INTRODUCERE I 
   Sunt 18 secole şi jumătate de cînd Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgînă, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţa naturei spirituale a omului şi esenţa naturei divine, el descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a demnităţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute. 
   După ce, în Evanghelie, Mîntuitorul ne arătă legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supunînd natura, sila, lumea din afară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sîngele său vărsat, prin moartea sa, el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mîntui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adică mai întîi prin cuvînt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului. 
   Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamînd menirea omenirei şi a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea şi realizarea ei. De atunci ştiinţa nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observaţie, experienţă, calcul, a continuat zdrobirea lumei vechi, revoluţionarea sau perfecţionarea religiei, moralei, politicei, societăţii întregi, nimicind orice domnie individuală, supunînd acţia omenească legei absolute şi universale a libertăţii şi a ştiinţei, căutînd realizarea în omenire a dreptăţii şi a frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecţia sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? Această mişcare de perfecţie va avea oare un termen? Răul pieri-va detot din lume? Omenirea va ajunge vrodată a-şi identifica în tot esenţa sa cu esenţa divină? Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. Aceea ce ştim este că, din transformaţii în transformaţii, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui mişcare e cu atît mai repede cu cît mai mult înaintează; că fiecare pas a vieţii omenirei este un pas în această cale care o aproprie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului. 
   Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, mişcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a simtimentului şi a minţii omeneşti, supt toate formele dinlăuntru şi din afară, în timp şi în spaţiu. 
   Supt ochiul providenţii şi după legile şi către ţinta hotărîtă de dînsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluţiile sale istorice. 
   Prin împărţirea funcţiilor, naţiile în omenire, ca şi individurile în societate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. 
   Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la perfecţionarea inţelegerii şi a simtimentului omenesc potrivit legei divine şi eterne care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei. 
   Dar pentru că este o providenţă care păstrează ordinea creaţiei şi care dirijază faptele omului, prin aceea, nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii, prin aceea nu se stinge libera lui voinţă. Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosebi binele din rău, arătîndu-i şi legile prin care se poate povăţui în calea binelui şi învinge răul, dar încă el l-a înzestrat cu voinţă, lăsîndu-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea naţie care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă răul la bine! Dumnezeu o părăseşte; viaţa ei se stinge în viaţa omenirei şi ea expiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. Acest timp de expiaţie (ispăşanie), ce o naţie sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui Dumnezeu şi ale gîndirei, se pare adesea un repaos, o stare, în calea progresului, un pas înapoi, o oscilaţie istorică; dar mai adesea suferinţa este un bold mai mult către perfecţionare şi din excesul răului iese binele. 
   „Marşul general al omenirei, zice învaţatul istoric Cantu, în căile ce providenţa pregăteşte, aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pămînt şi scot binele din rău. Dar Dumnezeu este răbdător, căci este etern, în vreme ce omul, care simte traiul său scurt, ar dori ca tot lucru să se îndeplinească în acest moment iute, în care el vine ca să sufere, să expieze, să se amelioreze şi să moară. Aşa, astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească, ca astfel fenomenele sale reproducîndu-se, să confirmeze adevărul calcurilor sale. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. Viaţa adevarată se întemeiază în lucrarea lui Dumnezeu asupra zidirilor sale şi a omenirei colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea din afară; pentru aceea Pascal zicea ca «toate părţile lumei sunt lănţuite într-astfel de chip, că este peste putinţă d-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul». Mintea, înălţîndu-se prin umilinţă, ştie observa cu confiinţă şi respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaşte cît poate, şi în loc d-a-şi risipi puterile împotriva unor stavile nebiruite, ea le concentrează în drepte hotare şi astfel se face ajutătorul providenţei.“ 
   II 
   Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pămînt, să cercetăm şi să întrebăm şi pe această naţie romînă, atît doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atît în sînul său, cît şi în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi reclameze acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei, trebuie să arate formula înţelegîtoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei. 
   Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei naţii romîne şi să vedem ce a făcut în aceste 18 secole de cînd se află statornicită în pămîntul său. Această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă şi a revoluţiilor ei viitoare. 
   III 
   Adusă de marele Traian în Dacia după nimicirea locuitorilor ei, favorizată de împăraţii următori, de care atîrna d-a dreptul această ţară, colonia romană, în vreme de 160 ani ajunse într-o stare foarte înfloritoare şi una din cele mai frumoase provinţe ale întinsei împărăţii romane. Mai mult de 70 cetăţi, împreunate cu drumuri minunate aşternute cu piatră, basilicele, templurile, amfiteatrele, băile, apeductele, ale căror ruine încă se găsesc, ne-o dovedesc îndestul. Dar alături cu această mare civilizaţie materială, două rele mari care mistuia împărăţia şi care îi pregăti căderea: robia şi proprietatea cea mare trebuiră a produce şi în noua colonie relele lor, înghiţind cu încetul proprietăţile mici, ce fiecare colon dobîndise la început, şi substituind robii la oamenii liberi. 
   Ostenită de atîtea rele ce o rodea, întinsa împărăţie romană trebui să cază. Unitatea falsă la care ea supuse prin silă lumea trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unităţi mai adevărate, produsă prin armonia naţionalităţilor libere. Dumnezeu atunci, ca să schimbe faţa lumei vechi şi s-o întinerească, împinse potoape de naţii barbare asupră-i. 
   IV 
   Aşezată la porţile împărăţiei şi în trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de 8 secoli îi vîzu trecînd şi retrecînd pe pămîntul său. Colonii romani din această ţară nu pregetară a apăra cu bărbăţie ţara lor şi chiar împărăţia ce îi părăsise. Şi cînd se văzură copleşiţi de numărul duşmanilor, ei se traseră în Munţii Carpaţi, unde îşi păstrară naţionalitatea şi independenţa lor. Chiar în acele vremi furtunoase şi nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. Prin relaţiile lor cu barbarii, ei introduseră între dînşii cele dintîi cunoştinţe de agricultură, artele folositoare şi cuviinţele vieţii civilizate. Şi prin legăturile de interes şi comerciu, ei schimbară sălbătăcia şi dusmănia lor asupra imperiului roman într-o prietenie folositoare, şi sili pe barbari a căuta a se statornici şi a se civiliza.1 Pe la 865, bulgarii, popor finez, prin romanii din Dacia nouă primesc religia creştină şi împreună înfrăţiţi întemeiară un stat puternic, alegîndu-şi regi dintre romîni. Pe la începutul secolului [al] XI[-lea], acest regat, căzînd în turburări civile, se subjugă de Vasilie II, împăratul Orientului, şi rămase supt puterea grecilor pînă la al XII[-lea] secol, cînd el reînvie mai puternic supt fraţii romîni Petru, Asan şi Ioan şi, după o existenţă glorioasă de doi secoli, căzu la 1392 supt turci. 
   Romanii din Dacia veche, cînd putură răsufla de barbari, ieşind din azilurile lor, întemeiară deosebite staturi mici, pe la secolul al X[-lea] şi [al] XI[-lea], care în secolul al XIII[-lea] şi [al] XIV[-lea], se contopiră printr-o mişcare de unitate în două staturi neatîrnate, a Ţării Romîneşti şi a Moldaviei. 
   Cu întemeierea acestor state, evoluţiile istoriei romînilor se fac mai lămurite, viaţa lor ne este mai bine cunoscută. 
   V 
   În cea dintîi epocă a întemeierii principatelor Ţării Romîneşti (1290) şi a Moldovei (1356), care cuprinde tot secolul [al] XIV[-lea] (de la 1290—1418), vedem aceste state mai întîi ameninţate în naţionalitate şi existenţa lor politică cînd de unguri, cînd de poloni. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenţii cad zdrobite de vitejia romînior. În aceste războaie ei se pregătesc ca într-o şcoală pentru alte lupte mai mari ce îi aşteaptă, cu o naţie şi mai barbară, şi mai puternică: turcii osmani, care pe la 1360 năvălesc în Europa şi ameninţă a o cuceri. Încă din anul 1370, Ladislav-Vv. al Ţării Romîneşti se opune acestor barbari şi se încearcă a pune stavilă furiei lor de cuprinderi. O luptă care trebuia să ţie mai patru secoli începu atunci, luptă în care romînii vărsară şiroaie de sînge şi se jertfiră ca nişte martiri pentru apărarea civilizaţiei în contra barbariei. Împărăţia romîno-bulgară cade supt izbirile turcilor (1392). Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari şi mai vestiţi voievozi ai noştri, reclamă de la turci această moştenire; el voieşte a întrupa toată romînimea într-un singur stat şi caută a dobîndi Bulgaria şi Moldova. Acum întîiaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta, idee care va fi idealul secolilor viitoare şi a tuturor voievozilor noştri cei mari. Strivit însă între unguri şi turci, Mircea este silit a părăsi o parte din concuistele sale şi a primi incă şi suzeranitatea Porţii. 
   Tratatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare: 
   l. Dreptul d-a profesa nesupăraţi religia lor, d-a-şi alege voievozii şi d-a se cîrmui independent, după legile lor. 
   2. Dreptul d-a face război sau pace.Îndatorirea romînilor către turci stă într-un uşure tribut anual de 3 000 bani roşii. 
   În Moldova, Alexandru cel Mare, ce domnea în această vreme nesupărat încă de turci, apără vitejeste independinţa ţării sale de către poloni şi le răpeşte Pocuţia, care mai un secol rămîne întrupată cu Moldova. 
   Cu aceşti mari domni, Mircea şi Alexandru, se încheie această epocă. Ei completară instituţiile ţării lor. 
   Să aruncăm o privire asupra acestora, căci organizaţia dinlăuntru a societăţii singură ne poate explica evoluţiile istorice prin care naţia romînă trecu. 
   VI 
   Domnul, ales în Ţara Romînească, moştenitor în Moldova, cîrmuia ţara împreună cu un sfat de 12 boieri, întocmit în Ţara Romînească de Negru-Vv. Orice act însemnat al cîrmuirei, precum 
   şi orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului şi suscris de dînsul. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii stă în Adunarea sau Soborul a toată ţara. Originea acestor adunări izvorăşte din muni-cipalităţile romane şi din soboarele goţilor, care, în lunga petrecere a lor în Dacia, lăsară multe urme şi obiceiuri între romîni. Aceste adunări se convocau de domn pentru facerea legilor, pentru orîn-duirea dăjdiilor, pentru a hotărî război sau pace. Cînd tronul era vacant, atunci mitropolitul le convoca pentru alegerea domnului. Ele judeca asemenea în pricinile de vini mari politice, ca Camerele Lorzilor şi a Pairilor în Englitera şi Francia. Aceste adunări se compunea: 
   1. Clirosul, adecă mitropolitul ca prezident, episcopii şi egumeniimonastirilor; 
   2. De boieri, atît cei din slujbă cît şi cei din afară;
   3. De deputaţii breslelor. Clirosul, ca şi monastirile, n-avea privelegiuri deosebite la început şi era cu totul supt jurisdicţia statului. 
   
   Boierii era slujbaşii ţării, adecă capii puterii armatei, fiind ţara organizată ostăşeşte, nu era o clasă nobiliară, ca în Europa. Ei n-avea nobilimea feodală, de concuistă, de origine, nici dreptul d-a fi singuri proprietari de pămînt, d-a moşteni titluri şi slujbe, d-a fi deosebiţi de legea comună pentru toţi. Aceste principe, care singure constituiază casta nobiliară, n-au fost niciodată recunoscute în ţările noastre. Totdauna, tot romînu a avut dreptul a se face proprietar de pămînt şi a ocupa slujbele statului; titlurile n-au fost decît pe viaţă, fără a lăsa drept la urmaşi. Titluri nu era la început, căci nu se da deosebit, ci reprezenta numai numirea funcţiilor. Boierii, ca toţi orăşenii, se nu-mea jupani, adecă cetăţeni. Legea politică, civilă, ca şi criminală a fost aceeaşi pentru toţi. O singură deosebire se ivi mai tîrziu în legislaţia criminală. Se hotărî ca boierul căzut în vină să se spînzure mai sus cu un cot decît săracul. În urmă se suprimă această osîndă detot pentru boieri. 
   Breslele se alcătuia de oarecare slujbaşi mai mici ai ţării şi de deosebitele categorii a burgeosiei, locuitorilor din oraşe şi a moşnenilor şi oamenilor liberi. 
   Oraşele ce îşi dobîndiră şi îşi păstrară libertatea lor, constituindu-se pe principul comunal, se ocîrmuia de o magistratură aleasă pe fiecare an şi compusă de un judeţ şi 12 pîrgari. 
   Ţara ia o organizaţie ostăşească şi o centralizaţie puternică. Judeţele se dau supt comanda unui căpitan, care uneşte în mîna lui puterea administrativă, judecatorească şi ostăşească. Organizarea armatei permanente, a miliţiei şi a Landsturmului face din tot romînul un soldat la nevoie, şi singură păstrează independenţa ameninţată de streini. 
   Dacă vom trece la organizaţia economică a ţării, găsim pe cei mai mulţi locuitori moşneni sau rezemaşi, adecă liberi şi cu proprietăţile lor. Dar lîngă dînşii proprietari mari, pe care se află locuitori serfi, robi ai pămîntului, căci în urma năvălirei barbarilor, robii romani se transformară pretutindinea în robi ai pămîntului. Întocmai după cum în Europa se obişnuise a se da acestor serfi numirea de romani, aşa şi la noi servagiul fu numit rumînie şi vecinătate, căci proprietarii din Ţara de Jos, unde mai cu seamă era proprietăţile mari, îşi adusese colonii din Ţara de Sus şi din romînii din ţările vecine. Robia completă a acestora veni foarte tîrziu, căci la început stăpînul pămîntului făcuse 3 părţi din pămîntul său, din care două le împărţi în părţi mici pe la colonişti şi cealaltă fu cultivată de aceştia în folosul stăpînului, prin mijlocul clăcii, adecă a unui număr de zile de lucru. Robia completă a lor veni însă foarte tîrziu, căci pănă în secolul al XVII lea ei putea a se muta de la o moşie la alta, plătind găleata de ieşire. 
   Dăjdiile era aşezate pe toţi deopotrivă. 
   Acestea sunt liniile principale ale constituţiei ţării pe la începutul secolului al XIV[-lea]. Idealul ce romînii goniră în organizaţia lor era egalitatea în drepturi şi în stare. Dar în această organizare era viţiuri, viţiuri izvorîte din ideile feodale ale timpului şi care fu pricina zdrobirii acestei constituţii. În această republică războinică se află, deşi slabe la început, elemente soţiale, monarhic, aristocratic şi democratic. Puterea publică nu era delegată vremel-niceşte de popor unor aleşi ai săi, dar se afla din drept în mîna capilor războinici ai ţării. Era fireşte ca aceşti capi, care concentra în mîna lor puterea politică şi militară a ţării, să ia o preponderenţă deosebită asupra claselor de rînd. Lipsa de comerciu nedînd o dezvoltare stării de mijloc, ea, ca şi poporul, se afla slabă în privinţa boierilor şi, după organizaţia militară a ţării, în dependenţă de un soldat către şeful său. Atît boierii în slujbe, cît şi cei din afară de slujbe, mazîlii, fiind din drept membri ai adunărilor, acestea ajungînd prea numeroase...* 
   Boierii dar, împreună cu cleru, căutară mereu a se constitua într-o castă, dobîndindu-şi privilege, şi a concentra toate drepturile în mîna lor. Asemenea şi prin proprietăţile lor mari, a absorbi proprietăţile mici. Domnii, ce reprezenta principul monarhic, favorizaţi prin centralizarea statului, căutară mereu a-şi întemeia puterea lor despotică asupra boierilor rezemaţi pe elementul popular şi a se face inde-pendenţi de dînşii, constituindu-se ereditari. Lupta dar trebuia să înceapă între aceste trei elemente opozite şi vrăjmaşe. Începută încă din al XIVă-lea secolî, ea continua în al XV[-lea] şi al XVI[-lea]. Doborînd întîi elementul monarhic, aristocraţia doborî în urmă şi elementul popular şi, după aceste două ruine, ostenită, căzu şi ea zdrobită supt o burgeosie streină, supt fanarioţi. 
   VII 
   Istoria noastră n-a fost, sau a fost rău scrisă pînă acum. În luptele şi revoluţiile dinlăuntru, care au umplut secolul al XV[-lea] şi [al] XVI[-lea], istoricii noştri n-au văzut decît nişte lupte de pretendenţi la tron, iar n-au vazut principul şi interesele ce fiecare pretendent reprezenta. Într-un stat organizat ca al nostru, unde nici o familie n-avea dreptul de stăpînire, chestia dinastică nu putea avea loc după cum s-a presupus de istorici. Îndată după moartea lui Mircea I, partidele în care ţara era împărţită începură lupta între dînsele, fiecare punîndu-se supt unul din fiii săi. Turcii şi ungurii găsiră prilej a se amesteca între deosebitele partide, susţinînd cînd pe una, cînd pe alta, şi a călca libertatea 
     
   naţiei. Puterea domnilor însă, ajutată de elementul democratic, ieşi biruitoare din aceste lupte între duşmanii dinlăuntru şi cei din afară. Vlad Dracula-Vv. ţinu sus şi puternic frînele guvernului, dobîndind o glorie nemuritoare în luptele cu turcii şi zdrobind aristocraţia. Ţepeş urmează înainte şi mai puternic pe calea sa; c-o asprime tiranică, dar dreaptă, el nimicniceşte facţiile dinlăuntru şi respinge nenumăratele oarde turceşti ce Mahomet II conducea asupra romînilor. Silit mai tîrziu de nevoi, el încheie un tratat cu turcii la 1460, care păstrează stipulaţiile celui de la 1393, urcînd tributul la 10 mii galbeni şi recunoscînd suzeranitatea sau supremaţia nominală. Acest tratat încă şi astăzi formează dreptul public al ţării sau, cum se numeşte acum, capitulaţiile ei cu Poarta. Aristocraţia se aruncă în braţele turcilor şi izbuti a goni din ţară pe energicul domn, şi partida domnilor în braţele ungurilor. Poporul mai adesea rămînea indiferent într-aceste lupte, pînă cînd vedea libertatea ameninţată de vrajmaşii din afară; atunci alerga la aparărea ţării supt steagul domnului. Adesea ocrotit de domn, el însă era slab către celelalte partide, căci toţi capii ce ieşea din popor intra, fireşte, şi se identifica cu una din partidele dominante. 
   Lupta, cu deosebite alternative între ambele principe, continuă pînă la Radul cel Mare 1495—1508, care se încercă de o politică de conciliaţie, fără a izbuti. El cercă atunci a balansa puterea boierilor, dînd putere clerului, dar, revoluţionînd organizaţia democratică a clerului şi făcîndu-l un corp privilegiat, îi crea interese conforme cu ale boierilor şi îi dete un auxiliar. Radu cel Mare fu dar un sprijin puternic al aristocraţiei.
    Cu acest domn se încheie această epocă. 
   În Moldova, asemenea, după moartea lui Alexandru cel Mare, boierii caută a doborî puterea domnilor, constituată acolo şi mai tare pe principul ereditar. Polonii se amestecă în ambele partide, cu scop d-a domina şi d-a supune ţara. Din mijlocul acestor sfîşieri care ameninţa pieire, iese un om puternic, care întoarce spiritul nestatornic al partidelor către duşmanii dinafară. Acesta fu Ştefan cel Mare. 40 ani de-a pururea călare pe cîmpul bătăliei, el apără voiniceşte ţara şi creştinătatea. Moldavia e atunci în culmea sa şi trage mirarea lumei. Papa numeşte pe Ştefan soldatul lui Hristos... etc.* 
   Ştefan ia proiectul lui Mircea şi caută a uni ţările, dar spiritul individual al romînilor zdrobeşte întreprinderea lui. Într-adevar, boierii ţării... etc... pierderea mării... 
   În aceste timpuri fraţii noştri din Transilvania, deşi Huniad şi fiul său cîrmuiră soarta Ungariei, pierd drepturile lor etc... 
   Dacă acest secol fu pentru romîni un secol în care începură luptele dinlăuntru, dacă rezulta lui fu stingerea democraţiei, dar fu însă secolul cel mai glorios, secolul prin care se nemuriră şi se luptară puternic pentru libertate. Cei mai mari bărbaţi care produse acest secol în omenire fu romîni. Dracula Vv., Vlad Ţepeş, Ioan Huniad şi fiul său Matiaş şi, în sfîrşit, Ştefan cel Mare plană asupra acestui secol glorios...etc... Boierii ţării, recrutîndu-se tot mereu din elementul popular, desfăşură, pe lîngă dorinţa d-a constitua libertatea lor asupra tronului, o vitejie rară împotriva vrăjmaşilor din afară...etc...
    Dar, izolîndu-se de popor încet cu încet, fac pe acesta apatic. Ţara slăbeşte şi turcii îndrăznesc mai mult şi, în secolul următor, cade cu totul supt domnirea lor. 
   VIII 
   După moartea lui Ştefan Vv., în Moldova, Bogdan, fiul său, şi Petru Rareş calcă pe pasurile lui, ţin cu străşnicie liniştea înlăuntru şi apără şi întind hotarele ţării de duşmanii din afară. Dar, presuraţi de dînşii, ei caută de se învoiesc de bunăvoie cu cel mai puternic, cu turcii, cu condiţii încă mai favorabile decît muntenii. Dar boierii caută a zdrobi puterea domnilor; ca să izbutească, nu se apără nici de asasinat, nici de trădare, se aliază cu turcii şi izbutesc a lua preponderenţa totală în ţară şi a face tronul electiv şi cu totul în dispoziţia lor. Ţara 
     
   cade în grozave sfîşieri şi abuzuri. Lăpuşneanu răzbună crud ţara asupra boierilor.
    În aceste sfîşieri, nişte vînturatici streini, favorizaţi de popor în ură asupra boierilor, iau puterea. Despot voieste a civiliza... etc. 
   Unul din aceştia, Ion-Vodă, caută a se rezema în contra boierilor şi a turcilor, declarînd război acestora. Trădat, el cade glorios în luptă. Ţara cade atunci cu totul supt puterea turcilor şi în prada lor, care răpeşte pînă şi dreptul d-a-şi alege domni şi aceştia ajung mai puţin de un paşă.
    În Ţara Romănească, după Radu cel Mare, Mihnea ia cu putere, înţelepciune şi patriotism cîrma ţării; dar boierii nu-l pot suferi şi, avînd în capul lor pe Basarabeşti sau Pîrvuleşti, numiţi astfel după banul Pîrvu, izbutesc, prin ajutorul turcilor, a-l depărta, ba încă a-l şi ucide în Ardeal, unde se trăsese. Pîrvuleştii numesc pe Vlăducu domn, dar văzînd pe acesta că voieşte a se libera de epitropia lor, îl ucid şi dau puterea unuia dintr-înşii, Neagoe Basarab. Bun, blînd, acest domn face pe popor a ierta triumful boierilor, dar el dezvoltă şi mai mult privilegiurile boierilor şi clerului. El robeşte o mare parte a ţării monastirilur şi o mare parte a monastirilor la metoaşele streine greceşti. După moartea lui, partidele se răscoală; fiecare îşi numeşte un domn şi turcii intervin cu multă îndemînare, pun mîna pe ţară şi o declară paşalîc. Această izbire deşteptă pe romîni, primejdia îi uni şi, supt Radu de la Afumaţi, se luptă pentru drepturile naţionale şi triumfară.
    De la moartea acestui domn, 1552—1592, lupta aceasta continuă cu deosebite alternative. Poarta începu a numi singură domni. Tributul se mări nemăsurat; dăjdiile asemenea; ţara ajunsese într-o ticăloşie şi mergea cu paşi repezi spre o ruinare totală, cînd braţul de fier al lui Mihai o opri la marginea prăpăstiei. Spiritul şi individualitatea naţiei se intrupă într-însul... etc. Lupta pentru independenţă reîncepu cu glorie. După ce asta se asigură, Mihai întreprinde unirea romînilor. Mai norocit decît Ştefan, el izbuteşte, dar cade în aceasta, întîm-pinînd vrăjmăşia Austriei, care scoală pe unguri împotriva romînilor. Aceste naţii generoase, cărora atîte interese le opune îndatorinţa d-a trăi frăţeşte împreună, se zdrobeşte una pe alta în folosul Austriei. 
    Mihai cade ucis hoţeşte de austriaci şi cu dînsul cade şi puterea romînilor şi speranţele ce creştinătatea şi toate naţiile Orientului pusese în romîni, care îl numea steaua lor de la răsărit.
    În toate aceste două secole, romînii se arată vrednici de dînşii şi de misia lor. Clasa boierilor mai cu seamă, întinerită tot mereu prin elementul energic ce ieşea din popor şi se absorbea într-însa, făcu ţării şi omenirei slujbe mari. Vitează, roditoare în fapte eroice, în exemple sublime de jertfire, ea reprezintă simtimentul războinic al naţiei şi udă cu sîngele său laurile patriei. Naţia în care simtimentu prevalează, dacă nu slujeşte omenirei prin dezvoltarea minţii, ca francezii, englezii şi nemţii, dar prin lucrare, prin jărtfire îi egalează şi îi întrec şi le dă repaosul d-a lucra. Astfel Dumnezeu împarte funcţiile între naţii şi, prin lucrare comună, omenirea se desăvîrşeşte. 
   De la începutul secolului al XV[-lea], lupta începuse între principiul libertăţii, care voia a mărgini puterea prinţilor, şi principiul autorităţii, care voia a o întări.
    Ajutaţi adesea de principiul popular ce ei reprezenta, libertatea birui pe la capătul acestui secol, dar boierii biruitori făcură din această libertate un privilegiu al lor. Ei căutară a se forma în castă privilegiată, a-şi întemeia puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor. Izvorîtă din popor, iar nu din principiul concuistei, ea nu putea a se constitui pe bazele aristocraţiei feodale europene; ea nu putu în drept viola egalitatea; ea îşi mărgini dar acţia sa în rînduiala economică. A înghiţi proprietăţile cele mici, concentrîndu-le în proprietăţi mari, a răpi deodată cu proprietatea şi libertatea individuală a ţăranilor, prefăcîndu-i în serfi, a dobîndi dreptul de a se scuti de cele mai multe dăjdii, asta fu ţinta ei. Astfel, prin reformarea legilor economice ale ţării, o ţară întreagă ajunsese roabă unor particulari. 
   În Europa această luptă fu cîştigată şi despotismul regilor fu un mare principiu de unitate şi de conservaţie, în vreme ce la noi izbînda aristocraţiei aduse slăbiciunea statului cu slăbiciunea puterii. Două chipuri sunt d-a avea un guvern puternic. Trebuie sau ca principiul, autoritatea ce el reprezintă să-şi aibă izvorul de sus, sau de jos, din popor; într-un cuvînt, nu este decît două guverne puternice: despotismul şi democraţia. Orice principiu intermediar este un principiu de slăbiciune. Despotismul totdauna a fost şi este peste putinţă între romîni, nu numai căci respectul către cel mare precumpăneşte, ci căci sunt o naţie foarte nobilă, care nu putu suferi alt guvern decît cel întemeiat pe caracterul naţional, cel care organizează egalitatea, adecă democraţia. 
   La sfîrşitul acestui secol robia ajunse completă, Mihai Vv., silit de aristocraţi, făcu acel aşezămînt ca fiecare ţăran, p-a cui moşie se va fi aflînd, să rămîie rob veşnic. De atunci robia fu completă... etc. (ca în art. din Magazin istoric pentru Dacia. Clasa războinicilor se întemeiază dasupra muncitorilor. Această fărădelege a boierilor fu espiată cu pierderea ţării. Osînda o urma de aproape. Soţietatea întreagă se alcătuieşte pe un şir de privilegiuri şi clase, fiecare clasă are privilegiuri deosebite; fiecare individ are privilegiu: întins eşafo-daj de tiranii superposate una asupra alteia şi toate apăsînd poporul, pe ţăranul muncitor... 
   Cine va veni să zdrobească această clasă apostată care, ieşind din sînul poporului, robi pe fraţii şi părinţii lor şi care ocăra omenirea? Iată-i că sosesc; sunt şi ei nişte robi şi, pentru ca pedeapsa şi ruşinea să fie şi mai mare, sunt nişte robi streini. 
   IX 
   Ce sunt aceşti streini care vin să revoluţioneze şi să schimbe soarta unei naţii întregi? Cum nişte streini pot ei doborî o soţietate puternic întemeiată? Ce principiu, ce interes vital al soţietăţii reprezentează? Prin ce lupte, prin ce mijloace ajung la putere şi la a domni asupra romînilor? 
   După căderea imperiului Orientului întreg supt puterea turcilor, mulţi greci din Constantinopol şi Rumelia îşi căutară o scăpare în principate, care se bucura de libertate. Săraci, ei se apucară de negoţul mărunt şi de industrie.2 Ei ajung a lua astfel în mînă toată industria şi comerţul ţării şi a alcătui o burghezie bogată. Îmbogaţindu-se, se însor cu pămîntence, dobîndesc astfel drepturi şi încap în boierii. Ei se înalţă la putere, după cum s-a înălţat burgherii în Europa. Se fac apărătorii poporului3 împotriva apăsării aristocraţilor şi caută a le doborî privilegiurile. Astfel îşi fac partida puternică în ţară şi încep lupta în contra boierilor pămînteni. Răi, intriganţi etc. (tablou de dînşii); ei n-au decît o ţintă fiscală. Vor să doboare toate privilegiurile, să pună mîna pe stat, să emancipeze pe ţărani de boieri, ca să-i poată despuia ei în numele statului. Dar poporul nu-i cunoaşte; vede că ei sunt vrăjmaşii boierilor ce îi tiraniza şi îi reazămă.
    Încă din vremea lui Mihai Vv., grecii se făcuseră nesuferiţi pămîn-tenilor. Aceea ce ni se dovedeşte... etc... (după Magazin)... În Moldova... 
   Domnia lui Brăncoveanu mai pre larg... el reprezentează spiritul boierilor... Aristocraţia nu mai reprezenta nimic, pierduse virtuţile militare, se corupsese. Despuierile poporului cu birurile; stricarea armatei spre a face clăcaşi etc.
    Cază dar această aristocraţie infamă! Vie fanarioţii, care să răzbune suferinţele poporului. Şi oricît de rău ar aduce ei ţării, cînd poporul va vedea că misia lor de zdrobire s-a sfîrşit, va şti a-i mătura din ţară şi naţionalitatea va ieşi biruitoare, mai frumoasă şi mai puternică! După moartea lui Mihai, Radu Şerban răzbună vitejeşte pe romîni asupra ungurilor şi moldovenii, supt Tomşa, pedepsesc pe poloni, care, protecţionînd pe Movileşti, se încearcă a-şi redobîndi influenţa asupra Moldaviei. Aceste lupte slăbesc puterea şi a romînilor, şi a ungurilor, şi a polonilor, şi le pregăteşte comuna nenorocire.
    Radu Mihnea al X[-lea] se urcă pe tron la 1611. El fu cel dintîi domn care veni în scaun însoţit de o mulţime de greci. Boierii pămînteni se tulbură l-această vedere şi la neorînduielile grecilor şi formează comploturi împotriva lor şi a domnului. Stolnicul Bercan de la Mărăcineni se pune în capul acestor comploturi, dar capul lui şi cu al soţilor săi cad supt securea gîdei şi o luptă înverşunată, care ţinu două secole, începu atunci între greci şi boieri. Cinci ani dup-aceea, vestitul paharnicu Lupu şi căpitanul Buzdugan pradă şi măcelăreşte pe toţi grecii din ţară. Dar supt domniile următoare, de la 1618—1631, grecii, favorizaţi iarăşi, se înmulţiră şi cautară a-şi răzbuna. Boierimea atunci, în desperanţă, se revoltă. În zadar Le-on-Vv., la 1631, izgoneşte pe toţi grecii din ţară, căci era prea tîrziu. Boierii izbutesc a alege domn pe Matei Basarab, capul partidei boierilor. Tot atunci în Moldova, boierii, ajutoraţi de popor, gonesc pe greci şi pe Alexandru-Vv. Iliaş şi Vasile Lupul se numeşte domn. Dorinţa de unire a ţărilor aprinde din nenorocire un rezbel crud între ambele ţări surori şi pregăteşte slăbiciunea lor. Supt impresia uneltirilor grecilor d-a deznaţionaliza pe romîni, Matei şi Vasile caută a întemeia puternic naţionalitatea; limba romînească se introduce în şcoli, biserici şi administraţii; şcoli se ridică, tipografii se întemeiază şi ţările se dotează de o condică de legi. Din nenorocire, interesul egoist al boierilor îi făcu sa uite interesul naţional. În loc d-a uşura pe popor, ei îi împovărară cu dăjdii şi condica nouă întăreşte şi mai mult robia. Poporul suferă şi strigă; armata se revoltă şi ţara cade în cea mai groaznică anarhie militară. Costandin Basarab izbuteşte prin ajutorul strein a stinge anarhia, desfăcînd armata şi slăbind ţara.
    Un grec, Mihnea-Vv., se urcă atunci pe tron, la 1658, şi răzbună cumplit purtarea cea neomenoasă a boierilor către popor. În domnia acestuia, a lui George şi Grigore Ghica şi a lui Radu Leon, grecii se înmulţesc iaraşi în ţară şi cu dînşii şi suferinţele ei. La 1669, boierii, ajutoraţi de popor, se ridică din nou asupra grecilor şi izbutesc a-i goni din ţară şi a dobîndi un domn ales de dînşii, dar pentru scurt timp, căci la 1672, cu Grigore Ghica şi în urmă cu Duca-Vv., grecii iarăşi se reîntoarseră.
    În Moldova, în acest an, boierii, supt comanda Hînceştilor, caută a goni pe greci din ţară împreună cu Duca-Vv., dar sunt biruiţi de dînşii, cu ajutorul turcilor. Acest patronaj ce le dă turcii aruncă privirea lor către nemţi şi poloni. 
   Însă puterea lor nu ţinu mult. Ajutaţi de turci, boierii izbutesc a numi domn pe Şerban Cantacuzino. Supt domnia acestuia şi a lui Brîncoveanu în Ţara Romînească şi a Cantemireştilor în Moldova, intrigile grecilor se precurmară şi boierii stăpîniră ţara în pace de dînşii, în vreme mai mult de treizeci ani. Din nenorocire, boierii nu ştiură a se folosi de acest timp. În loc d-a se uni între dînşii spre a se apropia de popor, d-a căuta a-l ridica pînă la dînsii, ei se izolară de dînsul. Corupţi şi degradaţi, ei pierdură pînă şi virtuţile militare cu care se fălea odinioară şi nu mai reprezenta nici unul din simtimentele poporului. Puterea armată a ţării, în domnia Brîncoveanului, se dezorganizează ca să-i facă clăcaşi pe la moşii. În loc d-a căuta putere în popor, împotriva turcilor, ce din ce în ce se făcea mai asupritori, călcînd legămintele ţării, mărind tributul şi globind-o în toate chipurile, ei alergară după falsa protecţie cînd a nemţilor, cînd a ruşilor. Afară de aceasta, caracterul lor mobil şi nestatornic băgă discordia pînă şi între dînşii. Odioşi ţării, bănuiţi turcilor, ei sunt lesne săpaţi de fanarioţi, din care unii, precum Mavrocordaţii, acum luaseră o mare influenţă pe lîngă Poartă, şi astfel capetele celor mai însemnate familii a ţării cad sub securea turcilor sau sunt silite a scăpa la ruşi (unde împreună cu Cantemir merg să concure puternic la civilizarea acestei colosale împărăţii, care era ursită a atîrna atît de puternic în viitorul nostru) şi la nemţi, şi fanarioţii dobîndiră pe seamă-le domnirea statornică a ambelor ţări. 
   Ei măriră încai cu demnitate şi curaj, şi istoria, la acest spectacol trist, aruncă un val asupra greşalelor, crimelor lor, spre a putea da o lacrămă compătimitoare cumplitelor lor nenorociri. Acei ce rămîn în ţară încearcă a se mai lupta şi pier. Îndată grecii îi doboară, sărăcin-du-i prin contribuţii şi confiscări şi prin omoruri. Cei mai mulţi se trag la ţară şi, ruinaţi, intră în popor, de unde ieşiseră, şi ajung în stare de clăcaşi. 
   X* 
     
  Cartea I LIBERTATEA NAŢIONALĂ 
   (1593—1595 aprilie) 
        
   I 
   Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei, ca să pun înaintea ochilor fiilor şi cîteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care romînii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI[-lea]. Povestirea mea va cuprinde nu-mai opt ani (1593—1601), dar anii istoriei romînilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă! timpuri de credinţă şi de jertfire! cînd părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenucheau pe cîmpul bătăliilor, cerînd de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor, şi astfel îmbărbătaţi, ei năvăleau, unul împotrivă a zece, prin mijlocul vrăjmaşilor; şi Dumnezeu le da biruinţă, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare, şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.
    Moştenitori aăiîdrepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atîta în veacurile trecute, fie că aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi simtimentul datorinţei ce avem d-a păstra şi d-a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire. 
   II 
   Aron-Vodă domnea în Ţara Moldovei şi Alexandru Bogdan în Ţara Romînească. Robi tremurînd în mijlocul desfătărilor, pe un tron cumpărat cu bani, stau ocrotiţi, împotriva dreptei răzbunări a poporului, de paznici streini, turci şi unguri, prăda şi chinuia şi îngrozea o ţară ce nu ştiau iubi. Mulţime de ieniceri şi arendaşi turci, de la care ei luaseră bani în camătă pentru cumpărarea domniei, îi însoţi în ţară. Spre a se despăgubi de banii lor, unii din turci luară în arendă dăjdiile publice, alţii umbla cu dăbilarii domneşti pentru strîngerea dăjdiilor, alţii ţinea drumurile şi prăda pe neguţători, şi toţi, răzleţindu-se prin toate unghiurile ţării, jăcuia şi chinuia pe bieţii ţărani, despuindu-i de tot ce avea, ruşinîndu-le muierile şi fetele de faţă cu dînşii şi răpin-du-le [al] zecelea din feciori, spre a-i pregăti a recruta ienicerimea.1 Însuşi boierii şi giupînesele lor nu era scutiţi de omor şi siluire. 
   Veni o zi cînd aceste lăcuste sălbatice nu mai găsiră ce prăda; atunci căzură toţi în sarcina domnilor. Aron-Voievod, spre a se putea plăti de datornici, izvodi ca de tot omul din ţară să se dea cîte un bou, şi orîndui turci spre a strînge această nouă dajdie, care, luînd toate vitele de la cei ce avea, spre a împlini pentru acei ce nu avea, sleiră ţara şi de vite, aceste soaţe a muncii ţăranului, de rămaseră oamenii fără a avea cu ce se hrăni.2 Mult mai mare, de se poate, era asuprirea în Ţara Romînească, unde domnul, silit fiind a plăti o dobîndă grea la creditorii turci, ce nu mai avea ce jăcui, urcă datoriile unei ţări sleită cu totul la suma peste măsură de mare de 10 povoare de aur.3 Toţi boierii Ţării Romîneşti care scăpaseră de moarte şi pribegie şi a căror inimă ofta după libertate, sîngera pentru suferinţele ţării, începură a se aduna, a se sfătui. 
   După revolta nenorocită din Moldova a orheienilor şi a sorocenilor împotriva lui Aron, neîndrăznind a se bizui singur numai în sine în starea de slăbiciune în care se afla ţara, cugetară la ajutoare şi protecţiuni streine. Spre aceasta se adresară la republica Veneţiei, cerînd protecţia şi suzeranitatea ei, ca să se mîntuie de turci. Dar egoista republică, calculînd foloasele cum şi pagubele ce i-ar putea veni primind această propunere, găsi cu cale că interesul n-o sloboade a primi a mîntui o naţie chinuită, de la care puţin cîştig poate avea.4 
   După înjosirea acestui act fără izbîndă, romînii văzură că ce le mai ramîne a face este a căuta însuşi a se mîntui şi că ţara lor a ajuns într-unul din acele minute mari, cînd o naţie trebuie să piară, sau, luînd inimă din suferinţă şi desperarea sa chiar, printr-o silinţă mare şi puternică, însuşi să se mîntuiască. Împrejurări favoritoare din afară nu lip-siră la dorinţa oamenilor, nici oamenii nu lipsiră împrejurărilor. 
   III
    În acel timp de chin şi de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter.5 Acesta era Mihai, banul Craiovii, fiu al lui Pătraşcu-Vv., care, pentru blîndeţea cu care cîrmui ţara de la 15ă54 pînă la 1557î, se numeşte cel Bun. 
   Strălucirea naşterii lui Mihai, sfatul lui cel drept şi priceput, cuvîntul lui blînd şi îmbielşugat, iar mai cu seamă faptele cunoscute ale lui îi cîştigă inima poporului şi trîmbiţă numele lui în toate părţile ţării. El administra de cîtăva vreme banatul Craiova şi aduse cu încetul această bănie în starea ei cea veche de neatîrnare administrativă şi judecătorească şi ostăşească, fără altă legătură cu domnia ţării decît plata de un tribut. Astfel, în minutul cînd armata ţării era dezorganizată de domnul ce se temea de dînsa, el îşi organiză un trup de oştire, prin care ţinea în frînă împilările turcilor şi ocrotea pe supuşii săi.
    Soarta cea blîndă supt care se afla locuitorii banatului era pizmuită de locuitorii de dincoace de Olt şi slujea a glorifica numele lui Mihai înaintea poporului. El ajunse a fi nădejdea tuturor, răz-bunătorul atît de mult dorit şi aşteptat. 
   VI
    Crudul Alexandru-Vodă nu întîrzie a se înspăimînta de acel mare nume al banului Mihai. Vru să-l piarză cu orice chip şi, neîndrăznind a-l prigoni de faţă, trimise ucigaşi spre a-l prinde şi a-l aduce la Bucureşti, sau a-l ucide prin taină. Dar banul descoperi din vreme cur-sa ce i se găteşte şi, cu toată dragostea ce avea pentru dînsul poporul, necrezîndu-se sigur în Craiova, fugi spre Constantinopol, unde îl chemase socrul său, vistierul Ion, ce era capichihaia al ţării.6 Însă prins fiind în cale de oamenii lui Alexandru, ce îl pîndea, el fu adus în Bucureşti, unde, domnul, cătrănit de mînie, îl învinovăţi de trădător şi rebel şi îl închise în puşcărie, spre a fi pus la caznă şi apoi ucis. 
   Temîndu-se ca poporul să nu se ridice înfuriat şi să scape pe prinsul său, Alexandru-Vodă  hotărî a-i grabi moartea. Într-o zi îl scoaseră din puşcărie legat şi îl porniră la locul osîndei. Mulţimea poporului urmărea pe osîndit, tristă, jalnică şi tăcută, văzînd că cea din urmă nădejde de mîntuire i se va curma cu capul acelui june bărbat eroic. În cale, trecînd pre lîngă Biserica Albă, pe vremea liturghiei, spun că îl lăsară a intra în biserică şi, rugîndu-se, se făgădui lui sfîntu Nicolae, fiind hramul, că de-l va mîntui, să-i facă mănăstire în numele lui, precum a şi facut, de se numeşte acea biserică acum Mihai-Vodă.7 
   Sosind în locul unde trebuia a primi moartea, gîdea, cu satîrul în mînă, cu inima crudă, cu ochii sîngeroşi, se aproprie de osîndit. Dar cînd aţinteşte ochii asupra jertfei sale, cînd vede acel trup măreţ, acea căutătură sălbatică şi îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satîrul, voieşte a izbi, dar mîna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpîneşte şi, trîntind la pămînt satîrul, fuge prin mulţimea adunată împrejur, strigînd în gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om. Astfel, în acele mari timpuri bătrîne, un cimbru barbar se înfioră de vederea măreaţă a lui Marius şi nu îndrăzni a ucide pe acel ce zdrobise tot neamul lui.
    În zadar oamenii ce prezida osînda vrură a împlini porunca domnească; nimeni nu se mai găsi care să vrea a lua locul gîdei. 
   Această întîmplare minunată înfioră mulţimea ca o mişcare electrică. Vîzu într-însa un semn ceresc, prin care Dumnezeu voia păstrarea acestui om, şi un glas detunător de milă şi iertare scăpă din pieptul acelei gloate. Boieri şi popor luară pe osîndit în miliocul lor şi, ducîndu-se la palat, înaintea voievodului, cerură iertare. Vrînd, nevrînd, domnul fu silit a se îmblînzi şi a-i dărui viaţa. Peste puţin, prin mijlocirea vistierului Ion, Mihai, împăcîndu-se detot cu domnul, primi iarăşi cinstea şi dregătoria sa. 
   V
   
   Nu trecu mult dup-aceea şi bănuitorul tiran Alexandru începu iar a-l vîna cu moarte şi curse şi îl sili a fugi în Ardeal, unde zăbovi două săptămîni la curtea lui Sigismund Bathori, domnul Ţării Ardealului. Acolo, prin mijlocirea lui Baltazar Bathori, vărul domnului stapînitor, dobîndi de la acesta, ce avea mare trecere la Poarta turcească, o scrisoare de recomandaţie către vestitul vizir Sinan-Paşa, prin care se recomanda de a fi ales de domn în Ţara Romînească, cum şi alta către Eduard Barton, solul Elisabetei regina Engliterei, la Constantinopol, ce avea mare credit pe lîngă Poartă.
    Împuternicit cu aceste recomandaţii, Mihai se porni de a doua oară la Constantinopol, unde la sosirea sa fu bine primit de vistierul Ioan. Acolo sosi atunci şi doi deputaţi boieri, jăluindu-se de asupririle lui Alexandru-Vodă; ei se uniră cu Mihai şi îl cerură la sultanul pe dînsul de domn, arătînd că ţara toată îl vrea. Spre a izbuti mai sigur în cererile lor, trebuiră a astîmpăra nesaţiul şi lăcomia de bani a turcilor. De aceea nevoia sili pe Mihai a lua, pe credetul vistierului Ion, 400 mii florinţi de la turci, greci şi ovrei, cu camătă grea. Din această sumă dete numai lui Sinan vizirul 20 mii galbeni; cealaltă o împărţi în daruri la sultanul şi ceilaiţi miniştri şi astfel deschise calea cererilor sale.8 Sultanul, în sfîrşit, primi această cerere a ţării şi dete semnele domniei (steagul şi sabia) lui Mihai, iar oştirea ce boierii cerea a-i da spre a-l însoţi o refuză supt pretext că, de vreme ce ţara il cere, nu poate avea nevoie de oaste spre a goni pre Alexandru,9 şi că partida sa să-l puie pe tron. Mihai pleacă îndată, la 1592, cătră ţară, de unde Alexandru Bogdan, aflînd de mazilia lui, ieşi ca să se întoarcă la Constantinopol. El abia domnise un an şi trei luni, dar această vreme îi fu de ajuns ca să tragă ura şi blestemul poporului. Fărădelegile domniei lui se răsplătiră cu moartea lui. La 1597, în duminica Floriilor, prin intrigile domnului Moldovei, Ieremia, al cărui tron căuta a cuprinde, fu, din porunca sultanului, luat din casa sa şi, învestit în haine de paradă domneşti, azvîrlit în mare.10 
   VI
   
   Într-acest chip Mihai-Vv. se urcă pe tronul Ţării Romîneşti, la 1593, fiind atunci în vîrstă de 35 ani. Înălţarea lui fu primită cu cea mai vie bucurie de toţi locuitorii ţării, mulţumiţi că au scăpat de tiraniile lui Alexandru; ei arătară acea bucurie zgomotoasă, acele nădejdi fără margini, făcîndu-şi iluziile nedespărţite în inima poporului romîn de orice domnie nouă, pentru care întotdeauna istoria ni-l arată că gata a stătut. Mihai avea încă în ochii mulţimei meritul d-a fi fost un candidat popular, în care mai de mult ea nădăjduia. Dar cu toată statornicia, energia şi bunăvoinţa sa, noul domn se văzu cu totul în neputinţă d-a pune un capăt şi orînduială la nevoile şi anarhia în care se afla ţara. Ţara se afla împovărată de datorii grele şi împilată de mari nevoi şi trebuinţe. Turcii, în contra tratatelor vechi, acum uitate, începuseră a se aşeza în ţară, zidindu-şi case şi geamii (meceturi).11 
   Pe lîngă datornicii turci ce era în ţară supt Alexandru, se mai adăogaseră şi alţii, şi numărul lor se urca la 4 mii ieniceri şi alti ofiţeri de cavalerie.12 Turcii după margine făcea, ca şi cei din ţară, mereu şi fără temere, năvăliri şi jafuri prin ţinuturi; în toată luna cete de turci şi tătari venea în ţară şi, ca să poată hălădui lumea în pace, era silit domnul a le ţine taberile iarna şi vara, a le da cele de hrană şi îmbrăcăminte de la ţară. Astfel încît, nu numai că nu se putea plăti datoriile cele vechi, dar nici a birui şi a uşura daunele de faţă. Slujbaşii Porţii, în loc d-a da ascultare plîngerilor domnului, căuta prilejul d-a stoarce bani de la dînsul sau de la duşmanii lui ce îl prigonea. O seamă de boieri, după vechiul obicei, săpă pe domnul lîngă sultanul.13 Alţii se însoţiseră cu turcii din ţară şi îi ajuta în prădarea şi chinuirea poporului.14 Armata ţării era dezorganizată şi mijloc nu era de a o înfiinţa, energia poporului se tocise de atîta chinuire şi asuprire şi despera de o mîntuire. Mihai nu putea a se înţelege cu creditorii, lipsindu-i mijioace de a-i plăti. Vru a pune stavilă la răpirile lor, dar nu izbuti decît a-i intărîta mai mult şi a-i revolta asupră-i. Încît, spre a scăpa de a fi ucis, fu silit a se închide în palatul său şi a sta mereu în stare de apărare, unde însă de mai multe ori turcii, năvălind, îl ocăra, arunca cu pietre în ferestrele palatului, răpea tot ce putea din mobilele sale, bătea şi rănea de moarte pe toţi boierii săi ce le pica în mînă.15 
   În aceste minute dureroase, care ar fi desperat pe oricine, Mihai singur nu desperează şi văzînd că nu e nici un mijloc pacinic de mîntuire, hotărăşte a deştepta ţara, a o scula şi a ridica sabia răzbunătoare în contra barbarilor tirani. Evenimintele ce începuseră în megieşie încurajă şi înlesni vrednica sa hotărîre.
    Să dăm o ochire acestor eveniminte. 
   VII 
   Împărăţia turcească începuse a apune din culmea mărirei la care ajunsese supt Soliman.
    Murad II, care domnea de la 1575, era un duh slab şi superstiţios, dulce la trai, iar iute la mînie şi adesea atunci şi cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie şi la voluptate; amator de danţ şi muzică, de vorbe cu duh, ba încă şi de mucalitlîcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria şi actele de reprezentaţie; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, şeici, poeţi şi femei, dănţuitori, de pitici şi nebuni, lăsînd domnia în mîna femeilor saraiului. Supt o mînă aşa slabă, corupţa intră în toate ramurile administraţiei împărăţiei16; acel duh de revoltă a oştirilor, care era menit a zdrobi împărăţia, începu atunci nu numai între ieniceri, dar şi între spahii. Spre a da o altă cale (detourner) acestui duh de insubordinaţie, era nevoie a trimite oştile împotriva vrăjmaşului peste hotare. După isprăvirea cu noroc a războiului Persiei, Divanul se chibzui mult dacă trebuie a porni războiul în contra Fezului, Maltei, Persiei, Spaniei, Veneţiei, Neapolului sau Ungariei.17
    Împărăţia turcească, afară de ţinuturile cele întinse ce stăpînea în Asia şi Africa, care era împărţite în 32 gubernii, cuprindea încă 8 gubernii în Europa şi se întindea pînă la Raab, cuprinzînd astfel partea cea mai mare din Ungaria, afară de cele 4 ţări tributare: Transilvania, Valahia, Moldova şi Republica Raguza. Nu numai atît, dar chiar şi împărăţia Austriei şi regatul Poloniei erau de mai multă vreme supuse la un tribut anual. 
    Un vezir vestit în războaie, crud şi duşman fieros al creştinătăţii, Si-nan-Paşa, concherantul Tunisului şi al Iemenului, a cărui singură gîndire era războiul în Ungaria, împinse prin toate mijloacele pe sultanul spre război către împăratul Germaniei, sau regele Vienei, cum îl numea turcii.
    Fără declaraţie de război, pacea se călcă la 1592 de guvernorul Bosniei, izbind nişte casteluri din Ungaria (Chrastovitz, Gora, Bihaci); dar fu oprit înaintea Sissekului, pe care nu-l putu lua şi pentru care îşi răzbună crud în contra creştinilor ce îi picară în mîini18 (oct. 1592). Trei sute din acei nenorociţi prizonieri fură duşi în triumf înaintea locuinţei ambasadorului împăărătescî; înaintea lor, nişte muzicanţi care făcea să se audă sunetele cele mai barbare, apoi o trupă cu armele cîştigate; pe urmă venea carele încărcate cu pradă şi, în sfîrşit, nenorocitele jertfe ale robiei; oameni, femei, copii, bătrîni era împinşi înainte cu izbiri tare de bice sau de toiege, ca nişte turme de vite proaste, în mijlocul chiotelor de bucurie sălbatică a turcilor, spre a fi vînduţi în tîrg (oct. 1592).19 
   VIII 
   Crînceniile, fărădelegile (les outrages) şi ameninţările turcilor mişcară toată creştinătatea.20 Scriitori însemnaţi din toată Europa începură, prin tipar, a mişca opinia publică şi a deştepta zelul cruciatelor religioase împotriva barbariei păgînilor. 
   Pe scaunul cezarilor Germaniei şedea în acea vreme Rodolf II. Cu un caracter şi cu virtuţi ce ar fi fost de lăudat într-o poziţie mai puţin înaltă, acest prinţ era un domnitor nevrednic. El lăsa doparte trebile statului spre a se ocupa de ştiinţele naturale şi de antichităţi, pentru care îşi sleise finanţele, iar mai cu seamă de scrieri astrologice, care umplură duhul său, din natură posomorît şi sfiicios, de o mulţime de superstiţii de rîs şi funeste. Preocupat de aceste lucrări nedemne de poziţia lui şi neîncetat spăimîntat de proorocii absurde, el se făcu cu totul neapropiat supuşilor săi.21 Încunjurat de minerale, de fosile, de medalii, de ochiene, de vase şi de instrumente de chimie, el sta închis în laboratorul său, în vreme ce zavistia şi revolta înlăuntru şi războiul din afară ameninţa zdrobirea împărăţiei lui. Crescut în Spania, în acea ţară clasică a papismului, el fu toată viaţa lui jucăria viclenelor uneltiri a iezuiţilor şi a sfaturilor pasionate a curţii Spaniei. 
   Ţipetele jertfelor turcilor pătrunse pînă în cabinetul lui Rodolf II şi deşteptă indolenţa lui. El porunci să sune tocsinul în toată Sfînta Împărăţie Romană şi în Ungaria, ca să invite pe credincioşi, dimineaţa, la amiază şi seara, a invoca ajutorul cerului în contra turcilor.22 În-tr-aceeaşi vreme, solii săi alerga la Roma, la papa, şi convocă pe toţi principii Germaniei la o adunare generală în Ratisbona, spre a lua măsuri pentru interesul comun al creştinătăţii.
    Clement al VIII[-lea], ce şedea atunci pe scaunul sfîntului Petru, primi în audienţă, într-un consistoriu public, pe solii împărăteşti şi, ascultînd cu multă bunavoinţă elocventul cuvînt a lui Rodolf Lorenţio, cel mai însemnat din soli, hotarî, cu obştească invoire a senatului, să ia toată partea l-această faptă de bine public şi de cinste pentru Dumnezeu.
    O congreaţie de cardinali fu convocată din porunca pontifului, spre a se chibzui pentru treburile acestui război şi nemulţumindu-se a aduce numai ajutorul său, hotarî a invita în numele lui Hristos şi pe alţi prinţi, pentru care şi porni îndată nuncii săi în Spania şi Italia. Posomorîtul şi crudul Filip II, ce domnea în Spania, primi bucuros şi făgădui ajutorul său; iar în Italia, zelul religios fu mai puţin fierbinte, şi numai duca de Toscana, Ferdinand, şi duca de Mantova, Vicenzo, primiră a da ajutor. Duca de Ferrara se folosi de ocazie şi, pentru oarecare ajutor de bani dat, dobîndi trei oraşe de la împărat.23 
   Tol atunci papa însărcină pe canonicul de Adrianopol (Udriu), Comelius Denona, să meargă la marele principe de Moscovia, spre a-l îndemna a lua parte la rezbelul creştinătăţii. Însărcinîndu-l ca, la întoarcere, să treacă pe la Sigismund Bathori, prinţul Transilvaniei, şi pe la Aron, domnul Moldovei, ca să-i tragă şi pe dînşii în legătura domnilor republicei creştine împotriva duşmanului comun, sculînd cu dînşii toate popoarele de la Nistru şi Dunăre şi din vecina Polonie. Iar la Mihai i se porunci ca să nu se ducă, din pricina poziţiei critice în care acest domn se afla, fiind nesiguri de scopurile lui, numai prin prinţul Transilvaniei să-l îndemne a se înţelege cît mai în grabă cu boierii şi poporul său şi a se lega serios ca să se poată mîntui.24 
   Era acum a paisprezecea oară de la originea împărăţiei otomane că puterile creştine se unea împreună împotriva duşmanului moştenitor a legei lui Hristos, într-o cruciadă care, ca acea mai din urmă de la 1571, care se nemuri prin bătaia navală de la Lepante, se numi Liga sfîntă. 
   IX 
   În vremea aceasta, prinţii Germaniei adunaţi la Ratisbona în aprilie anul 1594,25 adunare convocată şi deschisă de împăratul în persoană, văzînd tristele întîmplări ale războiului, porunci a se ridica din Germania o oştire de 20 mii pedestraşi şi 5 mii călăreţi.26 Se hotărî încă că mărirea sa împărăteasă să scrie şi să trimiţă soli la prinţii streini, spre a le cere ajutor; ca ea să soliciteze asemenea nobilimea, care nu atîrna d-a dreptul şi absolut de împărăţie, şi oraşele maritime ca să-l ajute. Se vorbi încă de chipul d-a impune şi a strînge dăjdiile şi se porunci ca în toate provinţele, în toate oraşele, în toate tîrgurile şi în toate satele Germaniei să se pună un trunchi (tronc) la uşa bisericilor şi ca preoţii şi predicatorii să aţîţe zelul poporului, spre a-l îndemna a contribui la cheltuielile războiului în contra păgînilor; se recomandă încă la preoţi şi predicatori d-a propovădui pocăinţa popoarelor şi ca în toate zilele să se adune la sunetul clopotului, spre o rugăciune publică, pentru a cere o fericită izbîndă.27 
   Şi trimiseră apoi soli, atît din partea împăratului cît şi de la electorii Brandenburgului şi Saxoniei, la adunarea staturilor polone din Cracovia, spre a îi îndemna ca să se ridice în ajutorul creştinătăţii. 
   În Polonia, după moartea lui Ştefan Bathori, trebuind a se face o nouă alegere de rege, mulţi stapînitori, prin solii lor, concuraseră spre a fi aleşi; între aceştia, voturile polonilor se impărţiră între Sigismund, fiul lui Ion, regele Sveţiei, şi Maximilian, arhiduca de Austria. Şi unul şi altul fură aleşi, dar partida cea mai mare, avînd de cap pe vestitul Zamoisky, cavalerul cel mare, ţinea cu suedezul. Maximilian, văzînd că nu poate dobîndi tronul decît cu puterea, luă oaste de la frate-său, împăratul Rodolf II, şi intră deodată armat în Polonia. Zamoisky, primind în ajutor călărimea din Transilvania, de la Sigismund Bathori, p-a cărui soră avea de soţie, dete nemţilor bătaie cu mare norocire, că le înfrînse cu totul armata şi însuşi Maximilian fu prins. Astfel Sigismund dobîndi coroana Poloniei. Maximilian, lepădîndu-se apoi de pretenţiile sale, fu slobozit, şi o nepoată a împăratului, arhiducesa Ana, fata arhiduceăluiîCarol, unchiul împăratului, fu luată de soţie de Sigismund. Maximilian arhiduca, văzîndu-se slobod, pretinse că un act făcut in prinsoare nu poate avea temei şi începu a se întitula din nou rege al Poloniei. Tocmai în acest an cînd se porni deputaţii germani la Cracovia, Maximilian, după îndemnul papei, declară că renunţă l-acest titlu.
    Cezarul izbuti mai mult în Moscovia, unde trimisese pe un june silezian, anume Varkusky, lîngă marele duca Theodor sau Fedor I. Acest trimis fu bine primit şi i se făgădui o mare sumă de bani, ce se va plăti pe tot anul, cu condiţie d-a nu face nici pace, nici treve cu turcul. Aci Varkusky întîlni un ambasador al Persiei, care venise să propună o ligă în contra turcilor, cu care negoţie o alianţă, jurîndu-i în numele craiului că, dacă împăratul se va ţine de război, craiul Persiei nu va face pace cu turcii.28 
   X 
   Sillinţele împăratului fură mai norocite în Transilvania. Sigismund Batbori de Şomlyo ţinea domnia acestei ţări. El era fecior lui Christofor Bathori şi nepot de frate vestitului Ştefan Bathori, ce a fost mai întîi prinţ şi apoi a strălucit pe tronul Poloniei. El fusese ales la 1581 a urma pe tron după moartea tatălui său, fiind în vîrstă numai de 9 ani. Numele strălucit şi iubit ţării, ce purta, singur numai îi dobîndi alegerea la tron, de la care nişte prevestiri sinistre se părea a-l depărta. Se zicea, într-adevar, că la naşterea lui, la 1572, turnul de la Oradea Mare se povîrnise şi că el se născuse cu mîna plină de sînge.29 Imaginaţia poporului augurase d-aci că acest prunc va fi pieirea ţării lui, augur (présage, prophétie) care pînă în urmă s-a şi împlinit. În timpul istoriei de faţă, pe la începutul anului 1594, Sigismund, în vîrstă de 22 ani, slobod de orice epitropie, începu a-şi dezvălui caracterul său. 
   Semeţ, viteaz şi războinic, calităţi înnăscute naţiei lui, dar fără talente ostăşeşti şi fără a şti a concepe şi a stărui, îl vom vedea în cursul acestei istorii, unde va juca o rolă mare şi însemnată, om crud, fără măsură, necumpătat, nestatornic şi neastîmpărat la minte.30 Era tributar turcilor şi avu cîtăva vreme mare credit la Poartă, încît un minut nădăjduise că, prin protecţia ei, va dobîndi tronul Poloniei la moartea unchi-său, pentru care şi făgăduise 50 000 galbeni la vezir; dar nădejdile sale se înşelară, căci Poarta nu numai recunoscu pe noul crai ales de poloni, dar încă nu voi a-l îngădui a lua de soţie pe fata marelui ducă de Toscana (octobre 1592).31 Trimişii lui la Poartă era George Ravazdi şi Ioan Bóldog, care trata cu Sinan prin mijlocul renegatului Grigore Veresmarti, acum ceauşul Mohamed, şi sangiacul Lipei, vestitul Pavel Markhazy.32 De faţă cu Sennyei, ce îi trimisese în urmă Bathori, Sinan se întinse asupra cuprinderilor sale de la Tunis, de la Guletta, din Arabia, Persia, Africa şi Georgia adăogînd că, în iarna viitoare, va merge să dărîme Viena şi Praga. 
   În sfîrşit, ceauşul Mustafa aduse scrisori de la sultanul, de la marele vizir şi de la paşa de la Timişoara la staturile Transilvaniei şi la Bathori; acesta din urmă răspunse după obicei cu protestaţii de credinţă către sultanul.33 Dar Sinan nu întîrzie a schimba tonul şi, prin înjurături şi ameninţări, a îngrozi pe Sigismund. Cînd se înfîţişă înaintea acestui vizir George Ravazdi şi îl rugă, în numele prinţului, a nu mai îngreuna provinţia, urcînd tributul peste ceea ce se da pe timpul lui Ioan Sigismund, el, cu o nesuferită trufie şi cu o obraznică îngîmfare, ocărîndu-l cu numirea de cîine, îi zise să tacă, adăogînd că Ion Sigismund era socotit ca un fiu al lui Soliman, în vreme ce acel ce cîrmuieşte acum Transilvania este sluga şi supusul împăratului; că aceasta stă în mînă-i a o dovedi. Temerea lui Sigismund se mai adăogă încă prin porunca ce primi ca să se gătească cu o oaste de 50 mii lănceri şi cu toate materialurile de război, spre a merge la Belgrad să se unească cu oştirea turcească în contra împăratului. Aceste ame-ninţări periculoase umplu de spaimă inima junelui prinţ.34 Aceste temeri ştiu bine a le exploata partizanii împăratului şi a îndupleca pe Sigismund a se ridica asupra turcilor. Sigismund avea lîngă dînsul, ca duhovnic, un iezuit, părintele Alfons Carilie, spaniol, născut în provinţia Alcala.35 Acesta îndemna mereu pe Sigismund a intra în alianţă cu împăratul, şi cînd Teuffenbach, prefectul Casoviei, trimisul împăratului, sosi în Transilvania, găsi pe acesta cu totul dispus în favorul creştinătăţii.36 Sigismund începu a nu vorbi decît de libertate, de greutatea jugului turcesc şi a plînge soarta creştinilor supuşi lor; într-un cuvînt, toate vorbele (discours) şi toate faptele lui învedera hotărîrea lui d-a rupe legatura cu turcii.37 Dar planurile lui Sigismund întîmpina o mare opoziţie în nobilii cei mai însemnaţi, care, învechiţi în aplecarea lor către turci, nu voia nicidecum să se lepede de unirea lor cu turcii, temîndu-se de a se arunca în şansele unui viitor nesigur şi să nu ajungă supt un jug mai rău.38 Sigismund zicea: „La ce a slujit pîn-aci pacea cu turcul? A obicinui pe nesimţite popoarele noastre nenorocite a se îngreuia cu un jug nesuferit“. Mai bine dar să-l scuture şi a se uni cu împăratul şi ceilalţi prinţi creştini, şi a se lepăda de alianţa cu turcii, pe atît ruşinoasă, pe cît e primejdioasă pentru mîntuire, şi că Dumnezeu le va fi priincios la un proiect aşa drept. Aceasta zicea Sigismund în public şi particular, şi iezuiţii o insinua la urechile tuturor celor ce spoveduiau. Nobilimea cea jună şi săracă intrară lesne în aceste planuri, se flattant que la guerre pourrait rendre leur fortune meilleure. Dar cei bătrîni şi bogaţi se împotrivea, zicînd: că nu trebuie a părăsi maximele străbune, care era d-a nu lăsa niciodată alianţa cu turcul; că de o sută de ori ei au auzit aceasta din gura înţeleptului Ştefan Bathori, şi cînd era prinţ al Transilvaniei, şi chiar după ce se urcă pe tronul Poloniei; că mai bine este a urma acestor sfaturi decît a pleca urechea la zadarnicile făgăduieli a unor venetici (nouveaux venus). „Transilvanii, adăoga ei, sunt oare destul de puternici spre a se împotrivi singuri la toată puterea turcilor? De nu sunt, cine chezăşuieşte de acele ajutoare ce se făgăduieşte? Începuturile războiului adesea sunt plăcute, dar sfîrşitul totdeauna este funeste. Cînd un duşman atît de îngrozitor îşi va împlînta odată corturile sale în mijlocul ţării noastre, cît este de temut că aceste ajutoare depărtate, ce ni se laudă, să nu sosească prea tîrziu spre a ne mîntui.“39 L-aceasta se adăoga şi ura şi neîncrederea în nemţi. 
   Aceştia, văzînd că rugăminţele lor sunt neputincioase, în contra sfaturilor iezuiţilor şi cererilor (les avis) papei, hotărîră a-l detrona şi a pune în locu-i pe altul plăcut lui Amurat. Se zicea că ei se înţeleseseră într-aceasta cu miniştrii Porţii şi că, în vreme ce tătarii era să treacă din Podolia în Transilvania, li se dedese o poruncă secretă d-a pune mîna pe Sigismund. Dar acesta se dete în lături din vreme şi tătarii pustiiră Valahia şi Transilvania, fără a fi impiedicaţi de generalul oştilor, Bornemissa, supt pretext ca să nu strice alianţa între Transilvania cu turcii, în care sta mîntuirea ţării. 40 
   Sigismund convocă o adunare de popor armată la Turda. Aci, opoziţia, în capul căreia sta vărul său Baltazar Bathori, se arătă aşa de tare şi înverşunată, încît Sigismund, speriindu-se, abdică, lăsînd puterea în mîna lui Baltazar Bathori, şi fugi spre Chiioara, declarînd pricina abdicării sale şi acuzînd pe opozanţi că vor să trade ţara turcilor. Adunarea se mută atunci la Cluj, unde Baltazar Bathori fu aclamat de prinţ. Scrisorile lui Sigismund citîndu-se în adunare, opiniile unora se schimbară. Secuii însă şi saxonii şi vro ciţiva din unguri declară opozanţilor că ei nu voiesc a cunoaşte alt prinţ, care neputînd a le sta împotrivă, fu silită adunarea a se uni cu toţii a chema prin o deputaţie pe Sigismund înapoi; şi în 28 august 1594, adunarea primi a se trimite oştirea în contra turcilor. A doua zi se arestuiră toţi capii opoziţiei, în numar de 1941: Baltazar Bathori şi fiastrul lui, Ion Ilfiu, Lupu Covaci, cancelar, Alexandru Kendi, prezident al senatului, Gabriel şi Francisc Kendi, unchii lui, Grigorie Literatul, prefect de la Agria, Ion Forro, Grigorie Diacu, Ion Gerundie, Albert Lunai, George Salanciu, Baltazar Silvaşiu, şi după trei zile de închisoare, Sigismund porunci a se omorî, după sfatul lui Gestio, Proşcaio şi Iojica. Lui Alexandru şi Gabriel Kendi, cu Ion Ilfiu, Grigorie Diacu şi Ion Forro li s-a tăiat capul la Cluj. Pe cînd îi ducea la locul osîndei, Alexandru văzu pe Sigismund, care, stînd în picioare la o fereastră, îi privea, şi îi strigă: „Nici o lege dumnezeiască sau omenească nu sufere osîndirea unui om fără a-l asculta.“ Aceasta însă nu mişcă întru nimic pe voievod, obicinuit fiind din copilărie a vedea vărsîndu-se sînge, fiind martor la toate osîndele criminalilor. Ei stătu de faţă şi privi cu răceală această tragedie. 42 
   Un ţigan, gîdele obicinuit al locului, veni cu o sabie şi tăie capul lui Alexandru Kendi. Ilfiu se urcă după dînsul pe eşafod, apoi Gabriil Kendi, apoi Ion Forro, care în zadar mai ceru o altă sabie, căci a gîdei nu mai tăia, şi, în sfîrşit, Grigorie Literatu. Poporul, nepăsător de certele celor mari, privi în mărmurire această scenă. Dar cînd văzu deodată o ploaie repede căzînd şi spălînd sîngele morţilor, strigă că nevinovaţi au fost! Lupul Covaci şi cu Baltazar Bathori fură duşi la Uioara, unde, după cîteva zile, pe ascuns, după obiceiul turcesc, fură sugrumaţi. 43 Cînd gîdea veni în închisoarea lui Baltazar Bathori cu laţul în mînă, acesta îl întrebă cine este? — „Cel din urmă om cu care ai să vorbeşti în lume“, răspunse gîdea. Baltazar, blestemînd amar pe Sigismund, după o lungă luptă cu gîdea, fu sugrumat.44 Astfel pieri, împreună cu Kendi, şi Ion Bornemissa, vestit căpitan, care, cînd i se vesti că i-a sosit ceasul, începu a cînta un cîntec de jale şi apoi întinse grumazul gîdei.45 Ceilalţi 4 prizonieri fură iertaţi prin mijlocirea prietenilor lor; numai bunurile li se confiscară.46 Asemenea, lui Andrei şi Ştefan Bathori, fraţii lui Baltazar, care apucaseră de a fugire în Polonia, li se confiscară bunurile, decla-rîndu-se de trădători şi izgoniţi pentru totdeauna din patria lor. 
   După-aceea, Sigismund, adunînd o armată de 40 mii oameni de tot felul, trimise oştirea spre Timişoara, de unde dezlipi o parte din armată lui, ca să pustiască în preajma Oradiei şi să împiedice ca să nu meargă de acolo convoiuri la armia otomană. El scrise apoi lui Teuffenbach, ca să-l roage să se apropie de hotarele Transilvaniei, spre a-şi uni puterile şi a izbi împreună pe vrăjmaş.47 
   XI 
   În vreme ce prin aceste trataţii papa şi împăratul se cerca a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor şi din-tr-altă parte scriitorii şi oratorii cei mai însemnaţi lucra asupra opiniei publice şi întărîta popoarele pentru o nouă cruciadă în contra barbarilor, războiul îşi urma furiile sale. În 15 iunie 1593 se dete o bătălie sîngeroasă între oştirea împărătească şi armata Turciei, strînsă în unghiul unde Kulpa se uneşte cu Ordra, lîngă Sissek, unde pieri cu totul armata turcească cu cei mai însemnaţi capi ai ei, Asan-Paşa şi junele Mahomet, nepotul sultanului. Anul în care se văzu o aşa mare învingere se cheamă în istoria otomană anul ruinei (pieirei, prăpădeniei).48 Doi fraţi ai împăratului, arhiduca Maximilian comanda armia din Croaţia, de 16 mii pedeştri şi 4 mii călăreţi, şi arhiduca Matei pe cea din Ungaria, de 20 mii pedăeştriî, 2 mii călăreţi şi 2 mii dragoni.49 
   Matei lovi Novigradul şi asedie în zadar Granul, du unde se trase; iar Maximilian fu mai norocit în Croaţia şi cuprinse Petrina, castelul Chrastovitz şi în sfîrşit Sissekul, cînd sosi Sinan cu armata lui în Ungaria şi arhiducii îşi uniră oştile, din porunca împăratului.50 
   Cînd se află acesta la Constantinopol, poporul exasperat ceru răzbunare; ambasadorul austriac fu închis cu toată suita lui; marele vizir, fierosul Sinan, luă comanda unei oştiri numeroase de 100 mii turci şi 40 mii tătari51, astfel cum nu se mai văzuse alta din vremea lui Soliman, şi porni în Ungaria, 52 în vreme ce Cicala, amiralul turcesc, cu o flotă numeroasă pustia coastele Siciliei şi răspîndea groaza în toată Italia. 53 
   Această armie îngrozitoare, pe lîngă care se uni hanul tătarilor, Gazi-Gherei, cu 40 mii tătari (17 iulie 1594), înainta în Ungaria lăsînd în cale-i urme de furia sa şi după mai multe izbînzi parţiale (Vesprin, cetăţuia Palota), cuprinse, în sfîrşit (august 1594), vestita cetate Raab, prin trădarea comandantului ei, contele Hardek. Cetatea Papa fu cuprinsă şi ea, şi vezirul se oşti împotriva Comornului, cu nădejde sigură d-a înainta în curînd spre Viena. Dar aceste izbînzi strălucite, care mări trufia lui Sinan şi îngrozi creştinătatea, apuseră îndată prin ridicarea unui nou campion al creştinătăţii, care îşi arunca sabia puternică în cumpăna războiului şi, izbind în flancuri şi înapoi acea armată îngrozitoare, schimbă faţa războiului şi chemă biruinţa supt steagurile creştinătăţii. Acest campion glorios fu naţia romînă, care găsi acum un căpitan mare ca Mircea, Dracu, Huniad şi Ştefan, spre a-i comanda. E vreme acum să ne întoarcem în Ţara Romănească. 
   XII 
   Închis în palatul său de nevoia turcilor, ţipetele de jale ale poporului gonea somnul de la Mihai. Posomorît şi tăcut, el se depărtă de toţi cei ce era pe lîngă dînsul, spre a se gîndi zi şi noapte la mijloacele de a mîntui naţia sa. El ascultă cu băgare de seamă veştile războiului din Ungaria. Se bucura cu inima la izbînzile creştinilor, se întrista la pierderile lor. 54 
   Pe lîngă relele ce făcea turcii în ţară, ea avea a suferi şi trecerea gloatelor armiei tătăreşti, care, pe la capătul anului 1593, călcînd-o, trecu în Ungaria. Tot pe atunci, primind porunca d-a trimite care pentru artileria armatei turceşti în Ungaria, el trimise ca la 300 pentru campania şi asedierea Pesperinei. Nu trecu însă mult şi iată sosesc alţi noi trimişi ai vizirului, ce se afla atunci la Belgrad, cerînd alte care şi tributul. Cu toată silinţa ce puse domnul, carele nu putură sosi la vreme, pîn-a nu pleca vezirul de la Belgrad, şi îl ajunseră tocmai la Ianik. Oamenii lui Mihai, ce adusese 400 care, tributul şi oarecare daruri, se infăţişară înaintea lui Sinan. Dar crudul turc, furios de întîrzierea lor, porunci să-i ducă spre a le tăia capul în priveala tuturor. Dar Mehemet-Paşa, feciorul vizirului, ce se afla de faţă, rugă mult pe tată-său şi le scăpă viaţa. Sinan insă refuză darurile şi trimise răspuns lui Mihai, din partea sultanului, că îndată ce va sfîrşi campania, va purta războiul în Ţara Romănească, că era un lucru nevrednic d-a da această provinţie în cîrmuire necredincioşilor ce nu o merită. El ţinu pe oamenii domnului prizonieri şi nu le dete drumul decît cînd se întoarse la Belgrad. 55
    Această vestire sili pe Mihai a nu pierde vremea, cu atît mai mult că poporul din ambele ţări era atît de întărîtat, că s-ar fi revoltat asupra domnilor dacă aceştia nu se revolta asupra turcilor.56 Cruzimile turcilor trecuseră preste măsură, în vreme ce covîrşirea strîm-bătăţilor suferite sleiseră răbdarea împilaţilor şi cereau o răzbunare strălucitoare. Poporul romîn se cutremura de turbare ca un leu rănit greu şi această cutremurare parcă era larma înceată prevestitoare de 
   o vijelie mare. 
   Avaniile turcilor sleise răbdarea poporului şi a lui Mihai, care se hotărî a lucra şi, unindu-se cu creştinătatea, să ridice cu bărbăţie sabia asupra turcului, ca să ridice acel jug greu al robiei dasupra ţării.57 El strînse atunci o adunare de toţi boierii mari şi mici din toată ţara şi se sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu ţara din mîinile turcilor. Mihai expuse adunării tirania turcilor, cruzimile ce facea în ţară, ticăloşia* poporului, şi încheie arătînd că alt mijloc de mîntuire nu este decît d-a alerga la arme.58 
   Propunerea lui fu primită într-un glas de toţi şi hotărîră ca să intre în confederaţie cu principii creştini şi să scuture nesuferitul jug al tiraniei.59 Şi boierii începură a se găti de război. Mihai, potrivit cu hotărîrea ţării, atunci se gîndi de a dobîndi ajutor şi din alte părţi şi trimise pre clucerul Radul Buzescu sol la Sigismund Bathori, ca să se înţeleagă cu dînsul şi să-i dea oaste de ajutor. Asemenea trimise şi la Aron-Vv. în Moldova pe stolnicul Stroe Buzescu. Trimişii lui Mihai găsiră pe aceşti domni bine dispuşi şi bucuroşi a se oşti împreună.60 Sigismund trimise la Mihai pe Ştefan Iojica şi pe Pangratie Sennyei,61 şi Aron-Vodă pe un boier al său.62 În 5 noiemvrie 1594, un tratat formal de alianţă ofensivă şi defensivă se iscăli în Bucureşti între Mihai şi plenipotenţierii domnilor Transilvaniei şi Moldaviei.63 Dup-acest tratat, două mii ostaşi transilvani, supt comanda lui Mihai Horvat şi Ştefan Bekeş, trebuia a sta pe ascuns la hotarul Ţării Romîneşti, gata a intra la chemarea lui Mihai.64 Spre a pune dreptatea şi moderaţia în partea lor, prinţii aliaţi trimiseră sultanului o lungă lista de plîngerile lor (griefs), cerînd îndreptare şi chezăşuire temeinică de schimbarea sistemii pentru viitor. Nu numai aceste reprezentaţii rămaseră fără răspuns, dar încă o ceată de 3 mii ieniceri intră în ţară şi începu a 
   65
   pune contribuţii pe ţărani şi a face tot felul de rele (outrages). Dup-aceste fapte nu mai era de întîrziat. 
   XIII 
   Un complot, întins atît în Ţara Romînească cît şi în Moldova, hotărîse ziua de 13 noiemvrie în care să se dea semnalul insurecţiei, ucigînd pe turci în toate părţile ţării unde s-or afla. Mihai trimise porunci la oştile transilvane de la hotare ca să intre în ţară, pe cînd şi o ceată de moldoveni, supt comanda hatmanului lui Aron, îi venea 
     
   într-ajutor.66 Turcii din Bucureşti, în nepăsarea şi netemerea lor, nu bănuia nimic de aceea ce li se pregătea, şi urma cu turburările lor. Nici o trădare din partea romînilor nu veni a-i deştepta. Într-o zi, cînd năvăliră din nou asupra palatului prinţului, acesta le iesi înainte şi, vorbindu-le cu multă dulceaţă şi blîndeţe, le zise: „De mă-ţi omorî, aveţi a pierde toată datoria ce aveţi a lua; dar ascultaţi şi faceţi ce vă zic. Mergeţi în cutare loc şi luaţi de acolo toată avuţia ce veţi găsi şi plăti-ţi-vă din ea“. Fu mare vrajbă şi neunire atunci între datornicii turci. În sfărşit, după multă ceartă, vro 500 se desparţiră de ceilalţi şi merseră unde voievodul le arătase. Ei se întoarseră peste cîteva zile, dar avuţia ce găsiseră nu era deajuns pentru a plăti pe deplin datoria. Fiind nevoie d-a face împărţeala în proporţie cu ce avea să ia fiecare, avură trebuinţă de cineva care să facă reducţia. Se adresară spre aceasta la cadiul de la Giurgiu, care era însărcinat a hotărî pricinile de jude-cată între turci şi creştinii din Ţara Romînească.67 Dar acesta fiind bolnav, Ali-Gian veni la Bucureşti, în locul lui. Se făcură atunci mari sfezi între creditori şi datornici, pentru preţuirea mărfurilor date şi primite. Astfel merseră pînă în ziua de 13 noiemvrie. În acea zi de dimineaţă, AliGian, sfîrşind împărţeala şi ducîndu-se la conacul său, fu oprit în cale de un romîn, prieten al său, care îi zise: – Ali-Gian-Hogea, cîţi ani sunt de cînd mănînc sarea şi pîinea ta? – Sunt douăzeci de ani, răspunse turcul. – Dacă e aşa, zise romînul, spre recunoştinţă de pîinea şi sarea ta ce am mîncat, voi să-ţi spui un cuvînt, de-i voi să mă asculţi. 
   – Spune, îi zise Ali. – Nu sta aci, adaogă el, pînă la 3 sau 4 ceasuridupă-amiază; nu te opri nici la Giurgiu; sileşte-te să treci la Rusciuc cît vei putea mai curînd. – Dar pentru ce? îi răspunse turcul. El însă, fără a-i spune mai mult, se depărtă. Întorcîndu-şi însă capul şi văzînd pe Ali stînd în cumpănă de ce trebuia să facă, îi zise: – Ia seama la ce-am zis! Turcul, preumblîndu-se prin oraş, băgă de seamă că e mai multă lume decît altă dată şi, îndoindu-se de ceva rău, fără a spune la nimeni nimic, se urcă în cîruţa sa şi luă în grabă calea Giurgiului.68 
   Aceasta fu singura indiscreţie, cinstită şi măsurată, ce se făcu despre tragica scenă ce se pregătea. 
   XIV
   
   Porunca domnească ieşise ca toţi turcii ce se aflau în Bucureşti să se adune la casa vistierului Dan, spre a li se căuta şi răfui datoriile. Îndată ce turcii se grămădiră în acea curte, Mihai şi boierii, cu ostaşii şi cu tot poporul setos de răzbunare ridicară steagul libertăţii şi, încunjurînd curtea, puse de patru părţi de dete foc casei unde era turcii adunaţi şi îi puşcară cu tunurile cu care îngrijise mai dinainte a împresura curtea şi casa. Izbirea aceasta neaşteptată, vîlvoarea focului ce îi încingea, bubuitul şi pustiirele tunurilor şi strigătele de răzbunare ale poporului ameţiră şi înspăimîntară pe turci, care, deşi armaţi, pre obiceiul lor, neputînd a-şi face cale de ieşire, fură siliţi a primi moartea fără a o putea da. La două mii turci se omorîră; din romîni puţini căzură. Stolnicul Stroe Buzescu se răni la mîna stîngă. Pe lînga turci, vreo cîţiva ovrei fură măcelăriţi.69 Aceasta nu izvorî dintr-o netoleranţă, dar căci ovreii, atunci în mare favor pe lîngă turci şi sultan,70 împreună cu turcii prăda ţara şi făcea stricăciuni.
    Acesta fu cel dintîi act al războiului: ucidere făcută cu înşelăciune, în adevăr, dar dreaptă şi meritată pentru toate suferinţele ce turcii adusese ţării.71 Această măcelărire din Bucureşti fu semnalul care puse toată ţara în picioare, şi în toate părţile poporul, năvălind asupra turcilor răspîndiţi, îi măcelări şi îi goni pînă îi scoase afară din ţară.72 
   A treia zi după această ucidere, la 15 noiemvrie, Mihai porni în grabă, cu oştile şi cu transilvănenii ce sosiseră, la Giurgiu şi, năvălind cu iuţeală asupra oraşului, fără a întîmpina vreo împotrivire, îi deteră foc şi trecură tot ce le ieşi înainte supt sabie. Trei mii suflete aproape, bărbaţi şi femei, fură ucişi sau prinşi. Din toţi turcii din oraş, numai doi putură scăpa, trecînd înot Dunărea. Unul din ei era Ali-Gian-Hogea, ce îl văzurăm scăpînd iarăşi cu noroc din Bucureşti. El d-abia sosise la Giurgiu şi se afla povestind cadiului ceea ce i se întîmplase în Bucureşti, cînd fără veste năpădiră romînii. Neavînd alt chip de mîntuire, ştiind să înoate, se dezbrăcă şi se aruncă în apă şi trecu de ceailaltă parte. Celălalt turc urmă pilda lui.73
    După arderea şi prădarea oraşului, Mihai ocoli cetatea şi începu a o bate cu tunurile, dar, văzînd că n-o poate dobîndi, căci îi venea ajutoriu arme şi bucate de la Rusciuc, şi silit de greutatea iernii, o năpusti deocamdată şi se întoarse în scaun în Bucureşti.74 Printr-aceasta, zic cronicarii noştri, se făcu numai o începătură de vrajbă. 
   XV 
   Abia se întorsese Mihai de la Giurgiu, abia îşi aşezase trupele în tabără aproape de Bucureşti, în bună poziţie, cînd fără veste intră în ţară şi veni la Bucureşti un cadiascher sau emir cu 2 000 turci oştire aleasă şi 50 paznici ai trupului, ceauş şi spahii. Emirii se privea de turci ca următori ai lui Mahomet, din fiica sa Fatima, şi era numai trei în toată împărăţia, avînd putere vizirească şi, pe lîngă autoritatea mirenească, împreună şi pe cea bisericească. Sarcina lor întîi era a fi sfetnici ai împăratului, pe urmă tîlcuitorii cei mai întîi a tot dreptului. Cadiascherii sunt judecătorii armiei. Sunt numai doi: unul pentru Europa, care e şeful, şi altul pentru Asia. 75 Emirul, al cărui gînd era să caute a prinde pe Mihai, se făţărnici ca cum n-ar şti nimic din cele urmate puţin înainte. El intrase în ţară cu mare linişte, neaducînd nici 
   o supărare locuitorilor, şi zicea că voieşte a ierna în ţară. Intrînd în Bucureşti, el ocupă casele cele mai bune din oraş şi luă cvartir într-o nouă monastire supt oraş, zidită pe rîul Dîmboviţa, aproape de palatul domnesc. Trimise un om din parte-i la domn, ca să-i arate că, viind să ierneze în ţară, cere să i se dea 10 mii florinţi şi bucate pentru oştirea lui. Apoi plecă însoţit de o mie de pedeştri la palatul domnului, ca să-i facă vizită de cinste, iar în adevar ca să-l poată prinde. Mihai, care simţise cugetele viclene ale emirului, se sili a-l birui în faţărnicie şi a-l arunca în cursele ce i le întindea el. El lăsase pe emir a intra nesupărat în oraş, dar vizita lui nu o aşteptă şi fugi în tabără. Emirul, negăsind pe Mihai, trimise în tabără de-l întrebă pentru ce în timp de pace ţine în arme atîţia unguri? Domnul răspunse pentru ca să prinză pe Petru, fiul fostului domn Alexandru, care umblă a-l răsturna din scaun, şi că, pînă îl va prinde şi îl va trimite la Constantinopol, el va căuta din banii publici să plătească şi să dea drumul oştilor. 
    Emirul se prefăcu că crede şi înştiinţă pe domn că în dimineaţa viitoare îi va trimite un butoi (tonneau) de aur, spre a plăti oştile şi a le slobozi îndată, fiind împovărătoare ţării. Mihai se arătă că primeşte cu multă bucurie această propunere, dar hotărî a nu mai aştepta ziua de a doua-zi şi a pune capăt acestui joc de înşelăciune cu turcul. În puterea nopţii aceleia, îşi găti oştile şi, insoţit de ostaşii curţii ce îi aşezase pe ascuns în vale, se apropie de oraş şi, pe cînd turcii dormea din cinci părţi, cu foc şi sabie îi încinge. Turcii, la lumina flăcărilor care ardea conacele lor şi la strigătele răzbunătoare ale romînilor, se deşteaptă îngroziţi şi, pe jumătate îmbrăcaţi, alerg şi se adună la palatul emirului, cu hotărîre de a se apăra pînă la moarte. Dar aci întîmpinară pe Mihai, care cu o parte din oştire împresurase palatul şi îl împroşcă cu două tunuri. În zadar se ispitiră turcii a-şi deschide drum printre ostaşii romîni, spre a intra în palat. Romînii îi împing înapoi şi îi ucid pe toţi. Două ziduri din palat se prăvălesc de izbirile artileriei. Emirul, în desperarea sa, părăsit de orice ajutor, începu a arunca pe ferestri aurul şi giuvaierile sale, socotind că, în vreme ce ostaşii romîni s-or apuca de pradă, el va găsi mijloc de a fugi. Dar Mihai opreşte pe soldaţi de la pradă şi îi întărîtă spre năvală asupra palatului. Emirul strigă şi se roagă cu făgăduieli mari să-l lase a se trage cu rămăşiţa gvardiei sale. Dar toate în zadar. Romînii navălesc în palat şi fără milă ucid pe toţi turcii ce scăpaseră din foc. Prada acestei biruinţe fu mare pentru soldaţi; doi cazaci găsira două traiste pline de aur, pe care domnul îl împărţi între soldaţi. Dup-această biruinţă, curăţindu-se tot oraşul de turci, Mihai dete mulţemită lui Dumnezeu şi apoi lăsă oştile a se odihni.76 
   XVI 
   Mihai-Vodă, avînd oarecare împutăciune cu capii trupelor ajutoare din Transilvania, Mihai Horvat şi Bekeş Ştefan, care era foarte neuniţi între sine, îi trimise înapoi prinţului Transilvaniei, oprind oştile, peste care trimise Sigismund căpetenie pe Albert Kiraly77, bărbat viteaz, născut în provinţia Gemeri din Ungaria de sus, şi prea vestit pentru multe fapte de război săvîrşite în războiul făcut de către Ştefan Bathori, regele Poloniei, în contra muscalilor. 78 Mihai cu Kiraly se gătiră îndată de oaste. Şi mai întîi Kiraly, din porunca domnului, asedie Oraşul de Floci, ce era neîntărit79 şi îl rase din temelie (10 dechem. 1594), după ce ucise pe toţi cei ce se închina în numele turcilor şi care nu apucaseră a fugi80. Dup-aceea, Mihai porni pe Dunărea îngheţată şi se apropiară de Hîrşova, oraş bogat şi întărit, cale de o zi de Brăila,81 pe care Carol şi Ludovic, regii Panoniei, îl împresurase cu ziduri.82 Aci le ieşi înainte o oaste de 7000 turci, alcătuită de garnizoana cetăţii şi de alţi turci din Bulgaria. Pe gheaţa Dunării se dete  o bătaie sîngeroasă de ambe părţile, în care turcii, în sfîrşit, fură sparţi şi împrăştiaţi.83 Romînii biruitori, punînd scări, la 1 ghenarie 1595 săriră în cetatea Hîrşova, o arseră şi o prădară.84 Prada făcută în acest oraş fu aşa de mare, încît romînii trebuiră să treacă Dunărea spre a-şi aduce avuţiile ce îi împovăra, în ţară.85 După ce îşi mai întăriră puterile slăbite de frig, Mihai, cu ostaşii săi, la 6 ianuarie, trece iarăşi Dunărea şi se îndreaptă spre Silistra, oraş mare şi frumos şi cu neguţători bogaţi, care era fără grijă, bizuindu-se în puterea cetăţuiei.86 După un asalt groaznic, în care asediaţii nu stătură mai puţin vitejeşte ca asediatorii, romînii o cuprinseră şi o dete în foc şi pradă. Cetăţuia însă n-o putu lua, lipsindu-le artilerie.87 Romînii găsesc atîta pradă în acest oraş, încît îşi dobîndesc veşminte pentru vecie, zice un con-temporan.88 
   XVII 
   Aceste izbînzi ale romînilor, pustiirea oraşelor de pe lîngă Dunăre înspăimîntase într-atît pe turcii din partea locului, încît fugiseră mai toţi în Munţii Balcani. Cîrmuitorul de la Rusciuc înştiinţă îndată Porţii răscoala lui Mihai şi izbînzile lui, cerînd ajutor, care întîrzie cîtva din nevoia iernii.89 Îndrăzneala lui Mihai miră şi supără pe sultanul, fără a-i da mari prepusuri, crezînd că lesne va putea potoli răscoala unui duşman aşa de slab. Trebuie însă a se grăbi, spre a nu zăticni operaţiile războiului din Ungaria. Într-adevăr, Turcia, spre a putea purta acest război, avea nevoie de Ţara Romînească şi Moldova, care era nu numai grînarul proviziilor armatei lor şi chiar a capitalei (de vreme ce în toţi anii se încărca din cele două ţări 150 corăbii cu făină, unt şi carne pentru Constantinopol90), dar încă slujea de linii de comunicaţii pentru trecerea oştilor şi a proviziilor în Ungaria.91 Valahia, numai, plătea atunci la Poartă o tonă de aur,92 sau, după alţii, 100 mii scuzi,83 sau 70 mii galbeni,94 afară de daruri pe la paşi şi miniştri, pentru orînduirea domnilor, aceea ce se urca de multe ori pînă la 300 mii galbeni pe an,95 afară de 20 mii miei, 10 mii chile de grîu, alte atîtea de orz, 2 mii cai, unt şi miere cu îmbielşugare.96 Moldavia plătea Porţii 62 mii scuzi, şi hanului tătarilor pe tot anul 20 care cu 4 boi, şi 50 iepe şi miere îndestulă.97 Prinţul Transilvaniei plătea 15 mii sechini.98 Pierderea acestor foloase costă mult pe Poartă, mai cu seamă într-o vreme cînd împărăţia se afla în nevoie de bani şi bucate, şi preţul aurului crescuse foarte mult de la războiul Persiei, încît se îndoise preţul unui scud în Constantinopol, aceea ce pricinui turburări din partea ienicerilor.99 Afară de aceasta, Valahia şi Moldova era cămară plină de toate cele trebuincioase Constantinopolului. Dintr-însele acest oraş se îndestula de cărnuri proaspete şi sărate, de unt, miere, grîne, d-alte lucruri ce  se ducea acolo; chiar saraiul sultanului din aceste ţări se îndestula nu numai de cele trebuincioase vieţii, dar încă de cele spre lux şi desfătare.100
    Sultanul hotărî dar a potoli cît mai în grabă această răscoală, pîn-a nu se întinde şi a lua mai multă putere. Poarta numi atunci domn în Ţara Romînească pe un Bogdan-Beizdade,101 fiu al Iancului-Vodă Sasul, care zăcu neruşinat trei ani şi 7 luni pe tronul Moldovei (1570—1574), batjocorind-o şi, după mazilia sa, i se tăie capul în oraşul Liov din Polonia, din porunca regelui Ştefan Bathori.102 Acest june Bogdan se dusese în Gonstantinopol cu familia sa, unde intră în casa lui Ferhad-Paşa şi, crescînd în casa lui, ajunsese a purta slujba de hasnadar. El avusese de gînd a se turci, cînd crezu că favorul patronului său şi re-volta domnilor îi deschid cale de a dobîndi un tron.103 
   Mustafa-Paşa104 căruia i se luase paşalîcul Maraş105, cu o seamă de oşti, între care două mii ieniceri cu vreo cîţiva din agalele cele mai însemnate,106 şi pe lîngă care oştire se mai adăogă 14 mii turci ridicaţi din Bulgaria, fu poruncit să treacă Dunărea pe la Rusciuc şi să ducă pe noul domn în ţară.107 Într-aceeaşi vreme, Gherei, hanul tătarilor perecopi, care cu 30 mii tătari se întorcea din Ungaria, primi poruncă ca să treacă Dunărea pe la Vidin, şi astfel, din două parţi, să încunjure şi să izbească pe Mihai.108 
   XVIII 
   Vestindu-se lui Mihai primejdia ce îl ameninţa, îşi strînse în grabă oastea pe lîngă dînsul109 şi împrăştie călăreţi în grabă în toate unghiurile ţarii, strigînd că intră sabie de turci şi tătari în ţară şi să saie toţi cu totul împotriva duşmanului, încredinţîndu-se în ajutorul dumnezeiesc.110 Apoi purcese asupra Dunării sîmbătă în 8 ghenarie 
   (s. n.) şi a doua zi se opri la sat la Pietri, gătindu-se să treacă Dunărea,să se lovească cu Mustafa-Paşa pîn-a nu apuca acesta să calce ţara.111 Acolo îi veni veste că hanul cu tătarii, trecînd Dunărea pe gheaţă au şi intrat în ţară, robind şi prădînd.112 Această veste îngrijă tare pe Mihai şi numaidecît se învîrteji îndărăt cu toate oştile şi puse tabără la sat la Hulubeşti, de unde trimise străji asupra tătarilor pre Radul Buzescul cu fraţii lui, Preda Postelnicul şi Stroe Stolnicul, şi Radul Calofirescul cu o seamă de oşti alese.113 Hanul, înaintînd spre Giurgiu ca să se împreune cu Mustafa, jăfuind şi pustiind tot înaintea sa, îşi aşeză tabăra la o milă de Giurgiu, la satul Scărpăteşti,114 puse străji în toate părţile şi trimise cîteva mii la prădat, ca să aducă hrană115. Avangarda romînă, supt comanda Buzeştilor, înaintă pînă la sat la Putinei, unde întîmpinînd pre avangarda tătărească, o izbi cu vitejie şi o înfrînse (14 ghenarie), pierind tătari mulţi, şi vii prinzînd încă mulţi116. Îndată ce află hanul această tristă veste, trimise pre un nepot al lui cu mulţime de tătari şi veniră pînă la sat la Stăneşti117, o milă d-alături de Giurgiu118. Buzeştii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieşiră întru întîmpinare şi se loviră de faţă la ghenarie în 16 (duminică, s. n.) şi, dînd vitejeşte într-înşii, îi biruiră, pe mulţi aşternînd la pămînt, pe alţii îi prind sau se predau înşii; o parte numai scăpă cu fuga spre hanul119. Însuşi nepotul hanului pieri în acea bătaie120. Dup-aceea, Buzeştii izbesc mai multe cete ce umblă răspîn-dite după hrană şi cu cruzime le fugăreşte şi ucide. 7 mii prinşi creştini fură mîntuiţi atunci din mîinile tătarilor121. Hanul se afla tot la Scărpăteşti, unde sosise şi Mustafa-Paşa cu Bogdan-Vodă şi se împreunase ambele oştiri, tătărească şi turcească122. Mihai, care sta rînduit de bătaie la Hulubeşti,123 prevăzînd toate şi luînd toate masurile cerute de împrejurări ca un ducă viezător, cum prinse acea veste,124 socoti a nu mai întîrzia şi purcese în contra ambilor vrăjmaşi cu toată armata şi gloatele lui. În calea sa, ucide şi fugăreşte mai multe cete de tătari, care rupte din tabără de vro patru zile, se trăgea acum spre ordia cea mare. Dup-aceea, duminică (23 ghenarie) în murgu serii, năpădeşte peste avangarda vrăjmaşului, ce se află patru mile de tabără, compusă de 6 mii turci, între care 300 ieniceri şi o mulţime de tătari, invocînd cu încredere puternică, după obicei, cu glas mare, numele lui Hristos. Tătarii, sumeţindu-se în numărul lor, nu băgară de seamă l-această strigare, iar turcii o înţeleseră şi, încălecînd, caută a scăpa cu fuga, favorizaţi de întunecimea nopţii. Ai noştri izbesc cu semeţie pe turci şi tătari şi îi ia în goană125. Avangarda noastră, supt comanda banului Manta, îi duce, gonindu-i, pînă în ordia cea mare de la Scărpăteşti.126 Spaima intră în tabăra vrăjmaşă, crezînd că Mihai însuşi a venit a-i izbi. Hanul, turbat de frică şi neîncrezîndu-se în puterile sale, chiar in noaptea aceea127 se despărţi de Mustafa-Paşa şi de Bogdan128 şi luă calea pustiilor sale. Aceştia, cu turcii lor, fugiră încă spre Rusciuc, goniţi şi tăiaţi fiind de Manta pînă îi trecu Dunărea.129 
   XIX 
   Mihai sosi a doua zi, luni de cu noapte (24 ghenarie) şi îşi înfipse tabăra în locul părăsit de duşman la Scărpăteşti, şi în ziua următoare, marţi des-de-dimineaţă, în 25 ghenarie, porneşte spre Rusciuc, unde, după cum aflase, Mustafa-Paşa, nedescurajat încă de atîtea învingeri, mai strîngea oşti şi voia a-şi mai cerca norocul.130 Fără a lăsa lui Mustafa vreme de gătire, domnul se grăbeşte şi trece Dunărea pe gheaţă pe la Marotin131 şi îşi înşiră oştile mai supt porţile Rusciucului. El avea cu dînsul numai 10 mii ostaşi, atît munteni, cît şi moldoveni,132 în vreme ce Mustafa Paşa avea 4 mii oaste aleasă şi 10 mii turci adunătură din Bulgaria.133 El îşi îndeamnă oştile a se lupta vitejeşte, pentru gloria lui Hristos şi mîntuirea patriei,134 şi cu frunte de leu şi bărbăteşte, mai repede decît ai gîndi, năvăleşte asupra turcilor, care d-abia apucaseră a ieşi din cetate cînd lupta se încăieră.135 Bătaia ţinu cîtva şi fu sîngeroasă de ambe părţi pînă în noapte, cînd turcii, cu toate că mai numeroşi, trebuiră a se pleca furiei romînilor.136 De la vro 7 pînă la 8 mii căzură morţi;137 ceilalţi îşi căutară mîntuirea în fugă, dar ai noştri, urmărindu-i în întunerecimea nopţii fără seamă, ii ucid sau îi prind mai pe toţi.138 Mustafa-Paşa, pierzînd calul, o luă pe jos la fugă; o slugă îi dete apoi un cal prost, pe care în zadar se sili a scapa;139 el fu ucis de ai noştri nu departe de locul bătăliei.140 Domnişorul Bogdan fu mai norocit; răşchirîndu-se de toţi ai săi şi însoţit de 20 de oameni,141 iar, după cum zic unii, numai de 6,142 el fugi la Constantinopol, cu maică-sa şi două surori. Acolo, acest june pretendent fu, la 1597, prin intrigile lui Ieremia, domnul de atunci al Moldovei, din porunca turcilor, azvîrlit în mare. El măritase pe o soră a lui după un nobil veneţian, anume Ioan Zane. Analistul italian N. Doglioni spune că ar fi văzut la acest Bogdan, în anul 1597, o sabie îngropată de mai mulţi ani, care se găsise în Moldova şi se prepunea că ar fi sabia ce Atila, vestitul rege al hunilor, biciul lui Dumnezeu, purta în războalele sale. Taiuşul sabiei, foarte bine lucrat, era de şapte palme în lungime şi patru în lăţime. 
   XX 
   După această strălucită biruinţă, Mihai puse de arse şi dete în pradă oraşul Rusciucului. Un martor de faţă descrie astfel răzbunarea romînilor asupra bieţilor locuitori ai Rusciucului: „Multă jale se făcu în ziua aceea şi plîngerile se înălţau pînă la ceruri. Toţi s-au încărcat cu avere din destul, robi şi roabe şi-au luat cu prisos; nimica n-a scăpat din mîna lor. Gingaşele turcoaice mult răsfăţate, ce stau în veci închise, să le fi văzut atunci goale, desculţe, tăvălindu-se în zăpadă, unele tîrîte de par, altele de mînă; nu era ostaş care să nu ducă vro turcoaică.“143 
   Cetatea însă nu putu fi luată, căci domnul era silit a se întoarce în Bucureşti,144 chemat fiind de trebile ţării.145 El lăsă pe unguri, cazaci şi 
   o seamă din romînii lui Albert Kiraly poruncindu-i a urma pustiirea oraşelor turceşti din Bulgaria,146 şi, însoţit de ostaşii săi, se întoarse, intră în Bucureşti, unde fu primit în strigări de bucurie şi binecuvîntare a poporului pentru izbînzile sale. Dobînda care ostaşii aduseră cu dînşii fu foarte mare; din zece mii ostaşi ce îl însoţise, nu era nici unul care să nu se fi întors cu haine de mătase şi alte lucruri preţioase.147
    Îndată după ce răsuflară puţin oştile, Mihai porni pe banul Mihalcea spre Silistra, pe care o arse şi o pustii din nou,148 şi pe spătarul Preda şi comisul Radu asupra Hîrşovii. Turcii din acest oraş, aflînd de sosirea romînilor, se grăbiră a trece Dunărea şi a le ieşi în întîmpinare, dar romănii îi bat şi îi trec Dunărea în goană, tăindu-i foarte rău pînă la Hîrşova, pe care o dau pradă focului. Mihalcea apoi se întoarse de asedie Brăila, după ce prădă şi arse foburgul. Asediaţii găsiră mijloc d-a scri lui Musa, ceauş din Dobrogea, cerîndu-i ajutor. Musa strînse vro 4 mii oameni şi, trecînd Dunărea pe gheaţă, izbi tabăra romînească şi, omorîndu-le, după mărturia îndoitoare a turcilor, o mie oameni, îi sili a ridica impresurarea. Mihalcea se întoarse lîngă Mihai. 149
    În vremea aceasta, viteazul şi strălucitul Albert Kiraly, cu o iuţime neauzită, cu foc şi cu fer, prădînd şi pustiind, îşi roteşte armele, fulgerînd prin toată Bulgaria. Şistovul, Cernavoda, Rasgradul, Babadagul şi Obluciţa se mistuiesc de sabie şi foc şi, după ce îşi împinse oştirea, pustiind tot pînă la gura Dunării în Marea Neagră 150 şi pînă la Varna, apoi, trecînd munţii, ajung dincolo de Adrianopol, apro-piindu-se pînă la 13 leghe de Constantinopol, pustiind toată cîmpia şi imprăştiind mai multe cete de turci şi tătari.151 Albert apoi işi întoarse învingătoarea oaste, neatinsă şi cu multă pradă, la Mihai.152 
   XXI 
   Tot în acea lună (ianuarie), o ceată de romîni aflară prin spioni că Sinan se întoarce de la Belgrad la Constantinopol cu multe bogăţii,  din Ungaria. Romănii trec în Bulgaria, îi pîndesc calea în munţii Emului şi năvălesc fără veste asupră-i. Sinan îşi lăsă bogăţiile în pradă, şi romînii, lacomi după dînsele, lăsară pe Sinan de scăpă. Gesty Ferentz sosi cu o ceată de transilveni şi, uniţi împreună, cuprind mai multe castele din părţile locului, trec munţii în Rumelia (Tracia), împrăştiind groază în toate părţile şi îşi împing pustiirile lor pînă la porţile Constantinopolului.153
    Dacă toată armia ar fi sprijinit  sultanul ar fi avut mult a se teme de scaunul său împărătesc.154 La întoarcerea sa în Ţara Romînească, Ferentz întîlni un trup de 12 mii tătari, pe care îi împrăştie şi îi sfarmă.155 Toate aceste lupte din luna lui ianuarie numai umplură 15 care de capete de turci, numai din cei mai însemnaţi, ce se aduseră în tabăra romînească.156 Aceste strălucite izbînzi ale romînilor aprinse nădejdile popoarelor mult chinuite din Turcia şi începură a le deştepta din amorţeala în care de veacuri zăceau. Bulgarii fură cei mai întîi a se forma în cete şi a lua armele. Un trup de 2 mii ţărani bulgari cuprinde Sofia, capitala Bulgariei, în lipsa paşei d-acolo, şi îi dau foc şi pradă; dar neavînd destulă putere spre a o ţine, o las şi se trag.157 Prada făcută se împărţi între dînşii şi fiecărui îi veni în parte aproape 300 scuzi.158 Apoi, mai unindu-se alţii cu dînşii, se pun de pustiesc ţara în toate părţile şi ajung trei zile departe de Constantinopol. Ei întîmpină apoi un convoi de un mare număr de care, cămile şi mai mult de 40 mii dobitoace, ce se ducea la oştirea turcească; ei izbesc oastea ce îl ducea, o biruie şi omoară două mii turcii, luînd toată acea pradă.159 
   XXII 
   Izbîndele nu fu deocamdată, în Moldavia, aşa de repezi şi strălucite ca în Ţara Romînească. Aron-Vodă, îndată ce se declară în contra Porţii, începu a-şi găti oştile şi vru să atace cetăţile moldoveneşti ocupate de turci din Basarabia. Dar pe cînd făcea acea gătire, în dechemvrie 1594, fără veste 14 mii de cazaci, întru care doua mii puşcaşi aleşi, supt trei steaguri, unul cu vulturul negru şi cu mînunchiul de argint, altul cu vulturul alb cu mînunchiul iar de argint şi al treilea, 
   după obiceiul lor, supt o căpetenie, anume Lobodă, năvălesc în Moldova, prădînd şi pustiind prin foc şi sabie. 
   Aron d-abia scăpă din Iaşi cu doi boieri ai săi, şi cazacii cuprind Iaşul, pun mîna pe vistieria domnului şi pun oraşul în flăcări şi în sînge. Mai tot oraşul fu mistuit de foc. Cazacii luară din Moldova 26 000 cai, 600 fete tinere. Ei găsiră 70 tunuri în capitală, din care parte le luară, parte le încuiară. Nemaiavînd ce mai jefui în Moldova, trecură să facă asemenea în Polonia.160 
   Văzîndu-se scăpat din nevoia aceea a cazacilor, Aron începu iarăşi a se pregăti de oaste împotriva turcilor. El primi şi de la Bathori o seamă de oşti ajutor, supt comanda lui Bercea Andreiaşi,161 şi se duse să izbească Benderul, dar fu respins de beiul oraşului, Mir-Ahmet.162 El însă se reîntoarse iarăşi şi începu a bate cetatea şi era gata a o lua, dacă cazacii n-ar fi sosit etc.163 Aron se întoarse apoi spre cetăţile Chilia şi Cetatea Albă şi asedie pe aceasta din urmă, începînd a o bate puternic cu tunurile. Garnizoana, nemaiputînd sta mult împotrivă, ceru ajutor de la Gazi-Ghirai, hanul tătarilor. Acesta sculă un număr mare de tătari şi punîndu-le cap pe Adil-Ghirai, zburară în ajutorul cetăţii.164 Tătarii sosiră pe cînd garnizoana cetăţii era gata să se dea (aux abois).165 Aron, văzînd sosirea tătarilor, pricepu că e peste putinţă a urma asedierea în faţa unei asemenea oştiri şi se ridică d-acolo, trăgîndu-se spre ţară. 
   Tătarii, în cele dintăi zile ale lunei fevruarie, intrară în Moldova, urmărind pe Aron şi făcînd jafuri şi pustiiri, după obicei,166 pînă cînd căzură în cursa ce îi aştepta. Aron, care aflase de sosirea tăta-rilor mai nainte, nu pierduse vremea; el îşi strînsese toate trupele, ridicase poporul în arme, făgăduindu-i prada duşmanului, şi tot poporul era în picioare; chemase în leafă o seamă de cazaci, care, inimaţi de pilda romînilor, apucară armele în contra turcilor şi deputară la prinţul Transilvaniei, cerîndu-i leafă numai pe două luni, făgăduind că apoi se vor ţine cu prăzile lor şi că vor sluji cauza creştinătăţii cu credinţă şi stăruinţă (diligence),167 aceea ce Sigismund primi cu plăcere. Dintr-altă parte, Mihai, înştiinţat de Aron, se grăbi a alerga într-ajutor. El plecă din Bucureşti, luînd cu sine soţia şi copilul său, şi se duse spre hotarul Moldovei cu oştirea sa. Ambii voievozi meditară o stratagemă şi întinseră o cursă în care lesne căzură tătarii. Mihai, care se afla în faţa tătarilor, se făcu ca cum s-ar fi înspăimîntat de furia vrăjmaşului şi începu a se trage înapoi; tătarii se iau fără socotinţă după dînsul pînă cînd cad între oştile muntene ale lui Mihai şi oştirea moldovană a lui Aron, care sta ascunsă în păduri şi în spatele dealurilor. Atunci, deodată, romînii iau ofensiva, muntenii izbind pe tătari în faţă şi moldovenii de dinapoi şi din coaste. De trei ori tătarii, văzînd primejdia în care se află, se raliază () şi, în desperarea lor, ca nişte mistreţi izbiţi şi împresuraţi din toate părţile, îşi caută a-şi deschide drum. Dar romînii se îmbărbătează mai presus de natura omenească şi se sileşte a nu le scăpa din mînă această pradă căzută în cursă. În sfîrşit, după o luptă înverşunată, armata tătărască se zdrobeşte şi se răş-chiră, 12 mii tătari zac morţi în locul bătăliei, afară de copii şi neveste; 168 mulţi încă sunt răniţi; mai toată călărimea lor prăpădită, fiul hanului însuşi rănit de moarte; 1 500 cai unguresti, multe care încărcate cu puşti, multe steaguri şi 1 000 creştini mîntuiţi din robie fără trofeele acestei biruinţe. Rămăşiţa tătarilor luă în fuga mare calea pustiei lor.169 Aceste învingeri ce suferiră tătarii în Valahia şi Moldova în aceste două luni, rigoarea iernii făcu ca din armata lor de 80 000, ce năvăliseră în principate, d-abia se întorsese 8 mii. Îndată, pe lîngă aceste pierderi, o foamete grozavă îi mai pustii în iarna aceea, încît ajunseră de lipsă că îşi frigea în frigare muierile copiii de-i mînca.170 
   După învingerea strălucită asupra tătarilor, ambii voievozi înştiinţară de toate cele cu noroc săvîrşite pe prinţul Transilvaniei, arătîndu-i că, de le va sosi în ajutor, după cum li se făgăduise, armata transilvană pînă la 29 ale acelei luni fevruarie,171 ei vor stăpîni toată Dunărea şi se vor pune în cale spre Constantinopol,172 fiindcă toate popoarele creştine din Turcia s-au sculat sau sunt gata a se scula împotriva turcilor.173 
   XXIII
   
