Plumb Dormeau adînc sicriele de plumb, Şi flori de plumb şi funerar vestmînt - Stam singur în cavou… şi era vînt… Şi scîrţîiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb… şi-am început să-l strig - Stam singur lîngă mort… şi era frig… Şi-i atîrnau aripile de plumb. Pastel Buciumă toamna Agonic - din fund - Trec păsărele, Şi tainic s-ascund. Ţîrîie ploaia… Nu-i nimeni pe drum; Pe-afară de stai Te-năbuşi de fum. Departe, pe cîmp, Cad corbii, domol; Şi răgete lungi Pornesc din ocol. Tălăngile, trist, Tot sună dogit… Şi tare-i tîrziu, Şi n-am mai murit… Decor Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar: Decor de doliu, funerar… Copacii albi, copacii negri. În parc regretele plîng iar… Cu pene albe, pene negre O pasăre cu glas amar Străbate parcul secular… Cu pene albe, pene negre. În parc fantomele apar… Şi frunze albe, frunze negre; Copacii albi, copacii negri; Şi pene albe, pene negre, Decor de doliu, funerar… În parc ninsoarea cade rar… Amurg Trec corbii - ah, "Corbii" Poetului Tradem - Şi curg pe-nnoptat Pe-un tîrg îngheţat, Se duc pe pustii… Pe cînd, de argint, În amurg de-argint, S-aprinde crai nou Pe zări argintii În vastul cavou… Iubito… ah, "Corbii" Poetului Tradem… Lacustră De-atîtea nopţi aud plouînd, Aud materia plîngînd… Sunt singur, şi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre. Şi parcă dorm pe scînduri ude, În spate mă izbeşte-un val - Tresar din somn, şi mi se pare Că n-am tras podul de la mal. Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc… Şi simt cum de atîta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc. De-atîtea nopţi aud plouînd, Tot tresărind, tot aşteptînd… Sunt singur, şi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre… Gri Plîns de cobe pe la geamuri se opri, Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat; "I-auzi corbii!" - mi-am zis singur… şi-am oftat; Ninge gri. Ca şi zarea, gîndul meu se înnegri… Şi de lume tot mai singur, mai barbar, - Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar… Iar în zarea grea de plumb Ninge gri Sonet E-o noapte udă, grea, te-neci afară. Prin ceaţă - obosite, roşii, fără zare - Ard, afumate, triste felinare Ca într-o crîşmă umedă, murdară. Prin măhălăli mai neagră noaptea pare… Şivoaie-n case triste inundară - Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară - Prin ziduri vechi ce stau în dărîmare, Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă, Ori ca Verlaine, topit de băutură - Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă. Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură, Prin întunerec bîjbîiesc prin casă, Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură. Amurg de toamnă Amurg de toamnă pustiu, de humă, Pe cîmp sinistre şoapte trec pe vînt - Departe plopii s-apleacă la pămînt În larg balans anevoios, de gumă. Pustiu adînc… şi-ncepe a-nnopta, Şi-aud gemînd amorul meu defunct: Ascult atent privind un singur punct Şi gem, şi plîng, şi rîd, în hî, în ha… Tablou de iarnă Ninge grozav pe cîmp la abator Şi sînge cald se scurge pe canal; Plină-i zăpada de sînge animal - Şi ninge mereu pe un trist patinoar… E albul aprins de sînge-nchegat, Şi corbii se plimbă prin sînge… şi sug; Dar ceasu-i tîrziu… în zări corbii fug Pe cîmp, la abator, s-a înnoptat. Ninge mereu în zarea-nnoptată… Şi-acum cînd geamuri triste se aprind Spre abator vin lupii licărind. - Iubito, sunt eu la uşa îngheţată… În grădină Scîrţîie toamna din crengi ostenite Pe garduri bătrîne, pe streşini de lemn, Şi frunzele cad ca un sinistru semn În liniştea grădinii adormite. O palidă fată cu gesturi grăbite Aşteaptă pe noul amor… Pe cînd, discordant şi în fiorător, Scîrţîie toamna din crengi ostenite. Spre toamnă Pe drumuri delirînd, Pe vreme de toamnă Mă urmăreşte-un gînd Ce mă îndeamnă: - Dispari mai curînd! În casa iubitei de-ajung, Eu zgudui fereastra nervos, Şi-o chem ca să vadă cum plouă Frunzişul, în tîrgul ploios. Dar, iată, şi-un mort evreiesc… Şi plouă, e moină, noroi - În murmure stranii semite M-adaug şi eu la convoi. Şi nimeni nu ştie ce-i asta - M-afund într-o crîşmă să scriu, Sau rîd şi pornesc înspre casă, Ş-acolo mă-nchid ca-n sicriu. Şi mereu delirînd, Pe vreme de toamnă, M-adoarme un gînd Ce mă îndeamnă: - Dispari mai curînd! Pălind Sunt solitarul pustiilor pieţe Cu tristele becuri cu pală lumină - Cînd sună arama în noaptea deplină Sunt solitarul pustiilor pieţe. Tovarăş mi-i rîsul hidos, şi cu umbra Ce sperie cîinii pribegi prin canale; Sub tristele becuri cu razele pale, Tovarăş mi-i rîsul hidos, şi cu umbra Sunt solitarul pustiilor pieţe Cu jocuri de umbră ce dau nebunie; Pălind în tăcere şi-n paralizie, - Sunt solitarul pustiilor pieţe… Amurg violet Amurg de toamnă violet… Doi plopi, în fund, apar în siluete: - Apostoli în odăjdii violete - Oraşul tot e violet. Amurg de toamnă violet… Pe drum e-o lume leneşă, cochetă; Mulţimea toată pare violetă, Oraşul tot e violet. Amurg de toamnă violet… Din turn, pe cîmp, văd voievozi cu plete; Străbunii trec în pîlcuri violete, Oraşul tot e violet. Decembrie Te uită cum ninge decembre… Spre geamuri, iubito, priveşte - Mai spune s-aducă jăratec Şi focul s-aud cum trosneşte. Şi mînă fotoliul spre sobă, La horn să ascult vijelia, Sau zilele mele - totuna - Aş vrea să le-nvăţ simfonia. Mai spune s-aducă şi ceaiul, Şi vino şi tu mai aproape, - Citeşte-mi ceva de la poluri Şi ningă… zăpada ne-ngroape. Ce cald e aicea la tine, Şi toate din casă mi-s sfinte, - Te uită cum ninge decembre… Nu rîde… citeşte nainte. E ziuă şi ce întuneric… Mai spune s-aducă şi lampa - Te uită, zăpada-i cît gardul, Şi-a prins promoroacă şi clampa. Eu nu mă mai duc azi acasă… Potop e-napoi şi nainte, Te uită cum ninge decembre… Nu rîde… citeşte nainte. Negru Carbonizate flori, noian de negru… Sicrie negre, arse, de metal, Vestminte funerare de mangal, Negru profund, noian de negru… Vibrau scîntei de vis… noian de negru; Carbonizat, amorul fumega - Parfum de pene arse, şi ploua… Negru, numai noian de negru… Nevroză Afară ninge prăpădind, Iubita cîntă la clavir, - Şi tîrgul stă întunecat, De parcă ninge-n cimitir. Iubita cîntă-un marş funebru, Iar eu nedumerit mă mir: De ce să cînte-un marş funebru… Şi ninge ca-ntr-un cimitir. Ea plînge şi-a căzut pe clape, Şi geme greu ca în delir… În dezacord clavirul moare, Şi ninge ca-ntr-un cimitir. Şi plîng şi eu, şi tremurînd Pe umeri pletele-i resfir… Afară tîrgul stă pustiu, Şi ninge ca-ntr-un cimitir. Moină Şi toamna, şi iarna Coboară-amîndouă; Şi plouă, şi ninge - Şi ninge, şi plouă. Şi noaptea se lasă Murdară şi goală; Şi galbeni trec bolnavi Copii de la şcoală. Şi-s umezi păreţii, Şi-un frig mă cuprinde - Cu cei din morminte Un gînd mă deprinde… Şi toamna, şi iarna Coboară-amîndouă; Şi plouă, şi ninge - Şi ninge, şi plouă. Melancolie Ce chiot, ce vaiet în toamnă… Şi codrul sălbatec vuieşte - Răsună-n coclauri un bucium, Şi doina mai jalnic porneşte. - Ascultă, tu, bine, iubito, Nu plînge şi nu-ţi fie teamă - Ascultă cum greu, din adîncuri, Pămîntul la dînsul ne cheamă… Rar Singur, singur, singur, Într-un han, departe - Doarme şi hangiul, Străzile-s deşarte, Singur, singur, singur… Plouă, plouă, plouă, Vreme de beţie - Şi s-asculţi pustiul, Ce melancolie! Plouă, plouă, plouă… Nimeni, nimeni, nimeni, Cu atît mai bine - Şi de-atîta vreme Nu ştie de mine Nimeni, nimeni, nimeni… Tremur, tremur, tremur… Orice ironie Vă rămîne vouă - Noaptea e tîrzie, Tremur, tremur, tremur… Veşnic, veşnic, veşnic, Rătăciri de-acuma N-or să mă mai cheme - Peste vise bruma, Veşnic, veşnic, veşnic… Singur, singur, singur, Vreme de beţie - I-auzi cum mai plouă, Ce melancolie! Singur, singur, singur… Nervi de toamnă E toamnă, e foşnet, e somn… Copacii, pe stradă, oftează; E tuse, e plînset, e gol… Şi-i frig, şi burează. Amanţii, mai bolnavi, mai trişti, Pe drumuri fac gesturi ciudate - Iar frunze, de veşnicul somn, Cad grele, udate. Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc, Şi-amanţii profund mă-ntristează - Îmi vine să rîd fără sens, Şi-i frig, şi burează. Seară tristă Barbar, cînta femeia-aceea, Tîrziu, în cafeneaua goală, Barbar cînta, dar plin de jale, - Şi-n jur era aşa răscoală… Şi-n zgomot monstru de ţimbale Barbar, cînta femeia-aceea. Barbar, cînta femeia-aceea… Şi noi eram o ceată tristă - Prin fumul de ţigări ca-n nouri, Gîndeam la lumi ce nu există… Şi-n lungi, satanice ecouri, Barbar, cînta femeia-aceea. Barbar, cînta femeia-aceea, Şi-n jur era aşa răscoală… Şi nici nu ne-am mai dus acasă, Şi-am plîns cu frunţile pe masă, Iar peste noi, în sala goală, - Barbar, cînta femeia-aceea… Note de toamnă Tăcere… e toamnă în cetate… Plouă… şi numai ploaia dă cuvînt - E pace de plumb, e vînt, şi pe vînt Grăbite, trec frunze liberate. Deschide, dă drumu,-adorato, Cu crengi şi foi uscate am venit; În tîrg, o fată tristă a murit, - Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o… Dă drumu, e toamnă în cetate - Întreg pămîntul pare un mormînt… Plouă… şi peste tîrg, duse de vînt, Grăbite, trec frunze liberate. Oh, amurguri Oh, amurguri violet… Vine Iarna cu plînsori de piculine… Peste parcul părăsit Cad regrete Şi un negru croncănit… Veşnicie, Enervare… Din fanfare funerare Toamna sună, agonie… Vînt de gheaţă s-a pornit, Iar sub crengile schelete, - Hohot de smintit. Nici o urmă despre tine, - Vine, nu vine… Oh, amurguri violete… Amurg de iarnă Amurg de iarnă, sumbru, de metal, Cîmpia albă - un imens rotund - Vîslind, un corb încet vine din fund, Tăind orizontal, diametral. Copacii rari şi ninşi par de cristal. Chemări de dispariţie mă sorb, Pe cînd, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb, Tăind orizontal, diametral. Alean E-n zori, e frig de toamnă, Şi cît cu ochii vezi Se-ncolăceşte fumul, Şi-i pîclă prin livezi. Răsună, trist, de glasuri Cîmpiile pustii, - Şi pocnet lung, şi chiot S-aude-n deal la vii. C-un zmeu copiii aleargă, Copil, ca ei, te vezi, Şi plîngi… şi-i frig de toamnă… Şi-i pîclă prin livezi. Amurg antic Havuzul din dosul palatului mort Mai aruncă, mai plouă, mai plînge - Şi stropii căzînd, în amurg, iau culori: De sineală, de aur, de sînge. Pluteşte un lanţ de lebede albe, Iar visul din parc în lac se răsfrînge - Amurgul de lebede pune culori; De sineală, de aur, de sînge. Uitate, statuiele albe privesc, Albe visînd c-un aer ce plînge - Şi lasă amurgul pe ele culori: De sineală, de aur, de sînge. Pulvis Imensitate, veşnicie, Tu, haos, care toate-aduni… În golul tău e nebunie. - Şi tu ne faci pe toţi nebuni. În faţa ta sunt cel mai laş. Imensitate, veşnicie, - Iubesc o fată din oraş… Învaţă-mă filosofie. Imensitate, veşnicie, Pe cînd eu tremur în delir. Cu ce supremă ironie Arăţi în fund un cimitir. Cuptor Sunt cîţiva morţi în oraş, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ţi spun; Pe catafalc, de căldură-n oraş, - Încet, cadavrele se descompun. Ce vii se mişcă şi ei descompuşi, Cu lutul de căldură asudat; E miros de cadavre, iubito, Şi azi, chiar sînul tău e mai lăsat. Toarnă pe covoare parfume tari, Adu roze pe tine să le pun; Sunt cîţiva morţi în oraş, iubito, Şi-ncet, cadavrele se descompun… Toamnă Răsună din margini de tîrg Un bangăt puternic de armă; E toamnă… metalic s-aud Gorniştii, în fund, la cazarmă. S-aude şi-un clopot de şcoală, E vînt, şi-i pustiu, dimineaţă; Hîrtii şi cu frunze, de-a valma, Fac roată-n vîrteje, pe-o piaţă. Se uită în zări catedrala, Cu turnu-i sever şi trufaş; Grădina oraşului plînge, Şi-aruncă frunzişu-n oraş. Şi vine, ca-n vremuri de demult, Din margini, un bucium de-alarmă, E toamnă… metalic s-au Gorniştii, în fund, la cazarmă. Singur Potop, cad stele albe de cristal Şi ninge-n noaptea plină de păcate; La vatră-n para ce abia mai bate - Azi, a murit chiar visul meu final. Şi ninge-n miezul nopţii glacial… Şi tu iar tremuri, suflet singuratec, - Pe vatră-n para slabă, în jăratec, - Încet, cad lacrimi roze, de cristal. Trudit Iubito, şi iar am venit… Dar astăzi, de-abia mă mai port - Deschide clavirul şi cîntă-mi Un cîntec de mort. Şi dacă-am să cad pe covoare În tristul, tăcutul salon, - Tu cîntă nainte, iubito, Încet, monoton. Amurg Cu lacrimi mari de sînge Curg frunze de pe ramuri, - Şi-nsîngerat, amurgul Pătrunde-ncet prin geamuri. Pe dealurile-albastre, De sînge urcă luna, De sînge pare lacul, Mai roş ca-ntotdeauna. La geam tuşeşte-o fată În bolnavul amurg; Şi s-a făcut batista Ca frunzele ce curg. Altfel Omul începuse să vorbească singur… Şi totul se mişca în umbre trecătoare - Un cer de plumb de-a pururea domnea, Iar creierul ardea ca flacăra de soare. Nimic. Pustiul tot mai larg părea… Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cînt, - Şi-nvineţit de gînduri, cu fruntea în pămînt Omul începuse să vorbească singur… Panoramă Plîngea caterinca-fanfară Lugubru în noapte, tîrziu… Şi singur priveam prin ochene, Pierdut în muzeul pustiu… Şi-n lumea ochenelor triste Mă prinse sinistre gîndiri - În jurul meu corpuri de ceară, Cu hîde şi fixe priviri. Şi-acea caterincă-fanfară Îmi dete un tremur satanic; În racle de sticlă - princese Oftau, în dantele, mecanic. Şi-atunci, am fugit plin de groază Din sumbrul muzeu fioros, Oraşul dormea în tăcere, Flaşneta plîngea cavernos. Plîngea caterinca-fanfară O arie tristă, uitată… Şi stam împietrit… şi de veacuri, Cetatea părea blesemată. Finis Cadavrul impozant pe catafalcul falnic, Sub gaza de argint visa în vasta gală… Iar sînul ei pierdut în mortuara gală - Pe veci oprit, înmărmurise falnic. Pustiu… Departe, în cetate viaţa tropota… O, simţurile-mi toate se enervau fantastic… Dar în lugubrul sălii pufneau în rîs sarcastic Şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat. Plumb de iarnă Iarna, de-o vreme, mă duce regretul Prin crînguri, pe margini de linii ferate - Trec singur spre seară pe ape-ngheţate Cînd fîlfîie, pe lume, violetul. Paloarea, mutismul minează-al meu piept Pe satele ninse crai-nou cînd apare; Trec singur pe poduri de fier solitare, Şi-aştept în zăpadă… dar ce mai aştept? Hau!