Valeriu Bâlteanu
Terminologia magica populara româneasca
© Editura PAIDEIA, 2000 -Str. Bucur nr. 18, sector 4, 75104, Bucureşti, România tel.: (00401) 330.80.06, tel.: (00401) 330.16.78 fax: (00401)330.16.77
Redactor: Eugenia Petre
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale BĂLTEANU, VALERIU
Terminologia magică populară românească / Valeriu Bâlteanu. Bucureşti: Paideia, 2000
( Paideia - Ştiinţe. Ştiinţe sociale)
Bibliogr.
ISBN 973-8064-19-8 001.4: 133
PAIDEIA
[5]
Introducere
Magia se dovedeşte a fi greu de definit; „dificultatea rezultă din varietatea actelor magice, precum şi din concepţiile diferite pe care diversele societăţi umane le au despre magie". (J. Maxwell, Magia, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 11). Unii autori insistă pe latura rituală: „vom denumi magic orice rit care nu face parte dintr-un cult organizat" (M. Mauss, H. Hubert, Teoria generală a magiei, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 32); într-o astfel de viziune, magia ţine, în primul rând, de tradiţie. Alţi cercetători ai magiei \ discută aspectele acestui domeniu în strânsă legătură cu diverse faţete ale / fenomenului religios.1 Se ştie că religia califică drept magie rămăşiţele unor culte vechi, din care ea însăşi se poate inspira; uneori, o distincţie netă între religios şi magic este greu de făcut; totuşi, crede J. Maxwell „actul religios este o rugăciune, actul magic expresia unei voinţe" (J. Maxwell, op. cit., p. 12). în fond, ceea ce religia încearcă să obţină prin rugăciuni, magia va încerca să facă prin diverse vrăji, farmece etc: „Magia este forma activă a sentimentului religios" (Ibid., p. 22). De fapt, magia indică, în modul cel mai clar, rezistenţa individului uman la acţiunile defavorabile ale mediului în care trăieşte; actantul încearcă, prin actul magic, să ţină sub control diversele aspecte ale unei realităţi în continuă schimbare. în ultimul timp, pe acest din urmă aspect se insistă mai mult îh definirea magiei. Astfel, magia este considerată ca „ansamblu de tehnici prin care primitivul stăpâneşte iluzoriu realitatea" (P. Caraioan, Geneza sacrului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 , p. 84); în încercarea de a detalia un astfel de „ansamblu de tehnici", Tr. Herseni insistă asupra „mijloacelor materiale şi simbolice (mai ales verbale) folosite după analogia cu uneltele, pentru a pune stăpânire pe forţele supranaturale, iar prin intermediul acestora şi asupra celor naturale" (Tr. Herseni, Literatură şi civilizaţie, Ed.
1     Sugestii interesante în legătură cu această problemă pot fi găsite şi în lucrarea lui B. Malinowski, Magie, ştiinţă şi religie, Ed. Moldova, Iaşi, 1993.
[6]
Univers, Bucureşti, 1976, p. 107), în vederea soluţionării unor probleme ce nu pot fi rezolvate prin metode obişnuite. Şi în lucrările lexicografice definirea magiei are în vedere aspectul practic al raportului individ - mediu: „sistem de practici şi formule cu ajutorul cărora magicienii (adică persoanele care se ocupă cu magia) cred că pot supune sau răsturna legile naturii, ori provoca fenomene miraculoase" (DLRM, p. 472). Extinzând aria de cercetare a încercărilor de definire a magiei putem menţiona, mai recent, şi încercări de conectare a magicului la aspecte ce ţin de paranormal: „sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de credinţa în puterea magicianului de a acţiona asupra realităţii obiective cu ajutorul forţelor supranaturale şi prin alte mijloace oculte sau paranormale" (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 314).
înţelegerea magiei ca „sistem de tehnici" este mai aproape de esenţa fenomenului magic, permite o mai clară ordonare a unei multitudini de fapte; pe această direcţie, Mauss şi Hubert consideră că „magia cuprinde agenţi, acte şi reprezentări." (M. Mauss, H. Hubert, og. cit., p. 25). Magicianul este persoana care conduce, îndeplineşte actul magic şi care este privit în comunităţile arhaice ca un adevărat profesionist. Actele sunt, de fapt, riturile magice efectuate de actant, în timp ce reprezentările sunt „ideile şi credinţele corespunzătoare actelor magice" (Ibid., p. 26). Se impune, astfel, de la bun început, necesitatea cunoaşterii unor elemente esenţiale ale universului magic, elemente cum sunt actantul, acţiunile, practicile magice; acestea formează, de altfel, adevărata coloană vertebrală a magiei populare.
Cercetarea noastră şi-a propus să pătrundă în profunzimile universului magic prin studierea terminologiei aferente componentelor amintite. Tr. Herseni atrăgea atenţia, încă din 1976, asupra necesităţii unui studiu aprofundat al terminologiei magice: „Noi credem că se pot deschide unele căi fructuoase de înţelegere mai adâncă a magiei şi prin analiza terminologiei magice, prezentă pe cât ne dăm seama, în toate limbile de pe pământ, ca o reflectare a unei experienţe colective a mii de generaţii." (Tr. Herseni, op. cit., p. 124).. Cercetarea terminologiei magice ridică o serie de probleme extrem de dificile; în primul rând trebuie avut în vedere faptul că după 1945 (până în 1989) s-au publicat, la noi, foarte puţine studii referitoare la magie. Glosarele dialectale, culegerile de material lingvistic din diverse zone ale ţării au eliminat, în cea mai mare parte, termenii ce proveneau din domeniul magiei populare româneşti. Atlasele lingvistice realizate între 1944 şi 1989 au evitat, cu rare excepţii, abordarea fenomenului magic. Pe de altă parte, chiar fenomenul magic a suferit o puternică degradare, în
 [7]
unele zone practicile magice dispărând din universul de viaţă al comunităţilor respective. S-au pierdut definitiv sau au căzut în uitare numeroşi termeni de ordin magic. Generaţiile tinere nu au urmărit conservarea acestui adevărat tezaur lingvistic românesc. Chiar şi cei vârstnici constată că, astăzi, multe elemente ale domeniului magic au dispărut. în aceste condiţii cercetarea terminologiei unui domeniu aflat în continuu regres este o operaţie extrem de dificilă. Credem însă că ea trebuie realizată pentru a putea reconstitui, fie chiar şi în linii generale, aspectele esenţiale ale acestui domeniu (terminologic; să nu uităm că în spatele aspectului pur lingvistic se află numeroase elemente de spiritualitate arhaică.
La o privire mai atentă, terminologia magică permite o destul de clară stratificare a elementelor componente, în ciuda unei varietăţi deosebite a lor; această stratificare se bazează chiar pe specificul organizării interne a universului magic popular. Principalele categorii ce s-au desprins din cercetarea noastră au în vedere termenii ce denumesc:
a) actantul: deochetor, descântător, descântătoare, meşteră, solomonar, vrăjitor, vrăjitoare etc.;
b) acţiunea magică: a bobi, a căuta, a descânta, a face, a fermeca, a
ghici, a vrăji etc.;
c) practica magică: boboana, boscoană, descântec, farmec, fermecătură,
vrajă etc.;
d) tipul de activitate magică: descantare, fermecare, legare, vrăjire etc.;
e) elemente cu valoare magică: arunc, bozgoană, turnătură etc.;
f) caracteristici magice: cotat, deocheat, descântat, fermecat, vrăjitele.;
g) domenii ale magicului: descântătorie.fermecătorie, ghicitorie, vrăjitorie;
h) instrumentarul magic: păscălie, solomonie, zodie etc.. Cercetarea noastră se va opri asupra primelor trei categorii terminologice
(actanţi, acţiuni, practici magice), care constituie, de altfel, elementele esenţiale pentru înţelegerea specificului magiei populare româneşti; ori de câte ori se va ivi posibilitatea vom atrage în discuţie şi elemente terminologice din celelalte categorii, care nu fac obiectui studiului nostru2. Pentru uşurarea înţelegerii materialelor aduse în discuţie vom prezenta fiecare termen, având în vedere următoarele elemente:
a) localizarea; s-a urmărit, acolo unde a fost posibil, valorificarea oricărei informaţii cu privire la aria de răspândire a unui termen, la caracterul său regional
Prin indicarea şi discutarea derivatelor, a termenilor formaţi de la aceeaşi rădăcină cu termenii analizaţi, vor intra în discuţie, practic, aproape toţi termenii referitori la magia populară românească, nu numai cei din clasele menţionate. 
[8] 
<au nu Dificultăţi majore am întâmpinat în cazul unor termeni ce denumesc SuTeaÎau pSca magică; de un real folos în eliminarea acestor dificultăţi au fost cuLerile de material folcloric, glosarele regionale şi, nu in ultimul Snd informaţiile obţinute pe teren. Deosebit de utile au fost informaţiile oferite de atlasele lingvistice realizate de Sever Pop şi Emil Petrovici;
b) sensurile; există termeni care au pe teren magic mai multe sensuri, denumind spre exemplu o practică magică, dar şi un element cu valoare magică. Alţi termeni, deşi au un singur sens pe teren magic, pot să denumească şi elemente aparţinând altor domenii terminologice, aflate într-o strânsă legătură cu cel magic; în această situaţie se găsesc acei termeni care denumesc atât o practică magică, cât şi o boală provocată pe cale magică (v. Aruncătură). Am menţionat în astfel de situaţii şi sensul pe terenul medicinei populare pentru a putea urmări argumentat problema transferului terminologic;
c) variantele; sunt importante pentru că ele conservă o serie de fenomene dialectale, mai ales de ordin fonetic; în unele situaţii variantele ne sugerează stadii mai vechi în evoluţia termenului respectiv, fiind mai aproape de etimon. Am insistat asupra variantelor fonetice fără a neglija pe cele lexicale, flexionare;
d) derivatele; acestea sugerează tfâinicia in limbă a elementului terminologic respectiv, capacitatea sa de a genera alţi termeni în domeniu. Derivatele sunt adevărate punţi de legătură între categoriile terminologice menţionate;
e) formele gramaticale; ne-au interesat în mod deosebit formele de plural ale termenilor ce denumesc actanţii şi practica magică (unele variante de plural prezentând un deosebit interes pentru cercetarea noastră); în cazul termenilor ce denumesc acţiuni cu caracter magic s-a avut îh vedere posibilitatea existenţei unor forme verbale sau chiar paradigme paralele (v. A căuta);
f) expresii, sintagme; înregistrarea unor expresii, în componenţa cărora intră termenii magici, ne-a permis să stabilim, mai precis, originea unor idiotisme româneşti, în universul magiei populare; de remarcat, la acest capitol ar fi şi numeroasele elemente paremiologice înregistrate;
g) etimologia; element esenţial, urmărit în cazul fiecărui termen în parte. Stabilirea originii termenilor discutaţi a permis depistarea termenilor moşteniţi, formaţi pe teren românesc şi a celor împrumutaţi. Pe baza analizei etimologice s-au putut studia mai bine interferenţele lingvistice şi spirituale ce se ascund în spatele unor termeni ai magiei populare româneşti.
în plus, am menţionat şi prima atestare a termenilor, care poate contribui la stabilirea vechimii termenului în limbă, la studierea procesului de formare în timp a terminologiei studiate; ca surse am utilizat lucrările care şi-au propus, printre altele, stabilirea datei primelor atestări ale cuvintelor româneşti
 [9]
(TDRG, CILRV, DLRLV, DLRV, DERS etc). în cazul unor termeni nu a fost posibil să acoperim toate direcţiile menţionate, însă numărul unor astfel de elemente terrninologice este redus. Sursele utilizate au permis, în general, o bună documentare. Pentru depistarea termenilor am utilizat, în primul rând, materialele cu caracter etnofolcloric, culegerile de texte folclorice din diverse zone ale ţării, glosare regionale, listele cu cuvinte dialectale publicate în diverse reviste de specialitate. S-a apelat şi la studiile devenite clasice ale lui S.F. Marian, T. Pamfile, A. Qorovei, Gh. Pavelescu, LA. Candrea, P. Caraman etc. De un real folos pentru localizarea termenilor ne-au fost materialele cuprinse în ALRI, ALRII, ALRTII, ALR SN, NALR, AL-Mold. etc. (v. Bibliografie). Pentru precizarea sensurilor şi definirea corectă a termenilor am apelat la lucrările lexicografice consacrate: DA, DLR, TDRG, DEX, CADE, DULR, DLRLC, SCRIBAN etc. Am apelat şi la o serie de materiale cu caracter istoric3, atunci când am avut în vedere prezenţa unor termeni magici în cadrul culturii noastre vechi. Studiul de faţă a păstrat din teza de doctorat principalele elemente de ordin lingvistic, renunţându-se la o serie întreagă de analize, jpjşteze, care, în mare parte, se vor putea regăsi, sub formă concentrată, în capitolele Sinleze şi Probleme ale formării şi evoluţiei terminologiei magice.
Doar pentru o serie de termeni, absolut necesari pentru buna înţelegere a caracteristicilor magiei populare româneşti, vom prezenta tabloul complet al informaţiilor de care dispunem (v. Termeni fundamentali).
Lucrarea propusă cititorilor are la bază teza noastră de doctorat susţinută în 1998, la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi. Dorim, cu această ocazie, să aducem sincerele noastre mulţumiri membrilor comisiei de doctorat, pentru observaţiile şi sugestiile făcute:
prof. univ. dr. Vasile Adâscăliţei,
prof. univ. dr. Vasile Frăţilă,
prof. univ. dr. Vasile Ţâra; gândul nostru de recunoştinţă se îndreaptă, în mod deosebit, către conducătorul ştiinţific al tezei, prof. univ. dr. Alexandru Andriescu.
Autorul
Am folosit şi unele lucrări în manuscris, după cum se va constata şi din bibliografie.
[10]
[11]
CAPITOLUL I
Din istoricul cercetărilor referitoare la terminologia magică populară românească
Trebuie să remarcăm de la început că, despre o cercetare propriu-zisă a terminologiei magice populare româneşti, nu se poate vorbi; o astfel de cercetare nu a fost realizată până acum. în acest capitol vom urmări încercările unor etnologi, folclorişti, lingvişti de a aborda, în cadrul studiilor întreprinse, şi unele aspecte ce vizează problema în discuţie. Vom căuta să reţinem contribuţiile în domeniu, pentru a putea stabili, mai exact, baza documentară de la care porneşte cercetarea noastră şi pentru a evidenţia eventualele elemente de noutate pe care le aduce ea.
Magia populară românească a fost supusă unor numeroase analize cu caracter etnologic, dintre contribuţiile în acest domeniu putând fi remarcate volumele şi articolele lui S.F. Marian, T. Pamfile, G. Coşbuc, T. Papahagi, LA. Candrea, Şt. Cristescu Golopenţia, A. Gorovei, Gh. Pavelescu, P. Caraman, A. Oişteanu etc4. Abordarea etnologică a domeniului a permis acumularea unui mare număr de termeni din sfera magiei populare, precizarea sensurilor acestor termeni; nu lipsesc nici referirile la unele forme gramaticale ale termenilor şi chiar, mai rare, este adevărat, sugestii etimologice. Se constată însă, imediat că cercetarea etnologică nu-şi propune abordarea sistemicâ a materialului lingvistic înregistrat, nu coroborează faptele de limbă cu cele de ordin spiritual, se referă doar la anumite secvenţe de ordin terminologic, fără pretenţia de a studia ansamblul elementelor ce intră în cadrul terminologiei magice populare româneşti. Dincolo de aceste aspecte,
Câteva studii interesante se găsesc şi în reviste de specialitate: „Şezătoarea", „Comoara satelor", „Revista de etnografie şi folclor" etc. 
[12]
vom evidenţia totuşi câteva contribuţii cu caracter etnologic la cercetarea unor elemente de terminologie magică. Merită să începem evidenţierea acestor contribuţii cu opera lui D. Cantemir Descriptio Moldaviae (1714). Principele moldovean atrage atenţia, în capitolul Despre religia moldovenilor, asupra unor urme precreştine („pâgâneşti") în credinţele populare moldoveneşti; de un interes aparte sunt observaţiile sale cu privire la o serie de practici magice cum ar fi: legătura, dezlegătura, farmecul, descântecul. Eruditul principe încerca să definească precis fiecare termen în parte şi să stabilească relaţii între practicile denumite de termenii menţionaţi. într-o încercare de analiză a contribuţiei lui Cantemir la cunoaşterea unor credinţe populare, Anca îrina Ionescu menţionează: „o ultimă informaţie pe care o vom discuta aici este aceea cu privire la legătură, dezlegătura, farmec şi descântec, explicate fiecare în parte de D. Cantemir, dar reprezentând, în esenţă, acelaşi lucru." (LL 3/1974, p. 543). Credem că A.I. Ionescu trece prea uşor peste strădania lui Cantemir de a diferenţia, cât mai clar, legătura şi dezlegătura, ceea ce înseamnă că ele nu reprezintă „acelaşi lucru" decât, dacă acceptăm că toţi termenii amintiţi denumesc-practici magice, care totuşi se diferenţiază între ele, fie şi numai pe baza opoziţiei benefic - malefic.
Domeniul magiei populare este extrem de eterogen; de aici şi încercarea, meritorie, a unor cercetători de a introduce o ordine, fie şi relativă, în prezentarea materialelor. O astfel de încercare a făcut preotul S.F. Marian, remarcabil folclorist, care aduce la cunoştinţa marelui public un impresionant număr de termeni magici în lucrări de referinţă cum ar fi: Naşterea la români, Nunta la români, înmormântarea la români, Vrăji, farmece şi desfaceri etc. Dincolo de aspectul informaţionai, trebuie să remarcăm strădania lui S.F. Marian de a ordona, în viziune proprie, multitudinea de fapte. Astfel, folcloristul bucovinean deosebeşte în domeniul practicilor magice patru tipuri: descântece, desfacere, vrăji, farmece. Este important faptul că S.F. Marian defineşte exact practicile menţionate şi aduce inevitabil în discuţie şi alţi termeni: vrăjitorie, vrăjit, descântător etc. (v. S.F. Marian, Vrăji, p. 7). în lucrarea amintită cunoscutul folclorist oferă şi o listă de sinonime pentru cuvântul vrajă: „vrajă are înţelesul de fapt sau dat, dătătură, aruncătură adică faptă rea" (Ibid., p. 8). Şi alţi termeni ce denumesc practici magice sunt explicaţi în lucrările lui S.F. Marian: „desfacerile nu se pot privi numai ca nişte simple depărtări ale răului, ci totodată şi ca vrăji al căror scop e, mai înainte de toate, de a întoarce râul" (Idem). în operele lui S.F. Marian vom găsi, de asemenea, şi numeroase referiri la actanţii sau la acţiunile cu caracter magic; astfel, în domeniul divinaţiei populare el departajează o serie de actanţi: „pe cei ce citesc în stele, el (poporul - n.n.) îi numeşte de regulă vraci, păscălitori şi
[13]
zodieri sau zodiaşi, iar pe cei ce caută îh palmă şi îh cărţi, în cridâ, oglindă şi ghioc, precum şi pe cei ce aruncă bobii îi numeşte mai mult ghicitori, feminin ghicitoare" (Ibid., p. 9). Astfel de informaţii pot fi valorificate sub aspect lingvistic, căci conţin atestări ale unor forme gramaticale ale substantivelor sau verbelor ce denumesc termeni magici. Uneori, autorul menţionat încearcă să ofere şi unele soluţii etimologice, ca în cazul substantivelor farmazon, farmazoană, care „au început a se întrebuinţa în sensul de «fermecător» şi «fermecătoare» negreşit din cauza asemănării cu vorbafarmec" (Ibid., p. 12). Cu toate acestea, folcloristul S.F. Marian nu şi-a propus nici un moment să realizeze o analiză de ordin lingvistic şi nici să stabilească conexiuni între elementele din diverse sfere terminologice; deşi sunt reţinuţi termeni ce denumesc boli, provocate conform credinţelor populare, pe cale magică, S.F. Marian nu analizează posibilele interferenţe între planul magic şi cel medical.
Poetul G. Coşbuc a abordat, după cum se ştie, şi domeniul folcloric. Câteva din studiile sale ating şi probleme legate de magia populară (Descântecul, Prorocii de anul nou. Pricoliciul etc.)5. Ca şi S.F. Marian, poetul ardelean este preocupat de problema definirii corecte a practicilor magice; pentru Coşbuc „descântecele sunt nişte formule (stereotipe) cărora li se atribuie, din partea poporului o putere magică de a îndepărta râul şi de a aduce binele" (G. Coşbuc, Elementele, p. 189). Coşbuc va aduce în discuţie şi alţi termeni: aruncătură, deochi, desfacere, farmec, făcătură etc. Din punctul de vedere al cercetării noastre interesează şi prezentarea unor acţiuni cu caracter magic (ex: a stinge cărbunii). Deosebit de interesante se dovedesc o serie de observaţii ale autorului menţionat referitoare la câţiva actanţi specifici Transilvaniei: este vorba în primul rând de strigoi, strigoaice, pe care Coşbuc, pe bună dreptate, îi tratează ca actanţi magici umani şi nu ca fiinţe mitofolclorice, constatând o stare de fapt existentă pe terenul magiei populare: ţăranii numesc „strigoi şi mai ales strigoaice şi pe vrăjitorii cei care se îndeletnicesc ...cu luarea manei..." (G. Coşbuc, Ibid., p. 329). Observaţia lui Coşbuc este importantă, pentru că sugerează existenţa unui fenomen cu răspândire mai largă în domeniul culturii şi limbii populare, şi anume, acela al transferului terminologic. Folcloristul Coşbuc nu analizează implicaţiile acestui fenomen, ci doar îl menţionează. în general, G. Coşbuc nu aduce prea multe informaţii referitoare la domeniul magiei populare, ci se mulţumeşte cu interpretarea unor fapte deja cunoscute, atitudinea sa critică faţă de
Relaţia poetului ardelean cu creaţia folclorică a fost studiată de Adrian Fochi, în lucrarea G. Coşbuc şi creaţia populară, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.
[16]
astfel de actanţi, cu indicarea precisă a zonei de utilizare a acestor termeni, cu înregistrarea şi a unor variante; din păcate, inventarul de termeni trebuie utilizat cu prudenţă, Gh. Pavelescu tratând la un loc atât actanţii umani, cât şi cei imaginari, încât, alături de termeni ca bosorcaie, deochetor, farmazon, fermecătoare, vrăjitor, ce denumesc persoane ce se îndeletnicesc cu practici magice, vom găsi şi termeni ca hărcoi, cataroi, iele, săiastră etc. ce denumesc, de fapt, fiinţe mitofolclorice, care, conform credinţelor populare, pot lua mana de la vite. în pofida celor menţionate, lucrările lui Gh. Pavelescu oferă o serie de sugestii pentru cercetarea terminologică, elementul lingvistic fiind prezent într-o proporţie mult mai mare decât în alte lucrări cu caracter etnologic. Se pare că Gh. Pavelescu a intuit valoarea pe care o poate avea cercetarea informaţiei cu caracter lingvistic, cercetarea cu caracter etnografic având un prea pronunţat aspect descriptiv.
Domeniul magiei populare a fost abordat de mulţi alţi cercetători: V. Bogrea (O străveche formulă de exorcism, în DR, IV, 1926, pp. 886-891), V. Bologa (Despre vrăji, doftoroaie şi leacuri băbeşti, ediţia a IV-a, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1953), N.A1. Mironescu (O descântătoare din Hangu; influenţe cărturăreşti în practica descântecelor, în REF 3/1958, p. 53-54) etc; şi aceste studii poartă, în general, pecetea viziunii etnologice asupra fenomenului magic. Deşi nu îşi propun o cercetare a terminologiei magice, Gh. Brătescu şi A. Oişteanu apelează, cu mai multă abilitate, la informaţiile pe care le pot oferi termenii specifici domeniului în discuţie. Astfel, A. Oişteanu în studiul Balaurul şi solomonarul - termenii unei ecuaţii mitice arhetipale (în Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989, pp. 166-244) foloseşte intens, în discutarea problematicii amintite, numeroşi termeni purtători ai sensului „solomonar" (moroi de ploaie, şercan, zgrăbunţaş, zgriminţeş etc). Oişteanu aminteşte o serie de variante şi sugerează soluţii etimologice pentru unii din termeni. Chiar dacă viziunea cercetătorului este una mitologizantă, studiul menţionat dovedeşte că o cercetare aprofundată a problemei implică utilizarea, în măsură mai mare, a terminologiei magice.
Gh. Brătescu menţionează importanţa unei abordări lingvistice a domeniului magic şi remarcă: „cercetările în acest domeniu lipsesc". (Gh. Brătescu, Vrăjitoria de-a lungul timpului, Ed. Politică, Bucureşti, 1985, p. 54). încercând să suplinească lipsa unor astfel de cercetări, Gh. Brătescu stabileşte, pe baza propriilor observaţii, o situaţie statistică privitoare la termenii ce denumesc practici magice: ,farmec este sinonim cu nu mai puţin de 48 de cuvinte, din care 19 de origine latină, 10 din limbile neolatine, 6 autohtone, 6 cu etimologie necunoscută, 5 din limbile slave şi câte unul
 [18]
a materialului lingvistic, a sugerat modalităţi concrete de realizare a unui astfel de studiu.
Cercetătoarea timişoreană M. Sitaru a abordat în studiile sale o serie de probleme ce vizează mai ales relaţiile dintre diverse domenii terminologice. Teza de doctorat a Măriei Sitaru, Terminologia medicală populară românească, precum şi lucrările Nume populare de boli în descântece din Banat (în CCS, VII/1,1986), Perspectiva lingvistică de abordare a medicinei populare româneşti (în LR, 5/1985), Termeni de medicina populară (în Studii de dialectologie, Timişoara, 1984), Termeni pentru noţiunile „ boală ", „bolnav" în latină şi în română (SCL, 3-4/1991) deşi vizează, în principal, sistemul terminologic al medicinei populare, ating şi o serie întreagă de probleme referitoare la transferul terminologic, la relaţiile dintre terminologia medicală şi cea a fiinţelor mitofolclorice9; mai rar, este adevărat, sunt avute în vedere şi anumite aspecte ce ţin de terminologia magică, văzută mai ales în relaţia ei cu diverse aspecte ale terminologiei medicale. Deosebit de interesantă este problema dublului transfer semantic, care a făcut ca termeni magici să treacă în domeniul medical şi de aici, prin „personificarea" demonului bolii denumite cu termeni proveniţi din domeniul magic, să intre în terminologia fiinţelor mitofolclorice (dat, deochi, dedeochi, potcă etc.) (v. Studii de dialectologie, p. 249).
O atenţie deosebită vom acorda prezentării unor lucrări realizate de doi cunoscuţi specialişti, Ovid Densusianu şi Al. Rosetti, lucrări care se remarcă prin caracterul lingvistic al cercetărilor întreprinse. Este adevărat că aria de investigare este limitată doar la o parte a terminologiei magice, şi anume la cea a descântecelor; oricum, trebuie, de la bun început, să remarcăm că sunt cercetările cele mai apropiate, ca metodă, de studiul pe care noi încercăm sâ-1 elaborăm.
O. Densusianu a publicat, între 1930-1934, un studiu intitulat Limba descântecelor care cuprinde trei părţi: Expresivitatea în descântece, Forme şi înţelesuri vechi, Creaţiuni proprii descântecelor.10 Studiul menţionat se remarcă prin rigurozitatea demersului ştiinţific şi prin informaţia extrem de bogată. Lingvistul bucureştean analizează o serie întreagă de termeni ce denumesc actanţi, acţiuni sau practici magice: a bosurca, desfâcătură, desmir, desmirat, fapt, făcătură, mirătură,pusătură, a strigoia, trimisătură etc.
Problema transferului terminologic a fost tratată şi de M. Seche în SCL, XXVII, 1/1981, pp. 75-79.
Trimiterile le vom face pe baza textului din O. Densusianu, Opere, I, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
[19] 
Mulţi dintre aceşti termeni sunt, pentru prima oară, supuşi unei analize din perspectivă lingvistică. Densusianu analizează pe larg utilizarea unor sufixe şi prefixe în descântece, atrăgând atenţia şi asupra unor fenomene de interferenţă româno-slavă, la nivelul magiei populare. Indicarea etimologiilor (multe soluţii îi aparţin), a derivatelor unor termeni, permite o mai clară înţelegere a legăturilor termenilor analizaţi cu restul vocabularului românesc. Precizarea sensurilor 1-a preocupat permanent, astfel încât fiecare termen să fie cât mai clar definit. Este adevărat că Densusianu a acordat mai puţină atenţie localizării termenilor regionali, stabilirii exacte a ariei de circulaţie a termenilor; a înregistrat rar forme de plural sau din paradigma verbală. De un deosebit interes sunt şi încercările lui O. Densusianu de a stabili sensurile pe teren medical ale unor cuvinte ce denumesc practici magice: aruncat, aruncătură, facere, faptă, făcut, făcătură, ţipătură etc. Prin aceasta se poate observa că Densusianu intuise o serie de fenomene de transfer terminologic, chiar dacă nu se ocupa de ele în mod special. Densusianu este conştient că studiul său deschide o nouă cale de abordare a magiei populare şi va căuta să pună în valoare numeroase cuvinte, expresii neînregistrate în dicţionare, tocmai pentru a stimula interesul pentru cercetarea şi din viziune lingvistică a fenomenelor legate de magia populară, chiar dacă obiectul studiului său l-au constituit doar descântecele.
Pe urmele lui O. Densusianu va păşi Al. Rosetti, care caută să extindă aria de cercetare a fenomenelor lingvistice direct legate de universul descântecelor româneşti. Rosetti va încerca mai întâi o definire a descântecului: „o formulă orală rostită de o persoană iniţiată în scopul de a exorciza, de a conjura, de a izgoni o boală sau de a vindeca de boală un pacient" (Al. Rosetti, Limba descântecelor româneşti, Ed. Minerva, 1975, p. 15). Cercetătorul amintit acordă o atenţie deosebită termenilor ce denumesc practici şi acţiuni cu caracter magic: aruncătură, dat, facere, fapt, mânătură, năprătitură, pusătură, râmnitură, la acest capitol lucrarea sa depăşind-o pe cea a lui Densusianu. în general, termenii sunt prezentaţi sub aspect semantic, făcându-se menţiuni şi asupra etimologiei, posibilelor variante sau a răspândirii în teren. Nu se fac, decât sporadic, menţiuni cu privire la anumite particularităţi, forme gramaticale ale termenilor magici. Este impresionantă strădania autorului de a înregistra numeroase elemente de terminologie medicală sau de terminologie a fiinţelor mitofolclorice. Rosetti nu comentează posibilele relaţii dintre aceste domenii terminologice, mulţumindu-se cu prezentarea termenilor şi a diverselor procedee de formare a lor. Atenţia deosebită acordată terminologiei fiinţelor demonice din descântece ne determină să credem că Rosetti a intuit căile de circulaţie a termenilor de la o sferă terminologică la alta. Ca şi Densusianu,
din turcă şi ungară" (Idem). El consideră că termenii cu rădăcina „bos" (!), cum ar fi boscoană, bosocâraie, boscărie ar fi toţi de origine românească. Dincolo de faptul că această stratificare etimologică este printre puţinele, dacă nu singura, care să aibă în vedere întregul ansamblu al termenilor ce denumesc practica magica, nu mai putem reţine altceva; nu ştim ce materiale a consultat autorul, dar credem că i-a lipsit o corectă informare etimologică. Spre exemplu, boscoană este unanim acceptat ca termen de origine greacă, vâlvă, ca termen de origine slavă; nu am găsit până acum nici un cuvânt de origine turcă, ce ar denumi vreo practică magică, iar în ceea ce priveşte termenii de origine maghiară („ungară" - cum scrie autorul - n.n.), ei sunt, după cercetările noastre, în număr de trei: boboană, bobonoşag, meşteşug.
Studiile şi cercetările menţionate au un caracter etnologic; ele nu şi-au propus ca obiectiv major o analiză a terminologiei magice, dar printr-o serie de aspecte, amintite la momentul potrivit, au permis şi cercetarea, mai mult sau mai puţin detaliată, a unor termeni, mai rar, grupe de termeni8.Am căutat să nu trecem peste aceste mici realizări, chiar dacă ele nu veneau din partea unor lingvişti.
Vom încerca în continuare să re ocupăm de câteva lucrări care au pus accentul pe cercetarea de ordin lingvistic. In această direcţie este de menţionat studiul lui I. Taloş referitor la unul dintre cei mai „studiaţi" actanţi magici, solomonarul. Studiul, apărut în ALIL, XXV/1976, se intitulează Solomonarul în credinţele şi legendele populare româneşti şi se află la graniţa dintre ceicetarea etnologică şi cea lingvistică. Autorul, cercetător cunoscut al domeniului folcloric, realizează o primă încercare, mai consistentă, de a anliza actantul menţionat, apelând la o întreagă secvenţă din terminologia magică populară. Pe baza datelor ALR, a cercetărilor proprii pe teren, I. Taloş aduce în discuţie aproape toţi termenii purtători ai sensului „solomonar". Remarcăm dorinţa autorului de a „localiza cât mai precis termenii discutaţi, de a indica eventual variantele lor fonetice, mai ales, formele de plural; nu lipsesc nici încercările de a preciza etimologia termenilor. Includerea în cercetare şi a unor termeni ce denumesc actantul menţionat în varianta feminină (solomonăriţă, solomoniţă, şolomăriţă) deschide noi posibilităţi de investigare; poate şi luarea în calcul a unor derivate să fie o sugestie valoroasă în vederea realizării unei cercetări mai ample. Nici I. Taloş nu şi-a propus o cercetare a terminologiei magice, dar, prin modul de utilizare
8      Am putea menţiona un studiu onomasiologic realizat de T. Bojan: Secvenţa onomasiologică: „deochi" - „mauvais oeil" - „evil eye" (CL, 2/1970).
[20]
Rosetti se opreşte asupra descântecelor, lăsând netratate ale aspecte ale magiei populare româneşti, cum ar fi divinaţia populară, astrologia şi meteorologia populară etc.
Mai puţin cunoscut la noi, studiul lui Ion Popinceanu, Religion, Glaube und Aberglaube in der rumänischen Sprache, a oferit interesante sugestii cercetării noastre prin modalitatea de abordare a materialului lingvistic (etimologie, derivate, sensuri, variante etc.); este adevărat că autorul se opreşte doar asupra unora dintre termenii magici aparţinând câtorva categorii terminologice:
- actanţi: solomonar, vâlvă, vârhovnic, zodier;
- acţiuni: a deochia, a descânta, a dezlega, a face etc.;
- practici: deochi, dezlegare, farmec, vrajă etc.;
- elemente cu valoare magică: mană, meresân;
- instrumentar magic: zodie, zodiac etc.
Studiul lui Popinceanu, apărut îh 1964, prezintă interes nu numai pentru cercetarea unor elemente de terminologie magică, ci şi pentru cunoaşterea spiritualităţii populare româneşti, în general, prin analizarea a numeroşi termeni religioşi vechi (diac, utrenie, uspenie, văznesenie etc.) şi a unei întregi serii de termeni din lexicul mitofolcloric românesc (vârcolac, împroor, vergel, zână etc.).
Un rea! interes a stâmit, de asemenea, lucrarea cercetătoarelor Lucia Cireş, Lucia Berdan, Descântece din Moldova, apărută la Iaşi în Caietele Arhivei de Folclor, II, sub redacţia lui LH. Ciubotaru, în 1982, în care, pe baza a numeroase texte inedite, autoarele încearcă să îmbine tratarea etnologică a problemei cu unele aspecte de ordin lingvistic": glosarul de termeni este deosebit de util în precizarea sensurilor unor termeni, a sugerării unor posibile fenomene de transfer terminologic; un merit aparte al acestei lucrări îl constituie introducerea în circuitul ştiinţific a unei serii întregi de termeni cu caracter magic: bosoarce, boghităreasă, dătătoaie etc. (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 39). Nu putem încheia trecerea în revistă a încercărilor de studiere a domeniului menţionat fără a aminti o lucrare a lui O. Papadima (Literatura populară română, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968), în care, autorul tratând problema descântecelor atinge şi o serie de probleme de ordin lingvistic, chiar dacă lucrarea nu îşi propusese o cercetare lingvistică a domeniului.
Studiile menţionate au abordat doar unele aspecte ale magiei populare, direct legate de universul descântecelor. Numeroase alte „sectoare" magice
"     .,Cadrul restrâns al acestui studiu nu permite o analiză specială a faptelor de limbă" {op. cir., p. XLIII).
[21]
au rămas în afara unor studii sistematice (divinaţia, astrologia populară etc). Profesorul ieşean P. Caraman a introdus în circuitul ştiinţific o serie de studii fundamentale, care, după cum se va constata, sunt direct legate de domeniul magiei populare: Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Magia ca sursă de inspiraţie pentru poezia cultă şi Descolindatul în Orientul şi Sud-Estul Europei.12 Această din urmă lucrare se remarcă, în primul rând, prin faptul că este singura, în literatura de specialitate, dedicată descolindatului, pe care eruditul folclorist îl consideră practică magică, „o contra-vrajă" la colindat. Integrând colindatul şi descolindatul în seria fenomenelor magice, P. Caraman va demonstra existenţa unei terminologii specifice: „în concluzie, terminologia obiceiului vindicativ din cadrul colindatului e alcătuită la români din următorii termeni: vb. a descolinda şi apelativele derivate: descolindare, descolindat, descolindaţie. La aceştia vom mai adăuga pe un al cincilea, şi anume pe s.f. descolinda care designează chiar colinda de sens invers, adică formula negativă..." (P. Caraman, Descolindatul, p. 331). Folcloristul ieşean atrage atenţia asupra faptului că aceşti termeni nu sunt înregistraţi în dicţionare, deşi circulă pe teritoriul românesc. Tratând descolindatul ca practică magică „de desfăcut", P. Caraman va demonstra şi rolul de actanţi magici al colindătorilor; ei sunt „un fel de vrăjitori" (Ibid., p. 7), „un fel de magicieni" (Idem), ba mai mult, în contextul colindatului, ei se prezintă ca „vrăjitori de bun augur", iar în acel al descolindatului, ca „vrăjitori de rău augur" (Ibid., p. 18). Importantă este precizarea sensului verbului a descolinda (neînregistrat în dicţionare - n.n.): „a întoarce în rău urările de bun augur ale colindei sau ale colindelor cântate anterior" (Ibid., p. 327). Remarcabil este faptul că profesorul Caraman nu s-a limitat doar la analiza descolindatului, fenomen folcloric descoperit de el, ci a oferit sugestii extrem de documentate cu privire la terminologia magică populară; astfel, etnologul ieşean aduce argumente serioase pentru includerea unor cuvinte ca a cânta, a încânta, cântec etc. în cadrul terminologiei magice. Considerând colindatul, în întregul său, „un complex de acte magice executate de colindători" (Ibid., p. 343), profesorul Caraman deschide o perspectivă deosebit de interesantă asupra magiei populare şi implicit asupra terminologiei magice. Studiul eruditului folclorist a beneficiat de aprecieri pozitive din partea unor cercetători recunoscuţi ai domeniului folcloric: Iordan Datcu (în Dicţionarul folcloriştilor. Folclor literar românesc. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 119) şi Ion H. Ciubotaru (îh Postfaţa la lucrarea lui P. Caraman). Ambii cercetători evidenţiază caracterul
Lucrare, apărută postum, sub îngrijirea cercetătorului ieşean Ion H. Ciubotaru, în Editura Universităţii „Al.I. Cuza", Iaşi, 1997.
[22]
pronunţat magic al fenomenului studiat de Caraman. Opiniile menţionate sunt argumente serioase pentru acceptarea sugestiilor oferite de folcloristul ieşean în cercetarea terminologiei magice.
Din cele prezentate în acest capitol, se poate constata că o cercetare a terminologiei magice, în întregul ei, nu s-a realizat; doar domeniul descântecelor s-a bucurat de mai multă atenţie. Prin studiul său asupra descolindatului, P. Caraman a supus analizei un alt domeniu extrem de interesant al magicului. Numeroase alte „sectoare" magice au rămas însă în afara unor studii sistemice: divinaţia meteorologia populară, astrologia populară etc; de aici şi deosebita dificultate a încercării noastre de cercetare, care-şi propune extinderea ariei de investigare terminologica asupra actanţilor, actiunilor şi practicilor cu caracter magic. Am căutat să utilizăm sugestiile metodologice oferite de cercetările anterioare, chiar şi de cele cu caracter etnologic, astfel încât să obţinem o imagine cât mai clară a termenilor discutaţi. Cercetarea de faţă s-a lovit de numeroase dificultăţi, mai ales cu privire la stabilirea ariei de răspândire a termenilor, cât şi a înregistrării unor forme gramaticale ale termenilor discutaţi. Spre deosebire de unele din încercările anterioare, am urmărit şi înregistrarea acelor sensuri ale cuvintelor analizate ce dovedesc deprecierea importanţei practicilor magice. Tot ca un fapt mai deosebit, putem menţiona înregistrarea unor expresii, sintagme formate cu participarea termenilor magici, în scopul evidenţierii magiei populare ca sursă pentru idiomatica românească. în partea finală a lucrării ne-am propus desprinderea unor concluzii cu caracter general, referitoare la termenii cercetaţi, la relaţiile dintre aceştia, în contextul mai larg al spMtualitătii populare. Prin aceasta, lucrarea noastră speră să depăşească aspectul descriptiv, inevitabil, al primei sale părţi şi să ofere şi o serie de interpretări ale faptelor înregistrate, o serie de concluzii şi contribuţii originale.
[23]
CAPITOLUL II
Termeni ce denumesc actantul magic
1. Importanţa studierii actantului
Ştefania Cristescu Golopenţia, cunoscută cercetătoare a fenomenului magic românesc, publica în 1940 un îndrumar pentru realizarea unor monografii sociologice, bazate pe cercetarea de teren (Cercetarea credinţelor şi riturilor domestice ale ţărănimii române), îndrumar al cărui capitol V (Descântece. Leacuri. Scăldaturi) era consacrat studierii aspectelor practice ale fenomenului magic. Chiar şi la o privire superficială a materialului ne putem da seama că majoritatea întrebărilor, sugestiilor acelui capitol se referă, de fapt, la actantul magic şi mai puţin la alte aspecte legate de practica magică. Pe lângă datele absolut necesare identificării corecte şi precise (nume, prenume, poreclă, vârstă, naţionalitate, zona de origine etc.) apar, în îndrumarul menţionat, şi întrebări referitoare la repertoriul actantului, atitudinea lui faţă de activitatea în domeniul magic, atitudinea colectivităţii faţă de el, modalităţile de iniţiere în practicile vrăjitoreşti, diverse caracteristici ale sale relevante pentru statutul său de vrăjitor. Cam în aceeaşi perioadă, Gh. Pavelescu, autorul unor lucrări de referinţă privitoare la magia populară românească13 (Cercetări asupra magiei la românii din munţii Apuseni, Mana în folclorul românesc), atrăgea atenţia asupra necesităţii aducerii, în prim planul cercetării ştiinţifice, a actantului pe care îl consideră un adevărat „rapsod al poeziei magice" (Gh. Pavelescu, Cercetări, p. 52), dar şi creator în domeniu: „vrăjitorul creează de fiecare dată descântecul servindu-se însă de materialul stereotip" (lbid., p. 51). Pavelescu observă că se face o mare greşeală studiindu-se descântecul în sine, fără a ţine seama şi de actant şi remarca: ,ingeniozitatea vrăjitorului constă în aceea de a găsi, pentru fiecare
13    Unele probleme referitoare la fenomenele magice apar şi într-o altă lucrare a Gh. Pavelescu, Studii şi cercetări de folclor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.
[24]
situaţie irezolvabilă pe căi obişnuite, o soluţie magică"; în felul său, actantul este un specialist în domeniul magic, care „mânuieşte atât practica magică respectivă, cât şi formula orală" {Ibid., p. 81). Artur Gorovei, în cunoscutul său studiu Descântecele românilor, remarca: „Descântătorii sau vrăjitorii şi, în special, descântătoarele şi vrăjitoarele erau fiinţe deosebite, cărora oamenii le atribuiau puteri şi daruri supranaturale" (A. Gorovei, op. cit., p. 77). Poate tocmai acest aspect îl vizează unii din termenii ce denumesc actanţi: om meşter, meşteră, meşterită, ştiutoare etc. De altfel, şi studiile realizate de specialişti străini de renume (Frazer, Levi-Strauss, Propp, Mauss, Maxwell, Hubert etc.) converg în direcţia înţelegerii actantului ca persoană pricepută, „iniţiată"14 în domeniul practicilor magice. Actantul însuşi este conştient de poziţia sa aparte în cadrul comunităţii: „Nu numai opinia publică apreciază că magicienii formează o clasă socială, ci ei înşişi se consideră ca atare" (M. Mauss, H. Hubert, op. cit., p. 56). Şi materialele obţinute de noi pe teren în diverse zone (Maltezi, Dobrina-Huşi, Griviţa, Cuca, Măcişeni etc.) confirmă observaţiile făcute. în satele româneşti caracterul de „castă" nu este vizibil, decât, poate, pentru solomonari; restul actanţilor acţionează individual, majoritatea lor fiind specializaţi pe anumite tipuri de practici magice {descântat, ghicit etc).
Suntem convinşi că o cercetare a termenilor ce denumesc actanţii magici, sub toate aspectele pe care le-am menţionat (localizare, etimologie, derivate, sensuri etc), nu poate decât să completeze fericit informaţiile acumulate de cercetările cu caracter etnologic. Sperăm chiar ca o serie de elemente, ce ţin de cercetarea pur lingvistică, să ajute la înţelegerea mai corectă a unor aspecte ale spiritualităţii populare româneşti. în fapt, nici încercarea noastră nu poate să se lipsească de unele informaţii cu caracter etnologic; o cercetare exclusiv lingvistică a unui domeniu atât de „îmbibat" cu urme de spiritualitate arhaică ar risca să piardă foarte mult în plan gnoseologic.
2. Elemente de terminologie a actantului magic în textele vechi româneşti
Diverse aspecte ale terminologiei magice populare au pătruns de-a lungul timpului în literatura cultă, mai ales în cea cu caracter juridic şi religios.
14 Cu privire la iniţierea actanţilor pe teren românesc, informaţii interesante se găsesc în lucrarea, deja menţionată, a lui Gh. Pavelescu, Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni.
[25]
Textele vechi româneşti15 conţin preţioase indicii cu privire la o serie întreagă de termeni magici: apar, în astfel de texte, termeni referitori atât la practica şi acţiunea cu caracter magic, cât şi cu referire la actantul magic. Prezenţa acestor termeni în conţinutul lucrărilor cu caracter juridic şi religios nu trebuie sâ ne surprindă: practicile magice, credinţele în diferite leacuri băbeşti erau, potrivit canoanelor bisericii, fapte ce trebuiau combătute. In mod deosebit, atacul bisericii era îndreptat contra actanţilor practicilor magice populare, actanţi ce sunt deseori menţionaţi în textele vechi româneşti; ei erau consideraţi, pur şi simplu, nişte răufăcători: „Mulţi oameni-şi învaţă featele fărmăcătoare şi bobonitoare, curve şi descântătoare" (text de la 1692; apud DLRLV, p. 78). „Iară afară vor rămânea cânii şifărmăcătorii şi curvarii şi vrăjmaşii şi slujitorii de idoli" (I. Zoba din Vinţ, Sicriul de aur, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 151).
între termenii ce apar mai des în textele amintite se găsesc: babă, descântător, fermecătoare, fermecător, vraci, vrăjitoare, vrăjitor, vâlvă etc; astfel, s-a constatat că unii termeni (moaşă, babă, meşteră) sunt atestaţi încă din secolul al XV-lea (în textele slavone). Numeroşi alţi termeni sunt înregistraţi, pentru prima oară, în secclu! ai XVI-lea: bobar, cărturar, descântător, fermecător, strigă, vrăjitor, vâlvă etc. Textele din secolele
XVII- XVIII înregistrează termeni ca: doftoroaiejarmazon, solomonar etc. Un însemnat număr de termeni vor fi înregistraţi, pentru prima oară, în texte ce depăşesc limita temporală menţionată (sfârşitul secolului ai
XVIII- lea): bahorniţă, bosorcaie, descântătoare, pocit, păscălitor, şişcă, vidmă etc16, ceea ce nu înseamnă că ei nu au putut fi utilizaţi şi anterior, mai ales, dacă avem în vedere faptul că, unii dintre aceşti termeni fac parte din fondul vechi slav (vidmă) sau prezintă numeroase derivate şi variante pe teren lingvistic românesc (bosorcaie).
în textele medievale româneşti mulţi termeni apar de la început cu valoare magică (descântător, fermecător, vrăjitor etc), alţii sunt reţinuţi, iniţial, cu sensuri nemarcate magic (babă, cărturar, strigă etc). Interesantă este situaţia termenului vâlvă, care probează, astăzi, existenţa unui fenomen de transfer terminologic; importantă pentru cercetarea noastră este şi înregistrarea, în texte medievale, a diverse variante ale termenilor magici: vrăjitoriu, descântătoriu, cărtulare „cărturar", cetitoriu în stele etc; pot
»\ Vom avea în vedere texte cuprinse între secolul al XVI-lea şi sfârşitul secolului al XVIII-lea, cât şi unele informaţii din textele slavone de dinainte de 1521.
iS \ Termenii privitori la descolindat sunt înregistraţi doar în studiul, deja menţionat, al lui P. Caraman, referitor la această problemă.
[26]
fi menţionate şi unele variante ale formei de plural: strige (păstrată şi pe teren populai), fermecători (în loc de fermecătoare), vâlhve şi vâlsfi. Nu sunt lipsite de importanţă sintagmele care probează utilizarea termenilor magici cu valoare determinativă sau comparativă: cele fărmăcătoare (Carii populare, Ed. pentru Literatură, editor M. Ciobanu, Bucureşti, 1965, p. 168); jiganie vrăjitoare (Cărţi populare, Ed. Albatros, editori D. Simonescu, I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1973, p. 8); atâta-i de fermecătoriu (D. Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Junimea, editor E. Sorohan, Iaşi, 1988, p. 384). Unele cuvinte prezente în textele vechi (faptoriu, ştietor) ne pot ajuta să înţelegem mai bine conţinutul, originea unor termeni ai magiei populare (faptorniţă, ştiutoare).
O problemă deosebită este aceea a defiriirii actanţilor în textele medievale româneşti; spre exemplu, în lucrarea Şapte taine a beserecii, vrăjitorul, actantul magic prin excelenţă, este definit astfel: „vrăjitorii se cheamă carii cheamă şi scot pe diavol de vrăjesc să cunoască niscare lucruri neştiute, sau alte răutăţi ce fac să-şi izbândească inimii, după voia sa cea rea, carele vor să facă răutate şi vătămare a niscare oameni direpţi" (apud GCR, I, 1891, p. 16). Pentru definirea altor tipuri de actanţi vom întâlni, în textele vechi româneşti, numeroase perifraze: ceia ce vor vrăji în stele; cela ce sleieşte ceara; cela ce va lega nunta; cela ce caută în stele; ceia ce-şi socotesc ziua întru care s-au născut şi zic că au fost bună sau rea; carii citesc stelele; care leagă bărbatul şi muierea să nu se împreune (v. A. Gorovei, op. cit., p. 55). Dincolo de structurile menţionate, putem depista o serie de actanţi, care, pe terenul magiei populare, sunt denumiţi cu termeni ca: legătoreasâ, zodier, zodiaş, cititor în stele etc. în astfel de perifraze recunoaştem şi unele acţiuni, concretizate într-o serie de expresii cu caracter magic: a turna cositor, a turna ceară, a lega cununiile, a căuta în (la) stele etc. Se conturează astfel, în textele vechi, un întreg sector al terminologiei actanţilor şi acţiunilor magice, iar faptele prezentate ne sugerează absenţa unor termeni (sau necunoaşterea, în acea perioadă, de către cărturari a corespondentului lor popular) şi o modalitate specifică de definire a actantului, prin raportarea la acţiunea cu caracter magic; utilizarea perifrazelor pentru definirea actantului magic este şi astăzi utilizată de terminologia magică populară (v. Termeni ce denumesc actantul magic). Motivaţia existenţei unor astfel de structuri ţine de extinderea rapidă a practicilor magice pe teritoriul românesc şi de imposibilitatea adaptării, la fel de rapidă, a mecanismelor lingvistice la evoluţiile menţionate; astfel, mecanismele limbii române erau obligate să se acomodeze „din mers", uneori sub influenţa unor modele străine, pentru a suplini sărăcia terminologică proprie; un fenomen asemănător apare şi în cazul unor termeni populari actuali: bobăriţă
[27]
„bobăreasă" (femeie care ghiceşte în bobi - n.n.) va ajunge să însemne şi „cărturăreasâ" (femeie care ghiceşte în cărţi - n.n.), datorită faptului că, în anumite zone (Padina, jud. Buzău), cartomanţia a înlocuit rapid vechea practică a ghicitului în bobi, iar termenul bobăriţă a suferit o extindere a sensului pentru a acoperi un gol terminologic temporar.
Textele medievale prezintă o deosebită importanţă şi pentru înţelegerea unei evoluţii semantice specifice terminologiei magice: trecerea de la particular la general. Spre exemplu, bobonitoarea era, iniţial, „cea care făcea boboane", pentru ca, ulterior, să însemne „vrăjitoare"; zodiriţa era „cea care ghicea în zodie"; astăzi termenul a fost înregistrat doar cu sensul „vrăjitoare".
Din textele vechi putem obţine şi unele informaţii asupra localizării unor termeni: este vorba de termeni cu sufixul -toriu (de sorginte nordică), de varianta solomonar (pentru solomonar), variantă specifică Transilvaniei; termenul păscălar ne atrage atenţia asupra prezenţei actantului respectiv doar în Ardeal, unde s-a practicat intens ghicitul în păscălie.
Pot fi evidenţiate şi alte numeroase avantaje ale cercetării textelor vechi româneşti: pe baza lor pot fi depistate „pierderi" ale unor termeni (vâlhovnic) sau ale unor sensuri, ştiut fiind, de exemplu, că, în perioada medievală, cărturar a avut o paletă semantică mult mai bogată; astăzi el denumeşte doar un actant din domeniul cartomanţiei populare. O întreagă serie de fenomene lingvistice au fost reţinute de vechile texte româneşti şi, pe parcursul cercetării, vom atrage atenţia asupra lor, ori de câte ori se vor ivi, insistând, mai ales, asupra principalelor procedee de îmbogăţire a lexicului magic: derivarea cu sufixe, împrumutul de termeni etc.17
3. Stratificare etimologică
înainte de a trece la studierea termenilor ce denumesc actanţi, din punctul de vedere al originii, trebuie să ne oprim, pe scurt, asupra unor probleme legate de stabilirea inventarului de termeni pe care îl vom supune atenţiei. Se impune, de la început, observaţia că nu toţi termenii ce par a denumi actanţi umani reprezintă, cu adevărat, astfel de actanţi. Gh. Pavelescu, cercetător cunoscut al domeniului magiei populare, întocmeşte o adevărată listă de termeni cu sensul „vrăjitori de mană", fără a specifica dacă avem de a face numai cu actanţi umani sau şi cu actanţi imaginari. In acest fel, o
"^^r^UnTscuţie o serie de termeni din textele vechi, ce nu au fost utilizaţi pe teren popular: magă, maghistă, izvoditonu de vise, omromant etc.
[28]
serie de termeni, denumind, de fapt, fiinţe mitofolclorice apar alături de termeni ce denumesc pe „vrăjitorul de mană": iele, hârcoi, moroştese, moroande, săgetători, săiastră etc. (Gh. Pavelescu, Mana, pp. 79-80). Acest mod de a prezenta la un loc actanţii magici umani şi pe cei imaginari ne-a obligat să căutăm contexte cât mai clare pentru a putea selecta termenii, încât cei ce reprezentau actanţi imaginari să fie eliminaţi din discuţie. Este adevărat că lista lui Gh. Pavelescu permite discuţii foarte interesante cu privire la relaţiile dintre terminologia actantului magic şi terminologia fiinţelor mitofolclorice18. O serie de cuvinte au fost excluse din discuţie în urma examinării atente a contextelor, a apelului la alte surse de documentare. Astfel de cuvinte sunt: desfăcător (E. Sevastos, Literatură, p. 165), întorcătoare (AAF, VI, p. 126), irodiţă (T. Pamfile, Duşmani, p. 260) etc.
După aceste câteva observaţii cu privire la stabilirea inventarului de termeni referitori la actantul magic, vom încerca să abordăm problematica studiului etimologic a acestor termeni. Cercetarea etimologică ne va permite să observăm stratificarea terminologiei actantului magic, din punctul de vedere al provenienţei termenilor, dar să şi obţinem preţioase informaţii referitoare ia evoluţia sferei terminologice analizate, posibilele ei conexiuni cu celelalte domenii ale terminologiei magice generale; pot fi studiate şi unele probleme de evoluţie generală a vocabularului românesc. Analiza etimologică a termenilor ce denumesc actanţi magici ne-a condus la următoarea schemă de stratificare:
- termeni de origine latină;
- termeni împrumutaţi (din limbile slave, din limba maghiară, din limba greacă etc.);
- termeni formaţi pe teren românesc (cu sufixe, prin compunere, prin conversiune, prin contaminare);
- termeni cu etimologie necunoscută.
Am indicat pe prima poziţie elementele de origine latină, fiind vorba de termeni moşteniţi. La aceşti termeni se vor adăuga termenii împrumutaţi, care, în multe situaţii, au servit ca bază derivată pentru apariţia de noi termeni pe teren românesc; termenii formaţi în limba română sunt cei mai numeroşi şi, de aceea, ei vor servi ca principal suport pentru discutarea celor mai importante modalităţi de „extindere" a terminologiei magice. Chiar de la început trebuie să menţionam că numărul termenilor la care nu putem indica soluţii etimologice (existente, proprii) este destul de redus, ceea ce
Unii din termenii ce denumesc fiinţe imaginare au fost preluaţi şi de terminologia magică.
[29]
ne permite să credem că schema de stratificare rezultată în urma analizei etimologice poate fi acceptată ca bază de discuţie.
3.1. Termeni de origine latina
Am înregistrat în cadrul terminologiei actanţilor doar doi termeni de origine latină, şi anume măiestru (<magister) „vrăjitor" (Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1925, p. 138) şi strigă (<striga) „strigoaie" (vrăjitoare - n.n.) (DLR, tom X, partea a V-a, p. 1741). Aceşti termeni au generat pe teren românesc şi alte elemente de terminologie magică: măiastră, măiestrie, strigoi, strigoaie, a strigoia, strigoi de ploaie, ceea ce confirmă opinia referitoare la capacitatea derivativă crescută a termenilor de origine latină. Ambii termeni au fost atestaţi în texte din secolul al XVI-lea (v. TDRG, fasc. 11, p. 617; fasc. 17, p. 529) dar fără semnificaţii pe teren magic. De altfel, substantivul strigă probează şi un fenomen de transfer terminologic, iniţial acest cuvânt fiind înregistrat în 1586 (v. DERS) cu sensul „fiinţă mitofolclorică".
3.2. Termeni împrumutaţi
Pe lângă termenii moşteniţi din latină şi pe lângă numeroşii termeni formaţi pe terenul limbii române, prin diverse procedee (cu sufixe, prin compunere, prin contaminare, prin conversiune etc), există în cadrul terminologiei actantului magic şi o serie de termeni împrumutaţi din alte limbi; numărul lor este mic, în comparaţie cu numărul termenilor formaţi pe teren românesc, dar unii dintre ei sunt destul de importanţi pentru înţelegerea unor caracteristici ale magiei populare româneşti [babă, bosorcaie, vraci, vidmă etc). Astfel de termeni pot atrage atenţia şi asupra unor fenomene de interferenţă la nivel spiritual (între spiritualitatea românească şi cea specifică unor popoare învecinate). Termenii împrumutaţi se repartizează astfel:
- termeni de origine slavă;
- termeni de origine maghiară;
- termeni de origine greacă.
[30]
menţionaţi, doar bosorcaie, însă şi acesta este cunoscut, mai ales, în zona Ardealului, unde contactul cu spiritualitatea maghiară a fost mai strâns.
3.2.1. Termeni de origine slavă
Pe baza materialelor consultate putem menţiona următoarele substantive: babă (<baba) „descântătoare" (Artur Gorovei, op. cit., p. 74), bahorniţă (<bahomica) „vrăjitoare, şişcă" (DA, tom I, partea I, p. 427), cliric (<±liriku) „solomonar" (ALIL, XXV, 1976, p. 48), cobe (<kobî) ,diinţă care face prevestiri rele, care-şi exprimă temerea că are să se întâmple ceva rău: (DA, tom I, partea all-a, p. 603), farmazon (<farmazon) „vrăjitor, fermecător", „solomonar" (DA, tom II, partea I, p. 64; Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, I, Cernăuţi, 1903, p. 806), şişcă (<siska) „vrăjitoare" (DLR, tom XI, partea I, p. 111), tartă (<t,T>rta) „babă vrăjitoare" (Teofil Frâncu, Gheorghe Candrea, Românii din Munţii Apuseni, Tipografia Gr. Luis, Bucureşti, 1888, p. 106), vidmâ (<vidma) „vrăjitoare" (DULR, p. 696), vâlhovnic (<vluhovîniku) „vrăjitor" (Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, editor Grigore Tocilescu, Bucureşti, Socec, 1901, p. 136), vâlvă (<vlăhvâ) „vrăjitor care stăpâneşte furtunile şi grindina"; „vrăjitor, mag" (AAF, HJ, p. 156; CADE, p. 1340), vraci (<vrac) „vrăjitor"; „doctor" (DULR, p. 703).
3.2.2. Termeni de origine maghiară
Sunt puţini la număr, doar doi, bosorcaie (<boszorkany) „vrăjitoare, strigoaică despre care poporul crede că se transformă în iepure, câine sau alt animai şi ia laptele de la vaci" (DA, tom I, partea I, p. 625), şercan (<sarkany) „solomonar" (ALIL, XXV, 1976, p. 48). Aceşti termeni sunt cunoscuţi, în principal, în Transilvania, având, în esenţă, un caracter regional; totuşi prezenţa substantivului bosoarce (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 404), înregistrat în Moldova cu sensul „vrăji, farmece", ne determină să credem că termenul bosorcaie ar putea fi cunoscut şi în acea zonă a ţării. Substantivul în discuţie prezintă numeroase variante, atât ale formei de singular (bosorcă, boşarcă, borsocă etc), cât, mai ales, ale formei de plural (bosorcoi, borsocoi, bosorcane, bosărcăi, bosărcaie etc.) şi are importante derivate în lexicul magic românesc: borsocos, bosorcău, bosoarce, bosorcoi, a bosurca.
3.2.3. Termeni de origine greacă
Materialele cercetate ne indică un singur termen de origine greacă cărturar (<hartolarios) „care dă în cărţi" (DA, tom I, partea a II-a, p. 166), termen, de altfel, puţin utilizat şi care poate fi considerat şi urmarea unui fenomen de contaminare (cu carte). El face parte din stratul elementelor
[31]
vechi în limbă, fiind înregistrat în textele medievale româneşti încă din secolul al XVI-lea (v. TDRG, fasc. 5, p. 478), dar fără sens magic. Substantivul prezentat indica, în textele vechi, şi un actant din domeniul oniromanţiei (v. Cărţi populare, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 172), cât şi un tip de ghicitor cu păscâlia (v. Gh. Brătescu, Grija, p. 306; text de la 1811). Pe terenul magiei populare, cărturar prezintă două derivate ce denumesc, de asemenea, actanţi din domenul divinaţiei populare: cărturăreasă, cărturăriţă (cu variantele cărturiţă şi cartariţă).
3.3. Termeni formaţi pe teren românesc
O rapidă trecere prin terminologia actanţilor magici ne-a arătat că, numeric, ponderea cea mai mare o au termenii formaţi pe terenul limbii române, ceea ce constituie încă o dovadă semnificativă cu privire la puternica răspândire a practicilor magice pe teritoriul carpato-danubian. Numărul termenilor împrumutaţi este destul de redus, în comparaţie cu acela al termenilor formaţi în limba română, Numeroşi termeni sunt formaţi prin sufixare; există însă şi termeni obţinuţi prin compunere, conversiune, contaminare.
3.3.1. Termeni formaţi cu sufixe
Cercetarea noastră a arătat că termenii formaţi cu ajutorul sufixelor constituie grupul cel mai numeros în cadrul terminologiei magice populare. „Din punct de vedere al originii lor sufixele româneşti sunt: moştenite din latină şi împrumutate din limbi străine (slave, neogrece, turceşti, maghiare etc.)" (G. Pascu, Sufixele româneşti, Librăriile Socec & Comp., Leipzig, , Viena, 1916, p. 5). Sufixele substantivale (care ne interesează în mod deosebit) „au de obicei următoarele înţelesuri: diminutive, augmentative, abstracte, nomina'agentis, (sublinierea ne aparţine - n.n.), nomina-instrumenti etc." (G. Pascu, op. cit., p. 18). în cazul utilizării sufixelor pentru denumirea actantului magic, derivatul are semnificaţia generală „autorul unei acţiuni, cel ce produce un obiect, exercită o meserie, îndeplineşte o funcţie, care are o ocupaţie, care se află într-o stare (situaţie) sau este purtătorul unei calităţi legate de obiectul sau fenomenul exprimat prin cuvântul de la care se formează derivatul" (SMFC, I, p. 78).
Sufixele pe care le evidenţiază materialul nostru sunt: -ar (-er), -aş, -ă, -ău, -că, -easă, -iţă, -oaică -oaie, -oi, -tor, -toare. Nu am înregistrat nici un sufix de origine turcă; cercetarea noastră confirmă opinia lui G. Pascu referitoare la sufixele de origine latină care ocupă primul loc „din punct
Dintre termenii împrumutaţi, cei de origine slavă sunt cei mai numeroşi, unii dintre ei având o arie extinsă de răspândire; fără îndoială, printre ei se găsesc şi elemente terminologice cu caracter regional. Termenii de origine maghiară şi greacă sunt mai puţini decât cei de origine slavă şi, cu adevărat semnificativ pentru cercetarea magiei populare româneşti, este, dintre termenii
[32]
de vedere al întrebuinţării" (G. Pascu, op. cit., p. 426) şi „din punct de vedere al productivităţii" (Ibid., p. 27).
Termeni formaţi cu sufixul -ar (-er)
Sufixul -ar, provenit din latinescul -arius (Ibid., p. 79; SMFC, I, p. 78), a fost întărit pe teren românesc şi de sufixul slav -ar. Acest sufix se lipeşte la rădăcina cuvântului de bază, iar majoritatea derivatelor se formează de la substantive comune. S-a observat că „foarte rar sunt de la nume proprii", iar majoritatea derivatelor în -ar reprezintă nume de persoană, după „meseria exercitată, după ocupaţia obişnuită sau ocazională." (Ibid., p. 79). în ceea ce priveşte baza derivatelor în -ar, se poate menţiona că, sufixul respectiv formează nume de agent de la substantive aparţinând tuturor celor trei genuri. După cum s-a observat, unele derivate denumesc profesiuni permanente (cojocar) sau ocazionale (căluşar).
în cadrul terminologiei studiate de noi am găsit următoarele derivate îh -ar: bobar (<bob) „cel care ghiceşte în bobi" (Constantin Rădulescu Codin, O samă de cuvinte din Muscel, Câmpulung, 1901, p. 10), gheţar (<gheaţă) „solomonar" (ALBL, XXV, 1976, p. 48), grindinar '<grindină) „solomonar" (idem), păscălar (<păscălie) „ghicitor în păscălie" (Gh. Brătescu, Grija, p. 309), pietrar (<piatră) „solomonar" (ALIL, XXV, 1976, p. 48; Elena Niculiţă Voronca, op. cit., p. 800), solomonar (<Solomon) „magician care după credinţele populare are puterea de a provoca sau stăpâni anumite fenomene naturale (ploaia, grindina etc), prin generalizare, „vrăjitor", „astronom"; „persoană care prevesteşte vremea şi care face calendare" (DLR, tom X, partea a IV-a, p. 1211). Tot la acest capitol, am inclus şi derivatele îh -er (variantă a lui -ar, după cum menţionează G. Pascu, -ar, precedat de sunetul palatal şi fiind deja urmat de „i", „a" se schimbă în „ e "(v. G. Pascu, op. cit., p. 79): păscălier (<a pascali) „păscălitor" (DLR, tom VTJI, p. 314), zodier (<zodie) „cititor în stele, care prezice soarta oamenilor interpretând, în mod mistic zodia în care s-au născut" (DLRLC, LV, p. 761).
Termeni formaţi cu sufixul -aş
Sufixul -as formează substantive nume de agent de la cuvinte aparţinând tuturor celor trei genuri; acest sufix este mai putin productiv decât cel analizat anterior. El a putut pătrunde îh limba română pe filiera maghiară sau slavă (SMFC, I, p. 80). G. Pascu îl socoteşte de origine slavă (G. Pascu, op. cit., p. 352). Termenii formaţi cu sufixul -as reprezintă substantive diminutive propriu-zise, diminutive alintătoare, nume de plante, nume de persoane, diminutive depreciative şi nume de agent (Ibid., p. 348). Termenii derivaţi îh -as, pe terenul magiei populare sunt făcaş (<a face) „vrăjitor care face de ursită, de dragoste, de urât (DA, tom II, partea I, p. 2), vâlvaş
[33]
(<vâlvâ) „solomonar"; „om care poate provoca, cum cred unii, apariţia unei năluci, a unei vâlve "; „vrăjitor" (L. Costin Graiul, II, p. 205; Lexic regional, II, p. 75), zgrăbunţaş (<zgrăbunţă) „solomonar" (Gh. Pavelescu, Cercetări,?. 29; S.F. Marian, Vrăji, p. 29), zodiaş (<zodie) „ghicitor în zodii" (DULR, p. 710; Petre Ştefănucă V, Folclor şi tradiţii populare, U, Ed. Ştiinţa, Chişinău, p. 30).
Termeni cu sufixul -ă
Astfel de termeni indică actanţi de sex feminin formaţi de la cuvinte ce numesc actanţi masculini. Există şi situaţii când substantivul masculin de ia care s-a format termenul în -ă nu are relevanţă pentru domeniul magiei populare; astfel, dacă pentru năzdrăvană, măiastră se poate vorbi despre existenţa unui actant corespunzător de sex masculin, în cazul termenilor moaşă, meşteră nu putem vorbi despre aşa ceva. Este adevărat că există un compus om meşter, dar acesta nu explică, de fapt, termenul meşteră. în ceea ce priveşte substantivul bobelnică nu putem încă proba existenţa unui masculin (bobelnic), care să explice derivatul feminin în -ă; în fine, farmazoană este format de la un alt termen ce denumeşte un actant (farma^on), bucurându-se şi de existenţa unui sinonim în -că, de la aceeaşi rădăcină (farmazoancă). Prezentăm sensurile termenilor în -ă: <bobelnică (<*bobemic) „femeie care ştie să dea cu bobii, să tragă bobii, ghicitoare" (Gheorghe F. Ciauşianu,, Glosar de cuvinte din judeţul Vâlcea, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1931, p. 144), farmazoană (<farmazon) „vrăjitoare, fermecătoare" (DA, tom II, partea I, p. 64; SCRIBAN, p. 493), măiastră (<măiestru) „vrăjitoare, fermecătoare" (DLR, tom VI, fasc. 3, p. 229; DULR, p. 376), meşteră (<meşter) „femeie care se pricepe la farmece, la vrăji, la descântece, care practică farmecele, vrâjile, descântecele" (DLR, tom VI, fasc. 6, p. 433; AAF, I, p. 141; Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului alXIX-lea, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 297), moaşă (<moş) „descântătoare" ( Artur Gorovei, op. cit., p. 74; DA, tom II, partea a II-a, fasc. 2, p. 88; Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 9), năzdrăvană (<nâzdrâvan) „vrăjitoare, fermecătoare", „prezicătoare" (DULR, p. 419; ALR I/TI, h. 241; 50%), piază (<piez) „persoană care prezice de rău cuiva" (informaţie de teren: Maltezi, jud. Ialomiţa; SCRIBAN, p. 978).
Termeni cu sufixul -ău
Sufixul menţionat formează augmentative propriu-zise, augmentative depreciative, colective, nomina instrumenti, nume de agent (v. G. Pascu, op.
