FANTASTICE Foaie de cicoare, În prunduţ de mare Iată că-mi răsare Puternicul soare. Dar el nu-mi răsare, Ci va să se-nsoare; Că mi-a tot umblat Lumea-n lung şi-n lat, Ţara Romînească Şi Moldovenească Lungiş, Curmeziş, Măre, nouă ai, Tot pe nouă cai; Patru-a ciumpăvit, Cinci a omorît Şi tot n-a găsit Potrivă să-i fie Vro dalbă soţie; Făr’ de mi-a găsit Şi mi-a nemerit, La nouă argele, Nouă feciorele, În prunduţ de mare, Pe unde răsare. Soarele şi luna A mai mitică, Ca o floricică, În mijloc şedea, La lucru lucra, Pe toate-ntrecea; Că ea tot ţesea. Ţesea, -nchindisea, Şi ea se numea Ileana Simzeana, Doamna florilor Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui. Soare răsărea, Şi Soare-mi venea La gură d-argea. Cu dînsa vorbea, Frumos c-o-ntreba, Din gură-i zicea: — Ileană, Ileană, Ileană Simzeană, Doamna florilor Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Ţeşi şi-nchindiseşti, Fir verde-mpleteşti Şi mi te zoreşti Cămăşi să-mi găteşti, Şi mi te grăbeşti Să te logodeşti; Că io mi-am umblat Lumea-n lung şi-n lat, Ţara Romînească Şi Moldovenească Lungiş, Curmeziş, Măre, nouă ai, Tot pe nouă cai; Patru-am ciumpăvit, Cinci am omorît Şi nu mi-am găsit Potrivă prin lume Afară de tine. Ileana Simzeana, Doamna florilor Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Ea, dac-auzea, Din gură-i grăia: — Puternice soare, Eşti puternic mare, Dar ia spune-mi: Oare Und-s-a mai văzut Şi s-a cunoscut, Und’ s-a auzit Şi s-a pomenit Să ia sor’ pe frate Şi frate pe sor’? De mi-ei arăta, Atunci te-oi lua, Atunci, nici atunci! Unde-o auzea, Soarele-mi ofta Şi iar o-ntreba, Şi iar o ruga, Şi iar o-mbiia, Pîn’ ce Ileana Din gură-i grăia: — Io că te-oi lua, Cum zici dumneata, Viteaz dacă-i fi Şi te-i bizui De mi-ei isprăvi: Pod pe Marea Neagră, De fier Şi oţel, Iar la cap de pod, Cam d-o mînăstite, Chip de pomenire, Chip de cununie, Să-mi placă şi mie, C-o scară de fier Pîn’ la naltul cer! Puternicul Soare, Ca puternic mare, Unde-o auzea, Bine că-i părea. În palme-mi bătea Şi pod se făcea; La cap — mînăstire, Chip de pomenire; Şi iar mai bătea, Scară se-ntindea, O scară Uşoară, De fier Şi oţel, Pîn’ la naltul cer. Dar el ce-mi făcea? Pe pod că-mi trecea, Pe scară suia, Pe scară Uşoară, Pe scară de fier, În cuie d-oţel, Pîn’ la naltul cer. Şi, de-mi ajungea, Unde se ducea? Tot la moş Adam Şi la maica Iova. Ei, de mi-l vedeau, Nainte-i ieşeau; Din gură-i grăiau; — O, preasfinte Soare, Puternice mare, Ce-mi călătoreşti, De ne ispiteşti? La ce te gîndeşti Şi la ce pofteşti? Şi el răspundea, Din gură zicea: — Iaca, moş Adam, Şi cu maică Iovo, Mie mi-a venit Vremea de-nsoţit, Şi eu c-am umblat Lumea-n lung şi-n lat, Ţara Romînească Şi Moldovenească Lungiş, Curmeziş, Şi tot n-am găsit Potrivă să-mi fie Vro dalbă soţie; Făr’ de mi-am găsit La gură d-argea Numai pe sor-mea, Sor-mea Ileana, Ileana Simzeana, Doamna florilor Ş-a garoafelor! Atunci moş Adam Şi cu moaşa Iova, Unde-l auzea, Rău că le părea, Soarelui zicea: — Preasfinţite Soare, Puternice mare, Unde-ai auzit Ş-ai mai pomenit, Unde-ai cunoscut, Unde-ai mai văzut Să ia sor’ pe frate Şi frate pe sor’, Că cin’ n-o lua Raiul c-o d-avea, Iar cine-o lua În iad c-o intra. Soar’le se uita, Din ochi căuta, Nimic nu grăia; Iar moşul Adam Şi cu moaşa Iova De mînă-l luau, La rai mi-l duceau, Rai că-i arătau, Şi de ce vedea, Bine că-i părea: Numai mese-ntinse, Cu făclii aprinse, Cu pahare pline, În cîntece line; Jur-prejur de mese Stau în cete dese Sfinţi şi mucenici, Mai mari şi mai mici, O sută şi cinci; Iar mai jos de ei, Sfinţi mai mărunţei, O sută şi trei. Şi tot mai erea, Şi tot mai vedea: Femei cuvioase, Măicuţe duioase, Fecioare curate, Ucişi în dreptate, Oşti de biruinţă Şi soţi cu credinţă. Dar tot mai erea Şi tot mai vedea, Puţin de mergea; Printre rămurele, Dalbe păsărele Cînta-n versurele, Şi nu prea cînta, Ci se gongănea, Din gură-mi zicea: „Ferice, ferice, Ferice de noi, De părinţii noştri Care ne-au făcut, Care ne-au născut Şi ne-au botezat Şi ne-au creştinat, Că dac-or trăi, Săraci n-or mai fi! “ De tot ce vedea Bine că-i părea Şi se mulţumea. Afar’ de-mi ieşea, Iarăşi moş Adam Şi cu moaşa Iova Chieile lua, La iad îl ducea, Iadul descuia, În iad îl băga Şi de ce-mi vedea Păr i se zbîrlea: Că-n focuri ardea, Greu se văieta Hoţi şi călcători, Răi cîrmuitori, Şi nurori pizmaşe, Şi soacre trufaşe, Fii necuvincioşi, Preoţi mincinoşi. Afar’ cînd ieşea, Soar’le ce-mi vedea? Un pom ofilit, Un pom cătrănit; Printre rămurele, Nişte păsărele Cînta-n versurele, Dar nu prea cînta, Ci se văieta, Din gură grăia: „Vai şi vai de noi, De părinţii noştri Care ne-au făcut, Care ne-au născut, Că ei ne-au lăsat, Nu ne-au botezat, Nu ne-au creştinat, Şi d-or mai trăi, Tot săraci c-or fi, Greu s-or pedepsi! “ De tot se vedea Mult rău că-i părea, Nu se mulţămea. Foaie, foicea, Soar’ le ce-mi făcea? De cîte vedea Nu se-ndupleca, Ci, măre, -mi pleca, Ci, măre, -mi zbura La gură d-argea, Tot la soră-sea, Şi iar o-ntreba, Şi iar o ruga, Şi iar o-mbiia Pe dînsa s-o ia. Ileana Simzeana, Doamna florilor Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Daca-l auzea Şi daca-mi vedea Că tot nu scăpa, Ea tot mai cerca, Din gură-i zicea: — Frate, frăţioare, Puternice Soare, Spune mie: Oare Cine-a cunoscut, Cine-a mai văzut, Cine-a auzit, Cine-a pomenit Să ia sor’ pe frate Şi frate pe sor’? Dar io te-oi lua Viteaz dacă-i fi Şi te-i bizui Pînă-n zori de zi Mie să-mi croieşti Şi să-mi isprăveşti Peste Marea Neagră Un pod de aramă, Să nu-l bagi în seamă, Iar la cap de pod, Cam d-o mînăstire, Chip de pomenire, Chip de cununie, Să-mi placă şi mie. Puternicul Soare, Ca puternic mare, Unde-o auzea, Bine că-i părea ’N palme că-mi bătea, Podul se-ntindea, Un pod de aramă, De nu-l bagi în seamă, Şi d-o mînăstire, Chip de pomenire. Cînd le isprăvea, La ea se ducea, De mîn-o lua, La pod c-o ducea, La pod c-ajungea, La pod de aramă, De nu-l bagi în seamă, Şi, pod cînd trecea, Pod că zornăia, Pod se cletina, Că n-a mai văzut, Nici n-a cunoscut, Că n-a auzit, Nici n-a pomenit Să ia sor’ pe frate Şi frate pe sor’. Floare, ş-o lalea, Podul cînd trecea, Pe pod cînd mergea Către mînăstire Pentru pomenire Şi la cununie Să-i fie soţie, Ileana Simzeana, Doamna florilor Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Din gură-i zicea Ş-astfel grăia: — Frate, frăţioare, Puternice Soare, Ia mai spune-mi: Oare Und’ s-a mai văzut Şi s-a cunoscut, Und’ s-a auzit Şi s-a pomenit Mirele d-a dreapta, Mireasa-nainte? Ci mi-a fost ş-o fi Şi s-o pomeni Mirele-nainte, Mireasa d-a stînga! Puternicul Soare, Puternic şi mare, De mîn-o lăsa, Nainte-i trecea, Iar ea, vai de ea, Aşea de-mi vedea, Cruce că-şi făcea, În mare sărea Şi mi se-neca. Domnul se-ndura, Mreană c-o făcea. Soarele-mi vedea Şi îmărmurea, Şi se văieta, Năvodari chema, Năvod aducea Şi-n mare-l băga; Mulţi galbeni că da Să-i scoaţă dalba. Luptă ce-mi lupta În deşert erea, Că ei n-o găsea Şi n-o mai prindea; Făr’ de. . . ce-mi scotea Şi-n năvod trăgea? O mreană de mare Cu solzii de zare. Pe mal d-o scotea, Pe mal d-o zvîrlea, Sfinţi din cer vedea, Jos se scobora, ’N palme c-o lua Şi mi-o curăţa, Şi mi-o tot freca, Solzii de-i cădea, Şi-n cer mi-o zvîrlea. Colo, moş Adam Şi cu maica Iova, Unde mi-o vedea, Ei, măre, că-mi sta De mi-o sclivisea, Nume că-i dedea, Lună mi-o chema. Iar ea, vai de ea, Măre, -ngenunchea, Luna d-o luci Lacrămi că vărsa, Către răsărit, Pe Domnul ruga. Soarele mi-o fi Domn c-o auzea, Tot către sfinţit! “ Domn c-o asculta, Şi d-atunci se trase, Din gură-mi grăia Şi d-atunci rămase, Şi mi-i osîndea: Lumea cît o fi„Lumea cît o fi Şi s-o pomeni, Nu vă-ţi întîlni Nici noapte, nici zi; Şi s-o pomeni, Că ei se gonesc Şi nu se-ntîlnesc: Soare cînd o sta Lună cînd luceşte, Către răsărit, Soarele sfinţeşte; Luna s-o vedea Soare cînd răsare, Tot către sfîrşit; Luna intră-n mare. (G. Dem. Teodorescu, Lacul-Sărat, judeţul Brăila) Cîntecul lui Marcoş Paşa (Bruiaman Paşa) Departe, vere, departe, Şi nu prea foarte departe, Sub seninul cerului, La fîntîna gerului, Nimerit-a, poposit-a Bruiaman, paşă bătrîn, S-aţine cu oastea-n drum, Vrea la luptă să se ia. Vîntul Crivăţ ce-mi făcea? De trei ori se zbuciuma, La fîntînă se lăsa, Cu Bruiaman că-mi vorbea Şi din gură-aşa-i zicea: — Bruiaman, paşă bătrîn, Ce te-aţii cu oastea-n drum! Bruiaman ce mi-i zicea? — Alei vînte Criveţe, Ia vezi ist caftan pe mine? Cîte flori îs pe caftan Cu-atîtea oşti m-am bătut, M-am bătut, le-am biruit, M-am culcat, m-am hodinit. Şi cu tine-am să mă bat, Să mă bat, să mă răsbat, Că vreau să te biruiesc Ş-apoi să mă hodinesc. Vîntul Crivăţ ce-i zicea? — Nu ştiu, frate de-i putea! La război să fi ieşit În postul Sîn-Petrului, Vremea seceratului, Eram slab şi odîrlit, Poate m-ai fi dovedit, Dar acuma nu-i putea În luna lui Cărindari Cînd sunt gerurile tari, Zile de-a lui Făurar. . . Da’ Bruiaman ce-i zicea? — Ba eu, frate, c-oi putea, Că e oastea-mi îmbrăcată Tot cu nouă cămeşăle Peste nouă cămeşăle Mai sunt nouă fermenele, Peste nouă fermenele Mai sunt nouă cojocele Nu răzbeşti, vînte, prin ele! De-ncălţată e-ncălţată Cu cizme de capră stearpă, Care suferă la apă. Vîntul Crivăţ mi-auzea, De trei ori se zbuciuma, La slavă-n cer se suia, La Dumnezeu că-mi mergea, Dumnezeu mi-l întreba: — Alei vînte Crivăţe, Fîntîna ţi-ai părăsit, La mine la ce-ai venit? Vîntul Crivăţ că-mi grăia: — Alei Doamne, sfinte Doamne, În asară pe-nserat, Nimerit-a, poposit-a, Bruiaman, paşă bătrîn, S-aţine cu oastea-n drum. Iar Dumnezeu ce-mi zicea? — Dacă îi vorba pe-aşaDu-te cu puterea mea, Numai ce-i vrea îi lăsa! Vîntul Crivăţ mi-auzea, De trei ori se zbuciuma, La fîntînă se lăsa. De cu sară-mi picura. Pe-o nară de ger sufla, Toată oastea se-ntrista La Bruiaman, că mergea Şi din gură-aşa-i zicea: — Bruiaman, paşă bătrîn, Învaţă-ne să trăim, Pîn-la ziuă toţi pierim! — Alei, voi, ostaşii mei, Ia lepădaţi fiarele Şi rupeţi suliţele, Şi-mi porniţi focurile! Suliţele le rupea, Focurile le pornea. Vîntul Crivăţ ce-mi făcea? Pe-o nară de ger sufla, Focurile le strica. Iar ostaşii ce-mi făcea? La Br uiaman că-mi mergea. Prin coşuri se azdruca. Vîntul Crivăţ ce-mi făcea? Pe-o nară de ger sufla, Prin coşuri că-i îngheţa, Toată oastea-nmărmurea! Numai paşa-mi rămînea, Cu barba de chiciură Şi cu chica de omăt, Cu toiag de gheaţă-n mînă. Dimineaţa se scula, — Bruiaman, paşă bătrîn, Învaţă-ne să trăim, Pîn-la ziuă toţi pierim! Bruiaman, că le grăia: La vîntul Crivăţ mergea Şi din gură-aşa zicea: — Alei vînte Crivăţe, Astă noapte m-ai bătut, — Alei, voi, ostaşii mei, Ia-mi tăieţi voi belghirii. Maţele afară le daţi, Prin coşuri vă azdrucaţi, Pîn-la ziuă să-mi scăpaţi. Belghirii că mi-i tăia, Maţele afară le da, Nimenea nu m-a văzut! Vîntul Crivăţ ce-mi făcea? Asupră-i că mi-i sufla, Sloi de gheaţă-l prefăcea, De, frate, se pomenea, Şi, frate, s-a pomeni Cît soare pe cer a fi! (Petru Caraman, Munţii Vrancei, satul Reghiu) Nă feată n’ică sumulaie (O fetică ocheşică) O fetică ocheşică, Turcului cu drag îi pică: „Fată, fată, eu te-oi lua, Fată, nu te voi lăsa“. Şi fata îi zise, O, sărmana fată! „Într-o oaie m-oi preface, Intru-n turmă, să-mi dea pace, Şi pe turc eu tot nu-l iau, De-ar fi sufletul să-mi dau! “ Şi turcul îi zise, O, sărmanul Husa! „În păstor mă rînduiesc, Pe valahă o găsesc. Fată, fată, te voi lua, Fată, nu te voi lăsa! Şi fata îi zise, O, sărmana fată, „Potîrniche m-oi preface, Pe colini să alerg în pace Şi pe Husa tot nu-l iau, De-ar fi sufletul să-mi dau! “ Şi turcul îi zise, O, sărmanul turc! „Într-un uli mă rînduiesc, Pe valahă o găsesc, Fată, fată, te voi lua, Fată, nu te voi lăsa! Şi fata îi zise, O, sărmana fată! „Mă prefac cerboaică-ndată Şi-n pădure sunt scăpată. Şi pe turc eu tot nu-l iau, De-ar fi sufletul să-mi dau! “ Şi turcul îi zise, O, sărmanul turc! „În copoi mă rînduiesc, Pe valahă o găsesc. Fată, fată, te voi lua, Fată, nu te voi lăsa! “ Şi fata îi zise, O, sărmana fată! „Peşte eu mă rînduiesc, Într-un rîu în munţi să cresc, Şi pe Husa tot nu-l iau, De-ar fi sufletul să-mi dau! “ Şi turcul îi zise, O, sărmanul turc! „În pescar mă rînduiesc, Mreana vlahă-o pescuiesc! Fată, fată, te voi lua, Fată, nu te voi lăsa! “ Şi fata îi zise, O, sărmana fată! „Strugure mă rînduiesc, Într-o vie ca să cresc, Şi pe turc tot n-o să-l iau, De-ar fi sufletul să-mi dau! “ Şi turcul îi zise, O sărmanul turc! „În viér mă rînduiesc, Şi, valaho, te găsesc! Fată, fată, te voi lua, Fată, nu te voi lăsa! “ Şi fata îi zise, O, sărmana fată! „Floare eu mă rînduiesc, Şi în munte sus, să cresc, Şi pe turc eu tot nu-l iau, De-ar fi sufletul să-mi dau. “ Şi turcul îi zise, O, sărmanul Husa! „Viespe eu mă rînduiesc, Şi, valaho, te găsesc, Fată, fată, te voi lua, Fată, nu te voi lăsa! “1 (Antologie de poezie populară aromînă, ediţie îngrijită, prefaţă şi transpunere de Chirata Iorgoveanu-Dumitru) 1 În legătură cu această poezie din Băeasa, Epir, B. P. Hasdeu scria: „În studiul meu Balada „Cucul şi turturica“ la romîni, la moravi, la provenţali, la reto-romani, la perşi, la turcomani etc. , publicat în 1880 în Cuvente den bătrîni (t. II), şi în care — pentru prima oară în sfera filologiei comparative — eu mă încercai a aplica metoda ştiinţelor pozitive către analiza literaturei poporane, figurează cinci varianturi romîneşti ale acestui cîntec de metamorfoză şi anume: variantul moldovenesc din colecţiunea lui Alecsandri; variantul bucovinean din colecţiunea lui S. F. Marian; variantul ardelenesc cules de Pompiliu, şi în fine, două varianturi moravo-romîne. Din alăturarea celor cinci varianturi, rezultă că prototipul lor comun cuprindea în sine două metamorfoze: schimbarea fetei în peşte şi în pasăre, iar a bărbatului în pescar şi vînător. Nu cunoşteam atunci nici un variant macedo-romîn, şi tocmai acum am dat peste următorul foarte remarcabil, pe care mi-l comunică dl Papahagi (Vurdună), elev al Şcoalei Normale superioare din Bucureşti. O trăsătură de tot caracteristică a acestui variant este bilingvitatea sa, asupra căreia atragem atenţiunea folcloriştilor în genere: femeia vorbeşte romîneşte, iar bărbatul greceşte. “ Plecat-au, plecat, Din cutare sat, Des-de-dimineaţă, Prin rouă şi ceaţă, Vro trei sorurele, Mîndre, frumuşele. Sora cea mai mare, Dulce-n sărutare, Mîndra Garafină, Floare din grădină; Sora mijlocie, Leliţa Mărie, Plină-i de trufie Cu a sale gene, Ochişori, sprîncene, Că de-i cauţi în ochi, Mori ca de diochi; Sora cea mai mică; Ca ş-o porumbică, Ana Ghiordănel, Nume frumuşel, Le-ntrecea pe toate; Ea e stea de noapte, Luceafăr din zori, Floarea florilor. Ele că-mi plecau Şi pe cîmp umblau, A rupe-ncepură Iederă şi mură, Şi flori culegeau, Cununi împleteau Şi jucau cîntînd, Codrul răsunînd. Mult că mai umblau, Pîn-se osteneau, Apoi odihneau, Ceva îmbucau Şi mi se culcau. Ana Ghiordănel, Nume frumuşel, Ea că-mi d-adurmea, Ca moartă era. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Prin codri plecară, Pe Ana o lăsară, Şi ea tot durmea Şi rău că-mi visa. În zori să scula, Pe surori striga, Dar nu le-auzea. Numai un cuc mic, Tinerel, voinic, Prin păduri zbura, Dorul şi-l cînta, Că singur era. Cum Ana-l vedea, Ea că mi-i zicea: — Cucule voinice, Scoate-mă d-aice, Scoate-mă la ţară, La drumul de cară, Să dau de surori iară, Că ţ-oi fi eu vară! — Nu ştiu, puica mea, Să te scot, ori ba, C-am eu vere multe, Cîte flori pe munte! — Cucule voinice, Scoate-mă d-aice, Scoate-mă la ţară, La drumul de cară, Să dau de surori iară, Ţ-oi fi surioară! Cucul îi grăia: — Nu ştiu, puica mea, Scoate-te-oi, ori ba, Că am eu surori Cîte vara flori! — Cucule voinice, Scoate-mă d-aice, Scoate-mă la ţară, La drumul de cară, Să dau de surori iară, Că ţ-oi fi soţie Pînă voi fi vie! — Nu ştiu, puica mea, Scoate-te-oi ori ba, Că eu nu-s fecior Să pot să mă-nsor, Ci-s o păsărică, Nu ştiu de ibovnică ! Atunci de p-o piatră O hală s-arată, O hală cumplită, Jos încîrlogită, Fata, cum vedea, Ea îl cunoştea Că şerpe era; Spaima o prindea, Tare că-mi fugea Şi tare ţipa. Şerpele curea, Fata tăbăra Şi mi-o ajungea, Şi mi-o apuca, Coada-ncolăcea, La brîu o strîngea; Fata să-ngrozea, Mai tare ţipa, Codrul rasuna! Sus, pe Cerna-n sus, Mulţi voinici s-or dus Şi toţi s-au răpus. Dar au mai rămas Un romîn viteaz; Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Cu un căluşel Ca ş-un vulturel, Doi cîini mititei, Foarte sprintenei. Şi să preumbla, Şi să prepurta, Şi să făloşea La vadul Dunărei, La podul Ruşavei Şi spre Cerna-n sus, Cam pre sub ascuns, Calul său juca, Săgeţi arunca, Cîinii sumuţa. Şi el auzea Codrul cum suna, Dar nu pricepea, Oricît mai ciulea; Nu putea alege, Nu putea-nţelege De-i glas femeiesc Ori glas voinicesc, Că Cerna mugea, Codrul răsuna. El mi să-ntorcea Şi Cernei zicea: — Înceată, Cerno, -nceată, Apa mea lăudată, Că eu te-oi cinsti Şi te-oi dărui Cu-o furcă argintită, Cu fuior învălită, Singură va toarce, Singură-o destoarce! Cerna-l auzea, Dar nu vrea să stea. Atunci Iorgovan, Braţ de buzdugan, Iar să întorcea Şi Cernei grăia: — Înceată, înceată, Cerna mea lăudată, Că eu te-oi cinsti Şi te-oi dărui C-o ştiucă de aur, Cu ochi de balaur! Cerna-l asculta Şi pe loc îmi sta, De nici nu urla Şi nici nu mugea. Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Glasul pricepea Şi îl cunoştea Că nu-i voinicesc, Ci e femeiesc. Deloc nu mai sta, Calu-ncăleca, Munţii că trecea. Şerpele-l vedea, De spaimă fugea; Dar el îl gonea, Cerna mi-o trecea Şi îl ajungea. Şerpele stetea Şi aşa-i zicea: — Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Cu ce fel de bine Vini tu azi la mine? Au doară gîndeşti Să mă prăpădeşti? Te rog, viu mă lasă Şi te du acasă. De mi-i omorî, Mort mai rău oi fi: Căpăţîna mea Să va despica Şi să va-mpuţi, Viermii s-or spori, Muşte-or slobozi, Care-n veac vor fi. 1 Boii de la jug, Caii de la plug Să vor otrăvi, De muscă-or muri. Ba şi calul tău, Care-i ca ş-un zmeu, Să va otrăvi, De muscă-o muri! — Şerpe-afurisite, 1 Musca-columbacă. Încă ai cuvinte? . . . Ţara-oi învăţa Eu, cu mintea mea, Şi ea m-asculta, Fumuri ca să facă Şi de muscă scapă; Calu-mi n-a pieri, Dar tu mort vei fi, Căci am auzit Cum ai prădădit O frumoasă fată Cu gura-ţi spurcată! — Iovane, Iovane, Braţ de buzdugane, Cînd am văzut bine Că tu vini la mine, Fata am lăsat-o Şi n-am vătămat-o; Te rog, viu mă lasă Şi te du acasă; Jur pe capul meu, Mort voi fi mai rău! Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Sabia scotea, În vînt o-nvîrtea, Pe Şerpe-l lovea, Trupu-i zdrumica, Dărabe-l făcea. Capul tot fugea, Cerna sîngera, În Dunăre-şi da, Dunărea-l primea Şi îl ascundea În peştera rea. Aci să-mpuţea, Vermii să-nmulţea, Muşte slobozea Şi-n veci nu pierea. Musca tot ieşea, Mare rău făcea, Căci caii muşca, Boii otrăvea, Plugurile-oprea! Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Sabia-şi spăla, În teacă-o băga, Pe fată striga, Fata-l auzea Şi să răspundea, Apoi s-arăta Şi din grai grăia: — Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Scoate-mă la ţară, La drumul de cară, Să dau de surori iară, Că ţ-oi fi soţie Pînă voi fi vie! El, cînd o vedea, Minuni îl prindea De-a ei frumuseţe, De-a ei tinereţe. — Alei, fetişoarăCă ş-o zînişoară, Vreau să-mi fii soţie Pînă vei fi vie, Căci a ta frumseţe Nu are păreche! El mi-o-mbrăţişa Şi mi-o săruta. Fata atunci grăia Şi-napoi să da: — Nu grăbi cu mine, Căci poate nu-i bine, Poate-a fi păcat Că m-ai sărutat, Că noi ne lovim Şi ne potrivim, Ca şi frunza-n fagi, Ca şi două fragi, Roşii rumenioare, Neatinse de soare, Coapte la pămînt, Neatinse de vînt. Hai, mai bin’plecăm Şi să ne-ntrebăm Din ce viţă-om fi, Poate ne-om găsi; Eu-s fată de-mpărat De la scăpătat! Iovan să-ntrista Eu să fiu la scăpătat Cînd o auzea, Ca leu vătămat! Apoi îi grăia: Apoi să-nchinau, — Am mare păcatRugă la ceri dauCă te-am sărutat; Pentru că s-aflau; Şi eu-s fiu de-mpărat De la scăpătat, Şi ne-au blăstămat Ai noştri părinţi, Cu lacrimi fierbinţi, Tu să fii la răsărit Ca cerb pribegit, Pre Domnul măreau, Fiindcă se găseau; Şi se-mbrăţişau Şi să sărutau Ca şi nişte fraţi, Fraţi adevăraţi. (Gheorghe Cătană, Banat) Iovan Iorgovan Verde di-un spanac, Plecat, mi-a plecat, Sus, pe Cerna-n sus, Iovan Iorgovan, Călare pe cal, Ca un căpitan. Ogarii-n plăvaz, De mi-i de miraz: Da’Vidra-nainte, Că mai ţine minte. Cerna, zo, -mi urla, Da’Iovan zicea: — Înceată, Cernă, -nceată, Trec din piatră-n piatră; Stai, nu mai urla, Brazi nu legăna. Că eu ţie-ţi dau La zi un cap de om, Să te-apuce somn, Naică, să te-ngraşi, Pe mine mă laşi! Cerna d-auza, Talazi înceta, Sta, nu mai urla, Ape domolea. Ogarii-mi căta. Jalnic fluiera Fîntîna de piatră, De şarpe-ncuiată. Iovan de vedea, După ogar se lua, Fîntîna-mi găsa; Da’la cea fîntînă Cu apă puţină, Plîngea fata Lină; Că şarpe-i de vină. Zo, mi-e premenită, De moarte-i gătită. Iovan îi zicea, Din gură-i grăia: — Fată dumneata, Stai, nu mai plîngea, Dă-te mai încoa, Să-mi caţi cîtăva. Fata de-auza, De-aci se scula, La Iovan mergea, În cap îi căta; Soare răsărea, La prînz ajungea, Da’Iovan durmea Cu capul pe flori, Fără de fiori. Iacă, de la vale, Balauru-n cale, Vine, se grăbeşte, La fată-o iuţeşte. Fata de-mi vedea, Lăcrimi podidea Şi-mi plîngea cu foc Că n-a avut noroc. Lacrămile curgeau, Pe Iovan ardeau De mi-l deşteptau. Fata rău plîngea, Lui Iovan grăia: — Iovane, Iovane, Măre, Iorgovane, Şarpe mi-a ieşit, La mine-a venit, Că sunt de pierit! Iovan de vedea, Calu-ncăleca, Pe dincolo da, Şi, zo, -mi alerga, Cu nori se-ntrecea: Sabia-mi trăgea, El se pregătea. Şarpili-mi ieşea, Trei capete-avea. Iovan s-avînta, Două le tăia, Cu unu uidea, Foc şi scrum vărsa: Pămîntu ardea, Codrii s-aprindea. Şarpe că-mi scăpa, Cu un cap fugea, Rău se-ntărîta, Da’ fata-mi grăbea, La Iovan striga: — Iovane, Iovane, Măre, Iorgovane, Vino tu la mine Să te învăţ bine. La groapa adîncă Stau oasăli brîncă, La valea cu tei, Flori, iorgovenei, Îmi este un stei Cu puii de zmei: Acolo de vrei, Cel cap tu să-i iei. Iovan de-auza, Cu fata-mi pleca, Drumu i-l tăia, La steiul înalt, De ceri alinat, De vîrf aplecat. Balaur vedea, Pămînt dudăia, Ogaşe-mi gemea; Văiuri răsuna, Codrii tremura. Da’ Iovan grăbea, Neam nu se temea, Ca vîntu-mi zbura, Pin nori s-ascundea, O dată-l lovea, Capu i-l tăia! Da’ şarpe-i grăia Ş-aşa-l blăstăma: — Iovane, Iovane, Cîine Iorgovane; Zo, mă omorîşi, Pămînt împuţişi. C-am să mă răzbun! Pe calul tău bun Eu voi slobozi, Şi n-oi îmblînzi, Musca de-a măruntă. Pestriţă pe burtă, Mijloc otrăvită, Baş bună de vită. Da’ Iovan grăia, Voinic nu temea: — Măi cîine de şarpe, De-acu nu ai parte, Mănînci fete mari, De-o mie de ani. Musca de-o vedea. Pin sate oi pleca, Lumea-oi învăţa, Vite or ungea, Fumuri mari vor face, De vite n-au parte. Aşa că-mi făcea, Dunărea trecea, Şerpe rămînea, Verde de-o lămîie, În partea ia Nemţie. De s-o pomeni, Cît lumea o fi. (Cristea Sandu-Timoc, Valea Timocului) Voinicel cînd se năştea, Trei zile că nu sugea, Tot pe ţipăt se punea. Dar maică-sa ce-mi făcea: Din picior mi-l legăna Din gură mi-l blestema: — Suge, maică, ţîţa mea, Suge-ţi-s-ar viaţa; Suge, maică, laptele, Suge-mi-te-ar şarpele. Aşa voinic d-auzea, Din ţipăt mi se oprea, Ţîţa mă-sii o sugea. Verde frunză d-o lalea, Şarpele mi-o auzea, El cît nojiţa era, Supt un mîrtăcel şedea. Acum locu şi-l schimba, Supt talpa casii intra Şi vizuină-şi făcea. Creştea voinic într-o lună, El creştea-ntr-o săptămînă. Zece ani că-mi aştepta, La zece ani că-mi ieşa, Ca butia că-mi era, Capu pe prag mi-l punea, Ochii ca soare-i licărea. Pe voinic că mi-l vedea, El de vîrstă nu era. Şarpele Şarpele că se ducea În pădure la Ita, Şi pe unde că mergea, Dîră pe pămînt făcea, Ca un buştean se tîra. La Dunăre c-ajungea, În Dunăre s-arunca. Vai, săraca Dunărea, Mult greu mai ţine pe ea! Din Dunăre că-mi ieşa, Mai mergea cît mai mergea, Şarpele că-mi ostenea, La trei fîntîni că-mi trăgea Cîtetrele le golea; La una-n apă rîmînea, Trupşorelu-şi răcorea. Domnia că mi-l simţea, Din scaun că mi-şi fugea. Dar voinicu ce-mi făcea: Supt umbră mi se culca, Supt umbră de chiparos, Chiparos miros frumos; Sus frunza deasă, Jos umbra groasă, Şi-mi plouă de varsă, Voinicului că nu-i pasă Îngeru că mi-şi venea, În ureche că-i sufla: — Scoal’, voinice, nu dormi, Că anii s-au împlinit Şi blestemul te-a sosit. Că mă-ta cînd te-a făcut, Din picior te-a legănat, Din gură te-a blestemat Şi şarpelui mi te-a dat. Verde frunză de trei brazi, Cu şarpele să te baţi. Voinic dacă mi-auzea, Drept în sus mi se scula, Lăcrămile-l podidea, La maică-sa se ducea: — Maică, măiculiţa mea, Să-mi găteşti merinzile Să-mi apuc drumurile. Maică, cînd tu m-ai făcut, Din picior m-ai legănat, Din gură m-ai blestemat Şi şarpelui că m-ai dat. Mă-sa că mi-l înfurma Cu pistoale-ncrucişate, Buzdugane ferecate, Şi cu custuri simcelate. Voinicelu că-mi pleca, Mă-sa din gură-mi grăia: — Du-te voinicule, du-te, De te-o bate, de l-ai bate, Blestemu să nu te treacă. Voinic pe dîră mergea, Un foc mare grămădea, La pistoale slobozea, Şarpele că-l auzea: — Mi-a sosit dăruiala. La voinic că mi-şi mergea, Voinicu dacă-l vedea Pe fugă mi se punea. Dar şarpele ce-mi făcea: În coadă se opintea, Numai de trei ori sărea, Cu coada că mi-l pleznea, Jumătate-l înghiţea; Jumătate nu mi-l poate, De pistoale-ncrucişate, Buzdugane ferecate Şi de custuri simcelate. Trei zile mi-l căznea, Nimenea nu-l auzea. Un voinicel că-mi trecea, Un voinicel Dobrişan, P-un cal galben iortoman. — Dacă n-ai făcut vrun bine, Fă-ţi pomană şi cu mine, Ţi-oi fi frăţior pe lume, Că mă suge păgînu Şi-mi seacă sufleţelu. Şarpele dac-auzea, Din gură că mi-şi grăia: — Măi voinice Dobrişan, Pe cal galben iortoman, Ţine-ţi drumu, bate-ţi murgu Şi nu-ţi mai pierde timpu, Că ăsta mi-e dăruit, De cînd era copil mic. Tu la mine d-ăi veni Şi cu paloşu d-ăi da, Numai trei solzi mi-ei tăia. Pe ăsta că l-oi lăsa, După tine m-oi lua, Ce-i vedea te-i spăimînta. Dar voinicu ce-mi făcea? Cu calu mi se vorbea: — Murgule, căluţu meu, Al meu şi-al lui Dumnezeu, Eu te-am luat de lăudat, De la tîrg din Ţăligrad, Din caii lui Popa Brat, De cine-oi fugi să scap, Pe cine-oi goni să prinz; La şarpe că năzuia Şi cu paloşu cînd da, Jumătate mi-l tăia, De nici nu mi-l răspundea; Pe voinic mi-l lepăda Şi după cestălalt se lua. Fugea calu cît putea, Şarpele că nu-i slăbea. Vedea ochii şarpelui, Ca rotila plugului, Pe oblîncu calului. Verde frunză d-o lalea, Voinicelu ce-mi zicea; — Murgule, căluţu meu, Al meu şi-al lui Dumnezeu, Eu, frate, de cînd te-am luat. Nici un gîrbaci nu ţi-am dat. D-un gîrbaci că mi-şi scotea, Pe murgu mi-l atingea, Şarpele că-mi rămînea, Cît dai cu zburătura. Dar voinicul ce-mi făcea: Mîna în pozînar băga, Cremene şi amnar scotea, Şi iasca mi-o aprindea, Pe pămînt o arunca. Şarpele suflînd venea Şi focu mi se-aprindea, Tot cîmpu foc că-mi lua. Dar şarpele ce-mi făcea: Prin foc şi fum mi-l gonea, Pe sunetu frîului, Pe mersura murgului. Dar voinicu ce-mi făcea? Cu murgu că mi-ş vorbea: — Iuţeşte-ţi picioarele, Numără răzoarele Şi-mi fă vînt Pe subt oblînc Şi năgară Pe supt scară Şi m-aruncă-ntr-altă ţară. Vînt pe supt oblînc făcea, Şi năgară pe supt scară Şi l-arunca-ntr-altă ţară. Cînd voinicu hodinea, Şarpele alăturea! Voinicu că mi-şi grăia: — Ho, şarpe, nu mă mînca, Că de mine e păcat: Pe nimeni n-am botezat, Pe nimeni n-am cununat. — Şi de mine e păcat, Că tu de ce m-ai tăiat, N-am fost nimic vinovat. Voinicelu ce-mi făcea: Zece mătănii făcea, La Dumnezeu se ruga, Şarpele că-mi amorţea. Dară voinic ce-mi făcea: Paloş pe mischii trăgea, Şi pe şarpe mi-l tăia, Trei căpiţi că mi-l făcea, Numai capu rămînea. Capu cînd se deştepta, Aşa din gură-mi grăia: — O, voinice, te-aş mînca, Dar n-am unde te băga. Ia paloşu în dreapta Şi sparge-mi căpăţîna, Că sunt pietri nestimate De-mi plătesc cît lumea toată Şi-a ta osteneală-ntreagă. Căpăţîna i-o spărgea, Patru pietri că-mi găsea, De sînge mi le spăla, În disagi mi le băga, Ca soarele lumina, Îndărăt mi se-ntorcea, La voinicel că-mi mergea, De otravă mi-l spăla, Fraţi de cr uce se prindeau. (T. Bălăşel, Drăgăşani, judeţul Vîlcea) Cîntecul balaorului Foaie verde simnicară, La umbră de sălcioară Ţipă-un voinicel să moară, Că l-a luat şarpele în gheară. Şi el, măre, că-mi ţipa, Niminea nu-l auzea, Fără-un mic de moldovean, P-un cal negru dobrogean, Şi cu şeaua numai turnuri, Cu căpăstru numai fluturi. Iar voinicu aşa-mi grăia: — Moldovene, dumneata, Ia vino la mine-ncoa’, De-mi taie curelile, Să mă-nghiţă şarpele, Că am păcate împresurate, Nu pot da seama cu toate. Pe mine maica cînd m-a fapt1, Din picior m-a legănat, Din gură m-a blestemat „Lulu-mi-te, lulu-mi-te! Pui de şarpe înghită-mi-te! “ Şi procletul c-a şezut Pînă mare s-a făcut, Şi acuma m-a-nghiţit, Jumătate n-a putut — Tot d-o flintă ghintuită, Şade în gură-i împroţăpită. Ia taie-mi curelile, Să mă-nghită şarpele! Iar procletul auzea Şi din gură că-i grăia: — Moldovene, dumneata, Bate-ţi capul, ţine-ţi drumul, Că eu de m-oi mînia, Eu pe ăsta l-oi lăsa, După tine m-oi lua Şi-ei vedea ce ţi-oi lucra, C-asta mi l-a dăruit mie, Din mica copilărie. Moldoveanu aşa auzea, Cît colea că se ducea, El în gînduri se gîndea: „De cînd maica m-a clădit 1 M-a făcut (formă veche de limbă). Nici un bine n-am făcut. “ La desagi că căuta, O ploscă de spirt scotea Şi la gură c-o punea Şi în fund că-i răsufla. Iatan din teacă trăgea, Pe mischiu că-l ascuţea, Iar în teacă că-l băga Şi îndărăt că se-ntorcea, Tot în raza soarelui În vederea şarpelui. De proclet s-apropia, Iatan din teacă trăgea Şi în şarpe că mi-l trîntea, Mai nimic nu mi-l zdrelea, Nici pielea nu i-o cresta Căci de solzi nu se lipea. Prindea fuga şi mi-şi da, Călare cum se afla. Iar procletul ce-mi făcea? Cînd d-odată se umfla, Pe voinic că-l lepăda, Cît colo că mi-l zvîrlea. Cu coada cînd îmi trosnea, Trei copaci că dărîma Şi un cerc că se făcea, După moldovean se lua. Calul fuge de plesneşte, Moldoveanu plînge, răcneşte, Căci procletul mi-l soseşte. Şi fugea cît mi-ş’fugea, Iar moldoveanu ce-mi făcea? Tot îndărăt se uita, Vedea ochiul şarpelui, La chişiţa calului; Vedea vîrful limbilor, Pe dedesubtul scărilor. Iar moldoveanul ce-mi făcea? Mîna sub oblînc băga, Mic de gîrbăcel scotea, Şi pe coadă sîrmuit Şi pe la vîrf plumbuit, Cu cinci ramuri de argint. Cînd deodată c-aducea, Peste sulaci îl ajungea. Iar Negru ce-mi făcea? Punea buza pe pămînt, Trăgea vînt de sub oblînc, Scotea brazdă ca de plug Şi din nări văpăi lăsînd, Da dr umul picioarelor, Şi mi-ş’ cotea iepureşte Şi se aşeza el lupeşte. Iar îndărăt se uita, De procletul nu scăpa. Vedea ochiul şarpelui Iar pe coada calului; La chişiţa calului, Vedea falca şarpelui; Vedea vîrful limbilor Dedesubtul scărilor, Ba şi muma frigurilor! . . . Moldoveanu ce-mi grăia? — Calule, căluţul meu, Eu pe tine cînd te-am luat De cal bun şi lăudat, De cine-oi fugi să scap! Cînd erai mînzuleţ mic, Ţi-era carnea ca roua, Dar acum ai îmbătrînit, Ţi-este carnea ca vînju, Măduva ca oţelul. Calul aşa că-mi grăia: — Măi stăpîne, drag stăpîne, Am fugit cît am fugit, Dar acum mi s-a scurtat, Procletu s-a-apropiat, Jumătate m-a-mbucat, Cu coada m-a împiedicat! Bagă mîna în buzunar, Scoate-amnar şi-o cremeioară, Trage-ntr-un fitil mai tare Şi dă focul la negară! Moldoveanu-aşa auzea, Mîna în buzunar băga, Iască, cremene scotea, Cu amnarul că-mi trăgea, Iasca foc că-mi-ş-lua Şi jos iasca o-azvîrlea, Crivăţul că-mi adia, Cîmpul foc că mi-ş’lua, Mare vîlvoare făcea. Prin vîlvoare cînd trecea, Ochii şarpelui plesnea; Tocmai atunci se răsnea, De procletul că scăpa. Şi el, măre, se ducea La trestioara din baltă, Unde-a mai scăpat odată. La un puţ că se ducea, Şapte, opt găleţi scotea Şi pe cal că le turna, Mai frumos că-l răcorea. Şedea jos, se odihnea, Cruce la piept că-şi făcea, Lui Dumnezeu se ruga Că l-a scăpat de asta. Iar moldoveanu ce-mi făcea? Tot îndărăt se întorcea La voinic care-l scăpa Şi acolo că-l găsea, El muced cum se afla, Numai cu suflet era. Pe cal că mi-l punea Şi la o tîrlă că-l ducea, La tîrla lui Harbuzan Avea un fîrtăţel cioban. — Bună ziua , măi ciobane! — Mulţumescu-ţi iortomane! Descalecă puţintel. Foarte eu să te cinstesc, Foarte să te ospetesc! — Ciobănel de oaie laie, Mămăligă din pîrnaie, Făcută cu apă din ploaie. N-am venit să mă cinsteşti, Foarte să mă ospeteşti, Şi-am venit ca să te rog Oiţele să le mulgi. Iar ciobanul auzea, Cinci sute de oi mulgea, Laptele că mi-l lua Şi într-o cadă că-l băga, Pe voinic că mi-l lua, În lapte dulce că-l scălda Cînd deodată că-l băga, Laptele că se închega; Al doilea mi-l băga, Lapte verde se făcea; Al treilea că-l băga, De venin îl curăţa Şi în braţe că se lua Şi în faţă că se pupa, Frăţiori că se prindea, Frăţiori în direptate Şi de mumă şi de tată, C-altfel nu se mai poate C-această bunătate! (N. Densuşianu, Glimbocata, judeţul Dîmboviţa) FANTASTICE 31 Trei fraţi şi nouă zmei Lele verde-o micşonea, Ascultaţi, boieri, încoa, Să vă cuvîntăm ceva, Că dacă n-aţi asculta Vom înşira ce-om putea, Ne-om curăţi de belea! Lele verde aluniş, În suliş şi-n aluniş, Ce război în sat la noi? Sunt bătăi de nouă zmei Cu-ăi trei fecioraşi de domn Pentr-o sor-care-o au ei, Că zmeii vor ca s-o ia, Fecioraşi nu vor s-o dea. Se loviră, se ciocniră, Foarte rău se mîntuiră, Puseră sorocul joi Să s-apuce de război. Iată ziua că-mi venea Şi zmeii că mi-şi sosea Şi din gură că striga: — Daţi-ne pe soru-va C-aşa ne-a fost prinsoarea! Grăi cuconaşu-ăl mare, Aferim, nici minte n-are, C-are haine ca şi-un domn Şi n-are minte de om. . . — Hai să dăm pe soru-mea Să ducă zmeii cu ea, Că zmeii sunt nouă zmei Călare pe nouă lei, Varsă din gură văpăi Şi din copite scîntei, Şi noi suntem numai trei Şi-om pieri ca vai de noi! Grăi coconaşu-ăl mare, Aferim, că minte are: — În viaţa meaPe soru-mea nu mi-oi da Să ducă zmeii cu ea, De mi-oi pierdea viaţa! Şi la grajd că se ducea Şi pe Negru de-l scotea. Şeaua pe el că-mi punea Şi pe Negru-ncăleca Şi el, vere, de-mi pleca La cîmpie, la cîmp, vere, Unde fir de iarbă nu e, Numai dalba-i colelie Coaptă din Sîntă-Mărie. . . Zmeii după el se-nşira, Bată-i Maica Precesta, Coconaşul ce-mi făcea? La răsărit se-ntorcea, Cruce cu dreapta-şi făcea, La Dumnezeu se ruga, Dumnezeu că-i ajuta. Deodată că se-nvîrtea. Cu paloşul fluştiura, Se-nvîrtea cum se-nvîrtea, Tăia trei, rămînea şasă, Ce tăiere cu pedeapsă! Tăia trei, rămînea trei, C-acu-i vremea de război, Se sucea cum se-nvîrtea, Mai tăia trei, rămînea doi, Tăia trei, rămînea unu, Rămînea zmeul cel mai mic Şi cu coconaşu-ăl mic, Amîndoi că se lupta Zi de vară pînă-n sară, Nici unul nu se răzbea, Schintei din ei că-mi ieşea, Bată-l Maica Precesta! Dacă vedea şi vedea, Vîrf de munte se suia, Şi-acolo se troncănea, Schintei din ei că-mi ieşea, Iar zmeul ce mi-şi făcea? Ochii roată şi-i făcea, El pe sus că se uita, Trei vulturi, vere, vedea. El din gură că striga: — Vulturilor surilor, Voi mai sus să vă suiţi Şi mai jos să vă lăsaţi La cea mică puntioară C-acolo-i apă amară, Să luaţi apă-n guşicioară, Savai tină-n unghişoară, Pe coconaş să-l stropiţi, Prau-păragină să-l ştiţi, Că eu, vere, eu ţi-oi da, Ţi-oi da trei stîrvuri de om, Şi să vezi, cu trei de lei, Care se fac numai şasă, Ce tăiere cu pedeapsă! Coconaşul de-auzea, El din gură că striga: — Vulturilor fraţilor, Voi mai sus să vă suiţi Şi mai jos să vă lăsaţi Copitele ciutelor În venitul apelor, Să luaţi apă-n guşicioară. Savai tină-n unghişoară Şi pe zmeu să mi-l stropiţi, Prau-păragină-l faceţi, Că eu, vere, eu v-oi da Eu v-oi da, nu v-oi înşăla, V-oi da nouă stîrvuri de zmei, Şi să vezi, nouă de lei Care fac optsprezece, V-oi da muma zmeului, Şade-n vîrful puţului, Lele, da-o-aş dracului! . . . Iar vulturii de-auzea Se gîndea că le-ajungea, Ei mai sus că se suia Şi mai jos că se lăsa, În venitul apelor, Copitele ciutelor Şi lua apă-n guşicioară Savai ţină-n unghişoră Şi la zmeu că mi-şi venea Şi pe zmeu că mi-l stropea, Prau-păragină-l făcea, Bată-l Maica Precesta! Coconaşul ce-mi făcea? Le da ce făgăduia, Le da nouă stîrvuri de zmei, Şi să vezi, nouă de lei Care fac opsprezece, Le da muma zmeilor, Le da muma zmeului, Şade-n vîrful puţului, Lele, da-o-aş dracului! Ziua bună că şi-o lua, La fraţii lui că-mi pleca Iar soru-sa de-l vedea De departe-ngenunchea I-era frică c-o tăia. . . Iar frate-său de-o vedea El din guriţă-i zicea: — Dale, dale soru-mea, Eu m-am bătut pentru tine. Dar să te tai, vai de mine? ! De mînă c-o-mbrăţişa, La fraţii lui că-mi pleca, Masă mare că-mi punea, Trei zile, trei nopţi să bea, Frumos, frate, petrecea, La trei zile ce-mi făcea? La un cîmp mare-mi ieşea, ’Ntr-o cămaşă se-mbrăca, Cu suliţi în sus că da. Şi da coconaşu-ăl mare De-l spinteca de spinare; Iar da coconaşul ăl mijlociu De-l spinteca pînă-n brîu; Cînd da coconaşu-ăl mic Cădea suliţa la spate De şapte paşi de departe Că s-a bătut în dreptate! Numai el că-mi rămînea, Numai el şi soru-sa, Măre, de se pomenea Şi, măre, s-o pomeni Cît soare pe cer va fi. . . Mai ziceţi cu toţi amin Că ne fu cîntec deplin, Că fac ş-altul, mai bătrîn. Mai ceva din tinereaţă, Mai uitaţi de-a bătrîneaţă! (Al. I. Amzulescu şi Ovidiu Bîrlea, comuna Bîrca, judeţul Dolj) Frunzuliţă şi-o cicoare Drăguliţă! — Lasă-mă, măicuţă, -n şezătoare, Pîn-cocoşii şi-or cînta, Şapte fuse ţi-oi umplea. — Nu te las, fetiţa mea, Drăguliţă! Că eşti tare frumuşea, Şi zmeii mi te-o fura. Se ruga şi-a doua oară: — Lasă-mă, măicuţă-n şezătoare, Pîn-cocoşii şi-or cînta, Şapte fuse ţi-oi umplea. — Nu te las, fetiţa mea, Că eşti tare frumuşea, Şi zmeii mi te-o fura. Se ruga şi-a treia oară: — Lasă-mă, măicuţă-n şezătoare, Pîn-cocoşii şi-or cînta, Şapte fuse ţi-oi umplea. Maică-sa se supăra Şi din gură-o blestema: — Du-te vii să nu mai vii! Atunci fetiţa pleca, În şezătoare se ducea, Bună seara că-şi dădea. Toată lumea-i mulţumea. După masă s-aşeza Şi torcea, torcea, torcea, Şi torcea, torcea, torcea. Trei junei, în cas-intra, Trei junei feciori de zmei. Ochii roată şi-i făcea, Lîngă fată s-aşeza, Fetei fus mereu îi da. Şi din gură-aşa-i zicea: — Toarce, fată, şi te-ntoarce Şi-ţi aruncă ochii-ncoace. — De junei sunteţi junei, Da’vi se văd coadele, Coadele, copitele, Sub spicele bicelor, Copitele cailor. — Că noi suntem chirigii, Luăm marfă de la Sibii, Şi-o ducem la Tîrgu-Jii, În faţa Sfintei Mării. Hora mare se făcea, Fata la joc că mi-o lua. Hora-n casă nu-ncăpea Şi afară că-mi ieşea De două ori hora-nvîrtea Cu fata la cer zbura Şi-ntr-un brad mi-o aşeza. Acolo îi făcu pat, Îi făcu furca de rouă, Şi caierul de urzică, Şi fusul de mărăcine. Iară fata-aşa-mi zicea: — Fă, Doamne, di-un rîu ripede Rîu ripede pă lespede Pe la măicuţa să treacă, Ca să vadă şi să creadă Cît am fost de blestemată Şi de zmei, maică, furată. (C. Mohanu, Boişoara, Ţara Loviştei) Antofiţă al lui Vioară Foaie verde sălcioară, În oraş în Slătioară, La casele lui Vioară, Lui Vioară vătaf mare, Frumoasă masă mi-e-ntinsă, De mari boieri mi-e cuprinsă, Dar la masă cine-mi şeade? Cei cincizeci de năvodari, Patruzeci de lopătari, Tot feciori de boieri mari. Dar la masă ce-mi mînca? Numai cegă şi postrungă Şi galbenă caracudă, C-am auzit pîn bătrîni C-ala-i peştele mai bun; Şi cosăcel din saramură, Face-un chef de băutură. . . Toţi mi-ş’ bea, se-nveselea, De nimenea nu gîndea. Cu pahar cin’ le lumea? Antofiţă al lui Vioară, El nici nu bea, nici nu mînca, Numai cu ochii se uita; Şi el, frate, că-mi şedea Cu coate dalbe pe masă, Cu palmele pe obraze. Cine seama că-i lua? Numai Vioară cel bătrîn, Cu bărbuţa pîn’ la brîu, Barba-i bate braţele, Genele, sprîncenele, Şi chica, călcîiele. El în picere-mi sărea, Ochii-n roată că-şi făcea, Peste masă-i arunca, Pe Antofiţă că-l vedea Şi din gură că-i zicea: — Antofiţă, fiul taichii, Ce stai tu trist şi mîhnit? Nici nu bei, nici nu mănînci, Numai cu ochii te uiţi? Ori din chelciug ai sfîrşit, Ori stăpîn te-a oropsit, Ori murgu ţi-a-mbătrînit, Ori vremea că ţi-a venit, Vremea de căsătorit, Şi de-nsurătoare, Şi de căsătoreală? Antofiţă ce-mi zicea? — Bine, taică dumneata, De stătuşi de mă-ntrebaşi, Cu cuvinte spune-ţi-aş. Să-mi pui mîinele în piept, Să-ţi dau cuvîntul cel drept: Nici de chelciug n-am sfîrşit, Nici haine n-am ponosit, Nici murgu n-a-mbătrînit; Mie vremea mi-a venit, Frate, de căsătorit, Şi de-nsurătoare, Şi de căsătoreală. Nu aseară, alalteri seară Logodna că mi-ai băut-o Cu fata lui domn Ştirbei. Fata, taică, a auzit Că sunt fecior de boier mare, Tot vătaf de năvodari. Şi ea, taică, mi-a trimes Carte albă, slovă neagră, Ca să-i aduc Ştiucile Ca vacile, Morunii Ca biolii, Să-i aduc ca oile. Cu carnea nunta s-o nuntesc, Cu oase casa s-o zidesc, Cu coastele s-o-nlănţuiesc, Cu solzii s-o şindrilesc, Cu sînge s-o zugrăvesc, Taică, să te pomenesc! Tată-său cînd auzea, Lui din gură că-i striga: — Antofiţă, fiul taicii, Eu, taică, am îmbătrînit, Toate apele-am vînat Şi le-am turburat, Aşa peşte n-am aflat. Decît, taică, -am auzit, Dar de văzut n-am văzut, În Vidros, apă spurcată. Şi de peşte lăudată, Cine intră nu mai scapă. Vidrosu e apă-adîncă, Pe cine-l prinde-l mănîncă. Că Vidrosu e de-adînc, Cît în cer pînă-n pămînt! Antofiţă, dacă auzea, Drept în picere sărea, El mai viteaz se făcea, Mîna pe pahar punea, Toate paharele umplea, La toţi năvodarii da; Rînd paharu tat-său îl lua, Cu vin că-l jumătăţea, Cu spirt că-l împlinea, Da lui taică-său de bea. Cum mi-şi bea, cum se-mbăta. Covor verde aşternea, Cu băsmăluţa-l învălea. La năvodari se ducea, Cîte un păhar de vin le da Şi din gură le striga: — Ce staţi, măre, de priviţi? Descurcaţi năvoadele, Aşezaţi matiţele Şi-ngreuiaţi plutile! Antofiţă ce-mi făcea? Pe năvodari că-i lua, Toate apele-mi vîna: Gîrlele cu gîştele, Bălţile cu raţele. Ce fel de peşte-mi prindea? Să vezi, peşte de-l mărunt, Nisipul de pe pămînt, De care boierii nu mînc, Dar Antofiţă ce-mi făcea? Dacă peşte nu-mi prindea Cum îi cerea inima, Năvodarii că-i lua, La cîrciumă că-i aducea; Vin cu vadra le scotea, Năvodarii de-i îmbăta. Şi pe toţi că mi-i lua, La Vidrosu se ducea, La Vidrosu c-ajungea. D-un stejăr mare-mi bătea, Năvoadele-mi aşeza, Năvoadele, vasele Şi toate matiţele. Trase-o toană, trase două, Trase, boieri, pînă-n nouă. Ce fel de peşte-mi prindea? El nimica nu-mi prindea Decît puiul Vidrii, În fundul matiţii. Afar’, frate, că-l scotea, Un foculeţ că-mi clădea, Pe puiu Vidrii îl lega, Cu ochii la foc îl pripea, Mi-l bătea, mi-l canunea, Începea d-a chiriia. Vidra bătrînă auzea, Faţa apii fluştura, În toate părţile se uita, Pe nimenea nu vedea; P-Antofiţă că-l vedea, Cu puiu-n mînă mi-era, Din guriţă că striga: — Antofiţă, dumneata, Ce-mi baţi puiu şi-l căzneşti, Tot de peşte-l suduieşti? Dă-mi tu drumu puiului, Puiului, puicului, Că mi-e puiu mititel, Mititel şi crudicel, Nu ştie seama peştelui, Morunceala morunilor, Tăvălitura ştiucilor, Că eu, frate, ţi-oi aduce Ştiucile Ca vacile, Morunii Ca biolii, Să-i aduc ca oile. S-aduc peşte cît oi vrea, Ţi-oi îndestula inima, Ţi-oi face toată treaba! Antofiţă c-auzea, Prost de minte că-mi erea, Drumul puiului că-i da; Că dacă drumul puiului nu-i da, Vidra tot peştele lui că-i scotea. Ea dacă puiu îl vedea, În fundu apei îl ducea, Atunci Vidra ce-mi făcea? La moruni fuga că da Tot de coadă că-i muşca, La năvoade că-i ducea. Pe la ştiuci că se vîra, De spinare le muşca Şi-n năvoade le-arunca. Ea, frate, se mai gîndea, Aminte d-un morun şi-aducea Şi la el că se ducea. Jumate spinarea-i mînca, El nu se mai deştepta. . . Dacă vedea şi vedea, De guşă că-l apuca, Iar morunu că pleca, Înspre năvod îl îndrepta. În năvod el că intra, Năvodul la pămînt băga. Dară