un ban. Ăsta, cum să nu vrea? S-au tocmit. Ziua se mărise, cînd ieşea de la lucrul lui, s-apuca de ciocăneală. Scule se mai găseau pe acasă, ba o rindea, mai un fierăstrău. A cumpărat materialul şi într-o săptămînă Matei i-a dat gata rafturile. Banii cîştigaţi tot la negustor în tejghea au rămas. I-a băut cu Spiridon şi cu Chirică. Pe urmă cîrciumarul a plecat la tîrguit, a umplut prăvălia cu făină şi cu mălai, a cumpărat salam şi zahăr, calupi de săpun, drojdie de bere, luminări de seu galben, o terezie cum trebuie şi a scris şi o firmă nouă: COLONIALE ŞI DELICATESE. La Stere. A aşezat-o pe o rînă a casei, să se vadă de departe. Au aflat vecinii, lucrătorii, gunoierii şi lăptarii. Iar s-au pus pe vorbă. Se întindea negustorul. Cu încetul, muierile s-au apropiat de rafturile vopsite proaspăt, au privit făina şi zahărul şi au început să cumpere. Se apropia Pastele şi prăvălia se golise. Stere a tocmit un camion, -la umplut şi iar a îndopat rafturile. Îi plăcea şi Linei să aibă de toate, să cîntărească, să ţină socoteli cu creionul chimic pe hîrtie 89 $i să dea restul. Se deprinsese. Era frumos cîrciumăritul. O îmbăta şi pe ea sunetul pieselor galbene de cinci lei, adunate în tejgheaua cea nouă de tablă. Cîteodată îşi uita mîna în bani, mîngîind alama sunătoare. Pînă vorbeau lucrătorii, îi aşeza frumos, fişic după fisic, apoi îi răsturna pe o parte, să zdrăngăne. Îi era uşor acum să toarne ţuica în cinzecuri şi să umple litrele cu vin. Gunoierii deschideau uşa, desupra căreia Stere atîrnase un clopoţel. Acesta suna de cîte ori intra cineva. Zgomotul vocilor amestecate, mai puternice sau mai scăzute, îi dădea o ameţeală plăcută. Parcă toată casa era plină. Adunătura pestriţă se însufleţea pe măsură ce le împărţea mai multă băutură. Mitilicul aromea. Aburii de rachiu miroseau adînc, a prună, ca un parfum vechi, amestecîndu-se cu fumul de tutun, tare şi iute. Lumina se încenuşa şi rafturile abia se mai vedeau. Clinchetul paharelor ciocnite, izul de vin risipit pe mesele de fag, toate o făceau să fie veselă fără să ştie de ce. Cînd venea bărbatul în prăvălie, îl lăsa la tejghea şi aştepta comenzile răstite ale muşteriilor ameţiţi. - Mai adu un chil! striga vreun lucrător cu hainele lustruite de cărbune. Ea înfigea pîlnia în gîtul unei sticle, răsturna damigeana grea şi pîntecoasă pînă o umplea şi aşeza triftărul la locul lui, pe un raft. Oamenii o priveau. Nu îndrăznea nici unul s-o atingă cu vreun cuvînt. Simţeau ochii cîrciumarului urmărindu-i şi le pierea graiul. Zilele treceau repede. Seara, Lina aprindea lămpile. Stere cumpărase vreo trei. Fitilul lor lat şi înalt dădea o lumină blîndă. - Bună seara! îşi urau mesenii unul altuia şi beau mai departe. Ştiuse bărbatu-său ce ştiuse: vadul era bun. Soseau mereu alţi clienţi, aduşi de cei vechi, care lăudau rachiul. Cîrciuma era în trecere. Pînă în Griviţa, ceferiştii făceau un ocol scurt şi se înfruptau. Lucrătorii unde să-şi spele gîturile de praf? Iar gunoierii, după ce descărcau zece-unsprezece camioane, cărau pe şoferi şi îşi lăsau banii negustorului. Ba se învăţase şi chivuţcle să tragă cîte o duşcă. Se mai îmbăta cîte una, o scoteau măturătorii pe braţe afară, strîngîndu-i fustele. Lume necăjită! Cîştigau puţin, aveaţi acasă copii, şi ce să le dea de mîncare? Stere nu se supăra. Nu alegea banii. N-avea unul, îl scria pe-o hîrtie. Lina se amestecase şi ea: - De ce să le dai, Stere, pe datorie? 90 - Nu fi proastă. Tot la mine trag. Băutura e ca lucru de leac: şi de te-ai făcut sănătos, tot ai mai vrea. Şi, apoi, îi mai încurc la socoteală: bea unul cinci ţuici, eu îi trec şase. El de unde să ştie? La plată, zic: „Atîta face!" Dă, că nu simte. Jupînul meu spunea, Dumnezeu să-l ţină: „Lasă pe alţii să se înghesuie la petreceri. Tu strînge bani şi-ai să vezi pe urmă ce bună ziua capeţi, că golaşi sînt destui!" Femeii nu i se mai părea ca altădată, urît şi posac. Trecuseră amîndoi prin multe. Cînd au ridicat casele, avuseseră şi o cumpănă. Stere nu voia s-o scrie şi pe ea în actul făcut. Ba ieşise şi cu ceartă. Asta fusese în ziua cînd veniseră antreprenorii cu planurile. Erau doi domni graşi, cu dinţi de aur. Îmbrăcaţi bine. Ţineau la subsuoară genţi mari, pline de hîrtii. În degetele groase, purtau inele scumpe, împletite, cu pietre roşii ca para focului. Căutaseră în maldărul de acte şi scoseseră desenele pline pe margini de linii şi cifre. Unul le spunea, ei, lui Stere şi dogarului, care era de faţă: - Aici o să fie prăvălia, aici odăile, magaziile, privata, gardu!... Îi plăcuseră hîrtiile foşnitoare. Bărbatul o întrebase: - Iţi place? Asta o să fie casa noastră. Ce credeai? Ea îşi aruncase privirea peste liniile încîlcite şi vorbele lui Stere o făcuseră să roşească de mulţumire. Antreprenorii socoteau cu voce tare: . - Adaugă cuiele, tabla, duşumeaua, fierul... Roşioară se apropiase şi o întrebase: - Pe tine te-a pus în acte? - Nu ştiu, el umblă singur, îi răspunse puţin nedumerită. Taică-său se întorsese tulburat lîngă ceilalţi. Spre seară rămăseseră numai între ai lor. Venise şi maică-sa. Dogarul a zis de-a dreptul: - Sterică tată, eu am uitat să te întreb: pe Lina ai pus-o în actul casei? Se făcuse linişte. —în actul casei? se mirase cîrciumarul. Nu-i trecuse prin minte. Şi o dată se încruntase. Ce, adică n-aveau încredere în el? - Apăi, locul cu casa e totuna? - Este. - Păi dacă este, ce mai vorbă! Parcă o să stau numai eu în casă? - Doamne fereşte, de ce v-aţi luat? 91 - Atunci? Socrul nu ştia ce să spună. - De, eşti omul meu, ginerele meu, însă ar fi bine să fie şi Lina în acte... - Ei, actele... Dar ce, fuge cineva? O s-o dea cineva afară pe nevastă-mea din casele noastre? - Nu, sigur că nu, dar ştii, e mai bine... - Eu sînt om serios! retezase Stere aproape supărat. Se opintiseră. Meşterul văzu negru înaintea ochilor. Înţelesese unde bătea negustorul. O luase uşor, să nu-l necăjească: - Măi Sterică... -Da. - Ia pune colea un pahar de vin. Ginerele îi turnase. Lina cu mă-sa tăceau mîlc. Pe urmă, cîrciumarul le spuse la toţi că de cînd se află lumea era lucru cunoscut că averea se scrie pe numele bărbatului. Ce să caute muierile în acte? Ele nu se pricepeau. Şi taică-său, şi cumnaţii lui de la ţară aşa pomeniseră: averea femeii se stinge într-a bărbatului. El e stăpîn în casa lui. Şi are o datorie sfîntă: să-şi ţină nevasta şi pe ai săi. Dacă ştia socrul altfel, să-i spuie. - Că eu pentru cine mă zbat? îl întrebase. Vreau să ne facem un rost în lume. Îmi este dragă fata dumitale şi vreau să trăim mai bine. Ne-ai dat bani de zestre, vezi ce fac cu ei! Plec undeva? -Nu. - Sînt cununat cu Lina? - Eşti. - Atunci? Vezi doar că trag la gospodărie: circiumă de zid, odăi, tablă de zinc pe casă, magazii, gard, am mai mărit locul şi Dumnezeu să ne ajute să apucăm binele pe care-l vreau eu la amîndoi. Dacă fac casele, parcă cine le stăpîneşte? Eu cu ea! -Să fiţi sănătoşi! - Şi dumneavoastră! Şi atunci? Ce înseamnă? Dogarul se încurcase. Avea şi el cuiul lui. Treabă încîlcită. - Mă Sterică, spusese, măi băiete, e fii-mea, mă, şi nu vreau s-o văd pe drumuri, mîine-poimîine, că banii i-am muncit, mă Sterică, nu i-am furat! Cu palmele astea două, mă... - Şi lumea-i rea, maică, se amestecase şi soacra, în cele din urmă, Stere primise cu jumătate gură: 92 - Bine, tată, să mă mai gîndesc şi dacă o fi nevoie o s-o pun şi pe ea în acte, dar eu ziceam că treaba se face bărbăteşte: mi-ai dat zestre, eu ridic casă! A mea-i nevasta, a mea-i casa! S-o întrebăm şi pe Lina: vrea s-o pun în act, o pun! E zestrea ei! Eu nu-i vreau răul!X)-aia am luat-o, să ne aşezăm pe un temei, să nu ne rîdă lumea! Eu sînt negustor, ştiu ce-i banul! Nu-mi bat joc de el. Mi-ai dat ce mi-ai dat» dar ce, crezi că mi-ajunge? Ai văzut bine cît mi-a cerut pentru materiale, cît pentru lucru. - Am văzut. - Dă la măsurător, dă la autorizaţie, dă pe petiţii, izvor să fie, şi tot se termină. Mă bag dator, dar tot nu mă las, casă trebuie să fac, să se cunoască cine a venit întîi aici, în Cuţarida! Jupînul meu îmi zicea: „Bă, lăcomeşte-te, da cînd e vorba să faci treabă pentru tine, fii larg la buzunar! Dă cu inima deschisă." - Eu te las, încheiase Marin Roşioară, mai sfătuieşte-te şi cu Lina, întreab-o şi pe ea cum ai zis şi, dacă ţi-o spune la fel, du-te la tribunal şi scrie-o în acte, să fiu cu inima împăcată! Stere mai aruncase: - Pe urmă, ia gîndeşte-te, altă umblătură, alţi bani pe timbre, alte bacşişuri, de astea ne arde nouă acum? Spune şi dumneata! - Nu-i nimic, umblă moşneagul după asta! zisese soacra. Şi rămăsese cu fata s-o hotărască. Mă-sa o bătuse la cap vreun ceas, de nu mai isprăvea. Să nu fie proastă să se lase cu una, cu două, că ea nu cunoaşte la oameni: o dată o lăsă negustorul, şi rămîne cu buza umflată; să ţină morţiş să fie trecută în actul casei, că ce e scris n-are moarte! Dar pe Lina o furase viaţa şi grijile lîngă bărbat. Îl auzea noaptea cum se scoală şi dă ocol casei. Tot cîineşte dormea cîrciumarul. Păzea avutul cu nelinişte. De afară se auzeau glasurile zidarilor, care' nu se mai ogoiau. Ea vedea urmele focurilor pe zidurile roşii de cărămidă şi o cuprindea o mîndrie de neînţeles. Cînd puseseră temelia, bărbatul îi întinsese doi bani de argint, să-i aşeze sub prima cărămidă, după obicei. Pereţii creşteau sub ochii lor şi îşi dăduse seama că de acum nu mai ţinea de părinţi, ci de omul ăsta ursuz şi puternic. Într-o zi a îndrăznit, după îndemnul mă-si, să-l întrebe: - Ce-ai făcut cu actele? M-ai scris şi pe mine? întîi el tăcuse îndîrjit, apoi rostise scurt: - Te-ai făcut şi tu a dracului? 93 De atunci nu se mai încumetase să-l întrebe ceva. Îl simţise multă vreme ca pe un străin, duşmănos. La vreo săptămînă, într-o seară, pe cînd şedeau amîndoi la masă, el a certat-o cu blîndeţe: - Măi femeie, de ce nu mă laşi tu să fac treabă? Că eu una am învăţat: e rău să te laşi sfătuit de muieri. Ce ţi-a băgat mă-ta-n cap? Să te trec în acte? Eu te trec, nu zic nu... dar la ce-ţi foloseşte? Nu eşti nevasta mea? Nu le stăpînim noi casele? Nu sînt eu bărbatul tău? Spune! -Da. - Atunci? De ce nu mă laşi să le potrivesc aşa cum e bine? Făcuse ce făcuse, a încîntat-o, Lina se potolise. Ce treabă avea ea? Tot maică-sa o învăţase că, o dată dusă după bărbat, s-a terminat, trebuie să nu ieşi din cuvîntul lui... Dogarul mai venise de cîteva ori, nu întrebase nimic, dăduse ajutor şi abia cînd au pus salcia la acoperiş a îndrăznit să aducă vorba despre actul casei. Ţigăncile împodobiseră căpriorii cu frunze verzi şi cu un drapel de hîrtie, pe care-l bătea vîntul. Dulgherii se descoperiseră şi se închinaseră. Stere chemase un preot să facă o slujbă. Părintele se suise pe schelele de lemn, stropise zidurile cu agheasmă, blagoslovise şi citise din cărţile lui. Au mîncat cu salahorii împreună. Cîrciumarul împărţise vin zidarilor, se ameţise de bucurie şi, cînd a rămas cu meşterul, s-au luat la ciorovăială. Dogarul era cătrănit. - Ai scos actul? a întrebat cu privirile în ochii ginerelui. - Ce să ne mai încurcăm, întreab-o şi pe fata dumitale, aşa cum ne-a fost vorba... Lina tăcea chitic. Bătrînul se repezise la ea: - Spune! Tu nu vrei să fii în acte? Ea începuse să plîngă speriată. - Spune, spune! o zgîlţîia şi mă-sa de mînă. Dacă nu erau vecinii pe aproape, Grigore şi Aglaia lui, se omorau. - Hoţule! striga Marin Roşioară. Mi-ai furat zestrea fetii! Las', că te potrivesc eu! Parchetul te mănîncă! Se roşise tot şi se repezise cu pumnii încleştaţi să-l lovească pe ginere. Şi lui Stere i se urcase sîngele la cap. Aglaia se băgase între ei şi le striga în gura mare: - Să vă fie ruşine! Ne rîde lumea, taman acu! Dogarul a vrut să-şi ia fata cu el acasă. Mai că n-a tîrît-o. Ea a fugit. Nici la părinţi nu mai avea ce să caute. Ar fi snopit-o taică-său în bătăi. Socrii au plecat tîrziu, certîndu-se, lătraţi de dini. 94 - O să te mănîrice judecăţile, striga bătrînul din drum, îţi fac proces, hoţule! Sau dau foc casei! - Las', că vă împăcaţi! 3 potolea cocoşată. Că nici el nu vrea răul! - Nu mă-mpac pînă n-o trece şi pe lina în acte! Şi ea parcă-i dădea dreptate bărbatului cînd vedea ce avere aveau, îi era mai mare dragul să privească! Meşterul nu se lăsase, deschisese proces. Stere o trimisese acasă la el, să-l împace. Dogarul nici nu voia să audă de aşa ceva. Îşi luaseră avocaţi, erau la cuţite. Vreo cîteva luni, să nu ştie unul de altul. În cele din urmă, tot Aglaia u împăcase, c-avea gură bună. De un Crăciun, Stere aşternuse masă mare, îşi chemase şi vecinii, şi socrul se aşezase cu nevasta la dreapta la masa lor. Linei îi fusese mai greu la început, cînd venise străină în groapă. Bărbatul era posac, vorbea puţin, nu ştia cum să-i intre în voie. Gîndul la celălalt, la Nicolae, nu pierise. Aflase de la maică-sa că după nunta ei plecase la armată. Uneori, cînd îşi mai aducea aminte, plîngea pe furiş, să n-o vadă nimeni. Dar, cu timpul, sfiala trecuse. Bărbatul nu i se mai păruse atît de urît. Numai să nu fi fost atît de întunecat, de parcă îi tot tuna şi fulgera. Rareori se apropia de el - şi atunci cu spaimă. Nu ştia ce suflet are. Cînd se bucura, se bucura puţin, parcă i-ar fi fost ruşine să rîdă. Îl auzea numai pe Ia prînz: - Gata masa? - Gata. Era ostenit. Îşi găsea totdeauna cîte ceva de făcut. Robotea toată ziua prin curte. Cumpărase păsări, le făcuse cu mina lui coteţe de şipci, le vopsise şi le aducea de la şina Constanţei porumb, ca să le îndoape. Stere le număra seara şi dimineaţa, le căuta de ouă, se apuca să spele butoaiele, să le întărească doagele cu rafie, numai să nu stea. Prînzul fl mulţumea. Ea întindea faţa de masă, răsturna mămăliga din care ieşeau aburii şi-l aştepta să se închine. Bărbatul avea privirile stinse. Pe faţa-i aspră, acoperită de o barbă sură, nu se vedea nici o lumină. Îşi descheia nasturele de la gît al cămăşii, se ridica de pe scaun şi spunea făcînd semnul crucii: - Dă-mi, Doamne, şi mîine ce mi-ai dat azi! Apoi se aşeza. Chipul i se lumina puţin. Îi aducea ciorba acră şi fierbinte, în care el strivea ardei verzi, iuti şi parfumaţi. Sorbind adînc din lingura lată, se scutura de plăcere. 95 - Bună? îl întreba. - Bună, mormăia. Cînd golea farfuria, cerea iar: - Mai dă-mi! Îi aducea încă o porţie. Apuca feliile de mămăligă tăiate cu firul de aţă, sufla în fiertură şi mesteca rar. Lina pregătea sosurile în farfurii adînci. Îl aştepta să şteargă urmele de pe marginile tacîmurilor, gonea cîinii pripăşiţi la picioarele cîrciumarului şi strîngea masa. Stere se mai închina o dată, de mulţumire, apoi deschidea uşile cele noi ale prăvăliei. Clopoţelul de deasupra se smucea timp îndelungat, sunînd fără rost. Ea se apuca să măture duşumelele, murdare de noroiul adus pe tălpile clienţilor. De afară venea aerul plin de miresme al maidanului. Bărbatul aştepta nemişcat în prag. Se odihnea privindu-şi curtea largă. Zilele treceau repede. Lina nu băga de seamă. Şi n-ar fi băgat de seamă cum se duce viaţa ei dacă nu s-ar mai fi întîmplat cîte ceva... De la o vreme, Cristu Surcel bătea mai des drumul Cuţaridei. Sosea în faetonul lui înalt, lovind caii, cu garniţele pline de lapte, în cămaşă albă, desfăcută la gît, roşu în obraz, plin de sănătate, vesel, chiuind şi înjurînd. Cînd lipsea Stere, se da aproape de tejghea, cu ochii în ochii Linei. Nu spunea nimic. Bea numai cu sete rachiul, se uita afară. Tot singur. Se scula mai devreme, tot aici îl găseau ceilalţi: Bulancea, Apopii şi Nenişor. Cînd rămîneau numai ei doi, rîdea cu înţeles. Lăptarului îi căzuse dragă nevasta cîrciumarului, tînăr era, i-ar fi dat inima ghes. Se ferea de negustor, că aflase ce fel de om este, şi nu ştia cum să vorbească cu ea. Cînd intra în prăvălie, se pierdea. Linei i-a fost greu să bage de seamă. Untarul venea la timp nepotrivit, devreme. Dacă dădea de Stere, arunca ţuica pe gît cît ai clipi, răsturna piesele de aramă pe tejghea, şi pe aici ţi-e drumul. Cînd o găsea pe ea, se încurca socoteala. Femeii nu-i trecuse prin cap una ca asta la început, dar prea era focos Cristu. Aruncau văpăi ochii lui, şi pe fruntea netedă, lustruită, zărea o umbră. Alt chip de romîn, şi o apuca şi pe ea un fel de tremurat. Se încurca în sticle, ofta şi-o ţinea şi o frică de bărbat. Se învîrtea pe afară, îşi făcea de lucru, nu era chip. El o chema iar, mai cerea un cinzec, cu privirile în obrajii ei. Avea o mustaţă rară, roşie ca pana de cocoş, pe care o tundea des cu degetele subţiri şi albe. Linei îi era mai mare ruşinea. Intrau alţi clienţi, se uitau la bolintinean: lucrul dracului, ei singuri în toată prăvălia, tineri 96 amîndoi, sărea în ochi. Lumea începuse să vorbească. Ilie mai glumea la o ţuică cu ceilalţi, scăpa cîte o vorbă. Stere n-avea de unde să ştie, degeaba bătea şaua şi Spiridon, clătinînd din capul său mare şi sorbind cu zgomot din ţoi. La urma urmei, fiecare cu treaba lui! Cîrciumarul intrase în viitoare. Umbla după marfă, prinsese gustul banului. Mai plătise din datorie lui Pandele, mai împrumutase, nu se cunoştea. Vara trecuse. Venea vremea rea. Stere a plecat la Drăgăşani, să umple poloboacele. A numărat banii, s-a urcat în leagănul unei căruţe şi-a strigat căruţaşilor că-i gata. Pe la prînz au ieşit din Bucureşti şi-a doua zi se apropiaseră. Viile erau galbene. În plopii Drăgăşanilor bătea aripa toamnei, scuturîndu-le frunza. De unde să ştie cîrciumarul ce lăsase acasă? Cristu Surcel a aflat de plecarea negustorului şi a început să dea tîrcoale. Lina nu-şi mai vedea capul de treabă. Nu-l băga în seamă. Lăptarul a răbdat ce-a răbdat, şi într-o dimineaţă n-a mai putut. Erau singuri în circiumă. Sosise devreme, cu caii spumă. Era băut după drum, să aibă curaj. Cînd 1-a văzut, femeia a avut parcă o bănuială. A dat să-i zică ceva, că-i prea de dimineaţă, că n-a măturat, n-a fost chip! El s-a apropiat repede şi-a întrebat-o neted: - Cucoană nu vrei să pleci cu mine? Linei i-au ars obrajii de ruşine. A încercat să se întoarcă, dar Cristu o înşfăcase de mînă şi spunea: - Mi-ai mîncat inima! Ce zici? Te duc în Bolintin. Am să te ţin ca pe-o prinţesă! Nimic nu-i nevoie să faci! Decît roabă la olteanu ăsta! Ia te uită ce de bani am! Cumpăr Bucureştiul cu ei! O să te port numa-n mătase... Zvîrlise pe tejghea un pumn de sute. Muierii nu-i venea bine. Lăptarul o ţinea strîns de încheieturi şi nu-şi găsea locul. Cum şedea aplecat cu faţa spre ea, semăna niţel cu Nicolae. Vru să se smucească, să scape, dar el nu-i dădea de loc drumul. - Haide, zicea. - Lasă-mă, că strig la nea Grigore şi te spun Iu bărbatu-meu cînd o veni! - Haide! scrîşnea Cristu. Lina se strecurase de lîngă el şi intrase în casă, lăsîndu-l singur, înspăimîntată să n-o fi văzut cineva. De atunci o chemase pe Aglaia, să stea cu ea pînă la întoarcerea lui Stere. 97 Bolintineanul venea în fiecare zi şi se îmbăta de necaz. Abia îl scoteau ceilalţi afară, îl suiau în faeton şi-l urneau cu chiu, cu vai spre casă. pin asta i s-a tras lăptarului, pentru că 1-a mirosit negustorul cînd s-a întors. I-o fi şoptit cineva, a deschis el ochii, nu putea să ştie bine. Lina nu-i purta duşmănie. Bărbatului nu i-a spus nimic, se gîndea numai cu spaimă la îndrăzneala lui Cristu. Într-o zi cîrciumarul a dat peste el cu ochii pe nevastă-sa. A stat să glumească cu Stere, dar acesta a pus palmele pe masă şi i-a zis: - Lasă polul dumitale şi pleacă, dacă nu vrei să se întîmple o nenorocire! Untarul, alb, s-a ridicat fără să spună un cuvînt. Femeia tremura după tejghea. Stere a înjurat-o de mai multe ori şi dacă n-ar fi ieşit repede afară ar fi fărîmat-o în bătăi. De atunci nu i-a mai văzut nimeni pe lăptari în prăvălie. Parcă-i înghiţise pămîntul. Către sfîrşitul iernii, femeia se simţise însărcinată. Cînd a aflat cîrciumarul ce noroc dăduse peste el, n-a mai putut de bucurie. Şi-a chemat vecinii şi au petrecut într-o seară. A doua zi a trimis-o la părinţi, să le spună şi lor. Pămîntul îngheţase. Mirosea a spic de zăpadă. Lina mergea repede, învelită într-o broboadă grea de lînă. A ajuns acasă, a pupat mîna dogarului, a chemat-o întîi pe maică-sa şi i-a spus vestea, s-au îmbrăţişat, au mai vorbit de-ale lor şi spre seară s-a întors. În capul străzii, cînd să iasă la maidan, cu cine a dat ochii? Cu Nicolae. Parcă mai crescuse, şi hainele de militar abia îl cuprindeau. Capul îi era acoperit de o capelă soldăţească. Vîntul îi bătea mantaua largă, închisă la gît. Purta cizme cu carîmbi înalţi şi centiron de piele galbenă, cu baionetă la şold. El n-o recunoscu de la început. Cînd se apropie, o strigă cu jumătate gură: - Lino! - Nicolae! Se priviră. Femeia n-a mai rostit nimic. Se uita doar înainte, liniştită. Soldatul a plecat repede peste glodul îngheţat. Crivăţul îî bătea poalele mantalei. A pornit şi ea spre casă, mai pe urmă, fără să simtă ceva, cu picioarele îngheţate. Căută pe drum să-şi aducă aminte de chipul lui, dar nu-l ţinu minte. Casa lor, a ei şi a lui Stere, i se păru mai caldă în seara aceea. 98 Noaptea ninse mult, potolit. Femeia adormi tîrziu, după ce se zbătuse multă vreme lîngă bărbatul care răsufla adînc lîngă ea. Ascultase aşezarea liniştită a zăpezii şi ţipetele lungi şi ascuţite ale cocoşilor. Simţea cum se aştern gunoaiele şi cum se lasă zidurile de cărămidă, prinse în muchiile de beton. Casa se scufunda încet, o dată cu malurile acelea sterpe, găunoase, într-un drum lung spre fundurile sălbatice. Cîinii rodeau scîndurile coteţelor, urlau repezindu-se spre gard, apoi iar se făcea linişte. Lina a născut aproape de Crăciun. Aglaia a chemat-o şi pe-a lui Matei, că erau de-o vîrstă şi se pricepea la moşit. Au întins aşter-nuturile, au fiert apă şi au îngrijit-o. Nevasta cîrciumarului s-a chinuit pînă la ziuă şi a născut un băiat, o mînă de carne, cu ochii lipiţi, scîncind. Stere, ostenit de la drumurile lui, s-a sculat, a aprins lămpile şi s-a învîrtit tot timpul împrejurul muierilor. Cînd Aglaia i-a arătat copilul, punîndu-l să-l scuipe de deochi, i s-a făcut milă şi de nevastă-sa şi a intrat s-o vadă. Ea plîngea în pat, uşurată. Era slăbită şi plînsă. Bărbatul s-a aplecat şi-a pupat-o de două ori, cu dragoste. Muierile spălară băiatul şi-l înfăşurară în cearşafuri proaspete, încălzite pe sobă. Cocoşată îl freca uşor cu palmele pe picioare şi-l descînta: - Să fugă ca iepurele şi să fie deştept ca vodă! zicea trecîndu-i degetul mare peste frunte. A lui Matei i-a înnodat buricul, legîndu-i-l cu sfoară roşie, 1-a închinat la sfîntul Gheorghe din perete şi 1-a uns cu untdelemn. Au trimis, după aceea, ploconul la naş pentru botez: două gîşte fudule, cu gîtul lung, albe ca laptele, legate cu funde albastre, împiedicate cu inel de cositor, o ploscă veche, împletită cu tei şi cu rafie în care se afla vin negru, portocale, alviţă, bomboane umplute cu cremă, totul pe o tavă lată, ţinută de Aglaia şi de Grigore. La spatele lor, cîntau lăutarii de-i avuseseră la nuntă, atunci aduşi din mahalalele vecine. Muierea chiuia şi juca darurile, să afle toată lumea că botează cîrciumarul. Casele naşului erau peste Griviţa, înspre mahalaua Gran-tului. Lumqa se oprise în loc şi privea convoiul cel vesel. Cocoşată sucea dosul, răcnea o dată, pocnea degetele lăutăreşte. Ieşiseră şi negustorii afară din dughenele lor să se uite. Oltenii suflau în palme de frig, bătînd opincile. Au trecut podul de fier după plocon. Locuinţa brutarului se vedea de departe, odăi lîngă odăi, cu acoperişul înţigluit şi geamuri verzi la cercevele, deasupra, de 99 Îndulceau lumina soarelui. Cîinii au început să latre, Aglaia a strigat la lăutari şi vioristul a zdrăngănit la ăilalţi arcuşul, făcînd un Mulţi ani trăiască pentru cei din casă. Vecinii naşului au ieşit la porţi, s-au uitat la muiere şi au strigat la proprietar. Acesta era, ca omul după somn, cu ochii mici. A deschis porţile, a poftit ploconul în curte. Gîştele, blînde, nu scoteau nici un strigăt. Aveau numai nişte ochi mari, albaştri, miraţi. Brutarul a încercat vinul din ploscă, a gustat alviţa, a cîntărit în braţe darul şi-a rostit: - Bun, botezăm! - Să fie într-un ceas fericit! a urat Grigore. Lăutarii iar au cîntat. Naşul a scos vin din pivniţa lui, a turnat în pahare şi au închinat pentru nou-lnăscut. Zăpada scrîşnea sub picioare şi s-au apucat să joace ca să se încălzească. Pînă seara, Aglaia a fost înapoi, beată, cu Grigore cu tot. Pentru că tot cădea în sărbători, au întins masa, au poftit rudele -şi ţin'te petrecere! Socrul a chemat neamurile, să vadă în ce pricopseală stă fata lui. Veniră, cu mic, cu mare: finul Tache, ăl de jucase primul mireasa la nuntă, cuscrul Vasile, nea Ghiţă Bîlcu, tot posomorit şi însetat, fina Smaranda, Cristea şi naşul cu naşa, veseli, comandînd lăutarii, încărcaţi cu daruri pentru fin. Aduseseră plapumă de mătase, scutecele de stambă şi ciorapi mici, lucraţi în grabă de femeie, tigheliţi cu lînică. Meşterii au lăsat femeile în casă şi au ieşit în curte, să vadă împrejurimile. Sosiseră în trăsuri tocmite. Birjarii aşteptau la poartă, înveliţi în pături flocoase, cu căciulile pe cap. Ningea des, cu fulgi mari. Stere, cu dogarul şi cu naşul înainte au arătat rudelor gardul şi pomii, pivniţa unde au zăbovit bine, să guste fiecare sorturile de rachiu şi de vin, clătinînd deştepţi din cap, că le plăcea; apoi coteţele cu animale şi păsări - curte de gospodar, fără îndoială. Cîrciumarului u creştea inima de bucurie să le spună că peste toate el se afla stăptn, şi cu a lui, adăugase de urechile socrului. Vecinii se uitau de prin curţile lor sărace la adunarea de trăsuri de la poarta negustorului. Vorbeau şi se mirau de ce neamuri are. Gazda o chemase şi pe Aglaia de ajutor. Aceasta glumea cu oaspeţii, aşeza tacîmurile pe masă, fura cîte un rachiu, u era mai mare dragul de belşugul altuia. Lina, înzdrăvenită, golise circiuma, trăsese obloanele la ferestre şi acolo potrivise ospăţul. Brutarul o pupase la venire, o privise - frumoasă fină îşi luase, n-avea ce zice! 100 Stere le-a arătat odăile spoite atunci, albe, cu perdele şi preşuri, din zestrea nevestei. Meşterii lăudau: - Bună treabă, la mai mult! Să vă dea Dumnezeu noroc! Sosi şi preotul, adus de Grigore, tot în trăsură, cu dascălul, cărînd cazanul sfinţit, de aramă, al bisericii. -Lau poftit la căldură, împreună cu ajutorul lui, de ţinea evangheliile. Erau amîndoi roşiî de frig, veniţi după drum. Cîrciumarul le-a dat cîte un rachiu. Aglaia a încropit apă pe maşină, a aşternut scutecele la îndemînă şi au aşezat vasul în mijlocul casei. Părintele şi-a pus odăjdiile, după ce le sărutase tivul de aur, s-a închinat şi a început slujba. Aduseseră copilul, care plîngea în braţele Linei, şi luminările albe, gătite cu funde late, cumpărate de naş. Le-au aprins, şi un fum frumos mirositor s-a răspîndit împrejur. Rudele, cu capetele descoperite, ascultau glasul preotului. Părintele avea o voce dulce şi caldă. Lumina feştilelor juca în firele rare din barbă, argintii şi întunecate. Dascălul, subţire şi palid, dădea, alături, răspunsurile, pe alt glas. Stere abia se ţinea să nu plîngă de bucurie, privindu-şi din cînd în cînd nevasta, în spatele căreia lăcrimau soacra şi dogarul, cu nenea Ghiţă Bîlcu şi cuscrul Vasile. Ceilalţi oftau împrejur, mulţumiţi. Prin ferestrele mari răzbea lumina strălucitoare a zăpezii şi de afară se auzeau clopoţeii cailor. Mirosea a cozonac şezut la răcoare şi a friptură. Preotul a sfinţit apa cu crucea lui de argint, a înmuiat tistimelul de busuioc şi a blagoslovit casa. Apoi a luat, cu naşa şi naşul, copilul, ce începuse să ţipe, şi -lau scufundat de trei ori în cazan. I-au zis Alexandru. După ce -lau înmuiat, Aglaia 1-a înfăşurat în crîşmitul de americă, pregătit, să-l usuce, şi naşa i-a lipit pe frunte o piesă de argint, să-i poarte noroc şi să se umple de bani. Părintele i-a uns creştetul capului cu mir şi -lau închinat la icoane. Apoi, aşterne-te masă pînă a doua zi... Mai aveau şi necazuri, nu se putea să n-aibă. Stere se mai supăra, de zgîrcit ce era, la vreo risipă. Îşi certa nevasta: - Tu nu m-asculţi pe mine! Nu înţelegi unde bat eu... Nu vrei ca lumea să-şi scoată pălăria la tine. Uite împrejur, la amanţii ăştia, şi spune dacă voieşti să ajungem ca ei... Ori nu ţi-o place să te fac cocoană?! Vorbele bărbatului o atingeau drept la inimă, acolo unde-i mai slab omul. 101 Cum adică, sji nu vrea să fie cocoană? Care femeie nu vrea? Numai că i-ar fi plăcut să mai scape cîte o duminică la plimbare, să mai petreacă şi ei, că erau tineri şi viaţa trecea, şi nu înţelegeau nimica. Dar cînd îl vedea pe Chirică cît e de amărît, şi pe Matei, şi pe ceilalţi, îi trecea cheful de petrecere. Acarul nu mai scăpa de belele. Iar i se îmbolnăvise un copil. Tot la Stere venise să ceară. - Ajută-mă, domnu Stere, nu mă lăsa... Cîrciumarul, mai strîmbîndu-se, mai închizînd ochii, 1-a ajutat. De fier să fi fost, şi nu putea să-l lase cînd îl vedea cum se chinuie. Nu trecea primăvara, şi la poarta ceferistului atîrna un drapel alb, de mort. Îl aducea un bătrîft din capul Griviţei, îl lega cu sîrmă în ostreţele gardului şi pleca. După trei zile se întorcea, îl desfăcea, fl punea pe spinare şi-l cară înapoi. Asta însemna că acarul rămăsese cu un copil mai puţin. Casa lui era plină de rude. Odăile miroseau rînced a moarte şi a lumîriări scurse. Chema un preot, care citea, şi-şi ducea mortul la cimitir într-o căruţă goală. Copiii ceilalţi plîngeau lîngă el. Chirică punea o mînă pe coşciugul nevopsit şi nu scotea un cuvînt sau o lacrimă pînă la groapă. Numai seara, după ce se termina totul, intra în cîrciuma negustorului şi cerea o litră de rachiu. O bea repede, pe nerăsuflate, ca să se îmbete. Pe urmă cădea cu capul pe masă, ţeapăn. Lucrătorii îşi spuneau unul altuia: - Săracu Chirică, iar e necăjit... Şi nu-l mai băgau în seamă. Ceferistul se trezea către miezul nopţii, cînd auzea pe Lina punînd drugii obloanelor. Pleca clătinîn-du-se şi înjurînd. În cîmp, se oprea şi ridica pumnul lui mare, vîn-turîndu-l spre stele: - Tu-ţi dumnezeul tău, Doamne, care le-ai făcut pe toate strîmbe, de-ţi baţi joc de sufletul meu! Dar ce-i păsa cîrciumarului de necazurile altora? Fiecare cu norocul lui! Dacă ar fi stat să judece, n-ar mai fi trebuit să vîndă băutură amărîţilor, că el pentru asta le aşezase prăvălia în drum, să-i facă să uite de greutatea vieţii. Treaba mergea, nu putea să se vaite. Cîrciuma era plină de dimineaţă pînă seara. Osteneau. Şi el, şi muierea, şi băiatul de prăvălie. Cum suna băltăreţul peste Cuţarida şi se topeau zăpezile, 'cîrciumarul scotea mesele afară, aducea un butoi de vin vechi mai la îndemînă şi spăla jumătăţile. Soseau gunoierii, graşi, rumeniţi, trăiţi bine pe la părinţi. Zidarii plecau pe la binale, nu-i mai vedeai, dădeau 102 În primire, de acum beau pe unde munceau. Cu ceilalţi, petreceau pînă toamna. Pe ăştia îi mai ştia Stere, pe fiecare, se dovedeau repede unul pe altul, la un pahar. Frizerului îi căzuse dragă nevasta lui Gogu. Se prăpădea, nu alta. - Astea-nalte-mi plac mie! îi spunea lui Spiridon cînd se ameţea. Şi are nişte ochi coana Florica! Suflet larg, Tilică iubise şi el la viaţa lui. Femei, nu jucărie... Dacă şedeai să-l asculţi, aflai destule. Aşa era meseria asta, curată, cu săpun, cu odicolon, se purta şi el, nu-i vorbă, totdeauna avea papion, duminica îşi punea hainele bune şi se ţinea pe urmele croitorului. Negustorul tot de la alţii aflase, ba de la Spiridon, ba de la Ilie, că şi ăsta era pişicher, i-ar fi dat inima brînci. Gogu avea alte metehne. La cîrciuma nu prea venea, nu se înghesuia la băutură. Îşi vedea de lucrul lui toată săptămîna: croia, cosea, călca, adormea liniştit. Cînd sosea duminica, cu ce avea în buzunar, o lua pe Florica şi se opreau în Griviţa la o grădină ştiută de mult, unde cîntau şi dansau nişte artiste dezbrăcate. Acolo ar fi stat croitorul şi ar fi privit pînă îl uita Dumnezeu. Femeia se mai strîmba, n-avea ce-i face. Lui îi plăceau dezbrăcatele. Se certau, iar se împăcau, omul nu se schimbase. Şi n-ar fi fost nimic dacă n-ar fi avut şi patima cărţilor. Pierduse o mulţime de bani în viaţa lui, la cafenea. Nevastă-sa îi povestea Linei, cînd se întîmeau, despre ce case avuseseră, la piaţa lui Matache Măcelarul, cu lei de cretă la uşă, moştenite de la părinţii ei. I le tocase în cîţiva ani croitorul cu cărţile sale. Erau mai tineri, el nu se uita. „Prietenii -lau mîncat, spunea. Toată ziua la noi în casă şedeau. Gogu nu-şi mai vedea de meserie, că pe atunci avea clientelă, nu aşa! Oameni, unul şi unul... Unde împungea el cu acul, ieşea francul, ehei!" Făcuseră datorii, au vîndut averea şi, din ce le rămăsese, cumpăraseră loc în Cuţarida şi ajunseseră ca vai de lume. Din cînd în cînd, îl apucau dracii, începea să lucreze în silă, fura ce brumă strînsese din croitorit şi fugea la cafenea, pe Griviţa, să-şi încerce norocul. Uneori se întorcea cu buzunarele pline. Nu se mai înţelegea cu Florica de mulţumit ce era. Nu trecea mult, şi iar pierdea totul. Spunea mereu că într-o zi o să cîştige o sumă mare de bani şi o să răscumpere casele pierdute. Linei îi era milă de femeia aceasta voinică, care vorbea tot timpul, de ziceai că se ceartă, altfel, liniştită şi muncitoare. Se împrieteniseră repede şi, cînd scăpa cu mîna în bani, plecau amîndouă la gară, la negustori, să-şi cumpere cîte o rochie. Îi spunea şi lui Stere, 103 dar el îi zicea să-şi vadă de prăvălie şi de copil, să lase luxul. Dar ce, parcă asta se numea că e luxoasă, ca altele? Bărbatul nu scăpa banii din mînă, tot ar fi cumpărat, că vedea că se ridică mahalaua. Se croiseră alte străzi de pămînt, drepte, în mijlocul cărora creştea încă dudăul, cu şanţuri înalte, care împărţeau malul Cuţaridei. Oraşul înainta pe nesimţite într-aici, înghiţind loturile sălbatice, şi luminile lui se vedeau mai aproape. Dinspre Filantropia se deschisese un drum nou cu prăvălii de cărămidă, şi noaptea, peste cîmpul rămas, felinarele cu gaz răspîndeau o lumină albastră, puţină, pîlpîitoare. Pe şoseaua de piatră, treceau convoaie lungi de căruţe goale. În margini răsăriseră oţetari cu frunze lungi şi rare, ca nişte degete răşchirate. Numai spre groapă nu se îndesa nimeni. Deasupra gurii ei largi, căscate, plutea un abur greu, alb. Drumul camioanelor se schimbase, trecea peste maidan, făcea un ocol spre curtea lui Stere şi se întorcea la Tarapana. Toamna noroaiele se întindeau peste tot. Pămîntul era numai o clisă galbenă. Oamenii îşi cumpărau cizme şi înjurau, abia înotînd în şanţurile alunecoase. Mai veniseră şi alţi oameni în Cuţarida. Întîi un sifonar, care avea camion şi două cîrlane de iepe, om necăjit şi ăsta. Căra ca robii, abia scotea de-o pîine şi de un ciocan de rachiu. A tras spre casele oltenilor, şi-a humit un bordei cu mîna lui. A adus cu spinarea nişte uluci şi a împrejmuit locul, o palmă de bălării, şi-a ridicat o iesle pentru animale. Vesel om. Nu se plîngea. Dimineaţa înhăma iepele, scotea gardul şi pleca în camionul lui, cărînd sifoane pe la cîrciumari, în Griviţa, după pîine. Îl apuca prînzul spre şina Constanţei, mînca o roşie, trăgea la umbră, se culca-pe leagănul droştii, cu şapca pe ochi, dormea, nu-l cerceta nimeni, se ridica în capul oaselor, căsca, o lua mai departe după ce dădea iepelor o mînă de nutreţ uscat la soare. Le mîngua boturile umede, le vorbea ca unor oameni şi, cînd se întorcea seara, le împiedica, dîndu-le drumul în groapă să pască. El se odihnea sus, pe rampă. După ce le făcea voia, le închidea şi trăgea la Stere, cerea o boască, mai vorbea. Spiridon îl cerceta, de pe unde este, sosea şi Chirică, lua dorobanţul lui, îşi povesteau de ale lor, ca între oamenii săraci. Sifonarul dormea mai mult pe afară. Întindea un ţol pe pămînt şi se lungea mulţumit, trăgînd cu urechea la hîţele lui, care rumegau încă iarba grasă şi umedă a gropii. Se împrietenise cu moş Leu, de păzea avutul primăriei la rampă. Ăsta era albit de bătrîneţe, îndesat şi iute la treabă. Fuma tot timpul 104 dintr-o pipă de lemn ars. Sfătos ca toţi unchiaşii, nu-i mai tăcea gura. Ştia cîte-n lună şi-n stele. Nu era singur. Ţinea după el armăsari de prăsilă, daţi de serviciul edilitar să ajute la căratul gunoaielor. Om al dracului, după cum se vedea. S-a aşezat în gura bălţii, lîngă pipirigul ei. A ridicat din coceni un adăpost, a înfipt în pămînt un ţăruş şi a scos dintr-o traistă un ceaun de mămăligă, nişte pirostrii, şi acolo mînca, acolo dormea. Strîngea tinichelele adunate de chivuţe şi, după ce le făcea grămezi-grămezi, înhăma armăsarii la o droagă şi trimitea tabla statului la o fabrică de conserve. Îi rămîneau bani. Să fi avut şaizeci de ani, dar nu-i dădeai. Cît era de trecut, umbla după chivuţe şi le tăvălea prin sipică. Din cînd în cînd, urca la cîrciumar, se altoia cu un rachiu şi se întorcea să doarmă pe grămada lui de coceni. -Lau aflat căruţaşii că are armăsari de prăsilă. Veneau pe furiş, să nu ştie primăria, plăteau moşului, şi caii lui le îmborţoşau odoarele. Se umpluse mahalaua de mînji. Iarna dormea într-un bordei, pe săturate, că nu mai avea treabă. Grigore crezuse la început că or să-l înece zăpezile pe fundul gropii şi pe el, şi pe armăsari, dar omul dăduse animalele serviciului edilitar. Cînd i-a adus înapoi, caii erau arătoşi, că-i ţinuseră bine cei de la primărie. Moş Leu îi hrănise mai mult cu răbdări, oricît de vrednici se dovediseră. Stere îi ştia pe fiecare, cum ţi-ai cunoaşte sufletul: cu necazurile şi încurcăturile pe care le aveau, pentru că la el se opreau la vreo nevoie, să-i ceară bani. Cîrciumarul se lăsa greu. Unii se apucaseră să negustorească spre Filantropia, alţii îşi luaseră locuri. Oltenii se întinseseră, îşi mai adăugaseră un loc pentru grădinărit. Precupeţi vechi, simţiseră ce se ridică în Cuţarida. Prinseseră cheag, aveau obrajii roşii de trai bun. Dar cei mai mulţi erau săraci. De unde să le iei banii, dacă nu ţi-i mai dă? Cumpăraseră locurile cu economii. Aici scăpau de impozite şi de datorii, trăiau ca vai de ei, cîte patru într-o odaie, dar erau mulţumiţi că nu mai plătesc chirii şi că aveau casele lor de pămînt, de bălegar, cum erau. Ţineau fete de măritat. De unde să le dai zestre, să le trimiţi după un bărbat? Unele dintre ele se mai căpătuiau. Cînd făceau nunţi, petreceau cîte trei zile, c-aşa-i omul sărac: fudul! Nevestele năşteau repede, înainte de termen, şi nu le mai cunoşteai. Nici Grigore nu le mai putea ţine seama, cu toate că le ştia pe fiecare după nume. Se înmulţiseră, mereu soseau oameni noi, şi drumurile gropii lui Ouatu se lăţeau. Unii trăgeau spre rampă, îşi 105 aşterneau cum puteau. După trei zile intrau în prăvălia lui Stere şi-i cereau făină pe datorie. Carnetul negustorului se umplea de linii şi de semne. La leafă plăteau pînă la ultimul leu, se mirau de cît aveau să dea, cîrciumarul îi încărca dintr-un condei, nu le venea să-i zică, de frică să nu-l supere, c-aşa-i făcută lumea asta: pe-ăl de-ţi dă, nu poţi să-l mişti nici cu o privire! Şi pe urmă, cum să ştii a doua zi dacă ai băut două ţuici sau trei? Că te mai lua unul, altul deoparte, ciocneai, n-ai mai fi plecat. Stere îşi făcea datoria în foile lui. Pe lucrători îi aflau repede şi nevestele. Treceau cunpul înfofolite în broboadele lor de lînă, se uitau prin geamuri, nu îndrăzneau să intre. Ieşea vreunul, striga de afară la ceilalţi: - Ioane, vezi c-a venit muierea după tine. Oamenii se supărau. Se apucau să înjure. Le goneau acasă la copii şi se unbătau de dudă. Altele învăţaseră. Ca să scape de palmele bărbaţilor, trimiteau fetele de şcoală sau plozii. Copiii erau desculţi şi tremurau la uşă. Îi băga vreunul înăuntru. - Al cui eşti tu, pută? - Al lui Vasile. Tatăl ieşea din fundul cîrciumii, lua odrasla de mină şi apuca iar ţoiul. In prăvălie era cald. Fumul de tutun înnegrea pereţii. Mirosea a unsoare de bocanci şi a rachiu. Copilul se uita la muşterii şi nu spunea nimic. Cîte unul îl îndemna să-i guste ţuica: -Ia, zgaibă! Băiatul punea ţoiul la gură şi-l dădea peste cap. - Bravo, seamănă lui tat-său! rîdeau ăilalţi. Se supăra vreunul mai deştept: - De ce vă bateţi joc, mă, de sufletul ţîncului ăsta? De ce-l otrăviţi? - Cine-l otrăveşte?! îl învăţăm! se făleau ăilalţi. - Să ştie de mic! Copiii erau însă deprinşi cu toate relele. Ascundeau ţigări prin buzunare şi fumau pe maidan, cîte doi-trei, pută se îngălbeneau la obraz. Aveau fraţi mai mari la care se uitau, cine să-i stăpînească? Bărbaţii erau plecaţi toată ziua la muncă, femeile cu treburile lor, ei slobozi. Fugeau de la şcoli, tot în cîmpul Cuţaridei se adunau cete-cete. Şi de se găsea cîte unul să le zică, ei rîdeau: -Ce, mi, oi fisocialistru? .• ' :,. 106 fi - Sau baftist d-ăia de nu bea, de nu mănîncă, de nu ştie ce-i aia cur de muiere... Stere nu se amesteca. El o lege avea: să nu plece muşteriul nemulţumit. Cînd se asprea vremea, le făcea ţuică fiartă cu zahăr şi piper, să-i sare la inimă pe necăjiţi. Clienţii nu ţineau la băutură. Erau osteniţi şi vlăguiţi. Dintr-o litră, două, se posomdrau. Plecau spre seară pe trei cărări, tăind cîmpul. Ce-i păsa lui? De la o vreme nu-l mai părăsea binele. Făcea ce făcea, şi pleca după vin la Drăgăşani. Acum, drumul avea alt farmec pentru cîrciumar. Bătuse mult calea asta, scosese parale - negustoritul e meserie frumoasă dacă mai cade şi altceva la un popas. De cînd u mergeau treburile, scăpa uşor banul printre degete, avea sîngele tînăr şi, într-o toamnă, la crame, i-a căzut sub ochi o fetişcană plină şi puternică, în fote curate, ca piatra de munte, sănătoasă şi veselă, de rîdea repede cu un glas dulce. Tot ţinutul acela albăstrui, de viţă stropită cu piatră acră, coclise. O rugină ştearsă şi găunoasă bolea în frunze. Pădurile aveau un miros putred şi soarele leneş de octombrie le bătea frunzişul galben, pierit. Negustorul se aşternuse la masă cu cărăuşii lui. A cumpărat vinul nou, roz ca petala trandafirului, a plătit, se uşurase. Întinseseră masă, cu pui fripţi, perpeliţi atunci într-un jar de vreascuri, muiaţi în mujdei de usturoi, cu mămăligă subţire şi vin negru. Trosneau măselele. Se uita puicuţa, se uita şi Stere. Sufletul cerea. Cînd s-a potolit focul, de rămăsese numai o inimă roşie, fierbinte în iarba pălită, cîrciumarul s-a ridicat de la petrecere. Peste dealurile Drăgăşanilor plutea o lumină verde, stinsă. Mirosea a fîn ţinut sub ploi. Un vînt rece, de toamnă, mişca crengile uscate. Aprigă muiere. Voica îl ostenise pînă dimineaţa într-o căpiţă. Avea nişte brabeţi de sîni, vii şi tari, cu sfîrcurile cît crugul. Muşca bărbatul, nu se mai sătura, şi gura muierii - ananas. Ardea toată, şi lui nu-i mai venea să plece. Îl chemau treburile la Bucureşti, dar tot au mai zăbovit. Căruţaşii rîdeau cu înţeles, i-a cinstit, a dat fuga pînă în tîrg, i-a cumpărat femeii cercei, a stat iar lîngă ea. Mirosea altfel străina, parcă-i bătea sîngele mai repede sub piele. O săptămînă s-au iubit şi cînd au început ploile au coborît drumurile Piteştiului. Voica mersese pînă la bariera Drăgăşanilor în căruţa lui. Pe faţă i se scurgeau picăturile de ploaie. În ochi stăruia o posomorîre nespusă. Stere a oprit caii. Animalele băteau glodul cu 107 copitele. Din spatele lor costelive ieşeau aburi calzi. Bărbatul a ajutat-o să coboare, simtindu-i pieptul tînăr sub cămaşa umedă. I-a spus scurt, urcîndu-se repede pe şleauri: - Mai viu! Şi-a dat bici cailor, să ajungă pe hoţii de cărăuşi care-i duceau vinul. Mai dădea Dumnezeu şi cîte un necaz, nu se putea. Murise socrul. Se treziseră într-o dimineaţă cu mama Linei la poarta lor, plîngînd: - Veniţi, că s-a prăpădit bătrînul! le-a spus. I se uscaseră ochii de plîns. Morfolea numai din gura ei ştirbă şi se văita. S-a pus şi Lina pe un vaiet. A venit Aglaia, le-a tăiat basmale de doliu, Stere a închis prăvălia, s-au dus acasă, -lau văzut întins pe masă între două sfeşnice, luminat de flacăra luminărilor. I-au pupat mîna ţeapănă. - Te duseşi, tată-socrule! a rostit negustorul trist. Se adunaseră iar rudele: finul Tache, cuscrul Vasile, Ghiţă Bîlcu, fina Smaranda, Cristea, tot neamul. Aduseseră coroane de flori, se închinau şi plîngeau. În odăile dogarului plutea un miros de tămue şi de busuioc stătut. Văduva a chemat un preot, acesta a citit slujba, femeile puseseră gura în batiste, zguduite de mfluiire. - Tătucă, tătucă! Ne lăsaşi, tată! se căina Lina peste cosciugul lui. Cîrciumarului îi dădură lacrimile. Se uita împrejur, casa tot curată, ca la venirea lui în petit. Afară şedeau desfăcute cîteva butoaie cu papura în doage. Meşterul lucrase pînă în ultima zi. Pe scaun, atîrna şorţul lui mototolit. -Lau dus la locul de veci, cu patru cai şi dric împodobit. Se strînseseră vecinii pe la porţi. Ei mergeau împreună pe urma mortului, cu paşi măsuraţi, lumea se uita, bărbaţii se descopereau, spunînd: - Dumnezeu să-l ierte! Clopotele băteau rar, cu sunete adînci, la Sfînta Vineri. Au intrat în cimitir, pietrişul potecilor scrîşnea. De la poartă, cîrciumarul, cu finul Tache şi cu Ghiţă Bîlcu luaseră cosciugul pe umeri. Lăcrimau, în fata gropii deschise, aşteptau prietenii răposatului, meşteri bătrîni toţi, şi naşul Linei şi al negustorului, cu capetele plecate. Iar a citit preotul din cărţile lui, s-au închinat. Muierile muşcau din batiste, suspinînd. Aveau ochii roşii de plîns. Pe urmă groparii au coborît sicriul de lemn pe frînghii în deschizătura neagră a pămîntului. 108 Strigătele văduvei şi ale fie-si nu putură să acopere zgomotul bulgărilor grei de pămînt, rostogolindu-se şi izbind înfundat în capacul poleit. Lopeţile sclipeau în soare şi tot cimitirul era împurpurat. Un fum alb de luminări plutea deasupra ierbii. Cerul avea o culoare curată şi sub linia lui se zbăteau, vesele, vrăbiile. Tăcerea locului întrista. Au plecat împreună, fără să vorbească, şi Stere s-a simţit pentru prima dată legat de o familie, şi oamenii .aceia pe care-i cunoscuse nu demult la petrecerea nunţii lui, adunaţi acum din nou în jurul unuia de-ai lor, legaţi prin sînge, nu i se mai părură străini. Cu timpul -lau uitat pe Roşioară. Soacra venea mai rar pe la negustor. Lina îi dădea bani pe furiş, se duceau împreună la cimitir, aprindeau candela la capul meşterului, plîngeau ca femeile, apoi îşi vedea fiecare de casa ei. Cît despre Stere, acesta avea treburile lui, nu-şi mai aducea aminte prea des de răposat. Umbla, era pus pe risipă. Îndesise drumurile după vin. Îl aştepta ibovnica. Era tot voinică şi cu draci. Cîrciumarul îi cumpărase din tîrgul Grantului stambă de rochii şi ciorapi de bumbac. I se legase sufletul. Se uita în ochii femeii şi-i era dragă de nu mai putea. Voica tot cîntărea darurile, rîdea şi-l giugiulea. Zăbovea cîte o săptămînă în Drăgăşani. La plecare îi cumpărase, ba o salbă de galbeni de la nişte ţigani, ba mărgele. I se strîngea inima numărînd banii, că-l costaseră o mulţime de parale, dar închisese ochii pentru că şi unui ticălos nu-i este îngăduit să fie zgîrcit cînd este vorba de iubire. O jura să-l aştepte şi se întorcea la a lui, mai posomorit şi tăcut. Aglaia, muiere bătrînă, 1-a simţit. I-a spus Linei: - Fată, ascultă la mine, s-a legat mutu ăsta al tău de cineva pe-acolo pe unde se duce. Prea mare graba! Dar nici el nu era prost. Ca să nu-l simtă nevasta, a început s-o scoată în lume. Într-o duminică s-a îndurat, au închis prăvălia, s-au îmbrăcat şi au mers la plimbare. Griviţa era plină de oameni. Pe drumul atunci pietruit, pe care-l uda primăria cu stropitoarele, treceau în galop caii bine ţesălaţi, înhămaţi la trăsuri noi. Vizitiii băteau clopotele, să se dea lumea la o parte. Pe pernele albastre de catifea, şedeau răsturnaţi cu plăcere negustori pricopsiţi, lîngă nevestele sau ibovnicele lor, cu vestele închise la mai mulţi nasturi, arătîn-du-şi inelele groase de aur. Alături ţineau bastoanele cu argint în vîrf şi pălăriile tari, cu borduri înguste. Femeile purtau rochii uşoare şi străvezii, prin care vîntul trecea, înfiorîndu-le. Mijlocul îl aveau prins 109 În panglici late şi pe cap purtau pălării de pai, rotunde şi mari. Prostimea făcea loc, vizitiii pocneau din bicele lungi şi subţiri, caii călcau mîndri piatra cubică. Trecătorii se salutau unul pe altul, cu plecăciuni mari. Se uita cîrciumarul. Calea negustorilor se schimbase. Pe părţi se sădiseră pomi tineri, tei şi castani, cu tulpini subţiri, săpaţi cu grijă la rădăcini! Se înălţaseră case noi, cu cîte două caturi, tencuite frumos, cu balcoane pline de iederă. O umbră plăcută plutea deasupra trotuarelor. Glasul mulţimii acoperea această larmă de sărbătoare. - Uite, Stere! se mira nevasta şi tăcea gîndindu-se la vorbele bărbatului, care-i aducea aminte cîteodată că trebuie să pună ban pe ban, să se ajungă şi ei. Negustorul grăbise paşii. Abia se descurcau în gloata pestriţă. La întretăieri se deschiseseră bragagerii cu perdele tărcate şi tejghele de zinc. Femei şi bărbaţi se înghesuiau în fata tarabelor, să bea limonada cu lămîie, sau să ia un rahat cu apă rece. Fetişcanele îmbrăcate în rochii de stambă sau poplin mîncau seminţe, hohotind şăgalnic la soldaţii ce se ţineau pe urmele lor. Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor magherniţe, căzute sub tîrnăcop. Se schimbaseră firmele, pe ziduri se ridicau litere şi nume noi. Forfota crescuse. Aici se înţeleniseră cîţiva comercianţi puternici, care învîfteau banii pe degete: unul Nicolaie Curcuman, de avea fierărie într-o hală rece şi înaltă, unde ţinea ţiglă, tablă de acoperit casele, în foi împachetate, tuburi de fontă, cuie, chingi, dreve, şine pentru betonul armat, clanţe, broaşte, tot ce voiai; unul Manole Dulămiţă, cu magazin de încălţăminte, de la care tîrguiau ţăranii din Ilfov, veniţi la Bucureşti după treburi, negustorii şi toate mahalalele dimprejur; unul Isidor Katz, c-o stămbărie întunecoasă, adăpostită între patru pereţi igrasiosi, şi Ilie Arghir, de vindea harnaşamente de cai, pinteni pentru ofiţeri, zăbale, cuie de cizmărie, toval, pingele, tocuri de cauciuc, petlite şi alte nimicuri. Deasupra uşii largi şi înalte a prăvăliei lui noi spînzurase o firmă de patru metri lăţime. Un zugrav îndemînatic scrisese pe ea: „La şaua lui Traian", magazin de mărunţişuri şi pielărie. Peste drum se ţineau şelarii, pălărierii şi croitorii. Dorobanţul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ţinea asortiment de dame, aranjat mirese, voaluri şi centuri, jartiere de elastic. „Prima" si mosorele; lîngă el era bodega „La ocaua lui Cuza", care avea orchestră de balalaici şi 110 bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării. Împrejurul pieţei de piatră erau hotelurile răpănoase cu ferestrele mîncate de ploi: „Hotel Nord", „Hotel Tranzit", „Modern" şi cîteva magazine de mercerie. În faţa ieşirii te îmbiau uşile cîtorva birturi: „La dorul vinului" şi „La dreptate", magazin de coloniale şi delicatese, serviciu prompt şi conştiincios, vinuri, pelin de mai, bere la orice oră. Între bodegi, parcă despărţindu-le, ca să nu fie prea aproape una de alta, erau alte prăvălii: „La balon" a unuia Marin Bălună, pălărier care călca cravate, manşete artistice şi gulere de domni, „La briciul vesel" sau „La minut", cum scria pe a doua firmă, frizerie de lux, tuns, ras şi frezat, „La şicul elegant", croitorie, pardesie, paltoane, fracuri, nunti,-botezuri, „Tricolorul", ceaprazărie, şepci, uniforme pentru C.F.R., Poştă, vin şi acasă, „La italianu", tocilărie, ascutim brice, foarfeci şi lame de ras şi „La vapor" cafea, zahăr, simigerie. Înspre peroanele gării, pe aceeaşi parte a ieşirii, se înălţa o casă cu trei etaje, ale căror balcoane atîrnau deasupra şinelor de fier. La parter, sub frontonul de piatră mîncată, se puteau citi în nişte jgheaburi de tablă, scrise cu litere de sticlă, aceste rînduri aşezate într-un fel anumit: „La roata lumii", restaurant de noapte, Dumitru Domnişor & Fiii. Ei, în locul ăsta să-şi fi făcut Stere cu timpul o prăvălie! Cîţiva ani buni să fi avut şi bani mai mulţi. Se întoarse spre Lina şi-i spuse: - Ce zici, nevastă, aici să te fac de-o negustoreasă! - O da Dumnezeu... Şi trecură mai departe spre Buzeşti, unde ştia cîrciumarul o grădină de vară de avea bere şi mititei. Cum se însera, nu mai aveai loc. Numai oameni cu bani. Se aşezară la o masă, cerură cîte ceva, cu economie, priviră împrejur. Stere se uită la femeile de la mesele vecine şi parcă atunci deschise ochii asupra lumii. Altfel arătau. Frumoase, subţiri, vesele, împodobite şi tinere. Pe mîinile lor străluceau brăţări şi inele de aur. Se jucau cu mărgelele de la gît şi beau din paharele aburite. Se uită şi la a lui. Lina avea pe faţă o oboseală abia ascunsă, şi rochia ei, făcută cu luni în urmă, şedea rău pe trupul slăbit. Năduşise la subsuori şi nu spunea nimic. Sorbea numai berea rece şi înţepătoare, fericită puţin, abia gustmd din friptura proaspătă adusă de chelner. Orchestra cînta o romanţă a cărei melodie plutea uşor deasupra grădinii. Prin întunericul rămas în ungherele boschetelor, se zăreau luminile mici 111 ale ţigărilor aprinse. Din cînd în cînd, un rîs întărîtat de femeie acoperea muzica, şi pocnetul sticlelor desfundate răsuna în toate părţile. Nevasta se ameţise puţin, ar fi vrut să spună o mulţime de lucruri şi nu ştia cu ce să înceapă. O răcoare plăcută plutea deasupra locului aceluia şi se auzea foşnetul viţei-sălbatice, care acoperea felinarele. Spre miezul nopţii, bărbatul a plătit şi a lăsat şi bacşiş. Era ameţit, şi Lina 1-a sprijinit pînă la poartă. Cîf ciumarul chemase o trăsură şi se urcaseră. Pînă acasă, Stere a dormit cu capul pe umărul ei. Femeia ascultase trapul cailor pe caldarîmul Griviţei. Calea Negustorilor era pustie la ora aceea. Lămpile cu gaz aruncau lumina lor pe trotuarele pustii. - Încotro, cucoană? întrebase birjarul. - La Cuţarida! răspunsese Lina, şi privise cerul de vară. La podul Basarab, semafoarele verzi şi roşii clipeau deasupra liniilor ferate. În dreptul Grantului o cotiră spre mahalaua lor. Simţi de departe aerul rece şi tăios, plin de miresme, al gropii. - Dii! îndemna iepele vizitiul somnoros. De aici se vedea cîmpul acoperit de curţi pînă la Tarapana. Cuţarida rămăsese între aceste două şei bătute, golaşă şi rară, întretăiată de maidane. La Spiridon ardea încă o lumină. Îşi aduse aminte că lîngă ei ridica de vreo săptămînă o casă de paiantă unul Goşneţe, atunci picat în groapa lui Ouatu. Zidurile ajunseseră la jumătate, le lumina luna galbenă, care urca dinspre capătul Filantropiei. Cînd o adusese Stere în Cuţarida, tot cîmpul acesta era gol. Se mişca lumea. Toată sărăcimea dibuia, îşi făcea pereţi de adăpost, case de bălegar şi chirpici, magazii de lemn şi şoproane acoperite cu paie. Avea dreptate Stere, lor ce să le pese? Fiecare cu ale lui... Dacă ai sta să te gîndeşti... Şi îşi aduse aminte de banii cheltuiţi. Cel puţin avea ce povesti Aglaiei. Că dacă începuseră să se întoarcă cu trăsura acasă, însemna că le merge bine... *: 4 Didina Trupeşă Didina! Şi-avea o govie, roşie, cărnoasă, numa bună de pupat! Paraschiv picase într-o seară cu ceilalţi în casa ei din Caţavei. Cînd au deschis uşa, pungaşul rămăsese uluit în prag. Muierea se întorsese, şi el o zări la lumina lămpii. Era înaltă, clădită bine, cu un păr bogat adunat într-un coc la spate. - Ăsta-i ucenicul nostru! a rostit Bozoncea, şi-a făcut loc lăutarilor cu care veniseră. - Paraschiv îi zice, a mai adăugat Gheorghe. Ţiganca a rîs scurt, şi cel tînăr i-a văzut dinţii albi, puternici, de iapă. Cu o mînă şi-a aşezat o şuviţă de păr, şi sînii ascuţiţi s-au ridicat sub mătasea capotului. Ucenicul privi odăile scunde de pămînt. Pereţii erau acoperiţi cu preşuri, toate furate de mîna Stăpînului. Pe patul lat, ibovnica aşternuse velinţe scumpe şi moi. În fiecare colţ ardea cîte o lampă albastră de porţelan, tivită cu nichel pe margini. Lăutarii îşi scoseseră pălăriile soioase şi se aşezaseră într-un colţ. Bozoncea a destupat sticlele aduse şi s-au aşezat la masă. Ţiganca gătise doi curcani la tavă. Oacă îi împărţise cu mîna lui dibace. Ucenicul, tot cu ochii pe Didina. Femeia aşeza farfuriile, sorbea vinul scump şi rîdea cu ochii în ochii Stăpînului. Şi ce mai priviri avea! Gheorghe a băgat de seamă. Mai la ziuă, cînd se încurcaseră limbile şi dase o amorţeală peste Nicu-Piele, 1-a tras afară, pe prispa de lut a casei. 113 Era o noapte limpede. Deasupra foşneau frunzele zorelelor căţărate pe pereţii scunzi. Mahalalele Bucureştiului se zăreau într-o parte, cu luminile lor pierdute. - Îţi place, Paraschive? întrebă codoşul. - Ce să-mi placă? făcu ăl tînăr pe prostul. - Didina! Celălalt tăcu. Din casă se auzea glasul guristului: Foaie verde untdelemn, Neică, ce dragoste-avem! Numai din ochi ne vedem, Altă putere n-avem. Dac-aş avea eu putere, Te-aş face de-o tabachere, Tabachere cu capac, Să te port la sfn cu drag. Tabachere de argint, Amîndoi ne-am potrivit, Şi la ochi şi la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. Tabachere de mărgele, Să te ţin la sfn la piele, Tabachere de-alpaca, Tu ai fost gagica mea. Cîrcotaşul scoase o ţigară şi-o aprinse. O clipă, flacăra chibritului îi lumină faţa. - Asta-i haleşte banii şi zilele. Cîrpă 1-a făcut. Omoară oameni, îşi taie tovarăşii, ei nu i-ar da o palmă. O ţine dragă, gagica lui de inimă. Pentru ea fură, s-o îmbrace. Da muierea, a dracului. Mai dă şi pe de lături. Umblă Bozoncea orb după ginitori, să-i prindă şi să-i scalde-n sînge, dar n-o prinde! Pică la casa ei, la aşternut, noaptea, pe neaşteptate, doar o dovedi-o. Dacă o să cadă starostele, tot de la Didina o să i se tragă... Sorbi cîteva fumuri, cu sete. Paraschiv nu spunea nimic. - Altfel e băiat cumsecade. Cam iute, cînd îl şucăreşti. Aşa că să nu-l superi, să nu bage de seamă că-ţi place Didina... Te văd tînăr şi mi-e milă. Bozoncea-i pîinea lui Dumnezeu, pînă la femeie... Din casă răzbeau sunetele leneşe ale acordeonului. Tăcuseră toţi. Pe Gheorghe a ajunsese băutura. O dată se schimbă. Glasul îi era altfel. Se spovedi: - Şi cînd mă gîndesc că a lui Sandu a fost întîi... -Cine? - Didina. El a scos-o din Cruce, c-avea peştele ei, ehe, era mai tînără! A mierlit Mînă-mică doi comisari în noaptea aia. Parcă-l văd. Eu îi strigam: „Nu te lăsa, Sandule!" şi el tăia. Bătaie mare. Veniseră poterele grămadă. Presării erau în razie. Tocmai atunci îl găsise s-o fure. Oacă ţinea taxiul şi eu i-am păzit fuga. Dracu ştie cum am scăpat... Vocea-i tremura. Scuipă chiştocul ars. Mi-a plăcut şi mie... Da cui nu-i place? Aşa coardă, mai rar. A trăit el ce-a trăit cu ea, a pus Stăpînu ochii pe dînsa. Ce-a făcut, ce-a dres, i-a suflat-o! A vrut Sandu să-l taie pe staroste, au stat supăraţi, s-au mardit, 1-a băgat Bozoncea-n spital pe păgubaş, ce, te joci?! Două luni azăcut. Pe urmă, n-a avut ce face. Tot la el a venit. Acum oftează şi tace. Da eu cred că tot o mai are la inimă. Didina, uite aşa-l fierbe! Nici nu se uită. Muierea se duce cu ăl de are mai multă putere, ţine minte de la mine. Cînd să pătrundă în casă, s-a auzit poarta scîrţîind. Codoşul s-a uitat. În curte intrase cineva. Cînd s-a apropiat mai bine, Gheorghe se dumeri. Era Titi Aripă, vărul ibovnicei. - Cum v-am mirosit eu, puişorule! zise acesta, urcînd scările de lemn. Îmi spunea ea mie, inima, că o să dau de voi pe aici... Era băut atît cît îi stă bine bărbatului, cu chef de petrecere. Se uită la Paraschiv, pe care nu-l cunoştea. Ucenicul îl măsura nepăsător. Nou-lsosit era îmbrăcat într-o redingotă şi în pantaloni largi, din stofă reiată. În mînă învîrtea un baston cu cioc de metal. Părea între două vîrste, deşi după felul cum urcase treptele i se simţea încă agerimea. - Îmi dai voie, spuse vărul Didinei, întinzîndu-i mîna celui tînăr, sînt Titi Aripă, beau şi pup! Era vorba lui... Paraschiv îi strînse palma umedă şi moale. Pînă să se ridice, celălalt intrase în casă. Rămas singur cu Gheorghe, ucenicul întrebă: - Da ăsta cine mai e? Codoşul mormăi ceva neînţeles. După un timp mîrîi: - Un pleşcar. Zice că-i neam de-al Didinei, da mare minune dacă nu-i turnător sau... Se opri, speriat puţin, privind înjur. Să-l fi auzit Bozoncea, acolo-l lăsa, lat. - ...Cît îl vezi de tîrnosit, da mor muierile după el... Se simţea că nu poate să-l sufere şi că i-ar fi sucit gîtul cu dragă inimă la vreo ocazie. 114 115 - Parcă cine nu-l cunoaşte? Şi asta aşa era. Unii ziceau că dă cu cuţitul, că e manglitor, dar nimeni nu putea spune c-a auzit vreodată să fi trecut prin politii, să-l fi lovit pe careva... Se purta bine, îmbrăcat la opt sute şi-un pol, şedea haina pe el ca-n galantar. Călcat, spălat, ţigluit, avea pantofi cu scîrţ şi baston. Primăvara îşi punea şal la gîţ, ca muierile. Un fular alb, de mătase, parfumat tot. Bărbierit, să nu mai vorbim, obrazul lui ca un cur de copil! Şi-avea şi nişte dinţi, numai aur, mureau ţigăncile cînd rîdea, dădea frigu-n ele. Ştia cîntece de lume bună, şi zicea că trăieşte cu cucoane pricopsite, mîinile sale, pline de inele. Ghiuluri groase, cu filigran, împletite, aur în degete, să cumperi un cartier cu oameni cu tot. Altfel, cam dus din tinereţe, pe la urechi albise. Cînd tuşea, scotea o batistă moale, punînd-o la gură, băgă şi Paraschiv de seamă cînd intrară în casă după el. Bozoncea -lar fi tăiat de mult, că purta pantofi de hubăr, cu rame cusute şi ştaif înalt, dar îi plăcea de el, de ce spunea şi ce ştia, mai de hatîrul Didinei. Beau la cot, se pupau, ca fraţii. Cine s-apropia de Titi Aripă? -Lar fi făcut starostele bucăţele-bucăţele. Avea o dambla: umbla cu flori la rever. Dacă -lai fi întrebat de ce-are patima asta, ţi-ar fi răspuns că eşti prost. Ciupea muierile de sfîrc prin mahala şi le făcea cu ochiul. Crai bătrîn, se uitau posacii de bărbaţi după el ca la dracu. N-alegea. Îi plăcea una, o dată o oprea: - Sărut mîna! zicea, şi-şi scotea pălăria, că purta şi pălărie. Dacă muierea da să-ntoarcă spatele, să n-o vadă cineva, el o stăpînea cu privirile. Avea nişte ochi albaştri-cenuşii, de lup, parcă ardeau. - Sînt Titi Aripă, beau şi pup! atît mai spunea. Umblau muierile după el ca după prescure. Ehe, ce chilomanuri făcuse, cu cîte fugise, romane să scrii, nu altceva! Cînd n-avea ce mai bea, îşi punea hainele amanet şi striga în gura mare: - Ce-am avut şi ce-am pierdut! In pielea goală m-am născut, ce-i pe mine-i de cîştig! Gheorghe, să nu-l vadă, să nu audă de el, îi dorea moartea. Cînd intrară în casă, vărul ibovnicei cînta la urechea lui Bozoncea: Spune, lele, spune tu, Cu cine-ai făcut pruncu? -Lam făcut cu o catană! -Lam făcut cu o catană, Uite-aşa, să-mi fac pomană! 116 Avea o voce muierească, mai afumată de tutun şi stricată de chefuri. Boturile de porţelan ale lămpilor luminau masa încărcată. Pe jos se răsturnaseră cîteva sticle golite. Oacă, ameţit, se urcase pe un scaun şi spunea înduioşat: -> - Nu vă uitaţi la mine, da-mi place, fraţilor, ţigancă o fi, treaba ei. Şi o contesă cînd se scoală din pat are negru sub unghie, ce-mi tot spuneţi mie?! Inima, ea ştie tot, ea iartă tot, ehe... Ceilalţi rîdeau, dîndu-şi coate: - A băut pisica oţet! Guristul se apropiase şi el de staroste şi-i zicea: Nu vreau lume, nu vreau viaţă, Nu vreau ca să mai trăiesc... Cataroiul muşca paharul. Lăutarul îl aţîţa: Eu stau coardă, la-nchisoare, Tu cu şuţii prin locale, La-nchisoarea cu capace, Unde dezertorii zace. Tu comanzi sticle cu bere, Eu cu lanţuri de picere, Tu comanzi sticle-nfundate, Eu sfnt condamnat la moarte... Ii apucase un plîns pe pungaşi şi nu-şi mai ridicau ochii din pahare. Ţiganca şi-a aruncat privirile peste masă şi 1-a măsurat pe Paraschiv. Era subţire şi ager. Sub fruntea largă u luceau doi ochi vii. Îşi freca palmele uşor şi zîmbea. Gura i se strîngea în margini răutăcios. Părul moale, castaniu îi cădea într-o parte. Cel tînăr o privi o clipă şi bău pînă în fund. Buzaţii osteniseră, dar nu se lăsau. Începuseră să cînte fără perdea. Iute s-au înveselit manglitorii. Stăpînul şi-a aşezat ibovnica pe genunchi şi-a mai destupat o sticlă. Oacă juca geamparalele pe coate, îşi legase pantofii de şireturi şi-i atîfnase de gît. Se răsucea numai în ciorapi, împrejurul mesei, clipind către Sandu, care bătea tactul din palme: - Aşa! Aşa! Afară se lumina de ziuă şi numai în casa Didinei mai stăruia lumina lămpilor în toată mahalaua Caţaveiului. 117 Pungaşii aveau o inimă cum au oamenii cărora viaţa le merge din plin... N-au plecat de acolo decît după trei zile. Paraschiv se uita lacom la ibovnică, ar fi pus-o jos. Nici muierea nu se sfia. Îl privea cu îndrăzneală în ochi, ca şi cînd i-ar fi spus: „Fă-mi ceva dacă poţi!" Ţigăncii îi plăcea gura ucenicului, tînără şi roşie ca o garoafă, înţelesese că lui Paraschiv i se făcuse de cuţit. Şi-a început să-şi plimbe altfel şoldurile, ca orice muiere ce simte că place. În seara de despărţire, cînd să se ducă Stăpînul în judeţ să se ascundă, că umblau poterele pe urma lor, după un timp, Gheorghe i-a făcut semn celui tînăr, că ei mai rămăseseră în casă: - Hai afară să-l păzim pe Stăpîn, că are treabă cu a lui... Ieşiseră pe prispa joasă a casei. O lumină subţire învelise oraşul. Peste mahalale, se ridicau fumuri albe şi drepte. Se auzeau cîinii Mandravelei hămăind gros şi rar ca o bătaie de tobă. Paraschiv se întristase. Codoşul scosese de sub şuba lui o sticlă: - Ia, ucenicule. Linge nişte vin să-ţi treacă... Celălalt nu spuse nimic. Privea numai curţile pustii. - Ce-ai nenică, nu ţi-e bine? Cel tînăr, nimic. - N-ai potolit destul? Din casă se auzea zgomotul pantofilor Didinei. Gagica juca de dragul Stăpînului. - E vesel Bozoncea, are de ce... mai adăugă codoşul. Pe Paraschiv îl scoteau din sărite cîntecul repede şi tocurile muierii, care loveau duşumelele. Ţiganca avea o voce groasă, puternică. Starostele îi însoţea jocul cu bătăi din palme. - Auzi, auzi... Îl aţîţa Gheorghe. Paraschiv nu se mai gîndi la nimic. Ceru sticla şi sorbi. Căldura vinului se risipi repede în tot corpul. În ograda curţii se plimbau doi cocoşi, lovindu-şi aripile. În urma lor rămîneau urme subţiri, două cîte două, răşchirate, perechi. Scormoneau praful şi-l spulberau. Bătură din aripi şi cîntară. În casă se stinse lampa. Tăceau. Deodată se auzi strigătul ţigăncii. I se opri inima lui Paraschiv. - St! spuse codoşul. Ţipătul se auzi din nou. Era un geamăt adînc şi dulce. Creştea prin pereţii subţiri. 