Există é BUZNEA, PAVEL ŞI VIRGHINIA, alcătuită franţuzeşte de BERNARDEN DE LA SEN-PIER, cu o notiţie asupra vieţii sale, scrisă de sine însuşi. Acum întâia oară tălmăcită şi tipărită rumâneşte de Iancu Buznea. De cei nenorociţi a-mi fi milă m-au învăţat patemile. Eneid. Cap. 1. În Iaşi, 1831. [1] PREA STRĂLUCITULUI ŞI DE MĂRIT NEAM NĂSCUTULUI DOMNULUI DOMN MARELUI VORNIC ŞI CAVALER MIHAIL DE STURZA. Cu smerită plecăciune să închină această carte. PREA STRĂLUCITULE DOMNULE! Aceiaş neapărată datorie ce trebue a împlini fieştecare atom Moldovano-Roman cătră un nobil bărbat ca DOMNIA VOASTRĂ, ce preţueşte atât de mult luminarea şi fericirea compatrioţilor săi, m-au [2] îndemnat a vă aduce această mică pârgă a ostenelilor mele ce cu toată mulţămirea mea o jertfesc naţiei şi DOMNIILOR VOASTRE, ca o jertfă bine priimită a datoriilor soţiale ce mă leagă şi pe mine cu ceealalţ fraţ compatrioţ ai miei. Deci ceea ce eu jertfesc, este cartea ce astăz am norocire a o pune în patrioticeştele voastre braţe cu titula PAVEL ŞI VIRGHINIA, pe care vă rog să o priimiţ nu după fireasca voastră bunătate, ci după trebuinţa ce are patria de dânsa, şi după râvna cu care eu am cinste a v-o afierosi. Pentru scopusul şi stilul ei, eu îndrăznesc a v-o recomendui, că nu este vreun romanţ plin de basne, sau vreo altă plăzmuire vătămătoare pentru năravurile tinerimei; ci mai vârtos poci zice că este cea mai frumoasă descriere ce poate face un muritori asupra unor fii ai naturei, ce trăesc după simplele ei legi, şi să bucură de adevărata fericire, ce unii nebuni nu o pot dobândi în toată viaţa lor cu atâtea mari cheltueli şi osteneli. În sfârşit cartea este foarte folositoare, şi naţia românească o poate priimi fără îndoială între cele mai bune cărţ ale ei, precum au [3] priimit-o şi mai toate naţiile luminate ale Evropii, dupre cum să adeverează chiar din zisa lui Emé Marten la viaţa lui Bernarden de la Sent-Pier scriitoriul aceştii cărţ. Cât pentru mine însă, mă socotesc foarte norocit a avea la cartea mea un aşa generos protector ca Domniia Voastră, cu care să făleşte atât de mult toată naţia românească, şi de la care cu puţin ajutori poate nădăjdui şi unul ca mine ce ş-au ales fericirea sa întru a lucra după putinţă pentru luminarea naţiei româneşti, numai să aibă înlesnirea mijloacelor folositoare aceştii întreprinderi, de la cei mai mari şi mai puternici ai naţiei. Al Domniilor voastre, prea plecată slugă, Iancu Buznea. 15 Iulie 1831. [4] PROCUVÂNTAREA SCRIITORIULUI. La mari scopusuri am privit scriind această mică cărticică. M-am sâlit mai întâi a zugrăvi un pământ şi feliurimi de saduri osăbite de acelea ale Evropii. Îndestul poeţii noştri au odihnit pe amorejii lor la malurile râuleţelor, pin livez, şi supt crengele fagilor. Eu însă am voit ca să-i pui pe ţărmurile mării, la poalele stâncilor şi supt umbra înfloriţilor cocotieri, bananieri şi chitri (1). De n-ar fi lipsă în ceialată parte a lumii de Teocriţi şi Virgilii, noi am avea totdeauna aici zugrăveli mai cu gust decât acelea ale locului nostru. Ştiu cum că oarecare voiajori (călători) buni ne-au dat îndestul de frumoasă descrieri pentru mai multe ostroave de amiazăzi; dar obiceiurilor lăcuitorilor lor, şi încă mai mult acelea ale Evropeilor ce la dânsele trag mânjesc de multe ori locul. Eu (1) Un fel de copaci streini. [5] însă am voit a uni cu frumseţa naturală dintre tropice, şi frumuseţa morală a unii mici soţietăţi. Pe urmă mi-am pus în minte să arăt mai multe mari adevăruri, între care şi pe acesta, că fericirea noastră stă a trăi urmând dupre fire şi virtute. Cu toate aceste n-am avut trebuinţă nicidecum a plăzmui basne ca să zugrăvesc familii fericite. Ci poci zice cu încredinţare că cele ce voesc a povesti au fost chiar în fiinţă, şi că întâmplările cele mai aleasă a Istoriilor sânt adevărate, precum m-au încredinţat mulţi din lăcuitorii ce am cunoscut la ostrovul Franţii. Eu nu am mai adăogat decât oareşcare ţircumstanţii osăbite, şi, şi acelea, fiindu-mi chiar personale, sânt asemenea adevărate. Pe când am făcut o prubă de această povestire pastorală, sânt acum câţva ani, am rugat pe o damă frumoasă ce umbla pin curţele cele mari, şi pe nişte cucernici bărbaţi ce nu să împărtăşa nicidecum de dânsele, să asculte cetirea ei, numai să văd ce efect va da asupra unor cetitori atât de osebiţi la caracterurile lor. Deci îndată cu mulţămirea mea i-am văzut [6] pe toţi lăcrămând, şi această socotinţă numai, am putut trage de la dânşii nemaivoind alta. Dar fiindcă de multe ori o greşală mare urmează unui mic talent, m-au înşălat şi pe mine a numi cartea mea Portretul Naturei. Din norocire însă mi-am adus aminte cât de necunoscută îmi este chiar firea climii în care m-am născut; cât de bogate, plăcute, măreţe şi tainice sânt producturile ei în locurile unde am călătorit, şi iarăş cât de nedestoinic sânt eu cu gustul şi cu expresia ca să o cunosc şi să o zugrăvesc. Atunci mi-am luat bine sama, şi am pus această mică a mea facere supt numele şi în urma ÎNDELETNICIRILOR NATUREI, pe care publicul le-au priimit cu atâta bunătate. Deci acest titlu aducându-i aminte de nedestoinicia mea, îl va păstra pe totdeauna drept un suvenir a blândeţii sale. [I] VIAŢA SCRIITORIULUI. SCRISĂ DE SINE ÎNSUŞI. La 1809 D. Peal, unul din cei mai vestiţ bărbaţi ai Staturilor-Unite din America, au venit la Paris, însărcinat de cătră guvernul (ocârmuirea) seu ca se rădice portreturile mai multor bărbaţi însemnaţi, dintre care şi pe acela a lui Bernarden de la Sen-Pier. Deci împlinindu-şi însărcinarea sa, au rugat foarte pe scriitoriul Etudiilor Naturei ca să-i descrie, într-o scurtă notiţie, istoria celor mai aleasă întâmplări ale vieţii sale. Aceasta ce te rog ca să adaogi la facerea mea va sluji, îi scria el, ca o bucată de zugrăvie, [II] care va mări, cât să poate enteresul, ci trebue a însufla compatrioţilor miei. Bernarden de la Sen-Pier nu i-au tăgăduit nicidecum cerirea sa, ca unul ce prigonit fiind atâta vreme în vechea noastră Evropă, iubea a crede că, într-o noă lume aflasă oameni care să-l preţuiască şi adevăraţi prieteni. Aşa se măresc locurile slavei: fiindcă descoperirea Americii au îndoit, pentru făcătorii de bine ai oamenilor, respectul urmaşilor. Au descris dar, cu dragoste, înţăleaptă şi scurta notiţie ce astăz să pune înaintea cetitorilor de Pavel şi Virghinia. Nu este îndoială că cei mai mulţi dintr-aceşti cetitori nu-ş închipuesc nicidecum de este această desfătăcioasă descriere pastorală facerea unui mare filosof, sau a unui adânc politic; eu nu gândesc, şi tot plâng. De acolea basna să zădărniceşte, şi cartea nu mai este pentru dânşii o istorie adevărată. Pentru aceasta toate persoanele din Pavel şi Virghinia să fac fiinţă adevărate şi vrednice de iubit. Meşteşugul scriitoriului nu este numai a le da lor viaţă, ci mai vârtos a ne face pe noi se [III] trăim înpreună cu dânşii. Căci cu dânşii numai poate cineva să guste dulceaţa unei familii, şi să se nebunească de frumseţa naturei; să iubească, să sufere, şi să se roage. Scârbele lui Pavel fac să curgă râuri de lacrămi, şi moartea Virghiniei alungă într-o întristare asemine unei disnădăjduiri. Este cu adevărat că o bună judecată îndreptează îndată pe cea dintâi. Atunci chipul cel mort al Virghiniei să face nevăzut dinpreună cu răbdările ei, şi este cineva silit de a ruga, ca un anghel, pe fecioara curată ce încoronează o viaţă de jertve, jervindu-să curăţăniei. Noi îndrăznim a zice că, nici un scriitoriu, în nici o limbă, nu s-au înălţat la un patetism atât de înalt. Cu ce adâncă filosofie înfăţoşază sţenele cele mai sfăşietoare şi vrednice de jale, precum acela neamului! Nu este într-adevăr, această tristă prejudiţie ce deodată loveşte pe cucernica Margarită şi pe nobila Madam La Tur? Nu să vâră ea ca un alt Satana, supt acoperemântul săracilor lor colibi, ca să turbure unirea, şi să izgonească fericirea? Nu este ea care desparte [IV] pe aceşti doi fericiţi, din atât de fără răutate, ale cărora dragoste curată împodobită de Milton (1) nu mai avusese alt model decât supt umbrele Raiului pământesc? În sinul Evropei cei vechi, eu văz o femee mândră, care, şi trage toate meritile sale de la neam, şi iubirile sale din documenturi. Ea să arată numai, şi dulcele uniri să strică, şi legăturile familiei să rump! Aceasta este o furie care jertfeşte toate la mândrie, şi care moare în sfârşit isbânda însuşi prejudiţiilor sale, sfăşiată de mustrarea de cuget, încunjurată de atheism şi superstiţie, fără prieteni să-i închiză măcar ochii, şi fără copii ca să-i vecinicească nobleţa ei, ci numai o tristă deşărtăciune ce ei i-au fost mai scumpă decât virtutea! Într-acest chip, în tot pământul, prejudiţiile lucrează de la cei împilaţi asupra împilătorilor; pentru că în tot pământul tiranii (1) Un vestit scriitoriu ce au făcut o prea frumoasă descriere despre raiul pământesc. [V] sânt mai nenorociţi decât jertfele lor. De aceea Bernarden de la la Sen-Pier ş-au întemeiat toate scrisele sale pe un adevăr evanghelic, care ne povăţueşte, prin milostivire, la iubirea de dreptate, şi dragostea cătră aproapele. După ce l-au arătat în Bătrânul Ţăran Polonez, poroncit în Etudiile Naturei, în Pavel şi Virghinia l-au pus în lucrare, şi-l apleacă la soţietăţile noastre prin graiurile unui pusnic, şi îndoind puterile scriind şi Bordeiul Indienesc, îi întinde efecturile sale dinaintea neamului omenesc. Acest fel este scoposul osăbitelor sale compoziţii. Filosoful cheamă la sine pe tot feliul de oameni, din toate rangurile şi climele ca să le însufle gustul bunurilor naturale, sfiala de darurile norocului, şi ura nebunelor ambiţii! Cu toate nedreptăţile, părăsirile, şi prigonirile patriei, acest mare bărbat tot s-au bucurat de slava sa; pentru că au văzut a să împrăştia îmvăţăturile sale într-amândoă lumele, şi au priimit semne de mirare şi de respect din partea tuturor vestiţilor bărbaţi ce au trecut pe la dânsul. Într-aceeaş [VI] vreme îi adresuia de la Athina şi Constandinupoli, de la Varşavia şi Petersburg, de la Viena şi Londra, de la Inzura Burbon şi Sen-Domint, traducţii din facerile sale: şi au văzut pe Pavel şi Virghinia în toate limbele, în toate formele, şi întrebuinţat de toate clasurile de cetitori. Dacă zugravii franţeji nu s-au grăbit a-şi vecinici condeiul lor întovărăşindu-să cu o slavă ce nu o cunoscusă încă, America au trimis la dânsul pe unul din fiei ei, şi au dobândit, prin mijlocirea ambasadoriului ei, norocirea de a îmbogăţi Muzeul Filadelfiei cu unul din portreturile sale. La acest ocazion, precum am mai zis, au scris el pe scurt viaţa sa. „Această notiţie, scria Bernarden de la Sen-Pier cătră unul din prietenii sei, care nu cuprinde mai mult decât patru sau cinci file, m-au făcut să mă îndeletnicesc mai multe zile, şi au fost pentru mine un adaos de lucrare, care m-au făcut să părăsăsc alte îndeletniciri ale mele. Poate îmi vei zice, prietenul meu, adaogă el cu curăţănie, că să află puţină [VII] deşărtăciune în toate aceste povestiri iubitoare de sine. Eu te încredinţez că nu m-am lăsat a păşi decât după plăcerea ce am de a gândi că nişte străini mi-au rădicat un mic monument de prieteşug în pământul lor. În vreme dar când eu sânt împuns de spinii lumii cei vechi, voi lepăda trandafirii lumii cei nouă (1) ?” Deci următoarele gânduri ce adresueşte scriitorul de Pavel şi Virghinia cătră tânărul seu zugrav, înfăţoşază un santiment plin de recunoştinţă şi de dragoste. IUBITULE FILADELFU. „Îmi arăţ a fi de mare nevoe suvenirul mieu. D. părintele dumitali îmi scrie mulţămindu-mi că am priimit a-ţ sluji de model. Cât pentru dumneata văz că-ţ place a adăoga pe lângă nemurirea ce condeiul dumitalii îmi va da în lumea noă, şi oarecare însămnări despre muritoarea (1) Corespondenţia lui Bernarden de la Sen-Pier, Tom 3-le foaia 228. [VIII] mea viaţă în lumea veche, fără îndoială ca să faci răsplătire. În sfârşit, ca să-ţ împuternicezi mai mult cererea, o sprijineşte şi printr-a ministrului Staturilor Unite D. Varden: deci eu mă voi sili cât îmi va fi prin putinţă a-ţ mulţămi cererea în puţini cuvinte. Eu sânt născut la 1737, ianuarie 19, la Havra-de-Gras, în Normandia, din nişte părinţi ce mi-au dat o bună educaţie. La doisprezăci ani atât m-am disgustat, că folosindu-mă de prieteşugul unui unchi ce comanduia o corabie de comerţ, am făcut o călătorie la Martinica. M-am întors de acolo încă mai nemulţămit despre ruda mea, despre marea, şi despre acel ostrov unde era să mori de boala locului ce nici în copilăria mea nu o cercasăm vreodată. După întoarcerea mea, iarăş am început îmvăţăturile mele; şi le-am urmat regulat la Sizor, la Iezuviţ în Ruan, unde atât m-am îndulcit la îmvăţături încât le-am desăvârşit în Universitatea de Caen. Cu toate acestea acum îmi trebuia o [IX] stare care să-mi închipuiască o norocire pentru viitorime. Deci am fost trimis la Paris în şcoala Podurilor şi a Şoselelor, unde am îmvăţat însămnarea planurilor şi Matematica; de acolo, am intrat într-un corpos de ingineri de câmp şi de armie, şi, în următoriul an 1761, am fost trimis la Malta, ameninţată de o năvălire din partea turcilor. Turcii nu au venit nicidecum acolo; dar eu am avut o mare pricinare cu inginerii ordinari, văzindu-mă că nu eram din corposul lor. Aceasta mi-au făcut mie cinste; dar m-au făcut să-mi pierz şi starea mea. Atunci am hotărât să mă duc să caut slujbă afară din patria mea. Am vândut puţinul ce aveam, şi m-am îmbărcat pentru Olanda la 1762, cu gând ca să trec în Portugalia, ce atuncii avea răsboi cu Espania. Gheneralul Picheburg, ce trebuia să comenduiască trupele portugheze, pornise cu trei zile mai nainte de sosirea mea. Un alt răsboi să aţiţa la miazănoapte. Împăratul Rosiei, Petru 3-lea voia să stăpânească Holstein; şi trebuia să-ş înceapă atacul său prin Liubesc. [X] Această cetate să ocârmuia de un compatriot al mieu, cavalerul Şazo. M-am înfăţoşat înaintea lui de ingineri; şi m-au chemat ca să-l însoţesc. Am petrecut cu dânsul doă luni şi în vreme ce noi aşteptam din zi în zi sosirea ruşilor, ne-am înştiinţat că împăratul lor s-au detronisit. Soţia sa Caterina 2-lea voind a întemeia în staturile sale meşteşugurile cele slobode ce le ura bărbatul ei, pusese înaintea D. Toreli socrul cavalierului Şazo, ca să fie direhtor academiei de Petersburg; am hotărât să-l însoţesc şi eu. Deci ne-am îmbărcat pentru Crometad la 1-iu septembrie, şi am ajuns acolo pe la sfîrşitul lunii. Am mers la Petersburg într-aceiaş zi, unde ne-am înştiinţat că împărăteasa era la Moscva; lucru ce au făcut scrisorile mele de recomendaţie nefolositoare pănă la luna lui ianuarie, când am mers acolo. Am fost foarte bine priimit de comandirii cei mari ai artileriei. Am intrat ingineri-locoţiitori, în corpusul de jeni. Aş fi şezut fără îndoială într-acest loc, dacă lungele erne de şasă luni şi asprele obiceiuri nu mi-ar fi vătămat sănătatea. [XI] Mi-am cerut slobozenie pe care o am şi căpătat-o după slujba de un an şi jumătate. Aşa m-am întors la Franţa prin Polonia. Acest loc, împărţit atunci prin răsboae din lăuntru m-au îndemnat a face ceva plăcut patriei mele cătră care mă întorceam. M-am dus în partea protectăluită de Franţa; dar ducându-mă să mă unesc cu prenţ Radzivil, am fost luat rob de o parte de ruşi, din slujba cărora eşisem (1). Am fost îndestul de norocit de a mă cinsti cu cercetarea şi chiar la închisoarea unde mă aflam. După noă zile, am fost slobozit; şi mi-au dat voe ca sau să mă întorc la Franţa, sau să şez în Varşavia. Acolo am petrecut un an în zefcuri. De acolo mi-am luat drumul la Drezda, cetate întemeiată pe un loc foarte frumos, dar zidirile era încă pe jumătate dărămate, din pricina (1) La 1764, Bernarden de la Sen-Pier însuş au povestit această întâmplare. Vez relaţia sa, tom. 3. a Corespondenţiei, fol. 62. [XII] unei bombardisiri a craiului Prusiei; şi nu să întemeia decât prin cea mai strânsă economie. Să reformase o parte de armie; dar nu era nici o slujbă de priimit la Drezda. M-am dus la Berlin; dar ce curios este de a compări (alătura) pe desfrânaţii Saxoneji, cu răsboinicii Prusieni. Berlinul şi mai vârtos Postdam, nu mi-au părut decât nişte măreţe cazerne. Pe uliţe nu am văzut decât soldaţ. Craiul au voit ca să-mi dea slujbă; dar eu i-am mulţămit. Trataţia ce voia a-mi da ca unui ingineri nu mi-ar fi dat nici ce să mănânc. Mai nainte de această călătorie văzusem Viena; dar mândria lăcuitorilor ei, şi, mai vârtos a nobleţei, m-au făcut să mă căesc mai în minutul sosirei mele. M-am întors pe urmă la Paris, unde am găsit ocazion să mă îmbărcăluesc pentru Inzula Franţii. Guvernul să îndeletnicea a aşeza o colonie franţuzască la Madagascar; şi aşa am fost numit ingineri pentru cetatea Dofen. Din norocire am fost oprit la Inzula Franţii printr-o intrigă a stăpânitorilor; fiindcă cel ce era hotărât pentru Madagascar au fost chemat [XIII] înapoi după vreo câteva luni, având pierdute mai toate slugele sale printr-o necontenită umezală a unui loc ce nu-i priia nicidecum. Am şezut doi ani la Inzula Franţii, foarte îndeletnicit cu slujba mea. Acolo eram îndestul de fericit; dar fiind toate în turburare, epistatul cu ocârmuitoriul, lăcuitorii cu militarii, cum şi prigonirile particolare a inginerilor ordinari, ce nu mă cunoştea decât de un ofiţeri afară din corpusul lor; proasta mea trataţie de căpetan, plătită în monedă de hârtie la care pierdeam 100 la 100 şi încă mai mult ceea ce nu poci spune, soartă tânguitoare a nenorociţilor negri, toate aceste necontenite răle m-au aruncat într-o adâncă melanholie. Am cerut dar întoarcerea mea în Franţa, şi o am şi căpătat-o. M-am încrezut foarte mult într-un ambasador ce m-au îndemnat a trece în această Inzulă; îmi făgăduise că mă va face părtaş de norocirea sa. I-am adus curiozităţ preţioasă dobândite prin economiile şi generozitatea oarecărora prieteni; el le-au priimit şi nu mi-au făgăduit alt ajutor decât a mă [XIV] întoarce iarăş de unde venisem. De atunci am hotărât a nu mă mai încrede în niminea. Fiind dar încredinţat că provedenţa împărăţa în toată natura, nu mă îndoiam că ea nu va împărăţi aseminea şi între oameni, cu toate neorânduelile lor. Am hotărât a săpa în pământul mieu ca să caut apă, şi a lăsa pe cel străin. Deci am luat condeiul în mână, deşi acum făcusem oareşce însă fără rod. La întoarcerea mea din călătoriile nordului (miezului nopţii), scrisesem o mare memorie asupra Olandiei, Prusiei, Polonii, şi Rusiei, ce le umblasem, şi o închinasem minieteriei pricinilor străine. Dar nu am isprăvit nimic. Mai vârtos prorocisem într-însa şi împărţirea Poloniei între cele trei puteri vecinate. Deocamdată am hotărât a mă împrieteni cu publicul. Am scris călătoria mea la Inzula Franţiei, şi o am tipărit-o, fără nume. Mi-au tras oareşcare laude a jurnaliştilor; dar mi-au făcut şi vrăjmaşi la Versali; căci nu mi-au ertat nicidecum publicarisirea neorânduelelor coloniei, şi tânguirea soartei [XV] nenorociţilor negri. Nu mi-am pierdut nicidecum curajul privind ceva mai departe; şi după vreo câţva ani de la întoarcerea mea, am dat la lumină cele dintâi trei tomuri a Etudiilor Naturei cu numele şi porecla mea (1). Acolo atacarisam tot felul de abuzuri şi greşeli, şi prevesteam o apropiată revoluţie, de nu s-ar fi grăbit a o vindeca. Această carte au avut mare trecere: căci am făcut cinci ediţii una după alta, mai adăogând încă doă tomuri. M-au mulţămit foarte, şi, neavând contr-fason, (2) mi-ar fi adus un mare folos. Cu (1) La 1784. (2) Contr-fason, se zice viclenia ce face un scriitoriu asupra altui scriitoriu, tipărindu-i cartea ce au au alcătuit-o, sau numai o au tipărit-o, cu puţină oarecare adăogire, sau schimbare de formă. Să zice asemine şi pentru meşteri sau fabricaţii ce scot şi ei o materie sau altă manofactură aflată de altul, numai pentru că are bună trecere. [XVI ] toate acestea de la cele mai întâi ediţii, am căpătat multe pensii de la Curte, fără să fi avut trebuinţă a le cere. Craiului al 16. m-au pus de la sine îngrijitori asupra Grădinii Plantelor şi a Muzeului Istoriei Naturale. Pe urmă m-am însurat şi soţia mea mi-au făcut mai mulţi copii. Începusem acum a fi fericit, când au sosit revoluţia ce prevestisem. Ea mi-au luat locul, pensiile, şi mai toate înlesnirile mele. Într-acest chip am petrecut într-această navigaţie a lumei, ca şi cei mai mulţi oameni, cercând toate ticăloşiele vieţii, prejudiţiile, nenorocirile, clevitirile, contr-fasoanele şi mofluziile atât publice cât şi particulare. Drept aceaia steaoa strălucitului nostru împărat Bonaparte au împrăşteiat pentru mine toate aceste ticăloşii. Au întemeiat o parte a fericirei mele prin mai multe pensii, mai adăogând lângă dânsele şi crucea de onor (cinste). Fratele seu Iosif craiul Espaniei (1) au mai adăogat şi de la (1) Am socotit a fi de trebuinţă a alătura [XVII] sine o pensie de şase mii franci. Eu nu sânt datori pentru aceste necerute faceri de bine decât singurei bunătăţi naturale ale acestor doi mari prinţ. aicea şi scrisoarea ce-i scria Iosif Bonaparte când să afla în Italia la Portiţi, vrednică fiind de văzut pentru lauda ce-i face lui Bernarden de la Sen-Pier asupra frumosului stil ce are în Pavel şi Virghinia. Deci coprinderea ei este aşa. Portiţi. 17. Noem: 1806. Domnule, Am primit scrisoarea ce ai avut bunătate a-mi scrie, şi-ţi mulţămesc de îndatoritoarele lucruri ce ea coprinde. Am dat pe Pavel şi Virghinia dumitalei la câteva dame de aice ce le cunosc, şi zic că nici Tas (*) nu au putut scrie mai frumos; au purtat cartea din mână în mână şi toate sânt de aceiaş părere. (*) Un vestit scriitoriu italian. [XVIII] Sânt asemenea firicit şi despre partea naturei. Am doi copii iubiţi; pe fiică-mea Virghinia, de 14 ani, crescută la Ecuan din porunca împăratului, şi pe fiiul mieu Pavel, de unsprezece ani, ce învaţă pe lângă mine. Am pierdut pe maica lor degrabă, dar am avut norocire de al doile soţie a fi o femee rară, care i-au crescut cu bună priinţă, şi care are mare îngrijire şi de bătrâneţa mea. Eu sânt în vârstă de 72 ani, şi mă bucur Eu le-am spus că tatăl lui Pavel îmi este prieten, şi că s-ar putea ca el să facă o călătorie, de unde Virgilie (*) şi Tas au adunat originalurile tablonurilor ce fermecă lumea de atâtea veacuri. Deci noi dorim să fie şi în faptă această nădejde. Placă-ţi, domnule, senţera mea cinste Al dumitale iubit Iosif Bonaparte (tălmă) (*) Asemenea un vestit scriitoriu roman. [XIX] de o sănătate neslăbănogită. Gustul Muzelor şi a filosofiei este totdeauna plin de nuri pentru mine. Sânt acum doi ani de când am publicarisit o dramă asupra morţii lui Socrat, lângă care am mai adăogat şi oarecare alte bucăţi. Acum mă îndeletnicesc a săvârşi un lung uvraji (scriere) ce l-am început de mai mulţi ani. Provedenţa mi-au dat toate înlesnirile. Am un îndămănatic Ermitaji (ca să de linişte la câmp sau în alt loc singuratic) şapte mile departe de Paris, pe malurile Oazului. Acolo petrec cu o parte din familia mea vremea cea mai frumoasă a verii. Aşa corabia mea, bătută multă vreme de furtuni, merge acum în pace, cu cele mai bune vânturi, cătră limanul vieţii, şi mai nainte de a arunca acolo anghira pentru totdeauna, mă silesc a-i încorona cârma cu oareşcare flori noă. O, înţălepţilor Americani ! dacă, precum de multe ori am dorit, aş fi putut lucra un mic colţ din marele voastre păduri şi a trăi acolo fericit, fără îndoială v-aş fi fost voă necunoscut; dar însă dacă acum am [XX] putut, încunjurând lumea, să meritarisesc monumentul de prieteşug ce mi-aţi redicat în muzeul vostru, eu voi uita toate năcazurile ce am suferit în lumea aceasta. Patru ani după scrierea acestor linii, Bernarden de la Sen-Pier nu mai era în viaţă. Calea sa s-au sfârşit la 21 ianuarie 1814, la Eragni, locul ce el iubea. Moartea s-au apropiat de dânsul încet ca un prieten ce venea să-l scape din legăturile bătrâneţii. Dragostea cea mare ce avea cătră fiei săi îi turbura liniştea sufletului său. Să mai întărea prin rugăciune, şi pe urmă îşi mângâia copiei zicându-le: vă las în mâna lui Dumnezeu, căci el este părintele cel mai bun şi mai milostiv! Voi nu veţ conteni niciodată a fi fericiţ decât numai când veţ înceta de a vă încrede lui! Acest fel i-au fost cele mai de pre urmă socotinţe şi mai cele mai de pre urmă vorbe ale acestui scump om. Trupul său cel mort să odihneşte în chimitirion lui Per-la-Şez, supt o frumoasă piatră, lângă măreţul mormânt al lui Delili. 20 septem. 