Vidra ce-mi făcea? În faţa apei că ieşea, P-Antofiţă că-l vestea. Antofiţă ce-mi făcea? La năvodari se răstea, Cîte-o palmă le trăgea, Năvodarii se năcăjea, La cîrme se aşeza. Trăgeau o toană, trăgeau două, Trăgeau, boieri, pînă-n nouă, Nici de pămînt nu-l urnea, Aşa de greu ce era! Iar Vidra se necăjea, Pîn năvoade că intra, Peştele că-l răscolea, Peştii din coadă bătea, Mare talaz că-mi scotea: Venea Vidrosu îngăibărat; Cu nisip amestecat, Toţi năvodarii i-a-necat, Numai Antofiţă-a scăpat. Dar cum hoţu că scăpa? Raţă-de-baltă-mi era, Ştia’ oţu d-a-nota. El înot că se lăsa, Ochii pe Vidros arunca, D-o salcie că năzărea, O salcie cu mustăţi pe apă, Pe Vidros mi-e cocoşată. Cînd de salcie s-apropia, Vidra-nainte-i ieşea, Coada bici că şi-o făcea, Peste ochi că mi-l izbea, Ochii din cap că-i sărea; De salcie s-apuca Şi-n salcie se suia. Ţipă ziua rumîneşte, Să vezi, noaptea, tot turceşte, Despre ziuă, letineşte. . . Nimenea nu-l auzea. Să vezi, mic de purcăraş, Porcii, frate, întorcînd, Din fluieraş, doina doinind, Glăsuleţu-l înţelegea, Purcaru lui tată-sau erea Şi la el că se ducea. Cînd purcarul că-l vedea, Din guriţă că-i striga: — Stăpîne dumneata, Ce-ai căutat p-aicea? Unde Antofiţă auzea, Inima-n el că creştea, Din guriţă că striga: — Măi purcăraş dumneata, Ia-mă tu d-aicea Şi mă du la casa mea, Că mare pomană-i avea! Purcaru că mi-l lua, Beţişor că-i întindea Şi la tată-său îl ducea. Unde Vioară-l vedea, Din guriţă că-i striga: — Antofiţă, fiul taichiiNu mi-ai ascultat vorba, Lasă, -ţi fie rău, nu aşa! Taică, nu mi-e pentru tine, Mi-e pentru cinzeci năvodari, Tot feciori de boieri mari! Cocoanele le-ai văduvit, Copilaşii i-ai sărăcit. Dar-ar Dumnezeu să dea Şi Măiculiţa Precista, Tată, să te-nsori De nouă ori, Să faci nouă feciori! Cînd o fi l-al zecelea, Să-ţi faci şi d-o coconiţă, Să-ţi dea apă la temniţă! Atunci, taică, nici atunci Să-mi mai vînezi tu Vidrosu! Atît tată-său îl blestema, Otravă-n ciubuc punea, Ochii peste cap că da; Făcea moarte peste moarte, Care-n lume nu se poate! (Gr. G. Tocilescu, Roşiorii-de-Vede, judeţul Teleorman) Foiţică flori domneşti, Din oraş, din Bucureşti, L-ale case mari, domneşti, De să văd din Stoieneşti, În curte, vere, în curte, nene, Frunzuliţă lobodă, În curte la Ştefan Vodă Multe carîte-au sosit, Multe sunt, mărunte sunt. Sunt carîte jugrăvite, Pe dinăuntru poleite, Pe deasupra şindrilite, Cu postav verde-nvelite. Şi cocoane-mpodobite, Tot de nuntă sunt gătite. Că să-nsoară Iancu Vodă, Şi-l cunună Mihnea Vodă. Dar fata de unde-o ia? Din oraş, din Dobrogea, De la Letinul bogat, Săvai, cîinele spurcat Şi de lege lepădat, În cruce necreştinat Şi de toate-ndestulat, Şi de miere, şi de unt, Şi de aur, şi de-argint, Bunătăţi de pe pămînt La el mi s-a-ngrămădit! Foaie verde ş-o lalea, Şi cu nuntă cînd pleca? Ei pleca pe la Sîn-Petru, Şi de-abia ajungea la Sîn Metru. Conacul unde conăcea? La lacul Cocorului, La puţul Porumbului, La fîntîna fierului, La părul cadiului, Acolo că conăcea. Demîncare ce le da? O junice le gătea, O junice le frigea, Şi-un berbece de frigare, La toţi le dă demîncare, Dar le dă de săturate. Bea vinul şi să cinstea, Voia bună că făcea, Lăutarii le cînta Şi flăcăii că juca, Şi boierii că privea, Vin cu ploştile că da, C-aşa li-i datoria De la Maica Precista, Din strămoşi şi din străbuni, De cînd e neamul de romîni. Iar cu nunta că-mi pleca, Mîna ziua şi noaptea, Mîna de nu să vedea, De Letin s-apropia. Dar Letinul ce-mi făcea? Bine ziua o ştia Cînd nunta o să îl ia, Porţile le-nzăvorea. Dar cu ce le-nzăvorea? Tot cu fierul plugului, Cu fierul pămîntului. Vin cu butia aducea, Şapte buţi alăturea, Cum era una şi-alta. Săcurea-n mînă lua, La portiţă o punea. Dar Letinul ce-mi făcea? Sus în pridor să suia, Ochean în mînă lua, În toate părţi să uita, Nunta că mi-o năzărea Şi bine că mi-l sosea, Iacă nunta că-mi venea. Dar Letinul că striga, O dată pe letineşte, Altdată iortomăneşte, Al treilea romîneşte, Săvai, ca Doamne fereşte! Îmi striga ce mi-şi striga Şi din gur-aşa zicea: — Cine este mirele, Mirele, ginerile, Să s-aleagă din nuntaşi, Din nuntaşi, din sichioraşi Şi din dalbii coconaşi, Şi din negri ţigănaşi, Care sunt lăutăraşi, Că sunt şi ei drăgălaşi: Foicică foi de plop, Potolesc şi ei cîte-un foc. . . Să s-aleagă mirele, Mirele, ginerele, Înalţe cu umerele, Ca şoimii cu-aripele, Ca să sară porţile, Porţile şi buţile. Ginerile, d-auzea, De cap să înspăimînta Şi la naşu-său pleca Şi lui naşu-său spunea. Dar naşu-său sta, zicea: — Taci, fine, nu te speria, Te roagă la Dumnezeu Să trăiască naşul tău, Şi la Maica Precista, Să trăiască naşă-ta, Ca să-ţi luăm pe fina, Ca să faci casă cu ea, Săvai, ca toată lumea. Dară naşul cel mai mare, Tinerel ca şi o floare, Ca o garoafă mirositoare, Cu toată grija-n spinare, În picioare să scula, Ochii roată că-i făcea, Peste toţi caii căuta, Nici un cal că nu-i plăcea, Cam la şapte să uita. Foiţică matostat, Un nepoţel de-mpărat! Foiţică măr sălciu, Călare p-un bididiu, Cu saiaua-nfiptă-n brîu, Nepotul lui Ciubucciu. Dar naşul, dacă-l vedea, Jos din carîtă să da, Trei mere de aur lua, La ăl băiat să ducea, Cu mere îl înşela Şi în braţe îl lua, În carîtă că-l punea, Alături cu năşica. Apoi calul îi lua, Bine-n chingi că îl strîngea, Cruce cu dreapta-şi făcea, Picior în scară punea Şi pe cal încăleca. Puţinel că-l înfierbînta, Numai spumă că-l făcea, Un zgîrbăcel că-mi avea, Zgîrbăcel de bumbăcel Şi la cap cam plumbuit, Pe la coadă alămit, Cu cinci litre de argint. Şi pe cal că l-a lovit, O dată că-i sumuţea, Cu călcîile-i mai da. O dată-l mai atingea, Ale trei porţi că sărea, Şapte buţi alăturea. Jos de pe cal că să da, Drumul în curte că-l da. Porţile le deschidea, Carîtele de intra, Toată nunta, asemenea. Postavurile-aşternea, Jos cocoane mi să da. Dar dînsul ce mai făcea? Vedriţa că o lua, De-o vadră şi cinci oca, Lua vadra la stînga Şi burghiul la dreapta Şi pe la buţii pleca, Pe toate le găurea, Tot vinul că-l încerca. Care vinul că-l plăcea, În vădriţă că lua, Pe la boieri că mi-l da. Care vinişor mai dulce, Pe la cocoane mi-l duce. Care vinul nu-i plăcea, Săcurea-n mînă lua Şi pe buţi că se urca, Toate buţile spărgea, Cercurile le tăia, Vinurile le vărsa, Uliţile le umplea, Nuntaşi caii-şi adăpa, Raţele de se scălda. . . Letinul sta, să uita Şi nimica nu zicea. Dar Letinul ce-mi făcea? Iar al doilea striga: O dată pe letineşte, Altdată iortomăneşte, Săvai, ca Doamne fereşte, Ş-al treilea romîneşte: Ca acest naş din astă-seară, Care e cu grija-n spinare, Ţine-l, Doamne, ca p-o floare, Ca p-o floare mirositoare, El din gură îmi grăia Şi lui finu-său zicea: — Taci, fine, nu te speria, Fii tu naş în locul meu, Şi eu fin în locul tău. Că ne-o ierta Dumnezeu, — Care este mirele, Mirele, ginerile? Să s-aleagă din nuntaşi, Din nuntaşi, din sichioraşi Şi din albii coconaşi, Şi din negrii ţigănaşi, Care sunt lăutăraşi, Că sunt şi ei drăgălaşi; Foiţică foi de plop, Potoleşte cîte-un foc. . . Să-mi cunoască bastonul, Foiţică măr mustos, Cu care cap a crescut în jos? Ginerile, d-auzea, De cap să-nspăimînta, Tot la naşul său pleca Şi din gură îi grăia: Foiţică ş-o lalea, Că te-om scăpa de belea Şi pe fina om lua, Ca să faci casă cu ea, După cum e datina. Dară naşul ăl mai mare, Ca omul cu grija-n spinare, Aşa priceput era! O albie că lua Şi cu apă o umplea. Bastonaşul i-l lua, Plută pe apă-l punea, Rădăcina-n jos trăgea, Vîrful în sus rămînea. Dar Letinul ce-mi făcea? Nici p-aia că nu-i lăsa, Prosoape de mătasă lua — Foiţică murele, Ce-i mai facem, naşule? Rău ne-a secat zilele! . . . Dară naşul ăl mai mare, Şi pe sfoară le-ntindea, În slăvi că le ridica, Iar din gură că-mi striga, O dată pe letineşte, Altdată iortomăneşte, Săvai, ca Doamne fereşte, Apoi striga romîneşte: — Care este mirele, Mirele, ginerile? Să s-aleagă din nuntaşi, Din nuntaşi, din sichioraşi Şi din albii coconaşi, Şi din negrii ţigănaşi, Care sunt lăutăraşi, Căci sunt şi ei drăgălaşi, Sunt şi ei buni la cevaşi, Foiţică foi de plop, Potolesc şi ei cîte-un foc. . . Ca să taie sforile, Să cadă şervetele. Ginerile, d-auzea, Tot de cap să-nspăimînta, Iar la naşul său mergea, Şi naşul său îi spunea: — Taci, fine, nu te speria, Roagă-te la Dumnezeu Să trăiască naşul tău, Şi la Maica Precista, Să trăiască naşă-ta, C-o să luăm pe fina Ş-ai să faci casă cu ea, C-aşa ţi-a fost ursita. Dară naşul cel mai mare, Ca ăst naş din astă-seară, Care-i cu grija-n spinare, Ţine-l, Doamne, ca p-o floare, Ca p-o floare mirositoare, Într-o zi de sărbătoare, El la băiat să ducea Şi iar calul i-l lua, Puţinel că mi-l plimba Pînă îl înfierbînta. Deodată de-i sumuţea Şi cu zgîrbaciul de-i da, Unde-n slavă că sărea Şi cu paloşul că da, Sforile că le tăia, Şervetele că cădea. El după cal că sărea, Cu paloşul le croia Şi pe la cai le punea; De era cu calul murg, Îi da şervet de Cîmplung; De era cu calul breaz, Îi da şervet de atlas. Pe la toţi caii atîrna, La unul nu ajungea. Dară naşul ce-mi făcea? Sus în pridor să suia, Unde Letinul că sta, Şi la el să repezea, Şi din giubea că-i tăia Şi la cal c-o atîrna. . . Dar Letinul ce-mi făcea? Nici atuncea nu-i ierta, Trei fete că aducea Şi la prag că le punea, Cum ne este datoria, Şi din gură lar striga: — Care este mirele, Mirele, ginerele? Să s-aleagă din nuntaşi, Din nuntaşi, din sichioraşi Şi din albii coconaşi, Şi din negri ţigănaşi, Care sunt lăutăraşi, Că-s buni şi ei la cevaşi, Foiţică foi de plop, Potolesc şi ei cîte-un foc. . . Să-şi cunoască mireasa, Cunune-se cu dînsa. Ginerile, d-auzea, Greu de cap să-nspăimînta Şi la naşul său venea Şi din gură îi spunea: — Foiţică murele, Ce-i mai facem, naşule? Mi s-a amărît zilele Cu toate-ncercările! Naşul său, dac-auzea, Aşa din gură-i zicea: — Taci, fine, nu te speria, Că nu merge treaba-aşa! Roagă-te la Dumnezeu Să trăiască naşul tău, Şi la Maica Precista, Să trăiască naşă-ta. Ce oi putea oi făcea Şi te-oi scăpa de belea, Şi i-om lua noi fata, Şi te-oi cununa cu ea, Precum ne scrie legea. Săvai, naşul ce-mi făcea? Prin curte că se plimba, O coastă de cal găsea, Pe finul său că-l lua, În casă cu el intra. Cînd la prag că să ducea, Naşul mai mare curaj făcea. Cu coasta că fluciurea Şi din gură să răstea: — Care este mireasa? Că astă spată lată E gătită pentru cap de fată. Mireasa singură-ndată Dacă nu s-o alegea, Asta capul îi va tăia! Dară naşul ce-mi făcea? El, frate, să-mpiedeca Şi mărgăritare azvîrlea; Fetele nu culegea, Numai mireasa s-apleca Şi mărgăritare strîngea; Atunci ei o cunoştea. Că ele tot un covor avea, La fel îmbrăcămintea; Tot un stat şi tot un fapt, Tot o geană ş-o sprînceană. Cînd s-apleca mireasa Şi ea, frate, începea Mărgăritar d-aduna, Mîna pe dînsa punea. Letinul, dacă vedea, El din gură că striga: — Ţine-o, ţine-o, n-o lăsa, C-aia este mireasa, Cunună-te cu dînsa! Salbă de gît îi punea, Mamudele-asemenea, C-aşa le-i datoria. Şi de mînă o lua, În odaie că intra, Cu pahar vin închina, C-aşa este datina, Datina, datoria. Boierii cafea că bea, Cu toţii afar’ ieşea, În căruţe se suia Şi acasă că-mi pleca. Ei pleca pe la Sîn-Petru, Abia ajungea la Sîn-Metru. Cînd acasă ajungea, La biserică trăgea, Mireasa de cununa. Dar Letinul ce-mi făcea? Şi el pochinzeri că da, Nunta de o petrecea. Dară naşul ce-mi făcea? Pe mireas-o cununa, Acasă cu toţi venea, O horă mare prindea, Lăutarii tot cînta, Aluneasca o juca. Şi a fost o nuntă mare, De la munte pîn-la mare! Şi a fost nuntă domnească, De veci să se pomenească, Cu mari boieri şi cocoane, Ca la astă nuntă mare. La boieri ca dumneavoastră Noi facem cîntarea noastră. Tutora ca să fie Cu bine şi cu bucurie! (N. Păsculescu, Celei, judeţul Olt) Joi dă dimineaţă Joi dă dimineaţă, Pă rouă, pă ceaţă, Vreme turburată Piste lumea toată, Plimbă-mi-să poartă D-o babă bătrînă, Cu doi dinţi în gură, Cu iia dă sîrmă, Cu brîu dă lînă, Dă păr dă cămilă. . . Dîn cîrji cîrjîind, Dîn ochi ea plîngînd, Dîn gură-ntrebînd Pă cine-ntîlnind: — Cine mi-a văzut, Pă drum ori pă cîmp, D-un voinic trecînd? Feţişoara lui, Spuma laptelui; Ochişorii lui Două mure negre Coapte-ntr-un rug verde, Coapte la pămînt, Neajunse dă vînt, Coapte la răcoare, Neajunse dă soare; Sprîncenili lui, Pana corbului; Mustăcioara lui, Spicu grîului; Căluşălu lui, Puiu zmeului; Şăuliţa lui, Ţeasta zmeului; Chinguliţa lui, Două năpîrci negre, Din guri încleştate, Din coade-nnodate, La el chingi sunt date; Frîuleţu lui, Doi balauri galbeni, Dîn guri încleştaţi, Dîn coade-nnodaţi, La el frîu sunt daţi; Pofilaşu lui, Două năpîrci negre, Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate, La el pofil date! Mereu cîrjîind, Pă drum, peste cîmp, Mereu întrebînd, Nimini răspunzînd. Şi tot cîrjîia, Pînă mi-ajungea, Dă Dunăre da, Din gură grăia: — Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere Şi fără văgaj. Drum dă la oraş! Nu cumva-i văzut Pă unde-ai trecut, Pă drum, piste cîmp, D-un voinic trecînd? Dunărea-i grăia: — Tu, babă bătrînă, Cu doi dinţi în gură, Cu iia dă sîrmă, Cu brîu dă lînă, Dă păr dă cămilă! Eu l-oi fi văzut, Nu l-am cunoscut! — Gaica să ţi-l spuie: D-un voinicel nalt, Nalt şi sprîncenat; Sprîncenili lui, Pana corbului; Feţişoara lui, Spuma laptelui; Ochişorii lui, Două mure negre Coapte-ntr-un rug verde, Coapte la răcoare, Neajunse dă soare, Coapte la pămînt, Neajunse dă vînt; Mustăcioara lui, Spicul grîului; Căluşălu lui, Puiu zmeului; Şăuliţa lui, Ţeasta zmeului; Chinguliţa lui, Două năpîrci negre, Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate, La el chingi sunt date; Frîuleţu lui, Doi balauri galbeni, Dîn guri încleştaţi, Dîn coade-nnodaţi, La el frîu sunt daţi; Pofilaşu lui, Două năpîrci negre, Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate, La el pofil date! Dunărea asculta, Din gură zicea: — Tu, babă bătrînă, Cu doi dinţi în gură, Cu iia dă sîrmă, Cu brîu dă lînă, Dă păr dă cămilă! Eu că n-am văzut Pă unde-am trecut, Pă drum, peste cîmp, Astfel dă voinic! Dar tu să te duci La soră-mea Lună, Că ea luminează Ziua pă uliţi, Noaptea pă costiţi. Ea l-o fi văzut Undeva trecînd, Pă drum or’ pă cîmp! Baba că-mi pleca, Pă drum că-mi mergea: Dîn cîrji cîrjîind, Nimini răspunzînd! La Lună ajungînd, Şi cum ajungea, Din gură zicea: — Luniţă, Luniţă, Cum eşti luminoasă, Să-mi fii şi voioasă! Cum luminătoare, Să-mi fii vorbitoare! Nu cumva-i văzut Pă unde-ai trecut, Pă drum, piste cîmp, Vrun voinic trecînd? Luna-i răspundea: — Tu, babă bătrînă, Cu doi dinţi în gură, Cu iia dă sîrmă, Cu brîu dă lînă, Dă păr dă cămilă! Eu l-oi fi văzut, Nu l-am cunoscut! Baba că zicea: — Gaica să-ţi-l spuie: D-un voinicel nalt, Nalt şi sprîncenat; Sprîncenile lui, Pana corbului; Feţioara lui, Faţa laptelui; Ochişorii lui, Două mure negre Coapte-ntr-un rug verde, Coapte la pămînt, Neajunse de vînt, Coapte la răcoare, Neajunse dă soare! Mustăcioara lui, Spicul grîului; Căluşălu lui, Puiu zmeului; Şăuliţa lui, Ţeasta zmeului; Chinguliţa lui, Două năpîrci negre, Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate, La el chingi sunt date; Frîuleţu lui, Doi balauri galbeni, Dîn guri încleştaţi, Dîn coade-nnodaţi, La el frîu sunt daţi; Pofilaşu lui, Două năpîrci negre, Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate, Pofil i sunt date! Luna asculta, Dîn gură zicea: — Tu, babă bătrînă, Cu doi dinţi în gură, Cu iia dă sîrmă, Dă păr dă cămilă! Eu că n-am văzut Astfel de voinic, Pă drum, piste cîmp, Undeva trecînd. Dar tu să te duci La soră-mea Ceaţă, Ceaţă negureaţă, Că ea mi să lasă Şi mi să răvarsă Printre pomi mărunţi, Prin vîlcele-adînci Şi pă munţi cărunţi, Ea l-o fi văzut Undeva trecînd, Pă drum, piste cîmp. Baba iar pleca Şi mi să ducea, Dîn cîrji cîrjîind, Din gură strigînd, Nimini răspunzînd. Şi că să ducea, La Ceaţă-ajungea, Dîn gură zicea: — Ceaţă, Ceţişoară, Să-mi fii vorbitoare Cum mi-eşti curgătoare! Eu te-oi întreba, Tu mi-oi răspundea: Nu cumva-i văzut Pă unde-ai trecut, Pă drum, piste cîmp, Vrun voinic trecînd? Ceaţa că-i zicea: — Tu, babă bătrînă, Cu doi dinţi în gură, Eu l-oi fi văzut, Nu l-am cunoscut! Baba că-i zicea: — Gaica să ţi-l spuie: D-un voinicel nalt, Nalt şi sprîncenat: Sprîncenele lui, Pana corbului; Feţişoara lui, Spuma laptelui; Ochişorii lui, Două mure negre, Coapte-ntr-un rug verde, Coapte la pămînt, Neajunse dă vînt, Coapte la răcoare, Neajunse dă soare; Mustăcioara lui, Spicul grîului; Căluşălu lui, Puiu zmeului; Şăuliţa lui, Ţeasta zmeului; Chinguliţa lui, Două năpîrci negre, Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate, La el chingi sunt date; Frîuleţu lui, Doi balauri galbeni, Dîn guri încleştaţi, Dîn coade-nnodaţi, La el frîu sunt daţi; Pofilaşu lui, Două năpîrci negre, Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate, La el pofil date! Ceaţa c-asculta, Dîn gură grăia: — Tu, babă bătrînă, Cu doi dinţi în gură, Cu iia dă sîrmă, Cu brîu dă lînă, Dă păr dă cămilă! Eu că am văzut Astfel de voinic. Iar tu să te duci La cei braji înalţi, Nalţi şi dăfăimaţi, Dă frunză încărcaţi. Acolo-i căzut, Dîn luptă rănit; Frunză-a aşternut, Cu frunză-nvălit! Baba, d-auzea, Îndată pleca, Dîn cîrji cîrjîind, Dîn ochi lăcrămînd, Dîn gură strigînd, Nimini răspunzînd. Şi ea să ducea Şi voinic găsea La cei brazi înalţi, Nalţi şi dăfăimaţi, Dă frunza-ncărcaţi, Acolo zăcînd, Dîn luptă rănit; Frunză-a aşternut, Cu frunză învălit. Mă-sa dă-l vedea, Ea că începea, Începea a plîngea. Voinic îi zicea: — Tu măicuţa mea, Taci, să nu mai plîngi, Şi tu să te duci Pă vîlcele-adînci, Şi tu să aduci Ierburi d-ale dulci, Să pui la răni mici; Apoi tu să cari Dîn vîlcele mari Ierburi d-ale tari, Să pui la răni mari! Mă-sa să ducea Pă vîlcele mici, Scotea burieni dulci, Punea la răni mici; Pă vîlcele mari, Scotea burieni tari, Punea la răni mari Şi ea-l căuta Şi mi-l vindeca, Apoi îl ruga Acasă-a pleca, Iar voinicu că nu vrea, El pă cal încălica, Mugurel de mare, Mie mi să pare Pe-a gură de vale De-o căscioară mare: Cu noauă celare, Cu noauă umbrare, Cu fereşti în soare. În casă cine şade? Cea maică bătrînă, Cu brîul de lînă, Cu iia dă sîrmă, Cu păr de cămilă, Cu doi dinţi în gură. Şi ea că-mi avea: Noauă feciorei, BALADE POPULARE ROMÎNEŞTI După oaste să lua, Pă mă-sa aci lăsa, Mă-sa rămînea, Din ochi ea plîngînd, Din gură zicînd: — Voinicu-i voinic, Mult mi-e rînduit, Moară canunit! Şi-acas’ să-ntorcea, Dîn ochi ea plîngînd, Dîn cîrji cîrjîind. . . (Gr. G. Tocilescu, Bragadiru, Teleorman) Voica Puişori de zmei, Cu Voichiţa zece, Care mi-i întrece. Mai mari care este? Sfetil Constantin, Legăior dintîi, Cel cu barba neagră Şi cu mintea-ntreagă, Ş-ăl om de ispravă! Bine petrecea, Bine fericea, Mult că nu trecea, La Voica venea Greci neguţători, Dalbi împeţitori, Din nouălea ţări, Despre Nadolii, Cele trei pustii! Pe Voica-o cerea, Mumă-sa n-o da. Din gură grăia Sfetil Constantin, Om făcut din plin: — Maică, maica mea, Dă-ţi pe Voichiţa, Fecioreaua ta, Surioara mea. Vremea i-a venit De căsătorit, Că eu ţ-oi aduce-o Iarna de trei ori, Vara de cinci ori, Că sunt sărbători. Ea îl asculta, Pe Voica mi-o da, Ciuma că venea, Casa le lovea. Toţi că răposa. Maica rămînea, Şi ea ce făcea? În sfînta joia. Ciobu-n mînă lua, Ciob şi tămîia, Şi ea că pleca, Tot din stîlp în stîlp, Din mormînt, mormînt. Pe toţi tămîia, Pe toţi că-ngrijea, Într-un loc că-mi sta, Din gură zicea: — Maică Constandine, Nici nu te tămîi, Nici nu te comînd Ca pe toţi de-a rînd. Ştii: feheru, 1 oţălu, El să putrezească Şi să mucezească, Dar trupşorul tău Să nu putrezească Pîn’ tu mi-ai aduce Tot pe Voichiţa, Mi-a rupt inima! Blăstăm l-ajungea, Dumnezeu că vrea, Pămîntu crăpa Unde se-ntrupa Şi el să făcea: Tronuleţul lui, Negru căluşel; Pînzişoara lui, Ebînci calului; Măsureaua lui, Chinga calului; 1 Pronunţie regională pentru: fieru. Piedeceaua lui, Frîul calului. Şi el se-ntrupa, Sălta şi zbura, La noauă ani şi jumătate. Şi el să ducea Prin negre-ntunerici, Prin sfinte biserici. . . La Voica mergea, Pe Voica-o găsea În horă jucînd, Peşchire-mpărţind, Lăutari cîntînd. Lîngă Voica să prindea, În horă de juca. Voica ce-i zicea? — Voinice, voinice, Ce minte te-ajunge Lîngă min’ a te prinde? Da’ ştii, au nu ştii, Că eu că mi-şi am Noauă cumnăţei, Sunt ca nişte zmei, Cu el face zece, Pe toţi mi-i întrece! — Şi noi suntem noauă Şi cu tine zece. Taci, Voichiţo, taci, Că eu sunt neica, Cel cu barba neagră Şi cu mintea-ntreagă. Voica ce zicea? — Dacă-mi eşti neica, Unde ţi-e barba? — Barba mi-am lăsat-oOdor la mormînt, Sub negru pămînt! Mîna-n colan că-i punea, După el mi-o arunca, Sălta şi zbura. . . Şi el să-ntorcea Prin negre întunerici, Prin sfinte biserici. Sus, pe rămurele Cîntau păsărele: „Unde s-a văzut Şi s-a pomenit Ducă-şi mort pe viu? ! “ Voica c-auzea, Din gură zicea: — I-auzi, neică, auzi: Unde s-a văzut Şi s-a pomenit Ducă-şi mort pe viu? ! . . . Din gură-i zicea: — Voica, soru-mea, Alea-s păsărele, Stau pe rămurele, Cîntă viersurele, Păcatele mele! Acas-ajungea, La uşe striga: — Maică, maica mea, Deschide uşa Şi na-ţi pe Voica, Fecioreaua ta, Surioara mea, Ţi-a rupt inima! Mă-sa de-auzea, Din gură zicea: — Fugi, ciumo, de-acia, Sîlo-Samodivo! Nu mă ispiti, Că m-ai ispitit, Pîn’ m-ai isprăvit, Şi de azi, de mîine, Să mă iei pe mine, Foc, stoinul de mine! Din gură-i zicea: — Voică, soru-mea, Strigă, Voico, -acia, A fost o mamă odată, O mamă lăudată, Cu casă de piatră, Cu porţi de fier, Cu brăvi pe oţăl; Nouă fii ea mi-ş avea, Cu Voichiţa zece, Că ţi se deschide, Că eu că mă duc Cal să priponesc, Trup să putrezesc, Vac să văcuiesc! Voica ce făcea? Striga ce striga. Dacă vedea şi vedea, Inel din deşte trăgea, Pe fereastră-l arunca, Inelul şi-l cunoştea, Uşa-i descuia, În prag că se-ntîlnea Şi să-mbrăţişa Şi se săruta, Stei că se făcea, De se pomenea Şi s-o pomeni Cît soare pe cer va fi! (C. Ciobanu-Pleniţa, Cetate, Dolj) Voichiţa Cu Gin unsprezece, Cu Gin Costangin, Copil mijlocin. Dumnezeu mi-şi rînduia, Ciuma că-mi venea, Pe nouă-i mînca, Numai rămînea Fata Voichiţa Cu Gin Costangin, Copil mijlocin. Voichiţa mare creştea, Peţitori la ea venea, Venea peţitori din sat, Maica ei că nu o-au dat, Că zicea că nu-i de dat. Mai pe urmă s-arătară Peţitori din altă ţară, Peste mări, peste hotară, Maică-sa lor le zicea: — Pe Voica n-oi da, Că nu mi-i de dat, Nici de măritat! Costangin din grai grăia: — Auzi, maică dumneata, Hai să dăm noi pe Voica! Maică-sa îi răspundea: — Dar cum, Gine, să o dăm, Şi aşa s-o-nstrăinăm, Că-i tare cale departe, Maica nu poate străbate, Şi-i calea lungă şi grea, Eu nu pot merge la ea! Dară Gin iară zicea: — Auzi, maică dumneata, Hai să dăm pe Voica, Că de ţ-o fi dor de ea, Murgul oi încăleca, Şi acasă aduce-o-voi, Dorul potoliţi-l-voi, Ş-oi aduce-o, Ş-o voi duce-o Tot iarna de nouă ori. Că-s mai multe sărbători, Şi-s zilele friguroase Şi tu, maică, mai duioasă; Iar vara numai de patru, Că-s zilele de lucrat, Şi-s zilele călduroasă, Nu eşti, maică, -aşa duioasă! Maică-sa aşa-i zicea: — De n-o fi, Gine, aşa, Să ştii, că te-oi blestema Cu blestemul cel mai greu, Ce l-a lăsat Dumnezeu! Apoi mi se socotea, Pe Voichiţa o dădea, Frumoasă nuntă făcea, Tot satul mi se gostea, Iară maica rămînea Numai cu Gin Costangin, Copil mijlocin. Multă vreme nu trecea, De cînd Voichiţa pleca, Ciuma-n sat iară intra, Multă lume prăpădea, Costangin se betejea, Şi grea boală că-mi bolea, Pe urmă şi el murea; Iar mamă-sa rămînea Ca şi cucul singurea, Apoi rău se întrista, Din inimă suspina, Din ochi lacrămi că-mi vărsa, Şi din gură blestema: — Costangine, Costangine! Copil mijlocine, Dumnezeu să nu te ierte, Pămînt să nu te rabde, Pămîntul nu te primească, Lutu-afară te izbească, Că pe mine m-ai lăsat Numai cu uşa-ncuiată Şi cu mîţişoru-n vatră. Vai! de multul plîns Blestemul s-a prins; Domnul nu-l ierta Pămînt nu-l răbda, Lutu-afară îl izbea, Dumnezeu mi-şi rînduia De Gin învia, Din pămînt ieşea, Şi ce se făcea? Din sicriul lui Căluşelul lui Din cruciţa lui Şeaua calului, Praporile lui Frîul calului, Pînza de pe obraz Poclad calului, Din perina de la cap Făcea straiţă şi colac. Apoi el încăleca Ş-apoi mi-şi pleca La sorurica lui, Floarea cîmpului. Şi el că-şi mergea, Pe drum nu mai sta, Şi el mi-şi trecea Prin păduri negre Tot cu pasări negre Stînd pe rămurele, Cîntînd viersurele: „Ţurţurliu uliu, Merge mort la viu! “ Şi el mi-şi trecea, Ca vîntul mergea, Prin păduri roşii Cu pasări roşii Stînd pe rămurele, Cîntînd viersurele: „Ţurţurliu uliu, Merge mort la viu! “ Şi iar mai mergea, Ş-apoi mi-şi trecea Prin păduri albe Tot cu păsări albe, Stînd pe rămurele; Cîntînd viersurele: „Ţurţurliu uliu, Merge mort la viu! “ Şi mergînd aşa El mi-şi ajungea, El într-altă ţară, Peste nouă hotară, La sorurica lui, Floarea cîmpului. Şi el mi-o afla: În mijloc De joc Săltînd, Şi jucînd. Ea cînd mi-l vedea, De joc se lăsa Şi la el mergea, Nărama-şi scotea, Pe faţă-l ştergea, Şi mi-l săruta, Şi mi-l întreba: — Gine Costangine, Ce doru-i de tine, De tu mi-ai venit, Ş-aici m-ai găsit? El mi-şi răspundea! — Eu d-aia am venit, Că m-am făgăduit Cătră maica mea, Să te duc la ea! Voichiţa-mi grăia: — Stai, frate, o ţîrăFără zăbovire, Să-ntreb pe bărbat Şi să-i spun curat, Că te-ai apucat, La măicuţa să mă duci, Şi-napoi iar să mă aduci Bărbatu-i zicea Dacă-l întreba: — Du-te, mîndra mea, Tu la maică-ta: Eu nu te opresc, Că şi eu gîndesc Că nu-i zăbovi Şi iar vei veni! Ea atunci pleca, La drum mi-şi pornea Cu Gin Costangin, Copil mijlocin. După multă umblare Iată ajung în cale Prin păduri tot albe Tot cu pasări albe Stînd prin rămurele, Cîntînd viersurele: „Ţurţurliu uliu, Duce mort pe viu! “ Şi iar mai mergea, Ş-apoi ei trecea, Prin păduri roşii, Cu pasări roşii. Stînd pe rămurele, Cîntînd viersurele: „Ţurţurliu uliu, Duce mort pe viu! “ Şi iar mai mergea, Şi iar mai trecea Prin păduri tot negre, Tot cu păsări negre Stînd pe rămurele, Cîntînd viersurele: „Ţurţurliu uliu, Duce mort pe viu! “ Şi mergînd aşa, Din codrii ieşea. Voica-l întreba De aste păsărele Ce cîntă cu jele. Gin îi răspundea: — Dragă sora mea, Aste păsărele Nu sunt păsărele, Ci sunt sufleţele. Păsările albe-s: Care or murit bine. Luminaţi, Cuminecaţi, Cu popă şi cu lumină, Şi cu slujba cea creştină. Păsările roşii-s: Cari mi-or murit Tăiaţi Ori puşcaţi! Păsările negre-s: Cari or murit rău, Fără lumînare, Făr’ cuminecare, Fără popă, fără lumină, Fără slujba cea creştină! — Bine, frate dragă! — Voica iar întreabă — Dar cîntecul lor, Cu jale şi cu dor „Ţurţurliu uliu Duce mort pe viu! “ Ce înseamnă oare, Scumpe frăţioare? — Sora dulcea mea, Gin că mi-i zicea, Nu-ţi face inimă rea, Nici la ele n-asculta, Că lor li-i glasul aşa Toamna şi primăvara, Cînd schimbă-n pomi frunza. Ş-apoi ei mergea Pînă ajungea La morminţi de sus, Unde nu-i de dus. Gin pe loc mi-şi sta Şi ei îi zicea: — Du-te tu acasă, La măicuţa noastră. Şi spune-i aşa, Dacă te-a-ntreba: C-ai venit cu mine, Că eu am fost la tine; Şi de te-a-ntreba, Unde-am rămas eu? Tu să-i spui aşa, Că eu mi-am rămas Pe cîmp în izlaz, Calul să mi-l pasc! Voica mi-şi pleca, Iar Gin ce făcea? În groapă intra, Groapa s-astupa Voica ajungea La măicuţa sa, La uşă striga: — Maică, dulcea mea, Deschide-ţi uşiţa, C-o venit Voichiţa! Maică-sa-i zicea: — Du-te, ciumă rea, De la casa mea, Că tu nu eşti Voica mea, Ci eşti moartea crîncena; Că, cîţi copii am avut, Toţi de tine or murit, Numa cu-atît-am ugit; Numai cu uşa-ncuiată Şi cu mîţişoru-n vatră! Voichiţa iară-i zicea: — Maică, maică, dulcea mea. Eu nu-s ciuma crîncena Ci sunt Voica, fata ta; Dacă nu mă crezi, Ieşi afară de mă vezi! Dar ea nu-mi ieşea, Numai mi-o-ntreba: — Dacă eşti Voica, Cine te-a adus Şi calea ţ-a spus? Cu cine-ai venit De n-ai rătăcit? Iar ea răspundea: — Dulce maica mea, Am venit cu Gin, Copil mijlocin, Dar el o rămas Din sus de izlaz, Calul să şi-l pască Şi să-l odihnească! Atunci maică-sa Aşa îi zicea: — Vai! mîncată mi-s de rele, Nu cred cuvintelor tele, Că acuma văd eu bine Ce vreai tu să faci cu mine. Du-te, du-te, ciumă rea, Du-te de la casa mea! Că tu nu eşi Voichiţa, Că de-ai fi n-ai zice-aşa! Voica iarăşi se ruga: — Maică, maică, dulcea mea, Crede-mă, că nu-s ciuma, Ci sunt Voica, fiica ta! Scoate capul pe fereastră, De vezi conciul de nevastă, Ori crapă uşa o ţîră, Cît să bag numai o mînă, Ştii, la deget mititel Am avut inel pe el. Aşa, maică, mă doreşti De-n casă nu mă primeşti? Atunci maica să-ndura, Uşa o ţîră crăpa, Cît mîna mi s-o băga, Şi la deget o căuta Şi inelul cunoştea, Şi vedea că mi-i aşa. Apoi uşa deschidea, Pe Voichiţa mi-o vedea, Mi-o vedea, mi-o cunoştea, Că era fetiţa sa; Apoi mi se repezea, În braţe o tot strîngea, Şi cu drag mi-o săruta Pîn’ pe loc de dor murea. (Gh. Cătană, Oraviţa, Banat). Din Constandin Voichiţii-i venea Tot logoditori, De la-al treilea ţări; De peste negre mări. Toţi fraţii-i zicea: De peste negre mări. Toţi fraţii zicea: — Dă-o, maică, dă-o. Dar Din Costandin, Legănel dîntîi: — Dă-o, maică, dă-o. Dar Din Constandin, Legănel dintîi: — N-o da, maică, nu. Şi ei că-i venea Tot logoditori, — N-o da, maică, nu, Pîn’ nu i-o veni Tot logoditori, De la nouă ţări, De peste negre mări. Voichiţii-i venea, Tot logoditori De peste şase ţări. De la nouă ţări, De peste negre mări. Toţi fraţii zicea: — N-o da, maică, nu. Dar Din Costandin, Legănel dintîi, — Dă-o, maică, dă-o. Şi mă-sa c-o da Tot la nouă ţări, Peste negre mări, Voichiţa ce-mi făcea? Pe frai-so-l blestema: — Nene Costandine, Tu, cînd îi muri, Ţie să se facă Tot sicriul cal, Şi orarul frîu, Şi pînza ibînci, Să vii să m-aduci. Şi vremea trecea, Şi vremea venea, Şi Din că murea. Mă-sa-l blestema: — Dine Costandine, Legănel dintîi, Ţie să se facă, Tot sicriul cal, Şi oraru frîu, Şi pînza ibînci. Şi tu să te duci, Tu să mi-o aduci. Dumnezeu o auza, Lui i să făcea, Tot sicriul cal, Şi orarul frîu, Şi pînza ibînci. Şi el să ducea Şi o aducea. Şi venind cu ea, Păsările cînta: Că nici n-a văzut, Nici n-a pomenit, Tot viii cu morţii, Şi morţii cu viii. Voichiţa pricepea Şi se-nspăimînta, Şi ea că-mi zicea: — I-auzi nene Dine, N-oi fi eu cu tine. Păsările cîntă: Că n-au mai văzut Tot viii cu morţii, Şi morţii cu viii. Şi el că zicea: — Surioara mea, Nu te-nspăimînta, Elea-s păsărele, Aşa cîntă ele. Şi-acas-o aducea, Mă-sa mi-o vedea, Mă-sa mi-o săruta. Iar Din Costandin, El diu nou murea. (C. Mohanu, Găujani, Ţara Loviştei) FANTASTICE 63 Mortul blăstimat Zice-se, voinici feciori Nouă-avuse maica lor, Nouă toţi şi doar o fată, Vasilichea lăudată. De hăt măre i-au venit Voinici mîndri la peţit. Nouă fraţi şi maică-sa, N-aveau gînd nicicum s-o dea. Într-o zi, n-ar fi sosit, Un voinic mîndru-a venit Şi-o ceru atunci pe fată Mult vestită de muşată. Fraţii toţi şi maică-sa, N-aveau gînd deloc s-o dea, Numai fratele mezin, Numai micul Constantin, Vru s-o dea departe-n lume Şi-o dădură-acelui june. — Mamă, jurămînt mă leagă, S-o aduc pe sora dragă, Cît de des doru-ţi va fi, Şi oricînd tu vei dori. Prin străini au dat-o, foarte, La trei luni, trei ani departe, Că de-ai sta să chibzuieşti, Nici cu mintea nu gîndeşti. Nu trecu vreme prea multă Că veni o boală cruntă, De fraţi nouă n-a rămas Nici din rude vreun glas! Numai muma mai trăia Pustnicind în casa sa. Şi zăcea şi suspina Şi zicea: ce soartă grea! Blestema şi-afurisea, Să tot plîngi de mila sa! Constantin de nu era, Fata-acasă ar şedea! Ci de mult ce blestema Nici pămîntul nu-l răbda, Şi afară-l arunca. Se scula neodihnitul, Îngropatul şi muritul, De-a călare el zbura, Către surioara sa. — Ziuă bună, surioară, Gată-te, plecăm diseară, Mama ni-i în aşteptare. — Frate, spune-mi tu, frăţine, De e rău sau de e bine: De-o fi rău, Să mă cernesc, De-o fi bine, Albe-a-mi pune! — Vino cum eşti surioară, Mama te cunoaşte, doară! Şi porniră, cale lungă, Cale lungă să le-ajungă, Cum mergeau şi tot mergeau Păsările ciripeau: „Cip, cip, cip şi ţiu, ţiu, ţiu, Cin-văzu un mort c-un viu! “ Vasilichea auzea, Păsările ce grăiau, Tremura, se-nfricoşa, Şi lui Constantin spunea; — Auzi, frate, ce zic puii, C-ar umbla morţii cu viii! Las’ să ciripească, ce-i, Alta n-au ce face ei! Mai departe ei plecau, Alte păsări întîlneau: „Cip, cip, cip şi ţiu, ţiu, ţiu, Cin’ văzu un mort c-un viu! “ — Auzi, frate, ce zic puii, C-ar umbla morţii cu viii! — Las’ să ciripească, ce-i, Alta n-au ce face ei! Calul alerga zburînd, Se-auzeau alţi pui cîntînd: „Cip, cip, cip, şi ţiu, ţiu, ţiu, Cin’ văzu un mort c-un viu! “ — A pămînt miroşi, curat, Frică mi-e să merg în sat! — Soro, mergi, vin şi eu, doar, Odihnească-mi al meu cal, Că e obosit, Şi e istovit, De umblat prea mult! Sora-acasă de-ajungea, El în groapa lui intra, Şi găsea odihna mare, De blestemul mamei sale. — Mama mea şi buna mea, Hai, hai deschide uşa ta, Fiica ta acuma vine, N-ai văzut-o ani şi bine! Făcea mama ce făcea, Uşa de i-o deschidea: — Tu eşti, fata mea, sau cine, Au nu văd ochii mei bine? — Mamă, eu-s, de bună seamă, Eu sunt, mult dorită mamă! Şi-ncepu, de drum îi spuse, Cum veni şi cine-o-aduse. La biserică mergea, Atunci mama la-nchinare, Pentru-al fiului ei suflet Şi-a lui Constantin iertare! (Antologie de poezie populară aromînă, ediţie îngrijită, prefaţă şi transpunere de Chirata Iorgoveanu-Dumitru) VITEJEŞTI 1. CICLUL COTROPITORILOR (Turci-tătari) Gruia lui Novac La munţii Catrinului, La pădurea Pinului, La cerdacu Lui Novacu, La masă de solzi de peşte Beau voinicii boiereşte, Beau, glumesc, se veselesc Şi la Dumnezeu gîndesc. Dar Gruiţă Novăciţă, Nici nu bea, nici nu mînca, Nici voie bună n-avea, Ci sta gata de-a pleca. Iar Novac, cum îl vedea, Din gură aşa-i grăia: Ci mi-i dor de Ţarigrad! Novac din cap clătina Şi cătră Gruia zicea: — Gruio, Gruio, fiul meu, Ascultă de tatăl tău, Că el nu-ţi voieşte rău: De vei merge-n Ţarigrad, Să rămîi tu lîngă gard. În oraş să nu te bagi Şi la vin să nu te tragi, Că vinu-i cu viclenie, El te trage la beţie, Beţia trage la somn, Lesne pierde-un cap de om! Gruiţa, copil zburdat, — Măi Gruiţo, fiul meu, Să-ţi ajute Dumnezeu! De ce şezi tu supărat, Nebăut şi nemîncat? O’ banii ţi i-ai gătat, O’ ţi-i gîndul la-nsurat, O’ ţi-i dor de Ţarigrad? Gruiţa din grai grăia: De mic la rele-nvăţat, El în seamă nu băga Ce tatăl său îi spunea. Ci-şi încingea armele Şi-şi gătea podoabele; Apoi murgul şi-l scotea, Slugile i-l ţesăla, Cu şeaua mi-l înşela, — Nici banii nu i-am gătat, Cu frîne mi-l înfrîna. Nici mi-i gîndul la-nsurat, Gruia pe el se suia, Rămas bun că mi-şi lua Ş-apoi ca vîntul pleca Şi nici că se mai oprea Pîn-în Ţarigrad întra, Şi aici ce mi-şi făcea? Lua tîrgul tot de-a lungul Şi birturile de-a rîndul Pîn’ pe urmă nimerea Şi în birt că se băga, În birtu-mpăratului, Din marginea satului, La Aniţa, Birtăşiţa, Lîngă masă se punea Şi Aniţei poruncea: Dar nici un ban nu plătea. Şi în birt el cît a stat Tot vinul că l-a gătat, Că-n trei zile şi-n trei nopţi A băut sute de zloţi, A băut trei buţi de vin, Tot vin bătrîn cu pelin, Ş-a mîncat trei vaci belite Şi trei cuptoare de pite; Nu bea vinul cum se bea, Cu sălicu şi hoalba, Ci mi-l bea el cu vadra, Se mira toată lumea! Şi Aniţa, Birtăşiţa, — Tu, Aniţă, Birtăşiţă, Adă-mi vin cît pot eu bea, Că-ţi dau bani cu măsura, Toată cupa — talerul, Toată vadra — galbenul! Aniţa, dac-auzea, Vadra-n mînă o prindea Şi-n podrum mi se băga, Şi vin roşu-mi aducea, Şi pe masă mi-l punea. Gruia vadra o prindea Şi dintr-un sorbit o bea, Cu fundu-n sus o punea Şi noroc el că-mi zicea, După alta poruncea, Dacă vinul că-mi gătaŞi bani nu mi-şi căpăta, Tare rău se supăra Şi la oaspeţi le zicea: — Dragii mei, Oaspeţii mei, Faceţi bine şi iertaţi, Că luminele-am gătat Şi n-am bani de cumpărat Pîn’ m-oi duce-n căpătat. Şi Aniţa, Birtăşiţa, Poale albe sufulca, Cizme negre încălţa, Şi din birt ea că-mi ieşea, Şi unde mi se ducea? Deasupra oraşului, La curtea-mpăratului: — Înălţate împărate, Să trăieşti cu sănătate! Nimerit-au, nimerit, La mine-n birt o venit Un voinicel tinerel, De toţi se miră de el; Că-n trei zile şi-n trei nopţi A băut sute de zloţi, A băut trei buţi de vin, Vin bătrîn şi cu pelin, Ş-a mîncat trei vaci belite Şi trei cuptoare de pite. Nu bea vinul cum se bea, Cu sălicu şi hoalba, Ci mi-şi bea el cu vadra, Se miră toată lumea! Cum pune vadra la gură, Varsă-n gură ca-ntr-o şură, Vadra cum este de mare, El o bea dintr-o gustare, Şi pita cît e de lată, El o-mbucă totodată; Tot vinul cît am avut, Tot dînsul mi l-a băut, Şi cînd zic că să plătească, El vrea ca să mă lovească. Tot mînca şi tot sorbi, Dar nimica nu-mi plăti. Acum, cînd vinu-am gătat Spune-mi doamne, ce să fac? — Tu, Aniţă, Birtăşiţă, Spune-mi tu făptura lui, C-ăsta-i omul dracului! — Înălţate împărate, Să trăieşti cu sănătate, Eu îţi spun cu direptate: De trei palme-i lat în frunte Şi nu prea vorbeşte multe; Apoi căutătura lui Seamănă cu-a lupului; Cînd se uită pe sub gene, Şi măria-ta te-ai teme. . . Mustăţile-i ca la rac, Şi le-nnoadă după cap; Face nodul cît pumnul Şi rînjeşte ca ursul, De bubuie tot locul Şi ţi-e groază de dînsul; Lat e-n spate, gros în os, Dar la faţă mi-i frumos, C-are faţă de hîrtie, De-ai putea pe ea a scrie, Ş-apoi, ochişorii lui, Ca murile cîmpului! Împăratul auzind Pe Aniţa-aşa vorbind, Puterile îi pierea, Măciucă păru-i suia, Faţa i se-ngălbinea, Începu a tremura Şi Aniţei îi zicea: — Tu, Aniţă, Birtăşiţă, Rogu-te pe Dumnezeu Şi te jur pe capul tău Să nu-i spui unde şed eu, C-ăla mîncă capul meu! Ăsta-i Gr uia lui Novac, Care ţara ne-a prădat, A prădat-o-n lung şi-n lat, De trei ori turcii-a tăiat Şi acum iar o venit Cu gînd rău de prăpădit. Bată-mi-l-ar Dumnezeu Pe el şi pe tatăl său, Că ei ne-au făcut mult rău, Că ne-au ţinut drumurile Şi ne-au tăiat capetele! Dar, Aniţă, Birtăşiţă, Ia du-mi-te tu acasă Şi mi-l pune după masă, Şi dă-i vin cu rozolie, Ca să-l tragă la beţie; Dă-i vin cît el poate bea, De plată nu întreba, Şi dăi vin cît va pofti, De plată nu pomeni. Şi cînd vinul vei găta, Vin’ la mine, că ţ-oi da, Numai să-l poţi tu-mbăta, Că bun preţ îi căpăta! Aniţa, dac-auzea, Aniţa ce mi-şi făcea? Acasă ea alerga Şi pe Gruia îl afla Cum prin birt se preumbla, Că nu mai avea ce bea. El atuncea ce făcea? Mîna-n pozonar băga, Cu galbeni plină-o scotea, Galbeni pe jos resfira Şi din gură că-mi zicea: — Tu, Aniţă, Birtăşiţă, Adă-mi vin cît pot eu bea, Că-ţi dau galbeni cîţi vei vrea; Şi cînd galbeni oi găta, Pe uliţă voi pleca, De blagă m-oi încărca! Iar Aniţa, Birtăşiţa, Dacă ea mi-şi auzea, Bine, Doamne, îi părea, Galbeni de pe jos strîngea Şi vin roşu aducea, Vin bătrîn cu rozolie, Ca să-l tragă la beţie. Şi Gruia ce mi-şi făcea? Multe buţi de vin golea, Dar pe urmă ameţea, Capul pe masă-l punea Şi curînd că adormea. Iar Aniţa, Birtăşiţa, Dacă ea astea vedea, Ferestrile deschidea; La turci semn că le făcea. Turcii-ncet s-apropiau Şi în birt că se băgau, Şi cum pe Gruia-l vedea, La el mi se repezea, Dară vîntul cam bătea, Părul lui Gruia-l lăţea, Iar turcii, dacă vedea, Vai, Doamne, cum mi-şi fugea! Dar-napoi iar se-ntorcea Şi pe Gruia mi-l lega Cu trei funii de mătasă, Ca mîna Gruii de groasă, Şi cu trei de ibrişin, Groase ca parii de fîn; Cu coatele îndărăpt, Cu mîinile-ntoarse-n piept. Ş-apoi ei pe el îl lua Şi-n temniţă îl ducea, Într-o temniţă de piatră, Chiar pe seama lui gătată. Şi aici cît îl ţinea? Şapte ani şi jumătate, Pîn’ se rupse şuba-n spate; Şapte ani şi două luni, Mai pe-atîtea săptămîni, Gruia-n temniţă şedea Pîn’ de zile-i se ura. Şi Novac tot aştepta Ca să-i vină Gruiţa: Dar în zadar aştepta, Că Gruia nu mai venea. Atunci el ce mi-şi făcea? La un corb el poruncea Şi aşa că mi-i zicea: — Corbule, puiuţul meu, Ţină-mi-te Dumnezeu! Tu nu eşti bun de lucrat, Dară eşti bun de zburat, Du-te, -ncungiură ţara Şi îmi caută pe Gruia, Doară li-i putea afla, Că eu bine te-oi ţinea, Carne de turc îi mînca Şi sînge de turc îi bea! Atunci Corbul ce-mi făcea? Aripile întindea, Cu ciocul mi-şi cloncănea, Toată ţara-ncungiura Pîn’ pe Gruia mi-l afla, La fereastră-i s-aşeza Şi căuta şi cloncănea, Gruiţa Corbul vedea Şi bine mi-l cunoştea, Şi din grai aşa grăia: — Du-te tu la tatăl meuŞi spune-i că am zis eu Să lase hodina toată, Vină aici să mă scoată! Şi spune-i tătucului Care-i gîndul turcului, Că pe vineri dimineaţa Se gătesc să-mi ia viaţa Că funarii împletesc Şi bărdaşii tot cioplesc, Furcile îmi pregătesc. Şi vineri la prînzul mare, Mă vor scoate la pierzare! Corbul, dacă auzea, Aripile întindea, În văzduh se ridica Şi la Novac se-ntorcea Şi aşa că îi zicea: — Te mai scot o dată eu, Chiar să-mi pierd şi capul meu! Apoi iute cît gîndeşti, Ţipa hainele domneşti Şi-mbrăca călugăreşti. Moş călugăr se făcea, Armele şi le-ascundea, Murgul îl încăleca Şi îndată el pleca, Şi la turci că se ducea, Şi aşa că el zicea; — Bună ziua, turcilor, Turcilor, voinicilor! Auzit-am, auzit, Lucru mie potrivit, C-aveţi un rob de pierzare; Nu l-aţi face de vînzare? — Lasă cina la Domnul Şi cuţitul la focul, Că-ţi potopesc feciorul! Că vineri de dimineaţă Vrea să-i ia a lui viaţă; Că funarii împletesc Şi bărdaşii tot cioplesc, Furcile îi pregătesc. Şi vineri, la prînzul mare, Îl vor scoate la pierzare! Novac, dacă auzea, Ochii-n lacrimi îşi scălda Şi din grai aşa grăia; Că de cumva mi l-aţi da, Bucuros l-aş cumpăra, Şi de cumva vi-i de dat, Mie mi-i de cumpărat. Şi de-a fi cam tinerel, V-aş da mulţi galbeni pe el, Că să mi-l fac diecel; Că la vreme de slăbie N-are nime să mă ţie Şi mi-a fi spre-ajutorie, Ba, de n-ar avea cap greu, L-aş învăţa tot mereu, Să rămînă-n locul meu! Turcii, cum îl auzea, Toţi din grai aşa grăia: — Părinte, sfinţia-ta, Noi robul nu ţi l-om da, Că nu-i neam de diecel, Ci e neam de Novăcel! Şi nouă nu ni-i de dat, Că pe el l-am judecat Ca să fie spînzurat, Că-i un mare blestemat. Seamănă cu tatăl său, Bate-mi-l-ar Dumnezeu! Că de cînd s-a pomenit, Tot aşa ne-au prăpădit; Că ne ţinea drumurile Şi ne tăia capetele! Novac, dacă auzea, Turcilor că le zicea: — Dacă nu mi-l sloboziţi, Vă rog să nu-l potopiţi Pînă nu l-oi spovedi Şi de moarte l-oi găti! Dar turcii se mînia Că prea mult îi năcăjea. Atunci Novac ce-mi făcea? Pozonarele-şi vărsa, Galbeni pe jos răsfira. Turcii-a strînge se-ntrecea, Iar Novac se întorcea Şi sabia ş-o scotea Şi pe toţi turcii tăia, Nici unul nu rămînea. Apoi afară ieşea, La temniţă se ducea, Unde era-nchis Gruia, Lăcatele le rupea Şi pe Gruia îl scotea Şi din grai aşa-i grăia: — Gruiţo, copilul meu, Tu faci tot de capul tău Şi n-asculţi cuvîntul meu, Rău te bătu Dumnezeu! Gruia noduri înghiţea, Dar nimica nu zicea, Că el vina şi-o vedea, Apoi amîndoi se lua Şi prin turci se întorcea Şi pe toţi că mi-i tăia. Pe unde Novac mergea, Numai cu cotul cotea, Uliţi printre turci făcea. Gruiţa mi-i abătea, Iară Novac îi tăia, Şi turcii aşa pica Cum pică vara iarba Cînd o ajungi cu coasa. Iar un turc cam bătrînel, Vai de el, amar de el, Se-nvîrtea şi se codea Şi de Gruia se ruga: — Lasă-mă nevătămat, Să duc veste la-mpărat, C-ai scăpat din Ţarigrad! Iar Gruia că mi-i zicea: Că i-a scăpat de la rău. — Cîine bătrîn şi spurcat, Te-aş lăsa nevătămat, Dar îi spune la-mpărat Că de viteaz ai scăpat! Apoi sabia trăgea, Urechile îi tăia, Nasul o ţîră-i cîrnea Ş-apoi scăpat îl făcea. Iară Gruia cu Novac Se lua de după cap Şi se săruta cu drag, Şi lăuda pe Dumnezeu Ş-apoi ei că se lua, Pe uliţă că-mi pleca, Multă blagă-şi aduna, Multe cară încărca Şi dincoace ei venea, Cătră Ţara Romînească, Fapta sa ş-o povestească La boieri ca dumneavoastră, Dumnezeu să vă trăiască! Şi Novacii, cît trăia, Tot mereu se veselea Şi la turci nu mai gîndea! (Gh. Cătană, Banat) Novac Însurătoarea lui Ioviţă Munţii Steri-Dealului, Tocmai la muntele-nalt, Unde pazvanţii se