   Bathori, care sta în acea iarnă în nelucrare, ocrotit de izbînzile romînilor, nu se prileji a răspunde cererei şi dorinţei domnilor romîni, căci ocupaţia viitoarei* sale nunţi ocupa atunci cu totul duhul său atît de uşuratic. Părintele Alfons Carillo, pe care îl trimisese la Viena, după cum am văzut, îi adusese făgăduieli măreţe de la împăratul şi îngăduinţa căsătoriei lui atît de mult dorită cu Maria-Christina de Austria, fiica arhiducii Carol, unchiul împăratului, soră cu Ana, atunci crăiasă în Polonia, cu toate că fusese destinată înainte pentru regele Spaniei.174 Aceasta făcu pe duşmanii lui Bathori să zică că casa Austriei i-a dat o femeie spre a-l răsplăti, căci a călcat credinţa şi alianţa turcilor, şi drept zestre nevoia d-a purta război cu dînşii.175
    Dup-aceea, Sigismund trimise o ambasadă la împăratul în capul căreia puse pe unchiul său Bocskai,176 care ajunse în 14 dechemvrie (1594) la Viena şi la 12 ianuarie (1595) la Praga, unde fu foarte bine primită.177 Aci se incheie între împuterniciţii lui Sigismund şi ai împăratului un tratat de alianţă pe aceste temeiuri: că nu vor depune armele şi face pace cu turcii decît printr-o învoire reciprocă; că în tratatul cu turcii se va cuprinde Transilvania, Valahia şi Moldova, că toată Transilvania şi partea regatului Ungariei, ocupate de Bathori de Şomlyo, vor rămînea vecinic acestui prinţ şi copiilor săi, parte bărbătească, cu dreptul celui mai intîi născut între dînşii şi tot în chipul cu care se bucurase de aceasta prinţii Ioan, Ştefan şi Christofor, dar cu condiţie că vor recunoaşte pe Rodolf şi următorii regi ai Ungariei ca suzerani ai Transilvaniei: că dacă Bathori va muri fără copii de parte bărbătească (mîles), Transilvania şi ţările ce se ţin de dînsa (ses dépendances) vor rămînea pe seama împăratului şi a următorilor săi şi că Bathori şi staturile (les ordres) provinţiei vor făgădui printr-un jurămînt solenel îndeplinirea acestui articol; că în cazul cînd Transilvania se va reîntoarce regilor Ungariei, împăratul şi urmaşii săi vor jura d-a păstra obiceiurile, privelegiurile, drepturile 
     
   şi libertăţile şi d-a nu da cîrmuirea ţării decît la un domn (seigneur) din această provinţă; că impăratul va recunoaşte pe Bathori ca prinţ suveran, că îi va da titlu de strălucit; că va mijloci a i se da în căsătorie una din fetele arhiducii Carol, mort de curînd, şi că va angaja (pofti) pe regele Spaniei a-i da colanul mielului de aur (toison d’or); că îi va da toate ajutoarele trebuincioase în oameni, bani şi muniţii de război; că va angaja pe papa a lua supt protecţia sa pe prinţul şi pe staturile sale; că Bathori şi copiii săi se vor crea prinţi ai sfintei împărăţii, dar fără a avea drept de şedere (assistance) şi voi (souffrage) în diete; că oraşele, cetăţile şi castelurile ce se vor lua de armata împărătească în război vor fi ale împăratului şi că cetăţile ce preastrălucitul prinţ al Transilvaniei va cuprinde (stăpîni) cu oştile şi cheltuiala sa vor ramînea lui, de care se va bucura supt titlu de feud al împărăţiei (sans préjudice des droits de fief dus à Sa Majesté Impériale); dar că dacă aceste cetăţi vor fi din ale vechiului regat al Ungariei, acest prinţ va fi îndatorit a le da înapoi, cu o dreaptă despăgubire plătită de împarat; că împăratul va plăti sumele trebuincioase pentru întărirea cetăţilor Transilvaniei şi că Bathori, din partea sa, nu va cruţa nici cheltuieli, nici îngrijiri, spre a le apăra în contra duşmanului comun.
    Se mai adăogă la acest tratat un articol ce se păru de un semn rău (de mauvais augure); el zicea că la întîmplarea cînd acest război nu va izbuti, după cum se nădăjduia, şi că Bathori va fi gonit din Transilvania, împăratul se îndatorează d-a-l primi în staturile sale şi a-i da venituri deajuns spre a ţine dignitatea ca şi mărimea casei lui; că, în sfîrşit, domnii (nobilii) ce acest război are să-i pună în aceleaşi primejdii ca pe prinţul lor vor putea a se retrage cu dînsul în Germania.178
    Acest tratat, prin care împăratul semăna a se fi arătat foarte generos şi a nu fi oprit pentru dînsul decît dreptul onorific de suzeranitate şi, eventualitatea, piţin probabilă la un prinţ aşa tînar, de a dobîndi Transilvania în lipsă de moştenitori, era într-adevar cîştigarea Transilvaniei pe sigur de împăratul, căci era un secret ce puţin în urmă se dete pe faţă, iar care era cunoscut atunci de toţi cei ce apropria pe Sigismund şi prin urmare şi de iezuiţii ce îl vindea curţii austriace. Aceasta era neputinţa, constatată de doctori, a lui Sigismund d-a împlini datoriile căsătoriei.179 Se zicea că el fusese legat prin farmecele unei babe fermecătoare, numită Ioana, care era a lui Ioan Koacoc.180 Alţii prepuseră mai în urmă că muma lui Ştefan Bocskai, dorind ca Sigismund să ia în căsătorie pe o fată a ei şi neizbutind, căci Sigismund, în vanitatea lui, preferă pe nemţoaică, prin farmeci îl legă.181 Sigismund, care îşi cunoştea starea, sau că credea că prin ştiinţă doctoricească va putea vindeca neputinţa, sau numai de vanitatea d-a se vedea aliat cu familia împărătească, dori această căsătorie, care fu fatală ţării sale.
        După încheierea tratatului, ambasadorii Transilvaniei primiră daruri măreţe, şi dîndu-le audienţă de ziua bună (congé), împăratul le făgădui că va trimite peste puţin pe princesa Maria-Christina, logodnica lui Bathori; dar curtea împărătească tot amîna aceasta supt deosebite pricinuiri. Bathori se plînse de mai multe ori, şi staturile ţării, care se temea că această alianţă cu casa Austriei să nu le fie fatală, zicea în gura mare că şi-au bîtut nemţii joc de prinţul lor. Spre a astupa aceste zgomote, Ştefan Bocskai, care rămăsese la Praga, se duse în începutul lui martie la Gratz, capitala Stiriei, unde se căsători (însură) ca procurator* al stăpînului său, Bathori, cu Maria-Christi-na, faţă fiind arhiduca Maximilian, fratele împăratului, şi Ferdinand, fratele princesei. Bocskai, printr-o ceremonie obicinuită în căsătoriile prinţilor, se puse în patul de nuntă. Nemţii însă tot nu trimise deocamdată pe mireasă la soţul ei, pînă în vară.182 
   XXIV 
   Domnii romîni nu pierd vremea aşteptînd armata lui Sigismund, ce nu veni, şi caută a se folosi de izbînzile lor şi de spaima ce ele au adus vrăjmaşului, în vreme ce oştile lui Aron cuprinde Măcinul şi alte cetăţi şi răscoală toată Dobrogea — unde două escadroane de mol
     
   doveni bate în două rînduri două cete însemnate de turci şi le ia două stindarde183 — ai cărei locuitori, urînd tirania turcilor, se ridicară cu toţii şi curăţiră ţara lor de dînşii. Apoi se învîrtejeşte şi ia cu sila Chilia, Benderul, unde tăie în bucăţi pe beiul cu 600 turci, luînd multe turme de dobitoace,184 şi în urmă merge de asediază de a doua oară Cetatea Albă, arzîndu-i foburgurile, după ce au risipit oştirea beiului acelei cetăţi, atît încît d-abia a scăpat teafăr, el al optulea, lăsînd în puterea moldovenilor steagurile, tobele, trompetele şi cele mai multe avuţii ale sale.185
    Mihai, omorînd mai mult de o mie turci,186 cuprinde Ismailul, unde găsi 70 tunuri de baterie, două din care era însemnate cu armele împăratului Ferdinand şi două cu ale lui Huniad Ioan. Aceste 4 tunuri Mihai le trimise în dar la prinţul Transilvaniei.187 Şi după ce lăsă în Ismail o garnizoană de 2 mii romîni,188 trecu apoi iarăşi Dunărea, pustiind oraşele turceşti ce mai rămăsese în Bulgaria. La întoarcerea sa în Ţara Romînească, cu toate că curgea de trei palme apa pe gheaţa Dunării, viteazul domn („l’intrépide Valaque“ — De Thou) mepriză o primejdie aşa de învederată şi trecu cu toată prada sa de ceailaltă parte a rîului,189  în vreme ce tătarii năvălea în Moldova. Poapta numind de domn în Ţara Romînească pe unul numit Ştefan, însărcinînd pe capi-gi-paşa şi pe paşa Silistrei, cu multă putere de turci, tătari şi ieniceri să-l ducă în scaun. Mihai, aflînd aceasta, trimise pe Albert Kiraly, care, întîmpinînd pe duşman la 16 martie,190 îl sparge şi il fugăreşte, şi cetaţuia Silistra, cruţată pîn-atunci, o asemănă cu pămîntul; apoi, nemaiîntîrziind, se invîrtejeşte la oraşul neîntărit Turtucaia, cale de o zi de Rusciuc, îl aprinde, ucigînd mulţi din locuitori, şi se întoarce în grabă, pîn-a nu dezgheţa detot Dunărea, la Bucureşti, unde se află Mihai. Acesta îl porni îndată la Brăila, în ajutorul lui Mihalcea.
    Mihai trimise de vro cîteva zile pe Mihalcea din nou ca să ia Brăila şi să-şi răzbune ruşinea ce-a primit, fiind silit, la cea dintîi asediere, a se depărta. Cetăţuia Brăilei era întinsă şi cu un zid gros, întărit cu palisade de pari.191 Armata toată ce o împresura, romîni şi unguri, după mărturia de îndoit a cronicarilor turci, se urca la 20 mii, cu multă artilerie.192 Garnizoana cetăţii era de trei mii turci,193 şi nu le mai putea veni alt ajutor, căci Dunărea dezgheţase.194 La apropierea creştinilor, garnizoana ieşi din cetate şi începu a-i hărţui, dar fu îndată silită a se închide în cetate şi d-a se apăra cu tunurile şi puştile. Asediatorii deschiseră şi duseră şanţurile (tranchée) prin trei locuri şi grăbiră mult asedierea, în 16 zile. În capătul acestui timp, la 30 martie, asediaţii, nemaiputînd a se împotrivi, se sfătuiră a se preda à composition, la care fură siliţi a se supune. Dar Mihalcea, ce era născut din Brăila, nu vrea a le da altă capitulaţie decît voia d-a ieşi numai cu femeile şi copiii lor fără a lua nimic din avuţia lor. După rugăminţele însă ale lui Kara-Ceauş, Mehemet-Beg şi Mustafa-Ceauş, deputaţii garnizoanei, căpitanii unguri jurară pe credinţa lor că nu li se va face nici un rău (fort) şi că pot lua cu dînşii orice or vrea. Aşa, pînă nu trece dincolo Dunărea, ei îmbarcară pe corăbii aproape o mie cîntare de scule ale lor şi începură a iesi din cetate, spre malul Dunării, plîngînd şi ţipînd tare.195 Dar ai noştri, zărind că cu straiele lor duc şi bani şi încă şi în pîini ascunsesera aur topit,196 orbiţi de dragostea jafului, la care foarte mult se deprinseseră, cu paguba disciplinei, călcară credinţa dată şi capitulaţia şi se aruncară asupra sărmanilor turci, începînd a despuia pe unii, pe alţii mai însemnaţi a lua robi şi pe vro cîţiva a ucide. Kara-Ceauş, văzînd această călcare a capitulaţiei, le strlgă: „Mincinoşilor! este oare vro religie care să ierte ce faceţi?“ Atunci Albert Kiraly cu celelalte capete ale armatei puseră săbiile în mînă spre a opri pe creştini d-a maltrata pe turci, ucisera vro cîţiva din cei mai îndărătnici şi ocrotiră trecerea aces-tor nenorociţi pe celălalt mal al Dunărei.197 
   XXV 
   În vreme ce Mihai se străduia cu atîta vîrtute împotriva duşma-nului din afară, zavistea boierilor semăna sămînţa împerecherilor dinlăuntru. O seamă de boieri, văzînd energia şi calităţile deosebite ce desfăşura Mihai, se temură că acest om eroic să nu curme puterea şi supremaţia lor în stat, ce cu atîta nevoie izbutiseră a întemeia asupra puterei domneşti. Începură a vedea într-însul un urmaş din acei domni ca Mircea, Dracula, Ţepeş, care într-o vreme zdrobea pe duşmanul din afară şi apăsa puternic, dimpreună cu facţiile, anarhia şi partidele dinlăuntru şi libertatea publică. Alţii, din descurajare, socoteau că războiul început nu va putea fi aşa norocos pînă la sfîrşit; alţii incă erau mînaţi ca totdeauna din patimi, ambiţii şi uri individuale. Toate aceste facţii, în capul cărora era banul Manta, se uniră şi complotară ca să doboare pe Mihai şi să cheme pe turci. Complotiştii băgară fără de veste în Craiova un trup de 5 000 sîrbi, strînşi în leafă de dînşii, şi se sculară de faţă în contra domnului. Acesta trimite îndată un trup de oştire la Craiova, care năpădeşte în oraş zdrobindu-l tare şi goneşte pe duşmani pînă îi trece înot Dunărea. Mihai se purtă cu multă mărinimie către boieri, duşmanii lui, îi iertă pe toţi împreună cu capul lor, banul Manta, care, după cum spune Walther, trăia încă la 1598.198 Apoi acea oştire merse supt Albert Kiraly (Farkaş) de triumfă prin flăcări de oraşul Nicopoli. După atîtea isprăvi măreţe şi strălucite, romînii încercară şi o pierzare. Farkaş, avînd cu sine un trup de 3 mii romîni, sîrbi şi unguri, fu înşelat de doi custozi romîni, cumpăraţi de turci cu 2 mii aspri, care îi asigurară că vro sută de turci pradă pe locuitori în preajma Vidinului şi că-l rog acei locuitori să alerge în ajutorul lor. Farkaş, încrezător, se duce şi cade în mijlocul unei armii de 30 mii turci, supt un agă. Cei mai mulţi din ostaşii săi, împresuraţi de vrăjmaşi, pieriră.199 El numai cu puţini putu scăpa. 
   XXVI 
   Cuprinderea Brăilei încheie glorioasa campanie de iarnă de la 1595, fără asemănare în istoria lumei. Niciodată simtimentul libertăţii în inima unui popor mai puternic nu îmbărbătă. În patru luni, nesocotind rigoarea iernei, numărul cel mare al duşmanului, pururea în cîmpul bătăliei, mereu ca nişte uriaşi s-au războit. Într-o vreme aşa de scurtă, romînii din ambele ţări se luptară în 10 bătălii însemnate cu duşmanii, le împrăştiară mai multe armate, cuprinseră şi prăda-seră la 25 oraşe mari şi cetăţi puternice200 şi mai multe mii de sate pustiiră, şi Constantinopolul însuşi îi văzu pustiind prin fier şi flăcări pînă la porţile sale. 
    63 
  
  Cartea a II-a CĂLUGĂRENII 
   (aprilie 1595 — dechemvrie 1595) 
    
     
   l 
   Încă de la cele dintîi triumfuri ale romînilor din această iarnă, spaima şi groaza ce cuprinsese tabara şi ţinuturile de margine, ale împarăţiei turceşti intrară şi în Constantinopol şi pătrunseră pînă şi în seraiul unde trăia trai desfătat şi fără grijă desfrînatul sultan Murad 
   III. Vaietele şi cîrtirile poporului, demoralizarea ostaşilor, a ienicerilor chiar, carii nu mai vroiau a merge la război supt pricinuire că nu li se plătesc lefile, îl înfioră de frică şi îl sili a se gîndi şi la trebile împărăţiei sale. Vistieria fiind sleită cu totul, el fu silit a lua din casa sa bani spre a mulţumi oştile ce cîrteau cu obrăznicie, făcînd adesea şi răscoale. Spre a îmbărbăta duhurile spăimîntate ale ostaşilor după margine, le trimise steagul cel sfînt ce se zicea a fi fost al proorocului Mahomet şi care, luat de mai nainte de la Egipet, fusese pînă în acea iarnă cu sfinţenie păstrat la Damasc. Dar fiinţa de faţă a steagului proorocului chiar nu putu încuraja pe ostaşi, carii acum, cu totul demoralizaţi, nu mai îndrăzneau a da faţă cu duşmanul. Sultanul porunci atunci a se face rugăciuni publice în piaţa cailor (at-meidan, hippodrome), în dosul arsenalului; vezirii, şeicii, legiştii şi prezidenţii cancelarii stătură acolo de faţă din porunca lui.1 Veştile ce mai veniră de la Dunăre adăogară amarul inimei sale şi îi pricinuiră moartea2 pe care el o presimţi mai dinainte şi o grăbi printr-o temere superstiţioasă. Saat-gi-Haşan (Haşan ceasornicarul), comisul său favorit, visă un vis în care juca o rolă cu sultanul Suleiman, şeicul Emir-Eştilei şi sultanul Murad. Visul acesta era aşa de ciudat, încît el nu se putu opri a-l descri stapînului său. Duhul superstiţios al lui Murad III se impresionă foarte de acest vis, şi trei zile dup-aceea, apucîndu-l cîrcei la stomah, crezu că i s-a apropiat ceasul morţii. El porunci atunci comisului său să jertfească cincizeci şi două oi, din care patru negre, opt pestriţe şi patruzeci albe, după cum spusese moşul său Soliman în visul lui Haşan; şi spre a-şi împrăştia posomorîta-i melancolie, se duse în grădinele seraiului şi se odihni în chioscul zidit de curînd de Sinan-Paşa pe malul Bosforului, de unde din două părţi se vedea sosind corăbiile în port. Acolo, peste obiceiul său, porunci muzicanţilor odăii sale să zică un cîntec de jale ce începea prin aceste cuvinte: „Sunt împovărat de sarcina relelor mele. O, moarte! fii într-această noapte mereu alături cu mine!“ Îndată două galere egiptene înaintară spre port; tunurile lor, salutînd, curmară aceste cîntări jalnice, făcînd să plesnească geamurile chioscului şi să cază în bucăţi. Această împrejurare foarte naturală fu privită de Murad ca un semn rău. „Odinioara, zise el, tunurile flotei întregi n-au facut nici o sminteală acestor ferestre şi acum tot se zdrobeşte la zgomotul artileriei acestor galere: văz că s-a sfîrşit cu viaţa mea, ca şi cu chioscu!“ Şi lacrimi înundară obrajii şi barba sa. 
   Sculîndu-se apoi d-acolo, el intră în odaia sa, unde se azvîrli pe o sofa, cu inima apăsată de temere şi mîhnire. Chiar în noaptea aceea îşi dete sufletul (16 ianuarie 1595).3 Moartea lui fu ţinută secretă pînă sosi fiul său Mahomet de la Magnesia (28 ian. 1595), care fusese la vreme înştiinţat de mumă-sa, veneţianca Baffa. Îndată ce dezbărcă la chioscul lui Baiazid, tunurile seraiului şi pristavii în pieţe vestiră moartea lui Murad III şi înălţarea lui Mohamed III. Toţi slujbaşii alergară spre a-i aduce închinaţiune. 4 Noul sultan era un prinţ crud, afemeiat şi înmuiat detot prin plăceri, care îl făcură de pierdu înfocarea ce avea mai întîi spre război. După ce săvîrşi îngropăciunea tatălui său cu multă pompă, Mahomed III porunci să-i aducă înainte pe toţi fraţii săi, în număr de nouăsprezece. Aceşti feciori şi douăzeci şi sapte fete ramăseseră numai din o sută doi copii ce avusese Murad III cu deosebite neveste. Mahomed, cu o făţarnică milă, mîngîie temerile fraţilor săi şi faţă cu dînsii dete porunci pentru ceremonia tăierii lor împrejur; dar ducîndu-i apoi în camere despărţite, pentru ca vaietele lor să ramîie tăinuite, trimise muţi cu fatalul laţ de-i sugrumă pe toţi.5 Din aceste nenorocite jertfe ale unui obicei barbar, patru luaseră oarecare grad de dezvoltare, fiind crescuţi cu multă îngrijire. Acela ce da mai multe nădejdi era sultan Mustafa, împodobit cu cunoştinţe lite-rare, care, aflînd moartea tatălui său, exprimă presimţirea soartei sale într-un distih elegiac. 6 Dup-aceea, sultanul porunci să arunce în mare şaptesprezece roabe însărcinate ale tatălui sau. A doua zi el puse de aduse înainte-i trupurile fraţilor săi omorîţi, le închise în sicrie de chiparos,7 le împodobi cu turbanuri şi pene de erodiu şi cu alai mare le duse de le îngropă lîngă tatăl său.8 
   II 
   Această nouă stăpînire, care începea printr-un aşa de sîngeros ospăţ de fraţi, fu primită de osmanlîi cu o tristă presimţire. Niciodată pîn-atunci împărăţia otomană nu se aflase în aşa cumpănă de pieire. Oştirile din Constantinopol, nemulţumite că sultanul fără ştirea lor s-a urcat pe tron, îl primiră cu o răscoală înfricoşată, prădară oraşul, vrură a izbi şi saraiul şi, d-abia cu vărsări mari de bani ce li se făcu, se liniştiră.9 Din afară, împarăţia era pustiită de romîni, bulgari, sîrbi, unguri răsculaţi, a căror pildă toate celelalte popoare creştine din Turcia sta gata a urma. Armatele musulmane, demoralizate cu totul, fugeau de bătaie, în vreme ce stau semeţe şi adesea se răsculau asupra căpeteniilor lor. Pe lînga acestea, o foamete cumplită cuprinsese atît taberele de margine, cît şi Constantinopolul;10 şi, ca cum paharul relelor nu era destul de plin, îngrozitoarea ciumă îşi împreunase pustiirile sale.11 Atunci, în acele grele şi amare minute, turcii, aceşti crunţi şi trufaşi concheranţi a şaptezeci de popoare, stau înmărmuriţi şi cu durere întorceau ochii către pustiile Asiei, de unde au venit şi unde cred că sunt meniţi a se întoarce. Proorocii ce de mult circula printre mahometani făceau pe acest popor, fatalist, mistic şi crezător în minuni, a crede că acel ceas atît de temut acum a sosit. Se zicea într-a-devăr că proorocul Mahomet, murind, fu întrebat cîta vreme va ţinea statul şi religia sa şi că el, nerăspunzînd nimic, ridică numai mîinile sale în sus arătînd cele zece degete, aceea ce sectatorii Coranului tîlmăciră că va să zică zece, o sută sau o mie de ani. Apoi celelalte două soroace trecînd, rămăsese sorocul fatal de o mie de ani, care tocmai atunci se împlinise.12 Se credea şi se zicea încă că precum oraşul Constantinopolului şi-a tras mărimea de la un Constantin şi apoi a fost luat şi zdrobit supt un alt Constantin, şi precum împărăţia romană a început a înflori mai cu seamă supt un August şi se pierdu supt un alt August, asemenea şi oraşul Constantinopolului şi împărăţia grecească, cuprinse de un Mahomet, are sa se zdrobească şi să se prăpădească supt un alt Mahomet. Şi toţi bănuia că acest nou sultan cu numele Mahomet va fi cel preursit pentru căderea împărăţiei. Se mai zicea încă că la anul 1453, cînd s-a luat Constantinopolul de sultan Mahomed II, se ivise o proorocie care spunea că acest oraş va intra iarăşi în stăpînirea creştinilor după 12 ani-luni — socoteală arabică după care într-un an-lună vine 12 ani d-ai noştri — adecă după 12 ori 12 ani sau după 144 ani. Aceşti ani adăogindu-se la 1453 dau anul 1597, ce era preursit pentru căderea împărăţiei turceşti.13 Mult mai multe şi mai curioase era proorociile ce circulau printre creştini şi înflăcărau de nădejde imaginaţiile lor. Era nişte proorocii vechi ale lui Metodie, episcopul de la Patras, ale lui Leon împăratul, filosoful cu tablourile profetice ce i se atribuia şi care vestea surparea împarăţiei turceşti de către un om de viţă veche: „Iată păstorul, zicea această din urmă proorocie, care va ucide pe lupul ce dorea să mănînce oaia; păstorul îl va ucide şi îl va găsi om. Astfel va pierde cel ce a stăpînit prin silă.“14 Apoi venea proorociile lui Merlin, care zicea că unul încoronat cu trei coroane va zdrobi împărăţia turcească şi că înainte de această dărîmare va cădea asupră-i o boală urîtă şi groaznică (precum era ciuma de atunci).15 În sfîrşit, cea mai răspîndită proorocie era a astrologului Antonie Torquat de la Ferrara, care trăise pe la 1480, pe timpul lui Mihai Corvin, craiul Ungariei. El pretindea că împărăţia otomană va cădea cînd va ajunge la al 13[-lea] sau al 14[-lea] sultan şi nu va trece mai mult de anul 1596; căci atunci i se va întîmpla un ce groaznic şi de moarte, din pricină că murind sultanul domnitor, se vor ivi atîtea certuri şi lupte între cei mai mari ai statului, încît se vor sfîşia unii pe alţii şi asemenea vor păţi şi de către streini. Atunci creştinii vor lua înapoi Ungaria şi vor face multe năvăliri în împărăţia turcească, care va fi încă necăjită şi de o mare ciumă şi de o foamete crudă. Apoi creştinii, îmbărbătaţi şi îndrăzneţi, cu atîta înfocare, grabă şi puteri vor trece marea, încît toată creştinătatea se va vedea deodată în arme la răsărit, unde parcă mai mult ar fi zburat decît trecut. Atunci turcii se vor creştina, şi ambele biserici şi ambele împărăţii se vor face una supt un singur împărat creştin.16 Apoi pe lîngă aceea că Mahomed III se întîmplase a fi al 13-lea sultan după Osman cel dintîi, ciuma, foametea, războiul, moartea sultanului Murad, răscoala oştirilor, sfîşierile celor mari între partidele duşmane ale vizirilor Si-nan şi Ferhad, toate se împreunase spre a da temei acestei proorocii. Dar cea mai bună proorocie, observează foarte bine un analist contemporan, ar fi fost sabia şi unirea creştinilor17; nenorocire numai că această din urmă, ca întotdauna cînd se făcu asemenea legături în contra turcilor, lipsi, şi astfel toate proorociile rămaseră zadarnice şi ieşiră de minciună. 
   III 
   Cîteva zile după întronarea noului sultan, Sinan-Paşa fu scos din vizirat şi surghiunit la Malgara, iar în locu-i se numi rivalul său Ferhat-Paşa (16 fevruarie 1595), care totdeodată primi şi comanda mai pre-sus a armatei, cu poruncă d-a porni asupra Ţării Romîneşti.18 Se zicea că Ferhat ar fi izbutit a surpa pe Sinan-Paşa încredinţînd pe sultanul cum că Mihai-Vodă  şi Sigismund Bathori s-au revoltat numai din ura ce aveau către Sinan, iar nu din ura lor către turci.19 Ferhat-Paşa, poreclit Characlan (şerpele negru),20 era de origine arnăut.21 El fu-sese crescut în sarai şi, deosebindu-se în toată vremea prin vitejia şi înţelepciunea sa, ajunse iute în cele mai mari slujbe ale împărăţiei, şi acum pentru a doua oară fu învestit cu puterea vizirească.22 Noul mare vizir adună îndată la divan pe toţi vizirii, pe muftiul, pe cadiascheri, pe nisangiul, pe cei patru deftedari, precum şi pe agii ienicerilor şi ai bulucilor, spre a se sfătui dacă trebuie să se îndrepteze spre Buda, sau spre Ţara Romînească. Divanul se învoi l-această din urmă părere.23 Vizirul porunci la toţi paşii vecini a-şi concentra oştirile la Rusciuc, unde să se adune şi materialurile cu lucrătorii trebuincioşi spre a face pod pe Dunăre; paza acestui post pînă la sosirea sa fu încredinţată lui Lala-Muhamed-Paşa, beiler-bei de Anatolia, care şi porni îndată spre Dunăre. Beiler-beiul Rumeliei, Hassan-Paşa, care se numise în locul lui Muhamed-Paşa, feciorul lui Sinan-Paşa, şi care tot într-o vreme comanda cetatea Vidinul, a primit poruncă să pregătească această trecere.24 Pe cînd marele vizir se ocupa cu multă activitate în Constantinopol cu pregătirile îngrozitoarei sale expediţii în contra Ţării Romîneşti, o răscoală a spahiilor, aprinsă prin zîzaniile vrăjmaşilor săi Sinan-Paşa şi Cicală-Paşa, turbură liniştea capitalei şi era p-aci a-l răsturna din vizirat şi a-i răpune şi viaţa; dar prin vărsări de bani şi sprijinul ce avu de la ieniceri, putu lesne a o risipi (21 aprilie 1595). După domolirea acestei răscoale marele vizir ieşise cu alai din Constantinopol joi în 26 aprilie şi tabărî la Daud-Paşa, ducînd cu sine zece mii ieniceri, supt Zagargi-Paşa, şi toată călărimea cu leafă ce rămăsese la Poartă şi călărimea streină atît din aripa dreaptă, cît şi din aripa stîngă. Corturile armatei se scoseseră cu cîteva zile mai nainte; şi se armase zece galere pe care, încărcîndu-le cu tunuri şi alte muniţii, le porniră la Varna, de unde pe Dunăre, să se urce pînă la Rusciuc. 25 Al doilea vizir, Ibraim-Paşa, fu numit caimacam în lipsa lui Ferhat şi ramase în Constantinopol împreună cu aga ienicerilor pentru paza oraşului şi cîrmuirea trebilor împărăţiei. Caimacamul era duşman tainic al vizirului şi, deşi în public se arăta că se ocupă cu pregătirea şi adunarea oştilor şi a armelor spre a le trimite lui Ferhad, în faptă însă se silea cît putea de risipea toate pregătirile făcute.26 Văzînd Ibraim-Paşa că vizirul trimitea din cale curier după curier, scriind sultanului că se apropie de hotarele Ţării Romîneşti cu o mînă de soldaţi rău armaţi şi că îl roagă a-i trimite îndată oştile ajutătoare,27 se puse de arătă sultanului că pricina pentru care oştile se adună încet şi merg cu greu către hotar nu este, după cum se zice, căci lor l-e teamă a merge împotriva romînilor, dar căci ele urăsc pe Ferhat-Paşa şi nu vor a se bate supt dînsul cu duşmanul. Spre adeverirea ziselor lui, el scoase de martori, înaintea sultanului, pe muftiul Bostan-Za-deh, pe cadiascherul Baki, pe vezirii Gerrah-Paşa, Hassan-Paşa şi pe feciorul lui Cicală-Paşa, toţi partizani ai lui Sinan, cumpăraţi fie de dînsul cu vreo cîteva pungi de sechini, şi care toţi adeveriră arătarea lui Ibraim. Acesta începu a face impresie asupra duhului sultanului.28 
   În vreme ce aceste intrigi în Constantinopol urzeau pieirea lui Fer-hat-Paşa, el înainta în calea sa. Plecînd de la Daut-Paşa în 30 aprilie, ajunse la Ciurli, unde porunci de a forma un trup de o mie de oameni puşcaşi şi dete lui Husein-Bei comanda spahiilor. Acei o mie puşcaşi se lua din tot locul unde tăbăra armia, şi cei ce se înrolau salutau în toate zilele pe marele vizir înaintea cortului său, pe la trei sau patru ceasuri după-amiază. În cele dintîi zile ale lunei lui mai, ajunse vizirul la Adrianopol şi dete poruncă că va zăbovi acolo zece zile. În 13 mai, pînă nu pleca din Adrianopol, vezirul, potrivit vechei şi statornicei dorinţe a Porţii, şterse drepturile ce principatele Moldova şi Ţara Romînească îşi păstraseră prin capitulaţiile lor şi le declară provinţii ale împărăţiei turceşti (ijaleti). El numi de paşă în Moldova pe Giafer-Paşa, fostul beiler-bei al Servanului, şi în Ţara Romînească pe Satîrgi-Mehemet-Paşa; 29 şi luînd în privire nădejdea viitoarelor lor venituri, li se puse condiţie ca să aibă a ţinea fiecare cîte o mie soldaţi cu cheltuiala lor.30 Fiindcă acum ambele principate era reduse în starea celorlalte provinţii ale împărăţiei, vezirul dete slujbă de deftedar în ambele ţări lui Mehmet-Bei de la Ieni-Şeher şi într-aceeaşi vreme hotări douăsprezece mii oameni în leafă drept garnizoană acolo.31 
   IV 
   Pe cînd acest nor ameninţător de groaznică vijelie se apropia de ţara lor, romînii aflară că un convoi foarte bogat în bani şi bucate trecea din Constantinopol în Ungaria. „Mirosul acestei prăzi scoate pe aceşti lei din vizuinile lor şi îi împinge a face tot spre a o dobîndi.“32 Oştile romîne întîmpinară pe apele Dunării pe turcii ce povăţuia acel convoi. Lupta ţinu multă vreme cu noroc schimbat, pînă cînd curajul izbuti şi ai noştri luară trei corăbii încărcate. Vestea că se apropie armata lui Ferhat-Paşa nu-i putu face a se lăsa de acea dobîndă.33 Cîtva dup-aceasta, în Ardeal, Sigismund Bathori trimise pe cel mai vestit general al său, George Borbeli, în Banat, la Caransebeş şi Lugoş. Cu toate că avea cu sine puţini ostaşi, Borbeli cuprinse prin silă două casteluri turceşti, anume Bokcsa şi Varsocs; dar garnizoanele turceşti de la Lipova, Giula, Csanadul şi Ieneu, aflînd prin spioni că oraşul Iofö se află fără garnizoană, vrură a se folosi de lipsa oştirilor lui Borbeli din Ardeal şi cu puteri unite năvălesc în această ţară, cuprind Iofö cu şapte sate dimprejur, unde trec tot prin foc şi sabie şi duc pe locuitori în robie. 
   Aflînd Bathori aceasta, spre a-şi răzbuna, porneşte din Alba-Iulia 
   o ceată de oştire aleasă de cuprinde Totvaragia, măcelărind garnizoana. Această ceată se uni apoi cu Borbeli, care bătea Făgetul, şi, după ce îl luară, plecară asupra paşii de la Timişoara, care, unindu-se cu beii de la Lipova, Giula, Csanad şi Ieneu, cu mari puteri alergau asupră-i. În bătălia însemnată ce urmă, creştinii rămaseră biruitori. Paşa Timişoarei abia scăpă cu fuga, iar beii Giulei şi Csanadului fură prinşi. Viaţa lor numai fu cruţată; toţi ceilalţi prinşi fură ucisi în faţa armiei creştine. În urma acestora, Borbeli merse să bată cetatea Lipova.34 
   V 
   În această iarnă, puterea războiului fiind în Ţara Romănească şi Moldova, Ungaria răsuflă puţin de mişcările armelor. Sinan-Paşa, de la Belgrad, de unde ierna, află prin fugarii creştini silinţele şi umbletele prinţilor creştini pentru o mare legătură împotriva turcilor. Spre a domoli focul cu care creştinii se pregătea la război, meşteşugitul vizir crezu că ar fi bine a face a străluci înaintea ochilor lor o mincinoasă licoare de pace. Spre acest sfîrşit, făcu împăratului o propunere de pace, dar puind condiţii grele, care era încredinţat că nu vor fi primite. Unele din aceste condiţii era: d-a plăti tributul anilor trecuţi şi a îngriji pentru trimiterea lui regulată în toţi anii de aci înainte şi a nu da nici un ajutor ardelenilor, muntenilor şi moldovenilor, revoltaţi asupra Porţii, nici a le lua partea în viitor. De unde nu, ameninţă Sinan că în primăvara viitoare va merge să bată Viena. El trată încă, în propunerea sa, pe toată naţia nemţească cu mare dispreţ, zicînd că nemţii sunt nişte laşi ce nu pot suferi nici căldura, nici foamea, şi că sunt buni numai d-a bea şi a mînca. L-aceste condiţii aspre şi cuvinte ocarîtoare, împăratul răspunse cu vrednicie, arătînd că o cercare rea va dovedi îndată lui Sinan că nemţii ştiu a se bate cu fierul; că zadarnicele sale ameninţări nu-i sunt de nici un folos, de vreme ce are a face cu bărbaţi, iar nu cu copii care se sparie de cel mai mic zgomot. Apoi, lepădînd condiţiile turceşti, propuse altele cu totul împotrivitoare, între care el cerea ca Sinan să dea înapoi toate castelurile cuprinse şi toţi prinşii, şi ca Poarta sa se lepede de nedreptele sale pretenţii asupra Moldovei şi Ţării Romîneşti, ţări vechi feudatare ale coroanei Ungariei. Într-acest chip se zădărniciră aceste vorbiri de pace.35 
   Sinan-Paşa fu apoi chemat la Constantinopol şi depărtat din vizirat, după cum am văzut înapoi, şi în locu-i veni Hasan-Paşa cu beiler-beiul Greciei, feciorul lui Sinan-Paşa, şi cu nişte domni şi boieri pribegi din Ţara Romînească şi Moldova, carii, din ambiţie, călcînd legea şi datoria lor, supt steagurile turceşti se lupta împotriva creştinilor.36 
   Împăratul începu atunci a se găti cu toată silinţa spre a urma războiul în primăvara viitoare. El chemă pentru 8 fevruarie (1595) adunarea staturilor Ungariei la Presburg şi ale Boemiei la Praga, pe ziua de 9 fevruarie. Arhiduca Matei deschise adunarea staturilor Ungariei, cerîndu-le mijloace spre a urma războiul de primăvară cu izbîndă.37 Cererea i se împlini, hotărîndu-se de adunare o dajdie de obşte pentru toţi, fie de orice rang şi orice privilegiu ar avea.38 
   Dieta de la Praga o deschise însuşi impăralul; şi mulţumind staturilor pentru zelul lor şi puternicele ajutoare în bani şi oameni ce dedeseră spre susţinerea gloriei numelui de creştin, el le descrise starea lucrurilor războiului.39 El le spuse că rugase pe papa, pe craiul Spaniei şi p-al Poloniei şi Sveţiei, pe marele duca al muscalilor şi pe mulţi alţi prinţi streini, cum şi pe prinţii Germaniei la dieta de la Ratisbona, şi că nădăjduia că toţi îşi vor uni puterile cu ale lui împotriva duşmanului; el le vorbi apoi de legătura ofensivă şi defensivă a prinţilor Ardealului, Moldovei şi a Ţării Romîneşti, de trofeele şi biruinţele lor şi încheie cerînd staturilor ajutoare de oameni şi bani.40 Staturile îi deteră pentru Boemia, Moravia, Silezia şi Luzacia şase mii călăreţi şi zece mii pedestraşi, care de la începutul lui mai pînă la sfîrşitul lui noiemvrie trebuia să slujească cu cheltuiala lor la armata împără-tească.41 Împăratul numi mai mare peste oştile sale în Ungaria pe comitele Mansfeld, căpitan vestit în razboaie pre acele vremi, şi îl cinsti cu titlu de principe. 
   VI 
   În vreme ce ambele împărăţii se gătea cu atîta silinţă spre a purta cu putere războiul, unirea voievozilor Moldovei, Ardealului şi a Ţării Romîneşti, care, după cum văzurăm fusese de mare folos cauzei creştinătăţii, fu în primejdie de a fi zdrobită, şi aceste ţări, acum aşa ameninţate de turci, în nevoie de a deschide război între dînsele. Înţelepciunea lui Mihai-Vodă se grăbi a opri o asemenea nenorocire, dar sămînţa de vrajbă ce se aruncă atunci rodi mult mai apoi şi zădărnici tot sîngele ce se vărsă pentru cauza creştinătăţii, azvîrli aceste trei ţări în valuri şi în nenorociri cumplite şi mîntui împărăţia turcească de pieirea ce o ameninţase. Sigismund Bathori, nestatornic şi zădarnic, se trufi şi se înălţă cu mintea de cînd trată şi se rudi prin căsătorie cu împăratul nemţesc şi începu deodată, prin uzurpare, a se întitula prinţ al ţării Romîneşti şi al Moldovei42, arătînd prin aceasta dorinţa sa d-a schimba tratatul de alianţă ce facuse cu domnii romîni într-un tratat de suzeranitate a lui asupră-le. Evenimintele timpurilor păstraseră aceste trei principate, Ardealul, Ţara Romînească şi Moldova, singure izolate, între împărăţia turcească, împărăţia nemţească şi crăia Poloniei. Era oarecum firesc lucru că orice stapînitor din aceste trei ţări, ce se simţea în putere, să caute a le uni într-un singur stat şi a reîntrupa astfel vechea crăie a Daciei. Mai mulţi prinţi romîni şi unguri o ispitiră. Dar aceea ce împingea pe romîni către aceasta era dorinţa d-a-şi constitua unitatea lor naţională, d-a se uni între sine fraţii de aceeasi limbă şi sînge, în vreme ce ungurii nu era împinşi decît de vechea şi statornica lor dorinţă d-a-şi întemeia supremaţia lor asupra întregei naţii romîneşti şi, călcînd-o în picioare, a da impărăţiei lor ţărmurile Mării Negre. Lupta între aceste tendinţe împotrivitoare ale romînilor şi ale ungurilor zădărnici toate întreprinderile de a reîntemeia crăia Daciei şi această rivalitate naţională aduse robirea comună. 
   Tocmai în minutul cînd mai cu seamă se cerea încrederea reciprocă şi unirea, nesocotitul Bathori, mai mult din zădărnicie, aprinse torţa acum stinsă a vechilor uri naţionale. Proiectele lui ambiţioase găsiră partizani nu numai în Ardeal, dar încă şi în Moldova şi Ţara Romînească. Cu tot meritul ce Aron-Vodă îşi dobîndise prin răscularea lui asupra turcilor, moldovenii tot nu puteau uita tirăniile lui de mai nainte. În inţelegere cu Sigismund Bathori, se urzi asupra lui Aron-Vodă un complot între boierii moldoveni, în capul cărora sta aga Răzvan, ce comanda gvardia de unguri a acestui domn. Supt pricinuire că s-ar fi prins nişte scrisori scrise de mîna lui Aron care dovedeau că el se afla în înţelegere cu turcii şi cu cardinalul Andrei Bathori din Polonia, vărul prinţului Sigismund43, un trup de oştire din Ardeal, supt comanda lui Gaspar Corniş şi Francisc Daczo, intră fără veste în Iaşi şi împreună cu Răzvan ridicară pe Aron cu soţia şi feciorul lui44, la 23 aprilie (1595), şi îi duseră supt pază în Ardeal, supt pretext ca să se apere şi să se dezvinovăţească către Sigismund. Dar acesta il închise în castelul Vinţului45, orăşel pe Mureş, puţin departe de Alba-Iulia, vestit printr-o fărădelege a curţii Austriei: uciderea cardinalului Martinuţie (1551) de generalul împărătesc, spaniolul Castaldo. Nu se ştie dacă Aron-Vodă a fost vinovat într-adevăr de trădarea ce a motivat arestarea lui, sau de a căzut jertfă a ambiţiei lui Răzvan şi Bathori. Nimeni n-a văzut acele scrisori de trădare ale lui. Noi ne plecăm a crede cu mai mulţi analişti contemporani că fără dreptate a fost el azvîrlit după tron în temnită. Dar cumplita lui domnire îi meritase o asemenea cădere. El îşi sfîrşi viaţa în 19 mai 1597 în aceeaşi temniţă. Toată avuţia lui cea mare, strînsă prin stoarceri nelegiuite, fu confiscată de Bathori, spre a sluji pentru cheltuiala războiului.46 
   Mai mulţi din boieri, partizani ai lui Aron-Vodă, se turburară foarte l-această silnică şi fără dreptate faptă; de aceea mulţi din ei fură închişi, unii pedepsiţi cu moarte.47 Aceste fapte nedrepte răciră cu totul duhurile moldovenilor de către Bathori şi Răzvan şi le întoarse către Polonia, unde mulţi boieri se afla în pribegie. Aceea ce dete polonilor îndrăzneală de a căuta să intre în Moldova. Astfel dreptatea dumnezeiască scoate răsplata unei fapte rele dintr-însa chiar, şi Răzvan, pre-cum şi Bathori, traseră dintr-aceasta mult rău şi stingere asupra capetelor lor. Aga Răzvan fu numit de Sigismund Bathori domn în Moldova supt suzeranitatea lui şi îşi luă nume de domnie Ştefan-vodă.48 Acest Răzvan era născut în Moldova, dintr-un tată ţigan şi o mumă mol-dovancă49. El intrase de tînăr în slujbă în armia polonă şi, deosebin-du-se printr-o vitejie neobicinuită în războiul polonilor cu muscalii, fu din simplu soldat ridicat la cele mai înalte trepte ostăşeşti de craiul Poloniei, Ştefan Bathori.50 În urmă, întorcîndu-se în Moldova, intra în slujba lui Aron-Vodă, care îi dete rangul de agă şi îl trimise, la mai 1593, sol la Sigismund Bathori.51 Apoi, Răzvan primi de la Aron comanda gvardiei sale de unguri. El trase la sine dragostea acestor ostaşi52 şi izbuti, după cum văzurăm, cu ajutorul lui Bathori, a răsturna pe domnul său şi a se urca astfel în locu-i, pe un tron de care se făcuse vrednic prin vitejia lui. 
   Sigismund Bathori, temîndu-se ca nu cumva boierii moldoveni, ce erau pribegi în Polonia, împreună cu polonii să facă vreo năvălire în Moldova, spre a turbura starea lucrurilor întocmite după plăcerea lui, trimise pe Gaspar Corniş la Zamoisky, marele hatman al coroanei Poloniei, care îi era cumnat, ţiind în căsătorie pe soră-sa Griselda, spre a-i vesti că el s-a făcut acum stapîn al Moldovei şi îl pofteste ca să nu umble a intra în acea ţară şi a-i aduce vreo pagubă. Zamoisky îi dete răspuns în sens că această treabă priveşte pe crai şi pe staturi şi că ar fi fost mai bine dacă Bathori nu întreprindea o asemenea faptă pîn-a nu cerceta mai întîi părerea craiului Poloniei.53 Într-acest chip, ambiţia lui Bathori deşteptă în inima polonilor vechea lor dorinţă d-a stăpîni Moldova şi aduse mari nenorociri. 
   VII
   
   Tocmai se gătea Mihai-Vodă  de a se apăra împotriva năvălirei cu care îl ameninţa vezirul Ferhat-Paşa, cînd prinse veste de întîmplările din Moldova şi de cugetele ambiţioase ale lui Bathori asupra ţării şi domniei sale. Dintru-întăi el nesocoti acele proiecte ale unui aliat trădător şi călcător de jurămînt şi declară că îşi va apăra cu puterea drepturile, de se va atinge cineva de dînsele. Dar stolul oştirilor turceşti acum se pornise spre ţară şi, în acea primejdie, Mihai simţi nu numai că nu putea intra în luptă cu Sigismund Bathori, dar încă că avea trebuinţă de ajutorul lui. El avea apoi şi a se teme că mişelul său aliat să nu-l jertfească turcilor. Într-adevăr, tocmai atunci, pe la începutul lui mai, sosise în Ardeal ceauşul Ibraim, aducînd lui Bathori caftane şi scrisori atît de la sultanul, cît şi de la aga curţii din Constantinopol şi Amat-Paşa de la Timisoara54, prin care i se făgăduia că sultanul îl va recunoaşte stăpînitor peste cîtetrele principatele cu titlu de crai şi cu plata unui tribut anual de 5 mii, în loc de 15 mii sechini ce plătea Ardealul mai nainte, numai să se tragă din legătura creştină. Era învederat că aceste făgăduieli erau prea mari ca să poată fi ţinute. 55 Mihai însă putea să se teamă ori de ce de la un om aşa de nestatornic la minte şi la jurămintele sale. Împăratul însuşi avea teamă de slăbiciunea lui Sigismund, şi încă din 7 martie îi scrisese să se ferească de ispita turcilor, care se silesc „din mîini şi din picioare, prin ameninţări şi făgăduieli“, ca să-l tragă pe el şi pe voievozii romîni din alianţa creştină.56 În această cumpănă grea în care se afla, Mihai găsi în inima sa curajul rar şi foarte de lăudat d-a jertfi mărimea şi neatîrnarea sa, dragostea sa de sine, drepturile sale; şi chiar ale patriei, pentru un mare interes al omenirei şi al civilizaţiei creştine. Adunînd ţara spre a se chibzui, îi aleseră cu toţii sfat de folos acestei nevoi, ca domnul să se închine lui Sigismund, păstrîndu-şi insă fără scădere drepturile suveranităţii şi veniturile ţării.57 Cu asemenea instrucţii, porni în Ardeal o deputaţie compusă de Eftimie, mitropolitul Tîr-goviştei, Teofil, episcopul Rîmnicului, Luca, episcopul Buzăului, Mitrea, vornic mare, vornicul Hristea, logofeţii Dimitrie, Preda şi Borca, vistierii Dan şi Teodosie, postelnicii Radu Buzescul şi Stamate, clucerii Radu şi Vintilă.58 În 2/12 mai sosi această deputaţie la Alba-Iulia şi îndată fu primită în audienţă de Bathori.59 El orîndui din parte-i spre a trata cu deputaţia pe Ştefan Iojica, sfetnicul şi cancelarul său cel mare, şi pe George Ravazdi, sfetnicul său şi căpitan al cetăţii Szamos-Ujvar.60 Dar „dintr-aceşti boieri ce-i trimisesă Mihai-Vodă  pentru tocmeală — zice cronica — învrăjbitorul diavolul umblă în mijlocul lor, de se apucară unii cu alţii mai mult să facă vrajbă decît pace, cum să scază pe Mihai-Vodă din ţară, iar ceilalţi boieri ce se nevoia să slujească domnului lor în dreptate, de neprieteni fură biruiţi“.61 Într-aceat chip, prin vrăjmăşia unor boieri, se făcu că tratatul ce se încheie între plenipotenţii romîni şi unguri la Alba-Iulia, în 20 mai (1595), nu fu, după cum vroise Mihai, numai un simplu tratat de închinare, ci, dimpotrivă, legiui o supunere desăvîrşită şi o întrupare desăvîrşită a Ţării Romîneşti cu Ardealul. 
   Cuprinderea acestui tratat era: că episcopii, boierii, împreună cu Mihai-Vodă  şi cu toată ţara îşi aleg de domn stăpînitor pe Sigismund Bathori şi pe următorii săi, căruia depun jurămîntul de credinţă. 
   Acest prinţ, neputînd sta necurmat în Ţara Romînească, o va cîrmui printr-un vice-voievod ales de ţară, care să ştie limba şi obiceiurile ei şi căruia prinţul să-i trimită steag, buzdugan şi sabie, semnele dregătoriei. 
   Vice-voievodul îşi va alege un sfat de 12 boieri mai bătrîni, între care să nu intre nici un grec şi cu care va cîrmui ţara. Veniturile lui vor fi hotărîte de prinţul, şi el nu se va mai întitula cu cuvintele: „din mila lui Dumnezeu“, nici va numi oraşele ţării ale sale. Într-un cuvînt, el va fi numai un slujbaş al prinţului. 
   Acesta singur va avea drept de viaţă şi de moarte asupra boierilor, drept de a face danii la pămînteni, dreptul de a trata cu puterile streine pentru ţară. 
   La dietile Ardealului să se trimiţă deputaţi şi din Ţara Romînească, care să aibă drept de a vorbi şi a vota ca şi toţi ceilaiţi deputaţi. 
   Libertatea şi veniturile clerului şi a călugărilor se asigură, şi juridicţia mitropolitului Tîrgoviştei se întinde peste toate bisericile romîneşti din ţările ce se află supt stăpînirea prinţului. 
   Pentru toate acestea, Bathori se lega că el şi următorii săi vor apăra cu toate mijloacele lor ţara de vrăjmaşi.62 
   Acest tratat fu un act de răzbunare a aristocraţiei împotriva lui Mihai, pe care în zadar se ispitise a răsturna. Boierii şi călugării, spre a-şi asigura şi a-şi întinde privilegiurile lor, spre a umili pe Mihai, scăzîndu-l din treapta de domn suveran la aceea de un slujbaş unguresc, trădară drepturile naţiei şi o aruncară supt supremaţia şi stăpînirea naţiei ungureşti, duşmana ei cea de demult. Acest tratat înjositor pentru el şi naţia sa, ieşit al trădării dinlăuntru şi dinafară, fatalitatea împrejurărilor puse pe Mihai în nevoie de a-l primi; dar de atunci trufaşa lui inimă îşi făgădui o răzbunare puternică; şi ura ce el hrăni familiei Bathoreştilor şi pe care ştiu a o împărtăşi poporului romîn fu atît de înfocată, încît arse cu totul această familie şi stinse cu sunet pomenirea ei. 
   Cu întoarcerea deputaţilor din Ardeal, Sigismund trimise pe George Palaticiu ca să aducă lui Mihai-Vodă buzduganul şi steagul ostăşesc, semnele voievodatului, şi să primească jurămîntul lui şi al boierilor. Mihai făcu acest jurîmînt, dar în inima sa hotărî a scăpa de dînsul la cea mai dintîi ocazie. Într-aceeaşi vreme, la 1 iunie, sosiră în Alba-Iulia deputaţii Moldovei, care încheiară un tratat cu aceleaşi condiţii ca cel cu Ţara Romînească.63 De atunci Sigismund Bathori începu a purta titlul de Princip al Crăiilor Ardealului, Moldovei şi Ţării Romîneşti şi a Sfintei împărăţii romane (Regnorum Transylvaniae, Moldavie, Valachie transalpinae et Sacri Romani Imperii Princeps etc.) şi în Europa începu a fi privit şi numit crai al Daciei; şi locuitorilor acestor trei principate, romîni, unguri şi saşi, a li se da numirea comună de daci. 64 Dar această nesocotită ambiţie a lui Bathori nu sluji la altceva decît de a deschide ochii romînilor şi a le aduce aminte de vechea crăie a Daciei, moştenirea lor părintească. Astfel, ungurii însuşi lucrară şi făcură pe lume a crede într-o viitoare crăie a Daciei: fantomă îngrozitoare ce astăzi ingheaţă inimile lor de spaimă.65 
   VIII
   
   În vremea acestor trataţii, vizirul Ferhat se apropia cu încetul de hotarăle noastre şi tătarii, ce primiseră poruncă d-a ajuta operaţiile armatei turceşti, năvăliră către începutul lui iunie c-o puternică oştire asupra Moldovei şi a Ţării Romîneşti. Mihai-Vodă, cu un trup de oaste alcătuit de romîni, ardeleni şi cazaci, pripi de le ieşi înainte la hotarul Ţării Romîneşti, le dă o sabie, îi împrăştie şi îi sileşte a se întoarce înapoi, cum inima lor n-a vrut.66 Îndată dup-aceea, Mihai-Vodă ia cu sine o ceată de călăreţi şi pedestraşi romîni, împreună cu 60 călăreţi ardeleni din trupul lui Albert Kiraly, supt comanda lui Gaspar Földössi, şi, pornind din Bucureşti, strînse pe lîngă dînsul pe toţi ostaşii romîni şi bulgari ce întîmpină în cale şi pe o seamă de paznici din volontiri, şi în ziua mare, lîngă Nicopol, trecu Dunărea pe vase, în vederea şi în faţa oştirilor turceşti,67 adunate acolo spre ocrotirea construcţiei vaselor pentru podul ce se pregătea a se face pe Dunăre. Cum trecură ai noştri rîul, dau îndată năvală asupra turcilor, îi bat, îi sparg, îi pun în goană şi îi silesc a căuta scăpare după şanţuri, închizăndu-se în tabără.68 Această tabără era aşăzată lîngă rîul Osma, ce curge din Balcani şi se varsă în Dunăre aproape de Nicopol; şi lîngă dînsa era grămădite launloc ca la o mie luntre, cu toate cele trebuincioase pentru facerea podului.69 Numarul romînilor spun că se urca la 5 mii oameni, în vreme ce turcii trecea peste 12 mii.70 Bătălia aceasta urmă în 10 iunie;71 romînii cuprinseră tabăra cu asalt, prinseră şi trecură pe mulţi turci supt ascuţitul sabiei. Ca la 500,72 iar, după alţii, la 1600 turci73 căzură morţi. Despre paşă nu se ştia de a scăpat sau de a rămas mort. Toate luntrele fură mistuite prin foc,74 afară de vro zece ce era aşezate mai departe şi de care nu se putură apropia.75 Ele slujiră în urmă la ai noştri spre a trece dincolo de rîu bucatele găsite acolo.76 Un turc ales ce purta grija acestor lucrări a podului, văzînd arderea luntrelor, zise către Földössi: „Dacă oastea voastră ar fi luat astăzi la prea puternicul padişah patru cetăţi n-ar fi fost nenorocire mai mare la el decît paguba ce-i face arderea acestor luntre“. Romînii luară în această izbîndă şase steaguri şi două falconete ce turcii cîştigaseră în anul trecut supt cetatea Raab de la oştile împărăteşti; Mihai-Vodă  le trimise lui Bathori, împreună cu 16 tunuri şi multe limitire, angeruri şi alte arme bogat împodobite ce dobîndiră acolo ostaşii săi.77 Ei găsiră încă mult praf, muniţii şi multe instrumente de fier; dar pe aceste, neputîndu-le duce cu dînşii, le aruncară în apă78. Învingătorii romîni petrecură noaptea în acel loc, şi ziua următoare,79 11 iunie,80 apropiindu-se de oraşul Nicopolului, scot pe duşman din-tr-însul, îl cuprind, îl strică şi îl dau pradă flăcărilor.81 Nemulţumin-du-se cu atîta izbîndă şi înflăcăraţi de norocul ce îi favoriza, ei se aruncă chiar asupra cetăţii şi izbutesc a face o spărtură lîngă poarta cea mică, cît să poată trece doi oameni. Dar cei dinlăuntru cetăţii începură a vărsa din tunurile şi puştile lor descărcături omorîtoare, şi ai noştri, văzînd că pierduseră vro 50 sau 60 oameni, lăsară cetatea şi, trecînd Dunărea, se întoarseră în ţară, veseli de norocita lor expediţie.82 
   IX 
   Această expediţie a romînilor la Nicopol se mări foarte mult de unii din analiştii contemporani, carii o transformară într-o bătălie generală cu toată oastea lui Ferhat-Paşa, în care acesta rămase învins c-o pierdere foarte mare.83 Chiar turcii, duşmanii lui Ferhat-Paşa, răspîndiră această veste neadevărată, ca să-l poată pierde mai cu înlesnire. Noi însă deterăm mai mult crezămînt raportului lui Albert Kiraly către stapînul său, ce se potriveşte cu arătarea unor analişti ai timpului. Pierderile turcilor încă nu fură aşa de nenorocite precum credea creştinii şi turcii chiar, căci în puţine zile luntrele se făcură şi se adunară la loc. Se vede că Mihai vru încă a face cu aceste ceea ce făcuse cu celelalte; el trecu vro mie de oameni lîngă Nicopol ca să puie mîna pe acele vase ce se pogorau pe Dunăre spre schela Raveh, unde Hassan-Paşa, beiler-beiul Rumeliei, însărcinat cu construcţia podului, le aduna. Romînii se daseră ascuns şi le pîndea trecerea; dar a doua zi dimineaţă, oştile Rumeliei şi Segban-Başi, generalul ienicerilor, care păzeau acele luntre, plecară spre dînşii şi aflînd în cale de la un prins starea şi aşezarea lor, se ascunseră toată ziua aceea într-un loc priincios; şi a doua zi, cînd se crăpă de ziuă, izbiră fără veste turcii pe ai noştri cu atîta noroc, încît îi învinseră şi îi puseră în fugă.84 
   În sfîrşit, după şapte săptămîni de la plecarea sa din Constantinopol, Ferhat-Paşa sosise acum în Rusciuc, pe la jumătatea lui iunie,85 unde găsi lemnele pentru facerea podului gata.86 Pricina zăbovirei lui în cale fu, după cum ştim, întîrzierea adunării soldaţilor şi greutatea ce întîmpina întru strîngerea muniţiilor şi a bucatelor din partea duş-manilor săi ramaşi în Constantinopol.87 Îndată ce sosiră vasele de la Nicopol, în 6 iulie, se apucară de lucru podului. Un romîn ce pică atunci în mîinile turcilor şi care se vede a fi fost trimis într-adins de Mihai-Vodă  le spuse că acesta primise ajutoare din Ardeal şi Ungaria şi că se află în Bucureşti în capul a şaptezeci mii ostaşi. Segban-Başi fu însărcinat a trage linia podului cu vro cîţiva bei de Rumelia, care trebuia să meargă înainte. Marele vizir sta la capul podului supt un chioşc susţinut de opt stîlpi, de unde putea să vază şi silinţa ce se punea la lucrarea podului, şi tot ce se petrecea în tabără. În locul unde să făcea podul, era în mijlocul rîului un ostrov lat, sădit tot de salcii, unde podul ajunse în cinci sau şase zile. Ostrovul fu ocupat mai întîi şi se asezară acolo corturi. Celălalt canal al rîului, ce se întindea pînă la cetăţuia Sîn-Georgiu, era foarte larg, încît trebuia cel puţin cinci sute vase spre a face podul. Era lîngă cetăţuie locul cam ridicat, şi nişte sangiaci-bei fură orînduiţi spre a-l tăia, ca să poată prinde capul podului. 
   În 8 iulie, beiler-beiul Rumeliei, Hassan-Paşa, intră cu pompă în tabără, ducînd ca la 500 robi şi aproape patru mii capete de creştini din Transilvania şi Ungaria.88 Satîrgi-Mehemet-Paşa, ce fusese numit beiler-bei al Ţării Romîneşti, fiind chemat, sosi şi el peste puţine zile în tabără.89 
   X 
   Într-aceea, pe cînd Ferhat-Paşa se ocupa cu construcţia podului, măgulindu-se cu nădejdea că va supune îndată Ţara Romînească şi apoi prin Ardeal îşi va deschide cale spre Belgrad, ca să înceapă operaţiile războiului în Ungaria, vrăjmaşii săi din Constantinopol nu sta în nelucrare. Sinan-Paşa cîştigase pe tainicii haremului, care începură a băga multe hule asupra lui Ferhat în capul despotului.90 Îl învinovăţiră că în fundul inimei sale e ghiaur şi că are relaţii secrete cu Mihai-Vodă, silind împreună spre a prăpădi cu totul armia mahometană; 91 că pierduse o mare bătălie la Nicopol; că ostaşii nu vor a se mai bate supt dînsul; că opreşte pe seamă-i banii cu care trebuie a plăti oştile; şi că, de i se va lăsa încă comanda armiei, e de temut că ambiţia şi scumpetea lui să nu pricinuiască nenorociri şi mai mari.92 Prin aceste pîri neadevărate, Ibraim-Paşa şi ceilalţi prieteni ai lui Si-nan izbutiră a răsturna pe Ferhat şi, în 6 iulie, Sinan-Paşa fu numit în locu-i mare vizir pentru a patra oară. A doua zi (7 iulie), noul vizir porni pe chihaiaoa capigiilor, Ahmet-Aga, cu un ferman, ca să ia pecetea împărătească din mîna lui Ferhat şi să-l şi omoare de va avea ocazie priincioasă.93 Dar cu două zile înainte de a sosi chihaiaoa în tabăra de la Rusciuc, Ferhat-Paşa, înştiinţat fiind de nişte credincioşi ai săi din Constantinopol despre ceea ce i se pregătea, chemă la sine pe Satîrgi-Mehemet-Paşa, îi dete pecetea împărătească în mîini, spu-nîndu-i că el e mazil, şi cu tot bagajul său, însoţit de trei mii voinici călăreţi, luă drumul Constantinopolului. În cale, întîlni trupele Siriei, pe care Sinan le pornise după dînsul, zicîndu-le: „Mie capul, vouă avuţiile!“ Ferhat scăpă din mîna acestora, lăsîndu-le în jaf averea sa, ce era încărcată toată pe cămile legate cîte şase unele de altele. Din-tr-un deal vecin, el privi această pradă a vistieriilor sale şi apoi se depărtă în munţi şi d-acolo se duse la Constantinopol, unde în zadar căută a-şi mîntui viaţa. Moartea lui e povestită cu întristare de toţi istoricii turci, care laudă slujbele ce el a făcut împărăţiei şi hulesc pe ambiţiosul şi barbarul său duşman.94 Sinan-Paşa, care se numise totdeodată serascher şi mare vizir, fără a pierde vreme începu a se găti spre a porni la oaste.95 Pîn-a nu ieşi însă din Constantinopol, vrînd să dea turcilor şi sultanului o privelişte plăcută, trimise de scoase din închisori 112 creştini robiţi în Ungaria, afară de femei şi copii, pe care după ce îi sili a face o sută leghe zi şi noapte pe drum, legaţi şi chinuiţi de foame şi de sete, încît mulţi, nu numai copii, dar şi bărbaţi, muriră în cale, îi aduse în oraş, unde el însuşi îi primi la porţile cetăţii şi îi plimbă prin tîrg în vederea sultanului şi a locuitorilor. Într-aceşti robi era mulţi oameni însemnaţi şi de cinste, din care unii fură osîndiţi la galere, alţii traşi în ţeapă. Între dînşii se descoperi o femeie în haine bărbăteşti. Era o jună fată numită Maria Putoiana. Istoricii nu spun nimic despre naţionalitatea ei; numele însă o dovedeşte a fi romîncă. Împinsă, după spusa unora, de dorinţa d-a-şi răzbuna familia măce-lărită de turci, iar după a altora, de mărimea curajului său şi de sfînta dorinţă d-a se lupta cu duşmanul legii, ea se bătuse multă vreme ca soldat. Turcii o întrebară dacă n-a luat haină bărbătească ca să ascunză vro dragoste cu vrunul din ostaşi. L-aceasta ea răspunse cu o minunată neînspăimîntare că ea îşi schimbase portul ca să poată a-i vătăma în război, iar că pîn-atunci nici un om nu-i bănuise sexul. Aceasta o mărturisiră şi toţi soţii ei, adăogînd că în toate întîlnirile cu turcii ea dedese foarte frumoase probe de curaj. 
   Aflînd sultanul de această eroină, trimise de o aduse înainte-i şi o întrebă de a ucis vreun turc, la care întrebare ea raspunse cu semeţie că s-a purtat cît a putut mai cu curaj, necruţînd nici un duşman şi ucigînd vro 10 cu mîna ei. Sultanul mirîndu-se mult de virtutea acestei fete generoase, puse de o plimbă în triumf pe uliţele Constantinopolului, aratînd-o poporului ca o minune, apoi o dete sultanei spre slujba ei în harem.96 
   XI 
   Sinan-Paşa era atunci în vîrstă de 83 ani. El era de neamul lui arnăut,97 născut în satul Tapoiano, în sangiacatul Prevezei.98 Fiind nu-mai în vîrstă de 16 ani, el ieşise din sarai în zilele sultanului Soleiman şi intrase în rîndurile ienicerilor, luînd parte la multe bătălii, însemnate de pe atunci, iar mai cu seamă la asedierea Vienei de la 1528, şi deosebindu-se totdeauna printr-o ură fieroasă asupra creştinilor.99 În puţină vreme el ajunse beiler-bei de Alep şi de Egipet; pe urmă fu trimis de linişti turburările Arabiei şi luă parte, supt Mustafa-Paşa, la războiul Ciprului,100 unde îşi arătă cruzimea sa asupra creştinilor, povăţuind călcarea capitulaţiei şi jupuirea de viu a viteazului şi nenorocitului Bragadini, comandantul cetăţii Guleti.101 Dup-aceea ajunse de trei ori mare vizir, vestindu-se mai presus de toţi căpitanii turci în toate războaiele ce purta cu noroc în cîtetrele părţi ale lumei şi care îi dobîndise numele de nebiruit şi de Marius al osmanlîilor. Turcii îl numeau Cogia-Sinan-Paşa sau Sinan-Paşa cel Bătrîn, spre a-l deosibi de Cecale-Zade-Sinan-Paşa,102 cunoscut de creştini supt numirea de Cicală-Paşa, care era născut la Messina, dintr-un tată genovez şi dintr-o mumă turcoaică.103 Îndată ce îşi văzu împlinită înfocata sa dorinţă de a se mai oşti împotriva creştinilor, bătrînul vizir, îngîmfat de reputaţia sa ostăşească şi de atîtea războaie cu noroc savîrşite la Tunis, Arabia, Persia, Georgia şi Ungaria, se duse înaintea sultanului de jură şi chezăşui pe capul său că va supune pe revoltaţii romîni, va robi şi va pustii ţara lor,104 iar pe Mihai-Vodă  îl va prinde şi i-l va aduce viu.105 Dup-aceea îşi adună în grabă oştile şi toată gătirea trebuincioasă la război, luă cu sine steagul cel sfînt cu care musulmanii se credea nebiruiţi cînd îl avea în tabăra lor, şi, ieşind cu ceremonie mare din Constantinopol, merse de tăbărî la Daut Paşa.106 D-aci, în 17 iulie, porni spre Rusciuc. Într-aceeaşi vreme, poruncise tuturor paşilor vecini să-i iasă în cale cu oştile lor,107 şi hanului să dea năvală cu tătarii săi prin Moldova în Ţara Romînească. Amiralul Cicală asemenea fu poruncit ca să strîngă din oştirile Asiei o armie mai pe atît de numeroasă cît a lui Sinan şi să stea gata ca la orice cerere să se unească în grabă cu dînsul.108 La Adrianopol, ajunse pe vizir oştile Siriei şi de acolo porni la Carinabad, unde fu întîmpinat, la 28 iulie, de chihaiaoa capigiilor, care îi dete în mîini pecetea împărătească, spunîndu-i şi de fuga lui Ferhat-Paşa spre Constantinopol. Sinan scrise d-acolo sultanului, cerîndu-i ca să omoare îndată pe Ferhat-Paşa, şi apoi îşi urmă calea, trecu Balcanii prin strîmtoarea de la Cialicavac şi ajunse la Şumla şi d-acolo la Hozargrad sau Rasgrad,109 făcînd 15 tabere din Constantinopol pînă în cîmpiile Dobrogei.110 Îndată purcezînd înainte, sosi în 5 august (s. n.) în tabăra de la Rusciuc. Aci oştile îl primiră stînd înarmate şi îl însoţiră pînă la cortul lui unde îi prezentară cîţiva robi şi cîteva capete de romîni care veniseră de izbiseră pe Hassan-Paşa şi fusese prinşi şi omorîţi de dînsul.111 De la 1462, de cînd concherantul Constantinopolului, Mahomet II, în capul unei armii de 250 mii oameni, năvăli în ţara noastră, nici o altă oştire mai mare, nici cumpănă de pieire mai grea ca cea de acum nu o ameninţase. Într-adevăr, armia ce Sinan-Paşa adunase la Rusciuc spre a o trece în Ţara Romînească era de 180 mii ostaşi şi o mie lucrători.112 Cei mai vestiţi paşi ai împărăţiei, veterani a mai multor războaie, comanda după Sinan această armie. Era Hassan-Paşa, bei-ler-beiul Rumeliei, născut în Hertzegovina, fiul vestitului Mahomet-So-coliul, ce stătuse vizir supt trei sultani. El dobîndise o mare glorie în războaiele din Persia şi din Ungaria şi se privea de toţi ca cel mai bun căpitan al Turciei şi era foarte iubit ostaşilor pentru natura lui cea ve-selă.113 Era Mahomet-Satîrgi, arnăut, ce fusese paşă de Caramania şi ceadîr-meeter-paşa (şătrar mare). El era foarte viteaz şi se povestea despre dînsul că, fiind de pază lîngă sultanul, îl apără într-o bătaie, tăind mai mulţi duşmani numai cu un satîr, de unde căpătă numele de Satîrgi. Alţii zicea că acest nume îi vine pentru că a fost măcelar.114 Era Giafer-Paşa, eunuc, ungur de neam, ce fusese Paşa de Tauris şi se deosebise în războaiele Persiei.115 Era Haidar-Paşa beiler-beiul Capadochiei, vestit prin isprăvile sale din Moldova la 1589, cînd îndatoră pe poloni a plăti tribut turcilor.116 Apoi venea Mustafa-Paşa, feciorul lui Aias-Paşa, Husein-Paşa, beiul Nicopolului, Caraiman-Paşa şi alţi mai mulţi paşi şi bei, toţi ostaşi învechiţi şi meşteri în războaie. Între ei toţi se deosebea un romîn — un trădător de ţară şi lepădat de lege. Fecior al lui Alexandru Vodă  II, Mihnea II sau Mihai urmă tatălui său în domnie şi cîrmui Ţara Romînească de la 1577 pînă la 1583. Domnirea lui nu fu decît un şir de tiranii şi stoarceri de bani, pînă cînd strigările poporului făcu pe sultanul a-l mazîli şi a-l surghiuni la Tripolis. Peste un an însă, Mihnea II pentru a doua oară se întoarse domn în Ţara Romînească, chinuind-o şi mai cumplit aproape de cinci ani (1586— 1591), cînd fu iarăşi depărtat cu urgie şi adus în Constantinopol. Aci, în minutul d-a porni în exil, temîndu-se ca turcii să nu-l omoare spre a-i lua avuţia, ceru să se turcească, zicînd că de mai multe ori i s-a arătat în somn proorocul Mahomet îndemnîndu-l. Turcii se îngîmfară de aceasta, privind-o ca o minune a religiei lor. Sultanul aduse pe noul musulman înainte-i, se dezbrăcă de haina sa spre a-l acoperi, îl incinse cu încingătoarea sa împodobită cu pietre scumpe117 şi îl numi paşă al Nicopolului şi curînd dup-aceea al Vadului118. Acum lepădatul Mihnea povăţuia armia otomană care venise să înjunghie patria sa. 
   XII 
   În vremea în care Sinan sosise la Rusciuc şi se pregătea a trece Dunărea, Sigismund Bathori sărbătorea nunta sa cu arhiducesa Ma-ria-Christina, care, în sfîrşit, după atîta aşteptare şi amînări, venise în Ardeal pe la capătul lui iulie. Bathori pofti şi pe Mihai-Vodă  să vie la nunta sa, ce hotărîse a se săvîrşi la 7 august. Dar Mihai-Vodă, care de o lună de zile se străduia a stînjeni clădirea podului de pe Dunăre de turci, ameninţat acum şi mai mult de Sinan-Paşa, nu-i putu îndeplini cererea. El trimise în locu-i pe boierii săi Stroe Buzescu şi Radu Calofirescul119 cu daruri scumpe de nuntă, însărcinîndu-i să roage pe Bathori ca să grăbească a-i veni într-ajutor, căci duşmanul comun s-a apropiat şi a pus gînd, după ce va robi şi va pustii Ţara Romînească, să treacă prin Ardeal în Ungaria.120 Vestea aceasta turbură veselia nunţii. Bathori trimise pe mireasa sa la Samos-Ujvar121 şi grăbi a porni 
   o seamă de oşti, ce avea gata, în Ţara Romînească. Dintr-altă parte, pe cînd el chemă în tabără pe toţi ostaşii, şi solii săi alerga cu grabă la împăratul ca să-i vestească primejdia în care se află şi să-l roage a trimite cît mal iute ajutor,122 după vechiul obicei al Ardealului, o lance şi o sabie încrustate în sînge era purtate din loc în loc de un călăreţ ce le ţinea în sus, în vreme ce alt om mergea alături pe jos strigînd: „Iată, vine duşmanul ţării; fiece casă să-şi dea omul spre a ne scăpa de această primejdie obştească.“123 
   Mihai-Vodă asemenea se grijise pe cît putuse de oaste şi de apărare. Pornindu-şi familia cu tot ce avea mai scump la Sibiu în Ardeal, el ieşi din Bucureşti cu opt mii ostaşi şi merse de înfipse tabără în drumul Giurgiului, la satul Măgureni, două mile departe de Bucureşti. Acolo el adună lîngă sine pe capetele armatei şi împreună cercară sfat cum să apere mai bine ţara.124 Lucru era cu greu, fiind peste putinţă a opri intrarea turcilor în ţară, din anevoinţa d-a strejui toate hotarele ei cele deschise atît despre Dunăre, cît şi despre Moldova. Într-adevăr, pe cînd Sinan umbla să treacă Dunărea pe la Rusciuc, alte cete turceşti se ispitea a o trece printr-alte vaduri, iar mai cu seamă pe la Nicopol, unde se afla un trup însemnat de turci, care din porunca vizirului rezidiseră cetatea cam sfărîmată de romîni, cheltuind pentru aceasta mai mult de 70 mii ioachimi.125 Dintr-altă parte, se zicea desigur că hanul tătarilor are să năvălească prin Moldova în Ţara Romănească. În această nevoie, sfatul ostăşesc chibzui că, spre a închide duşmanului calea d-a intra în ţară, sau spre a-l putea stăvili îndată ce va apuca să intre, să se împartă armata în cîteva trupuri, care să se aşeze în locurile cele mai importante d-a lungul hotarelor, dar fiind aproape şi stînd gata a se uni cu domnul, care, cu cei opt mii ostaşi ce avea pe lîngă el, să se aşeze în centru operaţiilor, într-un loc comod, de unde să poată da ajutor ori şi în ce parte va cere trebuinţa şi să nu poată fi cu înlesnire izbit şi respins de duşman.126 
   Îndată după ce sosi la Rusciuc, Sinan-Paşa se puse cu multă silinţă şi înfocare de a sfîrşi podul, a cărui clădire ţinu 60 mii talere.127 Cu toate că într-acest loc Dunărea este lată de o jumătate de leugă,128 dar insula cea mică din partea stîngă a rîului, unde turcii ajunseră lesne prin mijlocul flotilei lor şi unde reîntăriseră cetăţuia cam zdrobită de romîni, îi ajută foarte mult.129 Sinan însuşi merse de vizită şi cercetă acea cetăţuie.130 Cu o activitate rară la vîrsta sa, bătrînul vizir prezida la facerea podului, al cărui cap era ocrotit, ca de o palancă, de cetaţuia din insulă, şi laturile prin galere.131 Mihai, după malul stîng al rîului, se silea cît putea de împiedeca clădirea podului; dar la sfîrşit se văzu ameninţat pe la spate de o ceată de turci ce izbutiseră a trece rîul două mile mai departe, în vreme ce alţii îl trecură pe corăbii chiar în faţa Giurgiului, deşi cu multă greutate. Ocolit astfel de vrăjmaşi şi în neputinţă d-a mai stînjeni trecerea lor, el lăsă malul Dunării cu gînd că, tîrîndu-i după sine, să se folosească de cea mai bună ocazie spre a se lupta cu dînşii. Atunci Sinan, nemaifiind supărat de nimeni, se grăbi a sfîrşi podul,132 şi în 9/19 august, trecînd Dunărea cu toată armata sa, călcă şi cuprinse ţărmul romînesc.133 
   XIII
   
   Drumul care merge de la Giurgiu spre Bucureşti trece printr-o cîmpie şeasă şi deschisă, afară numai dintr-un loc, două poştii departe de această capitală, unde el se află strîns şi închis între nişte dealuri păduroase. Între aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperită de crîng, pe care gîrla Neajlovului ce o îneacă şi pîraiele ce se scurg din dealuri o prefac într-o baltă plină de nămol şi mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pre o şosea de pămînt, parte pre un pod de lemn, care amîndouă sunt aşa de strîmte, încît d-abia poate cuprinde un car în lărgimea lor.134 Această strîmtoare, ce locuitorii numesc Vadul Călugărenilor,135 fu aleasă de Mihai-Vodă spre a sluji de Termopile romînilor. Astăzi această vale se află tocmai după cum ne-o descrie analiştii acelor timpuri. Nici un monument nu ne arată că acolo fu lupta cea crîncenă pentru libertate! 136 Atît suntem de nesimţitori la gloria naţională! Romînul acum trece cu nepăsare prin-tr-aceste locuri sfinte, fără ca nimic să-i aducă aminte că pămîntul ce calcă e frămîntat cu sîngele părinţilor săi şi acopere oasele vitejilor! 
   Vai! Scriam aceste rînduri în anul 1847. Cine îmi vrea fi zis atunci că abia un an va trece, şi inima-mi va fi şi mai crud de durere ispitită. Era în vremea unei frumoase deşteptări naţionale, atunci cînd un popor întreg jurase că va muri pentru patrie şi libertate. Turcul, vecinicul duşman, se pornise tot de la Giurgiu spre a ne răpi aceste bunuri scumpe. Mă aflam într-o adunare populară, cînd sosi vestea că păgînul a tăbărît la Călugăreni, călcînd cu picior batgiocoritor sfînta ţărînă a părinţilor noştri, glorioşii martiri ai libertăţii naţionale. O, amar mare! Atîta fu uitarea religiei suvenirilor; atîta fu încrederea tuturor în vorbele necredincioşilor sau atîta fu mişelia lor, încît această veste îi lăsă reci şi în nepăsare! În zadar glasu-mi unit cu al unui mic număr strigă „război şi răzbunare!“ Nici un echo puternic nu-i răspunse în mulţime. Îmi ascunsei atunci ochii cu mîinile mele ca să nu mai vază această umilitoare privelişte şi din inima-mi zdrobită scăpă aceste cuvinte: „Dumnezeul părinţilor noştri ne-a părăsit! Părinţii noştri ne-au blestemat!“137 
   Mihai-Vodă vru a se folosi de poziţia şi strîmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12 mii oameni, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare şi ca să se poată astfel lupta cu dînşii cu puteri deopotrivă. Pentru aceea el tăbărî acolo cu oştile sale, punînd cete de strajă în deosibite părţi, ca să vază de nu vor umbla turcii a trece printr-alt loc.138 
   Dar Sinan, vrînd a înainta spre Bucureşti, era nevoit a trece pe la Călugăreni,139 fiind acesta drumul cel mai scurt şi temîndu-se, ca, dînd printr-altă parte, să nu lase în urma sa un vrăjmaş aşa de întreprinzător şi îndrăzneţ ca Mihai. Îngîmfarea sa şi mulţimea oştilor sale îl făcea a crede că va birui lesne. Într-adevăr, armata lui era, cum ştim, de 180 mii ostaşi, mai mult decît de zece ori mai mare ca a lui Mihai-Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova şi Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni şi 12 tunuri.140 Sinan nu bănuia poate că numărul creştinilor ar fi aşa de mic, dar tot ştia că armata lui e mult mai mare decît a lor. 
   Deşi puţini, ostaşii creştini erau însă plini de foc şi de dorinţă de a se măsura cu duşmanul. Exaltaţia şi înfurierea soldaţilor crescu atît, încît — înţelegînd că unii din căpitanii lor, cătînd la mulţimea, puterea şi rînduiala păgînilor, erau de părere a se trage înapoi spre a nu primejdui în norocul unei zile slava şi reputaţia cu greu dobîndită 
   — începură a face multă larmă în tabără, strigînd că în orice chip ei vor să încerce o bătaie, ca să scape, cum zicea ei, odată, prin prăpă-direa oştirei duşmane ce se afla acum adunată toată launloc, de acest război şi să zdrobească detot jugul nesuferitei tiranii turceşti.141 Vrînd-nevrînd, trebuiră şi capii oştilor cu toţii a se învoi de a aştepta acolo sosirea duşmanului. 
   XIV 
   După ce trecu Dunărea, marele vizir dete comanda avangardei armiei lui Satîrgi-Mehemet-Paşa şi la ariergardă orîndui pe Hassan-Paşa, beiler-beiul Rumeliei;142 iar pe beii Salonicului şi Nicopoăluîlui îi însărcinară cu paza şi apărarea podului.143 Cele zece galere ce se urcaseră pe Dunăre pînă la Rusciuc fură descărcate de tot feliul de arme şi muniţii144 şi primiră poruncă d-a rămînea pe loc spre a păzi podul.145 Apoi, în 11/21 august, Sinan porni cu armata sa spre Bucureşti. În cea dintîi noapte, turcii conăciră într-un sat ruinat în dreptul Camuri şi a doua zi (12/22 august) sosiră în capul Vadului Călugărenilor,146 trecînd rîul Salcia pe trei poduri.147 Călărimea uşoară, care manevra la avanposturi, înaintă pînă la intrarea strî-mtorii şi sta acolo odihnindu-şi şi păscîndu-şi caii, cînd un nor mare de pulbere îi vădi apropierea romînilor.148 Ea fu îndată izbită cu putere şi fugi, înspaimîntată pînă în tabără.149 Spahiii înaintară spre a sprijini năvălirea călărimei romîne, pînă cînd să apuce vizirul a-şi pune armata în rînduială.150 Sinan se uită plin de mirare la puţinul număr al creştinilor, care cuteza a aştepta şi încă a izbi o armată aşa de numeroasă.151 Cu toate aceste, nedespreţuind pe vrăjmaşii săi şi temîndu-se de vreo cursă, el îngriji de tot ce i-ar putea fi spre folos. Pentru aceea, porunci beiler-beiului Rumeliei a înainta spre stînga cu oştile sale şi cu şapte tunuri, şi a merge drept către ai noştri, în vreme ce el însuşi, în capul spahiilor, urmînd după artilerie, puse, în lipsă de pod, de aruncă scînduri pe mocirla de lîngă pădure ce avea înaintea sa, spre a o putea trece.152 Dintr-altă parte, Segban-Başi, cu douăsprezece mii ieniceri, se aşeză în pădure cuprinzînd posturile cele mai importante şi, urcînd 12 tunuri mari într-un deal înalt, le îndreptă spre armia noastră şi începu a tuna asupră-i.153 
   Într-această întocmire puternică şi îngrozitoare înaintînd turcii, ai noştri începură a se trage înapoi mai la strîmtoare, dar cu multă rînduială, luptîndu-se ne-ncetat. Pedestrimea însă, strînsă în urmă şi prea de aproape de turci, fu respinsă în pădure şi dete înapoi în lungul strîmtorii mai iute şi cu oarecare nerînduială, dar fără a încerca vro pierdere simţitoare. Era atunci de la 3 la 4 ceasuri după-amiază şi turcii, mulţumiţi că au împins înapoi năvălirea creştinilor, nu îndrăzniră a înainta mai mult în acea strîmtoare necunoscută, unde îi putea aştepta vro cursă. Vizirul îşi aşeză corturile într-o poziţie foarte bună, pe o înălţime la intrarea strîmtorii, ţinînd oştile înarmate şi avînd toată noaptea masalale aprinse la cîte patru colţuri ale taberei.154 Mihai-Vodă  luase poziţie dincolo de rîu,155 pe o înălţime, două mile de tabăra turcească,156 ocupînd strîmtoarea despre Bucu-reşti.157 Astfel armatele protivnice se aflau aşezate pe două înălţimi faţă în faţă, fiind despărţite numai de pădurea din vale, ce nu le op-rea a se vedea.158 Romînii aveau înaintea lor o turmă de bivoli cu steaguri,159 şi toată tabăra lor era plină de focuri mari, în mijlocul cărora petrecură toată noaptea aceea, viermuind şi mişcîndu-se necurmat, cîntînd, chiuind şi hăulind, după natura lor veselă în mijlocul nevoilor, şi supărînd şi hărţuind pe turci cu numeroase avan-posturi.160 Ambele armate aşteptară astfel ziua cu nerăbdare şi cu acea neodihnă ce simt oştile în ajunul unei mari bătălii. Turcii, îngîmfaţi de mica izbîndă ce dobîndiseră, cătau în rîs la romîni şi aveau desigur că a doua zi se va vedea triumful islamismului, prin zdrobirea lui Mihai şi a armatei lui. Lor le părea rău numai că romînii nu sunt îndestul de mulţi ca să facă biruinţa lor mai glorioasă. Ai noştri se pregătea a apăra cu bărbăţie acea strîmtoare care era cheia ţării lor şi a Europei creştine. Ei ştiau cît sunt de puţini pe lîngă duşman, dar, credincioşi înfocaţi, inima lor ardea de dorinţa d-a-şi da viaţa pentru patrie şi lege şi d-a merita cununa martirilor.161 
   XV 
   În sfîrşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei romîne. Înaintea zorilor încă, Mihai-Vodă  trimise o seamă de pedestrime cu puşti de se aşăză la intrarea pădurei şi îşi puse tunurile într-o bună poziţie, pe o înălţime.162 În vremea aceea, turcii îşi luă poziţie în preajma podului, de ceea parte.163 Sfîrşindu-şi pregătirile, Mihai înălţă împreună cu ostaşii săi rugăciuni către Dumnezeu. Apoi, îndreptîndu-se către dînşii, le zise: să-şi aducă aminte de vechea lor vitejie, căci ocazia de acum este frumoasă şi de o vor pierde, anevoie 
   o vor mai căpăta. Turcii, le zicea el, sunt uimiţi de atîtea pierderi, cetăţile lor din toate părţile sunt cuprinse; din cîte capete au avut armatele lor, numai unul a rămas care mai îndrăzneşte a ţine frunte creştinilor, că cu dînsul au a se lupta şi gloria d-a-l birui va fi foarte mare. Mulţimea vrăjmaşilor nu trebuie să-i sperie, de vreme ce Sinan a lăsat cele mai bune oşti ale sale în garnizoane prin cetăţi şi a adus cu dînsul numai oameni carii vor face mai mult zgomot decît vătămare. Pe lîngă aceasta, locul de bătaie nu putea fi mai bine ales, de vreme ce mulţimea lor aci le va fi nefolositoare. El le zise încă să-şi aducă aminte de cruzimea vrăjmaşilor, care nu iartă niciodată pre cei biruiţi, cu atît mai mult pre cei ce s-au revoltat; că nu este destul că au scuturat jugul robiei, că au înnoit vechile legături cu împăratul şi că s-au pus supt ocrotirea Ardealului, dacă printr-o faptă strălucită, ei nu mai caută a întemeia această vrednică hotărîre; că a venit vremea de a se lupta puternic pentru libertate, iar mai cu seamă pentru cinstea legei, ca să dovedească turcilor că, de le-au călcat ei înainte patria, a fost numai din pricina neunirei lor; dar că acum, cînd toate popoarele vecine stau în bună înţelegere împreună, trebuie a dobîndi prin unire aceea ce au pierdut prin zavistie şi împerecheri şi a goni pe aceşti cruzi tirani dincolo de strîmtoarea lor (Dardanele); că toţi vecinii şi-au făcut datoria lor, cînd bătîndu-i, cînd gonindu-i din cele mai bune cetăţi ale lor, astfel încît ei prăpădiră cea mai bună parte din acea mare armie ce Sinan dusese în Ungaria. În sfîrşit, încheie zicînd că acum pot şi romînii dobîndi o asemenea glorie, căci toate dovedesc că vor avea aceeaşi norocire.164 
   Apoi domnul se îndreptă către oastea ungurească şi o îndeamnă a se lupta cu inima, aducîndu-i aminte că ea e depozitara vechei vitejii ungureşti.165 
   XVI 
   Astfel vorbi Mihai, ne-nspăimîntatul voievod; şi ostaşii, inimaţi foarte împotriva turcilor, învăpăiaţi şi de aceste cuvinte, dar jaluzi încă mai mult d-a eclipsa printr-o biruinţă strălucită toate glorioasele biruinţe ale vecinilor, răspund învîrtind în mîini paloşele şi lăncile şi prin strigări mari de o războinică veselie, cer de la domnul lor ca să-i ducă îndată către duşman.166 Atunci Mihai, plin de încredere în energia armatei sale, trece podul în capul a opt mii ostaşi şi se lasă cu furie asupra osman-lîilor,167 în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure şi al tunurilor pustieşte* armata turcească, oborîndu-i la pămînt lume multă.168 Cîteva cete de turci se încearcă a sprijini năvălirea romînilor, dar în zadar,169 căci aceştia, inimîndu-se între sine unii pe alţii,170 îi izbesc cu atîta furie, încît, cu toată minunata poziţie a turcilor, pră-vălindu-i, ei ajunseră pînă la cele dintîi corturi ale taberei lor.171 Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul lor şi de maşinile de război, îşi vin curănd în sine şi încep a se lupta cu tărie.172 Patru paşi, Satîrgi-Muhamed, Haider, Husein şi Mustafa, cu o armată însemnată compusă de oştile Siriei şi de ieniceri, aleargă în ajutorul cetelor ce se luptau, sprijin cu putere năvălirea romînilor, trec podul173 şi lupta cea mai înverşunată începe atunci în toate punctele.174 Astfel, întinsă peste toată fruntea armatelor, ţinu bătaia mai multe ceasuri, pînă cînd Sinan, desperat de puţinul spor ce a dobîndit pîn-atunci, îşi îngloti oştile, strînse pe lîngă sine pe toţi paşii şi căpeteniile, îi inimează şi, în capul unei coloane îngrozitoare, făcu o năvală mare şi izbuti a împinge pe ai noştri cu un pătrar de mil înapoi,175 şi chiar pînă în tabăra lor,176 luîndu-le şi toată artileria.177 Mihai, fără a pierde inima din această neizbîndă, îşi culege puterile şi din nou dă năvală asupra turcilor, tăind şi oborînd într-înşii. Îndărătnicul voinic Albert-Kiraly izbuteşte a lua înapoi două tunuri.178 Dar vrăjmaşul se băte cu inimă, îşi împroaspătă adesea oştile, aceea ce nu pot face ai noştri, şi îi reîmping îndărăt. De trei ori romînii împinseră şi prăvăliră pe turci şi de trei ori fură respinşi înapoi.179 
   Astfel urmă lupta cu noroc schimbător, de la răsăritul soarelui pînă către două ceasuri înaintea apusului,180 biruitorii rămîind adesea biruiţi şi biruiţii biruitori.181 „Turcii —  spun analiştii contemporani 
   — se luptau ajutoraţi de mulţime şi de număr, romînii, de tărie şi îndrazneală.182 În sfîrşit, furia îmbărbătînd deopotrivă pe unii ca şi pe alţii, biruinţa sta să rămîie numărului, şi mica oştire romînească, împovărată de mulţimea vrăjmaşilor, trăsnită de numeroasa lor artilerie, este nevoită a da îndărăt. Retragerea ei însă este frumoasă şi 
     
   metodică. Spre a nu se lăsa a fi ocolită de turci, spartă şi risipită, ea se întocmeşte în figura unui colţ (cuneum) şi, slobozind astfel de toate laturile focuri asupra vrăjmaşului, se trage înapoi cu încetul, luptîn-du-se ne-ncetat. Această retragere este o minune de vitejie, de sînge rece şi de eroism. Stolurile nenumărate ale călăreţilor turci în zadar se aruncă cu furie asupra laturilor acestui triunghi, căutînd a-l sparge; silinţele lor, fără a-l vătăma întru nimic, se zdrobesc de dînsul ca de 
   o stană de piatră. Strîmtoarea locului de bătaie, pădurile şi dealurile favoriza înapoierea romînilor şi zăticnea mişcarile turcilor şi silinţele lor d-a-i încunjura din toate părţile. Dar era de temut că vrăjmaşii să nu izbutească a scoate pe ai noştri din strîmtoare şi să-i împingă în cîmpie, unde i-ar fi zdrobit cu numarul lor.183 
   Soarele acum căta spre sfinţit; romînii se luptaseră cu eroism, dar, osteniţi de o luptă lungă şi nepotrivită, ei se plecară numarului celui prea covîrşitor al duşmanului; bătălia se putea acum privi ca pierdută de dînşii, dacă vro împregiurare nu-i va ajuta şi vro soartă mai blîndă nu le va străluci. Mihai însă, ca totdeauna, liniştit şi trufaş în primejdie, mai are încă o nădejde. El trimisesă de dimineaţă să cheme lîngă dînsul o ceată de pedestrime ce se afla departe de tabără... Sosi-va ea oare la vreme?... De la dînsa spînzură soarta bătăliei. 
   XVII 
   Sta să apuie soarele după orizon, cînd vestea cî ajutorul aşteptat a sosit vărsă nădejdea izbîndirei şi un curaj nou în inima acelei mîni de voinici romîni, care ca nişte zmei se luptau, trăgîndu-se în faţa nenumăratelor gloate a unui duşman învingător. Acest ajutor însă, ce ai noştri şi-l închipuia tare, nu era decît o ceată de trei sute pedestraşi cu puşti din Ardeal.184 Mihai, fără a pierde vreme, căută a se folosi de acest neînsemnat ajutor şi de reîmbărbătarea oştilor sale, ca să smulgă biruinţa de la vrăjmaş. El îşi preumblă privirea pe cîmpul bătăliei, vede mişcările turcilor şi după dînsele îşi pregăteşte pe ale sale. Sinan-Paşa, văzînd retragerea romînilor, luase inimă şi vrea a-i desface şi a-i răşchira detot. Spre acest sfîrşit, în capul rezervei sale, el umbla a trece podul spre a izbi pe ai noştri în frunte, în vreme ce Hassan-Paşa cu Mihnea-Vodă , din porunca lui, alerga prin pădure să-i lovească pe la spate. Mihai atunci se aşează cu ceata de curînd sosită la capul podului, spre a întîmpina pre Sinan, trimite pre căpitanul Cocea cu două sute unguri şi alţi atîţia cazaci pedeştri ca să ia pe vrăjmaş pe la spate, şi Albert Kiraly aseză cele două tunuri, ce redobîndise de la turci, într-o bună poziţie şi stă gata a trăsni pe duşman de ar îndrăzni a trece podul. 
   Sfîrşind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi. El hotărăşte atunci a se jertfi ca altă dată şi a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale. Ridicînd ochii către cer, mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecţia mîntuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-l ameninţă mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi, făcînd minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit.185 Această faptă eroică înfioară pe turci de spaimă, iar pe creştini îi însufleţeşte şi îi aprinde de acel eroic entuziasm, izvor bogat de fapte minunate. Şi cum n-ar fi crezut ei că pot face minuni cu un astfel de general şi cu asemenea pilde ce le dă! Sinan, văzînd aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva şi trece podul. Dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Kiraly, care, bătînd în mulţimea îndesită a turcilor, le gaureşte rîndurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă.186 Îndărătnicul vizir, fără a-şi pierde cumpătul, izbuteşte a-şi întocmi oştile în rînduială, cînd 
   o izbire nouă a lui Mihai în fruntea armiei, pustiirile furioase ale înfierbîntatului Cocea de dinapoi, iutele şi ucigătorul foc al tunurilor lui Kiraly zdrobesc iarăşi această rînduială,187 şi turcii, minunaţi de îndrăzneala cu care romînii, ce îi privea ei ca biruiţi, îi izbesc acum, încep a fugi răzleţiţi.188 Satîrgi-Mahomet-Paşa, trăgîndu-se înapoi, fu rănit,189 şi îndată, schimbînd retragerea în fugă, dete cei dintîi semnalul nerînduielii, şi toată armia musulmană se întoarse în risipă spre baltă, lăsîndu-şi coastele şi spatele expuse loviturilor noastre.190 În zadar ienicerii se ţin semeţi împotriva alor noştri şi caută a le răspunde cu focurile lor, căci celelalte cete, spăimîntate de aceste izbiri împreunate la care nu se aştepta, răşchirîndu-se, îi tîrăsc şi pe dînşii îna-poi.191 În zadar Sinan mustra pe ostaşii ce fugea, acum cu cuvinte ocărîtoare, acum bătîndu-i cu măciuca sa înfierată (massa fierata), silind în tot chipul a-i pune în rînduială şi a-i întoarce la bătaie.192 Glasul şi autoritatea lui sunt nesocotite şi nici o putere omenească nu mai poate opri în loc valurile zgomotoase ale fugarilor, care se prăvăleau cu furie şi repede spre pod, căutîndu-şi măntuire în trecerea lui. 
   La capul acestui pod sta îmbulzite în neorînduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingîndu-se spre a trece care de care mai nainte; dar, văzînd că toţi nu pot încăpea pe dînsul, mulţi din turci sunt siliţi a se arunca în baltă, unde îşi aflară moartea. Între aceştia era şi paşii Heider, begler-beiul de Sivas (Capadochia), Hussein, beiul Nicopolului, şi Mustafa, feciorul lui Aias-Paşa. Ei se cufundară în mocirlă, unde fură ucişi,193 şi primiră, zice un analist turc, cununa martirilor de la ghiauri.194 Bătrînul Sinan însuşi, tîrît de ai săi şi în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împins de suliţa unui ostaş romîn, căzu călare după pod în baltă cu atîta repeziciune, încît, izbindu-se de pod, îşi pierdu chiulaful şi feregeaua şi doi dinţi ce singuri se mai afla în gura lui.195 El era p-aci să piară sau să cază în mîinile romînilor, dacă, din norocirea lui, un voinic soldat din oştile Rumeliei, anume Hassan, nu s-ar fi aruncat după dînsul ca să-l scape şi, lăsîndu-i calul înnămolit în lut, pe umeri îl scoase de acolo şi îl duse în tabără.196 De atunci, acest soldat se numi Deli-Hassan-Batakgi şi ajunse căpitan al deliilor lui Cogia-Murad-Paşa.197 
   Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci, şi cei ce se mai împotriveau deteră şi ei dosul.198 Romînii, cu furia lor obicinuită şi electrizaţi încă prin izbînde, îi gonesc dinaintea lor ca pe nişte turme de vite, pînă îi vîră în tabăra lor.199 Hassan-Paşa şi Mihnea-Vodă, ce venea să încunjure pe ai noştri, aflînd ca Sinan a pierit şi că oastea lui e biruită, se trag indărăt spre tabără. Într-acel minut, Mihai, pre-cum odinioară semizeii cîntaţi de nemuritorul Omir, alerga într-o parte şi într-alta prin tabăra turcească, căutînd pe Sinan, cînd, văzînd de departe pe Hassan-Paşa, se luă după dînsul strigîndu-i să stea de e viteaz, să se lupte cu dînsul piept la piept, şi cînd de cînd era să-l şi ajungă cu paloşul. Dar Hassan-Paşa fugea înspăimîntat şi nu se putea ţine pe picioare de groază.200 El merse de-şi ascunse ruşinea într-un crîng spinos, de unde d-abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.201 
   Noaptea opri macelărirea armatei musulmane şi o păzi d-a fi cu totul zdrobită şi risipită. Romînii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi cu prăzi bogate.202 Pe lîngă tunurile lor ce şi le redo-bîndiră, alte patru tunuri mari d-ale duşmanului, cai mulţi şi mai multe steaguri, între care steagul cel verde şi sfînt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile.203 Trei mii turci204 zăceau în cîmpul bătăii.205 Pierderea romănilor era încă simţitoare, căci turcii se apă-raseră cu curaj.206 Apele Neajlovului se roşiseră de sîngele vărsat în acea zi.207 
   Spre a odihni sufletul cititorului de aceste scene sîngeroase, istoriograful contemporan Walther ne povesteşte aci o anecdotă interesantă. El zice că în toată această expediţie a romînilor împotriva turcilor, doi cerbi domestici însoţiră pe Mihai-Vodă, şi chiar în vremea bătăliei de la Călugăreni, supt focul şi vuietul tunurilor şi a bombelor, ei şedea neclintit lîngă cortul lui, însă omorîndu-se unul dintr-înşii, celălalt de durere merse de se ascunse în pădure. 
   Astfel fu acea vrednică de o neştearsă aducere-aminte zi de bătaie de la Călugăreni, în care romînii scriseră cu sabie şi cu sînge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai puţin numeroşi decît duşmanii, ei cîştigară asupră-le o biruinţă strălucită şi avură gloria d-a învinge un general pînă-atunci încă neînvins.208 Munteni, moldoveni şi ardeleni, soldaţi şi căpetenii se luptară toţi ca nişte eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine cu tot dreptul viteazului domn. Prin întocmirile sale cele ingenioase, prin sîngele rece şi nespăimîntarea sa şi prin primejdia în care îşi puse viaţa, el asigură biruinţa. În această bătălie, ca în multe altele, nu ştim de ce a ne minuna mai mult în acest mare bărbat, de geniul său de general, ori de vitejia lui de soldat. Într-adevar, toate operaţiile acestei bătălii dovedesc din partea lui Mihai şi a romînilor o artă militară înaintată, care cu tot dreptul poate minuna pe toţi cîţi cunosc starea de pruncie în care se afla, în acel timp, această artă în toată Europa. 
   Dacă cu această biruinţă nu se sfîrşi atunci campania, ea contribui însă mult, în urmă, la savîrşirea ei, căci demoraliză într-atîta pe turci, încît, cînd creştinii luară mai tîrziu iarăşi ofensiva, turcii nu mai îndrăzniră a se mai măsura cu dînsii şi nu se crezură în siguranţă decît punînd cît mai în grabă Dunărea între dînşii şi îngrozitorii lor vrăjmaşi. 
   XVIII 
   Noaptea ajută turcilor a se dezmetici din groaza ce îi cuprinsese şi a se întocmi în rînduială. Ei îşi luaseră din nou poziţia cea dintîi209 şi Sinan porunci în grabă ca să se adune lîngă dînsul o seamă de oşti ce rămăsese în urmă peste Dunăre, nădăjduind ca după sosirea lor să-şi răzbune învingerea.210 El mai nădăjduia încă în isprava intrigilor ce Mihnea-Vodă, din tabăra turcească, prin înţelegere cu unii din boierii lui Mihai, urzea între ostaşii creştini.211 O împrejurare însă turbură în acea noapte repaosul turcilor. Un ienicer avînd fitilul aprins la puşca sa, focul prinse în tigaie şi, cum se afla lîngă ierbăriile ienicerilor, o scinteie căzu deasupra şi deodată acele ierbării săltară în aer.212 La huietul cel mare al acestei izbucniri neaşteptate şi la groaznicul nor de fum ce ascunse ceriul, toţi turcii răspunseră împreună printr-un ţipăt îngrozitor de spaimă213 şi, crezînd că ai noştri îi izbesc, o luară din nou la fugă, răzleţindu-se în toate părţile.214 Tîrziu şi cu greu putură ei a-şi veni în sine şi a se întocmi în tabără. 
   O scenă cu totul alta se petrecea atunci în tabăra romînească. Mihai-Vodă se trăsese îndărăt o a patra parte de mil şi tăbărîse în direcţia locului bătăliei. El puse de salută sosirea nopţii cu mai multe salve de artilerie şi, după ce orîndui străji în toate părţile cu multă îngrijire, chemă capetele armatei la un sfat de război. Pe cînd el se afla în sfat, străjile îi aduseră înainte un turc ce prinseseră atunci şi care nu-i era necunoscut. Domnul îl întrebă despre numărul vrăj-maşului şi planurile lui. Prinsul, după ce răspunse l-aceste întrebări, aflînd şi el adevăratul număr al creştinilor, zise către sfat: „A! de ar fi ştiut turcii astăzi aceasta, v-ar fi zdrobit numai cu caii lor“. Mihai, după ce porni pe turc supt pază bună spre Ardeal, începu a se chibzui cu căpitanii săi despre ceea ce trebuia a face în împrejurările de faţă.215 El era de părere că să înceapă a doua zi din nou lupta, dar o seamă de boieri şi capetele oastei ungureşti îi stătură împotrivă. Aceasta dete prepus unora a bănui şi a zice cum că Albert Kiraly, ca şi unii din boieri, ar fi fost cîştigaţi de trădătorul Dan Vistierul, care primise 50 mii galbeni de la Sinan, prin Mihnea-Vodă, ca să-i împartă între dînşii.216 Purtarea lui Kiraly dup-aceea dă de neadevărată această bănuială. Afară de aceasta, oştirea moldovană era nevoită a se întoarce în ţara ei, unde se aştepta năvălirea polonilor şi a tătarilor.217 Văzîn-du-se astfel trădat de unii din boierii săi, părăsit de oştile ajutătoare, neputînd a se rezema decît în ostaşii săi romîni, Mihai, cătînd la numărul şi obosirea oştilor sale, se temu d-a nu pierde folosul moral dobîndit prin bătălia cîştigată, d-a nu cădea în vreo cursă a vrăj-maşului sau a fi zdrobit de puterile lui cele numeroase de va rămînea la cîmpie, şi gîndi că înţelepciunea îi porunceşte a se trage spre munţi ca supt ocrotirea lor să aştepte sosirea prinţului Ardealului.218 Drept aceea, el porni îndată un olăcariu la Bathori, înştiinţîndu-l de cele întîmplate, arătîndu-i primejdia în care se afla Ardealul ca şi Ţara Romînească şi rugîndu-l să grăbească a-i veni într-ajutor, ca să nu lase ţara a fi înecată de numeroasele oarde vrăjmăşeşti.219 Într-acea noapte, armata noastră, cu toată osteneala bătăliei, nu se odihni deloc. La miezul nopţii, ea invocă de trei ori cu glas tare sfîntul nume al lui Isus şi într-acelaşi minut, două sute mii de glasuri din tabăra turcească răspunseră cu o trufaşă cutezare prin strigarea: „Alah! Alah! Hu!“ 220 Aerul vibra d-aceste strigăte, pădurile clocotiră pînă în fundul lor şi văile răsunară şi repetară numele lui Isus! şi Alah! dumnezei neîn-blînziţi în duşmănia lor, pe care mii de mii de ecatombe omeneşti, ce în zilele atîtor veacuri li se jertfiră, nu i-au putut încă împăca! 
   XIX
   