[34]
cit., pp. 415-416). Pascu atrage atenţia asupra originii maghiare a acestui sufix: „extras din cuvintele ungureşti de tipul birău(biro),făgădău (fogodo) etc. (Ibid., p. 418). Astfel de termeni denumesc actanţi magici de sex masculin; am înregistrat doi termeni din această categorie: bosorcău (<bosorcă) „vrăjitor" (Alexandru Rosetti, op. cit.,p. 110),păscălău (<a pascali) „păscălitor"; „ghicitor în bobi" (DLR, tom VTJI, partea I, p. 314; George Coşbuc, Poezii, p. 35).
Termeni cu sufixul -că
Sufixul -că formează diminutive propriu-zise, nume de plante, nume de fiinţe mitologice (v. G. Pascu, op. cit., p. 209). Termenii în -că denumesc actanţi de sex feminin; aceşti termeni sunt formaţi de la substantive de gen masculin ce denumesc, de asemenea, actanţi magici. Sufixul analizat este de origine slavă (Ibid., p. 231) şi a fost introdus prin cuvinte ca: druşcă, cloşcă, codoşea etc. Astfel, în cazul termenulmfarmazoancă baza. derivată o constituie termenul farmazon; mai interesantă este situaţia celui de-al doilea termen în -că (strigoaică). In cazul acestui termen trebuie să avem în vedere faptul că baza derivativă este cuvântul strigoi, cu sensul „vrăjitor"; este numit strigoi un actant magic uman şi nu unul imaginar, de tipul fiinţelor mitofolclorice, după cum demonstrează şi G. Coşbuc în lucrările sale cu tematică folclorică.
Menţionăm sensurile, etimologia şi atestările termenilor discutaţi: farmazoancă (<farmazon) „vrăjitoare, fermecătoare" (Gh. Paveiescu, Mana, p. 81; DA, tom U, partea I, p. 64), strigoaică (<strigoi) „vrăjitoare" (G. Coşbuc, Elementele, p. 329; DLRLC, IV, p. 264; T. Pamfile, Văzduhul, p. 108).
Termeni formaţi cu sufixul -easă
Aceşti termeni formează un grup destul de numeros, în care intră denumiri ale unor actanţi de sex feminin. Sufixul menţionat „provine din (gr.) -issa, în perioada creştină" (G. Pascu, op. cit., p. 27). Lingvistul ieşean oferă şi câteva exemple pentru nume de agent cu acest sufix: bobăreasă „persoană care gâceşte în bobi", cărturăreasă „femeie care ştie să deie în cărţi", vrăjitoreasă „vrăjitoare" (Ibid., p. 25). Derivatele cu sufixul -easă pot indica soţia persoanei menţionate prin termenul bază, sau pot indica, direct, nume de actant feminine. Astfel de derivate presupun un substantiv masculin din aceeaşi categorie, dar el nu există întotdeauna. Putem menţiona că unele substantive în -easă prezintă sinonime cu sufixul -toare, (vrăjitoare, fermecătoare, deochetoare, râmnitoare), acestea din urmă bucurându-se de o utilizare mai intesă decât derivatele corespunzătoare în -easă; s-ar putea ca acest fapt să se datoreze „sprijinului" primit, în conştiinţa
[35]
vorbitorilor, de numeroasele derivate masculine în -tor, ce denumesc, de asemenea, actanţi magici. în general, derivatele în -easă presupun un termen bază de gen masculin, care, în cazul unora dintre ele, nu a putut fi atestat pe terenul magiei populare. Pe baza materialelor cercetate am înregistrat următoarele substantive în -easă; băbăreasă (<babâ) „descântătoare" (Artur Gorovei, op. cit., p. 74; DA, tom I, partea I, p. 105), bobăreasă (<bobar) „femeia care ghiceşte în bobi" (DA, tom I, partea I, p. 588), bobeasă (<bob) „femeie care dă cu bobii" Lexic regional, II, p. 48), boghităreasă (<*boghitor) „bobăreasă"; „femeia care ghiceşte dând cu bobii" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 404), cărturăreasă (<cărturar) „femeie care ştie să dea în cărţi sau cu cărţile"; „femeie care dă cu bobii" (DA, tom I, partea a Il-a, p. 166; G. Dem Teodorescu, Poezii populare române, Tipografia modernă, Bucureşti, 1885, p. 351; Grigore Tocilescu, N. Ţapu, Christea, Materialurifocloristice, IU, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, p. 352), deochetoreasă (<deochetor) „deochetoare" (Şez., XII, p. 183), descântătoreasă (<descântător) „descântătoare" (P. Ispirescu, Basme, p. 84; .Arhivele Olteniei", 39-40/1928, p. 518), fermecător-easă (<fermecător) „fermecătoare" (DA, tom II, partea I, p. 105; Nicolae Păsculescu, Literatură populară românească, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1910, p. 118), ghicitoreasă (<ghicitor) „ghicitoare" (DA, tom II, partea I, p. 256; George Niţu, Elemente mitologice în creaţia populară românească, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988, p. 137), legătoreasă (<legător) „care leagă prin farmece"; „care leagă şi nu mai dezleagă" (DA, tom II, partea a Il-a, p. 136; Nicolae Păsculescu, op. cit., p. 355), meştereasă (<meşter) „femeie care se pricepe la farmece, la vrăji, la descântece, care practică farmecele, vrăjile, descântecele" (DLR, tom VI, fasc. 6, p. 433; P. Ispirescu, Legende, p. 95), râmnitoreasă (<râmnitor) „deochetoare"; „persoană care face farmece"; „vrăjitoare" (Vasile Ioniţă, Metafore ale graiurilor din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1985, p. 145; DLR, tom LX, p. 460), ursăreasă (<ursar) „cărturăreasă" (ALR SN, V, H, h. 1570), vrăjitoreasă (<vrâjitor) „vrăjitoare"; „femeie care prin puterea farmecelor încheagă apele" (Nicolae Păsculescu, op. cit., p. 368; DLR ms.).
Termeni formaţi cu sufixul -iţă
„Cuvintele în -iţă sunt feminine şi fac pluralul în i, dialectal în -e" (G. Pascu, op. cit., p. 267). Termenii cu formantul -iţă denumesc actanţi magici de sex feminin, din cele mai diverse categorii. Simpla menţiune a termenilor în discuţie poate confirma această opinie: bobăriţă (<bobar) „femeie care ghiceşte în cărţi, cărturăreasă" (DSB, IV, p. 51; ALR SN, V, H, h. 1570),
[36]
bobârniţă (<bobar) „bobăreasă" (DA, tom I, partea I, p. 588), bosconiţă (<a bosconi) „vrăjitoare" (Alexandru Rosetti, op. cit., p. 110), burcăşiţă (<burcaş) „ţigancă nomadă care umblă cu ghicitul" (Vasile Arvinte, Mihai Bordeianu, Despina Ursu, Glosar regional, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 21), cărturăriţă (<cărturar) „cărturăreasâ" (ALR SN, V, H, h. 1570), deochetoriţă (<deochetor) „femeie despre care se crede că deoache" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 407: Ovid Densusianu, op. cit., p. 319; Ion Bârlea, Cântece poporane din Maramureş. Descântece, vrăji, farmece şi desfaceri, Erl. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1924, p. 331), faptorniţă (<*faptor) „femeie care se ocupă cu vrăji" (Lexic regional, U, p. 118), meşterită (<meşter) „femeie care se pricepe să descânte, să facă farmece, vrăji" (DLR, tom VI, fasc. 6, p. 435; Barbu Ştefănescu Delavrancea, Opere, II, Ed. pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954, p. 240), solomonăriţă (<solomonar) „solomonar de sex feminin"; „vrăjitoare" (ALIL, XXV, 1976, p. 48; Petru Rezuş, Dochita împărătiţa. Basme şi poezii populare din Ţara de Sus, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 179), solomoniţă (<solomon) „solomonar de sex feminin"; „vrăjitoare" (ALIL, XXV, 1976, p. 48), şolomâriţă (<şolomar) „solomonar de sex feminin"; „vrăjitoare" (Idem), zodiriţă (<zodier) „cea care ghiceşte în zodie"; „vrăjitoare" (Lexic regional, I, p. 112; TDRG, fasc. 18, p. 946).
Termeni formaţi cu sufixul -oaică
Am înregistrat trei astfel de termeni, şi anume: deocheoaică (<deochi) „femeie despre care se crede că deoache" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 407), doftoroaică (<doftor) „doftoroaie" (informaţie de teren: Dobrina-Huşi, jud. Vaslui), zârnoaică (<zârnă) „vrăjitoare" (DULR, p. 707; DLRLC, IV, p. 758; DAS, p. 272).
Termeni formaţi cu sufixul -oaie
Ca şi în cazul sufixului anterior, vom găsi un număr redus de derivate, mai precis, două: doftoroaie (<doftor) „descântătoare" (Artur Gorovei, op. cit., p. 74; TMPR, p. 119), strigoaie (<strigă) „vrăjitoare" (Ion Pop Reteganul, Poveşti ardeleneşti, Braşov, 1888, p. 486; DLR, tom X, partea a V-a, p. 1744).
Termeni formaţi cu sufixul -oi
Sunt câţiva termeni de discutat la acest paragraf: bosorcoi (<bosorcă) „vrăjitor" (DA, tom I, partea I, p. 625; Ion Bârlea. op. cit., II, p. 479), dejşshetoroi (<deochetor) „bărbat despre care se crede că deoache" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 407; Ovid Densusianu op. cit., p. 325),
[37]
moroi (<mora19) „deochetor" (DLR, tom VI, fasc. 10-11, p. 879; T. Pamfile, Duşmani, p. 129), strigoi (<strigă) „vrăjitor"; „om născut sub zodii rele, care este în legătură cu diavolul şi se ocupă cu vrăji şi farmece", „deochetor" (DLRLC, IV, p. 264; G. Coşbuc, Elementele, p. 329; T. Pamfile, Duşmani, p. 133), şişcoi (<şişcâ) „vrăjitor" (DULR, p. 595; TDRG, fasc. 17, p. 578).
Termeni formaţi cu sufixul -tor
Sufixul -tor (-toare) este, de departe, cel mai productiv dintre sufixele ce formează nume de actanţi specifici terminologiei populare româneşti şi dă derivate de la rădăcini verbale. Sufixul menţionat provine din (lat.) -torius (G. Pascu, op. cit., p. 122; v. I. Iordan, VI. Robu, Limba română contemporană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, p. 294); în structura derivatelor el este precedat de o vocală, care diferă, în funcţie de tipul de conjugare căruia îi aparţine verbul ce a servit ca bază. Actantul denumit prin derivatul obţinut cu formatul -tor indică, de obicei, pe autorul unei acţiuni permanente, caracteristice individului respectiv. Există şi situaţii când derivatul se prezintă cu o limitare în timp, în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii sale: vizitator, organizator etc. Relativ la termenii ce denumesc actanţi magici, putem menţiona că mulţi dintre aceştia denumesc actanţi deosebit de importanţi pentru cunoaşterea unor caracteristici fundamentale ale terminologiei magice populare româneşti: bobonitor (<a boboni) „vrăjitor, descântător" (DLRLV, p. 78; AAF, I, p. 231), bosconitor (<a bosconi) „vrăjitor" („Viaţa medicală", XV, 9/1968, p. 624), căutător (<a căuta) „cel care spune din cărţi viitorul, ghicitor, vrăjitor" (DA, tom I, partea a Il-a, p. 229; Simion Mândrescu, Literatură şi obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos, comitatul Mureş-Turda, Tipografia F. Gdbl-Fii, Bucureşti, 1892, p. 150), colindător (,a colinda) „copil, june care colindă, umblă cu colindatul" (DA, tom I, partea a Il-a, p. 658; P. Caraman, Descolindatul, p. 7), deochetor (<a deochea) „fiinţă care are calitatea de a deochea" ( Alexandru Rosetti, op. cit., p. 112; Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, pp. 485-486), descântător (<a descânta) „persoană care descântă, care face vrăji" (DLRM, p. 231; Adrian Fochi, op. cit., pp. 3-4), fermecător (<a fermeca) „cel care face farmece" (DA, tom II, partea I, p. 105; Pamfil Bilţiu, Poezii şi poveşti populare din Ţara Lăpuşului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 285; Ecaterina Buraga, Costache Buraga, Dăinuri dăneştene, Ed. Junimea, Iaşi, 1977, p. 107), ghicitor (<a ghici) „cel care ghiceşte; care dă cu bobii, care prezice viitorul" (DA, tom U,
i9     Vezi Anca Irina Ionescu, Mitologia Slavilor, Ed. Lider, Bucureşti, 1998, p. 165.
[38]
256- Pavel Nicoară, Despre preziceri, oracole şi ghicit, Ed. Ştiinţifică, B^ureşti 1961, p- 65), pascalilor (<a pascali) „persoană care prezice viitorul" (DUR, tom VTJI, partea I, p. 314; Claudia Tudose, op. cit., p. 298), râvnitor (<a râvni) „persoană care face farmece, care deoache" (DLR, tom IX, p. 493; Vasile Ioniţă. op. cit., p. 145), stricător (<a strica) „persoană care pune la cale răul cuiva prin descântece sau vrăji, aducând boală în vite ori în casă, unelteşte moartea ori paguba cuiva" (Dumitru Udrescu, Glosar regional Argeş, Ed. Academiei, Bucureşti, 1961, p. 250), vrăjitor (<a vrăji) „persoană care face vrăji" (DLRM, p. 942; Adrian Fochi, op. cit., pp. 5-6).
Termeni formaţi cu sufixul -toare
Termenii în -toare sunt destul de numeroşi, pe terenul magiei populare: bobitoare (<a bobi) „femeie care dă în bobi" (DA, tom I, partea I, p. 588; Claudia Tudose, op. cit., p. 300), bobonitoare (<a boboni) „descântătoare, vrăjitoare" (DLRLV, p. 78), căutătoare (<a căuta) „cea care spune din cărţi viitorul, ghicitoare, vrăjitoare" (DA, tom I, partea a H-a, p. 229; Lexic regional, II, p. 80), dătătoare (<a da) „femeie care face vrăji" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 407), deochetoare (<a deochea) „fiinţă care are calitatea de a deochea" (Valerica Steţko, Poezii populare din Ţara Maramureşului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 76; PPR, II, p. 320), descântătoare (<a descânta) „femeie care ştie să descânte" (DULR, p. 200; Anton Raţiu, Românii de la est de Bug, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 148; Alexandru Vasiliu, Literatură populară din Moldova, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 636), făcătoare (<a face) „vrăjitoare" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 299), fermecătoare (<a fermeca) „cea care face farmece"; „vrăjitoare" (E. Sevastos, Literatură, p. 160; Iuliu Zanne, Proverbele românilor, VII, Socec, Bucureşti, 1895, p. 6), ghicitoare (<a ghici) „cea care ghiceşte, care dă cu bobii, care prezice viitorul" (DA, tom II, partea I, p. 256; ALR SN, V, H, h. 1570), lecuitoare (<a lecui) „doftoroaie" (informaţie de teren: Gropeni, jud. Brăila), meşteritoare (<a meşteri) „femeie care se pricepe la farmece, la vrăji şi la descântece, care practică farmecele, vrăjile, descântecele" (DLR; tom VI, fasc. 6, p. 435), râvnitoare (<a râvni) „persoană care face farmece, care deoache" (DLR, tom IX, p. 460; Vasile Ioniţă, op. cit., p. 145), ştiutoare (<a şti) „vrăjitoare", ghicitoare" (Marienescu, M. Atanasie, Arghir şi Ileana Cosânzeana, Ed. Minerva, Bucureşti, 1994, p. 162; informaţie de teren: Gropeni, jud. Brăila), ursitoare (<a ursi) „femeie, babă care prin diferite vrăji ştie să afle care va fi ursita cuiva" (CADE, p. 1390), vrăjitoare (<a vrăji) „persoană care face vrăji" (DLR ms; DULR, p. 703)[39].
3.3.2. Termeni formaţi cu prefixe
Terminologia magică românească a apelat, în general, mai puţin, la acest procedeu de formare a cuvintelor; doar la formarea unor verbe ce denumesc acţiuni cu caracter magic am înregistrat mai multe exemple. Singurul termen notat de noi în direcţia menţionată (pentru a denumi actanţi magici) este năzdrăvan (<ne+zdravăn) „fermecător, vrăjitor", „prezicător" (DLR, tom VII, partea I, p. 151; DULR, p. 419).
3.3.3. Termeni obţinuţi prin conversiune
Există doar câţiva astfel de termeni care probează o altă modalitate a terminologiei magice de a-şi completa inventarul propriu: întors (<a întoarce) „deochetor" (informaţie de teren: Cuca, jud. Galaţi), pocit (<a poci) „deochetor"; „persoană ale cărei preziceri rele se împlinesc întocmai" (Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, op. cit., p. 485; DLR, tom VIII, partea a IlI-a, p. 900), solomon (<Solomon) „solomonar" (ALIL, XXV, 1976, p. 48; Gh. Pavelescu, Cercetări, p. 63).
3.3.4. Termeni obţinuţi prin compunere
Spre deosebire de termenii obţinuţi prin derivare, cei formaţi prin compunere sunt reduşi la număr şi nu reprezintă actanţi din stratul fundamental. în general, aceşti termeni ce au caracter regional, par a sugera că procedeul compunerii a fost utilizat de terminologia magică doar în anumite situaţii, când, pentru a denumi actantul, nu s-a fixat în conştiinţa comunităţii un termen simplu. în această situaţie s-a apelat, fie la termeni obţinuţi prin compunere, fie la perifraze. Putem menţiona următoarele structuri perifrastice: femeie care ştie cota cu cărţile (ALR SN, V, H, h. 1570), vârcolac care trage apele (A. Oişteanu, op. cit., p. 224), femeie care ştie cota (Gh. Pavelescu, Cercetări, p. 81), bărbat care ştie cota {Idem, babă care ştie de făcut (Alba, jud. Tulcea; anchetă S. Pârâu), babă care ştie de desfăcut (Idem), femeie care ştie vrăji (AAF, V, p. 122), strigoi care poartă ploile (A. Oişteanu, op. cit., p. 224), ţigană care dă cu cărţile (ALR SN, V, H. h. 1570), femei care coată cu cărţile (Idem), vrvrăjitoare care cotă cu cărţile (Idem), vrăjitoare care dă cu cărţile (Idem). în ceea ce priveşte termenii compuşi, putem menţiona următorii: cătătoare de noroc „cârturăreasă" (ALR SN, V, H, h. 1570), cititor de (în) stele „astrolog" (DA, tom I, partea a Il-a, p. 486), mamahoarcă „babă meşteră" (Şt. Pasca, Glosar, p. 40), noroi de ploaie „solomonar" (ALIL, XXV, 1976, p. 48), numărător de stele „astrolog" (DLRLV, p. 205; V. Bogrea, Pagini, p. 92), om meşter „solomonar"; „vrăjitor" (Traian Gherman, Meteorologie populară. Blaj,
[40]
1928, p. 148; Andrei Oişteanu, op. cit., p. 224), om cu chitic „om ai cărui ochi deoache" (F. Gheorghe Ciauşianu, op. cit., p. 151), strigoi de ploaie „solomonar" (Şt. Cristescu Golopenţia, Gospodăria, p. 93). 3.3.5. Termeni formaţi prin contaminare
Am găsit trei asemenea termeni: boscomelniţă (<bosconiţă + meliţâ) „vrăjitoare, fermecătoare" (Teofil Frâncu, Gheorghe Candrea, Rotacismul la Moţi şi Istrieni, Bucureşti, 1886, p. 49; Lexic regional, II, p. 57), maşterqă (<maştimâ + meşterită) „femeie care umblă cu fermece şi vrăji" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 160), moşmoandă (<boşmoandă + moş) „femeie care umblă cu farmece, vrăjitoare" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 173).
3.4. Termeni cu etimologie necunoscută
Majoritatea termenilor ce denumesc actanţi a permis o analiză etimologică destul de precisă; există însă şi câţiva termeni la care nu s-a putut stabili cu exactitate originea: boşmoandâ „femeie care umblă cu farmece şi vrăji"; „descântătoare" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 21), loajnicâ, „strigoaie" (Teofil Frâncu, Gheorghe Candrea, op. cit., p. 102), şolomăţ „solomonar" (AAF, V, p. 122), zgriminţeş „solomonar" (Petre Coman, Glosar dialectal, Bucureşti, 1939, p. 37; ALRT, II, p. 135).
Termenii ce denumesc actanţi sunt destul de numeroşi, în total 120. O situaţie statistică a lor, pe origini, ne indică următoarele:
a) 2 termeni de origine latină;
b) 100 de termeni formaţi pe teren românesc, din care 80, prin derivare cu sufixe. Cele mai productive sufixe: -easă (14 termeni), -toare (16 termeni) şi -tor (12 termeni).
c) 14 termeni împrumutaţi;
d) 4 termeni cu etimologie necunoscută.
Se poate constata că limba română şi-a creat majoritatea termenilor ce denumesc actanţi, ceea ce poate fi şi o dovadă a puternicei răspândiri a practicilor magice pe teritoriul nostru. în acest capitol ne-am oprit, mai ales, asupra problemelor de etimologie; alte chestiuni cu caracter lingvistic, deoarece privesc şi celelalte categorii ale terminologiei magice, vor fi pe larg discutate în capitolul Sinteze.
[41]
CAPITOLUL III
Termeni ce denumesc acţiuni cu caracter magic
1. Probleme de definire a termenilor specifici
Apelul la acţiunile, practicile cu caracter magic a fost o constantă a comportamentului românului în încercarea sa de a ţine sub control diverse aspecte ale realităţii: „...din vremile cele dedemult s-au obicinuit românii cu descântece şi vrăji şi până în ziua de azi le ţin (însă prostimea), aşa încât, când se nasc vrăjesc, când se botează, vrăjesc, când se însoară sau mărită, vrăjesc, când intră îh besericâ, când stau în besericâ şi când iasă din beserică tot vrăjesc, la sărbători mari vrăjesc, când se betejesc, când mor încă vrăjesc, când cumpără, când vând, când merg să fure, când merg la judecată, vrăjesc şi toată întâmplarea şi tot beteşugul lor au a lor osibite descântece şi farmece" (o notă a lui Dimitrie Ţichindeal, din 1802, la traducerea lucrării lui Dositei Obradovici, Sfaturile a înţeieajerii celei sănătoase, apud. A. Oişteanu, op. cit., pp. 214-215). Textul menţionat atrage atenţia asupra apelului deosebit de frecvent al ţăranului român la acţiunile cu caracter magic, a vrăji denumind, de fapt, acţiunea magică prin excelenţă. Terminologia acţiunilor cu caracter magic prezintă un interes deosebit pentru buna înţelegere a mecanismelor magiei populare româneşti. Deşi numărul de termeni referitori la acţiunile magice este mai redus decât cel al actanţilor, aceşti termeni oferă preţioase căi de pătrundere în profunzimile spiritualităţii româneşti.
La stabilirea inventarului de termeni referitori la actanţii magici ne-am lovit de unele dificultăţi: existenţa unui număr mare de variante în cazul unor termeni ca bosorcaie, solomonar etc; existenţa unor termeni ce denumesc actanţi magici, termeni proveniţi din alte sfere terminologice; în mod deosebit, a fost necesară o analiză specială, pentru a delimita clar actanţii magici având denumire identică cu cea a unor fiinţe mitofolclorice; termeni ca strigoi, moroi, ursitoare au fost preluaţi de terminologia magică din terminologia fiinţelor mitofolclorice, încât a fost necesară o atentă analiză
[42]
a contextelor în care apăreau termeni de acest fel, pentru a putea depista cu certitudine situaţiile care interesează cercetarea terminologiei magice.
în ceea ce priveşte stabilirea precisă a termenilor ce denumesc acţiuni cu caracter magic, sunt necesare o serie de observaţii care să permită o cât mai clară delimitare, identificare a termenilor în discuţie:
a) există o serie de elemente de terminologie magică, ce conduc la verbe încă neînregistrate în dicţionare. Este posibil ca astfel de verbe să aibă o întrebuinţare extrem de limitată sau să fie ieşite din uz. Astfel, cuvântul îndeochetor „deochetor" (P. Bilţiu, op. cit., p. 523) ne sugerează un verb, neînregistrat în dicţionare şi nici în materialele cercetate, a îndeochea. S-ar putea ca şi cuvântul înşolomonit „fermecat" (de solomonari - n.n.) să ne trimită tot în direcţia unui verb neînregistrat: „participiul unui verb (neatestat) înşolomoni, derivat din Solomon, cu prefixul în- (DA, tom II, partea I, p. 750). In concluzie, deşi termenii îndeochetor, înşolomonit provin de la verbe ce sugerează acţiuni cu caracter magic, aceste verbe, nefiind atestate ca atare, nu pot fi luate în calcul la stabilirea inventarului de termeni în discuţie;
b) o altă problemă este aceea referitoare la verbele care denumesc acţiuni cu caracter magic, dar care nu sunt definite clar în acest sens, astfel încât ele af putea fi omise la o privire superficială. Se încadrează în această serie verbe ca: a ochea (a ochena), a despăşi, a ghidănăci. După cum constată T. Bojan (CL, 2/1970, p. 277), verbele a ochea şi a ochena trebuie considerate ca având sensul „a deochea", în această direcţie orientându-ne şi cuvântul ochenat, cu sensul „deocheat"; acceptând sugestia lui T. Bojan, am considerat că al doilea verb este, de fapt, o variantă a verbului a ochea. în cazul verbului a despăşi credinţele populare ne ajută să înţelegem mai bine că el denumeşte o acţiune cu caracter magic (dicţionarele sunt destul de imprecise în această direcţie): „Dacă cineva trece peste unul care-i culcat jos, acesta nu mai creşte de nu-1 despăşeşte" (FC, II, p. 89). Credem că se poate constata că verbul respectiv nu înseamnă, în conştiinţa populară, doar „a păşi înapoi peste corpul cuiva" (Idem), ci reprezintă şi o acţiune cu caracter magic reparatoriu, asemănătoare acţiunilor indicate prin verbe ca a dezlega, a desface.
Verbul a ghidănăci „a ciocăni cărbunii cu vătraiul când ţiuie (ca să astupe gura duşmanilor") (D. Udrescu, op. cit., p. 101) trebuie, şi el, înţeles ca reprezentând o acţiune cu caracter magic. în primul rând, acţiunea respectivă se realizează doar atunci când cărbunii „ţiuie"; în mentalitatea populară, fenomenul menţionat are o semnificaţie foarte clară, după cum ne arată şi o secvenţă din opera lui Creangă: „...când ţiuie tăciunele, despre
[43]
care se zice că te vorbeşte cineva de râu, mama îl mustra acolo în vatra focului [...] să se mai potolească duşmanul." (I. Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1964, p. 217). în al doilea rând, nu trebuie uitat că acţiunea exprimată de verbul în discuţie are un obiectiv care nu poate fi atins decât pe cale magică: „să astupe gura duşmanilor";
c) alte verbe, cum ar fi" a boşmondi, a (se) izda, g (se) mira, a desmira, prin specificul realizării acţiunii lor, intră, şi ele, în cadrul terminologiei acţiunilor cu caracter magic: a (se) izda „a face să se îmbolnăvească, a se îmbolnăvi, a i se face rău, a-i veni cuiva râu (datorită farmecelor") (I. Boceanu, Glosar de cuvinte din judeţul Mehedinţi, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1913, p. 49); a boşmondi „a ameţi pe cineva cu vorbe ameţitoare, cu farmece şi descântece". (D. Udrescu, op. cit., p. 21); a (se) mira „a privi rău" („Zeitschrift fiir romanische Philologie", 63/1943, p. 4); (despre femei însărcinate) „a se uita cu insistenţă la fiinţe diforme (riscând, potrivit unei credinţe populare, să nască copii diformi)" (DA, tom VI, fasc. 8, p. 590).
Se poate observa că acţiunile denumite de verbele prezentate (cu excepţia acţiunii indicate de ultimul verb, care va trebui analizată separat, pentru a dovedi apartenenţa verbului respectiv la domeniul terminologic analizat de noi), se realizează prin intermediul farmecelor, descântecelor, deci numai pe cale magică; în ultimă instanţă, verbele respective, au semnificaţia generală „a vrăji, a fermeca", urmările acţiunii respective fiind vătămătoare pentru cei din jur, ceea ce ne-ar putea sugera chiar prezenţa unor practici ce aparţin domeniului magiei negre. Pentru buna înţelegere a sensului verbului a (se) mira este necesar să amintim că S. Puşcariu glosează acest termen (fără se), cu sensul „a privi râu", ceea ce în mentalitatea populară înseamnă a acţiona pe cale magică, prin intermediul privirii; Puşcariu menţionează şi L un alt verb, format de la cel analizat, a desmira, glosat cu sensul „a scăpa un copil de deochi" (S. Puşcariu, în „Zeitschrift fur romanische Philologie", 63/1943, p. 17). Având în vedere cele menţionate, putem considera că, pe lângă sensul reţinut de autorii DA, verbul a (se) mira are şi sensul „a deochea". în acest fel, perechea de verbe a (se) mira - a desmira se integrează seriei de verbe ce denumesc acţiunea magică realizată prin intermediul privirii (aşa-numiţii „ochi răi" din credinţele populare ale multor popoare indoeuropene), a desmira semnificând, în acest caz, acţiunea de anulare a efectelor actului magic, integrându-se seriei de verbe de tipul a desfermeca, a dezdeochea etc. Pe lângă verbele menţionate ia punctele a) -c), există şi verbe care nu ridică probleme, în ceea ce priveşte apartenenţa
[44]
la terminologia acţiunilor cu caracter magic; dintre ele menţionăm câteva: a bobi, a căuta, a deochea, a descânta, a descânteca, a dezdeochea, a fermeca, a solomoni, a vrăciui, a vrăji etc. O situaţie specială prezintă verbele formate cu prefixul des-; am urmărit să delimităm clar acele verbe ce indică acţiuni realizate de actanţi magici umani20, conform definiţiei magiei populare, de verbele care indică acţiuni realizate de fiinţe imaginare (Maica Domnului, Ielele etc). Aceste din urmă verbe nu vor fi luate în discuţie; de altfel, ele apar doar în descântece. Ca şi în cazul actanţilor magici am urmărit să stabilim, cu cât mai multă precizie, termenii specifici domeniului în discuţie, eliminând elementele care ni s-au părut nesigure şi păstrând acele verbe care ne-au oferit argumente viabile pentru includerea lor în terminologia acţiunilor cu caracter magic.
2. Termeni ce denumesc acţiunea magica în textele vechi româneşti
După cum am menţionat în capitolul referitor la actanţii magici, în textele româneşti vechi s-au păstrat preţioase mărturii cu privire la terminologia magică. Verbele ce denumesc acţiuni cu caracter magic sunt prezente în număr destul de însemnat în textele menţionate, mai ales, în cele cu caracter religios şi juridic Textele medievale sunt importante şi pentru posibilitatea pe care o oferă, de a urmări primele atestări ale termenilor discutaţi; în această privinţă se poate remarca faptul că numeroşi termeni ce denumesc acţiunea magică sunt înregistraţi încă din secolele XV-XVI: a amuţi, a arunca, a da, a descânta, a desface, a fermeca, a face, a închega, a înnoda, a întoarce etc. Prima înregistrare a altor termeni datează din secolele XVrj-XVIII: a boboni, a oprăvi, a vrăciui21 etc. Deşi sunt atestaţi pentru prima oară în secolul al XLX-lea termeni ca a bobi, a bosconi, a despăsi, a pascali, a răscucăi etc, dintre care unii reprezintă acţiuni fundamentale pentru magia populară, au vechime mai mare în limbă.
Majoritatea cuvintelor ce denumesc acţiuni cu caracter magic apar, iniţial, cu sensuri „nemarcate" magic, doar câteva verbe având de la început
20 Nu fac obiectul cercetării noastre nici actanţii magici imaginari (de fapt, diverse fiinţe mitofolclorice), nici acţiunile ce li se atribuie.
21 Deşi avem în vedere, în principal, textele de până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, vom utiliza, în unele cazuri, şi texte din primele decenii ale secolului al XTX-lea.
[45]
valoare pe teren magic (a căuta, a descânta, a fermeca, a vrăji etc). Ne vom opri în continuare asupra unor verbe ce denumesc acţiuni fundamentale pentru înţelegerea specificului magiei populare româneşti: a boboni, a căuta, a descânta, a desface, a face, a fermeca, a lega, a vrăji, a vrăciui.
A boboni apare în Anonymus Caransebesiensis, după cum menţionează autorii DLRLV (p. 87), împreună cu alţi doi termeni cu implicaţii pe terenul magiei populare, boboană „descântec, vrajă" şi bobonitor „descântător, vrăjitor" (Idem); se menţionează cu acest prilej şi caracterul regional (Banat) al acestui termen, ce denumeşte o acţiune magică.
O prezenţă interesantă în textele vechi este verbul c căuta, cu puternice implicaţii pe terenul divinaţiei populare, după cum ne arată materialele cercetate, în Şapte taine a beserecii (1645) găsim următoarea menţiune: „Pentru ceia ce caută în stele sau fac alte meşteşuguri, să cunoască niscare lucruri neştiute, şi ceia ce poartă la sine avgare sau ierbi, ca să nu se apropie nimica de dânşii." (GCR, I, p. 116). într-un text de la 1811, P. Maior va lua atitudine, în spirit iluminist, împotriva practicilor magice: „Oare n-ai crezut la descântaturi, la vrăjituri, căutat-ai cu bobii, cu ceară, cu cosutoriu [...] etc". în secvenţa citată sunt menţionate câteva proceduri divinatorii, din care reţinem un procedeu, care a cunoscut o deosebită răspândire pe terenul magiei populare: a căuta cu bobii, „a ghici, a da în bobi". Acelaşi autor face referire la căutatul în pâscălie, practică divinatorie cunoscută numai în Transilvania: „aleargă creştinii la păscălari, ca să le caute în păscălie, aleargă la babe descântătoare, vrăjitoare..." (apud. Gh. Brâtescu, Grija, pp. 308-309).
Artur Gorovei semnalează prezenţa unor verbe ce denumesc acţiuni cu caracter magic, într-un text din 1761 (a desface, a descânta, a face farmece etc): „...şi au zâs că Mărie, fata Flocioi are faptă dar el nu ştie să-i desfacă" (A. Gorovei, op. cit., p. 56); „şi, aducând fata apă intr-o luni, i-au descântat, şi au luat fata şi au băut." (Idem.) ,J-a făcut (un) cioban farmice cu păr de drac şi cu ciuhur de pădure." (Idem). Printre verbele cu o prezenţă notabilă în textele analizate, se remarcă, în mod deosebit, verbul a face, care este şi unul dintre cei mai reprezentativi termeni pentru magia populară românească: „Au doară ai adus în casa ta fermecătoare, de te-am izbăvit de farmece? [...] Sau ai făcut farmece spre stricăciunea cuiva?" (Antim Ivireanu, Dihahii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 183). „încă şi ceia ce aduc vrăjitorii la casele lor, pentru ca să facă niscare farmeci" (GCR., I, p. 116). Pe lângă expresia a face farmece „a fermeca", ce este extrem de folosită în textele vechi, vom mai găsi încă o expresie cu verbul a face, a face de dragoste: ,făcut-ai cumva de dragoste sau de măritat şi altele ca acestea?" (text de la 1811, apud Gh. Brâtescu, Grija, p. 306).
[46]
Un alt verb ce denumeşte o acţiune esenţială pentru înţelegerea magiei populare româneşti este a fermeca; şi acesta apare în vechile texte, în varianta a fărmăca: „Un fecior a împăratului, anume Constantin, el muri şi foarte tânjia Vasilie de el. Iară el era un călugăr de fărmăca, anume Theodor Sandavarin, şi aduse neşte vederi împăratului cu farmece." (M. Moxa, Cronică universală, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989, pp. 185-186; text din 1620).
Tot în textele româneşti vechi mai găsim şi termenii a lega şi a vrăji, termeni din stratul elementelor terminologiei cunoscute pe întreg teritoriul românesc şi cu o mare vechime în limbă: „...aşijderea şi cela ce va lega22 nunta, ce se zice pre mire să nu se împreune cu nevasta-şi, sau şi alte meşteşuguri, ce vor face cu vrăji, 20 de ai să nu se cumenece." (GCR., I, p. 116); „...vrăjitorii şi ceia ce vrăjesc să nu se cumenece 5 ai. " {Idem). Intr-un text de la 1652, în locul verbului a vrăji este utilizată expresia a face vrăji, ceea ce ne arată că pentru exprimarea acţiunii magice câştigau tot mai mult teren construcţiile cu verbul a face şi cu un substantiv ce denumeşte un tip de practică magică: „şi să ştiţi că pre aceia cheamă vrăjitori carii cheamă dracii şi fac vrăjile pre voile celea ce vor întru stricăciunea oamenilor." (apud A. Gorovei, op. cit., p. 55).
Verbul a vrăciui, format de la un termen ce denumeşte un actant magic, va fi utilizat, într-un text din secolul al XVU-lea, nu cu sensul pe teren magic, ci cu sensul „a da îngrijiri medicale", „a trata", ceea ce ne arată că el deja trecuse şi în cadrul tenrunologiei medicale: „Nu ca vracii ce vrăciuiesc numai trupul iară sufletul nu pot, ci ca un domn şi vraci adevărat [...] vraciul şi sufletul dempreună." (Gh. Brătescu, Grija, p. 294; text de la 1643).
3. Stratificare etimologica
Ca şi în cazul terminologiei actanţilor vom încerca să analizăm provenienţa termenilor ce denumesc acţiuni cu caracter magic. Analiza etimologică a acestor termeni ne-a condus la următoarea schemă de stratificare:
- termeni de origine latină;
- termeni împrumutaţi (din limbile slave, din limba greacă, din limba maghiară);
- termeni formaţi pe teren românesc (de la substantive, de la verbe);
- termeni cu etimologie necunoscută.
A lega este, şi astăzi, utilizat în domeniul erotic, cu semnificaţie magică (v. A lega).
[47]
O observaţie aparte trebuie făcută cu privire la unele verbe care apar numai în expresii verbale ce denumesc o acţiune cu caracter magic. Aceste expresii, pentru uşurarea informării, au fost analizate, luându-se ca reper dominanta lexicală, verbul pe baza căruia s-au constituit.
3.1. Termeni de origine latină
Aceşti termeni formează un grup destul de numeros şi numesc o serie de acţiuni cu caracter magic, esenţiale pentru înţelegerea specificului magiei populare româneşti. Unele dintre verbele discutate pot să apară şi in structura unor expresii verbale; în această privinţă excelează verbul a face. Verbele de origine latină ce denumesc acţiuni magice sunt, în majoritatea cazurilor, răspândite pe întreg teritoriul românesc, cu unele excepţii, cum ar fi: a săgeta, a adăpa etc. Mai deosebită este situaţia lui a descânta care, deşi este general cunoscut pe teritoriul românesc, nu este întrebuinţat peste tot, edificatoare în acest sens sunt informaţiile din Munţii Apuseni şi din zona Alba (jud. Tulcea). Termenii de origine latină sunt următorii: a adăpa (<adaquare) „a face farmece" {Lexic regional, II, p. 20), a amuţi (<ammutire) „a face pe cineva prin vrajă sâ-şi piardă graiul" (DA, tom I, partea I, p. 157; Alexandru Rosetti , op. cit., p. 103), a arunca (<averruncare) „a ghici" - în expresia a arunca bobii (S.F. Marian, Sărbătorile, I, p. 60), a blestema (<blasphemare) „a invoca mânia lui Dumnezeu asupra cuiva" (DA, tom N I, partea I, p. 580; Alexandru Graur, Etimologii româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1961, p. 60), a căuta (<cavitare) „a ghici, a prezice"; „a descânta" (Ian Urban Jarnic, Andrei Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1885, p. 446; DA, tom I, partea a Il-a, p. 228; S.F. Marian, Nunta, p. 162), a cânta (<cantare) „a vrăji" (P. Caraman, Descolindatul, p. 346; G. Dem Teodorescu, op. cit., p. 383), a da (<dare) „a ghici, a spune viitorul"; „a fermeca"; „a descânta" - în expresia a da defălcarită (DA, tom II, partea I, p. 37; informaţie de teren: Dobrina-Huşi, jud. Vaslui), a descânta (<*discantare) „a rosti descântece sau vrăji - pentru vindecarea unor boale"; „a fermeca" (DULR, p. 200; Nicolae Măruşca, Graiul din comuna Borod în Cercetări de limbă şi literatură, Oradea, 1968, p. 49), a desface (<disfacere) „a nimici vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva" (DLRM, p. 233; Vasile Frăţilâ, Lexicologie şi toponimie românească, Ed. Facla, Timişoara, 1987, p. 43), a dezlega («iisligare) „a înlătura efectele unei vrăji" (Traian Gherman, op. cit., p. 145; Enea Hodoş, în prefaţa la volumul Poezii populare, Sibiu, 1912), a face (<facere) „a fermeca, a vrăji"; „a descânta"; „a ghici" - în expresia a face cu bobii (DA, tom II, partea
[48]
I, p. 11; Anca Irina Ionescu, Lingvistică şi mitologie, Ed. Litera, Bucureşti, 1978, p. 52), a încânta (<incantare) „a fermeca prin cântarea sau enunţarea unor formule magice" (DA, tom II, partea I, p. 563; P. Caraman, Descolindatul, p. 326), a închega (<incoagulare), în expresia a închega apele „a fermeca, a face vrăji" (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Etymologicum,, I, p. 371; Ion Creangă, op. cit., p. 217), a întoarce (<intorquere) „a desface farmecul"; „a descânta" (DA, tom II, partea I, p. 813; F. Gheorghe Ciauşianu, op. cit., p. 35), a înturna (<*intornare) „a întoarce, a face să cadă asupra celui care 1-a făcut (farmecul - n.n.)" (DA, tom I, partea I, p. 846; SCRIBAN, p. 702), a lega (<ligare) „a paraliza prin farmece"; „a vrăji" (DA, tom II, partea a Il-a, p. 136; Antim Ivireanul, Didahii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 183), a lua (<levare) „a face farmece" - în expresia a lua cuţitul (ALRT II, p. 7; Codin C. Râdulescu, Literatură, p. 535) a (se) mira (<mirari) „a privi râu"; „a deochea" (LA. Candrea, Folclorul, p. 198; DESLR, p. 600), a pune (<ponere) „a fermeca pe cineva"
- în expresia a pune ulcica; „a ghici" - în expresia a pune bobii (TDRG, fasc. 14, p. 246; DA, tom I, partea I, p. 587), a săgeta (<sagitare) „a deochea cu privirea" (DLR, iom X, partea I, p. 139; S.F. Marian, Naşterea, p. 371), a stinge (<stinguere) „a descânta de deochi" - în expresia a stirţge cărbuni; „a face farmece" - în expresia a stinge frigarea (DULR, p. 105; Costache Pintilie, Monografia comunei Matca, p. 95; PPR, II, p. 402), a strica (<extricare) „a produce pagube prin vrăji, farmece"; „a dezlega, a desface farmece, blesteme" (DLRM, p. 808; Gh. Pavelescu Cercetări, p. 107), a tăia (<taliare) „a descânta" - în expresia a tăia de fălcariţă (DLR, tom XI, partea a Il-a, p. 89; Ion Pop Reteganul, op. cit., p. 54), a trage (<trahere) „a ghici" - în expresia a trage cu bobii (DLR, tom XI, partea a IlI-a, p. 465; V. Petre Ştefânucâ, op. cit., II, p. 33), a turna (<tornare) „a fermeca"
- în expresia a turna boigoane; „a descânta de sperietură" - în expresia a turna cositor (informaţie de teren: Dobrina-Huşi, jud. Vaslui; Grigore Tocilescu, Ţapu N. Christea, op. cit., p. 295; Raţiu, Anton, op. cit., p. 109), a ţine (<tenere) „a face vrăji" - în expresia a ţine vrăji (DLR, tom XII, partea I, p. 134; GCR, I, p. 218).
3.2. Termeni împrumutaţi
După cum am menţionat numărul termenilor împrumutaţi din alte limbi este mai mic în comparaţie cu acela al termenilor formaţi pe teren românesc. Aceşti termeni au, în general, caracter regional şi denumesc acţiuni care ne ajută sâ înţelegem mai bine o serie de interferenţe între magia populară românească
[49]
şi cea a unor popoare cu care spiritualitatea românească a intrat în contact de-a lungul timpului. Dintre verbele împrumutate ce denumesc acţiuni cu caracter magic se detaşează cele de origine slavă. Unele din aceste verbe sunt cunoscute pe întreg teritoriul românesc şi denumesc acţiuni importante pentru înţelegerea specificului magiei populare româneşti: a ghici, a meni. Termenii de alte origini (maghiară, greacă) sunt extrem de rari şi cu răspândire limitată.
3.2.1. Termeni de origine slavă
Menţionăm aceste verbe: a boscorodi (<bozkoroditi) „a descânta, a vrăji" (DA, tom I, partea I, p. 624; Nicolae Drăganu, în DR, IV, p. 332), a citi (<cisti) „a ghici"; „a descânta, a vrăji pe baza unui text magic" (DLRM, p. 149; Andrei Oişteanu, op. cit., p. 202), a ghici (<gadac) „a afla, a descoperi, a spune gândul cuiva, a proroci sau a dezlega o taină sau înţelesul unei enigme etc, prin mijloace supranaturale" (DA, tom II, partea I, p. 256; Mile Tomici, în FD, IX, p. 171), a meni (<meniti) „a prezice lucruri probabile sau nefavorabile"; „a prevesti soarta cuiva dintr-o anumită aranjare a cărţilor de joc, a bobilor"; „a descânta, a vrăji" (DA, tom VI, fasc. 5, p. 385; Mihail Sadoveanu, Opere, IX, Ed. pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957, p. 30), a năprăti (<napratiti) „a arunca un farmec" (AAF, III, p. 152; Dorin Gănulescu, Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân, Bucureşti, Pancevo, 1974, p. 160), a obrici (<obreşti) „a (se) deochea"; „a fermeca pe cineva"; „a-i aduce pagubă în casă sau în vite, prin vrăji şi descântece" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 186), a opaci (<opaca) „a-i lua cuiva minţile prin vrăji şi descântece" (Ibidem, p. 189), a oprăvi (<opraviti) „a îndepărta ceva prin vrăji, făcături"; „a opri pe cel mort să se facă strigoi" (AAF, III, p. 57; DLR, tom VII, partea a Il-a, p. 248), a plămădi (<pomladiti) „a face cuiva descântece pentru a vindeca de o boală" - în expresia a plămădi inima cuiva (DLR, tom VIII, partea a IlI-a, p. 787; PPR II, p. 325), a pohibi (<pohabja) „a face farmece"; „a descânta"; „a prezice, a prevesti" (DLR, tom VIII, partea a IV-a, p. 949; Rigo Grigore Grigorio, Medicina populară, I, Bucureşti, 1907), a râvni (<rivîniti) „a fermeca, a vrăji"; „a deochea" (DLR, tom VIII, p. 492; Emil Petrovici, în AAF, III, p. 154).
3.2.2. Termeni de origine maghiară
Am reţinut un singur element de acest fel, şi anume verbul a jurul (<gyuru) „a vrăji, a fermeca" (DA, tom II, partea a Il-a, p. 64; DR, IV, p. 759).
Autorii DA observă că „apropierea de a jura s-a făcut ulterior, prin etimologie populară" (DA, tom II, partea a Il-a, p. 64). Sensul magic, de care am pomenit, poate sta în legătură „cu rolul inelului în vrăji şi farmece"
[50]
(DR, IV, p. 759), căci substantivul gyurii, de la care s-a format verbul analizat are chiar sensul inel (Idem). Şi pe terenul culturii populare româneşti se pot semnala unele implicaţii magice ale inelului: astfel, în zona Griviţa, jud. Galaţi (informaţie de teren) se consideră că sunt apăraţi de blesteme şi farmece oamenii care poartă inel.
3.2.3. Termeni de origine greaca
Avem în vedere, la acest paragraf, verbul a ursi (<orizo) „a face farmece"; „a vrăji" (DLRM, p. 911; S.F. Marian, Sărbătorile, II, p. 63). Acţiunea reprezentată de verbul a ursi este specifică fiinţelor mitofolclorice numite ursitoare, dar tot cu verbul respectiv este denumită şi acţiunea realizată de unii actanţi umani. Astfel S.F. Marian menţionează că practica magică a vergelatului, în Bucovina, este condusă de o fată numită ursitoare. Acest actant urseşte, adică realizează o acţiune magică, apropiată ca sens de cea denumită de verbul a vrăji: „Ursitoarea ia de sub vas obiectul ascuns şi ursind zice..." (S.F. Marian, Sărbătorile, II, p. 63). Verbul a ursi este arestat pentru prima oară într-un text din 1683 al lui Dosoftei (v. TDRG, fasc. 18, p. 802); termenul apare şi în ALR I/II, h. 241 şi ALR II/I, MN 2653; 74, dar cu referire ia acţiunea fiinţelor mitofolclorice denumite ursitoare.
3.3. Termeni formaţi pe teren românesc
Aceşti termeni formează un grup destul de numeros, ceea ce dovedeşte, încă o dată, importanţa pe care au avut-o practicile magice pe teren românesc. Există două grupe de astfel de termeni: o primă grupă o alcătuiesc termenii formaţi de la substantive care denumesc actanţi, practici magice, instrumente utilizate, anumite realităţi marcate magic etc. Din această categorie se remarcă, în mod deosebit, verbele care s-au format de la substantive ce denumesc actanţi sau practici magice. Verbele despre care discutăm arată strânsa legătură care există între diverse compartimente ale terminologiei magice populare. O altă categorie de verbe formate de la substantive este aceea a termenilor care au ca bază derivativă denumiri ale diverselor „instrumente" utilizate de divinaţia populară (a bobi, a pascali). Verbele a ochea (a ochena), a cobi, a piezi au ca punct de plecare o serie de substantive ce denumesc realităţi marcate magic (ochi, în sensul „ochi răi", care provoacă deochiul, cobe, piază, care se referă la fiinţe înzestrate cu capacitate predictivă, mai ales în sens negativ). Un interes aparte prezintă verbele a pojări şi a (se) izda, formate de la denumirile unor boli. Verbul a sânvăsia este format de la numele popular al sărbătorii Sf. Vasile; acest verb atrage
[51]
atenţia asupra semnificaţiei deosebite a perioadei respective pentru realizarea practicilor divinatorii.23
O serie de termeni au ca bază derivativă verbe ce denumesc, sau nu, acţiuni cu caracter magic; în acest caz sunt întrebuinţate prefixele des-, în-, râs-; această a doua grupă de verbe formate pe teren românesc este mai redusă cantitativ în comparaţie cu grupa verbelor formate de la substantive.
3.3.1. Termeni formaţi de la substantive
în această categorie intră verbele formate de la substantive ce denumesc:
a) actanţi: a bosurca, a boşmondi, a cobi, a moşmondi, a piezi, a solomoni, a strigoia, a vrăciui;
b) practici magice: a boboni, a bosconi, a cânteca, a colinda, a deochea, a (se) dedeochea, a descânteca, a fermeca, a poci, a vrăji;
c) instrumente: a bobi, a ghidănăci, a obroci, a pascali;
d) realităţi marcate magic: a înnoda, a ochea;
e) noţiuni temporale: a sânvăsia, a soroci;
f) boli: a (se) izda, a pojări.
Vom prezenta, pe rând grupele de verbe menţionate, urmând să discutăm"^' aspectele generale de ordin lingvistic, în capitolul Sinteze.
a) în această grupă intră verbe ce s-au format de la denumirile unor^" actanţi, cum ar fi: bosorcaie, boşmoandâ, moşmoandă, solomon, strigoi, vraci; sunt, în general, termeni cu caracter regional. Verbele amintite au următoarele sensuri: a bosurca (<bosorcâ) „a vrăji" (CADE, p. 165; Miron Pompiliu, Balade populare române, p. 100, în „Convorbiri literare", 12 martie 1887), a boşmondi (<boşmoandă) „a ameţi pe cineva cu vorbe amăgitoare sau cu farmece şi descântece" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 21), a cobi (<cobe) „a avea un presentiment că se va întâmpla ceva râu şi a-i da expresie, a prezice că se va întâmpla ceva râu, a meni ceva rău, a trage a rău" (DA, tom II, partea a Il-a, p. 603; Şez., XVIII, p. 296), a moşmondi (<moşmoandâ) „a umbla cu farmece" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 174), a piezi (<piazâ) „a prevesti, mai ales de râu"; „a prezice" (DLR, tom VIII, partea a Il-a, p. 591), a solomoni (<soIomon) „a vrăji, a fermeca" (DULR, p. 602), a strigoia (<strigoi) „a vrăji" (Ovid Densusianu, op. cit., p. 292), a vrăciui (<vraci) „a vrăji, a fermeca" (FC, III, p. 119; Gh. Brătescu, Grija, p. 403).
23    Forma sâmvăsii apare şi într-un text din sec. al XVIII-lea (I. Muşlea, op. cit., p. 12), în care sunt incriminate practicile din domeniul ghicitoriei.
[52]
b) Verbele din această categorie sunt formate de la termeni ce denumesc practici magice; pe lângă verbe cu caracter general, răspândite pe întreg teritoriul românesc (a fermeca, a vrăji) putem menţiona şi verbe cu caracter regional (a boboni, a bosconi, a descânteca etc.). O situaţie deosebita prezintă verbul a descânteca format de la termenul descântec. Tr. Herseni pune acest verb în relaţie cu a cânteca, verb înregistrat în satul Măguri, în Munţii Apuseni, cu sensul „a fermeca, a vrăji": „...am întâlnit noi înşine expresia clară de cânteca şi descânteca" (Tr. Herseni, op. cit., p. 126). Iată sensurile verbelor amintite: a boboni (<boboanâ) „a-fermeca, a vrăji" (DA, tom I, partea I, p. 590; DLRLV, p. 78), a bosconi (<boscoanâ) „a face boscoane, a vrăji"; „a descânta" (DA, tom I, partea I, p. 624; DULR, p. 74; George Giuglea, Fapte de limbă. Mărturii despre trecutul românesc; Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 111), a cânteca (<cântec) „a vrăji, a fermeca" (Traian Herseni, op. cit., p. 126), a colinda (<colindă) „a merge din casă în casă cântând colinde", „a umbla cu colindatul" (DA, tom I, partea a il-a, p. 657; DLRM, p. 167), a deochea (<deochi) „a fermeca cu privirea" (DULR, p. 198), a (se) dedeochea (<dedeochi) „a deochea" (Pamfil Bilţiu, op. cit., p. 287), a descânteca (<descântec) „a descântaca" (Artur Gorovei, op. cit., p. 76; Traian Herseni, op. cit., p. 126), a fermeca (<farmec) „a exercita asupra cuiva (uneori asupra sa) cu farmec, adecă prin mijloace tainice, o influenţă supranaturală cu scopul de a-i da înfăţişarea sau de a-i produce starea trupească ori sufletească dorită" (DA, tom II, partea I, p. 104; Alexandru Graur, Etimologii româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 93), a poci (<potcă) „a deochea" (AAF, V, p. 224), a vrăji (<vrajă) „a invoca prin diferite procedee, formule, gesturi etc. pentru transformarea miraculoasă a cuiva sau a ceva"; „a face să se exercite asupra cuiva prin diferite mijloace magice, o forţă supranaturală cu scopul de a-i schimba, după dorinţă, înfăţişarea, starea sufletească, atitudinea etc."; „a ghici (în cărţi, în cafea, în palmă, într-un horoscop)"; „a face, prin mijloace magice ca cineva să fie sub stăpânirea voinţei cuiva" (DLR ms.).
c) în această grupă intră verbele a bobi (<bob) „a ghici dând cu bobii" (DA, tom I, partea I, p. 588; DESLR. p. 66), a ghidănăci (<ghidănac) „a ciocăni cărbunii cu vătraiul când ţiuie, ca să astupe gura duşmanilor" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 101), a obroci (<obroc) „a face cuiva vrăji"; „a vrăji pe cineva, a fermeca" (DA, tom VII, partea a Il-a, p. 65; DULr| p. 436), a pascali (<păscâlie) „a prezice, a ghici viitorul din păscălie" (DA, tom VIII, partea 1, p. 314).
d) Doar trei verbe intră în această categorie: a înnoda (<nod) „a fermeca" (E. Sevastos, Literatură, p. 164), a ochea (<ochi) „a deochea"
[53]
(CL, 2/1970, p. 277, FC, III, p. 91), a păşi (<pas) „a fermeca" (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Etymologicum^ IV, p. 162).
e) Avem în vedere două verbe: a sânvăsia (<Sân. Văsii) „a face vrăji în ajun de An Nou"; „a ghici în noaptea de Anul Nou dacă doi tineri se vor căsători sau nu, în anul următor, folosind două boabe de piatră acră puse pe plita încinsă" (DLR, tom X, partea a IlI-a, p. 1028; Radu Popescu, Graiul gorjenilor de lângă munte, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1979, p. 102; Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti. 1997, p. 151), a soroci (<soroc>) „a ursi"; „a descânta'; „a meni" (DLRM, p. 785; DSB, IV, p. 39).
f) Avem în discuţie două verbe: a (se) izda (<izdat) „a face să se îmbolnăvească, a se îmbolnăvi, a-i face râu, a-i veni râu cuiva, datorită farmecelor" (Ion Boceanu, op. cit., p. 11; Dorin Gămulescu, op. cit., p. 143), a pojări (<pojar) „a descânta de pojar" (Lucian Costin, op. cit., I, p. 162; DLR, tom VIII, partea a IV-a, p. 956 ).
g) La aceste categorii de substantive, ce au servit la formarea de verbe cu caracter magic, trebuie să adăugăm şi substantivul balmoş, purtător al sensului (figurat; „amestecătură, harababură" (DA, tom I, partea I, p. 459). De la acest cuvânt s-a format un verb ce denumeşte o acţiune magică, a bălmăji (<balmoş) „a zăpăci pe cineva prin vrăji sau farmece"; „a vrăji, a fermeca" (DA, tom I, partea I, p. 459; informaţie de teren: Viile, jud. Galaţi), pornindu-se nu de la sensul principal, după cum am menţionat, ci de la cel figurat.
3.3.2. Termeni formaţi de la verbe
Numărul acestor termeni este mai redus, dar trebuie avut în vedere faptul că unele modele lingvistice, pe care le sugerează aceşti termeni, sunt de interes pentru cercetarea terminologiei magice. Noile verbe se formează de la verbe deja existente, cu prefixe. Verbele bază au, în general, valoare magică; la rândul lor, prefixele pot să le dea un sens opus, celui deţinut de baza derivativă (cazul unor verbe cu prefixul des-) sau pot să nu aducă nimic în plus, din punct de vedere semantic (cazul unor verbe cu prefixul în-). în funcţie de prefixele utilizate avem următoarele categorii de verbe:
a) cu prefixul des-
b) cu prefixul do-
c) cu prefixul inii) cu prefixul răs-
Vom analiza, în ordinea menţionată, grupele de termeni formaţi de la rădăcini verbale.
[54]
a) în rândul verbelor cu prefixul des- le menţionam pe următoarele: a descolinda (<a colinda) „a întoarce în rău urările de bun augur ale colindei sau ale colindelor cântate anterior" (P. Caraman, Descolindatul, p. 327), a desfermeca (<a fermeca) „a înlătura efectele acţiunii unui farmec, a acţiona magic contra unui farmec" (Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, op. cit., p. 250), a desmira (<a se mira) „a scăpa un copil de deochi" (PPR, p. 329), a despăşi (<a păşi) „a păşi înapoi peste corpul cuiva" (FC, II, p. 89), a despetrece (<a petrece) „a despăşi" (Idem), a dezdeochea (<a deochea) „a suprima efectele unui deochi" (Alexandru, Rosetti, op. cit., p. 103; C. Râdulelscu Codin, Literatură, p. 543), a dezmuţi (<a muţi) „a vindeca de muţenie" (Alexandru Rosetti, op. cit., p. 103), a deznoda (<a înnoda) „a desface farmecele" (informaţie de teren: Gropeni, jud. Brăila).
b) Un singur verb poate intra în discuţie pentru prefixul do-, şi anume a dodescânta (FC, II, p. 100), verb atestat doar în Banat, cu sensul „a descânta îndeplinind tot ritualul" (AAF, VI, p. 380) şi format de la a descânta, cu prefixul de origine slavă do-; „acest prefix, de origine slavă, este răspândit în zona Banatului. Cu excepţia lui a doborî, general în limbă, derivatele în do- aparţin, în special, graiului dir; Banat şi din regiunile învecinate." (FC, II, p. 100). Acest prefix arată ducerea acţiunii denumite de verbul neprefixat până la limita ei maximă. A dodescânta nu înseamnă doar a termina de descântat, după părerea noastră, ci indică respectarea, în totalitate, a secvenţelor regiei magice, ducerea lor la bun sfârşit, pas cu pas. Acest verb, cu caracter regional, este format, după cum am văzut, cu ajutorul unui formant de origine slavă; baza derivată este însă de origine latină (a descânta), ca şi în cazul verbelor a doavea, a do spune.
c) Verbe cu prefixul în-. Avem în discuţie doar două astfel de verbe: a înfermeca (<a fermeca) „a fermeca" (DA, tom II, partea I, p. 656; Al. Viciu, Glosar, p. 99), a însoroci (<a soroci) „a soroci", „a da în bobi" - în expresia a însoroci boabele (DLR, tom X, partea a IV-a, p. 1252; ALR SN, V, H, h. 1569).
d) Un verb care ridică o serie de probleme, privind atât etimologia, cât şi definirea clară a acţiunii magice pe care o denumeşte, este a răscucăi (<răs + cuc + ăi)) „a descânta vitele sau oile care fată, când cântă cucul, pentru a nu-şi pierde laptele" (DLR, tom VIII, p. 121; Vasile Ioniţă, op. cit., p. 86). Acest termen este înregistrat la românii din Jdrela (Iugoslavia; v. ALRTII, p. 7), în Banat (L. Costin, Graiul, p. 173), în Transilvania centrală şi de nord (AAF, III, p. 136).
[55]
3.4. Termeni cu etimologie necunoscută
După cum s-a putut remarca, marea majoritate a termenilor ce denumesc acţiuni cu caracter magic pot fi studiaţi satisfăcător, din punctul de vedere al originii; există însă şi câţiva termeni la care soluţiile etimologice propuse nu sunt convingătoare: este cazul verbelor a ormoti „a fermeca, a descânta" (DLR, tom VII, partea a Il-a, p. 316; Dumitru Udrescu, op. cit., p. 191) şi a ţipa „a ghici" - în expresia a tapa cărţile; „a arunca farmece" - în expresia a ţipa fapt (ALR SN, V, H, h. 1569; AAF, V, p. 175; DLR, tom XII, partea I, p. 153).
Am înregistrat un număr de 82 de verbe ce denumesc acţiuni cu caracter magic. Din totalul de 82 de termeni, 24 sunt de origine latină, 13 împrumutaţi şi 2 cu etimologie necunoscută; şi la acest capitol terminologic ponderea creaţiilor pe teren românesc este însemnată: 43 de termeni, ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din total. Alte aspecte de ordin lingvistic ale termenilor ce denumesc acţiuni cu caracter magic vor fi analizate în capitolul Sinteze.
[56]
[57]
CAPITOLUL IV
Termeni ce denumesc practica magică
1. Direcţii de cercetare
Studierea practicii magice este ia fel de importantă ca şi a actanţilor sau a acţiunilor cu caracter magic; după cum se ştie. practica magică reprezintă un ansamblu de acţiuni coordonate, efectuate de actant în vederea atingerii unui obiectiv pe cale magica, ceea ce dovedeşte deosebita ei complexitate. Cercetările întreprinse, mai ales pe plan etnologic, au căutat să evidenţieze o serie de aspecte referitoare la notele definitorii ale diverselor tipuri de practici magice. Printre elementele avute în vedere: scopul practicii respective, mijloacele întrebuinţate, timpul efectuării etc. In mod inevitabil, s-r. ajuns la studierea şi a diverselor aspecte legate de cel care conduce practica magică, aspecte analizate ce noi anterior.
O cercetare lingvistică a domeniului practicilor magice nu s-a realizat până acum, ceea ce impune o abordare a terminologiei domeniului respectiv în vederea coroborării aspectelor etnologice cu cele lingvistice. Cercetarea lingvistică poate ajuta la o mai clară înţelegere a specificului practicilor magice, !a suprinderea unor elemente de interferenţă între diverse compartimente ale terminologiei magice, aspecte care au fost de cele mai multe ori neglijate în cercetările anterioare, tocmai din cauza caracterului f lor pronunţat etnologic. Există situaţii când termenii ce denumesc practica magică pot permite reconstituirea sensurilor pe teren magic ale unor verbe, ce astăzi nu mai par a avea nici o legătură cu domeniul magiei. Fără îndoială, este destul de importantă şi înţelegerea modului cum s-au format termenii ce denumesc practica magică, termeni ce. în timp, au suferit o serie întreagă de mutaţii semantice, astfel încât s-a ajuns, in numeroase cazuri, la fenomene de confuzie terminologică, la degradări semantice. Aceste aspecte vor fi urmărite în strânsă legătură cu tendinţele în plan semantic, dat fiind faptul -  că degradarea actului magic, în ochii comunităţii, a dus, în cazul actanţilor
[58]
şi al acţiunilor cu caracter magic, la pierderea sensului magic; în această situaţie trebuie urmărit modul specific cum se reflectă tendinţa menţionată la nivelul termenilor ce denumesc practica magică. După cum am remarcat în cazul terminologiei actanţilor, s-a putut constata o serie de fenomene de transfer terminologic, ceea ce impune urmărirea acestui aspect şi la studierea practicii magice. Unele particularităţi ale domeniului discutat au putut fi remarcate încă din studiul termenilor referitori la actanţi sau la acţiuni magice. Astfel, putem menţiona prezenţa termenilor ce indică practici magice în structura unor expresii care denumesc acţiuni cu caracter magic: a face farmece, a face vrăji, a turna bozgoane etc. De remarcat, în acest caz, că verbul a face dovedeşte o deosebită predilecţie pentru combinarea cu termeni ce denumesc practica magică (v. A face). Cercetarea pe care ne-o propunem trebuie să aibă în vedere şi aspecte legate de aria de răspândire a termenilor discutaţi, urmând a confirma, sau nu, unele din concluziile anterioare. Dat fiind caracterul lingvistic al studiului nostru, se impune depistarea, şi în cazul domeniului practicilor magice, a unor eventuale modele lingvistice, care să permită o mai bună pătrundere în universul magiei populare româneşti. Ne propunem, de asemenea, depistarea unor eventuale împrumuturi de termeni româneşti ce denumesc practici magice, de către grupuri etnice neromâneşti, dat fiind faptul că investigaţiile de până acum ne-au arătat posibilitatea existenţei unui asemenea fenomen.
2, Termeni ce denumesc practica magică în vechile texte româneşti
După cum am văzut, textele noastre de până la 1800 (reper aproximativ) au reţinut o serie de elemente de terminologie magică; termeni dintre cei mai întrebuinţaţi, referitori la actant sau la acţiunea magică s-au păstrat în textele amintite. Este normal ca şi termenii ce denumesc practica magică să se fi păstrat; a fost oarecum surprinzător să constatăm că, de fapt, astfel de termeni sunt şi mai frecvenţi decât cei menţionaţi anterior. Textele vechi ne indică, spre exemplu faptul că biserica, în lupta ei contra practicilor vrăjitoreşti, şi-a creat o terminologie proprie pentru a denumi practicile magice. I. Muşlea indică, pe baza studierii circularelor episcopale de la începutul secolului al XlX-lea, termeni utilizaţi în acest sens: superstiţie, credinţă deşartă (AAF, VII, p. 129). Interesul bisericii pentru combaterea practicilor magice se înscrie în contextul mai larg al luptei împotriva urmelor de pâgânism, prezente în cadrul manifestărilor vieţii spirituale tradiţionale
[59]
româneşti. Dincolo de cele menţionate, trebuie să ne amintim că o bună cunoaştere a specificului practicilor magice poate permite şi o mar bună cunoaştere a profunzimilor spiritualităţii româneşti: „descântecele şi vrăjile sunt cele mai preţioase elemente pentru cunoaşterea vieţii celei mai intime a misterelor poporului" (Gh. Pavelescu, Mana, p. 25).
Un aspect important al cunoaşterii universului practicilor magice este cel legat de terminologia aferentă, terminologie prezentă, din plin, în textele medievale româneşti. Mulţi dintre termenii ce denumesc practici magice sunt atestaţi încă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea (aruncat, aruncătură, boboană, căutat, dare, dat, dătătură, descântec, fapt, farmec, făcătură, întorsătură, legătură,potcă, săgetătură, supus, vrajă, vrăjitorie etc); aproape jumătate din termenii ce denumesc practica magică sunt atestaţi încă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ceea ce ne poate indica vechimea deosebită a multora dintre practicile vrăjitoreşti pe teren românesc. Sunt atestaţi pentru prima oară în secolul al XVIII-lea termeni ca băbărie, deochi, desfacere, solomonie, vrăjitorie, vrăjire etc, care au, după părerea noastră, o vechime mai mare în limba română, dar lipsa unor înregistrări anterioare ne obligă să ne menţinem pe terenul ipotezelor. Doar pentru termenul solomonie se poate susţine că intrat în circulaţie în secolul al XVIII-lea, dat fiind faptul că, în aceeaşi perioadă, se fac cunoscuţi şi termenii înrudiţi (solomonar, solomon, a solomoni etc). Puţini dintre termenii ce denumesc practici magice sunt atestaţi pentru prima oară în secolul al XlX-lea: borboase, boscoană, deochetură, farmazonie,poceală, pocitură, şişcărie etc; măcar o parte dintre ei au, credem, o vechime mai mare, provenind de la cuvinte moştenite sau intrate de mult timp în limbă: deochetură, farmazonie, poceală, pocitură. Termenul boscoană, fiind împrumut vechi din limba greacă şi având o răspândire destul de mare pe teritoriul românesc, este, în mod clar, anterior primei sale atestări. în general, termenii ce denumesc practica magică prezintă o importanţă deosebită pentru înţelegerea magiei populare româneşti, printre altele şi datorită vechimii lor deosebite în limbă.
Vom încerca să atragem atenţia asupra câtorva dintre ei, urmărind să utilizăm, şi în cercetarea noastră, informaţii oferite de textele vechi.
Cuvântul boboană denumeşte o practică magici, având aria de răspândire, mai ales, în Ardeal. Autorii DLRLV atrag atenţia asupra faptului că termenul menţionat este cunoscut şi în Moldova (DLRLV, p. 77); Dosoftei utilizează substantivul respectiv la forma de plural: „mearse la capiştea unde făcea împăratul boboanele acelea spurcate idoleşti" (Dosoftei, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, apud DLRLV, p. 77). Un catehism de la 1703, tipărit la Cluj, probează utilizarea termenului analizat şi în Banat: „Cuntineşte şi
[60]
blastâmâ idolatria, cinste a tuturor dumnedzei striini, mândria drăcească, famecele şi boboanele" (Idem). Ar fi de remarcat prezenţa, în acest din urmă text şi a altui termen ce denumeşte o practică magică, farmece.
Un termen cu caracter regional, înrudit cu boboară este bobonoşag. El este înregistrat atât la forma de singular, cât şi la cea de plural:,. Bobonoşag au fost când Elisei au băgat sare în apă ca să vindece apa" (text de la 1702. apud DLRLV, p. 78); „De bobonoşaguri ce nu iaste scris la tipic să nu iie" (Idem). Ar fi de menţionat că forma de plural al substantivului bobonoşag nu a mai apărut şi în alte materiale cercetate de îmi, ceea ce ne arată valoarea deosebită a acestei înregistrări.