1828, Emé Marten. [1] PAVEL ŞI VIRGHINIA. Spre partea de la răsărit a muntelui ce se înalţă din dosul lui Port-Lui, a Ostrovului Franţiei (I) vede cineva într-un pământ odineoară lucrat, dărâmăturile a doă mici colibi. Ele cad în mijlocul unii văi încunjurate de stânci mari, care nu are decât o singură deschidere cătră miazănoapte. De-a stânga să veade un munte numit Mori de la Decuvert (2) de unde să zăresc corăbiile ce trag la Ostrov, şi la poalele lui, Oraşul numit Port-Lui; Iar de-a dreapta, drumul ce duce de la Port-Lui la satul Pamplemuselor; pe urmă beserica de (I) Ostrovul Franţiei sau Morise numit este în Ocheanul Indian spre răsărit de la Africa. El este lăcuit de colonii franţuzeşti la 1712. Fiind lăcuit pănă atunce de Olandeji. Capitalia lui este Port-Lui. Lăcuitorii sânt 92.000. (II) Tristă descoperire. [2] acelaş nume, care cu aleiurile ei ceale de bambu, (1) să prelungeaşte pănă la mijlocul unii mari câmpii; şi mai încolo o pădure ce se întinde pănă la marginea Ostrovului. În faţă vede privitoriul pe ţărmuri, sinul mormântului; pe urmă, prin ceva din dreapta, nenorocitul Cap (2) şi mai încolo marea în care se văd vreo câteva mici Ostroave nelăcuite, şi între altile colţul Mirei ce să asamănă unui turn în mijlocul valurilor mării. La întrarea văii aceştia, unde să descopăr atâtea lucruri, eho al muntelui răsună neîncetat sgomotul vânturilor ce suflă în pădurile megieşite, şi huetul valurilor ce se sfarămă de stânci. În prijma colibilor însă nu să mai aude nici un zgomot, şi nu vede cineva împrejurul său decât stânci de piatră ca nişte ziduri. Oarecare tufe de copaci cresc pe la poale, pin prăpăstii, şi pănă şi prin (1) Bambu să zice un copaciu de India. (2) Cap să zice o limbă de pământ prelungită în mare. [3] vârfurile lor, unde să adună norii. Ploile, pe care vârfurile lor le trag, zugrăvesc adesa culorile curcubeului pe laturile lor verzi şi negre, şi păzăsc la poalele lor izvoarăle, din care să naşte râul cel mic al Latarierilor. O mare tăcere împărăţeşte în sinul lor, unde … te aerul, apele şi lumina sânt liniştite. Abia eho răsună acolo murmura Palmistilor (1) ce cresc pe la poalele lor, şi a căror frunză în chipul săgeţii, să clatină neîncetat de vânturi. O lumină prea dulce luminează fundul aceştii văi, unde soarele abia pe la amiazăzi luminează; iar de dimineaţă razile lui lovesc vârfurile munţilor, ale căror ovelischi, înălţindu-să preste umbra muntelui, să văd auriţi şi de porfiră supt albăstrimea ceriului. Adeseori mergeam cu bucurie în locul acesta, unde deodată să veseleşte cineva de o frumoasă privire şi de o mare singurătate. Într-o zi şezind lângă colibi, şi privind dărâmăturile lor, un om bătrân cu vrâsta (1) Un feliu de finic de America. [4] trecea pe acolo. Îmbrăcămintea sa era după obiceiul lăcuitorilor celor vechi; adecă o mică vestă, şi nişte pantaloni lungi. El umbla desculţi, răzămându-să într-un baston de abanos. Părul său era alb şi fisiognomia sa nobilă şi simplă. Deci după ce l-am heretisit cu respect şi m-au heretisit, s-au uitat la mine puţin, şi pe urmă au venit şi s-au pus lângă mine să se odihnească. Însă eu îndemnat de acest semn de îndrăzneală, i-am zis: „Părintele mieu, poţi ca să-mi spui a cui au fost odată aceste doă colibi ?” El mi-au răspuns: „Fiiul mieu, dărâmăturile şi locul acest nelucrat, să lăcuia acum mai bine de douzăci de ani, de doă familii ce-ş găsise aici fericirea lor. Istoria lor este pătimitoare; dar în acest Ostrov ce cade în drumul Indiilor, care Evropeu îngrijaşte de norocirea oarecărora necunoscuţi sărmani, care ar fi voit să trăiască aici fericiţi dar săraci şi necunoscuţi? Oamenii nu poftesc a şti altă, decât Istoria celor mari şi a împăraţilor, care nu folosăşte nimărui” „Părinte, i-am zis, lesne judec din chipul şi [5] cuvintele tale, că ai câştigat o mare cercare. Dacă dar ai vreme, povesteşte-m, te rog, ceia ce ştii de lăcuitorii cei vechi ai pustiiului acestuia, şi crede, că şi la cel mai stricat om de prejudiţiile lumii, fericirea, pe care firea şi virtutea o dăruesc, este dulce auzire”. Atuncea, după ce îndestulă vreme ş-au ţepenit mâinile sale la frunte, ca un om ce voiaşte a-ş aduce aminte de feliurimi de întâmplări, iată ce-m povesti bătrânul. La 1726 un tânăr din Normandia, (1), anume La-Tur, după ce în zădar au cerut slujbă în Franţa şi ajutor pentru familia sa, au hotărât în sfârşit ca să vie în acest Ostrov ca să-ş caute norocirea. El avea cu dânsul şi o femee tânără pe care o iubea foarte, iubindu- să aseminea şi el de dânsa. Însoţirea lor au fost pe ascuns şi fără zăstre, pentru că părinţii ei, fiind din vechi (1) Normandia o guvernie a Franţei de la amiazănoapte. [6] bogaţi şi nobili, să împrotivise la nunta lor fiindcă el nu era nobil. Lăsând-o însă pe dânsa la Port-Lui a acestui Ostrov, s-au îmbărcat pentru Madagascar, cu nădejde ca să cumpere câţiva robi şi pe urmă să se întoarcă iarăş aici pentru ca să-ş facă vreun lăcaş. Deci să desbărcă la Madagascar pe vremea cea ră, ce se începe pe la mijlocul lui Octomvrie, şi puţin după ajungerea sa au murit de lungoare molipsitoare, ce stăpâneşte acolo şasă luni de rând, şi care totdeauna va împedeca pe Evropei de a-ş face lăcaşuri statornice. Lucrurile ce luasă cu dânsul, s-au împrăştiat toate după moartea sa, precum deopşte să întâmplă la cei ce mor în streinătate. Femeia lui rămasă în Ostrovul Franţei, să află deodată văduvă, grea şi fără vreo altă zidire pe lângă dânsa decât numai cu o roabă, întru o ţară unde nu avea nici credet, nici recomendaţie. Nevrând însă să cază în mâna altui om după moartea aceluia, pe care singur îl iubise, nenorocirea o au îmbărbătat-o, şi au hotărât să lucreze cu slujnica ei o părticică mică de pământ, ca să-ş poată închipui [7] cele de nevoe ale vieţii. Într-un ostrov mai pustiu al căruia pământ era slobod şi la voinţa cui s-ar fi întâmplat, ea nu au ales nicidecum părţile ceale mai roditoare şi mai folositoare pentru negoţ; ci căutând un munte strâmt, sau vreo ascunsă scăpare, unde să poată trăi singură şi necunoscută, au plecat din oraş cătră aceaste stânci pentru ca să se închiză într-însile ca într-un cuib. Fireaşte este la toate fiinţile simţitoare şi pătimitoare, a să trage la locurile cele mai sălbatice şi pustii, ca cum stâncile ar fi nişte stavile împrotiva nenorocirii, şi ca cum liniştea firii ar putea să împăciuiască turburările cele ticăloasă ale sufletului. Cu toate acestea Pronia, care vine spre ajutoriul nostru, numai când cerem de la dânsa bunurile ceale de nevoe, păstra pentru Madam La-Tur un bun, care nu-l dau nici bogăţia, nici măririle: adecă o prietină. Într-acest loc lăcuia acum de un an o femee bună şi simţitoare, anume Margarita. Ea era născută în Britania Franţii din părinţi ţigani, carii o iubea prea mult, şi o ar fi fericit-o, [8] dacă nu s-ar fi încredinţat aşa lesne în amoriul unui nobil a vecinului ei, ce-i făgăduisă că o va lua întru însoţire; dar el, după ce ş-au împlinit pofta o au părăsit-o, şi nici măcar ajutor n-au vrut să-i dea pentru hrana copilului cu care o lăsasă grea. Atunci ea văzându-să întru această stare, au hotărât să părăsască pentru totdeauna locul naşterii sale, şi să se ducă în Colonii, (1) să-ş ascunză greşala sa, fiindcă în patria ei, îş pierdusă singura zestre a unii fete sărmane ce este cinstea. Un rob bătrân, ce-l câştigasă cu milostenia, lucra cu dânsa o parte mică din acest pământ. Madam La-Tur, însoţită fiind de roaba ei, au găsit întru acest loc pe Margarita dând ţiţă copilului ei. S-au bucurat foarte că (1) colonii să zic un număr de familii trimisă spre lăcuinţa unui loc puţin lăcuit. Şi noi românii sântem colonii romaneşti, adusă în Dachia de Traian la anul de la HS. 105. [9] au aflat o femee în o stare aseminea cu a ei precum ea judeca. I-au povestit în scurt întâmplările trecute şi nevoile ei ceale de faţă. Deci Margarita s-au pornit oareşcum la o milostivire din povestirea Madamii La-Tur, şi vrând să se învrednicească de la dânsa cu încredere mai mult decât cu cinste, ş-au mărturisit drept greşala fără a mai tăgădui nimic; „Eu, au zis, pe dreptate pătimesc; dar dumneata, Madamă, ... dumneata, înţăleaptă fiind să te nenoroceşti!” Şi îndată plângând îi încredinţă coliba şi prieteşugul. Madam La-Tur mişcată de o priimire atât de dulce, strângându-o în braţă îi zice: „A! D-zeu voeşte a-m curma durerile mele, fiindcă pentru mine o streină îţ însuflă atâta bunătate, câtă nici la rudele mele nu am aflat vreodineoară”. Eu aveam cunoştinţă cu Margarita, şi, deşi lăcuesc o milă şi jumătate departe de aici în pădurele de după Muntele Lung, totuş mă socoteam vecin al ei. În oraşele Evropii o uliţă sau zid, ani întregi împiedecă întâlnirea rudelor; dar în coloniile aceste noă, şi cei ce să desparte [10] de păduri şi de munţi, să socotesc vecini. Mai vârtos în câtă vreme Ostrovul acesta să negustorea puţin cu Indiile, simpla vecinătate, era un titlu de prieteşug, şi iubirea cătră streini, o datorie şi o plăcere. Când m-am înştiinţat că vecina mea avea tovarăşă, m-am dus să o cercetez, ca să folosesc de era cu putinţă, şi pe una şi pe alta. Am aflat în Madam La-Tur o faţă plină de nuri, de nobilitate şi de melanholie. Ea era aproape ca să nască. Eu le-am zis că era de cuviinţă pentru enteresul copiilor lor, şi mai vârtos pentru a împiedeca şi statornicirea altora acolo, să împărţească între ele fundul aceştii văi, care cuprinde peste trei sute stânjini pătraţi. Aşa ele m-au însărcinat pe mine cu această împărţire. Deci eu l-am împărţit mai în doă părţi deopotrivă: din care una cuprindea partea de sus a locului de la vărful stâncii acoperite de nori, de unde izvoraşte râul Latanierilor, şi pănă la această deşchidere a prăpăstiei, ce o vezi la înălţimea muntelui, şi pe care o numesc ambrazur, adecă: gură de tun, fiindcă să asamănă cu o gură de tun. [11] Locul acestui pământ este atât de pietros, încât abia să poate umbla. Cu toate acestea produce mari copaci şi plin de izvoară şi de pârae. În ceialaltă parte am cuprins toată partea de jos ce se întinde în lungul râului Latanierilor, pănă la deşchiderea unde ne aflăm, şi de unde acest râu curge pintre doă dealuri pănă ce dă în mare. Aice vezi nişte rămăşiţe de livezi, şi un pământ mai neted, dar nu mai bun decât celalalt; pentru că în vreme de ploae este mlăştenos, iar în vreme de săcită să face tare ca fieru; încât dacă voeşte cineva să sape vreun şanţ, este sâlit să tae pământul cu cazmaoa. Deci după ce am făcut această împărţire, le-am îndemnat să arunce sorţi. Şi partea cea de sus au căzut Madamii La-Tur, iar cea de jos Margaritei. Amîndoă s-au mulţămit de împărţirea aceasta, însă m-au rugat ca lăcaşurile lor să nu le deosebesc, pentru ca să putem, au zis ele, „totdeauna să ne vedem, să vorbim şi să ne ajutăm între noi”. Cu toate acestea trebuia la fieştecare din ele o despărţitură osebită. Coliba Margaritei să afla în mijlocul văii, [12] tocmai la hotarăle pământului ei, şi am mai făcut în pământul Madamii La-Tur o altă colibă atât de aproape, încât amândoă prietenile să vecina şi să afla fieştecare întru al ei. Eu singur am tăet pari în munte şi am adus frunză de finic de la ţărmurile mării, ca să fac aceste doă colibi, la care acum nu vezi nici uşe, nici acoperământ. Vai ! puţine au mai rămas spre aducerea mea aminte! Vremea, care atât de repede răstoarnă Monumenturile Împăraţilor, să pare a respectui întru aceste pustiiuri pe acele ale prieteşugului, ca să-ş lungească durerea pănă la sfârşitul vieţii. Abia a doa colibă să gătisă, când Madam La-Tur născu o fată. Dar fiindcă eu botezasem pe copilul Margăritei, ce să numea Pavel, Madam La-Tur m-au rugat tot pe mine ca să botez şi pe fiică-sa dinpreună cu priietina ei. Deci i-au pus numele Virghinia. „Va fi, au zis, virtuoasă, şi fericită. Pentru că eu nu am cunoscut nenorocirea, pănă ce nu am părisit virtutea”. După ce Madam La-Tur au eşit din lehusie [13] amândoă aceste lăcaşuri au început a avea oareşcare venit prin ajutoriul ce eu le dam din vreme în vreme, mai vârtos din neobositele osteneli a robilor lor. Robul Margaritei, anume Doming, era negru Iolof (1) şi încă tare la trup, deşi acum era vârsnic. El avea cercare şi înţălegire firească. Lucra fără osebire locurile amândurora lăcaşurilor câte i se părea mai roditoare, şi sămăna săminţile unde i să părea mai de folos. În locurile cele măsurate, sămăna mălai, orz; în cele bune, grâu; iar în cele mlăştinoasă orez; la poalele stâncilor jiromonni (2) şi crastaveţi, care cresc acolo. În locurile cele săci sădea rădichi, bumbacuri în părţile cele înalte, trestii de zahar în pământurile cele tari, şi cafea pe văi, unde să face mică, dar bună. În lungul râului şi pe lângă colibi, sămăna bananei, (1) Iolof din neamul Africanilor ce se numesc Iolofi. (2) Un feliu de chitru indienesc. [14] (1) care peste tot anul dau rod cu o umbră deasă, şi în sfârşit, vreo câteva rădăcini de tutun, pentru ca să mai împrăştie scârbile lui şi a stăpânelor sale. El tăia în munte lemne pentru foc, şi sfărăma ici colea pietre, pentru ca să mai îndrepteze drumul. Toate le făcea cu înţălepciune şi cu osteneală, fiindcă avea râvnă. Iubea foarte pe Margarita, numai puţin încă şi pe Madam La-Tur a căria roabă, ce se numea Maria, o şi luasă de femee la naştirea Virghiniei. Ea era născută în Madagascar, de unde şi învăţase oareşcare meşteşug, de făcea între altile panere şi stofe ce se numesc brâe cu erburi ce cresc prin păduri. Era aflătoare, curată, şi foarte credincioasă. Ea făcea bucate, creştea câţiva pui, şi mergea din vreme în vreme la Port-Lui, ca să vânză prisosurile casnice, ce prea puţin lucru era. Dacă îţ (1) Bananei să zice un fel de copaci de India, ce aminterea să zice şi zmochinul lui Adam. [15] vei închipui doă capre crescute pe lângă copii, şi un câine mare, ce păzea noaptea afară, apoi îţi vei face idee de tot venitul şi slugile acestor doă mici acareturi. Deci aceste doă prietene torcând neîncetat la bumbac, nu întimpina alt, decât numai hrana de toate zilele; căci aminterea, atât era de strâmtorite, încât prin colibi umbla desculţe, şi nu purta papuci decât numai când să ducea dumineca ca să asculte Liturghia la biserica Pamplemusilor, ce o vezi colo divale, şi care este mai departe decât Port-Lui, unde nu mergea aşa des de frică să nu le râdă cineva fiind îmbrăcate cu o ţesetură groasă albastră de Vegalic, întocmai ca nişte roabe. Cu toate acestea cinstea opştei preţueşte oarecât fericirea casnică? Dacă aceste dame suferea afară puţină neplăcere, apoi cu atâta mai multă să întoarcea la lăcaşurile lor. Abia le zărea Maria şi Doming, de pe dealul acesta, în drumul Paplemusilor, şi îndată alerga la poalele muntelui ca să le sprijinească la suit. Ele vedea zugrăvit în ochii robilor lor bucuria cu care îi priimea, şi [16] nu afla alt la lăcaşurile lor, decât curăţenie, şi slobozenia bunurilor câştigate cu singure ostenelile unor slugi pline de râvnă şi de dragoste. Ele însăş unite fiind de aceleaş trebuinţi, şi cercând mai aceleaş nenorociri, ş-au dat dulcele nume de prietene, tovărăşiţă, şi soră, şi nu avea decât o voinţă, un enteres şi o masă. În scurt toate între ele era opşteşti. Dacă vrodată să aprindea în sufletul lor oarecare foc vechi şi mai iute decât acela a prieteşugului, apoi o religie curată, ajutată de năravuri înţălepte, îl îndrepta cătră o altă viaţă, precum şi flacăra isbucneşte în sus, când nu mai are ce arde jos pre pământ. Datoriile firii ajuta încă la fericirea soţietăţii lor; căci tăcutul lor prieteşug să înnoi văzând pe copiei lor rodul unui amor mai de aceiaş nenorocire. Ele iubia adesa să-i scalde în aceiaş scăldătoare, să-i culce în acelaş leagăn, şi de multe ori să-i schimbe şi la ţâţă. „Prietena mea, zicea Madam La-Tur, fieştecare din noi va avea doi copii, şi fieştecare din copiei noştri, vor avea doă mume”. [17] Precum doă viţă, ce stau pe doi copaci de acelaş feliu, ce furtuna le-au sfărămat toate crengile, dau mai bune roduri mutându-să din trunchiul părintesc în alt trunchi megieşit; asămine şi aceşti doi prunci, depărtaţi de toate rudele lor, să aduna de sentimenturi mai dulci decât cele din fii şi fiică, de frate şi soră, când să schimba la ţiţele celor doă prietene, de la care îş luase fiinţa lor. Mumele lor începuse acum a vorbi de însoţirea lor, când ei era în leagăn, şi închipuirea de o aşa fericire înjugată, alina toate necazurile lor, şi de multe ori le pricinuia şi plâns; una aducându-ş aminte cum că toate nenorocirile ei curgea din pricina că înnălţindu-să preste starea ei, n-au vrut să se mărite; iar ceaialantă, că măritându-să au călcat legile, şi s-au dejosit cu totul. Cu toate acestea, tot să mângâia socotind că măcar copiei lor să vor ferici vreodată, dobândind plăcerile amoriului, şi a fericirei egaliteţii (potrivirii), departe de crudele prejudiţii ale Evropei. Cu adevărat stăpânea o mare dragoste între [18] aceşti doi prunci; căci dacă Pavel plângea, apoi îi arăta pe Virghinia, şi zimbindu-să de râs să liniştea. Dacă dinprotivă, Virghinia pătimea, apoi să înţălegea de pe ţipetele lui Pavel, deşi drăgălaşa copilă ca să nu pătimească Pavel, îş ascundea îndată durerea ei. De câte ori veneam aici, totdeauna îi găseam goli, după obiceiul locului, şi abia umblând în picioare, sprijinindu-să unul de altul cu degitile încleştate, precum zugrăvesc zodia gemănului. Nici noaptea chiar nu putea ca să-i desparţă, şi adesa îi găsea dormind într-acelaş leagăn, obraz pe obraz, piept pe piept, şi îmbrăţoşaţi cu mâinile pe după grumaz. Cele mai dintâi nume ce au învăţat când au început a vorbi au fost frate şi soră. Pruncii cunosc măgulituri mai fragide, dar nu şi nume dulci. Creştirea lor învăţându-i să se ajute la trebuinţă au mărit mai mult prieteşugul lor. După puţină vreme, toate câte privea la Iconomie, la curăţenie, şi la gătirea unui prânz ţărănesc era slujba Virghiniei, şi ostinelile ei să răsplătea totdeauna cu laudele şi sărutările fratelui ei. El aseminea [19] să îndeletnicea neîncetat săpând grădina cu Doming, sau cu bărdiţa în mâini, mergea cu el în pădure; şi dacă pe drum întâmpina vreo floare frumoasă, vreun rod bun, sau vreun cuib de păsări, să suia la orice înălţime ar fi fost ca să-l iae să-l aducă surori-sa. Când cineva întâmpina pe vreunul din dintr-înşii, atunci era încredinţat că şi celalalt nu era departe. Într-o zi pogorându-mă din vârful acestui munte, zării la capătul grădinii pe Virghinia, alergând cătră casă, acoperită pe cap cu poalele rochiei de dinapoi, ca să nu o ploae. Deci de departe o socoteam a fi singură, dar apropiindu-mă de dânsa o văz ţiindu-să de mână cu Pavel, înfăşurat şi el mai tot într-acelaş acoperiş, şi râzând amândoi de aflarea, cu care să păzea neploaţi. Capetele lor cele veselitoare acoperite cu rochia cea umflată, mi-au adus aminte de copiei Ledei închiş întru aceiaş găoace de ou. (1). (1) Mithologhii zic pentru Leda, soţia lui Tindar; că Iupiter, cel întâi Dumnezeu [20] Cea singură îndeletnicire a lor era cum să se iubească şi să se ajute între dânşii. Amiterea era neînvăţaţi, ca nişte creoli (1), şi nu ştia nici a ceti, nici a scrie. Ei adiaforisea de întâmplările cele trecute, şi perierghia lor nu să întindea dincolo de munte. Credea cum că sfârşitul lumii, era la sfârşitul Ostrovului lor, şi nu-ş închipuia nimic plăcut de acolo, unde ei nu să afla. Dragostea lor împrumutată; cum şi acelea asupra mumelor, era îndeletnicirea sufletelor lor. Nici odineoară ştiinţe nefolositoare nu i-au făcut să plângă, nici legiile unui al elinilor, găsindu-o pe malurile Evrotei, au prefăcut pe Venera în vultur, şi el s-au prefăcut în lebădă. Gonit de acest vultur, s-au vârât în sânul Ledei, care după noă luni au născut doă oă, din care în unul au fost Polu şi Elena, iar în celalalt Castor şi Clitemnestra. Cei doi dintâi s-au socotit ca fii a lui Iupiter, iar cei de pe urmă ca a lui Tindar (1) Copii născuţi în colonii. [21] trist moral nu i-au desgustat. Ei nu ştia că nu trebue să fure, fiindcă mai toate între dânşii era obşteşti; nici să fie cumpătaţi la mâncare, fiindcă mâncărurile lor era simple; şi în sfârşit, nici mincinoşi, fiindcă nici un adevăr nu avea ca să ascunză. Nimini vreodată îi îngrozisă, zicându-le cum că D-mzeu găteşte înfricoşate pedepse pentru copiei cei nemulţămitori; căci dragostea lor prietenească era născută din dragostea părintească. Nu învăţase mai mult dintru ale Relighiei, decât aceia a iubi; şi dacă în beserică nu-ş făcea îndestul rugăciunele lor, apoi în tot locul unde să afla, în casă, pe câmp, şi în păduri, înălţa mîini nevinovate cătră Ceriu, şi o inimă plină de dragoste cătră părinţi. Întru acest chip trecu cea dintâi vârstă a lor, ca o frumoasă dimineaţă ce vesteşte o zi frumoasă. Ei acum începuse a împărţi cu mumele lor, toate slujbele casnice, şi îndată ce cântarea cucoşului vestea răvărsatul zorilor, Virghinia să scula, mergea la fântână ca să aducă apă, şi să întorcea degrab acasă, ca să gătească cele pentru zacuscă. Puţin mai [22] pe urmă, când soarele să ivea la vârfurile munţilor, Margarita şi fiiul ei mergea la Madam La-Tur, şi să închina toţi împreună mai nainte de a face gustare, pe care de multe ori obicinuia să o facă dinaintea uşii pe iarbă verde supt o cameră de bananei, ale cărora roduri timpurie folosea întocmai ca nişte bucate gata, iar frunzele lor în loc de şărvete. O hrană sănătoasă şi îndestulată creştea văzând cu ochii trupurile acestor doi tineri, şi o creştere dulce zugrăvea în fisiognomia lor curăţenia şi mulţămirea sufletelor lor, Virghinia abia era de doisprăzece ani, şi statul ei era mai bine de jumătate împlinit. Un păr lung şi negru umbrea capul ei; nişte ochi albaştri şi nişte buzi roşii strălucea cu mare frăgezime în faţa ei cea înflorită, şi toate împreună să zimbea a râde, când ea vorbea; dar însă când ea tăcea, ochii ei schimbându-ş căutătura cătră Cer, să prefăcea într-o mare uimire, şi să însufla de o uşoară melanholie. Iar pe Pavel îl videa cineva acum cu un caracter de bărbat în mijlocul darurilor tinereţii. [23] Statul său era mai înalt decât a Virghiniei, faţa mai smolită, nasul mai coroetic, şi ochii săi cei negri ar fi avut oareşcare posomorâre, dacă lungele sale gene, strălucind pinprejur ca nişte pene, nu le-ar fi dat o deosebită dulceaţă. Cu toate că neîncetat să îndeletnicea, totuş când vedea pe soră-sa, să liniştea, şi să ducea de să punea lângă dânsa. De multe ori sfârşa gustarea fără să vorbească ceva. La tăcerea şi chipul şederii lor, cum şi la frumseţa goalelor lor picioare, să asămăna foarte cu chipurile Elineşti de marmură albă ce închipuia vreunul din copiei Niobei. (1). Iar după căutăturile, şi (1) Să zice mithologhiceşte pentru Niobe soţia craiului Thibei, că ea născând patrusprezece copii, să fălea şi defăima pe Laton ce nu născusă decât numai doi, pretenderisind că mai cu dreptul era ei să se rădice jărtfelnic decât Latonei. Laton voi pentru aceasta să-ş izbândească asupra copiilor ei, şi aşa într-o zi Apolon şi cu Diana [24] dulcele lor zimbiri, i-ai fi socotit de nişte fii ai Ceriului, ale cărora fire este a să iubi, fără a avea trebuinţă să-ş arate sentimenturile prin gândiri înalte, nici prieteşugul prin cuvinte. Drept aceaia Madam La-Tur, văzând pe fiică-sa înflorind cu atâta frumseţe, i să adăoga dragostea cătră dânsa, şi într-acestea şi neliniştirea; căci de multe ori îmi zicea: „Dacă să va întâmpla să mor, ce să va face găsind copiei ei jucându-să într-o poiană, i-au ucis cu săgeţile. Niobe înştiinţindu-să de aceasta, alergă numaidecât, şi pătrunsă de durere şi diznădăjduire, se pusă lângă scumpii ei fii, şi-i uda cu lacrămile sale. Într-această jălanie a ei, ea rămâne nemişcată şi nu mai dă nici un semn de viaţă. Iată dar împietrirea ei. Pe urmă un vârtej de vânt luând-o o duce în India pe vârful unui munte, unde urmează încă vărsarea lacrămilor sale, ce să văd curgând dintru o bucată de marmură [25] Virghinia fără noroc?” Ea avea în Franţa o mătuşe, de neam, bogată, bătrână, şi evlavioasă, care i-au tăgăduit atât de neomenit ajutoriu la însoţirea ei cu domnul de La-Tur, încât hotărâsă să nu mai ajungă niciodată la dânsa, în orişice nevoe de s-ar fi aflat. Dar, făcându-să maică, nu s-au mai temut că să va ruşina la tăgăduirea ei, şi aşa o au înştiinţat-o de neaşteptata moarte a bărbatului ei, de naşterea fiicii sale, şi de strâmtorirea în care să afla, departe de patria ei, lipsită de tot ajutoriul şi îngreuiată şi cu un copil. Deci nu au priimit nici un răspuns; şi cu toate că era de un caracter înalt, tot nu s-au sfiit a se smeri şi a să supune la ocările rudii sale, care nici într-un chip nu au vrut ca să erte măritarea ei după un om nenobilat, dar virtuos. I-au scris dar prin toate ocazioanele ce au găsit numai ca să-i pornească milostivirea spre folosul Virghiniei. Dar mulţi ani trecuse fără să priimească de la dânsa vreun semn de aducere aminte. În sfârşit, la 1738: la trei ani după ajungerea [26] Domnului La-Burdoné (1) în acest ostrov, Madam La-Tur s-au înştiinţat că acest Guvernator avea să-i dea o scrisoare de la mătuşi-sa. Deci au alergat la Port-Lui, adiaforisind că era îmbrăcată prost, fiindcă bucuria rudească o înălţa mai presus de respectul omenesc. Domnul La-Burdonet i-au dat cu adevărat o scrisoare de la mătuşi-sa, în care îi scriia că pe dreptate pătimeşte, fiindcă s-au măritat după un om sărac şi crai, că greşalele aduc cu sineş pedepsile lor; că moartea cea neprevăzută a bărbatului ei, era o dreaptă pedeapsă a lui D-mzeu. Că mai bine au făcut de au trecut la Ostroave, decât să şază în Franţa să-i prihănească familia. Că în sfârşit să afla într-un bun loc, unde toată lumea să noroceşte, afară de cei leneşi. După ce întru acest chip o ocăra, apoi la sfârşit să lăuda, zicând, că numai ca să depărteză ticăloasele întâmplări ale nunţii, (1) Guvernatorul Ostrovului Franţiei unde ea lăcuia. [27] n-au vrut să se mărite. Adevărul însă este că ea fiind ambiţioasă, nu căuta decât un bărbat de neam mare. Cu toate că deşi era foarte bogată, şi oamenii curţii sânt fără osebire la toate, afară numai la o norocire, totuşi nu s-au găsit nici unul să se însoţască cu o fată atât de urâtă şi îndărăptnică. Ea mai adăoga încă în scrisoare că după toate chibzuirile făcute, în sfârşit o au recomenduit-o foarte mult la Domnul La-Burdoné. O recomenduisă cu adevărat, însă după un obicei foarte obştesc în zioa de astăz, care face pe protector mai fioros decât chiar pe vrăjmaşul cel de faţă; Şi ca să-ş îndrepteze înaintea Guvernatorului asprimea cu care s-au purtat cătră nepoată-sa, prefăcându-să că-i este milă de dânsa, o prihănea. Madam La-Tur, de care orice omu i-ar fi fost milă văzându-o, au fost priimită cu mare răceală de cătră D. La-Burdoné. El nu i-au răspuns la punerile înainte ce i-au făcut pentru nevoile ei şi a fiicii sale, decât cu aceste cuvinte: „Să vedem ... cu vreme ... mai sânt şi alţi nenorociţi ... pentru [28] ce să prihăneşti pe o cucernică mătuşe? … Dumneata eşti vinovată”. După aceasta, Madam La-Tur s-au întors acasă amărâtă şi supărată pănă la suflet, şi întrând în casă au aruncat scrisoarea mătuşii sale pe masă, zicând cătră prietina ei: „Iată rodul aşteptat de unsprezece ani!” Dar fiindcă numai Madam La-Tur ştia se cetească, au luat scrisoarea şi au cetit-o în auzul tuturora. Abia sfârşisă de cetit, şi Margarita i-au zis cu grăbire: „Ce nevoe avem de rudele tale ? Nu cumva Dumnezeu ne-au părăsit ? El singur este părintele nostru. Nu am trăit fericite pănă acum? Pentru ce dar să te scârbeşti? Nu ai nicidecum curaji!” Pe urmă văzând pe Madam La-Tur că plângea, îmbrăţoşându-o au strigat : „Iubita mea prietină ! Iubita mea prietină !” Şi îndată i s-au tăiet glasul de suspinuri. La privirea aceasta, Virghinia, vărsind lacrămi, strângea mâinile maicii sale şi a Margaritei la piept; Iar Pavel cu ochii plini de mânie, striga, îş frângea mâinile, şi bătea cu piciorul în pământ, neştiind asupra cui să-ş izbândească. [29] Doming şi Maria au alergat îndată la această larmă şi nu s-au mai auzit în colibă, decât aceste jalnice strigări. A! Madam ... Buna mea stăpână; Maica mea!... Nu plânge!” Aceste fragide semne de prieteşug, au împrăştiat scârba Madamii La-Tur; şi îmbrăţoşind pe Pavel şi Virghinia, le-au zis cu un chip mulţămitoriu: „Fiei miei, voi sânteţi pricina durerii mele, dar iarăş voi sânteţi şi toată veselia mea. O, scumpii miei copii ! Nenorocirea me-au venit de departe, dar fericirea este în preajma mea.” Pavel şi Virghinia nu o au înţăles-o; însă după ce au văzut-o mai liniştită, au zâmbit a râde şi au început să o mângâe. Întru acest chip toţi au rămas liniştiţi, şi aceasta nu au fost decât o furtună întru o vreme bună. Firea cea bună a copiilor să dezvălea din zi în zi. Întru o duminecă pe la răvărsatul zorilor, după ce mumele lor să dusese la beserica Pamplemuselor, să arătă pe supt bananeii de pin prejurul colibii o Neagră fugare. Era uscată ca un schelet şi nu avea altă îmbrăcăminte pe dânsa, decât nişte trenţă de crişină [30] groasă. Au căzut îndată la picioarele Virghiniei, ce atunce gătea zacusca familiei şi i-au zis: „Tânăra mea doamnă, fie-ţi milă de o nenorocită roabă şi fugare; căci o lună de zile este de când umblu rătăcindu-mă pin munţi mai moartă de foame, şi de multe ori gonită de vânători şi de cânii lor. Fug de stăpânul mieu, ce este un lăcuitoriu bogat al Râului Negru, şi care m-au adus în starea în care mă vezi.” Deci, îndată îi arătă vânătăile trupului ei, şi pe urmă îi zise: „Era să mă duc să mă înec; dar ştiind că lăcuiţi aici, am socotit fiindcă în locul acesta încă să mai află albi buni, nu trebue să moriu.” Atunci Virghinia, pornită de o milostivire îi zice: „Îndrăzneaşte, ticăloasă zidire! Mânâncă.” Şi-i dete zacusca ce gătisă pentru dânşii. Virghinia, după ce au văzut-o sătulă i-au zis: „Sărmano ! doresc a merge să-ţi cei ertare de la stăpânul tău; poate văzându-te, să va milostivi asupra ta, şi te va milui. Voeşti să mergi cu mine la dânsul ? Neagra i-au răspuns, „Îngere a lui Dmzeu, îţi [31] voi urma oriunde vei voi.” Virghinia chemă pe frate-său şi-l rugă să o întovărăşască. Deci povăţuiţi de fugarea roabă, prin strâmtori, prin păduri mari, prin munţi înalţi, şi râuri late, ce le-au trecut pin vad, au ajuns în sfârşit pe la amiazăzi la poalele unui munte, pe malurile Râului Negru. Acolo au zărit o casă bine zidită, saduri frumoase, o mulţime de robi îndeletniciţi la feliurimi de lucruri, şi pe stăpânul lor primblându-să pintre dânşii, cu pipa în gură şi cu o vargă de trestie în mână. El era un om uscăţiv, negricios, cu ochii afundaţi, şi cu sprincenile negre. Virghinia, învăpăiată foarte, şi ţiind pe Pavel de mână, s-au apropiiat de acel lăcuitoriu, şi l-au rugat, în numele lui Dmzeu, să-ş erte roaba sa, ce era câţiva paşi dinapoia lor. Dintru-ntâi lăcuitoriul nu au băgat samă la acei doi copii, prost îmbrăcaţi; dar după ce au văzut talia cea elegantă a Virghiniei, frumosul ei cap galbăn, legat cu o legătură albastră, şi au auzit glasul ei cel dulce, ce tremura dinpreună şi cu tot trupul cerând ertarea roabei, au lepădat [32] pipa din gură, şi înălţind varga cătră ceriu, s-au jurat cu jurământ foarte mare cum că iartă roaba, nu atâta pentru dragostea lui Dmzeu, cât pentru a ei. Atunci Virghinia îndată au făcut semn roabei să meargă la stăpânul ei, şi pe urmă s-au dus alergând şi Pavel după dânsa. Suind dar împreună dealul ce pogărâsă, şi ajungând în vârful lui, au şăzut supt un copaciu, îngreuiaţi de osteneală, de foame şi de sete; căci umblasă flămânzi mai bine de cinci miluri, de la răsăritul soarelui. Pavel au zis Virghiniei: „Sora mea, prânzul au trecut; ţie ţâ-i foame şi ţâ-i sete; aici nu găsim nimic ca să mâncăm; să mai pogorâm o dată dealul, şi să mergim să cerem de mâncat de la stăpânul roabei .” „Oh, nu, prietenul mieu, nu voi, au zis Virghinia, pentru că multă frică mi-au pricinuit acela. Adu-ţi aminte de ceea ce zicea uneori maică mea: Pâinea omului rău umple gura de năsip.” „Cum să facem dar ? au zis Pavel. Rodurile acestor copaci sânt răle; aice nu-i nici macar vreun [33] Tamaren, (1) sau vreun Chitru, ca se te răcoreşti.” „D-mzeu va avea purtare de grijă pentru noi, au zis Virghinia, ca şi pentru aceste mici păsări, ce cer hrană de la dânsul.” Abia sfârşisă ea cuvintele acestea, şi îndată au auzit o murmură de isvor, ce curgea dintru o stâncă megieşită. Alergară dar îndată acolo şi răcorindu-să cu apa lui cea mai limpede decât cristalul, au cules şi au mâncat şi puţin Cardamin, (2) ce se găsea pe malurile lui. În vreme ce ei căuta în toate părţile să găsească vreo mâncare mai bună, Virghinia au zărit între copaci un tânăr Palmist, ce face rod numai în vârful lui, şi care este o prea bună mâncare; Dar deşi trunchiu lui nu era mai gros decât piciorul, totuş era înalt mai bine de şasăzeci de picioare. Lemnul acestui copaci să asamănă unui caleap de tort; şi este atât de tare, încât strică cineva într-însul şi cele mai bune topoară. Pavel neavând (1) Un feliu de copaci, sau rod. (2) Un feliu de iarbă. [34] pe lângă dânsul nici măcar cuţit, au socotit să pue foc la rădăcina lui; dar altă nevoe, că nu avea scăpărători, şi în acest Ostrov, deşi este atât de pietros, totuş nu crez să se afle vreo piatră cu foc. Cu toate acestea, nevoia află meşteşuguri, şi de multe ori cele mai folositoare aflări s-au găsit de oameni proşti. Deci Pavel hotărî să aprinză foc, după obiceiul negrilor, şi aşa cu colţul unii pietre, au făcut o bortă mică în ramura unui copaci foarte uscat, pe care au pus-o supt picioarele sale. Pe urmă cu muchea aceştii pietre au ascuţit o altă bucată de ramură aseminea uscată, dar de alt feliu de copaci. După acestea au pus bucata acea ascuţită în borta ramurii de supt picioare, şi învârtindu-o iute cu mâinile, precum învârtesc făcăleţul când voesc să facă ciocalata spume, au văzut îndată eşind fum şi scântee. Au adunat buruene uscate şi crenguţe de copaci, şi au pus focul la rădăcina Palmistului care peste puţin au picat cu un mare sgomot. Focul i-au mai slujit încă şi la desghiucarea acelui rod de foile lui cele [35] tari şi spinoasă. Virghinia şi cu dânsul au mâncat o parte crudă, şi o parte friptă în spuză şi întră amândoă au aflat gust. Au gustat prânzul acest simplu, cu mare bucurie, aducându-ş aminte de fapta bună, ce făcuse dimineaţă; să scârbea însă socotind câtă neodihnă vor fi pricinuit mumelor depărtarea lor de casă. Virghinia neîncetat vorbea pentru aceasta; iar Pavel, care se semiţea încă în putere, o încredinţa că nu vor întârziia a linişti pe mumele lor. Drept aceia după prânz să aflară întru o rătăcire, fiindcă nu mai avea pe nimine să-i povăţuiască la casăle lor. Pavel, care de nimic nu să temea, au zis Virghiniei: „Coliba noastră este cătră amiazăzi, şi trebue să trecem, ca dimineaţă, muntele ce vezi acolo jos cu trei craci. Haideţ să mergem, prietena mea.” Acesta era muntele ce să numeşte Trimast: adecă cu trei ţiţe, fiindcă forma vârfurilor lui să asamănă cu trei ţiţe. Au pogorât dar dealu Râului Negru despre partea de la amiazănoapte şi după un ceas au ajuns la malurile unui râu mare, carele tăia [36] calea lor. Această mare parte a Ostrovului plină de păduri, este atât de puţin cunoscută în zioa de astăzi, încât multe râuri şi munţi ale ei sânt fără de nume. Râul însă, pe malurile căruia ei să afla, curgea huind pintre stânci. Huetul aceştii ape spăimântă pe Virghinia, şi nu au îndrăznit a întra ca să-l treacă prin vad, ci luând-o Pavel în spate au trecut-o călcând pe pietrile cele lunecoasă ale râului, fără a să sfii de huetul apei. „Nu-ţ fie frică, îi zicea el, pentru că eu mă simţi cu tine foarte puternic. Şi, dacă lăcuitoriul Râului Negru s-ar fi împotrivit la ertarea roabei sale, eu mă băteam cu dânsul.” „Cum! au zis Virghinia, cu acel om atât de mare şi rău? În ce primejdie te-am pus! Dumnezeule! Cât de greu este a face cineva bine! Numai răul este lesne a-l face.” După ce Pavel au trecut râul de ceia parte, au vrut să-ş urmeze drumul înainte încărcat cu soră-sa în spate, sumeţindu-să întru acest chip să sue muntele Trimast, ce-l vedea dinaintea lui depărtat cu o jumătate de milă; însă slăbind îndată puterile [37] sale, au fost sâlit să o pue jos, şi să se odihnească lângă dânsa. Virghinia atunci i-au zis: „Frăţioare, noi însărăm, şi eu am obosit cu totul; dar fiindcă tu te mai simţi încă în putere, lasă-mă pe mine aici, şi tu întoarce-te singur acasă, ca să mai linişteşti pe mumele noastre.” „Oh ! nu, au zis Pavel, nu te las. Dacă noaptea ne va apuca în pădurea aceasta, eu voi face foc, voi oborî un Palmist, te voi hrăni pe tine cu rodu lui, şi eu cu frunzele voi face un acoperiş ca să te acopăr.” Cu toate acestea Virghinia după ce s-au odihnit puţin, au adunat boz de pe trunchiul unui copaci mare, ce era plecat în apă, şi cu acesta ş-au făcut opinci, cu care ş-au înfăşurat picioarele, ce să sângerasă de pietrile drumului; pentru că grăbindu-să la pornirea ei de-acasă să facă bine, uitasă să se încalţă. Pe urmă după ce au mai simţit oareşcare uşurinţă din răcoreala frunzelor, au tăiat o ramură de bambu, şi s-au pornit răzămându-se cu o mână în ramura aceia, şi cu ceialaltă în frate-său. Într-acest chip mergea încet pin pădure, dar înnălţimea [38] copacilor, şi desimea frunzelor, au ascuns din ochii lor, nu numai muntele Trimast cătră care mergea, dar şi soarele, ce acum era aproape de asfinţit. După vreo câtăva vreme, au lăsat din neştiinţă potica pe care venisă pănă atunci, şi deodată s-au trezit într-un labirinth (1) de copaci, de curpeni, şi de stânci, de unde nu mai putea eşi. Atunci, Pavel au pus pe Virghinia jos, şi el au început să alerge în sus şi în jos, uimit cu totul, ca să găsască vreo deschidere prin care să scape dintr-această închisoare, dar în zădar s-au ostenit. Pe urmă s-au suit într-un copaci înalt ca să vază măcar muntele Trimast, şi nici atunci nu au văzut prinprejurul său altă decât vârfurile copacilor, din care unii încă să mai lumina de razile cele mai de pre urmă a asfinţitoriului soare. Umbra munţilor acoperea acum pădurile de pin văi; vântul contenea, precum să întâmplă (1) Labirinth, rumâneşte să zice calea rătăcită. [39] pe la asfinţitul soarelui. O mare tăcere împărăţea într-aceste pustiuri şi nu să mai auzea altă, decât răgăturile cerbilor, ce venea să-ş caute culcuşurile lor într-aceste locuri depărtate. Pavel, nădăjduind că-l va auzi vreun vânătoriu, au strigat cu toată puterea sa. „Veniţi, veniţi, întru ajutoriul Virghiniei !” Dar numai singur eho al pădurii i-au răspuns, repetind de multe ori: „Virghiniei !... Virghiniei !” După aceasta Pavel s-au pogorât din copaci, îngreuiat de osteneală de scârbă, şi au căutat să găsească vreun chip de a petrece acolo noaptea, dar nu au fost; căci nu era nici fântâni, nici Palmisti, nici rămuri de copaci uscaţi ca să aprinză foc. Atunci ş-au înţăles prin cercare toată slăbăciunea puterilor sale, şi au început să plângă. Virghinia i-au zis: „Nu plânge, prietenul mieu, dacă voeşti să nu mă scârbeşti mai mult; căci eu sânt pricina tuturor durerilor tale, şi a maicilor noastre, ce ele acum suferă. Nimic să nu facă cineva, nici măcar bine, fără a să sfătui cu părinţii [40] lui. Oh ! Foarte fără de socoteală am făcut!” Şi au început să plângă. Cu toate acestea au mai zis cătră Pavel: „Să ne rugăm, frate, lui D-mzeu, că el ne va mântui.” Abia îş sfârşisă rugăciunea lor când au auzit un câine lătrând. „Acesta este, au zis Pavel, câinile vreunui vânătoriu, ce vine sara la pândă ca să vâneze cerbi.” Peste puţin, lătrăturile câinelui să mări, şi Virghinia au zis: „Mi să pare că acesta este Fidel, câinile colibii noastre. Da, şi cunosc glasul. Oare să fim aşa apropieţi de poalele muntelui nostru ?” Cu adevărat, peste puţin, Fidel au fost la picioarele lor, hămăind, urlând şi gudurându-să pe lângă dânşii. În vremea dar când ei să afla întru o mirare, a văzut pe Doming alergând cătră dânşii. Deci ajungându-i acest bun Negru, şi plângând de bucurie, au început şi ei a plânge, fără a putea vorbi măcar un cuvânt. Pe urmă după ce Doming ş-au mai venit în fire, le-au zis: „O, tinerii miei stăpâni, cât neliniştite sânt mumele voastre, şi cât [41] s-au spăimântat când nu v-au găsit acasă la întoarcerea lor de la beserică, unde şi eu le însoţeam! Maria, care lucra după colibă, n-au ştiut să ne spue unde v-aţi dus. Eu alergam în sus şi în jos pe lângă colibi, fără a şti unde să vă caut. În sfârşit v-am luat hainele cele vechi a amândurora, (1) le-am dat lui Fidel să le mirosă, şi îndată, ca cum ar fi înţăles bietul dobitoc, au început a vă urmări. M-au dus pănă la Râul Negru dând din coadă; iar acolo m-am înştiinţat de la un lăcuitoriu, că i-aţ fi adus o roabă fugare, pe care pentru hatârul vostru o au ertat-o. Dar ce feliu de ertare ! Mi-au (1) Această faptă iscusită a negrului Doming, şi a câinelui său Fidel, să asamănă foarte cu a sălbaticului Tevenisa şi a câinelui său Oniah, de care povesteşte D. Crevechior, în scriirea lui cea plină de iubire, de omenire, întitulată: scrisorile unui plugariu american. (Însămnarea scriitoriului) [42] arătat-o legată de un copaci cu fiară în picioare, şi la gât un belciug de fier, cu trei dinţi. De acolea Fidel urmărind m-au adus la Muntele Râului Negru, unde iarăş au stătut lătrând cu toată puterea sa, la marginea unui izvor, lângă un Palmist dărămat şi încă pârlindu-să de foc. În sfârşit m-au adus aici, la poalele Muntelui Trimast, de unde mai avem până la noi patru mile bune. Acum însă veniţi şi mâncaţi ca să vă mai împuterniciţi.” Şi îndată le-au dat prăjituri, poame, şi o mare tidvă de băutură făcută cu apă, cu vin, cu zamă de chitru, cu zahar şi cu nucuşoară, ce mumele lor o făcusă dinadins ca să-i răcorească, şi să-i înputerniceze. Virghinia au oftat aducându-ş aminte de ticăloasa roabă şi neodihna mumelor lor. Răpetea neîncetat cuvintele acestea: „Oh ! cât de greu este a face cineva bine !” Deci în vreme ce ea şi cu Pavel mânca, Doming au făcut foc, şi căutând pintre stânci un lemn strâmb ce să numeşte lemn roşu, şi care verde fiind arde cu o mare flacără. Au făcut dintr-însul [43] o torsă şi au aprins-o; căci acum înnoptasă. Dar au dat peste alt năcaz mai mare, când au voit ca să plece: Pavel şi Virghinia nu mai putea merge. Picioarele lor era umflate şi sângerate. Doming sta acum la cumpene, să meargă să ceară ajutoriu de la cineva, sau să petreacă acolo noaptea cu dânşii. „Unde-i vremea, le zicea el, când vă ţineam pe amândoi în braţe? Acum, voi sânteţi mari, iar eu bătrân.” În vreme dar când el să afla confuziat, o ceată de robi fugari să ivi ca la douzăci de paşi departe, şi apropiindu-să căpitenia lor de Pavel şi Virghinia, le-au zis: „ Bunelor mici albi, nu vă temeţi, noi v-am văzut trecând dimineaţă cu o neagră de la Râul Negru, ca să-i cereţi ertare de la tiranul ei stăpân. Deci spre mulţămire noi vă vom duce în părângă pănă la lăcaşurile voastre.” După acestea făcu semn şi îndată patru negri fugari din cei mai voinici au făcut o pataşcă cu viţe de copaci, şi cu curpeni, au pus pe Pavel şi Virghinia pe dânsa, şi au pornit Doming înainte cu torsa aprinsă, strigând împreună cu [44] toată ceata, cu glasuri de veselie şi bucurie. Virghinia umilindu-se au zis cătră Pavel: „O, frăţioare ! Niciodată D-mzeu nu lasă facerea de bine fără răsplătire.” Pe la miezul nopţii au ajuns la poalele muntelui lor, a căruia vârfuri să lumina de focuri şi, îndată ce l-au suit, au auzit glasuri strigând: „Voi sânteţi, copiei miei? Da, noi ! noi ! au răspuns copiei. Şi îndată au văzut pe mumele lor şi pe Maria viind spre întimpinarea lor cu torse aprinse. „Nenorociţilor copii, le-au zis Madam La-Tur, de unde veniţi ? În câtă neodihnă ne-aţi pus!” „De la Râul Negru venim, au zis Virghinia, unde am mers de am cerut ertarea unii nenorocite roabe fugare, căria i-am dat dimineaţă zacusca noastră, pentru că murea de foame; şi iată robii aceşti fugari ne-au adus înapoi.” Atunci Madam La-Tur au îmbrăţoşat pe fiică-sa, fără să poată vorbi, şi Virghinia ce-ş sămţi obrazul udat de lacrămile maicii sale, îi zise: „Îmi răsplăteşti durerile ce am suferit!” Margarita, plângând asemenea de bucurie, strângea [45] pe Pavel în braţile ei, şi-i zicea: „Şi tu, fiiul mieu, ai făcut o asemenea faptă bună?” În sfârşit după ce au ajuns la colibile lor, au ospătat bine pe robii cei fugari, care pe urmă s-au întors în pădure, poftindu-le lor toate fericirile. Fieştecare zi era pentru aceste familii zi de fericire şi de pace. Ele nu să stăpânea nici de pismă, nici de ambiţie (iubire de slavă). Nu poftea nicidecum cinstea cea dinafară, pe care intriga o dă, şi clevetirea o răpeaşte; ci să mulţămea în însuş mărturisirea conştiinţii lor. Într-acest Ostrov, unde, precum şi în toate coloniile Evropieneşti, niminea nu este curiioz a şti decât numai nişte anecdote vătămătoare, virtuţile şi chiar numele acestor familii era cu totul necunoscute; afară numai când să întâmpla de trecea vreun drumeţ, pe drumul Pamplemuselor, întreba pe vreun lăcuitoriu câmpean: „Cine lăcueşte în colibele cele de pe deal ?” Aceia răspundea fără să-i cunoască: „Oameni buni.” Aseminea şi viorelile, ce cresc pe supt ruguri spinoasă, împrăştie dulcele lor mirosuri, fără a le vedea cineva. [46] Lepădase din conversaţia lor vorbirea de rău, ce după un drept cuvânt, trage ura celorlalţi. Pentru că este cu neputinţă să nu urască cineva pe nişte oameni, ce-i socoteşte de răi, şi iarăş să trăiască cu cei răi, dacă nu-ş va ascunde ura ce poartă cătră dânşii, cu nişte mincinoase semne de bună priinţă. Aşadar vorbirea de rău ne face ca să trăim rău cu ceialalţi, sau şi cu noi înşinea. Cu toate acestea, fără să judece ele pe oameni îndeosebi, nu vorbea altă, decât cum ar putea cineva să facă bine la toţi de opşte; şi, cu toate că nu avea nici o putere, avea însă o vecinică voinţă, ce le umplea, da o bună priinţă, gata totdeauna a să răvărsa. Vieţuind dar în singurătate, nu numai că nu era sălbatice, dar încă să făcuse şi mai iubitoare de omenire. Dacă istoria smintitoare a soţietăţii nu le da materie la conversaţiile lor, apoi aceia a firei, le umplea de veselie şi plăcere. Să minuna cu înspăimântare de puterea unii Pronii, ce cu mâinile sale împrăştiiasă pintre pietrile acele săci, îndestularea, graţiile, plăcerile curate, sâmple, şi [47] neîncetat renăscătoare. Pavel, în vârstă de doisprezece ani fiind, era mai puternic şi mai priceput decât un Evropeu de cincisprezece ani. El împodobisă sămănăturile robului Doming, şi mergea cu dânsul în pădurile megieşite, de dezrădăcina copaci de chitru, de portocali, şi de tamarini, (1) ale cărora vârfuri rătunde au un prea frumos verde. Aseminea şi un feliu de hurmali, ale cărora rod îi plin de o zamă zăhărită şi mirositoare, întocmai ca o floare de portocal. Deci după ce au sădit aceşti copaci în cuprinsul lor, apoi au sămănat şi nişte sâmburi de copaci, care la al doilea an dau floare sau rod; precum agatul, (2) la care spânzură înprejur ca cristalul de la policandre, nişte flori albe în forma strugurilor; lalela de Persia, ce creşte drept în sus, şi dă o floare sângerie. În sfârşit papieri, ale (1) Un feliu de copaci. (2) Un feliu de copaci, precum este la noi molidul, salcâmul şi altele. [48] căror trup n-are rămuri, ci ca un stâlp înfăşurat cu tătărcuţe verzi, poartă în vârf nişte frunze late asăminea cu a smochinului. Mai sădisă încă şi badamieri, manghieri, avocatieri, peri de India, jachi, şi jamrozi. (1). Cei mai mulţi din aceşti copaci, începusă acum a da tânărului lor săditoriu, roadă şi umbră. Mâna sa cea ostinitoare înprăştiasă rodirea şi pin cele mai sălbatice locuri a cuprinsului acestuia. Feliurimi de odogaci, încărcaţi cu flori, creştea pe negrile vârfuri ale stâncilor, ce neîncetat sânt acoperite de nori. El pusese aceste saduri atât de regulat, încât pe toate le vedea (1) Toţi aceşti copaci sânt streini, de India şi de America, pe care neavându-i noi aicea, urmează a nu le avea nici numirile lor în dialectul nostru. De aceia dar socotesc că nu voi fi greşit lăsindu-i întri aceleaşi numiri streine ale lor, pănă ce din norocire vreun botanic român le va da un termen mai rumânesc [49] cineva deodată. Pentru că în mijlocul băii sădisă erburile ce nu cresc mari, pe urmă copăcei, copaci de mijloc, şi în sfârşit şi copacii cei mai mari, care împăna toată cerconferinţa aceia; încât această întinsă coprindere deloc să părea din chentrul ei, ca un amfiteatru de verdeaţă, de roduri şi de flori, cuprinzând zarzavaturi, livejui mici, şi straturi de orez şi de grâu. Aşăzând însă sarurile după planul său, nu să depărtasă nicidecum de acela a firei; ci povăţuindu-să de învăţăturile ei, pusese în locurile cele înalte săminţe ale cărora rodiri sânt desgocătoare, iar pe lângă ape, de acelea ale căror săminţe sânt făcute să plutească. (1). Într-acest chip tot sadul creştea în locul său cel cuviincios, şi tot locul priimea de la sadul său, podoaba firească. Apele ce curgea din vârful acelor stânci, forma ici colea fântâni şi oglinzi late de apă, ce arăta înfloriţii (1) Aice să înţălege săminţile ce să pun în locuri mlăştenoase. [50] copaci de pin prejurul lor, stâncile şi albăstrimea ceriului. Cu toată sălbătăcirea acestui pământ, totuşi aceste saduri era priimite la gust, şi la vedere: toţi într-adevăr îi ajutam şi cu cuvântul şi cu fapta spre a aduce lucrul la desăvârşire. El lucrase nişte strâmtori de locuri sălbatece, şi hultuisă copacii cei sălbătici cu cei roditori. Din mulţimea bolovanilor de piatră, ce au închis acum drumurile acestea, cum şi pe cele mai multe locuri ale Ostrovului, el rădicase ici colea piramide, la zidirea cărora amestecasă pământ cu rădăcini de trandafiri şi de alţi copăcei mici ce iubesc a creşte pin pietre. În puţină vreme, piramidele acele fură acoperite de verdeaţă, şi de cele mai frumoasă flori. Bălţile împrejurate de copaci mari şi plecaţi pe malurile lor, forma peşteri apărătoare de fierbinţăli, supt care ei mergea zioa de să răcorea. O potică, ducea într-o pădure cu copacii sălbatici, la mijlocul căriia creştea un copaci roditori. Colo era o arătură, dincoace o grădină. Dintră aceste aleiuri să vedea casăle; iar din celelante, [51] neapropietele vârfuri ale muntelui. Dintr-o pădurice mică tufoasă, nu să putea vedea spre răsărit nimic; iar din vârful unii stânci megieşite ce să trage din munte, să vedea toate cele de pinprejur, şi mai încolo marea, în care să vedea uneori câte o corabie viind, sau întorcându-să din Evropa. Aceasta era stânca pe care să aduna familiile sara, şi să desfăta în tăcere cu aerul cel răcoros, cu mirosul florilor, murmurul râurilor, şi cu cele mai de pre urmă armonii, ale luminii şi a umbrelor. Nimic nu era mai plecat decât numirile date la cele mai multe locuri frumoase ale acestui labirinth. Această stâncă de care ţ-am vorbit, şi de pe care ei de departe mă vedea venind, să numea DESCOPERIREA PRIETEŞUGULUI. Pavel şi Virghinia, jucându-să amăndoi, răsădisă acolo un bambu, în vârful căruia înălţa o băsmăluţă albă, îndată ce mă zărea, ca să vestească sosirea mea, precum înalţă pandiera pe muntele megieşit, când văd vreo corabie pe mare. Mi-au venit în minte să însămnez vreo enscripţie pe trunchiul acestui [52] copaci; pentru că precum aflam plăcere când în călătoriele mele, vedeam vreo statuă sau vreun monument, aseminea mai multă plăcere aflam ca să cetesc vro enscripţie bine alcătuită; mi să părea atunci că un glas omenesc, ese dintr-aceea piatră, să face înţăles pintr-atâtea veacuri, şi adresarisindu-să cătră om în mijlocul pustiiurilor, îi spune că nu este singur, şi că şi alţi oameni într-acesteaş locuri, au simţit, au gândit şi au pătimit ca şi dânsul. Dacă o acest feliu de enscripţie este a vreunii naţii vechi, apoi ea ne duce sufletul la un nesfârşit, şi-l face să sâmţă nemurirea lui, arătându-i că o minte au vieţuit preste chiar ruinurile unii împărăţii. Deci am scris pe catargul pandierii lui Pavel şi Virghiniei, următoarele stihuri ale lui Oraţie: „Precum pe fraţii Elenii, stele strălucite ca şi voi, şi ca părintele vânturilor să vă îndrepteze, şi să nu facă a sufla decât zefirul.” [53] Iar pe coaja unui gatamac, supt umbra căruia şedea Pavel adesa de privea furia mării, am însămnat următoriul stih a lui Virgilie : „Fericiţi sânteţ fiei miei, că nu cunoaşteţ decât pe Dumnezeii câmpeneşti.” Şi pe cestalant, dinaintea colibii Madamei La-Tur, unde ei să aduna. „Aici este o bună conştiinţă, şi o viaţă ce nu ştie a înşăla.” Dar Virghinia nu cetea nicidecum latineştele mele, ci zicea, că cele scrisă pe lerodictul ei (arătătoriu de vânt), era prea lungi, şi adânci. „Mai bine mi-ar fi plăcut, au zis ea, TOTDEAUNA TURBURATĂ, DAR STATORNICĂ.” Aceasta, i-am răspuns eu s-ar fi potrivit mai bine la virtute. Socotinţa mea o au făcut-o să se roşască. Sufletele cele simţitoare a acestor familii fericite, să întindea la toate cele de pinprejur. Ele numisă cu cele mai fragide nume nişte objeturi cu totul adiafore. Un rotocol de portocali, de bananieri, şi de Jam-Rozi, sădiţi [54] împrejurul unui tăpşan, în mijlocul căruia juca de multe ori Pavel cu Virghinia, să numea UNIREA. Un copaci bătrân, supt care Madam La-Tur şi Margarita îş povestisă nenorocirele lor, să numea ÎNCETAREA LACRĂMILOR. Pe oarecare mici părţi de pământ, unde sămănasă grâu şi altele, le numea BRETANIA ŞI NORMANDIA. Doming şi Maria, voind după urmarea stăpânilor lor, să-ş aducă aminte de locurile naşterii lor din Africa, numea Angola (1) şi Fulipoent (2) doă locuri, unde creştea iarba, din care făcea panere, şi unde sădisă un calecasier (3). Cu aceste producturi a climei lor, familiile aceste înstreinate, să mângâia într-un pământ strein. Vai! mulţime de numiri veselitoare însufleţa copacii, fântânele, şi stâncele acestui loc, acum atât de răsturnat, şi care, asemenea unui câmp al Greciei, nu are pe dânsul, decât (1) Crăie în Africa. (2) Oraş în Madagascar. (3) Un feliu de copaci de America. [55] ruinuri şi numiri întristătoare. Dar, locul cel mai frumos din câte era într-acest cuprins, era acel ce să numea RĂPAOSUL VIRGHINIEI. La piciorul stâncei DESCOPERIREA PRIETEŞUGULUI. De unde să face o vălcică, din care curge un izvor ce formează în mijlocul unii mici livezi un lac. Când Margarita au născut pe Pavel, eu i-am dăruit un sâmbure de Indiia, ce-m era de dar, şi ea l-au sădit pe marginea lacului cu scopos ca copaciul ce va creşte dintr-însul, să slujască odată ca o epohă a naşterii fiiului ei. Madam La-Tur, aseminea după a ei pildă, au sădit acolo un alt sâmbure cu acelaş scopus, îndată ce au născut pe Virghinia. Deci dintră amândoi sâmburii au răsădit doi cocotieri (1), care forma toată arhiva acestor doă familii, şi din care unul să numea copaciul lui Pavel, iar celalalt copaciul Virghiniei. Creşterea lor cea proporţională cu a tinerilor lor stăpâni, era oarecum nepotrivită la înălţime; însă în vreme de doisprezece ani, întrecuse pe acelea a (1) Un feliu de nuc de India. [56] colibelor lor. Ei acum începuse a-ş încleşta crengile lor, şi-ş atârna tinerii lor struguri asupra vălcelii izvorului. Afară de răsadniţa aceasta, râpa aceştii stânci rămăsese împodobită precum era ea din fire. Pe coastele ei cele negre şi umede, nu să vedea altă decât muşchi verde, şi nişte tufe de scolopendru, ce să clătina în voia vânturilor ca nişte lungi cordele. Acolo aproape creştea puţini pervonşi (1) a cărora flori sânt mai aseminea cu acelea a garoafelor roşii. Pinprejur creştea iarba Balsamului, ale căria frunză sânt în chipul inimii, şi bosuiucurile, abura cele mai dulci mirodenii. Din înălţimea râpei muntelui atârna curpenii, ce forma pe coastele stâncilor mari învălişuri de verdeaţă. Păsările marine, trase de liniştea acelor locuri, venea acolo să petreacă noaptea. Pe la asfinţitul soarelui să vedea sburând în lungul ţărmurilor mării, corbul şi ciocârlanul de mare; iar mai în sus în aer, (1) Un feliu de copaci ce are frunză ca a dafinului. [57] pe negrul pelecan, cu paserea cea albă de Tropic, fugind, ca şi soarele, de pustietăţile Ochianului Indian. Virghinia iubia adesa ori să şază pe malurile acelui izvor atât de magnificent (marincuviinţat), şi sălbatec. Acolo spăla cămeşile familiei lor, supt umbra celor doi cocotieri. Uneori mâna acolo caprele să pască, şi în vreme ce ea închega caşul din laptele lor, făcea haz să le privască mâncând frunze pe coastele stâncilor, şi sprijinindu-să într-unul din corniţile lor ca într-un picior. Deci Pavel, văzând că locul acela plăcea Virghiniei, au adus feliurimi de cuiburi de păsări din pădurile megieşite, şi le-au statornicit într-aceste noă colonii. Virghinia le hrănea cu orez, cu mălai şi cu hrişcă: îndată ce ea să arăta, mierlile şuerătoare, bengalii cei dulce ciripitori, cardinalii (1) cei cu penile ca para focului, părăsea spinişurile; papagalii cei verzi ca smaragdul, să pogora din Latanierii megieşiţi; pătârnichele alerga pintre iarbă, şi toate împreună venea la picioarele (1) Un feliu de pasăre. [58] ei, ca nişte găini. Iar ea şi cu Pavel să veselea de jocurile, apetitul şi dragostea lor. Iubiţilor copii, într-acest chip voi petreceaţi cu nevinovăţie fragida voastră vârstă, îndeletnicindu-să la faceri