bat; Tocmai la muntele sec, Unde vitejii se-ntrec. . . La cerdacul lui Novac, Lui Novac, Baba-Novac, Car’ trăieşte-acum de-un veac, Mare masă mi-este-ntinsă, De mulţi boieri mi-e cuprinsă. Dar la masă cine-mi şade? Şade bătrînul Novac, Cu frate-său Balaban, Cu nepotu-său Ioviţă, Ioviţă Din Craioviţă, Fecioraş de talaniţă, ’Brăcat într-o dulămiţă. Toţi boieri’ beau Şi mîncau, Pe galbenaşi se sfeteau, Numai Ioviţă nici nu bea, Nici nu mînca, Numai cu ochii privea. Că şedea de zid rămat, Făr’ de igealîc în cap. . . Dară bătrînul Novac ce mi-şi făcea? De la masă se scula, Din guriţă-aşa-i zicea: — Băi nepoate, tu, Ioviţă, Ce nu bei, ce nu mănînci, Numai cu ochii te uiţi? Ori bucatele nu-ţi plac, Mă rog, şi-altele să-ţi fac? Ori gălbenaşi mi-ai sfîrşit, Sau mai mulţi c-ai dobîndit? Sau, frate, ţi s-a făcut, Neică, de căsătorit? ! . . . — Măi unchiule, dumneata, De stătuşi De mă-ntrebaşi, Adevărul spune-ţi-aş: Că eu, frate, m-am plimbat În oierit, În dijmărit, Pe la Munţii Pindului, La Munţii Cadiului, Şi eu, nene, mi-am văzut Pe fata Cadiului, Nepoata-mpăratului, Şi din ceas’ car’ mi-am văzut-o La inimă mi-a căzut Ca un nastur de argint Cînd cade la apă-afund, Se lipeşte de nisip, Şi n-am cal de pristinit! . . . — Măi nepoate, tu, Ioviţă, Dacă este vorba-aşa, Intră-n grajd de mi-ţi alege, Că am freo cincizeci la hrană, Puşi de la Vinerea-Mare! Cheieru-n mînă că-i da: Să vezi, cheia cît lopata, Lacătul cît baniţa, Mititel Cît un purcel, Să faci cinci căldări din el. . . La grajd, frate, se ducea, Încerca albi Şi codalbi, Încerca negri şi pegi, Încerca surii şi murgi; Nici un cal că nu-i plăcea, Tot cu palma-i măsura. . . În uşa grajdului că sta, O ţigare că fuma, Ochii-n cap se lumina. Cînd ochi negri şi-arunca, Tocma-n fundul grajdului Zări ochii Albului, Albului Codalbului, Ştii, ca para focului, Luceafărul cerului, D-înşelat Şi d-înfrînat. Cum e bun de-ncălecat; Taftorul Şi pohilul Car’ plătea Ţarigradul. . . De căpăstru că mi-l lua, Afar’ din grajd că mi-l da Şi Novac că mi-l vedea: — Măi nepoate, tu, Ioviţă, De luaşi pe-Albul, Pe Codalbul, Mai bin’ să-mi fi tăiat capul, Că naşul car’ m-a cununat Cu el că m-a-nzestrat, Pe el n-am încălecat. Să-l păzeşti, Să nu-l sminteşti, Că, zic zău, te prăpădesc! Dar Ioviţă ce-i zicea? — Măi unchiule, dumneata, De-mi deteşi pe-Albul, Pe Codalbul, Asta o să-mi scape capul, Mi-e cale de nouă zile, Poate să vin pînă mîine! Picioru-n scară punea, Prin curte că mi-l plimba, Spumă albă mi-l făcea Şi silea De mi-ajungea. Cînd mi-e soare-n cruci-nămiezi, Cînd stau turcii la mecet, Şi pe Stanca c-o vedea, Prin bagcea că se plimba, Cu cinzeci de roabe scumpe după ea. Dar Ioviţă ce-i zicea? — Stanco, verişoara mea, Rupe-mi tu d-o floricea Şi dă-mi-o cu mîna ta! O floricea Că-i rupea Şi pe-o roabă-o trimetea, Dar Ioviţă n-o primea, La pămînt că mi-o-arunca. Cînd fuse d-al doilea, Mai cu milă se ruga: — Stanco, verisoara mea, Rupe-mi tu d-o floricea Şi dă-mi-o cu mîna ta! Cînd fuse d-al treilea, Mai cu milă se ruga Şi din gură-aşa-i zicea: — Stanco, verişoara mea, Că tu mi-eşti vară-verişoară, Ruptă de la inimioară! . . . Atunci Stanca ce făcea? O floricea C-o rupea, C-un fir roşu-o-nfăşura, Peste bagcea Se-ntindea, Floarea lui Ioviţă-o da, Dar Ioviţă ce-mi făcea? Cu stînga floarea-i lua, Cu dreapta mîna i-arunca, Îi puse mîna-n paftale, O puse pe cal călare. . . Dară Stanca ce-i zicea? — Măi Ioviţă, dumneata, Dacă făcuşi, dragă, aşa, Poate Albul tău ceva? Că de ne-o afla taica Şi-o-ncăleca pe Catîrca, Pe Catîrca Nebuna, Care fuge cu luna Şi răsuflă cu ziua, Ne-o răpune viaţa, Să vezi, p-a ta Şi p-a mea! Dar Ioviţă ce zicea? — Măi Albule, dumneata, Mai poţi tu la bătrîneţe Cît puteai la tinereţe? — Mai mult pot la bătrîneţeCît puteam la tinereţe. Cît eram eu tinerel, Mi-era carnea Ca roua, Dar acum, la bătrîneţe, Mi-este carnea ca fierul, Măduva, ca oţelul! . . . Ioviţă, cînd auzea, Drumul Albului că da, Dar o roabă ce-mi făcea? Veste Cadiei ducea: — Scoal’, Cadio, nu şedea, C-a furat pe fii-ta Şi s-a dus un hoţ cu ea! — Pune masa să mănînc, Cînd oi pleca, tot l-ajung! Punea masa Şi mînca Şi bine că ospăta, La grajd de piatră-mi intra, La Catîrca se ducea, Cam cu şea, cam făr’ de frîu, Numai cu piedica-n gură, Obiceiul cel sîrbesc Şi cu-al nostru, romînesc. . . Drumul Catîrcii că da Pe spojarul cîmpului. Fugea, nene, nebuna. . . Dar bătrînul Novac, Ca un puternic ce-mi era, Sus în cerdac se urca, Cu ocheanul se uita Unde-l căznea Cadia. Jos din cerdac că se da, La grajd, frate, că-mi venea. Dar pe cine-ncăleca? Pe. . . Şargul de la saca, Ala-ndemînă era. . . Fugea şi-ala, bednicul, De duduia pămîntul! Naintea lui că ieşea, Din guriţă-aşa-i zicea: Mi-l povîrni de pe cal. Trupul lui cel hărănit Şade în drum grămădit! De la el ce mi-şi lua? Luleaua Şi celmeaua, Ţigaret de piparos — Dur, dur, dur, cuscre Cadio, Nu glumi Cu copiii, Glumeşte cu bătrînii. Copiii că-ngîlcevesc, Bătrînii că-mpăciuiesc. Copiii fac vrăjbur’le, Iar bătrînii, păciur’le! Iar Cadia ce-i zicea? Care-n lume n-a mai fost. . . Pe Catîrca-ncăleca, Pe Şargu-alături lua Şi-acasă că mi-şi venea, Lui Ioviţă că-i zicea: — Socre-tău te-a-nziestrat Pe tine cu Catîrca, Pe mine cu luleaua! . . . Şi Stăncuţa c-auzea, Din ochi negri lăcrima, — Dur, dur, dur, cuscreDe la inimă ofta Novace, Şi din gură-aşa zicea: Savai, drace, — Ale, taică, socru-meu, Catîrca s-a-nfierbîntat, Tu tăiaşi pe tatăl mieu! . . . Paloş în sînge s-a spurcat Mare nuntă că-mi făceau, Şi mi-e frică de păcat, Vin prin pahare puneau. . . Să nu te las făr’ de cap! . . . Şi-am făcut cîntec deplin, Atunci Novac ce-mi făcea? Mai ziceţi, boieri, amin! În urmă, nene, rămînea. Şi mai daţi cu udătura, Cînd zise Cadia: „Aman! “, Să-mi ude Mitică gura! . . . (Al. I. Amzulescu şi Gh. Ciobanu, Vechi cîntece de viteji, Murenii-de-Sus, Teleorman) I — Zboară, zboară, peste mare; Mîndru-i cîmpul, sfîntul soare Străluci-ar sărbătoare! Colo-n umbra unui fag, Şade Gruia şi Novac. — Gruia, Gruia, fătul meu! Turcii vin cu un gînd rău. Au sărit şi l-au legat Şi în zîmnic mi l-au dat. Novac tare-nfuriat La feciorul cel legat Un corb negru a trimis, Cu pană neagră, pe sus; Dar veste nu i-a adus. Atunci pe jos l-a trimis. Pe jos corbul a plecat, Lîngă zîmnic a-nnoptat. După ce s-a hodinit Gruia astfel i-a vorbit: — Corbuşor, cu pană neagră, Ori zîmnicul să-l rîscheşti? Ori să mă arăţuieşti? — Nici zîmnicul să-l rîschesc, Am venit pe un drum lung, Chinurile să le spui, Să duc cuvînt tatălui. În pădure, pe cărare Brustur nalt tu vei găsi. Frunză lată să-mi aduci De pe drum de la răscruci. Eu pe frunză am să scriu Dorul meu şi chinul meu. Corbul negru a plecat, Peste mare a zburat, Frunză lată i-a adus, Gruia dorul lui l-a scris. Frunza verde el i-a pus-o Sub aripa lui cea dreaptă, Sub aripa lui cea neagră. Corbul iute a zburat, Pe fereastră a întrat, Lui Novac frunza i-a dat-o. Încruntat Novac şedea, Frunza verde o cetea. Fuga-n grajd a alergat, Pe un roib s-a aburcat. Gonea iute ca lunile, Ca şi săptămînile. Şi nici trudă nu simţea, Şi nici flămînd nu era. Peste văi parcă zbura La mînăstirea Călugăra. ’N poartă mare a bătut, Un călugăr i-a deschis. — Bună ziua, părinte! — Mulţumesc, Novace! Ce cauţi pe aici? Ori mînăstirea s-o arăţuieşti? Ori pe noi să ne prăpădeşti? — Nici mînăstirea s-o arăţuiesc Nici pe voi să vă prăpădesc. Eu să lepăd am venit Straie groase armeneşti Şi să iau călugăreşti. După cum e lumea proastă, Vreau să nu mă mai cunoască. Straiele şi le-a schimbat, Mai departe a plecat, În Ţarigrad, la împărat. Poartă de aur s-a deschis La-mpărat el a intrat Şi-nainte i s-a-nfăţişat: — Bună ziua, împărate! — Ce caţi pe aici, părinte? — Eu prin lume-am auzitC-aveţi un fiu prăpădit Şi moare nespovidit. Împăratul i-a vorbit. . . Novac iute a plecat, Calul cu picioru-a dat, Uşile a fărîmat. Douăsprezece uşi de schijă, La zîmnic a dărîmat. II Pe Gruia cînd l-a văzut Novac astfel i-a strigat: — Gruia, Gruia, dragul tatei, Na-ţi această sabie lată, Sabie lată, Ca o spată. Lasă-te într-un picior Dă în turci ca în bujori, Lasă-te într-amîndouă, Să tai, cîte-o mie, două. Nu-ţi cruţa carnea pe tine. — Luptă-te şi tu ca mine. Într-un ceas şi jumătate N-au avut pe cine bate. Pe cai au încălecat La moşie s-au-nturnat. Cînd acasă au venit Gruia astfel a vorbit: — Eu mă duc să logodescCu fata craiului turcesc. — Ia, un cal din grajdul meu Du-te, Gruia, fătul meu! La cai Gruia a ieşit Şi-a luat un cal sucit, Şi în coamă cam zburlit. Pe cal negru s-a suit Şi la crai el a pornit Fata se plimba-ntre flori, În obraji cu doi bujori. Gruia-n poartă s-a oprit Şi-n grădină a privit. Vine-o slugă-i dă o floare, Alta vine-i dă o floare. Iară Gruia încruntat Florile nu le-a luat. Iar cînd fata a venit, A luat-o şi-a fugit. Pe ochean Novac privea, Pe fugari el îi vedea, Calul negru cum gonea. Peste-o zi şi jumătate Gruia-n poarta casei bate. Novac iese înainte, Nurorii sale în cale, — Bună cale, noră! — Nu-ţi voi fi lung noră, Tata vine-n urmă. — Du-te noră şi te-apucăSă lucrezi-n gospodărie, Cuscrul cînd se va ivi, Eu în cale-i voi ieşi. Cuscrul iată c-a venit, În cale Novac i-a ieşit. — Bună cale, cuscrule! — Mulţumesc, voinic Novace! Cuscru eu nu ţi-oi mai fi Pînă fata nu mi-oi vidé. — Cum vrei să ne întîlnim, III Scară-n scară Ori cu vorbe bune? Craiul spune: — Scară-n scară. Capul craiului i-a zburat Coroana lui Gruia i-a dat. — Gruia tatei, crai vei fi Peste ţări tu vei domni. Ş-ajuns făr-a gîndi, Peste ţară împărat Gruia, crai în Ţarigrad. Cîte-o lună nu dormea, Zi şi noapte tot muncea. Iară cînd el se culca, Săptămîni întregi dormea. Pe piept sabia-şi punea; Cînd, prin somn în sus sufla, Sabia se ridica Iară cînd în jos trăgea Sabia albă se lăsa. Şi cînd Gruia a adormit Turcii toţi s-au hotărît Ca să-l prindă Şi să-l lege Şi în apă să-l înece. Un băiat care-l păzea: — Ce mi-ţi da ca să vi-l leg? Cu mătasă neagră, De-o piatră de moară? Atunci turcii au vorbit: — Cetveric de galbeni dăm Numai să ni-l poţi lega. După ce ei l-au legat În mare adîncă l-au-necat. El cu piatra înota Mîna nu şi-o dezlega. La jumătate de mare I-a venit un frate mai mare, El mătasa a tăiat, Piatra-n mare a picat. Cînd în şeică a sărit, Fratele lui i-a vorbit: — Dă vîslele la mine, Că eu nu-s trudit ca tine. Şi şeica s-a tot dus, Drumul mării, spre apus. Pe la mijlocul mării, Pînă la marginea lumii. (Tatiana Găluşcă, Basarabia, comuna Izvoare, judeţul Soroca) Doncilă Întru o vreme trecută Şi de-abia pomenită, Nimerit-au la un împărat Un deliu din Ţarigrad. Multu-i mare şi ciudat, Groaznic şi înfricoşat; Este-n stat de şapte coţi, Socoteşte dacă poţi, Şi de şapte palme-n spate De te-apucă grozi de moarte, Cu capul cît stambolul, Cu ochii cît păharul, Cu cialmaua cît o roată De se-ngrozea firea toată. Dacă-mpăratul l-au văzut, Lui tain că i-au gătit, De toată casa vacă grasă Şi o casă prea frumoasă, De gustare gonitoare Şi de noapte fată mare. Cinzeci de oca de vin, Cinsprezece de rachiu, De rachiu cam mermeziu, Ce este bun şi dulciu. Şi cu această urmare, Ce-i vrednică de mirare, Tot tîrgul că săvîrşiră Şi cheful că-şi făcură, Că nici o fată frumoasă Nu au rămas sănătoasă. Împăratul cu dreptate, Pe rînd i le da pe toate, Ca să scape de urgie Şi de a lui grozăvie. De la toţi au împlinit, Şi rîndul că au venit La Doncilă bolnavul, Vrednicul şi viteazul. Iar a sa sor’ prea iubită, Întru toate iscusită, Ea de veste că prindea Şi afară că ieşea, Faţa-n cap că-şi zgîria. Părul galben că-şi rumpea, Cu amar tare plîngea Şi din gur-aşa zicea: — Mare păcat şi mai greu Ce-au căzut pe capul meu. Frate-său o auzea Şi din gur-aşa-i zicea: — Surioară, surioară, Scîrba mea te împresoara? Au că tu te-ai supărat De atîta alergat, Mutîndu-mi perinuţa Care mă culc pe dînsa. Ni la cap, ni la picioare, Ni la umbră, ni la soare, De nouă ai şi jumătate Într-această răutate Şi nouă zile de vară, Şi nouă de primăravă? Soră-sa atunci plîngea Şi toate-i istorisea, De ce are întristare Şi plînge aşa cu jale. Frate-său că-i răspundea: — Soro, surioara mea, Tu dacă mi-i asculta, Nici în seamă nu-i băga. Tu singură ia cheirul Şi-mi deschide ceirul Şi-mi găteşte pe negrul Care-şi va scoate capul, Îl cesală şi-l înşală Şi mi-l scoate ici la scară; Pe trei uşi de l-ai băga Şi în casă că-i intra, De perini m-oi rezima, Doar să pot încăleca. Ea toate că asculta Şi grajdul că descuia Şi pe negrul că-l gătise Şi la dînsul că-l aduse. Iar Doncilă bolnavul, Vrednicul şi viteazul, De perini se rezima Şi pe negru-ncăleca Şi afară că ieşea, Mîna-n streşină punea Şi suliţa c-o scotea, De rugină c-o ştergea, Că ea tare ruginise, De cînd el se bolnăvise. Buzduganul că-şi luase Şi de-acolo purcesese, Negrul lui tot buiestrînd Şi Doncilă tot gemînd Şi din buzdugan zvîrlind, Tot din palmă sprijinind. Pe uliţă că mergea Şi la poartă ajungea, La poarta împărătească, Cu gînd ca să-şi izbîndească. La deliul se ducea Şi la masă că-l găsea, Cu o ialoviţă grasă Şi c-o copilă fr umoasă. Deliul dacă-l vedea, El la masă că-l poftea. El deliul suduia Şi din gur-aşa-i zicea: — Ah, deliule spurcate, Şi cu totul blăstemate, N-am venit să mă-nvoiesc, Ci-am venit să mă lovesc, Inima să-mi răcoresc De ahtul ce pătimesc. Deliul dacă-l auzea, Tare că se mînia, Mîna pe buzdugan punea Şi într-însul repezea. Iar Doncilă bolnavul, Vrednicul şi viteazul, Cu mîna se aţinea Şi în palmă că-l prindea, De genunchi că mi-l trîntea, Patru bucăţi că-l făcea Şi paloşul că scotea Şi din gur-aşa grăia: — Aţin-te a te sprijini, Şi odată se-nvîrti Şi-n deliul repezea Şi foarte tare-l lovea. Nu-ş’ cum focul se loviră, Ochii amîndoi săriră Şi capul că i-l tăiă, În suliţă il luă Şi în pămînt îl înfipse. Iar împăratul privea Şi pe scări se cobora, La Doncilă că mergea Şi pe spate că-l bătea, Cu mîngîiere-i grăia Şi pe dînsul veselea: — Ah, Doncilă bolnave, Vrednice şi viteze. De cînd tu te-ai bolnăvit Deliii s-au înmulţit. Aşterne-ţi mantaua ta, Ca să-ţi plătesc leafa ta; Măntăluţa-şi aşternea, El de galbeni i-o umplea. Galbenii că şi-i lua Şi pre cal încăleca Şi pe poartă că ieşea, Şi pe uliţă mergea, Negrul lui tot buiestrînd Şi Doncilă tot gemînd Şi din buzdugan zvîrlind, Tot în palmă sprijinind. Cînd pe uliţă mergea, Tot oraşul se strîngea, De bine că-l cuvînta Şi pre dînsu-l săruta Pe creştetul capului Cum îi rîndul turcului. Şi acasă că mergea, Către sora sa zicea: — Nici în seamă nu băga, Te-am mîntuit de-aceasta, A fost şi s-a pomeni Cît soarele-n cer va fi. (M. Eminescu, Literatură populară) Doicin bolnavul Foaie verde mărăcine, Ascultaţi, boieri, la mine, Să vă cînt de-o istorie Din mica copilărie! Mai uşurel cu vorba, Ascultaţi la noi încoa’, Unde noi vom cuvînta. Foaie verde viorea, Pe Doicin că voi cînta; Cînd oi zice viorea, Dimineaţa l-oi ţinea, Ori oi bea, Ori nu ţi-oi bea! . . . Foaie verde ca lipanul Este tot Doicin bolnavul: Cînd oi zice trei spanace, De nouă ani de cînd zace, Şi nimica nu ştia, Numai sor’sa Ilinca Pe braţe că mi-l purta, De la umbră pîn’ la soare, Pe-ăle dalbe brăţişoare. Pe perini că mi-l punea Şi pe el că mi-l muta Şi din gură se ruga: — Nene Doicin, dumneata. . . Din ochi negri lăcrăma Şi din suflet suspina, Frate, ea nu-i cuteza Ca să-i spună altceva. Dar Doicin că mi-o-ntreba: — Ilincuţo, soru-mea, De cînd maica te-a făcut Tristă-aşa nu te-am văzut. Ori ţie ţi s-a urît Pernioara mea mutînd De la umbră pîn’ la soare Pe-ăle dalbe brăţişoare; Ori ţie, neică, ţi-a venit Vremea de căsătorit? Ilincuţa-i răspundea: — N-auzi, neică, dumneata, Cum stătuşi de mă-ntrebaşi, Adevărul spune-ţi-aş: N-auzi, nene, dumneata, În ţară că mi-a sosit, Neică, un arap, Mare sangeap, Cu solzi galbeni după cap, Neică, păi’ că mi-e de crap; Ochii-n cap ca sitele, Măsele, Rîşniţele! . . . Înaintea-mpărăţiei, Faţă Ţarigradului, În uşa-mpăratului. Demîncare Ce mi-ş’ are? Nouă bivoli demîncare, Nouă cuptoare de pîine! Băutură ce mi-ş’ bea? Cîte-o bute el c-avea! N-auzi, nene, dumneata, Cu-mpăratul că vorbea, Cîte-o fată el că-i da. Cu care că se culca, Mîine-n ziuă mi-o-ngropa! Cînd oi zice mărgărit, Rîndul la mine-a venit, Cînd oi zice viorea, Mîine seara oi pleca, Rîmîi, neicuţ, -acia! . . . Dar Doicin, cînd auzea: — Ilincuţo, soru-mea, N-auzi tu, mîndruţa mea? Pe Roşul că l-oi scotea Neadăpat, Neţeselat, Cum e bun de-ncălecat. N-auzi, surioara mea? Ascultă la mine-ncoa’: Şi tu, neică, m-îi încinge Cu nouă frîne De brîne; Pe min’ m-ai înfăşura, Că neicuţa te-o scăpa! Dar Ilinca, de-auzea, La grajd, nene, se ducea Şi pe Roşul că-l scotea, Care fuge cu anul Şi răsuflă cu ceasul. Brînele, neică, le lua, Pe el că mi-l’ făşura, Oasele de nu-i cădea. Cu Roşul el că vorbea: — Măi Roşule, dumneata, Mai poţi tu la bătrîneaţă Cît puteai la tinereaţă? Dar Roşul că mi-i spunea: — Măi Doicine, dumneata, Cînd eram la tinereaţă Mi-era carnea Ca fraga, Osciorul, Ca măduva; Dar acum, la bătrîneaţă, Mi-este carnea ca fierul, Osciorul, Ca oţelul! Pe cal, neică, -ncăleca, O dată că-l săruta, Şalele nu-l mai ţinea. . . Cînd oi zice viorea: — Ilincuţo, soru-mea, Sai de-mi ţine şalele, Să nu-mi pice oasele! . . . Altceva el că uita: Păloşelul că-l uita, De-o sută cincizeci de-oca. . . Din guriţă că spunea: — Ilincuţo, dumneata, Păloşel mi-oi aducea; N-ai putea l-aridica? De-a păstrăgala l-ai da, Pîn-la min’ l-oi aducea! Ilincuţa ce făcea? Nu putea l-aridica, De-o sută cincizeci de-oca. . . De-a păstrăgala că-l da, De Doicin l-apropia. Aşa, bolnav cum era, Într-o scară se lăsa, Cu deştiu-ăl mic l-ardica, În palmă că-l fluştura, O dată că-l săruta, Cu el în sus că mi-ş’ da, Cu norii l-amesteca, Ca laptele se făcea, În palmă că-l prijunea, La ciochină l-atîrna. . . Cu soru-sa se săruta, Drumul, nene, că şi-l lua. Pe Roşu că mi-l smuţa: Îi da drumul Lui Roşul, Care fuge cu anul Şi răsuflă cu ceasul. La-mpărăţie intra, De bună ziua că da. ’Mpăratul, de mi-l vedea, ’Mărmurit că rămînea, Iar Doicin că mi-ş’ spunea: — ’Mpărate, eşti împărat, Ţi-ai ardicat fesul din cap Naintea unui arap! Cin’ te-a pus pe tine domn N-a mai fost el nici un om! . . . Foaie verde viorea, Dar Arapul, de-l vedea, Din guriţă că-i spunea: — Măi Doicine, dumneata, Ce vrei, neică, dumneata: În săbii să ne tăiem, La luptă să ne luptăm? Iar Doicin că mi-ş’ spunea. — Măi Arape, dumneata, La luptă, că e mai dreaptă, Că-i mai dreaptă Şi-nţeleaptă Şi de Dumnezeu lăsată! La luptă, neică, se lua; Împăratul, de-l vedea, Tare mult că se mira. Dar Arapul ce făcea? Cu solzi galbeni după cap, Neică, pai’că este-un crap; Cu mustăţile de rac, Neică, pai’că este-un drac; Ia vezi, ţeasta capului, Cît rotila plugului; Ochii-n cap ca sitele, Măsele, Rîşniţele! . . . La luptă că se lupta, Pe Doicin că-l aducea, Cu el în pămînt că da, Pînă-n glezne că intra! Iar Doicin ce mai făcea? Aşa, bolnav cum era, Pe Arap că-l aducea, Cu el în pămînt că da, Pînă-n subsuori îl băga. Păloşelul că scotea, Iute capul că-i tăia. La împăratul se ducea, Ţara de el c-o scăpa, Num-atîta că-i spunea: — Mai împărate, eşti împărat, Ţi-ai ardicat fesul din cap Naintea unui arap! Cin’ te-a pus pe tine domn N-a mai fost el nici un om! Acasă, neică, venea, Cu Ilinca că-mi vorbea: — Ilincuţo, soru-mea, Cînd oi zice matostat, Eu pe tine te-am scăpat De-ăl arap, Mare sangeap! N-auzi, surioara mea? Tu, Ilinco, să-mi aduci Patruzeci de popi bătrîni, Patruzeci de cărturari, Şi mie ca să-mi citească, Păcatele-mi ispăşească. Tu, Roşule, te-oi ducea Unde Dumnezeu ţi-o da! Punea capul şi-adormea, Somnul morţii că mi-l lua. . . Ilincuţa ce făcea? Patruzeci de popi că lua; Patruzeci de popi bătrîni, Patruzeci de cărturari. Mare slujbă că-i făcea, Frate, de se pomenea, Iară Roşu rămînea, În dinţi, nene, că mi-l lua, Cu el, frate, că pleca, Cu piciorul că-mi bătea, Mare tainiţă făcea La tulpina cu cinci ulmi, Cu cinci ulmi dintr-o tulpină, Pai’că sunt fraţi dintr-o mumă. Şi el, măre, se ducea Unde Dumnezeu că-i da. . . Şi, frate, s-o pomeni Cît soare pe cer va fi. Frate, să se pomenească, Boieri, pe la dumneavoastră Şi, frate, s-o pomeni Cît soare pe cer va fi! Neică, să se povestească, Boieri, pe la dumneavoastră. De-o poveste haiducească! Închei c-un pahar de vin, Să vă fac altul mai bun, Şi mai bun, şi drăgăstos, Să vă fie de folos. . . (Al. I. Amzulescu şi Gh. Ciobanu, Vechi cîntece de viteji, Izvoarele, Dolj) Vîlcan În sfînta zi a vinerii, Pe luciul Dunării, De departe se zăreşte Şi-mi tot vine, şi-mi soseşte, Şi la mal mi se opreşte Un caic înzăvonit, Dinafară zugrăvit, Prin năuntru podobit, Cu covoare învălit Şi cu sîrmă îngrădit, Cum e bine de trăit, Pe apă de haiducit. Dar într-însul cine-mi şade Cînd p-o rînă, cînd pe coate, Pe covoare verzi culcaţi Şi de arme încărcaţi? Vro cincizeci de ieniceri, Groşi la cap, cărunţi la peri. Cu hangere Ascuţite, Cu pistoale Ruginite. Bine, măre, nu-mi sosea, Şi caic de mal lega. Îl lega ori nu-l lega, Că grămadă se pornea: Unii laturi Ispitea, Alţii-n drumuri Alerga Şi pe toţi îi întreba D-au văzut pe ăl Vîlcan, Puişor de ortoman, Copt la minte, copt la os, Om de treabă şi chipos, Ortoman, voinic de frunte, Nalt ca bradul de la munte, Cu mustaţa-n barbaric, Cum stă bine la voinic, Cu chică ’Mpletită-n coadă, Cu barbă Ce-n brîu o-nnoadă. Foaie verde ş-o lalea, Dimineaţa cît ţinea Întreba, tot întreba, Pînă iată c-ajungea Colo-n vale la cişmea, Unde fetele Spăla, Pînzele De-şi înălbea, Pe răzoare Le-ntindea Şi la soare Le usca, Ieniceri s-apropia, Bună ziua că le da Şi cu bine le-ntreba, Şi din gură le zicea: — Bună ziua, fetelor, Fetelor frumoaselor, Care-nălbiţi Pînzele, De-mpărţiţi Livezile. N-aţi văzut pe ăl Vîlcan, Puişor de ortoman, Om de treabă şi chipos, Copt la minte şi la os, Cu mustaţa-n barbaric, Cum stă bine la voinic, Cu chică ’Mpletită-n coadă, Cu barbă Ce-n brîu o-nnoadă? El cunoaşte Dunărea Pînă-n vale, La Slina1, Şi malurile Turceşti, Şi schelele Bogdăneşti. 1 Sulina El înoată ca un peşte Şi ca plutele pluteşte: Stă omul de mi-l priveşte, Stă omul de se cruceşte. De ne-ţi spune cu dreptate, Să vă vedem măritate Într-o lună jumătate, Cu pînzele Înalbite, Ca florile Podobite, Să se ducă pomina Dincolo de Padina, Dincolo de Silistra; De-ţi spune cu nedreptate, De bărbaţi să n-aveţi parte Zece ani şi jumătate, Pînza vi se-ngălbinească, Florile vi se-nnegrească, Păru-n cap vi se albească! Fetele, dacă-i vedea, Fetele, de-i auzea, Reci fiori le coprindea, Cam cu frică răspundea Şi din gură le zicea: — Turcilor, Agalelor, N-am dat ochii cu Vîlcan De-i mai bine de un an; Nu ştim, dusu-s-a-n pustie, Ori e dus în haiducie! Dar i-am văzut slugile Cărîndu-i averile, I-am văzut ibovnica Tot măsurînd Dunărea, I-am văzut pe maică-sa Colo-n vale la cişmea, Una din furcă Torcînd, Alta din drugă ’Ndrugînd, Dar mai bine de un an N-am dat ochii cu Vîlcan! Cei cincizeci de ieniceri, Groşi la trup, cărunţi la peri, Cu hangere Ascuţite, Cu pistoale Ruginite, Dac-aşa că-mi auzea, Înainte c-apuca Şi mergea, măre, mergea. Pînă iată c-ajungea Jos în vale la cişmea, Und’ s-aude Dunărea. La cişmeaua Lui Bolan Şedea muma Lui Vîlcan, Din drugă Tot îndrugînd Şi din gură Tot cîntînd Bătaia Voinicilor Împotriva Frîncilor, Isprava Haiducilor Împotriva Turcilor. Şi cum sta Şi cum cînta, Cu turcii se pomenea, Cu cincizeci de ieniceri, Groşi la trup, cărunţi la peri. Ienicerii, de-mi sosea, Bună ziua că-i dedea Şi frumos se temenea. Ei la ei Cu „bun găsit“, Ea la ei Cu „bun venit“. Iar ius-başa Ce-mi făcea? Drept la dînsa Se ducea Şi din gură Mi-i zicea: — Ascultă-ne, babo, fa, Lungă fie viaţa ta De ne-i spune tu ceva. Am avut de căpitan Pe viteazul de Vîlcan, Puişor de ortoman, Om de treabă şi chipos, Copt la minte, copt la os, Cu mustaţa-n barbaric, Cum stă bine la voinic, Cu chica ’Mpletită-n coadă, Cu barbă Ce-n brîu o-nnoadă; El cunoaşte Dunărea Pînă-n vale, La Slina Şi malurile Turceşti Şi schelele Bogdăneşti El înoată ca un peşte Şi ca plutele pluteşte, De stă omul şi-l priveşte, Şade-n loc şi se cruceşte; El nu ştie Ce e frica, Habar n-are De nimica, Că-i voinic, viteaz de frunte, Nalt ca bradul de la munte; Cînd de pleanuri se apucă, Vîlcănaş e o nălucă, De nu-l ştie Dunărea, De nu-l prinde Nimenea. Noi cu el am haiducit, Noi cu el am chiaburit; Dar de cînd s-a hainit Şi de cînd ne-a oropsit, Mai de tot am calicit; Iată haine Jerpelite Şi pistoale Ruginite, Plăsele Nepoleite, Hangere Neascuţite! Partea lui de nouă ani, Parte-n vite, parte-n bani, Am mîncat-o, De săraci, Am plătit-o, De haraci. Acum, babo, am găsit Plean bogat de plenuit: Colo-n schelă, la Galaţi, Lipovenii Sunt bogaţi, Cazacliii — Îngrăşaţi, Negustorii — Încărcaţi De postavuri ungureşti, De arme persieneşti Şi de blăni lipoveneşti; Dar n-aveam un căpitan, Puişor de ortoman, Cum ne-a fost nouă Vîlcan. Tu eşti măiculiţa lui, Tu ştii, babo, să ne spui Cum să dăm de urma lui. D-am lua Averile, Ne-om întrema Stările, Ne-am îmbuna Zilele Şi i-om da Dobînzile! Baba, dacă-i auzea, Babei bine că-i părea, Că femeia, tot femeie: Poale lungi şi minte scurtă, La nimic nepricepută. Ea nu sta, Nu se gîndea, Ci guriţa-şi deschidea Şi din gură le zucea: — Turcilor, Agalelor, De-mi cătaţi voi pe Vîlcan, Fătul mamei ortoman, Ca să-l puneţi căpitan, Cer ul Vă blagoslovească, Gîndul Să vi se-mplinească! Apucaţi Pe drum la vale, Mergeţi De trei zile cale Tot pe malul Dunării: Din schela Corabiei, La cotul Scripetului, La Fîntîna Banului, La vadul Pristolului, Din dreptul Izvorului, La vadul Scăpăului, C-o să găsiţi pe Vîlcan, Fătul mamei ortoman, Cu caicul descărcat, Printre sălcii acioat. Turcii, unde-o auzea, Bine, măre, le părea: Temenele Că-i făcea Şi paftale-i Dăruia, Şi d-aci, măre, pornea Tot pe malul Dunării: Din schela Corabiei, La cotul Scripetului, La Fîntîna Banului, La vadul Pristolului, Din dreptul Izvorului, La vadul Scăpăului, Să găsească pe Vîlcan, Puişor de ortoman, Cu caicul descărcat, Printre sălcii acioat. Acolo dac-ajungea, Mai căta cît mai căta Şi iată că se-ntîmpla Peste dînsul că dedea: Pe Vîlcan că mi-l găsea Cu caicul descărcat, Printre sălcii acioat Şi d-o salcie legat. Vîlcănaş şedea întins Şi cu greu de somn coprins, Cu băltacul La călcîi, Cu hangerul Căpătîi, Cu mustaţa Răsfirată Şi cu barba Destrămată. Ieniceri s-apropia, Lîngă dînsul că venea: Pe Vîlcan unde-l vedea, Inima le îngheţa, Că nici singur nu-l găsea, Ci cu sluga lui, Nedea. Dacă vedea şi vedea, Turcii nici că s-arăta, Ci la sfaturi se punea, Taină mare că-ntocmea. Unii p-alţii se ntreba: Să dea focuri Să-i omoare, Ori topuzuri Să-i doboare? Unii ziceau Ca să-i prinză, Alţii ziceau Să-i aprinză! Dar ius-başa, om cu minte, Luă vorba mai-nainte Şi le zise: — Cum vreţi voi Să dăm piept cu amîndoi? Nedea-i grec şi om viclean, Şoim vestit este Vîlcan, Suflet dres şi trup vrăjit, Nici de paloşe Rănit, Nici de gloanţe Ciuruit, Nici de cloanţe Cătrănit! Turcii, unde-l auzea, Planul, măre, că-şi schimba: Aşteamăt s-apropia, Semn lui Nedea că-i făcea, Pungi de bani îi arăta. Şi Nedea se-ndupleca, Că aşa e sluga rea: D-ai hrănit-o Cu credinţă, Ea te vinde Făr’ căinţă; D-ai cinstit-o Ca pe frate, Ea te-njură Şi te bate! Nedea, măre, ce-mi făcea? Pe Vîlcan îl părăsea Şi-n orta că se băga, Iar ius-başă mi-i zicea: — D-alei, Nedeo, dumneata, Ţi-ai părăsit nevasta, Nevasta şi căsuţa, Şi pe bieţii copilaşi I-ai lăsat golani, drumaşi, Ca să stai în haiducie, Ca şi robul la robie, Slugă proastă la Vîlcan, Puişor de hoţoman! Na cinci pungi de irmilici, Să ni-l dai legat aici; Na cinci pungi de gălbenaşi, Numa-n mînă să ni-l laşi; Mai na ş-alte, de iusluci, Să ni-l dai şi să te duci, Că din toată haiducia Nu ţi-e mai mare simbria! Nedea, grec fără credinţă, Puse banii-n socotinţă Şi-i căra în pungi grămadă Pîn’ la stana a de piatră. La caic apoi se-ntoarse Şi din fundul lăzii scoase Şapte funii de mătase, Împletită viţa-n şase. Făr’ de cap şi făr’ de milă Se munci, munci în silă Şi-nnodă ca un arcan Pentru gîtul lui Vîlcan, Puişor de ortoman, Ce dormea ca un buştean. Frunză verde lemn uscat, Iată Nedea c-a legat, Fără teamă de păcat, P-un stăpîn nevinovat. L-a legat, nu l-a legat, Că de mîini l-a încordat, De picior l-a-mpiedicat, Unde bine mi-l lega, Într-o fugă se ducea Şi pe turci îi asmuţea, Iar el drumul apuca: Lua drumul Cu fuga, Şi codrul Cu poteca. Turcii, măre, cînd vedea, Paloşele că-şi scotea: Unii-n pază Rămînea, Alţii-n preajmă Rătăcea Şi-n cale năvală da. Ce să-i facă nu ştia, Că e dres şi fermecat, Nici de paloşe tăiat, Nici de puşcă împuşcat, De muieri nu e stricat. De l-or da afund în ape, O să-noate ş-o să scape; De i-or da foc, se aprinde Funia care-l coprinde! Foaie verde de cicoare, Subt un deal, lîngă Izvoare, Piatră mare Sta trîntită, De ciocane Ispitită, De veacuri Părăginită Şi cu slove Rîcîită. Deli-başa se-ncerca, Dar s-o mişte nu putea. Ienicerii Că-şi chema, Şi cu toţii Se-nhăma Şi d-abia că mi-o mişca, Şi d-abia mi-o răsturna: Pînă ce-o rostogolea, Năduşelile-i trecea. Şi striga, Se opintea, Vîlcănaş nici nu visa, Vîlcănaş adînc dormea. Dacă, măre, isprăvea Şi de piatră mi-l lega, Frumuşel îl ridica, Sus pe mal îl aşeza, Brînci în Dunăre că-i da, Şi unde cădea Vîlcanul, Tîra Cu el bolovanul, Urla apa, Urla malul; Iar cînd Dunărea-l simţea, Apa-n două-şi despica, Pe haiduc că mi-l primea Şi frumos îl aşeza Tocma-n fundul Fundului, Pe stratul Morunului, Unde-i dulce somnului. Să s-aşeze n-apuca, Şi iată că se-ntîmpla Că Vîlcan un vis visa: Ploaie Rece şi turbată, În caic Marfă Udată, Şi pe mîndra Lăcrămînd, Şi pe mă-sa Suspinînd, Vîlcănaş se deştepta Şi, cînd colo, ce vedea? Dunărea se văieta Că nu-l ştie ospăta, Speriat, se opintea, Piatra-n spate ridica Şi dasupra se sălta, Şi ca peştele-nota Din vadul Scăpăului, La cotul Crucerului. Foaie verde de sînger, Pe la cotul lui Crucer, Cine cîntă, cine plînge Tot cu lacrăme de sînge, La caice numărînd, Dunărea tot blestemînd? Iacă-i mîndra lui Vîlcan, Că nu l-a văzut d-un an. Şi cum sta De tot ofta, Iată, măre, se-ntîmpla Pe Vîlcan că mi-l zărea Ca un peşte înotînd Şi cu greu abia suflînd. Iar mîndruţa ce-mi făcea? Vreme multă Nu pierdea, Din brîu furcă Arunca, Fuga-acasă Mi-alerga Şi lui frate-su-i zicea: — Neică, neiculiţ-al meu, Noroci-te-ar Dumnezeu, Ai milă de soră-ta Şi-mi ascultă ruga mea! Nişte negustori de boi, Ce trag în gazdă la noi, A vîndut cirezile, Dar şi-a-necat pungile, Şi mi le-a găsit Vîlcan, Puişor de ortoman, Şi Vîlcan din fund le scoate. Dar el singur nu le poate Să le dea la mal pe toate! Sandul, măre, d-auzea, Drept la Dunăre pornea, În luntriţă s-arunca Şi, mîna ori nu mîna, Că sor-sa parc-o tîra, La Vîlcan că-mi ajungea. Abia mîna-i întindea, Dar să-l scoată nu putea: Bolovanu-n jos trăgea. Atunci Sandul ce-i zicea? — Las-o, vere, la naiba, Că te-neacă Dunărea! — Nu pot, Dunărea s-o bată, Că de mine e legată! Ado-ncoace paloşul, Să-i retez, vere, ştreangul! Sandul, măre, se pleca, Paloşul că-i întindea, Dar luntriţa se clătea, Valurile o-mpingea, Să-l ajungă nu putea: Puţinel, şi se-neca! Atunci, mîndra, de vedea, Frumuşel se repezea, Paloşul în mînă lua, În Dunăre s-arunca, Voiniceşte că-nota, Funiele că-i tăia Şi cu viaţa-l dăruia. Vîlcănaş, dacă-mi ieşea, Tot mîndruţi-i mulţumea Şi cu dînsa se vorbea. La Sandul acas’ mergea, Rasă şi potcap punea, Într-o luntre se suia, Ziua bună că-şi lua, După turci că se lua. Şi mîna, măre, mîna Din vadul Crucerului Pînă-ntr-al Pristolului Şi-ntr-al Negotinului. Foaie verde de pe lac, La cîrciuma cu ceardac, Unde beau Agalele Pînă-şi dau Pistoalele, S-opreşte Călugărul Ca să guste Rachiul, Pelinaşul Şi vinul. Gust-o dată şi de două, Gustă, măre, pîn’ la nouă; Iar cînd fu d-a zecea oară, Cheam-afar’ din cîrciumioară P-a dalbă cîrciumăriţă, Rumeioară La guriţă, Negrioară La cosiţă, Şi din gură ce-i zicea? — Ia fii bună dumneataDe nu-mi da Cu ocaua; Cară vinul Cu vadra, Pelinul — Cu doniţa, C-am sfinţit d-o leturghie Cu părintele Ilie Ş-am rugat pe Dumnezeu Ca să-mi dea pe gîndul meu! Cîrciumăreasa scotea, Vin cu vadra că-i dedea Şi la dînsul se uita. El la gură d-o ducea, Tocma-n fund, îi răsufla, Şi cînd fundul îi vedea, Cît colo c-o arunca Cercurile De-i plesnea, Doagele I se dogea. Cîrciumăreasa ieşea: Vadra doage de-şi vedea, De foc mare s-aprindea, Şi din gură-l blestema, Şi cu vorba-i tot zicea: — Moş călugăr, de eşti beat, Du-te de te culcă-n sat, Ori te du la mînăstire De-ţi citeşte pe Saltire, C-am p-aci nişte băieţi, Ieniceri, turlaci şi beţi, Şi dacă-i vei deştepta, O să dai din rasa ta Şi mai mult cît vadra mea! Moş călugăr, d-auzea, Şi mai mult se-nveselea: Rasa-n brîu îşi ridica, Mînicile-şi sumetea Şi-ncepea De chiuia Şi pe turci mi-i deştepta. Ienicerii, d-auzea, Pe mînică o băga, Să creadă nu le venea, Cînd ius-başa le zicea: — A înviat ghiaurul! El este, balaurul! Bine vorba nu sfîrşea, Şi Vîlcan ce mai făcea? Paloş mare că scotea, După ei se repezea: Cînd pe unii-i reteza, Cînd pe alţii-i spinteca, Şi din cincizeci, cîţi erea, Nici unul nu rămînea. Foaie verde ş-o lalea, Vîlcănaş mi se-ntorcea, În luntriţă că intra, Dunărea-n două tăia, Pe malul stîng că trecea Şi poteca-mi apuca Înspre casa lui Nedea, Prin şesul motrenilor, Sub munţii oltenilor, Şi umbla Din vale-n vale, Cu dăsaga La spinare, Şi umbla Din stînă-n stînă, Cu măciuca După mînă. Colo, măre-ntr-o vîlcea, Chiar cu Nedea se-ntîlnea Grecu-ndată Ce-l vedea, Ca o stană ’Ncremenea. Vîlcănaş, dacă-l oprea, Din guriţă-l judeca: — D-alei, Nedeo, fiară rea, Asta-ţi fuse credinţa? De cîţi ani tu m-ai slujit Simbrioara ţi-am plătit Şi cu cinste te-am cinstit, Iar tu, Nedeo, om spurcat, M-ai vîndut şi m-ai legat. La păgîn dormind m-ai dat, Fără teamă de păcat. Nu ştiai tu, fătul meu, Că din cer un Dumnezeu Vede fapta şi-o pîndeşte Ş-apoi dă şi răsplăteşte? Bine vorba nu sfîrşea: Paloşul Cînd aducea, Capul Lui Nedea sărea, Trupu-n sînge se bătea. Dar p-atît nu se lăsa: Bucăţele mi-l tăia, Cincizeci de părţi că-l făcea, BALADE POPULARE ROMÎNEŞTI Că cincizeci fusese turcii, Tot cincizeci să fie corbii, Vîlcănaş mi se-ntorcea, La mîndruţa se ducea, Tot lu Sandu-i mulţumea Şi pe sor-sa i-o peţea Apoi nuntă Că făcea, Cu popă Se cununa, Iar chiulhanul Cît ţinea? Cîte zile-s într-un an, Că nu-i altul Ca Vîlcan, Puişor de ortoman! (G. Dem. Teodorescu, Teleorman) Tătarii şi robii Foaie verde, foaie de alun, Şi un voinicel, Pe vadul bătrîn, Pe pod de mălin, Vin tătarii, vin, Foaie de usuc, Şi la robi aduc, Tot o fată mare, Ca o floare-n floare, Şi o nevăstică, Albă, frumuşică, Mîndru, tinerel. Foaie ş-o lalea, Flăcău zicea: — Foaie de pelin, Măi tătar hain, Că am şi o mumă, Şi-am lăsat-o-n urmă Tot spălînd la lînă, Şi-un tată bătrîn, Tot strîngînd la fîn! Foaie rămurea, Tătaru zicea: — Mînă, bre, -nainte, Nu lua aminte, Ca mă-ta-o spăla Făr-a te vedea, Şi tat-to-o strîngea Făr-a te vedea, N-ai ajutora! Măre, mai mergea, Nevasta-i zicea: — Foaie de alun, Tu tătar bătrîn, Lasă-mă de mînă, Să mă-ntorc în urmă, Că eu mi-am lăsat Pruncşor nescăldat, Tot neînfăşat, Fără ţîţă dat! Foaie rămurea, Tătarul zicea: — Mînă, bre, -nainte, Nu lua aminte, Ploaia d-o pica, Pruncu l-o scălda, Zăpada d-o ninge, Pruncu ţi l-o unge, Vîntu d-o bătea, Ţi l-o legăna, Ţîţă că i-o da Şi l-o înfăşa Maica Precista! Mergea ce mergea Şi fata grăia: — Foaie de usuc, Măi tătar năuc, Lasă-mă de mînă, Să mă-ntorc în urmă, Că, măre, -am lăsat Cusătura-n pat, Fusu mi s-o pierde Cu mătasă verde, Ş-a da roua-n casă, Mătasa să-mi iasă! — Foaie bob de linte, Mînă, bre, -nainte, Nu lua aminte, Că măicuţa ta Bine a vedea, Mătasă ţi-o lua! — Foaie colilie, Blestemat să fie, Capul să nu-ţi ţie, Umbră să rămîi! Foaie pe răzor, Ş-al meu pruncuşor Mi s-o face mare Şi te-o prinde-n gheare. Ţi-o face veleatul, Şi mie, scăpatul! (C. Brăiloiu, Zlătărei, Argeş) În Vadul Brăilii, ’N scursul Dunării, Printre caicele, Mai în jos de schele, ’Carcă-mi-se, -ncarcă, Două-trei sandale, Nouă galioane. Dar ce mai se-ncarcă? Fir şi ibrişin Cu postav d-ăl bun. Şi cine le-ncarcă? Un arap buzat, Negru şi ciudat, Cu solzi după cap, Parcă sunt de crap, Cu solzi mai pe burtă, Parcă sunt de ştiucă, Şi cînd îmi strănută, Cîinii că-ntărîtă, Pînă le-ncărca, Pînă le umplea, Vin de unde bea? Tot din Brăila, Şi de la Kira, Kira Kiralină, Floare din grădină, Rumenă călină, Fata Chiţului Din Kara-ghiusele, Nume frumuşele. După ce-mi tot bea Pînă se-ncălzea, Arap ce-mi făcea? Pe Kira-mi privea Şi mi-o-ndrăgostea, Din gură-i zicea: — Kiră Kiralină, Floare de grădină, Rumenă călină, Ia-mă tu pe mine Ca să trăieşti bine, Că mi te-oi purta Oricum ţi-o plăcea, Bine ţi-o şedea! Dar Kira-mi rîdea Şi nici n-asculta, De vin îşi vedea. Arapul buzat, Negru şi ciudat, Iar vin mai cerea, Vin ca să mai bea, Vin şi pe Kira Şi iar o ruga, Şi iar îi zicea: — Kiră Kiralină, Floare din grădină, Rumenă călină, Ia-mă tu pe mine De vrei să fii bine, Că io mi ţi-oi face Brîie Şi marame, Roche Şi năframe, Paftale De aur, Cu zolzi De balaur, Şi haine De aur, Cu pene De graur, Şi te-oi dezmierda Ziua Şi noaptea! Dar Kira-mi rîdea Şi nu-l asculta, De casă-şi vedea. Arapul buzat, Negru şi spurcat, Iar vin mai cerea, Vin ca să mai bea, Vin şi pe Kira; Şi iar o privea, Şi iar o ruga, Şi iar îi zicea: — Kiră Kirălină, Floare din grădină Rumenă călina, Haide-mi tu cu mine De vrei să fii bine, Că io mi te-oi duce ’N ţara arăpească, Să se pomenească, Şi io ţi-oi aşterne Trei rînduri de perne: Aşternutul tău, Parale mărunte, Pe sîrmă ţesute, Coperişul tău, Galbeni venetici, Care sunt mai mici, D-o sută şi cinci, D-o sută cincisprezece, Stă inimii rece! Kira tot rîdea, Nici că-l asculta, De treabă-şi vedea. Aşa de-mi vedea, Arapul buzat, Negru şi ciudat, Cu solzi după cap, Parcă sunt de crap, El se repezea, Măre, la Kira, Şi mi-o-mbrăţişa ’N braţe cu sila; ’N caic o ducea Şi mi-o arunca Sus, peste sandale Şi pe bolozale, Pe vraf de nafele Şi pe malotele. Apoi mi-o lega Cu plete din cap De vîrf de catarg, Şi cu ea-mi pleca, Iute se ducea Tăind Dunărea. Iar dacă-mi pornea, Iar dacă-mi mergea Pîn’ se depărta, Ciubuc aprindea, Lîngă ea venea Şi iar o privea, Şi iar îi vorbea, Şi iar o ruga, Şi mi-o săruta Pînă-şi adormea În poală la ea. Foaie ş-o lalea, Mult că nu trecea, Soare scăpăta, Cînd iată sosea Şi fraţii Kirii, Hoţii Brăilii, Şerpii Dunării. Ei, dacă sosea, La poartă bătea; Şi unul din trei, Puişori de zmei, Pe Kira striga, Din gură zicea: — Kiră Kirioară, Kiră surioară, Kiră Kiralină, Floare din grădină. Rumenă călină, A neichii copilă, Descuie Poarta, C-aduc Averea, Deschide Uşea, Să bag Haznaua! Kira nu răspunde, Că n-are de unde, Făr’ de răspundea Numai maică-sa: — Dine, Costandine, Kira nu răspunse, Că n-are de unde. Arapul buzat, Negru şi spurcat, Cu solzi după cap, Pe Kir-a luat, Pe Kir-a furat, Şi-n sandal a pus-o Şi cu el a dus-o! Unde-mi auzea, Din Şi Costandin Mă-sii ce-i zicea Şi cum o ruga? — Maică, maica mea, Ieşi tu pîn-afară De spune cu gura Ş-arată cu mîna, ’Cotro a luat Kira? Mă-sa răspundea, Din gură zicea: — Pe Dunăre-n jos S-a dus de folos! Trei fraţi Ai Kirii, Hoţii Brăilii, Şerpii Dunării, Unde mi-auzea, Ei se necăjea, Vreme nu pierdea. În apă sărea, Afund că se da, Din coate-nota, Dunărea tăia, Iute se ducea, Mult că nu mergea, Şi se-mpiedica, Şi mi-şi întîlnea Un cin de alamă, De nu-l bagi de seamă, Cu vîsle d-argint Cum n-am mai văzut, Boieri, de cînd sunt; C-un arap buzat, Negru şi ciudat, Cu solzi după cap, Parcă sunt de crap, Cu solzi mai pe burtă, Parcă sunt de ştiucă, Şi cînd îmi strănută, Cîinii că-ntărîtă, Iar fraţii Kirii, Hoţii Brăilii, Şerpii Dunării, Unde l-ajungea Şi sora-şi vedea, Din Şi Costandin Mi-o tot întreba, Din gură-i zicea: — Kiră Kiralină, Floare din grădină, Rumenă călină, A neichii copilă, Cum de mi-ai plecat Cu-arapul buzat? Kiră, sora mea, E cu voia ta Ori e cu sila? Şi ea, vai de ea, Din gură-i zucea: — Nene Costandine, Crede-mă pe mine: De-mi erea voia, Nu mă mai lega Cu plete din cap De vîrf de catarg, Cu sfori de mătase, Împletite-n şase, Cu sfori de bumbac, Strînse de catarg! Din şi Costandin, Unde-o auzea, Iar îi răspundea Şi iar îi zicea: Dacă e aşa, Dă-ne dovada: Ia tu Hangerul, Să tai Arapul, Să-i iei Ierchezul, Să-i retezi Capul! Ea, cînd auzea, Ce le răspundea, Sărmana de ea? — Dine, Costandine, Nu pot, vai de mine, S-apuc Hangerul, Să-i tai Ierchezul, Să-i retez Capul, C-arapul e beat, În poală-mi culcat, Şi el mi-a legat Pletele din cap De vîrf de catarg. Voi v-apropiaţi De mă dezlegaţi, C-acum arapul, C-acum buzatul Îmi doarme prea bine Aci, lîngă mine! Trei fraţi Ai Kirii, Hoţii Brăilii, Şerpii Dunării, Unde-o auzea, Iar se arunca, Din coate-nota, Din gură-mi striga, P-arap deştepta. Arapul buzat. Negru şi ciudat, Cu solzi după cap, Mi se deştepta, Paloş c-apuca, Pistoale trăgea; Dar geaba trăgea, Că nu nimerea. Iar dacă vedea Că-l apropia, Caicul lăsa, În apă sărea, Din coate-nota, Ca vîntul fugea. Trei fraţii Kirii, Hoţii Brăilii, Şerpii Dunării, Apa cunoştea, Şi cînd s-arunca Iute-l ajungea, De păr l-apuca, La mal că-l trăgea. La mal d-ajungea, Ei mi-l judeca, Ei mi-l osîndea; Paloşe scotea, Bucăţi îl făcea, La cîini îl dedea; Dar cîini nu-l mînca De negru ce-erea, Şi-n foc l-arunca, Focul de-l topea. Trei fraţii Kirii, Hoţii Brăilii, Şerpii, Dunării, Lua Pe Kira, Lua Pe sor’ sa, Ş-acas’ o ducea, Tot la maică-sa. Mă-sa, d-o vedea, Bine că-i părea. Nu mai zăbăvea, Vreme nu pierdea: Nunta-i pregătea, Lăutari tocmea, Lume c-aduna, Flăcăi că chema, Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. Atunci maică-sa Pe Kira scotea, Din gură-i zicea: — Kiră, fata mea, Seama la toţi ia La cîţi or juca, Şi cin’ ţi-o plăcea, Bărbat ţi l-oi da! Kira, d-auzea, Kira ce-mi făcea? Ochii-şi arunca, Seama că lua La toti cîţi juca, Şi din cîţi vedea, Unul că-i plăcea, Verde d-o măslină, Din vad, din Brăilă, Mai din jos de şchilă, Vezi, la malul mare Este d-o vîltoare. Colo se descarcă, Dincolo se-ncarcă Şapte balozale Şapte galioane Şapte, opt sandale Mult sunt frumuşele. Dar ce se descarcă Şi cu ce se-ncarcă? BALADE POPULARE ROMÎNEŞTI Unul c-alegea, Un voinicel nalt, Nalt şi sprîncenat, Avînd semnişor, Numit Nenişor. Aşa de-mi vedea, Fraţii şi mă-sa De mînă-i lua Şi mi-i cununa ’N grădina crăiască, Să se pomenească La cruci de voinici, La boieri, p-aici. (G. Dem. Teodorescu, Lacul-Sărat, judeţul Brăila) Kira, Kira Lina Descarcă mereu, Descarcă din greu: Tot fir ibrişin, Blănuri de samur, Bogasiu de-l bun, Tutun inigea, De-l de bea paşa, Bată-mi-l legea, Bată-mi-l crucea! Blănuri de samur, Postav de cel bun, Sculuri de mătaşă, Marfă femeiască, Că e mai bănoasă. Dar cum se descarcă, Iute că se-ncarcă. Dar cu ce se-ncarcă? Grîu şi cu secară, Adunat din ţară! Porumburi alese După cîmp culese. Dar cine le-ncarcă? Şi cin’ le descarcă? Iată, mări, iată, Colo se arată D-un Arap Sangiap, Negru şi buzat, Cu solzi mari pe cap, Cu solzii de crap, Daţi pe după cap. Cu buzele late, Roşii şi umflate. Cu ochii refecaţi, Mari şi bolboşaţi. C-un păr îmbîcşit Şi încîrlionţit. Cu mustăţi de rac, Parc-ar fi un drac. Cînd te uiţi la dînsul, Nu poţi să ţii rîsul. Iar el unde-mi sta? Unde-mi ospăta? Vin de unde bea? Tot de la Kira. La cîrciuma mică. Mică si pitică Cu cîrciumăreasă Mîndră şi frumoasă, Mult mi-e drăgăstoasă. Iar colo sub mal, Sub verde umbrar, Iată mi se ivea Kira cea frumoasă, Fată drăgăstoasă, Care-mi întrecea În frumuseţea sa Soarele şi luna, Raza de lumină. Arapul ciudat, Negru şi buzat, Cum el o vedea, Inima-i sărea, Ş-astfel cuvînta; — Kira, Kira Lină Frumuşică zînă, Fragedă copilă, Tînără zambilă, Floare din grădină, Să mă iei pe mine, Că mult ţi-o fi bine. Verde trei masline, Să mergi tu cu mine În ţara turcească, Ţara arăpească, Că eu ţi-oi făcea Tot ce ţi-o plăcea: Cort de catifea Şi salamangea, Cu ciucuri legaţi, Numai fir lucraţi; Pat de abanos Şi de chiparos. Aşternutul tău, D-o vrea Dumnezeu, Căpătîiul tău, O să-ţi fie, zău, Numai burduşele Cu aur în ele, Galbeni venetici, Mai mari decît cinci. Kira l-auzea Şi ea nu rîdea Ochii-şi încrunta Ş-aşa răspundea: — Arape Sangeape, Arape ciudat Negru şi buzat, Cu solzi mari pe cap, Cu buzele late, Roşii şi umflate, Cu ochi bolboşaţi, Roşii refecaţi, Cu păr îmbîcşit Şi încîrlionţit, Cu mustăţi de rac, Parc-ai fi un drac! Cum să te iau pe tine? În ţara arăpescă, Creştină romînească Cum o să trăiască? ! Cumnatele mele? ! Surioarele tele, Arăpoaicele Ca şerpoaicele, Cum mă vor vedea, De ciudă-or crăpa. Ele s-or mira Şi m-or deochia, Geaba m-oi lua! Ori se vor grăbi, Înainte-a-mi ieşi C-o găină friptă, Friptă, otrăvită, Ca să mă sluţească, Să mă otrăvească! Ce folos va fi Dacă voi pieri? Sau d-or pieri ele, Cumnatele mele, N-o să fie bine, De mine, de tine, Verde usturoi, De noi amîndoi! Arapul ciudat, Negru şi buzat, Cum o auzea, Inima-i sărea Şi-astfel cuvînta: — Kira, Kira Lină, Frumuşică zînă, Fragedă copilă, Tînără zambilă, Floare din grădină, Rază de lumină, Ascultă pe mine, Să mă iei pe mine, Că ţi-o fi mult bine! Aşternutul tău, Parale mărunte, La arap sunt multe! Căpătîiul tău, Tot de lei bătuţi, La arap sunt mulţi! Kira l-asculta Ş-astfel răspundea: — Arape Sangeape, Eu nu oi mergea, Şi n-oi fi a ta O dată cu viaţa! Arap o-nşela, Din gură zicea: — Fincă-i pricina aşa, Să mergi să ne socotim, Ţie să-ţi plătim. Eu la tine-am stat Şi m-am ospătat Trei zile-ncheiate Cu arapi vro şeapte. Vinul ţi-am băut Şi nu ţi-am plătit. Pe Kira-nşela, Dar-arap pleca, Şi ea se suia Într-un bolozal, Sus într-un sandal, Ca să-i dea parale, Salbe şi paftale, Ca să se plătească Să se fituiască. Arap ce-mi făcea? Cum el o vedea, Îndată-ncepea De-mi desfăşura Cutii cu mărgele, Cu galbeni şi inele Şi cu mahmudele. Apoi bucuros Le-arunca pe jos, Kira le vedea, Pe jos s-apleca, În poală-aduna Pîn’ poala umplea. Kira ce-mi făcea? Ea mintea-şi pierdea Şi ea nici gîndea La casă, la masă, La mamă duioasă. Arapul buzat, Negru şi ciudat, Cînd aşa vedea Nu se speria, Afar’ că ieşea, Corabia pornea, Kira drumu-i da! Cînd Kira vedea Cum se depărta, Poala c-o vărsa, Începea a plîngea Şi grozav răcnea. Arap ce-mi făcea? El se repezea, În braţe-o lua, La catarg o trăgea, Frînghia aducea, De catarg o lega. Pînzele-ntindea, Corabia pornea. Mergea, vere, -n jos, Mergea cu folos. Arap s-aşeza, Cu căputul cînta, Cu căputul de os, De cînta frumos, Pe Dunăre-n jos! Căputul de tufă, De cînta cu trufă! Kira că-mi plîngea, Marea răsuna. Iată-n miez de noapte, Cînd dorm toate ape, Fraţii Kirei îmi sosea, La fereastră striga, La uşă-mi bătea. Vezi, fraţii Kirei, Hoţii Brăilei, Şerpii Dunărei, Tot mereu o striga, La uşă-mi bătea, Din gură-mi zicea: — Kira, Kira Lină, Sora noastră-a bună Deschide uşa, Să tornăm haznaua Am spart Brăila. Ne prinde ziua, Dăm de mascara, De rîde lumea! Kira nu răspunde, Că n-are de unde. Mă-sa auzea Şi le răspundea, Din gură zicea; — Nu-i aici Kira. Arap a-nşelat-o, Pe Kira a luat-o! Ei cînd auzea, Mult se încrunta, La mă-sa striga: — Maică, măiculiţă, Să ieşi pîn-afară, Măcar în pielea goală. Ea că se scula, O iişoară pe ea lua, Afară că ieşea. Ei că întreba: — Maică, măiculiţă, Arată-ne calea Ce-a apucat Kira. Mă-sa tot plîngea, Din gură-mi zicea: — Pe Dunăre-n jos, Drum făr-de folos! Ei cînd auzea, Că se repezea, Haznaua vărsa, Opănci că lua, La Dunăre-alerga, O luntre găsea, În ea s-arunca, Fraţii Kirei, Hoţii Brăilei, Şerpii Dunărei, Şi ei că striga, Din gură-mi zicea: — Isa, isa la lopată, Să ajungem de-îndată! Ei se opintea, Valuri că făcea, Dunărea tăia. Cînd zori se revărsa, Ei că ajungea, Corabia-mi vedea, Lîngă ea venea. Un halat apuca, Sus că se urca, Kira că-i vedea Şi ea le vorbea: — Fraţii mei cei buni, Ce-aţi cătat la mine? Aţi rămas fără zile! Arapu-i culcat, Răsturnat în pat, Tot arme-narmat! Fraţii ei sărea, La Arap intra, Trei pumni îi trăgea, Ochii turbura, Sîngele-i pornea, Şi mi-l judeca: — Cînd te-ai însurat, Pe cine-ai întrebat? Arapul tăcea, Nici nu mai grăia, Apoi mi-l lăsa, Pe Kira-mi judeca: — Cînd te-ai logodit, De ce n-ai pleznit? Cînd tu ai plecat, Pe cine-ai întrebat? Kira tot plîngea Şi aşa-mi zicea: — Fraţii mei cei buni, Eu nu-s vinovată, Eu sunt înşelată, De Arap luată! Vin ce mi-a băut A fost nesocotit, A fost neplătit. Arap m-a-nşelat, În corabie m-a băgat, Bani că a vărsat, Cu poala am adunat. Corabia dezlega Ş-apoi el pleca. Eu văzînd aşa, Plîngeam şi răcneam Cărpiniş, pădure deasă, Mărculeţ s-a dus de-acasă Şi turcu a d-oblicit Şi la el d-a drept a vint Şi rău l-a batjocorit; Cetatea prădatu-i-a, Măicuţa călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. Foaie verde lemn sucit, Şi păgînul încînit Cu-atît nu s-a-ndestulit, Mai rău l-a batjocorit: BALADE POPULARE ROMÎNEŞTI Pe Dunăre-n jos, Fără nici un folos! Fraţii Kirei atuncea Corabia oprea, La mal o trăgea Şi mi-o ancora. Pe Arap lua, Ciosvîrţi mi-l făcea, Pe mare că-l da. Fratele mare zicea: — Acum ne-am luat socoteala. Cu corabia şi marfa O să-nzestrăm pe Kira. (N. Păsculescu, Orlea, Romanaţi) Marcu Nevasta robitu-i-a, Departe pornitu-o-a. Marcu biet o auzit De potopul cel cumplit Ce casa i-a pustiit, El acas’ s-a repezit Ş-acasă cum a sosit, Ţîpat-a haină mărcească Ş-a luat călugărească, Nime să nu mi-l cunoască Şi pe murg a-ncălecat Şi în grabă c-a plecat Chiar colo la Ţărigrad, Şi s-a pus Mărcuţ în silă Să ceară mereu la milă, Precum cer călugării Pe seama mănăstirii. Astăzi ici, mîne colea, Vreme bună, vreme rea, La Ţarigrad ajungea Şi la turc că se ducea, Sub fereastră se punea Şi din gură cuvînta: — Hai de dă, turcule, dă, Hai de dă şi milă-ţi fă De sufletul Marcului, Marcului bogatului; Hai de dă, turcule, dă, Hai de dă şi milă-ţi fă, Nu din avere turcească, Ci din avere mărcească. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare, Că murgu mi s-a venit, Pentru că l-am prohodit! Turcu-n uşă că ieşea Şi din grai aşa grăia: — Alelei, măi părinţele, D-auzi cuvintele mele: Murguleţu tare-mi place, Spune-mi mie, cîţi bani face? Marcu bine-mi auzea, Dar surduţ mi se făcea Şi iar turcului zicea: — Hai de dă, turcule, dă, Hai de dă şi milă-ţi fă De sufletul Marcului, Marcului bogatului; Hai de dă, turcule, dă, Hai de dă şi milă-ţi fă, Nu din avere turcească, Ci din avere mărcească! Turcu mi s-apropia Şi Marcului că grăia: — Părinţele, părinţele, D-auzi cuvintele mele, Că nu grăiesc vorbe rele; Morţi cu morţi şi vii cu vii, Noi murguţu vom tocmi Şi pînă ne-om învoi, Amîndoi că vom cinsti, Vinişor vom gustări, Vinişor D-ăl roşior, Vinişor de nouă ai Cum e mai bun pentru trai, Nouă ai şi nouă luni Cum e bun pentru bătrîni! Turcu-afară că ieşea Şi-n pivinţă se ducea, Iar Mărculeţ rămînea Şi prin casă se primbla Şi jur-împrejur căta Şi căta şi prea căta, Căci deodată ce vedea? . . . Vedea mîndră soţioară Cu jelită feţişoară; Sînişoru-i suspina, Ochişorii-i lăcrima. Marcu biet se-nduioşa, Inima i se sfîrşea, Dar îndat-se stăpînea Şi durerii nu se da, Ci din grai aşa grăia: — Alelei, tu, nevestică, Nevestică mîndrulică, Cum creştinii ai urît Şi păgîn ai îndrăgit? — Eu creştinii n-am urîtŞi păgîn n-am îndrăgit, Că-s nevasta Marcului, Marcului viteazului; Eu creştinii n-am urît Şi păgîn n-am îndrăgit, Dară turcii m-au robit! Marcu iar se-nduioşa, Dar de nou se stăpînea. . . Turcu-n casă că tuna Şi vin roşu aducea, O ploschiţă De-o vedriţă; Plosca pe masă punea, Pe divan se aşeza Şi murguleţul tocmea. Turcu bea şi se-mbăta, Marcu bea şi nu prea bea Căci amar grija-l rodea; Turcu bea şi se-mbăta Şi din gură cuvînta; — Părinţele, părinţele, D-auzi cuvintele mele, Că nu grăiesc vorbe rele; Ian aruncă-te la joc, Dar la joc colea cu foc, S-o aduci tot la soroc, Că de cînd pe lume sunt N-am văz’t călugăr jucînd! Mărculeţ se ridica Şi din grai aşa grăia: — Alelei, mă turcule, Turcule hainule, Eu joc ţie ţi-oi juca, Dar mi-e că te-i supăra, Că jocu nostru-i ciudat Şi cu dracu mestecat! . . . Şi-ncepu Marcu-a juca Şi cîte-o haină ţipa, Pîn’ se zări sabia. Turcu rău încremenea Ş-in fire dacă-şi venea, El de Marcu se ruga; — Alelei, măi Marcule, Marcule vicleanule, Ian aruncă ochii tăi Tot de-a lungul celei văi Şi priveşte-a mea cetate, Că-i plină de bogătate. Ţie toată ţi-o voi da. Zilele de-mi vei lăsa! Mărculeţ nu mai glumea, Ci turcului că-i grăia: — Cetatea-i pe mîna mea, Ţie ţi-oi face ce-oi vrea, Ilincuţa Sandului Frunzuliţa bobului, Sus pe malul Oltului, La casele Sandului, Sandului bogatului De pe malul Oltului, Nemerit-a, Poposit-a Lume multă Şi măruntă, Pe picioare Şi călare. Dar ce e, ce s-a-ntîmplat Lumea de s-a adunat? Foaie verde salbă moale, Are Sandul fată mare, Frumoasă cum nu e-n lume, Ş-o cheamă, măre, pe nume, O cheamă tot Ilinca: Seacă la turci inima! De frumoasă ce-mi erea, Se ducea vestea de ea, Şi vestea şi pomina, De la Olt la Orava, Din Orava-n Ţarigrad, La feciorul de-mpărat. Frunzuliţă lemn uscat, Fecioraşul de-mpărat Toată lumea a-ntrebat, Toată lumea a cătat, A cătat ş-a ispitit, Dar ca dînsa n-a găsit Mai chipoasă, Mai frumoasă, Mai cu chip de puic-aleasă, Ca fata de Sănduleasă. El la Dunăre pornea, El la Dunăre-mi sosea, Pe Ilinca c-o vedea, Şi unde mi-o întîlnea, Chipul ei îl săgeta, Ce făcut-ai maică-mea! Şi vorba nu mai lungea, Ci la turc se repezea Şi capul îi reteza. Apoi nevasta-şi lua Şi-napoi cu ea pleca. (Jan Urban Jarnik, Andrei Bîrseanu, Ardeal) Dragostea îl coprindea. La Ţarigrad se-ntorcea, Tot lui tat-su că-i spunea, Iară tat-su poruncea, Poruncea lui beşleaga Şi lui caimacam-aga, De colo din Orava, S-aducă pe Ilinca. Foicică izmă-creaţă, Într-o joi de dimineaţă, Tuturor le-i cu dulceaţă, Dar Ilinchii cade greaţă, Şi greaţa De dimineaţă E scurtare de viaţă. Dimineaţa s-a sculat, Curţile c-a măturat, Pe ochi negri s-a spălat, Cosiţa Şi-a pieptănat, Cobiliţa Şi-a luat, Cobiliţa Ca creiţa, Cofele, Garoafele. Cobiliţa de-şi lua, La Dunăre Se ducea, Apă-n cofe Că lua, Pe ochi negri se spăla, Cruce dalbă că-şi făcea, La Dumnezeu se ruga. Ochi negri de-şi arunca, De departe ce-mi vedea? Pe luciul Dunării, În scursurile apei, Tare-mi vine d-un caic, Cu postav verde-nvălit, Prin năuntru zugrăvit, Prin afară şinuit, Cu covoare-împodobit, În caic cine mi-şi sunt Duşi pe apă, duşi de vînt? Vreo cincizeci de brăileni, Şaizeci de turci gălăţeni, Cu optzeci ţarigrădeni, Şi cu o sută giurgiuveni, Adunaţi de beşleaga, Beşleaga din Orava. Foaie verde foi de treste, Dar mai mare cine-mi este? Turculeţul Mărunţel, Feciorul Lui Ciupăgel, Se teme Giurgiul De el. Ei pe Dunăre-mi sosea, Şi la mal Dac-ajungea Caicul De mal lega, La fîntînă Se ducea, Pe Ilinca C-o vedea; De frumoasă Ce erea, Inima Le săgeta. Şi ei, măre, ce-mi făcea? După dînsa se lua, Pîn-acasă că mergea, Pîn-acasă c-ajungea, La casele Sandului, De pe malul Oltului. Foicică Şi-o lalea, Cînd Ilinca Ajungea, Turci aşteamăt se vedea. Sănduleasa, De-i simţea, Nici o clipă Nu pierdea; Pe Ilinca Ascundea Şi-nainte le ieşea. Unde turcii mi-ajungea, Bună ziua nu-i dedea, Ci din gură se răstea: — Să ne dai pe Ilinca, Pe Ilinca, fiică-ta, Că a secat inima Feciorului de-mpărat, De-mpărat din Ţarigrad. Să ne dai pe Ilinca C-o pofteşte beşleaga, Beşleaga din Orava, C-aşa este porunca! Sănduleasa, d-auzea, Tot din gură le grăia: — Turcilor, Agalelor, Pe Ilinca nu v-aş da O dată cu viaţa mea; Dar nu mai e Ilinca; Căci Ilinca Ne-a murit, Inimioara Ne-a pîrlit. Dacă nu-mi credeţi Cuvîntul, Haide de-i vedeţi Mormîntul! Turcii, Dac-o auzea, Unii L-alţii se uita. Sănduleasa ce-mi făcea? Vreme multă nu pierdea: Înainte C-apuca, La morminte Că-i ducea Ş-un mormînt le arăta. Rău la turci Că le părea: Crezămîntul Toţi îi da; Numai unul Nu credea: Turculeţul Mărunţel, Feciorul Lui Ciupăgel, Să teme Giurgiul De el. Turculeţul se gîndea Şi de sta pînă mai sta, Sabia-n mînă lua, În mor mînt că înţepa, Din mormînt că dezgropa, Oase şi pietre găsea, Săndulesei că-i striga: — Nu-i aicea fiica ta! Să ne dai pe Ilinca O dată cu viaţa ta! Sănduleasa ce făcea? Sănduleasa cea frumoasă, Cu statul de jupîneasă, Cu ochi mari de puic-aleasă? La mormînt că-ngenunchea, Pe Ilinca de-mi plîngea, Dară turcul n-o credea, Pe ea mîna că punea, Cot la cot că mi-o lega, Paloş, măre, că scotea, Ţîţele că-i despica, Şi cu sare le săra, Iar din gură ce-i zicea? — Să ne dai pe Ilinca, O dată cu viaţa ta, Că a secat inima Feciorului de-împărat, De împărat din Ţarigrad! Sănduleasa Suspina, Pe Ilinca Nu spunea, Ci le arăta Mormîntul, Doar i-or asculta Cuvîntul. Turcii, dac-aşa vedea, Iar acasă se-ntorcea, La casele Sandului, De pe malul Oltului, Pretutindeni căuta, Dar nimica nu găsea. De cătară Cît cătară, Zi de vară Pînă-n seară, Drumul turcii că-şi luară, Dar ăl turc cam mărunţel, Feciorul Lui Ciupagel, Se teme Giurgiul De el, Nici p-atît nu se lăsa, Ci cu mîna mi-i oprea, D-o scăriţă căuta, D-o scăriţă că găsea, Tocma-n pod că se suia, Căuta Ce căuta, Pe Ilinca N-o găsea; Fierea-ntr-însul se umfla! Foicică ş-o lalea, Iată ce se întîmpla: Turcul, jos cînd se dădea, Mai colo se-mpiedica D-o lădiţă ’Ncuietoare, Învelită Cu fuioare. El lădiţa cît vedea, ’N braţ degrabă c-o lua, Jos pe scară o dedea, Şi-n pămînt cînd o trîntea, Iată, măre, se spărgea, Şi dintr-însa ce-mi ieşea? Frumoasa De Ilinca. Unde turcii mi-o vedea, Inimioara le venea, La obraz se-nveselea Şi din gură suduia: — Anasîni Ilinca, Mult ne-ai secat inima! El în braţe c-o lua, Cu tîrsînă mi-o lega, Spre Dunăre c-o ducea; În caice c-o suia Şi pe Dunăre pornea, C-aşa erea porunca Beşlegii din Orava. Dunărea se despica, Drum caicului lăsa Şi pe apă îl ducea, Cînd Ilinca ce făcea? Cu guriţa se ruga, Şi mereu le tot zicea: — Turcilor, Agalelor, Soarele m-a dogorit, Faţa Albă Mi-a pîrlit, Părul mi s-a despletit, Dezlegaţi-mi mîinile, Să-mi dreg cosicioarele, Să-mi potrivesc florile. Turcii, unde-o auzea, Milă că li se făcea, Mîinile că-i dezlega, Să-şi facă Cosiţele, Şi să-şi dreagă florile. Ilincuţa ce făcea? Cosicioare Ş-împletea, Floricele Potrivea, Şi la Domnul se ruga. Dumnezeu o asculta, Duh din cer îi trimetea Şi ea-n minte se gîndea: „Decît roabă Turcilor Şi slugă Cadînelor, D-o masă Morunilor, Cină Bună Peştilor Şi mîncare Racilor! “ Cum şedea Şi se gîndea, Jos în apă Că sărea: Dunărea Se despica, Dunărea C-o înghiţea. Turcii-n apă Că sărea, Turcii-n pripă Că-nota, Dar s-o prinză Nu putea: Numai moartă C-o găsea. Apoi, măre, de-mi vedea, Frumos capul că-i tăia Şi în suliţă-l punea, La-mpăratul de-l ducea, C-aşa erea porunca Beşlegii din Orava. Dar feciorul de-mpărat, De-mpărat din Ţarigrad, Numai capul de-i vedea, Pe hanger mînă Punea Şi din teacă Mi-l scotea, Singur seamă Că-şi făcea, Numai pentru Ilinca, Frumuşica Sandului, De pe malul Oltului, Foicică ş-o lalea, Capul unde-i îngropa? În grădină la Baccea, În grădina-mpărătească, Tot de ea să pomenească. Pe la cruce de voinici, La boierii de pe-aici! (G. Dem. Teodorescu) Ilincuţa Cînd fu joi de dimineaţă, Ilincuţa să scula, Pă ochi negri se spălase, Vasele că le spălase, Casele le măturase. Lacrimile-o ajungea, Vedriţa-n cap că şi-o lua, La Dunăre se ducea. Pînă vadra să umplea Ea-ndărăt că se uita, Pe Dunăre-n sus şi-n jos, Să vadă macii-nfloriţi. Nu vedea macii-nfloriţi Şi vedea turci nălăviţi Vedriţa-n cap că şi-o lua, Tare-acas’ că alerga, Şi la mă-sa că striga: Şi mă-sa c-o îngropa La tufă de trupinos, Trupinos, miros frumos. Bine n-o acoperea, Iacă turcii că sosea Şi la poartă că striga: — Vrei, vrei, vrebiena, Unde e Ilincuţa? Maică-sa că le spunea — Ilincuţa a murit. Dară turcul cel mai mic Cu picioru-n poartă da, Poarta-n două se făcea, Şi-n grădiniţă sărea. Să ducea la busuioc, Lua floare şi mirosa: — Nu e-aici Ilincuţa. — Deschide, măicuţă, poarta Şi-ascunde-mă undeva, Că vin turcii de mă ia. Mă-sa că mi-o şi ducea În grădiniţa cu flori. Se ducea la vineţele, Lua floare şi mirosa: — Nu e-aici Ilincuţa. Se ducea la trupinos, Trupinos, miros frumos, — Pitulă-mă, măiculiţa, La tufa de busuioc, C-o fi, maică, cu noroc; La tufă de leuştean, C-o fi, maică, mai hiclean, La tufă de vineţele, C-o fi, maică, mai hiclene. Lua floare şi mirosa, — Aici e Ilinciţa. Şi-ndată o dezgropa, Turcii cu ei o lua. Ea cătră mă-sa zicea: — Nu-ţi fie, maică, cu foc, C-azi mă duc, mîine mă-ntorc, La trei zile sunt la loc. Şi în beci o arunca, Şi pe Dunăre pleca, Mîinile i le lega. Şi ea, măre, se ruga: — Turcilor, boierilor, Dezlegaţi-mi mîinile Să-mi răcoresc ţîţele Şi să-mi dreg cosiţele. Nici în samă n-o băga. Mai mergea ce mai mergea Şi ea, măre, se ruga: — Turcilor, boierilor, Dezlegaţi-mi mîinile, BALADE POPULARE ROMÎNEŞTI Ca să-mi dreg cosiţele, Să-mi răcoresc ţîţele. Lor milă li se făcea, Mîinile le dezlega. Şi ea, măre, că zicea: — Decît roabă turcilor, Slujnică cadînelor, Mai bine masă peştilor Şi rugină pietrilor. Şi-n Dunăre că sărea, Şi ea-înotul că ştia. Turcii sărea după ea Şi ei toţi că se îneca. Şi ea acasă-mi venea. (C. Mohanu, Găujani, Ţara Loviştei) Voichiţa (Ilincuţa)1 Dimineaţa mă sculai 2 Poale albe rîdicaiu, Cofele c-apucaiu După apă alergai, Mă uitai spre răsăritu Şi văzui ceaţă venindu, Da’ nu-i ceaţă, nici noru 1 De fapt, subiectul Ilincuţa. Denumirea poate arăta că subiectul se confundă parţial cu balada Voichiţa (notă culeg. ). 2 Acţiunea e la persoana întîia — semn al liricizării (notă culeg. ). Da-s fete şi feciori 3 Cofele le apucaiu Şi spre casă alergai Numai e di aşea grăié: — Ascunde-mă, mamă, bdineCă vin turcii după mnine! — Undi, mami, te-aş băga, Undi mami, te-aş băgau, — În funduţă, în grădiniţă, 3 Versul contrazice sensului: ar fi fost de aşteptat să vadă pe turci (notă culeg. ). Într-un corci cu scînteuţă. Şi-mi împlete o cununiţî Mă-sa acolo ş-o băgatu Di tăt feliu di floriţe, Turcii la poartî o strigatu: Că mai mult n-oi fi fetiţă — Deschide, soacră poarta Şi adă pă Voichiţa. Mama ei din grai grăié, Că Voichiţa ş-o murit De cînd lume şi pămînt, De cînd lume şi pămînt, De nu credeţi cuvîntu, Haideţi şi-s vide cruşea; De nu credeţi în dînsa, Haideţi şi-s vide cruşea. Turcii înapoi ş-o plecat Tuma-n tîrg la Ţarigrad, Da’ un cîni di turc bătrîn, Numa aşa o zis ş-o grăit, Nu să tacă şi să treacă, Numai el din grai grăia: Mă-sa-n grădinî o plecat, Cununiţa i-o gătat Şi în car de s-o urcat, Numa e di şi-o grăit: — Adî, mamî, zadia, Că mai mult eu n-oi purta. Şi p-aicea n-oi umbla, Cînd în car de s-o urcat, Mai aghé di ş-o strigat: — Întinde mîna dreaptaŞi-n urmă ne-om cununa. . . Cînd o fo’ la Dunărea, Lîngă Dunărea s-o oprit Şi din gur’ aşe o grăit: — Nupusti mîna dreaptaŞi ne-om cununa. — E, Voichiţa, n-o murit, Da-i în fund în grădiniţă, Într-un pat cu scînteuţă. Numa’ e di şi-o grăit: Cununa şi o tomnit, Drept în Dunăre o sărit. — Decît noră turcilor, Mai bine coracilor — ’Ino, mîmî-n grădiniţîŞi hrană gîndacilor. (Folclor din Maramureş, cules în anii 1984-1987 de pe malul drept al Tisei, din Slatina, Teceu, de A. Hîncu şi Gr. Botezatu) Frunzuliţă de lipan, Pe cel deal, pe cel măidan, Plimbă-mi-se d-un mocan P-un cal negru dobrogean, C-un galben de buzdugan Atîrnat într-un găitan. Se plimba cît se plimba, Vremea prînzului venea, La un tufan că trăgea, După cal descăleca Şi calul îl priponea. Îi dete iarbă cu palma, Să nu strice undeva, Să nu dea de vreo belea. Luă merinda de la şea, Şi cînd întinse masa, Seama codrului lua. Văzu codrul ofilit, Toată frunza-a-ngălbenit, Pe pămînt s-a aşternut, Parcă vîntul l-a bătut. Crăcile s-a ofilit, Parcă bruma a căzut Şi coaja i-a înnegrit, Parcă focul l-a pîrlit! Aşa din gură-mi striga, Codruţul că mi-i zicea: — D-ale, coadre, frate coadre, În tine m-am pomenit, În tine eu am crescut, Aşa trist nu te-am văzut! Frunza de ţi-a-ngălbenit, Pe pămînt s-a aşternut, Parcă vîntul te-a bătut! Crăcile ţi-ai ofilit, Parcă bruma te-a bătut! Dară codrul, d-auzea, Aşa-mi sta şi răspundea: — Foaie verde de lipan, Tinerel de Moldovean, P-un cal negru dobrogean, C-un galben de buzdugan Atîrnat într-un găitan, De stătuşi de mă-ntrebaşi, Mai cu dreptul spune-ţi-aş; Foiţică tămîioară, Aseară, pe chindioară, Prin mine că mi-a trecut Trei singiruri de robii! Alea mi-a plătit cu foc, Că-n singirul dinainte Era juni fără mustaţă, Ce acum, frate, să-nvaţă Să strîngă copile-n braţă; Şi-n singirul din mijloc Era fete cu bani pe cap, Unde le vezi, mori de drag; La capul singirului Era o fată smedişoară, Cu cosiţa gălbioară, O trăgea tătar la scară, O săruta-n gurişoară. Striga fata-n gura mare: „Lelea mea şi măiculiţă, Cu milă şi cu credinţă! “ Şi-n singir ul de pe urmă Erau neveste tinerele, Măritate de iarna, De le e dragă viaţa. D-aia mi-a căzut frunza! . . . Voinicel puţin şedea, Măre, de să odihnea Şi calul de mai păşea, Şi calul de-l adăpa, Frumuşel că-l închingea, În catarămi îl strîngea Şi pe el încăleca, Cruce cu dreapta-şi făcea Şi din gură-aşa zicea: — Ajută-mi, Doamne, cu bine, Acum sunt voinic în fire Să scot robi de la robie, Să mă-nsor, să-mi iau soţie! Un drumuleţ apuca, Şi mîna, şi iar mîna Pe un mic drum părăsit, Cu troscot verde-nvelit. Dar pe ce, frate, mergea? Pe chite de floricele Şi pe frînturi de inele, Şi pe boabe de mărgele. . . Frunzuliţa nucului, Cînd fu-n valea Dimanului, Tătarii că îi sosea Şi prin ei că mi-şi mergea Şi tot-nainte trăgea, Toate singirurile privea. Cînd la fată ajungea, Striga fata-n gura mare: — Dalea, nene, frăţioare, Nu ţi-e milă şi păcat, Nu vezi tătarii cum ne-a legat? Scoate robi de la robie, Şi să-ţi fiu ţie soţie, Şi să-ţi dea tata moşie. Moldovean calu-şi bătea Şi-nainte tot ţinea, În tătari că mi-şi ieşea. Mai mînă o milă de loc Şi-i ardea trupşoru-n foc. Jos după cal că să da, Puţinel că răsufla, În trei chingi calu-nchinga, În catarămi îl strîngea Şi pe el încăleca, Şi-ndărăt că să-ntorcea, Şi striga iortomăneşte, Săvai, ca Doamne fereşte! Calul fugea iepureşte, Voinicul da voiniceşte. Cînd în frunte le ieşea Şi seama că le lua, Nu mai avea ce tăia. Parcă bătu un viforos, De vine vara din jos Şi îmi bate florile De umple cărările, Aşa stau celmelele. Dar voinicul ce-mi făcea? Îndărăt că se uita Şi din gură-aşa zicea: — Cată, bată-l Precista, Lesne fuse la tăiat, Anevoie de scurmat! Şi la robi că mi-şi striga: — Să trageţi, copii, încoa’, Să vă odihniţi ceva Pîn-oi scorfoli de parale! Gălbiorii ce-i găsea Îi aşeza pe la şea; Paralele mărunţele Le făcea grămăjele, Le punea pe la răspîntii, Să le găsească ş-alţi voinici Ce or fi de bani lipsiţi. . . (N. Păsculescu, Silistraru, Brăila) 2. HAIDUCII Corbea Foicică mărăcine, Ascultaţi, boieri, la mine, Să vă spui pe Corbea bine! Frunză verde peliniţă, Zace-mi, zace în temniţă, Pus de Vodă Ştefăniţă, Zace-mi Corbea viteazul, Zace-mi Corbea haiducul, În temniţă la Opriş, Unde-mi zace Corbea-nch Şade-n apă Pînă-n sapă, Şi-n noroi Pînă-n ţurloi, Cu lacăte pe la uşe, Cu mîini dalbe în cătuşe, Iar la gît pecetluit Cu cinci litre de argint, Cum n-am mai văzut de Pentru-un roşiu bidiviu, Cal nebun, roşiu zglobiu, Ce-a fost prins de prin pustiu. Şi-n temniţă de cînd şade? De nouă ani jumătate Ş-alte trei zile de vară: Numele-i merge prin ţară. Frunză verde de cicoară, Tot mai zace-n temnicioară Nouă ani şi jumătate Şi alţi nouă îmi mai şade: De trei ori tot cîte nouă Îmi fac douăzeci şi şapte De cînd în temniţă şade. Azi e sfînta sîmbătă, Mîine mi-e duminică, Chiar duminica cea mare, Zi de sfînta sărbătoare. Ies din sfînta mînăstire, De la sfînta leturghie, Toţi boierii la plimbare, Şi vodă, la vînătoare. Frunzuliţă lemn uscat, Iacă, măre, s-a-ntîmplat Că chiar măicuţa Corbii, is, cînd sunt. Frunzuliţă trei foi late, De ce în temniţă-mi şade? Pentr-un paloş ferecat Numa-n aur îmbrăcat, De nu ştiu cine furat; Fugită-n ţara Moldovei, Babă Slabă Şi-nfocată, Dar la minte Înţeleaptă, La cuvinte Propiată Şi-n zarafir îmbrăcată, Vro trei-patru ouşoare Duce Corbii la-nchişoare Şi-n temniţă demîncare Lua tîrgul Tot de-a lungul, Şi uliţi, d-a curmezişul. Pe unele Se-ndrepta, P-altele Se rătăcea, Pîn’ la temniţ-ajungea. Iar dacă mi-şi ajungea, Baba Slabă Şi-nfocată, Dar la minte Înţeleaptă, La cuvinte Propiată, Cu zarafir îmbrăcată, La fereastră s-aşeza Şi din gură tot striga: — Corbeo, maică, aici eşti? Corbeo, maică, mai trăieşti? Spune-mi, maică, de eşti viu, Spune maichii, ca să ştiu; Că, d-ai fi, măicuţă, mort, Să dau la popa d-un ort, Cu popă să te citesc, De pomeni să-ţi îngrijesc! Corbea, dac-o auzea, Glasul că-i înţelegea Şi din gură-i răspundea: — Maică, măiculiţa mea, Maică, parcă tot sunt viu, Dar numai sufletu-mi ţiu. În temniţă m-am uscat, Că-n ea, de cînd am intrat, Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut De aşternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăţi m-am ştergărit. Aicea cînd am intrat, Ce-am văzut cînd m-am uitat? Bîjbîiau Şerpoaicele Şi ereau Ca acele, Broaştele — Ca nucile, Năpîrci — ca undrelele. Acum sunt şerpoaicele, Maică sunt ca grinzile, Broaştele — Ca ploscile, Şi năpîrci — ca buţile. De cînd, maică, am intrat, Pic de vin n-am mai gustat, Somn nu m-a mai apucat. Pe toate că le-am răbdat Şi pe toate le-aş răbda De n-ar fi una mai rea, C-o drăcoaică De şerpoaică, Bat-o Maica Precista, S-a-ncuibat în barba mea. Ea, maică, că mi-a ouat, Ouăle şi le-a lăsat În fundul şalvarului, Fundul pozunarului; În sînul meu c-a clocit Şi puii şi-a colăcit; În sînul meu că şi-i creşte Şi de coaste mă ciupeşte. Unde, maică, se zgîrceşte, Inimioara mi-o răceşte; Unde, maică se întinde, Inimioara mi-o cuprinde! Mă-sa, dacă-l auzea, Mă-sa, măre, ce-mi făcea? Nici o clipă nu pierdea, Ci degrabă că-mi pleca, La cîrciumă se ducea, Mîna p-o cofă punea, Cincispreci oca vin turna, Iute-napoi se-ntorcea, La fereastră c-o ducea Şi-n mînă Corbii c-o da. Corbea, dacă mi-o vedea, Tocmai din adînc ofta. Ochii la cer îndrepta, La Dumnezeu se gîndea, La Dumnezeu se uita. Dumnezeu că se-ndura, Dumnezeu l-învrednicea Şi putere că-i dedea. El, dacă se odihnea, Cu ochi negri se uita, Cofa cu mîna lua, Într-o parte se lăsa, Cam într-o rînă Se da, Cofa la gură Ducea, Buze pe cofă Punea, Şi din cofă cînd sorbea, Tocma-n fund că-i răsufla. Şi cînd cofa arunca, Peste cap cofa cînd da, Paisprezece hoţi dobora Şi pe loc îi omora. Apoi cu mă-sa vorbea Şi din gură ce-i zicea? — Maică, măiculiţa mea, Nu-i păcat de viaţa mea? Stau în temniţă băgat Pentr-un paloş ferecat, De nu ştiu cine furat, Pentru Roşul bidiviu, Pentru Roşul meu zglobiu; Altă vină nu mai ştiu. M-am gîndit, M-am răsgîndit Şi iată ce-am plănuit: Azi e sfînta sîmbătă, Mîine e duminică, Chiar duminica cea mare, Zi de sfîntă sărbătoare, Cînd ies domni la vînătoare Şi boierii la plimbare. Tu, măiculiţă, să te duci Şi pe vodă să-l apuci, De departe să-ngenuchi, Mîna, poala să-i săruţi, De d-aproape să te rogi Şi din gură tu să-i zici: „Iartă, doamne, Ştefan Vodă, Iartă, doamne, pe Corbea, C-o da bir ca birnicii, Găleata ca nemeşii, Bănetul ca vameşii Ş-o fi-n rînd cu boierii! “. Du-te, maică, şi te-ntoarce, Doar mînia i s-o-ntoarce. Baba, unde-l auzea, Baba nu mai aştepta, Chiar atuncea se ducea, Drumul lui vodă-i ţinea, De departe-ngenuchea, Mîna, poala-i săruta, De d-aproape se ruga Şi din gură mi-i zicea: — Iartă, doamne, Ştefan Vodă, Iartă, doamne, pe Corbea, Sărăcuţ de maică-sa, C-o da bir ca birnicii, Găleata ca nemeşii, Bănetul ca vameşii Ş-o fi-n rînd cu boierii! Ştefan Vodă-nţelegea Unde baba-l atingea, Şi-n gura mare-i zicea: — BabăSlabă Şi-nfocată, Dar la minte Înţeleaptă, La cuvinte Propiată, Ascultă, babo, la mine, C-o să-ţi spui de Corbea bine Azi e sfînta sîmbătă, Mîine e duminică, Chiar duminica cea mare, Zi de sfîntă sărbătoare, Ş-ai să fii d-o soacră mare. Lui Corbea, pecetluit Cu cinci litre de argint, Fată mare i-am găsit, Frumoasă cum nu e-n lume, Ş-o chemă, babo, pe nume Jupîneasa Carpena, Adusă Din Slatina, Numai din topor cioplită Şi din barbă bărduită, Pe la vîrf cam ascuţită, Pe la mijloc e strujită, La tulpină văruită, Pentru Corbe-al tău gătită. Babo, am mai îngrijit Lăutari de i-am tocmit, Lăutari de Bucureşti, Pe galbeni împărăteşti, Cu papucii Gălbiori, Cu ceacşirii Roşiori, Cînd îi vezi, te înfiori Şi te cutremuri să mori! Cît era ea de bătrînă. Sărea mai ca o copilă: Într-o fugă alerga Şi la Corbea se ducea, La temniţă ajungea, De fereastră se lipea, Toate i le povestea. Corbea, dacă-mi asculta, Corbea greu se necăjea Şi oftînd îi răspundea: — Ci taci, maică, la naiba, Că aşa e femeia: Poale lungi şi minte scurtă, Judecată mai măruntă, Cap legat, inimă-ncinsă, Şi de minte necoprinsă. Eu ţi-am zis duminică, Tu mi te-ai dus sîmbătă. Jupîneasa Carpena, Adusă Din Slatina, Nu mi-e, maică, soţia, Ci-mi este, maică, ţeapa, Să mă cunune cu ea, Sărăcuţ de viaţa mea. Lăutarii Cine-mi sînt? Vulturii, Ce zboară-n vînt Cu penele zugrăvite, Cu boturi de pietre scumpe, Cu picioare Gălbioare Şi de sînge roşioare. Ei pe mine s-or lăsa, Cu carnea-mi s-or sătura, Cu sînge s-or adăpa: Iacă, maică, nunta mea! Mă-sa, unde-l auzea, Îmi ofta Şi îmi plîngea, Cu pumnii-n cap se bătea Iar Corbea ce mi-i zicea? — Lasă, maică, bocetul, Ca să nu-ţi pierzi cumpătul, Că de păcatele mele Oi da seama eu de ele. Văz că nu vrea Dumnezeu Ca să scape Roşul meu: D-o scăpa el, mă duc eu. De vrei, maică, eu să scap, Du-te iute şi degrab’, Du-te-n ţara Moldovii, Du-te la grajdul Corbii, La groapa cu şapte nuci, Pe Roşul să mi-l aduci, Desşelat Şi desţolat, Ca păunul nerotat; Dar să nu uiţi, maica mea, O perniţă de subt şea, Nici prea lungă, Nici prea scurtă, Cusută Cu pietre multe, Bîcsită Cu pietre scumpe, Şi cioltarul de argint, Face dîră pe pămînt Cum n-au văzut de cînd sînt, Şi, cu el de te-i întoarce, Să vii la oraş încoace, Cu Roşul Legat de frîu, Cu frîul Legat de brîu. Pe vodă, de l-o vedea, La suflet l-o săgeta: El pe mine m-o chema, Să-i încalec pe Roşul, Ca să-i vază umbletul, Du-te, maică, şi să vii, Că tot oi fi printre vii. Unde baba l-auzea, Tistimel îmbrobodea, Cărăruia-şi apuca Şi mergea, măre, mergea Pînă colo-n Moldova, Cum îi zisese Corbea. Acolo de-mi ajungea, Sapa-n mînă că lua, Tot gunoiul răscolea, Şi trei ceasuri de-mi săpa, Grajd de piatră că găsea Şi pe Roşu-l destupa. La uşe cînd ajungea, Lacăt la uşe găsea, Lacăt mare cît cofa. Pe chieier, mare, chiema, Douăsprezece chiei căta Pînă cînd le potrivea, Lacătul că-i deschidea, Baba uşea descuia. Şi pe Roşul cînd vedea, Ochii i se-ntuneca. Cu jeratec îl hrănea, Cu apă îl adăpa, Cu vinişor îl spăla. Baba, măre, că-mi lua Şi perniţă de subt şea, Cusută Cu pietre multe, Bîcsită Cu pietre scumpe, Şi cioltarul de argint, Face dîră pe pămînt. Roşul din gură-i zicea: — Şterge-mă, bătrîna mea, Că v-o fi, babo, păcat Aici de cînd m-aţi băgat; Că mi-am intrat tretior, Ş-acuma ies bătrîior. De căpăstru de-l lua Ş-afară de mi-l scotea, Vînt de vară Mi-l bătea, Vînt de seară L-adiia. Roşul mi se-nviora, Ochii roată că-şi făcea, Pretutindeni se uita, Toată ţara cuprindea, Şi-n tafturi De se umfla, Pămînturi Cutremura, Şi-ncepea De rîncheza, Casele că răsuna, Casele se dărîma, Numai stîlpii rămînea. Rîncheza Şi se uita: Căta, măre, pe Corbea! Baba pe Roşu-l lua, De căpăstru-l aducea, La oraş că-mi ajungea. Cînd pe uliţă intra, Roşul, măre, rîncheza: Negustori se spăimînta, Boieri afară-mi ieşea, Toţi de Corbea că-mi vorbea Şi din gură mi-şi zicea: — Parc-ar fi scăpat Corbea! Cine pe babă-ntîlnea, Cine pe Roşul vedea, Tot mereu că-mi întreba: — Nu ţi-e Roşul de vînzare, Să-ţi dăm galbeni şi parale, Ori să faci d-un schimb cu noi, Pentru unul să-ţi dă-m doi, Ţi-om plini pînă la trei? Dar baba ce răspundea, Dar baba ce le grăia? — Nu mi-e Roşul de vînzare, Nu mi-e Roşul de schimbare, Ci-mi este de dăruială Cui o da pe Corbe-afară! Negustori, cînd auzea, Boieri, cînd înţelegea, Babei, măre, răspundea: — Du-te, babo, la naiba, Nu ţi s-ar plini vorba! Cînd erea Corbea prin ţară, Ne făcea Şi de ocară, Că dacă ne jăfuia Şi dacă ne înmuia, Cînd îi mai ziceam ceva, Măciuca că-mi scutura Şi de spete Ne-ndoia, Şi neveste Ne răpea, Şi cu ele Se plimba! Ea la temniţă mergea Şi lui Corbea-l arăta, Iară Corbea mi-o-nvăţa Ce să facă maică-sa. Foicică ş-o lalea, Baba ici, baba colea, Baba-mi bate uliţa Tot cu Roşul după ea, Pe Roşul Trăgînd de frîu, Cu frîul Legat de brîu, Şi mergea, măre, mergea, Pîn-la curte mi-ajungea. Dar la curte ce erea, Dar la curte ce găsea? Vodă-n palme că bătea, Divan mare c-aduna: Toţi boierii că-şi chema, Toţi boierii că-mi venea Ca să-nsoare pe Corbea Cu mireasa Carpena, Adusă Din Slatina, Şi să-i facă nuntă mare Ca-ntr-o zi de sărbătoare. Iacă, măre, se-ntîmpla Că şi baba mi-şi trecea, Pe Roşul Trăgînd de frîu, Cu frîul legat de brîu. Ştefan Vodă, de-l vedea, De fereastră Se lipea, Barba-n gură Sumetea, La boieri că-l arăta, Rîvna-n suflet le intra. Şi ei, măre, ce-mi făcea? Sluguliţele ce-avea, Călăraşii ce-i slujea Ei la babă-i trimetea Ca să-ntrebe pe baba De-i e Roşul de vînzare, Tot pe galbeni şi parale, De-i e Roşul de schimbare, Pentru unul să-i dea doi, Să-i plinească pîn’ la trei. Dar baba ce răspundea? Baba una c-o ţinea: — Nu mi-e Roşul de vînzare, Nu mi-e Roşul de schimbare, Ci-mi este de dăruială Cui mi-o sta pe el călare. Vodă, dac-o auzea, Boierii, dacă vedea, Pe slujbaşi că trimetea Să-ncalece pe Roşul, Să le-arate umbletul, Că le-a rîmnit sufletul. Slugi la Roşul se ducea, Slugi la el năvală da, Mîna pe dîrlogi punea, Pe spate mi-l netezea, De şea că se sprijinea. Roşul nimic nu făcea, Făr’ de numai c-aştepta Călăreţul cînd sărea, Ş-atunci bine că-i venea, Numa-n tafturi se umfla Şi departe-l azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea, Mort pe jos îl aşternea. Trînti o dată, de două, Trînti, măre, pîn’ la nouă, Cînd baba, daca-şi vedea, Milă că i se făcea, La Ştefan Vodă mergea Şi din gură mi-i zicea: — D-alei, doamne, Ştefan Vodă, Copil eşti, Ori tot mai creşti? Nu-ţi mai fărîma oastea, Că nimeni n-o-ncălica, Afar’ numai de Corbea! El singur l-o-ncălica, Să v-arate umbletul Cum n-a mai văzut omul! Ştefan Vodă mi-auzea Şi din palme că-mi bătea, Poruncă la slugi dedea Ca s-aducă pe Corbea, Că-l aşteaptă şi curtea, Şi curtea şi mireasa. Slujitorii că-mi pornea Şi pe Corbea că-l scotea, Şi pe Corbea-l aducea Pe două roate de plug, Cu lănţuşul pus la gît Şi la piept pecetluit Cu cinci litre de argint, Cum n-am văzut de cînd sunt, Corbea-n curte cînd intra, Cocoane se spăimînta, Boierii cruce-şi făcea De urît ce mi-l vedea: Barba ’I bate genuchiul, Chica ’I bate călcîiul; Barba şi mustăţile I-acopere mîinile; Genele, Sprîncenele I-nfăşoară braţele. Atunci vodă, de-l vedea, Ce din gură că-i zicea? — Corbeo, nu mai suspina C-a sosit şi ziua ta; Că azi mi te-om cununa, Ca să joci la nunta ta. Pîn-s-o găti mireasa, Ia-ncalică pe Roşul, De ne-arată umbletul, Că ne-a secat sufletul! Dar Corbea ce-i răspundea Şi din gură ce-i zicea? — Cum o vrea măria-ta, Dar să-ncalic n-oi putea, Că mi-e legată mîna; Iar d-ai frică c-oi scăpa, Zi să-mi lege Pe dreapta, Să-mi dezlege Pe stînga. Şi cînd vorba-şi isprăvea, Ştefan Vodă poruncea Şi pe stînga-i slobozea. Corbea, măre, ce făcea? Iar la vodă se-ntorcea Şi din gură-i mai zicea! — Să-ncalic, măria-ta, Teamă mi-e că n-oi putea. Cînd pe Roşu-ncălicam, Mîinile-n cătuşi n-aveam, Nici eream pecetluit Cu cinci litre de argint De la piept şi pîn’ la gît. Ştefan Vodă, d-auzea, Ştefan Vodă poruncea. Pe toate le fărîma. — Încalică! îi zicea. Corbea, măre, -i răspundea: — De ţi-e frică c-oi scăpa, Leagă-mi, doamne, pe dreapta, Dar să-ncalic n-oi putea. Cînd pe Roşu-ncălicam, Frumuşel că mă tundeam: Rădeam Barba voiniceşte, Lăsam Chica Haiduceşte, Dar acum nu mă cunoaşte Şi la mine nu se lasă! Stefan Vodă ce făcea? Stefan Vodă poruncea Şi pe Corbea că-l tundea, Şi pe Corbea că-l rădea, Că cu mintea judeca Că tot l-aşteaptă ţeapa. Corbea se mai învîrtea, Corbea pe Roşu-l privea Şi din gură ce zicea? — Gata sunt, măria-ta, Dar ştii, doamne, au nu ştii, Cînd pe Roşu-ncălicam Ce fel de haine purtam? Pe Roşul, doamne puneam Ăst cioltar, tot de argint. Lat şi lung pînă-n pămînt, Ş-astă pernă tescuită, Cu pietre scumpe-mbîcsită, Şi mă armam Soldăţeşte, Şi mă-mbrăcam Chip domneşte: Roşul că mă cunoştea, Roşul singur se pleca. Stefan Vodă, d-auzea, Şi mai mult se-nfierbînta, Şi mai mult la cal poftea. Hainele Că-şi dezbrăca, Armele Că mi-şi scotea Şi lui Corbea le-arunca. — Ci-ncalică! îi zicea. Corbea, măre, se pleca, Corbea, măre, le-mbrăca, De Roşul s-apropia, Cruce mare că-şi făcea Şi-n minte că mi-şi zicea: „Mulţămesc lui Dumnezeu Şi de bine, şi de rău! De-ncalic pe Roşul meu, Acu-mi scapă capul meu! “. El la Roşul se ducea, Frumuşel că-l netezea, Haiduceşte-i fluiera, Iar Roşul că-i rîncheza. Picioru-n scară punea, Dar piciorul Nu-ncăpea, Ş-atunci semnul Că-i făcea: Roşul, măre, -ngenuchea Pînă Corbea ’Ncălica. Toată curtea Se mira! Dar Corbea ce mai făcea? Către vodă se-ntorcea Şi din gură-i mai zicea: — D-alei, doamne, Ştefan Vodă, De ţi-e frică c-oi scăpa, Zăvorăşte-ţi Curţile Şi închide-ţi Porţile, De la poarta cea mai mică Pîn’ la poarta cea mai mare, Fiindcă Corbea e călare; Mai armează-ţi Slugile Şi-ntăreşte-ţi Strejile, Să te lase grijile; Pune, doamne, dorobanţi, Mai mărunţi şi mai înalţi, Unii Tot cu puşca Plină, Alţii Cu sabie ’N mînă, Să dau Roşului drumul, Să v-arate umbletul, De ţi-e drag ca sufletul! Ştefan Vodă se-ntorcea, Cu boieri se sfătuia, Şi boierii ce-i zicea? — Dac-ăi face, doamne-aşa, N-are pe unde scăpa, Că nu-i ucigă-l-crucea! Ştefan Vodă i-asculta Şi poruncă poruncea: Strejile Că întărea, Porţile Că încuia, Curţile Că zăvora Şi cu mintea cugeta: „N-are pe unde scăpa, Că nu-i ucigă-l-crucea! “ Iată Corbea că-ncerca, Iată Corbea că-mi pornea. Drumul Roşului cînd da, Brazdă neagră răvărsa; Cînd pe Roşu-l frîncuia, Cu copita cînd lovea, Pietrele că scăpăra, Brazdă roşie vărsa: Cît e brazda plugului, Atît e a Roşului! O dată curtea-nvîrtea, Iar cînd fu d-a doilea, Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia, Nimeni seama nu-i băga; Iar dacă s-apropia, Mîna pe mă-sa punea, D-a-ncălare-o arunca, Lîngă el c-o aşeza. Şi-mi pornea, măre, pornea, Curtea mare de-nvîrtea, Curtea mare ocolea, Ocolea d-a doilea. Dar pe cînd se învîrtea, Ochii-şi negri d-arunca, Zid d-a cur meziş îmi sta, Şi cînd bine că-i venea, Unde zidul Nalt erea, Pe Roşul Că-l sprijinea, Pe Roşul că-l repezea, Şi Roşul că-mi sforăia, Dincolo de zid sărea Cu Corbea şi cu mă-sa: Toată curtea-nmărmurea! Atunci Corbea se oprea, Cu Ştefan Vodă vorbea Şi din gură-l judeca: — D-alei, doamne, Ştefan Vodă, Ce ţi-am fost eu vinovat De-n temniţă m-ai băgat? Telegari nu ţi-am furat, Cocoana nu ţi-am luat, Copiii nu ţi-am prădat; Tu-n temniţă m-ai băgat Şi m-ai ţinut nemîncat, Nemîncat, neadăpat, Ca p-un mare vinovat, Să stau cu şerpoaicele Şi să-mi cînte broaştele, Să hrănesc năpîrcile. Acum, doamne, Ştefan Vodă, Ai oameni Ca să-ndrăznească Cu cai buni Să mă gonească, Ca să mă mai logodească Cu mireasa cea domnească, Cu mireasa Carpena, Adusă Din Slatina? Cum zicea Şi cum vorbea, Pinteni Roşului că da Şi, măre, daca-mi pleca, Înc-o dată-i mai zicea: — Rămîi, doamne, sănătos, Că la bune mîini ţi-am fost! Iară vodă-i răspundea: — Nu este din vina ta, Ci mi-e chiar greşeala mea. Umblă, Corbeo, sănătos, Ca un trandafir frumos, Că la bune mîni mi-ai fost! Şi cînd Corbea se ducea, Corbea, măre, tot zicea: — D-alei, doamne, Ştefan Vodă, D-o da bunul Dumnezeu Să facă pe gîndul meu, Ştiu că bine ţi-ar mai fi Şi de mine-ai pomeni, Numai eu să mi te-apuc De vro doi-trei paşi la cîmp! Corbea, măre, ce-mi făcea? El p-atît nu se lăsa. La temniţă se ducea, O oca de vin umplea, Pe vătaf că mi-l chema Şi din gură mi-i zicea: — Poftim, vere, vin de bea, Că şi eu m-am îmbătat, Fiindcă vodă m-a iertat! Vătaful, cînd auzea, Vătaful se bucura: Oca din mînă-i lua Şi la gură c-o ducea. O ducea, ori n-o ducea, Că Corbea nu-l adăsta! Mîna-n păr că mi-i punea, Cu gura mi-l judeca: — Nu ţi-a fost, măi, de păcatCă de viu tu m-ai mîncat? Douăzeci şi şapte ai Ştii cum mă mai chinuiai! Cum din gură-l judeca, Paloşul domnesc scotea: Şapte bucăţi îl făcea, Şi de păr îl apuca, Capu-n temniţă-i zvîrlea, Trupu-afară rămînea Şi la cîini, măre, că-l da, Iar din gură-i mai zicea: — Măi vătaf, minte să ţii, L-altul de hac să nu vii Şi să-nveţe de la mine Cine-o mai face ca tine! Iar d-aci daca pornea Şi pe Roşu-ncălica, Tot la curte se-ntorcea: Drept pe poartă că intra, Că nimeni nu-l aştepta. Ştefan Vodă ce-mi făcea? Cu boieri se sfătuia Şi la masă-i ospăta. Corbea, daca-mi ajungea, De pe cal descălica, Tocma-n casă că-mi intra. Ştefan Vodă tremura, Boierii încremenea. De frică ce le erea, El la masă că-l poftea. Dar Corbea ce mi-şi făcea? El la masă nu şedea, ’N pragul Uşii se punea, Paloşul În mîini lua, Mînecele-şi sumetea, Pe boieri că mi-i tăia, Sînge la glezne erea. Toma Alimoş Departe, frate, departe, Departe şi nici prea foarte, Sus, pe şesul Nistrului, Pe pămîntul turcului; Colo-n zarea celor culmi, La groapa cu cinci ulmi, Ce răsar dintr-o tulpină Ca cinci fraţi de la o mumă, Şedea Toma Alimoş, Boier din Ţara de Jos; Şedea Toma cel vestit Lîngă murgu-i priponit Cu ţăruşul de argint Bătut în negru pămînt; Şi pe iarbă cum şedea, Mîndră masă-şi întindea Şi tot bea şi veselea Şi din gură-aşa zicea: Dar mi-e murgul cam nebun Şi de fugă numai bun; Închinare-aş armelor, Armelor, surorilor, Dar şi ele-s lemne seci, Lemne seci, oţele reci! Închina-voi ulmilor, Urieşii culmilor, Că sunt gata să-mi răspunză Cu freamăt voios de frunză, Şi-n văzduh s-or clătina Şi mie s-or închina! Iată, mări, cum grăia, Că-n departe auzea Un nechez ce necheza Şi se tot apropia. Toma-ncet mi se scula, Peste cîmpuri se uita — Închinare-aş şi n-am cui! Şi zărea un hoţoman Închinare-aş murgului, Pe-un cal negru dobrogean, Apoi Corbea se scula, Iar pe Roşu-ncălica, Şi pe Roşu-l repezea, Ş-apuca de mi-şi mergea Tot în Ţara Ungurească, Acolo să haiducească. (G. Dem. Teodorescu, Lacul-Sărat, Brăila) Pe-un cal sprinten voinicesc. . . Plătea cît un cal domnesc. Hoţomanul nalt, pletos, Cum e un stejar frunzos, Era Mane cel spătos, Cu cojoc mare, miţos, Cu cojoc întors pe dos, Şi cu ghioaga nestrugită Numai din topor cioplită. El la Toma-ncet venea Şi din gură-aşa-i grăia: — Alei! Toma Alimoş, Boier din Ţara de jos, Ce ne calci moşiele? Boier Toma Alimoş Îi da plosca cu vin roş: — Să trăieşti, Mane fîrtate! Dă-ţi mînia după spate, Ca să bem în giumătate. Mane cu stînga lua, Cu dreapta se înarma, Paloşul din sîn scotea, Ş-aşa bine-l învîrtea, Ş-aşa bine mi-l chitea, Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca peptului, La încinsul brîului, Deasupra buricului, Unde-i greu voinicului. Toma crunt se oţerea. . . Mane-n scări se-nţepenea, Dos la fugă şi punea. — Alelei! fecior de lele! Căci răpişi zilele mele! De te-aş prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea! Şi cum sta de cuvînta, Maţele şi le-aduna, În coşuri şi le băga, Pe deasupra se-ncingea Şi la murgu-i se ducea Şi cu murgu-aşa grăia: — Alelei! murguleţ mic, Alei! dragul meu voinic! De-ai putea la bătrîneţe Cum puteai la tinereţe! Murgul ochii-şi aprindea, Nechezea şi răspundea: — Iată coama, sai pe mine, Şi de-acum te ţine bine, Să-ţi arăt la bătrîneţe Ce-am plătit la tinereţe! Toma iute-ncăleca, După Mane se lua Şi mereu, mereu striga: — Alelei! murguleţ mic, Alei! murgul meu voinic, Aşterne-te drumului Ca şi iarba cîmpului La suflarea vîntului! Murgul mic se aşternea, Mane-n lături se zărea, Toma turba