Cuvântul descântec apare în Descriptio Moldaviae24 (1714) a eruditului domnitor moldovean D. Cantemir; el încearcă să definească termenul în felul următor: ..descântecul este alt fel de farmec cu care ei zic că se pot însănătoşi de toate bolile care nu aduc cu ele moartea" (D. Cantemir. op. cil., p. 345). Este interesantă prezenţa în text şi a altui termen ce denumeşte o practică magică (farmec): cât priveşte definirea descântecului, Cantemir a reuşit să surprindă apartenenţa acestuia la vastul domeniu al magiei medicale. D. Cantemir ne oferă în opera menţionată şi alţi termeni ce denumesc practici magice: dczlegătură, farmec, legătură. După Cantemir, legătura ..este un fel de vrajă prin care ei spun (moldovenii - n.n.) că mirele este împiedicat să se apropie de mireasa lui. Tot aşa cred că lupii şi alte animale sălbatice pot fi oprite să aducă vreo pagubă turmelor de oi şi cirezilor de boi" (Idem). în opoziţie cu legătura, autorul moldovean defineşte dezlegătura ca fiind „dezlegarea acelei legături prin farmece a soţului care cred ei, se poate dobândi prin alte meşteşuguri vrăjitoreşti şi mai puternice". (Idem). Fără îndoială, Cantemir a înţeles relaţia în care se găsesc practicile magice amintite, definind dezlegătura prin raportare ia legătură, ca practică magică. în ceea ce priveşte definirea termenului farmec, Cantemir punctează câteva elemente esenţiale pe care le vom reîntâlni în materialele culese mai târziu de S.r. Marian sau T. Pamfile: „Farmecul este un fel de descântec obişnuit la ţărani, prin care femeile cred câ-şi pot înlânţui iubiţii sau scoate din minţi pe cei cărora le poartă ură" (Idem).
Termenul descântătură, atestat pentru prima oară în 1698 (v. TDRG, fasc. 7, p. 37), apare şi într-un text de la 1811: „Nu vă înşelareţi dară, iubiţilor creştini, nu vă înşelareţi, că toţi câţi cred la pascalii, la descântaturi, la vrâjituri, toţi îşi pierd sufletul, şi în lumea aceasta încă îi pedepseşte Dumnezeu"
Am utilizat în lucrarea noastră textu! din D. Cantemir, Descriptio Moldaviae. Ed. Academiei, Bucureşti. 1973.
[61]
(P. Maior, Predicile sau învăţături la toate duminecile şi sărbătorile anului, I, Buda, 1810, p. 75, apud Gh. Brâtescu, Grija, p. 309). Dincolo de atitudinea tipic iluministă a lui P. Maior, unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene, putem remarca prezenţa în secvenţa citată şi a altor elemente de terrninologie magică, pe lângă cel menţionat: vrăjitură (la plural), păscălie.
Intr-o lucrare a lui Augustin Bunea, sunt menţionate câteva pasaje din predicile episcopului Petru Pavel Aron, ţinute între 1751-1764 la Blaj; în textul unor predici se află şi câţiva termeni ce interesează cercetarea noastră: „Or avea grijă preoţii şi or porunci oamenilor să se păzească de tot felul de nelegiuiri: vrăjitorii, descântătorie, fermecătorie, vărsări de ceară, de baiere, sau adunare de farmece..." (A. Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Nazarovici, Blaj, 1902, p. 387-388). In secvenţa de mai sus apar câţiva termeni care merită atenţie: vrăjitorie (la plural), descântătorie, fermecătorie. Aceste substantive denumesc, nu atât practici magice, cât domenii de activitate magică; doar termenul vrăjitorie, apărând la plural, poate indica o practică magică; de altfel, în materialele cercetate am întâlnit, şi pe teren popular, termenul vrăjitorie, cu sensul „vrajă".
Dintre practicile divinatorii putem menţiona pe ghicituri (în varianta gâcitură), care apare într-un text de la 1751 (DLRLV, p. 137) şi într-un text de la 1811, sub forma de plural, gâcituri: „.. carele ceteşte minciuni în păscălie şi-ţi spune gâcituri ca ţiganele..." (P. Maior, op. cit., p. 28, apud Gh. Brâtescu, Grija, p. 306).
Tot din domeniul divinaţiei populare, este menţionat în textele vechi un alt cuvânt, ce pe terenul vrăjitoriei, are alte valori decât cele actuale: vrajă. Acest termen apare în cronica lui Moxa, sub forma vraje, cu sensul „oracol". „Deci Enea cu câţi notase nunsul fecerâ vraje şi luară plăzuit, că le zise script să noate de acolea spre apus..." (M. Moxa, Cronica universală, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989, p. 118). Termenul vrajă mai poate fi menţionat într-un text de la 1665, în care mitropolitul ardelean Sava Brancovici se pronunţă ferm contra preoţilor care „...ţin vrăji, sărbătorile drăceşti, marţa şi miercurea" (Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal, I, f.a., p. 223). într-un text de la 1652 (îndreptarea legii) apare şi termenul vrăjie, înrudit cu vrajă şi ieşit astăzi din uz. „Canonul 65 al marelui Vasilie porunceşte ca vrăjitorul şi cel ce varsă ceară sau plumb, cositor sau carele leagă bărbatul şi muierea să nu se împreune, sau va face altfeliu de vrăjie, acela ani 20 să nu se cuminece", (apud A. Gorovei, op. cit., p. 55).
Intr-un Molitvelnic din 1794 apar mai mulţi termeni magici, pe care Gh. Teodorescu-Kirileanu îi consideră preluaţi de textele bisericeşti din credinţele populare: „Goneşte de la robul tău [...] lozxkfermecătura, slujirea
[62]
idolească, vrăjirea cu stelele, căutarea în stele, vraja cu mort, vraja cu pasăre" (Şez., IX, p. 86). Din punctul de vedere al cercetării noastre trebuie să remarcăm prezenţa termenului fermecătură, ca element de noutate, faţă de termenii discutaţi anterior, cât şi confirmarea valorii divinatorii pentru termenii vrăjire, vrajă. Este probabil că sintagmele vraja cu mort, vraja cu pasăre indică diverse forme de necromanţie şi haruspicii.
Există în textele vechi şi alţi termeni ce denumesc practica magică, dar am dori să atragem atenţia mai ales asupra faptului că, deja, aceste texte consemnează o serie de fenomene de transfer terminologic; mai precis, unii termeni ce denumesc practici magice au fost „preluaţi" de către terminologia populară medicală, bolile menţionate fiind provocate pe cale magică:
aruncătură „bubă, leziune" (Gh. Brătescu, Grija, p. 384; text din 1786) „...bolfe, sau udme mari pe trup, sau blânde sau aruncături pe piele" (Ibid., p. 84). Comentând acest termen, Gh. Brătescu observă: „Originar, aruncătura era îmbolnăvirea provocată prin trimiterea de farmece. Aici termenul şi-a pierdut sensul magic şi a căpătat un caracter realist, desemnând o leziune iritaţi vă" (Ibid., p. 85);
pocitură „paralizie instalată subit" (Ibid., p. 396; text de la 1811): „Va fi trimis la babe descântătoare ca să-i descânte de pocitură.." (Ibid., p. 308). Termenul pocitură are sensul originar „deochi", deci denumeşte o practică magică, dar textul menţionat reţine utilizarea lui în sfera terminologiei bolilor provocate pe cale magică;
fapt (în vahmta.faptă) „eczemă"; „... au mers ciobanul la casa Flocioi şi au zăs că Mărie fata Flocioi are faptă, dar el ştie să-i desfacă" (apud A. Gorovei, op. cit., p. 56; text din 1761). Termenul faptă, variantă a lui fapt are sensul originar „farmec" (v. Fapt), dar el a fost preluat şi de terminologia medicală pentru a denumi diverse tipuri de boli de piele.
în concluzie, termenii ce denumesc practici magice apar destul de frecvent în vechile texte româneşti, dovedind deosebita vitalitate a fenomenului magic. Prin sensurile reţinute, formele de la plural, diversele variante, fenomenele de transfer terminologic, textele menţionate constituie importante puncte de sprijin pentru cercetarea noastră.
3. Stratificare etimologică
Ca şi în cazul termenilor ce denumesc actanţii sau acţiunile cu caracter magic este necesară o cercetare a originii termenilor referitori la practica magică. Această cercetare poate confirma sau infirma unele din sugestiile
[63]
pe care le-au oferit celelalte compartimente ale terminologiei magice. Am menţionat, cu alt prilej, o încercare de cercetare etimologică (doar o încercare!) a terminologiei practicii magice întreprinsă de Gh. Brătescu, care consideră că, în această sferă terminologică, s-ar fi păstrat numeroase elemente de origine dacă; în plus, autorul menţionat stabileşte un inventar de termeni (48), în care s-ar găsi şi 19 de origine latină, 5 din limbile slave, ba chiar şi un termen de origine turcă. In mod inevitabil, cercetarea noastră va încerca să şi verifice în ce măsură această tentativă a lui Brătescu are acoperire în planul realităţii lingvistice. S-a văzut, de asemenea, strânsa legătură care există între terminologia magică (actanţi, acţiuni) şi alte domenii terminologice (terrninologia fiinţelor mitofolclorice, terminologia medicală etc); termenii referitori la practica magică trebuie să probeze şi ei astfel de conexiuni, pe care cercetarea etimologică le poate pune şi mai bine în relief. Cercetarea noastră a stabilit existenţa următoarelor categorii de termeni ce denumesc practica magică:
- termeni de origine latină;
- termeni împrumutaţi (din limbile slave, din limba greacă, din limba maghiară);
- termeni formaţi pe teren românesc;
- termeni cu etimologie necunoscută.
3.1. Termeni de origină latină
în această categorie de termeni intră 4 substantive ce denumesc practici magice, şi anume: cântec (<canticum) „farmec, vrajă" (P. Caraman, Descolindatul, p. 345; Traian Herseni, op. cit., p. 126), descântec (<*discanticum) „totalitatea cuvintelor pe care le rosteşte vrăjitorul sau fermecătorul, care face leacul, vraja sau farmecul, de la care aşteaptă un rezultat de mai înainte determinat" (Artur Gorovei, op. cit., p. 75; SCRIBAN, p. 409), fapt (<factum) „farmec, fermecătură, vrajă, făcătură" (DA, tom II, partea I, p. 50; Vaier Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 257), legătură (<ligatura) „vrajă, farmec" (DA, tom II, partea a Il-a, fasc. 2, p. 140; Costache Pintilie, Monografia comunei Matca, p. 641).
3.2. Termeni împrumutaţj
După cum am văzut în cazul termenilor ce denumesc actanţi sau acţiuni cu caracter magic, limba română a apelat şi la o serie de împrumuturi din limbile slave, din limba maghiară sau greacă. Situaţia se repetă şi în cazul termenilor
[64]
ce denumesc practici magice. Pe lângă numărul considerabil de termeni formaţi pe teren românesc, vom întâlni şi un număr, este adevărat, redus, de termeni împrumutaţi din limbile menţionate. Din limbile slave au fost preluaţi doi termeni cu o răspândire însemnată pe teritoriul românesc (vrajă, potcă), primul dintre aceştia fiind fundamental pentru înţelegerea caracteristicilor magiei populare româneşti. Din limba maghiară au pătruns, mai ales îh Ardeal, câteva substantive ce denumesc practici magice: boboană, bobonoşag, meşteşug. Influenţa greacă este concretizată în două substantive cu o răspândire destul de însemnată: boscoană şifarmec. După cum se poate constata din cele menţionate, pe de o parte, numărul termenilor împrumutaţi este redus, pe de altă parte, unii dintre aceşti termeni fac parte din stratul elementelor fundamentale pentru înţelegerea magiei româneşti (boscoană, farmec, vrajă).
3.2.1. Termeni de origine slava
Sunt de origine slavă următoarele elemente terminologice: colindă (<kole_da) „cântare cu cuprins religios, preamărind, mai ales, naşterea Domnului, cântată de mai mulţi inşi (mai ales copii şi flăcăi), umblând în mici cete de la casă la casă în ajunul Crăciunului şi în seara Anului nou" (DA, tom I, partea a Il-a, p. 658; Monica Brâtulescu, Colinda românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, p. 15), cinie (<cinî) „făcătură, fapt, farmec, vrajă" (DA, tom I, partea a Il-a, p. 423; V. Bogrea, Pagini, p. 70), potcă (<potflca) „deochi", „farmec", „pocitură" (DLR, tom VIII, partea a IV-a, p. 1131; SCRIBAN, p. 1025), vrajă (<vraja) „ansamblu de procedee, formule, gesturi etc. prin care sunt invocate anumite spirite rele, pentru a produce miracole"; „utilizare a acestor procedee, formule, gesturi, fenomen magic"; „transformarea miraculoasă a cuiva sau a ceva în urma unui astfel de fenomen" (DLR ms.; S.F. Marian, Vrăji, p. 4).
3.2.2. Termeni de origine maghiara
Sunt răspândiţi mai ales în Transilvania şi denumesc practici magice cu caracter malefic. Aceşti termeni sunt: boboană (<babona) „farmec, descântec, vrajă" (DA, tom I, partea I, p. 589; Ion Boceanu, op. cit., p. 8), bobonoşag (<babonosag) „vrajă, farmec" (DLRLV, p. 78; Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal, I, Blaj, f.a.), meşteşug (<mesterseg) „vrăjitorie, fermecăturâ, magie" (DLR, tom VI, fasc. 6, p. 436; Tache Papahagi, op. cit., p. 225).
3.2.3. Termeni de origine greacă
Nici numărul acestor termeni nu este mare, contează însă faptul că ei sunt răspândiţi pe o arie extinsă a teritoriului românesc,/a/wc (<pharmacon)
[65]
„formulă sau operaţiune magică"; „obiect vrăjit" (Haralambie Mihâescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 64; DESLR, p. 257) fiind cunoscut în toate provinciile româneşti. Alături de termenul deja menţionat mai intră în discuţie şi substantivul boscoană (<boscanias) „farmec, făcătură, vrajă, aruncătură, boboană"; „mijloacele, obiectele (unsorile) cu care se farmecă sau se descântă" (DA, tom I, partea I, p. 624; George Giuglea, op. cit., p. 70).
3.3. Termeni formaţi în limba română
Terminologia practicii magice ne confirmă faptul că, şi în acest domeniu, predomină cuvintele formate pe terenul limbii române. Se constată, chiar, o diversificare a procedeelor de formare. Un loc important continuă să-1 deţină derivarea cu sufixe, remarcându-se în această privinţă productivitatea deosebită a sufixelor -tură,-eală. Aceste sufixe se utilizează cu baze derivative verbale; ar mai fi de remarcat că verbele, de la care se formează substantivele ce denumesc practica magică sunt dintre cele ce denumesc acţiuni cu caracter magic, în majoritatea cazurilor. în felul acesta se evidenţiază şi strânsa legătură între principalele compartimente ale terminologiei magice (acţiuni, practici). Legătura dintre aceste compartimente este subliniată şi de termenii ce denumesc practica magică, termeni proveniţi prin conversiunea unor forme verbale. / Astfel, o serie de denumiri pentru practica magică provin din forme de supin25 sau infinitive lungi. Unii dintre aceşti termeni sunt mai frecvent folosiţi (dat, făcut, desfacere, dezlegare etc), pe când alţii au doar o utilizare redusă, mai ales cei limitaţi la o anumită regiune: ţipat, cotare etc. întâlnim în cazul termenilor ce denumesc practica magică şi o serie de substantive provenite de la rădăcini verbale, prin derivare regresivă (arunc, râhnă, desmir etc). Un interes aparte stârnesc, după părerea noastră, termenii proveniţi din sintagme în care s-a produs eliziunea elementului regent: este cazul substantivelor supus şi trimis, care provin din sintagme în componenţa cărora intră şi cuvântul fapt (v. Fapt). Derivarea cu prefixe este puţin utilizată în cazul terminologiei practicii magice; doar două elemente o pot exemplifica: descolindă şi năvrăji, ambele cu caracter regional.
Interesante pentru studiul practicii magice sunt şi cuvintele formate prin compunere: deochi, dedeochi, păscrisă. Dacă pentru primul termen etimologia nu mai ridică probleme, în cazul termenului păscrisă putem
25 E. Câmpeanu consideră că substantivele de tipul dat. făcut, ghicit etc. provin din forma de supin fără prepoziţie a verbelor corespunzătoare (E. Câmpeanu, Substantivul. Studiu stilistic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982), opinie pe care am acceptat-o şi noi.
[66]
menţiona faptul că lucrările lexicografice l-au lăsat fără explicaţie; etimologia propusă de noi porneşte de la o expresia cu verbul a face (a face pe scrisă). Termenul dedeochi apare în unele contexte ambigue, în care nu se poate stabili cu precizie dacă avem de-a face cu deochi sau dedeochi. Substantivul dedeochi apare ca urmare a sudării prepoziţiei de cu substantivul deochi, care nu mai este simţit ca format prin compunere, cu de şi substantivul ochi. Pentru mentalitatea populară noul termen devine sinonim cu deochi, dar are o arie de răspândire mult mai redusă. M. Sitaru consideră că acest termen mai apare doar într-o singură zonă din ţară (Câmpeni, Putna),26 în afară de Banat, zonă de unde cercetătoarea menţionată prezintă o serie de materiale de teren relevante pentru termenul în discuţie. Din materialele noastre a rezultat însă că acest termen este mult mai răspândit; astfel termenul dedeochi apare printre altele şi în Maramureş şi în zona Haţeg, iar materialele de teren culese de noi ne permit să arătăm că acest substantiv compus este folosit şi în Dobrogea şi în zona Galaţi. Şi în cazul termenilor ce denumesc practica magică se poate vorbi de transfer terminologic, ca în cazul substantivelor mănecătoare, borboase ce constituiau, iniţial, denumiri ale unor sărbători populare, sărbători cu o puternică amprentă magică. Tot în urma transferului terminologic se explică şi prezenţa substantivelor de tipul: vrăjire, dezlegare, cotare, facere, obrocire etc, care, iniţial, au denumit tipuri de activitate magică, dar care, ulterior, au căpătat şi sensul „vrajă". In acest caz transferul terminologic realizat este cu atât mai interesant, cu cât a fost realizat între compartimente ale aceleiaşi terminologii şi nu s-a mai apelat, ca în cazul substantivelor mănecătoare, borboase, la alte sfere terminologice. Din cele prezentate se poate observa, credem, deosebita complexitate a categoriei terminologice referitoare la practica magică.
3.3.1. Termeni formaţi cu sufixe
Formează categoria cea mai bine reprezentată, dovedind capacitatea deosebită a mecanismelor lingvistice româneşti de îmbogăţire a terminologiei magice. Sufixele pe care le-a evidenţiat cercetarea noastră sunt: -arie, -eală, -ie, -toare, -tură şi -ură.
Termeni formaţi cu sufixul -arie
Sufixul menţionat este compus din ar + ie (v. G. Pascu, op. cit., p. 184) şi este răspândit pe întreg teritoriul românesc, având însă o frecvenţă mai mare în Transilvania şi Moldova (v. C. Tudose, op. cit., p. 44). Avem
26    Vezi CCS, VII, 1, Timişoara, 1989, p. 22.
[67]
în discuţie trei astfel de termeni: băbărie (<babă) „vrăji, farmece, făcătură, boscoană, solomonie" (DA, tom I, partea I, p. 403; Jipescu, Gligore, Opincaru, Cum iaste şi cum trebuie să hie săteanu, Bucureşti, 1881, p. 76), şişcărie (<şişcă) „vrăjitorie, farmec" (DLRLC, IV, p. 346; TDRG, fasc. 17, p. 578), vrăjitorie (<vrajă) „vrajă" (ALR I, h. 1398; 556; DLR ms.).
Termeni formaţi cu sufixul -eală.
Sufixul -eală este de origine slavă,şi a fost introdus în română prin intermediul unor cuvinte ca sineală, cerneală etc. (v. G. Pascu, op. cit., p. 223; p. 226). C. Tudose remarcă faptul că acest sufix este răspândit pe întreg teritoriul românesc, dar zonele în care se manifestă cu o productivitate crescută sunt sudul ţârii şi, în ultimul timp, Transilvania (v. C. Tudose, op. cit., p. 35). Termenii formaţi cu acest sufix nu sunt prea numeroşi: boscorodeală (<a boscorodi) „vrăji, farmece" (DSB, IV, p. 97), boşmondeală (<a boşmondi) „a ameţi pe cineva cu vorbe amăgitoare sau cu farmece şi descântece" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 21), moşmondeală (<a moşmondi) „a umbla cu farmece" (Ibidem, p. 174), obriceală (<a obrici) „acţiunea de a (se) obrici sau a fi obricit"; „deochetură, fermecătură" (Ibid., p. 186), obroceală (<a obroci) „farmec, vrajă, vrăjitorie" (DLR, tom VII, partea a Il-a, p. 65), opăceală (<a opaci) „farmec, vrăjitorie, vrajă" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 189; TDRG, fasc. 12, p. 811), ormoteală (<a ormoti) „descântece, farmece, vrăjitorii" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 191), poceală (<a poci) „pocitură", „vrajă" (CADE, p. 962; DLRM, p. 634), solomoneală (<a solomoni) „solomonie, vrăjitorie, farmece" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 244), vrăjeală (<a vrăji) „vrajă" (ALR SN, V, H, h. 1567; 848; 833).
Termeni formaţi cu sufixul -ie
G. Pascu crede că acest sufix este de origine „latino-balcanicâ" (G. Pascu, op. cit., p. 180) şi este răspândit în dialectele daco-român şi macedo-român, iar C. Tudose remarcă deosebita frecvenţă a acestui formant la nivelul limbii populare, cu precădere în Transilvania şi Moldova (v. C. Tudose, op. cit., p. 43). Există doar câţiva termeni formaţi cu sufixul menţionat: descolindaţie (<descolindat) „descolindare, descolindat", farmazonie (<farmazon) „vrajă, farmec" (DA, tom II, partea I, p. 64; DULR, p. 244), fermecătorie (<fermecâtor) „farmec" (DA, tom II, partea I, p. 105; Nicolae Cartojan, Cărţile populare în cultura românească, II, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 207; Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici, Blaj, 1902, p. 387), măiestrie
[68]
(<măiestru) „vrăjitorie, farmec" (DLR, tom VI, fasc. 7, p. 226; DULR, p. 375), solomonărie (<solomonar) „vrajă" (T. Pamfile, Agricultura, p. 110; DLR, tom X, partea a IV-a, p. 1211), solomonie (<solomon) „ştiinţă drăcească"; „vrajă, farmec" (DESLR, p. 769; DLR, tom X, partea a IV-a, p. 1211), vrăjie (<vrajâ) „vrajă" (DLR ms.; Iacob Negruzzi în „Convorbiri literare", III, p. 357, apud DLR ms.), vrăjitorie (<vrăjitor) „vrajă" (G. Alexici, Texte, p. 67).
Termeni formali cu sufixul -toare
După cum menţionează autorii FCLR „derivatele cu acest sufix fixează momentul când se începe sau se îndeplineşte o acţiune (FCLR, p. 82). Avem în discuţie un singur termen, şi anume mânecătoare (<a mâneca) „vrajă" (DULR, p. 381; Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, op. cit., p. 362).
Termeni formafi cu sufixul -tură
Autorii FCLR tratează acest sufix (FCLR, p. 127), separat de sufixul -ură (ca variantă a acestuia), de la care provine (v. G. Pascu, op. cit., p. 58) soluţie pe care am acceptat-o şi noi. Şi autorii DLRM disting două sufixe diferite: -ură şi -tură, chiar dacă ele sunt înrudite etimologic; astfel, descântătură (p. 231), fermecătură (p. 299) sunt formate, după părerea autorilor DLRM, cu sufixul -ătură (variantă a lui -tură), în timp ce întorsură este format cu sufixul -ură (p. 428). Substantivele cu sufixul -tură formează grupul cel mai numeros în cadrul nomenclaturii practicii magice; sufixul menţionat are diverse variante: -(ă)tură, -(i)turâ, -(e)tură, în funcţie de structura verbului cu care este folosit. Am înregistrat următoarele substantive din categoria menţionată: aducătură (<a aduce) „vrăji, farmece" (AAF, III, p. 146), aruncătură (<a arunca) „vrajă"; „lucru vrăjit aruncat în calea cuiva ca să-1 îmbolnăvească" (CCS, VII/1, p. 16; G. Coşbuc, Elementele, p. 193), bobonitură (<a boboni) „vrajă" {Lexic regional, I, p. 68), bosconitură (<a bosconi) „farmec, boscoanâ" (DA, tom I, partea I, p. 624), boscoroditură (< a boscorodi) „vrajă, farmece" (DSB, IV, p. 97), cotătură (<a cota) „descântec" (Gh. Pavelescu, Cercetări, p. 183), dătătură (<a da) „farmec, vrajă" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 407; LA. Candrea, Folclorul, p. 177; Ovid Densusianu, op. cit., p. 223), deochetură (<a deochea) „deochi" (CADE, p. 394; C. Rădulescu Codin, Literatură, p. 538), descântătură (<a descânta) „descântec" (CADE, p. 400; Gh. Brâtescu, Grija, p. 309), desfăcătură (<a desface) „descântecul, lucrul cu care se face asta" (CADE, p. 401: Ovid Densusianu, op. cit., p. 222),
[69]
făcătură (<a face) „fermecătură, vrajă, fapt" (DA, tom II, partea I, p. 3; Alexandru Rosetti, op. cit., p. 94), fermecătură (<a fermeca) „acţiunea de a fermeca şi rezultatul ei"; „fermecare şi farmec" (DA, tom II, partea I, p. 105; G. Dem Teodorescu, op. cit., p. 378); ghicitură (<a ghici) „prezicere"; „ghicit în bobi, în cărţi" (DLRLV, p. 137; Gh. Brâtescu, Grija, p. 310), încântăturâ (<a încânta) „farmec"(Ovid Densusianu, op. cit., p. 339), întorcătură (<a întoarce) „vrajă" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 305; Artur Gorovei, op. cit., p. 332), mirătură (<a se mira) „deochi" (S.F. Marian, Naşterea, p. 55; DLR, tom VI, fasc. 8, p. 595), mânătură (<a mâna) „farmece, aruncătură" (Alexandru Rosetti, op. cit., p. 34; Pamfil Bilţiu, op. cit., p. 525), năprătitură (<a nâprâti) „farmec, vrajă, făcătură" (DLR, tom VII, partea I, P- 107; ALRT II, p. 25), păscălitură (<a pascali) „prezicere, profeţie" (DLR, tom VIII, partea I, p. 314), pocitură (<a poci) „deochi" (CADE, p. 394; DULR, p. 490), prăvitură (<a privi) „farmece, făcături, aruncături" (AAF, III, p. 153; DLR, tom VIII, partea a V-a, p. 1531), pusătură (<a pune) „vrajă, farmec" (DLR, tom VIII, partea a V-a, p. 1818; Constantin Pârvescu, Hora din Cartai, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1908, p. 28), râvnitură (<a râvni) „farmec, vrăjitorie" (DLR, tom LX, p. 493; L. Costin, Graiul, I, p. 172), stricâtură (<a strica) „vrajă" (ALR I, h. 1398; 315; DLR, tom X, partea a V-a, p. 1732), trimisătură (<a trimite) „făcătură" (Ovid Densusianu, op. cit., p. 222), ţipătură (<a ţipa) „aruncatul în calea cuiva a unui obiect vrăjit socotit ca aducător de rele celui care-1 ridică" (DLR, tom XII, partea I, P- 155; Antologie, p. 231), vrăjitură (<a vrăji) „vrăjitorie, vrajă" (DLR ms.; Claudia Tudose, op. cit., p. 190).
Termeni formaţi cu sufixul -ură
Sufixul menţionat formează substantive cu sensul general „ceea ce rezultă din verb" (v. G. Pascu, op. cit., p. 181), pornindu-se de la forma participială a verbului. Pe baza sufixului -ură au apărut şi sufixele -(i)tură, -(â)tură, -(e)tură, în care unii cercetători disting un nou formant, -tură (v. FCLR, p. 127; v. DLRM, p. 428). Sufixul -ură este moştenit din latină; cuvinte cum sunt arsură, băutură, cur ătură, făptură etc. au contribuit la consolidarea lui pe teren românesc; sufixul menţionat este răspândit pe întreg teritoriul ţării, frecvenţa cea mai mare având-o în nordul şi vestul Transilvaniei (v. C. Tudose, op. cit., p. 39). Numărul termenilor magici formaţi cu sufixul prezentat este mult mai redus decât cel al termenilor cu sufixul -tură; nu am înregistrat decât două substantive din această categorie: întorsură
[70]
(<a întoarce) „descântec prin care boala de cuţit, trimisă de cineva se întoarce asupra trimiţătorului" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 142; DA, tom II, partea I, p. 142), pusură (<a pune) „farmece, vrâjuri, afecţiuni"(Pamfil Bilţiu, op. cit., p. 298; Antologie, p. 240).
3.3.2. Termeni formaţi prin derivare regresivă
Se încadrează în această categorie următorii termeni: arunc (<a arunca) „vrăji, farmece"; „unsori vrăjite şi aruncate la casa bolnavului" (DSB, I, p. 128), blestem (<a blestema) „invocarea unei nenorociri sau a mâniei lui Dumnezeu asupra cuiva" (DA, tom I, partea I, p. 609), bosmoandă (<a boşmondi) „descântece, farmece, vrăji, moşmoane" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 21), desmir (<a desmira) „deochetură" (Ovid Densusianu, op. cit., p. 276), moşmoandă (<a moşmondi) „farmec, vrajă" (PPR, II, p. 443; DLR, tom VI, fasc. 12-13, p. 902), râvnă (<a râvni) „deochi", „farmec" (DLR, tom LX, p. 491; CADE, p. 1072).
3.3.3. Termeni formaţi cu prefixe
Prefixarea, pe terenul terminologiei magice româneşti, este puţin folosită, doar la verbele ce denumesc acţiuni cu caracter magic, putându-se constata un apel mai insistent la procedeul menţionat; în cazul termenilor ce denumesc practica magică nu putem semnala decât două substantive formate prin prefixare: descolindă (<colindâ) „colinda de sens invers, adică formula negativă - arma de răzbunare a colindătorilor" (P. Car aman, Descolindatul, p. 331), năvrăji (<vrăji) „vrăji" (Gh. Pavelescu, Cercetări, p. 46; FC, II, p. 159).
3.3.4. Termeni formaţi prin compunere
Nici pentru acest procedeu terminologia magică nu a dovedit disponibilităţi prea mari. Remarcam, în cazul unor substantive ce denumeau actanţi, o serie de exemple, puţine la număr, care dovedeau prezenţa compunerii printre procedeele de formare a termenilor ce denumesc actanţi. în ceea ce priveşte practica magică, trebuie să remarcăm prezenţa doar a trei termeni obţinuţi prin compunere: deochi (<de + ochi) „vrăjire cu ochiul" (DULR, p. 198; ALR I/II, h. 245), dedeochi (<de + deochi) „deochi" (Dumitru Udrescu, op. cit., p. 69; ALRTII. p. 229), păscrisă (<pe + scrisă) „farmec de dragoste" (MD, I, p. 138).
3.3.5. Termeni obţinuţi prin conversiune
Terminologia practicii magice aduce în discuţie o serie de fenomene interesante legate de trecerea unor forme verbale în categoria substantivelor; este vorba de participiu, de supin şi infinitivul lung, care au pierdut principalele caracteristici verbale şi au ajuns să denumească practici magice.
[71]
Din conversiunea formelor participiale provin substantivele supus şi trimis; credem însă că ele au ajuns să fie folosite pe teren magic, iniţial, în sintagmele fapt supus, fapt trimis, ca determinanţi pe lângă substantivul/apr, şi, ulterior, prin eliziunea cuvântului fapt, au ajuns să capete, independent, valoarea de elemente de terminologie magică.
Referitor la supin, Gh. Constantinescu-Dobridor remarca faptul că formele fără morfemul de nu sunt altceva „decât nişte substantive abstracte provenite de la supin" (Gh. Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 207); astfel de forme fără prepoziţie se utilizează pentru a denumi practici magice, care implică un caracter dinamic: „sunt preferabile substantivele provenite din supin când intenţia este amplificarea ideii de acţiune" (E. Câmpeanu, op. cit., p. 232). Termenii ce vor fi analizaţi implică într-adevăr ideea de acţiune; dat, ghicit, căutat, descântat etc. implică şi alte conotaţii, dacă îi comparăm cu substantive ca ghicitură, descântec etc.
Termenii proveniţi din infinitivul lung poartă o nuanţă mai pronunţată de „concret", încât substantive ca mirare, vrăjire etc. sunt sinonime cu deochi, vrajă, fără a implica şi alte nuanţe, ca în cazul substantivelor provenite din supin. în general, termenii obţinuţi prin conversiune au o frecvenţă de utilizare mai scăzută, cu excepţia câtorva (dat, făcut, ghicit, descântat, desfacere etc); o parte din substantivele din categoriile menţionate au un caracter regional. Indiferent de aceste aspecte astfel de termeni arată strânsa legătură dintre diverse sectoare ale terminologiei magice (acţiuni, practici); de altfel, toţi termenii ce vor fi discutaţi la acest capitol sunt formaţi de la verbe ce denumesc acţiuni cu caracter magic.
Pentru început vom prezenta termenii proveniţi din formele participiale. Avem în vedere doi astfel de termeni, şi anume supus (<a supune) „farmec ce se pune în calea cuiva ca să calce pe el" (S.F Marian, Vrăji, p. 219; Ovid Densusianu, op. cit., p. 261) şi trimis (<a trimite) „fapt, vrajă, farmec" (DLR, tom XI, partea a IU-a, pp. 614-615; Grigore Grigoriu Rigo, op. cit., p. 177).
Prezentăm acum termenii proveniţi din forma de supin (fără prepoziţie): aruncat (<a arunca) „farmec" (CADE, p. 85; DA, tom I, partea I, p. 278), colindat (<a colinda) „practică magică de bun augur ce constă în activitatea de transmitere a mesajului magic de către colindători fiecărei gospodării în parte" (v. P. Caraman, Descolindatul, p. 18), descolindat (<a descolindă) „descolindare" (Ibidem, p. 327), căutat (<a căuta) „ghicit" (I. Ion Popa, Contribuţii la studiul practicii magice în Banat în Folclor literar, I, Timişoara, 1967, p. 7; Şez., IX, p. 85), dat (<a da) „farmec, fapt" (DA, tom I, partea I, fasc. D-de, p. 19; Nicolae Păsculescu, op. cit., p. 335), deocheat
[72]
(<a deochea) „deochi" (DLRM, p. 227; ALRT II, p. 71), descântat (<a descânta) „descântec" (AAF, III, p. 36), desfăcut (<a desface) „anularea vrăjii sau a farmecului care se crede că apasă asupra cuiva" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 407; DESLR, p. 206), desmirat (<a desmira) „deochetură" (Víctor Păcală, Monografia satului Răşinari, Bucureşti, 1915, p. 248), dezlegat (<a dezlega) „desfăcut" (Artur Gorovei, op. cit., p. 281), făcut (<a face) „farmec, făcătură, Tapt" (DA, tom II, partea I, p. 26; Grigore Tocilescu, Christea Ţapu N., op. cit., p. 330), ghicit (<a ghici) „căutat" (Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, op. cit., p. 469), întors (<a întoarce) „răsfrângerea unui farmec asupra celui ce 1-a făcut" (DA, tom II, partea I, p. 814; FDRG, fasc. 10, p. 478), legat (<a lega) „legătură, farmec" (AAF, VI, p. 378; DA, tom II, partea a Il-a, fasc. 2, p. 136), mirat (<a se mira) „deochi" (AAF, III, p. 151), ţipat (<a ţipa) „aruncatul în calea cuiva a unui obiect vrăjit, socotit ca aducător de rele celui care îl ridică" (DLR, tom XII, partea I, p. 155; S.F. Marian, Vrăji, p. 154).
în continuare prezentăm termenii proveniţi din infinitive lungi: aruncare (<a arunca) „faptul de a arunca un farmec" (DA, tom I, partea I, p. 278), colindare (<a colinda) „colindat" (P. Caraman, Descolindatul, p. 327), cotare (<a cota) „descântec" (S.F. Marian, Naşterea, p. 7; S.F. Marian, înmormântareay p. 11), dare (<a da) „farmec, fapt" (DA, tom I, partea I, fasc. D-de; Dumitru Bejan, Nume româneşti de plante, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 127), descantare (<a descânta) „descântat, descântec" (B.P. Hasdeu, Etymologicum^, I, p. 223), descolindare (<a descolinda) „descolindat" (P. Caraman, p. 329), desfacere (<a desface) „stricarea vrajei" (DULR, p. 202), dezlegare (<a dezlega) „desfacere, dezlegătură" (Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, op. cit., p. 480), facere (<a face) „farmec" (S.F. Marian, Vrăji, p. 179; DA, tom II, partea I, p. 2), întoarcere (<a întoarce) „răsfrângerea unui farmec asupra celui ce 1-a făcut" (DA, tom II, partea I, p. 813; TDRG, fasc. 10, p. 477), mirare (<a se mira) „făcătura" (Ovid Densusianu, op. cit., p. 222; Pamfil Bilţiu, op. cit., p. 281), obrocire (<a obroci) „prevestire, prezicere (a zilelor bune sau rele)" (DLR, tom IX, p. 66), vrăjire (<a vrăji) „vrajă" (DLRLC, IV, p. 705; Papahagi, Pericle, Megleno-românii, Studiu etnografico-filologic, I, Bucureşti, 1902, p. 104).
3.4. Termeni cu etimologie necunoscută
Avem în vedere, la acest paragraf, doi termeni înregistraţi la plural şi pentru care nu am putut stabili originea cu precizie: borboase „farmece, vrăji, descântece, făcături, fermecătorii" (DA, tom I, partea I, p. 617; DULR, p. 73), bosoarce „vrăji, farmece" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 404).
[73]
Am înregistrat 116 termeni ce denumesc practica magică. Dintre aceştia 4 sunt de origine latină, iar 101 termeni sunt formaţi pe terenul limbii române (am inclus aici şi pe cei obţinuţi prin conversiune); doar 9 termeni sunt împrumutaţi din alte limbi; 2 termeni nu au putut primi explicaţii etimologice. După cum se poate constata terminologia practicilor magice a fost cea mai rezistentă la influenţele străine, atrăgând în felul acesta atenţia asupra unor note de originalitate în context european. Alte aspecte de ordin lingvistic referitoare la practica magică vor fi tratate în capitolul Sinteze.
[74]
[75]
CAPITOLUL V
Sinteze
1. Precizări
In capitolele anterioare am încercat să adunăm un set de informaţii cu caracter lingvistic, referitoare la termenii ce denumesc actanţi, acţiuni sau practici magice: în felul acesta, s-a ajuns la conturarea unor direcţii noi de cercetare a magiei populare româneşti, care, în general, a fost analizată anterior mai ales sub aspect etnologic. Informaţiile cu caracter lingvistic permit completarea rezultatelor obţinute de etnologi şi pot deschide o serie de noi căi de abordare a unui domeniu atât de interesant şi atât de profund legat de evoluţia spiritualităţii populare. Am menţionat deja o serie de dificultăţi, pe care le-am întâmpinat în cercetarea terminologiei magice; adăugăm la toate acestea faptul că, în cazul unor termeni, cu mare greutate au putut fi obţinute informaţiile minime necesare cercetării. Chiar chestionarea informatorilor în probleme de terminologie s-a dovedit extrem de dificilă, ei preferând să descrie diverse proceduri magice, să povestească întâmplări deosebite, decât să ofere sensuri, forme gramaticale, derivate ale unor termeni. Nu este exclus ca şi această înclinaţie a celor chestionaţi spre aspecte de ordin etnologic să fi fost şi una din piedicile esenţiale în realizarea unei cercetări lingvistice a magiei populare româneşti. Conştienţi de deosebita dificultate a încercării noastre, am căutat să valorificăm informaţiile lingvistice obţinute, atât pe baza documentării bibliografice, cât şi a anchetelor pe teren, în speranţa că vom putea oferi o primă analiză a terminologiei magice populare româneşti (cu accentul pe actanţi, acţiuni şi practici magice), ştiind că există încă zone conservatoare din punct de vedere folcloric, ce ar permite depistarea multor elemente, informaţii neînregistrate în nici o lucrare de specialitate.
Pentru a uşura utilizarea materialelor obţinute, vom urmări câteva direcţii esenţiale legate direct de aspectele avute în vedere în cazul fiecărui termen
[76]
în parte. După cum ne-am propus chiar de la începutul cercetării, ne-au interesat, pentru termenii discutaţi, problemele privitoare la aria de răspândire, la sensurile acelor termeni, situaţie în care am avut în vedere şi o serie de evoluţii, relaţii semantice care să ne ajute să înţelegem mai bine locul fiecărui element în ansamblul terminologiei studiate. înregistrarea variantelor, a derivatelor cât şi a unor forme gramaticale ale termenilor magiei a fost completată cu unele aspecte legate de expresiile, singtamele în care apar cuvintele amintite; acest din urmă aspect ţine, mai ales, de utilizarea în structurile limbii populare a elementelor terminologice, fapt neglijat de majoritatea cercetărilor anterioare. Fiecare termen a fost discutat şi din punctul de vedere al originii, fapt ce ne-a permis formarea unei imagini mai clare asupra structurii etimologice a terminologiei abordate. Direcţiile menţionate au fost urmărite la fiecare termen în parte, dar analiza informaţiilor obţinute a fost special „repartizată" acestui capitol, care îşi propune interpretarea respectivelor informaţii în vederea sesizării unora dintre caracteristicile de bază ale domeniului terminologic abordat.
2. Răspândirea geografică a termenilor
Localizarea termenilor discutaţi a fost una dintre preocupările constante ale cercetării noastre, dar, în acelaşi timp, şi una din cele mai dificile. De . foarte multe ori, sursele consultate nu fac nici o referire cu privire la aspectul menţionat; s-ar părea chiar că, în această privinţă, orice cercetător al domeniului magic va întâmpina greutăţi aproape imposibil de depăşit. De un real folos pentru cercetarea noastră au fost materialele cuprinse în ALR I, ALR II şi menţiunile referitoare la răspândirea unor termeni, cuprinse în câteva lucrări lexicografice foarte cunoscute (SCRIBAN, TDRG); ALR SN, instrument atât de util în cazul cercetării altor domenii terminologice, nu înregistrează decât foarte puţine elemente din terminologia magică. Este meritul lui E. Petrovici de a fi încercat, prin publicarea unor texte dialectale, cuprinse în ALRTII, să ofere şi unele date cu privire la răspândirea unor termeni din diverse domenii, printre care şi unii din domeniul magiei populare. Deosebit de utile, în direcţia menţionată, au fost glosarele regionale, listele cu cuvinte culese din diverse zone ale ţării (publicate în reviste de specialitate); a existat şi din acest punct de vedere o dificultate majoră, şi anume aceea că, după 1945, mult timp, din astfel de glosare şi liste de cuvinte erau sistematic eliminate elementele ce ţineau de domeniul magic sau de domeniul religios. Culgerile de material folcloric din diverse zone ale ţării au permis
[77]
localizarea multor termeni, stabilirea ariei lor de răspândire. In fine, informaţiile obţinute pe teren au permis confirmarea existenţei unor termeni magici, stabilirea eventualei lor absenţe în zonele cercetate. Din cele menţionate se poate vedea cu claritate dificultatea deosebită a cercetării răspândirii teritoriale a termenilor analizaţi. Cu toate acestea am căutat să utilizăm orice informaţie în acest domeniu.
Şi în terminologia magică populară, ca şi în orice alt domeniu terminologic, există o serie de termeni cu o arie extinsă de folosire, unii dintre ei ajungând să fie cunoscuţi şi utilizaţi la nivelul întregului teritoriu românesc, ba chiar şi la populaţiile româneşti din afara graniţelor. Astfel de cuvinte formează un strat terminologic fundamental27, care are un rol esenţial în cunoaşterea aspectelor de bază ale domeniului cercetat. Pentru terminologia magică populară românească vom găsi în această situaţie termeni ca: babă, fermecătoare, deochetor, vrăjitor, vrăjitoare; a da, a deochea, a ghici, a face, a lega; deochi, farmec, făcătură, fapt, vrajă. Aceşti termeni sunt cunoscuţi pe întreg teritoriul românesc şi denumesc elemente fundamentale pentru înţelegerea specificului magiei populare româneşti. Dupâ cum se poate observa, mulţi dintre termenii menţionaţi sunt formaţi pe terenul limbii române, în timp ce alţi câţiva sunt de origine latină. Există şi câţiva termeni împrumutaţi, care au cunoscut o răspândire generală în teritoriu {babă, farmec, vrajă etc), termeni ce s-au impus în conştiinţa populară.
Nu departe de această categorie de termeni se găseşte o alta, alcătuită din cuvinte răspândite pe întreg teritoriul românesc, cu excepţia unor zone restrânse. în această situaţie se găsesc termeni ca a descânta, descântător, descântătoare, aruncătură, descântec, potcă. Am menţionat deja la fiecare termen în parte limitările teritoriale existente; poate ar fi bine să amintim că aruncătură, spre exemplu, este înlocuit cu ţipătură, în zonele unde verbul a ţipa are sensul „a arunca" (deşi M. Sitaru consideră cuvântul aruncătură general folosit pe teritoriul românesc). în privinţa cuvintelor descântec, a descânta, descântător, descântătoare trebuie să ţinem cont de observaţiile celor ce au cercetat zona Munţilor Apuseni şi au constatat absenţa acestor cuvinte din lexicul magic local şi înlocuirea lor cu termeni formaţi de la verbul a cota sau cu perifraze; şi în zona Alba, jud. Tulcea am constatat un fenomen interesant, constând din utilizarea unor perifraze cu verbul a face, pentru a denumi actanţi cunoscuţi în alte zone sub numele descântătoare, făcătoare. Oricât ar părea de surprinzător, termenii menţionaţi nu pot fi consideraţi ca având răspândire generală pe teritoriul românesc; până şi
A nu se confunda cu primul strat terminologic, analizat în capitolul referitor la formarea şi evoluţia terminologiei magice.
[78]
descântec, în zona Apusenilor, este înlocuit cu cotare, ceea ce face ca nici acest termen să nu poată fi trecut în prima categorie.
După cum ne putem da seama, numărul termenilor cu răspândire generală este foarte redus, comparativ cu al acelora care sunt cunoscuţi şi întrebuinţaţi în zone mult mai restrânse. Aceasta situaţie pare a confirma o observaţie a lui Gh. Brâtescu, care atrăgea atenţia asupra faptului că varietatea vocabularului românesc legat de magie este datorată, în mare măsură, existenţei multor termeni cu caracter „regional" (Gh. Brătescu, Vrăjitoria, p. 55). Astfel, există o serie de cuvinte care sunt cunoscute doar în Transilvania sau Moldova; alte elemente terminologice au arii de răspândire şi mai restrânse (Banat, Argeş, Maramureş), după cum există şi termeni care sunt atestaţi doar într-o singură localitate din România. în ciuda dificultăţilor întâmpinate, vom încerca să fixăm aria de răspândire a lor, aşa cum se prefigurează, pe baza materialelor pe care le-am avut la dispoziţie.
Astfel, pentru Transilvania am înregistrat termeni ca: bosorcaie, boscomelniţă, bosorcău, bobonitor, bosconitor, bobonitoare, om meşter, măiestru, pascalilor, păscălău, solomonar, zgrăbunţaş, zgriminţeş; a boboni, a bosconi, a cota, a pascali, a solomoni; boscoroditurâ, ţipătură, cotare, cotat etc.28
In Moldova au fost înregistraţi termeni ca: burcăşiţă, boghitoreasă, făcătoare, farmozoană, legătoreasă, vrăjitoreasă, vidmâ; a adăpa, a turna (în expresia a turna bozgoane).
Materialele referitoare la Muntenia ne-au permis să depistăm şi o serie de termeni răspândiţi în această zonă: bobar, bobelnică, boşmoandă, descântătoreasă, stricător; a obroci. a opaci, a ghidănăci, a pohibi, a boşmondi; boşmondeală, ormoteală etc.
Trebuie să remarcăm faptul că termenii magici nu pot fi întotdeauna circumscrişi unei arii geografice foarte precise, că unii dintre ei sunt răspândiţi în mai multe zone, fără a fi însă cunoscuţi pe întreg teritoriul ţării; în această situaţie sunt termeni ca: gheţar, grindinar, pietrar, răspândiţi în Transilvania şi în nordul Moldovei, vâlvaş, cunoscut în Banat şi Caraş-Severin, bobăreasă, în Moldova şi Muntenia, bobeasă, în Transilvania şi Banat, deochetoriţă, în Maramureş şi Moldova, bobitoare, în sudul Transilvaniei şi sudul Moldovei, bahorniţă, în Moldova şi Muntenia, şercan, în Transilvania şi Muntenia.
La categoriile de termeni menţionate mai sus trebuie să adăugăm şi pe cei înregistraţi într-o singură zonă, termeni ce sunt deosebit de interesanţi
Menţionăm că, pentru fiecare categorie de termeni, vom aminti doar o parte din exemplele posibile. Pentru completările necesare se poate reveni asupra paragrafelor ce tratează fiecare termen în parte.
[79]
prin reflectarea unor aspecte de mentalitate, viaţă comunitară, locală; în această situaţie am reţinut următorii termeni: cliric, înregistrat într-o localitate din Sălaj, întors, înregistrat în localitatea Cuca, jud. Galaţi, lecuitoare, ştiutoare, în Gropeni, jud. Brăila, a turna (în expresia a turna bozgoane), în Dobrina-Huşi, jud. Vaslui.
în problema analizată ar mai trebui discutată şi chestiunea termenilor împrumutaţi din limbile popoarelor învecinate sau ale popoarelor cu care românii au intrat în contact mai strâns de-a lungul timpului29; se poate constata că termenii de origine maghiară, deşi sunt larg utilizaţi în Transilvania, şi-au extins aria de circulaţie în unele cazuri (bosorcaie, şercan) şi în alte zone ale teritoriului românesc. în ceea ce priveşte termenii de origine slavă, se constată o şi mai mare extindere a ariei lor, faţă de termenii de origine maghiară, unii dintre ei ajungând să fie cunoscuţi pe întreg teritoriul românesc (babă, vraci, vrajă, a ghici); s-ar putea ca explicaţia să fie legată şi de x vechimea mai mare a acestor termeni în limba română, comparativ cu cei de origine maghiară. O situaţie interesantă prezintă cuvintele de origine greacă, boscoană şi farmec; boscoană este cunoscut pe o mare arie a teritoriului românesc, în timp ce farmec face parte din stratul elementelor cu răspândire generală.
Materialele cercetate au mai relevat un aspect legat de problema răspândirii teritoriale a termenilor, şi anume apariţia unor relaţii de „coexistenţă" a unor termeni cu caracter general, cu termeni cu caracter regional; astfel, pentru nordul Moldovei s-a constatat că termenii gheţar, grindinar, pietrar sunt folosiţi alături de termenul solomonar, care are o arie de răspândire mult mai mare. în Ardeal, verbul a ghici este utilizat alături de sinonimul său cu caracter regional, a pascali; în Gropeni, jud. Brăila, verbul a fermeca are un sinonim local (a înnoda). Credem că, în astfel de situaţii, sinonimele regionale (locale) au un caracter mai concret, sunt mai mult legate de mentalităţile zonei respective, vizează aspectele care le fac necesare. în concluzie, termenii regionali au răspuns, în general, unor necesităţi de exprimare mai nuanţată, mai precisă, mai direct legată de mecanismele mentalităţilor locale şi, prin aceasta, au şi rezistat. Atunci când ei şi-au pierdut caracteristicile menţionate, au ieşit din uz sau au suferit un fenomen de degradare semantică.
O atenţie deosebită am acordat termenilor magici înregistraţi în zonele din afara teritoriului românesc actual, dar locuite de etnici români: Valea
Credem că şi studiile etimologice pot profita de pe urma studierii atente a răspândirii termenilor.
[80]
Mlavei, Valea Timocului, la est de Nistru, Lăpuşna etc. Materialele din aceste zone ne indică numeroşi termeni magici cunoscuţi şi pe teritoriul actual românesc, ceea ce dovedeşte vechimea şi trăinicia în limbă a acestora, în Basarabia sunt înregistraţi termeni şi expresii ca babă (P.V. Ştefănucă, op. cit., I, p. 142, p. 143), a descânta (Ibid., p. 196), dedeochi (Ibid., p. 140), a face de ursită (Ibid., p. 142), vrajă, vrăjitoare (Ibid., p. 143), a lega ploile (Ibid., p. 143), a fermeca, meşteră (Ibid., p. 144), deochi (Ibid., p. 136), a stinge cărbuni (Ibid., p. 197), a lega cununia (Ibid., p. 206), descântătoare, a desface (Ibid., p. 323), descântec (Ibid., p. 324), a trage bobii (Ibid., p. 324), a ghici (P.V. Ştefănucă, op. cit., II, p. 34), zodier (Ibid., p. 33), fapt (Ibid., p. 68) etc. Specifice acestei zone sunt expresiile a trage zodia şi a se căuta la zodie (Ibid., p. 33) care denumesc acţiuni cu caracter divinator, cunoscute pe întreg teritoriul românesc.
La românii de la est de Nistru am înregistrat o serie de termeni şi expresii ca: a dezlega (A. Raţiu, op. cit., p. 158), a descânta (Ibid., p. 162), deochi (Ibid., p. 158), a căuta (Ibid., p. 118), dedeochi (Ibid., p. 149), a se mira (Ibid., p. 53), făcut (Ibid., p. 149), a lua mana (Ibid., p. 56), vidmă (Ibid., p. 113), fermecătoare (Ibid., p. 116), pocitură (Ibid., p. 117); după cum am menţionat, în această zonă s-a păstrat expresia a turna ceară (Ibid., p. 109), care a fost cunoscută pe întreg teritoriul românesc în perioada medievală.
La românii de pe Valea Timocului au fost înregistraţi termeni şi expresii cum sunt: deoichi (V. Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 63), deoichitoare (Idem), râmnitoare (Idem), a râmni (Idem), a plămădi inima cuiva (Idem), vrăjitoare (Ibid., p. 68), descântat (Idem), a întoarce (Ibid., p. 171), a ursa „a ursi" (Ibid., 198); reţin în mod deosebit atenţia substantivul deoichi, variantă specifică zonei, pentru deochi şi derivatul său a deoichea, care a generat termenii deoichetor, deoichetoare.
Românii din Serbia, de pe Valea Mlavei, posedă numeroşi termeni magici şi o serie de expresii cu mare răspândire şi pe teritoriul românesc: a descânta (AAF, VI, p. 59), descântec (Idem), fărmăcătoare (Idem), a ghici în bobi (Idem), a da în bobi (Idem), vâlvă (Ibid., p. 64), a lua laptele (Ibid., p. 73), râmnituri (Ibid., p. 74), legătură (Ibid., p. 378) etc. Au fost înregistrate în această zonă, printre altele, variante ale unor termeni foarte cunoscuţi, ca vrăjitoare, frămăcătoare pentru vrăjitoare şifermăcătoare, variante specifice populaţiei româneşti din Serbia.
Din cele menţionate, se poate desprinde ideea existenţei unui nucleu de termeni fundamentali ai magiei populare româneşti, nucleu prezent în toate zonele locuite de români, cât şi existenţa unor elemente specifice zonelor
[81]
amintite, fără cunoaşterea cărora studiul terminologiei magice populare româneşti ar fi incomplet. Nu trebuie să trecem cu vederea nici importanţa unor materiale din dialectele sud-dunăre, care au permis precizarea valorii unor termeni magici din daco-română; astfel, valorile magice ale verbelor a cânta (în aromână) şi a încânta (în megleno-românâ) au permis înţelegerea mai clară a valorii magice a verbelor amintite, în dialectul daco-român. Răspândirea pe o arie extinsă a unor variante, expresii a permis o mai bună înţelegere a importanţei unor termeni în contexul magiei populare (v. A face), ceea ce ne arată că problematica tratată în acest paragraf nu este lipsită de importanţă. Nu putem încheia discuţia referitoare la răspândirea termenilor magici româneşti fără a indica şi pătrunderea unora dintre aceştia în medii etnice neromâneşti, cu modificări fonetice şi morfosintactice interesante şi pe care le-am menţionat (v. A ghici).
3. Probleme de semantică
Terminologia magică se caracterizează, în primul rând, printr-un grad crescut de dificultate în ceea ce priveşte stabilirea precisă a sensului (sensurilor) elementelor componente. O serie de termeni ce denumesc actanţi (meşteră, meşterită, babă, solomonar etc.) sunt definiţi, în dicţionare, pe baza unui spectru larg de caracteristici: „solomonar nu indică însă numai fiinţa demonică de care ne ocupăm aici, ci are şi alte înţelesuri: el mai înseamnă „vrăjitor, magician, înţelept, astronom, astrolog" (ALIL, XXV/ 1976, p. 48); meşteră „femeie care se pricepe la farmece, la vrăji, la descântece, care practică farmecele, vrăjile, descântecele". Şi o serie de termeni ce denumesc practici sau acţiuni magice sunt definiţi în mod asemănător, încât, la un moment dat, este foarte greu de precizat sensul termenului respectiv; spre exemplu boşmoandă, substantiv înregistrat în Argeş, este definit astfel: „descântece, farmece, vrăji, moşmoane" (D. Udrescu, op. cit., p. 21). Credem că această situaţie reflectă o anumită evoluţie petrecută la nivelul mentalităţii populare; este vorba, de ştergerea diferenţelor dintre diverse tipuri de actanţi, de practici magice etc. în cazul actanţilor, spre exemplu, este edificatoare situaţia pe care o reflectă termenul babă, care nu este numai „descântătoare" (cum apare, în general, în dicţionare), ci şi „ghicitoare" sau „vrăjitoare" (v. Babă). Evoluţiile semantice amintite sunt ecoul transformărilor petrecute în mediul tradiţional românesc, ele reflectă treptata diminuare a importanţei actului magic, care nu mai ridică problema unor precise delimitări terminologice; actantul magic tinde să
[82]
nu mai fíe specializat într-un anumit domeniu, el realizând diverse tipuri de acţiuni şi practici magice.
La nivelul terminologiei magice româneşti se mai constata o evoluţie semantică imteresantă şi anume aceea a trecerii de la un sens particular la unul cu caracter general. Am constatat, astfel, că termenul solomonar, definit, iniţial, ca actant în domeniul magiei meteorologice (v. atestarea termenului la Budai Deleanu), va ajunge, ulterior, să capete sensul „vrăjitor". Termenul vâlvaş a fost înregistrat în Banat, cu sensul „solomonar", de Lucian Costin la începutul secolului nostru, pentru ca, ulterior, să fie reţinut, în anii '60, tot în Banat, cu sensul „vrăjitor"; şi pentru termenul bobăreasă se poate constata o evoluţie semantică în conformitate cu observaţiile anterioare. Acest termen denumea un actant de sex feminin, care se ocupa cu ghicitul în bobi; o înregistrare mai recentă ne indică evoluţia spre sensul, mai general, „ghicitoare". Şi alţi termeni ce denumesc actanţi magici confirmă tendinţa amintită: legătoreasa reprezenta un actant care „leagă şi nu mai dezleagă", autorii DA înregistrând, mai târziu, pentru acest termen, sensul „vrăjitoare". La nivelul acţiunilor magice se poate, de asemenea, observa trecerea unor verbe ce denumeau diverse tipuri de acţiuni magice spre termeni cu sensul, mai general, „a vrăji"; spre exemplu a râvni, cu sensul iniţial „a deochea", va fi înregistrat de V. Ioniţă, într-o lucrare recentă, cu sensul „a vrăji, a fermeca". Verbul a bobi, cu sensul „a ghici dând cu bobii", este înregistrat de Al. Resmeriţâ cu sensul „a ghici", ceea ce confirmă, după părerea noastră, evoluţia menţionata în domeniul semantic, de trecere de la un sens cu caracter particular la unul cu caracter general; şi în această situaţie, credem că explicaţia trebuie căutată în tendinţele manifestate la nivelul mentalităţii populare; ştergerea diferenţelor esenţiale dintre diversele tipuri de actanţi sau de acţiuni magice a permis apelul la sensurile care defineau, la un mod mai general, aceste elemente. Nu se mai simţea nevoia unei rigurozităţi semantice. Până şi pentru o serie de termeni ce denumesc practici magice, tendinţa menţionată se poate susţine: descântătură, cu sensul „descântec", este astăzi folosit în zona Măcişeni, jud. Galaţi, la forma de plural, cu sensul „vrăji". Un alt substantiv, mirătură „deochi" este glosat de O. Densusianu şi cu sensul „făcătură", ce denumeşte, în mentalitatea populară, practica malefică.
Din punct de vedere semantic terminologia magică mai poate fi studiată şi în funcţie de numărul sensurilor unui termen pe terenul spiritualităţii populare, nu numai pe cel magic. Există o primă serie de substantive sau verbe care prezintă un singur sens pe terenul magiei populare: gheţar, pietrar, grindinar, măiestru; a adăpa, a despăşi, a săgeta, a descânta; boscoroditură,
[83]
întorcătură, întorsuri, năprătitură. Astfel de termeni denumesc fie un actant magic specializat într-o singură direcţie (de exemplu grindinar „solomonar"), fie o practică magică (năprătitură); în cazul verbelor, ne vom găsi în faţa unor termeni ce denumesc doar un singur tip de acţiune magică, ştiut fiind că există şi verbe ce pot denumi două acţiuni opuse ca sens (v. A face).
O a doua categorie o reprezintă termenii din domeniul actanţilor, al acţiunilor sau practicilor magice care, pot prezenta mai multe sensuri în plan magic: băbăreasă, bobăreasă, meştereasă, râvnitor, ştiutoare; a căuta, a da, a pohibi, a obrici, a strica; boscoană, aruncătură, fermecătură, farmec, facere.
Actanţii din această categorie cumulează, de obicei, două sau mai multe „competenţe" în domeniul magic: spre exemplu, ştiutoare este „ghicitoare în bobi", dar şi „vrăjitoare" (conform unei tendinţe deja analizate). în cazul verbelor, în această categorie, se vor afla acelea care pot denumi acţiuni magice diferite: spre exemplu, a obroci „a face cuiva vrăji, a vrăji, a fermeca", dar şi „a prevesti, a prevedea, a prezice (zile bune sau rele)" . în ceea ce priveşte practicile magice din categoria analizată, trebuie să avem în vedere că ele pot denumi, pe lângă practica propriu-zisă, şi un element cu valoare magică sau un tip de activitate magică (facere, vrăjire, fermecare) (v. Fapt; v. Aruncătură). Din cele menţionate până acum se pot observa şi unele din căile prin care terminologia magică şi-a acoperit o parte din secvenţele pentru care nu a putut sâ-şi creeze noi termeni sau să-i împrumute.
O altă categorie de termeni (a treia) se remarcă prin prezenţa unui sens pe terenul magiei şi a unui alt sens pe terenul medicinei populare: doftoroaie, moaşă, vraci, descântător; a bobona (variantă a lui a boboni), a vraciul; aruncat, boscoană, boboană, dătătură, dat, deochi, fapt, făcătură, făcut etc. Termenii ce denumesc actanţi din această categorie nu ridică probleme deosebite: actanţii respectivi sunt recunoscuţi, în mediul rural, ca „medici" ai satului. L. Şăineanu atrage, de altfel, atenţia asupra relaţiei speciale dintre medicină şi magia populară: „magia şi medicina fiind inseparabile în trecut (şi azi înca la ţară) boalele ce se cred produse de duhuri rele, sunt alungate cu anumite formule, cu descântece mai mult şoptite decât rostite" (DULR, p. 703). Verbele amintite prezintă şi ele implicaţii pe terenul medicinei populare: a bobona (variantă a lui a boboni) este format de la boboană şi are sensul „a se băşica" (FC, III, p. 91); autorii lucrării respective cred că acest verb este o formaţie cu dublă analiză (bobi, boboane). Nu credem că acest verb se poate explica de la substantivul bob, ci de la cuvântul boboană, care, la forma de plural, are şi sensul „buboaie" (Idem). In ceea
[84]
ce priveşte verbul a vrăciui, am văzut că, încă în textele vechi, acest termen era utilizat de terminologia medicală, cu sensul „a da îngrijiri medicale".
O situaţie deosebit de interesantă prezintă acei termeni care denumesc o practică magică, dar şi o boală provocată pe cale magică. Este un sector al lexicului magic mai puţin cercetat30 şi care probează un şir întreg de fenomene de transfer terminologic. Bolile respective sunt provocate ca urmare a unor activităţi cu caracter magic. Terminologia medicală populară a apelat la transferul unor termeni ce denumeau practica magică, în mod sistematic, ceea ce ne sugerează că este vorba de un procedeu cu pondere în procesul de formare a terminologiei medicale populare. Câteva exemple merită să fie amintite: aruncături „boli de piele", dat, daturi „eczemă", fapt „eczemă", făcătură „eczemă", făcut „eczemă", pocitură „congestie cerebrală"; „paralizie facială"; „epilepsie" etc. După cum se poate observa, termenii magici au fost preluaţi, fie la singular, fíe la plural, în funcţie, probabil, de unele caracteristici ale bolii denumite. O. Densusianu prezintă un întreg inventar de termeni cu sensul „boală", printre care se găsesc şi cei care indică boli provocate ca urmare a unor practici magice; Densusianu va adăuga şi o serie de alte denumiri de boli provocate de „înrâuriri ale duhurilor rele" (O. Densusianu, op. cit., p. 233): apucat, apucătură, întâlnit, întâlnitură, izbitură, pălitură, strâns, strânsură etc. care însă nu pot face obiectul cercetării noastre, nefiind provocate în urma unei practici magice realizate de un actant uman, ci de unul imaginar.
Există, în fine, o a patra categorie de termeni care, pe lângă sensul pe teren magic, prezintă un sens şi pe terenul fiinţelor mitofolclorice; avem în vedere termeni care denumesc actanţi sau practici magice: bosorcaie, gheţar, moroi, stricător, strigoi, strigoaică, strigoaie, şercan, şişcoi, vidmă, vâlvă; deochi, dedeochi,fapt, mânătură, năpmtitură, potcă etc. Prezenţa sensurilor menţionate este dovada unor fenomene de transfer terminologic: pe de o parte, terminologia magică a preluat termeni din sfera fiinţelor imaginare (şercan, strigoi, moroi etc.), pe de altă parte, şi terminologia fiinţelor mitofolclorice a beneficiat de pe urma elementelor terminologiei magice, după cum dovedesc termeni ca gheţar (la plural), stricător, şişcoi, vidmă etc. O situaţie deosebită prezintă termenii ce denumesc practici magice şi care au fost preluaţi de terrninologia fiinţelor imaginare: pe de o parte, unii din aceşti termeni fac dovada unui dublu transfer terminologic (deochi, dedeochi,fapt etc.), ei trecând din sfera magicului în cea a terminologiei
50    Nici M. Sitaru, în teza sa de doctorat, Terminologia medicală populară românească, nu se ocupă de această problemă.
[85]
medicale şi, apoi, în aceea a fiinţelor imaginare, pe de altă parte, formele de singular ale unor termeni ce denumesc practici magice, conform unei tendinţe mai generale, manifestată în limba populară, de trecere de la abstract la concret, vor ajunge să denumească fiinţe mitofolclorice: făcătură „diavol", mirătură „monstru (pocitanie de care te miri)", mânătură „fantomă, strigoi, iele" etc. Nu vom insista acum asupra fenomenelor respective, deoarece intenţionăm să analizăm într-o altă secvenţă a lucrării problematica transferului terminologic.31
Semantica termenilor ce denumesc actanţi, acţiuni sau practici magice ridică şi o altă problemă interesantă, legată de evoluţia sensurilor unora din termenii analizaţi. Materialele bibliografice, cele culese pe teren, ne-au arătat că, pe lângă categoriile de sensuri deja analizate, există posibilitatea ca termenii magici să aibă sensuri derivate, aparent fără nici o legătură cu fenomenele magiei populare. La o primă operaţie de selecţie am renunţat la acele sensuri care nu aveau nici o legătură cu domeniile analizate de noi (terminologia fiinţelor imaginare, terminologia medicală). S-a dovedit, ulterior, că sensurile respective, departe de a fi inutile cercetării, aduc o preţioasă contribuţie la înţelegerea evoluţiilor semantice în cadrul terminologiei magice populare româneşti. Menţionăm o serie de exemple care să permită o mai bună înţelegere a problemei: bahorniţă „femeie urâtă" (CV, 1/1952, p. 34), bobăriţă, în expresia bobăriţă de gură „flecară" (DSB, IV, p. 51), farmazon „viclean, prefăcut" (G.F. Ciauşianu, op. cit., p. 24), şolomăţ „glumeţ" (CV, 3-4/1951, p. 46), vidmă „femeie rea" (Eugenia şi Costache Buraga, op. cit., p. 224), vrăjitoare „femeie bătrână şi rea" (Mâcişeni, jud. Galaţi; anchetă proprie), a bobi „a nimeri" (Maltezi, jud. Ialomiţa, anchetă proprie; G.F. Ceauşianu, op. cit., p. 144), a bosconi „a face scamatorii" (DESLR, p. 71), a descânta „a bate la cap pe cineva, a cicăli" (Griviţa, jud. Galaţi; anchetă proprie); „a număra, a rosti formule ritmice" (Glosar dialectal, Oltenia, p. 32); „a chiui (la nuntă sau joc)" (Lexic regional, II, p. 104), a ghidănăci „a cerceta, a dojeni, a cicăli"; „a bate la cap, a plictisi" (D. Udrescu, op. cit., p. 101), a ochena „a pune ochii (pe cineva sau pe ceva), a privi cu interes, a fixa, a studia, a dori" (D. Udrescu, op. cit., p. 186); a ormoti „a îmbolmoji, a îmbrobodi, a duce de nas" (Ibid., p. 191); borboase „certurile între oameni" (DA, tom I, partea I, p. 617); boşmoande (în expresia a umbla cu boşmoande) „minciuni,
Se mai poate vorbi şi de termeni ce prezintă un sens pe teren magic şi un altul pe teren etnobotanic: vrăjitoare, fapt (v. Reflexe ale terminologiei magice în alte sfere terminologice).
[86]
intrigi" (D. Udrescu, op. cit., p. 21), descântec „versuri recitate, nu cântate" (Al. Viciu, Colinde, p. 192), farmazonie „scamatorie" (DULR, p. 244), ormoteală „stare de beţie, ameţeală, stare de somn, somnie, moleşeală" (D. Udrescu, op. cit., p. 191), poceală „bătaie, scărmăneală" (Glosar dialectal, Oltenia, p. 85), solomoneală „vicleşug, şiretenie" (Ibid., p. 244), ţipătură „lucru fără valoare" (v. DLR, tom XII, partea I, p. 155). Lista ar putea continua, dar credem că din exemplele date se poate desprinde o serie de observaţii ce prezintă interes pentru cercetarea noastră. Sensurile menţionate dovedesc, în primul rând, demagizarea termenilor respectivi sau măcar slăbirea accentuată a semnificaţiilor lor pe teren magic. Acest proces se produce ca urmare a pierderii importanţei actului magic în ochii comunităţii. Evoluţia semantică menţionată a început cu mai mult timp în urmă şi s-a accentuat treptat în zilele noastre. Faptul că lucrările lexicografice reţin atât sensul pe teren magic al termenilor, cât şi sensuri complet lipsite de amprenta magicului, nu trebuie să ne surprindă. In câteva cuvinte, micile articole de dicţionar surprind o întreagă evoluţie la nivel semantic şi, în acelaşi timp, o tendinţă cu caracter general. în unele din situaţiile semnalate, nu se poate vorbi doar de pierderea amprentei magice a unui termen, ci chiar de un fenomen de „degradare" semantică, aşa cum ne sugerează evoluţiile produse în cazul unor termeni ca: bahorniţă, farmazon, vidmă, a bosconi, a ghidănăci, boşmoandă, solomoneală, ţipătură.
Pe lângă fenomenele de degradare semantică, asupra cărora am insistat mai mult, dată fiind ponderea lor în contextul terminologiei magice, putem menţiona şi o serie de alte evoluţii în plan semantic, cum ar fi restrângerea şi specializarea unor sensuri sau chiar ameliorarea altora; în plus, am constatat şi prezenţa unor fenomene de enantiosemie.
Substantive ca ştiutoare, dătătoare, cărturar, fapt etc. au avut iniţial o semnificaţie mai largă: „cea care ştie", „cea care dă" etc.