   Cînd începu a se face ziuă, Mihai-Vodă  ridică tabăra şi se trase spre rîul Argeşul, în depărtare de două mile, unde, punînd străji în toate părţile căută a da puţină odihnă, atît lui, cît şi la ostaşii săi.221 A doua zi, vineri în 15/25 august, ziua de Sfînta Maria, Mihai, plecînd de la Arges, se opri la Văcăreşti, nevrînd să intre în Bucureşti, şi se zăbovi aci cîteva ceasuri. În această vreme, fără ştirea lui, ungurii împreună cu alţi ostaşi streini năvăliră în Bucureşti şi îl jefuiră, supt pretext că mai bine să ia ei acea pradă, decît să cază în mîinile turcilor. În 16/26 august, Mihai, aflînd că vrăjmaşul s-a luat după dînsul, porneşte de la Văcăreşti după-amiază, merge pînă la miezul nopţii cale de cinci mile, se odihneşte puţin pînă la revărsatul ziorilor în-tr-un loc priincios, înaintează d-acolo încă vro cinci mile şi duminică în 17/27 ajunge la oraşul Tîrgovişte, pe rîul Ialomiţa. Acolo, supt ocrotirea munţilor, îşi întocmi tabăra, aşezînd străji ca să privegheze în toate părţile, şi şezu pe loc cîteva zile. În urmă plecă şi d-acolea şi, întinzînd tot mai la munte, urmînd ţărmurile Dîmboviţei, se adă-posteşte într-un loc anevoie de apropiat, la cetatea lui Negru-Vodă,222 ale cărei întăriri, zdrobite de puţină vreme de turci, se vedeau încă.223 Astăzi chiar tot se mai văd dărîmături de cetăţuie într-acest loc minunat de frumos şi plin de legende şi suvenire despre Negru-Vodă, domnul cel mai popular între ţăranii noştri. Acest loc e încă vestit printr-o bătălie strălucită ce cîştigă la 1342 Dragomir, comandantul puterilor lui Ladislau-Vodă, domnul Ţării Romîneşti, asupra armiei lui Ludovic I, craiul Ungariei, care supt comanda lui Nicolae Garan şi Simeon Megheşel năvălise în ţara noastră. Ungurii fură traşi de romîni în aceste locuri grele şi înfrînţi cu totul, căzînd în bătaie şi cei doi generali ai lor.224 
   Locuitorii Bucureştilor şi ai Tîrgoviştei, părăsindu-şi casele, se ridicaseră cu tot bunul lor şi însoţiseră armata în retragerea ei spre munţi. În sfîrşit, Mihai-Vodă lăsă şi cetatea Negru-Vodă  şi se trase tot mai în munţi, pre apa Dîmboviţei în sus, la sat la Stoeneşti.225  În această retragere mai mulţi ostaşi romîni dezertară şi oştile moldovene se întoarseră în ţara lor, unde erau chemate,226 rămînînd astfel cu Mihai numai la 8 mii ostaşi, dar toţi aleşi şi viteji.227 El îşi aseză la Stoeneşti tabăra, o şănţui bine şi îi făcu tăbii,228 avînd statornica hotărîre de a aştepta într-acest loc sosirea lui Bathori, d-a închide pîn-atunci calea Ardealului lui Sinan-Paşa şi d-a urma apărînd prin lupte mărunte patria sa nenorocită, pe care acum n-o mai putea apăra prin bătălii mari. 
   XX 
   A doua zi după bătălia de la Călugăreni, turcii, văzînd că creştinii nu fac nici o mişcare, îndrăzniră vreo cîţiva din ei a înainta pînă în locul unde fusese tabăra romînească şi unde găsiră puţin bagaj greu şi cîteva tunuri părăsite. L-această veste se porni gonaşi în toate părţile, de prinseră cîţiva ţărani de la care aflară drumul ce a luat oştirea romînească. Hassan-Paşa trecu atunci strîmtoarea cu o des-părţire din armie şi tăbărî dincolo în cîmpie. Într-aceeaşi vreme, el porni o patrulă spre Bucureşti, de aduse din preajma acestui oraş robi, bucate şi vite.229 Sinan-Paşa, însă, cu armata sa, nu îndrăzni a se lua îndată după Mihai, el şezu două zile pe loc, pînă să-şi întremeze oştirea din spaima şi ameţeala în care căzuse după înfrîngerea sa230 şi pînă să-i sosească, după spusa unora, puţinele oşti rămase în urmă.231 
   Spre a fi sigur d-a nu fi izbit în spate de romîni, el trimise un trup de oaste de cuprinse cetatea Brăilei,232 şi cu el însuşi, în 15/25 august, cu toată armata cea mare, trecu strîmtoarea Călugărenilor şi merse de tăbărî în cîmpie la satul Copăceni, dincoace de rîul Argeş,233 şi în 17/27 înaintă pînă la Bucureşti, unde tăbărî supt oraş. Îndată ce sosi, Sinan porunci de luară de pe turnurile bisericilor crucele şi bulele aurite, pe care le sfărîmară în bucăţi, precum şi pe icoane, şi puseră pe turnuri, în locul crucilor, semiluna.234 În mitropolie puseră, în locul altarului, un mirab (altar mahometan) şi un mimber (estradă spre a pune un tron), şi astfel, prefăcînd-o în geamie, în 20/30 ale acelei luni, făcură acolo slujbă şi rugăciunea turcească. Această rugăciune se săvîrşi de Hassan-Efendi, şeicul din schitul Mustafa-Paşa, care însoţise pe Sinan într-această campanie. Acela care lua crucea de pe turnuri era un topciu (tunar) numit Ibraim-Paşa, pe care marele vizir, spre răsplătire, îl făcu căpitan în gvardia sa.235 
   După săvîrşirea rugăciunei, vizirul adună supt cortul său pe cei mai însemnaţi ofiţeri ai săi şi le zise că lăsarea Moldovei şi a Ţării Romîneşti în stăpînirea ghiaurilor e o pricină necurmată de tulburări şi împerecheri pentru răscoalele ce ei fac; că spre a curma toate aceste în viitor, el propune ca aceste două ţări să se prefacă în provinţii ale statului (ijaleti) şi, spre a ţine într-însele rînduiala şi pe popor în supunere, să se zidească două cetaţi, una la Bucureşti şi alta la Tîrgovişte.236 Toţi ofiţerii găsiră de bună această părere. Vezirul înştiinţă îndată Porţii hotărîrea sfatului şi numi pe Satîrgi-Mahomet Paşa l-acest nou paşalîc din Ţara Romînească.237 Aşa, pentru a doua oară, turcii izbutiră în statornica lor dorinţă d-a preface ţara în paşalîc. Dar acum, ca şi întîiaşi dată, la 1522, ei întîmpinară în Mihai un alt Radul-Vodă  de la Afumţi şi nu putură apăra cu armele fapta lor nelegiuită. Astfel totdeauna, în timpuri grele şi nenorocite, roditorul pămînt al patriei noastre şi-a născut izbînditori! 
   Ieşind din adunare, vezirul cu toţi ofiţerii săi se preumblă prin mahalalele oraşului şi aleseră monastirea lui Alexandru-Vodă  spre a face dintr-însa cetate.238 Această monastire mare, hramul Sfintei Troiţe, fu zidită din jos de Bucureşti de Alexandru-Voda II, feciorul Mircii-Vodă  III, la 1573; stricîndu-se apoi de turci, cum vom vedea mai la vale, ea se rezidi din nou, întocmai cum se află astăzi, de Radul-Vodă, feciorul Mihnei-Vodă Turcitul şi nepotul lui Alexandru-Vodă  II, şi de atunci ea se cheamă monastirea lui Radul-Vodă.239 Vrînd Sinan să facă această cetăţuie mai mare, puse de lărgi locul împrejmuirei de două ori pe cît era,240 cuprinzînd înlăuntru cetăţuiei biserica şi zidirile dimprejur241 şi ocolindu-le cu bastioane şi fortificaţii.242 În vreme ce meşterii măsura şi trăgea liniile, begler-bei, spahii şi ieniceri fură trimişi după lemnele trebuincioase pentru construcţia bulevardurilor,243 şi ceauşii alerga în toate părţile spre a aduna lucrători; şi, fiindcă lumea în ţară era fugită la munţi şi nu se putea aduna mulţi, fură siliţi a trimite de mai aduseră şi din Bulgaria.244 Clădirea cetaţii începu în 21/31 august, şi cu atîta silinţă lucrară la dînsa, încît în 12 zile fu sfîrşită.245 Cum se săvîrşi întărirea palisadelor cetăţuii, Sinan-Paşa puse într-însa două tunuri mari de ghiulele de paisprezece oca şi iarbă, muniţii şi bucate îndestul.246 Apoi lăsă în Bucureşti pe Satîrgi-Mehemet-Paşa cu o mie ieniceri şi o mie culogli drept garnizoană, poroncindu-i să săvîrşească zidul de lemn ce pusese să facă împrejurul oraşului şi care se şi sfîrşi într-o lună de zile247 şi el, rădicîn-du-şi tabăra în 3/13 septemvrie, porni spre Tîrgovişte.248 
   XXI 
   De două sute de ani, din zilele lui Mircea-Vodă cel Bătrîn, Tîr-goviştea era mereu scaunul ţării. De puţină vreme numai creşterea Bucureştilor şi importanţa lui comercială făcuse pe domni a lua obicei a petrece o parte din iarnă în acest oraş. Era atunci Tîrgovistea oraş foarte mare, împodobit şi populat; şi se întindea frumos pe malul drept al Ialomiţii, ocolit de mulţime de grădini, vii şi livezi de pomi roditori.249 Scriitorii contemporani de felurite naţii se minunează de frumuseţea acestui oraş, declarîndu-l că e vrednic d-a fi capitala unei ţări şi locuinţa unui domn mare.250 Acel oraş populat astăzi d-abia e un orăşel. Ale lui măreţe zidiri vremea le-a ruinat şi le-a asemănat cu pămîntul. Un singur turn, rămăşită din vestita Curte domnească, se înalţă trist şi singuratec pe dasupra acelor grămezi de ruine, intocmai ca acele mari cruci de piatră înfipte în vîrful pleşuvelor movili, mormîntul vitejilor căzuţi în bătaie. Acest turn, ce muşchiul numai, cu verdeaţa sa, împodobeşte, e scump romînilor ca un monument care le vorbeşte de timpii lor de glorie şi de mărire. El a fost martor l-atîtea triumfuri! El a văzut, unul după altul, pe Mircea cel Bătrîn, Dracula-Vodă , Vlad Ţepeş, Radul cel Mare, Radul de la Afumaţi, Mihai Viteazul şi Matei Basarab, toţi voievozii noştri cei mari şi vestiţi în pace şi în război. Umbrele acestor eroici războinici parcă le vezi învoltîndu-se singuratice şi tăcute împrejurul acestei ruine; adierea vîntului ce suflă din Carpaţi, şuierînd în pustiul turn, ne pomeneşte numele lor, şi undele măreţe ale Ialomiţei parcă cîntă necontenit un cîntec de mărire la gloria lor. Astfel i se năluceşte oricărui romîn cu inima simţitoare cînd cată l-această mult elocventă ruină; şi el nu se poate opri d-a simţi durere amară şi d-a ofta după vremea trecută. Dar nimeni n-a simţit aceasta mai puternic şi n-a exprimat în cuvinte mai frumoase simţirea sa, ca tine, Cîrlovo, floare a poeziei, june cu inimă de foc. Ca o cometă trecătoare tu strălucişi un minut peste Romînia uimită şi încîntată de lucirea ta. O moarte crudă te răpi fără vreme, dar apucaşi a ne lăsa o lacrimă fierbinte pentru gloria trecută251 şi o scînteie dătătoare de viaţă pentru viitor.252 Cîntarea ta sublimă asupra ruinelor Tîrgoviştei puse pecetea veciniciei asupră-le şi ni le va păstra chiar cînd pustiille anilor le va şterge cu totul de pe pămînt. 
   XXII 
   Turcii găsiră Tîrgoviştea părăsită de locuitori şi pustie.253 Sinan porunci îndată să se apuce de întărirea oraşului ca la Bucureşti. El prefăcu 
   o monastire, ce era aproape de Curtea domnească, în cetaţuie.254 Curtea domnească era atunci zidită în formă de un mare castel, de putea incăpea într-însa de la 4 la 5 mii ostaşi şi era încinsă cu un zid şi cu turnuri.255 Sinan mai întări zidul cel gros dimprejurul acestui palat din amîndouă părţile cu pămînt şi cu un val de palisade de copaci amestecaţi cu pămînt.256 Apoi încunjură oraşul cu un zid de pietre şi grinzi lipite cu humă şi pămînt cleios, pe care îl rezemă cu un val de pămînt de 12 picioare de lat257 şi îl ocoli cu un şanţ foarte adînc,258 de 12 picioare de larg,259 lăsînd cetăţii numai o poartă în faţă şi alta mai mică în dos, ambe legate cu fier, şi făcînd înlăuntru, din apa rîului, trei fîntîni.260 Aceste lucrări urmară zi şi noapte supt privegherea de aproape a lui Sinan261 şi se sfîrşiră în treizeci de zile.262 
   Dar Sinan, cînd văzu lucru aproape de sfîrşit, hotărî să nu-şi mai piarză vremea în nelucrare. El lăsă în Tîrgovişte două tunuri mari, patru culevrine şi alte tunuri de cîmpie cu muniţiile şi proviziile trebuincioase pentru hrană, dînd comanda cetăţii lui Ali-Bei, fiul lui Haidar-Paşa, bei de Ciourin, pe care îl declară beiler-bei de Trapezunt (Trepizonda), alăturîndu-i pe Kotzi-Bei d’Amasia263 şi lăsîn-du-le şi 1500 oameni cu însărcinare d-a săvîrşi lucrul întăririlor cetăţii; iar el porni cu toată oastea către munţi, în urma lui Mihai-Vodă.264 Planul lui era ca, ajungîud oştirea romînească, s-o înfrîngă şi, călcînd-o în picioare, să pătrunză în Ardeal, ca să combineze operaţiile sale cu ale armiei ce fiul său, Muhamed-Paşa, comanda în Ungaria.265 Dar Mihai-Vodă, aflîndu-se în tabăra de la Stoeneşti, întărită atît prin natură, cît şi prin artă, nu era lesne de înfrînt. Cu totul dimpotrivă încă se întîmplă. Sinan venise de tăbărî nu departe de strîmtoarea în care sta Mihai şi în faţa taberei lui, pe un loc înalt, de unde putea vedea ambele tabere. El sta şi se mira de îndrăzneala alor noştri, care, în aşa mic număr, se încumetă încă a-l aştepta fără frică.266 Mihai însă se feri d-a se apuca în bătălie generală cu duşmanul, dar fu neobosit a-i hărţui armata şi a-i cuprinde liniile de comunicaţie şi proviziile. Uneori întărîta o ceată de turci, o trăgea după sine în locuri grele şi ei necunoscute, unde o sfărîma cu înlesnire; alteori cuteza a izbi pe turci chiar în tabăra lor.267 Mai adesea, prin gonacii lui cu cai uşori, punea mîna pe mulţi duşmani şi dobîndea de la dînşii pradă multă, cai nenumăraţi şi peste o sută de cămile.268 „Astfel acest eroic război-nic, zice Walther, nici de dosirea nestatornicilor ostaşi ce îl părăsise, nici de mulţimea vrăjmaşilor nepierzîndu-şi inima“,269 printr-un război parţial osteneşte pe duşman şi îi închide calea Ardealului, dînd timp lui Bathori d-a-şi aduna oastea şi d-a-i veni într-ajutor. 
   Dar chiar de nu i-ar veni acesta într-ajutor, Mihai acum putea fi sigur că ţara lui e mîntuită de turci, căci aceştia, neputînd a-l scoate din poziţia de la Stoeneşti, fiind şi demoralizaţi prin învingerile ce încercaseră, nu vor mai putea nici trece în Ardeal, nici sta mult în ţară, mai cu seamă că şi iarna se apropia, cetăţile făcute la Tîrgovişte şi Bucureşti nefiind o ocrotire temeinică, după cum vom vedea. Aşijderea în acele trei îngrozitoare expediţii ce făcuseră mai dinainte turcii în Ţara Romînească, povăţuiţi chiar de sultanii lor, Baiazid I (1397), Mahomed I (1416) şi Mahomed II (1462), învingători sau învinşi, ei nu putură sta mult în ţară, căci romînii se trăgea în poziţiile lor din munţi, unde duşmanul nu-i putea ajunge şi de unde ei îi da harţă neîncetat, îi răpea proviziile şi îl ostenea prin lupte mărunte, încît îl silea a lăsa cîmpia pustiită şi a deşerta ţara. 
   XXIII 
   În mijlocul vremilor acestor, Sigismund Bathori, după atîta întîrziere, era acum viitor spre hotarele Ţării Romîneşti, cu oşti grele. Ameninţarea unei primejdii obşteşti sculase în picioare şi unise împreună pe toate popoarele războinice ce locuiesc Ardealul. Duminică în 17/27 august,270 el ieşise din Alba-Iulia însoţit numai de gvardia sa ce se alcătuia de două mii oameni pedestrime, alţi atîţia călărime şi cu multe bagaje de război,271 şi a doua zi ajunse la Sas-Sebeş (Miercurea). Chiar în aceeaşi zi (18/28 august) primi olăcarul trimis, cum ştim, de Mihai-Vodă din tabăra de la Călugăreni în 13/23 seara, spre a-i vesti strălucita izbîndă şi a-l ruga a grăbi a-i veni într-ajutor. Această glorioasă veste o scrise Sigismund îndată împăratului.272 A doua zi el primi încă altă veste de bucurie: luarea cetăţii Lipova.273 După o robire de 44 ani supt turci, această cetate căzuse în 23 august, tot într-o zi cu bătaia de la Călugăreni, în mîinile lui Borbely, care, după cum ştim, de cîtăva vreme o ocolise şi o bătea. Dar aceea ce îl mulţămi şi mai mult pe Bathori fu ştirea ce-i veni că tătarii, care era să vie să năvălească prin Moldavia în Ardeal, sosind pînă la Nipru, fuseră siliţi a se întoarce înapoi, căci aflară cum că cazacii şi cu muscalii au dat năvală în ţara lor, şi că avangarda tătărească ce pătrunse în Moldova fusese astfel întrîntă de moldoveni şi de munteni, încît făcu pe ceilaiţi a pierde pofta de a le mai veni într-ajutor. 
   Aşa, Bathori putea acum fi sigur că nu va fi supărat printr-alte năvăliri în operaţiile sale împotriva lui Sinan.274 El fu silit a zăbovi la Sas-Sebeş o lună de zile ca să dea timp oştilor, chemate din toate părţile, a se aduna.275 El trimise înainte pe comiţii Baltazar Bogaţi, Benedict Mincenti şi Lupul Corniş la cele opt scaune secuieşti, ca să cheme pe vitejii secui la arme. Dar acest popor răspunse că nu se va duce la război pînă nu i se va da mai întîi înapoi libertatea ce i se răpise pentru o revoltă ce făcuse cîtva timp înainte.276 Aceşti secui fiind cei mai mulţi ţărani, libertatea ce vroiau era d-a nu mai fi iobagi la nobilii locului. Cererea lor puse în mare cumpănă şi ameţeală pe Bathori, căci el era fireşte mai plecat către nobili, care îl slujiseră cu credinţă şi se ridicaseră cu toţii în oaste, şi nu vroia a recunoaşte atîtea jertfe ale lor făcîndu-i să piarză veniturile ce trăgea de la iobagi şi ruinîndu-i. Se temea încă de pilda urîtă ce va da în ţară dînd secuilor libertatea, aceea ce văzînd ceilalţi iobagi, se vor îndemna şi ei a o cere pentru dînşii, revoltîndu-se împotriva nobililor. Dar interesul patriei şi ameninţarea vrăjmaşului vorbi mai puternic decît interesele aristocratice, le birui, şi secuii dobîndiră libertatea cerută.277 
   De la Sas-Sebeş, Bathori porni către locul hotarît pentru concentrarea oştilor în cîmpiile Bîrsei, la Dealul Negru (Fekelehalom), în preajma Braşovului, unde ajunse în 4 octomvrie (s. n.), în şase tabere.278 Aci sosind 14755 secui armaţi,279 li se proclamară în tabără libertatea lor, întărind-o cu mare credinţă şi jurămînt.280 Pentru această libertate ce li se dete, secuii se îndatorară ca să dea la trebuinţă de război pînă la 40 mii oameni cu cheltuiala lor, ca să plătească în toţi anii prinţului, de fiece casă, un ioachim, o masură de grîu şi alta de ovăz; şi, de se va naşte lui Sigismund un fecior, fiecare să-i aducă un bou îngrăşat în curte.281 Îndulcindu-se atunci secuii de libertatea dobîndită, trimiseră de mai adunară şi alţi ostaşi, şi astfel numărul lor în tabără se urcă la 24 mii oameni, din care 9 200 puşcaşi, iar ceilalţi lănceri şi săgetari.282 16 mii secui, ce rămînea din numărul de 40 mii ce se învoiseră a da, trebui să rămîie în Ardeal spre a apăra ţara de vro năvălire ce ar putea ameninţa din partea polonilor ce se afla în Moldova.283 Apoi veniră în tabără nobilii Ardealului, care puseseră în picioare 13 mii oameni: prusianul Ioan Veiher, fiul lui Ernest, cu 1 600 cavaleri teutoni,284 armaţi c-o puşcă şi un pistol, pe lîngă care avea şi arc şi săgeţi,285 şi 80 cazaci din Polonia;286 300 cazaci încă ai lui Bathori, armaţi asemenea cu o puşcă şi un pistol;287 Ştefan Bocskay cu 800 lănceri de la Oradea Mare şi 1 200 arcobuzieri-pe-deştri; 4 000 pedestraşi cu puşti, rădicaţi cu cheltuiala saşilor, din care 1 000 învestiţi în negru şi pentru aceea numiţi negrii, cu cheltuiala sibienilor, 1 000 învestiţi în albastru, cu cheltuiala braşovenilor, 1 000 în verde, cu cheltuiala mediaşenilor, şi 1 000 în roşu, cu cheltuiala bistriţenilor.288 Adunîndu-se toate aceste oştiri, Bathori porni cu dînsele de veni lîngă vama Branului, la Türzburger-Pass, castel zidit de Ludovic, craiul Ungariei, şi apoi mai adăogat cu întărituri de Hunyad, şi care în acea vreme se afla supt paza braşovenilor.289 Aci sosi Ştefan Răzvan, domnul Moldovei, cu 2 300 pedestraşi, 800 călăreţi şi 22 tunuri mari pe care. El nu putuse veni d-a dreptul pe la secui, de temerea tătarilor, şi fu silit a face încunjur. În drumu-i, el se întîlnise cu o ceată de poloni ce năvălise în ţară şi ţintea a-l zăbovi în drum, pe care foarte rău tăindu-i şi spărgîndu-i, luîndu-le şi multă pradă, îşi urmă calea, trecu munţii şi pătrunse în Ardeal.290 Îndată sosi veste în tabără că hatmanul Poloniei, Zamoisky, aflînd că Răzvan-Vodă  a plecat în Ardeal, a intrat în Moldova fără ştirea craiului său şi a pus domn pe un Ieremia Movilă. Această veste turbură foarte pe Bathori şi pe Ştefan-Vodă, dar se văzură siliţi a o suferi deocamdată291 şi a-şi urma calea luată, căci Sinan-Paşa ameninţă şi secuii era neodihniţi şi cîrtitori pentru că nu li se dedese încă diploma întăritoare a drepturilor de curînd dobîndite.292 Această diplomă, scrisă pe pergament, li se dete în sfîrşit în mînă şi îndată o seamă dintr-înşii porniră înainte în Ţara Romînească.293 Cum sosi acest ajutor la Stoeneşti, Mihai, deşi mult mai slab decît duşmanul, dar plin de nădejde în Dumnezeu şi de încredere în voinicii săi, puse gînd să-şi cerce norocul şi să dea o bătălie generală cu turcii. Însă Bathori poruncise secuilor săi ca să nu se încumete fără înţelepciune în noroc şi să nu întreprinză nimic pînă va sosi el însuşi. Drept aceea, silit fu Mihai a aştepta sosirea lui Bathori.294 
   XXIV 
   În 7 octomvrie (s. n.), Sigismund Bathori, împărţindu-şi oştile în 9 trupuri,295 îşi clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase şi, trecînd înălţimile Carpaţilor, ajunse în povîrnişul ace-lor munţi, la satul Rucăr, în cuprinsul hotarelor Ţării Romîneşti, unde, în strîmtoare de munte, îşi puse tabăra.296 Pe cînd ostaşii îşi întocmea acolo tabăra şi îşi întindea corturile şi paviloanele, un vultur negru şi foarte mare, luîndu-şi zborul de pe muntele vecin numit Piatra Craiului, pluti cîtva în aer pe deasupra taberei şi apoi se aruncă cu multă iuţeală şi repejune asupra cortului prinţului Ardealului. Greutatea trupului său neiertîndu-l a se scula lesne ca să zboare, ostaşii ce se afla aproape, văzîndu-l, alergară iute, îl prinseră şi îl duseră la pretoriul prinţului. Înlesnirea cu care prinseră această pasere, dumesnicia şi nespăimîntarea ei de sunetul armelor şi de strigările taberei, făcu ca ostaşii să privească această întîmplare ca o minune şi ca un auguriu. Unii ziceau că vulturul arată pe Sinan-Paşa, care are să cază în mîinile creştinilor. Alţii mai fricoşi bănuiau că acest auguriu vesteşte că creştinii vor fi învinşi, de vreme ce vulturul este pajura împărăţiei nemţeşti.297 Iezuiţii ce însoţea pe Bathori se încercară a exploata această întîmplare în folosul propagandei lor. Iezuitul Alfons Carilie scria atunci de la Rucăr în Ardeal că mulţi, văzînd această minune dumnezeiască, au venit la credinţa papistăşească.298 
   Bathori fu silit a zăbovi la Rucăr o săptămînă, pînă trecură căile cele grele şi înguste ale acelor munţi numeroasele care cu praful, muniţiile şi bagajele armatei;299 căci această trecere de la Türzburg este una din cele mai grele ale Ţării Romîneşti: muntele este rîpos şi repede şi căile înguste, de fură nevoiţi a slobozi carele cu funiile la vale.300 Aci sosi şi ajutoarele împărăteşti ce se aşteptau de atîta vreme: silezianul Albert Rajbici, unul din cei mai vestiţi căpitani de călărime, trimis de arhiduca Maximilian de la Casovia cu 1 600 cuirasieri nemţi, ce se chema Reiteri în acel timp, şi cu 150 cazaci din ţinuturile Poloniei, frumos echipaţi,301 şi Silvio Piccolomini cu 75 cavaleri florentini, trimişi de marele duca de Toscana cu poruncă ca să ierneze în Ardeal.302 Bathori trimisese întru întîmpinarea lor pe Francisc Theke, ca să le îngrijească de conace şi să-i călăuzească pînă în tabără.303 
   Pîn-a nu pleca din Rucăr, prinţul Ardealului făcu căutare armatei sale, care se urca la 32 mii pedestraşi, 22 mii călăreţi şi 54 tunuri;304 apoi, clătindu-şi tabăra, merse şase mile mai nainte şi trecînd Dîmboviţa, ajunse la sat la Stoeneşti, unde cu mare dorinţă fu întîmpinat de Mihai-Vodă, ce îl aştepta, cum ştim, acolo, avînd cu sine oaste a sa 8 mii oameni şi tunuri 22.305 Numărul oştilor împreunate se urca atunci la 62 mii ostaşi şi 76 tunuri. Bathori tăbărî la Stoeneşti, spre a lăsa oştile sale a se odihni şi întrema puţin.306 
   XXV 
   Armiile protivnice se afla acum aproape una de alta. Ostaşii lui Bathori, care erau mai mult adunătură, neobicinuiţi cu rîzboiul şi speriaţi de numărul şi de vitejia turcilor, avuseseră vreme a se deprinde cu încetul a-i vedea mai fără frică şi a lua curaj. De la sosirea secuilor în tabăra de la Stoeneşti, după care urmară curînd şi alte cete, unele după altele, ei începură a întîlni pe turci cînd mergea după furaj. Lupte mărunte se înhăţa între unii şi alţii, şi în aceste lupte mai adesea creştinii biruia. Emulaţia intra atunci între aceştia; cetele ce mergeau după furaj se mai măriră şi din zi în zi luptele se făcură mai dese. Aceste bătai marunte îi îmbărbătă pînă în urmă într-atît, încît ei aştepta acum cu nerăbdare ocazia unei bătălii generale cu turcii. Dimpotrivă, aceştia, demoralizaţi de învingerea de la Călugăreni, de puţina izbîndă ce dobîndiseră pîn-atunci în toată acea campanie, acum, cînd văzură pe creştini cu puteri aşa de însemnate, pierdură detot inima şi dorinţa de a se mai bate.307 Aceasta fu pricina care făcu pe Sinan, cum văzu înglotirea oştilor la Stoeneşti, de plecă de acolo şi-şi mută tabăra lîngă Tîrgovişte. Scopul lui era să caute a prelungi cît va putea mai mult rîzboiul, fiind sigur că, în vreme ce armia lui e întru toate îndestulată din ţară, armia creştină, avînd lipsă de bucate şi de bani, nu va putea mult sta adunată şi va fi nevoită a se risipi.308 Generalii creştini, înţelegînd acest plan al lui Sinan, hotărîră a grăbi cît mai mult operaţiile războiului şi spre aceasta a porni îndată după turci spre a-i sili sa primească o bătalie. 
   În 15 octomvrie de dimineaţă, un semn ceresc veni a mai îmbărbata pe creştini şi a mări nădejdile lor de biruinţă. Pe un cer senin şi cu toate că soarele răsărise, ei văzură în vreme de un ceas, dasupra taberei lor, o cometă strălucitoare. Această stea fu privită de dînşii ca un înger vestitor de biruintă.309 Armia creştină, ce fusese cale de şase ceasuri numai de Tîrgovişte, se clăti de acolo şi în aceeaşi zi de 15 octomvrie merse de tăbărî într-o cîmpie mare, cu un mil departe de Tîrgoviste310 şi cu un sfert de leugă de tabăra lui Sinan,311 cu hotărîre d-a-i da bătălie în ziua următoare, de va voi s-o primească.312 
   Abia armia creştină sosi într-acel loc, abia călăreţii începuseră a descăleca şi pedestraşii a pune armele jos, cînd o mare turburare ameţi toată tabăra. Nişte străjări ce se aflaseră puşi la pază într-o pădure în noaptea trecută, auzind de departe un zgomot făcut de alţi ostaşi creştini care tăiau lemne, îşi închipuiră că acolo trebuie sa fie toată armia turcească, care vine drept către dînşii; şi frica făcîndu-i să vază aceea ce nu era, ei o luară la fugă spre tabără. Ostaşii ce-i văzură sosind speriaţi, întrebîndu-i pricina, aflară de la dînşii cum că au văzut armia vrăjmaşă viind să-i lovească. Vestea aceasta se răspîndi iute în toată tabăra; semnalul de bătaie se dete îndată şi toţi ostaşii, alergînd la arme, umblau învălmaşiţi, făcînd larmă mare, fără a se putea întocmi la rîndul lor şi a-şi găsi steagul şi căpitănia lor. În acea neorînduială, spaima făcîndu-i să auză bubuituri de tun vrăjmăşesc, fiecare începu a se gîndi numai la mijloace de scăpare. În sfîrşit, avangarda, alcătuită de romîni şi ostaşii nemţi, izbutiră a se aşeza mai întîi în rînduială şi sta gata a primi pe turci, cînd se desluşi lui Bathori pricina acelei turburări. El trimise atunci de spuse în toate părţile ca să se însenineze şi să se liniştească duhurile turburate şi spăimîntate; dar neputîndu-se stîmpăra larma, fu silit a pune să strige prin trîmbiţe ca fiecare să tacă supt pedeapsă de moarte. Numai printr-această straşnică poruncă ostaşii se liniştiră.313 
   Era între ambele tabere vrăjmaşe şi într-o depărtare numai de o alergătură de cal şi de una şi de alta un deal mare tăiat prin mijloc, în poalele căruia curgea Dîmboviţa. P-acest deal spun să se fi urcat Sinan ca să privească bine armia creştină. Văzînd-o mult mai numeroasă decît socotea şi bine rînduită, auzind şi vestea răspîndită că se aşteaptă şi arhiduca Maximilian cu o mulţime de soldaţi italieni, cătînd şi la demoralizarea armiei sale, temerea îi cuprinse inima şi nu se mai gîndi la altceva decît la fugă. Adunînd un sfat de război, el umblă a-şi ascunde gîndul d-a fugi supt ideea unui plan ce-ar fi făcut. El zise că socoteşte să nu primească bătălia şi s-o amîne pe altă dată; că acum se va trage puţin, îndărăt, lăsînd pe Ali-Paşa spre a apăra Tîrgoviştea; ca apoi, cînd va vedea pe creştini ocupaţi cu asedierea cetăţii, el va năvăli într-o noapte asupră-le şi lesne îi va birui. 314 În urma acestora, înzestră cetatea Tîrgoviştei cu 40 tunuri şi cu muniţie îndestulă, puse o garnizoană de 3 500 la 4 000 ostaşi, parte pedestrime, parte călărime, supt comanda lui Ali-Paşa de Trapezunt, pe lîngă care lăsă pe Mihnea-Vodă şi vreo cîţiva bei, iar dînsul, în zori de ziuă (6/16 octombrie), cu toată ceailaltă oaste, părăsin-du-şi tabăra, fără a-şi mai da timp a-i strica întăririle, o întinse cu grabă spre Bucureşti.315 
   XXVI 
   În aceeaşi zi (6/16 octomvrie), la răsăritul soarelui, Bathori, neştiind că Sinan se trage acum spre Bucureşti şi aşteptîndu-se la o bătalie generală, puse să zică din trîmbiţe ca fiecare ostaş să se rînduiască supt steagul său. Apoi, împărţindu-şi armata în şapte trupuri, care toate se urca în numărul de 26 mii călăreţi şi 35 mii la 40 mii pedestraşi, numi după dînsul general mai mare peste toată oastea pe Ştefan Bocskai, nu atît pentru virtuţile lui militare, cît pentru că-i era unchi după mumă şi unul din cei mai însemnaţi şi mai avuţi nobili ai Ardealului.316 Cercînd apoi sfaturile domnilor romîni şi ale lui Bocskai, el întocmi rîndul bătăliei astfel: la avangardă se puse Mihai-Vodă, avînd cu sine 4 mii călăreţi ai săi cu lănci, bine învăţaţi, la care se adăugă cohortele lui Albert Kiraly şi escadroanele lui Ştefan Ciaki. La aripa dreaptă se aşeză două turme de cei mai buni călăreţi de 5 mii lănceri. La stînga tot acelaşi număr de lănceri şi în acelaşi rînd. La centru era pedestrimea, atît cea pretoriană, cît şi a secuilor, cu coase şi suliţi, avînd lîngă sine toată artileria. În urma acestora, venea călărimea germană în a doua linie. În a treia linie venea un corp de 12 mii călăreţi lănceri, care duceau steagurile aurite, şi apoi altă ceată, care apăra persoana lui Bathori, în urma cărora venea rămăşiţa armatei cu carele şi bagajele, fiind astfel întru tot şapte pînze de oşti.317 
   Dup-aceea, Bathori puse de sluji înaintea tuturor o liturghie solenelă, se cuminecă cu sfînta grijanie şi o trecu din mînă în mînă cu multă evlavie la mulţi din capii oştirei şi soldaţi, de făcură asemenea.318 Toate aceste pregătiri luară cîtăva vreme, pînă după-amiază, cînd doi creştini, carii se ziceau scăpaţi din mîinile turcilor din cetatea Tîrgoviştei, sosiră în tabără. Ei vestiră cum că Sinan-Paşa s-a tras cu grabă, lăsînd pe Ali-Paşa cu Mihnea-Vodă în Tîrgovişte; că de două zile garnizoana cetăţii e foarte spăimîntată şi că ienicerii înşişi chibzuia a se trage, dacă un paşă nu i-ar fi ţinut cu sila,319 dar că, cu toate aceste, două sute din ei tot scăpaseră şi se împrăştiaseră. Capii armiei nu se încrezură în această arătare şi, temîndu-se de vreun vicleşug din partea lui Sinan, spre a-i trage în vreo cursă, porunciră ostaşilor să se ţie toată noaptea aceea în întocmire de bătaie, fără a-şi strica rîndurile şi a pune armele jos, şi trimiseră gonaci şi iscoade în toate părţile ca să afle adevarul şi ce s-a făcut Sinan. Armia creştină petrecu veghind înarmată toată noaptea aceea şi a doua zi (17 octom.) pînă spre amiază. Atunci sosiră cîţiva alergători, aducînd veste că turcii erau puţin departe, arătîndu-se că vor a se bate. Ai noştri se pregăteau cu inimă a le sta în frunte, cînd sosiră alţii cu veste mai sigură că Sinan se trage spre Bucureşti, iar că acele oşti turceşti ce se văd era ariergarda de patru mii călăreţi supt Hassan-Paşa, care mergea trăgîndu-se încet şi cu bună rînduială, îngrijind d-a nu primi în coadă vro sminteală din partea noastră.320 Această spăimîntare şi fugă a lui Sinan miră foarte pe ai noştri, socotind cu cît armia lui era mai numeroasă decît a lor şi cum această grabnică retragere va demoraliza detot pe turci.321 Alte iscoade veniră atunci de arătară lui Bathori că vro patru mii romîni, bărbaţi şi femei, de deosebită vîrstă, robiţi, îi duc o ceată de turci spre Dunăre. Prinţul porunci îndată la 500 ardeleni pedeştri să alerge să taie calea acelor turci şi să mîntuie pe acei sărmani robi.322 Îndată armia creştină merse, chiar în acea zi (7/17 octomvrie), de ocupă, fără nici o împotrivire, tabăra părăsită a lui Sinan,323 unde găsiră numai vro 5 sau 6 turci, care, ieşiţi fiind de mai nainte din tabără, d-abia se întorseseră acum, cînd picară în mîinile creştinilor şi fură îndată înjunghiaţi.324 Creştinii gasiră tabăra turcească ticsită de multe mobile, corturi, praf, ghiulele, tunuri, bucate, dobitoace, cămile, catîri şi alte lucruri,325 şi fură foarte mîhniţi că această pradă bogată nu fu preţul vitejiei lor.326 Aceasta dovedea graba cu care turcii fugiseră şi greşala ce făcuseră creştinii d-a nu înainta mai iute spre a-i lovi pîn-a nu se depărta. 
   XXVII 
   Bathori chemă atunci la sfat pre cei mai de frunte căpitani ai armatei şi pe nunciul monsinior Alfons Visconti,327 pe care îl trimisese papa cu o sumă însemnată de bani pentru trebuinţele războiului.328 Aci se propuse că, de vreme ce armia turcească, plină de frică, s-a tras spre Bucureşti, ce sfat ar fi mai bun: a urma fără întîrziere pe duşman, silind în acea spaimă a lui a-l ajunge şi a-l birui undeva, sau a lua mai întîi cetatea Tîrgoviştea, unde lăsase el garnizoană şi gătire, din care se înţelegea că voieşte a se apăra acolo multă vreme. Unii din generalii ardeleni, plini de încredere în curajul lor şi în noroc, crezînd că singura nefericire ce li se poate întîmpla e d-a lăsa timp lui Sinan să scape, erau de părere d-a nu se mai opri nici o zi la această cetate, a cărei dobîndire nu o preţuia întru nimic, şi a se lua îndată după Sinan, siguri fiind că, îndată ce-l vor birui, cetatea va cădea negreşit fără nici o osteneală a lor, unde dimpotrivă, consumîndu-şi puterile lor împrejurul acestei şandramale (bicoque), armata lui Si-nan îşi va lua puteri, va tăbărî în loc tare şi, avînd vreme de ajuns, îşi va îndrepta trebile sau cel puţin se va trage în siguranţă şi, crescîn-du-şi apoi puterile cu nouă ajutoare sau găsind mijloc d-a se uni cu tătarii, va da creştinilor mult mai mult de lucru şi va aprinde din nou flăcările cele acum mai stinse ale războiului.329 
   Mihai şi Albert Kiraly stătură împotrivă l-această părere. Ei ziseră că ar fi cu primejdie a înainta, căci s-ar expune între garnizoana cetăţii, care ar putea a le tăia liniile de comunicaţie şi proviziile, şi armata lui Sinan.330 Silvio Piccolomini rezemă şi el această părere prin cuvintele următoare: „Duşmanul, zise el, sau s-a tras de temerea taberei noastre, sau spre a găsi loc mai bun de bătaie; dar şi într-unul şi în celălalt caz, el a apucat înainte cu o zi şi o noapte şi a putut a-şi pregăti lucrurile sale, încît nu-l vom găsi nepregătit, nici în loc d-a nu se putea mult folosi de graba noastră. Dintr-altă parte, ne vom afla în mijlocul a doi vrăjmaşi, de vom lăsa înapoi cetatea, de unde vom fi necurmat supăraţi, mai cu seamă despre muniţii ce se aşteaptă din Ardeal. Apoi a se pune într-o asemenea primejdie este împotrivă a oricărui temei de război şi a oricărui obicei al unui înţelept căpitan. Se adaogă încă şi această privire importantă, că noi suntem cît se poate osteniţi şi slăbiţi de drum şi, urmînd cu grabă pe duşman, îl vom găsi acum odihnit şi în rînduială şi ne vom afla în primejdie d-a fi cu toţii înfrînţi. Dar dacă el, din întîmplare, s-a tras cu gînd d-a fi mai departe de hotarăle Ardealului şi prin urmare într-un loc unde noi vom avea mai puţină înlesnire de hrană şi alte trebuincioase, în vreme ce el, învecinîndu-să cu Dunărea, va putea, prin mijlocul acestui rîu, a se îngriji mai bine, apucîndu-ne noi a bate cetatea, îl vom sili, ca să nu-şi piarză reputaţia, a veni în-tr-ajutorul alor săi, şi atunci vom găsi foloasele noastre a ne înhăţa la luptă. De se va hotărî însă el a aştepta în Bucureşti, ce folos mare vom avea oare de vom merge să-l lovim mîine, şi nu după două sau trei zile? Încît, spre a se uni Sinan cu tătarii, e lucru cu neputinţă, aflîn-du-ne noi între dînşii, afară de aceea că tătarii nu sunt în loc de unde să poată trece cu atîta iuţeală în această parte.“ Piccolomini încheie zicînd că, deşi nu e de părere d-a se lua cu atîta nerînduială după duşman şi a sta, cum vor unii, în arme toată noaptea aceea, dar crede că ar fi bine ca o bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda duşmanului, fiindcă afară de neodihna ce-i va pricinui, vom putea să avem limbă de mişcările lui şi să ştim mai bine ce să facem.331 
   Sigismund Bathori şi toţi ceilalţi capi se primiră bucuroşi la una ca aceasta şi tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviştei.332 Fără îndoială — şi urma va dovedi — că aceasta n-a fost cea mai bună părere, căci întîrzierea creştinilor prileji mîntuirea lui Sinan. 
   Se luase hotărîrea a tăbărî în oarecare post, aproape de Tîrgovişte, văzut de Piccolomini mai dinainte, şi, spre aceasta, trimiseră un număr de călăreţi ca să ţie rînduiala, spre a merge oştile fără amestec a-şi lua locurile de aşezare.333 Îndată dup-aceea, pre obiceiul războiului, cerură ca cetatea să se predea.334 Paşa comandant al cetăţii, cătînd la fuga lui Sinan, la numarul armatei ce-l ocolise, la lipsa de nădejde, d-a fi ajutat, sta în chibzuire să închine cetatea spre a se mîntui el şi toţi ai săi, dar ienicerii ce erau în cetate în număr de două mii se împotriviră, fiind mai bucuroşi a se apăra, după cum cereau cinstea lor şi făgăduiala dată lui Sinan.335 Într-aceea, creştinii, tăbărînd comod chiar în acea seară (7/17 octomvrie), se duse Piccolomini să vază cetatea şi apoi puntară tunurile spre dînsa.336 
   XXVIII 
   În noaptea aceea, soldaţii făcură băştii, pre obiceiul lor.337 În dimineaţa următoare (8/18 octomvrie),338 după ce, prin meterezuri, şanţuri acoperite şi tăbii de lemne amestecate cu pămînt, se apropiară ai noştri de ziduri339 şi aşezară baterii de tunuri, cu multă înverşunare, de trei părţi deodată, începură a bate cetatea.340 Strălucitul Răzvan-Vodă, avînd cu sine moldovenii săi şi cu legioanele secuilor, se aşezase despre răsărit, pe drumul Bucureştilor, şi bătea partea de sus a cetăţii cu 10 tunuri.341 Dintr-altă parte, neînvinsul Mihai-Vodă cu inimosul Bathori, care acum pentru întîiaşi dată vedea războiul, şi cu eroicul Kiraly, se aseză despre munţi şi rîul Ialomiţa, la o monastire342 care fu atunci stricată şi mai apoi dreasă,343 departe de cetate de o bătaie de săgeată.344 Ei ridicară acolo două movili în formă de turn,345 şi cu două baterii de cîte zece tunuri fiecare, din aceste două părţi, încep, prin sloboziri neîntrerupte, a pocni puternic zidurile.346 Mergînd apoi într-alt templu mult mai aproape de cetate, fără întrerupere grăbesc lucrările asedierei.347 Era cu greu însă de a se apropia de cetate, căci, afară de întăririle şi şantul ce o încunjura, avea încă şi nişte bălţi împre-jur.348 Apoi turcii dinlăuntru se apăra cu cele mai pre urmă puteri ale inimei lor. De mai multe ori, prin tunurile lor, ei împinseră înapoi pe asediatori, ce umbla să treacă şanţurile cu luntre; răsturnară cu puştile lor pre cei ce, izbutind a trece şanţul, cerca acum a pune scări pe ziduri sau aduceau foc la tălpile zidului de lemn spre a-l aprinde; şi nu uita nimic de ce trebuia spre apărarea cetăţii.349 
   Văzînd ai noştri că nu izbutesc astfel, se mărginiră a urma cu tunărirea înfricoşătoare de bombe şi ghiulele, cătînd a sparge laturile zidurilor (battre en bréche les murs). Fumul acestor dese slobozituri de arme ale asediatorilor şi asediaţilor ajunse de întunecă aerul şi ascunse şi la unii şi la alţii vederea duşmanilor lor.350 Secuii căutară a se folosi de această negură. Ei aduseră lemne uscate, catran, răşină, buşteanuri aprinse, torţe şi alte materii aprinzătoare, şi, aţîţînd bine focul, începură a-l arunca pre streşinile caselor cetăţii şi căutară a aprinde întăririle ei.351 Dar fiindcă bîrnele de care erau făcute acele întăriri erau încă verzi şi prin urmare umede, şi huma de pe dînsele nu se uscase, nu se puteau lesne aprinde de focul ce li se punea pe dedesupt.352 Pe lîngă aceasta, prin desele puşcăriri ale artileriei creştine, sfărămăturile caselor cetăţii începură a cădea pe capul celor ce se afla supt zid, căutînd a-l aprinde, şi astfel îi sili a se trage îndărăt. Apoi duşmanii, luptîndu-se vitejeşte, nu-i mai lăsară a se apropia de ziduri, încît izbînda rămase cu totul în îndoială.353 
   XXIX 
   Văzînd Bathori şi cu ceilalţi capi descuragiarea oştilor de atîtea silinţe zadarnice ce făcuseră, se duseră de îndemnară pe secui a da dovadă că-şi aduc aminte de libertatea de curînd dobîndită, a nu se descuraja de anevoinţe şi primejdii şi a se arăta că sunt bărbaţi cu inimă şi vrednici de libertate.354 Secuii se formară atunci în cohortă şi începură a duce o mai mare mulţime de lemne uscate, spre a da foc zidului. Mulţi din ei căzură supt loviturile duşmanilor, dar, despreţuind orice primejdie, vitejii secui izbutiră în sfîrşit a aprinde zidul. La vederea flăcării ce se întindea în toate părţile, ei strigară toţi întruna: „Iesus! Maria!“, şi care cu scări,355 cei mai mulţi fără scări, deteră năvală spre a sări zidurile,356 în vreme ce o parte dintr-înşii purta focul în-tr-alte laturi ale cetăţii.357 Artileria, din locul ei, aruncînd ghiulele arse de cele inventate de craiul Ştefan Bathori, aprinde acoperişurile caselor, şi dărămăturile lor, prin mijlocul flăcărilor, cad pre capul asediaţilor.358 Acum zidul pestetot luase foc şi turcii, încinşi de flăcările cele groaznice de mari, ce mereu creşteau, sunt nevoiţi, o parte din-tr-înşii, a lăsa apărarea zidurilor spre a încerca a stinge focul.359 Ai noştri se folosesc de acest minut şi dau voiniceşte asalt, şi, în vecinătatea serii, din toate părţile izbucnesc în cetate.360 Turcii, lipsiţi de sfat,361 ameţiţi de flăcări şi de vrăjmaşii ce îi împresurase, nemaiavînd vreme a capitula,362 spre a se mîntui de primejdie şi de o prăpădenie desă-vîrşită,363 ies cu toţi pe portiţa despre deal, necunoscută la ai noştri, căutînd scăpare.364 Dar călărimea creştină, care, pre obiceiul răz-boiului, sta gata pentru orice întîmplare a luptei şi aştepta călare ieşitul izbirei, îi vede, îi ia cu caii în goană, le taie calea, pe unii ucid, pe ceilalţi prind; puţini numai, favorizaţi de noapte, prin păduri putură scăpa,365 şi aceştia încă, pînă mai apoi fură găsiţi şi ucişi;366 şi din toată garnizoana, numai trei turci, fiind bine călăriţi, ajutaţi şi de întunerecimea nopţii, avură noroc să scape şi se îndreptară spre Bucureşti, ca să ducă lui Sinan vestea acestei nenorociri.367 
   Secuii, intrînd în cetate, făcură mare vărsare de sînge. Dărîmînd şi scotocind în cele mai ascunse locuri ale cetăţii după pradă — lucru la care foarte sunt deprinşi, spun analiştii timpului — ei găsira într-un loc tainic ascunşi pe Ali-Paşa, comandantul cetăţii, şi pe Mehmet-Bei. Zic unii că aceşti turci nu ieşiseră din cetate, mai bucuros vroind o moarte glorioasă decît a fugi;368 alţii spun că erau rîniţi şi de aceea rămăseseră pe loc.369 Secuii îi duseră la Bathori. Între prinşi se mai afla doi alţi bei: Turan, beiul de Bucureşti, şi Sussim, bei de Tîrgovişte; la toţi li se iertă viaţa. LepădatuI Mihnea-Vodă întîmpină în cetate o moarte norocită, ce i s-ar fi căzut a-i veni prin gîde, de cădea în mîinile creştinilor; trupul lui se găsi între cei morţi;370 asemenea şi al cadiului de Avlona.371 Prada ce secuii, mai cu seamă, făcură în oraş, şi care toată li se lăsă, fu cu deosibire mare.372 Se găsi în cetate două tunuri mari, care arunca ghiulele de 56 livre,373 şi alte 42 mai mici, bani mulţi şi multe scule de aur şi argint, cu muniţii şi provizii de hrană pentru trei ani, căci Sinan acolo îşi aşezase magaziile.374 În această asediere, din turci, ca la o mie fură trecuţi supt sabie.375 Din ai noştri pieriră numai 60 ostaşi, dar mult mai mulţi se răniră.376 
   XXX
   
   Bucuria ce simţiră creştinii pentru luarea Tîrgoviştei se mai adăogă cu vestirea unei alte izbînzi asupra vrăjmaşilor. Ceata ce cu două zile înainte Bathori pornise ca să taie calea turcilor, carii duceau patru mii robi şi turme mari de vite spre podul de la Giurgiu, călăuzită fiind de oameni de ţară, care cunoşteau bine căile munţilor şi a pădurilor, trecuse înaintea turcilor şi, cuprinzînd strîmtorile pîn-a nu sosi ei, îi izbi cu putere, îi sparse rău, ucise mai pre toţi, dobîndi înapoi toată prada lor şi mîntui robii377. 
   A doua zi după luarea Tîrgoviştei (9/10 octomvrie),378 generalii creştini se adunară la sfat de război şi porunciră a le aduce înainte pe Ali-Paşa, pe care îl siliră prin făgăduieli şi ameninţări a arăta ceea ce ştie despre planurile şi numărul ostaşilor lui Sinan, întrebîndu-l încă cum a îndrăznit el a se împotrivi în cetate cu aşa puţină oştire la o armată atît de numeroasă. L-aceste întrebări Ali răspunse cu respectul cuviincios, dar cu multă netemere şi fără a-şi schimba faţa, că „Sinan n-avea cu dînsul fără numai de la doăzecii şi opt la treizeci mii ostaşi, fiindcă şi-a risipit oastea prin oraşele şi cetăţile ţării şi îi e peste putinţă ca s-o poată aduna în puţină vreme;379 că daca hanul cu tătarii ce se aşteaptă din zi în zi nu-i va veni într-ajutor, el crede că Sinan, aflînd luarea Tîrgoviştei, va părăsi Bucureştii şi se va trage spre Giurgiu ca să treacă Dunărea îndărăt; în sfîrşit, că de vor creştinii a pune mîna pe dînsul, trebuie să se grăbească a cuprinde şi a sfărîma acel pod de pe Dunăre. Sinan, urmă Ali, plecînd, îmi lăsă numai puţine oşti pentru apărarea Tîrgoviştei, dar mă făcu să nădăjduiesc că Ieremia, domnul Moldovei, va băga în cetate un ajutor de cinci mii ostaşi, afară din zece mii ce îmi făgăduia el însuşi, zicînd că are să vie mai apoi să gonească pe creştini de lîngă cetate. El mă asigură încă că armia creştină nu este numeroasă; că cei mai mulţi ostaşi sunt secui, pe care azi-mîine e sigur să-i întoarcă în partea sa. Blestematul! m-a înşelat şi m-a expus la o moarte mai detot sigură. O vrăjmăşie veche e pricina ce l-a făcut a se purta astfel cu mine. Sinan a fost vrăjmaş de moarte tatălui meu, care s-a arătat cu slujbe mari împărăţiei; dar fiindcă tatăl meu n-avea nici o temere de dînsul şi el nu-i putea face nimic, trădătoriul s-a folosit de această ocazie ca să verse asupra nenorocitului fiu ura ce purta tatălui.“380 
   Nu se ştie dacă Ali era sincer sau vorbea astfel numai ca să-şi tragă compătimirea lui Bathori.381 Era însă de necrezut ca Sinan să aibă cu dînsul numai atîtea oştiri cîte arăta el, de vreme ce, cînd a plecat de la Tîrgovişte, armia lui întrecea mult în număr pe a creştinilor, după cum mărturisesc toţi analiştii contemporani. Văzînd Ali-Paşa puţinul efect ce fac plîngerile sale, propuse să se răscumpere cu o sută mii talere de aur;382 dar Piccolomini se împotrivi de a i se da libertatea. El avea interes a ţine prins un om aşa de însemnat, ca, întîmplîndu-i-se nenorocirea să cază în mîinile turcilor, să-l poată schimba cu dînsul. Şi fiindcă acest şiret italian se făcuse stăpîn pe duhul lui Bathori, îl hotărî lesne a nu primi propunerea turcului.383 Prinţul, după ce răspunse cu puţine vorbe lui Ali-Paşa, îl trimise supt pază pînă la garda sa384 şi după aceea, împreună cu alţi ofiţeri turci, îl porni pe la Braşov la Cluj, în Ardeal.385 În urma acestora, capii armiei ascultară şi raportul iscoadelor ce trimiseseră ca să ia limbă despre turci şi, văzînd oarecare potrivire cu arătarea celor prinşi, hotărîră a porni îndată după armata turcească.386 Din nenorocire trebuiră a mai şedea pe loc încă o zi, parte spre a împuternici oastea muncită de drum şi de bătaie, parte spre a aştepta muniţiile şi bucatele ce se aducea din Ardeal în tabără.387 
   Acesle întîrzieri fatale mîntuiră pe Sinan-Paşa, cu toate greşalele lui. În ziua aceea (9/l9 octomvrie) către seară, vro patru mii turci, care, după încredinţarea dată de Sinan că va zăbovi lîngă Tîrgovişte încă două săptămîni, lăsaseră de vro cîteva zile tabăra şi se duseseră de-parte de acolo după hrană, furaj şi pradă, se întoarseră aducînd cu dînşii 60 mii boi, ce răpiseră din munţii şi mănoasele cîmpii ale Ţării Romîneşti. Intra turcii în tabără, mînînd înaintea lor convoiul de vite, fără a bănui de fuga ruşinoasă a lui Sinan; şi nu fură dezamăgiţi decît cînd din acele corturi ce ei credeau pline de ieniceri, văzură azvîrlin-du-se romînii şi secuii, care năvăliră asupră-le şi îi tăiară rău şi fără milă. Această întîmplare neprevăzută răspîndi bielşugarea în tabăra creştină, încît un bou ajunse a se vinde pentru un preţ de nimic.388 
   XXXI
   
   Sinan-Paşa, după cum ştim, îşi părăsise tabăra de lîngă Tîrgovişte în dimineaţa de 6/16 octomvrie şi luase cu grabă calea Bucureştilor. Hassan-Paşa, care rămăsese în urmă cu patru mii călăreţi drept ariergardă, îndată ce vazu din înălţimea munţilor pogorîndu-se steagurile creştine spre Tîrgoviste, grăbi cît putu la drum spre a agiunge tabăra.389 După o cale de o zi, vezirul tăbărîse, cînd începu a se auzi urletele tunurilor creştineşti dinaintea Tîrgoviştei. „Tunul lui Mikali-ogli!“390 striga turcii prin tabără, îngheţaţi de spaimă.391 Sosiră atunci nişte trimişi din partea garnizoanei Tîrgoviştei, chemînd pe vizirul într-ajutorul cetăţii; dar acesta, cătînd la spăimîntarea oştilor, sta la îndoială.392 Într-aceea, o ceată de vreo 300 creştini ce se arătară la intrarea unei păduri vecine de tabăra lui îl sili a lua o hotărîre. Oştile Rumeliei, din porunca lui, merseră asupră-le; dar creştinii le bătură, le răriră rîndurile foarte şi le puseră în goană: din cei ce se întoarseră, nu era unul care sa nu fie rănit.393 Un delir de spaimă cuprinse atunci toată tabăra.394 Mulţi din soldaţi începură a dezerta şi a se răspîndi cete-cete; capii umbla învălmăşiţi fără să ştie ce să facă; unii sfătuia a se întoarce la Tîrgovişte, lucru ce era cu neputinţă din pricina demoralizării armiei.395 Sinan scrise îndată lui Ali-Paşa la Tîrgovişte să apere cît va putea cetatea; iar văzîndu-să în cea mai de apoi primejdie, să se tragă cu oastea sa spre podul de la Dunăre. Aceste scrisori n-ajunseră pînă la Ali, fiind prinse de către ai noştri.396 Vezirul apoi îşi urmă retragerea spre Bucureşti, unde ajunse în două zile.397 În acea demoralizare a armiei sale, Sinan, în loc să se grăbească a o trece cît mai curînd peste Dunăre, spre a o mîntui, nădăjduind o apărare mai îndelungată din partea Tîrgoviştei, se încumetă a se mai zăbovi la Bucureşti. El obşti că va şedea armia acolo 15 zile şi porunci că nici o oştire, nici un negustor n-are să treacă podul Giurgiului pînă la acel soroc; şi pentru aceasta orîndui o gvardie la pod cu porunca straşnică să nu lase pe nimeni a trece. Pe lîngă acestea, se silea în tot chipul spre a linişti duhurile şi a le da curaj.398 În vremea aceasta, cei trei călăreţi scăpaţi cu mare greu de la luarea Tîrgoviştei sosiră în Bucureşti, vineri dimineaţă în 10/20 octomvrie, aducînd vestea căderii cetăţii în mîinile creştinilor.399 Mări această ştire peste măsură spaima şi ameţeala (confusion) în tabără.400 Sinan atunci, văzînd că descurajarea oştilor creşte mereu în loc d-a scădea, cum află şi de luarea Tîrgoviştei, se sperie şi el atît de mult, încît, cu toate că întărise oraşul Bucureşti şi monastirea lui Alexandru-Vodă mai bine decît Tîrgoviştea, nu se mai încrezu în acea apărare şi nu mai îndrăzni a aştepta acolo pe biruitorul duşman.401 El porunci să puie în pivniţile acelei monastiri o mare mulţime de praf de puşcă pe care-l acoperi cu paie, aşăzînd un fitil lung care să arză cu încetul, lăsînd şi oameni spre a-i da foc, ca astfel, cînd vor intra creştinii în acel loc, monastirea de odată să fie zvîrlită în aer cu o mare putere şi dînşii să piară ca vai de ei supt acele ruine.402 În toată ziua aceea (20 octomvrie), cu grabă mare Sinan strînse tunurile şi muniţiile de război şi le încărcă în care;403 apoi dete foc fortificaţiilor şi oraşului Bucureştilor; şi la miezul nopţii (20 spre 21),404 luminat de flăcările acestui pîrjol ce prefăcu în cenuşă tot oraşul cu 22 biserici ce avea atunci,405 împins de desperare, ca cum ar fi avut pe duşman în spatele său, se puse ruşinos pe fugă şi cît mai iute a putut a întins-o spre Giurgiu.406 Astfel, mai mult fugînd decît făcînd o re-tragere,407 merse Sinan 14 ceasuri mereu şi nu tăbărî decît după ce trecu strîmtoarea Călugărenilor; dar tunurile şi muniţiile de război nu putură ajunge în acel loc decît în 24 ceasuri.408 Cînd sosiră toate şi se strînse armia întreagă, plecară cu toţii cu aceeaşi grabă spre Giurgiu,409 unde, cu toată silinţa ce pusese la drum, din pricina neorînduielii în care se afla oştile, nu putură sosi decît tocmai luni în 13/23 oct. făcînd astfel trei tabere de la Bucureşti pînî la Giurgiu.410 În acea fugă prăpăstioasă turcii semănară drumul cu armele lor şi cu un număr însemnat de tunuri, cămile şi bagajuri, deosebit de ce năpustiseră în Bucureşti. Spaima lor era aşa de mare, încît, prin strîmtori şi pe poduri, ajunseră a se omorî unii pe alţii ca să treacă care de care mai nainte.411 În aceată stare de spaimă şi groază se aflară ei mai cu seamă cînd trecură strîmtoarea de la Călugăreni. În orice copaciu li se părea a vedea un duşman, în orice minut se aştepta să vază strălucind înaintea ochilor lor sabia fulgerătoare a lui Mihai. 
   Este de luat în seamă că în toată această campanie, a cărei glorie analiştii creştini în mare parte o dau lui Bathori, ca unuia ce comanda toată armia creştină, analiştii turci nici că pomenesc de dînsul. Spaima turcilor, acela ce îi îngrozea, îi gonea şi le ameninţa mereu cu moartea era „afurisitul (le damné) Mikali-ogli“. Aducerea-aminte a groazei ce Mihai insufla atunci turcilor pînă azi încă se păstrează în poporul romîn şi musulman, printr-o mulţime de legende, tradiţii şi cîntece populare. Unul din cei mai buni poeţi ai noştri încadră una din aceste tradiţii în acestă frumoasă strofă: 
   Spun că în urma luptei, în Asia bogată, Dacă mahometanii vedeau cîte o dată, Un armăsar ce în preajmă-i căta el sforăind Cuprinşi d-adîncă spaimă, ziceau cu-nfiorare Că el a văzut umbra acea îngrozitoare A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.412 
   XXXII 
   Bathori, după ce puse de drese cetatea Tîrgoviştei şi o înzestră cu 
   o garnizoană tare,413 în 11/12 octomvrie des-de-dimineaţă, se îndreptă cu toată armia în urma lui Sinan, spre Bucureşti.414 În cale creştinii întîlniră mai multe cete de cîte 3, 4 şi 5 sute turci, care se răzleţiseră de tabăra lui Sinan sau rămăseseră în urmă, şi toţi fură ucişi, astfel încît cîmpiile şi livezile din drum era semănate cu trupuri moarte de turci.415 După ce luară o bucată bună de drum, ei întîlniră trei fugari unguri, care le spuseră că Sinan, temîndu-se de sosirea lor, fugise în grabă, lăsînd în Bucureşti multe bagaje, bucate, muniţii, robi, cămile şi cîteva tunuri pe care nu le putu lua, fiind osiile şi roatele sfărîmate; că în cale el mai lăsase multe alte bagaje; că groaza armiei întregi era atît de mare încît fără îndoială, cînd va sosi în locuri grele, în strîmtorile înguste şi băltoase de la Călugăreni, se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. Bathori, neîncrezîndu-se pe arătarea acestor fugari, trimise pe căpitanii Nicolae Sennyei şi George 
   Farcaş cu o sută de călăreţi ca să facă o recunoastere spre Bucureşti şi să ia limbă. 
   Aceştia, întorcîndu-se spre seară, întăriră raportul fugarilor.416 Aceasta hotărî pe generalii creştini a merge d-aci înainte în marş forcé, ca să mărească temerea şi groaza duşmanului în fuga sa.418 Ei aflară atunci că Sinan, în calea sa de la Bucureşti la Giurgiu, tăia toate podurile de pe rîuri, punea piedice la treceri, strîmtori şi vaduri, ardea şi pustia toate satele, ca astfel lipsa bucatelor şi piedicele drumului să întîrzieze goana ce-i da armia creştină.419 Generalii se sfătuiră atunci şi hotărîră a schimba drumul şi a lua altul mult mai spre dreapta de Bucureşti.420 Acest drum, pe lîngă aceea că avea folosul d-a nu fi călcat şi smintit de duşman, scăpă încă pe creştini de cursa ce le întinsese Sinan în monastirea lui Alexandru-Vodă  din Bucureşti, care săltă atunci şi se spulberă în aer fără a vătăma pe nimeni;421 dar el făcea un încunjur cu deosebire lung şi era plin de mocirlă şi jumătate de crîng şi aşa de greu de umblat, încît se întîrzie foarte mult mersul armiei, iar mai cu seamă al artileriei, care mai toată rămase înapoi.422 În cale, armia mai întîmpină nişte oşti turceşti rămase în urmă, pe care foarte le snopi şi le zdrobi, încît multe mii de trupuri de om, de cai şi de cămile zăceau în lungul drumului, şi aerul se împuţi de o mare putoare.423 Dar turcii, în ameţeala fugei lor, uitaseră cîteva poduri netaiate; astfel creştinii avură noroc a găsi nesfărîmat podul de la Argeş, pe care trecuse turcii, şi putură şi ei înainta fără zăbavă.424 
   Cînd ajunseră la o depărtare de două mile de Giurgiu, primiră veste că Sinan, aflînd prin oameni de loc de sosirea lor, trecuse cu o zi înainte Dunărea cu cea mai mare parte din oştile sale, că rămăsese încî dincoaci de rîu o mulţime de care, bagaje, o pradă însemnată de tot felul, cu un mare număr de robi, spre paza cărora lăsase opt mii turci, care nu trecuseră încî, căci nu îndrăzneau a încerca podul, ce era foarte slab, cu o greutate aşa de mare ca a carelor şi a tunurilor, pînă-a nu trece mai întîi pedestrimea şi călărimea.425 
   Bathori atunci, sfătuindu-se cu toţi generalii, îşi întocmeşte armata de bătaie. Mihai, ce se aflase mereu la avangardă, porni iute înainte cu romînii săi ca să dea harţă vrăjmaşului şi să-l împiedice a trece podul pînă să sosească Bathori cu toată armia. Înaintînd romînii către Giurgiu, întîmpină în cale o seamă de turci furajori ce ducea nişte turme de dobitoace, îi împrăştie îndată, ucid pe cei mai mulţi, pe ceilalţi prind şi îi trimit îndărăt lui Bathori, caruia deteră aceleaşi ştiri despre Sinan. Acum Bathori grăbi şi mai mult la drum, părîndu-i tare rău că o împreunare de împrejurări fatale l-au făcut să piarză mult timp şi prileji scăparea lui Sinan. Într-această vreme Mihai-Vodă sosise la Giurgiu şi ajunsese pe turci (15/25 octomvrie).426 
   XXXIII 
   Oraşul Giurgiului, afară de un zid slab ce îl încunjura, era ocrotit de castelul Sîn Giorgiu. Acest castel avea o poziţie foarte tare. Arta şi natura contribuiseră a-l întări. El era aşezat pe un ostrovel foarte frumos, numit Slobozia, format de un mic braţ al Dunării, care se desparte puţin mai deasupra şi, încunjurînd un spaţiu de două jugăre, cade iaraşi în matca rîului.427 Astfel castelul, acoperind cu totul mica insulă pînă în marginele ei, părea a pluti pe deasupra undelor.428 După temeliile lui, ce astăzi încă se văd, acest castel nu e indoială că a fost zidit de romîni. Dărîmat în vremea năvălirilor barbarilor, el fu rezidit pe la anul 1000 după Cristos de genovezi, de la care luă şi numele de Sîn Giorgiu, patronul acelei neguţătoare republici.429 Pe la sfîrşitul veacului al XIII-lea, Negru-Vodă, ducă al Făgăraşului, întin-zîndu-si stăpînire peste toată Ţara Romînească pînă la Dunăre, mai întări castelul Sîn Giorgiu. La 1418, cînd Mahomet I năvăli în Ţara Romînească de pustii o parte dintr-însa, între alte cetăţi de pe Dunăre ce cuprinse fu şi acest castel, pe care îl mai întări.430 Puţin dup-aceea, romînii îl luară înapoi supt vestitul domn Dan III Dracula. La 1431, împăratul Sigismund, regele Ungariei, mai întări acest castel cu fortificaţii şi alte ziduri, cînd el trimise pe un vestit general, Ioan Marotius, în ajutorul lui Dracula-Vodă  împotriva lui Radu, poreclit Prasnaglava, care intrase în ţară cu ajutorul turcilor.431 Căzînd după aceea iarăşi în mîinile turcilor, castelul Sîn Giorgiu le fu răpit împreună cu celelalte cetăţi de către VIad-Vodă Ţepeş.432 Dar după moartea acestui domn de crudă şi vitează aducere-aminte, turcii îl luară înapoi la 1479, fiindu-le dăruit de Vlad VII, pe care ei numiseră domn fără alegerea ţării;433 dar îl pierdură curînd dup-aceea şi romînii îl stapîniră pînă la anul 1544, cînd turcii îl luară iarăşi, împreună cu Brăila şi Turnul. De atunci el fusese mereu în stăpînirea turcilor pînă în acest an 1595; şi apoi, după moartea lui Mihai-Vodă, pică iar în mîinile lor şi fu în stăpînirea lor pînî la tratatul de la Adrianopol (1830), în urma căruia se dărîmă cu totul şi oraşul intră în stăpînirea noastră. 
   Pe vremea de care povestim, era acest castel foarte tare prin poziţia sa, prin întăririle sale şi prin ocrotirea ce primea de la cetatea Rusciucului, încît dobîndise reputaţie de a nu putea fi luat.434 El era atunci fabricat după obiceiul vechi, de ziduri tari, dar fără flancuri de pămînt şi fără flancuri la ziduri, avînd numai turnurile împrejur, şi înlăuntru cu turn mare (donjon).435 Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lîngă oraşul Giurgiului, loc unde se varsă două rîuri în Dunăre,436 pînă la poalele castelului, unde, trecînd o întindere de pămînt de zece pasuri, se unea cu celălalt braţ al podului, cel mai lung, care ducea la insula cea mare şi d-acolo în malul Rusciucului.437 
   XXXIV 
   Sinan-Paşa, ajungînd la Giurgiu (23 octom.) cu armata în cea mai mare neorînduială, obşti că va şedea acolo trei zile şi astfel mai adăogă 
   o greşală la cîte făcu pîn-atunci în această retragere.438 Pricina acestei nouă zăbăvi ce puse la trecerea armatei sale peste Dunăre fu o măsură finanţială a administraţiei turceşti. Fiindcă turcii pustiiseră şi prădase în toată ţara pînă în hotarăle Ardealului, luînd mai multe mii de robi, o cătăţime nenumărată de vite, ce se vînduseră la mezat în tabără, şi atîta pradă încît încărcaseră cu dînsa ca la 10 mii care,439 vezirul puse la intrarea podului un inspector şi un scriitor, însăr-cinîndu-i a cere de la neguţători, care ducea dobitoacele şi celelalte mărfuri şi lucruri cumpărate, legiuitul drept de 1 la 5 (pentzik) pe seama sultanului.440 În vreme ce se urma această nenorocită lucrare, iată ajunge vestea (24 octomvrie) că Mihai se apropie în capul armiei sale şi că acum nu e departe.441 Măsura fiscală fu îndată părăsită;442 şi mai întîi Sinan-Paşa trecu singur în noaptea aceea (24 spre 25 octomvrie) podul443. După dînsul, toată noaptea pînă la crăpatul zilei, trecură mereu pe pod la Rusciuc pavilionul vizirului cu corturile şi ienicerimea şi cu o parte din tunuri şi muniţii de război;444 dar coloanele cele mai mari rămăseseră încă pe malul romănesc;445 asemenea rămăsese năpustite multe tunuri şi bagajele cele grele, căci în acel grozav amestec şi spaimă ce stăpînea pe toţi, nimeni nu vroia să ajute pe soţul său.446 De dedese voie atunci soldaţilor şi neguţătorilor a trece care cum va putea ca să scape;447 şi soldaţii stricîndu-şi rîndurile, neguţătorii părasindu-şi avuţiile încărcate în care, se repeziră toţi cu totul şi în amestec spre pod.448 O mulţime fără seamă de oameni şi de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorîn-duială. O spaimă panică stăpînise toate duhurile şi pretutindeni era cea mai mare dezorganizare,449 cînd, fără veste, pe la patru ceasuri dupa-amiază (25 octomvrie), oastea lui Mihai se arătă şi intră în şesul dinaintea Giurgiului (l’esplanade), unde tăbărî.450 Dar fără a pierde vreme, romînii, împingînd înaintea lor şi deschizîndu-şi drum printre mulţimea turmelor de vite mari şi mici şi printre un mare număr de robi,451 cad peste tabăra şi bagajele turcilor,452 îi izbesc în spate cu atîta iuţeală, încît pe toţi îi răşchiră; pe unii fără milă, pe alţii prind, pe alţii pun în goană spre pod şi mîntuie vreo 5 mii romîni, afară de femei şi copii, ce fuseseră robiţi în Ţara Romînească şi Moldova. Aceşti romîni, scapînd astfel din robie, se armară cum putură şi deteră mînă de ajutor fraţilor lor împotriva duşmanilor.454 
   O despărţire din oastea lui Mihai înaintă pînă la malul Dunării şi alte patru escadroane cu pedestrime armată cu puşti începură a slobozi asupra podului;455 apoi Mihai îşi aseză tunurile pe un deluşor vecin şi astfel, de o parte cu tunurile, de alta cu muschetăria, făcu să plouă un pîrîu de foc asupra turcilor.456 În toată lungimea podului se vedea atunci o gloată adîncă, îndesită, amestecată, de ostaşi, ne-guţători, femei, copii, cai, cămile şi alte dobitoace, tunuri şi care, împingîndu-se, îmboldindu-se, strivindu-se unii într-alţii, fiecare om îngrijitor de mîntuirea sa căutînd a lua pas înaintea vecinului său, unii călcaţi în picioarele cailor, alţii rănindu-se în armele celorlaţi, apoi primejdia şi temerea crescînd din ce în ce, începînd a se bate şi a se ucide între sine. Din această grozavă îmbulzeală de oameni şi de vite, se auzea uneori o murmurare ce zbîrnîia înecat, alteori o larmă mare amestecată de gemete şi groaznice blesteme. Aceeaşi îmbulzeală şi aceleaşi nevoi se petrecea la capul podului între cei ce, simţind în spate paloşul romînesc, se munceau să apuce a intra pe pod. Sinan, din malul Rusciucului, privea această chinuire a armatei sale fără a-i da nici un ajutor.457 Garnizoana castelului numai, prin tunuri şi puşti, începu a vărsa o ploaie de gloanţe şi ghiulele asupra romînilor.458 Dar aceştia, fără a se spăimînta de această furtună, iuţiră şi mai mult focurile lor, încît neorînduiala şi spaima turcilor ajunseră în culme şi 
   o groaznică desperare îi cuprinse.459 Cei după pod, neputînd razbi înainte şi nemaivăzînd alt mijloc de scăpare, se puseră să arunce artileria şi carele în Dunăre, ca să-şi facă loc şi ca să nu cază şi ele în mîinile creştinilor;460 apoi mulţi din ei se azvîrliră în apă, chemînd în ajutor numele lui Alah şi cercînd a scăpa înot.461 Dar unii din neştiinţa de a înota, alţii din vîrtejurile rîului ce aveau a trece în toată lărgimea lui, pieriră, înghiţiţi de unde;462 ceilalţi fură ucişi, căci îngrozitorul Mihai îmbărbăta pe ai săi şi îi îndemna la bătaie cu graiul, cu mîna şi cu pilda.463 Prin artileria sa, el izbuti în sfîrşit a rupe podul prin mijloc în două. Un geamăt de groază umplu atunci aerul şi prăpăstiosul adînc al rîului, cu gura căscată, sorbi şi înghiţi într-o dată gloate de vrăjmaşi.465 
   XXXV 
   În vreme ce o parte din armata musulmană se zbuciuma şi se lupta astfel împotriva valurilor rîului şi pierea sau de unde, sau de gloanţele ce le trimitea creştinii, fără a căpăta de nicăiri ajutor, sosi pe loc şi Bathori cu oştile sale.466 Turcilor care rămăseseră pe malul romînesc, închişi între jumătatea podului sfărîmat şi ai noştri, li se tăiase tot mijlocul de scăpare şi nu mai aveau alt ce face decît a se lupta, a se îneca sau a se preda.467 Ei încercară un minut a se apăra supt ocrotirea unei baricade de care legate în mare număr, strîns unul lîngă altul, pe care o făcuse Sinan la capul podului spre a stăvili năvălirea călărimei creştine.468 Dar Bathori, îndată ce sosi, orîndui o ceată de pedestrime aleasă de sfărmă această baricadă.469 Apoi trimise pe cei mai buni din puşcaşii săi, carii căzură cu furie asupra duşmanilor osteniţi de luptă, răniţi şi slăbiţi, măcelarindu-i groaznic.470 Acei ce putură scăpa cu fuga dinaintea crudului şi neîmblînzitului paloş creştinesc, în desperarea lor, se aruncară în rîu, încercîndu-se în zadar a-l trece înot: astfel mai mulţi îşi aflară moartea în valurile Dunării.471 Atunci se prăpădi cu totul acolo vestita ceată a echingiilor, care două veacuri stătuse groaza Ungariei şi a Germaniei; ei se aflaseră puşi de pază la capul podului pe malul romînesc şi nici unul dintr-înşii nu putu scăpa;472 asemenea nici un om nu mai rămăsese pe lîngă Hasan-Paşa, la ariergardă.473 
   În izbînda aceasta se deosebi mai cu seamă pedestrimea aleasă a secuilor ce purta numirea de pixidari, suliţaşi, vestită de vitează.474 Dunărea se umpluse de trupuri moarte de turci şi undele ei se roşiseră de sîngele vărsat.475 Afară de leşurile turceşti, ce stau aşternute şi grămădite ca nişte movili pe uscat, o mulţime de alte leşuri de oameni, de cai şi de cămile se afla în braţul Dunării ce desparte insula Sîn Giorgiu de malul romînesc, grămădite şi încleştate astfel unele de altele, încît în acel loc Dunărea abia putea a-şi urma cursul său; şi cînd, după bătălie, vroiră creştinii să adape dobitoacele, nu puteau scoate apă de acolo fără a scoate deodată vrun trup de om sau de cal. Mult mai mulţi turci încă se vedea plutind pe unde, în cursul apei, plini de răni, jumătate morţi, gemînd şi văietîndu-se cu jale.476 Urîcioasă şi îngrozitoare privelişte de omor! 477 Turcii care trecuseră în insula cea mare căutară să ajute pe ticăiţii lor fraţi.479 Satîrgi-Mehemet-Paşa puse d-acolo de îndreptă tunurile spre tabăra creş-tinească, dar loviturile n-ajungeau sau din neştiinţa tunarilor, sau din reaua poziţie, şi nu putură vătăma pe ai noştri; în vreme ce aceştia, avînd buni tunari şi favorizaţi şi de poziţie, nu slobozea nici o umplutură în sec. Printr-acest mijloc ei putură cuprinde două din cinci corăbii ce aveau turcii atunci acolo pe Dunăre, celelalte trei scăpînd cu fuga.480 
   Martori ce au văzut cu ochii spun că pieri într-această bătaie de la trecerea Dunării ca la 18 mii turci, deosebit de robii ce mîntuiră, creştinii dobîndiră o mare parte din artileria vrăjmaşilor, steagurile lor, bagajurile, o mulţime de dobitoace şi şase mii care încărcate cu pradă.482 Analistul turc contemporan Seadedin încheie descrierea ce face de această bătălie, aşa de nenorocită pentru ai săi, prin aceste cuvinte: „Covîrşirea amestecului şi a spaimei fu aşa de mare, încît putem zice că niciodată nu se văzu o asemenea desăvîrşită înfrîngere (une pareille déroute)“. 
   XXXVI 
   După ce creştinii împedecară pe barbari în trecerea lor, sfărîmînd podul ce ducea la insula Sîn Giorgiu şi făcînd atîta pieire într-înşii, vrură unii dintr-înşii să cuprinză îndată şi al doilea pod, care ducea de la poalele castelului la insula cea mare,483 şi să stapînească această insulă, ucigînd şi aruncînd în rîu pe turcii ce se afla acolo. Două steaguri din pedestrimea domnului Moldaviei, cu o înfocată îndrăz-neală se repeziră pe acest pod. Turcii din insula cea mare, văzînd aceasta, foarte se îngroziră şi temîndu-se că toată armata să n-aibă acelaşi gînd, începură a tăia cu securi capul podului din partea lor. Dar ceilalţi ostaşi creştini nu îndrăzniră a însoţi pe inimoşii moldoveni, ca să nu se expuie între armata lui Sinan d-o parte şi focul castelului de alta.484 Ei nu ştia că acest castel nu-i putea supăra, lipsin-du-i praful de puşcă. Sinan încărcase patru care cu lăzi cu praf ce poruncise a se duce în castel, dar, din învălmăşeala în care picară turcii la sosirea creştinilor, aceste care nu apucaseră să treacă podul în castel. Ele luară apoi, către seară, din întîmplare, foc, prin creştinii ce rătăceau printre rîndurile carelor spre a jefui, şi săltară deodată, cu mare zgomot, în coloane de fum în aer; lucru minunat însă, că nimeni nu fu rănit.485 Deci acei viteji moldoveni, nevăzîndu-se ajutaţi de nimeni, fură nevoiţi a lăsa îndrăzneaţa lor întreprindere, care ar fi tost atît de frumoasă şi folositoare armiei şi ar fi înlesnit mult cuprinderea castelului. 
   Acestea petrecîndu-se astfel pînă înnoptă, armia creştină, nemai-avînd vreme a tăbărî, se hotărî a bivuaca pe loc.486 Călărimea de sineşi arătă vroinţa de a sta înarmată toată noaptea aceea, temîndu-se ca nu cumva duşmanii, folosindu-se de întunerecimea nopţii, să treacă din insulă cu corăbii, ca să vie să-i izbească. Pilda călărimei fu urmată de toate celelalte oşti şi astfel armia întreagă veghie înarmată toată noaptea, punînd în toate părţile străji spre a priveghea mişcările tur-cilor.487 Aceştia atunci se aflau, cea mai mare parte, trecuţi pe malul Rusciucului; vro 5 mii dintr-înşii tăbărîseră, din porunca lui Sinan, în insula cea mare;488 alţii, din spaima ce le dedese creştinii, scăpaseră şi se trăseseră supt castel, la intrarea podului ce ducea la această in-sulă, de unde fu trimisă o altă mînă de soldaţi spre paza acelui pod şi spre a da putere garnizoanei castelului,489 care se urcă atunci la numărul de 800 ostaşi.490 
   A doua zi (26 octomvrie), Bathori, încredinţîndu-se că nu mai are nimic de temut, purcezînd din locul unde petrecuse noaptea, ceva mai nainte îşi aşeză tabăra;491 apoi îndreptară asupra castelului Sîn Giorgiu chiar tunurile luate de la turci la Tîrgovişte.492 Loviturile cele dese şi ne-ntrerupte ale artileriei, în puţine ceasuri, fac o spărtură în ziduri, care socotindu-se îndestul de largă, îndată se alese de tot cortul cîte doi soldaţi şi, formîndu-se astfel o ceată bună, i se porunci a da asalt, trecînd braţul Dunării pe vase, căci podul era sfărîmat.493 Această ceată era alcătuită nu numai de pedestraşi, dar şi de călăreţi, care, lăsîndu-şi caii, cerură a merge la asalt şi, cu sabia în mînă, se repeziră cu inimă d-asupra zidurilor, prin ruine. Dar nenorocita pedestrime ungurească, atît de vitează în multe rînduri, nerăbdătoare d-a intra în castel, se repezi cu multă nebăgare de seamă şi cu curaj înaintă pînă în vîrful spărturei, unde fu izbită c-o neprevăzută fur-tună de gloanţe, care trînti morţi pe acele dărămături ca la două sute; mulţi alţii fură răniţi; ceilalţi învinşi şi împinşi înapoi.494 Garnizoana castelului, într-adevăr, ocrotită de tăria zidurilor, se apără cu o îndă-rătnică bărbăţie, aruncînd asupra creştinilor nu numai cu puştile din care trăgea rar, avînd lipsă de praf, dar din care trăgea de aproape foarte şi drept la ţintă, ci încă cu săgeţi, lănci, suliţe, gereturi, pe care le aruncau cu mîna, şi în sfîrşit cu mari bolovani de piatră.495 Ea primi mai apoi praf şi alte ajutoare din insula cea mare, prin mijlocul podului ce lega acea insulă cu castelul.496 În acea insulă ştim că era o tabără de cinci mii turci, care începură acum a supăra prin tunurile lor rău pe ai noştri497 şi, atît prin aceasta, cît şi prin ajutorul necurmat ce da castelului, zădărnicea toate silinţele ce făcea creştinii d-a-l cuprinde. Afară de aceasta, Sinan, pe lîngă mal, luîndu-se cu corăbiile, veni pînă în dreptul castelului şi d-acolo, cu balimezuri de cele mari, numite doubles faulconeaux, duplices falcones, trăgea ne-ncetat asupra creştinilor cu mare vătămare a tuturor, mai cu seamă a acelor ce bătea cetatea sau se urca la asalt.498 Se judecă atunci a fi de mare trebuinţă a pune o stavilă între castel şi insulă de unde îi venea ajutoare. Pentru aceea se hotărî să se taie partea de lîngă castel a podului ce duce la insulă.499 Cu toate că acest lucru era cu primejdie, dar Silvio Piccolomini, care primise comanda a toatei artilerii, se încumetă a-l săvîrşi cu bine. El se puse însuşi în capul unei cete şi merse spre pod, dar, fiind nevoit a trece supt castel, a-şi expune oastea descoperită la focurile lui şi încă a se apuca şi la harţă cu turcii ce sta de pază în acel loc, el pierdu mulţi ostaşi; şi noaptea apucîndu-l cînd d-abia puţin din pod se tăiase, fu silit a se trage. Astfel această întreprindere, făcută cu mai multă vitejie decît înţelepciune, nu izbuti.500 Se chibzuiră atunci a arde podul prin tunuri şi prin focuri fabricate501 şi acest mijloc fu norocit cu izbîndă.502 Un bun număr de turci, carii veneau atunci pre acel pod în ajutorul asediaţilor, se înecară.503 Dup-a-ceea, creştinii îndreptară toată artileria asupra zidurilor castelului.504 Această artilerie era puţin numeroasă, căci, din greutatea drumului, cele mai multe şi mai mari tunuri rămăseseră în urmă; şi cu toate că se aşteptau în tot ceasul, încă nu sosiseră.505 Cele mai mari tunuri ce aveau ei atunci în tabără d-abia purtau ghiulele de 30 livre.506 Curînd însă înaintarea nopţii sili şi tunurile să tacă.507 
   XXXVII
   
   La miezul nopţii începură din nou tunurile a bubui508 şi tunară cetatea pînă puţin după miezul zilei (27 octomvrie), cînd se făcu o bună spărtură (brèche), ca o crăpătură de patru braţuri de ziduri.509 Piccolomini judecă că această spărtură e destulă spre a putea intra în castel, cu atît mai mult că descoperea între apărători temerea şi confuzia;510 dar ungurii, speriaţi de cea dintîi a lor neizbutire, nu vroiră a se urca la asalt supt pricinuire că spărtura nu e destul de largă,511 cu toate că italienii trebuia să meargă înaintea lor.512 Piccolomini atunci se întoarse către ai săi şi îi îndemnă: „a-i face cinste şi a păstra reputaţia naţiei şi a lor însuşi, cîştigate în multe alte întreprinderi mult mai primejdioase, dar nu într-o cauză nici mai puţin dreaptă, nici despre care mai mult pot nădăjdui ajutorul ceresc, de vreme ce se luptă împotriva vrăjmaşilor făţişaţi ai legei creştine“.513 
   Zicînd aceste, împreună cu cavalerii săi îmbărbătaţi de cuvintele lui, năvăleşte vitejeşte cu sabia în mînă şi se urcă peste micile dărîmături ale acelei spărturi.514 Ion Veichir, lăsînd caii, aleargă şi el cu ai săi, inimos, la asalt.515 Alţi ostaşi se mai luară după dînşii şi, năvăliră cu toţii cu furie mare, se urcară pe o parte de ziduri şi înfig un steag.516 Dar turcii se apără cu energia desperării,517 aruncînd în creştini grenade şi pietre.518 De o jumătate de ceas ţinea acum lupta pe ziduri cu o deopotrivă înverşunare între asediatori şi asediaţi, cînd Piccolomini, văzînd că puţinii ostaşi ce se urcaseră la asalt nu vor putea izbuti de nu vor fi îndată sprijiniţi de oştiri proaspete, se întoarse cu iuţeală către unguri519 şi le strigă: „Nu sunt oare acolo italienii puşi în primejdie pentru mîntuirea patriei voastre şi spre a încerca tot o soartă cu voi, spre nimicnicirea duşmanilor universali, iar ai voştri particulari împilători? Puteţi oare suferi a-i vedea acum sau trăgîn-du-se înapoi, părăsiţi fiind de voi, sau însemnînd cu sînge locul şi întemeindu-l cu moarte, întru vecinica aducere-aminte viitorimei de nobila lor înfocare şi de puţina recunoscătoare a voastră moliciune?“520 Ungurii făcură atunci de ruşine aceea ce temerea îi oprise d-a întreprinde, şi cu multă fierozitate alergară a reînnoi asaltul.521 Comandantul castelului, văzînd această nouă năvălire ce-l ameninţa şi spăimîntarea oamenilor săi, desperă de a se mai putea apăra şi dete tristul semn că voieşte a parlamenta şi a se preda. Piccolomini porunci îndată oştilor sale a sta în loc şi să gătea să asculte propunerile turcului, cînd deodată ungurii şi secuii, nerabdători acum a răzbuna pierderea soţilor lor, se reped furioşi în castel, făcînd multă larmă522 şi împingînd înainte pe italieni, carii, aflîndu-se astfel striviţi între soţii lor şi vrăjmaşi, suferiră foarte, rănindu-se mulţi dintr-înşii.523 După oarecare împotrivire a vrăjmaşilor, creştinii cuprind castelul cătră seară şi turcii care scăpară de cea dintîi furie a soldatului biruitor se închiseră în turnul dinlăuntru. Dar nici în acest post nu se putură ei mult apăra şi, cuprinzîndu-l creştinii şi pe el cu asalt, mai pe toţi turcii cîţi se afla acolo îi trecură prin ascuţitul săbiei.524 În acest loc se răniră cîţiva din ai noştri, cei mai mulţi de pietre; iar tunurile şi puştile din insula cea mare vătămară pe ungurii ce se aflau despre acea parte şi le omorîră ca la patruzeci oameni.525 Secuii trecură tot ce întîmpinară, fără milă, supt sabie, necruţînd nici sex, nici vîrstă.526 Acei din turci ce fugiseră afară din castel fură măcelăriţi sau se înecară în Dunăre.527 Vro sută dintr-înşii, pogorîndu-să după ziduri, vrură să fugă într-o galeră ce era acolo la ţărm, dar, urmaţi fiind de aproape de ai noştri, săriră cu toţii împreună pe galeră şi, ucigînd ai noştri pe turci, rămase acea corabie în stapînirea noastră.528 Ea fu cunoscută a fi una din acele ce în anul trecut luaseră turcii cu dînşii cînd au plecat de la Comorn.529 Altă galeră ce se afla între insulă şi pod şi pe care era 2 500 turci şi tătari, zdrobită fiind de lovirile artileriei, se afundă mergînd în cursul rîului; numai vîslaşii (chiourme) putură scăpa.530 Din opt sute turci ce alcătuiau garnizoana numai unul se mîntui.531 El se aruncă în Dunăre spre a o trece înot şi, cu toate că fu ochit de ai noştri, care azvîrliră o mulţime de gloanţe după dînsul, avu minunat noroc de ajunse neatins, tot înot, pînă în tabăra lui Sinan de la Rusciuc.532 
   Din creştini căzură la această luare a castelului 250 oameni şi mulţi se răniră.533 În castel se găsi 39 tunuri,534 din care două foarte mari, două culevrine de 38 şi celelalte mai mărunte.535 Prada ce pică atunci în mîinile ostaşilor fu nepreţuită. O mulţime de bani, arme, scule şi alte lucruri scumpe, o cătăţime nemăsurată de grîu şi un mare număr de capete de vite, cămile, catîri, cai frumoşi ce Sinan luase din Ţara Romînească şi n-apucase a-i trimite, cum vroise, la Constantinopol, şi care era atît de numeroşi, încît, după ce luară pre cei mai buni, nefiind destui oameni spre a încîleca pe ceilalţi, îi mînau cu cîrdul amestecaţi cu vitele.536 În toate părţile se vedea fluturînd steaguri musulmane, stofe de aur, brăţare scumpe, paviloane de mătase care contrastau cu hainele cele proaste ale romînilor şi ale secuilor.537 În acea bucurie generală, italienii numai se arătară foarte mîhniţi, căci ungurii, năvălind în castel tocmai cînd turcii era gata a capitula, le-a răpit gloria acelei cuprinderi; dar prinţul Bathori cu nunciul papei şi internunciul împărătesc îi mîngîie cu cuvinte dulci, cu laude şi cu daruri.538 Trofeele acestei campanii deosebit de mai multe mii de robi mîntuiţi, fură, 27 steaguri,539 ca la 120 tunuri,540 din care unele de o mărime nemăsurată, şi, de la 18 octomvrie, luarea Tîrgoviştei, pînă la 27 ale aceleiaşi luni, atît la Tîrgovişte, cît şi în goana ce cresţinii deteră turcilor pînă la Giurgiu, într-această din urmă bătaie şi la luarea castelului, turcii pierdură pestetot ca la 26 mii oameni.541 
   Acest sfîrşit nenorocit avu acea îngrozitoare expediţie a lui Sinan în Ţara Romînească, care ameninţase că va înghiţi pentru totdeauna naţia romînă şi cu dînsa şi creştinătatea, pe care ea mai puternic o ocrotea atunci. Eroilor de la Călugăreni se cuvine mai ales cinstea izbînzii în această glorioasă campanie. Venirea lui Bathori nu făcu alt decît răşchiră şi goni un duşman învins şi demoralizat, şi care şi fără aceasta ar fi fost curînd nevoit a deşerta ţara. Datoria şi gloria lui Bathori era a nu lăsa nici un picior de turc a ieşi din ţară; şi ar fi putut-o, de nu umbla aşa moale şi cu sfială; chiar şi zdrobirea turcilor la podul de pe Dunăre o fură creştinii datori mai mult iuţimei lui Mihai şi a romînilor săi. Pentru aceea putea acum aceştia cu o dreaptă fală, să strige lui Sinan, împreună cu un poet al lor popular: „Ce te-ai făcut, mare vizir? Unde-ţi sunt voinicii, paşo cu trei tuiuri? Vîntul împotrivirei sfărmă zăbalele armăsarilor tăi; năvala trase înapoi spăimîntată de piepturile goale ale vitejilor!“ 
   XXXVIII
   
   Sinan, de pe malul drept al Dunării, privi cu jale trista soartă a armiei sale şi cuprinderea castelului Sîn Giorgiu, blestemînd în desperarea sa ceriul şi pe Mahomet.542 El, Marius al osmanlîilor, el, triumfătorul Asiei, Africei şi al Europei, el, Sinan cel nebiruit, care în trufia şi zădărnicia sa despreţuia pe toată lumea şi credea că ea trebuie să robească capriţiilor şi ambiţiei lui,543 să se vază el acum, la o vîrstă trecută de optzeci ani, după o carieră atît de strălucită, răsturnat din culmea gloriei sale, biruit de nişte domni tineri şi făra barbă, după cum arăta el mai ales pe Bathori!544 Şi armia lui, acea frumoasă şi numeroasă armie, groaza lumei, atît de puternică, atît de bine îngrijită şi înzestrată cu bani, cu arme, tunuri şi muniţie din destul, să o vază acum fără steaguri, fără tunuri, fără bagajuri, fără corturi, cu totul demoralizată şi adusă într-o asemenea stare de nişte oşti adunate în pripă, slabe şi rău armate!545 
   „Sinan, zice Sagredo, ostaş deprins în războaie şi învechit în arme, nu avu atîta putere de suflet spre a suferi nenorocirea sa, şi, obicinuit a birui, el se plînse amar că norocul la bătrîneţe îşi luă înapoi favoarele sale“.546 
   Nenorocitul vizir fu silit îndată a-şi trage tabăra de pe malul Dunării de la Rusciuc, căci creştinii, cum dobîndiră castelul, îndreptară gurile tunurilor de pe ziduri spre tabăra turcească şi începură a tuna asup-ră-i.547 La Rusciuc el făcu căutare armatei sale ca să vază ce i-a mai rămas; alese pe Satîrgi-Mehemed-Paşa şi pe Segban-başi-Ianin-Aga pentru paza şi apărarea Vidinului şi îi trimise cu o mie de oameni călărime, supt comanda agăi lor, Guciuk-Osman. Apoi puse garnizoane prin toate cetăţile din lungul Dunării548 şi, împărţindu-şi oştile în cete puţin numeroase,549 îşi rădică tabăra şi luă cu grabă calea Rasgradului, cu toţi neguţătorii armatei. Acolo lăsă pe Hasan-Paşa, dîndu-i titlu de serascher, cu vro cîţiva sangiaci din oştile Rumeliei, pe Zagargi-başi cu muniţiile de război şi tunurile, dînd poruncă ofiţerilor să ierneze la Şumla. Într-acest loc află prin scrisori din Ungaria, de la fiul său, Mehemed-Paşa, izbînzile creştinilor într-acea ţară şi luarea vestitei cetăţi Granul de armata împărătească.550* 
   Vestea cuprinderii acestei cetaţi adăogă foarte mîhnirea lui Sinan.551 El se grăbi a scrie sultanului, spre a se dezvinovăţi şi spre a micşora pierderile sale, zicîndu-i că creştinii n-au stricat decît bagajurile şi puţinei oameni de cei nedeprinşi din ariergardă, dar că nervul oştilor e cu dînsul; că dacă iarna ce se apropie şi asprimea timpului nu mai dă cale izbîndirei, el şi-o păstrează pentru primăvara viitoare, cînd sau va muri, sau îşi va îndrepta învingerea ce din întîmplare i-a venit şi îşi va izbîndi de la inimă prin prăpădirea lui Bathori şi a lui Mihai. În această scrisoare, el îşi varsă mai cu seamă focul asupra lui Mihai-Vodă. Dar sultanul nu se mulţămi cu aceasta şi, chemînd pe muftiul, află de la dînsul mărimea pierderii şi purtarea cea neînţeleaptă a lui Sinan.552 Groaza domni în Constantinopol cînd se auzi de păţirea lui Sinan. Îndată ce el sosi in capitală, sultanul îl scoase din vizirat şi îl trimise în locul său obicinuit de exil, la Malgara;553 asemenea depărtă din slujbă şi pe caimacamul Ibraim-Paşa, învinovăţindu-l că n-a trimis la vreme oştiri, bani şi bucate, şi numi vizir pe Lala-Mohamed-Paşa.554 Muftiul, spăimîntat atunci de nenorocirea musulmanilor, prezentă sultanului o poemă jalnică compusă de Ali-Celebi asupra tristei stări 
     
   a marginilor împărăţiei. Sultanul porunci a se face rugăciuni publice în piaţa cailor (at-meidan) şi predicatorul Sfintei Sofii, şeicul Mohijedin, căuta a întări curajul poporului şi simtimentele lui religioase prin verseturi din Coran şi tradiţiile profetului.555 
   XXXIX 
   După glorioasa cuprindere a castelului Sîn Giorgiu, se ţinu sfat între capii armiei creştine, spre a hotărî de trebuie a trece Dunărea spre a lua în goană în tot locul pe îngrozitul duşman, sau a trece cu armia în Moldavia, spre a izgoni pe poloni şi pe domnul pus de dînşii acolo şi a trage această ţară iarăşi în alianţa creştină.556 Cea dintîi părere era fără îndoială minunată, căci, cătînd la demoralizaţia turcilor, biruitorii creştini ar fi putut acum înainta, fără a întîmpina grele stavili, pînă la Constantinopol.557 Dar i se aduse împotrivă: lipsa mijloacelor de a trece Dunărea, căci podul nu puţea sluji îndată, fiind parte stricat de ai noştri, parte de turci, şi alte vase pentru trecere n-aveau decît două galere din cele luate de la turci; apoi apropierea iernii şi lipsa de bani spre a plăti mai multă vreme ostaşii, care sileau a pune capăt acelei expediţii; iar mai ales se temeau ca nu cumva polonii din Moldova, ce erau în înţelegere cu turcii şi cu tătarii, să supere Ardealul şi Ţara Romînească pe cînd armia ar înainta în Tur-cia.558 Aceste temeiuri înrîuriră mult asupra duhului lui Bathori şi îl hotărî a se întoarce în Ardeal, de unde să treacă în Moldova, spre a goni pe poloni şi a restatornici pe Răzvan-Vodă în scaunul său.559 Mult mai bine ar fi făcut el de alegea din oastea sa cei mai buni ostaşi, făcînd-o astfel să cîştige în calitate aceea ce pierdea în număr, si; încredinţînd-o lui Mihai-Vodă, l-ar fi trecut în Bulgaria, aceea ce nu era cu neputinţă. Mihai, care cunoştea bine această ţară şi era iubit de locuitori, ar fi putut în acea iarnă a curăţi Bulgaria detot de turci, trecîndu-i Balcanii, lăsînd pe de primăvară spre a porni către Constantinopol. Ce ieşituri minunate n-ar fi putut atunci avea această expediţie, pe care nepriceperea lui Bathori o stîrpi cu totul! Unii din capetele armatei, între care Piccolomini, povăţuiră atunci a drege castelul Sîn Giorgiu şi a pune garnizoană într-însul, spre a închide în viitor turcilor trecerea Dunării printr-acest loc. Dar Bathori, pricinuind că castelul e prea departe de Ardeal şi că dregerea şi ţinerea lui va costa prea mult, porunci să-l dărîme şi să dea foc caselor, şi în cea din urmă zi a acelei luni560 puse de arse şi partea podului ce mai rămăsese, împreună cu luntrele pe care era făcut.561 Apoi, lăsîndu-şi armia supt comanda lui Ştefan Bocskai, locotenentul său general,562 insoţit de o ceată de călărime, avînd cu sine şi pe Piccolomini cu cavalerii săi, luă calea Braşovului.563 Cu dînsul plecă şi nunciul papei şi internunciul împărătesc, generalul Carol cel Mare, istoriograful împăratului, care descrise toată această campanie, şi o trimise stă-pînului său la Praga, după care descriere spune analistul Guerrin că a copiat pe a sa.564 
   Miercuri, la zi întîi de noiemvrie, Bathori şi cu soţii săi se duseră la Bucureşti, pe care îl aflară deşert de locuitori. Aci găsiră două tunuri mari părăsite de duşman în fuga lui cea grabnică. După ce îşi întremară puterile în vreme de trei zile,565 îşi urmară calea înainte pînă la oraşul Gherghiţa, care şi el se afla deşert de locuitori.566 Mihai însoţise pe Bathori pînă într-acest oraş. Înainte de a se despărţi aci unul de altul, prinţul Ardealului, vrînd să-şi arate recunoştinţa sa pentru atîta vitejie şi înţelepciune cu care se deosebise Mihai în această campanie, se învoi a preface tratatul de la 20 mai, ce era atît de nesuferit acestuia, şi a-i da înapoi toate drepturile stăpînirei de sineşi, oprind pe seamă-i titlu onorific de suzeranitate.567 
   Fără îndoială că Bathori n-avea alt încotro face, temîndu-se că, şi de nu va jertfi acel tratat, să nu fie silit l-aceasta de Mihai, ce acum era slobod de grija turcilor. Dup-această învoire prietenească, Bathori luă cu voia lui Mihai 50 tunuri din cele dobîndite de la turci şi apoi, luîndu-şi ziua bună de la dînsul, porni spre Braşov.568 Într-acest oraş el aşteptă cîteva zile pînă îl ajunse şi Ştefan Bocskai şi Răzvan-Vodă împreună cu toată armata. Apoi dete lui Răzvan două mii secui ajutor ca să intre în Moldova, să gonească pe Ieremia-Vodă şi pe leşi.569 Aşa Bathori, în relele sale chibzuiri, nu numai că nu trecu în Bulgaria spre a da goană turcilor, dar încă nici în Moldova nu făcu o expediţie serioasă, după cum se făgăduise. Adevăr că el înştiinţă pe Răzvan a nu întreprinde nimic c-o îndrăzneală nesocotită, şi, de va vedea că polonii sunt mai mulţi la număr şi în puteri, să nu dea bătaie, ci să aştepte pînă să-i trimită un mai mare ajutor.570 Dar era lesne de înţeles că Răzvan, odată în apropiere de duşman, nu va fi poate stăpîn a se feri de bătaie, chiar lăsînd doparte natura lui cea prea cutezătoare. Ar fi fost mult mai bine dacă Bathori întreprindea însuşi această expe-diţie, sau de da de atunci lui Răzvan un ajutor mai însemnat. Astfel ar fi ferit pe credinciosul său Răzvan şi oastea lui de trista soartă ce întîmpinară în Moldova. 
   În urma acestor orînduieli, Bathori, ridicîndu-se de la Braşov, merse în scaunul său în Alba-Iulia, vesel de triumfurile sale. El scrise de aci, în 16 noiemvrie, papei, vestindu-i de biruinţa dobîndită asupra lui Sinan şi trimiţîndu-i vro cîteva steaguri mai însemnate luate de la turci,571 între care şi steagul cel verde al proorocului dobîndit la bătălia de la Călugăreni.572 Pontiful rămase foarte îndatorat de acest dar, mulţumi lui Bathori, făgăduindu-i ajutoare în bani şi de oameni şi porunci a se face rugăciuni şi tedeum în toate bisericile Romei pentru aceste izbînzi; iar cu steagurile împodobi templurile sale.573 El trimise apoi prinţului Ardealului, prin comitele Luigi dell’Angui-sciola, camerierul său de cinste, o sabie şi o pălărie binecuvîntate.574 Bathori pornise şi la Praga un curier spre a duce vestea biruinţei, care sosi în acea capitală în 4 decemvrie. Arhiduca Matei, aflînd la Viena această veselitoare ştire, puse de cîntă un tedeum în biserica Sfîntului Ştefan şi în toate celelalte biserici ale acelui oraş.575 Europa întreagă se înveseli văzîndu-se mîntuită de primejdia ce o ameninţase şi aflînd smerirea lui Sinan, acel duşman cumplit şi neîmpăcat ce mult o îngrozise. Numele lui Bathori, care ştiu a trage asupră-şi toată gloria principală a acestei izbînzi, fu trîmbiţat în toate părţile de scriitorii şi oratorii contemporani şi în furia (frenezia) entuziasmului şi a lingu-şirei, el fu asemănat cu Alexandru cel Mare şi Iulie Cezar, cei mai vestiţi căpitani din vremea veche.576 
   XL
   
   După plecarea prinţului Bathori, neobositul Mihai-Vodă, fără pierdere de vreme, hotărî a sfîrşi campania, cucerind cetăţile de pe ambele ţărmuri ale Dunării, pe unde se mai afla turci carii ar putea fi vătămători ţării. Drept aceea, el porni spre Brăila, care se cuprinsese, cum ştim, de turci, în vreme ce, din porunca lui, spătarul Udrea luă calea Nicopolului şi aga Farcaş se îndreptă spre Vidin. Turcii din Brăila, cum aflară că Mihai se apropie de dînşii, năpustiră cetatea şi fugiră peste Dunăre. În acea fugă grabnică, trei sute din ei se înecară în acest rîu.577 Mihai primi glas atunci de la îndrăzneţul Udrea că, după ce a trecut Dunărea, s-a lovit de faţă cu Afis-Paşa, care îi ieşi întru întîmpinare, şi foarte i-a tăiat şi i-a spart oastea, încît acest paşă d-abia a putut scăpa cu două slugi. Mihai pripi atunci de alergă spre Nicopol578 şi ajungînd mai întîi la Tur, îl bătu, luă cetatea şi apoi, trecînd Dunărea, se împreună cu Udrea, izbeşte Nicopolul şi arde, sfarmă, robeşte şi pustieşte toate serhaturile turceşti din Bulgaria pînă la Vidin.579 Ajungînd aci, el găsi cetatea în puterea îndărătnicului viteaz Farcaş, care îşi izbîndise glorios acum pierderea ce prin înşelăciune încercase într-acest loc cîteva luni mai nainte. Acest general, mai mult voinic decît norocos, fusese mai nainte preot în satul Fărcăşani în judeţul Romanaţi şi se numea Popa Stoica. Aflîndu-se într-acest loc de margine, care adesea bîntuit de turci, Popa Stoica luase obicei, după săvîrşirea liturghiei, de-şi lăsa patrahirul şi, armîndu-se cu securea, pleca în capul sătenilor de vîna la turci. Vestea voiniciei lui ajunse pînă la Mihai, care puse pe mitropolit de-l despopi şi în loc de rasă îl învesti în ceapcăn, şi în loc de cruce îl armă cu sabie, crezîndu-l mai vrednic de a sluji patria cu armele decăt cu liturghiile. Farcaş adeveri nădejdile domnului, şi vitejia cu care se deosebi în mai multe rînduri îi dobîndi de la dînsul slujba de agă sau general de pedestrime. Astfel acum, ca în multe alte rînduri, vom vedea pe acest domn răsplătind deopotrivă meritul şi slujbele către patrie, fără a căuta privilegiurile naşterii sau ale stării.580 
   Locuitorii din Bulgaria, aflînd de sosirea lui Mihai la Vidin, se adunară toţi din toate părţile de i se închinară.581 Vitejiile acestui domn aprinsese toate duhurile popoarelor chinuite de turci; locuitorii din Serbia, Bulgaria, Bosnia, Macedonia, Albania şi mai multe părţi ale Greciei alerga din toate părţile supt steagurile lui şi toate popoarele acestor provinţii îşi întoarseră privirea spre dînsul ca către un înger de mîntuire. De atunci ele începură a-l numi Steaua lor de la răsărit. 
   Aceste din urmă biruinţe de la Nicopol şi Vidin încununară frumos minunata şi nemuritoarea campanie de vară a anului 1595, întru toate vrednică de cea de iarnă. Ridicarea romînilor ca un viscol de mînie purtase fierul şi pîrjolul peste toată întinderea împărăţiei turceşti de la Dunăre pînă la Constantinopol, zdrobise şi doborîse la pămînt mai mult de trei sute mii turci şi tătari, carii, în cîteva rînduri şi în deosebite trupuri de armie, în zadar se ispitiseră a-l stăvili. Puterea şi energia ce într-acest an desfăşurară nişte ţări mici şi de multă vreme slăbite ca Ţara Romănească, Ardealul şi Moldova, numeroasele şi minunatele fapte de vitejie ale acestor popoare, văzute astăzi, în starea de apunere în care ele se află, şi prin mulţimea grămădită a anilor, ni se par fabuloase şi am simţi greutate a le da crezămînt, dacă istorici vrednici de credinţă contemporani şi martori de faţă şi mai toţi protivnicii noştri, nu s-ar învoi, întru arătarea şi mărturisirea lor şi dacă n-am şti cîte minuni este în stare să producă patima unui popor întreg răsculat împotriva streinului, pentru altarele patriei şi ale credinţei sale. Dacă vecinii noştri făceau atunci asemenea jertfe ca ale noastre, sau măcar de ne-ar fi sprijinit ceva mai bine, dacă nemţii nu se arătau aşa de molatici în purtarea războiului şi aşa de nestatornici în făgăduielile lor, dacă polonii nu ne puneau mereu stăvili, arătîndu-se cu atîta vrăjmăşie către noi, şi dacă Bathori n-ar fi fost aşa de uşure şi nestatornic în faptele lui, de atunci turcii, acei cruzi duşmani ai civilizaţiei a căror barbarie cu veacuri întîrzie luminarea şi libertatea lumei, ar fi fost azvîrliţi în pustiile lor asiatice şi Europa 0rientală ar fi avut o altă soartă!! 
  