… hau!… depărtat sub stele-ngheţate… În noaptea grozavă la cine voi bate?… O, vis… o, libertate… Hau!… hau!… depărtat sub stele-ngheţate… Nocturnă Stau… şi moina cade, apă, glod… Să nu mai ştiu nimic, ar fi un singur mod - Un bec agonizează, există, nu există, - Un alcoolic trece piaţa tristă. Oraşul doarme ud în umezeala grea. Prin zidurile astea, poate, doarme ea, - Case de fier în case de zid, Şi porţile grele se-nchid. Un clavis îngînă-ncet la un etaj, Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj - Stropii sar, Ninge zoios, La un geam, într-un pahar, O roză galbenă se uită-n jos. Plumb de toamnă De-acum, tuşind, a şi murit o fată, Un palid visător s-a împuşcat; E toamnă şi de-acuma s-a-nnoptat… - Tu ce mai faci, iubita mea uitată? Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. Iar frunzele cu droaia se desprind; E vînt şi-orice speranţă e pierdută. Prin tîrgu-nvăluit de sărăcie Am întîlnit un popă, un soldat… De-acum pe cărţi voi adormi uitat, Pierdut într-o provincie pustie. De-acum, au şi pornit pe lumea eronată Ecouri de revoltă şi de jale; Tot mai citeşti probleme sociale… Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată? Largo Muzica sonoriza orice atom… Dor de tine, şi de altă lume, Dor… Plana: Durere fără nume Pe om… Toţi se gîndeau la viaţa lor, La dispariţia lor. Muzica sentimentaliza Obositor, - Dor de tine, şi de altă lume, Dor… Muzica sonoriza orice atom. Plouă Da, plouă cum n-am mai văzut… Şi grele tălăngi adormite, Cum sună sub şuri învechite! Cum sună în sufletu-mi mut! Oh, plînsul tălăngii cînd plouă! Şi ce enervare pe gînd! Ce zi primitivă de tină! O bolnavă fată vecină Răcneşte la ploaie rîzînd… Oh, plînsul tălăngii cînd plouă! Da, plouă… şi sună umil Ca tot ce-i iubire şi ură - Cu-o muzică tristă, de gură, Pe-aproape s-aude-un copil. Oh, plînsul tălăngii cînd plouă! Ce basme tălăngile spun! Ce lume-aşa goală de vise! … Şi cum să nu plîngi în abise, Da, cum să nu mori şi nebun, Oh, plînsul tălăngii cînd plouă! Nervi de primăvară Primăvară… O pictură parfumată cu vibrări de violet. În vitrină, versuri de un nou poet; În oraş suspină un vals din fanfară. O nouă primăvară de visuri şi păreri… O lungă deşteptare zvoneşte împrejur, E clar şi numai soare. La geamul unei fabrici o pală lucrătoare Aruncă o privire în zarea de azur. O nouă primăvară pe vechile dureri… Apar din nou ţăranii pe hăul din cîmpie, În infinit pămîntul se simte tresăltînd: Vor fi acum de toate cum este orişicînd, Dar iar rămîne totul o lungă teorie. O, cînd va fi un cîntec de alte primăveri?!… Matinală Auroră violetă Plouă rouă de culori - Venus, plină de fiori, Pare-o vie violetă. Bat la geamul tău încet, Bat cu-o roză sîngeroasă - Vino, floare somnoroasă, Cît pe zări e violet. Plîns de ape se repetă, Încă totu-i adormit - Ca în vise s-a pornit Roata morii - violetă. Gol e-al sînului buchet, Floare goală, somnoroasă… Trist, cu roza sîngeroasă, Bat la geamul violet. Aurora violetă Se pătează de culori - Venus, pală de fiori, Pare-o stinsă violetă… În parc Acum, stă parcul devastat, fatal, Mîncat de cancer şi ftizie, Pătat de roşu carne-vie - Acum, se-nşiră scene de spital. Atunci, rîdea, Băteau aripi de veselie ; Parfum, polen şi histerie, - Atunci, în parc, şi ea venea. Acum, cad foi de sînge-n parcul gol. Pe albe statui feminine ; Pe alb model de forme fine, Acum, se-nşiră scene de viol… Poemă în oglindă În salonul plin de vise, În oglinda larg-ovală încadrată în argint, Bate toamna, Şi grădina cangrenată, În oglinda larg-ovală încadrată în argint. În fotoliu, ostenită, în largi falduri de mătase, Pe cînd cade violetul, Tu citeşti nazalizînd O poemă decadentă, cadaveric parfumată, Monotonă. Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare… Dar pierdută, cu ochi bolnavi, Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat. Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg-ovală, Pe grădina cangrenată, Peste toamna din oglindă - Adormind… Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare… Însă pal mă duc acuma în grădina devastată Şi pe masa părăsită - albă marmoră sculptată - În veşmintele-mi funebre, Mă întind ca şi un mort, Peste mine punînd roze, flori pălite,-ntîrziate, Ca şi noi… Zi, finala melodie din clavirul prăfuit, Or ajunge plînsul apei din havuzele-nnoptate. Vezi, din anticul fotoliu - Agonia violetă, Catafalcul, Şi grădina cangrenată, În oglinda larg-ovală încadrată în argint… Alb Orchestra începu cu-o indignare graţioasă, Salonul alb visa cu roze albe - Un vals de voaluri albe… Spaţiu, infinit, de o tristeţe armonioasă… În aurora plină de vioare, Balul alb s-a resfirat pe neuitatele cărări - Cîntau clare sărutări… Larg, miniatură de vremuri viitoare… Nervi de toamnă La toamnă, cînd frunza va îngălbeni, Cînd pentru ftizici nu se ştie ce noi surprize vor veni, - Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cîndva, Tîrziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna. Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus, Cînd geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final, Voi repeta că anii trec mereu mai greu, şi mai brutal. Va bate ploaia… şi tîrziu, la geamul tău voi plînge-ncet… Va rătăci alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet, - Nimic tu nu vei auzi din cîte voi avea de spus… În toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus. Plumb de iarnă Ninge secular, tăcere, pare a fi bine, Prin oraşul alb, doar vîntul trece-ntîrziat - Ninge, parcă toţi muriră, parcă toţi au înviat… Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine. Printre ziduri, peste turnuri depărtate, Ninge cu nimic în noaptea vastă, ning bancnote - Numai vîntul singur plînge alte note… Umbra mea se adînceşte-n cartiere democrate. Ninge grandios în oraşul vast cum nu mai este, Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe cînd vîntul hohoteşte-n bulevarde glaciale… - Dar cine poate să explice această tristă poveste ? Note de toamnă Toamna-n grădină şi-acordă vioara, Strada-i pustie… Oraşul e plin de hambare, - De pînea cea nouă duduie moara. O frunză s-a lăsat pe-o mînă-ntinsă care cere… Oraşul gol… Cetate depărtată ; Frunzişul smuls… De firele electrice, paralizată, Ca un simbol, O pasăre cade-n oraş, ca o tristeţe mai mult Se înserează… şi e tăcere… Şi gîndul s-afundă, pierdut vîslaş, Pe-al vremurilor mers - Şi jalea de-a nu mai putea face un vers… Sunt cel mai trist din acest oraş. Monosilab de toamnă Toamna sună-n geam frunze de metal, Vînt. În tăcerea grea, gînd şi animal Frînt. În odaie, trist sună lemnul mut : Poc. Umbre împrejur într-un gol, tăcut, Loc. În van peste foi, singur, un condei Frec. Lampa plînge… anii tăi, anii mei Trec. Să mă las pe pat, ochii să-i închid, Pot. În curînd, încet va cădea în vid Tot. O, va fi cîndva altfel natural, Bis. Toamna sună-n geam frunze de metal, Vis. Nocturnă Uitarea venea… a venit. O lacrimă cade jos, totul tace, Lampa obosită a clipit, Orice obiect atins şopteşte : lasă-mă-n pace… De-acum… Auzi, ploaia plînge pe drum Pe un adînc tumult, Pe urma unui mic pantof într-un parc de demult… Adorm… ascult… Afară, la fereastră, toamna a spus : - Of !