118 Ăl bătrîn simţi unghiile ucenicului în păunele lui. Tremura tot. Didina fl chema pe nume pe Bozoncea cu acelaşi glas tulburat şi cald. Strigătul ei se ridica, se potolea şi începea din nou. Cînd îl privi Gheorghe, pezeyenghiul avea o faţă încruntată. Îl zgîndări: - Auzi cum nechează... O duşmănie necunoscută îi cuprinse inima lui Paraschiv. Îi venea să se ridice şi să lovească geamul cu cotul, să-l spargă şi să strîngă muierea de gît. Auziră şi geamătul bărbatului, întărîtat şi furios, plin de bucurie şi de mînie. Şi totul se stinse într-un ţipăt ascuţit. Cerul era alb. Bătea vîntul. Ucenicului u amorţiseră mîinile. Din casă nu se mai auzea nimic. Paraschiv îşi aminti chipul Didinei, dinţii ei deşi, buzele pline şi părul aspru, aruncat cu mîndrie peste umeri cînd îşi desfăcea cocul în fierbinţeala jocului. Cine ştie cît timp avea să treacă pînă s-o mai vadă iar? Dimineaţa, la plecare, ibovnica îi clipise mărunt din ochii săi întunecaţi, parcă a înţelegere. Pe urmă, trăsura se depărtase repede. Ucenicul s-a uitat mult după caii care alergau pe drumul de judeţ. - Ţi s-a urît cu binele, coinac! i-a spus Gheorghe. Paraschiv a scos o ţigară şi-a aprins-o. Rămăseseră singuri pînă a doua zi în casa ţigăncii. În odăi mai stăruia duhul femeii duse, un miros muieresc, aţîţător, de parfum şters şi de lucruri încălzite. Pe scaun, atîrna o rochie verde, şi pungaşul simţi în clipa aceea că doreşte şi femeia, şi puterea stăpînului ei... i. Ghetele Se ridicaseră şi copiii. Toţi, o ceată. Ăl mai mare era Oprică al lui coana Mărita, una de da în cărţi şi făcea de dragoste la fetele nemăritate. Arăta lung şi gălbejit. El fura zmeiele ţuicilor şi începuse să bea şi ţuică. Se lăuda că fusese la femei, dar ceilalţi nu-l credeau, pentru că prea n-avea de unde. Pe urmă, mai deştept se afla Petre al tîmplarului, care făcuse trei clase primare şi ştia şi Crezul. Ăsta se pricepea să arunce sticloanţele şi să facă praştii. Avea un ciorap plin de bile vopsite. Îl purta legat la brîu de curea. Mai era şi Ene, ştirbul, cu o soră şleampătă şi fraţii lui, toţi copiii lui Spiridon. Apoi ofticioasele de fete ale lui Chirică, de le bătea vîntul. Naie al croitorului şi, încolo, de-ăi mici, nebăgaţi în seamă. Plecau împreună şi nu se întorceau pînă seara. Colindau mahalalele, pe unde nu-i găseai: la capul Filantropiei, la Tarapana, tocmai la şina Constantei, sau la gîrlă la Herăstrău, de dădeau la peşte. Înainte mergea Oprică, sorbind dintr-uu muc de ţigară, scuipînd cu sete. Ăilalţi, după el, trăgînd cu praştiile în vrăbii. Treceau peste grădina oltenilor, săreau gardurile putrede şi de acolo tăiau maidanul pînă la rampa gropii. O, frumos mai era primăvara cînd albea Cutarida de flori de salcîm! Şi mirosea, mirosea... Da căldura aşa, ca o mînguere. Copiilor rebegiţi de cu iarnă, ce le mai plăcea! Se opreau lîngă bordeiul lui Grigore şi se aşezau turceşte lîngă gunoieri. Haidacii beau ţuică. - Bun basamac! făcea Tănase, unul de se uita cruciş. 120 Oprică, cu ochii pe sticla lui. - Voi luaţi, mă, o gură? se milea gunoierul. - Luăm, nene. - Na, mă, da să nu vă-mbătati! Sorbeau cîte o înghiţitură, pe rînd. Oprică fura încă o sorbitură, striga la ceilalţi şi se ridicau. "* - Să-mi aduceţi raci, mă, auziţi voi, că d-aia v-am dat ţuică! striga după ei Tănase. - Las' pe mine, rîdea înveselit deodată al Măritei şi cobora malul de pămînt al gropii după ceată. Spre fund era răcoare. De jos, de Ungă baltă, cerul se vedea cît un cerc siniliu pe care călătoreau nori albi, destrămaţi. Iarba scurtă, albastră, ca peria. Se apropiau de baltă. Ene şi Petre căutau găini moarte sub măselele de lut. Dacă găseau una, i-o aduceau lui Oprică. El o lega cu o sfoară de un ţăruş înfipt în pămînt moale şi arunca mortăciunea în apa putredă. Şedeau aşa cam un ceas, privind lintiţa în care înotau broscoi. Se făcea linişte. Atunci auzeau groapa. Gunoiul luneca tăcut, surd. Li se făcea frică. Nici vrăbii nu mai treceau prin cerul de deasupra. Auzeau numai clipocitul bălţii, molcom şi rar. Spre margini, undele ei se încreţeau şi aduceau la mal cutii ruginite de tablă. Acestea sclipeau în soare ca oglinzile. În apa murdară se gloteau norii bolovănoşi. Dacă ridicai privirile, îi vedeai îndesîndu-se peste malurile sălbatice. Căldarea de pămînt răsufla tainic. Zgomotul cel mai mic creştea aici, se lovea de şeile albicioase şi venea înapoi. Mirosea a bălegar încins şi a iarbă crudă. Lui Ene îi venea s-o rupă la fugă, dar se ţinea bine. Smulgea limbile proaspete ale măselariţei şi asculta freamătul pipirigului. - Vi-e frică? întrebă încet Oprică. - Nu, zicea Petre cu jumătate glas. - Aici stau hoţii... Li se ridica părul măciucă la copii. Ce făcea al Măritei, ce dregea, că le ştia pe toate. Unii ziceau că-i al lui Florea, unul de hoţea pe unde apuca, de-l făcuse cu cărturăreasa, la tinereţe. Oprică n-avea Dumnezeu, ştia să umble cu şişul. Cînd fl bătea vreunul mai mare, îi spunea cu dinţii strînşi: - Vine el nenea de la pîrnaie, o să-ţi facă maţele coadă de zmeu! Era legat cu hoţii Cuţaridei. Le vindea ponturile: de unde să fure cherestea pe Filantropia, găini, rufe de la boieri. Nu bătea drumurile 121 degeaba. Tîra ceata după el, să nu-l ia la ochi sergenţii. Dar cu privirea, tot prin curţi. Punea geana pe ceva, noaptea se lăsa la baltă, la căpetenii. Dincolo de apa puturoasă nu călca nimeni. Era numai un stufăriş şi un pustiu de mărăcini, deşi, buboşi vara şi înalţi. Noaptea, sub malurile scobite, ardeau focuri roşii. Nu-i vedeai. Aveau potecile lor ascunse spre marginea sălbatică a gropii. Lui Oprică îi plăcea să se laude, să bage frica în ăilalţi. Cum îi vedea că ciulesc urechile, arunca vreo vorbă: - O să vie acu, să vă judece, să vă întrebe... - Păi să mergem, spunea ştirbul cu inima cît un purice. - Ce să mergem, trebuie să-i ducem raci lui Tănase, că d-aia ne-a dat ţuică. Şi p-ormă, dacă sînteţi cu mine... După ce le trecea spaima, Naie întreba: - Şi cum arată? - Taci, să n-audă cineva, că moartea-i pe voi! Pe fetele lui Chirică le treceau năduşelile. Îşi potriveau părul spălăcit, căzut pe ochi, şi se uitau în toate părţile. - Spune, nene Oprică, se îndesa Petre, strîngînd ciorapul cu bile la piept. - Vă spun, da ce-mi daţi? - Io ţi-adun chiştoace! - Io fur bani de la mama... - Io ţi-aduc ţuică... - Bine, se învoia ăl mare. Întîi u jura pe toţi: - Să moară mă-ta, Petre, că nu spui la nimeni? -Să moară! - Să moară mă-ta, Naie? - Să moară! Şi se întorcea către fetele acarului: - Iar voi, amărîtelor, dacă suflaţi ceva, dă benga-n voi! Dacă te uitai la el, nu-l bănuiai. Era un băiat bălai, blînd după priviri. Avea o voce subţire, de fată, parcă nu mînca decît miercurea. Se scărpina într-una în cap şi mesteca. Dacă era vorba de-o taină, ştia s-o ţină, chit că-l picai cu ceară. Dar copiilor putea să le spună. Ce ştiau ei? Şi, pe urmă, era rost de ţuică, de cîte... Lăsa să treacă o vreme. Ceilalţi, numai ochi. - Băi, şi mi-adunaţi chiştoace? Şi mi-aduceţi bani şi ţuică? 122 -Aducem. - Bine. Atunci bateţi laba cu geambaşul! Prin apă veneau racii la mortăciune. Îi auzeau cum se înfig în carnea putrezită. - Sînt nişte huidume de te fărîmă! Fugiţi de la armată, dizertori... Se strîngea carnea pe copii ca la găini. -Dizertori? , - Da. Au centiroane şi bărbi şi aruncă cuţitul la fix! Unde vrei te găureşte! - Da-n tine nu dă? - De ce să dea? rîdea al Măritei. Eu sînt de-ai lor! - Şi n-au frică de vardişti? - N-au. Vreo trei şi-au făcut pardesiu de scînduri de pe urma lor. Copiii nu prea înţelegeau limba păsărească a lui Oprică, dar tăceau din gură. Al Măritei se dezlegase la limbă: - Unuia-i zice Bozoncea, unuia Gheorghe. Şef peste toţi e Bozon-cea. A mierlit un comisar şi-a dat multe găuri. -Lau dus legat la pîrnaie, dar pe drum a rupt lanţurile de la picioare şi de la mîini. J)in doi pumni, a pus gardienii jos. Au tras sticleţii-n el, -lau găurit, sită-i făcut, şase gloanţe are-n piele... Înfricoşătoare poveşti mai ştia Oprică! Găina moartă era plină de raci. Trăgeau sfoara şi-i scoteau unul cîte unul. Aveau crustele reci şi cenuşii şi gheare ascuţite. Îi ciupeau de mîini. Petre îi arunca în sacul lui cu gioale. Duceau şi-acasă, la părinţi. Îi fierbeau femeile în ceaune şi se numea că avuseseră carne la masă. Băgau în ei, nu se cunoştea. Dar pînă seara mai era timp. De la baltă treceau pe la bordeiul lui moş Leu, să-i vadă armăsarii. Falnici cai! Se piteau în dudău pe brînci şi priveau. Animalele aveau o piele lucioasă, cu păr scurt şi aspru, des şi lins. Scuturau din pintenii de piele ai copitelor, alungind muştele cu coada. Aplecau apoi gîturile puternice şi încordate, ascultau cu urechile ciulite şi muşcau nepăsători smocurile proaspete. Vara jucau rişca pe maidan. Petre le căra toţi gologanii, c-avea un ban cu două luaturi pe care-l arunca la şmecherie. La pălmicică, 123 meşter mare era Naie, iar la. peretas, nu-l întrecea nimeni pe Beghe, unu mai mic, de-i curgea nasul. Se şi băteau cîteodată. scoteau bricegele, abia-i despărţeau ăi mari. Erau iuţi de mînă, apucau. Seara plecau spre mahalaua Grantului, la pod, unde ţineau unii brutării. Mirosea încă de departe a jimblă caldă, şi Ene, priceput cum era, grăbea paşii şi se lipea de cîte-o tarabă. Fura două puni negre din ochii negustorilor şi le împărţea cu ceilalţi. Înfulecau lacomi şi de acolo tocmai la piaţă, la Chibrit se opreau, la ciordeală de pepeni, într-o jumătate de ceas, zăreau dughenele de lemn şi şoproanele acoperite cu rogojini, sub care erau adăpostiţi cantalupii. Copiii se amestecau în zarva pieţei, trăgeau cu ochiul la ţăranii veniţi de la Turnu. Aceştia păzeau grămezile de boşari. Buni de gură, negustorii spintecau bostanii cu cuţitele şi-şi lăudau marfa: - Ia pepenii, pepenii ca mura! Nu e dulce, nu-l plăteşti! Cincizeci de bani bucata, marfa Iu tata! Tîrguiau lucrătorii pe capete, lăsau banii în palmele lacome ale ţăranilor. Ceata ocolea camioanele şi, cînd le era negustorilor lumea mai dragă, Petre, iute de mînă, se prefăcea că încearcă un pepene, doi şi le făcea vînt printre picioare, drept în braţele ştirbului. Pînă să bage cineva de seamă, băieţii fugeau. Prada o împărţeau sub un gard. Ene tăia boşarii cu şişul lui, felii-felii. Ălora mai mici le dădea ce rămînea: coji muşcate pînă la margini, seminţele şi fruntea scobită cu bricegele. Acasă tocmai noaptea ajungeau, mai luau cîte o palmă, nu se cunoştea, a doua zi erau la gîrlă de dimineaţă. Unii rămîneau fără haine, că veneau sergenţii şi le strîngeau ţoalele, trecea vara fără să ştie cum, mai cu arşiţe, mai cu un joc de-a hoţii şi vardiştii, era frumos, nu mai uitau... Toamna, în octombrie, i-a strîns şcoala. Era ordin să nu mai rămînă unul acasă, umblaseră învăţătorii din poartă în poartă, îi scriseseră pe toţi după vîrstă, într-o condică. Ceferiştii nu prea aveau cu ce să le cumpere ghete şi şorţuri, şi desculţi nu se făcea să-i trimeată să înveţe. Chirică de unde să scoată bani pentru ale lui? Pe lîngă casă le ţinea cum putea. Nu trebuia şorţ şi încălţăminte. - Le dăm noi! făgăduiseră învăţătorii. Numai să vină la şcoală. Acarul clătina din cap şi mormăia pentru el: - Le daţi pe dracu, parc-aţi fi niscai pricopsiţi şi voi! 124 , ■ Spiridon avea o liotă de băieţi. Nevastă-sa i-a spălat, i-a dichisit, i-a cîrpit şi i-a trimis. Ene nu prea se îndemna. Adică ce să caute la şcoală? Era vremea gutuilor. În grădina oltenilor pomii aveau crăcile pline cu fructe galbene. Degeaba şedeau hapsînii la pîndă, tot trebuiau ei, cu Oprică şi cu Petre, să le văduvească averea... •> Cît despre al Măritei şi-al lui Matei, aceştia trecuseră pe lîngă şcoală. Se prinsese învăţătura de ei ca apa de gîscă. Cînd fusese vorba să-i dea la meserie părinţii, fugiseră. Hoţul de Oprică n-avea prea mare bătaie de cap. Dar tîmplarul îl mai lovea pe-al lui! - Învaţă şi tu, Petre, o treabă! Fă-te, mă, om! Pe-o ureche-i intra, pe alta-i ieşea. -La dus o dată legat la meşterul lui, la Obor. Ăsta avea atelier încăpător, scosese calfe multe, priceput, priceput, mulţi u pupau mîna. Dar ce-a stat Petre? După o săptămînă s-a trezit cu el la uşă! Plîngea de i se rupea sufletul lui tat-său. Matei ar fi vrut să-l facă şi pe el tîmplar, să înveţe meseria lui, că din asta trăise. Fier rău, însă. N-a scos-o la capăt nici cu vorba bună, nici cu bătaia... A rămas Petre golan la poarta lui! Se înhăitase rău şi degeaba se căina părintele: - Mă, o s-ajungi prost! Ai să mori de foame! N-o să se uite nimeni la tine! Vorbele cădeau ca ploaia în baltă. Zidarii puseseră bîta pe-ai lor. Învăţătorii îi speriaseră cu amenzile dacă nu-şi trimit copiii la şcoală. Se golise maidanul. Nici Ene n-a făcut purici mulţi. Cînd a fost să-i tundă, a zbughit-o pe fereastră. Dus a fost. A stat fugit o săptămînă de frica lui taică-său, dar la şcoală nu s-a mai întors. Spiridon -la făcut măr, a vrut să-l tîrîie înapoi la învăţători, n-a fost chip. Băiatului îi plăcea mai mult să hoinărească cu Oprică şi cu Petre la şina Constantei. Cum să laşi cerul ăla, şi vrăbiile, şi gîrla... Cînd se apropiau sărbătorile, copiii se pregăteau de colinde. La Ajun, femeile desfătau pernele, şi din feţele peticite făceau traiste pentru covrigi. Aşa era obiceiul. Zidarii veneau devreme acasă cu litra de tescovină şi cu beţe pe care şedeau înşiraţi covrigi cumpăraţi de la negustori. Ene pleca în ceată, şi ălui mic, lui Beghe, i se făcu de-un Ajun să meargă cu uratul. Mă-sa a scos din dulap o căciulă jupuită şi o nuia. 125 - Vezi de daţi pe la alde cumătră, şi pe la cuscrul! Să le pupaţi mîna şi să le ziceţi sănătate de la tat-tău! Băiatul a luat nuiaua, şi-a înnodat mai bine traista după gît, şi-a dat buzna afară. Zăpada scîrţîia sub ghete. Se înţelesese de cu ziuă cu ai vecinului, unii mai mici, care abia îl aşteptau. Au pornit apoi, unul după altul, pe poteca albă, bătută de paşii lucrătorilor. În mahalaua Cuţaridei plecaseră toţi copiii cu colindul. Şi Naie, şi Petre, şi Oprică. La rampă îi lua o frică şi grăbeau paşii. Unii băteau Griviţa, alţii trăgeau spre şina Constanţei. Se auzeau cîinii în fundul gropii. Rîpile erau îngheţate şi jos şedeau haitele, gata să te sfîşie. Colinda începea de la croitor. Trecură şi pe la tîmplar, şi pe la Stere. Circiuma, plină. Zidarii cîntau în prăvălia plină de fum. În case, femeile frămîntau puni negre. Glasurile copiilor se înfiripară sub geam: Am venit să colindăm, Domn, Domn, să-nălţăm. În circiumă se făcu linişte. Parcă se dădu Dumnezeu jos din cer. Lucrătorii se căutară prin buzunare. Stere pofti colindătorii înăuntru. Tilică lăsă cinzecul, întinse cinci lei lui Ene, cîrciumarul caută şi el în tejghea. Lina le aduse mere şi covrigi. Beghe şedea cu ochii-n patru, să mai fure ceva. Casa negustorului mirosea a sărbătoare, a aluat şi a vin cu prescure, a miere şi a stafide. Copiii îmbucară din cozonacul pus pe masă de muiere. Era bun. Ei, lacomi, ar mai fi vrut. La plecare, îşi strînseră traistele şi îşi dădură ghionti. Pe maidan sticlea lumina nopţii. Vîntul spulbera zăpada. La cumătră, Beghe a găsit lampa stinsă. Au trecut degeaba groapa, la ceferişti. Ocoliră depoul pe nişte uliţe strîmte şi oarbe. Trenurile se auzeau aproape. Printr-un gard de fier, plin de polei, văzură locomotivele negre, învăluite în aburi fierbinţi. - Ia te uită ce de trenuri! spuse ţîncul vecinului. Li se făcuse frig, mai muşcară din covrigii strînşi în feţele de pernă şi o luară la fugă, sunînd nucile puţine. Plecară pe la alde cuscri. Trecură şina Constanţei înapoi. La casa rudei ardeau lămpile, iar înăuntru se auzeau glasuri vesele, a petrecere. Intrară toţi în curte. Cîinele stăpînului se smuci în lanţ, latră, ar fi muşcat. Ieşi un bărbat, numa-n cămaşă, năduşit. - Care eşti, mă? - Beghe, al lui Spiridon! Am venit să colindăm! 126 - Intră, muceo! făcu omul, potolind dulăul. Haide, că vine gerul de afară... În casă, masă mare, ca la sărbători. Împrejur, neamurile cuscrului, muieri cu bărbaţii lor. Petreceau cu vinul dinainte. Copiii se dezmorţiră, priviră ciolanele din farfurii. Începură să cînte: Lerui, Ier, Raza soarelui, Raza soarelui, Pe casa săracului... Cînd terminară, gazda, nevasta rudei, îi puse la masă. Bărbaţii scoaseră cîte zece lei, pe care Beghe îi strînse mulţumind. La plecare zbieră săru' mîna. Afară, gerul tăia obrazul. O luară spre Cuţarida. Trecură Griviţa. Prăvăliile aveau geamurile luminate cu becuri galbene şi albastre. Se apropiară şi priviră. Nişte păpuşi îmbrăcate în postav verde, cu cîlţi albi pe margini, spînzurau de-o sfoară lungă. Lîngă ele, un brad mic, nins cu vată şi împodobit cu sticle, lucea în lumina luminărilor. - Asta-i Moş Crăciun cu pomu lui, spuse unul din băieţi. Celilalţi tăcură şi se uitară mai departe. Vîntul le flutura traistele golite, ca pe nişte zmeie. Nucile şi covrigii uscaţi se loviră. Cînd le-au îngheţat tălpile, se îndurară să plece. Se întoarseră spre cîmpul gol. Ochii se umezeau de ger. Pe gene li se aşternu o brumă subţire. Aproape de cîrciumă îi alergară cîinii negri ai lui Stere. Mai să le sfîşie pantalonii. La poartă, se despărţiră. Venea şi Ene cu ceata lui. Se bătuseră cu ai ceferiştilor şi le furaseră covrigii, că erau mai mulţi. La ei ardea încă o lampă. Spiridon dormea. Copiii se dădură lîngă sobă. Ăl mai mare îl căută pe Beghe în traistă şi mîncară colindeţele. - Pe unde-ai fost? îl întrebă. - Pe la alde cuscri. Petreceau cu lăutari şi aveau curcan pe masă şi cozonac! - Da? făcu Ene, şi mai mîncă un covrig. Îi era somn. Beghe îi arătă şi banii. Partea lui. Îi împărţiseră pe drum. - Tot cuscrul ni i-a dat, şi la cîrciumar... Mama lor trebăluia încă. - Haideţi la culcare, le spuse. E tîrziu. Cel mic o întrebă: 127 - Mamă, adică moşul ăla care dă pe la alţii, de are barbă de cîlţi, e adevărat? -Care? - Moş Crăciun, de e şi-n cartea de citire... Muierea se încruntă. - Fugi de-acilea! Numai la ăi bogaţi nimereşte! Ce să caute la noi? Şi-ar pierde cizmele prin noroaie! - Copiii spun că dacă laşi ghetele la uşă, dimineaţa le găseşti pline cu jucării... Femeia oftă. Obrazul îi era supt şi rece. În odăi se simţea frigul de afară. Era ostenită. Ar fi vrut să se culce lîngă bărbatul care sforăia în pat. Se răsti la băiat: - Pune-le şi tu şi du-te la culcare. Beghe se descălţă. Scormoni zăpada lîngă burlan şi aşeză botforii lui, umflaţi de udătură. Le desfăcu şireturile, să încapă mai multe lucruri, apoi, înainte de a adormi, se închină. Peste Cuţarida, miezul nopţii căzu greu şi tăios. Se auzea răsufletul gropii. Cunii se încolăceau mai bine, de frig, sub streşini. Tăcerea cuprinsese locul sălbatic. Crăpau pietrele. Copilul trăgea prin somn mai bine ţolul pe el. Se trezea din cînd în cînd şi asculta afară. Spre drumul Griviţei, treceau căruţe. Se auzeau şinele de oţel ale roţilor scrîşnind în zăpadă. În fund, la baltă, pocneau copcile îngheţate. Prin mahalaua Cuţaridei, Moş Crăciun nu trecuse niciodată. Nu trecu nici de data asta. Beghe se trezise devreme. Afară se îngîna ziua cu noaptea. Tat-său încă sforăia. Ene, făcut covrig lîngă perete, nu se mişca. Copilul, cu inima la gură, deschise uşa şi luă o gheată în mînă. O azvîrli. Nu venise moşul ăl bun. Trecuse cîinele şi se uşurase pe şireturi... La spovedit Într-o dimineaţă de vară, unul cu catastif la subsuoară, funcţionar de bună seamă, că avea pălărie de paie şi haine mai bune pe el, a luat mahalaua din poartă-n poartă. Bătea cu un baston, 0 lătrau cunii, abia îi potoleau muierile. - Pentru o sfîntă de biserică... spunea, şi îşi muia creionul pe limbă, gata să scrie. Cît vă lasă inima, că n-aveţi păstor şi trebuie să vă facem şi dumneavoastră un lăcaş de închinăciune. Femeile, cu frica lui Dumnezeu, căutau banii pe după poliţe, pe sub saltele, pe unde-i aveau ascunşi. - S-a răit lumea, zicea a lui Matei. Poate ne-o vedea Sfîntul şi pe noi... Au dat toate, a lui Gogu, a lui Spiridon, vecinele. Funcţionarul scria în registrul lui, băga piesele de alamă în buzunar, pleca mai departe. La cîte o curte a nimerit pe bărbaţi. Ăştia erau ai dracului. Veniţi atunci de la munci de noapte, osteniţi, fără gînd la Dumnezeu. - La ce ne trebuie nouă biserică? Avem una, la domnu Stere. În fiecare zi ne împărtăşim. Şi rîdeau gros, uitîndu-se unul la altul, cu înţeles. Cel cu registrul se încrunta, închidea cartea cu danii şi pleca. - Du-te matale singur în rai, rînjea Tănase după el. Pe la prînz, funcţionarul s-a oprit la jupîn, să bea un rachiu. Îl opărise căldura şi osteneala. Avea buzunarele pline de bani. Lucrătorii îşi dădeau coate: - Pînă la urmă, tot la biserica noastră a nimerit. 129 Sifonarul s-a dat aproape. Omul şi-a strîns cărţulia. - Am auzit că face statul biserică... - Face. -Unde? - Aici, la dumneavoastră. S-au apropiat şi ceilalţi - fochistul, Tilică, Spiridon. - Şi unde-o face? Funcţionarul a scos o hîrtie de calc, plină de linii. S-a apropiat şi Stere, el cunoştea la planuri. Actul avea ştampile şi timbre. Sus, scria cu litere mari: CARTIERUL CUTARIDA, şi liniile acelea închipuiau străzile lor, groapa şi drumul Filantropiei, tot. La mijloc, într-un cerc alb, era desenat locul bisericii. Omul a desfăşurat altă hîrtie unde lăcaşul fusese făcut cu de-amănuntul. Le spuse arătînd cu degetul: - Aici or să fie scările, aici stîlpii, altarul, turlele, două turle o să aibă! Costă o mulţime de bani... - Mare! spuse fochistul. - Mitropolie face statul! - Am crescut şi noi, mahala întinsă... S-au înscris şi ei, Stere cu două sute, ca negustor, ceilalţi cu cîte cincizeci de lei. Funcţionarul a plecat după aceea. - Ar fi bine! zise Spiridon în urma lui. Cînd îţi moare cineva, trebuie să dai fuga pînă în Griviţa după popă. Manînci o pîine pînă acolo. Crapă romînu nespovedit. Nu-l aude şi pe el Dumnezeu. Pe cînd aşa, îl ai colea pe părintele. Îl aduci, face un maslu, mai botează copiii, e bun la o nuntă. Dar a trecut anul, şi nici vorbă de biserică. Tot muierile vorbeau: - O mai face, soro? - De unde s-o mai facă? Ne-a înşelat calicu... Alta spunea: - Costă mult o biserică, ce vorbiţi! Vistierie să ai! Parcă din banii noştri se putea! Zidarii înjurau în gura mare: - Ce biserică, mă oameni buni!... Biserică ne trebuie nouă? Mai bine făcea spital, că ne mor copiii de tifos, n-are cine-i îngriji. Femeile îi ocărau: - O să vă rămînă gura strîmbă, păcătoşilor. Supăraţi pe Dumnezeu. A trecut iarna şi, prin mai, din capul Filantropiei au sosit vreo douăzeci de căruţe cu nisip şi vreo alte douăzeci cu cărămizi. Pînă 130 seara, au picat şi nişte meşteri tocmiţi de primărie, cu sculele lor, toţi ţigani, veseli, de-au umplut cîrciuma. A doua zi, au ridicat o gheretă de lemn şi-au întins desagii la umbră, aşteptînd materialele. Într-o săptămînă făcuseră o şosea lată peste maidan pe care alergau camioanele pline de ciment, marmură în bucăţi mari de, nu le ridicai, răngi de fier, bile pentru schele, cofraje, şipci, var şi bulumaci. Veniseră şi patru ingineri cu măsurătorile, şi săpătorii s-au apucat să scormone pămîntul pentru temelie. Treceau oamenii şi se închinau în faţa locului. Au turnat betonul ca pe-o ciulama şi, în faţa gropilor ce închipuiau forma lăcaşului, mai mulţi preoţi, în frunte cu unul mic de statură, gras şi ochios, cu barbă roşie cum e amarantul, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare şi încins cu un brîu, au îngropat o cruce de argint, spre răsărit, unde trebuia să fie altarul, au citit din cărţile sfinte, şi-au sărutat pe rînd Sfinta Scriptură. Toată mahalaua se uita împrejur. Veniseră şi cîţiva dregători, în haine negre, primarul, vreo doi comisari, lume aleasă. Oamenii şedeau cu capetele plecate, ascultau vorbele preotului celui mic şi la urmă s-au închinat cu evlavie. Pînă iarna au terminat biserica. Salahorii ridicaseră schelele pe măsură ce creşteau zidurile.Cărămizile se îmbucau una în alta, inginerii cercetau cu o aţă întinsă între două cuie şi cu un ochean de lemn, care avea o geană de apă. Dacă zidul nu era drept, ochiul acela se tulbura, fărîmau şi o luau de la capăt. Lucrul mersese greu la început. Venise luna lui cuptor, soarele ardea nemilos pielea zidarilor. Cărau pe scările de lemn pietrişul, despuiaţi pînă la brîu, strigau la muierile şi copiii de le ajutau, venea noaptea, cădeau răpuşi de oboseală pe grămezile de nisip, dormeau tun pînă dimineaţa şi, cînd răsărea soarele, se spălau la pompă cu apă rece şi o luau de la cap. Făcea treabă şi negustorul. Pe la zece, oamenii trimiteau băieţii după rachiu, tăiau roşii, le sărau, le amestecau cu castraveţi în blidele lor murdare şi mîncau. La prînz, opreau iar lucrul. Ţigăncile deşelate de corvoadă aprindeau focuri, fierbeau cîte o zeamă lungă şi se odihneau. Prin septembrie, ajunseseră la turnuri. Mahalagiii priveau, le creştea inima. Nu-i minţise primăria. Cărămidarii terminaseră. Într-o săptămînă au pus turlele, au bătut tabla deasupra, au potrivit streşini şi burlane, ghiventuri de aramă, s-o împodobească, şi s-au dat jos de pe schele. 131 Atunci a venit un meşter talian să aşeze marmura la fată, să îmbrace biserica pe dinafară. Tencuială nu-i trebuia lăcaşului decît pe dinăuntru, unde se pictau sfinţii. Frumos om, ăsta, meşterul. Înalt şi subţire, cu pielea întunecată şi ochi arzători. Cînta pe limba lui şi nici dinii nu mai lătrau în mahala cînd începea. Se suia pe schele dimineaţa cu oamenii lui, negri de soare, cu piepturile pline de un păr creţ ca de miel, ţinînd în mîini mistrii uşoare şi dălţi de scobit piatra. El cioplea marmura şi pe ceilalţi îi avea de ajutor. Unii legau bucăţile mari, lustruite de lanţurile macaralei, alţii o aşezau pe bile şi el le meşterea. Întîi au potrivit nişte ciubucuri şi flori albe deasupra intrării, împrejurul uşii înalte de stejar negru, pe care puteai să intri călare. Aşterneau un chenar de piatră dreaptă, cu muchii ascuţite, apoi, la mijloc, deasupra, au pus o floare cît omul, cu petale de marmură. Jos, ucenicii lui înveleau stîlpii şi bolţile cu plăci subţiri, lipindu-le cu ipsos, uşor de nici nu se vedea lucrătura. La firide, în margini, unde geamgiii puseseră sticle colorate, să îndulcească lumina, talianu scobea figuri de sfinţi. Lucra cîntînd cu vocea lui puternică, şi fetele zidarilor se luaseră de gînduri. Oftau lîngă cratiţe, mai ieşeau afară să privească. Aşa tablou de bărbat nu mai pomeniseră. A stăpînit meşterul peste Cuţarida. Trei luni cît a aşezat marmura, dormea noaptea mereu în alt pat de muiere. Cum făcea, cum dregea, nu -lau dovedit. Călca şi prin casele ălor măritate. Doar Gogu a prins-o pe-a lui. O ştia rea de muscă. A pîndit-o, s-a nimerit, nu se ştie. Cînd făcea ea bezele prin ferestre talianului, pică şi omul în uşă. A lăsat-o să se scălîmbăie şi, cînd i-a dat una, s-a auzit pînă la bina. O lovi cu mîna lui grea pe faţă şi pe spate şi-o fărîmă în picioare. Ţipa Florica, degeaba, n-avea milă. Au sărit vecinii s-o scape, dar croitorul a pus piciorul în prag şi le-a spus: - Nu v-amestecaţi! E muierea mea! Cine-mi calcă în curte piere! Pînă la prînz, icoană o făcuse! N-o mai cunoşteai. O săturase de talian. O lună zăcuse Florica. Meşterul tot mai cînta. Trecea spre seară pe sub geamurile fetelor şi nevestelor. Cînd se aspri timpul isprăvise lucrarea. Şi-a strîfts sculele şi-a plecat cu oamenii lui. Multe luni după aceea oftau muierile cu gîndul la el... Biserica era gata pe dinafară. Mai mare dragul să te uiţi! A sădit primăria pomi în jurul ei, a pus piatră, i-a făcut şi popii casă alături, înaltă şi arătoasă, cu scări şi gard de zid. 132 Primăvara au venit pictorii s-o împodobească. Erau doi tineri cu bărbi şi feţe lungi, osoase, galbeni şi schilavi. Aveau haine peticite şi rupte, murdare de culori. Au deschis uşile, biserica, goală, fără pardoseală, mirosea a tencuilă proaspătă şi avar. O umezeală rămasă de cu iarnă se simţea din pereţi. Prin ferestrele turlelor întră lumina veselă a soarelui. Au amestecat vopselele şi s-au suit pe schelele pline de ciment, au întins cu bidinelele zugrăveala pînă şi:au potrivit cum le plăcea culorile şi s-au apucat să picteze pe domnul Isus, pe Maica Domnului, raiul şi iadul, evangheliştii, apostolii şi pe Iuda Is-carioteanul, Predica de pe munte, grădina Ghetsimani cu florile ei, şarpele, pe Adam şi Eva, goi, în paradisul lui Dumnezeu, pe Pilat din Pont şi judecata din urmă, îngerii răului şi ai binelui, Măria Mag-dalena, pe Iov săracul şi chipurile lui Ilie cel cu biciul, Nicolaie, Haralmbie de la hram, tot poporul lor din cer. Deasupra, într-un nor albastru, au desenat ochiul Tatălui cu vopsele negre şi verzi, veghind de acolo; semnul Sfintei Treimi îl aşternuseră deasupra altarului, spre răsărit. Tavanul era, tot, o spuză de stele, albe şi roşii, pe o noapte întunecată. Pe pereţi, lîngă ferestre, pictorii zugrăviseră pe Sfinţii Părinţi cu schiptrul puterii. Mai la stînga, nu lipsea mitropolitul cu mitra şi cîrja lui. Era o frumuseţe! La isprăvire, au scos schelele, tot lăcaşul mirosea a ulei şi-a vopsea proaspătă. A venit şi preotul de slujise la temelii. Adusese lucrurile în două camioane mari, se uitase la odăile spălate şi dichisite, clătinase mulţumit din cap. Antreprenorul îi dăduse cheile, putea să se aşeze cu preoteasa lui, cu copilul, că avea şi o fată ce se uita uimită împrejur. Oamenii au sărit să-l ajute la descărcat. Veni Spiridon, veni frizerul, Stere îşi trimise băiatul de prăvălie. Au desfăcut frînghiile, au strigat la căruţaşi, împreună cu preoteasa. Fochistul a cărat dulapurile cu spinarea. Multe lucruri avea sfmţia-sa: scrinuri grele, oglinzi, lămpi, oale, cîte alea, o sobă, pat greu de stejar şi şifoniere. Nevastă-sa a pus perdelele la ferestre, a măturat, pînă seara întinsese preşurile, ştersese praful. Părintele le-a mulţumit. Muierile vorbeau pe la porţi: - Ce fel de popă o fi ăsta? Are barbă roşie ca Ucigaşul! Şi-i mic de-un metru. Nici n-o să-l vedem după evanghelii! Popa Metru i-a rămas numele sfinţiei-sale. Şi i se potrivea, ce-i drept! 133 Pînă cînd a citit prima liturghie, popa a bătut mahalaua, s-o înzestreze cu odoare, icoane şi candelabru, că era parohie săracă, de oameni neavuţi. A luat-o de la pricopsiţi întii. Cîrciumarul -la primit în odăile lui, i-a dat un scaun. La u§ă îi pupase mîna. Avea o sutană lungă şi neagră şi nişte ghete pline de praf. Obosit, ca după drum, îşi mîngîia barba. Lina se învîrtea primprejur. Era cinste mare pentru casa lor, să calce la ei pentru prima dată părintele. S-a aşezat şi ea într-un colţ. - Acum, că sîntem vecini, a început Stere, o să ne împăcăm bine. - Apăi tocmai de aceea am venit la dumneata, că te văd negustor răsărit. M-am gîndit să fii pildă pentru sufletele pe care le păstoresc... El asculta cu respect. Popa o luă cu meşteşug, îi aminti că domnul Isus condamna beţia şi preacurvia, ori meseria lui era să îndîrjească oamenii, pentru că rachiul îi înrăia, de aia se şi deschisese casa Domnului, să amintească păcătoşilor de calea cea bună pe care a umblat mielul lui Dumnezeu. Ori el, ca negustor de băuturi, avea multe păcate. Şi ca să-l mai îmblînzească, spuse în cele din urmă, trebuie să dea ceva pentru biserică, s-o înzestreze. Înţelesese Stere, degeaba se ostenea părintele. Asta venea tot ca un fel de bir, dar se gîndi că nu strică să-şi aducă aminte că omul are numai o viaţă şi că-l aşteaptă lumea cealaltă. - Bine, părinte, a zis, o să cumpăr icoane şi un rînd de odăjdii pentru sfinţia-ta. Popa a rîs mulţumit şi -la bătut pe umăr. - Ştiam eu că eşti om de înţeles. Negustorul a pus apoi masa, să nu plece preotul cu gura uscată din casa lui. Lina a gătit ceva la iuţeală şi a adus şi o ulcică de vin vechi, pus deoparte de bărbat pentru prieteni buni. S-a dezlegat limba părintelui. A început să povestească din tinereţele sale. Era de la ţară, învăţase prin şcoli, luase o preoteasă cu stare. Femeia îl făcuse om. -La scos din noroaie şi sărăcie. A umblat pe la Mitropolie, pe la cei mari, că şi preoţia avea rangurile ei. Îi dăduseră parohia asta. Venise, n-avea ce face. Era mulţumit că cel puţin slujea într-o biserică nouă şi frumoasă. Mai trebuia să-i ia podoabe, că era golaşă. - ...aşa că n-ar strica să ridici şi o strană lîngă altar, încheiase. Cînd o fi slujbă, duminica, te vede lumea, asculţi cu familia cuvîntul Domnului, nu-ţi ia nimeni locul, nu te-nghesuie, împodobeşti în acelaşi timp şi lăcaşul... 134 - Fac, părinte, a zis Stere. Şi se gîndea cu plăcere că la el în sat numai cei avuţi îşi aveau stranele lor la biserică. Pe la patru, i-au dat drumul. Cîrciumarul -la păzit de cîini pînă la poartă. Sfinţia-sa s-a oprit apoi şi la alţii. Le-a vorbit ca biserica era săracă, apoi cu înţeles, că ar trebui colo o icoană, colo o candelă... Bărbaţii ascultau în tăcere. Cînd termina, cîte unul dădea din cap: - De, părinte, noi nu prea dăm prin casa lui Dumnezeu, că avem alţi sfinţi la care ne închinăm. Şi la urma urmelor, fiecare cu ale lui. Dumnezeu cu arhanghelii, noi cu necazurile noastre! Vorbeau cu păcat şi preotul le-o spunea: - Putem să lăsăm noi biserica? - Adică, cum? - Păi, n-are sfeşnice, n-are preşuri, cîte nu-i trebuiesc?! Bărbaţii îşi mîngîiau obrazurile aspre şi răspundeau în dodii: - Nici noi n-avem multe, şi uite că trăim... Adică dumneata ce-ai vrea să facem? - Să le cumpărăm, taică... - Le cumpărăm, dar cu ai cui bani? Preotul se ridica, mîhnit: - Văd eu că în casa asta stă Diavolul! Totuşi, după cîteva săptămîni primise nişte sfeşnice de alamă. Stere cumpărase o cădelniţă de argint, o cruce şi o masă pentru altar. Asta în afară de odăjdiile tivite cu cruci, sfinţite, să nu pui mîna pe ele, şi două icoane, poleite, cu rame scumpe... Cu cei săraci a fost mai uşor. Ei, din ce aveau, din ce n-aveau, tot au adus sfîntului lăcaş. Muierile ascundeau banii, înşelau pe bărbaţi şi tot cumpărau ba un antimis, ba un cazan de botez, o cristelniţă pentru mir, preşuri, cîte alea... Cînd a fost hramul, a venit lume în păr, ba încă şi din alte mahalale. Nu-i mai încăpea locul. Altarul era împodobit, tot, cu icoane, şi luminările aruncau o lumină roşie, vie, pe pereţii pictaţi în culori întunecate. Mirosea a tămîie şi a zugrăveală proaspătă şi femeile priveau stranele noi, făcute din lemn sculptat, cu îngeri pe margini. Avea Stere una şi alţi trei-patru mai cuprinşi. Fiecare cu numele proprietarului scris pe o placă, bătută pe spătar. Cîrciumarul se îmbrăcase în hainele lui bune. Lina şedea smerită lîngă el. Luaseră şi copilul. 135 Negustorul asculta slujba cîntărind din priviri toată bogăţia bisericii, balcoanele ei cu stîlpi de cărămidă şi bolţi aurite, pe care pluteau îngeri pictaţi. Părintele, mic cum era, călca piatra altarului cu Biblia în mînă. A citit din Evanghelia lui Matei. Avea o voce frumoasă, groasă şi plină. Răsunau bolţile. La urmă le-a povestit pilda semănătorului, i-a certat pentru păcatele făcute şi i-a chemat la miruit. Oamenii au trecut pe rînd pe sub crucea lui, el le-a lipit beţişorul sfinţit de frunţi, i-a binecuvîntat şi s-au dus acasă, fiecare mulţumit şi uşurat. Dar ce, parcă lumea se schimbă? Cu timpul, duminica nu mai călcau în biserică decît bătrînii şi femeile. În săptămîna mare, la trecerea pe sub domnul Cristos, veneau toate babele: baba Aglaia, baba Miţa, baba Tinca, baba Lixandra, baba Marghioala a lui Mială şi alte cîteva mai fără nume. Erau îmbrăcate în negru, în rochiile lor de moarte, cu barişuri pe cap şi cu cîte o luminare în mînă. Păşeau iute-iute pe drumul Cutaridei privind pe furiş în stînga şi-n dreapta. Aduceau în buzunare acatiste în care erau pomenite neamurile, prietenii şi duşmanii, deopotrivă. Nu mîncaseră de cu dimineaţă, pentru că veneau la spovedit şi împărtăşit. Mahalaua mirosea toată a liliac şi a salcîm. Şi era împrejur un aer bun de primăvară, călduţ, abia încropit, tot ai fi făcut bine şi ai fi rîs. Intrau cîte una în biserică, abia urcînd treptele de piatră, ajutate de muierile mai tinere sau de copii. Înăuntru era o răcoare plină de fum verde şi un înec de flori. Pe masa lată şi înaltă din faţa altarului zăceau grămezi de zambile albastre şi roz, de liliac mov şi de frunză proaspătă de salcîm. Mai în margini puteau fi văzute şi florile sălbatice ale gropii, aduse de nevoiaşi, crude în lumina subţire, albăstruie a lăcaşului. Sub bolţile largi de piatră se auzeau corul şi clinchetul cădelniţei preotului. Pe preşurile moi, abia călcau paşii dascălului, care stingea luminările arse pînă la coadă, făcînd ceara ghemotoc în palmă. Babele băteau cîte trei cruci mari, pravoslavnice, cădeau în genunchi la icoane, rostind îndelung rugăciuni vechi, ştiute numai de ele, sărutau podoabele altarului şi se trăgeau către naos, în umbra stranelor. Ochii lor bătrîni, plini de ape, albi în pînza aceea de lumini amestecate, străluceau mărunt, clipind cînd şi cînd. 136 Baba Miţa se uita împrejur, după ce se mai obişnuise. Îşi vedea vecinele, spăsite toate, ascultînd vocea preotului, şi le măsura cu privirea ei aprigă. Baba Chiriţa, una puţină şi slabă ca scîndura, de nu mai avea dinţi de loc, morfolea singură ocări văzînd vînzoleala muierilor tinere care ieşeau repede afară. Pe zidurile reci jucau luminile luminărilor pentru morţi. Din pereţii afumaţi priveau sfinţii în glugile lor de tencuială verde. Babele încremeneau cu ochii la săbiile arhanghelilor. Tot amestecul acela de cîntec, de îngînări şi parfumuri tari de primăvară le dădea o ameţeală. Cuvintele rugăciunilor se amestecau, pe baba Tinca o apuca şi un somn,de nu se mai ţinea. Cînd credea ea că n-o să mai poată, se ridica bine pe oase, rezemată de lemnul lustruit al stranelor, şi mai făcea trei cruci mari pînă la pămînt. Pe uşile larg deschise pătrundea lumina soarelui de afară. În dîra lui strălucitoare se zăreau jocurile firelor de praf şi chipurile celor care intrau. Mereu alte buchete umpleau masa încărcată a Mîntuitorului. Tineri şi vîrstnici, mai mici şi mai mari, păcătoşi şi din cei cu sufletul curat, toţi se adunau în această după-masă la biserică. Oamenii pupau icoanele aşternute pe flori, se aplecau şi mergeau pe sub masa de brad. Dincolo, îi aştepta un crucifix înalt, pe care era desenată răstignirea. Babele treceau şi ele pe sub sfîntul aer şi sărutau piroanele bătute în picioarele domnului Isus şi sîngele de ulei ce se scurgea din ele. - Doamne, mîntuieşte pe păcătoşi şi mai dă-mi şi mie zile! se ruga baba Aglaia. După ce ocoleau de trei ori masa acoperită de flori, se duceau la preot. Acesta aştepta într-un colţ să le miruiască. Îi pupau şi lui mîna albă, frumos mirositoare, şi se întorceau să ia cîte un mănunchi de zambile. Babei Lixandra îi plăcea liliacul. Îşi umplea un braţ bun şi se mai închina o dată. Către seară, biserica se golea. Mai sosea cîte-o mamă cu copilul de mînă, grăbindu-l să facă cele de cuviinţă. De la locul ei baba Chiriţa mîrîia: - Iete, Tinco, acu se vine? - St! Că ne-aude sfinţia-sa. - Păcătoase... - Da mai taci şi dumneata, soro, uiţi că sîntem în biserică... 137 Babele aşteptau să fie spovedite şi împărtăşite. Ele rămîneau la urmă, că aveau multe pe suflet. Popa Metru le chema pe rînd în odăiţa vecină cu altarul. Se aşeza pe un scăunel după ce le citea trei pagini din cărţile sale cu chivăre de aramă. Baba Marghioala a lui Mială nu ridica privirile. Şedea îngenuncheată, cu obrazul veşted lipit de anteriul scump al părintelui. - Ei, ia spune... Începea sfinţia-sa. De postit, ai postit? - Da, părinte. Ţin toate posturile: postul Crăciunului, postul Paştelui, postul Sfinţilor Apostoli, postul Sfintei Marii, miercurea şi vinerea, ajunul Bobotezei, Tăierea Capului, toate... - Da înălţarea Sfintei Cruci? - Şi înălţarea Sfintei Cruci. Azi n-am pus nimic pe limbă. - Bine. - Ţin şi Stoborurile. Stoborul Blagoveştenilor, Stoborul Sîn-pietrului. - Şi harţii? - Şi harţii, la Sfîntul Silvestru, la Sfîntul Alipie, de Sfînta Anisia şi Teodora... - Peşte mănînci? - Rar, sfinţia-ta. -Să mănînci că-i curat şi-i plăcut lui Dumnezeu, că i-a înmulţit. Numai să vii la Bunavestire, şi la Schimbarea la faţă, şi-ţi dau dezlegare. - O să vin, părinte... Mai citea popa ce mai citea, iar o întreba: - Datinile le ţii? - Le ţin, sărut dreapta. Toate. Lăsata-secului, Rusaliile, înălţarea, Intrarea Maicii Domnului în biserică, Sfîntu Nicolaie, Sfîntu Dumitru, ca să nu mai vorbesc de Paşti şi de Crăciun... - Duminica lucrezi, coşi? - Nu ridic un lemn. -Drăcui? - Cîteodată. - Să nu mai drăcui, auzi? Şi să faci douăzeci de mătănii în fiecare marţi şi vineri seara... - Am să fac. Părintele răsufla puţin. - Da numele Domnului îl iei în deşert? 138 - Se poate? Am cinci icoane: una cu potopu, una a sfinţilor Dimitri fără arginţi, Chir şi Ion, una cu iadu şi cu raiu, alta a sfîntului Ilie Tesviteanu şi alta cu tăierea lui Belzebut, Doamne, iartă-mă! - Nu mai lua numele Necuratului în gură în sfîntul altar. - No să-l mai iau. - Să mai faci treizeci de mătănii. -Le fac. Pe babă o dureau genunchii. Se lăsa mai pe o parte. Preotul îi aşeza prapurul lui aurit, de mătase, pe cap şi-i citea din evanghelii. Marghioala încremenea, cu sufletul pierdut în întunericul ce-i acoperea vederile. Pe sub uşi trecea un curent care-i îngheţa pielea. Popa Metru iar se apleca asupra ei: - Ia mai spune... - Spun, părinte. - De curăţit, te cureţi? - Mă curăţ. - Îţi speli trupul? - Mi-l spăl. - Aşa să faci pentru sănătatea ta, că Domnului îi place curăţenia şi blîndeţea. Da farmece faci? O dată înlemnea baba. - Părinte, ce să zic? Mai dau cîteodată în plumb la vreo neisprăvită, descînt cu cărbuni, arunc răul pe cîini, mai scot cîte-un junghi... - De dat în cărţi, dai? -Dau. - Să nu mai dai şi să asculţi numai de glasul lui Domnu-lDum-nezeu. Să faci încă douăzeci de mătănii pentru asta. - Fac, sfinţia-ta. - Stai, să-ţi citesc dezlegarea... Şi iar se ruga popa pentru păcatele ei. Baba Marghioala asculta înspăimîntată făgăduielile făcute păcătoşilor pentru lumea cealaltă şi-i picau lacrimi din ochi. Părintele o descosea mai departe: - Da case de oameni ai stricat? - Nu, sărut dreapta. - Să nu strici, că mînii pe Dumnezeu. - Nu stric. - Argintu-viu îl trimeţi? 139 - Nu, părintele, nu. - Bine, să nu-l trimeţi, că-i păcat. - Iartă-mă Doamne! - Lacomă eşti? - Mai poftesc cîteodată. - Să nu mai pofteşti. Să te ţii în curăţenie, să nu mai dai Necuratului şi să-ţi faci seara rugăciunile. La săraci împărţi? - Fac pomeni de sîmbăta morţilor pentru răposatu, bărbatu-miu. - Aşa. I-ai dăruit lucrurile? -l le-am împărţit. - Moliftele i le-ai făcut? - Le-am făcut. - Bine. Acu du-te. Baba Marghioala se scula în picioare, îşi freca genunchii amorţiţi, pupa dreapta popii şi se mai închina o dată, ieşind de-a-ndaratelea. Cînd băteau clopotele pentru slujba cea mare, de seară, babele ieşeau în prispa bisericii. Sufletul lor, ca hîrtia. Coborau copleşite scările, una lîngă alta, privind cerul dulce de primăvară. Trăgeau în piept miresmele proaspete şi strănutau. - Răcii! zicea baba Tinca. - Trage-n biserică, adăuga şi baba Chiriţa. - Ce-aţi zis? întreba Lixandra, care era cam surdă. - Ce să zicem? Trage-n biserică! - Aşa e. - Da p-a lui Ţuluc o văzurăţi? se învenina Aglaia. - O văzurăm. - Nu-şi mai găsea locul. - Ca şarpele... - O mînca-o! - Îmbrăcată ca o paparudă şi cu ochii-n toate părţile... - Tăceţi, fă, dracului, ce v-a apucat? Tii, iar luai pe Necuratu-n gură! - Şi abia te spovedişi! - Ce spuneţi? - Ce să spunem? Iar dădui dracului! - Da-i a dracului. Ce, n-am văzut-o eu? - Nu, soro, dădui dracului! 140 - Şi prostu de bărbat-său o crede sfîntă! Ptiu, păi pe vremea mea, ce, bărbaţii erau ca acu, numai nădragii de ei? Păi cînd mă lua al meu de coade şi mă-ntorcea şi mă sucea, nu -lar mai încăpea ţărîna pe unde-o fi acu şi s-ar face praf şi pulbere... - Şi dumneata, coană Marghioală! - Ce zice? Ce zice? ^ - Zice că să fie ale dracului de fleoarţe, că nu le mai ajunge... Iar fl pomenii pe Necuratu! - Nu le mai ajunge, ce, nu ştiu eu? - Parcă a croitorului e mai brează? Da o loveşte el, Dumnezeu, pupa-i-aş curu lui! O loveşte, cînd cu gîndul n-o gîndi! - Taci, coană Tinco, taci, nu mai blestema, ştii că ai o gură rea! - Ba am să ridic mîna, că nici nu dă pe la biserică. P-astea numai cînd le loveşte cîte o dambla, atunci îşi aduc aminte de Dumnezeu.... - Ce spune? - Ce să spună, oliu, ai surzit de tot, Lixandro, te-astupi! Baba Lixandra se oprea nedumerită în drum şi dădea din umeri: - Cine s-astupă? - Las-o, că nu mai are mult şi asta! - Da pe dumneata nu te vezi, c-ai ajuns numai oase! - Chiriţo, să nu-mi cobeşti, Chiriţo, că o dată te blestem! Să nu cad la daruri, Chiriţo! - Ce-aveţi, Doamne iartă-mă, parcă nu veniţi de la sfînta împărtăşanie... Femei bătrîne şi proaste! - Păi n-o auzi, Aglaio? - Are limbă afurisită... - Ce zice? Ce zice? - Zice că-i afurisită. - Aşa o fi... - Vorbişi şi dumneata... Şi peste cearta lor stăruia slava serii de primăvară. Moartea lui Marin Pisică Marin Pisică se văruise de cu seară cu un cumnat, praf se făcuse. Dormise greu, deşi noaptea se mai sculase de vreo două ori să bea apă, că-i ardea gîtlejul după atîta ţuică. Cuţarida, moartă sub zăpadă. Sufletul gropii scrîşnea undeva la fund. La cinci trebuia să fie în curtea abatorului, să taie vitele în reprize. Şi avea un cap greu, să nu-l mai ţii pe umeri. În casă, frig, nu găsea lampa. A plecat nespălat, înjurînd. Avea de mers vreme de un ceas. Cerul, ca o basma, şi o lună spulberată, numai vălătuci. Şi-n mintea lui canonită, o dată s-a făcut lumină şi n-a mai simţit frigul... Se făcea că era după învierea a doua a lui Cristos, care sculase săracii din pămînt şi mergea înaintea lor, numa-ntr-un prapur alb, străveziu. Şi unde înfloreau pomii împrejur şi-n Cuţarida, nu se mai vedea om cu om. La ce gîndeai, aia ţi se izbîndea. - Da tu, cam ce-ai vrea, Pisică? îl întrebase fiul lui Dumnezeu. - Păi ce să vrea un pîrlit ca mine? - Grăieşte. Parlagiul şi-a adus aminte cîte vite îngenunchease sub cuţit. Şi parcă tot aerul tremura de răgetele boilor. El, care nu mînca pasăre şi nu s-atingea de carne, era plin de sînge şi pe suflet. În mahala nu ţi-ar fi tăiat o găină. Încă rîdeau muierile de el: - Oliu, domnu Pisică, da izmenit mai eşti! Zici că nu intri-n păcat pentr-un suflet de pasăre, da la abator ţii vitele-n cosor! - Da, dar acolo-i servicii le răspundea. / - Servici-neservici, se numeşte că eşti adventist, parcă nu ştim noi? 142 Dar Marin Pisică nu era adventist. Avea inima ca o fereastră deschisă. Vorbea singur, aduna flori şi-ntre pereţii odăii lui zburau scatii şi brabeţi bătrîni, care n-aveau unde să mai plece. Şi domnul Isus îl ţinea sub priviri. - Grăieşte, Marine! ^ - Păi să fie aşa o înfrăţire, Doamne, să trăiască oameni şi animale laolaltă, să nu mai curgă sînge. Că eu mă hrănesc numai cu iarba, cu verdeţuri, şi-mi merge bine. Cristos nu s.e mai văzuse, şi pe Marin Pisică îl înconjurase o gloată de vitişoare care suflau cu boturile lor pe mîinile sale. O mie de ochi, negri şi buni, îl priveau, şi parlagiul înţelegea graiul lor mut. Le mîngîia grumazurile şi le simţea năduşeala cu miros plăcut. Bine mai era aşa... La capătul Griviţei s-a trezit din visări. Vîntul umfla firmele negustorilor şi s-auzea un muget de tablă zgîlţîită. A grăbit paşii, scuipînd. - Ptiu, uite ce-mi face băutura! Încă de pe cheiul Dîmboviţei simţi în nări mirosul sîngelui de vită. Pe podul de piatră se înghesuiau boii de cinci sute de kilograme, mugind cu spaimă, loviţi de cărăuşii năduşiţi, care pocneau din bicele lor. Împrejur era un vaier prelung, un zgomot de copite împiedicate. Trupurile mari, abia desluşite în lumina dimineţii, mirosind a baligă, se izbeau surd în faţa porţilor înalte de fier, înjurăturile oamenilor se auzeau slab în înglotirea aceea şi paznicii nu mai pridideau cu controlul. În ferestrele mari, închise înr stinghii murdare de nuc, cu drugi ruginiţi, împletiţi peste geamurile oarbe ale abatorului, ardeau lumini puternice. Parlagiul intră în hala încăpătoare, cu şine de fier pe jos. Deasupra, pe pietre, rămăsese un zoi lipicios, vînăt, adunat din scursorile sîngelui şi resturile de vite. Vagoane lungi, pe rotile, scîrţîind, treceau mormănite cu jumătăţi însîngerate, aruncate la întîmplare, una peste alta, împinse de oameni cu feţe duşmănoase, bărboşi şi crunţi, avînd şorţuri de piele dinainte şi cuţite ascuţite la brîu. - Bună dimineaţa, fraţilor! aruncă parlagiul, mohorît. - Bună dimineaţa, răspunseră cîţiva. Dinlăuntru se simţea duhoarea maţelor deşertate. Se dezbrăcă tăcut, privind mersul repede al undiţelor groase de oţel care cărau pulpe şi dindărături de vaci, agăţate şi zvîrlite de braţele puternice ale celor ce aşteptau sub ele. 143 Începuse munca crîncenă a tăietorilor din prima repriză. Prin poarta de piatră erau împinse vitele. Acestea turbau de spaimă simţind mirosul veşted şi cald al sîngelui proaspăt. Pocnetele bicelor se înteţiră. Tăietorii se aruncară între ele, strîngînd de funii, şi le îmboldiră cu ghionturi şi înjurături. De la poarta de fier, ale parlagiilor erau. Bărbaţii fluierau de plăcere, împingînd odgoanele de fier pe rotilele de deasupra. Muşchii lor jucători se zbăteau sub tricourile rupte care le acopereau trupurile puternice. Pe tavanul halei de piatră tremurau copitele spintecate. Din ele picura încă sîngele, se bălăbăneau scurt, izbeau aerul la întîmplare şi, ajunse la o uşă groasă, erau despărţite de o mînă dibace. - Ce faci, Marine? îl întrebă Chişcă, tovarăşul lui. - Ce să fac, mă băiete, sînt cam ostenit... - Da ce-ai păţit? - Am băut aseară cu un cumnat şi m-am făcut puzderie. Fata lui chircită, îmbătrînită devreme, se strînse ca un sac. Avea şi o inimă grea. - Nu ştiu ce mi-e. M-aş plimba într-o grădină frumoasă, mi s-a urît cu atîta sînge... Chişcă se uită la el cum îşi împletea o ţigară cu degete dibace. - De douăzeci de ani trudesc aici, dau boierilor carne să mănînce şi mi s-a făcut lehamite... - Oi fi ostenit. - Nu-i asta. Trebuie să fie altceva, c-am avut şi o arătare pe drum. Se făcea case dăduse Cristos jos din cer. Umbla prin Cuţarida noastră desculţ... -Ei? - Cum îţi spun. Umbla înaintea amărîtilor şi m-a întrebat: „Tu ce-ai vrea, Pisică?..." „Ce să vreau, Doamne? Să fie bine!" - Şi el ţi-a spus cum să faci? - Nu mai mi-aduc aminte... Chişcă rîse cu gura pînă la urechi: - Mă nea Marine, ai rămas de-aseară, mai bine du-te de te culcă. - Ce să mă culc? Şi treaba cui s-o las? Scuipă între picioare. Omu nu-i făcut să tragă numai pedepse pe lumea asta. Mai trebuie să şi petreacă. - De, dacă pîrlitu ăla de Adam n-a avut de lucru şi-a pus laba-n pomu Iu Dumnezeu... 144 - Dă-l în suflet încolo şi pe Dumnezeu! N-avem ce face. Burta cere, nu ştie carte, da mie tot mi-ar place într-o zi ca asta să umblu aşa, de capu meu... că mi s-a urît... Şi se sculă de la locul lui, se încinse cu şortul şi intră în hala de piatră a reprizelor. ■> Prin geamurile nespălate de multă vreme se cernea de deasupra o lumină ştearsă şi grea. Îşi făcură loc printre despărţiturile de ciment înalte cît omul. Aici erau ucise animalele. Duhoarea de sînge apăsa. Un miros de murdărie deşertată, de sînge încleiat pe lucruri şi de sudoare plutea între zidurile vechi. Zgomotul macaralelor care ridicau resturile şi al scripeţilor ce scînteiau în viteză creştea. Toată această larmă de fier frecat şi de voci groase şi sparte se amesteca cu guitatul porcilor.Un parlagiu deşirat, cu fălcile căzute, îi împingea printr-o poartă de gratii, cîte douăzeci într-un ţarc închis. Trei-patru oameni se învîrteau printre ei, lovindu-i cu nişte ciocane de lemn, pe rînd, tot mai înverşunat, pe măsură ce ţipetele de moarte ale animalelor creşteau îngrozite. O dată i se încrîncenă inima lui Pisică. Privi animalele despicate la repezeală. Cîtiva hamali le cărau afară, şi bazinul de ciment, în care nu rămăseseră decît măruntaiele, se umplu de oameni. Altă echipă, ce aşteptase pînă atunci, le împărţi în grămezi: rinichii de o parte, inimile mici şi roşii de alta. Şiruri lungi de mate, ca o dantelă, atîrnau peste marginile de beton. - Gata, nea Marine? - Gata, Chişcă! Parlagiii din prima repriză, de tăiaseră porci, făcuseră un foc mic într-o parte şi fripseseră şorici proaspăt. Se auzi un fluierat ascuţit şi se ridicară în picioare, ştergîndu-şi buzele murdare de grăsime. Sub brîiele de lînă săltară cuţitele lor lungi şi ascuţite. Plecară. Făcură loc celei de-a treia echipe. Uruitul macaralelor încetă. Începea tăierea boilor. Marin Pisică îşi încercă pe limbă tăişul cosorului său, cu lama subţire, albastră. O linişte desăvîrşită coborî deasupra locului. Mulţimea murdară şi zgomotoasă se potoli. Pînă şi parlagiii, speriaţi de lipsa ţipetelor înfiorătoare ale animalelor, vorbeau în şoapte. O gură de cişmea curgea năvalnic şi curăţa cimentul umed de sîngele porcilor. 145 În capătul sălii, sub poarta de fier care semăna de departe cu un pieptene de oţel, aşteptau vitele încremenite, cu ochii roşii de spaimă. Frica morţii apropiate le înţepenea gîtlej urile şi păreau de piatră, aşa cum stăteau una lîngă alta, fără suflet. În coarnele scurte, abia licărea lumina cenuşie a zorilor. - Gata! strigă cineva, şi parlagiii ridicară mîinile. Drevele grele se mişcară scîrţîind. Şi deodată ţipetele reîncepură. Bouarii ridicară bicele şi vitele din faţă se proptiră de-a latul, se loviră una de alta, pieile lor murdare se frecară şi un miros greu umplu hala. Animalele asudară de spaima morţii, se buluciră spre mijloc, pierdute, cu priviri rătăcite. Tăietorii le trecură lanţurile lor scurte şi reci peste grumaji şi le traseră în ţarcurile de beton, scoţînd cuţitele. Strigătele se amestecară cu înjurăturile şi parlagiii tăiară scurt. Boii cădeau. Cu mişcări iscusite, oamenii despărţeau capetele de trunchiuri şi trăgeau pieile. Ultimul animal pe care-l tăiase Marin Pisică era roşcat, cu un păr scurt şi încreţit. Căzuse la picioarele lui şi se mai zbătea puţin, mustrîndu-l parcă cu privirea lui moartă. - Ţin-te, nea Marine! îi strigă Chişcă dintr-o parte. Pe poarta de fier intra în galop o ciurdă de tăuraşi negri. Tăietorului îi tremurau mîinile. Simţea în tot corpul o slăbiciune. Se rezemă de zidul de ciment şi aşteptă o clipă. Un animal ager, îndesat, veni drept asupra lui. Ridică mîna şi înfipse cuţitul întors sub beregată. Taurul simţi arsura loviturii şi sîngele care curgea din rană. Marin ştiu că nu 1-a lovit unde trebuie. Îl cuprinse frica. Corpul lucios din faţa lui nu căzu. Cînd să mai izbească o dată, simţi o sfîrşeală în stomac şi mai apucă să vadă ochii fioroşi ai animalului care-l împunsese. - Săriţi, că 1-a lovit pe nea Marin! strigă Chişcă. Zece cuţite puseră capăt agoniei taurului. Între picioarele vitelor, cu maţele afară, zăcea parlagiul, galben, mort. Nu spunea nimeni nimic. Alături se mai auzeau copitele animalelor ucise, cărate afară din ţarcuri tîrîş. Doi hamali -lau ridicat de jos şi -lau scos pe zăpadă. Marin Pisică murise încruntat. Cum şedea aşa, cu mîna dreaptă încleştată încă pe cosor, parcă ar fi vrut să taie pe cineva şi pe lumea ailaltă. Chişcă i-a adus grămada de haine, i-a pus-o sub cap şi-a zis celor care făcuseră o roată împrejur: 146 - Las', că-i mai fericit! A scăpat şi ăsta. N-are mamă, n-are tată, nu căţel, nu purcel, o să-i fie mai bine. Îmi spunea cînd a venit că s-a matosit aseară cu un cumnat. Încai ştie de ce-a trăit. Pe urmă strigă la ăilalţi. Haideţi-napoi, c-avem treabă! Peste trupul înţepenit al mortului ningea. > Pe poarta larg deschisă intrau nişte boi falnici, goniţi de bicele bouarilor. Mugeau de se cutremurau zidurile. 4 j Ramazanul Peste rîpele gropii curgeau frunzele rotunde ale salcîmilor. Pe la cinci, gunoierii aprindeau focuri înăbuşite şi un fum albastru plutea deasupra pămîntului sterp. Seara cădea, deodată, rece. Sub maluri sclipeau flăcări. Furiş, octombrie urca încordat ca o fiară. Hoţii îşi duceau avutul puţin la ibovnice. Iarna era aproape şi presării nu-i mai slăbeau. Pe la răsăritul lunii, umbrele lor urcau potecile sălbatice. Gheorghe căra nişte pături vechi, trenţuite, şi ucenicul pîndea la capătul drumului să nu vină cineva. Stăpînul era dus cu gagica-n plăceri, nu-i mai cunoştea. Pe ei îi trimiseseră ceilalţi să cureţe cuibul. Mirosea a veşted şi carnea li se strîngea sub cămăşile subţiri. - Nu mai merge, Paraschive! Cel tînăr umbla alături. Peste locurile pustii atîrna sabia lunii, covrigată şi rece. Codoşul oftă: - Cum vine amărîta asta de iarnă, mă apucă dracii. Îmi vine să mă las de meserie. - Cum adică? - Să mă fac om la casa lui. M-am săturat de atîta hîrţuială, mi-ajunge. Se opri punînd jos păturile: Mai ia-le şi tu... Priviră spuza de stele risipite pe cerul negru. Din mahalaua Cuţaridei se auzeau cîinii. - Auzi, Parasqhive? Cîinii... Şi cîinii au o casă a lor, un stăpîn. Dacă pleacă undeva, au unde se-ntoarce, da noi? Ucenicul scuipă, aşezîndu-se pe pachetul moale, legat cu frînghii. 148 - Ce ne trebuie nouă casă? N-avem noi casă? Pension, nu altceva! Nu ne costă nimic, mîncare pă gratis, somn pă gratis, bătaie, bătaie... Ehe, colo sus la mînăstire, în dealul Văcăreştilor, abia ne-aşteaptă. Aia-i casa hoţilor. Rîse scurt, mînzeşte. Gheorghe fluieră a pagubă. - De, c-ajungem noi şi-acolo... Da barim să trăim, mă, să nu ştim că-i rău pe lume... - Da ce, e rău? - Nu. - Nu-ţi place pămîntul pe care dormim? - Cum să nu? - Atunci? Celălalt tăcu. - Mergem? întrebă în cele din urmă. - Mergem. Se ridicară. Tot cîmpul Cuţaridei era întunecat şi deşert. Numai spre Griviţa ardeau felinarele. Grăbiră pasul. Pînă la casa Didinei, mai era drum de făcut. Stelele călătoreau pe neştiute. După vreun ceas, Caru-lmare era tocmai în faţa lor, spre bariera Mandravelei. Oiştea lui luminoasă căzuse peste casele scunde. Îşi ascultau paşii în praful drumului şi nu mai spuneau nimic. Se auzea cum seceră vîntul tulpinile buruienilor. Măciuliile lor uscate, scuturate de mult, se aplecau scoţînd un şuierat cunoscut. Cîte nopţi umblaseră astfel? Cine să le mai ţină seama? Osteniră. Paraschiv lăsă păturile la picioare. Ăl bătrîn scoase o ţigară, o bătu la capetele amîndouă şi îşi aduse aminte: - Tu nu tragi un fum? - Ba da. Luă lacom ţigara şi o aprinse. - Aşa, oftă uşurat. Uitasem. Luna se ridică deasupra şi le lumină feţele tăiate. Gheorghe o privi şi înjură: - Te uiţi-ncoa, cocoană, mila mă-ti de mireasă! Nu era în apele lui. Iar îl scormonea urîtul. Îl iscodi pe ucenic, ca să-i mai treacă: - Şi zici că te-a născut mă-ta de fată mare, ai? - Da. A avut pe unu de-a lăsat-o borţoasă şi s-a uşchit. Ce era să facă? M-a crescut. Vai de sufletu ei, pă unde-o putrezi acu... Vrenică 149 femeie, ce să zic! Spăla-n cartiere pe la pricopsiţi. Ca pe-un trandafir m-a ţinut. Eram curat, mîncat, călcat, pînă s-a-nhăitat cu Florea. El m-a-nvăţat: „Ce stai şi te uiţi la mă-ta cum se canoneşte?" „Da ce să fac, nenică?" „Pune şi tu laba, mai şparleşte ceva, c-ai s-ajungi mare şi n-ai să ştii nici o meserie şi-o să fie vai de sufleţelu tău!" Am băgat la cap. Cînd s-a prins mama că o gonesc stăpînii, m-a rupt în bătăi... Credeam că-mi retează mîinile. Am dat în ea. Pe urmă, n-a avut ce-mi mai face. A murit de oftică, săraca, şi-am rămas cu Florea. Cu el am furat în mahalale... - Zi, te-ai făcut stăpîn? -Stăpîn. Codoşul rumega. - Băga-mi-aş rafa-n ea de viaţă! Bă, să am un copil, om cinstit -la$ face. - De ce? - Aşa. Să nu ştie ce-i aia frica. Să doarmă neîntors! - Păi că nu ţi-o fi frică?! Gheorghe se gîndi puţin. Îşi frecă fruntea cu palma lui aspră. - Nu, frică nu mi-e... Ehe, pe unde-am fost eu... Ce frică să-mi mai fie? Pe toate le ştiu. Da-i altceva... Cum să-ţi spui... visez urît, mă chinui în somn... Paraschiv îl privi mai bine. Părul lui ca mălaiul strălucea stins în lumina lunii. Sub buza de jos i se lăţise o umbră neagră care-l po-somora. Era bătrîn, se vedea bine. Cu aşa hoţ, greu să mai faci treabă. Se mira cum de-l mai ţine Bozoncea-n ceata lui. - Mie mi-ar trebui altceva acum-... rosti tîrziu manglitorul, obosit, obosit, să am o casă, să stau liniştit într-o mahala, unde să nu mă ştie nimeni ce-am făcut şi ce-am dres. Ehe, şi mi-ar place să cresc porumbei, să le fac un coteţ cocoţat pe un par, unde să-i ademenesc şi să-i prind cu clei. Tu ştii ce frumos miroase cleiul de păsări? Îşi mai aprinse o ţigară. Trase adînc în piept fumul ardeiat al tutunului ieftin şi vorbi fără să-l privească pe ucenic: - Să-i număr seara: gu-rrruuuu, gu-rrrruuuuuu, cu tata, gu-rru, gu-rrruu, să le dau grăunţe din palma mea şi apoi să-i las să zboare. Noaptea să-i aud cum se scarpină şi se giugiulesc. Cînd eram mic, am omorît unu cu praştia. Pac, şi-a căzut la picioarele mele. Avea un gît alb, alunecos, cu nişte pene moi şi pufoase, şi-un cioc, Paraschive, galben, gălbior, ca miezul oului. Drept în ochi fl plesnisem. Celălalt 150 era rece şi albastru ca o sticloanţă. Cînd i-am simţit sîngele cald în palme, o dată parcă m-a fiert... -Lam lăsat acolo şi, de cîte ori văd de atunci porumbei, îmi aduc aminte de ăla. Caut unu la fel, cu gîtul alb şi mătăsos, cu ochiul ca o mărgică, să-mi ciugulească din palmă şi să-l aud noaptea: gu-rrruuuu, gu-rrruuuuu. Ştiu şi să le descînt, ehei, îi aduc cu vorbe la cuibarul meu şi-i fac să se înmulţească. Aş putea să trăiesc din asta, dar nu mă lasă meseria... Cădea şi luna din creştetul cerului. Ţinea în tinicheaua ei o lumină ruginită, ştearsă şi se prăvălea, prăvălea... Gheorghe se ridică. - Hai, mai avem. Paraschiv îşi dezmorţi picioarele şi luă pachetul. - Dă să mai duc şi eu. Drumul se scurta pe la ulucile Dudeştiului. Trecură pe sub felinare şi cotiră de-a dreptul prin cîmp. Bătrînul vorbea îndîrjit: - Avem meserie frumoasă, ascultă-mă pe mine. Dar tot o să te lemeteşti şi tu de ea. Cine crezi că i-a-nvăţat p-ăştia să fure, pe Florea al tău, pe Bozoncea, pe Oacă, pe Sandu-Labă-mică, pe Nicu-Piele? Eu! întreabă-i! Că nu-s morţi. Ochii lui stinşi se însufleţiră. Întinse o mînă albă şi subţire: Cît a cărat asta! Pe cîţi i-a lăsat săraci, atît să trăiesc eu fericit... Scuipă amărît într-o parte: Acu mă-njură, ce vrei, os bătrîn! Au uitat că i-am învăţat să-l scoată pe om din bocanci fără să simtă! Dar de părăsit nu mă părăsesc nici ei. Au nevoie de mine. Am nasul mai lung. Miros mai iute, şi pe ce pun geana, e treabă de făcut... Dar nu mai merge, am ostenit. Trebuie să mă las eu, pînă nu mă gonesc eL. De altfel, m-am şi învechit. Altcum se fura pe vremea mea şi altcum azi... Ăştia tinerii lucrează mai subţire, cu lama, cu briciul, s-au făcut şuţi. Noi tîlhăream la drumu mare, era altceva. Găinari proşti! Puneam pucioasă în gura coteţelor, ameţeam corcoviţele şi le băgăm capul sub aripă, să nu ţipe. Ziceam că sîntem niscaiva deştepţi! Da cînd mă uit la ei, mă minunez: uite, bă, că proşti mai eram! Fraţii trăiesc o lună dintr-o gaură. Aşa, aveam şi noi ponturile noastre. O dată, în tinereţe, cu banda unuia Toropeală, am tăiat o mahala întreagă, la Ciucea, cu topoarele. Gîrlă curgea sîngele, ucenicule! înotai. Dam în dreapta şi-n stînga, sunau capetele ca lemnele. Bogaţi negustorii! Retezam degetele şi trăgeam ghiulurile. Îmi umplusem un buzunar. Numai inele cu piatră verde şi roşie aveau, ce vrei, inele de mahări! Şi parale, saci! Ajungem şi la brutar. Caută-i 151 marafetii, nu-i găseam, că-i ţinea ascunşi. Am dat în el, n-a spus. Au sărit calfele de le avea. Opt am pus jos, cu jupînul nouă. Cînd stăteam şi mă uitam la ei, vine un motan şi începe să miorlăie. I-am tras şi lui una. Pe urmă mi-a părut rău: ce avusesem eu cu sufletu ăla? A scris şi la jurnal de noi. Doi ani ne-a căutat politia! Asta era înainte de război. Ce mai bătăi am mîncat ca să mărturisim, dar ne jurasem. Nu ne-au dovedit. Uuuu, parcă aud vaietul muierilor! Ridicam coada toporului şi nu mă uitam. Na! Na! făceam... Pielea lui Paraschiv se încreţise. Privi cruciş la codoş. Era adus de şale, şi sub ochi avea pungi de carne care-l îmbătrîneau şi mai mult. - ...pe cînd acu, altfel se face meseria. Mină uşoară să ai, că restul... Ce mai hoţi! Tremura Bucureştiul! Cunoştea multe Cataroiul, de pe vremea lui Pazvante. Îi împuie capul celui tînăr pînă în Caţavei. Fusese la pîrnaie, tăiase cinci ani sare, cărase hîrdăul cu tîlhari vestiţi, de la ei învăţase meseria, mîn-caseră pîine mucegăită împreună, ce ştia Paraschiv ce-i aia puşcărie? Ăştia nu glumiseră la viaţa lor! Aveau cîte douăzeci pe suflet. N-ar mai fi terminat zulitorul cu basmele lui. Se apropiau de casa Didinei. - O boală am, mai zise el, ard cu cuţitul. Nu mă stăpînesc. Să nu mă-nfurie unu, că-l fac arşice... Îi las sînge! În noiembrie dase frigul. Trebuia să se despartă, să-şi piardă urmele din Bucureşti, măcar o lună, pînă se mai linişteau comisarii. Stăpînului ce-i păsa? Pornise la Videle, de unde era Didina, să cumetrească. Cînd era groasă, acolo-şi făcea veacul. Cine să-l ştie? Ţăranii îl credeau negustor, de avea case şi prăvălie. Să-l fi văzut, nu-l mai cunoşteai. Se înţolea ca un barosan. Avea palton scump, căptuşit cu blană, şi-o căciulă de miel, neagră, lustruită şi înaltă, pe care şi-o aşeza pe-o ureche. În picioare, şoşoni călduroşi. Starostele şedea în casa veche a ţigăncii. O reparase cu ani în urmă şi acolo trăgea. Erau trei odăi de lut, văruite proaspăt. Le păzea mama ibovnicei, o bătrînă surdă şi beţivă. N-avea pămînt, n-avea nimic, trăia din ce-i trimitea fii-sa de la Bucureşti. Didina încărcase casa cu lucruri furate şi încingea nişte focuri mari, boiereşti, să nu simtă frigul Stăpînul. Dormea Bozoncea, o mai iubea, chema lăutarii, întindea cîte o masă şi petrecea. Duminicile chefuiau prin comunele apropiate, la nunţi. 