  Cartea a III-a SERVAGIU* 
   (dechemvrie 1595 — aprilie 1599) 
    
     
   I 
   Am văzut că la propunerea ce împăratul Germaniei făcuse regelui Poloniei d-a intra în legătura creştină în contra turcilor, acesta îi răspunse într-un chip rece şi nehotărît, adăogînd că trebuie a consulta dieta şi c-atunci îi va da răspuns. În 7 fevruarie 1595 se deschise dieta Republicei  Polonia la Cracovia. Papa trimisese acolo legaţii săi, pe Annibal de Capua, arhiepiscop al Neapolului,1 care împingea pe rege şi poloni a se alia cu împăratul şi cu toate popoarele creştine în contra duşmanului comun al creştinătăţii. Această treabă importantă se dezbătu cu multă înfocare.2 Regele era aplecat spre această unire şi acei ce ţineau de Curte sfătuia alianţa cu împăratul, în numele religiei ce o poruncea.3 Ceilalţi declară că nu e prudent d-a rupe o pace de 70 ani cu turcii4 şi a pune în primejdie mîntuirea patriei lor, spre a face slujbă streinilor; că războiul va naşte multe rele, care anevoie se vor putea vindeca;5 că, în lipsă de arme şi bani, trebuie mai întîi a aduce ţara într-o stare înfloritoare şi puternică.6 Partizanii războiului propunea a pune un bir de un scudin de tot capul de ovrei, precum se făcuse la 1578, în războiul cu muscalii.7 Ion Sarius Zamoisky, cancelarul regatului şi marele hatman al coroanei,8 care avea mare înrîurire în dietă şi întorcea inima regelui cum voia, ura pe nemţi şi se lupta în contra lor,9 sprijinind că ar fi cu primejdie a se amesteca în acel război şi adesea repetînd vorbele regelui Ştefan Bathori: că republica polonă, cîtă vreme va fi aliată cu turcii, va păstra toată 
     
   mărirea sa.10 Acestea se petrecură înainte de sosirea lui Stanislas Pavlovici, episcopul Olmützului, şi Venceslas Berka, soli din partea împăratului, şi Dimitrie Napradi, prepozitul Aradului, Nicolae Socol şi Mihai Kelemeşi, trimişi din partea dietei Ungariei,11 pe lîngă care se uniră şi deputaţii lui Bathori, prinţului Transilvaniei, şi ai lui Mi-hai, domnul Ţării Romîneşti,12 şi ai domnului Moldovei. Dieta se prelungise spre a aştepta sosirea acestor soli. Solii din partea electorului Brandeburgului, Ion Costitz şi Ion Benkendorf de Wardin, şi din partea electorului Saxoniei, Nicolae Reusner şi Christofor Brokendorf, sosiră asemenea în Cracovia pe la sfîrşitul lui martie, spre a îndemna pe poloni a-şi uni puterile lor cu ale împăratului, spre a apăra o cauză aşa de dreaptă.13 Legatul papei, Malaspina, îsi îndoise obicinuita sa activitate. Îl vedeau alergînd mereu în toate părţile, cînd la rege în audienţă particulară cu solii, cînd la cei mai de căpetenie nobili şi la senatori, ce vizita îndeosebi, împingîndu-i, îndemnîndu-i, ame-ninţîndu-i, silindu-i pe toţi a nu sta de lături din această cruciadă în contra păgînilor.14 Dar toate aceste căzură înaintea urei ce Zamoisky avea pentru nemţi şi aplecării ce avea pentru pacea cu turcii. Şi cu toate că, spre a nu descuraja pe soli şi a le lăsa nădejdea putinţei unei învoieli, se numise o comisie din senat spre a cerceta condiţiile tratatului propus de împărat15, dar nu se încheie nimic, trăgînd la vreme, pînă cînd sosirea unui ceauş turc, cu scrisori din partea sultanului către rege şi din partea lui Ferhat-Paşa către senat, cerînd de la poloni păstrarea păcii, primind un răspuns favoritor,16 toate nădej-dile solilor se curmară şi ei fură siliţi a se întoarce la locul lor fără nici o ispravă. 
   II 
   În vreme ce Sinan-Paşa se apropia de Dunăre ca să năvălească peste ţările romîne şi se vestise că şi tătarii are sa năvălească în Moldova în ajutorul turcilor, Răzvan-Vodă, văzîndu-şi ţara slăbită de atîtea nevoi a războaielor, a domnilor tirani şi risipitori de ţară, ce încercase (toată Ţara de Jos pustiită, locuitorii descurajaţi şi risipiţi fugînd înspăimîntaţi de sila ce le făcea, d-a fi războinici şi d-a-şi apăra vetrele, boierii, în capul cărora se afla unul numit Nedelcu, om cu mare autoritate, desperînd de mîntuirea ţării lor, trăgîndu-se de dînsul şi năzuind în ajutoare streine), fu silit a se adresa la poloni, cerînd ali-anţă şi ajutor împotriva păgînilor.17 Răspunsul ce dobîndi fu că, de vreme ce nu e în stare a-şi apăra ţara, să se lepede de alianţa cu creştinii şi să se supuie mai bine turcilor.18 Astfel, strîmtorat din toate părţile, Răzvan-Vodă, pe care Sigismund Bathori îl chemă într-ajutor, văzînd că singur nu îşi va putea apăra ţara, atunci, la nevoie de a veni tătarii, hotărî a se duce în tabăra lui Bathori, în contra lui Sinan. De aceea, luîndu-şi soţia şi încărcîndu-şi avuţiile în care, cu oastea ce avea, luă calea Transilvaniei.19 
   Îndată ce se află în Polonia de plecarea lui Răzvan, marele hatman al Poloniei, Zamoisky, care se afla nu departe de graniţă,20 hotarî a se folosi de războiu dintre romîni şi transilveni cu turcii, spre a cuprinde Ţara Moldovei, ramasă fără stăpîn, a o smulge de supt influenţa prinţului Transilvaniei şi a împăratului Germaniei şi a aşeza în acea ţară vechile pretenţii de supremaţie ale Poloniei. Aceste pretenţii că Moldova ar fi fost vrodată un feud al Poloniei era. Pentru aceea luînd de pretext că, de vreme ce se aude că tătarii au trecut Boristenul şi se apropie de Moldova pe drumul numit Negru, apoi această apropiere a tătarilor putînd aduce vătămare provinţiilor polone mărginaşe, cum Pocuţia, Rutenia şi Podolia, e nevoie ca el să ia poziţie în Moldova, spre asigurarea Poloniei. Avînd puţine oştiri pe lîngă dînsul, el se adresă la cazaci, chemîndu-i în ajutor, dar aceştia, supăraţi căci Zamoisky le refuzase d-a le plăti leafă şi le declarase că, de vor supăra sau jefui vrun oraş turcesc, îi va privi ca duşmani ai Poloniei, în loc d-a-i veni într-ajutor, năvăliră în Polonia şi deteră în jaf provinţiile Volinia şi Podolia. Trimişii lui Zamoisky către rege, cerîndu-i ce să facă, îi aduseră acest răspuns: „Poartă-te după împrejurări!“21 Hatmanul, fără a aştepta o hotărîre lămurită din partea regelui, îşi urmă planul său. Spre a se descărca oarecum de răspunderea ce putea să cază asupră-i, el convocă un sfat ostăşesc, în care pofti pe toţi senatorii din tabără şi din vecinătate şi îi făcu să primească hotărîrea lui.22 Spre a nu pica în vrăjmăşie cu turcii prin această demonstraţie, trimise un sol la Si-nan-Paşa cu declaraţie că Polonia, fiind legată de veacuri d-o prietenie strînsă cu Poarta otomană, doreşte a o păstra nesiluită; că această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor în Polonia; că intrarea ce fac polonii acum în Moldova ţinteşte numai a pune supt ocrotire hotarele poloneze în contra tătarilor ce se apropie de dînsele; că organizaţia ce are să ia Moldova nu va fi împotrivitoare drepturilor Porţii, ci, din contra, această ţară va rămînea ca şi mai nainte o mijlocitoare între Turcia şi Polonia, punînd astfel dis-tanţă între hotarele lor, depărtînd orice pricină de război şi chezăşuind prieteşugul acestor două naţii.23 
   III 
   La 27 august, la facerea zilei, Zamoisky porunci să zică trîmbiţele şi trecu însuşi, cu armia lui, Nistru, care era foarte scăzut atunci, prin trei locuri şi înot.24 
   Armata polonă era veselă şi plină de încredere în generalul său. Îndată văzură cu bucurie că sosi şi Zotkiewsky cu rămăşiţa regimentelor Liovului.25 În Hotin, cetate a Moldovei pe marginea Poloniei, era numai o garnizoană de două sute unguri.26 Îndată ce locuitorii aflară de plecarea lui Răzvan şi intrarea lui Zamoisky, temîndu-se d-a trage asupră-le răzbunarea polonilor sau a turcilor, prin silă şi ameninţări izbutiră a scoate din această cetate garnizoana şi a-i deschide cale spre a trece în Transilvania. Zamoisky atunci puse în cetate garnizoana polonă şi comandant pe comitele Beltzan.27 O deputaţie numeroasă de locuitori cerînd protecţia regelui Poloniei, numai să-i scape să nu cază în mîinile turcilor, boierii ce însoţiseră pe Zamoisky din Polonia îi indemnă a cere un domn.28 Între candidaţii ce se arătă era un grec oarecare ce ţinea pe fata unui fost domn, Alexandru Bogdan, şi trăise în Polonia; dar acesta fu depărtat, căci moldovenii ura pe greci şi pe domnii streini.29 Ceilalţi candidaţi fură Luca Stroici, logofăt mare, şi vornicul Ieremia Movilă, ce se afla în tabăra lui Zamoisky. Ei emigraseră din Moldova cu Petru-Vodă  Şchiopul, la 1591, cînd acesta preferă a se lepăda mai bine de domnie decît a mări haraciul ţării, după cum cerea turcii.30 În vremea petrecerei lor în Polonia, pentru dragostea ce arătară către acea ţară şi slujbele ce făcuseră, ei dobîndiseră titlu de nobleţe în Polonia.31 Ieremia, prin bogăţiile şi moşiile sale şi prin alianţele sale cu cele mai însemnate familii polone, fu mai favorizat şi Zamoisky de sineşi îl numi domn, cu aceste condiţii: ca el să trimiţă o deputaţie la regele Poloniei ca să-l roage ca să primească pe Moldova supt ocrotire şi ca un feud al regatului Poloniei; că el se va bucura de Ţara Moldovei socotin-du-se cu titlu şi rangul de palatin al Poloniei; că, întîmplîndu-se cumva ca creştinii să biruie pe turci, atunci Moldova va rămînea su-pusă singur numai Poloniei; iar dacă pacea cu Poarta se va păstra, Ieremia va cîrmui ţara după cum au cîrmuit-o şi cei mai dinainte domni, păstrînd, în orice caz, credinţă regelui Poloniei. Movilă primi aceste condiţii şi, întărindu-le prin jurămînt, trimise solie regelui.32 
   Familia Movileştilor, care acum pentru pieirea Moldovei se urcase pe scena politică, începu a se face cunoscută din vremea lui Ştefan-Vodă cel Mare. Cînd acest viteaz domn merse de întîmpină la Schee, pe Siret, pe Hroiot, ungurul ce năvălise în ţară, îi căzu calul ucis în bătaie. Atunci un Purice-aprodul dete calul lui domnului său; iar Ştefan-Vodă nu putea încăleca în grabă, fiind om mic, şi îi zise Pu-rice-aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliţă şi vino de te suie pe mine şi încalecă“. Şi suindu-să pe dînsul, Ştefan-Vodă a încălecat pre cal, zicîndu-i: „Sărace Purice, de-oi scapa eu şi tu, atunci ţi-i schimba numele din Purice, Movilă!“. Şi vrînd Dumnezeu şi izbutind în bătaie Ştefan-Vodă, şi scăpînd şi el şi aprodul, îl făcu boier armaş mare şi dintru acest Purice să trase neamul Movileştilor.33 
   În vremea aceea sosi la Hotin Ambrosie Casquida, din partea lui Sigismund, prinţul Transilvaniei, cu scrisori către Zamoisky, prin care îl poftea să lase Moldova, că e a lui, şi îi anunţa că Sinan trecuse Dunărea cu mari oştiri, adăogînd ca să se unească împotriva vrăjmaşilor comuni şi să oprească năvălirea tătarilor. Zamoisky răspunse că moldovenii sunt foarte întărîtaţi asupra lui Răzvan, pentru care aleseseră ei alt domn; că el nu poate singur a vorbi despre alianţă şi că trebuie a se întelege într-aceasta cu regele.34 
   Zamoisky, intrînd în grijă de venirea tătarilor, începu a căuta o poziţie bună, în care, la nevoie, să se poată apăra cu oastea sa, ce spun că era numai de zece mii,35 împotriva norilor de tătari, şi, pogorîndu-se la vale, găsi un loc cum dorea şi îşi aşeză tabăra între rîul Prutului şi rîul Iasa (Jijia), încunjurînd-o, după obiceiul polonez, cu o îngrădire de care. Ambele rîuri nu numai că apăra tabăra, dar încă slujea spre a transporta mai lesne bucatele.36 După ce sfîrşi de a-şi întocmi tabăra, Zamoisky îşi lepădă veşmintele sale de hatman, se îmbrăcă ca un simplu soldat şi intră pe ascuns în Iaşi, vrînd să vază cu ochii dacă castelul acestui oraş poate a se întări în grabă; dar găsi oraşul stricat şi ars de curînd de cazaci, după cum am văzut, şi înfăţişînd o tristă privelişte de grămezi înnegrite. Castelul numai sta în picioare, zidit fiind de piatră tare, precum şi trei biserici greceşti, una armenească şi alta catolică, toate de piatră, şi zidirea băilor d-o arhitectură orientală minunat de frumoasă. Zamoisky se încredinţă îndată că acest oraş, fiind cu totul sfărîmat, nu se poate întări într-o vreme scurtă şi fără mari cheltuieli. Dar fiindcă Iaşii era capitala ţării, Zamoisky vru să ducă acolo pe noul domn şi să-l puie în scaun cu multă solenitate; el porunci la trei regimente de gvardie d-a însoţi pe domn la intrarea lui în oraş. Cînd bieţii locuitori văzu pe noul domn în capul unei cavalcade măreţe intrînd în oraş, ieşiră din mijlocul ruinelor şi din găurile unde stau ascunşi pînă atunci şi îl întîmpinară, ocolindu-l cu strigări de bucurie şi, după obiceiul locului, aruncîndu-i roade îmbielşugate, cum spicuri de grîu şi struguri. Cînd se apropie domnul de biserica cea mare (mitropolia), care era supt palat, îl întîmpină vlădica în capul clirosului său, purtînd cruci şi icoane, şi îl duse în altar, unde, sfîrşindu-se ungerea obicinuită, îl urcă pe scaunul domnesc din biserică. După ce se sfîrşi rugăciunea, ieşind de acolo, merse la palat, unde Zamoisky, luîndu-l de mînă, îl duse la tron, pe care şăzu ca un prinţ suveran; iar Zamoisky îi adresă aceste cuvinte: „Prinţe! Armele poloneze te-au pus pe acest tron, aceleaşi arme, pe cît Dumnezeu o va îngădui, te vor ocroti şi te vor apăra. Te-ai făcut vasal, nu ca odinioară, a unor tirani barbari, dar a unui rege peste un popol liber şi mărinimos. Fii-le dar credincios şi recunoscător în toate faptele tale.“ 37 
   IV 
   Cînd sosi la Varşovia vestea că Zamoisky, de capul lui, fără împuternicirea regelui, intrase în Moldova, se turbură foarte mult duhurile şi se scorni multă larmă din partea celor ce îl ura. Mitropolitul L. Kankowski, vechiul primat, fu cel dintîi a cărui mînie izbucni în contra hatmanului. El adună îndată nobilimea marei Polonii şi trimise o scrisoare, în numele acestor dietine adunate, arătînd mirarea lor cea mare ca un singur cetăţean să îndrăznească a intra în capul unei armii într-o ţară streină, şi aceasta fără învoirea staturilor generale. Într-a-ceeaşi vreme, se afla la curtea Poloniei arhiducesa (Maria?), muma reginei, care, după ce vizitase pe cealaltă fiică, princesa Transilvaniei, sosise acum la Varşovia. Această arhiducesă, cu totul plecată la interesele împăratului şi ale prinţului Transilvaniei, se sili, prin fiica sa, ca să făcă pe rege ca să cheme înapoi pe Zamoisky. Regele însă, deşi turburat despre rezultatul unei aşa de îndrăzneţe întreprinderi, nu îndrăzni a displăcea lui Zamoisky şi partidei lui, cărora era dator tronul, şi lăsă această treabă în hotărîrea senatului ce era să se adune.38 
   Dar hatmanul însuşi, în tabăra sa, era cuprins de temere şi se gîndea cum va ieşi cu cinste din acest pas greu ce făcuse şi unde puse în primejdie armia şi răspunderea sa. El scrisese lui Sinan, pre-cum şi sangiacului de la Tighina, că Polonia nu voieşte a rupe prietenia cu Poarta şi că ea doreşte numai să adăpostească de tătari hotarele sale din partea Moldovei.39 El rugă încă pe Sinan d-a nu se împotrivi la înălţarea lui Movilă, făcută în folosul comun al turcilor şi polonilor, ci să-l sprijinească cu creditul său lîngă sultanul, după făgăduielile noului voievod d-a plăti un tribut îndoit (50 mii lire, în loc de 25).40 Dar trufaşul Sinan, ce se afla atunci în Valahia, plin încă de nădejde că va birui pe creştini, răspunse că cugetul stapînului său nu se învoieşte cu intrarea polonilor în Moldova, fiind destul de puternic spre a apăra ale sale;41 că sultanul dispozase de Moldova şi că n-are trebuinţă de armia polonă ca să pună în stăpînirea acestei ţări pe cela căruia a da-t-o.42 Un răspuns aşa de mîndru băgă în multe griji pe Zamoisky. El se temu încă de ocazia ce da acum vrăjmăşiei duşmanilor săi din Polonia spre a-i face rău. În acest pas greu în care nesocotinţa sa îl aruncase, neavînd cu sine decît 10 mii oameni,43 el căută a scăpa prin virtutea sa şi hotarî a se împotrivi bărbăteşte la armia nenumărată a tătarilor ce s-apropia.44 
   Într-adevăr, Gherei, hanul Crîmului, avu acelaşi gînd ca Zamoisky. El nu se prea grăbise a veni în ajutorul lui Sinan, după cum fusese poftit, dar socoti a se folosi de acele turburări spre a cuprinde Moldova şi a o împopula cu tătari. Pentru aceea se sculă împreună cu fratele său, Fede-Gherei, şi cu nepotul său şi totdeodată cumnatu-său, sangiacul Tighinei, şi plecase spre Moldova45 cu 70 mii tătari cu copiii şi nevestele lor, şi 2 mii ieniceri.46 El pretindea că, după făgăduiala şi învoirea Porţii, el trebuie să stăpînească toată Moldova, afară de partea despre hotarul Poloniei, care se va stăpîni de nepotul său de soră, Adil-Gherei,47 sangiacul Tighinei şi a Chiliei,48 supt titlu de paşă.49 Aceasta însă nu era adevărat că i s-ar fi îngăduit de Poartă, căci solii ce trimise el pentru aceasta la Poartă, după intrarea în Moldova, sosind după desăvîrşita învingere a lui Sinan, se întoarseră fără nici un răspuns din partea sultanului.50 
   V 
   În 9/19 octomvrie,51 Zamoisky, aşteptînd venirea tătarilor, şi-a mutat tabăra din acel loc şi, trecînd cu armia Prutul, din partea de unde se aştepta tătarii,52 se aseză la Ţuţora,53 în nişte cîmpii întinse udate de două părţi de cotitura apei,54 şi îşi întări tabăra cu valuri şi şanţuri adînci din parţile cele două deschise, făcînd tăbii de pămînt ca nişte turnuri şi alte întăriri, departe de tabără de o lovitură de tun, unde puse balimezurile, lăsînd taberei patru porţi înzestrate cu tu-nuri.55 În 10/20 octomvrie, avanposturile polone întîmpinară pe avangarda tătărească şi, încăierîndu-se puţin la luptă, luară cîţiva prinşi, pe care îi aduseră lui Zamoisky. Chiar în ziua aceea, hanul înştiinţă pe hatmanul că va sosi a doua zi cu oastea lui. Zamoisky chemă îndată pe polcovnicii cei mai deprinşi la război în cortul lui şi le spuse că în ziua dintîi voieşte a se feri d-a izbi pe duşman, ţiindu-se în defensivă şi hărţuind numai pe duşman adesea cu cete mici, pînă să apuce oştile a se obicinui cu acei nori de tătari şi a se îmbărbăta, după obicei. A doua zi, în 11/21, hanul, după făgăduială, se apropie de tabăra polo-neză şi Vlanicki, în capul brigadei sale, zbură întru întîmpinarea lui. În această luptă, carabinierii poloni trîntiră de pe cal vro cîţiva tătari, iar Turecki, un ofiţer polon, fu prins de duşman. Coloanele tătăreşti începură atunci a urma una după alta şi, după obiceiul acelui neam, călăreţii răspîndiţi în cîmpie căuta a se bate îndeosebi. Sangiacul începu a puşcări cu vro 500 ieniceri, cu carabinele lor cele lungi ce duce gloanţele atît de departe, încît uciseră şi calul pe care se afla călare Zamoisky, la poarta taberei. Hanul, văzînd că polonii se ţin bine şi că răniră mulţi din ai săi, porunceşte fratelui său, Fede-Ghe-rei, să treacă Prutul pe de la vale cu două corpuri de armie din cele mai viteze. Într-aceeaşi vreme, din partea polonilor porniră cîteva regimente întru întîmpinarea sa. Hanul, văzînd aceasta, mai porneşte coloane nouă, care să atace pe poloni în flanc şi să-i arunce în Prut. Zamoisky, văzînd aceste manevre, îşi găteşte armata, porunceşte de deschide porţile taberei şi, scoţînd înainte din toate părţile pe cara-binieri,56 atît poloni cît şi unguri,57 salută pe barbari cu atîtea gloanţe, încît doboară o mare parte la pămînt şi sileşte pe ceilalţi a se re-trage.58 Fede-Gherei se şi trase în grabă, pierzînd mulţi din ai săi. Atunci sangiacul trimise o trompetă şi ceru a parlamenta; se numiră spre acest sfîrşit parlamentari din ambele părţi războitoare, dar noaptea opri orice înţelegere şi lucrare. A doua zi, hanul şi sangiacul, sau spre a speria pe poloni arătînd îndrăzneala lor, sau că vrură să-şi schimbe poziţia din lipsa păşunei, puseră de defilă în coaste toate trupele lor înaintea taberei polone. Norii nenumăraţi a acestor oarde ascunsese plăcuta vedere a frumoaselor livezi, verdeaţa nu se mai vedea, ci în toate părţile numai o gloată îndesită de oameni şi de cai; cei mai vechi dintre războinicii leşi nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată o armie aşa numeroasă.59 Zamoisky se temu ca tătarii să nu vroiască a trece Prutul şi a merge spre Iaşi; de aceea, poruncind a puşcări cu tunurile defileaoa duşmanului, totdeodată porneşte o seamă de oşti cu artilerie ca, în întîmplare cînd tătarii vor apuca spre Iaşi, să arză podul de pe Prut cu ghiulele aprinse.60 Dar hanul nu vroia a merge spre Ieşi, ci numai* se silea a scoate pe leşi din tabără în cîmpie, unde credea că lesne îi va birui;61 căci tătarii, obicinuiţi a se bate în cîmpie şi călare, nu vroiră a se lupta pe gios şi a ataca fortificaţiile.62 Astfel şi unii şi alţii, neputînd a se vătăma, veniră la nevoia a căuta a se înţelege. Sangiacul ceru din nou a parlamenta. Tunurile tăcură şi se deschise conferinţele între capii poloni şi capii tătarilor.63 
   VI 
   Poziţia lui Zamoisky într-adevàr ajunsese foarte primejdioasă; de-parte de ţara sa, fără nădejde de ajutor, fără bucate, împresurat de o parte de o gloată de tătari, de dincolo din partea Ţării Romîneşti, avînd temere ca să nu fie izbit de turcii de la Brăila, el se temea încă ca nu cumva tătarii, lăsîndu-l în tabără, să ia calea Poloniei, spre a o pustii în lipsa lui şi pe cînd ei nu i-ar putea goni în urmă în acele locuri deschise, cu artileria şi călărimea grea, nişte cete aşa de uşoare şi sprintene ca ale tătarilor.64 
   Ieremia Movilă, văzînd primejdia în care se afla polonii, nu dormise în vremea acestor zile de bătaie, ci veghie spre a-i mîntui pe ei şi pe sine.65 El trimisese daruri hanului, dîndu-i acele 5 sate ce pînă astăzi se numesc Hăneşti şi legîndu-se a-i da tot anul miere supt numirea de Baltzî Paşaliki şi altele, şi astfel se apropiară tătarii de învoire cu polonii, cum am văzut, şi dîndu-şi zăloage din ambe părţi, începură a trata.66 Condiţiile păcii, după cronicarii poloni, fură aceste: 1. Ca sangiacul să depună dignitatea sa de paşă a Moldovei; 2. Ieremia Movilă, pe care îl vor locuitorii, să fie păstrat 
     
   de domn; 3. Armiile tătărească şi turcească să se întoarcă tot pe unde au venit şi în trei zile să iasă din Moldova, fără a face nici o nedreptate; 4. Prinşii de război să se întoarcă de la unii la alţii, fără nici o răscumpărare; 5. Hatmanul să tragă graţia regelui, hanului şi sangiacului pentru cele făcute de dînsu; 6. Aceştia făgăduiesc şi se îndatorează că sultanul va trimite steagul şi tuiurile de domn cu hatişerif lui Ieremia; 7. Hanul să trimită o ambasadă regelui Poloniei.67 Acest tratat pe care cronicarii poloni l-au numit glorios (chwalebne przymierz), observează tare bine un învăţat polon, dl Senkowski, nu arată în ce stă această pretinsă glorie. Mai întîi că condiţia dintîi, prin care sangiacul depune demnitatea ce îşi arogase de paşă al Moldovei, este 
   o absurditate şi un joc al tătarilor cu Zamoisky, de vreme ce el cu aceasta nu pierdea nimic, n-avea nici un drept asupra Moldovei, căci divanul nu vroise a primi cererea lui şi lăsă pe trimişii hanului a pleca fără nici un rezultat. 
   „Primirea unei asemenea condiţii din partea lui Zamoisky, zice dl Senkowski, dovedeşte numai că în tabăra polonă nu se ştia nimic lămurit şi că toate se făcea pipăind prin întuneric.“68 Afară de acestea, cronicarii poloni, pentru gloria lui Zamoisky, nota aceste condiţii: 1. Că Ieremia nu numai că se recunoaşte tributar al turcilor, mărind tributul, dar încă se recunoaşte tributar către hanul şi împarte pămîntul Moldovei, dîndu-i satele de care s-a vorbit; 2. Că oştirile polone să iasă şi să nu mai intre în Moldova; şi al 3-lea, că regele Poloniei să trimită un sol la împărăţie spre întărirea prieteşugului între ambele puteri;69 4. Că polonezii să-şi unească puterile cu tătarii împotriva cazacilor de la Nistru, ce făcea război turcilor şi tătarilor şi nu mai trimitea acestora darurile obicinuite.70 Afară d-aceasta, cronicarii poloni mai uită, zice dl Senkowski, „că Zamoisky dedese asigurare deosebită tătarilor că donaţia ce li se făcuse supt regele Ştefan I (1578), ce stă în zece mii galbeni şi un număr oarecare de blăni de jder şi samur, să li se plătească d-aci înainte pe tot anul. Istoricul Naima-Efendi, vol. I. p. 338, pomeneşte lămurit despre aceasta şi această singură împrejurare e de ajuns spre a tălmăci grabnica bunăvoinţă cu care tătarii încheiară acest tratat. L-această naţie a tătarilor, pricina sultanului era cu totul deosebită d-a lor. În toate războaiele hanii* n-au vînat decît folosul lor şi d-acilea vine că ei era gata a încheia un tratat de pace, îndată ce duşmanul lor le da un cîştig mare“ etc. „Celelalte condiţii ale acestui pretins tratat sunt obicinuite şi asemenea tuturor celor ce s-a făcut în toate tratatele glorioase sau nenorocite cu turcii şi cu oardele Crîmeei. Astfel, reducînd acest tratat la dreapta lui valoare, vedem că strălucirea lui şi calificaţia ce îi dau cronicarii de tratat glorios piere în faţa nepărtinirei şi a criticei sanătoase.“ 
   După iscălirea condiţiilor tratatului, Zamoisky dărui sangiacului o haină de mătase cusută cu aur şi lui Ahmet-Aga o cupă de aur. Hanul dărui asemenea pe zăloagele poloni ce era la dînsul cu haine de mătase aurită şi a doua zi se trase cu oştirea71 sa, îndreptîndu-se către Crîm. Zamoisky plecă asemenea spre a se întoarce în Polonia, lăsînd în leafă lui Ieremia, după cererea lui, trei mii ostaşi poloni,72 supt comanda lui Ioan Potocki, starostele Cameniţii, şi lui Stanislas Chan-ski.73 Ieremia însuşi se duse de se aşeză în scaun în Suceava.74 Hanul, pîn-a nu se depărta, scrisese regelui Poloniei trimiţîndu-i o ambasadă, prin care îi cerea să întărească pacea încheiată cu hatmanul Zamoisky, adăogînd că, de nu vor pedepsi polonii pe cazaci, apoi va rupe negoţiaţiile şi va reîncepe războiu.75 Trimisul tătarului dărui regelui un cal şi o săgeată din partea hanului. Regele scrise hanului şi, dăruind solului o frumoasă blană de cacom, îl porni înapoi.76 „Toate acestea, spune un analist contemporan, nu fu decît o umbră de pace într-un soare ce roşea de războaie.77 
   VII 
   Sigismund Bathori umpluse Europa de plîngerile sale în contra polonilor, pentru faptele lor în Moldova. El îi acuza cu cuvînt că au intrat într-această ţară fără nici un drept, fără a fi provocaţi, ca s-o smulgă de supt ascultarea sa şi s-o readucă iar supt jugul turcilor, de care se mîntuise cu atîtea jertfe. Împăratul şi papa, la care se plînsese 
     
   scriindu-le îndeosebi, trimiseră îndată soli şi scriseră în pricina aceasta regelui Poloniei. 
   Împăratul scrise în 30 octomvrie şi rugă pe rege ca să strice tratatul făcut cu păgînii în contra prinţului Transilvaniei şi să lase Moldova în stăpînirea lui Răzvan.78 Papa scrise la 8 noiemvrie 1595 la regele Poloniei, într-un chip foarte aspru, o scrisoare pe care acesta o primi în dechemvrie. „Cu condei de durere, începe el, vă scriu că cele făcute în Moldova crud m-au întristat.“ Îi împută apoi că în loc d-a asculta rugăciunile ce mereu i-a făcut de a se uni cu creştinii în contra turcilor;  că nădăjduia că, cel puţin, dacă consideraţii particulare îl oprea d-a se declara pe faţă împotriva turcilor şi a le face război, încai nu va aduce stavili şi opoziţie scopurilor prinţilor federaţi şi nu va turbura cursul fericit a armelor lor, după cum lămurit o făgăduise atît către dînsul, cît şi către împărat şi Sigismund; că cu fapta lui a întărit pe turci în puterile şi nădejdile lor şi a slăbit pe creştini. „Toţi te învinovăţesc, zice papa, că te-ai confederat cu turcul şi tătarul împotriva prinţilor federaţi şi mai cu seamă împotriva preaiubitului nostru fiu Sigismund, prinţul Transilvaniei, căci, spre a-l vătăma, ai numit alt domn în Moldova, făgăduind a-l apăra cu ajutorul turcilor şi tătarilor.“ Această faptă papa o califica de nevrednică şi încheie propunînd arbitrajul său pentru diferentul dintre regele Poloniei şi cumnatul său, prinţul Transilvaniei, „ca să stîrpească dintre dînşii toate rădăcinile amare de prigonire şi vrăjbi, să le smulgă şi să le arunce în foc“.79 
   Mult mai aspră fu scrisoarea ce papa adresă, tot în acea zi, către Zamoisky: „Fapta ta din Moldavia va trage defăimarea şi hula tuturor oamenilor cinstiţi care trăiesc astăzi şi care vor fi în viitorime. Ce prieten al binelui public, ce om înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu nu va tîngui că chiar în acel moment cînd se făcea turcilor, aceşti duşmani vecinici şi neîmblînziţi a creştinilor, un război sfînt şi trebuincios pentru mîntuirea şi libertatea poporului creştin şi apărarea credinţei, atunci cînd, ocrotiţi într-un chip minunat de mîna lui Dumnezeu, dobîndiră izbînzi astfel încît nici n-am văzut, nici n-am auzit altele asemenea, nici în anii aceştia, nici în veacurile trecute, cine, zic, nu va tîngui că chiar în acel minut cînd să nădăjduia atîta izbîndă, se făcu în Moldova tot ce putu uşura şi întări pe duşmanii crucei şi a lui Hristos şi dimpotrivă se opri şi se slăbi în cursul biruinţelor lor apărătorii credinţei, se turbură rezultatul războiului şi se puse tot în primejdie etc.“80 Îl ameninţă apoi pentru relele poveţi ce da regelui şi pentru această „crimă şi scandal împotriva creştinătăţii.“81 Papa scrise asemenea cardinalului Bathori, mustrîndu-l părinteşte pentru că aţîţă pe poloni în contra vărului său, prinţul Transilvaniei, şi poruncindu-i să vie la Roma.82 Mihai-Vv. trimise şi el atunci o ambasadă la regele Poloniei, care sosi la Cracovia şi în 14 noiemvrie 1595 fură primiţi în audienţă de rege.83 Istoricii tac despre misia acestei deputaţii, dar se dau cu socoteală că ea privea tot în pricina Moldovei. 
   VIII 
   Viteazul Răzvan nu aşteptă să vază isprava acestor trataţii, de la care puţin se nădăjduia, şi hotărî cu armele în mînă a-şi redobîndi tronul ce i se răpise. Cu puţinul ajutor ce luase de la Sigismund Bathori, el purcese spre Moldova, la 27 noiemvrie,84 trecu munţii Oituzului ce despart Ţara Secuiască de Moldova, în 29 noiemvrie 1595, şi, aflînd veşti despre starea duşmanului, văzîndu-se mai slab cu numărul, trimise îndată la Bathori cerînd un adaos de oaste şi mai cu seamă un mai mare numar de călăreţi; dar pîn-a nu sosi aceştia la hotarele Moldaviei, Ieremia-Vodă cu polonii se grăbesc a izbi pe Răzvan.85 Oştirea polonă se afla răspîndită în deosebite staţii în ţară, cînd deodată Chanski, care se afla pus de Potocki cu despărţirea lui în garnizoană la Suceava, înştiinţă pe Potocki că Răzvan se apropie în grabă şi drept spre Suceava în capul unei numeroase oşti.86 Ieremia îndată adună oştire de ţară cît putu87 şi porunci lui Potocki de adună în grabă regimentele sale, şi grăbi de se uni cu ceata lui Chanski, d-abia cu două ceasuri înaintea bătăii.88 Era într-o duminică, 5 dechemvrie, cănd Răzvan sosi aproape de Suceava.89 Oastea lui se alcătuia de patru mii pedestraşi, cea mai mare parte vechii săi ostaşi, cu puţini ce înrolase de curînd şi apoi secuii ce îl însoţiseră din porunca prinţului Bathori, şi o mie călăreţi armaţi cu lance, tot d-ai prinţului Transilvaniei.90 Armia lui Răzvan-Vodă înainta pe dealuri prin nişte locuri mai nalte decît acela unde se afla oastea împrotivnică, astfel încît ea se vedea mai lesne de către aceasta. El îşi întocmi rînduiala bătăliei astfel: la stînga sa, care era apărată prin care şi tot aparatul de război, era cinci sute călăreţi; la dreapta, care era apărată de un zid, ce începea de la şanţurile taberei şi se întindea mult departe pînă la tabăra polonă, era asemenea călărime; în centru, două batalioane pedestrime, după care urma alte zece pe urmă, rămăşiţa de călărime şi pedestrime, ca o rezervă. În toate părţile se vedea steaguri fluturînd; steagul călărimei era cel mai împodobit; el purta o frumoasă inscripţie care spunea că Moldova s-a dat lui Răzvan de Transilvania.91 
   Ieremia-Vodă  ieşise înainte la satul Areni, unde îşi aşezase oştile sale, iar pe oştirea polonă o rîndui la Schei, despre cîmpie, şi sta ea la pază de supt un mal care e d-alături şi aproape de drumul Băii.92 Rînduiala ei era în coloane treptate astfel: înainte sta ca avangardă, în lipsă de călărime uşoară, 100 moldoveni; după dînşii venea două batalioane a lui Stanislas Minski şi Nicolae Zobrzydowski; era aşezate puţin mai la dreapta, din pricină că poziţia era mai bună şi spre a fi ferite de vînt, astfel că batalioanele lui Tworzanski şi Milewski, ce se afla la stînga, era puţin mai nainte decît dînsele, dar mai nainte încă se afla batalionul lui Zavrowski, ce nu se vedea de celelalte, fiind ascuns de fortificaţii; la centru era Porycki, cu regimentul său, avînd de reazăm trupele lui Potocki, comandantul Cameniţei, a fratelui său Ştefan, şi la stînga pe al treilea frate, Iacob; după dînşii, tot la mijloc, venea apoi o trupă de puşcaşi a lui Ioan Tomas Drohojewski, şi lîngă dînsa pedestrimea, supt comanda lui Albert Vitoslawski şi Andrei Klopocki. La stînga, împrejurul zidului de care am pomenit mai sus, se aşezase nişte tunuri mari şi altele de cîmpie, care ameninţau dreapta lui Răzvan şi ocroteau pedestrimea moldovenească şi pe cazaci.93 
    Pîn-a nu se apropia oştile de bătaia puştilor, polonii descărcară de două ori tunurile în oştirea lui Răzvan; una dintr-însele răsturnă pe Valentin Gheghe, unul din capii pedestrimei lui Răzvan.94 
   IX 
   Ieremia era la biserică, ascultînd liturghia, cînd avangarda lui Răzvan se apropie de oştile ţării; şi cînd ieşi Ieremia de la biserică, îndată se încăierară moldovenii lui Răzvan cu ai lui Ieremia. Lupta între ambele aceste oşti nu ţinu mult, căci urînd, se vede, a-şi vărsa sîngele frate cu frate, şi unele şi altele se traseră din luptă.95 
   Polonii atunci, din dealul de unde era despre Schei, se repeziră asupra secuilor.96 Zobrzydowski cu trupa sa şi a lui Chanski, căci acesta se afla atunci lîngă Potocki, şi Christofor Broniewski se azvîrlă peste dreapta lui Răzvan; mais Zobrzydowsky, cu toată bărbăţia ce arătă, rănindu-se la obraz şi la braţ, nu putea sprijini izbirea lui Răzvan şi ar fi pierit cu oastea sa, de nu grăbea Potocki a-i veni într-ajutor. Într-a-ceeaşi vreme, Porycki, cu infanteria şi cu puşcaşii lui Viersbowski, izbeşte centrul lui Răzvan, în vreme ce batalioanele lui Tworzanski şi Milewski se azvîrlă asupra dreptei, în ajutor lui Zobrzydowski. Toate izbirile împreunate ale acestor cete sfarmă rîndurile secuilor, care se trag înapoi puţin şi astfel polonii pătrund în tabără.97 Răzvan-Vodă, care cu toate că se văzuse mai slab mult cu numărul şi cu valoarea oştilor de duşman, nu numai că nu se ferise de bătaie, dar o căutase cu bărbăţie,98 se afla atunci lîngă infanteria sa; el se credea apărat de cavalerie, cînd aceasta, deodată, părăsind tunurile, o ia la fugă. În zadar Răzvan omorî cu mîna lui mai mulţi, ca să-i întoarcă înapoi; silinţele lui fură zadarnice. Polonii cuprinseră tunurile.99 Secuii, văzînd fuga călărimei, întoarseră şi ei spatele.100 Răzvan, părăsit de oştire, rămînînd numai cu puţini din ai săi, se luptă multă vreme încă cu cel mai mare curaj ce putu;101 doi cai fură ucişi supt dînsul,102 el sări pe un al treilea cu multă sprintenie şi izbea de moarte pe toţi cîţi întîmpina paloşul său. „Ce mai viteaz!“ striga, minunîndu-se de atîta curaj, atît ai lui, cît şi duşmanii ce-l vedeau. Dar, în sfîrşit, părăsit de ai săi şi de noroc,103 văzîndu-şi toată tabăra cuprinsă, oştirea rezleţită fugind în toate părţile, cu inima sfîşiată de durere, el se lăsă a se trage de puţinii credincioşi rămaşi pe lîngă el, care vrea a-i mîntui; ei o luară cam spre stînga şi se înfundară104 în păduri.105 Polonii lăsară regimentele lui Drohojewski în tabără şi toate celelalte se luară a goni pe ostaşii lui Răzvan. Aceştia fugind răspîndiţi şi rătăcind în voia întîmplării prin munţi şi prin păduri, cei mai mulţi căzură în mîinile duşmanilor.106 Foarte puţini fură aceia ce putură ajunge a trece munţii în Transilvania.107 Ei cuprinseră o mare pradă, cîteva tunuri de cîmpie, toate stindardele şi toată averea ce Răzvan dobîndise de la Aron-Vodă, şi prada dobîndită de la turci la Tîrgovişte şi Giurgiu.108 
   X 
   Sărmanul Răzvan, după ce rătăci multă vreme cu soţii săi, ajunse spre seară într-un sătuleţ, unde se adăposti puţin, schimbîndu-şi şi hainele, şi se depărtă supt ocrotirea nopţii. Îndată sosi în sat nişte poloni, trimişi d-ai lui Ieremia, ce alerga după Răzvan; gazdele acestuia, speriaţi de vecini, care îi mustra că au primit un duşman în casă, fură siliţi a mărturisi calea încotro a apucat fugarii. Astfel aceşti nenorociţi fură îndată agiunşi în cale şi prinşi, nu fără o luptă bărbătească, în care Răzvan fu rănit şi ungurul Matei Sekiel, ce comanda peste 400 călăreţi, şi Elie Kakoci, vechiul soţ a lui Răzvan în oastea lui Aron-Vodă, căzură morţi împreună cu alţii. Între prinşi se afla fratele lui Răzvan, un boier mare anume Calotă, vistierul şi logofătul domnului, împreună cu alţi boieri şi capete din unguri. Aduşi înaintea lui Ieremia, Răzvan şi cu soţii lui se purtară, în cumplită nenorocire, cu toată vrednicia şi bărbăţia cuvenită. La toate întrebările ce li se făcu, ei toţi păstrară o tăcere mîndră şi despreţuitoare.109 
   Cîteva zile dup-aceea, pe la jumătatea lui dechemvrie,110 crudul Ieremia, nesocotind şi legile războiului, care sfinţeşte persoana unui prins, şi legile omenirei, osîndi pe toţi prinşii la moarte. Printr-o cruzime înspăimîntătoare, el porunci a pune pe Răzvan la caznă, apoi îi tăie nasul şi buzele,111 şi dup-aceea puse de-l trase în ţeapă,112 expunîn-du-l astfel — privelişte de jale! — la armie şi la locuitorii ţării.113 În minutul în care mult nenorocitul Răzvan-Vodă gemea de dureri pe ţeapă, cu o crudă barbarie aduseră pe fratele său înaintea lui de-i tăiară capul. L-această vedere, durerea morţii fratelui său adăogîndu-se la a sa, Răzvan deodată se ridică, ţîşni pe ţeapă, întinse braţele către dragul său frate şi într-această mişcare îşi dete sufletul.114 Să întoarcem mai bine ochii de la această crudă privelişte care răscoală inima, crimă urîcioasă ce va rămîne o pată vecinică de necinste asupra numelui lui Ieremia Movilă, ce o porunci, şi asupra polonilor, ce o suferiră fără împotrivire, cu atît mai mult că Răzvan era prinsul lor. 
   În drumul ce merge de la Suceava la Baia şi pînă astăzi se arată şi se pomeneşte movila lui Răzvan-Vodă,115 loc unde zac, neuitate de popor, oasele viteazului domn. 
   Astfel de cumplită moarte avu acest bărbat, pe care meritul său şi norocirea îl înălţase din pulbere pe tronul patriei sale. Născut ţigan, dintr-un neam osîndit de veacuri la robie, el fu încă o dovadă puternică că în ochii providenţei nu sunt popoare alese şi popoare osîndite, că ea răspîndeşte deopotrivă îndurările sale peste toţi oamenii, fără osebire de naţie şi clasă, punînd pe fruntea fiecărui pecetea dumnezeirei şi declarîndu-l cu drepturi deopotrivă ca toată omenirea, la libertate, la egalitate, la virtute şi la adevăr. 
   XI 
   Cumplita moarte a lui Răzvan întristă foarte nu numai pe prinţul Transilvaniei, dar şi pe împăratul şi pe papa Clement.116 Bathori hotărî să-şi ia satisfacţie cu armele în contra polonilor, şi împăratul, părtaş al mîniei sale, hotărî a-l ajuta şi a lua parte la răzbunarea acestei insulte a polonilor, ce le era comună la amîndoi.117 Pontiful însă, temîndu-se cu tot dreptul că acest război între creştini va fi vătămător războiului cel cu noroc început în contra turcilor şi va putea încă arunca creştinătatea în vreo primejdie mare fără nici un leac de mîntuire, se puse între părţile prigonitoare, propunînd mijlocirea sa părintească, ca prin creditul său să împace aceste certe şi să aducă unirea şi o norocită împăcare.118 El trimise spre acest sfîrşît în Polonia pe episcopul de Caserta, Alfons Visconti, milanez, la regele Poloniei şi la prinţul Transilvaniei.119 Sigismund III, regele Poloniei, mişcat de aceste mustrări, trimise la Roma pe Florian Gembicki, secretarul coroanei, ca să arate pontifului că armele polone în Moldova făcuse mare slujbă creştinătăţii, scăpînd această ţară de tătari şi totdeodată oprind pe aceştia d-a năvăli asupra Ungariei şi a staturilor împărăteşti.120 Zamoisky scrise şi el papei, în 10 ianuarie 1596, arătîndu-i aceleaşi şi îndreptîndu-şi cu multe sofisme şi neadevăruri faptele sale.121 Spre a îmblînzi mai lesne pe papa; ce era foarte întărîtat în contră-le, şi a-l trage în partea lor şi a-i dezarma mînia, regele Poloniei şi Zamoisky îi trimise, din partea sinodului de legea grecească, doi episcopi ruteni, ca să i se închine şi să recunoască supremaţia papei. Într-adevăr, această faptă, ce nu izbuti pînă în urmă, făcu mare plăcere papei,122 încît se amînă cu totul satisfacţia ce aştepta Bathori de la poloni şi mîhni pe acesta într-atît încît căzu în greşeli mari, foarte vătămătoare creştinătăţii.123 Zamoisky fu atacat cu multă înverşunare în dieta de la Cracovia de duşmanii lui, care îl acuza cu mult drept că a implorat şi a cumpărat pacea de la tătari. El se scuză dînd faptelor coloarea ce vru şi foarte neadevărată.124 Senatorii regatului scriseră atunci, în 24 martie 1596, împăratului Rodolf, arătîndu-i că ei simt că datoria comună este ca să se împiedece pe turci a readuce în paşalîc principatele Moldova şi Valahia; că neputînd prinţul Transilvaniei a le apăra, e nevoie ca polonii să le ia supt protecţia lor; că pentru această slujbă creştinească ce ei vor să facă cer ca împăratul să le dea o sută mii florinţi şi să depărteze pe Mihai din Ţara Romînească, căci nu-l pot apăra fără a rupe de faţă pacea cu turcii.125 Această scrisoare sucită şi plină de viclenii, vrînd să zică ceva şi într-adevăr nezicînd nimic, nu dovedea altceva, zice un contemporan, decît dorinţa polonilor d-a pune ei în Ţara Romînească alt domn în locul lui Mihai.126 Asta fu cel dintîi semn de ura ucigătoare ce polonii purtară eroului nostru. 
   XII
   
   Mihai-vodă, după luarea Vidinului, unde îl lăsarăm, se întoarse la Tîrgovişte.127 Întoarcerea sa în ţară este un marş triumfal; toţi ostaşii sunt încărcaţi de prăzi; poporul îl primeşte cu cîntece de veselie şi vrăjmaşii tremură de numele lui.128 El începu îndată a se ocupa să vindece rănile şi ticăloşia ce pustiirile războiului adusese asupra ţării. Într-adevar, starea ei era vrednică de jale. Populaţia se micşorase foarte mult prin moarte, prin pribegirea locuitorilor în ţări streine şi robirile turcilor; numai în această din urmă campanie Sinan robise douăzeci mii locuitori şi apucase a-i trece Dunărea.129 Oraşele şi satele erau ruinate şi prefăcute în cenuşă; cîmpurile erau părăsite, viile smulse, grînele, călcate de oştirile ce şerpuiseră prin toată ţara, nu putuseră da rod,130 dobitoacele moarte sau răpite de vrăjmaşi, care apucaseră a trece peste Dunăre mai mult de 60 mii vite.131 Romînii jertfiseră pentru dezrobirea independenţei şi a libertăţii lor, dar aceasta e un bine atît de mare, încît cu nici o jertfă, fie cît de grea, nu e scump cumpărată. 
   Mihai-Vodă  trimise în Transilvania, cu multă cheltuială — fiind şi acolo mare lipsă, căci negoţul încetase cu totul din pricina războiului 
   — de cumpără grîne, făină, vin, sămînţă şi toate cele trebuincioase, de împărţi între popor, care, la glasul domnului său, părăsi pădurile şi vizuniile munţilor unde se trăsese şi începu a rezidi oraşele şi satele pe ruinele celor vechi şi a se apuca de lucrul pămîntului; şi putu îndată să preţuiască foloasele independenţei ce dobîndise cu atîtea jertfe.132 Iar ca ostaşii fără de exerciţii să nu se înmoaie şi corupă în lene şi nelucrare, domnul dete voie la vreo cîteva mii să treacă Dunărea şi să necăjească pe vrăjmaş. Aceştia năpădesc peste Pelinul, oraş întins, şi, după ce au ucis mai mulţi locuitori, îl prefăcură în cenuşă şi, robind o femeie cu o fată şi un băiat a unui din cei mai bogaţi şi însemnaţi locuitori, anume Michal-oglu, îi aduse în dar domnului, care, tratîndu-i cu multă omenie, întoarse pe femeie cu copii înapoi la soţul ei pentru o răscumpărare de 50 mii galbeni (aur). 
   Nenorocirea expediţiei lui Sinan desperă pe sultanul d-a putea învinge făţis pe Mihai-Vodă. El se încredinţă că spre a-l vătăma trebuie a alerga la intrigi, a lucra mai întîi spre a-l desface de aliaţii săi, împăratul Germaniei şi prinţul Transilvaniei, şi a aţîţa în ţară partide în contra lui. Spre acest sfîrşit, prin begler-beiul de la Pesta, făcu propuneri foarte bune împăratului, numai ca acesta să se tragă de Mihai şi să-l considereze ca un rebel către Poartă; dar împăratul depărtă cu mînie aceste necinstite condiţii ce i se propunea.133 Sultanul atunci întrebuinţă alte mijloace spre a ajunge la scopul său. Trimite mai întîi un agă în Ţara Romînească, ca să aţîţe pe boierii nemulţumiţi şi a-i scula în contra lui Mihai şi în favorul Porţii, şi deodată dă poruncă paşilor de pe margine şi hanului tătarilor să stea gata a intra în ţară spre a ajuta partida ce era a se revolta în favorul turcilor. Tot într-o vreme, sultanul trimise la Sigismund Bathori un ceauş cu făgăduială că-i va lăsa Transilvania fără nici un tribut decît vasele de argint ce era obicei de se da cînd se plătea tributul, îndatorîndu-se încă a-i da şi Ţara Romînească, dacă el va primi a goni pe Mihai şi a se trage din confederaţia cu împăratul Rodolf.134 Bathori, după ce ţinu cîtva pe ceauş la sine, îl trimise înapoi, zicîndu-i să spuie stapînului său că el, prinţ al Transilvaniei, niciodată nu va lăsa partea creştinilor, spre a se uni cu duşmanul lor;135 şi, prin povaţa nunciului papei şi a lui 
   A. Carilio,136 plecă la 4 fevruarie cu 11 trăsuri şi 20 cai de călătorie la Praga, spre a se întîlni cu împăratul şi a dobîndi ajutoare de război.137 
   XIII 
   Sultanul, ce nu putu izbuti lîngă împărat şi Bathori spre a vătăma pe Mihai, fu mai norocit pe lîngă romîni, de la care dobîndi ceea ce nu putuse avea de la streini. Aga trimis în ţară găsi între boieri aceea ce totdauna a fost lesne a găsi: oameni corupţi, carii pentru o mîrşavă ambiţie şi lăcomie de bani sta gata a vinde domnul şi ţara lor. O conspiraţie întinsă şi groaznică se formă, în capul căreia sta din boierii cei mai de frunte unul anume Dumitru, cel mai bătrîn din sfetnicii domnului, şi logofătul Chiesar cu un fiu al său. Şase mii tătari din Dobrogea, cu care se unise şi trei mii turci, trebuia a năvăli fără veste în ţară, spre a ajuta pe conspiratori, ce se uniseră cu turcii pentru ca să mîntuie ţara, cum zicea ei, a pierde pe Mihai, dîndu-l în mîinile duşmanului. Dar acesta află printr-un chip minunat din vreme planurile, nemature încă, ce urzeau nelegiuiţii boieri în contra lui şi a ţării. El puse străji lîngă Dunăre, ca să primească pe duşman, ce era gata a năvăli, şi puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chiesar şi cu fiul sau, ca nişte vicleni de domnie şi stricători de ţară. Patru zile după pedeapsa conjuraţilor, cei 9 mii turci şi tătari trec Dunărea; domnul mai trimite un ajutor de trei mii pedestraşi şi 300 călăreţi oştirei trimisă de mai nainte la graniţă, care, izbind pe duşman într-o luptă norocită, îl biruire, cuprinde tunurile şi bagajurile lor şi pe cei mai mulţi îi omoară sau îi prind robi.138 Tot în acele zile, cu patru mile mai gios de la locul acestei bătălii, alte trei mii turci tot în înţelegere cu conspiratorii din ţară, trec Dunărea, dar fură îndată întîmpinaţi de către locuitorii ţărani adunaţi şi de către păzitorii mărginilor şi fură învinşi, deşi nu fără puţină pagubă a romînilor.139 
   În vremea aceasta (fevruarie 1596), hanul Gherei intrase în Moldova cu 30 mii tătari140 şi patru mii turci141 cu tunuri împărăteşti. El avea poruncă a sultanului a intra în Valahia, dar, neîndrăznind, vru a încerca să înşele pe Mihai-Vodă. El se adresă lui Ieremia-Vodă  al Moldovel, care îl primise cu drag ca pe un prietin şi aliat, şi îi făgădui două mii galbeni de va voi a favoriza planul său de a înşela pe Mihai, făcîndu-l să primească a se supune Porţii. Domnul Moldaviei făcu cunoscut lui Mihai-Vodă că hanul are deplină putere de la sultanul d-a încheia pace între romîni şi turci, punînd condiţie ca Mihai să gonească trupele streine luate în leafă de dînsul, care, zicea hanul, nu numai că pustiesc ţara turcească, dar încă sunt o sarcină pentru ţară. Hanul trimise totdeodată lui Mihai-Vodă, spre mai mare încredere, doi din cei mai însemnaţi tătari, ca zăloage, cerînd numai, pentru slujba sa, cîteva mii galbeni. Mihai-Vodă avea trebuinţă de cîtăva vreme de pace după atîtea zdruncinări şi suferinţe de războaiele trecute, cu atît mai mult că Bathori pornise la Praga şi nu putea aştepta ajutor de la dînsul, ba încă vestea se raspîndise că acesta vroia a abdica cîrmuirea staturilor sale şi drepturile dobîndite asupra Ţării Romîneşti împăratului Rodolf. Aceste priviri înduplecă pe Mihai a primi mijlocul ce i se înfăţişa a intra în împăciuire măcar vremelnică cu turcii. El trimise hanului solii săi cu un dar către dînsul, ca să trateze despre condiţiile propusei păci; totdeodată dete drumul trupelor transilvane. Cum află hanul că Mihai căzuse în cursa ce i-o întinsese, îşi luă masca de pe obraz şi năvăli deodată cu toată armata sa în şesul dintre Buzău, Brăila şi Bucureşti, unde tăbărî, trimiţînd cete în toate părţile, care mai mult de opt zile călcară ţara, arzînd oraşele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori, pustiind tot şi căutînd în tot chipul a pune mîna pe Mihai. Prăpădiră mai multe oraşe şi sate, tratînd pe locuitori într-un chip grozav şi fără omenire.142 Două sute de cazaci, care era de pază la graniţă, supt comanda lui Koseza, Kirecki, Siemanowski şi Bilecki, cum văzură aproprierea tătarilor, trecură în partea lor în Moldova, după ce jefuiră pe ţăranii şi satele ce era însărcinaţi a apăra; numai 40 dintr-înşii îşi păstrară datoria şi jurămîntul şi, văzînd că nu e chip de împotrivire la o aşa mulţime de tătari, grăbiră de alergară a vesti domnului această năvălire neaş-teptată. Poziţia acestuia era foarte grea. Fără bani, fără oştire, căci oştirea ţării ce rămase era răspîndită în ţară şi în cvartirurile de iarnă, încunjurat de nevoi, nesigur dacă duşmanii boieri nu-l vor trăda în mîinile duşmanilor, umbla rătăcit căutînd mijloace de a mîntui pe el şi ţara de această mare primejdie. „În acele nevoi mari, zice Walther, eroicul său suflet scoate cea mai de apoi virtute a lui.“ Într-un scurt timp el adună 6 mii oameni şi, sprijinindu-se în ajutorul lui Dumnezeu şi în mîngîierea că se luptă pentru buna cauză, porneşte întru întîmpinarea înfioroasei mulţimi a tătarilor, izbeşte, taie şi pune în goană nişte cete mari de tătari ce se răzleţiseră după pradă şi, gonin-du-i, merse la oraşul Gherghiţa, unde găsi greul ordiei tătăreşti. Hanul rămase încremenit la o îndrăzneală aşa de mare din partea lui Mihai şi, cu toate că oştirea sa era mai mult de 6 ori mai mare, nu îndrăzni a primi bătaia şi se trase ruşinos spre ţara sa.143 Spun că atît în luptele parţiale, unde îi bătu Mihai, cum şi în goana ce dete hanului, îi omorî ca la opt mii tătari.144 Mihai cuprinse apoi oraşul Brăila, pe care o cuprinsese tătarii, făcînd multe grozăvii. Mihai omorî pe toţi tătarii şi turcii ce găsi vii, afară de cai; pre mulţi turci spînzură afară din oraş. Unii care vruseră să treacă Dunărea, goniţi fiind cu multă iuţeală, se înecară; puţini numai putură scăpa.145 
   XIV 
   Vicleana cursă ce i-o întinsese tătarul făcu pe Mihai foarte neîn-crezător către turci şi a nu mai vroi a trata cu dînşii.146 De aceea, cînd în aprilie sultanul îi trimise doi ceauşi, vorbindu-i de pace şi rugîndu-l a-l lăsa a trece cu oştirile în Ungaria, el nici nu vroi a-i primi,147 ba încă, spre a-şi răzbuna despre ocara făcută de tătarii ce îi călcase ţara, dete drumul la vro cîţiva ostaşi ai săi să treacă Dunărea ca să prade pe turci.148 
   1200 haiduci loviră oraşul Nicopol şi prinseră pe Buraş, beiul — cu femeia şi copiii săi şi cu multă avuţie a lui — care de curînd sosise de la Adrianopol, numit fiind de împăratul în acest post. Ei pustiiră tot locul numit Plenia şi omorîră tot ce se împotrivea trecerii lor; rămăşiţa fu dată flăcărilor. Întorcîndu-se din această expediţie, ienicerii din Nicopol, în număr de 1 800, îi izbiră şi, după o luptă tare, haiducii biruiră. Numărul turcilor ucişi în aceste deosebite locuri se urcă la 3 000. Haiducii se întoarseră cu multă pradă (Türkische und Siebenbürgische Victorien). 
   Dup-aceea, Mihai-Vodă trimise la mai 6 pe Velicico cu 1300 haiduci la Baba, în Bulgaria, oraş neînchis, bogat şi mare ca de 20 mii case, cele mai multe de meşteri, o bătură şi o cuprinseră şi încărcară 150 care de avuţie dobîndită, luînd prinşi şi pre mulţi turci însemnaţi, cu muierile şi copiii. Ei şezură acolo trei zile, apoi, dînd foc oraşului şi sfarîmîndu-l, luară calea înapoi spre Dunăre cu toată dobînda; iar turcii se strînseră din toate părţile în numar de 12 mii supt un paşă şi ajunseră pe Velicico cu oastea lui la un loc ce se cheamă Comisul. Haiducii, văzînd aceasta, începură a se hărţui zi şi noapte cu duşmanul, pînă cînd, văzînd că le va fi cu anevoie a scăpa, tăiară pe toţi prinşii, prefăcură în cenuşă tot calabalîcul lor şi prada făcută şi, recomandîn-du-se la Dumnezeu, se aruncară cu furie asupra duşmanului şi mai toţi căzură morţi; dar supt dînşii, în loc, zăcea patru mii turci.149 
   Mihai-Vodă foarte se întristă150 şi înştiinţă pe prinţul Transilvaniei 14 zile dup-aceea.151 Acesta atunci se întorsese de la Praga. El sosise în acest oraş în 4 fevruarie şi fu foarte bine primit de toţi domnii curţii. Îndată dup-aceea căzu bolnav greu de lingoare, fiindu-i viaţa în primejdie. Cînd începu a se însănătoşi, îl duseră la catedrală ca să asculte liturghia. Aci se făcu un cuvînt plin de laude pentru dînsul. Bathori răspunse foarte frumos în limba latinească, asigurînd că el va stărui cu statornicie în partida ce luase şi că niciodată nu se va dezlipi de casa Austriei şi de împărăţie, dar că nădăjduia că şi împăratul şi împărăţia nu-l vor părăsi; că e încredinţat că, de i se vor da ajutoarele făgăduite, va dobîndi cu sprijinul lui Dumnezeu mai mari biruinţe asupra duşmanului numelui creştinesc decît cele dobîn-dite pîn-acum. Împăralul, dîndu-i apoi o audienţă particulară, îi dete slobozenie a se întoarce, după ce il încărcară de daruri şi făgăduieli. I se făgădui trei mii pedestraşi şi două mii călăreţi, pe care împăratul să-i ţie trei luni cu cîte 24 mii scuzi pe lună, de care să dispozeze după plac. Papa îi făgădui 40 mii galbeni pe lună şi însărcină pe Francisco Murio del Monte să strîngă pentru dînsul ostaşi în Italia. 
   După ce îşi luă ziua bună de la împăratul, Sigismund se duse la Viena. În toate părţile fu primit cu aceeaşi fală şi, spre a-l îndatori şi mai mult la urmarea războiului, iezuiţii colegiului Vienei îi făcură un cuvînt în public şi vorbiră de dînsul ca de un al doilea Iosua. Cugeta Bathori să treacă de acolo la Gratz, spre a vizita pe soacră-sa, arhiducesa Maria de Bavaria, cînd află că în Transilvania secuii, supăraţi căci în dieta din urmă li se luase drepturile ce li se dedese cînd se porniră împotriva lui Sinan şi întărîtaţi de cardinalul Andrei şi Ştefan Bathoreşti ce se afla proscrişi şi fugari în Polonia, se revoltaseră. Această împrejurare îl făcu a-şi schimba hotărîrea şi a porni spre Transilvania. Pîn-a nu ajunge el în această ţară,152 unchiul său, Ştefan Bocskai, potolise răscoala, înecînd-o în sînge şi pedepsind pe şefi cu mare cruzime, căznind pe unii, la alţii tăind capul, pe alţii spînzurînd şi la alţii taindu-le nasul şi urechile.153 
   Cum sosi în Transilvania, Sigismund îşi adună oastea şi plecă să bată Timişoara (9 iunie); după ce luă două mici cetăţi, Fillack şi Czenad, cu o mare pierdere de turci, la 10 ale lunei iunie izbi Timeş-varul prin trei părţi.154 Înaintea acestui oraş sosi şi Mihai-Vodă, chemat de Bathori, cu 4 mii luptători şi o mulţime de boieri.155 Dup-o asediere de zece zile, la sfîrşitul lunii, fu izbit de turci şi de tătari, în număr de vro 40 mii, care venise prin Bulgaria în Banat. După o luptă sîngeroasă de amîndouă părţile, Sigismund fu silit a ridica asedierea, căci nu numai ajutoarele făgăduite de împărat nu sosea,156 ba încă însuşi trebuia a merge cu douăzeci mii ostaşi spre a se uni cu arhiduca Maximilian, ca să întîmpine puternica oştire turcească ce însuşi sultanul povăţuia în Ungaria,157 iar Mihai se întoarse spre a-şi apăra ţara. 
   XV 
   Lala-Mahomet, ce se numise vezir, surghiunindu-se Sinan, murise trei zile dup-aceea şi această întîmplare păru turcilor un semn ceresc ce poruncea d-a numi din nou pe Sinan în locul său. 
   Astfel acest neîmpăcat duşman al creştinilor fu scos din exil şi din nou, pentru a cincea oară, fu investit cu slujba vezirească. Toată grija lui atunci fu să-şi răzbune ruşinea ce îi făcu creştinii. El avu curajul şi energia să insufle sultanului hotărîrea d-a merge însuşi la război, urmînd pilda lui Suleiman cel Mare. Armia, poporul, şeicii în predicaţii şi provinţiile de margine în jalbele lor cerea încă aceasta ca singurul mijloc d-a mîntui împărăţia. Hotărîrea sultanului d-a merge la oaste în primăvară se obştise şi pregătirile de război se făcură cu grabă mare în toată iarna. Sinan întîmpină însă acum un rival în ambiţia lui, pe vechiul său prieten, cumnatul sultanului, Ibraim, fostul caimacam, care, dorind viziratul, spunea de faţă că bătrîneţele fac pe Sinan nevrednic. L-aceste vorbe, furiosul Sinan strigă faţă cu sultanul însuşi: „Spune că sunt bătrîn şi slăbit; dacă zice aşa Ibraim, iasă cu mine în curte, să ne luptam în suliţi şi în sabie împreună!“ şi zicînd acestea, apucă pe Ibraim de brîu de-l tîra afară din sală.158 
   La începutul primăverii, în minutul cînd se măgulea cu nădejdea de a-şi răzbuna asupra creştinilor şi d-a se încorona cu lauri noi, crudul arnăut muri într-o mercuri (3 aprilie 1596), zi rea în ochii moslimilor. Acest ministru, de un caracter aspru şi lacom, lăsă avuţii foarte mari, adunate în campaniile sale în Ungaria, Valahia, Georgia şi Iemenul.159 
   Ibraim se numi atunci vizir şi serascher al armiei Ungariei. Trei zile după numirea lui sosiră la Constantinopol cărţile şi solii trimişi de Mihai şi boierii Ţării Romîneşti, cerînd a face împăciuire. Aceasta era învoirea ce făcuse cu hanul, pe care o trimisese spre întărire la Constantinopol, pîn-a nu-şi da tătarul pe faţă viclenia sa. Hogea Seadedin, istoricul ce ne-a fost atît de folos în această scriere, citi aceste corespondenţe în divan în locul lui Reis-Effendi, şi o dispută înfocată se aprinse între muftiul şi hogea. Acesta era de părere ca să primească pacea, dacă Mihai va da pe fiul său drept zălog (otage), şi muftiul Bostansade era împotrivitor, zicînd că nu se poate a trata cu Mihai. Fiindcă muftiul se sculă îndată şi ieşi afară, Seadedin se supără, dar îşi luă seama şi, folosindu-se de lipsa protivnicului lui, înduplecă pe Reis-Effendi să facă un răspuns lui Mihai şi boierilor ţării într-un înţeles favoritor, după cum vrea.160 
   Dar aceasta nu sluji de nimic, căci Mihai, cum ştim, neîncrezător acum, după înşelăciunea hanului, refuză d-a mai trata cu turcii. Aceştia însă nu îndrăzniră a-l mai izbi atunci, speriaţi de atîtea învingeri, şi hotărîră a purta războiul în Ungaria, unde însuşi sultanul să meargă. Depărtarea sultanului la oaste era foarte neplăcută mumei lui, veneţianca Baffa, care era sufletul cîrmuirei şi făcea pe fiul său să facă toate după placul ei. Hotărînd să facă orice numai ca să oprească această depărtare, care putea să slăbească influenţa ei, ea rupse toate legăturile cu credinţa părinţilor ei şi propuse o măcelărire generală a tuturor creştinilor. Aceste comploturi din norocire nu izbutiră. Sultanul se mulţumi a goni din Constantinopol cu ferman pe toţi grecii ne-nsuraţi, punîndu-le un soroc de trei zile.161 Sultana mumă (valideaua), văzînd că a pierdut stăpînirea pe inima fiului său, căută a se folosi de farmecul celei mai frumoase roabe din serai, spre a-l redo-bîndi. Mahomet se părea la început că căzuse în cursă; el răspunse la dezmierdările roabei cu amorul cel mai înfocat; dar cînd ea deschise gura ca să-l roage să rămîie în Constantinopol, Mahomet, chiar în pat, centru al plăcerilor sale, puse mîna pe cuţit şi ucise fără milă acea jertfă nevinovată a ambiţiei mumă-si,162 faptă ce dovedeşte mai mult o inima fieroasă, decît curajoasă. El puse apoi de mai înecă cîteva femei, supt pretext că n-au ţinut postul;163 apoi, în 21 iunie (1596), se puse în cale spre Ungaria, însoţit de un alai măreţ şi cu toată oastea, ducînd cu dînsul dervişi, femei, icioglani, eunuci, cîini de vînătoare şi şoimi.164 Ambasadorii Francii şi Engliterii primiră poruncă a însoţi pe sultan în această expediţie în contra creştinilor.165 
   XVI 
   Îndată după luarea Graanului, în anul trecut, feldmarşalul împă-rătesc din Ungaria, Mansfeld, muri (14 august 1595), şi cu dînsul şi disciplina din armia nemţească. Ţăranii din Austria, împovăraţi de despuierile şi jafurile nobililor de o parte şi a trupelor de alta, se adunară între Claus şi rîul Ens şi se revoltară. Această revoltă crescu şi se mări foarte şi fu cumplită nu numai nobililor, dar şi împărăţiei. Oştirile ce se trimise în contra lor, nemulţumite căci nu li se plătise simbria, se revoltară şi ele şi începură a prăda oraşele şi satele ce scăpaseră neprădate de ţărani. Aceste întîmplări opriră cursul fericit al izbînzilor în contra turcilor şi cîtăva vreme puse Austria într-o anarhie grozavă, de care d-abia scăpă, ajutată de neunirile şi lipsa de disciplină a revoltanţilor.166 
   Îndată ce împăratul înţelese de pregătirile ce turcii fac împotriva Ungariei, trimise solii săi la papa şi la prinţii Europei, rugînd să caute a-l ajuta în această primejdie comună a creştinătăţii.167 Papa se sili din nou a reînsufleţi zelul pentru război, cu totul slăbit, al prinţilor italieni, căută în zadar a face pe spanioli şi francezi a înceta războiul între dînşii şi a întoarce armele către turci, şi, cunoscînd ca toată lumea de ce mare folos ar fi Polonia cînd ar primi a intra în legătura creştină, hotărî a mai face o încercare şi trimise pe cardinalul Henric Caetan în calitate de legat în Polonia, ca să silească, cînd se va aduna dieta, ca să îndatoreze pe rege şi pe cei mari ai crăiei a-şi uni puterile cu ale împărăţiei.168 Papa scrise îndeosebi şi crăiesii Poloniei şi puse şi pe arhiducesa Maria di Grazzo, muma ei, şi pe soră-sa, prinţesa Transilvaniei, să-i scrie ca să îndemne pe regele într-această faptă, spre slujba lui Dumnezeu şi în obştescul interes al creştinătăţii.169 Legatul papei ajunse în Varşovia cu episcopul de Breslaw, ambasador al împăratului, şi, dobîndind audienţă de la dietă, îi expuse într-un frumos cuvînt, ce s-a tipărit atunci, misia lui, arătînd jertfele ce papa a făcut pentru creştinătate şi datoria polonilor d-a ajuta pe creştini, căci fără dînşii puterile împărăţiei Germaniei întregi nu sunt în stare a sta împotriva puterei celei peste măsură mare a păgînilor.170 Episcopul ce prezida dieta răspunse că această propunere cere o mare şi coaptă dezbatere. „Polonezii, zice un analist contemporan, vroia pace cu duşmanul păcii şi nici o price cu pricinuitorul gîlcevelor.“171 Ura veche şi naturală a polonilor şi mai cu seamă a lui Zamoisky către casa Austriei izbuti şi legatul papei plecă fără a dobîndi nimic.172 
   Intrigile Engliterii nu puţin slujiră spre a împiedeca această unire a polonilor cu împăratul în contra turcilor. Ambasadorul englez, ce sosise în iarna aceea în Constantinopol, răspîndise vestea că misia lui este d-a uni pe turci şi poloni în contra voievozilor Ţării Romîneşti şi Transilvaniei.173 Simpatii însă şi ajutoare dintr-altă parte veni a încuraja pe creştini în războiul greu ce purta. Ţarul muscalilor, Fedor I, şi şahul perşilor trimiseră ambasadori la Praga de încheiară alianţă cu împăratul în contra turcilor, şi vro cîteva cete de ecosezi vin pe la Dantzig în Transilvania, spre a lua parte la război;174 şi deputaţi din partea popoarelor din Herţegovina şi alte locuri supuse turcilor re-clamă în zadar ajutoare de la împăratul spre a se revolta.175 
   XVII 
   În vremea aceasta, sultanul, cu două sute mii oameni şi 300 tunuri mari şi mici, sosise la Belgrad şi d-acolo merse la Buda, unde ajunse în 2 sept.176 Înapoia lui, Mihai izbea ariergarda şi răpea proviziile oştirei. El cuprinsese (august) pe Dunăre 6 corăbii mari încărcate de muniţii, ce se ducea la Belgrad, omorîse 1200 turci ce le însoţea, luase tot ce era în corăbii şi pe dînsele le dete afund.177 Cu puţine zile mai înainte, la 16/26 iulie, trimisese Mihai-Vodă  o seamă de oşti alese ca să ia Vidinul, punîndu-le cap pre aga Farcaşiu. Romînii trecură Dunărea pre la Sdegla. Turcii însa le prinse de veste şi, adunîndu-se în mare număr, nu ieşiră să se lovească de faţă, ci se ascunseră de făcură meşteşug. Aşa, mergînd oştile lui Mihai-Vodă  fără teamă, turcii le lovi de faţă şi fără veste şi, după un război tare ce ţinu multă vreme, biruiră turcii pe ai noştri şi cîţi fură călări printr-înşii scăpară cîte ceva, însă puţinei, iar pedestraşii pieriră cu totul.178 Această pierdere scîrbi tare pe Mihai-Vodă  şi, văzîndu-se în lipsă de soldaţi, ţara fiind foarte despopulată, trimise prin ţări streine să strîngă în leafă voinici viteji şi aduse o seamă de leşi şi cazaci şi altfel de oameni care îi era de folos.179 
   Iar sultanul, de la Buda, merse de tăbărî inaintea cetăţii Erlau, la 21 sept., a cărei izbire se hotărîse într-un sfat de război. După ce sultanul, potrivit unei porunci (précepte) a Coranului, somă garnizoana d-a îmbrăţişa islamismul şi d-a preda cetatea, începu asedia şi, după şapte zile, capitulă; cetăţuia nu întîrzie a urma această pildă. 
   Puţină vreme după această importantă cuprindere, Geafer-Paşa întîlni în cîmpia Keresztes armia creştină, comandată de arhiduca Maximilian şi prinţul Sigismund al Transilvaniei; sosiţi prea tîrziu spre a scăpa Erlauălî, ei vrură încai să-şi răzbune printr-o biruinţă de pierderea acestui oraş. Trei lupte aproape una de alta se făcură şi, în cea din urmă, otomanii, cu toată îndărătnica lor împotrivire, fură respinşi şi pierdură vro mie oameni şi 40 tunuri. Această neizbîndă mai crescu dorinţa ce de mai multă vreme arăta sultanul Mahomed d-a se întoarce la Constantinopol. În sfatul ce se ţinu pentru aceasta, se hotărî, după părerea lui Hogea Seadedin, că fiinţa de faţă a padişahului era trebuincioasă spre a îmbărbăta pe ostaşi. În 26 oct., nemţii şi ungurii izbesc trupul de armată unde se afla sultanul, care se trase supt cortul lui Ionis-Bei, capul mutefericalilor, aşezat în dosul bagajelor. Bătălia era acum pierdută pentru otomani, artileria lor era în puterea duşmanului, corturile sultanului era în jaf şi oamenii casei sale nu stăvilea lăcomia biruitorilor, fără numai cu o nefolositoare împotrivire, cînd o izbire făcuta la timp de vizirul Djigala, care era pus la pîndă, puse neorîn-duială (embuscade) între creştini şi le smulse biruinţa: cincizeci mii oameni supt paloşul musulmanilor sau în mocirlă. Djigala, căruia sultanul îi era dator izbînda, fu numit mare vizir în locul lui Ibra-him-Paşa.180* 
   Spun că mai mult de 50 mii creştini pieriră în baltă sau de sabia tătarilor, iar turci numai 20 mii. Zece mii galbeni în aur şi 97 tunuri fură prada biruitorilor în această bătălie, ce analiştii lor aseamănă cu cea de la Mohaci şi de la Cialdiran. „Astfel fu, zice Sacy, această bătălie de la Keresztes, pe care creştinii o cîştigară prin curajul lor şi o pierdură prin lăcomia lor; pildă îngrozitoare, care arată generalilor că vitejia poate izbîndi a dobîndi foloase, dar că numai disciplina le poate păstra.“181 Dup-această învingere strălucită, sultanul se întoarse la Constantinopol.182 
   XVIII 
   Cînd turcii de pe margine văzura trecerea sultanului cu atîta oştire asupra Ungariei, începură a se semeţi şi a ieşi în Ţara Romînească pe marginea Dunării, şi prinseră a prăda şi robi.183 Mihai-Vodă  îşi strînse 
     
   atunci oştile şi, după sărbătoarea Sf. Mihail, purcese cu 2 mii oameni asupra turcilor.184 Mergînd prin ţară, domnul întîlni o seamă de turci pre apa Teleormanului, robind şi stricînd ţara; el îi izbi şi îi prinse pre toţi vii, apoi merse de ocoli cetatea Turnul, o bătu şi o arse.185 Dup-aceea trecu Dunărea şi izbi cetatea Nicopolul, în 12 noiemvrie, ucise pe toţi turcii ce îi stătură împotrivă, cuprinse un bulevard, cel mai însemnat, pe care îl asemănă cu pămîntul, şi pe însăşi cetăţuie era sa cuprinză, cînd află vestea nenorocitei bătălii de la Keresztes,186 care îl întristă foarte. Sangiacul Nicopolului, ce era închis în cetate, trimise atunci domnului stofe ţesute cu aur şi argint, samururi frumoase, zece cai cu harşale de argint, rugîndu-l să lase de a mai bate cetatea şi a nu mai întărîta mînia sultanului, care, acum biruitor, se întoarce din Ungaria şi se aşteaptă la Sofia. Paşa încă se făgăduia că va mijloci ca Mihai să-şi aibă pacea de la turci şi ca sultanul să-l recunoască pe el şi fiul său de domn moştenitor al Ţării Romîneşti. Domnul căta mult mai puţin la aceste făgăduieli frumoase, cît la puterea zidurilor cetăţii şi la vestea întoarcerii sultanului, care putea năvăli asupră-i. Se prefăcu dar că e înduplecat de sfaturile sangiacului, primi cererea sa şi, ridicîndu-se de acolo, unde zăbovise 5 zile, trecu Dunărea.187 Domnul trecuse rîul în ţară într-o dimineaţă, la răsăritul soarelui, şi, însoţit numai de 6 inşi din căpetenii, apucase fără grijă înainte, urmat într-o lungă depărtare de 50 călăreţi şi, în sfîrşit, mai departe încă, venea toată oastea după rînduiala ei. Astfel mergînd în cale, domnul şi cu soţii lui întîlniră doi turci pe care îi prinseră şi aflară de la dînşii că fac parte dintr-o bandă de 500 turci, care bîntuie satele acelui judeţ arzînd şi jefuind, şi că această ceată nu e departe. Cum află aceasta, viteazul domn se repede iute cu cei 6 soţi ai săi către acei cinci sute turci, îi ajunge şi îi izbeşte furios. Spun că omorî paisprezece inşi cu mîna lui, pînă cînd apucă de îi veni ajutor din oaste, de-i prinse pe toţi cîţi scăpară de moarte. După această faptă de o semeaţă şi de o nesocotită vitejie, eroul se duse la Tîrgovişte, spre a se odihni şi a se bucura în pace de triumfurile sale.188 
   XIX
   
   Dar intrigile şi vicleniile ticăloşilur boieri ai ţării nu-l lăsă în repaus multe zile şi a îngriji de treburile ţării. În cele dintîi zile ale lui dechemvrie, potrivit făgăduielilor şi învoielei făcute cu sangiacul Nicopolului, sultanul se grăbi a trimite lui Mihai o deputaţie de 20 inşi, cu steag roşu, spre semn de pace.189 Boierii, duşmani ai domnului, se folosiră îndată d-aceasta, spre a învinovăţi pe Mihai-Vodă către prinţul Transilvaniei, cum că ar fi hotărît a se trage din legătura cu dînsul şi cu creştinii, spre a se lega cu turcii. Bathori, slab de minte şi bănuitor, adună îndată sfetnicii săi spre a se chibzui despre ceea ce trebuie a face în aceste împrejurări, cu atît mai grele că el nu era în stare a ataca de faţă pe Mihai. Acesta află bănuielile ce boierii băgaseră în capul lui Bathori şi toată intriga ţesută spre pierzarea lui, şi îndată înştiinţă pe acesta că, întărit prin nevinovăţia sa, el a hotărît să meargă în capitala lui să-l întîlnească numai cu o mică suită şi nădăjduieşte că va da de minciună pe cei ce l-au pîrît şi îi va arăta că e credincios jurămintelor sale. Această hotărîre îndrăzneaţă a lui Mihai înmăr-muri pe duşmanii lui şi ridică de pe inima lui Bathori toată bănuiala.190 
   Mihai lăsă supt îngrijire şi pază pe deputaţia sultanului pînă la întoarcerea sa.191 Apoi, luînd cu dînsul pre Mihalcea banul, Radul Buzescul şi puţini alţi boieri, porni în Transilvania192 şi ajunse la Bel-grad în 30 ale lui dechemvrie. Bathori îi trimisese înainte pe secretarul său de stat, Pangratie Senyei, cu 40 trăsuri de paradă şi o mulţime de nobili;193 el însuşi îi ieşi înainte cu un sfert de leugă din oraş, linguşindu-l cît putu cu dragostea.194 Astfel, cu cea mai mare pompă fu primit Mihai-Vodă  în capitala prinţilor Transilvaniei. A doua zi, în cea din urmă zi a lui dechemvrie, Bathori trimise o seamă de călăreţi lui Mihai-Vodă, ca să-l însoţească la curtea sa. Acolo, de faţă cu cei mai de căpetenie domni ai ţării Ardealului şi cu nunciul papei, ambii domni vorbiră ca la două ceasuri; pe urmă Mihai-Vodă fu dus cu multă cinste la casa sa, gătindu-se Bathori a-l ospăta a doua zi cu toată fala cuvenită unui asemenea domn. În ziua cea dintîi a anului nou, Mi-hai-Vodă se duse cu multă solemnitate la biserică, pe urmă merse la prinţul Transilvaniei, care îl ospătă măreţ, şi la patru ceasuri se întoarse la cvartirul său. În 2 ianuarie, voievodul fu ospătat la casa cancelarului Iojica, unde banchetul ţinu pînă la 7 ceasuri seara. 
   În 3 ianuarie, ofiţerii şi pajii prinţului Transilvaniei aduseră la Mihai-Vodă, din partea lui Bathori, şase pahare mari de aur smălţuite, un ibric şi un lighean de argint. Oamenii domnului fură asemenea trataţi după obrazul fiecăruia. Mihai-Vodă trimise şi el prinţului Bathori daruri frumoase, ce sta în vreo cîteva blăni de mult preţ şi haine bo-gate, o blană de samur şi haine ţesute cu aur,195 ce fură primite cu aceeaşi bunăvoinţă cu care fură trimise. 
   În 5 ianuarie, Mihai-Vodă merse de îşi luă ziua bună de la Bathori, spre a se întoarce în ţară.196 Atunci Bathori făcu cunoscut lui Mihai-Vodă: că inima lui e foarte amărîtă, căci autoritatea papei şi făgăduielile ce a dat împăratului îi leagă mîinile şi nu-l lasă a-şi lua satisfacţia şi răzbunarea ce i se cuvine despre poloni; că Polonia nu numai că e hotărîtă a ţine supt protecţia ei pe Moldavia, dar încă voieşte a o întinde şi asupra Valahiei; că împăratul nu-i dă ajutoarele făgăduite în bani şi oameni şi astfel ei se află în nevoia sau de a se ruina cu totul, sau de a face pace cu turcii; că într-o asemenea poziţie şi ostenit de atîtea griji ale puterii, a hotărît a abdica şi a-şi lăsa ţara în stapînirea Austriei, după tratatul încheiat cu această putere la... ianuarie 1595; că spre acest sfîrşit pleacă la Praga spre a negocia.197 Mihai, care vru să ia parte la acele deliberaţii şi negociaţii, arată lui Sigismund că doreşte şi el a trimite un sol la Praga. Spre acest sfîrşit, lăsă lîngă Bathori pe banul Mihalcea, ca să-l însoţească la Praga.198 El zise lui Sigismund şi însărcină şi pe solul său d-a spune împăratului Rodolf II că el va sta mijlocitor, de va voi să facă pace cu Poarta, îl va ajuta, de va voi război. Dar că în acest din urmă caz arată împăratului ca nu cumva să-l mai înceapă pînă nu va uni puterile tuturor prinţilor creştini; că atunci trebuie a izbi deodată şi cu toţii împreună şi că astfel e sigur de biruinţă.199 
   Dup-aceea Mihai-Vodă  se întoarse în ţara Romînească, şi Bathori, însoţit de banul Mihalcea, plecă spre Praga cu 40 trăsuri, unde ajunse în 17 fevruarie (1597), fiind primit şi tratat cu mare fală şi cinste în toată călătoria sa prin staturile Austriei. 
   XX
   
   Îndată ce Mihai-Vodă se întoarse în capitala ţării, asemănat cu înţelegerea ce avusese cu Bathori, chemă pe ceauşul turcesc ce îl aştepta, primi de faţă steagul de pace ce îi adusese din partea sultanului şi îi dete un răspuns mulţumitor, aşezînd astfel pace cu turcii. Această pace fu cu atît mai mult în nevoie a o primi atunci, că aflase că o armie puternică se aduna la Sofia, gata a năvăli în Ţara Romî-nească şi că acum Transilvania, ca şi împărăţia, nu se îndemîna a-i sta în ajutor.200 Această pace nu era alt decît o încetare a vrăjmăşii (ostilităţi) şi n-avea nici un caracter definitiv. Astfel, supt umbra acestei păci, Mihai căută a se pregăti pentru război. El se înţelesese cu Bathori ca acesta să dobîndească ajutoare de la împărat şi cu pregătirile ce va face şi el, să năvălească împreună în Turcia, siguri că multe popoară creştine se vor ridica la vederea stindardelor lor. Într-adevăr, Mihai, prin agenţii săi, şi mai cu seamă prin vestea vitejiei şi a triumfurilor sale, pregătise popoarele supuse turcilor spre a scutura greul şi ruşinatul jug ce le apăsa. Un complot întins în toată Turcia, al cărui cap era episcopul de la Tîrnova, se formase. Sîrbii şi bulgarii se făgădui lui Mihai că, îndată ce va trece Dunărea, se vor ridica cu toţii din toate părţile, vor tăia toate garnizoanele turceşti, îi vor da Sofia în mînă şi îl vor trece Balcanul.201 Mihai începu cu multă activitate a se găti de oaste; el începu a strînge oameni de ţară la oaste şi începu a chema în leafă oştiri streine, după obiceiul de atunci.202 Din nenorocire, Ieremia-Vodă din Moldova, duşman al creştinilor şi partizan al turcilor, nu numai că deschise calea tătarilor prin ţara sa, dar încă se opuse la trecerea a 6 mii cazaci ce venea în slujba lui Mihai.203 Din-tr-altă parte, Sigismund Bathori cîştigă numai făgăduieli mari, dar nici bani, nici oştiri de la împărat.204 Astfel creştinii nu putură fi gata la vreme205 şi turcii, care nu se amăgea asupra gîndurilor ostile ale lui Mihai,206 descoperiră complotul bulgarilor, şi episcopul de la Tîrnova, împreună cu mulţi alţii, fură prinşi, chinuiţi groaznic şi tăiaţi în bucăţi.207 Zece mii sîrbi atunci, desperaţi, vor să se scoale; în iunie trimit soli lui Mihai-Vodă, numindu-l cap al lor şi făgăduindu-i că vor cuprinde cetatea Vasiţa şi Gladova şi că nu vor cruţa nici sîngele, nici viaţa lor pentru dînsul şi pentru a scutura acel trist jug al barbarilor împilători. Mihai-Vodă le raspunse să mai aştepte cîtva, pînă să vie o ocazie mai priincioasă, care să înlesnească mai mult izbutirea unei aşa de primejdioase întreprinderi. Deşi acest plan de izbire asupra turcilor se nimicnici deocamdată, Mihai îşi urmă pregătirile sale. La începutul lui iulie (1597) el făcu căutare armiei sale, care era de 15 mii oameni, şi dete de fiecare ostaş cîte 5 talere. El mai aştepta încă 6 mii ostaşi silezieni, trimişi în ajutor de împărat. Tot în acea lună, Henric Lesota, un ofiţer al împăratului, sosi în Tîrgovişte ca să plătească, în numele stăpînului său, leafa pe toată luna la patru mii aleşi călăreţi d-ai lui Mihai-Vodă.208 
   XXI 
   Văzînd greutăţile ce întîmpina din partea aliaţilor săi ca să facă o expediţie puternică şi serioasă în contra turcilor, Mihai-Vodă se încredinţă că nu va izbuti nimic în contra turcilor cîtă vreme nu va fi destul de tare spre a se lupta singur cu dînşii, fără a mai năzui la ajutor strein, care cînd nu vine, cînd trebuie a-l cumpăra cu jertfe scumpe, după cum i se întîmplase cu Bathori. El se încredinţă că o naţie, spre a cîştiga şi a-şi păstra independenţa, trebuie s-o puie supt ocrotirea puterii sale, iar nu a streinului, oricît de blînd şi dulce s-ar arăta. El căută dar care sunt elementele de putere ale patriei lui şi nu-i fu cu anevoie a le găsi. 
   Potopul de naţii barbare şi furtunele veacurilor ce trecuseră peste pămîntul vechei Dacii, de la descălecarea lui de romani, nu-l putură deşărta de aceşti locuitori, care prinsese rădăcină puternică şi adînc înfiptă aci. Romînii se păstrară dar în toată întinderea Daciei, cu limba, cu obiceiurile străbune, cu caracterul lor naţional, fără a se împestriţa cu alte neamuri streine; în Valahia şi Moldova se păstrară locuitorii în cea mai mare omogenitate; în Transilvania însă, pe alocurea, se aşezară, în puţin număr, secui, saşi şi unguri, precum şi sîrbi în Banat, dar în toate locurile majoritatea era romîni. Timpul viforos al veacului de mijloc împărţise pămîntul romînesc în trei ţări: Transilvania cu Banatul, Moldova şi Ţara Romînească; dar în inimile tuturor romînilor rămase neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa de a-l înfiinţa din nou. În acele timpuri grele a năvălirei barbarilor, în două rînduri Moldova şi Ţara Romînească se pustiiră, locuitorii trăgîndu-se la munte şi în Ardeal, de unde, cînd barbarii deşertară locurile, ei se reîntoarseră supt domnii lor la vechile lor vetre. Dar multă vreme încă, pînă la 1467, domnii Ţării Romîneşti păstrară stapînire peste ducaturile Omlaşului, Făgăraşului şi Rodna în Transilvania, precum şi domnul Moldovei stăpîni mai multă vreme ducatul Maramureşului. Întîmplările păstraseră aceste ţări, Transilvania, Ţara Romînească şi Moldova, singure, izolate, slobode, între Împărăţia Turcească, Ungaria şi Polonia, care toate ameninţa cotropirea lor. Era dar firesc lucru ca orice voievod din aceste trei ţări ce se simţea în putere să caute a le uni într-un stat şi astfel a reîntemeia vechiul re-gat al Daciei. Dacă vedem această idee intrînd adesea în capul domnilor ungureşti din Ardeal, cu atît mai mult ea trebui să intre în capul acelor mari voievozi romîni care se inspirară de simtimentul naţional şi personificară individualitatea naţională a romînilor. Naţionalitatea, deşi nu avea atunci acel caracter mintos şi ideal ce a dobîndit în zilele noastre, dar era mult mai întinsă şi mai puternică ca simtiment. Toţi istoricii Veacului de mijloc se miră de puterea cu care romînii îşi păstrează obiceiele romane şi simtimentele lor naţionale, trăind în mijlocul barbarilor, fără a se amesteca cu dînşii. „Ţin ei, zice Tomasi, autor contemporan al lui Mihai-Vodă, de ocară numirea de valah, nevrînd a fi chemaţi altfel decît romîni, glorificîndu-se (laudîndu-se) că se trag din romani.“209 
   Mircea cel Bîtrîn fu cel dintîi domn romîn care se luptă pentru unitatea naţională. Vru să cuprinză Transilvania şi aţîţă un război cu Sigismund, regele Ungariei, ce dete pas turcilor a intra în mijloc şi sili pe Mircea, la 1393, de a se declara vasal al lui Baiazid. Apoi Mircea îşi întoarse armele asupra acestuia şi, după ce cuprinde Moldova şi o răpeşte de la Iuga-Vodă, reclamă moştenirea împărăţiei romîno-bul-gare de la turci şi îşi întinde stăpînirea pînă în Balcani.210 Dar isprava acestor silinţe ale marelui Mircea fu pînă la urmă întemeierea suzeranităţii turceşti asupra ţării. 
   Ştefan cel Mare al Moldovii calcă pe pasurile lui, cuprinde Ţara Romînească, pe care n-o poate ţinea, şi trage prin aceasta asupra-i furia turcilor. Apoi dobîndeşte de la învinsul său de la Baia*, vestitul rege romîn al Ungariei, Matei Corvin, în proprietate Cetatea de Baltă şi Ciceiul din Transilvania. Acest dar mai tîrziu sileşte pe un urmaş din osul lui, pe Petru Rareş, a se amesteca în treburile Transilvaniei şi a vroi a cuprinde această ţară, şi cade şi el jertfă acestei ambiţii naţionale. Dar cu cît această idee dobîndea martiri mai mari, cu cît costisea mai mult pe romîni, cu atîta, după caracterul lor stăruitor, ţinea ei la dînsa. În zilele lui Despot-Vodă  (1572) în Moldova, acest zvînturatic de geniu, trei îngeri, se zicea în popor, s-a arătat domnului în vis în dimineaţa Crăciunului, cu coroane de aur, proorocind că el va stăpîni curînd peste Moldova, Ţara Romînească şi Transilva-nia.211 Marea idee a unităţii naţionale era dar pe acele vremi un simtiment popular. În ochii poporului, ea era aceea ce e astăzi un drept şi o datorie, singurul mijloc d-a se mîntui de supt stăpînirea streinilor, d-a intra în întregimea drepturilor sale naţionale şi d-a le păstra nevătămate de bîntuirea duşmanilor. Spre a o realiza, ce trebuia oare? O sabie romînească puternică. Romînii acum găsise aceasta. În capul Ţării Romîneşti sta un domn romîn tînăr, îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit şi meşter în razboaie. El se inspiră de simtimentul naţiei, se aprinse de această idee a regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărî a nu pregeta pînă la moarte, întru îndeplinirea ei. Împrejurările politice îi fură favoritoare şi deschidea un cîmp întins la îndrăzneţele sale proiecte.** 
    
   XXII
   
   Mahinaţiile şi intrigile de atîta vreme pregătite de curtea Austriei aduseră isprava lor. Sigismund Bathori, povăţuit de duhovnicul său, iezuitul Carilio, şi de Silvio Piccolomini, amîndoi vînduţi Curţii Austriei, fu tîrît spre Praga, cum ştim, unde ajunse în 17 fevruarie.212 Acolo, după o primire strălucită, care era pregătită, împăratul, în numele craiului Spaniei, îi dete ordinul Mielul de aur, ce atîta îl dorise; zădărnicia acestui prinţ uşure la minte fu foarte măgulită şi fu plecat a asculta aceea ce îi insufla partizanii Austriei. În conferinţele ce se deschise, Bathori propuse că, de vreme ce neputinţa lui fizică nu-l iartă a avea moştenitori, voieşte a se lepăda de acum de stăpînirea Transilvaniei şi a o da Austriei. Împăratul, învăţat de ai săi a fi vi-clean, se prefăcu mai întîi a se mira de această propunere şi a n-o primi; dar se îmblînzi îndată şi se încheie cu Bathori aceste condiţii: ca împăratul să-i dea, pe viaţă, în schimb pentru Transilvania, ducatele Oppeln şi Ratibor din Silezia; ca să-i dea încă pe tot anul o pensie de 50 mii scuzi de aur, plătiţi la Veneţia, la Roma sau la Genua; că, fiindcă are de gînd a se călugări, să urmeze despărţire între el şi soţia lui, care va păstra titlu de princesă a Transilvaniei; că de va intra în ordinile bisericeşti, să i se dea un venit în vro monastire şi să mijlocească la papa spre a-l face cardinal; că, în orice vreme şi caz, împăratul să-i dea titlu de preastrălucit.213 Departîndu-se de Praga, Bathori hotărî cu împăratul ziua în care acesta să trimiţă ambasadori la dietă, ca să primească stăpînirea Transilvaniei, după care faptă apoi, arhiduca Maximilian, fratele împăratului, să fie trimis spre a cîrmui ţara.214 După încheierea acestor capete care se hotărîse a fi ţinute secrete,215 Sigismund Bathori se întoarse în Transilvania şi îndată convocă staturile la Alba-Iulia pentru 17 aprilie, unde ceru cheltuieli pentru război, care i se şi decretă. Dar vorba se răspîndise de oarecare învoieli făcute între Sigismund şi împăratul; şi, deşi staturile nu ştia desigur felul acelor învoieli, dar le bănuia şi începură a se plînge cu oţerime că de două ori Sigismund, fără învoirea ţării, se dusese la împăratul. Toţi se aduna şi îşi împărtăşea în taină temerile lor, căci nu îndrăznea a se aduna şi a vorbi de faţă, spăimîntaţi fiind de păţirea nobililor din anul 1594. Îşi aducea aminte suferirile ce ţara păţise de la nemţi în zilele lui Ferdinand şi nu se îndoia că, de va cădea iar supt jugul lor, va păţi acum şi mai rău. Sigismund însă, nesocotind şi dieta şi drepturile ţării, se purta în toate după placul lui,216 sau mai bine după cum îi şoptea iezuiţii vînduţi Austriei, ce îl încunjură. După sfalul lui Carilio217 şi a partizanilor Austriei, trimise în 27 sept. pe Ştefan Iojica să asedieze Timişoara, dar, din pricina ploilor, fu silit a lăsa cetatea, în 17 noiemvrie, şi a se întoarce în Ardeal218 . 
   XXIII 
   Cătînd însă la caracterul uşure şi nestatornic a lui Sigismund, nimeni nu era sigur despre ceea ce va face pînă la urmă. Aci se arăta că să căieşte de cele încheiate cu împăratul şi declara că, de nu se vor împlini făgăduielile de ajutor ce i se făcuse, va strica toate îndatoririle sale219 şi va face pace cu turcii, aceea ce sperie atît pe curtea Austriei, încît îi trimise o solie nouă, pe episcopul de Agriea, baronul Adangelo Popel-Brun, împreună cu contele Sigismund della Torre, spre a-l linişti şi a-l păstra în aplecarea către Austria.220 Aci se lasă cu totul de urma după sfaturile vătămătoare ale iezuiţilor. Apoi, temîndu-se că unirea celor mai însemnaţi ai ţării să nu fie o stavilă neînvinsă planului lui d-a închina ţara Austriei, căută în mintea lui, în veci tulburată, mijloacele d-a împiedeca acea unire. Spre acest sfîrşit scrise într-o zi lui Gaspar Corniş: „Iată voinţa mea: cînd voi ieşi din Transilvania, tu să nu laşi domnia la nimeni altul, ci s-o iei pe seama ta; pentru aceea te-am făcut cap peste armiile ţării“. Într-altă zi luă deoparte pe unchiu-său Ştefan Bocksai şi îi zise: „Te sfătuiesc, de îţi trebuie domnia Ardealului, să nu laşi să ţi-o ia oarecare romîn“ (dînd a inţelege pe Iojica). Apoi propune domnia lui Iojica chiar. 
   Ştefan Iojica, cancelarul Transilvaniei, era romîn. Meritul său singur îl ridicase din pulbere în cea mai însemnată slujbă a ţării. D-abia intrat în vîrsta bărbătească, Iojica avea minte sănătoasă, împodobită cu multă învăţătură înaltă, iscusită, vioaie, ambiţioasă de mărime (putere) şi de fapte mari şi lăudate. El dobîndise atîta influenţă asupra tînărului şi fără de experienţă prinţ, încît se putea zice într-adevar că el era adevăratul stăpîn al ţării. Învăţătura şi limbuţia lui îl făcea de unea favorul şi dragostea tuturor. El ajunse într-o poziţie înaltă, încît cei mai mari domni ai Transilvaniei privea ca o mare fericire d-a me-rita, cu multă închinăciune şi jertfire, favorul şi creditul său.221 Astfel Sigismund puse în rivalitate pe cîtetrei aceşti bărbaţi puternici şi aruncă între dînşii seminţele dihoniei şi a vrăjmăşiei. Obicinuit de demult a semăna vrajbă între curtezanii săi, în acest minut, încă mai mult, el nu se credea în siguranţă decît văzînd pe toţi ceilalţi a nu se încrede unii într-alţii. Dar Iojica priveghea cu luare-aminte la toate gîndurile prinţului. Îl încuraja în hotărîrea d-a părăsi tronul, dar îi zicea a nu-l* lăsa pe mîna nemţilor, dar a i-l da lui. El îndrăzni în public a se arăta ca candidat la tron şi a căuta a dobîndi voturile poporului. El zicea sau punea pe prietenii săi să zică că curajul şi cinstea lui îl făcuse a merita acest post înalt la întîmplarea abdicaţiei lui Sigismund. Îndrăzneala şi influenţa ce avea în ţară nimicnicise nădejdile tuturor compeţitorilor săi. Bathori, într-un moment de căinţă, încheie cu dînsul o învoială asemenea celeia ce încheiase, la 1594, cu Baltazar Bathori. 
   El porneşte la Poartă un trimis secret ca să ceară să se trimiţă, după obicei, lui Iojica, întăriea domniei Transilvaniei prin steag şi buzdugan. Dup-aceea, ca lucru mai sigur să izbîndească, Iojica, prin înţelegere cu Sigismund, scrise la vice-craiul de la Casovia, ca nici el, nici cezarul să nu se grăbească d-a intra sau d-a trimite comisari în Transilvania, căci nu s-a hotărît pîn-acum nimic despre ieşirea prinţului Sigismund din Transilvania şi staturile ţării nu vor ca Transilvania să cază în mîini streine. Aceste scrisori, trimise de Iojica, vicecraiul le expediază îndată la împăratul, care se hotărî atunci a trimite fără pierdere de vreme în Transilvania pe arhiduca Maximilian; şi pînă a se găti acesta de drum, numi trei comisari ai săi ca să meargă înainte să îndatoreze pe Sigismund a se ţine de învoiala făcută şi a le preda în mînă guvernul ţării.222 Comisarii numiţi era Ştefan Zuchaia, epis-
     
   cop de Vacia, Francisc Nadazdi şi Bartolomeu Petz, consilier de război; dar fiindcă Nadazdi îşi ceru iertăciune a nu primi, fiind bolnav, se numi în locu-i Nicolae Istvanfi, vicepalatin al Ungariei,223 autor mai pe urmă a mult lăudatei istorii a acelor timpuri, care ne fuse mult de folos şi lui îi cîştigă măgulitoarea numire de Tite-Live al Ungariei. 224 
   XXIV 
   În vremea aceasta Mihai-Vodă — văzînd că Sigismund, de temerea turcilor, umblă să-şi dea ţara împăratului225 şi că caută a se împăca cu turcii; 226 că împăratul însuşi, desperat de o nouă şi mai îngrozitoare revoltă a ţăranilor, umbla a se împăciui cu turcii, speriaţi şi ei de revolta ienicerilor, şi, puţin dup-aceea, deschidea conferinţe de pace la Weizen227 — gîndi şi el a căuta a încheia o pace hotărîtoare cu turcii, pace ce îl va lăsa slobod a lucra la planul ce îşi închipuise în mintea lui. El primi bine pe Hali-Massar-Ceauş, ce veni la dînsul în vara acelui an, 1597, din partea sultanului, ce se spăimîntase de pregătirile ce auzise că face Mihai-Vodă. Pricinile care silea pe sultan a face pace erau două: revolta ostaşilor, lipsa şi foametea.228 Desele răscoale ale ienicerilor la Constantinopol opri pe turci d-a întreprinde ceva însemnat în acest an (1597).229 Solul aduse domnului din partea sultanului scrisori şi feluri de făgăduieli măgulitoare, unde, cu vorbe dulci, i se arăta că sultanul nu a vrut a-i porunci, ci l-a rugat şi îl roagă d-a se face prieten al său, că îi făgăduieşte că tătarii nu vor mai încerca a trece prin Ţara Romînească, numai Mihai să se unească cu turcii împotriva creştinilor, sigur fiind că, de vor fi comandaţi de un general viteaz ca dînsul, turcii vor fi nebiruiţi. Mihai-Vodă răspunse că primeşte pace şi prieteşug cu turcii, dar că niciodată nu va lupta cu dînşii împotriva creştinilor, că tot ce poate făgădui este d-a sta neutru.230 Sultanul fu foarte vesel şi de această ispravă, la care nu se aşteptase, şi îndată, după povaţa lui Ibraim-Paşa Vezirul,231 se grăbi a trimite o ambasadă mai strălucită decît toate cele trecute. Ţăranii din Austria — călcaţi (foulés) prin trecerea necurmată a oştilor şi aruncaţi în desperaţie de garnizoane, care, supt pricinuire că nu li se plăteşte (li se mănîncă lefele de capi), jefuia în toate părţile — care se ridicaseră în celălalt an, se revoltară cu totul în acest an (1597), punînd în capul lor pe unul dintr-înşii numit George Bruner. Ei se plîngea între altele că, fiind împovăraţi de biruri şi reduşi în robie de nobleţe, nu mai era în stare a suferi aceste jefuiri şi că ei nu puteau nici să muncească, nici să semene pămînturile, de vreme ce îi lua mereu de la munca lor; că după ce da stăpînilor a treia parte din toate productele, apoi era şi expuşi la prada soldaţilor. Ei adăoga că nu stau împotrivă a plăti dăjdiile pentru războiul cu turcii, la care gata sunt să meargă înşuşi, însoţind pe stăpînii lor. 
   Aceste plîngeri nefiind ascultate, revolta se destinse cu furia răzbunării multă vreme înăbuşită. Oştirea împăratului fu silită a lăsa pe turci doparte, spre a îneca cu greu şi c-o luptă lungă dreapta sculare a bieţilor ţărani.232 
   În 13 august (1597),233 sosiră în Bucureşti doi ceauşi, solii sultanului, aducînd pentru Mihai-Vodă şi fiul său Pătraşcu, atunci în vîrstă de 13 ani, un firman de domnie pe viaţă — necerînd decît jumătate tributul ce plătea domnii mai nainte — o lance şi un buzdugan, semnele puterei,234 şi alte multe daruri de mare preţ, scoase din hasnaua împărătească: douăzeci caftane ţesute cu fir de aur, sabie cu teacă de aur împodobite cu pietre scumpe, un surguci lucrat cu mare măiestrie, împodobit cu briliante, rubine şi mărgăritare, o coroană de diamante, cai împărăteşti cu harşale şi frîne aurite şi altele. 
   Mihai primi pe soli cu mare cinste, ieşind întru întîmpinarea lor cu multă fală şi pompă domnească, căci „mult îl prindea domnia“, zice un contemporan. Solii i se închinară şi îl salutară cu vorbe dulci şi cu hainele de aur împărăteşti l-au înveşmîntat, cu sabia strălucită l-au încins şi coroană încă i-au dat să poarte. Domnul făcu asemenea mare cinste solilor, îi puse a şedea lîngă dînsul, porunci d-aduse caftane de-i înveşmîntă, precum şi alte daruri multe le făcu; apoi, ospătîndu-i frumos şi dăruindu-i, îi trimise înapoi.235 
   Cu încheierea acestei păci cu turcul, încheie şi Walther interesanta biografie ce ne-a lăsat despre Mihai-Vodă  şi pleacă la Constantinopol. El petrecuse cîtăva vreme în Ţara Romînească, chemat fiind a îngriji de învăţătura lui Pătraşcu, feciorul cel mare al lui Mihai. În ziua de Sf. Petre anul 1597, acest învăţat bărbat dete şcolerului său un compliment în versuri cu această cuprindere: 
     
   În prefaţa scrierii sale, ce o tipări la Gorlitz în anul 1599, încă trăind Mihai-Vodă, Walther spune că ea fu tradusă de dînsul în latineşte după un original romînesc, scris de un logofăt al domnului, în luna lui iulie 1597 şi aprobat de dînsul chiar. Acest original romînesc încă nu s-a putut găsi.
      XXV 
   Sigur acum că nu va fi supărat de turci, Mihai se dete cu totul întru înfiinţarea planului său. În vreme ce în Transilvania, prin înţelegerea cu Iojica, lucra spre a opri pe nemţi a apuca acea ţară şi a o lua el în stăpînire sau prietenul său Iojica, agenţii săi în Moldova pregătea duhurile în favorul lui. El vru încă atunci, mai nainte de toate, a cuprinde Moldova şi a-şi răzbuna asupra lui Ieremia Movilă şi asupra polonilor. Într-adevar, polonii de mai de mult nu mai ascundea vrăjmăşia lor către Mihai-Vodă; ei mereu lucra a-l strica cînd cu împăratul, cînd cu sultanul. Ei propuseseră în mai multe rînduri papei şi împăratului că să vor învoi a da ajutor împotriva turcilor, de-i vor lăsa a goni pe Mihai şi a lua stăpînirea acestor două ţări romîne; şi, văzînd că propunerile lor nu sunt primite, ei se adresară cu asemenea propuneri la Poartă (sept. 1597), făgăduind că vor da tributul obicinuit al acestor ţări şi ajutor în contra creştinilor.236 Ieremia-Vodă, creatură a polonilor, îşi dezvălise vrăjmăşia către Mihai, cum am văzut, în mai multe rînduri şi domnia lui era o primejdie mare pentru Ţara Romînească. Moldovenii, care învăţaseră a cunoaşte pe Movilă şi ura domnia lui asupritoare
     
   şi jugul totdeauna greu pentru Moldova al influenţei polonilor, se înveseliră cu inima cînd le veni veşti şi făgăduieli de mîntuire de la Mihai-Vodă , pe care îl slăvea ca pe un viteaz şi îl cinstea ca pe un erou romîn şi de la care aştepta mîntuirea naţiei întegi şi supt steagurile căruia mulţi dintr-înşii alerga spre a se lupta. Ei primiră bucuros a-şi uni ţara cu Ţara Romînească, supt cîrmuirea unui aşa mare domn, care le aducea aminte pe Sf. Ştefan-Vodă, a cărui pomenire neştearsă era din inima lor. Mihai-Vodă, asigurîndu-se de aceste bune aplecări ale moldovenilor, începu a se pregăti în acea iarnă pentru a intra în Moldova în primăvară (1598) şi înştiinţă pe prinţul Transilvaniei că moldovenii îl doresc de stapînitor şi ca să-i stea şi el într-ajutor, spre a goni pe Ieremia Movilă şi a-şi izbîndi asupra polonilor.237 
   XXVI 
   Dar Sigismund Bathori acum căzuse iarăşi supt influenţa nemţească şi, uitînd făgăduielile şi legăturile de curînd făcute cu Iojica, se hotări a se ţine mai bine de cele încheiate cu împăratul; şi aflînd de sosirea comisarilor împăratului, convocă, la începutul lui aprilie, dieta la Alba-Iulia; şi, ascunzîndu-i cu mare îngrijire planurile lui, se prefăcu a-i cere bani pentru urmarea războiului cu turcii. 
   Era atunci în Transilvania, lîngă prinţul Bathori, un nunciu al pa-pei, episcop de Cervice. Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteşug şi astfel aflase toate planurile sale. Dar, ambiţios şi prieten mincinos, călugărul, care nu-şi îndrepta căile decît spre mijloacele cele mai sigure d-a dobîndi favorul papei, socoti că pentru aceasta va ajunge mai lesne scopului său prin împărat, decît prin Iojica. Se hotărî dar a trăda prieteşugul şi încrederea lui Iojica şi, ieşind la Turda înaintea comisarilor împărăteşti, le spuse că Iojica umblă prin toate mijloacele a dobîndi tronul şi a nu lăsa pe nemţi a stapîni ţara; că el, prin influenţă şi făgăduieli, a tras în parte mulţi din deputaţii dietei şi că prin îndemnurile lui, dieta nu voieşte a recunoaşte de bune învoielile făcute între Sigismund şi cezarul, fără ştirea ei. Deputaţii, auzind acestea, îşi urmară drumul către Alba-Iulia, unde Sigismund îi primi cu cinste şi le dete bună făgăduială că îşi va ţine cuvîntul către împărat. În conferinţa ce avu Sigismund cu deputaţii, faţă fiind şi Bocskai, se chibzuiră despre mijloacele d-a sili pe deputaţii îndărătnici a primi învoirea făcută; hotărîră a dobîndi de la dînşii prin spaimă aceea ce nu credeau că pot dobîndi cu voie. Se învoiră dar a izbi o lovitură puternică, jertfind vreunul din cei mai puternici magnaţi, spre a îngrozi pe ceilalţi. Jertfa aleasă chiar de Sigismund fu Sărmanul Iojica. Inima duşmană de ungur se dete pe faţă prin această alegere. Sigismund luă cuvîntul şi arătă că Iojica merită pedeapsa etc. (după Istvanfi). 
   Inima lui Iojica se umplu de grijă cînd văzu sosirea neaşteptată a comisarilor împăratului, de la care nici un bine nu putea aştepta. A doua zi des-de-dimineaţă, plin de acel neastîmpăr, presimţire a unei nenorociri ce ne ameninţă, Iojica, sau spre a se linişti şi a se gîndi de scăparea sa, sau spre a se chibzui despre trebile ce era să se trateze în dietă, încălecă pe un cal ce îi dăruise de curînd Sigismund şi vru să iasă din oraş, însoţit numai de vro cîteva din slugile sale. Pe cînd trecea pe poarta Sf. George, calul său, împiedecîndu-se de pod, ce era stricat, căzu astfel încît p-aci era să farme capul lui Iojica. Dar acesta, nespăimîntîndu-se, se urcă îndată pe cal şi înaintă cîtva în cîmpie; apoi acelaşi neastîmpăr îl întoarse în oraş. 
   Dar pîn-a nu sosi el, Sigismund, în vreme ce staturile, după obicei, merse în biserica cea mare spre a ţine seanţa lor, le trimise poruncă d-a se aduna la palat. Deputaţii ascultară de porunca prinţului şi, fără a bănui nimic, intră în palat. În vremea aceasta Iojica sosind, intră şi el cu dînşii. Dar îndată văzură că ieşirea li se închide de pretorieni. Îndată intră în sală comisarii împăratului, care, arătînd adunării părţile de împuternicire ce avea de la împărat, expuseră prin grai misia lor, zicînd că au venit ca să pună în lucrare tratatul încheiat între Sigismund cu împăratul şi că acum rămîne ca staturile să întărească prin jurămînt această învoire. Sigismund intră şi el atunci în sala adunării şi mărturisi că a făcut cu împăratul schimbul Transilvaniei pentru ducaturile Ratibor şi Oppeln. Pentru aceea porunceşte staturilor ca să asculte, căci de nu, are la poartă lictori ca să pedepsească neascultarea lor. 
   XXVII
   
   Îndată ce prinţul sfîrşi cuvîntul său, comisarii împărăteşti scoaseră scrisorile trimise de Iojica la vice-craiul de la Casovia, de care am pomenit înapoi, şi le arătă adunării, zicînd că e de tînguit că între magnaţii Transilvaniei se află unul care să îndrăznească, prin mahi-naţiile sale turburătoare, a ruina alianţa şi învoielile încheiate de atîta vreme între cezarul şi Sigismund şi a băga vrăjmăşia între dînşii. 
   Auzind acestea, Bathori vru să depărteze deasupra-i bănuiala de nestatornicia sa şi, cu o mîrşavă viclenie, descărcă toată vina pe Iojica, zicînd că aceste scrisori nu sunt prin ştirea lui, că Iojica este autor aces-tor mahinaţii şi acestei conspiraţii ascunse, duşman al cezarului şi al republicei, că are comunicaţii secrete cu Mihai-Vodă şi că el nu poate suferi ca o asemenea crimă să rămîie nepedepsită.238 Apoi porunci lui Ştefan Bocskai de arestui chiar în adunare pe bietul Iojica, ce rămăsese înmărmurit văzînd şi auzind o asemenea neruşinoasă trădare. El fu dat în pază lui Ştefan Lazăr, cel întîi căpitan al pedestraşilor palatului, care îl puse în fiare239 şi îl duse în temniţă.240 Căderea unui aşa însemnat om, favoritul pîn-atunci al prinţului, şi fără martori şi judecată, produse efectul care se aştepta de uneltitori. Spaima intră în inimile tuturor, încît priviră înmărmuriţi şi în tăcere această privelişte.241 Spre a insufla şi mai mare groază în inimile deputaţilor, Sigismund puse de arestui pe un ostaş ce se deosebise foarte mult atît în război cît şi în pace, anume Toma, supt pricinuire că i s-a spus de nişte pîrîtori cum că el ar fi vorbit oarece despre împilarea libertăţii; apoi, spre noapte, fără judecată, puse de-l spînzură în vileag.242 
   „Toate aceste fărădelegi, zice un istoric ungur, insuflă tuturor o mare durere şi se văitau încet, zicînd că nişte oameni liberi, care, după vechiul decret al strămoşilor lor şi după legile patriei, nu se putea nimeni atinge de persoana lor, nu se cădea a fi pedepsiţi astfel după capriţul unui om, cu spînzurătoare şi cu tăiere de cap, fără pricină şi fără să li se lase un minut ca să cunoască învinovăţirea ce li se aducea; că, dacă e un lucru groaznic şi criminal d-a omorî pentru orice pricină un om care n-a fost cercetat, nici învinovăţit, nici osîndit, era tot asemenea nedrept a-l arunca în temniţă. Dar aceste plîngeri zadarnice erau; nimeni nu îndrăznea a vorbi în public pentru legile patriei, ştiind foarte bine că, îndată ce o vorbă liberă va ieşi din gura lui, vor trimite laţuri, securi, lictori şi călăi, ca să-l omoare.“243 
   XXVIII 
   Sigismund publică atunci un decret prin care îndatora pe tot proprietarul de un domen dăruit de stăpînire sau cumpărat, cum şi pe tot proprietarul de un oficiu municipal, a jura credinţă lui Rodolf, împăratul, craiul Ungariei, adăogînd că cel ce nu va primi aceasta se va privi ca unul ce a băgat sabie şi foc în ţara sa şi va fi pedepsit cu moarte şi confiscaţie.244 Acest ameninţător decret fu primit de toţi într-o adîncă şi tristă tăcere; nimeni nu murmură, nimeni nu arătă că se învoieşte. 
   În sfîrşit, deputaţii îndrăzniră a face o încercare fricoasă. Ei trimiseră la Sigismund pe Francisc Theke, unui din cei mai însemnaţi nobili, spre a-l ruga în numele tuturor d-a nu părăsi ţara într-un asemenea minut, d-a cumpăni cu minte coaptă hotărîrea ce va lua, d-a nu se lăsa în asemenea însemnate lucruri a fi povăţuit de capriciu, dar de judecată; că, dacă în orice lucru semeţia şi graba sunt rele, ele sunt mai primejdioase decît oricît cînd se amestecă cu primejdia patriei; că, de i s-a urît atîta cu naţia şi poporul, încît voieşte, fără ca nimeni să i-o ceară, să-şi lase dregătoria sa, cel puţin să lăse nevătămată şi curată libertatea de care totdeauna ţara s-a bucurat, d-a-şi alege prinţi, şi să păstreze neclintit drepturile ţării de la Sf. Andrei, regele Ungariei, pe care a jurat el cu toţi ceilalţi prinţi şi nobili a le păzi. Bathori răspunde necăjit la această solie: „că el nu vrea a umbla după placul altora, ci după al său“. Ducînd Francisc Theke acest răspuns la deputaţi, aceştia, desperaţi şi îngroziţi de ceea ce păţise Iojica, nu mai îndrăzniră a sta împotrivă şi, plecîndu-se împrejurărilor, se hotărîră a asculta nedreapta poruncă a prinţului şi a consuma astfel, prin învoirea lor, mişeleasca trădare de ţară a lui Bathori. Senatorii mai întîi, apoi cei mari şi ceilalţi deputaţi ai staturilor făcură jurămînt lui Rodolf, mai mult din gură decît din inimă. 
   Dup-aceea comisarii împăratului, în numele lui, jurară paza drepturilor Transilvaniei. Exemplare ale jurămintelor deputaţilor şi copia învoirei între Sigismund şi cezarul s-au pus în păstrare la Sibiu şi un exemplar de jurămîntul transilvănenilor se trimise împăratului.245 Într-acest chip Transilvania fu trădată Austriei. 
   XXIX 
   Magnaţii şi nobilii căută atunci să capete o răsplată a laşităţii lor. Ei trimiseră la Sigismund pe Francisc Theke şi pe Albert Lüveg, jude din Sibiu, ca să-l roage să scoaţă din temniţă pe Iojica, un om aşa de însemnat şi care se rudea cu cele mai dintîi familii, chiar şi cu a prinţului; că de a făcut vro crimă, să fie judecat în calea legii, şi că Sigismund nu se cade să risipească aşa, de pe faţă, libertatea nobililor, şi adăogînd că ei stau gata a chezăşui pentru Iojica. La aceste Sigismund răspunse că Iojica acum e în puterea comisarilor împă-răteşti, cărora el a dat ţara şi puterea d-a face dreptate.246 
   Chiar în noaptea aceea, tîrziu, Cristofor Kereszturi porunci să scoată pe Iojica din casa unde era arestuit. Acesta, urcîndu-se în trăsură, faţă cu Eustatie Guylasi, zise: „Iată preţul prieteniei crailor!“ Atunci Kereszturi îl dete în mîna lui Bartholomeu Petz, care se întorcea la împăratul. Acesta îl duse în închisoare la Szathmar. Toată averea lui Iojica fu confiscată. Se găsi la dînsul nişte cupe de argint, pe care Iojica pusese de săpase aceste cuvinte, presimţire a soartei ce îl aştepta: „Tu nu m-ai înălţat atîta, Dumnezeul meu, decît ca să mă faci să cad de mai sus“. 
   XXX 
   Predarea Ardealului de Sigismund în mîna Austriei fu peste voia nu numai a locuitorilor din ţară, ci încă şi a acelor ce se afla expatriaţi. Ştim că între aceştia era şi cardinalul Andrei Bathori, care petrecea în Polonia. El se credea fireşte chemat a moşteni tronul după Sigismund şi află cu părere de rău că acesta, după ce l-a prigonit, l-a izgonit din ţară şi i-a răpit averea, acum îi răpeşte şi nădejdea ce avea d-a se urca într-o zi pe tronul Ardealului. El scrise o scrisoare lui Sigismund care, fireşte, avu puţin efect; apoi îndrăzni să intre să facă vreo mişcare, dar, găsind pe nemţi întemeiaţi, se văzu silit a ieşi îndată;247 alergă în grabă lîngă regele Poloniei şi, ştiind că împăratul nemţesc era să dea Ardealul în stăpînirea arhiducii Maximilian, ce păstra încă titlu de rege al Poloniei, se sili cu aceasta cît putu spre a întărîta pe craiul Poloniei asupra împăratului şi a frăţîne-său. „Nu e destul, îi zise el, pentru casa Austriei, care crede că tot îi este iertat, d-a călca toate tratatele şi d-a vrea să uzurpeze toate coroanele; ea întrebuinţează astăzi nu puterea, ci şiretenia şi înşelătoria cea mai meşteşugită, spre a despuia pe nişte prinţi vecini, aliaţii Poloniei. Ambiţia ei e pricina că astăzi toată Ungaria geme supt jugul păgînilor; astfel va ajunge şi Transilvania, de nu se vor grăbi a lua armele spre a înfrîna dorinţele ambiţioase ale unei familii a cărei lăcomie n-are mărgini.“ 
   Nunciul papei, ce se afla atunci la curtea Vienei, aflînd de proiectele cardinalului, povăţui pe curtea Austriei ca arhiduca Maximilian să lepede titlu ce încă purta de crai al Poloniei, ca prin această satisfacţie dată polonilor să-i îndatoreze a nu lăsa pe cardinalul Bathori a face turburări în Ungària.248 Dar craiul Poloniei nu sta atunci a sprijini pretenţiile cardinalului Andrei. El se gătea pentru nesocotita şi nenorocita expediţie ce făcu în anul acela în Sveţia. E ştiut că, moştenind după moartea tatălui său crăiea Sveţia, el nemulţumise poporul acestei ţări, vrînd, după sfaturile cele rele ale iezuiţilor, să silească pe acest popor protestant a primi legea catolică. Ţara atunci se răsculă, punînd în capul guvernului pe Carol, duca de Sudermania, unchiul craiului Sigismund. 
   XXXI 
   Pîn-a nu se depărta din Transilvania, Sigismund Bathori trimise c-o ambasadă solenelă pe Sarmasagi la Mihai-Vodă  în Ţara Romînească, despre care aflase că s-a turburat foarte primind vestea abdicării sale în favorul împăratului. El îi trimise scrisori în care îi scria că ar fi vrut a-i trimite pe Bocskai, dar, fiindcă comisarii cezarului sunt acolea, el are trebuinţă de dînsul şi pentru aceea îi trimise în loc pe Sarmasagi, ca pe cel mai credincios al casei sale pe care ar fi putut trimite, şi că doreşte ca Mihai să aibă toată încrederea într-însul. Afară din aceste scrisori, prin zisul deputat făcu cunoscut lui Mihai-Vodă că el nu voieşte a lăsa Transilvania fără nădejde de a se mai întoarce, dar că crede că prezenţa sa poate aţîţa pe prinţii creştini a lua armele în contra turcilor toţi împreună şi deodată; că crede că, fiind de faţă, mult mai bine va putea înlesni toate pregătirile de bani şi armii şi cîte trebuie la război, decît lucrînd prin deputaţi; iar dacă nu va izbuti a aţîţa ( a împinge), a arma pe creştini asupra turcilor, cum doreşte, va lucra atunci a aşeza o pace generală între toţi creştinii şi barbarii, pace care, după asigurarea lui, va cuprinde şi pe Ţara Romînească. Tot atunci răspunse la cererea ce Mihai-Vodă îi făcuse mai nainte d-a-l ajuta spre a cuprinde Moldova, că îl povăţuieste să stea liniştit, căci atît papa, cît şi împăratul sunt hotărîţi a opri orice război între munteni, moldoveni şi poloni, intrînd în mijloc spre a-i împăciui la nevoie. 
   Iluziile de care se hrănea sau le arăta numai Bathori era cu totul copilăreşti. Depărtat de tron, putea el oare avea mai multă influenţă în Europa decît cînd era pe tron, strălucind de slava biruinţelor sale? Stavila care oprea legătura creştină d-a izbuti era temerea tuturor stăpînirilor Europei despre ambiţia şi mărimea casei Austriei. Popoarele Europei nu voia a-şi vărsa sîngele, banii şi sudoarea lor pentru un război al cărui cîştig era să fie pentru Austria. De atunci existinţa Turciei se privea ca necesară echilibrului european, ca o stavilă naturală ambiţiei Austriei, precum aceasta era o stavilă ambiţiei Turciei. Iată pricina pentru care Polonia, Francia şi Englitera nu numai că nu voiră a intra în legătură în contra turcilor, ba încă ajutară pe aceştia, cautînd a le dobîndi pacea cînd îi văzu căzuţi în grea nevoie. Chipul cu care Austria luă în mînă Transilvania şi abdicarea prin înşelare a lui Bathori mai mări în Europa dreptele temeri despre nesăţioasa ambiţie a curţii Austriei. 
   XXXII
   
   Într-aceea, Sigismund se găti a pleca spre Silezia. El nu luă pe soţia lui cu dînsul, de care hotărîse a se despărţi, ci o lăsă ca să cîrmuiască tronul împreună cu comisarii împăratului. În 17 mai, el ajunse la Zaurin, care, din neîngrijirea turcilor, de curînd căzuse prin apucare făra de veste în mîna oastei împăratului. Arhiduca Matei veni acolo a doua zi să-l întîlnească pe Bathori cu un cortegiu pompos. După o şedere de trei zile, în care nemţii se siliră cît putură să facă pe Bathori a-şi petrece prin turnire (tournois) şi alte petreceri, se duseră ambii la Viena şi apoi la Breslau, şi în toate locurile fură primiţi cu cea mai mare cinste, după poruncile într-adins ale împăratului.249 Pe la sfîrşitul lui iunie, Sigismund se duse la Oppeln şi Ratibor, unde ambasadorii împăratului îl instalară în noul său stătuleţ.250 Petrecerea lui Bathori în Austria produse un entuziasm pregătit şi aţîţat de curte, care ţintea a-şi acoperi maşinaţiile cu care îl despuiase de tron. Austriecii urcară pînă în slava cerului această lepădare mărinimoasă a lui Sigismund de un tron întărit prin atîtea izbînzi slăvite. Triumful lui Bathori asupra lui însuşi, zicea ei, este mai presus de biruinţele ce pîn-atunci strălucise viaţa sa. Toate artele se întrecură spre a consfinţi memoria acestui eveniment. Vestitul Sadeler, zugrav împără-tesc, din porunca lui Rodolf, făcu portretul prinţului şi îl împodobi cu figuri alegorice privitoare la abdicarea lui. Se vedea o ancoră de care se ţinea trei coroane cu această deviză: 
    
   Aceste coroane arăta Transilvania, Moldova şi Valahia, pe care Bathori le dase împăratului, p-aceste două numai cu numele; dedesuptul portretului se săpă aceste versuri: 
    
   În ţările streine mai întîi nimeni nu vroi a crede lepădarea lui Sigismund de tron. Oamenii ambiţioşi se mira cum să-şi lepede el astfel ţara şi tronul. Toţi oamenii cu minte nu se puteau dumiri cum el, domn stăpînitor, să rîvnească după o pălărie de cardinal. Abdicarea lui li se parea un amestec de mărime şi slăbiciune, mai mult un capriţiu decît 
   o faptă cumpănită şi serioasă.251 Din aceasta se putea lesne bănui că, mîine poate, acest om uşure, ascultător la alt capriţiu sau la alte inspiraţii contrarii, se va căi şi va lucra cu totul în contra faptei de acum. 
   XXXIII 
   Vestea prefacerilor din Transilvania şi ambasada lui Sarmasagi turbură foarte pe Mihai-Vodă. Singur, izolat, ţintă a vrăjmăşiei turcilor, polonilor, care tocmai atunci înnoiră pacea cu turcii, a tătarilor şi a lui Ieremia Movilă, lipsit de bani şi mijloace d-a ţine o oştire mare în picioare spre a se apăra în contra atîtor duşmani puternici, pîn-aci el îsi răzimase spatele şi armele de Transilvania. Prin aceea numai că această ţară pică supt stăpînirea Austriei, Mihai-Vodă cu ţara trebui totdeodată să cază supt influenţa acestei împărăţii; chiar şi dacă Sigismund nu ar fi tratat pentru Valahia, lăsînd drepturile protectuitoare dobîndite de dînsul Austriei, Mihai putea tare lesne a nesocoti această 
     
   dare, ce n-avea nimic serios, de vreme ce vitejiile lui Mihai rupsese tratatul de la mai 1595. Dar putea el oare, aflîndu-se încunjurat de atîţi duşmani, sigur că turcii caută prilej a reîncepe războiul, a se strica acum cu Austria? El văzu că proiectul său asupra Transilvaniei se nimicnici, că nădejdea sa cea iubită de a cuprinde Moldova trebuie amînată deocamdată. Începu să creadă că, alăturîndu-se pe lîngă împărăţia Austriei, va putea izbuti a face pe aceasta a înţelege importanţa d-a organiza şi d-a întemeia un stat romîn mare şi puternic supt protectoratul ei şi care să fie sabia şi bulevardul ei şi a creştinătăţii în contra Orientului. Credea însă mai mult într-însul. El nu părăsi proiectele lui, ci amînă numai îndeplinirea lor. 
   Spre a arăta bunăvoinţa sa către împărat, se grăbi a trimite către comisarii împărăteşti în Ardeal doi soli, pe Elie Cacucin, secui, şi pe Petre Oermeny, ca să le zică că, după plecarea lui Sigismund, el nu ştie ce să facă şi în cine să se razeme, neavînd bani deajuns spre a plăti oştirea trebuincioasă spre război; că neştiind ce au de gînd cezarul şi comisarii, trimise să-i întrebe de-i pot trimite bani acum, sau de se îndatorează a plăti mai pe urmă banii ce el va lua împrumut, zălogind averea lui; că, spre a se înţelege de toate aceste, s-ar fi dus însuşi la dînşii, dar că n-a putut, fiindcă îşi scrîntise un umăr la vînătoare, căzînd după cal. 
   Comisarii gîndiră că cu orice preţ trebuie a ţine în partea Austriei pe acest îndrăzneţ şi întreprinzător războinic şi a nu-l supăra şi a-l sili să treacă la duşman, şi îi răspunse să aibă puţină răbdare şi să fie sigur că toate se vor încheia după dorinţele sale; că despre toate aceste ei se vor înţelege prin oameni aleşi sau înşişi vor veni la dînsul; că îndată ce prinţul Maximilian, ce se aşteaptă, va să vie, nu va uita nimic din cele de trebuinţă spre a-l apăra şi întări în puteri, ci încă îi va trimite cinstiri (demnităţi) mari, care vor creşte şi înălţa slava lui. Mihai-Vodă aşteptă cîtăva vreme, dar văzînd că arhiduca Maximilian nu mai soseşte, trimise o nouă solie, pe spătarul Radu şi logofătul Mirişte, ca să arate comisarilor că el nu mai poate aştepta şi cere un răspuns hotărît. Ambii comisari împărăteşti, episcopul de Veitzen şi Istvanfi, ţinînd sfat cu unii din cei mai însemnaţi ai Transilvaniei şi lăsînd oameni aleşi spre a purta trebile Transilvaniei în lipsa lor, plecară înşişi spre a veni la Mihai-Vodă în Ţara Romînească, luînd cu sine pe Gaspar Corniş şi Pangratie Sennyei, cunoscuţi bine ai lui Mihai din deosebite ambasade ce avură la dînsul. Luînd pe la Sibiu şi Braşov, ei trecură munţii pe la Rucăr şi ajunseră la Tîrgovişte peste şase zile după plecarea lor din Alba-Iulia. Mihai-Vodă, aflîndu-se tot bolnav, trimise înaintea lor pe fiul său Pătraşcu cu mai mult de trei mii soldaţi şi îi aduse cu mare cinste în Tîrgovişte. După ce conferinţele se prelungiră trei zile, se încheie un tratat cu cuprinderea următoare: 252 
   XXXIV 
   „Mihai, voievodul Ţării Romîneşti şi sfetnicul maiestăţii sale împărăteşti şi crăieşti etc., dinpreună cu Eftimie, mitropolitul Tîr-goviştei, vornicul Dumitru, banul Mihalcea, clucerul Radu, logofătul Teodor, vistierul Andronachi, spătarul Negru, logofătul Mirişte, banul Calotă, sfetnicii lui şi reprezentanţi ai ţării Romîneşti, sunt hotărîţi să-şi unească ţara lor cu coroana Ungariei. Spre acest sfîrşit, înţe-legîndu-se cu vrednicul de cinste Ştefan Szuhay, episcop de Veitzen, prefect al camerei ungureşti de la Presburg, şi cu preastrălucitul Nicolae Istvanfi de Kisasaszonfalva, propalatinul regatului Ungariei şi căpitan al cetăţii Oedenburgul, legaţi plenipotenţieri şi comisari împărăteşti în Transilvania şi Ţara Romînească, au încheiat cele următoare: 
   1. Împăratul se îndatorează a da leafă la 5 mii soldaţi d-ai luiMihai; cît pentru alţi 5 mii oameni, călărime şi pedestrime, ce cere Mihai, comisarii să se silească a face ca împăratul sau a-i trimite oaste, sau a le da leafă pentru ţinerea şi armarea lor, însă vara leafa întreagă, iar iarna pe jumătate. Afară d-aceasta, avînd Mihai nevoie absolută de un mai mare ajutor, împăratul, sau în numele lui, arhiduca Maximilian, se îndatorează a-i veni în ajutor cu oştile Ardealului şi din alte părţi. Asemenea şi Mihai se îndatorează d-a se sili d-a împinge mereu pe turci din partea locului şi a merge în ajutorul Transilvaniei şi a părţilor vecine ale Ungariei, cînd nevoia o va porunci. 
   2. Mihai şi fiul său Pătraşcu şi toţi următorii lor în linie bărbătească să stăpînească Ţara Romînească cu toate veniturile, drepturile şi hotarele ei, ca vasali ai împăratului, fără a plăti vreun alt tribut decît să dea în tot anul la împărăţie un dar de cinste, după voia şi alegerea sa. 
   Moşiile cumpărate de Mihai şi fiul său cu banii lor să fie ale lor şi să aibă voie d-a face cu dînsele ce le va plăcea. 
   3. Întîmplîndu-se că Mihai şi Pătraşcu să moară fără moştenitori, măria sa împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obştească a boierilor, staturilor şi rîndurilor ţării. 
   Măria sa va da domnului, oricare va fi, în Ungaria sau în Transilvania, o cetate cu venituri îndestule spre ţinerea lui. 
   4. Făcătorii de rele şi dezertorii ce din Ţara Romînească trec în Transilvania şi Ungaria să se poată prinde şi aduce înapoi. 
   5. Neguţătorii din Ţara Romînească vor avea slobod comerciu cu Transilvania, fără însă a vătăma privilegiurile cetăţilor slobode din această ţară. În Ţara Romînească negoţul va fi slobod; plătind taxa hotărîtă. 
   6. Religia şi biserica romînă să fie slobode, ocrotite şi neatinse de nimeni. 
   7. Nuncii şi ambasadorii ce domnul ţării va trimite la împăratulsau la arhiduca Maximilian să aibă îndată audienţă şi să fie trataţi după cum cere cuviinţa. 
   