şi răcnea: — Tăiatu-m-ai tîlhăreşte, Fugitu-mi-ai mişeleşte. De te-aş prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea. Stai pe loc să ne-ntîlnim, Două vorbe să grăim, Două vorbe oţelite Cu paloşile grăite! Mane-n lături tot fugea, Iară Toma-l agiungea Ş-aşa bine mi-l chitea, Că din fugă mi-i tăia Giumătate-a trupului Cu trei coaste-a negrului! Mane-n două jos cădea, Toma murgului zicea: — Alelei! murguleţ mic, Alei! dragul meu voinic! Ochii-mi se painginesc, Norii sus se învîrtesc. Te grăbeşte, aleargă, fugi, Şi ca gîndul să mă duci Colo-n zarea celor culmi, La groapa cu cinci ulmi, Că eu, murgule, -oi muri, Pe tine n-oi mai sări! Iar cînd sufletul mi-oi da, Cînd nu te-oi mai desmierda, Din copită să-ţi faci sapă, Lîngă ulmi să-mi faci o groapă, Şi cu dinţii să m-apuci, În tainiţă să m-arunci, Ulmii că s-or clătina, Frunza că s-a scutura, Trupul că mi-a astupa. (V. Alecsandri, din Moldova, 1850) Toma Alimoş Foicica fagului, La poalele muntelui, Muntelui Pleşuvului, În mijlocul Cîmpului, La puţul Porumbului, Pe cîmpia verde, -ntinsă, Şi de cetine coprinsă, Şade Toma Alimoş, Haiduc din Ţara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Şi viteaz cum n-a mai stat. Şade Toma tolănit Şi cu murgul priponit În pripoane de argint, Şi mănîncă frumuşel, Şi bea vin din burduşel, Şi grăieşte în ast fel: — Închinar-aş, şi n-am cui! Inchinar-aş murgului, Murgului sirepului, Dar mi-e murgul vită mută, Mă priveşte şi m-ascultă, N-are gură să-mi răspundă! Închinar-aş armelor, Armelor drăguţelor, Armelor surorilor, Dar şi ele-s fiare reci, Puse-n teci De lemne seci! Închinar-oi codrilor, Ulmilor Şi fagilor, Brazilor, Paltinilor, Că-mi sunt mie frăţiori, De poteri ascunzători; D-oi muri, M-or tot umbri, Cu frunza m-or învăli, Cu freamătul m-or jeli! Şi cum sta De închina, Codrul se cutremura, Ulmi şi brazi Se cletina, Fagi şi paltini Se pleca, Fruntea De i-o răcorea, Mîna De i-o săruta; Armele din teci ieşea, Murguleţu-i rînchezea. Pînă vorba-şi isprăvea, Burduşelul Ridica, Vinişorul Că gusta Şi-n picioare se scula. Ochii-şi negri d-arunca, Peste cîmpuri se uita Şi departe ce-mi zărea? Că-mi venea, măre, venea Stăpînul Moşiilor Şi domnul Cîmpiilor, Manea, slutul Şi urîtul; Manea, grosul Ş-arţăgosul; Venea, măre, ca vîntul, Ca vîntul şi ca gîndul, Cu părul lăsat în vînt, Cu măciuca de pămînt. Pîn’ la Toma cînd sosea, Din guriţă mi-i grăia: — Bună ziua, verişcane! — Mulţumescu-ţi, frate Mane! — D-alei, Tomo Alimoş, Haiduc din Ţara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat, Pe la mine ce-ai cătat? Copile Mi-ai înşelat, Florile Mi le-ai călcat, Apele mi-ai turburat, Livezi Verzi Mi-ai încurcat, Păduri Mari Mi-ai dărîmat. Ia să-mi dai tu mie seamă, Ia să-mi dai pe murgul vamă! Toma, măre, d-auzea, Din guriţă-i cuvînta: — Ce-ai văzutOm mai vedea, Ce-am făcut Om judeca; Pîn-atuncea, măi fîrtate, Dă-ţi mînia la o parte Şi bea ici pe jumătate, Ca să ne facem dreptate! Toma, pîn’ să isprăvească, Îi da plosca haiducească Pe jumate s-o golească, Mînia să-şi potolească, Ca c-un frate să vorbească. Manea stînga Şi-ntindea Să ia plosca Şi să bea, Iar cu dreapta Ce-mi făcea? Paloş mic că răsucea, Pîntecele I-atingea, Maţele I le vărsa Şi pe cal încălica, Şi fugea, nene, fugea, Vitejia Cu fuga! Foicică de rogoz, Savai, Toma Alimoş, Haiduc din Ţara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Şi viteaz cum n-a mai stat, Cumpătul că nu-şi pierdea. Mîna La rană Punea Şi din gură cuvînta: — D-alelei, fecior de leleŞi viteaz ca o muiere, Nu fugi, că n-am dat vamă, Nu fugi, c-o să-mi dai seamă! Vreme multă nu pierdea, Maţele că-şi aduna, Cu brîu lat se încingea, Mijlocelul că-şi strîngea Şi la murgul se ducea, Şi pe murg încălica, Iar din gură mi-i grăia: — Murgule, murguţul meu, Datu-mi-te-a taică-tău Ca să-mi fii de ajutor La nevoie şi la zor, Să te-ntreci cu şoimii-n zbor Pîn-o fi ca să nu mor. Tinerel că m-ai slujit, Dar ş-acum, îmbătrînit, Să te-ncerci la bătrîneţe Cît puteai la tinereţe. Azi te jur pe Dumnezeu Să mă porţi ca gîndul meu Şi s-ajungi p-ăl cîine rău, Că mi-a răpus zilele, Zilele, ca cîinele, Pentru tine, murgule! Pînă Toma se găteşte, Murgul coama-şi netezeşte Şi din gură mi-i grăieşte: — Lasă şeaua, sai pe mine, Şi de coamă ţin-te bine, Ca s-arăt la bătrîneţe Ce-am plătit la tinereţe! Pînă Toma se ţinea, Murgul, măre, şi zbura; Şi zbura tocmai ca vîntul, Fără s-atingă pămîntul. Cît o clipă de zbura, Mult pe Manea-l întrecea, Iară Toma, de-l vedea, Îndărăt se întorcea Şi din fugă-i cuvînta: — Maneo, Maneo, fiară rea, Vitejia ţi-e fuga, Că, de m-ai junghiat hoţeşte, Mi-ai fugit şi mişeleşte. Ia mai stai ca să-ţi vorbesc, Pagubele să-ţi plătesc, Pagubele Cu tăişul, Faptele Cu ascuţişul! Bine vorba nu sfîrşea, Murguleţu-şi repezea Şi cu sete mi-l lovea Capu-n pulbere-i cădea, Iar cu trupul sus, pe şea, Calu-n lume se ducea. Foicică micşunea, Vreme multă nu trecea Şi pe Toma-l ajungea Moartea neagră, moartea grea. De pe cal descălica, Ochiul Se-mpăiejena, Capul I se învîrtea Şi-n des codru se pleca, Iar din gură ce-mi grăia? Cu păr lung şi gălbior, Care-mi este frăţior, Fraţior de vitejie, Tovarăş de haiducie. Numai el frîul să-ţi puie Şi pe tine să se suie; — D-alelei, murguţule, D-alelei, drăguţule, Ce-am gîndit Am izbîndit, Dar şi ceasul mi-a sosit. Sapă-mi groapa din picior Şi-mi aşterne fînişor, Iar la cap şi la picioare Pune-mi, pune-mi cîte-o floare: La cap, floare De bujor, Să mi-o ia mîndra cu dor, La picioare, Busuioc, Să mă plîngă mai cu foc. Apoi, măre, să te duci, Drumu-n codri să apuci Pîn-la paltinii trăzniţi, Unde-s fraţii poposiţi. Nimeni frîul să nu-ţi puie, Nici pe tine să se suie, Făr-d-un tînăr sprîncenat Şi cu semne de vărsat, Tu să-l porţi şi pe el bine, Cum m-ai purtat şi pe mine! Bine vorba nu sfîrşea, Sufleţelul că-şi dedea: Codrul se cutremura, Ulmi şi brazi Se cletina, Fagi şi paltini Se pleca, Fruntea De i-o răcorea, Mîna De i-o săruta Şi cu freamăt îl plîngea. Murgul jalnic rîncheza, Cu copita că-mi săpa, Groapă mică că-i făcea, Fînişor îi aşternea, Floricele că-i sădea, Cu trei lacrămi le stropea, Drumu-n codri c-apuca Şi mergea, măre, mergea Pîn-la paltinii trăzniţi, La voinicii poposiţi. (G. Dem. Teodorescu, „Scris în Bucureşti, la 1867, după repausatul meu tată“) Hanea-Manea cînchilor, Stăpînu moşîilor, El pe cal încălica, Moşîili-ncunjiura. Găsî ierbili păscuti, Găsî apili băuti Nişi nu prindi, nişi audi, Dar şini-îi be apili? . . . — Măi Toma cu turmili, Tu apili mi-ai băut Şî ierbili mi-ai păscut. Nişi on ban nu mi-ai plătit. Toma din gurî zîşe: — Tu şi-i şeri eu ţ-oi da, Di-aişea nu m-alunga, Cî mi-o fost iarna mari Şî n-am bani di cheltuialî. — Dar tu strein şî eu strein, Aidi ghini sî trăim. Tu-i cosî ierbili, Eu oi tundi oili Şî ni-om înple pungili. Fraţi di cruşi — Doamni-ajiutî! Dar pi Manea să-l asculţi: Să-i dea Manii ascultari, 1 Toma lu’ Moş—Toma al lui Moş (n. ed. ) Cî el îi frati mai mari. Şî covoru-mi aşternea Şî lumea sî grămădea, Mari şinsti îmi făşea. Pi Manea mi-îl tot chitea Di disuptu brîului La mijlocu trupului; Şî o dată mi-îl şinsté Cuţîtu-n chept că-i puné Încălica şî-îmi fugé Manea sîngur rămîné, Şî jios cî sî pleca, Maţîli cî-îmi lua Şî în coş li aşăza; Cu chinga se înşingea, După Toma sî lua, Di dipart-el ajiungé, Prin negurî mi-îl zăre Şî din gură îi zîşe: — Alelei Toma Lumoş, Di şi ai fost minşinos. Di m-ei dat maţîli jios! Ci ian nu fugi curveşti, Stăi la luptî vonişeşti. Şî la luptă sî lua Într-o jioi diminiaţa; Într-o zî mari di varî, Di dimineaţî, pîn-în sarî: Cînd soarili îndisarî, Pi Toma că mi-al oboarî. Toma-i cîini spurcat, Manea-i creştin botizat, Di dinsu că s-o-ndurat Şî o groapî i-o săpat Ş-acolo l-o astupat. Toma avé fluieraş, Scoalî, Tomî, din mormînt, Cî oili ţ-au vinit Şî patruzeşi di şiobani, Toţi îţi erau veri primari: Veri primari şi verişori, Făcuţi din patru surori, Şî patruzeşi di berbeşi, Cu coadili pi teleti; Fluieraşu lui di soc. Iar cu glasu di foc. Şî pi mormînt că e-l puné Şî vîntu ghini cî tragé Şî berbeşi ca a lui Nu sî aflî a nimărui; Cu coarnili belşiugati Sîngur fluieru zîşe: Cu aur, cu argint suflati. Scoalî Tomî din mormînt, Scoalî Tomî din mormînt Cî oili ţi-au vinit Şî porneşti oili, Şî pătruzeşi di meoari, Sî tîrascî ierbili, Toati la lînă gălghioari. — Sî moarî şărpoaişili, Şi cum plîngi o meoarî, Sî răsai şiuperşili, Parcî-i sorioarî. — Sî culeagî fetili. (George V. Madan, Basarabia) Miul Cobiul Frunză d-alunică, Cine se-ntunică Şi nu mai mănîncă Sfînta duminică? Miul Cobiul, Ăla zglobiul. Foicică creaţă, Joi de dimineaţă, Pe nor şi pe ceaţă, El mi s-a sculat, Faţa şi-a spălat, Murgul şi-a-nşeuat, Tot pentru vînat, Şi el mi-a plecat Pe murgul călare, Cu durda-n spinare, ’N Codrii Mielului Ş-ai Muscelului. Şi el mi-a vînat Codrii-n lung şi-n lat, Zi mare de vară Pînă în deseară. După ce-mi umbla, După ce-mi vîna, Soare scăpăta, Murgului păsa; Voinic aromea, Frîul Că slăbea, Pe cal Adormea, Greu somn Că-l fura. Murgului păsa, Semn i se făcea Şi drumul cotea, Drumul că lăsa, Cîmpul apuca, Cîmpul D-a lungul. Foaie ş-o lalea, Miul ce-mi făcea, Miul ce-mi dregea, Că se deştepta, Din gură-mi grăia: — Călişorul meu, Becheraşul meu, Ce ţie că-ţi pasă? Au şeaua Te-apasă, Au iarba Nu-i grasă, Pajiştea Frumoasă? Cînd te-am cumpărat, Mulţi galbeni am dat; Galbeni venetici, D-o sută si cinci. De nu te luam, De nu te-ngrijeam, Furi te-ar fi furat, Cîini te-ar fi mîncat; Ş-acum, fătul meu, Mergi pe placul tău, Nu cum te mîn eu, C-ai lăsat Drumul Ş-ai luat Cîmpul, Cîmpul d-a lungul. Murgul ce-i vorbea, Murgul ce-i zicea? — Stăpîne, stăpîne, Drag stăpîn al meu Dat de Dumnezeu, Şeaua Nu m-apasă, Iarba Mi-este grasă, Pajiştea Frumoasă, Dar ştii, au nu ştii Drum că se-nfunda Şi-n codru intra, Soare scăpăta? Miul ce-mi făcea? Miul că-i vorbea, Iar mi-l întreba: — Murgule, ce-ţi pasă? Ori şeaua, Ori zeaua, Ori dalbii podlînci, Ori ar mele mele Ţi se par cam grele, Ori trupşorul meu Îţi pare prea greu, Că e nensurat, De nimic stricat? Murgu-i răspundea Şi iar îi zicea: — Stăpîne, stăpîne, Drag stăpîn al meu Dat de Dumnezeu, Măre, nu m-apasă Nici şeaua, Nici zeaua, Nici dalbii podlînci, Nici armele tale Nu mi se par grele, Nici trupşorul tău Nu-mi pare prea greu, Că e nensurat, De nimic stricat, Dar soare sfinţeşte, Umbra se-ndeseşte, Drumul se opreşte, Prin codru coteşte Ş-aici se numeşte La vadul Săpat, La Malul Surpat, La Teiul Plecat, De arme-ncărcat. Şi p-aici s-aţin, Calea că mi-ţi ţin Patruzeci şi cinci, Cincizeci, fără cinci De voinici Levinţi, Străini de părinţi De cînd ereau mici. Şi e-n capul lor, Pornit pe omor, Ianoş Ungurul, Ianoş bătrînul, Barba cît brîul, Bată-l tunetul! Miul Cobiul, Ăla zglobiul, Dacă-mi auzea, Murgului vorbea, Din gură-i zicea: — Hai, murgule, hai, Grija mea să n-ai! Şi dacă-i vorbea, Pinteni că-i dedea, Frîul că-i lăsa. Murgul că-mi pornea, Murgul că-mi zbura, Pasul ca vîntul, Fuga ca gîndul. Iar Miul striga, Din gură-i zicea: — Hai, murgule, hai, Grija mea să n-ai! Hai la Malul Spart, La Vadul Săpat, Din ciocane fapt; 1 La Teiul-plecat, De arme-ncărcat; 1 Făcut (forma veche de limbă). La poteca strîmtă, Strîmtă şi cotită, Cu frunza boltită, Unde mi s-aţine, Calea că mi-şi ţine Ianoş Ungurul, Ianoş bătrînul, Barba cît brîul, Cu cincizeci voinici, Cincizeci fără cinci, Patruzeci şi cinci, Tot voinici Levinţi, Străini de părinţi De cînd ereau mici, Mult mai buni De gură, Mult mai lungi De mînă, Buni tot de pricină! Miul nu-i sfîrşea, Murgul că-mi sosea Şi-n loc se oprea, Iar Miu-i striga: — Hai, murgule, hai, Grija mea să n-ai! Miul Cobiul Ăla zglobiul, Măre, ce-mi făcea Dacă-mi ajungea? Bine se-ncingea, Bine se-narma, ’N mînă Că-mi lua, ’N gură Că-mi punea Ăl cobuz de soc Mult zice cu foc: Ăl cobuz de os, Mult zice duios; Ăl cobuz cu fire, Mult zice subţire. Lin pe cal mergea, Dulce că-mi cînta, Frunza ţiuind, Codr ul ispitind. Ianoş Ungurul, Ianoş bătrînul, El se deştepta Şi mi-l auzea Pe la miez de noapte, Cu sudori de moarte, Şi mi se ducea De mi-şi deştepta Patruzeci şi cinci, Cincizeci fără cinci De copii levinţi, Străini de părinţi De cînd ereau mici El mi-i deştepta Şi mi-i judeca: — Voi, d-aseară-ncoace, Toţi, dormiţi în pace, De nimic grijiţi, La nimic gîndiţi. Ia vă deşteptaţi Şi mi-vă sculaţi, Că, d-o vreme-ncoa; Zău, pre legea mea, Eu nu pot dormi, Nici pot aţipi D-un nichez de cal, Dincoace de mal, D-un mîndru cîntic, Cîntec de voinic: Din cobuz de soc, Mult zice cu foc; Din cobuz de os, Mult zice duios; Din cobuz cu fire, Mult zice subţire, Frunza ţiuind, Codrul ispitind. Doi-trei să-mi plecaţi, Drum să-i astupaţi, Calea să-i tăiaţi Şi să-l întrebaţi, Şi să-l cercetaţi. D-o fi vrun drumeţ Prost şi nătăfleţ, O palmă să-i daţi, Drum să-i arătaţi, Slobod să-l lăsaţi. D-o fi vrun beţiv Sec şi guraliv, Palmă să mi-i daţi, Drum să-i arătaţi, Slobod să-l lăsaţi. D-o fi vrun holtei, Capiu de femei, Ori vrun fermecat De vinuri stricat, De babe vrăjit, De duhuri muncit, Drum să-i arătaţi Şi să mi-l lăsaţi. D-o fi vrun viteaz Chipeş, viu şi treaz, Palmă să nu-i daţi, Ci să mi-l legaţi Frumuşel şi bine Pîn-aici la mine! Ianoş cît vorbea, Toţi se deştepta Şi toţi se scula: Patruzeci şi cinci, Cincizeci fără cinci, Tot voinici levinţi, Străini de părinţi De cînd ereau mici. Doi-trei s-alegea, Doi-trei că-mi pornea. Caii-şi repezea, Iute c-ajungea, Drumul că-i tăia. Ei dac-ajungea, Ei mi-l cunoştea, Vorbe că-i vorbea: — D-alei, Miule, Măi Cobiule, Ştii cin’ ne-a-ndemnat, Ştii cin’ ne-a mînat? Ianoş Ungurul, Ăla bătrînul, Barba cît brîul; Iute să venim, Calea să-ţi oprim; D-ăi fi vrun stricat Ori vrun fermecat, Vrun sec de drumeţ, Vrun beţiv semeţ, O palmă să-ţi dăm, Drumul să-ţi lăsăm; D-ăi fi vrun viteaz Chipeş, viu şi treaz, Noi să te legăm, Bine, frumuşel, D-aici, pîn’ la el! Unde-l auzea Şi unde-l privea, Miul le zicea: — Voi, măre, de-mi vreţi Măre, de-mi puteţi, Voi să vă-ncercaţi Durda să-mi luaţi Şi s-o ridicaţi, Că-i greu murgului Drumul codrului! Ei că mi-şi rîdea Şi s-apropia S-apuce durda, Dar geaba-ncerca, Că nici n-o mişca. Miul, de-mi vedea, Miul ce-mi făcea? Cal descălica, Frîu-i apuca, La levinţi că-l da Şi pe jos pleca ’N spate cu durda. Iar de-mi ajungea, Jos că mi-şi şedea. Ianoş se-ncrunta Şi mi-l întreba Cine e, ce va? Şi Miu-i vorbea, Din gură-i grăia: — Iaca sunt Miul, Miul Cobiul, Ăla zglobiul, Ş-am venit p-aici S-mi găsesc voinici Mîndri şi spătoşi, Nu moşnegi fricoşi. D-aud cobuzul, I-apucă plînsul; De mişcă frunza, Îşi lasă buza; D-aud ninchezul, Le trece somnul! Ianoş Ungurul, Ăla bătrînul, Barba cît brîul, Bată-l tunetul, Unde-l auzea, Din barbă-şi rodea Şi se năcăjea, Şi mi-i răspundea: — Nu te lăuda Tu cu gura ta, Că viteji mai sunt Ş-alţii pe pămînt, Ce nici ştiu să plîngă, Ce nici ştiu să fugă, De nimeni n-au frică! Şi Miu-i zicea, Din gură-i grăia: — Frică de n-aveai, Singur, tu veneai; Nu mai trimeteai Copii făr’ de minte Să-mi iasă-nainte Cu proaste cuvinte! Ianoş, d-auzea, Iar să necăjea Şi mi-l suduia. În grab’ se ducea, Brîul că-ncingea, Buzdugan lua Şi mi-l opintea, Şi mi-l învîrtea, Şi mi-l azvîrlea, Şi din grai zicea: — D-alei, Miule, Măi Cobiule, Măi zglobiule, Na, şi ţine bine Ăst dar de la mine! Şi cînd l-azvîrlea, Vîntul vîjiia, Frunza şuiera, Codrul răsuna; Iar Miul rîdea, Mîna că-ntindea, Buzdugan prindea, ’N palmă-l sprijinea Şi, unde-l sălta, Sus că-l azvîrlea, Pe Ianoş lovea: Nu ştiu, mi-l lovea, Ori mi-l ameţea, Că Ianoş cădea, Barba-i tremura, Greu se văieta. Miul ce-mi făcea? El s-apropia, Cu apă-l uda, Cu vin că-l stropea Pînă mi-l trezea; Iar daca-l trezea, Lîngă el şedea, La vorbă se da Mai toată noaptea. Vorbe ce-şi vorbea, Glume ce-şi spunea, Că iată-nspre zori, După cîntători, Miul aromea, Miul adormea, Somnul că-l fura. Ianoş Ungurul, Ăla bătrînul, Barba cît brîul, Bată-l păcatul, El, daca-mi vedea Că Miul dormea, Pe brînci se tîra, Paloş, c-apuca Şi s-apropia Să-i ia suflarea, Să-i curme viaţa. Măre, se-ntîmpla Că murgul păştea, Şi murgul vedea Ce Ianoş făcea. Murgul că sărea, Murgul sforăia Murgul rîncheza, Miul se trezea, Şi, de se trezea, Miul ce-mi făcea? Vorbă nu zicea, Pe Ianoş lua, În sus l-azvîrlea, În mîini îl prindea, Şi cînd îl trîntea, Zobit că-l lăsa: Paloş că scotea Capul că-i tăia, Trup bucăţi făcea, Pe foc le-arunca, Voinicii speria, Pădurea-mi umplea. Foaie ş-o lalea, Miul se scula, Ăl cobuz lua Şi din el cînta. Levinţi că-mi chema, Din gură vorbea, Pe toţi întreba: — D-alei, mai levinţi, Cincizeci fără cinci, Patruzeci şi cinci, Străini de părinţi De cînd ereaţi mici; D-alei, măi voinici, Duşi pe la potici De cînd ereaţi mici, Care v-ăţi găsi Şi v-ăţi bizui Ca să-mi ajutaţi, Şea să-mi ridicaţi? Că cine-o putea, Zău, pre legea mea, Cu mine-o pleca! Vorba nu sfîrşea, Şeaua c-apuca, Jos că mi-o punea, Şi toţi se-ncerca, Doar d-o ridica; Geaba se-ncerca, Că nici n-o mişca. Patruzeci şi cinci, Cincizeci fără cinci De voinici levinţi, Toţi se încerca, Şi nimeni putea Să mişte şeaua. Unul rămînea Să-ncerce ş-ăla. Dar cine-mi erea? Un fost bucătar, Negru şi pîrlit, De pirostrii fript! El mîna punea, Şeaua că mişca, Şeaua că muta, Dar n-o ridica, Că nu mi-şi putea. Miul, de-mi vedea, Bine că-i părea Şi de atîta. Cal îi dăruia, Cu el îl lua Şi mi se-ntorcea, La ăilalţi zicea: — Voi, neputincioşi Şi nepricopsiţi, Codru-l părăsiţi, Vii ca să pliviţi, Porumb să prăşiţi, Fîn ca să cosiţi, Iarna Să-mi tuşiţi, Vara Să-mi ihniţi! Şi daca zicea, Murgu-ncălica, Durda-şi apuca, Cobuz îşi lua, Drumu-şi îndrepta, Iar, în urma lui, Frunza codrului Dulce-mi răsuna D-un dulce cîntic, Cîntic de voinic, Din cobuz de soc, Mult zice cu foc; Din cobuz de os, Mult zice duios; Din cobuz cu fire, Mult zice subţire. (G. Dem Teodorescu, Lacul-Sărat, Brăila) Ştefan Vodă În oraş, în Bucureşti, La casele mari, domneşti, În curte la Ştefan Vodă, Mare masă mi-e întinsă Şi de mari boieri coprinsă, De boierii Sfatului Stîlpii Ţarigradului, Sfetnicii ’Mpăratului. Ei la masă ce mănîncă? Numai ştiucă Şi păstrungă, Şi galbenă caracudă, Cu peşte dă-l mărunţel, Mor boierii după el. Din pahare ce-mi înghit? Vinul alb şi rumenit De la vii Moldoveneşti, Din podgorii Munteneşti Şi din pivniţe domneşti. Dacă vorba Conteneşte, Foamea Se mai potoleşte Şi mîncarea Se sfîrşeşte, Iară vodă ce-mi grăieşte? — Beţi, boieri, vă ospătaţi! Mîine-zori să vă sculaţi Şi frumos să vă armaţi, Pe la brîne cu pistoale, După mîini cu iatagane, La picior cu sulicioare, C-o să facem vînătoare D-un voinic ce seamăn n-are: Pîn’ la fagul Miului Din codrii Cobiului. Să-i vedem fagu-ncărcat Şi de arme-mbrebenat, Cu suliţi şi cu pistoale Ce lucesc frumos la soare, Iar pe Miul spînzurat Unde-o fi fagul mai nalt, Că-mi bate poterile Şi-mi scurtează zilele. Beţi, boieri, vă ospătaţi, Mîine-aici să vă aflaţi! Foicică salbă moale, Iată Calea, fată mare, Surioara Miului, Ce slujeşte domnului, Ea, pe dată ce-auzea, Printre slugi se furişea, La picior că mi-o lua Şi din fugă potrivea Cîte-un deal, cîte-o vălcea, Pîn’ la codru d-ajungea; Iar în codru cînd intra, Mîna dreaptă ridica, Frunză de la fag rupea Şi-n guriţă c-o punea, De şuiera voiniceşte, Ca s-o-nţeleagă frăţeşte. Miul, unde o auzea, Înainte că-i ieşea Şi din gură mi-i grăia: — Dar tu, surioara mea? Neica nu te aştepta! La mine de ce-ai venit? Au haine ţi-ai ponosit, Au vodă mi te-a gonit, Au ţie ţi-o fi sosit Vremea de căsătorit? Calea vreme nu pierdea, Ci din gură mi-i grăia: — Nici haine n-am ponosit, Nici vodă nu m-a gonit, Nici mie nu mi-a sosit Vremea de căsătorit. Ascultă de ce-am venit: Aseară, la Ştefan Vodă, Fost-a sfat cu mare vorbă. Masă mare-a fost întinsă Şi de mari boieri coprinsă, De boierii Sfatului, Stîlpii Ţarigradului, Sfetnicii ’Mpăratului, Trimişi la domn cu solie De la nalta-mpărăţie: Ş-au să facă vînătoare Pîn’ la fagul dumitale, D-un voinic ce seamăn n-are, Să-ţi vază fagu-ncărcat Şi de arme-mbrebenat, Iar pe tine spînzurat Unde-o fi fagul mai nalt! Miul, unde-o auzea, Din guriţă-i răspundea: — D-alei, surioara mea, Nu ştii că-s bală de drac Şi vin domnilor de hac? Potecuţa să-ţi apuci, Îndărăt să mi te duci 1 Te-a făcut (formă veche de limbă). Şi-n curte de mi-ei intra, Să te faci a mătura; Nimeni seama să nu-ţi ia C-ai lipsit pe undeva, Şi las’, că suntem ştiuţi Pentru turci şi arnăuţi! Calea drumu-şi apuca, La domnie se-ntorcea, Iar Miul se-mpodobea, Cărăruia c-apuca, Ciobănaş că-mi întîlnea Şi din gură mi-i grăia: — Ferice de cin-te-a fapt1 Şi de cin’ te-a legănat, Că mult o să-ţi fie bine D-ăi asculta tu de mine. Să-mi dai gluga Ciobănească, Ca să-ţi dau saia Domnească; Să-mi mai dai ciorecii tăi, Ca să-ţi dau şalvarii mei, Verzui ca foaia de tei, De nu trece glonţ prin ei; Dă-mi opinca Ţărănească, Cu tîrsîna Mocănească, Şi na-ţi cizmele-mi de ţap, De ţap de la capră stearpă, Ce la apă mult mai rabdă; Dă-mi căciula Ţurcănească, Ca să-ţi dau cuca Domnească; Şi mai dă-mi caţa Pîrlită, Să-ţi dau puşca Ghintuită, Că mi-am pus în gînd şi eu Să-nvăţ meşteşugul tău. Ciobănaşul, d-auzea, Din guriţă mi-i grăia: — D-alei, doamne, Miule, Miule voinicule, Da-ţi-oi toate ţoalele, Ţoalele şi oile, Să nu-mi scurtezi zilele! Foaie verde ş-o-lalea, Miul mi se ciobănea, Cu oiţele-mi pornea Şi-n păşune le mîna, Tot prin albă Colilie, Unde fir de iarbă Nu e. Ştefan Vodă, cînd sosea, Cu oastea, Cu liota, Pe voinic îl întîlnea Şi din gură-i cuvînta: — Bună ziua, flăcăiaş, Bună ziua, ciobănaş! Ciobanul, cu blîndă vorbă: — Mulţumescu-ţi Ştefan Vodă! — De unde ştii cum măcheamă? — După oaste luai seamăCă eşti domn la Bucureşti, În mulţi ani să-l stăpîneşti; Numele-ţi l-am auzit La biser’că pomenit, Că m-am dus la nchinătoare În zile de sărbătoare! Vodă-n Miul se-ncredea, De cioban îl socotea Şi frumos îl întreba: — Spune-mi mie, flăcăiaş, Spune-mi mie, ciobănaş, Ştii tu drumul Codrului Pîn’ la fagul Miului, Miului Zglobiului, Miului Haiducului? Iar ciobanu-i răspundea: — Îl cunosc, măria-ta, Dar să merg N-oi cam putea, Că nu-mi pot Lăsa turma. Ştefan Vodă-i poruncea, Dar ciobanu-i răspundea: — Dacă vrei, lasă-ţi oasteaSă-mi păzeasc-aici turma, Că sunt oile turceşti, Cu nimic nu le plăteşti, Ş-apoi codrul se-ndeseşte, Oastea nu-ţi mai trebuieşte, Că prin codru nu răzbeşte! Ştefan Vodă s-amăgea, Pe cioban că-l asculta, După dînsul se lua: El pe jos, vodă călare, Pe potecă la strimtoare. De mergea ce mai mergea, Pîn’ de oaste-l depărta Prin rărişe Mi-l sucea, Prin cotişe Mi-l cotea, Prin răchite Mi-l băga, Şi din gură Mi-i grăia: — D-alei, doamne, Ştefan Vodă, Să mai ridici Scările, Să nu baţi Smicelele. Că d-or simţi cetele, Ne scurtează zilele! Ştefan Vodă, d-auzea, De groază se îngrozea: Limba-n gură că-şi muşca, Sînge roşu că-mi curgea, Pe caftan verde pica. La fag, măre, d-ajungea, Fagul de i-l arăta, Ce vedea, se spăimînta, Că Miul ce mi-şi făcea? Mîna dreaptă Că punea, Din tulpină Că-l scotea, Cu tulpina din pămînt Să-i fie de şezămînt, Apoi sta cu el de vorbă: — D-alei, doamne, Ştefan Vodă, Asear-ai fost la beţie, Acuma eşti la trezie. Ai plecat la vînătoare D-un voinic ce seamăn n-are, Ca să-l arăţi spînzurat Unde-o fi fagul mai nalt. Că sunt voinic, ai văzut; Că sunt Miul, n-ai ştiut, Dar la mînă mi-ai căzut! Apoi Miul ce-mi făcea? Numai o palmă că-i da, Paloş din teacă scotea, Bucăţele-l bucăţea, În dăsagi le aşeza Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea Şi din gură mi-şi grăia: — Poartă-l şi mort, bidiviu, Pe unde l-ai purtat viu: La slugile turcilor Ş-ale arnăuţilor, Nu-n calea voinicilor Şi-n codrul haiducilor! Calul fuga c-apuca, Pe potecă se-ntorcea, Şi la oaste cînd ieşea, Boierii Se minuna, Sfetnicii Se îngrozea, Solii Se cutremura Şi din gură ce-mi zicea? — Lucrul nu prea e curat: Calul lui vod-a scăpat! Ia cătaţi în desăgiori, C-or fi plini de gălbiori. . . În dăsagi de se uita, Ciozvîrţi de carne vedea, Şi pe fugă se pornea, Dunărea de nemerea, Peste Dunăre trecea, Vestea-n Ţarigrad ducea. (G. Dem. Teodorescu, Bucureşti) Stanciu al Bratului Foicica bobului, Sus, la plaiul muntelui, La hotarul Branului, Sub cetina bradului, Mi-e cerdacul Stanciului, Stanciului d-al Bratului. Nu-i cerdacul Stanciului, Ci mi-e cuibul dracului. Mai la vale de cerdac, Mi-e d-un molift, zău, plecat Şi de arme încărcat. La umbra moliftului, Frumoasă masă e-ntinsă Şi de mulţi haiduci cuprinsă. Dar la masă cine-mi şade? Şade Stanciu-al Bratului, Mărin al Şelarului, Cu Dobre-al Ploscarului, Şi cu Niţă Comăniţă, Şi-mi bea vin dintr-o ploschiţă, Săvai, mică mititică, D-o vadră şi cinci oca. Şi-nchina Stanciu cu ea, Să nu-l prinză potera. Stanciu bea şi mi-şi mînca Cu haiducii-alăturea; Strajă bună că-şi d-avea Pe soră-sa Ilinca, Bat-o Maica Precista Şi Sfînta Duminica, Că bună strajă ţinea. Stanciu bea şi mi-şi mînca, Dar Ilinca ce-mi făcea? În căfas mi se urca, Lua ochean şi se uita, Şapte poteri că-mi vedea, Fuga la Stanciu că-mi da Şi Stanciului că-i spunea. Dară Stanciu ce-mi făcea? Mîna pe ploscă punea, Un păhar de vin umplea Şi Ilincăi că mi-l da. Dete unu, Dete două, Dete patruzeci şi nouă, Dar cînd fu despre beţie, Despre dalba veselie, Ilinca că mi-şi zicea: — Alei, neică Stanciule, Tu mi-ţi bei şi-mi chefuieşti, De poteră nici gîndeşti. Ia mănîncă, nu prea bea, Că fusei mai cît-colea Ş-auzii d-o vorbă rea, Că te-a prinde potera; Potera lui Oprian, Te caută de-i un an. Aşa Stanciu mi-auzea Şi din gură că-mi grăia: — Ai, tu, surioara mea, M-ai văzut la băutură Cu mulţi fraţi d-adunătură, Nu-mi venişi c-o vorbă bună; M-ai văzut la refenea Cu mulţi fraţi de seama mea Şi-mi venişi c-o vorbă rea. Ai, Ilinco, soră-mea, De nu poţi în haiducie, Du-te-acasă şi-ţi ia iie, Nu umbla în haiducie, Că ea nu ţi-e dată ţie, Ci mi-e dăruită mie Din mica-mi copilărie. Du-te-acasă, ia-ţi bărbat, Să-ţi fie ciocan în cap. Eu nu-s muiere cu conci, La poteră să nu poci; Nu sunt femeie fricoasă, Ca de poteră să-mi pasă. Ilincuţa că-mi zicea: — Alei, neică Stanciule, Nu m-oi duce să-mi iau iie, Ci-oi să stau în haiducie; Nu m-oi duce la bărbat, Să-mi fie ciocan în cap, Ci-oi să-mi pun d-un comănac, Verde ca foaia de fag, Să intru-n codru cu drag. Nici mai mult că nu trecea, Şapte poteri că-mi sosea, Cu Oprian alăturea, Şi la Stanciu îndrăznea, Şi Stanciu că mi-i vedea, Aşa Stanciu că-mi zicea: — Căpitane, dumneata, Cheamă-ţi ceata să mîncăm Ş-un păhar de vin să bem, Că-i fi tare ostenit Tot umblînd şi căutînd Şi de Stanciu întrebînd. Căpitanul ce-mi zicea? — Ai, Stanciule, dumneata, N-am venit ca să mîncăm Şi-mpreună vin să bem, Ci-am venit să te legăm, Că spătar ul ne-a mînat Şi-aşa poruncă ne-a dat, Să te ducem, mări, legat. Dară Stanciu ce-mi zicea? — Căpitane, dumneata, Mai încet cu potera, Că d-oi sta a mă mînia, Pune-oi mîna pe durda, Pe durda, pe nebuna, Că-i bag praful cu mîna, Gloanţele, cu chivăra, Fierul, cu zburătura. Şi mi-oi lua-o la obraz, Şi mi-oi trage cu năcaz, Nici pe unul nu vă las. Aşa Stanciu că zicea; — Căpitane, dumneata, Mai aşteaptă puţintel, Ca să spui şi eu niţel: Ce-am furat şi ce-am mîncat, Să mă dau ţie legat? Ia dă tu cu gloanţe-n mine, Să ai la spătar ce spune. Căpitanul ce-mi făcea? La poteră poruncea, Cura gloanţele ca ploaia. Aşa, Stanciu ce-mi făcea? Gura, frate, că-şi căsca, Gloanţe-n gură sprijinea Şi-n palmă le aduna, Şi-ndărăt le azvîrlea, Şi rîzînd aşa grăia: — Ţine-ţi, frate, gloanţele, De vă umpleţi puştile, Că sunt tari pădurile Şi vă-or mînca holile. Aşa Stanciu ce zicea? — Căpitane, dumneata, Mai încet cu potera, BALADE POPULARE ROMÎNEŞTI Că mi-ai stricat mescioara Şi toată refeneaua; Că d-oi sta a mă mînia, Pune-oi mîna pe durda, Pe durda, pe nebuna. Nici mai mult că nu trecea, Mîna pe durdă punea, La obraz o-alătura, Tot în carne că nu da, Ci prin frunze-o slobozea, Craci din copaci dobora, Pe poteră că-mi cădea. O cracă că mi-şi venea, Pe căpitan mi-l lovea Tocma-n furca pieptului, Văzu lucru dracului. Căpitanul ce-mi zicea? Poteraşii că-mi fugea, D-a-ndărătele-mi fugea, Joc de fugă nu-şi bătea. Haiduceii că-mi rîdea, De rîs mi se prăpădea, De ce fuge potera, Că n-a păţit nimica. Dară Stanciu ce-mi făcea? Mai tare masă-ntărea. El la masă că-mi şedea Cu haiducii-alăturea, Şi mi-şi bea şi mi-şi mînca, Şi tare se veselea. Dar cînd fu despre beţie, Despre dalba veselie, Aşa Stanciu că-mi grăia: — Fa Ilinco, fata mea, — Frăţior, ne pierdem capu, Bagă mîna-n scorburea Lăsaţi pe Stanciu la dracu. Şi scoate-mi pe durda mea, Am auzit, n-am crezut, Să-i mai auz guriţa, Acu cu ochii-am văzut. Să îndemnăm potera, Vinele mi s-a muiat, Cînd s-o întîlni cu alta, Ochii mi s-a tulburat, Să spuie de noi ceva, Mîinile mi s-a legat. Să se ducă pomina! (C. N. Mateescu, Albeşti, Argeş) Stanşiu Florişică mătrăgună, Dragă mi-îi la băutură Cu voinişi di adunătură, Undi fulgeră şi tună. Fóai verdi matostat, Şăd în durdă răzămat, Şi gîndesc la Calupat, 1 C-aşela bun-îi di prădat. La şel şiorpac dărîmat, Şî di armi încărcat, Tot di puşti ghintuiti, Di paloşi ascuţîti, Di băltagi ferecati, Mîndre-s, mîndre-s şî alămiti, Noaptea li vezi ţi îi frică. La umbra şiorpacului, Şăd stăpînii armilor. Da anumi cum îi cheamă? Unu-l chiamă Neculai Harabagiu bun di cai Di zîşi Craiova vai! Altu-l cheamă Gheorghieşi Pradă noaptea în tîrg la Ieşi, Şi zîua în Bucureşti. Pi părău fagului, La crîşma bogatului, Beu vonişi de-a Stanşiului Stanşiu şedi în cap di masă, Cu vedriţa plină rasă. El din gură aşa li zîşi: — Beţi băieţi şi vă gîndiţi, La jin nu vă lăcomiţi, Că voi nu ştiţi că jinu-i mari şîlvariu 2 1 Calupat — Calafat. 2 Şîlvariu — şiret Voi îţi be vi-ţi înbăta, Şi pótira va înconjiura. Stanşiu nişi n-o sfîrşit, Şîpti pótiri i-au pîlmit. Şi striga din ghinărari: — Daţi în Stanşiu că-i tîlhar! Iar striga din oşiţeri: — Dă-ti Stanşiule legat Să nu mori tu înpuşcat. Iar Stanşiu din gură aşa au zis: — Nu-s muieri cu cîrpă în cap, Să mă dau la voi legat, Şi-s jian cu comînac, Verdi ca frunza di fag, Di ştiu potirii şi să-i fac. Puneţî-vă băieţi toţi spati la spati, Cu puştili trasî toati. El lua durda în mînă, Cînd o ridicat-o în sus Potiraşii toţi s-au dus. Foai verdi toporaş, Di la tîrg pănă la oraş N-au remas nişi on potiraş Şî iară stau şî mă gîndesc La noapti un’ sî pălesc: Să pălesc la Cînpu-lung, La grajdiu lui Osman-turc, Să mi alegu on cal porunb, Scurt în trup şi lung în gît, Cum îi bun di zurbalîc. 1 Cănd oi treşi Craiova, Să nu să udi scara, Nişi colţu la ibînci. 2 Şî cari cum m-a vidé Să-mi zîcă căchitani Căchitanu codrilor, Vonicu’ vonicilor. Şî iară stau şî mă gîndesc, La noapti un’ să pălesc, Să pălesc la Craiova, Să rujim herghelia, Să treşim în Moldova. Mult puţîn şî-om cîştiga, Om cîştiga on leu şî doi S-ăl beu cu on frati de-al meu Să m-arăt că nu-s om rău Foai verdi albăstrică, Haideţi băieţi la potică; La potică în drumu mari, Pi-acolo trec mocani cu sari, Şi au părali gălbănaşi Sa-i punim la desăgaşi. (George V. Madan, satul Nisporeni, ţinutul Chişinăului) Ion ăl Mare Lele verde de-un pelin, Ia s-ascultaţi la Călin, La Călin sărdar Călin! Cînd oi zice peliniţă, ’Şi-lua drumul la Pleniţă, Cu şase cai la căruţă. În Pleniţă de-ajungea, ’N dealul viilor suia, Vinurile le-ncerca: Care vin că mi-i plăcea, Punea bivoli şi-l trăgea, Cu slugile-l împărţea; Care vin că nu-i plăcea, Trăgea ieteganele Şi-mi tăia cepurile Şi spărgea dăogile Şi-mi vărsa vinurile. Lele verde buruiană, ’Şi-lua drumul la Poiană. 1 Di zurbalîc — de voinicit, de ’N Poiană la cin’ trăgea? haiducit. La logofătul Neţa, 2 În textul de bază: ibagi (n. ed. ) Că cu el ştia vorba Şi toată socoteala. Dar pe poartă că-mi intra, Nici caii nu-i deshama Şi-aşa din gură grăia: — Logofete, dumneata, Socotit-ai Poiana? — Mai Căline, dumneata, Poiana c-am socotit, Trei calici că n-au plătit. Şi de nu mă crezi pe mine, Ţi i-oi spune Şi pe nume: Cînd oi zice de-un lipan, Unul este Băldăran, N-a plătit claca de an, Bate-l-ai, Doamne, duşman! Altu e Ghiţă Chiriş, De an n-a mai dat pe-aici, Ţine bănişorii-nchişi, De se uită cam chiordiş, Intră pe coş tăvăliş. Cînd oi zice trei migdale, Unul este Ion ăl Mare: Ion ăl Mare din Poiană, Car’ n-a dat nici cinci parale; Ion ăl Mare din Popeşti, De-ncalecă cît clipeşti, Cu cizmele lectineşti! — Logofete, dumneata, Ia să mi-i aduci încoa’, Ca să-i fac de mascara, Să-i afle mahalaua! Logofătul ce-mi făcea? Bastonu-n mînă şi-l lua, La Băldăran că-mi pleca Şi la poartă că-i bătea. Băldăran, cînd îl vedea, Bună ziua că mi-i da: — Logofete, dumneata, Ce-o mai fi, frate, asta? — Băldărane, dumneata, Hai, că te cheamă Călin, Să-ţi dea un pahar de vin, Că prea eşti al om din plin! — Dar la ce m-o mai chema? Că, nu ştii, anul trecut De trei ori clac-am plătit, Nici nu m-ai mai socotit, Nici chitanţă n-am primit! Lele verde viorea, La nevastă că-mi intra: — Fa nevastă, dumneata, Ia dă punga-n mîna mea, C-oi încăpea ’N vreo belea, Oi da punga Şi-oi scăpa! Punga la brîu c-o băga, La Călin că-mi ajungea, Acolo, cînd ajungea, Bună ziua că mi-i da: — Bună ziua, măi Căline! — Mulţămincu-ţi, porc-de-cîine! — Daleleo, sărdar Căline, De ce mă faci porc-de-cîine, Că sunt voinic ca şi tine? Că, nu ştii, anul trecut De trei ori clac-am plătit, Nici nu m-ai mai socotit, Nici chitanţă n-am primit! Pentru-o oală de urzici Mi-ai luat vaca din gîrlici. Plîng copiii pe bordei Că n-au lapte-n putinei, Să te lucrez cu temei! Pe catastiv el căta, Patru galbeni mi-l găsea, Scotea banii şi plătea: — Măi Căline, dumneata, Bănişorii cari ţi-i dau, Peste-un ceas iar să ţi-i iau! Lele verde viorea, Sictir, pe uşă că-l da. — Logofete, dumneata, Cînd oi zice de-un sporici, S-aduci pe Ghiţă Chiriş, De an n-a mai dat pe-aici, Ţine bănişorii-nchişi, Intră pe coş tăvăliş! Lele verde viorea, La Ghiţă Chiriş pleca Şi la poartă că-i bătea: — Frate Ghiţă, dumneata, Hai, că te cheamă Călin, Să-ţi dea un pahar de vin, Că prea eşti al om din plin! — Dar la ce m-o mai chema? Că, nu ştiţi, anul trecut De trei ori clac-am plătit, Nici nu m-aţi mai socotit, Pentru trei oca de mei Mi-aţi luat cinsprece lei! La nevastă că intra: — Măi nevastă, dumneata, Ia dă punga-n mîna mea C-oi încăpea ’N vreo belea! Punga la brîu c-o băga, La Călin cînd ajungea Bună ziua că mi-i da: — Bună ziua, măi Căline! — Mulţămincu-ţi, porc-de-cîine! Daleleo, sărdar Căline, De ce mă faci porc-de-cîine, Că sunt voinic ca şi tine? Lele verde viorea, Pe catastiv el căta, Şase galbeni mi-l găsea, Scotea banii şi plătea. — Măi Căline, dumneata, Bănişorii cari ţi-i dau, Peste-un ceas iar să ţi-i iau! Iar Călin, cînd auzea, Sictir pe uşă că-l da. — Logofete, dumneata, Cînd oi zice trei migdale, Să-mi aduci pe Ion ăl Mare, Care n-a dat nici trei parale; Ion ăl Mare din Poiana, Ion ăl Mare din Popeşti, De-ncalecă cît clipeşti, Cu cizmele lectineşti! — Măi Căline, dumneata, Dau în apă şi mă-nec Şi prin mărăcini de-a drept, Şi la Ion că nu mai plec. Că Ion are-o pandara: Ciopleşte cu securea, Vai de măiculiţa mea! Catastivele lua Şi-n spinare mi-l lovea, ’N pragul căşii-l dobora, Logofătul ce-mi făcea? Bastonaşul şi-l lua, Cam cu strîmbul că era. . . Cînd oi zice bob năut, Mă dusei să-mi iau tutun, Mă-ntîlnii cu Ion în drum, Se uita ca un nebun. — Frate Ioane, dumneata, Hai, că te cheamă Călin, Să-ţi dea un pahar de vin, Că prea eşti al om din plin! — Dar la ce m-o mai chema? Că, nu ştiţi, anul trecut De trei ori clac-am plătit, Nici nu m-aţi mai socotit! Rău, neică, se necăjea, La Călin cînd ajungea, Bună ziua că mi-i da: — Bună ziua, măi Căline! — Mulţumincu-ţi, porc-de cîine! Te-ai făcut un porc-de-cîine De nu mai dai pe la mine? ! — Păi m-am ţinut că sunt plătit, Sunt plătit De ierbărit, De-aia, frate, n-am venit! Pe catastiv el căta, Nouă galbeni mi-l găsea. — Nu ţi-e, Căline, păcat? Banii luaţi pe secerat, Toată ziua cocoşat Pe moşia lui Mucică, Bani daţi degeaba, domniţă? Ion ăl Mare ce făcea? Nouă galbeni că plătea. La Băldăran se ducea: — Băldărane, dumneata, Hai să luăm cîinele, Ne-a mîncat cu clăcile, Plătim şi urzicile; Nu mai nojim car şi boi, Nici în obor patru oi! Băldăran, cînd l-auzea: — Frate Ioane, dumneata, Nu vezi c-am îmbătrînit, Nu mai sunt bun de nimic? Da-ţi dau copiii-amîndoi, Că ştiu seama la război! — Las’ copiii, ca copiii, Haideţi noi, ăi mai bătrîni, Că ştim bine să luptăm! La Ghiţă Chiriş mergea: — Frate Ghiţă, dumneata, Hai să luăm cîinile, Ne-a mîncat cu clăcile, Plătim şi urzicile; Nu mai nojim car şi boi, Nici în obor patru oi! Lele verde viorea, Ghiţă Chiriş răspundea: — Frate Ioane, dumneata, Nu vezi c-am îmbătrînit, Nu mai sunt bun de nimic? Da-ţi dau pe Dobriş ăl mic, Face potera colnic; Întîlneşte omu-n drum, Îl cinsteşte, L-omeneşte, Şi-n pungă mi-l scherbeleşte, Şi-l dezbracă din zăbun, Îi trage vreo doi-trei pumni, L-îndreaptă pe drumu-ăl bun. . . Se ţine după căruţă, Neică, ca o boldeicuţă, Şi sare din spiţă-n spiţă Pînă se suie-n căruţă! — Las’ copiii, ca copiii, Haideţi noi, ăi mai bătrîni, Că ştim seama să luptăm! Pe-ăi bătrîni că mi-i lua. Cînd oi zice fir mărar, Luau drumul la Tunari. Iar Călin ce mi-şi făcea? Cînd oi zice de-un sporici, ’Şi lua drumul la Chidici. La Ghidici cînd ajungea, La Maria văduva, La Ilinca Ţiganca, Că cu ea ştia vorba Şi toată socoteala. . . Ion ăl Mare ce-mi făcea? Se ţinea după căruţă Tomnai ca o boldeicuţă. Cînd soarele scăpăta, La Chidici că se afla. Se plimbau pe bătătură Tot cu lăncişoara-n mînă; Cînd oi zece viorea, Lancea pe sub iepîngea. Ion ăl Mare ce grăia? — Frate Ghiţă, dumneata, Intră tu, frate, -n bordei Şi lucrează cu temei! — Frate Ioane, n-oi intra, Că sunt luat cu sila, Frate, tot de dumneata! Ion ăl Mare ce-mi făcea? El la uşă că trecea, Cu picioru-n uşă da, Sărea uşa şi c-un stîlp, Că prea dete necăjit. . . Pe Călin că mi-l găsea, Tomnai la masă era. Ion ăl Mare ce grăia? Bună seara că mi-i da: — Bună seara, măi Căline! — Mulţumincu-ţi, frate Ioane! Frate Ioane, dumneata, Ia hai, frate, să cinăm Şi-amîndoi să ne-mpăcăm! Ion ăl Mare de-auzea: — Arză-ţi focul cina ta, Că-n mine crapă fierea Că n-am cînd te judeca! Ăle bucate rumenite O să le văz pîngărite! — Frate Ioane, dumneata, Îţi dau aur cît oi vrea, Numai lungeşte-mi viaţa! Nici vorba n-o isprăvea, Lancea-n burtă i-o-arunca, Pe Călin îl omora, Frate, de se pomenea. Iar pe el cine-l plîngea? Tot Măria văduva Şi Ilinca Ţiganca: „Măi Căline, dumneata, Din butcă, din telegari, Cum te duce pe doi pari! . . . “ Îl plimba şi prin Craiova, Parcă e venit din Iova. . . Iar Călin că mi-a murit, Ghidiciul c-a-mbobocit, Poiana c-a-ntinerit. Cînd oi zice trei văpăi, Poiana, numai dugăi. Are omul cinci parale, Bea-n cîrciumă pînă moare, Fără nici o supărare. . . (Al. Amzulescu şi Gh. Ciobanu, Vechi cîntece de viteji, Desa, Dolj) — Foaie verde-un dedeţel, Colo-n vale-n cornăţel. S-a iscat d-un voinicel Cu cizmele de viţel Şi cu cojocu de miel, Mă duc, mamă, după el! — Nu te duce, fata mea, C-ăla e om cu belea, Vine potera şi-l ea Şi tu rămîi, fata mea; Vine potera şi-l ia Şi tu rămîi singurea, C-ăla e Iancu Jianu Care-a-nspăimîntat Ardealu Şi ţine pisma cu anu! Mai sta Iancu ce mai sta, Venea potera şi-l lua. El în crîşmă că intra Şi potera mi-l afla. Căpitanul ce-mi făcea? Cu potera să ducea Şi crîşma mi-o-nconjura. Căpitanu ce-mi făcea? Înăuntru că-mi intra: — Măi Iancule, dumneata, Te dai, Iancule, legat, Ori de nu mori împuşcat, Din bainete junghiat Şi e mai mare păcat! — Căpitane, dumneata, Eu îmi beau băutura, Nu-s femeie cu năframă Să mă dau de bună samă, Şi-s voinic cu pălărie, N-am grije de voi o mie! Mai bea Iancu ce mai bea, Băutura termena Şi-nspre uşe să trăgea, D-un fluieraş fluiera, Calu că s-apropia, Pîn’ la uşe că-mi venea, Iancu pe el s-arunca, Pinteni calului că-i da, Peste garduri îmi sărea Şi de poteră-mi scăpa. Mergea calu-mboestrînd, Din copite foc lăsînd. El la Olt s-apropia Şi la podar că-mi striga: — Măi podare, dumneata, Trage podu mai de-a drept, Că-ţi răcesc un glonte-n piept! Iar podaru ce-mi făcea? Se făcea că n-auzea. Iară Iancu ce făcea? Cînd aşa că el vedea, Cu calu-n Olt s-arunca. Mergea calu-mboestrînd Şi frumoşel înotînd. Cînd fu la mijloc de Olt, Trage Iancu cîte-un foc, Potera-mi stătea pe loc. Mergea Iancu ce mergea Şi la margine-mi ieşea Şi pe mal că s-arunca, Toţi băieţii mi-i strîngea Şi cartuşe le-mpărţea, Salvă de foc că-mi trăgea. N-aţi auzit d-un oltean, Un oltean, un craiovean, Ce nu-i pasă de sultan, De ia miei de la ciobani Şi vin di la cîrciumari, Nu plăteşte nici un ban! Căci de-aş sta să tot plătesc, Ce haiduc mă mai numesc. Mă-nchinai cu cîntecu, Ca şi lupu cu crîngu. Soarele pune ş-apune, Cuvinte tot s-o mai spune, Să-mi daţi un pahar de vin, Să vă fac altu mai bun. (Aurelian I. Popescu, Dioşti, Dolj) Pintea Viteazul Foaie verde-a nucului, La curţile Stupului, Stupului, bogatului, Cine oare că-mi slujea, Cine toate le făcea? Era Pintea cel tăcut, Dar la minte priceput Era Pintea cel voinic, În năcaz trăit de mic. Şi Stupul că-i poruncea: — Ce stai, Pinteo, degeaba? . . . Prinde patru boi la jug Şi te du cu ei la plug, Să-mi ari holdele din deal, Un’ se face grîul rar; Să-mi ari holdele din şes, Un’ se face grîul des. De arat dacă-i găta, Tu securea vei lua, În pădure vei pleca, Car de lemne vei tăia: Lemne verzi Pentru obezi, Şi uscate Pentru roate, Car de lemne pentru foc Şi să mi-te-ntorci pe loc, Că apoi mai îndeseară Să duci car de grîu la moară, Car de grîu şi de secară! Pintea toate le făcea, Nici o vorbă nu scotea, Făr-în gîndul lui gîndea: „Cine-i slugă la altul Multe rabdă, săracul; Las’ să rabde, dacă şede, Codru-i mare şi nu-l vede! . . . “ Iată însă că-ntr-o zi Pintea la arat ieşi, Şi, zău, nu ştiu cum greşi: Ori un bou că s-a smucit, Ori că plugul s-a izbit, Că din brazdă a sărit. Stupul rău se năcăji, Pe biet Pintea-l otigi Şi amar mi-l sudui. Pintea meu se năcăjeşte, Boii-n brazdă că-i opreşte, Cătră Stupul crunt priveşte Şi aşa că-i glăsuieşte: — Hei, Stupule, stăpîn rău, Ascultă ce-ţi grăiesc eu: Coderiştea de la bici, Vezi, o-mplînt în brazd-aici; Coderiştea de-o-nfrunzi, Eu atunci ţe-oi mai sluji, Zău atunci, şi nici atunci, Pîn’ ce-o face mere dulci, Pîn-or da din juguri Muguri, Din restele Vişinele, Să mînci, Stupule, din ele! Aste vorbe cum grăia, Coderiştea o-mplînta, Cătră codru se-ndrepta, Cătră codru cu frunziş, La voinici acoperiş; Către drag de codru verde, Unde urma ţi se pierde; Cătră codru, lemne-o mie, Cuib de dalbă vitejie. Foaie verde iarbă moale, În deluţ, lîngă cărare, Este-o pară de foc mare; În deluţ, lîngă colnic, Este-o pară de foc mic. La focuri, la amîndouă, Sunt voinici o sută nouă, Voinici de-ai codrului, Puişori de-ai lotrului. Dintre ei, vreo doisprezece Tot frig carne de berbece, Dar n-o frige cum se frige, Ci mi-o-ntoarce cu cîrlige Ş-o-nvîrteşte cu belciuge, Să fie carnea mai dulce. Şi tot frig voinicii mei Un berbece şi opt miei, Un juncan şi cinci viţei, Să se sature cu ei. Carne frig, vin încălzesc Şi din gură chiuiesc: — Foaie verde siminic, Asta-i viaţa de voinic, Că n-ai teamă de nimic: Nici de nemeş, nici de dracul, Trăiască codrul, săracul! Dar vătaful cel mai mare, Cînd era carnea-n frigare, Se scăpă şi adormi; Dar degrabă se trezi Şi din grai aşa grăi: — Alelei, feciorii mei, Toţi voinici ca nişte zmei, Beţi voioşi şi ospătaţi, Traiul vostru să-l cîntaţi; Iară cînd v-iţi sătura Şi cîntarea veţi găta, Staţi un pic şi m-ascultaţi, Bine seama să luaţi: Ziua Crucii nu-i departe, Frunza de pe ramuri cade, Codr u prinde-a se rări, Ş-aşa, voi nu-ţi mai trăi, Că v-or prinde, v-or robi. Voi cu prînzul să sfîrşiţi, Vinul tot să-l gustăriţi. Mergeţi toţi pe la părinţi; Iar la cei ce părinţi n-au, Iată sfatul ce le dau: Coborîţi la ţară jos, Colo-n