152 Pe cînd ei ce să facă? S-au strîns în Caţavei, la sfat. Nu lipsea nici Titi Aripă, vărul Didinei, care trebuia să rămînă să păzească ogeacul. Au vorbit ce-au vorbit, pînă să plece, le-a vîndut Nicu-Piele un pont. Şedea încălzindu-şi oasele lîngă soba de tuci. Nu răbda la frig, că-l durea carnea bătută şi vlăguită prin puşcării. Îl ţineau şalele de atîta dormit pe pămîntul gol şi la vremea asta se canonea. Mai avea şi nişte gloante-n muşchi de cînd îl făcuseră o dată gardienii sită şi, cum se strica vremea, plumbii ieşeau de sub vine. Rîdea hahalera şi le arăta celorlalţi: - Ia uitaţi-vă, bă! Strîngea din dinţi şi încorda muşchiul betegit, făcînd să joace boabele de plumb sub piele. - Pînă să plecaţi, ascultaţi la mine. - Ce e? întrebase Oacă. - O să dăm gaură la o biserică, s-avem şi noi de ciugulit pînă una-alta. O dată s-a-ngălbenit Gheorghe, că el era credincios. Nicu 1-a văzut. - Ce-ţi veni, Treanţă? Codoşul nu spuse nimic. ' Lunganul le povesti cum pusese geana pe un lăcaş de la Sfîntul Gheorghe, făcut de rege, biserică arătoasă, aşezată într-un cartier de pricopsiţi. - Adică să punem cazmaua pe aurul ăla? întrebă Paraschiv. Da unde-o să-l schimbăm? - Are el grijă, Stăpînul. Poate găsim ceva mărunţiş la cutia milelor, ce-o cădea acolo... - Eu nu mă bag, spuse Gheorghe. Sandu Mînă-mică se supără: - Ţi s-a făcut de cucuie, ai? Ce dacă-i biserică? Noi nu ne uităm. Luăm! Că n-o să stau cu Dumnezeu la masă pe lumea ailaltă. Cit despre prins, nici dracu nu ne prinde. Nu stau popii să păzească altarele. N-avea Gheorghe ce face, au mers cu toţii. Pe Horea îl lăsaseră acasă cu Titi Aripă. Începuse să viscolească. Se stîrnise un crivăţ care lovea în pereţii casei cu putere şi lemnele se topeau repede în para focului.La miezul nopţii, tot oraşul stătea mort sub giulgiul îngheţat. Pungaşii au luat-o 153 de-a dreptul pe linia pustie a tramvaiului. Vîntul stinsese toate felinarele şi nu se vedea nici la doi paşi. Ăl bătrîn se învelise pe dedesubt cu un sac, şi Sandu căra într-un buzunar un lanţ cu chei ruginite şi o pilă ascuţită. Pe drum, nu tu sergenţi, nu tu nimeni. Au ajuns în vreo două ceasuri şi-au urcat scările bisericii. O pulbere rece le lovea obrajii. Aveau genele albe şi mîinile îngheţate. Ucenicul a aprins un chibrit, au dibuit clanţele şi au încercat cheile. Mînă-mică n-a găsit nici una care să se potrivească. A scos pila şi a făcut să sară zăvoarele. Înăuntru era adăpost. Gheorghe şi-a făcut o cruce mare: - Doamne, iartă-mă! Oacă a aprins o luminare, luminînd pereţii. În biserică era o răceală de ziduri şi mirosea a untdelemn. Au păşit spre altar. Viscolul zgflţîia cercevelele. Bolţile de piatră gemeau. Codoşul s-a mai închinat o dată. Au urcat nişte trepte scunde şi au dat la o parte o perdea de catifea. Pe o măsuţă şedeau cărţile sfinte cu peceţile lor de argint şi odoarele. S-a uitat Paraschiv. Nicu-Piele le aduna. Gheorghe a desfăcut sacul lung şi clistirele sunară dulce a metal scump. Au luat lingurile, vasele, un cazan de aramă, vreo două icoane poleite cu aur şi hainele de slujbă ale sfinţiei-sale, strălucitoare, călcate atunci, cu ciucuri pe margini. Se minuna ăl bătrîn. Unde să vinzi bulendrele astea? Le-au împachetat bine şi, de la uşă, ucenicul a mai cărăbănit un sfeşnic cu trei picioare, plin de ceară uscată. Sandu scotocise toate ungherele, să dibuiască niscaiva bani de la miruit, dar nu găsise. Înjura în gura mare în sfînta biserică. Pînă dimineaţă au fost înapoi la casa starostelui, au îngropat lucrurile şi s-au împrăştiat. Gheorghe 1-a luat pe ucenic, şi ceilalţi au plecat împreună. Trebuiau să se întflnească peste o săptămînă în tîrg la Alexandria. Au colindat comunele din jurul Bucureştiului, bătrînul înainte, Paraschiv după el. Au tras pe la Bolintin, pe la Căţelu, puşi pe înşelat. Cădeau în zi de tîrg, să-i pască pe ţărani. Erau îmbrăcaţi amîndoi în şube de miel, cu căciulile aşezate pe ochi pînă în vîrful nasului şi bocanci grei în picioare, toate ciordite de la negustorii de pe Griviţa. Era ger, şi noroaie de te-ngropai. Ocoleau tîrgul plin de căruţe. Tîrlanii, băuţi, tîrguiau ulcele, cojoace şi ţoale. Lipăiau prin zloată cu opincile lor de porc, se tocmeau, intrau în circiumă; bani la ei, berechet. 154 Gheorghe scotea un sac de sub şubă, plin cu cărămidă pisată mărunt, pregătit anume pentru asta. Îl trîntea în noroi, la picioare şi se apuca să strige: - Apropie-te, neamule! Praf pentru pureci! Omoară lighioanele, nu te mai scarpini! Ce te uiţi, nea Ioane? E bun şi pentru păduchii de lemn! Cumpără, vere Marine, să dormi liniştit. Ia praful de pureci! Ascultau leliţele, se uitau la pungaşi. Parcă n-ar fi fost de-ai lor. Paraschiv era pestriţ şi gălbejit, doar ochii i se vedeau de sub căciulă, verzi ca prazul. Celălalt, îndesat şi isteţ, dădea drumul prafului printre degete, îl freca mărunţel, mărunţel de podul palmei şi striga iar: - Hai, cuscre Ilie, cumpără praful de pureci „Lux", doi lei cornetu, neam de neamu mă-ti n-a scăpat de păduchi! Apropie-te, neamule, ia praful! Vindecă rîia şi gălbeaza! Omoară căpuşa în găoacea ei?Nu te zgu", cumetre! Răguşea. Ţăranii, neîncrezători. Le-ar fi trebuit praful străinului, că-i sugeau lighioanele, dar de unde să ştie ei că e bun? În cele din urmă, caramangiul înşfăca pe cîte unu! şi-i punea în mină un cornet făcut la iuţeală de degetele meştere ale lui Paraschiv, plin vîrf, şi striga: - Ia-l, unchiule! De pomană ţi-l dau, dacă n-o fi bun. Gorobetele scotea doi lei şi-i aşeza în palma celui tînăr. Veneau şi ceilalţi pe urmă. Cereau cîte două cornete. - Ia, nu te-nghesui! Se înveselea Paraschiv văzîndu-i aşa proşti. Să mai fi avut un sac . de vînzare, că ţăranii erau ca oile: pînă puca să cumpere unul, că pe urmă curgeau! Cînd terminau sacul, o ştergeau prin mulţime, după ce le mai umbla Gheorghe prin chimire. Noaptea trăgeau la cîte-o casă de văduvă. Băteau la geam. - Cine-i? -Noi, lele! - Care voi? - Negustorii de la Bucureşti. - Şi ce-oţi vrea? - Deschide. Deschidea văduva. - Vrem să dormim la noapte. - Oliu, tocmai la femeie singură? Că mă rîde lumea. ■ 155 Se uita caiafa la muiere, rîdea, îşi scotea căciula, o scutura, îşi ştergea picioarele. - Văduvă, văduvă, da ce mai ochi! N-ai dumneata inima aia să laşi călătorii afară, noaptea, să se prăpădească... O încălzeau privirile pungaşilor. fi poftea apoi la masă. Aducea de-ale gurii. Mîncau, se încălzeau la foc. Huiduma se făcea iar spre femeie: - Da vreo ulcică de vin n-ai? - Oi avea, că mă uit la dumneavoastră, taman de unde veniţi. - Aşa e! Miloasă eşti, mînca-ti-aş gura! Ieşea muierea. Gheorghe îl îmboldea pe ucenic: - Ce stai, Paraschive, ca sfîntul Sisoe? Dezgheată-te, băiete! Cînd aducea gazda băutura, o întrebau: - De mult ţi-a murit bărbatul? - Merge pe cinci ani. Sorbeau vinul greu, ţărănesc, negru, cu spumă roşie. - Şi de-atunci, singurică? - Singurică. - Singurică şi tinerică! Se lăsa vinu-n genunchi. O îmboldeau şi pe ea: - Ia, lele. Bea tuta. Le punea şi nuci pe masă. Numai mieji dulci. Ofta Gheorghe de plăcere: - Bine-i, Paraschive! Să-ţi baţi copiii... Văduva se ducea să le aştearnă. - Tu să te faci c-"adormi, îi şoptea ăl bătrîn lui Paraschiv. Şi se strecura după femeie. Ea aşternea cearşafurile în odaia musafirilor. Scotea din lăzile de zestre plapuma grea de lînă, pernele brodate şi două cămăşi ale răposatului, albe şi ţepene. Pica Gheorghe. Înăuntru era răcoare şi se auzea greierul casei. Se uita la fotografiile de pe pereţi. Întreba: - Asta cine e? Muierea ce să mai zică? - Cuscrul. -Şi ăsta? - Naşul de ne-a cununat. Uite colea pe Dumitru al meu cînd era la rigiment, c-a fost reangajat şi el! Oh, cînd mă gîndesc ce viată am dus şi cum mă mai chinuiesc acum... 156 Călifarul îi aşternea palma pe ceafă. -Ce faci? -Ttt! - Doamne fereşte... > - Doamne fereşte, pîn' te nimereşte! -Zău... Pungaşul avea o mustaţă rară şi ochi adînci, încercănaţi. Femeia, stătută, cu poftă de bărbat. - Lasă-mă, măiculiţă! -Nttt! Şi-i despica bluza cu zale de arnici. - Să ştii că strig la vecini! -Strigă! Şi-o pupa sub puful urechii, unde-i dulce carnea de muiere. - Barem stinge lampa, că se vede peste drum! Sufla hoţul în lampă. O năduşea. Ofta văduva-n plăceri. - Greu fără bărbat! - Greu, mie-mi spui? -îti plăcu, lele? - Îmi plăcu. Ostenea Gheorghe. Se ducea pînă afară. Îi dădea un ghiont lui Paraschiv, care se lungea pe unde apuca: - Fugi, puişorule, că se răceşte aşternutul! Se strecura zulitorul lxngă femeie, subţire ca trestia. Simţea tuta că nu mai este ăl bătrîn. - Fugi d-acilea, muceo... O dată o răsturna ucenicul, că era vîrlav, şi-i muşca ţîţele. Mieluşică se făcea văduva. Paraschiv dărîma patul cu ea. - Maică Precistă! se închina femeia. În aşternutul răposatului! Şi-i mai da sfîrcurile şi-l aprindea. Spre ziuă o lăsa dezvelită, horăind. Îl scula pe Gheorghe. Se apucau să strîngă cămăşile, cearşafurile, plapuma şi rufele din lada de zestre. Făceau două baloturi, le înnodau bine - văduva, moartă-n somn, nu-i simţea. Prin geamuri cădea lumina zorilor. Se auzeau cocoşii. 157 I Plecau frumuşel, deschideau poarta şi de aici erau în şosea cît ai clipi din ochi. La capătul comunei, găseau vreo căruţă. Se urcau. Ţăranul întreba ce-au în legăturile mari. - A murit mă-sa Iu ăsta! Şi-l arăta pe Paraschiv, care o dată se spăşea. Femeie bătrînă! Am înmormîntat-o şi i-am luat trentele, să nu le fure careva. - Dumnezeu s-o ierte! se închina romînul. La bariera Bucureştiului, mai cu frica poliţiei, mai cu îndrăzneală, u lăsau o sută în palmă şi tocmai la telali se opreau. Domnul Goldenberg îşi punea mîna în cap: - N-oţi fi omorît pe cineva?! - Se poate, jupîne? se fasolea ăl bătrîn. Nu mă ştii că hxcrczelegant, fără pagube... Se înţelegeau în preţ, şi pungaşii plecau uşuraţi, cu bani la buzunar. Uite aşa trecuse săptămîna. Încă întreba Paraschiv: - Unde-o fi Oacă? Unde-o fi Nicu-Piele? Unde-o fi Florea? Dar el, Sandu-Mînă-mică? Und' să fie? Se dăduseră jos la Alexandria dintr-un tren îngheţat şi trăseseră la o gazdă veche. Pe aici făceau pe tîrgoveţii. Nu-i ştia nimeni. Au bătut la geam. Ăl din casă i-a primit la căldură. Se pusese o bîhliţă de vreme, ploua. Le-a aşternut pături şi ţoale, încăperi avea, a făcut focul, nu-i mai găsea nici dracul în cîmpul ăsta. Bucuria lui Florea că dăduse de trai bun şi de somn. Bani aveau, au plătit tăinuitorului vinul şi demîncarea. Duminică au ieşit la tîrg, în piaţă, să vadă ce e de făcut. Nicu-Piele a scos şmecheriile lui din nădragi. Drept în mijlocul precupeţilor s-a oprit: - Care iei maşina, maşina?! Pentru bătrîne şi soacre mari! Maşina de băgat aţa în ac, un leu, un leu! Şi învîrtea între degete o sîrmă răsucită şi o aţă. Asta era momeala. Se apropiau leliţele şi cîrţanii. Se zgîiau la degetele lui. Oacă le umbla prin chimire. Tot au mai scos cîte ceva, mărunţiş, acolo. Au tras cu urechea, au privit în dreapta şi-n stînga. Oameni cu bani. Numai grînari. Loc de tîlhăreală. Pe şoseaua Alexandriei treceau zi şi noapte căruţe şi sănii pline cu saci. În zori, se întorceau negustorii de la Bucureşti, burduşiţi de parale. 158 Au mai stat pînă au început iar nişte viscole. Iarnă grea. Toată cîmpia Munteniei era acoperită de un omăt gros şi şoselele se înfundaseră. Noaptea cădea repede. Pungaşii jucau stos la căldură. Căsca Florea de plăcere: - Ce bine e... - Bine, ai? ,,.» - Aşa să-mi fie toată viaţa! - Îţi zice oasele bodaproste... Auzeau chiotele vîntului de afară. Pe geamuri se împleteau florile frigului. - Mă, ce fel de hoţ oi fi tu? se mira Oacă. - Hoţ pîrît, să n-am spor! rîdea Nicu-Piele. Şi mai răsuceau foiţele soioase: - Trei ochi! - Şapte ochi! scuipa Florea. - Doi pe-o coastă! Se înfierbîntau trosnitorii: -Damă! - Bărbosul! Afară se aşterneau nămeţii. Cîteodată se mai certau. Oacă începea garagaţa: - Mă, gloabă bătrînă, tu cu Treanţă eşti ruşinea hoţilor! El tăcea. Aşternea cărţile pe patul tare. - Dacă omoară cineva într-o noapte pe toţi carditorii, tu mori nevinovat, Floreo, m-auzi? adăuga şi Sandu-Mînă-mică. - Faci pe şolticu? Ai uitat că, pe vremea cînd omoram eu oameni, tu spuneai „uite, mamă, militarii"! Şi asta cam aşa era. Le închidea gura. După trei zile, cînd s-au potolit viscolele, au ieşit la drumul mare. Gazda avea un ciot de puşcă veche, cu ţeava retezată, şi o încărcătură de gloanţe. Au pîndit într-o pădure săniile negustorilor. Cînd s-a mai zbicit zăpada şi s-a făcut pîrtie, au ieşit grînarii cu încărcătura spre Bucureşti. I-au lăsat să treacă. Să fi fost cinci-şase tîrlii, pline. Hoţii au făcut un foc de vreascuri şi au aşteptat. Pe la patru după masă, zăpada albăstrise. Soarele şters, depărtat şi rece, se rostogolea peste coroanele despuiate ale fagilor. În pădurea Munteniei venea o noapte sură şi înfricoşătoare. Vîntul lovea trunchiurile subţiri şi drepte. I-a 159 luat o frică pe pungaşi! Se uita Horea împrejur, se uita Oacă. Nu erau obişnuiţi. Parcă tot mai bine era în mahalalele lor, la golitul buzunarelor! Pe cerul lucios şi verde răsăriseră stelele. Auziră din depărtare chiotele negustorilor beţi. Zurgălăii săniilor sunau uşor în aerul rece. Puseră mîna pe retevei şi lăsară focul. S-au apropiat de drum. Se auzeau şinele de fier tăind zăpada. Iute i-au cădulit pe grînari. Florea a ridicat ţeava scurtă a puştii şi-a tras un foc spre cer. Caii din fată s-au speriat şi-au răsturnat săniile. Din mestecăniş, au sărit ceilalţi cu pari în mînă. - Ho! a strigat Nicu-Piele. Mierliseră negustorii. - Banii! a zis Oacă. Florea le-a descheiat chimirele, le-a deşertat băierile şi cînd le-a strîns sutele în nădragii lui, Sandu-Mînă-mică a lovit caii, şi săniile au luat-o razna pe cîmpul întins şi nesfîrşit. În urmă, hoţii rîdeau cu munile pe burtă. - V-a plăcut? i-a întrebat Florea. - Măi, ai dracului mai sîntem! se mira singur Oacă. Au stins focul şi-au plecat pe furiş înapoi la gazda lor. După o săptămînă picară şi ceilalţi doi: Gheorghe cu ucenicul. Trebuiau să stea ascunşi, să nu scoată nasul afară, că umblau poterele primprejur. Codoşul se uita pe geam şi ofta: - O, nu mai vine ea vremea aia bună, să trecem pe la simigii, să le luăm cîful! Ce zici, Paraschive? Ăl tînăr privea salcîmii despuiaţi din curtea gazdei şi căsca. În crengi ţipau ciorile şi o dată umpleau cerul cu o ploaie neagră. - De, bine-ar fi, mormăia şi Oacă, să ne mai tîrîm la soare, să mai vedem şi noi o gură de iarbă... Sandu-Mînă-mică ar fi luat-o razna. Nici să stea pe loc nu se putea, fie ce-o fi. Cînta încet, privind drumul de tară: Trei fn lume nu se poate: Să scape omu de moarte, Să-ntinerească nu poate, Să le iubească pe toate... N-au avut ce face şi-au plecat spre Bucureşti, grămadă. La bariere, chip de trece. Mişunau presării. Abia au avut timp să se adăpostească 160 Într-o bina părăsită. Nicu-Piele a bătut nişte uluci pe la geamuri, să nu intre viscolul, şi au aprins un foc mare. Dormeau pe grămezi de nisip, mvelindu-se cu cojoacele. Gheorghe, mai bătrîn, a scormonit ce-a scormonit, a găsit o grămadă de bălegar. -La adunat cu unghiile. Rîdea Oacă de el, dar rîdea degeaba, că n-a fost chip şă iasă unul afară mai mult de-o săptămînă şi-a început ramazanul cel mare. Cu trei puni în traistă n-au dus-o nici două zile. - S-au pus pe capul nostru, vor să ne dibuie! se căina Sandu, într-o seară -la podidit pe codoş. A dat un plîns în el de nu se mai potolea. ; - Ce-ai, mă curcă? -la luat Piele în rîs. - Nu ştiu. Mi s-a urît. M-a făcut mama inimă slabă, n-ar mai ajunge-o ţarina! Că la fel era şi ea de izmenită! Una-două, pişa ochii... Îi era frig şi se acoperise cu bălegarul strîns. Nu-l mai ţineau oasele bătrîne şi-i era şi foame. - Plîngi ca o muiere beată! se strîmbă Oacă la el. Florea îi apucă de mînă: - Ce-ai, mă Treanţă? Nu-ţi place, mă? -?? - Zi-i, mă... - Nu ştiu, m-apucă o streche. Parcă aş vrea să vă las, să mă duc în lume, să mă fac om cinstit, dar mi-e frică. Cînd mă trezesc din somn nu vă văd. Vă caut şi-mi pare bine că sînteţi lîtagă mine... Tăcu. - Ti s-a urît cu fugitu, Gheorghe, zise Sandu Mînă-mică, de, ia să ai o casă şi să stai cu ibovnica lîngă tine, la căldurică, aşa cum stau alţii... Ceilalţi Q priviră. Şi-acum îl ustura sufletul pe şuţ de Didina. - Dar bani de unde? întrebă posomorit Piele. Că ne-am apucat să furăm icoane în loc să ne vedem de păcatele noastre. Stăpînul şi-a luat partea lui, ce-i pasă de amărîţi, că stau cu comisarii-n cîrcă!... - Bani, bani! se răsti la ei Florea. Dacă vreţi bani de ce nu vă luaţi după milogul ăsta de Gheorghe, să vă faceţi oameni cinstiţi, să v-apucaţi de muncă... Oacă rîse fără veselie: - Să muncească el, că-i prost! Dacă munca era bună, o luau pricopsit» şi p-aia! Fiecare cu cinstea lui! Trebuie să fii prost să te duci să-ţi dai libertatea pentru un pumn de biştari. Nu te uiţi la pîrliţii 161 ăia din mahalale?! îi stoarce pînă le iese şi sufletu şi ce pricopseală mare dă pe capul lor?... Abia au ce număra! Noi sîntem boieri, mă Floreo. Că mai iei cîte o mardeală şi-un an, doi, de puşcărie, fleac! Nu tu stăpîn, nu tu nimic... - Da pe Bozoncea-l uiţi? cîrîi cu glasul lui dogit ăl bătrin. Paraschiv trăgea cu urechea şi nu spunea nimic. Nici în ceata asta hoţii nu erau ca degetele de la o mînă. Sub vorbele lor, ucenicul le simţea pizma. - Şi dacă ar fi la o adică, să nu mai meargă cu prăduiala, de ce să ne luăm? întrebă Sandu. Paşte iarba pe care-o cunoşti, zicea taică-miu, care se numea că tot hot fusese la viaţa lui. Lasă-i pe alţii să se zbată, să se omoare. Tu să trăieşti din ce dă pe de lături. Pace să fie şi să ai de la cine fura. Că o dată trăim. Ce-i pe lumea ailaltă, lasă-i pe popi să se gîndească. N-o să te faci înger! Oacă se amestecă şi el, că-l mînca limba: - Parcă cine nu fură în lumea asta? Numai că unii se numesc cinstiţi, şi proştii plătesc oalele sparte. Dacă ar fi să-l judeci pe fiecare, noi sîntem buni să stăm în rai, marafeţilor! Că luăm de colo un pic, de colo un pic? Cinstea-i aşa, o broboadă - care-i mai arătoasă, aia ascunde mai multe. C-avem şi oameni pe suflet, asta-i altăceva. Aşa e meseria. Dai şi scapi. Ce, parcă vrei? Ţi se pune unu nainte, nu poţi să-ţi laşi libertatea, să te dai legat... Gheorghe îşi simţea maţele subţiate de foame. Ca să mai uite, se amestecă şi el: - Aşa e, dar mi se face sufletul criţă cînd mă gîndesc cîţi bani mi-au trecut prin mînă şi nu m-am ales cu nimic. Sandu-Mînă-mică scuipă într-o parte: - Bă Treanţă, nici nu ştim noi ce bine ne e! Păi să iei unu de pe stradă şi să-l întrebi o dată, da ştii, aşa, la fix: „Ia spune, nenică, cu ce te-ai ales? Ce-ai făcut la viaţa (a? Ai strîns bani, ţi-ai ridicat odăi, ţi-ai adus muiere la aşternut, ai copii, să fie la dumneata, da altceva?" - Adică ce? întrebă Nicu-Piele din colţul lui. - Aşa, vreo nebunie, s-arunci într-o noapte cu banii pe fereastră, să nu-ţi pese ce-o să fie a doua zi... - Oamenii-s urîţi, strîmbi, tu-le neamul lor! se amestecă Paraschiv. Ca cîinii! Mîrîie dacă te-apropii de ce-i al lor. Da ce-i al lor? Cine-a făcut împărţeala asta? Cine ţine legile în palma lui? Păi să-l judec eu, să-l întreb pe fiecare: Tu de ce ai, mă, mai mult decît cutare? Da cutare 162 de ce are, mă, mai mult decît tine? Ia să netezesc eu, să-mi daţi mie ce rămîne peste ce vi se cuvine, să le dau şi ălor de n-au de loc... Ucenicul ar fi vrut să mai spună cîte ceva, dar îşi înghiţi vorbele. Pentru că şi pe staroste ar fi trebuit să-l întrebe de ce face totdeauna prăduiala în două: jumătate şi-o opreşte lui şi jumătate le-o aruncă celorlalţi, ca unor dini. În noaptea aia, codoşul s-a dat lîngă el. Era frig, frig. -La acoperit cu un strat de baligă: - Miroase, dar ţine de cald, i-a spus. Ăştia fac pe oamenii subţiri, dar tremură bine... Gheorghe fuma întins pe spate, cu coatele în grămada de nisip. Alături mai mocnea încă un rest de foc. Rămăsese numai un miez fierbinte cît un ban, care pîlpîia. Lumina lui putină juca pe feţele ostenite ale pungaşilor. Mînă-mică horcăia, Nicu-Piele se întorcea cînd pe o parte, cînd pe alta. Ăl bătrîn privea bilele schelei. Avea nişte ochi posomoîţi şi sub buză i se adîncise o dungă neagră. - Nu dormi? fl întrebă Paraschiv. -Nu. - De ce? - Nu mi-e somn. De pe ziduri curgea molozul. Îl auzeau cum picură pe scînduri ca o ploaie. Mirosea a var stins în apă şi, din pereţii de cărămidă, netencuiţi, se răspîndea un iz de casă nouă. Celui tînăr u îngheţaseră ţurloaiele. Mai aruncă o şipcă şi focul se înteţi. Lumina crescu pe zidurile umede. - Uite aşa, patru pereţi să am, Paraschive, ai mei să fie. Să nu mă dea nimeni afară. Să stau cum e acu, să-mi fac un foc şi să ies din cînd în cînd în curte la porumbei, să-i chem: gu-ru, gu-ru, gu-rrruuu. Ei să mi se-aştearnă-n palmă, să ciugule, şi eu să le mîngu penele: na cu tata, gu-ru... Ochiosule, na cu tata, gu-ru, gu-ru... De ce-o fi omu păcătos, mă ucenicule, legat de patru pereţi, de lucruri? Ptiu! Că-i ascultam adineaori pe ăştia. Mi-e că odată ne lasă starostele şi pleacă cu Didina lui, şi noi? Ca puii de potîrniche... Paraschiv se ridică într-un cot şi privi înjur. - Dac-ai să m-asculţi pe mine, te fac om, ai auzit? -Ce-i? - Să m-ajuţi cînd ţi-oi spune eu... Gheorghe trase cu urechea la ceilalţi. 163 - Ce, ţi s-a urît cu binele? Si pe urmă, după o scurtă şovăială, îi întinse mîna: Bine, dacă vrei tu, o să împărţim amîndoi ridichea şi covrigul... Si de atunci, înţeleşi au rămas, fraţi de cruce, peste prietenia celorlalţi. Se înteţise ramazanul. Nu mai era chip să se mişte nici unul. Morţi au şezut, nemîncati, nebăuţi. O zi, două, a mers. Pe urmă a început să-i scurme şi mai rău foamea. Vai de mama lor ce-au păţit! Era şi-un frig de nu te mai sculai. Nicu-Piele privea cu jind la bălegarul codoşului. Slăbiseră, le crescuseră bărbile, erau palizi de vedeai prin ei. A şasea zi, Ciupitul a avut un vis grozav. Era într-un leşin lung, abia se ridicase în coate. Ochii i se măriseră şi se adînciseră în fundul capului. Se acoperise cu nisip, parcă era sculat din morţi. A ridicat mîna lui osoasă şi le-a spus: - Să vedeţi, fraţilor, ce mi s-a arătat azi-noapte... Se făcea că Dumnezeu mă luase la el. Şi ce de stele erau împrejur! Colţoase, strîmbe şi stinse ca nişte felinare, parcă ar fi turnat cineva gaz peste ele şi le-ar fi dat foc. Deasupra atîrna luna, buboasă ca o curviştină, fleaşcă era, moale, şi de-o atingeai sărea puroi din ea. Nu mai lumina. Ruginise şi arăta ca o tinichea. Împrejuru meu, numai îngeri. Nişte copile cîrne, cu ciorapii sumeşi, cu luminări în mînă. Se uitau la mine şi-mi ziceau: „Bine c-ai nimerit, Oacă, să ţi-l arătăm pe Dumnezeu, haide-n-coace!" Atîrnau joarţele de pe ele şi-n picioare aveau botoşei rupţi care nu s-auzeau. Am mers ce-am mers, şi -lam văzut şi pe Dumnezeu. Şedea cu nişte coarde pe genunchi şi le coţăia. Eu am dat să zic ceva. Îmi luase glasu! Parcă eram căzut din leagăn. Şi-n faţa lui era o masă întinsă, fraţilor, ce mai masă! Numai curcani fripţi şi găini de săreau din oalele în care fierbeau. Şi cîrnaţi, şi salam, şi pune... Îmi lasă gura apă şi-acu. Am întins mîna să-nfulec ceva, parşivul de Dumnezeu mi-a tăiat zarurile: „Nu se poate, Ciupitule! Tu eşti pedepsit să stai şi să te uiţi cum beau eu cu sfîntu Petre bere la metru!" Şi s-au apucat, mînca-v-aş ochii, să pilească! Şi parcă erau mai mulţi şi înşirau sticlele lîng-un zid. O sută, două sute, nu ştiu cîte erau. Se făcuse sfîntu Petru cît o bute, da nu plesnea. Băga-n el şi rîdea la mine: „Ar mînca gura ta, Oacă, o corcoviţă?" „Ar mînca, sfinte Petre!" i-am zis eu. „Da o aripă de găină ar mînca gura ta, Ciupitule?" „Ar mînca, 164 sfinte Petre!" „Nu se poate. Stai şi te uită!" mi-a arătat el cotul. Si pe urmă, parcă aduseseră şi lăutarii, pe Mitică Ciolan cu ai lui. Guristul îmbătrînise de tot, dar se ţinea. De la poarta raiului începuseră să cînte. „Ia zi-i, Anghele", s-a răstit bunul Dumnezeu la armonist. Dumitru bătea coardele cu degetele. Plîngea sfîntu Petru, plîngea curvarul de Dumnezu, plîngeau şi muierile de pe genunchii lui... „Ce-aveţi, mă beliţilor?" m-am răstit la ei şi m-am hîit. la îngeraşii din jur. M-am ridicat de la masă şi-am început să joc geamparalele pungăşeşti. O dată s-a-nveselit tot raiul! S-au aprins şi stelele alea moarte, şi luna... „Aşa! Aşa!" făcea Dumnezeu cu mîna pe şoldurile muierilor. Şi le răsucea cînd într-o parte, cînd în alta. Jucau şi îngerii şi sfîntu Petru, care-şi pierduse şalupele. Cînd i-am ostenit, am rămas singur, jucînd. Obosiseră şi lăutarii, da nu i-am lăsat. „Haide, ha! Zi-i, Dumitre, că m-anticăresc..." Mi se aprinsese obrazul şi din ochi îmi ieşea un fum gros, care acoperea tot ce era împrejur. O dată am horcăit şi-am căzut pe spate. Pe gură mi-a ieşit tot sîngele din mine, un şuvoi ca miezul vişinei... Oacă tăcuse. Nicu-Piele s-a ridicat cu greutate şi 1-a privit. Pe pieptul hoţului se vedea o pată întunecată de sînge. - Mă, ce-i cu tine, mă? a strigat. S-au ridicat şi ăilalţi. Ciupitul avea un obraz vînăt, îngheţat. - -La mîncat fript oftica! a zis Sandu. Trebuie să-l ducem undeva de aici. Oacă nu se mai mişca. Pomana lui Mielu Dincolo de Podul Basarab, unde începea o ulicioară a lăutarilor, trecătorul putea zări o casă galbenă cu două caturi, cam prăbuşită într-o parte, cu balcoane înguste, împrejmuite cu lemn, de pe care se luaseră cîteva rînduri de vopsea. Scări întortocheate, cu trepte ştirbe urcau pînă în faţa unor uşi joase. Trebuia să le împingi bine cu umărul ca să se deschidă. Clădirea era un fel de hărăbaie întunecoasă, cu ferestre oarbe, dînd spre o curte înghesuită, totdeauna nemăturată. Cîtiva pomi uscaţi îşi ridicau coroanele sărace pînă la înălţimea geamurilor de sus, dincolo de care vegheau, neosteniţi, ochi curioşi. Jos, la intrare, se afla brutăria proprietarului, domnul Bică-Jumate, o sală lungă cit un vagon de tren, cu trei cuptoare. Printr-o uşă, intrai într-o încăpere cu pereţii acoperiţi de rafturi şubrezite. Mirosea greu, a făină acrită. Înăuntru, despuiaţi pînă la brîu, roboteau lucrători, cu feţele albite, slabi şi palizi, purtînd pe cap scufe de pînză, să nu-şi pîrlească părul la dogoarea cuptoarelor, în care ardea un foc neostenit. Jupînul cobora pe la trei, cînd încă nu se lumina de ziuă, îmbrăcat numai într-o cămaşă de noapte, încerca maiaua cu degetul, striga la slugi să se grăbească şi urca iar scările întunecoase pînă la el în odaie. Locuia într-o cameră mare, murdară, plină de turtii şi hîrţoage, nemăturată cu lunile. Aprig proprietar! Se putea spune că scosese aur din mîinile lui. Lumea îl ştia cum începuse: cu două sute de metri pătraţi în buza gropii lui Ouatu, o întindere tare, acoperită de gunoaie, pe care 166 chivuţele de strîngeau trenţe la rampă ridicaseră nişte şandramale acoperite cu tinichele vechi, să nu le bată soarele. Să-l fi văzut, nu dădeai doi bani pe el. Era un ăla neajutorat şi slut, că de-aia i se zicea şi Jumate. Numa inimă-n el. Nu mînca, nu dormea. Semăna cu un gîndac de gunoi, aşa cum Q ştiau oamenii, verzui la faţă, cu dinţii căzuţi, tot căutîndu-se prin buzunarele pline de poliţe şi chitanţe. Împrumuta bani. Îţi dădea cinci, îi înapoiai şapte. Nimeni nu ştia de unde picase. N-ar fi iertat nici pe tat-său pentru un leu. Bun în socoteli, ştia ţifrele şi jocurile lor, avocat să fi fost, şi nu-l dovedeai. Cum făcuse, cine -lo fi sfătuit, cumpărase o curea de pămînt la rampă. Pe nimica. Chivuţele strîngeau tinichele şi cîlti, le adunau grămadă, le vindeau. Pe locul lui! Le lua chirie. Ce s-au gîndit muierile: „Ia să ne ridicăm şi cfte o magherniţă, s-avem unde pune capul". Asta era altă chirie. Azi una, mîine alta, s-au întins. Se umpluse rampa de colibe. Să fi dat să fugi! Trăiau ca viermii, cîte trei la un loc, cu copiii după ele. Acolo mîncau, acolo dormeau. Cînd ploua mai tare, se duceau dracului acoperişurile şi trenţele. Plîngeau cîte o săptămînă. Domnul Bică-Jumate nu ţinea seama de asta. El la zi-ntîî se înfiiţa după chirii. Acum, nu era mare lucru zece lei pe lună, dar la sărac şi-un capăt de aţă atîrnă greu! Chivuţele cereau îngăduinţă: - Domnu Bică, mai lasă-ne cîteva zile, n-avem... Proprietarul rînjea: - Eu vă las, da vă costă! La mine-i ca la bangă. Că am şi eu afacerile mele! Le punea să apese cu degetul sub slovele scrise strîmb pe chitanţele pregătite dinainte. Încet-încet, muierile se trezeau vîndute cu totul. Ce cîştigau, în buzunarele slutului se scurgea. Nu trecu mult, şi nu-l mai cunoşteai. Se înţolise, făcuse burtă, lumea zicea că are case în altă mahala. Umbla duminica pe Griviţa în trăsură, se fudulea, ţinea o ibovnică, o îmbrăcase, o încălţase. Cine mai era ca el? Cam îmbătrînea şi-l învinsese lăcomia de bani. A dat dracului toate tîrfele, a vîndut ce avea şi şi-a ridicat o brutărie lîngă ulicioara lăutarilor. Credea că o să împărătească pămîntul. Iar s-a aşezat cu poliţele şi dobînzile pe cartier. Veneau oamenii, se rugau de el, le lua pielea. Stătea singur ca un huhurez în cămăroaia lui de sus, nu dormea, cu frica în sîn să nu-l fure careva. Auzise de hoţii Cuţaridei, tocmise un sergent de-l veghea noaptea. Ţinea cu pîine mahalaua, pe ceferişti, Grantul şi Filantropia. Avea un om de credinţă, robul său, Mielu, un 167 haidamac de ridica un camion în spinare, cu cal cu tot. Credincios, nu ti-ar fi risipit un franc, s-ar fi omorît cu străinii pentru jupînul lui. Îi plătea ce-i plătea, mai nimica, u da casă şi masă. Casă, adică să doarmă în podul clădirii cu două caturi, pe nişte ţoale, vara, iar iarna în brutărie, cu lucrătorii laolaltă, lîngă cuptoare, că tot ardeau lemnele pentru fabricarea pîinii. Masă, adică să mănînce pune cîtă vrea, o ciorbă de roşii la două zile, duminica o tocană şi, în rest, ce da Dumnezeu. Mielu nu crîcnea. Era un băiat de la tară, zicea bogdaproste că găsise unde să-şi odihnească oasele. Iarna scotea dintr-o magazie sania jupînului, îi ungea tălpicile, le repara, schimba şinele de otel, zbura cu jimbla în cartiere. Vara, iar era bine. Drumurile pline de gropi nu-l înspăimîntau. Mai mare dragul să stai pe capră, să dai bice calului, cu căruţa plină. Numai cînd se topeau zăpezile începea balamucul. Domnul Bică adăpostea sania şi scotea droaşca de tablă, cu arcuri vechi de otel. O vopsea bine, punea un zugrav să-i scrie numele cu literele cele mai mari, ungea osiile roţilor şi striga la el: - Gata, puturosule? Treci de încarcă pîinea! Mielu aducea iapa din grajd, că o iapă avea domnul Bică, mică şi îndesată, ţinută bine cu nutreţ, o bătea pe burta caldă, u potrivea hamurile şi fundele, gătită, mă rog, se numea c-a venit primăvara. Dar asta însemna că iar n-o să doarmă destul, că începea hîrţuiala. La patru, cînd se întorcea, după ce dădea socoteala jupînului, trebuia să spele căruţa, să-i cureţe arcurile de noroi, lasă ţesălatul calului, maturatul grajdului şi altele; ieşea sufletul din el. Numai că se obişnuise. La cinci de dimineaţă, pornea cu căruţa plină pe poarta brutăriei. Jupînul îi număra cornurile şi pituştile de doi lei. La coada căruţei, lăsa trei sute de pîini, tari şi negre, să fie la îndemînă. Într-o parte stăteau franzeluţele cu lapte şi japonezele împletite iscusit. Să tot vinzi! Scuipa în palme, pocnea din bici şi iepşoara bătea caldarîmul Griviţei, vesel, mîncată bine. Calea Negustorilor abia se desluşea. Roţile săltau prin gropile acoperite de noroi. La casele evreilor se aprindeau lămpile. Mirosea încă a zăpadă, dar frigul nu mai avea atîta putere. La pod, bătea spre cîmpul Tăcăliei, pe lîngă cărămidarii, pe drumurile proaste ale Grantului. Cînd se lumina bine, trecea de Puţul Dracului, unde omorîseră unii o femeie, şi lua străzile la rînd. Se dădea jos de pe capră şi striga în poarta fiecăruia: -Punea! ,-; 168 În mahalaua asta lăsa o sută de pîini negre. Pe la opt întorcea droaşca şi mîna spre Cuţarida. Mai tîrziu de ceasurile nouă nu ţi-ar fi intrat în gura Filantropiei. Lăsa şi ceferiştilor o sută de bucăţi şi apuca spre groapă cu marfa rămasă. De franzele şi de cornuri nu s-atingea. Astea erau pentru pricopsiţii de dincolo de Tarapana. La ei pica tocmai pe la unsprezece, unsprezece şi jumătate, cînd făceau cucoanele ochi, că astea dormeau mai mult, de, obrazuri subţiri, nu puteai să le scoli cu noaptea-n cap! Vara şi iarna era mai uşor. Iapa trăgea, era o plăcere să te salte arcurile, să fluieri şi să pocneşti din coada biciuştii. Cum cădeau ploile începeau necazurile. Uşoară, uşoară, dar căruţa tot se înfunda în noroiul Cuţaridei. Împingea Mielu, ridica de osii, îi mai ajutau şi mahalagiii, pentru că pe o astfel de vreme îl aşteptau la pompă, lîngă circiumă. Mirosul de pîine proaspătă pătrundea prin ferestrele deschise, îţi muta nările. Copiii lăsau joaca şi îi speriau calul, trăgînd cu praştiile în tabla droaştei, strigînd: - A venit căruţa cu pîine! A venit căruţa cu pîine! În Cuţarida, Mielu lăsa şi cîteva pituşti împletite pe care le avea pregătite în lada de sub capră: două pentru cîrciumar, două pentru popă şi cîteva chifle pentru Mariţa, ghicitoarea. Cînd le împărţea, calicii se dădeau mai într-o parte, cu ochii lacomi. Ene, ştirbul lui Fanache, mai îndrăzneţ, cerea Linei: - Tanti, dă-mi şi mie un coltuc din ăsta! În mînă avea bucata de pîine neagră, atunci cumpărată de ta-său şi ruptă. Muierea se răţoia la el: - Să-ţi cumpere mă-ta şi ţie dacă ţi-e poftă de franzelă! şi intra în casă, acoperind pituştile cu şorţul. Ştirbul privea bucata din care ieşeau aburi calzi. Bună şi asta! Cam acră, e drept, dar pîine. Rîdea ca prostul la ăilalţi copii din jur: - Lasă, bă fraţilor, că mi-a spus mie tata: pe lumea ailaltă noi o să mîncăm pîine albă şi picopsiţii or să se uite şi-o să le lase gura apă! Şi-şi vedea mai departe de dambiluşca lui, pe care o lovea cu biciul, în timp ce mesteca miezul pufos, făcut mai apoi cocă în burtă. Auzea Mielu, îi era milă, le-ar fi dat de pomană o pituşcă, dar cine-o plătea, că avea pîinile cu socoteală! Cînd stătea soarele sus, proţap, trecea pe la Tarapana înapoi, cu căruţa goală. Tabla droaştei zdroncănea pe drumul prost al 169 Filantropiei. Sluga lui domn' Bică se oprea sub un salcîm, la umbră, lega hăţurile de un cui bătut anume în capră, se dădea jos, îşi ştergea frumos fruntea de sudoare şi se aşeza pe trotuarul de pămînt. Scotea taşca în care ţinea banii, şi-i număra. Căuta un creion bont şi o hîrtie în brîul gros ce-i lega strîns mijlocul. Alături, în praf, aşternea paralele. Dacă bătea vîntul, ţinea hîrtiile de cinci lei sub o piatră, mărunţeii fişic-fişic, părăluţă pe părăluţă, să nu se risipească ceva. După ce termina cu număratul, deschidea uşa căruţei, pe care avea însemnaţi datornicii cu creta. Punea şi linia. Ăştia erau săracii Cuţa-ridei de plăteau la chenzină. O dată isprăvită şi numărătoarea lor, trăgea o bară pe hîrtie sub socoteală şi aduna. Mai scuipa în palmă, lua iar piesele de doi lei, una cîte una, să nu iasă greşeală. Buuun! îi mai rămîneau şi lui cîţiva mărunţei. Îi aduna într-o cîrpă murdară şi-i ascundea sub brîul gros. Aia era averea lui, nu s-atingea jupînul. Ce-i al stăpînului e-al stăpînului, ce-i al lui, al lui! Treabă cinstită. Mulţumit că-i ieşiseră socotelile bine, făcea o cruce mare, mîngîia calul pe coamă şi se urca în droaşcă. De-acum putea să fie liniştit. Şi era bine că ţinea un soare blînd şi o fericire de cer deasupra. N-ar mai fi plecat Mielu de la domnul Bică, ce să zic, cît e pămîntul. Numai că într-o luni, cam după lăsata-secului, se petrecuse un lucru care merita să te facă să scuipi pe lumea asta de rabdă atîtea strîm-băciuni... Tot trecînd el prin Cuţarida, a auzit de la unul, de la altul că la rampă ar fi locuri de vînzare. Ce s-a gîndit Mielu: de slugărit, n-o să-l slugărească pe domnul Bică o viaţă întreagă! Dacă şi-ar cumpăra şi el o palmă de pămînt să-şi ridice cu timpul o magazie, să aibă un loc unde să pună capul şi să zică: al meu este! Că doar nu s-o isprăvi norocul tocmai la el! Zis şi făcut. A început să strîngă. Azi un ban, mîine altul, a făcut o sumă. S-a dus într-o dimineaţă şi pe la primărie, a întrebat. Nu era scump, dar lui nu-i ajungeau banii, şi un pungaş de funţionar de-acolo, văzîndu-l aşa, cam prost, i-a spus că, dacă nu se grăbeşte să ia un lot, se vinde tot, şi alt pămînt, mai la faţă, -lar costa o groază de parale. A socotit Mielu ce-a socotit, îi mai trebuiau cinci sute de lei mari şi late. Cînd nu le ai, vai de lume! De unde să ceară, de unde să ceară? Ia să se ducă la jupîn, că 1-a slujit, n-o să închidă din ochi tocmai acum, la nevoie. O să se uite şi la fruntea lui. Banii o să-i plătească el cu timpul. Socoteală bună, numai că nu cunoştea sufletul stăpînului. 170 Vreo trei zile s-a codit. Pe Bică ii ştia cît e de hapsîn, dar dintr-atît n-o să sărăcească! În lunea aia, după lăsata-secului, s-a sculat de dimineaţă cu inima bucuroasă. S-a dus la pompă, în curte, şi-a lepădat cămaşa de pe el, a dat drumul la apă, s-a răcorit, şi-a spălat faţa, a băut şi-o gură bună, să-i ţie pe drum de sete, şi a strigat la lucrători: '* - Bună dimineaţa, s-a trezit jupînul? - Acum se dă jos să-ţi numere pîuule. Unul încă rîdea cu el: - Cum ai dormit azi-noapte? - Cum să dorm? Repede... În brîu, Mielu avea toate paralele strînse. Dacă jupînul îi dădea restul, putea să se ducă la primărie să-şi plătească locul. Ar fi fost cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Pînă să coboare domnul Bică, a scos iapa afară, a stropit osiile căruţei cu un furtun, i-a pus niţel catran la încheieturi şi, cînd 1-a auzit tropăind pe scările de lemn, i-a ieşit înainte: - Să trăieşti, stăpîne! - Bună dimineţa, i-a răspuns domnul Bică, duhos. Îşi trăsese numai pantalonii şi i se vedea pieptul păros prin despicătura cămăşii de noapte. O dată a simţit sluga că-l taie cineva la inimă cu un cuţit. Jupînul stingea lămpile din curte, să nu se facă risipă de gaz. Vîntul ridica praful de pe pavaj. Sus, la ferestrele chiriaşilor se luminau geamurile. Calul bătea cu copita. Înţepa un friguleţ de primăvară. Îngheţase sufletul în Mielu. S-a apropiat iar de stăpîn, şi i-a spus cu gura pe jumătate: - Domnu Bică, aş avea o rugăminte... Jupînul s-a întors mirat spre el, cu ochii mici, de nedormit ce era. - Ce-i? - Ce să fie... - Spune, mă prostule! Parcă a mai prins curaj Mielu. - Domnu Bică, aş avea o mare rugăminte... -Ei? - Domnu Bică, am strîns bani să-mi cumpăr un loc în gura gropii, să am şi eu un metru de pămînt al meu... - Ei? a mormăit stăpînul. - Şi nu-mi ajung banii... 171 - Şi ce-mi spui mie? Se răstise. Avea o voce spartă, cum au toţi bărbaţii vocea dimineaţa, dar slugii i s-a părut că 1-a supărat. - Domnu Bică, a început iar cu inima cît un purice, mai îmi trebuie cinci sute de lei. Cu împrumut. Nu-i mult, dar nu-i am şi-mi trebuie... Jupînul i-a întors spatele. Mielu, după el. - Domnu Bică... - De ce-mi spui, mă, mie toate astea? - Păi cui să-i spui? Nu eşti dumneata stăpînul meu, de-mi dai pune să mănînc? - Îţi dau, sigur că-ţi dau, făcu Bică-Jumate gînditor, şi dacă-ţi dau, acuma trebuie să-ţi fac şi case? Iar voise să plece. Sluga, nimic. - Domnu Bică, cinci sute de lei nu-i cine ştie ce... Jupînul a ridicat sprîncenele mirat. Parcă nu-i venea să creadă că aude bine. - I-auzi colo! Ce spui? De ce nu mai aştepţi să strîngi şi restul care-ţi trebuie? - Nu se poate. Mi-a spus unul de la primărie că dacă nu cumpăr acum, loturile astea mai ieftine se vînd, şi rămîn cu buza umflată. Pe urmă o să-mi trebuie bani mai mulţi... Domnul Bică se ţinea dîrz. - Mă Mielule, eu dau banii cu dobîndă, mă, şi ţie nu-ţi pot lua dobîndă, aşa că mai bine nu-ţi mai împrumut. Mă, eu sînt cămătar, mă, că aşa mă ştie o lume întreagă. Bani fără dobîndă de la mine din mînă nu pleacă, mă, că nu mai mi-ar merge bine altfel, auzi tu? Şi apoi e luni, mă, şi cine dă lunea nu-i merge bine toată săptămîna. Ce, tu vrei să mă nenorocesc, mă? Haide mai bine să numărăm pîinile, că s-a făcut tîrziu... Nici nu ştiu cum s-a urcat pe capra căruţei. A dat în cal, -la lovit de două ori cu biciul. A plecat ca din tun. Scăpărau copitele iepei, nu altceva. De băut, nu mai băuse de la Crăciun Mielu. S-a oprit tocmai la gară, la o cîrciumă care atunci îşi ridicase obloanele. Negustorul stropea duşumelele cu un maţ de cauciuc. A dat bună dimineaţa şi a cerut o ţuică mare. După aia a mai cerut una şi încă una. Cinci ţuici mari a băut. Capul lui, cît burta iepei. Se învîrtejeau toate cu el. Vorbea singur pe capra droaştei: - ...Zi, d-aia ţi-am slugărit eu atît, domnu Bică? D-aia ţi-am dat banii dumitale pînă la ultimul creiţar, nu m-am atins de ce-i al dumitale... 172 Şi răsplata care-a fost? Ai? Că nu poţi să-mi dai şi mie cinci sute de lei cu împrumut... Parcă ce-i cinci sute de lei pentru dumneata, domnu Bică? Nimica toată. Asta e! Da dumneata nu dai lunea că-ţi merge rău, auzi! îţi merge rău, ai? Da ia să te iau eu şi să te întreb, cîte mii de lei ai sub pernă? Şi de unde le ai, domn' Bică, de unde le ai? Din munculiţă mea, a altora, a proştilor de te slugăresc cinstit şi-ţi dau banii pînă la ultima ultimii. Calul nu mai ştia încotro s-o apuce. A luat-o spre Cuţarida. S-a trezit Mielu în capul mahalalei, făcut pămînt, sus, în scaunul droaştei. Lumea, pflc, în faţă la Stere. Îl aşteptau de cu dimineaţă. Se uitau babele spre Griviţa, copiii spre Filantropia, doar l-or zări. - Da ce-o fi, soro, de nu mai vine zevzecu? întreba-baba Marghioala. - Ce să fie? O fi luat-o şi el de lunea! adăugase Aglaia. Tinca, de faţă şi ea, îşi pusese mînă la gură: - Nu-i adevărat! Nu bea Mielu. Parcă nu-l cunoaşteţi? Umblă ca ceasul. Cine ştie ce i s-o fi întîmplat... Şi pînă să pice droaga de fier, se strînseseră muierile deoparte, bărbaţii, cîţi erau, de alta; pe cimentul din faţa cîrciumii lui Stere, copiii. Ei n-aveau altă trebă. Cei mai mari erau duşi la şcoală, dar ăştia, nerăsăriţii, scoteau dambiluştile şi biciul - şi ţin'te, joacă! Ene avea cea mai frumoasă dambiluşcă din groapa lui Ouatu, făcută de ta-său, la Halta Griviţa, cu strungul. Mare cît o ceapă şi ascuţită, se învîrtea o zi şi-o noapte, dac-o lăsai. Băiatul doar o mîngîia cu coada biciului, privind mîndru împrejur. Se uita Petre, se uita Beghe, frati-său, fetele lui Chirică nu-şi mai luau ochii. Ene o spoise pe deasupra cu vopsele; cînd se învîrtea ziceai că-i curcubeu, nu altceva. La mijloc îi potrivise şi un punct roşu, care se micşora şi se mărea, după cum juca ţinta de sub ea, mai repede sau mai încet. În faţa cîrciumii, negustorul întinsese vreo zece metri pătraţi de ciment, puteai să joci pe ei. Din mai, scotea mesele sale de fier cu craci, le desfăcea, ştergea feţele pătrate cu o cîrpă, dădea cu mîna la spate pe pantalonii din piele de drac, îşi înfigea cîrpa în brîu şi aştepta muşteriii. Pe copii îi lua cu huideo, să nu-i strice ceva. În lunea aia bătea vîntul pe cimentul lui. Fraţii beau la umbră în prăvălie, nu se uitau afară. Era şi de amiază, să fi fost douăsprezece. Muierile făcuseră scurtă la gît privind spre Filantropia. Baba Marghioala 173 ostenise. Se lăsase pe vine, ciucită toată, cu mîinile în poale. Nu mai spunea nimic. Îşi strînsese broboada în jurul gîtului să nu răcească şi-şi trăsese poalele fustelor largi în jurul gleznelor, să n-o ia vîntul pe dedesubt. Aglaia povestea de ale ei. Era după lăsata-secului şi nu mai isprăvea. Fusese cu o seară înainte la cumetri, de bătuseră alviţa, mai băuse un pahar de vin, îi mergea gura ca o melită. Cînd ostenise, scosese din buzunar o coajă de portocală, uscată pe maşina de gătit, să-şi îndulcească sufletul. Mirosul plăcut gîdilase nările copiilor. Ene lăsase dambiluşca. Ce-ar mai fi ros şi el o cojită! Alături, bărbaţii se dădeau mai la soare. Ieşiseră în haine, să sperie iarna. Se uitau în sus, bine era, da mugurul. Şi cerul se spălase tot ca un geam. Unuia i se păru că vede rîndunelele. Da de unde! Erau tot brabetii dolofani ai Cuţaridei - cînd se lăsau pe maidan, ziceai că aruncă cineva cu bolovani. A dat Dumnezeu de s-a ivit Mielu. Copiii -lau întîmpinat ca de obicei cu strigăte: - Vine căruţa cu pîine! Vine căruţa cu pune! Au ieşit şi muşteriii afară din prăvălie, să mai tragă aer în piept, că erau făcuţi la dinţi. Cînd s-a trezit sluga între muieri, o dată şi-a adus aminte de fapta stăpînului şi s-a pus pe plîns. Se uita baba Marghioala la el ca la moaştele sfîntului Spiridon. - Da ce-ai, maică, ce ţi s-a-ntîmplat? Mielu rupea pămîntul cu lacrimile. - Oliu, Doamne fereşte! Şi-a venit sluga în fire, a deschis uşa căruţei cu pîine şi-a început să strige: - Luaţi, mă, oameni buni! Luaţi toată pîinea asta, c-o dau de pomană! Azi fac eu pomană, mă oameni buni! Luţi-o, mă, nu vă mai uitaţi la mine aşa... Şi a început să împartă pîinile. Muierile rămăseseră încremenite, cu mîna la gură. Nu se apropiau. Ene, ştirbul, cum a auzit, a şi băgat mîna unde ştia el că stăteau pituştile albe la care rîvnea de luni de zile. A luat una. Mielu nu i-a zis nimic. A luat două. Mielu i-a mai pus una în braţe. S-au apropiat şi ceilalţi. - Ne dai, nene, şi nouă? - Vă dau, mă, n-auziţi că azi e pomana săracului? Şi-a golit cutia droaştei. 174 Muşcau ofticoasele lui Chirică din pune, nu se dumireau. Bună pîine! Aşa un miez bun nu gustase gura lor pînă atunci. Parcă ţi se lipea de suflet. Petre strîngea firimiturile căzute din coaja rumenită bine şi le arunca pe gît, să nu piardă nimic din cornurile frumos mirositoare pe care le căpătase. Beghe fugise mai departe, cu buzunarele pline, de frica lui frati-său, să nu-i cărăbănească vreo franzeluţă, lacom cum era. Se dezmeticiră şi muierile. Baba Marghioala zise cu voce tare: - I-o fi murit mă-sa Iu ăsta, haide, soro, să luăm; dacă-i de pomană, de pomană să fie! Baba Chinta s-a lipit şi ea la coada căruţei. Mielu împărţea în dreapta şi-n stînga. - Na-vă, fraţilor! Zidarii, ruşinoşi, încă nu se apropiaseră. I-a chemat sluga: - Veniţi, mă oameni buni, veniţi de luaţi! Baba Marghioala, care primise de două ori, avea poala plină. Ţinea în şorţul ei larg trei pîini grele, ascunzîndu-le. Zicea într-una Aglaiei: - Să fie înaintea mă-si! Dumnezeu să primească. În uşa cîrciumii ieşise şi Stere. Privea. Ce-l găsise pe Mielu? Acesta terminase şi se scutura pe mîini, fericit. Oamenii se împrăştiaseră care încotro. Negustorul 1-a chemat mai aproape: - Mă, tu ştii cît costă un camion d-ăsta cu pîine? - Ştiu. - Şi cine-l plăteşte? -Eu. Cîrciumarul nu credea. - Cu ce? - Uite bani, colea! Şi-a scos taşca lui din brîu. Îi trecuse beţia şi-i ardea gîtul. A intrat în prăvălie şi a chemat oamenii împrejur: - Ce vreţi, fraţilor, să beţi? Azi plătesc eu! Se mira Chirică, se mira Ilie. N-au zis nu. Afară rămăsese uitată căruţa, goală, cu uşile vraişte. În ea intrau brabetii Cuţaridei, gureşi, să ciugulească şi ei firimiturile rămase din pomana lui Mielu. Tîrziu, aproape de miezul nopţii, -lau urcat în droaşcă, de subsuori, doi ceferişti. Mielu era ţeapăn şi rîdea prosteşte. N-a fost nevoie să dea în cal. Acesta ştia drumul singur. 175 Numai larma de pe uliţa lăutarilor 1-a deşteptat. Lucrătorii de la brutărie nu se culcaseră. Stăteau în poartă şi-l aşteptau. Cînta şi pocnea din bici. A ridicat tot praful din curtea lui Bică-Jumate. Pînă s-apuce ceilalţi să-i spuie că jupînul îl căuta cu poliţia, acesta a şi oprit iepşoara, crunt, şi-a strigat la Mielu: - Banii, tîlharule! Unde sînt banii? Argatul rîdea de parcă-şi pierduse minţile: - Ha, ha, te-ai speriat, domn' Bică! Te-ai speriat, ai? Credeai că plec cu banii dumitale... N-am ce face cu ei, că-s murdari, dacă vrei să ştii! Şi i-a aruncat în obraz ce i se cuvenea. Stăpînul a adunat polii şi piesele de cinci lei strînse cu trudă de slugă, a mai cerut şi, cînd a fost socoteala gata, a mîrîit: - Să te duci unde-oi vedea cu ochii, că mie nu-mi trebuie beţivi la uţă! Şi 1-a chemat pe unul de alături: Florică, de mîine să pleci tu în cartier cu pîinea, s-a înţeles? Împrejur se făcuse tăcere. Nu scotea unul o vorbă. Se uitau numai la faţa jupînului, verde în lumina felinarului chior. Mielu s-a trezit dintr-o dată. Cum, adică, de mîine să nu mai ducă punea în cartiere? - Domn' Bică, domn' Bică! s-a repezit spre el. - Nimic! a răcnit acesta. Cum am spus! N-am nevoie de beţivi la uşa mea! Sluga privea la ceilalţi. Şi ei tăceau. - Nu se poate, domn' Bică! Stăpînul plecase în odăile lui. Nu-l mai prinse. La vreo lună, unul din lucrători 3 întîlnise în faţa cîrciumii lui Stere. Mielu ajunsese rău. Avea o privire de capiu şi nu ştia ce mai spune. De cînd îl aruncase domnul Bică-Jumate afară, în stradă, trăia din mila femeilor. Lucra noaptea la serviciul barometric, vai de mama lui cum mînca o pîine, că se dase în patima beţiei. Risipise tot ce-i mai rămăsese într-o săptămînă, şi, să-l fi văzut acum, nu-l mai cunoşteai! Stere îl scotea afară din prăvălia lui după ce bea două cinzecuri pentru că începea să cînte popeşte şi spunea prostii. Sluga avea o faţă blîndă, poleită parcă, aşa cum au sfinţii. Nu se supăra. O lua tîrîş-tîrîş spre buza gropii, într-acolo unde-ar fi vrut să-şi cumpere peticul său de loc, şi se oprea la rampă, cu mîinile în 176 buzunarele nădragilor peticiţi. Gunoierii îi învăţaseră damblaua. Cum aveau puţin timp să răsufle de la descărcatul resturilor din camioane, se apropiau de el şi-l întrebau: - Ce-ţi mai face duşmanul, Mielule? Prostul rîdea cîtva timp şi pe urmă, ca şi cînd şi-ar fradus aminte, se încrunta deodată, spunînd mînios: - Eu pe lumea ailaltă am să mă fac pisică, domn' Bică, şi tu, duşmanu meu, şoarece, ca să te chinuiesc cum m-ai chinuit tu pe mine! Veneau mai mulţi împrejur şi-l smoneau, că sluga vorbea ca din cărţi. - Nu rîdeţi! se răstea la ei Mielu. Nu rîdea nimeni, cine să rîdă, aşa i se părea lui. - Nu rădeţi, că Dumnezeu pe cei buni u face vînt, pentru că dacă eşti pasăre, tot te vînează vînătorul, dacă eşti broască, te mănîncă şarpele, pe cînd vîntul, ehe, lui nu-i nici cald, nici rece, pătrunde oriunde, nu-l poate opri nimeni... şi eu vînt o să fiu, şi pisică. Iar duşmanul meu, broască şi şoarece, să-l chinui cum m-a chinuit el pe mine... Gunoierii se întorceau cu spatele, să nu le vadă prostul rouă din ochi... Sinefta Era într-o sîmbătă. Prin mahalale, ieşiseră femeile cu împărţitul pentru sufletul morţilor. Lîngă o poartă, pungaşii dădură cu ochii de o fetişcană, năltuţă şi făcută bine, care mai mult alerga decît mergea. Coadele părului îi săltau pe spate ca nişte hăţuri. - Ia priveşte, Treantă, a zis Nicu-Piele. S-a uitat ăl bătrîn. Bună bucăţică! Lunganul o apucă de braţ: - Und' ti-i drumul? Copila avea în mină o oală cu sfinţi de cocă. - Mă duc să-mpart, a răspuns. - Mie nu-mi dai un bolindeţ d-ăsta? Şi-a scormonit-o cu ochii lui. - fti dau. Pînă să întindă cana, el a băgat deştele, trăgmd afară coca dulce. Gheorghe fluiera alături, numai ochi. - Şi cum îti zice, fata neichii? Codana a săltat pieptul tînăr, a lăsat ochii-n zăpadă si-a îngmat: - Sinefta. - A cui eşti, mînca-te-aş? - Tata a fost chirigiu la Tarapana, da s-a prăpădit. - Ce spui?! - Da. Mardeiaşul a cuprins-o în focul privirilor lui. - Şi de sufletu lui dai de pomană? 178 - De sufletu lui şi-al mamii... - Muri şi mă-ta? - Muri... •>' - Dumnezeu s-o ierte! Şi nu ti-e urît singură pă lumea asta? - Nu mi-e, că mă tine o mătuşă. Fata prinsese o îndrăzneală şi împrăştia zăpada cu pantoful ei mic. - O să dau pe la tine, a mai zis Piele. Da unde stai? - Da de ce vrei să ştii? - Aşa, să mai trec cîteodată să-ti tin de urît... - Nu mai spune? Gheorghe o dată a întors obrazul lui bătrîn. - Ete-a dracului! Lunganul i-a dat un ghiont: - Taci, Treantă, că-mi strici ploile! S-a-ntors către ea. Hai, spune, neică, să-ti iau de-o rochie, niscai pantofi, c-oi fi goală puşcă, vai de vietişoara ta! - Ce inimă mare ai, să nu-ti fie de deochi! rîse Sinefta, şi ăl bătrîn se uită mai bine spre fată. Codana, să nu-i dai şaptesprezece ani, avea un obraz curat de fată cuminte. Cînd rîdea te-apuca aşa, o furnicătură. - Nu mă fierbe, mînca-ti-aş ochii... - De, că-ti spusei, la Tarapana stau. Caută-mă, numai să mă găseşti, şi să nu te simtă mătuşi-mea, că e dată dracului, te bagă-n gura lumii! Şi plecă, mişcîndu-şi şoldurile lungi şi coadele. Codoşul îşi puse palma la gură. - Ce-ai de zis? Piele dădu din umeri. - Asta întoarce un cartier şi mai dă şi p-alături! - N-aş crede! E crudă, miroase a lapte. - Ce lapte, huiduma dracului, nu vezi ce-i iese din gură? Ningea mărunt şi nu era frig. Ăl bătrîn se săturase de atîta şedere. Poterele îi mai slăbiseră şi ieşiseră să umfle cîte un portofel prin tramvaie. Se împărţiseră, să nu-i vadă lumea grămadă, să-i miroasă comisarii. Sandu-Mînă-mică plecase cu ucenicul pe Grivita, să-l înveţe cum se blătuieşte o moară fără bătaie de cap. Paraschiv, tăune, nu ştia să umble cu lama. Aşa nu mai mergea, că şi meseria de hot cere mereu alte deprinderi. 179 Nicu-Piele era vesel în ziua aia. Ciupise nişte gologani de cu dimineaţă sau, cum spunea el, făcuse piaţa într-un tramvai. La Gara de Nord s-a oprit cu ăl bătrîn, unde era înghesuială mai mare şi loc prielnic de uşurat gorobetii. Peroanele, ticsite de pasageri care aşteptau plecarea trenurilor. Unii atunci soseau: gogleţi de la Galaţi şi de la Brăila, încărcaţi cu geamantane. Se cunoştea că sînt din provincie. Aveau fete speriate şi se uitau uluiţi în dreapta şi-n stînga. Nu cunoşteau. Trăsurile aşteptau afară, la intrare, şi le venea greu să care, trebuiau ajutoare. Ai lor erau! Cei doi se înţeleseseră fără multe vorbe: - Gheorghe, punem ochii pe vreun barosan şi-i luăm geamantanele. Tu unul, eu unul. Cînd ieşim afară şi-oi face pst! tu o ştergi la dreapta, eu la stînga. Ne găsim la „Doi păduchi", în Taica Lazăr. Zis şi făcut. A ochit Nicu un fraier. Boier după înfăţişare. Avea haine-n dungi şi-un pardesiu scump. Într-o mînă ţinea un baston. - Să-ţi ducem geamantanele, stăpîne? Se înfiinţase ăl bătrîn în faţa lui, scoţîndu-şi şapca din cap. - Ieftin, un pol pînă la trăsură, a adăugat şi lunganul. Străinul n-a zis nu. Pungaşii au pus mîna pe valize. Scumpă marfă! Din piele de porc, cu catarămi de aluminiu. Le-au pus pe spinare şi-au mers spre ieşire, unde aşteptau birjarii. În urmă, păşea liniştit muşteriul, lovind pietrele peronului cu bastonul. Mergea uşure-luşurel. Hoţii au mărit pasul. Barosanul abia se ţinea după ei. - Mai încet, că vă pierd! gîfîia. Ei, de unde... Cînd să treacă piaţa gării, o dată s-a uitat codoşul la Nicu-Piele. -Acu! Au zbughit-o amîndoi, unul într-o parte, altul în cealaltă. În urma lor, boierul s-a dumerit greu şi-a început să strige: - Hoţii! Pînă să alerge păgubaşul, ia-i de unde nu-s! Se adunaseră sergenţii, fluierau degeaba. Pungaşii s-au urcat fiecare într-un tramvai şi duceau prada. Spre Calea Văcăreştilor era un tîrg înghesuit între două străzi murdare, unde se desfăceau lucruri de furat. Acolo nu te întreba nimeni de unde ai cămăşile de mătase sau hainele scumpe de dril. Dughenile gemeau de asemenea marfă. Veneau oamenii săraci să se 180 Înţolească şi luau mai ieftin costumul. Întrebau, puneau banii pe masă, plecau. Gheorghe ajunsese mai înainte. Îl aşteptase pe Nicu la staţia de tramvai. Merseră apoi la domnul Goldenberg. Intrară în nişte odăi mici şi întunecoase. Mirosea urît, a resturi rîncezitexle mîncare. În fundul prăvăliei era atelierul, o cameră înaltă, fără geamuri, luminată de becuri galbene, murdărite de muşte. La vreo cinci maşini de cusut lucrau ucenici palizi, prefăcînd croiala hainelor. Schimbau nasturii şi le descoseau semnele, nimeni n-ar mai fi cunoscut de unde vin mărfurile. Aveai un costum la două rinduri, negustorul 9 făcea sacou, îi rotunjea poalele, mai scotea un buzunar şi punea altul pe faţa stofei, nu mai semăna cu ce aduseseşi. Lucrurile treceau în încăperea din faţă, plină de umeraşe pe care atîrnau o mulţime de costume ţepene şi cămăşi de diferite culori. Aici răzbea o lumină slabă prin geamul vitrinei încărcate. Şi afară, pe trotuarul îngust şi plin de hîrtii, ătîrna un şir lung de haine, păzit de nevasta negustorului, o femeie grasă şi înaltă. Aceasta ademenea cumpărătorii în prăvălie, strigînd din toate puterile: - Ia şi te-mbracă! Ia şi te-mbracă! Costume de stradă, fracuri de închiriat, costume de înmormîntare, pantofi extra, preţuri ieftine... Degeaba, domnilor! Desfăcură geamantanele cu o cheie potrivită şi scoaseră lucrurile furate. Erau vreo douăsprezece cămăşi, două costume de haine, o pereche de pantofi, aşezaţi pe şanuri, batiste şi izmene, o perie de cap şi nişte sticluţe cu parfumuri. Negustorul trăgea cu coada ochiului spre intrare, să nu dea cineva peste ei. - Ce dai, jupîne? întrebase codoşul. Domnul Goldenberg se mai strîmbase, zisese ca totdeauna că ei or să-l bage în puşcărie şi, în cele din urmă, le făcuse preţul. S-au mai tocmit. Nicu-Piele se uita la lucrători. Ăştia nu scoteau capul din lucrul lor. Luaseră banii şi ieşiseră în bazar. Au băut cîte-un pahar de vin şi pînă seara au umblat aiurea prin mahalale. Lunganului îi rămăsese gîndul la Sinefta. Umbla cu capul aiurea. Nu mai asculta la ce-i spunea Gheorghe. Pe la nouă, s-au îndreptat spre centru, unde stăteau deschise vreo cîteva cafenele. Oraşul avea toate vitrinele aprinse. Focul lor aluneca pe trotuarele lucioase. Lîngă bursă dădură şi de ceilalţi. Jucau biliard. 181 Salonul, vopsit în ulei, negru de tutun, plin. Căldura dinăuntru le încălzi oasele. Florea îşi potrivea tacul şi, cînd îi văzu, lovi bilele albe în grabă. Într-un colt, Sandu-Mînă-mică bea cu ucenicul. Gheorghe le-a făcut din ochi: „Nu ştim, nu ne cunoaştem!" La mesele din jur se juca table sau stos şi chelnerii cărau cafele aromate negustorilor. Se fuma în draci şi un miros acru de ţigară ieftină otrăvea aerul. Florea a trecut pe lîngă Paraschiv şi i-a şoptit: - Stai lîngă uşă şi comandă ceva. Cînd o ieşi cu bătaie, tu să spargi lampa şi să te faci mort. Vreau să las niţel sînge în seara asta. Ne găsim afară... După vreun ceas, cafeneaua începu a se goli. Plecau lefterii. Rămîneau ăi cu parale multe, nişte gabroveni de te înmormmtau în baftă. Negustorii, vreo cinci, şedeau la o masă şi rîdeau, încălziţi cu lichioruri. Gheorghe i-a poftit la un joc. - Cu plăcere, a primit un sfrijit. Tot nu mai avem noi pe cine să curăţăm... Luaţi loc la masa noastră. Ucenicul îi privea. Nici ei nu aveau vreun suflet mai curat, întunecaţi la chip, cu ochi de şobolan, cenuşii şi crînceni, amestecau cărţile murdare, le filau cu plăcere şi zîmbeau mulţumiţi. Puseră în fată, pe lemnul lustruit, grămezile lor de poli galbeni şi, din cînd în cînd, le mîngîiau, cu ochii pierduţi în tavanul întunecat. Uşa se deschidea şi se închidea. Intrau oameni noi, se aşezau la alte mese, cei mai mulţi plecau. La miezul nopţii, rămăseseră numai gabrovenii şi caramangiii. Jocul se întărîtase. Cîştigau negustorii, după planul lui Florea. Osteniseră, dar nu se lăsau. Miza creştea şi li se făcuse cald. Atunci a început Gheorghe a măslui cărţile. Polii au făcut picioare. Treceau sub palma pungaşilor. Piele clipea din cînd în cînd peste masă. Păgubaşii se frecau de scaune. În cafenea, fum să-l tai cu cuţitul. Sandu juca în pierdere, ca să nu se prindă păcăliţii. Au mai schimbat ce-au mai schimbat popii şi damele, pînă s-a ridicat un negustor în picioare. - Banii! a răcnit o dată. Mama voastră, faceţi cu pricină! Florea şedea încă pe scaun şi-i privea blînd. - Ce e, domnule? - Banii, escrocilor! striga gabroveanul. Încremeniseră şi chelnerii. 182 - Nene, nu mă supăra, nene! că mă gîdil repede... a mai spus Nicu-Piele. Vezi, că eu fac urît dacă mă calcă cineva pe picior! - Aduc poliţia! a mai apucat să spună unul dintre păgubaşi. Sandu a răsturnat masa. Ceilalţi doi au scos şişurile. Negustorii aveau şi ei cuţite la carîmbi. Paraschiv a aruncat cu un scaun în lampă. Se făcuse întuneric de-ţi băgai degetele în ochi. Nu se auziră decît cîteva ţipete scurte, gîtuite, §i un cap care trosnea lovit cu ceva puternic. În înghesuială, Piele strîngea polii risipiţi pe duşumele, dibuind. Ucenicul îi aştepta afară. Mînă-mică îl aducea de subsuori pe Florea. Îl înjunghiaseră gabrovenii. Curgea smgele din el ca dintr-o cişmea. Sosiseră şi ceilalţi, gîfîind. Curătaseră locul şi-i lăsaseră pe negustori să se taie între ei pe întuneric. -Lau tîrît ce -lau tîrît pe Florea. Înţepenise. Gheorghe şi-a rupt o mînecă de la cămaşă şi a vrut să-l lege. Era prea tîrziu. Se adunase lume. Trebuiau să-l lase dacă nu voiau să cadă în mîna sergenţilor. Paraschiv s-a răstit la ei: - Uşcheală, că ne priponeşte! Un mort nu mai are gură! Nicu-Piele le-a spus unde să se găsească şi s-au risipit în toate părţile. La miezul nopţii s-au întîlnit într-un gang, sub Hotel Nord. Erau băuţi şi cu chef de muieri. Cum -lau văzut coardele pe ucenic, gîrlă pe el: - Să trăieşti, micule, ce mai faci? - Trandafiriile, ce te roşeşti aşa? Hai cu mămica sus, să te-nveţe ea! Paraschiv nu se roşise. Se uita numai chiorîş la ele. - Miorlăitule, n-oi avea daravelă! Ca gîştele erau. Abia 1-a scos Mînă-mică din mîinile lor: - Daţi-vă la o parte, boarfelor! Venise ţaţa, care le ocăra pe neruşinate. Gheorghe i-a şoptit patroanei că aveau nevoie să stea ascunşi vreo două zile în tractirul ei. Una mai arătoasă i-a pus ţîţa-n palmă lui Sandu, să-l înfierbînte. Împrejur se învîrteau peştii şi cîţiva olteni veniţi să-şi aleagă de căpătîi. Mirosea a sudoare şi a odicolon. Într-un colţ cînta un gramofon răguşit, şi două femei dansau, învîrtindu-se în jurul lor. Ţaţa i-a închis într-un salon, le-a adus de mîncare şi de băut, şi au numărat banii primiţi de la Nicu-Piele. După aia, i-a vîrît în sîn şi-a zîmbit cu gura ei ştirbă. 183 I - Domnii nu vor nişte fete? 1-a întrebat pe codoş. Le era somn şi frică. Nicu privea pe fereastră afară. Ningea încă mărunt şi fiecare se gîndea că-l lăsaseră pe Florea ţeapăn pe trotuar, singur în moarte. Îi apucase o poftă de dragoste sălbatică, nu se mai saturau. Colindau cartierele, înnoptînd pe la ibovnice uitate de mult, le spuneau că nu-i mai slăbesc presării din urmă şi petreceau cu lăutari. Nicu-Piele s-a dus întins la Tarapana, după Sinefta. Filantropia se vedea de departe, dreaptă şi luminată de felinare. Ningea blînd şi pungaşul prindea în palmă fulgii uşori, care se topeau. S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stînga, a întrebat. A găsit, a ocolit o curte luminată cu lămpi de carbid şi-a sărit nişte uluci înalte. A măsurat lung ferestrele din fata lui şi-a aşteptat. Casele erau dărăpănate, căzute pe-o rînă, cu geamuri oarbe. Într-un pervaz a zărit faţa Sineftei. Fata îşi despletise cozile şi cînta ceva îngînat. Pe sticla umedă se aşternuse o brumă subţire de răceală. Hoţul s-a apropiat pisiceşte. Zăpada se aşeza liniştit, straturi-straturi. S-a dat lîngă fereastră. În odaie ardea numai o candelă, şi cînd Sinefta i-a văzut chipul în geam, alb ca ţuica, a ţipat cu mîna la gură. - Deschide! a spus de afară pungaşul. Copila era speriată, dar parcă-l cunoscuse. A deschis. - Cine e? De afară pătrunse frigul uşor şi o ploaie de fulgi albi. - Eu, mă mai cunoşti? îl ţinea minte. - Nu mai puteai, venişi! Şi pînă să mai zică ceva, lunganul a şi pus un crac pe pervaz şi cu al doilea a fost tocmai înăuntru. - Să nu se deştepte bătrîna! se văita ea pe întuneric. -Ţi-e frică? - N-ai de unde să ştii cît e de-a dracului! - Las-o pe mine, îi sticleşte norocul dacă se deşteaptă! Caramangiul înconjură odaia cu privirile. - Da frumos mai e la tine! Ai şi gramofon! Şi cum miroase a gutuie, parcă-i în grădină la Mitropolie! 184 Era înalt de atingea candela. Avea jambiere şi bocanci. Mirosea a bărbat şi a vin. Ninsoarea i se topea pe cojocul scurt şi călduros. Se auzea trosnetul lemnelor în godinul pîntecos şi torsul pisicilor adormite pe o sofa scundă. Aşa a început dragostea lui cu Sinefta. Copila 1-a frecat ce 1-a frecat, îl aducea noaptea, îl ţinea în odaia ei, la căldură, dar nu-i credea vorbele mincinoase, că vorbea Piele, vorbea, dar nici codana nu era vreo proastă. I-a povestit viaţa ei, roman, nu altceva. Crescuse greu, -din sărăcie, n-avea nici de mîncare. S-a făcut cîntăreaţă. Cîţi n-o batjocoriseră, se săturase! Aşa, mai rîdea ea, se mai ascundea, dar ce şedea în inima ei să nu fie nici la duşmani! Şi dacă el, bărbat ce se afla, voia să-l aibă de suflet, să-l iubească, trebuia să mai aştepte, să se deprindă împreună. Praf îl făcuse Sinefta pe pungaş, că era frumoasă, frumoasă! Rîdea Gheorghe: - Te-a-ntors pe plătit oafa aia, Nicule! El dădea din cap cu mîndrie: - Da de unde! - Parcă eu sînt chior, nu văz... - Ţi se pare. -Mă! - Du-te dracului şi lasă-mă-n pace! - Să te arză un foc mare dacă minţi? - Gheorghe, acu scot şişul! - Vezi, mă, vezi c-aşa-i? Păi tu nu te uiţi la ea ce ochi are? Asta-i curvă descîntată, c-un plan te vinde, cu altu te cumpără! Şi aşa era. Ce nu-i căra hoţul? Mărgele şi inele, brăţări şi cîte alea, dar de învins n-o învingea, codana nu-i da carnea ei. N-o slăbea. Seara, grămadă era la „Doi curcani", unde cînta Sinefta. Se uita. Se mai lipea vreun gagistru de avea parale. Pleca cu el. Rămînea Piele cu buzele umflate. Iar rîdea Gheorghe: - Tu o aştepţi ca prostu, şi ea se dă-n bărci cu ăi de are franci! Pungaşul punea capul în pămînt. - Cînd îţi spun eu că asta are stofă, tu nu mă crezi! Te joacă pe degete, ca pe fraieri, şi tu-nghiţi! Înghiţea, că nu mai putea după ochii ei. Încă tot el o apăra: 185 - Ce ştii tu, Treanţă!? Ce-are a face muşteriii cu mine, eu suit gagicu ei de inimă, d-aia nu mi-o dă, că mă respectai Se prăpădea ăl bătrîn de rîs: - Te respectă, ai? Oi fi tat-său, da nu ştiurăm noi! Şi-n gîndul lui avea o bănuială. Într-o zi 1-a luat pe neocolite: - Ascultă, Nicule, tu oi fi suferind, nenică?... - De unde-o mai scoseşi şi p-asta? -De... - Ce de, mă, ce de?! - Nu te-o mai fi ajutînd cîinele, nenică!? Hoţul s-a făcut roşu tot. - Dacă mai scoţi o vorbă, te tai! A plecat Gheorghe. N-a mai răbdat nici Piele. S-a aşezat la o masă la „Doi curcani", a privit împrejur şi-a chemat cîrciumarul. A cerut o vadră de vin şi-a bătut-o cu trei necunoscuţi. Cînd s-a simţit dîrz, a strigat la Sinefta: - Ia să-mi joci, puică, pe masă, să ştie şi ăştia de te cumpără pe cine iubeşti tu! Curva a înţeles că nu mai e de glumă. Şi-a ridicat fustele şi i-a jucat pe masă. În zori, pungaşul a chemat o trăsură şi a luat muierea în braţe. - Asta-i ziua ta de nuntă, Sinefto! i-a zis. Copila rîdea. Avea un obraz proaspăt şi rumen în lumina dimineţii. Vîntul îi spulbera părul, şi sufletul lui Nicu-Piele era ca vioara. Numai că se îmbătase şi adormise pe drum. Se trezise tocmai a doua zi, fără un ban, ţeapăn, într-un şanţ. Gagica dusă a fost, n-a mai văzut-o decît peste vreo lună, să n-o mai cunoască, îmbrăcată ca o cocoană, la braţul unui negustor, nevastă de-acum. Era tot cu Gheorghe. Ăl bătrîn, cum a zărit-o, i-a dat un ghiont: - Nicule, aia nu-i Sinefta, de-o iubeai tu? S-a uitat pungaşul. Ea era. - Da. Ia priveşte ce clift are! - Mai ţii minte cînd te-a lăsat lefter şi n-ai mai găsit-o?! - Mă duc după ea. - Ce, ai mîncat găini zăpăcite?! Stai la un loc, nu fi prost! Ce rost are? - Cum ce rost are? 186 - Păi dacă eşti gîlmă şi nu ştii că la femei credinţa e scurtă cît coada cîinelui! - Lasă-mă să mă duc să-i mai văd ochii, s-o scuip şi să-i zic: Ptiu, curva dracului, da pe prostu ăsta cît o să-l mai ţii? Gheorghe zîmbea cu gura lui veştedă. - Lasă, mă Piele, treacă de la tine!... Să fie şi ea fericită! Aşa e în viaţă, o dată păcăleşti tu pe altul şi de-o mie de ori te păcăleşte cine nu te-aştepţi. Hai mai bine să bem ceva, ehe, cîte n-am văzut eu! Tu eşti încă tînăr, şi-ai să mai pătimeşti, numai minte să te-nveţi! În ochii lunganului stăruia o părere de rău. - Nu mi-e de altceva, Treanţă, nici că mi-a tocat banii, nici că i-am cărat ca un prost ce-a vrut şi ce n-a vrut. Ştiu, muierea fuge tot la ăl de are mai mult, dar să mă fi înţeles, mă! Să mă fi înţeleşi pricepi? Pricepea Gheorghe. Nea Fane Nea Fane, gură bogată, de-i mai zicea şi Carambol, că-i plăcea să joace biliard, avea ceasul lui cînd se oprea-n faţă la Stere, se uita în prăvălie şi dădea bună seara. Lucra la morgă, despuia morţii, le făcea el cu dresuri, îi îmbălsăma, umbla-n om cum ai căta într-un raft. Cine nu-l ştia? Era îndesat, cu priviri batjocoritoare, nu scotea mîinile din buzunare. Scuipa des, cu scîrbă şi-avea o vorbă a lui, de-o ştiau toţi: - Bă, dacă dreptatea ar fi o sîrmă, aş îndrepta-o eu! Să fi avut cincizeci de ani, da nici nu-i dădeai, deşi albise devreme. Obrazul - proaspăt, subţire, sănătos. Se apropia de tejgheaua negustorului şi cerea cu o voce puternică de se auzea pînă în fundul cîrciumii: - Coană Lino, dă-mi şi mie o sticlă de lampă numărul doi! Asta era măsura cu care începea: un cinzec. Privea drojdia veche, o amirosea cu nările hulpave, făcea din ochi nevestei. - Merge... Nu se aşeza pe scaun, ca oamenii. El bea de-a-n picioarele. - Destul o să stau culcat în groapă, zicea. Cînd e vorba să beau un rachiu, barim să-l simt şi-n tălpi. Cîte nu ştia ăsta! Văzuse la viaţa lui. Oamenii îl chemau la masa lor: - Mă nea Fane, ia vin', mă, de ne mai spune ceva... 188 - Nu pot, am treabă, zicea, şi mai cerea o măsură: Coană Lino, încă o sticlă de lampă... Femeia îi turna, se uita să nu greşească mai puţin, că muşteriul s-ar fi făcut foc. La asta ţinea: să nu fie înşelat, că adăuga: - Destui am înşelat eu! v La al doilea cinzec, ochii i se aprindeau de plăcere, băutura îl fericea. N-ar mai fi plecat. Nu-şi lua mîna lui frumoasă de pe măsura rece, de sticlă. Avea nişte degete de domnişoară, albe şi prelungi. Pica vreun necăjit. Cerea dorobanţul lui şi-l sorbea îngîndurat; nea Fane se da-n vorbă cu el: - De unde vii, tată? - De la muncă, răspundea Chirică, ştergîndu-şi barba ţepoasă. - Ostenişi? - Ostenii. Ce, e uşor? Dau drumu la douăzeci de trenuri pe zi, m-a deşelat acu... - Da ce ac e ăla? - Pă unde schimbi şinele. Vezi matale, şi la trenuri e o socoteală, ehe... Nea Fane se mira: - Ce spui? i - Da. Vine de-vnparegzamplu „Titu"... -„Titu"? —Da. Vine, cum îţi zic, „Titu". Îi dau drumu pe-a treia. Din partea cealaltă trece „Crivina", le fac loc. Trece unu-ntr-o parte, altu-ntr-alta, socoteală mare, trebuie să ai capu limpede. Ai greşit acu, s-a dus dracului totu. C-aşa a fost unu... la Vintileanca. - Ei, nu zice! - Cum spusei. O fi băut ceva, o fi fost omu-n somnu al doilea, a greşit... - Ce-a făcut, tăticule? - A dat drumu p-aceeaşi linie la două garnituri. Ciulama s-au făcut. Morţi, răniţi, ia-l la întrebări: cum a fost, cum s-a-ntîmplat; zace omu-n puşcărie şi-acu... Nea Fane o chema pe negustoreasă: - Mai dă-ne cîte-o sticlă de lampă la amîndoi... Chirică mulţumea: - Noroc să dea Dumnezeu, da dumneata pe unde tragi? 