de bine! De câte ori ţiindu-vă aici în braţe mumele voastre, binecuvânta pe D-mzeu pentru mângâerea ce voi găteaţi bătrâneţelor lor, şi pentru că vă vedea întrând în cursul vieţii, supt acest feliu de fericire. De câte ori supt umbra acestor stânci m-am împărtăşit şi eu cu dânsele de ospeţele voastre cele ţărăneşti, ce nu răpisă viaţa nici unui vieţuitoriu! Tidve cu lapte oăle cele coapte, gatovurile cele cu orez pe frunze de bananei, paneraşile cele pline cu redichi, manghele, portocalele, grenadele, smochinele, hurmalile şi ananele (1), da deodată mâncările cele mai sănătoasă, culorele cele mai veselitoare şi sucurile cele mai plăcute. Conversaţia lor era atât de dulce, şi nevinovată, ca şi ospeţile lor. Pavel vorbea de (1) Un rod de America. [59] multe ori de lucrul zilei şi de cel de a doa zi. Totdeauna afla câte ceva folositoriu pentru soţietate. Aici, zicea el, drumurile nu sânt îndemănatice; dincolo, nu-i bine de şăzut; Virghiniei mai bine i-ar fi fost dincolo. În vreme de ploae ei petrecea în colibă toţi împreună, stăpânii şi slugele, făcând rogojini de erburi, şi panere de bambu. Să vedea înşiruite pe păreţi, cu o mare regulă, fierăstree, topoară, şi sape; şi pe lângă acestea enstrumenturi de agricultură (lucrare de pământ), saci de orez, şi snopi de grâu. Delicateţa să adăoga neîncetat la îndestulare. Virghinia, învăţată de Maria şi de maică-sa, făcea şerbeturi, stomahicale, cu zamă de alămâe, cu zahar şi cu zamă de chitru. Îndată ce înnopta, ei cina la lumina unii lampe (1). Pe urmă Madam La-Tur, sau Margarita, povestea oarecare istorii de călători rătăciţi noaptea pin pădurile Evropei cele (1) Un feliu de candelă ce dă lumină mare, şi din care nu să varsă untdelemnul, orişicum ar întoarce-o cineva. [60] pline de hoţi, sau sfărămările oarecărora corăbii, aruncate de furtuni pe stâncele vreunui Ostrov pustiu. Simţitoarele suflete a copiilor lor, să aprindea din povestirile acestea şi ruga pe D-mnezeu ca să-i învrednicească să ospeteze vreodată acest feliu de nenorociţi. Peste puţin să împrăştia aceste familii, şi să ducea să se odihnească, cu o neaşteptată poftă de întâlnirea de a doa zi. Uneori adormea în huetul ploii ce turna ca cu cofa pe acoperişul colibelor lor, sau în huetul vânturilor, ce le aducea murmura valurilor mării sfărămate la ţărmuri. Ei binecuvânta pe D-mzeu pentru personala lor siguranţie de care îndoit să bucura, văzind primejdia depărtată. Din vreme în vreme Madam La-Tur cetea în auzul tuturora vreo parte din Testamentul Vechi şi Nou, şi prea puţin judeca asupra acestor cărţi Sfinte; fiindcă toată Theologhia lor era în simţire, precum aceea a firei, iar moralul lor în faptă, precum acela a Evangheliei. Nu avea zile hotărâte pentru veselie, şi altele pentru scârbă. Fieştecare zi era pentru dânşii o sărbătoare, şi toate cele ce-i împresura, [61] o beserică D-mzeiască, în care se minuna neîncetat de o fiinţă nemărginită, atotputernică, şi iubitoare de omenire. Acest sentiment de încredere la cel prea puternic, îi mîngâia pentru cele trecute, îi îmbărbăta pentru cele de faţă, şi-i umplea de nădejde, pentru cele viitoare. Iată dar în ce chip doă fimei silite de nenorocire ca să să întoarcă la viaţa naturală, însuflasă într-însele şi în copiei lor aceste sentimenturi, ce dă firea, ca să le oprească, să nu cadă în nenorocire. Dar fiindcă şi în cel mai liniştit suflet să rădică cîteodată nori, care îl tulbură, pentru aceia când cineva dintr-înşii să vedea scârbit, atunci îndată toţi alerga pinprejurul lui, şi-l scotea din gândurile cele amărâte mai mult cu sentimenturile decât cu pătimirea. Fieştecare dintr-înşii întrebuinţa la aceasta însuşitul său caracter; Margarita întrebuinţa o veselie vie. Madam La-Tur o theologhie dulce; Virghinia măgulituri fragete; iar Pavel, curăţenie şi dragoste din inimă: Maria însăş cu Doming venea în ajutoriul lui; căci să scârbă când îl [62] vedea scârbit, şi plângea când îl vedea plângând. Aşa să împleticesc şi sadurile cele slabe, ca să se împotrivească vârtejurilor vântului. Când era vreme bună, în toate duminecele să ducea la beserica Pamplemuselor, a căria clopotniţă o vezi colo în vale. Acolo vedea cineva lăcuitori bogaţi în palanchine (1) care să silea de multe ori a dobândi cunoştinţa acestor familii, atât de unite, şi a le pofti în adunările lor; dar ele totdeauna au depărtat poftirile lor, cu cuviinţă şi cu respect, fiindcă oamenii cei puternici nu caută pe cei slabi, decât numai ca să aibă complăcători (împreună plăcători), şi că nu poate cineva să fie complăcători, decât linguşind patimile lor, bune şi rele: pe de altă parte, să îngrija să depărteze adunarea lăcuitorilor celor sărmani, care de opşte sânt jaluzi, vorbitori de rău şi mojici. (1) Un feliu de scaun la indieni, cu care să sluja a merge din loc în loc, ducându-să pe umere de doi sau mulţi oameni. [63] Deci, pe lângă cei dintâi s-au socotit fricoasă, iar pe lângă cei de al doilea fudule; dar purtarea lor cea păzită era unită cu semne de politeţă atât de îndatoritoare, mai vârtos cătră cei nenorociţi, încât au câştigat pe nesimţite respectul celor bogaţi, şi încrederea celor sărmani. După eşirea de la Liturghie, era poftite totdeauna a împlini câte o faptă bună: adecă sau vreo persoană scârbită cerea sfătuire, sau vreun copil de la vreun sat megieşit, le ruga ca să meargă să vadă pe maică-sa fiind bolnavă. Ele purta totdeauna cu dânsele răţete folositoare la boalele cele obicinuite ale lăcuitorilor. Se silea cât le era prin putinţă a împrăştiia ticăloşiile minţii, ce sânt cel mai nesuferit rău la singurătate, şi la un trup bolnav. Madam La-Tur vorbea cu atâta credinţă pentru D-mnezeu, încât bolnavul îl socotea a-l vedea faţă. Virghinia de multe ori să întorcea de acolo cu ochii plini de lacrămi, dar veselă, pentru că au aflat prilej a face bine. Ea făcea doftoriile bolnavilor, şi le da lor cu o veselie nespuse [64]. După acestea vizite filantropice (iubitoare de oameni), ele venea de multe ori pe valea Muntelui Lung pănă la mine, unde le aşteptam ca să prânzim împreună pe malul Râului ce curge pe lângă mine. Eu mă păstram pentru acest feliu de întâmplări, cu câteva butelci de vin ca vechiu, să mai adaog veselia ospăţurilor noastre indieneşti, prin aceste producturi dulci şi veselitoare de inimă a Evropii. Alteori ne întâlneam la ţărmurile mării pe lângă alte râuleţe, ce aicea nu sânt decât mari râuri; aduceam de-acasă niscaiva provizii săditoare, pe care le uneam cu cele ce marea ne da cu îndestulare. Noi păscuiam pe ţărmurile ei chefalii caracatiţă, lithrinari, raci, caride, cavuri, ahini, sridii, şi de tot feliul de ghioci. Poziţiile cele mai înfricoşate ne da de multe ori cele mai liniştite plăceri. Uneori, şezind pe o piatră umbrită de vreun velutier (1) priveam valurile mării năvălind şi (1) Un feliu de copaci al căruia flori sânt ca catifeaoa. [65] sfărămându-să cu un zgomot înfricoşat supt picioarele noastre. Pavel, care înota bine, ca şi peştele, să ducea la stânci împrotiva valurilor; pe urmă, când ele să apropia, el fugea înnapoi la ţărmuri înnaintea murmuitoarelor lor vârfuri, ce-l gonea încă mult pe uscat. Virghinia la această privire, răcnea cât putea şi zicea că i-i frică de acest feliu de jocuri. Noi ne veseleam în ospeţe cu cântecele şi jocurile acestor doi tineri; Virghinia cânta fericirea vieţii ţărăneşti, şi nenorocirile marinerilor, pe care iubirea de argint îi face a călători mai bine pe un element furios, decât a lucra pământul, care dă cu îndestulare atâtea bunătăţi. Uneori, după pilda Negrilor, parastisea cu Pavel câte o pantomimă (1), ce este cel dintâi dialect al omului, şi cunoscută la toate naţiile. Este atât de firească şi lucrătoare, încât copiei (1) Un feliu de vorbire muţască, numai prin semne fără a vorbi ceva din gură. [66] Evropeilor nu târziu o învaţă, după ce văd mai întâi pe copiei Negrilor îndeletnicindu-să la dânsa. Din Istoriile ce cetea Madam La-Tur, Virghinia aducându-ş aminte dintr-însele, câte îi făcusă mai multă empresie, povestea cele mai întâi întâmplări cu o mare semplicitate. Alteori, în glasul buciumului lui Doming, să ivea din buruene cu o cofă pe cap, mergând cu frică la izvor ca să aducă apă. Doming şi Maria, prefăcându-să în păstorii Madianului, îi oprea apropierea ei de isvor, şi să făcea oarecum că o gonesc. Pavel alerga îndată într-ajutoriul ei, bătea pe păstori, umplea cofa Virghiniei, şi când i-o punea pe cap, o şi încununa cu flori roşii de dafini, care înfrumseţa mai mult faţa ei cea albă. Atunci împărtăşindu-mă şi pe mine la jocurile lor, luam persoana lui Raguil şi măritam pe fiică mea Sepfora cu Pavel. Alteori, ea închipuia pe nenorocita Gut, care după o mare zăbavă să întoarce văduvă şi sărmană, şi să află ca o streită în patria ei. Doming şi Maria urma săcerătorilor. [67] Virghinia lega în drumul lor oarecare snopi de grâu. Pavel o întreba de la mărime; iar ea răspundea tremurând. Pe urmă, pornindu-să la milostivire, îi umplea poala de tot felul de provizii şi o trimetea înaintea noastră, ca înaintea celor mai bătrâni ai cetăţii, zicând, că cât iaste de săracă el o va lua de soţie. Madam La-Tur, la această privire, aducându-ş aminte de trataţia cea rea a părinţilor ei, de văduvia ei, de buna priimire a Margaritei, şi în sfârşit de nădejdea cea de faţă, a unii însoţiri fericite a copiilor lor, nu să putea stăpâni a nu plânge. Această aducerea aminte de rele şi de bune ne făcea pe toţi să plângem de scârbă, şi de veselie. Aceste drame să parastisea atât de aevea, încât să socotea cineva mutat în câmpurile Siriei sau a Palestinei. Nu eram lipsiţi într-acest teatru nici de decoraţioane, nici de luminaţii, nici de orhestru potrivit la această privelişte. Sţena să închipuia în răspintinea drumului unii păduri, a căria desime forma împrejurul nostru, cămări de [68] frunză, şi în chendrul lor ne apăram zioa de fierbinţală; când însă soarele să pogorea la orizon, razile lui oprindu-să de trunchiurile copacilor să rătăcea pin umbrele pădurii, împărţite în multe părţi luminate, şi înfăţoşind o prea frumoasă privire. Uneori să arăta tot întreg la capătul unii potece, şi frunzele copacilor, sunt luminate de roşieticile lui raze strălucea ca nişte topazuri şi smaragzi, părându-să negrele lor trunchiuri prefăcute în coloane de bronz a vechimei. Păsările ce acum sta în tăcere, nădăjduindu-să a mai vedea un zori, hareticea soarele toate deodată cu mii de cântece. De multe ori ne apuca noaptea în sărbările acestea ţărăneşti; dar curăţenia aerului, şi bunul temperament al climei, ne erta să ne culcăm în mijlocul pădurii, fără a ne teme de tâlhari, nici de aproape, nici de departe. Fieşcare, a doa zi să întorcea la coliba sa, şi o găsea precum o şi lăsa. Pe-atunci stăpânea într-acest ostrov fără negoţ, o mare credinţă şi nerăutate; fiindcă cele mai multe uşi ale caselor nu să încuia, şi lăcata era un lucru de curiozitate pentru cei mai mulţi creoli. [69] Pavel şi Virghinia avea zile hotărâte, ce le prăznuia pentru numele mumelor lor; atunci Virghinia făcea plăcinte şi trimetea familiilor scăpătate evropieneşti născute în ostrov, şi care nu mâncasă nici odineoară pâine evropienească, ci lipsite de ajutoriul negrilor, şi silite să trăiască în păduri, numai cu manioc (1), nu avea, să sufere sărăcia, nici curajul ce să naşte din buna creştere. Cele sigure prezenturi ce Virghinia putea ca să facă din partea familiei, era aceste plăcinte, care pricinuia o mare veselie pentru mijlocul cel vesel, cu care ea trimetea. Era îndatorit Pavel singur ca să se ducă la acele familii şi să le poftească pe a doa zi să petreacă zioa la Madam La-Tur şi la Margarita. Atunci vedea cineva viind câte o mumă de familie cu doi sau trei nenorociţi copii, tineri, gălbăgioşi şi atât de fricoşi, încât nu îndrăznea nici ochii să-i rădice în sus. Virghinia îi mulţămea (1) Un feliu de copaci de America. [70] îndată, îi cinstea cu feliuri de băuturi, şi le zicea: „Băutura aceasta, au făcut-o Margarita, ceastălaltă maică-mea; frate-meu singur au cules acest rod dintr-un copaci.” Ea îndemna pe Pavel ca să-i pue să joace, şi nu să ducea nicidecum de lângă dânşii, pănă ce nu-i vedea mulţămiţi şi îndestulaţi; ea voia să se împărtăşască şi ei de veselia familiei sale. „Nu poate cineva, zicea ea, să fie fericit, decât îngrijind de fericirea celorlalţi.” Când ele să întorcea la casele lor, ea le îndemna să ia din casă orice le-a plăcut. Dacă vedea la vreunul hainele rumpte, alegea cu voia maică-sa, oarecare din hainele ei, şi îndatorea pe Pavel ca să le pue pe ascuns dinaintea uşii colibelor lor. Într-acest chip făcea binele după pilda Dumnezeirei, ascunzind pe făcătoarea de bine şi arătând facerea de bine. Voi, evropeilor, ale cărora minţi să umplu încă de copilărie cu atâtea prejudiţii, împrotivitoare fericirii, voi, zic, nu puteţi precepe că natura, poate da atâta luminari şi plăcere. Sufletul vostru închis într-un mic glob [71] de plăceri omeneşti, ajunge îndată la sfârşitul meşteşugareţii lui îndestulări; dar natura şi inima sânt nestrămutate. Pavel şi Virghinia nu avea nici ceasornic, nici calendariu, nici cărţi de hronologhie, de istorie, sau de filosofie; ci perioadele vieţii lor le număra după acelea ale naturei. Ceasurile zilei le cunoştea de pe umbra copacilor; timpurile anului de pe înflorirea sau rodirea lor. Şi în sfârşit anii întregi, de pe numărul culesului. Dulcele acestea închipuiri, da un deosebit gust în conversaţiile lor. „Vreme este să prânzim, zicea Virghinia familiei; căci umbrele bananeilor sânt la rădăcinile lor”, sau iarăş: „Noaptea să apropie, că tamarinii îşi închid frunzele lor.” Când vei veni să ne mai vezi? îi zicea unele din prietenile ei vecine. „La trestiile de zahar”, răspundea Virghinia. Vizita ta ne va fi mai dulce şi mai plăcută, zicea tinerele fete .” Când cineva o întreba de vârsta ei şi a frate-său, ea răspundea: „frate-meu este de o vârstă cu cocotieriul cel mare a isvorului, şi eu cu cel mai [72] mic. De când m-am născut eu, de doăsprezece ori au rodit manghiarii, şi de doăzeci şi patru de ori au înflorit portocalii.” Viaţa lor să putea a fi una cu aceea a copacilor, a fonelor, (1) şi a Driadelor (2). Nu cunoştea alte epohe istorice, decât acelea a vieţii mumelor lor, nici altă hronologhie decât aceea a grădinelor lor, şi nici altă filosofie, decât a face bine la toată lumea, şi a să supune la voinţa lui D-mzeu. Preste toate acestea, ce trebuinţă avea aceşti tineri de bogăţiile şi învăţătura noastră? Trebuinţele şi neştiinţa lor ajuta încă la fericirea lor. Nu era zi în care să nu-ş fi închipuit câte un ajutoriu, sau idei filosoficeşti. Idei filosoficeşti, zic; fiindcă dacă s-ar fi turburat de niscaiva păreri înşelătoare, apoi omul cel curat la suflet nu avea nicidecum a să teme de primejdie. Într-acest (1) Dumnezei câmpeneşti, la idololatri. (2) Miresele pădurilor. [73] chip aceşti doi fii ai naturei, pe care nici o grije nu-i turburase, nici sângele şi-l stricase prin desfrânări, şi nici vreo patimă ticăloasă le scârbise inima: ci, dragostea, nevinovăţia şi credinţa cătră D-mzeu, descoperea în toate zilele frumseţa sufletului lor prin deosebite graţii, în feţe, în poziţii, şi în mişcările lor. În vârsta copilăriei, era împodobiţi cu toate darurile; precum s-au arătat şi strămoşii noştri în grădina lui Edem, când, zidindu-să de mâinele lui D-mnezeu, au căutat unul la altul, s-au apropiat şi au vorbit împreună ca frate şi soră. Virghinia era dulce, smerită şi înduplecătoare, ca şi Eva; iar Pavel aseminea lui Adam, avea un stat bărbătesc cu o simplitate copilărească. De multe ori când să afla amândoi în lucru, Pavel îi zicea (precum de o mie de ori mi-au povestit-o): „Când sânt ostenit, vederea ta mă odihneşte. De câte ori te văz, din vârful muntelui în vale, mi să pare că stai în mijlocul grădinelor noastre, ca un trandafir. Când porneşti cătră colibă, [74] mi să pare că pătârnichea care aleargă după puei ei, nu are talie mai frumoasă, şi nici mers mai uşor. Deşi pintre copaci te pierz din vedere, totuş nu am trebuinţă să te văz, ca să te găsesc. Pentru că un lucru al tău, pe care nu-l poci spune, rămâne pentru mine pin aerul unde treci, şi pin iarba unde şezi. Când mă apropii de tine, îmi răpeşti toate simţirele. Albăstrimea ceriului iaste mai puţin frumoasă decât albăstrimea ochilor tăi, şi cântecul vengalilor mai puţin dulce decât sunetul glasului tău. Când te ating numai cu vârful degitului, atunci tot trupul mi să umple de veselie. Adu-ţi aminte de zioa în care am trecut pin pietrile cele lunecoasă a râului de la muntele Trimast, că trecând în cela mal eram ostenit, şi după ce te-am luat în spate, mi să părea că aveam aripi, ca o pasăre. Spune-mi cu ce nuri m-ai fărmăcat? Cu duhul tău? Dar mumele noastre au mai mult duh decât noi amândoi. Cu dismierdările tale? Dar ele mă îmbrăţoşază mai [75] adesaori decât tine. Eu crez că numai cu bunătatea ta. Niciodată nu voi uita că ai mers desculţă pănă la Râul Negru ca să cei ertarea unii nenorocite roabe fugare. Ţine, iubita mea, priimeşte această ramură înflorită de chitru, pe care am tăet-o în pădure, şi o pune noaptea lângă aşternutul tău. Mănâncă acest fag de miere, care pentru tine l-am luat de pe o stâncă. Dar odihneşte-te mai întâi pe pieptul mieu, ca să mă mai uşurez şi eu.” Virghinia îi răspundea: „Fratele mieu! razile soarelui cele de dimineaţă, ce se ivesc pe vârful stâncilor, mai puţin mă veselesc decât înfăţoşerea ta. Prea mult iubesc pre maică-mea, şi pe maică-ta; dar când ele te cheamă, fiiul mieu, încă mai mult te iubesc. Desmerdările ce-ţ fac, îmi sânt mai simţite decât acelea ce eu priimesc de la dânsele. Tu mă întrebi de ce mă iubeşti. Dar toţi cei ce cresc împreună să iubesc. Iată şi păsirile noastre, cum să iubesc ca şi noi, dacă sânt crescute într-aceleaş cuiburi, ascultă cum să [76] cheamă şi-ş răspund dintr-un copaci într-altul: precum şi pre mine eho mă face să auz în fundul aceştii văi, cântecele fluerului tău din vârful muntelui. Te iubesc foarte, mai vârtos din zioa în care ai vrut să te baţi cu stăpânul roabei. De atuncea am zis de multe ori. Ah ! frate-mieu are bună inimă; şi fără dânsul, eu muream de frică. Eu mă rog lui D-mzeu în toate zilele pentru maică-mea, pentru maică-ta, pentru tine şi pentru slugi; dar însă când pronunţiez numele tău, mi să pare că evlavia mea mai creşte. Rog pe D-mzeu cu atâta fierbănţeală ca să nu ţi se întâmple vreun rău! Pentru ce te duci atât de departe ca să-mi aduci roduri şi flori ? Nu avem destule în grădină? Cum ai asudat! Eşti numai sudoare:” ştergându-l cu băsmăluţa ei cea alba pe frunte şi pe obraz, îl săruta. Cu toate acestea, Virghinia de la o vreme să simţea pe sineş cuprinsă de un rău necunoscut. Frumoşii ochii ei albaştri să pestriţa cu negraţă. Faţa ei să îngălbănea, şi trupul [77] ei să biruia de o slăbăciune. Veselia nu mai strălucea în faţa ei, nici zimbirea în buzele ei. Să arăta când voioasă fără veselie, şi când fără tristă scârbă. Fugea de nevinovatele ei jocuri, de dulcele ei lucrări, şi de soţietatea familiei atât de iubită. Să rătăcea ici colea pin locurile cele mai singuratece, căutând peste tot locul răpaos, şi neaflându-l nicăiurea. De multe ori văzând pe Pavel, alerga cătră dânsul jucând; pe urmă, cum să apropia de dânsul să stăpânea de acea strâmtorire; obrajii ei cei galbeni să roşa, şi ochii ei nu mai îndrăznea să caute într-ai lui. Pavel îi zicea: „Verdeaţa acopere aceste stânci, şi păsările noastre cântă când te văd; toate împrejurul tău sânt vesele, numai tu eşti scârbită.” Şi voia să o mai îmbărbăteze îmbrăţoşindu-o; dar ea întorcea capul, şi fugea tremurând cătră maică-sa. Ea sărmana să supăra foarte de desmerdările fratelui ei, şi Pavel nu putea să înţăleagă acest feliu de capriţii noă şi curioază. Dar, răul nu vine nicidecum singur. Una din verile ce pusteesc din vreme în vreme [78] locurile dintri tropice, sosise acum aici. Aceasta era pe la sfârşitul lui dechemvrie, când soarele fiind la capricorn, încălzeşte trei săptămâni de-a rându ostrovul Franţei cu pîrlitoarele sale raze. Vântul dintre răsărit şi miazăzi ce acolo bate peste tot anul, nu mai sufla. Vârtejuri mari de praf să rădeca de pe drumuri, stând spânzurate în aer. Pământul crăpa în toate părţile. Pavel să pârlea. Aburi fierbinţi eşa din coastele munţilor, şi cele mai multe râuleţe săcase. Nici un nor nu venea despre marea, decât numai aburi roşii să rădica de pe faţa ei, şi să părea, la asfinţitul soarelui, ca nişte flacăre de foc. Nici noaptea chiar nu să răcorea atmosfera. Ţărcălamul lunii, roş ca focul, să întindea într-o mare lărgime, într-un orizon nouros. Turmile, trântite pe coastele dealurilor, şi răsuflând aer, cu capetele rădicate cătră ceriu, făcea să răsune văile de un trist geamăt. Cafru însuş ce le năştea, să culca la pământ ca să se mai răcorească; dar în toate părţile pământul era înfierbântat, şi aerul înecăcios, răsuna de [79] sbârniitura vietăţilor, ce căuta să-ş stângă setea lor cu sângele oamenilor şi a dobitoacelor. Într-una din nopţile acele arzătoare, Virghinia îş simţea îndoite semnile patimii sale. Să scula, şedea, să culca iarăş, şi nu afla nicăiurea nici somn, nici răpaos. Să ducea, pe lună cătră isvoraşu ei, şi cu toată săceta, îl vedea curgând încă ca nişte fire argintuite pe lângă negrile coaste ale stâncii. Deodată răcorea îmbiia sâmţirile ei şi mii de suveniruri plăcute să înfăţoşa în mintea ei. Îş aducea aminte că, în copilăria ei, maică-sa şi cu Margarita iubiia să-i scalde cu Pavel într-acelaş loc; că Pavel pe urmă, păstrând această scăldătoare numai pentru dânsa, o au săpat-o adânc, au aşternut în fund năsip şi au sădit pinprejurul ei erburi mirositoare. Vedea răsfrângându-să în apă, pe braţile şi pieptul ei cel gol, cei doi palmişti sădiţi la naşterea ei şi a frăţine-său, care îşi împleticea deasupra capului ei, verzele lor rămuri, şi tânărul lor rod. Să gândea la prieteşugul lui Pavel, cel mai dulce decât [80] aromatele, mai curat decât apa isvoarălor, mai puternic decât palmiştii cei împleticiţi; şi ofta. Să gândea la noapte, la singurătate, şi o ardea la inimă un foc. Fugea îndată, îngrozită de primejduioasele acelea umbre şi de apele cele mai strălucite decât sorii zonii fierbinte, alerga la maică-sa, ca să caute ajutor asupra ei însăş. De multe ori vrând să-i povestească năcazurile ei, strângea mâinele maică-sa, într-ale sale, şi aproape era să prononţieze numele lui Pavel; dar inima sa îngreuiată, nu o lăsa să vorbească, ci răzămându-ş capul pe pieptul maică-sa, nu putea, decât a-l uda cu lacrămile sale. Madam La-Tur pricepea bine pricina patemii fiicei sale; dar nu îndrăznea nici chiar ea să-i vorbească. „Fata mea, îi zicea ea, roagă-te lui D-mzeu, care dă sănătate şi viaţă. Astăz te ceartă, ca să-ţi răsplătească mâini. Socoteşte să noi nu sântem pe pământ decât numai să întrebuinţăm vertutea.” Cu toate acestea, fierbinţălile cele peste măsură, rădecară aburi din ochian, care au acoperit [81] ostrovul, ca un lat cortel, să grămădea la vârfurile munţilor, de unde scânteia fulgerile din vreme în vreme. Îndată peste puţin au răsunat codrii, câmpiile şi văile de trăsnetele cele înfricoşate ale tunetului. Şi ploi mari, asăminea cu cataracturile, cădea din cer. Puhoae spumoase curgea pe coastele acestui munte. Valea aceasta să făcuse acum ca o mare. Tăpşanul, unde sânt colibile, ca un ostrov, şi gura văii, ca un scoc de moară, pe unde curgea mestecate cu apele cele huitoare, copaci şi pietre. Toată familia tremurând ruga pe D-mzeu în coliba Madamei La-Tur, a căriia acoperiş să zgâlţiia foarte de repejunea vânturilor. Deşi uşa şi obloanele era bine închise, totuş fulgerile cele dese, făcea să se vaze pintre crăpături toate lucrurile din colibă. Nefricosul Pavel, urmat de Doming, alerga de la o colibă la alta, cu toată furia furtunei; şi întărea ici vreun părete cu oprele, dincolo bătea vreun par; nu întra înlăuntru decât numai ca să mângâe familia cu nădejde [82] că vremea peste puţin să deschide şi să însăninează. Cu adevărat, cătră seară, ploaia au încetat: zefirul au început să sufle după obicei; norii cei groşi s-au tras cătră miazănoapte şi apus, şi soarele asfinţind s-au arătat la orizon. După aceasta, cea mai dintâi dorinţă a Virghiniei au fost să vază locul răpausului ei. Pavel s-au apropiat de dânsa cu un aer fricos, şi i-au întins mâna să o ajute la drum. Ea au priimit zimbind a râde, şi au eşit amândoi împreună din colibă. Aerul era răcoros şi răsunători. Aburi albi să rădica de pe vârfurile muntelui, însămnat ici colea de spumele puhoaelor, ce în toate părţile acum să uscase. Grădina era toată înecată. Cei mai mulţi copaci roditori, era răsturnaţi cu rădăcinile în sus; grămăzi mari de năsip acoperea livejuile, şi umplusese scăldătoarea Virghiniei. Cu toate acestea, cei doi cocotieri era în picioare şi bine înfloriţi. Atâta numai că nu avea pinprejurul lor verdeaţă, nici cămări de frunze, nici păsări, afară de vreo câţiva bengali ce-ş tânguia din vârful [83] stâncilor megieşite pierderea puelor lor. Văzind Virghinia această pustiire, au zis lui Pavel: „Aduseseş aici păsări, şi furtuna le-au omorât. Grădina o sădiseşi, şi şi aceasta s-au stricat : toate să strică pe pământ, numai ceriul este neschimbat.” Pavel i-au răspuns: „Cum nu-ţ pot da vreun lucru din ceri! Măcar că al mieu nu este nimic nici pe pământ.” Virghinia au zis iarăş roşindu-se: „Tu ai al tău iconiţa Sfântului Pavel.” Abiia au sfârşit ea vorba şi îndată el au alergat să o caute în coliba maicii sale. Această iconiţă era o mică zugrăveală înfăţoşind pe pusnicul Pavel, la care Margarita avea o mare evlavie. Pentru că fecioară fiind încă, o purtase multă vreme la gât; şi pe urmă făcându-să maică, o pusese la gâtul copilului ei; fiind dar ea îngreunată, şi lepădată de toată lumea, să uita neîncetat la iconiţa acestui Sfânt, şi copilul au sămănat lui, pentru care i-au şi pus numele lui, şi l-au făcut să aibă un protector, ce ş-au petrecut viaţa departe de oameni, de care şi ea însăş fusese [84] înşelată şi lepădată. Deci Virghinia luând iconiţa din mâinile lui Pavel, i-au zis cu un ton pătimitoriu: „Frăţiorul mieu, aceasta cât eu voi trăi nu va lua-o nimine de la mine, şi nu voi uita că mi-ai dat un singur lucru, ce ai avut în lumea aceasta.” Pavel luând îndrăzneală dintr-acest ton prietenesc, şi din neaşteptata întoarcere de familiaritate şi de dragoste, au voit să o îmbrăţoşeze; dar ea uşoară ca o pasăre, i s-au smucit din mână, şi l-au lăsat uimit, neputând să înţăleagă acest feliu de purtare curioază. Cu toate acestea, Margarita zicea Madamei La-Tur: „De ce nu ne însurăm copiei? Că ei să iubesc cu un amor peste măsură, pe care fiiul mieu încă nu-l pricepe. Şi când natura îl va face a-l simţi, atunci în zădar mai priveghem pentru dînşii. Trebue a ne teme de aceasta.” Madam La-Tur i-au răspuns: „Sânt prea tineri şi săraci. Ce scârbă pentru noi, când Virghinia va naşte copii nenorociţi, pe care poate nu va avea putere nici să-i crească! Robul tău [85] Doming au îmbătrânit, şi Maria au slăbit. Eu însăş, scumpa mea prietenă, de cinsprezece ani încoace mă simţ cu totul slăbănogită. În locurile cele călduroasă îmbătrâneşte cineva mai