cîmpul cel mănos Şi vă faceţi voi dîrjele Din tufe de răchiţele, Şi din tufele de fag Faceţi-vă hădărag; Spete drepte-ncîrligaţi, Mîneci albe sufulcaţi, Îmblătitori vă băgaţi, Pînă colo-n primăvară, Cînd ies vitele pe-afară. Atunci să ne-ntîlnim iară Cînd va fi frunza ca banul Şi iarba ca degetul, S-o poată prinde murgul. Atunci calea s-o ţinem, Pungile să le umplem, Să dăm şi prin Baia-Mare, Să ne gătim demîncare, Să facem ceva parale; Prinzăria s-o cercăm, De aur s-o uşurăm! . . . Şi voinicii-l ascultau, Toamna mi se-mprăştiau Şi prin sate se-mpărţeau Şi-aşa iarna petreceau. Iar colea, primăvara, Cînd codruţul înspica, Iarba verde cînd ieşea, Iar că mi se aduna, Cătră Pinte-aşa grăia; — Iaca, Pinteo, c-am venit, Pinteo, cum ne-ai poruncit. Spune: Unde s-o luăm, Încătrău să ne-ndreptăm, Că de tine ascultăm! Iar Pintea, cu chică creaţă, Şi cu faţă albeneaţă, Şi cu mintea lui isteaţă, La voinici aşa grăia Şi pe toţi îi veselea: — Haideţi, feciori, după mine, Să vă-nvăţ a trăi bine; Hai, voinici, un’ vă duc eu, C-acolo e bine, zău. Nu-i năcaz şi nu-i stăpîn, Făr’ tot bine de romîn; Nu-i nici grijă, nici nevoi, Făr’ tot bine pentru noi! Foaie verde lemn dubit, Vestea-n ţară a ieşit De-un viteaz nebiruit Care Pintea e numit, De-un viteaz afar’ din seamă Pe care Pintea mi-l cheamă. Ţine calea la strămtori Şi opreşte negustori, De-i scapă de gălbiori. El izbînzi tot face nouă, Cu ortaci o sută nouă, Şi din ţară-n ţară trece, Cu ortaci o sută zece. Mers-a vestea să se ştie, Pînă sus, la-mpărăţie, Şi cei domni, cînd auzeau, Oaste mare pregăteau, Oaste mare, -mpărătească, Pe Pintea să-l oblicească Şi viaţa să-i sfîrşească: Tot cătane-mpărăteşti Şi panduri orăşeneşti, Cătane cu sutele Şi panduri cu miile. Pintea meu că auzea Că ostaşi mari s-apropia, Dar el nu se spăimînta, Ci din buze cam zîmbea Şi din grai aşa grăia: — Las’ să vie cît de mulţi, Să ai cu cin’ să te lupţi; Las’ să vie, las’ să vie, Corbii de ştire le ştie, Că de venit or veni, Dar nu ştiu cum or porni! Şi din gură cum grăia, Bucium de argint scotea Şi ortacii şi-i chema: — Dragii mei, ortacii mei, Toţi viteji ca nişte zmei, Iată eu ce-am auzit: Oaste mare c-a pornit, Oaste mare, -mpărătească, Pe min’ să mă oblicească, Pe voi să vă prăpădească, Cătane cu sutele Şi panduri cu miile. Voi de luptă vă gătaţi, Puştile bine-ncărcaţi, Săbiile ascuţiţi, De luptă gata să fiţi! Bine vorba nu sfîrşea, Oaste mare că sosea, De cătane-mpărăteşti Şi panduri-orăşeneşti, Cătane cu sutele Şi panduri cu miile. Şi pandurii-aşa grăia: — Dă-te, măi Pinteo, legat, Să nu te ducem stricat! Dă-te, Pinteo, pînă-i vreme, Şi de moarte nu te teme! Pintea însă cam zîmbea Şi din grai aşa grăia: — Hai, legaţi-mă de vreţi, Ori de vreţi, ori de puteţi, Să văz eu cine va fi Pe mine a mă robi! Cum zicea, mi se-ncrunta, Puşca-n mînă că lua, Sabia înc-o scotea, În duşmani năvală da Şi amar că mi-i culca, Şi pe loc că-i alunga: Cătane cu sutele Şi panduri cu miile. Domnii, dacă auzea, Preţ pe capu lui punea: O mie de gălbinei, O mie de huşoşei, Cine capu i-o tăia, Viu sau mort la domni l-o da! . . . Cine însă cuteza, Cine oare se-ncerca Pe Pintea să-l prăpădească, De el lumea s-o lipsească, De-un viteaz aşa fălos Şi la inimă milos, De-un viteaz aşa de mare, La sărmani d-ajutorare? . . . Pintea mult mai vitejea, Mulţi duşmani el mai culca Şi nimica nu-i păsa, Glonţ pe el nu-l vătăma, Sabia nu mi-l tăia, C-aşa mi l-a fost vrăjit Maică-sa, cînd a fost mic; C-aşa mi l-a fermecat Maică-sa, cînd l-a băiat! Foaie verde de secară, Colea, despre primăvară, Cînd se-mbracă codrii iară, A ieşit Pintea afară; A lăsat cetăţi şi sate, Că sunt pline de păcate, Şi s-a tras în codru verde, Unde traiul lin se pierde. Colo-n jos de codru verde, Un foc mare mi se vede, Lîngă foc Pintea şedea, Cu ortacii lui vorbea, Tot vorbea şi sfătuia. Erau vreo sută cincizeci Şi frigeau cîţiva berbeci. Cînd berbecii să frigea Şi cînd cina să gătea, Pintea la soţi se-ntorcea Şi din grai aşa grăia: — Care din voi s-a d-aflareSă meargă la Baia-Mare După pîine, după sare, După praf de cel mai mare, După lin, după pelin, După trei cupe de vin? Bine vorba nu sfîrşea, Un voinic să şi scula, Cătră Pintea cuvînta: — Ascultă, Pinteo, voinice, Noi la Baia nu ne-om duce, Că viaţa încă-i dulce! . . . Dar de zici tu să pornim, Vreo cîţiva să ne-nsoţim, Vorba ţi-o vom asculta, Dar de-aici nu vom pleca Pînă ce nu vom afla Moartea ta din ce va sta! — Fraţilor, fîrtaţilor, Zise Pintea soţilor, Voi de la mine-ţi afla Moartea mea din ce va sta: Din trei fire de grîu sfînt, Dintr-un plumbuţ de argint Bine-n puşcă-nţepenit, Subsuoară-mi nimerit, Subsuoară de-a stînga, C-acolo-mi stă puterea! Cînd fîrtaţii-l auziră, Armele şi le gătiră Şi pe cai mi se suiră, Pînă-n Baie nu s-opriră. Cînd în Baie au sosit, Poarta-nchisă au găsit. Ei cu bărzi dădură-n poartă, De se sparse-n zece toată; Pe la curţi la domni intrară, Pîine şi sare luară, Vinul de bun îl gustară. Dar cum bea şi-şi petrecea, Vremea iute le trecea, Pandurii de îi afla Şi după ei şi pornea Înlăuntru ei intrară Şi de arme-i despoiară, Cot la cot că mi-i legară. — Fraţilor, pandurilor, Daţi-ne voi nouă pace, Că nimica n-om mai face! Dar pandurii răspundea: — Voi de-aici nu veţi scăpa Pînă-n ştire nu ni-ţi da Moartea Pintii din ce-a sta. Altcum vai de voi va fi, În temniţi veţi putrezi, Pe voi lanţu-a rugini! Pintenii se-nspăimînta Şi din gură cuvînta: — Fraţilor, pandurilor, De la noi puteţi afla Moartea Pintii din ce-a sta: Din trei fire de grîu sfînt, Dintr-un plumbuţ de argint Bine-n puşcă-nţepenit, Subsuoară nimerit, Subsuoară de-a stînga, C-acolo-i stă puterea! Pandurii se bucurau, Mai tare că mi-i legau Şi la temniţă-i duceau. Apoi iară se-ntorceau Şi de luptă se găteau; Luau fire de grîu sfînt Şi plumbuţul de argint, Gloată mare se-nsoţea, După Pintea se pornea. Foaie verde iarbă-rea, Pintea soţii-şi aştepta; Ceas pe ceas se alunga, Dară ei nu mai sosea. Şi cum sta şi aştepta, Un somn greu că-l cuprindea Şi un vis urît visa: Săbioara lui cea nouă O visa că-i ruptă-n două, Săbioara lui cea veche O visa că-i ruptă-n şepte. El îndat’ se deştepta, În picioare drept sărea Şi ortacilor grăia: — Fraţilor, fîrtaţilor, Armele mi le cătaţi, Calul să mi-l înşăuaţi, Că urît vis am visat Şi nu ştiu ce s-a-ntîmplat Cu ortacii ce-au pornit, Că iată, n-au mai venit! Pintea iute-ncăleca, Cătră Baia se lăsa, Pînă-n Baie nu se-oprea. În oraş dac-ajungea, Şuiera şi asculta, Doar de soţii lui va da. Dar oricît el şuiera, Soţii nu se arăta. Pandurii din Baia-Mare, Ce erau la privegheare, Pe Pintea cum îl vedeau, Cu toţii-n cale-i ieşeau, Armele şi le găteau Şi din gură-aşa-i strigau: — Pinteo, să te dai legat, Că de nu, vei fi-mpuşcat Cu trei fire de grîu sfînt Şi c-un plumbuţ de argint Subsuoară de-a stînga, C-acolo-i puterea ta! Pintea-atuncea cuvînta, Pandurilor le zicea: — Fraţilor, pandurilor, Spune-ţi voi şi domnilor Că eu legat nu mă dau Pînă pe picioare stau, Şi că nu mă dau supus Pînă-mi mai stă capul sus; Că să ştiţi că de prunc mic Pîn’ la moarte-am fost voinic! Eu de moarte nu am frică, Că de mult mi-e ibovnică; Dar mi-e jale să v-ascult, Că fîrtaţii m-au vîndut Şi fîrtaţii mei v-au spus La ce moarte sunt supus. De v-au spus ei ca să scape Peste munţi şi peste ape, Doamne, atunci îi poţi ierta Şi pe mine-a mă certa; Dar de-au spus că să mă vînză Şi pandurii să mă prinză, Doamne, atuncea tu să-i baţi, Că nu-s fraţi adevăraţi! Şi vorba cum isprăveşte, Iute arma şi-o goleşte, Pe panduri îi tăvăleşte. Dar scoţînd sabia nouă, Iată că se rumpe-n două; Şi scoţînd sabia veche, Iată că se rumpe-n şepte! Atunci un pandur bătrîn Iute bagă mîna-n sîn, Ia trei fire de grîu sfînt Şi plumbuţul de argint, Puşca bine-nţepeneşte, Pe biet Pintea mi-l ocheşte, Subsuoară-i nimereşte, Subsuoară de-a stînga, C-acolo-i stă puterea. Pintea la pămînt cădea, Lumea cu el se-nvîrtea, Calu-i jalnic necheza. Şi cînd sufletul şi-l da, Pintea astfel cuvînta: — O sută cincizeci ai mei, Toţi voinici ca nişte zmei, Rămîneţi în codru verde, Unde urma vi se pierde. Şi ţineţi toţi laolaltă Şi nu vă daţi niciodată! Nu daţi sfatul La fîrtatul, Că fîrtatul Pune capul! Ascultaţi, voinici, de mine, Sfatul nu vi-l daţi la nime; Cui îi daţi pîine şi sare, Ăla te mîncă mai tare; Cui eşti frate şi părinte, Ăla mai întîi te vinde! . . . De azi, Pintea, viteaz mare, N-a tăia domni în cărare; Pintea a gătat cu toate Şi acum trage de moarte. Dintre voi cin’ mă iubeşte, Cine pe Pintea-l jeleşte, După ce voi muri eu, Să-mi tunză tot părul meu Şi-n zile de sărbătoare Să-l puie-n poartă la soare, În poarta oraşului, În ochii norodului. Să-l pieptene fetele Toate duminecile, Să-l sufle vînturile Colea, primăverile! Trei voinici s-au şi d-aflat, Părul lui de i-au tăiat: Unu-i Gheorghe Sălăgeanul, Altu-i Mitru Ardeleanul Şi cu Ion Moldovanul. Ei părul că i-au tăiat, În poartă l-au aşezat, Pintea să se pomenească În cea ţară ungurească Şi-n ţara ardelenească; De romîni fie horit Şi de străini pomenit! (Din literatura poporală, Pintea viteazul. Baladă poporală, Ed. II, Braşov, 1915) 3. HOŢOMANII Codrean Foaie verde şi-un dudău, S-a aflat la Movilău De Codreanu cela rău, Că se plimbă prin ponoare, Prin potice fără soare, Cu sarică mocănească, Cu căciulă ţurcănească, Nimeni să nu mi-l cunoască. Şi-mi pornea Codrean din codru, Pornea Codrean şuierînd, Cu murgul sub el gemînd. Foicică şi-o lalea, Colea-n vale se lăsa, Colo-n vale, la strîmtoare, Unde-mi trec mocani cu sare, Mocanaşi cu vite multe, Cu chimerile ticsite. Foiliţă mărăraş, Iac-un drac de mocănaş Cu doi cai alăturaşi: Unu-i sur şi unu-i pag, Cum îi Codreanului drag. Codreanu, cum îl vedea, El din gură-aşa-i grăia: — Bună vremea, măi mocane! — Mulţumim, frate Codreane! — Măi mocane, frăţioare, Nu ţi-i pagul de vînzare, Să-ţi dau galbeni şi parale? Nu ţi-i pagul de schimbare, Să-ţi dau unul, să-ţi dau doi, Să-ţi dau patruzeci şi doi? — Măi Codrene, frăţioare, Nu mi-i pagul de vînzare, Nici mi-i pagul de schimbare, Că cu mama pagului Plătesc valea Oltului, Şi de-aş da pe pagul, Aş plăti Movilăul. . . Codreanu, dacă vedea, El din gură-aşa-mi grăia: — Măi mocane, frăţioare, Dă-mi ca să-i cerc umbletul, Ţi-oi da pîn’ şi sufletul! Foiliţă şi-o lalea, Codrenaş s-apropia Şi din gură-aşa-mi grăia: — Ie-ţi tu şaua mocănească, S-o pun pe-a mea haiducească. L-a-nchingat, nu l-a-nchingat, Pe pagul s-a aruncat Şi în scări mi s-a nălţat, Peste codri mi-a cătat Şi din gură-mi chiuia, Văile se limpezea, Pagu-n drum că s-aşternea. Se ducea Codrean rîzînd, Fugea podul nechezînd Rămînea mocan plîngînd. În toiag se răzema Şi din gură-aşa-mi zicea: — Măi Codrene, frăţioare, Întoarce-te înapoi, Ca să faci un schimb cu noi. — Ba fă-ţi cruce, măi mocan, Şi c-ai cinstit pe Codrean. Că de-oi veni înapoi, Ţi-oi da nişte pumni zgîrciţi, De ţi-or părea lei bătuţi, Ţi-oi da glonţuri şi pistoale, De ţi-or părea tot parale! Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus, Pîn’ ce soarele-a apus. Dar mocanul, ca mocanul, Care jintuieşte banul Şi se judecă cu anul, Pe surul mi s-arunca, Urma lui Codrean călca Şi în codru s-afunda, Şi urma că şi-o pierdea. Colea-n vale, la strîmtoare, Colo-n vale, la izvoare, Unde-mi cîntă pupăza Şi mi-o-ngînă presura, Foicică şi-o lalea, Trăgea Codrean la perdea, La perdea, la Moldova, C-acolo-i dulce urda; La perdea, la Ungurean, Brui aman, aman, aman! Şi-mi suia, şi-mi chiuia, Toţi ciobanii că-mi fugea, Numai unul rămînea, Lîngă foc mi se ntindea, Bolnăvior mi se făcea. — Mîncate-ar lupii, cioban, La ce te mai faci iclean, Că ţi-oi trage-un buzdugan De-i sări ca un şoldan! Scoal’ de-mi alege-un cîrlan, Cîrlănaş de la Ispas, Tinerel, rotund şi gras, Şi-o mioară de căldare, Şi-un berbece de frigare. Ciobanul, dacă vedea Că de şagă nu era, Bucium de aur lua, De trei ori că-mi buciuma, Văile se lămurea, Oile că le chema Şi în turmă că-mi intra, Şi-un berbece că-mi prindea, Şi-ncă unul de frigare Şi-o mioară de căldare Şi iar foaie şi-o lalea, Patru armuri mi-i făcea, La ciochine mi-i punea, Colo-n vale se lăsa. La mijlocul codrului, Scăparea voinicului. Acolo de-mi ajungea, Mîndră masă-mi întindea Şi tot bea şi veselea, Iată vîntul că pornea, Vîntul cîmpul c-adia, Chica pale că-i făcea. Cînd mai bine-mi ospăta, Iacătă-mi şi potera, Bat-o Maica Precista Şi Sfînta Duminica! Potera din Valea-Seacă, Cum te prinde, cum te leagă. Foicică şi-o lalea, Potera s-apropia, Pe Codrean de mi-l vedea, Ea din gură-aşa-i grăia: — Codrenel, dă-te legat, C-aşa poruncă ne-a dat, Să nu te ducem stricat, Nici de puşcă împuşcat, Nici de sabie tăiat, Nici de ghioagă sfărîmat! Iar Codreanu ce-mi făcea? — De sunteţi niscaiva fraţi, Iacă masa şi mîncaţi; De sunteţi niscai păgîni, Feriţi, că vă dau la cîini, Că de-atîta sunteţi buni! Iar Leonte arnăutul, Înghiţi-mi-l-ar pămîntul, Îmi lua o şuşănea, Bumb de aur că-mi punea, Pe Codreanu mi-l lovea Tot la furca pieptului, Deasupra buricului, La încinsul brîului, Unde-i greu Codreanului. Potera, dacă-l vedea, Lega-s-ar moartea de ea, De dînsul s-apropia Şi-l lega, şi-l fereca, Tot cu sarmă de mătase Ce pătrunde pîn’ la oase, Şi-l lega, şi-l fereca, La domnie mi-l ducea. Foicică măcieş, Pe Codrean îl duc la Ieş, La Ieş, la domn Ilieş, Ilieş de la domnie, Negre zilele să-i fie, Care n-a fost de domnie Cum n-am fost eu de popie! Şi iar foaie şi-o lalea, Iar domnul, cît îl vedea, El din gură-aşa-i zicea: — Alelei, măi Codrenele, Spune tu domniei-mele: Mulţi boieri mi-ai omorît Cît în ţară-ai voinicit? — Alelei, măria-ta, Jur pe Sfînta Precista, Mulţi boieri am omorît Cît în ţară-am voinicit. Pe mocan de-i întîlneam, Mîna-n chimir că-i băgam, Jumătate-l deşertam. Cu doi cai de-l întîlneam, Unu-i dam, unu-i luam. Iar unde vedeam săracul, Eu îmi ascundeam baltagul Şi-i dam bani de cheltuială, Şi haine de primeneală. Iară domnul se-nciuda, Slugilor că-mi por uncea, La temniţă mi-l punea, Cu uşile de argint, Cum n-am văzut de cînd sunt. Foicică şi-o cicoare, Şade Codrean la-nchisoare Nouă ani şi nouă luni Şi paisprezece săptămîni. Foiliţă de mohor, La biserică-n pridvor Stă Codreanu frăţior, Cu butucul de picior. Popa slujbele-i ceteşte, De moarte mi-l pregăteşte. — Foicică măr creţesc, Alelei, popă sîrbesc, Dă-mi drum’ să mă spovădesc, Şi dezleagă pe dreapta, Să-mi fac crucea cu dînsa. Popa mînă-i dezlega, Codrenel dacă vedea, Mîna-n sîn că mi-o băga, Paloşul dalb că-mi scotea Şi butucu-mi sfărîma, Şi din gură-mi chiuia; Iacă pagul că-mi venea, Codrenaş că mi-l vedea, Pe dînsul mi s-arunca, Peste ziduri că-mi sărea, Domnia se spăimînta, Divanul că-mi tremura. Se ducea Codrean rîzînd, Fugea pagul nechezînd, Rămînea domnul plîngînd. Codrul frunza-şi îndeseşte, Pe Codrean mi-l mistuieşte. Scăpatu-mi-a voinicul Şi mă-nchin cu cîntecul Ca codrul cu hreamătul, Ca murgul cu umbletul, Ca şi lupul cu crîngul. Cît trăieşte, tot păleşte, Dă pielea şi se plăteşte. Spusu-v-am cîntec bătrîn Şi mai am vreo două-n sîn, De-ţi avea suflete bune, Şi pe-acelea vi le-oi spune. . . (D. Furtună, Sineşti, Iaşi) PĂSTOREŞTI Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei, Cu trei ciobănei. Unu-i moldovan, Unu-i ungurean Şi unu-i vrîncean. Iar cel ungurean Şi cu ce-l vrîncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman Ş-are oi mai multe, Mîndre şi cornute, Şi cai învăţaţi, Şi cîni mai bărbaţi, Dar cea mioriţă, Cu lînă plăviţă, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace, Mioriţa Iarba nu-i mai place. — Mioriţă laie, Laie bucălaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace! Ori iarba nu-ţi place, Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă mioară? — Drăguţule bace, Dă-ţi oile-ncoace, La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Şi umbră de voi. Stăpîne, stăpîne, Îţi cheamă ş-un cîine, Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc, Că l-apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul ungurean Şi cu cel vrîncean! — Oiţă bîrsană, De eşti năzdrăvană, Şi de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui vrîncean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice, pe-aproape, În strunga de oi, Să fiu tot cu voi; În dosul stînii Să-mi aud cînii. Aste să le spui, Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag; Fluieraş de os, Mult zice duios; Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! Vîntul, cînd a bate, Prin ele-a răzbate Ş-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge! Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mîndră crăiasă, A lumii mireasă; Că la nunta mea A căzut o stea; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. Brazi şi paltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii! Iar dacă-i zări, Dacă-i întîlni Măicuţă bătrînă, Cu brîul de lînă, Din ochi lăcrimînd, Pe cîmpi alergînd, Pe toţi întrebînd Şi la toţi zicînd: „Cine-a cunoscut, Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel, Tras printr-un inel? Feţişoara lui, Spuma laptelui; Musteţioara lui, Spicul grîului; Perişorul lui, Peana corbului; Ochişorii lui, Mura cîmpului? “ Tu, mioara mea, Să te-nduri de ea Şi-i spune curat Că m-am însurat Cu-o fată de crai, Pe-o gură de rai. Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea, C-am avut nuntaşi La Picior-de-munte, Pe dealuri mărunte, Prin plaiuri tăcute, De vînturi bătute, Urcă şi scoboară Şi drumul măsoară Trei turme de oi, De oi, tot ţigăi, Cu harnici dulăi, Ş-un mîndru cioban, Tînăr moldovean, Cu trei dorojani, Feciori de mocani. Sub ploaie de munte, Pe dealuri mărunte, Prin crînguri tăcute, Apa-i răcoroasă, Frunza e umbroasă Şi iarba pletoasă, Apa de băut, Frunza de şezut, Iarba de păscut. Brazi şi paltinaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii! (V. Alecsandri) Oaia năzdrăvană Foaie ş-o lalea, Cioban, d-ajungea, Crîngul de vedea, Stîn-apropia, Semn i se făcea Şi-n loc se oprea: Dulăi odihnea, Pe gînduri cădea. Dar, pe cînd şedea De se tot gîndea, O oaie bîrsană, Oaie năzdrăvană, Nici iarbă păştea, Nici apă nu bea, Nici umbra-i plăcea, Ci mereu umbla Şi mereu zbiera. Cioban, d-o vedea, Lîngă ea se da Şi mi-o cerceta, Şi mi-o întreba: — „Oiţă, oiţă, Oiţă plăviţă, Oiţă bălană Cu lîna bîrsană, De trei zile-ncoace Guriţa nu-ţi tace: Apa rău îţi face, Ori iarba nu-ţi place, Ori nu-ţi vine bine Să mai fii cu mine? “ Oiţa bîrsană, Oaie năzdrăvană, Dacă-l auzea, Din gură-i zicea: — Stăpîne, stăpîne, Stăpîne jupîne, Drag stăpîn al meu, Dat de Dumnezeu, Iarba mie-mi place, Apa rău nu-mi face Şi mult îmi e bine Să fiu tot cu tine, Dar gura nu-mi tace De trei zile-ncoace Că semn mi se face: Că ăi dorojani, Feciori de mocani, Sunt trei veri primari, Şi ei mi s-au dus, S-au dus în ascuns De s-au domuit Şi mi s-au vorbit, Şi mi s-au şoptit, La apus de soare Să mi te omoare, Subt poale de munte, Prin crînguri tăcute, Oi cînd aromesc Şi cînd ostenesc. Cioban, d-auzea, Cu oaia vorbea, Din gură-i grăia: — Oiţă, oiţă, Oiţă plăviţă, Oiţă bălană Cu lîna bîrsană, De eşti năzdrăvană Şi dac-ai văzut Semn că-ţ’ s-a făcut, Şi d-ai auzit Cum s-au domuit, Şi cum s-au vorbit, Şi cum s-au şoptit Ăi trei dorojani, Feciori de mocani, Slugi de nouă ani, Dacă m-or urî Şi m-or omorî, Vina lor o fi, Păcatu şi-or plăti; Iar tu, oaia mea, Să le spui aşa De te-or asculta: Io, cît am trăit, Oi am îngrijit, Cîinii am hărănit, Pe ei i-am plătit; Să le mai spui iar, De n-o fi-n zadar, Ca să mă îngroape De stînă aproape, Oi ca să-mi privesc, Dor să-mi potolesc; Spre partea de luncă, Aproape de strungă, Strunga oilor, Jocul mieilor, Dorul bacilor, În dosul stînii Să-mi auz cîinii, Că ei, d-or lătra, Stăpîn c-or chema; Să le mai spui iar, De n-o fi-n zadar, Să le spui aşa, De te-or asculta: Cînd m-or îngropa Şi m-or astupa, Să-mi puie la cap Ce mi-a fost drag, Căvălaş de soc, Mult zice cu foc; Căvălaş de os, Mult zice duios; Căvălaş cu fire, Mult zice subţire; Vînt cînd o sufla, Fluier o cînta, Oile-or sălta Şi s-or aduna, Cîini-or auzi, La mine-or veni, La mine s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrămi de sînge. Şi tu, oaia mea, Tu dac-ăi vedea O mîndră fetiţă Cu neagră cosiţă Prin crînguri umblînd, Din gură cîntînd. Din ochi lăcrămînd, De mine-ntrebînd, Să nu-i spui că sînt Culcat subt pămînt, Ci că m-am tot dus, Dus pe munte-n sus, Prin vîrfuri cărunte, Dincolo de munte, Căvălaş să-mi dreg, Flori ca să-i culeg Pentru nunta mea Ce-o să fac cu ea. Vorba nu sfîrşea, De jale-mi cînta: Dorojani venea Oi că se strîngea, Şi se repezea Cîini că s-aduna, Şi mi-l răpunea, Oile plîngînd, Turmele să-i ia. Cîinii tot lătrînd, Iar, de-l omora, Pe stăpîn chemînd. Ei mi-l îngropa Aşia, tot aşia, La brîu de perdea, Vremea vremuia, ’N str unga oilor, Dar oaia bîrsană, Jocul mieilor, Oaia năzdrăvană, Dorul bacilor; Ea se tot uita, În dosul stînii, Şi nu mai vedea Unde dorm cîinii. Pe mîndra fetiţă Ei, de-l îngropa, Cu neagră cosiţă, La cap îi punea Prin crînguri umblînd, Căvălaş de soc, Din gură cîntînd, Mult zice cu foc; De el întrebînd, Căvălaş de os, Să-i spuie că-i dus, Mult zice frumos; Dus pe munte-n sus, Căvălaş cu fire, Dincolo de munte, Mult zice subţire. Prin vîrfuri cărunte, Vîntul cînd bătea, Căvălaş să-şi dreagă În caval sufla, Şi flori să-i culeagă. (G. Dem. Teodorescu) Strinu Coboară, coboară, Oi din deal la vale, Nouă ciobănei, C-o turmă de oi, Cu nişte cîini răi. Ai nouă ciobani, Feciori de mocani, Şi cu strinu zece, Care-i şi întrece. Ei toţi coborînd Pe-ale livezi verzi, Pe-ale ape reci, Colea-n vale, -n reci. Ciobani cum mergea, Ei cum se vorbea, Pe strinu-l duşmănea, Că are strinu, are Capre mai lăptoase Şi oi mai lînoase; Caii bîrsănei Şi cîinii mai răi. Şi are strinu, are, Cea lui miorică, Mai bună sorică. La bot e modură, Cu corniţă-n gură, Cu lîni poleite, Unghiile cănite, Ciobani se vorbea Pe strinu să-l omoare Pe joi dimineaţă, Cam la prînzul-al mare, Ori-n-amneaz de sară, La chindia mare, Colea-n vale, -n reci, Într-ale ape reci. Acela vrînceanu, Cîinile, duşmanu, Cu baciu ciobanu, Gruia căpitanu, Turcul Năzăreanu Cu-acela olteanu, Şi cu moldoveanu. Şi mi se vorbiră Pe strin să-l omoare, Turma să o-mpartă, Nouă părţi s-o facă. Pe-a lui miorică, Cea bună sorică, Ciobanii s-o facă Săcăgiu de apă: Ea le-o căra Berea şi mîncarea! . . . A lui miorică, Strinu cînd venea, Turmele pornea De mi le păştea, Pe urmă uidea, Şchioapă se făcea Şi tot îmi zbiera, Şi tot îmi zbiera, Strinu sta grăia: — A mea miorică, Mai bună sorică, Pe urmă-ai uidit, Şchioapă te-ai făcut! De trei zile-ncoace Guriţa nu-ţi tace. Să dea Dumnezeu, Turcii să te fure: Lupii te mănînce, Mai bine n-aş zice! D-a lui miorică Din gură grăia: — Stăpîne, stăpîne, Baş stăpîn ca tine Nu se află-n lume! Ia nu te grăbea, Nu mă blăstăma; De trei zile-ncoace, Guriţa nu-mi tace; La urmă-am uidit, Şchioapă m-am făcut. Eu am auzit Ciobanii vorbind Şi făgăduind Pe tin’ să te omoare Mîine-n prînzul mare, Ori-n-amneaz de seară, La chindia mare, C-un pistolaş mic, Mic şi ruginit, De trei ai umplut Cu aur şi argint, De tine gătit. . . Eu am auzit Ciobanii vorbind, Iată că ţi-am spus, Că limba mi-a negrit, Pe tine căutînd. Strinu de-auzea, Tăbăra plîngea, Din gură-i spunea: — A mea miorică, Cea bună sorică, Pe mine m-o omora, Colea-n vale, -n reci, Într-ale ape reci; Tu te-oi înfurişa, Din turme-oi ieşea, Chiar şi mi-oi pleca, Pe Dunăre în jos, La Craiova mică, L-a mea muichiliţă. Să-i spui muichii mele Că m-am însurat, Şi mireasă-am luat Pistolaşu-al mic, Mic şi ruginit, De trei ai umplut Cu-aur şi argint, Nuntă mi-am făcut! . . . Lăutari am avut, Păsări, lăutari, Preoţi, munţii-ai mari: Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa! Să-i spui muichii mele, Pe mine m-o lua, Şi m-o aducea La tîrla bătrînă; În adăpost de vînt Să-mi facă mormînt. Chiar cînd m-o-ngropa, La cap mi-o punea Fluieraş de os, Să cînte milos! La brîu mi-o punea Fluierel de corn, Să cînte de dor! Iară la picioare, Fluierel de salcă, Inimioara-i sacă! Să-i spui muichii mele, Sapa că mi-o lua, Cu ea o săpa; În tîrla bătrînă, Este-o stomă plină, Banii de pe lînă: Şi-n tîrla la miei Mi-este un ulei, Banii de pe miei; În obor la proptiţă Este o stomniţă Plină cu leiţă, Banii de pe miţă. Ciobanii mergînd, Şi ei coborînd Colea, -n vale, - reci, Într-ale ape reci; El îmi fluiera, Oile apă bea. Da’ cela vrînceanu, Cîinele, duşmanu, Pistolaş trăgea, În strinu-ndrepta, O dată pocnea, Pe strinu lovea În capul pieptului, La casa sufletului! . . . Strinu, zo, -mi cădea, Colea-n vale, -n reci, Pe-ale livezi verzi. . . Ciobani alerga, Turma i-o împărţea. A lui miorică, Mai bună sorică, Ea se furişa, Din turme ieşea, Ş-apoi, zo, fugea, Pe Dunăre jos, La Craiova mică, L-a lui muichiliţă. Ea cum ajungea, La uşe zbiera; A lu strinu mumă, Cum ieşia-ntr-o fugă! Miorica lui Zise mumii lui: — Cea mumă bătrînă, Lu strinu eşti mumă! Aide să mergem, Strinu s-a-nsurat, Mireasă şi-a luat Pistolaşu-al mic, Mic şi ruginit, De trei ai umplut Cu-aur şi argint, Nuntă şi-a făcut. . . Lăutari avut, Păsări, lăutari, Preoţi, munţii-ai mari: Soarele şi luna I-au ţinut cununa! Baba de auzea, La strinu-mi venea, Pe strinu-l găsea, Colea-n ape reci, Pe-ale livezi verzi. Mioara că-i spunea: — Cea maică bătrînă, Eşti lui strinu mumă! Strinu a porîncit, Pe strinul să-l luăm, Noi să-l îngropăm La tîrla bătrînă, În adăpost de vînt; La cap să-i punem Fluierel de trestie, Dă la lume veste! La brîu îi punem Fluierel de corn, Să cînte de dor! La picioare îi punem Fluierel de salcă, Inimioara-mi sacă! 201 Şi iar îi spunea: — Stăpînă, stăpînă, Sapa-n mînă-oi lua, Mumă, şi-oi săpa: În tîrla bătrînă Este o stomă plină, Banii de pe lînă; Şi-n toru la miei Mi-este un ulei, Ş-ala plin de lei, Banii de pe miei; În obor la proptiţă Este o stomniţă Plină cu leiţă, Banii de pe miţă, Baba de-mi săpa, Banii-aridica, La sud se ducea, În judecată îi da; Sudu-i judeca, Şi-i băga la puşcărie, Îi băga pentr u vecie! Baba de colea, Miorica-şi lua Ş-acasă-mi venea; Miorica, zo, prăsa, Ş-altă turmă că făcea, Şi intra iar la Craiova, Jos în Ţara Romînească, Ca pentru să pomenească! (Cristea Sandu-Timoc, Valea Timocului) BALADE POPULARE ROMÎNEŞTI 202 N’eala arudă (Mieluşeaua plăpîndă) (Mioriţa) Dimineaţa-n zori, să pască Oile pe deal roiră, Doar o mieluşea plăpîndă Nu punea gura pe iarbă. De apă limpede cînd dedea O tulbura şi nu o bea. Păstorul cînd o zărea, Venea alături şi o-ntreba: Pîndesc să te omoare, Că ai oi mai multe Mai mîndre şi cornute, Mioare frumoase Parcă, pieptănate. — Mieluşea plăpîndă, Frumoasă, cornută, De ar fi să mor, — Mieluşea plăpîndă, De ce nu te ţii de turmă, Nici iarbă nu vrei, Nici apă nu bei, În zare tot priveşti? Un cuvînt, numai, Cuvînt sărman de dor Să mi-l împliniţi: Să nu-mă-ngropaţi În locuri străine, — Păstorule drag, m-ascultă, Eu iarbă nu pot paşte, Nici apă nu pot bea, Că tot aud duşmanii Cum pomenesc de tine: La scăpătat de soare, Ci în Valea Mare, Cînd oile vin să pască, Să mă jeluiască, Iar de tine, dorul Cînd mă va cuprinde Să tresar din groapă. (C. Brăiloiu, Emilia Comişel şi Tatiana Găluşcă-Crîşmariu, Folclor aromîn, în vol. Folclor din Dobrogea, aromîni grămoşteni, Medgidia, transpunere în daco-romînă de Athanasie Nasta) Picurari ţi tradzi s-moară (Testamentul păstorului) (Mioriţa ) Pe drum un păstor a fost rănit Sunt ale mele surioare. Şi cu ultimele puteri la stînă Sus pe culme să mă-ngropaţi, a venit. Acolo mormîntul Fraţii zadele i-au aprins să mi-l săpaţi Şi aşa i-au zis: Ca să ştie lumea toată — Scoală, fîrtate al nostru, C-am rămas păstor şi după scoală, moarte. Că oile tale zbiară. . . La cap să am un pin Ţi s-au dus oile la baltă din pădure Şi toate aşteaptă să le adapi. . . Şi să-mi atîrnaţi căldăruşa Belu latră către tine de la căşare Şi-ţi aşteaptă vorbă bună. Să se umple cu dorurile mele. — O, băieţii mei soţi şi frăţîni, Cu cîrligul să mă-ngropaţi, Eu mă petrec la străbuni. Nici fluierul să nu-l uitaţi; Vă las drept cuvînt Cu zeghea să mă-nveliţi, de despărţire Cu vorbe frumoase să mă Că nu vreau jelire. gătiţi. Voi oile să mi le purtaţi; Aşternutul să fie iarbă verde, La sarine să le daţi sare; Căpătîi, flori de măceşe, Să mi le adăpaţi la izvor Toate să fie verzi ca pinii; Ca să-mi treacă al meu dor; Şi eu cu nerăbdare aştepta-voi Din fluier să cîntaţi cu vrere, primăvara. Să pornească şi oile mele. Şi cînd muntele cu muguri Pe mine să nu mă jeliţi, înverzeşte, Că munţii acei înalţi Şi în codri viaţa se trezeşte, Sunt ai mei fraţi; Şi păsările cîntînd se întrec, Şi pădurile cu reci izvoare Sub pinul meu vă aştept. În aşa fel să vă înapoiaţi, feciori, Iubiţii mei, fîrtaţi, păcurari, Ca s-aud talăngile sunînd, Acioaile toate bătînd, Şi mioarele zbierînd, Fluierile cîntînd iară, Atunci am să simt că-i primăvară. Dar voi, iubiţi fîrtaţi, Cu armele în sat să nu daţi; Ci să cîntaţi, să cîntaţi, să cîntaţi; Munţii să-i cutremuraţi. Şi muma de va auzire Şi dacă cumva va întrebare, Să nu-i spuneţi că dintre voi am plecat, Ci să-i ziceţi că m-am însurat; Nun pe soare l-am luat, Pe lună ca nună am chemat-o, Cuscri pinii, a noştri soţi; Surori şi fraţi, munţii toţi. (C. Brăiloiu, Emilia Comişel şi Tatiana Găluşcă-Crîşmariu, Folclor aromîn, în vol. Folclor din Dobrogea, Mangalia, de la aromînii veniţi din Munţii Pindului, transpunere în daco-romînă de Athanasie Nasta) Maica bătrînă Primblă mi se primblă, Pe la mal de gîrlă, Cea maică bătrînă, Cu brîul de lînă, De lînă seină, De păr de cămilă; Din drugă-îndrugînd, Din furcă torcînd, Din gură-ntrebînd: — Dunăre, Dunăre, Drum făr’ de pulbere Şi făr’ de hăugaş, Trup mult drăgălaş! De-ai fi vorbitoare Şi-ndatoritoare, Eu că te-aş ruga Şi te-aş întreba De-un drahiu al meu, Ce l-am pierdut eu, Tu nu l-ai văzut, De valuri bătut, De maluri izbit, De coscai scobit? De l-ai fi văzut, L-ai fi cunoscut: Un flăcău înalt, Nalt şi sprîncenat, Feţişoara lui Spuma laptelui, Coala de hîrtie De la prăvălie, Chiculiţa lui Spicul orzului, Cînd e revărsat, La vreme plouat, Creşte-n foaie lat; Mustecioara lui Spicul grîului, Cînd se pîrguieşte, Lumea-l îndrăgeşte; Sprîncenele lui Pana corbului, Pana neboită, Nesulemenită; Ochişorii lui Mura cîmpului, Coaptă la răzoare, Ferită de soare, Coaptă la pămînt, Ferită de vînt. Dunărea privea Şi aşa grăia: — Măicuţă bătrînă, Cu brîul de lînă, De lînă seină, De păr de cămilă, Şi de l-am văzut Nu l-am cunoscut. Dar tu să te duci, Încolo s-apuci, La sora mea ceaţă, Ce acum se-nalţă, Că ea e mai mare, Mai înecătoare Şi-ntunecătoare; Poate l-a văzut Şi l-a cunoscut. Cea maică bătrînă, Cu brîul de lînă, În genunchi cădea Şi la cer privea, Şi mi se ruga: — De s-ar îndura, Eu m-aş bucura, Domnul să mă facă O neagră corboaică, Din aripi să zbor Colo să scobor. Domnul auzea, Corboaic-o făcea, Dunărea trecea Şi se ducea De întîlnea Cea ceaţă Negureaţă. Cum a întîlnit-o, În drum a oprit-o, Din gură-a-ntrebat-o: — Tu ceaţă Negureaţă, De-ai fi vorbitoare Şi-ndatoritoare, Eu te-aş întreba N-ai văzut cumva Un drahiu de-al meu, Mîndru, nalt flăcău, Munţii ocolind, Din gură cîntînd? De nu l-ai văzut De valuri bătut, De maluri izbit, De coscai scobit! Că tu eşti mai mare Şi-ntunecătoare. Cea ceaţă Negureaţă, Din gură-i grăia Şi aşa-i zicea — Măicuţă bătrînă, Cu brîul de lînă, De lînă seină, De păr de cămilă: Ba eu l-am văzut Şi l-am cunoscut; La malul mării, În marginea ţării, La umbră de peri, De peri şi de meri, De păgîni gonit, De gloanţe rănit, La pămînt trîntit! Ea mereu mergea Pînă ajungea În vîrfuri de peri, De peri şi de meri. Colo se punea Şi în jos privea, Pe el mi-l zărea Şi mi-l cunoştea, Şi că începea De mi-l cloncănea; Dar el ce-mi făcea? Arcul mi-l lua Şi îl încorda. Atunci ea grăia: — Nu mă săgeta Că sunt maica ta! Nu te cloncăiesc, Ci eu te jelesc. Dar el ce-mi făcea? Din gură grăia: — De eşti maica mea, Du-te, tu, în grabă, Leacuri de îmi adă, La rănile mari, Nişte ierburi tari, La rănile mici, Nişte ierburi dulci, Ca să mă vindeci. Şi ea se ducea, În grabă venea, Ierburi aducea, Ierburi dulci lăsa, Ierburi tari lua, În grabă să-i treacă, Acasă să-l ducă. Foaie bob de linte, Nainte, nainte, Pe-ăl picior de munte, Prin tufe mărunte, Coboară-mi coboară, Pe-ăl picior de munte, O mie cinci sute, Tot miori cornute; Pe-ale vîlcele mari, Tot oi de-ale mari; Pe vîlcele mici, Tot mieluşei mici. Dar cin’ le coboară? Cei nouă ciobani, Tot din Poienari, Toţi sunt veri primari; Sunt buni verişori, Din nouă surori. Dar ei se vorbeau Şi se sfătuiau: Stăpîn să-şi omoare Şi să mi-l îngroape În tîrla oilor, 207 Dar nu-l vindeca, Ci îl omora; Şi ea se scîrbea, Lîngă el murea! (T. T. Burada, Dobrogea) Ciobanul În jocul mieilor. Cîrligelul lui, Ei ca să i-l puie, Stîlp la cap că-i fie; Gluguliţa lui, Tronul trupului; Fluieraşul lui, Ei ca să i-l puie Într-un vîrf de plop. Cînd vîntul o bate, Prin el o străbate, Fluierul o zice, Oile s-or strînge, Oile l-or plînge Cu lacrămi de sînge. Şi ei ca să-i ia Oile şi banii, Cîinii şi măgarii, Şi cu toţi să treacă, Bine să trăiască În ţara turcească. Iar cea oaie bucălaie, Care-i făcuse turma, Mergea-n fruntea oilor, Mînca fruntea florilor; De simţea de vreme rea, Trăgea oile-n perdea; De simţea de vreme bună, Trăgea oile-n păşune. Ea dac-auzea, Pe urmă rămînea, La ei asculta. Stăpîn de-acasă venea, Pe urmă dac-o găsea, El din gură îi zicea: — Tu, oiţa mea, Care mi-ai făcut turma, Erai fruntea oilor, Mîncai fruntea florilor; De simţeai de vreme rea, Trăgeai oile la perdea; De simţeai de vreme bună, Trăgeai oile-n păşune; Dar acum nu ştiu: Iarba nu-ţi mai place, Ori vreun semn că ţi se face? De turma tu mi-ai lăsat, Lupu fi te-ar fi mîncat! Iară oaia că-i zicea: — Ba, stăpîne, ba, Nu mă blestema, Că lupu m-o mînca, Turma ţi-o rămînea. Mie iarba-mi place, Semn nu mi se face. Dar cei nouă ciobani, Tot din Poienari, Toţi sunt veri primari, Sunt buni verişori, Din nouă surori, Ei că s-au vorbit Pe tine să te omoare Şi să mi te-ngroape În tîrla oilor, În mijlocul mieilor. Iar cîrligelul tău, Ei ca să ţi-l puie, Stîlp la cap să-ţi fie; Gluga să ţi-o puie, Tron la trup să-ţi fie; Fluieraşul tău, Ei ca să ţi-l puie Într-un vîrf de plop. Vîntul cînd o bate, Prin el o străbate, Fluierul o zice, Oile s-or strînge, Pe tine te-or plînge Cu lacrămi de sînge, Iar ei ca să-ţi ia Oile şi banii, Cîinii şi măgarii, Şi cu toţi să treacă În ţara turcească. 209 Stăpîn de-auzea, Rău, frate, -i venea, El pe gînduri sta Şi se hotărî Păcurari străin Pre munţii cei mari Sunt trei păcurari. . . Doi îs veri premari, Unu-i mai strinuţ, Ce-l cheamă Pătruţ Care vă gîndiţi Să mă d-omorîţi, Groapa să mi-o sape Şi să mă îngroape În tîrla de oi, — Păcurari micuţ. — Veri se voroviră, Mi se sfătuiră Pe strin să-l d-omoare Să dorm printre voi, Coperit cu ploi; În ţărcuţ de miei, Nicicînd să nu piei — Moarte de topoare. — Strinu-şi d-auzea, Din grai le grăia, Duios cuvînta: De dintre ai mei. Groapa să mi-o sape Şi să mă îngroape Clo din sus de cale, — Voi, ortacii mei, Păcurari la miei Şi la mîndre oi, Care din voi doi Doriţi a rămîne, De azi ori de mîine, Şi pe al meu ţol, Şi-n al meu ocol, Sub fagul cel mare. Şi-n loc de cruciţă Puneţi fluieriţă, În loc de scrisoare — Lancea la picioare. Cînd soare-o luci Lancea-o desclipi, Cînd vîntu ş-o trage Oi a năpusti. Luă ciomagul la spinare Şi cavalu-n supţioară Şi-apucă pe drum la vale. (Gr. G. Tocilescu, Bragadiru, Teleorman) Fluiera va zice, Oile s-or strînge, Pe mormînt or plînge Cu lacrimi de sînge. Voi, ortacii mei, Păcurari la miei Şi la mîndre oi, Rogu-vă pe voi, De cumva veţi mere Pe la tîrgurele, Cu oi de-ale mele Şi vi-ţi d-întîlni O mamă bătrînă, Cu cîrpă de lînă, Lacrimi lăcrămînd, Păru-şi despletind, Noroc blestemînd, De fiu întrebînd, Aceea-i maica Şi ea v-o-ntreba: — N-aţi vait, vait, Nu mi-aţi întîlnit Pe al meu Pătruţ, Păcurari micuţ, Cu păr galbănuţ, Floare de spicuţ; Cu ochi-viorele Ce scapăr ca stele Cu dor şi cu jele Pe zilele mele; Cu cătare blîndă Şi o faţă mîndră; Dulce la privire Şi frumos la fire? — Ba noi l-am văzut Mergînd spre trecut, Aci mai napoi, Tot vînzînd la oi, La tîrguţ la Beci, Vînzînd la berbeci; Şi l-am mai văzut Numărînd la bani Pe aripa şubii, La lumina lunii, La marginea lumii. (Ioan Şerb şi Domiţian Cesereanu, Ciungani, Ţara Zarandului) Gealip Costea Foicică de trei brazi, Azi e luni şi mîine marţi, Pleacă Costea la Galaţi Cu catîrii-nsămăraţi, Să-i aducă-mpovăraţi Cu tărîţe La mieluţe, Bolovani Pentru cîrlani, Cu opinci Pentru voinici, Cu mălai De lătrători, Cu sidile De mulsori. Cătîraşii-nsămăra Şi pleca Gealip Costea, Drăgăstosul Fetelor, Iubeţul Nevestelor, Cu cioabani Şi cu cîrlani; Iar din stînă Cînd pleca, Vorbă-n urmă Că lăsa Şi din gură Mi-şi grăia: — Dur la mine, bacilor, Bacilor, voinicilor, Voi la turme să-mi tot staţi, Bine seama să-mi luaţi. D-o veni Fulga bătrîn, Fur bătrîn Şi om capcîn, Vătaful Haiducilor, ’Şelătorul Domnilor, Voi să-i daţi, pentru mîncare, O mieoară De frigare, Pastramă De perpeleală Şi urdă Din igurţeală, O butlagă de rachiu Şi vro cinci oca de vin, Ca să-i fie de gustare Pîn-o veni prînzul mare. Demîncare voi să-i daţi, Bine seama să băgaţi La mieoare mititele, Ca să nu piară din ele, Şi la oaia rucărea, Cum n-a fost, nici s-o vedea, Că mult am slujit pe ea Din copilăria mea. Gealip Costea cuvînta Şi la schelă se pornea Cu catîrii-nsămăraţi, Să-i aducă-mpovăraţi. Vreme multă nu trecea Şi în urma lui venea Fulga moţul, Fulga hoţul, Fulga hoţul, fur bătrîn, Fur bătrîn şi om capcîn, Vătaful Haiducilor ’Şelătorul Domnilor; Şi lua, pentru mîncare O mieoară De frigare, Pastramă De perpeleală Şi urdă Din igurţeală, Cu butlaga de rachiu Şi cu cinci oca de vin. Dar p-atît nu se lăsa, Ci rupea, măre, rupea Turmele pe jumătate, Jumătate, -a treia parte, Cu mieoara rucărea, Dragă lui Gealip Costea; C-avea Costea turme multe, Coborîte de la munte, Avea Costea Mieluşele Cîte-s vara Brănduşele, Avea Costea Mieluşei Cîţi sunt vara Brebenei Azi e luni şi mîine marţi, Vine Costea din Galaţi Ş-a’ce1 sare La mieoare, Bolovani Pe la cîrlani, Sarice Pe la ciobani Şi opinci Pe la voinici. El acasă de-mi sosea, Catîraşi desămăra, Saricele Că-mpărţea Şi opincile Dedea, Buzdugan în mîini lua Şi pleca Din stînă-n stînă Cu cîntarul la ciochină. La mulsoare d-ajungea, Bîrsănele că mulgea, Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuţul La măsură, Nici caşul La-nchegătură. Seama bine de-mi băga, Mai vedea, măre, vedea Că, din toate, mai lipsea Şi mieoara rucărea, Dragă lui Gealip Costea, C-alta-n turmă Nu era Mai isteaţă Decît ea: Cînd simţea De vremuri rele, Trăgea Oile-n perdele; Cînd simţea De vremuri bune, Trăgea Oile-n păşune. Seama bine de-mi lua, Mai vedea, măre, vedea Că din turme cam lipsea Oile pe jumătate, Jumătate, -a treia parte: Smîntîna Mieoarelor, Fruntea Dobitoacelor, Fala Negustorilor. Ciudă mare că-i erea, De nimic rău nu-i părea Ca de oaia rucărea. Gealip Costea ce făcea? Un zgheab mare c-alegea, Lapte dulce c-aducea, Cinci cofiţe-n el vărsa, Puţintel că mi-l umplea Şi din buze fluiera. Cîinii mi-l înţelegea Şi cu toţii s-aduna. Al doilea fluiera, Şi iată că-mi şi sosea. Al treilea fluiera, Şi pe lîngă el venea Toţi dulăii de la stînă, Cu Dolfa, căţea bătrînă: De bătrînă ce era, Păr pe ea Nu mai avea. Gealip Costea, d-o vedea, Cu gura o judeca: — Tu, Dolfo, căţea bătrînă, Îmi ştiai seama la stînă; Cum te-a scos Fulga din fire D-ai rămas fără simţire? Şi cum sta D-o judeca, Cu bună lance-o lovea. Dolfa peste cap se da, Iar Costea ce mi-i grăia? — Tu, Dolfo, căţea bătrînă, Ce ştiai seama la stînă, Să iei dîra Oilor Pînă-n calea Furilor, D-aci, de la codrul Gherghii, Pînă la cerdacul Fulghii, Ceardacul cam nevăzut, Numai de voinici ştiut! Dolfa rău chielălăia Şi-nainte c-apuca, Gealip Costea după ea! Tot cu dînşii mai pleca Şi Togan, cîine bărbat, La nevoie încercat Şi de fiare mursicat. Cordii-n lung că apuca, Pe potecă se ducea Pînă, măre, c-ajungea La marginea crîngului, La capătul codrului. Acolo ce mi-şi vedea? Unii la berbeci Cojea, Alţii lemne Grămădea, Alţii carne Perpelea, Iară Fulga, fur bătrîn, Fur bătrîn şi om capcîn, Răzimat d-un păducel, Mînca la carne de miel Şi bea vin din burduşel. Gealip Costea, d-ajungea, Din gură mi-l judeca: — D-alei, Fulgo, fur bătrîn, Fur bătrîn şi om capcîn, De ţi-a fost, mări, a mîncare, Ţi-am dat oaie De frigare, Pastramă De perpeleală Şi urdă Din igurţeală, C-o butlagă de rachiu Şi cu cinci oca de vin; Toate că ţi le-am gătit, Cu cinste te-am hărăzit. Tu p-atît nu te-ai lăsat, Mi-ai luat, nene, luat Fruntea Dobitoacelor, Smîntîna Mioarelor, Fala Negustorilor, Ş-ai rupt turma jumătate, Jumătate, -a treia parte. Mare mi-este ciuda, mare, De nimica rău nu-mi pare Ca de oaia rucărea Cum n-a stat şi n-o mai sta! Cînd simţea De vremuri rele, Trăgea Oile-n perdele; Cînd simţea De vremuri bune, Trăgea Oile-n păşune! Astfel Costea cuvînta Şi din gură mai grăia: — Tu, Dolfo, căţea bătrînă, S-apuci pe Fulga de vînă Şi sprijine-l ciobăneşte, Ca să-i trag io haiduceşte Şi negru păcurăreşte! Şi Dolfa, Cînd auzea, La Fulga Se repezea, De vînă Că-l apuca; Şi Togan, cîine bărbat, La nevoie Încercat, D-o lupoaică Mursicat, După gît i s-azvîrlea, Ciobăneşte-l sprijinea; Iară Costea, Cu lancea Numai una Că-i dădea, Capul jos că-i reteza, Trupu-n două-i spinteca, Şi pe foc de-l arunca, Din guriţă mi-i zicea: — Singur de cap ţi-ai făcut, După vina ce-ai avut! Ciobănaşii, cînd vedea, Tot d-a fuga c-o rupea, De umpleau crîngurile Şi toate vîrtoapele. Dar cînd Costea şuiera, Furii mi se aduna, Înainte-i genuchea, Mîna, poala-i săruta Şi din gură se ruga: — D-alei, Costeo dumneata, Noi nu suntem vinovaţi, Ci de Fulga înşelaţi. La cine a fost vinovat Capul, măre, i-ai tăiat, Trupu-n foc i-ai aruncat, De belea că ne-ai scăpat, La bun stăpîn ne-ai băgat. Slugi la Costea se băga, BALADE POPULARE ROMÎNEŞTI După oi Că-mi alerga, De prin văi Le aduna, Turma-ntreagă că-mplinea Şi la Costea le ducea. Gealip Costea ce-mi făcea? La mulsoare le punea, Lapte dulce că strîngea Şi-n măsură că-l punea: Venea lapte la măsură, Caş dulce la-nchegătură, Brînză albă la-ntăreală Şi urdă la igurţeală. Tot umblînd din stînă-n stînă Cu cîntarul la ciochină, Turma-ntreagă colinda, Oile că-şi număra, Toate-n număr le găsea, Cu a oaie rucărea, Dragă lui Gealip Costea, Că slujise, biet, pe ea Ucenic la ciobănie Din mica copilărie. Daca oile-şi găsea, Bine, măre, că-i părea, Leafa la ciobani sporea, Şapte buţi de vin scotea Şi pe drum care trecea, La ceardac că mi-i poftea Şi din gură le zicea: — Beţi, voinici, şi vă-mbătaţi, Joc frumos ca să-mi jucaţi, C-aşa este voia mea, C-aşa-i din bătrîni legea, Şi legea, şi datina. (G. Dem. Teodorescu, Bucureşti) Costea şi Fulga Pe cîmpul Tirhiniei, Şi pe-al Tirhenului, Scoate Costea oile, Şi umple grindurile, Şi toate vălcelele. Scoate Costea mieluşele Cît în lume viorele, Şi mi-aşează stînile Pe toate măgurile, În toate grindurile; La măgura retezată, Unde a mai fost o dată. Şi mi-avea Costea, mi-avea Patruzeci de cîini bătrîni, Care păzea pe la stîni; Şi o sută de copîrcei, Care umblă după oi; Mai avea şi pe Guda, Pe Guda, căţa bătrînă, Fără nici un dinte-n gură. Astăzi luni şi mîine marţi, Plecă Costea la Galaţi, Cu catîrii-mpovăraţi De argint şi de sfanţi, Şi de galbeni ferecaţi, Să ia sare oilor Şi fîn berbecilor, Şi opinci ciobanilor, Căpestre cîrlanilor, Tărîţă mînzaţilor. El dar cînd pleca, El pe Fulga mi-l lua, Lui Fulga-i dăr uia Un berbecel de frigare Şi-o mioară de căldare, Şi-un caş bun din perpeleac, „Să-mi păziţi turma cu drag! “ Dară Fulga ce făcea? Adăsta pînă-nsăra, Cu ceata lui se vorbea, Pe toţi, frate, i-aduna Şi din gură le zicea: — Ai la măgura bătrînă, Cu muşchi de-un lat de mînă; Unii să urlaţi lupeşte, Alţii să lătraţi cîineşte. Cîinii lui Costea-o auzea, Repede va venea Şi-n tur mă or intra. Ş-avea Costea, mai avea, Mai avea ş-un mieluşel, Mieluşel ocheşel, Nu era-n turmă ca el! Cu patru perechi de coarne, Şi coada de patru palme. Şi-n vîrful corniţelor Avea pietre năstămate, De la Dumnezeu lăsate. Iară Fulga ce făcea, Îi lua şi mioara, Se ducea-n valea rea, Unde nima nu ştia, Şi-apoi el poruncea, Doisprezece junghia, Doisprezece că frigea, Şi le-nvîrtea-n belciuge, Să le fie carnea dulce. După ce mi le frigea, În teancuri mi le-aşeza. Astăzi luni şi mîine marţi, Veni Costea din Galaţi. Toate oile chema, Să le dea de socoteală: Jumătate nu ieşea, I se rupe inima! Nu vine lapte la măsură, De-o palmă şi-un lat de mînă, Nici caş la încheietură, Doar nu e măsura, Care-i rupse inima. Toţi ciobanii mi-i chema, Şi cu cîinii-alăturea, Şi-ncepea de întreba, Şi nimica nu ştia. Dar vezi, Costea ce făcea? O dată că fluiera, Guda cînd îl auzea, Drept la Costea că venea; Cum venea Guda, venea? Venea cu capu-n pămînt, Din ochi lăcrămi căzînd. Dară Costea ce făcea? O dată că mi-o lovea, Numai două că-i mai da, Da’ Guda, zo, mai răbda: — C-am slujit la tată-tău, La tata tătînă-tău, Aoleo, vai de mine, Acuma slujesc la tine, Şi nu-ţi pare rău de mine! Un vînt de sus a burat, În dosul tufelor m-a dus, Atunci Fulga oiţă-a luat. Patru cupe cu lapte-i da Şi Guda că le mînca, Şi din gură că zicea: — Ia-o, Costeo, după mine, Că ştiu calea lunei bine! Şi mergea pe-o potecă, Cobora-n valea rea; Acolo Fulga porneşte, Unde vara musca trece. Cobora în valea rea, Unde Fulga odihnea, — Numai Guda mi-l ştia; La vîrlacul cel adînc, Numai de Fulga ştiut. Cînd acolo ajungea Şi pe Fulga mi-l vedea, Care şedea pe-o crengea, Şi fuma dintr-o lulea, De-al dracului ce era. Lui Costea se arăta. Iară Costea ce zicea: — Gudo, Gudo dumneata, O să faci cum oi putea, Să pui gura pe Fulga! Făcea Guda ce făcea De Fulga s-apropia, Cînd pe burtă, Cînd pe spate, Pînă-l apucă de spate. Trage Guda haiduceşte, Stăpînu păcurăreşte. Iată Costea c-ajungea. . . Cînd o dată-n Fulga da, Cu pămînt l-amesteca; De ţărînă-l scutura, Ş-apoi sta de-l judeca: — Aoleu, Fulga, hoţ bătrîn, Cine te-a învăţat să furi? Că ce ţi-am făgăduit, Ori de ce ai fost dorit: Un berbece de frigare Şi mioară de căldare, Şi caş bun din strecurătoare: Şi altu caş din perpeleag, Să-mi păzeşti turma cu drag! Apoi n-ai fost mulţumit Pe ce eu te-am dăruit; Mi-ai furat fruntea oilor, Fala negustorilor. De-aceea nu te-oi ierta, Mi-ai luat şi mioara, Mioara de la Cîmpu-al-lung, Cu lînă pînă-n pămînt! Mioara tu să mi-o dai, Că acum o să te tai! Şi pe Fulga l-a tăiat, În vălcele l-aruncat, De l-a mîncat fiarele, Fiarele şi vulturii, C-aşa i-a fost minţăle. (Cristea Sandu-Timoc, Valea Timocului) Căpărli al Moş Bară (Caprele lui Moş Bară) Vai ce veste tristă Ne-a sosit aseară! Caprele din Scheaua Toate o să piară; O veste prea tristă Nu e, nu-i a bună: Din caprele din Scheaua N-a rămas nici una. Pe moşneagul Bara L-a stăpuns un dor, Tăie cornul caprei Şi-l puse în brîu. — O, tu, Costa dragă, Costa, fiul meu, De ar fi să mor, Să-mi atîrni toiagul De creangă de corn, Aşează-mi păr de capră La căpătîi, în groapă. 