189 -Eu? ' -Da. - Eu-s cu morţii.. - Nu vorbi! fi îngropi? - Nu, le fac autopsia... Chirică trăgea un gît bun, scutura din cap: - Şi otopsia asta cum e? - Păi, te uiţi în om. Chirică nu înţelegea. - Cum vine asta te ui(i în om? Nea Fane zîmbea uşurel, mai privea rachiul, apoi fi spunea: - Îl iau, îl spăl, 3 tai... -Aha... - Văd de ce-a murit, ştiu cum stă maţele-n dumneata... - Nu mai spune! Eşti doctor care vrea să zici? - Nu chiar doctor. Un fel de felcer... Coană Lino, mai dă-ne cfte-o gamoaie! Chirică zicea: - Vai de mine, dumneata vrei să mă-mbeţi... Dar apuca cinzecul cu nădejde. - Şi tot cu munile-astea mănînci? - Da cu care? - Păi nu ti-e scîrbă? - De ce să-mi fie scîrbă? Ehe, omu... - Nu-ţi miroase a hoit? - Nu-mi miroase. Dumneata nu ai de unde să ştii ce frumoşi suit morţii. - Ce spui? - Da. Ăştia nu mai pot să-ţi facă rău. Îi vezi aşa cum i-a lăsat Dumnezeu. Bogat, sărac, bun, nebun, la fel suit: ţepeni. Nu mai mişcă, nu mai strigă Ia tine. Nu mai fac pe-ai dracului. Încă mai vorbesc cu ei... - Vorbeşti cu ei? - Da ce crezi? Sînt ca nişte copii. Nu zic pis. Îi ştiu după acte. Ăsta a fost negustor, ăsta judecător, ăsta neam prost, toţi în piele, nu se mai deosebesc. O, dac-ai da jos hainele de pe ei, că haina-i răieşte, i-ai vedea: toţi la fel. Seamănă. Şi-i întreb: „Ei, Popescule, cîţi ai băgat la gherlă, cîţi ai vindecat, tăticule? Cîţi ai înşelat?" Ei nu zic nimic. Ce 190 să mai zică? Şi mă uit că au rînza la fel, acelaşi tacîm de mate. Da-ntr-unele fluieră vîntul şi-n altele musteşte grăsimea. Şi-mi spun: „Asta nu e bine, Fane! Nu e bine, Popescule! Te-oi vedea eu pe lumea ailaltă, că acolo nu mai e ca pe lumea asta: toţi cu apă şi cu aer stau! Sufletu n-are cămaşă şi firmă la poartă: domnu cutărică, domnu cutărică! S-a zis! D-aia-i Dumnezeu mare! Că-i aduce pe toţi la un fel." Mă uit la ei. Tac. „Nu mai ziceţi nimic? niă răstesc la cîte un bărbos. Ei, unde nu mă prindeai tu acum cîteva luni?! Ce mi-ai fi făcut! Pă cînd aşa, stai colea în faţa mea cu zgaibaracele-n sus." Incai trebuie să nu mă supere. Că dacă mă supără, îl las de putrezeşte mai repede. Şi dacă putrezeşte mai repede, îl ia Aghiuţă de chică. După toate astea, vin rudele. Ţi se face lehamite de om cînd îi vezi. Nişte scîrnăvii de muieri care plîng de zici că li se rupe inima după răposaţi, da cînd le cer un bacşiş, le tremură mîna. Da nici eu nu-i las nepedepsiti. Încă vreo văduvă mă roagă: „Fă-l pe Mitică al meu mai frumos, că vreau să-l fotografiez!" Auzi dumneata: vrea să-l fotografieze! Unii îşi aşază mortii-n sicrie de sticlă. Cică să se mai uite la ei, să-i mai vază! Ptiu! Ce să mai vază la ei? Că-s reci, că nu mai poate nici unu nimic! Minte scurtă de femei... Nea Fane ostenea. O dată se posomora. Îl apucau îngerii pierzării de ceafă. Schimba măsura: - Coană Lino, dă-ne cîte-o sticlă de lampă numărul cinci! Nevasta cîrciumarului îl cunoştea. Autopsierul era un beţiv liniştit. Nu spărgea nimic, nu făcea scandal dacă se îmbăta. Dar cînd i se năzărea a chef, începea să bea cu litra. Se uitau muşteriii ceilalţi la el. - Cum e, nea Fane? întreba Ilie de alături. - Cum să fie? Beau, că mi s-a făcut scîrbă de lumea asta! Să fie dreptatea o sîrmă, aş îndrepta-o eu! Şi iar începea să vorbească cu Chirică despre morţii lui: - Acu i-am lăsat să doarmă. Sînt mulţi. Pînă le vine rîndul, mai aşteaptă. E muncă mare şi la noi, ce crezi dumneata? Dimineaţa, cum mă duc, deschid fereastra. „Ei, cum aţi dormit, fraţilor? îi întreb. Bine? Nu v-a fost frig?" Ei, nimic. Mă spăl, îmi iau halatu, îmi vine ajutoru. Îl întreb: „Cum crezi, Vasile, că stă fierea-n ăsta?" Mortu pare cumsecade. Mă uit la buzele lui. Cîte muieri o fi pupat? Pe munile ţepene are inele. Încă Vasile îmi spune cîteodată: „Mă nea Fane, ce-ar fi dacă am opri noi verighetele astea? La ce-i mai foloseşte mortului?" Nu m-ating. Îl înjur şi-l pui să-şi vadă de treabă. Mie nu-mi trebuie. 191 Încă unii au ei grijă înaintea noastră să nu lase aurul pe degetele răposaţilor. Să le fie de bine! Şi uite-aşa îmi trece ziulica! Am învăţat: le scot ficatu afară, mă uit: „Ăsta a băut mult", îizic Iu Vasile. La cîte-o baborniţă-i găsesc fierea, o arunc într-un lighean: „Na! De-acu n-o să mai fii a dracului! Cel puţin te faci înger, n-o să te mai viseze rudele." Şi-mi mai pică §i cîte-o fetişcană. O, p-astea să le vezi! Abia le-a-mbobocit ţîţele. Unele nici n-au ştiut ce-i aia bărbat. Stau albe, frumoase în fata mea. „Uite, Fane, îmi spun, asta-i tinereţea!" Şi-i mîngîi părul lung şi-o cert, dacă-i vreuna de-a băut sodă: „Ce-ai făcut, mă, proasto? Ce-ai făcut?" Şi mă gîndesc că-n carnea aia n-a intrat vlaga bărbatului, că pîntecele ăla cît o lubeniţă n-o să mai rodească. Şi-n ochii ăia n-or să mai curgă lacrimi şi n-or să mai vază minunea lumii ăsteia. Cîtă frumuseţe strînge cucoana asta, moartea!... Pe ea ar fi trebuit s-o ia Dumnezeu întîi. Că mă uit cîteodată: ce maşină-i trupu ăsta al nostru! Ţi-e milă să strici ceva. Totu-i la locul lui, ca şuruburile la locomotivele dumitale. Păi să vezi creierii, tăticule, să vezi cum stă inima-n dumneata, bereguşul, arhitect a fost Dumnezeu! Şi-n carnea şi-n sîngele ăsta e ascuns şi binele, şi răul. Să putem să ştim cum să-l scoatem... Că e frumos omu şi pîn nuntru, şi p-afară. Să mă uit în ce stă puterea lui: în nişte sfori de carne şi-n sîngele ăla albicios, veşted cînd nu mai e viaţă-n el. „Da sufletu unde-o fi, Vasile?" îl întreb pe ajutor. El de unde să ştie? Dă din umeri. „Mă, tu tot prost ai să mori!" îi zic. Şi-mi aduc aminte că unii îl caută la inimă, alţii la cap. Caut sufletu şi nu-l găsesc. „S-a dus! îmi spun. A zburat cînd a venit moartea. Cum o fi? Ca un porumbel, sau ca o gîză?" Punea iar litra la gură şi bea pînă-n fund... Cel puţin cînd oi muri eu, n-o să mai fie nevoie de spirt. Maţele mele stau bine-n drojdie. Acu vreo doi ani am fost la un doctor. Mi-era rău de nu mai puteam. Mi-a spus: „Să nu mai bei, c-ai să mori!" „Asta era", mi-am zis. Bine. Şi-am băut mai departe. De murit, încă n-am murit, după cum se vede. Cel puţin să nu mă prăpădesc de scîrbă! Că de-asta beau. Mi se face cîteodată lehamite de tot, mi-e greu... Pe la miezul nopţii, cînd punea Stere obloanele la ferestre, nea Fane pleca pe trei cărări. Avea de mers pînă la Tarapana, trebuia să treacă maidanul. Îi era urît să se ducă acasă. Şedea într-o odaie plină de oase şi de borcane, care-i aduceau aminte de meseria lui. N-avea timp să se mai uite în dreapta şi-n stînga, cum trecea vremea cu 192 podoabele ei, cu înflorirea şi stingerea pomilor, cu sărbătoarea zăpezilor, iarna. Pleca dimineaţa, venea seara. Bucuria zilelor lui asta era: ameţeala pe care i-o dădea drojdia. Şi ca să-şi facă curaj, singur prin Cuţarida, călca dîrz şi cînta cu vocea lui mare: Cristos a înviat dm morţi Cu moartea pre moarte călcfnd... ,: Balul meseriaşilor Se întorsese starostele, odihnit şi cu poftă de treabă. Avea o fată buhăită şi S crescuse pîntecele. A auzit de moartea lui Florea, a pus la spate. - Dumnezeu să-l odihnească, a zis scurt. Avea o haină de piele, acolo făcută în judeţ, unde se ducea cu Didina, dată de finii lui, căptuşită cu blană pe dedesubt, numai nasturi şi găitane. Îl pierdea gagica din ochi. Degeaba o ostenea ucenicul cu privirile. Îl fierbea, 2 fierbea. Stăpînul i-a adunat împrejur: - Am poftă să petrec ca oamenii, şi dacă se poate pe deasupra şi altceva, om vedea. O să mergem la balul meseriaşilor, unde vin toţi meşterii din Bucureşti. Acolo-i rost de cîrpeală, dar să nu vă prind! O să lucreze Didina, voi numai să ţineţi tira şi să daţi cu suriul dacă se-ntinde vreunul. Pentru asta trebuie să vă încliftaţi, să nu se cunoască. Vă duceţi la Goldenberg să vă unprumute nişte ţoale mai ca lumea, domni să-mi fiţi, să nu se ginească! Sidiliţi-vă, treaba voastră ce faceţi, altfel dă dracu-n voi! Şi să v-alegeţi niscai umblători mai ca lumea, nu scroabe ori şalupe, să vă rîdă urîţii ăia. Titi, să-i potriveşti tu, că eşti mai subţire, ai grijă de gloaba asta de Gheorghe, că ne face de rîs... I-a dus Titi Aripă la ovrei, în Taica Lazăr. - Să trăieşti, jupîne. - Noroc. Iar aţi găsit ceva? - Nu ne lua la mişto, ştii bine că nu-i sezon... 194 Domnul Goldenberg rîse cu bunăvoinţă. Privi prin geam strada pustie. - Atunci? - M-a trimis Bozoncea să-mi îmbraci băieţii ăştia. Dă-le cîte-un spenţer şi cîte-o galibardă! ,v - Da und'vă duceţi? -Avem treabă. -Aha. Ovreiul s-a uitat la ei pe rînd. Sandu-Mînă-mică se lipise lîngă vitrină şi-ar fi pus mîna. I-a făcut cu ochiul nevestei, să stea cu privirile pe el. - Bine-bine, să căutăm, mormăia, poftiţi! Şi i-a dus în atelierul de alături, le-a ales haine pe măsură şi le-a făcut cîte-o probă. - Stăpînul zice că să fie ceva mai de lux, dădea cu clanţa Nicu-Piele. - Cum nu? Am ceva extra... Staţi... A scotocit rafturile, s-a urcat pe o scară, a scos marfa. Pentru lungan era mai greu de potrivit. Avea măsură mare, şi hainele şedeau ţepene pe el ca doagele. „Neamul prost se cunoaşte şi cînd doarme", gîndea în sine Sandu. Au răscolit vreun ceas magazinul să-i găsească pantofi. Cînd au terminat, pungaşii s-au uitat într-o oglindă. Arătau ca nişte fanţi şi călcau stingheriţi. - Îndreaptă cocoaşa! strigă Paraschiv la ăl bătrîn. Gheorghe parcă ar fi pisat străchini. Pe ucenic îl încurcau cravata strînsă pe gît şi nasturii cămăşii de olandă. Făcea ce făcea, se mai potrivea cu degetele. Şutul îl zgornea: - Mă, lasă laba jos. Fă-te aşa, ca şi cînd de cînd eşti tot în haine de-astea ai stat! Domnul Goldenberg rîdea alături. - Da nu, zău, unde mergeţi? Nicu-Piele a dat să zică ceva, dar Mînă-mică o dată s-a-ncruntat: - Mucles! Gheorghe ofta lîngă ucenic: - Ce ne facem? Bal ne-a trebuit! Mor cu legătura asta la gît, şi cînd oi lua şi-un pahar mai mult... La urmă, 1-a îmbrăcat ovreiul şi pe Sandu. La el a mers uşor, că mai purtase. Ştia cum se stă picior peste picior şi cum se umblă ca domnii. 195 Nicu-Piele se văietă: - Nu poţi nici să scuipi în trenţele astea! Au ieşit pe la prînz şi cu cîte un palton de împrumut pe ei, călcînd rar. Încă rîdeau: - Cum îti vine, Paraschive, jantilicu ăsta? - Să n-am spor dacă nu semeni cu Mafoame, ăl de dă găuri în tren! - Ce mai, ne-ntitirizarăm! În odăile Didinei se adunaseră vreo trei croitorese care potriveau o rochie roşie, lucioasă, din material scump. Titi Aripă a început să le ciupească pe la spate de cum a dat cu ochii de ele. Paraschiv rămăsese la uşă, uitat de Dumnezeu, cu privirile pe umerii frumoşi ai ţigăncii. O fetişcană îi pieptăna părul lung şi-i aşeza cocul. I-a înfipt cîteva arcuri de os alb în el, n-o mai cunoşteai. Braţele lungi rămăseseră goale pînă sus şi ibovnica îşi potrivea pe ele brăţările, furate şi alea de Bozoncea şi aduse de dragul ei. Şi cum călca! S-a sculat în picioare şi s-a-nvîrtit prin odăi. Stăpînul îi cumpărase pantofi scumpi, mici, cu barete argintate, de-ţi luau ochii. Se bunghea şi Nicu-Piele, se uitau Gheorghe, Sandu - ce să mai vorbim! Mort era, că a lui fusese, şi-acum numai cu uitatul rămînea... Intră şi starostele, că se îmbrăcase. Avea haine-n dungi, călcate, şi-o batistă curată la buzunarul de sus. I-a privit pe rînd. A mai tras de spatele lunganului, s-a mai uitat chiorîş la ăl bătrîn, pe la zece a terminat şi Didina cu oglinditul. Le plăcea pungaşilor! Afară, la poartă, aşteptau trei trăsuri, plătite gata, să-i ducă pe sus, să nu se murdărească. Era la sfîrşitul lui februarie. În aer se simţea boarea primăverii care venea. O lună bogată şi tînără cutreiera deasupra Caţaveiului. Parcă altfel lătrau şi cîinii. Pe acoperişurile lucioase se fugăreau motanii. Se auzeau streşinile curgînd şi prin curţi se vedea ultima zăpadă, strînsă grămadă pe lîngă pomi, la rădăcini. Aerul mirosea proaspăt şi drumurile pline de bălţi şi noroi se zbiciseră pe margini. Tot oraşul era împînzit de o iţă de lumină, strălucitoare şi veselă. Hoţii şi-au descheiat paltoanele. Bine era să trăieşti! - Parc-am fi conţi! zise Nicu-Piele, întinzîndu-se pe pernele de catifea. Gheorghe se uita înapoi la trăsura în care şedea Paraschiv cu Sandu-Mînă-mică. Celălalt rosti, ghicind: 196 - Da ce-o avea ucenicu, că-i caciolit rău... Codoşul răspunse tîrziu: - -Lo fi lăsat vreo boarfa ţuţ! El ştia. Îl văzuse pe Paraschiv cum o privise toată seara pe gagică şi i se făcuse frică. La sfîrşitul iernii, se ţinea lîftgă Gara de Nord, la „Locomotiva", într-un salon cu becuri electrice şi cu parchet pe jos, balul meseriaşilor. Aici veneau meşterii din tot Bucureştiul cu nevestele să petreacă şi să se veselească. La urmă, spre ziuă, se trăgea tombola şi se alegea regina balului, pe care o dansa într-un vals de onoare preşedintele federaţiei meseriaşilor, secretarul sindicatului cooperativelor şi cîte unul mai îndrăzneţ. La uşă se punea pază, nu intra oricine, să strice petrecerea. În fiecare an, aici se întîlneau meşterii blănari, meşterii fierari, tîmplari, cu ibovnicele sau cu nevestele lor, de-şi lăsau banii. Tocmeau din timp un taraf de lăutari buni, îşi puneau ce aveau mai de preţ pe ei şi pe la nouă coborau din trăsuri, plini de parale, guralivi, puşi pe petrecere şi pe risipit. Veneau cu nişte muieri grase, năduşite, călcînd prost în pantofii noi, de lac, cu tocuri scunde, după moda timpului, în rochii de batir sau de mătase neagră tivite cu stric, ce se mototoleau la căldură, cu mărgele colorate, de sticlă, pe gîturile groase, cu ochii pe bărbaţii lor, care soseau aghesmuiţi, cu limba ascuţită, gata să le sară ţandăra şi să se supere. Aici se desfăceau case, se înnodau iubiri şi-şi pierdea cîte-o calfă tînără capul după vreo curviştină intrată în bal. Într-un an, o fată de croitor aruncase cu vitriol în ochii unei neveste, altă dată un cizmar îşi călcase muierea în picioare pentru că dansase cu altul, dar cîte nu se întîmplau... Cine mai sta să le facă socoteala? Veneau flămînzi, se ghiftuiau grăbiţi şi se îmbătau. Noaptea aceea de început de primăvară trecea totdeauna repede şi nu putea s-o uite nimeni... Pe drum, Bozoncea îşi aduse aminte de tinereţea lui, pe la ce baluri umblase... Păi unde era petrecerea de la Gib, la Bragadiru, cînd se dădea balul romilor, de nu mai aveai loc de ţigani, care mai de care mai luxos, mai încliftat, numa-n fracuri şi gulere tari? Unde era balul ofiţerilor de la Cercul militar? Dar balul florarilor? Cîţi ani trecuseră... Într-o noapte ca asta furase o nevastă şi-o dusese în Tei la o gazdă. Ce mai muiere, o făcuse mieluşica lui, fura şi-i aducea. Altă dată se 197 tăiase cu nişte hoţi în Dudeşti pentru o fată de cincisprezece ani, numa bună să guşti din ea... - Gata, sosirăm, zise cineva. Trăsurile s-au oprit în fata intrării, şi întîi au coborît starostele cu Didina. Cei de la uşă au făcut loc, Bozoncea a plătit biletele şi pentru ceilalţi şi, cînd au dat de lumina puternică, au închis ochii o clipă. Prin ferestrele deschise, de sus, se auzeau viorile. O muzică dulce şi un zgomot de oameni mulţi, vorbind şi rîzînd, cădeau pînă jos. Au urcat scările. Stăpînul cu a lui şi la urmă caramangiii, făcînd pe nepăsătorii. Nu se cunoştea, că era lumea lor, şi la atîta chiloman cine mai sta să-i măsoare? Salonul avea o podoabă de lanţuri de hîrtie, colorate în fel şi chip, în care se ascundeau becuri galbene şi roşii. O lumină tulbure plutea deasupra. Numai la mijloc strălucea cu o sută de luminări vii un candelabru de aramă, cu braţe întortocheate. În dreapta uşii era bufetul, o vitrină aurită, păzită de chelneri ageri. Aceştia serveau la repezeală, şi împrejurul salonului se întinseseră mese, la care şedeau negustorii. Plin era. Lăutarii cîntau pe o estradă cocoţată în fund, acoperită cu pînză colorată, şi cei mai tineri dansau în mijloc, doi cîte doi, săltînd vesel din umeri şi ocolindu-se cu grijă. Un fum des ieşea prin ferestre şi pe o uşă mare de lemn alb. O dată s-a schimbat Didina. Parcă zgomotul acela de farfurii ciocnite, de rîsete înfundate amestecate cu cîntecul orchestrei o întărîtase. Paraschiv i-a văzut nările încordate, tremurînd de poftă, şi a înţeles că aici îi plăcea ibovnicei mai mult să trăiască. Cu asta o ţinea Bozoncea în ghearele lui, cu puterea şi cu banii săi. Meseriaşii au întors capetele cînd au zărit-o pe ţigancă. Era frumoasă cum călca uşor, rîzînd Stăpînului, cu dinţii ei albi şi deşi. Îşi umezea din cînd în cînd buzele pline şi-şi mişca mîndru capul. Ibovnica făcea fartiţii să bage dracii în toţi bărbaţii. Starostele a rotit ochii împrejur, cu privirile la clienţi. Pe unii îi mai ştia, le furase din prăvălii, pe alţii acum îi vedea şi-i cîntărea cîte parale fac. Bărbaţii lăsaseră furculiţele şi căscau gura. Ale lor îi înghiontiră. Dibace femeie! Au şezut la o masă. A comandat Bozoncea de băut şi de mîncare. Lui Gheorghe u ploua în gură de poftă, că văzuse bunătăţile de la bufet. Numai peşti erau, de toate neamurile, tăiaţi şi dichisiţi în farfurii lungi, cu sosuri de untdelemn şi mirodenii. 198 Negustorii mîncau bine, flencăneau, beau cu plăcere vinul tare ţinut în gheaţă şi după aceea, pe la miezul nopţii, îşi luau nevestele de mijloc şi jucau cu ele, veseli şi nepăsători. Mai puneau ochii pe cîte o străină, n-o slăbeau din privit. Se dădeau în vînt. Îşi lăsau muierile şi ieşeau afară, pe un balcon care atîrna deasupra liniilor de tren, să le umble-n sui şi să le făgăduiască bani. Băgau de seamă legitimele. Meseriaşii se supărau, se răsteau la ele, le mai loveau, că li se făcuse de altă carne. Umblau blănării ca turbaţi în jurul curvelor aduse de peştii lor Ia petrecere. Aruncau polii, nu se uitau. Era ziua lor de desfrînarc, altceva simţeai să mai schimbi muierea, să pipăi şi altă subsuoară de femeie... Dar ca Didina parcă nu mai văzuseră. Ibovnica, tot cu ochii roată împrejur, căuta, căuta. Degeaba îşi întindeau meseriaşii gîturile. Ţiganca a pus ochii pe Petrică Cîrcu, preşedintele federaţiei. Acesta şedea într-un colţ cu nişte prieteni şi cu nevestele lor. Om serios. Mînca liniştit şi bea cu măsură. El trebuia să strîngă banii de la tombolă şi de la bufet, să vorbească la ziuă meşterilor şi să le spună pentru ce se adună fondurile balului, cum făcea în fiecare an. Avea acasă, cu a Iui, doi copii mari, daţi la liceu, să înveţe, şi nu i se întîmplase niciodată ce-a păţit în noaptea aia. Bozoncea îl mirosise. I-a şoptit Didinei: - Ăsta e, ai grijă de el... Pungaşii mestecau stingheriţi şi Sandu îl îmboldea pe sub masă pe ăl bătrin: - Nu aşa, Gheorghe, că-mi vine jitia cînd te văd, parcă eşti la noi în groapă. Ţine ca lumea furculiţa, n-auzi? Codoşul înghiţea cu noduri şi nu mai vedea înaintea ochilor. Ar fi lăsat dinainte mîncarea. Unde erau balurile la care mergea ei, pe Filantropia, sîmbătă seara? Acolo petrecea cu ai lui, cu şuţii şi cu fetele din Cuţarida, cu calfe şi cu curve... Nu se uita nimeni cum bagi bulca-n gură. Saloanele erau luminate de lămpi cu gaz şi puteai să joci la ziuă cum voiai - şi pe duşumele. Servitoarele nu se supărau dacă le înghionteai pe afară. Se dusese timpul lui! Se ridicau altfel de hoţi, mai spălaţi, mai deştepţi. Trase cu ochiul la Nicu-Piele. Nici lui nu-i şedea bucăţica-n gît. Parcă-l înţepa cineva în spate, aşa se proptise de lemnul scaunului. Îi venea să-l tragă de mînă şi să-i spună: „Hai, mă, că aici nu-i de noi! Dacă vine poliţia, nici n-ai pe unde s-o-ntinzi. Îţi 199 rupi gîtul pe şina trenului!" Acolo mergeau fără frică de sergenţi. Se uitau la uşi, erau sticleţi de-ai lor, d-ei de luau mangă, închideau ochii. Intrau teleleu peste lume, petreceau, strigau la lăutari să le cînte cîntece pungăşeşti şi-i răsplăteau. Puteau să ia ştoalfele de şolduri şi să le învîrtească pînă ameţeau. Erau nişte transilvănence grase, cu pieptul mare, toate buzate şi blonde, cu părul scurt, pofta lui! Le pupa după ureche şi le scotea în curte. Nechezau ungurencele, că le plăcea, îşi alegea. Era de unde! Spre ziuă le întindeau pe nisipul vreunei binale şi le dezveleau. Tocmai duminică dimineaţa le dădeau drumul, ţepene de frig, dar mulţumite. Că se mai tăiau cu cîte unul, asta era altă poveste, pe cînd aici? Te uitai în dreapta, te uitai în stînga, numai neveste. Mai treceau pe sub ochiul lui, care cunoştea, şi cîte o coardă, dar alea erau în treabă, nu puteai să te apropii, că se aflau cu ţuţării lor, şi Stăpînul le spusese să stea liniştiţi. De îmbătat, însă, tot s-a-mbătat Gheorghe. Să ţie paharul ştia, nu-l certa nimeni. Îi plăcea gustul vinului, inima lui fierbinte, şi 1-a îndemnat şi pe Paraschiv: - Ia, mă, şi bea, că eşti cătrănit. - Nu sînt cătrănit... - În flăcările alea mari să te văz... De ce mă minţi, mă? Ucenicul nu mînca, nu petrecea. Băgase de seamă cum îl pierde din ochi ibovnica pe meseriaşul de la masa vecină. Ţiganca se mişca, i se vedeau ţîţele tari prin despicătura rochiei. Petrică Cîrcu, om şi el. S-a mai făcut că nu bagă de seamă, s-a mai răsucit, s-a dus la oamenii lui de aveau în primire balul, i-a socotit, a strîns banii de la tombolă, că se vînduseră toate numerele şi se împărţiseră cîştigurile, i-a împăturit după ce-i numărase şi i-a aşezat în portofelul lui de piele scumpă, a dat o raită pe la bufet, s-a uitat la chelneri, să nu învîrtească vreo şmecherie, a ridicat şi de-acolo o sumă şi s-a întors la masă. Parcă dracul îl învăţase să facă aşa. Pe urmă, mai ia un pahar, mai ia altul, s-a cam înveselit. Şi-a sculat nevasta, a dansat un vals, năduşise, a mai golit un pahar. Căpătase curaj. Femeia de alături nu se ridicase. Bea şi mînca. -La simţit Bozoncea slab. Le-a şoptit pungaşilor: - Duceţi-vă de le luaţi muierile la joc. S-a ridicat Piele. S-a ridicat Sandu. S-au apropiat, meseriaşii le-au lăsat, nu era supărare. Necunoscuţii, şi-au făcut ei socoteală, trebuie că erau negustori de-ai lor. A înţeles preşedintele ce să facă. Prietenii lui de la masă se chercheliseră. A mai băut un pahar. 200 Lăutarii începuseră un dans săltăreţ şi mardeiaşii învîrtiră nevestele meşterilor. Femeile se ameţiră de plăcere. Erau nişte potci slute, neduse pe la petreceri, că ai lor o dată pe an le scoteau din casă. Hoţii, tineri, le ţineau strîns la pieptul lor, le spuneau vorbe cu două înţelesuri, meseriaşii - ce să mai vadă? îl îmboldeau pe Petrică Cîrcu, care se afanisise: - Du-te, nene, că de cînd se uită muierea la matale. N-oi vrea să te ia de mînă... - Să mă duc? bîlbîia preşedintele. - Du-te, nene. - Dar dacă mă tratează c-un refuz? - Ce refuz, parc-ai avea douăzeci de ani! În cele din urmă, Petrică Cîrcu se ridică matolit, împleticindu-se şi se apropie de masa lui Bozoncea. Gheorghe i-a dat un scaun, el a mulţumit şi-a spus: - Permiteţi? - Poftiţi, poftiţi, făcu Stăpînul. - Nu vă supăraţi, doamna dansează? şi s-a uitat spre Didina. - Cu plăcere, a rîs ibovnica, ridicîndu-se. Cîrcu nici nu apucase să se dezmeticească şi s-a şi trezit cu ţiganca în braţe. Femeia mirosea bine a odicolon şi a piele încinsă. Se învîrtea uşor şi el a căpătat curaj. Se uitau nevestele de la mese, se uitau meşterii, înjurau în gînd: „Uite-al dracului!" Cum să nu te umfli de mîndrie? Didina îşi apăsa pieptul pe braţul lui şi meseriaşul se pierdu. Începu să trăncăne. C-o fi, c-o păţi. Uitase de toate. După un dans o aduse la masă, îi pupă mîna şi, uluit încă, se aşeză la locul lui. Bău pe nerăsuflate şi îşi pironi capul în pămînt. Nevestele nu se întorseseră. Se ridicase Gheorghe şi Paraschiv să le învîrtească. Grangurii nu se supărau. Au mai cerut cîteva sticle cu vin şi s-au lipit cu masa de cea a starostelui. Asta aşteptau şi caramangiii. Petreceau şi muierile, n-aveau ce zice. Le ameţise codoşul. Se băga în sufletul lor şi le zicea: - Oliu, ce gură ai! Arătările chicoteau. - Taci, că te-aude dumnealui. -Ce dacă? Nevestele nu mai auziseră astfel de vorbe de ani de zile. Închideau ochii şi ascultau muzica, oftau şi nu mai ştiau de ele. 201 Paraschiv ţinea în braţe pe una slabă şi uscată pe care atîrna rochia. O privea cu îndrăzneală drept în ochii osteniţi şi spunea: - Cînd te mai văd, cucoană, că tare mai eşti şucară... - Glumeşti dumneata, rîdea ea stingherită. - Ce vorbeşti?! Mie aşa-mi plac femeile, mai obosite. Găina bătrînă face zeama bună... - Fugi d-acilea, că rîzi de mine... - Nu rîd, mînca-ţi-aş ocarina! Cîţiva meseriaşi băteau cu conferi şi deasupra lor căzu o ploaie de hîrtii mici. Se împărţeau cărţile poştale pentru alegerea reginei balului. Nişte fete iuţi treceau pe la fiecare masă şi le vindeau. Petrică Cîrcu ceru o sută şi puse un pol pe masă. Bozoncea lăsă paharul. Vinul strălucea în lumina candelabrului. Ceru şi el o sută. Împrejur se învîrteau serpentine şi viorile se mişcau vesele sub arcuş. Aşa şi-a pierdut Petrică Cîrcu cinstea şi cuvîntul lui de preşedinte al meseriaşilor... Meltenii se încălzeau pe nesimţite. Starostele comanda chelnerilor să mai aducă. - Eu plătesc! făcea, ca omul asupra chefului. Prietenii meşterului o dată s-au oţărît: - Nu, nene, dacă nu plătim şi noi cinci baterii, ne supărăm... S-au mai certat, pînă la urmă i-a învins băutura. Spre ziuă se pupau cu Gheorghe, care le umbla prin buzunarele de la spate. - Al nostru eşti, nene Costică, spunea codoşul, că aflase cum îi cheamă. Să-ţi trăiască nevasta şi copiii, c-am auzit c-aveţi şi copii... - Să trăieşti, puiule! Şi iar se pupau, prieteni la toartă. Cocă s-au făcut draibării. Au chemat lăutarii la masă. - Mă Piculeaţă, ia vin', mă, de cîntă Iu nen-tu! striga conu Costică Galeş, de era negustor în Piaţa mare, meseriaş vechi, că-l ştia o lume. Şi după el se luară şi ceilalţi: nenea Mihalache Tobă, Iordan Beluşica, blănarul, om de patruzeci de ani, care nu-ţi bea decît duminica, la masa lui, acasă, şi Picu Calată, măţarul de la coada Dristorului. Grigore Piculeaţă s-a dat aproape cu ai lui. 202 - Să trăiţi! zicea. \ Conu Costică 1-a măsurat şi s-a sculat în picioare. Se cam clătina, t dar s-a ţinut bine. -La pupat pe lăutar pe amîndoi obrajii şi-a oftat: - Ia să te-aud... Meseriaşii aveau nişte feţe grele, ostenite de băutură. Ţiganii au încordat viorile şi Piculeaţă le-a stihuit la ureche: Izvoraş cu apă rece, Pe la poarta mfndrii trece, Trece neică să se spele Şi dă de urmele mele... Mai au tras după aceea nevestele de ei, că ele nu erau băute, s-a supărat Sandu-Mînă-mică, le-a luat iar la dans. Nicu-Piele nu s-a lăsat nici el mai prejos. Juca otrăvile, le mai gîdila; le cărau de lîngă bărbaţi. Băga boala în ele. Se uita lunganul la una ca la Fecioara Măria: - Coană, să n-am spor, ce-aş mai lăsa eu dracii-n dumneata! Potoapa rîdea cu plăcere, că i-ar fi dat sufletul. - De, lasă-i dacă poţi! Cînd o ostenea îi făcea cu ochiul lui Gheorghe: - Mai ia-o şi tu! Acesta se înfiinţa, ştergîndu-şi palmele năduşite pe pantaloni, obiceiul lui de neam prost: - Cucoană, hai să te mai fac şi eu un danţ! Şi trăgea cu oblonul la lungan, care se învîrtea neostenit. În timpul ăsta, Petrică Cîrcu o lipea pe Didina de pieptul lui, să-i simtă carnea caldă şi sfîrcurile. - Te are cu cununie? o întrebă. -Cine? - Dumnealui. Ibovnica rîse: -Nu. Meseriaşul se fîstîci. - Adică-i eşti ţiitoare? - Îhî, îl îngînă ea. Bărbatul prinse curaj. Era lac de apă. Didina îi simţi portofelul burduşit cu hîrtii, banii meseriaşilor. - Şi ce-nvîrteşti dumneata? îl luă pe departe. - Sînt negustor. N-ai auzit încă de Petrică Cîrcu? -N-am auzit. 203 - Păi eu am casele alea mari, cu etaj, din Calea Victoriei, unde se ţin nişte magazine... - Ce vorbeşti?! • Şi-l mai împunse cu ţîţele. - Da matale? se linguşi preşedintele. - Nu vezi? Ţiganca îi rîse în urechi şi răsuflarea ei caldă îl ameţi pe bărbat. - Şi nu ţi-e urît lîngă slutu ăla bătrîn? - Care slut? - Buzatu de stai cu el la masă... - Da de ce-ntrebi? Ţi-o fi milă de mine!? - De! chicoti el. Salonul se umpluse de fum, şi curentul făcut de geamul deschis şi de uşă nu mai ajuta la nimic. Jumătate din orchestră cînta mai departe pe estradă pentru ceilalţi. Erau trei acordeonişti tineri, care ştiau plăcerea meseriaşilor. - Şi n-ai vrea matale vreun negustor cu parale, o lungi mai departe Cîrcu, să te ţină ca pe-o prinţesă? - Cum adică? Preşedintele se dezlegă la limbă: - Adică, aşa, să te aibe pe banii lui, să te-mbrace, să te-ncalte, să-ţi cumpere ce vrei şi să-l iubeşti. - Şi ăla cine-ar fi? - Păi cine să fie? Eu! Ochii ei se aşternură într-o parte. Paraschiv şedea la masă şi-o privea. Bea tăcut, în duşmănie. Uitătura lui era verde şi rea. Îi fu frică ţigăncii, dar îi şi plăcu. Simţea gura fierbinte a meşterului lîngă obraz, palma lui lată şi plină care-i umbla pe spate şi i se făcu a dragoste. Străinul vorbea într-una, dar ea nu-l asculta. Întîlni şi privirea Stăpînului. Ardea de o mînie abia ascunsă. - Să mai aducă vin! strigă el. Eu plătesc! Ea ştia că nu-i de loc beat şi că acasă o s-o bată pentru că 1-a lăsat pe Cîrcu s-o mîngîie. Dar era bine şi se simţea fericită văzînd pofta atîtor bărbaţi, mendrele lor. - Ia spune, bolborosea preşedintele. - Să mă mai gîndesc şi eu... - Ce să te mai gîndeşti... - Păi dumneata ai nevastă cu cununie, ce-ţi mai trebuie? Petrică Cîrcu o privi drept în ochi: 204 - Parcă n-ai şti că ţi se urăşte! - Da copiii, c-oi avea şi copii? - Am, să-mi trăiască, dar ce-are familia cu treaba asta? îmbătrînesc, mi-ajunge cît am strîns, vreau să mai risipesc. Bani la mine, ca la turci! Uite! Şi-i aşeză mîna pe pieptul său, unde se simţea portefelul plin. Locul se mai golise. Piculeaţă tot mai cînta la urechea lui conu Galeş: Of, of, Foaie verde firul ierbii, Of, of, Leano, Păi, mă sui pe dealul Cernii, Of, of, Leano, Unde cîntă puiul mierlii, Of, of, Leano, La mfndra cu ochii negri... Nea Mihalache Tobă a scos o sută şi-a lipit-o cu scuipat de fruntea guristului. - Aşa, mă, suferă! Piculeaţă a lăsat ochii în jos şi-a schimbat-o: De-ai fi om şi ai pricepe Dragostea de unde-ncepe, De la ochi, de la sprfncene, De la buze tinerele, Şi-apoi, lele, lele, lelişoară, Ochii tăi mă bagă-n boală... Mai că nu plîngeau meşterii. - Suferă, mă, suferă! se ruga şi Picu Calată. Acordeonistul s-a apropiat şi el. Nenea Mihalache Tobă i-a lipit şi lui o sută de frunte. Piele i-a dat un cot lui Paraschiv: - Ucenicule, fii atent, că s-au ciripit muşteriii! Mînă-mică tot mai dansa cu o nevastă gătită ca un vicleim, cînd a băgat de seamă mişcarea. A încredinţat-o lui Gheorghe şi s-a aşezat lîngă meseriaşi. Nu putea să-i lase singuri la o asemenea împrejurare şi, pe nesimţite, le-a înjumătăţit sumele, uşurel, mai rîzînd, mai uitîndu-se cu frică la staroste, să nu-l bage de seamă. 205 Pe urmă s-au strigat cărţile poştale. Cfrcu cumpărase încă cinci sute pentru Didina şi vreo cinci sute ceilalţi. Au scos-o regina balului. I-au strigat numele, şi negustorii au început să bată din palme. Nevestele se uitau chiorîş la ea, dar n-aveau ce-i face. În mijlocul salonului se făcuse un loc larg în cinstea celei alese. Preşedintele federaţiei, abia ţinîndu-se pe picioare, s-a ridicat după obicei. Plesnea de mîndrie. O învartea uşor, rîzînd şi spunînd măscări. Ceilalţi se uitau dimprejur la ei. Fetele oftau cu părere de rău, că le plăcea şi lor ibovnica. Au ocolit tot salonul. De pe margini, meşterii aruncau cu confeti şi cu serpentine roşii. Lanţurile de hîrtie îi legase la un loc, şi Petrică Cîrcu a oprit-o sub candelabru şi-a dat s-o pupe. Atît aşteptase Bozoncea. A răsturnat masa şi-a strigat: - Săriţi, mă, că-mi fură nevasta! Lăutarii s-au oprit uluiţi din cîntat. Doar aşa era obiceiul! Sandu şi Nicu Piele i-au şi încălecat pe negustori. Gheorghe cu ucenicul s-au dat lîngă uşă. Măr i-a făcut Stăpînul pe meşteri. - Na-vă! Să vă mai uitaţi la nevestele altora! striga. Didina atunci îl uşurase de portofel pe preşedinte. Săriseră şi nevestele să-şi scape bărbaţii şi strigau cu frică. În înghesuială, codoşul s-a apropiat şi le-a pus piedică de-au măturat parchetul. Laţi i-au lăsat. Se mai amestecară nişte chelneri şi alţi negustori, dar Sandu şi Nicu-Piele au terminat repede cu ei. Pînă să vină sergenţii, au plecat cu trăsurile în goană, veseli... Săptămîna brînzei Cine să-i ţină minte? Băteau vînturile peste locul sălbatic, veneau zăpezile, duium de omăt, apoi primăverile. Zilele treceau, gîrlă. Mai muriseră, se împuţinau ăi vechi, veneau alţii. Lumea, ca tîrgul! Dar erau frumoase locurile ălor de le îndrăgiseră. Vara da o iarbă înaltă, drumurile se lăţeau. Cădeau ploile. Vremea se înăsprea. Timpul căciulii. Lucrătorii aduceau gîşte să le îndoape şi porci pentru îngrăşat. De sărbători, nunţi şi bătăi, unde cîntaseră lăutarii cînta cîteodată popa, apoi liniştea învăluia din nou curţile pînă la Bobotează, cîftd venea sfinţia-sa cu miruitul. Trecea părintele cu dascălul, după obicei. Tot pe atunci băteau finii la uşile naşilor cu plocoanele. Muierile ţineau prosoapele lucrate în arnici, portocalele şi lămîile învelite în foiţe, iar bărbaţii, ploştile şi gîştele gătite. Ce de petreceri! Prin februarie se ardeau gunoaiele şi se reparau gardurile. Cerul se subţia. Primăvara venea neştiută. Sub garduri încolţeau mărăcinii. Rîpile galbene se umpleau de cîini. Erau o ceată: al lui Gogu, al lui Chirică, ai mecanicului, ai lui Stere şi d-ăi fără căpătu, ai gunoierilor. Javrele, cît viţeii, nu te-apropiai. În frunte, că mergeau ca la nuntă, grămadă, al tîmplarului, flocos şi întunecat, numai colţi. Adulmecau gunoaiele şi cu nasul tot sub coada căţelelor din jur. Dulăul rotea ochii la ăilalţi. Ceata se oprea împrejur. Al lui Chirică, lung ca un castravete şi bolîu, moţăia de-a-n picioarele. Al cîrciumarului sufla cu limba scoasă. Corciturile oltenilor lipăiau lîngă şef, că şef era cîinele lui Matei! Nu mişca unul. 207 Vineţiul fochistului bătea aerul cu coada ridicată. Era lacom. El scormonea pămîntul. Mirosise osul, pentru că os se afla sub laba sa. Toţi priveau pieziş. Îl rupea aşchii-aşchii şi scotea dintr-o dată măduva galbenă şi putredă. Din cînd în cînd, ridica ochii. Tot nu mişcau. Cînd dădea iama în grămadă însemna că terminase. Lua unul de blană şi-l tîrnosea. Ieşea tot praful din el, pînă-l sîngera. Sătul, se fudulea privindu-i cum se încaieră pentru ciozvîrta rămasă. Plecau pe urmă mai departe. Mahalaua creştea spre Filantropia, şi-ntr-acolo apucau, pe sub gardurile negre, pe la grădinile oltenilor, pişîndu-le verzele putrezite, apoi se întorceau spre groapă, coborînd pe drumul îngust. Se lăsau pe malul gîrlei, unul după altul, hămesiţi. Gunoierii descărcau sus, pe mal, camioanele, şi din fundurile lor se rostogoleau resturi grase. Zăvozii se năpusteau scormonind. Aveau boturile ascuţite şi ochii fierbinţi de poftă. Nemîncaţi, ca stăpînii! Albi, roşcaţi, negri, cu spete mari, urcau malurile. Al lui Chirică rămînea mai în urmă. Era beteag de un picior, că-l prinseseră grădinarii în bostani şi-l schilodiseră. Din cauza lui era să se omoare omul cu oltenii într-o dimineaţă. Cîinele, cîine, dăduse prin gardul de mărăcini şi răscolea brazdele. Pîndarul de sus, poc! cu puşca de sare, drept în pulpa dulăului, care a luat-o de-a dreptul prin roşii, chelălăind, pînă acasă. Acarul lipea o cratiţă în curte. Cam aprins, că era la începutul săptămînii şi el se grijea lunea la Stere, să-i meargă bine. Cînd şi-a văzut cîinele cu sîngele baltă sub el, -lau apucat dracii. Animalul îşi Ungea rana şi avea o privire sfîrşită, rugătoare. Chirică ţinea la al lui ca la un copil. Încă la cîrciumă mai glumea cu Spiridon: „Ehe, Spiridoane, păi al meu mă cunoaşte după miros. Ia să viu seara nebăut, ce, crezi că mă mai lasă să intru în curte? Da de unde! Ăsta nu-i stăpînu meu, zice, şi mă latră. Păi stăpînu meu miroase frumos, a rachiu, dă damfuri! De-aia îmi beau dorobanţul meu. El, cum mă simte, îmi iese înainte, la pompă. Dă din coadă şi se bucură..." Puşcă în toată mahalaua Cuţaridei n-aveau decît oltenii. A plecat cu fierul încins, plin de cositor, în mînă, să-i ucidă. Nu vedea bine înaintea ochilor. Grădina era departe. Ăl mai mic dintre fraţi şedea lîngă un pălimar. Dregea o sapă. Chirică a dărîmat poarta de sîrmă: - Ia ascultă, mă! Precupeţul s-a întors: - Bă! a mai strigat o dată, suflecîndu-şi mînecile. 208 I Veni şi celălalt, Victor, cel mare. Era plin de pămînt şi se uita la ceferist. - Ce-i? -Vă omor! Şi zvîrli fierul spre ei. Noroc că se feriră. Fochistul zbiera cît fl ţinea gura: - Sărăciilor! Mi-aţi omorît cîinele, v-arăt eu vouă* Victor se apropie să-l împace: - Ascultă... - Nimic, vă bag în spital! - Dar de ce dracu nu-l legi? îndrăznise pînă la urmă şi cel mic. Atît i-a trebuit lui Chirică. S-a făcut o dată galben la faţă, de ziceai că moare. Abia şi-a tras sufletul şi s-a pus pe ţipat: - Să vă luaţi calabalîcul de aici. Ce, aţi început să ne împuşcaţi? Vecinii alergară să vadă ce-i. Pică tocmai atunci şi sifonarul. Era plin de troscot şi afumat, după munci. - Ce-i, nene Chirică? Ce s-a întîmplat? îl întrebă apropiindu-se. - Ce să fie? Mi-au omorît nepricopsiţii ăştia cîinele! - Aoleu! Şi asta o auziră şi ceilalţi. Ei ţineau la dulăi, îi creşteau din sărăcie, împărţeau bucata de mămăligă, numai să aibă cine lătra în bătătura casei. Au dat buzna în grădină. Oltenii văzură că nu-i de glumă. Degeaba strigară să nu le calce vinetele în picioare, mahalagiii n-auzeau, nu vedeau. Îi cam duşmăneau pe venetici, că se pricopsiseră din grădinărit. Chirică 1-a înşfăcat pe Victor, cît era el de pirpiriu, şi dă-i buşeală. Sifonarul sări să-l ajute. Lovea aspru camionagiul! îl apucase pe cel mic cu o mînă şi-l vîrîse între genunchi. Să-l omoare, şi mai multe nu! În timpul ăsta muierile năvăliră în răsaduri şi cărară toate verzele. Nici roşiile nu le-au lăsat. Ridicau poalele pline şi blestemau pe olteni. Cînd plecă şi ceferistul acasă, cu inima uşoară, grădina era toată o paragină. Şi barem să fi murit jigodia! De unde! A scheunat trei zile, Chirică 1-a oblojit cu apă de plumb şi javra a rămas şchioapă. Se întorcea cu ceata pe la prînz, din groapă, sătul. Cîinii erau leneşi, se opreau pe la cişmele, să lingă băltoacele, şi plecau mai departe. Parcă se mai lungiseră. Se opreau în faţa bisericii şi se întindeau pe lespezile albe, la soare. Pe la două, puteai să-i loveşti cu pietre. Nici nu se mişcau. Se tîra cîte unul după umbră şi iar cădea pe labe. Din 209 gîtlejurile adînci li se scurgeau bale groase şi adormeau. Blănurile duhneau a gunoaie şi, cînd soarele cobora spre apus, se urneau. Întîi se ridica cel brumăriu, al lui Ilie, deschizînd un ochi.Hămăia scurt. Al lui Gogu horcăia încă. Avea urechile clăpăuge şi-l ciupeau muştele. Arunca zadarnic din coadă. Se mai canonea pe o parte şi se scula cu dosul la biserică. Ceata se strîngea şi cîinii se vînzoleau a joacă. Căţelele o luau înainte şi dulăii după ele, tîrîndu-şi limbile prin praf. O apucau spre şina Constanţei, unde erau dughenile cu zarzavat. Drumul îl ştiau. Se lăsa amurgul şi se întorceau sacalele primăriei. Sacagiii, nişte haidamaci soioşi, aruncau după ei cu coceni de porumb. Piaţa mirosea a resturi. Deasupra, plutea o duhoare stătută de ceapă stricată. Negustorii udau salata şi pepenii cu căldări mari de apă. Javrele dădeau roata pe la grămezile de roşii terciuite, scormoneau baliga limpede, din care se scurgeau seminţe albe, îşi vîrau boturile sub vinetele putrede, apoi adulmecau spre prăvăliile măcelarilor. Prin magherniţe se aprindeau lămpile. Era ceasul cînd soseau camioanele pline cu viţei tăiaţi de la abator. Pe pietre, se scurgea sîngele cald al boilor. Cîinii se repezeau în cizmele parlagiilor. Ăştia nu se speriau cu una, cu două. Loveau cu topoarele şi cu ţintele. Cîte unul din ceată trăgea o piele după el, dar n-apuca să fugă. Precupeţii dădeau chiot şi ieşeau cu ciomegele. Turma se întărită de mirosul sîngelui. Al lui Gogu tot nu se lăsa pînă nu fura un bojog roşu, năclăit, de pe buturugile negustorilor, ori vreo bucată de zgîrci cu copită cu tot. Pe urmă, o luau înapoi spre groapă, domoliţi. Se opreau în capul mahalalei, la un gard înalt de piatră, unde şedeau nişte cîini boiereşti, o puzderie de căţele scurte-n picioare, cu părul ca sîrma, des şi încîlcit, şi cu ochi mari, rotunzi, trişti şi plini de ape. Le-ar fi dat inima dulăilor! Se opreau în faţa vergelelor de fier, miroseau mîrîind, săreau cu labele pe gard, se încingea sîngele în ei. Potăile erau gătite cu funde şi cojocele de postav. Nici nu se uitau. Nu erau de nasul lor asemenea căţele lăţoase! Privirile animalelor sătule treceau peste capul mîndru al cîinelui lui Gogu, care pîndea ceasuri întregi în faţa grilajului cenuşiu. Ce le-ar mai fi scărmănat jigodia! Ieşeau servitoarele stăpînilor şi îi alungau cu pietroaie. Ceata fugea schelălăind. Asta era vara. 210 Cînd începeau ploile, se îmblînzeau şi îşi găseau loc prin magazii. Iarna tremurau sub porţi şi se jigăreau de nemmcare. Mai înfuleca vreunul cîte o halcă de carne pusă la afumat, dar nu scăpa zdravăn. Grigore îl omorîse pe al lui cu prăjina într-un ajun de Crăciun. Uitase magazia descuiată şi cîinele a dat peste o jumătate de* porc spînzurat într-un cui. A sărit de două ori şi a apucat hartanul. A mîncat ce-a mîncat, pînă 1-a găsit Aglaia. - Vin', că am rămas fără porc! a strigat cocoşată. Potaia fugise lăsînd resturile. Vreo trei zile a stat ascuns. Şeful, de necaz, s-a îmbătat. -La pîndit nemîncat. Ce să-i mai tihnească dumicatul? Degeaba trăgea nevasta de el: - Haide, omule, lasă, că n-oi muri dintr-atît! El, de loc, că numai Dumnezeu ştiuse cum strînsese banii să cumpere porcul. A patra dimineaţă, hop şi cîinele! Se gudura, tîfîn-du-se cu burta pe zăpadă. Omul îl aştepta. Nu se mişca de loc. Vinovatul s-a apropiat tremurînd. Grigore era făcut drojdie. Cînd i-a venit sub bocanci, -la lovit o dată cu sete: -Na! Javra a icnit, dar omul nu s-a îndurat decît după ce-a rupt prăjina pe el. Aglaia ieşise din bordei şi se ruga de bărbat să nu-l ucidă. Degeaba, sîngele cîinelui înroşise zăpada. - Ce făcui? scuipase gunoierul. Şi, de necaz, a plecat la Stere să se îmbete. Altfel, nu făceau nici un rău jigodiile. Mai croiau vreun crac de pantalon, mai murea cîte unul otrăvit, şi cum venea februarie, dădea strechea în ei... Întîi le apuca un pîrjol pe pisici, că sosise săptămîna brînzei. Nunţile pe acoperiş se ţineau lanţ, şi dulăii, să rupă burlanele, nu alta. Tabla cîrciumaruhii duduia de bătăile cotoilor. Începeau pîndele. Luna răsărea pe la opt, ruginită şi mîncată. Peste tinicheaua caselor cădea o zăpadă de lumină subţire. Din găurile podurilor, se înălţau sforăielile motanilor. Pe luminatoare, săltau gheme şerpuitoare. Răspunsul era prelung, un mieunat adînc. 211 Jos, în umbră, lîngă butoaiele cîrciumarului, ceata adulmeca. Dulăii stăteau nemişcaţi, cu gîtul întins la lună. Doar colţii ascuţiţi ca bricele aveau un luciu şters, de sidef. Cotoiul vărgat al lui Stere se prelingea pe lîngă coşurile de cărămidă. Pisicile cădeau pe magazii. El se oprea în vîrf, lîngă calcanul casei. Torcea nepăsător. - Miaaauuuu... Miaaaauuuuuu, se auzea din vecini. O blană zbîrlită urca furiş şina acoperişului. - Miarlaaauuuu, miaaaaarlllaaaauuuu, răspundea. Motanul mesteca din mustăţi. Cîinii, jos, numa ochi. Luna urca tăcută. Cînd era aproape, mireasa se oprea. Cotoiul se făcea că n-o vede. Apoi, deodată, îi sărea drept în ceafă, o lua cu dinţii lui puternici şi o tăvălea. O întorcea şi pe-o parte, şi pe alta. Hoţomanul o lăsa oleacă, se unduia peste ea, o cuprindea acoperind-o cu trupul lui mare şi o răsucea încet. Se strecura apoi dedesubt, ţinînd-o răstignită între gheare. Se amestecau zvîcnind şi stropşindu-se. La urmă, o ducea moale ca pe-o treanţă pînă la marginea streşinii şi o zvîrlea în curte. Dulăii atîta aşteptau. O forfecau în colţi, măturînd zăpada vineţie cu ea. Săptămînă brînzei numai săptămînă nu era. Bairamul nu se isprăvea pînă în martie. Pe la nouă, cînd stelele pluteau într-o ceaţă lăptoasă pe acoperişuri, se strecurau cetele cenuşii. Din groapă urcau motanii urduroşi ai sifonarului. Săreau gardurile şi, peste sticlele luminoase, umbrele lor călcau falnic. Din partea cealaltă, dinspre Griviţa, soseau pisicile ceferiştilor, negre şi lunguieţe, cu ochii galbeni, lucind pe sub streşini. Ocoleau curţile adinei şi întunecate, suiau prăjinile puse Ungă coşuri şi, de acolo, peste burlane, cădeau în podurile pline de praf. Cotoii se întîlneau sub căpriori şi se scărmănau. Lupta era crîncenă. Se ascundeau în întuneric pîndindu-se şi, pe neaşteptate, se aruncau unul asupra altuia, sfîşiindu-şi blănile cu ghearele. Tavanele de lut şi bălegar duduiau sub ei. Cumplite nopţi! Cădeau ploile de martie şi tot nu se astîmpărau. În aprilie, pisicile lepădau prin magazii. Se umplea mahalaua de mîţe. 212 Apoi dădea strechea în cîini. Turbau, nu alta. Ieşeau cu toţii, şi mici şi mari, rupînd lanţurile şi gardurile. Cîte douăzeci după coada unei căţele. Şi să-i fi văzut! îşi trenţuiau floacele. Al lui Gogu, cu ceata, pleca spre Grant sau spre Tarapana. O săptămînă nu le ajungea. Treceau în galop prin grădini, de-a dreptul peste malurile abia înverzite, acoperite cu gunoaie, şi de acolo, de sus, pe lîngă ţevile unsuroase, se avîntau în fundul negrii şi adînc, unde se încurcau căţelele chivuţelor. Cîinele croitorului se oprea departe, mirosea şi, cu ochii lui ageri, îşi alegea potaia. O tîrcolea înfiorat, cu coada ridicată, mîrîind. Se apropia şi lătra scurt. De sub colţii albi scotea limba lui lungă şi băloasă, urla aproape de căţeaua înspăimîntată şi se linguşea. Vineţiii oltenilor se repezeau şi ei şi se încăierau. Dulăul nu se juca. Rînjea o dată cu ochii aprinşi şi se zvîrlea spre ceilalţi. Trupurile se încolăceau, se înnodau, zvîcnind scurt, şi măturau pămîntul. Îşi căutau beregăţile, aprigi. Tot al lui Gogu era mai tare, u alunga şi se întorcea potolit. Căţeaua venea singură şi se lăsa coţăită. Spre seară, turma sălbatică urca iar malul pieptiş şi cădea în goană peste cîmpul pietros care ducea în mahalaua vecină. În urma cîinilor se ridicau nori mari de praf. Goana nu se domolea decît atunci cînd intrau pe uliţele noroioase de Ungă Ateliere. Din curţi, se alăturau alte cete. Ogarii ceferiştilor aveau picioarele subţiri şi lungi şi capetele ascuţite. Grămada neagră şi lăţoasă a celor din groapă se strîngea lîngă şef, aruneîndu-se spre namilele murdare. Erau furioşi şi întărîtaţi. Muierile ieşeau cu prăjini, să-i alunge. Aruncau după ei cu lături, să-i despartă. Cînd cădea noaptea, treceau Griviţa tot fugind. Şina Constanţei era aproape. De la canton săreau zăvozii celui ce schimba macazurile. Tăiau apoi liniile albe de fier. Peste iarba crudă, de primăvară, cădea o bură. Cîinii scoteau urlete lungi şi se avîntau spre drumul Chitilei. Nunta se desfăşura înverşunat. Se întorceau beliţi, chiori, şchiopătînd. Nu se mai arătau multă vreme. Trăgeau să moară. Nu le mai priau nici oasele, nici măruntaiele de la măcelării. În iunie, căţelele gîfîiau la umbră şi aşteptau să nască. Cînd fătau, muierile le înecau plozii în zoaie. Cîte şase făceau, pestriţi, orbi şi graşi. Dacă mai scăpa cîte unu-ldoi, s-apucau să sugă ţîţele roşii şi 213 pline. Atunci nu te puteai apropia de ele. Rînjeau colţii şi se dădeau la picioare. Într-o vară îi apucase o turbare. Muriseră pe capete: al mecanicului, ai oltenilor şi vreo cîţiva străini. Se muşcau unul pe altul şi înţepeneau. A murit şi al lui Gogu. Îl sîngerase unul de beregată. Mergea tot cu capul în jos şi nu mai mînca. După o săptămînă înlemnise lîngă uluci... Croitorul 1-a găsit. Avea ochii sticloşi şi se lungise. -Lau dus ucenicii lîngă baltă. Ceata s-a risipit, iar pe dulău -lau ciugulit ciorile. I-au lăsat doar blana bogată. Din inima lui neagră mîncase o căţea. „Rudele" lui Bică- Jumate Mulţimea privea tăcută şi neclintită ferestrele casei de peste drum. Femeile, atît de vorbăreţe altădată, nu scoteau un cuvînt. Geamurile negre, cu perdelele lăsate nu scăpau nici o lumină. Era frig, într-o zi de iarnă, spre seară. Cerul, mort, încremenit, ca o pătură îngheţată. Din el scăpau nişte floace albe de zăpadă, rar, parcă fără chef. Cîteva sute de oameni aşteptau nemişcaţi în faţa porţii: muierile, cu broboade negre aşternute pe obraz şi cu pumnul strîns; în spate, bărbaţii, mestecînd tutunul între fălci sau aprinzînd ţigările unul de la altul. Din cînd în cînd se auzea un ropot mărunt de picioare degerate, dar atît, nu spunea nimeni nimic, înţeleşi, ca şi cînd ar fi vrut să nu tulbure somnul mortului, ascuns dincolo de zidurile mute ale casei cu două caturi. Rudele pîndeau neliniştite din casă uliţa aglomerată. Speria mai ales această tăcere apăsătoare, stăpînirea cruntă din ochii oamenilor. Pe o masă aştepta coşciugul, acoperit cu un giulgiu alb. Era un sicriu de brad, ieftin şi întocmit la iuţeală de doi meşteri din alt cartier, cărat noaptea la domiciliul cămătarului, ca să nu afle lumea că Bică-Jumate nu mai era. Dar lumea tot aflase, erau cu toţii aici şi aşteptau. Mortul stătuse trei zile şi, deşi iarnă, începuse să miroasă şi nu mai puteau întîrzia fără să-l fi dus la cimitir. Rudele aşteptau să sosească dricul, tocmit tot în taină, să-l care la Străuleşti, un cimitir de la marginea oraşului, pînă unde, gîndeau, nu va merge nimeni, cu siguranţă. Popă nu chemaseră, pentru că nici unul din preoţii mahalalei n-ar fi venit să-i cînte la cap fără primejdia de a fi sfîşiat de oameni. Şi clipa sosirii dricului se apropia. Nu puteau s-aştepte nici noaptea. O dată cu căderea întunericului, porţile cimitirelor se închid. 215 Fratele mortului tocmise o ceată de milogi, să-l bocească, dar cerşetorii, orbii şi schilozii trebuiau să aştepte la capelă, tocmai pentru a nu băga nimeni de seamă că vestitul cămătar al Cuţaridei pleacă în lumea celor veşnici. Rudele, vreo două femei şi vreo trei bărbaţi, aşteptau încremeniţi pe nişte scaune. Îşi blestemau în gînd soarta pentru că răsturnaseră casa cu susul în jos şi nu găsiseră decît o ladă plină de poliţe. Banii, răposatul şi-i ţinea în altă parte, şi toţi bănuiau că fratele mortului ştia unde şi-i ascunsese, şi-l priveau cu o ură neascunsă. Şi aici, în încăperea fără lucruri, domnea o tăcere apăsătoare. Femeile se închinau din cînd în cînd şi priveau spre podele. Bică-Jumate dormea netulburat în coşciug, cu faţa acoperită de giulgiul cel alb. Era un bărbat trecut de 50 de ani, cu o faţă suptă, scund cît să intre într-o ladă. Într-adevăr, sicriul semăna cu o ladă soldăţească de campanie. Cei de faţă dormiseră cu schimbul în timpul priveghiului şi, pînă pe la prînz în ziua aceea, bănuiau că vor scăpa cu faţa curată, că gardul înalt de piatră ce ascundea casa întunecoasă va ocroti taina lor, ţinută atît de bine. Dar pe la patru, cînd una din femei trăsese puţin colţul unei perdele, ca să privească în stradă, spuse cu spaimă: - Uitaţi-vă ce-i afară! Rudele se înghesuiră şi văzură mulţimea tăcută, strînsă pe neştiute în faţa porţilor de lemn, totdeauna legate cu un lanţ gros. Jos, în curte, se mişcau neliniştiţi cîinii lupi ai stăpînului, înfometaţi şi gata să sfîşie pe cineva. Urmele ghearelor lor, rămase în zăpadă, acoperiseră curtea. Animalele adulmecau o primejdie de afară şi nu urlau dezlănţuite, ca de obicei, mulţumindu-se să pîndească numai pe cei din uliţă, cu ochi răi şi întărîtaţi. Trecu aşa un ceas sau mai mult. Oamenii nu aveau ce să-şi spună încă. Îi strînsese laolaltă vestea adusă de o femeie: - A murit Bică-Jumate, azi îl înmormîntează. Vor să-l scoată din casă pe furiş... Copiii rămăseseră acasă, şi dacă se mai încumetase cîte unul într-aici, spre locuinţa cămătarului, fusese pus pe goană, pentru că ceea ce avea să urmeze era o treabă serioasă, de oameni mari. Dricul sosi dinspre Filantropia, hurducăind prin gropile drumului nesigur, acoperit cu bălţi îngheţate. Pe capră stătea un cioclu îmbrăcat în haine negre. Pe cap avea o pălărie caraghioasă cu pampon din pene 216 de gîscă, date şi ele cu tuş sau cu altceva. Mîna caii nepăsător, nebănuind că o să găsească atîta lume de faţă. Era numai mirat că înmormrntarea trebuia să aibă loc atît de tîrziu şi vorbea cu ajutorul lui, aflat tot pe capră: - Ce-o mai fi şi asta? Să duci omul Ia groapă cînd>e noapte!... - Nu i-o fi plăcut lumina soarelui, spunea leneş şi plictisit celălalt cioclu, un om înalt şi slăbănog, cu mîini lungi ca de maimuţă şi un chip livid de băutor. Dricul intrase într-un şanţ acoperit cu o zăpadă pufoasă, şi o roată din spate se scufundase pînă la butuc. Ajutorul se dădu jos, blestemînd mahalaua împuţită cu oamenii ei cu tot. - Încă puţin, spuse scrîşnind, şi rupeam spiţele... Caii se opintiră de cîteva ori şi în cele din urmă echipajul ajunse iar pe drumul cel bun. Cioclii nu văzuseră pînă atunci mulţimea. Cînd unul din ei observă rîndurile de femei şi bărbaţi încremeniţi în faţa porţilor avu un fior de spaimă. - Ce-i cu ăştia? întrebă. - Aşteaptă şi ei pomana mortului... Caii se opriră adulmecînd. -Ptrrr! Noii-sosiţi priviră porţile ferecate cu lanţ şi lacăt şi ferestrele întunecate. - Hei, nu-i nimeni aici? întrebă tare cel care mînase caii, sărind jos de pe capră, şi se întoarse spre mulţimea tăcută, parcă zidită cu picioarele în zăpada îngheţată. Nu răspunse nimeni. Nici o perdea nu se clătină. Unde-i mortul, oameni buni? întrebă ajutorul, că aici ne-a dat adresa. Cineva, o muiere bătrînă, făcu semn către poarta spurcată a cămătarului. Cioclii se apropiară şi bătură tare cu pumnii în scîndurile lustruite. - Hei, n-auziţi? A venit dricul! În cele din urmă se desluşiră paşi prin curte. Lanţul căzu cu zgomot şi oamenii din uliţă zăriră o clipă chipul verde al fratelui, speriat ca un şobolan. - Intraţi, spuse el scurt. Cioclii înţeleseră că ceva nu era în regulă şi se strecurară repede dincolo de poartă, urmîndu-l pe bărbatul necunoscut care tocmise 217 acum trei zile echipajul mortuar. Ajunşi în casă, cioclii îşi scoaseră pălăriile caraghioase şi îşi făcură cruce. - Gata, aţi venit? întrebă o femeie, cu putină spaimă în glas. - Am venit. - Să pornim, atunci, adăugă altcineva dintr-un colt. Bateţi capacul coşciugului... Cioclii se mirară: - Cum, nu mergeţi cu el neacoperit? - Nu, făcu sec fratele mortului. Nu e timp de întrebat. Una din femei aduse două păhărele de rachiu, întinzîndu-le noilor-veniţi: - Luaţi, de sufletul mortului! Cioclii băură de două ori la rînd şi se apucară de treabă, trăgfad cu urechea spre stradă. Dintr-acolo nu se auzea nimic. Cînd capacul fu bătut în cuie cineva spuse: - Şi mînaţi mai cu viaţă, că v-ajungem noi! Se mai bău cîte un pahar cu rachiu. Unul din bărbaţi şi o femeie rămaseră acasă. Ceilalţi îşi luară paltoanele din cui cu o strîngere de inimă care nu scăpă nimănui. Uşa fu dată de perete. Se auzi un scmcet de femeie, atît de nepotrivit, încît toţi priviră înapoi, ca şi cînd ar fi vrut să-l oprească. Cioclii apucară coşciugul: unul de un capăt, altul de celălalt şi coborîf ă încet scările. Fratele mortului dădu de perete poarta casei, înfruntînd privirile duşmănoase de-afară. Mulţimea încremenită pînă atunci începu să se mişte. Morţii înspăimîntă întotdeauna pe cei vii, amintindu-le viitorul, şi o secundă cele cîteva femei mai din apropierea curţii fură gata-gata să-şi facă cruce, dar o ură veche, strînsă de ani de zile, le înţepeni manile şi aşa Îngheţate. Bărbaţii priveau sicriul negeluit, din scînduri ieftine de brad, cu capacul bătut în cuie. - -Lau ascuns, spuse unul. - Calic a fost, calic moare! Glasurile se aprinseră: - Mie mi-a luat trenţele din casă, strigă o femeie. Am venit la el şi i-am căzut în genunchi: „Domnu Bică, îmi mor copiii de foame, mai păsuieşte-mă!" El, nimic: inimă de cîine! - Pe mine m-a scos la vînzare! A protestat poliţele şi mi-am mîncat de sub unghie ca să plătesc aucaţii... 218 - Cerea camătă. Îţi da o sută, îţi cerea o sută jumate... Poarta fu închisă repede în urma celor care trebuiau să urmeze mortul. Cioclii desfăcuseră uşa de cristal a dricului şi aşezau sicriul pe nişte bulumaci, acoperiţi cu o blană de scînduri, peste care se aşternuse o pînză neagră. v - Pleacă, ne lasă! - Eu mi-am dat foc la casă, numai ca să n-o ia elf strigă o femeie mai dintr-o parte. - Pe-al meu cînd -lau schilodit la fabrică şi-am vrut s-aduc doctoru 1-a lăsat fără un sfanţ pentru că n-aveam ce-i da în garanţie! Glasurile muierilor şi ale bărbaţilor se amestecau acum ca o grindină. - Avea bani să cumpere şi biserica, şi uite-l cum pleacă la groapă^ fără slujbă, fără popă... - Dormea pe poliţele noastre, cu care ne storcea pe la judecăţi şi pe la portărei... Rudele se făceau că n-aud, privind la ciocli, înspăimîntaţi şi ei puţin, care împingeau coşciugul mai în fundul dricului. - Haideţi, mai repede, spuse scrîşnind fratele mortului, muiaţi, că vă dau un bacşiş... Cioclii închiseră în cele din urmă uşa dricului şi se urcară în grabă pe capră. -Pleacă! făcură cu spaimă muierile din faţă ca la un lucru neaşteptat. Urmă un moment de descumpănire. Bărbaţii se buluciră spre cai, dar aceştia porniseră, opintindu-se şi asudînd de efort. Cioclii îi biciuiau fără milă. Dricul hurducai prin gropile uliţei, clătinîndu-se cînd pe-o parte, cînd pe alta. - Cade el de-acolo! spuse cineva, şi vorba asta u împacă oarecum pentru că urmară rudele, aşteptînd parcă să se întîmple acel fapt care i-ar fi răzbunat fără ca ei să mai facă ceva. Arcurile negre de metal erau bune şi de fiecare dată sicriul mişcat cînd încolo, cînd încoace revenea la locul său. Marşul precipitat îi încălzise pe oameni şi stîrnise în rîndurile lor o oarecare veselie. - Haideţi după el, să-l ducem pînă la cimitir. Femeile călcau apăsat, hotărîte să facă un lucru despre care nu ştiau prea multe pînă acum. 219 - După ce-l ducem, îi dăm foc la casă! spuse un bărbat îmbrăcat într-o scurtă vătuită, plină de unsoare. - Mie mi-a pus poprire pe leafă pentru că n-am mai avut cu ce să-i plătesc... - A făcut şase case pe Griviţa din dobînzi! - Se ţinea cu judecătorii şi cu sergenţii. - Ne scotea trenţele în stradă şi-şi bătea joc de sufletul nostru... Cioclii loveau caii tot mai tare. Dricul se hîţîna ca o corabie şi mersul echipajului mortuar se transformase într-o goană bezmetică. Rudele se ţineau bine, agăţate de arcurile de la spate, trăgînd înspăimîntate cu coada ochiului înapoi, pentru că nimic nu este mai fioros decît mînia unui grup de oameni. Cînd s-apuce spre Ateliere, dricul fu cît pe-aci să intre într-un tramvai, care opri cu greutate. Vatmanul se dădu jos şi începu să înjure în gura mare, dar cine îl mai asculta? Se întuneca tot mai mult şi goana nu conteni. Ceferiştii atunci ieşiţi din schimb întrebau de pe trotuare: - Unde-alergaţi aşa, măi oameni buni? Convoiul fără cruce, străbătînd Griviţa în galop, le stîrnea curiozitatea: - A murit Bică-Jumate... - Aha, cămătarul... - Ăla de-a fost plutonier în armată şi s-a pricopsit pe spinarea săracilor... - Ăla de nu bea, nu mînca... - Ei, uite-l că a luat-o şi el din loc! - Nu -lar mai încăpea pămîntul, că pe mulţi a mai nenorocit... Cînd să treacă podul Constanţei, dricul se opri. Bariera era lăsată şi cioclii n-aveau ce face, cît ar fi vrut ei s-ajungă mai repede la Străuleşti. Rudele, năduşite ca vara sub paltoane, gîffiau cu ochii cîrpiţi de groază la mulţimea care ajunsese iar lîngă dric, privind cu mînie sicriul, scăpat de pe bulumaci de atîta goană, ridicat în picioare, cu mort cu tot, de parcă şi răposatul ar fi simţit ura celor ce-l urmau la groapă. - Nu scapi tu! strigă o muiere bătrînă, ridicînd mîna ei osoasă ca o gheară deasupra capului. Nu scapi tu, m-auzi?! Cioclii tremurau pe capră şi abia stăpîneau caii tulburaţi de rumoarea glasurilor din spate. 220 - N-ai să dormi liniştit! Nu e linişte pentru tine nici pe lumea cealaltă, tîlharule, care ne-ai batjocorit fetele şi ne-ai vîndut! Ceva scînteia în aerul rece, o ură surdă, stăpînită multă vreme şi aprinsă acum ca benzina. Goana după dric şi teama din ochii rudelor aţîţau şi mai mult femeile şi bărbaţii obosiţi. v Trecu o locomotivă în manevră şi cantonierul ridică bariera uluit. Convoiul trecu. Dincolo de şina Constanţei, drumul iar se strică şi goana dricului se mai domoli. Pe aici treceau camioane şi căruţe, şi zăpada era neagră de noroi şi spartă. Se întuneca tot mai mult şi cădea o ninsoare rară, ostenită. La geamurile prăvăliilor se aprindeau primele lămpi, nişte lumini triste, galbene, abia pîlpîind dincolo de sticla îngheţată. Atunci mulţimea înţelese că, fără vestea adusă de femeia aceea în mahala, rudele lui Bică-Jumate -lar fi înmormîntat pe cămătar noaptea, pe neştiute, şi nimeni nu -lar fi dus cu atîta alai la cimitir. Rîndurile se îngroşaseră, pentru că de pe Griviţa mai veneau oameni care-l cunoscuseră pe ticălosul de răposat. Pînă la cimitir mai era cam un kilometru. Atunci se întîmplă ceva neaşteptat. Din cauza unei hurducături, coşciugul alunecă cu totul spre spatele dricului şi capacul bătut în cuie se desfăcu, alunecînd într-o parte. Giulgiul sfîşiat de cuiele smulse lăsă o clipă să se vadă trupul mortului şi chipul său palid, care parcă rînjea batjocoritor către cei ce-l urmau. Rudele vrură să oprească, dar glasurile din spate erau atît de ameninţătoare, încît se rugară în gînd să ajungă mai repede la poarta cimitirului, să scape de răposat. - Uite-l, rîde de noi! strigă o femeie. - S-a desfăcut capacul. Acuşi pică în stradă! - Stă cu mîinile pe piept şi pare liniştit... Nu se ştie cine, mîniat pe neaşteptate de nepăsarea mortului, ridică un bulgăre de gheaţă şi îl aruncă în uşa de cristal a dricului, peste capetele rudelor, care se aplecară înfricoşate. Se auzi un zgomot sec de sticlă risipită şi văzură şi mai bine sicriul de lemn negeluit, în care se zbătea parcă Bică-Jumate, dînd să iasă afară, ţeapăn cum era. Ceea ce trebuia să se întîmple se întîmplă atunci, tocmai cînd erau foarte aproape de intrarea cimitirului. O ploaie de bolovani şi de bucăţi de gheaţă se abătu asupra echipajului. Cioclii auziră sfărîmarea geamurilor şi bătură cu desperare caii, dînd să intre pe poarta de fier a Străuleştilor, dar în faţa clopotniţei se izbiră de un zid de oameni. 