degrabă, şi încă mai degrabă când să află în scârbe. Singură nădejdea noastră este Pavel. S-aşteptăm dar să vie mai în vârstă, ca să ne poată hrăni cu osteneala sa. Acum, precum ştii, abia avem pâinea de toate zilele. Dar trimeţind pe Pavel pe o vreme la India, neguţătoria îi va înlesni vreun mijloc cu care să cumpere câţiva robi; şi după întoarcerea sa aice, îl vom însura cu Virghinia; pentru că cred că nimine nu poate să facă pe scumpa mea fiică atât de fericită, ca fiiul tău Pavel. Vom vorbi pentru aceasta şi cu vecinul nostru.” Cu adevărat aceste dame s-au sfătuit cu mine, şi m-am unit şi eu cu părerea lor. „Marea Indiei, le-am zis, este bună de înotat: pornind cineva de aice cu o vreme bună ca să meargă la Indii, îi trebue mult şasă săptămâni la dus şi şasă la întors. [86] Vom aduna de la megieşii noştri o pacotilă (1) pentru Pavel; fiindcă am megieş, care îl iubesc foarte. Noi îi vom da bumbac nelucrat, pe care nu-l întrebuinţăm nicidecum, din pricina că ne lipsesc dreavele acele curăţătoare; lemn de Eben, care este atât de mult la noi, încât să întrebuinţază şi pentru ars, şi nişte râşină ce este destulă în pădurile noastre. Toate acestea să vând bine la India, şi noă aici ne sânt nefolositoare.” Eu m-am însărcinat ca să scoţ voe de la Domnul La-Burdoné, pentru îmbărcarea aceştii călătorii, şi mai întâi, ca să fac cunoscut lui Pavel. Dar cât m-am minunat, când acest tânăr mi-au vorbit cu o minte înţăleaptă şi mai presus de vârsta sa: „Cum, voeşti ca să las familia mea, pentru nu ştiu care scopos de îmbogăţire? Este negustorie (1) Pacotilă să zice o mică câtăţime de marfă ce încarcă cineva în corabie pentru dânsul. [87] în lume mai folositoare decât lucrarea unui câmp care dă uneori cinzăci şi o sută la una? Dacă voim să ne negustorim, nu putem ca să ducem prisosurile noastre la târg, fără a mai alerga pe la Indii. Maicile noastre îmi zic că Doming este bătrân şi slab; însă eu sânt tânăr, şi din zi în zi mă mai împuternicez mai mult. Da dacă în lipsa mea li să va întâmpla vreo întâmplare, mai vârtos Virghiniei, care încă pătimeşte? Oh! nu, nu, nu poci nici într-un chip ca să le las.” Răspunsul său m-au pus într-o mare turburare; pentru că Madam La-Tur nu-mi ascunsese starea Virghiniei, şi pofta ce avea ca să desparţă pe aceşti doi tineri unul de altul, pănă ce vor veni mai în vârstă. Acestea era nişte pricini de care nici prepus nu îndrăzneam să dau lui Pavel. În această vreme, o corabie sosind de la Franţa au adus Madamei La-Tur o scrisoare de la mătuşi-sa. Frica morţii, fără de care inimile cele împietrite niciodată nu s-ar mai domoli, o coprinsese. Să scula de pe o boală [88] grea, şi cădea într-o slăbăciune, pe care vârsta o făcea nevindecată. Ea înştiinţa pe nepoată-sa să se întoarcă iarăş în Franţa; sau dacă din întâmplare sănătatea ei nu o iartă a face o aşa lungă călătorie, apoi să trimiţă măcar pe Virghinia, căria îi făgăduia o bună creştere, şi moştenirea tuturor bunurilor ei. „Dacă vei împlini, zicea ea, poruncele mele, apoi iarăş vei dobândi dragostea mea.” Abiia s-au cetit scrisoarea aceasta, de cătră familie, şi îndată s-au împrăştiat o turburare şi scârbă. Doming şi Maria au început să plângă. Pavel, nemişcat de spaimă, să părea a fi gata să se mânie. Virghinia, cu ochii ţântiţi la maică-sa, nu îndrăznea să vorbească măcar un cuvânt. „Este cu putinţă acum să ne laşi? Au zis Margarita Madamei La-Tur. „– Nu, prietena mea, nu, fiei miei, au răspuns Madam La-Tur, nu vă voi lăsa nicidecum. Cu voi am trăit, şi cu voi voesc ca să moriu. Eu nu am aflat fericirea decât numai în prieteşugul vostru. M-au rănit foarte de asprimea neamurilor mele, şi de moartea iubitului mieu soţior. Dar [89] de atuncea încoace am gustat mai multă mângâiere şi fericire împreună cu voi supt aceste colibi sărmane, pe care nici odineoară bogăţiile familiei mele nu m-au făcut nici măcar a le nădăjdui în patria mea.” La acestea vorbe, râuri de lacrămi curgea din ochii tuturora. Pavel, strângând în braţe pe Madam La-Tur, îi zise: „Nici eu nu vă las; nu mă duc la Indii. Noi vom lucra cu toţii pentru tine, iubită maică; şi nimic nu-ţ va lipsi.” Însă din toată soţietatea, persoana care au arătat mai puţină veselie, şi s-au părut mai simţitoare, au fost Virghinia. Ea s-au arătat peste zi cu veselie, şi întoarcerea liniştirei sale, au adăogat mulţămirea îndeopşte. A doa zi, pe la răsăritul soarelui, după ce împreună, după obicei, sfârşisă rugăciunea de dimineaţă, Doming i-au înştiinţat că un om călare, urmat de doi robi, vine la dânşii. Acesta era Domnul La-Burdoné, care întrând în colibă, au găsit toată familia şăzind la masă. Virghinia gătisă, după obiceiul locului, cafea şi orez prăjit cu apă, încă [90] şi cartoafe coapte, şi bananei verzi. Toate tacâmurile mesei era jumătăţi de bostănei, şi şărvetele, frunze de bananieri. Deci guvernatorul să minună deodată de sărăcia acestor doă lăcaşuri. Pe urmă, adresarisindu-să cătră Madam La-Tur, îi zise că pricinile cele opşteşti îl împiedecă uneori a să gândi şi la cele particulare; dar cătră dânsa el este foarte datoriu. „Dumneata, i-au zis, Madamă, ai o mătuşe nobilă şi foarte bogată la Paris, care îţi păstrează bogăţiia ei, şi te aşteaptă ca să te duci pe lângă dânsa.” Madam La-Tur au răspuns Guvernatorului, că sănătatea sa cea slăbănogită nu o iartă să facă o aşa îndelungată călătorie. „Măcar pe fiica dumitale, au zis La-Burdoné , atât de tânără şi iubită, nu poţi, fără a o nedreptăţi, să o lipseşti de acest feliu de moştenire. Nu-ţ tăgăduesc că mătuşa dumitale au mijlocit prin stăpânire ca să o aducă lângă sine, şi Senatul mi-au scris dinadins pentru aceasta, ca să întrebuinţăz de va cere trebuinţa, şi putere. Dar însă fiindcă eu nu o întrebuinţăz decât [91] numai spre fericirea lăcuitorilor aceştii colonii, de aceea aştept din singură voinţa dumitale să jărtfeşti câţiva ani, de unde spânzură întemeerea fiicei dumitale. Pentru ce vine cineva la Ostrove? Ca să se îmbogăţască? Dar nu este mai bine să meargă cineva să o găsască gata în patria sa?” Acestea zicând au pus pe masă un săculteţ cu bani, care-l purta unul din negrii săi. „Iată, au adăogat el, cele orânduite de la mătuşa dumitalei pentru călătoriia Mademoazelei fiicii dumitalei.” Pe urmă au sfârşit mustrând cu bunătate pe Madam La-Tur pentru ce nu au venit la dânsul la nevoile sale, lăudând cu toate acestea nobilul ei coraji. Pavel îndată luă vorba, şi zise Guvernatorului: „Domnule, maică-mea au venit la dumneata, şi o ai priimit-o rău.” „– Ce, ai şi alt copil, Madamă” au zis D. La-Burdonét cătră La-Tur. „– Nu, domnule, au răspuns ea; acesta este fiiul prietenei mele; dar acesta şi Virghinia ne sânt deopotrivă iubiţi.” „Tânărule, au zis guvernatorul [92] cătră Pavel, când vei câştiga cercarea lumei, atunci vei cunoaşte nenorocirea bărbaţilor celor în slujbe. Atunci vei şti cât este de greu a-i întămpina, şi cât de nesimţit dau vieţii (meteahnă), entrigante ceea ce să cuvine meritului ce totdeauna obicinueşte a sta ascuns.” D. La-Burdoné poftit de Madam La-Tur, au şăzut la masă lângă dânsa. Au gustărit, după obiceiul creolilor, cafea amestecată cu orez prăjit cu apă. S-au bucurat foarte de regula şi curăţenia aceştii mici colibi, de unirea acestor doă familii, şi mai mult de hărnicia bătrânilor lor slugi. „Aici nu sânt, au zis el, decât mobile de lemn, dar găseşte cineva feţe vesele şi inimi curate.” Pavel, bucurându-să de dragostea ce li-o arăta guvernatorul, i-au zis: „Eu doresc prieteşugul dumitale, căci eşti om cinstit.” D. La-Burdoné au priimit cu bucurie acest semn de dragoste, şi îmbrăţoşind pe Pavel, l-au strâns de mână, şi l-au încredinţat că poate să se bizuiască în prieteşugul său. [93] După gustare au luat pe Madam La-Tur îndeosebi, şi i-au zis că este un ocazion bun cu care să trimiţă pe fiică-sa în Franţa; că el o va sistisi-o la o rudă a sa ce călătoreşte cu acelaş ocazion; şi că trebue să-ş ia sama bine a nu lăsa o aşa mare bogăţie pentru o mulţămire de câţiva ani. „Mătuşa dumitalei au adăogat el ducându-să, nu poate să trăiască mai mult de doi ani: prietenii ei m-au înştiinţat pentru aceasta. Ia-ţi sama bine, norocul nu vine în toate zilele. Sfătueşte-te, că toţi oamenii cu judecată vor fi de părerea mea.” Ea i-au răspuns: „Că, nemaidorind de acum înainte în lume altă fericire decât aceia a fiică-sa, va îngădui ducerea ei în Franţa după cum va voi ea.” Deci Madam La-Tur nu să scârbea nicidecum de despărţirea cea vremelnică a Virghiniei de Pavel, ci luând pe fiică-sa în deosebi, i-au zis: „Fata mea, slugele noastre au îmbătrânit; Pavel este prea tânăr; Margarita îmbătrâneşte, şi eu acum am slăbit: dacă voi muri, ce vei face tu, fără bogăţie în mijlocul acestor pustietăţi? Să rămâi singură, [94] fără să aibi pe cineva într-ajutor, şi să fii silită a lucra pământul ca o năimită, pentru ca să-ţ poţi scoate pâinea de toate zilele. Această idee mă pătrunde de durere.” Virghinia i-au răspuns: „D-mzeu ne-au osândit la muncă, tu m-ai învăţat să lucrez şi să-l binecuvântez în toate zilele. Precum pănă acum nu ne-au părăsit, asemenea şi de acum înainte nu ne va părăsi. Pronia sa privighează mai mult pentru cei nenorociţi, precum de atâtea ori mi-ai spus-o. Eu nu hotărăsc că vă las.” Atunci Madam La-Tur mişcată fiind din lăuntru, au zis: „Eu alt scopos nu am, decât să te fac fericită şi să te mărit cu Pavel, care nu-ţi este adevărat frate. Socoteşte-te dar acum că de la tine spânzură norocirea ta.” Când o tânără este amorezată, socoteşte că nimine n-o înţălege. Ea pune şi pe ochi voalul (acoperişul) ce are pe inimă; dar însă când voalul să rădică de vreo mână prietenească, atunci durerile cele ascunse ale amoriului sar ca peste un pârlaz, şi dulcele înnoiri [95] ale încrederii, priimesc iarăş podoaba şi tainele cu care să încunjura. Virghinia, simţind, noăle chizăşluiri de bunătate ale maică-sa, i-au povestit care au fost răsboaele ei, pentru care n-avea martur decât pe D-mzeu; Că ea vedea ajutoriul proniei sale într-acela a unii maice fragede, care cercând plecarea ei, o povăţuia dupre sfaturile sale. Că acum sprijinită de dânsul, o îndemna mai mult să şază lângă dânsa, fără a să turbura de cele de faţă, şi a să înfricoşa de cele viitoare. Deci Madam La-Tur, văzind că încrederea ei au produs un efect cu totul dinprotivă de acela ce ea aştepta, i-au zis: „Fata mea, eu nu te silesc; că cum ştii: numai ascunde-ţ amoriul tău de Pavel; pentru că după ce fata îş dă o dată inima, apoi amorezul ei nu o mai caută.” Cătră sară, în vreme ce să afla ea singură numai cu Virghinia, au întrat un om mare la stat îmbrăcat cu o haină albastră. Acesta era un besericesc misionar (1) al Ostrovului, (1) Misionarii să zic cei trimişi spre propoveduirea [96] şi duhovnic Madamei La-Tur şi a Virghiniei. El era trimes de guvernatorul. Deci întrând în colibă, au zis: „Fiei miei, slavă Domnului că acum v-aţi îmbogăţit. Acum veţ putea urma bunei voastre aplecări, miluind pe săraci. Eu ştiu ce v-au zis Domnul La-Burdonét, şi ce i-aţ răspuns. Bună Maică, starea sănătăţii dumitale te sileşte ca să şezi aice: dar dumneta, tânără demoazelă, nu ai nici o îndreptare la aceasta. Trebue să ne supunem proniei, şi la bătrânei părinţii noştri, dacă sânt şi nedrepţi. Aceasta este o jărtfă; dar D-mzeu voeşte aşa. Acesta s-au jărtfit pentru noi, şi trebue şi noi după pilda sa, să ne jertfim pentru binele familiei noastre. Călătoria dumitale în Franţa va avea sfârşit bun. Nu vrei să mergi acolo scumpa mea demoazelă?” Atunci Virghinia, cu ochii în jos, i-au răspuns tremurând: „Dacă aceasta este voia lui Evangheliei [97] D-mnezeu, eu nu mă împotrivesc, fie voia lui, au zis ea lăcrămând.” Misionarul eşind s-au întors la Guvernator ca să-i spue isprava comisiei sale. Cu toate acestea, Madam La-Tur trimiţând pe Dominc m-au poftit ca să merg pănă la dânsa, să se sfătuiască asupra plecărei Virghiniei. Eu am fost cu totul contra la părerea ei că să o lasă să plece. Eu socotesc de cele mai adevărate începuturi a fericirei că trebue a protimisi bunurile naturei decât toate acelea ale norocului, şi că noi nu trebue să alergăm căutând afară de la noi ceea ce putem găsi la noi. Aceste maxime (cugetări) le zic pentru toţi de opşte fără osebire. Dar ce putea sfătuirele mele pentru cumpătare, împotiva înşălărilor unii mari bogăţii, şi judecăţile mele naturale, împotiva prejudiţiilor lumii, şi a unii porunci pentru Madam La-Tur ? Această damă nu s-au sfătuit, dar cu mine decât numai că cerea cuviinţa, şi nu i-au mai zis nime nimic, decât i-au zis duhovnicul ei. Margarita însăşi, care, cu toate că nădăjduia mari folosuri, pentru [98] fiiul ei din norocul Virghiniei, tot să împrotivisă foarte la plecarea ei, dar pe urmă nu s-au mai împrotivit nimic. Cât pentru Pavel, neştiind ceea ce s-au întâmplat, şi, mirându-să de conversaţiile cele tainice a Madamei La-Tur şi a fiicei sale, cădea într-o întristare melanholică. „Să urzeşte ceva pentru mine, zicea el, fiindcă se ascund de mine.” Vestea să împrăştiiasă pin Ostrov, că bogăţia au vizitat şi acelea stânci. S-au văzut îndată de tot feliul de neguţători. Au deschis, între aceste colibi sărace, cele mai scumpe ţăsături ale Indiei, minunatele Bazine (1) de Gudelur, băsmale de paliacat şi mazulipatan. Museline (2) de daca sade, în dungi şi cusute în gherghef; bumbăcării albe de surata. Ţăsături de India cu feluri de culori din cele mai rare, cu câmpul năsipiu şi cu florile verzi. Ei au mai scos cele (1) O ţăsătură de bumbac. (2) O pânză de bumbac. [99] mai frumoasă mătăsării de China, lampase în chipul mrejii, damasc alb sclivisit, altul verde şi altul roşu deschis; tafte trandafirie, atlazuri pline, peclinii moi ca postavul, anghine albe şi galbene, pănă şi brâe de Madagascar. Deci Madam La-Tur au dat voe fiicei sale să cumpere orice îi va plăcea; şi ea preveghea numai asupra preţului şi a calitalei mărfurilor, temându-să ca nu cumva să o înşale neguţătorii. Virghinie au ales câte au socotit plăcute maică-sa, Margaritei şi fiiului ei. „Aceasta, zicea ea, îi bună pentru scaune, şi cestalantă îi bună s-o aibă de purtat Maria şi Doming.” În sfârşit, săculteţul cu banii să sfârşisă, şi ea nu-ş mai luasă nimic pentru dânsa. Au trebuit dar să o împărtăşască şi pe dânsa din prezenturile ce ea făcuse soţietăţei. Pavel pătruns de durere din viderea acestor daruri ale norocului, ce îi prevestea despărţirea Virghiniei, vine la mine după vreo câteva zile, şi-m zice cu un aer trist: „Soră-mea să duce; să găteşte acum de drum. Haide la noi, te rog, şi înduplecă [100] pe maică-sa şi pe maică-mea se nu o lasă.” Eu am mers după rugămintea lui Pavel, deşi ştiam că nu voi isprăvi nimic. Dacă Virghinia îmbrăcată cu pânză albastră de Bengali, şi legată la cap cu roşu, mi să păruse atât de frumoasă, apoi cu atât mai mult m-am mirat, când am văzut-o gătită ca damele cele de loc. Era îmbrăcată cu muselină albă, îndoit cu mătăsărie trandafirie. Uşurica sa talie înaltă, să cunoştea prea frumos supt corsetul său, şi părul ei cel galben, împletit în doă coade, încununa minunat feciorelnicul ei cap. Frumoşii ei ochi albaştri era plini de melanholie; şi inima ei bătută de o patimă luptătoare, da în faţa ei un chip vioi, iar în glasul ei sunete prea dulci. Era cu neputinţă să o vază cineva sau să o auză fără a să umplea de veselie. Deci întristarea lui Pavel s-au mărit. Margarita, scârbindu-să de starea fiiului ei, i-au zis în deosăbi: „Pentru ce, fiiul mieu să te hrăneşti cu nădejdi mincinoasă, care fac despărţirea îndoit mai amară decât ea este? Vremea au sosit să-ţ descopăr [101] taina vieţii mele şi a tale. Mademoazela lui La-Tur să rudeşte de pe maică cu o damă bogată şi de neam mare: iar tu eşti fiiul unei ţărance sărmane, şi, ce este mai rău, că tu eşti bastard” (1). Această zicere, bastard, au supărat pe Pavel; fiindcă nu o mai auzise niciodată zicând acest feliu de vorbă. Deci au întrebat pe maică-sa însemnarea aceştei ziceri, şi ea i-au răspuns: „Tu nu ai avut nicidecum părinte legiuit. De când eram fată, amoriul m-au făcut să caz într-o greşală, a căriia rod eşti tu. Greşala mea te-au lipsit de familia ta cea părinţască. O, nenorocitule ! Tu nu ai alte rude în lume decât numai pe mine!” Şi îndată au început a plânge. Pavel, îmbrăţoşind-o, i-au zis: „O, maica mea; fiindcă numai pe tine te am rudă în lume, de acum înainte te voi iubi mai mult. Dar ce taină mi-ai descoperit! Acum văz pricina pentru care Mademoazela (1) Cel ce să naşte din curvie. [102] lui La-Tur fuge de mine de doă luni de zile şi astăzi hotăraşte să plece. Ah! nu-i îndoială că ea mă uraşte.” Cu toate acestea sosind vremea cinei s-au pus la masă, unde fieştecare din cinaşi mişcat de patimi osăbite, mânca puţin, şi nu vorbea nicidecum. Virghinia s-au sculat mai întâi şi s-au pus unde şedem noi acum. Pavel o au urmat-o îndată peste puţin, şi au şezut şi el lângă dânsa. Unul şi altul păzea o mare tăcere. Noaptea era una din ceale desfătăcioasă nopţi obicinuite între tropice, şi a căria frumseţă nici cel mai iscusit zugrav nu ar fi putut parastisi. Luna să vedea în mijlocul tăriei coperită de nori, pe care razele ei îi împrăşteia treptat. Lumina ei să răvărsa pe nesimţite asupra Munţilor Ostrovului, şi, asupra vârfurilor lor ce strălucea de o lumină verde, argintuită. Vânturile îş noia iarăş suflarea lor. Să auzea pin păduri, pin văi şi pin vârful stâncilor mici strigări, dulci murmure de păsări, ce să desfăta pin cuiburile lor, bucurându-se de lumina nopţii şi de liniştea aerului. Toate [103] pănă ce şi aceste vietăţi foşnea pe supt iarbă. Stelile strălucea pe ceriu, şi să răsfrângea în mare mişcătoarele lor chipuri. Virghinia uitându-se de jur împrejurul orizonului, mărginit la capătul Ostrovului de mari focuri ale păscarelor, au zărit la întrarea limanului o lumină şi o umbră: aceste era fanarul şi trupul corăbiei în care ea era să se îmbărcheze pentru Evropa, şi care aştepta înfiptă în anghiră liniştea vremii. Virghinia s-au turburat la această vedere, şi ş-au întors capul, ca să nu o vază Pavel lăcrămând. Madam La-Tur, Margarita şi eu şedeam cu vreo câţiva paşi mai încolo, supt bananei; şi în liniştirea nopţii, am auzit foarte bine conversaţia lor, pe care nu o am uitat-o. Deci, Pavel îi zice: „ Mademoazelă, eu aud că porneşti după trei zile. Nu te temi să te arunci în primejdiile mării ...; ale mării, de care tu atâta te temi?” „Trebue, au răspuns Virghinia, să mă supui părinţilor, la datoria mea.” „Ne laşi, au adăogat Pavel, pentru o rudă depărtată, [104] pe care nu o ai văzut-o nicidecum!” „Vai ! au zis Virghinia, eu aş fi voit să rămâi aici pe toată viaţa mea; dar maică-mea n-au vrut. Duhovnicul mieu mi-au zis că voinţa lui D-mzeu este ca eu să plec; şi că viaţa este o cercare... Oh! aceasta este o cercare foarte aspră.” „Ce ! au zis Pavel, atâtea pricini te-au îndemnat, şi nici una nu te-au oprit! Ah! Mai sânt, pesemne şi altele, care nu mi le spui. Bogăţia are mari nuri. Peste puţin vei găsi într-o noă lume pe cine să numeşti frate, că pe mine nu mă vei mai numi. Vei alege pe acest frate, dintre oameni vrednici de tine, pentru neam şi bogăţie, pe care eu nu ţi le poci da. Dar, unde voeşti să mergi ca să fii fericită ? În care pământ vei tăbărî, care să-ţ fie mai iubit decât acela, în care te-ai născut ? Unde vei face soţietate mai iubită decât aceia ce te iubeşte? Cum vei trăi fără desmerdările maicii tale, cu care eşti atâta de deprinsă? Ce să va face chiar ea, care acum este în vârstă când nu te va mai vedea lângă dânsa, [105] la masă, în casă şi la primblare, unde să sprijinea în tine ? Ce să va face şi maică-mea, care asemenea te iubeşte ca şi dânsa? Ce le voi zice când le voi vedea tânguind depărtarea ta? Crudo! Pentru mine, nu-ţ mai vorbesc. Dar ce mă voi face şi eu, când nu te voi mai vedea dimineaţa cu noi, şi, când sara va sosi fără a ne întâlni, când voi vedea aceşti doi palmişti sădiţi la naşterea noastră, şi atâta vreme marturi împrumutatului nostru prieteşug? Ah! fiindcă doreşti o noă soartă, ce mai cauţi alte locuri, decât acel părinţesc, alte bunuri, decât acelea a ostenelilor mele, lasă-mă să te întovărăşăsc în corabia cu care tu pleci, ca să te îmbărbătez la furtunele ce pe uscat fiind încă, îţ pricinuesc atâta frică. Voi odihni capul tău pe pieptul mieu, voi răcori inima ta din inima mea; şi acolo în Franţa, unde mergi pentru bogăţii şi măriri, te voi sluji ca un rob al tău. Fericit din singură fericirea ta, văzind cinstindu-te şi slăvindu-te în curţile boereşti, [106] încă voi avea îndestulă bogăţie şi nobilitate ca să-ţi fac cele mai mari jertfe la picioarele tale.” Suspinurile i-au înecat glasul, şi îndată am auzit pe Virghinia, zicându-i aceste cuvinte tăiate de oftări: „Pentru tine plec, ... pentru tine, că te văz ostenindu-te peste măsură ca să hrăneşti doă familii slăbănoage. De am poftit să mă îmbogăţesc, aceasta nu am făcut-o, decât ca să-ţi răsplătesc înmiit binele ce ne-ai făcut. Este vreo bogăţie în lume vrednică de prieteşugul tău? Ce-m vorbeşti de neamul tău ? Ah! de mi-ar fi fost pi putinţă ca să mai câştig un frate, aş fi ales altul decât pe tine? O, Pavle! Pavle! Tu îmi eşti mult mai scump decât un frate! Cât m-au costisit această despărţire a mea de tine ! Aş fi voit ca să-mi ajuţi spre a mă despărţi de mine însumi, pănă când Ceriul va blagoslovi însoţirea noastră. Acuma însă rămâi, plec, trăesc şi moriu: fă-m ce voeşti. O fată fără virtute! Am putut să mă împrotivesc măguliturilor tale, dar acum nu poci [107] sprijini durerea ta.” La aceste cuvinte, Pavel au pus-o în braţile sale, şi, strângându-o cu un glas înfricoşat: „Mă duc cu dânsa; nimic nu mă poate deslipi!” Atunci toţi am alergat la dânsul. Madam La-Tur îi zise: „Fiiul mieu, dacă tu ne vei lăsa, ce vom face noi?” El au adăogat tremurând aceste cuvinte: „Fiiul mieu ... fiiul mieu... Tu, maica mea, îi zise el, tu eşti care despărţeşti pe frate de soră! Amândoi am supt ţâţa ta; amândoi, crescând pe braţile voastre, am învăţat a vă iubi şi a ne iubi amândoi, am mărturisit-o de o mie de ori; şi acuma o înstrăinezi de mine! O trimiţi în Evropa, în locul acel varvar, unde nu ai putut afla nici măcar scăpare, şi la rude crude, care şi pe tine te-au lepădat! Poate îmi vei zice: tu nu ai mai mult stăpânire asupra ei; căci ea nu-ţi este soră. Dar ea este cel mai scump al mieu, bogăţia mea, familia mea, neamul mieu, şi toată viaţa mea. Pe altul nu cunosc. Opştesc ne-au fost lăcaşul, opştesc [108] leagănul, opştesc ne va fi şi mormântul. Dacă ea va pleca, eu trebuie să o urmez. Guvernatorul mă va opri! Dar oprimă-va să nu mă arunc în mare şi să o urmez înot? Marea nu-mi va fi mai îngrozitoare decât pământul. Neputând trăi lângă ea, voi muri măcar înaintea ochilor ei, departe de voi. Maică varvară ! Nemilostivă femee! Dea Domnul ca Ocheanul, în care o pui, să nu ţ-o mai întoarcă! Şi valurile lui, să-ţi aducă trupul mieu învăluindu-să cu al ei pin pietrile ţărmurilor sale, dându-ţi pricină, cu pierderea amândurora fiilor tăi, de o vecinică scârbă!” După aceste vorbe, eu l-am luat în braţile mele, fiindcă deznădăjduirea îi luase minţele. Ochii săi scânteia, sudoarea curgea ca un râu pe faţa sa cea înfocată; genunchii lui tremura, şi simţeam în pieptul său cel arzătoriu, bătându-să inima cu îndoite bătăi. Virghinia spăimântată, i-au zis: „O, prietenul mieu! Mărturisesc plăcerile vârstei noastre cei copilăreşti, necazurile tale, ale mele, şi tot ce poate să lege cu vecinicie [109] doi nenorociţi, ca rămâind, să nu trăesc decât pentru tine, iar plecând, să mă mai întorc o dată ca să fiu iarăş a ta. Vă chem marturi, pe toţi voi, câţi m-aţi crescut din copilărie, ce stăpâniţi viaţa mea, şi acum vedeţi lacrămile mele. Mă jur pe acest ceriu ce mă ascultă! Pe această mare ce am să călătoresc, şi pe aerul ce răsuflă, pe care nu l-am molipsit nici odineoară cu minciuna!” Deci, precum soarele desprinde şi oboară sloiuri mari de gheaţă din vârful Apeninilor, asemenea căzu şi scârba cea năvălitoare a acestui tânăr auzind glasul prea iubitei sale. Capul său cel mândru să smerise, şi râuri de lacrămi curgea din ochii săi. Maică-sa, amestecându-şi lacrămile cu ale lui, îl ţinea îmbrăţoşat, fără a vorbi ceva. Madam La-Tur, eşită din zimţiri, îm zise: „Nu mai poci ţinea; sufletul mi s-au sfăşeiat. Această nenorocită călătorie nu să va face. Te rog ia pe fiiul mieu; fiindcă opt zile sânt de când nimene nu au dormit aici.” [110] Eu am zis lui Pavel: „Prietenul mieu, soră-ta va rămânea. Mâine vom vorbi cu guvernatorul, acum lasă familia ta să se odihnească, şi vino să dormi la noapte la mine, acum este târziu, îi miezul nopţii: luceafărul de decusară este drept la orizon.” Pavel s-au înduplecat ca se meargă, şi după o noapte foarte tulburată, s-au sculat dimineaţă şi s-au întors la casa sa. Dar ce nevoe este să mă mai întind cu povestirea aceştii istorii? Noi nu avem a cunoaşte în viaţa omului decât numai o parte plăcută. Asemenea globului pe care ne învârtim, învârtirea cea repede nu este decât o zi, şi într-această zi o parte nu să poate lumina fără a nu fi ceialaltă în întunerec. „Părinte, i-am zis, fierbinte te rog, povesteşte-mi pănă în sfârşit, ceia ce ai început cu atâta dulceaţă. Cadrele fericirei ne plac, dar acelea a nenorocirei ne învaţă. Ce să face te rog nenorocitul Pavel?” Cel dintâi obiect ce au văzut Pavel, [111] la întoarcerea sa acasă, au fost Maria, care suindu-să pe o stâncă, să uita la mare. El au strigat de departe văzindu-o: „Unde este Virghinia?” Iar Maria ş-au întors capul cătră tânărul ei stăpân, şi au început să plângă. Pavel uimit, s-au întors înapoi, şi au alergat la liman. Acolo s-au înştiinţat că Virghinia s-au îmbărcat pe la răvărsatul zorilor, şi ş-au întins îndată pânzile corăbiei, ca să nu o mai vază nimine. Auzind el acestea, s-au întors acasă, şi au întrat fără să vorbească cuiva. Cu toate că acest coprins al stâncelor să vede înapoia noastră oarecum drept, însă mobilele cele verzi, sânt toate ca nişte trepte, pe care merge cineva, prin nişte colnice strâmte la poalele aceii stânci coniceşti, neapropiate, ce să numeşte Pus (1). La poalele aceştii stânci, este puţin şes, plin de copaci mari, dar atât vine ea de sus şi prăpăstioasă, încât să vede ca o pădure mare (1) Însămnează degetul cel mare al mâinii. [112] spânzurată în aer, şi încunjurată de râpi îngrozitoare. Norii, pe care vârful stâncii Pus îi trage neîncetat împrejurul ei, fac multe râuleţe, care curg dintr-o aşa mare înălţime, în valea cea de după munte, încât nici să mai aude din vârf huetul curgerii lor. Dintr-acel loc să vede o mare parte din ostrov, dinpreună şi cu munţii lui, între pletele Pieter-Boot, şi muntele Trimast, dinpreună cu văile lor pline de copaci; pe urmă marea şi ostrovul Burbon, ce de acolo încă să mai întinde patruzeci mile cătră apus. De acolo au zărit Pavel corabia ce ducea pe Virghinia, şi care acum înaintase pe marea peste zăce mile, pătrunzându-să ca un semn negru în mijlocul ocheanului. Au şezut multă vreme acolo uitându-să la dânsa; şi crezind că tot o vede; dar după ce aburii orizonului i-au oprit vederea, el au şăzut într-acel loc sălbatic, ce să bate neîncetat de vânturi, şi care de a pururea clatină vârfurile