220 Tu, Costa iubite, Costa, fiul meu, Tălăngile toate De la ţapi le scoateţi Şi în loc de clopot, Să le-aud cum sună. Cele două coarne De la ţapi, tăiaţi Şi în loc de cruce, La creştet le-aşezaţi. (C. Brăiloiu, Emilia Comişel şi Tatiana Găluşca-Crîşmariu, Folclor aromîn, în vol. Folclor din Dobrogea, fărşeroţi din Grecia, Comuna Mihai Viteazu, transpunere în daco-romînă de Athanasie Nasta) DESPRE CURTEA FEUDALĂ 222 Monastirea Argeşului Pe Argeş în gios, Pe un mal frumos, Negru Vodă trece Cu tovarăşi zece: Nouă meşteri mari, Calfe şi zidari Şi Manoli — zece, Care-i şi întrece. Merg cu toţi pe cale Să aleagă-n vale Loc de monastire Şi de pomenire. Iată cum mergea Că-n drum agiungea Pe-un biet ciobănaş Din fluier doinaş, Şi cum îl videa, Domnul îi zicea: Un zid părăsit Şi neisprăvit, La loc de grindiş, La verde-aluniş? — Ba, doamne, -am văzut, Pe unde-am trecut, Un zid părăsit Şi neisprăvit. Cînii, cum îl văd, La el se răpăd Şi latră-a pustiu Şi urlă-a morţiu. Cît îl auzea, Domnu-nveselea Şi curînd pleca, Spre zid apuca Cu nouă zidari, Nouă meşteri mari — Mîndre ciobănaşDin fluier doinaş. Pe Argeş în sus Cu turma te-ai dus, Pe Argeş în gios Cu turma ai fost, Nu cumv-ai văzut, Pe unde-ai trecut, Şi Manoli — zece, Care-i şi întrece. — Iată zidul meu! Aici aleg eu Loc de monastire Şi de pomenire. Deci voi, meşteri mari, Calfe şi zidari, Curînd vă siliţi Lucrul de-l porniţi Ca să-mi rădicaţi, Aici să-mi duraţi Monastire naltă Cum n-a mai fost altă. Că v-oi da averi, V-oi face boieri, Iar de nu, apoi V-oi zidi pe voi, V-oi zidi de vii Chiar în temelii! Meşterii grăbea, Sfările-ntindea, Locul măsura, Şanţuri largi săpa Şi mereu lucra, Zidul rădica, Dar orice lucra, Noaptea se surpa! A doua zi iar, A treia zi iar, A patra zi iar Lucra în zadar! Domnul se mira Ş-apoi îi mustra, Ş-apoi se-ncrunta Şi-i ameninţa Să-i puie de vii Chiar în temelii! Meşterii cei mari, Calfe şi zidari Tremura lucrînd, Lucra tremurînd Zi lungă de vară, Ziua pîn-în seară; Iar Manoli sta, Nici că mai lucra, Ci mi se culca Şi un vis visa, Apoi se scula Ş-astfel cuvînta: — Nouă meşteri mari, Calfe şi zidari, Ştiţi ce am visat De cînd m-am culcat? O şoaptă de sus Aievea mi-a spus Că orice-am lucra, Noaptea s-a surpa Pîn-am hotărî În zid de-a zidi Cea-ntăi soţioară, Cea-ntăi sorioară Care s-a ivi Mîini în zori de zi, Aducînd bucate La soţ ori la frate. Deci dacă vroiţi Ca să isprăviţi Sfînta monastire Pentru pomenire, Noi să ne-apucăm Cu toţi să giurăm Şi să ne legăm Taina s-o păstrăm; Ş-orice soţioară, Orice sorioară Mîini în zori de zi Întăi s-a ivi, Pe ea s-o jertfim, În zid s-o zidim! Iată, -n zori de zi, Manea se trezi, Ş-apoi se sui Pe gard de nuiele, Şi mai sus, pe schele, Şi-n cîmp se uita, Drumul cerceta. Cînd, vai! ce zărea? Cine că venea? Soţioara lui, Floarea cîmpului! Ea s-apropia Şi îi aducea Prînz de mîncătură, Vin de băutură. Cît el o zărea, Inima-i sărea, În genuchi cădea Şi plîngînd zicea: „Dă, Doamne, pe lume O ploaie cu spume, Să facă pîraie, Să curgă şiroaie, Apele să crească, Mîndra să-mi oprească, S-o oprească-n vale, S-o-ntoarcă din cale! “. Domnul se-ndura, Ruga-i asculta, Norii aduna, Ceriu-ntuneca. Şi curgea deodată Ploaie spumegată Ce face pîraie Şi îmflă şiroaie. Dar oricît cădea, Mîndra n-o oprea, Ci ea tot venea Şi s-apropia. Manea mi-o videa, Inima-i plîngea, Şi iar se-nchina, Şi iar se ruga: „Suflă, Doamne, -un vînt, Suflă-l pe pămînt, Brazii să-i despoaie, Paltini să îndoaie, Munţii să răstoarne, Mîndra să-mi întoarne, Să mi-o-ntoarne-n cale, S-o ducă devale! “ Domnul se-ndura, Ruga-i asculta Şi sufla un vînt, Un vînt pre pămînt, Paltini că-ndoia, Brazi că despoia, Munţii răsturna, Iară pe Ana Nici c-o înturna! Ea mereu venea, Pe drum şovăia Şi s-apropia Şi, amar de ea, Iată c-agiungea! Meşterii cei mari, Calfe şi zidari, Mult înveselea Dacă o vedea, Iar Manea turba, Mîndra-şi săruta, În braţe-o lua, Pe schele-o urca, Pe zid o punea Şi, glumind, zicea: — Stai, mîndruţa mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Şi să te zidim! Ana se-ncredea Şi vesel rîdea. Iar Manea ofta Şi se apuca Zidul de zidit, Visul de-mplinit. Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn’ la gleznişoare, Pîn’ la pulpişoare. Iar ea, vai de ea, Nici că mai rîdea, Ci mereu zicea: — Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Agiungă-ţi de şagă, Că nu-i bună, dragă. Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Trupuşoru-mi frînge! Iar Manea tăcea Şi mereu zidea; Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn’ la gleznişoare, Pîn’ la pulpişoare, Pîn’ la costişoare, Pîn’ la ţîţişoare. Dar ea, vai de ea, Tot mereu plîngea Şi mereu zicea: — Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Ţîţişoara-mi plînge, Copilaşu-mi frînge! Manoli turba Şi mereu lucra. Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn’ la costişoare, Pîn’ la ţîţişoare, Pîn’ la buzişoare, Pîn’ la ochişori, Încît, vai de ea, Nu se mai videa, Ci se auzea Din zid că zicea: — Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Viaţa mi se stinge! Pe Argeş în gios, Pe un mal frumos Negru-vodă vine Că să se închine La cea monastire, Falnică zidire, Monastire naltă, Cum n-a mai fost altă. Domnul o privea Şi se-nveselea Şi astfel grăia: — Voi, meşteri zidari, Zece meşteri mari, Spuneţi-mi cu drept, Cu mîna pe piept, De-aveţi meşterie Ca să-mi faceţi mie Altă monastire Pentru pomenire, Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă? Iar cei meşteri mari, Calfe şi zidari, Cum sta pe grindiş, Sus pe coperiş, Vesel se mîndrea Ş-apoi răspundea: — Ca noi, meşteri mari, Calfe şi zidari, Alţii nici că sunt Pe acest pămînt! Află că noi ştim Oricînd să zidim Altă monastire Pentru pomenire, Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă! Domnu-i asculta Şi pe gînduri sta, Apoi poruncea Schelele să strice, Scări să le rădice, Iar pe cei zidari, Zece meşteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiş, Sus pe coperiş. Meşterii gîndea Şi ei îşi făcea Aripi zburătoare De şindrili uşoare. Apoi le-ntindea Şi-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea, Şi unde pica, Trupu-şi despica. Iar bietul Manoli, Meşterul Manoli, Cînd se încerca De-a se arunca, Iată c-auzea Din zid că ieşea Un glas năduşit, Un glas mult iubit, Care greu gemea Şi mereu zicea: — Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Ţîţişoara-mi plînge, Copilaşu-mi frînge, Viaţa mi se stinge! Cum o auzea, Manea se pierdea, Ochii-i se-nvelea; Lumea se-ntorcea, Norii se-nvîrtea, Şi de pe grindiş, De pe coperiş, Mort bietul cădea! Iar unde cădea Ce se mai făcea? O fîntînă lină, Cu apă puţină, Cu apă sărată, Cu lacrimi udată! (V. Alecsandri) Zidirea mănăstirii Argeşului Foaie, foi cîrmîz, Pe Argeş în sus, Pe cel mal frumos, Plimbă-mi-se plimbă, Plimbă Negru Vodă Cu doamna Ilinca. El că se plimba Cu nouă zidari, Nouă meşteri mari, Dascăli şi primari, Şi Manole — zece, Care şi-i întrece. Ei că se plimba Şi mi-şi căuta Loc de mănăstire Şi de pomenire, Şi de case bune. Foaie ş-o lalea, D-un purcar că-mi da, Din cale-l oprea Şi mi-l întreba: — Ai, mic purcăraş, Neaoş purcăraş, Cu porcii umblînd Şi tu-i întorcînd, Că nu mi-ai văzut Şi nu mi-ai găsit Loc de mănăstire Şi de pomenire, Şi de case bune? Purcăraş grăia: — Ai, măria-ta, Eu porcii păzind Şi în sus mergînd, Eu că am găsit Şi tare-am văzut Pe unde-am trecut: Hăţiş, curpeniş, Şi-ezer fără fund, Cu apă curată, Trestioară-naltă. Domnul mi-asculta Şi se bucura, Şi-acolo mergea Şi el că-mi vedea: Hăţiş, curpeniş Şi-ezer fără fund, Cu apă curată, Trestioară-naltă. El mi se plimba, În sus se plimba, În preajmă căta Şi mi se-ntrista, Pe gînd că-mi cădea, Că el nu găsea, Cît loc ocolea, Loc de mănăstire Şi de pomenire, Şi de case bune. Foaie ş-o lalea, Domnul că-mi venea Şi iar că-mi venea, Şi iar îmi căuta, Pînă ce-mi afla D-un dalb luminiş, Frumos poieniş, În sus pe Argiş, La cetinu-nalt, Nalt şi răsfirat, Cum nu era alt. Şi aci-mi venea Şi aci-mi alegea Loc de mănăstire Şi de pomenire, Şi de case bune. Foaie ş-o lalea, Şi ce-mi mai făcea? Domnu-mi poruncea, Icoană punea, Sus o anina, În cetinu-nalt, Nalt şi răsfirat, Cum nu era alt. Ziua mi-o punea, Noaptea că-mi pierea, În iezer venea, Aci mi-o găsea. Şi iar mi-o punea, Şi iar că-mi pierea; O dată şi iară, Pînă-a treia oară. Foaie ş-o lalea, Domnul ce-mi făcea? El se minuna Şi mi se-ngrija Da’ n-avea ce făcea, Că Dumnezeu vrea. Domnul de-mi vedea, N-avea ce făcea, Oameni că-mi chema, Pădure tăia, Cărbuni că-mi făcea, Care încărca, În iezer băga, Apă de-mi sugea. Şi ce-mi mai făcea? Şi iar că-mi pornea Şi iar poruncea, Şanţuri mari săpa, Iezeru-mi seca. Fauri mi-aducea, Grătare-mi făcea, Frumos le-aşeza, Lucru de-ncepea. Foaie ş-o lalea, Şi ce-mi mai făcea? La zid că-ncepea, Zidea şi zidea, Mereu că-mi zidea, Pînă se-nsera, Pînă se-nnopta, Dar ce ziua zidea Noaptea se surpa. Domnul se mira Şi se îngrija, Da’ n-avea ce făcea, Că Dumnezeu vrea. Foaie ş-o lalea, Manole-mi visa, D-un vis că-mi visa Şi se deştepta Şi mi se-ngrija. Meşterii chema, Visul le spunea Şi-astfel le vorbea: — O, voi, meşteri mari, Dascăli şi primari, Voi ca să-mi juraţi Taină să-mi păstraţi, Ca nişte buni fraţi. Eu, cînd m-am culcat, D-un vis c-am visat, D-un vis minunat: Că tot ce-am lucra, Noaptea s-o surpa, Pîn’ ce n-om zidi Mîine-n zori de zi Cea-ntîi soţioară, Cea-ntîi zinişoară Ce-o ieşi în cale Pe deal ori pe vale. S-aducă mîncare La loc de prînzare. Foaie ş-o lalea, Şi ce-mi mai făcea? Manole-mi vorbea Şi-astfel le zicea: — O, voi meşteri mari, Dascăli şi primari, Cine mi-o veni Mîine-n zori de zi, Pe rouă, pe ceaţă Şi pe negureaţă, Cea-ntîi soţioară, Cea-ntîi zinişoară, Voi s-o apucaţi, Frumos să mi-o luaţi, Pe zid s-o urcaţi, În zid s-o băgaţi Şi să mi-o zidiţi, Zidul să sfîrşiţi, Lucrul să-mpliniţi. Foaie ş-o lalea, Meşterii-mi pleca, Vorba nu-şi ţinea, Taina nu păstra, Şi ei că-mi spunea La cele soţioare, La cele zinişoare Lucru să-ntîrzie, La zid să nu vie Mîine-n zori de zi, Pe rouă, pe ceaţă Şi pe negureaţă. Foaie ş-o lalea, Caplea nu ştia, Şi ea că-mi venea Mîine-n zori de zi Pe rouă, pe ceaţă Şi pe negureaţă. Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma Şi aşa-mi zicea: „Doamne, Doamne sfinte, Dă-i ceva nainte S-o oprească-n vale, S-o-ntoarcă din cale, Bucate să piarză, Zile să mai vază! “ Domnu l-asculta, Nainte-i scotea Doi bălăurei Cu solzi mari pe ei, Din gură-ncleştaţi, Din coade-nnodaţi. Ea să speria, Bucate pierdea, Înapoi pornea, Altele-mi gătea Şi iarăşi venea. Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma, Şi aşa-mi zicea: „Doamne, Doamne bune, Dă un vînt pe lume Copacii să-ndoaie, Drumul să i-l taie, S-o oprească-n vale, S-o-ntoarcă din cale, Bucate să piarză, Zile să mai vază! “ Domnu l-asculta Şi dădu un vînt Mare şi cumplit; Copacii-ndoia, Drumu i-l tăia. Ea se speria, Din cale s-oprea, Bucate pierdea, Înapoi pornea, Altele-mi gătea Şi iarăşi venea. Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma Şi aşa-mi zicea: „Doamne, Doamne bune, Trimete pe lume O ploaie cu spume, Să verse pîraie, Să curgă şiuroaie, Drumul să i-l taie, S-o oprească-n vale, S-o-ntoarcă din cale, Bucate să piarză, Zile să mai vază! “ Domnu l-asculta Şi dădu pe lume O ploaie cu spume, De vărsa pîraie, De curgea şiuroaie. Ea să speria, Din cale s-oprea, Bucate pierdea, Înapoi pornea, Altele-mi gătea Şi iarăşi venea. Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma, Nimic nu zicea, Că Dumnezeu vrea. Foaie ş-o lalea, Caplea că-mi sosea, Masă-mi întindea, Bucate-mi punea, Bine că-i părea; Da ea, vai de ea, Nici că mi-şi ştia Că moartea-o pîndea, Ci se veselea Şi mereu vorbea. Foaie ş-o lalea, Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma, Nici că mai gusta Şi aşa-mi striga: — O, voi, meşteri mari, Dascăli şi primari, Voi să vă pripiţi, Visul să-mi pliniţi! Voi să mi-o luaţi, Pe zid s-o urcaţi, În zid s-o băgaţi, Frumos s-o zidiţi, Zidul să-mi sfîrşiţi, Lucrul să-mpliniţi! Meşterii-mi venea, Pe Caplea-mi lua, Pe zid o urca, În zid mi-o băga, Frumos că-mi zidea, Zidul de-mi sfîrşea, Lucrul de-mplinea. Foaie ş-o lalea, Ei că mi-şi zidea, Da’ Caplea rîdea, Glumă-i se părea Şi aşa zicea: — Manole, Manole, Meştere Manole, Zidăraş Manole, Ori ţi-este de glumă, Ori nu-ţi e d-a bună Să mă bagi de vie Aci-n temelie? Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma Şi mereu striga: — O, voi, meşteri mari, Dascăli şi primari, Pripiţi şi zidiţi, Zidul de sfîrşiţi, Lucrul de-mpliniţi! Meşterii pripea Zidul de sfîrşea, Lucrul de-mplinea, Da’ ea, vai de ea, Mereu că-mi plîngea Şi mereu zicea: — Manole, Manole, Meşteraş Manole, Zidăraş Manole, Zidul greu se-ntinde, Mijlocu-mi cuprinde, Pămîntul mă-nghite. Ori ţi-este de glumă, Ori nu-ţi e d-a bună Să mă bagi de vie Aci-n temelie? Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma Şi mereu striga: — O, voi, meşteri mari, Dascăli şi primari, Pripiţi de zidiţi, Zidul de sfîrşiţi, Lucrul de-mpliniţi! Meşterii pripea Zidul de sfîrşea, Lucrul de-mplinea. Da’ ea, vai de ea, Mereu că-mi plîngea Şi mereu zicea: — Manole, Manole, Meşteraş Manole, Zidăraş Manole, Zidul greu se-ntinde, Pieptul mi-l cuprinde, Ţiţişoara-mi curge, Copilaşu-mi plînge. Ori ţi-este de glumă, Ori nu-ţi e d-a bună, Să mă bagi de vie Aci-n temelie? Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma Şi mereu striga: — O, voi, meşteri mari, Dascăli şi primari, Pripiţi de zidiţi, Zidul de sfîrşiţi, Lucrul de-mpliniţi! Meşterii pripea Zidul de sfîrşea, Lucrul de-mplinea, Da’ ea, vai de ea, Nu se mai vedea, Ci se auzea, Mereu că-mi plîngea Şi mereu zicea: — Manole, Manole, Meşteraş Manole, Zidăraş Manole, Zidul greu se-ntinde, Trupul mi-l cuprinde, Ţiţişoara-mi curge, Copilaşu-mi plînge, Viaţa mi se stinge. Ori ţi-este de glumă, Ori nu-ţi e d-a bună, Să mă bagi de vie Aci-n temelie? Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma Şi mereu striga: — O, voi, meşteri mari, Dascăli şi primari, Pripiţi de zidiţi, Zidul de sfîrşiţi, Lucrul de-mpliniţi! Meşterii pripea Zidul de sfîrşea, Lucrul de-mplinea, Da’ ea, vai de ea, Nu se mai vedea, Ci se auzea, Din zid că ieşea Un glas ce zicea: „Doamne, Doamne bune, Trimete pe lume Îngeraşul tău La copilaşul meu; Ploaia de-o cădea, Pe el l-o scălda; Zăpada d-o ninge, Pe el mi l-o unge; Frunza d-o pica, Mi l-o înfăşa; Vîntul d-o sufla, Mi l-o legăna; Soarele-o luci Şi mi l-o-ncălzi! “ Foaie ş-o lalea, Manole-o vedea, Inima-i seca, Din ochi lăcrăma Şi mereu striga: — O, voi, meşteri mari, Dascăli şi primari, Pripiţi de zidiţi, Zidul de sfîrşiţi, Lucrul de-mpliniţi! Meşterii pripea Zidul de-mi sfîrşea, Lucrul de-mplinea Şi se veselea. Foaie, foi, cîrmîz, Pe Argeş în sus, Pe cel mal frumos, Plimbă-mi-se plimbă, Plimbă Negru Vodă Cu doamna Ilinca. Ei că se plimba Şi ei că-mi vedea Şi se-nveselea D-acea mănăstire Pentru pomenire, Frumoasă şi naltă Cum n-o mai fi altă. Foaie ş-o lalea, Şi ce mi-şi făcea? Domnul de-mi vedea, Mult se-nveselea. Ş-apoi poruncea Schele de-mi strica, Scări de ridica, Şi de pe podiş, Şi sus că-mi lăsa De pe coperiş, Pe cei meşteri mari, Îmi zbura spre soare, Dascăli şi primari, Pe cîmpia mare. Şi Manole — zece, Şi cum că-mi zbura, Care şi-i întrece. Nici mult că ţinea Foaie ş-o lalea, Şi jos că-mi cădea. Da’ ei ce-mi făcea? Şi unde cădea, Ei mi se-ntrista Acolo-mi ieşea Şi mi se ruga, D-un mic izvoraş, Ş-apoi că-mi făcea D-un mic pîrîiaş, Aripi zburătoare Cu apă vioară, Din şiţe şi sfoare, Rece şi uşoară. (C. N. Mateescu, comuna Albeşti, judeţul Argeş) Meşterul Manole Cei nouă zidari, Nouă meşteri mari Ei se socotea, Ca ei să mi-ş facă Zid de mănăstire Să nu fie-n lume. Zîua zîduia, Noaptea se surpa. Ei se socotea, Jurămînt punea Ca ei să nu spuie La neveste-acasă Şi care va merge Luni de dimineaţă Cu prînzu-nainte. . . În zîd s-o zîduiască. Opt necredincioşi. . . Credinţ-o călcatu, Credinţă n-avea Şi ei le spunea, Ele nu venea. Manole, Manole, Meşteru Manole, El credinţa-şi ţine Că el că nu-i spune La nevast-acasă. Luni de dimineaţă Ea mi se scula, Pruncu şi-l scălda, Prînzu şi-l făcea, La bărbat pleca. El cînd o vedea, Din gură grăia: De-ar da Dumnezeu Rugu să-i răsaie, Pe ea să mi-o-ncurce, Mîncarea s-o verse, Doar vremea va trece. Rugu-i răsărea, Ea mi-l d-ocolea, Măi tare venea. El cînd mi-o vedea, Cu mîna-i făcea ’Ndărăpt să se-ntoarcă. Ea, cînd îl vedea Măi tare venea, La el ajungea, Mîncarea punea. Zîdarii mi-o lua Şi-n zîd mi-o punea. Nimic nu-i vorghea, Num-o zîduia, Zîd pîn-la genunchi. Ea din grai grăia: — Voi nouă zidari, Nouă meşteri mari, Doar voi nu glumiţi De mă zîduiţi Zîd pîn-la genunchi? Nimic nu-i zicea, Num-o zîduia, Zîd pînă la brîu, Ea iar din grai grăia: — Manole, Manole, Meştere Manole, Dar voi nu glumiţi De mă zîduiţi Zîd pînă la brîu, Că zîdu mă strînge, Ţîţişoara-m’ curge Şi copilu-m’ plînge. Nimic nu-i zicea, Num-o zîduia Zîd pînă la ţîţe. Ea iar din grai grăia: — Manole, Manole, Meştere Manole, Ţie nu ţi-i milă De a ta soţie? Că zîdu mă strînge, Ţîţişoara-m’ curge Şi copilu-m’ plînge. Nimic nu-i zicea Num-o zîduia Zîd pînă la gîtu. Ea iar din grai grăia: — Manole, Manole, Meştere Manole, Ţie nu ţi-i milă De a ta soţie? Văd că nu glumiţi De mă zîduiţi. Zîd pînă la gîtu, Că zîdu mă strînge, Ţîţişoara-m’ curge Şi pruncuşoru-m’ plînge. Da’voi să-mi lăsaţi Loc leagănului La căpu zîdului, Vîntu cînd o bate Ni l-o legăna Şi cînd îmi va ninge Pruncu mi l-o unge Şi cînd o ploua Pruncu-l va scălda. Lui cu mama lui, Lui cu mama lui! (Ion Taloş, Luţa, Făgăraş) Puntea di Arta (Puntea din Arta) Au fost odată trei buni fraţi, Trei meşteri foarte lăudaţi, În meserie învăţaţi, Cu fete harnice-nsuraţi. Fiind ei meşteri nentrecuţi, Ajunseră prea cunoscuţi — Că orice lucru le cereai, Îndată gata-l şi vedeai. Aşa se face că, odat’, Un sol îi cheamă la-mpărat — Şi ei porniră împreună Şi-au mers o noapte tot pe lună. . . Sosiţi cei meşteri la-mpărat, Tustrei, plecaţi l-au întrebat: — Măria-Ta, ce porunceşti? — Că noi om face ce doreşti. — Voi, meşterilor iscusiţi, Dar, cum se-aude, şi-nrăiţi — Vă dau ce-n vise nu gîndiţi, Un pod pe Arta de-mi boltiţi! Nevolnici însă de veţi fi, De crudă moarte veţi pieri! — Ci dă-ne, doamne, un răgaz, Să nu intrăm în vrun năcaz. . . Cei meşteri chibzuind de-ajuns, I-au dus apoi acest răspuns: — Ani şapte, doamne, de ni-i da, Noi podul ţi-l vom înălţa; Şi cîte-or fi de trebuinţă — S-avem mereu, cu prisosinţă. Şi-acu, ne vei îngădui O vorbă încă-a mai grăi: Noi credem că a fi cu cale Să ne rugăm Măriei-Tale Să nu trăim aici pustii, Fără neveste şi copii. . . — Tot ce doriţi pecetluiesc — Că eu sunt neam de os crăiesc; Dar vreau un lucru cu temei, — De nu, vă hăcui ca pe miei! Cei meşteri au pornit de zor, Să şi-i aducă pe ai lor; Ai lor hălăduiau departe Şi nu ştiau de apa Artei, Şi veacul şi-l făceau în munte — Şi i-au adus mai lîngă punte. Şi-ndat’ la treabă au purces, Că-atîtea doar aveau de dres; Da-n van trudiră în pustii S-aşeze punţii temelii — Că tot ce ziua se-ncropea, Pe noapte — apa nimicea; Şi nu-mplineau nimic, să stea — Vreo şase ani le-a mers aşa! Şi grijile s-au strîns, s-au strîns, Şi meşterii în pumni şi-au plîns Că-i paşte-atîta nenoroc, Şi sunt aproape de soroc. . . * Şi se făcu că într-o zi, Mai marele-ntre fraţi zări Venind spre ei, peste pripoare, O păsăruică zburătoare. Cea pasăre acum stătea Pe-o creangă, de se odihnea Şi către meşter ciripea, Iar meşterul îşi tălmăcea: — Om bun, să nu vă căinaţi, Că lucrul tot nu-l terminaţi — Decît dacă în temelii Zidi-veţi una din soţii, — Pe-a prîslei soaţă ca o floare, Oricît la inimă vă doare! Bădia-meşter auzea Cea pasăre ce turuia Şi vai-vai, ce era pe el — Că nu-i putinţă în altfel Să-şi scape cumva cumnăţica, Nevinovata, draga, mica. . . Şi-avea femeia şi-un fecior — Acu se înălţa-n pridvor, Dar tot sugar, — cum n-o vedea, Pe plîns şi bocet se pornea. Cel meşter suferea cumplit De ce se cerea împlinit Ci se gîndi că Domnul — poate Aşa să fie o scoate. . . Şi puntea peste Arta-aceie Striga cu moarte pre femeie! Deci el a poruncit acasă Să li se-aducă pentru masă, Şi-a zis să vie cu bucate Mezina — dintre trei cumnate. Şi vorba îi fu respectată: Mezina se porni îndată — Doar pruncul şi-l trezi niţel, Odorul ei cel mititel — De-l alăpta, să-i ţină bine Şi să-l adoarmă, pînă vine. . . A luat bucate să se-ajungă, Cumnaţii ei să nu se plîngă! Şi drumul l-a făcut uşor, Că toate-i merseră cu spor. . . Cînd fu la punte, printre ei, Glumi femeia cu cei trei: — Ah, meşterilor, bieţi de voi, V-ajute Domnul la nevoi! Că vă cam plîngeţi de noroc — Şi puntea voastră stă pe loc. . . — O, doamnă, tare ne mirăm, Că nimic nu înălţăm! Robotim noi ziua-ntreagă, — Puntea însă nu se leagă. . . Şi ne-am zis cu jurămînt, Şi ne-am legat cu cuvînt: Astăzi prînzul cin-l-aduce — Acasă nu se mai duce, Că l-om pune-n temelie — Poate-aşa, lucru să ţie! Ea, săr mana îi privea Şi nu prea înţelegea; Se uita la soţior — Scuturat de greu fior, De-i curgeau lacrimi izvor, Şi mi-l întreba cu dor: — Spune-mi tu, alesul meu — Cît ţi-ar fi ţie de greu: De ce plîngi cu-atîta foc? Spune-mi, dragul meu noroc! — O, iubita mea nevastă, N-am păţit nici o năpastă. . . Doar inelul îmi căzu, — Treci tu-n groapă şi-l adu! Coborî biata de ea, Dar cei meşteri ce-mi făcea? Ca trei uli se repezea Şi în grabă mi-o zidea. Ea, la ei a tot strigat Şi s-a plîns şi s-a rugat, — Trupul i se zvîrcolea, Părul din cap şi-l zmulgea: — Alelei, meşteri mişei, Meşteri fără dumnezei — Mai slăbiţi-mă un pic, Să-l mai alăptez pe-ăl mic! Meşterii n-o auzea, Parcă nici nu o vedea; 240 Şi ea iarăşi le zicea Şi mi se ruga aşa: — Meşterilor fără suflet, Vă mai zic, cît am răsuflet, Meşterilor de ocară: Lăsaţi-mi sînul pe-afară, Puiul flămînd să nu-mi moară, Şi trimite-ţi să-l aducă, Să-i dau ţîţa să mai sugă — Că e mic şi e firav, Mînce-l mama lui de drag! Meşterii tot n-auzea, Şi zidea mereu, zidea. . . Dacă i-a văzut mişei — Crunt i-a blestemat pre ei: — Să urle apa pe prund — şi balade; Din poezia cultă, selecţie de texte, transpunere şi cuvînt înainte de Hristu Cîndroveanu) Dobrişean Foicică trei sulfine, Ascultaţi boieri la mine Să vă spui un cîntec bine! În oraş, în Bucureşti, La casele mari, domneşti; În curte la Mihnea Vodă, Nemerit-a, Poposit-a, Măre, trei moşnegi bătrîni, Cu barbele pîn’ la brîni, Cu căciuli la subţioare, Cu vîslele la spinare. Unul e din Burduşani, Altul e de la Cegani, Al treilea, din Lupşani, Şi pîrăsc pe Dobrişean Precum pruncul meu flămînd; Tremure puntea mereu — Ca ziditul trup al meu; Rîul ieie-şi nencetat — Vamă de om înecat! Iar voi, meşteri — să pieriţi Toţi, ca sînii mei, striviţi! Şi s-aveţi noroc în viaţă — Cîtă iarbă e pe ghiaţă! Că noi trei surori am fost, Şi-am avut acelaşi rost: Ne-aşezară temelie, Pe la punţi de măreţie — Una-n Dunăre-n hotar, Mijlocia — la Vardar, Eu, acum, în Arta iar. . . (Antologie lirică aromînă. Cîntece lirice Naintea lui Mihnea Vodă, Şi din gură ce-i spunea, Pîra cum îşi aşternea? — D-alei, doamne, Mihneo Vodă, Unde s-a mai cunoscut, Unde boieri s-au văzut Şi boieri s-au pomenit Să se ţie de domnit? Ce-ar fi cerul cu doi sori, Aşea-i ţara cu doi domni: Două paloşe-ntr-o teacă, Doi domni în ţară săracă. Măria-ta-n Bucureşti, Dobrişean în Stoieneşti. Şi ce e la Dobrişean E doar numai la sultan, Necum la măria-ta, Necum, în toată ţara. Casele lui Dobrişean Nu-s case ca casele, Ci zăresc ca soarele. Măria-ta, de judici, Măria-ta nu spînzuri; Dobrişean, el judică, Dobrişean, el spînzură. Tot mai are Dobrişean Cum ar avea un sultan, Cum n-are măria-ta, Cum n-are toată ţara: Cîţi boieri au pribegit, 241 Dobrişean că i-a oprit Şi la el i-a poposit, Şi-n ciobani i-a străvestit; Dar nu-i poartă ciobăneşte, Ci mi-i poartă chip domneşte, Cu caftane de pambriu, Cu cizme de irmiziu, Cu obiele de bumbac, Mestecat cu păr din cap, Că ţine la ger mai cald. Tot mai are Dobrişean Cum ar avea un sultan, Cum n-are măria-ta, Cum nu e-n toată ţara: Vro cinci sute de berbeci, Vreo cinci sute de pribeci, Tot berbeci de coade berci, Cu coarnele răsucite Şi la vîrfuri poleite, Şi-i berbecul de la coadă, De la coadă pîn’ la coarne Lung de cîte şapte palme. Ciobanii lui Dobrişean Sunt boieri ca de divan, În toiege, răzimaţi Şi-n caftane îmbrăcaţi. Bacii lui poartă cîrlige, Tot cîrlige de argint, Cum n-am văzut pe pămînt, Nici în lume de cînd sînt. În capul Cîrligelor, În josul Belciugelor, Cîte-o piatră nestimată, De plăteşte ţara toată, Şi pietre de diamant — Străluceşte noaptea-n sat. Tot mai are Dobrişean Cum ar avea un sultan, Cum n-are măria-ta, Cum nu e-n toată ţara: Vreo cinci sute de mieoare, Ce ies vara fătătoare, Buţi cu vin Şi stupi cu miere, Mult bănet Şi grea avere. Mihnea Vodă, d-auzea, Sta puţin şi se gîndea; D-o poruncă că-mi scria Şi zicea din gură tare: — Savai, Ghineo, armaş-mare, De cînd io te-am armăşit, Nici o slujbă n-ai plinit, Dar acuma, să te scoli Tina Vlăşcii să-mi răscoli, Măre, pe la miez de noapte, Măre, cu sudori de moarte. Iute, Ghineo, să te duci Şi la noi să ni-l aduci Cam cu oi, Cam cu odăi, Cam cu odalîcul lui! Unde Ghinea se ducea, La Dobrişean c-ajungea Şi ferman în mînă-i da. Dobrişean îi mulţămea, În mînă ferman lua, Şi din gură de-l citea, Lacrămile-l podidea. Să n-asculte nu-i venea, Să nu meargă nu putea, Că porunca e domnească, Urgie dumnezeiască. Deci el, măre, se scula, Bucium în mînă lua, În trei cornuri buciuma, Ciobănaşi că-şi aduna. Ciobănaşii toţi venea, Oişoarele-nşira, Cadalîcul tot strîngea, Drumul, măre, c-apuca, Drumul Stoieneştilor Către-al Bucureştilor. Drumul coardă că-şi ţinea Şi mergea, măre, mergea, Noaptea-n codri i-apuca, Pîn’ la Mihnea c-ajungea. Dar mocanul, Ca ţăranul, Nu ştie ce e şofranul, Că, de-l vede pe tarabă, El zice că e tot iarbă, Bună pentru nici o treabă. Cînd la curte-mi ajungea, Cînd în curte că-mi intra, Ei pe iarbă se culca Şi cîrlige-şi răzima, Pe la ziduri le lăsa, Tot cîrlige de argint Cum în lume nu mai sunt, Şi-n capul Cîrligelor, În josul Belciugelor, Cîte-o piatră preţioasă, De pătr unde zarea-n casă. Mihnea Vodă ce-mi visa, Mihnea Vodă se scula, Măre, pe la miez de noapte, Măre, cu sudori de moarte, Şi cînd ochii deschidea, Zare-n case că-mi vedea, Lumina şi zarele Cum răsare soarele. El în palme că-şi bătea, Sluguliţa că-şi chema Şi din gură că-i zicea, Şi cu vorba c-o mustra: — Iaca, ziua s-a ivit, Şi divan n-am întocmit! Sluga-i dreaptă Şi-nţeleaptă, 243 Ea din gură-i răspundea, Răspundea şi mi-i zicea: — Stai, doamne, nu mă certa, Că cu păcat ăi avea; Că ziua nu s-a ivit, Făr’ de numai mi-a sosit Ciobanii lui Dobrişean: Ici cioban, Colo mocan. Şi ei, măre, s-au culcat Şi de zid au răzimat Tot cîrlige de argint, Cum nici n-am mai pomenit P-astă lume de cînd sunt, Că-n capul cîrligelor Sunt tot pietre preţioase De pătrunde zarea-n case. Mihnea Vodă, d-auzea, Mihnea Vodă nu-l credea, Ci de geam s-alătura, La cîrlige se uita, Pe ciobani că număra, La oi seama că lua. Pînă seama să le ia, Soare mîndru-mi răsărea, Mihnea curtea-şi aduna, Toţi boierii că-şi chema, La divan că mi-i strîngea. Cîţi boieri că mi-şi venea Şi ciobanii că-mi vedea Şi cîrligele privea, La averi seama lua, Cu mirare se mira Şi de frică tremura, Parc-ar fi fost gealatul Cu paloş să le ia capul, Dobrişean, dacă venea, Cu mocani S-alătura, Cu ciobani S-amesteca, Seama tur melor lua. Nimenea nu-l cunoştea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl cocotea. Mihnea Vodă, de-l chema, În divan că-l aducea Şi din gură ce-i zicea? Pe nedrept îl osîndea Şi de muică-l suduia. Dobrişean ce mi-şi făcea? Dobrişean ce-i răspundea? — D-alei, doamne, Mihneo Vodă, Nu prea-ndesi la-njurat, Că e lucru cu păcat. Daca tu m-ăi întreba, Adevărul io ţi-oi da, Adevărul c-ăi afla, Zicu-ţi „zău, pre legea mea“. D-alei, doamne, Mihneo Vodă, Spuiu-ţi, doamne, un cuvînt: Ştii tu frate al cui sunt? Am avut un tăiculiţă Cu milă şi cu credinţă, Ce mi-l cheamă Pipar-crai. Şi mai am d-un frăţior Ce mi-l cheamă Mihnea Vodă, Numele domniei-tele, Urgia frăţiei mele! Atunci Mihnea, d-auzea, De pe scaun se scula Şi de mumă-l suduia, Şi din gură-mi tot striga: — De cînd maica m-a făcutCioban frate n-am avut! Dobrişean mi se ruga, Se ruga şi mi-i vorbea, Cu glas dulce-l îmblînzea, Lîngă dînsul căci şedea, Şedea, măre, gealatul Cu paloş să-i ia capul. Dobrişean cum se ruga Şi din gură ce-i zicea? — O, Mihneo, măria-ta, Nu sili la cap tăiat, Că e lucru cu păcat; Nu grăbi Pîn’ mi-o sosi Caftanul Şi baltacul! Pînă vorba-şi isprăvea, Ochii-şi negri d-arunca Înspre lungul drumului, La răzarea soarelui, Şi-ntr-acolo ce-mi vedea? Ce-mi vedea mi-l bucura: Fuga mare că-mi venea D-o cocie făurită, Numa-n verde zugrăvită, Numa-n aur poleită, Iar într-însa că-mi erea O dalbă călugăriţă, Albă, albă la pieliţă, Neagră, neagră la cosiţă, Sor-cu vodă Ştefăniţă. Cînd boierii mi-o vedea, La pămînt se ploconea. Daca, măre, ajungea, Din cocie jos de da Şi pe scară se urca. Sus în case d-ajungea, Palma bici că mi-şi făcea, Frumuşel mi-o aducea, Pe gealat cu ea lovea; Pe gealat cînd îl izbea, Sîngele îl podidea, Cu păreţi l-amesteca, Toţi boierii-ncremenea. Apoi călugăriţa Mîna-n rasă că băga, Un ferman că mi-şi scotea Şi pe masă mi-l punea, Şi la toţi îl arăta, La citire-i îmbia. Cine, măre, că-l citea Drumul fugii Mi-apuca, Semnul crucii Că-şi făcea. Mihnea Vodă, de-mi vedea, De pe scaun se scula, La ferman că se ducea, Şi cu mîna-l apuca Şi cu ochii mi-l citea. De-l citea cît îl citea, Lacrămile-l podidea Şi din gură ce-mi zicea? — Zău, boieri, pe legea mea, De cînd maica m-a făcut Cioban frate n-am avut; Dar acum mi l-am găsit, Că e lucru dovedit: Am găsit pe ăst mocan, Am găsit pe Dobrişean! Vorba, măre, nu sfîrşea, Şi el, măre, ce-mi făcea? Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Şi la baie mi-l ducea, De sarică-l dezbrăca, Fără haine mi-l lăsa Şi pe dînsul ce găsea? 246 Îi găsea, măre, la brîu Scris prejur un spic de grîu; Şi la piept de se uita, Scris pe dînsul ce găsea? Îi găsea domneşti odoare: Sfînta lună, sfîntul soare, Iar în cei doi umerei Găsea doi luceferei. Mihnea Vodă, de-mi vedea, Cîntecul lui Negru Vodă Mircica Porţile lui Negru Vodă, D-un mic ciobănaş era, Cu cămaşa ca tina, Cojocul ca păcura, Cu faţa ca hîrtia. Cu căciula subţioară, Turtită făcută peană. Cu cîrligul sub genunchi — De trei zile sta la poartă. Însă Vodă mi-l vedea: Eu am rămas mititel, Mititel şi bortăşel, Pe uşile străinilor, În coada tăciunilor. Eu slugă că mă băgai; Cînd eram mai mititel, Eram drag stăpînilor, Iar dacă m-am mai mărit, Eram drag stăpîncelor, Şi urît stăpînilor. — Of, tu, mice ciobănaş, Ce ţi-e ţie jalba ta, Să-ţi fac eu direptatea. Stăpînii că m-au aflat O mie de oi mi-au dat Cu ele m-a îndreptat — Of, doamne, mărirea-ta, Munţii Cîmpulungului, Cum stătuşi de mă-ntrebaşi, Unde-i greu voinicului. Cu direptul spune-ţi-aş: Iaca toamna c-a trecut El de mînă că-l lua, Înăuntru că-l ducea, Toţi boierii că-şi chema, Mîna maicei săruta Şi domnia-şi împărţea, Şi din gură ce-mi zicea? — Iaca, frate, să domneşti, Slujbe mare să împărţeşti, Boierii să rînduieşti! (G. Dem. Teodorescu, Lacul-Sărat, Brăila) Şi zăpada mi-a căzut, Şi oile le-am nămeţit. Doamne, dintr-o mie de oi M-alesei cu zece oi, Şi cu vreo doi-trei dulăi, Şi măgarii printre ei. Lopăcioară mi-am făcut Şi la Baltă mi-am răzbit. Primăvara c-a venit, Şi oile că mi-au fătat, Cîte doi miei au fătat, În doi ani le-am îndoit, În trei ani le-am întreit, Făcui mia iar la loc. Stăpînii că m-au aflat Şi la mine c-au venit Şi oile că le-a-mpărţit: Mie-a patra parte-mi da Şi-alelalte şi le lua. Mie, măre, că-mi fătase De-o mioară de-ocheşea, Cu unghiile zugrăvite, Cu coarnele poleite, De vîrful corniţelor Avea piatră nestimată, De-mi lumina turma toată. Cînd simţea de vreme bună Trăgea oile-n păşună; Cînd simţea de vreme rea Trecea oile la perdea. Dar stăpînii ce făcea? Ei mioara că mi-o lua. Dar mioara ce făcea? În oile lor nu şădea. Stăpînii s-or năcăjit, Şi la mine c-au venit, Şi de păr că m-au luat, Şi de pămînt că m-au dat. Eu de jos cînd m-am sculat, De-o lănciţă-am apucat, Capetele la trei am tăiat Şi la glugă le-am băgat, La domnie c-am plecat. Dacă nu-mi crezi cuvinţelul, Să-ţi arăt şi odărelul. El gluga de moţ o lua, Capetele jos turna. Vodă mi se-nspăimînta, Ordin la gealapi că da: — Grăbiţi, gealapi, şi mi-l luaţi Şi-l duceţi şi-l spînzuraţi. — Ho, mai încet cu spînzuratul, Ca să-mi dau şi eu tot sfatul: Ţii tu minte, ori nu ţii, Cînd eram nişte copii, În răzmeliţa turcului, Cînd tu, măre, te-ai ascuns Tot în buda taicului, Tot în buda cea mai veche? Iar Vodă cînd auzea: — Ea să-l luaţi să-l dezbrăcaţi, De semne să-l căutaţi, Că de-o fi cum spune el, O să-mi fie-un frăţior. De haine că-l dezbrăca, Semnele că le găsea. De-a direapta ce era? Sabia scrisă că era. Şi-n stînga ce găsea? Viţa vinului era. Mai buni fraţi că se găsea. Însă Vodă ce-mi făcea? De haine să dezbrăca, Foaie verde salbă moale, Cînd fuse Vinerea Mare, Plecă vodă-n vînătoare. ’N vînătoare că plecase, Doamna singură rămase. Dară doamna ce-mi făcea? Tot ea, frate, că-mi chema Douăsprezece jupînese, Ia vezi, tot cocoane-alese, Şi la masă le punea, Mare gurban că făcea. Cu paharu cin-le da? Săvai, fină-său Vartici, Şi mi-şi bea, Şi mi-şi mînca. Pe Mircică-l îmbrăca, Mare gurban că făcea, De-o lună şi-o săptămînă, Şi şi-a făcut voia bună. Mă plătii cu cîntecul, Ca lupul cu umbletul. Vîntul umblă, îl liboveşte, Dă pielea şi se plăteşte. Şi-o vinde-n tîrg la Lăzare, O dă pe şaizeci de parale, Le bea şi p-alea din picioare. (C. Mohanu, Clocotici, Ţara Loviştei) Vartici Dară doamna ce-mi făcea? Tot la Vartici se uita, Bine seama că i-o lua. Dar cînd fu după cinare, După dalba ospătare, Semn lui Vartici că făcea Pe jupînese a-mi căra. Tot cu butca le căra, Tot prin case poleite, Cu sticlă acoperite. Şi p-acasă le ducea, Numai Vartici rămînea. Aşa, doamna ce-mi zicea? — Alelei, fine Vartici, Vino lîngă mine-aici. Din ceasu ce te-am văzut, La inimă mi-ai căzut. Alelei, fine Vartici, Vino lîngă mine-aici, Că-mi eşti nalt şi sprîncenat. Cu trei semne de vărsat Şi dulce la sărutat. Dară Vartici ce-mi zicea? — Alelei, naşă Ileană, Nu ţi-a fi, naşă, păcat, Că de mic m-ai botezat, De mare m-ai cununat, Nu ţi-a fi, naşă, păcat Să cădem la sărutat? Aşa, doamna ce-mi zicea? — Alelei, fine Vartici, Vino lîngă mine-aici, Pentru păcatele tele Da-oi averile mele. Face-oi multe mănăstiri, Să fie de pomeniri. Ş-oi mai face fîntîni reci Pe la drumuri şi poteci; Ş-oi da vaci pe la săraci, Ş-oi mărita fete mari. Dară Vartici ce zicea? — Alelei, naşă Ileană, Mai aşteaptă puţintel, Să-mi îmbrac cel căftănel, Că mă prinde bine-n el. Aşa, Vartici ce-mi făcea? 