… Cu voi(1930) * Cu voi... Mai bine singuratec şi uitat, Pierdut să te retragi nepăsător. În ţara asta plină de humor, Mai bine singuratec şi uitat. O, genii întristate care mor În cerc barbar şi fără sentiment,- Prin asta eşti celebră-n Orient, O, ţară tristă, plină de humor... * Liceu Liceu,- cimitir Al tinereţii mele- Pedanţi profesori Şi examene grele... Şi azi mă-nfiori Liceu,- cimitir Al tinereţii mele! Liceu,- cimitir Cu lungi coridoare- Azi nu mai sunt eu Şi mintea mă doare... Nimic nu mai vreu- Liceu,- cimitir Cu lungi coridoare... Liceu,- cimitir Al tinereţii mele- În lume m-ai dat În vîltorile grele, Atît de blazat... Liceu,- cimitir Al tinereţii mele! * Proză Amorul, hidos ca un satir, Copil degenerat- Învineţit, transfigurat, Ieri a murit în delir. Aci, prozaici pămînteni, Pe drumuri a murit, De zurnetul de bani înăbuşit, În lumea asta cu dugheni. * Crize Tristă, după un copac, pe cîmp Sta luna palidă, pustie- De vînt se clatină copacul- Şi simt fiori de nebunie. O umbră mormăind păşeşte... E om... atît, şi e destul; Şi-acum ne-om gîtui tovarăşi: El- om flămînd, eu- om sătul. Dar vezi... m-a ocolit acuma... El s-a temut, mai mult,- săracul... Pe luna palidă, pustie, De vînt se clatină copacul... * Proză Plouă... Pe-un tîrg mizerabil De glod şi coceni Pe-un tîrg jidovit Şi plini de dugheni -Şi-aici stă iubita... Şi uliţa-i plină De fîn şi coceni Şi trec cotiugare Cu saci de făină Şi plouă mai tare Pe crîşme murdare, Pe-un tîrg sărăcit- -Şi-aici stă iubita... Plouă... Pe-un tîrg jidovit. * Belşug Culori şi fum de toamnă, plîns de poet, Apa e rece, frunzele plouă- Vorbeşte încet, păşeşte încet, Că totul cade cu o jale nouă. Vinul, şi mierea, şi grîul tot Le-au strîns, pe grabă, cine-a putut... Tuse, şi plînset visele scot, Du-te, oriunde, frunză de lut... Şi-o păsărică în grădina brumată, În liniştea rece, a iarnă-a făcut, Am strănutat pe o stradă curată, Frunzele toate încă n-au căzut. A fost odată... va fi odată... Nu spune zarea, dar spune omul- Numai acuma e niciodată... Adînc, prezentul, închide tomul... Mă duc, tot acolo, în marea clădire. E ora, de la care rămîn închis- O emoţie... o amorţire... E toamnă... mi-au dat de scris... * Ego Tot mai tăcut şi singur În lumea mea pustie- Şi tot mai mult m-apasă O grea mizantropie. Din tot ce scriu, iubito, Reiese-atît de bine- Aceeaşi nepăsare De oameni, şi de tine. * Pantofii Pantofi de aur, expuşi în vitrină, Veţi sta sub dantele, în nopţi de baluri, Şi-n ale valsului leneşe valuri Veţi rîde prin săli,- potop de lumină. Pe trist catafalc, cu tristă regină, Veţi sta în piciorul de gheaţă, şi sfînt, Şi-n trcerea vremii veţi arde-n mormînt, Pantofi de aur, expuşi în vitrină... * Furtună Prin codrii Bacăului Vîjîie vîntul Şi-ntunecă lumea Un cer ca pămîntul- Şi codru pe codru Se umple de clocot, Iar toamna în hohot Le cîntă prohodul... Şi parcă mă cheamă, De crengi atîrnînd, Avesalomi gemînd Cu plete-ncîlcite... De spaimă mă prind Priviri rătăcite, Şi mintea, de zgomot, Nimic nu înţelege... Şi-aş vrea ca să mor Ca Romulus rege, Uitat, legendar... Cuprins de-o furtună, Pierdut să dispar, În codrii Bacăului... * Amurg Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă, Pe drum, la aceeaşi oră, se tîrîie un lanţ de fier, Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă- Azi iar mi-i frică... şi cred, şi sper... O zi fără anotimp şi ordine militară, Şi prin vecini s-aud mici pregătiri de masă, Însă produsele au început să dispară- Şi mulţi au plecat, şi noapte se lasă. Cu toţii spun că bine le-a făcut Sau că un geniu se va naşte- Iar studiul creşte cu tactul tăcut... O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte. * Imn Crengi subţiri cu flori albe... Spre mai sus Mă ridică din erori, Idealuri ce-au apus... Cu flori roze crengi subţiri... Isus! Flori pe zări, în iarbă flori... Spre mai sus Am trăit de mii de ori... E destul că tu te-ai dus... Flori pe zări, în iarbă flori... Isus! * [Imn] II Să dorm... Să dorm, din ce în ce murind Deşi oriunde e o reînviere... Iată sunt goale Dumbrăvile sacre- Poetul a plecat. Şi dacă tu mai cauţi, Păşind prin tăinuitul izvor; Pe mine nu mă vezi- Poetul a plecat; Să dorm... Să dorm, din ce în ce murind- Deşi oriunde e o reînviere... * Dialog de iarnă Fereastra e-o poemă de plumb şi de scîntei... Oraşul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopţii sunt orele trecute... În haosul vieţii nici noi nu ne-am găsit... O, vino, cel puţin, acum, prin forţele necunoscute: -Să viu ? -Oh ! mi-i frică... -Vezi ! -Hai ! -Am venit; -Unde ? -Lîngă tine; -Plîng... -Plîng... -Taci... -Hai... -Hai : -În infinit... -În infinit: -Cîntă... -Vis: -Da... -Nu. -Nu... -Minus: -Minus... -Plus: -Plus... -Armonie. -Armonie... -Cînd ? -Cînd... -Poate: -Poate... -Of ! Fereastra e-o poemă de plumb, şi de scîntei... O zi de promoroacă în cameră pătrunde... Sirenele de muncă vibrează, plîngător; Oraşul e-un gheţar de fum, de clopoţei, Şi de fior... -Unde... Unde ?! * Nocturnă Fug rătăcind în noaptea cetăţii, În turn miezul nopţii se bate rar; E ora cînd cade gîndul amar- Tăcere... e ora laşităţii... Te pierzi în golul singurătăţii O, suflet, mereu de lume fugar; E ora cînd Petru plînge amar- Ascultă.. e ora laşităţii... * Aiurea Blestemată mai fie şi toamna, Şi frunza ce pică pe noi- Blestemat să mai fie şi tîrgul Ursuz, şi cu veşnice ploi... Cetate,- azilul ftiziei- Nămeţi de la pol te cuprind... Cetate, azi moare poetul În braţele tale tuşind... * Psalm Iubito, cu faţa de mort, Fecioară uitată în turn, Plîngînd în balcon Cu grai monoton, Cu suflet taciturn- În visul meu te port. Iubito, cu faţa de mort, Mireasă pe tron Cu grai monoton În visul meu te port. Iubito, cu faţa de mort, De geniu trăsnită, De-a pururi monotonă, Goală madonă, De crini prăfuită- În visul meu te port... * Contrast Femeie, -mască de culori, Cocotă plină de rafinării- Tu, care ţipi la desfrînări tîrzii Pe visători, cu greu, îi înfiori... Oh, sunt fecioare cu obrazul pal, Modele albe de forme fine- Şi singure dorm, albe, şi senine În albele crivate, de cristal... * Baladă O noapte de sineală din vremi voievodale... Plecase voievodul în lupte blestemate; Iar eu păzeam domniţa închisă în cetate- O, noaptea, de sineală, de epoci triumfale... Dormeau, adînc, oştenii în noaptea diafană Cînd eu sării afară din cortul de mătasă- Vedeam o semilună pe zare cum se lasă, Şi nălucit, crezusem- Flamura otomană. Cu ceata buimăcită fugeam, acum, călare, Dar boarea nopţii clare ne-ntoarse la cetate Şi povestindu-mi visul domniţei spăimîntate, I-am arătat cu spada tabloul de pe zare. În alb, domniţa blondă, în noaptea ideală, De sus, de la fereastră, ca-n vis ieşi afară, Scăldată în sineală, ea rîse-n noaptea clară... O, cît a rîs domniţa în noaptea de sineală... * Vobiscum În cercul luminii comun şi avar... Mă zguduie de mult un plîns intern; Şi-acest fel ( de-a fi ) va fi etern Şi de nimic, pe lume, nu tresar. ... Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi... Ori în taverne, ori în mansarde; Şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi, Gesticulînd pe bulevarde... * Amurg Trec burgheze colorate În cupeuri de cristal- E o veşnică plimbare, Vălmăşag milionar... Şi pe publice terase Plîng viori sentimental... E parfum, bomboane Şi desfrîu de lupanar... ... Dar notează-n cartea vremii Filosoful proletar: Greve, sînge, nebunie. Foame, Plînset mondial... Pe cînd lasă-amurgul flăcări Pe-un final ce se anunţă Pe-un decor miliardar... * Piano Şi iar toate-s triste. Şi azi ca şi ieri- Potop de dureri. Şi visul apune În negrul destin... Şi vremuri mai bune Nu vin, nu mai vin, Şi nici mîngîieri... Şi iar toate-s triste, Şi azi, ca şi ieri... * Mister Clavirile plîng în oraş Pe-o vreme de toamnă pustie... Şi plopii plîng tot în oraş, Şi-n totul e-o grea agonie. Par casele triste castele... Amorul, aici, a murit Şi poate că plîng la clavire Fecioare cu păr despletit... Trec singur... şi tare mi-e teamă... Şi, unde mă aflu, nu ştiu- Vai, plopii detună oraşul... Clavirele plîng în pustiu... * Vae soli... Te voi aştepta, într-o zi, sau într-o noapte oarecare Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare, Voi trece iar pe lîngă ape, şi-n unda lor voi apărea, Voi sta pe lîngă vreo ruină, va plînge iar o cucuvea; Pe urmă, nu va mai fi timp... voi fi uitatul muncitor; Va fi şi pentru mine lumea un fenomen întîmplător... Despre iubire, cîteodată, poate într-o carte voi găsi, Poate-n oglindă vreo albină compătimind se va lovi- Plîngînd în zori cu faţa în soare mă voi simţi fără de rost, Mă voi gîndi la toată jalea poeţilor care au fost... Un corb va trece peste casă şi iarba mă va îngheţa, Oraşul, prin ninsoare, noaptea, din pianole va cînta, Sau toamna goală va dansa cu plete de grîu şi de vin Astfel că nu vor mai putea să ne-ntreacă acei care vin... * În altar Sta fără noimă catedrala Azi, într-un secol rafinat- Doar de mai vin să delireze Amanţi cu suflet ruinat. ... Şi delirînd, cînd corul curge Se face gîndul mai amar- Ei vor o noapte de orgie Pe canapeaua din altar... * Poemă finală Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni Ascuns în pivniţa adîncă fără a spune un cuvînt Singur să fumez acolo neştiut de nimeni Altfel, e greu pe pămînt... Pe stradă urle viaţa, şi moartea Şi plîngă poeţii poema lor vană... Ştiu... Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis- Plumb, şi furtună, pustiu, Finis... Istoria contemporană... E timpul... toţi nervii te vor... O, vino odată măreţ viitor. Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu ştie nimeni Mîhnit de crimele burgheze fără a spune un cuvînt Singur să mă pierd în lume neştiut de nimeni Altfel, e greu pe pămînt... * Sepulcre violate Vagabondînd, într-un amurg blond, Am dat de-ale cimitirului porţi,- Acolo, cioclii îşi bat joc de morţi, Şi-am rîs un rîs de vagabond. O, rîsul fiinţei vagabonde... Şi ce-am văzut era straniu- Într-un copac am găsit un craniu, Pe o cruce nişte cozi blonde. * Epitaf "Aici sunt eu Un solitar, Ce-a rîs amar Şi-a plîns mereu. Cu-al meu aspect Făcea să mor, Căci tuturor Păream supect." * Destul Cînd voi fi liniştit, voi scrie un vers În care veţi vedea că sunt părăsit- Voind să descifrez ceea ce era şters, Aproape, nu mai ştiu ce-am voit... Plîngînd, mi-am spus să nu mai plîng- Eu aveam... Cine mai ştie, şi eu, ce gîndeam, Altădată, în crîng ! Voi scrie un vers, cînd voi fi liniştit... * Pe deal De-aceea Cu un zîmbet rău Privesc această noapte... Prin rîpi şi văi De demult: Ileana... Poveşti de demult... De-aceea Încă o dată Cu zîmbet rău Privesc Înnoptata culme... * Din urmă Poezie, poezie... Galben, plumb, violet... Şi strada goală... Ori aşteptări tîrzii, Şi parcuri îngheţate... Poet, şi solitar... Galben, plumb, violet... Odaia goală... Şi nopţi tîrzii... Îndoliat parfum Şi secular... Pe veşnicie... Scîntei galbene O femeie în doliu pe stradă, O frunză galbenă tremura după ea - Luat de-a oraşului sfadă, Uitasem că toamna venea. Era mai demult o stradă, O şcoală, şi bruma cădea - Prin săli, ca nimeni să-l vadă, Un elev singuratic pălea. Un om, în amurg, pe o stradă… Pe foi nu mai ştiu cum trecea - Sub ropot, şi-a lumii grămadă… - Uitasem că toamna venea. Singur Odaia mea mă înspăimîntă Cu brîie negre zugrăvită - Prin noapte, toamna despletită În mii de fluiere cîntă. - Odaie, plină de mistere, În pacea ta e nebunie; Dorm umbre negre prin unghere; Pe masă arde o făclie. - Odaie, plină de ecouri, Cînd plînsu-ncepe să mă prindă, Stau triste negrele tablouri - Făclia tremură-n oglindă. Odaia mea mă înspăimîntă… Aici n-ar sta nici o iubită, - Prin noapte, toamna despletită În mii de fluiere cîntă. Amurg Crai-nou verde-pal, şi eu singur Prin crengile cu sunet de schelet, - Învineţit ca un cadavru… - Vino-n zăvoiul violet. Or, nu! s-aprind luminile-n oraş… Sunt alţii, şi un alt poet - E mult de cînd dormeam în umbră, În cimitirul violet… Muzeul nopţii Frunzişul acum pornit-a O leneşă, jalnică horă; Şi plîng, şi cu plînsul în noapte Răchita de-afară mi-e soră. S-apropie-ncet miezul nopţii, Şi sună a frunzelor horă - Eu trec din odaie-n odaie, Cînd bate satanica oră. Vînt Toamna a ţipat c-un trist accent, Văzul cade neatent, Vîntul sună lemnăria, Bate gol, în poloboace, butnăria. Lîngă uşă frunzele s-au strîns. De departe vin ecouri vechi de plîns, Brumă, toamnă literară, Pe drum prăfăria se duce fugară. Şi-am stat singur supărat În zăvoiul decadent. Şi prin crengile-ncîlcite mi-am notat Versuri fără de talent. Ecou de serenadă Pansele negre, catifelate Pe marmora albă s-au vestejit, Şi-n tainice note s-au irosit Parfume triste, îndoliate. Su singur, cu umbra, iar am venit, O, statui triste şi dărîmate, - Pansele negre, catifelate, Vise, ah, vise, aici, au murit. În haine negre, întunecate, Eu plîng în parcul de mult părăsit… Şi-a mea serenadă s-a rătăcit În note grele, şi blestemate… Noapte Se-ntind bulevarde-n noapte de vară, Pe arbori, electrică lumină - La gară zvîcneşte o maşină Şi-n gol, tresar signale de gară. Pe cer de safir, comori de avari… Tăcerea în gol vibrează cu zvon, - Oraşul, cu-ncetul, pare-un salon, - Acuma, în somn, tresar fete mari. Strigoii Cu roşii fanare, galbene, verzi Trec noaptea strigoii prin lanuri de grîu Şi cîinii prin lanuri în noapte tot bat - Strigoii la crîşmă în pod au intrat, Şi podul se vede bizar luminat De roşii fanare, galbene, verzi. Strigoii, din pod, îşi iau înapoi, Lăsate din viaţă, demult, amanete… Aşa spunea basmul ce azi l-am uitat Că noaptea, la crîşmă, apar siluete Cu roşii fanare, galbene, verzi Dar cînd despre ziuă cocoşu-a cîntat, Cad buzna, din pod, grămezi de