   
  
  
  VERSURI
  
  DUPĂ MELCI
  (1921)
  
  DUPĂ MELCI 
  Unchiului meu, Sache Şoiculescu, al cărui glas îl împrumut aici. 
  
  Dintr-atîţia fraţi mai mari:
  Unii morţi
  Alţii plugari;
  Dintr-atîţia fraţi mai mici:
  Prunci de treabă,
  Scunzi, peltici,
  Numai eu, răsad mai rău,
  Dintr-atîţia, prin ce har?
  Mă brodisem şui, hoinar.
  
  Eram mult mai prost pe-atunci...
  
  Cînd Păresimi da prin lunci,
  Cu pietrişul de albine,
  Ne părea la toţi mai bine:
  Ţînci ursuzi,
  Desculţi şi uzi,
  Fetişcane
  
  Cozi plăvane
  Înfăşate-n lungi zăvelci,
  O porneau în turmă bleagă
  Să culeagă
  Ierburi noi, crăiţe, melci...
  Era umed în bordei
  Şi tuleam şi eu cu ei.
  
  I 
  Tot aşa o dată, iar,
  La un sfînt prin Făurar
  Ori la sfinţii Mucenici,
  Tîrla noastră de pitici
  Odihnea pe creastă, sus,
  
  — Eu voinic prea tare nu-s:
  Rupt din fugă,
  Subt o glugă
  De aluni, pe buturugă,
  Odihnii
  Şi eu curînd...
  
  Vezi, atunci mi-a dat prin gînd Că tot stînd şi alegînd Jos, în vraful de foi ude Prin lăstari şi vrejuri crude, S-ar putea să dau de el: Melcul prost, încetinel... În ungher adînc, un gînd Îmi şoptea că melcul blînd Din mormînt de foi, pe-aproape, Cheamă Omul să-l dezgroape... 
  Şi pornii la scotocit
  (Cu noroc, căci l-am găsit).
  Era, tot, o mogîldeaţă,
  Ochi de bou, dar cu albeaţă:
  Între el şi ce-i afar’
  Strejuia un zid de var.
  
  — Ce să fac cu el aşa?
  Să-l arunc nu îmi venea...
  Vream să văd cum se dezghioacă
  Pui molatec, din ghioacă;
  Vream să văd cum iar învie
  Somnoros, din colivie...
  
  Şi de-a lungul, pe pămînt, M-aşezai cu-acest descînt: 
  — “Melc, melc,
  Cotobelc,
  Ghem vărgat
  Şi ferecat;
  Lasă noaptea din găoace,
  Melc nătîng, şi fă-te-ncoace.
  Nu e bine să te-ascunzi
  Subt păreţii grei şi scunzi;
  Printre vreascuri cerne soare,
  Colţi de iarbă pe răzoare
  Au zvîcnit iar muguri noi,
  Pun pe ramură altoi.
  Melc, melc,
  Cotobelc.
  Iarna leapădă cojoace,
  Şi tu singur în găoace!
  Hai, ieşi,
  
  
  Din cornoasele cămeşi!
  Scoate patru firişoare
  Străvezii, tremurătoare.
  Scoate umede şi mici
  Patru fire de arnici;
  Şi agaţă la feştile
  Ciufulite de zambile
  Sau la fir de mărgărint
  Înzăuatul tău argint...
  
  Peste gardurile vii
  Dinspre vii,
  Ori de vrei şi mai la vale,
  În tarlale,
  Tipăreşte brîu de zale...”
  
  După ce l-am descîntat,
  L-am pus jos
  Şi-am aşteptat...
  
  Înserase mai de-a bine;
  Crengi uscate, peste mine,
  Bîzîind la vîntul strîmb,
  Îmi ziceau răstit din drîmb...
  
  Năzdrăvana de pădure
  Jumulită de secure,
  Scurt, furiş,
  Înghiţea din luminiş.
  Din lemnoase văgăuni,
  Căpcăuni
  Îi vedeam pieziş
  
  Cum cască
  Buze searbăde de iască;
  
  Şi întorşi
  Ochi buboşi
  Înnoptau subt frunţi pestriţe
  De păroase,
  De bărboase
  Joimariţe.
  
  Şi cum stam sub vînt şi frig
  Strîns cîrlig,
  Iscodind cu ochii treji
  Mai de sus de bîrnă drumul,
  Unde seara ţese fumul
  Multor mreji:
  Pe subt vreascuri văzui bine
  Repezită înspre mine
  O guşată cu găteji.
  
  Chiondorîş
  Căta la cale;
  De pe şale,
  Cînd la deal şi cînd la vale,
  Curgeau betele tîrîş.
  
  Iar din plosca ei de guşe
  De mătuşe
  Un tăios, un aspru: hîrrşi...
  
  Plîns prelung, cum scoate fiara,
  Plîns dogit,
  Cînd un şarpe-i muşcă ghiara,
  
  Muget aspru şi lărgit
  De vuia din funduri seara...
  Mi-a fost frică, şi-am fugit!
  
  II 
  Toată noaptea viscoli...
  Încă bine n-ajunsesem,
  Că porni, duium, să vie
  O viforniţă tîrzie
  De Păresimi.
  Vîntura, stîrnind gîlceavă,
  Albă pleavă;
  Şi cădeau şi mărunţei
  Bobi de mei...
  (Ningea bine, cu temei.)
  În bordei,
  Foc vîrtos mînca năprasnic
  Retevei.
  
  Pe colibă singur paznic
  M-au lăsat c-un vraf de pene...
  Rar, le culegeam alene:
  Moşul Iene
  Răzbătea de prin poiene
  Să-mi dea genele prin gene.
  Şi trudit
  Lîngă vatră prigorit
  Privegheam prelung tăciunii...
  Umbre dese
  Ca păunii
  
  Îmi roteau pe hornul şui
  Leasa ochilor verzui.
  
  Şi-mi ziceam în gînd: “Dar el,
  Melcul, prost, încetinel?
  Tremură-n ghioacă, vargă,
  Nu cumva un vînt să-l spargă;
  Roagă vîntul să nu-l fure
  Şi să nu mai biciuiască
  Bărbi de muşchi, obraji de iască,
  Prin pădure.
  Roagă vîntul să se-ndure.”
  
  De la jarul străveziu,
  Mai tîrziu,
  Somnoros venii la geam.
  Era-nalt, nu ajungeam,
  Dar prin sticla petecită
  Dar prin gheaţa încîlcită
  Fulgera sul lung, de har,
  Prăpădenia de afar’;
  Podul lumii se surpase
  Iar pe case,
  Pînă sus, peste colnic
  Albicioase,
  Ori foioase,
  Cădeau cepi de arbagic.
  
  Viu îmi adusei aminte
  Ce-auzisem înainte,
  De o noapte între toate
  Urgisită,
  
  Cînd, pe coate,
  Guri spurcate
  Suflă vînt
  Să dărîme
  Din pămînt...
  Cînd, pe sloi, rupînd din pită,
  Baba Dochia-nvălită
  Cu opt sărici
  Stă covrig.
  Stă de-nghite
  Şi sughite
  Şi se vaicără
  De frig.
  
  — Hei, e noaptea-aceea poate! 
  Înapoi
  La fulgii moi,
  Cumpenind a somn, pe coate,
  Cu tot gîndul sus, la el,
  Şoptii:
  
  “Melc încetinel, Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! Nici viforniţă, nici mute Prin păduri nu te-ar fi prins... Iar acum, cînd focu-i stins, Hornul nins, Am fi doi s-alegem pene, Şi alene Să chemăm pe moşul Iene Din poiene Să ne-nchidă: Mie, gene; 
  Ţie,
  Cornul drept,
  Cel stîng,
  Binişor,
  Pe cînd se frîng
  Lemne-n crîng,
  Melc nătîng,
  Melc nătîng!”
  
  III 
  Dintre pene şi cotoare
  Gata nins,
  Cum mijea un pic de soare
  Pe întins,
  Războind cu lunecuşul,
  Din ţăpoi săltînd urcuşul,
  Înălţat la dîmbii prinşi,
  Îl zării lîngă culcuşu-i
  De frunziş.
  
  Era, tot, o scorojită
  Limbă vînătă, sucită,
  O nuia, ca un hengher,
  Îl ţinea în zgărzi de ger!
  Zale reci,
  Aspre benţi ce se-ntretaie,
  Sus, de vreascurile seci
  Îl prindeau:
  O frunză moartă, cu păstaie.
  
  Şi pe trupul lui zgîrcit M-am plecat, Şi l-am bocit: 
  — “Melc, melc, ce-ai făcut,
  Din somn cum te-ai desfăcut?
  Ai crezut în vorba mea
  Prefăcută... Ea glumea!
  Ai crezut că plouă soare,
  C-a dat iarbă pe răzoare,
  Că alunul e un cîntec...
  Astea-as vorbe şi descîntec!
  
  Trebuia să dormi ca ieri
  Surd la cînt şi îmbieri,
  Să tragi alt oblon de var
  Între trup şi ce-i afar’...
  Vezi?
  Ieşişi la un descîntec:
  Iarna ţi-a muşcat din pîntec...
  Ai pornit spre lunci şi crîng,
  Dar pornişi cu cornul stîng,
  Melc nătîng,
  Melc nătîng!”
  
  Iar cînd vrui să-l mai alint,
  Întinsei o mînă-amară
  De plîns mult...
  
   şi dîrdîind, Două coarne de argint Răsucit se fărîmară. 
  Că e ciunt, nu m-am uitat... 
  Ci, în punga lui de bale,
  Cu-nsutite griji, pe cale
  L-am purtat
  Legănat:
  Pungă mică de mătasă...
  Iar acasă
  L-am pus bine
  Sus, în pod,
  (Tot lîngă mine)
  Ca să-i cînt din cînd în cînd
  Fie tare,
  Fie-n gînd:
  “Melc, melc,
  Cotobelc,
  Plouă soare
  Prin fînaţuri şi răzoare,
  Lujerii te-aşteaptă-n crîng,
  Dar n-ai corn
  Nici drept,
  Nici stîng:
  Sînt în sîn la moşul Iene
  Din poiene;
  Cornul drept,
  Cornul stîng...
  
  Iarna coarnele se frîng
  Melc nătîng,
  Melc nătîng!”
  
  JOC SECUND (1930) 
   
  * * * 
  Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste,
  Intrată prin oglindă în mîntuit azur,
  Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
  În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
  
  Nadir latent! Poetul ridică însumarea
  De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
  Şi cîntec istoveşte: ascuns, cum numai marea
  Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi.
  
  TIMBRU 
  Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
  Durerea divizată o sună-ncet, mai tare...
  Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
  Şi unda logodită sub cer, vor spune — cum?
  
  ... n-ar fi decît pentru a vă da ideea (fr.). 
  Ar trebui un cîntec încăpător, precum Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; Ori lauda grădinii de îngeri, cînd răsare Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum. 
  GRUP 
  E temniţa în ars, nedemn pămînt,
  De ziuă, fînul razelor înşală;
  Dar capetele noastre, dacă sînt,
  Ovaluri stau, de var, ca o greşală.
  
  Atîtea clăile de fire stîngi!
  Găsi-vor gest închis, să le rezume,
  Să nege, dreaptă, linia ce frîngi:
  Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?
  
  ÎNECATUL 
  Fulger străin, desparte această piatră-adîncă; Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochean! Atlanticei sunt robul vibrat spre un mărgean, Încununat cu alge, clădit în praf de stîncă, 
  Un trunchi cu prăpădite crăci vechi, ce stau să 
  pice, Din care alte ramuri, armate-n şerpi lemnoşi, Bat apele, din baia albastră să despice Limbi verzi, şuierătoare, prin dinţii veninoşi. 
  ORBITE 
  Colo, dimineaţa mea, Viu altar îţi miruia: 
  Ca Islande caste, norii În, dorită, harta orii, 
  Ageri, şerpii ce purtai, Şerpii roşii, scurşi din rai, 
  Şi, cules, albastrul benţii De pe jerbele Juvenţii. 
  * Lăncile de iarbă mici Le păzea căţeaua Bitsh, 
  Inimi mari dormeau pe ţară. Munţi, cu sîngele afară... 
  Cunoscut acelor zori În fîntîni, în şerpi, în nori. 
  
  STATURĂ 
  Să nu prelingă, să nu pice Viu spiritul, robit în ea, La azimi albe să-l ridice: Sfiit pruncia ei trecea. 
  Sori zilnici, grei, ardeau sub dungă,
  Uşor sunau în răsărit;
  Şi nori ce nu ştiau s-ajungă
  Şi munţii, cîţi va fi-ntîlnit,
  
  Suiau cu iezerii, să cate
  La anii falnici, douăzeci.
  Vedeau din ceasul ce nu bate
  
  — Din timp tăiat cu săbii reci. 
  INCREAT 
  Cu Treptele supui văditei gale Sfînt jocul în speranţă, de pe sund, Treci pietrele apunerii egale Supt văile respinse, ce nu sunt. 
  Ţi-e inima la vîrste viitoare Ca şarpele pe muzici înnodat, Rotit de două ori la mărul-soare, În minutare-aprins — şi încrestat. 
  IZBĂVITĂ ARDERE 
  Curcanii au mutat pe soare şirul De gîturi cu, nestinşi, cartofii roşii. La cerul lăcrămat şi sfînt ca mirul Rotunzi se fac şi joacă pîntecoşii! 
  Şuviţa stelei noi întinge-n ape, Un stăpînit pămînt ascultă ani, Pămîntul s-a lipit de steaua-aproape. Nuntesc, la curtea galbenă, curcani. 
  POARTĂ 
  Suflete-n pătratul zilei se conjugă,
  Paşii lor sunt muzici, imnurile — rugă.
  Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare,
  Vindecă de noapte steaua-n tremurare.
  
  Pe slujite vinuri frimitură-i astru’.
  Munţii-n Spirit, lucruri într-un Pod albastru.
  Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi
  Fulgeră Sodomei fructul de măceş.
  
  LEMN SFÎNT 
  În văile Ierusalimului, la unul,
  Păios de raze, pămîntiu la piele:
  Un spic de-argint, în stînga lui, Crăciunul,
  Rusalii ard în dreapta-i cu inele.
  
  Pe acest lemn ce-aş vrea să curăţ, nu e
  Unghi ocolit de praf, icoană veche!
  Văd praful — rouă, rănile — tămîie?
  
  — Sfînt alterat, neutru, nepereche. 
  LEGENDĂ 
  Străluminaţi ca nişte unghii, Sub scuturi, îngeri au lăsat Cherubul văii să-l înjunghii, 
  — Sădiţi în aer ridicat. 
  Şi limfa pajiştelor pale
  Se pleacă soarelui ferit
  Al certei sere animale:
  Îngînă sîngelui ivit.
  
  Scris, rîul trece-n mai albastru
  Şi varurile zilei scad,
  E rana Taurului astru.
  Vădita ţară, Galaad.
  
  AURA 
  Mire, văzut ca femeea,
  Cu părul săpat în volute,
  De Mercur cumpănit, nu de Geea,
  Căi lungi înapoi revolute;
  
  La conul acesta de seară,
  Cînd sufletul meu a căzut
  Şi cald, aplecatul tău scut
  Îl supse, ca pata de ceară,
  
  Crescut, între mîini ca de apă,
  Ce lucru al tainei cercai?
  Sub verdele lumilor plai
  Arai o lumină mioapă.
  
  MOD 
  Te smulgi cu zugrăviţii, scris în zid
  La gama turlelor acelor locuri,
  Întreci oraşul pietrei, limpezit
  De roua harului arzînd pe blocuri,
  
  O ceasuri verticale, frunţi tîrzii!
  Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;
  Iar sufletul impur, în calorii,
  Şi ochiul, unghi şi lumea-aceasta — nouă.
  
  — Înaltă-n vînt te frîngi, să mă aştern
  O, iarba mea din toate mai frumoasă.
  Noroasă pata-aceasta de infern!
  Dar ceasul — sus; trec valea răcoroasă.
  
  SECOL 
  Răsărit al crestelor de păsări,
  Steme nicăiri în fîlfîit,
  Bîntuie, cînd soarelui voit
  Arcuite pajurile căţări.
  
  Seceri dintre secete-au sclipit!
  Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,
  Anulare unor albe timpuri,
  Sub arginţii muntelui orbit.
  
  MARGINI DE SEARĂ 
  Pendulul apei calme, generale, Sub sticlă sta, în Ţările-de-Jos. Luceferii marini, amari în vale; Sălciu muia şi racul fosforos. 
  Un gînd adus, de raze şi curbură (Fii aurul irecuzabil greu!) Extremele cămărilor de bură Mirat le începea, în Dumnezeu. 
  STEAUA IMNULUI 
  “Asemenea seri se întorc, zice-se, de demult.” 
  M. I. Caragiale (Craii de Curtea Veche, pag. 36) 
  Rîu încuiat în cerul omogen,
  Arhaic Unt, din lăudată seară,
  Scurs florilor, slujind în Betleem,
  Cînd gărzile surpate înviară.
  
  Să port — sub raze deget şters înting —
  Un liniştit, un rar şi tînăr mugur
  Prin ger mutat, prin tufele de zinc,
  La stîncile culcate: să le bucur.
  
  SUFLET PETRECUT 
  Scăzută zării blîndă e ţara minerală. 
  — Inel şi munte, iarbă de abur înzeuat. A ofilirii numai această foarte pală Făclie, pe ghicirea Albastrului ouat. 
  Minţiri, lumini! Scăpată, doar sfînta, ca o maică 
  — Ars doliul ei; cu fruntea călcată de potcap: Scăldînd la dublul soare, apos, de la Drăgaică, Rotundul, scund în palmă, duh simplu-n chip de nap. 
  
  DIOPTRIE 
  Înalt în orga prismei cîntăresc
  Un saturat de semn, poros infoliu.
  Ca fruntea vinului cotoarele roşesc,
  Dar soarele pe muchii curs — de doliu.
  
  Aproape. Ochii împietresc cruciş
  Din fila vibrătoare ca o tobă,
  Coroana literei, mărăciniş,
  Jos în lumină tunsă, grea, de sobă.
  
  Odaie, îndoire-n slabul vis!
  — Deretecată trece, de-o mătuşe —
  Gunoiul tras în conuri, lagăr scris,
  Adeverire zilei — prin cenuşe.
  
  DESEN PENTRU CORT 
  O, veacul legiuise militar În litere ca turnul ţuguiate! Urzite căi, neverosimil var, Prin dimineaţa ierbii înmuiate. 
  Spălări împrăştiate! Înnoiţi Arginturile mari botezătoare Şi inima călărilor — spuziţi De dreaptă ziua-aceasta suitoare. 
  — Ei vor sălta, la drum cu Novalis, Prin Şvabii verzi, ţipate în castele. Să prade tremuratul plai de vis, Prielnic potrivirilor de stele! 
  EDICT 
  Această pontifică lună Cuvînt adormiţilor e, Din roua caratelor sună Geros, amintit: ce-ru-le. 
  O sobă, cealaltă mumie. Domneşte pe calul de şah, La Moscova verde de-o mie De turle, ars idol opac. 
  Dogoarea, podoabă: răsfeţe Un secol cefal şi apter. — Ştiu drumul Slăbitelor Feţe Ştiu plînsul apos din eter. 
  UVEDENRODE 
    
  PĂUNUL 
  Se ploconea răsăritean şi moale,
  Mălai din mîna ta să ciugulească.
  Albastru pîlpîia şi cald, în poale
  Ca pînzele alcoolului, în ceaşcă.
  
  Pe butură, nebunul tău cu scufă
  Ochi inegali grozav de trişti rotea,
  Şi mîna ţi-a sucit, cum storci o rufă,
  Şi-a rupt şi gîtul păsării, care bătea.
  
  PARALEL ROMANTIC 
  Numisem nunţii noastre-un burg,
  Slăvit cu ape-abia de curg —
  Ca un dulău trîntit pe-o labă,
  Vechi burg de-amurg, în ţara şvabă.
  
  Pentru că tonurile erau, pe rînd, vesele, / Solemne, îngrozitor de triste. Longfellow (Sclavul cîntînd la miezul nopţii) (engl.). 
  Scări, unghiuri, porţi! În prag de uşe.
  O troli domoli, o troli cu guşe,
  La ce vărsări, ca de venin,
  Vis crud striviţi şi gînd cretin!
  
  Stîngi cuburi şubrede, intrate,
  De case roşii, zaharate;
  Verzi investiri, prin cîte-un gang,
  Sub ceasuri largi — balang, balang!
  
  RIGA CRYPTO ŞI LAPONA
  ENIGEL
  
  Baladă 
  Menestrel trist, mai aburit
  Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
  De cuscrul mare dăruit
  Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,
  
  Mult îndărătnic menestrel,
  Un cîntec larg tot mai încearcă,
  Zi-mi de lapona Enigel
  Şi Crypto, regele-ciupearcă!
  
  — Nuntaş fruntaş!
  Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
  Dar, cîntecul, tot zice-l-aş,
  Cu Enigel şi riga Crypto.
  
  — Zi-l menestrel!
  Cu foc l-ai zis acum o vară;
  Azi zi-mi-l strîns, încetinel,
  La spartul nunţii, în cămară.
  
  
  * 
  Des cercetat de pădureţi
  În pat de rîu şi-n humă unsă,
  Împărăţea peste bureţi
  Crai Crypto, inimă ascunsă,
  
  La vecinic tron, de rouă parcă!
  Dar printre ei bîrfeau bureţii
  De-o vrăjitoare mînătarcă,
  De la fîntîna tinereţii.
  
  Şi răi ghioci şi toporaşi
  Din gropi ieşeau să-l ocărască,
  Sterp îl făceau şi nărăvaş,
  Că nu voia să înflorească.
  
  În ţări de gheaţă urgisită,
  Pe-acelaşi timp trăia cu el,
  Laponă mică, liniştită,
  Cu piei, pre nume Enigel.
  
  De la iernat, la păşunat,
  În noul an, să-şi ducă renii,
  Prin aer ud, tot mai la sud,
  Ea poposi pe muşchiul crud
  La Crypto, mirele poienii.
  
  Pe trei covoare de răcoare
  Lin adormi, torcînd verdeaţă:
  Cînd lîngă sîn, un rigă spîn,
  Cu eunucul lui bătrîn,
  Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
  
  — Enigel, Enigel,Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
  Uite fragi, ţie dragi,
  Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
  
  — Rigă spîn, de la sîn,
  Mulţumesc Dumitale.
  Eu mă duc să culeg
  Fragii fragezi, mai la vale.
  
  — Enigel, Enigel,Scade noaptea, ies lumine,
  Dacă pleci să culegi,
  Începi, rogu-te, cu mine.
  
  — Te-aş culege, rigă blînd...
  Zorile încep să joace
  Şi eşti umed şi plăpînd:
  Teamă mi-e, te frîngi curînd,
  Lasă. — Aşteaptă de te coace.
  
  — Să mă coc, Enigel,
  Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
  Visuri sute, de măcel,
  Mă despart. E roşu, mare,
  Pete are fel de fel;
  Lasă-l, uită-l, Enigel,
  În somn fraged şi răcoare.
  
  — Rigă Crypto, rigă Crypto,
  Ca o lamă de blestem
  Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
  Eu de umbră mult mă tem,
  
  
  Că dacă-n iarnă sunt făcută,
  Şi ursul alb mi-e vărul drept,
  Din umbra deasă, desfăcută,
  Mă-nchin la soarele-nţelept.
  
  La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
  Tot polul meu un vis visează.
  Greu taler scump cu margini verzi
  De aur, visu-i cercetează.
  
  Mă-nchin la soarele-nţelept,
  Că sufletu-i fîntînă-n piept,
  Şi roata albă mi-e stăpînă,
  Ce zace-n sufletul-fîntînă.
  
  La soare, roata se măreşte;
  La umbră, numai carnea creşte
  Şi somn e carnea, se dezumflă,
  Dar vînt şi umbră iar o umflă...
  
  Frumos vorbi şi subţirel
  Lapona dreaptă, Enigel,
  Dar timpul, vezi, nu adăsta,
  Iar soarele acuma sta
  Svîrlit în sus, ca un inel.
  
  — Plîngi, preacuminte Enigel! Lui Crypto, regele-ciupearcă. 
  Lumina iute cum să-i placă?
  El se desface uşurel
  De Enigel,
  De partea umbrei moi, să treacă...
  
  Dar soarele, aprins inel,
  Se oglindi adînc în el;
  De zece ori, fără sfială,
  Se oglindi în pielea-i cheală.
  
  Şi sucul dulce înăcreşte!
  Ascunsa-i inimă plesneşte,
  Spre zece vii peceţi de semn,
  Venin şi roşu untdelemn
  Mustesc din funduri de blestem;
  
  Că-i greu mult soare să îndure
  Ciupearcă crudă de pădure,
  Că sufletul nu e fîntînă
  Decît la om, fiară bătrînă,
  Iar la făptură mai firavă
  Pahar e gîndul, cu otravă,
  
  Ca la nebunul rigă Crypto,
  Ce focul inima i-a fript-o,
  De a rămas să rătăcească
  Cu altă faţă, mai crăiască:
  
  Cu Laurul-Balaurul,
  Să toarne-n lume aurul,
  Să-l toace, gol la drum să iasă,
  Cu măsălariţa-mireasă,
  Să-i ţie de împărăteasă.
  
  OUL DOGMATIC 
  Dogma: Şi Duhul Sfînt se purta deasupra apelor. 
  E dat acestui trist norod
  Şi oul sterp ca de mîncare,
  Dar viul ou, la vîrf cu plod,
  Făcut e să-l privim la soare!
  
  Cum lumea veche, în cleştar,
  Înoată, în subţire var,
  Nevinovatul, noul ou,
  Palat de nuntă şi cavou.
  
  Din trei atlazuri e culcuşul
  În care doarme nins albuşul
  Atît de galeş, de închis,
  Ca trupul drag, surpat în vis.
  
  Dar plodul?
  De foarte sus
  Din polul plus
  De unde glodul
  Pămînturilor n-a ajuns
  Acordă lin
  Şi masculin
  Albuşului în hialin:
  Sărutul plin.
  
  Om uitător, ireversibil,
  Vezi Duhul Sfînt făcut sensibil?
  
  Precum atunci, şi azi — întocma:
  Mărunte lumi păstrează dogma.
  
  Să vezi, la bolţi, pe Sfîntul Duh
  Veghind vii ape fără stuh,
  Acest ou-simbol ţi-l aduc,
  Om şters, uituc.
  
  Nu oul roşu.
  Om fără saţ şi om nerod,
  Un ou cu plod
  Îţi vreau, plocon, acum de Paşte;
  
  Îl urcă-n soare şi cunoaşte!
  
  * Şi mai ales te înfioară De acel galben icusar, Ceasornic fără minutar, Ce singur scrie cînd să moară Şi ou şi lume. Te-nfioară De ceasul galben, necesar... 
  A morţii frunte-acolo-i toată.
  
  În gălbenuş,
  Să roadă spornicul albuş,
  Durata-nscrie-n noi o roată.
  Întocma — dogma.
  
  * Încă o dată: E Oul celui sterp la fel, 
  Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el. Şi nici la cloşcă să nu-l pui! Îl lasă-n pacea-întîie-a lui, 
  Că vinovat e tot făcutul, Şi sfînt, doar nunta, începutul. 
  Ajunul Paştilor, 1925 
  RITMURI PENTRU NUNŢILE NECESARE 
  Cînd planuri sună a cădere Şi găzduieşti la rea putere, La neagra Damă Miriam În bande-încinsă, de dinam. 
  Capăt al osiei lumii!
  Ceas alb, concis al minunii,
  Sună-mi trei
  Clare chei
  Certe, sub lucid eter
  Pentru cercuri de mister!
  
  An al Geei, închisoare,
  Ocoleşte roatele interioare:
  Roata Venerii
  Inimii
  
  Roata capului
  Mercur
  În topire, în azur,
  Roata Soarelui
  Marelui.
  
  39 
  I 
  Înspre tronul moalei Vineri
  Brusc, ca toţi amanţii tineri,
  Am vibrat
  Înflăcărat:
  
  Vaporoasă
  Rituală
  O frumoasă
  Masă
  Scoală!
  În brăţara ta fă-mi loc
  Ca să joc, ca să joc,
  Danţul buf
  Cu reverenţe
  Ori mecanice cadenţe.
  
  Ah, ingrată,
  Energie degradată,
  Brută ce desfaci pripită
  Grupul simplu din orbită,
  Veneră,
  Inimă
  În undire minimă:
  
  Aphelic ( )
  Perihelic ( )
  Cojunctiv (dodo)
  Oponent (adio!)
  
  II 
  Paj al Venerii,
  Oral
  Papagal!
  În cristalul tău negat,
  Spre acel fumegat
  Fra Mercur
  De pur augur,
  Peste îngeri, şerpi şi rai
  Sună vechi:
  I-ro-la-hai,
  
  Mercur, astră aurită,
  Cu peri doi împodobită
  Lungi
  Cu pungi
  Pe bomba mare,
  Oarbă, de cercetătoare,
  
  O, Mercur,
  Frate pur
  Conceput din viu mister
  Şi Fecioara Lucifer,
  
  Înclinat pe ape caste
  În sfruntări iconoclaste,
  Cap clădit
  Din val oprit
  Sus, pe Veacul împietrit,
  
  O select
  Intelect
  Nunta n-am sărbătorit...
  
  III 
  Uite, ia a treia cheie,
  Vîr-o în broasca — Astartee! —
  Şi întoarce-o de un grad
  Unui timp retrograd,
  Trage porţile ce ard,
  
  Că intrăm
  Să ospătăm
  În cămara Soarelui
  Marelui
  Nun şi stea,
  
  Abur verde să ne dea,
  Din căldări de mări lactee,
  La surpări de curcubee,
  
  — În Firida ce scîntee eteree. 
  PAZNICII 
  Înaltă conexiune,
  Gardă eficace nunţilor,
  Drum şi Carte:
  Pentru sumbrul rac al lui Marte.
  Pentru Jup
  — Acel Trup —
  Saturn centurat în aparte,
  Uran ca un tiv,
  Neptun aditiv;
  
  Cădelniţare în cor a nunţilor,
  Din zece Lune, în rampă,
  O foarte cerească şi amplă
  Mătanie a Frunţilor!
  
  Salut de pe scară de noapte,
  La sceptrul seral
  De trei ori spiral:
  Al lumii rîu static de lapte;
  
  Plecăciune joasă,
  La faţa păroasă,
  Suptă, care ajună
  Apusă-n cărbunii din lună;
  
  Mătanie adîncă,
  Îndoită încă
  Norului violaceu,
  
  Fumat lung, de soare,
  La ziua-n vărsare,
  Cînd pipăie sufletul meu.
  
  ÎNFĂŢIŞARE 
  “Lo! ’tis a gala night.”1 
  Edgar Poe 
  Pudrează rîul tragic în oglindă,
  Cu de-amănuntul, cristalin, de bal;
  Săltate-n coc, volutele să prindă
  Perucii de argint — un encefal.
  
  Priveşte, este o noapte de gală (engl.). 
  La balul liniştit, de mare gală,
  De vrei să placi frumosului tău Domn:
  Treaz, poleieşte-ţi masca facială
  Şi dinţii înverziţi de duh de somn;
  
  Luminile odăilor le stinge!
  Să-nceapă marea pară de opal,
  Cînd îngheţat, din iarna care ninge
  În creştet, ca-ntr-un parc, pe encefal.
  
  — Fii Domnului statură luminoasă, Cu gîndul — sprinten fulger viitor! Să-ţi fie braţul spadă bătăioasă Şi ochiul: disc lunar lunecător. 
  FALDURI 
  pentru William Wilson 
  Somn mult, din pluşuri. Vid în stal.
  Vegherea sticlei, drept cortină.
  Îndepărtat, ca-ntr-o odihnă
  Din membre limpezi, o cristal!
  
  Sub mături, fluturi şi urîturi
  Mort — chipul meu, pe crengi de gîturi,
  Un glas din ceruri cere: — Dacă
  Ai face-oglinzile să tacă?
  
  Din somn, din stofă sar deştept,
  Smulg fierul scurt, îl duc la piept.
  La ţărmul apelor de gală
  Strig hidra mea, chilocefală:
  
  — Întemniţate William,
  Cast hidrofil, te aşteptam
  Să treci, maree, din oglindă
  În luna frunţii, să te-aprindă;
  
  Student stufos, Bostonian,
  Ceţoase Wilson William,
  Îţi jur, ar face-o bună mină
  Spini şase-n pielea ta marină!
  
  (De şase ori, în ape grele
  Sting fier aprins, pînă-n prăsele;
  Fulger cedat, just unghi normal,
  Cad reflectat, croiesc cristal.)
  
  Piei, chip! Rămîi, cortină spartă,
  Pătrată Spanie pe-o hartă,
  Răpus, în mîini, pumnalul tras,
  În fund ursuz, de zahăr ars:
  
  Valuri frînte, gemene, Ruptură de cremene, 
  Ce gînd tîrziu mă suflă-acu? Să vîntur nopţii “Bu-hu-hu” Ca la un cîntec, altădată? 
  Se toarce vorba, închegată, Cutia-încet se-ncuie-n piept, În scrisul apei caut drept. 
  UVEDENRODE 
  La rîpa Uvedenrode
  Ce multe gasteropode!
  Suprasexuale
  Supramuzicale;
  
  Gasteropozi!
  Mult limpezi rapsozi,
  Moduri de ode
  Ceruri eşarfă
  Antene în harfă;
  
  Uvedenrode
  Peste mode şi timp
  Olimp!
  
  Ceas în cristalin
  Lîngă fecioara Geraldine!
  
  Dantelele sale
  Ca floarea de zale,
  
  Prin braţele ei
  Gheţari în idei,
  
  La soarele sfînt,
  Egal — acest cînt:
  
  Ordonată spiră,
  Sunet
  Fruct de liră,
  Capăt paralogic,
  Leagăn mitologic,
  
  Din şetrele mari
  Apari:
  O cal de val
  Peste cavală
  Cu varul deasupra-n spirală!
  
  Încorporată poftă,
  Uite o fată,
  Lunecă o dată,
  Lunecă de două
  Ori pînă la nouă,
  Pînă o-nfăşori
  În fiori uşori,
  Pînă-o torci în zale
  Gasteropodale;
  
  Pînă cînd, în lente
  Antene atente
  O cobori:
  
  Pendular de-ncet,
  Inutil pachet,
  Sub timp,
  Sub mode
  În Uvedenrode.
  
  ISARLÎK 
  Dunărea împărătească
  O înlănţuie, s-o crească,
  Lance sau catarg s-o urce
  
  În durata lumii turce.
  
  NASTRATIN HOGEA LA ISARLÎC 
  Lui Al. R. 
  Ţara veghea turcită. Pierea o dup-amiază
  Schimbată-n apa multă a ierbii ce-nviază,
  Cînd, greu şi drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir,
  Gîndacul serii urcă ghiocul de porfir.
  Cer plin de rodul toamnei îmi flutura — tartane —
  Tot vioriul umed al prunelor gîtlane:
  Grădină îmi sta cerul; iar munţii — parmalîk.
  
  Un drum băteam, aproape de alba Isarlîk,
  Cu ziduri forfecate, sucite minarete
  Şi slujitori cu ochii rotunzi ca de erete
  Şi, azmuţit cîmpiei, un fluviu leşios;
  
  În gînduri încărcate, cînd căutam pe jos
  Argintul unei scule de preţ, atunci picată:
  Cuţit lucrat, vreo piatră în scump metal legată,
  Greu cearcăn de cadînă topit la un bairam;
  Nici eu nu mai ştiu astăzi ce lucruri căutam.
  
  Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte
  Cum, pe răsfrînta buză a mătcii, dinainte,
  O spornică mulţime se tencuia-n pereţi.
  Veneau de toată mîna: prostime, tîrgoveţi,
  Dervişi cu faţa suptă de veghi, aduşi de şale,
  Pierduţi între pufoase şi falnice paşale;
  Iar ochii tuturora călătoreau afund...
  
  Căci, răsărind prin ceaţă şi călărind pe fund,
  La dunga unde cerul cu apele îngînă,
  Aci săltat din cornuri, aci lăsînd pe-o rînă,
  Se războia cu valul un preaciudat caic:
  Nici vîsle şi nici pînze; catargul, mult prea mic;
  Dar jos, pe lunga sfoară, cusute între ele,
  Uscau la vînt şi soare tot felul de obiele,
  Pulpane de caftane ori tururi de nădragi;
  Şi, prin cîrpeli pestriţe şi printre cute vagi,
  Un vînt umfla bulboane dănţuitoare încă.
  
  Ce ruginiri de ape trezite şi ce brîncă
  Lăsară fierul rînced şi lemnul buretos?
  În loc de aur, pieptul acelui trist Argos
  Ducea o lînă verde, de alge năclăite,
  Pe cînd la pupă, trase — edec ca nişte vite
  Cu ţeastă nămoloasă şi cornuleţe mii,
  Treceau în brazda undei şirag de răgălii.
  
  Sub vîntul drept, caicul juca tot mai aproape.
  Atunci, cu ochi de seară şi-abia deschise pleoape
  (Căci, grei de-ngîndurare, nămeţi mă năpădeau),
  Cu ochi ce cheamă somnul din goluri şi îl beau,
  Îmi desluşii deasupra, înghemuit pe-o bîrnă,
  
  Un turc smolit de foame şi chin, cu faţa cîrnă,
  Cu mîinile şi gura aduse la genunchi.
  
  Trei petece răzleţe i se ţineau de trunchi.
  Cînd vasul fără nume trecu prin dreptul nostru
  Un fund de vad îi prinse şi pîntecul, şi rostru.
  Cutreierată, apa jur împrejur undi...
  Şi glăsui un paşe într-astfel:
  
  — Efendi, Corăbier şi oaspe în porturile mele, Primeşte-aceste daruri şi-aceste temenele: La nava ta se cade pe brînci ca să mă-nchin, Că bănuiam caicul lui Hogea Nastratin. Un zvon ne turburase. Ziceau: e închis subt ape Răsfăţul ce nici marea turcească nu-l încape, Şi uşuratul Hoge, mereu soitariu, Încheie-acum Bosforul cel limpede-n sicriu Cu mîlul giulgi. — Eu, unul, n-am vrut să cred. Şi 
  iată, Luceşti în bucuria cetăţii înviată! 
  Dar ne mîhneşti c-o faţă prea tristă; hai, curînd!
  Nu sta pe punte, coabe cu pîntecul flămînd!
  Noi ţi-am adus năutul dorit, şi sumedenii
  De roşcove uscate şi tăvi cu mirodenii.
  
  — Coboară, iscusite bărbat, şi ia din plin. 
  Dulceagul glas al paşii muri prin seară lin.
  Cum nici un stîlp ori sfoară nu tremura pe punte,
  În gîndurile toate, soseau ninsori mărunte
  Şi unsuroase linişti se tescuiau sub cer.
  
  Şi desluşit, cu plînsul unui tăiş de fier În împletiri de sîrmă intrat să le deşire, O frîngere de gheţuri, prin creştete, prin şire, Prin toată roata gloatei ciulite, răscoli. 
  Pic lîngă pic, smalţ negru, pe barba Lui slei Un sînge scurt, ca două mustăţi adăugite, 
  Vii, vecinici, din gingia prăselelor cumplite Albiră dinţii-n pulpă intraţi ca un inel. 
  Sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el. 
  * 
  La Isarlîk, cea albă de lespezi, gloata suie,
  Dar greii paşi prin ierburi şi stuh se-împleticesc.
  În ochi, din lîncezi ape, cum pîlpîie gălbuie
  Şi uleioasă, dîra caicului turcesc!
  
  DOMNIŞOARA HUS 
  Surorii noastre mai mari,
  Roabe aceleiaşi zodii,
  Preaturburatei Pena Corcoduşa.
  
  a) Ceas de seară b) Prezentare c) Vaduri şi alaiuri d) Cuvinte de îmbărbătare e) Aur netemporal f) Chemarea mosorului 
  a) 
  Cheagul alb, lăsat din seară.
  Dintre limpezimi crescut,
  Cu aripa ca un scut
  Abia dus la subţioară,
  Cel cu plisc întors de ceară roşie
  Încovrigat,
  
  Peste inimi
  Către seară
  Atîrnat:
  Chipul, coabe,
  S-a-îmbuibat în seara grasă
  Ca într-o baniţă cu boabe
  Şi-a sburat.
  
  S-a-îmbuibat
  Ceasul rău,
  Şi s-a dus
  Ceasul tău, Domniţă Hus!
  
  b) 
  Este Domnişoara Hus,
  
  Cu picioare ca pe fus,
  Largi şalvari
  Undeva.
  
  Pentru ea cinci feciori
  Pricopsiţi (ah! beizadele),
  Au tăiat cinci alţi feciori
  
  Ce-i făceau la bezele.
  Şi-au danţat cinci feciori
  Pricopsiţi, la ştreangul furcii;
  Ea danţa
  Acanà
  Cu muscalii şi cu turcii;
  
  Paşi agale
  Cu paşale,
  Paşi bătuţi
  Cu arnăuţi.
  Sprinteni, spornici,
  Cu polcovnici
  De tot sprinteni,
  De tot sus,
  De strigau, pierduţi, ibovnici:
  
  — Işalà, domniţă Hus! 
  c) 
  S-a-mbuibat
  Şi s-a dus
  Ceasul rău,
  Ceasul tău, Domniţa Hus!
  Svelt acum,
  Taie-ţi drum...
  
  Undă, undelemn călîi
  Vîntul lunecă, înmoaie.
  
  — Haide, saltă-ţi din călcîi Pintenii, toţi cîinii droaie, 
  Şi la drum, pe uliţi mici,
  Lîngă gropi, printre căsoaie,
  Cînd prin ghimpi, cînd prin urzici,
  Iederă de zdrenţe, soaie,
  
  Mînă tot către Apus!
  
  El te schimbă-n humă verde,
  El milos de lin şi-a pus
  Mîna-i verde
  Să-ţi dezmierde
  Şi grumajii tăi umflaţi
  (Ca şerpi tari, cocliţi de bale,
  Mai cocliţi ca şerpii fraţi
  Din fîntîni municipale)
  
  Şi picioarele în coji,
  Numai noduri, numai dîre,
  Unde ani şi ger, răboj
  Încrustară: cu satîre!
  
  d) 
  Sună noaptea, fund de tuci.
  Tu ajungi, încaleci zidul,
  Scoţi din traistă trei lăptuci,
  Pîinea oacheşe, ca blidul.
  
  Peste mlăştini somnul spulberi.
  Duhul mlăştinii adie,
  Un oraş se-ngroapă-n pulberi
  Depărtat, ca de hîrtie.
  
  Şi tu plîngi că Cel-de-Sus
  N-are grijă de sărace,
  Că ţi-e trupul frînt, răpus:
  Nu e nimeni să-l îmbrace,
  
  Lacrimi mari îţi prind de gît
  Lungi zorzoane de nebună.
  Lasă, nu mai plînge-atît,
  Şterge-ţi ochii, te îmbună,
  
  Uite colo: stele ies
  Ca vărsatul şi pojarul,
  În răsad aprins şi des,
  Înţesat e Pălimarul;
  
  Uite, cerul a mişcat!
  Plecăciuni îţi face ţie.
  Fruntea cerul ţi-a-nchinat
  Ameţit ca de beţie;
  
  Cercuiţii — ochii tăi —
  Gem ca pietre-n tăvăluge,
  Pe cînd guri de gol, în Văi
  Înstelate, sus, îi suge.
  
  e) 
  Hăt la cel
  Vînăt cer
  Împăcat la sori de ger,
  Unde visul lumii ninge,
  Unde sparge şi se stinge,
  
  Sub tîrzii vegheri de smalt, Orice salt îndrăznit: Falsă minge Ori sec fulger De hanger Repezit; 
  Prin Tîrziu şi Înalt În plictisul şi căscatul lung al
   rîpelor de smalt, Hai în zbor de şoarec sur La ăl ciur Des şi rar Clătinat la rîul nopţii De Ţiganul Aurar, Ciuruitul prapur sur Ce-n azur străvechi întinge Îngălatul de azur: Rupta lumilor meninge! 
  Pîn’ la el,
  Uşurel,
  Pe arc tors fără cusur,
  Îndoieşte şi întinde
  Zborul tău de şoarec sur...
  
  Şi cu pumnul dus mosor
  Pîn’ la sita din tărie,
  Treieră şuierător
  Spart descîntec din fetie!
  
  f) 
  Buhuhù la luna şuie,
  Pe gutuie să mi-l suie,
  Ori de-o fi pe rodie:
  Buhuhù la Zodie.
  
  Uhù, Scorpiei surate,
  Să-l întoarcă d-a-ndarate,
  Să nu-i rupă vreun picior
  Cîine ori Săgetător!
  
  — Ai văzut? Muri o stea. Ca o Zmieură mustea; 
  Stea turtită,-în hăuri suptă,
  Adu-mi-l pe-o coadă ruptă,
  Ruptă şi de lingură,
  Să colinde singură
  Toate vămile pustii
  Unde fierb, la pirostrii,
  
  În ceaun cu apă vie,
  Nărăviţii la curvie;
  În zemi acre şi amare
  Cîţi au rîs de fată mare;
  
  În grăsime şi colastră,
  Cîţi smintiră vreo nevastă.
  