   Acest tratat se încheie în 9 iunie 1598, în biserica Sf. Nicolae din Tîrgovişte.“253 
   XXXV 
   În aceeaşi zi (9 iunie), înainte de încheierea tratatului, Mihai-Vodă, în aceeaşi biserică a Sfîntului Nicolae, depuse jurămîntul de credinţă lui Rodolf al II[-lea] şi urmaşilor lui şi după dînsul jura mitropolitul Eftimie şi toţi boierii. 
   Pîn-a nu pleca din Ţara Romînească, comisarii deteră domnului preţul de 17500 florinţi de Ungaria pentru pregătirile de război; zece mii florinţi îi plătiră în monedă, şi pentru ceilalţi şapte mii Mihai-Vodă primi un inel cu un mare diamant şi alte treizeci şi şase diamante mai mici.254 
   Acest tratat a fost mult lăudat de unii din istorici. Ţara Romînească singura, zis-au ei, nu putea a-şi păstra neatîrnarea ei; cum putea dar face mai bine decît a se închina Austriei, cu asemenea favoritoare condiţii? Alăturîndu-se de Austria, romînii din Ţara Romînească se alătura deodată şi de atăţia romîni, fraţi ai lor din Transilvania, Banat şi părţile orientale ale Ungariei. Moldovenii încă n-ar fi întîrziat a se lipi de Austria cu aceleaşi condiţii ca muntenii. Prin lipirea cu Austria, romînii înceta d-a face parte din Orientul barbar şi se unea cu Apusul luminat şi astfel sporea iute şi ei în calea civilizaţiei. Încet cu încet, împrejurările ajutînd, romînii, supt ocrotirea Austriei, se întărea şi, dobîndind unitatea naţională, dobîndea putinţa d-a cîştiga cu vremea neatîrnarea lor şi intra în toate drepturile naturale ale naţiilor. 
   Toate aceste consideraţii sunt frumoase şi ar fi fost adevărate, dacă din norocire* sinceritatea s-ar putea afla vrodată în învoirile făcute între o parte slabă şi alta mai puternică, totdeauna plecată a abuza de puterea şi protecţia ei; daca firea împărăţiilor, care sunt nişte adunături de staturi şi naţii fără nici o asemănare şi legătură între ele, strînse şi ţinute laolaltă într-un stat numai prin silă, s-ar putea învoi cu ideea naţionalităţii şi a independenţei naţiilor. Austria dar ar fi abuzat de protecţia ei, aceea ce ar fi silit pe romîni a se arunca din nou în braţele turcilor spre a scăpa de nemţi, după cum făcuseră în vremea lui Mircea, spre a scăpa de unguri. Apoi, chinuiţi şi de turci, ar fi ajuns fireşte acolo unde au ajuns, a se arunca în braţele muscalilor, spre a scăpa de turci, pentru ca un veac după aceea să se arunce în braţele turcilor spre a scăpa de protectoratul împilător al muscalilor. Oscilaţii nenorocite, dar neapărate cînd un mic stat se află între altele mai mari şi smîţit de dînsele. Asta este soarta nenorocită a naţiilor care 
     
   se bizuiesc în streini, iar nu în ele înseşi; astfel a fost şi va fi soarta ţărilor romîne, cîtă vreme nu se vor împuternici prin unitatea naţională. (Că streinul e totdeauna vătămător unei naţii şi că facerile lui de bine chiar sunt rele mari.)
       În acest tratat vedem că Mihai-Vodă ţinti încă a face tronul ereditar şi a întemeia o dinastie. Mulţi din voievozii noştri cei mari, înainte şi în urma lui Mihai-Vodă, visară ereditate şi, printr-o fatalitate minunată, acest vis făcu să se stingă cu sunet moştenirea lor. Mircea cel Bătrîn visa ereditate şi, pîn-a nu muri, avu durere să vază pe numeroşii săi fii legiuiţi şi bastarzi a sfîşia ţara prin pretenţiile lor la tronul de la care tatăl lor* îi gonea. Neagoe Basarab visa ereditate şi pretenţia fiului său d-a domni răsculă ţara şi o aruncă în nişte războaie civile şi o anarhie grozavă, care dete prilej turcilor a face ţara paşalîc; şi ar fi pierit, dacă din norocire ţara nu îşi alegea domn pe Radul de la Afumaţi, care o mîntui, iar fiul lui Neagoe-Vodă  muri pribeag şi în ticăloşie la Constantinopol. Mihai-Vodă visa ereditate şi fiul său muri pribeag în pămînt strein, fără a-şi mai vedea ţara după moartea tătîne-său. Şerban Cantacuzino visa ereditate şi bău otrava vărsată de chiar rudele sale de aproape, iar fiul său rătăci izgonit în ţară streină. Brîncoveanu-Vodă visa ereditate şi, pîn-a nu muri, văzu capetele a cîtepatru fii ai săi rostogolindu-se la picioarele sale, tăiate de sabie turcească. Pretenţie nebună, într-adevăr, d-a întemeia stabilitatea unei dinastii într-un pămînt ce se miscă şi se cufundă în mijlocul furtunilor dese ce de dinafară îl cutreieră, în mijlocul unor oameni ce lesne se prefac şi se schimbă. Moldovenii începură statul lor prin ereditatea domniei, dar îndată caracterul nestatornic al poporului îi aduse a face domnia alegătoare. La un popor de un caracter schimbător şi nestatornic trebuie instituţii în analogie cu caracterul său, care să reguleze această nestatornicie, fără a pretinde a o înăbuşi. Un asemenea popor are trebuinţă de instituţii libere, alegătoare, republicane. 
     
   XXXVI
   
   Cuprinderea Transilvaniei de austrieci şi tratatul lui Mihai cu dînşii supără foarte pe turci şi îi hotărî a nu suferi aceasta şi a se oşti din nou asupra Transilvaniei şi a Ţării Romîneşti, pînă se afla încă în ameţeala acelor prefaceri de stapînire. Satîrgi-Mehemet-Paşa, al doilea vizir, ce se afla în Ungaria, primi poruncă a intra în Transilvania, şi paşii după marginea Dunării trebuiră a-şi împreuna puterile spre a năvăli în Ţara Romînească. Mihai, împuternicit prin ajutorul ce luase de la comisarii împăratului, se pregătea acum a face o nouă campanie cu turcii, cînd o întîmplare neprevăzută de nimeni curmă proiectele sale, aruncă Ungaria, Transilvania şi Valahia în valuri noi şi în sfîrşit deschise calea dorinţei inimei sale. 
   În palatul din Ratibor, în Silezia, Bathori, în loc de acea linişte filosofică de care îşi făcuse o icoană aşa de încîntătoare, găsi neplăcuta uniformitate a unei vieţi fără lucru şi urîtul stăpîni inima sa. 
   Ca toţi domnitorii care de bunăvoie se pogorîse de pe tron, el se hotărîse a o face stăpînit fiind de ambiţia de a minuna lumea prin dispreţul măririlor omeneşti şi printr-o faptă neobicinuită. Dar, deodată ce acest minut trecu, începu a dori după tronul pierdut. În mijlocul plăcerilor din Ratibor, trăind o viaţă molatică, fără trebi din-lăuntru, fără griji din afară, i se făcu dor de larma taberilor şi de acel cort deschis în care aerul bătea în toate părţile. Fiindcă din puterea şi gloria militară nu preţuise decît vanitatea lor, trufia lui suferea, căci n-are cui da destule porunci şi inima lui ofta după războaie, care hrăneau dragostea d-a auzi pe toţi slăvind numele lui.255 El începu a bleslema, acum în zadar şi tîrziu, pe acei ce îl sfătuiră l-această lepădare după tron, ruşinoasă şi pricinuitoare de atîtea nenorociri. Şi, cu aceeaşi uşurinţă cu care veni în Ratibor, gîndi să se întoarcă în Ardeal.256 Însă mai întîi ispiti dacă duhurile în Transilvania îi sunt spre favor şi adresă o scrisoare unchiului său, Ştefan Bocskai, prin-tr-un trimis într-adins, expunîndu-i ca un copil urîtul ce îl cuprinsese şi rugîndu-l, prin jurăminte, ca să lucreze pentru dînsul, să poată scăpa din acel grozav exil.257 În Transilvania, cîrmuirea comisarilor împăratului şi oarecare prefaceri ce ei incercară a face nemulţumise pe acei aspri magnaţi unguri, care de atîta vreme învăţase a urî pe nemţi. Ei era atunci foarte îngrijaţi de ameninţările turcilor din Banat de a năvăli fără veste asupră-le, fără a fi gata de împotrivire. De vreme ce Maximilian arhiduca era hotărît a lua stăpînirea Transilvaniei, magnaţii trimiseră la dînsul să-l roage a veni cît mai în grabă cu oaste, ca să ia guvernul ţării şi s-o apere de duşman. Dar Maximilian, încurcat în războiul cu Ungaria, da zi de zi şi nici el nu venea, nici oaste nu trimitea. Locuitorii transilvăneni, îngrijaţi, începuseră a cîrti asupra împăratului, zicînd că nu-şi împlineşte făgăduielile făcute cînd i s-a închinat Transilvania. Bocskai cîrtea mai mult decît toţi, părîndu-i rău că, prin abdicarea nepotului său, Bathori, pierduse toată importanţa şi puterea ce avea în ţară.258 Cînd primi scrisoarea lui Sigismund, el o comunică lui Demetrie Naprasdi, episcop de Transilvania, opozant al guvernului împărătesc şi care avea de prieteni pe Gaspar Corniş şi Lupu Gorniş, unii din cei mai însemnaţi secui, şi, în înţelegere cu dînsul, răspunse lui Sigismund ca să fie plin de nădejde, că lucrează pentru dînsul şi să se grăbească a veni în Transilvania.259 
   XXXVII 
   Cum primi Bathori această scrisoare, fără a mai întîrzia, începu a se pregăti de plecare. Temîndu-se că duhovnicul său, părintele Carilio, al cărui zel pentru Austria îi era acum cunoscut — aducîndu-şi aminte cu cîtă înfocare îl povăţuise a se lepăda de tron — să nu-i aducă vro împiedicare, se gîndi a-l trimite la împărat, ca să-i arate că sorocul cînd trebuia a i se plăti pensia hotărîtă a trecut şi încă n-a primit nimic, şi să-l roage ca să i se adaoge în stapînire Lactemişiu, moşie a doamnei Maria Marica, fosta soţie a lui Vratislau Prenestein, vicar de Boemia, care avea un frumos şi mare palat, ce se zice că semăna cu vestitul palatul Pitti din Florenţa, sau alt loc frumos de locuit, plîngîndu-se că în statul lui nu are casa care să-i placă de locuit. Părintele Carilio plecă şi în puţine zile se întoarse, dobîndind ambele cereri de la împărat. Dar Sigismund nu aşteptase întoarcerea lui şi, puţine zile după plecarea-i,260 însoţit numai de doi inşi şi îmbrăcat, după cum zic unii, călugăreşte, plecă pe ascuns din Ratibor şi, lăsînd drumul mare, spre a nu cădea în cursele lui Maximilian, se îndreptă pe altă cale mai lungă, pe lîngă hotarul Poloniei şi, în timp de noapte, ajunse fără veste la Cluj, în Transilvania,261 în 20 ale lunei lui august.262 Îndată ce sosi se îndreptă către Mihai Katonai, ce era prefect al oraşului, care îi spuse că şi soţia lui se află sosită cu o zi înainte în oraş, spre a aştepta venirea arhiducei, care acum era în Casovia, şi trimisese o mie de călăreţi spre a o însoţi în Germania.263 El îi porunci să meargă la dînsa să-i spună că a sosit şi s-o saluteze în numele lui. Princesa se afla la biserică, facîndu-şi rugăciunea, cînd i se aduse această veste neaşteptată ce o miră şi o turbură foarte. Ea răspunse că îndată ce se va săvîrşi slujba bisericei, şi că nu leapădă o convorbire faţă cu martori. Sigismund, îndată ce se întîlni cu soţia lui, simţind cît îi va fi de trebuinţă în acele împrejurări, trase spre sineşi cu mîngîieri prefăcute şi făgăduieli pe această sărmană femeie, lipsită de sfat şi ajutor, pe care atît o nesocotise şi o urgisise mai nainte. Dup-aceea, fără întîrziere, porni pe Benedict Macedius şi pe Ştefan Lazarius, cap al soldaţilor palatului, care avea cheile cetăţii, la Alba-Iulia, unde intrară fără a afla comisarii împăratului şi duseră lui Bocskai scrisoarea lui Bathori. Acesta, chiar în noaptea aceea, luînd cu sine o trupă de soldaţi, se duse la cortul lui Gaspar Corniş, ce se afla tăbărît lîngă Sebeş, cu oastea ţării adunată pentru apărarea despre turci, şi îi vesteşte sosirea lui Sigismund la Cluj, cu soţia lui, şi îi îndeamnă cu cuvinte scurte şi aspre a-l recunoaşte de prinţ. Corniş, după oarecare îndoire şi ameninţări ale lui Bocskai, se învoi. Moise Secuiu trase îndată pe secui, ce alcătuia cea mai mare parte din oştire, în conspiraţie, făgăduindu-le libertatea. Pilda secuilor trase şi pe celelalte oşti, care recunoscură de cap pe Bocskai. Comisarii împărăteşti, părăsiţi de oşti şi de Corniş, trimiseră cărţi cetăţilor săşeşti şi la clujeni spre a le aduce aminte jurămîntul făcut împăratului. Ei trimiseră şi lui Maximilian trei plicuri de scrisori tot într-un fel, ca să-i zică să grăbească a veni pînă n-a apuca duşmanul a se întări. Dar aceste scrisori n-avură noroc a merge la adresa lor. Un plic ce se dedese lui Gheorghe Palatici fu dat de acesta lui Bocskai, ca să-i tragă favorul. Altul se luă de la Nicolae Honol pe cînd acest curier îşi schimba calul la Torda, cu mare primejdie a vieţii sale, iar al treilea, Ioan Marcul, raguzanul ce-l ducea, trădat de soţii săi italieni, fu silit a-l înghiţi cînd, în vremea nopţii, aprozii, bănuind ce avea, încunjurară casa sa şi umbla a sparge uşile spre a intra. 
   A doua zi des-de-dimineaţă, Bocskai ieşi din tabără cu Corniş şi se duse la deputaţii împăratului, de le arătă scrisorile lui Sigismund, ce îi cheamă la dînsul. Aceştia răspunseră că vremea îi va sfătui. Bocskai atunci puse pază la palatul unde se afla comisarii şi, întorcîndu-se în tabără, chemă o adunare, unde se plînse de nemţi că sunt grei şi scumpi, că nu primiseseră pîn-atunci nici oştiri, nici bani, nici ajutoare; că Maximilian nu îndrăzneşte a veni în provinţie; că pînă în acea zi ei fusese purtaţi de deputaţi cu nădejdi zădarnice; că nu trebuie a mai aştepta nimic de la dînşii; că duşmanii sunt în arme, primejdia de faţă, nevoia e neapărată d-a-şi întoarce dorinţele asupra acelui prinţ ce mila dumnezeiască aduse înapoi şi că trebuie a-i da înapoi sceptrul. Toţi aclamară aceste cuvinte şi urară ani mulţi şi fericiţi prinţului şi trimiseră deputaţi la Cluj, spre a-l felicita. Deputaţii cezarului fură aspru păziţi.264 
   XXXVIII 
   Sigismund, după ce primi jurămîntul locuitorilor Clujului, trimise în toate părţile în Transilvania, spre a înştiinţa pe popor de sosirea lui. Toţi se supuseră. Saxonii numai stătură în cumpănă cîtva. Ei zicea că nu pot a-i face jurămînt, din pricina că tot el le poruncise d-a jura împăratului şi că înainte trebuie a-i dezlega de acest jurămînt.265 Cetatea Oradea Mare, ce era comandată de Georgie Kiraly, singură rămase de nu vroi a se supune lui Sigismund şi a călca jurămîntul făcut împăratului.266 
   În 22 august, Sigismund scrise arhiducelui Maximilian, ce era în cale ca să vie în Transilvania, că, văzînd însuşi cu ochii că principatele Oppeln şi Ratibor, ce i se dedese spre compensaţie pentru Transilvania şi Valahia, era de o valoare mult mai neînsemnată decît ceea ce i se arătase, găsise de cuviinţă, pentru aceste drepte şi puternice cuvinte, a se întoarce în ţara sa; că acum e stăpîn pe Cluj, capitala Transilvaniei, că e hotărît a se sili cît va putea ca să păstreze ce e al lui, împotriva oricărui ce ar năvăli asupră-i. De aceea roagă pe Maximilian d-a nu-şi mai urma înainte călătoria, ca să nu-l pună în reaua nevoie d-a se apăra şi d-a supăra pe cei ce caută a îndatora; că, în orice chip, el e hotărît a cruţa totdeauna şi caută, după cum se cade, cinstea şi protecţia împăratului şi a casei Austriei, d-a respecta sf. împărăţie, după cum totdeauna a făcut, şi d-a sprijini interesele lor pe cît îi va sta în putinţă.267 Dup-aceea Sigismund se duse la Torda cu soţia lui, unde convocă dieta şi trimise cărţi poruncitoare, iscălite de dînsul şi de soţia lui, la comisarii cezarului, ameninţîndu-i că-i va aduce cu sila de nu vor voi a veni de voie. Pentru aceea comisarii, insoţiţi de o trupă de călăreţi, fură aduşi la Torda, şi, după cinci zile de la sosirea lor, Sigismund îi aduse înainte-i şi, depărtînd orice martor afară de soţia lui, le zise cu vorbe prefăcute că este tare mîhnit că a supărat pe cezarul prin întoarcerea sa din Silezia, dar că a fost silit fără voie a o face, căci locul acolo nu era plăcut de locuit; că păstrează încă cezarului vechea sa credinţă, numai aceasta să nu-i facă război şi Maximilian să nu caute a-l goni din ţară; că crede că n-are a se teme de una ca aceasta de la nişte prinţi aşa de buni şi înţelepţi. Dar că, daca din întîmplare va vedea că pregătesc împotrivă-i vro vrăjmăşie, va aduna puterile şi ale altor prinţi şi se va pregăti de apărare. Apoi făgădui comisarilor că îi va slobozi îndată ce supuşii săi i-o vor ierta.268 
   Într-aceea Maximilian, ce sosise la Casovia, prinse cîteva care ale prinţului Transilvaniei, ce venea din Silezia încărcate cu mult aur în bani şi bucăţi şi alte lucruri preţioase şi pe care era mulţi oameni din suita prinţului. Maximilian duse aceste care în oraşul cel mai apropiat. Cum află aceasta, Sigismund declară că nu va da drumul comisarilor pînă nu i se vor întoarce carele. Din aceasta începură vorbe mai aspre între dînsul şi curtea Austriei. El strigă tare împotrivă-i, acuzînd-o că a întrebuinţat rău credinţa sa cea lesne şi încrederea lui. L-aceste cuvinte, casa Austriei răspunse tare că Sigismund adaogă obrăznicia la viclenia sa.269 
   XXXIX
   
   Reurcarea pe tron a lui Bathori, ca şi abdicaţia lui, trebui să fie fatală unui om ce îl slujise cu atîta credinţă şi fu jertfit de dînsul cu o cruzime atît de vicleană. Iojica, cum ştim, zăcea în închisoare la Szathmar, cînd împîratul turbat de mînie că Sigismund îi răpi Transilvania, vru să-şi răzbune asupra cuiva şi să înfricoşeze cu aceasta pe împrotivnicii transilvăneni. El trimise îndată la Szathmar pe Ioan Marin, dalmat de la Raguza, ca să omoare pe Ştefan Iojica. Acesta, ce fusese rudit cu Iojica, temîndu-se a nu fi acuzat că s-a purtat nelegiuit cu un aşa mare om, chemă vro cîţiva inşi spre a-l judeca, pîrîndu-l că a pretins la domnia Transilvaniei şi că e vinovat de lèse-majestate, căci a aţîţat pe cei mari şi poporul şi a vrut a dobîndi o ţară ce împăratul o hotărîse pentru Maximilian. Iojica suferi cu multă mărime nedreptatea soartei. Sigur despre soarta lui, el despreţui orice apărare, nu primi nici avocat şi nici nu vroi a răsturna multe cuvinle mincinoase şi nedrepte ale pîrei; şi nu vroi a cere nici de la judecători, nici de la împărat revizia procesului. El fu osîndit la moarte.270 Singură femeia lui numai, ce era şi ea romîncă, fostă doamnă în Ţara Romînească, făcu oarecare rugăciuni şi ispitiri zadarnice a mîntui pe soţul său.271 Osînditul fu mai întîi pus la caznă, apoi îl duseră la poarta cetăţii, unde, după ce rosti cîteva cuvinte spre apărarea sa şi ceru după obicei iertăciune la mulţimea de oameni adunată, fu izbit cu securea de un turc robit şi capu-i se rostogoli la pămînt. S-a băgat de seamă că Iojica fu omorît în aceeaşi lună şi zi cînd, patru ani înainte, prin inspiraţia lui, a lui Gesti şi Bocskai, se sugrumară Baltazar Bathori şi Wolfgang Kovatzius. El fu înmormîntat fără nici o cinste într-o biserică din cetăţuie şi d-abia acoperit de pămînt, aceea ce văzînd-o un prieten a lui Iojica, ceru voie căpitanului din Szathmar ca să-l îngroape mai bine. Voia i se dete şi el puse de-l înmormîntă după cuviinţă.272 Astfel fu sfîrşitul acestui bărbat, unul din cei mai mari ai romînilor din Ardeal. Dacă norocirea ar fi ajutat meritul şi ambiţia lui, el ar fi ajuns să domnească în patria lui şi soarta fraţilor săi romîni ar fi fost cu totul alta. Vina lui fu că dori independenţă patriei sale. El pieri nevinovat şi ucis fără de lege de Austria, căci ea n-avea drept asupră-i, nefiind supusul ei, vina ce i se imputa fiind savîrşită înainte de a ocupa Austria Ardealul. Averea sa fu confiscată de împărăţie. Lăsară numai soţiei sale şi junelui său fiu cîmpul Gerend, spre a putea suferi amărăciunea stării de faţă şi a îndulci dorul stării trecute. Vremea însă întoarse o parte mare din moşiile lui Iojica la fiul său.273 Urmaşii drepţi ai lui Iojica şi pînă azi se ţin în bunăstare şi treaptă; dar, cu totul deosebiţi de străbunul lor, ei trădară naţionalitatea romînă pentru a îmbrăţişa pe cea maghiară, şi trădară şi pe aceasta, dîndu-se cu totul în partida casei Austriei, duşmana Ungariei şi ucigaşa străbunului lor. 
   XL 
   Se auzi atunci că al doilea vizir Mehemet-Satîrgi-Paşa se apropie de hotarele Transilvaniei, că împresurase Cenadul şi îl luase, după ce bătuse pe comandantul cetăţii, Francisc Lugaci, şi oştile sale; că într-o alergătură cuprinsese Aradul şi Naglaciul, care fusese părăsite de oştile împărăteşti, şi că acum se îndrepta spre Oradea. Sigismund trimise la Satîrgi pe Matei Borbeli, cerînd să-i trimiţă patru deputaţi la Lipova, ca să trateze de o alianţă. El făgădui încă că, de vor voi turcii, le va da în mînă pe deputaţii împăratului, numai să facă pace. Dar Satîrgi îi răspunse d-a se adresa la Constantinopol de voieşte a contracta alianţă. Acest răspuns spăimîntă pe Sigismund şi, văzînd că alt chip decît a căuta a se împăca cu împăratul nu este, începu a trata mai cu omenire pe deputaţi şi porni la Casovia, la Maximilian, pe Gavril Helleriu şi Luca Trausneriu, cetăţeni din Cluj, spre a pipăi gîndurile arhiducei. Deputaţii îi aduseră cuvinte blînde de la Maximilian şi făgăduiala d-a-i întoarce carele şi oamenii prinşi, de va da drumul deputaţilor pînă la 9 zile. Sigismund, vesel de acest răspuns neaşteptat, se grăbi de trimise pe deputaţi la Casovia, lîngă Maximilian, pe care îl găsiră greu bolnav.274 
   Era învederat că Austria, în acel minut cînd turcii c-o nouă furie se pornise spre război, nu îndrăznea a deschide război cu transilvănenii şi va prefera mijloace pacinice de învoire. Această încredinţare încurajă pe Sigismund de porni la Praga pe episcopul Albei, Naprasdi, şi pe Ştefan Bocskai, împreună şi cu contele Sigismund della Tore, care fu însărcinat de la Praga d-a trece la papa Clement la Roma. Deputaţii era însărcinaţi a cere reînnoirea alianţei de la 1594.275 
   Sigismund trimise într-aceeaşi vreme pe Ştefan Bodoni la Mihai-Vodă, de care simţea cît are trebuinţă Transilvania, ca să-l roage a încheia un tratat de alianţă şi totdeodată să-i ceară şi un ajutor de oaste împotriva gloatei turceşti ce se înainta spre a pustii Transilvania. Mihai-Vodă se temu că, neprimind alianţa lui Sigismund şi de nu i-ar sta în ajutor, l-ar putea sili pe acesta a se arunca în braţele turcilor, aceea ce ar fi o mare primejdie pentru Ţara Romînească, căci turcii o ar putea izbi şi din partea Dunării şi din partea munţilor. Pentru Ţara Romînească, lupta cu o armie ce vine despre Dunăre e peste putinţă de nu va putea a se rezema în siguranţă pe munţi. Alianţa Transilvaniei, în acest caz, îi este dar neapărată. Mihai ştia încă că împăratul caută împăciuire cu Sigismund; de aceea nu se îndoi a primi alianţă, punînd condiţie cu giurămînt că, cîtă vreme Sigismund va sta pe tron, nu va lăsa pe turci a intra în acea ţară. Această condiţie primindu-se, Mihai-Vodă spuse lui Sigismund că nu va putea a primi rugăciunea ce îi face ca să vie însuşi într-ajutor, din pricină că însuşi e ameninţat de turci din partea Dunării, dar la trebuinţă îi va trimite oricît ajutor va putea.276 Fără multă întîrziere, Mihai-Vodă trimise lui Sigismund trei mii voinici archebuzieri pedeştri, învestiţi ungureşte, toţi într-o formă, şi cinci sute călăreţi cazaci cu paloş, arc şi archebuză,277 punîn-du-le cap pe aga Leca.278 Ei sosiră în Cluj, unde era adunată armata lui Sigismund, ce priveghea mişcările turcilor ce bătea Oradea.279 
   XLI 
   Hafiz-Ahmet-Paşa, fostul begler-bei în Bosnia, ce se afla de curînd numit paşă la Vidin cu însărcinare d-a apăra şi a străjui ţărmurile Dunării, primise poruncă să se unească cu Mehemet-Paşa de la Silistra, ca să năvălească în Ţara Romînească. Mihai-Vodă, aflînd aceste gătiri ale turcilor, îşi strînse oştile şi le porni spre Nicopol, unde se puseră a pîndi pe Hafiz-Paşa, care împreună cu Ramazan-Zadeh, bei de Adana, şi cu alţi bei ce i se dedese în ajutor, ieşi din Vidin şi luă calea Rusciucului şi Silistrei, spre a se uni cu Mehmet-Paşa. Cînd ajunse Hafiz-Paşa în cîmpia Senaudin, lîngă Nicopol, la satul Chi-seleşti,280 vornicul Dimu sau Dumitru, capul oştirei romîne, se prefăcu că e însărcinat de Mihai spre a trata de pace şi, supt pretext că aduce carele cu tributul, el apropie de tabăra turcească tunurile sale acoperite cu postav roşu; douăzeci mii romîni deteră deodată şi fără veste năvală asupra turcilor, ce era d-abia trei mii, care foarte puţin stînd împotrivă, deteră dosul şi scăpară în Tîrnoviţa.281 Vornicul Dimu se întoarse la Mihai, în Caracal, cu două tuiuri ce luase din acea izbîndă. 
   Mihai trecu atunci cu toată oastea sa Dunărea, mai presus de Nicopol, şi întîmpină pe Hafiz-Paşa, care, cu oşti ce căpătase din Dobrogea şi Zagre,282 în număr de 13 mii, venea să-şi răzbune învingerea. Mihai-Vodă izbeşte de faţă pe turci, îi biruie, pe mulţi ucide, pe alţii îi împrăştie, le cuprinde tunurile şi toată tabăra.283 Spun că în această învingere Hafiz-Ahmet-Paşa pierdu tot, încă şi hainele sale şi turbanul, şi că Mihai, vrînd să-şi rîdă de dînsul, îmbrăcă o babă bătrînă cu hainele şi turbanul paşii şi o arătă armiei sale, zicînd: „Iată serdarul; l-am prins. Cel puţin nu e deosebire de la unul pînă la altul“; şi rîdea zicînd acestea.284 
   Mihai-Vodă  se apucă apoi a bate cu tunurile cetatea Nicopolei şi sîmbătă, în 10 septemvrie, dete un asalt mare, dar nu putu intra în cetate, căci turcii zidea noaptea aceea ce spărgea romînii ziua. După ce mai şezu Mihai-Vodă acolo trei zile, arseră oraşul şi plenui ţara împrejur, apoi purcese cu toată oastea în sus, spre Vidin. Sangiacul ce rămăsese acolo trimise degrabă de strînse toţi turcii din ţinutul Vidinului, trimise şi la beiul de la Baia de veni cu oşti într-ajutor şi ieşi întru întîmpinarea lui Mihai-Vodă în şesul Vidinului. Războiul ţinu tare şi multă vreme; în cea de apoi, fură biruiţi turcii, cu multă pieire a lor; puţini scăpară în cetate, ceilalţi fură tăiaţi, goniţi, risipiţi. 
   În goana ce dete turcilor, Mihai, ce după obicei se afla în fruntea oştilor cautînd a se bate singur ca un soldat, precum făcea eroii vechimei, învăpăiat de bărbăţia sa, fără să simtă, se văzu singur, răzleţit de oamenii săi. 0 ceată de turci, văzîndu-l, se întoarseră cu mare furie asupra-i; Mihai se apără vitejeşte, ucide vro cîţiva din duşmani, cînd un turc cu suliţa o împonţişă asupra lui Mihai şi i-o înfipse puţin în pîntece. Dar domnul, văzînd primejdia, se grăbi a apuca suliţa cu amîndouă mîinile de fer şi căută în toate părţile ca să-i vie cineva din boieri în ajutor, să-l izbăvească de pieire. Alţi boieri mai aproape nu se aflară, fără numai Preda Buzescul şi frate-său, Stroe stolnicul, care grăbiră de tăiară capul turcului şi pre celelalte soţii ale lui şi izbăviră pre domnul lor, care le fu totdeauna recunoscător pentru bărbăţia ce arătară atunci.285 
   După această bătălie, şezu Mihai-Vodă supt cetate 10 zile deplin, arzînd împrejur toată marginea ţării turceşti, apoi, cu toate oştile şi cu toată dobînda, plecă spre a trece Dunărea, pe la Ruşava, în ţară. Însă cînd fu oştile jumătate trecute, să lăsă un vînt cu vifor pe Dunăre, încît fu silită ceilaltă jumătate din armie a aştepta zece zile pînă se potoli vîntul, în care vreme oştirea a tot plenuit şi a ars ţara turcească împrejur. Dup-aceea trecu şi ea şi se adunară în 5 noiemvrie, iar dom-nul, cu toţi boierii, se întoarse în scaun în Tîrgovişte.286 El aduse în ţară 16 mii creştini de ambele sexe din Bulgaria, cu averea lor, pe care îi asăză în ţară, dîndu-le pîmînturi, spre a umplea locurile pustiite de turci.287 Apoi, cum ajunse în capitală, trimise în dar lui Bathori, din dobînda lui, pe fratele paşii de Anatolia, ce prinsese în bătaie, un steag mare aurit cu o coroană de argint poleit şi un hanger turcesc într-o teacă de aur.288 
   XLII 
   Aceste strălucite izbînzi ale lui Mihai-Vodă spăimîntă pe turcii ce se lupta în Ungaria şi încurajă pe creştini. Satîrgi-Mehemet-Paşa — care, după cum ştim, bătea Oradea Mare de şapte săptămîni prin mine şi dese asalturi, ce era vitejeşte apărată de locuitori — cum află vestea că trei casteluri mici în Ungaria picară în mîna nemţilor, că Buda e asediată şi în sfîrşit că Mihai-Vodă a bătut pe Hafiz-Paşa, se ridică cu oştirea şi se trase spre Solnoc.280 Sigismund Bathori se întoarse la Cluj, unde licenţie oştirea şi plecă cu principesa în preumblare prin ţară.290 Răsuflînd atunci de temerea ce avusese de turci, începu a-i fi frică ca nu cumva împăratul, folosindu-se de învingerea turcilor, mai sigur şi slobod în mişcările sale, să nu voiască a-i impune aspre condiţii. Începu a se căi din nou că s-a urcat pe tron şi scrise deputaţilor săi la Praga ca să caute cel puţin a dobîndi ca să i se adaoge, pe lîngă principatele Oppeln şi Ratibor, ţinutul Kremmer în Moravia, cu o pensie de 50 mii scuzi de aur şi amnistia despre revoluţia aceasta a Transilvaniei.291 În vreme ce ambasadorii săi lucra cu inimă la Praga şi izbutiră pînă în sfîrşit a dobîndi condiţii foarte favorabile de la împărat şi astfel cum nu se aştepta a dobîndi, partida contrarie Austriei, care acum era foarte mare în Transilvania, lucră mai cu grabă. Folosindu-se de orice zgomot, ea făcea pe Sigismund a-şi schimba părerea, arătîndu-i ne-ncetat că tratatul lui cu împăratul este 
   o mare ocară pentru dînsul şi va fi o pată vecinică pentru familia lui; că din prinţ suveran a ajuns rob al Austriei; că de va pune în îndeplinire un asemenea tratat nedrept, trebuie să se teamă de viaţa lui şi că, în sfîrşit, Transilvania are să fie în primejdie d-a fi năpădită de turci, care nu vor suferi niciodată ca Casa Austriei să stăpînească această ţară.292 Ei zicea că ţara e ostenită de război şi că singura mîntuire pentru dînsa e alianţa cu turcii. Dar, fiindcă Sigismund are legături prin jurămînt cu Mihai-Vodă d-a nu se dezlipi de împărat şi d-a nu încheia alianţă cu turcul, e bine ca Sigismund să abdice în favorul vărului său, cardinalul Bathori, pe care să-l cheme din exil.293 Şi încheia făcîndu-i un tablou îngrozitor de primejdia la care se ex-pune însuşi; de nenorocirile care vor împovăra patria sa, jurîndu-i să primească mai bine dragostea rudelor sale decît jugul nesuferit al Casei Austriei. 
   Aceste poveţi auzea adesea Sigismund de la cei ce-l încunjura,294 acestea i le scria şi hatmanul Zamoisky, cumnatul său din Polonia.295 Un iezuit, anume Kaboşi, izbuti în sfîrşit a îndupleca pe Sigismund ca să cheme din Polonia pe vărul său, cardinalul Andrei Bathori.296 Acesta, cum i se vesti că poate a se întoarce în Transilvania, unde il aşteaptă un tron, merse la Cracovia de luă sfatul regelui Poloniei şi [al] lui Zamoisky şi apoi, supt hainele de negustor, ajunse în Transilvania în luna lui fevruarie 1599297 şi merse la Sibiu, unde se afla sosit Sigismund cu soţia din preumblarea prin ţară şi unde, fiind la hotarul Ţării Romîneşti, Mihai-Vodă trimisese boieri de-l complimentă.298 
   XLIII 
   Sigismund primi foarte bine pe cardinalul şi îi arătă multă dragoste. El vărsă multe lacrimi îmbrăţişîndu-l, crezînd cu aceasta să şteargă aducerea-aminte a trecutului. Se umili fără demnitate înaintea duşmanului său, îl rugă să-i ierte nebunia ce făcuse, împins de sfaturi rele şi oarbă patimă ce îl pornise a face atîta rău familiei sale, îl jură în numele lui Dumnezeu să primească, ca o ştergere a acelei ocări, această deschisă destăinuire ce face şi d-a nu păstra despre aceea nici 
   o mînie.299 Cardinalul, stăpînit de dorinţa de a se urca pe tron, închise în inima lui pentru un minut toată duşmănia sa împotriva făţarnicului său văr şi răspunse la făţarnicia lui cu o asemenea făţărnicie şi semne de dragoste.300 Ei plecară împreună la Alba-Iulia, unde Sigismund, spre a trage mai mult prieteşugul şi încrederea vărului său, îl opri să şadă în casă-i. Se minuna toţi oamenii văzîndu-i în toate zilele primblîndu-se împreună într-aceeaşi trăsură şi arătîndu-şi atîta dragoste, cum aceşti duşmani de atîţia ani începură îndată a se iubi atît de mult.301 
   Sigismund se invoi cu cardinalul ca să-i plătească în tot anul 24 mii scuzi de aur, să-i dea în stăpînire cetatea Bistriţa, cu pămîntul său şi a zecea parte din venit, şi alte cetăţi mai mici şi venituri.302 Apoi ambii plecară la adunarea dietei, ce se convocase la Medias în luna lui martie. Acilea mai întîi se revocă osînda împotriva izgoniţilor din ţară. Cardinalul şi cu partizanii săi căpătară cu cinste iarăşi rangul şi avuţia lor, făcîndu-se întru aceasta un edict, prin care se poruncea ca toţi care au vrun exemplar din actul de osîndă făcut înainte exilaţilor să-l aducă guvernului spre a fi arse, cu pedeapsă de o gloabă de două sute scuzi de aur pentru acel ce va călca această poruncă.303 Se propuse apoi la dietă să se aleagă cardinalul de prinţ al Transilvaniei, şi toată nobilimea ungurească grăbea cît putea această alegere. Sigismund ţinu, în treaba aceasta, un lung cuvînt în limba ungurească. El vorbi mult despre slujbele ce cardinalul a facut creştinătăţii şi faptele cele mari ce tatăl său (?) Ştefan făcuse în vreme de pace şi de război. Vorbi încă şi mai mult de tot ce el însuşi făcuse pentru binele statului şi, după ce a arătat primejdiile în care era Transilvania, zise că, vrînd a o feri de toate acele calamităţi, nu vede alt mijloc mai bun şi mai lesne decît să puie pe cardinal în locul lui, dîndu-i sarcina cîrmuirei, ce el nu se mai simte în stare d-a purta. 
   „Cunoaşteţi, adăogă el, şi primejdiile în care m-am aflat m-au învăţat, că noi avem deopotrivă a ne teme de puterea ambilor împăraţi, vecinii noştri, în contra cărora am avut a ţine atîtea războaie. Este peste putinţă să ne bucurăm de pace de nu vom găsi mijloacele d-a cruţa (economisi) într-aceeaşi vreme p-amîndoi aceşti stăpînitori. Unchiul meu, politic iscusit ca şi căpitan viteaz, de multe ori mi-a zis-o, cînd eram copil; dar daca n-am urmat acele sfaturi înţelepte, voi încai a drege toate relele ce nesocotinţa mea a făcut şi a lăsa locu-mi vărului meu, care, singur numai, poate priveghea la păstrarea acestei provincii şi să-i aducă pacea. El are curaj şi statornicie şi se bucură de o sănătate desăvîrşită. Slujbele cele mari ce a făcut la ambele împărăţii îl fac a fi cinstit de dînsele şi el are încă de prieten de aproape pe craiul Poloniei, acest puternic vecin, incît oricum s-or întoarce trebile, domnia acestui prinţ va fi fericită. Transilvania, sleită şi ostenită de atîtea pierderi, are trebuinţă de pace şi numai cardinalul o poate economisi cu ambele puteri vecine. Polonia şi Moldavia, care au mare credit la Poartă, fiind în interesele noastre, va fi lesne d-a ţine pacea cu turcul. Şi nici despre partea împăratului nu e mai greu; acest prinţ n-are nimic a se plînge de cardinalul, care apoi are protecţia papei, şi cînd curtea Romei va primi alegerea sa, împăratul nu va mai îndrăzni nici a mişca. 
   Cît pentru mine, adăogă el, sunt bolnăvicios. Părul meu cel alb, cu toate că sunt într-o vîrstă puţin înaintată, şi boalele ce simt în trupul meu mă silesc a lăsa cîrmuirea statului. Însufleţit d-un adevărat zel pentru patria mea, dau de bunăvoie sceptrul la un om care are puterile trebuincioase ale duhului şi ale trupului spre a purta această sarcină. Abdicarea mea nu e nepilduită. Carol al V[-lea] şi vro cîţiva alţi regi, a căror aducere-aminte totdeauna va fi vrednică de cinste, după ce multă vreme şi după legi au cîrmuit pe popoarele lor, au preferat mîntuirea patriei lor la interesele lor particulare şi o depărtare de bunăvoie de grijile cîrmuirei.“ 
   După aceea, el acordă o amnistie generală despre trecut şi puse pe toţi deputaţii, oameni obicinuiţi din cele trecute a primi toate poruncile cu supunere şi răbdare, de jurară credinţă cardinalului. Aces-ta, după ce făcu şi el jurămînt deputaţilor,304 mulţumind lui Bathori şi la toţi deputaţii ţării, trimise îndată unul din ofiţerii săi la Poartă, ca să capete o trecere slobodă la ambasadorii săi care să trateze cu sultanul. 
   Acest trimis căpătă de la turci o vestă de mătase ţesută cu aur, după cum se obicinuieşte, şi fu însărcinat a spune stăpînului său că poate, pînă în cele patru următoare luni, să trimiţă pe miniştrii şi darurile lui.305 
   Această revoluţie din Transilvania fu privită de romîni ca un complot pentru pieirea lor şi a domnului lor.306 Cronicele romîneşti acuză cu acrime viclenia făcută de Sigismund, abdicînd în favorul cardinalului, numai ca să poată face pace cu turcii, de la care el era oprit de jurămîntul făcut lui Mihai, şi prin aceasta să-l înşele. Cea dintîi abdicare a lui Sigismund silise pe Mihai-Vodă  a se închina nemţilor şi întărîtă pe turci asupră-i, şi cînd, primejduindu-se a supăra pe nemţi, Mihai-Vodă  primeşte alianţa cu Sigismund, acesta, prin a doua abdicaţie, dă cîrma ţării în mîna prietenului turcilor, polonilor şi lui Ieremia-Vodă, coaliţie duşmană de moarte a lui Mihai-Vodă, care punea în primejdie mare ţara şi tronul său. 
   Drept aceea, cum află Mihai-Vodă  de noua revoluţie a Transilvaniei, puse mîna pe sabie. 
  
  Cartea a IV-a UNITATEA NAŢIONALĂ 
   (aprilie 1599 — iulie 1600) 
    
     
   I 
   Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mîndră şi binecuvîntată între toate ţările semănate de Domnul pre pămînt. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brîu de munţi ocolesc, precum zidul 
   o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzîndu-se pînă în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brîu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătînd unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpînitor, umbresc culmea acelor munţi. Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dai, ca la porţile Romei, peste cîmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte şi miazăzi trăiesc într-acest ţinut alături una de alta şi armonizînd împreună. Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grîu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încîntător farmecă vederea. Stînci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vîrfuri mîngîie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gîrle a căror limpede apă lin curge printre cîmpiile înflorite, pîraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stînci de piatră, care plac vederii şi o spăimîntează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de rîuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pîntecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sa-rea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfîrşit, metalul cel mai îmbelşugat decît toate, aurul, pe care îl vezi strălucind pînă şi prin noroiul drumurilor.1 
   Astfel este ţara Ardealului. 
   Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Cel dintîi va privi şi va cerceta cu mirare această puternică şi întinsă ce-tate naturală, scăparea neamurilor în epocile grele ale istoriei lumei. De oriunde vei veni, ai să urci mult spre a ajunge la dînsa şi nu poţi intra fără numai prin şapte porţi întărite de natură, lesne de apărat, foarte anevoie de cuprins. Politicul va admira feliurimea naţiilor şi a religiilor adunate din toate colţurile lumei pe acest pămînt, unde Dumnezeu însuşi pare a le fi chemat, întinzînd înaintea lor o masă aşa de îmbelşugată, cum şi minunatele instituţii democratice ce au ocrotit aceşti munţi, pe cînd despotismul le mătura din toată Europa. În sfîrsit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămă-şiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelasgilor, care se arătă la leagănul civi-lizaţiei tuturor popoarelor şi formă vîrsta eroică a omenirei. El va întîlni încă la tot pasul urmele de uriaş ale poporului crai aici, romanii, domnii lumei, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (felix Dacia), draga ţară a cezarilor. 
   Aci era Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Pretoria, Augusta, Aquae, Auraria, frumoase şi însemnate colonii romane, din care patru cu drept italic, şi cea mai vestită decît toate, Sarmisegetusa Regia, capitala lui Decebal, numită apoi Ulpia Traiana, de a cărei ruine plină e şi astăzi valea Haţegului.2 Rămăşiţele templurilor, bazilicelor, apeductelor, băilor dau şi astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani. 
   II 
   Dar nu ţinu nici două veacuri înflorirea Daciei, şi împăratul Aurelian, la 274, îşi retrage legiunile dintr-însa şi o lasă în mîinile goţilor. D-aci înainte cumplite nevoi, în vreme de mai multe veacuri, copleşiră Dacia. Aflîndu-se în calea barbarilor, peste dînsa se vărsă mai întîi acel îngrozitor potop de neamuri care înecă toată Europa. După goţi, hunii cei groaznici, gepizii, avarii, bulgarii, pacinaţii, comanii etc. trecură asupră-i, pînă către sfîrşitul veacului al IX[-lea], dar fără a o putea însă îneca, fără a putea sili pe locuitori a-şi părăsi patria. În acele vremi grele, Ardealul mai cu seamă fu scutitorul naţiei romîne. În munţii lui scăpă locuitorii Ţării Romîneşti, ai Moldovei cînd se văzură năpădiţi de barbari. De unde, cînd se mai limpezea locul de duşmani, ei se cobora la şesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă, şi în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi romîne libere. 
   Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat şi Bihor ducii romîni Gelu, Menomorut şi Gladiu, cînd un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Romînii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, ţara lui Menomorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpînirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul romînilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904). „Atunci romînii, văzînd moartea domnului lor, deteră mîna cu ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca.“ 
   Aşa romînii, nu învinşi şi cuprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în ţara lor. Într-acest chip, după un război sîngeros, intrară ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu. 
   La începutul domnirei ungurilor, soarta romînilor fu mai blîndă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Romînii era atunci soţi ai ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpînirea ungurilor şi pe lîngă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgă-raşului, Omlaşului şi Maramureşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse ungurilor, aceştia era foarte puţini; mai mult o armată decît o populaţie. Afară de dînşii, se mai afla atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuia munţii de către rasărit. Aceştia erau secuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei era împărţiţi în scaune şi avea o organizaţie cu totul democratică. 
   Mai tîrziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II şi aşezată de dînsul pe pămîntul numit crăiesc. Cu toţi ungurii, secuii şi saşii, romînii, cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, pînă în al XIII-lea veac, împreună cu simtimentul dreptului lor de moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pămînturile lor.3 Dar jaluzia naţiilor ce vecuiau cu dînşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de cînd ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe romîni ca o naţie cuprinsă şi, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pămînturile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe moştenii ţării în starea de iobagi. 
   Romînii nu suferiră în tăcere tirania şi reducerea lor din stare de naţie liberă la starea iobăgiei; dar norocul nu-i ajută şi toată răscoala nefericită îngreuie mai mult jugul lor. Astfel, încî din vremea lui Ştefan, craiul Ungariei, în Banat, Optum, nepotul ducelui Glad, văzînd tendinţele tiranice ale ungurilor, chemă poporul la arme şi, după un înfricoşat război, numai prin trădarea ginerelui său, Cinad, fu învins. Apoi, mai tîrziu, cînd jugul ajunsese şi mai greu, romînii, reduşi acum toţi în stare ţărănească, se sculară în mai multe rînduri în veacul al XII[-lea], al XIII-lea şi al XIV-lea. Istoria Ardealului şi a Ungariei după acele timpuri e plină de aşa-numitele răscoale ţărăneşti (tumultus rusticorum). Aceste răscoale nu erau numai ridicarea iobagului către stăpînul său, dar mai mult răscoala simtimentului naţional al unui popor chinuit de alt popor. De atunci ura neamurilor luă proporţii mari şi, în vreme ce această deosebire a sîngelui slujea împilătorilor de pretext la tirania lor, în inima împilaţilor ea hrănea vecinica dorinţă a neatîrnării. 
   III 
   Jugul romînilor din Ardeal se îngreuia mal mult pre an ce trecea nu numai din partea nobililor unguri, ci încă şi din partea popilor catolici. Era o întreită tiranie: religioasă, polilică şi socială. La 1366, Ludovic I, regele Ungariei, dedese voie nobililor să stîrpească detot naţia romînă.4 Această cruntă prigonire ajunse atît de nesuferită, încît, la 1437, romînii apucară cu toţii armele împotriva tiranilor. Ei îşi aleseră povăţuitor pe Antonie Magnu. Ungurii chemară într-ajutor pe secui şi pe saşi, se conjurară împreună şi făcură legătură spre apărarea comună şi stîrpirea romînilor, întărind cu jurămînt a lor legătură în 17 sept. 1437. Această legătură o mai întăriră încă în 2 fevruarie 1438 şi fu temelia constituţiei ce a domnit în Ardeal pînă în anul 1848. Dar ţăranii romîni, ajutaţi şi de puţinii nobili din neamul lor ce se mai păstrase, ţinură războiul mai bine de doi ani şi tocmai la 1439, căzînd asupră-le toată puterea Ungariei, ei se liniştiră, după ce însă craiul Albert le dete libertatea de a se strămuta în verice loc şi vericînd le va plăcea. Înălţarea romînului Ioan Huniade la guvernul Ungariei şi aceea a lui fiul său Matei la demnitatea de crai opri furia ungurilor d-asupra romînilor. Matei pedepsi încă cu crîncenie pe cerbicoşii nobili unguri din Ardeal, rebelaţi în contră-i, supt pricinuire că nu vor a se supune la un crai romîn. Vrînd să dea satisfacţie cererilor poporului romîn de la 1437, el îl scăpă de dijmele ce plătea la popii catolici şi îl apără de asupririle nobililor. Craiul Matei, ca şi tatăl său, Ioan Huniad, spre a ridica naţia lor apăsată, nu ştiu face altceva decît a înmulţi numarul nobililor romîni. Această măsură fu slabă în adevăr, căci aceşti nobili sau era săraci şi neputincioşi a ţine frunte numeroşilor nobili, sau, de era bogaţi, dobîndea interese protivnice mulţimei şi se îneca în aristocraţia maghiară, pierzîndu-şi naţionalitatea. Adevăr e că Corvinii, înălţaţi în mărimea lor prin unguri, care îi priveghea de aproape, ştiindu-i de sînge romîn, nu putea face mai mult. Ei nu putea şi de ar fi avut acele idei şi ar fi vrut să desfiinţeze regimul feodal sau să gonească pe unguri din pămîntul romînilor şi să despartă acestora, din crăie, ţară deosebită. Cu totul împotrivă, ţintirile lor era să îngloteze pe toţi romînii în acelaşi stat cu ungurii; pentru aceea ispitirile lor nenorocite de a cuprinde Ţara Romînească şi Moldova. 
   Dar cu craiul Matei muri şi dreptatea, după spusa şi de astăzi a poporului în Ungaria şi Ardeal, şi asuprirea ţăranilor romîni crescu din zi în zi. La anul 1514 izbucni acea revoluţie a ţăranilor din Ungaria supt Doja, îngrozitoare prin crîncenia faptelor ei şi a pedepselor ce trase asupră-i. Romînii din Banat, precum şi chiar nobilii romîni din Maramureş, luară parte l-această revoluţie. Ţăranii romîni din Ardeal, ce nu se mişcaseră, împărtăşiră pedeapsa celorlalţi şi pierdură dreptul a se muta de pe o moşie pe alta. Apoi se introduse şi cartea de legi a lui Verböczy, care legiuia: că ţăranul n-are nimic afară de simbria pentru munca sa (rusticus praeter mercedem laboris sui nihil habet). 
   Pedeapsa dumnezeiască nu întîrzie a izbi pe aristocraţii unguri. 
   Cînd puternicul sultan Soliman năvăli asupra Ungariei, ţăranii nu vroiră a se scula spre a apăra o patrie unde nu li s-a lăsat nici un drept; şi Ungaria căzu pentru totdeauna, împreună cu craiul său, în bătălia memorabilă de la Mohaci (29 august 1526). Banatul de atunci căzu cu totul în stăpînirea turcilor şi Ardealul rămase supt prinţi unguri, aleşi şi vasali ai Porţii. Această nouă epocă în care intră Ardealul fu şi mai fatală romînilor. Atunci se iviră acele legi batjocoritoare pentru romîni prin care veneticii unguri şi soţii lor ocărăsc numele şi neamul lor, şi religia lor numai o suferă vremelniceşte, şi pe dînşii îi declară de hoţi, tîlhari şi vagabonzi în ţara lor, moştenită de la părinţi; legi care cu totul îi depărtează de slujbe civile; nu le iartă a umbla cu sabie, paloş şi altă armă, pedepsind cu tăiere de mîna dreaptă pe acela la care se va găsi o puşcă; legi prin care nu le este iertat a purta haine de postav, nici pantaloni, nici cizme, nici pălărie de un fiorin, nici camăşă subţire; apoi alte nenumărate legi despre iobăgie vecinică etc. 
   Ura naţională a romînilor în contra tiranilor unguri se întrupă atunci în oarecare individualităţi puternice, care, fără a simţi poate, se făcură organul ei. Astfel Ştefan Mailat, romîn din ţinutul Făgă-raşului (1537—1541), şi mai apoi Gaspar Bekeş de la Caransebeş (1573—1575) şi Pavel Macikaşi (1586) clătiră torţa discordiei peste capetele ungurilor şi îi vătămă greu prin răscoalele şi războaiele ce aţîţară. Astfel viteazul domn al Moldovei Petru Rareş de zece ori năvăli în Ardeal (1528—1544), pustiind cînd pe saşi, cînd pe secui, cînd pe unguri, şi reclamînd moşie părintească în acea ţară. Îndată după-a-ceea, Alexandru-Vodă  al Moldovei şi Petru-Vodă al Ţării Romîneşti intrară de mai multe ori (1550, 1552, 1553, 1556 şi 1557), mijlocind între deosibitele partide şi totdeauna pedepsind cînd pre unii, cănd pre alţii din asupritorii romînilor. Aceste întîmplări făcură ca, în acest veac, romînii dintr-o parte şi dintr-alta a Carpaţilor se frecară unii cu alţii, îşi vărsară durerile şi îşi aduseră aminte tradiţiile unui trai comun şi doriră înfiinţarea lui. De atunci, de cîte ori un steag romînesc se iveşte* fîlfîind în vîrful Carpaţilor, Ardealul întreg se înfioară: romînii de nădejde, tiranii lor de spaimă. 
   Am văzut în cartea din urmă cum, schimbîndu-se lucrurile şi vremile, ajunse Ardealul în stăpînirea cardinalului Andrei Bathori, prietenul polonilor, al turcilor şi al lui Ieremia-Vodă Movilă din Moldova, toţi duşmani înverşunaţi ai lui Mihai-Vodă. Cea dintîi grijă a noului stapînitor fu d-a trimite un sol la Poartă, spre a încheia pacea, şi Poarta, după ce întoarse pe sol cu răspuns favoritor, nu întîrzie a trimite în Ardeal un ceauş spre a trata de pace. Cardinalul se arătă dintru-ntîi că voieşte a sta neutru şi a fi totdeodată prieten şi cu turcii şi cu nemţii,5 cumpănindu-se astfel între ambele aceste părţi răz-boitoare pînă să vază care îi va da mai mari foloase. Pentru aceasta 
     
   hotărî a trimite o solie la împăratul. Acesta primise bine pe solii trimişi de Sigismund şi îi pornise înapoi cu condiţii moderate.6 Abia ieşiseră ei din Praga, cînd împăratul află de revoluţia din Translivania. Mîniat foarte, văzîndu-se înşelat astfel de uşurinţa sau viclenia ungurilor, el porni îndată pe doctorul Petzen cu poruncă să arestuiască pe soli, oriunde îi va găsi.7 Aceştia ajungînd la Thorn, aflară că Sigismund, cu „obicinuita sa uşurinţă de minte“,8 lăsase Ardealul cardinalului, şi hotărîră să nu meargă mai departe, pînă să afle voinţa cezarului.9 Acolo îi ajunse Bartolomeu Petz şi îi puse să fàcă jurămînt de credinţă împăratului, şi ei nu se întoarseră în Ardeal decît mai tîrziu, după moartea cardinalului.10
    Dar în Ardeal, acesta revocase pe soli din însărcinarea lor şi trimise în locul lor la împăratul pe Kamuthie, care fu arestat de Petzen la Viena, iar cărţile lui i se luară şi se trimiseră împăratului.11 
   Petz, sosind în Ardeal, găsi interesele stăpînului mult mai rău decît bănuia. Nobilii şi popoarele era foarte întărîtate împotriva Austriei şi erau cu toţii încredinţaţi că era mult mai bine pentru dînşii d-a se bucura de dulceţile păcii supt un prinţ pămîntean, care avea învoirea şi ocrotirea turcului, decît a avea de stăpîn un strein, care să-i arunce fără îndoire într-un război sîngeros.12 Cu toate aceste, cardinalul, cautînd a cîştiga vreme, scrise lui George Basta, generalul împărătesc, ce se afla cu oastea sa la Casovia, şi îl rugă d-a nu-l supăra şi lovi nici într-un chip, căci el voieşte a întări toate cele încheiate cu solii lui Sigismund de împăratul; că el n-avea alte ţintiri decît păstrarea păcii şi a bunei rînduieli în Ardeal; că astfel umbletele lui nu vor fi neplăcute şi nu va fi nevoie a întrebuinţa sila către un prinţ aliat al împărăţiei.13 Basta ascultă bucuros această rugăciune şi dete poruncă la ai săi d-a nu supăra nimeni hotarele Ardealului.14 Petzen se întoarse la Praga pe la sfîrşitul lui aprilie. Cardinalul îi dedese o scrisoare către împăratul, prin care ruga pe m. s. a crede că el e gata la orice slujbă, mai cu seamă în ce priveşte interesul comun al creştinătăţii; că spre a sfîrşi în pace pricea ce s-a ivit, el va trimite îndată soli cu deplină împuternicire.15 
   El propunea încă ca, spre a strînge şi mai mult legătura sa cu împăratul, să i se dea în căsătorie princesa Maria-Cristina, care acum se învoise a se despărţi de Sigismund Bathori.16 Această jună şi frumoasă princesă, jertfită prin o politică perfidă ca să fie soţia lui Bathori, după patru ani de suferinţe, acum, prin învoire cu soţul său, iscălise acturile prin care cerea papei a strica unirea lor. Pricinuirea fu neîmplinirea căsătoriei. Aceste acturi se atestară de cardinalul Andrei şi de alţi trei martori din partea prinţului şi patru din a princesei, între care era duhovnicul amînduror şi două dame din casa sa, de cele mai aproape de persoana sa.17 Atunci se ivise în public multe fabule spre a tălmăci neputinţa fizică a lui Bathori. Unii ziceau ca el fusese legat prin farmecele unei babe fermecătoare, numită Ioana, care era a lui Ioan Koacock.18 Alţii prepuseră că muma lui Ştefan Bocskai, dorind ca Sigismund să ia în căsătorie pe o fiică a ei şi neizbutind, căci vanitatea lui îl făcu a prefera pe nemţoaică, prin farmece îl legă.19 Cardinalul porni atunci la Roma pe secretarul său Tomasi, mai pre urmă autorul a două scrieri despre acele timpuri, ca să vestească papei înălţarea sa pe tronul Ardealului, şi să-l roage a-i da iertare spre a se putea cununa cu Maria-Cristina. Papa, primind actele de despărţenie, strică căsătoria în 14 iulie (1599), într-un con-sistoriu;20 dar Maria-Cristina era dezgustată de lume şi sătulă de suferinţe şi, neprimind propunerile cardinalului, lăsă Ardealul şi se întoarse la Gratz, lîngă părinţii săi. De acolo se trase fără întîrziere în monastirea Santa Maria d’Halla la Insbruck, unde se călugări. Ea avea d-abia 25 ani. Era o femeie frumoasă, cuminte, împodobită cu învăţături, iubeaţă, dar avu nenorocirea a fi născută arhiducesă şi osîndită din naştere a sluji de instrument orb politicei familiei sale. Ea fusese mai întîi hotărîtă a se căsători cu posomorîtul bătrîn, tiranul Filip II, craiul Spaniei; apoi i se schimbă nenorocirea, dînd-o în căsătorie după Bathori. Astfel, în acea monastire, pieriră îngropate supt văl atîtea daruri strălucite ce împodobi acea nenorocită femeie, lăudată şi căită de toţi cîţi au cunoscut-o.21 
   V
   
   Împăratul nu răspunse la scrisoarea ce îi trimisese cardinalul Bathori prin Petzen şi porunci generalului Basta să se grijească de oaste, spre a intra în Ardeal.22 Asemenea, primind scrisori de la Mihai-Vodă, cum că el se teme de o trădare din partea lui Andrei şi că ar dori să se oştească în contra lui, îi trimise printr-un raguzean o bună sumă de bani.23 Cardinalul, văzîndu-se ameninţat din toate părţile cu mai multă grabă decît prevăzuse el şi îngrijat de primejdia în care se afla, ceru un bilet de liberă trecere () şi trimise pe Gaspar Corniş la Basta, spre a cîştiga vreme. Acest trimis arătă că: dacă împăratul nu primeşte o învoire pe care stăpînul său totdeauna a dorit, acest prinţ va fi nevoit, pentru apărarea sa, a-şi căuta un puternic protector; că el roagă pe m. s. împăratul să declareze curat de voieşte a trata pe cardinal ca un aliat sau ca un duşman; că un ceauş al Porţii, ce era lîngă dînsul, îi făgăduia ajutorul şi prietenia sultanului, fără a cere mai mult de 10 mii galbeni tribut anual, în loc de 15 mii ce era mai nainte, şi că, neputînd sta fără protecţie, se va declara pentru Poartă; dar că cardinalul, gîndind mai mult la ceea ce cereau de la dînsul rangul şi calitatea sa, dorea mai bine să se unească cu împăratul împotriva duşmanului comun a numelui de creştin, decît a se arăta că jertfeşte intereselor sale particulare cauza religiei şi mîntuirea şi libertatea patriei sale; că multe era mijloacele de împăciuire şi că trebuia a mai strînge nodurile printr-o nouă căsătorie cu casa Bathorilor, asupra căreia casa Austriei a vărsat atîtea faceri de bine; că cardinalul, văr primar cu Sigismund, se va sili d-a merita această alianţă prin jertfirea şi credinţa sa; şi că el dorea ca împăratul să binevoiască a-i da în căsătorie pe princesa Maria-Cristina; că atunci acest prinţ, rezemîndu-se pe această augustă căsătorie, va privi de aci înainte ca duşman nu numai pe turc, acest crud bici al creştinilor, dar încă pe toţi cîţi vor izbi casa Austriei. 
   Basta fu puţin atins la inimă de aceste cuvinte şi, încredinţat fiind că cardinalul nu lucra cu bună-credinţă, răspunse trimisului cu aceeaşi prefacere: că stăpînul său trebuie a nădăjdui mult de la buna voinţă a împăratului; că el va face îndată cunoscut m. s. aplecările în care se afla cardinalul, şi că crede că va asculta bucuros propunerile acestui prinţ; că, afară de aceasta, el le va rezema cu tot creditul său.24 
   Cardinalul, într-adevăr, nu era de bună-credinţă. Prieten al Poloniei, căreia era mult îndatorat, el nu putea să voiască serios alianţa cu împăratul. El ştia acum că căsătoria ce cerea era peste putinţă. El credea mai mult în turci, care îi mulţumea dorinţele şi îi făgăduia şi Ţara Romînească.25 Lui îi trebuia însă oarecîtăva vreme spre a se înţelege bine cu turcii, polonii şi Movilă şi a se întemeia în ţară, a se îngriji de oaste şi a dobîndi ajutoare de la aliaţi. El trimise spre acest sfîrşit în Polonia pe Gavriil Banfi, unul din senatori, şi pe Ştefan Cacasiu de la Cluj, şi în Moldova pe Ioan, cu numele Nagy (Mare) din oraşul Köröbanya. Acesta era însărcinat d-a negocia o căsătorie între unica fată a lui Ieremia-Vodă  cu Ioan Iffiu, fratele său din mumă.26 
   VI 
   Acum cardinalul, crezînd că a înşelat şi a adormit pe împăratul, vru să adoarmă şi să înşele şi pe Mihai-Vodă, de care simţise că nu e iubit, precum nici el nu-l iubea. Mihai-Vodă, într-adevăr, înţelese bine cît de primejdioasă e pentru dînsul urcarea cardinalului la domnia Ardealului. El desperase cu totul de a se mai putea acum împăciui cu turcul, 27 şi a se bate cu dînsul, avînd Ardealul duşman, îi era foarte cu greu. El începu a priveghea cu luare-aminte toate mişcările cardinalului şi află acurat: că acesta făcuse alianţă cu polonii, turcii şi Ieremia, şi că, înainte de toate, aliaţii asupra Ţării Romîneşti şi asupra capului lui vor năpădi, că turcii se învoiseră a lăsa lui Andrei Transilvania şi Ţara Romînească, scăzînd şi tributul cu 5 mii galbeni, şi că, după povaţa şi sfaturile cardinalului, Poarta urzea acum curse private spre a-l pierde. Mihai înştiinţă de toate aceste pe împăratul, făgăduind că va goni pe cardinalul din Ardeal.28 Afară de primejdia cu care îl ameninţa cardinalul, lui Mihai îi era ciudă mare, cum un popă (cum îi zicea el) să domnească peste o ţară aşa de frumoasă, de care el se credea mult mai vrednic şi pe care o iubea foarte.29 
   Cardinalul trimise la Mihai-Vodă  pe Gaspar Corniş, pe care îl numise general mai mare peste toată oastea sa. Acesta fusese unul din sfetnicii lui Sigismund la anul 1594, cînd se ucise nobilii. El ura pe cardinalul Bathori şi partida turcească şi se temea de răzbunarea lui. Cu puţine zile înainte, el primise o înfruntare grea de la junele Iffiu, fratele vitreg al cardinalului şi al cărui tată pierise în acea ucidere de la 1594. Corniş avea drept a se teme că amnistia şi uitarea făgăduită de cardinalul nu va fi ţinută în seamă. Astfel inspirat, Corniş, spun că întîlnindu-se cu Mihai-Vodă, îl mai întărîtă încă asupra cardinalului, încredinţîndu-l de gîndurile vrăjmăşeşti ale acestuia, şi îl întemeie mai mult în proiectul său d-a intra în Ardeal. Întorcîndu-se lîngă cardinalul, Corniş îl asigură că Mihai-Vodă  nu hrăneşte nici un cuget de duşmănie asupră-i şi nu bănuieşte nimic.30 Nu mult după aceea, cardinalul trimise la Mihai-Vodă  alţi doi soli, pe bătrînul George Ravazdi, unul din senatori, şi pe Nicolae Viteaz, bărbat însemnat şi care cunoştea limba romînească, „spre a-i făgădui prietenie şi raport de bună vecinătate, cerînd şi de la dînsul asemenea“31. Mihai, necunoscînd încă deplin cugetele împăratului şi crezînd în sinceritatea cardinalului, se înduplecă a încheia cu acesta un tratat, punînd în condiţie: ca cardinalul să nu se dezbine de împăratul, nici să se alieze cu turcii, ci, unindu-şi armele împreună, să poarte război împotriva lor. Acest tratat încheiat la 14 aprilie 1599 se iscăli de Mihai şi de zece boieri ai săi şi prin jurămînt pe Evanghelie se întări. Apoi solii ardeleni, după o zăbovire de două luni în Ţara Romînească, se întoarseră acasă.32 
   Dar nu trecu vreme multă şi Mihai-Vodă se încredinţă de viclenia cardinalului către dînsul. El prinse un trimis al cardinalului ce mergea la turci şi, din cărţile ce se găsi la dînsul, se dovedi cum că cardinalul încheiase pace şi alianţă cu turcii şi cu Irimia-Vodă  şi voia să-l răstoarne din tron, să-l prinză, pentru care sfîrşit chibzuiau fiecare a-şi aduna oştile în tabără.33 Mihai, văzînd că este astfel înşelat, se hotărî d-a le apuca înaintea vrăjmaşilor lui, a izbi pînă a nu fi ei în stare să-l izbească. Deci începu a aduna şi a scrie soldaţi numeroşi, parte mare din poloni, cazaci, sîrbi.34 El scrise împăratului toate faptele cardinalului, arătînd că va să-l răzbune despre dînsul şi să cuprinză Ardealul, cerînd pentru aceasta de la maiestatea sa să contribuiască cu 30 mii talere pentru plata oştilor şi 10 mii puşti. În vremea aceasta, spre a nu insufla bănuieli cardinalului, răspîndi vorba că aceste gătiri de oaste le face împotriva turcilor.35 
   VII 
   Cu toate aceste, faima, adesea prevestitoare adevărată a nenorocirilor ce ameninţă, începu a se lăţi, aţîţînd toate vorbirile, spăi-mîntînd toate feţele, vestind că acele pregătiri de război ale lui Mi-hai-Vodă nu se fac împotriva turcilor, ci împotriva Ardealului.36 Atunci prinţul Andrei porni un sol la Casovia, spre a întreba pe generalul Basta dacă e adevăr că Mihai-Vodă pregăteşte o revoluţie şi fierbe în duhul său proiectul d-a-l goni şi d-a stăpîni Ardealul. Basta, ascultînd vorbele acestui trimis, răspunse foarte simplu că gîndurile lui Mihai îi sunt necunoscute şi că cardinalul îl poate întreba pe el însuşi de ceea ce pregăteşte.37 Cardinalul se hotărî atunci a trimite la Mihai-Vodă pe senatorul Pancratie Sennyei, spre a iscodi gîndurile lui. Mi-hai primi pe sol cu multă bunăvoinţă şi cinstiri, în palatul său de la Tîrgovişte, încunjurat fiind de soldaţii săi. Sennyei ceru de la dînsul: d-a nu lăsa pe prinţul Andrei în cumpănă între temere şi nădejde; d-a împrăştia printr-o declaraţie cu inimă curată zgomotul rău ce alerga nu numai în Ardeal, dar încă în toate părţile din afară. Mihai, văzînd proiectele sale descoperite, se simţi în nevoie d-a înşela pe duşmanul său, spre a nu fi însuşi înşelat şi pierdut de dînsul. El protestă cu multă înfocare, înaintea lui Sennyei, împotriva nedreptelor bănuieli ce cardinalul are asupră-i; el aduse aminte de jurămîntul ce a făcut că va păzi pace şi prieteşug cu Ardealul şi că aceasta i-o povăţuieşte şi interesul său; el adăogă protestaţii şi jurăminte că astfel va urma şi în viitor, declarînd în sfîrşit că el stă gata a trimite în Ardeal pe soţia şi pe fiul său, Pătraşcu, ca zăloage ale credinţei sale, numai cardinalul să trimiţă pe frate-său, Ştefan Bathori, la Turnu Roşu, lîngă hotarul Ţării Romî-neşti, spre a-i primi, şi să se îndatoreze că va pune pe fiul său să înveţe limba latinească şi că va purta grijă pentru siguranţa şi buna petrecere a familiei sale, după cum o cere datoria şi prieteşugul.38 Istoricul Beth-len, în cuvîntul ce pune în gura lui Mihai în această împrejurare, pretinde că el ar fi zis că, de va intra în Ardeal, să-l ducă Dumnezeu a mînca trupul femeii sale şi a bea sîngele fiului său. Nouă ne vine cu greu a crede la acest jurămînt, cînd ştim cît de mare era credinţa sa şi cît de puternic inima sa, ca toate inimile de leu, îşi iubea familia. Credem mai mult sau că aceste cuvinte sunt nişte exageraţii ale analiştilor unguri contemporani, sau că Sennyei chiar, care şi el era tainic duşman al cardinalului, a adaos de la sine aceste cuvinte, spre a insufla călu-gărului o încredere oarbă în Mihai-Vodă. Gaspar Corniş încă declară că el îşi pune capul că Mihai-Vodă n-are nici un gînd de vrăjmăşie. Astfel crezuţii prinţului Andrei slujiră mai mult a-l înşela decît chiar duşmanul său Mihai-Vodă.39 
   Într-acest chip Andrei Bathori se înşelă; şi, încredinţat acum că Mihai-Vodă nu cugetă rău asupră-i, îi dete voia cerută de acesta d-a cumpăra în oraşele săseşti arme, praf, trîmbiţe, steaguri şi tot ce trebuia pentru război şi de a le trece în Ţara Romînească.40 Asemenea el îngădui la vro cîţiva unguri, precum George Mako şi frate-său Grigore, Francisc Lugaciu, războinici viteji şi cercaţi, şi la mulţi alţii, a intra în slujba lui Mihai-Vodă , dorind ei a se bate supt dînsul.41 Dar această încredere ce avea în Mihai nu opri pe cardinalul d-a lucra cu şi mai multă înfocare cu aliaţii săi întru înfiinţarea planurilor comune. El se învoi pentru încheierea păcii şi alianţei cu turcii prin Mustafa, solul turcesc, şi ceauşul Uşaim, care de cîtăva vreme se afla în bună cinste petrecînd la curtea lui; dintr-altă parte se înţelese cu Ieremia-Vodă şi cu polonii ca fiecare, strîngîndu-şi oştile în tabere, să stea gata a-i veni într-ajutor.42 El însuşi îşi adună oştile, punînd tabără la Sas-Sebeş, şi aşteptă numai sosirea aliaţilor săi, spre a se porni împotriva lui Mihai. 
   În vreme ce cardinalul, fără grijă, pînă să-i vie aliaţii, îşi petrecea timpul plimbîndu-se prin munţi, vînînd la păstrăvi şi desfătîndu-se prin mîncări şi băuturi, armia lui, ce sta în nelucrare la Sas-Sebeş, începu a cîrti şi a se plînge, mai cu seamă nobilimea. Fiecare după caracterul său striga şi zicea că-şi pierdeau vremea într-o nelucrare nefolositoare şi ruşinoasă; că se ruinau acolo nefăcînd nimic; caii slăbeau şi ei nu puteau merge să îngrijească de trebile casnice ale lor; că e necuviincios lucru, în vreme ce erau în siguranţă, fără duşman de nicăiri, de a-şi petrece vara închişi în tabără, topindu-se în moliciune. Cei mai limbuţi nu respecta nici pe prinţul, nici pe sfetnicii săi; ei striga că cardinalul era fricos, nesocotit, nehotărît şi leneş, şi că, obişnuit fiind la trîndăvie călugărească şi la o viaţă delicată şi singuratică, el nu ştia ce trebuie unei armii şi ceea ce cerea interesul statului; că el a luat domnia fără să ştie ce ar putea mîntui republica şi cum şi cu ce se face războiul. Cardinalul, cum auzi aceste cîrtiri ale ostaşilor, se îngriji foarte, şi îndată, lăsînd în tabără numai pe pretorieni şi trupele mercenare, dete la toate celelalte oşti voie de a se întoarce pe la casele lor.43 Astfel, nu oarba încredere în Mihai-Vodă, ci temerea sa de cîrtirile oştenilor săi făcu pe cardinal a strica lagărul şi a se dezarma deocamdată. 
   VIII 
   În vremea aceea, sosi în Ardeal la Alba-Iulia (20 aug. 1599) ger-manu Malaspina, episcopul de Caserta, ca nunţiu apostolic pe lîngă cardinalul.44 Acesta fusese, cum ştim, în aceeaşi calitate în Polonia, unde, din reaua-credinţă a lui cu care se purta, îşi trase hula tuturor, şi polonezii făcură un joc pe numele lui, ce însemna spin rău, zicînd: „Niciodată nu poate fi spin bun, măcar deşi ar fi trimis de la Roma“.45 El era într-adevar un ambiţios şi intrigant mare, cautînd prin toate chipurile a dobîndi pălăria de cardinal, ce foarte mult o dorea. După 
   o şedere de cîţiva ani în Polonia, desperînd de a-şi vedea dorinţa împlinită, trecu în Ardeal, pe care teatru atunci se petrecea multe intrigi. El dorea în tot chipu să cîştige favoru împăratului, ca printr-însul să dobîndească cardinalatu.46 El se sili a face pe Andrei Bathori să înţeleagă cît este de urît şi ocărîtor pentru dînsul, fiind creştin şi cardinal încă, să se alieze cu turcii împotriva creştinilor şi a papei; că el trebuie a se teme de mînia papei şi a sfîntului colegiu şi de răzbunarea împăratului şi a tuturor creştinilor. El îi făgăduia încă că va mijloci la papa ca să-i dea voie a se căsători, ca să nu se stingă astfel familia Bathoreştilor. 
   Un analist ungur de pe atunci, anume Szamosközy, pretinde că prinţul Andrei se lăsă a se convinge de aceste cuvinte ale lui Malaspina şi se făgădui că va strica alianţa cu turcul, cu atît mai mult că aceştia pretindea ca să le dea înapoi cetăţile de margine Lipova, Ieneu şi alte treceri vecine. Zicea numai că, temîndu-se de împotrivirea locuitorilor, voia ca să fie aceasta secret pînă la epoca adunării die-tei;47 iar pentru încheierea acestei alianţe, porni îndată pe Ştefan Caca-siu la împăratu;48 şi că apoi, chemînd la sine pe solii turci, le declară că voieşte război cu Poarta. Istoricul Bethlen face bine de a se îndoi, observînd că ceilalţi analişti tac despre aceasta şi că solii săi lîngă sultanul, Nicolae Gavay şi Francisc Budai, nu se întoarseră de la Poartă decît după intrarea lui Mihai-Vodă în Ardeal. 
   Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era deloc sincer în făgăduielile sale. O dovadă despre aceasta încă este că, în vreme ce el protesta de hotărîrea lui d-a se alia cu împăratul, el scria lui Ioan Zamoisky, cerînd poveţi şi protestînd de voinţa lui de a ţine cu Polonia. Zamoisky îi răspunse, în 23 septemvrie (1599), ca să să grăbească a trimite o ambasadă la staturile Poloniei, cerînd protecţia lor pentru dînsul şi pentru provincia sa.49 Este adevăr că toţi actorii acestei scene umbla căutînd a se înşela între sine unii pe alţii: Andrei Bathori însela pe împăratul, pe Mihai, pe Basta şi pe Malaspina; împăratul însela pe cardinalul, pe al căruia trimis, Cacasiu, îl primi foarte bine la Pilsna, unde se dusese, şi-i dete nădejdi că va încheia în curînd tratatul cerut, şi într-aceeaşi vreme trimitea instrucţii tainice la Mi-hai-Vodă  şi la generalul Basta, ca să se înţeleagă împreună spre a intra cît mai în grabă în Ardeal şi a goni d-acolo pe cardinal. El încă înşela şi pe Mihai-Vodă, lăsîndu-l a nădăjdui mult, dar bine hotarît a se sluji de dînsu ca de un instrument şi a nu-l lăsa a se întemeia în stă-pînirea Ardealului. Mihai-Vodă căuta a înşela pe cardinalul şi într-a-ceeaşi vreme voia a înşela pe Basta, intrînd în Ardeal înaintea lui, cum şi pe împăratu, fiind hotărît a păstra această ţară supt cîrmuirea lui. Basta asemenea voia să silească în toale chipurile spre a dobîndi el, iar nu Mihai, cîrmuirea Ardealului; în sfîrşit, Malaspina umbla să înşele pe toată lumea, vînînd în toate părţile mult dorita pălărie de cardinal. Acest chip viclean de a lucra — deşi în ziua de astăzi, cînd ideile morale sunt mult mai dezvoltate, este oarecum iertat, decorîn-du-se cu numirea de diplomaţie şi înşelăciune de război — datoria istoriei, această conştiinţă a neamului omenesc, este de a-l osîndi. Mi-hai-Vodă, din toţi, este mai lesne de iertat, el era ameninţat cu viclenie în cîrmuirea şi patria sa şi era nevoit a se apăra cu aceleaşi arme cu care era izbit; ambiţia lui încă avea un scop mult mai nobil şi mai înalt decît a celorlalţi: el ţintea a regenera naţia sa. 
   IX 
   Mihai-Vodă, aflînd de tabăra cardinalului de la Sas-Sebeş, trimise în Ardeal pe banu Mihalcea, sfetnicul său de-aproape, şi pe George Raţ, sîrb cu neamul şi cu numele, spre a cerceta puterile şi gîndurile lui Andrei. Sosind lîngă acest prinţ, ei îi declară că Mihai-Vodă voieşte să năvălească în Bulgaria în vreme ce Ibraim-Paşa războia în Ungaria, după cum făcuse cu izbîndă în anul trecut, şi că ar dori pentru aceasta să nu i se întîmple în lipsă vro primejdie din partea Ardealului. Cardinalul încredinţă pe trimişi că Mihai-Vodă poate fi sigur că nu i se va aduce nici o stînjenire la întreprinderile sale; pe lîngă acest răspuns, trimişii raportuiră lui Mihai că în tabăra de lîngă oraşul Sas-Sebeş Andrei avea numai nişte pretorieni şi oarecare oşti mercenare, iar oastea ţării se licenţiase* din pricina sărbătorilor şi fiind fără grijă de vrăjmaşi. 
   În acele zile, Mihai-Vodă trimisese lîngă Rodolf cezarul unul din boierii săi, anume Stoica, boier ales, înţelept şi de cinste al ţării, ca să dea poruncă lui George Basta cu oştile sale ca să se unească la Casovia cu garnizoanele germane şi, cu Ştefan Bocskai, împreună cu oştile Varadinului, să cază cu toţii asupra Ardealului, în care el, Mihai, va 
     
   năvali într-aceeaşi vreme, şi astfel Andrei, silit fiind a-şi împărţi oştile, să nu poată respinge şi pe unul şi pe celălalt duşman. Cezarul, trimiţînd pe Stoica la Szathmar, îi răspunse că va afla voinţa sa de la vice-craiul de la Casovia. Cu toate aceste, trimise cărţi lui Moise Szekeli, căpitanul Szathmarii, poruncindu-i d-a da la vreme tot ce va fi trebuincios.50 Generalul său George Raţ aduse încă lui Mihai o sumă de bani din partea împăratului şi el se puse atunci a-şi aduna oastea şi a-şi pregăti expediţia ce avea în gînd, răspîndind mereu vorba că se găteşte împotriva turcilor.51 
   Autorii contemporani vorbesc astfel de armata lui în această epocă: „Slujesc de soldaţi acestui voievod, afară de romîni, a căror vitejie o cunosc bine turcii din vremea viteazului lor căpitan Dracola, mulţi unguri, ardeleni, cîţiva arnăuţi, greci, bulgari şi sîrbi. Are puţini puşcaşi, de care se află în lipsă şi ardelenii, căci aceste popoare şi mai cu seamă ungurii se bat mai voios cu săbiile şi călări cu suliţile, şi cu mare îndrăzneală arăt faţa la vrăjmaşi.“52 
   Mihai îşi iubea ostaşii şi cea dintîi a lui îngrijire era pentru dînşii. Totdeauna în mijlocul lor, făcîndu-le necurmat căutare, cercetînd trebuinţele lor, cînd arătîndu-le familiaritatea unui camarad, cînd vorbindu-le cu puterea şi mărimea unui domn, cînd cu dragostea unui părinte, el fermeca şi răpea mintea şi inimile ostaşilor. Vitejii din toate părţile şi din toate naţiile alerga cu entuziasm supt steagul unui erou care le făgăduia biruinţe slăvite, căci ei ştia bine că el îşi ţine făgăduiala, şi înfocarea lor era aşa de mare cît si încrederea lor. Cu un asemenea căpitan ei erau gata a întreprinde tot, siguri că vor izbuti. Ei era mîndri de dînsul şi mîndri de ei înşişi, gîndind că fac parte din-tr-o armie nebiruită. Romînii, precum şi moldovenii, îl urma îmboldiţi mai mult din datorie şi dragoste către patrie, pe care el o făcuse atît de glorioasă şi făgăduia de a o face pe atît de mare. Sîrbii, bulgarii, grecii, arnăuţii alerga la dînsul ca către un înger de libertate şi de mîntuire pentru neamul lor. Cazacii, polonezii, ungurii se întocmea supt steagul lui, unii povăţuiţi prin admirarea lor pentru un mare erou, alţii împinşi prin dragostea războiului şi a foloaselor ce aducea ostaşilor, alţii, ca mai toţi vitejii, căci inima lor era aprinsă de acea nobilă dragoste a gloriei, care împinge pe om la moarte ca să dobîn-dească nemurire.53 
   Într-aceea, în cursu lui septemvrie, Mihai-Vodă trimise alţi doi boieri, anume unul vistierul Damian şi celălalt Preda, ca să ceară, în numele lui, o trecere sigură prin mijlocul Ardealului în Ungaria, unde îl cheamă împăratul în ajutor împotriva puternicului Ibraim-Paşa, făgăduind a trece prin Ardeal fără a vătăma pe nimeni. Dar cardinalu răspunse că nu crede că vro primejdie aşa mare ameninţă creştinătatea, încît să aibă trebuinţă de ajutorul lui Mihai, îndemnîndu-l în orice caz a trece mai bine cu armia sa Dunărea, în Bulgaria, după cum îi era gîndul, şi va face prin aceasta o diversie mult mai folositoare creştinilor.54 
   D-abia se întoarseră aceşti boieri lîngă Mihai-Vodă şi el trimise din nou cardinalului pe Mihalcea, banul Craiovii, şi pe George Raţ, căpitanul gvardiilor sale, spre a-i vesti că după povaţa ce i-a dat el, este gata să treacă Dunărea spre a pustii Bulgaria.55 Dar cu toate aces-tea, Andrei nu se încrezu şi porni la Mihai pe George Palatici, om foarte dibaci, ca să-l încredinţeze că pacea încheiată cu turcii şi cu tătarii este numai o prefacere, pînă să-i vie bine a se declara duşmanul lor, aceea ce nădăjduieşte a o putea face curînd; şi că el voieşte a cultiva cu dînsul sfintele drepturi a unei bune vecinătăţi şi a unui prieteşug nesiluit. Mihai, care ştia acum ce temei au cuvintele lui Andrei, răspunse că şi el voieşte să trăiască în bună unire cu prinţu Andrei. Mihai lucră cu atîta taină, încît, împărţindu-şi armia în deosebite locuri, nu lăsă lui Palatici să vază fără numai trei sute pedestraşi din gvardiştii săi.56 Întorcîndu-se lîngă cardinalul, Palatici îi raportă răspunsul lui Mihai, adaogînd că n-a văzut la dînsul nici o pregătire de război.57 
   Cardinalul, sigur acum că Mihai va sta în linişte şi că a cîştigat astfel timpul trebuincios pentru înfiinţarea proiectelor sale, crezu că va putea acum a-şi căuta şi a se desface de împrotivnicii săi dinlăuntru şi a răzbuna uciderea fratelui său Baltazar. Cu toate că la alegerea sa de prinţ el jurase, pentru dînsul şi pentru fratele său Ştefan, uitare desăvîrşită şi că nu va căuta nici răzbunare, acum umbla a prigoni supt alte pricini pe acei ce-i credea ca sfătuitori ai acestei ucideri; astfel era Ştefan Bocskai, Gaspar Corniş, George Ravazdi şi alţii. Punînd pricină că Bocskai nu a intrat în Ardeal cînd a fost chemat, cardinalul ocupase cetăţile Deva şi Gorghiu, ce era în stăpînirea lui Bocskai. Asemenea Ştefan Bathori trăgea la judecată pe sus însemnaţii sfătuitori ai osîndei lui Baltazar, cerînd ca să-i întoarcă starea acestuia, ce Sigismund Bathori o împărţise între dînşii. Drept aceea cardinalul convocă dieta pentru 18 oct. (s. n.), ziua Sf. Luca, la Alba-Iulia, spre a hotărî despre aceste pretenţii ale lui şi ale fratelui său.58 În vremea aceasta, Sigismund Bathori, după o petrecere d-abia de cîteva luni în Polonia, scrise cardinalului că i s-a urît cu traiul în ţară streină şi doreşte a intra în Ardeal, spre a trăi o viaţă liniştită. Cardinalul, temîndu-se cu tot dreptul de un om atît de neastîmpărat, îi răspunse printr-un catren (în patru versuri), povîţuindu-l a sta liniştit, şi îi refuză cererea.59 
   X 
   Într-aceea Ieremia-Vodă  din Moldova făcu ştire cardinalului că Mi-hai-Vodă voieşte a intra în Ardeal cu oşti grele, şi tot într-o vreme, Ioan Maro, sîrb de neam, dar nascut şi crescut în Ardeal, care, cunoscînd bine limba romînească şi latinească, se afla în slujba lui Mihai-Vodă ca secretar şi cunoştea proiectele lui, scrise cardinalului că să nu crează încredinţările lui Mihai, căci el are de gînd a năvăli în Ardeal şi a cuprinde această ţară, pentru care sfîrsit îşi adună toate oştile.60 Andrei Bathori porni îndată la Mihai-Vodă  în solie pe Tomas Csomortany, om ager la minte, ca să caute prin toate chipurile a descoperi proiectele lui Mihai.61 Csomortany sosi la Bucureşti sîmbătă spre seară, 11 octomvrie, şi îndată avu audienţă de la Mihai-Vodă, şi după cîtăva vreme de vorbă, luînd cuvîntul domnului, se întoarse a doua zi, duminică, către cardinal cu un răspuns pacinic.62 Despre această solie analiştii contemporani se deosebesc între sine. Cronica romînă şi unii din analiştii unguri pretind că cardinalul însărcină pe Csomortany a spune lui Mihai a-şi lăsa ţara şi scaunul, căci apoi de nu, va fi izgonit de dînsul şi de turci şi va încăpea în mîna acestora.63 Se vede că cardinalul îşi dete astfel pe faţă gîndirea sa, sau pentru că credea că peste puţin va fi în stare a o pune în lucrare, fiindcă îi şi sosise acum nişte cete de polonezi şi moldoveni într-ajutor,64 sau că a vrut a speria pe Mihai şi a mai dobîndi un repaos de cîtva timp. Aceiaşi analişti unguri spun că Mi-hai-Vodă, auzind vorbele lui Csomortany, se înfurie şi era cît p-aci a da morţii pe aducătorul acestei obraznice solii, dar că, stapînindu-şi mînia, el gîndi că e mai bine a respecta dreptul gintelor şi a căuta a răzbuna acest afront asupra lui Andrei, de la care i-a venit, decît asupra solului. Pentru aceea răspunse acestuia cu vorbe dulci şi bune, făgădui a fi îngăduitor întru toate şi nu-l lăsă a descoperi pe fizionomîa lui nici un semn care să-i arate cugetul. Astfel, acest minunat bărbat ştia, cînd vroia, a se stăpîni pe sineşi şi a-şi învăli astfel proiectele, încît nimeni să nu le poată pătrunde.65 
   Dar un alt analist, Ambrosie Simigianus, pretinde: că Andrei propuse lui Mihai a-i da azil în Ardeal dacă turcii vor voi a-l goni din Ţara Romînească, şi pînă să-şi facă pace cu dînşii; că Gaspar Corniş, duşman cardinalului, răstălmăci altfel vorbele acestuia — în înţelegere fiind cu Csomortany, care şi el era tainic partizan al lui Mihai, în slujba căruia comandase nişte oştiri — puse pe acesta a spune lui Mihai că i se porunceşte d-a ieşi îndată din Ţara Romînească, altmintrelea va fi prins de turci, fiind el o stavilă între alianţa cardinalului cu turcii. 
   Simigianus ca şi Szamosközy bănuiesc că Gaspar Corniş cu Pancratie Sennyei, unul din senatori, şi cu mulţi alţi din cei mari ai Ardealului, mai cu seamă din cei compromişi cu Sigismund Bathori în uciderea nobililor la 1594, temîndu-se d-a cădea jertfă lui Andrei şi Ştefan Bathoreşti, chemară pe Mihai-Vodă  a intra în Ardeal. Cel din urmă analist pretinde că adesea mulţi au auzit pe Gaspar Corniş zicînd: „Cînd tai un cap din Bathoreşti, îndată se iveşte altul în loc, dar voi face astfel de bine că m-oi mîntui pentru totdauna de această pieire“.66 Aceste învinovăţiri, precum şi altele ce vom vedea mai la vale, nouă, după cum şi altor istorici unguri şi streini, nu ni se par destul de temeinice ca să putem încheia şi acuza pe Corniş şi pe soţii lui de trădare către neamul lor. Fără îndoială că aceştia nu iubea pe cardinalul, de care avea a se teme, dar mai toţi ungurii simţea ca dînşii; şi de la simtimentul de ură pînă la trădare e încă mult. 
   XI
   