palmistilor şi a tatamecelor, asămănându-să surda lor murmură gemătoare cu oarecare glas depărtat de organe, ce însuflă o adâncă melanholie. [113] Acolo am găsit pe Pavel, după ce de la răsăritul soarelui îl căutam, cu capul răzămat de stâncă, şi cu ochii ţântiţi la pământ. Abia l-am înduplecat să se pogoare de acolo şi să vie să-ş mai vază familia. Cu toate acestea, l-am dus acasă, şi îndată ce au văzut pe Madam La-Tur au început să se plângă cu amar zicând că l-au înşălat. Madam La-Tur ne-au spus, că începând vântul să sufle pe la trei ceasuri dimineaţă, şi corabia fiind gata să-ş întinză pânzile, guvernatorul, însoţit de o parte din boerii lui şi de misionar, au venit cu palanchine să caute pe Virghinia, şi, cu toate punerile ei înainte, el nu s-au milostivit la nimica, nici măcar la lacrămile ei sau a Margaritei, cum şi la strigările ce cu toţii făcea, zicând că ea le era într-ajutoriu, au luat pe fiică-sa mai jumătate moartă. „Cel puţin, au zis Pavel, de mi-aş fi luat zioa bună de la dânsa, acum aş fi mai liniştit. I-aş fi zis: Virghinio, dacă, în vreme cât am trăit împreună am scăpat vreo vorbă care te-au supărat, spune-m, mai înainte de a mă lăsa [114] pe totdeauna, că mi-ai ertat-o. Încă i-aş fi mai zis: fiindcă nu am norocire ca să te mai văz, rămâi sănătoasă, scumpa mea Virghinie! Rămâi sănătoasă! Trăeşte departe de mine mulţămită şi fericită!” Şi îndată ce au văzut pe maică-sa şi pe Madam La-Tur plângând, le-au zis: „Căutaţi acum pe altcineva ca să vă şteargă lacrămile!” Pe urmă s-au dus oftând, şi au început a să rătăci ici colea pe lângă colibă. Umblând dar prin locurile ce iubea mai mult Virghinia, zicea caprelor şi ţapilor, ce-l urma zbierând: „Ce voiţi? Nu veţi mai vedea de acum înainte cu mine pe aceea ce vă hrănea cu însuşi mâna ei!” Pe urmă s-au dus la RĂPAOSUL VIRGHINIEI, şi, văzind păsările rotindu-să pin prejurul său, au strigat: „Sărmanelor păsăruice! Nu veţi mai alerga înaintea bunei voastre hrănitoare.” Văzind şi pe Fidel mirosind ici colea şi urmărind înaintea lui, au oftat, şi i-au zis: „Oh ! Niciodată nu vei mai găsi-o!” În sfârşit, au mers şi au şăzut pe piatra unde îi vorbisă la cea mai de pe urmă; şi văzind marea, [115] în care corabia ei să făcuse nevăzută, au plâns cu amar. Drept aceea noi îl urmăream, temându-ne de vreo neaşteptată turburare a minţii sale. Maică-sa şi Madam La-Tur îl ruga cu cele mai fragede cuvinte, să nu le mai adaogă scârba cu disperaţia sa. În sfârşit ceastă de al doilea au isprăvit ca să-l alineze, pomenindu-i numele cele mai dulci spre întrarmarea nădejdilor sale. Deci îl numea fiiul ei, scumpul ei fiiu, ginerele ei, şi singurul mire a fiicei sale. L-au înduplecat să între în casă ca să mânânce ceva. S-au pus la masă cu noi, lângă locul unde şădea tovărăşiţa lui cea din copilărie; şi, ca cum ar fi fost ea de faţă, să adresarisea cătră dânsa cu vorba, şi-i scotea din bucatele ce ştiia că-i plac. Dar, îndată ce cunoştea că-i înşălat, începea să plângă. A doa zi au strâns toate lucrurile cu care să sluja ea mai deosăbit, adecă cele mai de pre urmă bucheturi de flori ce purtase, şi un teas, cu care obicinuia să bea apă; şi, ca cum aceste rămăşiţuri a prietenii lui ar fi fost cele mai preţioase [116] lucruri din lume, le săruta şi le punea în sân. Mirosul ambrosiei (1) nu este atât de dulce, ca lucrurile atinsă de persoana ce iubeşte cineva. În sfârşit văzând că jălania sa adăoga pe aceea a maicii sale şi a Madamei La-Tur, şi că nevoile familiei cerea o necontenită osteneală, au început, cu ajutoriul lui Doming, să lucreze grădina. Îndată acest tânăr, ce abia forisea ca un creol de toate ale lumii, m-au rugat ca să-l învăţ a ceti şi a scri, ca să poată ţinea corespundenţii cu Virghinia. După acestea au vrut să înveţe gheografia, ca să-ş facă idee de locul unde ea să va desbărca; şi istoria, ca să cunoască obiceiurile soţietăţii în care ea era să trăiască. Într-acest chip, el să desăvârşisă în agricultură (lucrare de pământ) şi în meşteşugul a preface plăcut cele mai sălbatece locuri, numai prin santimentul (1) Un feliu de iarbă mirositoare. Să mai zice încă după Mitologhie şi hrana Dumnezeilor. [117] amorului. Nu-i îndoială că oamenii sânt datori pentru cele mai multe ştiinţe şi meşteşuguri, plăcerilor ce pune înainte această patimă arzătoare şi neastâmpărată. Din lipsirea aceştiia şi din nenorociri s-au născut filosofia, care învaţă a să mângâia cineva la toate. Într-acest chip natura, făcând pe amoriu legătura tuturor celor ce sânt, l-au aşăzat cel mai dintâi organ a soţietăţilor noastre, şi scânteia învăţăturelor şi a plăcerilor noastre. Lui Pavel nu i-au plăcut aşa mult învăţătura gheografiei, care, în loc să descrie natura fieşcăruia loc, ne înfăţoşază numai împărţirile lui cele politiceşti. Istoria, şi mai vârtos istoria noă, nici atâta nu i-au plăcut; căci nu au găsit într-însa altă decât nişte nenorociri opşteşti şi perioadice, ale căror pricini nu le vedea; războae fără pricină şi fără scopos; intrigi mari; naţii fără haracter şi prinţipi fără iubire de omenire. Mai mult protimisea romanţurile, care, îndeletnicindu-să mai mult la santimenturile şi enteresurile oamenilor, îi înfăţoşa de multe ori stări asemenea cu ale lui. De unde [118] nici o carte nu i-au plăcut, ca Telemahul, pentru descrierile vieţii cei ţărăneşti, şi pentru patimile cele naturale în inima omului. Cetea dintr-însul maică-sa şi Madamei La-Tur pe unde lui îi plăcusă mai mult; şi mişcându-să de pătimitoare suveniruri, lăcrăma, şi i să tăia glasul. I să părea că găseşte în Virghinia vrednicia şi înţălepciunea Antiopii, cu nenorocirile şi amorezarea Evharitei. Pe de altă parte s-au tulburat foarte de cetirea celorlalte romanţuri de modă, ce sânt pline de idei şi năravuri desfrânate; şi când au aflat că aceste romanţuri coprind o adevărată prescriire a soţietăţilor Evropii, s-au temut, oarecum, ca nu cumva şi Virghinia să se desfrâneze şi să-l uite. Cu adevărat mai bine de un an şi jumătate trecuse, fără să priimească Madam La-Tur vreo înştiinţare de la mătuşi-sa, sau de la fiică-sa. Să înştiinţase numai de la streini că ea au ajuns cu pace în Franţa. În sfârşit au priimit, printr-o corabie ce călătorea la Indii, un pachet şi o scrisoare scrisă cu însăş mâna Virghiniei. Cu toată paza şi [119] supunerea iubitei sale fiice, ea judecă că să află în mare nenorocire. Această scrisoare zugrăvea atât de bine starea şi haracterul ei, încât o ţi-i minte zicere de zicere. „Scumpă şi iubită mamă! Multe scrisori ţ-am scris pănă acum cu mâna mea, şi fiindcă nu am primit nici un răspuns, mă tem că nu le vei fi priimit. Cu toate acestea am nădejde printr-aceasta, pentru măsurile ce am luat ca să te împărtăşesc de novitalele mele, şi a primi şi eu pe a dumitale. Multe lacrămi am vărsat de la despărţirea noastră, eu, care niciodată nu plânsesem decât numai pentru nenorociri străine! Mătuşi-me s-au minunat foarte, când cercetându-mă de talenturile mele, i-am spus că nu ştiu nici a ceti nici a scri. M-au întrebat ce dar am învăţat de când m-am născut în lume; şi când i-am spus că am învăţat iconomia casii şi să fac voia ta, mi-au zis că am crescut ca o slujnică. De a doa zi m-au pus în Pansion într-o mare mănăstire lângă Paris, unde am tot felul [120] de dascăli, care între altele mă învaţă istoria, gheografia, grămatica, mathimatica, şi călăria. Dar atât de slăbinoage dispoziţii am la toate aceste ştiinţe, încât nu nădăjduesc să înaintez mult cu aceşti dascăli. Mă simţi că sânt o săracă zidire cu puţin duh, precum şi ei singuri o cunosc. Cu toate acestea, bunătatea mătuşi-mea nu să răceşte nicidecum de cătră mine; îmi dă haine noă totdeauna; şi mi-au dat pe lângă mine doă slujnice, îmbrăcate ca şi damele cele mari. Mi-au dat titlul de contesă. Însă m-au făcut să las numele La-Tur, care îmi era atât de scump ca şi ţie, din pricina necazurilor ce mi-au povestit că au suferit tatăl mieu pănă să te însoţască. Au împlinit numele tău de femee cu acela a familiei tale, care şi acesta îmi este scump, fiindc-au fost numele tău de fată. Deci văzindu-mă într-o aşa strălucită stare, o am rugat-o ca să-ţi trimiţă ceva ajutor. Dar cum să-ţi povestesc răspunsul ei ? Tu mi-ai poruncit ca să-ţ spui [121] totdeauna adevărul. Deci ea mi-au răspuns că de-ţ va trimite puţin nu te foloseşte nimic, şi că, de-ţ va trimite mult după viaţa cea simplă, în care trăeşti, ţ-ar aduce supărare. Am voit dintr-un început ca să te înştiinţez pentru mine prin scrisoare streină, neştiind eu încă a scri; dar neavând în cine să mă încredinţăz, m-am îndeletnicit zi şi noapte ca să învăţ a ceti şi a scri. D-mzeu m-au învrednicit să isprăvesc aceasta în puţină vreme. Am însărcinat cu scrisorile mele cele dintâi pe damele ce sânt pe lângă mine ca să ţi le trimiţă; dar însă crez că le-au dat mătuşi-mea. Acum am alergat la o prietenă a mea pansionăriţă, şi cu acest de aici adres la ei, te rog ca să-m trimiţi răspunsuri. Mătuşi-mea mi-au închis toată corespondenţia din afară, care, după zisa ei, ar pune o mare stavilă între marele scoposuri ce are pentru mine. Numai ea singură poate să mă vază pintre gratiile ferestrelor, cum şi un boeriu bătrân, prieten al ei, care are, zice ea, mare [122] aplecare asupra mea. Eu într-adevăr nu am cea mai mică aplecare asupra lui, nici măcar asupra nimărui. Trăesc în strălucirea norocului, şi nu am nici o păra. Ei zic, că dacă aş avea bani, m-aş deprinde rău. Însăş hainele mele sânt ale femeilor din casă, care să sfădesc de la dânsele, pănă a nu le lepăda. În mijlocul bogăţiei, sânt mai săracă decât când eram pe lângă tine; căci n-am ce da la săraci. După ce am văzut că marele învăţături ce ei mă învaţă, nu mă înlesnesc nicidecum ca să fac cel mai mic bine, am alergat îndată la andreaoa mea, care din norocire am învăţat de la tine să o întrebuinţăz. Vă trimiţ dar câteva părechi de colţuni făcuţi de mine pentru tine şi pentru maica Margarita, o scufie pentru Doming, şi o basma roşie dintr-ale mele pentru Maria. Mai trimiţ într-acest pachet şi săminţă de roduri, dinpreună cu sâmburi de feluri de copaci, care le-am cules din grădina Mănăstirei, în prisosinţa vremii mele. Am mai pus încă şi săminţă [123] de toporaşi, de margarite, (1) de basine, de mac sălbatic, de viorele, şi de scabioz (2) ce le-am adunat de pe câmp. În livezile de aici să află mai frumoasă flori decât într-ale noastre; dar nimine îngrijaşte de dânsele. Nu sânt la îndoială că dumneta şi maica Margarita vă veţi mulţumi mai mult de acest săculteţ de sămânţe decât de săculteţul cu bani, ce-au stat pricina despărţirei noastre şi a lacrămilor mele. Mare bucurie va fi pentru mine de mă voi învrednici vreodată a vedea mere crescând pe lângă bananierii noştri, şi frunzele stejarilor împleticindu-să cu acelea a cocotierilor noştri. Vei socoti că eşti în Normandia, pe care atât de mult o iubeşti. Mi-ai poroncit ca să te înştiinţăz de veseliile şi de scârbele mele. Iată că te înştiinţez. Veselie nu mai am, de când v-am lăsat; scârbele mele le îmblânzesc (1) O floare albă după scriitoriul Samovera. (2) Un fel de iarbă ce foloseşte la râe. [124] socotind că cu voia lui Dumnezeu m-ai pus în rangul în care mă aflu. Dar scârba cea mai mare ce cerc, este că nimine nu-mi vorbeşte, nici poci ca să vorbesc cuiva de voi. Femeile mele din casă, sau mai bine a zice a mătuşi-mea, fiindcă sânt mai mult în stăpânirea ei decât într-a mea, când voesc ca să deschid ceva vorbă de voi, ele îmi zic: Mademoazelă, adu-ţi aminte că eşti franţeză, şi că trebue să uiţi locul sălbatecilor. Ah! mai bine să mă uit pe sinem, decât pământul în care m-am născut şi în care trăiţi voi! Acest de aici loc este mai mult pentru mine locul sălbatecilor; fiindcă trăesc singură, neavând la cine să-mi arăt dragostea cea cătră voi, ce o voi purta pănă la mormânt.” „Scumpă şi iubită Maică, supuse fiică, Virghinia La-Tur, Recomenduesc la bunătatea voastră pe Maria şi pe Doming care s-au silit mult cu creşterea mea; desmierdaţ în locul mieu pe Fidel, ce m-au găsit în pădure.” [125] Pavel s-au mirat foarte că Virghinia nu vorbea nicidecum pentru dânsul, în vreme că ea nu uitasă nici pe câinele casii; dar însă el nu ştiia, că femeia, cât de mare scrisoare de ar scrie, totdeauna la sfârşit pune gândul ei cel mai scump. Printr-o adăogire ce Virghinia făcea în scrisoare, recomenduia mai deosăbit lui Pavel doă feluri de săminţă; pe acelea a toporaşilor şi a scobiozului. Îi da oarecare enstrucţii pentru haractirul acestor plante, şi pentru locurile ce-s priincioasă lor. „Toporaşul, zicea, face o mică floare albastră închisă, şi iubeşte să se ascunză supt ruguri; dar trăgătoriul ei miros lesne te povăţuieşte spre aflarea ei.” Ea îi mai adăoga ca să le samene pe lângă izvoară, la rădăcina cocotierului ei. „Scobiozul, adăoga ea, face o floare frumoasă albastră deschisă cu câmpul negru picat cu alb. Ar fi să-l socotească cineva că să află într-o mare tânguire. Pentru care îl şi numesc floarea văduvei. Lui îi plac locurile cele aspre şi bătute de vânt.” Ea îl ruga ca să le seamene pe piatra [126] unde ea îi vorbisă în cea mai de pe urmă noapte, şi să numească pe acea piatră, pentru dragostea ei, PIATRA DE ZIOA BUNĂ.” Ea pusese aceale seminţe într-o punguliţă, simplu împletită, dar care lui Pavel i s-au părut nepreţuită, când au văzut pe ea, literile, P şi V, împletite cu peri din cap, dintru a cărora frumseţe să cunoştea că era împletite de Virghinia. Scrisoarea aceştii demoazele simţitoare şi virtuoasă, au făcut pe toată familia să plângă. Maică-sa i-au răspuns, că sau să rămâe, sau să se întoarcă după cum va pofti, încredinţându-o că cu înstreinarea ei toţi s-au lipsit de cea mai mare parte a fericirei, iar mai vârtos ea era nemângăiată. Pavel i-au scris o scrisoare mai pe larg, în care o încredinţa că are să facă grădina vrednică de dânsa, şi că are să ameastece într-însa plantele Evropii cu ale Africii, precum însămnasă ea în scrisoarea ei. El i-au trimis roduri coapte din cocotierii izvorului ei. El nu i-au trimis nici un feliu de seminţe de [127] ale ostrovului, pentru ca dorinţa de a le vedea să o înduplece, zicea el, să vie mai degrabă. El o mai ruga să împlinească mai degrabă arzătoarea poftă a familii, şi mai vârtos a lui, ca unul ce n-ar putea de-acum înainte să guste vreo veselie fără dânsa. Deci Pavel au sămănat cu cea mai mare silinţă săminţile ceale Evropieneşti, mai vârtos ale toporaşilor şi ale scabiozilor, ale cărora flori să părea a avea oarecare analoghie cu haractirul şi starea Virghiniei, ce i le recomenduisă mai deosebit; dar nepriindu-le clima Africii, prea puţine au răsărit şi acelea iarăş nu desăvârşit. Cu toată această pismă, care merge chiar înaintea fericirei oamenilor, mai vârtos în coloniile franţuzăşti, au sămănat în ostrov nişte veşti, ce prea multă neodihnă pricinuia lui Pavel. Corăbierii ce adusese scrisoarea Virghiniei, spunea cu încredinţare că era să se mărite, spuind şi numele acelui curtezan boeriu, ce era să o ia; unii iarăş zicea cum că nunta să sfârşisă, şi cum că o văzusă chiar cu ochii lor. Dintâi, Pavel au judecat de neadevărate, [128] acest fel de veşti, aduse de o corabie neguţătorească, care samănă de multe ori minciuni prin locurile unde treace. Dar, fiindcă mulţi lăcuitori ai Ostrovului, printr-o vicleană scârbă să grăbea să-l jălească de această întâmplare, au început şi el oarecum să o crează. Pe de altă parte, în oarecare romanţuri ce cetise, vedea necredinţa trătăluită ca o glumă; şi fiindcă el ştiia că aceste cărţi coprind atât de adevărate zugrăveli pentru năravurile Evropii, s-au temut ca nu cumva şi fiica Madamei La-Tur să se desfrâneze acolo, şi să uite vechele ei făgăduinţe. Învăţăturile sale îl făcea acum mai nenorocit. Ceea ce i-au mărit mai mult frica au fost că în curgerea de şase luni de zile venise multe corăbii din Evropa, fără să aducă vreo veste de la Virghinia. Drept aceea, acest nenorocit tânăr, stăpânit fiind cu totul de turburările inimii sale, venea adeseori să mă vază pentru ca să-ş mai întărească sau să împrăştie neliniştirea sa, prin cercarea mea din lume. Eu lăcuesc, precum ţ-am spus, o milă şi jumătate [129] de aici, pe malul unui râuleţ ce curge din Muntele Lung. Acolo îmi petrec viaţa singur, fără femee, fără copii şi fără robi. După fericirea cea rară de a găsi cineva o soţie bine potrivită, starea cea mai puţin nenonorocită a vieţii este fără îndoială de a trăi singur. Tot omul, ce au pătimit multe de la oameni, caută singurătatea. Este mai vârtos vrednic de însemnat, că toate noroadele nenorocite prin iubirea lor de slavă, prin năravuri, sau prin guvernul lor, au produs clasuri mari de lăcuitori cu totul daţi la singurătate şi neînsurare. Acest feliu au urmat eghiptenii, la căderea lor, grecii pe vremea stăpânirei greco-romaiceşti; şi acest feliu sânt şi în zioa de astăz indienii, chinejii, grecii, ceşti mai noi, italienii, şi cele mai multe noroade ale Evropei de la răsărit şi amiazăzi. Singurătatea aduce particulariceşte pe om la fericirea cea naturală, depărtând de la dânsul nenorocirea soţială. În soţietăţile noastre, cele pline de prejudiţii, sufletul să află de-a pururea în turburări; născocind mii de idei înprotivnice, cu care cetăţanii caută [130] să se supue unii pe alţii. Dar, în singurătate, el leapădă aceste fandasii streine ce-l tulbură, şi priimeşte de sine, santimentul cel semplu al naturei, şi al ziditoriului său. Acest feliu este şi apa cea tulbure a unui puhoi ce îneacă şesurile, că adunându-să în sfârşit în vreun lac, îş aşază în fund tulbureala sa, şi răsfrânge dinpreună cu malurile lui, verdeaţa pământului şi lumina ceriului. Singurătatea împuternicează foarte bine atât armoniile trupului, cât şi ale sufletului. Între pusnici să află oameni care ajung la adânci bătrâneţe, precum sânt brahminii Indiei. În sfârşit, eu o socotesc atât de nevoe la fericirea celor ce trăesc în lume, încât mi să pare cu neputinţă a gusta cineva o plăcere îndelungată a vreunui santiment ca acesta, sau a-ş regularisi petrecerea vieţii sale cu oarecare începuturi statornice, de nu-ş va forma şieş o singurătate dinlăuntru, de unde socotinţa noastră ese foarte rar, şi unde a celorlalţi nu întră niciodată. Eu nu zic că omul trebue negreşit să trăiască singur: pentru că este legat prin trebuinţele [131] sale cu tot neamul omenesc. Este dar datoriu să se ostenească pentru celelante fiinţe ale naturei. Dar, precum D-mzeu au dat la fieştecare din noi organe potrivite cu elementurile globului în care trăim, adică picioare pentru umblat, răsuflare pentru aer, şi ochi pentru lumină, fără care ar fi cu neputinţă să trăim, aşa au păstrat şi pentru sine numai, ca un dătătoriu de viaţă, inima ce este cel mai întâi organ. Îmi petrec dar zilele mele, departe de oameni, de care m-am prigonit îndeletnicindu-mă chiar spre folosul lor. După ce am umblat o mare parte a Evropii şi oarecare provinţii ale Americii şi ale Africii, m-am statornicit în sfârşit într-acest puţin lăcuit ostrov, îndemnându-mă de temperatura sa cea bună şi de liniştea lui. Coliba ce am făcut în pădure, supt poalele unui copaci, un mic ogor lucrat de însuş mâinile mele, şi un isvor ce curge pe dinaintea uşii mele, sânt destule la trebuinţele şi plăcerile mele. Pe lângă acestea, mă mai desfătez şi cu cetirea oarecărora cărţi frumoase, ce slujesc spre întregimea [132] mea. Ele fac şi chiar pe lumea de care am fugit ca să ajute la fericirea mea. Îm înfăţoşază icoanele patemilor, ce ticăloşesc pe lăcuitorii ei; şi când compărez soarta mea cu a lor, atunci ele mă fac să mă bucur de o fericire negativă. Ca un om scăpat din naufragiu (1) pe vreo stâncă, privesc din singurătatea mea, ticăloşiile ce cearcă ceialalţi oameni din lume. Huetul cel lung al furtunei îmi mai măreşte încă răpaosul. De când oamenii nu-mi mai sânt de piedecă, nici eu lor, de atunci nu-i mai urăsc, şi mai vârtos plâng sorta lor. De întâmpin vreun nenorocit, eu mă silesc cât pot ca să-l ajut cu sfătuirele mele, ca cel ce trece pe lângă vreun şioi de apă îş întinde mâna sa la vreun nenorocit ce să îneacă. Numai nerăutatea am aflat-o băgătoare de samă glasului mieu. În zădar cheamă firea la dânsa pe ceialalţi oameni; pentru că fieşcare dintr-înşii îş face despre dânsa o închipuire pe care o îmbracă cu însuş patimile lor. Fieşcare vânează în toată viaţa (1) Naufragiu să zice când să strică o corabie pe mare. [133] sa această înşălătoare fantomă, şi pe urmă să plânge la ceri pentru înşălăciunea ce singur ş-au format luiş. Între un mare număr de nenorociţi, pe care uneori am cercat ca să-i aduc la viaţa naturală, pe nici unul nu am aflat, care să nu fi fost îmbătat de însuş nenorocirile sale. Dintru-ntâi mă asculta cu luare aminte, cu nădejde că-i voi ajuta a dobândi slavă sau bogăţie; dar, îndată ce vedea că voiam ca să-i învăţ să se mulţămească şi fără acestea, ei mă judeca şi pe mine de nenorocit, pentru că nu alergam după ticăloasa lor fericire; defăima viaţa mea cea singuratică, pretenderisind că numai ei sânt folositori oamenilor, şi să silea în toate chipurile să mă târască şi pe mine la peirea lor. Dar, deşi mă comunec la toată lumea, însă nu-mi dau inima la nimeni. De multe ori sânt de ajuns eu ca să-mi slujesc chiar mie de lecţie. Pe lângă liniştea cea de faţă, eu uit şi tulburările cele trecute a vieţii mele, pentru care eu am pierdut protecţii, bogăţie, cinste, desfătare, şi slave ce să luptă preste tot pământul. Eu compărez pe [134] oamenii ce am văzut luptându-să cu atâta nebunie pentru acest feliu de deşărtăciuni, şi care acum nu mai sânt în viaţă, cu valurile isvorului mieu, care să sfăramă spumuind de pietrile lui, şi să împrăştie ca să nu să mai adune niciodată. Cât pentru mine, eu mă las a fi târât cu pace în râul vremii, cătră nemărginitul Ochean a viitorimei; şi înălţindu-mă prin privirea armoniilor celor de faţă ale naturei cătră făcătoriul ei, nădăjduesc într-altă lume, o viaţă mai fericită. Deşi nu să vede din coliba mea, ca una ce cade în mijlocul unii păduri, atâtea lucruri ce ne înfăţoşază înălţimea locului unde şedem, să află însă poziţii destul de plăcute, mai vârtos pentru un om ca mine, ce mult iubeşte să se strângă pe lângă sine, decât să se întinză la cele dinafară. Isvorul ce curge pe dinaintea uşii mele tae pădurea în linie dreaptă şi înfăţoşază un lung canal umblit de feliurimi de copaci; precum de tatamaci, de eveni, de maslini, şi de scorţişori; rădiacuri întregi de palmişti îş rădică [135] ici colea trunchiurile lor goale şi înalte peste o sută de picioare, încununaţi de vârfurile lor cu bucheturi de frunză, şi părându-să preste ceialalţi copaci ca o pădure sădită peste o altă pădure. Acolo să întroloacă şi feliurimi de curpeni, care, împleticindu-să din copaci în copaci, formează în unele locuri arcuri de flori, şi în altele perdele mari de verdeaţă. Cei mai mulţi dintr-aceşti copaci dau mirodenii aromatece, şi atâta lucrare fac mai vârtos asupra hainelor, încât şi după o cale de vreo câteva ceasuri să cunoaşte omul ce au trecut prin vreunul dintr-acele rădiacuri. În vreme când ele înfloresc, să par a fi jumătate acoperite cu zăpadă. Pe la sfârşitul verii, multe feluri de păsări streine, mişcate de un ce neînţăles, vin acolo de pin locuri necunoscute de peste marea, ca să adune săminţile sadurilor acestui ostrov, şi-ş alăturează culorile penelor lor cu verdeaţa copacelor înegrite de soare. Acestea sânt, între altele, feliuri de mici papagali, şi porumbi albastri, ce aici să zic porumbi olandezeşti. Maimuţele, lăcuitorii acestor [136] păduri, să joacă pin tufoasele rămuri ale copacilor, de care să deosebesc numai de pe părul cel sângepiu şi verde închis, şi de pe faţa lor cea cu totul neagră. Unele să spânzură de coadă şi să huţănă în aer; altele sar de pe creangă pe creangă, cu puei lor în braţe. Niciodată omorâtoarea puşcă nu au spăriat pe aceşti liniştiţi fii ai naturei. Nu să aude acolo decât strigări de veselie, ciripituri de păsări necunoscute de la amiazăzi, care repetuesc departe eho acestor păduri. Râul, care curge clocotind pe un scoc de piatră, răsfrânge ici colea în limpedele sale ape, verdura şi umbra frumoaselor vârfuri ale copacelor, cum şi jocurile fericiţilor lor lăcuitori. Ca la o mie de paşi de acolo, ea curge din osăbite stânci înalte şi formează o pânză de apă unită ca criştalul, şi care să sfarmă căzind în clocotiri de spume. Mii de huete confuziate es dintr-aceste ape turburate, şi împrăştiindu-să de vânturi pin păduri, uneori să depărtează mai departe, iar uneori să apropie toate împreună, şi te asurzesc ca şi nişte [137] clopote a unei capitale. Aerul reînnoindu-se neîncetat de mişcarea apelor, păzeşte pe lângă malurile acestui râu, cu toate fierbinţălile verii, o verdeaţă şi o răcoare, ce cam rar să află într-acest ostrov. Mai încolo este o stâncă îndestul de depărtată de cataract ca să nu ameţască cineva de huetul apelor sale, şi iarăş îndestul de aproape, ca să se bucure cineva de privirea, răcoarea şi murmura lor. Adesaori, mergeam, pe fierbinţelile cele mari, de prânzeam supt umbra acelii stânci, Madam La-Tur, Margarita, Virghinia, Pavel şi eu. Dar, fiindcă Virghinia îndrepta totdeauna lucrurile sale cele mai obşteşti, spre binele celorlalţi, ea nu mânca nici un rod, fără să nu pue în pământ sâmburii sau săminţele. „Dintr-înşii, zicea ea, vor creşte copaci, care vor da rodul lor vreunui călător, sau cel puţin vreunei păsări.” Deci într-o zi mâncând un papeier la poalele aceştii stânci, au sămănat acolo săminţele lui. În puţină vreme au răsădit mulţi papeieri, dintre care unu era roditori. Acest copaci la plecarea Virghiniei, [138] nu era nici pănă la genunchele ei; dar, fiindcă creşte degrabă, după doi ani au crescut de o înălţime de doăzăci de picioare, şi trunchiul său era plin în partea de sus de mai multe roduri coapte. Pavel trecând din întâmplare pe acolo, s-au umplut de veselie văzind acel mare copaci, crescut dintr-o mică săminţă ce o văzuse sădindu-să de prietena lui; dar într-aceiaş vreme s-au coprins şi de o mare scârbă, aducându-şi aminte de lunga ei depărtare. Lucrurile ce vedem în toate zilele nu ne fac să simţim grabnica trecere a vieţii; pentru că ele îmbătrânesc dinpreună cu noi, o bătrâneţe nesimţită: ci numai acelea ce deodată ne vedem, după ce nu le-am văzut câţva ani, ne vestesc iuţala cu care curge râul zilelor noastre. Pavel s-au mirat şi s-au spăimântat foarte, văzind acel mare şi mult rodit copaci, ca şi un călători, care, întorcându-să de la o lungă călătorie în patria sa, nu mai găseşte pe contamporenii săi (cei de o vârstă) ci numai pe fiei lor, pe care îi lăsasă încă sugând ţâţă, având acum şi ei copii. Pavel uneori voia ca să tae acest copaci, [139] ca pe unul ce-i înfăţoşa prea simţit îndelungata vreme ce trecuse de la despărţirea Virghiniei. Uneori însă, privindu-l ca un monument a facerii ei de bine, îl săruta, şi-i adresarisea cuvinte pline de amor şi de scârbă. O, copaciule, de a căruia soi încă să mai află pin pădurile noastre, eu însumi te-am privit cu mai mare enteres şi respect decât chiar arcurile de triumf ale romanilor! Dea Domnul ca Provedenţa, care răstoarnă de-a pururea monumenturile ambiţiei împăraţilor, să înmulţască în pădurile