  Buhuhù, uhù, de zor
  Şi-înc-o dată, prin mosor,
  Doar i-o da mai mult îndemn
  
  Coadei lingurii de lemn
  (Lemn de leac)
  Doar l-o-ntoarce berbeleac,
  Doar l-o duce vălătuc
  Pe ibovnicul uituc!
  Fluturai la vînt făină,
  Zloată se porni, haìnă;
  
  Aruncai şi cu pîsat,
  Pîclă deasă s-a lăsat;
  Presărai atunci mălai,
  Şi tot cerul îl spălai,
  Doar pe plai
  Cît un scai
  Mai juca un nour mic
  Zgriburit şi de nimic;
  
  Luai din sîn tărîţe coapte!
  Şi tot norul, jos, în noapte,
  Ca o gîlcă obrinti,
  În ţărînă se trînti,
  Înflori, crăpă în şapte
  Nori la fel:
  
  De sub nori şi cîmpuri — El,
  Subţirel,
  Văruit în alb de lapte,
  
  Strigoi,
  Rupt din veacul de apoi,
  Vrej de şoapte,
  Din bici ud şi din ţăpoi
  Hăituit de Miaza Noapte.
  
  ISARLÎK 
  Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann 
  La vreo Dunăre turcească,
  Pe şes veşted, cu tutun,
  La mijloc de Rău şi Bun,
  Pîn’ la cer frîngîndu-şi treapta,
  Trebuie să înflorească:
  Alba,
  Dreapta
  Isarlîk!
  
  Ruptă din coastă de soare!
  Cu glas galeş, de unsoare,
  Ce te-ajunge-aşa de lin,
  Cînd un sfînt de muezin
  Fîlfîie, înalt, o rugă
  Pe fuişor, la ziua-n fugă...
  
  * 
  — Isarlîk, inima mea, Dată-n alb, ca o raia Într-o zi cu var şi ciumă, Cuib de piatră şi legumă Raiul meu, rămîi aşa! 
  Fii un tîrg temut, hilar Şi balcan — peninsular... 
  La fundul mării de aer Toarce gîtul ca un caier, În patrusprezece furci, La raiele; 
  rar, la turci! Bată, într-un singur vin: Hazul Hogii Nastratin. 
  * 
  Colo, cu doniţi în spate,
  Asinii de la cetate,
  Gîzii, printre fete mari,
  Simigii şi gogoşari,
  Guri cască cînd Nastratin
  La jar alb topeşte in,
  
  Vinde-n leasă de copoi
  Căţei iuţi de usturoi,
  
  Joacă şi-n cazane sună,
  Cînd cadîna curge-n Lună.
  
  * 
  Deschideţi-vă, porţi mari!
  Marfă-aduc, pe doi măgari,
  Ca să vînd acelor case
  Pulberi, de pe lună rase,
  Şi-alte poleieli frumoase;
  Pietre ca apa de grele,
  Ce fireturi, ce inele,
  Opinci pentru hagealîc
  Deschide-te, Isarlîk!
  
  Să-ţi fiu printre foi, un mugur.
  S-aud multe, să mă bucur
  La răstimpuri, cînd Kemal,
  Pe Bosfor, la celalt mal,
  Din zecime în zecime,
  Taie-n Asia grecime;
  
  Cînd noi, a Turciei floare,
  
  Într-o slavă stătătoare 
  Dăm cu sîc Din Isarlîk! 
  IN MEMORIAM1 
  Primăvară belalie
  Cu nopţi reci de echinox,
  Vii şi treci
  Şi-nvii, stafie,
  Pe răpusul cîine Fox!
  
  Fox frumos
  Cu dinţi oţele
  Şi preţ mare
  La căţele,
  
  Fox nebun
  Scurt de coadă
  
  Stihuri pentru pomenirea unui cîine cu numele nemţesc, e drept (dăruit autorului de un prieten franc). Crescut însă la Isarlîk. 
  Fuge-n lume,
  Se înnoadă!
  
  Primăvară belalie,
  Insomnii de echinox,
  Dimineţi, lăsaţi să vie
  Cum venea, băiatul Fox:
  
  Capul, cafeniu pătat,
  Cu miros de dimineaţă,
  De zăvozii mari din piaţă
  În trei locuri sîngerat,
  Îl lipeşte de macat,
  Ochii-ntoarce, a mirare,
  Din piept mare:
  Ce lătrat!
  
  Pomi golaşi şi zori de roşuri!
  (E aprilie, nu mai)
  Forfotă de fulgi pe coşuri,
  În cuib fraged: Cir-li-lai.
  
  — Fox al meu, îţi place, hai? 
  Cir-li-lai, cir-li-lai,
  Precum stropi de apă rece
  În copaie cînd te lai;
  Vir-o-con-go-eo-lig,
  Oase-nchise-afară-n frig
  Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
  Ca trei pietre date dura
  Pe dulci lespezi de mărgean.
  
  Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
  O să-ţi dea colgiul hap,
  Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
  Fix cu ochii la harap!
  
  Sus în pat
  Haide — zup!
  Adă botul
  Să ţi-l pup.
  La ureche-apoi să-l pui,
  Să zici iute ce-ai să-mi spui.
  Vrei să batem lunci, păduri?
  
  Ori eşti poate în călduri
  Şi-ai venit să-ţi caut fată
  Tot ca tine de pătată:
  Nunul vinovat să-ţi fiu,
  Să-mi vînd sufletul de viu!
  
  Nu mă bag să caut fată,
  Că e treabă mult spurcată
  Şi cădem în postul mare
  Şi-am căinţele amare.
  
  Dar nu-ţi arde de păduri
  Şi mai va pînă-n călduri.
  Văd acum ce sta să zică
  Botul tău. Ştii vreo pisică!
  
  Şi ţii minte că mi-e dragă,
  Miorlăita, care-şi bagă
  
  Prin cămări, prin aşternuturi,
  Ochi-pucioasă, de te scuturi:
  
  Dracu-aducător de boale,
  Cald inel, cu blană moale
  Şi cu prefăcut răsuflet
  Ca păcatele din suflet!
  
  Stai un pic,
  Că mă ridic
  Şi-i venim acum de hac!
  Lasă numai să mă-mbrac
  Şi-ţi ajut să urci în pom,
  Cîine vorbitor şi om,
  S-o dăm jos din pom şi cracă,
  Apoi — tava
  Şi-n tarbacă,
  De trei ori de capul scării
  Să-i frîngem şira spinării!
  
  Nalt, curat sub corn de rai,
  Dezlega-vom: cir-li-lai,
  
  Cir-li-lai
  Precum stropi de apă rece
  În copaie cînd te lai;
  Vir-o-con-go-eo-lig,
  Oase-nchise-afară-n frig;
  Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
  Rîs al pietrelor de-a dura
  Pe trei trepte de mărgean!
  
  ÎNCHEIERE 
  Stinsă liniştirea noastră (şi aleasă),
  Isarlîk încinsă, Isarlîk mireasă!
  Dovediţii, mie, doisprezece turci
  Între poleite pietre să mi-i culci:
  
  Inima — raiaua, osul feţii spîn,
  Ţeasta, nervii torşi în barbă de stăpîn,
  Clatină-i la Ciprul Negru, în albeaţă
  De sonoră vale într-o dimineaţă!
  
  Vis al Dreptei Simple! Poate, geometria
  Săbiilor trase la Alexandria,
  Libere, sub ochiul de senin oţel,
  În neclătinatul idol El Gahel.
  
  Inegală creastă, suliţată cegă,
  Lame limpezi duse-n ţara lui norvegă!
  Răcoriţi ca scuţii zonele de aer,
  Răsfiraţi cetatea norilor în caier,
  
  Eu, sub piatra turcă, luat de Isarlîk,
  La o albă apă intru — bîldîbîc.
  Fie să-mi clipească vecinice, abstracte,
  Din culoarea minţii, ca din prea vechi acte.
  Eptagon cu vîrfuri stelelor la fel.
  Şapte semne, puse ciclic:
  
  E 
   
  ADDENDA 
  ELAN 
  Sunt numai o verigă din marea îndoire,
  Fragilă, unitatea mi-e pieritoare; dar
  Un roi de existenţe din moartea mea răsar,
  Şi-adevăratul nume ce port: e unduire.
  
  Deci, arcuit sub timpuri, desfăşur lung ţesut
  De la plăpînda iarbă la fruntea gînditoare,
  Şi blondul şir de forme, urcînd din soare-n soare,
  În largurile vieţii revarsă un trecut.
  
  Din călătoarea undă, din apele eterne,
  Îmi însuşesc veşmîntul acelor care mor,
  Şi înnoit şi ager alerg — subtil fior —
  Prin săli orgolioase ori umede caverne...
  
  Şi astfel, în Pămînturi croindu-mi vaste porţi
  Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată,
  Aduc Înaltei Cumpeni povara mea bogată
  De-atîtea existenţe şi tot atîtea morţi.
  
  LAVA 
  Te-nnăbuşai în pîcla încinsei atmosfere,
  O! tu, noian de lavă ce-aveai să fii pămîntul;
  Făptura nu sunase din trîmbiţi de cratere,
  Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvîntul...
  
  Ce surdă clocotire, ce-nceată aşteptare
  Sub aburii roşiateci, sub aburii de fier,
  Cînd înspre noi tărîmuri vroiai o revărsare,
  Cînd, oprimat de umbră, tu presimţeai un cer!
  
  Dar se desprinse vălul, şi-o boltă-ndepărtată
  Din zîmbetu-i albastru desfăşură spre tine;
  O clipă-a fost... şi totuşi, sclipirea ei curată
  Te-a înfrăţit de-a pururi cu sferele senine.
  
  De-atunci, spre-o altă lume fluida-ţi formă tinde...
  Cu slava-ntrevăzută un dor fără de saţiu
  Ar vrea să te-mpreune... şi, ca s-o poţi cuprinde,
  Tentacule lichide îţi adînceşti în spaţiu.
  
  MUNŢII 
  Posomorîta lor înlănţuire Nu e decît un spasm încremenit 
  — Supremă încordare de granit, Rămasă dintr-o altă întocmire.— 
  Demult cînd dorul lor nebiruit Îi logodi cu vasta strălucire, 
  67 
  Un braţ semeţ au repezit spre fire... Dar gheaţa înălţimii l-a-mpietrit. 
  Şi-n vreme ce c-un gest de renunţare Atîtea stînci expiră-n vijelie, Şuvoiul apei neîncăpătoare, 
  — Şerpuitoare formă veşnic vie — Prin necuprinsa zărilor cîmpie Se-ndreaptă către mări odihnitoare... 
  COPACUL 
  Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină
  A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
  Să sfarăme zenitul şi-nnebunit să bea
  Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.
  
  Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea
  De nouri, nu-i goneşte imaginea senină:
  De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
  Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea...
  
  Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară
  În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
  Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,
  
  Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie
  Cu tot ce-l limitează şi-l leagă, împăcat,
  În toamna lui, copacul se-nclină către glie.
  
  BANCHIZELE 
  Din aspra contopire a gerului polar
  Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide,
  Sinteze transparente, de străluciri avide,
  Zbucnesc din somnorosul noian originar.
  
  Mereu rătăcitoare, substratul lor închide
  Tot darul unui soare roşiatec şi avar,
  Apoi, de-a lungul nopţii tot aurul stelar
  Şi toată înflorirea reflexelor fluide.
  
  Iar cînd, tîrziu, prin trude-ndelungi şi fir cu fir
  Au strîns în năvi de gheaţă un fabulos Ofir,
  Pornesc, pline de spornica lor muncă,
  
  Pornesc să-şi întrunească ascunsele comori,
  Şi peste mări de umbră şi linişte, aruncă
  Efluviile unor neprihănite zori.
  
  PENTRU MARILE ELEUSINII 
  Cînd calda strălucire a lunilor toride Va prinde să decline, cînd soare potolit Spre golfuri de-ntuneric va luneca, trudit, Îşi va rosti chemarea din nou, Eumolpide... 
  La vorba lui, pătrunsă de-un tăinuit fior, Tu vei ghici durerea Zeiţei pămîntene Şi plînsetul Fecioarei ce cîmpuri leteene, I-e dat mult timp să ude în roua ochilor. 
  Şi-n toamna, somptuoasă de purpură şi nacru,
  În toamna unde seara încheagă tonuri vii,
  Prin surda picurare a orelor tîrzii
  Îţi vei purta tristeţea, încet, pe Drumul Sacru.
  
  Nocturne bolţi vor ninge, din slăvi, misterul lor.
  Ţi s-o răsfrînge-n suflet tăria-ngîndurată
  Iar sfînta ta durere va trece legănată
  În ritmuri largi şi grave, de corul sferelor.
  
  Pe Calichor, în templul încins de roci calcare,
  Acolo te aşteaptă, cucernic, dorul meu;
  Acolo vei ajunge în Marea Noapte, greu
  De gînduri, de nelinişti, de-adîncă-nduioşare.
  
  Mă vei urma... Cuvîntul va depăna domol
  Povestea fără nume a Nunţii Subterane
  Uimit, îţi vei cuprinde supremele arcane
  Din culmi nebănuite şi limpezi de simbol.
  
  Iar cînd, topit în apa adîncilor mistere,
  Zeiţei chtoniene întreg te vei fi dat,
  Cu mîini îngemănate şi gînd cutremurat
  Îţi voi aduce iarba culeasă în tăcere...
  
  PANTEISM 
  Vom merge spre fierbintea, frenetica viaţă,
  Spre sînul ei puternic cioplit în dur bazalt,
  Uitat să fie visul şi zborul lui înalt,
  Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă!
  
  Vom coborî spre calda, impudica Cybelă,
  Pe care flori de fildeş ori umed putregai
  Îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai,
  Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă de femelă.
  
  Smulgîndu-ne din cercul puterilor latente,
  Vieţii universale, adînci, ne vom reda;
  Iar nervii, hidră cu mii de guri, vor bea
  Interioara-i mare de flăcări violente.
  
  Şi peste tot, în trupuri, în roci fierbinţi — orgie
  De ritmuri vii, de lavă, de freamăt infinit,
  Cutremurînd vertebre de silex ori granit,
  Va hohoti, imensă, Vitala Histerie...
  
  ARCA 
  În turburatu-mi suflet, am construit o Arcă — Informă nălucire de biblic corăbier, — Şi turme-ntregi de gînduri pe puntea ei se-mbarcă, Noroade-ntregi, plecate puternicului cer. 
  E vremea să se-abată mînia Lui! O ploaie De stropi rigizi întinde zăbrele de oţel. Corabia aleargă... în negura greoaie, Corabia se-nclină şi-aleargă fără ţel... 
  Şi cel din urmă creştet de munte se scufundă... 
  — Spre care ţărm, Stăpîne, spre care Ararat Din bruma depărtării, mă poartă-adînca undă?— S-a coborît pe ape linţoliu-ntunecat. 
  Aud cum se destramă un suflet undeva,
  Departe, în a ploii acidă melopee...
  E noapte-n larg... iar Arca te-aşteaptă, Jehova,
  Pe mările din suflet să fereci curcubee.
  
  ŢI-AM ÎMPLETIT ... 
  Ţi-am împletit suprema cunună de tristeţe, Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de-azur Iar seara să-ţi umbrească înalta frumuseţe Şi astfel întregită să-atingi Acordul-Pur. 
  Dar dacă-ncumetarea ta şovăie şi seara Descinde friguroasă în inimă şi gînd Iar, umedă, pe frunte apasă greu tiara Atunci, slăvită Soră, zoreşte mai curînd. 
  Spre malurile unde demult îmbrăţişarea Aşteaptă să te-adoarmă aşa cum tu desmierzi, Aşteaptă infinită şi limpede ca marea Să te cununi cu somnul şi-n unde să te pierzi. 
  UMBRA 
  Ai biruit! O dungă-n miezul zilei, O mare de cenuşe-n asfinţit, În surda războire-ai biruit: Stăpînă eşti pe vînătul argilei! . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Demult, de cînd înflăcăratul cer
  Purta spre culmi diurna lui povară,
  La poala crestelor scăldate-n pară
  Tu încrustai un sumbru colier.
  
  Un promontor dinţat sau în ogivă
  De pe atunci rupea cutezător
  Din pajişte. Dar sub al zilei zbor,
  Te spulberai, putere corosivă!
  
  Cînd însă către cuibul său aprins
  Pribeagul oaspe prinse să coboare
  Pe urma lui de foc, triumfătoare
  O zgură plumburie ai întins...
  
  Ea muşcă din păşune şi din tină
  Se-mplîntă-adînc şi neînduplecat
  În cîmpul pînă-atunci transfigurat
  De calda revărsare de lumină.
  
  O! valul tău trufaş şi-mpotrivirea
  Celor din urmă insule-aurii...
  O, moartea strălucirilor tîrzii
  Şi doliul ce-nvestmîntă iarăşi firea!
  
  Căci nu e loc unde să nu fi pus
  Temeinic gheara ta, neîndurato!
  Cîmpia vastă ai înveninat-o
  Şi în curînd nu va mai fi Apus.
  
  Te uită, Zările se împreună.
  Un ocean, talazul tău cernit;
  
  — Cînd, Umbră, sub zenitul poleit, Te vei preface-n mistic clar de lună? 
  DIONISIACĂ 
  Plecaţi-vă, în cuget cucernic şi sfios, V-o spun: e-aproape timpul, de-a pururi sfînt cînd iară Biruitoarea Brimo va naşte pe Brimos... 
  Şi-l veţi vedea, slăvitul sub verdea lui tiară
  De iederă brumată şi smilax înflorit;
  Fîntîni adînci de viaţă în steiuri El va deschide
  Şi veţi cunoaşte-ntr-însul extazul infinit.
  Iar cetele, stufoase de tirse şi nebride,
  Vă vor purta pe-ntinse nisipuri şi dumbrăvi
  Veţi colinda prundişuri fierbinţi, veţi trece ape
  Şi munţi pentru-a vă pierde în negrăite slăvi...
  
  V-o spun: Dăruitorul Beţiei e aproape!
  
  Dar ascultaţi cum creşte ascuns sub orizon
  Tumultul surd de glasuri mereu mai tunătoare,
  Se clatină în tremur al înălţimii tron;
  Şi iat-o, înspumată, sălbateca splendoare.
  O! nesfîrşită hoardă şi hohotul sonor!
  Un viu puhoi coboară colinele Heladei,
  Un clocot peste care strident, străbătător,
  Vibrează-nfricoşata chemare a Menadei.
  
  “El, El aprinsa torţă al cărei scrum sunteţi,
  În vinul desfătării, aleargă să vă scalde,
  În vinul viu şi tare al noii sale vieţi...
  Mulţimi prinse-n vîltoarea efluviilor calde
  O, voi înfiorate noroade, la pămînt!
  
  Zdrobiţi centura fiinţei, topiţi-vă cu glia; Iar peste lutul umed şi trupul vostru frînt, Enorm şi furtunatec să freamăte Orgia!” 
  NIETZSCHE 
  Războinic dur şi aprig cuceritor de zări, Să fi-ntreprins asaltul temutelor portale Purtînd înfrigurată mîndria forţei tale Mai sus şi mai departe spre noi evaluări, Să fi străpuns penumbra letargică şi ceaţa Ce împleteau pe norme un neguros Dedal Ca, adîncind cu groază abisul numenal, În seara biruinţii să-ntrezăreşti cum Vieaţa Se-ntoarce somnoroasă, în ciclul ei steril, Sub fard şi mască, mimma unei absurde arte... 
  Şi totuşi deasupra rotirilor deşarte Făuritor de sensuri, să te ridici viril; Şi, beat de aderare activă şi adîncă, — Aplauze unice în searbădul decor — Smulgînd ardorii tale cuvîntul creator, Eternei reîntoarceri a Vieţii să-i chemi: 
  “Încă!” 
  PYTAGORA 
  În calmul multor zile de drumuri lungi pe mare Spre sînul adîncimii fluide am privit; Iar ochiul meu lăuntric e încă năpădit De-a umbrei şi-a culorii bogată-amalgamare: 
  Cînd repezi, cînd sticloase, şi umede şi rare,
  În orbul mării limpezi — tezaur negrăit —
  Răsfrîngeri fără număr, pe rînd au oglindit
  Multipla aparenţă şi vecinica schimbare.
  
  Dar mai apoi Crotona, cu zidul dorian,
  M-au despărţit de-a pururi de glaucul noian...
  O, Iön... Duhul Spartei încruntă strîmta zare;
  
  Şi sus, prin golul nopţii — mai trist şi mai sever —
  Cetatea siderală în stricta-i descărnare
  Îşi dezveleşte-n Număr vertebra ei de fier...
  
  PEISAGIU RETROSPECTIV 
  I 
  O, desfrunzirile din urmă!
  Te uită, vastele păduri
  Stau veştede sub greaua turmă
  Pe nori haotici şi obscuri.
  
  Te uită, soli ai crustei albe
  Ce-o să se-aşeze, de pe-acum
  În dantelări de fine salbe,
  Pe tufă umedă, pe drum.
  
  Un cinic puf au nins scaieţii...
  Şi totuşi, iată-mă venit
  În faţa toamnei şi-a tristeţii
  Cu gîndul iarăşi ispitit,
  
  76 
  De-avîntul surd care destinde Tot mai departe largu-i zbor Deasupra zărilor murinde, A sumbrei văi, a tuturor. 
  II 
  De-a lungul tristelor răzoare Pe care vîntul grămădi Atîtea crengi rătăcitoare, Mîngîietoare vei veni? 
  Din golul toamnei vei renaşte Iubirii mele, vis fugar, Şi însetatul va cunoaşte Beţia vinului tău rar? 
  Vei fi atunci Izbăvitoarea? Deşi umbrit de-un mort trecut, Îmi vei aduce totuşi floarea Neprihănitului sărut? 
  Şi-n pacea-ntinderii, cuvîntul Pe-atîtea buze bănuit. Dar iar intrat în noapte, sfîntul Cuvînt, va fi, va fi rostit? 
  III 
  Miraj fluid, formă fugară, Străbate surele poteci Şerpuitoare şi coboară În toamna vînturilor reci. 
  Dorinţa mea îţi va aprinde Ardori ce nu se pot grăi Şi-n ciuda umbrei ce se-ntinde Ne vom iubi, ne vom iubi, 
  Pînă cînd anii vor aşterne, În colb mărunt, argintul lor; Pînă cînd, greu de ierni eterne, Slăvitul prinţ al orelor, 
  Va obosi să mai adaste Ivirea ultimilor sloi Şi bolta nopţii sale vaste Va-ncovoia şi peste noi. 
  FULGII 
  Cad fulgii şovăielnici în stoluri fără număr,
  Din nevăzute urne ei cad pe albul umăr
  Al dealurilor prinse de-o crustă argintie.
  Oştiri de nori aleargă...
  
  — Ce surdă simpatie, 
  Nori turburi, nori metalici, spre voi întins mă poartă?
  Aţi prefăcut în domuri de-argint natura moartă
  Şi-aţi pus în peisagiu un nou fior de viaţă,
  Voi blocuri mohorîte, convoi de-obscură ceaţă!...
  
  Tot plumbul meu din suflet, o forme călătoare,
  Cu voi să se topească în gînduri de ninsoare,
  Căci iată, vine vremea cînd albe, împietrite,
  Pe gînd descăleca-vor zăpezi neprihănite...
  
  Cad fulgii şovăielnici, aşa cum în poveste Cad stropi de piatră scumpă, uşor şi leneş, peste Un strălucit războinic, cuprins de-o vraje-adîncă. 
  — Asemenea cîmpiei, sub cerul vînăt încă, Ţinuturi ale minţii, lăsaţi să vă-mpresoare, Lăsaţi să cadă-ntruna din neaua altui soare, Ce veşnic braţul ritmic al timpului aruncă... 
  Cad flori de-argint, de spumă pe lunca-n sărbătoare,
  Şi vînturi potolite întinsurile-alintă,
  Şi fluturi albi s-adună în pîlcuri orbitoare,
  
  — O, suflete, ca lunca te-mbracă-n hiacintă... 
  
  CUCERIRE 
  De-a lungul nepăsării acestei reci naturi,
  Spre nevăzutul unde arpegii de fanfare
  Desfac în foi sonore o limpede chemare
  Vom merge în armură de fier, încinşi şi duri.
  
  Ca nu cumva sub dîrza trufie ostăşească
  Să se adune umbra sau plumbul unui nor,
  Vom încrusta viziunii aprinsul Kohinor
  Şi vom lăsa ca ochiul de foc să ne orbească;
  
  Un somn năuc ne-o duce pe drumul mort, îngust,
  Dar fiinţa noastră pură desprinsă de gîndire
  Va asculta cum sparge a orei îngrădire,
  Cum urcă din adîncuri un mare imn august.
  
  Şi-ntregi în trîmbiţarea de dincolo de vreme Şi năzuind înalte şi albe biruinţi Ne vom zvîrli prin larma asaltelor fierbinţi Mai sus de noi... în largul destinelor supreme... 
  LUNTREA 
  Teorbele sonore şi cîntecele toate Au adormit în burgul tîrziei noastre nunţi; Şi în stăruitorul declin, chiar tu renunţi Să întîrzii pe culmea posomorîtă. Poate 
  El doar să mai rămînă... el, somptuosul crin Al formei care urcă şi se desprinde, parcă. De malul apei unde tot gîndul tău se-mbarcă Îndurerat, nesigur şi silnic Lohengrin... 
  Sfielnic gînd, tu nu vezi cum luntrea frămîntată Şi lebăda grăbită spre sfintele păduri Vor să-mplineşti porunca? Dar încă nu te-nduri Şi laşi ţinutul veşted al nunţii de-altădată! 
  Zoreşte, iar pe faldul uşor de hiacint Îmbracă-ntîi armura, şi vechea ta mîndrie Se-nalţă spre uitatul regat, ce te îmbie, Statura ta turnată în luminos argint. 
  Vei trece... Marii codri fremătători de plîngeri, Înfioraţi de cîte-un romantic hallalí, Îşi vor bolti frunzişul; o clipă vor cocli Şi coif şi scut, în jocul virilelor răsfrîngeri; 
  Zori neasemuite, apusuri de castele
  Aprinse, sub metalul curat s-or oglindi
  Iar străvezia noapte va creşte şi rodi
  Prin apele armurii răsade-ntregi de stele.
  
  Fugarnic sfînt, tu lasă ca fluviul să te poarte...
  Dar dincolo de luntrea îngustă nu privi,
  Căci apa-ţi va trimite şi va întipări,
  Întunecată, faţa iubirii voastre moarte!
  
  SOLIE 
  Undire infinită, lăuntricul fior Cînd Verbul, prăbuşire năprasnică de tunet În inimi şi în lucruri vibra dominator... Nebănuitul vuiet... 
  — Păstrezi vreun răsunet Tu, suflet prins de-o vrajă pe-al humei căpătîi, Vreun crîmpei din vîlva ce, neîncăpătoare, Cutreiera hiatul adîncii nopţi dintîi? 
  E mult de cînd ecoul vestirii-n tine moare,
  De cînd, rigide gheţuri te-nlănţuie-mprejur;
  De cînd, un cer de neguri şi-a prăvălit tavanul
  Pe-al zidurilor muced şi colţuros contur.
  Nămeţi şi nori apasă...
  
  Dar, desluşind colanul De piscuri sfidătoare, priveşte, am venit... Am coborît să-ţi sprijin truditul pas de frate Ca, de pe-nalte praguri, s-asculte nengrădit Prelunga nechezare a lumei fecundate... 
  — Tu nu ştii încă? 
  Imnul tumulturilor vii Nici zid şi nici tenebră nu poate să-l sufoce: La poarta zăvorîtă grăbeşte-te să vii: Vei desluşi şi astăzi, în larguri, marea voce. 
  CÎND VA VENI DECLINUL 
  Cu mîini învineţite de umblet lung prin ger Voi reintra în mine cînd va veni declinul; Voi coborî să caut, pierdută-ntr-un ungher, Firida unde arde cu foc nestins Divinul. 
  Şi flăcării voi spune: Fior al caldei firi, Joc viu ori şovăielnic de galbenă maramă, Vibrare necurmată, zigzag de pîlpîiri, Uşoară şi fierbinte văpaie, te destramă; 
  Redă nemărginirii fugarul tău mister... Mereu mai străvezie, mereu mai necuprinsă, Prin sure şi înalte pustiuri de eter Desfăşură pe hăuri o horbotă aprinsă. 
  Deasupra ta, deasupra haoticului drum, Cupolele nocturne te-or strejui hieratic; Iar tu vei fi parfumul lunecător de-acum Pe-a lumilor întinsă tipsie de jeratic. 
  Curînd, sub faldul umbrei, nu vei mai desluşi Nici recea Astartee, nici încruntata Gee... Doar spuza sidefată în depărtare, şi În preajmă, goana unor năluci opiacee. 
  Vulturi de flăcări, aştrii spre tine s-or purta.
  Vîslirii lor solemne deschide-atunci ferestre
  Şi bea din plin vîrtejul stîrnit în preajma ta
  Cum altădată, boarea pădurilor terestre.
  
  Respiră, creşti mai vastă... în plasma unde doar
  O singură năvală de năzuinţi se-aprinde,
  Asemeni unui mare şi lacom protozoar,
  Înmugurindu-ţi braţe, în noapte le întinde.
  
  Al tău, al tău, cuprinsul Întregului dintîi,
  Din negura-Andromedii la sorii din Centaur,
  Stăpînitoare, soarbe tot cerul şi rămîi
  Prin marea de funingini năvodul plin cu aur.
  
  RÎUL 
  Din culmea unde mai presus de nor,
  Doar gheaţa îşi sculptează diamantul,
  Te prăvăleai, gigant clocotitor,
  Cît zarea-ntins, haotic ca neantul.
  
  În jurul tău, frînturi de stîncă, lut,
  Cadavre ale florei uriaşe
  Monument au un nenturnat trecut...
  Şi nicăieri în goana pătimaşe
  
  Reflexul liniştit nu locuia
  Cu lumea lui năvalnicele ape...
  Dar anii au trecut... Din matca ta,
  Prea strîmtă-atunci, ai dispărut aproape.
  
  Oglindă călătoare, cer mobil,
  Te-ai încadrat într-o uşoară spumă
  Şi-ţi porţi acum cristalul tău steril
  Spre-a mărilor îndepărtată brumă.
  
  Dar murmurul, acord eternizat,
  Neîncetat mărirea ta o plînge;
  Şi-ntregul tău trecut, pietrificat,
  În unda potolită se răsfrînge.
  
  UMANIZARE 
  Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gîndire:
  Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit,
  De noi răsfrîngeri dornic, dar nici o oglindire
  În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit;
  Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
  Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pămînt de miazăzi,
  Şi sub un pîlc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
  Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.
  
  Sub acel pîlc de arbori sălbateci, în amurg
  Mi-ai apărut — sub chipuri necunoscute mie,
  Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
  Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!
  
  Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
  Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
  Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
  Se revărsa divinul în luturi pieritoare.
  O, cum întregul suflet al meu ar fi voit
  
  Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
  Să spintece văzduhul şi — larg şi înmiit —
  Să simtă că vibrează în lumi nenumărate...
  
  Şi-n acest fapt de seară, uitîndu-mă spre Nord,
  În ceasul cînd penumbra la orizont descreşte,
  Iar seara întîrzie un somnolent acord,
  Mi s-a părut că domul de gheaţă se topeşte.
  
  ÎNFRÎNGERE 
  Ca fruntea mea să poarte diademul
  Ce fulgeră-n albastrele palate
  Am ridicat oştiri nenumărate
  Şi-ncrezător, dezlănţuii blestemul.
  
  Dezlănţuii mulţimile-ntrunite Şi năpădită fu întreaga zare Iar vremea prinse-ncet să desfăşoare Fuiorul ei de ore nesfîrşite... 
  Mult timp, în pragul porţii opaline, Am stat s-aştept heraldul biruinţii, Am stat să-ntreb cuprinderile minţii De crainicul trimis, ce nu mai vine. 
  Nu vine, căci spre culmile-ngheţate
  Oştirile n-au vrut să se îndrume,
  N-au mai dorit podoaba fără nume
  Şi n-au găsit albastrele palate.
  
  Încît, sub vîntul aprig de ispite
  S-au răzleţit din ţară-n altă ţară...
  Şi-acum se-ntorc în turme istovite
  Hlamida să-mi sărute şi să moară.
  
  Oştirile se-ntorc. În juru-mi zborul Şi umbra morţii darnic se împarte; Pe cînd, prin doliul sălilor deşarte Cu paşi sonori pătrunde-Învingătorul... 
  ÎN CEAŢĂ... 
  Murea prin seară strada şi zilnicul ei muget...
  Asemeni unei rîncezi îngrămădiri de seu.
  Un nor se prăvălise pe streşini — iar pe cuget
  O bură de-nnoptate tristeţi cădea mereu.
  
  Se-amestecase ceaţa din noi cu cea din slavă...
  Şi, silnici, paşii noştri trezeau — o cît de rar! —
  Ecouri fără nume, prin linişte buhavă
  Din acel trist şi umed sfîrşit de Făurar.
  
  Intrasem în penumbra stăpînitoarei unde
  Strivite-n vrăjmăşia puterilor din jur,
  Nici sufletele noastre nu-şi mai puteau răspunde
  Iar vorbele şoptite loveau greoi şi dur.
  
  Hordii întregi de duhuri, lungi stoluri de destine
  Îşi împleteau în preajmă înfricoşatul rit:
  Căci blestemul căzuse... În gîndul meu şi-n Tine
  Biruitor pustiul scurma... Şi ne-am oprit
  
  Să cercetăm o clipă răspîntia şi bruma
  Şi-am stat, şi-am stat sub neguri, de asprul ţărm legaţi:
  Doi arbori singuratici şi desfrunziţi de-acuma,
  Pe unda nenturnată a orei înclinaţi.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Ne prăbuşeam ... Cînd iată că, înclinînd privirea
  Acolo, jos, pe crusta de caldarîm şi lut,
  Zărirăm două umbre unite: contopirea
  Sălbatecă, informă, a marelui Sărut.
  
  Păreau a nu cunoaşte nici piedici nici osîndă.
  Zăgazuri pămîntene n-aveau... Alt Demiurg
  Le stăpînea, desigur, cu-o pravilă mai blîndă
  Făptura lor ciudată şi vecinicul amurg.
  
  O, simplă înfrăţire, pătrunderea lor oarbă!... 
  — Cînd, cînd, interioarele mări vor izbuti
  Ca ele să se-mbine, ca ele să se soarbă?
  Cînd învelită-n caldul sărut, te vei topi?
  
  O, spune-mi: deşi drumul e astăzi sulf şi zgură,
  Din depărtatul şipot îmi va fi dat să beau?
  — Şi-om prelungi povestea, ce-n lumea lor obscură
  Imaginile noastre de umbră, începeau?...
  
  DRIADA 
  I 
  Eu îl priveam prin geamul vărgat de lujeri, vara,
  Ori scris de colţii iernii cu sterpe flori de ger,
  Cum pe tipsia luncii, biet arbore stingher
  Îşi frînge vreascul veşted sau clatină povara,
  
  Dar pîrtia sticloasă mi se părea înceată;
  Iar calea însorită, prea lungă pîn’ la el.
  Şi-am stat să-nnod întruna — inel lîngă inel —
  Din sfoară, mreji; şi vîrşii, din salcie tăiată.
  
  Şi totuşi cît de dornic eram să-i fiu aproape
  Să-nclin spre el urechea trudindu-mă să prind
  Ce hohotiri trufaşe îl pleacă şi-l destind
  Cînd viforul în trîmbe de-omăt vrea să-l îngroape.
  
  Dar, uite, munci de iarnă te leagă de colibă
  Şi nu-ţi dau timp s-adulmeci nici aerul de-afar’;
  
  — Necum s-alergi pe drumuri, cînd viforul hoinar Te-nşfacă dîrz şi zloata sumanul îţi îmbibă. 
  Lăsai să treacă gerul; apoi, un lung pomelnic
  De zile înmoinate cînd fiecare sloi
  E-o lîncedă clepsidră; cînd neguri grele, ploi,
  Dospesc încet pămîntul călîi, dar feciorelnic.
  
  Un strat lăptos de aburi mai stărui pe zare...
  Dar într-o zi se rupse şi prin spărturi văzui
  Copacul despletindu-şi în coame şi frunzare
  Tot aurul lui verde şi toată floarea lui.
  
  Orbit, plecat minunii, mi-am spus: să nu mai pregeţi!
  El numai pentru tine şi-a pus un alt vestmînt,
  Zoreşte spre belşugul miresmei şi alege-ţi
  Pat neted în plocadul de ierburi şi pămînt.
  
  II 
  Aşa am pus deoparte şi munca migăloasă,
  Şi trîndăvia iernii, şi grijile de ieri.
  Ca singur, în şoptirea născîndei adieri
  S-o iau pe cărăruia de humă lunecoasă.
  
  Curînd în miezul luncii, un neştiut fior
  Simţii urcînd prin lucruri spre fiinţa mai deplină,
  Din jgheabul pietrii,-n lujer, din brazdă, în tulpină:
  Nestînjenitul vieţii fior biruitor.
  
  Cursese pretutindeni... Şi-acum, albeau privirii
  Ciorchine de potire şi pături moi de puf,
  Şi nu ştiu ce amestec de-arome şi zăduf
  Topea orice făptură în marea nuntă-a firii.
  
  Plămade răzleţite în nouri mici de vată
  Se prelingeau de-a lungul plăpîndului ţesut
  Iar rodnicia florii sorbea, cutremurată,
  Şi-n somn prelung un umed, străbătător sărut.
  
  Din cupele tivite ori zdrenţuite-n spume,
  Din rodul în dospire se desfăcea trîndav,
  Un vis de desfătare, un vis sătul şi grav
  De lucruri presimţite abia, dar fără nume.
  
  Încît, cu paşi nesiguri, cu trupul dus agale
  Şi mintea stătătoare ca undele în iaz,
  Într-un tîrziu, cînd ziua trecuse de amiaz
  Împovărat de simţuri, mult istovit de cale,
  
  Mă pomenii în faţa stingherului din luncă,
  Sălbatecului arbor întrezărit prin geam.
  Părea trudit şi vîrstnic... Un noduros mărgean
  Încununat cu alge, un trup răpus de muncă,
  
  Un trunchi cu prăpădite crăci vechi ce stau să pice
  Din care ramuri hîde — năprasnici şerpi lemnoşi
  Zbucnesc, ca sus în baia albastră să despice
  Limbi verzi, şuierătoare, prin dinţii veninoşi.
  
  III 
  Dar peste ochi şi cuget căzu o deasă sită.
  Mă tolănii în voie pe caldul gliei sîn
  Şi îmi lipii obrazul şi tîmpla obosită
  De scorojita coajă a trunchiului bătrîn.
  
  L-am alipit. Cînd, pîcla de gînduri şi simţiri
  Se lămuri deodată în limpezi închegări.
  Un văl purta deasupra. Din plasa lui subţire
  Cădea aromitoare năpada de visări,
  
  Se prelingea o rouă de umede mărgele
  Pe frunte... Pe tulpină, răşine moi şi vii...
  Cînd iată că din tufe, mlădiţe şi nuiele,
  Înfiorînd tot trunchiul, un vălmăşag de mii
  
  De freamăte ridică, se-mparte-n ramuri, creşte...
  Încet, încet, pe scoarţă ghiceam cum se iveşte
  Ierbos şi încă umed un strai sărbătoresc;
  Cum mai adînc, sub blana de muşchiuri unduiesc
  
  Nelămuriri de cărnuri, cum se răsfiră vine, Cum toată viaţa aspră, sălbatecă din lunci Se-adună, se strecoară prin rădăcini şi vine Ca laptele-n gîtlejul nesăţios de prunci. 
  Miresme calde, lîncezi se revărsau, cascadă, De sus, din ce păruse a fi frunzişul lui... 
  — Atunci, silindu-mi ochii să suie şi să vadă Zării, rîzînd sub maldăr de foi şi păr gălbui — 
  În loc de arbor, însăşi străvechea lui Driadă... 
  Iar i-am închis... Şi iarăşi dorinţele născînde Din zacerile turburi îmi năvăleau, tumult; Vroii să scap, dar braţe lunecătoare, blînde M-au strîns şi mai aproape şi m-au lipit mai mult. 
  IXION 
  La mesele Olimpului, Ixion, sărbătoritul, zămisli poftă vino-vată pentru Junon. Dar Nephélé închipui o Junon de umbră din norii care împrejmuiesc locaşul 
  zeiţei. Ixion îmbrăţişă doar norul. 
  La veşnice ospeţe, din vîrful pururi nins
  Tot gîndul meu netrebnic, regină-Olimpiană,
  Urca să-ţi împresoare grumazul neatins
  Cu vrejurile-i ude şi reci de buruiană.
  
  Sonor vuia văzduhul în rîsul uriaş
  Şi aburea prin cupe belşug de ambrozie
  
  Pe cînd nelegiuirea tot căuta făgaş
  Şi-n preajma formei tale cerca să întîrzie.
  
  O! Hiperboreenii rîdeau, rîdeau mereu...
  Iar ochiul meu mai tare se ascuţea să vadă
  Şi sfredelea mai aprig în surul minereu
  De nouri ce-ţi ascunde filonul de zăpadă.
  
  Fier stins părea alături scînteietorul plai
  Şi searbădă a zării lumină rubinie
  Cînd prin împăturarea de neguri străvedeai
  Regească şi senină şi amplă armonie.
  
  Cum, cel ce simte gîndul ascuns, nu se temea
  Să-mi pună dinainte atîta strălucire
  Şi nu vedea mii suliţi înfipte-n carnea mea
  Cum asmuţeau întruna spre tine, nălucire!...
  
  Deci am gonit... o goană ce nu s-a mai oprit
  Decît cînd braţul ager zvîcni să te cuprindă
  Cînd strîngerea te frînse, iar ochiul pironit
  Se adînci în vasta orbitelor oglindă.
  
  De atunci, ţeasta prinsă în chiciură şi zguri
  Pe trepte de vertebre pătrunde-o noapte groasă.
  Tipsia luminoasă a gîndului de guri
  Şi dalte scrîşnitoare în zimţi mărunţi e roasă.
  
  Iar harurile Celei Rîvinte-mi iată-le...
  Un vînt le răzleţeşte în zdrenţe lungi de ceaţă,
  Şi somnul suie-n creştet... căci numai Nephélé
  Mi-a dăruit sărutul temut, care îngheaţă.
  
  RĂSĂRIT 
  Cînd cumpăna ridică-n zenit pironul clar
  Pe chipul nopţii trece un gînd pieziş de ură...
  Se scutură întreaga ei grea pieptănătură:
  O urnă sub risipa vîrtejului fugar.
  
  Şi dintr-al lunii rece, fierăstruit pătrar,
  Belşug de fire scapă, în iederă obscură,
  Pe dîmbul zării unde tînjeşte în armură
  Scăpărător de raze, războinicul solar.
  
  Dar podidit de valul de păr şi flori lactee
  Cu lung fior truditul din vraje se descheie,
  Greoi, zvîcnind în salturi metalicul său trup.
  
  De pletele surpate şi dinţi şi mîini anină
  Şi-adînc, la rădăcina fibrosului şurup,
  Împlîntă-n ţeasta nopţii pumnale de lumină.
  
  ULTIMUL CENTAUR 
  ...Din Soarele îmbrăţişat de Nour... 
  În ziua lui din urmă zori, din loc în loc,
  Năuc... Dar mai spre seară desfăşură deodată
  Pe asfinţitul verde, cu lespedea mîncată,
  Regescul vas de gînduri crescut în dobitoc.
  
  Tăriile topiră nepotrivitul bloc...
  Tîrziu, spre geruri albe, o carne înnorată
  
  Porni, în melc de abur, pe cînd dezgrădinată Se lămurea din noapte o inimă de foc. 
  Statornic gîde, Umbra, mîner masiv şi dîre, Căzu peste jeratec cu grelele satîre Şi luminosul bulgăr îl despică, felii. 
  Pămîntul aţipise. Răzleţ, nici un centaur, Dar de nestinsul ropot al clarei herghelii În zăcăminte sună filoanele-i de aur. 
  MĂCEL 
  Înghemuiţi sub brîul acestui dîmb de cridă Am ascultat o noapte şi-o zi, pe vînt adus, Roitul săgetării, cu zbîrnîiri de fus, De-acolo, din cîmpia văroasă şi aridă. 
  Un soare fără spiţe de raze, spre apus, Părea un ochi cu fiere umplut şi cu obidă; O brîncă înnorată luptă să ni-l închidă. Apoi, tihnita noapte a muls opal de sus. 
  În trînta pătimaşe, în strîngerea virilă, S-au frămîntat oţeluri ca aşchii de şindrilă, Şi lupta geme încă sub aburii lăsaţi. 
  Iar sus urcînd, movilă, prin negurile plate, Morţi goi ce-n sfori de sînge stau cobză înnodaţi Se-ntorc la orbul lunii căscînd din beregate. 
  GEST 
  Toiagul vechi, pe care l-a ciuruit, l-a ros
  Şi cariul, şi custurea, ţi-l trec de-acum. Ca mine
  Vei ispiti, la rîndu-ţi, temutele destine
  Urcînd şi tu sub cerul de fier şi chinoros.
  