Prin restrângerea ariei semantice ele au ajuns să denumească doar diverse tipuri de actanţi sau, în alte cazuri, de practici magice. L. Şăineanu observa, încă acum un secol, această evoluţie în cazul substantivului fapt; în limba veche acest cuvânt avea sensul „facere, faptă", în timp ce mai târziu, pe teren magic, este înregistrat cu sensul „vrajă" (v. L. Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române, Bucureşti, 1887, p. 187). în cazul unor substantive care denumeau iniţial domenii ale magicului, restrângerea semantică a avut ca urmare şi modificarea comportamentului gramatical: vrăjitorie, ca denumire a unui domeniu de activitate magică, nu este utilizat la plural, în timp ce vrăjitorie „vrajă" apare frecvent cu forma de plural vrăjitorii.
[87]
Putem semnala şi fenomenul opus, de extindere a sensului, în situaţia unor termeni ca fermecătură, a bălmăji, zodiriţă, pascalilor etc. în cazul actanţilor acest fenomen ne sugerează trecerea acelui actant de la specializarea într-un anumit domeniu, la realizarea unui set de operaţii magice de tip diferit: păscălitorul era, iniţial, „cel ce ghiceşte în păscălie", mai târziu, cuvântul amintit evoluează spre sensul, mai general, „ghicitor". Termenul vrăjire a denumit, iniţial, un tip de activitate magică, dar, în textele vechi, el apare şi cu sensul „vrăjitorie", deci, denumind un ansamblu de practici magice realizate de un vrăjitor, ceea ce indică o extindere a sensului iniţial.
Dat fiind faptul că domeniul magic este într-un regres accentuat, fenomenul de degradare semantică a termenilor este cel mai uşor de observat; cu toate acestea, ca un ecou al unei epoci când magia se bucura de prestigiu, se păstrează în limba română şi câteva cuvinte, în cazul cărora s-a produs y o clară ameliorare de sens sau poate chiar „o rafinare, după terminologia utilizată de Şăineanu": farmec, vrajă, a fermeca, a încânta, vrăjitor, fermecător32; sunt, în general, cuvinte provenite de la termenii farmec, vrajă sau de la derivate ale lor. In această situa.ţie,farmec şi vrajă indică o anumită stare de încântare, de mister. Este posibil ca această evoluţie să se fi produs şi sub influenţă străină, aşa cum s-a putut constata în cazul verbului a încânta, care a urmat, după părerea specialiştilor, modelul de modificare semantică oferit de (fr.) enchanter.
Deşi fenomenele de enantiosemie sunt extrem de rare în domeniul magicului, nu putem să nu ne oprim asupra a două dintre cazurile înregistrate de noi (a face, a păşi). Enantiosemia denumeşte particularitatea semnului lingvistic de polarizare semantică, mai exact, „capacitatea unui cuvânt sau a unei expresii lingvisitice de a putea exprima, în anumite condiţii de context sau într-o anumită situaţie de vorbire, sensuri opuse, antinomice" (I. Evseev, Cuvânt, simbol, mit, Ed. Facla, Timişoara, 1983, p. 33). Exemplul clasic în acest sens este latinescul sacer, care avea sensul „sfânt", dar şi pe acela de „blestemat" (Idem). Verbul a face este recunoscut pe teren magic românesc, ca denumind, în principal, acţiunea malefică şi este opus verbului a desface; în numeroase zone din ţară, în anumite expresii, a face indică şi o acţiune magică de tip benefic (a face de deochi, a face de năjit etc). în astfel de expresii verbul amintit are o valoare apropiată de a descânta, iar partea finală a expresiei indică boala contra căreia se acţionează. Verbul
32 Un fenomen de ameliorare semantică apare şi în cazul substantivului vâlvă, cu sensul „persoană care are rolul cel mai important în colectivitatea din care face parte" (DLR ms.): „femeia este vâlva căsii..." (R Coman, Glosar regional, apud DLR ms.).
[88]
a păşi arată, după cum am văzut, o acţiune magică de tip malefic; în zona Ciurea, judeţul Neamţ (anchetă proprie), el este, în anumite contexte, sinonim cu a despăşi: a păşi înapoi „a trece înapoi peste cineva peste care ai păşit", ceea ce ar semnifica, după credinţele populare, o anulare a vrăjii realizate prin păşirea iniţială.
Din cele prezentate se poate observa cât de complexe sunt problemele semantice ale terminologiei magice, iar dificultăţile sunt cu atât mai mari, cu cât această terminologie nu mai este, în general, viabilă; chiar şi în zonele conservatoare fenomenul de depreciere a importanţei actului magic este din ce în ce mai accentuat.
4. Observaţii asupra proceselor derivaţionale
După cum am menţionat de la începutul cercetării, pentru fiecare termen în parte, vom avea în vedere şi înregistrarea derivatelor pe teren magic sau, eventual, în sfera terminologiilor strâns legate de cea magică, şi anume cea a fiinţelor mitofolclorice sau cea a medicinei populare. Nu întotdeauna a fost posibil să reţinem şi derivatele; cu toate acestea, materialele adunate ia acest capitoi constituie o bază de discuţie destul de serioasă, deşi suntem conştienţi de existenţa unor lacune. Trebuie să menţionăm, de la început, că în cadrul terminologiei magice se profilează două mari categorii de termeni:
a) termeni fără derivate pe teren magic;
b) termeni ce au derivate pe terenul magiei populare.
Din prima categorie fac parte o serie de termeni oarecum „izolaţi" în contextul general al terminologiei magice, termeni care, prin lipsa derivatelor, sunt în imposibilitate de a realiza conexiunile atât de necesare consolidării în domeniul în componenţa căruia intră. Astfel de termeni sunt: bobelnică, cliricfarmazoană, gheţar, grindinar, măiastră, pascalilor etc. Constatarea noastră este că majoritatea termenilor ce denumesc actanţi şi practici magice nu prezintă derivate pe terenul magiei populare, ceea ce constituie, credem, o slăbiciune în plus a terminologiei magice.
A doua categorie de termeni este reprezentată de cei care au derivate pe teren magic; în această categorie intră câţiva termeni ce denumesc actanţi şi practici magice şi majoritatea verbelor ce denumesc acţiuni cu caracter magic: boşmoandă, descântător, farmazon, măiestru, moşmoandă, solomon, solomonar, strigoi, şişcă, vâlvă, vraci, vrăjitor; a descânta, a face, a fermeca, a solomoni, a strica, a vrăji etc; boboană, boscoană, descântec, farmec,
[89]
potcă, vrajă etc. Fără îndoială că numărul termenilor cu derivate pe teren magic este mai mare, dar nu acest lucru este important în primul rând, ci felul în care aceste derivate s-au conectat la principalele categorii terminologice, modul cum ele pot contribui la o mai bună cunoaştere a specificului terminologiei în discuţie. Derivatele avute în vedere pot denumi:
a) actanţi magici: farmazoană, farmazoancă, ghicitoreasă, măiastră, năzdrăvană, solomonâriţă, şolomăriţă, vâlvaş etc;
b) acţiuni cu caracter magic: a boboni, a bosconi, a bosurca, a (se) dedeochea, a deochea, a descânteca, a dodescânta, a fermeca, a solomoni, a strigoia, a vrăciui, a vrăji etc;
c) practici magice: băbârie, bosconitură, boscoroditură, boşmondeală, fermecătură, năprătitură, opăceală, ormoteală etc;
d) caracteristici magice: borsocos, vrăcesc, vrăjitoresc etc;
e) elemente cu valoare magică: dătăturâ, turnătură etc.
La aceste categorii ar trebui adăugate şi câteva derivate ce denumesc fiinţe mitofolclorice: făcător, mirător, pocitor, potcaş.
în legătură cu derivatele discutate se impun câteva observaţii. După cum se ştie, o serie de termeni fundamentali ai magiei populare româneşti sunt prezenţi în perechi: deochetor-deochetoare, descăntător-descântătoare, fermecător-fermecătoare, vrăjitor-vrăjitoare etc. Prezenţa acestor perechi terminologice a impus, credem, un model care a supus la unele presiuni o serie de termeni, „obligându-i" sâ-şi creeze termenul corespunzător de gen opus. Faptele trebuie analizate cu prudenţă, căci nu toţi termenii s-au supus presiunii acestui model lingvistic. Credem însă că substantive ca solomonâriţă, solomoniţă, vâlvaş sunt totuşi urmarea influenţei modelului menţionat. Este posibil ca termenul vâlvă să fi fost simţit ca reprezentând un actant de sex feminin şi, în această situaţie, s-a format derivatul vâlvaş; o situaţie asemănătoare este şi în cazul substantivului bosorcău, pe care autorii DA îl consideră „masculinul" substantivului bosorcaie. în ceea ce priveşte termenii solomonâriţă, solomoniţă, şolomăriţă, cercetările au arătat că aceşti termeni sunt apariţii târzii, în comparaţie cu termenii bază solomonar, şolomar (variantă contrasă a lui solomonar) şi denumesc solomonari de sex feminin, fără a aduce şi alte informaţii în plus. Probabil că aceeaşi situaţie stă şi la baza formării unor derivate de gen feminin ca: farmazoană, farmazoancă. Credem că modelul lingvistic menţionat, bazat pe perechi terminologice, alcătuite din substantive ce denumesc actanţi de sex opus (M-F), a jucat un rol important în constituirea, în timp, a terminologiei magice româneşti.
[90]
Trebuie sâ remarcăm însă că procesele derivative din domeniul terminologic analizat prezintă importanţă şi în cunoaşterea altor aspecte ale formării terminologiei magice. După cum am menţionat, o serie de verbe ce denumesc acţiuni cu caracter magic s-au constituit pe baza unor termeni ce denumesc actanţi sau practici magice. Termenii verbali, formaţi de la denumirile actanţilor, nu sunt prea numeroşi şi nu reprezintă, în general, nici acţiuni deosebit de importante pentru magia populară: a bosurca, a solomoni, a strigoia, a vrăciui etc, dar modelul derivativ respectiv şi-a dovedit utilitatea în procesul de constituire a terminologiei acţiunilor cu caracter magic. Derivarea de la termenii ce denumesc practici magice a oferit un alt model lingvistic, mai important: verbe ca a boboni, a bosconi, a (se) dedeochea, (înregistrat în Maramureş - n.n.), a deochea, a descânteca, a fermeca, a poci, a vrăji (cu varianta a vrăjui) s-au impus printre cele mai importante în domeniul termenilor ce denumesc acţiuni cu caracter magic. Poate că ar trebui să ne oprim pe scurt asupra câtorva termeni, a (se) dedeochea, a poci, a descânteca; primul termen a apărut ca urmare a derivării de la dedeochi „deochi", obţinut prin sudura prepoziţiei cu baza substantivală (deochi). Cel de-al doilea termen, a poci, este format tot de la denumirea unei practici magice, potcă, mai greu de recunoscut în structura verbului a poci, dar lesne de observat într-o variantă mai veche a acestui verb, a potci. A descânteca este replica românească a verbului de origine latină a descânta; verbul discutat este şi el format pe modelul analizat (de la denumirea unei practici magice), utilizând ca bază derivativă cuvântul descântec.
La modelele derivative menţionate îl putem adăuga şi pe cel reprezentat de termenii formaţi de la denumirile unor instrumente (bobi, obroc, păscălie etc.) utilizate în actul magic: a bobi, a ghidănăci, a obroci, a pascali.
Fără îndoială, problemele derivării în cadrul terminologiei analizate sunt mult mai complexe, dacă avem îh vedere că termenii derivaţi sunt numeroşi, iar procedeele prin care ei au fost obţinuţi sunt, de asemenea, destul de variate. Derivarea cu sufixe deţine primul loc în ceea ce priveşte numărul termenilor derivaţi; dintre sufixele cu productivitate deosebită se remarcă -tor, -toare, -easă, -tură, -eală. Primii trei formanţi sunt utilizaţi în domeniul actanţilor magici, în timp ce -tură şi -eală se remarcă în derivarea pe terenul practicilor magice. Sufixele -tor şi -toare pot ridica unele probleme în ceea ce priveşte sensul derivatelor: se ştie că aceste sufixe formează substantive ce denumesc actanţi magici umani (bobonitor, bosconitor, deochetor, descântătoare, descântător, fermecătoare, fermecător, ghicitoare,
[91]
ghicitor, vrăjitoare, vrăjitor etc), dar şi o serie întreagă de termeni ce denumesc fiinţe mitofolclorice, care, în descântece, se manifestă ca actanţi imaginari33: corcitor „fiinţă malefică (!) care corceşte, care îmbolnăveşte" (p. 520), diochitor „fiinţă mitologică, duh rău care deoache" (p. 521), dizdiochitor „duh care îndepărtează deochiul" (Idem),fărmăcător „fiinţă malefică care farmecă" (Idem), luător „fiinţă mitologică, malefică, despre care se credea că ia mana vacilor" (p. 524), mirător „duh rău care afectează prin mirare, care se miră" (p. 525), mâncător „fiinţă malefică despre care se crede că este antropofagă şi mănâncă pe cine întâlneşte în cale" (Idem), muietor „fiinţă mitologică despre care se crede că paralizează funcţiile organismului, strigoi" (Idem), pocitor „fiinţă malefică (!) care poceşte, care schimbă înfăţişarea cuiva" (p. 527) etc. Prezenţa aceluiaşi formant, pentru a obţine termeni ce denumesc actanţi magici umani şi actanţi imaginari, poate constitui o dovadă a unei viziuni animiste asupra naturii; pe de altă parte, formantul comun a putut facilita unele fenomene de transfer terminologic (diochitor, fărmăcător la care putem adăuga şi pe stricător). Nu în ultimul rând, aspectele derivaţionale pot permite o mai bună înţelegere a legăturilor extrem de interesante dintre diverse sfere terminologice.
In ceea ce priveşte derivatele în -easă, am menţionat, la timpul cuvenit, că acestea intră în relaţie de sinonimie cu substantivele de gen feminin formate cu sufixul -toare: descântătoare-descântătoreasă, fermecătoare-fermecătoreasă, vrăjitoare-vrăjitoreasă etc. Derivatele în -easă sunt însă folosite mai puţin şi pe arii mai restrânse; poate şi corpul fonetic mai extins le face mai greoaie în utilizarea curentă.
Sufixele utilizate pentru obţinerea de termeni care denumesc practici magice au fost menţionate la paragraful referitor la stratificarea etimologică a substantivelor din categoria amintită. Dorim să revenim, pe scurt, asupra câtorva formanţi, în contextul discutării implicaţiilor proceselor derivative asupra formării terminologiei magice, în general. Sufixul -ie a fost utilizat pentru obţinerea unor termeni ca:farmazonie,fermecătorie, solomonărie, vrăjitorie; sâ nu uităm însă că acest sufix, pe terenul magiei populare, este utilizat, în primul rând, pentru a forma termeni ce denumesc „sectoare" ale magiei: descântătoriejermecătorie, ghicitorie, vrăjitorie. Cu alte cuvinte, vrăjitorie înseamnă tot ce ţine de practicile vrăjitoreşti, ghicitorie, tot ce ţine de practicile divinatorii. De altfel şi lucrările lexicografice oferă sugestii în această direcţie: fermecătorie „faptul de a face farmece şi vrăji";
Pentru exemplificare am utilizat materiale din lucrarea lui P. Bilţiu, Poezii si poveşti populare din Maramureş, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990.
[92]
„îndeletnicirea celui care face vrăji" (DLRM, p. 299); vrăjitorie „faptul de a face vrăji"; „îndeletnicirea vrăjitorului" (Ibid., p. 942). Cu timpul, astfel de termeni au început să fie folosiţi şi pentru a denumi o anumită componentă a acelui domeniu şi anume o practică magică. Se pare că aici aspectul derivativ este strâns legat de cel semantic, deoarece asistăm şi la o îngustare a sensului unor termeni.
Sufixul cel mai des utilizat pentru obţinerea de derivate care să denumească practici magice este -tură, cu variantele cunoscute: -(ă)tură, -(ijtură, -(ejtură, în funcţie de specificul rădăcinii verbale cu care este utilizat. Acest sufix nu trebuie confundat cu un altul, -ură, de la care provine, ce a dat doar două elemente terminologice: pusură şi întorsură, care sunt sinonime cu pusătură şi întorcătură, obţinute cu formantui menţionat anterior.
Derivarea cu prefixe este puţin utilizată în domeniul terminologiei actanţilor şi al practicilor magice. Ea se bucură de mai mult succes în procesul de formare a unor verbe ce denumesc acţiuni cu caracter magic. Prefixele folosite în acest din urmă caz sunt, în principal, în- şi des-. Aceşti formanţi sunt utilizaţi cu verbe care denumesc deja acţiuni cu caracter magic; deosebit de interesante sunt formaţiile cu prefixul des-, care semnalează acţiuni magice cu caracter reparator, fapt ce interesează nu numai aspectul derivativ, ci şi cel semantic. Prefixele în- şi des- nu apar, în general, într-o opoziţie tranşantă decât în cazul perechilor verbale a înnoda - a demoda, în care primul termen are sensul „a fermeca", iar cel de-al doilea „a desface farmecele" şi a înfermeca - a desfermeca.
Un aspect, care, de asemenea, trebuie luat în calcul la analiza proceselor derivative legate de terminologia magică, este acela referitor la derivarea regresivă, un alt procedeu puţin folosit, care, însă, completează cu noi elemente tabloul general. Termenii obţinuţi prin derivare regresivă denumesc practici magice: arunc, blestem, boşmoandă, desmir, moşmoandă, râvnă. Este vorba, în general, de termeni cu caracter regional; ei provin de la verbe ce denumesc acţiuni cu caracter magic şi intră în relaţii de sinonimie cu termeni formaţi cu sufixe, de la aceleaşi rădăcini verbale: aruncătură, boşmondeală, răvnitură etc. Putem semnala, în plus, faptul că unii din termenii obţinuţi prin derivarea regresivă au smonirne ce provin din formele de supin (fără prepoziţie) ale verbelor ce constituie baza derivativă: arunc-aruncat, desmir-desmirat.
Derivatele termenilor magici demonstrează, poate cel mai bine, strânsa legătură care există între diverse compartimente ale terminologiei analizate. Pe de o parte, substantivele ce denumesc actanţi au contribuit la apariţia unor termeni ce denumesc acţiuni [a strigoia, a vraciul etc.) sau practici cu caracter
[93]
magic (bosoarcejarmazonie etc). Pe de altă parte, termenii ce denumesc acţiuni cu caracter magic au constituit o bază esenţială pentru formarea a numeroase substantive ce numesc practici cu caracter magic (arunc, boşmondeală, descântătură etc). Substantivele referitoare la practici magice (boboană, boscoană, dedeochi, deochi, descântec, farmec, potcă, vrajă etc.) au contribuit decisiv la formarea de termeni ce denumesc acţiuni cu caracter magic, dintre cele mai importante pentru înţelegerea specificului magiei populare româneşti. Dincolo de aceste aspecte, se poate remarca faptul că terminologia analizată a căutat să utilizeze intens mijloacele interne care i-au stat la dispoziţie şi să apeleze cât mai puţin la mijloacele externe; în acest fel se şi explică numărul destul de redus de elemente terminologice împrumutate.
în legătură cu elementele împrumutate din limbile străine (limbile slave, maghiară, greacă), ar trebui să menţionăm că unele dintre ele au dat derivate importante sub aspect lingvistic şi gnoseologic: a bosurca, cărturăreasă, farmazoană,farmazoancă,farmazonie, a fermeca, şişcoi, a vraciul, a vrăji (a vrăjui), vâlvaş etc. Se înţelege însă că, chiar dacă bazele derivative sunt împrumutate din limbile menţionate, derivatele lor s-au constituit pe terenul limbii române, în conformitate cu procedeele interne de îmbogăţire a vocabularului.
Unele dintre substantivele ce denumesc practici şi acţiuni magice dovedesc o deosebită capacitate derivativă (vrajă, a vrăji), după cum se poate observa din următoarele exemple: năvrăji, vrăjărie, vrăjie, a vrăjui; vrăjitură, vrăjeală, vrăjitor, vrăjitoare. La aceste derivate putem adăuga şi cuvintele provenite, prin conversiune, de la a vrăji: vrăjit, vrăjire.
O serie de derivate ale termenilor magici (păscăliţă „buburuză", pocitură „om diform") nu pot fi explicate decât apelându-se la o cercetare complexă ce implică aspecte etimologice, ceea ce ne sugerează strânsa legătură dintre studiul etimologic şi cel derivativ, (v. Unele aspecte etimologice.)
5. Aspecte de ordin gramatica!
Cercetările anterioare asupra magiei populare româneşti, având un caracter preponderent etnologic, nu au fost preocupate de reţinerea, reliefarea unor aspecte de ordin gramatical. Studiile realizate de O. Densusianu, Al. Rosetti, I. Taloş, M. Sitaru s-au oprit, uneori, şi asupra unor aspecte gramaticale. Densusianu reţine o serie de forme de plural ale unor substantive ce denumesc practici magice, cât şi unele forme verbale specifice descântecelor, fără însă a se opri, câtuşi de puţin, asupra reliefării de aspecte cu caracter mai general,
[94]
care să privească terminologia magică populară românească. Rosetti, deşi continuă investigaţiile referitoare la descântecele româneşti, pe direcţia inaugurată de Densusianu, simte necesitatea includerii şi a câtorva fapte de ordin gramatical (e drept şi acestea extrem de puţine). în capitolul intitulat Elemente de limbă vorbită, din lucrarea menţionată, Rosetti va înregistra o serie de forme gramaticale, evoluţii referitoare la schimbarea genului unor substantive, infinitive neobişnuite etc. (pp. 107-108). Din păcate, elementele de terminologie magică aproape că nu intră în discuţie, sub aspect gramatical.
în ceea ce priveşte cercetarea noastră, ne-am propus, de la bun început, înregistrarea, în măsura posibilităţilor, a formelor de plural ale termenilor ce denumesc actanţi şi practici magice. Această preocupare a apărut ca absolut necesară, dat fiind faptul că, în multe lucrări lexicografice, o serie de termeni ai magiei populare apar înregistraţi doar la forma de singular. Putem remarca faptul că pluralul termenilor amintiţi nu prezintă, în general, probleme deosebite, el formându-se după modelele cunoscute: babe, băbărese, bosorcăi, descântătoare, descântători, solomonari, zodieri etc; aruncături, băbării, boboane, descântece, făcături, vrăji etc. Aceste forme de plural ne arată că, în majoritatea cazurilor, termenii cu caracter magic urmează modele deja exersate ale limbii române, excepţiile fiind reduse ca număr. Un termen care a fost analizat de noi mai pe larg, termen referitor la un actant magic (solomon) merită o observaţie şi la nivel gramatical. După cum se ştie. substantivul amintit provine, prin conversiune, dintr-un nume propriu (Solomon); odată devenit substantiv comun, el denumind un tip de solomonar, va primi şi formă de plural (solomoni), după cum am menţionat la prezentarea termenului respectiv. Alţi doi termeni obţinuţi, prin conversiune, {întors, pocii), care. de asemenea, denumesc actanţi magici, au fost „urmăriţi", în mod deosebit, pe teren, pentru depistarea formelor de plural (întorşi, pociţi). Termenii compuşi ce denumesc actanţi sunt putini la număr, iar informaţiile cu privire la pluralul lor au fost foarte greu de obţinut; putem totuşi menţiona formele de plural pentru om meşter şi strigoi de ploaie: oameni meşteri, strigoi de ploi.
In privinţa termenilor împrumutaţi care denumesc actanţi magici, putem remarca o serie de substantive precum bosorcaie, şişcă, vâlvă, ce ne-au reţinut atenţia prin unele caracteristici ale pluralului lor; astfel, şişcă are forma de plural şişte, iar vâlvă a fost înregistrat cu câteva variante ale formei de plural (vâlfe, vâlhve, vâlsfi. Ultimele două forme sunt ieşite din uz şi reflectă stadii mai vechi de evoluţie din istoria termenului respectiv. Credem că pluralul vâlsfi reflectă un fenomen de palatalizare specific termenilor
[95]
de origine slavă şi care a fost preluat şi în textele noastre vechi, iar pluralul vâlhve ne sugerează o apropiere mai mare de etimon, consoana h nefiind încă eliminată în acea poziţie fonetică. Se pare însă că termenul bosorcaie este cel mai interesant, din punctul de vedere al formării pluralului. După cum am arătat (v. Bosorcaie). au fost înregistrate numeroase variante ale formei de plural a acestui termen. Credem, în primul rând, că aceste variante au caracter local, fiind răspândite pe arii restrânse din Ardeal, unde este cunoscut termenul bosorcaie. în al doilea rând. considerăm că unele din formele menţionate reflectă evoluţii fonetice regionale (bosârcaie, bosărcăi), altele sunt urmarea unor etimologii populare (bursucile); nu este exclus ca unele din variantele amintite să fi devenit posibile prin metateză (borsocoi). Credem că şi unele din variantele termenului, la forma de singular, pot explica o parte din variantele formei de plural: bosorcă - bosorcoi, bosoarcă -bosărcăi, bosorcăe.
Dintre substantivele ce denumesc practici magice câteva ne-au reţinut atenţia în privinţa formei de plural; astfel, termenul obţinut prin derivare regresivă arunc a fost înregistrat cu forma de plural aruncuri. Substantivul bobonoşag are forma de plural bobonoşaguri, înregistrată încă din textele vechi. Cuvântul vrajă are, după cum se ştie, forma de plural vrăji; am întâlnit în materialele din zona Maramureş un plural neobişnuit, vrăjuri;34 şi substantivul trimis! apărut pe teren magic din sintagma fapt trimis, prin eliziunea elementului regent, prezintă câteva variante ale formei de plural: trimisuri, treme se, trimesuri. Dintre cele trei variante, tremese a ieşit din uz, celelalte două fiind încă folosite, deşi extrem de rar. Am atras atenţia, la momentul potrivit, şi asupra existenţei unor variante ale formei de plural pentru termenul fapt: fapte, făpturi, fapţi; prima dintre variantele de plural reflectă un stadiu mai vechi, fiind ieşită din uz; cea de a doua este viabilă pe teren popular şi astăzi. Cea de a treia variantă, fapţi, se referă la sensul „vierme descântat ce se trimite de vrăjitoare pe capul altuia" (DA, tom II, partea I, pp. 50-51). în felul acesta se poate vorbi, în cazul menţionat, • de o specializare a variantelor formei de plural, situaţie pe care am mai întâlnit-o în cadrul terminologiei magice populare româneşti.
Variante ale formei de plural prezintă şi o serie de alte substantive cum sunt: blestem, colindă (colinde, colinzi, corinde), moşmoandă, vidmă etc.
34 P. Bilţiu îl foloseşte, de fiecare dată, când defineşte o practică magică, alături de cuvântul farmece; spre exemplu, muieturi „farmece, vrăjuri" (op. cit., p. 525); fărmăcături „vrăjuri, farmece" (Ibid., p. 521); pusuri „farmece, afecţiuni, vrăjuri" (Ibid., p. 528). ,
[96]
Am putea observa că o valoare deosebită o au variantele/apfe (pentru fapt) şi vidmi (pentru vidmă), care au fost înregistrate la românii de la est de Bug: varianta/apfe are, după cum am menţionat, caracter arhaic pe teritoriul românesc, iar varianta vidmi este înregistrată doar în zona amintită, ceea ce măreşte valoarea informaţiilor respective.
Pluralul termenilor ce denumesc practici magice se mai remarcă şi printr-o deosebită disponibilitate de combinare cu verbul a face; în urma acestui fapt au luat naştere o serie întreagă de expresii ce denumesc acţiuni cu caracter magic şi asupra cărora vom reveni: a face boboane, a face boscoane, a face farmece, a face vrăji etc.
Analiza termenilor ce denumesc practici magice a mai relevat un fapt interesant: forma de plural este din ce în ce mai mult folosită pentru a denumi practici magice, în timp ce forma de singular, în multe cazuri, nu mai are semnificaţie pe teren magic. Spre exemplu, boşmoandă este folosit la forma de plural pentru a denumi practica magică: boşmoande „descântece, farmece, vrăji, moşmoane". Forma de singular a termenului discutat a pierdut semnificaţia pe teren magic. Substantivul băbătie este, de asemenea, utilizat la plural pentru a denumi practica magică. Boşmondeală are la plural sensul „descântece, vrăji", în timp ce la singular nu se mai păstrează sensul pe teren magic. Ormoteală este înregistrat, doar la plural, cu sens pe terenul magiei populare, „descântece, farmece, vrăjitorii". Pe linia acestei tendinţe se înscrie, probabil, şi faptul că o serie de termeni ce denumesc practica magică nu au decât formă de plural: bosoarce, borboase, năvrăji. S-ar putea ca în timp forma de singular a termenilor ce denumesc practici magice să fie tot mai puţin folosita cu semnificaţie magică, urmând ca forma de plural să preia această sarcină. In această direcţie presează, probabil, şi expresiile amintite, alcătuite din verbul a face şi diverse denumiri de practici magice folosite la plural (boscoane, farmece, vrăji etc).
Dacă în privinţa formei de plural a termenilor magici au apărut o serie de probleme complexe, în ceea ce priveşte forma de singular lucrurile sunt ceva mai simple. O primă observaţie referitoare la singularul termenilor ce denumesc actanţi şi practici magice ne atrage atenţia asupra existenţei unor variante, în cazul unor termeni ca bosorcaie, solomonar, vâlvă etc, ce vor face obiectul unei analize separate (v. Importanţa studierii variantelor). Tendinţa de pierdere a semnificaţiei magice a formelor de singular a fost deja discutată, încât nu ne mai oprim asupra ei.
Termenii care denumesc, acţiuni cu caracter magic prezintă interes pentru paragraful de faţă din alte puncte de vedere. Trebuie, mai întâi, să remarcăm
[97]
faptul că materialele pe care le-am avut la dispoziţie nu ne-au permis înregistrarea decât a unor forme verbale şi nu a întregii paradigme; astfel, pentru verbul a bobi am putut reţine forma de imperfect bobea (el - n.n) şi forma de prez., ind., pers. a Hl-a, sg. a variantei moldoveneşti (bogheşte); situaţia se repetă şi pentru alte verbe ce denumesc acţiuni cu caracter magic. Mai important ni se pare, în astfel de situaţii, să înregistrăm eventualele „abateri", forme alterate etc. O problemă pe care am urmârit-o în mod special a fost aceea a eventualităţii existenţei unor paradigme, forme paralele, determinate de existenţa unor variante diferite ale termenului discutat; exemplele pe care le-am depistat ne permit să analizăm mai pe larg şi această chestiune. Verbul a căuta are, după cum se ştie şi variantele a căota, a 'căta, a cota, a căiţa. Forma literară, a căuta, s-a specializat în domeniul divinaţiei populare, unde este folosită cu diverse compliniri: a căuta în cărţi, a căuta în palmă, a căuta cu ghiocu etc. Paradigma verbului respectiv la ind., prez. este cea cunoscută: caut, cauţi, caută, căutăm, căutaţi, caută. Variantele regionale ale termenului discutat, a căta şi a cota, prezintă paradigme diferite între ele şi diferite şi de cea a termenului din limba literară: a căta: cat, caţi, cată, cătăm, cătaţi, cată; a cota: cot, coţi, coată, cotăm, cotaţi, coată. Şi verbul a colinda prezintă variante la forma de pers. I, ind., prez. (colind, colindez), prima dintre ele fiind mai frecventă. Un alt verb important pentru înţelegerea caracteristilor fundamentale ale magiei populare româneşti este a fermeca, verb care prezintă, la rândul său, variante în conjugarea la prezent, indicativ: forma literară a fermeca: farmec, farmeci, farmecă, fermecăm, fermecaţi, farmecă; pentru varianta a farmecă am înregistrat formele fermecjermeci, fermeca (toate pentru sg.); pentru varianta atestată în Maramureş a farmecă, sunt atestate formele: foarmecfaarmeci, foarmecă (toate pentru sg.) şiformecăm pentru pers. I, pl. ind., prez.
A. Gorovei menţionează o situaţie, pe care o consideră deosebită, în cazul verbului a descânta, pentru care oferă şi o parte din paradigma indicativului prezent: descânt, descânţi, descântă; el atrage atenţia şi asupra unei forme, descânteci (tu - n.n.), care este, după părerea sa, „întrebuinţată prin partea de sus a jud. Vâlcea" (A. Gorovei, op. cit., p. 76). P. Bilţiu semnalează, de asemenea, o formă verbală neobişnuită în zona Maramureşului, într-o secvenţă de regie magică: „coţ' de diochi în miere de albină, în sare şi apoi stropeşti pă om care să dedeoache şi zici..." (P. Bilţiu, op. cit., p. 287). Remarcăm prezenţa formei verbale „să dedeoache" , întâlnită de noi doar în materialele din Maramureş. Şi A. Scriban înregistrează o serie de variante ale formei de pers. I, sg., ind., prez., în cazul unor verbe
[98]
ca a bălmăji (belmejez, în Dâmboviţa, bălmujesc, belmeşesc; v. SCRIBAN, p. 158) şi a boscorodi (boscorodesc şi boroscodesc; Ibid., p. 190).
Faptele semnalate ne arată că majoritatea verbelor ce denumesc acţiuni cu caracter magic nu se abat de la modelele existente în limbă; excepţiile apar în cazul unor verbe extrem de utilizate (a căuta, a deochea, a fermeca etc). Interpretarea informaţiilor de care dispunem ne-a arătat că situaţia nu este aceeaşi pentru toate verbele amintite. în cazul semnalat de A. Gorovei nu avem de a face cu o variantă a formei de pers. a Il-a, sg., a ind., prez. a verbului a descânta, ci cu o formă gramaticală a unui alt verb, a descântecg, derivat de la substantivul descântec şi înregistrat în Vâlcea şi Munţii Apuseni. Cazul semnalat de R Bilţiu este asemănător, forma ,jă dedeoache" nu provine de la verbul (a (se) deochea, deşi în contexul respectiv este prezent şi termenul deochi, ci reprezintă o formă gramaticală a unui alt verb, specific acelei zone, şi anume a (se) dedeochea, format de la substantivul dedeochi, cu sensul „deochi". Cât priveşte verbele a fermeca, a căuta, faptele înregistrate ne semnalează că paradigmele paralele respective sunt puternic imprimate în conştiinţa vorbitorilor din zonele unde se folosesc şi influenţa limbii literare nu a putut să le anuleze. Aceste paradigme sunt legate şi de anumite fenomene fonetice locale, fapt ce constituie un serios punct de sprijin în menţinerea lor în circulaţie. Faptele semnalate de Scriban pot sugera existenţa unor variante paradigmatice ale verbelor menţionate, nu doar a unor variante ale formei de pers. I, ind., prez., ce nu sunt înregistrate în celelalte lucrări lexicografice.
Un aspect interesant, nu numai de ordin gramatical, îl constituie disponibilitatea unor forme verbale de a trece, prin conversiune, îh categoria termenilor ce denumesc practici magice. Atunci când am analizat termenii din categoria respectivă, s-a constatat că au putut fi menţionate o serie de substantive ce denumesc practici magice, provenite din formele de supin sau mfinitivale ale unor verbe: aruncat, dat, deocheat, desfăcut, desmirat, dezlegat, făcut, întors, ţipat; cotare, dare, desfacere, dezlegare, facere, întoarcere, mirare, obrocire, vrăjire. Iniţial, mulţi dintre aceşti termeni au denumit tipul de activitate magică, ulterior, ei fiind folosiţi de terminologia analizată de noi şi pentru a denumi practici magice. în acest punct al cercetării, penau noi este important faptul că s-a apelat la anumite forme verbale (care au fost supuse conversiunii) pentru completarea inventarului de termeni referitori la practica magică şi nu s-au folosit împrumuturi din limbi_ ale^ populaţiilor cu care românii au venit în contact; mai trebuie luat în considerare şi faptul că verbele, ale căror forme de supin sau infinitiv lung au servit ca „bază", fac parte dintre acelea ce denumesc acţiuni cu caracter magic (în majoritatea cazurilor). Substantivizarea formelor de supin şi infinitivale ale unor asemenea verbe arată, încă o dată, strânsa legătură dintre diversele compartimente ale
[99]
tenninologiei magice populare româneşti, capacitatea acestui domeniu terminologic de a se „îmbogăţi" prin apelul la resurse interne.
Am putut constata că există o serie de categorii de termeni care nu se utilizează la plural atunci când se integrează unei anumite clase terminologice; termenii în sufixul -ie, ce denumesc practici magice posedă şi formă de plural: vrăjitorie „vrajă" - pl. vrăjitorii; când denumesc un domeniu al magicului (totalitatea practicilor de acelaşi fel) aceşti termeni nu se utilizează la plural (descântătoriejermecătorie, vrăjitorie). Termenii proveniţi prin conversiune din formele de infinitiv prezintă şi ei o particularitate asemănătoare: când au sensul „vrajâ"aceşti termeni sunt înregistraţi şi la plural (aruncări, fermecări). Când indică un tip de activitate magică (fermecare, vrăjire etc.) substantivele provenite din infinitiv nu se întrebuinţează la plural. Particularităţi gramaticale interesante prezintă şi substantivele provenite din supin; aceşti termeni se folosesc, de obicei, la forma articulată (căutatul, descântatul, ghicitul etc), interesul concentrându-se asupra acţiunii sugerate de ele şi, mai puţin, asupra tipului de practică magică utilizată. Interes prezintă pentru acest paragraf şi faptul că o serie de prepoziţii sunt utilizate în mod specific cu termenii magici. Astfel, prepoziţia pe (pre), în expresii ca a face pe ursită, a face pră sugină, „ajută" la indicarea scopului acţiunii. Prepoziţia de serveşte la indicarea bolii asupra căreia se acţionează, în construcţii de tipul a tăia defălcariţă, a face de năjit35.
Un interes deosebit prezintă utilizarea, cu valoare absolută, a unor verbe ce denumesc acţiunea magică: a da, a face, a pune, a turna. Credem că acest model a indicat iniţial şi tipul de element magic utilizat, dar termenul ce denumea vraja a fost supus interdicţiei; considerăm că Şăineanu are dreptate când socoteşte expresia a face cuiva, cu sensul „a-1 vrăji, a-I fermeca", ca „expresiune eufemistică., poporul evitând a numi vraja" (DULR, p. 240); este posibil ca acest model să aibă un caracter arhaic, fiind anterior celui în care este-indicată şi vraja (sau elementul magic): a face farmece, a turna bozgoane etc.
6. Termenii magici în expresii si sintagme
Avem în vedere, în acest punct al cercetării, o altă problemă puţin studiată, dar care, la o analiză mai atentă, poate oferi noi informaţii cu privire la constituirea terminologiei magice, la unele caracteristici ale ei; este adevărat
55     Asupra utilizării unor prepoziţii în contexte magice v. A face. în capitolul referitor la acţiunea magică.
[100]
că unele lucrări lexicografice au reţinut expresii, proverbe ce conţineau şi termeni din domeniul magiei populare, fără însă a se încerca o privire de ansamblu asupra expresiilor din categoria amintită. O primă constatare care se impune are în vedere faptul că există verbe care nu pot fi folosite pentru a denumi acţiuni magice decât în anumite expresii: a amuţi (a amuţi de gură), a plămădi (a plămădi inima cuiva), a stinge (a stinge cărbuni, a stinge frigarea) etc. Multe din expresiile de acest fel îşi au originea în chiar practicile vrăjitoreşti, ele fiind, iniţial, expresii libere cu caracter descriptiv: spre exemplu, activitatea actantului de a stinge cărbuni în decursul unei operaţiuni cu caracter magic a dus cu timpul la fixarea, pentru expresia a stinge cărbuni, a sensului „a descânta de deochi", tocmai pentru că stinsul cărbunilor în apă era utilizat contra deochiului; şi expresia a turna cositor a parcurs un traseu asemănător, ajungând să aibă sensul „a descânta de sperietură". Alte expresii verbale au reţinut aspecte ale practicilor cu caracter divinator (a arunca bobii, a trage bobii etc). O întreagă serie de expresii verbale s-a constituit în urma utilizării cu un anumit verb a unor compliniri absolut necesare pentru înţelegerea specificului acţiunii magice respective: a căuta în bobi, a căuta în cărţi, a da în bobi etc. Alte compliniri au în vedere diverse elemente cu valoare magică, după cum ne arată expresiile cu verbul a lua (a lua mana, a lua rodul, a lua sporul, a lua bunul); interesante sunt şi complinirile care au în vedere denumiri de boli, după cum ne indică expresiile: a da de fălcariţă, a tăia de fălcariţă, a da de baghiţă. In această situaţie, sensul verbelor din componenţa expresiilor menţionate este „a descânta".
O categorie aparte de expresii o constituie cele formate cu verbul a face; după cum se ştie, acest verb se poate folosi şi de sine stătător, cu sensul „a vrăji", a fermeca", fiind unul dintre termenii cei mai utilizaţi pe terenul magiei populare româneşti. în acelaşi timp, a face apare şi în structura a numeroase expresii verbale, care încă nu au devenit suficient de opace, pentru a nu putea fi analizate ca structură. Reamintim câteva exemple: a face farmece, a face vrăji, a face de ursită, a face de dragoste, a face cuiva cu ulcica, a face de plânsori, a face boscoane etc. Numărul expresiilor cu a face este mult mai mare, dar mai important ar fi să putem desprinde anumite tendinţe de utilizare a verbului respectiv în expresii cum sunt cele menţionate.
Putem remarca o primă direcţie: utilizarea verbului a face cu denumiri ale practicilor magice (la plural): a face boscoane, a face boboane, a face farmece, a face vrăji etc. Astfel de expresii sunt sinonime cu verbele a
[101]
bosconi, a boboni, a fermeca, a vrăji etc. şi par să constituie un model lingvistic intern, specific lexicului magic, pentru îmbogăţirea inventarului în domeniul acţiunilor cu caracter magic.
Expresiile de tipul a face de plânsori, a face de fapt, a face de moleţi etc , prin prezenţa, în structura lor, a unor termeni ce denumesc boli. sugerează că verbul aface se apropie ca sens (în cazurile menţionate) de verbul a descânta. La analiza verbului aface am indicat şi alte observaţii cu privire la expresiile formate cu verbul amintit (v. A face); am putea aminti în acest cadru şi modul de utilizare a unor prepoziţii (cu, de, pe) în structura expresiilor prezentate.
Este necesar să atragem atenţia şi asupra unor expresii cu caracter divinator, care sunt menţionate doar în unele lucrări lexicografice: aface de ursit, a face pe ursită, aface cu bobii, a face pră sugină etc. Credem că din acest domeniu al divinaţiei populare provine şi termenul păscrisă care, iniţial, făcea parte dintr-o expresie cu verbul aface şi nu se prezenta ca termen compus, ci era analizabil, în prepoziţia pe (pă) şi cuvântul scrisă, cu sensul „ursită". Expresia aface cuiva pe întors, cu sensul „a întoarce un farmec", sugerează o acţiune magică de o complexitate crescută, ce urmăreşte atât vindecarea pacientului cât şi pedepsirea pe cale magică a celui ce i-a provocat boala; prepoziţia pe indică scopul acţiunii (pentru întors).
Pe lângă verbele ce apar în componenţa unor expresii de tipul celor menţionate, există numeroase alte verbe (majoritatea-n.n.), care pot exprima acţiuni cu caracter magic în mod independent: a bobi, a boşmondi, a deochea, a descânta, a fermeca, a solomoni, a vrăciui, a vrăji etc; am dorit însă să ne oprim asupra celeilalte categorii de verbe, tocmai pentru că ele au fost mai puţin studiate.
Credem că merită atenţie, pe lângă studierea expresiilor de tipul celor menţionate, şi cercetarea unor sintagme ce prezintă interes pentru mai buna înţelegere a magiei populare româneşti. Am indicat deja unele elemente în această direcţie, la studierea termenilor ce denumesc practici magice; s-a remarcat, cu acest prilej, că substantivele supus, trimis provin din sintagmele fapt supus, fapt trimis, în care, pe parcurs, s-a produs eleziunea termenului regent, fapt, ce denumea, în realitate, un tip de practică magică, în timp ce cuvintele supus şi trimis aveau doar rol de determinant. O serie de alte sintagme, în care apar termeni ce denumesc actanţi magici merită o scurtă analiză; am amintit pe parcursul lucrării unele sintagme ca: babă meşteră, babă doftoroaie, babă descântătoare, babă fermecătoare, babă ştiutoare, meşter vrăjitor, meşteră descântătoreasă, fermecător meşter etc. Credem că astfel de sintagme ilustrează un alt model de utilizare a
[102]
termenilor ce denumesc actanţi, un model lingvistic bimembru, în care unul din termeni are valoare de determinant; babă descântătoare, babă fermecătoare, meşteră descântătoreasă etc. pot fi înlocuite cu termenii descântătoare, fermecătoare, descântătoreasă (modelul monomembru de utilizare a termenilor ce denumesc actanţi), ştiut fiind că descântătoarele, fermecătoarele etc. erau, în mediul rural, persoanele vârstnice, babele. Probabil că, prin apelul la sintagmele menţionate, se urmărea, mai degrabă, a se atrage atenţia asupra „specializării" actantului respectiv.
Materialele folclorice ne-au oferit şi alte exemple de sintagme: baba satului (v. Babă), meştera satului, şcoala de solomonarii (v. „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", 4/21 ianuarie 1840, Braşov, p. 32), faptul cel mare (v. Fapt), deochi rău (v. Deochi), făcătura făcăturilor (v. PPR, p. 326), potca cea mare (P. Bilţiu, op. cit., p. 315), deochetură mare (C. Râdulescu Codin, Literatură, p. 538) etc. Şi astfel de sintagme pot prezenta interes pentru cercetarea terminologiei magice, chiar dacă ele nu lămuresc aspecte esenţiale ale domeniului. Spre exemplu, sintagmele baba satului, meştera satului, ne sugerează recunoaşterea de către comunitate a existenţei unor actanţi vestiţi în zonă, la care se apela la nevoie; astfel de sintagme par a indica un „statut" neoficial pentru persoanele în cauză. în ceea ce priveşte sintagma şcoala de şolomonărit, credem că faptele pot fi uşor înţelese, dacă ne amintim că solomonarul este, pentru folclorul românesc, singurul actant care suferă un proces de iniţiere organizată într-o „şcoală": „ar fi existând o asemenea şcoală, unde intră 10 şi ies 9. Aceştia se numesc solomonari" (A. Fochi, op. cit., p. 329). Referitor la sintagmele de tipul faptul cel mare, deochi rău, în structura cărora, pe lângă termenii fapt, deochi intră şi o serie de elemente cu caracter de determinare, credem că se urmăreşte atragerea atenţiei asupra caracterului extrem de periculos al afecţiunilor respective; în realitate, faptul şi deochiul au caracter malefic, determinanţii având mai mult rolul de a accentua acest aspect.
Am înregistrat şi o serie de expresii, sintagme cu circulaţie restrânsă, unele cu caracter local: a umbla cu vrăjeli (Griviţa, jud. Galaţi; anchetă proprie), menit la gură (Viile, jud. Galaţi; anchetă proprie), nu e cântec fără descântec (Măguri, Munţii Apuseni) etc. înregistrarea expresiilor de acest tip şi studierea lor în contextul culturii zonelor unde ele circulă ar putea contribui la o mai bună cunoaştere a valenţelor spirituale ale terminologiei magice.
Nu putem încheia discuţia referitoare la expresiile, sintagmele în care apar termeni ai magiei populare, fără a menţiona că astfel de termeni au
[103]
intrat şi în structura unor elemente paremiologice, a unor formule verbale cu caracter apotropaic sau chiar a unor imprecaţii, aspect care aproape că nu a fost cercetat, deşi credem că poate oferi interesante sugestii cu privire la originea unor expresii idiomatice româneşti. Câteva exemple: Citeşte în stele şi dă în gropi (Proverbe româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 84); Ea îşi cântă, ea-şi descântă (Ibid., p. 129); îşi face de dragoste cu buruieni de urât (Ibid., p. 164); Omul fără noroc, Să nu-şi mai caute la ţigancă în ghioc (Ibid., p. 218); Blestemul nu cade niciodată pe pietre (Ibid., p. 54) etc. La cele menţionate putem adăuga şi faptul că unele din expresiile idiomatice româneşti, aparent opace, pot fi explicate numai în context magic: leac şi babii colac; e mort de cuţit etc. Se poate astfel dovedi că domeniul practicilor magice a putut constitui o sursă, dintre cele mai interesante, credem, în procesul de constituire a frazeologiei româneşti, domeniu încă insuficient studiat. Pentru cunoaşterea formulelor verbale apotropaice recomandăm a se reveni la articolele referitoare la cuvintele deochi, dedeochi; pentru alte tipuri de expresii se pot consulta articolele în care am discutat termeni ca fapt, făcătură, făcut, babă, arunc etc. Menţionăm, totuşi câteva exemple: Să nu fie de deochi; Parcâ-i făcut; Parcă-i făcătură; Unde baba face, dracul nu desface; Câte babe atâtea vrăji; Dinaintea fermecătoarei şi Dumnezeu se dă în lături; Aruncu să te mănâncel; Bătu-te-ar potcal; A trecut faptul pe lângă el; A trecut faptul peste casă. Studierea în continuare a expresiilor, formulelor menţionate nu face obiectul cercetării noastre; trebuie totuşi să remarcăm un fapt: multe din aceste secvenţe lingvistice s-au constituit pe baza unor elemente magice cu încărcătură malefică (arunc, potcă, fapt, făcut, făcătură), iar altele au structura unor formule cu caracter de apărare, tot împotriva unor practici magice malefice: deochi, dedeochi. S-ar părea că frazeologia românească a valorificat mai ales această latură a sursei ce a reprezentat-o magia populară; un studiu de etnopsihologie ar putea fi binevenit în acest domeniu.
7. Importanţa studierii variantelor
Adesea variantele termenilor cu caracter magic nu sunt înregistrate, fie din dorinţa de a se evita unele confuzii, fie pentru că aceste variante ridică o serie de probleme dificile; în materialele studiate am urmărit ca înregistrarea variantelor să constituie o preocupare constantă, în dorinţa de a oferi o cât mai fidelă imagine a fiecărui termen în parte. De la început trebuie să remarcăm că există termeni care nu prezintă variante (a adăpa,
[104]
arunc, a da, făcătură, năvrăji etc); majoritatea termenilor cu caracter magic se înscriu în categoria elementelor ce prezintă una sau mai multe variante. Trebuie menţionat, de la început, că înregistrarea variantelor unor termeni este o operaţie dependentă, în mare măsură, şi de valoarea surselor consultate. Considerând că sursele utilizate ne oferă materiale interesante şi în această problemă, am încercat să abordăm domeniul atât de dificil al variantelor termenilor discutaţi. Cercetarea noastră nu şi-a propus studierea specială a acestei probleme, dar credem că unele concluzii provenite în urma analizei variantelor pot prezenta interes şi pentru ansamblul terminologiei magice.
O primă concluzie la care am ajuns este că variantele conservă în corpul lor fonetic o serie de fenomene fonetice dialectale, regionale. Astfel substantivele descântec, dădăochi semnalează un fenomen specific subdialectului muntean, trecerea vocalelor palatale în seria centrală. {Dialectologie română, p. 163). Numeroase variante înregistrează fenomene fonetice specifice subdialectului moldovean; este, evident, vorba de variantele înregistrate în această parte a ţării: a disface, a discânta, în care distingem închiderea lui e medial în i, alte variante dati, aruncaţi (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 260) ne indică trecerea lui e final în i {Dialectologie română, p. 131). Cuvântul a boghi, variantă regională a verbului a bobi, indică un fenomen de palatizare specific subdialectului moldovean (Ibid., p. 136); variantele liegătură, babaredsă, baborniţă reflectă, credem, fenomene fonetice specifice subdialectului menţionat, şi anume diftongarea liu eilbid., p. 133), deschiderea lui ă la a (Ibid., p. 132). Alte variante înregistrează o serie de fenomene specifice altor subdialecte ale limbii române; astfel, Rosetti menţionează un fenomen specific subdialectului maramureşean: apocopa silabei finale în cuyântul a face, ce apare sub forma a fa, cu sensul „a fermeca,, a vrăji" (Al. Rosetti, op. cit., p. 112). în subdialectul maramureşean „se remarcă frecvenţa deosebită a apocopei silabelor finale" (Dialectologie română, p. 161). Varianta ţâpătură,36 înregistrată şi în Vadul Izei din Maramureş, ne aminteşte de pronunţarea dură a consoanei ţ, fenomen prezent şi în subdialectul maramureşan. Câteva fapte lingvistice ne amintesc fenomene dialectale specifice Banatului, sau prezente şi în zona respectivă: năprăcitură se remarcă prin palatalizarea lui t urmat de iot (Ibid., p. 148), variantele a dăşcânta, dâscântătoare31 probează rostirea dură a lui d.
36 Antologie de folclor din judeţul Maramureş, I, redactor I. Chiş Şter, Asociaţia etnografilor şi folcloriştilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980, p. 238.
37 Ambele variante sunt înregistrate în CCS, VII/1, p. 31 (dâscântătoare) şi p. 32 (a dăscânta).
[105]
Variantele termenilor magici pot reflecta, de asemenea, şi unele influenţe fonetice străine: exemplul cel mai edificator îl constituie varianta solomonar a termenului solomonar, apărută ca urmare a influenţei maghiare (v. Solomonar). Unele variante diferă prin prezenţa sau absenţa unui anumit fonem care nu are relevanţă semantică: în această situaţie se găsesc zgrăbunţaş, cu variantele sgrăbunţaş şi grăbunţaş şi zgriminţieş sau varianta griminţieş. „Aceste foneme incipiente (s, z - n.n.) nu au nici o valoare semantică, nefiind prefixe care să schimbe sau să nuanţeze înţelesul cuvintelor" (A. Oişteanu, op. cit., p. 225). Prezintă interes şi cazul substantivului vâlvă, care are o serie întreagă de variante, atât pentru forma de singular, cât şi pentru cea de plural; le prezentăm acum pe cele de singular (cele de plural au fost discutate în alt paragraf): vâlfă, valfă, vâlhvă, vlăhvă, vâlsfă, vâlsvă (DLR ms.); aceste variante se pot explica prin preluarea deformată, în diverse texte româneşti vechi sau pe teren popular, a cuvântului de origine slavă volhvu „vrăjitor" (Idem).
Materialele cercetate ne-au sugerat existenţa şi a unor variante provenite prin „alterarea" formelor termenului de bază: în această situaţie se găsesc variantele vrâjâtoare (v. Vrăjitoare), solemonar (v. Solomonar), şoiomăn. Câteva variante au fost obţinute prin contragere: cărturiţă, şolomar sau prin metatezâ (frămăcătoare), în timp ce o altă serie de variante s-a constituit pe baza unor fenomene de contaminare, edificatoare în acest sens fiind variantele formei de plural ale termenului boscoană. Unele variante au apărut ca urmare a utilizării unor sufixe echivalente, care nu au relevanţă semantică: făcare pentru facere şi bosorcoi pentru bosorcău. O situaţie aparte o au acele variante care pornesc de la baze verbale diferite, ce constituie, ele însele, variante ale unui termen: astfel, cătător este o variantă formată de la verbul a căta (variantă a lui a căuta - n.n.), în timp ce căutător este derivatul format de la termenul din limba literară, a căuta.
Terminologia magică populară românească probează şi existenţa unor variante apărute ca urmare a unor fenomene de etimologie populară: sodomonar, solomâner (v. Solomonar); poate că aici trebuie inclusă şi forma muieturi „farmece, vrăjuri" (P. Bilţiu, op. cit., p. 525), ca variantă a lui mânătură (pl. mânături). Chiar termenul mânătură a fost explicat de Candrea pe baza unei etimologii populare.
O serie de variante ale termenilor magici prezintă o importanţă deosebită prin mai marea lor apropiere de etimon: zodieriţă, a întorna, potcitură etc, iar alte variante sunt importante prin faptul că explică existenţa altor termeni ai magiei populare; astfel, variante ca deoichi (la românii timoceni), corindă, chează, borsocaie sunt esenţiale pentru înţelegerea modului de formare a unor cuvinte ca a deoichia (variantă a lui a deochea), a corinda, chezos, borsocos.
[106]
Un caz aparte îl reprezintă acele variante care pot fi utile pentru înţelegerea unor evoluţii istorice: astfel varianta/erwec (pl.fermece), specifică Munteniei, a fost înregistrată de noi în sudul Moldovei, în zona Viile, jud. Galaţi. Tradiţiile locale sugerează originea muntenească a unei părţi a locuitorilor acelui sat, astfel încât, în acest caz, varona fermec poate constitui (în coroborare cu alte elemente) o dovadă lingvistică a unui proces socio-istoric petrecut cu mult timp în urmă.
Din cele menţionate se poate observa cât de complexă şi dificilă este problema studierii variantelor, în cazul terminologiei magice populare româneşti. Lămurirea tuturor aspectelor referitoare la variante cere o abordare multidisciplinara a domeniului, implicând atât aspecte ce ţin de dialectologie, cât şi de derivare, fonetică istorică, de relaţiile, interferenţele dintre diversele limbii şi limba română. Pentru cercetarea noastră studiul variantelor permite înţelegerea mult mai nuanţată a diverselor aspecte, referitoare la procesele lingvistice prin care s-a constituit în timp terminologia studiată, a unor mecanisme care au permis difuzia teritorială a elementelor terminologice.
8. Unele aspecte etimologice
Ne vom opri, doar pe scurt, asupra câtorva elemente cu caracter etimologic, dat fiind faptul că, atunci când am prezentat termenii referitori la actanţi, acţiuni şi practici cu caracter magic, am avut, de fiecare dată, în vedere şi problemele legate de stratificarea etimologică. Trebuie să remarcăm că, pentru înţelegerea procesului de constituire a terminologiei magice populare româneşti, studiul etimologic este esenţial; doar pe baza cunoaşterii cât mai precise a provenienţei termenilor specifici domeniului se poate stabili, cât mai exact, ponderea elementelor create pe teren românesc şi a celor împrumutate. O situaţie statistică succintă ne arată că numărul termenilor creaţi în limba română este mult mai mare decât al celor împrumutaţi. Totalul termenilor analizaţi este de 308; dintre aceştia 234 de termeni sunt creaţii româneşti, ceea ce reprezintă 79% din termenii referitori la actanţi, acţiuni şi practici magice, 31 de termeni sunt de origine latină, alţi 35 sunt împrumutaţi. Termenii cu etimologie necunoscută sunt în număr de 8.
Cercetarea etimologică este esenţială şi pentru stabilirea principalelor procese legate de constituirea în timp a terminologiei magice, pentru evidenţierea straturilor terminologice (v. Probleme ale formării şi evoluţiei terminologiei magice). Fără îndoială, stabilirea originii unor termeni nu a fost o operaţie lipsită de dificultăţi: pentru termeni ca boghităreasă, a poci, solomon,
[107]
a sânvăsia. facare, trimis, păscrisă etc. a fost necesar să se ia în calcul diverse elemente, atât de ordin lingvistic, cât şi de ordin spiritual; dacă boghităreasă se poate explica prin varianta dialectală a boghi, a verbului a bobi, termenul solomon a presupus înţelegerea procesului de conversiune ce a avut loc la nivelul limbii populare, prin transformarea unui nume propriu într-un substantiv comun, capabil să denumească actanţi magici. Nici etimologia termenului a poci nu este uşor de sesizat, dacă nu se are în vedere existenţa unei variante, a potci, care ne sugerează adevăratul etimon, potcă, termen ce denumeşte o practică magică. Verbul a sânvăsia implică alături de explicaţiile de ordin lingvistic şi explicaţii în planul spiritualităţii populare, în cazul termenilor trimis, păscrisă a fost necesară abordarea acestora într-un context lingvistic mai larg, care să permită înţelegerea modului cum s-au constituit aceşti termeni, în urma derulării unor mecanisme lingvistice în interiorul expresiilor, sintagmelor din care ei făceau parte iniţial.
Termenii de origine slavă au ridicat unele probleme iegate de dificultăţile de precizare exactă a sursei, dată fiind apropierea mare dintre limbile slave. Totuşi, se poate vorbi, cu certitudine, de împrumuturi din stratul vechi slav şi de împrumuturi slave târzii (din rusă, ucraineană, sârbă). Şi în ceea ce priveşte termenii de origine greacă a trebuit să luăm în calcul existenţa unor împrumuturi vechi (boscoană, farmec) şi a unora mai târzii (cărturar). Pentru termenii din limba maghiară etimologia nu ridică probleme deosebite.
După cum se va constata (v. Probleme ale transferului terminologic), există, în cadrul terminologiei analizate, un întreg grup de cuvinte intrate în cadrul ei, din alte sfere ale vocabularului românesc; indiferent de sfera terminologică de unde provin aceşti termeni (ei fiind deja existenţi pe teren românesc, apare riscul de a-i trata la un loc cu termenii magici formaţi pe terenul limbii române!), ei au fost analizaţi în funcţie de originea reală (împrumutaţi sau formaţi pe teren românesc). Nu toţi termenii au putut fi explicaţi din punct de vedere etimologic, dar numărul celor cu etimologie necunoscută este destul de redus, comparativ cu al termenilor ce şi-au găsit , explicaţii etimologice corecte. Trebuie menţionat că, iniţial, numărul termenilor cu etimologie necunoscută a fost mai mare, mai ales în faza de început a cercetării, când am înregistrat, pentru unii termeni, doar o serie de variante alterate, modificate fonetic, şi care nu ne „spuneau" prea mult cu privire la originea lor (prăvitură, dătătoaie etc). Ulterior, prin înregistrarea formelor de bază (dătătoare, privitură), s-a putut face trecerea lor (şi a altora) în categoria termenilor cu etimologie cunoscută.
Studiul etimologic a trebuit să ia în calcul şi fenomenele de etimologie populară manifestate în cazul unor termeni ca vrăjmătoare, sodomonar,
[108]
muieturi, vrajbă „vrajă" (SCRIBAN, p. 1421), termeni cu o importanţă deosebită în contextul terminologiei magice şi cu o circulaţie intensă pe teritoriul românesc; fenomenele de etimologie populară pot explica, în mare măsură, modificările formale apărute.
La cele deja discutate ar mai trebui menţionat şi faptul că studiul etimologic, în coroborare cu observaţiile de ordin spiritual, poate ajuta la înţelegerea corectă a sensului unor cuvinte ce nu fac parte din terminologia magică populară românească: păscăliţă „buburuză", pocitură „om urât"; după cum se ştie, buburuza este folosită în practicile divinatorii, ea fiind numită, din această cauză, vrăjitoare (v. Vrăjitoare). în Ardeal ea este numită şi păscăliţă, cuvântul respectiv fiind format de la verbul a pascali „a ghici", verb specific zonei transilvane; şi acest cuvânt, păscăliţă, indică implicarea buburuzei în practicile divinatorii. Cuvântul pocitură „om urât" provine de la verbul a poci care, pe lângă sensurile înregistrate pe teren magic („a deochea"; „a prezice"), mai are şi sensul „a urâţi, a strâmba, a schimonosi" (DLR, tom VIII, partea a Hl-a, p. 898), existând credinţa că o astfel de acţiune poate fi realizată de diverse fiinţe mitofolclorice malefice (ielele, rusaliile etc). în acest fel cuvântul pocitură ar denumi tocmai o fiinţă umană care a suportat efectele acţiunii malefice denumite de verbul a poci. Dincolo de faptele menţionate, trebuie reţinut că cercetarea etimologică are un rol esenţial în studierea ansamblului de probleme referitoare la terminologia magică populară.
9. Probleme ale transferului terminologic
în teza sa de doctorat (Terminologia medicală populară românească), în capitolul Relaţii între terminologia medicală populară şi celelalte domenii ale vocabularului românesc, M. Sitaru făcea următoarea constatare: „...în terminologia medicală populară am înregistrat prezenţa unor termeni proveniţi din alte domenii ale vocabularului, cum sunt cel alcătuit din nume ale părţilor corpului omenesc sau cel format din nume de plante şi animale" (TMPR, p. 136). Cercetătoarea menţiona apoi o serie de exemple, din care redăm câteva: arici, broască, guşter, cârtiţă, strigă etc; repetăm, aceste denumiri se refereau la anumite boli şi nu la animalele respective.
Ocupându-se de termenii purtători ai sensului „solomonar", A. Oişteanu face o încercare de sinteză, afirmând: „Astfel de apelative provin, de regulă, fie din sinonime populare pentru vrăjitor (yălhaşjarmazon, om meşter) sau pentru preot (cliric = cleric), fie din confuzia cu alte fiinţe mitofolclorice
[109]
(şercan, balaur, strigoi sau moroi de ploaie, vârcolac care trage apele) " . (A. Oişteanu, op. cit., p. 224). Observaţia este importantă, chiar dacă nu trece dincolo de simpla constatare; ea atrage atenţia asupra „confuziei" dintre agenţii magici studiaţi şi fiinţele mitofolclorice. Urmărind cu atenţie întregul inventar de termeni referitori la actantul magic, am constatat şi noi existenţa unor termeni, aparent „improprii" domeniului magiei populare. Concluzia noastră este că îh cadrul terminologiei magice există o serie de termeni proveniţi din alte sfere ale vocabularului, prin transfer terminologic.
Asupra existenţei transferului terminologic au atras atenţia şi alţi cercetători: astfel, V. Scurtu indică pătrunderea unor termeni din domeniul păstoritului, precum şi al terminologiei obiceiurilor populare, în cadrul terminologiei rudeniei (V. Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, pp. 336-337), precum şi trecerea unor elemente de terminologie a înrudirii „în alte sfere şi domenii decât cea restrânsă a înrudirii" (Ibid., p. 340). Dumitru Bejan se opreşte pe larg asupra unor elemente de terminologie botanică, provenite din alte domenii ale vocabularului (terminologia zoologică, ornitologică şi chiar cea a rudeniei); deosebit de interesant este paragraful referitor la transferul terminologic realizat prin apelul la termeni ce denumesc „fiinţe ireale" (D. Bejan, Nume româneşti de plante, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 72). Mircea Seche va acorda o atenţie deosebită problemei transferului terminologic, în studiul Transferul terminologiei zoologice româneşti la denumirea unor plante (în SCL 1/1981, pp. 75-78). Nu ne vom opri decât asupra uneia dintre concluziile autorului: „varietatea extraordinară a florei spontane pe teritoriul daco-român, n-a avut, la un moment dat, deplină «acoperire» în vocabular; dificultatea a fost rezolvată prin mijloace lexicale interne [...] şi printr-un transfer masiv (în formule combinatorii cu valori semantice noi), din terminologia zoologică, domeniu cu care flora alcătuieşte, în realitatea obiectivă, o singură mare unitate" (SCL, 1/1981, p. 77). Credem că această observaţie serveşte şi cercetării de faţă: marea varietate a fenomenelor magice a obligat limba română să apeleze, nu numai la mecanismele deja cunoscute (derivare, împrumuturi etc), ci şi la transferul unor termeni din domenii ce aveau tangenţă cu sfera magicului.
Considerăm că aceşti termeni se grupează astfel:
a) termeni referitori la fiinţe mitofolclorice;
b) termeni referitori la persoane în vârstă, de sex feminin;
c) termeni din domeniul etnic;
d) termeni de ordin religios;
e) termeni referitori la fiinţe înzestrate cu capacităţi deosebite;
[110]
f) termeni ce denumesc sărbători populare;
g) termeni din lexicul medical popular;
h) termeni ce denumesc acte de vorbire.
Vom încerca să discutăm, pe scurt, unele aspecte legate de grupele menţionate.
a) Termeni referitori la fiinţe mitofolclorice: moroi, strigoi, strigoaie, ursitoare, şercan. Aceşti termeni denumesc, de data aceasta, actanţi magici umani şi nu fiinţe mitofolclorice sau actanţi imaginari. Credem că prezenţa acestor substantive, ce provin din terminologia fiinţelor mitofolclorice, se datorează viziunii pe care o are poporul asupra actantului magic; în mentalitatea populară, vrăjitorii sunt reprezentaţi ca persoane înzestrate cu puteri deosebite, de multe ori supranaturale. Actanţilor magici colectivitatea le atribuie capacitatea de a influenţa chiar şi evoluţia unor fenomene ale naturii; de aici şi până la identificarea actanţilor cu unele făpturi fabuloase nu a fost decât un pas. în acest fel, domeniul terminologiei fiinţelor mitofolclorice a devenit o sursă de îmbogăţire a terminologiei magice, pe baza unui proces de tip metaforic. *S
b) Termeni referitori la persoane în vârstă, de sex feminin: babă, moaşă, moşmoandă. Prezenţa acestor cuvinte în terminologia magică se explică prin factori de ordin extralingvistic, şi anume practicarea magiei, în primul rând, de către persoane de sex feminin (în vârstă). Gh. Paveiescu menţiona că, în zona Munţilor Apuseni, 87 % din actanţi erau de sex feminin (Gh. Paveiescu, Cercetări, p. 83), iar, pe de altă parte, A. Gorovei atrăgea atenţia asupra faptului că, pentru descântat, „prima condiţie este ca descântătoarea să fie bătrână" (A. Gorovei, op. cit., p. 78). Credem că această stare de lucruri îşi are originea în riturile arhaice de iniţiere din perioada matriarhatului, rituri conduse de persoane în vârstă de sex feminin.38
c) Termeni din domeniul etnic: burcăşiţâ, ursăreasă. Aceşti termeni denumesc actanţi din domeniul divinaţiei populare. După cum s-a putut constata la tratarea termenilor respectivi, iniţial, ei sugerau apartenenţa persoanelor numite cu substantivele amintite, la unele categorii de ţigani (burcaş, ursar etc). Persoanele de sex feminin din categoriile menţionate, ocupându-se intens cu ghicitul, au ajuns să fie considerate actanţi magici. După cum observa V. Kembach ţiganii, având o religie de tip animist, „cu dominantă demonică", prezintă „o înclinaţie firească spre practicile vrăjitoreşti" (V. Kernbach, op. cit., p. 138); la extinderea practicării magiei
A se consulta, în acest sens, lucrarea lui V.I. Propp, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Ed. Univers, Bucureşti, 1973.
[111]
de către ţigani este posibil să fi contribuit şi deprecierea, în timp, a actului magic, în ochii comunităţii româneşti. Domeniul divinaţiei populare a fost preluat, în mare măsură, de către actanţii de origine ţigănească, fapt ce se poate constata şi din înregistrările din ALR (v. ALR SN, V, H, H. 1570).
■ d) Termeni de ordin religios. Avem în vedere un singur termen de acest fel: cliric. El a fost atestat doar în câteva sate din Sălaj. Cercetarea noastră nu a putut depista alt termen din această categorie; A. Oişteanu, I. Taloş nu au nici un fel de dubiu asupra acestui cuvânt, ca element de terminologie magică. Prezenţa termenului religios în domeniul magic este absolut surprinzătoare, la prima vedere, dacă ţinem cont de atitudinea bisericii faţă de practicile vrăjitoreşti. Totuşi, unii cercetători cunoscuţi ai domeniului magic au atras atenţia asupra faptului că „adeseori şi preotul îndeplineşte funcţii vrăjitoreşti" (Gh. Paveiescu, Cercetări, p. 59) sau că „pe teritoriul românesc oamenii bisericii făceau veritabilă concurenţă vrăjitorilor" (LI. Popa, op. cit., p. 3). Având în vedere cele menţionate, este posibil ca termenul cliric, înregistrat doar în Sălaj, să reflecte un fenomen local, de implicare prea intensă, în trecut, a unor feţe bisericeşti în domeniul practicilor magice.
e) Termeni referitori la fiinţe înzestrate cu capacităţi deosebite. Termenii avuţi în vedere sunt întors şi pocit. Am discutat pe larg fiecare termen în parte şi am putut remarca faptul că ei indică persoane cu înzestrări deosebite: acest element a şi constituit motivul pentru care cuvintele menţionate au fost atrase şi în sfera terminologiei magice. Acest grup de cuvinte se apropie, în mentalitatea populară, de grupul cuvintelor ce denumesc
1 fiinţe mitofolclorice. Amintim că termenii întors şi pocit, proveniţi prin
conversiunea formei participiale a verbelor a întoarce şi a poci, denumesc persoane înzestrate natural cu capacitatea de a deochia şi au sensul „deochetor".
f) Termeni ce denumesc sărbători populare. Avem în vedere doi termeni ce denumesc practici magice: borboase şi mânecătoare. După cum am menţionat, cei doi termeni denumesc sărbători populare având o puternică amprentă magică; acest fapt, credem, a şi permis atragerea denumirilor sărbătorilor menţionate în sfera terminologiei magice.
g) Termeni din lexicul popular medical. Asupra relaţiilor complexe dintre magie şi medicina populară am atras atenţia, în repetate rânduri; după cum s-a observat, o serie de termeni din lexicul magic au fost „preluaţi" de terminologia medicală: aruncătură, a boşmondi, deochi, fapt, pocitură, vraci, a vrăciui etc; şi lexicul magic a valorificat câteva elemente din lexicul medicinei populare: lecuitoare, doftoroaie, doftoroaică. Pe lângă aceşti
[112]
termeni ce denumesc actanţi, putem menţiona şi verbul a tăia (în expresia a tăia de fălcariţă39), ce denumeşte o acţiune cu caracter magic.
h) Termeni ce denumesc acte de vorbire. între magie şi vorbire există relaţii extrem de complexe, materializate în diverse tabuuri (numele unor fiinţe mitofolclorice, numele unor boli etc), în fenomene de control magic al vorbirii. în situaţia de faţă ne interesează verbul a bălmăji, care are pe teren popular şi sensul „a vorbi încurcat, a vorbi în neştire, fără rost". Autorii DA consideră că, prin extensie, acest verb a dezvoltat sensul „a zăpăci pe cineva prin vrăji sau farmece" (DA, tom I, partea I, p. 459); pe teren, noi am înregistrat verbul discutat, cu sensul „a vrăji, a fermeca", în zona Viile, jud. Galaţi (anchetă proprie).