noastre pe acelea a facerii de bine a unei tinere şi sermane fete! Deci eram bine încrediţat că supt acest copaci voi întâmpina pe Pavel când venea la mine. Într-o zi l-am găsit acolo adâncat în melanholie, şi am ţinut amândoi o conversaţie ce-ţ voi povesti-o, de nu te vei supăra cu întinderea mea de la propozit. Îţ voi povesti-o în chip de dialog pentru ca să poţ judeca despre bunele simţiri naturale ale acestui tânăr om; şi ca să-ţ vie cu lesnire a dejudeca persoanele ce vorbesc din noima întrebărilor lui şi a răspunsurilor mele. Deci el mi-au zis: [140] „ Mă aflu foarte scârbit; pentru că mai bine de doi ani şi doă luni sânt de când au plecat Virghinia; şi de opt luni şi jumătate nu ne-au înştiinţat nimic pentru dânsa. Ea este bogată şi eu sărac; m-au uitat. Doresc ca să mă duc în Franţa, unde slujind pe lângă crai, să mă îmbogăţesc, şi atunci mătuşea Virghiniei îmi va da nepoată-sa când mă voi face un boeriu mare.” BĂTRÂNUL „O, prietenul mieu, nu mi-ai spus că nu eşti de neam ?” PAVEL „Maică-mea mi-au spus aceasta; căci, cât despre mine, eu nu ştiu ce este neam, şi nici nu am socotit vreodată că am mai puţin neam decât ceialalţi oameni, nici că ceialalţi au mai mult decât mine.” BĂTRÂNUL „Lipsirea neamului îţ va închide drumul în Franţa de la vredniciile cele mari. Mai vârtos că nici poţi ca să intre în vreo tagmă mai aleasă.” [141] PAVEL „De multe ori mi-au spus că una din pricinile mărirei Franţii, era, că cel mai mic supus putea să ajungă în orice vrednicie, şi mi-ai adus de pilde mulţi vestiţi bărbaţi, care, rădecându-să din stări mici, s-au cinstit în patria lor. Ai voit dar să înşeli curajul mieu?” BĂTRÂNUL „Fiul mieu, niciodată nu-l voi împuţina. Eu ţ-am spus adevărul pentru vremurile cele trecute; dar acum lucrurile s-au schimbat foarte. Toate s-au făcut mituitoare în Franţa; totul acolo este patrimoniul (averea părinţască) unui mic număr de familii, sau împărţirea tagmelor. Craiul este soare, pe care cei mari şi tagmele îl împresoară ca nişte nori; şi mai cu neputinţă este să cadă şi asupra ta vreuna din razele sale. Altădată, când ocârmuirea nu era atât de încurcată, Franţa făcea minuni. Atunci, vrednicia şi meritul să desvălea din toate părţile, precum şi pământurile cele noă, care, lucrându-să, [142] produc cele mai bune roduri. Dar însă împăraţii cei mari, care ştiu să cunoască şi să aleagă pe oameni, sânt foarte rari. Oamenii cei de opşte nu merg decât după îndemnările tagmelor şi a mai marelor lor.” PAVEL „Dar poate voi găsi pe vreunul din cei mari care mă va protectălui.” BĂTRÂNUL „Ca să aibă cineva protecţia celor mari, trebue întâi să slujască ambiţiei, sau plăcerilor lor. Tu niciodată nu vei înainta; fiindcă eşti drept şi de neam prost.” PAVEL „Dar eu voi face atât de bărbate fapte, voi fi atât de credincios la făgăduinţele mele, atât de osârdnic la datoriile mele, şi atât de fierbinte şi statornic la prieteşugul mieu, încât mă voi face vrednic a mă înfiea de vreunul din cei mari, precum am văzut în istoriile vechi ce mi-ai dat să citesc, că să obicinuia.” [143] BĂTRÂNUL „O, prietenul mieu! La greci şi la romani, încă şi chiar pe la căderea lor, cei mari respectăluia virtutea; dar noi am avut o mulţime de bărbaţi slăbiţ în toate slujbele, rădicaţ din clasul norodului, şi nu ştiu nici pe unul să se înfieat de vreo casă mare. În Franţa, fără craii noştri, virtutea ar fi fost osândită să fie în veci populară. Aceştiia precum ţ-am spus, o cinstesc câteodată când o cunosc; dar în zioa de astăz cinstea ce i să cuvine ei, nu să mai dă decât cu bani.” (1). PAVEL „În lipsa unui mare, mă voi sili să plac la vreo tagmă; şi îmbrăţoşind tot duhul (1) Năravurile şi obiceiurile ce se arată într-acest dialog, nu să potrivesc nicidecum cu cele din zioa de astăz. Dar ce să mai umblăm căutându-le pe la naţii străine de vreme că ele din nenorocire lăcuesc chiar între noi? [144] şi părerile ei, mă voi face iubit.” BĂTRÂNUL „Voeşti dar, să faci ca şi ceealalţi oameni, să tăgădueşti conştiinţa (mustrarea de cuget) a ta, pentru ca să te îmbogăţeşti;” PAVEL „Oh! Eu nu voi căuta decât adevărul.” BĂTRÂNUL „În loc să-ţ tragi dragoste, îţ vei trage ură. Aminterea, tagmele prea puţin să interesesc de descoperirea adevărului. Toată părerea este adiaforă la ambiţioşi, dacă pot numai să fie cei întâi şi să stăpânească.” PAVEL „Cât sânt de nenorocit! Din toate părţile mă isgonesc. Sânt osândit ca să-mi petrec viaţa mea în osteneali nevăzute, departe de Virghinia!” Şi au oftat cu amar. BĂTRÂNUL „Fie-ţ Dumnezeu singurul patron, şi neamul omenesc tagma ta! Iubeşte şi cinsteşte şi pe unul şi pe ceialaltă. Familiile, tagmele, noroarele şi craii îş au şi ei prejudiţiile şi patimile lor; şi de [145] multe ori trebue să-i slujască cineva cu vicleşug. Iar D-mzeu şi neamul omenesc nu ne cere decât virtuţi. Dar pentru ce voeşti ca să fii deosebit de ceialalţi oameni? Acest santiment nu este natural, fiindcă de l-ar fi avut toţi, atunci fişcare ar fi fost gata să se răsboiască cu aproapele său. Mulţămeşte-te să-ţ împlineşti datoria în starea în care te-au pus pronia; laude-ţ soarta, că te iartă să aibi o conştiinţă curată, care nu te îndatoreşte ca pe cei mari, ca să-ţ zideşti fericirea ta pe părerea şi cinstea celor mai mari; şi, ca pe cei mici, să te tăvăleşti pe supt cei mari ca să capeţ pâinea de toate zilele. Tu te afli într-un loc şi într-un rang, în care, ca să te hrăneşti, nu ai trebuinţă nici să înşăli, nici să linguşăşti, nici să te smereşti, precum fac cei mai mulţi care vânează cinstea şi bogăţia în Evropa; starea ta nu te opreşte nici de la o virtute; tu poţi aici şi nesilit să fii bun, drept, senţer, (curat la inimă), învăţat, răbdătoriu, [146] înţălept, înfrânat, compătimitoriu, şi credincios; fără să se mânjască cugetul tău cel tânăr, de clevetiri. Ceriul ţ-au dat slobozenie, sănătate, bună conştiinţă, şi prieteni. Împăraţii, ale cărora dragoste pofteşti, nu sânt atât de fericiţi.” PAVEL „ Ah ! Îmi lipseşte Virghinia! şi fără dânsa nu am nimic; cu ea aş avea tot. Ea singură este neamul, slava şi bogăţia mea. Dar, fiindcă în sfârşit mătuşi-sa voeşte să o dea după un bărbat cu nume mare, cu învăţătura şi cu cărţi să face cineva înţălept şi vestit, şi eu mă voi duce să învăţ, şi să dobândesc ştiinţă ca să fiu folositoriu patriei cu învăţătura mea, fără a face rău cuiva, sau atârna de cineva. Mă voi face vestit, şi slava mea nu o voi cunoaşte decât iarăş de la mine.” BĂTRÂNUL „Fiiul mieu! Talenturile ce să aduc la învăţături sânt încă mai rari decât neamul şi bogăţiile; şi, fără îndoială, sânt mai mari bunuri, fiindcă nimic nu le [147] poate lua, şi în tot locul ne trag cinstea opştiei. Sânt însă prea scumpe, şi nu să pot câştiga decât cu multe lipsuri, şi cu o simţire ageră care ne face nenorociţi la cele din lăuntru, şi la cele din afară, cu prigonirile contamporenilor noştri. Legiuitoriul în Franţa, nu pismueşte nicidecum slava oşteanului, nici oşteanul a marinerului; însă toţi îţ vor sta piedecă la drumul tău, pentru că toţi acolo să filotimisesc a fi cu duh. Vei sluji, zici, oamenilor? Dar mai mult îi slujaşte cineva când lucrând pământul le dă un snop de grâu mai mult, decât cel ce le dă o carte (1). (1) Lesne poate fieşcare judeca cât de greşită este părerea aceasta. Destul este să alătureze cineva agricultura naţiilor cu cărţi multe, cu aceia a naţiilor neluminate; căci celor dintâi le trebue mai puţină osteneală ca să dobândească roduri mai multe, pentru care şi hrănesc mai [148] PAVEL „Oh! Ceea ce au sădit acest papeier, au făcut lăcuitorilor acestor păduri un prezent mai dulce şi mai folositoriu decât dacă le-ar fi dat o bibliotecă. Şi îmbrăţoşind copaciul l-au sărutat cu o mare împătimire.” BĂTRÂNUL „Cea mai bună din toate cărţile, ce nu învaţă decât Egalitate, (a să socoti deopotrivă unul cu altul), prieteşug, iubire de omenire şi unire, este Evagghelia. Evagghelia, zic, au fost multe veacuri pricina sălbătăciei evropeilor. (1). Câte mulţi oameni locurile cele ţivilizate decât celelalte. Un snop de grâu nu poate hrăni decât un om o zi sau mult doă, în vreme ce o carte bună foloseşte mii de oameni în mai multe veacuri (1) Când? Atunci când împărăţea neînvăţătura dinpreună cu nedespărţitul ei tovarăş suferinţia. Atunci Enchiziţia [149] a tiraniei obşteşti şi particulare să fac încă pe pământ în numele ei! Cine dar să mai nădăjduiască că va folosi pe oameni cu cărţi? Adu-ţi aminte care au fost soarta filosofilor, ce i-au învăţat înţălepciunea. Omir, ce o au împodobit-o cu cele mai frumoase viersuri, cerea milostenie în viaţa lui. Socrat, care şi prin năravurile şi cuvintele sale au dat cele mai dulci legii Atenienilor, s-au otrăvit judecătoreşte de cătră dânşii. Înţăleptul său ucenic Platon, s-au învinovăţit la robie, din porunca însuş prinţului său ce-l avea de protector; şi mai nainte de dânşii Pitagora, care îş întindea dragostea şi cătră ardea mii de oameni în numele lui Dumnezeu, a dragostii şi a păcii. De când însă s-au lăţit învăţăturile prin cărţi, au încetat acest feliu de rele, şi vor mai înceta încă şi câte au mai rămas, „când să vor lumina mulţi şi să va înmulţi ştiinţa.” [150] aceste dobitoace, s-au ars de viu de cătră crotoniaţi (1). Dar ce zic? Cele mai strălucite nume a acestora au ajuns la noi să se prefacă în bucăţi de satere, în care nemulţămitoarea omenire iubeşte să le vadă zugrăvite; şi, dacă între oameni s-au păzit slava cuiva curată şi neîntinată, pănă în zilele noastre, pricina este că cei ce s-au învrednicit de dânsa, au trăit departe de soţietatea contemporanilor lor. Întocmai cu statuele le scot întregi de pe câmpurile Greciei, şi a Italiei, şi pentru că s-au îngropat în sinul pământului au scăpat de mânia varvarilor. Vezi, dar, că, ca să câştigi primejduitoarea slavă a învăţăturilor, trebue să aibi multă virtute, şi să fii încă gata ca să-ţ jărtfeşti şi chiar viaţa. Aminterea, crez că în Franţa să interesesc de această slavă cei bogaţi? Prea puţin le pasă de (1) De aceeaş pricină pentru care au fost otrăvit şi Secrat. [151] cei învăţaţi, care nu priimesc nici vrednicii în patrie, nici slujbe, nici întrare în Curte. Puţină însă prigonire să face în veacul acesta adiafor de toate, afară de bogăţii de desfrânări; şi de învăţătura însă şi virtutea nu înaintează la nimic ceva mai însămnat, pentru că toate în stat să cumpără cu bani. Alte dăţi, ele îş afla răsplătiri sigurifsite în deosăbite locuri bisericeşti şi politiceşti; dar cum ele nu slujesc la alt decât la facerea cărţilor. Acest rod, puţin preţuit de oamenii cei proşti, este vrednic de cereasca sa începătură. Aceste cărţi luminează virtutea cea întunecată, mângâie pe cei nenorociţi, luminează naţiile, şi arată adevărul şi chiar la împăraţi. Aceasta este, fără a părtini, slujba cea mai vrednică de cinste, cu care poate cinsti D-mzeu pe un muritoriu pe pământ. Cine nu să mângâe de nedreptatea sau defăimarea celor ce au bogăţii multe, când gândeşte că scrierile sale vor merge din veac în veac, şi din naţie în naţie, slujind drept apărare [152] împotriva rătăcirei şi a tiranilor, şi că, din mijlocul întunerecului, în care el au trăit, va face să strălucească, o slavă care să întunece pe aceea a mai multor împăraţi, ale cărora monumenturi să pierd în uitare, deşi linguşitorii înalţă şi le laudă?” PAVEL „Ah! N-aş dori această slavă, decât ca să o dau Virghiniei, şi să o fac iubită la toată lumea. Dar fiindcă dumneta ai cunoştinţă de atâtea lucruri, spune-m de am să o eu. Aş fi dorit ca să fiu învăţat, numai ca să cunosc cele viitoare.” BĂTRÂNUL „Cine ar fi trăit, fiiul mieu, de ar fi cunoscut cele viitoare? Dacă când prevedem o mică nenorocire cădem în atâtea deşerte neliniştiri, apoi cu cât mai mult cunoştinţa oarecăria nenorociri nu ne-ar otrăvi şi ceialaltă rămăşiţă a vieţii noastre. Noi nu trebue să cercetăm aşa adânc nici chiar pe cele de faţă ce ne împresoară; căci Pronia, carea ne-au lăsat gândirea pentru ca [153] să prevedem trebuinţele noastre, ne-au lăsat şi trebuinţele pentru ca să mărginească gândurile noastră.” PAVEL „Îmi zici, că cu bani să câştigă în Evropa cinstea şi vredniciile. Eu voi merge dar la Bengali să mă îmbogăţesc, şi să mă duc la Paris ca să iau pe Virghinia. Mă duc să mă îmbărcăluesc.” BĂTRÂNUL „Cum! Vei lăsa pe maică-sa şi pe a ta?” PAVEL „Singur mă sfătuiseş ca să mă duc la Indii.” BĂTRÂNUL „Atunci Virghinia era aici. Dar acum dumneata eşti singurul sprijinitoriu a maică-ta şi a maică-sa.” PAVEL „Virghinia le va îmbunătăţi prin bogata ei rudă.” BĂTRÂNUL „Bogaţii numai pe aceia îmbunătăţesc, câţ le pricinuesc cinste în lume. Ei au rude mult mai vrednice de milă decât Madam [154] La-Tur, care, neajutându-să de dânşii, îş jertfesc slobozenia lor ca să capete pâinea de toate zilele, şi-ş petrec viiaţa lor închiş în monastiri.” PAVEL „Ce loc este Evropa! Ah! Virghinia trebue să se întoarcă aici. Ce-i trebue să aibă rudă bogată? Ea era atât de mulţumită într-aceste colibi, atât de frumoasă şi gătită, cu o basma roşie sau cu flori de jur împrejurul capului; întoarci-te, Virghinio! Lasă palaturile şi măririle tale! Întoarci-te la aceste stânci, la umbra acestor păduri şi a cocotierilor noştri. Vai! Poate că tu acum eşti nenorocită! ... şi începea să plângă. Părintele mieu, şi nu-mi ascunde nimic: şi dacă nu poţ să-mi spui de voi lua pe Virghinia, spune-m măcar de mă mai iubeşte încă în mijlocul acelor mari boeri, ce vorbesc cu împăratul şi merg ca să o vadă.” BĂTRÂNUL „O, prietenul mieu ! Sânt prea încredinţat că ea te iubeşte din multe pricini iar mai [155] vârtos pentru că este virtuoasă.” La aceste vorbe el s-au acăţat de grumazul mieu, uimit de bucurie. PAVEL „Dar crez pe muerile Evropii de viclene, precum le parastinsesc în comodiile şi în cărţile ce mi-ai împrumutat?” BĂTRÂNUL „Muerile sânt viclene în locurile unde bărbaţei sânt tirani; pentru că în tot locul sila naşte răutate.” PAVEL „Şi cum poate cineva să fie tiran de femei?” BĂTRÂNUL „Măritându-le fără să le întrebe, pe o fată tânără după bătrân, şi pe o femei simţitoare după un om adiafor.” PAVEL „Pentru ce să nu căsătorească pe cei ce să potrivesc, adică: pe tineri cu cele tinere, şi pe amorezaţ cu amorezate?” BĂTRÂNUL „Pricina este că în Franţa cei mai mulţi [156] tineri nu au destule bogăţii ca să se însoare, şi nu le câştigă decât la bătrâneţe. De unde tineri fiind, strică femeile aproapelor lor; iar îmbătrânind, nu pot trage dragostea soţiilor lor. Au înşelat la tinereţile lor, să înşală şi ei la bătrâneţe. Aceasta este una din împrotrivă lucrurile dreptăţii universale ce ocârmueşte lumea: adecă o nedreptate cumpeneşte totdeauna pe altă nedreptate. Într-acest chip trăesc cei mai mulţi Evropei, într-această îndoită neorânduială; şi ea atât să măreşte într-o soţietate, precum să adună bogăţiile în mâinele celor mai puţini oameni. Statul să asamănă unei grădini, în care copăcei cei mici nu pot să rodească, dacă să umbresc de alţii mai mari; este însă această deosăbire că frumseţa unii grădini să întâmplă să se pricinuiască din oarecare mari copaci, iar fericirea unui stat spânzură totdeauna de la mulţimea şi egalitatea supuşilor, iar nu de la un mic număr de bogaţ.” PAVEL [157] „ Dar de ce trebuinţă este bogăţia la însurat ?” BĂTRÂNUL „Pentru ca să-ş petreacă cineva rămăşiţa vieţii sale în îmbielşugare, fără a face nimic.” PAVEL „Şi pentru ce să nu să ostenească cineva? Eu cum mă ostenesc?” BĂTRÂNUL „Pentru că în Evropa, lucrul cel de mâini aduce necinste şi să numeşte lucru de covaci sau mecanicesc. Chiar lucrarea pământului să defaimă mai mult decât toate; pentru că un meşter este mai cinstit decât un ţăran.” PAVEL „Cum! Meşteşugul ce hrăneşte pe oameni să defaimă în Evropa? Eu nu te înţăleg.” BĂTRÂNUL „Oh! Este cu neputinţă unui om crescut naturaliceşte să înţăleagă stricările soţietăţii. Poate cineva să-ş facă o idee adevărată despre regulă, dar nu şi despre neregulare. Frumseţa, virtutea, şi fericirea [158] au proporţii; dar urăciunea, meteahna, şi nenorocirea, sânt neproporţionale.” PAVEL „Oamenii cei bogaţi sânt dar foarte norociţi! Ei nu află împotrivire la nimic; şi pot mulţămi pe oricine iubesc.” BĂTRÂNUL „Cei mai mulţi sânt sătui de toate plăcerile, fiindcă nu-i costisesc nimic. N-ai cercat că plăcerea odihnei să cumpără cu osteneală; a mâncării, cu foame, şi a băuturei, cu sete? Plăcerea de a iubi, şi a fi iubit, nu să câştigă decât cu mai multe lipsiri şi jertfe. Bogăţia curmă de la cei bogaţi toate aceste plăceri, prevăzind mai nainte trebuinţele lor. Adaoge la desgustul ce urmează din saţiul lor, mândria ce să naşte din multa lor bogăţie, şi vei vedea că cea mai mică lipsire îi scârbeşte, şi nici chiar dobândirile cele mai mari nu-i mai mulţămeşte. Mirosul a mii de trandafiri nu mai sânt plăcuţi decât un minut. Dar durerea ce pricinueşte un [159] singur spine a lor ţine multă vreme.Un rău între plăceri, este pentru cei bogaţi ca un spin între flori. Pentru cei săraci însă dinprotivă, o plăcere între ticăloşii este o floare între spini; şi o gustă cu o mare dulceaţă. Toate prin împrotivă punere să măresc. Natura pe toate le-au cumpănit. Care stare dar ţi să pare mai bună, de a nu nădăjdui nimic şi a te teme de orice, sau a nu te teme de nimic şi a nădăjdui mult? Cea dintâi stare este a bogaţilor, iar cea a doa a săracilor. Dar aceste stări sânt grele de purtat pentru oamenii ce-ş aleg fericirea lor în cumpetare şi virtute.” PAVEL „Ce înţălegi prin virtute?” BĂTRÂNUL „Fiiul mieu! Tu care hrăneşti pe părinţii tăi cu ostenelile tale, nu ai trebuinţă să ştii definiţia ei. Virtutea este o silinţă a noastră peste putere, pentru binele celorlalţi, cu scopos ca să plăcem numai lui Dumnezeu.” PAVEL [160] „Oh! Cât de virtoasă este Virghinia! Şi pentru aceasta au fi dorit să se îmbogăţască, ca să poată face bine. Pentru aceasta au pornit ea dintr-acest Ostrov: şi virtutea ei iarăş o va aduce înapoi.” Ideea întoarcerii ei peste puţin aprinzind fandasia acestui tânăr, îş astâmpăra toate neliniştile sale. Pentru aceasta nu scrie nimic Virghinia, zicea el, pentru că are să vie. Cu un vânt bun, în puţină vreme poate veni din Evropa! Pe urmă numai câte corăbii înnotase pe această distanţă de patru mii cinci sute mile, în mai puţin de trei luni. Corabia în care ea au intrat nu va zobovi mai mult de doă luni. Căpitanii corăbiilor în zioa de astăz sânt cu mare ştiinţă, şi corăbierii foarte iscusiţ El vorbea despre priimirea ce era să-i facă la sosirea ei, despre casa cea noă ce era să-i zidească, şi despre mulţămirile ce ea i-ar fi făcut în toate zilele, când îi va fi soţie; soţiia sa! ... Această idee îl veselea. Cel puţin, părintele mieu, îmi zicea el, nu voi mai face alt nimic decât spre plăcerea ta. Virghinia fiind bogată, noi [161] vom avea mai mulţ robi care vor lucra pentru dumneta. Vei petrece totdeauna cu noi, neavând altă grije, decât să te bucuri şi să te vesăleşti.” Şi într-acest chip eşit din simţiri alerga acasă la familie ca să-ş spue veselia de care era înşelat. În puţină vreme fricele cele mari moştenesc nedejdile cele mari. Patimile cele sâlnece arunc totdeauna sufletul în întâmplări dinprotivă. Adesaori Pavel venea tot a doa zi ca să mă cerceteze. El îmi zicea: „Virghinia nu-mi scrie nimic. De-ar fi plecat din Evropa ea m-ar fi înştiinţat de plecarea ei. Ah! cele ce s-au auzit pentru dânsa, sânt foarte adevărate! Mătuşi-sa o au măritat-o după vreun boeriu mare. Iubirea de bogăţie o au stricat-o, ca şi pe alţii mulţi. În cărţile acelea ce sânt zugrăvite atât de bine femeile, virtutea nu este alt decât o pricină de romanţ. De ar fi fost Virghinia virtuoasă, ea n-ar fi lăsat pe maică-sa şi pe mine. În vreme când îmi petrec viaţa gândindu-mă la dânsa, ea mă uită. Eu mă scârbesc, şi ea să desfătează. Ah! gândul acesta mă [162] deznădăjduiaşte. Tot lucrul mă îngreuiază, toată adunarea îmi aduce neplăcere. De-ar da Dumnezeu să se deschiză vrun războiu în India, ca să merg să moriu!” „Fiiul mieu, i-am răspuns, curajul ce ne pune în primejdie de moarte nu este decât de un minut; şi de cele mai multe ori este învitat de deşertele laude ale oamenilor. Este însă alta mai rară şi mai de nevoe care ne face să suferim totdeauna, fără marturi, şi fără laude, turburările vieţii: şi aceasta este răbdarea. Ea nu să razimă în părerile altora, nici în năvălirea patimilor noastre, ci numai în voia lui Dumnezeu. Răbdarea este curajul Virtuţii.” „Ah! au strigat el, eu nu sânt dar nicidecum virtuos! Toate mă îngreuiază şi mă deznădăjduesc.” „Virtutea, i-am răspuns eu, fiind totdeauna deopotrivă, statornică, şi neschimbată, nu este partea omului. Între atâtea multe patimi ce neîntărâtă, cuvântarea noastră să turbură şi să întunecă: dar însă sânt fanare, de la care putem aprinde iarăş făcliia: şi acestea sânt învăţăturile. Învăţăturile, [163] fiiul mieu, sânt un ajutor ceresc. Ele sânt razele înţălepciunii ce ocârmueşte lumea, cu care omul, însuflat de oarecare meşteşug ceresc, au învăţat a da lumină pe pământ. Asemenea ca şi razele soarelui, ele luminează, vesălesc, şi încălzesc: acestea sânt o scântee dumnezăiască. Printr-însele, ca prin foc, toată natura ni să face folositoare. Printr-însele aducem pe lângă noi lucrurile, locurile, oamenii, şi vremile. Ele sânt care ne chiamă la regulile vieţii omeneşti. Îmblânzesc patemile; împraştie metehnele; îndeamnă virtuţile prin pildele bărbaţilor celor mari ce să laudă cu dânsele, şi pe care eale ni-i înfăţoşază totdeauna de cinstiţ şi lăudaţ. Acestea sânt fiicele ceriului ce să pogoară pe pământ ca să mângâe nenorocirile neamului omenesc. Scriitorii cei mari, ci să insuflă de dânsele, s-au arătat totdeauna în vremile cele mai grele, suferind în toată soţietatea, vremile barbarismului, şi a desfrânării. Învăţăturile, fiiul mieu, au mângâiat pe o mulţime de oameni mai nenorociţ decât tine: precum pe Xenofon, [164] ce s-au surghunit din Patria sa, după ce o au mântuit-o şi au adus în braţile ei zece mii de Greci; pe Sţipion Africanul, asuprit de clefetirile romanilor; pe Lucul de intrigile lor; şi pe Catina, de nemulţămitoarea curte. Grecii, cei mai învăţaţi, împărţise la fieşcare din Muzele ce stăpânesc învăţăturele o parte a minţii, ca să o ocârmuiască. Noi însă trebue să dăm patimile noastre ca să le ocărmuiască, fiindcă le ţin supt jug şi strunite. Ele trebue să împlinească după puterile sufletului nostru, aceleaş lucrări ce săvârşa şi ceasurile când povăţuia caii soarelui. Ceteşte dar, fiiul mieu. Bărbaţii cei înţălepţi ce au scris mai nainte de noi sânt nişte călători, care ajungându-ne în calea nenorocirei, ne întind mâini de ajutor, şi ne poftesc în companiia lor, când toţi ceialalţi ne părăsesc. Cartea cea bună este un bun prieten.” „Ah! strigă Pavel, cât era aici Virghinia, eu nu aveam trebuinţă ca să ştiu a ceti. Nici ea nu era mai învăţată decât mine. [165] Dar, când să uita la mine, şi mă numea priiatenul ei, atunci era cu neputinţă ca să mai fiu scârbit.” „Fără îndoială, îi zisei, nu este prieten mai plăcut la om decât stăpâna ce ne iubeşte. Femeia are între altele şi o uşoară veselie, care împraştie scârba bărbatului. Graţiile ei ne gonesc fandasiile cele răle ale gândirei. Pe faţa ei strălucesc nurii şi încrederea. Care veselie dar nu să măreaşte printr-a ei ? Care scârbă să împrotiveaşte lacrămilor ei ? Virghinia să va întoarce mai filosoafă decât tine, şi să va mira foarte nevăzind grădina desăvârşit lucrată, în vreme ce ea nu să îngrijaşte decât spre împodobirea ei, cu toate strunelile rudei sale, departe de maică-sa şi de tine.” Închipuindu-ş Pavel de întoarcerea cea peste puţin a Virghinei, să încuraja, şi să îndeletnicea cu mare bucurie la ostenelile cele câmpeneşti. Fericit era, că în mijlocul scârbelor sale, să ostenea spre un sfârşit plăcut patimii sale. [166] Într-o dimineaţă, pe la răvărsatul zorilor (la 24 dechevrie 1744), Pavel, scăldându-să, au zărit o pandieră albă arborind pe Muntele Descoperirei. Această pandieră da semn că o corabie este pe mare. Deci, Pavel au alergat îndată în târg, ca să vază nu sânt ceva scrisori de la Virghinia. Au şăzut acolo pănă la întoarcerea mai marelui limanului ce să dusese înaintea ei, după obicei, ca să o cunoască; nu s-au întors decât tocmai sara. Deci au răportuit Guvernatorului cum că corabia ce să zăreaşte este Sfântul-Gheran, cu şapte sute de poloboace; şi comanduită de un capitan numit D. Oben. Era depărtată cu patru mile, şi că tocmai a doa zi după amiazăzi va sosi la Port-Lui, dacă va avea vânt bun. El au dat guvernatorului toate scrisorile ce aducea această corabie din Franţa, între care s-au aflat şi una cătră Madam La-Tur, scrisă chiar cu mâna Virghiniei. Pavel o au luat-o îndată, au sărutat-o cu împătimire, au pus-o în sân, şi au alergat acasă. Zărind de departe pe familia întreagă, ce aştepta întoarcerea sa pe piatra de Zioa bună, au înălţat [167] scrisoarea în sus, fără a putea vorbi; şi îndată toţi s-au adunat la Madam La-Tur ca să o asculte. Deci Virghinia înştiinţa pe maică-sa cum că au pătimit multe de la mătuşi-sa, că au voit să o mărite fără voia ei, pe urmă o au urgisit-o, şi în sfârşit o au trimis-o la ostrovul Franţii, pe vremile cele mai răle ale anului; că în zadar s-au silit a-i întoarce milostivirea asupra ei, înfăţoşindu-i datoriele ce avea cătră maică-sa şi obiceiurile vârstei cei copilăreşti; că au fost trătăluită ca o copilă nesimţitoare, şi cu capul stricat de basne; şi că ea acum nu dorea altă decât norocirea de a vedea şi a îmbrăţoşa pe scumpa ei familie; şi că astăzi chiar ar fi şi mulţămit această învăpăiată poftă, dacă căpitanul corăbiei ar fi ertat-o să între în şalupa (1) mai marelui Limanului. El s-au împrotivit la plecarea ei, din pricina că uscatul era încă departe, şi marea să umflase, deşi vântul era liniştit. (1) Un feliu de clic sau dubas mare. [168] Abia s-au cetit scrisoarea ei, şi îndată toată familia, plină de bucurie, au strigat „Au sosit Virghinia!” Atunci, stăpânii şi slugele s-au îmbrăţoşat. Madam La-Tur zise lui Pavel: „Fiiul mieu, mergi de vesteşte megieşului nostru sosirea Virghiniei.” Îndată Doming aprinse o torsă şi plecară dinpreună cu Pavel cătră mine. Vor fi fost zăce ceasuri de noapte, după ce îmi stânsesem lampa şi mă culcasem, când am zărit prin crăpăturile colibei mele o lumină în pădure. Puţin mai pre urmă am auzit glasul lui Pavel strigându-mă. Deci îndată m-am sculat, şi pănă să mă îmbrac, Pavel au şi întrat la mine, gâfuind şi eşit din simţiri, şi s-au apucat de grumazul mieu, zicând: „Haideam, haideam; Virghinia au sosit. Haideam la Liman, că corabia o să sosască dimineaţă.” Deci am plecat îndată; şi în vreme ce treceam pădurile Muntelui-Lung, şi încă eram pe drumul ce duce de la Pamplemuse la Liman, auzirăm pe oarecine viind după noi în pas mare. Acesta era un mavru, pe care, îndată ce ne-au ajuns, l-am întrebat de unde vine şi unde merge [169] cu atâta grabă. El mi-au răspuns că vine de la satul numit Praful de Aur şi că-i trimis la Liman ca să vestească guvernatorului, că o corabie franţuzască au ajuns pe la Ostrovul Ambra, şi sloboade tunuri cerând ajutor, fiind marea foarte tulburată. Acestea zicând omul ş-au urmat drumul său. Eu am zis lui Pavel: „Să mergem cătră satul Prafului de Aur spre