  Te-aşteaptă mohorîrea pustiului pietros!
  Nu şovăi, străbate-o... Şi cînd — diamantine —
  Pădurile de gheţuri se vor ivi pe cline,
  Încrezător, azvîrlă ciomagul de prisos:
  
  Din povîrniş, în steiuri; din stînci, în văgăune
  Izbit de lespezi, ciotul va face să răsune
  Cu lung şi mare vuiet tot hăul de granit.
  
  Dar sus, sub îngînata lumină-abia născîndă,
  Lăsînd să scape rîsul din pieptul tău sporit,
  Acopere căderea cu hohot de izbîndă.
  
  HIEROFANTUL 
  În rîndurile celor ce s-au bătut sub Miltiade coborîse şi preotul din Eleusis 
  Portalele trufaşe, sfruntînd venirea lor,
  Răsfrîng mînii de bronzuri sub tremurul luminii
  Pe templul ars, pe cerul topit al Salaminii,
  Un fum gălbui înnoadă prelung, ca un fuior.
  
  Am azvîrlit cununa, am desfăcut herminii
  Bogatele-i podoabe de fir. Drept sfînt odor:
  O lance, iar în dreapta un gladiu lucitor...
  Aici, în glia greacă ce-şi poartă dîrz măslinii.
  
  Soldat al Demeterei mă voi sădi adînc,
  Ca, mîine, cînd iscoade plecate pe oblînc
  Vor ispiti desişul de suliţe şi flamuri,
  
  Să scapete persanii, pierind sub orizon!
  Vor fi zărit, hieratic, cu fulgere drept ramuri:
  Un trunchi bătrîn de dafin înfipt la Maraton.
  
  CERCELUL LUI MISS 
  Căţelei mele 
  Cineva, închis în stupul dintre pruni, aruncă pietre...
  Dar cu-atîta vrăjmăşie că nu poţi să faci sport:
  Ele trec şi gard şi ziduri, pînă dincolo de şetre
  Unde ziua umflă-n vînturi mătăsoase foi de cort.
  
  Da, e rece primăvara şi golaşe frunzătura,
  Însă greii bobi ai toamnei nu mai vor să doarmă-nchişi,
  Stupul sfredelit de soare îşi deşartă-ncărcătura:
  Jir şi aur cad, în ciur, la buzatul urdiniş.
  
  — Împletire somnoroasă de miresme şi albine! Prin cămări ascunse parcă s-a vărsat puiac de fragi... Vîntul curge... Sub pleoape aburesc vedenii dragi... Latri... luneci... Pe sub fulgii somnului te pierzi de-a bine. 
  Şi pe rînd, în gămălia ta de minte, prinsă-n vis,
  Vin să-noate ca-într-o piatră lăcrimată: lunca, fînul,
  Malul apelor şi clipa jinduită cînd stăpînul
  Vreo nuia zvîrlind pe gîrlă te asmute: “Ad-o, Miss”.
  
  Tînără, ca altădată, coapsa ta în coardă vine:
  Laba scormone mormîntul vreunei cîrtiţe de soi;
  După coada retezată dai tîrcoale, roate pline;
  Baţi prundişul, spinteci unda, intri toată în noroi!
  
  Şi ce lucruri minunate!... Sălcii, slujnice netoate,
  Au pitit prin scorburi multe pîini de iască şi lipii.
  Tu te-agăţi, întins, pe trunchi, scotoceşti în sîn la toate,
  Mlădioasă: şoldul fraged încă n-a purtat copii.
  
  Zbîrnîit de piatră, însă, vîjîia... Nici gînd să tacă...
  Din ce praştie scăpată stăruieşte în auz?
  Silnic, ochi deschizi la soare şi-n văzduh zăreşti buimacă
  Urîciunea cu aripe prăfuite, de sacîz.
  
  Un zigzag mai mult — şi tihna însorită ţi se curmă
  Cherlăi scurt, îţi clatini capul, laba scarpină mereu:
  Blestemata de albină solul toamnelor din urmă,
  Ţi-a împuns urechea neagră cu-un cercel de-aramă, greu.
  
  SELIM 
  El a venit cînd, singur şi mic, în pragul uşii, Îmi răcoream la vîntul de-amurg obrazul-jar; Cînd — ghindă cafenie — picau jos cărăbuşii, Cînd era zarea frunză uscată de stejar. 
  Cu ţîţe tăvălite-n funinginea din slavă,
  Tot mai aproape norii — ei mă-nţărcau întîi;
  În somn plîngeam să-mi şteargă priveliştea hîrlavă
  Şi piroteam pe prispă cu pragul căpătîi.
  
  Dar feţe mai lăţoase, mai cornorate, turmă
  Năşteau sub ţarc de gene şi se prindeau în şir
  La hora dezmăţată a spaimei, ce se curmă
  Tîrziu, cînd mîini de lună presară tibişir...
  
  Şi haimana, şi pururi încăierat cu vîntul:
  Din tîrg, în mahalale; din Schei, în vreun cătun,
  Un strigăt de-nserare îşi trăgăna cuvîntul
  Ca o manea de moale şi larg: “Hai, bragă bun!”
  
  Hazliu şi larg, ca turul ce-l vîntură şalvarii,
  Aşa sporea un strigăt. Şi iacă: ochi gălbui
  Printre uluci, în umbră, rotiră icusarii.
  (Amestecul şi aspru, şi blînd, din ochii lui!)
  
  Săgeţile poruncii zvîcneau în puf de rugă.
  Să nu urmez chemării adînci aş fi putut?
  La namila din poartă m-am năpustit, în fugă,
  Obrajii să mi-i sprijin pe palmele-i de lut.
  
  — “Giugiuc, mi-a zis, iar ochii priviră mai cruciş.
  De mult n-a fost la turcul atît aliş-veliş...
  Zi darnică, de lapte şi miere, aferim!
  
  — Hai, ia ce vrei din coşul lui Haivada Selim.”
  
  
  Şi trase mucavaua panerului turtit... 
  Ca sculele-n sipeturi, aşa mi-aţi răsărit,
  Alviţe rumenite, minuni de acadele
  Sticloase — numai tremur, văpăi şi ape — ca
  Ocheanele de limpezi, de mici, la fel de grele...
  
  O rază prăfuită prin toate furnica.
  
  Şi dîrdîind sub brumă şi colţii de migdale
  Rahatul părea urmă de-ngheţ după topit.
  Un candel cît o nucă, prin perne de halvale,
  Dormea-n trandafiriul lui şters şi aburit.
  
  (Răsfrîngeri vechi... Cuvîntul nencăpător nu poate
  Să zică iazul verde ce-mi tremuraţi şi-acum...
  Biet turc legat de biete cleştare...) Dintre toate,
  El candelul mi-alese, apoi, adus a drum,
  
  Porni mînat de seară şi înghiţit de cale,
  Tîrînd opinca-ntoarsă şi creaţă, fără spor,
  Cădelniţînd din coşul cu dulci zaharicale,
  Din doniţa-nflorită lovită de picior...
  
  Acolo... noapte, uliţi şi vaguri suburbane
  Topiră pe-ndelete năluca lui Selim.
  În candel, pînza lunii se răsuci — turbane —
  Şi-o stea ilic de umbră cusu, cu ibrişim.
  
  CONVERTIRE 
  Unei femei din Nord 
  Prin ce-nnodate drumuri, pornind, la ce răscruce,
  Începe noaptea noastră să curgă, nu mai ştiu.
  Văd doar la geamuri fuga trăsurii ce ne duce,
  C-un sac de somn pe capră: ghebosul vizitiu.
  
  În limba ţării tale mă necăjeam a spune
  Că eşti supremul bine, înaltul meu regat,
  Că nu cuprinde altă dulceaţă şi minune
  Oraşul-zmeu, oraşul ţestos şi ferecat.
  
  Cu ochi în jumătate, ce vor să spună: hai!
  Priveai la omul oacheş venit din Valahai;
  Cu ochi pe jumătate, căci nu ţineai să-l măsuri,
  Întîia mea cucoană de voaluri şi mătăsuri!
  
  Pe crengi de vis, doi umezi de muguri: ochii tăi
  Se deschideau în floare, cînd lampe din odăi
  Burau lumină scumpă la geamul de trăsură,
  Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură.
  
  Şi te-am rugat cu ciudă, de mila mea plîngînd,
  Să uiţi de stîngăcia băiatului ce sînt.
  Că eu visez... cum pruncul flămînd la sîn, la maică,
  De carnea ta curată şi albă, de nemţoaică.
  
  Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor,
  Mi-ai lunecat în braţe, ai desfăcut fuior
  Tot părul ca un galben, întins eter de miere...
  
  Şi m-ai făcut c-un lucru de preţ mai ştiutor:
  Ca două sunt, nu una, femeie şi muiere.
  
  CÎNTEC DE RUŞINE 
  El ştia să-njure bine Şi cîntece de ruşine. 
  Anton Pann 
  Stă un biet ţigan turcit La un cap de pod, pe vine De toţi dracii chinuit. Şi la rîu, drumeţi, jivine Cu glas spart hodorogit Cîntec zice, de ruşine. 
  Hee... miul biul gee Miul biurè doldù 
  — Hananîma mù! 
  La Zornur, pe Ikdar Enghe,
  Muri azi o pezevenghe:
  Una groasă cu ochi mici,
  Crescătoare de pisici.
  Scundă, groasă, cu mustăţi,
  Învechită-n răutăţi.
  Pezevenghe cu scurteică
  Cam grecoaică, cam ovreică.
  Pezevenghe cu trei negi
  Doftoriţă la moşnegi.
  
  — Ce moşnegi betegi şi blegi
  Că veneau cît prund şi iarbă
  Şi cît praf şi fir în barbă
  Leacuri de-ale ei să soarbă.
  Veneau din ţara turcească
  Să mi-i împiciorogească.
  
  
  Ce mai cîrd de iezme goale. Ea le dă să bea din oale Şi mi-i vindeca de boale. 
  Hee... miul biul gee Miul biurè doldù 
  — Hananîma mù! 
  La Zornur pe Ikdar Enghe Te căzniră pezevenghe! Cobză strînsă, cot la cot Şi căluş de păr la bot... 
  — Prea erai şi tu de tot Că nu te mai stîmpărai Şi umblai şi la serai Şi la toate te băgai... Cu trei alte mai bătrîne Duceai vorbe la cadîne Vorbe dulci şi leac spurcat Cum ştii tu, de lepădat. Le-nvăţai la băuturi, La găteli, la văpsituri, La săltare din dulvuri Şi la alte secături... 
  Huu... miul biul giù Miul biurè doldù 
  — Hananîma mù! 
  
  La Zornur pe Ikdar Enghe Gît bătrîn de prezevenghe Sîngeră pe lemn de-a latu Cum l-a retezat gealatu... Pe nod tare, răzbuzat Zace gîtul retezat... Să nu-l vezi pe înserat Că te bate vîntu-n spate Şi duh rău şi necurat... 
  Că vis mort, ursuz te fură Apă stînsă, rîu cu zgură, Şi-n pustia care cură Numai gîtul... ca o gură Uriaşe, căpcăună. 
  — Gură bună S-o dezumfi, de nebună... Gura strîmbă care sună Pe-nserat, cînd îi căşună, Cu tulumbele la lună. 
  Sună-adînc, ca de departe
  Din tulumbe-vine sparte;
  Sună gros a nas de iepe
  Limba-i ia cui le pricepe.
  Sună lung a cornuri ude
  Dă prin osul cui aude
  Osul de la lingurea
  Unde-ncearcă boala rea.
  
  Şi alt vis, mai stins, te fură
  Pată ştearsă, pată sură
  Ca o faţă fără sînge
  Tristă, inima de-ţi strînge.
  
  — Noaptea stinsă-i faţa ei
  Şi pe ea, luceferei,
  Cafenii sînt negii trei,
  Trei sori morţi din altă lume,
  Cu păr, raze de cărbune,
  Hăt în fund la soare-apune.
  
  Şi-nainte, nu mai ştiu... Pezevenghe, chip hazliu Am să-ţi vin tot muşteriu. Pezevenghe,  
  — Hananîma mù! 
  RĂSTURNICA 
   
  
  Plătit am fost să zic de mort
  E mîna stîngă grea de-un ort,
  Deci să-l întorc cum voi putea
  Cîntînd prohodul pentru ea.
  
  Să plîngă fetele şi Mama!
  Tu, Mire-al-Inimii, plîngi Dama
  
  Plîngeţi pentru Adonis — El a murit (engl.). 
  — Din caldul cuib s-a dus unica Preoteasă blondă, Răsturnica. 
  Căci astăzi, zi de harţi, la toacă
  O vom purta prin smîrc, băltoacă
  Spre un pămînt de hopuri plin
  Mai vag ca vagul ei vagin.
  
  Să plîngem toţi. O toţi în cor
  Să croncănim un Nevermore.
  Dar duhul ei, de-a pururi dus
  Să ni-l gîndim în cît mai sus.
  
  De cerul fix, de geam curat,
  Ea păr cu tîmple şi-a răzmat,
  Un fard astral i-aprinde faţa.
  Pe serafini îi trage aţa
  Şi sorii zornăie bănet
  Prin Risipitul Proxenet.
  
  Să prohodim şi mai afund.
  Sunt un duhovnic trist şi scund
  Ce cîntă pînă-o va-ngropa:
  Pa, vu, ga, di, che, zo, ni, pa.
  
  Unicu-mi dascăl, să-l mai caut?
  Grăsime neagră l-a-necat
  S-a făcut urs şi din bîrloage
  Îmi bate toaca-n două doage.
  
  Oh, fapta secii lui de minţi
  Cum tună-n piept şi dă prin dinţi
  Din beţe, doage şi Nimica
  Ce rugă pentru Răsturnica!
  
  Să tune doaga orişicui,
  Iar Mama groasă cu pistrui
  Îngenuncheată să se roage!
  
  — Hai daţi din beţe şi din doage. 
  Şi tu, întunecat flăcău Măsea-de-Fier, nene Dulău Te roagă lîngă hodoroage! 
  — Hai daţi din beţe, spargeţi doage. 
  
  Să plîngă lemnul ca la strung Cînd hohotit, cînd mai prelung Din beţe, doage şi Nimica Ieşi, cîntec pentru Răsturnica. 
  Vii lumînări, buraţi polen! E cimitirul un desen Cu linii supte, slăbănoage Frînturi de beţe şi de doage... 
  Oh, nu-mi clintiţi Regina Mab Să nu se surpe trupu-i slab Şi daţi vin galben la miloage Nu din păhar, din scob de doage. 
  Oh, pentru Ea găsiţi un dric, Un dric mai mic ca un ibric Şi potriviţi două mîrţoage Acum, la strung, din lemn de doage... 
  Să plîngă lemnul pus pe strung
  Cînd hohotit, cînd mai prelung
  Căci două beţe, seci oloage
  Ard potolit în patru doage.
  
  MARIA SPRING 
  Cu altul pe o bancă bătută la un nuc,
  De ţigle arse tîrgul roşea pînă departe;
  O toamnă despuiată, un vînt de balamuc
  Se călăreau la vale pe ierburi multe, moarte.
  
  Şi cel căzut cu capul în pălmi, pe vis năuc,
  De-atîta lîncezire scăpase un trabuc,
  Muc desfoiat şi umed la capătul subţire:
  Din sufletul acelei amiezi de-ngălbenire.
  
  Lumina îndoită părea cu-un fel de apă;
  A drum, locomotive fumau dintr-o supapă;
  Era la ora albă, cînd nu ştiai să zici
  De-i patru, două numai, ori a trecut de cinci.
  
  Perechi duminicale de Else şi de Hans
  Suiau la hanul mare, din deal, unde e dans,
  Un han cu nume dublu, nu ştiu să-l mai ţin minte,
  Cu vaci şi servitoare şi duh de-ngrăşăminte.
  
  Cum Else foarte multe de Hanşi răzmate-agale
  Visau, mă cercetară dulci planuri conjugale.
  Pe aburii aleei, la nucul melancolic,
  Idila ancorată se închega bucolic.
  
  — “Dar, Toamnă! Bărbăţia cea dreaptă nu e dată
  În sine să se toarcă, sucită şi uscată?
  Ca frunza podidită din creştetul de nuc
  În pălmi, în pălărie, pe umeri, pe surtuc.”
  
  O ÎNŞURUPARE ÎN MAELSTRÖM 
  Cîştigate pulsuri, cîmp de săbii.
  Tencuirii-sclave garanţii,
  Lege egalînd lunula năvii
  Tîmplelor de apă ce reţii;
  
  Aule, exalte stări concave
  Din răpita climă — Edgar Poe.
  Orgi! Şi locuind aceste grabe!
  Cer induit, străin ca un halou.
  
  — Viol aici dar laudă şi ordin Întîi, cînd lacunar un gînd născu. O, însăşi larva rodului sfînt Odin Prin fluvialul, falsul fosfor “tu”. 
  REGRESIV 
  Din văi defuncte strig acele patrii Păşunile reptilei spume-ntîi Cenuşa în orb Nil a Cleopatrei Ereb, termen de sulf ca un lămîi. 
  Ştiu lire cardinale date centre Aceşti reci acustici de firizi Uimiri şi mari zăceri adiacente Genunii adiate pe Atrizi. 
  ÎNCLEŞTĂRI 
  Ca umbra-n stemă, pe basilici,
  O veghie singură să urci
  Sub agere oţele silnici:
  O Moscovă de cer şi furci.
  
  Stea netedă, vigoare-n chiciuri,
  Asprime zveltă, imn de biciuri!
  Explică stricte-acele glorii
  De căngi răspunse din victorii.
  
  DEDICAŢIE 
  Falangele acelei oboseli
  De alge dezlegate către sud,
  A tîmplei umbră din străine seri:
  Cu drumul meu, atunci, le-am mai văzut.
  
  La Düsseldorf, o cadră-n Bolkenstrasse...
  În jilţ adînc, Evreul Botezat.
  Şi mîinile, cascada unei rase,
  Înfăşurau cărbunele uzat.
  
  “Stinse flăcări. Arsă, struna S-a lăsat în arcul lirei. Cartea singură mi-e urna Cu cenuşile iubirii.”1 
  Tu, salt, tu, creşteri stîngi, urzică-nalbă!
  Acestui scris valah, ca din Sion
  Ridici o nevăzut de scumpă nalbă
  Şi — adiată — boarea altui zvon.
  
  Un cînt de mat argint al palei Nine
  Mai greu ca orbul lunii îl socot,
  Curînd un glas vom fi suind în tine
  Cum Heine sună-ntr-însul versul got.
  
  PROTOCOL AL UNUI CLUB MATEI CARAGIALE 
  Preşedintelui de onoare Al. Rosetti 
  “Vis al galeşei Floride şi-al ostroavelor Antile”,
  Orchidee! nu eşti însăşi arta marelui Matei:
  Cu a selbelor cădere în corole şi mantile
  Sau cu Anzii albi, în funduri, ca o moarte de Protei?
  
  Traducere din Heinrich Heine. 
  — Neajunsă, precum lancea unor iaduri vegetale,
  Sub sărutul muştei Mima somptuos ca un manşon,
  Locuieşte, cetluită, somnurile-i seminale
  În o rouă de poleiuri: Raşelica Nachmansohn.
  
  — O! vegheat din Jilţul Naibei al Pămînturilor Nalte,
  De atlaz tulip în creştet încheiat cu cap de mort,
  “Mult” poesc, cioplirea unei rare şi pierdute dalte,
  Paşadia îşi despoaie înnoptat semeţu-i port.
  
  — O! scuipat de înverzita tuse-a spumelor putride,
  Cocoţat pe naufragii, nefiresc ca-ntr-un ochean,
  Împuind cămara nopţii cu oracole stupide,
  Gore freamătă-n jiletcă de rîios batracian.
  
  — Cîntec, lebădă străpunsă, sol al harfelor eline,
  Strămutat pe mîndre prapuri de năierii tăi vikingi,
  Pînă-adînc în moleşala quintelor manueline,
  Alter ego, o! Pantazi, ce Atlanticele-nvingi.
  
  
  Liniştit rapsod al stelei ninsă-n umbra străvezie.
  Răsunînd ca din legendă, ca din pînzele dintîi,
  Liric pur! Închipuirea te petrece în vecie,
  Drept la racla ta de ape cu atolii căpătîi.
  
  * 
  “Vis al galeşei Floride şi-al ostroavelor Antile”,
  Cupă limpede! eşti numai arta marelui Matei.
  Inima rămîne-această moartă, între reci feştile
  Fumegînd pe Curtea-Veche, la pangar, într-un bordei.
  
  Nu străina frumuseţe, bunul plac şi veresia,
  Însă schimnica-mpăcată şi făcliile ce ard!
  Trupul scade sub velinţe, sufletul e în Rusia,
  La un orb mormînt de raze, prins în Cavalerul Guard.
  
  — Ce închide orchideea, ced ne sunt acele Indii Mările creole unde bîntuia piratul Kidd? Consimţind o plecăciune insulelor biacintii, Cartea Crailor la fila cea mai turbure-o deschid: 
  Acoló, ca de cutremur, saltă slova mateină
  Sub lucrarea Corcoduşei, aspra floare de maidan.
  În vis mut gabrovenimea cumpăneşte în ruină,
  Zveltă, surla Judecăţii, lasă-o umbră pe cadran.
  
  * 
  — Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene,
  Fiinţa noastră se clădeşte cu scriptura ta, Matei!
  Prim şi ultim Caragiali, ca o holdă de antene
  Te alegem viu din vîntul despletitelor idei.
  
  Iată, arsă-n aur roşu şi-n a smalţului rigoare, Slava netedă şi rară, stricta glorie, o ţii. Neamurile iau aminte. Şi pe Crai va să coboare Greu, cordonul Sfintei Ana al măreţei-Împărăţii. 
  BĂLCESCU TRĂIND 
  Lui Al. Rosetti 
  Leagăn amar, săracii mei Bălceşti!
  Lut simplu, smălţuit ca şi o cană,
  Pe Topolog culcat nu mai boceşti
  Azi inima dintîi republicană
  
  A lui! Căci athanasic au sunat
  Mii surle. Lespezi cască. Sar sigilii.
  Şi peste un făcut, absurd regat
  Un palid oaspe calcă, din Sicilii.
  
  O, frate cărvunar, întreg trăieşti!
  Din moarte ai păstrat doar străvezimea,
  Ci în amurgul pajerii crăieşti
  Cîrteşte-ntunecat burtăverzimea.
  
  Ai multursuzei tagme, gianabeţi
  Cu oftica-nţeleşi şi cu exilul,
  Un veac avar te vrură sub peceţi,
  Şi zveltei libertăţi suciră trilul.
  
  Ce-nseamnă! Astăzi piatră eşti, din unghi,
  Republicii Romîne Populare,
  Adeveritul mare singur trunchi:
  Bălcescu, început de calendare.
  
  PAGINI DE PROZĂ
  
  CONFESIUNI 
  I. VALERIAN: DE VORBĂ CU D-L ION BARBU 
  De la geometrie la poezie 
  Mă stimez mai mult ca practicant al matematicelor şi prea puţin ca poet, şi numai atît cît poezia aminteşte de geometrie. Oricît ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întîlneşte cu poezia. Suntem contemporanii lui Einstein care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să facem şi noi (vezi sincronismul d-lui E. Lovinescu) concurenţă demiurgului în imaginea unor lumi probabile. Pentru aceasta, visul oniric este o nouă sursă de inspiraţie. Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă. Domeniul visului este larg şi întotdeauna interesant de exploatat. În felul acesta înţeleg suprarealismul, care în cazul nostru devine un infrarealism. 
  Cînd voi avea bani, visez să scot o revistă cu nume matematic — a nu se confunda cu Algebra lui Camil Petrescu, căruia nu-i permit să scoată o revistă cu acest nume, cîtă vreme nu-mi va explica de ce —1 este un simbol de perpendicularitate. Revista ar purta un titlu arbitrar şi eufonic, iar pe frontispiciu, ca moto, dictonul lui Platon: “Nimeni să nu intre aici, dacă nu-i geometru”. Asta nu înseamnă că poeţii vor fi excluşi. După cum ţi-am spus, pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămînînd poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei. 
  Poet... dintr-o glumă 
  Eram în ultima clasă de liceu şi candidat la “Şcoala de poduri şi şosele”. În gazdă cu un poet, Simon Bayer, a cărui moarte (ca poet) voi deplînge-o toată viaţa. Acesta m-a incendiat de flacăra versurilor, deşi poate era mai bine să fi rămas toată viaţa numai un admirator al poeţilor. Într-o zi, citind pe Baudelaire, îmi vine gustul să-i traduc 
  o poezie. Colegul Tudor Vianu, legat de Bayer printr-o indisolubilă legătură în timp şi spaţiu (mai ales în timp), şi-a permis să rîdă de această glumă. I-am jurat atunci să-i dau revanşa. Dacă am perseverat, este c-am prins gust de acest joc. 
  Bunicul şi nepotul 
  Numele de Ion Barbu nu este un pseudonim întîmplător. Aşa l-a chemat pe bunicul meu, maistru zidar şi mahalagiu bucureştean din “Omul de piatră“. Lui îi datoresc atmosfera balcanică din ultimele mele poezii. I-am luat numele, deci eram dator să las ca glasul lui să se facă auzit... Astăzi cînd romîni de dată recentă, cu nume abia camuflat sub vocabule indigene, cumulează pentru ei şi urmaşii lor, cu gîtlej rebel la atîtea sonorităţi valahe, tot tradiţi-onalismul, fie-mi îngăduit, mie, nepotul lui Ion Barbu constructor zidar, să arăt ce înseamnă instinct tradiţional; nu o ideologie la îndemîna oricărui străin botezat, ci o experienţă în ascendenţă. Cred că accentul unui creştin milenar poate fi lesne deosebit de contrafaceri. Am îndoieli asupra poeziei tradiţionaliste. De aceea se observă în Nastratin Hogea la Isarlîk, precum şi în celelalte poeme balcanice, că dau preponderenţă mai mult elementului halucinatoriu. 
  Debutul de la Sburătorul 
  Consider prima formă a versurilor mele mai mult ca nişte exerciţii de digitaţie, pentru poeziile de mai tîrziu, deşi cu ele am debutat la Sburătorul. Cînd m-am prezentat întîi la d. E. Lovinescu, i-am spus că mă numesc Ion Popescu. Mai tîrziu mi-am luat numele de Ion Barbu; adevăratul meu nume nefiind nici unul, nici altul, ci: Dan Barbilian. Nu aveam curajul să amestec pe geometru în poezie. 
  Gîndindu-mă la “banchetul filozofic” al lui Platon, văd în persoana d-lui E. Lovinescu figura amfitrionului clasic. Însuşindu-mi vorbele aşa de juste ale prietenului Aderca, înscrise tot în paginile Vieţii literare, trebuie să măr-turisesc că e reconfortant să ştiu că trăieşte acest veşnic tînăr Lovinescu. Păcat că nu există un joc de întrecere între d. Lovinescu şi ceilalţi confraţi de critică. În epoca noastră, personalitatea d-sale se detaşează grozav de izolată pe un neant critic nemaipomenit. 
  Poezia nouă 
  Consider poezia suprarealistă franceză iremediabil ratată prin inadaptarea tipului social, intelectual şi retoric la marele romantism. Chestiunea se pune local şi temporar. Fiind o atitudine de vis şi extaz, poezia trece pe deasupra oricărui accident. Tentativele franceze de-a evoca ceva din domeniul visurilor de noapte nu sunt decît o reluare a procedeelor lui Zola, înfăţişînd numai o parte din complexitatea realităţii sentimentului. Ca şi naturaliş-tii, reprezentanţii acestei maniere sînt schematici. 
  Suprarealiştii degajează din vis mai mult logica de succesiune a visului, bazată pe confuziunea contrariilor, fără a se apropia de ceea ce noi am îndrăzni să numim lumina visului. Trebuie să răscoleşti în domenii cu totul străine de literatură şi de suprarealism ca să rezolvi problema de lumină imanentă ce l-a preocupat pe Rembrandt, cel dintîi suprarealist. 
  Am fost surprins cînd termenul de lumină obscură l-am găsit la Paul Valéry, în legătură cu poeziile lui. 
  Dacă am arunca o privire la noi, de-o pildă în paginile Contemporanului unde am colaborat, vom vedea că în legă-tură cu aceste probleme nu găsim decît la suprafaţă anumite puncte de contact. 
  În poezia mea, ceea ce ar putea trece drept modernism, nu este decît o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică. Neputînd să apar înaintea concetăţenilor mei, ca poeţii de altădată, cu lira în mînă şi florile pe cap, mi-am poleit versul cu cît mai multe sonorităţi. Pe lîngă unitatea spirituală, adaug şi una fonetică. 
  În acest sens, poezia Uvedenrode o consider ca o extremală a producţiunii mele, scrisă sub obsesia unei clarităţi iraţionale, deşi la bază stă o experienţă personală: aş putea zice: o poezie ocazională. Uvedenrode sugerează la început un Olimp translucid şi germanic, apoi o evadare în vis, totul tratat rapsodic conform canoanelor poetice ce mi le-am trasat, cu acea sonoritate imanentă de care-ţi vorbeam. 
  Preferinţe literare 
  În poezie, prefer pe Ion Vinea, Al. Philippide, la care voi adăuga, chiar dacă ar fi să-i fac în necaz, pe Aderca, liricul, autorul poeziei Medievală, pe care-l prefer prozatorului. De ce? Fiindcă aşa vreau. 
  Din literatura universală, fireşte prefer pe Edgar Poe, Samuel Coleridge, Rimbaud, Mallarmé, Mauréas şi Rilke. 
  În proza noastră admir pe Matei Caragiale, autorul Crailor de Curtea-Veche şi a nuvelei Remember. De asemenea, îmi place subtilul prozator I. Vinea, complexa d-nă Bengescu şi rudimentarul Rebreanu. 
  F. ADERCA: DE VORBĂ CU ION BARBU 
  Zece ani de poezie 
  Deosebeşti patru momente în evoluţia acestor zece ani literari ai mei: parnasian, antonpanesc, expresionist şi “şaradist”. Dă-mi voie să întîmpin cu cîte o obiecţie fiecare din aceste epitete. 
  Parnasiană este prima formă. Să ne înţelegem însă. Desigur, din partea negativă a acelor versuri de început, aruncarea lor la cariera părăsită a Parnasului este îndreptăţită. Imaginea placată, distribuţia naiv simetrică a materialelor, “insolubilitatea în aer”, sînt caracterele producţiei de atunci. Însă Parnasul nu e cuprins tot aici. Caracteristica unui Hérédia sau Leconte de Lisle este concepţia unei anumite Grecii (Grecia emisă de singuratecul şi ciudatul Louis Ménard, profesor de greacă): academică, decorativă... Helada la care aderasem acum zece ani era Helada lui Nietzsche: Elanul, cutreierînd dinamic fiinţele şi ridicînd extatic un cer platonician. Legătura dintre această primă frază şi a doua? E căutarea unei Grecii mai directe, mai puţin filologice. E vorba desigur de o Grecie, simplă ipoteză morală, din care derivă o normă de civi-lizaţie şi creaţie. Credeam a fi recunoscut în pitorescul şi umorul balcanic o ultimă Grecie. O ordine asemănătoare celei de dinaintea miraculoasei lăsări pe aceste locuri a zăpezii roşii, — dreapta, justiţiara turcime. Aceste preocupări coincid cu apariţia temei fundamentale — solemnă, neaşteptată — vizitînd întîia dată versurile mele şi marcîndu-le: Moartea şi Somnul (Nastratin Hogea la Isarlîk, Domnişoara Hus, Cîntec de ruşine). 
  Sondagiile astea în structura nevăzută a experienţei salvează poate cele ce scriam pe-atunci, desolidarizîndu-le în destin de literatura de pitoresc şi de pastişul folcloric (lucruri de cari mi-e groază — ori, literatura noastră e aproape toată numai asta. Conchide...) Pentru aceste motive şi altele încă, te rog, zi-i acestui ciclu, care a avut încurajarea d-tale pe-atunci, tot ciclu balcanic. 
  Linia liricei mele o faci să treacă prin provincia Expresionism. Nu vrei să vezi mai degrabă în această a treia fază o incursiune în sfînta rază a Alexandriei? Tema transcendentă din Jazzband pentru nunţile necesare: sensul feminin al Luceafărului, iniţierea intelectuală, disociativă, a cercului Mercur, deopotrivă în dominaţia triumfală a Soarelui, este de un elenism de decadenţă. Un element modern însă care i se adaogă este tonul gros şi buf în care e scrisă o parte din bucată. Ecoul faptei creatoare înregistrat cu un rîs fonf al demiurgului! Îmi ceri lămuriri şi asupra combătutei Uvedenrode. Iată ce-ţi voi spune dumitale, martor al schimbărilor ei la faţă (de la prima versiune, de a cărei definitivă pierdere ar fi timp să te consolezi, pînă la ultimele retuşări, formă destinată pentru volum): o încercare, mereu reluată, de a mă ridica la modul intelectual al Lirei. Faptul poetic iniţial: cununa înflorită şi Lira. La această puritate aeriană, în care poeţii englezi se aşează, pare-se, toţi, urmînd un singur instinct, al Cîntului, vream să invit poezia noastră. În certitudinea liberă a lirismului omogen, instruind de lucrurile esenţiale, delectînd cu viziuni paradisiace: într-un astfel de lirism, nimic din concurenţa încă darwiniană, a formulelor individuale. Glasul ar continua glasul, cum un adevăr pe cellalt, instalînd un moment pe secol L’hymne des coeurs spirituels. 
  A patra etapă o numeşti (neinspirat? răutăcios?) şa-ra-dis-tă! Ceart-o cum vrei... O poezie cu obiect (ştii că şarada are unul) mi-ar înşela ambiţiunea. O poezie cu obiect creează necesar o Fizică sau o Retorică (acelaşi lucru) forme închegate faţă de viaţa spiritului. Eu voi continua cu fiecare bucată să propun existenţe substanţial indefinite: ocoliri temătoare în jurul cîtorva cupole — restrîn-sele perfecţiuni poliedrale. 
  Valéry şi Dehmel 
  Eseistul mi se pare mai important în Valéry decît însuşi poetul Vrăjilor. Bucata Eureka, de exemplu, te obligă să saluţi foarte adînc Omul Vincian din Valéry. Trebuie să ne mirăm totuşi cum Valéry, care proclamă autonomia poemei faţă de celelalte genuri literare, desfăşoară în versuri oblonul material al unei retorice abia răscumpărată de aurul din care e turnată. Cu toate acestea în  sînt strofe ce nu se pot uita: 
   
  Valéry plăteşte un bir trecutului analitic şi didactic al ţării sale. Precum a lui Racine, poezia lui rămîne poezie Isle-de-France. Experienţa lui Mallarmé se aşeza într-un Absolut, într-un antihistorism, care interzice o prea mare apropiere poeziei lui Valéry. 
  Dehmel e poetul stării bachice prin excelenţă: Elementele femele anulîndu-se în moarte, pentru ca pe deasupra dezastrului consimţit să galopeze Principiul-Bărbat, călăreţul din Mein Trinklied. 
  Poeţi romîni contimporani 
  Trecerea la poezia noastră o menajezi impunîndu-mi să-ţi vorbesc întîi despre domnul Arghezi. E comparabil cu Hugo în literatura noastră. Cîtă circulaţie de cuvinte şi ce varietate de teme! Nici fenomenul hugolatriei nu-i lipseşte. 
  Dumneata m-ai învăţat să preţuiesc poezia domnului Bucuţa încă de pe vremea cînd publica versuri. Ai luat seama, în Cetatea de Argint tratează cu elemente de basm romînesc tema celui de-al doilea Faust, într-o formă rit-mică proprie domniei-sale. 
  Păstrez despre poezia d-lui Philippide o amintire unică. Aştept ocazia să mă confrunt încă o dată cu visul intens, arzînd acolo. 
  Vinea, al cărui vers arhaic, de Carte Orientală descîntă 
  — forţează simpatia. Dar întocmai ca Blaga, închină unei tehnice preeuclidiene. 
  Aş recomanda celor care abordează pe Blaga să înceapă cu poemul dramatic Fapta. Ea dă măsura întregii figuri pure, aproape neliterare, a acestui poet european. 
  Baltazar e prea încărcat de daruri pentru a-l preţui la justa lui valoare. Am înregistrat însă de la primul contact cu poezia lui, accentul neîndoielnic al cîntecului. 
  Cercul Sburătorului 
  Cercul Sburătorului, în care am fost obicinuit să întîlnesc şi pe intensul, colţurosul romanciar Rebreanu, iei seama că înfloreşte de prozatori? Archip, Papadat-Bengescu... 
  Aş fi dorit Sburătorullui, însufleţit de spiritul ionian (în sensul dat de Thibaudet) al d-lui E. Lovinescu, admirabilele lucruri strălucitoare în diamante de aiazmă ce ştie să scrie d. Vinea. 
  O preferinţă 
  Dar pe deasupra întregii proze romîneşti (în lumina Fraţilor Karamazov) cu vechi suflet din răsărit, iubesc Craii de Curtea-Veche, romanul domnului Matei Caragiale. 
  Viaţa literară, 13 octombrie 1927 
  PAUL B. MARIAN: DE VORBĂ CU ION BARBU 
  — Ce credeţi de poezia noastră de azi? 
  — E scrisă în general într-un spirit diletant, şcolar şi maimuţăresc. 
  Blaga şi Bucuţa (poetul, nu prozatorul, a cărui înţelegere nu o am) sînt singurii care ne scapă de la inanitatea totală. 
  Poeziile din Plumb ale lui Bacovia îmi apar astăzi ca aparţinînd unei alte epoci. În orice caz, interregnul lui Bacovia s-a terminat. E adevărat că o netăgăduită durere se mărturiseşte în versurile lui şi admirăm în ele un simţ rar al desenului. Dar o poezie depresivă, de spovedanie şi atmosferă, poezia care nu conţine un principiu liberator, e o poezie lirică şi ca atare nu mă interesează. 
  Cît priveşte Arghezi, îl consider un autor de “reuşite”; astăzi nici chiar atît. Patron al literaturii biletelor de papagal, delicvescent amestec de pamflet şi suspectă galanterie. 
  — Credeţi într-un separatism al poeziei? 
  — Poezia e autonomă, ne răspunde d-l Barbu. Nu prin voinţa poetului de a o sustrage accidentului, ci prin specialitatea universului ei. Am mai vorbit cu alte ocazii de acea curăţie de grup cristalografic a ceea ce este: ardere imobilă şi neprihănit îngheţ — versul. 
  — Mai avem oare poeţi tradiţionalişti, care să continue drumul clasicilor noştri, fără să se abată de la evoluţiile culturale de azi? 
  — Unul singur, Ion Pillat. Iubirea lui pentru formele noastre cîmpeneşti şi modul larg, încrezător de a le cînta (abia înnorat de o poetică melancolie, pentru cele ce nu se mai întorc), sunt aşa de cuceritoare că, deşi angajat într-o experienţă poetică opusă, nu mă pot feri, cînd le recitesc, de emoţia unor versuri ca acestea: 
  
  “Văd uniforma veche de ofiţer la modă,
  De cînd era el junker, de mult, sub Ghica-Vodă
  Cînd mai mergeau boierii în butcă la Braşov”.
  
  Pentru tradiţionalismul mai didactic al lui Nichifor Crainic, am destulă stimă. Acum zece ani, aveam chiar entuziasm. De atunci, o conştiinţă mai adîncă a poeziei mă îndreaptă s-o aşez într-un sistem mai larg de referinţe, fără coordonare de loc şi de timp. 
  Dar, fiindcă e vorba de literatura tradiţionalistă, ţin să condamn aici stupida neînţelegere (ori substituirea frauduloasă?) cuprinsă în recenta biografie romanţată Viaţa lui Anton Pann a celor doi publicişti. Din geniul impersonal şi fermecător al înţelepciunii tîrgoveţe au făcut, printr-un inoportun zel de romantism, un căluşar, fiu de baci daco-roman. Un lucru de silă... 
  — Credeţi într-o revenire a clasicismului, care să aducă viaţă nouă poeziei? 
  — ... 
  — Sau credeţi — cum s-a dat ţipătul de alarmă în străinătate — în moartea, dispariţia poeziei? 
  — E posibil, în văzduhurile Cetăţii Vecinice, îngerul din Apocalips să fi sunat întîia trîmbiţă chiar în aceste 
  
  timpuri; şi să fi început să se dărîme această parte din Soarele Consolator. Dar numai ca o dreaptă încercare a închinătorilor Feţei înşelătoare. Cei vrednici de harul inalienabil al poeziei vor învia în şi mai înalte lumini. 
  — Ce credeţi despre noile curente poetice: expresionism, futurism, dadaism etc.? 
  — Vrei să zici: vechile curente, mă îndreaptă d-l I. Bar-bu. În măsura în care au însemnat o revenire la imaginativ şi romantic — tot binele. 
  
  În măsura în care au însemnat obraznică insurecţie, confuziune pederastă, reclamă dezmăţată — tot răul. Poezia e contrariul stării permanente de revoluţie, cum 
  o definea mai deunăzi unul din aceşti esteţi. E o lirică dezordine rezolvată în linişte. 
  — Credeţi că mediul nostru are vreo influenţă asupra noii generaţii? 
  — Nu înţeleg noua generaţie. Spiritul ei de grup mă jigneşte, obligîndu-mă să-l compar cu nevoia organismelor primare de a se grupa în colonii. 
  — Cum priviţi poezia europeană? 
  — Am o singură evlavie: Edgar Poe şi trei admiraţii: Mallarmé, Rilke, Rimbaud. 
  — Dar literatura noastră contemporană? 
  — Prin Matei Caragiale intrăm în literatura majoră. Sînt mîndru că sînt contemporanul acestui romancier şi că voi participa, fără merit, la vaza viitoare a vremii cînd au fost scrişi Craii de Curtea-Veche. Încolo, nu mai văd decît romanul cu posomorîtă zidire de casă tătară al domnului Rebreanu. Apoi, fanteziile lui Ion Vinea, din nenorocire hibride, ca genul însuşi al poemului în proză... 
  