strigoi Şi-n hău, peste lanuri, strigoii se pierd Roşii, galbeni şi verzi. Marş funebru Ningea bogat, şi trist ningeal; era tîrziu Cînd m-a oprit, în drum, la geam clavirul; Şi-am plîns la geam, şi m-a cuprins delirul - Amar, prin noapte vîntul fluiera pustiu. Un larg şi gol salon vedeam prin draperii, Iar la clavir o brună despletită Cînta purtînd o mantie cernită, Şi trist cînta, gemînd între făclii. Lugubru marş al lui Chopin Îl repeta cu nebunie… Şi-n geam suna funebra melodie, Iar vîntul fluiera ca ţipătul de tren. Apoi, veni şi-o blondă în salon… Şi-aproape goală prinse, adormită, De pe clavir, o scripcă înnegrită - Şi urmări, pierdută, marşul monoton. Înaltă, despletită, albă ca de var, Mi se părea Ofelia nebună… Şi lung gemea arcuşu-acum pe strună Îngrozitorul marş lugubru, funerar. Cîntau amar, era delir, - Plîngea clavirul trist, şi violina - Făcliile îşi tremurau lumina, Clavirul catafalc părea, şi nu clavir. Tîrziu, murea clavirul lung gemînd; Luptau făcliile în agonie… Şi-ncet se-ntinse-o noapte de vecie, Şi-n urmă, greu, un corp am auzit căzînd. Vai, de-atunci îmi pare lumea şi mai tristă, Viaţa-i melodie funerară… Şi nu mai uit nebuna lăutară - Şi transfigurata, trista claviristă. Balet Lunecau baletistele albe… Degajări de puternice forme - Albe, în faţa lumii enorme, Lunecau baletesitele albe… Lunecau baletistele albe Şi lumea sufla împătimită - Albe, rîzînd spre lumea prostită, Lunecau baletistele albe. Lunecau baletistele albe… Tainic trezind complexul organic - Albe, stîrnind instinctul satanic, Lunecau baletistele albe… Serenada muncitorului Eu sunt un monstru pentru voi Urzind un dor de vremuri noi, Şi-n lumea voastră-abia încap… Dar am să dau curînd la cal. O, dormi adînc, mereu, aşa, În vise dulci, hidos burghez, Oftînd, palate de-ţi lucrez, Eu ştiu şi bine-a dărîma. În noaptea asta, iată, sună O serenadă din topor, Amanţilor, pierduţi sub lună, Poeţi cu putredul amor. O dormi în noaptea infinită, Burghez cu aer triumfal, Dar preistoric animal În raţiunea aurită. Sub luna blondă nu se plînge, Ci răzbunările se curmă, Martirilor scăldaţi în sînge, Cînt serenada cea din urmă. O dormi… dar voi urca spre soare În zbor sublim de-aeroplan… Cu vise dulci, burghez tiran: E aurora-ngrozitoare… Pastel - Adio, pică frunza, Şi-i galbenă ca tine, - Rămîi, şi nu mai plînge, Şi uită-mă pe mine. Şi s-a pornit iubita Şi s-a pierdut în zare - Iar eu în golul toamnei Chemam în aiurare… - Mai stai de mă alintă Cu mîna ta cea mică, Şi spune-mi de ce-i toamnă Şi frunza de ce pică… Scîntei galbene Vom spune că toamna a venit… foarte trist - La o fereastră melancolică, mi s-a părut ceva, Însă m-a trezit un glas pozitivist… Vîntul umed, şi frunza zboară, undeva. Am ajuns, acum, pe un cîmp cu ape… În luncă, medita un poet cunoscut - Părea că de oameni nu mai încape; De-această-ntîmplare, atît de rău mi-a părut. Eu nu mai ştiu nimic, şi m-am întors acasă, Uitaţi-vă ce gol, ce ruină-n amurg - Amurgul galben m-a-ngălbenit, şi m-apasă, Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg. Dormitînd În pîcla nopţilor de iarnă, cu hornuri ce fumează, Cînd lămpile de stradă cu miile veghează, În pîcla colorată mă duc abia simţit - Mai mult ca orişicine, îmi pare c-am greşit. Am fost atît de singur, şi singur am rămas, În creierul meu plînge un nemilos taifas… De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal, Mai stau, şi plînge-n mine un vals provincial. De la fereastra ninsă, cu finele perdele, Mă duc pe străzi de gheaţă cu spuza lor de stele; Şi-n mijlocul odăii, tot singur mă prezint: - Valsa o blondă-n alb, şi cu pantofi de-argint… Aprind, pe masă, lampa, şi iarăşi mă dezbrac, Aş vrea să-mi fac un ceai, şi stau, şi nu-l mai fac… Mă clatină spre pat al insomniei pas - În creierul meu plînge un nemilos taifas. Nocturnă E-o muzică de toamnă, Cu glas de piculină, Cu note dulci de flaut, Cu ton de violină… Şi-acorduri de clavire Pierdute, în surdină; Şi-n tot e-un marş funebru Prin noapte, ce suspină… Nervi de primăvară Melancolia m-a prins pe stradă, Sunt ameţit, Oh, primăvara, iar a venit… Palid, şi mut… Mii de femei au trecut; Melancolia m-a prins pe stradă. E o vibrare de violete: Trece şi Ea; Aş vrea, Dar nu pot s-o salut; Oh, şi cum a trecut, Într-o vibrare de violete. Nimicnicia m-a prins pe stradă; Am adormit. Oh, primăvara, iar a venit Pal, şi uitat… Vals funebru, depărtat. Melancolia mă ţine-n stradă. Note de primăvară Verde crud, verde crud… Mugur alb, şi roz şi pur, Vis de-albastru şi de-azur, Te mai văd, te mai aud! Oh, punctează cu-al tău foc, Soare, soare… Corpul ce întreg mă doare, Sub al vremurilor joc. Dintr-un fluier de răchită, Primăvară, O copilă poposită la fîntînă Te îngînă Pe cîmpia clară… Verde crud, verde crud… Mugur alb, şi roz şi pur, Te mai văd, te mai aud, Vis de-albastru şi de-azur. Amurg de vară Histerizate fecioare pale, La ferestre deschise, palpită… În amurguri roşii, nupţiale, Stau pale, şi nu se mai mărită. Eu trec, îmbătrînit, ca şi ele, Şi-asemenea inima mea plînge - Din treacăt, tuturor, în perdele, Le pun cîte-o roză de sînge. Fanfară Ce tristă operă cînta Fanfara militară Tîrziu, în noapte, la grădină… Şi tot oraşul întrista, Fanfara militară. Plîngeam, şi rătăceam pe stradă În noaptea vastă şi senină; Şi-atît de goală era strada - De-amanţi grădina era plină. Oraşul luminat electric Dădea fiori de nebunie - Era o noapte de septembrie, Atît de rece şi pustie! Şi tot oraşul întrista Fanfara militară… Tîrziu, în noapte, la grădină, Ce tristă operă cînta Fanfara militară. Gol Dă foşnet frunza măruntă, Umbra e rece-n pădurea sonoră - O mirare tăcută, poate cruntă, O ameţire de toamnă, de-o horă. Un haos vrea să mă ducă De unic uitînd, şi de număr - Un foşnet uscat mă usucă, Pe-un arbore plîng ca pe-un umăr. Nocturnă Clar de noapte parfumat, O grădină cu orizontul depărtat… Şi în somn, pe banca veche, cugetări se contrazic, Greierul zimţează noaptea, cu nimic. Cum te-am aşteptat… Totul a trecut - Luna pare, în oftat. Un continent cunoscut. Aici e frumos aranjat Orice fir; Veacurile-au stat Un oraş, pe vale - Suvenir Clar de noapte parfumat, O grădină cu orizontul depărtat… Şi în somn, pe banca veche, tot mai mic… Greierul zimţează noaptea, cu nimic. De iarnă Cum ninge repede, apoi încet Şi nu ştiu cît timp mai trebuie de-acum, E la fereastră, alb - O fată cu şalul negru în cerdacul nins… Dar prin copaci largi înserează - Într-un departe nins era tot aşa. În adevăr Şi înnoptate zîngăniri, Apoi va avea loc un bal, Sau o serbare de spiritism, Atîtea sunt de făcut… Cînd tu apari numai ca amintire. Cum ninge repede, repede! Umbra Mă prăfuise timpul dormind peste hîrtii… Se întindea noianul de unde nu mai vii; O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa - Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era. - Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntîrziată, Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic. O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic, Lăsînd