Am prezentat mai sus principalele tipuri de transfer terminologic care afectează domeniul terminologiei magice. S-a putut constata că un număr relativ crescut de termeni ai magiei populare româneşti au fost preluaţi din alte sfere ale vocabularului românesc. în acest fel, terminologia magică a apelat, în fond, tot la un mijloc intern de completare a inventarului de termeni, căci cuvintele respective erau deja existente în limba română. Credem că este momentul să facem o precizare: faptul că un termen este împrumutat dintr-o altă sferă terminologică nu afectează cu nimic indicarea corectă a etimologiei sale: spre exemplu, termenul moaşă este format de^moş, cu sufixul -ă, indiferent dacă el a făcut parte de la început din terminologia magică sau a fost preluat ulterior prin transfer terminologic.
Problematica transferului terminologic este, de fapt, mult mai complexă; dorim să atragem atenţia asupra unui singur aspect, şi anume că nu numai terminologia magică a beneficiat de pe urma fenomenului lingvistic respectiv, ci şi alte domenii terminologice au apelat la termenii din sfera magicului: terminologia care a profitat cel mai mult a fost cea medicală populară. După cum am indicat la analiza termenilor magici, mulţi dintre ei au fost preluaţi de terminologia amintită: aruncătură, boboană, boscoană, dedeochi, deochi, fapt, făcătură, făcut, potcă, supus, vraci, a vraciul etc. Se remarcă în mod deosebit terminologia bolilor provocate pe cale magică (fapt, deochi, potcă), care, prin „personificarea" bolilor respective, a dus la un nou transfer terminologic, în sfera terminologiei fiinţelor mitofolclorice. Dar terminologia magică a contribuit şi la îmbogăţirea altor domenii terminologice: astfel, substantivele bosorcaie, gheţar, vâlvă au fost preluate de terminologia fiinţelor mitofolclorice, iar unii termeni denumind practici magice au şi sensul „fiinţă imaginară" (mânătură, râmnitură, făcătură etc). După cum se poate observa
59     Nu se integrează aici expresia a tăia farmecele.
[113]
din cele indicate până acum, terminologia magică este strâns legată de alte două domenii terminologice, cel al medicinei populare şi cel al fiinţelor mitofolclorice. Poate că o cercetare mai detaliată a raporturilor dintre cele trei domenii ar contribui la o înţelegere mai în profunzime a unora dintre cele mai interesante mecanisme ale spiritualităţii populare româneşti. Există şi alte domenii terminologice care au beneficiat de pe urma lexicului magic, dar într-o măsură mult mai mică: terminologia insectelor, meteorologia populară, nu în ultimul rând şi domeniul etnobotanic. în acest sens sunt sugestive cuvintele vrăjitoare cu sensul „buburuză", griminţieş, cu sensul „nor care poartă grindină", vrăjitoare, ca denumire a unei plante folosite în practicile magice etc. (v. Vrăjitoare).
10. Observaţii onomasiologice
Analiza terminologiei magice s-a concentrat asupra a trei mari secverîţe: actanţi, acţiuni, practici magice; din cauza numeroaselor confuzii terminologice (la nivelul mentalităţii populare - n.n.), a impreciziei în definirea multor termeni, a lipsei unor studii cu caracter onomasiologic în domeniul magic (ne este cunoscută doar o încercare a lui T. Bojan!) a trebuit să ne ocupăm de fiecare termen în parte, să procedăm ia o serie de operaţii de adunare, selectare şi interpretare a informaţiilor cu caracter lingvistic, astfel încât toţi termenii magici să capete „individualitate", să poată fi încadraţi într-o cercetare sistemicâ. Acesta este şi motivul pentru care observaţiile cu caracter onomasiologic îşi găsesc locul abia în acest punct al lucrării; în plus, am constatat şi un alt fapt: complexitatea deosebită a terminologiei magice, interdependenţa accentuată a termenilor din categoriile menţionate întărindu-ne convingerea că un studiu din perspectivă onomasiologicâ trebuie să aibă o bază cât mai serioasă de ordin informaţional, cât şi puncte de sprijin, bazate pe interpretarea informaţiei acumulate.
Dacă în alte domenii ale vocabularului, studiile cu caracter onomasiologic nu lipsesc (V. Arvinte, Z. Mihail etc), în domeniul magic nu am întâlnit decât o singură încercare, a lui T. Bojan, referitoare la secvenţa onomasiologicâ „deochi". Autorul ia în discuţie termeni purtători ai sensurilor „deochi", „a deochea", bazându-se pe materialele oferite de limba română, dar şi de alte limbi europene. Autorul reaminteşte că, de fapt, deochi face parte din sfera mai largă a noţiunii „farmec", ceea ce ne arată că studiul amintit are un caracter limitat, în contextul mai general al practicilor magice. T. Bojan discută, de asemenea, pe marginea derivatelor,
[114]
variantelor, a răspândirii geografice a unor termeni; nu sunt trecute cu vederea nici unele din reflexele termenilor analizaţi în domeniul antroponimici şi toponimiei (v. CL 2/1970). Acest studiu ne-a arătat, încă o dată, că analiza onomasiologică trebuie precedată de o serioasă documentare şi de parcurgerea unor etape preliminare de interpretare critică a materialelor.
înainte de a trece la analiza din perspectiva menţionată a terminologiei magice, ar mai trebui luate în discuţie şi unele materiale interesante adunate în ALR SN, care au servit şi cercetării noastre. Materialele referitoare la magia populară românească au în vedere trei noţiuni: „practica magică" („Vrăji", h. 1567), „a da cu bobii" („dă cu bobi"; h. 1569) şi „cărturăreasă" (h. 1570). Vom încerca să desprindem câteva concluzii cu privire la aceste materiale.
Harta 1567, referitoare la practica magică, nu reflectă, decât în mică măsură, varietatea terminologică existentă în acest domeniu; totuşi, se poate constata marea răspândire a termenului vrajă, existenţa unor variante regionale, locale ale formelor lui de singular şi plural. Materialul cartografiat fixează şi o serie de termeni regionali {boboană, vrăjeală etc), deşi credem că pentru termenul boboană înregistrarea, doar într-o singură zonă, este prea limitativă. Pentru termenul/amzec, ALR SN înregistrează o serie întreagă de variante, ce ascund în spatele lor fonetisme dialectale; ar fi totuşi de observat că şi termenul respectiv este, după părerea noastră, mult prea limitat (în ALR SN) ca arie de răspândire, materialele cercetate de noi demonstrând că acesta este un termen cunoscut pe aproape întreg teritoriul (v. şi opinia lui G. Giuglea în op. cit., p. 112). Lipsesc mulţi dintre termenii ce denumesc practica magică, mai ales cei cu caracter regional, ceea ce a făcut să folosim cu prudenţă acest material, util, totuşi, în unele privinţe şi privit de noi ca un reper în realizarea cercetării.
Materialul cartografiat referitor la acţiunea divinatorie („dă cu bobi"; h. 1569) este mai bogat, aducând în discuţie o multitudine de realizări lingvistice ale noţiunii menţionate: se poate observa, de la bun început, existenţa a numeroase expresii verbale, având ca pivor lexical verbele a cota, a da, a ghici, a trage, a vrăji etc. Aceste expresii permit şi observaţii asupra instrumentarului utilizat în domeniul divinaţiei populare: bobi, sită, ghioc, ciur etc. (a cota cu ghiocu, a trage cu bobi etc). Ca sinonim verbal, pentru numeroasele expresii menţionate, apare doar verbul a boghi (a bobi - n.n.). Materialul discutat se remarcă prin absenţa unor termeni, dar aduce informaţii interesante cu privire la unii actanţi divinatorii.
în fine, harta 1570, pentru noţiunea „cărturăreasă", scoate în evidenţă o serie de sinonime cu caracter regional, local, dintre acestea remarcându-se
[115]
cărturărită. cotătoare (cătătoare), ghicitoare, vrăjitoare etc. Pe baza materialului amintit se poate constata foarte bine procesul de preluare a practicilor divinatorii de către actanţi ţigani (ursărese), fapt ce sugerează un transfer terminologic, ca şi în cazul termenului burcăşiţă. Se mai poate constata utilizarea unor termeni purtători ai sensului „cărturăreasă", ce provin, de fapt, din sfera vrăjitoriei (băbăreasă, vrăjitoare); interesează şi ariile de răspândire ale termenilor, concurenţa dintre termenii ghicitoare şi vrăjitoare, primul tinzând să preia tot mai mult locul unor termeni ce denumesc actanţi divinatori locali.
Unele sugestii pentru o încercare de analiză onomasiologică ne-a permis şi DAS, care grupează în două secvenţe, „vrăjitorie" şi „a prezice viitorul", o serie de termeni din domeniul magicului, aranjaţi pe câteva categorii: actanţi, acţiuni, practici, adjective formate de la termenii discutaţi, cu indicarea uneori a caracterului popular (pop.) sau arhaic (arh.) al acelor termeni; din păcate, lipsesc foarte multe elemente de terminologie magică populară şi apar multe elemente livreşti: prorocire, divinaţie, geomanţie, sibilă etc. Vom încerca, în continuare, pe baza menţiunilor amintite, a informaţiilor noastre, să facem unele observaţii cu caracter onomasiologic asupra lexicului magic.
Cercetarea modului de constituire a terminologiei magice populare româneşti a întâmpinat serioase piedici, datorate mai ales ştergerii diferenţelor specifice dintre termenii categoriilor studiate; astfel, verbele ce denumesc acţiuni cu caracter magic sunt purtătoare, de cele mai multe ori, ale sensului „a vrăji, a fermeca", unele adâugându-1 şi pe „a descânta". Termenii ce denumesc practici magice au, în majoritatea cazurilor, sensul „farmec, vrajă"; până şi o bună parte din terminologia actanţilor este „minată" de un fenomen asemănător, de ştergere a diferenţelor dintre diferite tipuri de actanţi. Spre exemplu, meştera este „femeie care se pricepe la farmece, la vrăji, la descântece, care practică farmecele, vrăjile, descântecele" (DLR, tom VI, fasc. 6, p. 433); în această situaţie este greu de precizat ce tip de actant reprezintă termenul amintit. Ştergerea diferenţelor dintre diverse elemente ale magiei populare a dus la numeroase confuzii terminologice; un exemplu edificator în acest sens ne oferă Th. D. Speranţia, care, referindu-se la un farmec de desfăcut, comentează: „E tot un farmec, prin care baba îl desface pe beteag de toate relele, dar este un farmec cu care se vindecă un bolnav, i se face un bine, iar nu un rău" (Th.D. Speranţia, Introducere în literatura populară română, Tipografia Clemenţa, Bucureşti, 1904, p. 391). Este evident că autorul amintit utilizează impropriu termenul farmec, în locul lui descântec. Chiar şi autorii DA, referindu-se la termeni
[116]
ca descântec, desfacere, fapt, farmec, făcătură, vrajă, remarcă faptul că „aceste cuvinte sunt întrebuinţate adesea împreună, ca sinonime" (DA, tom II, partea 1, p. 64).
Cercetarea onomasiologicâ dă rezultate bune la studierea unor „noţiuni care se referă ia lucruri concrete", după cum remarca U. Richen (LR, 4/ 1960, p. 6), în schimb este greu de realizat la analizarea altor tipuri de noţiuni, Z. Trier negând chiar „posibilitatea onomasiologiei de a trata noţiuni abstracte, noţiuni care nu se referă la obiecte concrete" (Ibid., p. 11). încercând să depăşim dificultăţile menţionate, am căutat să desprindem principalele categorii noţionale din fiecare domeniu cercetat de noi şi să urmărim concretizarea lor lingvistică40.
în domeniul actanţilor s-au desprins următoarele categorii:
a) Termeni ce denumesc actanţi benefici: babă, băbăreasă, boşmoandă, colindător, descântătoare, descântător, descântătoreasă, doftoroaie, doftoroaică, lecuitoare, mamahoarcă, meşteră, meştereasă, meşteritoare, meşterită, moaşă, solomonar, vraci, vrăjitoare, vrăjitor, zârnoaică. Substantivele din această categorie, deşi indică un actant specializat pentru un anume tip de practică magică, au evoluat rapid în direcţia denumirii de actanţi cu caracter complex (babă. descântătoare, vraci, vrăjitor, vrăjitoare), încât şi ei confirmă o tendinţă deja exprimată de noi: spre exemplu, substantivul babă poate avea, pe teren popular, sensurile „descântătoare", „ghicitoare", „vrăjitoare".
O secvenţă aparte o formează termenii meşteră, meştereasă, meşteritoare, meşterită. Unii dintre termenii menţionaţi tind să denumească actanţi recunoscuţi pentru priceperea lor deosebită (v. meşterită, în zona Maltezi); meştera satului, în Oaş, este actantul magic, prin excelenţă, nu numai cel de tip benefic. Aceşti termeni se pot combina ca substantivul babă (babă meşterită, babă meşteră etc.), indicând un alt model lingvistic de utilizare a substantivelor ce denumesc actanţi. Unele dintre substantivele din această categorie au o răspândire mai mare (meşteră, meştereasă, meşteritoare), fiind înregistrate în Ardeal, Muntenia. Maramureş.
tar intră în această categorie a lexicului magic prin faptul că actantul respectiv leagă „balaurul" printr-o acţiune de descantare (v. Solomonar); şi termenul colindător are un statut aparte, el denumind un tip de actanţi (se foloseşte, în general, la plural) ce realizează o acţiune cu caracter benefic şi, doar în anumite situaţii (la descolindat), ei devin actanţi magici malefici.
40    Unii termeni (babă, dat, solomonar, vraci etc.), datorita bogatei palete semantice, vor apare în cadrul mai multor categorii ale aceluiaşi domeniu al magicului.
[117]
Unii dintre termenii discutaţi cunosc o mare răspândire geografică, în timp ce alţii (mamahoarcă, descântătoreasă) au o utilizare mult mai limitată; aflăm, printre ei, atât termeni formaţi pe teren românesc (băbăreasă, descântător, descântătoreasă), cu diverse sufixe, cât şi obţinuţi prin compunere (mamahoarcă) şi, fapt interesant, proveniţi prin transfer terminologic din diverse sfere ale lexicului românesc (babă. moaşă). Dintre termenii împrumutaţi se remarcă vraci, cu sensul „doctor", sens care, pe terenul medicinei populare, trebuie înţeles ca desemnând o persoană care vindecă, tratează oamenii pe baza procedurilor empirice (cu descântece, piante de leac etc); finalmente, prin sensul menţionat, se încadrează în această categorie de termeni. Termenii analizaţi au dat şi o serie de derivate pe teren magic: băbărie. ce denumeşte o practică magică, băbăreasă şi descântătoreasă, care sunt urmarea unor procese derivative în interio ii acestei categorii terminologice. Termenii analizaţi denumesc, în mentalitatea populară, adevăraţii medici populari (v. A. Fochi, op. cit., p. 3); pe lângă operaţiunile cu caracter medical, ei realizează şi acţiuni ce caracter magic (legate tot ce medicina şmgirică): „întorc răul" (Idem.) în acest fel se explică faptul că unele practici magice cum sunt: întorsul, întorcătura, întorsura sunt realizate doar de către actanţi din această categorie. Prin astfel de operaţiuni magice ei urmăresc şi pedepsirea celui care a acţionat malefic asupra pacientului, deci acţiunea actantului are acum şi un caracter ofensiv. A. Fochi atrăgea atenţia asupra faptului că, încă de la sfârşitul secolului trecut, „descântătorii" sunt confundaţi cu „fermecătorii" sau chiar cu „vrăjitorii" (Ibid., p. 4). Această confuzie terminologică a permis, probabil, şi pătrunderea termeniloi vrăjitor, vrăjitoare printre termenii purtători ai sensului „descântător", „descântătoare" (A. Gorovei, op. cit., p. 74).
Dintre termenii menţionaţi cea mai mare răspândire o are babă, cunoscut şi la românii din afara graniţelor (Serbia, Ucraina, Basarabia). Există şi zone în care, pentru a denumi actantul magic de tip benefic, sunt utilizate perifraze de tipul: femeie care ştie cotă, bărbat care ştie cotă, babă care ştie de desfăcut.
b) Termeni ce denumesc actanţi malefici: babă, bahorniţă, boboni-toare, bobonitor, boscomelniţă, bosconitor, bosconită, bosorcă. bosorcău, bosorcoi, boşmoandă, colindător, dătătoare, faptorniţă,farmazon,farmazoană, farmazoancă, făcaş. făcătoare, fermecătoare, fermecător, fermecătoreasă. legătoreasâ, loajnică, măiastră, măiestru, meşteră, meştereasă, meşteritoare, meşterită, năzdrăvan, năzdrăvană, om meşter, râvnit oare, râvnitor, solomonar iţă, solomoniţă, stricător, strigă, strigoaică, strigoaie, strigoi, şişcă, şişcoi, şolomăriţă, vidmă, vălhovnic, vâlvaş, vâlvă, vraci, vrăjitoare, vrăjitor, vrăjitoreasă, zodiriţă. După cum se observă termenii ce denumesc actanţi
[118]
malefici sunt extrem de numeroşi, ca de altfel, şi termenii ce denumesc practici magice malefice. Aceşti termeni se referă, în principal, la două noţiuni: „fermecător", „vrăjitor", dar observaţiile noastre confirmă opinia lui A. Gorovei că „poporul nu face deosebire între vrăjitor şi fermecător" (A. Gorovei, op. cit., p. 73); totuşi, A. Fochi atrăgea atenţia că, la sfârşitul secolului al XLX-lea, încă mai existau deosebiri între aceşti actanţi; fermecătorii acţionau mereu cu intenţii malefice (A. Fochi, op. cit., p. 5), în timp ce vrăjitorii se ocupau şi cu o serie de acţiuni cu caracter benefic: „ghicesc norocul", „desfac farmece" (Ibid., pp. 5-6). Cu timpul, mentalitatea populară a dus la ştergerea diferenţelor din cele două tipuri de actanţi: „fermecătorii şi vrăjitorii umblă cu diavol" (Ibid., p. 5). în ciuda evoluţiei menţionate şi astăzi în multe zone, fermecătoarea este privită cu mai mare teamă decât vrăjitoarea. Termenii din categoria menţionată sunt, în majoritate, formaţi pe teren românesc, prin derivare, compunere, contaminare sau împrumutaţi din alte limbi (farmazon, şiscă etc). Se mai poate menţiona că termenii din această categorie au servit ca bază şi pentru realizarea unor fenomene de transfer terminologic spre alte domenii ale lexicului (şişcoi, bosorcaie etc). Răspândirea geografică a termenilor nu ridică probleme deosebite, deoarece doar câţiva dintre ei sunt cu o răspândire mai mare: fermecătoare, meşteră, vraci, vrăjitor, vrăjitoare etc, restul fiind termeni cu caracter regional. Dintre derivatele substantivelor din categoria analizată putem menţiona termeni ce denumesc acţiuni cu caracter magic (a bosurca, a strigoia, a vrăciui), termeni ce denumesc practici magice (farmazonie, fermecătorie), cât şi o serie de elemente terminologice ce denumesc caracteristici magice (bosorcos, vrăcesc, vrăjitoresc etc). La nivelul acestei categorii terminologice s-au produs şi numeroase fenomene de depreciere a sensului magic (boscomelniţă, farmazon, vidmă, vrăjitoare etc). O serie de termeni din alte categorii au intrat în secvenţa terminologică analizată, şi aşa foarte bogată; astfel, sunt unii termeni ce denumesc actanţi din domeniul meteorologiei magice (om meşter, solomonăriţă, solomoniţă, şolomăriţă, vâlvă, vâlvaş etc), de asemenea şi termeni purtători ai sensului „deochetor" (răvnitor, râvnitoare etc). Presupunem că şi un termen ce denumea, iniţial, un actant din domeniul divinaţiei (zodiriţă) a evoluat spre sensul „vrăjitoare". Se concretizează, astfel, şi la nivelul acestei categorii terminologice, o tendinţă, deja menţionată, de trecere de la particular la general.
c) Termeni ce denumesc actanţi deochetori: deocheoaică, deoche-toare, deochetor, deochetoreasă, deochetoroi, deochetoriţă, întors, moroi, om cu chitie, pocit, râvnitoare, râvnitor, râvnitoreasă, strigoi. Astfel de termeni s-au format prin derivare cu sufixe, prin compunere (om cu chitie) sau prin conversiune (pocit, întors). La constituirea acestei secvenţe
[119]
terminologice a contribuit şi transferul, din sfera nomenclaturii fiinţelor mitofolclorice, a substantivelor moroi şi strigoi. Majoritatea termenilor prezentaţi au caracter regional, doar deochetor, deochetoare fiind mai răspândiţi. Se pare că unii din termenii menţionaţi atrag atenţia asupra unor actanţi cu înzestrări native în direcţia magică: pocit, om cu chitie, întors; o parte din substantivele categoriei analizate sunt derivate de la termeni ai aceleiaşi clase: deochetoriţă, râvnitoreasă etc. Ca şi în cazul categoriilor terminologice analizate anterior, şi la nivelul termenilor purtători ai sensului „deochetor" se observă aceeaşi tendinţă, de deplasare spre sensul „vrăjitor" (râvnitor, râvnitoare); în fond, şi acţiunea de deochiere este una de vrăjire, „cu ochiul" (v. DULR, p. 198).
d) Termeni ce denumesc actanţi din domeniu! magiei meteorologice: cliric, gheţar, grindinat; moroi de ploaie, om meşter, pietrar, solomon, solomonar, solomonăriţă. solomoniţă, strigoi de ploaie, şercan, şolomăriţă, şolomăţ, vâlvă, vâlvaş, zgrăbunţaş, zgriminţeş. Aceşti termeni se remarcă prin caracterul lor regional; doar substantivul solomonar cunoaşte o răspândire mai mare, fiind cunoscut pe aproape întreg teritoriul românesc (v. Solomonar); şi în cazul acestei secvenţe terminologice se observă evoluţia spre sensul „vrăjitor" sau „vrăjitoare" (solomoniţă, şolomăriţă, vâlvaş etc). Chiar şi termenul solomonar cunoaşte o astfel de evoluţie: „Solomonarii sunt adevăraţii vrăjitori sau fermecători" (E. Niculiţă-Voronca, op. cit., p. 808); să ne arruntim că şi I. Taloş atrăgea atenţia că solomonar mai înseamnă „vrăjitor", „magician", „înţelept" etc. (ALIL, XXV/1976, p. 49). Categoria solomonarilor se remarcă prin apariţia unor derivate ce denumesc actanţi de tipul menţionat, dar de sex feminin: solomonăriţă, şolomăriţă, după un model deja existent în limbă; se mai poate remarca şi prezenţa unor fenomene de transfer terminologic prin apelul la sfera lexicală a fiinţelor mitofolclorice (şercan), a termenilor de ordin religios (cliric). Nu este lipsită de interes nici prezenţa unor fenomene de transfer terminologic dinspre lexicul magic spre sfera fiinţelor mitofolclorice (gheţar) sau a meteorologiei populare (griminţieş). Termenii din categoria analizată sunt formaţi pe baza unor procedee uşor de depistat: derivare cu sufixe (grindinar, pietrar etc), compunere (moroi de ploaie, strigoi de ploaie); există şi un termen obţinut prin conversiune (solomon). Se poate menţiona, pe lângă termenii amintiţi, şi o perifrază care are sensul „solomonar" (vârcolac care trage apele; v. A. Oişteanu, op. cit., p. 224). Ca şi în cazul celorlalte categorii discutate şi termenii ultimei categorii se remarcă prin existenţa unor derivate ce denumesc acţiuni cu caracter magic (a solomoni) sau actanţi (să nu uităm că termenii şolomăriţă, solomoniţă sunt derivaţi de la şolomar, solomon).
[120]
e) Termeni ce denumesc actanţi din domeniul divinaţiei: babă, băbăreasă, bobar, bobârniţă, bobăreasă, bobăriţă, bobelnică, bobeasă, boghităreasă, bobitoare, burcăşiţă, cărturar, cârturăreasă, cărturăriţă, călătoare de noroc, căutătoare, căutător, cititor în stele, cobe, ghicitor, ghicitoare, ghicitoreasă, năzdrăvan, numărător de stele, păscălar, păscălău, păscălier, pascalilor, piază, solomonar, ştiutoare, ursăreasă, ursitoare, vâllhovnic, vraci, vrăjitoare, vrăjitor, zodiaş, zodiei; zodiriţă. Aceşti termeni corespund noţiunii „ghicitor" şi sunt, în general, „marcaţi" de utilizarea unui anumit instrument cu caracter divinator: bobi, păscălie, cărţi, zodie etc. Prezenţa unui număr relativ mare de substantive ce denumesc actanţi din domeniul divinaţiei populare ne sugerează importanţa pe care a avut-o ghicitoria pe terenul mentalităţii româneşti tradiţionale. Termenii menţionaţi sunt, în general, cu caracter regional, doar ghicitor, ghicitoare fiind mai răspândiţi. La constituirea acestui grup terminologic au contribuit diverse procedee, din care remarcăm din nou, derivarea cu sufixe (pascalilor, bobar etc), compunerea (cătătoare de noroc). Fenomenul de transfer terminologic este şi aici prezent: substantivele burcăşiţă şi ursăreasă (pl. ursărese) provin din sfera lexicului cu caracter etnic; aceşti termeni sugerează, pe de altă parte, preluarea practicilor cu caracter divinatoriu de către ţigani. Acelaşi fapt se poate constata şi din observaţiile cuprinse în ALR SN, cu privire la noţiunea „cârturăreasă" (ALR SN. V, H, h. 1570). Prezenţa termenilor vrăjitor, vrăjitoare în grupul menţionat (al termenilor ce denumesc actanţi divinatori) nu trebuie să ne mire, din moment ce credinţele populare consideră că ei „spun trecutul şi viitorul", „ghicesc viitorul, norocul" (A. Foc hi. op. cit., p. 5). Dacă în cazul celorlalte categorii analizate evoluţia termenilor spre sensul „vrăjitor" era vizibilă, în cazul substantivelor ce denumesc actanţi divinatorii nu putem menţiona decât două cazuri: ştiutoare şi zodiriţă. Datorită faptului că mecanismele lingvistice nu au răspuns, permanent, cu rapiditate, la schimbările petrecute ia nivelul divinaţiei populare, unii termeni au ajuns să denumească, cu un singur corp fonetic, actanţi ce realizează activităţi divinatorii diferite; astfel, cârturăreasă a fost înregistrat şi cu sensul „femeie care dă cu bobii" (DA, tom I, partea a Il-a, p. 66) pe lângă cel iniţial „femeie care ştie să dea în cărţi sau cu cărţile" (Idem). Analiza derivativă ne arată că unii din termenii secvenţei analizate au ca bază substantive din aceeaşi categorie: cârturăreasă, bobăreasă, ghicitoreasă.
O serie de termeni specifici domeniului vrăjitoriei (babă, băbăreasă, năzdrăvană, vraci etc.) au intrat în această categorie a lexicului magic ca urmare a extinderii paletei de acţiuni cu caracter magic, a actanţilor respectivi, prin preluarea, de către ei, şi a unor practici cu caracter divinator.
[121]
în domeniul divinaţiei apar mai frecvent perifrazele pentru a denumi actanţi specifici: femei care coată cu cărţile, ţigană care dă cu cărţile, vrăjitoare care cota cu cărţile, vrăjitoare care dă cu cărţile etc.
Terminologia referitoare la acţiunile cu caracter magic se grupează şi ea în câteva categorii semnificative:
a) Termeni ce denumesc acţiuni cu caracter benefic41: a boscorodi, a căuta (a cota), a da (în expresiile a da de baghiţă, a da de fălcăriţă), a colinda, a descânteca, a descânta, a desdeochea, a desface, a desfermeca, a desmira, a despăşi, a despetrece, a dezlega, a dezmuţi, a deznoda, a dodescânta, a face (în expresiile a face de plânsori, a face de moleţi, a face de năjit, a face de rău, a face de fapt), a întoarce, a înturna, a lua (în expresia a lua cuţitul), a plămădi (în expresia a plămădi inima cuiva), a pohibi, a pojări, a răscucăi, a soroci, a stinge (în expresia a stinge cărbuni), a strica, a turna (în expresia a turna cositor), a tăia (în expresia a tăia de fălcăriţă).
Verbele şi expresiile menţionate atrag atenţia, prin numărul lor, asupra importanţei acţiunii reparatorii în plan magic, a acţiunii cu caracter benefic în general. Legătura directă cu domeniul medical se observă imediat. Putem menţiona că a descânta şi a descânteca denumesc, de fapt, aceeaşi acţiune magică, având doar etimologii şi arii de răspândire diferite; a cota are şi el o utilizare regională, ca şi a pojări; expresiile a da (a tăia) de fălcăriţă, a da de baghiţă, ca şi a pojări au în vedere acţiunea de descantare pentru o anumită boală; poate să pară surprinzătoare prezenţa în această secvenţă terminologică a verbului a face, verb ce denumeşte, prin excelenţă, acţiunea de tip malefic în expresiile menţionate el se apropie, ca sens, de a descânta, fenomen constatat şi de noi pe teren. Expresiile a stinge cărbuni şi a turna cositor privesc, de asemenea, anumite afecţiuni (deochiul, sperietura). A înturna, a întoarce marchează acţiunea de descantare, urmată şi de o alta cu caracter malefic, conform credinţelor populare de trimitere a bolii asupra celui care a provocat-o. Se poate, astfel, observa că termenii din categoria analizată se diferenţiază sub anumite aspecte (caracter abstract sau concret, arie de răspândire, implicarea şi a altui tip de acţiune magică). Dintre aceşti termeni a descânta, a desface sunt cei mai răspândiţi şi denumesc acţiuni cu caracter mai abstract. Acţiunile denumite cu verbele menţionate pot primi un caracter mai concret, atunci când sunt utilizate cu prepoziţia de, urmată de denumirea bolii, afecţiunii, vrăjii etc. (a descânta de deochi). A desfermeca, a dezdeochea, a desmira, a despăşi, a deznoda şi a răscucăi indică acţiuni
Am inclus şi verbele care apar doar în expresii.
[122]
de înlăturare a efectelor altei acţiuni magice, cu caracter malefic. Se observă şi modelul lingvistic utilizat (cu prefixul des-). Ca şi a face, unele verbe, ce denumesc, în general, acţiuni cu caracter malefic, pot să apară, într-o serie de expresii, cu valori „pozitive", semnificând acţiuni de tip benefic: a lua (în expresia a lua cuţitul), a lega (în expresia a lega ploile). In acest fel, se poate observa că fenomenul de enantiosemie în lexicul magic, semnalat deja de noi, este mult mai bine reprezentat în acest domeniu terminologic, decât s-ar părea la prima vedere. Interesant este şi cazul verbului a turna, care, în componenţa a două expresii diferite, prezintă „valori" opuse: a turna bozgoane denumeşte o acţiune malefică, în timp ce a turna cositor are sensul „a descânta de sperietură", deci denumeşte o acţiune benefică. Verbele din această categorie permit, după cum se poate remarca, observaţii interesante cu privire la o serie de mecanisme lingvistice legate de reflectarea în plan verbal a fenomenelor magiei populare. O situaţie deosebită are verbul a colinda care indică o acţiune cu caracter magic benefic, în timp ce verbul derivat cu prefixul des- (a descolinda) marchează acţiunea cu caracter malefic a colindătorilor, deşi ştim că prefixul des- este utilizat pentru a forma derivate verbale ce indică o acţiune benefică {a despăşi, a deznoda, a despetrece etc).
b) Termeni ce denumesc acţiuni cu caracter malefic: a adăpa, a amuţi (în expresia a amuţi de gură), a arunca (în expresia a arunca de fapt), a bălmăji, a blestema, a boboni, a bosconi, a bosurca, a boşmondi, a cânta, a cânteca, a cobi (cu sensul „a descolinda"), a descolinda, a face (în expresii de tipul a face cu ulcica, a face farmece, a face vrăji etc), a fermeca, a ghidănăci, a (se) izda, a închega (în expresia a închega apele), a încânta, a înfermeca, a înnoda, a jurul, a lega, a lua (în expresiile a lua mana, a lua bunul, a lua sporul), a meni (cu sensul „a vrăji"), a moşmondi, a năprăti, a obroci, a opaci, a ormoti, a păşi, a pune (în expresiile a pune cuţitul, a pune ciobu, a pune cuiva ulcica, a pune frigarea), a râvni, a solomoni, a stinge (în expresia a stinge frigarea), a strica, a strigoia, a turna (în expresia a turna bozgoane), a ţine (în expresia a ţine vrăji), a ţipa (în expresiile a ţipa fapt, ţipă-n vânt), a ursi, a vrăciui, a vrăji.
Multe din aceste verbe sunt purtătoare ale sensului „a vrăji, a fermeca"; ele denumesc diverse acţiuni care au, în general, caracter malefic; există şi unele verbe din această categorie la care caracterul malefic se simte mai puţin: a meni spre exemplu indică mai mult o acţiune de prelucrare magică a bobilor decât una cu caracter malefic. Prezenţa a atât de mulţi termeni purtători ai sensului „a vrăji, a fermeca" pare să sugereze teama săteanului faţă de acţiunile malefice. Dincolo de acest aspect se pot desprinde diverse
[123]
proceduri de realizare a acţiunilor de acest tip (mai ales prin studierea expresiilor cu verbe, cum sunt: a face, a pune). Se mai poate remarca faptul că mulţi dintre termenii menţionaţi au caracter regional şi doar câţiva sunt cunoscuţi pe întreg teritoriul (a fermeca, a face). Din punct de vedere lingvistic se remarcă şi apelul la un anumit model, cu verbul a face şi forma de plural a unor termeni ce denumesc practici magice: a face farmece, a face vrăji etc.
Verbele de acest tip prezintă numeroase derivate ce denumesc practici magice cu caracter malefic: fermecătură, făcătură, stricătură etc. în ceea ce priveşte modul de formare a verbelor din această categorie se remarcă apelul la elementele de origine latină, cât şi la o serie de împrumuturi din limbile slave, din greacă şi maghiară, pe lângă utilizarea unor modele derivaţionale specifice limbii române; am putea aminti, în acest sens, formarea de verbe ce denumesc acţiuni magice de la numele de actanţi (a bosurca, a strigoia, a vrăciui) sau de la termeni ce denumesc practici magice cu caracter malefic (a bosconi, a fermeca, a vrăji etc). Există şi unele verbe la care sensul „a vrăji, a fermeca" este mult „slăbit", ceea ce poate semnifica şi o serie de viitoare fenomene de transfer terminologic, spre terminologia medicală: a boşmondi „a ameţi pe cineva cu vorbe amăgitoare sau cu farmece şi descântece" (D. Udrescu, op. cit., p. 21), a (se) izda „a face să se îmbolnăvească, a se îmbolnăvi, a i se face rău, a-i veni rău cuiva (datorită farmecelor)" (I. Boceanu, op. cit., p. 11). Interesante sunt modalităţile de utilizare a verbelor a face, a pune, a turna. Pe de o parte, aceste verbe apar cu valoare magică în componenţa unor expresii (a face cu ulcica, a pune cuţitul, a turna bozgoane), iar pe de altă parte, ele se pot folosi, după cum am văzut, şi independent, cu valoare absolută, denumind o acţiune magică, de tip malefic; după părerea lui Şăineanu un astfel de model de utilizare a verbelor respective s-ar datora unor motive ce ţin de fenomenul de tabuare a denumirii practicii magice (v. Probleme de semantică). O situaţie asemănătoare prezintă şi verbul a da, care, cu valoare absolută, are sensul „a vrăji" (v. A da), dar poate, în unele expresii, denumi şi acţiuni de tip benefic (a da de fălcăriţă) sau chiar acţiuni divinatorii (a da în bobi).
c) Termeni ce denumesc acţiunea malefică a privirii: a (se) dedeochea, a deochea, a (se) mira, a obrici, a ochea, a poci, a râvni, a săgeta. Această secvenţă terminologică este derivată din cea de la punctul precedent, fiind vorba tot de o acţiune malefică, dar de natură specială, pentru care limba română a creat o serie sinonimică, ce prezintă interes şi pentru cercetarea noastră. Deşi aceste verbe indică una şi aceeaşi acţiune
[124]
magică, totuşi fiecare din ele relevă aspecte specifice; astfel, a poci marchează, nu numai acţiunea de deochiere, ci şi posibile urmări ale ei, verbul respectiv putând însemna şi „a determina o schimbare în rău a aspectului (fizic), a urâţi" (DLR, tom VIII, partea a III-a, p. 898). A râvni denumeşte tot acţiunea de deochiere, dar realizată cu o intensitate crescută: „Când privirile sunt însoţite de dorinţă, poftă, când cineva râmneşte (râvneşte), deochiul este mai puternic" (V. Ioniţă, op. cit., p. 145). A (se) mira are în vedere credinţele populare conform cărora cel ce se miră de cineva, îl deoache. Din parcurgerea materialului referitor la această secvenţă terminologică am ajuns la concluzia că doar verbele a ochea şi a deochea denumesc acţiunea de deochiere, fără alte conotaţii, în timp ce restul termenilor din seria amintită aduc în discuţie şi elemente suplimentare, ce au în vedere diverse circumstanţe, urmări ale acţiunii de a deochea. Termenii în discuţie au, în general, caracter regional, doar a deochea fiind răspândit pe întreg teritoriul românesc şi, de asemenea, la românii din afara graniţelor. Ei s-au format fie de la denumirea unor practici magice (a deochia, a <se> dedeochia), fie au fost moşteniţi din latină (a <se> mira, a săgeta); verbul a râvni este de origine slavă, în timp ce a poci provine de la substantivul potcă „deochi" (v. A poci). Interesante sunt şi unele derivate ale acestor verbe, derivate ce trimit atât spre domeniul magic (râvnitură, poceală etc), cât şi spre cel al fiinţelor mitofolclorice (pocitor, săgetător, mirător etc). Derivatul săgetătură, cu sensul „boală", ne apropie, din nou, de domeniul medicinei populare. De altfel, această categorie de verbe ne sugerează cel mai bine legătura dintre terminologia magică şi cea medicală, la nivelul termenilor ce denumesc acţiuni cu caracter magic. Conform unei tendinţe deja menţionate, o serie de verbe din această categorie au dezvoltat, în timp, sensul, mai general, „a fermeca" (a râvni, a obrici).
d) Termeni ce denumesc acţiunea divinatorie: a arunca (în expresia a arunca bobii), a bobi, a căuta (în expresiile a căuta în bobi, a căuta în cărţi, a căuta în păscălie etc), a citi, a cobi, a da (în expresiile a da în bobi, a da în cărţi etc), a face (în expresiile a face pe ursită, a face cu bobii, a face pră sugină), a ghici, a înSoroci (în expresia a însoroci boabele), a meni, a obroci, a pascali, a piezi, a pohibi (cu sensul „a prezice"), a pune (în expresia a pune bobii), a sânvăsia, a soroci (în expresia a soroci boabele), a trage (în expresiile a trage bobii, a trage în bobi pe fundul sitei), a ţipa (în expresia a ţipa cărţile), a vrăji (în expresia a vrăji cu bobii). Se remarcă, de la bun început, prezenţa unui număr destul de însemnat de termeni ce denumesc acţiuni divinatorii. Trebuie, şi în acest caz, să remarcăm faptul că multe din verbele şi expresiile amintite poartă un anumit
[125]
„marcaj", ce ţine de caracterul mai concret al acţiunii denumite de ele: astfel a bobi, a pascali precum şi expresiile cu a da, a trage etc. fac o clară trimitere spre un anumit instrumentar cu caracter divinatoriu. Verbul a căuta este şi el „marcat" de obligativitatea prezenţei unor compliniri, pentru a putea denumi acţiunea cu caracter divinator. Verbul a sânvăsia ne indică, după cum am menţionat, o acţiune divinatorie legată de o dată fixă (seara de Sf. Vasile), care marca un moment extrem de favorabil, conform credinţelor, pentru aflarea ursitului (ursitei). Din constatările noastre rezultă că verbele şi expresiile din categoria menţionată încă mai păstrează legătura cu practicile concrete ale ghicitoriei; excepţie pare să fie verbul a ghici, care poate fi folosit şi cu anumite compliniri: „Ţiganca ghiceşte cu ghiocu" (Şez., II, p. 181), dar şi fără ele, denumind, în acest caz, acţiunea divinatorie în general: „Marghioala ni-o gâcit şî nie" (Cuca, jud. Galaţi; anchetă proprie). Intre verbele secvenţei terminologice analizate s-ar putea depista şi un grup restrâns, compus din a piezi, a cobi, care nu indică, propriu-zis, activităţi divinatorii, ci sugerează, mai mult, o acţiune predictivă cu caracter negativ; să nu uităm că ele sunt formate de la substantivele piază, cobe. O serie de verbe ce au fost incluse la alte categorii (a meni, a vrăji, a soroci) pot servi, în anumite expresii, şi la denumirea acţiunii magice cu caracter divinator (a meni a bine, a vrăji cu bobii etc).
Categoria verbelor ce indică acţiuni divinatorii s-a constituit, atât pe baza unor împrumuturi din limbile slave, cât şi pe baza elementelor latine şi a creaţiilor pe teren românesc. Câteva derivate ale acestor termeni ne ancorează tot pe terenul magiei populare: pascalilor, ghicitor, ca şi unele substantive provenite prin conversiune din formele infinitivale şi de supin ale verbelor discutate: obrocire, ghicit, dat (în bobi) etc.
La nivelul termenilor ce denumesc practici magice studiul din perspectivă onomasiologică devine şi mai dificil. Există termeni care, conform defimtiilor, pot denumi practici magice total diferite (sub acelaşi înveliş sonor): boboană „farmec descântec, vrajă" (DLRLV, p. 78); boşmoandă (la plural) „descântece, farmece, vrăji, moşmoane" (D. Udrescu, op. cit., p. 21), iar un număr impresionant de termeni sunt purtători ai sensului „vrajă, farmec" (conform defimtiilor din lucrările lexicografice şi ale celor desprinse din informaţiile de teren); se pare că, în general, orice practică magică tinde să fie definită astfel. Posibilitatea confuziilor terminologice a crescut destul de mult (v. şi utilizarea cuvântului/armec îh loc de descântec de către Th. D. Speranţia). Cu toate acestea, credem că şi în cadrul terminologiei practicilor magice se pot desprinde câteva secvenţe terminologice care să permită un studiu aprofundat:
[126]
a) Termeni ce denumesc practica magică benefică: colindare, colindat, cotare, cotătură, descântătură, descântat, descântec, desfacere, desfăcătură, desfăcut, dezlegare, dezlegat, întoarcere, întorcătură, întors, întorsură. Aceşti termeni se remarcă, pe de o parte prin faptul că sugerează un act terapeutic pe bază magică. Pe de altă parte, unele din aceste substantive au în vedere şi „ruperea", anularea unei vrăji şi chiar întoarcerea acţiunii vrăjii respective asupra celui care a provocat-o. în fond, această secvenţă terminologică probează trecerea de la actul magic cu caracter defensiv la cel cu caracter ofensiv (întors, întoarcere, întorcătură, întorsură). Unii termeni au caracter regional (cotare, cotătură, întors în timp ce alţii cunosc o răspândire mai mare în teritoriu (descântec, desfacere etc.). Elementele terminologice analizate prezintă unele derivate pe teren magic (de exemplu, a descânta). Procedeele prin care s-au format termenii din această secvenţă terminologică sunt diverse: pe lângă termenii moşteniţi din latină (descântec), observăm prezenţa a numeroase substantive formate prin derivare cu sufixe; procedeul conversiunii a făcut ca în acest grup terminologic să apară termeni ca: desfăcut, dezlegat, întors etc. In general, practicile magice din categoria analizată ar putea fi numite „contraacţiuni", pentru că ele vizează, în primul rând, refacerea echilibrului distrus de o practică magică având caracter malefic. Excepţie fac substantivele de tipul întors, întoarcere care denumesc, nu numai practica de refacere a echilibrului, ci sugerează şi o practică „de returnare" a acţiunii magice malefice asupra celui care a făcut-o. Substantivele colindat, colindare indică o practică magică benefică realizată de colindători ca actanţi magici de bun augur. O situaţie interesantă prezintă substantivul descântătură, ce, iniţial, denumea o practică de tip benefic şi care este astăzi folosit în unele zone, la forma de plural, cu sensul „vrăji", ceea ce ne arată că el denumeşte, în această situaţie, practica magică, în general, fără a mai fi legat de sensul etimologic.
b) Termeni ce denumesc practica malefică: arunc, aruncare, aruncat, aruncătură, băbărie, blestem, boboană, bobonitură, bobonoşag, bolmoajă, borboase, boscorodeală, boscoroditură, bosconitură, boscoană, bosoarce, boşmoandă, boşmondeală, cântec, dare, dat (cu sensul „farmec"), dătătură, descolindă, descolindat, descolindaţie, descolindare, facere, fapt, farmazonie, farmec, făcătură, făcut, fermecătoriejermecătură, legat, legătură, măiestrie, meşteşug, mirare (cu sensul „făcătură"), mânecătoare, mănătură, moşmoandă, moşmondeală, năprătitură, năvrăji, obricire (cu sensul „farmec"), obroceală, opăceală, păscrisă, prăvitură, pusătură, pusură, râvnitură (cu sensul „farmec"), solomonărie, solomoneală, solomonie,
[127]
supus, şişcărie, trimis, trimisătură, ţipat, ţipătură, vrajă, vrăjărie, vrăjeală, vrăjie, vrăjire, vrăjitorie, vrâjitură.
Termenii purtători ai sensului „vrajă (farmec)" sunt extrem de numeroşi, peste jumătate din numărul substantivelor ce denumesc practica magică. Mentalitatea populară, „nefăcând deosebire între vrajă şifarmec" (A. Gorovei, op. cit., p. 73), a tins să definească, cu ajutorul acestor cuvinte, aproape orice termen din domeniul practicilor vrăjitoreşti. Chiar termeni aparţinând altor secvenţe terminologice tind să capete sensul amintit (v. forma de plural la substantivul descântătură); mai mult, şi termeni purtători ai sensului „deochi" vom constata că înregistrează aceeaşi tendinţă. Termeni ca boboană, boşmoandă, boşmondeală, ormoteală, chiar dacă sunt definiţi în dicţionare cu sensul, destul de vag, „vrăji, farmece, descântece", ceea ce ar însemna că ei reprezintă, în acelaşi timp, şi practici benefice şi practici malefice, denumesc, în realitate, practici magice de tip malefic, fapt ce se poate stabili, după părerea noastră, pe baza studierii întregului context în care aceşti termeni funcţionează. Astfel, ţinând cont că termenul boboană a generat un verb ce denumeşte o acţiune cu caracter malefic (a boboni) şi amintind că acelaşi termen are şi sensul „element cu valoare magică" (cu utilizare în scopuri malefice), am considerat că substantivul boboană, în ciuda modului cum a fost definit în dicţionare, denumeşte o practică de tip malefic. Termenii ce denumesc practica magică malefică ridică numeroase probleme de ordin lingvistic. Mulţi dintre aceşti termeni probează interesante fenomene de transfer terminologic (în sfera fiinţelor mitofolcîorice şi a bolilor provocate pe cale magică, după credinţele populare). Se mai observă şi un alt fapt cu urmări lingvistice: predilecţia deosebită a termenilor ce denumesc practici malefice pentru a servi la denumirea de elemente cu valoare magică (un transfer între categoriile terminologiei magice!). Aceste aspecte pot fi concretizate, revenindu-se asupra problemelor legate de transferul terminologic.
Termenii analizaţi probează existenţa a numeroase procedee de formare pe baza derivării cu sufixe, prefixe (năvrăji); conversiunea unor forme verbale este prezentă masiv în acest caz. Deşi puţine la număr, elementele de origine latină sunt dintre cele mai răspândite: fapt, legătură, descântec. Fără îndoială că la un număr atât de mare de termeni şi ponderea împrumuturilor creşte; dintre acestea farmec, vrajă sunt termeni răspândiţi pe întreg teritoriul. Ca şi în cazul altor categorii terminologice, cei mai mulţi termeni au caracter regional. Nu putem trece peste unele probleme ale derivării; o întreagă serie de substantive ce denumesc practici malefice a dat naştere unor termeni
[128]
ce denumesc acţiuni cu caracter magic: a bosconi, a vrăji, a fermeca etc; aceleaşi denumiri de practici, utilizate la plural, formează, împreună cu verbul a face, o serie de expresii ce se constituie în sinonime ale verbelor amintite: a face boscoane, a face vrăji, a face farmece etc. Unii termeni referitori la practicile de tip malefic sunt formaţi, nu de la verbe, ci de la substantive ce denumesc actanţi: farmazonie, şişcărie, vrăjitorie, băbărie etc. In acest fel, se poate observa şi mai bine strânsa legătură dintre principalele categorii ale terminologiei magice populare (actanţi, acţiuni, practici). O prezenţă inedită o constituie descolinală, descolindat, descolindare, descolindaţie, în care descolindă este format cu prefixul des- de la substantivul colindă, iar ceilalţi termeni amintiţi sunt derivaţi (sau obţinuţi prin conversiune) de la verbul a descolindă. Toţi aceşti termeni conţin formantui des-, care însă nu indică, în acest caz, o practică având caracter magic reparator, ci una cu caracter malefic, realizată de colindători în anumite condiţii.
c) Termeni ce denumesc practica magică a deochierii: dedeochi, deocheat, deochi, deochetură, desmir, desmirat, mirare (cu sensul „deochi"), mirat, mirăîură, obriceală (cu sensul „deochetură"), poceală, pocitură,potcă (cu sensul „deochi"), râvnă, râvnit ură. Termenii menţionaţi pot fi, şi ei, consideraţi ca purtători ai sensului „vrajă (farmec)", deoarece acţiunea de deochiere este definită, după cum am văzut, şi ca „vrăjire cu ochiul" (v. DULR); de altfel, T. Bojan consideră că „deochi face parte din sfera mai largă a noţiunii farmec" (CL 2/1970, p. 274). Cu toate acestea, secvenţa terminologică în discuţie prezintă şi particularităţi proprii. Se poate constata o diversitate crescută în ceea ce priveşte formarea termenilor respectivi: compunere (deochi, dedeochi), derivare cu sufixe (deochetură), derivare regresivă (desmir), conversiune (mirat, mirare). între termenii menţionaţi se găseşte şi unul împrumutat din limbile slave (potcă). Majoritatea substantivelor prezentate au caracter regional, doar câteva bucurându-se de o răspândire mai mare: deochi, potcă; derivatele de la termenii purtători ai sensului „deochi" denumesc acţiuni cu caracter magic: a deochea, a (se) dedeochea, a poci (cu varianta a potci). Unii din termenii prezentaţi poartă şi un anumit „marcaj" datorat bazei de la care provin: râvnă, (râhnă) este legat de specificul verbului a râvni, iar mirat, mirătură de modalitatea de provocare a deochiului prin mirare. Substantivele purtătoare ale sensului „deochi" au şi disponibilităţi pentru denumirea de boli provocate pe cale magică (deochi, săgetătură, potcă, pocitură). Pe această bază, îh unele situaţii se realizează un dublu transfer terminologic prin „personificarea" bolilor şi transformarea denumirii lor în elemente de terminologie a fiinţelor mitofolclorice (deochi, dedeochi, potcă etc). O serie de termeni (mirare, mirat, obriceală, potcă,
[129]
râvnitură, râvnă) au dezvoltat, în timp, şi sensul „farmec", conform tendinţei de trecere, în plan semantic, de la particular la general.
d) Termeni ce denumesc practica divinatorie: căutat, dat, dătătură, ghicit, ghicitură, obrocire, păscălitură. Se observă numărul mai redus al acestor termeni, care contrastează cu numărul relativ crescut al termenilor ce denumesc actanţi din domeniul divinaţiei populare. Substantivele amintite nu prezintă derivate şi au un caracter regional, cu excepţia lui ghicitură şi dat (în bobi, în cărţi). Se poate observa că nu vom găsi elemente împrumutate din alte limbi, substantivele menţionate fiind obţinute prin diverse procedee ce ţin de mecanismele interne de ordin lingvistic: derivare cu sufixe (ghicitură), conversiune (obrocire). Ca şi in cazul altor secvenţe terminologice putem constata, şi în cazul termenilor din categoria analizată, o evoluţie, în plan semantic, a unora dintre ei spre sensul „vrajă (farmec)" (ex. dat). Fenomenul nu este reprezentativ. Ghicit, ghicitură sunt mai puţin legaţi de circumstanţe şi se pot întrebuinţa liber, în timp ce termeni ca dat, căutat cer, în mod obligatoriu, compliniri. în generai, termenii din această categorie se folosesc în vorbire la forma articulată şi nu toţi sunt utilizaţi la forma de plural (dat, căutat, ghicii), în timp ce alţii au fost înregistraţi, în mod frecvent, la plural (dătătură, ghicitură, păscălitură). O situaţie interesantă prezintă substantivul dat, care are pe terenul culturii populare mai multe valori: pe de o parte, acest substantiv are sensul „ghicit" (pentru care este şi tratat în paragraful de faţă), pe de altă parte, el este înregistrat şi cu sensul „vrajă", sens pentru care forma de plural este daturi; preluat de terminologia medicală, dat „boală" prezintă forma de plural daturi, cu varianta date (Al. Rosetti, op. cit., p. 93).
Din cele menţionate cu privire la principalele grupe din cadrul terminologiei magice, grupe constituite în junii unor noţiuni fundamentale, s-a putut desprinde faptul că cercetarea onomasiologică scoate în evidenţă, printre altele, existenţa unor serii sinonimice foarte bogate, în care unii termeni devin reprezentativi pentru întreaga serie: a deochea, vrajă, a ghici, deochi etc. Din păcate, pentru mulţi dintre membrii seriilor smorumice, informaţiile sunt sumare, contradictorii, de multe ori lipsesc o serie de date cu privire la istoricul şi la aria de răspândire a lor, încât a trebuit să ne mulţumim, deocamdată, doar cu nişte observaţii la nivel onomasiologic. Din aceste observaţii s-a mai putut desprinde şi existenţa a două opoziţii, cu relevanţă pentru terminologia magică: opoziţia benefic-malefic şi opoziţia regional-răspândit, prin termenul răspândit înţelegând acele cuvinte care au o arie de circulaţie mai întinsă, eventual la nivelul întregului teritoriu (vrajă, farmec, a vrăji etc).
[130]
[131]
. CAPITOLUL VI
Probleme ale formării şi evoluţiei terminologiei magice
1. Straturi terminologice
Vom încerca să oferim o schiţă a procesului de formare a terminologiei discutate, schiţă care se bazează pe studierea principalelor categorii terminologice (actanţi, acţiuni, practici), care, de fapt, alcătuiesc adevărata coloană vertebrală a sferei lexicale a magicului; deşi am avut în vedere categoriile menţionate, trebuie să amintim că au apărut în discuţie şi numeroşi termeni din toate celelalte categorii terminologice, astfel încât, credem că procesul de formare a terminologiei magice populare poate fi schiţat în liniile sale esenţiale.
Magia a fost o preocupare străveche pe meleagurile noastre, dar terminologia magică n-a reţinut nici un element din substratul autohton, deşi unii autori, fără a apela la un studiu etimologic riguros, cred că ar.fi descoperit astfel de termeni (v. Gh. Brătescu, Vrăjitoria, p. 54). în general, procesul de reconstituire a etapelor formării terminologiei magice întâmpină unele dificultăţi. Fiind un domeniu în rapid regres, magia populară nu mai permite astăzi decât refacerea, în linii generale, a proceselor care au dus la formarea terminologiei corespunzătoare. Informaţiile cu caracter bibliografic sunt, de multe ori, extrem de sărace cu privire Ia aspectele ce ţin de domeniul magiei, iar cele obţinute pe teren conţin o doză crescută de relativitate; generaţia tânără nu cunoaşte decât aspecte minore ale domeniului magic, „generaţia de vârstă medie mai poate oferi date doar apelând la fondul pasiv al memoriei" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. I), în timp ce bătrânii fac referiri stăruitoare la fapte din trecut, încât o cercetare a etapelor formării terminologiei magice, a stadiului ei actual este foarte greu de realizat.
Să ne amintim că textele vechi româneşti au reţinut o serie întreagă de termeni ce ţin de magia populară: descântător, fermecător, pascalilor,
[132]
solomonar, fermecătoare, vrăjitor, vrăjitoare, babă,păscălier, cărturar, vâlvă, vraci, descântătoare; a vrăji, a fermeca, a căuta, a lega, a face, a boboni, a descânta, a vrăciui; descântătură, meşteşug, obricire, vrăjitură, vrăjire, legătură, descântec, desfăcătură, solomonie,farmec, boboane, bobonoşag, cinie, descântătorie, fermecătorie, gâcitură etc. Aceşti termeni sunt, fie de origine latină, fie formaţi pe teren românesc, fie împrumutau din diverse limbi. Credem că, de fapt, textele avute în vedere reflectă un stadiu târziu în procesul de formare a terminologiei magice populare şi, deci, nu pot contribui decât într-o oarecare măsură la cercetarea problemei propuse.
După cum am văzut din analiza etimologică a termenilor magici, se poate vorbi de trei mari categorii: termeni moşteniţi din latină, termeni formaţi pe teren românesc şi termeni împrumutaţi, situaţie reflectată şi de textele vechi. în procesul de constituire a propriei terminologii, magia populară a apelat la elemente din toate categoriile menţionate, dar în proporţie diferită de la o etapă ia alta. Terminologia magică s-a constituit în timp pe baza mai multor straturi succesive, ce mai pot fi depistate, în linii generale prin coroborarea datelor de ordin lingvistic, istoric, etnologic, folcloric etc.
Primul strat terminologic este cel alcătuit din elementele moştenite din latină; chiar la o analiză sumară se poate remarca faptul că în terminologia magică există numeroşi termeni de origine latină, e drept, nu la fel de numeroşi ca în cadrul altor domenii terminologice, cum ar fi cel al rudeniei sau al portului popular. în cadrul lexicului magic există un număr de 31 de termeni de origine latină dintr-un total de 308 termeni magici, ceea ce reprezintă cam 10%. în toate domeniile terminologice substantivele din categoria menţionată constituie o componentă esenţială, cu caracteristici bine definite. Dincolo de cifra menţionată, trebuie să remarcăm o caracteristică importantă a acestor termeni, faptul că ei fac parte din lexicul fundamental al magiei populare româneşti. După cum s-a putut constata, cuvintele latine sunt prezente la nivelul tuturor secvenţelor terminologice analizate (actanţi, acţiuni, practici etc.) şi denumesc elemente fundamentale pentru înţelegerea specificului magiei româneşti. Vechimea acestor termeni este subliniată, o dată în plus, de faptul că ei sunt atestaţi, în marea lor majoritate, în texte din secolul al XVI-lea. Mulţi dintre aceşti termeni fac parte din lexicul de bază al limbii române şi sunt răspândiţi pe întreg teritoriul românesc, cu puţine excepţii; mai mult, am semnalat, la timpul potrivit, prezenţa acestor termeni în diverse zone locuite de românii din afara graniţelor actuale ale României (Ucraina, Basarabia, Serbia). Interesant este şi faptul că unii din termenii latini şi-au păstrat valoarea magică, mai ales în afara graniţelor ţârii {a cânta, a încânta), în dialecte, ceea ce ne arată că avem
[133]
de a face cu conservarea unor evoluţii semantice anterioare separării dialectale. Astfel de termeni dovedesc, o dată în plus, legătura dintre dialectele româneşti şi evidenţiază conexiunile cu romanitatea apuseană, la nivelul terminologiei studiate (a cânta, a face, a încânta). Termenii din primul strat terminologic se remarcă prin marea lor capacitate derivativă, cât şi prin prezenţa în numeroase expresii idiomatice. Procesul de degradare semantică este constatat şi la unii din aceşti termeni, dar într-o proporţie mult mai redusă decât în cazul cuvintelor de origine slavă sau a celor formate pe teren românesc. Cuvintele din acest prim strat terminologic sunt prezente, mai ales, în categoriile terminologice fundamentale ce denumesc actanţii, acţiunile şi practicile magice şi mai puţin în categoria caracteristicilor magice (unde au fost preferate derivatele româneşti cu sufixe) şi în categoria termenilor ce denumesc domenii ale magicului (unde s-a constituit un model românesc, cu sufixul -ie: descântătorie. fermecătorie, vrăjitorie etc). : - Al doilea strat terminologic este format din elementele împrumutate din limbile popoarelor învecinate. O dată ce procesul de formare a limbii române s-a încheiat, peste coloana vertebrală a terminologiei, reprezentată de cuvintele de origine latină, s-au suprapus eleme te lexicale de altă origine. Termenii împrumutaţi de-a lungul timpului constituie o componentă bine determinată a lexicului magic, componentă ce dovedeşte legăturile pe care românii le-au avut cu popoarele cu care au intrat în contact. Cuvintele împrumutate pot denumi tipuri de practică magică, ce au părut românilor diferite de cele cunoscute de ei (boboană, boscoană etc), sau puteau denumi elemente deja cunoscute şi pentru care existau termeni de origine latină (a se vedea relaţia dintre descântec, farmec, vrajă); este posibil ca unii dintre termenii magici să fi fost împrumutaţi din nevoia vorbitorilor de a numi diferenţiat aceleaşi noţiuni. De multe ori, termenii împrumutaţi au intrat în relaţii de sinonimie cu termenii latini sau formaţi pe teren românesc, doar la nivelul unor zone ale ţării. Numeric, termenii împrumutaţi sunt aproape egali cu cei moşteniţi şi, în plus, numai o parte restrânsă dintre ei a intrat în lexicul magic fundamental; ei sunt, mai ales, termeni regionali, cu rare excepţii, şi puţini au pătruns în dialectele sud-dunărene sau au supravieţuit la populaţiile româneşti din Ucraina, Serbia etc. Deşi se poate preciza relativ exact limba de unde au fost preluaţi, termenii împrumutaţi permit şi unele explicaţii prin etimologie multiplă. Stratul terminologic în discuţie are în componenţa sa elemente de origine slavă, greacă şi maghiară.
Termenii de origine slavă pot fi analizaţi prin prisma mai multor criterii, care permit o cunoaştere mai bună a lor şi indicarea exactă a limbii din
[134]
care provin: criteriul cronologic, criteriul geografic, criteriul semantic, criteriul onomasioiogic. Apelul la acest set de criterii este necesar, după cum observa profesorul V. Arvinte, „printre altele şi din cauza marii asemănări dintre limbile slave" (SC Şt., 1/1957, p. 30). Cuvintele de origine slavă din terminologia magică pot să aparţină stratului vechi (vrajă, potcă etc.) sau pot fi împrumuturi mai noi din limbile slave ale popoarelor învecinate (ucraineană, bulgară, rusă, sârbă). La stabilirea apartenenţei unor termeni la stratul elementelor slave au fost comise, în timp, şi o serie de erori: verbul a (se) izda a fost, în mod eronat, trecut la elementele de provenienţă slavă, în timp ce termenii de origine slavă certă (a boscorodi, vâlvă) au fost consideraţi de unii cercetători ca împrumutaţi de limbile slave din limba română, ceea ce la o cercetare mai atentă nu a rezistat. Termenii slavi sunt, în general, termeni regionali; există şi câţiva cu răspândire mai mare pe teritoriul românesc şi care au dovedit o capacitate derivativă deosebită, cât şi o mare putere de „iradiere" idiomatică" (vrajă, a ghici, a meni), Procesele semantice petrecute la nivelul termenilor slavi ne indică, în principal, o serie de fenomene de degradare (bahornită, farmazón, a boscorodi etc.), cât şi, mai rar, fenomene de ameliorare (vrajă, „încântare"; vâlvă „conducător"). Este posibil ca în unele cazuri limbile slave să fi servit doar ca intermediar pentru unii termeni din limba greacă; s-ar putea ca aceasta să fie situaţia cuvântului farmazon, pe care, de altfel, A. Scriban îl consideră împrumut direct din gi ecescul farmazonos.
Termenii de origine greacă ridică, şi ei, unele probleme interesante. Pe de o parte, trebuie stabilit cărui stadiu al evoluţiei limbii greceşti aparţin aceştia (greaca veche, greaca bizantină, neogreacă); cercetările au demonstrat că stratului vechi îi aparţin cuvinte ca farmec şi boscoană, pe care i-am putut prelua şi în urma contactului direct cu grecii (V. Giuglea, op. cit., p. 72) şi nu neapărat prin intermediar latin, cum sugerează unii cercetători. Termenii greceşti, deşi puţini la număr, au o răspândire mare pe teritoriul românesc şi fac parte din lexicul magic fundamental (a ursi, farmec, boscoană). Ei au suferit o serie de evoluţii semantice interesante, cum ar fi generalizări şi ameliorări de sens, dar şi, în cazuri foarte rare, degradări de sens. Termenul „cărturar" a suferit în timp o restrângere a paletei semantice, nemaifiind astăzi înregistrat cu sensul din textele vechi româneşti, „ghicitor de vise". S-ar putea ca numărul termenilor de origine greacă să fie ceva mai mare, dacă avem în vedere faptul că unele cuvinte greceşti, cafarmazon, au putut pătrunde în limba română prin intermediar slav (noi am acceptat însă soluţia propusă de autorii DA).
[135]
Termenii de origine maghiară nu sunt nici ei prea numeroşi; putem menţiona că, spre deosebire de termenii slavi şi cei greceşti, termenii de provenienţă maghiară ocupă o poziţie oarecum periferică în lexicul magic. Aceşti termeni au pătruns în română după secolul al X-lea şi sunt în principal răspândiţi în Ardeal. Totuşi unii dintre ei au cunoscut o arie mai extinsă de expansiune, dintre aceştia remarcându-se boboană şi meşteşug. Derivatele termenilor de origine maghiară sunt puţine la număr şi au mai mult un caracter regional, cu excepţia verbului a boboni. O situaţie aparte prezintă cuvintele de origine maghiară bosorcaie şi a jurul; bosorcaie era, iniţial, înregistrat doar în Ardeal, dar a dat şi unele reflexe în Moldova, sub forma cuvântului bosoarce „vrăji"; a jurul este înregistrat şi în Basarabia, cu semnificaţie magică, la acest fapt contribuind, credem noi, apropierea formală de verbul a jura, cunoscut, fireşte, şi în acea zonă.
Al treilea strat terminologic este alcătuit din termenii formaţi pe terenul limbii române; este stratul cu ponderea cea mai mare în lexicul magic, în fond partea cea mai reprezentativă a lexicului magic românesc. Termenii formaţi pe teren românesc sunt prezenţi în toate categoriile terminologice (actanţi, acţiuni, practici, domenii, elemente magice, caracteristici etc). După cum am putut remarca, aceşti termeni deţin o pondere însemnată în textele vechi (secolul XVI) şi numărul lor este în creştere în textele din secolele XVII şi XVIII. Prezenţa masivă a elementelor din acest al treilea strat dovedeşte capacitatea limbii române de a genera, prin mecanisme proprii, terminologia specifică domeniului magic.
Principalele procedee prin care s-au obţinut termenii magici au fost derivarea cu sufixe, derivarea regresivă, compunerea, prefixarea; aceasta din urmă a jucat un rol mai puţin important, cu excepţia notabilă a situaţiei reprezentate de prefixul des-. Conversiunea a avut un rol ceva mai semnificativ în completarea inventarului terminologic, valorificând, mai ales, unele forme verbale (infinitiv, supin). Termenii formaţi cu sufixe au putut constitui baza derivativă pentru noi elemente terminologice; este cazul oferit de substantivele cu sufixul -easă (vrăjitoreasăjermecătoreasă etc.) formate de la termeni ce denumesc actanţi de sex masculin (vrăjitor, fermecător), termeni obţinuţi, la rândul lor, cu sufixul -tor, de la verbele a vrăji, a fermeca.
La nivel semantic se poate constata că numeroase elemente din categoria analizată au suferit procese de degradare, dar şi restrângeri şi extensii, ameliorări de sens. De fapt, termenii din acest strat probează întreaga gamă de evoluţii semantice specifice terminologiei magice. O parte din termenii
[136]
formaţi pe teren românesc au fost preluaţi şi de populaţii de altă etnie de pe teritoriul nostru (ghicitor, ghicitoare etc). în general, elementele acestui al treilea strat terminologic sunt bine analizate în literatura de specialitate, procesul de formare a lor fiind destul de transparent; unele probleme au ridicat termeni ca a (se) izda, mult timp considerat de origine slavă, şi a boscorodi (împrumut slav), cotat drept formaţiune onomatopeică.
Din punct de vedere cronologic, formarea terminologiei magice poate fi privită ca un proces de continuă interferenţă între cele trei straturi. Termenii latini au permis formarea unor derivate (de exemplu cele în -tor, -toare), care pot fi anterioare pătrunderii unor elemente slave sau maghiare. De asemenea, termenii slavi din stratul vechi (babă, a ghici etc.) au putut pătrunde înaintea unor termeni de origine maghiară, deşi au fost trataţi ca făcând parte din acelaşi strat terminologic.
Procesul de constituire a terminologiei magice a fost deosebit de complex; reconstituirea straturilor menţionate sugerează doar principalele direcţii în care au acţionat mecanismele lingvistice; oricum, rolul principal în formarea terminologiei magice l-au avut mecanismele interne, care sunt însă şi cel mai greu de urmărit, datorită numărului mare de termeni pe care i-au generat. Numărul termenilor împrumutaţi este mult mai redus. Cercetările asupra formării terminologiei magice lipsesc, astfel încât schiţa de stratificare propusă poate constitui o primă bază de discuţie. .
2. Termeni fundamentali
O altă problemă importantă, după aceea a evidenţierii celor trei straturi terminologice, o constituie stabilirea, fie şi cu oarecare aproximaţie, a componentei „nucleului elementelor fundamentale". în cadrul lexicului magic există o serie de termeni cu o arie extinsă de folosire, unii dintre ei ajungând să fie cunoscuţi şi utilizaţi la nivelul întregului teritoriu românesc, chiar şi la populaţiile româneşti din afara graniţelor ţării noastre. Atragem atenţia (v. Răspândirea geografică a termenilor) că astfel de cuvinte formează un strat terminologic fundamental, care are un rol esenţial în cunoaşterea de profunzime a domeniului cercetat. Aprofundarea cercetărilor asupra acestui nucleu fundamental al lexicului magic, prin luarea în calcul, pentru fiecare element în parte, a implicaţiilor derivative, a capacităţii de iradiere idiomatică, a rezistenţei opuse urmărilor fenomenelor de rapidă degradare a domeniului magic, a contribuit la o şi mai clară înţelegere a evoluţiilor în cadrul terminologiei aferente. Vom prezenta pe baza grilei
[137]
propuse (v. Introducere) termenii care, după părerea noastră, sunt fundamentali pentru înţelegerea specificului magiei populare româneşti: aruncătură, babă, blestem, bosorcaie, a căuta, a da, a deochea, deochi, a descânta, descântec, a face, fapt, făcătură, a fermeca, a ghici, a lega.potcă, solomonar, a vrăji, vrăjitoare.