  Ultima oră, 28 septembrie 1929 
  NOTE PENTRU O MĂRTURISIRE LITERARĂ 
  Întrebarea prealabilă: Poetul trebuie şi poate să-şi explice opera? Răspunsul: nu trebuie neapărat, dar poate foarte bine să şi-o explice. Analogia cu fizica. Poezia întocmai ca un fenomen fizic participă de misteriosul vieţii. Şi întocmai cum un fenomen fizic admite un model mecanic, tot aşa stările de raritate şi de vis ale poeziei pot fi reduse la un model raţional. 
  Aş putea, folosind uşurinţa judecăţilor prin comparaţie, să enunţ chiar mai mult. Dacă o poezie admite o explicaţie, raţional admite atunci o infinitate. 
  O exegeză nu poate deci fi în nici un caz absolută. 
  Aceasta făcea altădată disperarea excelentului critic 
  d. Lovinescu, cînd în două şedinţe consecutive trebuia să mă explic asupra unei aceleiaşi poezii. Cele două explicaţii nu coincideau şi fără să fie contradictorii păstrau prea puţine puncte comune. Un poet prevăzut cu oarecare matematici poate da nu una, nu două, ci un mare număr de explicaţii unei poezii mai ascunse. Dar tocmai de aceea, din cauza acestei mari libertăţi în construirea explicaţiei, se cuvine ca preferinţa noastră să fie călăuzită de o alegere. În cazul de faţă vom face alegerea în vederea unei cuprinderi spirituale cît mai mari. 
  Înainte de a trece însă la această exegeză, aş voi să examinăm împreună încă un punct. Cum se face că o poezie, care nu e o înşelăciune, poate fi sau poate părea ermetică. 
  O primă cauză trebuie văzută în punctul de criză în intersecţia acestor două categorii: experienţă şi notaţie. Se poate foarte bine ca un şir de operaţii, de disociaţii mintale asupra evenimentelor tale sufleteşti să se găseas-că foarte bine consemnate într-o permutare a sintaxei (o permutare care, bineînţeles, nu contravine la păstrarea acelei permanenţe, care este un anumit gen al limbii). Această înscriere a unei părţi a evenimentului în chiar specialitatea sintaxei este suficient din punctul de vedere al enunţării lirice. Orice comentare, în textul însuşi al poeziei, ar fi o procedare şcolară, oratorică, în orice caz antipoetică. 
  În matematice de exemplu, fizionomia unei pagini ar fi sălbatecă şi respingătoare, dacă s-ar restabili, în vederea unei clarităţi totale, încheieturile cele mai mici ale raţionamentului. E adevărat însă că în matematice cheia se poate găsi oricînd, pe cale de gnoză, de analiză. Cîşti-garea sensului unei poezii ermetice e mai întîmplătoare. 
  O a doua cauză care ar legitima poezia ermetică este de natură mai misterioasă. Thomas de Quincey, mare moralist, visător şi critic englez, observă undeva că simbolurile viitoarelor noastre sentimente pot foarte bine preexista acestor stări şi atunci ele rămîn, pentru conştiinţele mai puţin devinatorii, ermetice. Astfel, cei vechi nu înscriseseră sentimentul fragilităţii şi vremelniciei între valorile emoţionale. Asocierea acestor sentimente corpului poetic e opera mai tîrzie a creştinismului. 
  Închipuiţi-vă, dumneavoastră, la Roma, chiar în Roma decadenţii, unul dintre acei “grămătici”, din acei oameni de litere ai epocii, în faţa unor anumite pasagii din Shakespeare, unde acesta de exemplu ne dă această imagine neuitată a frumuseţii pieritoare, în care chipul florilor e ase-mănat ca un nor în desdesenare (în ştergere): . Asociaţia i s-ar fi părut acelui “grămătic” arbitrară, neînţeleasă, smintită. În conştiinţa lui nu exista regiunea corespunzătoare domeniului acestor simboluri: florile şi totul se rezolvă în obscuritate, în ermetism. 
  E probabil ca în vremea mult mai complexă în care trăim, în care durate felurite există alăturea, conştiinţa unui poet să aibă neşansă să întîmpine conştiinţele mai înapoiate ale contemporanilor, fără ca cuvîntul înapoiat să aibă nimica pejorativ — conştiinţe angajate în timpurile lor particulare. Atunci se produce neînţelegerea. 
  (1932) 
  FRAGMENT DINTR-O SCRISOARE 
  Da, e dat rîul să susure. Nu e nici o ruşine. De ce să te strîmbi atunci? Ştiu versuri nemuritoare întemeiate pe adîncirea dialectului apei sau vîntului. Întreg Eminescu e aici. Sau, dacă vrei — ni se pare că bătrînul antart e în cinste în cenaclul tău — stanţa nemuritoare a lui  
  Nu crezi, iubite poete, că poezia inventivă, în care un anumit Ion Barbu a căutat să se instaleze, este totuşi o poezie impură: că dacă pe atunci ar fi făcut matematice 
  Liniştitul pîrîu pătruns de lumină/ Oglindeşte păsările şi cerurile primăverii/ O, Liră! dar mai puternică e frumuseţea apei/ Ce se duce săpînd piatra în adîncul altui întuneric! (Fr.) 
  (cum face acum) poezia lui ar fi cîştigat în curăţie; că şi-ar fi pus invenţiunea în teoreme şi perfecţiunea în versuri; că, în sfîrşit (cum s-a mai spus), Byron neexilat, membru al Camerei Lorzilor, ne-ar fi scutit de mult patos oratoric şi fericit cu o poezie mai scurtă? 
  Ştiu, mă vei destitui (de myrth, de zeu, de liră, cum am spus într-o oră slabă), dar dau drumul cuvîntului, cu cinism. Socotesc pe Jean Moréas drept primul poet francez (mai mare ca Rimbaud, ca Mallarmé şi Kafka1), pentru poezia lui de locuri comune reabilitate, “superficialităţi din adînc”, hrănitoare ca oliva atică răsădită în Aquitania. 
  Mi se întîmplă să plîng în trei ocazii: 
  1) Cînd îmi moare un cîine, în realiatate sau în Malte Laurids Brigge; 
  2) Cînd, la chef, lăutarii îmi cîntă cîntecul lui Iancu Jianu şi-al voinicilor lui: 
  “ Tot ca dînsul de armaţi Şi pe cai încălecaţi Feciori de lele nebună Care noaptea-n frunză sună.” 
  3) Cînd murmur cu Grecul, în vreo dimineaţă, ca şi a lui, de sfîrşit de noctambulism prin hale: 
    
  1 
  Ştiu că e cehoslovac. Dar ce importă? (N.a.) 
  2 
  Măslini al Chephisului, armonioase frunzişuri,/ Pe case duhul lui Sofocle le clatină o dată cu vîntul! (Fr.) 
  Voi putea distruge legenda, că am fost ori că sunt modernist? E o eroare care s-a acreditat din vina îndoitei mele specialităţi: toxicomania şi matematica pe care n-am ştiut să le ţin bine, să nu prelingă în scrisul meu. 
  Toate preferinţele mele merg către formularea clară şi melodioasă, către construcţia solidă a clasicilor. Un duh rău s-a amestecat şi a voit, dimpotrivă, să mă realizez, într-un fel de îngînare şi sugrumare, de precar tunel fără ieşiri... 
  Sunt cel mai demodat poet. Ceva mai mult, un rătăcit, un intrus în uşoara şi înaripata gintă. O ambiţie neroadă, de adolescent vanitos, m-a determinat să mă pregătesc îndelung (1914—1930) pentru a-i dovedi lui Vianu (tîlharul care mă mortificase, rîzînd de primele mele jocuri de acest fel), că pot la rigoare simula poezia în aşa măsură încît... mărturisesc că în primele mele socoteli nu intră un atît de semeţ triumf!... să scrie o carte despre mine! Cariera mea poetică sfîrşise logic la cartea lui Vianu despre mine. Orice vers mai mult e o pierdere de vreme. 
  Cea mai bună pagină ce-am scris este, cum ţi-am spus, Veghea lui Roderick Usher. Nu din cauza perversităţilor de acolo, dar în vederea adevărului care izbuteşte să se exprime. Sunt o natură absolut plebeiană. Un niebelung, robit să prefacă aurul împrumutat în coroane, numai prin ştiinţa penibilă a degetelor sale. Pot ajunge la cunoaşterea mîntuitoare nu pe calea poeziei, interzisă mie şi alor mei, dar pe calea rampantă a ştiinţei, pentru care mă simt în adevăr făcut. 
  Crede-mă. Numai matematicile mă fericesc. Poezia mă declasează, tocmai prin surclasarea pe care o încerc. 
  (1947) 
  ATITUDINI FAŢĂ DE POEZIE 
  RÎNDURI DESPRE POEZIA ENGLEZĂ 
  Superstiţii comune tuturor continentalilor consacra poezia engleză ca întruparea cea mai înaltă a “lucrului uşor şi înaripat” în care Platon recunoştea esenţa lirismului pur. Dacă ne însuşim definiţia platoniciană, apoi desigur nici o altă lirică europeană n-a subliniat emoţia pînă la acel “ethereal” unde pluteşte pulverizat cîntecul celor mai reprezentativi din poeţii englezi. 
  Decît, mai e un fel de a înţelege poezia. Un fel mai... omenesc. Pictura celor două Flandre traduce în culoare această concepţie cum niciodată nu vor putea-o traduce în ordinea expresiei cei ce se războiesc cu retorica şi atîtea forme parazitare ale cuvîntului. 
  Poezia înţeleasă ca o mare senzualitate. 
  Echivalentul vorbit al unui Rubens, cu toată eroica proslăvire a singurei corectitudini acordată nouă în această vale: dărnicia luminoasă a simţurilor. 
  Un Verhaeren, dacă vreţi, fără obositoarea lui retorică: un Verhaeren mai conţinut şi mai sudic. 
  O asemenea poezie e nouă veşnic şi multiplă ca feţele felurite ale creaţiei. Personalitatea fiecăruia o colorează deosebit după eterogeneitatea senzaţiei şi modului propriu de a-i reacţiona temperamental. 
  Tocmai în excluderea acestei expresii temperamentale stă inferioritatea inspiraţiei suprapămînteşti în care se complace lirismul britanic. 
  În contemplaţia cosmică sau reveria transcendentă, întocmai ca în actul raţional al abstragerii, spiritele se identifică. Cu acest înţeles poezia engleză e asemănătoare ştiinţei; şi ea evoluează într-un cadru omogen şi general. După cum o teoremă de geometrie elementară îmi dezvăluie din acest moment al devenirii, din complexul calitativ care se chema Euclid, tot aşa de puţin ca legile atracţiei, de pildă, din turburea conştiinţă a lui Newton, comentatorul cornului lui David; la fel poezia engleză răsfrînge din variaţia timpului uman doar acea limfatică permanenţă, botezată pe nedrept “spiritualitate”. 
  Veţi judeca după următoarele probe: 
  “Puternică fiică a dumnezeirii, nemuritoare dragoste,
  Pe care noi, cei ce nu ţi-am privit vreodată chipul
  Din cucernicie şi numai din cucernicie te îmbrăţisem:
  Crezînd acolo unde nu putem dovedi... etc., etc.”1
  
  “Ea m-a părăsit la ceasul tăcut Cînd luna a încetat de a mai ivi Cărarea de azur a cerului Şi-asemenea unui albatros aţipit Se leagănă pe aripile ei de lumină Tremură în purpura nopţii; Mai înainte de a-şi căuta cuibul ei oceanic În încăperile vestului...”2 
  “Şi atunci cum noaptea scăpăta
  Şi minutarul stelelor arată dimineaţa
  
  1 
  Tennyson: In memoriam. 
  2 
  Shelley:  
  — Cum minutarul stelelor înclină către dimineaţă La capătul drumului o lienescentă şi vaporoasă lumină
   se ivi; Al Astarteei diamant crescent Se înalţă cu îndoitul lui corn...”1 
  “Deşi ziua destinelor mele e apusă 
  Şi steaua norocului a scăpătat 
  Inima ta bună... etc., etc.”2 
  Patru crîmpeie de poezie, vădit asemănătoare prin sub-stanţa şi muzica lor. Toate se desfăşoară în acelaşi cadru abstract şi întrucîtva convenţional al unei spiritualităţi “date de-a gata”. Stele, lună, sfere, iubire, lumină, mare, cu materialul acesta de poncife construiesc englezii poezia lor serafică ori elegiacă. 
  Să nu vă mire dacă accentele unui asemenea lirism fac să gîndeşti (prin acutele şi monotonia lor) la nişte psalmi cîntaţi de sfîntul Origene. 
  Desigur poezia lui Racine şi a celorlalţi clasici evoluează într-un abstract mai arid. De unde, atunci, stîrnitorul ei interes; de unde plictiseala transcendentă a celeilalte? 
  Pricina se întrevede uşor. Abstractul poeziei clasice e un abstract veritabil prin fondul de observaţii şi date concrete pe care-l presupune; un abstract “a posteriori”. E curios cum tocmai în ţara originară a empirismului, poezia nu vrea să ştie de un amestec cu realitatea vie. 
  Mai bine: Wordsworth, americanul, a făcut dovada de ceea ce poate un “spirit pur” cînd se apucă să observe şi să însufleţească lucruri umile. Natura devine pentru el o 
  1 
   
  mare galerie de tablouri murale, didactice şi moralizatoare. 
  Decît asemenea viziune realistă, tot mai preţios cîntecul fără sex şi incorporat al sferelor. 
  Poezia insulară e exact opusul poeziei noastre a continentalilor. Ca să prindeţi mai bine antinomia, încercaţi de gîndiţi această transmutare imposibilă de inspiraţii: 
   
  Romînia nouă, 19 iunie 1921 
  POETICA DOMNULUI ARGHEZI 
  “Cu încruntare mă-ndoiesc de acest astru.” 
  Ulalume 
  În cunoştinţă, în sfîrşit, de conţinutul volumului Cuvinte potrivite, iau seama că titlul se irizează de un anumit humor. Asemenea titlu nu s-a putut prezenta poetului decît (veritabil act stîng şi freudian) într-una din acele stări de amurg în mijlocul vieţii diurne, pline de . 
  Adevărate potriviri de cuvinte: aceasta este poezia Arghezi, aşezare mozaicală după o foarte primitivă preocupare de culoare, niciodată ridicată la vibrarea şi incandescenţa modului interior. 
  Gloria ei, pregătită în redacţiile foilor israelite, agitată de îngerul fierbinte Cocea, îmbrăţişată din două părţi de suprarealiştii şi tradiţionaliştii bucureşteni, revendicată de Viaţa romînească, e cel mai indicat astru pentru peisagiul nostru literar: mahalagiu, agricol sau haiducesc. 
  Domnul Arghezi face poezii cu inocenta aplicaţiune spre migală a unui ceasornicar. Cîteodată trece şi la bardă. O poartă ţărănească în vopseli tîrgoveţe ia fiinţă. Alteori, travestit în brodeuză, ia acul, foarfecele şi lucrează pe olandă  
  Toate acestea sunt foarte bune deprinderi călugăreşti. Dar parfumurile duhovniceştilor virtuţi le bănuim irevocabil mistuite. Nu găsim în prezenţa banală a unui poet fără mesagiu, respins de Idee; ca altădată, de macerările vieţii schimniceşti. 
  La apariţia domnului Arghezi gazetarii afirmau un eveniment literar comparabil apariţiei unice a lui Eminescu. 
  Şi această impostură a putut prinde! 
  Poetica rezumată de versul imposibil din Cuvinte potrivite: 
  “Faci cu acul fir de perle” 
  (Dor Dur) 
  e o poetică măruntă şi manufacturieră, cu care sunetul adînc eminescian n-are nimic de-a face. Eminescu domina naiva lui contemporaneitate, altfel decît Arghezi, pe a domniei-sale. 
  Ochii lui întîrziaseră pe floarea lui Novalis, albastră. Întrebările cunoaşterii, înţelegerea muzicală a lumii dădeau perspective nesfîrşite versurilor lui, bătute: ca nişte punţi peste primejdii. Ce înseamnă Eminescu pentru noi, se măsoară numai opunînd nobilului său romantism, formele depreciate ale celui francez. 
  Valul romantic germanic, derivat şi rotunjit un moment în poezia de lac perfect sub eclipsă a lui Gérard de Nerval, e captat definitiv de furioasele turbine retorice, vociferatoarele genii ale cenaclului Ch. Nodier. 
  La noi, în poezia lui Eminescu, acelaşi val de romantism germanic împietreşte alb şi ideal, în felul regiunilor de pe lună. 
  Eminescu era mai ales om de gîndire şi studiu concentrat. 
  Şi iată, atingem culpa originară a poeziei Arghezi, principiul de osîndă pe care îl închide. 
  E o poezie castrată. Atributul clar al ideei i-a fost smuls. Vagi funcţii feminine o turbură şi atunci se întoarce sau se epuizează în spume de injurii. Cel mai adesea împleteşte, palidă ă...î, plesne şi cozi la versuri. 
  Plasticitatea masei ei verbale merge pînă a se turna în grele maşini teologice, parodii de sfinte mistere. Dar viaţa tremurătoare a artei, marea linie, marea intensitate, e departe de această impură industrie. 
  Poezie tristă de însăşi tristeţea materiei, aruncată din orbitele stelelor comunicătoare, ocoleşte sori negri, degradaţi. Amănuntul e căutat, opulent şi gros. Dar distribuţia principalelor motive se face conform unei estetice mecanice. Estetica de covoare olteneşti. Schema, ceea ce trebuie să numesc geometria calitativă a poeziilor domnului Arghezi, e cu totul oarecare. 
  Amintesc una din poeziile domniei-sale, de intenţie mis-tică: Între două nopţi. 
  Poetul sapă odaia. La fiecare adîncire a lopeţii, vîntul şi ploaia de afară îi trimet un invariabil ecou. Lopata se sfărîmă de racla tatălui. Poetul urcă panta de pămînt culcată de aruncăturile lopeţilor pe fereastră şi găseşte pe Isus în acel vîrf. 
  “O stea era în ceruri, în cer era tîrziu.” 
  137 
  Goliţi tiparul acestei bucăţi de conţinutul venerabil al elementelor bisericeşti. Veţi găsi (desenată în drojdie) o searbădă invenţie mecanicistă: grotescă şi banală ca o bicicletă. 
  Poezii utilizînd asemenea elemente, cu neinteligenţa laică a unui manual înscris în sindicate, sunt profanatorii. 
  În treacăt fie spus: domnul Arghezi e un neinstruit meşteşugar al versului. Individualitatea, noţională, a cu-vîntului, nu e topită în aceea, fonetică, a versului. Lexicul special pus în circulaţie şi care face aşa de curioase pamfletele şi schiţele sale, dăunează poeziei. E neglijat, urît. 
  S-a recunoscut în ultimul timp că versul vrea să fie cuvînt pentru el însuşi. Părţile simple ale unei poezii nu sunt cuvintele, ci versurile. 
  Dacă domnul Arghezi ar fi păzit acest adevăr, n-ar fi cultivat glezna, aliteraţia în contrasens (tampon de vocabule) sau aliteraţia diluată şi năclăită, comiţînd versuri în felul următoarelor: 
  “Mi-am împlîntat lopata Tăioasă în odaie” 
  (Între două nopţi) 
  “Vino-mi tot tu-n fereastră“ 
  (Vino-mi tot tu) 
  “Şi am voit atuncea Să sui şi-n pisc să fiu.” 
  (Între două nopţi) 
  Cuvintele potrivite sunt pregătite, dar ca o sorcovă. Mica înşelăciune poate fi dejucată privind aceste diverse poezii în perspectivă de izomorfe cu poeziile de manual didactic. 
  Lăsaţi lexicul prestigios. Transpuneţi aceleaşi raporturi verbale pe un plan indiferent. Veţi vedea poezii argheziene reduse la un tip de artă inferioară; sau la un tip cunoscut de poezie: Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu; atît de nul este efortul de construcţie în Arghezi. Astfel: 
  “Aţipit-a ziua-n ramuri.
  Porumbeii albi, la rînd,
  Pe pridvoare şi sub geamuri
  Se trezesc din somn visînd.”
  
  (Mînăstirea) 
  aminteşte începutul San Marinei, dar şi procedeele lui Alecsandri din Pasteluri. 
  Iată acum materialul şi armonia Somnoroaselor pă-sărele: 
  “Dorm în undă legănate 
  Lebezile-n puf de undă. 
  Cuiburi albe, perini albe.” 
  (Caligula) 
  Variaţiuni pe aria De-acum, eu nu te-oi mai vedea: 
  “Mai mult tu nu vei mai vedea(!)
  Nimic, nici cer, nici flori,
  S-au prăfuit în zarea ta
  
   Ca nişte nori.” 
  Dar printre mari baloturi de mărfuri din Sud şi din Nord, pe acest chei de schimburi literare al Cuvintelor potrivite, cîteva (foarte puţine într-un volum de 100 de poezii) veritabile insule de azur esenţial. Datorez domnu
  lui Arghezi să citez una cel puţin din aceste trei sau patru foarte ridicate bucăţi. (Niciodată toamna, Psalm 21, In-scripţie pe un portret, Inscripţie pe un pahar.) 
  “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
  Sufletului nostru bucuros de moarte.
  Palid aşternut e cerul cu mătasă.
  Norilor copacii le urzesc brocarte.
  Casele-adunate ca nişte urcioare
  Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
  Stau pe ţărmu-albastru-al rîului de soare,
  Din mocirla cărui aur am băut.
  
  Păsările negre suie în apus
  Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
  Ce se desfrunzeşte, scuturînd în sus,
  Foile-n azur.
  Cine vrea să plîngă, cine să jelească
  Vie să asculte-ndemnul nenţeles,
  Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
  Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.”
  
  Dar aceste acorduri nu rezultă dintr-o tehnică precisă, voluntară (atunci numai, ar fi adevărate cîştiguri pentru poezia noastră). Sunt manifestaţiuni ale jocului numerelor mari. 
  Să nu uităm că Eliade a scris Sburătorul. Tot aşa absurditatea dicté-ului surarealist ajunge să prindă Pithiei interioare vorbe care, din cînd în cînd, miră. 
  Dar domnul Arghezi mai datoreşte strofele bune unui lucru despre care mi-e totdeauna greu să-i pomenesc. Sunt bunuri ale scurtei sale experienţe monarhale. Chiar la cei mai orbiţi dispreţuitori contemptori ai Harului, aurul odăjdiilor dezbrăcate se aminteşte, posomorît numai. 
  Inerţiile materiale ale acestei muze o coboară la adevărate pastişe eminesciene. 
  “Mai mult, tu nu vei mai vedea
  Nimic, nici cer, nici flori.
  S-au prăfuit în zarea ta,
  Ca nişte nori.”
  
  (Doliu) 
  “Am luat ceasul de-ntîlnire Cînd se turbură-n fund lacul Şi-n perdeaua lui subţire Îşi petrece steaua acul.” 
  (Melancolie) 
  “Vino, joc de vorbe goale,
  Suntem singuri. Ce să-i spun?
  Numai gura dumisale
  Se aude de sub prun.”
  
  (Creion) 
  “O, vino, fluture, te lasă Pe braţu-mi ostenit. Întinde-ţi aripi de mătasă Fii bunul meu venit.” 
  (Puţin) 
  Un păcat de facilitate umbreşte poezia domnului Arghezi. Lucrurile sale urmează unghiul de cea mai mare pantă, al lenei de a chibzui; sau se întorc după o logică nevrednică, de paradox. 
  Totuşi, o concepţie de împrumut stă la baza poeticei sale. 1880 ar fi anul ce i-am putea însemna, anul prejudecă-ţilor impresioniste. 
  Poezia lui Mallarmé a putut specula în jurul pleinairismului, şi Après-midi d’un faune rămîne la un nivel liric foarte ridicat. Dar poezia lui Mallarmé era servită de o intelectualitate unică. 
  Domnul Arghezi nu era pregătit pentru asemenea îndrăzneli. 
  Ambiţia domniei-sale de a ne da din strofă sonoră chipul indiferent al lucrurilor, şi nu aceste lucruri în absolutul lor, nu-şi dă, în cele din urmă, dificultăţi altele decît îşi îngăduieşte modista, creatoare de flori de sîrmă. 
  Totuşi, ideile plein-air ale d-lui Arghezi au izbutit să facă din d-sa pe alocurea un semănătoristo-poporanist reuşit. Viaţa romînească îl revendică cu drept cuvînt. Majoritatea Cuvintelor potrivite, cînd nu sunt ortodoxe (în felul d-lui Nichifor Crainic), sunt sigur semănătoriste. Iată: 
  “Plugule, cin’ te-a născocit Ca să frămînţi a şesurilor coaje Şi să-nlesneşti banala noastră vraje De-a scoate-n urmă bobul însutit?” 
  (Plugul) 
  “El, singuratic, duce către cer Brazda pornită-n ţară, de la vatră. Cînd îi priveşti împiedicaţi în fier, Par, le de bronz şi vitele-i de piatră. Grîu, popuşoi, săcară, mei şi orz...” 
  (Belşug) 
  Uneori avem o trecere de la organic la metalic şi atunci avem bucuria să aplaudăm un parnasianism umoristic. Dovadă această caricatură în fiare a lui Hérédia: 
  “Tiara grea pe frunte, de aur gros bătut,
  S-a făurit frumoasă
  Acum vreo şapte veacuri,
  Lucrată în robie de meşter priceput,
  A-mpodobit tripticul cu gingăşii şi fleacuri.”
  
  (Mitra lui Grigore) 
  Emfaza demonstrativă din această manieră devine gesticulatoare în următorul ecce-homo: 
  “Să bat noroiul vremii
  Cu ochii-nchişi. Hlamida
  Să-mi scoată-n drum nerozii,
  Din cîrciumi graşi şi beţi.
  Ca fluturii, ce rabdă
  Să-i poarte-n praf omida,
  Să rabd şi eu povara
  A duce două vieţi?”
  
  (Nehotărîre) 
  Ne întrebăm, scrutînd această veritabilă faţă a domnului Arghezi: cum a fost posibilă confuziunea: Arghezi poet modernist? 
  Dacă modernismul e ancheta niciodată descurajată a condiţiunilor frumosului necontingent, domnul Arghezi se exclude din aceste preocupări. 
  Dacă înţelegem prin modernism satanismul postbaudelairian sau predilecţia desenurilor în materie fecală (à la Huysmans), sigur, domnul Arghezi e un poet modernist cu prisosinţă. 
  Poet modernist pentru uzul micilor reporteri israeliţi emoţionaţi de infinita varietate a înjurăturilor ungro-valahe din Blesteme. 
  Duşman firesc al acestei realităţi: Inteligenţa. 
  Îl denunţ de a fi nesocotit şi defăimat nobila gratuitate a spiritului. Cu o fobie de sindicalist autodidact pentru tot ce e joc superior mintal, a ponegrit valorile ideale preconizînd nu ştiu ce sentimentalism, nu ştiu ce vag senzualism turanic. 
  Reflexiunea va indispune totdeauna pe acest primar. 
  El nu poate înţelege că teoria are şi o valoare pragmatică. O uneltă extrem de subţiată ce se intercalează între noi şi creaţiunea noastră. 
  Proscris al speranţei, nu poate concepe că înfăptuirea e mai întîi un act de speranţă; că teoria e aşteptare şi mediaţiune. 
  Domnul Arghezi, întocmai ca d. Cocea în ziaristică, a făcut şcoală. În indigenţa noastră exclusivă, umbrele de idei pamfletare, fobiile sale, dar mai ales acel surd mîrîit la săgeata Ideei, au fost îmbrăţişate de mai slabi decît dînsul. 
  Între victimele arghezismului nu cunosc alta mai semnificativă ca domnul Maniu, şi toţi aceia cari, în lipsa unor certitudini atent şi calm recunoscute, împrumută cîteva partipris-uri artistice pictorilor neinteligenţi. 
  Să ne întoarcem de la faţa şireată a unei asemenea poezii. 
    
  Poezia de pitoresc şi violenţă facă şi mai departe lacul de alimentare al vreunui fericit critic, clientelă aiurită a d-lui Arghezi: înainte, dar mai ales după Cuvinte potrivite. 
  Rîndurile noastre îşi dau ca unică ţintă provocarea 
  Cu tristeţe mă-ndoiesc de această stea (engl.). 
  celor cîteva minţi, autonome îndeajuns pentru a regîndi judecăţi literare clasate. 
  Punctul ideal de unde ridicăm această hartă a poeziei argheziene se aşează sub constelaţia şi în rarefierea lirismului absolut, depărtat cu mai multe poduri de raze de zodia celeilalte poezii: genul hibrid, roman analitic în versuri, unde sub pretext de confidenţă, sinceritate, disociaţie, naivitate poţi ridica orice proză la măsura de aur a lirei. 
  Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată pînă a nu mai oglindi decît figura spiritului nostru. 
  Act clar de narcisism. 
  Desigur, ca tot absolutul: o pură direcţie, un semn al minţii. 
  Dar ceasul adevărat al poeziei trebuie să bată cît mai aproape de acest semn. 
  “EVOLUŢIA POEZIEI LIRICE” DUPĂ E. LOVINESCU 
  Reaua piază aţinea drumul Cavalerului Tristei Figuri. Mai urgisit decît dînsul, din calea mea se spulberă pînă şi consistenţa Morii. Mi-e dat să mă bat azi cu singur Vîntul — şi nici atît. 
  Ce nume decent pentru Vîntul-căzut, Vîntul-baltă? Aerul care se surpă, incoherent, tăiat ca laptele: neantul fără virginitate, haosul fără şanse? 
  Cîţi pricep valoarea de simplă convenţiune a unui semn, vor înţelege că singure nevoi de conciziune mă hotărăsc să arunc, pe infama descompunere ideologică, nume respectat. 
  Voi zice acestei cenuşi de Vînt: Lovinescu. Sunt obligat de inscripţia pustiei de cărţi: Evoluţia poeziei lirice, de curînd apărută. 
  Anunţ însă a nu recunoaşte în plicticosul element stagnant pe aceste pagini, în silă răsfoite, nimic din înflorirea, uşurinţa, rotunda cordialitate a unuia din rarii europeni de la Dunăre: domnul şi omul de litere Eugen Lovinescu. 
  Pentru onoarea persoanei sale, în totul respectată, îi vom refuza paternitatea a cel puţin acestei cărţi. 
  * Un asemenea monument de Searbăd (Evoluţia poeziei lirice) nu poate fi rodul minţii sale una, ornată şi propor-ţională, ci al unui adevărat agregat de encefale: monstru schiţat undeva, foarte jos, pe scara zoologică. E opera cenaclului “Sburătorul”, cutiei, care face din d-l E. Lovinescu, în ordinea cerebrală, corespunzătorul cangurului printre mamifere: un marsupial de critic, un creier alăturat şi anex. La mijloc, propriul său creier, lob de funcţiuni centralizatoare şi medii. Cu formaţiunea de spaimă, cum să mă bat? Enormă ca plictiseala, tenace ca orice democraţie, meduza “Sburăto-rul” mă va uza şi supune. Idealul poeziei de totdeauna, înşelat, coborît pînă la mizeria lamentaţiei iudeo-romîne, va fi, prin “Sburătorul”, trecut viitorimei. Nu însă fără acest îndărătnic protest înfipt, răsunător, aici. * 
  aplicarea sistematică a procedeului aritmetic, al mediei. Absenţă de relief, cîtuşi de puţin măsura: legea identică a personalităţii impusă materialului amorf. 
  În ciuda acestei ambiţii, ideile d-lui Lovinescu se răsfaţă bombate, asiatice, ca idolii lui Babel. Sunt în număr de patru şi corespund hieratic punctelor cardinale. 
  Pe răsărit, sincronismul. 
  Sub ce zbor augural de curci a conceput d-l E. Lovinescu asemenea verzuie pastă? O idee democratică aplicată celei mai reacţionare forme a spiritului: Lirica! Rămîne să ne lămurească vreun viitor Jurnal la “Evoluţia poeziei lirice”. 
  * 
  Prin sincronism, d-l E. Lovinescu legiferează imitaţia. 
  Poeţi! indiferent de frapă, emisiune, agiu, făuritori ai castului sunet de aur, ochii în patru! Vrăjmaşul, criticul pîndeşte să vă treacă o monedă de ciment poleit. Aruncaţi-i-o îndărăt, fie şi în faţă! 
  * 
  Dacă prin trenuri de comişi voiajori, mode de damă sunt lansate cvasisincronic la Paris şi Bucureşti, toţi agenţii masoneriei literare nu vor distrage de la percepţia sa, întru sine, suprafaţa de gheaţă a Frumuseţii. 
  Din supralicitaţia sincronică ce ar vrea să provoace d-l E. Lovinescu, eminenţa gîndului interior cum să nu iasă depravată? 
  Nu sincronic şi în extensiune, ci pe linia de adîncire a misterului individual, vom descoperi fondul nostru de identitate generală: culoare ultimă şi rembrandiană, ireductibilul animal de lumină. Experienţa pe care se va întemeia un clasicism fără laicitate, o muzică fără pasiune. 
  Cine îşi închipuie (fără ironie) sincronismul — o idee? Cîinele în cerc după coadă e mînat de o idee. Idee de acest fel este la rigoare sincronismul. Însă, poezia şi critica ei nu rabdă asemenea mizerii. Ea nu cunoaşte decît ideile hrănite, ca nişte plante, din straturi avare îndelung grădinărite 
  (Gloire du long desir, Idees!1) 
  idei manifestate mai mult prin cercul lor de absenţă, decît prin substanţa lor. 
  Repulsivul sincronism, această idee, atîrnă de la o vreme tangibil şi gros ca un cablu, insolubil întocmai ca el, în marea vibrată a calităţii. 
  * Aşadar, invenţiunea poetică maximă apare mentalităţii acesteia de croitor, a fi: gîndirea numai cu o lună întîrziere a ceea ce Parisul sau Münchenul au încetat de a mai gîndi. 
  * Fenomenul este numit sincronism (deşi nici un matematician nu ştie astăzi, după Einstein, ce poate fi încă simultaneitatea), iar şcoala literară care derivă, modernism. 
  * Modernism e un cuvînt impropriu, sau, aplicat poeziei, de-a dreptul ocară. El nu se referă decît la un aspect secundar al recentului proces de limpezire şi concentrare realizat de poezie: recîştigarea prin cel mai recules act de amintire a unui sens pierdut de frumuseţe. 
  Glorie a îndelungatei dorinţi, Idei! (Fr.) 
  Invenţiunea poetică, astfel înţeleasă, se aşează imediat lîngă marea experienţă proustiană. Între învierea prin reminiscenţă activă a misteriosului Combray şi preocuparea liricei înalte: ridicarea unui helenism neistoric, altfel adevărat (prezent în gîndirea geometrică a lui Eudox şi Apolonius, ajuns la expresiune în oda pindarică) — aceeaşi concurenţă făcută duratei curente se afirmă stăruitor. 
  * 
  Imnul spiritual e scris, fără colaborare, dar coeficient, de poeţi din ţări şi decenii diferite. Dar urechi de critic neiniţiate interpretează această omogenitate incongruentă într-o coincidenţă materială. Rilke şi Nichifor Crainic apar d-lui E. Lovinescu în suprapunere. 
  * Şi fiindcă asociaţia vrea astfel, să definim chiar acum poziţia noastră faţă de tradiţionalism: lirica nouă nu are de combătut tradiţionalismul ca atare, ci numai tradiţio-nalismul timid. 
  A înnoda cu Asachi, Alecsandri, Bolintineanu şi Conachi înseamnă a pacta cu accidentalul şi particularul. Formele revelate ale poeziei stau mai departe, în suvenirea unei umanităţi clare: a Greciei, chenar ingenuu şi rar, ocolind o mare. Intuiţia acelui suflet e o favoare a zeilor. Excesul de umanism o întunecă. Voiajurile arheologice o amînă. După aşteptări, Barrés recunoscu în fine sufletul rătăcitor al Greciei deasupra insulei Delos, ştergîndu-se ca un oval de soare. Keats, neştiutor de greacă, avea preştiinţa Greciei. În acest Delos al poeziei ridicate, nouă sau veche, modernismul sună ca o evocare profană. 
  D-l E. Lovinescu, inofensiv în genere, pîngăreşte poezia, cînd o teoretizează. 
  * 
  La nordul şi la sudul teribilei Babel, lenevesc alţi doi ihtiozauri: diferenţierea şi mutaţia valorilor. 
  Întrucît diferenţierea vrea să provoace, ca şi sincronismul, aceeaşi întrecere, în poezie, a puterilor temperamentale şi individuale (pe care le declarăm o dată pentru totdeauna: antilirice, utilizabile numai în plastică sau în muzică), nu adăugăm nimic criticei noastre precedente. 
  Cît priveşte mutaţia valorilor, cei ce cunosc “revizuirile” d-lui E. Lovinescu vor surîde la încercarea unui obscur cetăţean din Vaca Bălţată (Bunte Kuh), de a acoperi propriile sale contravenţii cu pavăza legii lui Zarathustra. 
  Aceasta despre ideologia cărţii. 
  În privinţa legitimităţii ei? 
  Un orb, vorbind despre tablouri după relieful pastei uleioase, cunoscut dibuitor cu palma. La fel, d-l E. Lovinescu despre lirică. 
  Iată exemple de opacitate: Emanoil Bucuţă, purtătorul unui univers personal, poetul Cetăţii de Argint, este închis în aceeaşi carceră cu mimul său d-l Dorian; ceva mai mult, e subordonat acestuia din urmă, ca mai “graţios”. 
  Alt exemplu: d-na Otilia Cazimir (poetă compasată, lună din luna d-lui Topîrceanu, el însuşi un pastiş, ocupată de curînd să înveţe manierele versului de la d-na Contesă de Noailles), e lăudată pentru graţie, aciditatea sa umoristică etc. 
  *
  