221 Erau milogii, vreo cincizeci de bărbaţi bărboşi, numai zdrenţe, care începură să huiduie şi să lovească cu picioarele în burţile animalelor. Se făcu o învălmăşeală cumplită. Zadarnic băteau clopotele tocmite. Fratele mortului se ridică pe trotuarul de pămînt şi începu să răcnească cerşind mila mulţimii: - Fraţi creştini! Nu intraţi în păcat! - Voi sînteţi frate cu dracu, nu cu Dumnezeu! strigau femeile, înghesuindu-se spre uşa fărîmată a dricului, prin care bărbaţii traseră afară sicriul din scînduri ieftine. - Fraţilor, ce vreţi să faceţi, fraţilor! strigau rudele. Milogii nu înţelegeau prea bine ce se întîmplă. Fuseseră tocmiţi să vină la cimitir şi să întîmpine dricul cîntînd: „Primeşte-l, Doamne, în pămîntul tău..." şi acum vedeau cu mirare cum coşciugul e cărat de muieri şi de bărbaţi, dincolo de cimitir, nu la groapa de veci. Drumul nu ţinu mult. Fratele mortului apucase între nişte femei şi întrebă prostit: - Unde-l duceţi? Unde-l duceţi? - O să vezi tu, acuşi... Nu-l lovea nimeni, nu-l privea nimeni, deşi lui de asta u era foarte frică. Mulţimea ajunsese pe un dîmb în spatele cimitirului. De acolo de sus se auzea văicăreala cioclilor, care priveau dricul spart şi fărîmat şi caii deshămaţi care o luaseră razna pe cîmpul îngheţat din jur. Aici domnea o linişte încremenită. Bătea un vînt ascuţit şi paşii se scufundau în zăpada moale ca într-un nămol. Strigătele se potoliseră. Patru bărbaţi cărau cu paşi măsuraţi lada de lemn, privind cînd şi cînd la chipul lui Bică-Jumate, abia văzut sub seara cenuşie. - Atîrnă greu! spuse careva. Mulţimea se destramă. Femeile urcau cu greutate dîmbul acoperit cu zăpadă. După ele rămîneau găurile mari de ghete în care se scufundaseră ceilalţi. La urmă de tot păşeau milogii, orbii şi ciungii, cîntînd fără să ştie de ce: „Primeşte-l, Doamne, în pămîntul tău!" Aveau nişte glasuri dogite de beţie, răsunînd pînă departe peste cîmpia încremenită. Păreau mulţi şi înalţi, urmînd celorlalţi în trenţele lor murdare, al căror miros pierise în frigul locului deschis. De la cimitir se mai auzea rar clopotele, bătînd fără noimă: 222 -Bang! - Bang! -Bang! Rudele plîngeau sfîşietor, rătăcite între muierile, şi bărbaţii îndirjiţi. Cei ce purtau sicriul se opriră lîngă o podişcă mişcătoare ce spmzura deasupra Colentinei. Rîul avea o pojghiţă subţire verde si părea nemişcat. Pe malurile albe de zăpadă rămăsese mulţimea mspaimintată parcă de judecata care avea să urmeze, privind fără milă la bărbaţii care îl duceau pe cămătar. Numai milogii cîntau la nesfîrşit, în speranţa unei pomeni: „Primeşte-l, Doamne, în pămîntul tău..." Ajunşi la mijlocul podului, oamenii se opriră, cătînd înainte spre tocul unde cerul întunecat al zilei de iarnă se unea cu linia cîmpiei Cerşetoru tăcură pe neaşteptate şi nu se auzi decît gîffiala mulţimii care respira dezordonat. ' - Ca un cîine ai trăit, dinii să te mănînce! rosti unul dintre purtătorii coşciugului, şi lada de lemn fu zvîrlită peste balustrada podişcei. Sicriul pluti puţin deasupra rîului, se auzi un trosnet ca de mal surpat şi gheata se sfărîmă de greutate. Prin copca făcută, mai putură să vadă cu toţii în lumina scăzută a sfîrşitului de zi chipul rînjit al mortului, îngropat fără cruce, fără luminare... La pîrnaie La urmă, starostele făcea prăduiala-n două părţi. Una o lua el, spunînd: - Pentru că vă ţin în spinarea mea şi vă dau să mîncaţi şi să beţi. Ei împărteau restul. Atunci îl priveau cu duşmănie pe Stăpîn, dar nu crîcneau. La o petrecere, cînd le cîntau lăutarii, ucenicul a cerut şi el de băutură. S-a supărat Bozoncea: - Mă mucosule! De ce faci zaur? Aici eu comand! Vrei molan, vrei crăpelniţă? Cere! De plătit, eu plătesc! Ăl mai mare! Şi 1-a dilit cu laba lui grea peste gură, să-l înveţe că între hoţi unul taie şi spînzură, nu o sută. Rîdeau ceilalţi. El de unde să ştie? A mai adus cîrciumarul o damigeana, au mai cîntat guriştii: Toarnă, Leanţo, toarnă! Toarnă vin, toarnă pelin, Pm' la ziuă-aşa s-o ţin! Căci aşa ne prăpădim, Cu pastrama şi cu vin... S-a şters Paraschiv la gură, n-a uitat palma. Nici mă-sa nu dăduse-n el. În gîndul lui şi-a zis: „Lasă, neică, îţi arăt eu, numai să-mi vie bine!" La altă împărţeală, a apucat să-i şoptească lui Ghedrghe: - Ce zici, Treanţă? - Ce să zic? - El luleaua şi noi muştucul! Aşa o fi şi pe lumea ailaltă? 224 -La simţit cataroiul duşman. S-a ridicat de la locul lui, mare şi duhos: - Ce-i, ucenicule? Ţi s-a urît cu binele? Atît a spus şi s-a aşezat, privdndu-l crunt: Oacă şi ceilalţi se uitau speriaţi, fi ştiau pe Stăpîn. O dată dădea cu cuţitul. -La apucat frica şi pe Paraschiv. Starostele trebuia lovit altfel, pe la spate. Întîi să-i cîştige şi pe ceilalţi, pe Nicu-Piele, pe Sandu şi pe Gheorghe. Cu ăl bătrîn era mai uşor. Mînă-mică avea şi el o răfuială cu starostele, nu s-ar fi dat îndărăt... Pînă atunci, însă, s-au mai împuţinat. Întîi I-au prins gaborii pe Nicu-Piele. Ieşise în treabă cu Sandu pe Griviţa. Toată strada era plină de o zeamă neagră de noroi, în care se înfundau căruţele şi caii. La marginea trotuarelor se mai vedeau urmele zăpezii mieilor, murdare şi îngheţate. Pomii încremeniseră cu mugurii închişi. Un ger tîrziu stăruia deasupra oraşului. Cerul negru şi zdrenţuit atîrna peste prăvăliile negustorilor. Vîntul rece smucea firmele de tablă. Pungaşii, zgribuliţi, căutau un client. Înainte mergea lunganul, după obicei, privind vitrinele pline şi trăgînd cu ochiul. Ce-i veni lui Nicu- Piele să se înghesuie într-un barosan! I-a făcut un vînt uşor drept în braţele lui Sandu. Acesta i-a băgat mîna în buzunar. Cum s-au încurcat, cum au făcut, că s-a gîdilat clientul şi-a început să strige: „Hoţii!" Pînă să se întoarcă, sergenţii au pus laba pe lungan. Sandu-Mînă-mică -la urmat prin mulţime, făcîndu-se că nu-l cunoaşte. Păgubaşul îl lovea peste gură cu pumnii pe Nicu-Piele. S-au oprit tocmai la prefectură. Se dusese libertatea lui! Celălalt a rămas la porţi, s-a uitat. Ştia ce înseamnă prefectura... Dacă -lar fi poprit pe la vreo circumscripţie, se mai putea face ceva. Mituiai presării, paznicii, aceştia se făceau că au pierdut actele, se împăcau, dar acolo cine se încumeta? Mînă-mică trecuse prin astea, întîi te fotografia, îţi lua apoi urmele de la degete, te tundea şi te trimitea la zdup. Tot o să-i dea doi coţi de pîrnaie, socotea. Alergă repede la Bozoncea, să-i spuie tărăşenia. Aceasta juca cărţi cu ucenicul şi cu Gheorghe. Stăpînul -la văzut fiert, copt. - Ce-i? - Au pus laba pe Nicu-Piele... Ăl bătrîn a lăsat foiţele. -Unde? - În Griviţa, la podul Basarab. Eram în şuteală şi s-a prins clientul. 225 Se făcuse tăcere. Starostele a zis scurt: - Gata, uşcheală, să nu deschidă pliscul! Rămînc numai Didina. Noi coborîm la groapă. Strîngeţi-vă catrafusele... Într-un ceas, se topiseră. Pe drum, spunea Bozoncea: - Numai de n-ar da pe gură... Şi se gîndea că or s-o ia pe ţigancă şi-or s-o bată să spuie unde se ascund, cum o mai bătuseră. Dar ea era învăţată şi-a dracului, nu -lar fi vîndut. Mahmuri, s-au oprit la o cîrciumă şi s-au pus pe băutură. Patru kilograme de drojdie au băgat în ei. Atunci a aflat Paraschiv că cine deschide gura şi-şi vinde tovarăşii nu mai scapă de cuţitul starostelui. Gheorghe 9 pregătea: - Te umflă din aşternut dacă nu ştii din vreme. În somnu ăl mare te-nhaţă. Te duce pe sus şi te pune la canoane. Întîi îţi dă o palmă. Nu spui, cheamă un gealat. Te duce la beci şi te ţine trei zile nemîncat. Pe urmă, iar te cheamă. Spui? Nu. Bine! Te bate la pielea goală. Te dezbracă, udă o frînghie şi-ţi face spatele negru. Te deşteaptă cu apă, te întreabă iar: „Spui?" Şi te gîdilă la momite. Tu o încurci. Iar te bate. Pînă-ţi dai sufletul. De fier să fii, şi tot scapi ceva. Atîta le trebuie. În felul ăsta, pun gheara şi pe alţii şi, de la unu puţin, de la altu puţin, află restul. Aşa e meseria. Pe mine, cînd m-au prins ultima oară, n-am scos un cuvînt. Am făcut pe Mutu de la Manutanţă... -La auzit Sandu. S-a strîmbat la el şi-a scuipat în rîs. - Iar vorbeşti, hahalera dracului! Se laudă, Paraschive, nu-l asculta! Ăsta, numai gura-i de el! Cum ia o duşcă de basamac, începe să taie piroane. Mă mir că nu ţi-a spus cum a furat el în Banca Naţională... Codoşul nu se sinchisea. Căpătase sămînţă la limbă: - Cînd eşti acolo, zici în gîndul tău că termini cu toate, numai să scapi sănătos. Asta pînă la poarta puşcăriei, că pe urmă, numai soarele dacă-l vezi, a ta e libertatea! Iar te-apuci de meserie! Stăpînul tăcea, întunecat şi crunt. Se simţea bătrîn şi obosit. Se gîndea ctt o să-i mai meargă şi lui, că se cam trecuse, i se înmuiaseră oasele, şi, dacă -lar fi prins, nu mai scăpa. În tinereţe, fugise de la pîrnaie, era mai uşor. Ager, cu sîngele fierbinte... Ce mai primăvară! Plesneau florile de salcîm şi toată groapa era verde, verde, plină de dudău şi barba-popii. Mărăcinii aveau tulpinile cît suliţa. Vîntul se încorda în ele ca într-o harfă. Şi cădeau nişte nopţi line, cu stele albe şi mărunte. Lîngă baltă se aprinseseră iar focurile. Limbile lor lingeau iarba tînără. 226 Hoţii veneau la apusul soarelui, se lăsau pe rîpi şi înnoptau sub maluri. Gheorghe cînta: Mingea mea, Mingea mea, ' S-a ales, bules 7*' De ea. Mînă-mică aducea sacul cu haleală, şi ucenicul - trenţele de dormit. - Bine mai e! spuse Sandu, aşezîndu-se. Trase în piept aerul proaspăt şi-şi scoase chiştocul. Bozoncea îşi trînti şapca în praf. Avea poftă de glumit. Trecuse o săptămînă şi nu-i luaseră ibovnica. Asta însemna că Nicu-Piele îşi ţinuse gura. Strigă la Gheorghe: - Treanţă! -Ei? - Sîntem, mă, boieri? - Sîntem. - Avem, mă, ce ne trebuie? - Avem! - Sîntem cumnaţii lui Dumnezeu-piele goală? - Sîntem! Rîdea Paraschiv, rîdea Sandu. Ăsta era hazul lor. Vîntul primăverii spulbera focul în toate părţile. Dinspre rampa gunoierilor cădea un miros greu de floare de salcîm, dulce şi parşiv. Şi-au tras ciolanele mai lîngă flăcări. - Ar trebui să luăm Griviţa asta de la un cap la un cap... spuse starostele. De mult pusese el geana pe negustori. - Să-i scuturăm niţel, adăugă şi ăl bătrîn. - Numai să iasă şi Nicu din puşcărie, să se întoarcă şi Oacă de la Filaret... Erau puţini, şi asta cerea îndrăzneală. A treia noapte, au picat poterele. Jandarmii au înconjurat groapa. Căutau pe dezertorii fugiţi de la armată. Trei camioane s-au deşertat la rampă. Soldaţii şi-au stins ţigările şi n-au mai vorbit. Un căpitan i-a împărţit în plutoane şi au coborît. Nu cunoşteau. Gunoaiele au început să se prăbuşească. O dată a ciulit Stăpînul urechea. - Şase! a strigat scurt. 227 Companiile erau departe. Jandarmii trebuiau să treacă balta, şi tot nu-i găseau. Gheorghe a răsturnat un ceaun cu apă peste focul mic şi a împrăştiat cenuşa cu piciorul lui desculţ. Mînă-mică piti pirostriile şi păturile în buruiana tînără. Au apucat potecile acoperite cu iarbă şi s-au furişat la buza apei. Soldaţii atinseseră fundul. Se uitau. Întuneric beznă. Pungaşii au intrat în apa rece, care le pişcă pielea. Abia dase trestia, şi lintiţa aluneca, umedă, pe degete. - Staţi aici, le-a spus Bozoncea. Ajunseseră la un dîmb uscat şi se odihniră. Era linişte, nu se auzea nici vîntul. Pînă dimineaţa au cotrobăit jandarmii groapa. N-au pus mina pe ei. În zori, hoţii au auzit motoarele maşinilor păcănind pe drumul Cuţaridei. - Scăparăm! a oftat Sandu uşurat. Toată primăvara au bătut Grantul şi rampa de mărfuri. Gheorghe înainte, cu mîinile în nădragi, Sandu, pestriţ şi bocciu, trenţăros şi desculţ, scuipînd cu rîvnă într-o parte, pe urmă ucenicul, golaş şi uşchit, numai într-o cămaşă, ţinîndu-şi din cînd în cînd pantalonii legaţi cu o sfoară şi, la urmă, starostele, şiştirit, abia scăpat din braţele Didinei, ca după o moarte, ostenit, mestecînd tutun, parcă nici nu-i mai ajungea pielea pe el. Treceau linia ferată, ocoleau vagoanele negre, pline de ţiţei, săreau scările lor unse şi ajungeau la rampa Reginei, în piaţă. - Ce ziceţi, nătăfleţilor, spunea Bozoncea, trecem pe la simigii? - Trecem, făcea codoşul, să-i tîrguim puţin... Şi să-i fi văzut pe greci, că le plîngeai de milă. Cişmele la ochii lor, nu alta! Ăştia aveau tarabe la capătul pieţei, vindeau covrigi cu susan, corobeţe, halva, peltea şi seminţe. Toamna umpleau prăvăliile cu bostani copţi. Pe toată rampa se scurgea un miros dulce, care aducea lucrătorii de la Regia de tutun în faţa dughenelor. ' Pungaşii îşi umpleau buzunarele goale de dimineaţă. Priveau de departe alviţa. Liftele o întindeau pe tarabe după ce-şi legau şorţurile. Întîi îi vedea Iani. - Ţineţi-vă, bre, că vin bandiţii! striga el celorlalţi în gura mare. Hahalerele abia se tîrau. Le era lene şi căscau. Se întindea Sandu, Gheorghe îşi troznea degetele, Paraschiv fluiera cu voie bună lîngă Stăpîn. 228 Simigiii ieşiseră cu lopeţile de copt covrigii la spate. - Îi rupem! zicea unul. Nu le mai merge! Hoţii nu se sinchiseau. Ţineau mîinile în buzunare şi cu ochii pe prăvălii! - Bună dimineaţa la negustori! rostea Bozoncea. '•* Grecii mormăiau, pe sub mustăţile lor mari, răspunsul. - Daţi, mă, bună ziua Stăpînului! se înfuria Gheorghe din spate. - Lasă-i, Treanţă, spunea moale starostele, şi se întorcea iar spre ei: Merge marafetul? Negustorii, numai ochi. Acu-i acu! Paraschiv se lipea de tarabe. La el nu prea se uitau, că nu-l ştiau. Ceilalţi se opreau alături. Pe urmă începea cearta. Ăl bătrîn era cu muştarul sărit de cu noaptea. Se băga sub burţile lor. - Zi, faceţi pe-ai dracului, nu ne blagosloviţi c-o vorbă bună? Acum vă caftesc! Simigiii se trăgeau mai spre uşi. Cel tînăr şi cu Sandu, în timpul ăsta, gata cu laba-n coş. Cît te-ai şterge la ochi, seminţele erau tocmai în fundul nădragilor. Bozoncea tăcea oţărît. Tot Gheorghe spunea: - Lasă-i, nu-i bate! şi-l trăgea de mînecă. Apoi grecilor: Zi, tot nu -laţi învăţat de frică pe Stăpînul? O să vă taie el cu mînuşiţa lui într-o zi pe toţi... Şi umfla o mînă de covrigi. Plecau apoi liniştiţi, petrecuţi de huiduielile negustorilor! Mînă-mică se mai întorcea către ei şi zicea: - Măăă! Simigiii arătau lopeţile late de lemn, plini de curaj. - Pungaşilor! Bandiţii... striga Iani. Asta pînă au băgat spaima în ei, că pe urmă ieşeau singuri cu darurile, unul o jumătate de dovleac, altul o alviţă, numai să-i lase în pace. Puia la prînz aveau burţile pline. Aşa au dus-o, mai cu găinării, mai cu ciordeală, ba un joc de cărţi, se ţineau la adăpost, că-i căutau gaborii. De paşte, i-a pornit starostele la tiribombe, în Mandravela. O luase şi pe Didina, s-o plimbe, să mai ia aer. Au trecut Cuţarida tîrîndu-şi caroasele. În grădini înfloriseră corcoduşii şi merii. Un miros greu, dulce, stăruia peste cîmpul verde. Spre Tarapana, tăia primăria nişte străzi noi şi lucrătorii abia ridicau maiele grele cu care băteau pietrele, în grămezile de nisip dormeau femeile venite cu ei. Soarele ardea. 229 - Ce bună ar fi o baie! spuse Paraschiv. - De, c-o să mergem acu-acu, făcu Gheorghe. Ibovnica trecu pe lîngă gardurile văruite şi culese un braţ de liliac. Floarea lui mică, bătută, albastră cum era cerul în dimineaţa aceea, se mişca uşor în vînt. Mînă-mică sugea o creangă de măr şi sucul bun îi rămînea în gură. Închisese ochii şi umbla în neştire. - Bine mai e! oftă şi Stăpînul. Prin iarba grasă a maidanului mişunau gîze albastre, cu aripi străvezii. Cîte un bîzoi de muscan se arunca în aer şi cădea ameţit. Din cartiere se ridicau zmeie portocalii, cu cozi lungi, şi se auzeau cum le trosnesc spetezele. Au ajuns pe la patru. Moşii se întindeau într-un colţ al Man-dravelei şi auziră de departe tromboanele şi lăutarii. Zarvă mare şi lume, grenie. Numai fuste în altiţe şi floricele. Gheorghe puse ochii pe cizmele ardelencelor. Astea aveau figuri sănătoase şi huiduma se dădea în vînt după ele. Le apuca pe la spate de cozi. Fetele ţipau speriate şi-l băgau în neamul mă-si. Paraschiv căsca ochii la bărci, cu privirile sub fustele ălor de se legănau. Întîi i-a dus Bozoncea la o cîrciumă şi-au cerut pui fripţi, au băut cîteva kilograme de vin şi mai cu inima plină au ieşit şi ei să petreacă. S-au suit în lanţuri. Acolo cînta o fanfară pe nişte bănci, şi vreo şase neisprăviţi împingeau sus spiţele de lemn ale roţii uriaşe. Ţipa Didina de plăcere cînd o învîrtea Stăpînul deasupra capetelor celor de jos. Sub ei, mulţimea pestriţă se înghesuia la jocurile de noroc. Ţiganca simţea cum se învîrteşte tot pămîntul acela, cum se apropie şi se depărtează şi vîntul, dezvelind-o. În salturile mari ale scaunelor care se smuceau, îl vedea cînd deasupra, cînd dedesubt pe Paraschiv, privind-o cu ochii lui verzi ca veninul. Pungaşul şedea aplecat peste lanţul scurt de la mijloc, şi ei i se păru o clipă că o să cadă de acolo, lunecînd de pe lemnul lustruit. Roata se învîrtea tot mai repede. În urechi avea un vîjîit surd, ca la gîrlă, cînd se scufunda în apă, şi auzea răsuflarea scurtă a ibovnicului, care-i ţinea cu palmele leagănul îngust. Ucenicul desfăcuse braţele şi se arunca dintr-o parte, valvîrtej. Scaunul lui trecu pe lîngă al starostelui, fierul îndoit de dedesubt se încorda şi scîrţîi. - Ţi-e frică? u strigă el de sus. - Nu, răspunse ţiganca, rîzînd cu toată gura. 230 Cerul era acum aprins şi norii lui greoi se apropiau. Cîteva păsări negre zburau sus de tot, cu mişcări încete, leneşe. Ibovnica nu mai auzi nimic. Îşi încorda mîna pe lemnul fierbinte şi avu spaima că alunecă... Cînd coborîră, era palidă şi tremura. Nu spuse nimic. Păşi clă-tinîndu-se, rezemată de braţul lui Bozoncea. Pe ochi îi apăsa încă privirea ascuţită, verde a celui tînăr. Sandu rîdea de Gheorghe. Acesta nu se dăduse* în lanţuri. - Ţi-e frică, Treanţă, ai? Tu în pat o să mori! zise, şi-l scuipă între picioare. Codoşul înjură, spunînd că are ameţeli cînd se urcă în drăcoveniile acelea. Şi, pe urmă, în timpul ăsta, mai învîrtise cîte ceva, să aibă de buzunar. Sub nişte şopruri, alături, pocneau puştile şi tinichelele. Poligonul de dat la semn avea cîteva stive de cutii de conserve. Din trei lovituri trebuia să le dărîmi ca să capeţi o cană şi Sandu îşi încercă norocul. Puse o piesă de doi lei pe masă şi căpătă trei mingi de cîrpă, pe care le cîntări în palmă. Era stîngaci şi încercă de trei ori. Premiul 1-a luat ucenicul dintr-o singură tragere. Avea ochiul bun şi-a curăţat raftul. Lui Bozoncea îi plăcea însă la tiribombe. Se strecurară prin mulţimea amestecată şi ajunseră în faţa aparatului. Plătiră un leu şi îşi încercară puterea. Starostele ceru ciocanul şi zise rîzînd: - O să-ţi stric daravela! Îşi suflecă mînecile şi se uită mîndru la Didina. Vîntul de aprilie îi mişca părul bogat şi pe faţa lui mohorîtă se aşternu un zîmbet de mulţumire. Maiul era greu şi avea o coadă lungă. Stăpînul măsură înălţimea unde trebuia să pocnească o capsă. Ridică o dată ciocanul şi plesni jos drugul de fier al tiribombei. Se auzi un trosnet şi în capul ei se aprinse un foc mic. Negustorul scoase un pol şi-i luă ciocanul din mînă. Aşeză apoi altă capsă. - Gata, cine mai trage? La încercarea puterii! - Eu mai trag! rîse Bozoncea. -Păi ai tras. - Ce, nu mai e voie? - Nu-ţi mai dau. O dată se supără hoţul. - Cum adică, nu vrei? Ce-i bulibăşeala asta? - Nu. Ţi-ai luat polul, du-te cu Dumnezeu... Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Pe aici nu-l ştiau. 231 -DeL.mîrîi. Celălalt se băgă sub ochii starostelui. Se adunase lume împrejur. Didina îl rugă: - Să nu dai! Abia se potoli. Luă maiul şi i-l întinse lui Paraschiv: - Încearcă şi tu! Ucenicul ridică ciocanul. Era greu. Abia îl ridică deasupra capului. Cînd lovi capsa, nu pocni sus. Ţiganca chicoti deodată cu glasul ei limpede şi ascuţit. Pungaşului i se ridică sîngele în obraz. O privi cum rîdea în lumina primăverii cu dinţii ei puternici şi albi, strîngînd din ochi şi prăpădindu-se de neîndemînarea lui. Dacă n-ar fi fost acolo alde Bozoncea, ar fi pisat-o cu picioarele, s-o înveţe minte, şi îi făgădui în gînd s-o sfărîme în bătaie dacă o prinde-o vreodată singură. Starostele îşi îmbrăcă haina şi hohoti de moliciunea lui. - Aşa oi fi şi la muieri! La plecare, Mînă-mică 1-a prăjit pe-un carditor care învîrtea nişte cărţi strigînd mulţimii: Două negre, una albă, Cea cu marca se plăteşte, Fii atent şi urmăreşte, Mizaţi, domnilor! Cu o cărămidă nu faci casă, Nici c-o floare primăvară, Dacă ţi-e frică de baltă, Peşte nu mănfnci, Ia frumos la-ntoarcere, Cum a luat şi dom' plotonier-major... Sandu ştia şmecheria, o fumase şi i-a ciupit banii ginitorului de două ori. Cînd a înţeles fraierul, era prea tîrziu. Şutul i-a spus: - Mai învaţă, puişorule! Rîdeau toţi primprejur, şi-au plecat mulţumiţi. Se iviseră şi nişte sergenţi pe la margine. La bariera Dudeştiului, s-au despărţit. Stă-pînul a plecat cu gagica la ogeacul lor în Trei Coinaci, şi Sandu i-a cărat pe ăl bătrîn şi pe Paraschiv la coardele lui. Frumos mai mirosea seara de primăvară! Tot Bucureştiul duhnea a mititei şi la Tarapana se auzeau lăutarii. Pe lături ardeau felinare vesele. Numai ucenicul era fiert. Îi stătea gîndul la Didina. În timpul ăsta ea se iubea cu Bozoncea. 232 - Ce-i puişorule? îl întrebă ăl bătrîn. - Ce să fie? Mi s-a urît. - Las', că ştiu eu de unde se trage urîtul ăsta... Sandu zîmbea pe sub mustaţă. Zise şi el într-o doară: - Te-oi fi săturat de bine, nenică... y Mai că trecuse şi vara aia fierbinte, arzătoare. Rar cădea cîte-o ploaie. Tpt pe malul gîrlei şedeau, la Băneasa, pîndind trenurile de marfă pe care le scodoleau noaptea. Într-o sîmbătă au pus mîna sergenţii şi pe Gheorghe şi pe Paraschiv. Plecaseră pe Griviţa, să mai miroasă. Salcîmii sălbatici de pe Calea Negustorilor începuseră să se usuce. O căldură moale, de sfîrşit de iulie, plutea împrejur. - Vine iar toamna, oftă ăl bătrîn, şi noi tot coate-goale... - Ca mielul eşti, Treanţă! răspunse nepăsător ucenicul. Ce ştia Paraschiv ce înseamnă o viaţă de hoţ! Să furi treizeci de ani şi să nu te-alegi cu nimic, parcă ar fi fost blestemaţi banii care-i trecuseră prin mînă. O casă nu era mare lucru, la urma urmei, gîndi. Palate ar fi avut dacă ar fi strîns şi n-ar fi risipit cu muierile. Au trecut de gară şi s-au amestecat în mulţime. Griviţa gemea de precupeţi şi de ţărani. Negustorii scoseseră stămburile afară, pe scaune, şi strigau cît îi ţinea gura: - Care mai cumperi americă, madipolon, serj! - Ia şi te-ncalţă! Ia şi te-ncalţă! - Uite ce mai costum! Extra, frăţioare! Şi-i trăgeau pe mocani de mînă, îi băgau în prăvălii şi le luau banii. Manglitorul a adulmecat, yeneau şi ceferiştii grămadă. Era zi de leafă şi se putea face treabă. Îi ardeau palmele să mai simtă hîrtiile de-o sută în buzunare. - Mai repede, Paraschive, 1-a grăbit pe ucenic. Te mişti ca ochiul mortului... Haide-ncoace, că am eu şustele mele... Cînd să străbată spre Ateliere, au dat cu ochii de sergenţi. - Şestul, sticleţii! Au întors dosul şi-au vrut să se strecoare. Cînd, în faţă, pe cine văzură? Pe Rică şi pe Sulă, cu două bice în mînă. Cel tînăr nu-i cunoştea. Nu-i văzuse decît noaptea pe camionagii, la furtul iepelor. Codoşul s-a îngălbenit. -La tras de mînă pe ucenic într-o parte. Era prea tîrziu. Huidumele îl ştiau pe Gheorghe. - Uite-i pe-ai lui Bozoncea! a strigat unul, şi le-au căzut în cîrcă. Nu mai aveau ce să facă. 233 Bine că vă găsirăm, că de cînd vă căutăm! zise Rică, şi puse muia pe cel tînăr. S-a smucit Paraschiv, a vrut să fugă, dar nu i-a mers. Sulă 9 ţinea pe bătrîn. I-au dat pe mîna gaborilor. Tot drumul i-au lovit cu bicele. Sînge îi făcuse. - Să scoateţi caii, c-atît v-a fost! - Care cai? Ce cai? striga codoşul la ei. - Las', că ştiţi voi ce cai! Şi iar îi loveau cu pumnii lor ca baroasele. Asta era bătaia aia de-i povestise Gheorghe, gîndi ucenicul. Vrea să zică nu scăpase, îi întindeau şi lui pielea. Scrîşnea şi se uita la Rică: - Mă, nu scap eu... Lumea se adunase în păr. Pe drum, spre circumscripţie, au trecut şi prin piaţă. Ieşiseră negustorii ca la urs. Rîdea Iani din uşa plăcintăriei: - Hi, hi, hi, uite bre, bandiţii... Se ţineau cu mîna de burtă simigiii. Pungaşii, să intre în pămînt, şi mai multe nu. Moarte le-ajurat ucenicul. - Am scăpat bre, ziceau grecii, legîndu-şi curelele. Precupeţele oftau după Gheorghe: - -Lau luat, sărăcuţul, şi ce om cumsecade era! Apoi se răstiră la negustori: - Da mai tăceţi dracului, că se întoarce el odată şi-o să vedeţi voi! Iani îşi mîngîia guşa şi striga la prăvăliaşi: - Scoateţi, bre, plăcintele afară, că nu are cine să le mai fure! Muierile aruncară cu roşii terciuite în tarabele lor. - Huo! Că voi sînteţi mai pungaşi decît ei! Vindeţi bostanul cu doi lei felia, nu vă e milă de omul sărac! Fir-aţi ai morţii cu neamul vostru! - Dar ce-aveţi, bre? se mira Iani. Şi strînse iar brînzoaicele: Băgaţi, bre, marfa-napoi, că ne fac proastele astea pagubă! Hoţii ajunseseră la circumscripţie cu păgubaşii împrejur. Acolo au dat camionagiii cîte o declaraţie, cum a fost. Cereau despăgubiri şi pedepsirea vinovaţilor. Pe caramangii i-au pus sergenţii într-o pivniţă de ciment. Se dusese dracului şi libertatea lor. Gheorghe a scos un muc de ţigară din fundul 234 buzunarelor, 1-a aprins cu un chibrit pe care 1-a frecat de pantalonii lustruiţi şi a tras un fum adînc în piept. - Cum e, Treanţă? întrebă Paraschiv. - Rău, vai de oasele noastre, ni le paradesc ăştia! îşi şterse sîngele de pe ochi. - Te doare? - Nu că sînt obişnuit... şi scuipă în duşmănie. Las', că ieşim noi de-aici! Celălalt tăcea. Nu simţea nici o frică. Numai o mînie grea îi ţinea inima. Îi fusese ruşine să treacă bătut pe sub nasul negustorilor. Asta nu le-o ierta el aşa de uşor. Ăl bătrîn rumega, frecîndu-şi barba cu palma: -Paraschive! -Ei? - Vezi, nu ştii nimic! Am fost la Tulcea după peşte. De asta spui că ne ocupăm, negustori... Te taie, te omoară, îl iei pe nu ştiu în braţe. Dacă nu mărturisim, nu are ce ne face! Tăcu puţin. Se scarpină după ureche. - Or să ne întindă oasele', poate mai scapi un cuvinţel, două. De cai ca de cai, poţi să sufli cîte ceva dacă n-o să mai poţi, dar să nu-i faci cîntarea lui Bozoncea, că degeaba mai ieşi de aici... Te omoară... Or să ne întrebe: „Da stăpînu vostru pe unde este?" „Nu ştiu, n-am văzut!" Dacă te-ar pica... - Bine, mormăi ucenicul. În pivniţă era umezeală şi frig. Abia se vedea. Peste vreun ceas, a intrat un sergent şi i-a chemat sus la comisar. Gheorghe şi-a făcut repede o cruce: - Ţin-te, Paraschive! Suiră într-o odaie scundă, luminată de ferestre prăfuite, cu geamurile nespălate, în care se aflau două mese nevopsite, pline de hîrtii, şi cîteva bănci înguste şi lungi. Împrejur se simţea un miros de tutun prost. Duşumelele erau murdare şi se vedea că în camera asta nu se măturase de mult. După o masă, pe un scaun ce scîrţîia, şedea comisarul, o namilă de om, gras şi burduşit. Pe cap ţinea chipiul lui tivit cu fire de aur, cu cozorocul ridicat, dat pe ceafă. De sub masă ieşeau două cizme strînse pe pulpele groase, pline de praf, cu ţinte de fier pe tălpi, descusute la carîmbi. Pungaşii, cu sergentul lîngă ei, rămăseseră încremeniţi lîngă uşă. Gheorghe îşi scoase pripit şapca, ascunzînd-o la spate. 235 - Ăştia sînt? întrebă şeful cu voce răstită. -Da. - Noi, să trăiţi! se repezi codoşul. - Vorba! se făcu sergentul spre el. Presarul mormăi, privindu-i. Se uită la cel tînăr. - Cum îţi zice? îl întrebă. - Paraschiv. - Şi ăsta cine e? arătă spre cîrcotaş. - Gheorghe, să trăiţi! răspunse repede Treanţă. - De ce vorbeşti, mă, neîntrebat? se supără poliţaiul. După aceea tăcu, privind prin fereastra murdară salcîmii betegi din curte. Umbra lor subţire se lungea pe o hartă aşternută pe un perete. Cîteva muşte îi bîzîiau în jurul chipiului. Sergentul schimbase piciorul din repaus. Năduşise şi gîfîia. În odaie era o căldură zăpuşitoare. Din stradă se auziră oltenii strigînd: „Roşii, ia roşii de bulion!" Şeful tot tăcea. Se scărpina în cap cu tocul de lemn pe care-l avea în mînă. Peniţa de oţel scotea un sunet limpede. Pungaşii îl priviră mai bine. Nu era nici tînăr, nici bătrîn. Părea nedormit. Sub ochi avea două pungi vinete de grăsime. Sub pieliţa lor subţire se zbătea sîngele în nişte vinişoare albastre. Vorbi tîrziu, cu gura pe jumătate: - Ia zi, mă, unul din voi, care ştie ce-i cu caii ălora? Paraschiv îşi muşcă limba. Trase cu coada ochiului la Gheorghe. Acesta se îngălbenise de tot. - Care cai, dom' comisar, să trăiţi? se bîlbîi. Şeful tăcu, parcă n-ar fi auzit. Sergentul îşi potrivi mai bine chipiul. Lumina de afară crescuse. Se auzeau muştele lovindu-se de geamuri. - Ia spune, mă, tu, ălălalt! Ce-i cu caii? - Nu ştiu nimic, să trăiţi, dom' comisar! se repezi toţ Treanţă, lipindu-şi picioarele desculţe unul de altul, ca la militărie. - Taci! strigă, ridicîndu-se şi răsturnînd scaunul omul statului. Se proptise cu palmele pe masă. - Unde-s, mă, caii? urlă de zuruiră ferestrele. Caii, mă, caii căruţaşilor, ăi de i-aţi furat voi! Sergentul îşi strînse mai bine centiroanele. Se băgă în vorbă, ca unul care ştia metehnele celui mai mare: - Spuneţi, mă, pînă nu se supără dom'şef! 236 - Nu ştiu nimic! Să fie mama a dracului! se jură codoşul. - Zău! întări Paraschiv. Presarul se depărta de masă şi veni spre ei călcînd greu în cizme. Pe Gheorghe îl apucă un tremurat. - Caii! răcni. Se dădură doi paşi înapoi. Celălalt stătu. Tăcură. - Caii, mă, caii! o îndulci comisarul. Avea nişte ochi galbeni, de motan. Îi privea parcă pe dinăuntru. Paraschiv nu mai putu să rabde şi se uită afară. Palma celui din faţă îi căzu grea, peste gură. Avea inele de alamă pe degete şi-i clănţăniră dinţii. - Nu da, dom' şef! scrîşni. Sergentul apucă bastonul lui de cauciuc şi închise ochii. Comisarul se repezi şi la ăl bătrîn. Îl cîrpi de două ori, cu dosul peste faţă. - Caii... spunea încet, rîzînd. Haide, mă, spuneţi! Unde-s caii, dar repede, că altfel e vai de măiculiţa voastră! Caii... - Ce cai? se răsti Paraschiv. Simţise în gură gustul sărat al sîngelui şi încleştase pumnii. Şeful se uită la el, zîmbi şi vorbi iar: - Zi, tu ai şi clanţă mare, ia să ţi-o-nmoi eu oleacă! Dar parcă se răzgîndi, se plimbă puţin prin faţa lor, strînse fălcile şi aşteptă. Tăceau. - Va să zică, nu spuneţi! Se depărta cu mîinile la spate, învîrtin-du-se pe călcîie. Nu spuneţi, bine... Se rezemă de masa hodorogită. Lor le ardeau obrajii de lovituri, îi privi. Sergentul iar se amestecă: - Spune, mă, tu, ăsta mai bătrîn. Dacă i-aţi luat, i-aţi luat, dar mărturisiţi! Scăpaţi mai ieftin. Dom' şef vă iartă. Nu-i aşa, dom' şef? Dacă daţi în scris că aduceţi caii înapoi, nu vă mai duce la Parchet. Haide, mă, spuneţi! Că acolo e mai rău. Voi aţi auzit de Parchet? Hoţii tăcură. Afară trecea un dric. Ascultară fanfara şi bocetele rudelor. Comisarul se închină, scoţîndu-şi chipiul. Îşi făcu şi Gheorghe o cruce mare. - Dumnezeu să-l ierte! zise pios. Presarul îşi aşeză iar şapca pe părul moale. Să fi fost patru după masă. Dricul trecuse. Se făcu linişte. În lumina stinsă dinăuntru 237 tremurau dungi de praf ca nişte gratii albe. Afară foşneau salcîmii şi frecau zidul cu crengile lor uscate. Caramangiii priveau duşumelele. Şeful scoase din saltarul mesei o bucată de pîine şi o roşie pe care o tăie cu briceagul. Înfulecă lacom şi vorbi cu gura plină: - Zi, voi n-aţi auzit nimic despre nişte cai furaţi! N-oţi fi vinovaţi, mă, şi eu vă bat degeaba! Săracii! - Să crape ăl de ştie ceva, să trăiţi! spuse Treanţă cu inima la loc. Am fost la Tulcea după peşte, eu şi cu tovarăşul ăsta, că cu de-alde-astea ne ocupăm, negustori... Să vă spună şi nea Lache, ăl de la haltă, care lucrează la mişcarea trenurilor, că ne-a văzut la gară cu pa-porniţele de peşte. - Care peşte? sughiţă şeful. - Peştele de -lam cumpărat. Un leu şi jumate chilu! Era şi crap, trei lei kilogramu. Clasa una! Să vă aduc şi dumneavoastră două chile! Sergentul înghiţea în sec în spatele lor, privind cum dumica cu plăcere comisarul. Mai scosese şi o jumătate de castravete din sertar, presărase dintr-o hîrtie de pe masă sare, oftă şi zise în cele din urmă, mulţumit: - Şi, zi, aţi fost la Tulcea? - Da, dom* şef! Nu-i aşa, Paraschive? - Aşa e. Presarul rămase cu un coltuc de pîine în mînă şi îşi curăţă briceagul de miezul lui pufos şi alb. Îl vîrî apoi în buzunarul pantalonilor. Luă un chibrit, O ciupi cu dinţii la un cap, îl ascuţi şi se scobi în măsele. Mestecă resturile gînditor. Se mai uită pe geam, sugîndu-şi limba, să mai adune sucurile rămase, şi întrebă leneş: - Cînd aţi plecat? Nu-i mai privi. Se apropie de geam. Aici era mai greu. Vorbi tot Gheorghe: - Păi să fi fost acum cîteva săptămîni. Ne-am suit într-un mărfar şi-am colindat toată Dobrogea. Scump peştele, dar face banii. Alaltăieri ne-am întors. - Hm! mormăi omul de la fereastră. Şi veni aproape de ei. Rîdea. Rîseră şi pungaşii, mînzeşte, că le era inima cît un purice. O dată se încruntă comisarul: - Cui vinzi tu pepeni? Dumnezeul mă-ti de huidumă! Da cînd aţi furat, tot la Tulcea aţi fost? Caii! Unde sînt caii, că vă bag în pămînt! 238 Şi-i lovi pe amîndoi cu pumnii, fără milă. Pe Treanţă îl pălise cu cizma în boaşe. Bătrînul căzu pe duşumea, gemînd. - Aoleu! Aoleu! - Scoal', că te fărîm! - Dom' şef, mor! mor! se tăvălea hoţul. - Ia-l! strigă comisarul la sergent. > Paraschiv se ţinea cu mîna de fălci. Scuipă pe duşumea un dinte rupt şi-l cuprinse o ură oarbă şi neputincioasă. Presarul se duse iar la fereastră.. Gheorghe tot mai gemea, ţinut de subsori de sergent. - Du-i la pivniţă! porunci în cele din urmă. Las', că se mai gîn-desc ei. Ieşiră. Afară, pungaşilor le veni să sară gardul şi s-o rupă la fugă. Beciul avea o uşă de tablă, pe care gaborul o încuie cu lacătul. Codoşul căzu, văicărindu-se, la pămînt. - Ce-i, fleoarţă? îl înghionti Paraschiv, batjocoritor. Doar de-atîta-mi eşti? Celălalt nu răspunse. Se rezemă de zidul rece. Cel tînăr simţea încă pe obrazul sfîşiat inelele comisarului. Îi ţiuiau urechile şi ar fi dormit. O durere ascuţită de dinţi îl făcu să se perpelească încă mult timp. Au aţipit tîrziu. La miezul nopţii, auziră iar lacătul. Săriră buimaci şi înspăimîntaţi în sus. - Tot aşa, Paraschive! spuse repede ăl bătrîn. Dacă nu ne dovedesc, n-au ce ne face... Ucenicul simţi o mîndrie care-i umplea pieptul şi parcă rănile nu-l mai durură. De acum putea să spună că e şi el călit şi nu-i mai fu frică. Prin uşa deschisă, văzură cerul limpede de vară. Sergentul se schimbase. Era unul bondoc şi iute. Îi chemă afară. Iar urcară treptele de ciment. Lipăiră cu picioarele goale pe duşumelele nemăturate. Înăuntru, comisarul moţăia pe scaun. Deasupra mesei ardea o lampă cu sticla afumată. Lumina ei n-ajungea în toate ungherele odăii. Pe o ladă mai şedea un om. Avea o faţă slabă, nebărbierită şi doi ochi încercănaţi şi negri. Palmele mari îi atîrnau peste genunchi. Între picioarele lui zăriră un lighean acoperit. Gheorghe înţelese. Aduseseră cărbuni să-i ardă la tălpi. Cel nou se ridică şi-l întrebă pe sergent: 239 - Ăştia sînt? - Ăştia. Umbra i se lungise peste cercevelele întunecate ale ferestrelor. Şeful ridică pleoapele, căscă, se întinse din toate oasele şi rîse încet: - Să vedem, tot n-o să spuneţi? Oamenii legii se aşezară în fata lor. Sergentul şi cel de j^e ladă astupau lampa. În mijloc aştepta comisarul, cu mîinile în buzunare. El vorbi la început. - Spuneţi unde sînt caii? Hoţii se priviră în ochi. Încleştară măselele. Acu era acu... - Nu ştim nimic, tăiaţi-ne, omorîţi-ne! Nu ştim nimic! zise Paras-chiv hotărît. Şeful îl mîngîie cu palma lui grea pe barbă: - Las', c-ai să spui tu şi ce lapte ai supt de la mă-ta, n-avea grijă... S-a mai jurat şi Gheorghe. Degeaba. Bătaia a început îndată. Întîi i-a lovit lunganul. În bojoci, în spate şi în cap. Cel tînăr se apleca şi ignea fără o vorbă. Treantă începu să urle. Îi astupară gura. Ca o tobă suna spinarea codoşului. - Caii! striga comisarul. - Caii! zicea şi sergentul. Pe urmă, şeful lepădă haina. Ucenicul îşi feri faţa. Dacă nu -lar fi apucat ceilalţi, s-ar fi repezit la el, ar fi dat unde ar fi nimerit, şi pe urmă totuna i-ar fi fost. Îi culcară pe duşumele şi le cărau cu picioarele, lovituri după lovituri. Nici Gheorghe nu mai ţipa. Se auzeau doar izbiturile. Comisarul tăbărîse cu cizmele pe capul lor, să-i zdrobească. Îi pisau, nu altceva. Hoţii îşi fereau degetele şi mîinile. Simţiră vîrfurile ascuţite în coaste. O durere fierbinte li se adîncea în trup. Parcă i-ar fi tăiat cineva cu briciul. Cînd obosiră zbirii şi se aşezară asudaţi pe ladă, Paraschiv oftă uşor. Trase cu coada ochiului la tovarăş. Caiafa clipi, începînd să geamă. Tot trupul le ardea ca o rîie. Nu mişcară. Făcură pe morţii. Sergentul îşi scosese vestonul şi îşi strînsese cureaua. Gîfua şi din cămaşă îi ieşeau aburi. Se făcu iar linişte. - Nimic! rosti şeful. Ceilalţi suspinară. - Pune-i la uşă, cîte unul! porunci. 240 Îl ridicară pe Gheorghe, că era mai aproape. Huiduma belise ochii şi părea cîrpă. Îl traseră în sus şi sergentul u vîrî vîrful degetelor în ţîţîna uşii. Comisarul o deschise puţin. Hoţul tresări. Parcă-i băgase jar sub unghii. - Caii! striga presarul. Uşa fu deschisă şi mai mult. Balamalele scîrţîiră. Ţipă. - Aoleu, mama mea! Aoleu, dom' şef... - Caii! striga presarul. Îmbucătura uşii îi zdrelise pielea. Simţea sîngele izbucnind afară, în cap îi juca numai un gînd: că le dăduse nuna stingă şi că, dacă i-o fărîmă, tot o să poată mangli, cu dreapta, că pe aia o ferea. Apoi nu mai ştiu nimic. O durere ascuţită îl străpunse pînă la inimă. Îl lăsară pe duşumea. Veni rîndul lui Paraschiv. El îi privi pe fiecare în parte, să nu-i uite. Îşi îndreptă şalele zdrobite. Lumina lămpii scădea. Şeful era aprins la obraz. Necunoscutul rîdea. - Las', că spuneţi voi! Îi vîrîră unghiile în despicătura de lemn. N-a scos un cuvînt. I-au făcut degetele zob. Curgea sîngele din buricele lor rupte. Se aprindeau pe dinăuntru. Pînă în şira spinării îl durea. Parcă-i îndesaseră o vergea de foc prin limbă. Căscă ochii mari şi nu mai văzu decît o pată cenuşie. Se sfîrşea. Lumina lămpii pierise. Numai o gălbeneală urîtă u juca sub pleoape. Presării i-au udat pe amîndoi cu apă. Cînd s-au dezmeticit, o răceală li se prelingea pe obraji. Degetele nu le mai simţeam. Parcă erau retezate. Gheorghe oftă domol şi crăpă ochii. Lampa ardea încă deasupra lor cu lumina ei murdară. Zbirii şedeau vorbind lîngă fereastră. Se trezise şi Paraschiv. Sorbi cu limba apa scursă, sărată, şi îşi lipi obrazul lui rănit de tălpile desculţe ale celuilalt. Îl mîngîie apoi încet cu barba. - A mişcat! spuse comisarul. Gheorghe rîdea bucuros în el. Puteau să-l mai bată. - Treceţi la treabă! le porunci şeful. Sergentul se apropie. Scrîşnea din dinţi, furios. Aproape îi rugă: - Spuneţi, mă, dracului unde sînt caii! Hoţii tăcură. Îi traseră pantalonii lui Paraschiv. Îi scoaseră şi cămaşa. Rămăsese în pielea goală. Îl cărară pe ladă, gîfîind. 241 - Udă frînghia! zise unul. Ucenicul strînse fălcile. Auzi apoi apa clipocind în căldare. Se făcu din nou linişte. - Spui? întrebă unul. - Nu ştiu nimic. - Bine. Pungaşul se uită liniştit la ei. Îl întoarseră cu fata în jos. Sergentul îşi potrivise frînghia. Îl plesni o dată cu sete. Sfoara groasă şi răsucită bine se lipi adînc de piele. Sîngele tîşni şuvoi. Iar băgau foc în el. Icni scurt. - Ah, ah... Se gîndi că ar fi fost bine să fi putut să nu mai ştie nimic. Îl duru şi a doua lovitură, şi a treia. Frînghia cădea mereu în alt loc, alături, întîi pe spate, pe şolduri şi pe la încheieturi. Îi mutau oasele. Iar ţipă. Sergentul se încălzise. Ridică braţul şi-l lăsă cu furie de nenumărate ori. Durerea se înteţi, crescu, se ascuţi, apoi iar nu mai ştiu nimic. Îl împînzi o lene dureroasă. Parcă se scufundase într-o apă fierbinte. Capul i se rostogoli şi se prăbuşi de pe ladăv Gheorghe tremura de frică pe duşumea. Îl luară şi pe el şi frînghia udă sapă şi în carnea lui semnele sălbatice ale bătăii. Presării se schimbau pe rînd. Loveau cu sete, se aplecau mai mult, înjurau şi-i udau cu apă. Sergentul căra căldările una după alta. Îi lăsară cu spinările ca piftia, cam un ceas. Comisarul se înfuriase. Se răsti la ceilalţi: - Trebuie să spună unul din ei! Fumară aruncînd ţigările arse pe jumătate. Îi ridicară apoi pe ladă ca pe doi saci şi-i aşezară spate la spate. - Aprinde cărbunii! ordonă şeful. Necunoscutul dezveli ligheanul şi sergentul scoase un chibrit. Dădură foc. Gheorghe plîngea cu capul în piept.. - Nu ne omorî, dom' comisar, nu ne omorî! Nu ştim nimic... Cărbunii pîlpîiau stins. Aduseră din curte o lampă de carbid, care arunca o flacără galbenă, iute. Fqmul gros se răspîndi în odaie. Presarul se apropie iar. - Caii! Tu, ăsta tînăr! strigă, şi-l lovi cu inelul peste gură. O dungă roşie, lungă, de carne sfîşiată, îi atîrna de colţul buzelor, îl izbi şi peste urechi. Nu mai auzea pungaşul. Vru să se ridice. Urla cît putea: 242 - Să nu mai dai! Să nu mai dai! O să vă omor pe toţi, auziţi yoi? Cu mma asta... Sergentul u trînti un pumn în moalele capului. Căzu iar pe ladă. - Dă cărbunii! ceru şeful. Apucă ligheanul şi-l aşeză sub picioarele hoţului. Doi O1 ţineau de genunchi şi al treilea îi apăsa tălpile pe cărbunii aprinşi. Se smuci cît putu. Pielea sfîrîi încinsă. - Caii! strigau, călare, cu picioarele pe pieptul lui. Focul îi intra sub piele. Urlă ca un bou înjunghiat. Ochii i se roşiseră şi se săltă din toţi muşchii. Cei ce-l ţineau se clătinară. Nu-l mai stăpîneau. Lovi ca un turbat în dreapta şi-n stînga. Comisarul îl plesni peste glezne cu cizmele şi-l doborîră. - Las', că spui tu! scrîşnea lunganul furios. - Nu spun! Nu spun! răcnea Paraschiv. - O să vedem... Îi răsuciră mîinile la spate şi-l legară cu frînghia. Cu mîna lui, şeful u aşeză cărbunii la subsoară. Pielea i se topea, arsă, sub foc şi ţipetele pungaşului se pierdură într-un horcăit. - Spui? < ^ Ucenicul gemea. Îl dureau măruntaiele. Inima sta să-i iasă afară. - Caii! Caii! strigau cei trei. Îl udară din nou cu apă şi-i împinseră ţurloaiele în ligheanul cu jar. Paraschiv, negru de durere, se scutură ca de un frig mare şi căzu peste ei. Au crezut că-l omorîseră. -Lau luat şi pe Gheorghe. Codoşul tremura ca varga. -Spune, că păţeşti la fel! rînji şeful. . Ăl bătrîn îi apucă mîna să i-o pupe. - Dom' comisar, gîndeşte-te la bătrîneţele mele! Nu ştiu nimic! Să-mi moară ce-am mai scump dacă ştiu ceva! - Caii, unde sînt caii? - Iartă-mă, dom' şef! Iartă-mă! se ruga caiafa. - Caii! Caii! striga presarul într-una. - Nu ştiu! Să crap dacă ştiu! Iartă-mă! Maică, mama mea, de m-ai făcut! - Dă lampa cu carbid încoa! ceru celălalt. - Dom' comisar, milă! Presarul apucă fierul, din gîtul căruia ţîşneau flăcări albe. Îl apropie de faţa hoţului. 243 -Caii! Focul îi pîflea barba. Plîngea fără o vorbă. 7Caii! Îi arse buzele şi obrazul, cu ştiinţă, apoi îi plimbă flăcările pe mîini, pe piept şi pe la încheieturi. Parcă-i trăgeau pielea de pe el. Paraschiv deschise un ochi şi-l văzu pe Treanţă în braţele sergentului. Ţipa de se cutremurau zidurile. În odaie mirosea a piele arsă. Îl betegeau. Gheorghe nu mai putu.. Deschise gura să mărturisească, dar întîlni privirea ca o baionetă a pungaşului. Îşi înfipse dinţii în braţul sergentului şi nu mai ştiu nimic... Afară se lumina de ziuă. Prin fereastra murdară se vedea cerul mototolit. Îi cărară în pivniţă. I-au mai ţinut o săptămînă, mai neînfricaţi, să le treacă arsurile. Pe urmă, tot comisarul i-a chemat: sta crăcit în scaunul lui şi mînca struguri, ciugulea cîte un bob şi plescăia din buzele groase. - Cum e, băieţi? i-a întrebat din uşă. Abia se ţineau pe picioare de teşmeniti ce erau. Gheorghe, slugos, lipi călcîiele betegite şi răspunse pentru amîndoi: - Bine, cum să fie? Să trăiţi! Şeful mesteca pielitele negre şi dulci. - Să iscăliţi cîte o declaraţie, şi cu mine aţi terminat... - Ce declaraţie? se miră Paraschiv. Presarul rîse încet. - Că nu ştiţi nimic de caii furaţi şi că v-am cercetat... omeneşte. De dovedit, nu v-am dovedit... Le-a pus în faţă două foi. Treanţă se bucura: - Gata, ne dă drumul, scriem... Iscăliră. - Liberi, dom' şef? întrebă codoşul după ce terminară. Comisarul cercetă hîrtia şi mormăi ceva. - Mai întîi daţi o mătură pe-aici, spălaţi şi voi geamurile, drept mulţumire că v-am găzduit... - Să trăiţi! ziseră amîndoi, şi cu sufletul uşurat se apucară de treabă. Cînta ăl bătrîn şi freca ferestrele, lună le-a făcut. 244 - Cum scap de-aici, spunea, drept în Gălăgie merg, îmi iau un costum de ţoale şi m-astîmpăr... Mi-ajunge. - Pe osul tău? glumea cel tînăr. - Pe osul meu! Păi cîtă bătaie am luat noi, oi spune şi la morţi... Numai că au trecut trei zile, şi tot în beci îi ţineau. Într-o seară, pe la opt, uşa de tablă s-a deschis şi sergentul i-a chemat afară. - Gata, şopti Gheorghe, scăparăm. În poarta circumscripţiei aştepta însă duba prefecturii. Era o maşină scundă şi neagră, fără ferestre. Caiafa păli. - Ne-am ars, Paraschive, ne ia iar la întrebări. Doi agenţi îi înghiontiră spre scara joasă a dubei. - Ne duce la Mititică... oftă printre dinţi ucenicul. Se înghesuiră înăuntru cu oamenii poliţiei, care le legară la repezeală manile. Drumul scurt se sfîrşi. Duba opri brusc. Se ciocniră cu capul de tavanul ei de scînduri. Cînd se dădură jos, aveau picioarele amorţite. Paraschiv privi clădirea cenuşie a prefecturii. - De aici nu mai scăpăm zdraveni! spuse. - O, că nu-i dracu aşa de negru! Ţine-te bine, numai pe Stăpîn să nu-l vindem, c-a mai omorît trei pentru asta. Altfel, e mişto, mai vezi şi tu lumea! Toţi ponţii pe la Mititică trec întîi şi pe urmă îi duce, care încotro... - Gura! strigă la ei un sergent şi-i cară după el. I-a bătut şi ziua, şi noaptea şi tot au spus. Au dat vina în Nicu-Piele, dus în puşcării, căruia n-aveau ce-i mai face, numai să-i scape pe cei liberi. Pîrnaia era plină. Nu mai văzuse ucenicul. Toţi zulitorii Bucureştiului, şuţi, hoţi de cai, trosnitori, carditori, tîlhari de drumul mare, toată crema caramangiilor. Şedeau pe ciment şi aşteptau să fie trimişi la ocne. Jucau barbut pe şest, înţeleşi cu paznicii, să le mai treacă timpul. Cum i-a văzut Gheorghe, s-a înveselit. Îi cunoştea aproape pe toţi. Pe unii din ei el îi învăţase să ciordească. Acum erau şefi de bandă, cu morţi pe suflet şi cu condamnări în şir, fugiţi, scăpaţi de sub escortă şi iar prinşi, unii cu cîte o sută de ani de puşcărie, să tot trăieşti, să tai sare. Se simţea ca între ai lui. -La arătat pe cel tînăr şi a început să-l laude că se afla cu el: - Ăsta, bă gioarselor, vă dă şapte înainte! Patru comisari a mierlit pmă au pus mîna pe noi. Cît nu-mi place mie sîngele de om, da la el 245 a fost ceva de bunghit! Nu ne lăsau şi-a trebuit să arunc eu cu cuţitul. Doi am pus jos. Dacă nu eram cu el, ciur ne făcea politia. - Iar se bărbiereşte Gheorghe, rîse unul din fundul beciului. Se adunară împrejur. Erau hoţi şi hoţi. Mai bătrîni şi mai tineri, spilcuiţi de nici nu-i bănuiai, cu haine bune pe ei, ca domnii, sau jerpeliţi, manglitori de rînd, care zăceau la zdup pentru vreo găină. Treanţă le spunea pe nume, se înjura cu ei, ce mai, şnorări de-ai lui. Stătuseră împreună la gros. Ucenicul i-a privit pe rînd. De sus, din tavanul afumat al beciului, venea o lumină chioară de la un bec lunguieţ. De mulţi auzise: Arsene, de-o omorîse pe mă-sa, Mantă, unul de trosnea la Obor, Mula, care umbla cu gura de lup, Gătitu, ginitor în Rahova, Ilă-Plic, Vizante-Garagaţă şi alţii. Codoşul vorbea, vorbea: - Bă, voi ştiţi cine o să-l termine pe staroste, cine-o să vă-nveţe pe voi ce-i aia hoţie şi cîştig? Ăsta mă, ucenicul meu, gioablelor... Şi-l arătă cu mîndrie pe Paraschiv. Cît au rămas în beciul prefecturii, a mai învăţat cel tînăr cîte ceva. Hoţii ăilalţi i-au arătat instrumentele de spargere, şperacle de deschis orice uşă şi cîte şmecherii, că intrau cu ele în pîrnaie, numai ei ştiau cum le ascundeau, să le aibă la îndemînă, să nu-şi uite meseria. Unul, Tică-Blîndu, i-a pus în mînă şi o gură de lup şi 1-a învăţat să umble cu ea. Cîte mai avea de aflat, că şi meseria de hoţ nu-i uşoară! Ucenicul îşi zicea de atunci în gînd: „Cine n-a trecut pe la puşcării nu-i caraman-giu de-adevăratelea!" Aici era şcoala, mai furau unul de la altul cîte ceva şi, cînd ieşeau, oameni erau, puteau să nu mai aibă griji. Celor de-l povăţuiau le plăcea tînărul, că era silitor şi se împrieteniseră la toartă. Din cînd în cînd îi mai ridicau la anchetă, îi aduceau seara bătuţi măr. Îi îngrijeau pînă îşi veneau în fire, trimiteau afară după ţigări şi mîncare bună, bani aveau. Gardienii luau bacşişuri grase, dar îi serveau. Sîmbătă seara, mai făceau şi cîte un chefuleţ, să le treacă urîtul. Nu era aşa de rău la puşcărie dacă cunoşteai. Mai pica vreunul, începător, îl puneau la probe, mai dădeau în el, sluga lor îl făceau. Mula, care avea oameni în poliţie, i-a cercetat pentru ce sînt în pîrnaie şi le-a spus că dacă ung osiile pe unde ştia el, scapă mai ieftin, că mărturisiseră. Comisarii aduceau grefierii la anchete. Aceştia scriau declaraţiile, şi în procese nu mai puteau să dea înapoi. Au trimis bilet lui Bozoncea să le arunce ceva lovele, să mituiască judecătorii. De rest se îngrijea spărgătorul. Starostele a pus două mii în mîna unui gardian, 246 care i-a adus neatinşi bătrînului. I-au lăsat şi lui o sută, restul -lau dat priceputului. La proces, a venit Didina cu alţi bani şi cu rufe de schimb. A făcut ce-a făcut, lucrurile au ajuns la ei. Sala tribunalului era plină de lume. Abia mai răsuflau de căldură. După două ceasuri au aflat bucuria: scăpaseră cu un an. A răsuflat Gheorghe. - Ieftin, ucenicule, tu ce credeai? Paraschiv atunci s-a trezit. - Cum adică, să stăm noi închişi un an? - Da ce-oi vrea? Să zici mulţumesc, că fără bacşiş luam doi, ca popa. Pe mine m-a uitat că mai am două condamnări, noroc cu judecătorii, pupale-aş tălpile... S-a întristat ucenicul. Toată ziua s-a gîndit la ibovnică şi 1-a apucat furia. - Eu fug, i-a spus ălui bătrîn. Nu pot să rabd! Treanţă zîmbi: - Dacă o să putem, fugim noi, n-avea tu grijă... Mai e Apelul, nu ne lasă Stăpînul aşa, bagă el şpagă la comisari, ne face scăpaţi, ce crezi tu... Sigur, un cot, e mult, dar ieşim noi... În noaptea aia i-au suit iar în dubă şi i-au cărat în dealul Mărţişorului. Şi-au luat rămas bun de la hoţi. Unii şedeau încă în prevenţie, ţinuţi cu bacşişuri, să le treacă timpul mai uşor. Maşina hurducăia pe drumul prost şi-i dureau oasele de atîta bătaie. Şoseaua nepavată a Olteniţei urca spre închisoare. Auziră lăutarii din cîrciumile mahalalelor. O dată 8 trecură lacrimile pe Paraschiv. Codoşul şedea tăcut într-un colţ. I-au dat jos într-o curte mică, cu ziduri înalte şi porţi de fier, încuiate cu nişte driguri de oţel. Un gardian a făcut apelul, că aduseseră mai mulţi o dată. Le-a strigat numele la fiecare şi poreclele, glumind, şi i-a trimis la tuns. Frizerii, puşcăriaşi şi ei, abia îi aşteptau. Noaptea de sfîrşit de vară era în miezul ei. Se schimba garda şi se auzeau glasurile gardienilor pe crestele de piatră. În locul hainelor, un magazioner le-a dat cîte un costum gros de postav, în dungi. Mirosea a vechi şi ucenicul îşi pipăi capul cald, fără păr. Gheorghe rîdea: 247 - Gata, am ajuns şi la locul nostru. Asta-i casa hoţilor de-ţi tot vorbeam eu de ea. Ne-ncalţă, ne-mbracă, totul pe de pomană, ca la părinţi! Şi îşi aminti înduioşat: Aici am fost eu cu Tata-Moşu, ehe, ce mai om... De la el am învăţat multe. Eram ca tine, puriu, nu ştiam. Omul bătrîn îţi trebuie... Pe urmă, după ce-am tăiat la Ciucea... Ucenicul nu-l mai ascultă. Ştia că minte, şi lui îi ardea sufletul să fumeze o ţigară. Un gardian striga la ei şi-i număra. Le spusese numărul celulei la fiecare şi pe urmă îi înghionti către o uşă înaltă. Paraschiv privi încă o dată curtea şi zidurile. Peste clopotniţa Văcăreştilor atîrna o lună păguboasă... Aia mică Pe Veta, fata domnului Aristică Mîrzu, de la Tramvaie, o ştiau mahalagiii, tot aşa, un năpîrstoc de fată de nu mai creştea, cît moţul mălaiului, iute ca o zvîrlugă, prin salcîmii Cuţaridei toată ziua, sau lîngă focurile gunoierilor, pe groapă. Nimeni nu-i dădea cincisprezece ani şi un vecin îi zisese în glumă aia mică şi aia mică i-a rămas numele. Taică-său lucra în depou pe Ştefan cel Mare, repara motoare. Era unul dîrz, cu privirea duşmănoasă, parcă tot îi trăsnea şi-i fulgera. Altfel, bărbat de comitet dacă-l cumpărai. Făcuse multe pentru cartier, că-l ştiau şi primarii, el îi lua în colţi la vreo nevoie, le bătea cu pumnu-n masă şi-i ocăra. Şi dacă mai bea cîte un morocar de rachiu la Stere, spunea vrute şi nevrute. Cînd se întîlnea cu nea Fane, autopsierul, i se aprindea gura. Cereau, fiecare pe limba lui: - Coană Lino, fă-ne cîte o injecţie! - Două gamoaie. Nevasta cîrciumarului aşeza cinzecurile pe tejghea şi-şi vedea de treaba ei. Bărbaţii închinau: - Noapte bună! - Dumnezeu să primească! Şi tramvaistul vărsa o picătură de rachiu pe duşumea, pentru morţi. Nea Fane, să nu-l fi văzut: - De ce faci crimă, domnu Aristică? Nu ştii că băutura e lucru sfînt, nu se risipeşte?! Domnu Aristică clipea şi se supăra: 249 - Apăi dumneata strici datinile, dacă vrei să afli! Păi băutura are şi ea un dichis! Trebuie ticluită... Eu totdeauna las o picătură şi pentru sfîntu Trifon, patronul lupilor, ăl de-i rău de lăcuste, că de-aia nu mai plouă... Şi se întorcea către Lina: Mai supără-ne c-un rînd. Plătesc eu. Nea Fane se ştergea la gură şi adăuga: - Mai dă-ne cîte-o adormire! Nevasta cîrciumarului măsura rachiul, privea prin prăvălie, îşi mai chema bărbatul, muşteriii povesteau de-ale lor: - Păi să-ţi spun eu, domnu Aristică, zicea nea Fane, ce-am păţit cu una de i-am tăiat-o pe mă-sa... Glasul autopsierului se pierdea în zgomotul cîrciumii. Pînă închidea Stere prăvălia, se turteau amîndoi. N-ar mai fi plecat. - Încă o sticlă de lampă şi ne ducem, se ruga nea Fane. Coana Lina se uita la bărbat. Stere încuviinţa pentru că nu putea să-i supere pe clienţi: - Bine, dar atît. Trebuie să mai dormim şi noi! La miezul nopţii, se despărţeau la pompă. Domnul Aristică Mînzu mergea uşurel, să nu-l simtă nevasta cînd se întoarce. Coana Marioara n-avea somn. Îl aştepta cu lumina aprinsă să-l certe: - Mai astîmpără-te, Aristică, astîmpără-te că eşti om în puterea cuvîntului, ai fată mare şi ne rîde lumea. În loc să te mai strîngi şi tu, să ne căpătuim şi noi copila, că mîine, poimîine se face de măritat, tu dai bănişorii la cîrciumar, nu-ţi mai ajunge! Tramvaistul tăcea nule. Cînd nu mai putea răbda, îi făcea semn femeii: - St! Vezi c-o scoli din somn! Şi pe furiş, domnul Aristică îşi privea nevasta. Coana Marioara fusese femeie frumoasă în tinereţe, avea şi acum nişte ochi de oftau şapte mahalale. Fata lor, Veta, ieşise din sărăcie, o bucată de carne mică şi neagră. Crescuse cam sălbatică, mai mult aciuită prin duzi, pentru că mă-sa spăla rufe toată ziua şi taică-său venea acasă numai seara. La şcoală se dusese greu, dar îi plăcuse şi, cînd s-a întors cu coroniţa de frunze şi medalie în piept, a ieşit toată strada s-o vadă. - A luat aia mică primu, şopteau muierile pe după porţi, fată deşteaptă, ce vrei, păi cui să semene? N-a făcut-o mă-sa cu impiegatu? Despre lucrul acesta oamenii ştiau cîte ceva, dar vorbeau pe ascuns, pentru că nu se făcea să audă domnul Aristică. Adevărul era 250 că mai demult, cînd coana Marioara avea douăzeci de ani, şezuse la ei în gazdă unul Constantin Şarpe, cu şapcă roşie şi servietă, impiegat la Calea Ferată. Asta se întîmplase înainte de războiul ăl mare şi o ştia numai baba Marghioala, vecină în Vespasian cu tramvaistul, de unde se mutaseră cam în acelaşi timp aici, în Cuţarida, să nu mai stea cu chirie, să aibă fiecare casa lui. Nimeni însă nu putea să pună mîna în foc că Veta e făcută de el, deşi bătrîna se jurase pe toţi sfinţii că ea le înlesnise dragostele. Cît despre domnul Mîrzu, el mai bine se lăsa călcat de vagoanele sale decît să-şi bănuiască nevasta. De cînd o luase, munciseră împreună, îşi cumpăraseră loc în groapa lui Ouatu, nu se certau din alte pricini decît din vinile lui de bărbat căzut în tagma beţivilor. Veta nu semăna nici cu coana Marioara, nici cu domnul Aristică, şi baba Marghioala se îndoia ea însăşi cîteodată dacă aducea măcar cu impiegatul. Pe fată o iubeau toţi pentru că era deşteaptă. Ea scria femeilor scrisori la neamurile din provincie şi pomelnicele bătrînelor pentru vineri seara. Tramvaistul vrusese s-o dea la învăţătură mai departe, însă acolo nu-i mai plăcuse fetei. A stat un an la liceu şi-a fugit. Nici palmele tatălui, nici lacrimile coanei Marioara n-au hotărît-o să se întoarcă. - Ne pune să ne facem coadele, spuse ea într-un suflet acasă, şi pe mine mai bine să mă pici cu ceară decît să-mi zbengui părul. - Arde-i-ar focul de neisprăviţi cu şcoala lor, zisese în cele din urmă şi domnul Aristică, te dau la croitorie dacă ţie nu-ţi place. Eu nu-mi chinui copila pentru nişte sclifosite de profesoare! Eşti sîngele meu, cu palmele astea te-am crescut... Şi-o pupase pe frunte, mîngîindu-i părul aspru. Dar nici la croitorie nu s-a dus Veta. Îi plăcea să stea mai mult pe maidan, să joace bile cu băieţii sau să tragă zmeie în cartier. Vara pleca de dimineaţă pe groapă să adune ciulini, mînca pe unde apuca şi se întorcea seara cînd aprindeau mahalagiii lămpile, începuse să citească romane, nişte cărţi groase, pline de poze. Încă taică-său se supăra cînd o vedea: - Iar citeşti prostii d-astea? Cai verzi pe pereţi! Să nu te mai prind! Dar ce, fata-l asculta? De unde să ştie el ce plăcute erau foile acelea care povesteau aventuri de dragoste cu contese şi bandiţi? Uneori, ca să mai scape de gura lui şi de-a mă-si, pleca în groapă, unde avea un loc tainic, sub malul galben al rampei. Era o scobitură rotundă, dincolo de baltă, neştiută de nimeni. Vara aşternea pe jos 251 buruieni uscate şi asculta cum se rostogoleau de sus bulgării mari de pămînt. Îi ţiuiau urechile de atîta linişte. Parcă stătea într-o apă. Dimineaţa bătea soarele şi iarba se usca foşnind lingă ea. După amiază, umbra malului din fată creştea ameninţător şi parcă i se făcea frică. De la rampă picura mirosul gunoaielor încinse. Prin iunie înfloreau mărăcinii. Buruiana avea o tulpină lemnoasă, verzuie. Făcea la cap o gogoaşă roşie, plină de spini, care se umfla ca un cimpoi. Alături creşteau loboda şi pelinul argintiu. Pe frunzele lui se oglindea nopţile luna ştirbă a Cuţaridei. Pămîntul mişuna de gîze albastre, împodobite cu aripi străvezii. Fata tramvaistului cunoştea cărăbuşul greoi de gunoi, care abia se mişca sub zaua lui neagră, şi lungile mustăţi ale lăcustei, şi pielea albicioasă a rimelor grase, şi culoarea ochilor de broscoi, şi amestecul ţarinei, şi adîncimea cerului depărtat. Deasupra gropii, pluteau într-o lungă călătorie corăbiile norilor, mistuite în ceasuri întregi, destrămate de vîntul nesimţit. De aici, ea putea să-şi închipuie mai bine mările la fel de albastre şi galioanele cuprinse de foc pe oceanele îndepărtate. Şi, auzind din cînd în cînd nechezatul sălbatic al armăsarilor lui moş Leu, i se părea că o să-l vadă într-o zi pe regele Arthur, coborînd în goană malurile gropii, acoperit de zalele sale cenuşii, cu mantia-i roşie fluturînd pe spate ca o flacără. Numai cînd se lăsa noaptea, se ridica parcă ostenită, ca după o caznă lungă. Ajunsă sus, la bordeiele gunoierilor, se trezea din visare. Luminile oarbe ale Cuţaridei o chemau cu grăbire. Ii era frică să nu fi venit taică-său mai devreme de la munci şi să n-o găsească acasă. Odăile lor erau alături de biserică. Prin geamurile deschise ale casei părintelui se auzeau cîntecele unui gramofon. Asculta Veta, nu s-ar mai fi dezlipit de lîngă uluca bisericii: Carmencita, Nume scump Ce alină dorul, Carmencita, Eşti speranţa şi fiorul, Te doreşte gîndul meu Ca pe-o narcoză, Mi-aminteşte De-un parfum uitat, De-o roză, Carmencita... Parcă-i venea să plîngă. Glasul femeii, răzbind din pîlnia de tablă, o întrista fără să ştie de ce. 252 De alături, se auzea vocea maică-si: - Veto, pe unde eşti, Veto? Hai acas', că vine Aristică şi iar nu te găseşte, şi e vai de pielea ta! - O, că vin! Aici sînt! răspundea ea înfuriată. Tăcea şi maică-sa, ascultînd în prag vechiul cîntec, care-i amintea de tinereţe. Pe pervazul casei vecine, suspina fata popii. •* Tocmai pe la zece, dacă era miezul verii, se închideau ferestrele. Atunci intra şi Veta în odăi. Coana Marioara o privea înduioşată: - Ai crescut şi tu, copilita mamii! Hai, dezbracă-te mai iute, să nu dea taică-tu peste tine. Dar domnul Aristică nu se întorcea aşa curînd. Avea încă de vorbit cu nea Fane, autopsierul, de ştia un sac de vorbe şi nu mai termina. Într-o primăvară, ce-i veni lui domnul Mîrzu? A dat sfoară în mahala să-i caute cineva un chiriaş, că-şi adusese aminte de-o odaie pe care o ţinea degeaba în fundul curţii. Ar mai fi scos sărăcia din casă. A pus-o deci pe coana Marioara să spoiască din nou pereţii, că se scorojiseră, a băgat o sobă, să aibă chiriaşul iarna la ce se-ncălzi, şi cu cîteva trenţe şi lucruri de-i prisoseau, se numea că poate să ia ceva bani. Într-adevăr, la vreo două săptămîni, coana Mariţa, a de da-n cărţi, i-a găsit un chiriaş. S-au tocmit ei ce s-au tocmit, şi într-o dimineaţă, la poarta curţii s-a oprit un camion în care erau aşezate cîteva lucruri: scaune, mai multe tablouri şi un raft de cărţi. Chiriaşul ajutase căruţaşului să descarce. Veta se nimerise prin curte. Se uitase la necunoscut. Acesta era bine făcut, înalt, cu priviri vesele, îmbrăcat în haine călcate. Pe fruntea brobonată de sudoare îi cădeau viţele negre ale părului. Tînăr, să fi avut douăzeci şi cinci de ani. Tînăr şi serios, c-abia o privise în treacăt, şi ea fugise în casă, ruşinată. Pînă seara îl pîndise pe după perdele. Îl văzuse cum îşi aşezase lucrurile, cum acoperise geamurile cu nişte hîrtii prinse în pioneze şi, cînd se înserase, cum citise la lumina lămpii vreo două ceasuri. Avea ochelari mari, cu rame negre. Îi pusese la ochi, şi lumina galbenă a fitilului lat i se aşternuse pe braţul păros, gol. Deschisese geamurile şi din cînd în cînd privea afară întunericul, cu ochii lui miopi, mici. Îşi trecea degetele subţiri prin părul lung, mişca încet buzele şi iar se uita în foile pline de cifre şi linii. Cînd s-a întors taică-său acasă, a aflat că-l cheamă Procopie şi că era student. 253 - Bun băiat, zicea domnul Aristică, mi-a plătit înainte pe o lună. Învăţat. Pleacă dimineaţa, vine seara. N-o s-avem bătaie de cap cu el. Nu mai era liniştită fata tramvaistului! Din ziua aceea tot cu ochii pe geam şedea, să-l vadă cînd pleacă şi cînd se întoarce de la treburile lui. Subţire băiat! Călca uşor şi se ţinea drept, ca ofiţerii. Pleca flu-ierînd, venea fluierînd cîntece de-ale lui. I-a plăcut Vetii. Într-o seară, chiriaşul a chemat-o pe maică-sa şi-a rugat-o să-i spele şi lui rufele şi să-i mai dea din cînd în cînd cîte o mătură prin odaie, că n-avea timp. Atunci a intrat fata lui Aristică pentru prima dată la el. Înăuntru mirosea a sulfină şi duşumelele pocneau sub paşi. Pe masa scundă Veta a văzut un teanc de cărţi groase, cu coperţi de piele şi cîteva ramuri înverzite de salcie, care parcă înveseleau locul. Pe pereţi, chiriaşul aşternuse preşuri colorate şi tablouri. Nu mai cunoştea odaia lor rece. Maică-sa o chemase să-i ajute la strînsul rufelor, şi ea n-ar mai fi terminat. - Atunci ai dumneata grijă, încheiase domnu Procopie înţelegerea, mai faci curat din cînd în cînd şi pe-aici, c-aşa-i la bărbatul singur. N-o să fie degeaba. Mai dau ceva peste chirie! - Cum să nu, cu plăcere, răspunsese femeia bucuroasă. Că de n-oi veni eu, o trimit p-asta mică... - Pe cine? - Pe fata mea, pe Veta, uite-o, da aşa-i zicem noi, aia mică, de, că nu vezi dumneata, parcă-i un gîndac! Procopie rîsese, aruncîndu-i o privire în treacăt, şi fata se roşise toată, sfeclă. Inima-i bătea sub rochie, să iasă afară. Îi văzuse dinţii albi şi puternici şi sclipirea binevoitoare a ochilor. De atunci se scula în fiecare dimineaţă mai devreme şi îl pîndea de la fereastră, să plece. El lăsa uşa descuiată şi Veta intra cu sfială în odaia în care mai atîrna un fum verde de ţigară scumpă, străveziu ca o perdea. Deschidea geamurile şi se apuca să măture. Pe urmă ştergea urmele de praf cu o cîrpă umedă şi silabisea titlurile cărţilor groase şi grele, uitate deschise pe masă. Le răsfoia cu puţină spaimă şi privea desenele colorate şi explicaţiile scrise într-o limbă străină. Într-o zi, Procopie se întorsese mai devreme şi dăduse peste ea cu nasul în hîrţoagele lui. - Bună ziua, spusese. Ce făceai aici? Te uitai la cărţile mele? Avea o voce plăcută de bărbat tînăr. 254 -Da. - Sînt tratate de medicină. Ştii ce-i asta? - Dumneata te faci doctor? 1-a întrebat fata în loc să-i răspundă. Ridicase ochii. El zîmbea. Mai bine ar fi murit, pentru că inima i se cocoloşise. y - Pari cam speriată, adăugase studentul. - Nu. Eu nu mă sperii uşor. Ce ştii dumneata? Se dăduse jos de pe scaun şi chiriaşul venise lîngă ea, privind-o serios, cu o cută pe frunte. - Cîţi ani ai? - Da de ce-ntrebi? se iţise copila spre el, scuturuidu-şi părul. Procopie tăcu o clipă, descumpănit. - Întreb şi eu, aşa... - Oi fi curios, să nu-ţi fie de deochi... Rîseră amîndoi. - Tot nu mi-ai spus. - Dumneata cîţi îmi dai? Îşi aşezase mîinile la spate şi-şi aruncase pieptul abia ivit înainte. - Păi, ai treisprezece? Veta rîse iar. - Să fii dumneata sănătos de cînd i-am împlinit! - Ia te uită! Oi avea douăzeci? -Nţţ! - Atunci optsprezece... - Nici. - Mai puţin sau mai mult? - Ghici! - Hai, spune. - Nu vreau. Ce-mi dai? - Ce să-ţi dau? - Nişte cărţi de citit. - Îţi place să citeşti? - Oho... - Şi ce-ai mai citit pînă acum? - Romane... - Nu, zău! Şi ce romane? - Prea multe vrei să ştii. E vorba-mi dai sau nu-mi dai? Studentul stătea drept în faţa ei şi o măsura. 