Chiar dacă majoritatea termenilor menţionaţi sunt derivaţi de la câteva rădăcini verbale (a da, a descânta, a face. a fermeca, a vrăji), se va putea observa că fiecare dintre ei aduce note specifice în tabloul general.
- Aruncătură - M. Sitaru înregistrează termenul menţionat cu sensurile „vrajă"; „lucru vrăjit aruncat în calea cuiva ca sâ-1 îmbolnăvească" (CCS, VII/1, p. 16) şi atrage atenţia asupra faptului că acest substantiv este prezent pe întregul teritoriu românesc. A. Scriban defineşte în felul următor termenul aruncătură: „farmece aruncate în care a călcat unu şi s-a îmbolnăvit" (SCRIBAN, p. 126). După cum se observă, Scriban nu menţionează sensul „practică magică" („vrajă" - n.n.) ci pe acela de „element cu valoare magică". G. Coşbuc în lucrările sale încearcă să definească, într-un mod cât mai clar, substantivul menţionat: „Sunt faceri (mai bine făcături) al căror scop e totdeauna răutăcios, bunăoară: să vie duşmănie între prieteni, între fraţi, între fii şi tată, între soţi, să desparţi doi soţi; să împiedice căsătoriile, să aduci grindini asupra semănăturilor..." (G. Coşbuc, Elementele, p. 193). S.F. Marian compară aruncăturile cu descântecele, sub aspectul utilizării plantelor: „Pe când descântecele fac uz de puterea vindecătoare a plantelor, aruncătura face abuz de puterea stricătoare şi otrăvitoare a lor" (S.F. Marian, Vrăji, p. 8). Al. Rosetti defineşte aruncătura ca „vrajă, descântec trimis prin aruncare" (Al. Rosetti, op. cit., p. 93); definiţia lui Rosetti dovedeşte că, la nivelul mentalităţii populare, s-a produs o confuzie terminologică în ceea ce priveşte termenii vrajă, descântec, fapt care poate fi probat şi cu alte exemple. De altfel, încadrarea substantivului aruncătură într-o serie de termeni ce denumesc practici magice cu caracter malefic (facere, făcătură etc.) ne arată că el nu poate fi utilizat în mod normal cu sensul „descântec".
Termenul aruncătură provine de la verbul a arunca, cu sufixul -(ă)tură; ar mai fi de adăugat că verbul a arunca a mai servit la apariţia a doi termeni ce denumesc practica magică: arunc şi aruncat. Forma de plural a substantivului discutat este aruncături: „Să-mi scoţi 99 de daturi, 99 de făpturi, 99 de aruncături" (C. Rădulescu Codin, Literatură, p. 516)42. Din cele menţionate până acum se poate constata că termenul aruncătură nu denumeşte doar practica magică, ci şi un element cu valoare magică: „lucru
4-     Forma de plural (aruncături) este înregistrată în Priboieni, jud. Dîmboviţa.
[138]
vrăjit aruncat în calea cuiva, ca să-1 îmbolnăvească" (v. CCS VII/1, p. 16). Se are în vedere un obiect concret, prelucrat magic, care se aruncă în calea cuiva. Acest obiect a preluat asupra sa denumirea practicii magice iniţiale; se poate observa, şi în acest caz, strânsa legătură dintre diverse compartimente ale terminologiei magice. Materialele consultate de noi au permis, în cazul termenului în discuţie, depistarea şi a altor sensuri care diversifică şi mai mult paleta semantică a acestui cuvânt. S.F. Marian înregistrează termenul aruncătură (pl. aruncături), cu sensul „bube rele", în zona Şomcuţa Mare din Ardeal: „aruncăturile, adecă bubele râie" (S.F. Marian, Naşterea, p. 84). Vaier Butură glosează termenul aruncătură cu sensul „bube date prin descântece şi aruncături" (V. Butură, op. cit., p. 68); şi L. Şâineanu notează un sens pe terenul medical „melancolie, ipocondrie" (DULR, p. 38). După cum se poate constata termenul aruncătură a fost preluat şi de terminologia medicală cu diverse valori. Substantivul menţionat este unul dintre cei mai importanţi termeni din domeniul practicilor magice; el are, după cum s-a remarcat, o mare răspândire pe teritoriul românesc şi, în plus, o vechime deosebita, fiind atestat pentru prima oară într-un text coresian de la 1561 (v. TDRG, fasc. 3, p. 221).
- Babă - Este termenul cel mai frecvent utilizat în nomenclatura actanţilor. Artur Gorovei atrăgea atenţia, încă acum 60 de ani, asupra importanţei deosebite a acestui substantiv, observând, de asemenea, răspândirea generală a termenului discutat: „Persoana care descântă se numeşte îndeobşte babă, barbareasâ, doftoroaie..." (A. Gorovei, op. cit., p. 74). Termenul babă este utilizat pe întreg teritoriul românesc: în zona Galaţi (localităţile Mâcişeni, Cuca; anchetă proprie), în judeţul Vaslui (materialele de teren din zona Dobrina-Huşi; anchetă proprie), în Dobrogea (în zona Alba; anchetă S. Pârâu), în Bucovina (E. Sevastos, Literatură, p. 186), în Teleorman (Gr. Tocilescu, Chr. N. Ţapu, Materialuri folcloristice, III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 105), în Vâlcea (Ibid., p. 137). în Ialomiţa (materiale de teren din Maltezi; anchetă proprie), în zona Cluj (ALRT II, p. 133), în Oaş (AAF, I, p. 141) etc. Mai mult, termenul menţionat este cunoscut şi la populaţiile româneşti din afara graniţelor, şi anume la românii din Moravia (A. Gorovei, op. cit., p. 237) şi la cei din zona Jdrela (Serbia), după cum atestă (ALRT II p. 5), precum şi în Basarabia (P.V Ştefănucă, Folclor şi tradiţii populare, I, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1991, pp. 142-143). Prima atestare a termenului datează din 1464 (DERS).
Autorii DA evită definirea directă a termenului pe teren magic, punctând o serie de caracteristici, activităţi ale actantului menţionat: ,fiabele sunt
[139]
adesea femei ştiutoare, care vindecă boale, descântă, fac farmece şi vrăji; se crede că stau în legătură cu spiritele rele" (DA, tom I, partea I, p. 400). De altfel, definirea exactă a sensului cuvântului babă, pe teren magic, este destul de dificilă, dat fiind faptul că acest actant poate îndeplini o serie întreagă de activităţi cu caracter magic ce, de obicei, necesită actanţi diferiţi: „Babele fac la fete cu bodbi (bobi - n.n) să le vie drăguţi." (ALR SN, V. H, h. 1567). „Ceea ce fac ţigăncile cu cărţile, fac babele cu bodbii, aşa că am putea zice că (sic!) cărţile babelor sunt bobii" (Şez, III, p. 126). „în acea noapte (spre Sf. Gheorghe - n.n.) unii buciumă spre a alunga farmecele babelor care alungă mana de la vite." (A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 295). „O babă înconjoară mormântul cu un cuţit în mână ameninţând şi descântând în şoaptă, apoi înfige cuţitul lângă cruce..." (G. Coşbuc, Elementele, p. 324). Din exemplele date se poate observa că termenul babă nu poate fi definit doar cu sensul „descântătoare", cum sugerează Gorovei, ci implică o paletă semantică mult mai bogată, ce apropie termenul dat de termenii ghicitoare, fermecătoare, vrăjitoare etc. De aici, probabil, şi faptul că lucrările lexicografice mai vechi (DULR) sau chiar cele apărute după război (DLRM) nu pot fixa clar sensul termenului babă; astfel, dacă acceptăm definiţia din DLRM (p. 62) „femeie bătrână de la ţară care pretinde că vindecă bolile prin diferite leacuri şi vrăji", ar trebui să acceptăm şi implicarea acestui actant doar pe terenul medicinei populare, ceea ce este important, dar nu acoperă cu adevărat paleta semantică a cuvântului. Credem că, alături de sensul „descântătoare", ar trebui menţionate, în dicţionare, pentru termenul babă, şi sensurile „ghicitoare", „fermecătoare", „vrăjitoare", ceea ce ar da o imagine, mai aproape de realitate, asupra actantului respectiv.
Substantivul babă este împrumutat de la populaţiile slave (v. sl. baba; SCRIBAN, p. 143; DLRM, p. 62) şi are forma de plural babe (ARLTII. p. 5; Gr. Tocilescu, Ch. N. Ţapu, op. cit., p. 244); el se poate folosi în combinaţie cu alţi termeni ce denumesc actanţi magici: babă meşteră (Şt. Pasca, Glosar dialectal, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1928, p. 40); babă doftoroaie (V. Bologa, op. cit., p. 8); babă descântătoare (AAF, VI, p. 373); babă fermecătoare (I. Muşlea, O. Bârlea. Tipologia folclorului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 177); babă vrăjitoare {Ibid., p. 469); babă meşterită (DLR, tom VI, p. 435). Termenul discutat prezintă o adevărată predilecţie pentru structurile bimembre, şi, nu ar fi exclus ca, iniţial, al doilea termen al sintagmei să fi avut valoare de determinant pe lângă primul membru al sintagmei; aceasta, deoarece am putut înregistra şi sintagme în care al doilea
[140]
membru are clar valoare determinativă: babă ştiutoare (DA, tom II, partea I, p. 12); babă pricepătoare (G. Coşbuc, Elementele, p. 215); babă lecuitoare (DA, tom II, partea a Il-a, fasc. 2, p. 130).
O sintagmă întâlnită mai des în materialele studiate este baba satului (Maltezi, Cuca, Matca): „Când copiii plâng în somn şi continuă a plânge, chiar deşteptându-se, zice-se că a venit la ei Muma Pădurii, de aceea, femeile totdeauna cheamă pe baba satului, ca să descânte copiilor descântecul de mai sus" (Gr. Tocilescu. Chr. N. Ţapu, op. cit., p. 246). Această sintagmă ne sugerează faptul că acel actant se bucură de recunoaştere, de un statut aparte în cadrul comunitar. De altfel, babele îşi precizează destul de clar competenţele: „ştiu să discânt, să dau în boghi, în cărţi, să disleg farmiei" (Manafu Marghioala, 55 ani, corn. Cuca, jud. Galaţi; anchetă proprie). O altă babă menţionează lapidar: „ştiu doar discântici di spâriet şi di roşaţî". (Axente Ioana, Viile, jud. Galaţi; anchetă proprie). încrederea în actantul numit este destul de mare: „unde medicul nu reuşeşte, reuşeşte baba" notează C. Pintilie în Monografia comunei Corod, p. 646 (lucrare în manuscris - n.n.). Ar fi de menţionat că termenul babă a pătruns şi în paremiologia populară atât la nivel general, cât şi la nivel local: „Unde baba face, Dracul nu desface" (Proverbe româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 283) „Câte babe, atâtea vrăji", proverb cules de Gh. Pavelescu în Munţii Apuseni şi menţionat în Cercetări, p. 51.
Materialele înregistrate de noi pe teren ne-au permis să găsim şi alte elemente interesante din punct de vedere lingvistic cu privire la actantul menţionat; astfel, în zona Viile, jud. Galaţi am aflat despre o poreclă dată unei bătrâne, ce era foarte pricepută în turnatul cositorului (de fapt o acţiune de descântare de sperietură) şi care era cunoscută, nu atât sub numele real, ci mai ales sub porecla baba Costorica. Faptul în sine atrage atenţia asupra unui caz, mai deosebit, de strică specializare a unui actant. în aceeaşi zonă, este semnalat şi un alt element de interes pentru cercetarea noastră: exista acolo o vrăjitoare cunoscută sub numele de Catrina; când sătenii mergeau la ea în vizită, ei spuneau: „merg la tuşa Catrina". Când însă ei se deplasau la domiciliul bătrânei pentru descântat ei spuneau: „merg la baba Catrina"4'. Se pare că această diferenţiere lingvistică fixează un interesant element de ordin spiritual: opoziţia profan-sacru. Văzută în exerciţiul funcţiunii de vrăjitoare bătrâna respectivă beneficiază de o altă „imagine", decât cea cotidiană, termenul babă vine, în acest caz, să sublinieze tocmai această ieşire din cotidian. Să nu uităm că termenul babă apare şi în formulele
43    Informator Curteanu Daniel, 23 ani, originar din satul Viile, jud. Galaţi.
[141]
finale ale descântecelor în structuri consacrate: „leac şi babii colac". Am menţionat că babă este general răspândit pe teritoriul românesc; putem observa chiar că acest termen tinde să înlocuiască, în unele zone, alţi termeni ce denumesc actanţi magici. Astfel, în zona Alba (jud. Tulcea; anchetă S. Pârâu), pentru a denumi o serie de actanţi magici de tip descântătoare, făcătoare, se utilizează perifrazele babă care ştie de desfăcut, babă care ştie de făcut.
Substantivul babă prezintă o serie de derivate interesante pe terenul magiei populare: băbăreasă „femeie (de obicei bătrână) care stie să lecuiască, să descânte, să dea cu bobii; femeie ştiutoare" (DA, tom I, partea I, p. 403); băbărie „meşteşuguri băbeşti, fermecătorii, vrăjitorii" (CADE, p. 108); băbârţă „neagă rea" (DA, tom I, partea I, p. 403). Nu lipsit de interes este şi derivatul băbesc „de babe, după felul, obiceiul, portul, apucăturile babelor" (Ibid., 404), în anumite sintagme, care sunt cert legate de domeniul magiei populare: leacuri băbeşti (Şez., IV, p. \24); farmece băbeşti (DA, toml, partea I, p. 403), boscoade băbeşti (G. Grigoriu Rigo, Medicină populară, î, Bucureşti, 1907, p. 46). Credem că şi aceste elemente probează deosebita importanţă a actantului menţionat în contextul magiei populare româneşti.
- Blestem - Prima atestare a acestui termen datează din secolul al XVI-lea (v. TDRG, fasc. 3, p. 344; CIRLV, p. 133). Cuvântul blestem denumeşte o practică magică verbală; credinţa în puterea blestemului este, şi astăzi, extrem de vie în mediul rural, considerându-se că orice suferinţă mai deosebită a cuiva este urmarea unor blesteme, dintre care „blăstămul di la părinţi" (zona Cuca, jud. Galaţi; anchetă proprie) este socotit cel mai periculos. Autorii DA definesc blestemul ca fiind „invocarea unei nenorociri sau a mâniei lui Dumnezeu asupra cuiva" (DA, tom I, partea I, p. 579), definiţie de care nu este departe nici Şăineanu: „chemarea urgiei divine pe capul cuiva şi vorba prin care se urează rău şi nefericire" (DULR, p. 67). Prin extensie de sens, cuvântul blestem ajunge să însemne „bătaia lui Dumnezeu sau orice nenorocire provenită pe urma unui blestem" (DA, tom I, partea I, p. 579). Cuvântul analizat prezintă o serie de variante: blestăm, blastem, blăstăm (Idem); şi la forma de plural vom întâlni câteva variante: blesteme, blestemuri şi blăstămi, ultima, o variantă arhaică înregistrată în Moldova (Idem). Tiktin menţionează existenţa, în Bibllia de la Bucureşti (1688), a unei alte variante de plural, blestemi (v. TDRG, fasc. 3, p. 344).
- Originea termenului blestem a ridicat unele probleme, oscilându-se, în general, între provenienţa latină şi formarea pe teren românesc. Astfel, TDRG menţionează un etimon latin, blasphemium (Idem), în timp ce autorii DA îl consideră „substantiv postverbal din a blestema" (DA, tom I, partea
[142]
I, p. 580); tot pentru formarea termenului pe teren românesc optează şi Şăineanu: „abstras din a blestema" (DULR, p. 68). Soluţia propusă de autorii DA şi de Şăineanu ni se pare a fi cea corectă, blestem fiind format prin derivare regresivă de la verbul a blestema.
După cum am menţionat blestemul este o practică de magie verbală; în această direcţie este interesantă menţiunea din DA (tom I, partea I, p. 579); „cineva dă sau pune" (blestem - n.n.). Formularea respectivă aminteşte de valenţele verbelor a da şi a pune pe teren magic; un farmec sau o vrajă se dă sau se pune cuiva (v. A da). R Caraman consideră că blestemul este „expresia clară a magiei cuvântului" (R Caraman, Descolindatul, p. 394), concretizată în câteva tipuri de formule care „vădesc o origine eminamente magică" (Idem.) Important pentru cercetarea noastră este şi faptul că, în unele zone (Blejeşti, fostul jud. Vlaşca şi Băneasa, jud. Ilfov), forma de plural, blesteme, denumeşte „versurile cobitoare ale colindătorilor" (Ibid., p. 328), deci descolindele utilizate acolo, unde nu erau primiţi. Pentru etnologul ieşean acesta este un argument serios în favoarea ipotezei că „un număr însemnat din descolindăriie orale alé popoarelor din orientul şi sud-estul Europei îşi trag originea din blesteme" (Ibid., p. 402) şi confirmă o altă ipoteză, mai veche, a lui Caraman referitoare la „originile magice ale descolindatului". Substantivul menţionat apare în numeroase expresii cu caracter paremiologic, dintre care cităm: Blăstămul de mumă, E rău ca ghiara de ciumă; Blestemul nu cade niciodată pe pietre; Blestemul părinţilor, E ca ca piatra munţilor, Cade greu copiilor. (Proverbe româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 54).
- Bosorcaie - Termenul este deosebit de răspândit în Transilvania, şi provine din cuvântul maghiar boszorkany (DA, tom I, partea I, p. 625). Sensul cuvântului menţionat este următorul: „vrăjitoare, strigoaică despre care poporul crede că se transformă în iepure, câine sau alt animai şi ia laptele de la vaci." (Idem) Termenul analizat prezintă o serie de variante: bosorcă (Idem), bosorcoaie (A. Oişteanu, op. cit., p. 217), boşarcă (Lexic regional, II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1987, p. 81) şi este atestat pentru prima oară în 1812 (v. TDRG, fasc. 4, p. 365). Dată fiind deosebita răspândire a cuvântului în Transilvania, au fost înregistrate numeroase variante ale formei de plural44: bosorcoi, borsocoi, bosorcane, bosărcăi, bosârcaie (AAF, I, p. 142, p. 143, p. 146, p. 225), bursucile („Izvoraşul", VIII, p. 19); boşorcăi, boşorcăe (S.F. Marian, Legende, p. 335). Bosorcaia este un actant magic
Tiktin nu înregistrează decât o singură formă pentru nominativ plural, ceea ce nu este în concordanţă cu realitatea lingvistică.
[143]
complex care ia mana laptelui, se ocupă cu acţiuni divinatorii: „Ca să nu ia bosorcăile laptele, în noaptea cătă Sân-Giorgiu aprince orice petice, cu leuştean şi aiu" (AAF, I, p. 146). „îl prorocise odinioară o babă meşteră sau bosorcaie (strigoaie)..." (Gh. Şincai, Hronica, I, Iaşi, 1853, p. 33).
Puternica prezenţă în conştiinţa populară a acestui actant este reflectată şi de numărul relativ mare de derivate pe terenul magiei populare: bosorcoi, bosorcău, a bosurca, bosoarce, borsocos. Ne vom opri puţin asupra acestui din urmă termen, care nu este înregistrat în dicţionare, Acest derivat pare a indica un anumit „marcaj", o anumită predispoziţie a unor oameni, de a deveni actanţi magici. Această predispoziţie poate fi sesizată chiar de la naştere: „La pruncu lui Ionu Goii a fost coada în frunte şi i-o tăiet-o tată-so, să nu-1 ştie oamenii că-i borsocos" (AAF, VI, p. 162). „Omul cu păr roş îi om râu, cel cu şase degete îi borsicos" (Ibid., p. 164). „Cine-i lat în ceafă zice câ-i borsocos" (Idem). Din exemplele date se poate constata că adjectivul borsocos are şi o variantă borsicos; credem că acest cuvânt este format de la termenul bosorcaie în varianta bosorcă, cu producerea unei metateze în radical (de altfel materialele cercetate ne-au permis să înregistrăm şi o formă de plural cu metateza, borsocoi; AAF, I, p. 142), ceea ce pare un argument în plus în sprijinul ipotezei derivării cuvântului borsocos din bosorcă.
Un fapt, de asemenea, interesant, pentru mai buna înţelegere a termenului analizat, ni se pare a fi cel legat de un sens înregistrat în Oaş: „Ba numele de bosorcoi e dat uneori şi milostivelor" (AAF, I, P. 142). După cum se ştie, sub termenul milostivele sunt cunoscute ielele, fiinţe mitofolclorice malefice (DULR, p. 399). Această evoluţie semantică se încadrează în seria numeroaselor fenomene de transfer terminologic între, domeniul actanţiior magici şi cel al fiinţelor mitofolclorice.
- A căuta - Verbul a căuta prezintă implicaţii deosebit de interesante pe terenul magiei populare; putem aminti, pentru început, o serie de elemente de terminologie magică, pe care le vom analiza ulterior, provenite de la rădăcina acestui verb: cotat, cotătură, cotare, cotătoare etc. Pe teren magic verbul discutat are două sensuri: „a prezice" (DA, tom I, partea a Il-a, p. 228), „a descânta" (Ibid., p. 224). A căuta prezintă o serie de variante: a câta (Moldova), a cota (în Munţii Apuseni), a căita (la istroromâni)45, a capta (Banat), a căft (arom.). Prima atestare a termenului datează din secolul al XVI-lea (v. TDRG, fasc. 4, p. 484).
Aceste prime trei variante sunt înregistrate în DA, tom I, partea a fi-a, p. 228; următoarele două variante au fost înregistrate în TDRG (fasc. 4, pp. 484-485). Ar fi de remarcat că în DA este înregistrată şi o altă variantă, a căota, tot în Banat, ca şi a capta.
[144]
Dintre variantele menţionate merită o atenţie deosebită a câta şi a cota, care ne oferă paradigme paralele la prezent indicativ: cat, caţi, cată, cătăm, cătaţi, cată, pentru prima variantă şi cot, coţi, coată, cotau, cotaţi, coată, pentru cea de a doua (DA, tom I, partea a Il-a, p. 229). Dintre soluţiile etimologice propuse, cea mai bună ni se pare aceea care porneşte de la un etimon latin, cavitare, care a devenit în latina populară căutare (v. DA; SCRÎBAN, p. 241). Tiktin oferă o altă soluţie etimologică, (lat.) capto-are (v. TDRG); noi am optat pentru soluţia din DA.
De un real interes pentru cercetare sunt derivatele verbului în discuţie, sau cuvintele provenite din conversiunea unor forme ale sale, multe dintre ele fiind, ia rândul lor. elemente de terminologie magică: căutător-oare (cătător-oare) „cel (sau cea) care spune din cărţi viitorul, ghicitor-oare, vrăjitor-oare" (S. Mândrescu, op. cit., p. 150), cotare „descântec" (S.R Marian, Naşterea, p. 7), cotătură „descântec" (Gh. Paveiescu, Cercetări, p. 183), cotat „descântat" (S.R Marian, Vrăji, p. 148), cotat(ă) „care a fost supus acţiunii magice" (Jbid.. p. 140), căutătură „ghicitul în cărţi, în bobi" (E. Niculiţă Voronca, op. cit., p. 136).
Să urmărim în continuare sensurile verbului a căuta pe terenul magiei populare. Primul sens, „a ghici, a prezice", ne trimite spre domeniul divinaţiei populare. Pentru o şi mai bună înţelegere a valorii amintite, se cuvine să trecem în revistă complinirile pe care lucrările lexicografice, glosarele regionale simt nevoia să le amintească, tocmai pentru că, fără indicarea lor, nu poate fi înţeleasă corect semnificaţia pe teren magic a acţiunii denumite de verbul analizat de noi: a căuta (în palmă, în bobi, bobii, în cărţi), după cum ne indică sursele (TDRG, fasc. 5, p. 484); (DA, tom I, partea a Il-a, p. 228), cu sita (I.U. Jarnic, A. Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1885, p. 446), în păscălie (Jbid., p. 81), la stele, în stele (P. Ispirescu, Legende, p. 11), cu ghiocu46 (Şez., III, p. 181). Ar mai fi de adăugat şi căutatul în pravilă practicat de către preoţi sau călugări. (A. Gorovei, op. cit., p. 15). Câteva exemple: „A întrebat pe la vraci şi filozofi ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii" (P. Ispirescu, Legende, p. 11). Jn bobi nu se poate căuta decât cu grăunţe de păpuşoi" (Şez., III, p. 126). „Ţiganca începu a le căuta cu ghiocu pe la cei de gazdă" {Jbid., p. 181). „Unii aleargă pe la babele vrăjitoare, ca acestea să le caute în cărţi şi în palmă, să le arunce bobii" (S.F. Marian, Sărbătorile, I, p. 60). „C-am cătat în păscălie, şi mi-o dă
Putem adăuga expresia a cota cu ciuru (ALR SN, V, H, h. 1569), înregistrată în zonele Cluj, Bihor.
[145]
maică-sa mie" (I. U. Jarnic, A. Bârseanu, op. cit., p. 18). „Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita" (Jbid., p. 446).
Elementele menţionate ne oferă preţioase sugestii pentru înţelegerea unor aspecte concrete de realizare a diferitelor tipuri de practică divinatorie; primim, astfel, indicii interesante cu privire la instrumentarul folosit în practicile divinatorii şi putem înţelege mai bine sensul acţiunii reprezentate de verbul a căuta, „a cerceta, a interpreta anumite semne" în scopul descifrării soartei, viitorului unei persoane sau al unei acţiuni întreprinse de persoana în cauză. Unele dicţionare reduc definiţia la schema esenţială: „a cerceta poziţia stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul" (DLRM, p. 129). Prin specificul acţiunii pe care o denumeşte, verbul a căuta (ca element de terminologie magică) ajunge sinonim cu verbele a ghici, a prezice (v. DA, tom I, partea a Il-a, p. 228). în acest punct al discuţiei se impune să observăm că materialele prezentate ne oferă informaţii interesante cu privire la câteva din formele cele mai cunoscute de divinaţie: cartomanţia, chiromanţia, astromanţia etc. Atrage în mod deosebit atenţia căutatul (ghicitul) în bobi, cunoscut în toate provinciile româneşti. Aflarea viitorului cu ajutorul seminţelor (linte, mazăre, năut, porumb, bob), deşi este o variantă a divinaţiei matematice, „apare ca o creaţie locală, nefiind regăsită nici măcar ca variantă " a ghicitoriei antice greceşti". (Gh. Brătescu, Vrăjitoria, p. 114), ceea ce sugerează o posibilă origine traco-dacâ. Căutatul în bobi presupune şi o operaţie de prelucrare magică a bobilor, operaţie premergătoare actului divinator („vraja bobilor" - v. Gr. Tocilescu, Chr. N. Ţapu, op. cit., p. 347): „înainte de a se trage bobii, ei se menesc" (Şez., III, p. 126). A meni are, în acest context, sensul „a potrivi, a aranja într-un anumit fel şi a descânta pentru ghicit (complementul indică bobii sau cărţile de joc)" (DLR, tom VI, fasc. 5, p. 385). Interesant este şi faptul că ALR SN menţionează, pentru expresia a da în bobi („a ghici"), câteva echivalente constituite pe baza verbului a căuta (a cota): a câta în bodbi, coată cu bodbi, cotă ge noroc, caută în boabe, şti cotă (ALR SN, V, H, h. 1569). Din cele prezentate, se poate observa că sensul „a ghici", al verbului a căuta, permite conectarea acţiunii denumite de acest verb la întregul context al practicilor divinatorii.
Verbul analizat prezintă şi un al doilea sens pe terenul magiei populare, „a descânta". Materialele cercetate ne-au obligat să constatăm că valoarea pe terenul divinaţiei populare reprezintă doar un aspect al implicării verbului a căuta pe teren magic. După cum am menţionat la analiza terminologiei magice referitoare la actanţi, în anumite zone din Transilvania nu se întrebuinţează termenii descântător, descântătoare, în locul lor apelându-se la perifraze: femeie care ştie cotă, bărbat care ştie cotă (Gh. Paveiescu,
[146] 
Cercetări, p. 82). Să ne amintim aici şi faptul că „în comitatul Satmar, românii zic cotare în loc de descântec" (S. F. Marian, Naşterea, p. 7). Alte materiale sunt chiar şi mai clare în precizarea sensului operaţiunii magice în discuţie: „în Sâlagiu mama miresei cheamă pe bătrânele cele mai iscusite şi acestea coată (adică descântă) miresei de deochi". (S.F. Marian, Nunta, p. 162). Textele populare sugerează şi ele acelaşi sens: „Io-am făcut, bine-am cotat, Maica sfântă într-ajutor mi-o dat, Dă-i, Doamne, să fie de leac" (P. Bilţiu, op. cit., p. 277). Termenii cotare „descântec, descântare", cotat „descântat", cotătură „descântec" valorifică tocmai acest al doilea sens al verbului analizat, şi anume „a descânta".
- A da - Verbul a da, atestat pentru prima oară în 1521 (v. TDRG, fasc. 7, p. 3), oferă, la rândul său, o serie de informaţii interesante pentru studierea terminologiei magice. Ca şi verbul a căuta, verbul a da face parte din terminologia divinaţiei populare, sensul său fiind „a ghici, a spune viitorul, a prezice" (DA, fasc. D-de, p. 6). Complinirile utilizate în această situaţie, menţionate de dicţionare, tocmai pentru că sunt absolut necesare unei bune înţelegeri a disponibilităţilor acestui verb pentru domeniul magic, atrag, în general, atenţia asupra instrumentarului specific, folosit în divinaţia populară: a da în boabe (SCRIBAN, p. 390; TDRG, fasc. 7, p. 3; DSB, IV, p. 39), a da cu boabele (AAF, VI, p. 377), a da în bobi (informaţie de teren - Măcişeni, jud. Galaţi), a da cu bobii (CADE, p. 155), a da în boabe (DA, tom I, partea I, p. 583), a da cu boambele (Ibid., p. 585)47, a da cu bobii pe fundul sitei (DA, tom II, partea I, p. 213), a da cu ghiocul (Ibid., p. 260), a-i da cuiva în zodii (DLRLC, IV, p. 76), a da în cărţi (informaţie de teren - Măcişeni, jud. Galaţi), a da cu cărţile (SCRIBAN, p. 390; DA, tom I, partea a Il-a, p. 163), a da cu sita (DLR, tom X, partea a IlI-a, p. 999); structurile menţionate se „rotesc" în jurul câtorva procedee divinatorii tradiţionale. Se remarcă marea varietate a expresiilor referitoare la ghicitul în bobi, procedeu divinatoriu cu posibile origini traco-dace.
Verbul a da nu are implicaţii doar pe terenul divinaţiei populare, ci şi pe cel al vrăjitoriei; în acest sens, sunt edificatoare expresiile: a da de fălcariţă, a da de baghiţă. în aceste expresii fălcariţă şi baghiţă indică anumite boli: fălcariţă „o boală (de copii), un fel de «tetanus» care se manifestă în încleştarea fălcilor" (DA, tom II, partea I, p. 37); baghiţă este o formă dialectală de la babiţă „un fel de morb pe care-1 capătă mai cu seamă copiii cărora nu le-au crescut toţi dinţii" (S.F. Marian, Naşterea, p. 398). Expresiile amintite au sensul „a descânta" (de boala
Boambe - formă alterată de la boabe (v. DA).
[147]
numită prin substantivul utilizat după prepoziţie): „Dacă vezi că nu suge copilul, dă-i iute de fălcariţă" (DA, tom II, partea I, p. 37). Faptul că verbul a da are implicaţii şi pe terenul vrăjitoriei se poate observa şi din menţionarea unor cuvinte formate de la rădăcina verbului respectiv, ce reprezintă, la rândul lor, elemente de terminologie magică: dat „farmec" (Al. Rosetti, op. cit., p. 111); dare „farmec, fapt" (Ibid., p. 93). Aceste cuvinte ne ajută să înţelegem mai bine existenţa sensului „a fermeca, a face vrăji", pentru verbul a da care, ca şi verbele a face, a pune, a turna, se poate folosi fără compliniri: „l-o dat careva şî s-o-mbolnâvit" (zona Piscu, jud. Galaţi; anchetă proprie), în acest sens stârneşte interes un termen ce denumeşte un actant magic (dătătoare), termen înregistrat în Stelnica, jud. Ialomiţa (anchetă proprie), reţinut şi de cercetătoarele Lucia Berdan şi Lucia Cireş, în Moldova, în varianta dătătoaie (L. Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 407).
Unele dintre derivatele şi cuvintele provenite, prin conversiune, de la rădăcina verbului menţionat, în urma unui transfer terminologic, au ajuns să denumească o serie de boli, afecţiuni provocate pe cale magică: dat „boală dată cuiva de duşmani prin vreun farmec" (N. Păsculescu, op. cit., p. 335), dătătură „ceea ce se dă vreunui duşman ca să se îmbolnăvească" (Idem), date „boală care se dă de un duşman" (Al. Rosetti, op. cit., p. 93), dat, de dat, daturi „eczemă" (V. Butură, op. cit., p. 257).
Cu sensul menţionat pe terenul divinaţiei populare, verbul a da este cunoscut pe întreg teritoriul românesc; cu sensul „a descânta", este înregistrat în Moldova. Verbul a da provine de la (lat.) dare (TDRG, fasc. 7, p. 3; SCRIBAN, p. 389; DGLR, p. 249). Termenul apare şi în atlasele lingvistice, cu sensuri nemarcate magic, cu excepţia ALR SN, V, H, h. 1569.
- Â deochea - Verbul este răspândit pe întreg teritoriul românesc şi denumeşte una dintre cele mai de temut acţiuni cu caracter magic; menţionăm câteva zone: Vrancea (A. Gorovei, op. cit., p. 286), Banat (CCS, II, p. 31), Ardeal (E. Sevastos, Literatură, p. 203), Bucovina (Idem), Moldova (Dobrina-Huşi, jud. Vaslui; Cuca, Măcişeni, jud. Galaţi; anchetă proprie), Dobrogea (Alba, jud. Tulcea; anchetă S. Pârâu), Maramureş (P. Bilţiu, op. cit., p. 283), Muntenia (C. Râdulescu Codin, Literatură, p. 503), Caraş-Severin (ALRT II, p. 22) etc. E. Petrovici înregistrează acest termen şi la românii din Jdrela (Iugoslavia) (ALRT II, p. 6). Verbul a deochea denumeşte una dintre cele mai spectaculoase acţiuni magice (cu o posibilă implicare paranormală). L. Şăineanu defineşte concis acţiunea denumită de verbul în discuţie: „a fermeca cu privirea" (DULR, p. 198); şi Scriban atrage atenţia asupra sensului magic al cuvântului analizat: „farmec, îmbolnăvesc, fac să decadă aruncând o privirea rea, invidioasă, de mirare" (SCRIBAN, pp. 403-404).
[148] 
Observaţia lui Scriban este importantă şi pentru mai bune înţelegere a specificului magic al unui alt verb, a se mira. Iordache Golescu, în manuscrisul lucrării Condica limbii româneşti, atrage atenţia asupra caracterului malefic al acţiunii reprezentate de verbul analizat: „dăochez însemnează că vatăm oarece cu ochii, cu uitătura" (apud Carte de superstiţii, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1993, p. 59).
Acţiunea magică analizată presupune o înzestrare nativă, iar credinţele populare atrag atenţia, cu insistenţă, asupra actanţilor sau potenţialilor actanţi (oamenii cu ochi verzi, cei cu sprâncenele îmbinate, copiii întorşi de la ţâţă, oamenii născuţi cu tichie etc.) (Ibid, pp. 61-62). Deochiul este, în mentalitatea populară, rezultatul unei acţiuni magice, al „unei vrăjiri cu ochiul" (DULR, p. 198) şi se manifestă prin dureri de cap, ameţeli, somnolenţă, stări de leşin etc; în cazul copiilor, astfel de manifestări sunt socotite deosebit de periculoase şi, pentru a ţine situaţia sub control, se apelează la diverse proceduri printre care un loc aparte îl ocupă cele de ordin lingvistic. Avem în vedere o serie de formule verbale existente în majoritatea limbilor europene: „să nu fie de deochi!" (DULR, p. 198); (germ.) „Gott sei Dank!"; (it.) „Che Dio lo benedica!";(fr.) „Touchous du bois!"; (sb.) „Ne bud uroka!"; (engl.) „May no evil befall us!" (v. LA. Candrea, Folclorul, p. 186).
Revenind la verbul pe care îl discutăm menţionăm existenţa unor variante a diochia („Omul care-i întors de la ţâţă când a fi mare are să dioache"; Şez.,-XVI, p. 37) şi a dăochea („Pietricica crapă, crăpa-i-ar ochii cui o dăocheat pe N."; C. Rădulescu Codin, Literatură, p. 543); a dioche (SCRIBAN, p. 404), a deochia (TDRG, fasc. 7, p. 29). Prima variantă este răspândită în Moldova, iar cea de-a doua este atestată în zona Muscel din Muntenia.
Din punctul de vedere al originii, verbul discutat nu ridică probleme deosebite: el provine de la denumirea practicii utilizate, deochi (v. DGLR, p. 267); mai interesant ar fi să menţionăm modelul lingvistic ce a stat la baza formării denumirii practicii magice respective: „compus din de ochi: formaţiune analoagă cu de-dânsele, de vânt etc, indicând originea, cauza bolilor corespunzătoare" (DULR, p. 198). Conform credinţelor populare Dansele (ielele), vântul rău provocau boli denumite cu termenii ce indicau, la origine, cauza acelor boli; un fapt identic găsim şi în cazul substantivului deochi, ce stă la baza formării verbului a deochea.
Derivatele verbului analizat sau cuvintele provenite din conversiunea unor forme ale sale prezintă interesante implicaţii pe terenul magiei populare româneşti: deochetor, deochetoare, deocheat, deochetură etc. Deosebit de interesante sunt două derivate verbale: a îndeochea şi a dezdeochea; primul
[149]
dintre aceste verbe nu este înregistrat în dicţionare, el putând fi sugerat de un derivat al său, îndeochetor „diochitor" (P. Bilţiu, op. cit., p. 523), atestat în zona Lăpuş din Maramureş. Credem că derivatul respectiv nu ar fi putut apărea dacă nu a fi existat verbul a îndeochea „a deochea" de la care s-a format; este posibil ca acel verb să fie ieşit din uz sau să aibă o întrebuinţare extrem de limitată spaţial, încât n-a fost încă înregistrat în dicţionare. Verbul a dezdeochea are sensul „a suprima efectele unui deochi" (Al. Rosetti, op. cit., p. 103): „Pe tine omule, doi ochi te-au diochiet, Nouă te-au dezdeochiet" (Idem). în Muntenia, în zona Muscel, este atestată şi varianta a dezdăochea (C. Rădulescu Codin, Literatură p. 543). în structura verbului analizat prefixul des- indică „opusul, contrariul cuvântului bază, revenirea la starea anterioară, anularea acţiunii verbului bază" (FC, II, p. 89); în ultimă instanţă, este vorba de o contraacţiune cu caracter magic, ce va restabili, conform mentalităţii populare, echilibrul natural, tulburat prin acţiunea denumită de termenul neprefixat.
Termenul discutat este atestat pentru prima oară în 1681 (v. TDRG) şi este înregistrat în atlasele lingvistice: ALR I/II, h. 242, ALR II/I, h. 123. Ar mai fi de adăugat la cele menţionate, existenţa valorii reflexive a verbului (a se deochia): „mă îmbolnăvesc, încep să decad din cauza deochiului" (SCRIBAN, p. 404). Credem că în acest caz se poate vorbi şi despre demagizarea sensului etimologic, demagizare dusă la extrem prin preluarea verbului a se deochea de către terminologia meteorologică, cu sensul (despre vreme) „a se strica" (DLRM, p. 227).
- Deochi - Este un termen fundamental pentru înţelegerea unor caracteristici de bază ale magiei populare româneşti, răspândit pe întreg teritoriul, după cum atestă materialele cercetate (v. ALR I/n, h. 245). L. Şâineanu defineşte deochiul ca „vrăjire cu ochiul" (DULR, p. 198) care are ca rezultat „o indispozitiune cu dureri de cap, însoţită de căldură uşoară, ameţeală şi căscaturi" (Idem). Acelaşi autor oferă şi explicaţia etimologică a acestui termen: „compus din de ochi: formaţiune analoagă cu de-dânsele, de-vânt etc, indicând originea, cauza boalelor corespunzătoare" (Idem). Scriban defineşte deochiul ca „fărmăcare, îmbolnăvire, regres produs de privirea cuiva" şi acceptă formarea substantivului discutat pe teren românesc (de + ochi; v. SCRIBAN, p. 403), în timp ce Tiktin indică un etimon latin, de + oculus, probabil şi sub influenţa termenului slav sglaz „deochi", format de la cuvântul glaz „ochi" (TDRG, fasc. 7, p. 30); credem că explicaţia lui Şâineanu este corectă.
Pentru termenul în discuţie am găsit şi o serie de variante: diochi, răspândită în general în Moldova (A. Gorovei, op. cit., p. 289), dăochi
[150] 
înregistrat în zona Ilfov (ALRT II, p. 246); această variantă este utilizată mai ales în Muntenia şi a fost înregistrată de noi şi în Maltezi (jud. Ialomiţa), în Banat, este cunoscută varianta giochi (Hasdeu, Etymologicum,, II, p. 233). Forma de plural a acestui termen este de ochiuri (SCRIBAN. P. 403). Substantivul deochi are numeroase sinonime pe terenul terminologiei magice: deochetură, deocheat, potcă, râvnă, mirare, săgetătură etc, dar, spre deosebire de aceşti termeni, este cunoscut pe întreg teritoriul românesc. Substantivul deochi se foloseşte în combinaţie cu diverse prepoziţii: pentru (DA. tom î, partea a Il-a, p. 615), contra (DLRM, p. 227); în mod deosebit tennenul menţionat se utilizează cu prepoziţia de; amintim din materialele de teren: de deochi (pentru descântec de deochi), în zona Mâcişeni, jud. Galaţi; a se feri de deochi (zona Griviţa, jud. Galaţi). Datorită utilizării intense a substantivului deochi cu prepoziţia de se va ajunge la compusul dedeochi, cu sensul „deochi".
Termenul discutat apare şi într-o serie de sintagme şi expresii: deochiul cel mare (A. Gorovei, op. cit., p. 293), deochi rău (Cuca, jud. Galaţi; anchetă proprie), a se întrece cu deochiul (DULR, p. 198); Tiktin menţionează expresia a se întrece cu dedeochiul (TDRG, fasc. 7, p. 30), fapt ce ne indică tratarea cuvintelor deochi şi dedeochi în acelaşi articol, de către amintitul lingvist. Expresiile respective atrag atenţia şi asupra demagizării termenului discutat; cât priveşte formulele lingvistice utilizate contra deochiului (v. A deochea), putem adăuga Iaca două expresii reţinute de Scriban în valorosul său dicţionar: N-ar fi de deochil Nu fie de deochil (SCRIBAN. p. 403).
Substantivul deochi nu denumeşte numai o practică magică, ci şi o afecţiune provocată de acţiunea malefică a privirii actanţilor deochetori. Astfel, deochi poate să însemne „efectul privirii care deoache, boala pricinuită de această privire" (DLRM, p. 227). Interesant este faptul că, în mentalitatea populară, bolile extrem de periculoase sunt personificate (v. LA. Candrea, Folclorul, pp. 94-105) şi apar în imaginarul popular sub înfăţişarea unor personaje mitofolclorice. Printre aceste personaje infernale găsim Datul, Potca şi Deochiul. Avem de a face cu un dublu transfer terminologic: punctul de pornire îl constituie terminologia magică, veriga intermediară este terminologia medicală, iar finalizarea transferului terminologic se realizează în sfera fiinţelor mitofolclorice. M. Sitaru menţionează, ca termen medical, de ochi (scris cu elementele componente separate) „probabil deochi" (SMPTRE, p. 62); pentru tratarea afecţiunii respective se foloseşte floarea de ochi (Euphrasia rostkoviana) (Idem). Credem că exemplele menţionate
[151]
pot sugera mai clar modul în care s-a format în timp termenul, compus la origine, deochi. Un derivat de la deochi este a deochea. Prima atestare a substantivului analizat datează din 1785 (v. TDRG. fasc. 7, p. 30; ALR 1/ II. h. 245 înregistrează, de asemenea, termenul deochi.)
- A descânta - Verb ce denumeşte o acţiune esenţială pentru înţelegerea magiei populare româneşti. în general, definiţiile punctează aspectul terapeutic „a rosti descântece sau vrăji (pentru vindecarea unor boale)" (DULR, p. 200), dar încearcă să ancoreze, cât mai precis, sensul de bază al verbului pe terenul magiei populare: „a rosti descântece însoţite de anumite gesturi magice, pentru a obţine îndepărtarea unui farmec, vindecarea de o boală"; „a fermeca, a vrăji (rostind descântece)" (DLRM, p. 231). Toate încercările de definire insistă asupra caracterului benefic al acţiunii reprezentate de verbul discutat, astfel încât menţiunea lui N. Măruşca: „descânt (dăscânt)" - „farmec pe cineva" (N. Măruşca, op. cit., p. 49) trebuie, privită cu prudenţă; ea poate reflecta o anume confuzie terminologică sau o valoare locală a verbului în discuţie.
în ceea ce priveşte variantele verbului, putem menţiona existenţa, în zona Neamţ, a formei a discânta (Gr. Tocilescu, Chr. N. Ţapu, op. cit., p. 279): „Cu săgeata voi săgeta şi cu limba voi discânta". în Muntenia, în zona Muscel, a fost înregistrată varianta a dăscânta: „Eu descântătoare m-am aflat. Mai curând şi mai degrab'am dăscântat, Să văz că abubâ de la N. a plecat." (C. Râdulescu Codin, Literatură, p. 504).
Pentru verbul a descânta au fost propuse mai multe soluţii etimologice: S. Puşcariu, LA. Candrea susţin un etimon latin -discantare, neatestat însă (v. F.C., II, p. 90). A. Scriban trimite la cânt, cu sensul „incantaţie", ceea ce nu este departe de unele note specifice ale verbului discutat (v. SCRIBAN, p. 409). Tr. Herseni consideră că un verb a cânta, cu semnificaţie magică, „nu s-a păstrat" în limba română, dar „prezenţa lui este atestată de verbul a descânta" (Tr. Herseni, op. cit., p. 126). Existenţa cuvântului cântec cu valoare magică, după părerea aceluiaşi autor, este probată de expresia nu e cântec fără descântec, înregistrată de Tr. Herseni în zona Măguri din Ardeal . şi de existenţa verbului a cânteca „a fermeca, a vrăji" (Idem). Considerăm că, deşi forma discantare este neatestată, ea poate explica cel mai bine originea românescului a descânta (v. TDGR, fasc. 7, p. 37). Verbul analizat este înregistrat în ALR I/I, h. 113, h. 241, h. 243; ALR II/I, h. 4218).
Să urmărim în continuare derivatele acestui verb şi cuvintele provenite din conversiunea unor forme ale sale: descântător „persoană care descântă, care face vrăji" (DLRM, p. 231), descântătoare „femeie care ştie să
[152]
descânte" (DULR, p. 200), descântătură „descântec" (DLRM, p. 231), descântat „activitatea de a descânta" (Idem), descântat „supus acţiunii magice" (apă descântată). Un derivat specific unei anumite zone geografice (Banat) este a dodescănta. Acest verb cunoaşte şi o variantă a dodăscânta (AAF, VI, p. 380) şi are sensul „a descânta îndeplinind întreg ritualul" (Idem); se remarcă, în primul rând, prezenţa unui formant (do-), neobişnuit pentru derivarea românească; acest prefix este de origine slavă şi cunoaşte o oarecare răspândire în zona Banatului. „Cu excepţia lui a doborî, general în limbă, derivatele cu do- aparţin, în special, graiului din Banat şi din regiunile învecinate (FC, II, p. 100). Prefixul menţionat se poate folosi şi la rădăcini de origine latină (a doavea, a dospune); el indică ducerea acţiunii numite de verbul neprefixat până la limita ei maximă, îndeplinirea ei în totalitate, după cum arată verbele a doface „a termina de făcut", a docânta „a termina de cântat", a demulge „a termina de muls" (Idem). în cazul verbului I avut de noi în vedere, a dodescănta (neînregistrat în dicţionare^,, nuanţa pe care o introduce prefixul ar fi aceea de „cuprindere în totalitate a părţilor componente, de îndeplinire a lor", a dodescănta neînsemnând pur şi simplu „a termina de descântat". I. Muşlea semnalează existenţa substantivului descântătorie** „acţiunea de a descânta" (I. Muşlea, Cercetări, p. 12), care este format de la descântător, nu direct de la verbul a descânta.
Ar fi interesant de semnalat şi un element direct legat de terminologia acţiunilor cu caracter magic, şi anume faptul că, în zona Alba, jud. Tulcea (anchetă S. Pârâu), verbul a descânta nu se foloseşte decât rar pentru a numi acţiunea magică, ci se apelează la structuri cu verbul a face: „am făcut şi i-o venit oile"; „am făcut de plânsori". P. Caraman indică şi un alt fapt interesant în legătură cu verbul în discuţie, şi anume expresia a descânta colacul cu sensul „a săvârşi o vrajă asupra lui, a-1 vrăji" (P. Caraman, Descolindatul, p. 344); acţiunea de descântare a colacului era realizată „prin numeroasele şi variatele urări spuse de căpetenia colindătorilor" (Idem).
Verbul a descânta este cunoscut pe întreg teritoriul românesc, cu excepţiile semnalate, după cum atestă materialele consultate: astfel, varianta a dăscânta apare în Muntenia (PPR, II, p. 324), în Banat (CCS, VII/1, p. 32), în zona Turda (ALRTII, p. 51), în Teleorman (A. Gorovei, op. cit., p. 265) etc, în timp ce varianta a discănta este înregistrată în Moldova (zonele Dobrina-Huşi, jud. Vaslui, Mâcişeni, Cuca, jud. Galaţi; anchetă proprie), în zona Hunedoara (A. Gorovei, op. cit., p. 69), în Basarabia (AAF, II, p. 168).
I. Muşlea aminteşte şi termenii fermecătorie. vrăjitorie.
[153]
Termenul este atestat pentru prima oară într-un text coresian de la 1581 (v. TDRG, fasc. 7, p. 37).
A. Scriban atrage atenţia asupra a două evoluţii semantice specifice termenilor ce denumesc o acţiune magică, evoluţii ce se verifică şi în cazul verbului a descânta; pe de o parte, trecerea de la particular la general („arată p acţiunea magică în general, ajungând să însemne «farmec, vrăjesc»" ; v. SCRIBAN, p. 409), iar pe de altă parte, pierderea sensului magic: „caut să conving, instruiesc prin vorbă" (Idem). în Oltenia, a descânta a fost înregistrat cu sensul „a număra rostind anumite formule ritmice" (Glosar dialectal, Oltenia, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 32). iar în zona Cluj, cu sensul „a chiui (la nuntă sau joc)" (Lexic regional, II. p. 80).
- Descântec - Termen ce denumeşte o practică magică fundamentală pentru înţelegerea magiei populare româneşti: este cunoscut pe întreg teritoriul românesc, dar nu se utilizează în unele zone. după cum se va constata. După părerea lui A. Gorovei „descântecul este deci totalitatea cuvintelor pe care le rosteşte vrăjitorul sau fermecătorul, care face leacul, vraja sau farmecul, de la care aşteaptă un rezultat de mai înainte determinat". (A. Gorovei, op. cit., p. 75). Asupra aspectului medical al descântecului insistă şi L. Şâineanu: „cântec de leac, formulă magică în contra duhurilor rele (cari ar fi pricina boalelor)" (DULR, p. 201). După Scriban, termenul are sensul „cuvinte aşezate în poezie sau în proză, pe care femeile din popor, însoţindu-le uneori şi de nişte practici superstiţioase (ca stinsul cărbunilor), le pronunţă la capul bolnavului ca sâ-1 vindece" (SCRIBAN, p. 409). După cum se observă, lingvistul ieşean făcea o netă deosebire între descântec şi contextul magic în care el este utilizat, fapt meritoriu, dacă ţinem seama de numeroasele confuzii ce pot fi întâlnite cu privire la definirea descântecului şi vrăjii. Autorii DLRM, de exemplu, identifica descântecul cu vraja: „formulă magică (în versuri) care se rosteşte însoţită de gesturi, de către cei care descântă vrajă" (DLRM, p. 231).
D. Cantemir în Descripţia Moldaviae identificase descântecul cu o altă practica magică şi anume cu farmecul. Dificultatea definirii acestui termen fusese sesizată şi de Coşbuc care menţiona în studiile sale de folclor că „descântecele sunt nişte formule (stereotipe) cărora li se atribuia, din partea poporului, o putere magică de a îndepărta răul şi a aduce binele" (G. Coşbuc, Elementele, p. 189); cunoscutul poet ardelean încerca astfel să evite o confuzie terminologică între descântec şi vrajă. Credem că A. Gorovei a fost primul care a precizat specificul noţiunii descântec (v. A. Gorovei, op. cit., p. 75).
[154] 
Asupra evoluţiei sensului termenului analizat atrag atenţia o serie de observaţii: astfel, în Bihor, „horele se zic descântece" (Şez., VII, p. 162). Al. Viciu menţionează: „ţăranii noştri numesc descântec orice versuri recitate, nu cântate" (Al. Viciu, Colinde, p. 192), în timp ce Gh. Pavelescu menţionează, tot pentru zona Bihor, pentru termenul în discuţie, sensul „strigăturâ" (Gh. Pavelescu, Cercetări folclorice, p. 47). Termenul menţionat apare în câteva variante: dăscântec (C. Rădulescu Codin, Literatură, p. 558); discăntec (A. Gorovei, op. cit., p. 179); descântecă (Ibid., p. 76). în ceea ce priveşte forma de plural, putem aminti variantele descântece (DLRM, p. 213) şi discântece (DA, tom I, partea I, p. 499).
După cum am menţionat, termenul descântec este de origine latină, de la un substantiv neatestat *discanticum (v. CDDE; descântec), cu toate că s-au înregistrat încercări de a-1 deriva de la cuvântul cântec, cu sensul „vrajă", (v. Tr. Herseni, op. cit., p. 126; DLRM, p. 231; SCRIBAN, p. 409). De la substantivul descântec s-a format un verb ce denumeşte o acţiune cu caracter magic, şi anume a descântecă: „De pildă dacă descântecă de rânză se trage partea bolnavă, adică rânza, cu untdelemn zicându-se descântecul de trei ori" (I. Zanne, op. cit., VI, p. 542); verbul amintit este atestat în Vâlcea. S-ar părea că în cazul acestui verb, limba română a simţit nevoia de a urma un model viabil în ceea ce priveşte formarea verbelor ce denumesc acţiuni magice, şi anume apariţia unui termen verbal de la denumirea unei practici magice (boboană - a boboni; boscoană - a bosconi; vrajă - a vrăji; deochi - a deochea etc).
Nomenclatura descântecelor ridică o serie de probleme; modelul lingvistic este structurat pe baza termenului descântec şi a prepoziţiei de: descântec de deochi, descântec de samca etc. Acest model este însă mult mai rar utilizat în vorbire, unde s-a consolidat o variantă simplificată, prin renunţarea la termenul descântec: de deochi, de friguri, de izdat etc; în unele situaţii fenomenul de simplificare a modelului lingvistic a mers şi mai departe, renunţându-se şi la utilizarea prepoziţiei, astfel încât descântecul ajunge să fie numit cu acelaşi termen care denumeşte boala pentru care este folosit. Spre exemplu: descântecul de lamoste ajunge să fie numit, pur şi simplu, lamoste (v. DA lamoste); o situaţie asemănătoare am întâlnit şi în cazul descântecului de samca; denumit, în zona Matca, jud. Galaţi, cu termenul samca; „Pentru epilepsie se mai foloseşte un descântec anume, numit samca: în care se invocă un spirit binefăcător în persoana Sf. Arhanghel Mihail..." (C. Pintilie, Monografia comunei Matca, p. 98). Acest model este însă puţin utilizat şi nu credem că se va generaliza. Ar mai fi de adăugat faptul că, în cazul construcţiei descântec de deochi s-a produs, în unele
[155]
zone, sudura prepoziţiei cu substantivul ce denumeşte boala şi s-a ajuns la un nou termen pentru practica magică, dedeochi şi, ulterior, la construcţia descântec de dedeochi. Termenul analizat este atestat pentru prima oară pe teren românesc în 1582 (v. TDRG, fasc. 7, p. 37).
- A face - După cum ne indică dicţionarele acest verb posedă o paletă impresionantă de sensuri: „a naşte", „a forma", „a construi" etc; alături de acestea figurează şi un sens care interesează în mod deosebit cercetarea terminologiei magice, „a fermeca, a vrăji" (DA, tom II, partea I, p. 11): „Cine i-o făcut lui cutare cu o mână, Gherghina descântâtoarea desface cu două" (fragment dintr-un descântec cules din satul Alba, corn. Izvoarele, jud. Tulcea de la Păcuraru Gherghina de 72 ani). Diverşi autori de dicţionare înregistrează unele expresii constituite pe baza verbului a face, este adevărat, extrem de puţine, în comparaţie cu numărul expresiilor existente; Scriban menţionează: a face cuiva de năjit „a-1 descânta de nâjit", a-iface cu ulcica „a-i pune ulcica, a-1 fermeca, întrebuinţând o ulcică (cum fac babele)", a-i o face cuiva „a-1 fermeca", „a se răzbuna pe el" (SCRIBAN, p. 488). Tiktin înregistrează, la rândul său, expresiile a face cuiva cu ulcica, pe ursită, de dragoste (TDRG, fasc. 7, p. 132). Din punct de vedere etimologic, verbul analizat nu indică probleme deosebite: el provine de la (lat.) facio, facere, fen,factum (Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 130; TDRG, fasc. 7, p. 132; SCRIBAN, p. 488). Este unul dintre cuvintele din fondul principal lexical, având şi o vechime deosebită în limbă. Prima atestare a verbului analizat o vom găsi în secolul al XVI-lea (v. TDRG).
Pentru înţelegerea corectă a semnificaţiilor magice ale acţiunii denumite de verbul a face, trebuie neapărat avute în vedere o serie de expresii, ce pot oferi sugestii interesante cu privire la specificul acţiunii magice analizate: a-iface cuiva „a-1 fermeca, a-1 vrăji să iubească sau să urască pe cineva" (DA, tom II, partea I, p. 11), a-iface cuiva de urât „a-1 fermeca să prindă ură" (Ibid., p. 12), a-iface cuiva cu ulcica*9 „a-i pune oala cuiva, a vrăji, a fermeca pe cineva să iubească pe altul" (Ibid., p. 13), a face farmece „a fermeca" (A. Gorovei, op. cit., p. 75) a face vrăji „a vrăji" (DULR, p. 703), a face de ursit (pe ursită) „a-şi ghici ursitul" (AAF, II, p. 172; E. Sevastos, Literatură, p. 160), a face pe dragoste (v. a face pe ursită), a face de fapt „a descânta pentru boala numită fapt" (Şez., I, p. 157), a face de plânsori „a descânta pentru boala numită plânsori" (Şez., I, p. 127), a face cuiva de rău „a descânta contra unei stări fizice rele" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 123), a face bozgoane „a bosconi" (DA, tom II,
Am întâlnit şi varianta a face cu ulcicuţa (I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 471).
[156]
partea I, p. 13; ALRTII, p. 98, în zona Năsâud), a face de moleţi „a descânta pentru boala numită popular moleţi" (S.R Marian, Insectele, p. 68), a face cuiva pe întors „a întoarce un farmec" (DA, tom II, partea I, p. 813), a face cu bobii „a ghici, a da în bobi" (ALR SN, V, H, h. 1567), a face pră sugină „a face pe ursită" (ALRT II, p. 27), în Caras Severin. Se poate observa că aceste expresii atrag atenţia asupra unor aspecte concrete, legate de acţiunea magică denumită de verbul a face şi, mai mult, permit depistarea unor structuri lingvistice tipice:
a) cu prepoziţia cu, se indică mijlocul, instrumentul cu care se acţionează (a face cu ulcică);
b) cu prepoziţiile pe, de se indică felul bolii, suferinţele asupra cărora se acţionează magic {a face de fapt); expresia a face cuiva pe întors nu se încadrează aici;
c) fără prepoziţie, se indică acţiunea magică în generai (a face cuiva), sau se sugerează practica magică utilizată (a face vrăji, a face fermece).
O poziţie aparte ocupă expresia a face de ursită (pe ursită), care atrage atenţia asupra implicării verbului analizat şi în domeniul divinaţiei populare; şi expresia a face pră sugină trimite spre domeniul practicilor divinatorii.
O valoare deosebită pentru înţelegerea profundelor implicaţii ale verbului a face în domeniul magicului o au derivatele acestuia şi cuvintele provenite din conversiunea unor forme ale sale: făcătoare „vrăjitoare" (C. Tudose, op. cit., p. 126; termenul este atestat în nordul Moldovei), făcaş „vrăjitor care face pe ursită, de dragoste, de urât" (DA, tom II, partea I, p. 2), facere „vrăjire, fermecare" (Ibid., p. 23),făcare „farmec" (Ibid., p. 2; termenul este înregistrat în Bucovina; v. S.R Marian, Vrăji, p. 119), făcut „farmec, vrajă" (DA, tom II, partea I, p. 27). Un termen provenit de la verbul a face, cu o deosebită semnificaţie pe teren magic, este fapt (asupra legăturii genetice dintre a face şi fapt v. DA, tom II, partea I, p. 50); fapt „farmec, fermecăturâ, vrajă, făcătură" (Idem).
S-a observat că unele din cuvintele menţionate (făcut, făcătură, fapt) au şi sensul „boală" (aici trebuie adăugat şi facere „boală"); (O. Densusianu, op. cit., p. 223), ceea ce ne sugerează un transfer terminologic dinspre terminologia magică populară spre terminologia medicală populară românească. Fenomenul nu ar fi surprinzător căci, atunci când am analizat terminologia actantului magic, am remarcat că o serie de termeni provin din alte sfere terminologice. Un alt fapt interesant: derivatul făcătură este înregistrat, în unele zone, cu sensul „diavol", ceea ce ne arată că terminologia magică poate contribui şi la îmbogăţirea terminologiei fiinţelor mitofolclorice.
[157]
Verbul a face, ca element de terminologie magică, a constituit obiectul unor cercetări ce au extins aria de investigaţie, permiţând atragerea în discuţie a numeroase elemente legate de mentalitatea arhaică (de aici se poate vedea şi deosebita importanţă a verbului analizat de noi în contextul magiei populare). Astfel, Măria Sitaru, studiind terminologia medicală populară, atingea şi problematica verbului a face; ea avea în vedere cuvântul fapt, cu sensul „boală", atrăgând atenţia că este vorba despre o boală care se transmite pe cale magică, printr-o acţiune de facere, facerea fiind, în acest caz, o acţiune de tip malefic; ar fi de adăugat că şi alte derivate sau cuvinte provenite prin conversiune, de la forme ale verbului discutat, au sensul „boală", dar M. Sitaru nu le menţionează. Anca Irina Ionescu întreprinde o analiză a unor termeni referitori la credinţele populare ale slavilor şi, ocupându-se de o serie de cuvinte formate de la rădăcini purtătoare ale sensului „a face", observă o evoluţie comună pentru câteva grupuri de limbi indoeuropene (romanice, slave, baltice), şi anume trecerea de la sensul iniţial la cel marcat magic („a face" „a face vrăji"). Această evoluţie s-a produs sub presiunea unor factori de ordin spiritual, factori ce au permis şi românescului a face să devină element de terrninologie magică (v. A.I. Ionescu, Lingvistică si mitologie, Ed. Litera, Bucureşti, 1978, p. 52). Tr. Herseni, într-o încercare de analiză a cuplului verbal a face - a desface (ca elemente de terminologie magică), atrăgea atentia asupra caracterului acţiunilor reprezentate de cele două verbe: acţiunea pozitivă este desfacerea (a desface „a sfărâma o vrajă"), pentru că ea readuce lucrurile la starea lor anterioară producerii actului cu caracter magic dezorganizator, facerea, act ce a perturbat echilibrul natural şi a impus aproape cu necesitate o contra-acţiune magică, desfacerea (Tr. Herseni, op. cit., p. 124). Autorii DA menţionează şi alte fapte lingvistice, din celelalte limbi romanice, fapte ce sugerează că, şi în interiorul grupului limbilor romanice, s-a produs în timp deplasarea de sens observată de A.I. Ionescu: spre exemplu, în limba spaniolă verbul hechizar „a fermeca" (provenit din lat./ac/o, facere) are şi o serie de derivate pe terenul magiei populare: hacedura „făcătură", hechicero „vrăjitor"; DA oferă şi alte asemenea exemple din italiană, franceză, care susţin ideea menţionată (v. DA, tom II, partea I, p. 3, p. 12).
Cele amintite în analiza de până acum ne sugerează o dublă ipostază a acţiunii denumite de verbul a face:
a) semnificând o acţiune cu caracter malefic, pe baza căreia s-a creat şi opoziţia a face - a desface;
b) semnificând o acţiune magică în general, a face pe ursită, a face de năjit, a face de plânsori etc.
[160]
practici magice sau boli provocate pe cale magică. La românii de peste Nistru au fost înregistrate sintagmele fapte aruncate, fapte lepădate (A. Raţiu, op. cit., p. 157), care ne atrag atenţia şi prin varianta fapte a pluralului; trebuie să menţionăm că această formă de plural, ieşită astăzi din uz pe teritoriul românesc, a fost înregistrată într-un text de la 1784: „...eu mă spăl, mă curăţesc de toate datile, di toate faptele"51 (A. Gorovei, op. cit., p. 278). Cuvântul faptorniţă, ce denumeşte un actant magic de tip malefic, nu este format, după cum am demonstrat, de la termenul în discuţie. Unele reflexe ale termenului fapt apar şi pe terenul terminologiei etnobotanice româneşti: buiegea faptului, buruiene de fapt, iarba faptului, iarba datului şi a faptului (SMPTRE, p. 63); aceasta dovedeşte încă o dată strânsa legătură existentă între terminologia medicală populară şi cea etnobotanicâ.
Termenul/apr este cunoscut pe întreg teritoriul românesc, după cum atestă materialele consultate. în Basarabia este înregistrat cuvântul fapt, cu sensul „copil (oobraznic) de vârstă preşcolară", în zona Cahul (RLŞL, 6/1994, p. 95); acest sens, credem că provine de la sensul „vierme descântat" (v. DA), dat fiind neastâmpărul copiilor. Prima atestare a termenului datează din secolul al XVI-lea (v. TDRG, fasc. 8, p. 135); el este înregistrat şi în unele atlase lingvistice: ALR I/L h. 115, h. 116, h. 196; ALR II/I, MN 4217,63.
- Făcătură - Este un termen cunoscut pe întreg teritoriul românesc, de altfel, unul dintre termenii fundamentali ai domeniului magiei populare. Un prim sens al acestui substantiv este „fermecăturâ, vrajă, fapt" (DA, tom II, partea I, p. 3): „îi era rău de la făcătură" (Gropeni, jud. Brăila; anchetă proprie); „multe din femeile de la ţară mor în dureri îngrozitoare [...] dacă nu cheamă vreo mătuşă să-i desfacă de făcătură" (Şez., II, p. 132). Autorii DLRM definesc termenul/doîrura ca „farmec, vrajă" adăugând, în paranteză, „făcută cuiva" (DLRM, p. 294). Prin aceasta se atrage atenţia asupra legăturii directe a acestui termen cu verbul a face, cu sensul „a fermeca, a vrăji"; de altfel, V. Ioniţă consideră că „în credinţele populare faptul, făcutul şi făcătura sunt sinonime. Ele sunt vrăji, farmece" (V. Ioniţă, op. cit., p. 144). După cum se observă şi ceilalţi termeni amintiţi provin de la verbul a face. Lucia Cireş şi Lucia Berdan glosează termenul făcătură cu sensul „vrajă" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 408), având în vedere situaţia observată în Moldova. Forma de plural a substantivului analizat este făcături (DLRM, p. 294; TDRG, fasc. 8, p. 139; SCRIBAN, p. 496).
Am înregistrat şi pluralul fapţi „vrăji": ,/apţi se numesc toate vrăjile sau farmecele" (I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 488); pluralul fapţi era utilizat, în general, pentru sensul „vierme descântat".
[161]
Materialele cercetate permit desprinderea şi a unui alt sens pentru făcătură. Astfel, autorii DA, menţionează: „făcătura se aruncă asupra cuiva" (DA, tom II, partea I, p. 3). Pe de altă parte, în DLRM, cu privire la substantivul analizat, se mai consideră că ar fi şi „mijloc întrebuinţat de vrăjitoare" (DLRM, p. 294). Prin aceste observaţii se atrage, de fapt, atenţia asupra unui alt sens al cuvântului făcătură şi anume „element cu valoare magică", făcătură putând fi un anumit obiect prelucrat magic şi aruncat cuiva pentru a-i provoca un râu.
Dincolo de sensurile menţionate pe terenul magiei populare, putem semnala şi valoarea substantivului amintit pe terenul medicinei populare; în zona Ciurea, jud. Neamţ (anchetă proprie) am întâlnit termenul/ăcă/Hra, cu sensul „boală", o boală însă greu de definit, un fel de slăbiciune generală a organismului: „Are făcătură". Mai semnalăm încă o evoluţie semantică interesantă în cazul termenului analizat; Al. Rosetti glosează pe făcătură cu sensul „tot ce e mai rău" (Al. Rosetti, op. cit., p. 94), iar C. Tudose notează pentru făcătură, în Maramureş, sensul „diavol" (C. Tudose, op. cit., p. 321). Acest din urmă sens ne sugerează un posibil transfer terminologic. Pe baza unui substantiv din domeniul magic, terminologia fiinţelor mitofolclorice şi-a constituit un nou termen, preluat din sfera terminologică a magicului.
Lucrările lexicografice au reţinut şi două expresii cu termenul discutat: parcă-ifăcătură (TDRG, fasc. 8, p. 139), gândeai că-ifăcătură, cu explicaţia „parcă ar fi la mijloc o vrajă" (se spune când cineva nu izbuteşte cu nici un chip în acţiunile pe care le întreprinde) (DLRM, p. 294). Se consideră că termenul discutat provine de la verbul a face; autorii DLRM, ca şi A. Scriban, de altfel (SCRIBAN, p. 496), au dorit să indice cât mai precis structura etimologică a termenului făcătură: „din fac (prezent indicativ al lui face) + sufixul -ătură" (DLRM, p. 294).
Un element interesant în legătură cu substantivul analizat aduc în discuţie şi autorii DA, care semnalează echivalentele lingvistice ale termenului românesc, în diverse limbi romanice: (ital.) facitura; (prov) fazedura; (v. span.) hacedura; (v. ital.) fattura, (f. franc.) faitura. Toţi aceşti termeni denumesc practici magice, fapt ce ne sugerează posibilitatea ca, încă pe teren latin, să fi avut loc o serie de evoluţii în sensul „magicizării" verbului facio-ere şi a derivatelor sale; aceste evoluţii ar fi putut fi, ulterior, continuate pe terenul fiecări limbi romanice în parte (v. DA, tom II, partea I, p. 3). Prima atestare a termenului discutat datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, din anul 1648 (v. TDRG, fasc. 8, p. 139).