  Competenţa d-lui E. Lovinescu nu se ridică deasupra răposatei poezii simfonice a simbolismului. După domniasa, experienţa negativă a acestuia, încheiată acum 20 de ani, trebuie să continue şi azi.  va fi umplut şi mai departe de un interminabil conţinut. Pentru aceasta se vor găsi ebraice şi slăbănoage Danaide. 
  Lirismul cel nou se limpezeşte de apele, mai luminate, ale unei melodice arhitectonice: modul dorian (al lirei), echivalentul simplicităţii cîntării bisericeşti. 
  * Pentru “Sburătorul”, această lecţie de discriminare. Domnul E. Lovinescu n-are nevoie de lecţii de poetică. Sincronismul şi participarea lui îi umplu cu prisosinţă neantul zilelor. Atît numai că, în caligrafierea sincronică ori tardivă a ideilor, nu pune toată acurateţea aşteptată de la d-sa. Nu întîlnim nicăieri în Evoluţia poeziei lirice, alături de reproducerea criticei aduse semănătorismului, de a fi o pură decadenţă, sursa de unde e luată. S-o spunem noi. Această idee a unui decadentism, lipsă de inventivitate, aplicată la întemeietorii Semănătorului, o întîlnim pentru prima oară la d-l N. Davidescu (primul volum de Aspecte şi direcţii literare, articolele: Clasicism şi decadenţă, variaţii împrejurul clasicismului, Un poet decadent: Duiliu Zamfirescu). 
  Cităm un singur pasagiu din N. Davidescu: “Decadentismul este, dimpotrivă, uciderea în timp, prin îndelunga 
  Găunosul neant muzical (fr.). 
  imitaţie a unei formule vii la origine, de artă. Rollinat e astfel tot atît de decadent cu d-l Duiliu Zamfirescu sau Alexandru Vlahuţă“. 
  După cîte ştim, d-l N. Davidescu n-a făcut niciodată parte oficială din cenaclul “Sburătorul”, pentru a fi pus aşa de scurt la contribuţie. 
  * Geografia literaturii noastre începe să apară un peisagiu de marasm, imposibil de locuit. De o parte conglomeratul primitiv al poeziei argheziene; de alta, vacuitatea, planitudinea vîntului lovinescian care-l îmbăiază. Aceasta ne face o Spanie seacă, şi trebuie multă credinţă şi nebunie de hidalgo s-o explorezi fără să te mortifici sau înăbuşi. Dar singura Spanie de care d-l E. Lovinescu poate să amintească, nu e deloc pătrata patrie a lui Gongora, ci o Spanie mult mai indigenă şi mai omenească: Spania lui Don José, plutonierul, de sub comanda d-lui lt.-colonel Brăiescu. Întregul corp de gardă al “Sburătorului”. 
  Ideea europeană, 1 decembrie 1927 
  POEZIE LENEŞĂ 
  Aceste rînduri de proză sunt datorate. Dar legile particulare ale scrisului meu cer să-mi improvizez un sentiment motor. Cel mai expeditiv e ura. Dragostea încape doar în cîntecul exhaustiv, în spaţiile curbe şi ermetice ale versului care, singure, o ţin ca univers în faţa noastră. 
  Ura însă e lineară de la junghiul lui Cain. Zveltă înflo-reşte numai în lăncile armatelor. 
  Să nu dispreţuim această întîie aproximaţie a lucrurilor, înadins creată pentru viaţa imediată. 
  Îmi voi porunci deci o mînie activă. Dar de această dată, ca nu cumva mîntuirea să-mi fie primejduită, nu voi mai lua ca ţintă om literar, indiscernabil pînă la un punct de omul de sînge şi spaime. 
  Fie dar această vrăjmaşe împăiată: poezia leneşe, inofensivă minge de antrenor, căreia în 6 din 7 zile abia îi repezi un pumn distrat. În ziua antrenamentului însă, o vrei bombată şi elastică, partener fictiv, prompt în reacţii. Poezia leneşe e foarte adesea o poezie vivace şi coincide atunci cu stînga modernistă sau modernismul scurt. 
  Tînărul participant, în virtutea iuţelii cîştigate, continuă, însă, în silabe, rezumat la un sistem de mişcări născînde, dansul negru al seratei iudee la care s-a tremurat (dacă e constructivist) ori beţivana sîrbă la care a chiuit (dacă e rural şi folcloric). 
  Optimismul de redacţie şi cafenea, robusteţea profesională trîndăvesc tot mai late în pajiştile unei preafrumoase limbi. Iar drumurile de ţară scîrţîie de coviltirile prozei tradiţionaliste, oloage şi infantile ca un ultim mereving. 
  Poezie leneşă, iarăşi: jalnica, cerşetoarea cantilenă a nomazilor ultimi-simbolişti. Palidă ca un altoi neprins; oribilă, tremurătoare ca un plămîn expectorat — fie buretele răcoritor pentru fruntea (enormă) a vreunui critic, congestionat pînă la urmă, nedumerit, nefericit de viforul şi săbiile albastre şi adîncul de rai în care vrea să fie văzut Spiritul. 
  Poezie leneşă: poezia sinceră, inepta insistenţă de a scrie versuri cum vorbeşti, banalul reabilitat, curcit cu sensibilitatea; sărăcia poeţilor provinciali de a prefera o predică protestantă unui text august şi revelat. 
  Leneşă iarăşi, poezia francis-jammistă, aşa de nainv instalată în orthez-uri evidente. 
  Poezia în cădere silogistică, deşelătoare ca un tobogan. 
  Poezia veristă, docilă, aplicată ca eroii lui Flaubert pe copia lor din enciclopedie. 
  Poezia regionalistă: Oswald tîrgovăţ, gudurînd la soare 
  o scrofuloză moştenită şi un destin cabotin. 
  * De obicei toate aceste nevrednicii îşi zic singure: disociative, sănătoase, vii sau vioaie. Cunosc însă nepregetul ca singura viaţă; singura sănătate, liniştea dincolo-luminătoare a sufletului. Singura noutate, un gînd preexistent şi regăsit: nu ca termen al unui mers necesar, ci ca dor al memoriei înfiorate. Poezia leneşă se întovărăşeşte cu o tehnică rudimentară ori barbar însuşită. Nu există versificaţie spontană. Cele două celule se întredevorează în monstruozitatea versului facil. “Faire difficilement des vers faciles” n-a însemnat niciodată a ticlui versuri uşor digerabile, ci rara aventură a unui vers într-adevăr esenţial. Pentru acest fapt preponderent, pregătit de timpuri cu mai mare avariţie decît o abordare de astre, pentru determinarea sau provocarea Versului Jubilator, Consistenţă şi Nedeterminare unite, tehnicile oamenilor abia ajung. * 
  Îmi dau seama însă cît de ridicul poate fi cuvîntul arzător şi profetic. 
  Se cuvine să închei aceste rînduri cu un surîs cît mai curtenitor. 
  fantezie, n-a fost decît, cîteva minute, o temă pentru o retorică desfrînată. Chiar dacă există, o salut ca necesară. 
  De la cîntecul lumesc, care înmuia inimile bunicilor pe vremea lui Ion Ghica, la o poezie de experienţă şi transfigurare, nu se poate sări într-un singur veac. 
  Să ne înfundăm, fără regrete, în acest tabiet al romanţei şi elegiei. 
  Pace Poeziei leneşe! 
  Poeţilor implicaţi, complimente. 
  Cu Craii de Curtea-Veche în sul şi Cetatea de Argint transcrisă, e nimerit să mă eschivez la timp în celălalt univers de curăţii şi semne. 
  Viaţa literară, 10 martie 1928 
  LEGENDA ŞI SOMNUL ÎN POEZIA LUI BLAGA 
  Poemele luminii apărură acum nouă ani. Neîncorporate, cu albul de atunci — imposibil de susţinut — al unor sta-tui-idei, cerul în care se petreceau rămînea ignorat; predicat numai didactic, prin cîteva imagini foarte meditate. 
  O astfel de poezie, din care versul legiuit: număr consolidator şi incontrolabilă tradiţie, era exilat — precum latineasca din liturghii luterane — putea mulţumi? Însăşi veghea cercetătoare a d-lui Blaga a îndepărtat-o cea dintîi. 
  De fiecare trei ani, trei victorii. Şi astăzi, cu Lauda somnului, iată-l, ca Alexandru, descoperit la marginea împărăţiei extreme. Ţara lui Porus stă, în munţi, întem-niţată. Poate nu i se va închina niciodată. Însă faptul însuşi de a fi indicat-o, de a fi constrîns-o să corespundă într-o unică zi triunghiului de lance care e toată voinţa sa: faptul de a fi croit un mare drum pînă acolo, de a fi creat-o ca mişcare, mai înainte de a o fi probat ca sub-stanţă — nu este el însuşi poezie? 
  D-l Blaga ştie precis unde trebuie căutată poezia. Propriile sale investigaţii şi experienţe fraterne din aceşti ultimi nouă ani îl obligă să cunoască principiul poeziei ca o spiritualitate a vizualităţii: “Geometria înaltă şi sfîntă“. 
  Dar extazul pitagorician trebuie manifestat. Cerul cristalelor transpus. Problema de distribuire a unei lumini calitative — se ridică aproape insolubile. În ce chip vei realiza imanentul, în ce chip vei înlătura “placatul”? 
  Nu e aici o necuvenită preocupare pictoricească, Lirica nu poate fi umplută de toată coloristica sau de toată muzica. E mai bogată, într-un fel, şi mai săracă, într-altul, decît amîndouă. Dar cuprinderea, şi spirituală, nu se poate lipsi de elementele intelectuale, aritmetice, ale unei melodice simple, ale unei strîngeri complimentare de culori. Aceste sunt esenţe şi ca atare trebuiesc asociate corpului liric. 
  Astfel, d-l Blaga propune la rîndu-i un anumit verde, ca veridică lumină a filonului nocturn, visul. Lumina de asemenea: a zodiilor, a Mormîntului sărit din peceţi la cutremur, a punţilor nevertebrate dintre pămînturi şi redutabile şi ultime judecăţi. 
  Somnul cu grafica lui variabilă, cu deplasări răsturnă-toare conciliate în unitatea păduroasă şi contradictorie a creaţiei, e o formă de existenţă mult mai complectă ca existenţa diurnă. Întronat, acolo, stă Sufletul, categorie căreia Edgar Poe îi făcea să corespundă cîmpul strict al poeziei. Această nuanţă trebuie reţinută şi identitatea riguroasă denunţată, poezia fiind de asemenea operă de voinţă şi discriminare. Eroarea suprarealistă constă tocmai în confundarea legăturii meriedice dintre experienţa-somn şi actul-poezie cu una eloedrică. 
  Închide poezia d-lui Blaga această experienţă? Mai puţin ca teatrul lui cred eu. Fapta se desfăşoară în chiar cămările incongruente ale visului. Solemnitatea Laudei somnului vine din altă parte. O altă memorie se obliterează aici: memoria colectivă a rapsozilor şi profeţilor proclamînd istorii împlinite sau numai necesare. Durata specială a poeziei d-lui Blaga e durata Fabulei, vis al umanităţii. 
  Aş înscrie pe cartea d-lui Blaga versul rilkean care i se potriveşte: “.. în onoarea viitoarelor sale poezii. 
  Astfel, versurile d-lui Blaga, cîteodată de o rară puri-tate (“Întoarce-ţi faţa către părete şi lacrima către apus”) au mişcarea şi descusutul literaturii profetice (nu însă şi indiscreţia). Versurile devin versete. 
  Se poate condamna o vină aşa de nobilă? Da, şi cu toată tăria. Cred că procedeul dezvoltării succesive, simfonice, a imaginilor — procedeu de care simbolismul a abuzat înşelîndu-se asupra destinului propriu al poeziei 
  — şi rotirea de tablouri cu apariţiuni profetice, înseamnă cam acelaşi lucru. Lirismul rezidă în altă funcţie, în întărirea unei moralităţi eterne, sentiment veritabil şi permanent la d-l Blaga, dar servit stîngaci de procedee echivoce. Această ordine trebuie numită “spiritualitate”, oricare ar fi uzura de astăzi a cuvîntului; sau, mai bine cu versul — cuvînt deja citat al d-lui Blaga: “Geometrie înaltă şi sfîntă“. 
  Dacă înţeleg foarte bine grija d-lui Blaga de a-şi com
  ... şi ca legenda de îndepărtat şi biruit (germ.). 
  pune un vocabular just şi pur, nu înţeleg în schimb deloc concesiunile făcute pitorescului indigen, cînd geniul său liric îl înclină să enunţe raporturile universale. Procedeul din versurile: “Cocoşi apocaliptici tot strigă/ Tot strigă din sate romîneşti”, e inutil, sau de o naivitate prea voită în orice caz: fără ecou şi demn de alţi poeţi ai Ardealului. Mi-e teamă — atît de multe sînt motivele de folclor ro-mînesc la d-l Blaga — că, rîvnind la o chimie complectă a poeziei, i-a alterat puritatea. 
  Patriotismul, pentru poeţi, constă în a scrie o poezie cît mai puţin coruptibilă, în a lega destinele de viaţa superioară şi puternică a versurilor lor. Cred că porţile ţărăneşti, iile, balaurii, feţii-frumoşi, mozaicurile şi zugrăvelile bizantine, conduc poezia la un stil pastiş ori pestriţ. 
  Stilul poeziei d-lui Blaga nu trebuie să fie universal, în sensul imperial al catolicismului, ci intemporal şi ceresc, ca Ierusalimul ortodoxiei, care — în nici un caz — nu s-a refugiat în fundaţiile Gîndirii. 
  Dar ce ne pasă! 
  D-l Blaga ne-a dăruit o poezie mîndră şi rară. Salutăm această calmă, binefăcătoare stea. Peste orgiile materiali-tăţii ortodoxe, peste casapii Apocalipsului de la a căror poezie, “Où pourrit dans les joncs tout un Leviathan”1, ne întoarcem cu un dezgust ilimitat: peste papagaliceasca înşirare de mici şi obraznice trucuri a tinerilor poeţi ra-ţionalişti — semiurbani, capabili exact de trei silogisme 
  — flutură aurul legendar al unei nobile poezii. Capriciul Graţiei! 
  Ultima oră, 24 februarie 1929 
  Unde putrezeşte în stufăriş un întreg Leviatan (fr.). 
  RĂSĂRITUL CRAILOR 
  Necuvenită cinste! Astăzi prostescul nostru scris se căftăneşte. Un om ciudat şi destoinic, din misterioasele neamuri din miazăzi, vine să-l uimească cu foarte scumpe daruri. 
  Bucureşteni, raiale, salutar bătute de părintele acestui om, la singurele voastre părţi simţitoare pentru păcatele de somn, prostie şi îmbuibare, nu purtaţi vrăjmăşie fiului! 
  Negaţia celui dintîi trebuia, pentru fapta omului de astăzi, să se înalţe în toată cuviinţa. E timp să vă bucuraţi prin mila scrisului său. Un act de mare iubire şi domnească dărnicie răscumpărară cetatea voastră din păcate grele şi vechi. Veţi şti de azi înainte să dezgropaţi învăţături mai limpezi bătrînelor ei ziduri. 
  Căci spiritul acestor locuri a fost numit: înnoptata ară-tare a precupeţei Pena, ridicată prin arsele vămi ale păti-mirii şi nebuniei aproape de Sfintele Trepte — ce flamură vreţi mai vrednică de oraşul vostru creştin. 
  Niciodată piatra nu va da Bucureştiului un sfert din strălucirea marilor cetăţi din Apus. Civilizaţia noastră e sortită să se petreacă în virtual şi interior. Neputînd clădi în afară (e şi prea tîrziu şi prea zadarnic pentru aceasta), în inimile noastre se cade să întemeiem: turnuri vibrătoare, speranţei; aurite bolţi, laudei; clopotniţe, adîncimi soarelui netemporal. 
  Iată sensul Cetăţii voastre lămurind din Craii de Curtea-Veche. Şi astfel, v-am arătat pentru ce trebuie iubită această carte. 
  realităţii noastre pretindea zadarnic de la mine rînduire şi exprimare. Concluziile oscilau nelămurite, ca aburul. Cînd iată că, tot ceea ce bănuiam îl aflu trecut şi gîndit (cu ce alte vizionare puteri) în această tulburătoare carte. 
  Aşa, în Cişmigiul de acum nouă ani, se putea vedea o schimnică întunecată înşirînd pe patru bănci la rînd o stranie tarabă de smochine. Hula copiilor n-o tulbura din treabă. Vederea mea însă o scotea din minţi: ulcele cu blesteme săreau după mine, “făcînd să se cutremure inima cea mai păgînă“. 
  Această întîie întîlnire cu Destinul meu Cometar nu mi-e îngăduit s-o uit. Dar uşurinţa-mi în cîntărirea ace-lei vestiri a fost mare. Mi s-a spus sau eu am botezat-o astfel — că poartă un nume ca... Domnişoara Hus; că însăşi seara o vărsase din veacul fanariot; că noroiul ei galben şi soaia erau de prin cerşeli şi popasuri la fîntînile cu mătase ale drumurilor. — Cînd numele ei, necesar ca 
  o lege a minţii, nu putea fi decît acela de Pena Corcoduşa; cînd petele ei picaseră din ceara de creştet sau curseseră din copăile morţilor. 
  Într-un singur punct schiţa Domnişoarei Hus concordă cu plăsmuirea Penei. Amîndouă, se pare, au dănţuit în veacuri diferite: săltăreţ, pierdut sau lunatic cu cavaleri guarzi muscali ori rotunde paşale. 
  * 
  În desfăcutul suflet al Bucureştiului nocturn, umbra Penei Corcoduşa şi depărtata lumină a imaterialei Ilinca sunt zone de vibraţie joasă şi înaltă, polii între care strălucesc culorile celor trei Crai de Curte: Paşadia, “Eu” şi Pantazi. Toţi brăzdaţi de dungile negre ale duhului impur: principiul de pierzare care e Pirgu. 
  Eroul romanului este tocmai acest grup stelar, cum-pănind luminile de aur şi de azur ale lui Paşadia şi Pantazi, alungînd nălucile Penei şi Ilincei, gravitînd în jurul lui Pirgu, centru fictiv şi buf. 
  E prima oară în literatura noastră şi a doua oară poate în literatura universală (cazul lui Dostoevski, mai complex, trebuind cercetat cu altă grije), cînd natura plane-tară se substituie naturei biologice, sociale ori simplu umane, a eroului de roman obişnuit. 
  Cu toată faţa lor pămîntească, cei trei Crai sunt numai în al doilea rînd oameni, dar în primul: axe universale, iar numele plutonian al lui Pirgu e de scîrbă şi de spaimă. 
  De aceea Craii de Curtea-Veche părăseşte rafturile căr-ţilor pieritoare pentru a se aşeza între Scripturi. Nu cunosc meditaţie mai gravă asupra ticluirii şi aventurii Fiinţei ca această carte de înţelepciune, pe care un act de discreţie şi gust o disimulează sub grele catifele de pitoresc oriental. 
  În foiletonul unui jurnal de seară a trebuit să citesc o nespus de sălcie înseilare asupra cărţii şi sărbătoririi noastre. Un creier palid, castrat de lobii superiori ( dar tocmai de aceea producător inconştinent de joase silogisme) acuză autorul Crailor de Curtea-Veche de snobism. Fiindcă Matei Caragiale desfăşoară în dîra personagiilor lui pompa a două mari împărăţii? Matematicienii şi poeţii vor înţelege, singurii, taina acelui procedeu de “exhauţiune”, de epuizare a calităţilor unei figuri — generoasă şi liberă construcţie a transcendenţei. Lumile matematice sunt vizibil exterioare; numai elanuri somatorii virtuale, acumulări de operaţii le leagă. Extremele bogăţii, onoruri, frumuseţi şi viţii atribuite de Matei Caragiale personagiilor sale sunt de aceeaşi natură cu infinitatea de operaţii care ne dezleagă de o lume de fiinţe algebrice, pentru un grad superior de transcendenţă. În literatură, idealitatea personagiilor se obţine printr-un exces de dărnicie. 
  Revelaţiile sunt multe în cartea “Crailor” şi ca săgetate din cununile Sfintelor Locuri. 
  Criticul Radu Dragnea îmi spunea, nu de mult, că Nă-pasta e singura scriere romînească modernă în care ortodoxia se mărturiseşte, cu atît mai impresionant cu cît fără vrerea autorului, “Sufletul lui Ion — spunea aşa de frumos Dragnea — îl văd ancorat în Ierusalimul vecinic şi dulce sărutat de Născătoarea”. N-am recitit Năpasta. Presupun că Dragnea are dreptate. 
  Dar atunci, această cealaltă operă, atît de temătoare, că Dumnezeu nu e niciodată pomenit, ci implicat în lucrarea uneltei lui căzute, cu cît oglindeşte dreapta credinţă de la răsărit. 
  Iată, de exemplu, acest pasagiu, care taie un gang regesc pînă la cuceririle şi zilele Slăviţilor Mucenici: 
  “Erau nopţi înfrigurate de nesomn, cînd îi vedeam aievea, înşiraţi ca în vechile icoane greceşti, pe fund de aur roşu, şi ţepeni în caftanele lor de sarasir, pe acei trufaşi arhonţi, purtîndu-şi în mîini capetele tăiate, iar privirile lor neînduplecate întorcîndu-se cu scîrbă de la mine, vîn-zătorul”. 
  Drept încheiere, să transcriu încă acel imn de solemnă speranţă — răscumpărarea întreitului suflet al cetei cră-ieşti — tremurînd cu harfele Ierusalimului spre lăcrimate şi milostive seri: 
  “Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari-egumeni ai tagmei preasenine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloşul la coapsă şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveş-mîntaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aşteptam ca surghiunul nostru pe pămînt să ia sfîrşit. O lină cîntare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorîse asupra-ne; răscumpăraţi prin trufie aveam să ne redobîndim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuţi coborîseră prapurile înstemate şi una cîte una se stinseseră cele şapte candele de la altar. Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol. Înaintea noastră, în port bălţat de măscărici, scălămbăindu-se şi schimono-sindu-se, ţopăia de-a-ndaratele, fluturînd o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în purpura asfinţitului.” 
  Da “asfinţitul Crailor”; dar în cealaltă parte, odată cu stelele Scorpiei, răsăritul unui sens tragic şi nou, pentru această Vale. 
  Ultima oră, 1 mai 1929 
  SALUT ÎN NOVALIS 
  (Al. A. Philippide — Stînci fulgerate) 
  Urmînd un vechi protocol al curţilor, poezia noastră delegase către etajele subpămîntene ale romanticei, un foarte tînăr ambasador, să încercuiască inima luminoasă şi îngropată a lui Friedrich von Hardenberg, cu o nouă alianţă. Sunt zece ani de atunci. 
  Muzicile acestor nunţi thuringiene le-am auzit, curgînd misterios, în marele Arbor al Aurului, în derivaţiile regnului celui mai obscur. 
  Vă aduceţi aminte cum toţi am tremurat, cum în apele înseratelor armonii ce se vestiră, dizolvarăm ceara şi 
  spălarăm ultragiul a 20 de ani de aspre chiote semănătoreşti. Fii ai unor părinţi eminescieni, făgăduiţi dulcelui vis germanic, prin taina ierbii de omăt şi a florii albastre, călcarăm cu hotărîre şi lepădarăm dubla trivialitate a unor rurali fără mister şi a unui modernism ce reuşise să-şi asimileze, din toată sforţarea occidentală, doar formele galante ale traficului viu sau ale cupletului. 
  Mai mult decît primele volume ale lui Blaga şi cu incisivitatea unui vers pe care nici Lauda somnului nu-l închide, Aur sterp a lucrat sterilizator asupra vulgarităţii produselor literare ale urmaşilor lui Vlahuţă şi Cerna. Redevenirăm contemporanii lui Eminescu. 
  Cînd într-un cerc de scriitori, în primăvara 1921, un adolescent comprimat şi închis, ca un nor de energie (ca una din pietrele dense şi fără vîrstă ale domeniului novalisian), ne evoca, în spuneri fără seamăn, Pietrele privegheate de spini, Drumurile mediatoare între destine; Else-neur-ul adînc al Prinţului în Amînare (unde “clipele te plouă ca o rouă de aramă“) şi Soarele mai ales: orb, hipogeic, aur sterp ori inimă a Erdei, către care Novalis comanda echipele-i de vise; cînd minunea acestor dezgropări, arzînd de focul absorbit al visului, ni se ivi, cîţi dintre noi vor fi recunoscut duhul unui nou Bateau ivre venit să campeze “sous l’oeil niais des falots”? 
  Dacă poeţii acelui cenaclu nu ştiură să recunoască şi aplaudară un imagist mai mult, critica dibui şi mai greoaie în labirintul unei poezii al cărui fir nu-l deţinea. 
  D-l Lovinescu, de exemplu, osîndise poezia lui Philippide tocmai pentru frumuseţea ei cea mai rară; declarase alegorie şi procedeu unul din riturile rapsodice pe care, în lipsă de alt termen şi pentru a-l opune alegoriei, îl voi numi: figuraţie. 
  Deosebirea dintre figuraţie şi alegorie aş putea explica-o mai cu succes, domnului Lovinescu, prin viu grai. Ştiu că vorba mea scrisă e înzestrată pentru domnia-sa cu proprietăţi de opacitate şi căldură obscură. Odată, acest lucru întrista de moarte sufletul meu. 
  Dar sunt silit şi alerg astăzi la expedientul scrisului, exerciţiile pedagogice orale, de altădată, fiindu-mi interzise (probabil, pînă la urmă). 
  Ar fi deci între figuraţie şi alegorie deosebirea cunoscută între operaţie şi formulă. Operaţia: transformare, liberă permutare de chipuri în domeniul aceluiaşi grup. Formula, doar memoria consemnată a uneia singure din aceste operaţii. Iată un exemplu de figuraţie, de regizură fastuoasă, novalisiană. Pămîntul simplificat, înălţat pe coturnele unui “rege-liniştit”, se desfăşoară în castele subpămînteşti: 
   
  
  Figuraţia e mai abstractă decît intuiţia simbolică şi mai naivă ca alegoria. A o confunda cu alegoria e o eroare sistematică, din acelea care altădată făceau pe domnul Lovinescu să ia poezia intelectualistă ca poezie parnasiană. Procedeul figuraţiei (Pastel pustiu, Privelişte), aşa de 
  Palatu-i e vechi şi vrăjit,/ S-a scufundat din mări adînci,/ A stat neclintit şi stă neîncetat/ Să ferece fuga spre cer./ Pe dinăuntru un tainic brîu/ Se-nfăşoară pe supuşii împărăţiei,/ Iar norii, pe peretele de stîncă-n jos,/ Fîlfîie ca steaguri de izbîndă (germ.). 
  frecvent în Philippide, se acopere de precedentul indiscutabil al lui Novalis. 
  Am ţinut să salut, tîrziu, zorile poeziei lui Philippide mai înainte de a slăvi amiaza. Dar Stîncile fulgerate nu sunt străine de Aurul sterp. Le uneşte un întins elan de transcendere. Aurul sterp se juca sub pămînt, în acel “untererdisches Geschoss” în care dorm ficţiunile novalisciene. Stîncile fulgerate reprezintă ancorarea poetului în pămîntesc. 
  Cu o muzicală ştiinţă a “chemărilor”, Philippide ne pleacă şi astăzi peste motivele vechii lui poezii. Servite acum ca reminiscenţe ale unui domeniu părăsit, aceste motive împlinesc o funcţie mai gravă şi mai tulburătoare ca în primul volum, unde poetul se identifică ordinei subpămîntene. Tipică pentru Stîncile fulgerate însă — Rugăciunea de dimineaţă, cu atmosfera ei de sfîrşit de furtună. Şi ar trebui o coroană de sălbatice ierburi ca să încunun cu vrednicie pe un Marsyas, înviat în sfîrşit de Apolo: pe autorul acelei îmbătătoare Ode sihastre care evoacă toată bogăţia şi confuziunea pădurii, în egale măsuri de tetracord. 
  Dar elogiul meu absolut se îndreaptă către pictorul Celui din urmă om. Nimeni în poezia noastră nu ne-a dat fiorul unui haos fără posibilităţi de revenire, opusul haosului virgin şi biblic: teroarea unui haos terminal. 
  Philippide înseamnă dezvoltarea unui sistem nou de axiome în posibilităţile liricei noastre. 
  Folclor sau poezie violent individuală. Aici numai, la aceste extreme, se plasează invenţiunea şi accentul veridic. Căci unitatea şi numerile foarte mari sunt călăuzite singure de legile regeşti. O poezie a colectivităţii medii, o poezie socială sau de şcoală literară turbură inutil acordul imemorabil, geologica simpatie dintre piscuri şi văi. 
  Vremea, 27 martie 1930 
  CUVÎNT CĂTRE POEŢI 
  La temeliile sufletului omului de astăzi zac straturi de păgînătate. De ele făţarnicul se ruşinează, le tăinuieşte cu grije, îngropîndu-le şi mai tare într-însul sau le să-răceşte înadins. Nebună ispravă! Aceste funduri sunt bo-găţia, demonia naturii noastre şi greutatea e numai să le găsim adevăratul rost. 
  De ce n-ar fi Poezia rostul, domeniul acestor forţe obscure, precreştine? Lumea cîrmuită de cetele îngereşti e sigur mai dreaptă şi mai sfîntă decît lumea Fabulei. Dar cea din urmă e mai poetică decît cea dintîi. 
  În tinereţe am aruncat discuţiei cuvîntul de lirism absolut. Mulţi l-au întîmpinat cu potrivnicie. Astăzi pare sigur că dreptatea a stat de partea celora, nu a mea. Poezia e încă valoare relativă. E vălul de aparenţe şi încîntare, fîlfîitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi. 
  Să alegi între graţios şi Graţie, între încîntare şi Mîntuire, iată canonul întrebării. Suflet mai degrabă religios decît artistic, am vrut în versificările mele să dau echivalentul unor stări absolute ale intelectului şi viziunii: starea de geometrie şi, deasupra ei, extaza. Melodioasele plîngeri ale poeţilor nu le-am prea înţeles. Şi azi cred că locul întîi în Cetate e al Preotului, celelalte, urmînd, ale Învăţatului şi Luptătorului. Dar, fără îndoială, al patrulea loc îndată după acestea se cuvine Poetului. 
  Lumea ar pierde o podoabă de preţ dacă tribul ciudatelor, încîntătoarelor făpturi s-ar stîrpi. Ce jale a cuprins Vechimea cînd năierii din vremea lui Iulian Apostatul vestiră de acel glas de coabe auzit, sfîşiind mările: “Pan, marele Pan a murit!” 
  Mort, aşadar, Peisagiul; închise ochiurile de păduri; sleite gîtlejurile de ape; isprăvit jocul pîclelor, ca un suflet jertfit pe zări; spart sirynxul trestiilor; corul de oceanide al frunzelor pe veci întristat! 
  Dar zvonul s-a dovedit de minciună. După ierni pustii cătuşele de argint ale fîntînilor prinseră să se topească. Alte primăveri coborîră din munte. Luxul izvoarelor şi umbra codrului fură din nou cercetate. 
  Încît, dacă trebuie zilei noastre poezie, fie aceea, străveche, a basmelor pădurii. E mai îndreptăţită şi mai sănătoasă decît nu ştiu ce tristeţi grandilocvente de ti-neri prematur deznădăjduiţi. 
  Poeţi ai aceste reviste, aţi vrut cu titlul pe care l-aţi ales, să vă întregiţi convoiului lui Dionysos, în care Silene şi Pan au locuri de cinste. Urarea mea, dar numai urarea, vă însoţeşte. Dacă, la vîrsta mea, aş mai putea cînta, m-aş alătura bucuros, dar şi cu un oarecare scepticism. 
  Aş considera exerciţiul poetic (şi poetic naturist), ca o minunată himeră, mai mult pentru a slobozi din scorburile inimii poporul de joimăriţe ori mumi ale pădurii, în chip de inofensive şi strălucite baloane de săpun. Dar, m-aş pregăti pe această cale, de alt cîntec mai vrednic, închinat lucrurilor care nu se zăresc, nici nălucesc: lucrurile care se văd. Un cîntec care să întîrzie asupra soartei, asupra morţii şi învierii. 
  Există o treaptă de experienţă poetică, de la care versul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu interjecţie dezvoltată ori celebrare mai mult sau mai puţin armonioasă... 
  Pan, 1—15 martie 1941 
   
  TRADUCEREA (de ROMULUS VULPESCU) 
  Dacă există printre poeţii francezi poeţi mai mari şi mai profund înzestraţi decît Baudelaire, nu există în schimb nici unul mai important. Parafrazînd această formulare celebră, vom zice la rîndu-ne că există poate poeţi mai mari şi mai puri decît Rimbaud, dar că nu există în schimb nici unul atît de insolit. 
  Toate, într-adevăr, concură să prefacă sălbăticiunea asta din pădurea Ardenilor — spaima cenaclului lui Théodore de Banville — într-o fiinţă mitologică. Intensa şi scurta lui trecere prin existenţă rămîne pentru noi orbitoare de-a pururi. 
  * 
  Franţa produce, prin excelenţă, asemeni vieţi febrile, a căror menire pare să fi fost a relua în dezbatere arta, ştiinţa sau, mai mult încă, progresiunea spre starea de graţie. Să ne gîndim numai la Pascal, la Evariste Galois, la Rimbaud. Proprietatea acestor destine este ceea ce am putea numi “fulguranţa” lor. 
  În alte părţi, geniul se adaptează unei existenţe terne, scutită de neprevăzut. Viaţa unuia dintre cei mai mari matematicieni moderni, neamţul Bernhard Riemann, ce-a fost altceva decît viaţa unui izolat, aproape a unui călugăr? În opoziţia cu această claustrare, cu această “stilizare” ce-şi are măreţia ei, în Franţa, istoria gîndirii, ca de altfel istoria pur şi simplu, amplifică semnificaţia tragicului dincolo de margini. 
  Fie încenuşarea înaltelor haruri geometrice ale lui Pascal pe rugul unei credinţe mistuitoare; fie duelul stupid care, într-o dimineaţă lividă, ni l-a răpit pe Galois lîngă Gentilly; fie soarele satanic al pubertăţilor violente, sublimînd geniul lui Rimbaud — cu mult înainte ca soarele Harrarului să-i fi uscat piciorul — pretutindeni acelaşi sfîrşit pripit îi răpeşte pe-aceşti semizei ochilor noştri nevrednici. 
  Presupunem că viaţa lui Rimbaud este cunoscută. 
  În ciuda enigmei şi a dramatismului nu ne lămureşte cîtuşi de puţin asupra ciudăţeniei şi-a transcendenţei mesajului său. Căci, pe drept cuvînt, ne putem întreba, ca şi Claudel, dacă acest glas singular între toate n-a fost un strigăt de înger? Şi asta chiar în temeiul cîtorva pasaje din poetul nostru. Ne gîndim, mai cu seamă, la începutul acelei bucăţi din Iluminaţii, intitulată Vîrsta de aur (Age d’or): “Unul dintre glasuri, /—Cît e de angelic! () 
  Dar, în opoziţie cu teza lui Claudel, ne luăm libertatea să arătăm că avem de-a face în acest caz cu un fel de scientist, un metodician al delirului şi nu cu un vagabond beat de rouă, în stare de mistică osmoză cu invizibilul. De altfel, memoriul asupra unor ţinuturi neexplorate din Etiopia, memoriu pe care poetul l-a trimis din Aden Societăţii de Geografie a Franţei, este scris, în chip evident, în stilul obiectiv şi sobru cu care ne-au obişnuit savanţii. 
  Opera lui Rimbaud poate fi definită — mai ales în ultima ei parte: Un anotimp în Infern () sau Ilumina-ţiile (Les Illuminations) — ca o introducere la cunoaşterea extatică a lumii sensibile, un fel de trecere la limita investigării exacte. Tocmai datorită acestei calităţi, ea depăşeşte literatura frumoasă şi poate interesa chiar şi spiritele subjugate de vraja Uraniei. Într-adevăr, în afară de apologurile lui  (Povestiri groteşti şi fantastice 
  — atît de impropriu numite de Baudelaire  (Istorisiri extraordinare) — nu cunoaştem nimic altceva care să se apropie-ntr-atît de procedeele şi de obiectul ştiinţei, decît “metodica” lui Rimbaud. 
  Fie că este vorba de  ţelul lui Rimbaud nu mai este analiza modurilor viziunii sau ale sentimentului, ca în literatura curentă; el depăşeşte 
  aici stadiul descriptiv şi vizează spre anume generalitate şi valabilitate atotputernică, generalitate şi valabilitate prin care — asemenea legii ce guvernează fenomenele fizice — devenim stăpîni pe realitate, pe lumea posibilităţilor de exprimare. 
  * 
  Asupra metodei rimbaldiene, Claudel stăruie îndelung. El vorbeşte despre o anestezie — prin mişcare — a îndatoririlor permanente ale personalităţii, despre punerea în contact a eului 
  — stupefiat în felul acesta — cu îngerii. Ne este destul de greu să ne raliem acestei explicaţii care miroase-a strană. Dimpotrivă, făcînd din Rimbaud un precursor, suprarealiştii refuză bucăţilor lui reprezentative orice idee de metodă. Sau, mai de-grabă, le atribuie un curios procedeu aleatoriu, datorit unei simple ciocniri de cuvinte. Dar catolici sau freudieni se înşală cu toţii căutînd să-l încorporeze pe Rimbaud clanului lor. 
  Asemeni poemelor cosmogonice ale lui Parmenide sau asemeni lui Lucreţiu, opera lui precede şi chiar prelungeşte ştiinţa. 
  Dacă am fi fost ispitiţi de împerecherile înşelătoare de cuvinte, ar fi trebuit să vorbim aici nu de suprarealismul, ci de infrarealismul lui Rimbaud. Un “infrarealism” care cercetează bazele percepţiei pentru a-i deduce legea. 
  * 
  Împunsă chiar de natura obiectului căruia se aplică, metoda rimbaldiană rămîne inseparabilă de el. 
  Care este acest obiect? 
  Increatul cosmic: adică existenţele embrionare, germenii, peisajele nubile, limburile. Alegîndu-şi ca domeniu al operaţiuni-lor poetice punctele critice ale unei naturi întregi prin adaosul unor existenţe ideale, Rimbaud se dovedeşte încă o dată om de ştiinţă. Căci savantul — matematicianul mai ales — în cele mai subtile investigări ale sale, procedează la fel, adăogînd cantităţilor date, cantităţile transcendente. La ce altceva slujesc toate aceste “limburi (“limbes”), aceste “aurore  ce-ncarcă pădurile acestea” , aceste “flori de apă drept pahare” , decît la extinderea realului pînă la ceva mai semnificativ, prin absorbirea stărilor sau a fiinţelor imaginare? În neîmplinirea caracteristică a acestor existenţe chiar, se cuvine să vedem rezultatul unei uimitoare metode savante. La fel, geometrul, în cursul investigărilor lui, se-ndreaptă instinctiv către punctele singulare ale curbelor particulare pentru a deduce din ele adevăruri care-l informează tocmai asupra normei. 
  * 
  Dar, pentru a exprima aceste moduri ale naturii “increate”, limba uzuală apare prea organizată: Rimbaud se străduieşte deci s-o sărăcească deliberat, s-o simplifice pînă la un sistem redus de funcţiuni ale discursului. Se vorbeşte despre limba naivă “îngerească“, a lui Rimbaud, despre lipsa de şir şi despre ritmurile ei împrumutate jocurilor de copii. În realitate, suntem în faţa unei limbi şi-a unei prozodii deduse prin abstragere; în faţa unei elaborări conştiente în vederea notării inefabilului. 
  * 
  O dată stăpîn pe metoda lui, Rimbaud — asemănător şi în această privinţă cu omul de ştiinţă — îşi propune să extrapoleze adevărurile experimentale dobîndite. Îşi propune să prevadă şi chiar să revadă procesul istoric. 
  Ce altceva poate fi celebrul sonet al Vocalelor, dacă nu o revizuire — prin extaz — a zilelor enorme ale creaţiunii? 
  Este interesant să menţionăm o anumită simetrie care apropie faimosul sonet de cea mai grandioasă dintre poemele umane, Apocalipsa sfîntului Ioan. Acolo, la fiecare sunet de trîmbiţă a îngerului, un sector de soare se acoperă de umbră. La fel ca în Apocalipsă, numai că la celălalt capăt al lanţului de efecte şi de cauze, cele cinci sunete fundamentale ale limbajului, vocalele, dau — la Rimbaud — măsură imaginilor acestor zămisliri uriaşe. 
  Cît de departe suntem de interpretarea inertă a contemporanilor săi, care vedeau în capodopera lui Rimbaud aplicarea unei biete teorii, în vogă pe-atunci: audiţia colorată! 
  Departe de-a fi aplicarea unui adevăr, de altfel îndoielnic, de psihologie excepţională, sonetul Vocalelor ilustrează propria metodă a lui Rimbaud; asemeni astronomului, care realizează cantitativ cutare eclipsă ori cutare catastrofă cosmică revolută, el ne face să asistăm la spasmul iniţial al universului nostru. Cu 
  o singură diferenţă doar, că investigarea lui Rimbaud se continuă în calitativ. 
  Acelaşi dar — era cît pe-aci să spunem aceeaşi ştiinţă vizionară — se desfăşoară în excepţionala bucată a Iluminaţiilor, Geniu (Génie). Ea ne vesteşte nu atît domnia Frumosului sau a Binelui, cît aceea a unui principiu mai riguros: Adevărul “străbătut de violenţe noi”; instaurarea unui mod imediat de gîndire, mod ce depăşeşte ştiinţa ancilară şi devine consistenţă. 
  Aceasta este şi concluzia lui Poe în Eureka. Astfel, prin scrisul său inspirat, el îi restituie ştiinţei caracterul sacru. 
  * 
  În încheiere, trebuie să recunoaştem că acest din urmă Rimbaud pune probleme care depăşesc arta cu mult şi sunt menite să-i deruteze pe literatori; la fel, noua fizică a lui Poincaré sau cea a lui Einstein i-a derutat la început pe fizicieni. Căci relativitatea este mai degrabă un capitol al Geometriei superioare, decît unul al Fizicii experimentale. 
  S-ar putea, aşadar, ca Iluminaţiile să ţină mai mult de spiritul ştiinţific, decît de lirismul pur. Prin urmare, cu modestia şi concentrarea cuvenite adevărurilor contemplate, vom beneficia astăzi de aceste lecţii esenţiale. 
  
  
   
  (Conferinţă, 1947) 
  TRADUCEREA (de ROMULUS VULPESCU) 
  Nu e vorba de a-l prezenta pe Moréas, sarcină deloc agreaibilă, ci de a lămuri un temei de controversă cu d-l Singevin, ceea ce este cu totul pasionant. Încît aceste rînduri îi sunt cu deosebire destinate. 
  D-l Singevin ne-a mîhnit deunăzi numindu-l pe Moréas “mare poet de mîna a doua”. Ori, noi îl considerăm pe Moréas din Stanţe, la fel ca şi pe Rimbaud din Iluminaţii, un foarte mare poet, pur şi simplu. Iată motivele: 
  La Rimbaud admirăm geniul “euristic”, o lume şi un mod nou de a simţi anexate domeniului poetic. El evocă aventurile, şi mai temerare, desfăşurate la marginile spiritului: marile înfăptuiri ale lui Galois sau ale lui Niels Abel. 
  La Moréas (Moréas tot cel din Stanţe) nu e vorba de invenţie, ci de purificare şi de reducţie. Veţi binevoi să ne iertaţi mania inocentă — adevărată deformare profesională — de a recuge, pentru a-l compara şi a-l înţelege mai bine, la cutare matematician. Moréas evocă neostoit formalismul lui Felix Klein sau, mai degrabă, purismul logic al lui Hilbert. 
  Într-adevăr Din Grundlagen der Geometrie — pe care unii o numesc “noul Euclide” — această cărţulie a lui Hilbert, apărută în 1899, chiar în anul primelor Stanţe, va sta pururi în cumpănă în spiritul nostru cu nemuritoarea carte a lui Moréas. Căci nu sunt, oare, Stanţele, Fundamentele şi ilustrarea celei mai pure poezii? 
  * 
  Pentru buna judecare a unei reforme poetice, trebuie, în primul rînd, să apreciezi gradul de fatalitate pe care-l comportă. Au existat reforme cu totul arbitrare, ca “instrumentalismul” nefericitului René Ghil sau ca inovaţia grafică din  Acestea nu participau cu nimic la tendinţele momentane şi generale ale spiritului; de aceea nici n-au supravieţuit propriei vîlve. 
  Or, într-o anumită epocă, orientarea spiritului se reflectă cu maximum de claritate în dezvoltarea simultană a matematicelor. Aici, în acest domeniu, abordează spiritul o substanţă, care-i este omogenă, şi, aici, îşi manifestă în cel mai limpede mod direcţia elanurilor lui. 
  Cu titlu de metodă de apropiere posibilă e îngăduit, aşadar, să examinezi o reformă prozodică în lumina modificărilor suferite în acelaşi timp de idealul matematic. 
  * 
  Reforma poetică a lui Moréas se bazează pe o reformă anterioară: cea a lui Edgar Poe. 
  Aici, însă, vom risca o judecată personală, contrară opiniei admise. Manifestele lui Poe n-au nimic a face cu poezia pură: operaţiunea poetică autonomă nici nu e măcar definită. Căci procedeele de atelier pe care le divulgă — oricît de interesante ar fi ele — sunt, mai ales, privitoare la versificaţie. Cît despre domeniul destinat acestei operaţiuni, e departe de a fi pur. Într-adevăr, a extinde acest domeniu la întregul suflet, nu-nseamnă a simplifica, a purifica. 
  Opera critică a lui Poe ne apare ca o colecţie de probleme psihologice, un eseu asupra celor mai bune condiţii de receptivitate a operei în versuri: un fel de metodologie lirică. 
  În analiza lui, Edgar Poe ajunge la concluzia existenţei exclusive a poemelor scurte. El opune short poem-ul lungilor tirade romantice bîntuind pe vremea aceea. Totuşi, ca un bun romantic, profesează, în privinţa formei, electismul, şi recomandă amestecul indefinit al metrilor. Dar atunci cînd cere subordonarea tuturor detaliilor operei compuse unui anumit efect preconceput, se comportă ca un clasic. 
  Insistăm, totuşi: Poe nu explică, sau se explică rău, cînd defineşte domeniul poeziei. Identificîndu-l cu întregul suflet — sinteză a înţelegerii, a sensibilităţii, a pasiunii — e departe de a proceda ca un purist, ca un abstractor adică. 
  Cu alte cuvinte, momentul Edgar Poe este marcat de preocu-pări metodologice şi de o nevoie de rigoare tehnică, profund diferite de această căutare modernă a unui “catharsis liric”. Soluţia idealistă pe care o dă Poe problemei spaţiului poetic, limitîndu-l într-un anume suflet total, ne apare astăzi naivă şi provizorie. 
  Simultan cu cel al lui Poe, e interesant să notăm un travaliu critic geamăn desfăşurat de matematicieni. Aceştia se alarmau de inocenţa şi de precaritatea multor opere gigantice şi discutabile: tratatele lui Euler, ale lui Legrange sau ale lui Laplace, la fel cum poeţii se săturaseră de neorînduiala unui Pope, a unui Tennyson sau a unui Byron. 
  Augustin Cauchy, catolic şi om de încredere al lui Carol al X-lea, a simţit mai întîi nevoia să reflecteze asupra “compoziţiei matematice”. A demonstrat, cu ajutorul proceselor convergente, definiţia constructivă a existenţelor analitice, şi a îmbogăţit teoria funcţiilor cu cîteva raţionamente canonice noi. 
  Totuşi, la fel ca Poe, Cauchy, rămîne străin de preocupările puriste. Nu concepe nevoia de a funda axiomatic şi de a-şi delimita domeniul disciplinei. Opera lui critică are în vedere condiţiile metodologice ale raţionamentului, rigoarea şi eficacitatea algoritmelor. 
  Poziţia singulară a lui Edgar Poe printre poeţi se datoreşte, credem, tocmai acestei facultăţi de a-şi apropria o problemă născîndă de critică generală, de-a o traduce în termeni de prozodie şi de-a o rezolva în felul lui. 
  punde unui moment mai dezvoltat al conştiinţei critice. O prelun-geşte pe cea a lui Edgar Poe, la fel cum gîndirea axiomatică şi cercetările globale ale geometrilor din preajma lui 1900 completează simplele preocupări metodologice şi studiile infinitezimale locale ale precursorilor lor. 
  Căci, aşa cum am mai spus, cu Hilbert se cuvine să-l comparăm pe Moréas. Ceea ce-l preocupă pe Hilbert este numărătoarea exhaustivă a ideilor generatoare a unei doctrine, din care aceasta decurge prin simplă dezvoltare logică. E o problemă de fundamentare autonomă, o problemă de purism. 
  Pentru Moréas, matca oricărei poezii este lira; nu lira materială, ci o anumită atitudine rapsodică. 
  O dată evocată, din această liră originală derivă un anumit număr de operaţiuni aedice, de rituri proprii aedului, care constituie domeniul poeziei. Efectele orgii romantice sau ale orchestrei simboliste sunt exilate din această strictă întocmire. Mai trec doar adierile compatibile cu dublul tetracord al stanţei papadiamantopoline. 
  Cu Hilbert geometria îl regăseşte pe Euclid: cu Moréas, poezia se întoarce la Alceu. Dar această revenire e întărită de toată forţa exhaustivă a gîndirii moderne. 
  Stanţa lui Moréas devine emul al enunţului matematic. Se înveşmîntă în aceeaşi frumuseţe canonică, datorită nu ştiu cărei celebrităţi sumare, unei arte mai general concepută — a teoremei. Emoţia e mai ptrofundă şi agravată parcă de densitatea pe care i-o conferă o formă avară. Muzicalitatea ei devine acea arhitectonică sonoră despre care vorbea Nietzsche: contrarul vlăguitelor simfonii simboliste. Stanţa devine o succesiune de intervale inteligibile, comensurabile: pure, într-un cuvînt. 
  Cu Moréas cunoaştem, în fine, esenţa înaripată care încorporează uneori această lume de reminiscenţe, şi pe care o identifică Platon cu Poesis-ul. 
  Deci, problema lui Poe: cercetarea adevăratului domeniu al poeziei, pe care el a rezolvat-o prin adjoncţiune, Moréas o rezolvă prin excluziune. Domeniul poeziei nu este sufletul integral, ci numai această zonă privilegiată, unde răsună actele lirei. Este locul oricărei frumuseţi inteligibile: inţelegerea pură, onoarea geometrilor. 
  * 
  Dar receptivitatea lui Moréas la ideile pe-atunci în circulaţie merge mai departe. Pe la 1900, geometrii încep să considere insuficiente cercetările diferenţiale locale. Sunt înlocuite de teorii globale, în care existenţele matematice incluse sunt gîndite în universalitatea domeniului lor de existenţă. Este epoca disertaţiilor lui Poincaré despre liniile geodezice închise şi despre invariantele integrale, epoca în care analiza se vede invadată de ideile topologice, globale. 
  La fel, elinul nostru, care, încă în plină eroare romană, visa la o poezie filologic valabilă pentru tot intervalul ce separă Sfînta Eulalia de Leconte de Lisle — înţelepţit şi îmbogăţit de-atîtea experienţe prozodice — se decide pentru o poezie care să fie nu numai o medie lingvistică, ci o savantă medie a tuturor stărilor sufleteşti mediteraniene, a tuturor emoţiilor care au răscolit inima omenească de la greci încoace: idee foarte frumoasă şi de fapt nouă. O poezie care s-ar bucura de aceeaşi audienţă la masa discipolilor săi, la Cafe Vachette, ca şi la curtea strămoşilor lui, în regatul Itaca. La urma urmelor, o poezie eliberată de legăturile timpului şi ale spaţiului, avînd drept cadru adevărat acel “topos atopos” al anticilor. 
  Evident, probleme similare despre lirismul absolut şi le-au pus şi Mallarmé şi Valéry. Dar cel dintîi le-a complicat inutil enunţul cu date sintactice sau idealiste; celălalt a lunecat curînd în poemul parmenidian, foarte frumos adesea, totdeauna strălucitor de idei. Totuşi, acestui tip de eseuri rimate, îi preferăm eseurile pur şi simplu din admirabilele Varietăţi. 
  * 
  Mult mai pur este Moréas decît aceşti doi poeţi, recunoscuţi ca atare. Pur, mai întîi prin alegerea profund gîndită a simbolurilor lui: sămînţa, floarea, luna şi lira. E uimitor să constaţi ce savante configurări scoate din atît de puţină substanţă. Îţi vine-n minte Shelley, care, cu cele trei simboluri ale lui: fluviul, barca şi lampa, compune un vast ritual. 
  Moréas, cel din Syrte, începuse să versifice folosind acest material. Dar cît de stîngaci! Iată motivul lunei, în bucata Ottilie: 
  “Cu necromanţii, luna, fidelă — stă cunună
  Sus, peste burg, filtrînd prin crengi argint pe-o rază
  Ca fîlfîiri de-aripi vibrează cîte-o strună
  De harfă,-n sala-n care armurile visează.”
  