   Mihai-Vodă, iarăşi, nu avea trebuinţă de ajutorul unor trădători dintre nobili, cînd avea în parte-i pe toate popoarele Ardealului. Romînii, poporul cel mai numeros dintr-această ţară, de mult aţintise ochii spre dînsul cu credinţa nădejdii şi îl aştepta ca pe un mîntuitor, spre a-i scăpa de tirania aristocraţilor unguri. Într-adevar, printr-o fatalitate a lucrurilor, asuprirea ungurilor ardeleni asupra iobagilor lor romîni se adăogă într-o progresie crescătoare de ce se mai apropia ceasul ursit spre pedeapsa ei. Într-o cronică săşească după acele tim-puri, citim, la anul 1592, acestea: „Foarte adevărat este ceea ce zice Livie (în cartea IV, decada 4), îmbuibarea şi zgîrcenia sunt ciumele care răstoarnă toate împărăţiile cele mari. În ambele acestea se deprindeau nobilii foarte tare, mai ales Chendeştii atîţia bani storceau de la iobagi, încît nimărui nu îi era iertat a lua bani împrumut sau alte soiuri de hrană decît numai de la el. Apoi vinurile ce le da iobagilor era foarte acre, fără gust şi nici de o treabă; asemenea şi grîul era muced şi tărîţos, şi totuşi cu preţ mare; carnea de bou, de oaie, sau era de vită bolnavă, sau de mortăciune, pe care iobagii, măcar că nu le putea nici gusta, era siliţi a le plăti cu preţ destul de mare; nu căuta nime la milă, nu la sărăcia plebei cei mai ticăloase, nu la Dumnezeu, ci fîcea fiecine ce voia. Fiecare era crai sau principe etc.
    Chendeştii, spre a-şi asigura lucrurile sale, trimitea scrisori în toate părţile, ca principii, pe aceştia îi urma alţii, astfel încît şi cei mai trenţuroşi nobili deprindeau tiranie şi răutate asupra sărmanilor ţărani ş. c. l., ş. c. l. Te uiţi, Doamne, şi rabzi! Faimos au fost şi Francisc Alardi, ce locuia la Mureş lîngă Sîn-Paul, şi bătrînul Bogatie, cămătari şi sfărnari foarte avuţi, carii au întreprins cea mai mare tiranie cu ticăloasa plebe.“67 
   Aceste se urma la 1592, înaintea războiului. De 7 ani de cînd urma ne-ncetat războiul, chinurile şi nevoile romînilor crescuseră peste măsură, încît inima lor acum fierbea de dorinţa d-a-şi vărsa focul răzbunării peste capetele tiranilor lor, domnii Ardealului. 
   Deosebit de romîni, pe care, în lipsă de alte pricini, legătura sîngelui i-ar fi silit a sta mai bine cu fraţii lor din ţară decît cu neam strein, chiar saşii şi secuii erau cu totul în favorul lui Mihai-Vodă. Oraşele săşesti, ostenite şi nemulţumite de domnia ungurească, aplecate din natură către împăratul Germaniei, spăimîntate încă de cîtăva vreme de ura cea mare ce le hrănea cardinalul şi de ţintirile lui d-a-i reduce cu sila la legea papistăşească — după făgăduiala ce dedese papei, nădăjduind a intra astfel în favorul acestuia — sau a-i stîrpi cu totul, se pleca bucuroşi către Mihai-Vodă, care zicea că cuprinde ţara pentru împăratul. Ei aflaseră că la Alba se şi ridicase în piaţă 7 ţepi, în care Andrei vroi sa tragă pe cei 7 judecători saxoni înainle de 18 octombrie, ziua hotărîtă pentru deschiderea dietei, la care aceştia trebuia să se afle. Albert Hull, comitele saşilor şi unul din cei mai mari din bărbaţii lor, descoperind acest groaznic proiect, hotărî a-şi mîntui compatrioţii de tirania unui popă crud şi fanatic. El se grăbi a scri lui Mihai, rugîndu-l a grăbi a veni în ajutor, făgăduind a răscula toată naţia în favoru-i.68 
   Mihai, spre a le da dovadă de încrederea sa într-înşii, alesese pe Christofor Herzely, cetăţean de la Braşov, frate cu judele acelui oraş, pe care îl trimisese la Praga la împăratul cu cărţi în care se trata gonirea cardinalului din Ardeal. Se zice că Herzely făcu această călălorie supt pretext de comerciu şi că Mihai dete lui Herzely pentru drum 100 galbeni de aur, şi împăratul, după ce l-a răsplătit cumsecade, îl trimise înapoi la Mihai.69 Secuii asemenea, după cum ştim, avea o ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales asupra familiei Batho-reştilor. Purtarea cea înşelătoare a acestora, dîndu-le libertatea cînd avea nevoie de dînşii şi răpindule-o îndată ce trecea primejdia, chipul cumplit prin care cea din urma răscoală a lor (1596) fusese pedepsită îi făcuse nerăbdători de a scutura jugul, stînd a da mînă de ajutor oricărui duşman al casei Bathoreştilor. 
   Aşa, toate popoarele Ardealului ura pe cardinal, aştepta cu nerăb-dare şi sta gata a ajuta pe Mihai spre a răpi din mînă-i ţara Ardealului. Mihai, dar, în Ardeal, era nădejdea şi sprijinul intereselor popoarelor împotriva aristocraţiei şi a domnirei ungureşti. Vai! pentru ce necunoscu el această frumoasă misie şi trase asupră-i pedeapsa meritată acelor ce calcă menirea cu care providenţa i-a însărcinat! 
   Dar afară de popoare, ştim că o mare parte din cei mai mari nobili ai Ardealului, nemulţumiţi de Bathoreşti, chema în dorinţa inimei lor pe Mihai; deşi, în lipsă de dovezi temeinice, nu credem că această dorinţă a mers pînă la trădare şi că ei ar fi înlesnit cu ceva la triumful lui Mihai. Astfel, cursoarea ce tîra pe Mihai şi îl împingea în Ar-deal era puternică, nebiruită, providenţială. 
   XII 
   A doua zi după pornirea lui Csomortany spre Ardeal, luni în 13 octomvrie 1599, Mihai-Vodă adună la Ploieşti o parte mare din oştile sale. Toată gloata ostaşilor romîni şi sîrbi erau aşezaţi în piaţă şi pe uliţi, iar călăreţii gvardiei sale, numiţi curteni, şi o ceată de cazaci şi de polonezi îi răspîndi împrejurul oraşului. Generalului Baba-Novac, care avea supt comanda lui 5 000 oameni pedestrime precum şi pe haiducii din Ungaria, îi dete poruncă de a-şi întocmi ostaşii săi armaţi în cinci rînduri, din piaţă pînă la curtea palatului domnesc. Astfel fiind posturile aşezate, aduseră înaintea lui Mihai mai intîi pe viteazul Giorge Mako cu ceilalţi căpitani de oaste, Ştefan Tascuni, Ion Tamasfalvi, Grigore Kiş şi pe toţi ofiţerii unguri ce slujea în armata sa. Domnul le luă mîinile lor în ale sale şi-i puse să jure că-l vor urma oriunde îi va povăţui, mai ales în expediţia ce el pregătea, că vor asculta şi vor îndeplini toate poruncile sale şi că nu vor trăda steagul său nici de faţă, nici într-ascuns. După ce dete astfel drumul lui Mako şi oştilor sale, aduse asemenea de la satul Floreşti 500 călăreţi unguri comandaţi de Dimitrie, ce-i zicea cel Mare, şi de locotenenţii săi Georgie Horvath, Ioan Kiş, Petru Kidel, Ioan Sindi şi cîţiva alţii. El aduse încă şi pe beşlii, de care avea două sute în oastea lui. Această ceată de călăreţi, supt această numire turcească, era întocmită de Mihai-Vodă. Ei avea o plată deosebită şi ajunseră fruntaşii vitejilor. Capul lor era Ştefan Petnahazi. Mihai-Vodă  îi aduse pe unul după altul spre a face jurămîntul. Fură unii care se îndoiră puţin a face un jurămînt orb şi cam nehotarît. Către care întorcîndu-se Mihai, le zise cu oarecare asprime: „Faceţi, căci datoria soldaţilor este a urma pe general, iar nu a generalului a urma pe soldaţi; mie se cade a porunci, vouă a asculta!“ 
   Mihai, căutînd mereu a ţine cît mai ascuns proiectul său, răspîndise vorbe, ca mai nainte, că această gătire de război se face asupra turcilor. Dar o seamă de boieri pătrunseseră proiectele sale. Era mulţi din boierii săi cei mai iubiţi, cărora nu prea plăcea ţintirile ambilor Mihai, cum se zicea atunci, adecă ale domnului şi ale banului Mihalcea, care mereu aţîţa ambiţia şi pofta de domniri şi de cuprinderi a domnului. Aceşti boieri iubea ţara şi pe domn, dar voia să vază pacea şi se împotrivea expediţiei în Ardeal, ca una care poate avea pînă în urmă sfîrşit rău, aţîţînd mulţi duşmani asupra ţării şi zădărnicind nădejdea de a o vedea împăciuită şi culegînd rodul de atîta sînge varsat. Între aceşti boieri era şi Theodosie Logofătul, boier bătrîn, ales, de cinste şi priceput la sfat. Folosindu-se de lipsa banului Mihalcea, ce se afla încă în Ardeal, lîngă cardinalul, acest boier vru să facă o silinţă spre a întoarce pe Mihai-Vodă  din hotărîrea sa d-a intra în Ardeal. El trase în gîndul său pe soţia lui Mihai, doamna Stanca*. Era o femeie aleasă această doamnă, ale cărei calităţi chiar duşmanii soţului ei nu se putură opri a le încununa cu laude entuziaste. Bună, blîndă, supusă, înger de mumă şi de soţie, ea adesea domolea iuţimea şi asprimea caracterului soţului său, şi într-aceeaşi vreme, inimă eroică, ea împărtăşea de multe ori primejdiile bărbatului său, însoţindu-l în războaie şi pînă pe cîmpul bătăliilor stînd în coasta lui. Ca logofătul Tudosie, ea nu iubea pe banul Mihalcea, pe care îl învinovăţea că sfătuieşte rău pe domn. Fie un presentiment de nenorocirile ce cuprinderea Ardealului va trage asupra familiei sale, fie numai nişte scrupuluri nobile şi poruncite oricărui e în poziţie d-a asculta numai glasul inimei sale, fără a avea alte datorinţi mai înalte a împlini, ei i să părea ca e nedrept lucru a purta războiul în Ardeal. Cu inima stăpînită de aceste simţiri, ea se duse lîngă soţul său, silind 
    
   prin rugăciuni şi lacrimi a-l întoarce din hotărîrea sa. Ea îi aduse aminte azilul ce le dedese Ardealul atunci cînd erau amîndoi pribegi, prigoniţi de tiranul Alexandru, ajutorul ce îi dedese prinţul Sigismund spre a se face domn şi mai pre urmă spre a mîntui ţara de năvălirea lui Sinan-Paşa; şi îl jura pe Dumnezeu, pe sf. Mihai şi pe sf. Nicolae, patronii casei lor, d-a nu purta războiul într-o ţară de la care primise numai bine, spre a nu trage asupră-i osînda nemulţumito-rilor.70 Înfocatele şi elocventele cuvinte, precum şi lacrimile ei fură zadarnice; ele nu putură clăti hotărîrea soţului său. Şi oare s-ar fi căzut ca el să lase tocmai acum, în minutul d-a o îndeplini, o idee care de multă vreme frămînta în inima sa? În ce oare se arăta el nemulţumitor? Daca Sigismund Bathori l-a ajutat oarece prin creditul său spre a căpăta domnia, el nu i-a răsplătit însutit această mică facere de bine prin cîte foloase biruinţele sale a adus Ardealului şi care sporiră gloria lui Sigismund? Trebuie oare a uita la cîte umilinţe supuse Sigismund pe Mihai şi patria lui? Trebuie a uita că pata ruşinosului tratat de la 1595 nu era încă ştearsă? Dacă Sigismund a venit a-l ajuta împotriva lui Sinan, nu era oare spre a se ajuta pe sineşi şi Ardealul, ce era deopotrivă ameninţate? Atîta numai că, în loc să aştepte pe turci în Ardeal, veni să-i întîmpine în Ţara Romî-nească şi feri prin aceasta Ardealul de pustiirile războiului. Apoi, chiar de ar fi avut Mihai şi romînii datorie de a fi recunoscători lui Sigismund, acesta mai cîrmuia acum Ardealul? Nu-l lăsase, pentru pieirea lui Mihai, în mîinile cardinalului? Acesta apoi nu era vădit de duşman al nostru? Trebuia oare a-i lăsa timp a ne izbi şi a ne pune în stare d-a nu-i putea sta împotrivă? Şi chiar de ar fi fost altfel purtarea cardinalului, chiar de ar fi avut Mihai datoria a se arăta recunoscător către dînsul, recunoştinţa personală a unui domn poate oare stinge dreptul şi datoria unei naţii? Putea el dezerta cauza naţională pe care se făgăduise a ajuta? Ardealul, a cărei gloată a populaţiei sunt romîni, nu este el o ţară romănească? Trebuia oare a mai lăsa în stăpînirea ungurilor toată această ţară, care, după dreptul naturei şi dreptul oamenilor, este a romînilor? Mai ales cînd chiar şi populaţiile de alt sînge îl chema? 
   Ce, fiindcă ne tragem din acel glorios popor, stăpîn al lumei, care întemeie cea mai minunată şi mai colosală unitate cunoscută în cartea istoriei omenirei, fi-vom noi osîndiţi a trăi alături frate cu frate în veci strein unul de altul? Suntem noi osîndiţi a ispăşi mărimea stră-moşilor noştri şi jugul supt care ei osîndiră lumea, trăind vecinic izolaţi unul de altul, supt un deosebit jug barbar? Dumnezeu nu ne-a dat şi nouă oare un acelaşi drept ca celorlalte naţii şi o aceeaşi datorie, o misie a împlini în omenire? Dar întreprinderea de a crea unitatea naţională e grea; ea va aţîţa mulţi duşmani asupră-ne şi curînd sau mai tîrziu ne va fi fatală, precum fu lui Mircea, Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Ce, pentru că o datorie, o datorie naţională, o datorie de viaţă şi de moarte e anevoie, suntem oare în drept a ne apăra de dînsa? Se poate oare naşte ceva în lume fără jertfe şi dureri? Eroul va cădea într-adevăr supt această grea sarcină. El va adăoga un nume glorios mai mult la şirul martirilor unităţii naţionale; dar silinţile lui, sîngele său vărsat, pînă şi greşalele lui vor lumina calea generaţiilor viitoare, şi o zi va veni, cît de tîrziu, cînd ursitele glorioase ce el a visat pentru naţie se vor împlini. 
   XIII 
   Pîn-a nu intra în Ardeal, Mihai se chibzui a feri, în lipsă-i, Ţara Romînească de năvălirile turcilor. Spre acest sfîrşit, după spusa lui Bethlen, le trimise soli vestindu-le că povăţuieşte o armie împotriva cardinalului, care a încheiat pace cu împăratul, şi că se va sili în tot chipul a-l aduce la ascultare şi a-l face credincios sultanului. Spre a da mai mult credit acestei fabule în ochii turcilor, el lăsă în Tîrgovişte un ceauş însărcinat a primi în lipsa lui un tribut pentru sultanul.71 Adesea turcul ca şi Mihai au căutat a se înşela unul pe altul prin asemenea fabule groase, la care nimeni nu putea crede. Şi fără îndoială că şi acum, dacă turcii nu năvăliră în ţară, era mai mult din neputinţă decît de încrederea în vorbele lui Mihai. Slujindu-se cu asemenea vorbe, acesta nu vătăma decît caracternl său şi îşi trăgea asupră-şi, 
   din partea duşmanilor săi, cu oarecare temei, învinovăţirea de a fi om viclean (rusé), prefăcut şi fără credinţă. 
   Înainte de a ieşi din ţară, Mihai aşeză pe bătrîna sa mumă, Teodora, pentru care era plin de dragoste şi de îngrijire, ca într-un loc de siguranţă, la monastirea Cozia, clădită în poalele Carpaţilor, ca să şază cîtă vreme va ţine războiul. Această bătrînă doamnă, care văzu şi presimţi cu inima nestatornica norocire a fiului său, fericirea şi restriş-tea lui, pînă şi tristul său sfîrşit, muri în aceeaşi monastire, cinci ani după această expediţie (1603). 
   Doamnă Stanca*, neizbutind a întoarce pe soţul său de a întreprinde expediţia hotărîtă, vru a-l însoţi în Ardeal, şi împreună cu fiul său, Petraşcu, ce avea atunci 15 ani, a împărtăşi primejdiile soţului ei.72 
   XIV 
   Mihai-Vodă nu se mulţumi, ca un general harnic, a învălui expediţia sa de cel mai mare secret, dar încă adoptă un plan de operaţii a cărui idei strategice cu drept poate minuna. În înţelegere fiind cu saşii, sigur d-a trage pe secui în parte-i, el hotărî a intra cu oastea principală pe la Văleni şi pasul Boza în Ardeal, a se aseza între saşi şi secui, a ţine pe aceia în supunere, a trage pe aceştia în partea lui şi a închide calea prin care ajutoarele de poloni şi de moldoveni putea sosi cardi-nalului.73 Tot într-o vreme el trimise peste Olt, la Radu Buzescul şi la banul Udrea, ca să saie şi ei cu toate oştile Craiovei, ale Jiului şi cu ale Mehedinţilor, să-i iasă înainte către luncile Sibiului şi, ocupînd acest oraş aliat, să ţie calea deschisă către Alba-Iulia, capitala Ardealului şi punctul obiectiv al operaţiilor războiului.74 
   Astfel toate întocmind şi prevăzînd, trei zile după depunerea jurămîntului oştilor, la 16 oct. Mihai-Vodă porunci ungurilor săi să meargă a tăbărî la poalele Carpaţilor ce despart Ţara Romînească de Ardeal. Acolo chemă în grabă toată mulţimea ostaşilor, ce era împraştiaţi primpregiur în batalioane, puse prin glasul erolzilor de proclamă: ca 
     
   toate trăsurile să ramîie în urmă; fiecare să-şi poarte bagajul; lucrurile cele mai grele să se încarce pe cai de cărăuşi, puţine trăsuri rămase pentru femeile şi avuturile boierilor; ca să încarce lucrurile taberei pe cai uşori de munte, lăsînd tot ce e greu de purtat; că prinţul Andrei a făcut pace şi alianţă cu turcul; că oastea va trece prin Ardeal, căci cezarul i-a dat loc de întîlnire în Ungaria; că el voieşte ca în această cale căpetenii şi soldaţi să fie unul lîngă altul, soţi de drum. Astfel poruncind, el se pune cu toată oastea a trece munţii, îndreptîndu-se către pasul Boza. Înainte trimise o ceată aleasă spre a ocupa trecătorile şi a stăpîni strîmtorile, ca să nu lase pe duşman să răstoarne pe drum copaci, lucru ce lesne se face într-acele locuri, şi astfel să-i taie drumul sau să-i întinză curse în strîmtorile de dincoace; şi că de se va găsi, să le strice, ca să înlesnească trecerea armiei. El se luă pe urma acestei cete cu atîta iuţeală, încît într-o zi şi o noapte trecuse Alpii* mai cu toate oştile sale, pin-a nu merge încă vestea în Ardeal că el a pornit din Ţara Romînească.75 Această extraordinară iuţeală dovedeşte lămurit că acest mare războinic fu poate cel dintîi în Europa care simţi zisa, comună acum, „că secretul tacticei stă în picioare“. 
   Timpul uscat şi arzător al verii trecute şi acela al toamnei din acest an favoriza întreprinderea lui Mihai, căci nici cerul nu fu ploios, după cum adesea se întîmplă în această lună, de face pămîntul noroios, nici zăpada, nici frigul şi nici o altă turburare a aerului nu întîrzie această expediţie.76 „Un geniu favoritor lui Mihai, împotrivitor ungurilor, zice Bethlen, îi făcuse tot lesne de îndeplinit. Drumurile nu era închise prin copaci răsturnaţi, nici apărate prin oştire; el nu întîlni nici o oaste care să-l oprească în cale şi trecu Alpii cu mai mare iuţeală decît odinioară Anibal.“ 77 
   XV 
   După ce a trecut munţii, găsind un loc priincios pentru hrana şi odihna oştilor la trecerea din Ţara Romînească în Ardeal, numită Boza, Mihai-Vodă tăbărî acolo în acea zi, care era o sîmbătă78 (18 
     
   octomvrie).79 Îndată porni pe George Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi un alt Ştefan Domos, toţi secui de neam, ca să îndemne pe secui la revoltă. Ajungînd lîngă concetăţenii lor, aceştia se siliră cît putură ca să-i aducă cu gloata în tabăra lui Mihai. Ei le făgăduiră mari răsplătiri şi mai ales o libertate temeinică, pentru care d-atîtea ori ei se sculaseră şi trăseseră asupră-le cumplite pedepsi de la prinţii Bathorieni şi cei mai dinaintea lor; ei îi povăţuiră d-a scutura acum acest jug nu numai ruşinos, dar şi nesuferit; să nu gîndească că vor fi la siguranţă de nu vor îmbrăţişa nici o parte, nici pe alta; să se socotească că lîngă Mihai vor fi îndată răsplătiţi prin redobîndirea libertăţii şi că n-au nimic a nădăjdui de la prinţul Andrei, un Bathori şi un popă; că mai bine este a scutura o dată o nevrednică robire, decît a se lăsa a trăi vecinic supt împilare, ei şi neamul lor. Auzind aceste vorbe şi altele, secuii care locuia Csikul şi Gherghiul răspunseră că ei nu vor lua armele şi nu se vor duce la Mihai pînă cînd cetăţuia Varhegy, zidită dasupra capetelor lor de Ioan Sigismund, ce fusese ales crai al Ungariei, nu va fi dărîmată; că dacă Mihai, ieşind biruitor, voieşte a primi această condiţie şi să le dea libertatea, făgăduiesc d-a alerga îndată lîngă dînsul şi d-a urma steagul său. Înştiinţîn-du-se Mihai d-aceasta, primi cererile lor, şi secuii, cum aflară răspunsul domnului, se adunară în mare număr lîngă cetăţuia Varhegy şi o deteră pradă flăcărilor; apoi vro mie dintr-înşii alergară la arme. 
   În vreme ce aceştia se gătesc a se duce lîngă Mihai-Vodă, sfă-rîmînd şi arzînd palaturile nobililor, ceilalţi secui, în pilda lor, năvăliră cu atîta furie asupra palaturilor celor mari, încît mai nici unul nu scăpă de omor.80 Între aceste palate fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din secuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai-Vodă.81 Într-aceea, ridicîndu-şi tabăra de la Boza, Mihai o aşeză duminică (19 octomvrie) lîngă Prasmar, oraş din Ţara Bîrsei sau ţinutul Braşovului.82 Mihai-Vodă, nevrînd a lăsa în urmă-i un oraş aşa de important ca Braşovul, care ar fi putut a-l izbi în spate, a ridica oştiri sau a-i tăia linia de comunicaţie şi proviziile,83 chemă îndată în cortul său pre cei mai de căpetenie ai oraşului, între care judele Valentin Kersely, om ales prin calităţile şi prin avuţiile sale, şi le zise ca să-i dea oraşul şi să-i jure credinţă, fiind mai bine pentru dînşii a-l sprijini decît a-l mînia.84 Judele se consultă cu magistratul oraşului şi, nu atît pentru orăşeni, cît pentru Ţara Bîrsei, ce le era supusă, hotărîră şi se învoiră cu toţii ca să facă pe voia lui Mihai, supt condiţie dacă va cuprinde ţara. Aşadar, în 20 octomvrie, ieşiră deputaţi din partea oraşului Chirilă Greissing, senator şi bătrîn respectat prin părul său cel alb şi prin înţelepciunea sa,85 împreună cu Luca Hirscher, oratorul comunităţii, şi cu alţi doi cetăţeni juraţi, însoţiţi şi de cîţiva soldaţi. Apropiindu-se ei de tabără, le ieşiră întru întîmpinare cîţiva cazaci carii îi duseră la cortul domnului.86 Ei îi prezentară un car cu cojoace, trebuincioase soldaţilor spre a se feri de frig, şi bucate multe, şi îl rugară să trateze oraşul Braşovului cu milostivire, căci populaţia, fiind puţin războinică şi cu totul dedată la industrie, nu-l poate întru nimic vătăma.87 Mihai le răspunse că el, prin înscris întărit cu pecetea cetăţii, să se îndatoreze cu credinţă împăratului nemţesc, căci de nu, el va da în pradă cetatea cu tot ţinutul ei. L-aceste cuvinte, deputaţii, văzînd primejdia, îşi cerură trei zile spre a se chibzui.88 
   XVI 
   În noaptea acei zile, luni spre marţi (20 spre 21 oct.), după miezul nopţii, pe o ploaie şi o grindină grozavă, Mihai dete semnalul d-a ridica tabăra de la Prasmar89 şi merse de tăbărî la Codlea (Zsunyog-szeg?).90 
   În ziua următoare (21 oct.), sosiră în tabără solii braşovenilor, anume Pavel Kertz, doctorul cetăţii, Mathei Fronius şi Ion Hirscher, juraţi, cu cîţiva din sutaşi, spuind că comunitatea n-a mai vrut a aştepta pînă în sorocul de trei zile ca să aducă răspuns şi că i-a însărcinat ca să roage pe Mihai-Vodă a se mulţumi cu făgăduiala că-i vor fi credincioşi, de-l va ajuta Dumnezeu a izbuti asupra lui Andrei; că de vreme ce le voieşte binele, după cum zice, să se îndure asupră-le şi să nu-i puie în primejdie de a pieri prin răzbunarea lui Andrei;91 cu toate acestea, ei făgăduia de acum a nu  unelti nimic împotrivă-i, nici de faţă, nici pe ascuns, şi a sta în linişte desăvîrşită, numai şi domnul să fie binevoitor locuitorilor tîrgului şi locului din împrejur.92 Mihai îi ascultă cu luare-aminte şi le răspunse astfel: „Văd că voi vă temeţi şi de mine şi de principele vostru, şi nu fără cuvînt. Deci eu sunt mulţumit cu făgăduinţele voastre, numai să rămîneţi statornici.“93 
   În 22 oct, Mihai trece cu toată oastea sa peste măgura Codlei, şi încă în aceeaşi zi ajunse la Şărcaia, o moşie de ale Braşovului.94 Trecînd armia prin pădurea numită Dracon, care se întinde la 16 mii de pasuri, nişte veliţi poloni din avangardă, întîlnind nişte negustori ce veneau cu marfă, îi prădară şi îi ucisera.95 Alţi soldaţi, în cale aprinseră cîteva sate, între care Feldioara şi Măghiuruşul,96 prădară cîţiva preoţi şi ridicară mai ales toţi caii şi bucatele ce găsiră prin sate. Asemenea rele, care făcură pe analiştii şi istoricii unguri a urla şi a se văita de fărădelegile oştirei lui Mihai, chiar şi astăzi, cînd armiile sunt bine disciplinate şi administraţia proviziilor organizată, sunt foarte comune la o oştire care năvăleşte în pămînt strein şi este nevoită a se hrăni cum şi unde va putea. Apoi îndărătnicia locuitorilor de a-şi ascunde bucatele mînia pe ostaşi. Mihai se silea cît putea a ţine în frîul disciplinei pe ostaşi, dar străşnicia lui nu putea vedea şi pedepsi tot. Aşa cînd plecă oastea din Prasmar, nişte ostaşi puseră foc tîrgului. Mihai, cum află, sări şi puse oamenii săi să stingă focul, „jurîndu-se, spune o cronică vrăjmaşă lui, cum că cu voia lui nu se fac acestea, însă el nu e în stare a ţine în frîu o astfel de mulţime de ostaşi furioşi“.97 El află mai apoi că nişte ostaşi izbiseră castelul de la Heltii şi era p-aci să-l cuprinză şi îndată trimise poruncă straşnică de-i opri de la această întreprindere.98 Aceste sunt destule spre a nimicnici neruşinatele hule ale istoricilor unguri, care învinovăţesc pe Mihai nu numai că n-a făcut nimic spre a înfrîna ostăşimea, ci încă a îndemnat-o „la hoţie, tîlhărie, pustiire, aprinderi şi omor“.99 Era cu greu, într-adevăr, a nu se întîmpla oarecare excesuri şi a păstra o straşnică disciplina într-o armie numeroasă, compusă în mare parte de ostaşi mercenari de felurite naţii. Spre a-şi închipui cineva ce fel era armiile atunci, trebuie să-şi aducă aminte cum era ele cîţiva ani mai în urmă, în războiul de 30 ani. Armia lui Mihai trebuia să semene cu aceea împărătească a vestitului Wallenstein. 
   În 23 oct., Mihai scoase afară o proclamaţie, vestind că el a venit ca să ţie pe locuitorii Ardealului în credinţa şi supunerea ce ei juraseră mai nainte împăratului şi a scoate din scaun pe Andrei Bathori, care, lăsînd partida creştinească, va să predea Ardealul turcilor. Dup-aceea el porni de la Şărcaia spre Făgăraş, „nevătămînd pre nime, zice aceeaşi cronică citată mai sus, nici prădînd satele, pentru că de bunăvoie îi dete cele trebuincioase spre hrană“, şi chiar într-aceeaşi zi ajunse la Cherţişoara.100 În cale, în toate părţile Mihai revoluţiona popoarele şi îi silea, mai ales pe saşi (pe care nu voia a-i lăsa în urma sa în stare de a se arma), a se uni cu armia sa.101 
   Mihai făcea toate cu o grabă mare, încredinţat fiind că Andrei se află cu totul fără putere, încît el credea că, silind la drum, îl va putea ajunge pîn-a nu apuca el a-şi strînge armia şi că lesne îl va putea nimicnici.102 
   XVII 
   La Alba-Iulia, dieta se adunase chiar în aceeaşi zi în care Mihai-Vodă tăbărîse în strîmtorile Alpilor. Ea se apucase îndată, după cererea prinţului, de a face proces lui Bocskai, care nu vroise a se înfăţişa în persoană înainte-i, după cum fusese citat. După două zile, iată soseşte un curier trimis de Valentin Herschely de la Braşov cu cărţi către cardinalul, pe care deschizîndu-le, sfetnicul său Gaspar Corniş văzu că se vesteşte că deocamdată tot e liniştit şi sigur, afară numai că s-au văzut rătăcind într-o trecere în vecinătatea Bozii nişte companii de veliţi polonezi, dar că ei nu făcuseră nici un rău nici oamenilor, nici vitelor, şi că de se va întîmpla ceva mai însemnat o vor face îndată cunoscută. Dar curierul care adusese scrisorile, cînd ieşise din Braşov, văzuse avangarda lui Mihai întinsă de bătaie în preajma oraşului. Ajungînd la Alba-Iulia încă galben de frică şi socotind că în cărţile sale se pomeneşte de năvălirea lui Mihai, nu spuse nimic lui Gaspar Gorniş, dar răspîndi această veste printre orăşeni, încît tot oraşul se umplu şi fierbea pe uliţi vorbind de aceasta, cînd cei mari nu ştia încă nimic. Un căpitan de călăreţi pretoriani, anume Gaspar Libek, ducîndu-se la Corniş, îi făcu cunoscut zgomotul răspîndit în oraş de curier. „Ajută-ne, Doamne!“ strigă Corniş tremurînd l-această groaznică ştire, şi îndată, aducînd înainte-i pe curier, se asigură de adevăr şi, după ce îl mustră rău, alergă la prinţul Andrei spre a-i spune primejdia ce îl ameninţă. Cine ar fi văzut turburarea şi spaima lui Corniş atunci s-ar fi încredinţat că acest om nu putea fi trădător, după cum l-au bănuit unii din analişti.103 
   Spun că Andrei Bathori dintru-ntîi nu vru să crează, tratînd această veste de fabulă şi glumă, mai ales că solii lui Mihai, banul Mihalcea şi George Raţ, se afla la Alba, lîngă dînsul, şi îl încredinţau a nu se îngriji, căci toate or ieşi cu bine.104 Cu toate acestea, ţinînd după obicei îndată sfat cu cei mai mari, porunci să trimiţă fără întîrziere în toate părţile, spre a chema pe locuitori la arme. Într-aceea, nobilimea secuilor, mai aproape fiind de rău şi credincioasă prinţului Andrei, trimitea curier peste curier, spre a-i vesti că Mihai-Vodă a trecut Alpii şi a sosit cu o armie însemnată la Prasmar; că a aprins nu numai castelul lui Ion Beldi, ce se afla atunci la dietă, dar încă a purtat flacăra şi sabia prin toate satele şi oraşele ce a întîmpinat pînă la Föltvar. Spune Ambrosius Simigianus că mulţi din nobilii voitori de rău ai prinţului Andrei prindea scrisorile ce-i era adresate şi oprea pe curieri d-a se înfăţisa înaintea lui; pe lîngă aceasta, vorbele despre sosirea duşmanului se împotrivea una alteia şi el se silea prin multe cuvîntări a-l încredinţa că n-are a se teme de nimic. Cu toate acestea, zice Bethlen, precum valul goneşte valul, d-aseme-nea o vorbă despre sosirea lui Mihai mărea şi întemeia pe ceilaltă vorbă şi umplea urechile tuturor. A doua noapte după sosirea curierului de la Braşov, se duce Ştefan Bathori, Gaspar Corniş, Pancratie Sennyei şi Ştefan Bodoni lîngă prinţul Andrei, pe care îl găsiră meditînd şi cîntînd dintr-un instrument de muzică, pe cînd ţara era în foc. Ei îl deşteptară din meditaţia sa, descoperindu-i adevărata stare a lucrurilor. Andrei, fără a se prea grăbi şi fără a-şi pierde cumpătul,105 dă drumul dietei şi, numind pe Gaspar Corniş locotenent al său peste toată armia,106 trimise îndată porunci straşnice în toate părţile crăiei,107 spre a se purta, pre obicei, în tot locul o sabie cruntată în sînge108 şi a vesti că, fără zăbavă şi cu cea mai mare iuţeală, toată nobilimea, toată breasla ostăşească să se adune în grabă înarmată la Sas-Sebeş, căci o primejdie obştească ameninţă şi nu sufere nici o întîrziere; că toţi aceia ce nu se vor grăbi a veni vor fi priviţi ca nişte trădători şi dezertori şi se vor pedepsi cu moartea cea mai cruntă.109 El scrise asemenea şi la secui, care era scutiţi de slujbă ostăşească de cînd fuseseră despuiaţi de libertatea lor, ca, într-o primejdie atît de grea, să-şi unească şi ei puterile spre a goni din patrie pe duşmanul comun, făgăduind a da libertate la toţi aceia ce-i vor sta într-ajutor; că era mult mai bine şi mai sigur pentru se-cui d-a-şi dobîndi libertatea de la un prinţ ales de dînşii, care are aceeaşi naţie, limbă şi obiceiuri ca şi ei, decît a lua armele în favorul unui strein, împotriva aceluia ce este os din osul lor şi sînge din sîngele lor. Şi pentru ca să-i facă să se lupte cu dînsul şi fără voia lor, Andrei luă măsuri aspre în ţara secuilor dintre rîurile Mureş şi Crişul (odinioara Rîul Aurit). Una din aceste măsuri era punerea în lucrare a unui obicei vechi, întrebuinţat de schiţi şi apoi şi în Ungaria pe la începutul acestei crăii. Acest obicei era că, la o primejdie mare cu care ameninţa vrun duşman strein ţara, acel locuitor ce nu se scula îndată după poruncă, spre a lua armele împotriva duşma-nului, era legat cu funii prin mijlocul trupului şi cu multă ruşine pedepsit.110 Dar ura secuilor asupra lui Andrei era atît de mare, încît nici ameninţările, nici făgăduielile lui nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui.111 
   În urma acestora, cardinalul merse de întîlni pe Malaspina, ce se afla bolnav, îi expuse primejdia în care se afla şi dobîndi de la acesta făgăduiala că va sta mijlocitor spre a-l împăciui cu Mihai-Vodă. Ei se chibzuiră de a trimite mai nainte pe un nobil, Isac Csejtie, la Mihai, spre a afla cererile lui şi a căuta a-l aduce la simtimente pacinice. Dar Mihai, fără a da nici un răspuns, opri la sine pe Isac Csejtie pînă după bătaie. Fără a mai pierde vreme, cardinalul, urcîndu-se într-o trăsură, ieşi din capitala sa, ce nu mai era s-o vază, ursit a fi o privelişte ticăloasă a lunecoaselor lucruri omeneşti. El lăsă în locul său în Alba-Iulia pe fratele său, Ştefan Bathori, şi pe Ladislas Gyulasi, şi se duse la SasSebeş, unde se făcea adunarea oştilor.112 Aci aflînd Andrei că Mihai înaintează repede spre Alba, fără a aştepta toate oştile, ce soseau încet, îşi ridică tabăra de acolo. El porunci ca cei ce vor sosi să-l urmeze, şi, lăsînd doparte Făgăraşul, unde avea garnizoană, se îndreptă cu mare grabă spre Sibiu,113 unde ajunse a treia zi,114 în 24 oct.115 Locuitorii Sibiului, care, împreună cu căpetenia lor, Albert Süveg, era aliaţi cu Mihai, îl primiră reci, fără a-i da datoriile de credinţă cuvenite.116 
   XVIII 
   Într-aceea, Mihai înaintă cu grabă spre Sibiu, socotind să ajungă acolo înaintea lui Andrei. În 25 octomvrie el ajunse lîngă tîrgul Tălmaciului* cu oastea, soţia şi familia sa. Ţinta lui era a înlesni unirea cu armia sa a şase mii ostaşi olteni, ce-i aducea pe la Turnul Roşu Radul Buzescu şi Banul Udrea, pe care îi aştepta în tot minutu şi care sosiră tocma a doua zi, în 26. Armia lui Mihai se mai adăogase în cale cu o seamă de secui, saşi şi alţi partizani ai săi din Ardeal, mai ales romîni ce-i venise într-ajutor.117 Astfel împreunîndu-şi oastea, Mihai-Vodă, mai naintînd spre Sibiu, îşi aşază tabăra la sat la Ves-tem,118 ţiindu-şi astfel armia între cotiturile munţilor, pînă va socoti c-a venit vremea ca s-o scoaţă la cîmpie.119 
   Între strîmtorile munţilor era un spaţiu şes îndestul de mare, unde Mihai putea tăbărî şi a-şi întocmi oştile. Acolo el ascunse ceata femeilor, tot ce după vîrstă şi după sex nu era în stare d-a se lupta, împreună cu bagajele şi o mare mulţime de care.120 Miercuri în 17/ 27 oct., străjile ambelor armate protivnice se arătară şi se văzură unele cu altele. Dar, atît pentru că tunurile noastre rămăseseră în urmă cale d-o zi, cît şi pentru că în acea zi era sărbătoarea evanghelistului Luca, pe care romînii îl cinstea foarte mult, Mihai hotărî a-şi ţine oştile în strîmtorile munţilor şi d-a nu da bătaie în acea zi.121 
   Cardinalul, văzînd apropierea armiei lui Mihai, intră în grijă mare, căci, nesosindu-i încă ajutoarele de la Lipova, Ieneu, Caransebeş şi 
     
   ale secuilor din scaunele Arianos şi Mureş, el se socotea mai slab în puteri nu numai cu numărul, dar şi cu calitatea oştilor. „Într-adevăr, zice Bethlen, romînii, care de mai mulţi ani se afla în război necontenit cu turcii, obicinuiţi cu munca şi cu primejdiile, era priviţi de toţi ca mult mai buni ostaşi decît ungurii.“122 Între aceste osţi romîneşti, mai deprinse la izbîndă şi mai vestite, era cetele ce se chema Buzeştii şi Răţeştii, pre numele căpitanilor săi, fraţii Buzeşti şi George Raţ.123 
   Cu toate că, în adevăr, oştile lui Mihai era mai bune decît ale lui Andrei, în care se afla mulţi ţărani rău armaţi şi nedeprinşi cu războiul,124 dar cu numarul nu se deosebea mult între dînşile.125 Fie-care armie număra ca la 25 mii luptători;126 artileria lui Andrei era mai bună şi mai numeroasă decît a lui Mihai; el număra mai mult de 40 tunuri, în vreme ce Mihai avea numai 18 bucăţi, mari şi mici.127 Cardinalul, în tabăra sa, adună pe lîngă sine senatul şi alţi oameni încercaţi, spre a se sfătui cum să poarte mai bine războiul. Părerile fură împotrivite; unii sfătuia d-a prelungi războiul şi a nu lăsa să hotărască soarta şi norocu unei singure bătălii. Ei zicea că această prelungire va dezorganiza armata lui Mihai prin foamete, ostenelele războiului, lipsa banilor şi nedisciplina ostaşilor; că, cu cît vor intîrzia mai mult, cu atîta armia lor va creşte în număr, în vreme ce a lui Mihai va slăbi. Alţii zicea că trebuie a rezema toată tabăra de zidurile Sibiului şi s-o întărească prin metereze făcute cu care legate împreună; că astfel, unind tabăra cu oraşul, or putea avea îndestulare despre hrană şi respinge pe duşman prin lovituri de tun, de s-ar ispiti el să-i lovească; că trebuie a potoli focul duşmanilor, prelungind războiul prin amînări, făgăduieli, înşelăciuni şi solii; că astfel puterile duş-manului se vor moleşi şi se vor slăbi prin aşteptare şi prin izbiri parţiale, mai ales cu un om ca Mihai, iute, îndrăzneţ şi nerăbdător; astfel, încheia ei, Fabius birui pe Anibal şi craiul Matei triumfă lîngă Vratislav de silinţele a doi puternici crai, al Poloniei şi al Boemiei. Emeric Sziczsai, unu din credincioşii prinţului Andrei, îl rugă îndeosebi d-a-şi căuta un azil înaintea luptei, spre a se feri de primejdiile războiului, aducîndu-i aminte nenorocirile de la Varna şi Mohaci. La acestea Andrei răspunse: „D-aş fi în locul tău, şi eu aş face-o; dar ştiindu-mă cap al acestei armii, nu voi să fiu fugar şi să dezertez p-ai mei“. 
   Dar alţii, pe care bănuitorii cronicari îi numără între duşmanii lui Andrei, povăţuiau a nu se trage înapoi şi a nu lăsa a trece ocazia d-a stăvili năvălirea duşmanului ş-a opri răul d-a se întinde mai mult; că cu cît mai mult vor întîrzia, armia lui Mihai va creşte prin unirea secuilor ce îi mai aşteaptă să vie ş-a altor partizani ai săi; că duşmanu va fi mult mai de îngrozit atunci cînd îşi va uni toate puterile. Pentru aceea nu este vreme de pierdut; trebuie a lua armele pentru patrie şi pentru libertatea copiilor săi şi a cerca norocu războiului.128 Acest sfat era şi cel mai bun, căci orice prelungire a războiului ar fi fost în paguba lui Andrei şi în folosul lui Mihai, de vreme ce popoarele Ardealului ţinea cu acest din urmă. La acest sfat se uni şi Andrei şi hotărî a-şi cerca norocul.129 Mai nainte însă el vru să sleiască toate mijloacele de împăciuire. „O! nepricepută minte omenească! zice unul din cronicarii noştri; cîtă vreme fu de a tocmi ţara şi a face pace, şi nu vru; ci vru să tocmească cînd nu fu de nici un folos.“130 
   XIX 
   Mihai-Vodă, precum am văzut în urmă, şi din pricinile arătate, nevrînd a da bătaie în acea zi de miercuri 17/27 oct., spre a îndatora pe duşman a nu-l izbi, se socoti a-l ocupa în acea zi cu negoţiaţii. Trimise dar soli la Andrei, cerîndu-i ca să-i deschiză cale pentru el şi armia sa, spre a merge să se unească cu nemţii împotriva turcilor, căci de nu, apoi ş-o va deschide el cu sabia; că el n-a intrat cu gînduri vrăjmaşeşti în Ardeal; că de s-a făcut vro pustiire prin sate şi oraşe, a fost fără porunca lui. Andrei, doritor de pace, ascultînd solii, îi trimise înapoi la Mihai, împreună cu doi ai săi, cu acest răspuns: că Mihai-Vodă trebuie să se tragă în Ţara Romînească tot pe drumul pe unde a venit şi să despăgubească toate relele ce au făcut ostaşii săi şi apoi să facă o nouă legătură de pace şi alianţă temeinică împreună. 
   Mihai, ascultînd propunerile deputaţilor, se arătă a le primi în de bine şi, spre a insufla mai multă nădejde de pace lui Andrei, el încheie cu aceiaşi deputaţi o încetare de arme pentru acea zi, şi pentru care ceru zăloage, făgăduind de a trimite şi din parte-i. Andrei se grăbi a trimite pe Moise Secuiul şi pe Melhior Bogathie,131 cel dintîi căpitan vestit, cu cinste, cunoscut de Mihai pentru campaniile sale în Ardeal, celălalt june, ales prin naşterea şi calităţile sale. Mihai îi trimise doi boieri străluciţi, postelnicii Preda şi George, cu care Andrei vorbi şi se plînse cu viiciune de purtarea lui Mihai către dînsul.132 
   Într-această vreme sosi, în tabăra lui Andrei, Malaspina, legatul papii, pe care îndată prinţul îl porni lîngă Mihai-Vodă, ca să să silească în tot chipu spre a-l aduce a face pace.133 Nunciul, înfăţişîndu-se înaintea lui Mihai, nu se temu d-a necinsti caracterul său de episcop şi de sol, pogorîndu-se pînă a minţi într-un chip neruşinat. Pre-făcîndu-să că vine de la curtea împăratului şi slujindu-se cu numele 
   m. s. i., de la care spunea că are carte la mînă, el porunci lui Mihai săiasă îndată din Ardeal, fără a face nici o vrăjmăşie. Cerînd Mihai să i se arate porunca împăratului, nunţiul răspunse că ea se află în mîinile prinţului Andrei, căruia a lăsat-o, dar că peste puţin poate să i-o aducă. Malaspina fu nenorocit în înşelăciunea sa, căci Mihai îl dete de minciună, scoţînd o carte a împăratului cu totu dimpotrivă, prin care i se poruncea să izbească pe cardinal fără întîrziere, declarînd că la această poruncă voia să asculte. Nunciul îl conjură atunci în numele lui Dumnezeu că să nu facă nici o mişcare în ziua aceea, pînă ce va vorbi cardinalului ca să-l aducă la alte sentimente. Mihai nu mai răspunse nimic nunciului134 şi acesta se întoarse chiar în acea zi la Andrei.135 Din partea lor, Moise Secuiu şi Melhior Bogathie se siliră prin multe cuvinte a aduce pe Mihai la sentimente pacinice şi binevoitoare către Andrei, zicîndu-i cu înşelăciune că un tratat de pace s-a şi încheiat între acesta şi împăratul şi rugîndu-l ca, privind nestatornicia lucrurilor omeneşti, să se mulţumească pe poziţia sa de acum şi să n-o jertfească la ambiţia sa şi la un viitor nesigur.136 
   La acestea iată care fu răspunsul lui Mihai: „Am jurat lui Hristos pe turci să nu slujesc, şi voi pe ei iubiţi; cum oare să mă încred vouă? De aceea hotărît-am a vă cuprinde ţara, a muri ca un creştin sau peste voi a domni.“137 El adăogă că alianţa ce spun ei c-au încheiat cu împăratul este o pricinuire deşartă, spre a ocoli greutăţile de faţă şi mai mult spre a rupe pacea decît a o face; că e mai bine a hotărî prin arme decît a mai face tratat de pace. „Încît pentru nestatornicia norocului, ştiu, zise el, că sunt om, dar ştiu încă că Dumnezeu ajută războaiele drepte, c-am luat armele pentru lege; că el va întări pe cei ce se luptă pentru dînsul, va prigoni pe cei ce-l vînd.“138 
   Joi în 18/29 oct., zi consfiinţită după carindarul nou la apostolii Simon şi Iuda,139 des-de-dimineaţă, Mihai-Vodă trimise înapoi lui Andrei pe Moise Secuiu şi pe Melhior Bogathie, cu următorul ultimatum: „Andrei Bathori, ca un partizan al turcilor şi vînzător al pricinei creştinătăţii, să se lepede de stăpînirea Transilvaniei, să îmbrace haină popească, să se ducă în Polonia şi sa lăse prinţipatul pe seama lui Sigismund Bathori, sau să hotărască puterea armelor;140 că atunci el, domn al Ţării Romîneşti, să leagă că îl va face a dobîndi milostivirea împăratului“. Cardinalul înţelese atunci că trebuie a se găti de război şi trimise înapoi zăloagele lui Mihai. El se gîndi însă să mai trimită o dată pe Malaspina lîngă Mihai, spre a mai face o cercare de pace. Urcîndu-se într-o trăsură şi însoţit de o mică escortă, Malaspina intră în tabăra lui Mihai, dar acesta nu vru să-l primească, şi, fiindcă Malaspina se apucă în tabără a vorbi ofiţerilor şi ostaşilor, îndem-nîndu-i să lase armele ca să nu verse sînge creştin, Mihai, văzîndu-l călcînd astfel de a doua oară datoriile sale de sol şi încă că nu-i adusese porunca împăratului făgăduită, îl chemă înainte-i, îl mustră puţin pentru înşelăciunea lui şi, fără a vătăma întru nimic respectul cuvenit obrazului său, îl trimise, pînă la a doua poruncă, la arest în coada taberei, punîndu-l supt paza fiului său Pătraşcu, ca să nu i se întîmple nici un rău.141 
   Fără cuvînt au bănuit unii unguri că şi Malaspina vrînd să cîştige favoru împăratului şi a dobîndi prin mijlocirea lui dignitatea de cardinal, lucra în secret în favorul lui Mihai şi că de bunăvoie el rămăsese în tabăra lui.142 Polonezii mai ales, urînd pe Malaspina, umplură Europa de învinovăţirile lor, zicînd că el a fost un spion al împăratului şi a înşelat şi pierdut pe cardinal.143 Această bănuială a venit căci, în urma bătăliei, Malaspina se arătă plin de zel pentru Mihai şi împăratul. Dar este de crezut că el se arătă astfel căci se comprometase foarte mult în ochii lor prin focul cu care apărase pe Andrei înaintea bătăliei. Aceea ce silise pe Malaspina a sta în favorul cardinalului era căci acesta, cîtva înainte, făgăduise în secret papei a-i închina Ardealul, nădăjduind astfel a-l avea, la nevoie, sprijin împotriva împăratului şi a putea păstra această ţară ca un feud atîrnător de sf. scaun.144 
   În vreme ce Andrei şi ungurii sta în cumpănă între temere şi nădejde şi aştepta întoarcerea lui Malaspina, ca să vază de le aduce pace sau război, Mihai îşi ia toate măsurile pentru bataie. El îşi întocmeşte armia, îşi aşază tunurile, pune tot lucru la locul său145 şi, înaintînd spre Sibiu, trimite un erold cardinalului ca să-i spuie că el voieşte să cruţe sîngele creştinilor, că el nu vine ca să-l verse, dar ca, în numele împăratului, să-i asigureze învoirile ce i se dedese şi i se jurase de Sigismund, cum şi să-l facă a intra în stăpînirea acestei ţări; că cardinalul ţinea un prinţipat ce nu era al lui; îi declară în sfîrşit că, de nu va lăsa mai curînd armele spre a se supune la m. s., el îl va goni după urmă cu foc şi cu sînge pînă îl va scoate afară din ţară.146 
   XX 
   La această vestire trufaşă, prinţul Andrei, pierzînd nădejdea de împăciuire cu care în zadar se măgulise, mîniat peste măsură, trimise înapoi pe erold,147 încălecă calul şi porunci lui Gaspar Corniş, gene-ral-en-şef, d-a forma rîndurile şi d-a întocmi armia de bataie. Locul unde armia fu întocmită era o cîmpie nu prea bună, aşezată între oraşul Sibiu şi tîrgul Şelimberg; această cîmpie este din natură aşa de nepotrivită, încît pămîntu se pleacă din partea Şelimbergului şi dimpotrivă se ridică din partea oraşului Sibiului; întinderea ei este d-aproape 4000 paşi. Mihai era spre răsărit, urmînd rîul Cibin*; Andrei era de ceilaltă parte a rîului, spre apus. Armia lui Andrei fu întocmită astfel că ea ocupa partea cea mai de jos a cîmpiei, închisă de ambele părţi între oraş şi rîul Cibin. Mihai, din contra, răspîndise ostaşii 
     
   parte în şes, cea mai mare parte pe înălţimile care, din sus de Sibiu şi de Şelimberg, se ţin de munţi. Astfel încît, după împrejurări, voievodul putea alege, sau după natură, sau după voinţă, un loc mai priincios, în vreme ce prinţul Andrei n-ar fi putut lua decît unul mai rău. 
   Întocmirea armiei lui Andrei era astfel: la centru o mie călăreţi, al cărora cap era viteazul Moise Secuiul, avînd de locotenenţi pe Francisc Sevri şi cei doi Toma, numit unul Csomortany, celălalt Becz, ambii secui şi vestiţi în război; pe lîngă dînşii era trei sute polonezi armaţi cu arcuri, puşti şi săbii, comandaţi de un nobil şi voinic polon. La dreapta era aşezaţi pedestraşii luaţi din garnizoane şi o mie saşi; această aripă o comanda Ştefan Lazăr, războinic harnic, care se slăvise în războaiele cu muscalii din vremile lui Ştefan, craiul Poloniei; acestuia se dete George Aradi, ungur, căpitan al pedestraşilor Braşovului, ce se afla pe lîngă Andrei dinaintea năvălirei lui Mihai. La stînga venea întîi 600 pedestraşi pretorieni, zişi albaştri, după uniforma lor; capul acestei cete alese era Matei Pereseth, voinic îndărătnic, avînd de locotenent pe Francisc Turi. După dînşii venea o armie ajutătoare, povăţuită de Petru Huszar şi Ştefan Tahi, ambii unguri din Ungaria, care fuseseră pentru vestea vitejiei lor chemaţi de prinţul Sigismund în Ardeal. Huszar primise de la Andrei comanda întregei aripe stînge. Alături cu oastea lui Huszar, tot la stînga, venea cei mai de căpetenie magnaţi şi nobili, Melhior Bogathie, Nicolae Zalasdi şi mai mulţi alţii, iar la stînga lor era Andrei Barcskai, banul Lugoşului, cu o călărime voinică, Gaspar Sibrik, căpitan al călărimei pretoriene, şi junii nobili ce slujeau la palat, al căror regiment se urca la 400 oameni, adăogat încă cu mai atîţi pedestraşi aleşi, veniţi, cum se zicea, de la porţile comitaturilor. În a doua linie, venea falanga sau corpul armiei de rezervă, formată de oamenii comitaturilor şi nobilime. Capii era: Ion Iffiu, numit Junele, după vîrstă-i, ce era frate vitreg prinţului Andrei, Ştefan Toldi, George Ravazdi, Ştefan Bodoni, dintre senatori, Baltazar Corniş, asemenea senator şi fiu al lui Gaspar Corniş, şi mulţi alţii. Capul tuturor era Gaspar Corniş, dar fiindcă, ca general-en-chef, el comanda toată armia, Pancratie Sennyei comanda în locu-i această trupă. La spatele ei venea ca la 600 călăreţi, a căror capi era Benedict Menzenti, Mihai Szemere, Wolfgang Petki şi Ştefan Besenie. 
       Astfel întocmindu-se armia, Andrei se apropie de capi şi le ţinu un cuvînt lung, plin de patimă, fără demnitate şi cuviinţă, în care se vădeşte semeţia şi obrăznicia ce mai totdeauna a întrebuinţat ungurul către romîn. El nu se mulţumeşte numai a imputa lui Mihai mustrările obicinuite atunci de unguri, adecă că s-a arătat ingrat către unguri, care l-a ajutat a se face domn şi l-a mîntuit de Sinan, dar încă aruncă înjurături groase şi nevrednice asupra lui şi a naţiei romîne. „Mihai, zicea Andrei, e un şarpe pe care l-a hrănit în sînul său şi al cărui venin umblă să-l otrăvească. Fraţii lui pasc şi astăzi porcii şi caprele în pădurile Ţării Romîneşti. El seamănă mai mult unui dobitoc fioros, decît unui om. El s-a unit cu tîlharii şi cu ţăranii, semenii lui din toate ţările, spre pieirea noastră“. „Nu vă temeţi, adaogă el, de această naţie proastă şi defăimată, de veacuri dajnică Ungariei, naţie de robi, pe care se cuvine a-i bate mai bine cu nuiele şi beţe decît cu fierul.“148 Apoi, spre a aprinde şi mai mult mînia ostaşilor săi către Mihai şi să le dovedească reaua lui credinţă, el puse de ceti tratatul de alianţă ce acesta încheiase cu Ravazdi şi Viteazul şi îl întărise prin jurămîntul lui şi al boierilor. Andrei uită numai a spune că el a fost cel dintîi care călcă şi rupse acest tratat, prin comploturile sale împotriva lui Mihai şi prin pacea ce încheiase cu turcii. Dup-aceea cardinalul se aşeză la dreapta falangei sale, pe un loc ridicat, spre a priveghea la toate întîmplările războiului, şi, pentru ca locul său să poată fi văzut de către ai săi, el puse înainte-i un steag mic pe care era ţesut cu aur litera A. El purta platoşă ostăşească şi încăleca un cal negru şi generos, ce îl avea în dar de la Sigismund Bathori; lîngă dînsul sta Ştefan Csaki, din magnaţi, George Palatici şi vro cîţiva alţi nobili dintre secui.149 
   XXI 
   Mihai cătă la întocmirea oastei lui Andrei şi după dînsa îşi întocmi pe a sa. El văzu că Andrei întărise mai bine cu oşti aripa stîngă, apoi centru, iar aripa dreaptă era cea mai slabă; deci el hotărî a-şi concentra silinţele şi izbirea asupra acestei din urmă aripe a duşma-nului, şi a centrului, refuzînd a înhăţa bătaie între dreapta lui şi stînga duşmanului. Pentru aceea el întări bine stînga sa, faţă cu dreapta lui Andrei, punînd acolo pe Baba-Novac, vestit general pre acele vremi,150 cu catanele sale şi haiducii;151 la dreapta era călărimea sîrbească,152 
   o ceată de cazaci şi alta de moldoveni.153 La centru era ungurii, avînd cap mai mare pe George Mako; iar capii cohortelor era Francisc Lugaşi, Dimitrie, numit cel Mare, George Horvath, Mihai Gyulai, Lupul Noak şi alţii, care comanda batalioane sau companii. În dosul lor era polonezii şi o seamă de cazaci şi numeroasă călărime romî-nească. În sfîrşit, venea Mihai cu falanga sa, o trupă de o mie secui împreună cu boierii şi miliţiile lor.154 Trei cruci mari întregi de aur era înaintea lui Mihai, şi îndată după cruci venea eroica lui soţie, doamna Stanca.*155 
   Pîn-a nu se înhăţa oştile la luptă, Mihai protestă, prin un erold ce trimise în tabăra lui Andrei, pentru sîngele ce are să se verse; că împotriva voinţei sale cardinalul îl sileşte a se bate. Apoi declară că el dă iertare tuturor celor ce vor voi a recunoaşte pe împăratul de stăpîn.156 El propuse încă de a se cruţa viaţa celor ce vor voi a fugi dintr-o tabără într-alta, sau căci nădăjduia că un mare număr din soldaţii lui Andrei vor trece la dînsul, precum se şi întîmplă, sau că voia a da ardelenilor un semn de bunăvoinţa lui către dînşii.157 
   Mihai, trecînd în fruntea oştilor, le vorbi puţin, cu cuvinte scurte şi energice, astfel cum trebuia unor ostaşi doritori de a se bate.158 Purtînd în dreapta şi în stînga trupul, ochii şi braţele sale, domnul, mai mult prin gesturi expresive decît prin cuvinte, îndemnă pe ai săi, zicîndu-le: „Aicea (şi arăta tabăra sa), aicea este dreptatea, aicea pricina cea bună, tocmelile, legăturile şi jurămintele de pace, împăratul şi Dumnezeu. Grăbiţi dar, căci cu biruinţa vă aşteaptă o slavă mare şi bogată pradă. Iar duşmanul (întorcîndu-şi mîna către dînsul), ce are oare pe seamă-i, fără numai credinţă călcată în picioare şi jurămîn-tul batjocorit, lipsa de orice bărbăţie, vicleniile, cursele, sfaturile oţă-rîtoare cu turcii şi nelegiuirea unor legături vinovate? Supt un cap chemat la cele sfinte, soldatul e pîngărit; supt o purpură sfîntă e un 
     
   piept nevrednic şi răzvrătit către cer. De la unii ca aceştia ce mai e de aşteptat? fără numai aceea ce ei ne arată: inimi îndoite, tremurul trupului lor, blesteme femeieşti şi prin urmare fuga mai nainte de a se bate.“159 
   Astfel scurt cuvîntă Mihai, şi grăind, chipu-i fulgerează, ochii-i scînteiază şi focul inimei sale aprinde în inimile ostaşilor săi un eroic entuziasm. Ei sunt siguri acum că vor birui.160 Domnul porunci îndată a se invoca în toată tabăra de trei ori sf. nume al lui Isus.161 O strigare mare se înălţă deodată la ceriuri; semnul de bătaie se dete şi trîmbiţile începură a suna din ambele tabere.162 
   XXII 
   Era zece ceasuri de dimineaţă (18/28 octomvrie) cînd începu bătălia prin o furioasă tunărire din ambele părţi.163 Sunetele trîm-biţelor, urletele tunurilor, înfiorătoarea şuierare a ghiulelelor ce se încrucişa în aer, clincăitul paloşelor, strigările luptătorilor, fumul prafului înzgomota aerul, întuneca ceriul, răspîndea în toate părţile spaima morţii şi curma vieţi fără număr.164 Tunurile lui Mihai-Vodă era aşezate pe un loc mai bun decît al ungurilor şi ar fi făcut mult rău acestora de ar fi avut tunari mai meşteri, căci ghiulelele, aruncate prea sus, trecea peste capetile ungurilor, lovea numai vîrful lance-lor şi făcea mai multă spaimă decît vătămare.165 
   D-abia să începuse bătaia, cînd un nobil romîn din oastea lui Andrei, anume Daniil Zalasdi, îşi lăsă postul ce i se încredinţase şi, dînd pinteni calului, trecu în tabăra noastră. Talentele sale şi favoarea prinţilor Bathoreştilor ridicase pe Zalasdi dintr-o treaptă de jos la aceea de nobil. El făcuse Bathoreştilor multe slujbe, care strălucise numele lui. Cinstea şi slujbele făcute şi primite l-ar fi îndatorat a rămînea credincios lui Andrei, dar glasul sîngelui îl împinse, cu ma-rea mirare şi întristare a ungurilor, în tabăra lui Mihai. Spun că el făcu cunoscut lui Mihai poziţia armiei vrăjmaşe. Un an dup-aceea, vom vedea cum ungurii răsplătiră cu moarte cumplită lui Zalasdi pentru această faptă.166 
   Cea dintîi izbire o făcu Baba-Novac cu recea-i vitejie, în capul călă-reţilor săi, asupra lui Ştefan Lazăr, pe care îl avea în faţă; dar cu toate silinţele ce puse, el fu respins înapoi de voinicii pedestraşi ai acestuia. Îndată Mihai îi trimise în ajutor o trupă voinică de călăreţi armaţi cu lance; era călăreţii unguri şi secui, comandaţi de George Mako. Aceştia, ajungînd în mijlocul ostaşilor lui Baba, uimiţi de neizbînda lor, îl îmbărbătează din nou şi împreună, împingînd înainte caii lor, cad peste oştile lui Lazăr şi ale lui Andrei; apoi, despărţindu-se în două trupuri, unul se lasă asupra pedestraşilor care siliseră pe Baba a da înapoi, îi măcelăreşte groaznic, călcînd pe unii în picioarele cailor lor, lovind pe alţii cu lăncile. Acolo pieri Ştefan Lazăr, ce comanda această aripă. El se jertfi din bunăvoie morţii, azvîrlindu-se în mijlocul măcelului soldaţilor săi şi strigînd: „Voi să mor, ca să nu mai slujesc un popă nemulţămitor; care mi-a răpit cinstea şi vredniciile mele“. 
   Celălalt trup căzu peste oastea lui Moisi, ce era în faţă. Aci se făcu 
   o mare ucidere, căci fiind punctul principal al bătăii, şi o parte şi alta se purta cu bărbăţie şi se vătămară greu. „Ungurul, zice Bethlen, era în luptă cu ungurul; unul se bătea spre a apăra patria, celălalt spre a 
   o robi.“ În sfîrşit, după ce se luptară cîtva cu puteri dopotrivă, trimi-ţînd Mihai încă un ajutor la ai săi, Moise Secuiu fu împins înapoi de Mako şi pierdu multă lume în retragerea sa. Un steag învestit cu semnele Bathoreştilor fu răpit de la oastea sa; stegarii Toma, numit Grecul, Ştefan Szeplaki şi Tudor Colbaz fură omorîţi. 
   
   Petre Huszar, din aripa stîngă, văzînd oastea lui Moise c-a dat înapoi şi că bătălia este mai pierdută, grăbi a alerga într-ajutorul lui Moise cu voinica trupă de lăncieri ce comanda şi, dînd asupra sîrbilor şi ungurilor lui Mihai, osteniţi de o lungă luptă, îi respinse înapoi. Văzînd aceasta, Mihai, cu rămăşiţa călărimii sale ungurească şi romînească, şi cea mai mare parte din rezerva sa, aleargă însuşi asupra lui Petre Huszar, dă ajutor ungurilor şi sîrbilor săi şi, după o multă vărsare de sînge, respinge înapoi toate trupele lui Huszar, încremenite de atîta voinicie.167 Mihai însuşi alerga ca un leu prin mijlocul vrăjmaşilor, ţiind în mînă sabia sa mare, groaznică şi ameninţătoare, cu care dobora în dreapta şi în stînga pe cîţi întîmpina.168 El nu se mulţumi însă a inima pe ai săi prin pilda ce le da, ci încă prin cuvinte îi îndemna, îi împingea, îi îmbărbăta spre a se folosi d-acest minut priincios, ca să spargă de tot armia duşmană.169 
   XXIII 
   Ungurii acum pierduseră bătaia; armia lor în risipă fugea în toate părţile; rezerva numai singură mai ţinea. Această trupă numeroasă şi curajoasă, care încă nu dedese în bătaie, stătu în ajutor la celelalte oşti, le opri din fuga lor şi le sili a se întoarce spre armia împrotivnică. Andrei Barcsai, Moise Secuiu, Ştefan Tahi, Petre Huszar şi ceilalţi capi, temîndu-se că izbînda lui Mihai să nu se prelungească şi spre a pune stavilă furioaselor sale izbiri, se îndeamnă şi se îmbărbătează unii pe alţii, îşi pun în orînduială batalioanele a căror orînduială era stricată şi, cu energia desperării, cu o numeroasă călărime de lăncieri şi cu toată pedestrimea gvardiei, furios se aruncă asupra lui Mihai, mîndru şi sigur acum de izbînda sa. Lupta reîncepe atunci cu mare înverşunare din amîndouă părţile şi ajunge îngrozitoare, desperată. Romînii şi ungurii se sfîşie unii pe alţii ca nişte tigri flămînzi, ştiind bine că preţul biruinţei e frumoasa şi mănoasa ţară a Ardealului. Unii se luptă ca s-o ţie, ceilalţi ca să ia înapoi moştenirea părintească. Biruinţa multă vreme stătu nehotărîtă, pină cînd silinţele desperate ale ungurilor şi împrospătarea oştilor lor sparseră oastea ostenită a lui Mihai şi o siliră a da dosul. Cea mai spăimîntătoare nerînduială intră atunci în rîndurile acelor ostaşi care cîtva timp înainte era biruitori. Fuga lor fu atît de repede, încît cu mare greu Mihai izbuti a-i opri în loc. Călare pe un cal spumegător, plin de foc, acoperit de sudoare şi de praf, el alerga într-o parte şi într-alta, întrebuinţînd cînd îndemnările, cînd ameninţările, cînd loviturile, spre a întoarce pe ostaşi la bătaie. El izbuti mai întîi, prin autoritatea persoanei sale, a opri steagurile; apoi, pe lîngă dînsele, se nevoi a opri pe fugari, strigîndu-le: „Ce va să zică această mişelie? Ce va să zică această spaimîntare neobicinuită care vă face să lăsaţi să vă scape din mîini o biruinţă cîstigată? Voi vă trageţi dintr-o luptă cu noroc începută; voi daţi pas unui duşman îngrozit şi pus în risipă a-şi aduna puterile. Unde sunteţi voi, vitejii mei soldaţi, care odinioară aţi pustiit Bulgaria, care aţi zdrobit armiile lui Caraiman şi ale lui Ahmet, care aţi îmbogăţit Ţara Romînească de jafurile barbarilor? Pentru ce puterile voastre sunt acum topite, mîinile voastre slăbite şi inimile voastre fără bărbăţie? Şi — aceea ce este ruşinos de spus, nevrednic de făcut 
   — pentru ce mîinile voastre armate cheamă în ajutoru lor picioarelevoastre nearmate? Astfel oare o să biruiţi şi să luaţi voi Ardealul? Astfel o să umpleţi casele voastre de dobîndă? Pentru ce dar nu vă opriţi? Nu vreţi oare mai bine a dobîndi astăzi slava decît o vecinică necinste?“ Prin asemenea cuvinte îi apostrofă Mihai. Dar spaima era mai puternică decît ruşinea. Ea biruia nu numai cuvintele, ci încă rănile şi loviturile. În dosul taberei romînilor era un deal năltişor, încunjurat cu şanţuri, lîngă satul Heltau.170 D-abia în acel loc, numit tufişul Cisnădiei171 Mihai izbuti a opri fuga ostaşilor, a-i întocmi în orînduială şi a-i întoarce cu faţa către duşman.172 
   XXIV 
   Ungurii făcuseră un pas mare spre biruinţă şi ar fi putut izbuti a sparge cu totul şi a răzleţi oastea noastră spăimîntată şi pusă în goană şi a împiedeca pe Mihai-Vodă a o întocmi din nou, dacă acei ce comanda rezerva ar fi dus-o în ajutorul lui Barcsai şi Moise, care izbutiseră a înfrînge armia romînă; dar Corniş şi Pancratie Sennyei ţinură în nemişcare rezerva ce era supt comanda lor. În vremea aceea, Mihai îşi clăti oştile din nou asupra vrăjmaşului. El porni înainte două cete de polonezi ce nu dedeseră încă luptă în acea zi, care năvăliră cu furie asupra oştilor lui Barcsai şi Moise, ucigînd şi răsturnînd tot înaintea lor. Moise şi Barcsai sprijiniră cîtva această furtunoasă izbire; dar văzînd că nimeni nu le vine într-ajutor, că flancul lor descoperit e ameninţat de Mihai, se trag cu grabă spre rezervă. Atunci o ceată de poloni, ce slujeau în armia lui Andrei, văzînd fuga ungurilor şi crezînd că bătaia e pierdută de dînşii, trec lîngă compatrioţii lor, în armia noastră.173 În vreme ce se petreceau aceste, Gaspar Corniş, general-en-chef al duşmanului, vrînd să facă o recunoaştere spre dreapta, ca să vază ce e de făcut în starea de atunci a luptei, fu fără veste ocolit de escadroanele moldovene ce slujeau în armia noastră, prins şi adus înaintea lui Mihai, care, cunoscîndu-l de mult din soliile lui şi respectînd virtutea şi vrednicia ce împodobea pe acest lăudat războinic, îl trată bine şi îl puse în loc sigur, ca să nu i se întîmple nimic.174 „Au fost unii, zice Bethlen, vrăjmaşi ai cinstei şi ai reputaţiei lui, care au zis că Corniş de bună voie şi într-adins s-a lăsat a fi prins şi dus la Mihai, fiind de partida împăratului.“175 Analiştii streini stau însă în îndoială despre acesta.176 Prinsoarea fără veste a genera-lului-en-chef, dezertarea polonilor, spargerea oştilor lui Moise şi a lui Barcsai încremeniră de spaimă pe Andrei şi pe ostaşii săi, încît ei nu mai îndrăzniră a ţine lupta cu Mihai,177 în vreme ce acesta, reîmbărbă-tînd pe ai săi, se aruncă puternic înainte, taie, turbură şi pune în nerînduială cetele ungureşti.178 
   Era acum trei ceasuri după-amiază. Andrei, care de la 7 ceasuri dimineaţa stătuse în acel loc, văzînd acum, după o bătaie de 5 ceasuri, armia sa în risipă, fără nădejde a mai îndrepta bătaia, gîndi la sine spre a se mîntui prin fugă, după povaţa unora; şi, înainte de scăpătatul soarelui, el îşi părăsi postul179 şi armata, luînd fuga, însoţit fiind de o sută de călăreţi,180 între care era frate-său Ioan Iffiu, Ion Gerendi, George Palatici, Ioan Beldi cu fiii săi Pavel şi Clement, Toma Csomortany, Nicolae Mico şi mulţi alţii.181 Oastea lui Andrei, părăsită astfel de prinţul său şi lipsită de generalul său robit, căută a mai ţine pînă la sosirea nopţii, ce nu era departe, ca să se poată trage în siguranţă. Obosirea armiei noastre o ajută întru aceasta. Noaptea acum sosise şi bătaia tot mai ţinea. Pancratie Sennyei, Moise Secuiu, Ştefan Toldi, Petre Huszar mai spirjină încă mai multe izbiri ale lui Grigorie Mako, cînd, pe la 8 ceasuri, Mihai, înţelegînd de fuga lui Andrei şi văzînd că bătălia nu mai e nehotărîtă şi că rămîne numai a o sfîrşi, împinge înainte cîteva cete din oastea sa, zicîndu-le: „Feţii mei, mai opintiţi încă o dată; biruinţa e a noastră; vitejia voastră mi-o chezăşuieşte“. Năvala acestor cete sparge cu totul rămăşiţa ostaşilor lui Andrei şi le pune pe fugă. „Ei se trag în tăcere, zice Bethlen, cu paşi grabnici şi fără rînduială, părăsind romînilor tabăra, biruinţa şi patria.“182 Ai noştri se aruncară îndată în tabăra ungurească, unde găsiră şi prădară mult aur, argint, haine, cai, corturi, multe steaguri şi 45 tunuri.183 Ostaşii noştri petrecură noaptea aceea prădînd tabăra ungurească şi sărbă-torind biruinţa lor prin mese, cîntece şi chiote de veselie.184 
   Armia lui Andrei lăsase pe cîmpul bătăliei 2 027 morţi şi aproape la 1 000 răniţi şi prinşi.185 Între aceşti din urmă, afară de generalul Corniş, căzuse şi George Ravazdi, pe care secuii, urîndu-l de moarte pentru tirania cu care pedepsise revolta lor, îl omorîră a doua zi de bătălie. Asemenea păţi de către romîni şi socinianul Wolfgang Corniş. Toţi ceilalţi prinşi cu mărinimie de Mihai fură liberaţi. Pierderea noastră a trebuit încă să fie însemnată, deşi mai mică decît a un-gurilor.186 Dintre ai noştri încă rămaseră morţi mai mult ostaşi de rînd, în vreme ce din unguri pică mulţi nobili, între care, afară de cei mai sus însemnaţi, fură Francisc Tholdalasi, Ioan Lascovius, Mihai Culpenius, ce purta steagul gvardiei, Ioan Berendei, Daniil Bako şi alţi.187 
   „Multe muieri unguroaice, zice Stavrinos, rămaseră văduve în ziua aceea; turburatu-s-a soarele şi ziua s-a întunecat; praful în aer se înălţa şi pămîntul tot s-a roşit de sîngele vărsat... Să fi văzut acolo trupuri moarte şi tineri viteji cum zăceau în ţărînă, goi, fără suflare.“ Leşurile ce stau mormane în cîmpie fură adunate de locuitorii Sibiului şi îngropate toate laolaltă. Astfel acei ce cu puţin înainte erau duşmani înverşunaţi, mijlocind natura, se lăsară fără împotrivire a fi împreunaţi într-acelaşi mormînt. Fiindcă groapa făcută nu putea cuprinde aţîţia morţi, grămădiră trupurile unul peste altul, punînd între fiecare din ele o mînă de iarbă, astfel încît se făcu o movilă mare, ce se întindea la un mil de oraş, şi „care va fi, zice dureros Bethlen, pentru veacurile viitoare, un monument vecinic de pieirea Ardealului.“188 
   Astfel fu bătălia de la Sibiu, una dintre cele mai vestite în analele gloriei romîne. Ea fu mult mai mare prin rezultatele ei, căci ne făcu îndată stăpîni ai Ardealului. 
   XXV
   
   A doua zi, vineri 29 oct., la răsăritul soarelui, Mihai porni în deosebite direcţii numeroase cete, spre a lua în goană pe duşman. El le porunci ca să fie cu mare îngrijire, ca nu cumva duşmanul să umble a se aduna undeva şi a întinde vro cursă. Spre a studia bine starea lucrurilor, el trimise spioni în toate părţile, mai ales spre Alba-Iulia, poruncin-du-le d-a-i raportui îndată.189 Într-adevăr, ieşise vorbă că spre Alba şi Cluj prinţul Andrei făcea pregătiri de război şi că şi rădicase un mare număr de soldaţi. Mihai însă află îndată că nicăieri nu se află oşti care să îndrăznească a sta sau de faţă, sau pe ascuns împotriva lui, biruitor, şi hotărî a-şi duce armia drept spre Alba-Iulia, spre a stăpîni această capitală a Ardealului şi, împreună cu dînsa, şi toată ţara.190 
   Într-aceeaşi vreme, făcu deobşte cunoscut prin proclamaţii şi prin erolzi: că în orice parte se va arăta Andrei Bathori, să-l prinză şi să i-l aducă la Alba, viu sau mort, făgăduind o bună răsplătire pentru o asemenea slujbă şi declarînd că va pedepsi straşnic pe aceia ce îi vor da lăcaş sau îl vor scăpa.191 El porunci încă a se închide toate trecerile şi porni 1200 oameni din oaste de împănară toate drumurile, căutînd pe Andrei.192 
   La Alba-Iulia, Ştefan Bathori şi Ladislau Gyulasi, pe care Andrei îi însărcinase cu administraţia ţării, cum aflară de bătălia nefericită pentru dînşii de la Sibiu, luară ce avea mai scump şi, cu o mică suită, fugiră, Gyulasi la Cseh,193 Ştefan Bathori mai întîi la Cluj, apoi la cetatea Hosta, pe hotarul Poloniei. Acolo aşteptă cîtva, dar pierzînd nădejdea d-a căpăta ajutoare de la poloni, el se duse la Somlyo, loc de unde se trage casa Bathoreştilor.194 
   Cum se văzură slobozi prin fuga lui Ştefan Bathori, albanii se grăbiră a porni înaintea lui Mihai trei deputaţi, oameni înţelepţi şi elocvenţi, anume Martin Turi, Ştefan, ce-i zicea Sartorius, şi George Nagilabu. Aceştia găsiră pe Mihai tăbărît nu departe de Sibiu şi infăţişîndu-i nişte cupe de aur şi alte daruri scumpe, îl rugară „ca să fie mai mult cu îndurare decît cu asprime, d-a nu pustii un oraş biruit, care se predă fără împotrivire, şi d-a nu da în jaf o capitală unde el are să locuiască; că ei stau gata, pentru protecţia ce le va da, a se jertfi, ei şi tot ce au, pentru dînsul“. L-aceasta răspunse Mihai „că el n-a întreprins acest război spre a strica acea ţară şi că iubeşte mult mai bine a o vedea semănată şi plină de avuturi şi bucate decît de a 
   o pustii şi ruina cu cruzime; că el a vrut numai să aducă pe locuitori la credinţa către împăratul, ce ei îi jurase şi apoi şi-au călcat jurămîntul nesocotind legile dumnezeieşti şi omeneşti; că gîndul lui, cuprinzînd ţara, n-a fost altul fără numai d-a înfrînge pe rebeli, a da pacea şi liniştea popoarelor; pentru aceea, el nu va face nici o sminteală nici locuitorilor Albei, nici la toţi cei ce vor recunoaşte autoritatea sa, ba încă el îi va însoţi cu toată bunătatea sa cîtă vreme îi vor fi credincioşi.“195 
   XXVI 
   Într-aceea, Mihai-Vodă, ridicîndu-şi tabăra de la Sibiu, înaintă cu încetul spre Alba-Iulia.196 Prin toate oraşele pe unde trecu în cale, locuitorii alerga înainte-i cu daruri, slobozind puşti în semn de veselie şi primindu-l cu mare dragoste şi entuziasm.197 Apropiindu-se de Alba, locuitorii oraşului şi ai judeţului îl întîmpinară cale de o leugă înainte cu multă cinste şi daruri.198 În capul lor era episcopul catolic Dimitrie Naprasdi, încunjurat de tot clerul său. El felicită în numele poporului pe domn de sosirea sa, urîndu-i tot felul de fericiri, o domnie vecinică asupra ţării Ardealului, ce el dobîndise cu sabia, o viaţă îndelungată şi izbînzi multe, care să se adaoge unile peste altele. 
   În aceeaşi zi, luni 1 noiemvrie (s. n.), Mihai-Vodă intră cu mare pompă în capitala Ardealului. Dorinţa ce adesea avea d-a face întipărire popoarelor printr-o strălucită privelişte, adăogîndu-se la vesela îmbătare a unei izbînzi de atîta vreme dorită, făcu pe Mihai de puse în această intrare triumfală o podoabă neauzită în părţile noastre. Întrarea s-a făcut prin poarta Sf. George. De la această poartă pînă la palatul domnesc, sta înşiraţi ostaşii de ambe părţile uliţei în mai multe rînduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. Înainte venea episcopul şi clerul său, isnafurile (corporaţiile) oraşului, apoi o bandă de muzică ce se compunea de opt trîmbiţe, care cu multă armonie modula sonurile lor, de atîtea tobe de oţel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute şi flaşnete. În urma acestei orchestre, venea Mihai, călare pe un măreţ cal alb. Opt paji învestiţi cu mare eleganţă încunjura calul domnului. Înaintea lui opt seizi duceau de frîu opt cai acoperiţi cu şele preţioase, lucrate cu aur şi argint, şi împodobiţi cu pene mari. 
   Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră de pene de erodiu legate cu o copcă de aur; o manta lungă albă de mătase ţesută cu fir, avînd pe de lături ţesuţi vulturi de fir; tunică albă de aceeaşi materie, lungi ciorapi de mătase albi, garnisiţi cu pietre scumpe şi botine de saftian galben; de brîu atîrna o pală de Taban împodobită cu aur şi rubine. 
   O ceată de zece lăutari ţigani urma îndată după domn, cîntînd imnuri naţionale. Apoi venea o mulţime de boieri şi ofiţeri străluciţi, toţi călări, şi o numeroasă trupă de soldaţi. Lîngă domn se ducea steagurile lui Andrei Bathori luate în bătălie. Ele era desfăcute şi plecate spre pămînt, spre semn că Ardealul e supus. 
   Astfel, în mijlocul concertului trîmbiţelor, tobelor şi altor instrumente, la sunetul clopotelor şi vuietul tunurilor, la care se unea strigările de bucurie ale poporului, intră Mihai în capitala Ardealului şi trase la palatul domnesc. În cale, pîn-a nu ajunge l-acest palat, Mihai spun că se îndreptă către un nobil ungur, Ştefan Bodoni, ce căzuse prins în bătaia de la Sibiu, şi îl întrebă unde-ar fi mai bine să tragă. „Fără îndoială, zise Bodoni, în palatul prinţului Andrei“. La care vorbe Mihai răspunse: „Ce, nu sunt încă biruitor?“199 Toată ostăşimea se împărţi în linişte şi cu orînduială prin birturi şi case publice, fără a face nici o pagubă sau vătămare locuitorilor. Nimeni n-ar fi îndrăznit a face vrun rau, ştiind pe straşnicul domn acolea.200 
   Pilda albanilor fu urmată de locuitorii tuturor oraşelor ţării, care se grăbiră a trimite deputaţi la Mihai, spre a-i aduce supunerea şi credinţa lor şi a cere mila şi ocrotirea lui.201 Cetatea Clujului, la cea dintîi somaţie ce i se făcu, se închină în 4 noiembrie şi primi în garnizoană 1 000 soldaţi supt comanda banului Mihalcea. Mihai porni 3 000 soldaţi spre a aduce la supunere toată ţara de jos202 şi într-aceeaşi vreme scoase un decret deosebit, prin care făgăduia mila şi iertarea sa la toţi deopotrivă, de orice treaptă ar fi, carii vor depune armele şi vor asculta de dînsul şi de slujbaşii săi. El obşti acest decret în toate părţile prin obicinuiţii curieri.203 Astfel, toată ţara Ardealului, pînă la Solnocul din acest ţinut, era acum supusă lui Mihai, deosebit numai de cetăţile Husta şi Uioara.204 Mihai începu a purta titlul următor: „Mihai, voievodul Ţării Romăneşti, al sfinţitei maiestăţi ceza-ro-crăieşti consilier şi locoţiitor asupra Ardealului, şi a oastei maiestăţei dincoace de Ardeal şi de părţile lui supuse căpitan etc.“205* 
   XXVII 
   Oare ce s-o fi făcut nenorocitul Andrei Bathori? Din ziua în care, cu desperarea în inimă, el fugi din cîmpul bătăii de la Sibiu, i s-a pierdut urma. Nimeni nu putea spune unde se află. Rămas-a încă în ţară, oprit de vreo nădejde, sau că, pierzînd tronul, îşi părăsi şi patria, silind nu
     
   mai a-şi mîntui viaţa? Îzbutit-a încă într-aceasta? Început-a oare în ţară streină tristul şi descoloratul trai al pribegiei, acea suferinţă crudă care usucă pe om fără a-l omorî? Astfel se întreba toţi în Ardeal, biruitori şi biruiţi. Vai! În vreme ce trufaşul său biruitor intra cu o pompă măreaţă în capitala sa, sărmanul Andrei, în colţul împotrivitor al ţării, răsplătea printr-o moarte cruntă nenorocirea de a domni. 
   El se trăsese, cum am văzut, din cîmpul bătăii, însoţit d-o sută inşi călări, trecu pe lîngă Sibiu şi luă direcţia Sighişoarei (Seghesvar), vrînd să se îndrepteze prin Moldova în Polonia, unde să aştepte vro ocazie priincioasă spre a-şi dobîndi tronul pierdut. El ajunse într-o fugă la Oltzina. Acolo calul său căzu în noroi şi el trebui să-l lase, împreună cu multă avuţie ce era pe dînsul, ca să scape cît mai iute în cetatea Odorhei,206 în secuime, unde soţii săi îl povăţuiră a merge; aci el cercetă pe unde e mai bine a trece în Moldova.207 El dete aci porunci spre a ţine în datoria supunerii pe secui, de nu s-a revoltat încă, făgăduindu-le uitarea revoltei lor şi că le va da vechea libertate. Dar toate era zadarnice. Poporul secui îl ura de moarte;208 nobilii se-cui, numai, care fusese la bătaie şi aceia ce îi găsi pe la casele lor primiră bucuros a-l însoţi şi a ocroti fuga sa. El se temea a rămînea în ţară de Mihai, iar mai cu seamă de ura înverşunată ce avea asupră-le compatrioţii lor; ruinaţi prin libertatea ce Mihai-Vodă dedese ţăranilor secui, ei dorea încai să-şi poată scăpa viaţa fugind în ţară streină. 
   Pregătirile ce nobilimea trebui să facă pentru fuga sa sili pe prinţul Andrei a aştepta pe loc trei zile, şi această zăbavă fu pieirea capului său. Văzînd el această întîrziere şi gîndind că mulţimea soţilor săi să nu vădească mai mult duşmanului fuga sa, el hotărî a se despărţi de dînşii. El lăsă în cetăţuia Odorhei pe George Palatici, apoi, alegînd un număr oarecare din nobili spre a-l însoţi, dete drumul celorlalţi, mulţumindu-le de credinţa ce i-a arătat şi povăţuindu-i să meargă a se închina biruitorului Mihai, de la care crede că vor primi iertare, şi 
     
   să aştepte în linişte vremea care Dumnezeu, ce ţine în mîna sa ursitele împărăţiilor, va însemna pentru mîntuirea Ardealului din puterea acestor biruitori streini.209 De acolo Andrei, lăsîndu-şi bogatele sale vestminte de purpură spre a pune haine ţărăneşti,210 se îndreptă spre Moldova, depărtîndu-se mult de drumul cel mare, luînd potecile şi făcînd ocoluri, spre a-şi ascunde şi mai bine fuga. După cîtăva cale, ajunse într-o vale unde găsi un izvor cu apa dulce şi îmbelşugată; vederea locului plăcîndu-i cu deosebire, el se opri acolo, apoi, deschizînd sacul unuia din soldaţii săi, luă puţin vin şi pîine, spre a potoli oarecum foamea şi setea sa şi a stîmpăra amarul inimei sale. Făcînd acest mic ospăţ, el se adresă către acei ce-l încunjura şi le zise: „Precum mîntuitorul Hristos, înainte d-a se da jertfă morţii, făcu cina cea din urmă cu ucenicii săi şi fu vîndut de Iuda, unul dintr-înşii, care îi întinsese cursa, asemenea şi eu, căzut în nenorocire prin trădători, poate fac astăzi cea din urmă cină cu voi, pe care 
   o consfinţesc morţii mele“. Această presimţire a morţii ce îl aştepta şi pe care o întîmpină în ziua următoare mişcă foarte inima sa ca şi a tuturor celor ce îl ascultă. Plecînd din acest loc, ei ajunseră a doua zi în vederea munţilor celor mari ce ţin pînă la hotarele Moldovei, în capătul ţinutului oraşului secuiesc numit Csik, şi sosesc la un loc pe care locuiturii îl numesc Sf. Thomas, după o biserică ce îi e consfinţită. Acolo, în a şasea zi după nenorocita bătălie, se opri Andrei, gîndind că în aceste locuri va fi mai în siguranţă împotriva curselor secuilor. Aceste locuri, ca toate cele ce încunjur Ardealul, sunt aspre, muntoase, păduroase.211 
   XXVIII 
   Era între secui un nobil din neamu lor, anume Blasie Ördög, care, prin facerile de bine ale cardinalului, ajunsese din stare săracă la o avuţie însemnată. El nu vrusese să meargă la bătaie, luînd de pricinuire starea cea rea a sănătăţii sale; dar îndată ce auzi despre învingerea şi fuga lui Andrei, el puse să tragă clopotele, spre a aduna, după cum este obiceiu la ţară, rudele sale, clăcaşii şi compatrioţii săi şi începu a-i aţîţa spre a lua vrăjmăşeşte în goană pe Andrei. El zicea cu o mare furie, la o naţie acum destul de înfuriată, „ca ei trebuie să arestuiască pe Andrei, uneltitorul atîtor rele, ca să merite binevoinţa lui Mihai; că numele Bathori vecinic a hrănit nenorocirile publice şi private şi că este bine a-l stîrpi din ţară; că trebuie a ucide p-acest popă nevrednic în pace şi în război, ca să nu mai rămîie nimeni din această afurisită familie, spre a chinui ţara prin tirania sa“. Nici că făcea trebuinţă de multe îndemnări, secuii fiind insuflaţi de o ură omorîtoare asupra numelui Bathoreştilor, căci mai întîi Ştefan Bathori şi Sigismund Bathori în anii trecuţi le răpise nu numai orice libertate, ci însă îi pedepsise foarte aspru pentru revolta lor şi apoi îi supusese nobilimii ca nişte robi vînduţi. Ei căuta toate mijloacele spre a scăpa de această robire; pentru aceea ei mutase asupra lui Andrei toată ura ce hrănise către cei mai dinainte Bathoreşti şi îşi făgăduia prin moartea sa d-a-şi redobîndi libertatea şi a se mîntui de o robire ocărîtoare. Pentru aceea ei vroiră mai bine să piarză pe prinţul Andrei şi nobilimea secuie, decît să piară ei înşişi şi să fie vecinic robi. Ei alergară toţi din toate părţile, bătrîni şi juni, care cu arme, care fără arme, unii împinşi de furie şi de îndrăzneală, alţii de nădejdea jafului, închipuindu-şi că Andrei cu nobilii ce-l însoţeau trebuie să aibă multe avuţii cu dînşii. Întru aceasta nădejdea lor nu era cu totul înşelată. Prinţul Andrei şi suita sa aflaseră că sunt goniţi de o ceată de secui, dar nu o credea îndestul de mare spre a-i putea vătăma. Cu toate acestea, Andrei, nevrînd a fi întîrziată suita sa de bagajele cele multe, vrea să le părăsească, dintr-altă parte, strîmtorile mocirloase nu-i lăsa a se prea grăbi. 
   Numeroasa ceată a secuilor izbi pe fugari în poalele muntelui Sf. Thomas. Cînd se apropie prinţul Andrei cu soţii săi d-acest loc, pe aproape de scăpătatu soarelui, dete peste nişte strîmtori, şanţuri, găsiră drumul acoperit de copaci şi vro sută de secui stînd în loc şi aşteptîndu-i. Ei întărise aşa de bine acea strîmtoare, încît era siguri că nimeni nu va putea răzbi printr-însa. La stînga acelui loc era un munte foarte înalt, ale cărui povîrnişuri era pline de păduri şi de mărăcini. Cînd suita lui Andrei apucă de intră în acele strîmtori, cătînd mai mult la fugă decît la bătaie, secuii o izbiră cu strigări mari deodată în faţă şi în dos. Fugarii se opresc atunci bărbăteşte şi se întocmesc spre bătaie. Secuii, văzînd micul număr al protivnicilor lor, năvălesc cu mai mare foc asupră-le, descarcă în ei puştile ce aveau, apoi încep a zvîrli într-înşii cu săgeţi, suliţi, durde şi lănci; alţii, ca duşmanul să nu-i poată lovi, fiind el călare şi ei pe jos, răstoarnă caii, tîrînd plopi pe pămînt, dezrădăcinînd alţi copaci şi silindu-se în tot chipul spre a face lupta deopotrivă. Nu cu mai puţină înfocare nobilimea îşi apără viaţa şi pe prinţul său şi respinge cît poate izbirile ţăranilor; mulţi căzură din ambele părţi, dar mult mai mulţi din partea lui Andrei. Într-adevăr, căzînd fără veste în cursă, încurcaţi de bagajele lor, ei nu putea a se sluji cu folos de caii lor şi nu le venea lesne a-şi întrebuinţa armele împotriva duşmanului. Deosebit de aceasta, ei era foarte puţini şi secuii mai mult de opt sute. Pentru aceea, Andrei şi nobilii, răzbiţi de mulţime, încep a se trage înapoi răzleţiţi; unii, pierzîndu-şi caii, se aruncă pe jos, printre stejari şi crînguri şi fug încotro pot. Ţăranii secui, mai ageri la picior şi cunoscînd locurile, se urcă mai cu înlesnire prin strîmtorile şi asprimile munţilor, caută, găsesc şi ucid pe nobilii ce nu cunoşteau căile şi sîngerează pînă în departe toate acele locuri de uciderile lor.212 
   XXIX 
   Prinţul Andrei, rugat fiind de ai săi ca să fugă, să scape pînă cînd ei mai ţinea frunte duşmanului, se şi trăsese cu un mic număr, lăsînd drumul mare şi luînd-o prin cotiturile muntelui. După ce a făcut ca vro două mii de paşi, el fu silit, din pricina prăpăstiilor ş-a greutăţilor drumului, a-şi lăsa călăria, cu atît mai mult că ea nu mai putea umbla, fiind cu totul obosită. Deci el începu pe jos a se urca pe munte, ajunge cum poate în locuri anevoie de apropiat şi îşi îndreptează fuga spre părţi nelocuite. Lepadînd tot ce ar fi putut întîrzia fuga sa, cu patru soţi ce din întîmplare găsise, el pătrunse pînă în adîncul munţilor. Prin aceşti munţi, Ştefan, numit Negrul, era foarte trebuincios prinţului, cunoscînd bine căile, dar fiindcă sîngele ce curgea din rana ce primise îi luă puterea şi simţirile, Andrei şi soţii săi, temîn-du-se că duşmanii ce îi gonea să nu-l găsească şi să-i răpească puţina viaţă ce-i rămăsese, îl culcară mai mort într-un loc umbrit şi-l acoperiră cu frunze uscate. Vindecîndu-se dup-aceea şi prin multe primejdii întorcîndu-se la casa sa, el povesti această barbară măcelărie. 
   După acest fel de îngropare a lui Negru, Andrei mai înaintă cîtva, doborît de sete, de căldură şi de drum; în sfîrşit, făcîndu-se din ce în ce mai mult noapte, el şi singuru soţ ce-i mai rămăsese, un nobil credincios, anume Nicolae Mico, zăriră lucind în depărtare un foc. Ei se îndreptară spre acest loc numit Nascalat, care se străluci de atunci prin crunta dramă al căria fu teatru. Sosind lîngă acest foc care ardea în coliba unui păstor, Andrei, obosit de osteneala drumului, nu mai putea face un pas şi, murind de sete, ceru de la ţăranul ce găsi într-acel bordei să-i dea de baut. Ţăranul, neavînd altceva, îi dete puţin zer. Prinţul Andrei luă cupa şi mai întîi o întinse lui Nicolae Micu ca să guste, zicîndu-i: „Să bem aceste amărîciuni cu care viclenii şi trădătorii ne-au adăpat îndestul.“213 El înghiţi puţin, apoi trimise îndată pe ţăran să-i caute puţină apă, dîndu-i un galben de aur unguresc, numai să vie mai curînd.214 Ieşind atunci din colibă, Andrei se duse de se întinse pe iarbă supt un copaci vecin, îşi rezemă capul de un trunchi pe jumătate putred şi însărcină pe Micul să stea de pază, în vreme ce el se va odihni puţin, ca să poată apoi a-şi urma drumul, făgăduind că va sta şi el la rîndul său de strajă pînă cînd Micul va odihni.215 Zăcînd astfel pe pămîntul gol, Andrei luă breviarul în mînă, se puse a ceti la lumina lunii ceasurile canonice şi îndată, osteneala biru-indu-l, somnul pe nesimţite îl cuprinse.216 
   În vremea aceasta, trupa secuilor, urmînd deosebitele cotituri şi locuri grele pe unde Micul şi Andrei fugiseră, sosesc cu o iuţime minunată şi cad asupra ţăranului, strigînd: „Ce procleţi de nobili ai primit în gazdă? De nu ni-i vei da îndată, te vom ucide, după ce te vom face mai întîi a suferi mii de chinuri, călăule.“ Spăimîntat foarte şi neştiind ce vrea ei să facă, ţăranul le spuse: „ca doi inşi intrase la dînsul, şezuse puţin ş-apoi ieşise; că el nu ştie deloc cine era ei şi că gîndeşte că sunt ascunşi p-acolo aproape“. Micu, auzind zgomotul acelor ce sosea şi întrebările ce făcea ţăranului, se duse spăimîntat de sculă pe prinţul Andrei şi îi vesti că duşmanii i-au călcat, rugîndu-l să caute a scăpa cum va putea. Dar luna, ca cum s-ar fi temut a lumina fărădelegea, se ascunsese supt negrii nori, şi în acel întunerec, Andrei, care nu cunoştea locurile, n-avea chip de scăpare.217 El trimise pe Micu înaintea vrăjma-şilor, spre a căuta a-i îmblînzi prin vorbe şi făgăduieli.218 Dar gloata secuilor, furioasă, în loc d-a asculta rugăciunile lui Micu, întorc către dînsul armele lor; după ce se ocroti un minut cu sabia sa, Micu, plin de răni, fu prins viu. Se povesteşte că, doritor d-a scăpa mai curînd de viaţă şi simţind pe gîtu-i tăişul ruginit al paloşului unui ţăran, el îi întinse sabia sa, care era mai ascuţită, zicîndu-i: „Slujeşte-te cu aceasta, prietene, şi nu mă mai sfîşia rănindu-mă cu arma ta fără tăiş.“ Şi zicînd aceste, el îi întinse gîtleju, ca să nu se zică că un viteaz a avut, ca un om fără inimă, capul tăiat pe dinapoi. 
   În vreme ce Micu era astfel prins şi ucis, Blasie Ördög, de care am pomenit mai sus, împreună cu alţi trei soţi, izbeşte pe Andrei. Împins mai mult de nevoie decît de vitejie, Andrei trage sabia cea lată ce purta la coastă şi începu a se apăra cu o mînă slabă,219 silind să nu moară fără răzbunare.220 El izbutise a răni pe unii din vrăjmaşi, cînd Blasie, mai îndemînatic în luptă, îi dete o lovitură de secure în frunte, făcîndu-i o rană mare dasupra ochiului stîng,221 de unde începu sîngele pîrîu a curge de-i acoperi vederea.222 În această stare, nenorocitul Andrei încercă să fugă, dar, urmat de aproape de ucigaşi, el primi cu o asemenea armă o altă rană în partea din dos a capului, dasupra grumazului,223 şi, pierzînd simţirile, căzu la pămînt, bătîn-du-se în sîngele său.224 N-apucase încă să-şi dea sufletu, cînd ucigaşii, urîndu-li-se de vremea ce pierdeau ca să-i smulgă un inel frumos de diamant, ce purta în degetul cel mic, îi tăiară degetul ca să poată lua inelul;225 apoi, apropiindu-se de dînsul, Blasie Ördög îi tăie capul,226 pe care, punîndu-l într-o suliţă,227 îl luă cu dînsul, iar trupul îl lăsară în acel loc, despuiat de orice veşmînt şi în prada fiarelor sălbatice.228 Această tragedie se petrecu lîngă satul Szent Domokos (Sf. Dominic). Astăzi încă, într-acel loc, ţăranii îţi arăt locul unde fu omorît sărmanul Andrei şi credinciosul său Mico.229 
   XXX 
   Astfel fu sfîrşitui lui Andrei Bathori, prinţ, cardinal şi episcop de Varmia în Prusia. El era de vîrsta de 28 de ani230 numai; nalt la stat, barba şi părul capului galben, pe care, după ritul religiei, el avea obicei a le purta rase. Era d-un caracter dulce şi blînd şi mai bun pentru biserică decît pentru război. Din copilăria lui avusese plecare către călugărie. Din nenorocire, calităţile lui private chiar făcu dintr-însul un rău stăpînitor; ambiţia de a domni îl pierdu; el cumpără printr-o crudă moarte o domnire de opt luni asupra Ardealului şi fu numai o jalnică pildă a ticăloşiei ursitelor omeneşti.231 
   După arătarea unor analişti, nenorocirea în care pică Andrei şi ungurii din Ardeal fură prevestite prin nişte semne cereşti. În luna lui iunie se ridică deodată despre apus o furtună grozavă, care îngrozi pe toţi şi pricinui multă stricăciune într-o parte mare a Ardealului. De dimineaţă norii se rostogolea unii asupra altora. Cerul întreg se întunecase; tunetul urla neîncetat; trăsnetul ce cădea, fulgerile ce strălucea prin întuneric, o ploaie deasă şi repede şi mai ales o vijelie grozavă spăimîntase pe toţi. Parte din acoperişurile caselor din Alba-Iulia fură ardicate, înîlţimele zidurilor doborîte, precum şi grajdurile din curtea prinţului, care era foarte puternic zidite; păstorii pe drumuri fură răsturnaţi sau tîrîţi cu iuţeală încotro nu vroia; mulţi cai ce păştea pe la cîmp fură azvîrliţi în Mureş, unde se înecară; o mulţime de stejari mari şi pomi roditori fură smulşi din rădăcină. Această furtună ţinu ceva mai puţin d-un ceas şi fu privită de toţi ca prevestirea nenorocirilor ce sosiră cu cîteva luni în urmă. Într-aceeaşi vreme globuri de foc se arătară în deosibite locuri, raspîndind groază. O mulţime de lupi se pogorîră cete-cete din munţii numiţi Meszes şi se răspîndiră în şesurile Ardealului şi prin sate, asemenea şi multe alte fiare sălbatice. Cinci zile inaintea bătăliei de la Sibu, toată noaptea se văzu flăcări pe cer, astfel încît armata lui Andrei merse la drum luminată d-această minunată flacără. Cînd Andrei tăbărî la oraşul Szeredahely din pămînt săşesc, el văzu trecînd pe dinainte-i un arap negru, purtînd în mînă o coasă grozavă. El întrebă cine are o slugă cu un chip aşa de neplăcut şi toţi magnaţii, după ce cercetară şi căutară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. Cu puţine zile pînă a nu se întîlni Andrei cu Mihai-Vodă, el visă că picase în nişte turme de ţapi furioşi şi că d-abia scăpă, cînd nişte porci îi sfîşiară mantela şi coiful. Încredinţat că acest vis este un semn rău, el îl povesti îndată la Alba-Iulia lui Ştefan Bathori şi la alţi. În vreme ce Andrei se scobora pe scara palatului său din Alba-Iulia, ca să meargă la tabăra de la Sas-Sebeş, unul din pintenii săi de aur se sfărîmă, şi cînd ieşea pe poartă îşi sfărîmă asemenea şi încheitoarea mantelii sale. În sfîrşit, duhul de superstiţie şi de misticism al ungurilor merse pînă a crede că şi schimbarea portului ce el făcuse de vro cîţiva ani fuse un semn rău, care arăta că el trebuie să sufere într-o zi jugul unei naţii streine.232 
   XXXI 
   După uciderea lui Andrei, secuii se apucară a căuta prin păduri şi prin strîmtori pe nobilii care umbla rătăcind prin întuneric. După ce îi ucise mai pe toţi, se întoarse în locul luptei spre a culege jaful. Dar cu cît pusese mai multă grabă spre a cîştiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărţi, certîndu-se, înjurîndu-se între dînşii, încît p-aci era să se înhaţe la bătaie cu armele. Fură omorîţi atunci, parte cu Andrei, parte în fuga lor, Ioan Beldi cu junele său fiu Pavel, Nicolae Mico, fraţii Tomas şi Emeric Besz, Francisc Romany, comis a lui Andrei, căruia scăpă viaţa în luptă omorînd un secui ce-l ameninţa cu moartea, Emeric Lazăr, Francisc, numit cel Mare, Mihai Caraczoni, meşter căpitan d-artilerie, şi mulţi alţi, vestiţi prin meritul şi avuţiile lor. Secuii îi ucidea fără milă, încredinţaţi că nimic nu putea fi mai folositor republicii secuieşti decît moartea a tuturor acestor oameni care îi ţinuse într-o robie aspră, ca pe nişte robi cumpăraţi cu bani. Ei credea că numai acest mijloc au spre a-şi redobîndi starea lor cea dintîi şi a-şi asigura libertatea pe care o dorea cu înfocare.“233 Numai un singur nobil, Csomortany, bărbat vestit în războaie, scăpă în Moldova. Acesta este acelaşi care, după cum s-a văzut înapoi, fu-sese trimis sol de Andrei la Mihai-Vodă şi care, cu toate că credinţa lui era bănuită lui Andrei, îl însoţi în fuga sa. Dovadă puternică cîtă uşurinţă pun oamenii în bănuielile lor!234 
   Fu atunci o dispută între secui, din care unii voia să păstreze în viaţă vro cîţiva din nobilii prinşi, iar alţii cerea ca să se omoare îndată „aceşti oameni nesuferiţi şi vrednici de ură“; se învioră apoi a amîna pentru cîtăva vreme moartea unora dintr-înşii. Aceştia era Ioan Iffiu, fratele lui Andrei, Ştefan Kabosi, Gaspar Palosi, Nicolae Bartacuti, Francisc Gereb şi Wolfgang Lazar. Secuii le leagă mîinile la spate şi tot înjurîndu-i mereu îi pornesc ca să-i ducă spre Alba-Iulia, la Mi-hai-Vodă.235 Înaintea lor, Blasie Ördög ducea, înfipt într-o suliţă, sîngeratul cap al lui Andrei Bathori236 învălit într-o pînză.237 Pînă a nu ajunge însă la Alba-Iulia, secuii în cale uciseră pe prinşii lor; trupurile lor le aruncară într-un şanţ lîngă Alba, iar capetele lor sîngerate şi vinete le azvîrliră neîngropate în oraş. Blasie Ördög păstră numai pe Ioan Iffiu, pe un fiu al lui Nicolae Micu, anume Mihai, în vîrstă numai de 12 ani, şi capul lui Andrei, pe care îl înfăţişă lui Mihai-Vodă în 11 ale lui noiemv.238 
   Puseseră capul pe o masă şi Mihai cătă puţin la dînsul în tăcere, pînă cînd, văzînd pe doamna Stanca* ce era lîngă dînsul, înecîn-du-se în lacrimi, o întrebă pentru ce plînge? — „ Pentru că, răspunse această miloasă şi simţitoare femeie, aceea, ce i s-a întîmplat lui se poate întîmpla şi ţie sau acestuia“, arătînd pe fiu-său Pătraşcu. Această vorbă pătrunse inima oţelită a asprului domn şi-i aduse aminte nestatornicia lucrurilor omeneşti. Cuprins de milă, el plecă capul cu întristare, lacrimile deodată îmbrobodiră fulgerarea ochilor lui şi din inimă strigă: „O, săracul popă! săracul popă!“ Astfel plînse marele Cesar cînd văzu înainte-i capul duşmanului său Pompei.239 
   După aceasta, Mihai trimise acest cap, pus supt un disc, lui Malaspina. Acesta puse un zugrav de scoase un portret după dînsul, pe care îl trimise împăratului.240 Mihai trimise pe Ioan Iffiu în închisoare, la cetatea Deva şi, după povaţa ce îi dete logofătul Teodosie, porni oameni să caute trupul lui Andrei, pe care îl găsiră gol, dar nevătămat 
   *
      
   de păsări şi dobitoace, nelipsind de la dînsul decît degetul cel mic, care fusese tăiat de ucigători, după cum am spus. Trupul mortului fu pus într-un car şi, ca să nu fie într-o asemenea stare expus privirilor, cînd băgară carul în oraş îl acoperiră cu foi de copaci verzi. Astfel îl adusera în Alba-Iulia, nouă zile după moartea sa. Îndată, cu mare îngrijire, din porunca lui Mihai, trupul fu învestit cu haine măreţe, întins pe o piatră de marmură şi acoperit cu o manta de purpură. Apoi îl dusera în templu cel mic, ca să stea pînă la ziua înmormîntării. Cîteva zile după aceea, după ce se adună acolo şi deputaţii ţării, convocaţi pentru deschiderea dietei, Mihai trimise de aduse şi trupui lui Balthazar Bathori, pe care prinţul Sigismund pusese de-l îngropase fără nici o cinste în cetăţuia de la Szamosujvar, şi apoi se făcu înmormîntarea lui Andrei cu o pompă detot crăiască.241 Cosciugul era purtat de doi juni nobili242 şi încunjurat de toţi boierii romîni. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coşciug.243 Apoi venea Mihai însuşi cu faţa întristată, cu o mulţime de nobili, ofiţeri şi popor.244 Înainte şi înapoi păşeau cu toată cuviinţa oştile înarmate şi în bună rînduială. Apoi preoţii, cîntareţii şi faclele nu mai avea număr.245 Astfel duseră trupul lui Andrei în biserica cea mare şi îl puseră în acel monument ce el, în viaţă fiind, zidise pentru frate-său Balthazar. Acolo trupul ambilor fraţi fură împreunate.245 În acelaşi templu zăcea de mai multă vreme îngropaţi doi alţi călugări, bărbaţi mari şi puternici, care pieriră cu aeeaşi moarte ca Andrei: cardinalul George Martinuţie, ucis din porunca împăratului Ferdinand, moşul lui Rodolf II, şi episcopul Oradiei, ucis de Griti.247 Blasie Ördög, ucigaşul lui Andrei, în loc de răsplata ce aştepta de la Mihai, fu osîndit a i se tăia capul pentru fărădelegea ce făcuse.248 Toată prada ce secuii luaseră de la Andrei şi soţii lui, în aur şi argint, din porunca lui Mihai fu vărsată în vistieria ţării.249 
   XXXII 
   Mila, îndurarea şi generozitatea ce arătă Mihiai-Vodă către cainicul său duşman mări favorul popoarelor pentru dînsul, trase inimile nobilimei Ardealului şi lauda tuturor naţiilor streine. Nobilii Ardealului simţiră mai ales atunci că, urîţi fiind de moarte de popoare, singura lor scăpare e Mihai acum. Ei gîndiră că, de au pierdut cîrmuirea ţării şi au căzut supt un stăpînitor de alt sînge, încai să caute a-şi păstra starea şi viaţa. Aceste într-adevar era atunci foarte ameninţate. Am văzut înapoi ce fel ura şi trata secuii pe nobili. Ostaşii mercenari, unguri, poloni, sîrbi, cazaci şi alţii, răspîndindu-se prin ţară, nefiind supt ochiul straşnic al domnului, necăjea încă pe locuitori, iar mai ales pe nobili, făcîndu-i să simţă toate relele războiului. Apoi chinuita naţie a romînilor din Ardeal, cum află de învingerea de la Sibiu, se ridică în picioare groaznică, înverşunată, ameninţătoare.250 Cu cît fuseseră ei mai cumplit împilaţi de nobilii unguri, cu cît mai mult înecaseră în inima lor suferinţele lor şi ura ce avea către dînşii, cu atît izbucnirea acestei uri fu puternică şi pustietoare. Romînii ardeleni cuvînta astfel şi într-un chip simplu către unguri: „Sunteţi nişte venetici care aţi venit prin silă de ne-aţi călcat ţara, ne-aţi răpit pămînturile, drepturile, viaţa, ne-aţi chinuit şi ne-aţi aruncat în cea mai cumplită robire. Între noi şi între voi n-a domnit dreptatea sau simtimentul omenirei, ci numai sila; acum, că ne-am deşteptat, că ne simţim puternici, vrem să intrăm în drepturile şi pămînturile noastre, ce ne-aţi răpit odinioară; vom lua, dar, pe seamă-ne moşiile şi casele voastre, iar pe voi vă vom ucide sau vă vom goni, ca să curăţăm ţara de voi.“ Aceste idei şi sentimente povăţuiră toate revoluţiile făcute sau încercate de romîni de la năvălirea ungurilor pînă astăzi. Astfel revoluţiile veacului de mijloc, acea de la 1437, răscoala de la 1599 pînă la insurectia lui Horia de la 1784 şi revoluţia de la 1848 fură mai mult inspirate de setea răzbunării decît de dragostea libertăţii, şi pentru aceea romînii nu-şi putură asigura libertatea; căci libertatea triumfează fără a-şi răzbuna; altmintrelea ea nu mai e libertate, ci numai răzbunare. Niciodată şi nici într-un loc libertatea nu s-a putut întemeia prin călcarea dreptăţii şi prin cîrmuirea groazei. Libertatea nu se ţine şi nu se întemeiază prin tiranie, ci numai prin libertate. 
   Romănii, crezînd a-şi asigura libertatea şi a stinge aristocraţia, se punea de ucidea la aristocraţi şi pustia acareturile lor; şi fiindcă mai adesea nobilii apucau de fugea, ei îşi vărsa furia mai mult asupra bieţilor burgheri unguri de prin oraşe; şi cum trecea furtuna, aris-tocraţia era iarăşi în păr şi romănul iar cădea în gheara ei. De asemenea mai mulţi domni romîni din principate, dusmani ai aristocraţiei, printr-un guvern de teroare, credea că fac ceva ucigînd la boieri, în loc de a ucide boieria; toată schimbarea era de persoane, dar duhul de castă şi instituţia se păstră, ba încă se mai întărea prin interesul ce insufla oamenilor cei prigoniţi şi împilaţi. 
   Revoluţia de la 1848 din Ţara Romînească singură pricepu că, spre a asigura libertatea, trebuie a lăsa pe boieri a putrezi în pace şi a ucide boieria prin proclamarea dreptului comun. 
   Romînii ardeleni n-au priceput aceasta nici la 1848, cu atît mai mult ei n-o pricepu la 1599. Ei nu gîndea că nu e nici drept, nici folositor, nici cu putinţă de a curăţi ţara Ardealului de toate populaţiile streine, care fac mai de a treia parte din totalul populaţiei; ei uitară că o posesie îndelungată aduce drepturi pozitive şi netăgăduite, că o naţionalitate, oricît de mica va fi, trebuie respectată, căci sfînt e dreptul ce are ea de a trăi în pamîntul ce ocupă; că acest drept natural e pe dasupra oricărui drept istoric, de vreme ce pamîntul este al oamenilor, iar nu oamenii ai pămîntului. Problemul de dezlegat în Ar-deal era şi este nu cum vor face romînii, ungurii, saşii şi secuii ca să rămîie numai ei singuri într-acea ţară şi să gonească pe celelalte popoare, ci, proclamînd dreptul comun sau egalitatea pentru individe şi naţionalităţi, să caute mijlocul de a armoniza împreună, alcătuind un stat federativ. Fără îndoială că numarul romînilor în Ar-deal le asigura în orice caz o preponderenţă naturală şi dreaptă în trebile ţării şi prefăcea oarecum Ardealul într-o ţară romănească. 
   Astfel romînii şi ungurii la 1848, luptîndu-se unii împotriva celorlalţi, pleca de la aceleaşi principii greşite şi căzură supt acelaşi jug. 
   XXXIII 
   Aşa şi la 1599, romînii ardeleni, ridicîndu-se, nu se purtară ca un popor matur, insuflat de dragostea libertăţii, prin care purtare ei ar fi impus şi lui Mihai şi asupritorilor lor şi ar fi silit şi pe unul şi pe ceilalţi a-i întregi în drepturile lor naturale şi soţiale, ci, setoşi de răzbunare, se apucară să plimbe torţa şi paloşul prin palaturile nobililor. Mulţi nobili pieriră atunci. Cei mai mulţi scăpară, unii afară din ţară, alţii supt protecţia lui Mihai. Acesta nu putea să sufere asemenea neorînduieli, care se descărca asupră-i. Bănuit încă pînă nu a intra în Ardeal, de unguri, că lucrează prin preoţii romîni a scula pe ţărani împotriva nobilimii ungureşti, el dorea să dovedească neadevărul acelor bănuieli, cu toate că, după intrarea sa în Ardeal, el fu îndemnat spre uciderea nobilimii ungureşti nu numai de către romînii ardeleni şi o seamă de boieri, dar încă şi de un număr însemnat din cei mari ai Ardealului, în capul cărora era episcopul catolic Dimitrie Naprazdi. O politică fără inimă ar fi îndemnat poate pe Mihai a-şi asigura stăpînirea Ardealului prin nimicnicirea acestei aristocraţii puternice, care totdeauna era să-i stea împrotivă; dar inima sa, dorinţa d-a-şi da un nume mare şi bun în Europa, care îşi aţintise ochii acum asupră-i, îl depărtă de la o asemenea faptă, preferînd a încerca cu binele a-şi trage inimile nobililor unguri. Din nenorocire, el nu se mulţumi numai a-i tolera şi protecta, ci se încunjură de dînşii, le încredinţă posturile cele mai însemnate în armie şi administraţie şi împărţi iarăşi între dînşii averea confiscată de la cei ucişi în bătaie sau care pribegiseră.251 Umilinţa ce arăta către dînsul aceşti aspri şi trufaşi nobili şi setea cu care vîna favoarea lui înşelă pe Mihai. El crezu că ei nu vor mai ridica niciodată capul lor, după ce l-au plecat atît de jos. El socoti că va găsi un reazem şi o putere într-înşii şi că prin ei va trage inima întregei naţii ungureşti şi va deschide un cîmp mare la întinsele şi ambiţioasele sale proiecte. Aceasta îl orbi şi îl făcu de împinse pînă la nesocotinţă generozitatea sa către dînşii; şi cu cît ei stăruia în învinovăţirile şi bănuielile lor, cu cît ei complotă şi umblă mai rău să-l surpe, cu atîta el se arăta mai îndurător către dînşii, încît generozitatea lui ajunse o slăbiciune care îl pierdu. 
   Aceasta îl făcu că el, după ce domoli setea de răzbunare a ţăranilor romîni, nu le dete libertatea, spre a nu vătăma interesurile nobililor. Adevăr că el nu putea lucra în Ardeal împotriva de ce făcuse în Ţara Romînească. Nenorocitul aşezămînt de romînie ca un butuc îl ţinea în lanţ şi-l tîra spre pierzare. El dedese libertatea secuilor nevoit fiind şi fiindcă aceştia numai de puţină vreme o pierduseră şi o dorea cu înfocare. Dar romînii de mai multe veacuri îşi pierduse libertatea şi fiind şi mai numeroşi, paguba ce ar fi simţit nobilii unguri ar fi fost mult mai simţitoare. Apoi secuii era o populaţie foarte războinică, în vreme ce romînii, supt împilare, uitaseră pînă şi întrebuinţarea armelor ce stăpînii lor nu le lăsa să aibă. Apoi Mihai, ca toţi războinicii, credea mai mult în soldat decît în popor; duhul lui era mai mult de concherant decît de naţionalist. Nobilii, în ochii lui, era reprezentanţii poporului, naţia armată, şi pe arme voia a se întemeia. 
   Mihai socoti să urmeze în Ardeal, în privinţa romînilor, politica Corvinilor, adecă a uşura oarece sarcinile ţăranilor, a-i ocroti în contra abuzurilor nobililor şi a înălţa mai mulţi dintr-înşii în treapta de nobili, ca astfel naţia să fie reprezentată în dietele ţării. Dar am văzut mai înapoi că această sistemă nu adusese mari foloase romînilor, căci nobilii lor, dobîndind interese împotrivitoare gloatei poporului, se alia cu ceilalţi nobili unguri şi se lepădau şi de naţionalitatea lor. Datoria lui Mihai ar fi fost de a da romînilor libertatea din iobăgie şi proprietate de pămînt spre chezăşuirea acelei libertăţi şi a da naţiei o reprezentare deosebită în dieta celor trei naţii. Astfel el ar fi dat stăpînirii sale în Ardeal o temelie neclintită. Niciodată ocazie mai bună pentru aceasta nu se înfăţişa ca acum, îndată după bătălia de la Sibiu, cînd ungurii, îngroziţi, amorţiţi cu totul, se mulţumea de li s-ar fi lăsat măcar viaţa. Mai tîrziu Mihai în zadar vru; anevoinţele crescuseră prea mult: ocazia trecuse. Şi nu trebuie a crede că noi aci judecăm pe Mihai după ideile de democraţie ale veacului nostru, iar nu dup-a-cele ale veacului său; căci urma ne va dovedi că aceste idei era bine simţite atunci şi chiar de Mihai. 
   De asemenea idei inspirat, Mihai-Vodă deschise la 20 noiemv., în Alba-Iulia, adunarea generală, în care el făgădui că va păstra constituţia ţării şi toate privilegiile, libertăţile şi daniile nobililor, afară de cele făcute de Sigismund. Reprezentanţii depuseră jurămîntu de credinţă şi, spre răspuns la cererile domnului d-a i se da provizii şi bani pentru ţinerea oştilor, s-a orînduit că de fiecare casă sau poartă (cum se zice în Ardeal) să se dea cîte opt măsuri de făină şi opt măsuri de ovăz sau orz şi de la 10 case cîte o vită de tăiat, şi, fiind omul sărac, în lipsă de vită, să dea trei oi. Asemenea se hotărî că, de vreme ce s-a dat libertatea secuilor, aceştia să aibă a da, după vechiul lor obicei, cînd se schimbă domnul sau cînd se însoară, din şase boi unul pe seama domnului. Această dare se numea de secui friptură de bou. Încît pentru bani spre purtarea războiului, se hotărî ca să se dea de fiecare casă, fără a fi nimeni scutit, nici domnu, nici boierii, cîte şase florini; trei florini să se dea pină în 25 zile, socotindu-se din ziua publicării decretului, iar ceilalţi trei, cu 25 de zile mai tîrziu. Toate celelalte articole ce se încheiară atunci şi fură cuprinse în actul general al dietei, ce se întări de Mihai-Vodă şi se publică,252 privesc numai interesurile nobililor: dă voie unora dintr-înşii a se întoarce în ţară, asigură libertatea secuilor, iar pe romîni, fără nici o uşurare, îi lăsă în starea de iobagi ai nobililor. Astfel Mihai trădă misia sa în Ardeal şi merită d-a cădea. 
   XXXIV 
   În vremea aceasta se răspîndi faima în Ardeal cum că o oştire turcească ar fi intrat în Ţara Romînească pe la începutul lui dechemvrie, şi mulţi se îngrijiră; dar aceasta pieri îndată, lămurindu-se cum că turcii, ce într-adevăr intraseră în ţară, cu toate că bine armaţi, după obiceiu lor, era însă puţini şi veniseră numai ca să cumpere miere şi unt, aceea ce făcînd, ieşiră din ţară fără a vătăma pe nimeni. Cu toate acestea, Mihai, îngrijindu-se, porni o mie de călăreţi în Ţara Romînească, care să împiedice astfel de veniri ale turcilor şi să apere ţara.253 Scurt după aceea, Mihai porni şi pe fiu-său Pătraşcu în Ţara Romînească cu o seamă de oaste, spre a cîrmui ţara în locul lui, şi-i dete de curator pe Pancratie Sennyei, pe care, însă, după o lună îl rechemă înapoi, nu se ştie din ce pricină.254 Mihai poruncise la o seamă de nobili din Ardeal ca să însoţească pe Pătraşcu în Ţara Romînească. Dar ei începură a tremura toţi, gîndind că merg la pieirea lor de se vor duce în Ţara Romînească şi rugară pe Mihai d-a amîna deocamdată pornirea lor, la care el se învoi.255 
   La sfîrşitu dietei, Mihai puse de aduse la Alba-Iulia vistieria prinţului Sigismund, ce el pusese în cetăţuia Vecs, supt paza lui Ştefan Bodoni. Era un număr însemnat de vase de argint: cupe, talere, discuri, vasuri şi, între altele, nişte cupe de argint aşa de mari, încît doi oameni abia putea duce una goală* pe lîngă aceste mai era podoabe de cai, platoşe, şeli garnisite cu pietre scumpe şi diamanturi, săbii, pumnaluri, paloşe, hangeruri, securi şi alte lucruri asemenea; apoi mai multe vesminte scumpe, preţuite 32 mii florinţi, din care unul împodobit** cu diamanturi era preţuit 15 mii florinţi, pe urmă un mare număr de monede de aur numite de Portugalia, din care una*** făcea 10 galbeni de aur. Cînd intră Mihai ca să vază această avuţie în casa unde era aşezată, răpit de mirare strigă: „Ce de bani am să fac d-aci ca să-mi plătesc ostaşii şi oamenii mei“. Preţul se ridică într-adevăr la mai multe sute mii de florinţi.256 
   Mihai îşi aseză apoi oştirea în deosebite comitaturi pentru iernat, împărţind-o mai ales prin cetăţi; dar oarecare excesuri ce făcură ostaşii, iar mai ales ungurii, sîrbii şi cazacii, ridicară plîngeri din partea locuitorilor, iar mai cu seamă din partea nobililor, care alerga la Mihai văitîndu-se. La aceste plîngeri, Mihai, răspundea adesea cu bunătate, zicînd că aceste se fac fără ştirea lui, făgăduind că va pedepsi straşnic pe cei vinovaţi; că de vreme ce, din mila lui Dumnezeu, Ardealul este acum al lui, el se va sili spre a face să domnească într-însul pacea şi liniştea şi că nimeni să nu încerce vreo pagubă.257 
   În vremea aceasta, cuprins de mînie asupra lui Ioan Maro, puse să-l caute şi să-l gonească prin toată ţara pînă îl vor prinde. Este ştiut că acest secretar al lui Mihai dezvălise mai întîi prinţului Andrei proiectul stăpînului său d-a năvăli în Ardeal. Mihai îi iertă cu generozitate această vină; dar, în ajunul bătăliei de la Sibiu, nemulţumitorul Maro trecuse din tabăra lui Mihai în acea a lui Andrei, nădăjduind că aces-ta va izbîndi. Mihai, care iertase întîi pe Maro, intră într-o mînie 
     