odaia goală, şi lampa afumată… De iarnă În ecouri bocitoare Vine iarna, vine-acuşi - Plîng copile pe la uşi Din harmonii cerşitoare. Plîng fecioare din clavire Prin palate boiereşti - Plîng harmonii la fereşti Milogiri de cimitire. Răzvrătiţii dau ca orbii Şi flămîndu-i ucigaş - De ia sate la oraş Au trimis ţăranii, - corbii. Prin oraşele avute Histerii de muritori, Pe sub corbii bocitori Trec femeile pierdute. Iată, ninge, peste fire, Hai la vatră, la poveşti - Plîng harmonii la fereşti Milogiri de cimitire. Unei fecioare Duduia veşnic citeşte; Ştie clavirul, pictează - Şi nopţi de-a rîndul veghează, Şi poate, de-aceea slăbeşte. Se crede, şi unia spun - Dar totul rămîne secret Duduia visează-un poet, Bizar, singuratec, nebun. Note de toamnă În toamna violetă, compozitori celebri Au aranjat un vast concert… Pe galbene alei, poeţii trişti declamă lungi poeme - E-o toamnă, ca întotdeauna, cînd totul geme, Frumos, şi inert. Pe străzi elegante, ca o părere, Femeia modernă a trecut şi revine; Tot haosul e-o veselie de eter. Şi, dacă se zguduie oraşul, Şi creierul rămîne pierdut; Şi, dacă munca trosneşte din braţe, din piatră, din fier, - Mulţimea anonimă se va avea în vedere. Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer. Parfum… incendii violet, şi becurile-aprinse Amurgul licăreşte pe-oraşul de vitrine - Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse, Plîngînd, Şi fredonînd, Gîndindu-mă la mine. Vals de toamnă La geamuri, toamna cîntă funerar Un vals îndoliat, şi monoton… - Hai să valsăm, iubito, prin salon, După al toamnei bocet mortuar. Auzi, cum muzica răsună clar În parcul falnic, antic, şi solemn - Din instrumente jalnice, de lemn, La geamuri, toamna cîntă funerar. Acum, suspină valsul, şi mai rar, O, lasă-mă acum să te cuprind… - Hai, să valsăm, iubito, hohotind, După al toamnei bocet mortuar. Nocturnă O, nu mai cînta, harmonie pribeagă Că plîng, şi nu ştiu unde să mă duc, În toamna care plînge pe-o veche modestie, Cu ploaia care curge în mahalaua bleagă, În noaptea asta-n care am devenit năuc. Oh, plouă, şi tu gemi de plîns de armonie… - Tot altuia, de mine, aminte să-i aduc… O, nu mai cînta, harmonie pribeagă, - Că plîng, şi nu mai ştiu unde să mă duc. Ninge Cînd iar începe-a ninge Mă simt de-un dor cuprins. Mă văd, pe-un drum, departe, Mergînd, încet, şi nins. Sub streşină, cerdacul Se-ntunecă mîhnit; Stă rezimată-o fată De stîlpu-nzăpezit. Igienă Ea crede c-aş fi atacat… Şi cînd o sărut se teme, Dar sclava plăcerii, ea geme Şi cere un lung sărutat. Pe urmă, cînd spasmul a dispărut, Îşi udă-n parfum o batistă - O pune pe gură, şi tristă Ea şterge un ftizic sărut. Şi ninge Şi ninge în oraşul mare E noaptea plină de orgii, Iar prin saloane aurii S-aud orchestre, şi fanfare. Femei nocturne, singurele La colţ de stradă se aţin, Desfrîu de bere şi de vin Prin berării, şi cafenele. De orbitoare galantare De diamant, şi de rubin… Şi de averi oraşu-i plin, Şi ninge în oraşul mare!… Plumb de iarnă Şi iar… aceeaşi oră de dimineaţă… Pe toate mocnind acelaşi secret; Un frig violet, şi faţa e creaţă - - O, cum omul a devenit concret… Lungi plictiseli în turnurile sumbre… Noian de superstiţii, cu hohot sec, tîrziu; - Vei merita o lampă-n mohorîte umbre Şi corbii azvîrliţi de-al nopţilor pustiu. În noaptea viforoasă de vei putea învinge O tristă-ngăduire, sau un humor secret - Vor auzi în turnuri, se vor uita cum ninge… - O, cum omul a devenit concert… Nervi de toamnă Iarbă de plumb şi aer tare… Pudrat pe-o eczemă ce faţa mi-o sapă; Pe cîmp, cu-o umbră de cugetare - Violet, corbi, şi-oglinzi de apă. - O, tu care vei rătăci ca mine În culori închise, şi ameţit la pas, - Dus de frumos, de mai bine… Demult, într-o toamnă, s-a stins un glas. Toamnă Clavirile plîng în oraş… Afară o vreme de plumb Şi vîntul împrăştie ploaia, Tomnatice frunze prin tîrg Aleargă, pe drumuri, cu droaia. Un bolnav poet, afectat Aşteaptă tuşind pe la geamuri - O fată, prin gratii, plîngînd, Se uită ca luna prin ramuri. Ea plînge… el palid se pierde Prin tîrgul sălbatec, sever; Şi pare tabloul acesta Că-i antic şi plin de mister!… Nocturnă Nu e nimnei… plouă… plînge-o cucuvaie Pe-un acoperiş de piatră-n noapte cu ecouri de şivoaie, Vai, e ora de-altădată, umbre ude se-ntretaie, Şi-n curentul unui gang aţipesc, plin de ploaie. Tabla tuburilor sună, aiurarea tuturor… O grăbită alchimie, fîlfîie o vîlvătaie, Vai, e ora de-altădată, dungi de ploaie se-ntretaie, Un oraş de piatră doarme… toate dor. Nu e nimeni… plouă… plînge-o cucuvaie. Poveste Îţi aduci aminte ziua cînd ţi-am spus că eşti frumoasă, Cînd cu buzele de sînge şi cu ochii sclipitori Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă, Lăsînd gîndul spre amorul înţeles de-atîtea ori?… Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări Te duceai mereu nainte înspre-o umbră întunecată Ca o pală rătăcire coborînd din alte zări. Ah, mi-ai spus atît de simplu că ţi-i sete de iubire Neascultînd decît şoptirea singuraticei păduri, Îţi opreai cu mîna sînul şi zîmbea a ta privire, Chinul depărtării noastre neputînd să-l mai înduri. - Ha, ha, ha, rîdea ecoul, de rîdeam de-a ta plăcere, Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut, Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut. Îţi aduci aminte ziua cînd ţi-am spus că eşti frumoasă, Cînd, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat Ascultînd ecoul rece, înspre toamna friguroasă Ce-aducea-ntîlnirii noastre un adio-ndepărtat? Între ziduri Cum trec pe lîngă case mari… cătînd pe nu ştiu cine… O, toamnă-n foşnetul de somn s-adorm şoptind cu tine… Pe strada goală vîntul deodată face-un salt, Tăcere e în ganguri şi în ogrăzi de-asfalt. Cum totu-i glorios… cu niciodată pace… O, toamnă-n foşnet lung şopteşte-mi cum se tace… O, nu-i nimic, nimic, a fost un vis înalt, Tăcere e în ganguri şi în ogrăzi de-asfalt. Frig Sunt lîngă un gard rupt, Şi vîntul bate cu frunze ude - Sunt mai urît, sunt supt, Frigul începe sticla s-o asude. Pe strada aplecată la vale E-o toamnă ca o poezie veche - Vîntul împinge fusta femeilor în cale, Cu una din ele nu mai putem fi o pereche. Toamna rupe afişe şi flori, E mai trist departe-n prăpăstii - Să faceţi foc pe zi de mai multe ori; O, trebuie să fie trist departe-n prăpăstii… Fulgi de zăpadă rătăcitori… Dimineaţă O cafea neagră… şi-o ploaie de gheaţă, Cînd spirtul mai arde culori în odaie - O privire pe-o carte, pe straie, Şi pasul mă-ndrumă în dimineaţă. Cum frigul, tremurînd ca o veste, Tot plînge de-al meu şi de-al tău… Tot mai mult am rămas cu ce este, Şi plouă cu-o părere de rău. Am uitat dacă merg… încă tot mă iubesc… Am ajuns la timp, ocup şi un loc. Dar gîndul apasă cu greul său bloc… E numai vedere… nu mai pot să vorbesc… Romanţă Parfumul rozelor ude, Tomnatic suspin, În zori, în tăcutele trude, Te cheamă pe tine, puţin. O tristă poemă de foi Îmi spune-o poveste