255 - Îţi dau, dar nu mi-ai spus cîţi ani ai. - Cincisprezece, na, dacă vrei să ştii! - Şi de ce eşti aşa mică? - M-a făcut mama din sărăcie, că spun femeile că d-aia nu-i bine să te iubeşti pe furiş, că ies copiii neterminati! Procopie rîse din toată inima. - Nu-nţeleg, se făcu el că nu pricepe. - Multe nu-nţelegi dumneata. Gura lumii, dac-ai sta s-asculţi... - Asta aşa e. - Vorba este-mi dai, sau nu-mi dai romane? - Să caut. - Caută. Da mie nu-mi trebuie cevagreu, înţelegi? Cu Paturel n-ai? Sau Rocambole? Ai citit dumneata d-alea cu Rocambole? sau cu Cavalerul Negru, spaima turcilor? - Nu, n-am citit. Veta îl măsurase curioasă şi spusese dezamăgită: - Arunci ce fel de carte-oi fi ştiind? Procopie îi arătase desenele din cărţile deschise pe masă: - Uite, nu-i chiar aşa de uşor. Ăsta-i trupul omenesc. Crezi că-i la îndemînă să umbli în el să-l repari? - Asta-i bună! Dumneata repari oameni! Ha, ha, ha, ia te uită! - Dar cum credeai? Vindec boalele... - Ştii dumneata să vindeci? Fugi d-acilea! Păi dacă-ţi arăt frunza sunătoarei, habar n-ai ce să faci cu ea! Şi se burzului: Zău, credeam că eşti mai deştept! Am să te duc la baba Aglaia să te înveţe cum se scoate junghiul cu foarfecă! Uite, pui pariu că nici ventuze nu ştii să pui! Chiriaşul tăcea. - Ei, de ce nu vorbeşti, grăieşte, ştii sau nu ştii? - Nu ştiu. - Păi să te învăţ eu! Da pentru asta trebuie să răceşti zdravăn o dată! Trecuse timp destul, trebuia să plece. Şi-a adus aminte de cărţi. - Dă-mi romanele pe care mi le-ai promis! Studentul căutase prin raftul lui şi dibuise cîteva cărţi. I le întinsese: - Poftim, şi dacă te plictisesc să-mi spui. Veta le luase şi plecase. Erau altfel de romane, nu prea semănau cu cele ce citise pînă atunci, dar ici, colo găsea cîte un suflet de femeie 256 care semăna cu al conteselor, pentru că, de cînd e lumea, inima femeilor era aceeaşi: şi a celor bogate, şi a celor sărace. Cînd isprăvise, mai ceruse: - Da ceva mai vesel nu ai, domnu Procopie? Că mi se rupe sufletu de ce-am citit. Oare în lumea asta să fie oameni atît de răi? Studentul o bătuse pe umăr cu un fel de prietenie: > - Eşti prea tînără pentru astea... Lasă... Tot pe atunci, aia mică mai prinsese o meteahnă: începuse să umble cu lămîiţă în sîn. Coana Marioara a băgat repede de seamă, că aşa sînt muierile: ca pisicile, le miroase de la o poştă şi a cal breaz. - Ce ţi-e, fată? i-a zis într-o noapte cînd bărbatu-său sforăia în patul celălalt. - Cum ce mi-e, fa, mamă? Stăteau amîndouă sub candela care pîlpua stins, aruncînd umbre pe pereţi. Maică-sa oftase lung, că o apucase un dor. - Să nu afle tat-tău, că ne rupe pe-amîndouă în bătaie. Pe tine te are şi, decît să-i faci vreo ruşine, mai bine să te duci pe pustii... - Da ce-ţi veni? se oţărî aia mică din ţoale. - Taci, că se scoală Aristică şi ne dă afară. Tu nu vezi că miroşi ca o spiţerie? O să laşi lămîiţă cumetrii fără frunze şi-o să ne afle mahalaua, mamă! Şi cînd o afla, ne plîngem de milă! Copila tăcuse vinovată. - Da cine-i? întrebase mai tîrziu coana Marioara. Afară lătrau dinii. - Nu ştiu, fa mamă, da parcă-mi place domnu Procopie, că prea citeşte... Femeia tresărise. Se auzeau salcîmii din curte foşnind ca un foc iarna. - Studintu, mamă? şi-i dăduseră lacrimile. Usca-i-s-ar ochii ălui de n-a iubit! Apoi dăduse dracului toţi cîinii din mahala, că nu mai terminau cu lătratul. A doua zi, cînd a venit domnul Aristică la prinz, muierea 1-a cercetat: - Bărbate, ia spune, ai băgat ceva de seamă la fata noastră? - Ce să bag de seamă? - S-o dăm, Aristică, la o fabrică... 257 -De ce? - Aristică, Aristică, deschide ochii, Aristică... - Ce tot îndrugi acolo? - Aristică, fata noastră a început să umble cu lămîiţă-n sîn! -Ei, şi dacă?! - Bărbate, a crescut, bărbate... - Asta voiai să-mi spui? Tu nu vezi că-i cît un mosor? - Da nu ştii ce-i în capu ei... - Mai taci dracului din gură! Ai îmbătrînit şi tu ca alte cumetre... Şi-a plecat repede la depou, c-avea treabă şi nu era chip să întîrzie. Trecuseră cîteva luni. Întomna. O lumină de început de septembrie, pierită, albă, împînzea curtea. Pomii lăsau o umbră rară în ţarină. Mirosea a gutuie pîrguită. Procopie şedea şi se uita la viţa urcătoare ce acoperea ferestrele lui. Era aşezat pe un scaun, cu ochii în soare, orbit de lumina aceea mîngîietoare, numai într-o cămaşă subţire, deschisă la gît, moleşit, ţinîndu-şi genunchii între palme. Veta îl privea de după perdea. Atunci sosiră dinspre Griviţa hingherii. Întîi, fata a auzit o larmă surdă şi vocile băieţilor din mahala: - Huo, na! Huo, na! La oase! A ieşit afară, la poartă. Din capul străzii, venea o droagă cenuşie, trasă de două gloabe. Pe capră şedeau doi ţigani cu mînecile suflecate, ţinînd în mîinile lor noduroase şbilţurile lustruite. La coada tumbărăului veghea un sergent cu o şapcă soioasă, îndesată pe cap. La biserică, haidamacii s-au dat jos. Veneau pe sub garduri, la umbră, pîndind cîinii oamenilor. Copiii din urma droaştei strigau cît puteau, să sperie dulău: - Na! Na! Huo! La oase! Şi scoseseră praştiile lor lungi din maţe de cauciuc, cu crăcane de salcîm, ţintind duba. O ploaie de pietre rotunde se abătu pe tabla căruţei. Sergentul opri convoiul şi alergă azvîrlind după derbedei cu bastonul de cauciuc. Băieţii, împrăştiaţi o clipă, se strînseră din nou la pompă. Se făceau că joacă gioale şi mai adunau cărămizi. Veta îi vedea bine pe ăi mici cum cărau pietrişul din praful drumului să li-l dea celor mari. Dintre cuni, tot -lau luat pe al cizmarului. Un hingher a întins laţul şi 1-a săltat din zbor. Se zbătea degeaba în sîrmă, ca peştele în undiţă, urlînd. Goşnete era în vecini, la Stere, bea o cinzeacă. A aflat 258 numaidecît. A dat să sară afară, dar 1-a văzut pe sergent şi s-a oprit. Sta şi se uita cum aduna potera căţelărimea. Ăi prinşi lătrau în oiştile lor, muşcîndu-se unul pe altul. Adunaseră vreo treizeci şi de prin alte mahalale, de-ţi era mai mare mila să-i priveşti cum se uitau prin obloanele găurite. Cînd să facă spre răspîntie, în faţă, la cîrciumar, sosi ceata de copii. Vreo opt, ai zidarilor, ai lucrătorilor de la Ateliere şi de-i cît pragul care cărau pietrele. Hingherii se pregăteau să lase casa lui Stere în spate, cînd cîinii domnului Aristică, auzind larma de-afară, ţîşniră pe poartă printre picioarele Vetei, repezindu-se în şbilţul huidumelor. Fata începu să ţipe. A sărit şi Procopie de la locul lui. Dulăii săltau în goană cozile lungi şi zbîrlite. Era unul cît poarta, cu un cap mare şi greu, bătrîn şi rău, căruia i se făcuse o bătaie auzind urletele ălor din cuşti. Celălalt, mai tînăr, lung şi muşchiulos, îi sări într-ajutor. Veta strigă după ei, să-i bage în curte: - Azorică, Negrule! Na! Ptiu! Ce să mai audă cîinii?! Ăl bătrîn, Azor, se opinti şi sări drept în pieptul unui hingher. -La pus la pămînt dintr-o dată şi, dacă nu-l ajuta celălalt, îi mînca urechile. Negru fugi cu lanţul celui căzut în dinţi. Rîdeau copiii de se tăvăleau: - Aşa, pe el! strigau. Şi-au mai trimis o grindină de pietre în ţurloaiele hingherilor. Sărise şi sergentul, dar animalele -lau luat şi pe el în tărbacă. Tot Negru -la lăsat pe omul legii fără pulan. Rîdea Veta, rîdea şi Procopie. S-au uitat unul la altul. Ce să mai scapi cîinii, trebuiau scăpaţi hingherii! Huidumele, dacă văzură aşa, dădură fuga, sus pe capra droaştei. Atunci au năvălit şi băieţii, strigînd: „Huo!" şi trimiţînd din praştii altă ploaie de pietre. Goşnete a prins curaj şi-a pus mîna pe un bolovan, lovind caii. Au ieşit şi femeile din curţi. Era un gomor de lume, şi zbirii n-au mai avut pe unde să fugă. Un băiat a sărit şi-a deschis uşile cuştilor. Într-o clipă s-a golit căruţa. Pe hingheri abia i-au scos mahalagiii pînă-n Griviţa, urmaţi de huiduielile şi chiotele copiilor. Veta a închis poarta în urma dulăilor. Ei hămăiau încă spre groapă. Studentul rîdea de isprava dinilor. - Şi zi, era să le rămînă ciolanele pe-aici. - Da, îngînă ea. - Dacă nu eram noi... 259 A grăbit pasul. Capul u ardea de spaimă şi de bucurie. Groapa începea de la gardul scund al oltenilor. În grădină se vedeau pepenii de mai rămăseseră, neculeşi, galbeni, cu flori pălite, uitaţi între răsaduri, şi verze vinete, cu foile scorţoase. Peste maidan, tinichelele ruginite luceau domolit în soarele de octombrie. Pe jos licăreau sticlele colorate, albastre şi albe ale sifoanelor fărîrm'tate. Pe urmă, începeau buruienile, o adunătură întinsă de scaieţi scuturaţi, crescuţi în pămîntul sterp. Coborîră. De sus, abia se zărea fundul gropii, în care sclipea balta, înconjurată de trestii. Mergeau pe poteci ştiute numai de ea, printre mărăcini şi ghimpi. Alături, se surpau gunoaiele într-o mişcare liniştită. Rar, se auzeau ciocănitorile zgflţute de vînt la grădinari. Cerul avea o leşie murdară în scamele norilor joşi. Pasul Vetei crescuse şi studentul abia se ţinea pe urmele ei. Dintr-o parte veneau trîmbele de fum de la coşurile Atelierelor, mototolite şi destrămate. Mahalaua nu se mai vedea de sub malurile galbene. Fata sărea rîpele ca un ied. Procopie simţi pămîntul gloduros intrîndu-i în pantofi şi nevoind să se lase mai prejos, se luă după ea, rostogolind lutul şi bolovanii. Veta, ajunsă pe fund, rîdea de neîndemînarea lui. Iarba pălită mirosea bine, a vară plecată. Zări, aproape, balta. - Haide să culegem pelin, îl chemă. Pui prinsoare că strîng mai mult! Da-ntîi să-mi răcoresc tălpile, că m-am încălzit. Şi îşi ridică poalele rochiei intrînd în apă. Îi plăcea nămolul care i se încleia pe degete. Îi spuse rîzînd uitîndu-se în ochii lui, drept, ţinîndu-şi fusta între pulpe: - Dumneata nu intri? Ţi-e frică? Aici nu-i mai era teamă de el. Procopie se descălţă şi, cînd fl văzu cu pantalonii sumeşi, începu să rîdă: - Parcă eşti de la pompieri, cînd e inundaţie! Trecură balta, călcînd încet, cu fereală. Ea înainte, încercînd adîncimea, tot pe margini, unde nu se putea să se scufunde, el chicotind, nedumerit. Cîmpul plin de buruiană vineţie începea de la marginea apei şi se sfîrşea sub un mal drept. Au cules cîte un braţ sănătos şi Veta 1-a întrebat, deodată, fără să clipească: - Dacă-ţi arăt locul ăla al meu, juri că nu spui la nimeni? Studentul rîse. Se uită înapoi unde-şi lăsase servieta şi pantofii. Nu era nimeni. 262 - Bine, nu spun, primi. -Nu, jură! - Pe ce? - Pe ochii din cap! - Pe ochii mei din cap că nu spun la nimeni! v Şi-i întinse palma umedă. Iar o apucă tremuratul pe fată. Din locul unde şedeau, nu se vedea nici o potecă. Ea ştia însă pe unde s-o apuce. Despică măselariţa şi căută din ochi urmele. O pantă dreaptă, în care erau săpate găuri, începea de sub deal. Urca repede ca o pisică. El se uita unde aşezase Veta mai înainte piciorul şi o urmă. Cînd au ajuns sus, Procopie a privit în toate părţile. Jos, văzu fundul şi malul celălalt. De aici puteai cuprinde toată groapa fără să fii zărit. În spate erau alte scobituri, pentru coborît, acoperite de iarbă. Veta îi arătă urmele unui foc stins mai demult. Cenuşa era spulberată şi alături mai rămăseseră cîteva surcele. - Aici se ascund uneori hoţii Cuţaridei, îi spuse în şoapte, da să nu spui la nimeni, că, dacă se află, or să vină să ne omoare, ai înţeles? Procopie o privi mai bine. - Şi de unde ştii tu lucrurile astea? - Ştiu eu, dădu ea din umeri, şi el îi zări zbaterea sinilor mici şi ascuţiţi sub rochia subţire de stambă. Părul îi căzuse pe frunte şi ochii fetei sclipeau de mîndrie. Procopie îşi scoase haina şi privi cerul prăvălit peste streaşină de lut care-i acoperea. - Nu ţi-e frică? îl întrebă Veta. - Nu, rîse el, că are cine să mă apere... Tăcură. Împrejur era o linişte apăsătoare. Sub linia cerului decolorat treceau stoluri negre de păsări într-un zbor leneş. Soarele aluneca pe suprafaţa lucioasă a bălţii, reflexele lui luminau pînă sus malul roşcat ca o pecingine. În ţarcul lui moş Leu, armăsarii săi stăteau nemişcaţi, cu gîturile întinse, adulmecînd spre ei. Erau negri şi puternici, şi păreau mai mari în încremenirea lor. Pieile asudate aduceau de departe cu o marmură spălată cu apă. . <■ - îţi place? curmă fata tăcerea. -Da. - Nu-i bine? Procopie se întoarse spre ea, curios: .-. . 263 - Ia spune-mi, nu ţi-e teamă că într-o zi ai s-o păţeşti dacă mai vii singură pe aici? Veta clipi nedumerită: - Adică ce să păţesc? Studentul nu ştiu ce să-i răspundă. - Vreau să spun... ce-ai face, de pildă, dacă ai da peste hoţi? Copila nu se gîndise. - Eu ştiu? Da nu mi-ar face nimic, sînt sigură. - De... Ochii ei se aprinseră mînioşi. - A, de ce te gîndeşti la lucruri urîte? Uite, să ştii că m-am supărat pe dumneata! Şi se ridică. Coborîră tăcuţi. Au trecut balta înapoi, uitînd pelinul cules. El s-a încălţat, şi-a luat servieta şi-au urcat la rampă. Înserase. Umbrele se şterseseră prin iarba uscată. Peste sticlele fărîmiţate se scurgea o scamă umedă. Fata simţi bruma rece pe degete, pişcînd-o. Şi-au adus aminte de braţul de pelin cules, dar nu s-au mai întors. În dreptul pompei au întîlnit cîteva muieri, aşteptîn-du-şi rîndul la apă, lîngă căldări. În poartă, Procopie i-a apucat braţul şi-a întors-o spre el: - Mai eşti supărată pe mine? Avea un glas plăcut de om tînăr, care o furnica pînă în creştetul capului. Sub cot îi simţea degetele calde şi sîngele tot i se urcă la inimă. - Nu ştiu, răspunse, pierită. Se despărţiră şi ea rămase multă vreme în curte privind geamul lui. Studentul aprinsese lampa. Umbra i s-a mişcat după aceea de cîteva ori prin dreptul perdelei. N-a trecut o săptămînă şi luase foc mahalaua. Asta de la copii s-a tras. Ieşiseră cu felinarele de pepeni. Nu era băiat în cartier să nu fi găurit coaja unui cantalup de miez şi să n-o fi scobit, găurele-găurele, cu coada unei peniţe. Se adunau în capătul străzii, lîngă Filantropia, cu luminări aprinse în boşarii goi, acoperindu-i cu palmele, să nu se stingă lumina. Bătea un vînt rece şi şui, şi băieţii se strînseră cu pepenii la un loc, să vadă al cui e mai frumos. Au nimerit în spatele casei lui Tănase. Gunoierul era plecat, că altfel nu i-ar fi lăsat. Cum au nimerit, tocmai unde avea omul o magazie plină cu paie uscate pentru caii primăriei. Copiii au 264 răsturnat în joacă un felinar de bostan, şi focul, gata. Au dat să-l înăbuşe, nu se mai putea. De frică, au luat-o la fugă, împrăştiindu-se. Se aprinsese magazia lui Tănase şi ardea ca o luminare. Pînă să bage oamenii de seamă, flăcările trecuseră la acoperiş. Vîntul a aruncat scînteile în gardul de alături. Într-o clipă s-au ridicat vecinii. Era prea tîrziu. Magazia lui Tănase, scrum. Acum îi ardeau lucrurile. Focul a trecut în spate, hrănit de furia vîntului. Cerul se luminase de pălălaie. Vflvătaia roşie se întindea. - Arde! Arde! strigau zidarii. Trîmbe lungi de fum înecăcios se lăsau prin curţi. Se simţea bine fierbinţeala care venea dinspre casa gunoierului. Parcă răsărise soarele. Vecinii alergau la pompă cu căldările să le umple. Nu putură să oprească focul. Şuvoaiele flăcărilor se întindeau şi se încolăceau pe buruienile maidanului, aprindeau gunoaiele de prin curţi şi urcau stflpii cătrăniţi ai porţilor. Tot malul gropii ardea, şi rampa, şi drumul de lemne. Cădura se înteţea. Mirosea a baligă încinsă. Apoi pîrjolul coborî malurile, într-un cerc de scîntei. - Arde! Arde! se auzeau alte ţipete. Acoperişurile se spulberau într-o clipită. Zidurile de paiantă se prăbuşeau şi muierile strigau, strîngîndu-şi lucrurile şi ce mai putea fi scăpat. Cerul fumega. Focul trecuse gardurile şi, dus de vînt, mîna spre biserică. Preotul, scos din odăile lui, vorbea mahalagiilor: - Fraţilor, arde casa Domnului! Nu lăsaţi, fraţilor! Cîrciumarul a ieşit şi el afară cu muşteriii după el. - Arde! Arde! se desluşea de departe ţipătul femeilor. Auziră grinzile căzînd la zidari. Focul topise în căldura lui magaziile şi sărea peste salcîmii cuprinşi de flăcări. Se aprinseseră şi duzii din grădina oltenilor. Pe străzi alergau cîinii cu părul zburlit. Cineva spunea: - Să se ducă la pompieri, vecine, la gară, c-o trăsură! Stere înţelese că, dacă pîrjolul trecea de biserică, se duceau şi casele lui. Strigă năprasnic la băiatul de prăvălie: - Pune mîna pe topor şi haide după mine! Săriră şi alţi vecini, cu nişte cazmale. Pe drum a luară şi pe Tilică. Cîrciumarul apucă o coadă de topor şi se repezi cu încă doi lucrători în duzii bisericii. Îi puseră la pămînt şi-i grămădiră departe de gardul popii. În felul ăsta, dădeau focului hrană şi-l potoleau. Femeile 265 aduseră un furtun de vin din prăvălie, şi o muiere pompă apă din gura cişmelei Veta căra cu maică-sa căldări de apă şi le dădeau bărbaţilor. Aceştia le zvîrleau în calea pîrjolului. Vîlvătaia se domoli. Trunchiurile duzilor erau umede şi nu ardeau decît foarte încet. Oamenii răsuflară uşuraţi. Preotul făcea cruci mari, cu faţa la biserică. Abia la vreun ceas sosiră şi pompierii. Pînă să aşeze tulumbele, focul ostenise. Ardea, numai într-un jar, inimi, inimi pe locul zidarilor. Tot la săraci făcuse pagubă. Mistuise casa lui Tănase şi încă vreo cinci. Muierile plîngeau, privind rămăşiţele negre. Meşterii înjurau lîngă ele, mînioşi şi îngrijoraţi. Fata tramvaistului se întoarse acasă, frîntă de oboseală. Din capătul străzii venea şi Procopie, privind nedumerit împrejur la hărmălaia iscată. Îşi lăsă iute servieta şi ieşi iar la poartă, întrebînd-o pe Veta: - Dar ce s-a-ntîmplat, frate? Ea îşi ştergea fruntea de sudoare. Tot obrazul îi era negru de fum şi îşi simţea cerul gurii uscat. - Parcă nu se vede! Ce-oi mai întreba! A luat foc pricopsită asta a noastră de mahala! Că la omu sărac nici boii nu trag! Împrejur mirosea a lemn ars şi zarva nu încetase. Femeile se băteau cu pumnii în cap şi strigau cît puteau: - Aooolică, maica mea, aooolică... unde mai punem noi capul, maicăăă, aooolică... Închiseră poarta. - Nu vrei să te speli? o întrebă studentul. - Ba da. Aduse o cană plină, din care-i turnă în căuşul palmelor. Ea îşi răcori faţa încinsă şi rămase aşa cu mîinile umede scuturîndu-le. - Parc-ai fi o pisică! zise Procopie. - Bine că sînt! Hî... Şi scoase limba la el. Dumitale-ţi mai arde să glumeşti, zău! - Stai, să-ţi aduc un şervet! Intră în casă. Veta trecu pragul după el. Afară însera. Procopie aprinse lampa. Îi întinse prosopul moale, care mirosea a săpun bun. Acum obrazul oacheş îi strălucea. Îşi scutură pletele negre şi aspre, umezite puţin în margini. - Dă-mi şi un pieptene! 266 Se apropie de o oglindă mică, atîrnată într-un colţ al odăii, şi se pieptănă îndelung, cu mişcări leneşe. Cînd termină, veni drept în faţa lui şi-i zise: - Acuma-ti plac? §i se învîrti pe un picior sub privirile lui uimite. * Se opri deodată, aducîndu-şi aminte: - N-ai adus patefonul! '■-* - Poimîine fl aduc, pe cuvînt... - Apăi cuvîntul dumitale-i aşa, o fudulie... - N-am avut bani. - Aha. Va să zică, şi dumneata eşti sărac... Păcat, un om aşa de învăţat şi să n-aibă bani... Mă duc. Ce-oi mai sta?! Am uitat că sînt supărată pe dumneata... Procopie o apucă de mînă: - Dar nişte cărţi nu mai vrei? Fata şovăi puţin şi spuse dezamăgită: - Aş mai fi luat, dar ai numai romane serioase dumneata, nu-s de nasul meu. Ei, mie îmi trebuie ceva, aşa, mai uşor, mai vesel, ţi-am spus eu... Şi acum mă duc, că mă caută mama... - Şi nu mai eşti supărată pe mine? - Ba sînt, pînă aduci patefonu... Nu plecă. Se mai întoarse o dată de la uşă, cu ochii în pămînt. - Ar trebui să nu-ţi spun... - Ce să nu-mi spui? - Mi-e frică, domnu Procopie... Se codea, vorbind cu gura pe jumătate. - Frică? se miră el. - Da. Mi-e frică de dumneata... Eu sînt fată şi, vezi dumneata, nu-i frumos... - Ce nu-i frumos? - Că stăm aşa, amîndoi... Se roşise. -Şi ce dacă stăm?! - Ce ştii dumneata, păi să ne afle mahalaua, mai scoate vorbe, că cine ştie ce, că aşa şi pe dincolo, muierile astea bătrîne de-abia aşteaptă... Eu sînt fată mare... Într-o lună împlinesc şaisprezece ani, şi altele la vîrsta mea au sărit de-acu pîrleazu... Vocea i se sugrumă. 267 Studentul nu înţelegea prea bine. - Adică, ce-i asta, au sărit pîrleazu? - Avem noi, aşa, o vorbă. Prea vrei să le ştii pe toate... Îşi muşca buzele şi îşi împletea degetele încurcată. Pe urmă mai e ceva... - Ce mai e? - Mama spunea că am început să-mi pun lămfiţă-n sîn... Tăcu o clipă, apoi rosti iar: Şi nu e bine... - Îţi pui lămîiţă-n sîn? -Da. - De ce? - Să miros frumos ca dumneata... Procopie fluieră. - Ce vorbeşti? -Zău. Chiriaşul îşi scoase ochelarii şi îi şterse cu batista. - Acu să ştii că mă duc de-adevăratelea... §i ieşi afară. Cerul era cenuşiu de tot. Numai spre răsărit atîrna o fişie albă între cioturile salcîmilor arşi, ca o americă spălată. O zgură murdară, luată de vînt, se aşternuse în curtea lor. Locurile arse fumegau încă şi peste toată mahalaua plutea un miros încins de cîrpă. Înserarea tristă cuprinsese Cuţarida. Pompierii tot nu plecaseră. Loveau cu tîrnăcoapele în bîrnele fumegînde. Zidarii, cu muierile, stringeau trentele scăpate, pe jumătate pîrjolite. Fetei îi veni să plîngă fără să ştie de ce. Trase în piept aerul iute, plin de fum, şi intră în casă. - Da unde umbli, fată? o luă la zor coana Marioara cum o văzu. Veta nu răspunse. Se dezbrăcă tăcută, cuprinsă de o posomorîre mare. - O să te spun Iu Aristică, auzi tu? Ai început să-ţi faci de cap.... Maică-sa mai bodogăni cîtăva vreme, dar copila n-o mai auzea. Nu se gîndea decît la sufletul său pierdut, la iubirea fierbinte care-i înecase inima. Prin noiembrie, într-o duminică, ai ei plecaseră la nişte rude. Rămăsese toată casa în seama Vetei. Coana Marioara şi domnul Aristică se gătiseră încă de la prînz. Pe fată n-o luaseră, că ţineau o petrecere numai între oameni mari şi nu se făcea să-i audă urechile ce-şi spun bărbaţii la un pahar de vin. 268 I-a însoţit pînă la poartă şi taică-său i-a făgăduit că dacă are să fie cuminte o să-i aducă ceva la întoarcere. Vetei îi venise să rîdă. Tot o mai credeau un copil. Era o zi senină şi friguroasă. Fata privise Cuţarida. Străzile, pustii. Prin curţile vecinilor se auzeau gramofoanele. În bătătura lui Tănase nişte meşteri ridicau altă casă din bîrne. Gunoierul dădea ajutor cu nevastă-sa. Se întoarse. În uşa lui, ieşise Procopie, numai într-o flanelă strînsă pe gît. Privea soarele alb, lucios, care aluneca peste maidan. - Ce faci? o întrebă cu glasul său plăcut. i - Ce să fac, uite, am rămas singură acasă, ai mei s-au dus la o petrecere... - Ce-mi dai dacă-ţi spun ceva care o să-ti facă plăcere... - Ai adus patefonu? ' ■ - Da. - Ce bine-mi pare... Pot să vin? Dumneata ştii să dansezi? Dacă nu, te învăţ eu... Ai să vezi ce uşor este... Da rămîne între noi, domnu. Procopie, să nu afle ai mei că am trecut pe la dumneata cînd au fost ei plecaţi'. Intră înainte şi vin şi eu după aceea, să nu ne vadă cineva... În odaia lui era cald şi plăcut. Mirosea a hîrtie veche. - Nu stau mult, spuse fata, deşi ştia bine că n-o să fie aşa. - Bine. Numai să mă înveţi să dansez, că nu prea ştiu... - Cum să nu, că mie-mi place la nebunie, domnu Procopie. O, de-abia aştept să mă fac mai mare, să mă duc la baluri, să-mi fac rochii lungi, albe, şi să fie şi o sală mare, numai cu oglinzi şi cu parchet pe jos, ca să lunec aşa... tam-tam, tam-tam, tam-tam, ta... Da unde-i patefonu? Să nu mă fi minţit... Pe masă zări cutia neagră şi plăcile. Studentul învîrti arcul şi puse o placă. Toată odaia se umplu de sunetele dulci ale unor viori. Fata se ameţi dintr-o dată, o bucurie sălbatică o cuprinse şi abia după cîteva ceasuri îşi aduse aminte ce se întîmplase cu ea. Procopie fusese la început stîngaci. Se mişca greoi. - Uite, ia-te după mine, îi spusese, aşa: un-doi, unu-unu, un-doi, încet, încet, aşa, vezi că-i uşor? Ei, haide, puţin curaj... Un-doi, un-doi, unu-unu, un-doi... Bine, aşa, încet, că mă calci pe picior... Uliu, da ţeapăn mai eşti, mai cu îndemînare, aşa, bine... Studentul se învîrtea supus, condus de braţele ei. Fata fl simţea aplecat peste ea, cu gura aproape de păr. Îl auzea cum rîde cînd paşii 269 i se încurcau şi parcă nu mai răsufla, simţindu-i trupul puternic aproape şi hainele care miroseau frumos. După vreo jumătate de ceas, învăţase. Placa veche hîrîia încă un tangou: Ilona, Calvar mi-e viaţa fără tine, Că-n nopţile senine, Ce dulce, dragă, Mi-ai cedat... Ostenise. Îşi ascultă bătăile inimii. Se lipi de fereastră şi privi afară, în curte, cîinii se întinseseră la soare, cu capetele pe labele puternice. Să fi fost trei după masă. Îi era frică şi parcă era şi bucuroasă că se afla singură cu Procopie aici, că el o ţinuse aproape, în braţe, şi că dansaseră împreună. Studentul se aşezase pe patul scund de alături. Tăcea. Din cînd în cînd schimba plăcile. Blondă sau brună Mie mi-e totuna, Pe-amîndouă le doresc, Pe-amihdouă le iubesc... Cînta o voce de bărbat. De la geam se vedea grădina oltenilor. Lîngă porţile de sîrmă şedeau doi ţărani cu faţa către soarele puţin. Aveau căciuli negre şi creţe, şi pe umeri îşi aruncaseră mindirele de culoarea boabei de porumb. Nu vorbeau. Ţineau capetele aplecate în pămînt şi umbrele lor scurte atîrnau într-o parte. În odaia lui Procopie se făcuse linişte. Peste Cuţarida răsunau acum clopotele de la cimitirul Sfînta Vineri. Sunetele lor pătrundeau pînă aici. Aerul limpede de afară era ca o apă luminoasă. Pe urmă, Veta nu-şi dădu bine seama ce-a fost. Procopie se apropiase de ea, îi cuprinsese umerii şi o sărutase pe obraz şi pe gură. Vorbea repede şi răsuflarea lui fierbinte îi ardea urechile. Fata se smucise, o apucase o spaimă mare şi-ar fi vrut să fugă, dar nu putea, pentru că din tot trupul i se ridicase o dorinţă pe care n-o putuse stăptni. Spunea numai: - Ce faci? Ce faci? Şi teama i se amestecase cu o bucurie n6uă şi necunoscută, cu durere, şi plînse, şi rîse, îl mîngîie şi-l sărută şi ea şi rămaseră unul lîngă altul multă vreme, încremeniţi într-o îmbrăţişare veche de cînd lumea. 270 Ţăranii şedeau în acelaşi loc, ca nişte curcani înfriguraţi, cu mindirele lor roşcate pe umerii ridicaţi. Picoteau de-a-n picioarele. Dinspre Griviţa tot mai cădeau sunetele curate ale clopotelor de la Sfînta Vineri. Lumina se schimbase puţin. Se apropia seara. Vetei i se făcu deodată frică. Avea în tot trupul o durere surdă, necunoscută. Strînse cîteva ace risipite pe duşumele. v Orice poţi să ascunzi în lumea asta, numai ce-i al sufletului nu. Că dragostele sînt ca buruiana rea, cresc în văgăunile inimii şi s-arată. Nu mai scăpa domnul Aristică de gura nevestei: - Mă bărbate, nu-i, mă, lucru curat cu fata noastră, ascultă la mine... - Iar începi? se mînia omul. - Ascultă şi de gura femeii, că voi ce vă pricepeţi? Puneţi căciula pe-o ureche şi vă vedeţi de treaba voastră, dar ia să staţi ca noi lîngă copii, aţi şti şi ce-are-n cap, şi ce-are-n suflet. Nu mai doarme Veta noastră de cînd cu studintu ăsta şi-o să păţim una lată de-o să se ducă vestea! Ce-ar fi să-i zici tu să-şi ia ce-i al lui şi să plece unde-o vedea cu ochii, să ne lase în sărăcia noastră? Tramvaistul s-a mai gîndit, 1-a întrebat şi pe nea Fane, la circiumă: - Mă vecine, ce zici, uite, am un chiriaş. Tînăr, de. Om cu carte, student. Fata merge şi ea pe şaisprezece anişori, să-mi trăiască... - Să-ţi trăiască! - ...cam face zîmbre chiriaşului. Acu, eu n-am văzut-o, da-mi spune mă-sa. E cuminte, săraca, da mai ştii... Nea Fane a sorbit cinzecul său cu evlavie, a aşezat măsura pe tejghea şi a clătinat din cap: - Şi-adică ce-ai vrea dumneata să afli? - Păi să nu fie cu păcat, cam la cît i se face, aşa, fetii... - De... P-acilea, prin mahalaua noastră, pe unele le-apucă şi pe la treisprezece ani. Nu le vezi pe-ale zidarilor? Nici nu sînt răsărite bine, şi umblă cu burta la gură... N-a mai băut domnul Aristică. A doua zi, cum s-a luminat, a bătut în uşa studentului. - Bună dimineaţa, a zis. Domnu Procopie, nu te supăra, am de vorbit ceva cu dumneata... Chiriaşul i-a deschis cu inima cît un purice. - Poftim, poftim... 271 Tramvaistul s-a aşezat pe un scaun, şi-a scos batista şi şi-a şters fruntea de sudoare. Nu-i cădea nici lui bine. - Uite ce este. O să-mi vie o rudă de la Focşani, eu de-acolo sînt, n-ai de unde să ştii dumneata, şi-o să intre la noi, la Tramvaie. N-are unde sta. Ce m-am gîndit: i-a să-l rog eu pe domnu Procopie, că e băiat înţelegător, om cu ştiinţă la bază, n-o să se supere... Ştii dumneata, aşa sînt rudele. Altfel, n-am de ce să mă plîng. Mi-ai plătit chiria la timp, ba încă şi înainte, dar sîntem la mare nevoie, înţelegi? - Înţeleg, răspunse Procopie cu inima uşoară. Studentul se mutase într-o luni. Pe Veta o trimisese maică-sa încă de dimineaţă în Obor, la nişte cumetri, cu treabă. Procopie plecase pe la patru, încărcînd într-un camion cele cîteva lucruri pe care le avea. Muierile încă vorbeau pe la porţi: - Se duce. Se mută mai la centru, că a ieşit doctor. Ei, ce vrei, acu are bani... Fata a aflat tocmai pe seară, cînd s-a întors şi-a văzut odaia goală şi trenţele mă-si spînzurînd în geamurile deschise. S-a oprit în prag şi a privit pe rînd pereţii albi, pe care se mai vedeau urmele lucrurilor luate şi hîrtiile desprinse din pioneze. Pe duşumele, Procopie uitase un caiet cu scoarţe albastre. Simţi că i se face frig. Ieşi. Afară, soarele de noiembrie, tocit şi şters, cădea peste case. Sub streaşină se aşternuse un strat de frunze roşii de viţă sălbatică. Motanii se tăvăleau a dragoste în jarul lor. Cîinii se scărpinau de pomi. Intră în casă. Maică-sa spăla, şi mirosul de leşie, vechi şi cunoscut, îi aduse aminte că are de făcut treabă. Nu întrebă nimic. Se închise într-o odaie şi plînse mult, din toată inima, tristă ca de moarte. În cărţile pe care le citise Veta, fetele erau furate de conţi şi de marchizi. Eroinele fascicolelor îngălbenite, sărace şi frumoase, locuiau în case triste pînă se ivea un bărbat îndrăzneţ să le schimbe viaţa. Acesta mfrunta o mulţime de primejdii şi, în cele din urmă, îşi ducea mireasa într-un castel frumos, clădit pe o stîncă, unde trăiau amîndoi pînă la bătrîneţe. În cîte nopţi nu visase ea pe prinţul d' Astra, pe marchizul de Gadelle şi pe cîţi alţii!... Uneori se scula şi i se părea că aude galopul cailor peste cîmpul Cuţaridei. Se trezea buimăcită, gata să ţipe, cu cămaşa udă în spinare. 272 Privea fereastra albastră, mînjită cu lumina stinsă, pierită a nopţii şi ofta. Pe drumul Griviţei treceau căruţele lăptarilor în goană. În mahalaua gropii bărbaţii erau altfel. Ea îi vedea în fiecare zi. Ginerii nu erau marchizi, ci salahori ori fochişti, tinichigii sau cizmari, oameni necăjiţi, care umblau toată ziua după o pîine. Îşi luau neveste frumoase dintre fetele ungurenilor sau ţigănci mai spălate. Le zvîntau în bătăi chiar a doua zi după nuntă. Nu semănau... Veta s-a mai gîndit ce s-a mai gîndit la Procopie, la dragostea lor scurtă ca viaţa florii de veronică şi în cele din urmă a uitat de el şi de cărţile lui. Domnul Aristică i-a găsit un bărbat. A dat-o după unul de-ai lui, de la Tramvaie. Acesta i-a făcut nuntă, a dus-o în mahala la el, au petrecut, scăpaseră şi părinţii cu faţa curată. La vreun an născuse un băiat pe care-l iubea de nu mai putea. Încă nea Fane spunea: - Intraseşi la idei, vecine, şi, uite... Ai şi nepot! - Am, să-mi trăiască! Ce vrei? Aşa o fată cuminte ca a mea, mai rar! Nu mi-a ieşit din cuvînt. E drept că a găsit şi un bărbat bun... - Da ce-i? - Amărîţi de-ai noştri, lucrează la macaze... -Ei... - Şi-l iubeşte, domnu Fănică... - Nu mai spune! - Ce vrei, tinereţe cu bîzdîc! A mea intrase, cum zici dumneata, la idei: „Aristică, zicea, ai grijă, Artistică, de copila asta a noastră, că ne. face de ruşine". Da ea, săraca, domnu Fănică, e ca porumbielu... Or să-şi facă nişte odăi, băiatu e strîngător, şi mi se pare că, azi-mîine, îmi mai toarnă un nepoţel... - Să-ţi trăiască! - Să-mi trăiască! - Eşti bun de-o cinste! - Cum să nu! Coană Lino, dă-ne cîte-o sticlă de lampă numărul doi, vorba lui nea Fănică... La bortoasa Lumina toamnei aluneca pe gutuile noduroase. Viţa-sălbatică era vînătă şi rară. Sub streaşină caselor scunde luceau pînzele albe şi alunecoase ale păianjenilor. Vîntul spulbera frunzele corcoduşilor şi le arunca pe maidan. Copiii băteau turca, scuipînd în palmă. Lemnul ascuţit se înfingea în noroiul drumului. La rampă se strîngeau lopeţile, şi gunoierii, băuţi, ciupeau muierile, înghioldindu-le spre camioanele deşertate. Făcuseră focuri alături, şi fumul atîrna destrămat peste crestele gropii. Aglica pierise. Mai rămăsese o creastă de ciulini uscaţi şi buburoşi. - Uite cîinii, Paraschive! spuse ăl bătrîn. Dulăii urcau în goană poteca. Erau ogărîţi şi muşcaţi. Atîrnau floacele de pe ei. Trecură. - Şi ce soare! zise pungaşul. Urît e la pîrnaie, Treanţă! Ridică un bolovan şi-l aruncă după ceată. Codoşul se scarpină după ceafă şi începu să fluiere. Îi era cald şi bine. Se mişcau alene, slăbiţi de nemîncare. - Tare-i dibaci să umbli aşa, de capul tău! Priviră pomii prăfuit} şi cerul în care zburau păsările. - Acu, că am trecut prin astea, spuse cel tînăr, pot să mă numesc şi eu hoţ ca lumea. Ce zici? - Ce să zic? Nu mai eşti ucenic. Ai văzut şi binele, şi răul... Şi aşa fusese. Mai mult de un an nu ştiuse ce-i lumina soarelui, încercase el, Bozoncea, să-i facă scăpaţi, o trimisese pe Didina pe la gardieni pe-acasă, nu fusese chip. Îi mai aduseseră o dată la tribunal 274 fi la un apel, au vrut să fugă, n-au avut cum. Îi venise greu lui Paraschiv, dar zilele trecuseră. Era mai mîhnit, mai bătrîn şi mai uscat la inimă. Avea ce povesti cîte petrecuse. Că şi acolo erau reguli şi stăpîni. Cum intraseră, i-au luat în primire hoţii mai vechi. Mai mare peste puşcăriaşi se afla un vătaf de se ţinea bine cu păzitorii. El tăia şi spînzura. Aveai nevoie de-o ţigară, de mîncare, voiai să trimiţi o scrisoare afară, la rude, el le făcea pe toate. Dar trebuia să-i dai. Lua şpagă şi o împărţea jumate-jumate cu gardienii. Cine i se împotrivea vedea pe dracul. Nu-l cunoştea Gheorghe. Mutu-i zicea. Tăiase oameni şi avea de stat o viaţă în puşcărie. Trăia ca la mă-sa acasă, ţinea ţuţări de-l serveau şi făcea pe nebunul. Întîi pe Paraschiv 1-a luat în focuri: - Cum îţi zice, tolomacule? - Da tu cine-oi fi? Nepotul lui Zmeu? se supără cel tînăr. Nu prea se vedea bine. Celula era lungă şi întunecoasă. Într-un zid ardea o lampă chioară. Puşcăriaşii cei vechi au îngheţat. Nou-lvenit nu le ştia obiceiurile. Gheorghe 1-a tras de mînă. Vătaful s-a dat jos la ei. Se făcuse linişte. Nu mai mişca unul. - Puişorule, tu n-ai mai fost pe la pension, se vede treaba. Nu ştii ce-i aia gherlă... - Sanchi... - Dă-te-ncoa... Se apropiase. -La apucat pe ageamiu cu o mînă şi 1-a tras lîngă el. -La văzut Paraschiv. Era un ăla jimbat, cu o faţă neagră, tăiată sub ochi. Mesteca o bucată de tutun. - Cum îţi zice, mă, ţie? - Da ţie cum îţi zice? Ce-oi fi vreun şpiler? Vătaful a ridicat pumnul să-l lovească. Treanţă înlemnise. Cu o mişcare iute, pungaşul i-a prins muşchiul între degetele lui subţiri. I-a înmuiat mîna. Din ochii verzi ca mucegaiul ieşeau scîntei. Se uitau şi ceilalţi. - Aşa, micule! îl zădărî unul. Cel tînăr -la slăbit şi i-a lăsat pumnul în jos, spunîndu-i: - Zexe-mi zice, dacă vrei să ştii! Asta a fost. De atunci nu -la mai atins nimeni, nici pe el, nici pe Gheorghe. Cărau ăilalţi hîrdăul, măturau. Ei se uitau. Zicea ăl bătrîn: - Stăpîne am să-ţi spun de-acum... Hoţii cei vechi le-au dat ţigări şi de mîncare. Au dus-o ca beii. Duminica venea ţiganca în Dealul Văcăreştilor şi le căra pui fripţi şi 275 curcani. Le mai spunea cîte ceva. Dăduse şi de urma lui Nicu-Piele. Îl ţineau şi pe el cu parale. Scăpase mai uşor. Avea de făcut numai şase luni de mititică. O privea Paraschiv printre sîrme şi-l apuca deznădejdea. - Nu mai ies odată, Didino, de-aici... - Şi ce-ai să faci? - O să vezi tu. - Te lauzi, grozavule! - Mînca-ti-aş ochii, dacă nu-mi vine să răstorn puşcăria asta şi să viu să te iau din braţele starostelui! - Ce mai aştepţi? rîdea ea întărîtîndu-l. Paraschiv ar fi mîncat-o, aşa cum rîdea cu toţi dinţii ei strălucitori şi umezi. - Nu mai rîde, Didino, nu mai rîde! -Rîd,na! Şi-şi înfingea ţîţele tari în plasa care-i despărţea, ca şi cînd i le-ar fi dat lui. Începuse să-i placă şi ei manglitorul. Era tinere-ltinerel şi-o zăpăceau ochii lui veninoşi şi plini de poftă. Bozoncea se ramolea. Trecuse şi vremea lui. Începuse să-i albească părul pe la urechi. Pleca repede, să nu-l mai vadă pe Paraschiv. Şi-acum că scăpase, pe ea o căuta. Îi spuse lui Gheorghe: - O să vedem noi ce-i cu legea starostelui. Mi s-a urît să le ia el pe toate şi să-i joc la uşă. Ăl bătrîn îl privi cu spaimă. Bănuise el ce bănuise. Ăsta era om al dracului, se vedea după cum pune mîna. Nu se înşelase nici de data asta. Paraschiv vorbea îndîrjit, privind groapa adîncă, sălbatică: - Mi s-a făcut sete, Treanţă, să stăpînesc numai eu peste hoţi, să călăresc Grivita şi Filantropia, să văd ce e-n Obor şi Mandravela şi să-i fur Stăpînului pe Didina, să v-o dau vouă s-o mîrliţi şi s-o batjocoriţi, că 1-a lăsat pe Sandu şi s-a dus după ăl puternic! Caiafa 9 privea fără să spună nimic. Era frumos ucenicul, cu faţa lui pestriţă, aprinsă de o putere care-i lucea în ochi. - ...şi să mă-ntorc şi la comisari şi să-i jughinesc, să le-arăt eu cum se bate! Şi să-l omor pe ăl de-mi punea cărbuni la subţiori, să beau sîngele lui, oh... În noaptea aceea au dormit în groapă, şi a doua zi, în zori, s-au dus la casa Didineir 276 În drum au trecut şi pe la simigii. Piaţa, plină. Grecii, cu tarabele încărcate. Mirosea de departe a dovleac copt şi a sămînţă prăjită. Au grăbit pasul. Drept la Iani în prăvălie s-au înfiinţat. - Bună ziua la negustori! a zis cel tînăr. Caţaonul înlemnise. Nici nu mai mişca. Codoşul îşi freca palmele cu bucurie. - Ce mai faceţi, bre? a întrebat negustorul, cu jumătate gură. - Bine, dar matale? Şi i-au răsturnat taraba cu plăcinte. Grecul holbase ochii. - Să nu crîcneşti! Credeai că ai scăpat de noi? - Bine, mă!... 1-a dojenit şi Gheorghe cu vocea lui frumoasă. De ce nu ne-ai respectat, mă? Că eram în lume, aveam treabă cu comisarul... De ce rîdeai, mă, ia spune! Iani tremura. - Banii, dă banii, că te tai! i-a strigat Paraschiv. - Ce-ai, bre, cu mine? Du-te la alţii mai pricopsiţi! - Gura! Să n-aud un cuvînt! Haide, scoate mardeii, fără gălăgie! A aşternut caţaonul paralele pe masă. -La scotocit ăl bătrîn şi prin buzunare. A mai găsit. I-a arătat şi el muchea cuţitului: - Îl vezi? Dacă se-aude vreo vorbuliţă după ce plecăm, s-a zis cu tine! Bîţîia negustorul de frica morţii. N-a crîcnit. Au ieşit, i-au luat la rînd. Au băgat pungaşii spaima-n simigii, să-i înveţe minte să mai rîdă de ei. I-au găsit pe toţi: pe Nicu-Piele, pe Sandu-Mînă-mică, pe Bozoncea şi pe-a lui, mai frumoasă, veselă, cum u stă muierii bine în focul vîrstei. Lipsea numai Oacă, dus în dealul Filaretului, cu coliva-n piept, şi Titi Aripă. A întrebat ăl bătrîn de ei. Ruda Didinei o păţise cu starostele. Ce-i venise într-o zi, n-avea parale, se lipise de-un orb. Băgase mîna în banii de pomană. Nu zici că -la adus Dumnezeu pe Bozoncea tocmai atunci! -La văzut, cît era de-ai lor, -la înhăţat de gît şi i-a dat peste ochi vreo două. Toate astea le povestea lunganul, de faţă şi el, abia ieşit din pîrnaie, nimerit cu Stăpînul. N-ar fi fost nimic. După ce i-a numărat gologanii cerşetorului şi i-a pus la loc, s-a uitat cu scîrbă la ruda gagicii, şi cu degetul mic i-a tras afară cravata din flanelă. Titi Aripă avea o cravată de mătase, 277 mîndria lui de peşte. S-a îngălbenit tot, de ziceai că dă moartea-n el. A vrut să spună ceva. Bozoncea 1-a scuipat drept în gură. De unde se găsise şi el să fure! Asta nu putea să i-o ierte Stăpînul. De atunci nu-l mai văzuse nimeni pe tăinuitor. Sandu zicea c-ar fi auzit că s-a spînzurat, dar lui Nicu-Piele nu-i venea să creadă, pentru că ăştia, învăţaţi să trăiască bine, în poala muierilor, nu prea-şi ridică viata singuri, ca piţigoii. §i ca să arate că-i părea rău de el pentru că petrecuseră împreună chiar în casa în care se aflau, încheiase dînd din umeri, privind în ochii lui Paraschiv: - De, mă ucenicule, altminteri, cum îl ştii şi tu, băiat bun, chit că bea apă dimineaţa! Stăpînul, de bucurie, i-a luat după el pe Grivita, la o cîrciumă de-o ştia. „La Bortoasa" era o veche grădină, spre şina Constantei, unde chefuiau şutii din Grant, feriţi de ochii politiei. I se dusese vestea pentru vinurile ei şi pentru grătarul pe care-l avea. Aici venea şi lume mai scuturată, negustori şi mahalagii din cartierele învecinate. Erau şifanteze, de cîntau dezbrăcate pe o scenă mică şi dărăpănată, să facă plăcerea pungaşilor şi să le zică la ziuă cîte ceva fără perdea. Gheor-ghe cunoştea, mai petrecuse în tinereţe acolo. S-a bucurat. - Hai, Stăpîne, cum nu... Să ne frigă Bortoasa nişte momite şi nişte ficătel, să-l treacă ea prin ardei şi să ti-l dea cu sîngele şi cu gustul său, eh, ce şti(i voi, geamabetilor! Păi cînd am tăiat eu mahalaua aia, la Ciucea, cu Toropeală, aici am venit, aveam biştari să vă-ngrop, numai aur... Ştiau caramangiii. Mai auziseră povesta asta de o sută de ori. Sandu i-o reteză scurt: - Lasă, Treanfă... Pe urmă au venit comisarii, i-ati pus la masă, i-afi îmbătat şi le-afi luat centiroanele, cunoaştem... Ăl bătrîn s-a întristat. Nu-l mai ascultau. A dat din umeri şi-a luat-o înainte. Noaptea de toamnă, luminoasă şi caldă, abia începuse. Pe Calea Negustorilor treceau trăsuri şi maşini. În urma lor rămînea praful. Ajunseseră. Prin gardul de lemn verde se vedea cîteva lămpi mari, strălucind. Se auzeau lăutarii, şi mirosul de mititei şi de porumb fiert se simţea de departe. La poarta grădinii, cîteva ţigănci vindeau marfa în foi uscate. Era îmbulzeală, chelnerii îmbrăcaţi în halate albe, cu şervete lungi pe braţ, purtau în goană tăvi cu fripturi şi patricieni, farfurii cu gogoşari aromaţi sau castraveţi în oţet. Din fundul grădinii 278 răzbătea zgomotul făcut de grataragiu cu cleştele său. Pe două şiruri, fii dreapta şi la stînga potecii pe care păşeau, erau înşirate mese uşoare, acoperite cu americă tărcată, în culori ni. Pe scaunele cu spătar şedeau negustori şi oameni de-ai lor. Rîdeau încălziţi de vin, săltînd burfile încinse în centuri lucioase de piele. Mîncau cu poftă, ducînd repede furculiţele la gură, mestecînd cu zgomot, privind rar în lături şi numai atunci cînd răsuflau după un pahar de vin rece. Mai într-o parte, unde nu bătea aşa tare lumina, erau şi mesele manglitorilor. Cîtiva -lau cunoscut pe Bozoncea şi i-au dat bună seara. Starostele le-a răspuns vesel. Şi-au făcut loc, alături, lîngă o poartă care da în cîmpul Chitilei, să poată fugi dacă era nevoie. Paraschiv citi afişele colorate, lipite pe gardul împletit: AICI CÎNTĂ ZAVAIDOC, CÎNTĂRET POPULAR DE ARII ŞI CÎNTECE NAŢIONALE. ÎNCURAJAŢI ARTIŞTII ROMÎNI! DACA BEI MORI, DACA NU BEI TOT MORI! DECI MAI BINE BEA CĂ VIATA E SCURTĂ! BORTOASA VĂ ZICE POFTĂ BUNĂ! CONSUMAŢI RENUMIŢII PATRICIENI DE CASĂ! Un tal aduse o listă de mîncare şi i-o dădu lui Bozoncea. Pe hfrtîa lucioasă, felurile erau scrise cu creion chimic, într-un fel curios: MENU LA BORTOASA, restaurant şi grădină, cîntă ZAVAIDOC şi orchestra ANTREURI: Ridichi, brînză Telemea, roşii la gheată, caşcaval, şvifer, peşte, omar, stridie, Morun. ICRE. Ţuică, secărică, drojdie. SALATĂ LA GREC Nu consumaţi scobitorile la ciorbă! Dacă nu-i bună salata, ascultă-l pe ZAVAIDOC! CIORBE: Supă grasă cu mujdei. Renumita ciorbă de SUS INIMA ROMÎNI! Ciorbă de bătături. Oasele dafi-le la cîini! 279 FELURI: Ostropel de văcuţă cu Salată VERDE. Anghimaft cu orez. Ardei umpluţi. Raci. Astăzi: FRIGANELE. BEŢI VINURILE NOASTRE: Muscat-Ottonel, Saba, Valea Dosului. Fripturi: Purceluş la MICA VITEZĂ VACĂ cu cartofi pai RIDICHI Accelerat Fudulii de berbec INIMĂ LA TAVĂ cu spanac Mititei, patricieni, debreţini la comandă. VIN NEGRU, Mamă, mamă Bere blondă şi brună la halbă şi la Tap. Dă chelnerului bacşiş şi nu uita pe lăutari! V O E B U N Ă! Cafele, prăjituri de casă. Lichior, Ţigări POFTĂ BUNĂ vă urează BORTOASA Urma o fotografie a patroanei, o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi veselă, care rîdea clienţilor. Citi o dată şi Nicu-Piele. Era babilonie curată. - Ce vreţi, marafeţilor? u întrebă Bozoncea. Lui Mînă-mică îi rămăseseră ochii pe icre. Stăpînul chemă chelnerul şi porunci. Întîi cîte o drojdie, dar mai mare, şi să aşeze şi un vin negru de trei inşi la gheaţă, să se găsească din vreme la baterii, apoi cîte o bucăţică de caşcaval cu roşii şi mititei, cîţi or încăpea pe grătar, pentru ca la urmă să facă şi cîteva fripturi aşternute bine pe cărbuni, date prin fum, să meargă băutura. Pe estrada de scînduri se urcase orchestra şi o melodie uşoară sui deasupra grădinii. Didinei şi lui Sandu le aduseră cîte o farfurie de icre şi bere. Ăi scăpaţi din puşcărie mîncau fără să scoată un cuvînt. Erau hămesiţi şi doriţi de lucru bun. Ce-au vrut le-a pus starostele 280 dinainte. De aia-i plăcuse lui Gheorghe să-l slujească. Stăpînul nu se uita la parale; cînd era de petrecut, petrecea... Un bărbat negricios şi gras, cu părul cărunt, se urcase pe scena îngustă. Purta la gît o cravată bogată, cu picăţele, strînsă sub bărbie. Negustorii din jur bătură din palme. Era Zavaidoc. Avea o voce plăcută şi rîdea. Începuse uşurel: Foaie verde tei rotat, Marna cînd m-a alăptat, Nu cu lapte, cu păsat, Cu vin vechi m-a adăpat... Nu mai mînca nimeni. Toţi întorseseră capul spre cîntăreţ. Vocea lui acoperea grădina. Chelnerii se opriseră sub lămpi, ascultînd şi ei. Paraschiv ridică ochii. Didina avea pe buze o spumă subţire şi albă de bere. Îşi lingea gura sălbatică cu limba şi strîngea uşor fălcile. Frumoasă era! Juca o stavă de cai sub pielea ei. Se cutremură carnea pe el. Ibovnica simţise şi se făcea că se joacă cu o furculiţă. Numai ăl bătrîn băgase de seamă. Ţiganca se întoarse puţin şi rîse uşurel spre pungaş. Asta i-a pierdut şi pe el, şi pe ea. A înţeles cel tînăr că nu mai avea mult de aşteptat. Şi 1-a cuprins o veselie nestăpînită, şi s-a apucat să dea paharele peste cap. Era o bucurie de vin! Cîntecul se isprăvise. Negustorii şi şuţii de alături bătură din palme. Viorile iar se îndulciră şi guristul o dete pe limba lor: Păi, m-am uşchit de la armată, măi, măi, Pentr-un puişor de fată, măi, măi. - Aşa! se însufleţiră pungaşii. Chelnerii cărau fripturile, nu mai isprăviseră cu mîncatul.Vinul aburise paharele înalte şi străvezii. Avea culoarea prunei brumării şi le era mai mare dragul că trăiesc, că sînt liberi şi că petrec. Cînd s-au mai matolit, a început Gheorghe să-şi aducă aminte. Îl întreba Bozoncea: -V-au bătut, mă? - Pe săturate. Rîdea Stăpînul. - Va să zică, a învăţat şi Paraschiv meseria? Mai că nu plîngea Treanţă. 281 - Ne-au ars cu cărbuni... -Ei? - Da, şi ne-au bătut cu frînghia udă... Se făcea carnea ca la găini pe hoţi, că pătimiseră fiecare şi ştiau ce-i aia bătaie la politie. - Şi cine mai era pe-acolo? - Lume bună, Stăpîne. Păi alde Gătitu, Arsene, Mula, Ilă-Plic, Vizante... - Şi ce făceau? - Ce să facă? Şedeau la umbră şi dădeau la peşte... Starostele se gîndea. Spuse cu amărăciune: - Ei, îi strînge cîte unul, cîte unul, se duce dracului tagma hoţilor! Cine o să mai spargă o casă, cine o să mai bage o gaură? Şi mai sorbi un pahar, cu sete, înfricoşat puţin şi de soarta lui. Privi la ţigancă. Numai pe ea să nu i-o fi luat cineva, s-o ducă prin puşcării, că moarte de om ar fi făcut... Chemă lăutarii la masă şi-i puse să-i cînte la ureche. Se îmbătase. Zicea Zavaidoc: Păi, banii, banii i-aş blestema, Că nu-mi trebuie, oh, mama mea, Dar cine-i are, oh, Cine-i are, maica mea, Trăieşte cu nepăsare, Griji n-are, oh, mama mea... Sandu a turnat în pahare, le-a dat şi ţiganilor: - Beţi, mă, de sufletu nostru, că mîine-poimîine ne prăpădim! Guriştii sorbiră vinul şi iar zdrăngăniră coardele. Piele şi Paraschiv se uitau la şanteze. Pe scenă ieşiseră vreo cinci femei, abia acoperite de rochiile scurte. Aveau pulpele goale şi dansau după sunetele unui pian. Negustorii se prăpădeau privind. Ele băteau podelele murdare cu tocurile pantofilor în acelaşi timp, se lăsau pe vine, săltau din buric şi făceau cu ochiul crailor. Aceştia aruncau cu piese de cinci lei pe scenă şi clipeau la muieri. In jurul lămpilor se strînseseră ţînţarii. Răcoarea toamnei acoperea boschetele de iederă roşie şi leandrii ţepeni de la intrare. - Pă care-o iei, Nicule? întrebă Mînă-mică. - P-a din dreapta, de are aluniţă la genunchi. - Mama lor de coarde, mi-a venit zbînţul... 282 Se ridicară clătinîndu-se şi se apropiară de scenă. Şantezele începură să joace mai cu foc şi, cînd cortina de pînză decolorată căzu peste capetele lor, fugiră repede în grădină la gagii. Pungaşii opriră două şi le luară la masa lor. Nu se supăra Bozoncea. În zori, au lăsat bacşiş chelnerilor şi au plecat cu lăutarii în trăsuri. Paraschiv se nimeri lîngă Didina, care-l ţinea pe staroste în braţele ei. Stăpînul adormise, legănat de trapul uşor. Nu spunea nimic pungaşul. Privea numai cerul albicios şi salcîmii despuiaţi ai Griviţei. Copitele cailor loveau caldarîmul şi în celelalte trăsuri se auzeau chiuiturile hoţilor. Lămpile albastre cu gaz aerian lăsau sub ele, pe trotuarele pustii, umbre albastre. Birjarii întrebau din cînd în cînd: - Încotro? - Înainte, făcea Gheorghe şi iar se lăsa pe spate, fumînd. - Dii! îndemnau vizitiii caii somnoroşi. Răceala dimineţii învineţise obrazul frumos al Didinei. Paraschiv nu-şi mai lua ochii de pe ea. Într-un timp, ibovnica se întoarse cu frică şi-l întrebă, trăgînd cu ochiul la cel din poale: - Ce te-oi fi uitînd atîta? - Mi-eşti dragă, Didino, şopti cel tînăr, şi-am să te iau, şi-am să fac moarte de om pentru tine, şi-am să te pedepsesc... Cerul se limpezise. Era înalt şi sticlos. Din depărtare se simţeau mirosul ascuţit de gunoaie şi miresmele vechi ale gropii. Ţiganca rîse: - Nu te cred. Acolo ar fi răsturnat-o. I-ar fi muşcat gura şi-ar fi bătut-o. Trupul greoi al lui Bozoncea se mişcă. Tăcură, înspăimîntaţi amîndoi. Starostele dormi mai departe. Pînă în Caţavei nu se mai auziră decît cîntecele lui Zavaidoc, care se suise pe capra trăsurii, şi copitele cailor: trap, trap, trap, trap... Priveghi Mai muriseră. Pînă s-o bage şi pe ea în pămînt, Aglaia spălase morţi, le mîncase din pomană. Întîi trecea spărgătorul de lemne. A gunoierului îl simţea de departe, cu sufletul. O dată se împosoca. - Grigore, nu ştiu ce mi-e. Am o inimă rea... In capătul străzii care se sfîrşea la rampă, şeful zărea umbra mătăhăloasă a lui Tudose. Mergea agale, cu toporul său înfipt într-o buturugă, ţinut pe un umăr, fără să se uite-n dreapta şi-n stînga. Muierea începea să blesteme: - Na, că iar trece! îl vezi, Grigore? - Poate ne-o fi şi nouă, rostea bărbatul cu spaimă. Dar n-aş vrea să mor înaintea ta, femeie, tu să mă îngropi... Îşi făcea cîte o cruce mare, cu faţa la răsărit. - Ptiu, parcă-i a cu coasa, uită-te la el! Tudose se pierdea în lumina aurie a după-amiezii de toamnă. Nu i se mai auzea decît glasul gîtuit, îndepărtat: „Sparg la lemn'! Sparg la lemn'!" Gunoierul se întoarcea către Aglaia: - Că şi tu, te iei după prostii d-astea, muiere bătrînă şi proastă! - O să vezi, mare minune dacă n-or bate pînă diseară clopotele la Sfînta Vineri! Spărgătorul de lemne cădea rar în Cuţarida. Nimeni nu ştia de unde vine şi unde se duce. Îi auzeau numai glasul dogit, pe sub uluci: „Sparg la lemn'! Sparg la lemn'!" 284 Îl cunoşteau şi copiii. Era un om fără vîrstă, cu un ochi alb, scurs, care nu vedea. Înalt de atingea streşinile, puternic, îşi ţinea toporul înfipt într-o buturugă, ca pe un pai. Călca rar, ca şi cînd nu s-ar fi grăbit niciodată. Nu-şi aminteau mulţi să-l fi văzut tăind lemne. Muierile u dădeau de pomană şi închideau repede porţile. La sîmbăta morţilor, Tudose se aşeza pe treptele bisericii, îşi lăsa scula alături şi aştepta. Nu scotea un cuvînt. Privea cu ochiul său beteag mulţimea. Femeile îi făceau porţie din colivă şi-l rugau să se închine. Spărgătorul de lemne mînca lacom grîul dulce, presărat cu bomboane, se ştergea la gură cu mîneca hainei zdrenţuite şi, cînd se sătura, se ridica, îşi sălta toporul pe umăr şi pleca. A doua zi după trecerea lui prin mahala, muierile vedeau în cîte o poartă drapelul negru al morţilor. Scuipau în sîn şi murmurau: - Iar a trecut Tudose! Baba Tinca se jurase pe ochii din cap că-l văzuse la Sfînta Vineri cînd ieşise dintr-un cavou. - Doarme cu morţii, soro, ăsta-i Ucigă-l toaca! Spărgătorul de lemne o lua prin spatele cimitirului, pe sub arţarii bătrîni ai străzii Pomenirea. Privea căderea frunzelor roşcate, se oprea sub copacii atinşi de moarte şi strîngea purcoaie-purcoaie straturile uscate care foşneau sub paşi, aprindea un amnar cu iască şi dădea foc. Trîmbe de fum alb, înecăcios se ridicau drept în sus, sub coroanele pomilor. Toată strada aceea pardosită cu frunze se împînzea într-o lumină în care nu se mai desluşea nimic... Gogu croitorul zăcuse două luni pe patul spitalului şi, în cele din urmă, doctorii îl trimiseseră acasă, n-aveau ce-i mai face. - Barim să mor în patul meu, spunea meşterul. -Lau dus cu o trăsură. Era galben, numai pielea şi osul pe el. Se rezema într-un baston. Nu-l mai cunoşteai. Trei zile se chinuise pînă să-i iasă sufletul, mai mare păcatul. Şedea prăvălia închisă, nevastă-sa, Florica, nu se mai vedea. Ce nu-i dăduse, cîte doctorii, degeaba. Într-o dimineaţă îşi apucase gîtul cu mîna şi se zbătuse, trăgîndu-şi răsuflarea. - Eu mor, spunea. Femeia lui plîngea alături. - Stai liniştit, îl ruga, stai liniştit, auzi tu... În două ceasuri nu mai era. 285 Nevasta a chemat-o pe Aglaia, să-l spele. Plîngea de înecase pămîntul. - Haide, coană Aglăiţo, că m-a lăsat al meu. Oh, Doamne! Cocoşată a pus mîna la gură, uluită: - Ce-i omu, soro! Parcă ieri dădea cu acul colea. -Lam întrebat încă: „Ce mai faci, domnu Gogu?" „Bine, mi-a zis. Ce să fac?" Dar -lam văzut eu. Nu-i era bine de loc! Au mers amîndouă pînă la casa croitorului. Mortul avea sub ochi o pată galbenă, care se întinsese pe tot obrazul. - Cum s-a tras tot sîngele din el! şoptise bătrîna. Şi-a înnodat şorţul, şi-a îndreptat şalele şi a strigat la Florica: - E ţeapăn, ce mai stai?! Pune să fiarbă apa, trebuie să-l spălăm. Muierea plîngea cu sughiţuri, căinîndu-se: - Cui m-ai lăsat, Gogule? Cui m-ai lăsat? Bătrîna se supără: - Lasă boceala, că ştiu eu cui te-a lăsat! Vino-ncoace! I-a închis ochii. Pleoapele reci erau grele şi aspre. Tot corpul i se răcise. Florica se zăpăcise de tot. A dat fuga în magazie, să aprindă surcele, şi-a vărsat căldarea. - Ptiu! blestema în timp ce aşeza lemnele. Acu ţi-ai găsit să mori, Gogule? A scos gazul şi i-a dat foc cu chibritul. S-a dus pînă la pompă şi-a umplut găleata. Trecea nevasta lui Spiridon. A oprit-o: - A murit al meu! i-a spus şi s-a aşezat pe plîns, s-o vadă vecina cît suferă. - Ce spui? - Da. Sărăcuţa de mine, că rămîn singură şi pedepsită de Ă-lde-sus! S-a întors repede cu apa. Aglaia despuiase mortul. Mîinile croitorului, păroase şi slabe, atîrnau peste marginile patului. Muierea îl acoperi cu un ţol şi-i strînse izmenele aspre şi cămaşa. - Gata albia? întrebă. -Acu. - Da slab, fă, bărba-tău! -Slab! - Mai putea? - Ei, şi dumneata... Cocoşată rîse, dezvelindu-şi dinţii galbeni şi rari. Z86 - Că doar nu ţi-o fi ruşine! - În faţa mortului? - Ce dacă?! E gata! N-aude, nu vede. Dumnezeu să-l ierte! Spune. - Coană Aglaia... - Spune, apăsă cocoşată. Te zdruncina? * -Oho... - Cu pruna asta a lui? - Cu. - De-aia umblai tu după alde Tilică? Ia vezi apa aia! Florica fugi sumeţindu-şi mînecile. Ridică uşor căldarea de pe foc. Turnă în albie. Căută săpunul şi ştergarul să le ducă vecinei. Aburii se ridicau deasupra, fierbinţi, şi ea îşi aduse aminte de vorbele Aglaiei... Într-o vară, frizerul o întîlnise pe la pompă. Mergea, mergea, că-şi lăsase prăvălia singură. Florica, înaltă, frumoasă, abia păşea peste Cuţarida. I se tăiaseră picioarele lui Tilică. - Bună dimineaţa, rostise. Muierea rîsese parşiv: - Ce faci, domnu Tilică? - Ce să fac? Muncesc. Parcă dumneata nu ştii? - Da de cîntat, de ce nu mai cînţi seara din mandolină? Că tot întind urechea s-auz, şi dumneata, domnu Tilică, nimic... -Dă... Treceau vecinele pe lîngă ei. Frizerul zisese încet: - O să ne iasă vorbe. - Şi ce dacă! Mi s-a urît... - Ba nu, zău, coană Florico... - Cum îţi spun. Bărbatu ăsta al meu parcă-i un stîlp! Nu mă distrează şi el, nu se interesează de mine, că sînt tînără încă, slavă Domnului! Altceva decît cărţile nu mai ştie. Tilică clipise repede. Acum era ceasul lui, că de cînd se prăpădea după ochii coanei Florica! Numai că pe muiere o simţise Gogu că prea trăgea cu urechea la vecin cînd acesta ieşea seara în pragul prăvăliei şi cînta din mandolină. A dat în ea, se liniştise Florica. Acum o uitase Dumnezeu în magazie cu apa dinainte şi Aglaia striga după ea: 287 - Ce faci, femeie, hai, că-nţepeneşte bărba-tău de tot, abia te mişti..; Florica îşi aduse aminte că nu i-a pus o luminare la cap lui Gogu. Cară albia şi-i spuse bătrînei să caute în dulap, unde avea o feştilă. După aceea îi ajută să coboare mortul din pat. Omul ei, cu care împărţise ani de zile masa şi patul, era rece. - Ce-ai? Ce te izmeneşti? Pune mîna cu nădejde pe picioarele lui şi hai să-l dăm jos! Vezi să nu-l scăpăm! Gogu era greu. Îl aşezară uşor pe fundul apei şi Florica luă săpunul de leşie şi începu să-l fece pe cap. Năduşi şi se şterse cu mînecile rochiei pe frunte. Spuma albă umpluse albia. Tot nu-i stătea gura Aglaiei: - Şi-aşa, fă, cu-al tău! Dărîma patul sub tine! Te melcezea! Da cu Tilică cum e? - Lasă, coană Aglăiţo... - Spune, putoare, sînt muiere bătrînă. Ca mormîntul! Văduva se codea. - Nu-ş' ce-i cu mine, mi-am pierdut capul, că prea cînta domnu Tilică din mandolină... - Fier al dracului! Ce-ai? Nu-ţi dădea Gogu de mîncare? Nu te îmbrăca? Nu se uita la tine ca la soare? Da aşa sînt unele... - Acum la ce mai mă cerţi? - Nu te cert, dar o să vezi tu ce rău e fără om la uşă! Cine o să te ţie, că frizerul văd eu ce fel de bărbat este, ehe, ascultă la una mai bătrînă, care-a văzut la viaţa ei... Florica începu să plîngă: - O să fie greu! Bătrînă luă prosopul şi şterse bine trupul mortului. - Haine bune are? -Are. - Scoate-le. Florica le aduse. Voi să-l îmbrace cu cămaşa de ginere. - Lasă, ia una mai proastă. Ce-l cere ferchezuit pe lumea ailaltă? - Nu, dar ce-or să zică vecinii? - Mai dă-i dracului! Ascultă-mă pe mine. Ţine lucrurile de le ai de la el! Or să-ţi prindă bine. - Dacă zici dumneata... 288 Nevasta descuie şifonierul de nuc. Hainele pline de molii ale lui Gogu fură întinse pe masă. Florica le perie şi lustrui şi pantofii. Căută o cămaşă curată şi-l îmbrăcă. - Nu -lam bărbierit! îşi aduse aminte vecina. -Aşae. Şi dădu fuga să-l cheme pe Tilică. La acesta prăvălia era plină. Unde cîntau sticleţii şi ucenicii nu mai pridideau cu foarfecele! Patronul număra banii la tejgheaua lui de Ungă uşă. Femeia a urcat scările, s-a uitat la cei ce aşteptau pe scaune şi, aducîndu-şi aminte că sînt de faţă toţi vecinii, i-a mai dat drumul la un şuvoi de lacrimi. - Domn' Tilică, domn' Tilică, vin' de-l bărbiereşte pe Gogu, vinooo, că s-a prăpădit, aoliu! Meşterul se învolburase, văzînd-o în uşa prăvăliei. Cînd a auzit ce nenorocire căzuse pe capul ei, s-a ridicat cu muşteriii în picioare şi s-au închinat. - Dumnezeu să-l ierte! au rostit. Sticleţii cîntau înainte în colivii, gureşi. Văduva tot se mai văicărea în uşă: - A murit, sărăcuţul! S-a dus omul meu! M-a lăsat! M-aaa lăsaaaat, văduva pămîntului... - Da ce-a avut, femeia lui Dumnezeu? se mirau zidarii. Că era în putere, nu om să piară! - A murit, sughiţă Florica. Acu, l-am spălat. N-au mai fost zile de la Ăl de-sus! Tilică a ascuţit un brici şi s-a dus să-l bărbierească pe Gogu. Nu mai călcase în curtea croitorului de mult. Florica umbla repede-repede în faţa lui, fără să-l privească. Nu era departe, două garduri. Aglaia chitise totul în casă. La capul mortului ardeau luminări groase, aduse de vecine. Acestea aflaseră de moartea croitorului de la femeia lui Spiridon. Frizerul îşi şterse obrazul cu palma lui albă şi parfumată şi privi pe răposat. Gogu şedea cu mîinile pe piept, nemişcat. - Te duseşi şi matale, fl plînse meşterul. Te duseşi, mă, nene Gogule! Ţi-a fost dat să te rad eu! Femeile plîngeau. 289 Tilică Q săpuni bine pe răposat şi după aceea trase de cîteva ori cu briciul peste obrazul vînăt şi înţepenit. Barba suna ca oţelul şi, cînd termină, văduva fl ajută să-l spele şi să-l pudreze. - Ce ţi-e şi omu, zicea Aglaia, legînd degetele lui Gogu cu amici roşu, să nu i se descleşteze mîinile împreunate pe piept, în care u pusese un ban de argint, pentru vama morţii. Azi eşti, mîine, gata-n patru scînduri! Afară se lăsa seara. Una din vecine plecă la biserică, să cheme dascălul şi să-i aducă drapelul. Din capul străzii soseau cetele de copii din groapă. Se alergau, stîrnind praful în urma lor. Întunericul căzuse repede. În curte se adunaseră vreo cinci babe, venite să-l privegheze pe răposat. Văduva scosese cîteva bănci şi le pusese afară, pe lîngă perete. Golise o odaie şi adusese lămpi, din vecini. Se îmbrăcase într-o rochie neagră şi pe cap se înfăşurase cu un fişiu negru de mătase. Prin ferestrele deschise ieşea fumul de tămu'e. Feştilele galbene de la capul mortului ardeau încet, picurînd ceara pe cearşaful întins sub trupul înţepenit. Pe la nouă, sosi şi părintele, o dată cu lucrătorii tîmplari, chemaţi de Aglaia, să ia măsuri de coşciug. Popa îşi pusese odăjdiile şi deschisese cartea. După aia se învoi cu văduva cînd să vină pentru slujba de înmormîntare. În timpul ăsta, meşterii măsurară, scriseră pe o hîrtie lungimea şi lăţimea sicriului şi plecară. Florica trimise o vecină la cîrciumar să-i aducă ţuică şi o împărţi muierilor. Începuse priveghiul. Se umpluse curtea de babe. Nu lipsea una: Miţa adusese o mînă de crizanteme albe, atunci culese din grădina ei, Tinca, mai slabă şi uscată, bolborosea cuvinte neînţelese, bătînd cîte trei cruci în toate unghiurile casei, Lixandra privea din prag mortul, nemişcată, Marghioala a lui Mială îşi învelise capul cu un bariş negru, lung, care-i atîrna puia la poale, şi se îndesa spre luminări să nu le lase să se stingă, iar Chiriţa se dase lîngă văduvă şi o sfătuia: - Dacă mături, să dai gunoiul spre coada casei, să nu te iei, Doamne fereşte, după răposat! - Las', că ştie ea! se amestecase Aglaia. E muiere trecută... Baba Miţa se mira că nu-l aşezaseră pe Gogu cu capul la uşă. - Nu e bine, soro, nu e bine, cînd -lo pune-n tronul lui să nu-l lăsaţi aşa, auzi tu, Florico? 290 Văduva - de care să asculte mai degrabă? Dădea din cap că a înţeles şi făcea tot ce ştia ea. Pe poartă intrau acum şi bătrînii mahalalei. Erau vreo opt, albiţi, cu părul rar şi cu mustăţi groase, aspre. Călcau măsurat, scoţîndu-şi pălăriile. Ei nu lipseau de la priveghiuri. Nu mai aveau somn de mult, şi cum se mai ducea unul de pejumea asta, trebuiau să-şi ia rămas bun de la el, mai ales că nopţile treceau uşor, cu o vorbă, două, cu un păhărel de ţuică. Aglaia îi cunoştea pe toţi. Se împuţinau şi ei. Vara trecută fuseseră mai mulţi. Îi ştiau femeile. Aşteptau să se încălzească timpul pe cîte o buturugă în porţi, nemişcaţi. Nu vorbeau decît rar, tuşind şi asudînd. Să-i fi văzut de departe, ai fi zis că sînt nişte patriarhi, ieşiţi la soare în cămăşi. Nu lipseau vinerea seara de la slujbă, de duminici ce să mai vorbim?! Ascultau de la opt şi pînă la pilda popii, mai moţăind, mai dînd din cap în semn că înţeleg. Nepoţii îi ţineau curaţi pe lîngă casă, în straiele lor de moarte. Pe cîte unul îl uitase Dumnezeu pe pămînt, trecea de o sută de ani. Se spovedeau ca muierile şi ţineau posturile ca să intre în rai, împăcaţi cu lumea. La sîmbăta morţilor, aşteptau rînduiţi în prispa bisericii, să li se dea din colivă. Erau cuviincioşi, şi unele femei le pupau mîinile cu respect. Cînd bătea vîntul în cîte un drapel, mahalagiii ştiau că bătrînii se mai împuţinaseră. Plecau liniştiţi în lumea drepţilor, ca şi cînd n-ar fi fost. La miezul nopţii, limbile se dezlegară. Babele se încălziseră cu ţuică şi aveau sămînţă de vorbă. Uitaseră de mort. Alături sfirîiau luminările şi de afară pătrundea răcoarea nopţii de toamnă. Miţa povestea cum s-a certat cu Măndica a lui Banculea, pentru că porcul acesteia îi rosese o ulucă: - Şi dacă i-am spus să şi-l ia dracului la ea-n curte, ce crezi c-a făcut? - Ce? întrebă Marghioala, numai urechi. - Nu, că să mă ia Ala! Baba Lixandra îşi pusese mîna pîlnie la ureche şi întreba pe Tinca: - Ce zice? Ce zice? - Zice că s-a certat cu a lui Banculea... . - Atunci nici eu nu m-am lăsat. O dată am scuipat-o-ntre ochi şi i-am dat cu huideo! - Bine-i făcuşi! rîdea Chiriţa veninos. 291 Bătrînii stăteau pe scaune privind mortul, Gogu, nemişcat, ţeapăn pe o masă. Muierile nu mai terminau: - Da taci, că muri acum, soro, spunea Tinca. Dacă apuca săptămîna negrilor nu mai vedea lumină pe lumea cealaltă, oricîte luminări i-ar fi aprins Florica! Baba Marghioala, care fusese de faţă la slujba preotului, adăugă: - Păcat că nu -laţi văzut pe domnu Gogu cum s-a posomorit cînd i-a citit sfinţia-sa Stîlpii! - Cum o să se mai posomorască? se miră Chiriţa. Aglaia, atunci picată din curte, se amestecă şi ea: - Sigur că se posomorăşte mortul, pentru că o dată ce-i citeşte Stflpii ştie c-a luat-o pe drumul său! - Ce zice? Ce zice? se hlizi iar Lixandra. - Nimica nu zice, surdo! răbufni Tinca. - Da, da... - N-o lua-o Dumnezeu şi pe asta! - Ba pe voi să vă ia, necredincioaselor! Să nu fi fost atîta lume de faţă, s-ar fi certat în gura mare. La ziuă, lucrătorii aduseseră o ladă, care mirosea a brad, vopsită proaspăt. O vecină cumpărase un giulgiu şi au căptuşit pe dinăuntru lemnul coşciugului. I-au pus mortului sub cap o pernă. Tot în ziua aceea, văduva a bătut telegramă la rude, în provincie, să vină la înmormîntare. Era nedormită şi năucă de cap. Abia a avut timp un ceas, două să se odihnească. La cimitir -lau pornit a treia zi pe Gogu. Dricul a sosit numaidecît după prînz. Cioclu au cărat sicriul pînă la poartă. Au venit şi popa Metru cu dascălul. Un copil a luat crucea şi aplecat înainte. În urma dricului plîngea Florica, între Aglaia şi Lina. In spate păşeau rudele, fraţii mortului, unul Ghenadie, cu nevasta şi cu copilul, unul Iracle, de era jandarm, şi cel mic, Costel, chelner la gară. Urmau apoi Tilică şi vecinii. Cîte unul îşi ştergea lacrimile pe furiş. - Cui mă laşi, bunule? Cuuuui mă laaaaşi? striga a croitorului. - Sărăcuţa! oftau femeile după uluci. - Cui mă laşi, mieluşelule? Cui mă laşi? Bocitoarele jeleau şi ele, la spate, în gura mare: - Ăl cu milă, ăl cu dor! Ăl cu milă, ăl cu dor! Şi cînd auzea Florica vaietul muierilor, mai rău se pornea, s-o afle toată lumea: 292 - De ce mă pedepseşti, Doamne, că pe el îl aveam şi la rele, şi la bune! Sufletu meu! În faţa prăvăliei lui Stere, convoiul se opri şi părintele coborî să arunce agheasmă în patru colţuri. Făcu o cruce mare spre răsărit, bătu din poalele anteriului pe loc şi se întoarse spre mulţime, eostind cu vocea lui joasă: - Şi iartă-i, Doamne, păcatele lui, răposatului! Neamurile azvîrliră mărunţiş copiilor din marginea drumului. Văduva striga: - Gogule! Gogule! Te-ai dus, Gogule, şi m-ai lăsat singură, singurică, Gogule! Că mai bine mă lua pe mine Dumnezeu, nu pe tine! Bocitoarele i-au acoperit glasul: - Ăl cu milă, ăl cu dor! Ăl cu milă, ăl cu dor! Copiii goniră o pisică ce trecuse pe sub dric, să nu ia sufletul mortului şi să-l facă strigoi. Clopotele de la cimitirul Sfînta Vineri se auzeau de departe. Au ocolit puţin, au trecut pe Griviţa, în cele din urmă au ajuns la locul de veci al croitorului. Cînd au început să cadă bulgării, femeia răposatului a picat grămadă la pămînt. Preotul se ruga pentru odihna tuturor nelegiuiţilor morţi fără spovedanie: „...