  (tr. R. V.) 
  Versurile nu sunt lipsite de virtuozitate. Dar şi ce mai talmeş-balmeş! Tot calabalîcul simbolist e prezent: satanismul bietului Rollinat, decorul wagnerian de carton, atmosfera de mister, şi, pe deasupra, un fel de fudulie palicărească, destul de antipatică. 
  Iată acum acelaşi motiv reluat în Stanţe: 
  “Te simt în ochi, o, lună, pe cînd strălucitoare Prin nopţi de vară treci; Şi inima distilă dulceaţa-atrăgătoare A razei tale reci.” 
  (tr. Al. Ciorănescu, Jean Moréas, Stanţe, Bucureşti, 1945, p. 39) 
  Aici, poetul atinge, într-adevăr, limitele stilizării. Capeţi impresia, elevat artistică, a unei existenţe simplificată şi reprezentată. 
  E interesant să ne dăm seama prin ce anume evită Moréas academismul care-l pîndeşte. Prin invenţiune. Dar o invenţiune cu grijă tăinuită, o foarte lină atingere de daltă destinată să pună în vibrare suprafeţe, şi care se refuză privirii profane. 
  De exemplu, în strofa citată, invenţiunea rezidă în întregime în cuvîntul “attrayante” şi în locul pe care-l ocupă. Astfel încît, acest cuvînt îşi depăşeşte conţinutul obişnuit şi ajunge să denumească o anume calitate de lună: amicală şi magnetică. 
  Încă un exemplu de invenţiune inefabilă. Îl întîlnim în stanţa celebră: 
  “Tovarăş cu eterul, fum plin de nepăsare 
  Ce mult ne-asemuim! De-o clipă-ţi este viaţa, o clipă-a mea mai are. 
  Dar tot din foc ieşim.” 
  (tr. Al. Ciorănescu, Jean Moréas, Stanţe, Bucureşti, 1945, p. 39) 
  Inserat în cadrul absolut al eterului acea, “” capătă un cu totul alt atribut. Evocarea eterului ne invită să regîndim cuvîntul “indolente”, să-l înţelegem în accepţiunea lui etimologică: aceea de cruţat de durere. Versul dobîndeşte astfel un sens moral şi devine emoţionant. 
  Un ultim exemplu. Cităm: 
  “O, ceruri infinite, scăldate în lumină, Cer limpede şi-albastru al lumilor de sus.” 
  (tr. Al. Ciorănescu, Jean Moréas, Stanţe, Bucureşti, 1945, p. 18) 
  Graţie nu ştiu cărui prestigiu — entuziasmul ochiului care se exaltă, cantitatea considerabilă de vocale care comentează vacuitatea tabloului, în sfîrşit, limita circulară impusă acestei calote de cer — nu mai resimţim deloc banalitatea cuvîntului “inondé”. Dimpotrivă, suntem ispitiţi să-l despărţim în două vocabule: “in” şi “onde”. Procesul propagării ondulatorii a luminii e recreat poetic, şi asistăm la un adevărat “vîrtej de lumină“, în jurul unui punct ideal. Suntem pur şi simplu orbiţi. 
  Dar o artă atît de rafinată este într-adevăr inanalizabilă. 
  * 
  Cîteodată, unii se plîng de ermetismul lui Moréas. Dacă nu e vorba de dificultăţile ridicate de datele mitologice — pe care le pot rezolva dicţionarele — nici de cele provocate de concentrarea extremă a strofelor, din care orice tranziţie este izgonită, atunci nu poate fi vorba decît de un singur ermetism: acel copleşitor curent de gînduri şi de emoţii orfice, acompaniamentul grav şi subteran al unora dintre stanţe parcă. 
  Succesiunea anotimpurilor, îmbucătăţirea lui Dionysos în peisaj, misterul germinării sunt resimţite de Moréas într-un chip sacru: ca un adevărat iniţiat, gîfîind pe drumul care-ajunge de la Cefis la Eleusis. 
  Această miere atică, atît de nouă, pe care-o aduce poeziei franceze, e mai degrabă spicul triptolemic: propria cunoaştere a unei Grecii mai profunde, pe care numai geniul lui Nietzsche ar fi ştiut s-o presimtă. 
  Eminenţa unei culturi umaniste se măsoară după aptitudinea pe care-o are în a-şi făuri o imagine pregnantă a Greciei antice. Franţa Pleiadei, cea a secolului al XVIII-lea şi-au avut fiecare viziunea ei: drăgălaşă, afectată sau eroică. Dar cu Moréas, chiar sufletul acestui farmec şi al acestui mister, insesizabil ca 
  o rază de soare, tot ceea ce a fost antica Eladă, vine să viziteze plaiurile Franţei, poate pentru ca să rămîie. 
  PROZE DIVERSE 
  OMAGIU LUI E. LOVINESCU 
  Valah prin origini şi slăbiciuni folclorice, cunosc altfel decît prin Sadoveanu farmecul dulcii naturi moldovene. 
  Cămările de miracol ale copilăriei nu se închiseseră bine, ochii prelungeau încrezători, pe lujerul tînăr, mişcarea de împlinire vegetală, cînd soarta de judecător nomad, fără cuscriri ilustre, a lui tată-meu, îl arunca din Cîmpulung, mai departe decît mi-e astăzi Brazilia şi Alaska, la 700 de km, undeva, în lunca Siretului, aproape de gara Gălbeni. 
  Dar locurile care se vesteau aspre, de surghiun, se dovediră o foarte blîndă ţară. 
  Giganţi înfloriţi în arnici, cu plete şi umbre de nuc sub pălărie; boi înceţi cu coarne zvelte şi divergente, ca veritabilii căpriori ai văzduhului; jidovi împietriţi în giubele, rumegînd interminabile algoritmuri în seri, pe praguri, sub un cer de Golgotă; armeni cafenii, armence în doliu încărbunat, învîrtind cărţi de joc şi răsucind ţigări fără ruşine: lume prea felurită, împrumutînd de la oglinda unei tristeţi comune singura ei unitate. 
  Dar lunca de aur şi pădurea eminesciană mă ajutau să uit lugubrul multor sindrofii armeneşti. Rîul mai ales, sticlos, egal, bogat, dar şi insipid ca marele său cîntăreţ, Siretul leneş se confundă cu una din cele mai dragi vedenii. În fast minuscul de regină Mab, o văd biruind cursul pe nobila şi viteaza căţea terrieră Miss — dragostea şi mîndria mea — dintre tulpanele şi iazmele depărtărilor de unde, ca pe o linguriţă de argint inima-mi pierită o strigă, sorbind-o. 
  Dar, ca moliftul în iarnă, incoruptibilă esenţă, această Moldovă există în oraşul potrivnic al lui Bucur, întrunită în omul placid şi primitor, cu taine de voaluri riverane din care pentru unii se desface pierzare, pentru alţii, mesagiu de tînără graţie; omul mai mult decît inteligent: conservator şi coordonator, el, singura noastră raţiune de a scrie, omul admirabil prin care s-a provocat şi convocat în mare parte literatura cea nouă. 
  Ca altă dată în pădurea eminesciană vin înspre acest copac druidic, creştet păgîn şi liber, vegheat dinspre seară de Ceahlăul mănăstiresc. Neghiobi sau copilăroşi am încercat fiecare custurele împotrivă-i. Am reuşit doar să legăm numele nostru pieritor, în litere cu timpul cicatrizate, de eternitatea lui. Copac venerabil şi drag, pe care coloniile de licheni ale tinerei generaţii (după mine vîrsta acestei generaţii e paleozoică, judecînd după rudimentul organismelor şi lipsa lor de individualitate) nu izbutesc să mi-l ascundă. 
  VEGHEA LUI RODERICK USHER 
  (Parafrază) 
  În descrierile Gîndului Despot.  
  Modul unei seri eventuale, acel parantetic zenit, vagant, la ierni, destipăritul soare, formase valea edificiului Usher. 
  Implicatele pajuri, locul silabic, alfabetul alveolar şi distrat al pietrelor ilustrului Leagăn armau nemăsurat ori alungau infuz tablele unei nerepetate Physici. 
  Şi filamentele umbrelor, şi figura docilelor raze, şi toată aparenta inimă a locului o dezlegam: cadran afund al unor modificate, deviate orlogerii, durînd necunoscut: la turle, pe arbori, pe aburi. 
  Sub revolta continuată a zidurilor, consolidare în cub, zar de automorfă lumină, Veghea sa tencuia, prin lespezi. Lor prins, asociat, înalt profil tombal, Roderick Usher (mai înalt prin sălbateca, mătăsoasa şi preoţeasca surpare a părului) cunoştea neîmpărţit fiinţa îndelung provocată a Poeziei. 
  Pînă la marginele celebrelor, incineratelor umbre. Ea se desfăcea liberă de figura umană ca o sperată poartă. 
  O! Sieşi centrat, adunat şi de piatră, colo un cer obosea prin scăpărarea-i unică. Profundul, declinatul anotimp al acestei naturi cogitale se preamărea, din învălite roduri. 
  Potir propagat. Insomnie concentric scuturată a Principiilor. Îmbrăcare simultană a glorioase, certe geometrii. 
  Cunoaşterea era aici locuire, canonică deplasare în Spirit. Verificare a gîndurilor iubite, pe căi închise şi simple ca lăncile unui triunghi. 
  Stabile corpuri! Insolvate, în veritabila vale, unde aburii comprimau alfabetul prismatic, iar substituţiile ferestrelor operau accelerat asupra docilelor, vegetalelor raze — unde crima fracţiei şi a secundei expia acum în amestec. 
  Pe zarul de constantă lumină însă, ivăr inferioarelor iaduri, Sufletul Cercetat se menţinea neajuns. Şi “psalmii deşertatului de soare stăpîn” al acelei întristate geografii, inflexionau uşor către imn — către un mare accent poesc 
  — pînă cînd degetele instruite suiră pe firele maturei harfe, tonul nunţilor rasei. 
  “O neistovit spectacol, calmă participare! Eşti majorarea pînă la gînd, a dulcilor esenţe familiare? Vale irizată, hore fericite ale ecourilor, arce protectoare cereşti: străvăzuta frigiditate a acelor cămări e blînd împletită de o alternată măr-turisire... Ascultă, şoaptele defunctei Surori explică eteratele goluri! Căi ale ştiinţei comunicate, nupţială cunoaştere, antene ale Dragostei, măsurînd rostogolirea de gemene astre: durata lui Monos şi Una, vie, agrigentina Dragoste!” 
  Dar Monos, axă unipolară în singur cer intelectual, sculptă o pauză aşa de pustiită dezordonatei improvizaţii a unui maestru astarteic şi rar, încît fîlfîitor, apodictic, un duh se aminti din sustrageri, înmînînd în sfîrşit amanetarea de suflet, replica din acel oprimat Decembre al Corbului. 
  “Şi tristul decorum, şi multul eben (pasărea dar, sigur, şi bustul) făceau atunci deficiente silabele-prăpăstii, vida enunci-aţie “nevermore”. Aici, însă, auzuri florale, promovate, le interpretară necesar ca intervalul, numai, al unei albe combustii. Exauţia prin uitare: faptul taumaturgic al Analysei, conferind existenţă străină şi transferată, extremelor pulverizări. 
  Răpusele tale Madeline, Lenore, Ulalume — condiţii, desigur, gîndului poetic — sunt din natura invaginată, negativă, şi de aceea etern refuzată, a Tiparelor. Zenitul sagitar al cerurilor noastre le menţine, departe, printre coruperi (în duhul factice şi translat al lacului comentator)! 
  Şoptiri de la Monos, la Una! 
  Sparge hibridul acestei neecuaţii, creatoare de scădere, de ciclu, de temporal. Ştie-te, singur Ochi, prin toată această spiritualitate a vederii, prin tot gîndul cufundat şi geometric la care te-am strigat! 
  Mersul tău pînă sub corturile atîtei supunătoare frumu-seţi se măsoară cu amplitudinile harfei, cu intuiţiile tale de termen al unei poetice rase. Dar două se dovediră căile Consis-tenţei. Locuire, pornind din pămînturile tale, pe orbitele rigide ale mărilor se imprimă în asimptotic declin. 
  Să descuiem acele încăperi oceanice... 
  Dincolo de tronul occidental, căzut pe mările Javei; avînd oroarea Polului Sud, prin alaiul strident, străveziu, dens desă-vîrşit al zidurilor universului — în rituala, totuşi, indigenţă a faptului celui mai stingher, înscris în vidul unei butelii — buretoasa, venerabila navă a Ştiinţei, forţează acest cer soli-dar. Şi pînzele ei deprimate aliază aedica stirpă a Usherilor, înnodatelor, geloaselor rase de jos: în acele semne de gudron (corbi întorşi în ghirlande) a căror ivire aici e singura proferare a iadului, acceptată vreodată sub ceruri, cuvîntul complect.” 
  DISCOVERY (Parafrază la vol. Eulalii de Dan Botta, 1931) 
  GEOMETRIE INCENDIATĂ 
  Fostul elev din clasa profesorului Banciu e un geometru, în felul său. 
  Din visul aţintit al convieţuirii formelor nu a trecut nimic şi nu trebuie să cerem să treacă în pînzele lui Marcel. În schimb, o geometrie incendiată: furtuni de echere, crize de conuri şi multe, mai ales, dreptunghiuri: lame cenuşii, cenuşii, pentru înalte, roşii opere justiţiare. 
  Divinul Marchiz concurează puternic, în Marcel, cu divinul Platon. 
  O materialitate crucită cu o disperare arsă, un regim al logicii eficace şi al redemţiunii prin cruzime, ridică aceste pînze la mari semnificaţii. 
  Marcel Iancu ar trebui asociat de un Joseph de Maistre, acele palide, purificate figuri, într-un elogiu fratern. 
  Călău suprem al formelor în punctul lor de criză. 
  CU PRIVIRE LA SPIRITUL MATEMATIC 
  SUB CONSTELAŢIILE NUMERELOR 
  Cînd, mici cîmpulungeni ambiţioşi, Velculescu, Mişu Vlădescu şi cu mine am venit la Bucureşti să cucerim cununile liceului Lazăr, aşteptînd să cucerim ceva mai tîrziu chiar oraşul, ne-am dat curînd seama de naivitatea noastră. Fuseserăm cei dintîi, cu diferenţe de ordinul sutimilor, la gimnaziul Dinicu Golescu. La matematice avusesem chiar un bun dascăl, pe Ion Antonescu. Da, dar acolo ne detaşam pe un fel de neant; aici la Lazăr aveam de luptat cu o clasă în care provincia şi capitala concentrase toţi premianţii lor. Apoi profesorii aceştia de la Lazăr nu prea semănau cu profesorii patriarhali de la Cîmpulung. Eram în situaţia unor franctirori supuşi, fără nici o tranziţie, disciplinei draconice a vieţii de regiment. 
  Să rivalizăm cu voi? Imposibil. Astfel eu am rămas să învăţ numai la matematice. Tata Moşu s-a consacrat vo-caţiei lui de prinţ al vieţii. Singur Velculescu a continuat să înveţe egal, la toate. 
  Confruntarea cu Banciu a fost poate cea mai drastică. Ce legătură, ce filiaţiune între apariţia aceasta de dresor al micilor animale care eram, înarmat pînă în dinţi cu un sarcasm rece, la pîndă, pentru a reprima pe loc orice înmuiere a atenţiei şi a disciplinei — şi valetudinarul Ion Antonescu, cu lecţiile lui impersonale, clasele lui somnolente? 
  De la început ne-a luat în mînă, ca o plasmă amorfă, să ne dea figura voită de el. Maculator, caiet de teme pe curat, caiet de extemporal, abonament în masă la Gazeta matematică! De nu — 1 la catalog şi lungă dizgraţie. Banciu a săvîrşit cu noi, ceea ce Comitetul mîntuirii publice săvîrşise altădată cu Franţa. Ne-a unificat, ne-a organizat, ne-a dat o conştiinţă comună prin teroare. Conglomeratul de mici mentalităţi provinciale, cu tendinţe sedi-ţioase, a trebuit să dispară, să se topească într-o unitate, îngrozit de lunetele de ghilotină ale 3-iurilor şi de siluetele de călăi ale 1-urilor. La sfîrşitul semestrului I: buzoieni, cîmpulungeni, giurgiuveni, bucureşteni dispăruseră; eram lăzărişti, iar în această corporaţie închisă, o categorie de data aceasta nouă, cu o conştiinţă proprie şi un sentiment neted de diferenţiere: clasa lui Banciu, clasa V-a, a anului 1910. 
  Rară, providenţială întîlnire! Între un tînăr profesor, cu cea mai desăvîrşită înzestrare de pedagog, dornic de a arăta ce poate, exasperat de un an de exil la Tulcea, şi o clasă nouă, rezultat al unei selecţiuni severe, gata să-i soarbă învăţătura. Erau între noi şi el simpatii misterioase, ca între anumite plante şi soare. Eram făcuţi să ne orientăm după el; era făcut să ne lumineze. 
  Cînd, mai tîrziu, am trecut, cu el, la Mihai, n-a mai fost acelaşi lucru. El rămăsese fireşte acelaşi, dar clasa nu-l mai secunda. Invenţia pedagogică cea mai mare a lui Banciu a fost activitatea grafică ce ne impusese. La aces-te treceri dintr-un caiet într-altul, la aceste transvazări, ceva din pulberea de preţ a matematicilor ne rămînea între degete, ni se încrusta în pori. 
  El, probabil, vedea mai departe. Matematicile sunt un gen scris, nu oral. Valoare definitivă are aici numai ce pui pe hîrtie, ce poţi cîntări şi verifica. Mulţi din matematicienii pe care îi frecventez par să nu cunoască acest lucru. Pentru ei, a străluci în conversaţii matematice înseamnă a face act de matematician, cînd în realitate lucrul nu are nici o importanţă, ba chiar poate fi semnul unui supărător amatorism. 
  Astfel, Banciu a realizat cu noi foarte mult. Deseori seara, acum la bătrîneţe, răsfoiesc anii de pe atunci ai Gazetei matematice. Ei bine, constat că aproape toţi colaboram. Răsfoind deunăzi scrisorile pe care Victor Dumitrescu le primea în vacanţă de la colegii lui, îmi dau seama că Banciu reuşise să ne impună o trăire matematică aproape exclusivă. Centrul existenţei noastre era coperta Gazetei matematice, aceea în care se oglindea soarta soluţiilor noastre. Primirea unei soluţii trimise ne crea un fel de exaltare. Refuzul ei, ne cufunda în lungi melancolii. 
  Pentru mine, care am îmbrăţişat matematicile, înţele-geţi că Banciu a fost ceva mai mult ca pentru voi. A fost maistrul, omul care m-a format, de la care am învăţat esenţialul. 
  Ceilalţi profesori de matematici, inclusiv cei de la Universitate, nu m-au învăţat, m-au informat. Banciu însă mi-a trecut simţul lui de rigoare, mi-a sădit afectul matematic, emoţia în faţa frumuseţii unei teoreme şi patima cercetării, fără de care nu poţi fi matematician. 
  Dar Banciu a putut fi încă şi mai mult pentru mine. În plină criză a pubertăţii, cînd eram la doi paşi de a mă pierde, gata să mă dau la fund, el a înţeles să-mi facă credit, pe temeiul interesului ce încă arătam pentru matematice, să mă dispute lui Bran, Englezului, popei de religie, lui Brăiliţeanu şi lui Barbarosa şi să mă treacă chiar fără corijenţă pe malul clasei a VII-a. Fără de asta stri-căciunea mea s-ar fi consumat pînă la sfîrşit. Aş fi căpătat un sentiment de declasare, o conştiinţă de repetent, din care nu m-aş mai fi ridicat. 
  Banciu a fost omul providenţial al adolescenţei mele. 
  Iată. E ceasul 10 sau 11. Ecuada mobilă, formată din Săveanu, din Zotter şi Tata Moşu (a cărei pretenţie nejustificată a fost totdeauna mobilitatea, era nelipsit în excursii), pîndeşte la scara cea mare. Noi, printre bănci, amestecaţi, discutăm înfriguraţi un punct dificil de matematică sau de geometrie. Auzim însă ropotul de paşi al escuadei, în care predomină cadenţa de centaur a lui Tata Moşu. Înainte de a irumpe ei, suntem toţi la loc, în bănci. 
  — Banciu, Banciu vine! O tăcere grea se aşterne. Fiecare din noi are un groaznic trac. 
  În sfîrşit. Fumuriu şi zvelt, ca un arab, apare Banciu. Suie cu capul niţel plecat spre catedră, fără să ne arunce 
  o privire. 
  — Dumitrescu Victor, absenţii. 
  — Barbilian, Gavrilescu, Marinescu Eliad, Predescu Iulian. 
  — Iar lipsesc ăştia? 
  — Sunt bolnavi.
  Punerea absenţelor s-a terminat.
  Ca la ruletă, inimile încep să ne bată. Ce va cădea?
  
  — “Scoateţi caietele de extemporal!” sau “Să iasă Benedict, Bianu” sau la celălalt capăt: “Tomescu, Zamfires
  
  cu”? Nu, nimic, astăzi respirăm uşuraţi. Banciu îşi limpezeşte cu o tuse scurtă vocea şi trece la tablă să explice. 
  Din lecţiile multe ce ne-a făcut, păstrez amintirea mai ales a lecţiilor de aritmetică. Atunci am înţeles ce înseamnă stilul matematic, dezvoltări “more geometrico”. Demonstraţia teoremei lui Euclid, că mulţimea numerelor prime e infinită; demonstraţia teoremei că divizorul unui produs de doi factori, relativ prim cu un factor, divide cu necesitate pe celălalt; lecţii neuitate care ne transportau sub constelaţiile numerelor, unde geruia rigoarea extremă! Păstrez iarăşi amintirea primelor lecţii despre continuitate, stăruinţa lui de a ne face clari asupra deosebirii dintre algebră şi analiză: “Algebra e bazată mai mult pe egalităţi, analiza pe neegalităţi”. Această observaţie foarte ascuţită vulgariza pentru noi simplificînd adevărul adînc, că natura analizei e topologică, nu algoritmică. Tot mai mult mă încredinţez că acest om rar ştia mai mult decît modestia lui lăsa să pară, dar găsea şi limbajul potrivit pentru a ne comunica lucruri care, în acel moment, ne depăşeau; ni se înscriau, însă, în memorie, de unde mai tîrziu ne revin încărcate de un nou înţeles. 
  Lecţia e terminată. Dar vai, nu şi ora. Mai rămîn 20 de minute. 
  — Scoateţi caietele de extemporal! Să se găsească trapezul înscris într-un semicerc pentru care aria e maximă. 
  Cu astfel de şocuri ne ţinea trezi. Trebuia să fii însă mereu pregătit pentru a-i face faţă. Şi cei mai mulţi dintre noi erau, într-adevăr. 
  Banciu avea cu 14 ani mai mult ca noi. Se născuse la Blaj şi a murit la 16 septembrie 1940. În vuietul acelor zile, moartea lui a trecut neobservată. Am fost la slujbă, în casa lui din strada Plantelor. În afară de cîteva dactilografe de pe vremea cînd fusese director de minister, nu-mi aduc aminte să fi văzut pe nimeni, afară de rude. Un furgon, un dric automat, mi l-a răpit curînd de dinainte, încît nu l-am putut duce pînă la cimitir. 
  Banciu a reuşit să ne dea coeziunea pe care numai şefii militari iubiţi reuşesc s-o imprime soldaţilor. Nu ne-a comandat el cu străşnicie şi iscusinţă în primele aventuri ale spiritului? Lucrul acesta leagă şi nu se uită. 
  Am putea, deci, parafrazînd balada cadeţilor de Gasconia, spune despre noi, cu aceeaşi legitimă mîndrie: 
  Noi suntem elevii de-a cincea, 
  Ai clasei lui Banciu Ion. 
  A fost Carbon de Castel-Jaloux al nostru, iar noi cadenţii lui. Un şef dacă nu totdeauna şi de toţi iubit, te-mut însă şi admirat. 
  1940 
  AUTOBIOGRAFIA OMULUI DE ŞTIINŢĂ 
  Înclinarea pentru studiile matematice s-a manifestat destul de timpuriu, pe la sfîrşitul clasei a 2-a gimnaziale, dar la început, fireşte, mai mult sub forma unui neastîmpăr de a cunoaşte, unor citiri necoordonate care o puteau foarte bine compromite. Dacă această înclinare s-a fixat totuşi, o datoresc profesorului meu din clasele reale Ion Banciu căruia se cuvine să-i mărturisesc aici plinătatea admiraţiei şi recunoştinţei mele. Prin încrederea ce a ştiut ridica în acea neuitată clasă a V-a a liceului Lazăr (promoţia 1914), încurajînd şi urmărind activitatea la revistele elementare a celor mai buni din elevii săi, prin întinsa dar înţeleapta şcolaritate la care ne obligase şi, mai ales, prin autoritatea întregii sale înfăţişări, izbutise să înjghebe un adevărat lagăr de muncă matematică, entuziastă şi arzătoare. În amintirea promoţiei 1914 a liceelor Lazăr şi Mihai, unde preda pe atunci, rămîne o figură de mare dascăl. 
  Trecerea de la liceu la facultate determină o oarecare îndepărtare a mea de matematice. În orice caz, matematicele îmi devin tot mai mult o hrană neîndestulătoare şi interesul pentru literatură se deşteaptă. Anii tulburi ai războiului fixează această stare. 
  Totuşi lada mea de plutonier, cu care mă întorc din Moldova, conţine şi manuscrisul a două lucrări matematice care au darul să intereseze pe regretatul Ţiţeica. 
  După ce-mi trec licenţa, prin februairie 1921, comunic lui G. Ţiţeica o altă încercare, de mai mare întindere, asupra naturii căreia el a putut să se înşele. Această lucrare înseamnă prima întreprindere de axiomatizare a geometriei algebrice, problemă care astăzi stă în centrul preocupărilor ştiinţifice (dar care atunci mai mult nedumerea) şi care primea chiar din acel moment o soluţie completă, în ceea ce priveşte teorema fundamentală a lui Abel. Mijlocul de demonstrare îl constituie anumite congruenţe relative la un grup abelian, în transcriere aditivă. Lucrarea culege pe lîngă G. Ţiţeica un succes de stimă, dar congruenţele, detaliul tehnic al demonstraţiei, îl rătăcesc. Hotărît să vadă într-însa o lucrare de teoria numerelor, izbuteşte să mă convingă să plec la Göttingen pentru a adînci această disciplină cu E. Landau, în care îmi vestea pe adevăratul purtător al tradiţiei Gauss-Dede-kind-Minkowsky. 
  Încît în august 1921, cu un foarte modest ajutor dat de Ministerul Instrucţiunii, în urma unui raport al lui G. Ţiţeica1 şi cu făgăduiala acestuia de a-mi reînnoi ajutorul la fiecare două luni, pornesc spre Göttingen. 
  Ajutorul nu mi-a fost reînnoit, aşa încît am continuat să rămîn în Germania, pe socoteala proprie. 
  Fără nici o obligaţie faţă de cei ce mă trimiseseră acolo, impermeabil la teoria numerelor aşa cum o concepea Landau (o întrecere de formule de evaluare asimptotică), în faţa unui David Hilbert în plin scăpătat, mă las cu totul în voia demoniei literare, călătorind prin frumoasa Niedersachsenland, dar, mai ales, asimilînd misterioasa atmosferă, saturată de meditaţiile lui Gauss şi Riemann, a acelui orăşel pentru totdeauna matematic, în care filiaţia cugetării nu are nevoie de o vehiculare tangibilă, ci se transferă imaterial. 
  Încît proiectul de a-mi lua doctoratul la Göttingen n-a fost realizat. Însă mai tîrziu, în 1936, am avut onoarea de a fi fost primul şi pînă astăzi singurul romîn invitat să conferenţieze la Institutul matematic din Göttingen, în cadrele ilustrei societăţi matematice locale. 
  Întors în ţară în martie 1924 intru în toamna lui 1925 în învăţămîntul secundar, hotărît să fac din cariera didactică numai un mijloc de existenţă şi să mă devotez activităţii literare. 
  În octombrie 1926 sunt chemat de G. Ţiţeica (prin colegul
   1 Nu ştiu dacă raportul mai există. Factura lui era din cele mai curioase. În anexă purta cîteva numere din Sburătorul lui E. Lovinescu, conţinînd debutul meu literar, “pentru a se vedea că d. B. nu e numai un matematician posibil, dar şi un poet şi un filozof”! (n.a.) 
  D.V. Ionescu, profesorul de astăzi de la Universitatea din Cluj) la Bucureşti. În conversaţia care am avut-o îmi propune să-mi dau doctoratul la Bucureşti şi, între timp, să primesc locul de asistent pe lîngă catedra de geometrie analitică. A trebuit să acccept o ofertă care, venind de la 
  G. Ţiţeica, era mişcătoare prin spontaneitatea ei. Din acel moment încep, paralel cu activitatea literară, 
  o destul de înceată şi dureroasă readaptare matematică. Dezgrop din materialul meu matematic din 1920 schema unei cercetări asupra varietăţilor ipereliptice şi o propun lui G. Ţiţeica drept posibil subiect de teză. El o acceptă şi intervine în redactarea ei de cîteva ori. În 1928 încep tipărirea tezei pe care o susţin în iarna anului următor. 
  Între 1927 şi 1932 legăturile ştiinţifice cu G. Ţiţeica sunt destul de strînse şi îndur în tot acest timp ascendentul netăgăduitei sale personalităţi. Astfel îmi însuşesc idealul său matematic, care, ignorînd preocupările structurale — marea întreprindere de comparare şi asimilare a sistemelor, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, iniţiată de Sophus Lie şi Klein, triumfînd însă cu Hilbert — merge către individual, către “proprietatea remarcabilă“ şi corespunde unui stadiu mai mult descriptiv al matematicelor. Cu atît mai mult trebuie admirat norocosul său instinct care-l duce la descoperirea suprafeţelor S (identificate ulterior ca sfere afine), fundamentale pentru una din geometriile programului de la Erlangen. Cu un cuvînt: un ideal matematic admirabil adaptat spiritului genuin şi nemodern al regretatului geometru, dar care lua în răspăr propriile mele aplecări, vizibile în lucrări din 1918—’20. 
  Abia în 1933, cînd încep să mă desfac de această influenţă, încerc să realizez adevărata mea natură. Rămîn însă îndatorat frecventării lui G. Ţiţeica cu foarte bune deprinderi de muncă şi adîncire. 
  Aşadar fixez 1933 ca dată a unei mai complete aclimatizări matematice, a apariţiei unei conştiinţe mai clare a limitelor proprii. Ea urmează lichidării din 1930 a trecutului meu literar (1919—1930). 
  Această regăsire de mine-însumi o datorez cufundării în opera lui Gauss, Riemann şi Klein, a “marei tradiţii”, întărită prin şederi repetate, între 1934—’38, în Göttingen şi printr-un contact susţinut cu lumea matematică germană. 
  Personal mă consider un reprezentant al programului de la Erlangen, al acestei mişcări de idei care, în ceea ce priveşte întinderea consecinţelor şi răsturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuit Discursului Metodei sau Reformei însăşi. Specializării strîmte ori tehnicităţii opace, de dinainte de Erlangen, se substituie un ecletism luminat. El continuă adîncirea fiecărei teorii în parte, fără să piardă din vedere omogenitatea şi unitatea întregului. Astfel cercetarea matematică majoră primeşte o organizare şi orientare învecinate cu aceea a funcţiunii poetice, care, apropiind prin metaforă elemente disjunte, desfăşură structura identică a universului sensibil. La fel, prin fundarea axiomatică sau grupal-teoretică, matematicele asimilează doctrinele diverse şi slujesc scopul ridicat de a instrui de unitatea universului moral al conceptelor. În acest chip ele încetează de a mai fi o laborioasă barbarie, ci, participînd la desăvîrşirea figurii armonioase a lumii, devine umanismul cel nou. 
  (Din Notă asupra lucrărilor ştiinţifice, 1940) 
  G. ŢIŢEICA 
  (Fragment) 
  ... Între facultate, unde cursul său de geometrie analitică curge ca un rîu de claritate, ale cărui ape nu le poţi vedea de două ori (cu fiecare an, cursul capătă o altă faţă); între cele două reviste şi munca sa de savant (care în 1914 se închidea în 51 memorii), viaţa acestui om trece, spre deosebire de a noastră, pe lîngă frămîntări, egală şi exemplară. 
  Totuşi cred a şti, această neîngăduinţă faţă de sine nu se datoreşte unui spirit abstract şi îndepărtat. E o atitudine izvorîtă dintr-un simţămînt înalt: sobrietatea şi înţelepciunea care cruţă truda materiei şi lasă spiritului, numai, vrednicia unei statornice veghi. 
  Poate că, în drumurile prin trecut al unei vieţi astăzi închinate binelui general, stă o tinereţe entuziastă, oprită cu mirare la desfătarea aparenţelor. Bănuiam poate caietul de versuri, smuls din alte mîini, şi ars, din oroarea de a fi admirat în ceea ce e încîntător şi provizoriu, ca o corolă şi nu voit şi concludent, ca un rod. 
  O ipoteză confirmată de altfel de toate legendele geometrilor-înţelepţi. Platon a fost cel dintîi să dea focului o podoabă ce face mai mult onoare muzelor decît inspiratului. Cadenţa universală a semnului matematic consolidează uşor de pulsaţia greoaie a versului. 
  * Primind invitaţia Universului literar să scriu aceste rînduri în marginea unui număr închinat omului care de 30 de ani înviază gîndirea noastră matematică nu numai 
  prin preţuitele-i lumini, dar şi prin ascendentul aproape mistic al individualităţii lui, voi căuta să comentez portretul de pe copertă, să-l fac mai vorbitor. 
  Un om blond, foarte blond, de blondul idilic al stelei de seară sau al urbei pe munţi, în apus. O faţă romînească, dar străveche (daco-romană) încoronată de o calviţie venerabilă, semnul climatului special ai ideii. 
  Smerenia şi pacea luminoasă a acestei figuri (ceva din ortodoxia raţională a stareţului Zosim, din Fraţii Karamazov) la catedră şi tablă se însufleţeşte. Gestul, mai larg, arată rîndurile oştirilor de algebre. Un călugăr-soldat ridicînd Cruciata de semne pentru cauza: cea mai adevărată, cea mai importantă, “cum sabia n-a pledat vreodată şi nici trîmbiţa n-a proclamat”. 
  Bătălia se desfăşoară albă, hotărîtă, într-un mers de fapt suveran. Ochii profesorului precişi, albaştri în planul median al amfiteatrului, par materializarea punctelor circulare, de la infinit: organizatori şi absoluţi. Pe cînd faţa se desface pe fondul negru al tablei ca Masca însăşi a geometriei. Ca sfera absolută, neeuclidiană. 
  Am avut curiozitatea să gust, într-o atitudine de aşteptare, lecţiile profesorului Ţiţeica. Le-am cunoscut ca nişte clare bătălii. Sub faţa aceasta, mai ales, le iubesc. Însemnătatea acestor lecţii nu-ţi îngăduie însă o prea lungă pasivitate. Scoţi repede hîrtia, creionul şi intri în bătălie. Atunci simţi lîngă tine o mînă sigură de neîntrecut combatant. Aici îndepărtează fierul cu care inerţia somnolenţei voia să te întunece; dincolo arată o potecă sigură în spatele taberei de întuneric; îţi încheie armura slăbită de lovituri şi din izbîndă, în izbîndă, te conduce în cortul bogăţiilor lui Darius: diamantele proprietăţilor geometrice, tăiate după tetraedru, cub, octaedru, icosaedru. 
  *
  
  Domeniul de cercetări al d-lui G. Ţiţeica e, mai ales, geometria diferenţială. 
  Ca să ţineţi o idee despre obiectul ramurii acesteia de matematice, închipuiţi-vă o tablă mare de zinc. Un soare permanent ar îndoi, încălzind-o, faţa de zinc sub forma unei suprafeţe mai complicate. 
  Geometria diferenţială studiază deformările de linii şi măsuri într-un rotocol foarte mic din acea suprafaţă. Lucrurile se prezintă acolo mai simplu. Din studiul acesta local, rezultă mai multe consecinţe pentru suprafaţa întreagă. 
  Un geometru din Göttingen, Gauss, e iniţiatorul în această ştiinţă, căreia Einstein îi împrumută foarte multe rezultate pentru a crea lumea moluscă, o lume făcută din relaţii generale de continuitate, dar cu o înfăţişare modificată mereu de timp. 
  Universul literar, 8 ianuarie 1928 
  WILHELM BLASCHKE 
  Matematicile nu sunt acea construcţie monotonă, răsfrîngere a unui spirit identic lui însuşi, din care diferenţele de rasă ale diverşilor fabricatori şi orice altă notă caracteristică se exclude ori anulează. Această părere răspîndită printre profani e greşită. Rigoarea demonstraţiei matematice lasă joc liber unui mod personal de a se dirigea printre făpturile raţionale, pe care, de altfel, spiritul însuşi le evocă. 
  Avem bucuria de a găzdui, de ieri, printre noi, pe unul din cei mai autorizaţi reprezentanţi ai matematicelor germane de azi, d. Wilhelm Blaschke, profesor de geometrie diferenţială al Facultăţii de ştiinţe din Hamburg, unul din primii rectori ai acestei universităţi (întemeiată acum vreo 15 ani), care este prin opera sa mărturia cea mai potrivită că, în chiar impersonalele matematice, se poate da figură proprie unei lumi de forme şi semne. 
  Elev al lui Eduard Study, crescut în tradiţiile şcoalei algoritmice din Bonn, după cîteva lucrări în gustul acestei şcoale, cedează curînd tendinţelor sale fireşti şi se consacră Problemelor tipologice ale geometriei diferenţiale. Influenţa matematicianului italian Bianchi a grăbit această regăsire de sine şi clarificare. De atunci, opera sa, foarte variată în ceea ce priveşte subiectele, trage o unitate pro-fundă din această acordare de intensă cercetare “în mic” şi puternică expansiune a unei idei “în mare”, care a reîn-noit aşa-numita teorie a suprafeţelor. 
  Această încorporare a topologicului în diferenţial e plină de dificultăţi. Căile analizei obişnuite nu sunt practicabile şi cercetătorul e nevoit să inventeze la tot pasul. Cum spune undeva chiar autorul: “sîrguinţa nu ajunge din pă-cate, ne trebuie ceva mai mult: o idee”. 
  Înainte de război, d. Blascke a predat, sub diverse grade universitare: la Viena, Praga, Leipzig, Greifswold, Göttingen. După fundarea Universităţii din Hamburg, s-a fixat în acest oraş. Prietenii de care a ştiut să se înconjure şi propriii săi elevi constituiesc aici o însemnată şcoală: cea mai însemnată şcoală geometrică, iar astăzi (după emigrarea mai mult sau mai puţin voluntară din Göttingen a unor mari matematicieni) poate întîia şcoală matematică germană.  şi printre ei şi, animîndu-i, şeful lor: Wilhelm Blaschke, au iniţiativa unor direcţii de cercetare originale, întipărite de o mare frumuseţe. Periodicul Abhandlungen des Matematischen Seminar der Hamburgischen Universität, 
  deşi ultim venit printre revistele germane de matematice, e însufleţit de un spirit de cercetare nou şi îndrăzneţ. 
  Se pare că prin toţi aceşti oameni — dintre cari, pe cît ştiu, numai Thomsen era din Hamburg (d. W. Blaschke este, prin naştere, austriac) — Hamburgul însuşi îşi scrie geometria spaţiilor sale. Temele acestor geometrii sunt atît de directe, pline de o atît de hrănitoare intuiţie, încît, fără voie, le apropii de speciile substanţiale pe care Hansa le schimba cu neamurile nordului. Iar libertatea şi perspectiva ideilor care stăpînesc în operele lor, sunt comparabile adîncului cer de stampă, sfîşiat de şapte unghiuri subţiri de biserici ( de la Iacobi — la St. Michaeliskirche) ce se arată călătorului fermecat, de pe Alster, lacul interior. 
  Titlurile lucrărilor acestor matematicieni sunt concret făcute parcă să trezească în neştiutori nedumerire: Geometria textilă, Geometria nodurilor, Geometria cosiţelor. Ar fi greşit să vedem aici sterile jocuri de diletanţi, cum ne-au obişnuit unele din revistele noastre de matematice elementare. Aceste titluri dovedesc, în afară de oricare maliţie iscusită de gnomi germanici, o cufundare a spiritului de cercetare în izvoarele lui prime şi vii: în datele simple ale intuiţiei. 
  Se ştie mai puţin că d. Wilhelm Blaschke e şi un scriitor original. Biografiile lui Sophus Lie, lui Mocblus şi E. Laguerre de la sfîrşitul volumului al III-lea din tratatul său de Geometrie diferenţială, sunt adevărate modele ale genului. Adesea în cărţile sale, cerul împietrit al raţio-namentului înfloreşte într-un nor de humor. Cîteodată humorul e mai verde, ferit însă întotdeauna de vulgaritate, prin secretul acelei admirabile cordialităţi germanice, ce-şi zice singură “Gemutlichkeit”. Un exemplu. În cartea sa Kreis und Kugel, care tratează despre problema isoperimetrilor, spune într-un loc: “Această problemă care începe cu Dido din Cartagena şi sfîrşeşte cu Hermann Amandus Schwartz...” Cititorul neprevenit se înfioară de parcurgerea acestui coridor august, simte în preajmă adierea înaltă a gloriei. H. A. Schwartz apare canonizat, ca în hagiografii. Cei cari ştiu însă ceva despre prozaica persoană a marelui analist: gros şi pătat de mîncări, totdeauna în redingote şi joben, cu mustăţile galbene de fum de ţigară, iau seama că fraza în discuţie poate fi la urma urmei şi un intenţionat efect grotesc. Nimic mai depărtat, mai nepereche, decît farmecul legendar al reginei punice şi bufa înfăţişare a profesorului berlinez! 
  Preocupările ştiinţifice generale ale d-lui Wilhelm Blaschke corespund, în cariera sa didactică, unei năzuinţe pe trei sferturi împlinite de a propovădui, pe glob, geometriile în formaţie. Acest mare călător a cercetat universitate cu universitate: America, Japonia, India şi, în mai mică măsură, China. 
  La Universitatea din Annamalainagar, în sudul Indiei, aproape de Madras — după cum povesteşte cu mult humor — a trebuit să predea învestmîntat în haină sacră şi petrecut de mai multe ori cu îmbălsămate cununi de trandafiri. Adesea, trandafirii de la mîneca odăjdiei ştergeau spinii caracterelor algebrice de pe tablă, încît totul s-a cufundat, pînă la urmă, într-un aburos mister. 
  Adesea, în trenuri, un capabil reprezentant de comerţ, cu indiscreţia breslei, îl întreabă: 
  — În ce branşă voiajaţi? 
  — Eu voiajez în matematice, răspunde d. Blaschke. 
  