249 Acasă mi se ducea, Grajd de piatră descuia Şi pe Negru mi-l scotea, Şi la scară mi-l lega. Apoi în casă-mi intra, Soţia şi-o săruta, Coconii-şi îmbrăţişa Şi-aşa Vartici că-mi zicea: — Draga mea de coconiţă, Ai să rămîi văduviţă; Dragii mei de coconaşi, Rămîneţi de mici săraci! Dar Vartici ce-mi mai făcea? El afară că-mi ieşea, Şi el, măre, că-mi fugea, Tocma, frate, -n Ţaligrad, Ca să scape de păcat. Da’ Vartici dacă fugea, Doamna tare se-ntrista Şi pornea de bolnăvea. Ştefan Vodă că-mi venea, Din vînătoare-mi venea, Şi pe doamnă o-ntreba Şi prindea de-o ispitea. Aşa, doamna ce-mi spunea? Tot pe Vartici că-mi pîra Cu pîră înveninată Şi cu inimă spurcată. Ştefan Vodă-mi auzea, Palmele la ochi punea, După Vartici trimetea Şi-ndărăt că-l aducea. Ştefan Vodă ce-mi făcea? El, frate, că-mi aduna Boierii divanului, Caimacamii tîrgului, Toţi sfetnicii sfatului, Pe Vartici mi-l judeca, Tot lui vină că-i găsea. Dar soţia lui Vartici, Cu coconaşii cei mici, Fuga la Vodă că-mi da Şi din gură-aşa-mi grăia: — Naşule, măria-ta, Ia nu te mai gîndura Şi nu mi-l mai spînzura! Ştefan Vodă ce-mi zicea? — Fină, finişoara mea, Ia, nu te mai gîndura, Pe Vartici de-oi spînzura, Coconii oraşului, Caimacamii tîrgului, Sfetnicii divanului, Care ţie ţi-o plăcea, După ala mi te-oi da Şi tot eu te-oi cununa! Foaie verde ş-o lalea, Ştefan Vodă poruncea Pe Vartici de-mi spînzura ’N grădina cu florile, Und’ se plimbă doamnele, Doamnele cu roabele, Cînd răsare soarele. Dar soţia lui Vartici Cînd spînzurat mi-l vedea, Fuga în casă că-mi da, Mîna pe hamger punea Şi singurea se junghea, Cu Vartici alăturea. P-amîndoi că-i îngropa ’N grădina cu florile, Und’ se plimbă doamnele, Doamnele cu roabele, Cînd răsare soarele. Ştefan Vodă ce-mi făcea? Prin grădină se uita, Doi trandafiri că-mi zărea De mijloc învîlcinaţi, De vîrfuri apropiaţi, Tocmai, zău, ca nişte fraţi. Ştefan Vodă de-mi vedea, La inimă se-nmuia, Lacrămile-l podidea Şi din gură-aşa grăia: — Cine strică dragostea, Dumnezeu să nu i-o dea; Să i-o dea şi să i-o ia, Ca să creadă altuia. (C. N. Mateescu, Vălenii de Munte) Mihai Vodă şi Radu Calomfirescu Asupra Caralelor, În dreptul Zimnicelor, Multe cortuleaţă-m’ sunt, Multe sunt, măr unte sunt! Multe sunt de iepîngele, Dar mai multe de burci negre, De burci negre tătăreşti. La mijloc de cortuleaţă Este-un cort mare, rotat, Cu creştetul nărîmzat, Cu ţăruşe de alamă, Cu prăjinile de-argint, Ce nu s-a mai pomenit! Iar sub cort cine mi-şi şade? Şade domnu Mihai Vodă, Cel mintos şi strîns la vorbă, Cu Buzeştii amîndoi, Cu Căpreştii cîteşitrei, Cu Nica căpitanu, Tăria războaielor Şi spaima păgînilor, Popa Stoica din Fărcaşi, Care-m’ sare şeapte paşi C-o sută de călăraşi, Face la mai mulţi năcaz! Frumoasă masă mi-e-ntinsă, De ceşti toţi era coprinsă, Bea bine şi petrecea, De nimenea nu grijea. Cînd căuta cam de-o parte, Tare-m’ venea şi sosa Sau’1 Radu Calomfirescu, Călare pe-un pui de hat De niminea nenvăţat; În sabie-mbăierat Şi în suliţă răzmat; Cu guriţa ca de lup, Coada-i varsă pojar verde, Pojar verde pe pămînt, Ce nu s-a mai pomenit! Iar acia de-m’ venea, Bună ziua că mi-şi da. Mihai Vodă-i mulţămea Şi la masă mi-l poftea. Bea bine şi petrecea, Iar cînd fu despre beţie, Despre d-alba-i veselie, Radu-atunce ce grăia? — D-ai, doamne, măria-ta, Bine bei şi te cinsteşti, De nimica nu grijeşti! Da’ ştii, doamne, d-au nu ştii 1 Pentru “savai”. Că la noi, la Bucureşti, Sunt lucruri de te-ngrozeşti? ! Mulţi tătari că mi-au venit, Bucureştiu l-a robit. Şi mie că mi-au robit: Sau d-albă de tăiculiţă, Sau d-albă de muichiliţă, Sau d-albă de coconiţă, Sau d-albii de coconaşi, Sau negrii de ţigănaşi! Da’ ştii, doamne, d-au nu ştii, Să-m’ dai oaste-ntr-ajutori Pe Buzeştii amîndoi, Că ţin bine la război, Pe Căpleştii cîtetrei, Că se luptă cu temei, Pe Nica căpitanu, Care bate cu tufanu, Tăria războaielor Şi spaima păgînilor, Popa Stoica din Fărcaşi, Care-m’ sare şeapte paşi C-o sută de călăraşi, Face la mai mulţi necaz! Ştiu că Buzescu-al mai mic Face hordia colnic Fără băţ, fără nimic! Şi Buzescu ăl mai mare Face hordia vîrcoale Fără băţ, în mînă n-are! Şi-om scăpa de chin şi jale, De prea multe angarale, Ca să-nvăţăm pe turcoi Să nu mai dea pe la noi, Căci prin ţară pe la noi De-or mai trece mulţi turcoi, Nu mai vedem car şi boi, Nici în obor zece oi! Mihai Vodă ce-m’ grăia? — Bine, eu oaste ţi-oi da, Ţi-oi da oaste-ntr-ajutor. Unde ţie ţi-i păsa, Acolo te vor lăsa! Oaste-ntr-ajutor că-i da, La Bucureşti că-m’ pleca. Pîn-aproape să ducea, Mulţi tătari că mi-şi vedea, Fuga-ndărăt o tulea, Numai Radu rămînea, Numai Radu cu sluga. Iară Radu ce-m’ făcea? Dacă vedea şi vedea, Cu sluga că se vorbea, În gură să săruta, În săbii că se ciocnea Şi prin tătari abătea. Ştii, ca un vînt viforît, Pentru-un pomet înflorit, Şi cum mi-şi zac florile, Aşa cad trupurile. . . Cînd fu soarele-n chindie, Tăie Radu şeapte mie, Iară sluga, nu să ştie! Radu-atunci că dezrobea: Sau d-albă de tăiculiţă, Sau d-albă de muiculiţă, Sau d-albii de coconaşi, Sau negrii de ţigănaşi. Pe toţi că-i împreuna, Seama bine că mi-şi loa, Iar cocoana n-o vedea. Radu din gură-mi grăia: — Muică, muichiliţa mea, Unde-mi este cocoana? Iar mumă-sa că-i spunea: — Muichiliţă, Radule, Uite-te pe cea cîmpie, Tare-m’ fuge-un mîrzăcel Cu cocoana după el, Cu coada c-a-nfăşurat-o, După el a apucat-o! Iară Radu, de-auzea, Şi pe cal încăleca. Picioru-n scară punea, Nici pe şea nu s-aşeza. Mîna-n buzunar băga, Scotea mic de piluleţ, Piluleţul plumbuit Cu cinci litre de argint, Şi pe cal că-l atingea Cam la capul pieptului, Unde-i păs voinicului. Păn’ pe şea se aşeza. Noauă hotare trecea. Pe mîrzac că-l ajungea, Iar cocoana de-l vedea Aşa din gură-m’ striga: — Radule, soţia mea, Păzeşte-te Radule, Că-mi e mîrzacul stîngaci, Că de pleacă, Dă cu stînga, Cînd se-ntoarce, Dă cu dreapta! Iară Radu de-auzea, Radu din gură grăia: — Cocoană, cocoana mea, Dacă este, frate, -aşa, Ia apleacă-ţi tu capu, Ca să tai eu mîrzacu! Iar cocoana, de-auzea, Şi capul că-l apleca. Radu cu paloşu da, Cap de la trup că-i tăia Şi oblîncul de la şea. Aci-n drum că-l năpustea Şi cocoana că ş-o lua Şi-ndărăt că se-ntorcea Şi pe toţi împreuna. Nici pe-aia nu se lăsa. Îndărăt că se-ntorcea, La Mihai Vodă venea, De departe că-l mustra: — D-ai, doamne, măria-ta, Îmi deteşi oaste-ntr-ajutor? ! Unde mie mi-a păsat, Acolo că m-a lăsat! Mihai Vodă de-auzea, Unul l-altul se uita, Toţi cu paloşele da În Radu Calomfirescu. Iară Radu ce-m’ făcea? În inel că sprijunea, Pînă deştiu mi-i tăia. Dacă vedea şi vedea, Cizma din picior trăgea, În potcoavă-l sprijunea Pănă cizma i-o tăia. Dacă vedea şi vedea, Fuga la gard că mi-ş’ da, Mîna pe-o proptă punea, Din pămînt că mi-o scotea, Iar din cui nu mi-şi putea. El din gură ce-m’ zicea? — Fi-i-ar trupu-al nu ştiu cui, Care prinde proptă-n cui! Dacă vedea şi vedea, Fuga pe gheaţă că-m’ da Ş-acolo mi-l prăpădea. Iar cocoana, de-auzea, Foarte rău că se-ntrista, Tron de ceară că-i făcea, Unde, mări, l-îngropa? La mînăstirea domnească, Pentru să se pomenească, Fost-a cruce voinicească! (Ciobanu-Pleniţa, Cetate, Dolj) Aga Bălăceanu Supt seninul cerului, La poiana mărului, Întîlnitu-s-a, -ntîlnit Doi domni cu două oşti: O oaste mi-este nemţească, Vine să ne prăpădească; Vine aga Bălăceanu, Care-a părăsit divanu, Divanul l-a părăsit, La vitejie-a ieşit. O oaste-mi este turcească, Este-a lui Costandin Brîncoveanu, C-ala stăpînea divanu. Dar de ce ei se certa? Că aga Bălăceanu zicea Să facă Bucureştii la Bălaci, Că sunt ziduri începute, Frate, şi neisprăvite; Biserica din Bălaci, Făcută cu-o sută de-ani Înaintea Bucureştilor. Şi Costandin Brîncoveanu, Şi cu Bucurel ciobanu Zicea să facă Bucureştii Pe Dîmboviţă, Că e apă de spălat Şi cîmp mare d-alergat! Ei, frate, nu se-nvoia, La bătaie se lua, Oastea lui Costandin Brîncoveanu, Se punea pe oastea lui Aga Bălăceanu D-o tăia, d-o potopea. Unde aga Bălăceanu se uita, Din pridvor că mi-ţi sărea Şi la cal că-mi alerga, În şeapte chingi că mi-l chinga, Şeapte chingi, şeapte tafture, Care face paisprezece, Şi-i sta inimioara rece; Şi mai punea d-o curea, Să nu cază undeva. . . Unde-n oaste că intra, Nu mi-o taie cum se taie, Şi mi-o taie tot grîneşte, Şi-o grămădeşte clăieşte. Unde Costandin Brîncoveanu vedea Cum oastea lui se-mpuţina, Mîna la gură punea, Cu pumnii-n piept se bătea: „Sărăcuţ de maica mea, Că mi-a prăpădit oastea, . . . . . crucea mîne-sa! “ Pristav, nene, că punea, Trei zile, trei nopţi striga: — Care, frate, s-o afla, Şi, nene, s-o-adevăra Ca să taie p-acesta, Îi dăruiesc domnia, Domnia şi moşia, Ca să taie p-acesta Că mi-a prăpădit oastea! Nimenea nu se afla, Fără cît că se găsea, Săvai, căpitan Costin, Al Bălăceanului fin. La Constandin Brîncoveanu mergea Şi din gură-i cuvînta: — Constandine Brîncovene, Îmi dăruieşti moşia, Moşia şi domnia, Ca să-mi tai eu năşia? Că mi-e părinte mai mare Mi-a ars focu la spinare, Frică-mi e de lumînare! Unde Costandin Brîncoveanu c-auzea, În braţe că-l îmbrăţişa Şi-n gură că-l săruta, Şi la masă că-l trăgea, Mîndru înscris, măre, făcea, Ca să-i dea el domnia, Domnia şi moşia. El la cal că-mi alerga Şi bine-n chingi că-l strîngea, Şi-n oaste că mi-ş’ intra. Unde naşu-său că-l vedea, El din oaste s-alegea Şi la cîmp, nene, fugea Şi-n gura mare striga: — Aşteaptă-mă, naşule, şi pe mine, Pune-mi scară Lîngă scară, Şi oblînc Lîngă oblînc, Unul pe altul să ne păzim, Să tăiem, să potopim! Dar naşu-său că-mi grăia: — D-alelei, fine Costine, Te-aş adăsta eu pe tine, Mi-e frică de-nşelăciune, Că sunt mari domniile, Mituiesc cu pungile Şi dau cu moşiile, Să-şi taie năşiile! — Nu te teme, naşule, de mine, Că-mi eşti părinte mai mare, Mi-ai ars focul la spinare, Frică mi-e de lumînare! De micşor m-ai botezat, De mare m-ai cununat, Trei copii mi-ai creştinat, Două fete şi-un băiat, Şi-acu vorbeşti cu păcat! Cu cuvîntu-l înşela Şi pe el că-l adăsta, Amîndoi s-alătura. — Naşule, taie dumneata mijloacele, Că să tai eu mărginele! Dară Costin ce-mi făcea? Mai în urmă rămînea, Paloş pe mischiu trăgea, Pe lîngă el că se da, La naşu-său că trăgea, Unde cu paloşu da, Lua mîna cu spata, Şi picioru cu şoldu, Şi ţeasta şelei, Şi trei feţe de ibîncă, Şi trei coaste de la cal. Răzmă paloşu-n pămînt, Că intră pînă-n mănuchi, Aşa da de năcăjit. . . Se simţi că l-a tăiat, Parcă fu de lupi mîncat, Şi da dosul şi fugea, Picioare în scări rămînea, În cirlă, mocirlă intra Ş-acolo că se văita: — D-alelei, fine Costine, Cum mă tăiaşi tu pe mine? Vino de mă scoate pe mine Din acea cirlă mocirlă, Să te iert, fine, pe tine, Să te arăneşti în lume! Unde la el că mergea Şi cu paloşu că da, Tot în naşu-său lovea Şi cu paloşu că da, Frumos capu i-l tăia, În suliţă-l sprijinea, La disagi îl aşeza Şi pe cal că-ncăleca, La Costandin Brîncoveanu mergea Şi din gură-i cuvînta: — Brîncovene Costandine, Dă-mi tu mie domnia, Domnia şi moşia, Că mi-am tăiat năşia. Mi-a fost părinte mai mare, (Gr. G. Tocilescu, Şerbăneştii-de-Jos, Olt) Mi-a ars focul la spinare, Frică mi-e de lumînare! Costandin Brîncoveanu striga: — Mă porc-de-cîine, liftă rea, Cine ţie ţi-a poruncit Şi ţie ţi-a volnicit Să ţii tu calea domnilor, Al doilea-mpăraţilor, Al treilea vitejilor? Mîine-poimîine înainte mi-oi ieşi, Şi pe mine m-oi întîlni, Şi pe mine m-oi tăia, Cum ai tăiat năşia; Da’ nu e mai bine-aşa, Pînă eşti la mîna mea Să-ţi răpui eu viaţa? Chip gialîpului făcea Şi-i dete capu-alăturea. Făcu moarte peste moarte, Două capete împreunate. Tron de ceară le făcea, La-mpărăţie-i mîna, De se ducea pomina Şi-aicea, şi-n Viena, D-auzea măria-sa Şi tare se jeluia, Şi cu toată nemţia, De a rămas pomina Pe toată Valahia! Brancovanul Costantin, Boier vechi şi domn creştin, De averi ce tot strîngea Sultanul se îngrijea, Şi de moarte-l hotăra. Căci viziru îl pîra. Într-o gioi de dimineaţă, Zi scurtării lui de viaţă, Brancovanul se scula, Faţa blîndă el spăla Barba albă-şi pieptăna, La icoane se-nchina, Pe fereastră-apoi căta Şi amar se-nspăimînta! — Dragii mei, coconi iubiţi! Lăsaţi somnul, vă treziţi, Armele vi le gătiţi Că pe noi ne-a-ncongiurat Paşa cel neîmpăcat. Cu ieniceri, cu tunuri mari Ce sparg ziduri cît de tari! Bine vorba nu sfîrşea, Turcii-n casă iureşea, Pe tuspatru mi-i prindea Şi-i ducea de-i închidea La Stambul, în turnul mare Ce se-nalţă lîngă mare, Unde zac feţe domneşti Şi soli mari împărăteşti. Mult acolo nu zăcea, Că sultanu-i aducea Lîngă foişorul lui, Pe malul Bosforului. — Brancovene Constantin, Boier vechi, ghiaur hain! Adevăr e c-ai chitit, Pîn-a nu fi mazilit, Să desparţi a ta domnie De-a noastră împărăţie? Că de mult ce eşti avut Bani de aur ai bătut Făr’ a-ţi fi de mine teamă, Făr’ a vrea ca să-mi dai seamă! — De-am fost bun, rău la domnie Dumnezeu singur o ştie; De-am fost mare pe pămînt, Cată acum de vezi ce sînt! — Constantine Brancovene! Nu-mi grăi vorbe viclene. De ţi-e milă de copii Şi de vrei ca să mai fii, Lasă legea creştinească Şi te dă-n legea turcească. — Facă Dumnezeu ce-a vrea! Iar pe toţi de ne-aţi tăia, Nu mă las de legea mea! Sultanul din foişor Dete semn lui imbrohor. Doi gelaţi venea curînd. Săbiile fluturînd, Şi spre robi dacă mergea, Din coconi îşi alegea Pe cel mare şi frumos, Şi-l punea pe scaun gios, Şi cît pala repezea Capu iute-i reteza! Brancovanul greu ofta Şi din gură cuvînta: „Doamne! fie-n voia ta! “ Cei gelaţi iarăşi mergea Şi din doi îşi alegea Pe cel gingaş mijlociu, Cu păr neted şi gălbiu, Şi pe scaun îl punea Şi capul îi răpunea! Brancovanul greu ofta Şi din suflet cuvînta: „Doamne! fie-n voia ta! “ Sultanul se minuna Şi cu mila se-ngăna! — Brancovene Constantin! Boier vechi şi domn creştin! Trei coconi tu ai avut, Din trei doi ţi i-ai pierdut, Numai unul ţi-a rămas! Cu zile de vrei să-l las, Lasă legea creştinească Şi te dă-n legea turcească! — Mare-i domnul Dumnezeu! Creştin bun m-am născut eu, Creştin bun a muri vreu. . . Taci, drăguţă, nu mai plînge Că-n piept inima-mi se frînge, Taci şi mori în legea ta Că tu ceriu-i căpăta! Imbrohorul se-ncrunta, Gelaţii se-nainta Şi pe blîndul copilaş, Dragul tatii fecioraş, La pămînt îl arunca Şi zilele-i rădica. Brancovanul greu ofta Şi cu lacrimi cuvînta: „Doamne! fie-n voia ta! “ Apoi el se-ntuneca, Inima-i se despica, Pe copii se arunca, Îi bocea, îi săruta Şi turbînd apoi striga: — Alelei! tîlhari păgîni! Alei! voi feciori de cîni! Trei coconi ce am avut Pe tustrei mi i-aţi pierdut! Dare-ar domnul Dumnezeu Să fie pe gîndul meu: Să vă ştergeţi pre pămînt Cum se şterg norii la vînt, Să n-aveţi loc de-ngropat, Nici copii de sărutat! Turcii crunt se oţărea Şi pe dînsul tăbăra, Haine mîndre-i le rupea, Trupu-i de pele jupea, Pelea cu paie-o împlea, Prin noroi o tăvălea, Şi de-un paltin o lega Şi rîzînd aşa striga: — Brancovene Costantin, Ghiaur vechi, ghiaur hain! Cască ochii a te uita De-ţi cunoşti tu pelea ta? — Cîini turbaţi! Turci, liftă rea! De-ţi mînca şi carnea mea, Să ştiţi c-au murit creştin Brancovanul Constantin! (Vasile Alecsandri) FAMILIALE Brumărelul Într-o verde grădiniţă Şade-o dalbă copiliţă Pe-aşternut de calonfiri, La umbră de trandafiri. Trece-un voinicel cu grabă, Şi din fugă o întrebă: — Spune-mi, dalbă copiliţă, Cu rumena ta guriţă, Eşti nevastă, ori eşti fată, Ori zîna din ceri picată? — Nici nevastă sunt, nici fată, Nici zînă din ceri picată, Ci sunt floare garofiţă, Răsărită-n grădiniţă; Dar tu, voinicele, spune, Eşti însurat, ori eşti june? — Eu sunt, dragă, Brumărelul, Îi răspunse voinicelul. Eu vin seara, pe răcoare, De mă culc pe sîn de floare, Şi cînd plec voios, cu soare, După mine floarea moare! (V. Alecsandri) Brumarul Foaie verde peliniţă Colea-n vale-n poieniţă Frumos doarme-o copiliţă: Cu părul lăsat pe ţîţă, Cam pe ţîţă, cam pe spate, Inima-n mine se bate. S-o deştepte nu-ndrăznea, Tabachera o scotea, Murgului la nas îi da. Murgu tare străfiga, Fetiţa se deştepta. El degrabă mi-o-ntreba — Eşti fată sau măritată, Ori zînă din cer picată? — Nu-s fată, nici măritată, Nici zînă din cer picată, Şi eu-s floare după mare, Cine mă sărută moare. Dar matale cine eşti, Cum te chemi, cum te numeşti? Eşti băiat, ori însurat, Ori înger din cer picat? — Nu-s băiat, nici însurat, Nici înger din cer picat. Şi eu-s Brumaru cel mai mare Ce cad noaptea pe răcoare, Mă ridic în prînzul mare, Iau mirosul de la floare. (C. Mohanu, Sălişte, Ţara Loviştei) Milea Foaie verde de trei rugi, Strigă Milea dintre lunci, Şarpele bălăurel, Tot cu solzii de oţel, Dintre lunci, din văi adînci. De trei zile de cînd strigă, Taică-său mi-l auzea, Aşa pe Milea-ntreba: Şarpele balaur, Cu solzii de aur. Înfăşoară, taică, mîna, Bag-o-n sîn — Mileo, Mileo, dragul taichii, Ori oile le-ai pierdut, Ori haine mi-ai ponosit, Or gălbiori mi-ai fîrşit, Ori cineva te-a bătut? Pe sub zăbun, Scoate-mi şarpele din sîn, Cînd se-ntinde, Mă cuprinde; Se zgîrceşte, — Nici oile n-am pierdut, Nici haine n-am ponosit, Nici gălbeori n-am fîrşit, Nimenea nu m-a bătut. Sub ăl păr mare, rotat, De floricele-ncărcat, Puţinel somn am somnat, Frumuşel vis am visat, Bur’ de ploaie mi-a plouat, Florile s-au scuturat, Şarpele-n sîn mi-a intrat, Mă sfîrşeşte, Inimioara mi-o topeşte. — Mileo, Mileo, dragul taichii, Decît să fiu fără mînă, Mai bine eu fără tine. El aşa că-mi auzea, Ochişorii-i lăcrăma Şi la mă-sa se ducea: — Maică, măiculiţa mea, Ai văzut de mine mic, Dar acu, că sunt voinic, ’Nfăşoară mîna-n basma, Bag-o-n sîn Pe sub zăbun, Scoate-mi şarpele din sîn, Că e tot şarpe balaur, Maică, cu solzii de aur. — Mileo, Mileo, dragul maichii, Decît să fiu fără mînă, Mai bine eu fără tine, Că mai am copii ca tine. El aşa cînd auzea, Ochişorii-i lăcrăma, La frate-său se ducea Şi din gură cuvînta: — Neică, neicuşorul meu, Amîndoi suntem d-un tată, Crescui în pustietate, Înfăşoară, neică, mîna, Bag-o-n sîn Pe sub zăbun, Scoate şarpele din sîn. — Mileo, Mileo, dragul neichii, Decît să fiu fără mînă, Tot mai bine fără tine, Că mai sunt voinici ca tine. Milea-aşa cînd auzea, Ochişorii-i lăcrăma, La soru-sa se ducea: — Leică, leicuşoara mea, Soră, surioara mea, Amîndoi suntem d-un tată, Crescui în pustietate; Amîndoi suntem d-o mumă, Ca doi pomi dntr-o tulpină. Înfăşoară, leică, mîna, Bag-o-n sîn Pe sub zăbun, Scoate-mi şarpele din sîn, Că se-ntinde, Mă cuprinde; Se lungeşte, Mă topeşte. — Mileo, Mileo, dragul leichii, Decît să fiu fără mînă, Hai, mai bine fără tine, Că mai sunt voinici ca tine. Milea-aşa cînd auzea, Ochişorii lăcrăma, Pe Dunăre-n sus pleca Şi pe Lina mi-o striga: — Lino, Linişoara mea, Soţioara mea cea bună, Înfăşoară, Lino, mîna, Bag-o-n sîn Pe sub zăbun, Scoate-mi şarpele din sîn, Cînd se-ntinde, Mă cuprinde; Se lungeşte, Mă sfîrşeşte, Inimioara mi-o topeşte. Lina aşa cînd auzea, Nici mîna n-o-nfăşura, Mîna-n sîn că i-o băga, Pungi de galbeni că-mi scotea. Milea atuncea-mi zicea: — Decît un tată şi-o mamă, Mai bine-o puică cu milă, Că de-ar fi cît de străină Are dor şi are milă; Decît un frate şi-o sor’, Mai bine-o puică cu dor, Să fii cît de striior, Prinde milă, prinde dor. Nu e milă, nu e dor De la fraţi, de la surori; Nu e dor şi nu e milă De la tată, de la mumă, Ca de la soţie bună. (C. Brăiloiu, Beleţi, Argeş) Logodnicii nefericiţi Frunzuliţă foaie lată, Fost-a un ficior şi-o fată, Ei de mici că s-au iubit, Părinţii nu i-a ştiut. Cînd fură la luat, Părinţii mi i-au aflat, Să se ia nu i-au lăsat. Ei de mînă s-au luat Şi la vale c-au plecat, Sub un pom mîndru rotat, Unde-i apa înfundat’, Şi-acolo s-au înecat. Părinţii mi i-a cătat, Năvoadele le-au băgat Şi i-a scos şi i-a-ngropat. Pe băiat mi l-a-ngropat În mijlocul drumului, În calea voinicului; Şi pe fată mi-a-ngropat-o În mijlocul drumului, În marginea cîmpului. Din băiat ce-a răsărit? Un brad mare, -mpodobit. Din fată ce-a răsărit? Viţă albă, poleită, Poleită, aurită. Cine pe-acolo trecea, Pe părinţi îi blestema: „Bate, Doamne, pe părinţi, C-a despărţit doi iubiţi! “ (C. Brăiloiu, Poiana-Mare, Dolj) BALADE POPULARE ROMÎNEŞTI 266 Doi tineri s-au avut dragi Foaie verde de doi fagi, Doi tineri s-au avut dragi, S-au avut de mititei, Părinţii nu ştiau de ei. Să scoată tineri vii. Iară marinarii hoţi, Au scos tinereii morţi, Şi le-a mîncat banii toţi. Cînd a fost la logodit, Părinţii s-a supărat, Părinţii nu i-a-nvoit. I-a luat şi i-a îngropat: Cînd a fost la cununat, Părinţii nu i-a lăsat. Ei atunci s-au supărat, Şi de mînă s-au luat, Pă fetiţă lîngă drum, Şi băiatu peste drum. Pă mormîntu la băiat, Şi la Dunăre-au plecat, A crescut un fir de brad. Şi-n apă s-au aruncat, Pă mormîntu la fetiţă, La plopu cu frunza-n dungă, A crescut un fir de viţă. Unde-i apa mai adîncă. Viţa mare că-mi creştea, La plopu cu frunza lată, Şi pă brad îl cuprindea. Unde-i apa adunată Marinarii-au observat, La părinţi au anunţat. Să vie cu zeci şi mii, Cîţi oameni pe drum treceau, Pă părinţi îi blestemau: — Să fiţi blestemaţi părinţi, C-aţi înecat doi iubiţi. (C. Mohanu, Bumbuieşti, Ţara Loviştei) Chera Cherii oameni că-i venea: Joi seara că-mi logodea, Pîn’duminică murea. Iacă nunta că-şi venea, Şi la poartă mi-asculta: N-auzea diplă cîntînd, Făr’pă mă-sa jăluind. Iese-afară tot plîngînd, Intră-n casă glas glăsînd: — N-am fată de-a mărita Şi am fată de-a-ngropa, Chera e moartă pe laiţă, Cu sovonu-nsovonită, Cu tulpanu tulpănită, Cu cheptul gheaţă de sfanţi. Mă-sa din gură-mi grăia: Da’ voi dacă nu credeţi, Haide-n casă de-mi vedeţi. Ginerile cînd o vedea, El mai rău să blestema: — Dar-ar Dumnezeu să dea, Cînd pă cal oi încălica, Calul să se poticnească, Tocma-n cap să mă trîntească, Sîngele să se pornească, 267 Şi pă gură şi pă nas, Şi pă faţa de obraz. Mîna stîngă să mi-o frîngă, Şi-a direaptă s-o scrîntească, Să merg cu Chera la groapă. Dumnezeu că-l auza: Cînd pă cal încălica, Calu că să poticnea, Tocma-n cap că îl trîntea. Sîngele că să pornea, Şi pă gură, şi pă nas, Şi pe faţa de obraz. Mîna stîngă i-o frîngea, Şi-a direaptă i-o scrîntea. P-amîndoi că-i îngropa. (C. Mohanu, Găujani, Ţara Loviştei) 2. SOŢII Ghiţă Cătănuţă Foaie verde mărăcine, Ascultaţi, boieri, la mine, Să vă spui pe „Ghiţă“ bine! Pe culmiţa dealului, Dealului Ardealului, Vine Ghiţă Cătănuţă, Cu-a lui dalbă De mîndruţă: Vine De la taică-său Şi-mi mere La socru-său, Vine De la maică-sa Şi-mi mere La soacră-sa, Cu trei-patru catîraşi, C-un samar de gălbinaşi, Cu doi bani în posunari, Cu doisprece lăutari Şi cu doi-trei căluşei, Cu mîndruţa printre ei. Foicică ş-o lalea, Nici puţin că nu mergea, Pînă-n codri verzi intra Dacă-n codri verzi intra, Florile Că-i îmbăta, Ierburile Le plăcea, La odihnă că-i chema, La mîncare-i îndemna. Şi el, măre, se oprea, Punea masă şi mînca, Frumuşel se ospăta. Ei mînca şi mai vorbea, Pînă Ghiţă ce-mi zicea? — Mîndro, soţioara mea De la costişoara mea, De cînd, mîndro, te-am luat, Adevărul nu mi-ai dat, Nici cîntec nu mi-ai cîntat. Acum, mîndro, voi să-mi cînţi, Inimioara să-mi descînţi. Mîndra ce mi-i răspundea Şi din gură ce-i grăia? — Ghiţă, soţioara mea De la costişoara ta, De cînd, Ghiţă, m-ai luat, Adevărul nu ţi-am dat, Nici cîntec nu ţi-am cîntat; Dar ştii, Ghiţă, au nu ştii Că viersul meu, femeiesc, Seamănă a haiducesc? Şi-d-oi ’cepe d-a cînta, Codri verzi c-or răsuna, Munţii s-or cutremura, Maluri mari că s-or surpa; Arambaşa ne-o afla, Arambaşa de voinici Peste patruzeci şi cinci, Cincizeci, măre, fără cinci, Şi cu Gruia căpitan, Şi cu Pană Roşcodan? Cătănuţă, d-auzea, Lung la dînsa se uita Şi pe gînduri se punea. Dar gîndea, ori nu gîndea, Că din gură ce-i grăia? — Mîndro, mîndruliţă fa, De la costişoara mea, Ţi-o fi glasul femeiesc Semănînd a haiducesc, Dar io nu l-am auzit La cîntat, au la jelit. Fie-ţi, mîndro, cum ţi-o fi, Cată d-a mă-nveseli, Şi n-ai teamă de nimic, Ghiţă-i cătănuţ voinic! Mîndra, unde-l auzea, Cu guriţa-i răspundea: — Ghiţă, soţioara meaDe la costişoara ta, Cîntecul ţi l-oi cînta, Codri verzi c-or răsuna, Munţii s-or cutremura, Malurile s-or surpa, Arambaşa ne-o afla Şi tu nu te-i speria; Dar ştii, Ghiţă, au nu ştii, Că io, chiar de mititică, Eram başii ibovnică: El d-ai şeapte, Io d-ai şeapte, Amîndoi de paisprezece, Cînd copilul se-ndrăgeşte? Mai ştii, Ghiţă, au nu ştii Că el, mică, m-a iubit, Io, mare, l-am părăsit, Inimioara i-am pîrlit? Şi el, dac-o auzi, De prin codri c-o ieşi, Cu tine Că s-o lupta, Şi pe mine M-o lua? Unde Ghiţă-mi auzea, La inimă că-l seca, În suflet că-l săgeta, Dar din gură tot zicea: — Cîntă, mîndro, nu tăcea, Că mi-o fi cîntecul Tău Drag ca sufleţelul Meu. ’Ncepea mîndra d-a cînta, Codrii verzi se scutura, Văi adînci se răsuna, Munţii se cutremura, Maluri mari că se surpa, Apele se turbura, Vîntu-n cale se oprea. Arambaşa-mi auzea, Înainte Le ieşea, Drum d-a curmeziş le sta, De departe I-ntreba Şi d-aproape Ce-mi zicea? — D-alei, GhiţăCătănuţă, Cine dracu te-a adus, Cine-n calea mea te-a pus? Zile scurte D-ale tele, Ori păcate D-ale mele? Să-mi calci tu locurile, Să-mi încurci Fîneţele, Să-mi dîrăşti Livezile Şi să-mi paşti Ierburile? Ia să-mi dai tu mie seamă, Ia să-mi dai pe Negrul vamă. Ca să nu te fac pastramă! Dară Ghiţă ce-i vorbea Şi din gură ce-i zicea? — Ba nu ţi-oi da pe Negrul Cît mi-o fi zdravăn capul, Că mi l-a dat socru-meu Să-mi poarte trupşorul Greu Unde-o fi locul Mai rău! Arambaşa Nu tăcea, P-atîta Nu se lăsa. D-al doilea că-i cerea Şi d-al doilea-i zicea: — D-alei, GhiţăCătănuţă, Ia să-mi dai tu mie seamă, Ia să-mi dai paloşul vamă, Ca să nu te fac pastramă! Ghiţă iar îi răspundea, Ghiţă iarăşi îi zicea: — Ba nu ţi-oi da paloşul Nici o dată cu capul, Că mi l-a dat cumnatul Să-mi podobească şoldul! Arambaşa, d-auzea, Arambaşa ce-mi făcea? P-atîta nu se lăsa, Al treilea că-i cerea, Şi d-al treilea-i zicea: — D-alei, GhiţăCătănuţă, Ia să-mi dai tu mie seamă, Ia să-mi dai pe mîndra vamă, Ca să nu te fac pastramă; Că mîndra de mititică Mi-era mie ibovnică: Ea d-ai şeapte, Io d-ai şeapte, Amîndoi de paisprezece, Cînd copilul se-ndrăgeşte. Ea de mică m-a iubit, La mare m-a părăsit, Cu tine că s-a-ndrăgit! Atunci mîndra, d-auzea, La Ghiţă că se uita Şi din gură mi-i zicea: — Ai venit la vorba mea! Ghiţă nici că-i răspundea, Ci la başa se uita Şi din gură mi-i zicea: — Ba nu ţi-oi da pe mîndra, Că mi-a dat-o soacră-mea Ca să ţiu casă cu ea! Foaie verde ş-o lalea, Ei de luptă se gătea, Dar ce luptă, nu ştia: Au în spată să se taie, Au la piept să se-ncovoaie, Cînd tot mîndra-l învăţa Şi din gură că-i zicea: — Ghiţă, soţioara meaDe la costişoara ta, În spată Nu vă tăiaţi, Ci-n luptă Să vă luptaţi, Că lupta E voinicească, Iar spata E mişelească! Unde Ghiţ-o auzea, D-odată se repezea Mîna-n paloşe punea, Spatele că apuca, La genuchie le-aducea, În genuchie le-ndoia Şi pe toate le rupea, Num-a lui nu se frîngea. Ei la luptă se lua, Ei la luptă se-ncerca, Care din doi o cădea. Şi ei, măre, se lupta Zi de vară Pînă-n seară. Nici unul nu dovedea, Nici unul nu biruia, Cînd Ghiţă pe mîndruţa Cu fapta mi-o ispitea; Brăcinar că-şi desprindea, Cioarecii-n vine-i cădea Şi din gură că-i zicea: — Mîndro, soţioara mea De la costişoara mea, Sai, mîndruţă, Sai drăguţă! Brăcinarul mi s-a rupt, Cioarecii-n vine-au căzut Şi i-o m-oi împiedica, Arambaşa m-o tăia, Făr’ de mine-i rămînea! Dar mîndruţa ce-i zicea, Ce-i zicea şi ce-i vorbea (Că aşea e muierea: Poale lungi şi minte scurtă, Judecată mai măruntă, Cap legat, inimă-ncinsă Şi de nimeni necoprinsă)? Ea lui Ghiţă răspundea, În gura mare-i zicea: — Ia mai daţiDe vă luptaţi, Că oricare-o birui Tot un bărbăţel mi-o fi! Unde Ghiţă-mi auzea, Brăcinarul că-şi rupea. Arambaşa de-l vedea, La dînsul se repezea. Dar Ghiţă se necăjea, Din necaz se îndîrjea, Mîna-n chimir că-i punea, De mijloc că-l apuca, Vro trei roate-l învîrtea. Cînd în pămînt îl trîntea, Pînă-n brîu mi-l îngropa; Scotea paloş şi-l tăia, Carnea corbilor c-o da. Atunci mîndra de vedea, Să-i zîmbească începea Şi mai veselă-i striga: — Bravo, soţioara mea! Dar Ghiţă d-o auzea, Pînă-n suflet se mîhnea. Nici vorbă nu-i răspundea, Ci la Negrul alerga, În scară picior punea, Către soacră-sa pornea Şi ca vîntul se ducea Pînă colo-n Valea-Rea; Mîndra-n urmă-i se lua Şi mîna, măre, mîna Pînă cînd mi-l ajungea. Iar dacă mi-l ajungea, Cătănuţă ce-mi făcea? Supărat nu s-arăta, Mîna Sub şea că băga, Plosca Din baieri scotea, Un pahar de vin turna, Mîndrii-n mînă că i-l da Şi din gură o-mbia: — Ţine, mîndro, vin de bea, Vinişor din mîna mea, Că d-acilea încolea, Ori ăi bea Ori n-ăi mai bea Vin rece din mîna mea! Şi ea, biet, îi răspundea, Răspundea şi se ruga Şi din gură că-i zicea: — Iartă-mi, Ghiţă, greşeala, Că n-oi mai face alta! Atunci Ghiţă, d-auzea, De pe Negru jos sărea, Cu gura mi-o judeca Şi la urmă-i mai zicea: — Ştii tu, mîndro, au nu ştii, Minte, mîndro, de mai ţii, C-astă-vară, vară mare, Ce-am cosit Am căpiţit? La ce căpiţi mi-a ajuns, La toate vîrfuri le-am pus; Dar acuma dinspre toamnă Am făcut d-o căpicioară Şi pustia, vîrf că n-are. D-o vrea bunul Dumnezeu, Să-i fac vîrf cu capul tău! Mîndra se cutremura, Dar el vorba nu sfîrşea Şi la ea se repezea, Paloşul Că răsucea, Capul Dodată-i zbura. Trupul La pămînt cădea, Guriţa-i bolborosea Şi cu Ghiţă se ierta. Ghiţă nu mai zăbăvea, Cosicioarele-i tăia, În posunar le băga, Iară capu-i ridica, Vîrf la claie de-l punea. La Negrul năvală da Şi, dacă-l încălica, Îmi pleca, măre, pleca D-a dreptul la soacră-sa, Dincolo de Valea-Rea. Soacră-sa, De-l auzea, Soacră-sa, Dacă-l vedea, În deal, măre, că-l chema. Pînă Ghiţă că urca, Masă mare-i întindea; Pînă Ghiţă se suia, Iată masa se-ncheia; Pînă masa se-ncheia, Toţi vecinii că chema. Ghiţă dacă mi-şi sosea, Drept în casă că intra, Drept la masă că trăgea Şi la masă s-aşeza. Soacră-sa Mi-i ospăta, Le da vin, Le da pelin. Dete-un pahar, dete două, Băură pînă la nouă. Cînd fuse pahar la zece, Tot la Ghiţă se-mplineşte. Atunci soacră-sa-i zicea Şi din gură că-i grăia: — D-alei, GhiţăCătănuţă, Şi mai bine ţi-ar şedea Cînd ar fi şi fata mea, Mîndră soţioara ta, Să ciocneşti pahar cu ea, Că de cînd pe mîndr-ai luat, Cu toţii n-am ospătat. Atunci Ghiţă, d-auzea, Tocmai din adînc ofta, Mîna-n posunar băga, Cosicioarele-i scotea Şi pe masă le punea, Şi cu soacră-sa vorbea: — Iată ce-a trimis mîndra, C-a rămas în Valea-Rea, Să păzească fîneţea! Megiaşii-ncremenea. Soacră-sa, de le vedea, La ele se repezea, Pe inimă Le punea, În genuchie-ngenuchea, Marama Din cap scotea, Tot păru-şi dărăpăna Şi pe fii-sa blestema: — Să-ţi fie rău, nu aşa, Că nu-mi ascultai vorba! Io-ţi ziceam să te mărit După flăcăi din vecini, Tu la toţi găseai pricini; Veni Ghiţ, -un călător, Şi mă lăsă cu mult dor. Ia vezi călător ce-ţi face, Că te lasă-n Valea-Rea, Ca să-ngraşi păsărimea! Atunci Ghiţă se scula Şi din gură ce-i grăia? — Nu mai plînge, soacră-mea, Toate sunt din vina ta, C-o lăsai de se-ndrăgea Cu oricine Se-ntîlnea. Rîzi mai bine De dînsa, Cum rîdea de mine ea Şi la păs mare-mi zicea Că oricare-o birui Tot un bărbăţel i-o fi! Ghiţă nu mai zăbăvea, Spata-n mînă că-şi lua, La meseni c-o arăta Şi din gură le zicea: — Iat-acum mîndruţa mea: Credincioasă ca dînsa N-o mai fi-n toată ţara! Şi pe Negru-ncălica, Spata-n dinţi că-şi apuca, Prin deşi codri că-mi pleca. Cîţi haiduci că întindea, Pe subt paloş că-i trecea Vidra — Vidruşcî din Ţarigrad, Fatî di viziri bogat, Ci eu di cînd ti-am luat Tu on cîntic nu m-ei cîntat. — Ian cîntî-mi on cîntişel Cu cuvinti bîrbîteşti Şi cu glasuri muiereşti. — Ie sama de-l potrijeşti. — Ba Stoieni n-oi mai vra. Eu ţîi cînd ţ-oi cînta, Văili s-or rîsuna, Hoţii cî s-or diştepta, După noi că s-or lua. Stoian cî sî mîniea, Şi din gură tot zicea: — D-alei, mîndruliţa mea, Credincioasă ca dînsa N-o mai sta-n toată lumea! Apoi Ghiţă ce-mi făcea? Ghiţă, măre, se ducea Pe culmea Ardelenească, Pe cărarea Voinicească, Către Ţara Ungurească, Acolo să-mi haiducească! Boieraşii să-mi trăiască, Pe lăutar să cinstească, Ca şi el să-i pomenească Pe la cruce de voinici, Cum sunteţi, boieri, p-aici. (G. Dem. Teodorescu, Lacul-Sărat, Brăila) Vidrii o palmă îi ştergea. — Şi Vidra sî mîniea Ş-a cînta că înşepea. — Cînd ea prindea a cînta; Văili sî rîsuna Hoţîi cî sî diştepta; Păunaşu-mi auzé Şi din gur-aşa zîşé — „Ian auz-o Vidra méCari-am logodit cu e A ajiuns-o jalea mé“. Şî armili-şi înşingé La şleah mari cî ieşé Cu dînşii sî întîlné Şî din gur-aşa zîşé: — Oh, Stoieni ProcovişiCîchitanu pi vonişi Şi ti prinbli tu pi-aişi? . . . Pi-aişi-îs locuri cu vamî Şî mai rari vonişi şî aflî. Dă pi Vidra din cuşîni 1 Cîşi doreşti sî-ţi şii zîli; Ori haidem şî ni-om lupta Şî cari a dovidi, Aşela bîrbat i-a şi. — Eu pi Vidra nu ţ-oi da, C-am luat-o cu luna 1 Cuşîni — fundul căruţei (Notele la această baladă aparţin lui George V. Madan. ) Şî sî i-o duc maicî-sa. — Şî la luptî sî luá, Într-o jioi dimineaţá, Într-o zî mari di varî Di dimineaţî pîn-în sarî. Cînd soarili în disarî, Pi Stoian că mi-îl oboarî2 Stoian din gurî zîşea: — Vidruşcă soţîea mea, Puni mîna-n şel poclit, 3 Esti-on cuţît mishit4 Di la mî-ta jiuruit5 Cî mă vezi la şi hal sunt. Vidra din gură zîşea — Ba, Stoieni n-oi m-ai vra, Cî şini a dovidi Aşela bîrbat mi-a şi. Stoian cînd auzea Lui lacrîmili îi curgé Şî la Dumnezeu gîndé, Cu inima la nîsîp Cu gîndu la Domnu sfînt. Dumnezeu îi ajiuta Şî în unghii mi-i lua, În pămînt mi-i turna, Cu colb mi-i acopiré, 2 Oboarî — doboară. 3 Poclit — cutie. 4 Mishit — ascuţit. 5 Jiuruit — dăruit. Sîngili mi-i povidé, 1 Şî ţîţîli îi tăié Şî pi toţi mi-i uşidé, Pi tablî5 mi li puné. Şî în brişcî2 sî suié La maicî-sa sî duşé La cîsîchii3 mergé Şî din gurî îi zîşé: Şî din gurî aşa zîşé: — Soacrî, soacrî, poamî acrî, — Vidruşcî soţîea mé La Pristol4 tu ti-ai jiurat, Cu mini ti-ai cununat, Ţ-a trebuit alt bîrbat! Ci ian scubor din cuşîni Şî poftim la cîsîchii. M-ei dat şiica sî ţîn casî, E-a fost o curvî aleasî. — Oh, Stoieni Procovişi, Cîchitanu pi vonişi, Hai sî bem şî sî mîncăm, Nişi di pomanî sî nu-i dăm. (George V. Madan, Basarabia) Dragnea Foicică brebenel, — Stăncuţă, nevasta mea, Şi era d-un uncheşel; Tu s-asculţi de maică-ta El d-un fecioraş avea, Pînă-o veni neicuţa. Cu el împeţit pleca Şi să semeni busuioc Într-o sfîntă vinerea. În vatră nouă de loc; Sîmbăta că-l logodea, Şi d-o răsări frumos, Duminică îl nuntea, Să ştii că sunt sănătos; Luni pica carte domnească, Iar d-o răsări pălit, La oaste să mi-l pornească. Să ştii că m-am prăpădit. Iară Dragnea ce-mi zicea? Foicică ş-o lalea, Dar Stăncuţa ce-mi făcea? 1 Îi povedea — îi umplea. Nouă ani că-mi văduvea, 2 Brişcă — trăsură boierească. 3 Cîsîchie — măcelărie, zahana. 4 Pristol — altar. 5 Tablî — tavă. Nici mai mult că nu ţinea, Şi cu altul logodea. Dar unchiaşul ce-mi făcea? Sapă şi săpoi lua, La grădină că-mi pleca, La grădina din luncet, Unde curge apa-ncet. Pe drum că mi se uita: Cînd, în lungul drumului, Zări coama murgului Şi şaua voinicului. De repede ce-mi venea, Nici ziua bună că-mi da Şi din gură-aşa zicea: — Ce faci, moşule, -n grădină? — Sap via pe sub tulpină, Să sece din rădăcină. C-am avut d-un fecioraş Şi l-a luat turcii ostaş; Ş-am avut d-o noră rea, Şi azi e nuntă la ea. Dar voinicul ce-mi zicea? — Lasă, moşule, viaŞi hai să vedem nunta. Că vie îi mai săpa, Dar nuntă nu-i mai vedea. Şi de zor ce se zorea, Pe moş nici că-l aştepta, Ci nainte că-mi pleca, Nici locul nu-l cunoştea; Pe unde era ogorul, Creştea pirul şi mohorul; Unde erau curţile, Crescuse cucuţile. Şi mergea şi iar mergea, Şi peste nuntă că-mi da, De pe cal descăleca, În grajdi de piatră-l băga Şi la masă că-mi venea. Iar naşul mi-l întreba: — De unde eşti, băieţaşDin ce sat, din ce oraş? Aici cum de te aflaşi? — Sunt băiat din ŢaligradŞi-am cătănit la-mpărat, Şi acum m-a liberat. Aduceţi mireasa-ncoa S-o dăruiesc cu ceva, C-aşa este datina. Iar naşul că poruncea, Mireasa că-mi aducea. Dară el ce-mi mai făcea? În ochi negri mi-o privea, Şi el că o dăruia, C-un galben o dăruia. Dar mîna cînd întindea, Ea în deget că-mi zărea Ineluşul de argint Schimbat de la logodit. Foaie verde iarbă-amară, Îmi intra Stanca-n cămară Şi-mi plîngea pînă-n diseară; Soarele cînd scăpăta, Din cămară că-mi ieşea Şi din gură-aşa grăia: — Beţi, copii, vă veseliţi, La nuntă nu mai gîndiţi, Că mie că mi-a venit Dragnea cu care-am nuntit, 279 Că mi-a fost mie ursit! Foaie verde ş-o lalea, Dară Dragnea ce-mi făcea? Mare masă că-ntindea Şi mi-şi bea Şi mi-şi mînca, Şi tare se veselea Cu nuntaşii alăturea. (C. N. Mateescu, Tiţeşti, Argeş) Uncheşelul Foaie verde bob năut, Bob năut şi mărgărit, Vineri maica m-a făcut, Sîmbăta m-a botezat, Dumineca m-a-nsurat. Luni cu mîndra m-am plimbat, Marţi ordin că mi-a picat, Joi la oaste c-am plecat. Şi iar verde sămulastră, Lăsai vorbă la nevastă: — Fă nevastă, să m-aştepţi, Nouă ani şi nouă luni, Şi-ncă nouă săptămîni. Şi de-i vedea că nu vin, Tu să chemi fete surori, Să-mi sădească busuioc, Opt-nouă vetre de foc. De mi-o răsări pălit, Să ştii că m-am prăpădit. De mi-o răsări steblos, Să ştii că sunt sănătos. De mi-o răsări mai verde, Să ştii, mîndro, mî-i mai vede. De mi-o răsări uscat, Să ştii că m-am însurat, Altă mîndruţă mi-am luat, Pe tine că te-am lăsat. Dar soldatul ce-mi făcea? Termenul i se-mplinea, Drumu-acasă că mi-i da, Şi mergea ce-şi mai mergea, C-un moşneag se întîlnea. — Bună ziua, moşule! — Mulţumesc soldatule! — Un’ te duci măi moşule! — Mă duc, taică, -n deal la vie, Ca s-o tai din rădăcină. Că n-are cui să rămînă, Că un fecior am avut, În armată a murit. Dar soldatu ce zicea: — Moşule, i-adevărat, Că aveţi o nuntă-n sat? Dară moşu ce zicea: — De la deal de casa mea, Joacă nunta noru-mea. — Moşule, pe cine ia? — Feciorul primarului, Din capu oraşului. Dar el atunci ce-mi făcea? La nuntă că se ducea, Necunoscut se făcea, El la masă s-aşeza, Şi-ncă bea şi-mi ospăta. Frunză verde frunze verzi Iar voinic în straie verzi Pe oftat mi se punea Şi din gură-aşa-mi zicea: — Lăutare, dumneata, Ia cheamă mireasa-ncoa, S-o dăruiesc cu ceva, Din străinătatea mea. Mireasa că mi-şi venea, La soldat că se ducea. Dar soldatul ce-mi făcea? Mîna-n pozînar băga, Di-un inel că mi-l scotea Miresei că i-l dădea. Mireasa că mi-l vedea, Ea cu lacrimi mi-l uda, Şi din gură-aşa-mi zicea: — Şi-am zis verde bob dudău, Ăsta e bărbatu meu. Da’ soldatul ce zicea? — Beaţi, băieţi, şi ospătaţiMireasa să nu mi-o luaţi, Că mireasa e a mea Car’ mi-a dat-o soacră-mea, Din copilăria mea Ca să ţin casă cu ea. (C. Mohanu, Titeşti, Ţara Loviştei) 3. PĂRINŢI ŞI COPII Foicica ulmului, La marginea drumului, Drumul Ţarigradului Şi schelii-mpăratului, Case nalte s-au zidit, Cîrciumioară s-a gătit Şi frumos că s-a boit. Dar cine mi le-a clădit? Savalaşi Tudor, Pazarghian Tudor, Reisicol Tudor. Foaie verde ş-o lalea, N-avea naiba ce lucra? Tudorel mi se-ndemna Şi de tînăr se-nsura, Frumoasă mîndră lua; De frumoasă ce erea, Cîrciumăreas-o punea, Ş-o chema, măre, Voica. Dar unde cîrciumărea? La marginea drumului, Drumul Ţarigradului Şi schelii-mpăratului. Cine pe dr um că trecea La cîrciumă Se oprea, Tudorel La Voichiţa Se uita Şi de dragul ei tot bea: Beau-şi turcii Papucii, Ieniceri Hangerile, Croitori Foarfecile, Cirezari Cirezile, Rămîneau Cu pungile, De le oftau Buzele! Tudorel se-mbogăţea Şi, d-avere ce-şi avea, Îşi strîngea Şi-şi cumpăra Catîraşi Cu gălbenaşi, Şi cirezi De boi d-ăi graşi, Herghelii De cai Frumoşi, Turme De juncani Spătoşi. Dar p-atît nu se lăsa, Ci-şi făcea Tudor, făcea Nouă late mori de vînt, Nouă mori pe subt pămînt. Că nouă d-or măcina, Bănetul s-o aduna. Tudorel se-mbogăţea, Dar la biruri Mi-l punea Şi haraciuri Că-i cerea, Mare greu l-împresura. Şi da Tudor, şi mai da Tot pe ani Cinci pungi de bani, Şi p-o lună, Pungă plină. Şi da Tudor, şi mai da: Nu da banii Cu punga, Ci da sacii Cu mîna, Lăscăi Cu dimirlia, Parale Cu baniţa, Dar de biruri Nu scăpa, De haraci Nu se plătea. Tudorel îmi sărăcea, Mare greu îl cuprindea Şi, de vedea şi vedea, Din guriţă că-mi grăia: — Voico, soţioara mea, Io pe tine cînd te-am luat, Eram tînăr şi bogat, Şi mai mult m-am bogăţit De cînd, Voico, ne-am soţit. Dar cîinii mahalagii Ne-a pîrît pe la beşlii, La haraciuri Că m-a pus, Bănişorii Mi i-a scurs. Am vîndut, Cum am putut, Catîraşi Pe gălbinaşi, Cirezile De boi Graşi, Herghelii De cai Frumoşi, Turme De juncani Spătoşi, Ale nouă mori de vînt Şi p-ale de subt pămînt, Dar de bir Nu m-am plătit, De haraci Nu m-am scutit, Ş-am rămas sărac lipit. Mătură hambarele Prin toate colţurile Şi, d-ei găsi făioară, Să mi-o cerni În sitişoară, S-o frămînţi În lăcrămioare Şi s-o coci La ţîţişoare, C-am să plec Din ţară-n ţară Ca s-ajung, Din-sat în sat, Pînă-n tîrg La Ţarigrad, La cinstitul de-mpărat, Şi la el să jeluiesc Că nu-i chip să mai trăiesc. Şi Voichiţa, d-auzea, Lacrămile Că-i curgea; Hambarele Mătura, Făioară Că-mi găsea, D-o turtică Mi-i făcea; În lacrămi o frămînta Şi la ţîţe I-o cocea, Şi în traistă I-o punea. Tudorel mi se gătea, Pe Voichiţa Săruta, Iar sărmana, Vai de ea, De foc mare leşina. Soacră-sa îmi alerga, Apă rece că-i punea, Pe Voichiţa deştepta. Tudorel că le grăia: — Iacă, maică, nora ta, Păstreaz-o ca viaţa mea, La-ntoarcere s-o găsesc Aşa cum ţi-o dăruiesc. Tu, Voichiţo, soaţa mea, Să-ţi păstrezi tot mintea ta Şi cinstea măicuţă-mea, Că mă duc la Ţarigrad, La-nălţatul de-npărat, Ca la el să jeluiesc Că n-am hal să mai trăiesc. Tudorel le cuvînta, Mîna mă-si-i săruta, Pe Voichiţa-mbrăţişa, Drumuleţu-şi apuca Şi la Poartă se ducea. Acolo, de-mi ajungea, În genuchie-ngenuchea, Trei zile-n poartă şedea. Împăratul se uita, Din ciubuc tutun trăgea, Şi pe Tudor cînd vedea, Ciubucgiu-şi trimetea, La serai că mi-l chiema Şi din gură-l întreba: — Pazarghian Tudor, Heisicol Tudor, Savalaşi Tudor, Pe la noi Ce-ai căutat, Averea cui Ţi-ai lăsat? — Preacinstitule-mpărat, Mare rău m-a-mpresurat; La haraciuri Am fost pus Şi la biruri Greu supus, Tot pe ani Cinci pungi de bani, Şi pe lună, Pungă plină. N-am dat banii Cu punga, Ci-am dat sacii Cu mîna, Lăscăi Cu dimirlia, Parale Cu baniţa. De haraci Nu m-am plătit Şi de bir N-am isprăvit, Dar de tot am sărăcit, Ş-am venit Să jeluiesc Că n-am hal să mai trăiesc. — D-alei, Tudor, Tudorel, Pazarghian Tudor, Savalaşi Tudor, Heisicol Tudor, Nu ştii c-ai mai avut Saxanale Cu parale, Sămăraşi Cu gălbenaşi, Cirezi multe De boi graşi, Herghelii De cai Frumoşi, Turme De juncani Spătoşi, Nouă mori Pe subt pămînt Ş-alte nouă Mori de vînt? — Împărate, Le-am avut, Dar pe toate Le-am vîndut, Şi haraciul Mi-am plătit, Să mă văz cortorosit, Cu măicuţa odihnit. Am plătit cît am putut, Dar de bir n-am mai avut, Ş-am venit să jeluiesc, Să mă laşi să sîngeclesc, Că n-am hal să mai trăiesc! Împăratul, d-auzea, Nici mai mult că-l ispitea, Ci din gură-l întreba: — D-ai venit să jeluieşti, Unde vrei să sîngecleşti? Ori în Ţara Romînească, Ori în a Moldovenească, Ori aici, în a Turcească? — Ba aici, în a Turcească, Că sunt oile Mai grase, Albinele Mai mieroase, Văcşioarele Mai lăptoase, Şi-st aproape Şi de case. Împăratul se-nvoia, Slobozenie Că-i da, Şi poruncă Poruncea Să strîngă Cît o putea Din sangeacul care-o vrea. Tudorel că mi-şi pleca, Un vătaf cu el lua, Prin sangeacuri Că umbla, Zaharele Că strîngea, Beilicuri Că punea, Mari averi Că aduna, Pînă mi se sătura. La doi ani şi jumătate, Frige-l Dorul, Gîndu-l Bate Să se-ntoarcă De departe Pîn-acasă La mă-sa Şi la draga Voichiţa. Două luni sîngecluia Ş-alte două îmi trecea Pînă doru-l podidea, Ş-atunci, măre, ce făcea? La-mpăratul se-ntorcea Şi din gură mi-l ruga: — Preacinstitule-mpărat, Io d-acas’ cînd am plecat, Mămuşoara Mi-am lăsat Nemîncată, Nebăută, De nevoie Doar ştiută. Pîn-acum am tot răbdat De măicuţă depărtat, Acum dor m-a apucat, Ochi de lacrămi mi-au secat; Părul mi s-a cărunţit, Mustăcioara-mi s-a lungit, Dor de ducă mi-a venit. Să-mi dai voie să mă duc, Doar cu suflet s-o apuc, Şi ce-o vrea măria-ta Din avere tot mi-o da. Împăratul l-asculta, Voie bună că-i dădea Şi averea-i dăruia: Saxanale Cu parale, Sămăraşi Cu gălbenaşi, Cirezi multe De boi graşi Şi turme De juncănaşi. La-mpăratul se-nchina, Mîna, poala-i săruta, Ziua bună că-şi lua, Ciobănaşii că-şi tocmea Şi spre casă se-ntorcea. Merg pe cale Tot cîntînd, Din cavale Şuierînd, Ciobănaşii Tot jucînd, Măgăruşii Tot zbierînd, Juncănaşii Şir mergînd Şi boi graşii Rumegînd. Mergu-şi ziua şi noaptea, Pînă iată-mi ajungea Cam la drumul jumătate; Făr-odihnă, nu se poate! Atunci turmele oprea Şi din gură le grăia: — D-alei, voi, vătafilor, D-alei, voi, ciobanilor, Încet cu cirezile, Încet cu oiţele; Nu tăiaţi Drumurile Şi nu călcaţi Florile, Să le pască mielele. Io nainte-o să v-apuc, Io nainte-o să mă duc; Pînă voi că mi-eţi sosi, Io tainul v-oi găti: Şapte buţi oi destupa, Simbrioara că v-oi da, Şi pe trei v-oi însura, În Domnul v-oi cununa, Ca să fim ca nişte fraţi, Toţi de lume lăudaţi; Pîine, sare c-am mîncat Şi cu toţi am asudat! Tudorel, de le grăia, Călişor încălica, Într-o fugă Se ducea, Pîn-acasă Mi-ajungea. Deştiul chieie că făcea, Porţile că descuia Şi la pimniţi năvălea, Că de mult, de cînd plecase, Vin în gură nu băgase. El în pimniţă intra, Buţi pe rînd tot încerca: Cerca una, cerca două, Cerca, măre, pîn’ la nouă. Tudorel mi se-mbăta, De gîrlici se-mpiedica, Jos cu faţa mi-şi cădea, Somn adînc îl cuprindea. Iată, măre, se-ntîmplase Mă-sa noaptea că visase Şi din somn se deşteptase. Ea din somn se deştepta, 287 Sete mare c-o ardea, Limba-n gură-i dogorea Şi Voichiţii că-i zicea: — Voică, Voică, nora mea, Mi-te scoală, maică, scoală Ş-adu mie vin în oală, C-aşa sete n-am avut De cînd maica m-a făcut. Voica, -ndată Ce auzea, Numa-n iie Se scula, Oala-n mînă Că lua, Lumînarea C-aprindea, În gîrlici că se ducea Şi de el se-mpiedica. Lumînarea Că stingea, Ulceluşea Că spărgea, Îndărăt mi se-ntorcea Şi, de frică, ea zicea: — Maică, maică, soacra mea, Nu ştii c-am să-ţi spui ceva! Unul pimniţa ne-a spart, Buţile c-a încercat, A băut pîn’ s-a-mbătat Şi-n gîrlici mi s-a culcat. Io de el m-am piedicat, Lumînarea C-am scăpat, Ulceluşea Mi s-a spart! Soacră-sa, unde-auzea, Mîna-n cui că mi-şi punea, Lua biciul de curea Şi da-n Voica cît putea, Şi da-n Voica d-o bătea Şi din gură-o suduia: — Hei, căţeaDe nora mea, De cînd Tudor mi-a plecat, Tu ibovnic ţi-ai luat, Banii de pe vin i-ai dat Şi cu el te-ai sărutat, Ba-l aduci pînă-n gîrlici, Parcă io n-aş fi p-aici! Voica, biet, se văieta Şi din gură-i răspundea: — Ba mă jur, maică, pe sare, Pe pîine, pe lumînare Şi pe sfintele icoane! De cînd Tudor mi-a plecat, Nimeni nu m-a sărutat, Ibovnic nu mi-am luat; De vinul ce s-a vîndut Grijă mare c-am avut, Şi la tine c-am venit, Banii-n mînă i-ai primit. Soacră-sa n-o asculta, Lumînare c-aprindea, O frînghie că-ndoia Şi ca ştreangul o făcea; Pe-ntuneric se ducea, În gîrlici că ajungea, Peste Tudor că dedea, După gît că i-l punea Şi trăgea şi iar trăgea, Şi din gură tot zicea: — Trage bine, nora mea, De nu ţi-e inima rea Şi de nu e vina ta! Tudor sufletul îşi da, Iar mă-sa Şi Voichiţa Tocma-n pimniţă-l băga, După buţi îl ascundea. Vreme multă nu trecea, Turmele S-apropia Şi cirezile Sosea. De departe s-auzea Clopotele Răsunînd, Căvălaşele Cîntînd, Măgăruşii-n oi zbierînd. Şi la poartă cînd sosea, Ciobănaşii mi-l striga: — Ia te scoală, Tudore, Şi deschide porţile, Să-i băgăm averile; Ia destupă Buţile Şi ne udă Buzele, Că ni-s arse gurile! Tudorel nu le răspunde, Că n-are, măre, de unde; Numai Voica se scula, Soacrii-si de veste-i da Şi cu roche se-mbrăca. Zorile Se revărsa, Porţile Se descuia Şi averile Intra: Saxanele Cu parale, Sămăraşi Cu gălbenaşi, Cirezi multe De boi graşi Şi turme de juncănaşi. Toate-n curte de intra, Loc de pus nu se găsea, Aşa multe că erea! Voica şi cu soacră-sa Înainte Le ieşea, Toate-averile Primea, Masă mare Le-ntindea, Zece buţi de vin scotea Şi frumos îi ospăta. Dar la masă ce vorbea? Că Tudor, De dor Fierbinte, Se pornise mai-nainte Să găteasc’ hambarele Şi toate coşearele, Să-şi puie averile. Atunci toţi înmărmurea Ş-unul p-altul Se-ntreba, Cînd. . . vătaful Neculcea În gîrlici se scobora, După buţi că-mi căuta Şi pe Tudor mi-l găsea, Îngheţat şi omorît, Cu frînghie Strîns de gît, Dup-o butie Tîrît. El, afară de-l scotea, ’N sus cu faţa Mi-l punea, Iar Voichiţa, De-l vedea, Cu mîini părul Că-şi smulgea, Lîngă dînsul Leşina. Mă-sa-ndată c-alerga Şi, pe Tudor cînd vedea, Din teacă Cuţit trăgea, În inimă Şi-l băga, Peste fii-su mi-şi cădea, La un loc doi morţi era. Jale multă s-auzea, Lacrămi multe se vărsa. Stau ciobanii De-l plîngea, Din cavaluri Mi-l jelea: Zbieretul Oiţelor, Ca plînsul Surorilor, Urletul Dulăilor, Ca oftatul Fraţilor. Ei pe Tudor mi-l scălda, Mai frumos îl premenea; Coşciug unii Mi-i făcea, Groapă alţii Mi-i săpa Lui Tudor şi maică-sa. La biserică-i îngropa, Cruce mare le punea, Îndărăt că se-ntorcea Şi la masă S-aşeza. Din pomană Le mînca După cum e datina. Foicică ş-o lalea, Voica, măre, De vedea Că rămînea Singurea, Soţior că-şi alegea P-un cioban mai tinerel, Tinerel Şi frumuşel, Semănînd cu Tudorel. Ea de mînă Că-l lua, La biserică Mi-l ducea, La icoane-ngenuchea, Trei mătanii că făcea, Voie Domnului cerea Şi popa mi-i cununa, După legea creştinească, De ei să se pomenească. (G. Dem. Teodorescu, Bucureşti).