şi iartă-le lor, Doamne, cele ce-au greşit şi ascultă-i, că, de-au făcut strîmbătăţi, au plătit, pentru că nu se află bucurie nedesfătată de griji..." După înmormîntare s-au întors la casa văduvei, la praznic. Florica a destupat cîteva damigene de le avea pregătite. Popa a gustat un pahar, dascălul unul. Au spus încă o dată „Dumnezeu să-l ierte" pe răposat şi au plecat. La masă rămăseseră vecinii, cu Aglaia, Tilică, nevasta lui Stere şi vreo cîţiva zidari. Babele, şi ele în capul mesei. Lîngă văduvă şedeau fraţii lui Gogu, duhoşi, nici nu ridicau sprîncenele din farfurii. Vorbeau: - Om liniştit, Gogu, nu zicea el nici dă-te mai încolo! - -La luat Dumnezeu, că aşa e el: îi strînge pe ăi buni! - Acu ramaseşi singură, coană Florico... Tilică o privea cu coada ochiului. Îşi aducea aminte de întîlnirea de la pompă. Cînd simţi că femeia ostenise, o chemă lîngă el: - Mai stai colea, că ţi-o fi ajungînd... Muierea iar se puse pe plîns: - Sărăcuţaaa de mine... - Lasă lacrimile, că ţi se duc ochii, o rugă frizerul. 293 f Aglaia morfolea o ciozvîrtă de curcan în dinţii ei rari. A mai tras pe cîte unul de mînecă: - Beţi mai puţin, că n-o să-i tihnească mortului somnul! - Morţii cu morţii, viii cu viile! a mormăit Ţuluc. Babele şuşoteau în capul mesei, ameţite puţin de vin: - Ei, a scăpat şi ea, mititica... - Cum a scăpat, coană Tinco? Marghioala a lui Mială scuipă nişte oase mici în farfurie, îşi clăti gura şi mîrîi: - Ce ştiţi voi, proastelor?! O bătea... - Cine-o bătea? - Ce zice? Ce zice? - Taci acolo, că ne-aud ăştia, neamurile lui! o îmboldea Chiriţa pe Lixandra. - Cine s-o bată, Gogu! Parcă n-a prins-o-n adopter cu frizerul? -Nu mai spune?! - Cu frînghia, întrebaţi-o şi pe Aglaia... - Da, am auzit şi eu că era al dracului, întări Miţa. - Cartofor, curvar, vai de capul ei de muiere! - Şi-a vîndut casele de la Matache Măcelarul şi le-a jucat în cărţi, păi cum să nu-l dai dracului de om şi să te uiţi după altul?! - Tăceţi, frate, că v-aude fraţii lui şi ne dă afară, că bem vinul răposatului! - Mai tare, că nu-nţeleg! se ruga Lixandra. - Pagubă-n ciuperci! După vreun ceas, a plecat fiecare acasă. Aglaia a ajutat-o pe văduvă să strîngă tacîmurile, a îmbărbătat-o, s-a uitat la rudele mortului şi-a întrebat-o: - Da ăştia ce mai vor? - §tiu eu? Partea lor. - Ce parte? Care parte? Să nu le dai nimic, auzi tu? Că Gogu te-a avut cu cununie, nu te-a luat după stradă! Două zile i-a mai ţinut de au dormit la ea, pe urmă i-a dat afară. Se certaseră, şi Florica le-a spus că nu vrea să-i mai ştie, să se ducă la casele lor. Iracle pomenise de un împrumut mai vechi, ea, nici să n-audă. Trecuse vreme îndelungată, ce ştia? Dacă Gogu i-o fi înapoiat banii? Ş-apoi, asta era o treabă a lor, între fraţi, nu se amesteca. Neamurile au plecat. Pe urmă a început greutatea. Ţinea prăvălia singură, se certa cu lucrătorii, era greu. Trebuia un bărbat lîngă casă. O dată 1-a întîlnit pe stradă pe Tilică. I-a spus: - Mai dă şi dumneata din cînd în cînd pe la cunoscuţi, că poate mai vrea cineva să-ţi spună ceva, să se sfătuie cu dumneata... . Tilică a înţeles, a clătinat din cap: - Bine, Florico. I-a văzut baba Miţa împreună. Iute a chemat-o pe Chiriţa: - Ia te uită! - Ce-i? - Nici n-a putrezit Gogu bine, şi Florica se gudură lîngă frizer. - Ce să facă şi ea, e încă tînără... Baba n-a mai spus nimic. Tăcea, cu privirile ostenite. Cîte nu văzuseră ochii ei... 294 Stăpînul La o petrecere, cînd s-au mai liniştit presării, că-i iertase regele pe dezertori, 1-a simţit Bozoncea pe ucenic. Era o noapte slută, aproape de Crăciun. Viscolea, viscolea. Starostele, cu damful în cap, i-a dat afară şi s-a apucat să-şi iubească ibovnica. Striga Didina în braţele lui de plăcere, şi Paraschiv a auzit-o. A pîndit pînă a adormit Stăpînul şi-a intrat în odaia de-alături. Îi mirosea a carne de muiere. Pe la două, a ieşit ţiganca numai într-o cămaşă scurtă. S-a uitat afară. O lampă cu fitilul mic îi lumina chipul răvăşit şi aţîţat. Gura îi era umedă şi prin cămaşa lucioasă pungaşul i-a văzut ţîţele, puternice şi tari. I-a stat în faţă şi-a apucat-o în braţele lui. Didina s-a speriat şi-a strigat scurt. El i-a pus palma pe buze şi a îmbrăţişat-o. Avea un trup fierbinte şi drept. S-a zbătut puţin, dar n-a spus nimic. Dincolo se trezise starostele. A auzit frămîntarea înăbuşită şi-a dat să se ridice. Atunci a prins cuvintele gagicii cu urechea lui ascuţită. - Eşti nebun? Nu acum. Se scoală Bozoncea şi dăm de dracu, n-auzi, Paraschive? Hoţul o ţinea lîngă el, ameţit de mirosul părului. - Da cînd? a întrebat gîfîind. Ibovnica s-a mai zbătut să scape, dar n-a putut. Cel tînăr i-a muşcat gura de cîteva ori, pornit, nebun. 296 Starostele a scos cuţitul de sub pernă. S-a ridicat uşurel într-un cot şi s-a apropiat de uşa deschisă. Tremura, orb şi înfricoşat de vînzarea muierii. Glasul Didinei se auzi limpede: - Mai bine vino sîmbătă, noaptea, dar să nu ştie Bozoncea, că ne omoară pe-amîndoi. Spune-i că pleci undeva, şi eu o să te-aştept... - Dar dacă doarme la tine? - Îl mint eu şi nu mai vine. Stăpînul îşi simţi mîinile amorţite şi reci. Îşi dădu seama că era bătrîn. Paraschiv -lar fi omorît acolo dacă -lar fi băgat de seamă. Altădată cum -lar mai fi spintecat cu suriul lui, cum i-ar fi luat maţele-n cuţit, dar acum era moale ca o cîrpă, ostenit şi scîrbit, neputincios. Îl cuprinse o mîhnire ca înaintea morţii. Totdeauna fi fusese frică de clipa asta, cînd or să-l părăsească şi prietenii, şi puterea. Iar pe femeie atunci ar fi ucis-o, că i se golise inima, cum ai răsturna o căldare. Şi o spaimă pe care nu o ştiuse niciodată îl apucă. Nu mai dăduse de mult cu şişul. Ucenicul trebuia lovit în moleşeala dragostei. Iar pe ibovnică cu frînghia udă trebuia s-o bată, să-i taie nasul, că fusese necredincioasă. Se linişti pe măsură ce ura lui pentru amîndoi fl făcea să se gîndească la ce pedeapsă să-i ţină, să-i chinuie. Paraschiv trebuia ucis pe îndelete, fără grabă, să se înveţe minte să se mai ridice la femeia lui de Stăpîn. Muierea scăpase din braţele pungaşului. Starostele se aruncă în pat prefăcîndu-se că doarme. Didina călca în vîrful picioarelor, uşurel, să nu-l deştepte. Celălalt răsufla greu dincolo. Umbra lui subţire juca pe pragul scund, luminat de lampă. Bozoncea simţi carnea tare a femeii de lîngă el, şi pofta i se iscă, arzătoare. Îi veni să plîngă de mila lui. Se prefăcu că se trezeşte atunci şi puse mîna pe pieptul muierii. - Tu dormi? întrebă. -Nu. Şi-o muşcă dornic de ţîţe. - Stai! se împotrivi Didina. -Nu. - Să închid uşa. 297 Stăpînul o lovi cu sete peste fată de două ori. Ea nu scoase nici un cuvintel. Îl primi aşa cum era, sălbatic şi nedomolit. Simţi cum o striveşte şi o înăbuşă. Vru să nu strige, să n-o audă celălalt, dar nu mai putu... Ca turbatul a fost Bozoncea săptămîna aia. Şedea numa-n cîr-ciumi, cu lăutarii alături. Bea şi nu se cunoştea. Zvîrlea cu banii, parcă-l apucaseră pandaliile. Nu ştiau hoţii ce-i cu el. - Să fim veseli! striga. Să petrecem, că cine ştie... Numai Gheorghe era posomorit. -La luat deoparte pe Paraschiv: - Mă, nu te-a simţit Stăpînul? - Cu ce să mă simtă? - Că te-ai dat la Didina... - Nu-ţi fie tîrşală... Cel tînăr era bucuros ca un ginere. Nu se mai uita la ceilalţi. Număra zilele, şi ele parcă nu mai treceau. -La luat pe codoş şi-au mers la Tarapana, să facă rost de bani, că avea de gînd să meargă cu daruri la Didina. A trebuit să mărturisească ălui bătrîn. - Treanţă... - Ce e? - Mă, sîmbătă mă duc în nuntă... - Ce nuntă? - Eh... A ghicit caiafa. - Păzeşte-te, Paraschive, că nu te văd bine... - N-o fi el mai al dracului decît mine... -De. - Da pînă atunci am nevoie de tine, trebuie să dăm o gaură, să facem rost de pitaci... S-a-nvoit Gheorghe. - Haide. S-au vînturat ce s-au vînturat prin faţa prăvăliilor şi-au ochit un husăn de avea bani grubă pe el. Se vedea că e venit din provincie, după cumpărături. Codoşul a ginit unde ţinea taşca şi s-au luat după el. Se dichisiseră, că aşa trebuia la ocazii d-astea. Paraschiv a pregătit la repezeală alt portofel, -la umplut cu jurnale îndoite şi i -la dat lui Gheorghe. Negustorul, ce să ştie, mergea liniştit înaintea lor. A luat-o Paraschiv la picior şi -la întrecut. Mergea, mergea. În spate, ăl bătrîn se uita cu nepăsare în galantare. Provincialul a mai intrat, a mai 298 cumpărat ceva pentru ai săi, de acasă, vai de mama lui. Avea şoşoni de pîslă, călduroşi, şi un palton nou, cu gulerul bogat. Fuma liniştit şi trăgea în piept aerul rece al zilei de iarnă. Manglitorii nu-l slăbeau. Unul înainte, altul pe urma lui. La un colţ, o dată s-a oprit Paraschiv, s-a pipăit bine la piept şi a început să strige: - Aoleu, portofelul! > Clientul venea agale, nepăsător. Cînd a ajuns în dreptulzulitorului, acesta -la oprit: - N-ai găsit matale un portofel? - Ce portofel? s-a uluit negustorul. - Aşa, unul de piele galbenă. Se mira străinul cu gura căscată. - Zău dac-am văzut ceva! S-a apropiat şi Gheorghe. A întrebat într-o doară, ca trecător: - Da ce s-a întîmplat? Pungaşul a spus speriat, cu ochii în zăpadă, căutînd parcă: - Am pierdut un portofel, şi în spate nu venea decît dumnealui. -Lam întrebat dacă nu -la găsit. Provincialul se îngălbenise. Se jura pe copiii lui de-acasă: - Să nu mai văd dacă ştiu ceva! Sînt om serios. Codoşul îl luă cu binişorul: - Parcă dumnealui zice că -lai luat dumneata? Dar să te caute, sau mai bine să te caut eu, că nu vă cunosc nici pe unul, nici pe altul... Se strînseseră încă vreo doi trecători care nu înţelegeau. - Aşa e, spuseră de bună-credinţă. -Bine, caută-mă, se învoi clientul, bucuros că scapă numai cu atîta. Treanţă îl luă ca la poliţie. Îl scotoci prin buzunarele pantalonilor, i le întoarse pe dos, trecu apoi la cele ale hainei. Mormăia: - Aicea nu-i, aicea nu-i... Cum ziceai dumneata că e portofelul? - De piele, spuse Paraschiv cu ochii-n patru. Cînd dădu de taşca omului, se miră: - Ia să vedem, n-o fi ăsta, să nu rămînă vorbe... Se uită, îl desfăcu, văzu banii, citi actele cu voce tare şi puse la loc portofelul lui pregătit, îndopat cu hîrtii. -Nu-i! Negustorul rîse mulţumit: - Vezi, domnule? Nu simţise. - Iertare, o să-l mai caut, zise Paraschiv. 299 1 Cercul se sparse. Codoşul se prefăcea că rîde de el: - N-oi fi avut dumneata portofel! Cîţi am văzut eu d-ăştia care fac pe nebunii... Trecătorii plecară la treaba lor. Clientul se îndepărtă uşurat şi liniştit. În buzunarele ălui bătrîn atîrnau miile. Au şters-o. Unul într-o parte, altul în alta: - Cărei, că ne-apucă ploaia! S-au întîlnit tocmai într-o circiumă şi-au făcut banii jumate-jumate. A plecat Paraschiv la tîrguit. Ce n-a cumpărat? Un curcan, sticle de vin, s-o încînte pe gagică. A făcut un coş şi 1-a trimis. Gheorghe 1-a dus. Pe urmă s-au întors în ceată amîndoi. Hoţii petreceau într-o circiumă din Dorobanţi. Bea Bozoncea de joi seara şi nu se mai odihnea. Cînd 1-a văzut pe ucenic, s-a întunecat. -La luat cu frig pe codoş. Cel tînăr ce să înţeleagă în ameţeala dragostei? A lui era lumea! Caiafa îi făcea ploile: - Huidumelor, să vă bateţi copiii, se-nsoară Paraschiv... - Ce vorbeşti?! s-a mirat Piele. - Da. Merge la una de-a trăit cu ea, că i s-a urît. - Şucară? a întrebat Mînă-mică. - Şi cînd pleci? a zis şi Stăpînul într-o doară. - Păi sîmbătă pe la prînz. Luni sînt al vostru. Pe unde vă găsesc? Hoţii s-au uitat la staroste. Ochii lui erau negri, întunecaţi. A mai băut un pahar, şi-a şters gura şi-a lăsat mîna pe masă: - Păi tot aici, mînca-ţi-aş sufletul, că s-a stricat timpu şi-am chef de petrecere... Gheorghe, numai ochi. -La ghicit Bozoncea. Era omul ucenicului, va să zică săpau amîndoi în puterea lui. - Beţi, mă curcilor, ce vă uitaţi la mine? s-a înveselit hoţul deodată. Ia, Paraschive, ia, Sandule, ce stai Nicule? Să ne mai dea un rînd cu întărîtarea sa, că mi s-a făcut foame. Mîna lui puternică a ridicat paharul şi -la izbit de podele: - Lăutarii! Să vie lăutarii! Ţiganii erau doborîţi de oboseală. De trei ori îi îmbătase pînă acum starostele şi nu-i mai slăbea. Cucăiau şi caramangiii, cu capetele pe masă, numai lui Bozoncea îi era bine. - Ia zi-mi, Mitică, p-ăla: Aolică, Gică, Gică! a poruncit. 300 Guristul a chemat pe ăilalţi aproape şi-a început să cînte: Aolică, Gică, Gică, De te-oi prinde la gagică, De client o să te pierd, C-un cuţit să te dezmierd, • Şi-n pămînt te-oi înveli, %v Să te saturi de-a iubi... Stăpînul pusese ochii pe Paraschiv. El n-a băgat de seamă. Bea vesel cu Nicu-Piele. Lăutarul iar se apropie de urechea Stăpînului: ...Şi din gură, floare rară, Să-ţi iasă la primăvară. Viermii prin a tale plete, Dulce, cum să se desfete... Gheorghe nu mai bău. Bozoncea se făcuse albastru la obraz. Turna vinul în el şi nu ostenea. Sîmbătă, pe la patru după masă, a plecat Paraschiv. La uşă, Treanţă i-a şoptit înspăimîntat: - Bagă de seamă, bagă de seamă... Pungaşul i-a rîs în nas: - Taci, fleoarţă, din gură! Paguba dracului! Afară, ningea mărunt, cu fulgi mici şi deşi. Oraşul, alb ca o rochie de mireasă, strălucea în lumina zăpezii. Şutul avea o inimă uşoară şi-o veselie de tînăr cu noroc. S-a oprit pe la frizeri, s-a mai tuns, s-a mai bărbierit, s-a parfumat ca un fante şi, spre seară, puţin ameţit de vinul băut şi de aşteptare, a luat-o spre mahalaua Didinei, cu un buchet mare de garoafe în mîna îngheţată. Peste petalele roşii ca sîngele cădea găteala iernii într-un joc rece, iute. În cîrciumă ardea un godin mic care scotea fum. Pungaşii dăduseră afară pe ceilalţi muşterii şi Bozoncea strigă la Dumitru: - Să-mi faci geamparalele, auzi tu, să joc, că nu mai pot... Mînă-mică, beat mort, căzuse pe masă. Nicu-Piele se ţinea bine, deşi începuse să plîngă. Neacşu se căznea cu acordeonul. Îşi aduseră aminte de Oacă. - Unde-o fi Ciupitu, săracu! sughiţă lunganul copleşit. El pe patul spitalului, şi noi în petrecere... Starostele i-a dat una peste gură: 301 - Să nu-mi boceşti aici cînd mi-e bine mie, că în seara asta scap eu de toţi duşmanii mei... V-aţi făcut ai dracului, ai? -La trimis pe Gheorghe după curve: - Să-mi aduci aici toate coardele, Treanţă, m-auzi tu? Că vreau să fac una mare! Da repede! Du-te la gară, la Hotel Nord şi cară-mi toate boarfele de-acolo, să-mi vii cu ele, să le pun să joace cu mine, că voi nu mai sînteţi în stare. Da repede, că n-am timp. A plecat ăl bătrîn, îi era frică de nebun. Într-un ceas a fost cu cinci muieri după el. Au umplut circiuma. Se ruga negustorul de ei: - Da mai duceţi-vă, neiculiţă, şi la altul, că m-am săturat, ajunge... - Nu ne supăra! a zis blînd Mînă-mică, atunci trezit din somn cu poftă de băutură. - O, că plecăm, a adăugat şi Stăpînul. Plecăm, că am treabă în noaptea asta... Codoşul i-a simţit privirea pe el. Îi mirosise starostelui, nu mai era scăpare. Şi-a dat groaza-n el. Tremura tot, cu privirile în pămînt. Bozoncea îi turna pahar după pahar, să-l îmbete. - Ia, puişorule, ia cu mine... Mitică Ciolan cînta: Foaie verde şi-un susai, Inimă de putregai, N-am un cuţit să te tai, Să văd fnuntru ce ai? Anghel a întins vioara şi caramangiul i-a umplut-o cu poli: - Na, mă, na, da să-mi ziceţi şi p-ăla: Soarele m-a blestemat... Vioristul a deschis pliscul lui şi i-a făcut plăcerea hoţului: Soarele m-a blestemat Să nu iau fată din sat, Că astea sfnt şmecheroase Şi cu ele nu faci casă, Te toacă şi te mănfncă Şi-şi iau drumul să se ducă, Te las noaptea culcat, Se duce la altu-n pat... Călifarul îşi pironise ochii în oglinda vinului. Îl ardea cîntecul. Anghel nu terminase. O luă mai repede: Nu te blestem ca să mori, Te blestem ca să te-nsori Şi să ai vreo trei feciori, 302 Trei feciori ca trei bujori Şi să faci vreo trei copii, Şi să-fi moară ăl dintfi, Şi să-ţi moară ăl dintfi... Bozoncea a vărsat paharul pe duşumele. A privit crunt împrejur. S-a ridicat. Era negru şi avea o faţă sălbatică, înspăimîntătoare. - Gata! Merge toată lumea cu mine! A strigat şi la negustor: Să-mi dai un butoi cu vin şi o căruţă, plătesc! Uite, cît vrei? Na! Şi-a pus tot ce-avea la el pe masă. Sutele albastre i-au luat ochii cîrciumarului. A pus o slugă de-a înşeuat o droaşcă de-o avea, a suit butoiul cerut pe şleauri şi-a desfăcut cepul. Pungaşii şi curvele s-au căţărat pe unde-au putut, nedumeriţi, dar speriaţi de glasul grozav al Stăpînului care poruncea. - Mînă! a strigat argatului. Să mă treci Griviţa pe la Gara de Nord, şi de-acolo s-o iei spre Trei Coinaci... Gheorghe murise de frică la spatele căruţei. Coardele cîntau bete de gîtul lui Sandu şi-al lui Piele. Acesta le umbla în sîn, vîrîndu-le zăpadă între ţîţe. Starostele s-a urcat deasupra butoiului, din care ţîşnea un vin negru, spumos. Hoţii chiuiau în gura mare şi lumea ieşise pe la porţi. În zăpadă rămînea o dîră neagră şi roatele droaştei scîrţîiau. - Cîntă, Neacşule! Să audă toţi cum chefuiesc eu! urla de sus Bozoncea. Mitică Ciolan abia se ţinea într-o margine. Pe crucea căruţii, Dumitru bătea ţambalul cu greutate, sprijinindu-se de şleauri cu picioarele îngheţate. La gară, au simţit hamalii că e rost de petrecere. Alergau cu şepcile în mînă să culeagă vinul risipit. Se lipiră şi vreo cîţiva ţărani care aşteptau trenurile de noapte. Îşi umpleau căciulile lor încăpătoare cu băutură şi strigau veseli la pungaşi: - Să-ţi trăiască! Să-ţi trăiască! Stăpînul urla cătrănit către ei: - Luaţi, mă, şi beţi de sufletul lui Bozoncea! C-a murit, săracu! Luaţi, fraţilor... Mînă-mică îi mai strunea pe ţigani: - Gîdilaţi dracului cobzele alea, că dă moartea-n voi, paraponisiţilor! Nicu-Piele juca în căruţă, de hazul lumii, ce se ţinea pe margini. 303 - Să trăieşti, vereşcane! strigau hamalii bînd din şepcile pline cu vin. - Cîntaţi, mă gaşperilor! se mai supăra iar starostele, nemulţumit. Cîntaţi, mă, c-a murit Bozoncea, mă, săracu... Pe faţa lui îngheţată se scurgeau lacrimi mari. Hoţul le simţea alunecîndu-i pe gît şi pe piept şi o durere fierbinte îi apăsa inima. Privea zăpada spulberată de copitele cailor, înghesuiala dimprejur şi nu mai înţelegea nimic. Era ostenit, ostenit... La casa ibovnicei ardea lampa. A bătut în geam. - Cine-i? s-a auzit dinăuntru glasul femeii. - Eu, Paraschiv. I-a deschis. Ţiganca îl aştepta cu masa întinsă, numa-ntr-un capot, cu privirile speriate şi cu poftă de bărbat. A întrebat de staroste: -Unde -lai lăsat? - Petrecea cu hoţii. - Şi n-a băgat de seamă? - Da de unde! fi cîntă lăutarii. Uşurată, muierea 1-a aşezat să-i guste mîncarea. Era flămînd pungaşul. Ştia gagica să trăiască. Pe masă, stăteau cîte bunătăţi şi vinul starostelui. A ciugulit şi ea puţin. Se uita mai mult la el. De cînd îl plăcuse, şi-acum d avea alături! Cel tînăr muşca dintr-un hartan de pasăre. Avea gura unsă de grăsime şi îi sclipeau ochii cînd apuca paharul. Rîdea fără să spună nici un cuvînt, liniştit. La urmă, s-a ridicat în picioare. A stins lampa. Didina tremura toată. - Sufletul meu, spuse. Şi-o luă în braţe şi-o culcă în culcuşul starostelui. Îşi aduse aminte cum îl bătuseră la poliţie şi cum se gîndise în pîrnaie la ea, de toate zilele acelea cînd pleca, şi ei rămîneau în puşcăria friguroasă, de nopţile cînd fl păzise pe Stăpîn şi-o auzise strigînd în braţele lui. Acuma o ţinea caldă şi despuiată în braţele sale şi-i venea să iasă afară cu ea de gît, să strige hoţilor, dacă -lar fi auzit: „Bă, s-a terminat cu Bozoncea! A mea-i Didina! N-o mai dau! Iar pe el o să-l sfîftec!" Ibovnica avea jar sub piele. O dată 1-a încolăcit. Nu mai avea Paraschiv puteri. A umplut patul cu părul ei aspru, 1-a muşcat de gît 304 şi 1-a răsturnat. Χi plimba gura ca focul pe trupul lui, sub subsori, pe piept şi pe la buric. Îl scormonea cu limba şi-l împungea. Se zbătea pungaşul. Îl împletise cu crăcii ei lungi şi-l murseca. N-a mai ştiut nimic apoi. Pe la trei, cînd se ridicase luna deasupra Caţaveiului din cerul spulberat, 1-a lăsat răpus între aşternuturi. Afară, era o iţă de lumină putredă, şi vîntul împrăştia zăpada din curte. În geamuri se clătina lumina ştearsă a nopţii de iarnă. Gagica s-a ridicat într-un cot şi 1-a privit. Caramangiul horăia doborît, gol, între perne. S-a uitat afară. Curtea era albă în lumina lunii. A auzit cîinii departe şi un zvon de lăutari. Pe nesimţite a cuprins-o spaima. Parcă se făcuse frig în odaie. -La zgîlţîit pe Paraschiv. -Scoal'! El dormea adînc. A mormăit: -Ce-i? - ScoaP, că mi-e frică... Îi era greu celui tînăr. S-a uitat împrejur şi şi-a adus aminte unde se afla. Didina şedea la geam şi asculta. S-a ridicat, scuturîndu-şi lenea. A auzit lăutarii mai aproape. Atunci a văzut ibovnica o umbră lungă mişcîndu-se în curte. A ţipat, astupîndu-şi gura cu pumnul: - Nu ştiu cine-i afară! S-a răcit pielea pe el. Muierea tremura. Pungaşul şi-a tras nădragii şi cămaşa. A scos şişul. Uşa s-a dat de perete şi în prag îl văzură pe Bozoncea. Luna îi lumina umerii puternici şi juca pe preşuri. Îl ţinea c-o mînă pe Gheorghe, care gîfîia asudat. Încă se auzeau lăutarii şi chiotul curvelor venind din urmă. - Aici erai, Paraschive? a întrebat starostele. Didina a căzut pe aşternuturi. A înţeles cel tînăr. Stăpînul s-a întors către codoş: - Asta o fi muierea lui, Treanţă, că tu mi -lai trimis la însurătoare. Şi -la plesnit cu pumnul de -la pus jos. Paraschiv s-a dat doi paşi înapoi, a apucat lama suriului şi-a aşteptat. De-abia se dezmeticise din plăceri şi o lene ucigaşă fl cotropea încă. Cataroiul rîdea sălbatic, clătinînd din pieptul lui uriaş. 305 - Zi, d-ăştia mi-eşti, ucenicule? Îi trecuse oboseala. La şoseaua Mandravelei, dăduse sluga cfr-ciumarului la o parte şi mînase el caii. Trap i-a adus. Nu mai putea să rabde gîndul de a-l şti pe Paraschiv în braţele ibovnicei. Îi părea rău că nu 1-a omorît, acolo, la circiumă, să nu mai ajungă pînă la ea. Aproape de casa Didinei, căruţa se împotmolise în noroi şi o luase pe jos, tîrîndu-l după el şi pe ăl bătrîn, mai mult mort decît viu. Îl privi pe ucenic şi alese locul unde să-l lovească. Strigă apoi la ceilalţi de afară, care se apropiau neştiutori: - Veniţi, mă, mai aproape, să-l vedeţi pe Paraschiv... Lăutarii cîntau repede, repede. Nicu-Piele juca în curte, de gît cu o coardă. Cînd urcară, tăcură speriaţi. Dumitru bătea ţambalul în neştire: clampa, clampa... Nu mai avea loc pe scările înguste şi se încălzea, mişcînd repede mîinile îngheţate. Pe urmă se auzi ţipătul muierilor.. » în odaie se făcuse frig. Lumina de afară poleia pereţii. Bătea în perdelele albe şi cădea ca o ploaie peste lucruri. Bozoncea strînse bine cuţitul său lung şi făcu doi paşi înainte. Paraschiv nu-i vedea faţa. Umbrele lor se mişcară încoace şi-ncolo. Starostele ocoli masa care-i despărţea. Cel tînăr se feri. În uşa deschisă mai apucă să-l vadă pe Sandu. Acesta se uita speriat la ei. Stăpînul ridică şişul şi lama luci scurt. Ştia că dacă-l aruncă, nu greşeşte. Caramangiul zvîrli şapca. Părul îi cădea pe frunte. Era ca o fiară, încordat şi fioros. Vorbi: - Ai uitat cine-i mai mare peste voi! Şase am îngropat pînă acum, Paraschive! M-auzi tu? Nu te uita că mi-a albit părul... Se făcu că trece pe o parte şi se azvîrli. Pungaşul se plecă. Pumnul călifarului căzu în gol. O clipă îl avu în mină. Putea să-l împungă dintr-o parte, dar oboseala nu-l părăsise încă. Parcă nu mai avea vlagă în el. Bozoncea se îndreptă de şale şi rîse, înfricoşat: - Scăpaşi, ucenicule... Dar ştia că şi el trecuse pe lîngă moarte şi furia îi crescu. Cel tînăr dădea îndărăt pas cu pas. Deodată simţi că nu mai are loc. Se proptise de un perete. Celălalt era aproape. Ridică cuţitul şi el văzu lama ascuţită deasupra capului, se plecă, dar de data asta nu mai scăpă. O fierbinţeală u aprinse şira spinării. Şişul lui Bozoncea îi spintecase spatele de la ceafă pînă la noadă. Dacă nu s-ar fi lăsat pe vine, era mort. Sîngele zbucni afară prin cămaşa tăiată. Paraschiv mai avu timp 306 I să se dea într-o parte şi să-l arunce pe staroste la pămînt. În mînă ţinea încă suriul. Ura îl copleşea. Se repezi la cel căzut, dar nu mai avu putere să lovească. Mîna îi era moale şi simţi cum i se scurge toată puterea din el şi înţelese că dacă nu fuge e pierdut. Se aruncă spre uşă, îl lovi pe Mînă-mică şi-l răsturnă. Frica îl gonea cu sîngele cttrgînd din el. Dădu la o parte curvele, care se înghesuiau pe scări, trînti ţambalul lui Dumitru şi alergă pe poartă spre cîmpul Mandravelei. Pe drum îşi rupse o mînecă de la cămaşă şi se legă cum putu la spate. Îl apucau căldurile şi se uita în urmă dacă nu vine cumva Bozoncea după el. Nu ştia încotro pornise. La pompă îl aştepta Gheorghe, plin de sînge şi el, tremurînd: - Scăpaşi? - Scăpai, leagă-mă tu bine... Codoşul văzu rana adîncă, pe marginile căreia sîngele se închegase. - Aoleu... - Taci, du-mă mai repede undeva la căldură. Ăl bătrîn îi apucă umerii zdreliţi şi-l purtă. Pe drum, Paraschiv leşină. -La dus în Crucea de Piatră la o ţiitoare a lui şi-a chemat un doctor să-l îngrijească. Dimineaţa, Treanţă tot mai tremura. În Caţavei se strînsese lume ca la urs. În zori, Stăpînul a scos-o pe Didina în curte în pielea goală şi şi-a desfăcut cureaua de la nădragi. A pus lăutarii să-i cînte. Ţiganii nu prea se îndemnau. Le-a arătat cuţitul. N-au avut ce face. Cîntau şi plîngeau de mila gagicii. O lovea Bozoncea, pornit. Pielea se făcuse vînătă, vînătă. Starostele o apucase de păr şi o îngenunchease între picioarele lui. Îi răsucise coadele bogate, s-o ţină mai bine şi-o plesnea pe spate şi pe faţă: - Na! Na! striga. Na, să-ţi ajungă! Ţi-a trebuit corditor, ai? Curvă fără saftea! Didino, mi-ai mîncat viaţa, Didino... Plîngea şi el şi nu se lăsa. Se răstea iar la lăutari: - Ce vă uitaţi, cîntaţi, că bag şişul în voi! Gagica se tîra pe zăpadă şi-l ruga: - Nu mai da, Bozonceo, nu mai da! Iartă-mă! Iartă-mă! Avea mîinile roşii de frig şi pe spinare i se băşica pielea. Stăpînul nu ostenise: - Mai na! Mai na! - Las-o! strigă Mînă-mică de sus, de pe trepte. 307 Starostele nu mai auzea. I se măriseră ochii şi-şi căuta cuţitul, să-i taie nasul ibovnicei. Îl durea rana de la mînă, că-l pălise şi pe el Paraschiv, şi furia fl orbi. Sandu a crezut c-o omoară şi s-a aruncat între ei: - Las-o! a strigat, c-o mai iubea încă. Las-o! Bozoncea a dat să-l lovească şi pe el, dar şutul s-a ferit cu dibăcie şi 1-a potolit. Piele a cărat-o pe Didina în casă şi-a gonit lumea strînsă pe la porţi: - Hai, uşcheală, fiecare la casa lui, că nu-i panoramă! Şi-a poruncit lăutarilor să cînte mai departe. Ţiganii nu mai puteau. Au fugit unul cîte unul... Mînă-mică a aprins focul, a şters sîngele de pe duşumele şi-a plecat în cartier după băutură. S-a întors cu cîteva sticle şi cu mîncare. În casa ibovnicei se încălzise bine. Curvele o înveliseră bine pe Didina în nişte cearşafuri şi-i făcuseră ceaiuri. I-au uns pielea cu untdelemn şi-au lăsat-o să doarmă. Către seară, s-a trezit gagica, cu trupul umflat. Ardea pielea pe ea şi-o ţineau junghiurile. A început să ţipe de durere. Şi-a pipăit fata lovită şi-a văzut cum îi mai curge încă sînge din buzele despicate. A plîns după aceea multă vreme, de ruşine şi de durere. Dincolo, Bozoncea privea lămpile albastre cu scîrbă. Piele îi turna pahar după pahar. Se simţea bătrîn, bătrîn, şi somnul nu-l mai cuprindea, îl usturau ochii şi liniştea odăilor îl făcea să urle. Cînd s-a trezit gagica şi i-a auzit ţipetele, 1-a cuprins din nou furia. Scrîşnea numai din dinţi şi muşca paharul. Îi venea să se ducă peste ea şi s-o jupoaie de vie. Mînă-mică i-a spus: - Lasă, Stăpîne, noi să fim sănătoşi, să punem laba pe ucenic, să-i plătim... Starostele nu-i răspunse. Se gîndea că o să vie vremea să-l vîndă şi ceilalţi. De-acum pierduse totul. Se răsti la Nicu-Piele: - Du-te dincolo şi spune-i să tacă! Să n-o mai aud! Da-n inima lui bătrînă o iertase, că-i era parcă mai dragă, nu putea s-o piardă, s-o lase altora, de-acum trebuia s-o păzească... Vreo două săptămîni zăcuse Paraschiv, cu fierbinţeli în trup, slăbit, mort aproape. Îl ţineau coardele ca pe un frate, că le plăcea tinereţea lui. Gheorghe nu se mişca de lîngă pat: - Cum e, mă puişorule? îl întreba cînd deschidea ochii. 308 Pungaşul avea o privire împăienjenită, tulbure. Abia vorbea de durere. Codoşul se ducea după doctor: - Scapă, mînca-ţi-aş ochii? - Scapă, n-avea nici o grijă, e sănătos tun. _ Se mai înveselea ăl bătrîn. Îi aducea vin negru, puterea ursului: - Ia, Paraschive, ia, nenică... Şutul se dezmeticise după aia. - Te doare? îl întrebase Gheorghe. - Niţel mă mai ţine în spate, dar nu-i nimic. Mă fac eu bine... Privea pe fereastră şi vedea acoperişurile caselor pline de zăpadă. - Oh, nu mai trece iarna asta... Îşi amintea noaptea aceea de pomină, fuga lui şi lumina rece a lunii, mirosul de sînge şi mai ales fierbinţeala loviturii, ura lui gîtuită şi leşinul care-l apucase. Dacă n-ar fi fost Treanţă, n-ar mai fi scăpat, -lar fi găsit starostele şi -lar fi terminat acolo, în cîmpul Mandravelei. Pe urmă s-a ridicat din pat şi-a început să umble. - Gata, spuse, putem să ieşim în treabă, Gheorghe... - Ce treabă, lasă treaba, mai odihneşte-te. Stai să dea primăvara şi mergem iar la groapă. Cel tînăr rîdea: - Eu am scăpat, dar să vedem, Bozoncea scapă de muia mea? Că era cît pe aici să-l mierlesc... - Astîmpără-te, Paraschive, că iar dăm peste nebun şi-o scăim la fas! E greu de doborît... - Ce să m-astîmpăr?! De-acum eu o să fiu mai mare, că e bătrîn, -lam văzut. Nu mi-e frică. Şi s-o pedepsesc şi pe Didina, că ea m-a vîndut şi m-a dat starostelui... Privirea lui se otrăvise. Încă din noaptea încăierării o bănuia de vînzare. Îşi aduse aminte de cîntecul pe care-l ceruse Stăpînul lăutarilor, la circiumă. Nu mai era nici o îndoială că fuseseră vorbiţi. Gheorghe se îndoia. - Eu nu cred. - Ce nu crezi? Ah, s-o prind numai... - Te-ai speriat tu... - Nu. Mi-a vrut moartea... Şi pe urmă mai liniştit: Să dai zvon printre pungaşi că vreau să fac bandă, să tflhăresc Griviţa, să-i învăţ 309 eu meserie! Iar la împărţeală, facem totul parte la parte! N-am să opresc un biştar mai mult! Că mie îmi place cu dreptate să fie... Codoşul s-a însufleţit: - Bine, am să dau ecsivă la caramangii că n-ai murit şi că-i chemi la prăduială... S-a dus şi-a spus printre oamenii lui. A auzit Bozoncea. Fiere era. Îi jură pieirea şi ucenicului şi ălui bătrîn. Aflase Nicu-Piele, aflase Sandu. Clătinau din cap: - S-a făcut rîios, vrea să treacă peste Stăpîn... Şi-n mintea lor se gîndeau că parcă s-ar fi dus după Paraschiv, că o să împartă totul cu dreptate, frăţeşte, dar le venea peste mînă să-i comande cel tînăr. Se cam saturaseră de staroste că-l vedeau bătrîn şi moleşit, fără poftă de lucru. Se încuia de la o vreme zile întregi cu ibovnica în casă. Şi fără el, ceilalţi erau parcă fără cap. Nu se mişcau. Lipsea şi Treanţă, n-aveau ponturi, o duceau prost. Mai dăduseră ei două-trei lovituri, ieşise slab. Acolea, cîte o maimuţă şi vreo patru ghiuluri, nimica toată. Gaborii tot pe capul lor şedeau. În primăvară, ce-i veni Stăpînului? Nu, că el o ia de nevastă pe Didina şi că vrea să-i facă nuntă să se pomenească. Vorbeau ăilalţi: - Să ştiţi că-i în anul morţii. I-a sucit de tot minţile gagica... A aflat şi Paraschiv. Parcă 1-a împuns cineva cu un cui în inimă. N-o uitase. -La chemat pe Gheorghe: - Treanţă, acasă la ea să mi te duci... - Mă omoară Bozoncea. - Gura, gîlmă, că te lovesc! Te faci luntre şi punte să-i vezi ochii. Spune-i că dacă ţine nuntă cu Bozoncea, vin de-o fur! Altfel, să te urmeze la mine, să-l lase... S-a dus codoşul. A pîndit vreo două zile, pînă a plecat starostele de acasă. Şezuse tot cu frica-n sîn, că, dacă -lar fi simţit Stăpînul, cruce-şi punea la cap. A dat buzna peste ibovnică: - Didino! Ţiganca a deschis uşa. -Cine-i? - Eu, Gheorghe. -Ce-i? - M-a trimis Paraschiv... 310 Cum s-a mai bucurat sufletul ei, dar nu s-a arătat. - Şi dacă? - Zice că să-l laşi pe Bozoncea, c-a auzit că-l iei cu cununie... Gagica îşi scutură cerceii şi părul negru. - Şi ce să fac? v - Să vii cu mine. Altfel, te fură şi-o să fie rău de tine... Cum ar fi plecat cu ăl bătrîn, dar carnea ei nu uitase bătaia. Şi, apoi, de unde ştia ea care e mai tare? Uneori se mai gîndise la noaptea lor de dragoste şi-o cuprinsese un dor de trupul tînăr al pungaşului. Atunci -lar fi lăsat pe staroste, dar şi mîndria ei de-a fi mireasă o ţinea. Care femeie n-ar fi vrut să poarte cununiile? Pe ea n-o dusese hoţul la biserică şi nu putea să scape o fericire ca asta. Şi parcă de cînd o prinsese la aşternut cu ucenicul, Stăpînul era mai drăgăstos. Nu ştia ce să-i mai facă s-o ţină în voie. A dat din umeri, uitîndu-se afară. Codoşul se grăbea: - Ce să-i spun? - Eu ştiu? Sînt în puterea lui Bozoncea, n-am ce face, să mă fure dacă poate... Gheorghe s-a încruntat. Cădea şi el la bănuială: - Didino, tu -lai vîndut atuncea, noaptea, pe Paraschiv... Ibovnica a început să se jure, speriată: - Să n-am parte de mama dacă-i adevărat! Ce, e nebun? - Nu-i nebun, ştie el ce spune. Am plecat, să nu-ţi pară rău... Şi-a lăsat-o nedumerită, înfricoşată. Cînd a auzit pungaşul răspunsul, iar i s-au aprins ochii de ura lui veche. - O s-o fur, i-a spus tovarăşului, s-o învăţ minte... Şi-a aşteptat în groapă nunta lui Bozoncea. Starostele se aşezase pe treabă. Îi trebuiau bani pentru petrecere şi se pusese cu jaful, ca în tinereţe. Luase Oborul, îl cutreiera, furase boi, dăduse buzna în case de negustori, le-adunase banii, el cu Sandu şi cu Piele, veseli amîndoi că se trezise Stăpînul şi că aveau de lucru. Cînd îşi făcuse suma, şi-a scos şi galbenii ascunşi de-i avea de la un omor şi i-a pus la bătaie. A cumpărat Didinei rochii scumpe, a tocmit doisprezece lăutari, trăsuri, şi-a făcut haine de ginere, pantofi, a îmbrăcat şi casa miresei în lucruri noi şi în curte a aşezat un butoi cu vin, a întins masa şi-a trimis vorbă şuţilor din Grant şi din 311 Mandravela, caramangiilor, hoţilor de lemne de la gara Filaretului, să vie cu mic, cu mare, că se cunună cu a lui. De dimineaţă plouase în duminica aceea. Nişte vecine o ajutaseră pe ţigancă să strîngă lucrurile, să nu le strice potopuLFusese o ploaie repede şi caldă, apoi ieşise soarele. Iar au aşezat scaunele sub duzi. În casă, muierile o găteau pe gagică. Bozoncea se învîrtea de colo pînă colo, fără treabă. Se îmbrăcase în haine negre şi dăscălea lăutarii, ce să-i cînte şi cum să-i strige la masă darurile. Nerăbdător şi vesel, se mai uita cum potriveau croitoresele rochia miresei şi îi era şi mai dragă ţiganca. Didina se privea neliniştită în oglindă. Avea o inimă rea şi se gîndea la vorbele lui Gheorghe. Parcă ar fi vrut să nu se întîmple nimic, să o ducă Stăpînul în linişte la biserică, s-o cunune popa şi s-o vadă lumea că e de-acum femeie cu bărbat, la casa ei. Cînd s-a făcut ceasul plecării, a ieşit îmbrăcată într-o rochie albă, cu cununiţă în părul ei aspru, frumoasă, frumoasă, de se bucurau şi lăutarii privind-o. Pe Sandu îl uitase Dumnezeu lîngă poartă, cu ochii pe ea. S-au urcat în trăsuri. Naşul în faţă cu mireasa, unu Praporgicu, de furase şi el în tinereţele sale, prieten cu Bozoncea, arătos, că avea bani din gros, şi pe urmă naşa, nevasta lui, cu starostele. Într-a treia trăsură, veneau Mînă-mică şi cu Piele, gătiţi, cu obrazurile rase proaspăt, băuţi puţin, să aibă chef. Caii mergeau greu prin noroi şi Stăpînul striga la birjari: - Daţi-le bice, că mă grăbesc! Didina se chircise pe pernele moi şi se uita cu grijă cînd într-o parte, cînd în alta. Naşul îi spunea: - Ce, ţi-e frică? De, că nu mai ai şaisprezece ani şi-ai stat cu el în pat... Soarele strălucea vesel deasupra, şi în oţetarii Caţaveiului se zbăteau vrăbiile gureşe. Toată mahalaua era la porţi şi-o privea pe ţigancă. Bozoncea se gîndea că lăsase casa pe mîna lui Mitică Ciolan, care trebuia să fie cu ochii-n patru pe lăutari, să nu-i facă vreo pagubă, că aveau şi ăştia mînă lungă. Abia aştepta să se dea jos din trăsură la biserică, să-l vadă şuţii cu mîndreţea lui de gagică. Cînd să iasă cu trăsurile din Caţavei, unde întorceau tramvaiele şi începea drumul pietruit, le-au ieşit Paraschiv înainte, cu Gheorghe şi 312 cu vreo trei patru haidamaci, adunaţi de ăl bătrîn pentru treaba astă. Atunci erau scăpaţi din puşcărie şi puşi pe omor. Luaseră fiecare cîte o trăsură sub ochi şi scoseseră cuţitele. Pungaşul a strigat de departe lui Sandu şi lui Nicu-Piele: - Mă, hoţilor, mă! Am venit s-o iau pe Didina şi s-o fac mireasa voastră. Vouă v-o dau mai întîi, dacă mă lăsaţi să-i iau inima-a şuriu prostului ăsta bătrîn de ginere... A auzit starostele. S-a ridicat drept în trăsură, galben şi furios. Şi-a căutat şişul sub hainele lui grozave. Încremeniseră şi birjarii şi hoţii ăilalţi. Didina îngheţase în braţele naşului, că ştia ce-o aşteaptă. Paraschiv era cît cerul, suit pe malul de pămînt din marginea drumului. În picioare avea pantofi roşii, cu feţe albe, de hubăr, legaţi cu şireturi de piele, semn că nu mai asculta de nimeni. Numai pentru asta ar fi trebuit să-l omoare Bozoncea. Cel tînăr se aruncă înaintea trăsurilor. Numai Nicu-Piele s-a azvîrlit jos şi s-a repezit la Paraschiv. Pînă să-l apuce bine, 1-a spintecat pungaşul rîzînd. Cînd i-a văzut sîngele curgînd în noroi, a chiuit o dată la ceilalţi. Venea lumea puhoi. Nu mai era timp de pierdut. A strigat la Gheorghe: - Ia-o, Treanţă, pe mireasă, că eu am o răfuială cu Stăpînul! Şi s-a urcat pe scara trăsurii. Nevasta lui Praporgicu s-a băgat între ei. Dintr-un pumn, pungaşul a pus-o jos. Starostele s-a ferit într-o parte. Din faţă se auzeau ţipetele naşului. Hoţii s-au privit o clipă drept în ochi. - Gata, Bozonceo? a întrebat ucenicul. Privirile lui verzi îl străpunseră înaintea cuţitului. Călifarul a ridicat repede pumnul, să dea lovitura sa. Paraschiv i-a apucat braţul şi i 1-a răsucit. Suriul starostelui a căzut. Era ca şi mort. A strigat: - Nu mă lăsaţi, mă! Sandu n-a mişcat. Parcă-i luase Dumnezeu puterile. Stăpînul a încremenit. Cel tînăr îl mînca din ochii lui veninoşi. Dintr-o lovitură i-a găsit inima. Sîngele hoţului a ţîşnit cald şi roşu pe mîinile subţiri ale lui Paraschiv. Bozoncea s-a prăbuşit pe pernele trăsurii, horcăind. În timpul ăsta, Gheorghe aruncase pe birjar jos de pe capră, dăduse-n Praporgicu şi-o luase pe Didina în braţe, purtînd-o peste noroi, la trăsura în care şedea Mînă-mică. - Mergi, mă, cu noi? 1-a întrebat codoşul. 313 - Merg, c-avem acum alt stăpîn.... - Atunci ajută s-o ducem pe Didina la maşină, c-am venit cu taxiuri, haide, mai repede... Se adunase lume împrejur si abia au mai avut timp să se strîngă. S-au suit în maşini si-au fugit. Degeaba au aşteptat hoţii Filaretului la biserică. Nunta n-a mai venit. Naşii s-au întors tîrziu la casa ibovnicei, să spună lăutarilor să nu mai cînte, că s-a spart petrecerea, şi furaseră pungaşii mireasa, si-l tăiaseră pe ginere. Într-o trăsură, Praporgicu îl desfăcuse pe staroste la cămaşă şi-i căuta rana. Bozoncea avea obrazul vînăt. N-a mai trăit decît pînă la poarta gagicii. A mai apucat să bolborosească: - Să mă duceţi cu lăutarii la locul meu, că mi-a plăcut... Sîngele curgea din el şi ochii i s-au împăienjenit. A mai văzut cerul ca scrobeala de rufe si duzii Caţaveiului, plini de păsări şi ţipăt. Nasul plîngea pe umărul lui §i-i strîngea mîna rece: - Mă frăţioare, nu muri, mă, că ai nuntă azi, nu muri... Şi-n loc de văl de mireasă, vecinele au pus la poarta Didinei o treanţă neagră, pe care-o bătea vîntul primăverii. Pînă seara au ocolit mahalalele ca să-şi piardă urmele de sergenţi si, cînd s-a întunecat bine, au coborît în groapă, la loc sigur, plătind şoferilor, oamenii lor. Gheorghe a făcut un foc mare şi-a dat-o Paras-chiv pe gagică pungaşilor s-o mîrlească, s-o facă poştă, cum le fusese vorba. Şi lui Sandu-Mînă-mică, pentru că a lui fusese şi-o mai vrea, şi celor noi, gaşca ălui bătrîn, şi lui Gheorghe, cît nu mai avea el puteri. Plîngea Didina c-o pîngăreau caramangiii, dar cel tînăr n-avea milă, că-l vînduse. Degeaba striga ea: - Nu mă lăsa, sufletu meu, că a ta sînt de-acu... Pungaşul fuma numai, auzindu-i suspinele, $i-n carne îi creştea dorul după trupul ei, c-o iubea, dar trebuia s-o pedepsească pentru că nu venise cînd o chemase el si că-l dăduse starostelui. Praf i-au făcut rochia de mireasă. În noaptea aia, Paraschiv le-a cerut jurămînt la toţi. A înfipt în pămînt cuţitul cu care împunsese inima lui Bozoncea si le-a zis: - De-acum eu sînt ăl mai mare peste voi! Cine s-o ridica peste mine, de mîna mea mierleşte! Asta vă spun. Să m-ascultaţi şi la bine, si la rău, si ce-oi avea, cu voi împart! La fel pentru toţi! S-a înţeles? 314 II Ăilalţi -lau privit cu frică. Flăcările u luminau faţa slabă, si privirea lui rea se plimba pe ei, să-i scormone în suflete. Au simţit hoţii altă putere. Didina tot mai plîngea alături, strîngîndu-şi rochia ruptă şi murdară. - Iar tu, s-a răstit Paraschiv la ea, dacă mă mai vinzi vreodată, ştii ce te-aşteaptă! Ceilalţi rîdeau gros. Numai Sandu se gîndea că în sufletul lui tot o mai ţinea pe muierea asta batjocorită pe care i-o furaseră alţii. I-a întins pe furiş mîna si-a mînguat-o. Gagica i-a aruncat scîrbită degetele. Era deselată de dureri şi-i vîjîia capul. De-acum se dusese liniştea ei, trebuia să-l urmeze pe Paraschiv şi la viaţă, şi la moarte, roaba lui era... Vecinele au chemat poliţia, au sosit comisarii, au cercetat cum -lau omorîţ pe staroste şi -lau dus la Morgă, cu Nicu-Piele alături, i-au despuiat, le-au făcut autopsia şi i-au trimis înapoi după ce ţinuseră şcoală pe ei. Praporgicu 1-a îngropat şi pe el, şi pe hoţul lui de tovarăş. A cheltuit parale multe, a tocmit dric clasa întîi şi-a chemat lăutarii. - Nu i-aţi cîntat la nuntă, barim să-i cîntaţi acum, la înmormîntare, că aşa a vrut... PUngea Mitică Ciolan: - Ce cumsecade era, ce bani i-am mîncat noi, săracul! Cum petrecea el... Plîngeau şi Dumitru, şi Neacşu. Numai Anghel se ţinea mai bine. Au pornit dricul după trei zile spre cimitir. În urma morţilor păşeau pungaşii Mandravelei si hoţii de la Filaret. Aduseseră flori si erau încliftaţi ca domnii. Iar se adunase lumea grămadă. Veniseră cu mic, cu mare, să-l cinstească. Tot Caţaveiul mirosea a salcîm si prin grădini era o troieneală de flori, albe si bogate, pe care atunci le scutura boarea lui aprilie. Lăutarii cîntau în convoi ce-i plăcuse Stăpînului la viaţa lui: La şalul cel negru, PIfngeam ta tăcere, Of, mama mea, Că nimeni nu mă mai iubea... Şi mucede ziduri deasupra M-acopereau, Of, mama mea, 315 Iubită avusesem, se duse şi ea... Străin sub bolta cea rece, Timpul ce trece, Cum aşteptam, Of, mama mea! Dase un plîns în pungaşi şi drumul nu se mai isprăvea. Ţiganii băteau măsurile repezi ale geamparalelor. Unde era el, starostele, unde era Oacă, să joace cu Nicu-Piele tot pe vine şi-n călcue! La cimitir a citit preotul o slujbă şi au pus coşciugele în pămînt. Naşul se ţinea de crucea lui Bozoncea şi hohotea: - Murişi, neică, murişi... Plîngeau şi coardele de veniseră de hatîrul lui Nicu, gagicile lui din cartiere, plîngeau şi finii lui Praporgicu. Cînd au început să cadă bulgării pe lemnul puternic care adăpostea trupurile hoţilor, a fost un vaier. Naşul a împărţit bani la copiii din jur, a plătit groparilor şi şi-a luat nevasta acasă. Nu mai spunea nimeni nimic. Din spre gura gropii se ivea Tudose cu toporul lui înfipt în buturugă strigînd „Sparg la lemn, sparg la lemn, sparg la lemn". Stere La amurgit, lucrătorii se întorceau de la fabrică. Aveau sufertaşele goale. Nevestele, în păr la porţi, să le ia sculele. Tot atunci veneau şi zidarii, şi meşterii. Lăsau ferăstraiele şi mistriile şi intrau în curţi, lătraţi de cîini. Femeile aduceau ligheane pline de apă. Ei îşi adînceau tălpile crăpate şi negre, să se răcorească. Peste Cuţarida se lăsa o ceaţă ca scama de păpădie. Mirosul mămăligii abia răsturnate umplea mahalaua. Prin magazii, se aprindeau focurile. Copiii erau trimişi după ţuică. Muierile răsturnau ceaunele pe mesele mici, cu trei picioare. Băutura era tulbure şi ardea cînd o dădeau pe gît. Zidarii mîncau dumicînd, osteniţi. Ciorba acră luneca pînă în măruntaie. Era caldă şi bună. Lîngă neveste se gudurau dulăii, aşteptînd oasele. Era ceasul sfînt al cinei. Se auzeau cîntecele leneşe de seară ale cocoşilor. Spiridon spărgea cîte o ceapă cu pumnul lui mare şi negru, răsufla adînc, îşi privea cu dragoste băieţii cei mici, întreba de Ene, apoi se apuca să înfulece. Alături, Goşnete lăsa calapoadele, îşi tăia o roşie cu cuţitul ascuţit cu care spinteca tălpile şi muşca dintr-un codru de pune. Mariţa îl chema pe Oprică. Golanul de copil nu răspundea. Aştepta cîteva clipe să-l audă alergînd cu picioarele lui desculţe peste maidan, apoi se aşeza şi ea la masă. Din vecini, mirosea dulce şi ameţitor a usturoi. Lîngă lămpi roiau ţînţarii. Cîte o bătrînă ridica şervetul uns cu urmele gurii ştirbe, să alunge gîngăniile. De la Stere se auzeau cîntecele muşteriilor. 317 Toamna, cîrciumarul aducea un vin albicios, dulce ca morcovul. Nu mai şedea unul acasă. Sîmbătă seara luau leafa. Cine nu se oprea întîi la Stere, după ce mînca, se lega la izmene şi, în papuci, iute să nu i-o ia altul înainte, la negustor. Nevestele rămase acasă scoteau din magazii albiile mari de rufe, le umpleau cu apă fierbinte şi îşi spălau copiii pe cap. După ce le frecau buricul cu untdelemn, îi înveleau în ţoale, punîndu-i să se închine şi să pupe icoanele cu margini de lemn în care mişunau cariile. Schimbau apoi aşternuturile pline de petice şi pernele dolofane. După asta, femeile goleau căldările şi se primeneau. Aveau fuste albe şi ciorapi de bumbac cum e rugina. Se legau cu panglici roşii luate de la încuietorile şifonierelor şi îşi ungeau părul cu gaz. Erau frumoase nevestele lucrătorilor sîmbătă seara, cu ochii înroşiţi puţin de săpun şi mîinile curate ca albuşul de ou. Copiii adormeau repede şi ele plecau după bărbaţi, să-i caute la bărbierit sau la drojderie. Frizeria lui Tilică era plină. Toţi bărbaţii din mahala se tundeau atunci. Meşterul îşi luase un ucenic şi doi lucrători, dar acestora le plăcea mai mult mandolina. Lucrau cam în silă, şi asta-l supăra, pentru că, spunea el, mandolina-i mandolină şi meseria, meserie. Muierile priveau prin geamul aburit şi, dacă zidarii nu erau la frizerie, o luau spre cîrciuma lui Stere, să-şi aştepte bărbaţii la întuneric. Meşterii erau arţăgoşi şi cîntau. Atunci îşi băteau nevestele. Din nimic se aprindeau. Le plesneau cu palmele lor grele peste faţă. Apoi le jucau în picioare. Zidarii luau cozile ţigăncilor în pumni şi le smuceau sălbatic. Toată mahalaua era un vaiet. Ţipa a lui Ghiula, ţipa a lui Şandor. Îl apucau şi pe Matei dracii. O tăvălea toată casa pe-a lui. Pînă a doua zi se împăcau. Duminica, bărbaţii le scoteau pe muieri la plimbare, pe la rude. Femeile aveau rochii de stambă verde cu buline şi pantofi cu toc înalt de lemn, prinşi cu barete de piele. Sub mînecile lungi îşi ascundeau vînătăile. Călcau mîndre lîngă meşterii tăcuţi şi mahmuri, în hainele lor călcate prost, ţepene şi scurte. Ii strîngeau pantofii cu boturi ascuţite, pe care-i purtau numai la zile mari, şi li se făcea iar sete. Se uitau pe furiş la neveste, ei le băteau, ei le iubeau! Treceau Griviţa, ţinîndu-se de mînă, cu copiii alături, privind galantarele negustorilor. Ocoleau halta trenurilor şi mergeau în alte 318 cartiere, la naşi sau la fini. Îi apuca noaptea de vorbă. Hainele se mototoleau de căldură pe ei, se desfăceau la gît încinşi de zăpuşeală şi porneau înapoi. Lunea se sculau devreme şi plecau la muncă, tot osteniţi. Unora le crescuseră băieţii. Îi însurau. Se ridicau şi fetele de măritat. Le rămăseseră rochiile scurte. Iarna le îngheţau ţurloaiele. Duceau zidarilor de mîncare la schele. Salahorii le pîndeau pe după grămezile de nisip. Şuierau printre dinţi: -PstîFată! Le dăduseră ţîţele. Se făceau că n-aud. - Fată! A lui Tuluc! Mă, frumuseţe de judeţ! Ele, de loc. Fugeau. - Dar-ar boala-n ochii tăi! scuipau hăndrălăii. Cînd se măreau, aşteptau lucrătorii în drum, să se înghesuie cu ei, rizînd şi spunînd de ale lor. Mai venea cîte una plină de sînge acasă. Şedea ascunsă, să n-o vadă nimeni. Se spăla şi se culca furiş, dar de om nu se lăsa. Taţii ieşeau după ele şi le ocărau. Fiecare pe-a lui: - Îţi arde pipota, ai? îţi dau eu ţie! - Te omor dacă te mai prind! îţi miroase a bărbat? - Căţea! Semeni cu mă-ta! Nu scăpa una nebătută. Aveau mînă grea meşterii. Loveau cum aşezau cu mistria. Spre primăvară, toată mahalaua era un ţipăt. S-aprindea jarul în fete. Lepădau trenţele groase de iarnă şi le jucau ţîţele în bluzele de atică. Se ridicau mereu altele. Creşteau lungi în picioare ca berzele, cu mijlocul subţirel, firave de le bătea vîntul, cu ochii aprinşi de poftă. Cînd venea vreuna cu burta mare la părinţi, abia o scăpau vecinii de sub picioarele lor. Nu glumeau lucrătorii! Degeaba voiau să le crească în frica lui Dumnezeu. Ei, toată ziua la muncă, de unde să aibă şi grija copiilor? Şi apoi trăiau laolaltă! De la şapte ani, zidarii îşi luau băieţii la meserie. - Pe al meu nu-l fac popă, spunea meşterul Tuluc, să-l învăţ cu cărămida! Şi ca el gîndeau mulţi. La şcoală îi trimiteau de frica învăţătorilor, dar după un an, doi îi opreau pe schele: - Lasă, ţîcă! Stai lîngă varniţă! Acolo se ridicau. Între salahori şi ţigănci. Dormeau cu ăi bătrîni şi le învăţau mascările. Înjura unul, copilul zicea la fel a doua zi. Noaptea 319 deschideau ochii şi vedeau ţigăncile despuiate în braţele bărbaţilor. Pe la treisprezece ani se uitau la surori sub rochii. Cîte unul, nărăvit, u învăţa: - Ce-i ăsta, mă? - Buricu! -Da asta? - Mi-e ruşine. - Spune, ţîcă! - Nu zic. - Zi-i, că te bat. - Halal! rîdeau zidarii în cor. - Dar mă-ta ce-are? -Nţ! - Spune, ţîcă! Iar rîdeau salahorii. Tot de la ei luau ţigări şi învăţau să tragă mahorca-n piept. - Ţine de urît, ziceau. Pe la paisprezece ani erau galbeni şi necrescuţi. Muşca oftica din pieptul lor. Mai mureau, asta era viaţa. Dar aveau o zi a lor meşterii, sîmbăta, cînd puteau să petreacă, să risipească, să cînte şi să se îmbete. Erau împăraţi! La patru lăsau mistriile, se spălau, îşi îmbrăcau cămăşile peticite şi se adunau sub schele, aşteptînd banii pe care-i împărţeau meşterii. Hîrtiile albastre foşneau plăcut şi miroseau bine. Le împătureau şi le ascundeau în buzunare. Treceau pe la frizer, îşi dădeau bărbile jos şi se opreau la cîrciumar. Beau secărică cot la cot cu băieţii de-i ajutau, a lor era lumea! Prin faţa prăvăliei, treceau fetele. Măscilite, date cu roşu, parfumate cu odicolon. Mergeau la baluri în Griviţa sau la Tarapana. Erau îmbrăcate cu ce aveau mai bun. Îşi puneau cercei în urechi şi mărgele la gît. Voiau să placă bărbaţilor. Salahorii strigau după ele din uşa prăvăliei, cu ţoiurile în mînă: - Un' te duci, fă? - Mă urîto, dă-te alături, hai de cinsteşte-un rachiu cu noi! - Firo, vezi că-ţi cad ciorapii... 320 Ele nu întorceau capul. Glonţ mergeau, chemate de viorile lăutarilor. În mahala răsunau gramofoane, şi pma tîrziu se simţea bucuria sfîrşitului de săptămînă, a sîmbetei... Numai Stere cu a lui nu se odihneau pînă luni de dimineaţă. Să cari şi să nu mai isprăveşti, că se mărise mahalaua şi nu mai prididea. Nici cu băieţii de prăvălie nu dovedea, că-şi mai luase unul. Trebuia să fie cu ochii-n patru să nu-l înşele careva, să plece neplătit. Lina avea şi grija copilului, mai intra în casă să vadă ce face, că începuse să umble şi să vorbească; ca mîine, se gîndea negustorul, venea timpul să-l dea la şcoală. Ar fi închis mai devreme, dar cum să te-nduri să dai cu piciorul banilor? In doi ani îşi ridicase şi un depozit de lemne în spatele cîrciumii, iarna vindea cu suta de kilograme nenorociţilor, ieşea şi din treaba asta ceva. Şi de cînd vedea cum se întinde cartierul, îl apucase o poftă şi mai mare de bani. Nu se mai uita. Îşi aducea aminte de cuvintele jupînului: „Stere, lasă-i pe alţii să petreacă, o să vie şi timpul tău! Cînd ai să ai franci, să nu poţi să-i numeri, să vezi ce bună ziua capeţi!" Paralele se strîng singure dacă ajuţi şi tu. Nu-şi mai scotea nevasta la plimbare. Sărbătoare, zi de lucru, Lina trebuia să păzească tejgheaua, să fie cu ochii pe muşterii. El mai mult pe drumuri era. Ba după lemne, ba după vin. Învîrtea miile cum te-ai juca, aşa, cu chibritele. Datorii nu mai avea. Punea leu pe leu, să strîngă o sumă mare, să-şi cumpere un loc cu vad în Griviţa. Dar pînă atunci mai era! Trebuia să toarne apă mai multă în vin, să nu ia în seamă strîmbăturile gunoierilor. Ce-i păsa? Mila nu face casă bună cu pricopsiţii. Şi pielea ar fi luat-o de pe clienţi, bani să iasă, că fără cincizeci de mii de lei nu mai scotea capul din Cuţarida! Iarna, uda lemnele cu un furtun, să îngheţe şi să atîrne mai mult la cîntar. Nu se uita că, în loc de o sută de kilograme, dă cu zece mai puţin. Muierile îl blestemau, îşi auzise vorbe, dar ce-i păsa? Seara, după ce lăsa obloanele, se apuca să-şi numere cîştigul. Şi parcă-l mînca un vierme pe dedesubt. Să fi fost în altă parte, ar fi scos de trei ori pe atît. Avea un plan pe care nici muierii nu i-l împărtăşise. Dacă ar fi găsit ce-i trebuia, ar fi vîndut casa şi locul, şi-ar fi acoperit ce cheltuise, că locurile în Cuţarida se vindeau acum altfel, mai scumpe, de cînd începuse primăria să paveze străzile şi să tragă tramvaiul electric încoace, către şina Constanţei şi dughenile de la Tarapana. 321 1 Oraşul înainta spre mahalale. Mereu se ridicau alte case din cărămidă, şi pe zidurile încă umede se aşezau firme noi. Nu se putea spune că le merge tuturor la fel. Erau luni de cînd şedeau şi zidarii, şi-atunci nici negustoritul nu mai mişca. Unii proprietari lăsau pereţii netencuiţi. Ba, spre Filantropia, se încinseseră şi cîteva prăvălii. În octombrie care trecuse a dat şi un potop de ploaie peste Cuţarida. Prăpădul începuse devreme. Pe la prînz cerul se albise tot. Dinspre margini se adunau norii, vălătuci-vălătuci. Apoi s-a iscat un vînt. Gutuile galbene se scuturau în grădini. Muierile alergau prin curţi după rufe. Le luase vijelia cu prăjini cu tot. Alergau şi ocărau. Mariţa se păruise cu o vecină, că li se încurcaseră trenţele. Maidanul fusese cosit de scaieţi. Pămîntul aspru şi tare gemea sub biciul vîntului. Peste malurile galbene fulgerele brăzdau cerul. Vîntul se ogoise de la o vreme. Se făcuse linişte. Încremenise şi firul ierbii. Cerul întunecat căzuse jos. De departe se auzeau bubuiturile surde ale furtunii. Femeile simţiseră răceala ploii care venea. Strînseseră la repezeală ţoalele de pe afară. Cîrciumarul a tras obloanele şi a aprins lămpile. Picături mari şi grele, ca o grindină, se năpustiseră peste locul sălbatic. Se făcuse frig. Bolţile se despicaseră. Apa apăsa pe acoperişuri. Muierile aprinseseră candelele. - Doamne, Maica Domnului! Scapă-ne, Doamne! se rugau. Întîi s-au umflat şanţurile. Apele gîlgîiau sub geamuri. Drumul rampei era tot un nămol, o clisă neagră. Dinspre mahalaua ceferiştilor se scurgeau şerpi galbeni de gunoaie. Pînzele ploii măturau totul. Luaseră gardurile şi bulumacii, care se rostogoleau spre adînc. Balta se umflase şi clocotea. Puhoiul se lăţise, apăsase pereţii de lut, turtise magaziile lucrătorilor şi cărase vreo două acoperişuri. Sipcile subţiri se frîngeau, purtate de valul greu. Apa urcase pînă la ferestrele înguste, se strecurase pe sub cercevele şi intrase în odăile pardosite cu lut. Femeile aruncau lucrurile pe paturi şi pe scaune, plîngînd, cu copiii de mînă. Măritei îi luase preşurile. Lui Matei potopul îi urnise dulapul cu scule. Meşterul, numai în izmene, alerga cu Petre, tinînd nişte prăjini în mînă, să-l oprească. Cizmarul abia adunase pantofii clienţilor. Ploaia îi furase calapoadele, care pluteau spre rampă. Într-un tîrziu, ploaia ostenise. Mai bătea rar şi rece. Stere privea de pe scările lui de piatră mahalaua înecată toată sub o gîrlă galbenă. 322 Apa bătuse şi la geamurile pivniţei lui. Ieşiseră copiii s-adune coteţele, suiţi în albii. Apele scăzuseră. Locul rămăsese dedesubt, negru şi moale. Oamenii au sărit, cu mic, cu mare, să dreagă stricăciunile,*Au bocănit pînă seara. Lui Chirică i se surpase un perete. Fetele alergau după chirpici, să-l lipească la loc. La Spiridon potopul dărîmase o magazie, iar la zidari căzuseră ferestrele. Cînd s-a uitat cîrciumarul mai bine, a văzut că apa intrase şi la el în pivniţă. Pînă la gură se umpluse beciul. Butoaiele se mişcau greoi în nămolul gros. Şi-a chemat nevasta şi băieţii de prăvălie. Pînă a doua zi au scos afară găleţile pline. Se deşelaseră. Stere înjura în gura mare că prea umblau încet. Cu chiu, cu vai, a pus iar poloboacele în picioare. Vinului îi pasase. Vasele se şubreziseră. A trebuit să le pună papură nouă. A pritocit băutura. Făcuse floare şi căpătase o acreală. Se strîmbau muşteriii. Rămăseseră şi zidurile cu o mucezeală. A adus meşteri, a uns cărămida cu catran, să nu se întindă răceala la pereţi. Casele lucrătorilor se dărăpănaseră. Căpătaseră o coşcoveală şi o spuzeală verzuie de igrasie. Mucegaiul urca pe neştiute. Iarna aceea degeaba au ars zidarii focurile. În odăi rămăsese un frig ascuns şi un miros de putregai. Pereţii nu mai prindeau varul, care se fărîmiţa şi cădea. Cîrciumarul îşi spoise casa pe afară, să nu se mai cunoască urmele prăpădului. - Uite ce face banul! spunea acarul lui Spiridon. Parcă pe casa lui n-a plouat! Şi privea la odăile lui. Acestea aveau pe afară dungi albăstrii ca floarea de oţet, deschise pe margini şi întunecate spre pămînt. Cînd dădu zăpada, bălegarul proaspăt îngheţă şi pervazele se surpară. Noaptea, frigul se strecura pe sub cercevele. Oamenii se strîngeau unul într-altul. Noroc că erau mulţi şi din răsuflare se mai încălzeau. În casa lui Stere, ardeau godinurile, nu se cunoştea... Cîrciumarul n-avea cînd să se mai gîndească la necazurile altora. Umbla după vin ba la Buzău, ba la Focşani, că negustoritul aşa este, nu trebuie să tragi în acelaşi loc. Omul, cît e el de bun, se face al dracului dacă-i tot dai. Pe la Drăgăşani trecea o dată la cîteva luni, încărcat cu daruri pentru ibovnică. Cînd se întorcea, Lina nu se mai 323 Înţelegea cu el. Ce-i făcea Voica, cum îi sucea minţile, se schimbase, începuse s-o bată din nimic. Să fi spus o vorbă, era mare lucru, dar femeia tăcea. Stere căuta pricină, ba nu-i plăcea cum măturaseră băieţii, ba că lipseau din banii prăvăliei, n-avea cum să-l împace, că, dacă bărbatul vrea să găsească cusur, îl găseşte! Nevasta s-a speriat. A vorbit şi cu a gunoierului: - Ce-i fac, coană Aglăiţo, că s-a pus nebunul pe capul meu, de mă pisează în bătăi. Cum vine de la drum, nu se mai uită la mine! Bătrîna s-a gîndit ce s-a gîndit, a clătinat din cap şi i-a spus: - Mutu tău s-a-ncurcat cu vreuna pe unde se duce. De cînd îţi tot spun eu şi nu vrei să m-asculţi! Hai la ghicitoare, să se uite ea-n cărţi, să vadă ce-i şi să ţi-l dezlege... Coana Mariţa şedea într-o casă de lut, spre uliţa zidarilor. N-avea nici gard, nici poartă, numai nişte uluci putrede, căzute. Încă spunea Spiridon: „Aşa păţesc curvele astea de-au petrecut la tinereţe cu hăndrălăii! Le pedepseşte Dumnezeu pentru cîte case au stricat şi cîte muieri au lăsat pe drumuri!" Şi asta cam aşa era. În tinereţe, coana Mariţa fusese femeie frumoasă. O ştia lumea. Trăise cu negustori, numa-ntr-o petrecere o ţinuse. Cîţi bărbaţi n-o avuseseră dragă şi cîte parale nu prăpădise! Umbla pe vremea aceea numai cu trăsura, nu se uita unde se duc banii. Ba, unul Vasile Cudalbu, de învîrtea afaceri peste afaceri, îi făcuse şi o casă cît o corabie, plină de lucruri de preţ, în care muierea se lăfăise ani de zile. Dar tinereţea ca şi averile n-au viaţă lungă. Negustorul dăduse faliment, îî vînduse odăile şi-o lăsase goală puşcă în stradă. Cînd s-a deşteptat coana Mariţa, avea şi un copil de crescut. Greu lucru! Cu ce-i mai rămăsese, cu ce-au mai ajutat-o prietenii cei vechi, abia şi-a încropit două odăi în Cuţarida. Ştia să facă farmece, să întoarcă bărbaţii la casa lor şi se uita în cărţi cum te-ai uita pe fereastră. Să fi privit la ea, tot mai vedeai urmele vechii frumuseţi. Avea încă nişte ochi negri care ardeau şi mîini nemuncite, îngrijite cu sîrguinţă. Şi băiatul ei, Oprică, o icoană de copil! Frumos, frumos şi-al dracului! N-o asculta. Se înhăitase cu hoţii. La început o dusese greu, pînă au aflat-o fetele mahalalei că ştie să facă de dragoste. Dădea-n bobi, punea argintu-lviu şi-l trimitea pe şina tramvaiului ibovnicelor, pe mulţi îi adusese înapoi la rostul lor. 324 Ba, cîte o muiere înşelată, mai cîinoasă, dacă nu-i ajutau acatistele date la biserică pentru îndepărtarea spinului de la inima bărbatului, la ea venea, c-o puică albă. Coana Mariţa o spinteca la miezul nopţii şi-i scotea maţele afară. Se zicea că orbeşte ţiitoarele, le sluţeşte cu vrăjile ei, Doamne fereşte de asemenea lucruri! De Anul nou învăţa codanele să se despoaie în faţa oglinzilor cînd cîntau cocoşii a doua oară, să-şi vadă logodnicii, iar la Bobotează topea cositor într-o ceaşcă şi ştia dinainte dacă-ţi vine vreo boală sau vreo năpastă. Avea descîntecele ei cu sînge de nouă fraţi, scotea junghiurile cu foarfecă înfiptă lîngă uşorul uşii, sculase pe mulţi din morţi, zidarii la ea veneau, nu chemau doctorul. Cînd se deocheau copiii, mamele la coana Mariţa alergau într-un suflet. Ea-şi punea broboada de lînă pe umeri, şi, numai în papuci, sosea, lipa-lipa, să scoată răutatea de unde se cuibărise. Căuta focul, apuca repede cu un cleşte cîţiva cărbuni, stingîndu-i într-o căldăruşă, şi bolborosea cu capul în piept: Fugi, deochi, Dintre ochi, Peste nouă ţări şi nouă mări, Unde popa nu toacă, Cîinii nu latră, Fata mare nu se mărită, Că acolo te-aşteaptă, Cu mese-ntinse, Cu făclii aprinse... i . Să rămfie cutare Curat, Luminat Ca steaua din cer, Ca rouă din cfmp, Ca sfînta tămfie! Da apoi copiilor să bea de trei ori din apa descîntată şi ieşea afară, căutînd un cîine pe care o arunca, zicînd: - Aşa să fugă deochiul, cum se scutură dinele de apă! Linei îi fusese ruşine să se ducă ziua la ghicitoare. O luase pe Aglaia şi, într-o seară ploioasă, cînd nu se zărea nimeni pe uliţele pustii, au intrat amîndouă pe uşa joasă a casei dărăpănate. Mariţa le-a ieşit în prag. Era îmbrăcată într-o rochie înflorată, cam slinoasă. - Poftiţi, poftiţi pe aici... le-a spus. 325 În odaia igrasioasă, plină de mucegai, atîrnau pe pereţi covoare groase şi fotografii vechi. Pe jos stăteau aşternute nişte cergi flocoase în care paşii se scufundau. Deasupra atîrna o lampă aprinsă. Patul scund era plin de pisici, nişte pisici boiereşti de Angora, leneşe şi parşive, cu ochii galbeni, mari cît paralele. Într-un raft nevasta cîrciumarului văzu cîteva cărţi groase pe copertele cărora puteau fi zărite capete de mort şi numiri ciudate. Coana Mariţa le iscodi pe amîndouă cu ochii scormonitori. Le des-cusu pentru ce au venit şi le pofti să stea alături, pe patul moale. - Ei, parcă dumneata nu ştii? şugui bătrîna. Din perete priveau chipurile foştilor ibovnici ai gazdei, nişte ofiţeri, negustori falnici, cu mustăţi mari, stînd fără supărare unul lîngă altul în rame de bronz. Pînă să apuce să le dea în cărţi, o luă gura pe dinainte, ca între femei: - Ăsta-i cutare, ăsta-i cutare... Ce de bani avea! Numa flori îmi trimitea şi-mi zicea: „Mariţo, eu fără tine n-am să pot trăi, m-auzi tu?" Da ce, eu i-ascultam? Că bărbatului nu e bine să-l laşi să-i crească coarnele, să creadă că a lui eşti, numai a lui, să te facă cîrpă! Cîţi am înşelat eu! Dac-aş sta să număr, n-aş avea timp şi mai mi-ar trebui şi-un ajutor să socotească! Lina asculta mirată. Aglaia trăgea cu ochii în toate părţile. Coana Mariţa se ameţise repede, prinsese limbă: - Ehe, ce ştiţi dumneavoastră?! îl vedeţi pe ăsta? şi le arătă o fotografie care înfăţişa un munte de bărbat. Păi p-ăsta-l puneam să joace în faţa mea, altfel nici nu şedeam în pat cu el. Domnul Marcel, c-aşa-i zicea, Dumnezeu să-l ierte, atît îmi spunea: „Scumpo, fac ce vrei. Uite, joc, latru, numai afară să nu mă dai, sufleţelu meu, că nu pot fără tine!" „Atunci, latră", îi spuneam. Şi lătra. Cumsecade om! Avea trei fetiţe şi-o balabustă de nevastă, nu intra pe uşă. Fugea de-acasă şi venea la mine. Ce nu-mi aducea? Bomboane, prăjituri, îmi făcea rochii! Am nişte cercei de la el, numai să vi-i arăt! O minune! A dat cinci mii de lei pe ei, atunci în timpurile alea. Erau bani! La mine-n casă a murit. În braţele mele. Suferea de inimă. Am chemat nevasta, era o femeie tare cumsecade, nu s-a supărat. Amîndouă -lam în-mormîntat. Da mă luai cu vorba şi nu te întrebai, coană Lino, care ţi-e supărarea? Pentru ea vorbi Aglaia: 326 - Ce să fie, cu pacostea de bărbat. De la o vreme nu-şi mai vede de casă. Parcă-l mănîncă ceva... Ghicitoarea îşi căută cărţile, le risipi pe pat, suflă .deasupra lor şi spuse pe şoptite, amestecîndu-le: 4- Douăzeci şi patru de fraţi, Aşa bine să daţi, '-* Cum v-a zugrăvit zugravul. Dac-o fi bine, de bine să iasă, Dac-o fi rău, de rău să iasă, Dacă craiul de tobă cu dama de verde, Au cu gîndul, au cu trupul, Cade la aşternut pe drum de seară, Cu dar de bani şi dragoste-n casă, Cu bucurie sau necaz, Aşa să-mi spuneţi, Cărţile mele... Aşeză apoi cu mîinile ei frumoase pachetul de cărţi, deasupra căruia făcu o cruce, şi zise... - Pune un ban aici... Lina puse. Pe urmă tăie cărţile cu mîna stingă. Coana Mariţa întrebă: - Cum e al dumitale? Ce fel de ochi are? - Căprui. - Aha... Întoarse pe rînd cărţile şi spuse repede: Craiul de tobă cade într-o adunare, la drum. Uite aici, şi-i pică cîştig şi un dar de bani. Numai că dumneata te ţii într-un necaz şi ai o supărare, aşa cum ar sta o apă coclită sub inima dumitale, ptiu, să dau la spate! Aruncă o carte peste umăr... că văd o damă de ghindă. Si nu e singură. Mai e cineva în preajma ei, fantele de tobă a căzut la aşternut cu dama asta, care, vezi dumneata, are unul de suflet, uite-l colea! Şi craiul numa-n daruri o ţine, dar inima damei de ghindă tot la ăl de pică este. El nu ştie. - Cine? întrebară muierile amîndouă, zăpăcite. - Cine? Bărbatul dumitale, coană Lino, cine? Inima lui ca tran-dafiru, şi-o ţine-n bine. Tot la drum de seară se arată, că de casa lui a uitat, nu-i aşa? Şi cînd se întoarce, tot fără dragoste se întoarce şi cu sufletu-n altă parte. Văd lacrimi şi supărare... - Aşa e... Încuviinţă nevasta cîrciumarului. - Da cade bine, pe urmă, că or să se certe, uite aici.... Degeaba privea Lina, nu înţelegea nimic. 