[162]
- A fermeca - După cum menţionează autorii DA sensul originar al verbului ar fi „a otrăvi, a învenina", dar în limba română o astfel de valoare a verbului discutat nu apare decât într-un singur context şi„nu corespunde unui înţeles popular, ci e luat de-a dreptul din greceşte" (DA, tom II, partea I, p. 104). Pe terenul magiei populare româneşti, a fermeca are următorul sens: „a exercita asupra cuiva (uneori chiar asupra sa) cu farmece, adică prin mijloace tainice, o influenţă supranaturală cu scopul de a-i da înfăţişarea sau de a-i produce starea trupească ori sufletească dorită" (Idem). Scriban indică şi varianta afărmăca, cu sensul „vrăjesc, influenţez prin farmece", dar şi ameliorarea semantică produsă: „fascinez, încânt" (SCRIBAN, p. 494). S.F. Marian limitează definiţia acţiunii denumite de verbul a fermeca doar la domeniul erotic: „a fermeca, adică a fura mintea celor pe care îi iubeşte şi de care doreşte să fie iubit" (apud A. Gorovei, op. cit., p. 68). Cu timpul, prin degradarea sensului magic, verbul discutat a ajuns să aibă sensul „a înşela, a seduce" (N. Măruşca, op. cit., p. 68). Se constată, în cazul acestui verb, două evoluţii semantice, diametral opuse: pe de o parte, degradarea sensului magic, după cum dovedeşte valoarea înregistrată în zona Borod „a înşela, a seduce" (Idem), pe de altă parte, o extensie semantică ce permite o adevărată ameliorare de sens, a fermeca însemnând şi „fascinez, încânt" (SCRIBAN, p. 494). Interesant este şi faptul că verbul a fermeca a pătruns şi în graiul unor comunităţi etnice neromâneşti, cum ar fi populaţia de origine sârbă din jud. Mehedinţi, sub forma farmakovati „a fermeca" (Elemente lexicale româneşti în graiul sârbesc din localitatea Sviniţa, în FD, IX, p. 171). Se pot observa rădăcina românească şi formantul -ova-, de origine slavă, tipic pentru derivarea verbală; ar mai fi de remarcat că în graiul respectiv a pătruns şi substantivul farmec, sub forma farmak (Ibid., p. 167). Ed. Balogh înregistrează un reflex lingvistic al verbului a fermeca în graiul ceangăilor, şi anume în apariţia unui termen cu sensul „vrăjitoare" (ad litteram „femeie vrăjitoare" - n.n.): fermekâs(asszony). Fermekâs este format de la românescul a fermeca, cu sufixul, de origine maghiară, -s. (SCL, 3/1958, p. 385).
Pe terenul magiei populare româneşti există o expresie care are sensul „a fermeca", şi anume a face farmece: „Vrăjitoarele fac farmece cu ajutorul lui" (al diavolului - n.n.) (I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 573). Respectiva expresie este formată pe un tipar lingvistic specific magiei populare româneşti: a face, plus denumirea practicii magice utilizate, la plural (farmece, vrăji, boscoane etc). După cum s-a remarcat farmec, a fermeca trăiesc aproape pe întreg teritoriul daco-român" (G. Giuglea, op. cit., p. 72); verbul discutat cunoaşte câteva variante: a fărmăca (atestat în Oltenia, v. M. Moxa, op. cit., p. 390), a farmecă (atestat în Muntenia) şi aformeca înregistrat în Maramureş
[163]
(DA, tom II, partea I, p. 104). Tiktin menţionează două variante mai puţin cunoscute, afărămeca şi afărâmeca (TDRG, fasc. 8, p. 145).
în ceea ce priveşte particularităţile lexico-gramaticale, putem menţiona existenţa unor paradigme verbale paralele de indicativ prezent, în funcţie de variantele amintite mai sus; pentru a fermeca (termenul acceptat de limba literară): farmec, farmeci, farmecă, fermecăm, fermecaţi, farmecă; pentru varianta muntenească a farmecă menţionam formele fermée, fermée:, fermeca, toate pentru singular (DA, tom II, partea I, p. 104). Scriban consideră că pronunţia fermée (eu fermée) este prezentă în vestul ţării; în realitate, noi am întâlnit-o în sud (Gropeni, jud. Brăila) şi chiar în estul Moldovei, în zona Viile, jud. Galaţi; pentru această din urmă localitate, ar fi de luat în calcul observaţia unui informator, care auzise din bătrâni, că o parte a sătenilor era, de fapt, de origine muntenească, ceea ce ar explica pronunţia amintită. Pentru variantă maramureşanâ (a formeca) au fost înregistrate următoarele forme: foarmec.foarmeci, formeca (pentru singular), iar dintre cele de plural, formecăm, pentru pers. I (Idem)
Cu privire la originea verbului a fermeca putem menţiona faptul că au fost propuse mai multe soluţii etimologice. H. Tiktin (TDRG) acceptă provenienţa din (lat.) pharmacare. Autorii DA fac următoarea observaţie cu privire la originea verbului discutat: „Din (lat.) pop. pharmacare (derivat din pharmacum, sau derivat românesc din farmec") (DA, tom II, partea I, p. 105). Menţiunea din DA reţine două soluţii, fără a opta pentru una din ele. Al. Graur consideră că un verb latinesc pharmacare trebuia să devină a farmecă. Formele cu e „dovedesc deci că fermeca a fost format în româneşte" (AÎ. Graur, Etimologii româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 93). Scriban indică drept etimon, pentru verb, cuvântul farmec („după farmec"), dar sugerează şi posibilitatea ca termenul românesc să provină dintr-un cuvânt latin neatestat * pharmacare (SCRIBAN, p. 494), îh timp ce G. Giuglea crede că verbul analizat este de origine greacă: ,farmec şi a fermeca vin şi ele din acea lume greacă" (G. Giuglea, op. cit., p. 71). Credem că soluţia sugerată de Graur este cea acceptabilă: a fermeca s-a format pe teren românesc; să amintim în acest sens existenţa variantei fermée (pl. fermece) pentru farmec (DA, tom II, partea I, p. 65). în acest fel, a fermeca intră în categoria verbelor formate de la denumirea unei practici magice.
Vom menţiona, ca şi îh cazul celorlalte verbe ce denumesc acţiuni cu caracter magic, derivatele: fermecător,fermecătoare,fermecăturăjermecătorie etc.
Deosebit de interesante sunt două derivate verbale: a înfermeca şi a desfermeca. Primul din verbele menţionate are sensul „a fermeca" (DA, tom II, partea I, p. 656) şi prezintă, în Maramureş, varianta a înformeca (Idem)
[164]
de la care s-a format un alt termen magic, atestat tot în Maramureş, înformăcat „vrăjit" (Al. Viciu, Glosar, p. 223). Ridică unele probleme prezenţa prefixului în-; credem că prefixul respectiv nu dă o valoare deosebită verbelor derivate (faţă de bază), chiar verbele bază denumind acţiuni cu caracter magic (a soroci - a însorocî). De altfel, autorii FC, II, menţionează: „numeroase derivate (cu în- - n.n.) au sens apropiat de cel al bazei» (p. 138). Cel de-al doilea derivat verbal, a desfermeca „a înlătura efectele acţiunii unui farmec, a acţiona magic contra unui farmec", cu variantă a desfărmeca (I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 25) ne atrage atenţia asupra unei acţiuni magice reparatorii care apropie verbul analizat de verbele a dezdeochea şi a desmira. Reamintim că în astfel de situaţii prefixul des- indică „opusul, contrariul cuvântului bază, revenirea la starea anterioară, anularea acţiunii verbului bază" (FC, II, p. 89). Termenul analizat este înregristrat pentru prima oară în anul 1581, într-o tipăritură coresiană (v. TDRG, fase; 8, p. 145).
- A ghici - Prima atestare datează de la sfârşitul secolului al XVI-lea (v. TDRG, fasc. 8, p. 224). V. Parnfil menţionează termenul în discuţie printre elementele lexicale din Palia de la Orăştie care s-au menţinut până astăzi, ca şi cârlig, astăzi, a vrăji, zestre etc. (V. Pamfil. Contribuţii la studiul limbii din Palia de la Orăştie-m. volumul Palia de la Orăştie, Ed. Eminescu, Colecţia Biblioteca critica, Bucureşti, 1984, p. 92). Deşi este un termen vechi, apare destul de rar în atlasele lingvistice (v. ALR SN, VH, h. 2102; ALR SN. V, H, h. 1567, h. 1569).
Verbul este răspândit pe întreg teritoriul românesc şi este definit ca reprezentând acţiunile de „a afla, a descoperi, a spune gândul cuiva, a proroci sau a dezlega o taină sau înţelesul unei enigme etc., prin mijloace supranaturale..." (DA, tom II, partea I, p. 256). L. Şăineanu şi autorii DLRM menţionează existenţa unei variante, a gâci, în Ardeal şi în Moldova (DLRM, p. 335), variantă răspândită şi în Maramureş (Calendarul Maramureşului, p. 65).
în ceea ce priveşte etimologia acestui verb, putem prezenta câteva opinii: L. Şăineanu crede că verbul menţionat trebuie să fíe considerat ca termen cu etimologie necunoscută (DULR, p. 274), în timp ce în DLRM se menţionează un posibil etimon slav, oferindu-se, spre comparare, cuvântul bulgar gadkam (DLRM, p. 335); considerăm că soluţia propusă de autorii DA este cea mai aproape de adevăr: se porneşte de la un etimon slav, derivat din cuvântul gadac („ghicitor, profet"), provenit, la rândul lui, din (slav.) gadati „a ghici, a proroci" (DA, tom II, partea I, p- 256); este respinsă, de către autorii DA, derivarea de la un verb a ghioci52,,^ da cu ghiocul"
"Ghicesc, după ghioc, melcu pe care-1 întrebuinţează ţigăncile la ghicit" (SCRIBAN, p. 553).
[165]
(Idem). Al. Resmeriţă consideră că verbul a ghici ar proveni din (lat.) dicere şi defineşte verbul analizat ca reprezentând acţiunea de „a spune trecutul şi a prezice viitorul prin cărţi de joc, bobi" (DESLR, p. 293). După cum rezultă şi din definiţia lui Resmeriţă verbul a ghici poate fi utilizat cu o serie de compliniri care indică diverse instrumente divinatorii (bobi, cărţi, ghioc, zodie). Verbul menţionat poate fi utilizat şi fără complinirile amintite, indicând acţiunea divinatorie, în general:, "Zavragioaicele sunt cărturârese vestite de se zice că ghicesc totul, până şi numele" (Şez., III, p. 36).
De remarcat că verbul a ghici a pătruns şi în graiul sârbilor din Sviniţa; conform modelului lingvistic slav, verbul a ghici este reprezentat, în acel grai, de o pereche de verbe, gâcit - pogâcit „a ghici". Această situaţie se datorează prezenţei categoriei gramaticale a aspectului verbal, specific ■ limbilor slave; forma pogâcit reprezintă verbul de aspect perfectiv, format baza termenului românesc (v. FD, LX, p. 171).
Câteva dintre derivatele termenului discutat şi cuvintele provenite prin conversiunea unor forme ale sale prezintă interes pe teren magic: ghicire, ghicit53 „acţiunea de a ghici" (DA, tom II, partea I, p. 256), gâcitură „prorocie" (DLRLV, p. 137), ghicitor, ghicitoare, ghicitorie (DESLR, p. 293). Acest verb este înregistrat şi în afara graniţelor, în Serbia, la românii de pe Valea Mlavei: „Vrăjitoarea ghişeşci în buobi" (AAF, VI, p. 59).
în cazul verbului analizat s-a produs o extindere şi o demagizare a sensului de bază, fapt dovedit de sensul derivat „a da explicaţiunea unei parole, a unei ghicitori" (v. DA).
- A lega - Termenul menţionat provine din (lat.) ligare (TDRG, fasc. 11, p. 543; DA, tom II, partea a Il-a, p. 136) şi are sensul „a paraliza (prin farmece)", „a vrăji"54 (Ibid., p. 134): „Am descântat; şi l-am legat" (AAF, III, p. 126). Pot fi împiedicate să se producă, adică pot fi legate, diverse fenomene ale naturii: „Ploaia o leagă55 vîlhaşii, oameni care au darul acesta, sau aşa sunt ursiţi" (I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 479).
în textele vechi, verbul a lega era o prezenţă dintre cele mai frecvente, acţiunea sa extinzându-se la nivelul animalier şi chiar uman: „Au doară legi dobitoacele, ca să nu le mănânce lupii? Au doară ai legat pre bărbat cu femee?" (A. Ivireanu, op. cit., p. 183); şi în materialele recente se
Ghicire, ghicit provine, de fapt, prin conversiune din formele de infinitiv lung şi participiu.
A. Scriban, deşi discută, pe larg, verbul amintit, nu menţionează şi sensul pe teren magic (SCRIBAN, p. 736).
Expresia a lega ploile apare şi în dicţionarul lui Tiktin (TDRG, fasc. 11, p. 543).
[166]
păstrează aspectul legării la nivel uman: „nu leg brăşinariu; Numa leg trupu cutăruia". (AAF, III, p. 117). Verbul a lega este utilizat, în mod obişnuit, cu un complement direct (după cum s-a văzut); în unele situaţii el poate să apară şi fără complement, indicând priceperea în domeniu: „Meşter care ştie lega" (I. Muşlea, Cercetări, p. 308).
A lega este privit, pe teren magic, în strânsă legătură cu verbul ce reprezintă acţiunea magică de sens contrar, a dezlega, ambele verbe având o largă răspândire pe terenul magiei populare. Verbul analizat este important şi pentru cunoaşterea unor aspecte ale divinaţiei populare, edificator în acest sens este legatul parilor „datină după care fetele în ajun de Crăciun leagă parii seara cu fir roşu şi dimineaţa vin să vadă ursitul după cum e parul (gros, subţire, drept, strâmb, neted)" (D. Udrescu, op. cit., p. 194). Este, de fapt, vorba de o vrajă cu caracter divinatoriu, de aflare a ursitului, înregistrată în Argeş (Idem), precum şi în Ardeal (G. Coşbuc, Elementele, p. 214).
O serie de termeni magici sunt „legaţi" genetic de verbul discutat: legătură, legătoreasă, legat. Cuvântai legat, provenit din forma participială â verbului, marchează încă un fenomen de transfer terminologic, prin sensul pe care-1 are legat „impotent" (R. Popescu, Graiul gorjenilor de lângă munte, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1979, p. 97). Acţiunea reprezentată de verb are, în principiu, un caracter malefic, de tulburare a echilibrului natural. In acest fel, a lega se integrează unor serii de verbe ce denumesc acţiuni cu caracter malefic, cum sunt: a face, a poci, a deochea etc. Pe lângă tipul menţionat de acţiune, verbul în discuţie poate denumi şi acţiuni favorabile, atunci când sunt supuse „legăturii" unele din elementele naturii: ploaia, grindina etc. (v. I. Muşlea, O. Bârlea. op. cit., p. 479). în acest caz, se poate vorbi de o acţiune de control magic al elementelor mai sus-menţionate, control ce se face în folosul întregii comunităţi (v. J.G. Frazer, Creanga de aur, II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980)
A lega, cu valoare magică, este cunoscut pe întreg teritoriul românesc: în Oltenia (PPR, II, p. 349), în Vâlcea (G. Tocilescu, Chr. N. Ţapu, op. cit., p. 341), în Gorj {Idem), în Bucovina (E. Sevastos, Literatură, p. 164), în Dobrogea (ALRT II, p. 315), în Basarabia, în Muntenia (A. Gorovei, op. cit., p. 342), în Argeş (Ibid., p. 398), în Moldova (Cuca, jud. Galaţi, anchetă proprie). ALR II/I; MN 6886, 11 şi ALR SN, IV, h. 1164 nu menţionează şi sensul magic. Verbul apare, pentru prima oară, în textele româneşti în secolul al XVI-lea (TDRG, fasc. 11, p. 543).
- Potcă - Termenul amintit are sensul „deochi" (V. Ioniţă, op. cit., p. 50). E. Petrovici glosează substantivul potcă cu sensul „farmec, pocitură"
[167]
(ALRT, II, p. 331). Valoarea de practică magică rezultă şi din următorul context: „La cea salcie răsădită, Este o fată despletită, şi cu potca te-a pocit..." (A. Gorovei, op. cit., p. 369).
Termenul provine din (v. sl.) potbka şi are forma de plural potci (DLR, tom VIII, partea a IV-a, p. 1131) sau potce (TDRG, fasc. 14, p. 162). L. Şăineanu crede că acest substantiv provine dintr-un cuvânt de origine cehă (potcă) ce ar avea sensul „întâiniturâ (cu un duh râu, de unde boala năpraznică)" (DULR, p. 500), în timp ce Scriban indică drept etimon v. sl. potka (SCRIBAN, p. 1025), iar Tiktin sugerează provenienţa termenului discutat de la verbul a poci (v. TDRG, fasc. 14, p. 162). Considerăm că termenul este de origine slavă, făcând parte din stratul elementelor vechi.
Pe lângă sensul pe teren magic, cuvântul potcă este menţionat foarte des ca având semnificaţie medicală: „boală din deochi sau chiar din senin" (DULR, p. 500); „boală din deochi, identică cu întâiniturâ" (CADE, p. 985); „o boală despre care poporul crede că vine din deochi" (SCRIBAN, p. 1025); „o umflătură care sparge, e aruncată în vânt de vrăjitoare" (AAF, V, p. 173); „boală manifestată cu durere de cap şi scurgere din nas, care-i vine cuiva prin dedeochi" (P. Bilţiu, op. cit., p. 527)56.
Substantivul potcă a pătruns şi în terminologia fiinţelor mitofolclorice denumind diverse făpturi imaginare cu acţiune malefică asupra omului: „duh necurat" (T. Papahagi. op. cit., p. 229); „fiinţă care provoacă răul" (Antologie, p. 546); „duh râu care ar'provocapotca" (boaia - n.n.) (DLR, tom VIII, partea a IV-a, p. 1131). în Banat, potcă are chiar semnificaţia unui substitut al unui cuvânt supus tabuârii: „potca, unul din numele dracului" (Idem); în fine, mai apare termenul potcă într-un compus, Potca Pădurii, cu sensul „Muma Pădurii" (Idem).
Substantivul potcă a dat pe terenul limbii române mai multe derivate care prezintă interes pentru cercetarea noastră: potocos „urât, hâd, strâmb" (V. Ioniţă, op. cit., p. 50), potcoi. potcaş, potcar (v. DLR) termeni ce denumesc fiinţe mitofolclorice. Nu trebuie însă să uităm că acest substantiv stă la baza verbului a poci, cu varianta a potci, variantă mai apropiată de etimon, după cum se vede. Autorii DLR au reţinut prezenţa cuvântului potcă şi într-o imprecaţie: .JBătu-te-ar potca" (DLR, tom VIII, partea a IV-a, p. 1131). Tiktin (TDRG, fasc. 14, p. 162) şi Scriban (SCRIBAN, p. 1025) înregistrează fitonimul frunză de potcă („de vindecat potca"; Idem), care ne indică, încă o dată, strânsa legătură dintre terminologia medicală populară
56    Potcă a fost înregistrat şi în Moldova, cu sensul „deochi" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 415).
[168]
şi cea botanică tradiţională. Deprecierea sensului magic este sugerată de expresia a da de-o potcă (SCRIBAN, p. 1025), în care potcă are sensul „belea". Cea mai veche atestare a termenului datează din 1645 (v. TDRG, fasc. 14, p. 162); potcă este înregistrat şi în ALR II/I, h. 123, MN 2744, 95 şi ALR SN, V, h. 1247, h. 1403.
- Solomonar - Este unul din termenii cei mai răspândiţi pentru a denumi magicianul popular. în legătură cu acest actant există o impresionantă bibliografie, însă noi vom încerca să ne ocupăm, mai ales, de aspectele lingvistice, fără a neglija unele elemente de ordin etnologic, mitic, necesare unei mai bune înţelegeri a problemelor. Autorii DLR definesc termenul astfel: „Magician care după credinţele populare are puterea de a provoca sau stăpâni anumite fenomene naturale (ploaia, grindina etc), prin generalizare, „vrăjitor"; „astronom"; „persoană care prevesteşte vremea şi care face calendare" (DLR, tom X, partea a IV-a, p. 1121).
Termenul solomonar este înregistrat pentru prima oară în anul 1793 (v. TDRG, fasc. 16, p. 465). A. Oişteanu crede că, de fapt, prima menţionare a acestui termen ar fi realizat-o I. Budai Deleanu, în prima versiune a Ţiganiadei (1795); scriitorul ardelean notează, cu acest prilej, termenul solomonar şi varianta cea mai răspândită în Ardeal, solomonar. El va oferi şi explicaţia sensului acestui cuvânt, care denumeşte, după cum am văzut într-o secvenţă anterioară a lucrării, pe „aceia care călăresc balaurii şi poartă grindina." (apud. A. Oişteanu, op. cit., p. 209). De fapt, definirea termenului solomonar este, în general, mai dificilă decât ne sugerează Budai Deleanu, datorită complexităţii deosebite a actantului respectiv în conştiinţa populară. Autorii DLRM oferă o paletă şi mai largă de caracteristici definitorii pentru solomonar. „Persoana care are noţiuni de astronomie, ştie să facă (sic!) calendare, prevesteşte vremea; vrăjitor care citeşte în stele şi căruia i se atribuie puterea de a stăpâni ploile, furtunile, grindina." (DLRM, p. 783). Şi I. Taloş, în studiul din ALIL, va atrage atenţia asupra dificultăţilor de definire precisă a termenului: „solomonar nu indică însă numai fiinţa demonică de care ne ocupăm aici, ci are şi alte înţelesuri: el mai înseamnă vrăjitor, magician, înţelept, astronom, astrolog." (ALIL, XXV/1976, p. 48). Credinţele populare leagă figura solomonarului, în special, de magia meteorologică: „...dar solomonarul zicea, că doar el ştie umblarea vremii vremurilor, că asta-i învăţătura lui" (I. Pop Reteganul, Poveşti ardeleneşti, Braşov, 1888, p. 142).
Din punctul de vedere al cercetării lingvistice sunt preţioase şi variantele acestui termen, atât de răspândit, nu numai în Ardeal, ci pe întreg teritoriul ţării (ALIL, XXV/1976, p. 47): solomonar; (Tr. Gherman, op. cit., p. 147),
[169]
şolomănar (DLR, tom X, partea a IV-a, p. 1211), solemonar, sodomonar CA Oişteanu, op. cit., p. 224), solomânar (ALRT U, p. 115), şolomar (TDRG, fasc. 6, p. 465). Termenul este înregistrat pe o arie întinsă (v. ALR II, h. 5796; 76, 105, 130, 141, 157, 172, 219, 228, 235, 250, 260, 272, 349, 353, 362, 365,555) ce cuprinde zone şi din afara spaţiului transilvan. Varianta solomonar este atestată în Ardeal în diverse zone: Mureş (ALRT II, p. 114), pe Someş (Ibid., p. 123) etc. şi este datorată influenţei maghiare: „în limba maghiară numele Solomon, scris Salamon, se pronunţa Şolomon." (A. Oişteanu, op. cit., p. 206). Varianta solemonar (ca şi solomânar) ni se pare a fi o formă coruptă a termenului solomonar, iar sodomonar este urmarea unei etimologii populare (Sodoma + solomonar; v. A. Oişteanu, op. cit., p. 204). Varianta şoiomar, credem că este o formă contrasă a termenului discutat.
Deşi astăzi se acceptă că acest termen este format de la numele regelui biblic Solomon, cu formantuî -ar, de-a lungul timpului s-au înregistrat mai multe ipoteze etimologice pentru termenul discutat. Astfel, S.F. Marian derivă acest termen de la antroponimul Saimoneus (basileu grec - n.n.) („Familia", an VI, 13/1870, p. 158). losif Vulcan consideră că termenul solomonar provine din germanul schulmâner, având, probabil, în vedere că iniţierea actantului respectiv se realiza, potrivit credinţelor populare, într-o „şcoală a solomonarilor"57 Mozes Gaster consideră că „solomonar este rezultatul dintre solomantă şi solomonie5*." Ar mai fi de adăugat, în legătură cu soluţia propusă de Gaster, că solomantă provine, după părerea sa, de la toponimul Salamanca, unde a existat o celebră şcoală de magie. Recent, Cornel Dan Niculae caută să apropie termenul solomonar de un presupus nume al preoţilor iui Zamolxe (salman), într-o încercare de a surprinde originile traco-dace ale actantului analizat (CD. Niculae, Leacuri şi remedii magice din Carpaţi, Ed. Ethos, Bucureşti, 1995, p. 43). în pofida acestor opinii, credem că termenul discutat are ca bază numele regelui Solomon (v. DA); faptul că, pentru a denumi actantul magic de tip popular, s-a apelat la numele cunoscutului rege biblic, nu trebuie să ne surprindă: „acesta devenise, în conştiinţa populară, un fel de patron al vrâjilor, aflase firea a tot ce este în iume" (DULR, p. 848) şi „ştiea şi cum va lega pre diavoli [...] şi toate vrâjile" {Idem). Se pare că trecerea vrăjitorilor populari sub patronajul biblicului Solomon s-a realizat atât datorită prestigiului de care se bucura legendarul personaj, cât şi a necesităţii de a evita catalogarea actanţilor drept eretici. Pentru termenul solomonar am înregistrat şi forma
57 în revista „Albina Carpaţilor", III (1878, pp. 54-56).
58 Apud A. Oişteanu, op. cit., p. 207.
[170]
de plural: solomonari (solomonari) (Tr. Gherman, op. cit., p. 143) şi derivatul solomonăriţă, ce denumeşte un solomonar de sex feminin. Interesant ni se pare sensul înregistrat de Petrovici (ALRT II, p. 184), în Saharna, jud. Orhei (Basarabia); pentru informatorul anchetat solomonar „e o carte de preziceri" (Idem) realizate de actantui numit solomonar, se pare, că în conştiinţa populară, s-a produs un fenomen de substituire a termenului ce denumea instrumentul magic, cu acela ce denumeşte actantui ce-1 utiliza. Dicţionarele (nici măcar DLR!) nu înregistrează sensul menţionat.
- A vrăji - Este unul dintre termenii cu răspândire generală pe teritoriul românesc. Menţionăm o serie de zone din care am utilizat materiale referitoare la verbul amintit: Bucovina (A. Gorovei, op. cit., p. 217), Muntenia (Gr. Tocilescu, Chr. N. Ţapu, op. cit., p. 317), Oltenia (ALRT II, p. 289), Transilvania (A. Gorovei, op. cit., p. 323), Moldova (Cuca, Măcişeni, jud. Galaţi; anchetă proprie), Maramureş (Antologie, p. 548), Dobrogea (Alba, jud. Tulcea, anchetă S. Pârâu) etc. Verbul a vrăji prezintă şi o variantă, a vrăjui (C. Tudose, op. cit., p. 194), care a fost înregistrată în nord-vestul Transilvaniei.
Verbul menţionat are următoarele sensuri: „a invoca prin diferite procedee, formule, gesturi etc. pentru transformarea miraculoasă a cuiva sau a ceva"; „a face să se exercite asupra cuiva prin diferite mijloace magice, o forţă supranaturală cu scopul de a-i schimba, după dorinţă', înfăţişarea, starea sufletească, atitudinea etc"; „a ghici (în cărţi, în cafea, în palmă, într-un horoscop)"; „a face (prin mijloace magice ca cineva să fie sub stăpânirea voinţei cuiva." Pe lângă sensurile menţionate mai sus (v. DLR ms.) adăugăm şi câteva sensuri figurate; „A fi sau a face să fie atras, captivat, cucerit de cineva sau de ceva"; „a spune ceva cuiva pentru a-1 încânta, pentru a-i câştiga bunăvoinţa"; „a vorbi mult şi fără rost (a flecari, a pălăvrăgi, a trăncăni)"; „a cicâli, a pisa" (Idem); sensurile menţionate sugerează pe de o parte extinderea semantică produsă (şi ameliorarea de sens), cât şi degradarea sensului magic.
Prima atestare a termenului datează de la 1563 (v. TDRG, fasc. 18, p. 888); el este înregistrat şi în ALR SN. V. H, h. 1567, h. 1570. Verbul analizat este format de la termenul vrajă, ce denumeşte o practică magică. Scriban trimite ia un etimon slav (v. sl.) vraziti „a face farmece" (SCRIBAN, p. 1422). soluţie cu care nu suntem de acord. Verbul a vrăji apare şi în câteva expresii cu semnificaţie pe teren magic: a vrăji cu bobii (ALR SN, V, H, h. 1569), a vrăji de rău (E. Sevastos, Literatură, p. 196), a vrăji de ursită (Ibid., p. 163). în acest fel, verbul analizat are interesante implicaţii atât pe terenul vrăjitoriei, cât şi pe cel al divinaţiei populare.
[171]
O serie de derivate ale verbului menţionat prezintă interesante conexiuni pe terenul magiei populare: vrăjitor, vrăjitoare, vrăjitură. Aceste derivate denumesc, după cum se constată, actanţi magici şi o practică magică. Să nu uităm, de asemenea, că a vrăji este sinonim cu construcţia a face vrăji, care este structurată după un model de acum cunoscut (cu verbul a face) (DULR, p. 203). în ceea ce priveşte evoluţia semantică a verbului analizat, putem menţiona un sens înregistrat în Dobrina, jud. Vaslui (anchetă proprie), „a vorbi" (cu un anumit scop - n.n.): „Ia, nu mai vrăji atâta" se spune despre cineva care încearcă să convingă pe altcineva, într-o anumită problemă, în Maramureş este înregistrat pentru verbul a vrăji sensul „a lovi tare cu mâna" (Antologie, p. 548), care ar putea aminti de unele gesturi bruşte (ale actantului) ce însoţesc textul magic; să ne amintim că şi DLR ms. atrage atenţia asupra degradării sensului magic: „a cicăli, a pisa". Autorii DLR ms. menţionează însă şi ameliorarea semantică produsă în cazul acestui verb, ameliorare sugerată de un alt sens figurat al termenului discutat, „a fi sau a face să fie atras, captivat, cucerit de cineva sau de ceva".
- Vrăjitoare - Este un termen cu răspândire generală pe teritoriul românesc, după cum atestă sursele studiate: Banat (A. Gorovei, op. cit., p. 201), Ialomiţa (Ibid., p. 244), Maramureş (P. Bilţiu, op. cit., p. 491), Gorj (Gr. Tocilescu, Chr. N. Ţapu, op. cit., p. 163), Muntenia (PPR, II. p. 337), Ardeal (ALRT II, p. 69), Moldova (anchete proprii în Dobrina-Huşi, jud. Vaslui, Cuca şi Măcişeni, jud. Galaţi). Acest substantiv a fost înregistrat şi la populaţiile româneşti din Moravia (A. Gorovei, op. cit., p. 250).
Sensul de bază al termenului este „persoană care face vrăji". Termenul este înregistrat şi în ALR IA, h. 241 şi ALR SN, V, H, h. 1567, h. 1569, h. 1570; putem adăuga faptul că substantivul discutat apare şi în Basarabia, în zona Lăpuşna (P.V. Şţefânucâ, op. cit., II, p. 143). Autorii DLR ms. menţionează pentru termenul vrăjitoare şi sensul „ursitoare", în zona Râciu (Tg. Mureş), ceea ce probează existenţa unui transfer terminologic, cu punctul de plecare în terminologia magică. Un sens figurat al termenului discutat („persoană care încântă, care fascinează"; v. DLR ms.) ne sugerează o generalizare şi chiar o ameliorare semantică, în timp ce un alt sens figurat, „bătrână, babă" (Idem), ne indică degradarea produsă la nivel semantic, vrăjitoare însemnând, în această situaţie, nu numai o femeie bătrână, ci şi o femeie rea (informaţie de teren din zona Măcişeni, jud. Galaţi). Forma de plural a substantivului analizat este vrăjitoare: „Vrăjitoarele iau mana vitelor" (I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 363).
Am reţinut şi variantele substantivului analizat: vrăjâtoare, vrăjitoare, vrăjitoară şi vrăjmătoare. Prima variantă este înregistrată în Ardeal şi
[172]
Moldova: „Fărmăcătoare, vrăjâtoare, Să nu ia mana di la marva mie" (AAF, III, p. 36). Cea de a doua variantă este înregistrată de E. Petrovici la românii de pe valea Mlavei, în Serbia şi denumeşte un actant magic de etnie ţigănească; de fapt, vrăjitoarele sunt ţigănci ce se ocupă, mai ales, cu acte divinatorii: „O altă categorie de profesioniste, ţigănci, sunt aşa numitele vrăjitoare" (AAF, VI, p. 59). Variantele vrăjitoară şi vrăjmătoareS9 sunt menţionate de către autorii DLR ms.; aceştia notează şi cuvântul vrăjitoruşă, care însă nu are semnificaţie pe teren magic, el fiind o creaţie livrească. Substantivul vrăjitoare are, pe valea Mlavei, şi sensul „bobăreasă": „Vrăjitoarea ghişeşci în buobi (dă în bobi)" (AAF, VI, p. 59).
După cum am mai menţionat, termenul vrăjitoare apare şi în textele medievale româneşti, ceea ce probează vechimea sa în limba română. Menţionăm că acest substantiv este răspândit pe întreg teritoriul românesc; se pare că totuşi în zona Scărişoara cuvântul vrăjitoare este înlocuit cu o perifrază după cum atestă următorul context: „Se vorbeşte de câte o femeie care ştie vrăji" (AAF, V, p. 122). Fenomenul nu ar fi singular, căci, dacă ne amintim, şi pentru termenul descântătoare în Munţii Apuseni, se foloseşte o construcţie perifrastică: ,femeie care ştie cotă". Vrăjitoarele erau considerate actanţi extrem de periculoşi, putând provoca pe cale magică decesul unei persoane: „Am auzit că vrăjitorile iau urma omului unde păşeşte. Apoi mulţi se întâmplă că mor..." (AAF, VI, p. 262).
Termenul analizat ridică şi alte probleme; Şăineanu notează prezenţa în nomenclatura etnobotanicâ românească a cuvântului vrăjitoare, care denumeşte o plantă ce era intens folosită în practicile magice (DULR, p. 703). Această plantă mai este cunoscută, în nomenclatura populară, pe lângă numele vrăjitoare şi ca iarba vrăjitoarei, vrăcioară, elemente ce amintesc, de asemenea, de practicile magice; denumirea ştiinţifică a plantei respective este Circaea lutetiana (Al. Borza, Dicţionar etnobotanic, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 48; V. Butură, op. cit., p. 233).
Interesant este şi un alt fapt ce ţine, de data aceasta, de terminologia insectelor: S.F. Marian, notează printre alte denumiri pentru buburuză şi pe aceea de vrăjitoare (S.F. Marian Insectele, pp. 106-107), din pricină că buburuza era utilizată de către actanţi în diverse practici divinatorii, legate mai ales de aflarea ursitului.
Aceste ultime două exemple ne sugerează un dublu transfer terminologic: termenul magic a fost preluat şi de terminologia etnobotanică şi de cea a
Vrăjmătoare, cu sensul „vrăjitoare" a fost obţinut prin contaminarea cuvântului vrăjitoare cu vrajmă „vrajbă" (v. DLR ms.).
[173]
insectelor. Substantivul vrăjitoare este format de la verbul a vrăji, cu sufixul -toare şi nu are derivate pe terenul magiei populare (v. DLR ms.).
3. Relaţii în interiorul terminologiei magice
Analiza noastră s-a fixat asupra celor trei importante categorii terminologice: actanţi, acţiuni, practici; inevitabil, au apărut în discuţie şi termeni din celelalte categorii ale domeniului studiat: termeni generici pentru diverse „sectoare" ale magicului (descântătorie.fermecătorie, vrăjitorie), termeni ce denumesc tipul de activitate magică (fermecare, vrăjire etc), termeni ce denumesc elemente cu valoare magică (boscoană, farmec etc); ultimii doi termeni denumesc, în această situaţie, obiecte prelucrate magic şi aruncate în calea cuiva. Au fost analizaţi şi termeni ce denumesc caracteristici magice (borsocos, descântat, vrăcesc, vrăjit, vrăjitoresc etc). Intre categoriile menţionate se remarcă o strânsă legătură, care poate fi evidenţiată şi pe plan derivativ, prin existenţa unor modele, de acum cunoscute (formarea de termeni referitori la practica magică de la termeni denumind acţiuni, formarea de termeni care denumesc acţiuni de la substantive reprezentând actanţi sau practici magice etc).
Mai puţin studiaţi de noi, termenii ce denumesc caracteristici magice, dovedesc strânse legături cu termenii celorlalte categorii: ei sunt formaţi, în general, de la substantive ce denumesc actanţi magici (borsocos, vrăcesc, vrăjitoresc etc), sau provin, prin conversiune, din unele forme verbale (cotat, descântat, vrăjit etc). în cazuri mai rare, ei pot proveni de la substantive ce denumesc practici magice (potocos, fărmâcesc; înregistrat în DA, tom II, partea I, p. 64). Termenii ce denumesc tipul de activitate magică, de altfel şi mai puţin utilizaţi pe terenul magiei populare, provin din forme infinitivale ale unor verbe denumind acţiuni magice (fermecare, vrăjire).
S-ar putea vorbi, în unele cazuri, de un transfer de termeni între categoriile aceleiaşi terminologii: astfel, substantive ce denumesc domenii ale magicului pot trece în categoria termenilor ce denumesc practici magice (fermecătorie, vrăjitorie), ceea ce reprezintă o îngustare a paletei semantice a cuvintelor în discuţie. Termeni numeroşi, de altfel, ce denumesc practici magice pot trece în categoria celor ce denumesc elemente cu valoare magică, probabil pe baza unui proces metonimic (aruncătură, boscoană, farmec etc); în fine, un alt exemplu: substantive ce denumesc tipul de activitate magică vor trece în categoria celor ce denumesc practici magice (mirare, vrăjire etc). Cele menţionate atrag atenţia şi asupra caracterului sistemic .
[174]
al terminologiei magice, asupra existenţei unor modalităţi de autoreglare în vederea completării inventarului de termeni prin resurse interne.
4. Tendinţe în domeniul terminologiei magice
Am urmărit până acum principalele etape în procesul de formare a terminologiei în discuţie, cât şi o serie de relaţii între diversele categorii terminologice. Relaţiile amintite ascund, de fapt, o serie de tendinţe, evoluţii specifice domeniului analizat, cu urmări deosebit de importante în procesul de constituire a lexicului magic, tendinţe semnificative pentru înţelegerea raporturilor magiei populare cu diverse alte sectoare ale spiritualităţii populare. Pe baza studierii întregului material pe care l-am avut la dispoziţie putem menţiona principalele tendinţe în evoluţia terminologiei magice:
a) trecerea de la particular la general; este vizibilă, mai ales, la nivelul actanţilor şi acţiunilor cu caracter magic şi am semnalat-o ori de câte ori a fost cazul. In plan semantic această tendinţă se manifestă, de exemplu, la nivelul actanţilor, prin trecerea unor substantive din această categorie, de la un sens mai restrâns (particular) Ia sensul, mai general, „vrăjitor" (râvnitor, cu sensul iniţial „deochetor", înregistrat mai târziu cu sensul „vrăjitor", sau zodirqă care denumea un actant ce utiliza zodia (zodiacul) în acţiunile divinatorii şi care, ulterior, a fost înregistrat doar cu sensul „vrăjitoare").
b) trecerea de la abstract la concret; cazul cel mai cunoscut în această direcţie este acela al substantivelor ce denumesc practici magice şi care au fost apoi utilizate de terminologia magică pentru a denumi elemente cu valoare magică (aruncătură, boscoană, farmec etc). C. Tudose mai semnalează un caz de trecere de la abstract la concret, şi anume utilizarea termenilor ce denumesc practici magice în denominaţia fiinţelor mito-folclorice (făcătură, mânătură etc); se observă, în acest caz, concretizarea tendinţei respective într-un fenomen de transfer terminologic, ceea ce nu era cazul în prima situaţie.
c) trecerea de la real la imaginar; aceasta se produce, în special, în domeniul terminologiei actanţilor: unii termeni ce denumesc agenţi magici pot denumi şi fiinţe mitofolclorice (bosorcoi, şlşcoi etc); avem de a face cu un nou fenomen de transfer terminologic, prin care terminologia magică serveşte ca bază pentru îmbogăţirea terminologiei fiinţelor imaginare. Fenomenul prezintă interes prin faptul că dovedeşte disponibilitatea tenriinologiei magice de a contacta diverse alte sfere ale vocabularului, dovedeşte că această terminologie nu a
fost doar „receptorul" unor fenomene de transfer. > »
[175]
d) trecerea de la sacru Ia profan; formularea poate fi puţin pretenţioasă, dar marchează cel mai bine esenţa problemei; mulţi dintre termenii magici au dezvoltat, în timp, o serie de sensuri, complet „rupte" de domeniul magicului şi care nu reprezintă nici măcar concretizări ale unor fenomene de transfer terminologic; se produce, de fapt, o demagizare a termenului, care, astfel, încetează să mai fie privit ca element al terminologiei magice (bahorniţă, şolomăţ); în alte cazuri această demagizare nu este completă şi termenul are, în anumite zone, un statut incert (v. descântec, în zona Bihor); cu timpul, în cazul multor termeni, procesul de demagizare va fi dus până la capăt; această tendinţă ne sugerează una din căile principale de eliminare a multor termeni ai magiei populare. în spatele tendinţei amintite se află atitudinea critică a comunităţii faţă de practicile magice, pierderea încrederii în valoarea actului magic.
e) trecerea de la general la particular; este o tendinţă mai slab manifestată în cadrul lexicului magic, doar doi termeni concretizând-o (fermecătorie, vrăjitorie). Aceste substantive au denumit, iniţial, domenii ale magicului, ca şi descântătorie, ghicitorie, ulterior, dezvoltând, ambele, sensul „vrajă", ceea ce a însemnat şi o „îngustare" a paletei semantice, cei doi termeni ajungând, astfel, să reprezinte doar un singur element al domeniului denumit iniţial. Şăineanu crede că şi termenul/apf poate fi studiat prin prisma tendinţei menţionate (v. Fapt).
5. Starea actuala a terminologiei magice
Analizând perspectivele descântecului în contextul culturii populare, Lucia Cireş observa, pe bună dreptate, „câ este o specie supusă inevitabil degradării" (Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. I), cercetările de teren fiind, în felul acesta, extrem de necesare pentru înregistrarea unor texte, a unor termeni, ce, altfel, s-ar pierde pentru totdeauna. Investigaţiile întreprinse au mai evidenţiat un fapt ce ne interesează direct: „în ceea ce priveşte aspectele magice, trebuie precizat că ele au putut fi depistate numai cu multă stăruinţă şi câ, în general, şi-au pierdut creditul în actualitate" (Ibid., p. IV). O dată cu puternica degradare a diverselor aspecte legate de magia populară, se constată şi o serie de evoluţii în plan lingvistic, evoluţii ce marchează, destul de serios, şi terminologia specifică.
în capitolul Sinteze am urmărit numeroase aspecte referitoare la evoluţiile în plan semantic, la răspândirea termenilor, la însuşi procesul de formare a terminologiei magice, în linii generale. S-a putut remarca faptul
[176]
că unii dintre termenii magici au ieşit din uz încă din perioada medievală (cinie, vâlhovnic etc). Alţi termeni magici au putut să dispară dintr-o anumită zonă, dar prezenţa lor poate fi reconstituită pe baza „urmelor" rămase; astfel, în zona Gropeni, jud. Brăila există termenul boscoană, cu sensul „boală" şi nu cu cel de „vrajă". Termenul medical a apărut în urma unui transfer terminologic din domeniul magiei: el devine acum „mărturia" existenţei, în trecut, în zona respectivă, a cuvântului boscoană „vrajă".
Scade frecvenţa de utilizare a multor termeni cu caracter magic: am semnalat evoluţiile corespunzătoare în cazul unor termeni fundamentali, ca a descânta, descântec, descântătoare. Cercetările au evidenţiat, de mult timp, că terminologia descântecelor nu uzează, de fapt, de acest termen {descântec); în loc de descântec de deochi, descântec de potcă se spune, pur şi simplu, de deochi, de potcă etc. în zona Alba, din jud. Tulcea termenul descântătoare, deşi este cunoscut, nu este utilizat, apelându-se la perifraze (babă care ştie de desfăcut).
Am atras atenţia, în mod special, asupra procesului de demagizare a unor termeni, de depreciere a sensului lor magic. Am putea spune că se constată existenţa unor modele de depreciere a sensului magic: termenii ce denumesc actanţii magici de sex feminin evoluează spre sensurile „femeie urâtă", „femeie rea" (v. Vrăjitoare). Termenii ce denumesc practici magice tind, şi ei, spre sensuri cu conotaţii negative: borboase, boşmoande, farmazonie,poceală, solomoneală,ţipătură. Unele verbe ce denumesc acţiuni magice evoluează spre sensul „a cicăli" (a descânta, a ghidănăci). Astfel de evoluţii nu mai sunt dovada unui transfer terminologic, ci a pierderii, de către cuvântul respectiv, a calităţii de element de terminologie magică. Evoluţia semantică reflectă o stare de lucruri existentă în realitate: pierderea încrederii comunităţii în actul magic. Accentuarea confuziei terminologice, fenomen semnalat încă din secolul trecut, face uneori imposibilă corecta definire a unor termeni obţinuţi prin anchetele pe teren. Cel mai vizibil este acest fenomen la nivelul cuvintelor ce denumesc practici magice. Am semnalat, de asemenea, şi un alt fenomen petrecut la nivelul unor termeni: forma de singular tinde să piardă capacitatea de a denumi elemente de terminologie magică, în această direcţie specializându-se forma de plural.
Pe parcursul cercetării am remarcat, de mai multe ori, şi un alt fapt: apelul la perifraze, care, după părerea noastră, dovedeşte scăderea capacităţii mecanismelor lingvistice, analizate de noi, de a mai genera termenii necesari. Până şi problema transferului terminologic poate fi privită, şi ea, sub acest aspect, până la un punct. Apelul la elemente din alte sfere terminologice
[177]
este un fenomen lingvistic general care ar putea ascunde şi o posibilă „epuizare" a unor modele lingvistice prea des utilizate. Culegerea informaţiilor pe teren ne-a mai sugerat şi o altă evoluţie în domeniul terminologiei magice: slăbirea legăturilor dintre diverse elemente teirninologice şi, de aici, o slăbire a caracterului sistemic al terminologiei discutate. Se pierd legăturile etimologice, derivative, o serie de termeni rămân „suspendaţi".
Cele menţionate nu ne-au împiedicat să constatăm totuşi că unii termeni rămân viabili pe teren popular şi astăzi: babă, farmec, ghicitoare, a lega, vrajă, vrăjitoare etc. Este vorba de termeni fundamentau pentru înţelegerea magiei populare româneşti. îşi păstrează viabilitatea şi termenii specifici unor zone conservatoare: a înnoda „a fermeca", a deznoda „a desface farmecele", lecuitoare „descântătoare" (Gropeni, jud. Brăila), întors „deochetor" (Cuca, jud. Galaţi) etc.60. Cu toate acestea, credem că procesul de destrămare a terminologiei magice va continua, în ritm diferit de la o zonă la alta. în momentul de faţă încă se mai poate vorbi de o terminologie a magiei populare, care mai supravieţuieşte, în unele din elementele ei fundamentale, în zonele cu caracter mai conservator, fapt ce ne-a îndemnat să încercăm să reconstituim, prin cercetarea de faţă, aspectele ei esenţiale, înainte ca ele să dispară fără urmă, dat fiind declinul accentuat al domeniului magic, la nivel popular.
Faptele analizate în acest capitol ne-au arătat modul cum s-a constituit, în timp, terminologia magică populară românească, care este natura relaţiilor dintre diverse clase terminologice şi felul îh care a evoluat această terminologie, pe ansamblu, în contextul lexicului românesc. Fără îndoială că rapidul declin al domeniului magic şi-a pus decisiv amprenta asupra destinului terminologiei cercetate. O serie de termeni au ieşit din uz, fiind înregistraţi doar în lucrările cu caracter etnologic sau lexicografic, alţi termeni şi-au pierdut sensul pe teren magic. Terminologia magică nu a fost însă izolată în contextul vocabularului românesc, astfel încât elementele ei au putut pătrunde, prin transfer terminologic, în alte sfere lexicale. Cercetarea noastră şi-a propus să urmărească, pe cât posibil, şi destinul unor astfel de termeni care au dispărut sau au continuat să supravieţuiască şi pe teren magic, dar au permis şi îmbogăţirea altor terminologii. Este posibil ca unii dintre termenii lexicului magic să „supravieţuiască" tocmai datorită relaţiilor dintre diversele domenii terminologice; numai o cercetare atentă va mai putea reconstitui calitatea lor, în trecut, de element al lexicului magic.
60 Putem adăuga şi termeni ca dătătoare (în varianta dătătoaie), boghităreasă, înregistraţi în Moldova şi având caracter local (v. Lucia Cireş, Lucia Berdan, op. cit., p. 404, p. 407).
[178]
6. Reflexe ale terminologiei magice în alte sfere terminologice
Lexicul magic a beneficiat de aportul unor elemente din alte sfere ale vocabularului românesc, problemă pe care am discutat-o în paragraful referitor la transferul terminologic. Aminteam, cu acel prilej, şi unele cazuri, în care alte domenii terminologice au beneficiat de pe urma lexicului magic. La studierea tendinţelor de evoluţie a elementelor de terminologie magică s-au putut, de asemenea, remarca situaţii asemănătoare. Nu dorim să revenim asupra acestor probleme decât în linii foarte generale. Astfel, amintim că numeroşi termeni ce denumesc practici magice au servit pentru îmbogăţirea terminologiei medicale populare {aruncătură, boscoană, boboană, deochi, potcă etc); unii termeni din domeniul practicilor magice {făcătură, mănătură etc.) au contribuit la îmbogăţirea terminologiei fiinţelor mitofolclorice. Interesante ni se par şi relaţiile terminologiei magice cu lexicul etnobotanic. Se ştie că practicile magice cu caracter medical, şi nu numai ele, au apelat la numeroase plante, fapt ce nu putea să nu aibă urmări şi în plan lingvistic. Numai că aceste consecinţe sunt de natură diferită, faţă de cele observate în cazul relaţiilor cu alte domenii terminologice. Cazurile de transfer terminologic sunt foarte rare, noi înregistrând doar două elemente de acest tip, planta denumită popular vrăjitoare (Circaea lutetiana), pentru utilizarea ei intensă de către actanţi în practicile magice şi planta numită fapt (Trifolium campestre) folosită contra bolii cu numele fapt; un astfel de termen etnobotanic a apărut, după părerea Măriei Sitaru, „din necesităţi de economie lingvistică şi ca urmare a unui proces de natură metonimică" (SMPTRE, p. 62). Alte fitonime au ca bază termeni din domeniul magicului (desfăcătoare, vrăcioară etc), fără ca în acest caz să fie vorba de un transfer terminologic.
Ar fi interesant de semnalat că unele nume de plante au ca bază denumiri de boli provocate pe cale magică, denumiri provenite, prin transfer, din domeniul magic (dat, fapt, pocitură, potcă): buruiană de 9 daturi, iarbă de dat, iarba datului şi faptului (Ibid., p. 62); buegea faptului, buruiene de fapt (Ibid., p. 63), buruiană de pocitură, iarbă de potcă (Ibid., p. 65).
După cum se poate observa, legătura terminologiei magice cu cea etnobotanică este un tip aparte, este o relaţie mediată de terminologia medicală populară, în general, astfel încât putem vorbi, mai ales, de reflexe ale terminologiei magice în cadrul lexicului etnobotanic. Pentru cercetarea destinului elementelor de terminologie magică şi aceste fapte prezintă interes.
[179]
Încheiere
Cercetarea întreprinsă este, de fapt, o primă încercare de studiere a terminologiei magice populare româneşti; sperăm ca, măcar în parte, concluziile noastre să fie utile celor ce vor căuta să aprofundeze studiul acestui atât de interesant, dar dificil domeniu. Pentru realizarea cercetării am căutat să adunăm toate informaţiile cu caracter lingvistic, pentru fiecare termen în parte, pe baza unei „grile" ce urmărea înregistrarea variantelor, derivatelor, particularităţilor lexico-gramaticale etc. Evident, au fost şi situaţii când a trebuit să ne mulţumim cu un set minim de date, care să permită, totuşi, discutarea termenului respectiv. O preocupare permanentă a fost şi reţinerea de termeni noi, neînregistraţi în dicţionare şi, practic, neintraţi în circuitul ştiinţific; am menţionat la momentul potrivit existenţa unor astfel de termeni şi expresii (borsocos, chezos, a (se) dedeochea, a turna bozgoane etc).
în mod inevitabil, pe parcursul documentării am putut nota şi o serie de sensuri, care, de asemenea, nu sunt înregistrate în lucrările lexicografice (boscoană „boală", a deznoda „a desface farmecele", a înnoda „a fermeca", întors „deochetor" etc). Materialele avute la dispoziţie ne-au permis şi propunerea unor soluţii etimologice, viabile, în cazul unor termeni consideraţi cu etimologie necunoscută: a boşmondi, a (se) dedeochea, a ghidănâci, păscrisă, a pohibi, solomon, a solomoni, a strigoia, trimis etc. Prin modul cum am conceput tratarea fiecărui termen în parte, s-au putut desprinde, ulterior, în plan general o serie de concluzii privitoare la modelele lingvistice specifice domeniului, la relaţiile dintre diversele categorii terminologice sau la relaţiile terminologiei magice cu alte sfere ale vocabularului românesc.
Cercetarea noastră a căutat să facă o trecere în revistă a încercărilor anterioare de tratare a problemelor terminologiei magice; concluzia a fost că, până acum, cu excepţia studiilor referitoare la limba descântecelor populare (O. Densusianu, Al. Rosetti etc), la terminologia actantului din
[180]
domeniul magiei meteorologice (M. Coman, V. Kernbach, A. Oişteanu, I. Taloş etc), nu putem consemna nici o tratare a terminologiei magiei populare, în întregul ei. Notabile mai sunt şi eforturile lui T. Bojan, care se ocupă de secvenţa onomasiologică „deochi" şi ale Măriei Sitaru, care, deşi tratează problemele terminologiei medicale populare, aduce deseori în discuţie şi unii termeni din domeniul magicului. Studiile menţionate şi altele (v. Bibliografie), de mai mică anvergură, au constituit surse interesante pentru cercetarea noastră, care a încercat tratarea ansamblului terminologiei magice.
Pentru atingerea acestui dificil obiectiv am fost preocupaţi şi de menţionarea prezenţei termenilor din domeniul magiei populare în vechile texte româneşti; am putut, astfel, remarca prezenţa a numeroşi termeni ce denumesc actanţi, practici, acţiuni magice dintre cele mai importante pentru cunoaşterea specificului magiei populare româneşti. Textele vechi au evidenţiat prezenţa a numeroşi termeni de origine latină sau a creaţiilor pe teren românesc, precum şi a vechilor împrumuturi slave, greceşti etc. Studierea materialelor din textele menţionate a constituit un punct de sprijin, destul de important, în reconstituirea etapelor formării terminologiei magice. în plus, apariţia unor repere cronologice ne-a permis să constatăm şi faptul că, în mai multe situaţii, avem de a face cu prime atestări ale unor termeni. Textele vechi ne-au mai permis şi reţinerea unor forme, variante ieşite astăzi din uz; chiar şi absenţa unor fenomene, în textele menţionate (de exemplu, transferul terminologic dinspre diverse sfere lexicale spre terminologia magică) ne-a sugerat posibilitatea manifestării lor mai târziu, în procesul de formare a terminologiei magice. Aceleaşi texte ne-au arătat însă că preluarea de termeni magici de către domeniul medical are o istorie mai îndelungată (aruncătură, vraci, a vrăciui).
Cu toate dificultăţile existente, am încercat o analiză a terminologiei şi din perspectivă onomasiologică, reliefând principalele noţiuni ale fiecărui domniu, cu concretizările lingvistice corespunzătoare, căutând să evidenţiem apariţia unor serii sinonimice extrem de bogate, în care fiecare termen are şi aspecte specifice, care permit integrarea sa mai precisă în cadrul ansamblului. Constituirea unor serii sinonimice extrem de bogate, (vezi verbele purtătoare ale sensului „a vrăji, a fermeca") poate fi şi un serios semnal că fenomenele de confuzie terminologică sunt mult mai numeroase decât am crezut iniţial, sau că definirea termenilor magici, în lucrările lexicografice, în glosare, a fost de multe ori superficială; în astfel de situaţii am căutat să desprindem, pe baza unor materiale suplimentare, mai ales obţinute pe teren, nuanţările necesare, acolo unde ele erau posibile. Observaţiile noastre în acest domeniu au urmărit să se bazeze pe materiale cât mai sigure, care să permită concluzii verificabile;
[181]
specificul domeniului a impus, în vederea realizării observaţiilor onoma-siologice, precizarea a numeroase aspecte referitoare la termenii în cauză; abia pe această bază s-a putut încerca tratarea din perspectiva menţionată.
Fenomenele lingvistice specifice domeniului studiat au constituit, şi ele, un element căruia i s-a acordat atenţia cuvenită (v. Sinteze); depistarea unor modele lingvistice specifice, a unor fenomene de transfer terminologic constituie, credem, elemente de noutate în cercetarea domeniului. Mai ales problematica transferului terminologic este de maxim interes, pentru că indică o serie de conexiuni ale magicului la nivelul ansamblului spiritualităţii populare.
O preocupare aparte a constituit-o studierea formării terminologiei magice. Deşi ne-am ocupat, în principal, doar de trei categorii terminologice, credem că am putut oferi o schiţă veridică a procesului de formare a terminologiei magice, pe ansamblu. în acest fel, am evidenţiat existenţa a trei straturi terminologice, fiecare cu specificul său. Cu acest prilej a fost remarcată ponderea crescută a factorului intern îh procesul de formare a terminologiei analizate, pondere ce sugerează o intensă practicare a magiei pe teritoriul românesc şi o crescută capacitate a mecanismelor lingvistice româneşti de a crea terminologia, modelele necesare.
Studierea formării terminologiei magice a avut în vedere şi unele aspecte interesante legate de realţiile intercategoriale, evidenţiindu-se o serie de fenomene de transfer terminologic, pe care l-am putea numi transfer intercategorial (sau intraterminologic), pentru a-1 deosebi de transferul interterminologic, când trecerea termenului se face dintr-un domeniu terminologic în altul şi nu într-o altă categorie a aceleiaşi terminologii.
Analiza principalelor tendinţe ce se manifestă la nivelul terminologiei magice a permis explicarea multora dintre fenomenele prezentate anterior. Aceste tendinţe clarifică mecanismele prin care se realizează legăturile strânse ale terminologiei magice cu terminologia fiinţelor mitofolclorice sau cu cea medicală populară. Pe de altă parte, evidenţierea tendinţelor în evoluţia terminologiei magice ne arată clar şi procesul de disoluţie al acestei terrninologii, proces care reflectă degradarea magicului la nivelul mentalităţii populare. Dacă astăzi terminologia magică se găseşte într-un proces de disoluţie, aceasta nu înseamnă că ea nu a cunoscut o lungă perioadă de dezvoltare, de stabilitate; a existat o relativă unitate a acestei terminologii în jurul unor elemente fundamentale, cum ar fi cele din primul strat terminologic, sau în jurul unor creaţii pe teren românesc, ce se referă la termenii cu o mare răspândire în teritoriu (a deochea, făcătură, fermecătoare, a vrăji, vrăjitoare, vrăjitor etc). Dincolo de acest nucleu terminologic fundamental au existat şi mai există încă, numeroase elemente cu caracter regional, utilizate pe arii restrânse, elemente, care, de obicei, nu mai aduc
[182]
noutăţi sub aspect noţional, ci reprezintă, mai mult, concretizări lingvistice locale ale unor noţiuni specifice domeniului
In paragraful referitor la reflexele terminologiei magice, în alte sfere terminologice, am încercat să evidenţiem o serie de .,contribuţii" ale terminologiei studiate la îmbogăţirea unor domenii lexicale (fiinţe mitofolclorice, medicină populară, meteorologie pcpulară, etnobotanicâ). Dată fiind natura deosebită a reflexelor magicului în domeniul etnobotanic, am căutat să subliniem o serie de modele prin care terminologia magică s-a „insinuat" în cadrul terminologiei etnobotanice.
Am utilizat informaţii provenite din diverse zone locuite de români, fapt ce ne-a permis să observăm unitatea terminologiei magice populare româneşti, dincolo de graniţele geografice, şi să remarcăm existenţa unor elemente comune, fundamentale pentru înţelegerea specificului manifestărilor magice la români. în acest context, precizăm că lucrarea noastră a utilizat informaţii publicate recent, referitoare la românii din Ucraina şi Bulgaria şi încă nevalorificate în cercetarea fenomenului magic.
O serie de probleme extrem de interesante, cu implicarea magicului, au rămas, inevitabil, în afara preocupărilor noastre; menţionăm, în acest sens, conexiunile la nivel mitic, relaţiile terminologiei magice cu fenomenele de interdicţie verbală (tabu), reflexe'e magicului de tip popular la nivelul literaturii culte, ecourile terminologiei magice pe terenul antroponimici româneşti. Vom indica, pe scurt, doar unele coordonate ale problemelor amintite, în speranţa că ele vor demonstra, o dată în plus, implicarea magicului în cele mai diverse aspecte ale limbii şi culturii populare.
La nivelul antroponimiei româneşti am înregistrat o serie de nume de familie, ca Bobaru, Farmazonu, Solomonaru, Vraciu etc. (v.l. Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982), ce ne sugerează trecerea unor substantive comune, ce denumesc actanţi magici, în categoria numelor proprii. Acest fenomen de conversiune reflectă, după câte ne-am dat seama şi în cadrul cercetărilor de teren, aspecte ale vieţii comunitare astăzi uitate; e foarte probabil ca unii din purtătorii iniţiali ai acestor nume să fi avut statutul de actanc magic, fapt ce a determinat comunitatea sâ-i identifice, în primul rând, pe această bază. Alteori, poate fi vorba doar de simple porecle61. O astfel de situaţie apare în cazul unor substantive ce
Am întâlnit antroponimul Farmazonu, ca poreclă, în zona Răchitoasa, jud. Bacău. Informaţia a fost extrasă dintr-o lucrare de diplomă, aflată în Arhiva Universităţii Galaţi: Antroponimie şi toponimie în localitatea Răchitoasa, jud. Bacău, autoare Mirela'Pop Bertea; ce' poreclit astfel „era ghicitor" (p. 51).
[183]
denumesc practici magice (vrajă, bolmoajă), dar care sunt utilizate şi ca porecle: vrajă „poreclă dată unui flecar, palavragiu" (D. Udrescu, op. cit., p. 292); bălmajă (variantă a lui bolmoajă - n.n.) „om care bălmăjeşte într-una, palavragiu" (Ibid., p. 10). Se observă că, totuşi, aceste porecle valorifică sensurile demagizate ale termenilor amintiţi. O cercetare istorică a sistemului antropoiumic ?\ diverselor zone din ţară credem că ar putea oferi şi alte rezultate interesante referitoare la interferenţele magiei cu antroponimia62.
Conexiunile magicului cu planul mitic sunt deosebit de sugestive; putem avea în vedere, spre exemplu, domeniul demonologiei populare, în care, sub aspect terminologic, vom recunoaşte unele reflexe ale terminologiei magice (bosorcău vâlvă etc); fenomenul a devenit posibil graţie transferului terminologic, problemă căreia i-am acordat atenţia cuvenită în lucrare. Deosebite implicaţii pe teren mitic prezintă solomonarul, in profilul căruia sunt reunite aspecte ce ţin de interferenţa a trei planuri: magic, mitic şi religios. Solomonarul este un magician de tip popular, cu rădăcini în mitologia geto-dacă (V. Kembach, op. cit., p. 552), dar care a primit denumirea actuală de la numele regelui biblic Soloruon. Interesante sunt şi conexiunile pe care magicul le poate avea cu un sector mitic de mare interes, mitologia sorţii. Să ne amintim că în domeniul divinaţiei populare este atestat un actant denumit ursitoare şi care îşi are originea în domeniul fiinţelor mitofolclorice (iirsiu. ore); transferul terminologic produs are o motivaţie clară, ce ţine de mecanismele mentalităţii populare şi care au fost amintite la momentul oportun
Nu sunt lipsite de interes nici evoluţiile asemănătoare ale unor elemente ce ţin de magia populară românească şi ale unor termeni aparţinând spaţiului mitic slav; termenul românesc ştiutoare poate fi „apropiat" de termenul slav ved' ma (care a dat în româneşte vidmă) şi care provine de la verbul vedat' („a şti"), ved'ma însemnând, iniţial, „cea care ştie, ştiutoare, iniţiată" (v. A.I. Ionescu, op. cit., pp. 52-53). în acest caz poate fi vorba de un alt tip de evoluţie similară, de la sensul „cea care ştie" cpre sensul „vrăjitoare", evoluţie determinată de baza comună, pentru români şi slcvi, reprezentată de mentalitatea indoeuropeanâ. Şi termenul românesc vâlvă are un corespondent pe tărâm mitic slav, el provenind de la cuvânt slav
Pe lângă termenii amintiţi (bobar, farmazon. solomonar, vraci), ce au servit la apariţia unor antroponime, se poate remarca şi prezenţa unor termeni ce denumesc practici magice (farmec, vrajă) în „structura" altor nume de familie: Farmec (I. Iordan, op. cit., p. 194), Vraja (Ibid., p. 490); şi unele toponime, ca de exemplu Bobarul (Ibid., p. 67) şi Deocheaţi (CL, 2/1970. p. 280) ne sugerează legătura ru domeniul magic.
[184]
volhvu, care denumea pe oficianţii vechiului cult păgân al slavilor (v. S.A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, Ed. Politică, Bucureşti, 1982, p. 196.)
Un alt interesant teren de interferenţă a magicului cu miticul îl constituie domeniul interdicţiilor verbale (tabuul); termeni ca făcătură, poceală, potcă, săgetătură etc, specifici domeniului magic, ajung să fie folosiţi ca substitute pentru anumite cuvinte supuse tabuării (numele diavolului, denumirile unor boli etc): făcătură „diavol", săgetătură „apoplexie, dambla", poceală „epilepsie", potcă „diavol". Iniţial, termenii respectivi au denumit diverse practici magice şi, ulterior, au fost preluaţi de lexicul fiinţelor mitofolclorice. Aceste fenomene au fost amintite în lucrare, acum dorim doar să atragem atenţia asupra unui singur fapt, că lexicul magic a contribuit, într-o anumită măsură, la constituirea sistemului de eufemisme ale limbii populare.
Bogăţia de fapte, deosebitele conexiuni ale magiei populare româneşti au atras atenţia multora dintre scriitorii noştri, care nu s-au limitat la o reflctare, la modul etnografic, a fenomenelor magice, ci au realizat o „lectură" proprie a acestor fenomene, integrându-le, cu funcţionalitate estetică superioară, în universul creaţiei lor. Amintim doar câţiva dintre scriitorii români de prestigiu care au valorificat, cu remarcabilă măiestrie artistică, diverse coordonate ale universului magic de sorginte populară: B.P. Hasdeu (Ursita), I.L. Caragiale (La hanul lui Mânjoală, La conac), G. Galaction (In pădurea Cotoşmanei, La moara lui Călifar), M. Sadoveanu (La crâşma lui Moş Precu, Vânătorul de şerpi), M. Eliade (Şarpele, Domnişoara Cristina), V. Voiculescu (Iubire magică. Schimnicul, Ultimul Berevoi), D.R. Popescu (Ploaia albă) etc. Din universul acestor opere reţin atenţia, în mod deosebit, o serie întreagă de actanţi, cum sunt Despa, Mărgărita, Savila, Gherasim etc, ce se constituie în ipostaze literare ale vrăjitorului din mediul tradiţional românesc.
Cele menţionate sugerează şi alte posibile căi de abordare a fenomenului magic, alte perspective (mitică, religioasă, literară etc), pe care lucrarea noastră nu şi-a propus să le analizeze. Credem că cercetarea terminologiei magice ar trebui coroborată cu cercetarea altor sfere terminologice (terminologia fiinţelor mitofolclorice, terminologia etnobotanică, terminologia medicală populară etc), în vederea realizării unui studiu de profunzime asupra spiritualităţii populare româneşti, îh ansamblul ei, ceea ce ar duce şi la utilizarea, mai intensă, a informaţiei lingvistice, alături de cea de ordin etnografic, mitologic, folcloric, istoric etc. Sperăm ca studiul nostru să ofere, fie doar şi câteva repere, în vederea realizării unei astfel de cercetări.