  Conversaţia îngheaţă totdeauna aici. 
  Cîteva probe de ţesături ideale, hamburgice, vor putea fi considerate astă-seară, luni, la Societatea romînă de matematice, unde d. Blaschke va vorbi din Textillehre. Prevenim însă că aceste produse sunt scumpe (altfel scumpe) şi nu oricine le poate purta. 
  Universul, 12 noiembrie 1935 
  DAVID HILBERT 
  (Fragment) 
  La 17 februarie anul acesta (data o deţin de la d-l Bieberbach) a încetat din viaţă, la Göttingen, în vîrstă de 81 de ani, matematicianul David Hilbert. 
  Această moarte se aşează însă, moralmente, cu mult îndărăt. Sub aparenţe încă vioaie, Hilbert nu mai reprezenta în timpul din urmă decît o formă deşertată de duh, o teribilă povară pentru cei care îl înconjurau şi iubeau, totuşi, ca pe un fetiş. 
  După emeritarea sa, din 1930, Hilbert ţine încă vreo cîteva prelegeri, cu caracter din ce în ce mai popular, pînă în 1934. De aici încolo se abţine cu sălbăticie de la orice manifestare în public. Facultatea de a gîndi matematic îl părăseşte. O vreme, în lungile lui răgazuri, mai citeşte cărţi de filozofie. Urmează apoi, într-o cadenţă accelerată, cumplita dezagregare morală, despre care se vorbea la Göttingen, în şoaptă şi numai cu o profundă consternare. 
  Aşa încît trebuie să privim sfîrşitul acesta întîrziat ca o izbăvire, pentru lamentabilele resturi ale aceluia care, prin acordul tuturor, era arătat drept cel mai mare matematician în viaţă. 
  * 
  Născut în Königsberg, în 1862, Hilbert descindea dintr-o familie de meşteri curelari saxoni, stabiliţi în jurul oraşului Freiberg. Cea dintîi abatere, de la dreapta linie a unui aspru destin meşteşugăresc, o găsim în străbunicul său, Christian David, care era bărbier. Enciclopedist, ca toţi membrii acestei bresle, după ce epuizează posibilităţile de bărbier şi mamoş, Christian David se alătură, în cali-tate de chirurg, armatelor lui Frederic cel Mare, iar după încheierea păcii se fixează la Königsberg, unde dă naştere unei descendenţe de doctori şi jurişti. 
  Otto Hilbert, tatăl marelui David, a fost judecător. Cu excepţia unei surori, moartă în plină tinereţe, David e singurul urmaş al acestuia. Învăţătura o primeşte întreagă în Königsberg, de la clasele primare pînă în anii de facultate. Iată datele mai însemnate ale carierii lui academice: 
  Doctoratul, în 1884, la Universitatea din Königsberg. Examenul de capacitate pentru învăţămîntul secundar, în 1885. Habilitatea ca docent, în 1886. Şase ani rămîne privat-docent la aceeaşi universitate. În 1892 urmează lui Hurwitz, în extraordinariatul lăsat liber prin chemarea acestuia, de la Königsberg, la politehnica din Zürich. În 1893, ocupă locul de profesor ordinar, al lui Lindemann, chemat de la Königsberg la München. În sfîrşit, în 1895, prin interpunerea directă a lui Felix Klein, Hilbert e chemat la Göttingen ca succesor al lui Heinrich Weber, trecut la Strassburg. 
  De Göttingen va rămîne legat, din acest moment, Hilbert, pînă la sfîrşitul vieţii. În ciuda tuturor propunerilor de a-l părăsi, pentru universităţi mai luxoase, ca Lipsca, Heidelberg — propuneri culminînd cu o chemare în 1902 la Berlin (ca succesor al lui Fuchs) — Hilbert preferă strălucirea mai secretă a oraşului lui Gauss şi Riemann, din care va căuta, prin aducerea lui Minkowsky şi a lui Runge, să facă un mediu de concentrare matematică. Chiar în anii inflaţiei, cînd se trăia aşa de greu în Germania, el refuză să meargă la Berna unde i se pregătea o catedră. 
  Acestea sunt evenimentele exterioare, destul de plate, ale unei vieţi de cărturar şi universitar. Să mai adăogăm căsătoria sa din 1892 cu Käthe Jerosch, fata unui negus-tor din Königsberg. 
  Biograful lui Hilbert, Otto Blumenthal, căruia împrumutăm toate aceste date, face un caz extraordinar de Frau Käthe. Noi nu-i putem recunoaşte decît meritul ingrat al unui mentor energic în viaţa unui om superior, despre a cărui veritabilă grandoare probabil că nu avea nici o noţiune. Dacă la toate acestea mai adăogăm amănuntul curios al unei înclinaţii pentru dans şi viaţa de societate, unită cu o totală neînţelegere pentru muzica înaltă şi artă în genere, nu mai avem nimic de adus în completarea tabloului cenuşiu al unei vieţi de studios, mai fericit ca Riemann dar tot aşa de sărac în evenimente exterioare. 
  Să aşezăm totuşi, aici, amintirea noastră dintr-o călătorie de acum 22 de ani, despre un bonom: şters şi abstract ca o cifră, uşor de confundat cu oricare din filistinii micului tîrg universitar; putînd fi văzut în fiecare dimineaţă pe strada principală, întorcîndu-se pe bicicletă din piaţă, cu coşniţa prinsă de mîner, un ceas mai pe urmă, reîntîlnit într-o sală a Georg-August-ei dînd citire, fără convingere, unui text şovăitor, din care însă, pînă la urmă, printre meandrele unor nesuferite banalităţi, se ridica nouă, covîrşitoare prin originalitatea ei, o idee insolită cum ar fi, de pildă, afirmarea structurii de inel a limbajului, faţă de operaţiile sintaxei, de unde încheierea asupra anteriorităţii acestuia faţă de logică şi aritmetică. 
  Dar adevăratul eveniment sufletesc al lui Hilbert îl constituie prieteniile lui cu Hurwitz şi Minkowsky. Aces-te prietenii îl determină matematiceşte atîta, încît după moartea lui Minkowsky (întîmplată în 1910), Hilbert pier-de interesul pentru matematicele heuristice, se adînceşte în scrutarea fundamentelor, pentru a părăsi curînd cercetarea însăşi. 
  Atingem aici defectul acestei structuri particulare, care face şi slăbiciunea şi originalitatea ei: imposibilitatea de a se interesa la un conţinut oarecare, fără un imbold exterior. 
  * E sigur că Hilbert a fost un mare matematician. Dar felul lui de a fi mare e puţin special. Hilbert nu are nimic din verva creatoare a unui Euler sau Lagrange, din ardoarea constructivă a unui Gauss. Nimic din libertatea aeriană a concepţiilor unui Abel şi mai ales Riemann. Facultatea de a împrăştia întreaga dezvoltare a matematicei, cu finalităţile ei îndepărtate (a unui Klein sau Poincaré), îi lipseşte. Hilbert e arhitectul unei ordine hipogeene: un geniu al fundamentelor. Direcţia lui de cercetare e involutivă. Chiar în faza lui creatoare, Hilbert nu descoperă domenii, ci inventează sisteme: metode şi maşini de demonstraţie. În privinţa aceasta, credem că Hilbert înfăţişează un tip matematic de decadenţă, de subtil sfîrşit de cultură. Fondul lucrurilor îi este aproape indiferent, mai ales din 
  momentul cînd se liberează din influenţa prieteniilor sale matematice şi se lasă în voia propriei genialităţi. Ceea ce Hilbert caută în matematice e dificultatea şi învingerea ei, pentru a crea într-însul acea beţie specială, castă şi înlănţuitoare ca un opium: starea de geometrie. 
  Astfel, îl vedem trecînd de la teoria invarianţilor, la teoria numerelor, apoi la fundamentele geometriei ca, deodată, sub impulsul lui Minkowsky, să abordeze fizica matematică şi problemele de analiză ale acesteia şi, în sfîrşit, după moartea acestuia, să dispară sub teoria demonstraţiei. 
  Aşa cum ne propunem să arătăm în cursul acestei evocări, în afară de unele generalizări la îndemînă, nicăiri Hilbert nu face operă de adevărat înnoitor, participînd la dezvoltarea extensivă a ştiinţei. Dar metodele sale sunt aşa de puternice, conceptele pe care le pune în joc aşa de originale, încît intensitatea face să se uite lipsa de expansiune şi asigură lui Helbert un loc aparte printre marii matematicieni. 
  * 
  După moartea lui Minkowsky (1910), Hilbert părăseşte matematica pentru o meditaţie intensă asupra matematicei însăşi, dar sub singurul aspect care-l interesează, aşa-numita teorie a demonstraţiei. 
  Într-o definiţie scurtă, utilă aici, dată chiar de Hilbert, Teoria Demonstraţiei înseamnă un acompaniament formal la procesele gîndirii demonstratoare. 
  Pe lîngă matematică, Hilbert introduce două sisteme deosebite: formalismul şi metamatematica. O idee sumară dar adecvată despre relaţiile dintre aceste sisteme o căpătăm împrumutînd algebrei moderne unul din limbagiile ei. 
  Vom zice deci că formalismul şi matematica sunt reprezentări homomorfe ale matematicii însăşi. 
  M—MM—F, 
  la care anumite relaţiuni logice se păstrează. 
  Formalismul e tehnica compunerii relaţiilor abstracte, independente de orice idee de conţinut: problema lipsei de contrazicere e exterioară formalismului. 
  Metamatematica este formalismul  anumite axiome relative la un conţinut logic, dar nu constructiv. Problema lipsei de contrazicere se pune în acest sistem, însă sub o formă destul de slabă şi în aparenţă paradoxală. Un capitol de metamatematică e lipsit de contrazicere cînd demonstrarea oricărei ziceri din acel sistem e imposibilă. Aşadar contradictoriu coincide în matematică cu universal-demonstrabil. Fireşte prin demonstrabil trebuie să înţelegem aici putinţa de a decide în sensul “adevăr” sau în sensul “fals”. 
  Litigiul între logicieni şi intuiţionişti revine în definitiv la chestiunea dacă săgeata de mai sus, dintre matematică şi metamatematică nu e inversabilă, dacă cumva cele două sisteme sunt izomorfe sau numai homomorfe. 
  Încercările lui Hilbert şi a cîtorva din elevii apropiaţi de a aplica teoria demonstraţiei la tranşarea celei de a doua probleme din Paris: lipsa de contrazicere a axiomelor aritmeticei, pentru care în definitiv fusese creată, s-a soldat multă vreme cu un eşec. Totuşi în 1936 Gerhard Gentzen parvine să demonstreze acest fapt capital, ca o aplicaţie a teoriei inducţiei transfinite. Complectitudinea sistemului de axiome ale aritmeticei fusese stabilită de 
  K. Gödel chiar din 1930. 
  Un succes analog în elucidarea aceloraşi probleme, în ceea ce priveşte axiomele analizei, nu poate fi scontat pe curînd. 
  *
  
  Cu acest cerc de probleme am atins extremele “gîndirii hipogeene”. Mărturisim că un sentiment indescriptibil, eminamente inconfortabil, ne stăpîneşte printre aceste straturi ursuze de uniform salpetru ale minţii. Resimţim graba de a ieşi mai curînd în ziua fenomenală, unde construcţiile ştiinţei îşi desfăşoară siluetele lor limpezi. 
  Totuşi nu trebuie uitat că garanţiile atîtor turnuri şi înflorite acoperişuri cu care ne mîndrim zac tocmai în aceste prăpăstii. Şi atunci nu putem precupeţi admiraţia şi respectul (chiar dacă un fel de teamă superstiţioasă persistă totuşi) bărbatului al cărui destin a fost să arunce sondajul cel mai adînc în aceste funduri, pentru a ne aduce acel mesagiu, al cărui optimism ne apare acum mai puţin sumar: 
  “ 
  (100 de ani de la moarte) 
  La 23 februarie, anume la ceasul 1 către dimineaţă, s-au împlinit 100 de ani de la moartea celui dintîi mare matematician german. 
  Adevărat, cu 250 de ani în urmă, în Suabia, fusese Kepler. În veacul al 18-lea, Hanovra avusese pe Leibniz. Dar teologul Kepler şi filozoful Leibniz aparţin unor timpuri
   1 Noi trebuie să ştim/ Noi vom şti (germ.). 
  cînd ideea naţională nu-şi făcuse drum. Deci nu e greşit să declarăm pe Gauss primul — în ordine cronologică — matematician german, de întîia mărime. 
  Carl Friedrich Gauss s-a născut la Braunschweig, oraş din nordul Germaniei, între Hanovra şi Berlin, la 30 aprilie 1777. A murit în 1855 la Göttingen, în vîrstă, aşadar, de 78 de ani neîmpliniţi. Braunschweigul era pe atunci capitala unui ducat suzeran. (Nu suveran; depindea militar de Hanovra.) 
  Tatăl şi bunicul lui Gauss au fost oameni de rînd, de meserie nedefinită, muncind cu ziua pe la negustorii din piaţă; în acte sunt trecuţi ca “Gassenschlächter”, măcelari, prin tradiţie, ai uliţei în care locuiau. Mai sus, în spiţă, dăm numai de ţărani din ţinutul Braunschweig. 
  Mamă-sa era chiar venită de la ţară şi înainte de măritiş fusese slujnică de un tăbăcar din Braunschweig. Avea însă cîţiva pastori în linia ei suitoare. 
  Băiatul, Johann Carl Friedrich (acasă era numit Johann; mai tîrziu Gauss a lăsat să cadă acest prenume), a învăţat la şcoala populară de lîngă Katharinenkirche; apoi, la gimnaziul numit Collegium Carolinum — devenit mai tîrziu Şcoala tehnică superioară din Braunschweig, unde avea să profeseze toată viaţa, şaptezeci de ani mai tîrziu, un aritmetician nu mai mic decît Gauss: Richard Dedekind (de fel, ca şi el, din Braunschweig). 
  În şcoala populară, Johann atrase luarea-aminte a unui tînăr student în matematici, Bartels, învăţător suplinitor, care, mai pe urmă, ajuns profesor în Rusia, va fi constituit legătura dintre Gauss şi Lobacevski. 
  Datorită stăruinţelor lui Bartels, Gauss tatăl, care la început nici nu voia să audă, se hotărăşte să dea pe tînărul Johann la carte mai înaltă, să-l trimită la Collegium Carolinum. 
  Aici Gauss are norocul să întîlnească un profesor de matematici clarvăzător: August Wilhelm Zimmermann. Uimit de dispoziţiile neobişnuite pentru matematică ale acestuia, Zimmermann, prin legăturile ce avea la curte, mijloceşte şi obţine ca elevul să fie prezentat ducelui Carl Wilhelm Ferdinand de Braunschweig, drept o mîndrie viitoare a oraşului. 
  Gauss avea atunci 14 ani. 
  Din acest moment, pînă la căderea lui în fruntea armatelor prusiene, la Jena, în faţa lui Napoleon, ducele rămîne protectorul statornic al tînărului matematician. 
  Îl trimite la Universitatea din Göttingen, a cărei bibliotecă matematică era, în ţinuturile din mijlocul Germaniei, cea mai completă. Îl ajută să-şi tipărească teza, cît şi prima sa carte . Îi serveşte o pensie, după instalarea la Braunschweig ca învăţat particular. 
  Gauss trece doctoratul în 1799, nu la Göttingen (care cădea în regatul Hanovrei), ci la Helmstedt, singurul orăşel universitar al ducatului Braunschweig. Aceasta, din deferenţă pentru protectorul său. Teza e celebră. Ea priveşte demonstrarea riguroasă a teoremei fundamentale a algebrei, enunţată şi insuficient demonstrată de d’Alembert. 
  Gauss şi-a ales însuşi subiectul. În stăpînirea demonstraţiei se găsea încă de la 8 aprilie 1796, cum arată acel Tagebuch, jurnalul şi itinerarul gîndirii sale. Deci Johann Friedrich Pfaff, profesorul din Helmstedt cu care trece teza, nu a avut vreun amestec în alegerea subiectului. A intervenit însă, în timpul redactării, pentru a determina pe Gauss să renunţe la acel ermetism al său, ce se făcea de pe atunci simţit. Gauss n-a cedat sfaturilor lui Pfaff, sub cuvînt că extrema lui concizie nu e datorită pregetului de a dezvolta argumentele, ci unor operaţii dificile, de eliminare a tot ce este accesoriu. 
  Pfaff rămîne, după doctorat, prietenul lui Gauss, de altfel singurul matematician prieten ce-l cunoaştem, afară de tovarăşul tinereţelor sale, Wolfgang Bolyai. 
  Altfel, Gauss e înconjurat numai de astronomi. Olbers (Bremen), Schumacher (Altona), Bessel (Königsberg), Gerlin (Marburg) sunt intimii, confidenţii mersului gîndirii lui matematice dar şi ai bucuriilor, grijilor şi doliurilor succesive. Acestui grup de astronomi se adaugă mai tîrziu geologul Sartorius von Waltershausen, autorul apologiei Gauss zum Gedächtniss şi cei doi fraţi Humboldt: geograful şi ministrul. 
  E adevărat — Gauss a avut un schimb limitat de scrisori cu Laplace. A fost un îndrumător al lui Möbius. Pentru Dirichlet a avut cea mai mare preţuire şi asupra cîtorva puncte dificile din  au corespondat chiar. Pe Eisenstein l-a primit cu multă curtenie. Dar pe Jacobi a refuzat să-l vadă şi a descurajat, prin faima sa de om inaccesibil, pe Abel să treacă prin Göttingen la întoarcerea lui din Paris. 
  Deci, impresia rămîne: prefera matematicienilor, societatea nematimaticienilor. 
  * 
  Dar să continuăm consemnarea principalelor momente biografice. 
  În 1805 se însoară cu Johanna Osthoff, marea lui dragoste, fata unui tăbăcar din Braunschweig. Aceasta îi dăruieşte trei copii: Joseph, Wilhelmina şi Louis. Johanna moare în 1809, din naştere, iar la cîteva luni, şi copilul (Louis). În parte din grijă pentru copiii rămaşi fără mamă, în parte din înclinaţie, Gauss se însoară din nou, la 4 august 1810, cu Minna Waldek, fata unui jurist din Göttingen. Şi de la aceasta are trei copii: Eugen, Wilhelm şi Theresa. La 12 septembrie 1831 rămîne pentru a doua oară văduv. 
  Copiii, afară de Joseph şi Theresa, i-au adus puţine bucurii. Băieţii n-au prea învăţat. Joseph se face ofiţer şi devine, după ce demisionează din armată, unul din directorii administraţiei căilor ferate din Hanovra. Eugen, în urma unor memorabile scandaluri care au răscolit întregul Göttingen, fuge în America unde îl atrage şi pe Wilhelm. Sub influenţa acestuia (Wilhelm învăţase agricultura; prin el stirpa de ţărani a neamului Gauss se întorsese la brazdă), Eugen se potoleşte. Devine morar pe lîngă ferma lui Wilhelm (făcuse însă, la Göttingen, studii de drept). Cum au avut amîndoi mulţi copii, poate că descendenţa lui Gauss mai stăruie complect deznaţionalizată, în America de Nord. 
  Wilhelmina se mărită în 1830, cu orientalistul Erwald, pe care-l urmează la Tübingen, în Suabia, la vestita şi străvechea Facultate de teologie de acolo, unde Erwald capătă o catedră. Moare de consumpţiune, ca şi mama sa vitregă, în 1840 şi e înmormîntată la Tübingen. 
  Theresa rămîne, pînă la urmă, în casa lui Gauss. Va fi sprijinul şi bucuria bătrîneţilor lui. 
  * 
  În privinţa carierei lui Gauss, n-avem multe de spus. 
  După moartea ducelui Ferdinand, protectorul său, Gauss obţine, în august 1809, locul de director al Observatorului astronomic (Sternwarte) din Göttingen, în regatul Hanovrei. În 1829 se hotărăşte, abia, să primească o profesură la Universitatea Georg-Augusta din acel oraş. A fost însărcinat, în mai multe rînduri, cu decanatul Facultăţii de filozofie şi matematică. 
  Cu toate că strălucit docent, Gauss a privit toată viaţa lui obligaţia de a face cursuri (cu excepţia, poate, a ultimei decade, 1845—1855) ca o servitute. Mai bine se simţea între calculele numerice uriaşe, care-l aşteptau la Observator. 
  Marea aventură a vieţii sale a fost măsurarea diferenţei de latitudine între Göttingen şi Altona (oraş contopit, astăzi, cu Hamburgul). În 1816, primeşte această însărci-nare de la autorităţile din Hanovra. Pregătirile durează pînă în 1821. Între 1821 şi 1825, Gauss procedează la măsurători prin ţară. Rafinarea rezultatelor numerice a durat însă pînă în 1841. 
  * 
  Un erou, fie el al acţiunii sau al meditaţiei, nu ni-l putem reprezenta fără a-i prescrie un anume cadru. 
  Astfel, pe Alexandru îl evocăm la confinele lumii antice, căzînd sub săgeata spartă. Hamlet, pe terasa de la Elseneur, întrebînd apele Sundului. 
  Cum trebuie să ni-l zugrăvim pe Gauss? 
  La masa lui de lucru, doborînd cu o energie fără exemplu dificultăţile teoretice sau numerice? Nopţile, lipit de luneta în care se încadrează, rînd pe rînd, micile planete: Ceres sau Palas, descoperite de el prin calcul şi zărite, mai apoi, de astronomii săi? 
  Tablourile sunt veridice dar nu vorbesc închipuirii, nu tind către mit. 
  Pe Gauss al anilor intenşi se cuvine să-l vedem străbătînd, în mantaua lui de ploaie, pustiul Lüneburgului, găzduit pe la morile de vînt, trăind viaţa păstorilor din partea locului; dormind vara somnul lor de plumb, prin ierburi, şi visînd de curbura pămîntului. 
  Acest tablou al vigorii bărbăţiei sale răscumpără pe celălalt: al oboselii, improductivităţii şi bătrîneţii, cînd după-amiezile era nelipsit de la muzeul literar din Göttingen, citind cu aplicaţie gazetele, toate gazetele. 
  Ce-l îngrijora pe Gauss era valul de liberalism pe cale de a se revărsa peste Europa. 
  Faţă de ecourile, în Germania, ale revoluţiei din iulie sau ale revoluţiei din 1848, matematicienii germani au avut atitudini destul de neprevăzute. Astfel, Gauss — o atitudine negativă; pe cînd Jacobi a participat activ (cum se ştie) în 1848, la mişcările revoluţionare din Berlin, al căror scop era răsturnarea monarhiei. Explicaţia, pentru Gauss, poate fi căutată în recunoştinţa purtată protectorului său ducele Ferdinand de Braunschweig, căruia îi sunt dedicate . 
  Aceasta, despre mentalitatea lui politică. 
  Despre gusturile sale literare, avem de asemenea unele indicaţii. Era cititor al lui Rousseau (mai mult al poetului naturii decît al scriitorului social) şi al romanticului Jean Paul Richter. Anumite pasagii din scrisorile către Joahanna Osthoff, din timpul logodnei lor, sunt înfiorate de o simţire adevărată, curioasă la acest om reputat îndepărtat şi rece — accente pe care retorica sentimentală a timpului nu izbuteşte să le falsifice. 
  Iată ce am putut aduna despre figura cotidiană a lui Gauss. La o comemorare, menţionarea acestor amănunte e de rigoare. Le socotim însă irelevante pentru figura morală a lui Gauss. 
  *
  
  Adevăratele aventuri ale acestei vieţi, în definitiv cenuşii, sunt descoperirile matematice care o înseamnă. Ele aparţin, în ce priveşte matematicile pure, aritmeticei, algebrei, teoriei funcţiilor şi geometriei; în ce priveşte matematicile aplicate, calculului probabilităţilor, astronomiei, geodeziei şi fizicii. 
  Îmi revine sarcina să refer pe scurt asupra celor dintîi. 
  Înşirarea domeniilor pe care Gauss şi-a pus sigiliul arată că îmbrăţişarea minţii lui tindea la universalitate. 
  E unul din puţinii care au făcut periplul cunoştinţelor exacte ale epocii. Riemann, cel mai mare matematician german şi unul din cei mai mari ai tuturor ţărilor şi vremurilor, a aparţinut şi el aceluiaşi tip de scientist. 
  Ar fi greşit să statuăm în această privinţă. Fiindcă, pentru aceste două exemple de savanţi complecţi, găsim altele, ale unor matematicieni de primul ordin: Galois, Abel, Dedekind, caracterizaţi, dimpotrivă, prin radicalismul lor teoretic. 
  Aceste constatări privesc trecutul ştiinţei, căci întrezărim o vreme cînd primul tip va fi cel frecvent. 
  Deci Gauss s-a mişcat cu o libertate suverană în toate disciplinele enumărate mai sus. E permisă totuşi întrebarea: ce a fost Gauss mai cu osebire? Nu ca termen al evoluţiei personalităţii lui, ci ca produs imediat al unei necesităţi interne. 
  Toţi biografii sunt, în privinţa aceasta, de acord. Gauss s-a născut aritmetician. Teoremele a căror demonstraţie a stabilit-o mai tîrziu le găsise inductiv, încă de pe băncile lui Collegium Carolinum, printr-o afinitate unică cu numerele întregi, distrîndu-se a le combina şi descompune, în voia unui fel de joc. 
  Dar acest joc era inspirat. În loc de înmulţiri şi împărţiri întîmplătoare, stupide, cum toţi vom fi făcut la o astfel de vîrstă, Gauss calcula resturile pătratice ale numerelor prime sau mediile aritmetice şi geometrice succesive a două numere şi, semn al unui instinct matematic aproape magic, chiar media aritmetico-geometrică a lui (1, 2) aşa-dar: procesul convergent care — cum va avea să recunoască mai tîrziu — duce la lungimea lemniscatei. 
  , apărută în 1801, împreună cu memoriile din 1825 şi 1831 asupra resturilor pătratice, cît şi fragmentele manuscrise din 1834 şi 1837 publicate postum, asupra determinării numărului negativ, închid descoperirile lui Gauss în “teoria numerelor”. 
  Tipărirea Cercetărilor aritmetice a durat trei ani: din 1798 pînă în 1801. Ultimele capitole sunt scrise şi adăugate cărţii în acest interval. 
  Ar fi greşit să ne închipuim  ca originală în totalitatea ei. Primele secţiuni cuprind rezultatele înaintaşilor, regăsite de Gauss, şi se referă la aritmetica întregilor raţionali. Secţiunile ultime aparţin, în realitate, aritmeticii corpurilor pătratice sau corpurilor lui Kummer, deşi caracterul neelementar al acestor materii e cu grijă mascat. 
  Gauss a fost un autodictat. La Universitatea din Göttingen n-a audiat decît pe un foarte încrezut şi nul personagiu, pe Kaestner, a cărui singură importanţă este, poate, de a-i fi trasmis preocuparea unei teorii coherente a paralelelor. 
  Gauss s-a format singur, în biblioteca universităţii, citind pe Euler, Lagrange şi Legendre. Astfel, proprietăţile numerelor găsite inductiv în adolescenţă, el descoperă că fuseseră gîndite — unele însă insuficient demonstrate — de către aceştia. Încît primele patru secţiuni ale Cercetărilor reprezintă o muncă de punere la punct şi de clasare a unui material deja existent. 
  Originală e însă metoda: teoria congruenţelor, care uneşte într-un corp de doctrină rezultatele disparate. 
  Cîteodată, teoremele din această parte a Cercetărilor sunt pentru prima oară demonstrate exact, cum este cazul ilustrei, pe drept cuvînt, “theorema aureum”, “legea reciprocităţii cuadratice” cum o numim noi azi. Găsită inductiv de Euler, fusese insuficient demonstrată de Legendre. Gauss însuşi o redescoperă inductiv în tinereţe. La 8 aprilie 1796, îi dă însă prima demonstraţie, neatacabilă, printr-o metodă directă, greoaie, bazată pe împărţirea discuţiei în 8 cazuri. Această demonstraţie a fost urmată de altele cinci, tinzînd nu numai la simplicitate, dar la irearhizarea şi articularea organică a ideilor. 
  Teorema afirmă că numerele prime impare p, q sunt, în acelaşi timp, unul rest pătratic al celuilalt, atunci şi numai atunci cînd sau (p—1) sau (q—1) se divide la 4. 
  Gauss a făcut ceva mai mult decît a demonstra teorema. A recunoscut marea ei semnificaţie (). De atunci, în forme tot mai generale, teorema a străbătut şi iluminat teoria numerelor, pînă la ultima generalizare din 1927, a lui Artin, folosită de Furtwängler pentru a încheia construcţia acelor teorii dificile a corpului claselor, iniţiată de Hilbert. 
  Secţiunea V-a a Cercetărilor tratează despre compunerea formelor pătratice. El a sfidat multă vreme înţelege-rea contimporanilor, datorită extremei concizii şi eliminării cu grijă a oricărei urme a momentului euristic. Ştim astăzi, datorită operei de clarificare a lui Dirichlet, comentariilor lui Felix Klein, dar mai ales teoriei lui Dedekinnd, a aritmeticii corpurilor de numere algebrice, că secţiunea V-a ascunde teoria compunerii claselor de ideale ale ordinelor principale din corpurile pătratice. Ermetismul redactării lui Gauss se explică şi prin sfiala sa, la acea epocă, de a folosi numerele complexe, a căror teorie riguroasă nu o stăpînea încă. 
   mai cuprind şi teoria împărţirii cercului. Aici apare marea descoperire a lui Gauss, din vremea studenţiei lui: posibilitatea înscrierii cu rigla şi compasul a poligonului regulat de 17 laturi. 
  De la Euclid, geometrii cunoşteau numai triunghiul echilateral, pătratul, pentagonul, poligonul regulat cu 15 laturi şi multiplii acestora, din doi în doi, ca înscrieri executabile cu linia şi compasul. Gauss umple această lacună, veche de două mii de ani, dînd forma necesară şi suficientă pentru numărul de laturi al poligoanelor caracterizate de această proprietate. Demonstrarea riguroasă a necesităţii este însă aportul, de mai tîrziu, al teoriei lui Galois. 
  La baza teoriei gaussiene a împărţirii cercului, stă o cercetare aritmetică asupra rădăcinilor primitive ale congruenţelor binome modulo un număr prim. 
  Acest capitol din , împreună cu reflexiunile lui Lagrange asupra rezolvării ecuaţiilor generale de grad mai mare sau egal cu 4, şi cercetările lui Abel asupra rezolubilităţii prin radicali a ecuaţiilor care-i poartă numele, au fost punctele de plecare, pentru Galois, în constituirea teoriei sale. 
  Să adăugăm că metoda de rezolvare din  (aceea a perioadelor lui Gauss) nu este epuizată de teoria lui Galois, a rezolvării ecuaţiilor prin radicali. Într-adevăr, gîndită în cadrul corpurilor de caracteristică nenulă, ea reprezintă primul exemplu de reducere a rezolvării unei ecuaţii la un şir de rezolvente normale de grup simplu, care nu sunt obligatoriu ecuaţii de diviziune circulară. Metoda lui Gauss se integrează, mai degrabă, în forma generală a teoriei lui Galois, dată de Jordan, decît în moştenirea lui Galois. 
  În sfîrşit,  mai conţin o scurtă indicaţie asupra uneia din cele mai frumoase descoperiri ale lui Gauss: împărţirea arcului lemniscatei în părţi egale şi reductibilitatea problemei la extrageri de rădăcini patrate. Gauss nu a mai revenit să dezvolte subiectul. Dar această scurtă notă, a lui Gauss, avea să fie plină de consecinţe. Ea a îndrumat pe Abel să descopere dubla periodicitate a funcţiunilor eliptice şi existenţa funcţiunilor eliptice cu înmulţire complexă. 
  * 
  Am pomenit de ermetismul memoriilor lui Gauss, în general, şi al faimoasei secţiuni a cincea, în particular. El derivă dintr-o anumită concepţie a artei teoremei, pe care Gauss o vedea ca un text august, ca o inscripţie, al cărei laconism e însăşi garanţia durabilităţii ei. Redactarea îi lua un timp considerabil, nu prin poleirea frazelor, ceea ce ar fi fost zădărnicie, dar prin munca de eliminare a prisosurilor, de organizare internă a ideilor: de captare a lor, la izvorul cel mai direct. 
  Idealul său e clasic şi a fost admirabil definit de Minkowsky (vorbind de Dirichlet): “ un minim de formule oarbe unit cu un maxim de idei vizionare”. 
  Astfel, Gauss n-a publicat decît o fracţiune din ceea ce a gîndit de-a lungul unei vieţi întregi. Sigiliul său personal închipuia un pom cu numai puţine roade, iar dedesubt, cuvintele “”. 
  Această rigoare a Cercetărilor aritmetice, stilistică şi logică, are într-însa ceva nemilos, inexorabil. Nu mai puţin, însă, fascinator. Dacă acest fel de a scrie i-a înstrăinat lui Gauss pe cititorii obişnuiţi, i-a asigurat însă unul de lux: pe hughenotul Peter Gustav Lejeune-Dirichlet. Era nedespărţit de Cercetările aritmetice care-l însoţeau chiar şi în călătorii. Din munca aceasta, continuă, de descifrare, au ieşit Lecţiile de teoria numerelor transmise de Dedekind, în propria sa reconstrucţie. 
  Prin Lecţiile lui Dirichlet, dar mai ales prin celebrul supliment al XI, în întregime al lui Dedekind, care le continuă,  sunt generatorul celor mai pline de vază cuceriri a veacului trecut: teoria algebrică a numerelor. 
   pune înainte jocul noţiunilor, nu reprezentările lor prin formule. 
  După Gauss, teoria numerelor trebuie să fie 1. Mărturia o avem în pasagiul aşa de des citat, unde, vorbind de nedumeririle lui Waring asupra teoremei lui Wilson — declarată nedemonstrabilă de acesta, cîtă vreme va lipsi o notaţie a numărului prim — Gauss observă că Waring nu avea în definitiv nevoie de nici o notaţie: noţiunea sta lîngă el, sub mînă. 
   sunt deci la origina acelei mişcări de axiomatizare a algebrei şi teoriei numerelor desăvîrşită de Emmy Noether. 
  1 
  Puţine dar mature (lat.). 
  2 
  O matematică noţională, nu calculatorie (germ.). 
  A doua contribuţie a lui Gauss la “teoria numerelor”, memoriile din 1825 şi 1831, despre “teoria resturilor bipătratice”, cuprind, împreună cu o întemeiere riguroasă calculului cu numere complexe (termenul e al lui Gauss), o transcendere a aritmeticei întregilor raţionali: aritmetica întregilor (cum au fost de atunci denumiţi) ai lui Gauss, de felul 2 Ş 3 √–1. Împărţirea arcului lemniscatei l-a condus la această genială îmbogăţire a ideii de număr întreg. E adevărat, totul se petrece aici liniştitor: anomaliile care au stat la originea progresului aritmeticei apar abia în alte corpuri de numere. Pasul e însă uriaş, dacă ne gîndim că el înseamnă relativizarea aritmeticei, a ceea ce părea să participe la absolutul ideii de număr. 
  În sfîrşit, aparţinînd aritmeticei avem încă fragmentele manuscrise — datînd, unul din 1834, altul din 1837 
  — citate mai sus, asupra determinării numărului claselor de forme binare de discriminat negativ, dat. Ele arată că paternitatea acestui cerc de idei aparţine lui Gauss. Dirichlet avea să dea în 1839, doi ani mai tîrziu, soluţia completă a problemei care îmbrăţişează şi cazul dificil al discriminatului negativ, prin metode analitice de o mare putere. 
  În articolul festiv, din 1877 (cu ocazia centenarului lui Gauss) intitulat  fundamental pentru cercetare, Dedekind reia metodele lui Gauss şi stabileşte formula numărului claselor pentru idealele divizibil-străine cu conductorul, din orice ordin cu element-unitate. 
  Aici se încheie contribuţia lui Gauss la “teoria numerelor”. 
   1 Despre numărul claselor ideale în diferitele ordonări (germ.). 
  *
  
  În algebră, mai bine zis în teoria fracţiunilor raţionale, aportul lui Gauss e critic. El constă în cele patru demonstraţii ale teoremei fundamentale a algebrei, dintre care prima formează teza de doctorat. 
  În limbajul prudent al lui Gauss — care evită, pînă în 1831 (cînd este în posesia unei teorii coherente a numerelor complexe), în redactare, orice aluzie la numărul complex, dar îl foloseşte ca metodă euristică — e vorba de a arăta că un polinom cu coeficineţi reali admite un factor linear sau cuadratic, de asemenea real. 
  Prima demonstraţie face împrumururi certe topologiei. Nici cea de a patra demonstraţie, din 1849 (cu ocazia sărbătoririi de către oraş şi Societatea de ştiinţe a 50 de ani de la doctorat), nu le elimină complet. Gauss simţea acest lucru. De aceea însărcină pe Möbius să dea fundamente satisfăcătoare demonstraţiei. Acest deziderat a fost împlinit de Ostrowsky, în anii noştri. 
  A doua şi a treia demonstraţie, pur algebrice, sunt însă neatacabile. Mai ales a doua se distinge prin eleganţa şi ingeniozitatea ei şi e bazată pe inducţie. 
  Despre fundarea riguroasă, din anul 1831, a calculului cu numere complexe, am mai pomenit. Aici Gauss are predecesori: pe Argand şi Cauchy. Dar lui Gauss nu-i ajunge fundarea logică. El vrea să dovedească, sieşi mai întîi, utilitatea noilor numere: 
  1) prin aplicaţiile din 1831 la teoria numerelor, de care am vorbit; 
  2) apoi, prin aplicaţiile la geometria elementară. Din această incursiune a lui Gauss în geometria elementară, rămîne soluţia la problema propusă de Schumacher, a înscrierii elipsei de arie maximă într-un patrulater dat. Soluţia e dată prin numere complexe. Aici apare dreapta (numită cu numele lui Gauss şi Newton) care uneşte mijloacele diagonalelor. 
  Rămîn iarăşi numeroasele soluţii, publicate sau în manuscris, la problema lui Pothenot, anume a cazului critic, cînd, prin apropierea punctului de cercul circumscris, construcţia obişnuită devine indistinctă şi deci nedorită din punct de vedere grafic. E vorba de determinarea unui punct din plan, cînd cunoaştem unghiurile sub care se văd dintr-însul laturile unui triunghi. Soluţia lui Gauss se bazează pe observaţia că cele trei produse de diferenţe de numere complexe ataşate perechilor opuse constituite cu patru puncte formează un contur închis: în definitiv, identitatea lui Euler pe dreapta complexă. 
  Soluţia conţine drept caz particular aşa-numita “problemă a triunghiului lui Pompei”, care, prin decada 30, a determinat la noi o întreagă literatură (inutilă în cea mai mare parte, după cum vedem). 
  * 
  Contrubuţia lui Gauss la analiza şi teoria funcţiunilor e foarte greu de preţuit. Avem numai două articole tipărite: 
  1) cel din 1812, despre seria ipergeometrică, unde se dau criterii de convergenţă — preocupare oarecum nouă pentru acea verme; 
  2) cel din 1808, de astronimie, despre modificările seculare, unde media aritmetic-geometrică e introdusă ca proces convergent de calculare a perioadei funcţiunilor eliptice (cazul armonic: al integralei lemniscatei). 
  Sunt contribuţii de primul ordin, dar nu pe ele se bazează gloria de teoretician al funcţiunilor, a lui Gauss, şi nici pe manuscrise mai mult sau mai puţin complete, de felul fragmentelor de teoria numerelor din 1834 — şi 1837, ci pe aluzii din schimbul său de scrisori cu astronomii, pe indicaţii umbroase din jurnal, ori pe însemnările critice cu care Gauss obicinuia să umple marginile libere ale cărţilor sale. 
  Astfel, se pare, Gauss era în posesia intergării ecuaţiilor diferenţiale cu coeficienţi raţionali, admiţînd ca integrală particulară seria ipergeometrică; deţinea principalele trăsături ale teoriei funcţiunilor eliptice, cel puţin limitate la cazul remarcabil, armonic, cu înmulţire complexă, al lemniscatei; din 1798, cunoştea descompunerea funcţiunilor eliptice în produse infinite sau reprezentarea lor sub formă de cîturi de serii tetha! 
  Fără îndoială, e excesiv. 
  Ne găsim în faţa unui cult organizat al gloriei lui Gauss, de către lumea matematică de la Göttingen. Göttingen este oraşul lui Gauss. Pe drept cuvînt, de altfel. 
  Ce era Georg-Augustia, Universitatea din Göttingen, înainte de Gauss? Nici măcar o universitate obscură, dar venerabilă. Datà din 1725. 
  Georg-Augusta s-a înălţat prin Gauss. Ilustrată, după moartea lui, de , mai toţi din familia spirituală a lui Gauss, e aproape o academie, în sensul antic al cuvîntului. Berlinul însuşi, cu Jacobi şi Weierstrass, e aruncat în umbră. Aceasta a fost situaţia, cel puţin pînă la începutul decadei 30. 
  Pentru matematicienii din afară de Göttingen (cei care sunt chemaţi la Göttingen îşi însuşesc imediat fetişismul local), Gauss e mare matematician pe temeiul celor scrise, mergînd pînă la manuscrisele cu un început de redactare, postume. Ce poate dori mai mult gloria unui matematician, decît să fie autorul celor două : aritmetică şi geometrică? Sau chiar a uneia singure dintre ele? — E de ajuns. 
  Lumei de la Göttingen îi trebuie însă mai mult: un titan, sub fruntea căruia va fi viscolit ideile unui veac întreg. Ei văd în matematicile veacului al 19-lea o compoziţie orchestrală a cărei uvertură e Gauss. Toate motivele dezvoltate mai tîrziu, pentru ei sunt date în acest grandios preludiu. 
  Astfel vedem oameni de primul rang, ca Dedekind (cel dintîi editor al operelor lui Gauss), Felix Klein şi colaboratorii lor: Bachmann, Paul Stäckel, Schlesinger, plecaţi peste paginile îngălbenite şi enigmatice ale vestitului Tagebuch, angajaţi într-o acţiune supraomenească, de reconstituire a unui continent scufundat. 
  Spectacolul e dureros dar nu lipsit de o anumită măreţie. 
  Da, virtualităţile din opera lui Gauss au o acţiune mai vie decît achiziţiile sale indiscutabile. Cu marginile ei mişcătoare, această operă e practic infinită. Ea devine. Ne solicită să emulăm cu dînsa. 
  * 
  În felul acesta, Gauss ne este aproape un contemporan. Formula e banalizată de aşa-zisa “modernitate a clasicilor”. Aici e vorba însă de altceva: de posesiunea unui spirit prin altul, mai înalt, a cărui prezenţă nu i se dezveleşte în întregime. 
  Iată mărturia. O culegem din evocarea lui Dedekind:  
   1 Gauss în plegerea sa despre metoda celor mai mici pătrate (germ.). 
  În 1850, semestrul de iarnă, Dedekind, student la Götingen, se înscrie la Gauss ca audient. 
  Gauss, toată viaţa, n-a propus decît cursuri elementare. O excepţie este această metodă a celor mai mici pătrate pe care, de altfel, o predă cu ceva mai puţină neplăcere. Lecţiile aveau loc la Sternwarte, Observatorul astronomic. 
  “Încăperea în care se ţineau cursurile era despărţită de odaia de lucru a lui Gauss printr-o anticameră. Nu era mare. Noi, o parte din cei nouă studenţi, stam grămădiţi la o masă ale cărei laturi erau făcute pentru trei, nu pentru patru inşi. Gauss rămînea la capătul de sus al sălii, din faţa uşii, la depărtare mijlocie de masă. Cînd veneam cu toţii, doi dintre noi, sosiţi ultimii, trebuiau să se strîngă în jurul lui, cu caietele pe genunchi. 
  Gauss purta o tichie neagră subţire; gheros lung, închis; pantaloni cenuşii. Şedea cît mai natural pe scaun, niţel încovoiat, cu ochii căutînd în jos şi mîinile încrucişate. Vorbea liber, foarte clar, simplu şi neted; dar cînd voia să pună în relief un nou punct de vedere pentru care avea pregătit un cuvînt deosebit, caracterizator, atunci, cu o ridicare din cap, se întorcea către unul din vecinii săi, îl privea drept şi sever fără să-l slăbească, tot timpul rostirii apăsate, cu frumoşii, pătrunzătorii săi ochi albaştri. Asemenea lucru nu se uită.” 
  După 50 de ani, simţind că Dedekind e încă urmărit de această lumină străină, sora celei care, în alte ore, imana pentru acest cititor al Cercetărilor, cleştarul mult poleitelor teoreme. 
  * 
  Trecînd la geometria diferenţială, respirăm mai uşor, căci obiectul devine iarăşi tangibil, cum tangibil ne este în contribuţia la teoria numerelor. 
  Premiul de la Copenhaga (1822) publicat de Schumacher în 1825, în memoriile sale astronomice, tratează prob-lema generală a aplicării conforme a două suprafeţe (cuvîntul de reprezentare conformă e introdus de Gauss). 
  E nedrept să se spună, aşa cum a afirmat Jacobi, că articolul nu aduce nimic nou, peste Lagrange. Ceea ce la Lagrange e artificiu de calcul, la Gauss e necesitat. Se vede clar că toate reprezentările conforme sunt epuizate de cercetare. În sfîrşit, Gauss tratează cazul unei suprafeţe generale, nu al sferei. 
  În 1827 apar  , carte de o desăvîrşită originalitate, ieşită, ca şi Premiul de la Copenhaga, din practica geodeziei. 
   sunt cele două coloane ale operei lui Gauss. 
  Cercetările generale sunt întîiul exemplu de geometrie considerată ca teoria invarianţilor unui grup infinit (ca să întrebuinţăm limbajul lui Klein). Ele conţin o teorie a liniilor geodetice, a triunghiurilor şi cercurilor geodezice, a reprezentării sferice prin normale paralele, a curburii integrale. În sfîrşit, a teoremei alese, , al cărei înţeles este: prin îndoire (aplicabilitate, “Biegung”) 
  o suprafaţă păstrează în punctele ei acelaşi produs al raze-lor principale de curbură. 
  Memoriul conţine şi generalizarea teoremei lui Legendre asupra asimilării unui triunghi de geodetice cu un triunghi plan. Teorema lui Legendre se limita la sferă. 
  Dintr-o însemnare chiar din anul apariţiei Cercetărilor generale reiese că Gauss recunoscuse valabilitatea reciprocei teoremei egregium în cazul curburei constante, ceea ce are netăgăduită importanţa pentru orizontul speculaţiilor sale neeuclidiene. 
  Soluţia problemei echivalenţei izometrice a două suprafeţe, date prin elementele lor de arc, e însă meritul de mai tîrziu, din 1838, al lui Minding, elev indirect al lui Gauss. 
  După noi, Cercetările aritmetice sunt mai importante decît Cercetările generale. Dar, pentru primele, Gauss are predecesori, cum am văzut. În ultimele, originalitatea lui e absolută. 
  Nimic din  nu seamănă cu ce a făcut Bernoulli, Euler, Lagrange sau Monge. 
  * 
  Să spunem, în sfîrşit, că Gauss a fost preocupat de “fundamentele geometriei”; că a trăit cu intensitate momentul naşterii geometriei antieuclidiene (cum îi zicea el); că, în însemnări, se găsesc foarte ascuţite demonstraţii asupra caracterului de clasă al direcţiilor de acelaşi capăt de paralelism (Hilbert a creat, mai tîrziu, un calcul al capetelor de paralelism, al cărui reazim este tocmai împrejurarea semnalată); în aceleaşi însemnări se găseşte apoi determinarea printr-o ecuaţie funcţională a ariei unui triunghi (demonstraţie care-l clasează ca geometru fără pereche şi în care Gauss introduce o figură înrudită cu împărţirea modulară a semiplanului complex); în sfîrşit, însem-nările conţin deduceri, independente, a formulelor de trigonometrie neeuclidiană, mult după ce Bolyai şi Lobacevski construiseră trigonometriile lor. 
  Să ne grăbim să adăugăm însă că toate acestea nu-l fac pe Gauss creatorul inedit al geometriei neeuclidiene, aşa cum fervenţii gloriei sale par să pretindă. 
  E sigur zvonul că Gauss se ocupă, în taină, cu această cercetare, a învestmîntat-o cu un mare prestigiu. Acesta e aportul principal al lui Gauss la crearea geometriei neeuclidiene, şi este enorm. “Beoţienii”, de care se temea atît, s-au dovedit că nu există. Ici, colo, cîte un mic belfer, în vreo foaie provincială, abia de şi-a zbierat dobitocia. 
  S-ar putea ca însemnări mai complete despre puterea lui Gauss de anticipare, şi în acest domeniu, să se fi pierdut. E timpul să facem însă partea focului şi să trecem mai departe. 
  S-a mers pînă acolo, încît împrejurarea că, în formula ariei unui triunghi, lungimea absolută a geometriei neeclidiene a fost însemnată de Gauss cu k, e citată ca argument în favoarea priorităţii lui Gauss asupra lui Beltrami; căci, ni se spune, k e o abreviere de la Krümmung! 
  Pe de altă parte, e un fapt că Gauss a calculat curbura suprafeţei de revoluţie a tractricei; deci e foarte probabil să se fi gîndit la realizarea planului neeuclidian pe o suprafaţă euclidiană. De a nu se fi grăbit să conchidă la echivalenţă, îl ridică însă mult deasupra lui Beltrami, fiindcă probabil acest om extraordinar va fi văzut că e vorba de o echivalenţă în mic, şi nu de o echivalenţă în mare. 
  * 
  În sfîrşit, Gauss poate fi privit ca premergător şi animator al topologiei, pe care o numea geometria situs. 
  Mai întîi trebuie menţionată formula lui integrală, care dă numărul împletiturilor a două curbe. Important este însă impulsul pe care a ştiut să-l imprime cercetărilor lui Mobius şi Listing: constituirea unei “geometrii modale”, cum o numea acesta din urmă. 
  Listing e de altfel primul autor al unei topologii combinatorii (termenul “topologie”, care a prevalat asupra lui “Analysis — şi geometria situs”, îi aparţine) şi recunoaşte ca premergător pe Gauss, al cărui elev fusese la Göttingen. 
  Gauss a mai gîndit asupra consecinţelor pe care le poate avea pentru teoria cunoaşterii geometria neeuclidiană. 
  În diferite rînduri s-a delclarat antiapriorist. 
  Noi am văzut la Sternwarte, la Göttingen, păstrate, două volume ce aparţinuseră lui Gauss, ale Criticii raţiunii pure pline cu adnotări, nepublicate încă, ale acestuia. 
  * 
  Ultimii ani ai lui Gauss sunt sterili. Astma de care suferea îl împiedică să lucreze. Activitatea profesorală constituie pentru el, la această dată, un refugiu. Deci o îndură mai uşor. În orice caz nu se mai plînge de ea. 
  Prietenii săi din tinereţe: Olbers, Bessel, Schumacher au murit. Celor rămaşi: fraţii Humboldt şi Sartorius von Waltershausen le scrie tot mai rar. Ultima scrisoare, din mîna lui, este de la sfîrşitul anului 1854 şi e adresată fizicianului englez Sir David Brewster. 
  La 22 februarie 1855, pe la amiază, are un prim atac de inimă. Către seară se linişteşte. Nu mai vede. Vorbeşte numai în şoaptă, aude şi cunoaşte. Curînd e cuprins de somnolenţă, respiraţia devine tot mai înceată: se opreşte, se reia cu pauze tot mai lungi. La 1 şi 5 minute noaptea îşi dă sfîrşitul. 
  Ne-a rămas evocarea figurii lui Gauss pe catafalc. O desprindem, pentru a o reda liber, din cartea lui  E o dovadă a acelui fel de religiozitate care merge pînă la canonizare, ce Gauss a ştiut să o inspire ucenicilor. 
  “În seara de 25 februarie Gauss odihni pentru ultima noapte în odaia sa. După ce un sicriu negru, simplu, fu 
  pregătit, numai prietenii apropiaţi (nici o mînă laică n-a ajuns să-l atingă) săvîrşiră ultima datorie pioasă. 
  Aşternurăm racla sa liniştită, îl aşezarăm cu multe griji într-însa şi încoronarăm cu merişor verde şi florile primăverii, capul său foarte nobil şi nemişcata-i statură. 
  Dimineaţa următoare, înainte de ceasul 9, sicriul deschis, înconjurat de făclii şi ramure de cipri, se găsea în aula Observatorului. 
  În întîmpinarea acelei ore grave, trăsăturile mortului se turnase parcă în alte tipare. Măreţia lor actuală nu păstra nimic din dulceaţa înfăţişării de ieri. Fruntea înaltă, înconjurată de laur, sprîncenele cu arcul lor frînt, uşor ridicate, profilul poruncitor, gura exilată în tăceri, îmbrăcaseră nu ştiu ce tulburătoare demnitate, ca pentru un sacru. 
  Pe treptele unde ni se arăta, o ultimă dată, părea cufundat în judecarea fără apel a vieţii lui şi alor noastre.” 
  * 
  În trecerea mea ultimă prin Göttingen am fost condus să văd odaia în care a murit Gauss. Pregetasem s-o fac mai înainte. 
  E păstrată, aproximativ, în starea în care se afla în acea dimineaţă de 23 februarie, acum 100 de ani. În lumina galbenă, aproape mistică, ce cădea din fereastră, simplicitatea lucrurilor din jur căpăta nu ştiu ce omogenitate, ce unitate severă. Orice podoabă ar fi fost de neîndurat, o incongruitate şi o pată de stil. Iată jilţul în care a aţipit de veci; aici gherocul lung, descris de Dedekind, în care apărea studenţilor; mai departe, pupitrul alb, de mesteacăn, pe care supunea adevărul. 
  Impresia e copleşitoare. 
  Această cameră, ce a conţinut, în putere, matematica unui veac întreg, mi-a apărut însăşi materializarea artei neegale a teoremei (“maximum de gînd în minimum de cuprindere”) practicată de Gauss. 
  În perete, fixată, sta medalia ce regele George al V-lea a pus să i se bată, curînd după moarte. 
   