   furioasă la această nouă a lui trădare. Maro, care aflase mînia domnului asupră-i, rătăcea pe ascuns într-o parte şi într-alta, în sate şi oraşe, pe la deosebiţii nobili, căutînd vro ocazie spre a fugi în Ungaria. Astfel umblînd, el se duse din întîmplare sau într-adins la Ştefan Tholdi, nobil ungur, rugîndu-l a-i da un azil ca să scape de goana ce-i da Mihai. Tholdi îl primi şi îi făgădui că va fi în siguranţă în casa lui; dar temîndu-se de Mihai şi dorind a dobîndi favorul său, îi descoperi îndată că Maro este ascuns la dînsul. Tîrît la Alba-Iulia, Maro fu dus înaintea lui Mihai, care, după ce îl mustră pentru fărădelegea lui, îl dete pe mîna călăilor, harnici a chinui pe vinovaţi. Aceştia îl legară strîns de picioare şi de mîini la un stîlp, care se afla într-una din mahalalele Albei; apoi îi ciontiră mai întîi picioarele, pe urmă genunchii unul după altul şi în sfîrşit braţele pînă la coate. Trupul lui, sfîşiat şi despuiat de toate vesmintele, rămase două zile în privirea tuturor, acoperit de noroi şi de sînge. 
   Dar să întoarcem mai bine ochii de la această urîcioasă privelişte, tînguind barbaria acelor timpuri.258 
   XXXV 
   Mihai-Vodă trimisese o deputaţie de două persoane, între care şi Petru Ormeni,259 ca să meargă la Praga să vestească împăratului norocita biruinţă asupra lui Andrei şi cuprinderea Ardealului. Ajungînd deputaţia la Viena şi dînd lui arhiduca Matei această înveselitoare ştire, el puse îndată a se cînta în toate bisericile Te Deum laudamus şi, poruncind să ducă toate tunurile pe bulevarduri, sloboziră mai multe salve de artilerie spre semn de bucurie. Arhiduca Matei dărui căpeteniilor deputaţiei un lanţ de aur şi la soţii săi cîte un pahar de argint suflat cu aur; apoi deputaţia porni şi se duse la Pilsen, unde găsi pe împăratul.260 Ea raportui împăratului de izbînda dobîndită. Această ambasadă fu vesel primită de mărirea sa şi, fiind bine dăruită, primi poruncă a se întoarce înapoi. 
   Împăratul scrise îndată papii, vestindu-i norocita cuprindere a Ardealului şi (necunoscînd încă moartea cardinalului) plîngîndu-se foarte de purtarea cardinalului, învinovăţindu-l că este în înţelegere cu turcu, şi rugînd pe sfinţia sa d-a-l afurisi şi a-i lua înapoi pălăria de cardinal. Într-aceeaşi vreme, sosi la Roma şi scrisorile episcopului Malaspina, care vestea moartea cardinalului. Tot atunci solul craiului Poloniei făcu cunoscut că învingerea şi moartea cardinalului adusese mari neplăceri la toată curtea craiului Poloniei şi că toţi strigă împotriva Malaspinii. Cu ocazia acestor deosebite scrisori, papa convocă la 12 ianuarie 1600 o congregaţie de 19 cardinali, ca să chibzuiască de trebuie a cere vro satisfacţie şi a huli omorîrea cardinalului. Papa mai întîi şi apoi cei mai mulţi din cardinali fură de părere „că nu trebuie deocamdată a proceda nici cu cenzură, nici a cere vro satisfacţie despre moartea cardinalului, cu atît mai mult că el fusese ucis în război, purtînd arme şi într-o haină şi meserie deosebită de acea de cardinal; că nu se ştie cine l-a ucis şi dacă aceia ştia sau nu că ucid un cardinal, nici dacă sunt ei catolici sau schismatici şi afară de juridicţia sfîntului scaun; că, înainte d-a proceda la afurisanie, trebuie a face vro formă de judecată pe care, în acea nehotărîre, nu ştie de unde s-o înceapă; c-apoi cu aceasta papa ar supăra pe împăratul şi pe prinţul Ţării Romîneşti pentru pizma acestora asupra cardinalului, a cărui memorie ei se vor sili a o înnegri cît vor putea; că în acel caz ei ar putea privi ca făcute indirect împotriva lor acele proceduri şi cenzuri şi vor face a se compune cărţi împotriva cardinalului, în care nici colegiul cardinalilor, nici sfîntul scaun nu vor fi cruţaţi; că mai bine este să aştepte sosirea nunciului Malaspina, care acum lăsase Ardealul şi se afla în cale spre a se întoarce la Roma, şi de la care vor afla mai multe şi mai desluşit şi vor şti ce este de făcut.261 
   Se vede că mai tîrziu papa se hotărî a pedepsi uciderea cardinalului, osîndind, după cum spune analistu Timon pe toată naţia secuie la un post straşnic de o sută de ani.262 Malaspina întorcîndu-se la Roma, papa îl făcu să simţă că aflase purtarea lui, căci îi porunci să se tragă în episcopatul său, unde muri de mîhnire, ducînd dorul pălăriei de cardinal.263 
   XXXVI 
   Ci dar în mijlocul acestor vremi, la 2 noiemv., generalul Basta, pe care arhiduca Maximilian, depărtîndu-se la Viena, îl lăsase locotenent în locu-i la Casovia şi în Ungaria de Sus, însoţit de Mihai Sekeli, Pavel Nias şi David Ungnad, se duse cu oştile lor la Oradea Mare, purtînd cu dînşii şi o mare sumă de bani ce împăratul trimisese la Casovia pentru plata armiei. Ei vroia să vie în Ardeal spre a da ajutor lui Mi-hai întru cuprinderea acestei ţări, cînd aflară că Mihai a şi izbutit a cuprinde această ţară fără a mai aştepta ajutorul lor.264 Cu toate acestea, Basta hotărî a intra cu armia sa în Ardeal, cu pretenţie d-a cîrmui ţara în numele împăratului. David Ungnad, sfetnic însemnat al împăratului, strălucit prin multe solii la Constantinopol şi într-alte părţi, apucă înaintea lui Basta şi, însoţit de Petre Lasli, sosise în 12 noiemv. la Alba-Iulia spre a curteni pe Mihai-Vodă despre norocita sa biruinţă. Acesta le dete audienţă a doua zi, în 13, la 8 ceasuri de dimineaţă, primindu-i foarte bine. După aceea le trimise acasă capul lui Andrei Bathori, pe care îl bălsămase. Ungnad puse îndată de scoase un portret după cap, foarte asemănat. În 17 noiemvrie, cînd Ungnad voi sa plece, Mihai, care primise în dar de la dînsul un ban de aur mare, pe care era 10 portrete ale împăratului, îi trimise şi el, printr-unul din cei mai mari ai săi ofiţeri, o harşa frumoasă, rugîndu-l s-o primească cu bunăvoinţă. Ungnad primi acest dar arătînd o mare mulţumire şi apoi porni din Ardeal.265 
   Mihai-Vodă, aflînd de venirea lui Basta, trimise îndată vro mie de oameni către cetatea Husta de pe Mureş, care e cheia drumului ce din Polonia, Ungaria şi Moldova duce în Ardeal. În această cetate era 
   o garnizoană de 19 companii de trabanţi, cărora se poruncise d-a se ţine bine acolo pînă la cel din urmă om; dar ei, văzînd cetatea ocolită şi izbită, pierdură curajul şi se închinară, cu condiţie că li se va cruţa viaţa. Intrînd valonii lui Mihai în cetate, puseră mîna pe avuţii nepreţuite, căci acolo Bathori şi mulţi nobili îşi lăsase averile lor. Spun că aceste avuţii se urca la 10 milioane.266 Tot atunci Mihai cuprinse şi Lipova şi alte oraşe din Banat. 
    Basta, intrînd în Ardeal, prinse la Somlyo pe Ştefan Bathori, care fugise acolo de la cetatea Husta. El îi făgădui că îi va dobîndi iertare de la împăratul dacă va mijloci predarea cetăţii Uioara, cea mai puternică a Ardealului, şi unde era atunci în garnizoană 2 000 de trabanţi cu multe arme. Ştefan Bathori primi a-şi cumpăra libertatea prin predarea Uioarei. Mihai se grăbi a trimite o garnizoană în acea cetate. Astfel acum, prin predarea acestei din urmă cetăţi, Ardealul întreg căzu supt stăpînirea lui Mihai.268 
   Atunci pentru întîiaşi dată se întîlni în faţă Mihai cu Basta, a cărui nume era menit a fi înscris cu sîngele său în istoria vieţii sale. Ei nu se plăcură; după ce îşi arătară antipatia lor în public prin vorbe amare şi împungătoare ce unul zicea asupra altuia şi muşcîndu-se prin satire, împrejurările îi aduse îndată a şi-o arăta prin fapte.
    Sa ne oprim puţin asupra acestui geniu fatal al eroului romîn. 
   George Basta era de neamul lui arnăut, dar născut într-un sat numit La Rocca, lîngă Tarent, la anul 1547. Tatăl său, Dimitrie, nobil din Albania, îşi părăsise ţara împreună cu alte familii, spre a scăpa de tirania otomană, şi trecuse în Puglia, supt umbrirea craiului Spaniei, care îi făcuse o pensie anuală şi îi dedese comanda unei companii de lăncieri arnăuţi, cu care îl trimise la Milan. El luă de soţie o damă din Alexandria şi avu doi feciori, din care cel mai mare, Nicolae, ajunse locotenent-general de cavalerie în armia craiului Spaniei. Cel de-al doilea, George Basta, intră la 14 ani ca soldat în compania tatălui său, apoi, după moartea lui, trecu ca stegar în compania fratelui său. El ajunse curînd locotenent în acea companie, pe urmă căpitan de archibuzieri călări, căpitan de lăncieri, sfetnic de război. El comanda un regiment de călărime de arnăuţi, cînd duca de Parma fu numit cîrmuitor în Ţările de Jos, la 1579, şi el se perfecţionă în meseria armelor supt acest mare căpitan, care, recunoscînd meritul lui Basta, îl făcu comisar general de călărime la anu 1580. El se deosebi în asedierile cetăţilor Anvers (1584) şi Buona (1588), însoţi în Franţa pe duca de Parma în ajutorul Ligei, în anii 1590 şi 1592; asemenea făcu parte din expediţia comăiîtelui Carol de Mansfeld în Franţa, în 1593. După aceea merse de făcu cîteva campanii în Ungaria, se întoarse iarăşi în Ţările de Jos la 1597, fu cerut de împăratul la Filip II, craiul Spaniei, ca să-l lase să intre în slujba sa şi, dobîndindău-lî, îl numi general de artilerie şi gubernator al cetăţii Vienei şi apoi general în oastea arhiducei Maximilian, fratele împăratului. El era mare şi plin la trup, gras la faţă, ochii mari şi privirea aspră, gura potrivită dar buza de sus cam ridicată, faţa măslinie; caracterul fizionomiei lui arăta viclenie; iar caracterul lui moral vom lăsa ca faptele lui să ni-l vădească.270 
   XXXVII 
   Mihai-Vodă se supără de venirea lui Basta, nu voi în nici un chip a-l cunoaşte ca general-căpitan al ţării, zicînd ca el este numit căpitan-general şi prinţ vasal şi tributar al împăratului. El făcu cunoscut lui Basta că, de vreme ce a biruit pe cardinalul fără ajutorul nimului, va putea păstra prea bine ţara în supunere, şi el ar face bine a se trage în Ungaria de Sus, căci n-are trebuinţă nici de dînsul, nici de oştile sale.271 Dar Basta, care era sigur a dobîndi el de la împăratul cîrmuirea Ardealului, nu numai că nu voi a asculta cererea lui Mihai, dar încă pretinse să puie garnizoane nemţeşti prin cetăţile Ardealului, silind pe Mihai, în numele împăratului, a primi aceasta măcar pe o vreme, pînă cînd Ardealul va fi cu totul liniştit şi nu va mai avea a se teme de năvălirea streinilor.272 Mihai-Vodă, care primise în numele împăratului, şi numai ca locotenent al lui, jurămîntul de credinţă al Ţării Ardealului, jurase asemenea că va păstra toate privilegiurile şi drepturile acestei ţări. El era hotărît a-şi ţine jurămîntul chiar împotriva împăratului, al cărui scop înţelese că era a reduce ţara într-o provinţie a împărăţiei, iar nu a o ţine ca o ţară deosebită, liberă şi numai dajnică coroanei sale, după cum se făgăduise întîi. Afară de aceasta, Mihai nu voia a lăsa din mînă-i guvernul Ardealului, pe care îl cîştigase cu sabia, şi a-l vedea mai ales trecînd în mîinile lui Basta, pe care de acum nu-l putea suferi. 
   Peste puţin, ura acestor doi oameni se vădi publicului într-o ciocnire care fu p-aci a aprinde flăcările războiului între dînşii. Basta, spre a începe îndeplinirea voinţei sale d-a pune garnizoane din oştirea sa prin cetăţi, trimise o ceată de germani ca să intre în cetatea Husta de pe Tisa. Dar comandantul romîn ce Mihai pusese în acea cetate nu voi să primească înăuntru oamenii lui Basta şi, închizîndu-le porţile cetăţii, îi respinse înapoi cu vorbe răstite. Oastea împărătească fu nevoită a petrece noaptea acea în cîmp pe o brumă şi un frig mare şi pe urmă a se întoarce îndărăt. Basta, aflînd aceasta, se înfurie foarte şi îndată începu a se găti de război, trimiţînd să-i vie călărimea din Silezia şi pedestrimea după marginile vecine ale Ungariei şi întocmindu-şi astfel 
   o numeroasă oaste supt arme. Mihai nu se lăsă mai în urmă şi îşi strînse şi el pe lîngă sine toate puterile. Amîndouă taberele era acum gata a începe război între dînsele şi a se dumica una pe alta. Dar jurisconsultul Petz, om îndemînatec, ce se afla atunci în Ardeal, alergînd cînd la Mihai, cînd la Basta şi arătîndu-le primejdia în care se expune creştinătatea deschizîndu-se între ei un război civil, pre cînd Ibraim-Paşa, în Ungaria, începu a ameninţa prin mişcări războinice, izbuti, prin autoritatea cuvintelor lui, a-i împăca. Şi deşi ei urmară a se urî în inimă, dar în vederea oamenilor trăia în pace.273 
   Mai apoi însă, rugat de Petz, Mihai primi în 24 dechemvrie, în cetatea Husta, pe lîngă garnizoana romînească, şi 200 de soldaţi ai împăratului. În oraşele Tatta şi Somlyo încă era nişte cete de nemţi.274 Iar în celelalte cetăţi, Mihai nu lăsă să intre garnizoane împărăteşti, zicînd că aceasta este împotriva privilegiurilor şi libertăţilor ţării275 şi că acum războiul încetînd într-această ţară, el n-are trebuinţă d-alte puteri, decît d-ale lui.276 
   Aflînd el prin comisarul împărătesc Petz că împăratul voieşte a da cîrmuirea Ardealului lui Basta, se mînie foarte de înşelăciunea, nemulţumirea şi perfidia împăratească şi strigă tare că în această revoluţie Ardealul a dobîndit mai mult un stăpîn puternic, al cărui jug nesuferit o va împovăra, decît un apărător împotriva puterii turceşti.277 Mihai impută încă prin vorbe amare cruzimea, scumpetea şi obrăznicia cu care puţin mai nainte oamenii împărăteşti trataseră Ardealul.278 În urma acestora, domnul făcu sfat cu toţi boierii romîni şi nobilii Ardealului, arătîndu-le lupta ce are cu oamenii împărăteşti pentru drepturile ţării. La acest sfat, toţi fură de părere şi îndemnară pe Mihai ca să ţie domnia acestei ţări, fiind numai tributar către împăratul. Spre a face cunoscut împăratului această hotărîre a ţării, Mihai îi trimise îndată doi soli, pe banul Mihalcea şi pe logofătul Stoica, cei mai străluciţi din sfetnicii lui.279 Aceştia, sosind în 13 ianuarie (1600) la Pilsen, înfăţişară mai întîi împăratului, din partea lui Mi-hai-Vodă, sabia, buzduganul şi steagul lui Andrei Bathori, precum şi calul ce el încălicase în bătălie.280* Apoi ei îi făcură cunoscut că Mi-hai-Vodă nu se priveşte în Ardeal decît ca un guvernor spre a administra ţara şi a o păzi de năvălirile duşmanilor şi că supt acest titlu el voieşte ca împăratul să i-o încredinţeze; al doilea, cerea ca să se hotărască ce să facă cu oraşul Clujului, care de mai multe ori necunoscuse şi trădase autoritatea împărătească şi merită o pedeapsă pilduitoare; şi, în sfîrşit, cum să se poarte cu acei nobili din Ardeal care fugiseră şi acum cerea iertare, vrînd a se întoarce înapoi. Solii, după ce fură ascultaţi cu multă bunăvoinţă de împăratul şi după ce m. s. ţinu sfat, fură bine dăruiţi şi trimişi înapoi cu mare cinste, cu acest răspuns: „Că împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal şi că prin-tr-înşii va face cunoscut lui Mihai voinţa sa.“281 
   În vremea aceasta, sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-Vodă, prin care el făcea cunoscut sfatului împărătesc că acest prinţ voia să uzurpeze suveranitatea ţării; că omenirea ce acest om barbar afectează şi dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile şi e de temut ca rugăciunile cele vii ce el face împăratului pentru păstrarea privilegiurilor ţării şi spre a-l îndemna a nu trimite într-însa oştiri streine, să nu ascunză gîndiri ambiţioase.282 Aceste scrisori aruncă în deosebite păreri sfatul împărătesc, sau mai bine acea camarilă de femei şi de iezuiţi ce cîrmuia împărăţia în locul slabului şi leneşului Rodolf al II[-lea]. Unii, cîştigaţi cu totul în favorul lui Mihai, striga că Basta scrie ca un rival şi ca un pizmaş al gloriei sale; că Mihai este mult credincios împăratului şi un căpitan cu merit şi cu vitejie sublimă. 
     
   Dar alţii, şi a căror părere birui, ziseră că trebuie a da mai mult crezămînt lui Basta, căpitan credincios şi cu sfat înţelept, decît lui Mihai, a cărui nesăţioasă ambiţie de a domni este deobşte cunoscută.283 
   XXXVIII 
   Mihai, sigur acum că, după ce l-a ajutat norocul ca să cuprinză Ardealul, îl va ajuta ca să-l şi stăpînească, aştepta cu o veselă nerăbdare sosirea comisarilor împăratului şi urmă a administra Ardealul ca pe o ţară a sa. La 9 fevruarie el convocă dieta ţării,284 unde, după zisa unui cronicar sas, nu făcură alta decît „mîncară, băură şi numărară bani lui vodă.285 Iar după mărturia istoricului Bethlen, această sesie se vede a fi fost mai serioasă; căci Mihai, începînd a se deziluziona de nobilii unguri şi vrînd a face oarecare uşurări poporului, aceştia începură a-l ruga d-a nu se atinge de privelegiurile lor. Ei îndrăznea a vorbi de privelegiurile lor, atunci cînd, cu orice jertfă, trebuia a uni pe toţi locuitorii ţării spre a apăra privelegiurile ţării ce erau ameninţate de nemţi. Domnul, furios de aceasta, răspunse lovind cu mîna mînerul săbiei sale şi strgînd: „Iată privelegiul vostru!“ Din nenorocire el ameninţă numai, dar nu lucră. Într-adevăr, acum era mai greu d-a o face decît îndată după bătălia de la Sibiu. El apucase, din nenorocire, a jura paza constituţiei ţării şi, credincios jurămîntului, ca un domn constituţional, el nu putea preface nimic în ţară fără învoirea dietei. El nu vroia încă să facă ca Sigismund, să silească dieta prin împilare a-i împlini voinţa. Astfel acum, ca şi mai pe urmă, ne vom încredinţa că buna-credinţă îl pierdu pe el, şi tocmai această virtute îi tăgăduiră duşmanii săi. Ungurii îl învinovăţiră atunci că el ar fi vrut să stingă nobilimea şi că ar fi şi făcut-o, dacă Dimitrie, arhiepiscopul bulgarilor, nu s-ar fi dus cu Biblia la dînsul, ca să-l întoarcă din acea hotărîre. Vom mai vedea în urmă această învinovăţire repetîndu-se de mai multe ori, la care singurul răspuns ce istoria poate da spre a o nimicnici este că Mihai a avut multe ocazii de a o face, ba încă şi împrejurările l-au îndatorat spre aceasta, şi tot n-a făcut-o. Asemenea suntem la îndoială de arătarea ce singur numai Bethlen face, cum că Mihai ar fi poruncit în acea vreme lui George Ratz, comandantul cetăţii Deva, a arunca în Mureşul îngheţat pe junele Ioan Iffiu, ce se afla acolo la închisoare.286 Mihai era un om iute la mînie, dar nu era crud. Viaţa lui ne dovedeşte. Cu ce generozitate nu l-am văzut purtîndu-se într-atîtea rînduri către boierii din Ţara Romînească ce complotase pieirea lui! Apoi am văzut dorinţa lui d-a trage prin bunătate inima ungurilor şi îl vom vedea în privinţa lor generos pînă la nesocotinţă. 
   Într-aceea, Mihai, spre a păstra memoria biruinţei sale în Ardeal, puse de tăie o medalie, care se află în cabinetul împărătesc de la Viena, bătută în aur şi trăgînd 10 galbeni. Pe faţa principală se vede portretul lui Mihai. Atît împrejurul portretului, cît şi pe cealaltă parte, se cuprinde titlul lui în latineşte astfel: 
   „Michael Valachiae Transalpinae Woivoda, Sacrae Caesareae Regiae Majestatis Consiliarius per Transylvaniam Locumtenens, cis transylvaniam partium eius super exercitu Generalis Capitaneus“. Şi în mijloc: „a Deo vigilantia, virtute el armis victoriam nactus (1600)“.287 
   „Şi într-adevăr, zice Ioachim, vegherea lui era neobosită. Ea nu-l părăsea niciodată şi el a arătat în toate împrejurările că ştia să se păzească de cele mai mici lucruri ce l-ar fi putut vătăma; vitejia lui era în tot chipul încercată şi într-aceasta duşmanii săi cei mai înverşu-naţi îi da dreptate. În sfîrşit, născut, ca să zicem aşa, în tabără, crescut supt corturi, mînuind armele mai bine decît orişicine din ai săi, el nu dete de minciună deviza sa.“288 În sfîrşit, împreuna într-însul virtuţile ce un poet cînta despre un alt erou: 
   „Labor impiger, aspera virtus,
   Vis animi excellens, ardor, vigilantia, cura
   Et durum tractandis robur in armis.“*
   
    Mihai-Vodă, care mai demult făgăduise că se va duce la Braşov şi fusese împiedicat prin venirea solilor şi prin alte trebi, se duse, în sfîrşit, în acest oraş la 1 martie, unde intră cu mai mult de 6 000 
     
   călăreţi şi pedeştri şi cu o pompă necrezută. La 9 martie ajunse la Braşov un sol de la împăratul turcesc, Paşa de la Timişoara,289 bătrîn venerabil, numit Huraia-Aga. Mihai îi ieşi înainte cale de o jumătate de mil290 de oraş, la Ghimbav,291 cu o cavalcadă măreaţă. Cînd se întîlniră, şi unul şi altul se deteră jos de pe cal şi, după ce se îmbră-ţişară, aga luă de la Mihai o pală persienească ce acest domn purta la coasta sa şi îi dărui alta turcească, împodobită cu aur şi pietre scumpe. Pe lîngă aceasta, îi mai dete292 un steag verde, spre semn de protecţia otomană,293 mai multe pene de erodiu din cele mai frumoase, spre a face egrete, şapte cai de preţ şi un foarte bun şoim. Aceste daruri fură purtate înaintea lui Mihai şi astfel ei intrară amîndoi în Braşov, în zgomotul artileriei întregi.294 
   Trimisul turc se sili în tot chipul spre a îndupleca pe Mihai d-a se dezlipi de împăratul Germaniei, spre a se alia cu sultanul. Mihai îi răspunse cu bunăvoinţă, dar îi declară curat că el niciodată nu va recunoaşte altă autoritate decît p-a împăratului creştinesc.295 
   Tot atunci sosi şi trimişii împăratului către Mihai-Vodă, neamţul David Ungnad şi ungurul Mihai Sekeli, căpitanu Sathmarii.296 Ei fură martori la această primire făcută solului turcesc. Lui Mihai îi păru bine d-aceasta; el nu se îndoi că o privelişte aşa de nouă nu-i va pune în grijă şi că bănuielile ce-i va cuprinde îi va face a fi mai înduplecători. Cu toate acestea, el le dete să înţeleagă că ei nu trebuie a se scandaliza de ce văzuseră; că el nu putea a nu primi cu cuviinţă un ambasador şi de a-i face cinstea ce i se cădea, făra a fi privit de toţi ca cel mai puţin politicos din toţi prinţii.297 
   Mihai porni înapoi pe solul turcesc, făcîndu-i multe daruri şi cinste mare, trimiţînd sultanului vorbe pacinice şi în secret făgăduind munţi de aur, cum se zice.298 Agenţii împărăteşti, înfăţişîndu-se înaintea domnului, îi ziseră: „că cezarul, pentru atîta credinţă şi slujbele memorabile ale lui, îi făgăduieşte toată clemenţa şi toată bunătatea sa împărătească. Dar fiindcă împrejurările şi starea Ardealului o cer, el îi porunceşte d-a se întoarce îndată în Ţara Romînească şi d-a păzi hotarele împotriva turcilor.“ Spre dovadă de favorul cezarului, ei îi înfăţişară o carte împărătească cu această cuprindere.299 
   XXXIX
   
   „Rodolf II, din mila lui Dumnezeu împărat al romanilor, pururea august. 
   Noi recunoaştem şi facem a se cunoaşte prin cuprinderea acestora tuturor: 
   După ce din mila atotputernicului Dumnezeu (pentru gloria căruia ne luptăm împotriva naţiilor păgîne şi barbare) Ardealul a fost supus puterii noastre şi strălucitul Mihai-Vodă  din Ţara Romînească, înflăcărat de un mare zel pentru creştinătate, a supus pe sine şi ţara sa maiestăţii noastre şi ne-a dovedit credinţa sa către noi prin fericitele şi curajoasele sale întreprinderi împotriva turcului şi în Ardeal, unde a tras această ţară de supt domnirea nedreaptă a cardinalului Bathori şi a dobîndit o mare biruinţă. Atît pentru îngrijirea cu care priveghem la păstrarea posesiilor noastre, cît pentru bunătatea şi dărnicia noastră obicinuită către supuşii şi vasalii noştri, am vrut să mărturisim că statornica credinţă a strălucitului voievod Mihai către noi şi slujbele sale ne-au fost plăcute, încredinţaţi nu numai că strălucitul voievod va urma a fi credincios, precum a fost, dar încă că urmaşii vor imita această lăudată pildă de credinţă şi de curaj. 
   Pentru aceea, din chiar voinţa noastră, după ce am chibzuit îndestul, primim în credinţa şi clientela noastră şi aceea a următorilor noştri crai ai Ungariei pe numitul Mihai-Voievod şi copiii săi şi ţinutul său Ţara Romînească, precum o mărturisim prin aceste cărţi. Astfel, de cîte ori va fi trebuinţă, precît vom putea, noi îi vom da ajutor, pentru ca domnia acestei Ţării Romîneşti să treacă regulat de la persoana strălucitului Mihai la legiuiţii săi copii de sexul bărbătesc, de la cel dintîi născut la cel dintîi născut, cu această condiţie însă că, de cîte ori se va înfăţişa un nou caz de moştenire, acel ce va moşteni va face nouă şi următorilor noştri jurămîntul de credinţă ce Mihai ne-a făcut. Spre dovadă acestor cărţi scrise cu mîna noastră şi la care s-a pus pecetea noastră. Datu-s-a în oraşul nostru Pilsen, în 11 fevruarie, anul domnului 1600, al 24-lea al stăpînirei noastre ca crai al romanilor, al 28-lea ca crai al Ungariei şi al 24-lea a stăpînirei noastre ca crai al Boemiei. 
   R odolf Prin porunca sfinţitei maiestăţii sale împărăteşti Ion Barvitius“300 
   Mihai-Vodă, auzind aceea ce îi spuneau agenţii cezarului în numele său, nu-şi putu ţine mînia şi le răspunse îndată de faţă: „că el nu va lăsa Ardealul spre a se întoarce în Ţara Romînească şi nu va face pe voia împăratului; că, deşi cezarul i-a plătit în toţi anii o subvenţie, dar că prin toate ostenelile şi primejdiile ce a suferit de la duşmanii cezarului, luptîndu-se pentru dînsul, el meritase guvernul Ardealului, care după dreptate şi legiuit i se cuvine“301, dînd a înţelege că numai puterea armelor, cu care cîştigase această ţară, îi va putea îndatora a o întoarce înapoi.302 
   Apoi Mihai de a doua oară adună la sfat boierii, carii toţi fură de părere, „că îi este prin înţelepciune poruncit a păstra pe seamă-i Ardealul; că el suindu-se pe scaunul Ţării Romîneşti, ţara era ocolită de vrăjmaşi, şi că Dumnezeu îi puse în mînă Ardealul ca, cu puterile unite ale ambelor ţări, el să se poată apăra“303. Mihai, văzînd că simtimentele boierilor şi nobililor Ardealului conglăsuiesc cu ale sale, se întemeie şi mai mult în hotărîrea sa d-a ţine Ardealul. În 15 martie el deschise dieta, pe care o chemase la Braşov. Cu două zile înainte, el vrusese s-o amîne şi să-i schimbe locul la Sibiu, dar fiindcă deputaţii veniseră din toate părţile, îl rugară a o continua. Toată sfătuirea dietei ţinu numai un ceas, aruncînd o contribuţie de 4 florini de cap. Toţi se aştepta la o contribuţie mult mai aspră; apoi, auzind aceasta, 
   o priviră ca o binefacere deosebită şi se învoiră cu toţii.304. 
   În 16 martie, la 7 ceasuri, porni din Braşov la Sibiu şi d-acolo la Alba,305 ducînd şi pe agenţii împărăteşti cu sine. Aci, după ce îi ţinu cîteva săptămîni şi îi mai zăbovi şi la Cluj, îi trimise înapoi la împăratul Rodolf cu acest răspuns: „că de nu îi va trimite subvenţia anuală, şi aceasta în grabă, el va duce asupra împăratului nu numai oameni, dar încă mii de mii de demoni; că el n-are trebuinţă de ajutorul streinilor; că are destui soldaţi, numai bani îi lipsesc spre a-i putea ţinea“306. El rugă încă pe agenţi d-a se sili ca împăratul să numească altă persoană în locul lui Basta, care îi era bănuitor din deosebite cuvinte şi pentru ca sfezile lor particulare să nu turbure liniştea ţării întregi.307 El învinovăţea mai ales pe Basta, că în locul să grăbească a-i aduce ajutorul ce era dator împotriva cardinalului, îşi petrecuse vremea în zadar în [] de nimic, încă se prefăcuse că e bolnav, pentru că primise o sumă mare de bani de la cardinal, prin mijlocul lui Corniş, ca să nu-l vateme şi pentru aceea el se mişcase prea cu încetul cu oastea sa spre Ardeal, lăsînd să scape ocazia d-a intra împreună cu dînsul în acea ţară.308 Deosebit de acestea, Mihai făcu a se propune pe de lături agenţilor împăratului: că de vreme ce Ardealul i se face din ce în ce mai iubit, el doreşte ca să-l stăpînească şi după dînsul să treacă la fiul său, prin drept de moştenire; că pe lîngă Ardeal să i se adaoge încă Oradea Măre, Husta, Nagybania (Baia Mare) şi părţile din afară ale hotarului Ungariei, care mai nainte ţinuse de Ardeal; şi că tot ce va mai cîştiga cu vreme, ţări şi oameni, să rămîie pe seama lui şi a fiului său; ca să i se dea bani pentru a ridica oşti şi aceleaşi pensii şi aceeaşi cinste de care se bucurase Sigismund Bathori,309 între care a fi facut princip al sfintei împărăţii şi a i se da ordinul Mielul de aur;310 că împăratul şi ceilalţi principi creştini care ţin de împărăţie să se îndatoreze d-a-l răscumpăra cu bani de la turci, întîmplîndu-se să cază prins în mîinile lor; că întîmplîndu-se a fi go-nit de duşmani din Transilvania sau Ţara Romînească, împăratul să aibă a-i plăti o sută mii talere pentru traiul său în Ungaria de Sus. El adăoga, spre a pipăi mai bine plecările deputaţilor împăratului, că nădăjduieşte că nu i se vor cere înapoi cetăţile Ardealului pe care le şi luase în stăpînire. Apoi, din parte-i, se îndatora către împăratul a-l privi ca un puternic prinţ; că niciodată nu va umbla a-i smulge ţările ce el îi încredinţase, ci, dimpotrivă, a i le păstra prin slujbe credincioase; pre-cum asemenea şi celelalte părţi ale Ardealului, ce sunt ale mărirei sale, cu partea de ţară pînă în Tisa, el le va cuprinde şi le va supune împăratului. Dacă toate aceste dăruiri le va dobîndi el de la bunătatea şi dărnicia împăratului, făgăduieşte d-a face pentru mîntuirea creştină-tăţii mai multe izbînzi şi cuprinderi asupra duşmanului comun decît se făcu vrodată de cineva; şi că, de i se va da numai atîţia bani cît se cheltuia pe fiecare an în Ungaria pentru armie, se leagă că va supune împăratului toată ţara de la Marea Neagră pînă la Ofen, Stuhlweissenburg şi Solnoc.311 
   Deşi aceste cereri ale lui Mihai era mult mai prejos de condiţiile ce împăratul dedese lui Sigismund Bathori prin tratatul de la 24 ian. 1595, ele se părură peste măsură de mari agenţilor împăratului şi, aprinşi încă de Basta împotriva lui Mihai, se întoarseră foarte întărîtaţi şi cu inimă bănuitoare lîngă împăratul, căruia insuflară aceleaşi bănuieli312. 
   Mihai nu-şi mai făcea iluzii acum asupra nemţilor; el înţelesese că de bunăvoie ei nu-i vor da nimic, ci numai siliţi de dînsul şi de împrejurări. El se gîndi a se împăciui cu duşmanii săi, ca sa încete odata acest îndelungat război şi spre a putea fi slobod, la întîmplare, în faţa nemţilor. Pentru aceea trimise o solie la craiul Poloniei, pentru a încheia pace şi alianţă.313 Vorba ieşi atunci că Mihai propuse şi lui Irimia, domnul Moldavei, ca să-şi dea pe fie-sa după Pătraşcu, fiul lui Mihai, că aşa Ardealul, Polonia, Moldova şi Ţara Romînească, fiind una, să n-aibă temere nici de tătari, nici de turci, cu mult mai puţin de nemţi314. Dar o nouă dorinţă de domnire ce cuprinse pe nestatornicul Sigismund Bathori împiedică orice trataţie şi aprinse din nou flăcările războiului.315 
   XL 
   Cînd Sigismund Bathori află tragica moarte a vărului său Andrei, alergă îndată cătră cumnatu-său, Ioan Zamoisky, marele cancelar al crăiei Poloniei, ca să-l roage să-i vie într-ajutor, spre a redobîndi Ardealul şi a goni dintr-însul e pe Mihai-Vodă. Din nenorocire pentru dînsul, în acest drum i se aprinse două trăsuri, care arseră împreună cu mai mulţi cai şi cu tot ce avea mai scump.316 Zamoisky nu-i tăgădui ajutorul său. Astfel Sigismund, pe care nişte emigraţi din Ardeal, anume Francisc Jerrei, Gabriel Bethlen şi alţii îl aţîţau mereu spre a răzbuna moartea cardinalului,317 făcu confederaţie cu Ieremia-Vodă din Moldova şi cu Zamoisky. Se zicea că el se învoise cu acesta pe următoarele baze: ca Zamoisky să-l ajute pe Sigismund din toate puterile cu bani şi oameni, spre a-l restatornici pe tron; Sigismund să ia în căsătorie o fată a lui Zamoisky, sau pe oricine alt, numai să nu fie nemţoaică. De va muri fără feciori, atunci domnia Ardealului să cază în moştenire la fiul lui Zamoisky, născut din Griselda, sora lui Sigismund. În tot cazul, Sigismund şi Ardealul să fie cu totul desfăcuţi de nemţi.318 
   Sigismund şi Ieremia-Vodă se adresară la sultanul, cerînd bani şi oaste într-ajutor. Sultanul nu îndrăzni a se declara de faţă împotriva lui Mihai, refuză a le da bani, dar în taină era cu dînşii; el mijloci mult prin scrisori ca polonii să le stea puternic în ajutor şi le trimise o seamă de oaste în ajutor, care de faţă se privea ca volontiri.319 Zamoisky asemenea îşi puse toate silinţele spre a hotărî pe crai la acest război şi prin aceasta dete o bună ocazie sveţilor de a se scăpa de acest crai al lor, pe care nu-l mai voia. 
   Astfel craiul Sigismund îşi pierde drepturile sale din Sveţia, spre a călca pe ale vecinilor săi.320 Aliaţii puse astfel în picioare o armie de mai mult de 40 000 ostaşi,321 compusă de moldoveni, unguri, poloni, tătari şi turci.322 Ei se apropiară de hotarul Ardealului şi sta acum gata a năvăli asupra lui Mihai-Vodă. 
   Mihai află furtuna ce îl ameninţa şi începu a se pregăti în grabă a 
   o stăvili cu toată puterea ambilor ţări ce stăpînea. El în inima sa se bucură de noua ocazie ce duşmanii săi îi da, sau mai bine de silinţa ce ei îi fac d-a-şi îndeplini proiectul său cel vechi d-a cuprinde Moldova, precum cuprinsese Ardealul. El era sigur de ostaşii săi şi popoarele sale şi avea toată credinţa într-înşii. Secuii îi era cu totul jertfiţi pentru drepturile ce căpătase de la dînsul; cazacii, sîrbii şi bulgarii sta gata a muri pentru dînsu, căci el îi îmbrăcase, îi înarmase, îi căuta adesea şi le plătea simbrii bune. Trupurile lor cele mari, barbele cele lungi, strălucirea veşmintelor şi a armelor lor insufla groază. Dar Mi-hai punea temei mai mult pe iubirea oştilor romîneşti, viteze şi cercate în atîte războaie; şi apoi se întemeia el pe dragostea poporului romîn din ambele ţări, care în răpirea entuziasmului ce avea pentru eroul său nu-l numea altfel decît „Macedon al nostru“.323 Moldovenii înşişi iubea mai de mult pe Mihai şi cu atît mai mult pre cît ura acum de moarte pre Ierimia, pentru asprimea cîrmuirei sale şi pentru dăjdiile nesuferite ce el scosese. Într-adevăr, el pusese o dajdie de un soldiu de aur pe lună şi toţi banii ce-i strîngea îi trecea în Polonia, spre a avea cu ce trăi acolo la nevoie; căci el nu se întemeia în puterile sale şi încă mai puţin pe dragostea supuşilor săi.324 
   Mihai îşi avea armia astfel împărţită în deosebitele părţi ale Ardealului: secuii rămăseseră în ţinutul lor; ungurii mercenari, în număr de 1 500, era aşezaţi lîngă oraşul Braşov, pe malurile rîului Bîrsa, prin satele şi castelurile nobililor, ca într-un loc mai lesne de hrană; iar pe cazaci îi aşeză în tabără într-un tîrg numit Arany, pe ţărmul Mureşului, lîngă cetatea Deva.325 
   Mihai, sau din dorinţa de a se feri de război şi de a înfiinţa planul alianţei între Ardeal, Moldova, Ţara Romînească şi Polonia, ce îşi închipuise, sau că, desperînd de a putea împiedica războiul, vroia numai să cîştige vreme ca să se poată găti şi izbi pe duşman fără veste, deschise tractaţie, după cum avea obicei de a vorbi tot de pace pe cînd se pregătea cu dinadinsul la război. El trimise un sol la Sigismund, propuindu-i că îi va întoarce Ardealul, dacă el va lua în căsătorie pe fiica sa, Florica, făgăduind că nu va păstra pentru sine decît oraşul Braşovului şi cetatea Făgăraşului. Sigismund era gata a primi această propunere, dar Balthazar Szilvasi şi Hertelius, carii era pe lîngă dînsu, îl făcu a schimba părerea,326 cu atît mai mult că de această propunere a lui Mihai se ţinea şi alta ce acesta, tot cu aceeaşi ocazie, făcuse lui Ierimia. Mihai îi cerea să dea pe fie-sa după fiul său Pătraşcul şi apoi de bunăvoie să se tragă în Polonia, lepădîndu-se de domnia Moldovei, care să rămînă pe seama lui Mihai, ca de acolo să aibă ocazie a goni pe tătari de la Dunăre pînă la Cetatea-Albă şi Nistru, şi astfel să-şi mărească statul.327 
   XLI 
   Negoţiaţiile cu Sigismund şi cu Ierimia nu izbuti. Mihai, văzînd că nu va putea încunjura războiul, vru încai a se sili să slăbească cît va putea mai mult duşmanul. Spre acest stîrşit, trimise la sultanul un sol, anume Mihai Török, spre a-i vorbi de dorinţa lui de a ţine pace cu turcii şi a-i cere semnele întăririi domniei sale asupra Ardealului.328 Asemenea trimise o solie şi la craiul Poloniei, poftindu-l ca să nu sprijinească pe duşmanul său, Ierimia Movilă, nici să dea ocrotire emigraţilor din Ardeal, între care era şi Thomas Csomortany. Această solie nu numai că nu fu ascultată329, dar încă craiul Sigismund înştiinţă pe Ieremia de hotărîrea lui Mihai d-a-l izbi, ca să ia măsurile cuviincioase, să gătească provizii pentru armia polonă şi să întărească cetăţile Suceava şi Hotinul.330 
   Mihai se tulbură foarte văzînd pe poloni declaraţi cu totul şi de faţă vrăjmaşi ai săi. El îşi închipui atunci un plan de uriaş: el vru a năvăli în Polonia, a se folosi de simpatiile ce avea în poporul acelei ţări, spre a face o revoluţie, a răsturna craiul, a pune pe altul sau a opri acea crăie pe seamă-i. Într-adevăr, o parte mare din locuitorii Poloniei şi popoarele Rusiei, speriaţi de unirea religioasă la care craiul Sigismund, împreună cu iezuiţii ce-l cîrmuia, îi silea a face cu religia catolică, chema pe Mihai din toată inima lor. „Nu era acum de temut, zic cronicarii poloni, de pierderea unei singure provinţii, dar de schimbarea guvernului pentru toată crăiea.“331 Mărturisesc încă unii din analiştii poloni că el merse şi mai departe, că vrusese a dezmădula crăiea Poloniei, fărădelege împotriva sfîntului drept al naţiilor, care din norocire nu întină atunci sabia romînă, rămîind ca să fie, în zilele noastre, povara ruşinoasă a crailor Europei. 
   Spre îndeplinirea planului său asupra Poloniei, Mihai se puse în corespondenţă cu patriarhul de la Constantinopol, mitropolitul de la Kiev, marele duca al muscalilor şi Carol, duca de Suderman, care cîrmuia crăiea Sveţiei. El făgădui la acei doi arhiepiscopi că, de-l vor ajuta cu mijloacele ce le sunt prin putinţă, el va cuprinde Polonia, va întemeia acolo religia Răsăritului şi o va întinde mai departe în Europa.332 Stăpînitorilor propunea o alianţă pentru împărţirea Poloniei pe aceste baze: casei Austriei să se dea Polonia cea mare; muscalului, Lituania; Sveţiei, Livonia, iar celelalte provinţii le oprea pe seama sa.333 
   Mai înainte însa de a-i sosi răspunsurile de prin toate locurile de unde trimisese soli, Mihai îşi puse oştile în mişcare asupra Moldovei. Această grabă a lui îi fu folositoare într-aceea că îi înlesni repedea cuprindere a Moldovei; dar îl vătămă mult apoi, căci, nefiind sigur de aliaţii săi, el nu îndrăzni a trage foloasele izbînzilor sale, năvălind în Polonia, ca să schimbe soarta aceştei ţări sau s-o silească a încheia pace. Era într-adevăr o mare greşala din partea lui Mihai, pe care o plăti scump, de a întărîta pe toate puterile vecine împotrivă-i, lăsîn-du-se pe sine fără nici un aliat. De ar fi apucat încai a se învoi cu împăratul pentru Ardeal, ca să fie sigur că nu va fi izbit în lipsă-i, sau de ar fi dat în Ardeal de temelii stăpînirei sale întreaga mulţămire a poporului romîn; dar el jertfise pe acesta nobililor, a căror dragoste tot nu-şi putu trage şi care acum şi ei complota pieirea lui. 
   Mihai, într-adevăr, prevăzuse multe din aceste, el căutase să amîne şi acest război, la care ca de o fatalitate era tîrît. Hotărîndu-se a-l face, el nădăjduia că, pe lîngă aceea că-şi împlinea o veche dorinţă a inimei sale, cuprinzînd Moldova, această nouă izbîndă va putea încă sluji a învinge îndărătnicia Austriei şi a o sili, fără voie chiar, a-i acorda toate cererile sale în privirea Ardealului; şi într-aceasta nu se înşelă. El nu ştia însă că această împărăţie nu uită niciodată aceea ce i s-a smuls prin silă, nu iartă pre cei ce au făcut-o şi că perfida ei politică, cumplită în setea-i de răzbunare, nu alege mijloacele. Mihai înştiinţă însă pe împăratul că el voieşte a face o expediţie împotriva Moldovii spre a goni de acolo pe emigranţii din Ardeal, partizani ai lui Andrei Bathori şi ai familiei lui, dîndu-i mult a nădăjdui. Spre a se asigura că nobilii unguri din Ardeal nu vor face nici o mişcare, porni la fiul său Pătraşcu, în Ţara Romînească, treizeci din cei mai de căpitenie nobili, ca să fie ca nişte zăloage.334 El nu voi să ia în ajutor nici pe Basta, nici vreo ceată din oastea împărătească, sau din într-adins, sau din graba cu care era silit a năvăli asupra duşmanului.335 (A intercala aci un capitol deosebit de descriere a Moldovei.) 
   XLII 
   Adunîndu-şi în grabă oştile sale străine din cvartirurile lor, Mihai le împreună cu armia sa şi cu a Ardealului. Iese din Alba-Iulia336 şi, la 1 mai, îşi asază tabăra lîngă orăşelul Preşmăr.337 Acolo poronci la toţi secuii să se scoale în arme şi să-l urmeze.338 El făcu cunoscut atunci armiei că are să intre în Moldova spre a răzbuna moartea lui Ştefan-Vodă  Răzvan, aliatul său, pe care Ierimia-Vodă îl omorîse cinci ani mai nainte, într-un chip crud, ruşinos şi împotrivitor obiceiurilor creştineşti.339 Armia lui Mihai spun că trecea peste 50 000 ostaşi, din care 38 000 puşcaşi, 3 000 cazaci, 4 000 călăreţi sîrbi, 4 000 secui şi 4 000 volontiri supt comanda lui Baba-Novac.340 Cea mai mare parte din această armie trebuia a se pogorî din Ardeal în Moldova pe la Trotuş; ceailaltă să treacă din Ţara Romînească pe la Focşani.341 
   În 6 mai 1600, Mihai, lăsîndu-şi soţia în Ardeal, porni spre Mol-dova;342 şi vrînd a sosi chiar şi înaintea vestii sosirei sale, cu o grabă de care toţi s-au minunat, fără a da răsuflare oştilor sale, trecu munţii nu prin drumul obişnuit, pe unde ştia că-l aşteaptă duşmanul, ci urcîndu-se prin munţii cei mai grei, pintre stînci şi pintre strîmtori aspre. Pe acolo armia avu a suferi mult, mai cu seama din lipsa proviziilor ce nu găsiră nici pe acolo, nici în părţile Moldovii, pe care duşmanul le pustiise mai înainte. Caii nu avură păşune, şi ostaşii fură siliţi a se hrăni cu foi de copaci. Oştile însă nu murmurară deloc împotriva acestei răpegiuni. Într-adevăr, Mihai le dedese încredinţare că vor birui şi le făcuse a nădăjdui mult în îmbelşugarea şi gloria ce vor dobîndi prin biruinţa cîştigată fără nici un aliat.343. Oştile vrăjmaşe orînduite spre paza acelor munţi, văzînd cu mirare şi spaimă că duşmanul, trecînd prin prăpăstii, i-au ocolit, se traseră spre şesul Moldovei, către tabăra lor cea mare.344 
   Sigismund Bathori şi Ieremia-Vodă, care se afla atunci la o nuntă în oraşul Trotuş, luînd veste că Mihai a trecut munţii cei mari şi că acum, rînduit de bătălie, se apropie de dînşii, rămaseră încremeniţi.345 În groaza ce îi cuprinse, ei gîndiră că aceea ce e mai sigur pentru dînşii este d-a se trage înlăuntru ţării; şi fără zăbavă sculîndu-se cu toată armia, se îndreptară spre Suceava.346 Mihai-Vodă, neîntîmpinînd în faţă-i pe duşmani, după cum se aştepta, se luă după dînşii*  cu aceeaşi iuţală cu care trecuse munţii. Armia lui avu şi aici a suferi mult de sărăcia locului, mai ales că duşmanul pustia tot în cale, spre a întîrzia goana 
     
   ce-i da ai noştri.347 Dar oştile lui Mihai, biruind aceste suferinţe, se îmbărbătară şi mai mult, siliră la drum şi în sfîrşit ajunseră pe oştile vrăjmaşe la un loc anume Iaşcea şi le nevoiră a sta de război.348 Avangarda duşmanului, alcătuită de cîteva regimente poloneze bine armate, izbiră avangarda noastră, alcătuită de cîţiva romîni şi sîrbi, şi o sparseră. Mihai trimise îndată de chemă o seamă de unguri din Ardeal, carii se afla mai în urmă, şi îi zvîrli asupra polonilor din avangarda duşmanilor, care, după o puţină apărare, se întoarseră în risipă, lăsînd în loc ca la 200 morţi dintr-înşii.349 Între aceştia era şi un viteaz polon, anume Dydynski.350 
   Îndată după această luptă de avangardă, ambele trupuri de armii protivnice se arătă unul în faţa altuia. Ele cătară cîtva una către alta, ca cum ar fi aşteptat ceva. Ce va face armia moldavă? Lupta-se-va ea alăturea cu polonii pentru un domn pus de dînşii şi nesuferit ţării, împotriva fraţilor lor de sînge şi a unui erou, fala tuturor romănilor? Moldovenii nu stătură mult în cumpănă. Într-o clipă, 15 000 din-tr-înşii, puindu-şi cuşmele în vîrful lăncilor, cu mari strigări de bucurie trecură în tabăra lui Mihai.351 Ierimia nu mai avu atunce alt ce face decît a fugi cît mai în grabă, împreună cu oastea ce-i rămase, spre Hotin.352 Agiungînd la Suceava, el nu îndrăzni sa intre în cetate, neîncrezîndu-se în locuitori.353 „Era aşa de groaznic Mihai-Vodă şi vestit de războaie în toate aceste părţi, zice Miron Costin, cît îndată ce au sosit la Suceava i s-au închinat cetatea Sucevii şi a Neamţului şi pusă în cetăţi o seamă de ai lui pedestraşi.“354 Cronicarul polon Heidenstein bănuieşte că comandantul Sucevii, un polon anume Trzaska, ar fi trădat cetatea, cîştigat fiind printr-o mică răsplătire.355 Mihai-Vodă apoi pripi aşa de aproape pe Ierimia, încît avangarda sa ajunse nişte haiduci pedeştri cu cîteva care din ariergarda lui Ierimia. Haiducii stătură cu inimă la război, apărîndu-se cîteva ceasuri, dar, înglotindu-se oastea lui Mihai, ei fură sparşi şi deteră dosul. Această luptă stătu lîngă rîul Jijia, la un sat anume Verbia, unde stă o movilă mare peste trupuri, făcută după aceea de Ierimia.356 
   În sfîrşit, duşmanul, ajungînd la Nistru, la cetatea de margine a Moldovii numită Hotinul, pe care Ierimia o grijise foarte bine cu slujitori de ai săi nemţi357, hotărî de a se opri acolo spre a da bătaie,358 nădăjduind că va putea izbuti a birui oştile lui Mihai, obosite de atîta cale.359 Numărul ostaşilor ce-i aveau aliaţii cu dînşii se urca pînă la 30 000.360 În 18 mai sosi şi Mihai pe loc şi îndată se înhăţă bătălia la Otani, lîngă Hotin.361 Bătălia ţinu de la 10 ceasuri dimineaţa pînă în seară şi, cu toate că duşmanul se purta mai vitejeşte în această bătălie, dar nu fu mai norocit decît altă dată. Mihai, cu o furie mare, cade asupra armiei duşmane, care, după o lungă împotrivire, pierde cîmpul de bătaie, pe care îl roşeşte şi îl udă cu valuri de sînge; 8 000 din vrăjmaşi zăceau în cîmpul bătăliei, iar din oastea noastră numai 2 000; mulţi duşmani încă pieriră ca vai de ei, înecaţi în rîul Nistrului. Romînii cîştigară o pradă bogată;362 iar duşmanii ce scăpară se închiseră cu toţii în cetatea Hotinului.363 
   XLIII 
   Mihai începu a bate cetatea. Ghiulelele lui, spune Miron, se cunoştea în zidurile cetăţii pînă la surparea ei.364 Şi după o asedie de trei zile, vîzînd că nu o va putea sparge,365 căci îi lipsea tunuri mari,366 puse un trup de pază împrejurul cetăţii367 şi, lăsînd în capul oştilor pe Udrea, împreună cu Deli Marcu şi Baba-Novac, el se întoarse la Suceava368 şi de acolo la Iaşi, unde intră cu triumf, se sui în tronul domnilor Moldovei, primind într-o ceremonie solenelă jurămîntul de credinţă al boierilor acestei ţări.369 De atunci el începu a se întitula şi a se scrie: „Domn al Ţării Romîneşti, al Moldovei şi al Ardealului.“370 
   Ierimia-Vodă, văzînd că îl vor scoate din cetate, fugi într-o noapte, pe furiş, cu toţi boierii lui în Polonia.371 Mihai, deşi cunoştea bine cît de mulţi partizani are în Polonia întreagă, iar mai cu seamă că vecina ţară a Podoliei, care era de lege orientală, îl chemă şi îl aşteptă cu mare bucurie spre a i ce închina lui,372 tot nu îndrăzni a trece peste hotar în Polonia, spre a sfîrşi războiul, încheind pace sau îndeplinin-du-şi planurile sale în acea ţară, din pricină că el încă nu era înţeles bine cu aliaţii săi, că nu putuse cuprinde cetatea Hotinul şi că trebi grabnice îl chema în Ardeal. Aceasta fu o mare greşală a lui Mihai, căci vecinatele provincii era fără oşti şi, cu simpatia popoarelor, şi fără aliaţii săi el ar fi putut impune voinţa sa în Polonia.373 
   El scrise craiului Poloniei că a luat armele şi a intrat în Moldova spre a opri izbucnirea unui complot rău ce Ieremia urzise împotrivă-i374. Era atunci polonii strînşi la dietă la Varşovia, sfătuind oaste împotriva Sveţiei, silind mult craiul ca să i se dea mijloace a-şi redobîndi crăiea de moştenire.375 Ieşise vorbă cum că Mihai dobîndise de la Poartă întărirea nu numai de domn al Moldovei, ci încă i se dedese o diplomă scrisă cu litere de aur, prin care i se întărea stăpînirea peste toate provinţiile polone ce va putea cuprinde. Toate aceste aţîţară mari dispute în dietă. Slăvitorii şi partizanii lui Mihai, carii era mulţi, tăgăduia adevărul acestei din urmă vorbe, şi, lăudînd faptele eroice ale lui Mihai împotriva turcilor, încredinţa că el va fi un om foarte folositor republicei şi că pregătirile războinice ce vor să facă împo-trivă-i sunt de prisos. „Siguranţa crăiei Poloniei, zicea ei, nu se reazămă pe Moldova. Ce ne pasă nouă şi ce pierde sau cîştigă republica, dacă va domni în acea ţara Ieremia sau Mihai? De trebuie a apăra pe Ieremia, apere-l aceia care au cîştig dintr-aceasta şi cărora le place orice pricinuire, numai să poată face război“. Această din urmă observaţie bătea în Zamoisky şi în ambii fraţi Potocki.376 Cel dintîi era patronul lui Ieremia, pe care îl pusese pe tronul Moldovei şi făgăduise a-l apăra; ceilalţi era rudiţi cu Ieremia prin căsătorie. Partida lui Zamoisky striga împotriva partidei lui Mihai, învinovăţind-o de a fi duh austrian şi prietenă a religiei Răsăritului. 
   O greşeală se făcu atunci din partea noastră. Baba-Novac intră în Pocuţia, provinţie a Poloniei, cu gînd ca să tragă pe cazaci în partea lui Mihai. El pustii acolo moşiile lui Ştefan Potocki.377 Fără îndoială că aveam drept a intra în Polonia, care ne făcuse război pîn-atunci; aveam drept a intra în Pocuţia, care este o veche provinţie a Moldovei, fiind cumpărată la 1431 de Alexandru-Vodă cel Bun şi Bătrîn de la craiul Poloniei, Vladislau, într-o mie de ruble de argint378 şi apoi multă vreme ea stătu o pricină de războaie necurmate între poloni şi moldoveni. Mihai cunoştea aceasta şi reclama acum drepturile Moldovei asupra Pocuţiei. Dar nefiind hotărît Mihai a purta îndată războiul în Polonia, intrarea în Pocuţia era o greşeală, căci întărîtă mai mult pe duşmanii săi din Polonia şi le dete cuvînt împotriva partizanilor noştri. Partida lui Zamoisky începu într-adevăr a striga tare că Baba-Novac a pustiit Pocuţia prin foc şi sabie, ducînd în robie o mulţime de oameni, femei şi copii, prin mijlocul oraşelor şi satelor aprinse. Cu toate aceste, dieta nu voi a slobozi bani pentru pregătirile de război. Zamoisky nu se descurajă de acestea, nici se lăsă din hotărîrea sa. El cîştigă pe craiul, asupra căruia ştim că avea mare influenţă, zicîndu-i mereu prin scrisori şi prin grai că unchiul şi vrăjmaşul său, duca de Suderman din Sveţia, se va bucura mult şi se va întări în puterea sa văzînd că streinii calcă ţara Poloniei nepedepsiţi. În înţelegere dar cu craiul, Zamoisky dete poruncă hatmanului Zotkiewsky de a se duce în grabă, cu cîte oşti va putea a aduna mai curînd, ca să se aşeze pe Nistru, spre a apăra hotarul şi a observa mişcările lui Mihai.379 
   Acesta, văzînd atunci că polonii nu sunt încă în stare a-i face vreun rău, că ei se mulţumesc a sta în poziţie de apărare, socoti pînă una-alta să se întoarcă în Ardeal, spre a pune capăt la pricea ce era între dînsul şi împăratul pentru stăpînirea Ardealului. El trimisese curieri la cetăţile acestei ţări, spre a vesti triumfurile sale în Moldova, şi tot Ardealul îşi arătă veselia prin descărcături de tunuri şi alte ceremo-nii.380 Asemenea, Mihai porni şi curieri la împăratul, ca să-i facă cunoscut cuprinderea Moldovei şi a i-o închina din partea sa şi a fiului său, Pătraşcu, păstrînd însă pe seamă-i stăpînirea ei.381 
   XLIV 
   Apoi, spre a-şi trage dragostea poporului Moldovei, îi iertă birul şi îl aduse a făgădui că, cîtă vreme se va păstra această iertare, cu mijloacele lor vor apăra ţara de tot felul de duşmani.382 El oprise asemenea prin straşnică poruncă jaful în oraşe şi sate, hotarînd a fi osîndiţi la bătaie toţi ostaşii romîni care o vor călca; iar pe ostaşii unguri, fiind mai deprinşi la pradă, îi osîndea la moarte. Din nenorocire, nobilii unguri, care strigaseră atît de mult asupra relelor ce făcea ostaşii lui Mi-hai în Ardeal, găsea că este pre natural ca ostaşii lor să prade în Moldova nepedepsiţi. Într-o zi şapte unguri din oamenii lui Pancratie Sennyei şi Giorgi Sibrik, nobili însemnaţi din Ardeal, fură prinşi jefuind şi aduşi înaintea lui Mihai. O mulţime de nobili alergară atunci şi se rugară de domn, în numele întregii armii ungureşti, de a da drumul vinovaţilor. Mihai le dete drumul cu vorbe nehotărîte, şi cum plecară nobilii, îndată trimise poruncă să omoare pe acei şapte prinşi. Începură atunci ungurii a murmura, zicînd că fără dreptate au fost aceştia ucişi. Nişte intriganţi ambiţioşi, precum Moisi Secuiul şi Stefan Czaki, se folosiră de ocazie spre a întărîta pe nobili împotriva cîrmuirii lui Mihai şi a-i aduce a trimite pe ascuns deputaţi către Sigismund Bathori, care se auzise că se afla la marginile Podoliei, în tabără cu Ioan Zamoisky, cancelarul crăiei Poloniei, spre a se sfătui cu dînsul şi cu Zamoisky despre chipul cu care ar putea să intre mai lesne în Ardeal spre a goni pe Mi-hai, făgăduind ca ei îi vor sta întru ajutor şi că poporul îl va primi cu mare bucurie. Sigismund le răspunse că: „Dumnezeu e bun şi că, de va voi să-l cheme iarăşi la cîrmuirea Ardealului, el nu va lăsa să-i scape din mînă ocazia, de temere ca să nu stea împotriva voinţei lui Dumnezeu. Dar că acum trebui a suferi cu răbdare toate relele la care ca oameni suntem supuşi, şi a aştepta vremea hotărîtă la Dumnezeu pentru sfîrşitul tiraniei lui Mihai.“ Zamoisky încă făgădui că, la vreme, va da ajutor aliatului său Sigismund.383 
   Boierii Moldaviei se rugară de Mihai ca să le dea domn, spre a-i cîrmui în locu-i, pe fiul său Nicolai. Mihai le făgădui întîi a le face pre voie şi porni numaidecît pe Radul Buzescu şi pe postelnicul Stoica, cu o suită de 300 inşi, ca să meargă sa aducă din Ţara Romînească pe fiul său Nicolai. Dar pe urmă se socoti cum că fiul său este prea tînăr şi nu va putea cîrmui o ţară de margine, mai ales că avea încă a se teme de Ierimia şi de poloni, şi îşi schimbă hotărîrea, orînduind 
   o comisie vremelnică de cîrmuire pentru Moldova, alcătuită de patru generali ai săi, anume hatmanul Udrea, vistierul Androni, armaşul Sava şi spătarul Negrea.384 
   Apoi, în 27 iunie, părăsind Moldova,385 trecu pe la Oituz , în Ardeal386 şi veni la Braşov, însoţit numai de 400 călăreţi cazaci, serbi şi valoni.387 El poruncise ca armia să-l urmeze, rămînînd în Moldova numai 6 000 pedestraşi şi călăreţi, supt comanda unui boier strălucit în războaie, anume Mîrza, şi a lui Moise Secuiul, pe care îl numise în această expediţie căpitan-general al ungurilor.388 La Braşov, Mihai petrecu cinci zile. Aice, năcăjindu-se pe braşoveni pentru nişte vorbe deşarte ce auzise de la dînşii, îi ameninţă că le va prăda cetatea, dar rugat de unii din oamenii săi şi mai ales de Moise Secuiul, care îl însoţise din Moldova, se îmblînzi şi îi iertă, căci el ades avea asemene mînii prefăcute.389 El îşi împărţi apoi armia în Ardeal astfel: pe unguri supt poruncile lui George Mako şi Ştefan Tarkany, în ţara Bîrsei; pe sîrbi, în scaunile saşilor de la Cohalom şi Şinca, pe poloni şi pe cazaci asemenea în scaunele săseşti de la Sighişoara şi Medias, şi cu toată cealaltă oaste intră în triumf în Alba-Iulia, în cele dintîi zile ale lui iulie, şi hotărî ziua de 20 a aceleiaşi luni pentru a se aduna acolo dieta ţării.390 
   XLV 
   Cînd se vesti cuprinderea Moldovei, toată lumea rămase uimită de mirare. Acel căpitan care umblă şi izbeşte cu iuţeala trăsnetului, acei minunaţi ostaşi care suferă în tăcere marşurile cele mai repezi, osteneala şi foamea cumplită, trăind numai de entuziasm şi de glorie, bătîndu-şi joc de puterile naturei, ca şi de ale oamenilor, buna rînduială, disciplina şi jertfirea ce ei păstrară în această campanie, strălucitele triumfuri care încununară strădaniile lor fură slăvite şi trîmbiţate în toate părţile. Acel veac nu arătase încă în Europa o asemenea armie şi un asemenea general. În toate părţile se zicea că Mihai a cuprins Ardealul în 11 zile şi Moldova numai în 8.391 Toţi duşmanii săi se îngroziră. Ei se încredinţară că singuri nu pot face nimic împotrivă-i, ci numai coalizîndu-se toţi împreună. Mihai ajunsese acuma în culmea slavei şi a mărimei ce el visase. Cinci ani abia trecuse de cînd el trăsese sabia spre a apăra ţara sa de tirania turcească şi, după o mulţime de eroice triumfuri, respinse potopul turcesc departe de dînsul şi de Europa creştină. Nu numai atît. El voi a-şi crea o patrie mare pe cît ţine pămîntul romînesc; şi norocul ajutîndu-l, în cîteva luni Ardealul, Moldova şi o parte din Banat sunt unite cu Ţara Romînească. Rămăsese numai Timişoara cu ţinutul ei, ce se afla supt turci, şi Oradea Mare, cu părţile orientale ale Ungariei, pe care el le cerea de la împăratul cu dreptul că ele fac parte din Ardeal, precum ţinuse şi supt Sigismund Bathori. Aceste mici ţinuturi dobîndite, unitatea naţională era completă. Independenţa absolută ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea iubită a voievozilor cei mari a romînilor. Acum romînul s-a înfrăţit cu romînul şi toţi au una şi aceeaşi patrie, una şi aceeaşi cîrmuire naţională, astfel precum ei n-au fost din vremile uitate ale vechimei. Statul acesta nou are hotare naturale de minune, el e destul de puternic, pămîntul său destul de binecuvîntat de cer, locuitorii săi numeroşi şi în mare parte omogeni; ei poate trăi, a sta de sineşi şi a se apăra împotriva năvălirilor streinilor. Mihai avea destulă înţelegere spre a constitua acest stat, a cărui hotare le trăsese cu sabia sa. Dar spre a aşeza bine temeliile şi a usca tencuiala acestei zidiri prea grabnic făcută, îi trebuia vreme; şi vremea îi fu de lipsă. El n-apucase încă a încununa zidirea sa d-abia ridicată, şi iată glasul cobitor al clopotului restriştei sună cu tărie, şi din toate părţile, înverşunaţi, aleargă duşmanii săi mii de mii şi toţi întruna spre a-l dărîma. Vai, căci nu ne-am putut opri aci, în culmea triumfului naţiei romîne, oprind împreună cu noi şi timpul şi istoria! 
   Pentru ce, după draga povestire a atîtor norocite şi mari izbînzi, să fim osîndiţi a descrie şi cruntele noastre nenorociri? 
  
  
  Cartea a V-a MIRISLĂU 
   (iulie 1600 — ianuarie 1601) 
    