de noi… - Adio, pustiu, şi fior. Va fi poate-odată, amor. SFÎRŞIT George Bacovia " Ştanţe burgheze (1946) " * SIC TRANSIT Acolo, unde nu-i nimeni, Nici umbre Unde se duc Mulţime de ani, Şi zgomotul zilei, Şi tăcerea nopţii ... Unde toate sunt ştiute ... Acolo, spun călătorii, Că numai rafale de foc Se denunţă Lugubru, metalic Din minut în minut. Acolo unde nu-i nimeni, Şi nu mai trebuie Nici un cuvînt * SIC TRANSIT II Şi iată, ne-a surprins seara Peste zi nefiind nimic. La fel Ca de atîtea ori. Poveşti... De muncă, Lene, Banchetul din umbră, Sau timp de fericire. Şi, iată, ne-a surprins seara, Peste zi nefiind nimic. * ANTRENARE La locul întîlnirii Am aşteptat. De un timp Ore trec Dezolant. Aceasta gîndeam. Iar despre tine Mi-am zis Că mă duci Într-o lume Care ţine mult, Ca într-o cameră cu cărţi, Din tot ce se vorbeşte Pe atîta se tot scrie. Şi-n limba Care o cunosc, Sunt multe teme Cu ştiinţa versificării. Descrie tu, Cănd, dezolant, Ore trec. * IDEI Cîntec, deasupra cetăţii, Îmbătrînire ? ! Eternităţii i-am zis : La muzica asta frumoasă, Sunt lipsuri În sîngele meu. Îngeri, deasupra cetăţii, Emotive, Despre ceva mai nou ? ! Telegraf Sunt lipsuri În sîngele meu. * IDEI II Visări de mult mocnite De nu cumva Mi-am pierdut Umbra Între normal, Şi ispite. Un vin, oricît de-alinător, Excludă-acest fatal : Contract Cu răul Negustor. * IDEI III Cînd ore libere Sună Din vechi acordeon, De-a zilelor bravade... Relativ, Pardon. Cînd ore libere Sună Uitări şi abandon, De-a lumii baricade... Relativ, Pardon. * ARMINDENI Profil de burg gigant Şi atmosferă, rară, Amar parfum de liliac Şi bonduri de ghitară. Plăceri De-o zi de sărbătoare, Voioase, vechi moravuri... Spre cîmp se duce Şi dumbrave Eroua lume muncitoare. Şi după altă zi, Post festum - Îndemînări de cruci Pe străzi Şi în tramvaie, Spre necesarul randament Din monotona Muncă. * STUDIU Lîngă strune de vioară Cîntecul trist L-am ascultat Ca să uit de-odinioară, Sau de tîrgul meu uitat. Dar vioarele-n şoptire Prezentară Afectat Străzi cu umbre de iubire... Şi nici tîrgul s-a schimbat. * TOAMNĂ ÎN TÎRG Iată fructele au fost culese, Suflet, deprins a fi trist... Spre grădini vineţite Fug păsărele de iarnă. Tarea iubire Numai poetică a devenit. Nu-i motiv chiar să plîngi. Ţi-aminteşti ? ! Ia ţară veneau visări Din Orient. Trecea vînzătorul Cu panerul de cărţi. Ţi-aminteşti ? ! Ecouri scurte, Şi tîrgul brumat. Monoton, Împuşcături de vînătoare. * SINE DIE Nu trebuie Să-ţi spui gîndurile Dacă regreţi Trecute scrisele rînduri. Şadă mintea-n Neant Din cîte veacuri zvonesc, Nimic a nu mai reţine Din multe ce se vorbesc. Nu este, şi nici n-a fost; Trec zile şirag. Orizont suspect, Şi metafizic prag. * STANŢĂ LA VIN Amici e ora Cînd vinul Ne-a făcut suspecţi. Cadenţe De tîrziu orologiu. Dacă a mai fost vreodată Mai bine ca acum, Sau a dormi Peste ziua de mîine... Altă realitate. Cum, de la un etaj Se vede Autouri Şi-o lume micşorată. Cum recompare Junia În cîrciume igrasioase. Amici, Cadenţe De tîrziu orologiu... O haină, pe gust, Să părăsim Necunoscutul Leviathan. * ESTETIC URBAN Oraşul seara... Şantiere în repaos. Şi firme scrise Din becuri înstelate. Oraşul seara... Pe o piaţă Cu sclipiri de fier Claxon, armonic, a sunat. Foburgul Cu bachice dorinţi, Şi cugetări De opere văzute, Oraşul seara... Din statica uitării, - Destul frumos, Destul departe. * MERIDIAN Sezonul verii s-a finit De serenadele albastre... De reverii ascunse-n astre... - Poema care s-a sfîrşit. Sezonul iernii s-a ivit De cum ninsoarea-n geamuri bate... De depărtările-ngheţate... - Poema care a venit. * NIHIL NOVI Aceste cuvinte Ţi le trimit De lîngă lampa arzîndă, Acuşi mă culc, Dar fără-a adormi Voi asculta Derizorii ecouri. - De-ar veni aurora... Mă gîndesc. Pentru nişte bani. Voi bea pentru unii, Ne-nţeles pentru alţii... Oricîtă destinsă noapte, - De-ar veni aurora... * NIHIL NOVI II Şi zilele de vară Şi orizont senin... Peste încă zece ani, Cîte, incă, se vor ştie - Gînd, mereu, nereuşit, Stau speranţe, Şi cu ele Nici o tresărire, Se avîntă rîndunelele În nemărginire. * VIZITĂ Veacul m-a făcut Atît de cult Încît mă uit Peste oameni. Am învăţat atîtea În timpul din urmă, Că suntem la un punct neinsemnat. S-ar putea face Multe reforme. Mă gîndeam singur. Eram fără nimeni. Şi tocmai azi Au venit musafiri. - Tu ce dai, eu ce dau... A, de cînd nu ne-am văzut. După-amiază caldă Căci D-zeu Mi-a dat să scriu Aceste rînduri. Credeam, Numai să privesc. Le public, Şi poate, Din umbra unei terase, Într-o după-amiază Tăcută, cu soare, Va trece o pasăre, Departe, Ca printr-un parc... Gîndeştete atunci La fastuosul basm. * EXCELSIOR Astăzi superb, Mîine sumbru, Este Că scriu frumos. Şi , poate , Rezervă De visări, Dar suflet mai viteaz... Tăceri De viitor. Dar suflet mai viteaz... Peste cancanuri, Sau şicane... O, la ţară, Cu amintiri burgheze, Într-un conac... O simfonie De pe stradă M-a deviat muzical... * DE ULTIMĂ ORĂ Război Mişcarea popoarelor. Comerţul a -ncetat. Mălai, Pîine, După alfabet. Progrese în ştiinţă, Semnale, Descoperiri, Cămin, Colibă, Adăpost... Nopţi roşii, Cutremur... Renaşterea lumii. * PERPETUUM MOBILE Nu cîştig Nici un gînd Pentru a-l scrie. Compozitor de vorbe... În culori, Reverii, Armonii, Pentru a trece Tăcerea grea. Compozitor de vorbe... Lumea se schimbă. Egalitate, Idei tumultoase, Organizarea Viitorului întrevăzut. Sunt grade, Sunt Posturi de răspundere... * HIBERNAL NOPTAT Cînd trec În nopţi tăcute Şi gîndul Te reprezintă În dureri mute... O, vis, o suflet ideal, Iubirea, Care-ar vrea să-nceapă Ca de plăceri să tremuri... O, vis , o, suflet ideal, De n-ar afla Amantele din vremuri. * HIBERNAL NOPTAT II Ce umbră stă la geamul tău Ca de iubiri învinse ? ! Un fost poet, şi-al nopţii hău, Pe uliţi ninse. Un plîns iernatic, innoptat, Cu viscol de urgie - În ceasul greu, întîrziat, Aleargă, cine ştie... * MODERNĂ Cîntau La "Radio" Populare, Aperitive, De-o ţuică Şi măsline. Legende clasice, Într-un castel, Departe, Secolul XVIII. Ceaiuri pişcoturi Şi-acadele. Acolo, pace Acolo, Şi-acolo. Oraşul fermecat. Acroplan. Un tren, Un vapor. Un monstru Va fi ucis de un erou. Răsună Un megafon... Mistere Pe ecran. * GLOSSĂ Priveşte savant Cu inima beată De iubire Natura-i statică. Amorul renaşte, Cu focul de vară, Cu diamante De iarnă. Metempsihoză, Metamorfoză, Şi cîte încă. La revedere, Sau la adio. Priveşte savant. Dacă nu-i Cu cine vorbi, Se scrie. * DE ARTĂ Cafeneaua Cu visători damnaţi. Trecutau ani, Simbolism, Curentul decadent. Broşuri, Bijuterii rare. Paradoxe Bizarul, Seri, Nopţi, Efuzii de parfume Şi naunţe. Oraşul dominant. * BOEMĂ Se aşeza să ningă - Ningea. Doream, Sunt ani de-atunci, Să te-ntîlnesc La sfîrşit de stradă Ce dă în cîmp. Îmi părea Că tu eşti mai frumoasă Iarna. Doar corbii spuneau Că stai acasă Cu vreu prieten. Reintram în tîrg. Zăpada licărea Electric Pe fereastra ta. Se ducea o noapte. Citeam Ca în nopţi de iarnă. ?? ?? ?? ??