327 Ghicitoarea strînse cărţile. - Au obosit, spuse. Mai dă pe la mine să-ţi mai ghicesc. Aglaia se îndesă mai către Mariţa: - Da n-ai putea dumneata să faci ceva, c-am auzit că-i aduci înapoi. Coana Mariţa puse degetul la gură: - St! Astea nu se potrivesc aşa, să ştie toată lumea... Şi i-a făcut ce i-a făcut şi cu Marcu, că a terminat Stere cu ibovnica. Trecuseră luni de cînd n-o mai văzuse pe Voica. La capătul Griviţei oprise convoiul de căruţe şi intrase la negustori să tîrguiască. Cumpărase rochii, pantofi şi ciorapi. Pe drum strigase la căruţaşi, îi înjurase că abia mergeau. Au trecut Piteştiul. Începeau pădurile. Dealurile, toate, roşcate. Se vedeau livezile şi viile. Pe drumurile pline de praf coborau care. Vîntul scutura floarea-soarelui uscată şi frunzele de tutun. Cum îl mai chemau plopii Drăgăşanilor pe cîrciumar! A dat ghes cailor. - Se grăbeşte jupînul! ziceau căruţaşii. Îi dă inima brînciî Au trecut bariera oraşului într-o goană sălbatică. Urcuşul era uşor. Drumul îngust şi întortocheat printre viile negre i s-a părut nesfîrşit lui Stere. Oamenii -lau primit bucuroşi. Mirosea a must şi a strugure strivit cu picioarele. Între romîni lipsea Voica. A întrebat. Lumea a rîs cu înţeles. O muiere a îndrăznit: - A găsit şi ea unul tînăr, ce să te-aştepte pe tălică? O s-o ducă la Cepari, la părinţi. Parcă se făcuse frig. Vîntul scutura frunzele late de viţă, le arunca prin şanţuri. Se lăsa seara. Deasupra dealurilor se aprinsese luceafărul şi caru-lmare... Păcat de banii daţi pe rochii, trebuia să le aducă înapoi nevestei! A tocmit vinul, 1-a plătit. Voia să plece mai curînd. Rămăsese singur lîngă căruţă, mînios. Cărăuşii petreceau alături. Veniseră şi lăutarii. Şi-a adus aminte de carnea femeii. Se simţea bătrîn şi netrebnic. Auzi cobzele şi glasurile lăutarilor. Îl apucă un dor de băutură. Căruţaşii făcuseră foc în faţa cramei, şedeau pe vine şi ciocneau ulcelele. A cerut şi el o stacană şi-a băut cu sete. Pe urmă iar a golit cana de lut cu miros de vin pînă a început să simtă băutura în braţe şi în picioare. A chemat lăutarii lîngă el. Toată noaptea i-au cîntat ţambalagiii la ureche. Degeaba. N-a putut să se îmbete. Dimineaţa avea capul 328 limpede şi inima criţă. A urcat butoaiele în căruţe, s-a certat cu oamenii, că voiau să mai rămînă. Pe drum, cînd coborau dealurile, şi-a spus că de acum se duseseră tinereţele lui. Jos, în bariera Drăgăşanilor, pe cine i-a scos Dumnezeu înainte? Pe Voica. Urca drumul iute-iute. Muierea se mai împlinise, avea chipul îmbujorat şi părul îi căzuse pe frunte, umezit. Stere s-a dat jos şi-a lăsat căruţele. Le-a strigat oamenilor să-I aştepte în marginea oraşului. Voica se oprise încurcată în faţa cîrciumarului. - E-adevărat? a întrebat-o el. Femeia privea încurcată în pămînt. Avea la gît salba cumpărată de el şi în urechi îi jucau cerceii de argint. - Pleci la Cepari? - Da, plec, a îngînat femeia cu sfială. - De ce nu m-ai aşteptat? a mai întrebat Stere cu teamă şi furie în glas. După un răstimp, Voica a ridicat ochii la el. - Păi, tălică azi eşti, mîine te duci, şi mie-mi trebuie bărbat în fiecare zi... Cîrciumarul a scuipat cu obidă-n ţărînă: - Curvă! Să-mi dai salba şi cerceii de ţi le-am luat! Şi pînă să mai spună muierea ceva i-a tras galbenii de la gît. Voica îl privea prostită. Darurile nu se iau înapoi nici la păgîni. Stere îi aduna din praf şi cînd a terminat s-a apropiat de ea, strigîndu-i: - Dă-mi şi cerceii! Femeia a vrut să-i desfacă. El n-avea timp de pierdut. I-a smuls unul, rupîndu-i vîrful urechii. Nu-i mai trebuiau, dar nici ibovnicii nu putea să-i lase. A plecat înjurînd după căruţaşi. Voica rămăsese în drum, pipăindu-şi carnea zdrelită. Pe gît i se prelingea o şuviţă subţire de sînge, ca arniciul. Stere n-a scos un cuvînt pînă acasă. A sosit în goana cailor, pe crucea căruţei, în fruntea căruţaşilor. Din Griviţa, trecuse el înainte şi uscase gloabele în bătăi. Cu o mînă ţinea hăţurile, cu alta codirişca de piele cu plumbi în vîrf. Pocnea să audă toată mahalaua că se întorcea de la drum cu marfă nouă. Muierile ieşite la pompă priveau după el cu mîna la gură. Copiii se feriră din calea cailor şi cîinii lătrau după convoiul zgomotos. Cîrciumarul era falnic, cu părul în vînt, crăcănat pe şleauri, îndemnînd animalele. 329 La poartă, strigă deodată: - Lino, deschideţi, mă, porţile! Îi plăcea să vadă casa în picioare. Băieţii de prăvălie dădură porţile la o parte. Convoiul intră va-lvîrtej. Stere strigă la cărăuşi să ferească pomii şi opri caii: - Ptr, boalelor! Ptr, n-auziţi? Descărcară apoi butoaiele şi le puseră binişor pe pămînt. Proptiră două grinzi groase cu capete de fier în zidul pivniţei sub chepeng şi începură să răstoarne poloboacele, ţinute în frînghii. Vinul suna sub doage şi mirosul lui proaspăt îmbată nările negustorului. Butoaiele acelea erau averea lui, sub cercurile de fier clipocea sîngele său. Abia tîrziu, după ce mîncase cu oamenii, Stere îşi aduse aminte de cele întîmplate. Cîntări galbenii şi-i numără. Se pierduseră doi... Nu se mai clintea inima negustorului! „Fiecare cu norocul lui!" îşi zicea. Dac-ar fi stat şi-ar fi plîns de mila altora, unde ajungea? Cîteodată se încrîncena carnea pe el. Prea vedea multe. Nici în groapă nu mai aveau unii loc de sărăcie. Vînduseră casele de paiantă şi se mutaseră spre şina Constanţei. Barem pe amărîţii ăştia de ceferişti îi ştia cum ţi-ai cunoaşte buzunarele. Pe la patru se întorceau de la servici, clătinînd în mîinile lor negre de cărbune sufertaşele goale. Pe cap aveau şepci mari, unsuroase, şi sub ele sticleau ochi aprigi, înduşmăniţi. Dădeau bună ziua, cereau cîte un dorobanţ de ţuică, obrajii lor trudiţi se luminau puţin la vederea rachiului, sorbeau cu lăcomie cinzecul şi, dacă mai aveau bani în buzunarele largi, comandau încă o dată. Viaţa se înăsprise. Sîmbăta nu se mai umplea cîrciuma ca altădată. Unora li se tăiaseră lefurile, pe alţii îi dăduse afară stăpînirea, le plîngeau copiii de foame. Lume săracă, nu se ajungeau. Parcă zidarii erau mai pricopsiţi? Treceau uneori luni întregi pînă să se uite la mistrii. Ce să le dea de mîncare copiilor? Abia ieşiţi din iarnă, oamenii se treziseră cu perceptorii trimişi de stat, să strîngă dările. Erau trei: un roşcovan adus de picioare, lung de-l uitase Dumnezeu, cu hainele atîrnînd de pe el, o slugă cu tobă de gît şi un jandarm, cu puşcă la spinare. Cel dintîi ţinea la subsuoară o geantă plină de hîrtii. O luaseră din capul mahalalei, de la zidari. Citiră catastifele lor, chemară oamenii la porţi, le dădură cîte o hîrtie, îi puseră să iscălească, dacă ştiau. 330 - Ai de dat atîta... zicea roşcovanul. Dacă nu aduci banii într-o săptămînă, venim de-ţi cărăm lucrurile din casă! De unde să aibă? Că nu mai cîştigau nimic. Ziceau: - Poate o să ne luaţi pielea! Că aia a mai rămas de luat! * - Nu ştim. Noi asta avem ordin să facem, asta facem! Nu te joci cu stătu! - Da stătu ăsta cine e? întrebase Ţuluc. - Cum cine e?! se mirase perceptorul. Eu, dumneata, dumnealui, noi toţi şi cei care te apără cu arma, să nu vie duşmanii să-ţi ia viaţa şi ce mai ai... - Păi, afară de viaţă, chiar că nu mai avem nimic... Şi aşa era. Stere o ştia. În odăile lor nu se aflau decît un pat şi un dulap. Dacă se mai găseau două, trei scaune alături şi o masă. La o săptămînă, perceptorii se întoarseră. După ei, abia se tîra un camion tras de o gloabă. Muierile strigau: - Vin să ne ia trenţele! Nu-i lăsaţi! Nu-i lăsaţi! Ieşiseră şi băieţii cu praştiile. - Huo! strigau. Cel cu toba lovea pielea cu două beţe: Bum! Bum! Bum! Intrară, cărară la camion mesele hodorogite, scaunele, ce găsiseră, nu se uitau. - Cînd aduceţi banii le luaţi înapoi, spunea roşcovanul. Muierile blestemau înjur, căzînd în genunchi: - Gîndiţi-vă că e un Dumnezeu în cer, care le vede pe toate! Nu v-ar mai muri mulţi înainte! - Păi dar! sărise de alături nea Fane cu gura lui păcătoasă. Săracu Dumnezeu, nu mai poate de focu vostru! Alta-i buba! Ia să punem noi mîna, să-i aruncăm pe ăştia de pe capră, ia să vezi... Jandarmul se dăduse jos la el: - Mă! Acu te leg! - Leagă-mă, na! Oamenii se îndîrjiseră în jur. Aveau ochii aprinşi de ură. Perceptorii plecară repede, înfricoşaţi. - Pe coaste să vă fie! blestema Mariţa în urma lor. Să vă mănînce buba neagră pe voi şi pe copiii voştri! - Doamne, măiculiţa Domnului, pune un foc să-i arză, că prea s-a răit lumea! - Prafu să s-aleagă de stătu ăsta al vostru, tîlhari şi hoţi! 331 Nu le lăsaseră decît patul, să aibă pe ce pune capul, pentru că aşa era legea. Camionul se ducea plin, petrecut de furia cîinilor dezlegaţi şi de huiduielile copiilor. Pe capră se mai ridică ameninţător jandarmul, arătînd spre mulţime puşca cu o baionetă în capăt. Stere se uita din curtea lui şi îşi înţelese puterea. Mare lucru era să ai, să dai, să-ţi plăteşti datoriile, să te ţii bine cu statul, să nu te supere. La el, perceptorii veneau cu pălăria în mînă. II salutau cu respect, fi cinstea cu cîte o ţuică. Parcă putea să-i ajute cu ceva pe vecini? Tot Pandele, jupînul lui, îi spusese o dată: - Stere, lumea nu e împărţită prost! Ce-ar fi dacă ar avea toţi? Ia gîndeşte-te! Trebuie să fie şi unii care să ne slugărească pe noi, ăştia pricopsiţii! Totul e să nu te laşi, să fii tu deasupra. Cînd e vorba de asta, nici pe tată-tău să nu-l ierţi! Ferească Dumnezeu să încapă omenirea pe mîna sărăciilor, că de la ăştia nu mai scoţi nimic! Ăştia cînd or apuca puterea n-o mai lasă! Binele pe care vrei să-l faci lumii începe de la binele pe care ţi-l faci ţie, asta e... Într-o zi, zărise zidul cîrciumii, alb şi gol în lumina amurgului. Îi trecu prin gînd că nu lăsase măcar un semn în cărămizile astea şi că va pleca de aici şi, după moartea lui, nimeni nu va mai şti cine a ridicat casele. Ar fi trebuit să fi pus la tencuirea pereţilor pe un zidar să sape sub streaşină cîteva litere: Stere Drăgănoiu, proprietar. In cîmp la „Căţelu" Se prăpădiră şi lăutarii! Cine o să le mai cînte mahalagiilor? Că erau buni ţiganii. Ştiau oful săracului. De la Sfîntu Dumitru nu se mai odihneau pînă-n primăvară. Cum scîrţnau cuţitele să se taie porcii prin magazii, gata şi bala-oacheşii, se înfiinţau cu „mozica". De Crăciun o luau dinspre Griviţa, pe la popă, să-i cînte olteneşte, apoi la cîrciumar, să-i guste vinul, şi nu se opreau decît la poarta lui nenea Tache Sachelarie, lumînărarul, în coada Filantropiei, unde-i aşteptau nişte cozonaci moldoveneşti, galbeni ca berea, şi ţuică fiartă, să-i trezească din adormiri. Abia tîra Anghel contrabasul, vechi şi negru, mare cît un hambar, scrijelit de atîtea drumuri, în pîntecele căruia dormeau cîntece nemaipomenite. Mitică Ciolan, starostele, nu-l mai slăbea cu gura dacă zăboviseră mai mult în vreun loc: - Mişcă-te, mă, mai repede, că trece ziua şi nu ne-am făcut treaba, ne-aşteaptă oamenii să-i cinstim cu cîte un cîntec! Uşor de zis cînd duceai la subsuoară numai un arcuş colo şi o ştiucă de vioară, dar ia să-l fi văzut pe puriul de Neacşu cărînd nu armonica lui de-o ţinea pe-un şold, ci blestemul, cum îi zicea Dumitru instrumentului, care ştia ce ştia pentru că îl trăgeau şi pe el curelele ţambalului, îi mîncaseră oasele de atîta cărat. Nu lăsau o casă necîntată, nici o ureche de om primitor nedesfătată. Lăutarii petrecuseră la nunţi boiereşti şi la chiolhanurile pungaşilor, ştiau chichirezul meseriaşilor,, se întorceau cu viorile pline 333 de poli, osteniţi, călcînd răţeşte. Cîte nu păţiseră! Parcă nu-i suise unul nebun, Titi Aripă, în pom într-o iarnă, pe o vreme cumplită, să-i cînte de acolo Veşnica pomenire, că-i suise, ce erau să facă? Cine ar fi scăpat de mînia lui Picu Calată, măţarul de la Coada Dristorului, cînd apuca un pahar mai mult şi le lipea sutele cu scuipat pe frunte şi le cerea să-i zică: Cine n-are dor pe lume... ? Lăutarul nu se odihneşte în lumea asta, trebuie să îngrijească de suflete. Iarna era timpul lor! Cum împrimăvăra, slăbeau, se făceau ca foiţa, împuşcau francul. Aveau case grele, cîte şase-şapte copii, toţi flămînzi şi bolnavi. Dumitru mai ţinea sub acoperiş şi-o muiere oloagă. Căra la ai lui tot ce găsea, pe ce punea mîna. În zori, ostenit de nopţile pierdute, împărţea plozilor bucăţile de pîine furate de la petrecere şi ascunse prin buzunarele lui largi. Bacşişurile le strîngea muierea şi le ascundea sub saltea. Cine -lar fi văzut mîngîindu-şi copiii murdari n-ar fi recunoscut în el pe veselul cîntăreţ care spunea la ziuă glume fără perdea. Pentru că, altfel, Dumitru era un om trist, cînd rîdea punea mîna la gură, cu spaimă, să nu supere pe cineva. De ăilalţi ce să mai vorbim? Parcă era vreunul mai pricopsit? încă Neacşu mai avea şi darul beţiei, ce cîştiga băga-n el. Umbla muierea pe urmele lui, o ţigancă frumoasă, înaltă, numa cozi, o bătea, vai de mama ei de femeie amărîtă cîte pătimise! Anghel şi nea Mitică Ciolan erau mai aşezaţi. Guristul strînsese cîte ceva, avea un bordei de casă, adunase pentru copii. Ăl tînăr mai risipise, că-i plăceau ţigăncile, le mai cumpăra de-o basma acolo, dar n-ar fi făcut paradeală-n cîştig! Se mai certau, se mai despărţiseră la vreo împărţeală prost făcută, pînă la urmă tot împreună: la lăsata-secului de carne, să cînte la vreun botez, la Rusalii pe la vreo tiribombă, să adune lumea, sau la veo petrecere, încolo după Bobotează prin comunele din jurul Bucureştiului, aşa i-a găsit moartea, laolaltă. Asta s-a petrecut iarna, în cîmp, la „Căţelu"... Era într-o luni cînd i-a prins viscolul. Veneau de la o nuntă la care cîntaseră de sîmbătă seara. Ar mai fi rămas, da-i chema dumneaei, a cu secera. Încă nuntaşii trăseseră de ei: - Mai staţi dracului şi azi, să mai petrecem şi noi, că nu-i vreme de plecat. Nu vedeţi, se aşază a ninsoare... Mitică, nu şi nu, că-l aşteaptă nevasta, să-i aducă parale de ciuguleală. 334 - Mă, vă mai dăm trei sute de lei dacă ne mai cîntaţi pînă diseară! zise ginerele. - Nimic! Mergem! Avem şi noi treabă, ce credeţi dumneavoastră? Ia-ţi, Anghele, blestemul şi haide! se răstise starostele la buzat, care ar mai fi stat de dragul cîştigului. '■* Erau morţi de osteneală. Pe la patru au plecat cu o sanie. S-au uitat în sus, cerul aproape negru. Tăcuse totul înjur. Zăpada, vmătă. Peste cîmpia pustie a Munteniei se strigau ciorile. Fugeau dinaintea viscolului. Fiecare, în gîndurile lui. Neacşu făcea socoteala cam cît le-ar veni de căciulă. I-ar fi trebuit de-o pereche de cercei, că se încurcase cu o firotenie de muiere, de n-o ştia a lui, care nu-i dădea carnea pe daiboj, trebuia s-o încînte, s-o momească-n daruri. Anghel, vese-lvesel, că băuse mai mult la înghesuială, cînd să plece, să-i ţie pe drum, bătea cu palma în cutia contrabasului, nepăsător la frigul ascuţit. Nenea Mitică Ciolan, apucat de bătrîneţe, moţăia cu capul în piept, dărunat de osteneală. Numai Dumitru ridica pleoapa lui vînătă şi îl grăbea pe ăl de mîna sania: - Dă-i bice, că ne-apucă viscolul... Către bariera Bucureştiului, omul a tras de hăţuri: - Hooo! Eu aici vă las! Lăutarii s-au scuturat din amorţiri şi-au privit norii de deasupra. Caii sforăiau speriaţi. - Mă duc, m-apucă ninsoarea şi rătăcesc drumul. Voi luaţi-o drept înainte şi-o să daţi de fortu Căţelu, treceţi un şanţ, şi peste păduricea aia ajungeţi în barieră. Într-o jumătate de ceas sînteţi la „Spînzuratu", la circiumă. Cereţi un chil de ţuică fiartă şi vă dregeţi... Ţiganii s-au privit. Omul se grăbea. Întorsese ulubele cailor. Dumitru, spăimos cum era, spuse: - Eu mă întorc. Nu mai ajungem pînă-n barieră, uite, stă să ningă! Neacşu a desfăcut armonica şi-a început să cînte: Te cunosc după fular, C-ai iubit particular... Anghel s-a dat mai aproape de ţambalagiu şi 1-a liniştit. - Lasă, mă nea Dumitre, că n-o să murim noi... - Măcar un kilometru să ne mai fi dus... Ce spui, Mitică? Starostele şi-a strîns mai bine şalul de mătase albă care-i înfăşură gîtul golaş şi slăbit şi s-a apropiat de cel care-i cărase cu sania: - Şi zici că nu ne mai duci măcar pînă-n barieră? 335 Omul nu răspunse. Bătu animalele pe crupă şi se aruncă în leagănul săniei, ascunzîndu-şi picioarele într-o pătură groasă. - De, mîrîi în cele din urmă, de ce nu mai stăturăţi şi voi măcar pînă mune de dimineaţă, aţi stricat petrecerea... şi dădu bice cailor, dispărînd într-un vîrtej de zăpadă. - Ce-i facem acu, am rupt-o-n fericire! se căina Dumitru, şi-şi potrivi mai bine curelele ţambalului pe umăr. - Ho, cobea dracului, fl potoli Mitică Ciolan, cît te-ai văita, mai bine am porni-o la drum! Şi-o luă înainte. Ceilalţi îl urmară. Să fi mers un sfert de ceas. Se întunecase şi liniştea serii de iarnă fu spartă de un vuiet îndepărtat. Părea că dincolo de turlele vechi ale Bucureştiului, care se zăreau în depărtare, se prăvăleşte ceva greu. Asta dură numai o clipă, pe urmă tăcerea cuprinse iar locurile. Crengile îngheţate ale păduricii din apropiere sunară încă, abia scuturate. Parcă se mai încălzise. Aerul era curat, de o limpezime apăsătoare. Lăutarii grăbiră pasul. Neacşu îşi făcea socoteala că dacă ajunge mai devreme, îi lasă pe ceilalţi la „Spînzuratu", să-şi bea rachiul, şi el dă o fugă pînă în piaţă la Matache, la magazinele ovreilor, să-i cumpere curvei cercei, s-o amăgească. Pe timpul ăsta, a lui o să-l creadă rămas în nuntă, cădea cum e mai bine. Cîmpia dreaptă şi îngheţată se însufleţi deodată. La început nu ştiură ce era. Parcă la capătul ei cel mai depărtat ar fi alergat o herghelie de cai. Vîntul tăie iute faţa încremenită a omătului şi mişcă ţurţurii cenuşii ai pădurii. Se făcu din nou linişte, ca şi cînd cineva şi-ar fi tras sufletul, apoi zăpada fu spulberată pe neaşteptate şi ridicată în nişte perdele albe şi înalte care se prăbuşeau. Ţiganii fură orbiţi o clipă şi întoarseră spatele viscolului. Primul vai trecuse. Cînd priviră în urmă, văzură o trîmbă care se îngroşa. Alerga ca o nălucă peste întinderea goală şi se învîrtea, săltînd la cîte o adîncitură nevăzută. - Trecu sufletu mă-ti, a moartă, Anghele! glumi Neacşu. - Ducă-se... Îi răspunse celălalt cu gura îngheţată, întunericul căzu deodată. Abia mai apucară să zărească şanţul fortului şi grăbiră într-acolo, părăsind drumul ca să scurteze. Vîntul se înteţise. Ace ascuţite de gheaţă le răneau ochii. În curînd începu o ninsoare deasă şi lipicioasă. Zăpada acoperi totul în cîteva clipe. Dumitru începu să strige la ceilalţi: - Mai repede, mai repede, mă! 336 Anghel rămase în urmă, tîrîndu-şi contrabasul. Pierduse pasul şi nu mai vedea urmele celor din faţă, pe care valurile de ninsoare le acopereau numaidecît. Întunericul creştea. - Staţi, mai încet, strigă după ei, nu mă lăsaţi aici! Îi tremura bărbia de frig şi pe obrazul neras i se lipise ua strat îngheţat de omăt. Clipea des din genele albe şi sufla greu. - Staţi, mă! Staţi! Dumitre, Neacşule, nea Mitică, unde sînteţi, mă fraţilor! Apucară să intre toţi patru în păduricea pitică şi se opriră osteniţi. Nu se mai zărea nimic, nici înainte, nici înapoi. Crengile subţiri ale copacilor se loveau unele de altele, spărgîndu-şi coaja de gheaţă. În cîmpie, crivăţul fluiera înfricoşător. - S-au dus dracului instrumenturile! oftă Neacşu, care simţea cum i se îngreuiază armonica, pe care se aşezase un strat gros de zăpadă. - Ptiu! Cine ne puse să plecăm, nene Mitică? zise Dumitru. Nu ne era nouă bine la căldurică, cu molanul pe masă? Ca să nu mai vorbesc de bani... Starostele tăcea îndîrjit. Privea împrejur şi nu ştia încotro s-o apuce. Aşezările omeneşti erau pe aproape, dar cum să mai deosebeşti ceva prin negura care se lăsase şi cine să te audă dacă ai striga în chiotul vîntului? - Gura, că dă benga-n voi! rosti în cele din urmă. E vorbirea, ce-i facem? - Nainte, hai nainte! zise Dumitru înfricoşat. Se mişcară în neştire. După vreo jumătate de ceas, ieşiră la o margine. Nicăieri, nici o lumină. Cine ştie încotro se pierduse Bucureştiul! O dată intră spaima-n ţigani. - Aici ne prăpădim! făcu Neacşu. Moartea-i cît capra pe noi... şi se răsti la bătrîn: Dumneata ne-ai adus aici, dumneata să ne scoţi la cap, că n-ai vrut să stăm la nuntă! După o ceartă scurtă începură iar să caute. Să fi trecut un ceas, două de cînd se zbuciumau, cînd au auzit urletul lupilor. Îi trecură năduşelile. - Haita! zise sugrumat Dumitru. - Ssttt! - Aoleu, Mitică, Mitică... 337 De undeva de departe se desluşea strigătul unei fiare Măritate, întrecînd vîntul sălbatic. - Lupii... Anghel rîse cu glas stins: - Fugiţi, mă, d-acilea, ce să caute lupii-n Bucureşti! Tăcură, ascultînd încordaţi. Acum nu se mai auzeau decît crengile pomilor, lovindu-se şi frecîndu-se. - Un chibrit... aveţi careva un chibrit? se dumeri cel dinţii starostele. Se căutară înfriguraţi. Neacşu găsi o cutie prin fundul nădragilor. Dădu să aprindă, dar crivăţul stinse flacăra mică a băţului umezit. - Îţi tremură mîna, ai? rîse iar Anghel mînzeşte. Adu la mine. Încercă şi el stricînd cîteva chibrite. Dumitru se uită îngrozit Împrejur, căutînd un pom mai înalt în care să se caţăre. Umbrele negre ale copacilor tineri se mişcau într-o parte şi-n alta. Dincolo, în cîmpie, era pata rotitoare a zăpezii spulberate. Lupii se apropiau. Ţiganii le auziră mersul gîfîit în haită şi iar strigătul de foame al căpeteniei. Să fi fost şapte sau opt. Îi căutau. - Ei, Anghele? înjură ţambalagiul. În întuneric se zăriră luminile roşii, vii ale ochilor sălbatici. - Mă, nu vă temeţi, mă! striga Mitică răguşit. Staţi aproape de mine, mă! Ia mai dă chibriturile, Neacşule! În grabă pierdură şi cutia cu cele cîteva beţe rămase. Dumitru căzu în genunchi şi începu să se roage. - Scoal', boala dracului, din drum! îl înghionti Anghel năduşit. Urletul fiarelor se potoli. Lupii aşteptară cîteva clipe. Erau aproape de tot. Lăutarii nu mai simţeau nici frigul şi nici biciuirea zăpezii. Priveau luminiţele jucăuşe care se mişcau în jurul lor. În groaza lui, ţambalagiului i se păru că toată păduricea se umpluse de puncte roşii care se apropiau şi se depărtau... - Doamne ajută, Doamne, gîfîia, ajută-ne Doamne, nu ne lăsa... Cine ştie cît au stat aşa... Haita aştepta nemişcată în întuneric. Cînd auziră iar urletul unuia mai apropiat, starostele strigă la ceilalţi: - Cîntaţi, mă, cîntaţi, să-i speriem! Neacşu desfăcu armonica şi umflă burduful. Un sunet prelung ieşi din instrumentul ud şi lupii se depărtară speriaţi. Dumitru, însufleţit şi el deodată, bătu coardele ţambalului şi-l înghionti pe Anghel: - Trage şi tu din arcuş, poate-or pleca! 338 - Mai tare, mai tare! îi aţîţa Mitică Ciolan în sudorile spaimei. Şi vuietul viscolului fu acoperit de cîntecul fără Dumnezeu al tarafului. Spre ziuă starostele înţepenise. Vioara îi căzuse din mînă şi o acoperise zăpada. Plîngea degerat: - Mă prăpădesc, fraţilor, mă prăpădesc, nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi... Cîntecul ciudat, care nu semăna cu nici un cîntec ştiut şi spus vreodată, nu se mai isprăvea. Lupii fugiseră la cîţiva paşi, şi după cîtăva vreme, obişnuindu-se cu zgomotul instrumentelor, se apropiaseră din nou. Şedeau pe labele dinapoi şi aşteptau. Lumina vînătă a începutului de zi îi făcea şi mai înfricoşători. Erau cît nişte viţei, cu capetele mari şi coame înspicate de gheaţă, dîrji în aşteptarea lor nedumerită. Cîte unul mai flămînd se ridica şi se repezea spre lăutari, şi cînd ajungea aproape de ei, o lua speriat înapoi. Sunetul gros al contrabasului îl făcea să urle înfuriat şi neputincios. Mitică Ciolan îi numărase în gînd fără să vrea. Erau nouă. Priveau neclintiţi grupul de oameni şi din gurile sălbatice li se scurgeau balele. Stătuse şi vîntul. Un ger năpraznic îngheţa totul. Bătrînul nu-şi mai simţea degetele şi coatele. Aşteptau toţi patru scufundaţi pînă la genunchi în zăpada crescută peste noapte. Chip de te urneşte! Erau îmbrăcaţi subţire, cu nişte paltoane jerpelite, de căpătat. Pe Dumitru îl ţineau arsuri sub ochi şi nu putea să se mişte. Zgîrîia din cînd în cînd coardele ţambalului cu cozile beţişoarelor. Albise tot şi parcă se mai subţiase, ca şi cînd i s-ar fi tras tot sîngele din trup. - Nu ne lăsaţi, fraţilor! se tîra la picioarele lor starostele. Nu ne lăsaţi, nu mai pot nici eu, nici Dumitru... - Cîntă, nene Mitică, ceva, să te mai încălzeşti, îl îndemnă Anghel, cîntă, că ne mănîncă lupii!... Ciolan se uită nedumerit la ceilalţi, privi animalele şi în cele din urmă începu cu voce spartă: Aseară li-am luat basma Astăzi te văd fără ea, Cine ţi-o mai lua basma Să se destrame ca ea... ■ Aşa, nea Mitică! se însufleţiră ceilalţi. 339 Starostele îşi'pusese mîna pe piept şi zicea cu ochii în ochii lui Neacşu: Aseară ţi-am luat mărgele, Şi-acuş te văd fără ele, Cine ţi-o mai lua mărgele Să se spînzure cu ele... - Nu te lăsa, nea Mitică, spuse şi Dumitru şi se dădu mai aproape, abia scotîndu-şi picioarele din zăpadă. Bătrinul gurist avea ochii plini de lacrimi. Se mai uita la lupi şi-i da ghes armonistului: Aseară ţi-am luat cercei, Astăzi te văd fără ei, Cine ţi-o mai lua cercei Să stea agăţat ca ei... Pe Neacşu îl trecuseră apele. Îşi aduse aminte de curva lui şi-l podidi plînsul. - Cîntă, mă, cîntă, strigă la el Anghel. - Cîntă, Anghele, că n-o să mai văd lumea asta... Anghel se ţinea mai bine. In sînge îi mai alerga rachiul băut înainte de plecare. Nici mîinile nu-i îngheţaseră şi trăgea vîrtos pe coardele groase ale contrabasului. - Las' că scăpăm, vă spun eu, uite ziulica, pupa-o-aş! Trebuie să treacă cineva pe aici, nu se poate! Da-n gîndul lui înţelesese că, dacă n-or să iasă din locul acela în care se încurcaseră ca într-o capcană, nu mai era nici o scăpare. Privi cerul care se lumina spre margini. Cîmpia căpătase o scoarţă albăstrie, pe care se fugăreau dîre albe de zăpadă spulberată. Era curată, curată. Bucureştiul - nicăieri, poate stătea pitit sub omăt, undeva, dincolo de păduricea încremenită. Dumitru tot mai căuta din ochi un pom mai înalt, pînă la care să se ducă. Cît vedeai cu ochii nu se zărea decît blana bogată a iernii. Neacşu începea să simtă şi el înţepeneala dinaintea morţii. Picioarele îi degeraseră şi o osteneală mare îl îndemna parcă să se aşeze jos. - Haide, Anghele! îi făcu semn. - Unde să merg? - Să ieşim undeva mai la lumină... - Şi eu mă gîndeam, da cu nea Mitică şi cu Dumitru ce facem? 340 - Îi lăsăm. Eu nu mai pot... - Ne bate Dumnezeu... Starostele şi ţambalagiul înţeleseră şi începură să plîngă: - Nu ne lăsaţi, fraţilor, avem copii, fraţilor! Neacşule, nu mă lăsa! Neacşule, se rugă Dumitru, încercînd să se mişte cu ultimele puteri. Acesta se făcu că nu-i aude şi desfăcu cît putu de tare burduful. - Cîntaţi, mă, marşul miresii, ce vă uitaţi aşa? Ceva săltăreţ, o sîrbă. Şi încercă să se tîrască cît mai departe de ceilalţi. Cînta într-una, desfăcînd şi strîngînd cu furie armonica. Anghel strigă după el: - Nu pleca, mă, nu pleca, barim, dacă e să murim, să murim cu toţii. Mă, n-auzi, nu pleca, Neacşule! El, surd. Burduful instrumentului scotea nişte sunete fără noimă. - Neacşule, te omor! Neacşule, m-auzi tu, stai, nu pleca... Armonistul rîdea ca un apucat şi urla peste umăr, depărtîndu-se: - Am întins-o, m-aşteaptă curva să-i iau cercei, pînă'n zece o să stau cu ea în braţe... Şi în închipuirea sa înfierbîntată se vedea departe de cîmpul sălbatic, îngheţat într-o tăcere de moarte. Anghel nu se mişcă de la locul lui. Firele ude ale arcuşului uriaş se rupseseră, ici şi colo, dar coardele groase, făcute din maţe de cal, tot mai scoteau gemete înfricoşătoare. Neacşu nu ajunse departe. La vreo douăzeci de paşi, căzu. Haita îl prinse şi-l sfărîmă în cîteva clipe. Animalele se încăierară şi se sîngerară. Cei trei îi auziră ultimele strigăte şi puţin după aceea trosnetul oaselor sfărîmate de dinţii lacomi. Din armonist nu mai rămăseseră decît ghetele peticite, burduful sfîşiat al armonicii şi mînecile hainelor ferfeniţate. Mitică Ciolan şi ţambalagiul îl blestemau în gura mare: - Aşa-ţi trebuie, inimă de cîine, aşa-ţi trebuie... - Te-a ajuns ura ta... În glasul lor era şi groază, şi milă, şi duşmănie. - Daţi-vă aproape, nea Dumitre, le spuse Anghel. Daţi-vă aproape şi cîntaţi mai departe. Nu se poate să nu scăpăm de aici... - Să nu osteneşti! îi striga starostele din zăpadă, îngheţat. Lupii se întoarseră, încercară de cîteva ori să se apropie de cei căzuţi, dar cîntecul contrabasului îi speria. 341 Anghel albise şi el, şi în jurul gurii făcuse o spumă care îngheţa, învîrtea înverşunat arcuşul, aplecat peste instrument, nemaiştiind nimic... Dumitru privea coaja verzuie a zăpezii şi umbrele nemişcate din jur. Mitică Ciolan zăcea cu ochii înţepeniţi lîngă el. Cum murise, cu spaima în priviri, ai fi zis că mai vede încă cerul albicios, nemişcat, în care băteau ciorile, croncănind. Ca să nu îngheţe de tot, ţambalagiul vorbea într-una, ca şi cînd starostele -lar mai fi putut auzi: - Cînd m-am luat eu, nene Mitică, cu a mea, ce vremuri! Patru zile au băut ţiganii. Nu lipsea unul, lume, să nu te mai mişti... Şi maşini... S-au bătut vreo doi pentru Tinca la un joc. De mine nu s- atingeau... Unul era Dumitru! M-auzi, nene Mitică? Dar nu se uita la el, ştiind că nu are cine să-i răspundă. Alături, Anghel tot mai cînta la contrabas. Ţambalagiul îşi aduse aminte şi de el: - Nu te lăsa, Anghele, cîntă, Anghele, zi-i Nuneasca, ia zi-i, mă, Nuneasca saaPerinita, să mai joc ca atunci... Uite aşa era, nene Mitică, o vreme ca asta, criglă... Înfloriseră pomii, und' te uitai, frumuseţe... A mea, în rochie albă... Şi lui Dumitru i se păru o clipă că împrejur înfloriseră pomii, că în crengile lor cîntau păsările cerului şi că-l dogorea soarele. Nu mai simţea frigul. Din tălpi urcau arsuri plăcute, ca şi cînd cineva i-ar fi plimbat o flacără de-a lungul picioarelor şi le-ar fi dezmorţit. Aşa-i ţinea iarna ţiganca lui picioarele toată noaptea în braţele ei, ca să i le încălzească, să-i fie bine. - Nu te lăsa, Anghele, nu te lăsa, se mai întorcea către celălalt. Nu-l mai auzea nici el. - Şi cum îţi spuneam, nene Mitică, n-a lipsit unul. Pînă şi duşmanu meu de moarte, Cîrlea, venise. Purta joben şi frac. Ce vrei, ţigan scuturat, îl ştii matale. Din cauza lui erau să se omoare nişte muieri de-l iubeau. Ce bătaie s-a încins! Dacă nu săream între ele, se omorau. „Staţi la un loc, ocările dracului!" strigam la ele, dar ce, mai m-ascultau? Praf mi-au făcut costumul de ginere. Ce vremuri, ce vremuri, nene Mitică, m-asculţi? Împrejur nu se auzea decît contrabasul lui Anghel, horcăind ca un muribund, şi clinchetul crengilor îngheţate, pe care abia le mişca vîntul. Ziua aluneca deasupra cîmpiei, pe neştiute, scurgmdu-şi orele 342 Încete. Aci se încenuşa, aci cerul se albăstrea, şi totul înflorea în lumina abia ghicită a soarelui. Dumitru nu mai termina: - Pe urmă ne-am dus la fotograf, cu maşinile... Căldura aceea plăcută îi cuprinsese tot trupul, urca în obraji şi gura i se mişca din ce în ce mai greu. Ţambalagiul plîngeafără să ştie. - M-auzi, nene Mitică? > În aceeaşi zi, spre seară, nişte vînători găsiră lîngă şanţul fortului „Căţelu" pe Anghel, cîntînd încă în faţa hoiturilor starostelui şi al ţambalagiului. Erau trei oameni înalţi, îmbrăcaţi în cojoace, cu puşti în mîini, încă fumegînde. Impuşcaseră doi lupi şi-i alungaseră pe ceilalţi. Priveau la nebunul din faţa lor, care nu-şi mai termina cîntecul. Anghel rîdea încet, şi mîna lui dreaptă, rănită de ger, care mişca încă vioi arcuşul aproape rupt, nu se opri nici cînd îl suiră cu grijă în sanie. Avea privirile rătăcite, albe şi nu spunea decît atîta: - Ce v-am spus eu, nene Dumitre şi nene Mitică, ţineţi-vă bine, să vă cînt eu un cîntec... Ia ascultaţi... Şi în timp ce sania uşoară aluneca sprinten pe zăpada scîrţîitoare, vînătorii îl auziră abia şoptind cu o voce pierdută: Drag mi-a fost pe lumea asta Calul, puşca şi nevasta, Calul mă călătoreşte, Puşca de hoţi mă păzeşte, Nevasta mă primeneşte... Cînd termină, chicoti singur: - Vă place, ce ziceţi? A Vînătorii aşezaseră morţii la spatele lui Anghel, unul lîngă altul, începuse să ningă cu fulgi mari, uşori. Îşi strînseră mai bine cojoacele pe ei şi se făcură că nu aud nimic... Morcovii Cum da primăvara, şi ce mai primăveri cădeau peste Cutarida, de se topea zăpada, luată parcă în lopată, babele, toate pîlc în casa coanei Marghioala a lui Mială. Lipa-lipa, cîte una, numai în papuci, cu barişul pus pe ureche, să nu le umfle curentul şi să strănute, pînă la gardul văduvei. - A, coană Marghioalo, acasă eşti? În geamurile crăpate, murdare, cu chitul căzut, pline de frunze de muşcate, verzi-coclite, soarele, cît polul, făcea cercuri de lumină. Bătea vîntul lui martie, subţire. Pe coana Chiriţa o înfiora toată, umplîndu-i fustele. - A, coană Marghioalo! Din casă se auzea un bufnet şi o vorbă: „s-acasă!"; se bucura bătrîna. Îi auzea motanii căzînd de pe scrinuri, miorlăind să iasă afară, că-i podidise şi pe ei arşiţa înşelătoare a primei călduri. - O, că vin! făcea muierea din casă. În salcîmii lustruiţi de crivăţ se posomora cerul cît era el de albastru, numai cu nişte floace albe călătoare, ca spuma mării. Pe poteci, dinspre groapă, sosea-sosea şi baba Miţa, în fusta ei de astăvară, numai flori, cu un batic negru legat sub bărbia ascuţită. Să se fi înţeles, şi nu credeai că pică tocmai acum. Drumurile bătute, cum treceai de circiuma lui Stere simţeai un fum înecăcios de gunoaie, dulce-iute, parfumat ca para putrezită, tot ai fi tras pe nas! Uşa veche, şuie, abia ţinută în ţîţînele ruginite, neunsă cu gaz de cînd lumea, scîrţîia lung, şi în prag se arăta mama pămîntului, a de-o 344 seamă cu timpul, Marghioala. Mai albise, te uitai prin ea: obrazul, cum e pergamentul. Nu mai vedea, dar de auzit, tot auzea. Punea palma descărnată la ochi, să n-o dovedească lumina, îşi subţia genele ca o buză şi se uita lung pe cîmp. - Care eşti? > - Eu, Chiriţa. - Ei, bată-te să te bată! Intră... Musafira se uita peste ulucile putrede în curtea largă, fără buruiană. - Cuni mai ai, Marghioală? - Cum zici? - Cuni mai ai? - S-au dus cîinii, Chiriţo, au murit... - Nu mai spune! se mira cealaltă, de parcă-şi aducea aminte c-o mai întrebase anul trecut tot aşa, dar ea uitase. • Deschidea poarta, păşea biiinişor în ţărîna ogrăzii şi auzea cocoşii Marghioalei dînd ţipăt. Să fi fost la amiază cînd se întorceau muncitorii de la treburi şi căscau ucenicii frizerului, pe scaune, afară, perpelindu-se în focul primăverii. Umbra babei, cît jumate curte. - Te lungişi, Chiriţo! spunea Marghioala în dodii, ca şi cînd ar fi lăsat-o să înţeleagă că din pricina vremii se întindea, că trăgea moartea de ea, vorbe de-ale lor, de bătrîni, cine să le mai înţeleagă... Intrau amîndouă în casă. - Stai, Chiriţo, zicea gazda. Se uitau una la alta. - Cine mai muri iarna asta? întreba una. - Păi cine să mai moară, parcă dumneata n-auzişi? Se duse şi Vasiloaia... - Ei, nu mai spune... - Da, Dumnezeu s-o ierte! O fi pă lumea ailaltă acum, împărţind dreptatea... - Ce să-i faci, ne ducem, ne ducem... - Ba eu una nu vreau să mă duc, mai am treabă... Afară se răsteau cocoşii la vreme, cuprinşi de o frică. Pica şi baba Miţa. - Coană Marghioală! Coană Marghioală! - Da cine o mai fi? se mira aceasta. 345 - Miţa, cine să fie, a ieşit şi ea din iarnă! Chiriţei parcă-i părea rău că spune lucrul acesta, pentru că la o ceartă îi făgăduise că o să-i mănînce ea întîi coliva. O băga văduva şi pe Miţa înăuntru. Baba mîfua nărăvaşă, privea lucrurile putrezite, intrate în pămînt, perdelele ciuruite şi florile din geam care-i plăceau atît. - Ce faceţi, surorile mele? - Bine, ce să facem? răspundea cam cu duh Chiriţa. - Auzirăţi? - Ce s-auzim? - A mai fugit una de la părinţi... - Nu mai spune! Care e aia? săreau în cor celelalte. Şi pînă să se apuce să le povestească Miţa, de afară striga Lixandra, surda, de avea o sută de ani, cu un glas abia auzit, subţire şi-nalt. - Cine-o mai fi? se mira Marghioala. - Cine să fie, prietena dumitale, fornăia Chiriţa, care nici pe Lixandra n-o prea avea la inimă. Cînd intra şi asta, mai aplecată de şale ca anul trecut, cu privirea în toate părţile, tăceau. Se numărau în gînd. Mai lipsea Tinca. Şi pînă să vină şi ea, Chiriţa întreba tare: - Dar din morcovii ăia buni mai ai, coană Marghioalo? Morcovi ca la muierea lui Mială nu mîncase nimeni în Cuţarida. Acum, că venea primăvara şi se isprăviseră cartofii, babele ştiau ce le trebuie sufletelor: ceva dulce şi proaspăt, să meargă la inimă. Marghioala se lăsa rugată: că, să vedeţi, că i-am terminat, că nu mai am. Lixandra se ridica în picioare. - Ce zice? Ce zice? - Zice că nu mai are morcovi! Surda rîdea uşurel, scoţînd un fel de behăit, se uita drept în ochii văduvei cu mînie şi făcea cîţiva paşi, rezemată în baston. - Să nu caut eu, auzi tu, Marghioalo, să nu caut!... Şi cît se dondăneau, hop şi Tinca, cea mai tînără dintre ele, care nici nu mai bătea la uşă, ştiind sorocul primăverii. - V-adunarăţi? - Ne-adunarăm. - Cald afară! -Cald. Se foia ce se foia Tinca, şi cînd nu mai putea, întreba: 346 ' - Coană Marghioalo, da cîte-un morcov nu ne dai? N-avea ce le mai face. Se scula, alunga miţele rămase prin casă, că nu ţinea una, două, ţinea vreo cinci, şi trecea pragul într-o odaie, dincolo, întunecată, cu tavanul scund, unde păstra murăturile, butoiul cu varză şi un săculeţe de fasole, la vremea asta ajuns pe fiind. Ar fi trebuit să aprinzi o luminare dacă n-ai fi cunoscut, dar văduva cunoştea. Pe podeaua de lut amestecat cu bălegar stătea aruncat un strat mai mărişor de nisip. Mirosea stricat, pentru că în el se mai uşurau motanii babei, dar dedesubt, în răceala lui, stăteau morcovii, nişte cotolani roşii, înverziţi, buboşi şi tari, numai buni de mîncat la vremea asta, verzitură de împrospătat sîngele. Marghioala se lăsa pe vine, scormonea unde ştia şi-şi umplea poala. Dincolo, babelor li se umplea gura de apă. - Ce faci, coană Marghioalo? întreba Chiriţa nerăbdătoare. - Ce zice? Ce zice? - Zice că ce face dincolo coana Marghioala... - Îi alege, parcă nu ştiu eu?! Alege morcovii, să nu care cumva să ne dea ceva mai bun... Văduva, cu poala plină, trecea pragul, potolindu-le: - Ho, nesătulelor, ho, că v-am adus... Şi le împărţea morcovii reci şi proaspeţi. Tinca se uita la al ei, glumea cu celelalte, ca între bătrîni, despre sculele bărbaţilor morţi şi se apuca să ronţăie. Îi da mîna, că mai avea cîţiva dinţi, dar ce te faci cu celelalte, ştirbe toate! Miţa cerea un cuţit şi se apuca să-şi cureţe bucăţica ei. Tăia solzii umezi, aripile verzi-albicioase care înfloreau în capul morcovului, şi cînd lepăda într-o hîrtie, să nu facă murdărie, mătreaţa murdară, de pe deasupra, sta multă vreme tăcută, dîftd alteia cuţitul. Baba Lixandra morfolea ce morfolea, o dureau gingiile, spunea tare: - Nu mai sînt morcovii de anul trecut! Ăia parcă erau mai proaspeţi... - Da de unde, se lăuda Chiriţa, al meu parcă-i argăsit. - Ce zice? Ce zice? întreba Lixandra. - Ce să zică? Zice că nu-i bun morcovul... - Să nu mai ude nisipul ăla, că s-a învechit, se amesteca şi Tinca. Marghioala o dată se supăra. - După ce vă dă omul, nici nu vă place! Acum nu mai e bun nisipul! Domn' primar să trăiască, mai face el alegeri, o să ne aducă nisip, şi atunci o să-l schimb... 347 Babele se uitau una la alta şi rîdeau. Vorba văduvei: ce s-ar fi făcut ele fără primar... Cînd cu alegerile, ce i-a venit unuia: nu, că să paveze Cuţarida! Au auzit mahalagiii, s-au bucurat. Unde nu dădea Dumnezeu să calce şi ei pe piatră, că se saturaseră de-atîta noroi. Venea ea toamna, se uitau oamenii în sus, cum sta să plouă, se-mposocau. Vara, treacă-meargă, să fi căzut potopul lui Noe, ieşea soarele, se duceau şi bălţile, dar după septembrie să te ţii! Cum lăsau Grivita în urmă, bărbat, femeie, îşi scoteau pantofii să nu-i strice, şi pînă acasă aşa umblau, ca apostolul Pavel, să nu-şi prăpădească mîndreţe de încălţăminte, bună numai în lume, de Paşti, de Crăciun, şi duminicile. Aşa că, dacă s-au trezit cu unul înalt şi bun de gură, la răspîntie, în fată la Stere, ce şi-au zis: ăsta cine-o mai fi şi ce-o vrea de la sufletele noastre amărîte? Nu ziceţi că picase şi unul c-o tobă de-o bătea ca perceptorii, de s-au speriat oamenii. A ieşit frizerul, a ieşit afară cîrciumarul, Goşnete cizmarul, mahalaua - ciucure. Lunganul a băut mai întîi o cinzeacă, băgîndu-l pe cîrciumar înăuntru, a dat din cinstea lui şi unui nătîng care păzea două căruţe: una cu pietre, şi alta cu nisip, şi, cînd i-a fost lui bine, s-a uitat la lumea strînsă afară, care se întreba ce-o să se întîmple. In mulţime, muieri, copii, o liotă de puturoşi şi bărbaţi rămaşi acasă de pe la slujbă. Se uitau la haina neagră, lustruită în coate a străinului, la pălăria lui tare, cu boruri rotunde, şi la ochelarii ce-i avea pe nas. Se uitau şi aşteptau. Acela nu spunea nimic. A lăsat numai pe căruţaşi să descarce bolovanii şi nisipul, drept în fata cîrciumii, şi, după ce a privit mulţimea iară, s-a urcat pe-un scaun cerut de la negustor. Intîi a scos un teanc de afişe albastre şi le-a aruncat mahalagiilor, care le-au cules de prin noroi. Era ca acum, primăvară. Tot aşa bătea vîntul; lumea, mulţumită că ieşise din iarnă, ia să asculte de nebun. Unii de nu ştiau să citească ţineau hîrtiile pe dos. - Ce zice, maică? întrebase şi baba Marghioala a lui Mială, şi ea de faţă, pe unul mai tînăr, dus prin şcoli. - Stai şi ascultă, mătuşă, a sfătuit-o el, că o să vorbească romînul ăsta acum... Baba Marghioala a stat. Lunganul, după ce i-a rugat pe cei din margini să se apropie, a început să răcnească cu voce popească, dogită: 348 - Fraţilor, domnul primar Rigo a hotărît să vă paveze străzile, pentru că, fraţilor, nu se mai poate... Este? - Este! au zis cîţiva, cam fără convingere. - Poate o da Maica Domnului să scăpăm şi noi de noroiul ăsta, că eu una m-am săturat, a şoptit văduvei baba Miţa, atunci picată şi ea. Marghioala a îmboldit-o cu pumnul pe sub fustă: - Taci, s-auzim ce mai spune... - Căci, fraţilor, răcnea lunganul, ţara romînească nu mai poate de hoţi şi nătărăi. Partidul nostru, al liberalilor, s-a hotărît să sfîrşească cu hoţia, să întroneze cinstea şi libertatea. Drept care, domn' primar Rigo a început cu pavarea străzilor, adică cu cartierul dumneavoastră, care suferă cel mai mult de lipsă de urbanistică. - Ce zice? Ce zice? întrebase baba Lixandra, care nu putea să lipsească de la o adunare, cum nu lipseşte martie din post. - Zice că vin liberalii şi ne pavează strada... Îi strigase în ureche Miţa. - Aha, liberalii, dar de ce strigi aşa, că n-oi fi surdă... Bărbaţii, mai într-o parte, nişte zidari care văzuseră multe, clătinau din capetele bătrîne: „De, numai să fie aşa, că am mai auzit noi..." - Fraţilor, se răstise necunoscutul şi mai răguşit, aşa că la alegeri ştiţi ce aveţi de făcut. Votaţi-l cu toţi pe părintele oraşului nostru, domnul primar Rigo. Semnul său electoral arată aşa... Scoase pe nerăsuflate din buzunar un afiş mare, în mijlocul căruia se afla portretul unui bărbat între două vîrste şi dedesubt trei bastoane groase, albastre. Muieri, bărbaţi, copii se uitau ca viţelul la poarta nouă. Lunganul făcu semn celui cu toba să bată de cîteva ori, şi cînd acesta termină, se întoarse iar spre mulţime: - Atunci, fraţilor, ne-am înţeles, toată lumea la vot, pentru domn' primar! Trăiască părintele oraşului nostru, primarul sectorului de verde! Toboşarul mai lovi de cîteva ori în instrumentul lui şi mulţimea se împrăştie. Lunganul intră în cîrciuma lui Stere, mai bău ce mai bău cu zidarii şi, cînd termină să le împuie capul, se răsti la nătărăul care-l aştepta afară: - Vezi, ai grijă să nu ia careva pietrele sau nisipul, că-i avutul primăriei, şi dacă află domn' primar că s-a clintit ceva, ţi-ai pierdut pîinea! ' ♦ 349 Ăsta ce să zică? A dat din cap că a priceput, dar cum să stai să păzeşti avutul primăriei? Ziua mai trecea cîteodată cu mîinile la spate, se uita: pietrele, cam tot atîtea, dar nisipul scădea văzînd cu ochii. Pe cine să întrebe şi cine, ce să-i spună? într-un cuvînt: baba Marghioala a lui Mială s-a gîndit ce s-a gîndit, s-a sfătuit şi cu Chiriţa: - Soro, ce-ar fi să luăm şi noi cîte un lighean din nisipul primarului? E bun. Roşu. Nisip de temelie. Punem la iarnă morcovii în el, cum dă primăvara îţi mai îndulceşti sufletul. Prospătură... Baba Chiriţa, femeie cu frica lui Dumnezeu: - Nu se poate, coană Marghioalo. Face statul stradă, cum să ne atingem? - Ce stradă? se mirase văduva. Lasă, că-i ştiu eu pe mincinoşii ăştia. Or să paveze Cutarida cînd mi-oi vedea eu ceafa. Hai mai bine să luăm cîte un lighean, să avem în ce pune morcovii... Chiriţa da din colţ în colţ: - Eu nu mă ating. Dacă ne prinde? - Cum o să ne prindă? Luăm noaptea, cînd nu e nimeni. Ce, parcă a pus sergent lîngă el? Nu se băgase Chiriţa. Marghioala a întrebat-o şi pe Mita: - Tu nu furi, fă, un lighean de nisip de la primar? - Nu fur, coană Marghioală, mi-e frică... Tinca, la fel. Nu vrea să se ducă pe urmă la popă să se spovedească. Pe surdă, pe Lixandra, n-a mai întrebat-o. N-a spus nimic, a mîrîit numai în ea: „Bine, bine. Nu vreţi... Să vă văd eu numai că veniţi la mine." Şi fără să mai vorbească cu nimeni, a ieşit într-o noapte şi şi-a umplut un lighean cu nisip jilav, atunci umezit de rouă. Azi un lighean, mîine altul, poimîne altul, a strîns cît i-a trebuit. Nătîngul de păzea avutul primăriei n-a băgat de seamă. Încă un zugrav îşi pavase bucata lui de curte cu bolovani şi nu 1-a spus nimeni. Au venit şi alegerile, a ieşit şi domnul primar Rigo, mahalagiilor ce să le pese? Aşteptau să sosească lucrătorii să le paveze străzile, după făgăduială. A trecut şi vara, sosea toamna, urîta, cu mîzgăleala cerului şi ploi. Zidarii înjurau în gura mare: - Să te mai iei după gura mincinoşilor! Într-o dimineaţă -lau văzut pe nătîng cu doi căruţaşi strîngînd ce mai rămăsese: cîţiva bolovani şi cam un sfert de.căruţă de nisip. - Unde-l duce? a întrebat unul cu limba mai lungă. 350 - Ce, nisipul? -Da. - La domn' primar acasă, că mai are un fund de curte nepavat. - La domn' primar? - Chiar la el. - Ei, atunci să-i spui şi din partea mea ceva... Şi s-a aplecat la urechea nătîngului, ca s-audă numai el înjurătura cumplită pe care-o trimitea primarului. Cît despre coana Marghioala a lui Mială, să nu le mai vadă pe celelalte babe, liniştită acum că nu păţise nimic. Şi-a cumpărat morcovi, scutise doi poli cel puţin, preţul nisipului, putea să guste cum o da primăvara un morcov proaspăt, dospit o iarnă întreagă. Şi-acum, la cîtva timp de la întîmplarea aceasta, după ce le lăsa să dumice liniştite, ce apucau să roadă cu gingiile lor tocite, văduva nu le ierta. - Cum e, Chiriţo, morcovul? - Bun, cum să fie, coană Marghioalo. - Bun, ai? mîrîia văduva supărată numai de faţă. - Ce zice? Ce zice? întreba Lixandra. - Zice că dacă-i bun morcovul? - Bun, cum să nu fie bun... Ehei... Să trăiască domn' primar, că fără el nu mai mîncam noi prospătură, acum, în martie... Alături, Miţa moţăia în scaun. O dovedea soarele moale, care intra prin ferestre, toată primăvara asta, care se aşeza în lucruri pe neştiute. Spre seară, una cîte una, lipa-lipa, numa-n papuci, babele plecau spre casă. Chiriţa mai ţinea încă sub fustă o bucată roşie de morcov, abia morfolită în margini. Mergea-mergea iute, s-ajungă mai repede acasă, şi privea drumul desfundat, plin de bălţi. Se gîndea că bine ar fi fost să calce pe un trotuar sănătos, de bolovani, să nu-şi murdărească ciubotele sparte-n vîrf, pe care le purta de multă vreme. În faţa cîrciumii lui Stere, noroiul, de o palmă. Îşi aduse aminte că Marghioala o rugase să fure şi ea un lighean de nisip şi că nu îndrăznise. Uite, timpul trecuse şi bine i-ar mai fi prins acum să nu mai bata atîta drum pentru o bucăţică de morcov... Pentru că, orice ar fi spus fiecare, şi Tinca, şi Miţa, şi Lixandra, aveau ele ce aveau să-şi spună, dar să nu fi fost morcovii... 351 Vînzarea Se duse vorba-n Bucureşti că se ridicase un pungaş iutei şi tînăr peste tofi manglitorii, de-l tăiase pe starostele cel bătrîn şi se căznea să strîngă tagma hoţilor la un loc. Umblau şi presării după el, că-i aveau fotografia de cînd fusese la puşcărie. Pînă şi ziarele îl înfăţişau şi îndemnau pe tăinuitori să-l dea pe mîna politiei- Omorîse oameni şi-l aşteptau ocna şi sila. Ca nişte cîini îl încolţeau. Dar caramangiul era îndrăzneţ şi hotărît. Le scăpa printre degete. Primăvara, ca o cringhiţă. Înflorise măceşul şi florile mărăcinilor cît pumnul! O iarbă sălbatică acoperea fundul neumblat al gropii. Gheorghe i-a spus celui tînăr: - Haide să mai schimbăm locul. Nu e bine să stăm numai aici. Umblau hoţii pantaraura. Zicea Paraschiv: — Decît să mă bage iar la mititică, să nu mai văd lumina soarelui, mor cu gaborii de gît. Că-mi place să fac ce-mi trece prin cap, să nu dau socoteală. Şi unde mi s-au aşezat pe capul negustorilor! întîi au răscolit Filantropia. Au spart obloanele la Tarapana, au cărat marfa cu un camion tocmit. Pe urmă au trecut la jaful Griviţei. Intrau ziua-n amiaza mare peste negustori şi le puneau cuţitele în piept: -Banii! O învăţaseră şi pe Didina. O luau cu ei în spargeri, să ţină şestul. Se strecurau în prăvălii pe care încă nu le jefuiseră: baloturi de bumbac,- haine de gata, bocanci, căciuli, mătase, unelte de fier, nu alegeau. Umblau sergenţii şir după ei, nu era chip să-i prindă. O 352 'vi noapte loveau la şina Constanţei, alta în Buzeşti. I se dusese vestea lui Paraschiv. Îl ştiau şi alţi hoţi de frică. Mai era unul Manole, tot şef de bandă. Cînd auzea de pungaş, îi făcea loc. La început se încăieraseră. Mai băgase manglitorul vreo doi în spital, că nu se uita, pe urmă se înţeleseseră. Avea bani, arunca, umbla şi pe la alte femei. Q fierbea pe Didina. Înnopta cînd la una, cînd la alta, n-avea ce-i face. Se sfîrşea de dorul lui, că-l iubea cu toate relele pe care i le făcuse. Îl ţinea în voile sale, dar hoţului u trecuse focul dragostei. Lăsase vreo două borţoase, însă tot la ţigancă se întorcea. Asta o mai ţinea pe Didina. Simţea că îmbătrîneşte. Pînă în vară 1-a terminat Paraschiv şi pe Rică, căruţaşul de-l băgase la pîrnaie cu Gheorghe. Îl găsise în cîmpul Herăstrăului cu căruţa lui. Cărase nişte cireşe. Avea alţi cai, numai vînă. Cum a dat cu ochii de el, şi-a adus aminte: - Treanţă, n-o fi ăsta Rică? - El e, da lasă-l! - Ce să-l las, că din pricina lui am stat eu la mititică... Şi-a băgat brişca-n burta lui. Îl căutase din ochi şi pe celălalt, pe Sulă, dar acesta avusese noroc în ziua aia. - Mai am o socoteală şi cu comisarul ăla de ne-a luat pielea, spunea, las', că-i vine şi lui rîndul! Pînă în iarnă tot aşa au ţinut-o. Noaptea aşteptau sub podul Constanţei pe negustorii de la Piteşti, opreau cursele pline cu ţărani ori căruţele. Dacă ţipa vreunul, iute-l linişteau. Aveau şi vreo cîţiva sergenţi de erau înţeleşi cu ei. Le trimiteau şpagă. Cînd îi venea lui Paraschiv să dezbrace oameni, îl căutau în altă parte, ori soseau mai tîrziu. Găseau căruţele răsturnate cu oiştile-n sus şi pe negustori numai în izmene, pîîngîndu-şi banii de nu-i mai aveau. - Prindeţi-i, ziceau oamenii legii, că ştim noi ce să le facem! Prinde orbul, scoate-i ochii! Pungaşii lucrau mînă-n mînă cu comisarii. Nu le păsa. Se mai odihneau. Petreceau. De Crăciun s-au îmbătat la o petrecere cu zidarii din Filantropia. Spre ziuă, cînd băteau bidinăresele cu papucii lor roşii de catifea în cutiile viorilor, de drag ce le era, a plecat Sandu-Mînă-mică cu gazda, o aia cîrnă şi potcă. Bărbatul era mazgugur de băutură. A vrut să-l împiedice, a căzut pe jos. Le-a stricat hoţul petrecerea. Au dus-o în 353 groapă, la locul lor. A mîrlit-o şi Paraschiv, şi gloaba de Gheorghe. Didina se uita, strîngînd din dinţi. Ăl bătrîn îl certă pe Paraschiv: - Nu pricep, de ce pîngăreşti tu toate lucrurile? - Gura, hodorogule, ce, ţi s-a urît cu binele? Să nu-mi umbli cu şahăr-mahăr... Fac ce-mi place, m-auzi? Şi scuipase cu scîrbă. Pe urmă spusese mai înbunat: Lumea asta-i o hazna, Treanţă! Mie omu mi-e duşman. Să nu-l văd... Ochii lui se împăienjeniseră de ură. Gheorghe lihoti de groază. - Rîzi, bă, rîzi! Bătrînul necheza: - Hî, hî, hî... Dădu în plîns. Didina aşeză palma ei uşoară pe pieptul celui tînăr, să-l liniştească. Paraschiv nu se potoli. Strîngea din fălci şi scrîşnea: - Nu mi-e milă, mă fraţilor, nu mi-e milă de om. Dac-aş putea să-i iau sufletu, că-i al dracului şi nu se uită! Şi mi-ar trebui să trăiesc uşor, Sandule, să am bani, să vă-ngrop, să dau cu ei de-azvîrlita, să-mi cmte lăutarii şi să joc, şi să am putere! Se mai linişti. - Numai să nu pună laba pe mine, că nu vreau să mor legat! Pînă atunci, dac-o fi să se-ntîmple, nu mă uit! Cît e de petrecut, să petrecem, că tot la salamet ieşim! Ostenise. Tăcu. Se încruntase şi degeaba erau şi dezmierdările gagicii. Parcă nu mai avea poftă de nimic. Nu se atingea de mîncare. Cerea numai de băutură, cu ochii lui reci, aşezaţi în pămînt. După aia Gheorghe 1-a visat vreo lună la rînd pe Paraschiv. Se făcea că sade într-o grădină frumoasă, numai cu pomi înfloriţi. Hoţul parcă dormea, dar era mort, că el îl zgîltîia şi-l simţea rece şi ţeapăn... Pe urmă, i-a turnat Sandu la poliţie. Nu mai putea să aştepte. De cît timp o rîvnea el pe Didina... Hoţii dormeau numai în izmene lîngă o sobă. Timpul pricălise. Venea martie. Afară se băteau vuiturile. Gazda tot îl ndemna să plece. Se săturase. Ca din oală i-au luat. Vreo zece presari au coborît în cartierul Teiului. Era pe la prînz. Nici nu visau pungaşii ce-i aşteaptă. Noroc că gagica plecase, dusă de vînzător în altă parte, fără să ştie. 354 Caramangiii au auzit o voce la uşă: - În numele legii, deschideţi! O dată s-a înverzit ăl bătrîn. Paraschiv s-a ridicat în picioare. A dat să facă ceva, dar nu aveau pe unde să iasă. S-a uitat afară, numai cizme de gabori. Aşa i-au luat, pe nemîncate, cu gazdă cu tot. - Ocna ne-a halit! zise codoşul. . « Cel tînăr se gîndea. - Cine ne-o fi turnat? Gheorghe a înţeles numaidecît: - Asta numai de la Sandu ni se trage. Nu vezi c-a plecat de dimineaţă şi-a luat-o şi pe Didina cu el?... A zis că se duce la tîrguială... Nu-i venea să creadă lui Paraschiv. - Adică să mă fi vîndut iar muierea? Să se fi dat cu şafării?... - De... Mergeau unul lîngă altul, cu mîinile legate la spate, privind mulţimea care-i huiduia. - O carcalisirăm, dar tot nu mă las, măcar să mă omoare, şi tot scap, să pun laba pe vînzători... Ţiganca nu ştiu pînă seara. Cîftd să se întoarcă cu Sandu, acesta u spuse: - Haide cu mine, Didino, că pe Paraschiv şi pe Gheorghe i-a luat poliţia... - Ce-mi tot spui?! - Sînt la gros. - Tu i-ai vîndut, Sandule! -Ei, şi dacă?! - I-ai mîncat fripţi, Sandule... - Eu, că nu mai puteam fără tine. Ibovnica începu să pungă. - Ce-ai făcut? Ce-ai făcut? Şutul se apropiase de ea şi-o încînta: - Lasă, ce, nu mă ai pe mine? Să vezi ce bine o să Trăim iar împreună, că eu te-am scos din Cruce şi mi te-a luat Bozoncea, nu i-ar mai putrezi oasele, şi de cînd te ţin eu dragă... Muierea 1-a lovit de două ori cu palma peste faţă: - Să pleci, să te duci! Nu vreau să te mai văd! Eu după tine nu mai merg, aur să ai pe tine, m-auzi? Şi 1-a lăsat în stradă, turbată. 355 Ca nebună a fost după aia. A umblat şi pe la prefectură, tot cu frică, să nu pună mîna şi pe ea. A făcut ce-a făcut, s-a dat în vorbă cu un gardian, i-a promis bani şi trupul ei, numai să-i scape pe hoţi. I-a plăcut acestuia dosul ţigăncii. Se plîngea: - Îmi pierd punea, mă bagă pe mine în locul lor... Gagica i-a plimbat ţîţele pe piept, 1-a ademenit cu ochii ei păcătoşi, s-a-nvoit omul. * Două luni n-a mai avut somn. Plîngea şi nu ştia ce să mai facă. A stat tot fugită pe la gazde vechi. A risipit ce bani mai avea în toate părţile, dar tot i-a scăpat pe manglitori. Gardianul i-a făcut pierduţi pe sălile tribunalului, cînd a fost să-i judece pentru toate cîte săvîrşiseră. Didina îi aştepta cu un taxi afară şi cu haine. N-a fost uşor, Dumnezeu îi ştiuse cum o tuliseră scăpînd de sergenţi. S-a bucurat Paraschiv: - Credeam că tu mi-ai mîncat libertatea, fato, că tot ieşeam... Gagica rîdea şi plîngea, ţinîndu-l de gît: - Sufletelu meu, sufletelu meu... Îl pupa şi nu-i mai dădea drumul. Maşina i-a lăsat la capul Cuţaridei. De acolo au luat-o spre groapă, că ieşise soarele. Pămîntul maidanului scotea aburi calzi, şi ei umblau osteniţi de bătăi. Gheorghe nu spunea nimic. Îl ţinea o scîrbă de om şi o duşmănie. - Ce-i, gîlmă? îl înghiontea cel tînăr. Ce-ai pus capul în noroi? Scăparăm, scăparăm! Noi să fim sănătoşi şi să-l găsim pe cumnatul nostru, mînca-i-aş zilişoarele... Şi, fericit că mai vedea soarele, se rigli la cerul albastru. Codoşul, cu mîinile în buzunare, privea rampa şi malurile înverzite. Aici se simţea el bine totdeauna. Îi pierea frica Ungă locul sălbatic şi larg, unde nu te putea nimeni tine în gheara lui. Culese un fir de măselariţă şi-l fărîmită între degete. Tare era bine la soare, cu cerul ăsta deasupra... Gheorghe a aflat că Oacă murise la spital, la Filaret. Au mers de -lau scos şi -lau dus la cimitir. Nu mai semăna. Rămăsese o mînă de om, galben, numai pielea pe el. Era uşor şi în coşciug. Îl ducea Paraschiv ca pe un fulg. Ăl bătrîn plîngea la capul lui: - Nu mai eşti nici tu, Ciupitule, te-ai dus după Stăpînu, unde-o fi... 356 Iar s-au îmbătat, şi codoşul şi-a spus în gînd: „Acum nu mai e de mine. Trebuie să plec. Să mă las de meserie. S-a spart gaşca... Şi 1-a luat pe Paraschiv după el, să mai vadă o dată locurile pe unde furase la viaţa lui. Au trecut pe la simigii întu. Treariţă era vesel. S-a rugat de cel tînăr. - Nu le face nimic, te rog eu, lasă-i că poate n-o să-i mai întîlnim. - Iar a dat mila-n tine! Gheorghe a strigat caţaonilor: - Îmi pare rău că vă văd sănătoşi! Negustorii rîdeau, de silă, de milă: - Ce faceţi, bre? a întrebat Iani nedumerit. Pungaşul a cărat o mînă de seminţe, zvfrlind-o în buzunar. - Bine, am mai trecut să vă vedem, că ne-oti fi dus dorul... - Să vă dau, bre, cîte o halviţă... - Nu-i nevoie, grecule, ne-am pricopsit. - Te.vorbeşte? - Da, o ducem bine, ne-am făcut negustori de fitile de candelă... - Nu mai spune dumneata! Grecul fi privea speriat. Nu uitase cuţitul lui Paraschiv şi banii furaţi. Tremura şi acum. Dar hoţii nu aveau chef de treabă. Au plecat, iaba, că-l ţineau pandaliile pe codoş, să umble. - Îmi pare rău că vă las sănătoşi! le-a mai strigat ăl bătrîn, şi s-au dus. În urmă, grecii vorbeau între ei: - Iote, bre, s-au liniştit... - Le-o fi ajuns cîtă bătaie le-a dat... - Ţe vorbeşte? făcea Iani. O să vie la noapte să ne taie, eu chem politia, bre... Hoţii au colindat Mandravela şi Oborul, au trecut şi pe la casa Didinei. Curtea se acoperise de buruiană. Şi-au adus aminte de Bozoncea şi de ceata lor. Paraschiv tăcea crunt. Au închis poarta şi-au plecat. - Ce-i cu tine, Gheorghe? 1-a întrebat pungaşul. - Ce să fie? Nimic. - Mă, tu-mi ascunzi ceva... - Nu. Să moară! 357 Dar celălalt ştia că minte si parcă i se făcu frică. Au plecat s-o caute pe Didina. Pe drumul Filantropiei se aprindeau felinarele. În geamurile negustorilor, lămpile palide luminau mărfurile învechite, pătate de muşte. Era cald şi măturătorii loveau caldarîmul cu bocancii lor grei. Nuielele măturilor zgîriau pietrele pline de praf. Li se făcuse somn şi scîrbă. Era ultima lor seară. Gheorghe strînsese bani şi avea de gînd să-i lase. I-a spus lui Paraschiv: - Haide cu mine, ia-o şi pe Didina, că vreau să pic şi eu o dată la zar, să dau de pileală! - Da ce-ti veni? - Uite-aşa m-a apucat pe mine, că cine ştie... Pungaşul s-a uitat bănuitor la el: - Treantă... - Ce-i? - Mă, nu cumva... Codoşul fluiera de unul singur, cu munile în buzunare. Privea cerul noros, căzut peste casele Cuţaridei. S-au înfundat în cîrciuma lui Stere şi-au cerut de mîncare şi de băutură. Au chemat şi un armonist să le cînte şi Gheorghe s-a însufleţit. A mărturisit: - Te-am minţit, mînca-ţi-aş ochii! N-am lovit cu cuţitu-n viata mea. Numai gura de mine. Şi nici la Ciucea n-am fost. De furat, am furat, nu zic, doar boala asta o am, nu dau cu suriul. Tot de la un zbanghiu am învăţat: dacă pui mîna, te mai iartă. Ce zice? N-a avut. E al dracului! Dar dacă iei sufletu omului, nu te lasă, ori te bagă la sare, ori îti găureşte pielea... Nu-l mai asculta Paraschiv. A chemat armonistul. - Mă belitule, da din muzicuţă ştii să zici ceva? Ştia. I-au dat bacşişul lui şi-a pus-o pungaşul pe gagică să-i joace: - Ia să te mai văd, Didino, că lui Bozoncea îi băteai cu papucii pe masă... Ibovnica s-a ridicat şi i-a făcut voia. Cînd se învîrtea mai cu foc, cine intră pe uşă? Sandu-Mînă-mică cu una, cloşcă. Trosnitorul s-a oprit, a vrut s-o şteargă, dar Paraschiv a şi fost lîngă el: - Ce mai faci, suflete? 358 Celălalt îngălbenise şi-i tremurau buzele. Îl trecură năduşelile. Spuse curvei cu care era: - Tu du-te la masă... Pe faţă simţea ochii verzi ai şutului, neslăbindu-l de loc. - Nu bei un pahar de vin cu noi? îl întrebă Paraschiv. Ce era să facă? A mers la masa lor. . . - Astă-seară plăteşte Treantă, că i-a venit de la moşie. Taman bine ai picat, că o dată-i pomana golanului! Codoşul i-a şoptit celui tînăr: - Ce vrei să faci? - Vezi de treaba ta, nu-{i băga nasul... Şi-a chemat armonistul mai aproape: Cîntă, puişorule, şi pentru dumnealui... Gheorghe a mai cerut vin şi de mîncare. Mînă-mică şedea ca pe ghimpi. Se foia pe scaun. Nu-şi găsea locul. Pungaşul îl îndemna mieros: - Ia cu noi, că nu ne-am mai văzut de mult! Bea şi miră-te că ne găseşti, că iar am fost la mititică, dar ne-am întors! El abia punea gura. - Nu ţi-o fi foame? Ţi-o fi frică să nu te matoleşti, candriule! se mira cel tînăr. A început Sandu să plîngă. S-a ridicat Paraschiv în picioare. - Lasă-l! s-a rugat ăl bătrîn. Hoţul a scos şişul pe masă. I-a zis vînzătorului: - Să-ti cînte de moarte! închină-te! Guristul se oprise cu armonica strînsă în braţe. Tremura de frică. Mînă-mică a căzut în genunchi: - Să nu mă omori! Didina tăcea încruntată. În circiumă s-a făcut linişte. Muşteriii au ieşit afară, pe rînd, se cheme sergenţii. Caramangiul rîdea: - De ce să nu te omor? Tu n-ai vrut să mă-nfunzi la ocnă? Da uite, am scăpat şi-am venit să te caut. Picaşi singur, ce să-{i fac?! Şi s-a încruntat la armonist: Cîntă-i de moarte! Lăutarul, vangă. Îi clănţăneau dinţii. - Cîntă, că mandea-ti plăteşte, ce te uiţi?! Cîntă de sufletu lui Sandu, că m-a dat presărilor, la pîrnaie... 359 Şi-a aruncat un pumn de bani pe masă. Gheorghe a vrut să zică ceva, dar privirile fioroase ale tovarăşului -lau oprit. Ţiganul îngîna mai mult mort decît viu: Firicel de iarbă rea, Mamă, mămulica mea, Nu plfnge la moartea mea... Şi pe urmă, mai cu durere: Plfngeţi voi patru pereţi, Ce de mine rămfneţi, Că de supărare multă Mi-a căzut lumea urîtă, Şi de amărft ce sfnt, Nu văd iarba pe pămînt Şi soarele luminînd... Mînă-mică avea fata udă de lacrimi şi nu mai spunea nimic. Paraschiv 1-a ridicat de gît, 1-a scuipat între ochi şi i-a înfipt cuţitul. Cînd 1-a simţit moale, gemînd numai uşor, 1-a zvîrlit la pămînt, cu scîrbă. Didina a sughiţat înspăimîntată şi Gheorghe a aruncat o sută de lei pe lemnul lustruit. Armonistul a ieşit repede, tîrîndu-şi burduful care mai scotea sunete nelămurite. De afară veneau presării galop. A simţit codoşul. A strigat: - Topeală, că ne-agaţă! Şi-a spart un geam. Sticleţii au pus mîna pe gagică. Pe manglitori n-au mai avut de unde să-i ia. Săriseră în curtea cîrciumii şi se strecuraseră pe lîngă nişte butoaie goale. De acolo au trecut maidanul spre groapă. I-au mirosit. Îi cunoşteau. Făcuseră moarte de om şi nu i-au slăbit. Ăl bătrîn gîfîia, fără putere. Îşi ţinea mîinile în buzunare, să nu piardă banii. Paraschiv îl grăbea: - Haide mai repede, că ne prind! Ce dracu ai, de-abia te mişti! Au coborît drumul rampei. Erau sfîrşiţi. De pretutindeni se arătară oameni. Îi văzuseră. Sergenţii strigară după ei să se oprească, pe urmă au început să tragă de departe. Ajunseseră lîngă baltă. Ochii brotanilor licăreau în apa moartă. În trestii se mişcau şobolanii, rodeau tulpinile tari şi se fugăreau. Pe malurile sălbatice se iviră 360 copoii. Pungaşii văzură uniformele şi lucirea stinsă a armelor. Gloanţele şuierau alături. Se înfigeau, fîşîind, în mflul moale. Altele plescăiau în apă, ca nişte muşte negre. Focurile se încrucişau şi se apropiau. Despicară frunzişul. Gheorghe căzu în genunchi. > - Ce-i, Treanţă? se miră Paraschiv. El rîse numai. Avea o privire limpede, netulburată. . - Mă Gheorghe, ce-ai, mă? Ăl bătrîn mai apucă să spună: - Uite, ia tu banii ăştia, şi scoase din buzunarele nădragilor largi un pachet de hîrtii. Voiam să-mi iau casa aia cu ei, ştii tu, Paraschive, să fi crescut porumbei, ehe, ce bine ar fi fost, că sînt ostenit, mi-ajunge... Ochii îi îngheţară. Paraschiv îl lăsă. Sergenţii erau aproape. Roti privirile şi văzu cunii. Dulăii alergau speriaţi spre rampă, liberi... Peste salcîmii Cuţaridei treceau brabeţii. Se lăsau stoluri-stoluri la rampă. Grigore privea cerul fără culoare, adînc, străveziu. Aglaia scotea măturile din magazie. Vorbea singură: - Gnd vin ăştia, parcă se iau după mine. N-am pomenit aşa ceva, murdari, lacomi, parcă n-au stat la casă de om, că m-am săturat să-i tot slugăresc... Bărbatul n-o mai ascultă. Se ridică în capul oaselor şi îşi aprinse luleaua. Chemă găinile: - Hai la tata, domnişoarelor, haide, că scăparăm şi de iarna asta... Cocoşii bătură din aripi şi scoaseră cîteva strigăte ascuţite. - Aşa, tată, aşa! zise gunoierul. Mai dă un ţignal... Muierea trînti o căldare şi se apucă să mormăie: - Na, că iar trece Tudose! Grigore privi şi nu-l văzu pe spărgătorul de lemne. - Ce ţi-e ţie, muiere? Se aşezase pe un scăunel şi privea groapa. Peste malurile ei galbene zburau păsări. Bărbatul se gîndea că iar începe treaba. Nu se schimba nimic din viaţa lui. Era mai bătrîn şi mai ostenit, nu-l mai lua somnul, se scula cu noaptea în cap, dădea tîrcoale avutului primăriei, pe care-l păzea. Cine să vie aici, să fure nişte mături? Nu mai apucase să strîngă bani să-şi ridice şi el o casă. Cîmpul Cuţaridei se umpluse de lume. Nu mai aveai loc. Să se fi sculat morţii, s-ar fi rătăcit prin mahala. Se tăiaseră străzi noi, se mai deschiseseră cîteva prăvălii, unii 362 nu mai erau, numai el şi cu Aglaia nu se clintiseră de la rampă, acolo-şi aşteptau moartea... Noaptea de primăvară, rece şi înaltă, îşi aprinsei toate stelele Aglaia tot mai bodogănea: - Grigore, trece spărgătorul de lemne, tu nu-l auzi? Bărbatul ascultă puţin şi spuse dînd din umeri: - Ti se pare, creşte iarba...