     
   I 
   Îndată după întoarcerea lui Mihai în Alba-Iulia, sosiră acolo olaci de la împăratul, aducîndu-i urări pentru norocita izbîndă din Moldova şi înştiinţîndu-l ca să se mulţumească cu Ţara Romînească şi cu Moldova şi să lase Ardealu pe seama împăratului. Mihai nu se putea învoi cu aceste propuneri, neîndurîndu-se a lăsa Ardealu; el porni îndată la curtea împărătească doi soli, pe Tudosie Logofătul şi pe Gaspar Corniş, spre a ruga pe Rodolf II ca să-i lăse Ardealu, căci l-a dobîndit cu sabia şi cu atîta sudoare, osteneli şi sînge, şi să-l sloboadă asupra turcilor să meargă a lua mai întîi de la dînşii Timişoara, pe care s-o în-chine împăratului.1 După aceea, Mihai schimbă cîrmuirea vremelnică din Moldova şi orîndui acolo în locul său pe Marcu, fiul lui Petru-Vodă Cercel, trimiţînd împreună cu dînsul şi pe Preda Buzescu.2 
   Întru acea, Mihai, la 20 iulie 1600, deschisă dieta în Alba-Iulia, spre a o consulta despre deosebite trebuinţe ale ţării. El o puse din nou de-i jură credinţă. Încă nu se spărsese dieta, şi Mihai, aflînd că doctorul Bartholomeu Petz, trimis de împăratul către dînsul, sosise la Sathmar în Ardeal, trimise doi ardeleni, pe Francisc Alard şi Andrei Barcsai la Cluj, ca să se împreune cu banul Mihalcea, ce era acolo, ca să meargă tustrei la Sathmar, lîngă acest ambasador, spre a-l invita să vie la Alba, unde îl aşteaptă dieta cu nerăbdare, a aduce banii ceruţi într-atîte rînduri împăratului de Mihai şi, în sfîrşit, spre a trata despre trebile Ardealului şi ale cîrmuirii sale. El le zise că la întîmplare cînd solul, bănuitor cum se aude, s-ar teme să vie, ei să rămîie la Sathmar zăloage pînă la întoarcerea sa. 
   Ajungînd aceştia la Sathmar, înduplecară pe Petz a merge la Alba şi ei rămaseră în acel oraş.3 Petz fu adus în cîmpia Albii în mijlocul mulţimii de popor şi încunjurat de un strălucit cortegiu de pedestraşi şi de călăreţi; pe urmă, după un măreţ cuvînt de urare ce îi ţinu Pancratie Sennyei, fu dus la palat, unde Mihai îi ieşi întru întîmpinare pînă în mijlocul rîndurilor. Bartholomeu Petz, fiind astfel primit, aduse domnului, în numele împăratului, daruri scumpe, titlul de locţiitor al său în Ardeal, acela de sfetnic împărătesc şi o sumă însemnată de bani pentru plata ostaşilor,4 pe care însă o lăsase la Sathmar, sau din pricina nesiguranţei drumurilor, cum da el a înţelege, sau pentru că nu vroia a da aceşti bani în mîna lui Mihai pînă a nu se asigura mai înainte bine de simtimentele sale.5 
   Mihai, după ce primi bine pe solul împărătesc, îi trimise răspuns prin Gaspar Corniş şi Pancratie Sennyei: „ca sa binevoiască a se întoarce îndată lîngă cezar, spre a-i cere, pentru dînsul şi în numele său, ca să-i dea Ardealul supt nişte nouă condiţii şi să-l roage d-a trimite răspuns craiului Poloniei ca să nu-l izbească cu puterea în Moldova, pentru că el, cu oştile ardelene, moldovene şi munteneşti şi acele ce avea în leafă de la împăratul, să poată cu mai multă grabă şi siguranţă merge împotriva turcilor, a trece Dunărea şi a ameninţa Constantinopolul“. Auzind aceste, Bartholomeu Petz le răspunse în taină: „că el ştie că, după pornirea sa, Mihai nu va împlini nici una din făgăduielile sale, că înşelătoria lui este acum deplin cunoscută; dar zise el, treaba voastră este de a priveghea toate faptele lui şi, de-l veţi vedea că proiectează ceva împotriva împăratului, daţi îndată de ştire maiestăţii sale“.6 Aceste cuvinte ale lui Petz ne dezvăleşte caracterul adevărat al misiei sale; cu toate aceste el făgădui d-a sprijini înaintea împăratului cererile lui Mihai. Astfel se întoarse Petz, după ce în cîteva zile fu tratat cu mare cinste de cătră Mihai şi umplut de daruri. În această vreme Mihai începu a-şi lua următorul titlu: Mihai voievoda Ţării Romîneşti, al Moldovii, sfetnic al sfinţitei majestăţi împărăteşti şi crăieşti şi locotenentul său în Ardeal.7 Într-a-ceea, dieta hotărî o contribuţie de şase florini de fiecare poartă pentru ţinerea oştilor domnului, poroncind la toţi a fi gata spre a pleca la război la porunca domnească.8 În vremea aceasta, nobilii din Ardeal ce fuseseră trimişi în Ţara Romînească, la Pătraşcu, se întoarseră înapoi.9 
   II 
   Încheindu-se dieta, vestiră lui Mihai că un sol de la marele vizir Ibraim se apropie de Braşov cu darurile ce-i trimite împăratul turcesc. De îndată el porni într-acolo cu o escortă numeroasă. Aflînd sosirea solului, el ieşi din oraşul Braşov în cîmpie, spre a-l întîmpina împreună cu toţi gvardiştii săi şi alte oşti, ducînd înainte, prin seizi, cîţiva frumoşi cai. El se pogorî de pe cal, primi steagul sultanului, plecîn-du-se şi îmbrăţişîndu-l, pe urmă, salutînd cu mult respect pe sol, primi de la dînsul sabia şi cuca, pe care o puse pe cap. Pe urmă încălecînd, puse pe sol la stînga sa (aceea ce pentru turci este un loc mai de cinste decît dreapta), pe urmă îl duse în oraş, în mijlocul des-cărcăturilor a tuturor tunurilor şi bombardelor ce se afla în Braşov, şi îl primi, în această lungă proţesie, cu toate semnele putincioase de bucurie şi cu toate graţiile unei gazde recunoscătoare. După ce l-a tratat măreţ, l-a împovărat cu daruri şi l-a ţinut cîtăva vreme la sine, Mihai îi dete drumul şi se întoarse la Alba-Iulia.10 
   Împreună cu solul turc, Mihai trimise în solie la marele vizir Ibraim, care bătea atunci cetatea Kanischa, pe vornicu Dima sau Dumitru, spre a trata despre trebile Ungariei. După luarea Kanischei pe la începutul lui septemvrie (1600), vizirul Ibraim trimise la Constantinopol pe ambasadorul romîn cu Iazid Sade, reis-efendi al taberei, spre a se înţelege acolo cu divanul şi sultanul. Hafiz-Paşa eunucul, văzînd pe Dima, care îl înşelase şi îl biruise la Nicopol în anul 1598, cum am văzut înapoi, vru să-şi răzbune. El dobîndi de la muftiul Sanollah o fetvă care declara că solul unui domn viclean ca Mihai este afară de dreptul neamurilor. Pe această fetvă rezămîndu-se, eunucul puse mîna pe Dima şi îl bătu la falangă pînă ce îşi dete sufletul în groaznice dureri. Această urîcioasă călcare a dreptului solilor trase asupra lui Hafiz-Paşa mînia tuturor, chiar şi a turcilor. Ibraim-Paşa mai ales se supără foarte şi scrise într-aceasta la sultana Valide. Hafiz-Paşa fu îndată depărtat din slujba de caimacam11. Această întîmplare însă mînie foarte pe Mihai şi din nou îl întărîtă împotriva turcilor. 
   Într-aceea Mihai, aflînd că polonii adună oaste pe hotarul Moldovei şi că ş-au aşezat tabără lîngă Nistru, în dreptul Hotinului,12 scrise îndată generalului împărătesc din Ungaria de Sus ca să-şi ţie armia gata, ca la trebuinţă s-o poată avea supt mînă.13 Era Basta care comanda această armie. Din porunca împărătească el se trăsese din Ar-deal la Casovia, capitala guvernului său, cu durerea în inimă că lasă Ardealu în mîna lui Mihai. El avea însă poruncă de a sta gata de a ajuta pe Mihai la orice cerere.14 
   Dar aceste favoruri ce împăratul făcu lui Mihai ascundea o vicleană trădare. Am auzit vorbele lui Petz către Corniş şi Sennyei şi am observat că ele vădesc adevărata misie a lui. Într-adevar, el fusese însărcinat ca, pe de o parte să aducă lui Mihai împlinirea cererilor lui, iar pe de alta a pregăti elementele prin care să poată trage răzbunare asupra lui Mihai pentru siluirea ce stăruinţa sa făcuse împăratului. În lipsă de oaste spre a putea scoate prin silă pe Mihai din Ardeal, cezarul, care se temea de ambiţia lui ca el să se alieze cu turcii şi să se proclame neatîrnat de împărăţie, hotărî a-l adormi, dîndu-i cererile sale, şi, într-aceeaşi vreme, cunoscînd ura nobililor unguri cătră Mihai, prin tainice instrucţii ce dete lui Petz şi lui Basta îi însărcină a se folosi de această ură, a o aţîţa şi a o lăţi şi mai mult şi, cînd va izbucni răscoala, a o ajuta cu putere împotriva lui Mihai. 
   Petz şi Basta nu pregetară într-aceasta; elemente găsiră cu prisos. Cunoaştem viclenile uneltirii ale lui Moise Secuiul şi Ştefan Csaki în Moldova. Cu tot favorul la care îi avea Mihai pe amîndoi, cinstea şi darurile ce le-a făcut, ei îşi urmară în taină comploturile lor. Moise Secuiul lăsase pe Mîrza în Moldova şi însoţise, cum am văzut, pe Mihai în Ardeal. La întoarcerea sa, el se opri cîtăva vreme în ţinutul Bîrsii, în oraşele Földvar şi Botfalva; el se înţelese acolo cu George Mako şi cu ceilalţi căpitani ce comanda pe ostaşii unguri despre întoarcerea lui Sigismund şi de revolta împrotiva lui Mihai, aţîţîndu-i a sta şi ei una spre a mîntui naţia lor de supt domnirea unui aşa de rău stăpîn.15 După aceea el trecu la Sighişoara (Sasburg) supt cuvînt ca să-şi vază femeia şi pe ginerele său, Wolfgang Corniş, şi, şezînd puţin acolo, fugi în Polonia la Zamoisky, ca să-i ceară ajutor de oaste împotriva lui Mihai. Îndată ce acesta auzi de dezertarea lui Moise şi înţelese uneltirile lui, porni la Sasburg pe George Ratz ca să prindă pe Wolfgang Corniş şi sa-l aducă în fiare la Alba-Iulia. Pe cînd se săvîrşea aceasta, secuii din scaunul Odorheiului, aflînd vicleniile nobililor, pe care atît îi ura, puseră mîna pe doi nobili, anume Francisc Farcaş şi Mihai Szemere, şi îi uciseră acolo, în Sighişoara. Unul din complotişti, anume Ioan Petki, ce se afla acolo, luă fuga; dar domnul, spre pedeapsă, îi confiscă avuturile, iar pe Wolfgang Corniş, după ce fu adus la Alba-Iulia, îl puse la închisoare. 
   Uciderea acelor doi nobili şi arestuirea acestui din urmă dete pricină intriganţilor a aţîţa şi a spăimînta lumea şi a pregăti şi întinde complotul lor. Ei striga mai ales mai tare — şi la aceasta se părea că au oarecare cuvînt — asupra relelor ce făcea ostaşii în ţară şi zicea că aceştia ar fi omorît un preot sas din tîrgul numit Insula Creştină şi că ar fi jefuit pe alţii. Dar aceea ce pricinui mai multă turburare fu fapta ce se întîmplă în oraşul Banfi-Hunyad. Mihai trimisese în acest oraş o sută de pedestraşi romîni spre a fi hrăniţi acolo. Lăcuitorii nu prea era mulţumiţi de purtarea lor; cînd, într-o zi de duminică, dimineaţa, pe cînd ei mergea în mare număr la biserică, iată că văd în piaţă mai mulţi ostaşi romîni beţi, făcînd feluri de rele şi necăjind oamenii, luîndu-le marfa. Larma şi strigările neguţitorilor şi a soldaţilor auzindu-se în biserică, locuitorii ce se aflau înlăuntru, neştiind ce se petrece afară, ieşiră înspăimîntaţi din biserică şi se siliră a împăca cearta; dar întărtîndu-se şi mai mult şi unii şi alţii, romînii cheamă pe soţii lor într-ajutor şi urmează a prăda şi a face multe rele; locuitorii, din partea lor, se adună mulţime multă, iau armele şi năvălesc asupra romînilor şi îi ucid pe toţi, afară de un mic număr ce putu scăpa. Aflînd aceasta, Mihai se turbură foarte şi, în aprinderea mîniei sale împotriva locuitorilor Hunyadului, vrînd a face 
   o straşnică pildă, porunci lui Ştefan Csaki, căpitan-general peste toată armia ţării, să ia cîtă oaste îi va trebui, ca să meargă să spargă oraşul, să ucidă pe locuitori sau să-i aducă prinşi. Csaki, neîndrăznind a sta împotriva poruncii domneşti, plecă spre a o îndeplini; dar apucă înainte de trimise pe ascuns un om care spuse locuitorilor primejdia ce-i ameninţa. Locuitorii se grăbiră atunci a fugi cu familiile lor şi cu tot ce avea mai scump la munţi; un mic număr numai de nenorociţi, crezînd că nu li se va întîmpla nimic, rămasără pe loc şi oraşul fu ars împreună cu dînşii.16 
   III 
   Vestindu-se toate acestea în ţară, se spăimîntară peste măsură nobilii, încît mulţi (ca la o sută dintr-înşii), încărcînd în care familiile şi cu tot ce avea mai scump, se silea a se mîntui prin fugă.17 Aflînd Mihai aceste mişcari ale nobilimei şi dezertarea lui Moise Secuiul, spre a opri ca din această fierbere să nu se aprinză un foc mai mare, plecat mai mult a întrebuinţa mijloace blînde decît aspre către nobili, trimise oficial în palaturile şi locuinţele lor pe Nicolai Viteazul, un romîn din Ardeal, vestit orator pre acele timpuri. Viteazul, supus şi jertfit cu totul domnului, primi cu bucurie însărcinarea ce-i dete, închinîndu-i-se plecat, şi se duse la fiecare nobil îndeosebi. Întrebuinţînd deosebite argumente după duhul celor la care se adresa, el se silea a-i încredinţa de strălucitele proiecte ce are domnul pentru creştinătate. Adesea sfîrşea cuvîntul său zicînd că „Mihai iubeşte mai presus de orce mîntuirea şi păstrarea creştinilor; că zi şi noapte el se gîndeşte numai cum ar putea sluji mai cu credinţă pe împăratul, a întinde hotarele creştineşti, a doborî puterile turcilor, în sfîrşit a păstra ardelenilor, a căror vitejie o preţuise în cea de curînd biruinţă asupra lui Ieremia, vechile lor legi şi privilegiuri. Că el n-are nimic mai scump ca sîngele nobililor, nimic care să iubească mai mult ca naţia ungurească şi că nu va întreprinde nimic împotriva legilor obşteşti a acestei patrii, precum de curînd o încredinţase lui Bartholomeu Petz, solul împăratului. Că nime nu trebuie să se turbure de fuga lui Moise Secuiul, care în cea din urmă expediţie din Moldova făcuse parte dintr-o conjuraţie al cărei scop era de a omorî pe domn, spre a da prinţipatul lui Sigismund, şi că el, prin fuga sa în Polonia, scăpase de dreapta pedeapsă a vicleniei sale. Că deşi doi oameni însemnaţi (Francisc Farcaş şi Mihai Szemere) fusesără ucişi la Sighişoara, prin furia secuilor, aceasta foarte a fost neplăcută domnului şi el asigurează că uneltitorii morţii lor se vor pedepsi îndată cu moarte, iar pentru vătămarea ce soldaţii domnului au făcut, fără ştirea lui, locuitorilor, după o cercetare şi o preţuire făcută, se va plăti pînă la o para.“ Prin asemenea cuvinte şi jurăminte personale, Nicolai Viteazul, părîndu-se a fi domolit înfier-bîntarea nobililor, se întoarse triumfător lîngă Mihai.18 
   Nobilii unguri erau însă împărţiţi în deosebite păreri şi partide. Acei veniţi din Ungaria, care numai de cîtăva vreme se statorniciseră în Ardeal şi care nu împărtăşeau ura naţională a nobililor ardeleni către romîni, se lipiseră din inimă de Mihai. Ei vedea de atîţia ani, de la nenorocita înfrîngere de la Mohaci, draga lor patrie, Ungaria, robită şi sfîşiată de către turci şi nemţi. Ei vedea acum că n-au altă nădejde d-a mîntui patria lor şi a o reîntregi în libertatea şi unitatea sa decît în Mihai. Într-însul ei îşi pironise toate nădejdile lor; ei îl încunjura, îl aţîţa, îl îndemna, îl linguşea, dîndu-i titlu de crai, titlu cu care îl salutase şi viziru Ibraim,19 şi rugîndu-l de a scapă crăiea Ungariei din mîinile turcilor şi a nemţilor şi a o opri pe seamă-i, aducîndu-şi bine aminte că cele mai strălucite timpuri ale acelei crăii au fost cînd ea era cîrmuită de familia romînă a Corvinilor. 
   Aceste nădejdi nu era deşarte; ele cuprindea o mare idee, care fusese visarea bărbaţilor celor mari, unguri şi romîni, în trecut şi care a rămas de atunci pînă astăzi şi va fi încă în viitor idealul oamenilor de stat a acestor două naţii, deopotrivă viteze şi generoase. Într-adevăr, locuind în parte pe acelaşi pămînt, singure numai deosibindu-se cu sîngele de celelalte neamuri dimprejur, deopotrivă ameninţate şi bîntuite de puternicile împărăţii ce le ocolesc, aceste naţii dintru început semăna menite a-şi uni viaţa printr-o legătură frăţească, spre mîntuirea şi dezvoltarea comună şi spre a forma un stat mare şi puternic între Adriatica şi Marea Neagră. Mai mulţi crai ai Ungariei, precum Ştefan cel Mare, Carol Robert, Sigismund I şi Ludovic I, precum şi Corvinii doriră şi se ispitiră a înfiinţa această idee; dar, înfăţisători a ideilor veacului lor şi a geniului sumeţ şi iubitor de domnire a ungurilor, în loc d-a vorbi romînilor de frăţie şi egalitate, cereau ca să li se supuie şi să recunoască supremaţia lor. Aceste smintite şi nenorocite pretenţii aţîţă în inima romînilor, înfocată atunci pentru libertate, o ură mare împotriva ungurilor; şi încercările crailor Ungariei, şi năvălirile lor în Ţara Romînească şi în Moldova fură greu pedepsite. Ambiţia lui Mihai zîmbea la proiectele nobililor din Ungaria; el întrevedea poate în viitor o zi în care se va ispiti întru îndeplinirea lor; dar deocamdată se vede că, deşi ameninţa prin vorbe Austria, ca s-o aducă a-i împlini cererile, dar în adevăr nu avea de gînd a ridica război asupră-i spre a-i smulge drepturile ei asupra crăiei Ungariei, după cum îl învinovăţesc unii din istorici.20 Nevoia şi înţelepciunea sa îl silea spre aceasta. Încunjurat de atîţia duşmani, el nu putea ridica sabia şi asupra Austriei, cînd toată nădejdea lui de sprijinire o avea numai într-însa. 
   IV 
   Cu totul altele era sentimentele nobililor unguri din Ardeal către Mihai. Un mic număr numai dintr-înşii, recunoscători pentru purtarea cea blîndă a lui Mihai către nobili, se lipise de dînsul şi îl slujea în dreptate. Ei vedea bine că, de vor scăpa de stăpînirea lui Mihai, vor cădea supt nemţi, turci sau supt Sigismund Bathori şi vor fi mult mai rău. Cei mai mulţi însă ura în Mihai un domn romîn. Învăţaţi a urî şi a despreţui naţia romînă în iobagii lor ţărani, lor le venea cu ciudă a-şi pleca trufaşul şi sumeţul cap supt un stăpîn romîn. Ei se temea încă, cu mare cuvînt, de relele urmări ce poate avea pentru dînşii întemeierea unei stăpîniri romîneşti în Ardeal. Ei se temea de o schimbare de politică a lui Mihai, de o zi cînd el va înceta d-a fi generos, ocrotind pe ei şi privilegiile lor cu paguba romînilor. Se temeau încă că chiar cei mai mulţi dintr-însii, cîştigaţi de domn sau mînaţi de duhul slugăriei şi al ambiţiei, să nu se lepede cu încetul de naţionalitatea lor şi a se romîni. 
   Aceea ce se petrecea în Ardeal de cîtva timp de temei mare temerilor lor. Mihai începuse a favora cu deosibire pe romîni şi a căta cu ochi bănuitor către nobilii unguri, pe care îi învinovîţea de a fi nemulţumitori către dînsul, iar mai ales către nobilii secui, pe care îi ştia duşmanii lui, pentru libertatea ce dedese poporului.21 El înălţă din romînii ardeleni la treapta de nobili, silise pe unguri a face oarecare uşurare ţăranilor şi ocrotea pe aceştia împotriva abuzurilor.22 deosebit de acestea, începuse a umplea Ardealul, deşert în mare parte de locuitori, cu colonii de romîni din Ţara Romînească şi de bulgari, şi nu se încredea decît în acei nobili unguri care adoptaseră cu totul obiceiurile şi învestmîntarea romînească.23 Deosebit de acestea, Mi-hai, spre a plăcea romînilor, le zidise mitropolie în Alba-Iulia şi o înzestrase cu multe averi.24 Un baston de argint, dăruit de dînsul mitropolitului Ion la anul 1599, se păstrează pînă astăzi la Blaj.25 
   Toate acestea dovedea în Mihai planul d-a romîni cu încetul Ardealul. Toate acestea îngrija tare pe nobilii unguri; ei vedeau că se stinge cu totul supremaţia lor în Ardeal, care se va preface într-o ţară ales romînească. Aceste temeri le aţîţa şi le mărea încă micul număr de complotişti pe care i-am văzut în lucrare încă din expediţia în Moldova. După fuga lui Moise Secuiul, soţul său Ştefan Csaki rămăsese capul complotului. Csaki se trăgea dintr-una din cele mai strălucite familii ungureşti din Ardeal. Era el om ager la minte, harnic, cu falnică înfăţişare, dulce la limbă, dar viclean la inimă şi ambiţios peste măsură; el îşi închipuise d-a aduce răsturnări în Ardeal, ca da de va putea dobîndi pe seamă-i tronul acestei ţări. El începuse prin a se face cu totul curtizan al lui Mihai, imitînd în toate gesturile şi obiceiele lui, apărînd cu înfocare faptele şi proiectele lui, înălţîndu-l pînă la ceriu şi comparîndu-l cu cei mai mari eroi ai lumei, a căror mari fapte slăveşte istoria. Prin aceste chipuri, iar mai ales prin vitejia ce arăta în expediţia Moldovei, Mihai îl luase foarte la inimă, îi arăta mare încredere, îl numise căpitan-general al toatei armiei sale şi îi dăruise mai multe moşii însemnate în Ardeal.26 Csaki trădă cu nevrednicie încrederea domnului şi bunătăţile lui către dînsul şi profită de favorul ce avea ca să comploteze fără temere şi să surpe pe făcătorul său de bine. Pe lîngă aceea că povăţuia propaganda rebeliei în Ardeal, el era în corespondenţă necurmată cu generalul Basta, către care se arăta cu totul jertfit Austriei şi că lucrează numai pentru dînsa, şi într-aceeaşi vreme, prin Moise Secuiul, sta în relaţii cu polonezii, cu Sigismund Bathori şi cu Ieremia Movilă. Acesta se puse atunci în raport cu tătarii şi cu turcii, cerînd ajutor împotriva lui Mihai, şi unii şi alţii fuseră voioşi a intra în coaliţie. Turcii trimiseră îndată, cu taină, 40 000 galbeni de aur, sumă însemnată pe acele timpuri, la Ieremia Movilă, ca să facă oşti asupra lui Mihai, şi hatiserif de domnie neschimbată în Moldova, lui şi seminţiei lui.27 Într-aceeaşi vreme, adună oşti în Bulgaria, gata a năvăli la vreme în Ţara Romînească. 
   Astfel o coaliţie puternică şi îngrozitoare se pregătea asupra capului lui Mihai. Austriacii, ungurii, polonii, Ieremia cu partida sa în Moldova, turcii şi tătarii, toate aceste popoare, care fuseseră umilite prin triumfurile noastre, călcate prin oştile noastre, acum, înţelegîndu-se din mînă în mînă împreună, se înfiora de mînie şi de nădejde şi se gătea a năvăli într-una mii de mii, ca o vijelie furioasă, spre a doborî la pămînt un singur om; dar acest om era Mihai Viteazul, domn al vitejilor romîni. 
   V 
   Mihai nu bănuia nimic de furtuna ce îl ameninţa. El se încredea încă în steaua sa şi în fatalitate, această superstiţie a oamenilor cărora mult le-a slujit norocul. El vedea bine că polonii sau turcii nu-l va lăsa mult în odihnă, dar socotea că, cu sprijinul Austriei, de care nu se îndoia, va putea lesne a pedepsi îndrăzneala duşmanului. Se vede că Mihai se ţinea de hotărîrea sa d-a porni împotriva turcilor ca să le ia Banatul, după cum se făgăduise Austriei. El nădăjduia că pe lîngă folosul d-a uni Banatul cu celelalte ţări romîne, printr-acest război va cîştiga încă cu totul încrederea Austriei, temătoare ca el să nu se alieze cu turcii. Spre acest sfîrşit, Mihai avea nevoie d-a fi sigur că nu va fi izbit de poloni. Pentru aceea trimise la craiu Poloniei doi soli, pe George Ratz şi Stroe Buzescu, boier însemnat, spre a-i arăta pricinile care l-a silit a cuprinde Moldova, asigurîndu-l că „nu are de gînd a face nimic împotriva Republicei Poloniei şi a craiului ei, că încă el se pune la voia craiului, îmbiindu-l cu prietenie şi bună vecinătate, numai să voiască a se uni cu creştinii şi a se lepăda de alianţa turcească“. Pretinde Bethlen că această solie era o prefacere din partea lui Mihai, ca să înşele pe craiul Poloniei, după cum înşelase pe Andrei Bathori şi pe Ieremia Movilă, şi a-l izbi fără veste şi fără a fi gata de apărare; iar că scopul lui Mihai era de a subjuga Polonia; că solii săi, sosind la Sathmar, spuseră în numele lui Mihai, la ofiţerii împăratului ce găsiră acolo, că Mihai are mare prietenie către arhiduca Maximilian şi are de gînd să-l facă crai al Poloniei; că întru aceasta are corespondenţă tainică cu duca ţării muscăleşti, pentru ca muscalii de o parte, Mihai de alta şi Maximilian de a treia parte, într-aceeaşi vreme să izbească Polonia; ca pe urmă, comunicînd la acei ofiţeri solia lor către craiul Poloniei, ei asigura că merg la dînsul numai spre a-i da mai multă încredinţare de gîndurile lui Mihai; dar într-adevăr proiectele acestuia ţintea întru a goni, de se va putea, pe craiul Poloniei, pe urmă a da mai lesne deoparte pe Maximilian şi a-şi asigura pentru sine crăia Poloniei.
    Solii, sfîrşind treaba lor la Sathmar, plecară spre Muncaci.28 Este cu greu a crede că Mihai, pe care aceşti istorici streini îl arătă atît de ascuns şi prefăcut în gîndurile sale, să şi le fi dat pe faţă cu o asemenea nesocotinţă. Credem că multe din aceste sunt bănuieli; că Mihai se mulţumea pe cîte ţinuturi cuprinsese, ca să voiască a mai răpi şi altele de la poloni, şi că ar fi fost mulţumit dacă polonii l-ar lăsa a stăpîni în pace Moldova, dorinţa lui fiind acum d-a-şi mări ţara, cuprinzînd locuri, ţări şi cetăţi de la turci, iar mai ales Banatul Timişian şi cetăţile Ghiula şi Solnocul din Ardeal, ce se afla în mîinile turcilor.29 
   VI 
   Dar cu toate asigurările ce Mihai dedese nobililor unguri prin Nicolae Viteazul, fierberea tot domnea între dînşii. Aceasta începu a neodihni pe domn. O rază de tristă îngrijire — presimţire a viforului ce urla în depărtare, ameninţîndu-l — intră în cutezătoarea şi voinica sa inimă. Crezînd, ca toţi contemporanii săi, în înrîuriri misterioase ale naturei asupra omului, în astrologi şi ghicitori, el întrebă pe mumă-sa, ce era meşteră în a ghici viitorul, care îi răspunse că „termenul puterii sale se apropie“. Fără a se îndupleca la această dezvălire a viitorului, Mihai, într-o zi cînd un mare număr de nobili se afla adunaţi la Alba-Iulia, puse de alese juni sprinteni romîni şi unguri, spre a-i pune să se lupte înaintea lui, ca să prevază prin ieşitul bătăii dacă pînă în sfîrşit triumful va rămînea pe lîngă naţia romînă sau pe lîngă cea ungară. Se alese dar atîţia romîni cît şi unguri şi îi armară numai cu darde şi ciomege. Rînduindu-se în bătaie în faţa domnului, lîngă rîul Ompoly, junii luptători romîni şi unguri se înhăţară la luptă cu o potrivită îndrăzneală şi se luptară multă vreme, ţiind biruinţa în îndoială, nevrînd a se lăsa unii altora. În sfîrşit, ungurii, carii era mereu umiliţi prin cuvintele ocărîtoare cu care romînii se obicinuiseră a întrebuinţa cînd le vorbea, văzînd şi că unii din pedestraşii romîni se amestecă pintre luptători, năvăliră cu mînie mare cu dardele lor asupra romînilor şi izbutiră a-i pune pe goană pînă la porţile cetăţii. Dom-nul, după ce a lăudat pe junii unguri pentru izbîndă lor, îi chemă la curtea palatului său şi puse de le dete cu îmbelşugare pîine şi vin şi apoi le dete drumul. Pe cînd junii unguri ieşea din curte, felicitaţi de mulţi că în această luptă s-au arătat mai voinici ca romînii, soldaţii romîni ce păzea la poartă, supărîndu-se de îngîmfarea lor, puseră mîna pe unul dintr-însii şi începură a-l bate cu nuiele şi ciomege. Soţii lor, mai luînd îndrăzneală din vinul ce băuseră, alergară în ajutor şi încăierară din nou lupta cu ostaşii romîni, pe care îi risipiră.30 
   În aceleaşi zile, altă întîmplare veni de mai adăogă ura între cetele ostăşeşti. Vro sută de ofiţeri cazaci veniseră la Alba-Iulia spre a-şi primi leafa. Aci în oraş, unul din cazaci găsi o femeie publică şi o luă la sine. Amorezul acestei femei, care era din curtea domnului, aflînd aceasta, se duse de-şi luă cu sila amoreza înapoi. Cazacul, mîniat asupra romînului, cheamă pe soţii lui într-ajutor, romînul chemă pe pede-straşii romîni şi îndată se încăierară la luptă cu armele. Aflînd căpitanii cazaci că soţii lor în oraş se află în primejdie, ies cu armele, ucid şi răpesc mai mulţi din romăni. Aceştia se adun atunci în mai mare număr şi dau năvală cu puştile în cazaci; şi îndărătnicindu-se şi unii şi alţii, ţinură bătaia ca la trei ceasuri, încît pieri din ambe părţi ca la 100 oameni. Auzind aceasta, ceilalţi cazaci din tabără se ridic cu toţii şi sosesc înglotiţi lîngă Alba, ameninţănd romînilor. Aflînd domnul aceasta, se grăbi a trimite oameni de-i împăcară şi liniştiră pe unii ca pe alţii, prin ameninţări şi făgăduieli.31 Aceste dezbinări arătau slăbiciunea unei armii compusă de oşti de felurite naţii, neînfrînarea, gelozia, pizmuirea şi vrăjmăşia unor cete către altele şi da curaj la duşmani, în uneltirile lor cele tainice în contra lui Mihai. 
   VII 
   Într-adevar, nobilii ce complotau se foloseau de orice spre a aţîţa lumea şi a o îmbărbăta spre a o aduce la o revoltă de faţă împotriva lui Mihai. Spre a trage prin spaimă pe toţi nobilii în sfaturile lor viclene, ei răspîndea mereu vorba că Mihai are de gînd să-i puie supt sabie pe toţi. Prin asemenea vorbe intrigoase, ei aţîţau patimile, deşteptau pizmele, hrăneau spaima între nobili. Noi am arătat înapoi viclenia acestei mincinoase veste şi cuvintele ce depărta pe Mihai de la o asemenea urmare. Analiştii unguri, care pun temei pe aceasta bănuială, nu aduc nimic spre a o întemeia prin dovezi, fără numai aceste două fapte, care încă şi ele au trebuinţă de a fi adeverite. Ei spun că, într-o seară, Mihai, aflîndu-se în palatul din Alba-Iulia, în camera numită Veres Bársonyos (căci supt vechii principi zidurile erau îmbrăcate în purpură), unde pre obiceiul său se odihnea (reposa) pe perne şi perniţe puse unele deasupra altora, după moda turcească numită kerevat, chemă la sine pe un ofiţer ungur, anume Ştefan Hadnagy, din legionul mercenarilor unguri, ce se afla în cvartir în Ţara Bîrsei. După ce l-a pus de a jurat pe icoana Maicii Domnului, ce era spînzurată pe zid, Mihai spun că-i vorbi astfel: „Îţi aduci aminte, Ştefane, tot ce am făcut pentru creştinătate în Ţara Romînească, ce primejdii am înfruntat spre a supune Ardealul rebel craiului romînilor şi spre a birui pe cardinalul care dobîndise, peste voia împăratului, prin îndemînarea şi înşelătoria prinţului Sigismund, domnia acestei ţări. Cît pentru voi, pe care ceilalţi principi nesocotea, nedîndu-vă nici bani, nici cinstirile cuvenite vitejiei voastre, dărnicia mea v-a încărcat de faceri de bine; ajutînd Dumnezeu şi norocirea, v-am făcut din săraci bogaţi, din pedestraşi călăreţi, din necunoscuţi vestiţi şi faimoşi, fiind eu singurul prinţ care caută mai puţin la naştere, avere şi altele — lucruri ce ceilalţi prinţi cinstesc mai cu seamă în supuşii lor — decît la vitejie şi la fapte frumoase... Am cîştigat trei frumoase provinţii, Ţara Romî-nească, Ardealul, Moldova, pe care le-am luat cu mare greu de la prinţi puternici. Ce ne mai rămîne oare să dobîndim, după părerea chiar a împăratului turcilor, fără numai diadema crăiască? Împăratul creştin ne-o va acorda lesne, mai cu seamă după ce va încerca puterile noastre, de veţi voi. După dărnicia mea cea veche către voi, atunci cînd n-aveam atîtea mijloace, puteţi a vă închipui ce cinstiri vă aşteaptă pe tine şi pe soţii tăi. Dar, iubite Ştefane, avem o stavilă, pe nobilii ardeleni, obicinuiţi a trăi în desfătări casnice, ţiindu-se de lucrarea pămîntului, vînătoria, negoţul şi alte petreceri. Puţin doritori de slavă, de triumfuri asupra naţiilor streine, d-a mări hotarele ţării lor, ei se mulţumesc pe starea de acum a lucrurilor. Ei au  purtat cu părere de rău armele pîn-aci împotriva turcilor a căror alianţă le-a slujit d-a petrece cîtva timp în desfătări. Dar fiind opriţi prin credinţa ce au făgăduit într-atîtea rînduri împăratului, ei privesc ca o fărădelege d-a întreprinde ceva împotrivă-i sau de faţă, sau pe taină. Aşadar, numai zdrobind şi pierzînd pînă la cel mai din urmă pe aceste trîndave trunchiuri ale creştinătăţii, vom putea noi dobîndi adevărata glorie a unei mari vitejii şi marginile dorite a celor mai bogate ţări. Trebuie să-i zdrobim pe toţi, al meu Ştefane. Aleargă îndată către ungurii noştri lăsaţi în ţinutul Bîrsei şi zi-le în numele nostru ceea ce ai auzit. Ei ucişi şi ţara umplîndu-se de sîrbi şi romîni, atunci lesne vom putea pune mîna pe hotarele Ungariei şi cu încetul vom putea merge pînă la Praga. Acum primeşte 200 colonate, preţ al credinţei tale, şi, de ne va ajuta norocul, vei primi şi mai mult.“ Aceste zicînd, dete drumul lui Hadnagy, primind de la dînsul făgăduiala că îi va fi credincios şi va împlini însărcinarea sa.32 
   Ca Mihai să se fi plîns adesea de nemulţumirea către dînsul a nobililor unguri, ca el să-i fi ameninţat poate că-i va pedepsi de vor urma comploturile lor este lesne de înţeles. Dar ca el să fi avut hotărîre a-i ucide, aceasta n-avem destul temei a crede. El totdeauna a tăgăduit aceasta. De ar fi avut el o asemenea hotărîre, cum de nu-i ucise într-atîtea rînduri, cînd îi avea pe toţi adunaţi launloc, cu ocazia dietelor, sau pentru alte pricini? Spre îndeplinirea acestui scop, el nu avea trebuinţă d-a cîştiga pe Hadnagy sau chiar pe cei 1 500 unguri ce formau legionul ce se afla în ţinutul Bîrsei, avînd destui soldaţi în jertfirea cărora avea deplină încredere. Apoi chiar în lipsă de soldaţi, spre a se curăţa de nobili, n-avea decît să închiză ochii şi să lăse pe ţăranii romîni din Ardeal şi pe secui a-şi împlini înfocata lor răzbunare asupră-le. 
   A doua faptă adusă de unguri împotriva lui Mihai este o scrisoare ce el, spunea, a scris lui Tamasfalvi. Acesta era de neam secui şi de mai mult slujea în armia lui Mihai, care, pentru vitejia ce arătă la bătălia de la Sibiu, îi mărise leafa şi îl făcu prefect mai mare şi căpitan peste secuii din scaunul Mureşul. În campania Moldovei, fiindcă jefuise 
   o monastire, Mihai poruncise să-i taie capul, dar apoi îl iertă. Tamasfalvi, cum vom vedea, fu nevrednic de încrederea şi generozitatea domnului său. 
   Scrisoarea ce spun că Mihai scrise lui Tamasfalvi suna aşa: „Tamasfalvi! În cele mai mari greutăţi, în minutele cele mai critice, noi am încercat şi niciodată nu ne-am îndoit de jertfirea ta pentru noi, cunoscînd vitejia ta, talentele tale şi credinţa ta. Cînd vei vedea această carte, desfăşură-ţi steagurile şi pune-te în cale cu ostaşii tăi; pe unde vei afla că se află vro tabără de nobili, du-te acolo în grabă şi ucide-i pînă la cel mai de pe urmă. Tu vei primi peste puţine zile o mare şi însemnată dovadă de recunoştinţa mea.“33 Scrisoarea aceasta, adevărată fiind, nu dovedeşte ceea ce au cugetat ungurii a o face a dovedi. Ea se vede scrisă după răscoala nobililor, şi atunci Mihai era în drept a porunci de a risipi taberile nobililor şi a-i ucide. 
   VIII 
   Într-aceea, George Mako, capul legionului de unguri ce se afla în Ţara Bîrsei, după înţelegerea ce am văzut că avusese cu Moise Secuiul, nu numai că lucra mereu a face pe ostaşii legionului ce comanda a se revolta împotriva lui Mihai, dar încă îndemna de faţă şi pe alţi prieteni ai lui a sta gata a se răscula. Unul din aceşti prieteni trimise lui Mihai-Vodă o scrisoare ce îi scrisese Mako, în care spunea: „Să ai de sigur că nelegiuitul Mihai-Vodă conspiră moartea tuturor nobililor. De aceea trebuie prin toate chipurile, prin înşelare sau silă, de se poate, a-l prinde mai dinainte... Iată-mă eu, chiar de m-ar chema el lîngă dînsul, nu mă voi duce, ci cu soldaţi aleşi, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sîngele lor şi patria lor, voi apăra naţia mea pînă la cel din urmă suspin împotriva cruzimei acestui tiran. Nu mă îndoiesc că vei face asemenea.“ Aflînd apoi Mako că această scrisoare a picat în mîna lui Mihai, scrise lui Ştefan Halmagyi, nobil ungur, prieten al său, care se afla în slujba prea de aproape a domnului, d-a-i trimite cum va şti acea carte scrisă în glumă, fiindu-i teamă a lăsa în mîna lui Mihai acea dovadă materială, cu care putea fi tras în jude-cată. Dar Halmagyi, şi el prieten necredincios, spuse tot domnului şi se sili prin multe cuvinte a-l face a întoarce acea carte lui Mako; unul din cuvintele sale era că „dînd înapoi acele cărţi, va ridica orice neîncredere de la Mako şi că, liniştindu-l şi mîntuindu-l de temerea pedepsei ce îl aşteaptă, va putea lesne a-l trage la curte“. Dar Mihai-Vodă răspunse: „Nu se poate, fătul meu, nici se cuvine a da o scrisoare atît de obraznică şi atît de primejdioasă la cel care a scris-o. Ea e o dovadă a vicleniei lui împotriva mea şi o mărturie temeinică a dreptei pedepse ce am hotărît a-i face.“ Cu toate aceste, junele Halmagyi înduplecă pe domn a rupe o parte pe care să o ţie ca o dovadă de dreptatea pedepsei ce îi hotărîse şi să-i dea pe celelalte, pe care să le trimiţă înapoi lui George Mako. Halmagyi duse aceste scrisori lui Mako, asigurîndu-l că domnul nici le citise, nici le văzuse. Dar Mako, băgînd de seamă că lipseşte din ele, îi crescu temerea şi, cu toate că domnul îl chema prin scrisori a veni cu soldaţii în tabăra sa, el rămase statornic pe lîngă hotărîrea sa de mai nainte de a nu merge. 
   El nu stătu însă în nelucrare şi în toată ziua răspîndea vorba printre soldaţii săi că Mihai voieşte a ucide pe toţi ungurii, vorbă care se mărea trecînd din gură în gură, fiecare, după obicei, mai adăogînd ceva de la sine; şi se silea a aduce pe ostaşii, mîniaţi prin aceste vorbe, a se revolta împotriva domnului lor. Dintr-altă parte, Mihai îl chema mereu prin cărţi a veni la Alba cu oştile alese şi nobilii ce avea supt porunci, fiind gata a întreprinde o expediţie împotriva turcilor. Văzînd însă că supt nici un cuvînt nu poate birui îndărătnicia lui George Mako, Mi-hai, plecat mai mult spre mijloace blînde şi împăcătoare, chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George Mako, ostaş curajos, mai dulce la caracter decît frate-său, pe care îl avea în de bine, fiindu-i foarte credincios, şi îl trimise cu însărcinare ca să caute a îndupleca pe frate-său şi să-l aducă la Alba-Iulia. Acesta se duse lîngă frate-său, dar nu izbuti într-altceva fără numai că făcu pe George Mako de trimise domnului, în numele legionului întreg, pe Martin Vereş şi George Borsai cu însărcinare să-i zică: „că ostaşii nu pot veni lîngă domn pînă nu li se va trimite leafa pe patru luni, ce nu li se plătise încă; că afară de aceasta, ei se roagă ca domnul să ia în băgare de seamă că ei l-au slujit cu bărbăţie şi că acum s-a răspîndit o groaznică vorbă cum că domnul pe toţi i-a hotărît jertfă morţii; că soldaţii, spăimîntaţi de aceasta, se tem a se împreuna cu oştile taberei; că chiar dacă acest zgomot nu are temei, el făcuse însă o aşa mare întipărire asupra duhului oştilor, că supt nici o pricinuire ei nu vor merge la dînsul, de nu le va trimite mai nainte cărţi care să declare de mincinos acest zgomot“. 
   Auzind Mihai acestea de la deputaţi, rămase încremenit de mirare şi de ciudă de aceste nevrednice zgomote răspîndite de voitorii de rău. El răspunse, jurîndu-se pe tot ce avea mai sfînt, pe viaţa sa, norocirea sa, femeia şi copiii săi, că niciodată el n-a meditat un asemenea proiect. „Ar trebui, zicea el, a avea o inimă de fier spre a nu recunoaşte meritele şi faptele lor cele bune; ar fi cea mai mare nemulţumire de a trata pe nişte veterani ce l-a slujit aşa de bine, pe el şi pe copiii lui, ca nişte făcători-de-rău, prin pedepse. Deci să nu se mai teamă nimeni de acest zgomot mincinos, semănat de turburătorii păcii obşteşti şi prin duşmanii norocirei sale. Căci el le va da cărţi încredinţate, unde le va arăta gîndurile lui; asemenea le va plăti şi leafa ce aveau a lua.“34 
   Dar aceste asigurări curate şi sincere zădarnice erau, căci Mako ca şi nobilii care ştia bine că acele zgomote era mincinoase erau bine hotărîţi a duce complotul pînă la sfîrşit. 
   IX 
   Toate aceste fapte de care atinserăm pîn-acum într-această carte se petrecură în cursul lunei lui august (1600). Pe la capătul acestei luni, fiind lucrurile într-această stare între domn şi George Mako, Ştefan Csaki cu vro cîţiva magnaţi, conjuraţii lui, se adunară la Cluj, unde ţinea sfaturi tainice cum vor face spre a împărtăşi proiectele lor nobilimei şi a scula ţara; şi hotătîră a trimite veste tainică la fiecare d-a se afla într-o zi hotarîtă în cîmpiile vecine oraşului Torda. Mihai-Vodă, aflînd această adunare a nobililor la Cluj şi bănuind — din cele ce ştia despre complotul unor nobili în Moldova, ca să cheme pe Sigismund şi pe Zamoisky, şi din scrisorile lui Mako — că este oarecare mişcare în Ardeal, trimise răspuns acestor nobili adunaţi în Cluj să vie îndată la curtea lui. Dar aceştia, ştiindu-se vinovaţi, se temură, se scuzară cu deosebite pricinuiri şi îndată se răspîndiră. 
   În vreme ce aceste se petreceau în Ardeal, Mihai primi veste sigură din Polonia că Zamoisky, Ieremia Movilă şi Sigismund Bathori, cu o puternică oaste stau gata a intra în Ardeal.35 Îndată el porni olăcari spre Casovia, către George Basta, ca, după cum îi era poruncit prin cărţi de arhiduca Matei, să-l invite, cu cea mai mare grabă a veni împreună cu oastea sa spre a se împreuna cu dînsul la Alba-Iulia, rugîndu-l foarte că, de va vedea că nu poate ajunge la vreme cu pedestrimea, să-i trimită înainte cît mai curînd două mii călăreţi.36 
   Trimişii lui Mihai întîmpinară pe Basta, două marşuri de Casovia, în cale spre Ardeal.37 Printr-o coincidenţă lesne de înţeles din cele ce am văzut înapoi, pe cînd nobilii se aduna la Cluj şi hotăra ziua izbucnirei revoltei, Basta se mişcase şi el din Casovia,38 în 2 sept. (1600),39 şi luase calea spre hotarele Ardealului. El avea cu dînsul pe colonelui Rotowitz, cu o mie călăreţi reiteri, un regiment de o mie pedestraşi toţi din Silezia, regimentul lui Pezzen de trei mii nemţi, apoi o seamă de oşti din partea locului, cu patru companii numai de nemţi de călărime de rînd şi compania gvardiei sale de călărime va-lonă, cu vro cîţiva husari şi haiduci. Pestetot oastea sa se urca la 7 mii oameni pedestrime şi călărime şi 9 tunuri, din care trei de baterie şi şase de campanie, cu toate cele trebuincioase.40 
   Basta, înaintea trimişilor lui Mihai, se prefăcu că are mare prietenie către domnul lor şi se arătă foarte voios a-i veni într-ajutor.41 El le zise că nu poate, fără a face o mare nesocotinţă şi a se pune în primejdie, a trimite înainte călărimea, cum cerea Mihai, de care are nevoie spre a sprijini pedestrimea prin cîmpiile pe unde are a trece şi unde poate fi izbit de turci, poloni sau tătari; dar făgăduia că, cu cea mai mare grabă putincioasă, va alerga cu toată oastea spre a da ascultare poruncilor cezarului şi a sluji pe Mihai într-o aşa frumoasă ocazie.42 Trimişii se întoarseră spre a aduce acest răspuns lui Mihai, şi Basta, trecînd rîul Tisa şi cîmpia Kalo cu o iuţime neauzită, îşi aduse oastea pe la Sathmar la hotarăle Ardealului, la satul Maitin, unde se opri spre a priveghea cele ce se petrecea în Ardeal.43 
   X 
   Mihai-Vodă, nădăjduind că Basta va veni în ajutorul său, poruncise la toţi ai ţării d-a veni armaţi în tabăra de lîngă oraşul săsesc numit Sas-Sebeş. Aci se adunară îndată toţi ostaşii: romînii, polonezii, cazacii şi secuii toţi, deosebit de călăreţii din scaunele Mureşul şi Aranyos. Dar nobilii unguri, după cum li se dedese cuvîntul de magnaţii conjuraţi, se adunară cu toţii lîngă oraşul Torda, în cîmpia numită Keresztes, lîngă rîul Aranyos, şi tăbărîră acolo. Văzînd Mihai că nobilii nu înaintează mai încolo de Torda, începu a le da zor şi le porunci ca în trei zile să pornească spre Alba-Iulia. Dar nobilii, dînd de azi pînă mîine, îi trimiseră pe Gabriil Banfi ca să arate domnului cuvintele ce îi oprea d-a veni la Sas-Sebeş, din care cea mai de căpetenie era: că în ţinutul Albei şi al Sebeşului, fiind pustiiţi prin atîta soldăţime şi prin oamenii curţii ce alerga mereu într-o parte şi într-alta, nu pot găsi nutreţ de cai, în vreme ce la Torda era livezi şi izlazuri de vite şi de cai îndestule şi că viaţa oamenilor e mai lesne; că toţi comiţii ce se afla duşi ca să strîngă contribuţiile hotărîte de dietă încă n-au sosit; dar că ei stau gata la cel dintîi semn al domnului să meargă unde le va porunci. 
   „Astfel, zise Bethlen, nobilii, ca nişte păsări care au sa fie prinse în cursă, vîltora împrejurul laţurilor ce pe ascuns ei întinseseră lui Mi-hai.“ Acesta păru a se domoli prin cuvintele lui Banfi şi făcu cunoscut magnaţilor şi nobililor ca să vie la Alba-Iulia fiecare cu cîte o slugă, lăsînd celelalte oşti ale lor în tabără, fiindcă împrejurările cereau ca să le comunice lucruri de interes public. Pretinde Bethlen că această chemare era cu gînd ca să-i omoare; că banul Mihalcea dedese acest sfat, pe care îl aprobase cea mai mare parte din boieri, care ziceau că va pieri domnul de nu va face să piară nobilimea. Dar Radu Buzescu, care era aplecat către unguri, căci slujise odinioară ca stolnic pe Ştefan Bathori, cînd era el prinţ în Ardeal, fu de părere d-a întrebuinţa mijloace blînde către nobili, fiind mai lesne a le cîştiga dragostea decît a le insufla temerea.44 
   Era anevoie de înţeles cum Mihai să poată crede că nobilii, care nu voiau a veni la dînsul cu oştile lor, să vie fără oşti. Fără îndoială că acum nu mai era de întîrziat. Trebuie a merge asupra acelor nobili care îndrăznea a nu da ascultare poruncilor domnului lor, a le împrăştia oştile încă nehotărîte şi neadunate toate şi a pedepsi pe capii conjuraţi. Iar de apuca ei a se întemeia în puteri, a face un apel poporului, romîni şi secui, şi, la insurecţia nobililor, a răspunde prin-tr-o insurecţie populară. Cu această pîrghie puternică în mînă şi sprijinind cu oastea sa regulată, ce avea în leafă, armia naţională, Mihai ar fi fost sigur d-a nimicnici orice putere duşmană în Ardeal. 
   Adevăr că furia poporului ar fi cucerit toată nobilimea. Fie! piară! căci şi-au meritat pieirea. Din nenorocire, Mihai nu pricepu niciodată că în popor şi numai în popor e adevărata lui putere, adevăratul său sprijin. El îl căutase cînd în nobili, cînd în armie şi în oştile mercenare, cînd în Austria. Deşi încă apăsînd poporul său nefăcînd nimic pentru dînsul, el îi depărtase inima de la dînsul, dar poporul, în care simtimentul naţional vecinic şi curat trăieşte, era încă gata a se scula la chemarea lui. Cînd însă Mihai se hotărî a o face, era prea tîrziu. 
   O fatalitate orbeşte pe Mihai, sau mai bine el este tîrît şi pedepsit prin urmările neapărate ale greşelelor sale. El, care a minunat pe toată lumea prin îndrăzneala sa, prin iuţimea prin care apuca de izbea pe duşman pîn-a nu prinde acesta de veste, el care a zdrobit atîţi puternici duşmani, acum stă ameţit înaintea răscoalei a unor nobili. În loc d-a porni asupră-i, el stă în nelucrare, măgulindu-se cu nădejdea că cu vorba îi va aduce la cunostinţă. Asigurarea că Basta îi va veni în ajutor şi că astfel nobilii, aflîndu-se prinşi între două armii, nu vor îndrăzni a face nimic, singură numai poate tălmăci purtarea lui. Astfel, ca cum şi-ar fi pus în gînd, cu paguba sa, a arăta neadevărul calomniilor analiştilor unguri asupră-i, în loc d-a porni asupra nobililor, trimise în tabăra lor doi unguri, pe Ioan Kemeny, un senator, şi Ştefan Petki, războinic ales (acesta, căzînd în vină mare, fusese osîndit a i se tăia capul, dar Mihai, după rugăciunea senatorilor şi mai ales a episcopului Ardealului, Naprazdi, luînd în privire că el se purtase vitejeşte la Lipova şi într-alte părţi, îl iertă), spre a afla ce vor ei şi a căuta a-i împăca prin făgăduieli.45 
   XI 
   Aceşti doi trimişi unguri trădară încrederea ce Mihai puse într-înşii. Sosind în tabăra nobililor, ei auziră plîngeri, tînguieli ascunse, văzură pe unii vărsînd lacrimi. Cu toate că toţi nobilii adunaţi în tabără erau împotrivitori domnului, nu era nici o unire între dînşii, nici unul nu îndrăznea a se încrede în altul. Numele numai al lui Mihai îi ameţea pe toţi şi, deşi ştiau că sufer tot d-o durere, nimeni nu îndrăznea a descoperi rana comună. „Corturile răsuna de suspinuri şi vaiete; ar fi zis cineva că sunt nişte oameni izbiţi fără veste de focul trăsnetului, spăimîntaţi de zgomotul tunetului, care arată însă printr-o cătare neghioabă că o otravă de o duhoare puturoasă i-a pătruns.“46 Puţini era care îndrăznea a-şi vărsa mînia ce fierbea în inima lor, şi aceia, vorbind încet şi numai către prieteni, zicea: „că voievodul este un înşelător, un adevărat turc, că trebuie a se mîntui de această pieire prin orice mijloc“. Cu toate că puseseră în capul oştilor lor pe Ştefan Csaki, dar ştiindu-l favorit şi entuziast de Mihai, nimeni nu avea încredere într-însul şi nimeni, chiar din prietenii săi, nu îndrăznea înaintea lui a spune ceva împotriva domnului, chiar în glumă. 
   În această stare de spaimă şi neîncredere reciprocă în care se afla nobilii, ar fi fost foarte lesne a-i risipi, dacă Mihai, pe lîngă solie şi vorbe blînde, ar fi înaintat îndată spre dînşii cu armia sa. Ar fi fost asemenea cu putinţă, atunci la început, a-i împăca şi prin vorbe şi prin făgaduieli, dacă trimişii lui Mihai, în loc d-a căuta a face pace, nu aţîţa încă mai mult pe nobili şi nu îi apropia unul de altul. Csaki, înţelegînd inima lui Ioan Kemeny şi Petki, trimişii lui Mihai, şi văzîndu-se obiectul neîncrederii tuturor, se adresă către dînşii, zicîndu-le: „Îndrăzni-voi a vorbi cu siguranţă înaintea voastră“. „Şi noi înainte-ţi?“ răspunseră ei. Csaki le-o asigură, dîndu-şi cuvîntul şi mîna dreaptă. Atunci aceştia îl îndemnară a nu pierde vreme. Conjuraţii toţi, care erau înţeleşi unii cu alţii, se adunară.47 Ei convocară o adunare generală a nobililor, în care Csaki luă cuvîntul şi îi îndemnă cu multă elocvenţă „a scutura jugul unui domn strein, bar-bar şi tiran, care a jurat pieirea lor, şi pentru aceasta a se folosi de ocazia de faţă, cînd se află toţi adunaţi launloc şi armaţi şi cînd oastea cezarului nu e departe“. Şi sfîrşeşte propunînd: „ca să trimită adunarea soli la Basta, generalul Ungariei de Sus, care acum se află la hotar, spre a-i chema într-ajutor, arătîndu-i că a venit vremea ca să dobîndească Ardealul pe seama împăratului şi a-şi izbîndi despre Mihai şi totdeodată pe dînşii să-i mîntuiască de tirania lui“.48 
   Avu mare putere cuvîntarea lui Csaki asupra nobililor adunaţi, nu spre a creşte ura lor către Mihai, dar spre a-i hotărî spre răz-bunare.49 Îndată ei aleseră din sînul lor pe Francisc Alard şi pe Gabriil Haller ca să meargă lîngă Basta, însărcinîndu-i „ca să-l roage de a le da ajutor spre a-i mîntui de jugul şi cîrmuirea cruntă a lui Mihai; să-i spuie că voievodul este aliatul tainic al turcilor; că d-abia dedese drumul trimisului împăratului Rodolf, cînd primi cu mare pompă pe trimisul turc, care îi dedese, spre întărirea domniei, semnele de la împăratul turcesc; că ei făgăduiesc o vecinică credinţă împăratului Rodolf, către care sunt şi de mai nainte legaţi; că primejdia grăbeşte, paloşul domnului ameninţă acum capetele ungurilor; că după nimicnicirea lor, acest trufaş barbar va merge cu sabia şi focul în mînă să-şi cerce norocul spre Casovia, după cum o făgăduise la marele vizir Ibraim-Paşa;50 că dacă Basta nu le va da ajutorul nădăjduit, ei, care sunt hotărîţi a nu mai suferi pe Mihai, se vor vedea nevoiţi sau a chema pe Sigismund, ce era la hotar cu oaste puternică, sau a cere ajutorul sultanului turcesc.“51 
   Nimic nu era mai neadevărat decît aceste învinovăţiri ce aducea ungurii lui Mihai. În loc de-a se arăta tiran către nobili, el le mîntuise viaţa de furia secuilor şi romînilor; în loc d-a-i ucide, după cum făcuse Sigismund, pe care ei dorea a-l avea domn în locul lui Mihai, acesta nu pedepsise pe nimeni fără vină şi judecată, ba încă pe mulţi din cei osîndiţi iertă. El păstrase starea şi privilegiurile lor cu paguba romînilor şi scăderea sa; păstrase cu scumpătate constituţia ţării, nu făcu nici o schimbare în legi, nu scoase nici o dajde fără învoirea dietei şi nu silui hotarîrile dietei, după cum într-atîtea rînduri o făcu Sigismund. Pe lîngă aceasta, e învederat că nu el era tainic aliat al turcilor, ci tocmai nobilii, care în faţă se arăta jertfici împăratului, iar pe ascuns îşi da mîna cu Sigismund, polonii şi turcii, ale căror viclene urmări nu întîrziară a ieşi la iveală. Pe nădejdea lui Sigismund şi a polonilor mai mult se sculaseră ei, şi dacă acum se adresa lui Basta, era de nevoie, căci Sigismund şi polonii era încă departe şi vegeta încă şi le era teamă d-a nu fi izbiţi de Mihai în grabă; pentru aceea se adresară la Basta, pe care-l ştia aproape şi gata a-i ajuta. Gîndind nobilii că Basta va voi un act de credinţă publică, deteră deputaţilor spre a-i duce cărţi iscălite cu mîinile tuturor stărilor şi pecetluite cu pecetea lor, în care îşi da credinţa lor cezarului Rodolf.52 
   XII 
   După ce porniră p-aceşti deputaţi la Basta, nobilii trimiseră alţii lui George Mako, ca să-l roage, de-i este scumpă mîntuirea patriei, să vie îndată la dînşii cu oştile ce el comanda. Aflînd aceasta, Mako lăsă ţinutul Bîrsei şi se îndreptă spre oraşul Mediaş. Cînd primiră veste nobilii de sosirea lui la Mediaş, îi trimiseră pe Nicolae Bogathi, ca să-i făgăduiască, între alte lucruri, că ei nu-şi vor mai aduce aminte de relele ce el le-a făcut de curînd, că nu-i vor lua niciodată fără despăgubire şi fără o judecată mai dinainte moşiile ce voievodul îi încredinţase şi încă că îi vor dărui leafa pe două luni. Şi spre a da mai mult temei acestor făgăduieli, îi trimiseră în acelaşi oraş, unde încă se afla, pe Ioan Kemeny şi Ştefan Petki, care veniseră la dînşii de la Mihai, şi îl rog d-a-şi aduce aminte de naţia ungară din care şi el se trage, de a urma ceea ce a început, d-a veni în tabăra de la Torda, a-şi uni puterile sale cu ale lor, spre a depărta din ţară un tiran crud, d-a nu se teme de un popor căruia norocul a slujit mai mult decît curajul. 
   În vremea aceasta, curierii vestiră lui Mihai că Mako, stăruind în îndărătnicia sa, în loc d-a merge cu oastea sa la Alba-Iulia, după cum îi poruncise, s-a dus la Mediaş. Ţinîndu-se de hotărîrea sa d-a umbla cu binele şi a-i linişti şi domoli mai mult cu mijloace împăciuitoare, Mihai găti două solii, una către soldaţii lui Mako, punînd în capu-i pe Ioan Nemeş, cu însărcinarea de a astîmpăra duhul oştilor şi a le ridica orice bănuială, plîngîndu-se de răscoala lor, chemîndu-i la datorie, pentru ca în acest minut greu pentru creştinătate să nu-i puie în nevoie a-i pedepsi el, care totdeauna a fost binevoitor către dînşii, şi pentru ca ei să nu fie o stavilă la bunele şi cuvioasele sale strădanii. Ceailaltă, compusă din Pancratie Sennyei şi vistierul Stoica — romîn, ispravnic al palatului, care de curînd se întorsese de la Pilsna, unde fusese trimis ambasador către împăratul Rodolf — la tabăra nobililor la Torda. Ei era însărcinaţi sa dea de minciună zgomotul răspîndit între nobili că el voieşte pieirea lor. Cu aceştia dete împreună şi pe trimisul către Mako, spre a-i prezenta nobilimei. 
   Ajungînd cu toţii la Torda, aceşti deputaţi, înaintea tuturor nobililor adunaţi, faţă fiind şi doi deputaţi trimişi de George Mako, îşi împlinesc misia ce li se încredinţase. Făcîndu-se tăcere, vistierul Stoica, cu gravitatea sa obicinuită, astfel cuvîntă: „Cu mare părere de rău a aflat domnul răzvrătirea lui George Mako şi răscoala legionarului său, răscoală ce el n-a întărîtat prin nici o nedreptate, fiind mulţumit de bunele slujbe ale ei pînă acum; că el nu cunoştea pricina unei aşa de fără veste dezbinări; că bănuia că poate ea ar fi ieşitul unei mişcări pricinuită printr-un zgomot mincinos mai mult decît printr-o veste sigură. Dacă ei au fost îndemnaţi l-această îndîrjire nesocotită căci le-a rămas simbrie neplătită, iată că le-a trimis prin Ioan Nemeş simbria pe patru luni întregi; de au altă temere, s-o părăsească, căci domnul le-a trimis cărţi de încredinţare, la care tot creştinul trebuie să crează. Dacă sunt în ceva vinovaţi în legătura făcută cu Sigismumd, domnul îi îmbiază cu o uitare şi o iertare deplină. Cu mai mare părere de rău a aflat domnul că nobilimea s-a turburat de oarecare larmă răzvrătitoare, care dă domnului gînduri mincinoase şi nelegiuite; că el ia de martor pe Dumnezeu şi pe sfinţi ca n-are nimic mai scump ca sîngele nobililor, că nimic nu are mai la inimă fără numai de a păstra legile lor cele vechi şi ale patriei, şi că el stă gata a răsplăti fiecăruia după meritele sale.“ 
   Abia sfîrşi Stoica cuvîntul şi cei doi trimişi ai lui George Mako strigară: „că soţii lor de arme nu vor să meargă a se împreuna cu domnul, că ei nu mai vor să slujească supt steagurile lui; că ei vor mai bine să treacă îndată în Ungaria, unde vor găsi vechea libertate a patriei, administraţia dreptăţii, siguranţă pentru viaţa lor şi milostivirea împăratului; că în zadar Stoica osteneşte urechile lor printr-atîtea vorbe, căci Mako a şi hotărît a trece în Ungaria.“ 
   Deputaţii romăni, văzînd îndărătnicia lor, nebănuind nimic nici de înţelegerea lor cu nobilii, nici de hotărîrea acestora d-a ridica cap şi sabie împotriva domnului, crezînd vorbele trimişilor lui Mako şi gîndind că acesta se va îndrepta spre Cluj, ca să treacă în Ungaria, se duseră acolo spre a-l întîmpina. Ei avea de gînd să laude lui Mako şi oştilor sale milostivirea domnului, d-a se sili a domoli mînia lor şi a-i aduce în tabăra domnului, sau, de nu izbutea cu vorbe, d-a scula în numele domnului pe ţărani şi d-a ucide pe soldaţi pînă la unul. Aceasta fusese şi dorinţa lui Mihai. O asemenea hotărîre ar fi trebuit a o lua la vreme şi a o întinde pe toată ţara. Din nenorocire, nu se făcu nici în acest caz în parte. Deputaţii, mergînd la Cluj, aşteptară acolo în zadar, mai multe zile, sosirea oştilor lui Mako şi, văzînd că nu mai vin, se întoarseră la Alba-Iulia, lîngă domn, făra să fi făcut nimic. Asemenea şi Ioan Nemeş, ducîndu-să la George Mako, îi spuse tot ce-i zise voievodul, dar văzînd că cîntă înaintea unui surd, pierzînd toată nădejdea, se întoarse şi el lîngă Mihai.53 
   XIII 
   Într-aceea, deputaţii nobililor trimişi şi la generalul Basta ajunseră la Maitin, unde se afla acesta, şi, spunîndu-şi însărcinarea lor, fură cu multă bunăvoinţă şi dragoste primiţi.54 Basta se arătă mult vesel şi prea gata a-i sluji, şi le făgădui ajutorul şi sosirea sa.55 Sunt însă unii analişti care, nebănuind că Basta avea instrucţii tainice de la împăratul, instrucţii provocate fără îndoială de ura lui, spre a lucra întru surparea lui Mihai, pretind că Basta stătu puţin în cumpănă cînd primi solia nobililor. 56 Dar şi de e această îndoire a lui Basta adevărată, e învederat că ea era o prefacere. Mai mulţi analişti şi istorici mai noi nu se îndoiesc că Basta ar fi putut îndrăzni a nu asculta porunca împă-rătească de nu ar fi avut tainice instrucţii d-a lucra în contra poruncii de faţă. Dar chiar dacă curtea Austriei e nevinovată, dacă Basta, mînat numai de ura sa către Mihai, a lucrat în contra poruncei împăratului său, acesta, nepedepsind neascultarea lui, n-a luat oare asupră-i toată răspunderea şi nu dă drept temei la orice bănuială? 
   Basta, spre a acoperi răspunderea sa personală şi aceea a curţei împărăteşti, ale cărei tainice instrucţii nu putea arătă armiei sale şi căreia spusese că o duce în ajutorul lui Mihai, spun că convocă un sfat de război, propunîndu-i de a-şi da părerea de trebuie a ajuta pe Mihai ori pe nobilii revoltaţi. Trei fură părerile în care se împărţiră mădularii acelui sfat. Unii era de părere d-a nu ajuta nici pe o parte, nici pe alta şi să aştepte să vază ieşitul şi a dobîndi nouă porunci de la împăratul. Alţii că, potrivit poruncilor cezarului, trebuie a da ajutor lui Mihai şi să nu dea ascultare la acei oameni răzvrătiţi la Torda, rîvnitori mereu de lucruri nouă şi pe atît streini de împărăţia cezarului, pre cît sunt îndărătnici şi duşmani lui Mihai-Vodă; că ei nu cer ajutorul lui Basta pentru că iubesc mai bine pe împăratul decît pe Mihai, ci numai siliţi fiind de greşeala răscoalei lor a chema ajutorul cel mai vecin. Ei adăoga: că bine este ca voievodul a înfrîna trufia revoltanţilor, fiind nişte oameni îndrăzneţi cu duhul şi pururea gata la lucruri nouă. Astfel apoi, cînd se va lepăda Mihai de Ardeal, această ţară va fi mai lesne şi mai în pace cîrmuită de miniştrii cezarului. Urma va dovedi că această părere era cea mai înţeleaptă. A treia părere, pe care Basta o inspiră la un june cu totul jertfit lui, comitele Tomaso Cauriolo, strejar-maior general, şi care o sprijini, era: că trebuie a se uni cu revoltanţii şi a se folosi de această ocazie spre a răpi Ardealul din mîinile uzurpatoare şi tirane ale lui Mihai; că deşi poruncă au de a ajuta pe acesta, dar împăratul nu ştia, cum le-a aflat ei, înşelăciunea cu care Mihai voieşte a prăpădi oastea lor şi a se rebela împotriva cezarului; că prin ajutorul ce vor da nobililor şi mîntuindu-i de Mihai, vor îndatora şi mai mult pe aceştia la credinţă către împăratul; că cu oastea lor şi cu cei 12 mii şi mai bine de luptători ce spun că au nobilii, şi prin aceea că Mihai nu cunoştea scopurile ce au şi îi aşteaptă a-i veni întru ajutor, vor putea lesne a-l izbi pe neaşteptate şi a-l birui.57 
   Sfatul, care era întocmit de Basta, mai mult de oameni siguri ai lui, aprobă această părere a comitelui Tomaso Cauriolo. Şi Basta, care „era de mai nainte hotărît la aceasta“,58 îndată ce primi din nou de la solii nobililor jurămîntul că vor fi pururea credincioşi cezarului Ru-dolf,59 chemă la sine pe Rothalt, capul celor patru companii de rînd nemţeşti din călărimea Ungariei de Sus, şi îi porunci în secret d-a se pune îndată în cale cu călărimea sa spre Torda şi, de va găsi acolo lucrurile sigure, astfel după cum făgăduiseră solii, să se unească cu nobilii, asigurîndu-l că ceialaltă oaste, în vro cinci zile, se va împreuna cu dînsul. El îi porunci să caute a bate locurile şi a lua limbă unde e Mihai şi cu ce puteri se află; că dacă din întîmplare el, apucînd înaintea gîndurilor altora, se va fi unit şi împăcat cu nobilii, să-şi schimbe hotărîrea şi să meargă la dînsul să-i spuie că, potrivit poruncilor cezarului, armia vine în ajutoru-i.60 
   Astfel Basta, după împrejurări, sta gata a trăda sau pe Mihai, sau pe nobilii ardeleni. El cheamă apoi pe deputaţii nobililor şi stărui mult ca nobilii să nu dea bătaie voievodului pînă nu va apuca să sosească şi dînsul; că daca, după natura locurilor, fără voia lor vor fi siliţi a veni în luptă, să se tragă mai bine spre Cluj. Într-aceeaşi vreme, să facă ştire tuturor nobililor Ardealului, la toate breslele de ostaşi, d-a-şi aduce aminte de credinţa ce au jurat împăratului Rudolf, d-a părăsi pe voievod şi d-a veni în tabăra lor.61 
   XIV 
   Întorcîndu-se deputaţii în tabăra nobililor, le spuse cîte le zisese Basta. Deci ei îndată, ascultînd sfatul acestuia, trimit deputaţi la secuii ce ţineau cu Mihai, ca să-i îndemne a se uni cu dînşii. Dar secuii, recunoscători către Mihai pentru libertatea ce le dedese şi temîndu-se că, de vor veni ungurii iar la putere, nu numai că o vor pierde cu vreme, dar încă că vor căuta a-şi răzbuna asupră-le pentru mulţi nobili ce omorîseră, răspunseră: „că ei sunt mulţumiţi de un domn aşa mare ca Mihai“. Tot într-o vreme trimiseră nobilii la cazacii lui Mihai pe Balthazar Vereş şi pe Ioan Zoltai jurisconsult, ca să-i învite a se uni cu dînşii cu bune şi sigure condiţii. Cazacii însă erau cu totul jertfiţi lui Mihai. Slujind în dobîndă şi iubitori de bogăţie, ei dobîndiseră mult de la Mihai şi nădăjduia încă a dobîndi. 
   Mihai, cum am arătat, avea multă îngrijire pentru ostaşii săi. Adesea, la mese, el dăruia cazacilor, ca şi celorlalte oşti, bani, cai, haine cusute cu fir, ce luau vederile prin felurimea coloarelor şi a florilor. Astfel toată armia sa era frumos împodobită şi mîndră de strălucitoarele ei costumuri, cît şi de vitejia ei. Adesea Mihai, cînd le da daruri sau leafa, îi îndemna să stea credincioşi pe lîngă prietenia şi norocirea lui şi le zicea: „Mai adăstaţi puţin, ostaşi, şi vă voi duce într-o ţară unde se găseşte cu îmbelşugare mătase, aur, diamante şi tot felul de avuţii“. Aceste făgăduieli şi bunăvoinţa ce Mihai arăta oştilor lipiseră cu totul inimile cazacilor de dînsul şi, cînd deputaţii nobililor se duseră să-i îndemne ca să se tragă din părtea lui Mihai, înfuriaţi, ei uciseră îndată pe Balthazar Vereş şi duseră domnului toate cărţile ce le trimisese nobilii. Soţul lui Balthazar Vereş, jurisconsultul Ioan Zoltai, d-abia scăpă; pe cînd el se silea a dovedi cazacilor că, potrivit legilor lui Justinian, ei au drepte cuvinte de a părăsi pe Mihai, aceştia năvăliră asupră-i suduindu-l, bătîndu-l şi rupîndu-i hainele, încît cu greu apucă de scăpă în strîmtorile munţilor. 
   Fură mai norocoşi nobilii cu alte oşti. Ei rugaseră încă să vie la dînşii pe pedestraşii pretoriani ai voievodului, carii era în număr de 700, şi pe călăreţii beşlii, ambele cete compuse de unguri; dar pedestraşii avură anevoinţă a fugi, căci domnul, simţind gîndul, îi sili a sta în frîul disciplinei, ucigînd cîţiva centurioni ai lor, şi îi închise pe toţi într-o grădină îngrădită cu ziduri, ce se afla lîngă camerele sale. Această grădină, în care Mihai zidise o baie frumoasă, fu mai tîrziu făcută cetăţuie de prinţul Ardealului Gabriil Bethlen. Cîţiva din aceşti pedestraşi, care putură scăpa, fură ucişi în cale prin paznicii orînduiţi de strajă de Mihai, şi foarte puţini, făcînd un mare ocol, ajunseră tîrziu, şi tocmai după bătaie, în tabăra nobililor. Călăreţii beşlii izbutiră mai bine. Într-un semn hotărît, ei se sculară cu toţii şi se duseră la Torda a se uni cu nobilii. Pe lîngă dînşii se luă şi Ioan Iacobini, un tînăr cu duh, ce era secretar al canceleriei domnului.62 El fusese mai nainte, în aceeaşi calitate, pe lîngă Sigismund Bathori şi, însoţind pe acest prinţ în expediţia sa în Ţara Romînească împotriva lui Sinan vezirul, la 1595, descrise această campanie. 
   XV 
   Nobilii trimiseseră asemenea, încă din 2 septemvrie, scrisori la saşii din Braşov şi Sibiu, spre a-i trage în partea lor, părăsind pe Mihai. Saşii însă, necunoscînd mărimea mişcării împotriva lui Mihai şi temîndu-se de puterea acestuia, spre a se arăta cu slujbă şi credinţă către dînsul, îi trimiseră acele cărţi. Încă nu sosiseră acestea în mîna domnului, şi braşovenii precum şi sibienii primesc şi alte cărţi de la nobili, în care se cuprindea pre larg tot planul dezbinării ungurilor. Braşovenii îndată porniră aceste cărţi cu un om într-adins la domnul, iar sibienii, spre a se arăta şi mai cu bunăvoinţă, plecară mai mulţi în persoană spre a duce cărţile, luînd cu dînşii şi pe omul trimis de braşoveni. Era ei mai să intre în curtea domnului, cînd aflară de la unii oameni ai curţii că celelalte cetăţi săşeşti s-a lepădat de credinţa lor către Mihai, precum şi că toţi ungurii ce se afla în tabăra acestuia au fugit şi s-au împreunat cu nobilii, cîştigîndu-şi mai întîi amnistie deplină pentru cîte făcuseră cînd se afla supt poruncile lui Mihai, lucru ce nobilii bucuroşi le acordară, mai ales nădăjduind că cu modul acesta vor putea trage în partea lor şi pe secui. Acestea înţelegînd, sibienii se întorc din drum la ai săi şi trimit la braşoveni nouă scrisori ale nobililor, cu altele ce primiseră de la germani şi unguri şi de la oamenii şi generalii împăratului, îndemnătoare de revoltă, vestindu-le că şi ei, în 10 sept., s-au răsculat, şi rugîndu-i d-a sta impreună cu dînşii. Saşii n-avea nici un temei a se revolta. Ei, împreună cu secuii, chemaseră pe Mihai în Ardeal. Acesta nu numai că îi mîntui de tirania lui Andrei Bathori, dar încă îi favorase cu deosebire în toată vremea; dar saşii, nemulţumitori şi mişei, cît bănuiră slăbiciunea făcătorului lor de bine şi văzură că şi împăratul e împotrivă-i, nu pregetară a-l părăsi şi a răsplăti printr-o trădare mîrşavă binele ce le făcuse romînii. 
   Braşovenii, cum primiră acele scrisori de la sibieni, încă atunci seara, duminică 11 sept., toţi cu mare aplaus se învoiesc a se dezbate de supt Mihai şi îndată, în acea noapte, prind şi pun la închisoare pe toţi romînii pe cîţi putu pune mîna, între carii erau vistierul Vistelie şi George, fratele banului Mihalcea; pe alţii iarăşi îi omorîră, „cău-tîndu-se romînii în toate unghiurile şi văile şi dîndu-se morţii fără nici o cruţare“.63 Dup-aceea, în zadar se ispitiră ei în cîteva locuri a pîtrunde pînă la tabăra nobililor, căci oştile lui Mihai îi stăvili.64 Ei fura siliţi a-şi mărgini revolta în ţinutul lor şi a urma a ucide mişeleşte pe romîni, după cum începuseră. Saşii de la Bistriţa numai putură trimite cîteva sute de pedestraşi în tabăra nobililor. Aceştia se adresară cu rugăciune şi la clujeni, zicîndu-le: „că voievodul a hotărît d-a nimicnici detot naţia lor; că trebuie a ajuta patria ameninţată de o asemenea soartă; că clujenii, fiind singurii care au arătat virtute în împre-jurări grele, generozitate la trebuinţele patriei, pentru aceea cer de la dînşii de a le da o mie de puşcaşi şi 700 talere împrumut“. Clujenii, după ce răspunseră numai prin cîteva cuvinte de neprimire la deputaţii nobililor, porniră îndată lîngă domn, printr-un lung încunjur, pe concetăţenii lor Ioan Hosszu şi Toma Litteratu, spre a-i spune cererile nobililor şi a se lega către dînsul printr-o nouă legătură de credinţă; şi spre răsplătirea credinţei lor, ei cerea să li se dea numai un singur tîrg. După ce i-a lăudat foarte, domnul le făgădui a le îndeplini cu prisos cererea, de îi vor rămînea credincioşi. El dete ştire deputaţilor d-a face un mare încunjur şi d-a se întoarce în grabă către concetăţenii lor, căci pe drumul cel mare ei vor putea să cază în mîinile ungurilor. Dar nobilii tăiară toate drumurile, ca domnul să nu ştie nimic de starea lor, şi deputaţii, cu toate că urmaseră sfatul lui Mihai, luînd un drum cotit, tot fură prinşi de nobili şi aduşi goi în tabără, de unde însă li se dete apoi drumul ca să se întoarcă la concetăţenii săi. Clujenii rămaseră pe lîngă Mihai. Unul dintr-înşii numai, anume Ioan Darabos, ridică cîţiva călăreţi şi îi duse în tabăra nobililor, zicîndu-le: „Aideţi să ne luptăm cu inimă supt steagul împăratului, căruia am jurat credinţă!“ şi protestînd împotriva lui Ştefan Sereş, magistratul Clujului, care oprea orice răscoală.65 
   Astfel, mai mult în numele împăratului se făcea răscoala. Prin viclenia ungurilor, care se arăta în faţă supuşi împăratului, luă insurecţia întindere şi putere mare şi încinse pe Mihai de toate părţile, în vreme ce, de ar fi sculat poporul cum trebuia, el ar fi putut încinge astfel pe duşman şi nu i-ar fi dat vreme a se întări în putere şi a-i dezorganiza armata sa cu încetul. 
   În piept inima ni se frînge de ce înaintăm cu povestirea către acea catastrofă grozavă, la care ne tîrî aceste greşeli; căci de aci izvorîră nu numai nenorocirile acestui bărbat mare, unul dintre cei mai minunaţi ai istoriei omenirei, dar încă şi nenorocirile naţiei romîne, care, dintr-atîta marire şi glorie, căzu, împreună cu eroul său, într-o prăpastie spăimîntătoare, de unde două veacuri şi jumătate de suferinţe nu o au putut încă mîntui. 
   XVI 
   În vremea aceasta, George Mako, încheind cu deputaţii nobililor condiţiile de alianţă, plecase de la Mediaş şi sosise cale de cinci mile de tabăra rebelilor, într-un loc numit Bogatz, îmbelşugat de vin, unde dete soldaţilor săi voie să bea. Cu toate vorbele mincinoase asupra lui Mihai ce răspîndise între ostaşi de atîta vreme, el nu era încă sigur că va putea a-i face a se revolta, uitîndu-şi credinţa jurată domnului şi bunătăţile lui pentru dînşii. Drept aceea îşi opri ostaşii într-acest loc, crezînd prin ameţeala beţiei a-i tîrî în tabăra nobililor. El trimise credincioşi de ai săi, din ofiţeri şi soldaţi, prin toate cîrciumele unde se afla ostaşii deşertînd pahare, care începură a cîrti cu dispreţ şi a ameninţa împotriva lui Mihai. „Trebuie, zicea ei, să gonim pe această fiară pînă la hotarele Ţării Romîneşti; trebuie să murim pentru patrie şi să alegem între unguri domn de sîngele nostru. Decît să ţinem cu Mihai pentru o păcătoasă leafă ce ne dă mai mult de trebuinţă decît de dragoste, mai bine să ne unim cu George Basta, din armia căruia se zice că au şi sosit cîteva mii de ostaşi fruntaşi!“ Şi fiindcă nimeni nu vorbea împotriva acestora, sîngele ostaşilor se aprindea din ce în ce, bînd. George Mako, temîndu-se că a două zi, potolindu-se focul vinului, să nu se schimbe părerile, fără a aştepta a se ivi de ziuă, dete armiei sale semnul de plecare, trece Mureşul, pe urmă, opreşte un minut în loc pe ostaşi şi le grăieşte astfel: „Soţilor, nemuritorul Dumnezeu ne-a dat ieri la toţi o aceeaşi gîndire şi toţi fără osebire vă uniţi împotriva acelei pieire a naţiei noastre, acel stricător a legilor noastre care medita cu cruzime moartea noastră a tuturor, împotriva lui Mihai-Voievod! Voi aţi luat armele pentru apărarea acestei provinţii, ce prin vitejia noastră Mihai a supus-o tiraniei lui; voi v-aţi pus să apăraţi atîtea fecioare curate şi nevinovate împotriva dobitocirei şi cruzimei barbarilor. Siguri că astăzi vom putea a răzbuna relele ce domnul prin voi a făcut ungurilor, întăriţi prin alianţa dumnezeiască, aideţi în tabăra lor şi să unim soarta noastră cu a lor.“ 
   Soldaţii răspunseră acestui cuvînt a lui Mako printr-o murmurare mînioasă. Uitînd vorbele de ieri, cei mai mulţi viindu-şi în fire din ameţeala vinului, îşi aduseră aminte datorinţa lor şi începură a lăuda facerile de bine ale voievodului, osîndind o aşa de ruşinoasă nemulţumire din parte-le. Ei aducea aminte că au fost goi şi că Mihai îi îmbrăcase, că erau pe jos şi că el le dedese cai şi îi înălţase din starea de călăreţi de rînd la ranguri mai înalte; că era o necinste nepieritoare, o faptă vino-vată înaintea lui Dumnezeu d-a trage sabia asupra unui aşa de mare făcător-de-bine, care, afară de leafa ce le-a plătit, le-a făcut atîtea bunătăţi. 
   Vro căţiva comandanţi încă îşi despărţiră oştile de ceailaltă armie protestînd în gura mare asupra trădătorului George Mako. Acesta era pierdut acum, dacă din norocire-i nu-i sosea în acel minut în ajutor Wolfgang Kamutki, trimis de nobili spre a birui îndoirea ostaşilor. Acest deputat, june cu curaj şi cu mare elocvenţă, ţinu un cuvînt ostaşilor, în care reînnoi şi întări în numele nobilimei toate cele făgăduite de Nicolae Bogathi şi adăogă: „că George Basta este să vie cu o puternică armie în ajutorul ungurilor, ca el e la hotar, că o mare temere a cuprins pe voievod, că Ştefan Csaki vine asemenea întru întîmpinarea lor cu magnaţii ţării spre a-i felicita, că era mult mai cu cinste, de va voi aşa norocul, a cădea apărînd viaţa sa şi mîntuirea patriei, decît a mai sluji, puţin timp încă şi într-o spaimă necurmată, un tiran“. 
   Prin aceste şi alte vorbe, el cîştigă pînă la urmă duhurile turburate ale soldaţilor. George Mako, văzînd ostaşii aprinşi, dete semnul şi, după ce mustră pe acei ce nu-l vor urma, puse armia în mişcare, şi chiar aceia care pînă atunci îi era împotrivitori fură siliţi a-l urma. Îndată Ştefan Csaki, în capul unei părţi din oştile nobililor şi a celor mai însemnaţi capi, într-un strălucit costum, călare pe un cal măreţ înşăuat, ieşi întru întîmpinarea legioanei lui Mako, sunînd trîmbiţele, tobele şi dînd toate semnele de veselie. Ambele oşti oprindu-se în loc, Csaki le făcu un cuvînt pompos şi apoi din ambele părţi îşi dau mîna, se îmbrăţişează. Toţi ungurii laudă pe soldaţii lui Mako că au preţuit mai mult pe Dumnezeu, patria, legea, decît prietenia romînilor. Dup-aceea îi duc în tabără, unde nobilii le dau la toţi mese, le dăruiesc 
   o cîtime îndestulătoare de grîu, nutreţ pentru cai şi leafa pe două luni.66 Astfel se împlini trădarea lui Mako şi a legioanei sale. 
   XVII 
   Mihai-Vodă, cu toate că nu aflase încă nimic despre trădarea lui Basta, dar cunoscînd acum puterile nobililor, începu cu tot dinadinsul a se găti de oaste. El chemă pe lîngă dînsul toate oştile, chiar şi p-acele din oraşele de margine, precum Ienö, Lipova, Lugoş şi Caransebeş, supt povaţa lui Andrei Barcsai. Scrise încă şi lui Pătraşcu a-i aduce o oaste însemnată din Ţara Romînească. Afară de aceasta, strîngea arme, muniţii şi tot ce era de trebuinţă pentru un lung război.67 Deşi el se gătea de bătaie, dar dorinţa lui era statornică d-a o încunjura. Pentru aceea, el chemă la sine doi preoţi, părintele George Vasarhelly din societatea lui Iisus, om bun şi predicator de minune, şi pe Ioan Ungvari, alt predicator elocvent al reformaţilor din Alba, care ştia adînc din cărţi, şi îi trimise p-amîndoi la Torda, fiind ei de religii deosebite, să poată sta fiecare pe lîngă cei de credinţa lor, însărcinîndu-i a pro-pune pace şi iertare nobililor şi a-i îndemna a-şi uni mai bine puterile împreună spre a se lupta împotriva turcului; că dacă el sau soldaţii lui au făcut vro greşeală, s-o spuie de făţă şi slobod: în sfîrşit, să-i încredinţeze că, prin căinţa lor şi milostivirea sa, această răscoală se va putea ispăşi printr-o vecinică uitare. Dar cînd aceşti deputaţi sosiră în tabăra nobililor, nu fură nici ascultaţi, nici primiţi.68 
   Într-aceea, Rothalt, urmînd poruncilor generalului său, Basta, se apropie de Torda şi, aflînd starea nobililor acolo, porni înainte cu că-lărimea sa în tabăra lor, unde fu primit cu mari demonstraţii de bucu-rie.69 El asigură nobililor, că generalul său, doritor d-a-i ajuta şi a-i mîntui de tirania lui Mihai, în cinci zile va veni a se împreuna cu dînşii şi pentru aceea l-a trimis pe dînsul înainte cu călărimea sa, spre a le fi spre slujbă pînă atunci. El trimise apoi răspuns înapoi la Basta ca să-i dea de ştire de ceea ce a făcut şi porni vro zece sau doisprezece călăreţi uşori ca să bată drumul nu numai spre Alba-Iulia, dar în toate părţile, ca să descopere unde se afla atunci Mihai. Doi din aceşti călăreţi fură prinşi de paznicii acestuia şi de la dînşii el află că chiar în acea zi Basta trebuie să-şi împreune armia cu a nobi-lilor.70 Basta, în adevăr, pornind de la Maitin, veni la Tuşnad, îndrep-tîndu-se către Ardeal pe drumul numit Mesesia, din pricina varului de care se afla acolo mulţime, sau a nisipului alb;71 se opri apoi puţin la oraşul Zilah din poalele muntelui Meszes, la hotarul Ardealului, de unde, în două marşuri, sosi la Cluj cu armia sa şi bagajele sale,72 la 13 septemvrie.73 Aici fu primit cu pompă de locuitori, care îi ieşiră întru întîmpinare. 
   Tabăra de la Torda se mărea pe tot ceasul. Trădătorul Tamasfalvi, de care am pomenit înapoi, sosi şi el cu 400 călăreţi secui din scaunul Mureşului, lăudîndu-se că a venit nechemat ca să dea mînă de ajutor împotriva tiranului şi arătînd nobililor scrisoarea ce îi trimisese Mihai şi a cărei cuprindere am văzut mai sus. Mai veniră încă o seamă de secui din scaunul Aranyos. Aceşti secui din scaunele Aranyos şi Mureşul totdeauna şi-au deosebit simtimentele şi cauza de fraţii lor din celelalte scaune. Mai iubitori de linişte, ei s-au ţinut în veci departe de revoluţii, ţiind mai adesea cu puterea ce li se părea mai legiuită; aşa ei au fost cu Andrei împotriva lui Mihai; pe urmă stătură cu nobilii, căci aceştia se arăta că sunt supuşi împăratului. În zilele noastre încă, ei au ţinut pre partea împăratului împotriva tot neamului lor, rebelat asupră-i. Clujenii, şi ei, văzîndu-se în mîinile armiei lui Basta, trebuiră să se supună şi ei a trimite nobililor oştile şi banii ce le ceruseră. Într-aceea, în tabăra de la Torda zbura în toate corturile vestea sosirei lui Basta şi, toţi ve-selindu-se, cîştigară inimă şi se arătară mai aprinşi împotriva domnului, incepînd a striga de faţă: la arme! şi înştiinţînd, la scăpătatul soarelui, pe împrotivnicii lor, prin descărcări de arme, semn obicinuit atunci la soldaţi în tabără, înfocarea lor şi dorinţa d-a veni la luptă. 
   După ce dete la Cluj o zi de odihnă ostaşilor săi, Basta sosi într-o singură zi la tabăra nobililor, departe de două mile. El fu primit cu semne mari de bucurie şi salutat cu mare respect de toate stările, ce îi ieşise întru întîmpinare. El tăbărî dincolo de podul după rîul Aranyos, în locul unui sat de curînd ars de cazaci, numit Keresztes. Îndată Ştefan Csaki şi ceilalţi magnaţi îi dau comanda tuturor oştilor Ardealului, ce erau în număr de 12 mii ostaşi călări şi pedeştri şi 4 tunuri, se supun ei şi toţi ai lor la poruncile lui îl îndestulează cu grîu şi bucatele trebuincioase.74 
   XVIII 
   Aflînd Mihai-Vodă sosirea lui Basta în tabăra nobililor, trimise în această tabără unul din cei mai dintîi boieri, şi anume Andrei Postelnicul, şi pe Luca Trausner, dîndu-le trei solii: 
   Cea dintăi pentru George Basta, căruia îi însărcină să-i zică: „că de vreme ce n-are nici o poruncă de la împăratul să năvălească în ţinutul său, să plece, dîndu-i pace. Să-şi aducă aminte de trudele şi cheltuielile sale împotriva turcilor în interesul creştinătăţii şi cu ce greutate a supus Ardealul împăratului, răsturnînd pe cardinalul Andrei, ce avea sprijin şi putere în Polonia, Moldova şi Ardeal; aceea ce cu greu ar fi putut face împăratul, de nu era el; apoi ar fi nedrept a răspunde la atîtea slujbe printr-o purtare duşmană.“ 
   A două însărcinare era pentru nobili, la carii el vrea să li se zică: „ca să-şi aducă aminte că ei au fost toţi în puterea lui atunci cînd a supus Ardealul, că el ar fi putut a-i ucide pe toţi, dar că el fusese atît de milostiv, de nu le făcu nici un rău la sfîrşitul războiului, dar încă îi păstră în legile şi privilegiile lor, cînd, după dreptul războiului, ar fi putut a desfiinţa şi nimicnici toate acele legi şi privilegii; că el e gata a le da tot ce e drept şi a păstra în armie o aspră disciplină; şi că se miră de ce ei vor să se revolteze împotrivă-i, căci trebuie să gîndească că Dumnezeu obicinuieşte a sprijini pricinile drepte“. 
   A treia însărcinare era pentru ostaşii ce îl părăsise, cărora puse să le zică: „că ei trebuie să-şi aducă aminte că el îi ridicase din starea proastă la trepte mai înalte; că el, şi nu altul, în Ţara Romînească şi Ardeal, le dedese cai, haine, arme şi alte podoabe ce ei aveau; că în toate ocaziile el le-a arătat binevoinţa sa; că supt poruncile sale, în Ţara Romînească, ei au înfrînt pe turci şi au cîştigat reputaţie, bogăţii şi că, atunci cînd ei se umplea de dobîndă de la duşman, el nu oprea nimic pe seamă-i, lăsînd tot la dînşii şi tratîndu-i totdeauna nu ca nişte slujbaşi, dar ca nişte copii ai săi; să se socotească împotriva cui au să rădice arma, şi de ruşinea cu care va fi pătaţi pe toată viaţa ce le rămîne; că pentru dînsul, el jură pe tot ce are mai scump că să va purta cu dînşii cu bine şi cu dragoste ca şi mai nainte, de se vor întoarce la datoria lor“. 
   Dar cînd deputaţii sosiră în tabără, nu li se dete voie d-a arăta în public aceste propuneri. 
   Dar Mihai nu-şi mai făcea acum iluzii asupra duşmanilor, şi, în vreme ce aştepta întoarcerea acestor deputaţi, de sîrg el se găteşte ca să pornească împotriva nobililor şi a lui Basta. În noaptea înaintea zilei în care era să iasă din Alba-Iulia, el văzu în vis o mare şi groaznică furtună, care se rădică despre Torda, se opri şi se sparse tunînd groaznic dasupra Albei; pe urmă trăsnetul îl izbi pe el însuşi. Minunat de acest vis şi deşteptîndu-se fără veste, Mihai sări din pat, aprinde 
   o lumînare şi porunceşte să vie îndată la dînsul Pancratie Sennyei, Ştefan Bodoni şi vro cîţiva din cei mai de căpetenie boieri. Aceştia, alergînd iute, găsiră pe domn turburat foarte de visul ce avusese, pe care îl destăinui şi lor, spuindu-le că acesta îi prevesteşte nenorociri. 
   Cu greu boierii izbutiră a-l linişti.75 Urma ne va arăta că acest vis fu, vai! cu prisos profetic. 
   XIX 
   A doua zi, Mihai, ridicînd tabăra de la Alba-Iulia, dete poruncă armiei să se aşeze de la vale de oraşul Aiud (Enyed), în cîmpia numită Tinod.76 Într-aceeaşi vreme, Basta, după ce dete o zi de repaos oştilor sale obosite de iuţimea cu care veniseră la Torda, în 16 septemvrie77, împreună cu oastea nobililor, ridică tabăra de la Keresztes şi merseră de o aşezară într-o cîmpie udată de rîul Mureş din ţinutul de Maros-Ujvar,78 pe care Mihai o dedese banului Mihalcea.79 De aci, în dimineaţa viitoare, 17 septemvrie,80 rînduindu-şi armia de bătaie, porni împreună cu toate bagajurile sale spre Aiud, cu gînd d-a tăbărî în mai sus-numita cîmpie Tinod; dar, aflînd că Mihai l-a întrecut în ocuparea acestui loc, el se opri lîngă satul Mirislău. El întîmpină aci pe Mihai cu tabăra aşezată într-o cîmpie alăturată, numită Hol
   81
   tmaros.
   Mirislău e un sat două leghe dincolo de Alba-Iulia.82 El e aşezat în capătul de dincoace a unei cîmpii lungi de şase mile aproape, dar de 
   o lărgime nepotrivită, fiind ţarmurită de o parte de munţi, iar de cealaltă de Mureş, rîu plutitor în mare parte, care din ţara secuilor trece prin mijlocul Ardealului, soseşte la Lipova, în Banat, şi se varsă în Tisa. Astfel încît în unele locuri lărgimea cîmpiei e de un mil, în vreme ce de ce vine încoa spre sat se strîmtează de ajunge de o jumătate mil, încă şi mai puţin. Satul era aşezat astfel între dealuri şi rîul Mureşul, încălecînd drumul cel mare care, pe la poalele dealurilor, duce de la Alba-Iulia la Cluj. Dincoace de sat se întindea o cîmpie cultivată de marimea unui mil, care e sfîrşită de un pîrîu adînc mult, ce din dealuri se varsă în Mureş. Pe acest pîrîu era un pod, pe unde drumul cel mare şi alte două mai mici, unul din sat şi altul de la Mureş, trec spre Alba-Iulia.83 
   Dincoace de acest pod şi pîrîu era tăbărît Mihai. El lăsase de la corturi la pîrîuri numai atîta loc cît îi era de trebuinţă pentru piazza de arme, spre a-şi mînui armia.84 Era poziţia taberei noastre atît de temeinică şi în loc aşa de bun, încît nu putea avea a se teme de nimic şi nici un chip nu era ca vrăjmaşul să ne poată izbi sau sili la bătaie fără voia noastră;85 căci aripa dreaptă, care era despre rîul Mureş, era ocrotită de o mare pădure, care şi dînsa se ocrotea de zăgazuri şi ţărmurile rîului; la aripa stîngă se înălţa necurmat dealuri şi munţi, care încingeau pînă şi spatele taberei noastre. Spre a trece printr-aceşti munţi, nu se putea decît printr-un urcuş, care era o potecă strîmtă, şi aceea foarte bine păzită şi cu tunuri întărită; în frunte era pîrîul adînc de care am pomenit, pe al carui strîmt pod, care şi el lesne se putea rupe, anevoie şi cu mare pierdere ar fi putut trece oştile duşmane. În tot lungul acestui pîrîu, Mihai aşezase baterii de tunuri.86 El trimisese încă dincolo de Mureş, pe un deal nalt lîngă satul Gombas, 300 călăreţi spre a observa rînduiala oştilor duşmane şi ce făcea ele.87 
   Văzînd că duşmanul înaintează spre satul Mirislău, el scoase din tabără o trupă de două mii călăreţi poloni88 şi îi trimise dincolo de sat, spre a recunoaşte oştirea duşmanului.89 Îndată această trupă înhăţă o luptă cu avangarda duşmană, compusa de călăreţi ardeleni supt comanda lui Ştefan Csaki. Lupta ţinu cîtva îndoită, căci cînd unii, cînd alţii dovedea şi din nou se întorceau la luptă.90 Aflînd Basta de această luptă ce urma la avangardă, împreună cele două regimente nemţeşti al lui Pezzen şi cel din Silezia, făcînd dintr-însele un batalion mare, ca un lung pătrat cu două mîneci, de cinci sute muschetari fiecare, şi în mijloc punînd pe suliţaşi, lăsînd deşert atîta cît încăpea cele şase tunuri de cîmpie, pe care le puse acolo cu muni-ţiunea lor, tîrîndu-le pedestrimea cu mîinile. În această rînduială, deschizîndu-i ceailaltă oaste drum, înaintă acest batalion pînă la cele dintîi oşti de la avangardie, unde, luîndu-şi poziţie într-un loc înălţat, văzu pe poloni stînd, formaţi în escadroane, în cîmpie, puţin departe de sat, nehotărîţi ce să facă. Îndată, la un semn dat, se deschise în două aripi fruntea de suliţi a batalionului, şi tunurile se sloboziră drept în poloni, doborînd gloanţele atîţi oameni şi cai, încît ceilalţi, spăi-mîntîndu-se, căzură în confuzie şi nerînduială. Fără a le lăsa vreme a se dezmetici şi a pune în rînduială, Basta înaintă spre dînşii cele două mîneci de muschetari, care începură a slobozi focuri în poloni, încît aceştia fură siliţi a se trage înapoi. În retragerea lor, ei puseră foc de patru colţuri în satul Mirislău, pentru ca duşmanul sa nu se poată aşeza într-însul. Dincoaci de sat, ei deteră peste o ceată de husari unguri, care trecuseră gîndind să-i ia pe poloni pe la spate, dar fură ei prinşi în mijloc de poloni de o parte, şi de alta de o ceată trimisă de Mihai în ajutorul polonilor. Astfel aceşti husari fură toţi snopiţi acolo, fără ca Basta, care privea această măcelărire, să voiască a le da ajutor, pricinuind că fără poruncă ei se duseseră acolo.91 
   XX 
   Ungurii, văzînd această izbîndă alor săi, voia ca Basta să unească îndată puterile lor spre a izbi tabăra lui Mihai. Ştefan Csaki cu Ioan Mikloş şi vro cîţiva magnaţi se duseră la Basta ca să-i spuie această dorinţă a nobililor şi a soldaţilor lor. Basta le răspunse: „Caut la aşezarea locului şi văd că voievodul şi-a pus tabăra într-un loc prea tare, încît nu-l vom putea trage spre bătaie fără a pierde mulţi d-ai noştri; pe lîngă aceasta se apropie seara şi vremea d-a ne bate a trecut astăzi. Voievodul întrebuinţează meşterşug, deci trebuie a lucra împo-trivă-i cu multă minte. Cu toate acestea, de socotiţi că trebuie să începem astăzi bătaia, nu stau împotrivă; căci chiar cînd această parte a armiei împărăteşti, o pieri, cezarul, preamilostivul meu stăpîn, mai are şi alţi ostaşi nemţi; dar dacă — ferească Dumnezeu! — vom fi biruiţi, cea mai mare primejdie vă ameninţă vouă şi acestei ţări ce va cădea în pieire. Socot dar că e bine să petrecem liniştit noaptea viitoare şi nădăjduiesc că voievodul se va trage în această noapte, sau, de va avea gînd a se bate, el va veni spre noi. Pentru aceea, gîndesc să aşteptăm ziua de mîine, care nădăjduiesc că ne va fi fericită.“ Acest sfat a lui Basta fu primit de toţi.92 Cereau unii de la Basta ca să intre în sat să caute a stinge focul şi a-şi aşeza acolo tabăra; dar din mai multe pricini, mai ales din iuţimea focului ce era anevoie de stins, Basta nu primi. El îşi aşeză oştirea dincolo de Mirislău, la apus, aproape de sat, într-un loc care parte se întindea în cîmpie, parte se urca frumos pe deal. El despărţi din oaste trei trupuri mari de gvardie, asezîndu-le la cele trei intrări ale satului, de către tabăra noastră: unul de unguri, în vîrful unui deal, unde era o biserică ce domina satul, altul de ardeleni, dincoace de sat; lîngă drumul cel mare, şi al treilea, alcătuit de toată pedestrimea nemţească şi de toată artileria, supt comanda strejarului general-maior contele Tomasi Cauriolo, brescian, pe malul Mureşului, de mîna stîngă, care era vecină de tabăra noastră d-o bătaie de tun. Acolo ridicară nemţii o tabie între rîu şi sat şi deodată ambele părţi începură a tuna una asupra celeilalte.93 
   Pe la cea dintîi mutare a sentinelelor de noapte, prinseră nemţii patru din şase romîni, care cu nesocotită îndrăzneală, vrînd să calce vro sentinelă, căzură într-o cursă pusă de comitele Cauriolo la povîrnişul rîului. Ei fură îndată duşi la cortul lui Basta şi ameninţaţi de dînsul cu ştreang de nu vor mărturisi adevărul; spuseră că dincolo de pîrîu a tăbărît Mihai cu mai mult de treizeci mii luptători şi 40 tunuri mari şi de cîmpie şi că din ceas în ceas aştepta pe fiul său Pătraşcu cu deosibit ajutor.94 Deşi aceşti prinşi, sau din neştiinţă, sau din nevoinţă, nu spuseră adevarul despre numărul oştilor lui Mihai, dar era adevăr numai că Mihai aştepta pe fiul său. Această pricină făcea pe Mihai a nu se prea grăbi la bătaie. Văzînd că duşmanii stau liniştiţi, îşi închise şi el oştile în tabără, aşteptînd ziua de a două zi, să vadă ce va face duşmanul. 
   XXI 
   Pe la miezul noptii aceleiaşi zi (17 sept.) însă el, chemă pe unul din cei mai viteji căpitani ai săi, Petre Armeanul,95 şi îl trimise în tabăra duşmană cu cărţi către Basta şi unguri, în care el lua de martori pe Cel înalt şi toţi sfinţii: „că el nu e pricina acestei nenorociri pentru creştini; că acest foc nu s-a aprins din greşeala lui, ci din neastîmpărul şi răutatea a doi-trei nobili numai; că el nici a gîndit vrodată să ajungă treaba la o bătălie între creştini, l-acea cruzime d-a-şi vărsa sîngele între dînşii; că de vreme ce el e credincios împăratului, ce cată Basta şi oştile împărăteşti în tabăra rebelilor? Întoarcă-se dar toţi mai către dînsul şi meargă cu toţii să bată Timişoara sau să se lupte cu turcii, oriunde îi vor găsi; ar fi aceasta creştinesc lucru d-a nu trage sabie între sine; ar fi aceasta slăvit pentru maiestatea sa împărătească.“ 
   Basta şi ardelenii răspunseră îndată lui Mihai: „că mai întîi el nu-l cunoscuseră; că şi lor li se părea crud lucru d-a vărsa atîta sînge creştin, orişicare parte ar triumfa; dar că e prea tîrziu spre a da un răspuns hotărît într-o pricină aşa de însemnată, pentru care trebuia sfatul şi chibzuirea a tuturor stărilor; că vor face aceasta noaptea şi că a două zi des-de-dimineaţă îi vor da răspuns.“96 Acest răspuns era înşelător, căci nici o hotărîre nu luară ungurii, nici răspuns nu deteră lui Mihai a două zi dimineaţă. Ei îl făcură numai spre a hrăni în Mi-hai acea fatală nădejde ce mereu avu că va putea a veni la pace şi a se feri de bătaie. Mihai într-adevăr o voia aceasta din toată inima. Fie oarba-i încredere în Austria şi dorinţa nenorocită ce pururea a avut d-a se arăta credincios către dînsa, fie acea letargie morală care stăpîneşte mintea unui om mare şi îi întoarce toate pasurile în greşeli, cînd providenţa a hotărît surparea lui, Mihai era îndoitor, nehotărît, fără voinţă statornică. „El se lupta cu inima jumătate, zice biograful său, căci nu voia a se bate cu nemţii, ca să nu se arate trădător“.97 Apoi nici un minut nu fu mai critic, mai însemnat în viaţa lui ca aces-ta. Niciodată ca acum el n-avusese nevoie de a desfăşura cele mai din urmă puteri ale sufletului său ; niciodată nu fu el mai mult îndatorat a birui. Biruit, era pentru dînsul o ruină completă, după cum şi fuse. Biruitor, el scăpa deodată şi de legăturile sale cu Austria şi de acelea cu ungurii. Aristocraţia ungurească pierea pentru totdeauna în Ardeal şi această ţară, cu pieirea ungurilor şi a saşilor, rămînea o ţară ales romînească. Austria, ameninţată de turci, neavînd altă armie spre a-i opune s-ar fi văzut silită a lăsa orice pretenţii asupra Ardealului şi a părţilor ce se ţin de dînsa şi a recunoaşte independenţa noului stat romînesc. Polonia n-ar fi mai îndrăznit atunci a ne supăra, sau, deşi 
   o făcea, Mihai ar fi căzut asupra-i cu toate puterile sale, cu farmecul numelui său de nebiruit, cu simpatiile ce avea în populaţiile ei, şi amar de dînsa! De atunci, naţia romînă, încunjurînd toate nenorocirile ce 
   o bîntuiră în urmă, s-ar fi constituat în întregimea drepturilor sale, în unitatea şi libertatea sa şi s-ar fi apucat a îndeplini cu putere mare misia de liberare şi civilizare ce providenţa i-a menit în orientul Europei. Cîtă mărire, cîtă glorie şi fericire o ar fi întîmpinat în această cale! O biruinţă, şi toată această visare, tot acest frumos ideal naţional de atunci se înfiinţa! 
   
   XXII 
   A doua zi dimineaţă, 8/18 septemvrie, Mihai nu se mişcă din tabăra sa, hotărît fiind a aştepta în acel loc puternic întărit de natură, sigur fiind că va zdrobi pe duşman de n-ar ispiti a trece pîrîul spre a-l izbi.98 Generalul Basta, în aceeaşi dimineaţă, îşi destinse armia în rînduială de bătălie lunară, dincoace de satul Mirislău, în cîmpia cea cultivată, cu hotărîre statornică a înhăţa lupta cu Mihai.99 Neîn-crezîndu-se însă numai pe arătarea ungurilor, care pretindea că e foarte lesne a trece pîrîul, vru să meargă a vede lucru cu chiar ochii săi. El se asigură atunci de primejdia învederată la care s-ar expune de ar izbi pe Mihai în acel post bine ocrotit, atît de pîrîul anevoie de trecut, ce apăra fruntea şi o parte de flanc, cît şi de o înalţime din mîna stîngă, de unde artileria mătura tot locul cuprins între tabăra lui Mihai şi sat.100 
   Spun că privind aceasta, Basta încreţi sprînceana şi zise: „Prietenii mă făcea să fiu acum şac-mat, din dorinţa ce au de a-şi răzbuna, de nu cătam lucru aci cu ochii mei“, dînd a înţelege pe unguri, care îi zisese că e lesne şi comodă trecerea pîrîului.101 Deci, armat şi călare cum se afla, el chemă sfatul de război şi cu bune cuvinte dovedi primejdia la care s-ar expune armia lor, de s-ar ispiti a trece pîrîul spre a izbi pe ai noştri, încheind că era de trebuinţă a face altceva. Părerea lui era ca să se tragă înapoi puţin, ca Mihai, înşelîndu-se de prefăcătoria acestei fugi părute, se va lua în urmă-le şi va pierde folosul ce îi da acea cetate a locului. Ungurii răspunseră l-această părere cu inima răsculată; că e lucru foarte necinstitor şi vătămîtor de a face o retragere în faţa unui duşman numeros şi îndrăzneţ, căci a se retrage, spre a se feri de bătaie, după părerea locului, nu e alt decît a fugi şi a-şi rupe însăşi oastea, tăind inima la ai săi şi mărind-o la duşman; că părerea lor era ca, nesocotind acea mică greutate, cu vitejie să treacă rîul, izbind pe duşman, sau să se închiză în acel post unde se afla, aşteptînd o ocazie priincioasă de a se lupta.102 
   Basta se sili să le dovedească că aceea ce propune el nu e retragere; nici mai puţin vrun fel de fugă, ci o stratagemă militară, spre a scoate pe duşman din acel loc ca o cetate, asigurîndu-le că el cu nemţii săi se va pune la ariergardă, spre a nu se pierde nici un om.103 
   Se făcea acest sfat de război, cum s-a zis, în cîmpie şi călare, făcînd toţi capii un cerc împrejurul lui Basta, cătînd a-l păzi de lovirile tunurilor romîneşti, grindinînd din toate părţile, îndreptate fiind în-tr-acea parte de capul tunarilor lui Mihai, un italian de la Mantua, anume Vincenzo. Într-aceea, un soldat ungur, doritor d-a afla şi el ce era hotărît în sfatul de război, apropiindu-se de cerc, ţiindu-şi coiful în mînă, iacă că o lovitură de tun, îndreptată la semn spre a lovi în acea adunare de ofiţeri călări, zboară acelui soldat coiful din mînă, fără a-l răni nici pe dînsul, nici pe cal, care îndată se puse pe fugă, trecînd ghiuleaua alături cu contele Tomaso*  Cauriolo, care într-acea parte inchidea ocolul sfatului, cu primejdie de moarte pentru el. Această împregiurare făcu că sfatul se sparse deodată, tîrîndu-se şi ungurii în grabă către părerea lui Basta.104 
   Îndată, ridicînd străjile, trăgînd tunurile după fortificaţii, scoţînd pedestrimea din preajma satului şi puind foc la sat,105 îndreptară avangarda către un pod peste Mureş; după aceea venea tot bagajul cu alte care, apoi toată pedestrimea şi călărimea din Ardeal, deosebind dintr-însa numai două mii călăreţi spre întărirea ariergardei, la care rămăsese tunurile şi toată pedestrimea şi călărimea germară, împre
     
   ună şi Basta cu cele două cete de muschetari, patru companii de călărime de rînd din Ungaria de Sus şi compania de valori, gvardia sa, avînd încă cu sine mai mulţi nobili cavaleri nemţi, unguri, francezi şi italieni.106 În această rînduială, toată armia se îndreptă către satul Decs, de unde veniseră în trecuta zi.107 
   XXIII 
   Des-de-dimineaţă, Mihai, ieşind din tabără, îşi întocmise armia şi aştepta să vază ce face duşmanul, cînd străjile şi spionii îi raportară lui ca tabăra duşmanului s-a rădicat şi că merge acum înapoi spre partea de unde a venit. Întru-ntîi lui îi veni cu greu a crede aceasta, dar văzînd că aşa era, îşi închipui — fatală orbire! — că într-adevăr Basta fuge,108 şi, zîmbind, zise: „Unde fuge cîinele de italian? Nu ştie el că în tot locul îl voi ajunge?“109 Deci, îndată părăsind postul său atît de sigur, se puse în goană după duşman cu mare furie şi nu cu mai puţină neorînduială.110 Îndoindu-se însă că nu va putea ajunge pe duşman la vreme cu toată oastea, el porni înainte o mare parte din călărimea sa, cu cîteva trupe de cazaci, ca să recunoască pe duşman şi să-l supere şi întîrzieze în retragerea sa. Dar cele două cete de muschetari, care se opriră în loc, schimbîndu-să cînd una, cînd alta în luptă, ajutate de artilerie şi de călărimea uşoară, ţinu în depărtare pe călărimea noastră. 
   Duşmanul însă, din pricina acestor izbiri, să trăgea încet, şi aceasta plăcea lui Mihai, doritor să sosească însuşi cu toată oastea, spre a se destinde de bătaie dincolo de Mirislău, în acea spaţioasă cîmpie, crezînd mereu că duşmanii fug de o întîlnire. Basta însî începu a se mişca şi mai încet, ca să înşale pe Mihai, dîndu-i nădejde că îl va putea ajunge, şi departîndu-l de sat cît putea mai mult. Inima lui sălta de bucurie cînd vîzu că, după călărime, iese din sat şi căruţele de artilerie romînă, semn că Mihai, părăsind detot postul său, înainta cu toate puterile sale. El îşi însemnase dinainte un loc bun şi destul de mare, care, în parte, puţin cîte puţin, frumos se ridica, rămînînd încă pentru călărime destulă cîmpie. De acest loc apropiindu-se Basta, întorcîndu-se, privea mişcările lui Mihai.111 
   Acesta, crezînd mereu că duşmanul fuge şi dorind foarte d-a-l ajunge la timp, silea pedestrimea la drum şi tot într-o vreme porunci să-i aducă înainte un cavaler ungur, ce fusese prins, numit Baltazar Bornemissa, căruia făcu multe întrebări despre persoana lui Basta, de dînsul bine cunoscută, zicîndu-i, cam în glumă, de crede el că Basta îl va aştepta sau că fuge întins în Casovia. Bornemissa răspunse lăudînd talentele ostăşeşti ale lui Basta şi adăogînd că crede că el va primi bătaia şi că această retragere nu e fără vreun mister. Mihai fu foarte vesel l-aceste cuvinte, arătîndu-se cu mare dorinţă de a se bate,112 şi ajungînd în cîmpie, ca la cinci sute paşi dincolo de Mirislău, porunci armiei a se opri în loc şi a se întocmi în rînduială de bătaie.113 
   Basta, văzînd aceasta, se opri şi el 500 de paşi departe de Mihai,114 lîngă satul Decs şi îşi întoarse toată armia spre dînsul.115 Băgînd de seamă Mihai că duşmanul se oprise în loc şi pentru întîiaşi dată bănuind că fuga lui fusese poate o stratagemă, se urcă pe un deal vecin ca să vază mişcările şi zise către Andrei Barcsai, generalul său: „Ce gîndeşti că vor duşmanii?“ „Vor să dea bătălie“, răspunse acesta. Atunci Mihai, din nou stăpînit de îndoirile şi nehotărîrile duhului său, îi zise: „Să facem pace cu dînşii, domnule Barcsai“. — „E cam tîrziu acum, strălucite doamne, răspunse acesta, pune-ţi platoşa, rînduieşte soldaţii de bătălie şi să ne pregătim de luptă.“116 
   XXIV 
   Îndată Mihai se puse a-şi întocmi oştile de bătălie.117 El făcu din toată armata o singură frunte deopotrivă, destul de îndesită pentru îngustimea cîmpiei, întinzîndu-se de la dealuri pînă în rîpa rîului Mureş.118 În aripa dreaptă, începînd de la Mureş, venea mai întîi toţi cazacii, care era arcaşi şi archebuzieri călări, împărţiţi în patru escadroane, lîngă care venea două escadroane de lăncieri romîni.119 Numărul acestei cete de călăreţi romîni şi cazaci se urca la 4 500 şi era comandaţi de Ştefan Tahi, care arsese Aiudul, şi Francisc Lugasi.120 Alături cu călărimea venea un batalion mare de pedestrime de secui, sîrbi şi romîni, avînd în frunte patru tunuri mici, ocrotit din partea stîngă de un alt escadron de lăncieri poloni şi moldoveni. Peste toată această aripă dreaptă era mai mare Baba-Novac, cel mai întîi general al călărimei, „om, zice Spontoni, deşi bătrîn, dar cu mare foc şi curaj şi cu o deosebită experienţă“.121 La aripa stîngă, care era ţărmurită de munte, venea rămăşiţa călărimei, împărţită în cinci escadroane,122 în număr de 4 000 romîni, sîrbi şi secui, a căror capi era George Budai şi Petre Odobaşa,123 împărţită la laturile a două alte batalioane de pedestrime secuie, romînă, sîrbă şi moldavă, care era întărită cu cîteva tunuri de cîmpie; astfel că această aripă se sfîrşea întinzîn-du-se încovoiată pe drumul cel mare ce ducea la Alba-Iulia.124 Toată cealaltă artilerie o aşeză dintr-această parte, pe drumul cel mare, înaintea liniei de bătălie.125 În centru venea cîteva mii de pedestraşi secui, comandaţi de Pancratie Sennyei, Ştefan Bodoni şi Andrei Barc-sai.126 Aci era şi Mihai cu o trupă strălucită alcătuită de boierii săi şi de toată acea nobilime ce îi rămăsese credincioasă în Ardeal şi care îl însoţea din Moldavia şi Polonia;127 dar, pre obiceiul său, el nu sta la un loc, ci mereu alerga pintre deosebitele rînduri.128 În dosul acestei linii, ca rezervă, venea, supt George Farcaş, căruia de puţin timp dom-nul îi luase comanda cetăţii Lipova, trei mii călăreţi secui şi un număr însemnat de ţărani pe gios, romîni şi secui, pe care Mihai armase cu puştile ce îi trimise împăratul Rudolf, cum şi o seamă de sîrbi, care cu puţin mai nainte părăsiseră ţara turcească şi venise în mare număr a se aşeza în Ardeal. Scopul lui Mihai era, după cum spun ungurii, ca nimicnicind pe ungurii ardeleni, să-i puie în loc, trimiţînd o parte în Ţara Romînească în locurile pustii. În urma acestora venea opt sute gvardişti pe gios, supt comanda ungurului Mathei Gyarmathy.129 Numărul oştirei lui Mihai, după mărturia chiar a istoricilor unguri, se urca aproape la 22 mii oameni130 şi 27 tunuri, mari cu mici, după Tarducci, iar după Bethlen de 32 tunuri. Era aceşti ostaşi ai lui Mihai din cei mai de rînd ce avusese, căci oştile cele mai bune se aflau în Moldova şi în Ţara Romînească. Natura acestor soldaţi era astfel că ei nu-şi ţinea bine şireagul şi se da într-o parte şi într-alta, după cum le venea, fără nici o rînduială. Aci într-o săritura se azvîrlea prea departe şi apoi se trăgea înapoi.131 
   Întocmindu-şi astfel oştile, Mihai le ţinu un cuvînt, le lăudă mult,132 porunci la două mii pedestraşi archebuzieri secui aleşi să se urce pe cel mai vecin deal ce se ridica lîngă drumul cel mare133 şi dete sem-nul de bătaie. Soldaţii răspunseră cu mari strigări,134 şi tunurile de la cele trei batalioane şi după drum începură deodată a tuna şi a grin-dina asupra oştirei duşmane.135 
   XXV 
   Basta, cătînd întocmirea armiei lui Mihai, îşi întocmi şi el pe a sa într-o singură frunte, paralelă a lui.136 El aşeză în capătul aripei drepte, asupra drumului cel mare, un escadron de pedestrime din Ardeal şi Ungaria.137 Alături venea o ceată de 2 000 călăreţi lăncieri, supt comanda lui Ştefan Csaki, Ladislau Petke şi George Mako.138 După dînşii venea pedestraşii secui din scaunul Mureşului, pedestraşii clujeni şi bistriţeni, avînd de cap pe Francisc Turi.139 Apoi venea o ceată de 1 500 călăreţi raiteri din Silezia, supt povăţuirea lui Melhior Rottowitz şi Ioan Sepratwitz. Peste toată această aripă era cap mai mare Ştefan Csaki.140 La aripa stîngă, pe rîpa Mureşului, sta două cete de lăncieri ardeleni, lîngă care era într-o ceată călărimea lui Propostvari şi în coasta ei un escadron de pedestrime din Ungaria şi Ardeal, comandată de Sigridie Prunitz, moravul, flăncuită de călărimea ungurească din Ungaria de Sus, comandată de Ragozzi, lîngă care venea un alt escadron de raiteri supt povăţuirea lui Balthazar Rottowitz, văr al lui Melhior.141 În centru venea batalionul de două regimente de pedestrime nemţească, comandate de colonelul Ioan-Henric Baptist Petz,142 avînd la dreapta cîţiva călăreţi armaţi uşor supt poruncile lui Ştefan Petki.143 Între centru şi aripa stîngă sta Basta cu cei o sută valoni aleşi şi cu cavalerii streini.144 El ţinea de rezervă cele patru companii de rînd de călărime nemţească din Ungaria de Sus, comandate de Roth-alt, punînd în acest escadron şi stindardul împărătesc, ţinut de un june cavaler ungur.145 Tot înapoi venea încă două sute călăreţi supt poruncile lui Ioan, numit Cel din urmă.146 Ioan Tamasfalvi, cu 400 călăreţi secui din scaunul Mureşului, şi Mathei Pereset, cu cîteva mii de ţărani, încunjură, învăluind toată armia.147 În sfîrşit, artileria fu aşezată înaintea centrului, pe părţile cele mai ridicate ale cîmpiei.148 Pe un car se vedea stînd George Borbely, strălucit prin biruinţele cîştigate la 1595 asupra turcilor la Lipova, Csannad şi Ienö. Neputîndu-se sluji cu mîinile şi picioarele sale din pricina reumatismelor articulare de care suferea, el fusese poftit a sta privitor al luptei, sfaturile lui fiind preţioase.149 
   Oştirea toată a lui Basta cu a ungurilor se urca, după istoricii unguri, peste numărul de 18 mii,150 iar după Spontoni, panegirist al lui Basta, era de 20 mii, din care 12 mii pedestrime de deosebite naţii, dar toţi de o vitejie încercată, opt mii călărime şi trei tunuri de baterie şi 12 de cîmpie. 
   Astfel întocmind armia, Basta dete semnul de bătaie, în numele lui Iesus-Maria!151 
   XXVI 
   Era după-amiază cînd începu bătălia152 printr-o furioasă puşcărire din ambe părţi. Artileria duşmanului ne supăra puţin, precum şi puştile noastre pe dînsul; dar artileria noastră după drum îl vătăma greu.153 El se clătise din loc şi se apropie cu pas încet spre linia noastră, care sta frumos neclintită, aşteptîndu-l.154 Artileria noastră urmă furtunînd de peste toată linia cu mare pagubă a duşmanului; şi i-ar fi pricinuit stingere multă, dacă nepotrivirea locului nu-i slujea pe alocurea de zid de apărare împotriva ghiulelelor, care se îngropa în pămînt. Atunci, dintre vrăjmaşi, pieri, izbit de o ghiulea de culevrină, Ştefan Borseny, unul din cei mai însemnaţi nobili unguri.155 
   Pe la două ceasuri după-amiazi,156 desperarea duşmanilor de pustiirile ce le făcea artileria romănă aşezată pe drum inspiră străjerului-maior general Cauriolo o idee fericită, care hotărî soarta bătăliei. El se înfăţişa înaintea lui Basta şi îi zise că el se leagă că, cu o bună mînă de muschetari aleşi, va putea pune mîna pe artileria duşmană, aşezată pe drum, care atît de vătămătoare este armiei lor. Plăcu lui Basta această propunere şi îndată scoase din rînduri trei sute din cei mai buni muschetari şi îi dete lui Cauriolo. Acesta apucă cu vro cincizeci paşi mai nainte de aripa dreaptă şi, luîndu-se pe lîngă dealuri, ascuns şi apărat de cotiturile lor, înaintează repede asupra gvardiei de secui şi sîrbi ce era lăsată spre apărarea artileriei noastre.157 
   Mihai, văzînd acea ceată de muschetari inaintînd cu hotărîre, se îndoi de vro stratagemă şi porunci la cel mai vecin escadron de lăncieri, în număr de trei mii călăreţi, ca să împresure pe duşman, izbind în coastă pe muschetarii povăţuiţi de Cauriolo. Basta însă văzu acea divizie de lăncieri stînd gata a se pune în mişcare şi, bănuind menirea lor, porunci lui Melchior Rottowitz ca, cu toţi raiterii săi, să grăbească a întîmpina pe lăncierii noştri şi a-i izbi cînd se vor mişca, pînă a nu apuca ei a izbi pe muschetari. 
   Într-aceea, artileria romînească îşi urmă pustiirile sale în rîndurile duşmanului. Încă cei două mii archebuzieri secui, ce se afla aşezaţi pe înălţime, văzînd că duşmanii înaintează spre dînşii sloboziră asu-pră-le toţi într-un foc de rînd; dar puţin îi vătămă, căci nu măsurase bine distanţa şi era la vreo două sute de paşi departe de dînşii. În acelaşi timp se mişcă înainte şi acel divizion de lăncieri, mai sus pomenit, în care Mihai pusese nădejdea şi de care Basta foarte era în grijă; dar pîn-a nu ajunge a izbi pe muschetari, pe care i-ar fi zdrobit cu totul, Melchior Rottovitz se grăbi a sprijini furia lor, împresurîn-du-i cu raiterii săi şi, după ce se tăiară unii cu alţii cîtva, fură lăncierii noştri respinşi înapoi. 
   Într-acest chip scăpînd muschetarii de izbirea lăncierilor romîni, năvăliră spre paznicii artileriei noastre. Aceştia, din pricina norilor de fum şi de pulbere ce întuneca pînă în depărtare aerul, nu vedeau apropierea duşmanului, cînd acesta, ajungînd la bătaie, începu a trage într-înşii, luîndu-i pe la spate. Astfel izbiţi fără veste şi fiind în mai puţin număr paznicii artileriei, tot ce făcu spre apărarea lor fu zădarnic şi mai toţi căzură morţi peste carele artileriei, care pică astfel în mîinile duşmanului. Îndată Cauriolo porunci de întoarse gurele tunurilor, astfel cuprinse, către linia noastră.158 
   XXVII 
   Îndată ce Basta văzu izbutirea lui Cauriolo, porunci ca pedestrimea şi călărimea ardeleană, ajutate de divizionul de pedestrime nemţească, să năvălească asupra aripei stînge a noastre. Dar furia duşmanului îmtîmpină un curaj deopotrivă de mare în pedestrimea noastră, care sta ţeapăn, fără a-şi strica linia. Nimic n-ar fi putut isprăvi aci duşmanul şi ar fi fost respins cu ruşine şi pierdere înapoi, dacă artileria noastră, cuprinsă de dînsul, slobozind în ai noştri, nu ar fi făcut în rîndurile lor adînci şi îngrozitoare pustiiri.159 Acestea îi aduse în nerînduială şi pînă în urmă îi sili a-şi strica rîndurile şi a se răşchira.160 Mihai şi căpitanii săi, între care generalii Radu şi Aga Leca, chior d-un ochi, dar viteaz mare, alergară înaintea ostaşilor ce se răzleţea, silind a-i opri în loc şi îndemnîndu-i cu vorba, cu gestul a se întoarce la bătaie; dar văzînd că silinţele sale sunt zadarnice,161 se duse la centru, clătit şi el prin pierdere a artileriei şi risipirea aripei stîngi, spre a sprijini pe Basta, ce înainta către acea parte. Mihai sta căutînd a inima pe ai săi şi tot nădăjduia că va putea îndrepta bătălia, cînd văzu că şi aripa dreaptă dă cu încetul înapoi. Ea fu izbită deodată de călărimea lui Ragozzi, de pedestrimea ungurească a lui Prunitz şi de rămăşiţa călărimei ardelene şi din Silezia; şi cu toată puternica împotrivire şi minunata purtare de vitejie a lui Baba-Novac, fu silită a se pleca acestor izbiri împreunate.162 Cazacii, mai întîi de toţi din această aripă, se azvîrliră în rîul Mureş, unde mulţi dintr-înşii se înecară.163 
   Văzînd ostaşii din centru că şi aripa stîngă s-a spart, încep şi ei a-şi părăsi rîndurile, prăvălindu-se în nerînduială, în voia întîmplării.164 
   Mihai şi generalii săi se silesc din toate puterile a opri pe fugari, împingîndu-i spre bătaie, pe unii prin cuvinte, pe alţii cu mîna, pe alţii cu pavăza sa. Zadarnică trudă!165 Nici o putere omenească nu mai putea acum opri din fugă pe răşchiraţii şi spăimîntaţii soldaţi. Părăsit astfel de soldaţii săi şi de duşmanul noroc, Mihai rămăsese singur cu cîţiva ofiţeri şi călăreţi pe acest nenorocit cîmp de bătaie.166 El strînsese pe lîngă sine steagurile, nădăjduind că armia se va aduna pe lîngă aceste semne glorioase. Duşmanii se apropia să-l împresure, şi Mihai, cu inima despicată de durere, nu se putea smulge din acel loc. Toţi respecta acea tăcută (sombre et sinistre) durere; cu toate acestea, duşmanul se apropiase. Trebuie a fugi! aceasta strigă cu rugare către Mihai soţii săi. El, Mihai... el să fugă? Oh ! nu... Generalii săi, prietenii săi iubiţi îl încunjură, îl roagă, il îndeamnă, îl tîrăsc. El se hotărî în sfîrşit. Mai întîi însă porunci să-i aducă steagul cel mare, steagul ţării. Acest steag foarte vechi şi privit de romîni ca sfînt era de damasc alb, avînd zugrăvit un corb pe un cîmp verde, purtînd în cioc o cruce îndoită roşie. Mihai puse de-l scoase de pe lancia pe care era atîrnat şi îl vîrî în sînul său, dînd astfel pildă la ofiţerii săi de făcură asemenea, spre a scăpa cît mal multe steaguri se putea.167 Du-p-aceea, dînd pinteni calului, lîsîndu-i slobod frîul, luă fuga, însoţit de ofiţerii săi, cîţiva poloni şi alţi călăreţi ce putură scăpa, căci duşmanii împresurase pe Mihai şi trupa sa şi era p-aci să-i închiză din toate părţile în mijloc şi pe toţi să-i prinză, de mai întîrzia puţin. Mi-hai fu gonit de aproape în fuga sa de călărimea valonă şi de alţi călăreţi şi cavaleri din duşmani, avînd toţi mare dorinţă să aibă cinstea a-l duce prins lui Basta. 
   XXVIII 
   Într-acest chip, necurmat şi de aproape gonit de duşmani, Mihai ajunse la malul Mureşului, în vecinătatea arsului sat Mirislău; rîul era lat, adînc şi plin de trupurile ostaşilor care cu încumetare se ispitiseră a-l trece; cu toate acestea nu era alt de făcut, căci duşmanul era în spate. Mihai nu stătu deloc în cumpănă; el se azvîrli în apă, încrezîndu-se în puterea iutelui său armăsar. Credinţa lui nu fu înşelată; generosul armăsar, deşi obosit de truda acelei zile, se lupta împotriva talazurilor întărîtate ale rîului, înotînd cu putere şi, ferind pe călăreţul său de orice primejdie, îl depuse pe celălalt mal al rîului. Dar acolo el se opri sleit de puteri şi Mihai, văzînd neputinţa călăriei sale, descălecă şi, recunoscător pentru slujba ce-i făcuse, cu acea dragoste ce are călăreţul pentru armăsar, soţul său iubit, îl mîngîie, îl trase de moţ, îl sărută şi apoi îi dete drumul slobod pe cîmpie.168 Acest cal, frumos cu deosebire, roib înfocat, de viţă turcă bastardă,169 fusese trimis în dar lui Sigismund Bathori, cînd era prinţ în Ardeal, de Vicenzo, duca de Mantua. De la Sigismund el încăpuse în stă-pînirea lui Mihai şi, părăsit fiind astfel de dînsul, pică în mîiniie ostaşilor lui Basta, carii mult se minunară de frumuseţea lui.170 
   Încălecînd Mihai pe alt cal, se întoarse şi aruncă o ochire asupra cîmpiei de bătaie, unde se vedea ruinele armiei sale, toată răşchirată, gonită şi tăiată de duşmani.171 Oh! cine ar putea spune cîtă durere sorbi inima lui în acea ochire! Apoi se îndreptă spre Alba-Iulia. În cale, el ajunse pe ostaşii săi ce fugiseră, îi puse în rînduială pe cît putu şi împreună cu dînşii intră în Alba. Aci, pîn-a nu sosi el, se aflase prin fugari de învingerea romînilor. Soldaţii ce era puşi de pază la cetăţuia principală ieşiseră de acolo; Wolfgang Corniş, care se afla acolo în închisoare, aflînd aceasta, se pogorî în curtea cetăţuiei; vro cinci-şase paznici ce rămăseseră acolo, văzîndu-l plimbîndu-se singur (căci slugile ce avea pe lîngă sine alerga prin palatele boierilor, spre a jefui), puseră mîna pe dînsul şi, trăgîndu-l printr-o mică poartă a cetăţii despre grădină, îi aruncară mai întîi o secure pe frunte, pe urmă îi făcura trei alte răni cu securea şi în sfîrşit îl omorîră.172 
   Mihai nu se zăbovi la Alba-Iulia decît pînă îsi schimbă calul şi îşi luă ce avea mai scump, apoi îşi urmă drumul spre cetăţuia Făgăraş.173 
   Astfel fu bătălia de la Mirislău, această întîi nenorocire, începătura şi pricina tuturor celorlalte. Astfel nestatornicul noroc în cîteva ceasuri ne răpi aceea ce ne dedese într-atîţi ani şi după atîtea mari străda-nii. Vai! cîte nădejdi frumoase înşelă el, cîte proiecte mari nimicnici! 
   Mirislău! Mirislău! blestem asupra ta, loc de pieire, loc afurisit! Ce de sînge eroic sorbişi tu în această zi pustie! Amar nouă! Acest sînge îl vom izbîndi curînd. Biruinţele strălucite de la Goroslău (3 august 1601), de la Braşov (17 iul. 1603), de la Petersdorf (12 iulie 1611) ne vor răzbuna cu prisos asupra viclenilor unguri; ele însă nu ne vor putea întoarce mărimea pierdută în această zi; şi nenorocitele noastre sfîşieri cu ungurii, de atunci pîn-acum, nu vor folosi decît despoticelor împărăţii, duşmanele noastre comune. Ni se cade a vărsa lacrimi amare asupra acestei mari nenorociri de la Mirislău; dar să nu învinovăţim deloc providenţa. Noi, care robiserăm pe fraţii noştri ţărani din Ţara Romînească şi păstrarăm în robia ungurilor pe cei din Ardeal, mai meritam noi oare atunci mărimea şi fericirea? 
   XXIX
   
   Armia noastră se răşchirase în toate părţile. Spun că de la Mirislău spre Alba, ca la două mile de loc, era cîmpiile şi drumurile semănate cu trupuri de morţi sau murinzi.174 După mărturisirea cea mai dreaptă şi a mai multor, în această nenorocită bătălie noi pierdurăm 4000 oameni, 12 tunuri, şi toate bagajele.175 
   Basta, folosindu-se de biruinţa sa, pornise îndată călărimea sa usoară, însoţită de o mie din călărimea lui Csaki, spre Alba-Iulia, în urma ostaşilor lui Mihai, din carii pe mulţi întîmpinînd, îi uciseră sau îi prinseră.176 Ajungînd aceştia în Alba-Iulia, cu toate că toţi ai noştri se depărtaseră, ei însă, luînd de pretext că încă a mai rămas lucruri d-ale romînilor, deteră în pradă oraşul şi uciseră mai mulţi nevinovaţi locuitori. Ei puseră acolo mîna pe armele trimise de împărat lui Mihai.177 Basta poruncise la toţi gonacii săi ca să păstreze viaţa la toţi acei secui ce de bunăvoie vor depune armele, gîndind să-i cîştige în partea sa.178 Această bunăvoinţă a lui Basta către secui fu pricina că, chiar în noaptea bătăliei, neunirea intră între dînsul şi unguri, care, în loc d-a se lăsa mînaţi de dînsul, îi arătară că el le-a slujit de instrument numai. 
   Ştim că Mihai aşezase pe un deal ce domina locul bătăliei două mii archebuzieri secui, oameni aleşi, socotind că prin înălţimea poziţiei vor putea face multă vătămare duşmanilor cu necurmata grindină a archebuzelor lor. Aceştia, fiindu-le poruncit d-a nu se mişca din loc fără numai fiind chemaţi, văzură priveliştea lăcrămoasă şi fură privitori a nenorocitei bătălii, nemişcîndu-se din locul lor. După ce văzură măcelarirea soţilor lor, temîndu-se şi ei de viaţa lor, făcură de mai multe ori semne cu bandierele că vor să se predea. Basta înţelese semnele lor şi îi primi în milă şi cu omenire le dărui viaţă şi libertate. Dar, în acea noapte chiar, care din întîmplare era foarte întunecoasă, Csaki,179 care începuse a se îngîmfa, zicînd că el şi cu ungurii săi au cîştigat bătălia, iar nu Basta,180 chemă la sine pe nobilii şi credincioşii săi dintre ungurii din Ardeal şi începu a se plînge de Basta, căci „a primit în milă pe acei secui, carii era tocmai din acei ce se răsculase cu plebea împotriva nobilimei, ispitin-du-se a o stinge cu totul; într-acest chip, ei, carii, cu obicinuita lor vitejie, dobîndiseră o aşa de strălucită biruinţă, să nu-şi poată lua, drept răsplata ostenelilor lor, satisfacţia, deşi mică, despre nişte duşmani aşa de neîmpăcaţi. Deci ei era de părere că nu se cade a lăsa nepedepsiţi pe acei şeleraţi (procleţi); dar că, în acea noapte chiar, să pună sfîrşit duşmăniei şi vieţii acelor oameni, de o partidă ce le e cu atîta supărare împotrivitoare şi duşmană. Cît pentru general, lesne se pot îndrepta înainte-i, cu cuvîntul că ei n-au făgăduit nimic secuilor şi prin urmare n-au greşit nimic scoţînd din lumina zilei pe aceşti turburători ai odihnei comune.“181 
   Plăcură foarte cuvintele lui Csaki la acele inimi întărîtate de necazurile pîţite, din natură nemilostive şi peste măsură nesăţioase de răzbunare.182 Deci toţi deobşte hotărîră ca pe la miezul nopţii să ucidă pe acei nenorociţi, carii, pe parola dată lor de Basta, neputînd bănui 
   o asemenea barbară întreprindere asupră-le, fără grijă sau dormeau, sau nearmaţi vegheau. În puterea nopţii, în tăcerea cea mai mare, nobilimea ridică din cvartirele lor cîteva mii de pedestrime, saşi şi unguri, povăţuiţi de căpitani dintre nobili, duşmani de moarte a secuilor, şi încunjurară locul despărţit unde aceşti nenorociţi avuseseră poruncă a tăbărî. La un semn dat între nobili, din deosebite părţi ei navăliră cu ostaşii lor în mijlocul secuilor şi, cu vicleană şi aspră cruzime, cu iuţeală şi fără preget îi înjunghia şi îi ucidea unde şi precum îi afla. Prin această groaznică jertfă se stîmpără sufletele nesăţioase ale nobililor cu moartea a două mii nenorociţi secui, toţi oameni aleşi şi floarea naţiei lor. „Faptă cu atît mai crudă şi barbară, zice Spontoni, că se săvîrşea de oameni de aceeaşi naţie, legi şi obi-ceiuri.“183 Astfel de cinste (loyauté) şi inimă curată avea aristocraţii unguri, duşmanii noştri. 
   Desplăcu foarte cruda răzbunare la toată armia împărătească şi mulţi începură a povăţui şi a striga lui Basta d-a pedepsi pe acei ce au necinstit toată armia şi pe generalul ei; dar Basta, deşi amărît de aceasta, nu îndrăzni a face, nici a zice nimic. Aceasta dete şi mai multă îndrăzneală lui Csaki şi, punînd mîna pe cîteva tunuri şi pe o parte de muniţii din dobînda bătăliei, fără voia lui Basta le trimise la căstelul său de la Almaş. 
   A doua zi după bătălie, Basta porni pe comitele Tomaso Cauriolo la curtea împărătească, ca să ducă bandierile şi steagurile cîştigate în bătaie. În zece zile ajunse acesta la curte şi fu îndată primit de împăratul, care se înveseli mult de izbîndă, dărui bine pe trimis şi lăudă mult fapta lui Basta.184 Astfel se dovedi complicitatea curţii în purtarea generalului ei în Ardeal. 
   Într-aceea, Basta şi ungurii, fără a mai întîrzia, aleargă la Alba-Iulia, unde găsiră oraşul prădat de oamenii lor şi trupul lui Wolfgang Corniş ucis. Ei poruncesc să-i puie trupul într-un cosciug, spre a-l înmormînta mai tîrziu şi, nefăcînd nici o răscumpărare bieţilor locuitori despre paguba făcută de soldaţii lor, fără a mai pierde vreme, se luară după Mihai.185 
   XXX 
   Mihai, obosit şi plin de grijă şi întristare, cu puţinii oameni ce îl însoţea,186 lăsînd de lături Sibiul,187 merse la Făgăraş,188 unde avea în cetate femeia şi multe lucruri preţioase.189 Aci se apucă a-şi aduna rămăşiţele spăimîntate ale oştirei, care alergau cătînd scăpare în acest loc sigur. Între aceşti ostaşi se arătă şi Baba-Novac, rănit, cu barba şi parul capului arse, cu faţa înnegrită de pulberea sîngeroasă a bătăliei, căci el îşi făcuse cumsecade datoria lui în ziua luptei şi împlinise totdeodată şi slujba unui căpitan prevazător şi a unui voinic soldat.190 Înfăţişîndu-se el înaintea domnului său, îi zise suspinînd şi întristat: „Suntem biruiţi şi abătuţi, doamne, mai mult de împotrivnicul nostru noroc decît de armele duşmanului; şi pentru ca el să nu rămîie cu totul mîngîiat prin moartea ta, încalecă-ţi calul şi mîntuieşte-te, trecînd în Ţara Romînească. Acest loc nu e atît de sigur cît să nu poată fi luat de biruitorul Basta, care mereu goneşte răspînditele rămăşiţe ale ticăitei noastre armii. Şi într-adevăr, să mă crezi că aş fi vrut mai bine să rămîi mort între atîţi viteji soldaţi, ucişi în bătălie, decît, fugind, să mai trăiesc după o pierdere atît de nenorocită şi vrednică de lacrimi, de n-aş fi dorit a îngriji încă de siguranţa ta şi a te sluji pînă la cel din urmă suspin. Fugi dar cu lucrurile ce ai mai scumpe, căci duşmanii peste puţin vor sosi aci, vor asedia această cetăţuie şi atunci va fi peste putinţă a pleca. Eu însă voi rămînea aci spre a aduna pe nenorociţii răspîndiţi şi a sta pînă la moarte împotriva duşmanilor.“191 
   Mihai iubea şi stima foarte pe bătrînul său general Baba-Novac şi hotărî a urma povaţa lui. Şi, deşi Baba-Novac stăruia ca să ramîie cu cîţiva soldaţi spre apărarea acelei cetăţui şi a ţine în loc pe duşmani pînă să apuce Mihai să scape, vrînd astfel a-şi jertfi viaţa pentru mîntuirea stăpînului său, dar Mihai în nici într-un chip nu vroi să plece fără dînsul.192 Deci împreună intrară în Ţara Bîrsei, în 23 sept., şi tăbărîră la Codlea.193 Aci Mihai întîmpină trupele ce, după porunca lui, îi aducea fiul său Pătraşcu din Ţara Romînească şi cele ce-i venise în ajutor din Moldova.194 
   XXXI 
   Ţara Bîrsei fusese teatru de scene sîngeroase. Braşovenii, în 12 sept., a doua zi după răscoala lor, ridicară furci în mijlocul pieţii, unde acăţa pe orice romîn putea pune mîna. În aceeaşi zi aflară că o trupă de romîni sunt aproape de hotarul Bîrsei, la Rucăr, vrînd a intra în Ardeal. Această ştire o întări cîţiva bărbaţi fruntaşi din oastea romînă, carii venea înainte şi mergea fără bănuială, neştiind nimic de trădarea braşovenilor. Rosnovenii însă fără veste cad asupră-le şi, prinzîndu-i, îi duc în cetatea Braşovului, unde, după puţină cercetare, fură îndată omorîţi, păstrînd numai pe un agă cu viaţă. În aceeaşi seară, pe la 4 ceasuri, ieşiră braşovenii ca să întîmpine pe romînii ce veneau. Dar aceştia, văzîndu-se mai slabi cu numărul, se traseră. Puţini picară în mîinile duşmanilor şi fură ucişi fără milă. 
   În 13 sept., pe la amiază, braşovenii merg de pun tabără la Preşmăr, ca în ziua următoare să năvălească asupra acelor romîni ce se aşteptau să vină din Moldova, pe la Oituz. Pe lîngă dînşii se uniră a două zi150 pedestraşi unguri cu puşti. În acea zi, 14 septembrie, ei năvălesc asupra romînilor care începeau a se arăta. Dar ai noştri îi respinseră cu o astfel de tărie, încît pe mulţi omorîră, pe alţii răniră şi capul tunarilor lor primi printr-o bombă o astfel de lovitură, încît n-a rămas pele pe trupul lui care să nu fie arsă. Către seară, umblară braşovenii mai bine, căci luară de la romîni un tun; dar a doua zi, aflînd că vine din Moldova armaşul Sava cu o trupă de moldoveni, năpustiră tot şi fugiră de se închiseră în Braşov. 
   În aceeaşi zi secuii de pe lîngă Olt se ridic asupra saşilor şi aprind Crisbavul şi Bodila. A doua zi, în 16, se adună romînii cu moldovenii, între carii era şi armaşul Sava, şi cu secuii, la Preşmăr, de unde, mai nainte de a începe ceva, trimit o deputaţie la senatul din Braşov, ca să ceară următoarele: „1. Întreabă pentru ce nu i-au lăsat să treacă în pace, ci le-au făcut feluri de stricăciuni, omorînd mulţi dintr-înşii şi luîn-du-le şi maşinile de război; 2. Cer ca să li se dea lor toţi nobilii cîţi s-ar afla la ei şi mai ales cei ce s-au împreunat în ziua trecută cu ei în contra romînilor, asemenea şi tunul luat de dînşii.“ Acestea le cer prin-tr-un braşovean pe care l-a fost prins în ziua trecută. Secuii ameninţă braşovenilor cu foc, de nu le vor da pe nobili şi tunul. Braşovenii răspunseră că de vor da foc, ei vor omorî femeile şi copiii romînilor şi a secuilor, carii se afla spre siguritate în Braşov. 
   În urmarea acestora, în 17 sept., trecură ai noştri în pace prin ţara Bîrsei, nefăcînd altă stricăciune decît că aprinseră un sat romînesc ce se ţinea parte de Braşov, parte era moşia unui nobil. Spun că numarul celor carii trecură se urca peste cinci mii. Într-acest timp, braşovenii primesc scrisoare de la ungurii de la Torda, ca să închiză toate drumurile şi să taie toate podurile* de către Moldavia şi Romînia, ca să nu poată veni oaste ajutătoare lui Mihai. Dar braşovenii n-avură timp a face nimic, căci în dimineaţa de 18 sept. aflară printr-un romîn, anume Rascie, ce venea din Ţara Romînească şi care picase în mîinile lor, cum că Pătraşcul, fiul lui Mihai, e aproape cu o armie de 29 000 şi că romînii sunt hotărîţi a deprăda toată ţara Bîrsei şi a o nimici prin foc şi prin sabie. Lucru de care se şi încredinţară braşovenii, căci pe la amiază o seamă de romîni, aflînd că femeile lor lăsate în Braşov s-ar fi omorît de braşoveni, deteră deodată foc la satele următoare: Preşmărul, 
     
   Hermanul, Bodul, Sînt-Petru, Heltiul, Noul, Feldioara, Rotbavul şi Măgheruşul. Braşovenii nu omorîseră însă pe femeile romînilor, ci nu-mai le adunaseră de prin oraş, unde şedea împrăştiate, şi le închiseră în casa sfatului, ca să le opună acelor ce vor năvăli asupra cetăţii. 
   În 19 sept., romînii se apropie de cetate şi aprind într-o suburbie trei case, dar, fiind foarte puţini, se traseră înaintea năvălirei orăşenilor. În 20 sept., Pătraşcu care sosise cu armia sa, trimite prin ameninţări şi făgăduieli scrisoare orăşenilor, îndemnîndu-i a să supune lui Mi-hai. Tot în acea zi, nouă cete ieşite din secuime în ţara Bîrsei prefac toate în pulbere şi cenuşă, aprind satele de-a rîndul, încît seara ardea şi Codlea. Braşovenii, spăimîntaţi de aceste pustiiri, s-ar fi supus îndată; dar a doua zi (21 sept.) prinseră veste cum că Mihai a fost bătut la Mirislău. Ştirea aceasta îi îndîrji spre apărare.195 Acestea fură pustiirile ce căşunară pe ţara Bîrsei pînă în 23 sept., cînd sosi Mihai la Codlea, pustiiri care nu fură întrecute decît de înfricoşatul război civil de la 1848 şi 1849. 
   XXXII 
   Mihai, intrînd în ţara Bîrsei, aprins de mînie asupra saşilor pentru trădarea lor, porunci de dete flăcărilor toate tîrgurile pe unde trecea.196 Soldaţii săi de la Mirislău adunîndu-se pe lîngă dînsul şi împreunîndu-se cu oştile venite din ţara Romănească şi Moldova, el se văzu iarăşi în capul unei armii puternice, pe care autorii poloni o urcă la 50 mii.197 De ar fi adevărată spusa cronicarului sas Fuchsie că Pătraşcu venise cu 29 mii şi că armaşul Sava adunase 5 mii supt comanda lui, adăogîndu-se acesteia ca vreo 15 mii scăpaţi de la Mirislău, arătarea polonilor n-ar fi o exageraţie. Oricum, Mihai avea acum destule ca să poată crede că va putea a-şi izbîndi despre Basta şi unguri şi a-şi redobîndi puterea asupra Ardealului. 
   El îşi aşezase oştile la Bod şi Preşmăr şi aştepta sosirea nemţilor şi a ungurilor, care acum era pe la Şercaia, ca să le dea bătaie, cînd, în 3 oct., îi sosi ştirea că hatmanul Zamoisky cu Sigismund Bathori şi Ieremia Movilă au intrat în Moldova cu o foarte numeroasă armie compusă de poloni, turci şi tătari şi că se apropie ca să năvălească în Ardeal.198 Polonii trecuseră Nistru în Moldova în 30 sept. Ştim că cu cîteva luni înainte, încă aflîndu-se Mihai în Moldova, din porunca lui Zamoisky, Zolkiewicz cu armia sa îşi aşezase tabăra înaintea Nistrului, în dreptul Hotinului, unde tăbărau romînii.199 Întîlniri particulare începură de atunci între ostaşii ambelor tabere. Polonii, încurajaţi de nişte mici lupte în care fuseseră norocoşi, cerea capului lor să-i lase să treacă rîul. Zolkiewicz scrise lui Zamoisky, întrebîndu-l de-i dă voie a trece Nistru înainte de sosirea lui. Zamoisky îi răspunse că se lasă pe înţelepciunea sa, recomandîndu-i d-a nu expune cu uşurinţă acele osţi ce are şi care, pierzîndu-se, nu vor mai putea fi puse la loc, din ura ce are ţara pentru dăjdii. 
   Zolkiewicz, încurajat prin acest răspuns al lui Zamoisky, se urcă pe o înălţime, de unde putea vedea tot ce se petrecea în tabăra noastră. 
   Într-o zi, văzînd el că la noi nu e aşa de mare privighere, după cum era totdeauna, trecu rîul fără veste şi făcu o izbire puternică cu tunuri mari asupra fortificaţiilor taberei noastre, care, vătămîndu-se greu, ai noştri fură siliţi a se aşeza în altă tabără, un mil mai departe în dosu celei dintîi. Polonezii fură siliţi îndată a trece rîul înapoi. Tot ce cîştigară prin această izbire fu că comunicaţia pentru transportul bucatelor se făcu mai lesne. Într-aceea, polonii mai luară inimă şi nădejde de izbîndă, văzînd că sosi în tabără şi Ieremia-Vodă. El îşi lăsase femeia şi copiii la Camieneţ şi venise de se uni cu Zolkiewicz, ducînd cu sine o mie călăreţi şi cinci sute pedestraşi.200 
   Generalii noştri din Moldova scriseră lui Zolkiewicz, întrebîndu-l pentru ce a trecut Nistru şi de aduce război sau pace? Polonul răspunse că această întrebare din partea celor ce a vărsat sînge polon e o nouă ocară; că războiul şi pacea atîrna de la crai; că el propune o armistiţie de treizeci zile, ca să meargă un trimis din partea noastră a se înţelege despre aceasta cu craiul. Această armistiţie, pe care ai noştri făcură greşală a o primi, o încheie Zolkiewicz, în înţelegere fiind l-aceasta cu Zamoisky, nu-mai cu acel scop ca să dea acestuia timp să sosească cu armia sa.201