[185]
Indice de termeni
adâpa,47, 78,82, 103 amuţi, 44, 47, 100, 122 arunc, 7, 65, 92, 126, 137 arunca, 44,47,49,55,100,122,124, 137,159
aruncare, 71,72,83,92,98,126,137
aruncat, 19, 59, 83, 92
aruncătură, 8,12,13,19,59,62,68, 77,83,92,111,112,126,137, 138,173,174,178,180
B
babă, 14, 25,29,30,80,104,116,
117, 120, 139, 141, 144 bahorniţă, 25, 30, 85, 86, 134, 175 băbareasă, 14,35,83,115,116,117,
120,141 bâbărie, 59, 67,89, 96, 117, 126,
128, 141 bălmăji, 53, 87, 98,112, 122 blestem, 70,92,95,126,137,141,142 blestema, 47,70, 122, 141, 142 bobar, 25, 32, 35, 36, 78, 120, 183 bobăreasă, 35,36,78,82,83,120,172 bobăriţă, 26, 27, 35, 85, 120
bobeasă, 35, 78, 120 bobelnică, 33, 78, 88, 120 bobi (vb.), 7, 44, 50, 51, 52, 82, 85, 90,97,101,104,107,114,124,125
bobitoare, 38, 78, 120 boghitoreasă, 20, 35, 78 bobârniţă, 36, 120 boboanâ, 7, 17, 45, 52, 59, 60, 64,
83, 88, 93, 112, 114, 125, 126,
127, 133, 135, 154, 178 boboni, 44,45,51,52,68,78,83,89,
90,101,122,127,132,135,154 bobonitoare, 25, 27, 38,78,117 bobonitor, 37,45, 78, 90, 117 bobonitură, 68, 126 bobonoşag, 17,60,64,65,126,132 bolmoajă, 126, 183 borboase, 59, 66, 72, 85, 96, 111, 126,176
boscoană, 7, 15, 17, 52, 59, 64, 65, 67, 68, 79, 83, 88, 93, 105, 107, 112,126,133,134,154,173,174, 176,178, 179 boscomelniţă, 40, 78, 117, 118 bosconi, 36, 37,44,51,52, 68,71, 85,86,89,90,101,122,123,128, 154,155
[186]
bosconitor, 37, 78, 90, 117
bosconiturá, 68, 89, 126
bosconiţă, 36, 40, 117
boscorodeală, 67, 126
boscorodi, 49,67,68,98,121,134,136
boscoroditură, 68, 78, 82, 89, 126
bosoarce, 20, 30, 72, 93, 96, 126, 135, 143
bosorcaie, 16,25,29,30,41,51,78, 79, 84, 89, 94, 95, 96, 112, 118, 135, 137, 143
bosorcău, 30, 34, 78, 89, 105, 117, 143, 183
bosorcoi, 30, 36, 95, 105, 117, 142, 143, 174
bosurca, 18,30,51,89, 90, 93,118, 122,123, 143
boşmoandă (actant), 40, 51, 78, 88, 116,117
boşmoandă (practică), 81,86,92,96, 125,126, 127
boşmondeală, 67, 78, 89, 92, 93, 126, 127
boşmondi, 43, 51, 67, 70, 78, 101,
111, 122, 123, 179 burcăşiţâ, 36, 78, 110, 115, 120
C
cărturar, 25, 27, 30, 31, 35, 86, 107, 120,132
cărturăreasă, 31, 34, 35, 36, 39, 93, 114, 115, 120
cărturăriţă, 31, 36, 115, 120
cătâtoare de noroc, 39, 120
căuta, 7, 8, 26, 37, 38,44,45,47, 71, 80,83,97,98,100,105,121,124, 125,132,137,143,144,145,146
căutat, 45,59,71,72, 129
căutătoare, 38, 120
căutător, 37, 105, 120, 144
cinie, 64, 132, 176
cititor în stele, 25, 26, 32, 120
cânta, 21,47,81,122,132,133,151
\ cântec, 21, 52, 63, 102, 126, 151, 153,154
, cânteca, (vb.), 51, 52, 122, 151
cliric, 30, 79,88, 108, 111, 119
cobe, 30
cobi, 50,51, 122, 124, 125
colinda, 21, 37, 51, 52, 54, 70, 71, . 72,97,121,122 colindare, 72, 126 colindat, 21, 71, 72, 126 colindă, 37, 52, 64, 70, 95, 128 colindător, 37, 116, 117
cotare, 14, 65, 66, 72, 78, 98, 126, 143,144, 146
cotâtură, 68, 126, 143, 144, 146 D
da (vb.), 38, 44, 45, 46, 47, 54, 68, 71, 72, 77, 80, 83, 84, 99, 100, 104,114,121,123,124,125,137, 142,145,146,147,156,164,165, 168
dare, 47, 59, 72, 98, 126, 147 dat, 13, 18, 19, 59, 65, 71, 83, 84, 98, 116, 125, 129,147,178
[187]
dătătoare, 20,38,86,107,117,147,177 dătâturâ, 13, 59, 68, 83, 89, 126, 129, 147
dedeochea, 51, 52, 89, 90, 98, 123, 128,179
dedeochi, 18, 52,65,66,70, 80, 84, 90, 93, 98, 103, 112, 128, 148, 150,155, 167
deochea, 20, 37, 38, 42, 43, 44, 48, 51,52,54, 68,72,77,82,89,90, 98, 101, 105,108, 113, 123, 124, 128,129,137,147,148,149,150, 151, 154, 166, 182
deocheat, 42, 71, 98, 128, 148, 150 deocheoaicâ, 36, 118 deochetoare, 34, 35, 38, 89, 118, 119, 148
deochetor, 7, 16, 35, 37, 39, 42, 77,
89, 90, 111, 118, 119, 148, 174, 177,179
deochetoreasâ, 35, 118
deochetoriţâ, 36, 78, 118, 119
deochetoroi, 118
deochetură, 59, 67, 68, 70, 72, 102, 128,148, 150
deochi, 13, 17, 18, 20, 36, 43, 48, 52, 54, 59, 62,64,65,66, 68, 69, 70,71,72,77,80,82,83,84, 87,
90, 93, 98, 100, 102, 103, 111, 112,113,121,124,127,128,129, 137,146,148,149,150,151,154, 158, 166, 167, 176, 178, 180
deochiere, 119, 124, 128
descânta, 7. 20, 37, 38, 44, 45, 47, 48,49,52,53,54,55,68,72,77,
80,82,85,87,88,90,97,98,100, 101,115,121,122,126,132,137, 143,145,146,147,151,152,153, 155,156, 158, 176
descântat, 7, 24, 45, 54, 71, 72, 80, 95,110, 126, 140, 144,146,152, 158, 159, 160, 165,173
descântătoare, 7, 14, 16, 25, 30, 33, 35,36,38,40,45,62,77,80,81, 80, 90, 91, 94, 101, 102, 116, 117, 132, 139, 141, 145, 151, 172,176,177
descântător, 7,12,14,25,35,37,45, 77, 83,88,89,90, 116, 117, 131, 145, 151, 152
descântătoreasă, 35, 78, 91, 101, 102,116, 117
descântâtură, 60, 68, 82, 93, 126, 127,132, 152
descântec, 7, 12, 14, 15, 45, 52, 59, 60, 63,64, 68,70,71,72, 77, 78, 80, 82, 86, 88, 90, 93, 98, 102, 114,115,116,125,126,127,132, 133,137,144,146,150,151,152, 153, 154, 155, 158, 175, 176 descânteca (vb.), 51, 52, 122, 151 descolinda, 21, 54, 71, 72, 122, 128 descolindare, 21,67,71,72,126,128 descolindat, 21, 25, 67, 71, 72, 116,
126, 128 descolindaţie, 21, 67, 126, 128 descolinda, 21, 54, 71, 72, 122, 128 desface, 15, 42, 44, 45, 47, 48, 54, 68,72,80, 87, 92,103,115,121, 140, 155, 157, 158, 177, 179
[188]
desfacere, 12,13,59,65,71,72,98: 116, 126
desfâcătură, 18, 68, 126, 132
desfăcut, 21, 39, 72, 98, 115, 117, 126, 141, 158, 176
desmir, 18, 65, 70, 92, 128
desmira, 43, 54, 70, 72, 121, 164
desmirat, 18, 72, 92, 98, 128
despăşi, 42, 54, 82, 88, 121, 122
desfermeca,43,54,92,121,163,164
despetrece, 54, 121, 122
dezdeochea, 43, 44, 54, 121, 148, 149, 164
dezlega, 20, 42, 47, 48, 49, 72, 80, 121, 164, 166
dezlegare, 20, 65, 66, 72, 98, 126
dezlegat, 72, 98, 126
dezlegăturâ, 12, 60, 72
dezmuţi, 54, 121
deznoda, 54,92,121,122, 177, 179
dodescânta, 54, 89, 121, 152
doftoroaicâ, 36, 111, 116
doftoroaie, 14, 16, 25, 36, 38, 83, 101,111, 116, 138, 139
F
face, 7, 20, 32, 38, 43, 44, 45, 46, 47,48,49, 50,52,53,58,66,69, 72,77,80,83,85,87,88,91,92, 96, 99, 100, 101, 104, 121, 122, 123,124,128,132,133,137,147, 152,155,156,157,158,159,160, 162, 170, 171, 174, 180
facere, 19, 47, 66, 72, 83, 86, 98,
105, 126, 137,155,156, 157 fapt, 13, 18, 19, 59, 62, 63, 65, 71, 72, 77, 80, 83, 84, 85, 86, 95, 96, 101,102,103,111,112,116,121, 122,126,127,137,155,156,157, 158, 159, 160, 175, 178 faptomiţă, 26, 36, 117, 160 farmazoană, 14, 89, 93, 117 farmazoancă, 33, 34, 89, 93, 117 farmazon, 13, 16, 25, 30,33, 34, 67, 85,86,88,108,117,118,134,183
farmazonie, 59, 67, 86, 91, 93, 118, 126,128, 176
1 farmec, 7,12,13,14,15,16,20,49, 52,54, 59,60,62,63,64,65,67, 68,69,70,71,72,77,79, 83,87, 88, 93, 97, 101, 107, 113, 114, 115,116,125,126,127,128,129, 132,133,134,142,147,151,153, 156,158,160,173,174,177,183 făcaş, 32, 117, 156 făcătoare, 38, 77, 78, 117, 141, 156 făcătură, 13, 15, 18, 19, 59, 63, 64, 65,67,69,72,77,83,84,85,103, 104,112,116,123,126,137,156, 157,158,159,160,161,174,178, 182,184
făcut, 19,39,45, 48, 65,71,72, 80, 83, 84, 98, 103, 112, 126, 141, 146, 152,155,156,158, 159
fermeca, 7, 37, 38, 43, 44, 45, 46, 47,48,49,51,52,53,54,55,69, 79, 80, 82,83,87,88, 89, 90,92, 93,97,98,99,100,101,104,112, 115,122,123,124,128,132,135,
[189]
137,147,151,155,157,158,160,
162,163, 177, 179, 180 fermecare, 7, 69, 83, 99, 156, 173 fermecătoare, 16,25,26,33,34,35,
38,40,45,77,80,89,90,91,102,
117, 118, 132, 139, 163,182 fermecător, 14, 25, 30, 35, 37, 39,
67, 89, 90, 101, 117, 118, 131,
135,163 fermecâtoreasă, 35, 91, 117, 135 fermecâtorie, 7, 61, 67,91,99, 118,
126, 132, 133, 163, 173, 175 fermecăturâ, 7, 62, 63, 64, 67, 68,
69,83,87,89,123,126,156,158,
160, 163
G
gheţar, 32,78,79,82,84,88,112,119 ghici, 7, 37, 38, 45, 47, 48, 49, 52, 53,55,69,72, 77,79,80,81,82, 108,114,124,125,129,134,136, 137,144,145,146,155,156,164, 165, 170
ghicit, 24,38,65,69,71,72,125,129, 145,146,155, 156,164,165,170
ghicitoare, 13, 33, 35, 38, 81, 82, 83, 90,115,116,120,136,139,165,177
ghicitor, 13, 32, 33, 34, 35, 37, 87, 91,120,125,134,136,144, 164, 165, 182
ghicitoreasă, 35, 89, 120
ghicitură, 61,69, 71, 129
ghidănâci, 42,51,52,78,85,86,90, 112, 176, 179
grindinar, 32,78,79,82,83,88, 119
î
izda,43,50,51,53,122,123,134,136 I
închega, 44, 48, 122
încânta, 21,48,69,81,87,122,132,
133,170 încântătură, 69 înfermeca, 54, 92, 122, 163 înnoda, 44, 51, 52, 54, 79, 92, 122,
177,179 însoroci, 54, 124, 164 întoarce, 12, 21, 39, 44, 48, 54, 69,
70, 72, 80, 101,111,121,151
întoarcere, 72, 98, 126
întorcătură, 83, 92, 126
întors (actant), 39, 79, 94, 111, 118,
119, 177,179 întors (practică), 15, 72, 98, 101,
126,156 întorsură, 68, 69, 83, 92, 126 în turna, 48, 121
J
jurui,49, 122, 135 L
lecuitoare, 38,79,111,116,140,177 lega, 26,45,46, 48, 72, 77, 80,122,
132, 137, 165, 166,169, 177 legat, 59, 72, 75, 126, 165, 166 legătoreasă, 26, 35, 78, 117, 166 legătură, 12,59, 60, 63, 72, 80, 126,
127, 132, 139, 166
[190]
Ioajnică, 40, 117
lua, 15, 16, 48, 49, 80, 100, 121, 122,159
M
mamahoarcă, 39, 116, 117 maşteriţă, 40
măiastră, 29, 33, 88, 89, 117
măiestrie, 29, 67, 126, 184
măiestru, 29,33,68,78, 82, 88,117
meni, 49, 51, 53, 122, 124, 125, 134, 145
meşteră, 7, 24, 25, 33, 39, 80, 81, 101,102,116, 117, 118, 139, 143 meştereasă, 35, 83, 116, 117 meşteritoare, 38, 116, 117 meşterită, 24,36,40,81,116,117,139 meşteşug, 17,64, 126, 132, 135
mira (vb.), 43, 48, 54, 69, 72, 80, 123, 124, 148
mirare, 71,72,91,98,126,128,147, 150, 174
mirat, 72, 128
mirătură, 18, 69, 82, 85, 128
mânătură, 19, 69, 84, 85, 105, 112, 126,174, 178
mânecătoare, 66, 68, 111, 126
moaşă, 14, 25, 33, 83, 110, 112, 116,117
moroi, 37, 41, 84, 110, 118, 119
moroi de ploaie, 16, 109, 119
moşmoandâ(actant),40,51,88,110 moşmoandă (practică), 70,92,95,126 moşmondealâ, 67, 126 moşmondi, 51,67, 70
N
năprâti, 49, 69, 122
nâprâtitură, 19, 69, 83, 84, 89, 126
nâvrăji, 15, 65, 70, 93, 96, 104, 126,127
năzdrăvan, 33, 39, 117, 120
năzdrăvană, 33, 89, 117, 120
numărător de stele, 39, 120
O
obrici, 49, 67, 83, 123, 124
obriceală, 67, 128
obroceală, 67, 126
obroci, 51, 52, 67, 72, 78, 83, 90, 122, 124
obrocire, 66, 72, 98, 125, 129
ochea, 42, 50,51,52, 123, 124
om cu chitie, 118, 119
om meşter, 24, 33, 39, 78, 94, 108, 117,118, 119
opaci, 49,67, 78, 122
opăcealâ, 67, 89, 126
oprăvi, 44, 49
ormoteală, 67, 78, 86, 89, 127 ormoti, 55, 67, 85, 122
[191]
P
păscâlar, 27, 32, 120
pâscălău, 34, 78, 120
păscălier, 32. 120, 132
pascali, 32, 34, 38, 44, 50, 51, 52,
69, 78, 79, 90, 108, 124, 125 pascalilor, 13, 25,32,34,38, 78, 87,
88,120,125,131 păscăliturâ, 69, 129 ' pâscrisă, 65, 70, 101, 107, 126, 179 păşi, 45, 53. 54, 87, 88, 122, 158 piază, 33,50,51, 120, 125 pietrar, 32, 78, 79, 82, 119 piezi (vb.), 50,51, 124, 125 plămădi, 49, 80, 100, 121 poci, 39
poceală, 59,67,86,124,128,176,184 pocit, 25,39,94,111,118,119,167
pocitură, 59, 62, 64, 67, 69, 80, 84, 93,108, 111, 128, 166, 178 pojări (vb.), 50,51,53, 121 pohibi,49, 78,83, 121, 124, 179 potcâ, 18, 52, 59, 64, 77, 84, 89,
90, 93, 103,107,112,124,128,
134, 137. 150, 166, 167, 168,
176,178,184 prăvitură, 69, 107, 126 pune, 48, 69, 70, 85, 99, 122, 123,
124, 142, 147, 155 pusătură, 18, 19, 69, 92, 126 pusură, 70, 92, 126
R
răscucăi, 44, 54, 121
râvnă, 70, 92, 129, 150
râvnitoare, 38, 117, 118, 119
râvnitor,35,38,83,117,118,119,174
râvnitoreasă, 38, 118, 119
râvnitură, 19, 69, 92, 124, 126, 128,129
săgeta, 47,48,82, 123, 124, 151 sânvâsia, 50, 51, 53, 107, 124, 125 solomon, 36, 39, 51, 59, 68, 88, 94, 106, 107,119, 179
solomonar, 7, 16,17, 20, 25*, 27, 30, 32, 33,36, 39,40,41,59,68,78, 79,81,82,83,88,89,94,96,105, 108,116,119,120,132,137,168, 169,170 solomonărie, 68, 91, 126 solomonăriţă, 17, 36, 89, 117, 118,
119,170 solomonealâ, 67, 86, 126, 176
solomoni (vb.), 44, 51, 59, 67, 78, 88,89,90,94,101,119,122,179
solomonie, 7, 59, 67, 68, 126, 132 solomoniţâ, 17,36,89,117,118,119 soroci (vb.), 51, 53, 54, 121, 124, 125,164
strica, 38,48,69,83,88,121,122,149 stricător, 38,48,84,91, 117 stricăturâ, 69, 123 strigă, 25,26, 29,36, 37, 108, 117
[192]
strigoi, 13, 29, 34
strigoi de ploaie, 29, 94, 119
strigoia (vb.), 18,29,51, 89, 90,92, 118, 122, 123, 179
strigoaică, 13, 34, 84, 117, 142
strigoaie, 29,36,40,84,110,117,143
stinge, 13,48, 80, 100, 121, 122
supus, 22, 59, 65, 71, 89, 99, 101, 112, 127, 144, 152, 159, 167
şercan, 16, 30, 78, 79, 84, 109, 110, 119
şişcâ, 25,30, 37, 67, 88, 94, 117
şişcârie, 59, 67, 127, 128
şişcoi, 37, 84, 93, 117, 118, 174
şolomăriţă, 17, 36, 89
şolomâţ,40, 85, 119, 175
ştiutoare, 24,26,38,79,83,86,101, 120, 139, 140,141, 183, 184
tăia, 48, 99, 100, 112, 121 tartă, 30
trage, 39,48, 51, 80,100,109, 114, 119, 124, 125,145, 154
trimis, 62,65,71,95,101,107,127, 137, 159,179
trimisâtură, 18, 69, 127
turna, 26,48,58,78,79,80,99,100, 121, 122, 123, 147, 179
ţine, 48, 122
ţipa, 55, 69, 72, 77, 122, 124, 159
ţipat, 65, 72, 98, 127
ţipăturâ, 19,69,77, 78, 86,127,176
U
ursăreasâ, 35, 110, 120
ursitoare, 38,41,50, 110, 120, 171,
183
vidmâ, 25, 29, 30, 78, 80, 84, 85,
86, 95,96, 117, 118, 183, 184 vâlhovnic, 20, 27, 30, 117, 176
vâlvaş, 32, 78, 82, 89, 93, 117, 118, 119
vâlvă, 17, 20, 25, 26, 30, 33, 80, 84, 87,88,89,94, 96,105, 112, 117, 118, 119, 132, 134, 138, 184
vraci, 12, 25, 29, 30,46, 51, 79, 83, 88, 111, 112, 116, 117, 118, 120, 132, 144, 180, 183
vrâciui, 44, 45, 46, 51, 83, 84, 89, 90, 92, 93, 101, 111, 112, 118, 122,123,132, 180
vrajă, 7, 12, 14, 15, 20, 21, 45, 47, 52,59, 60,61,62,63,64, 65,66, 67, 68,69,70,71,72,77,79, 80, 86, 87
vrâjărie, 93, 127
vrâjealâ, 67, 93, 114, 127
vrăji (vb.), 7, 12, 38, 41, 43, 44,45, 46,47,48,49,50,51,52,53,67, 69,72,82,83,88,89,90,93,100,
[193]
101,104,112,114,115,122-125, 128,129,132,135,137,151,154, 155,158,160,164,165,170,171, 173, 180, 182 vrâjie, 68
vrăjire, 7, 59, 62, 66, 70, 71, 72, 83, 87,93,98,99,119,127,128,132, 149,156, 173, 174
vrăjit, 7,12,14,69,72,93,137,138, 164, 173
vrăjitoare, 7, 14, 25-30, 33-36, 38-40,45, 77, 80-83, 85, 89,91,93, 95, 108,113,115-121, 132, 137, 139,140,142,144,156,159,161, 162,167,171,172,173,174,177, 178,182, 184
vrăjitor, 7, 14, 16, 23, 25, 29, 30, 32-39,45,68,77,81,82,87-89,
91, 93, 101, 105, 108, 116-120, 132, 135, 144, 156, 157, 168, 171,174,182 vrâjitoreasă, 35
vrăjitorie, 7, 12, 59, 61, 64, 67, 68, 69, 86, 87,91,92, 99, 115, 127, 128, 133, 152, 173, 175
vrâjiturâ, 61, 69, 93, 127, 132, 171
Z
zgrâbunţaş, 16, 33, 78, 105, 119
zgriminţieş, 16, 105
zârnoaică, 36, 116
zodiaş, 14, 26, 33, 120
zodier, 14, 20, 26, 32, 36, 80, 120
zodrriţâ,27,36,87,117,118,120,174
[194]
[195]
Indice de nume
A
Alexici, Gheorghe, 68 Arvinte, Vasile, 36, 134
B
Bârlea, Ion, 36
Bârlea, Ovidiu, 37,39,51,54,68,72, 140, 152, 159,163,164,166, 172
Bârseanu, Andrei, 47
Bejan, Dumitru, 72
Berdan, Lucia, 20, 30, 35, 36, 38, 68, 69, 72, 104
Bilţiu, Pamfil, 37,52,69,70,72,91, 95, 97, 98, 105
Boceanu, Ion, 43, 53, 64
Bogrea, Vasile, 16, 39, 64
Bojan, Teodor, 17, 42, 113
Bologa, Vasile, 16
Bordeianu, Minai, 36
Borza, Alexandru, 173
Brătescu, Gheorghe, 16, 31, 32, 45, 46,51,52,61,62, 63,68,78
Brătulescu, Monica, 64
Budai Deleanu, Ion, 82, 168
Bunea, Augustin, 61, 67
Buraga, Costache, 37, 85 Buraga, Ecaterina, 37, 85 Buturâ, Vaier, 63, 138, 147
c I
Candrea, Gheorghe, 30, 40
Candrea, Ion Aurel, 9, 11, 15, 48
Cantemir, Dirnitrie, 12,26,30,60,154
Caragiale, Ion Luca, 184
Caraioan, Pompiliu, 5
Caraman, Petru, 9, 11, 20, 21, 22, 25,37,47,48,54,63,70,71,72, 142, 152
Cartojan, Nicolae, 67, 68
Câmpeanu, Eugen, 65, 71
Chiş Şter, Ion, 104
Chiţimia, Ion Constantin, 26
Ciauşianu, Gheorghe, 33,40,48, 85
Cireş, Lucia, 20, 30, 35, 36, 38, 68, 69, 72, 104
Ciobanu, Mircea, 26
Ciubotaru, Ion. FL, 20,21
Coman, Mihai, 179
Coman, Petre, 40, 87
[196]
Constantinescu Dobridor, Gheorghe, 71
Costin, Lucian, 33, 53, 54, 69, 82
Coşbuc, George, 11, 13, 34
Creangă, Ion, 42, 43, 48
Cristescu Golopenţia, Ştefania, 11, 15, 23, 40
D
Datcu, Iordan, 21
Delavrancea, Barbu Ştefănescu, 36 Densusianu, Ovid, 18,19,36,51,68,
69,70,71,72,82,84,93,94,156,
159,179
Dosoftei, 50, 59 Drăganu, Nicolae, 49
E
Eliade, Mircea, 184 Evseev, Ivan, 87
F
Frazer, James George, 24
Frătilă, Vasile, 47
Frâncu, Teofil, 30, 40
Fochi, Adrian, 13, 33, 37, 38, 102, 118, 120, 139
G
Galaction, Gala, 184
Gaster, Moses, 169
Gămulescu, Dorin, 53
Gherman, Traian, 47, 169, 170
Giuglea, George, 52, 65, 114, 134, 163, 164
Golescu, Iordache, 169
Gorovei, Artur, 9,11,14,24,26,30, 33,35,36,45,46,52,61,62,63, 69,72,97,98,110,117,118,127, 138,139
Graur, Alexandru, 47, 52, 163, 164 Grigoriu Rigo, Grigore, 71, 141 Guţu, Gheorghe, 155
H
Hasdeu, Bogdan Petriceicu, 48, 53, 72, 150, 159, 184
Herseni, Traian, 5, 6, 52, 63, 151, 154, 157
Hodoş, Enea, 47
Hubert, Henri, 5, 6, 24
J
Ionescu, Anca Irina, 12,48,157,184
Ioniţâ, Vasile, 35, 38, 54, 82, 124, 161, 167, 168
Iordan, Iorgu, 37
Ispirescu, Petre, 35, 145
Ivireanul, Antim, 45, 48
Jarnic, Ian Urban, 47, 144, 145 Jipescu, Gligore, 67
K
Kernbach, Victor, 6, 111, 180, 183 L
Levi Strauss, Claude, 24
[197]
M
Maior, Petru, 45, 61
Maliniwski, Bronislav, 5
Marian, Simion Florea, 9, 11, 12,
13, 14 Mauss, Marcel, 5, 6, 24 Maxwell, James, 5, 24 Măruşca, Nicolae, 47, 152, 162 Mândrescu, Simeon, 37, 144 Meteş, Ştefan, 61, 64 Mihail, Zamfira, 114 Mihăescu, Haralambie, 65 Mironescu, Alexandru N., 16 Moxa, Mihail, 46, 61, 163 Muşlea, Ion, 37, 39, 51, 54, 68, 72,
140,152,159,163,164,166,172
N
Negruzzi, Iacob, 68 Nestorescu, Virgil, 53, 80 Nicoară, Pavel, 38 Niculae, Cornel Dan, 170 Niculiţă Voronca, Elena, 30, 32,
119, 144 Niţu, George, 35
O
Obradovici, Dositei, 41
Oişteanu, Andrei, 11,16,39,40,41,
49,105, 109,111, 120,143, 168,
169, 180
Pamfil, Viorica, 164
Pamfile, Tudor, 9, 11, 28, 34, 37,
60,68 Papadima, Ovidiu, 20 Papahagi, Pericle, 72 Papahagi, Tache, 11, 29 Pascu, Giorge, 31, 32, 33, 34, 35,
37, 66, 67, 68, 69 Pasca, Ştefan, 39, 140 Pavelescu, Gheorghe, 9,11,15,16,23,
24, 27, 28, 33, 34, 39, 48, 59, 68,
70,110, 111, 140, 144, 146, 154 Pârvescu, Constantin, 69 Păcală, Victor, 72 Pâsculescu, Nicolae, 35, 147 Petrovici, Emil, 8, 76, 147, 158,
170,172
Pintilie, Costache, 48, 63, 140, 155
Pompiliu, Miron, 51
Pop, Sever, 8
Pop Bertea, Mirela, 54
Pop Reteganul, Ion, 36, 48
Popa, Ion L, 71,72, 111
Popescu, Dumitru Radu, 184
Popescu, Radu, 93
Popinceanu, Ion, 20
Propp, Vladimir Iakovlevici, 24
Puşcariu, Sextil, 43, 151
R
Raţiu, Anton, 38, 48, 80, 160
[198]
Rădulescu Codin, Constantin, 32, 48, 68, 102, 138, 148, 149, 151, 154,159
Resmeriţâ, Alexandru, 82, 165
Rezuş, Petre, 36
Richen, Ulrich, 116
Robu, Vladimir, 37
Rosetti, Alexandru, 18, 19, 20, 33, 34, 36, 37, 47, 54, 69, 94, 104, 105,129,137,147,149,161,180
Sadoveanu, Mihail, 49, 184
Scriban, Augustin, 33, 48, 64, 76, 97, 98
Scurtu, Vasile, 33, 109
Seche, Mircea, 18, 109
Sevastos. Elena, 28,38,52,53,138, 147,156,167,171
Simonescu, Dan, 26
Sitaru, Maria, 18, 66, 77, 84, 93
Sorohan, Elvira, 26
Sperantia, Theodor, 116, 126
Stepko, Valerica, 38
Şăineanu, Lazar, 83,86, 87,99,123, 138,141,142,148,149,150,153, 158,159,164,165,167,172,175
Şincai, Gheorghe, 143
Ştefănucâ, Petre, 33, 48, 80, 139
Taloş, Ion, 17, 18, 93, 111, 119, 169,180
Teodorescu, Dem Gh., 35. 47, 69
Teodorescu Kirileanu, Alexandru, 61
Tiktin, Heimann, 142,144,145,150, 155,163,167, 168
Tocilescu, Grigore, 30, 35, 48, 72, 138, 139, 140, 145, 151, 167, 170,171
Tokarev, Serghei Alexandrovici, 184 Tomici, Mile, 49 Trier Z., 116
Tudose, Claudia, 38,67,69, 70,156, 161,170, 174
Ţapu, ChristeaN., 35, 72, 138, 139, 140, 145, 151, 167, 170. 171
Ţichindeal, Dimitrie, 41
u
Udrescu, Dumitru, 38, 40, 42, 43, 49,51,52,55,67,70,81,85,86, 123, 126, 166, 183
Ursu, Despina, 36 V
Vasiliu, Alexandru, 38 Viciu, Alexandru, 54, 86, 154, 164 Voiculescu, Vasile, 184 Vulcan, Iosif, 169
Zanne, Iuliu, 38, 154 Zoba, Ion, 25
[199]
Abrevieri
a) de cuvinte
* simbol pentru termenii neatestaţi
adj. = arh. =
adjectiv arhaic
arom. = aromân
com. = comună
ed. = editură
ex. = exemplu
f.a. = fără an
fasc. = fascicola
fr. = franceză
gr. = grec
h.= hartă
ibid. = ibidem
ind. = indicativ
it. = italian(â)
jud. = judeţ
lb. = limba
lat. = latină
magh. = maghiar(ă)
MN = material necartografiat
ms. = manuscris
n.a. = nota autorului
n.n. = nota noastră
nr. = număr
op. cit. =
P-= pl.= pop. = pp.= prez. = rev. = sb. = ser. -sg. = sp. = subst. = s.u. = ucr. = urm. = v. = vb. = v. fr. = v. it. = v. rom. v. prov. voi. = v. sp. = v. sl. =
= opus citatum pagina plural popular paginile prezent revista sârb(â) sârbocroat(ă) singular spaniol(ă) substantiv şi următorii ucrainean(ă) următorii vezi verb
vechi francez vechi italian = vechi românesc = vechi provensal volum
vechi spaniol vechi slav
[200]
b) bibliografice
AAF „Anuarul Arhivei de folclor", Cluj, 1932 ş.u.
G. Alexici, Texte Gheorghe Alexici, Texte din literatura poporană românească, I, Budapesta, 1899.
ALIL „Anuar de lingvistică şi istorie literară", Iaşi, Filiala Academiei, 1965 ş.u.
AL Mold. Atlasul lingvistic moldovenesc, redactat de Rubin Udler şi Victor Comarniţki, I, Fonetica (1968), II, Lexicul (1972), Chişinău.
ALR I Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, voi. I, Cluj, 1938, voi. II. Sibiu, Leipzig, 1944, de Sever Pop.
ALR II Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, voi. I, Sibiu, Leipzig, 1940, de Emil Petrovici.
ALRR Mar Atlasul lingvistic român pe regiuni, Maramureş, de Petre Neiescu, Grigore Rusu, Ion Stan, voi. LII, Bucureşti. Ed. Academiei. 1969-1973.
ALRR Trans Atlasul lingvistic român pe regiuni, Transilvania, de Grigore Rusu, Victor Bidian, Dumitru Loşonţi, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982.
ALR SN Atlasul lingvistic român, serie nouă, sub redacţia lui Emil Petrovici. voi. I-VII, Bucureşti, 1956-1972.
ALRTII Atlasul lingvistic român. Texte dialectale culese de Emil Petrovici, Sibiu - Leipzig, 1942.
AMET „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", Cluj-Napoca. 1963-1969.
Anon. Car. Anonymus Caransebensiensis (Dicţionarium valachicolatfnum), text din 1670.
Antologie Antologie de folclor din judeţul Maramureş, I, redactor Ion Chiş Şter, Asociaţia etnografilor şi folcloriştilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980.
AUB „Analele Universităţii Bucureşti"; Limbă şi literatură, Bucureşti, 1952 ş.u.
[201]
AUI „Analele Universităţii „Al.I. Cuza" Iaşi, serie nouă, Iaşi, 1955 ş.u.
AUT „Analele Universităţii Timişoara", seria Ştiinţe filologice, Timişoara, 1963 ş.u.
BGL Damian P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Ed. Academiei Române, 1946.
V. Bogrea, Pagini Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971.
G. Brâtescu, Vrăjitoria Gheorghe Brâtescu. Vrăjitoria de-a lungul timpului, Ed. Politică, Bucureşti. 1985.
G. Brâtescu, Grija Gheorghe Brâtescu. Grija pentru sănătate, Ed. Medicală, Bucureşti, 1988.
CADE Ion Aurel Candrea, Gheorghe Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească", Bucureşti, 1931.
Calendarul Maramureşului Ion Bogdan. Mihai Olos. Nicoară Timiş, Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980.
LA. Candrea, Folclorul Ion Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat. Medicina magică, Bucureşti. Ed. Casa Şcoalelor, 1944.
P. Caraman, Descolindatul Petru Caraman. Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza", Iaşi, 1997.
CCS Caietul „Cercului de studii", voi. IV (1984), voi. VII/1 (1989), Timişoara.
CDDE Ion Aurel Candrea, O vid Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, fascicolele I-IV, Bucureşti, 1907-1914.
CIHAC Alexandru de Cihac, Dictionnaire d'etymologie daco-romane, Elements slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais, Francfort S/N,1879.
CILRV Florica Dimitrescu, Contribuţia la istoria limbii române vechi, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979.
CL „Cercetări de lingvistică", Cluj, 1956 ş.u.
L. Costin, Graiul Lucian Costin, Graiul bănăţean, voi. I, Timişoara, 1926, voi. II, Turnu-Severin, 1934.
[202]
G. Coşbuc, Elementele George Coşbuc, Elementele literaturii poporale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
Şt. Cristescu Golopenţia, Gospodăria Ştefania Cristescu Golopenţia, Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale femeilor din Drăguş (Făgăraş), extras din Drăguş, un sat din Ţara Oltului, 1940.
CV „Cum vorbim", Bucureşti, 1949 ş.u.
DA Dicţionarul limbii române, tom I (părţile I-III), tom II, (părţile I-III), a - lojniţă, editat de Academia Română, Bucureşti, 1913-1949.
Dai ' Vladimir Ivanovici Dai', Tolkovyi slovarş jivogo velikoruskogo jazyk, I (1979), II (1979), III (1980), IV (1980), Ed. Ruskii Jazyk, Moskva.
DAS Marin Bucă, Ivan Evseev, Francise Kiraly, Dumitru Craşoveanu, Livia Vasiluţă, Dicţionar analogic şi de sinonime al limbii române, Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
DDRF Frédéric Damé, Nouveau dictionnaire roumain-français, Imprimerie de l'état, Bucureşti, 1893-1895.
DGLR Vasile Breban, Dicţionarul general al limbii române. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
DERS Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, 1374-1600, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, redactor responsabil Gheorghe Boiocan.
DESLR Alexandru Resmeriţă, Dicţionarul etimologico-semantic al limbii române, Craiova, 1924. *
DEX Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
Dialectologie română Matilda Caragiu Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu Ruxândoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
DIR Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, editori Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş, Alexandra Roman-Moraru, Bucureşti, 1979.
DLR Dicţionarul limbii române, serie nouă, literele M-Ţ, Bucureşti, Ed. Academiei, 1965-1995.
[203]
DLR ms. Dicţionarul limbii române (manuscris), Litera V, Institutul de Filologie Română „A. Philippide", Iaşi.
DLRLC Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. I-IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1955-1957.
DLRLV Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina L. Zgraon, Dicţionarul limbii române literare vechi, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
DLRM Dicţionarul limbii române moderne, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958.
DLRV Gheorghe Mihăilâ, Dicţionar al limbii române vechi, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974.
DOR Nicolae A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963.
DR „Dacoromania", Cluj, 1920-1921 ş.u.
DSB Dicţionarul subdialectului bănăţean, I-IV, Timişoara, 1985-1987.
DULR Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, Ed. Scrisul Românesc, ediţia a Vl-a, f.a.
FC Formarea cuvintelor în limba română, voi. I-III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970-1989, redactori responsabili Alexandru Graur, Mioara Avram.
FCLR Formarea cuvintelor în limba română, Biblioteca Centrală Universitară, coordonator M. Negreanu, control ştiinţific Aurel Nicolescu, Bucureşti, 1971.
FD Fonetică şi Dialectologie, Bucureşti, 1958 ş.u.
FVE Folclor vechi românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, editor
Constantin Ciuchindel. GCR Moses Gaster, Chrestomatie română, I-il, Leipzig, Bucureşti, 1891.
GN Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români, I-II, Bucureşti, 1906-1908.
G. Gorjan, Halima Gherasim Gorjan, Halima sau povestiri mitologhiceşti arăbeşti, I-IV, Bucureşti, 1835-1838.
[204]
Gr. S. Grai şi suflet, Bucureşti, 1923 ş.u.
B.P. Hasdeu, Etymologicumj Bogdan Petriceicu Hasdeu, Etymologicum magnum romaniae, I-IV, Socec et Teclu, Bucureşti, 1887.
B.P. Hasdeu, Etymologicum Bogdan Petriceicu Hasdeu, Etymologicum magnum romaniae, I-II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970.
P. Ispirescu, Legende Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, Bucureşti, 1882.
P. Ispirescu, Basme Petre Ispirescu, Basme, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1962.
LL Limbă şi literatură, Bucureşti, 1955 ş.u. LR Limba română, Bucureşti, 1957 ş.u.
S.E Marian, Ornitologia Simion Florea Marian, Ornitologia populară română, I, II, Tipografia R. Eckhardt, Cernăuţi, 1883.
S.F. Marian, Descântece Simion Florea Marian, Descântece poporane române, Tipografia R. Erckhardt, Cernăuţi, 1886.
S.F. Marian, Nunta Simion Florea Marian, Nunta la români, Tiparul Carol Gobl, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1890.
S.F. Marian, Naşterea Simion Florea Marian, Naşterea la români, Tiparul Carol Gobl, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1892.
S.F. Marian, înmormântareay Simion Florea Marian, înmormântarea la români, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1892.
S.F. Marian, înmormântarea2 Simion Florea Marian, înmormântarea la români, Ed. „Grai şi suflet" - Cultura Naţională, Bucureşti, 1995.
S.F. Marian, Vrăji Simion Florea Marian, Vrăji, farmece şi desfaceri, Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1893.
S.F. Marian, Sărbătorile Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, voi. I (1898), voi. II (1899), voi. III (1901), Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti.
S.F. Marian, Insectele Simion Florea Marian, Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1903.
[205]
S.F. Marian, Legendele Simion Florea Marian, Legendele Maicii Domnului, Tipografia Carol Gobl, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1904.
MD „Materiale şi cercetări dialectale", I, Bucureşti, 1960.
I. Muşlea, Cercetări Ion Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.
NALR Ban. Noul Atlas lingvistic pe regiuni. Banat, de Petre Neiescu, Emil Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980.
NALR Mold.-Bucov. Noul Atlas lingvistic al României, Moldova şi Bucovina, Date despre localităţi şi informatori, de Vasile Arvinte, S te Han Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987.
NALR Olt. Noul Atlas lingvistic pe regiuni, Oltenia, I-IV, întocmit de Teofil Teaha. Ion Ionică şi Valeriu Rusu, sub conducerea lui Boris Cazacu, Ed. Academiei, (1967-1980).
NALR-T Noul Atlas lingvistic pe regiuni - Moldova şi Bucovina, Texte dialectale, culese de Stelian Dumistrăcel şi publicate de Doina Hreabcă şi Ion Horia Bârleanu, voi. I, partea I, Ed. Academiei Române, Iaşi, 1993.
T. Pamfile, Boli Tudor Pamfile, Boli şi leacuri, după datinile şi credinţele poporului român, Socec, Bucureşti, 1911.
T. Pamfile, Agricultura Tudor Pamfile, Agricultura la români, Socec, Bucureşti, 1913.
T. Pamfile, Sărbătorile Tudor Pamfile, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Socec, Bucureşti, 1914.
T. Pamfile, Duşmani Tudor Pamfile, Mitologie românească, I, Duşmani şi prieteni ai omului, Socec, Bucureşti, 1916.
Şt. Pasca, Glosar Ştefan Pasca, Glosar dialectal, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1928.
Gh. Pavelescu, Cercetări de etnoiatrie Gheorghe Pavelescu, Cercetări de etnoiatrie în zona Sebeşului, în AAF, V, 1943.
Gh. Pavelescu, Mana Gheorghe Pavelescu, Mana în folclorul românesc. Sibiu, Tipografia Krafft, 1944.
[206]
Gh. Pavelescu, Cercetări Gheorghe Pavelescu, Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1945.
Gh. Pavelescu, Cercetări folclorice Gheorghe Pavelescu, Cercetări folclorice în sudul judeţului Bihor, în AAF, VIII, 1945.
PPR Poezii populare româneşti, II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989, editor Ion Nijloveanu.
C. Râdulescu-Codin, Literatură Constantin Râdulescu-Codin, Literatură populară, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986.
REF Revista de etnografie şi folclor, Bucureşti, 1956 ş.u.
REW W. Meyer-Lubke, Romanisches etymologisches Worterbuch, Heidelberg, 1935.
RLŞL Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, editată de Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1958 ş.u.
Rsl Romanoslavica Bucureşti, 1958 ş.u.
I.G. Sbiera, Poveşti 1 Ion G. Sbiera, Poveşti poporale româneşti, Tipografia arhiepiscopală, Cernăuţi, 1886.
I.G. Sbiera, Poveşti2 Ion G. Sbiera, Poveşti şi poezii populare Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.
SCL Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti, 1951 ş.u.
SCRIBAN Augustin Scriban, Dicţionarul limbii româneşti, Ediţiunea întâi, Iaşi, 1939.
SC Şt Studii şi cercetări ştiinţifice, Filologie, Academia Română, Filiala Iaşi, Iaşi, 1950 ş.u.
E. Sevastos, Nunta Elena D.O. Sevastos, Nunta la români, Ed. Academiei, Bucureşti, 1889.
E. Sevastos, Literatură Elena D.O. Sevastos, Literatură populară, II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990.
SMFC Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română voi. I-VI, Bucureşti, 1959-1972.
SMIM Studii şi materiale de istorie medie, Bucureşti, 1956 ş.u.
[207]
SMPTRE Studii şi materiale privitoare la terminologia românească etnobotanică, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1986.
Şez. Şezătoarea, Revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare, Fălticeni, 1882 ş.u.
TMPR Maria Sitaru, Terminologia medicală populară românească, Timişoara, 1982 (teză de doctorat).
TDRG Heimann Tiktin, Rumänisch - deutsches Wörterbuch, Otto Harrassowitz, Wiesbaden, fasc. 1-18, 1985-1989.
Al. Viciu, Colinde Alexandru Viciu, Colinde din Ardeal, Socec, Bucureşti, 1914.
Al. Viciu, Glosar Alexandru Viciu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, Bucureşti, 1906.
[208]
[209]
Bibliografie
Adăscâliţei, Vasile Criteriul lingvistic în aprecierea folclorului, în rev. „Ateneu", Bacău, nr. 5/1966.
Adăscâliţei, Vasile, Fotea, Mircea G. Coşbuc despre folclor, în AUI, seria Limbă şi literatură, 1/1967.
Adăscâliţei, Vasile Istoria unui obicei. Pluguşorul, Ed. Junimea, Iaşi, 1987.
Andriescu, Alexandru Funcţia stilistică a izolărilor livreşti în limba vorbită în Omagiu Iordan, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958.
Andriescu, Alexandru Stil şi limbaj, Ed. Junimea, Iaşi, 1977.
Andriescu, Alexandru, Dimitriu, Comeliu Limba română literară în texte fundamentale din secolele al XVI-lea în alXVII-lea, Universitatea „AL. I. Cuza", Iaşi, 1987.
Andriescu, Alexandru Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia 1688 (studiul introductiv), Freiburg, I, II, 1988.
Arvinte, Vasile Terminologia exploatării lemnului şiplutăritului, în S.C.Şt., Iaşi, 1/1957.
Arvinte, Vasile Atlasul lingvistic şi cercetările etimologice, în Omagiu Rosetti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958.
Arvinte, Vasile, Ursu, Despina, Bordeianu, Mihai Glosar regional, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
Arvinte, Vasile Din terminologia corpului românesc: şold, coapsă, pulpă (pe baza ALR). încercare de analiză structurală a lexicului, în SCL 4/1963.
[210]
Baronzi, George Limba română şi tradiţiunile ei, Nebunely şi fiii, Galaţi 1872.
Bălăşel, Teodor Versuri populare române, II, Ed. Ramuri, Craiova, f.a.
Bălteanu, Valeriu Abordarea etnolingvistică a idiomaticii, în Transfer şi interferenţă la orele de limbi străine, Universitatea „Al. I. Cuza", Iaşi, 1984.
Bălteanu, Valeriu Interferenţe lingvistice şi spirituale, în Cercetări ştiinţifice şi metodologie didactică, Universitatea „Al. I. Cuza, Iaşi, 1989.
Bălteanu, Valeriu Aventura spirituală a cuvintelor româneşti, în „Şcoala noastră", 4/1990, Galaţi.
\ Bălteanu, Valeriu Ecouri mitice în vocabularul românesc, în Interdisciplinaritate şi didactica învăţământului umanist, Universitatea „Al. I. Cuza", Iaşi, 1991.
Bălteanu, Valeriu Un cuvânt sub pecetea creştinismului: polgan „păgân ", în „Călăuza ortodoxă", editată de Episcopia „Dunării de Jos", nr. 107-109/1997.
- Bârlea, Ion Cântece poporane din Maramureş, Descântece, vrăji, farmece şi desfaceri, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1924.
Bârlea, Ovidiu Metoda de cercetare a folclorului, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
Bârlea, Ovidiu Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970.
Bârlea, Ovidiu Folclorul românesc, I-II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, 1983.
Bejan, Dumitru Nume româneşti de plante, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
Beldie, Ioan Monografia comunei Jorăşti, Socec, Bucureşti, 1911.
Bernea, Ernest Cadre ale gândirii populare româneşti, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1975.
[211]
Bidu-Vrânceanu, Angela Structura vocabularului limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986.
Bidu-Vrânceanu, Angela Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Bilţiu, Pamfil Poezii şi poveşti populare din Ţara Lăpuşului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990.
Blaga, Lucian Despre gândirea magică, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. Bucureşti, 1941.
Boceanu, Ion Glosar de cuvinte din judeţul Mehedinţi, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1913.
Bogrea, Vasile O străveche formulă de exorcism, în DR, IV, 1926.
Bogrea, Vasile Sfinţii-medici în graiul şi folclorul românesc, în DR, IV, 1926.
A Bojan, Măria Expresii româneşti cu conţinut istoric, în CL 2/1971.
Bojan, Teodor Secvenţă onomasiologică: „deochi"-"mauvais oeil" -„evll eye" în CL 2/1970.
Bologa, Vasile Vrăji, babe şi moaşe azi şi odinioară, Cluj, 1921, în „Revista sănătăţii", 5/1921.
Bologa, Vasile Despre vrăji, doftoroaie şi leacuri băbeşti, ediţia a IV-a, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1953.
» Borza, Alexandru Dicţionar etnobotanic, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968.
Both, Nicolae Cânepa în credinţele şi practicile magice româneşti, în AMET pe 1968-1970, Cluj, 1971.
Bouteiller, Maurice Medicine populaire d'hier et d'aujourd' h u i, GP Maisonneuve et Larose, Paris, 1966.
* * * „Buciumul român", I (1875), II (1877) Iaşi.
Brâtulescu, Monica Colinda românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981.
[212]
Brâncuş, Grigore Semantica termenilor româneşti din substrat, în Semantică şi semiotică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Brezeanu, loan, Nadoleanu, Gheorghe Pe-un picior de plai. Culegere de folclor poetic din regiunea Galaţi, Casa regională a creaţiei populare, Galaţi, 1967.
Brezeanu, loan Contaminări şi mutaţii funcţionale în creaţii folclorice din zona Galaţiului, în „Orizonturi", Galaţi, 1972.
Bunea, Augustin Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici, Blaj, 1902.
Buraga, Ecaterina, Buraga, Costache Dăinuiri dăneştene, Ed. Junimea, Iaşi, 1977.
Butură, Vaier Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
Canianu, Mihai Din psicología poporană. Descântece, farmece şi vrăji, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", VII, 1894.
Candrea, Ion Aurel Graiul din Ţara Oaşului în „Buletinul Societăţii Filologice", voi. II, 1906, Bucureşti.
Candrea, Ion Aurel Straturi de cultură şi straturi de limbă la popoarele romanice, Bucureşti, 1919.
Candrea, Ion Aurel Tabu în limbă. Nume interzise, în Omagiu luil. Bianu, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1927.
Candrea, Ion Aurel Iarba fiarelor, Studii de folclor, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.
Candrea, Ion Aurel Preminte Solomon, în „Cercetări folclorice", I, Bucureşti, 1947.
Cantemir, Dimitrie Descriptio Moldaviae, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973.
Cantemir, Traian Folclor literar din Suceava, Iaşi, 1980.
Caraioan, Pompiliu Geneza sacrului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
[213]
Caraioan, Pompiliu Cercul magic, în „Almanahul civilizaţiei", Bucureşti, 1969.
Caraman, Petru Magia populară ca sursă de inspiraţie pentru poezia cultă, în Elogiu folclorului românesc, Bucureşti, Ed. pentru Literatură, 1969.
Caraman, Petru Datina colindatului la români, slavi şi alte popoare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983.
Cartojan, Nicolae Cărţile populare în cultura românească, I, II, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974.
Câmpeanu, Eugen Substantivul. Studiu stilistic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain Dicţionar de simboluri, I-III, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995.
Chiţimia, Ion Constantin Folclorişti şi folcloristică românească, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968.
Chiţimia, Ion Constantin Folclorul românesc în perspectivă comparată, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.
Ciauşianu, Gheorghe F. Glosar de cuvinte din judeţul Vâlcea, Bucureşti, 1931.
Cireş, Lucia, Berdan, Lucia Descântece din Moldova, caietele Arhivei de Folclor II, sub redacţia lui Ion H. Ciubotaru, Iaşi, 1982.
Ciubotaru, Ion, FL, Chestionar folcloric şi etnografic general, Ed. Academiei, Filiala Iaşi, 1970.
Ciubotaru, Ion, FL, Ciubotaru, Silvia Obiceiurile agrare, o dominantă a culturii populare din Moldova, în ALIL, tom XXIX B, 1983-1984, Iaşi.
Codrescu, Constantin Manual de medicină populară, Ed. G. Catafany, Bârlad, 1885.
Coman, Mihai Sora Soarelui. Schiţe pentru o frescă mitologică, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983.
[214]
Coman, Petre Glosar dialectal, Bucureşti, 1939.
k  Cosac-Bràila, Petre Studii de etnografie medicală română, Descântece şi leacuri băbeşti din România, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1935.
Costin, Lucian Mărgăritarele Banatului, Ed. Cartea Românească, Timişoara, 1925.
Coşeriu, Eugen Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994.
Coşeriu, Eugen Lingvistica din perspectiva spaţială şi antropologică, Ed. Ştiinţifică, Chişinău, 1994.
Coteanu, Ion  Stilistica funcţională a limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973.
Coteanu, Ion, Bidu Vrânceanu, Angela Limba română contemporană, Vocabularul, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
Coteanu, Ion, Sala, Marius Etimologia şi limba română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987.
* * * „I. Creangă", Revistă de limbă, literatură şi artă populară, redactor T. Pamfile, Bârlad, Chişinău, 1908-1921.
Cristescu Golopenţia, Ştefania Practică magică a descântatului de stâns în satul Cornova, în ,Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială", 1-4, 1932.
Cristescu Golopenţia, Ştefania Cum descântă „de întors" Ana Dănilă din satul Şanţ, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială", 5, 1936.
Cristescu Golopenţia, Ştefania Frecvenţa formulei magice în satul Cornova, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială", 4, 1936.
Cuceu, Ion Valenţele magice ale povestitului, în „Anuar de foclor", I, Cluj, 1980.
Culianu, Ioan Petru Eros şi magie în Renaştere. 1484, Ed. Nemira, Bucureşti. 1994.
•    Damé, Frédéric încercare de terminologie poporană română, Bucureşti, 1898.
[215]
Datcu, Iordan, Stroescu, Sabina Cornelia Dicţionarul folcloriştilor. Folclorul literar românesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
Densusianu, Ovid Graiul din Ţara Haţegului, Socec, Bucureşti, 1915.
••   Densusianu, Ovid Limba descântecelor, în Opere, vol. I, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Dimitriu, Corneliu Vocabularul Cazaniei a doua a lui Coresi, în AUI, XVI, 1970.
Dimitriu, Corneliu Romanitatea vocabularului unor texte vechi româneşti, Junimea, Iaşi, 1973.
Dumézil, George Mythe et épopée, II, Types épiques indo-européens, un héros, un sorcier, un roi, Gallimard, Paris, 1982.
* Dumistrâcel, Stelian Influenţa limbii literare asupra graiurilor daco-române, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
> Dumistrăcel, Stelian Lexic românesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Dumistrăcel, Stelian Sate dispărute, sate ameninţate, Ed. Institutului European, Iaşi, 1995.
Dumistrăcel, Stelian Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Ed. Academiei Române, Iaşi, 1997.
Dumistrăcel, Stelian Expresii româneşti, Ed. Institutului European, Iaşi, 1997.
Dumitrescu, Iolanda La malul Şiretului, Pe luciul Dunării (lucrare în manuscris).
Eliade, Mircea Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I-III, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti, 1991.
Eliade, Mircea Folclorul ca instrument de cunoaştere, în voi. Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Ed. Junimea, Iaşi, 1992.
Eliade, Mircea Morfologia religiilor, Ed. Jurnal literar, Bucureşti, 1993.
[216]
Eliade, Mircea, Culianu, loan Petru Dicţionar al religiilor, Bucureşti, Humanitas, 1994.
Eliade, Mircea De laZalmoxis la Genghis-han, Humanitas, Bucureşti, 1995.
Eliade, Mircea Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Humanitas, Bucureşti, 1997.
' Eretescu, Constantin Fiinţele mitologice în legendele româneşti, în REF, 2, 1967.
Evseev, Ivan Cuvânt, simbol, mit, Ed. Facla, Timişoara, 1983.
' Evseev, Ivan Simboluri folclorice, Ed. Facla, Timişoara, 1987.
Evseev, Ivan Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994.
- Evseev, Ivan Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Ed. Amarcord, Timişoara, 1997.
* * *
„Familia", revistă editată de I. Vulcan.
Fochi, Adrian Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976.
* * * Folclor din Transilvania, I-IV, ediţie îngrijită de Ioan Şerb, Ed. pentru
Literatură, Bucureşti, 1962-1969.
* * * Folclor din Moldova, texte alese din colecţii inedite de Mihail
Costăchescu, I, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Gheorghe Ivănescu şi Vasile Şerban, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
* * * Folclor din Oltenia şi Muntenia, Texte alese din colecţii inedite,
I-V, ediţie îngrijită de Iordan Datcu, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1967-1970.
* * * Folclor din Dobrogea, ediţie realizată de Constantin Brăiloiu, Emilia
Comişel, Tatiana Gâluşcă-Crâşmaru, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978.
Frazer, James George Creanga de aur, I-IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980.
[217]
Frazer, James George Folclorul în Vechiul Testament, Ed. Scripta, Bucureşti, , 1995.
Frâncu, Teofil Candrea, Gheorghe Rotacismul la Moţi şi Istrieni, Bucureşti, 1886.
Frâncu, Teofil, Candrea, Gheorghe Românii din Munţii Apuseni, Tipografia Gr. Luis, Bucureşti, 1888.
Frăţilă, Vasile Lexicologie şi toponimie românească, Ed. Facla, Timişoara, 1987.
Gabinschi, Marc Conexiunile balcanice ale unor frazeologisme româneşti, în RLŞL, 4/1992.
Gaster, Moses Literatură populară română, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1983.
Gămulescu, Dorin Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân, Bucureşti, Pancevo, 1974.
Gămulescu, Dorin Influenţe româneşti în limbile slave de sud, I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
- Gherman, Traian Meteorologie populară, Blaj, 1928.
Ginzburg, Carlo Le Sabbat des sorcières, Gallimard, Paris, 1992.
Giuglea, George Cuvinte româneşti şi romanice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Giuglea, George Fapte de limbă. Mărturii despre trecutul românesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Gorovei, Artur Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Ed. Academiei
Române. Bucureşti, 1915. Gorovei, Artur Literatură populară, II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985.
Graur, Alexandru Glosar din comuna Reviga, în „Buletinul Institutului de Filologie Română A. Philippide", Iaşi, 5/1938.
[218]
Graur, Alexandru Etimologii româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963.
Graur, Alexandru Alte etimologii româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975.
Gregorian, Mihail Graiul din Clopotiva, în GS, an VII, 1937, Bucureşti.
„ Grigoriu-Rigo, Grigore Medicina populară, voi. I, Bucureşti, 1907.
Guţu, Gheorghe Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Herseni, Traian Literatură şi civilizaţie, Ed. Univers, Bucureşti, 1976.
Herseni, Traian Forme străvechi de cultură poporană românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977.
" Hodoş, Enea Poezii poporale din Banat, III, Descântece, Ed. Asociaţiunii Sibiu, 1912.
Homorodean, Mircea Glosar dialectal din mai multe regiuni ale Transilvaniei, în MD, I, 1960.
Hristea, Teodor Probleme de etimologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Iliescu, Ion, Şoit, Ana Cântece populare minereşti, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
Indrea, Alexandru Glosar regional din satul Someş Gurăslău (Cluj), în MD, I, 1960.
Ionaşcu, Elena Sufixele -ar şi -aş la numele de agent, în SMFC I, 1959.
Ionescu, Anca Irina Dimitrie Cantemir şi studierea credinţelor populare ale românilor, în LL, 3/1974.
Ionescu, Anca Irina Lingvistică şi mitologie, Bucureşti, Ed. Litera, 1978.
Ioniţă, Măria Cartea vâlvelor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
Ioniţâ, Vasile Metafore ale graiurilor din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1985.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir Limba română contemporană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1978.
[219]
Istrate, Gavril Limba română literară. Studii şi articole, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970.
Işfânoni, Doina Interferenţe dintre magic şi estetic în recuzita obiceiurilor tradiţionale româneşti din ciclul vieţii (rezumatul tezei de doctorat), Bucureşti, 1996.
Ivănescu, Gheorghe Istoria limbii române, Ed. Junimea, Iaşi, 1980.
Ivireanul, Antim Didahii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983.
Jarnic, Ian Urban, Bârseanu, Andrei Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, 1874.
Jipescu, Gligore Opincaru, cum iaste şi cum trebuie să hiie săteanu, Bucureşti, 1881.
, Kembach, Victor Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1989.
' Kembach, Victor Universul mitic al românilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
Kiss, Emeşe încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic al limbii române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
Lambrior, Alexandru Studii de lingvistică şi folcloristică, Ed. Junimea, Iaşi, 1976.
v Laugier, Charles Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1925.
Leon, Nicolae Istoria naturală medicală a poporului român, în „Analele Academiei Române", seria II, tom XXV, Bucureşti, 1903.
Lévi-Strauss, Claude Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, 1978.
* * *■ Lexic regional, vol. I (1960), vol. II (1967), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Malinowski, Bronislav Magie, ştiinţă şi religie, Ed. Moldova, Iaşi, 1993.
[220]
Mauss, Marcel, Hubert, Henri Teoria generală a magiei, Ed. Polirom Iaşi 1996.
Maxwell, James Magia, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
Mâruşca, Nicolae Graiul din comuna Borod (Bihor) în Cercetări de limbă şi literatură, Oradea, 1968.
Mândrescu, Simeon Literatură şi obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos, comitatul Mureş-Turda (Transilvania), Bucureşti, 1892.
Mândrescu, Simeon Elemente ungureşti în limba română, Tipografia Gobl, Bucureşti, 1892.
Meillet, Antoine Le slave commun, Paris, 1934.
Meillet, Antoine Caracteres generaux des langues germaniques, Paris, 1937.
Meteş, Ştefan Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal, I, f.a.
Mihail, Zamfira Terminologia portului popular românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978.
Mihâilâ, Gheorghe împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.
Mihăilâ, Gheorghe Studii de lexicologie şi istorte a lingvisticii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
Mihâescu, Haralambie Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966.
Mironescu, Nicolae Al. O descântătoare din Hangu (influenţe cărturăreşti în practica descântecelor), în REF, 3/1958.
Mirska, Halina Unele probleme ale compunerii cuvintelor în limba română, înSMFC, I, 1959.
* * * Monografia comunei Maltezi, 1968, material dactilografiat, păstrat în Arhiva primăriei comunei Stelnica, jud. Ialomiţa.
[221]
* * * Monografia comunei Stelnica, 1980-1981, material dactilografiat, păstrat în Arhiva primăriei comunei Stelnica, jud. Ialomiţa.
Moraru, Georgeta Cercetări etnografice în Gropeni, în Studii de etnografie şi folclor din zona Brăilei, Brăila, 1975.
Moxa, Mihail Cronică universală, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989.
Muchenbled, Robert Magia şi vrăjitoria în Europa, din Evul Mediu până astăzi, Humanitas, Bucureşti, 1997.
Muşlea, Ion Cercetări folclorice în Ţâra Oaşului, în AAF, I.
Muştea, Ion, Bârlea, Ovidiu Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970.
, Muşu, Gheorghe Din mitologia tracilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
Nestorescu, Virgil Românii timoceni din Bulgaria, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
Nicoarâ, Pavel Despre preziceri, oracole şi ghicit, Ed. Politică Bucureşti, 1961.
v Niculae, Cornel Dan Leacuri şi remedii magice din Carpaţi, Ed. Ethos, Bucureşti, 1995.
\ Niculiţă-Voronca, Elena Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, I, Cernăuţi, 1903.
Nistor, Mihai Dicţionar de religiologie, Iaşi, 1982.
Niţâ Armaş, Silvia L 'influence roumaine sur le lexique de langues slaves, înRsl, 16, 1968.
Niţu, George Elemente mitologice în creaţia populară românească, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988.
Oişteanu, Andrei Motive şi semnificaţii mitosimbollce în cultura tradiţională românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989.
[222]
Oprea, Ioan Terminologia filozofică românească modernă, Ed. Bucureşti, 1996.
Pacu, Moise Cartea judeţului Covurlui, Socec, Bucureşti, 1891.
Pallou, Jean La Sorcellerie, Presses Universitaires de France, Paris, 1985.
v Pamfile, Tudor Pământul, după credinţele poporului român, Ed. Cultura Naţională, 1924.
• Pamfile, Tudor Mitologie românească, Ed. AII, Bucureşti, 1997.
*" Panta, Zacharia Plante cunoscute ale poporului român, Ed. Minerva, Bucureşti, 1906.
Papadima, Ovidiu Descântecul - structura lui artistică, în voi. Literatură populară română, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Papahagi, Tache Graiul şi folclorul Maramureşului, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1925. .
Papahagi, Tache Cercetări în Munţii Apuseni, în GS, II, 1926.
Pascu, Giorge Sufixele româneşti, Librăriile Socec et. comp., Leipzig, Viena, 1916.
Pârâu, Steluţa Cercetări de teren, (manuscris), în arhiva Muzeului de Etnografie al Institutului de Cercetări ECO-Muzeale Tulcea.
Pârâu, Steluţa Sărbătorescul obiceiurilor între sacru şi prafan, în REF, 3-4/1966.
Pârvescu, Constantin Hora din Cartai, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1908.
Păcală, Victor Monografia comunei Răşinari, Sibiu, 1915.
Pâsculescu, Nicolae Literatură populară românească, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1910.
Pătruţ, Ioan Folclor de la românii din Serbia, în AAF, VI, 1942.
Petrovici, Emil Folclor din Valea Almăjului, în AAF, III, 1935.
[223]
Petrovici, Emil Folclor de la moţii din Scărişoara, în AAF, V, 1939.
Petrovici, Emil Note de folclor de la românii din Valea Mlavei (Serbia), în AAF, VI, 1942.
Petrovici, Emil Studii de dialectologie şi toponimie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968.
Pintilie, Costache Monografia comunei Matca (lucrare în manuscris).
Pintilie, Costache Monografia comunei Corod (lucrare în manuscris).
Pitiş, George I. Şişte, pricolici, necuratu (Credinţe populare din Şchei), în „Revista nouă", nr. 9-10, 1890-1891 Bucureşti.
Pompiliu, Miron Graiul românesc din Biharea, în „Convorbiri literare", 12, martie 1887.
Pompiliu, Miron Limba, literatura şi obiceiurile la românii din Biharea, în Şez., nr. 11/1903 şi nr. 12/1903.
Pop Reteganul, Ion Poveşti ardeleneşti, Braşov, 1888.
Pop, Sever Câteva capitole din terminologia calului, în DR 5/1928.
•   Popa, Ioan I. Contribuţii la studiul practicii magice în Banat, în „Folclor literar", I, 1967, Timişoara.
Popescu, Radu Graiul gorjenilor de lângă munte, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1979.
Popinceanu, Ion Religion, Glaube und Aberglaube in der rumänischen Sprache, vertag Hans Carl, Nürnberg, 1964.
Propp, Vladimir Iacovlevici Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Ed. Univers, Bucureşti, 1973.
Puşcariu, Sextil Das rumänische Präfix des-, în Zeitschrift für romanische Philologie", 63/1943.
Puşcariu, Sextil Limba română. Privire generală, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976.
[224]
Raţiu, Anton Românii de la est de Bug, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993.
Rădulescu-Codin Constantin O samă de cuvinte din Muscel, Câmpulung, 1901.
Ricken, Uirich Observaţii asupra onomasiologiei, în LR, 4/1960.
■> Rosetti, Alexandru Limba descântecelor româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975.
Rusti, Doina Dicţionar de simboluri din opera lui M. Eliade, Ed. Coresi, Bucureşti, 1997.
Rusu, Valeriu in legătură cu derivarea cu sufixe în dacoromână, în FD, IV, 1962.
Sala, Marius, Vintilă-Rădulescu, Ioana Limbile lumii. Mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Săhleanu, Vicior De la magie la experimentul ştiinţific, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Scurtu, Vasile Cercetări folclorice în Ugocea românească, în AAF, VI.
Scurtu, Vasile Termenii de înrudire în limba română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966.
Seche, Mircea Transferul terminologiei zoologice româneşti la denumirea unor plante, în SCL, 1/1981.
Sitaru, Măria Termeni de medicină populară românească (I), în Studii de dialectologie, Timişoara, 1984.
Sitaru, Măria Nume populare de boli în descântece din Banat, în CCS VII/ 1, 1989.
Speranţia, Eugeniu Contribuţii la filozofia magiei, Bucureşti, 1916.
Speranţia, Theodor D. Introducere în literatura populară română, Tipografia „Clemenţa", Bucureşti, 1904.
[225]
Steţko, Valerica Poezii populare din Ţara Maramureşului, Ed. Minerva,
1990, Bucureşti.
' Stoian, Ion M. Dicţionar religios, Ed. Garamond, Bucureşti, 1993.
Suliţeanu, Ghizela Despre cercetarea cu caracter monografic a folclorului din comuna Gropeni, în Studii de etnografie şi folclor din zona Brăilei, Brăila, 1975.
v Şâineanu, Lazâr încercare asupra semasiologiei limbii române, Tipografia Academiei Române, Bucureşti, 1887.
Şâineanu, Lazâr Influenţa orientală asupra limbei şi culturii române, I-II, Socec, Bucureşti, 1900.
Ştefănucă, Petre V. Folclor din judeţul Lăpuşna, în AAF, II.
Ştefănucâ, Petre V. Cercetări folclorice în Valea Nistrului de Jos, în AAF IV.
Ştefănucă, Petre V. Folclor şi tradiţii populare, I, II, Ed. Ştiinţa, Chişinău,
1991.
Şincai, Gheorghe Hronica românilor şi a mai multor neamuri, I-III, Iaşi, 1853-1854.
Şincai, Gheorghe învăţătură firească despre surparea superstiţiei norodului. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
Teaha, Teofil Termeni de origine maghiară în graiurile din Oltenia, în FD, LX.
Teodorescu, Dem G. Poezii populare române, Tipografia modernă, Bucureşti, 1885.
Tocilescu, Grigore Ţapu, Christea N. Materialuri folcloristice, III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981.
Tohăneanu, Gheorghe I. Cuvinte româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1986.
Tohâneanu, Gheorghe I. Dicţionar de iamgini pierdute, Amarcord, Timişoara, 1995.
[226]
Todoran, Romulus Contribuţii de dialectologie română, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Tomici, Mile Elemente lexicale româneşti în graiul sârbesc din localitatea Sviniţa, judeţul Mehedinţi, în FD IX/1975.
Trâpcea, Theodor N. Cuvinte de origine sârbească din dialectul bănăţean, în AUT, 1964.
Tudose, Claudia Lexicul de bază în secolul al XVI-lea, în SCL 5/1965 şi 6/1965.
Tudose, Claudia Vocabularul fundamental al limbii române vechi, în Sistemele limbii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970.
Tudose, Claudia Derivarea cu sufixe în româna populară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1978.
Trubaciov, Dmitri Nicolaevici Leksikografija i etimologhija, în Sloveanskoje jazykoznanie, Nauka, Moskva, 1979.
Turculeţ, Adrian Graiul din zona Câmpulungului Moldovenesc. Fonetica (Rezumatul tezei de doctorat), Iaşi, 1978.
Ţâra, Vasile Graiul de pe Valea superioară a Şieului (Transilvania), rezumatul tezei de doctorat, Timişoara, 1975.
Ţâra, Vasile, Munteanu, Ştefan Istoria limbii române literare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Ţurlan, Valentin Terminologia pescuitului în regiunea Dunării, în LR, 1/ 1971.
Ţurlan, Valentin Elemente turceşti şi greceşti în terminologia pescuitului în limba română, în „Buletinul Universităţii din Galaţi", 1/1979.
Udrescu, Dumitru Glosar regional Argeş, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967.
Uspenski, Boris Alexeevici Filologiceskie razyskanija v oblasti slovjanskich drevnostej, Moskva, 1982.
* * * „Viaţa medicală", 9/1968.
[227]
Vasiliu, Alexandru Literatură populară din Moldova, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984.
1 Vasmer, Max Etimologiceskij slovar russkogo jazyka, voi. I-IV, Moskva
1964-1972.
il
Vrabie, Emil Influenţa limbii române asupra limbii ucrainiene, în Rsl XIV, 1969.
\ Vrabie, Emil Termeni bazaţi pe metafore la români şi la alte popoare, în „Studii de slavistică", I, Bucureşti, 1969.
Vuia, Romulus Studii de etnografie şi folclor, I-II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, 1980.
Vulcănescu, Romulus Măştile populare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970.
r Vulcănescu, Romulus Coloana cerului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972.
i
Vulcănescu, Romulus    Dicţionar de etnologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
. Vulcănescu, Romulus Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.
I Wald, Lucia, Sluşansky, Dan Introducere în studiul Umbli şi culturii
Indoeuropene, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987.
Wald, Henri Realitate şi limbaj, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968.
Webster, Henri Le tabou, Ed. Payot, Paris, 1952.
\ Zanne, Iuliu Proverbele românilor, I-X, Bucureşti, 1895-1903.
[228]
[229]
Cuprins
Introducere................................................................................................5
CAPITOLUL I: Din istoricul cercetărilor referitoare la
terminologia magică populară românească............................................11
CAPITOLUL II: Termeni ce denumesc actantul magic.........................23
1. Importanţa studierii actantului............................................................23
2. Elemente de terminologie a actantului magic
în textele vechi româneşti.......................................................................24
3. Stratificare etimologică.......................................................................27
3.1. Termeni de origine latină......................................................29
3.2. Termeni împrumutaţi............................................................29
3.2.1. Termeni de origine slavă..................................................30
3.2.2. Termeni de origine maghiară...........................................30
3.2.3. Termeni de origine greacă................................................30
3.3. Termeni formaţi pe teren românesc......................................31
3.3.1. Termeni formaţi cu sufixe................................................31
3.3.2. Termeni formaţi cu prefixe..............................................39
3.3.3. Termeni obţinuţi prin conversiune...................................39
3.3.4. Termeni obţinuţi prin compunere....................................39
3.3.5. Termeni formaţi prin contaminare...................................40
3.4. Termeni cu etimologie necunoscută......................................40
CAPITOLUL III: Termeni ce denumesc acţiuni cu caracter magic.......41
1. Probleme de definire a termenilor specifici........................................41
2. Termeni ce denumesc acţiunea magică în textele vechi româneşti .... 44
3. Stratificare etimologică.......................................................................46
3.1. Termeni de origine latină......................................................47
3.2. Termeni împrumutaţi............................................................48
3.2.1. Termeni de origine slavă..................................................49
3.2.2. Termeni de origine maghiară...........................................49
[230]
3.2.3. Termeni de origine greacă................................................50
3.3. Termeni formaţi pe teren românesc......................................50
3.3.1. Termeni formaţi de la substantive....................................51
3.3.2. Termeni formaţi de la verbe.............................................53
3.4. Termeni cu etimologie necunoscută......................................55
CAPITOLUL IV: Termeni ce denumesc practica magică...................... 57
1. Direcţii de cercetare............................................................................57
2. Termeni ce denumesc practica magică în vechile texte româneşti.....58
3. Stratificare etimologică.......................................................................62
3.1. Termeni de origină latină......................................................63
3.2. Termeni împrumutaţi............................................................63
3.2.1. Termeni de origine slavă..................................................64
3.2.2. Termeni de origine maghiară...........................................64
3.2.3. Termeni de origine greacă................................................64
3.3. Termeni formaţi în limba română.........................................65
3.3.1. Termeni formaţi cu sufixe................................................66
3.3.2. Termeni formaţi prin derivare regresivă..........................70
3.3.3. Termeni formaţi cu prefixe..............................................70
3.3.4. Termeni formaţi prin compunere.....................................70
3.3.5. Termeni obţinuţi prin conversiune...................................70
3.4. Termeni cu etimologie necunoscută......................................72
CAPITOLUL V: Sinteze.........................................................................75
1. Precizări..............................................................................................75
2. Răspândirea geografică a termenilor..................................................76
3. Probleme de semantică.......................................................................81
4. Observaţii asupra proceselor derivaţionale.........................................88
5. Aspecte de ordin gramatical...............................................................93
6. Termenii magici în expresii şi sintagme.............................................99
7. Importanţa studierii variantelor........................................................103
8. Unele aspecte etimologice................................................................106
9. Probleme ale transferului terminologic............................................108
10. Observaţii onomasiologice.............................................................113
CAPITOLUL VI: Probleme ale formării şi evoluţiei
terminologiei magice.......................................................................131
1. Straturi terminologice.......................................................................131
Terminologia magică populară româneasca 231
[231]
2. Termeni fundamentali.......................................................................136
3. Relaţii în interiorul terminologiei magice.........................................173
4. Tendinţe în domeniul terminologiei magice.....................................174
5. Starea actuală a terminologiei magice..............................................175
6. Reflexe ale terminologiei magice în alte sfere terminologice..........178
ÎNCHEIERE.........................................................................................179
INDICE DE TERMENI.......................................................................185
INDICE DE NUME....................................,........................................195
ABREVIERI.........................................................................................199
a) de cuvinte...............................................................................199
b) bibliografice...........................................................................200
BIBLIOGRAFIE...................................................................................209