  Gauss a realizat printre matematicieni un ordin nou, oarecum transfinit de mărime. E net superior unei opere, ea însăşi supremă. 
   
  
  Gazeta matematică, mai 1955. 
  EVARISTE GALOIS 
  (Fragment) 
  Deocamdată să încercăm a prinde în cîteva trăsături sumare această figură de matematician şi revoluţionar, singuratică şi neliniştitoare între toate. Folosim, pentru aceasta, biografia amănunţită, datorită istoricului P. Dupuy, apărută în 1896 în analele Şcoalei Normale: scriere
   1 George al V-lea, regele Hanovrei, principelui matematicienilor, podoabei veşnice a Academiei sale George-Augusta (lat.). 
  critică, bazată pe mărturiile comparate ale puţinilor colegi ai lui Galois supravieţuitori la acea dată şi pe analiza documentelor. 
  Evariste Galois s-a născut în 1811 într-o localitate din jurul Parisului: Bourg-la-Reine sau Bourg-l’Egalité, cum se numeşte, o vreme, sub revoluţie. 
  Dinspre partea tatălui cobora dintr-o familie de profesori particulari, directori de internat, sarcină pe care şi-o transmiteau ereditar încă din timpul vechiului regim. Dinspre partea mamei, dintr-o familie de jurişti. 
  Copilăria o petrece la Bourg-la-Reine printre fraţii, surorile şi verii lui, fără să cerceteze vreo şcoală a statului, instruit numai de maică-sa, ale cărei simţiri religioase nu excludeau ideile generoase, liberale ale vremii. 
  Cultura inimii i-a făcut-o însă tată-său: singurul om pe care Evariste l-a iubit cu adevărat, cum singur mărturiseşte prietenului său Auguste Chevalier, într-o scrisoare trimisă cu puţine zile înainte de duelul fatal. Aşadar: radicalismul intransigent, dragostea sălbatică de libertate, care aveau să distingă mai tîrziu pe republicanul Evariste Galois, i-au fost transmise de tatăl său, Nicolas Gabriel, ale cărui predici antiregaliste trebuie să se fi întipărit adînc în spiritul adolescentului. 
  Toate mărturiile din acea vreme concordă în a-l înfăţişa pe Evariste ca pe un copil iubitor şi apropiat, în aparenţă cel puţin. Cum a fost posibilă răsturnarea complectă, a naturei acesteia, ce avea să vină? Desigur, în parte, datorită latenţelor revoluţionare ale lui Galois; în parte, însă, datorită epocii turburi, favorabilă formării caracterelor violente, care înseamnă domnia lui Carol al X-lea. 
  În 1823 Evariste e trimis la Paris, ca intern al liceului Louis-le-Grand unde, în ciuda vigilenţei dascălilor, bîntuia un vînt revoluţionar. Parisul de dincolo de zidurile internatului, frămîntat de mişcări revoluţionare, era totuşi cum nu se poate mai prezent aici. 
  Patima politică şi vocaţia matematică se declară aproape simultan la tînărul intern. Gradele iniţierii matematice le străbate repede, pentru a cantona curînd în matematicile superioare. Operele lui Gauss şi Lagrange le cunoaşte încă din anii ultimelor clase de liceu. Această confruntare cu cercetarea matematică îl face să-şi neglijeze temele şcolare, chiar cele de matematici. Continuă totuşi, în general, să fie bine notat. 
  Dar marea transformare, din aceşti ani, se petrece în tipul său moral. Conştiinţa propriei sale superiorităţi şi patima politică îi dezvoltă o dispoziţiune posacă, neliniştitoare. Iată cum e preţuit caracterul său în cataloagele clasei de matematice preparatoare — penultimul an petrecut de Galois la Louis-le-Grand. 1827—’28: 
  trimestrul I: bun, dar aparte; 
  —”—” II: original şi ciudat; 
  —”—” III: ascuns şi original. 
  Gradaţia în înrăutăţire e evidentă. 
  Din această epocă rămîne, de la Galois, articolul  apărută în analele lui Gorgonne, 1828. Articolul e departe de a anunţa pe marele algebrist de mai tîrziu, deşi depăşeşte cu mult nivelul şcolar. E interesant însă ca document întrucît arată cum prin 1828 şi poate mai tîrziu, Galois avea numai preocupări algebrice. Nu abordase încă teoria funcţiunilor. Aşadar iniţierea lui în acest domeniu, cît şi propriile lui investigaţii (care, după noi, îl clasează pe Galois mai mare teoretician al funcţiilor, decît algebrist, dacă e posibil) se petrec în anii săi cei mai posomorîţi: 1830—1832, între două popasuri prin închisori, cînd lua parte la mişcările de stradă ale Parisului. Ceea ce dovedeşte că durata în care nasc invenţiunile de geniu are propriile ei cadenţe, prin nimic asemănător cu bătăile încete ale timpului obicinuit. 
  Să spunem deci, că după cîteva rînduri înfrigurate cu care Galois, în ajunul duelului, termină scrisoarea — testament — către Auguste Chevalier, Galois depăşeşte, în aceşti ultimi doi ani, pe marii săi contemporani: Gauss, Abel în cercetările lor asupra funcţiunilor eliptice şi abeliene, pentru a egala dintr-o dată, făcînd saltul a trei decenii, pe Riemann şi Weierstrass. 
  Galois era sigur în posesia noţiunii de gen al unui corp de funcţiuni algebrice, cunoştea legătura între acest număr p şi cele 2 p, perioade ale integralelor abeliene de prima speţă, cît şi relaţiile bilineare între perioade. 
  Din nenorocire, din aceste strălucite lucrări, nu rămîn decît puţinele rînduri, care termină scrisoarea—testament. Ultimul pasagiu, destul de obscur, ar autoriza părerea că Galois dusese cercetările pînă la hotarele calculului funcţional. Acea misterioasă “ şi aplicaţiile ei la “analiza transcendentă“, despre care el pomeneşte la sfîrşitul celebrei scrisori, cu greu ar putea corespunde vreunei ramuri moderne de cercetare, alta, decît calculul funcţional. 
  Aşadar teoria funcţiunilor reprezintă ultimul stadiu al preocupărilor lui Galois şi domeniul în care genialitatea sa se va fi exprimat cît mai necontestat. Dar singura urmă lăsată de aceste mari izbînzi matematice este pasagiul ultim al unei scrisori grăbite. 
  Teoria ecuaţiilor, a cărei perioadă de pregătire trebuie să fi fost mai lungă, Galois o elaborează în anii adolescenţei. 
  În orice caz ea este gata, în marile ei linii, prin 1828— 1829, cînd Galois, în vîrstă numai de 17 ani, după prima cădere la examenul de intrare în Şcoala Politehnică, urmează (pentru a se întări!) clasa de matematice speciale ale liceului Louis-le-Grand. 
  În acest an, Galois prezintă Academiei de Ştiinţe primul său memoriu privitor la rezolvarea ecuaţiilor. Cauchy, căruia memoriul îi este încredinţat spre cercetare, îl pier-de, aşa cum rătăcise cu cîţiva ani în urmă memoriul celebru al lui Abel. Această coincidenţă pune într-o lumină particulară caracterul sau cel puţin spiritul de ordine al acestui curtean legitimist care, matematiceşte, se aşează hotărît cu o treaptă mai jos faţă de aceşti solicitatori ai săi nesocotiţi: Abel şi Galois. 
  Uşurinţa cu care Cauchy primeşte şi pierde acel memoriu e resimţită de Galois ca o dizgraţie a soartei. A doua cădere la examenul de intrare la Şcoala Politehnică, din vara anului 1829, vine odată cu sinuciderea bătrînului Nicolas Gabriel Galois (ca urmare a persecuţiilor laşe ale regaliştilor), să umbrească definitiv viaţa lui Evariste Galois. Noi ne închipuim foarte bine ce trebuie să fi fost, pentru inima revoluţionară a lui Galois, visul, mîngîiat din copilărie, de a fi primit ca elev al Şcoalei Politehnice, una din ultimele cetăţi republicane din aceşti ani de restauraţie. Intrarea în Şcoala Normală, care se petrece în decembrie 1829, nu fără oarecare greutăţi, nu-l poate mîn-gîia de căderea la Şcoala Politehnică, pentru simplul motiv că Şcoala Normală reprezenta în acel moment un palid reflex a ceea ce fusese mai înainte. Se numea atunci “l’Ecole Préparatoire” şi căzuse sub influenţa congregaţiilor religioase. 
  Al doilea memoriu asupra teoriei ecuaţiilor, trimis între timp Academiei de Ştiinţe, dispare la fel cu cel dintîi, rătăcit de secretarul perpetuu, şi definitiv pierdut prin moartea acestuia. 
  O notă1 apărută în Bulletin de Ferussac ne dă o idee de stadiul în care se găseau cercetările lui Galois, la începutul anului 1830. Obiectivitatea ne obligă să recunoaştem că aceste cercetări apar în acel moment incomplete şi într-un anume punct greşite. Totuşi se vede că Galois e în posesia principalelor rezultate. 
  Sfîrşitul acestui an de studiu e însemnat de zilele sînge-roase ale revoluţiei din iulie şi întoarcerea lui Louis Philippe. Cu toate protestările sale, Galois, intern al Şcoalei Normale, nu poate participa la “cele trei glorioase”. De aci, un surd resentiment împotriva d. Guignault, directorul şcoalei, resentiment ce avea să izbucnească mai tîrziu sub forma unui memorabil scandal. 
  Aici, în Şcoala Preparatorie (redevenită după revoluţia din iulie Şcoala Normală Superioară), întîlneşte Galois pe Auguste Chevalier, legatarul său testamentar, de mai tîrziu, spirit neliniştit, pe care îl regăsim, după doi ani de Şcoală Normală, printre cei mai fanatici adepţi ai saintsimonismului — unul dintre călugării laici ai closterului de la Ménilmontant. 
  Iritaţia lui Galois împotriva directorului Şcoalei Normale merge crescînd, hrănită de politica reacţionară studenţească a acestuia, pînă cînd capătă glas într-un atac semnat  — apărut în numărul din 3 decembrie 1830 al jurnalului  — în care Guignault e acuzat de atitudine oportunistă în 
   
  zilele celor trei glorioase şi de respingerea cererii elevilor şcoalei de a purta uniforma şi arme, la fel cu tovarăşii lor politehnicieni. 
  Nu se ştie prea bine cum a fost identificat Galois ca autor al acelor rînduri. De ajuns că la 3 ianuarie 1831 e eliminat de minister, din şcoală, la cererea directorului. 
  Galois îndură această nouă decădere oarecum uşor, bucuros (poate) de a fi scuturat orice disciplină şi a fi devenit el însuşi: un maestru şi un cetăţean, nu un elev. Altfel l-ar fi atins eliminarea din Şcoala Politehnică. 
  * 
  Un moment îl vedem întemeind, în prăvălia librarului patriot Caillot, din Rue de Sorbone, un fel de academie privată, în care îşi propune să iniţieze pe diverşii ei membri în matematicele superioare cît şi în propriul său cerc de idei. Academia trebuie să fi avut la început succes, căci deschiderea are loc în faţa unui public de 40 de persoane. 
  Dar, în Galois, tipul savant cedează curînd pasul tipului revoluţionar sau, după propria lui expresie: “inima începe să se răzvrătească împotriva capului”. Mişcările de stradă, care agită primii ani de domnie ai monarhiei din iulie, îl atrag în vîltoarea lor şi Academia e dată uitării. Se înscrie în Garda Naţională, ca artilerist şi intră în societatea subversivă “Amicii poporului”. Toate revoltele Parisului din primăvara lui 1831 îl văd pe baricade. 
  Ceea ce contribuie să-i adîncească felul amar şi răzbunător e soarta pe care o are al treilea şi ultimul său memoriu către Academia din Paris. Poisson, însărcinat cu cercetarea memoriului, îl înapoiază după patru luni lui Galois, cu menţiunea neinteligibil. 
  În sfîrşit, la 9 mai 1831, se întîmplă ireparabilul. Galois apare oficialităţii ca inamic personal al regelui şi se dezlănţuie împotriva lui acel şir de persecuţii care, pînă la urmă, trebuie să-l răpună. 
  Astfel, la banchetul dat de republicani în acea zi, la restaurantul “Culesul viilor din Burgundia”, în localitatea Belleville, lîngă Paris, între două discursuri prolixe ale participanţilor, tînărul Galois strecoară un toast scurt, dar categoric. Ţinînd în aceeaşi mînă şi paharul şi briceagul deschis, de care se servise la masă, se ridică şi urează: “A Louis-Philippe”. Apoi goleşte paharul dintr-o înghiţitură şi se aşează. Toastul lui Galois a fost, în aceea seară, punctul de plecare al unor mari dezordini antiregaliste, în întreg Parisul. La 15 iunie juraţii, printre care vor fi fost mulţi patrioţi, îl achită de orice penalitate. Poliţia însă îl luase la ochi şi căuta acum cea dintîi ocazie ca să-l aresteze. Ziua de 14 iulie aduse cu ea pretextul căutat. Galois, în uniformă de artilerist al Gardei Naţionale, dizolvată între timp, trecea cu unitatea lui peste un pod al Senei, spre serbările organizate de poporul Parisului. Oamenii regelui interceptează la cele două capete ale podului formaţia lui Galois, arestară pe comandant pentru a-l arunca din nou între zidurile Sfintei Pelagia unde îl aşteaptă o prevenţie de cinci luni. La 3 decembrie Galois e condamnat la şase luni închisoare, fără a i se socoti cele cinci luni de prevenţie. 
  În această a doua şedere la Sfînta Pelagia, îşi va fi adîncit Galois ideile lui algebrice şi mai ales analitice: printr-o muncă de cap, fără însemnări în interminabilele preumblări prin curtea închisorii, luat în rîs de patrioţii, oameni din popor, închişi odată cu dînsul, silit adesea să ia parte la beţiile lor de rachiu, procurat prin contrabandă de paznici, adevărată otravă pentru organismul său şubred. 
  Aceste scene, puţin înălţătoare, erau răscumpărate însă seara printr-un ritual impresionant. Deţinuţii politici se adunau în curtea închisorii, înainte de sunarea stingerii, în jurul unui tricolor, să cînte imnuri patriotice, sfîrşind totdeauna cu Marseillesa. La cuvintele “”, toţi îngenunchiau. De sus, din celulele de lîngă streaşină, corul copiilor condamnaţi pentru vagabondaj, sămînţa revoluţiilor viitoare, relua accentele Marseillesei şi culmina cu imnul tineretului republican de pe atunci: 
   
  Bătrînii defilau apoi pe dinaintea tricolorului, îi sărutau aplecaţi faldurile, ca să urce apoi în celulele lor îngheţate unde Galois relua, de-a lungul ceasurilor de insomnie, firul întrerupt al meditaţiilor lui matematice. 
  La 16 martie 1832 Galois e pus în libertate, pe garanţia cuvîntului de onoare, deşi nu-şi isprăvise osînda. Sănătatea lui scăpăta tot mai mult. 
  Dar abia ieşit din închisoare, Galois cade în mrejele unei femei mediocre, unealtă a destinului şi poate şi a politicei regeşti. Despre această făptură se ştie foarte puţin. 
  Raspail, unul din biografii lui Galois şi din puţinii contemporani care au cunoscut-o, o numeşte “”. Prin intrigile acesteia, doi din mulţii ei prieteni, un presupus unchi şi un presupus logodnic, provoacă pe Galois, în acelaşi timp, la duel. Întrucît acei agresori par să fi fost ei înşişi în partidul patrioţilor, codul de onoare al membrilor partidului obliga pe Galois să se bată chiar în acele condiţii inegale. 
  După ce, în ajun, redactează scrisoarea celebră către Auguste Chevalier, Galois cade a doua zi dimineaţă, la 30 mai 1832, străpuns de un glonte pe terenul lacului La Glacière, lîngă Gentilly. 
  Martori şi adversari se evaporează, între timp, ca prin minune. Rănitul e transportat de un ţăran care trecea la tîrg, cu căruţa, pînă la cel mai apropiat spital. O peritonită se declară în următoarele 12 ore şi Galois moare a doua zi, 31 mai, asistat de fratele lui mai mic Alfred. 
  Multe lucruri nelămurite, din acel duel, au făcut să se acrediteze legenda că provocatorii lui Galois erau oamenii plătiţi ai regelui, intraţi prin fraudă în partidul patrioţilor, şi că însăşi femeia, obiectul acestui litigiu, n-ar fi fost decît o unealtă a poliţiei, pregătită anume pentru pierzarea lui Galois. 
  Iată viaţa violentă a acestui de tot mare matematician. Ea poate fi pusă în paralelă cu genialitatea la fel de timpurie, cu radicalismul arzător şi mai ales cu neconformismul unui alt mare francez: poetul Arthur Rimbaud, unul din incendiatorii Comunei, de la 1870. 
  Ceea ce ne reţine în Galois e alăturarea patetică, făcută să izbească imaginaţiile, a unui mare matematician şi revoluţionar. Cu cît mai cuceritoare este această apariţie, căreia finalul duelului îi adaugă un colorit romantic, decît figura celuilalt matematician, contemporan al lui Galois, la fel de stăpînit de patima politică, legitimistul Cauchy, a cărui esenţă se scurge prin academii sau în exiluri somptuoase, ca profesor al fiului lui Carol al X-lea (la Turin, la Viena şi la Praga)! Notăm, în treacăt, încă o asemănare a celor doi matematicieni. Operele amîndurora suferă de un anume abandon: a lui Galois, e scrisă în fulgerări întrerupte, între două închisori şi un duel, în scurtele răgazuri pe care i le acordă un destin nemilos; a lui Cauchy, se întinde monotonă pe vreo 800 de memorii, în voia facilităţii unui talent prolix. 
  Totuşi spectacolul acestei vieţi prodigioase nu trebuie să se traducă într-o acceptare necritică a operei algebrice a lui Galois. Ştiinţa e o construcţie obiectivă care se desfăşoară în afară de noi, devenită aproape anonimă prin mulţimea contribuţiilor care i se aduc. Întocmai ca şi în arhitectura caracterelor, detaliile ieşite din mîna vreunui meşter iscusit se pierd în marele efort colectiv. 
  Opera lui Galois nu poate fi despărţită de a comentatorilor săi, printre care cităm în special pe Betti şi pe Camille Jordan. Cînd contemplăm teoria ecuaţiilor, aşa cum ne-a parvenit, admirăm în realitate acel monument obiectiv în care motivele şi intenţiile se topesc într-un tot unitar. 
  Sigur e drept să dăm numele lui Galois întregului edificiu, fiindcă el este ctitorul. Nu trebuie împins însă feti-şismul pînă la a-i atribui paternitatea unor lucruri pe care le-a numit, fără îndoială, el cel dintîi, despre care nu a avut nici o noţiune clară. 
  Aşa se întîmplă cu ideea de grup. E un loc comun, că această noţiune a fost introdusă în ştiinţă de Galois. La fel se întîmplă cu teorema centrală a teoriei lui Galois, care e atribuită, în general, acestuia. 
  (Din cursul ţinut la Facultatea de matematici în anul universitar 1945—1946.) 
  DIRECŢII DE CERCETARE ÎN MATEMATICILE CONTEMPORANE 
  Nu orice subiect matematic se lasă vulgarizat. În domeniul elementar, unde noţiunile “curbă“, “suprafaţă“, “diferenţială“, “integrală“, “convergenţă“, “divergenţă“, sunt răspîndite astăzi prin întinderea învăţămîntului tehnic şi prin conferinţele pentru ridicarea nivelului profesional al cadrelor didactice, greutatea nu e de netrecut (cu toate că vagul permanent în care sunt lăsate noţiunile constituie un simulacru de claritate). 
  Cum poate fi însă popularizată, fără lungimi şi fără obscurităţi, o temă privind mai mult decît matematicile superioare (“matematice supreme”, aş îndrăzni să scriu), unde ilustrarea conceptelor prin exemple simple (la definirea lor riguroasă trebuie renunţat) ar sparge şi ar depăşi cu mult limitele impuse unor astfel de articole? 
  Să încercăm totuşi un răspuns inteligibil la întrebarea cuprinsă în titlu. 
  * Începem prin a risipi un echivoc. Un matematician determinat poate vorbi cu destulă 
  competenţă doar despre sectorul unde o specializare nedorită, însă obligatorie, l-a zidit de timpuriu. 
  Epoca matematicienilor generali, eclectici, se aşează mult înapoia noastră, în veacul al XVIII-lea. Veacul următor cunoaşte tot mai rar apariţia acestui tip armonios de geometru, a cărui întrupare desăvîrşită pare a fi fost Felix Klein. În ce priveşte veacul XX pot afirma că singurii matematicieni care au făcut periplul ştiinţei lor sunt: Constantin Caratheodory, mort acum doi ani la München, şi Jacques Hadamard, trecut astăzi de 90 de ani. 
  Fiecare matematician este ţinut să ia act de direcţia cercetării în sectoarele vecine specialităţii sale. Dar tot ce s-ar încumeta să afirme despre stările din aceste domenii, va fi neinstructiv, irelevant, adesea arbitrar sau fals. 
  Să ne închipuim un navigator în jurul unor uscaturi, la malul cărora n-a tras niciodată, povestind despre muncile cîmpului ori culesul viilor zărite de departe şi în plin mers. Altfel va şti să vorbească însă de elementul care-l străbate sau de alcătuirea îmbarcaţiei sale: grosimea odgoanelor, nodurile lor complicate, rezistenţele şi reciprocităţile diverselor părţi ale năvii, comportamentul lor în primejdii. 
  Cu dezvoltarea de astăzi a ştiinţelor matematice, o specialitate (altădată un simplu capitol al unei discipline unice: matematica) a devenit o ordine în aparenţă autonomă, un “rega” care se alătură regnurilor gemene aşa cum domeniul lui Neptun se juxtapune domeniului lui Pluto sau Demeter. O unitate a ştiinţelor matematice există, bineînţeles, dar nu locuieşte, ca pînă deunăzi, în noi ci în afara noastră: în linia pe care aplicaţiile o imprimă ştiinţei pure, resimţită indirect în cele mai abstracte despărţăminte ale sale. 
  Toate acestea, pentru a explica de ce voi mărgini răspunsul întrebării din titlu la algebră şi teoria numerelor, devenite de vreo 20 de ani provinciile specializării noastre. 
  * 
  Dezvoltarea expresiei artistice nu e unitară. Ea comportă întîi stadiul naiv al creaţiei literare nereflexive, a cărui ilustrare o găsim în folclor. 
  Cercetările morfologice: enumerarea, clasificarea şi reducerea diverselor tipuri de exprimare; deasupra lor, cercetările etimologice şi semantice: îndepărtarea straturilor depuse pe cuvinte de o lungă întrebuinţare, restituirea înţelesului lor originar, compararea zăcămintelor lexicale şi structurilor sintactice a diverse limbi, explicarea deviaţiei în timp a sensurilor, transformarea întrebărilor de mai sus de la expresia “în mic” a frazei la expresia “în mare” a genurilor literare — sunt preocupări corespunzătoare unui stadiu ulterior. 
  Creaţia literară critică, opusă creaţiei naive, beneficiară a tuturor cercetărilor aride de mai sus, e termenul evoluţiei expresiei literare. 
  În matematică lucrurile nu se înfăţişează mult diferit. Următor pletorii de producţii naive (aceasta înseamnă: intuitiv-constructive, necritice) apare nevoia unei luări în posesie mai directe şi mai puternice a realităţii matematice, prin elaborarea unor scheme abstracte cît mai încăpătoare, tipare comune ale unor teorii diferite ca materie. 
  Galois (1811—1832) este iniţiatorul acestei direcţii, prefigurată de altfel în opera lui Gauss (1777—1855). 
  * Cei care privesc din afară matematicele văd esenţa lor în calcul. Resturi ale învăţămîntului elementar sau familiaritate cu matematicile aplicate unde, într-adevăr, stăpînirea calculului numeric este de neocolit, sunt la originea acestei confuzii. Dar chiar unii matematicieni, legaţi de instrumentul lor momentan de cercetare şi care nu au timpul nici înclinarea de a medita asupra disciplinei proprii, pun accentul pe calculul formal. Ei bine, pentru cea mai mare parte a matematicienilor 
  de astăzi, calculul este un expedient comod dar imperfect, un accesor cu vădit caracter tranzitoriu. Cîteodată: o metodă heuristică binevenită, adesea însă nedorită, mascînd adevărata natură a lucrurilor. 
  Realitatea în matematicele pure o constituie lumea conceptelor (abstracţiuni ale unor date directe ale experienţei). Deci tratarea realistă a acestei naturi secunde, cogitale, o constituie nu dezvoltările algoritmice (calculatoare), ci combinarea logică a axiomelor. Tot ce se interpune între subiectul raţionant şi “datum”-ul noţiunilor, tulbură oglindirea lor în spirit. 
  Astfel, recurgînd la un exemplu binecunoscut din teoria funcţiunilor, stăpîniria completă a funcţiunilor analitice de variabilă complexă o dă nu reprezentarea lor prin integrale sau prin serii de puteri, ci tratamentul axiomatic inaugurat de Riemann. 
  * 
  Cîteodată prejudecata algoritmică poate falsifica pe de-a întregul preţuirea dificultăţii unei probleme. 
  Cam pe la începuturile aritmeticei moderne (a doua jumătate a veacului al XVIII-lea) aşa numita teoremă a lui Wilson (produsul numerelor naturale pînă la p—1 plus 1 e divizibil cu p, dacă p e prim) părea una din acele propoziţii, cum singură teoria numerelor cunoaşte, făcută să desfidă, veacuri încă, puterile matematicienilor. În realiate propoziţia aparţine matematicelor elementare şi demonstrarea ei se reduce la un simplu joc. Găsită empiric de juristul Wilson, în tinereţea lui, cînd se ocupase întrucîtva cu matematicele, a fost publicată fără demonstraţie, de un matematician profesionist Waring, care s-a înşelat cu totul asupra dificultăţii ei. 
  Aceasta a dat prilej lui Gauss să formuleze pentru întîia dată opoziţia între “algoritmic” şi “axiomatic” (sau “noţional”) în următoarele rînduri celebre, care au impresionat atîta pe Dedekind şi stau la originea noului stil: 
    
  * O algebră şi o teorie a numerelor cît mai liberă de severitatea calculului în care formulele reduse la un minimum să aibă oarecum rolul figurilor din geometrie: acela de a fixa ideile, fără a participa esenţial la ţesătura internă a raţionamentului — iată ideea conducătoare a lui Gauss şi Galois. Divizibilitatea în domenii generalizate ale numerelor, respectiv rezolubilitatea prin radicali a ecuaţiilor algebrice sunt reduse la proprietăţile unor scheme abstracte, anume la compunerea formelor (în care teoria idealelor din corpurile pătratice se găseşte prefigurată) respectiv la descompunerea grupurilor în şiruri de compoziţie. Această direcţie se afirmă prin fundarea de către unul din cei mai mari matematicieni: Richard Dedekind (1831— 1916) a teoriei idealelor în corpurile de numere algebrice, triumfă însă cu E. Steinitz (Teoria extinderilor) şi Emmy 
   1  (1801), p. 74—75. Pe romîneşte: “Însă nici unul din doi (nici Wilson nici Waring) n-a putut s-o dovedească, iar vestitul Waring afirmă că demonstraţia îi apare cu atît mai grea, cu cît nu se poate închipui nici o formulă care să exprime numărul prim. După judecata noastră, însă, adevăruri de acest fel trebuiesc extrase mai mult din noţiuni decît din rotaţiuni” (n.a.). 
  Noether (Teoria abstractă a idealelor) între anii 1910— 1926. Ea continuă să domnească netulburată pînă spre mijlocul decadei a treia. 
  Cu elevii lui Emmy Noether această algebră abstractă, creată pentru a face inteligibile anume capitole de teoria numerelor, se constituie autonom. Scheme din ce în ce mai cuprinzătoare (grupuri abstracte, semigrupuri, grupuri cu operatori, inele, ideale, structuri, conexiuni galoisiene, mulţimi parţial ordonate etc. ...) sunt izolate şi cercetate pentru ele însele. În acelaşi timp o îndoită ten-dinţă se face simţită: 
  1. Preocuparea de “global” şi neglijarea aspectului “atomistic” al temelor. Aceasta înseamnă cercetarea de preferinţă a marilor unităţi compozite, cum ar fi subgrupurile unui grup, independent de faptul că sunt un loc de elemente, de “atomi”. 
  2. Caracterul exhaustiv al cercetării. Aceasta înseamnă determinarea completă a unui “ontos”, a unei fiinţe matematice, prin cîteva din proprietăţile ei. 
  
  * Aşadar, o întreagă morfologie matematică. Dar unde este “beletristica”, literatura creatoare matematică? Nimeni nu tăgăduieşte oportunitatea poeţilor filologi: un Malherbe, un Moréas. Însemnătatea lor e garantată însă tocmai de raritatea unor atari apariţii. “A statua un înţeles mai curat rostirii tribului” e o înaltă operaţie lingvistică şi care-şi are poezia ei. Însă o literatură constituită numai din grămătici este un nonsens. Încît la activul acestei direcţii puriste, reprezentată de Emmy Noether şi şcoala ei (W. Krull, E. Artin. B. von der Warden, O. Ore) putem trece: puterea metodelor; punctul ridicat de comandă; epuizare, într-un cadru axiomatic 
  dat, a proprietăţilor unei existenţe matematice pînă la caracterizarea ei completă printr-un număr cît mai redus de proprietăţi; dezvăluirea înrudirii intense a unor discipline matematice diferite prin materie dar apropiate prin structura lor ascunsă1 . 
  Aşadar, mari reuşite, mari isprăvi critice, ţinînd mai mult de spiritul de fineţe decît de cel de geometrie. 
  La pasivul direcţiei puriste mai sus pomenite înscriem 
  o anumită sărăcie a conţinutului temelor. 
  Tribuna, 17 mai 1958 
  FORMAŢIA MATEMATICĂ 
  În ceea ce mă priveşte resimt ca o umilinţă neştiinţa mea de elineşte, neputinţa în care mă găsesc de a proba, ca pe un ban de argint, sunetul ce emit în original imnurile către Demetera, tragediile lui Eschil, versurile lui Teocrit. Ceva mai mult, sunt gata s-o recunosc public, cu o singură condiţie. Umaniştii clasici să declare şi ei imediat, că resimt ca o umilinţă egală şi vinovată, necunoaşterea Elementelor lui Euclid, Stoicelor lui Appollonius din Perga, Colecţiilor matematice ale lui Pappus. Dar umaniştii clasici nu vor să ştie de aşa ceva. 
  Totuşi gîndirea se exprimă nu numai mitic, în fabulă, dar şi direct, în teoreme. Poarta prin care poţi aborda lumea greacă — fără de a cărei cunoaştere, după părerea mea, 
   1 Geometria algebrică, teoria numerelor, teoria integralelor abeliene (schema: teoria clasică sau teoria generală a idealelor). Geometria proiectivă, părţi din calculul probabilităţilor şi teoria cuantelor (schema: teoria structurilor). Funcţiunile automorfe şi formele Klein-Clifford ale planului lui Bolyai-Lobacevsky (schema: grupuri infinite discontinue) (n.a.). 
  cultura cuiva nu poate fi socotită completă — nu este obligatoriu Homer. Geometria greacă e o poartă mai largă, din care ochiul cuprinde un peisagiu auster dar esenţial. 
  Această poartă ni se deschidea nouă acum 40, mai exact acum 44 de ani. Noi refăceam rapid experienţa intelectuală a acelor mari geometri. Ne instruiam despre proporţii, cu Thales şi Euclid; regîndeam teoria polarelor cu Apollonius; cu Archimede măsuram ariile; cu Platon ne miram de incomensurabilitatea diagonalei pătratului prin diagonală şi poate concepeam naiv dar poetic, vreo doctrină a reminiscenţei, pentru explicarea contradicţiilor numărului iraţional. Tot cu Platon contemplam cele 5 existenţe perfecte, poliedrele regulate, a căror unicitate ne intrigă desigur, fără a fi în stare să-i înţelegem sensul adînc. 
  Le-am uitat toate acestea? Nu face nimic. Cultura este, după definiţia nu mai ştiu cui, ceea ce rămîne după ce ai uitat tot — aşadar virtualităţile, predispoziţiile. Ea e superioară instrucţiunii, şi făcută din cunoştinţe; e, oarecum, saltul ei calitativ. Primele impresii luminoase, pe care ochiul le primeşte în pruncie nu se regăsesc în memorie. Dar asta nu înseamnă că sunt pierdute. Sunt undeva, la temelia fiinţei, formează individualitatea noastră, modul nostru de a reacţiona. 
  Se poate vorbi de un umanism modern, de un sistem complet de cunoştinţe capabil să formeze omul, bazat însă pe matematică? Sunt convins, că da. Ba chiar, cum ştiţi, între două spirite din toate punctele de vedere asemenea cel care are la partea lui geometria va triumfa totdeauna. Singura slăbiciune a unei atari judecăţi este că o făcea un geometru. Totuşi cunosc un exemplu care ilustrează afirmaţia lui Pascal. Luaţi scrisorile lui Ion Ghica întretăiate ici şi colo de răspunsurile lui Alecsandri. Iată două spirite în condiţiuni comparabile. Aparţin aceleiaşi lumi, au aceleaşi credinţe politice, au trăit aceleaşi evenimente, la Paris au fost în acelaşi timp. Cît de vacuu, cît de sălciu e însă unul, poetul junei Rodica, şi cît de cuprinzător, de instructiv, de înlănţuitor e beiul de Samos! Alecsandri nu ştie să vadă, să prindă originalitatea unui moment. Vai, nu ştie nici chiar să scrie! Limba limfatică şi emfatică a acestor scrisori nu e deloc a unui “rege al poeziei” (cu toate că, slavă Domnului, exerciţiul literar nu-i lipsea), ci a unui bonjurist oarecare. Pe cînd Ion Ghica e un clasic al prozei noastre. Nu e desigur o întîmplare, că unul nu avea decît cultură literară (şi aceea improvizată), pe cînd Ghica audiase cursuri de analiză la Şcoala Politehnică, urmase şcoala de mine şi, se pare, emulase cu Délaunay, cunoscutul astronom, la examenele de calcul infinitizimal şi integral. Se ştie, de altfel, că, la Academia Mihăileană din Iaşi, a fost profesor de matematice. Ce distinge umanismul matematic de umanismul clasic? În două vorbe: o anume modestie de spirit şi supunerea la obiect. O formaţiune matematică, chiar dacă se valorifică literar, aduce un anume respect pentru condiţiile create în afară de noi, pentru colaborarea cu materialul dat. Dacă, de exemplu, după o perioadă de activitate literară în nemţeşte, cineva înzestrat cu o atare formaţiune va fi adus de împrejurări să scrie în franţuzeşte, îşi va acorda inspiraţia cu geniul limbii celei noi, nu va brutaliza limba cea nouă cerîndu-i cu orice preţ efecte proprii limbii germane. 
  Această condiţionare a conţinutului de către conţinător e opusul spiritului cabotin, care e tirania clişeului. Cabotinismul în geometrie nu e posibil, se confundă cu stupiditatea. Un geometru euclidian, care într-un sistem de axiome schimbat s-ar încăpăţîna să obţină aceleaşi teoreme (de exemplu: teorema lui Pitagora, în geometria lui Lobacevski) ignorează ABC-ul meşteşugului. 
  Cu toate acestea am văzut adesea romancieri care cer prozei efecte lirice, poeţi care vor să rivalizeze în versuri cu oratorii sau cu autorii didactici. 
  Deci: veracitate, modestie a spiritului, supunere la obiect — iată caracteristicile unei formaţiuni matematice. Mai mult încă: putere de a cuprinde un complex întreg de elemente într-o singură privire, spiritul de sinteză într-un cuvînt. Fără de această facultate, reţinerea şi redarea unui raţionament nu e posibilă. Fiecare spirit e capabil de raţionamente locale, de trecerea de la un silogism la un altul. Dar de orientarea ca o armată de argumente în mers, a unui sistem de silogisme, după un plan final, mult mai puţine. 
  Cunoştinţele de altă dată, fără sforţări speciale, nu le vom recăpăta! Dar putrezirea lor a eliberat esenţele celei mai subtile gîndiri, aceea a vechilor geometri greci. Aceste esenţe ne umplu şi ne învie. Tot modul nostru de a fi e impregnat de ele. De aceea ne putem considera cu drept cuvînt umaniştii cei noi, umanişti moderni: nu opuşi dar, sigur, distincţi de umaniştii clasici. 
  (1958?) 
  AFORISME 
  Matematicile, la fel cu celelalte activităţi omeneşti, ridică probleme de stil care nu pot fi indiferente filozofilor culturii. 
  * Matematicile pun în joc puteri sufleteşti nu mult diferite de cele solicitate de poezie şi artă. 
  *
  
  Operele matematice robesc şi încîntă, întocmai ca operele pasiunii şi imaginaţiei. 
  * Michel Angelo (acest got italian) vorbeşte undeva de sentimentul de care se întovărăşeşte execuţia operelor sale: acela de a elibera, din piatră compactă, statui preexistente. Poziţia lui nu e cu mult diferită de a unui Gauss, Riemann, Klein sau Weierstrass — pentru a nu pomeni decît nume ale “marii tradiţii” — caracterizată prin postularea unei ştiinţe independente de studios (din a cărei taină ardoarea cercetării descoperă pămînturi izolate) şi prin voinţa de a corecta excesul logic cu întrebarea stăruitoare a naturii. Exemplul lui Riemann e dătător de măsură. Acest băiat de păstor din ţinutul Hanovrei valorifică pentru prima dată, în domenii de cercetare aride, intuiţia fizică a fenomenelor. Pînă la Riemann, numai intuiţia geometrică, spaţială, părea să aibă virtute investigativă. 
  * Trebuie să admirăm deci drumurile tăinuite ale creaţiei matematice geniale, care (tocmai ca topologia, în definiţia lui Poincaré: arta de a raţiona exact pe figuri greşit făcute) pare a fi, împingînd lucrurile pînă la butadă, arta de a judeca bine cu idei rău sau incomplet formulate. 
  * Ţinem să atragem atenţia asupra curioasei solidarităţi între adîncimea teoretică şi eficienţa practică aşa de des verificată în matematică. 
  *
  
  Criza civilizaţiei ştiinţifice greceşti a fost imposibilitatea de a concepe numărul iraţional. 
  Nu cucerirea romană, ci infirmitatea lor de a depăşi anumite prejudecăţi privitoare la rigoare matematică, de a accepta şi alte moduri de existenţă matematică, istoveşte curînd geniul grec. Arhimede aparţine mai mult evului celui nou. 
  * În redactare nu are atîta preţ poleirea frazelor, cît organizarea ideilor. * Nu există matematice vorbite (decît la examene şi în congresele matematicienilor). Un adevăr matematic nu poate fi primit ca achiziţionat decît dacă e prezentat scris şi dacă rezistă verificării oamenilor competenţi. 
  *
  Desenul corupe raţionamentul.
  
  * A vedea în matematice o simplă colecţie de probleme ierarhizate după greutatea lor e o concepţie fragmentară de tehnician. * Simplul fapt al vestirii unei ore de seară are nevoie de mai mult decît cele cîteva cifre ale notaţiei astronomice; are nevoie de toată amplitudinea unui vers.