întâmpinarea Virghiniei. Depărtarea este numai de trei mile de-aici.” Aşa am plecat cătră partea de amiazănoapte a Ostrovului. Vremea te îneca de fierbinţală. Luna răsărisă, cu trei ţărcălamuri negri împrejurul ei. Cerul era foarte întunecat. Să zărea prin fulgerile cele dese multe şiruri de nori groşi întunecaţ, şi jos, care să grămădea pe la mijlocul Ostrovului, şi venea despre mare cu o mare grăbire, deşi jos pe pământ nu să simţea mai mic vânt. Pe drum fiind ni s-au părut că tună; dar băgând samă mai bine, am înţăles că era slobozituri de tunuri, repetuite de eho al munţilor. Aceste huete de tunuri depărtate, dinpreună şi cu întunerecimea Cerului, mi-au pricinuit spaimă; neîndoindu-mă [170] nicidecum că acestea era semne de primejdie a vreunii corăbii în pericul. După jumătate de ceas, n-am mai auzit slobozituri de tunuri; şi această tăcere mi-au părut mai înfricoşată decît jalnicul huet ce să auzise mai înainte. Noi ne-am grăbit a merge fără a vorbi vrun cuvînt, şi fără a îndrăzni să ne împărtăşim între noi neodihnele noastre. Pe la miezul nopţii am ajuns asudaţi la ţărmurile mării, şi la satul Prafului de Aur. Valurile mării să despica la ţărmuri cu un groaznic sgomot, şi acoperea stâncele şi ţărmurile cu spume şi cu scântei de foc. Luminăturile aceste fosforiceşti, despicând întunerecul cel cumplit, ne-au arătat numai caicele pescarilor, ce le trăsese departe de mare pe năsip. Puţin mai încolo în pădure am zărit un foc, împrejurul căruia era adunaţi mulţi lăcuitori. Am mers şi noi acolo ca să ne odihnim, aşteptând să se facă zioa. În vreme dar ce şedeam pe lângă foc, unul din lăcuitori ne-au povestit cum că, pe după prânz au văzut o corabie pe mare, împingându-să de valuri cu mare grăbire [171] cătră Ostrov. „Noaptea (au zis) mi-au ascuns-o din ochi, şi la doă ceasuri după apusul soarelui am auzit slobozind tunuri chemând ajutor. Dar marea atât de tulburată fiind, nu s-au putut scoate nici un vas să meargă la dânsa. Peste puţin mi s-au părut că i-am văzut fănarele aprinsă, şi, la aceasta m-am spăimântat ca nu cumva corabia, apropiindu-să de ţărmuri, au trecut pintre uscat şi micul ostrov Ambra, socotindu-l în loc de Colţul Mirei, pe lângă care trec corăbiile ce merg la Port-Lui. De va fi aşa, care nu o pociu adeveri, apoi acea corabie este în mare primejdie.” Alt lăcuitoriu au zis, cum că de multe ori au trecut strâmtoarea dintre ostrovul Ambra, şi că acolo corabia poate întra fără frică ca în cel mai bun liman: „Am putea, au adaos el, să-m pui într-însa tot avutul mieu, şi să dorm liniştit ca şi pe uscat; altul iar al treilea, au zis, că este cu neputinţă ca să între corabiia într-aceea strâmtoare, pe unde abia întră caicele; încredinţând cum că au văzut-o aruncându-ş anghira sa dincolo de ostrovul Ambra, [172] în chip că s-ar fi întâmplat dimineaţă vreun vânt, era în voia ei ca să între în liman. Alţii iar alte păreri da. În vreme dar ce ei să disputa între dânşii după obeceiul creolilor trândavi, eu şi cu Pavel păzeam o adâncă tăcere. Am şezut acolo pănă la răvărsatul zorilor. Dar însă atât de puţină lumină era, încât mai nimic nu am putut vedea pe marea, ce era acoperită de ceaţă. Cu toate acestea tot am zărit o negreaţă, pe care ne-au spus că este ostrovul Ambra, depărtat de ţărmure cu un sfert de milă. În zioa aceea întunecoasă, nu să vedea alt decât ţărmurile mării unde ne aflam, şi oarecare vârfuri din munţii Ostrovului, care să părea din vreme în vreme încunjuraţi de nori. Pe la 7 ceasuri dimineaţa, auzirăm pin păduri un sunet de dobe; şi acesta era guvernatorul D. La-Burdoné, care venea călare urmat de bulucuri de soldaţ armaţ, de un mare număr de lăcuitori, şi de Mavri. El ş-au înşârat soldaţii pe ţărmurile mării, şi le-au poruncit ca toţi deodată să sloboază puştele. Abia au dat ei foc, şi îndată zărirăm pe marea o lumină, urmată [173] într-aceeaş clipeală de slobozitul unui tun. Dintr-aceasta am judecat că corabia este aproape de noi, şi îndată am alergat cu toţii cătră partea unde să zărisă semnul ei. Deci eram atât de aproape de dânsa, că cu totul huetul valurilor, am auzit ruga căpitanului ce comanduia manevrurile (mişcările) şi strigările corăbierilor, ce de trei ori au strigat: SĂ TRĂIASCĂ CRAIUL! Pentru că aceasta este strigarea Franţejilor când să află în mari primejdii, sau în mari veselii: ca cum ar striga la primejdie pe prinţul lor într-ajutor, sau ar avea atunci să arate că sânt gata să moară pentru dânsul. De cum corabia Sfântului-Gheran au văzut că sântem veniţ să o ajutăm, n-au încetat la tot trei minute să sloboază tunuri. Guvernatorul au poruncit ca să se facă foc în mai mult locuri pe uscat, şi au trimis la toţi lăcuitorii de pinprejur să caute de mâncare, scânduri, frânghii şi poloboace deşerte. Îndată s-au văzut o mulţime de lăcuitori, dinpreună cu Negrii lor, încărcaţi cu provizii şi cu cele trebuincioase pentru o [174] corabie, de pe la Praful-de Aur, de pe la flac şi de pe la râul Rampar. Unul dintr-aceşti lăcuitori mai bătrân, s-au apropiat de Guvernatorul şi i-au zis: „Domnule, toată noaptea s-au auzit nişte huete surde în munte, şi în păduri să clătina frunzele copacilor fără să sufle vânt; păsările marine fug la uscat: aceste semne vestesc o mare furtună.” „ Bine! prietenii miei, au răspuns guvernatorul, noi sântem pregătiţ, şi corabiia fără îndoială trebue să fie asemenea.” Toate, cu adevărat prevestea sosirea unei apropiate furtuni. Norii ce să vedea la zenit era negri la chendru, iar pin prejur ca arama. Aerul răsuna de strigările flethonilor, ciocănitoarelor, nagâţilor şi altor păsări de mare, care cu toată întunerecimea atmosferii, venea din toate părţile Ostrovului, să caute scăpare la Ostrov. Pe la noă ceasuri dimineaţă să auziră despre mare un huet mare, ca când curgea niscaiva puhoae din vârful munţilor amestecate cu trăsnete. Atunci toţi au strigat: „Iată [175] furtuna!” Şi îndată un vârtej înfricoşat de vânt au răpit ceaţa ce acoperea ostrovul Ambra şi canalul lui. Atunci corabia Sfântului-Gheran să văzu bine încărcată de oameni, cârmele şi catargurile căzute jos. Pandiera sa strânsă. Cu patru odgoane la proră (1) şi numai cu unul la primnă (2). Ea era între Ostrovul Ambra şi uscat pe brâul stâncilor ce încunjură Ostrovul Franţii, şi pe care brâu l-au trecut pintr-un loc, pe unde niciodată nu trecuse o corabie. Deci, prora ei era întoarsă împrotiva valurilor, şi la fieşcare năvălire de apă ce întra în canal, ea să redica cu totul, şi carena (3) să vedea sus; iar primna să afunda cu totul. Într-această poziţie, în care vântul şi marea o arunca la uscat, îi era cu neputinţă să se mai întoarcă pe unde venisă, sau tăind funiile, să scape la ţărmuri de care să despărţea de mari (1) Faţa corăbiei (2) Dosul corăbiei (3) Partea corăbiei ce să afundă în apă. [176] scopeli. Fieşcare val după ce cu mare repejune să sfărăma la ţărmuri, apoi mergea mugind în sânurile mării şi arunca pietre pe uscat mai bine de cincizăci de picioare; pe urmă, trăgându-să înapoi, desăvlea o mare parte a ţărmurilor, ale cărora cremeni le freca una de alta cu un mare sgomot. Marea să umfla în tot ceasul de vânt; şi tot canalul coprins între acest Ostrov şi Insula Ambra, era un câmp lat de spume albe, săpat de valuri negre şi adânci. Aceste spume să grămădea pin sinuri la şasă picioare de înalt, şi împingându-să de vânt să vărsa pe ţărmuri mai bine de jumătate de milă. Marea să părea una cu cerul, şi orizonul vestea o lungă furtună. Nici o parte a orizonului nu era săninată; ci numai o lumină neagră şi verde lumina pe pământ, pe mare şi pe ceriu. După atâtea sbuciumături ale corăbiei, în sfârşit tot au sosit primejdia de care ne temeam. Odgoanele prorii s-au rupt; şi, fiindcă de altă nu să mai sprijinea, decât numai de o singură funie, au fost aruncată pe nişte stânci apropiate de ţărmuri de şasăzăci [177] de stânjini departe de ţărmuri. Atunci toţi am strigat de frică. Pavel au vrut să se arunce în marea de nu l-aş fi apucat eu în braţe: i-am zis: „Fiiul mieu, vrei să mori ?” „Lasă-mă să mă duc într-ajutoriul ei, sau să moriu!” Fiind dar că desnădăjduirea îi întunecase mintea, Doming şi eu îi legarăm de brâu o frânghie lungă, şi am apucat-o unul de un capăt, şi altul de altul. Atunci Pavel au plecat cătră corabie, când înotând, când mergând pe scopele. Uneori socotea c-a ajunge-o; fiindcă marea în tulburările ei cele neregulate o lăsa uneori mai aproape de uscat, încât putea cineva să iasă şi în picioare; dar însă îndată peste puţin, întorcându-să înapoi cu mai mare furie, o afunda iarăş, şi rădica primna în sus, aruncând pe sărmanul Pavel departe de uscat cu pieptul rănit, cu picioarele sângerate, şi mai mort. Abia tânărul îş mai venea în fire, şi îndată iarăş alerga cu mai mare căldură cătră corabie, pe care marea o strica cu înfricoşate lovituri. Toţi cei din corabie, nemainădăjduind vreo mântuire, să arunca [178] în marea, viind pe scânduri, pe cuşci de păsări, şi pe poloboace. Atunci s-au văzut un lucru vrednic cu adevărat de o vecinică jale: o tânără să ivi în primna corăbiei, întinzând mâinile cătră acela, ce cu toate puterile sale să nevoia se o ajungă. Deci aceasta era Virghinia, care cunoscusă pe amorezul ei pentru bărbăţia sa. Privirea aceştii drăgălaşe persoane puse într-o atât de cumplită primejdie, ne-au umplut de scârbă şi de deznădăjduire. Cât pentru Virghinia, păzind un chip nobil şi statornic, ne făcea semn cu mâna, ca cum zicându-ne o vecinică zio bună. Toţi corăbierii să aruncasă în marea. Numai unul rămăsese şi acela gol şi voinic ca Herculi. Acela s-au apropiat de Virghinia cu respect, şi l-am văzut îngenunchind înaintea ei, şi îndemnându-o să se desbrace; dar ea, depărtându-l cu bărbăţie, ş-au întors faţa de cătră dânsul. Atunci toţi privitorii au strigat: „Scap-o, scap-o, nu o lăsa!” Dar într-acelaş minut un val înfricoşat ca un munte, au năvălit între Ostrovul Ambra şi uscat, şi au mers cătră [179] corabie, lovind-o cu spumoasele ei valuri. La această înfricoşată privelişte, corăbieriu s-au aruncat singur în marea; iar Virghinia, văzind moartea netăgăduită ş-au pus o mână pe haine, şi una pe inimă, şi înălţind în sus o căutătură lină, s-au văzut ca un înger sburând la ceriuri. O zi înfricoşată! Vai! Toate s-au sfărămat. Furtuna au aruncat departe de uscat pe unii din privitori, ce, porniţi de iubire de omenire, venise să scape pe Virghinia, precum şi pe corăbieriul ce voia să o scape. Acest om, scăpând de o adevărată moarte, au îngenuncheat pe năsip zicând: „Dumnezeule! Tu mi-ai scăpat viaţa; dar aş fi dat-o cu toată inima pentru această vrednică demoazelă care nu au voit nicidecum să se desbrace ca mine.” Pe urmă Doming şi eu am tras din valuri pe nenorocitul Pavel leşinat, şi curgându-i sânge din gură, şi din urechi. Guvernatorul l-au dat la hirurg; şi noi căutam pe ţărmurile mării, nu cumva să fi adus marea trupul Virghiniei; dar întorcându-să vântul fără veste, precum să [180] întâmpla la furtun, ne-am scârbit foarte, că nu vom putea face acei nenorocite fete datoriile îngropării. Deci am plecat din locul acela desnădăjduiţi, şi răniţi de o singură moarte, într-un nofraji unde un mare număr de persoane perise, şi cei mai mulţi să îndoia, după un sfârşit atât de vrednic de tânguire a unei fete virtuoasă, de este Pronie. Fiindcă să întâmplă răle atât de înfricoşate şi nedrepte, încât şi nădejdea celui mai înţălept să jigneşte din pricina lor. Cu toate acestea unii pusese pe Pavel ce începea să-ş mai vie în simţiri, într-o casă megieşită, până ce va putea să meargă la casa sa. Eu m-am întors dinpreună cu Doming, ca să mângâi pe muma Virghiniei, şi pe prietena ei de această jalnică întâmplare. Când am întrat în valea râului Latanierilor, oarecare negri ne-au spus că marea aruncă multe sfărâmături de corabie în sinul cel de ceea parte. Deci ne pogorărâm în vale, şi cel dintâi lucru ce am văzut la ţărmuri, au fost trupul Virghiniei. Era acoperită jumătate cu năsip, într-aceeaş poziţie cu care o văzusem şi [181] în ceasul cel mai de pre urmă. Nurii ei nu era nicidecum schimbaţi. Ochii ei era închiş; dar veselia încă sta în faţa ei. Numai gălbineala morţii să amesteca în obrajii ei, cu roşaţa curăţeniei cei fecioreşti. O mână era pe hainele ei; iar ceialaltă, ce o pusese la inimă, era foarte strânsă. I-am descleştat cu mare greutate un toc; dar cât m-am mirat când am văzut într-însul portretul lui Pavel, ce îi făgăduisă că nu-l va lăsa până la moarte! Acest mai de pre urmă semn de statorniciia şi dragostea aceştii nenorocite fete, m-au făcut să plâng cu amar. Doming să bătea în piept, şi răsuna aerul de jalnicele strigări. Am adus trupul Virghiniei într-o colibă a pescarilor, şi l-am dat spre pază la nişte femei sărmane malavareze, care s-au priimit ca să-l scalde. În vremea când ele să îndeletnicea la acest lucru jalnic, noi ne-am suit spre casă tremurând. Acolo am găsit pe Madam La-Tur şi pe Margarita rugându-să, până ce să vor înştiinţa despre corabie. Deci îndată ce m-au zărit, Madam La-Tur au strigat: „Unde este [182] fiică-mea, scumpa mea fiică, copilul mieu?” Şi prepuind primejdiia ei, din tăcerea şi lacrămile mele, îndată s-au cuprins de suspinuri şi de leşen; glasul ei nu făcea să se auze decât oftări şi înecături. Margarita iarăş striga: „Unde este fiiul mieu? Eu nu văz nicidecum pe fiiul mieu.” Şi au leşinat. Deci îndată am alergat la dânsa: şi după ce am făcut-o să se mai deştepte, o am încredinţat-o că Pavel trăeşte, şi că guvernatorul au orânduit ca să-l caute. Într-acest chip deşteptându-să nu au îngrijit de altă decât de prietena ei Madam La-Tur, care cădea din vreme în vreme în mari leşinuri, şi toată noaptea petrecuse în ceale mai mari dureri şi tânguiri. De unde am judecat că nici o scârbă nu poate fi asemenea cu cea părintească. Când îş mai venea puţin în fire, înălţa cătră ceriu căutături nemişcate şi tânguitoare. În zadar prietena ei şi cu mine strângeam mâinile ei într-ale noastre. În zădar o numeam cu ceale mai dulci nume; pentru că ea să părea nesimţitoare la semnele dragostei noastre cei vechi, şi din pieptul [183] ei cei necăjit nu eşa altă decât nişte surde gemete. Dimineaţă au adus pe Pavel culcat în palanchină. Îş mai venisă puţin în fire; dar nu putea să vorbească nici un cuvânt. Întâlnirea lui cu maică-sa şi cu Madam La-Tur, au folosit mai mult decât toate îngrijirile ce făcusem până atuncea. El s-au arătat ca o rază de mângâere în feţele acelor nenorocite maice. S-au pus amândoă lângă dânsul, l-au îmbrăţoşat şi l-au sărutat. Lacrămile lor ce până atunci era oprite de scârba cea peste măsură, atunci au început să curgă, amestecându-ş şi Pavel pe ale sale cu ale lor. Într-acest chip mai liniştindu-să natura într-aceşti trei nenorociţi, au căzut în sfârşit într-o slăbiciune, asemenea, într-adevăr, cu moartea. D. de La-Burdoné m-au înştiinţat pe ascuns cum că din porunca lui s-au adus trupul Virghiniei în târg, şi cum că de acolo vrea să-l ducă să-l îngroape la beserica Pamplemuselor. Mă pogorâi îndată la Port-Lui, unde am găsit adunaţi lăcuitori din toate satele, ca să [184] privească la îngroparea ei, ca cum Ostrovul pierdusă dintr-însul ceea ce avea mai scump. Corăbiile de la Liman era cu antenele lor cruceşate, cu pandierile strânse, şi neîncetat slobozea tunuri în lungi depărtări. Grenadierii mărşăluia încet înainte cu puşcele în jos. Muzica lor acoperită cu nemetez negru, nu făcea a să auzi decât sunete jalnice; şi vedea cineva scârba zugrăvită în feţele acestor ostaş, care de atâtea ori afrotarisise moartea în răsboae, fără a schimba feţe. Opt tinere fecioare din cele mai alese ale Ostrovului, îmbrăcate cu haine albe, şi cu plăstări în mâini, ducea trupul virtuoasei lor tovărăşiţe, acoperit cu flori, şi urmat de un şir de copii ce cânta cântări de laude. În urma lor venea cei mai însămnaţi din lăcuitori şi statul major, după care apoi urma guvernatorul cu o mulţime de norod. Iată ceea ce ocârmuirea poruncisă ca să dea oarecare cinste virtuţii Virghiniei. Dar când trupul ei au ajuns la poalele acestui munte, şi cei ce o însoţea au văzut colibile, ce odineoară era atât de fericite, şi pe care [185] moartea sa le umplea acum de disnădăjduire, toată pompa îngropării s-au turburat. Cântările au încetat; pe de vale nu se mai auzea altă, decât suspinuri şi tânguiri. Atunci s-au văzut alergând o mulţime de tinere fecioare megieşite ca să atârne de năsălia Virghiniei basmale, metanii şi cununi de flori, rugându-o ca pre o sfântă. Mumele cerea de la Dumnezeu o fiică ca dânsa; tinerii, amorizate aşa de statornice; săracii, o prietenă atât de milostivă; şi robii, o stăpână aşa de bună. Când au ajuns la locul îngropării, nişte negre de Madagascar şi cafre de Mozambic, au pus împrejurul ei panere cu poame, şi au spânzurat bucăţi de ţăsături pe copacii de pinprejur, după obiceiul locului lor. Indiene din Bengali şi Malabar au adus cuşce pline de păsări, şi le-au sobozit peste trupul ei; o, cât pierderea unei persoane iubite scârbeaşte toate naţiile! Şi atât de mare este puterea virtuţii nenorocite, încât uneşte într-una pe toate relighiile împrejurul mormântului ei! [186] Au trebuit să se pue păzitori împrejurul mormântului ei, ca să depărteze pe oarecare fete sărace, ce în putere voia să se arunce într-însul, zicând că nu mai avea altă mângâere să nădăjduiască într-această lume, şi că nu le mai rămânea alt decât să moară cu aceea ce le-au fost singura făcătoare de bine. În sfârşit s-au îngropat lângă Beserica Pamplemuselor, în partea despre apus, supt o tufă de bambu, unde, viind la beserică cu maică-sa şi cu Margarita, iubea să se odihnească lângă acela pe care ea atunci îl numea fratele ei. La întoarcerea aceştii pompe de îngropăciune, D. La-Burdoné s-au abătut pe aici dinpreună cu vreo câţiva din suita sa. Au făgăduit Madamii La-Tur şi prietenii tot feliul de ajutor ce ar atârna de la dânsul. Puţine au vorbit, dar cu mare mânie asupra neomenitei sale mătuşi; şi apropiindu-să de Pavel, i-au zis câte au socotit destoinice ca să-l mângâe: „Martur îmi este Dumnezeu, i-au zis el, că am poftit norocirea dumitalei şi a toată familia. Prietene, trebue [187] să mergi în Franţa unde îţi voi mijloci eu vreo slujbă, şi în lipsa dumitalei eu voi îngriji de maică-ta ca şi de a mea.” Aceste zicând, i-au dat mâna sa; iar Pavel au tras-o înapoi pe a sa, şi ş-au întors faţa ca să nu-l mai vază. Eu însă şedeam în casa nenorocitelor mele prietene, ca să le dau câte puţin ajutor, atât lor, cât şi lui Pavel. Deci în vreme de trei săptămâni Pavel au venit în stare ca să umble; dar scârba sa să mărea după măsura ce şi trupul său să împuternicea. La toate era nesimţitoriu, căutăturile sale era moarte, şi nu răspundea la nimic ce l-ar fi întrebat cineva. Madam La- Tur, ce era mai moartă, îi zicea adesa: „Fiiul mieu, de câte ori te văz, socotesc că văz pe scumpa mea Virghinie.” El auzind de numele Virghiniei să supăra şi să deştepta de lângă dânsa, deşi maică-sa îl striga să vie lângă prietena ei. Să ducea singur în grădină, şi şedea supt cocotierii Virghiniei, cu ochii ţintiţi la isvorul ei. Hirurgul guvernatorului, ce-l căutasă cu mare îngrijire pe dânsul [188] şi pe acele dame, ne-au zis că, ca să-l isbăvim de melanholia în carea să afla, trebue a-l lăsa să facă orice va voi, fără a-l împotrivi la nimic; pentru că nu este alt mijloc de a învinge tăcerea în carea el să pironisă. Eu am hotărât ca să urmez după sfatul hirurgului. Îndată ce Pavel s-au mai simţit puţin în putere, s-au depărtat de casă. Şi fiindcă totdeauna îl păzeam, am plecat şi eu după dânsul, şi am zis lui Doming ca să ia merinde, şi să vie după mine. În vreme dar când acel tânăr pogora acest munte, veselia şi puterile sale să părea renăscându-să. Dintâi au luat drumul Pamplemuselor; şi, ajungând în preajma Besericii Paleiurili de bambu, au mers de-a dreptul unde au văzut pământ de curând săpat; acolo au îngenunchiat şi, înălţându-ş ochii cătră ceriu, s-au închinat multă vreme. Acest pas al său mi s-au părut foarte bun pentru îndreptarea minţii sale, fiindcă acest semn de supunere la fiinţa cea prea înaltă, arăta cum că sufletul său începea ca să-ş ia iarăş lucrurile [189] sale cele naturale. Doming şi eu am îngenuncheat ca şi dânsul, şi ne-am rugat dinpreună cu el. Pe urmă sculându-să, ş-au luat drumul cătră amiazănoapte, fără a să mai uita la noi. Fiind dar că eram încredinţat că nu ştie, nu numai unde să îngropase trupul Virghiniei, dar şi chiar de s-au scos din marea, l-am întrebat pentru ce s-au rugat lui D-mzeu, supt aleiurile acele de bambu; el mi-au răspuns: „Noi am fost de multe ori acolo!” El ş-au urmat drumul său, pănă ce au întrat în pădure, unde am şi înnoptat. Acolo, l-am îndemnat, cu pilda mea, ca să mânânce ceva; şi pe urmă ne-am culcat pe iarbă supt un copaciu. A doa zi nădăjduiam că să va întoarce înapoi. Dar el au privit câtva înapoi la Beserica Pamplemuselor, şi făcând câţva paşi de întoarcere, s-au vârât în pădure, îndreptându-şi drumul său tot cătră miazănoapte. Eu am priceput scoposul său, şi în zădar m-am ostenit ca să-l întorc. Pe la miazăzi am ajuns la satul Prafului de Aur; de unde s-au pogorât drept la malul mării, în dreptul unde să stricasă corabia Sfântului-Gheran. [190] Acolo, văzind ostrovul Ambra, şi canalul său curat ca oglinda, au strigat: „Virghinie! Scumpa mea Virghinie!” Şi îndată au leşinat. Doming şi eu l-am dus în pădure, unde abia l-am făcut ca să se mai desmeţască. După ce s-au mai deşteptat, au voit să se întoarcă la ţărmurile mării; dar, rugându-l să nu-ş mai reînnoiască scârba ca şi pe a noastră cu acest feliu de crude aduceri aminte, s-au îndreptat într-altă parte. În sfârşit, în vreme de opt zile, au umblat pin toate locurile, pe unde umblasă în copilărie cu tovărăşiţa lui. Pe urmă au călcat toate cărările pe unde ea mersese ca să cee ertare roabei de la Râul Negru; s-au mai uitat pe urmă şi la malurile Răului de lângă Muntele Trimast, unde ea şezusă nemaiputând ca să umble, şi cătră partea pădurii, unde să rătăcise. Câte locuri îi aducea aminte de necazurile, jocurile, ospeţele, facerea de bine a iubitei sale; râul Muntelui Lung, mica mea căsuţă, cataractul de-a lăturea, panerul ce ea sădisă, şi răspintenele pădurei unde ea iubea să cânte, toate împreună [191] l-au făcut să plângă; şi eho al muntelui ce răsunase de atâtea ori de veselele lor strigări, acum nu mai repetuia decât aceste jalnice cuvinte: „Virghinie! Scumpa mea Virghinie!” Într-această viaţă, sălbatică şi rătăcitoare, ochii săi să afundase, faţa să îngălbinise, şi sănătatea sa să împuţina din zi în zi. Fiind dar încredinţat că simţirea necazurilor noastre să îndoeşte prin aducerea aminte plăcerilor noastre, şi că patimile să mai adaog în singurătate, am hotărât să depărtez pe nenorocitul mieu prietin din locurile, ce-i aducea aminte de întâmplările sale, şi să-l duc în vreo parte a ostrovului, unde să aibă bună privelişte. Deci l-am dus la locurile cele lăcuite a părţii Veliiamului, unde niciodată nu mersese. Agricultura şi negoţul pricinuia într-această parte de ostrov, o prea frumoasă privelişte. Acolo vedea cineva o mulţime de teslari, alţii cioplind lemne şi alţii tăind scânduri; cară încărcate trecea în sus în jos pe drum; cirezi de boi, şi herghelii de cai păştea pin imaşuri. Înălţimea locului să vedea priimitoare în mai multe [192] locuri de cultura a feliurimi de saduri de Evropa. Să vedea ici colea pe vale ogoară de grâe, iar pin poenele pădurelor, o mulţime de fraţi, şi în lungul drumurilor, şiraguri de trandafiri. Răcoreala aerului, împuternicind nevre le priea bune la sănătatea albilor. De pe acelea înălţimi ce cad pe la mijlocul ostrovului, şi să încunjură de mari păduri, nu să vedea nici marea, nici Port-Lui, nici Biserica Pamplemuselor, nici altceva care să aducă aminte lui Pavel de Virghinia. Însuş munţii ce să despart în mai multe rămuri cătră Port-Lui, nu ne înfăţoşază alt de pre partea câmpiilor Veliiamului, decât un lung şir de munţi, în linie dreaptă, unde să văd înălţate mai multe piramizi de stânci, pe lângă care să adună norii. Deci la aceste câmpii am adus eu pe Pavel, unde nu-l lăsam nicidecum să şază, ci îl purtam neîncetat pin soare şi pin ploae, zioa şi noaptea, rătăcindu-l pin păduri, pin ponoară, şi pe câmpi, ca să-i împrăştiu gândurile sale prin osteneala trupului său, şi să mai schimb cugetile sale, prin necunoaşterea [193] locurilor unde ne aflam, a drumurilor ce rătăcisem. Dar sufletul unui amorezat găseşte în tot locul urmele iubitei sale; căci nici noaptea, nici zioa, nici liniştea pustiului, sau sgomotul oamenilor lăcuitori, şi nici chiar această vreme, care răpeşte atâtea suveniruri, nu-l poate răsleţi de dânsa. Precum pusula caută totdeauna cătră miazănoapte, asemenea şi el să întoarce cătră dânsa polul ce îl trage, îndată ce întră în hotarăle primblării ei. Când întrebam pe Pavel, rătăcit pe câmpurile Veliiamului: „Unde să mergem acum?” el să întorcea cătră amiazănoapte, şi-m zicea: „Iată munţii noştri, să ne întoarcem.” În sfârşit am priceput că toate mijloacele ce întrebuinţam spre mângâerea lui, era zădarnice, şi că acum alt numai rămăsese decât să mă lupt de faţă cu patima sa, întrebuinţând toate puterile slăbănoagei mele cuvântări. Deci îi răspunsei: „ – Da, iată munţii unde lăcuia iubita ta Virghinie, iată şi portretul ce-i dedeseş, că l-au păstrat la inima sa pănă la sfârşitul [194] vieţii.” Atunci i-am arătat micul portret ce el dedesă Virghiniei pe malul isvorului Cocotierilor; şi îndată ce l-au văzut, o mare veselie s-au arătat în faţa sa. L-au luat îndată în slăbănoagele sale mâini, şi l-au sărutat. Atunci i s-au tăiat răsuflarea şi ochii săi cei încruntaţi de singe s-au umplut de lacrămi, fără a putea să curgă. „Fiiul mieu, i-am zis, ascultă-mă pe mine, prietenul tău, şi prieten oarecând al Virghiniei. Pe mine zic, care de atâtea ori m-am silit a împuternici mintea ta împrotiva neaşteptatelor ticăloşii ale vieţii. Pentru ce te tângueşti cu atâta amar? Pentru nenorocirea ta, sau pentru a Virghiniei? Pentru nenorocirea ta? da, mare este cu adevărat. Pentru că ai pierdut pe cea mai drăgălaşe fată, ce ar fi fost şi cea mai vrednică dintre toate femeile. Ea jărtfise toate enteresurile sale pentru ale tale, şi din toate darurile norocului ei, pe tine te-au protimisit mai mult, ca pe o singură răsplătire vrednică de virtutea [195] sa. Dar iarăş de unde ştii că aceea de la care aşteptai o adevărată fericire, nu ţ-ar fi pricinuit un mai mare izvor de scârbe? Ea era săracă şi fără clironomie; cu dânsa nu mai aveai alt a împărţi decât numai ostenelile tale. Întorcându-să de acolo mai delicată prin educaţia (creşterea) ei, şi mai cu curaj din însuş nenorocirea ei, ai fi văzut-o în toate zilele căzind şi slăbind, filotimisindu-să să-ţ ajute la ostenelile tale. Mai făcând încă şi copii, atuncea s-ar fi îndoit ostenelile sale şi ale tale, prin gretatea de a ţinea numai cu tine, părinţ bătrâni, şi a creşte şi copii mici. Poate îmi vei zice: că guvernatorul ne-ar fi ajutat. Dar iarăş de unde ştii, că într-aceste colonii vei avea guvernatori tot Laburdoneţi? Şi nu vor veni alţii fără năravuri şi obicei bun? Şi dacă femeia ta, ca să capete vreun mic ajutor de la dânşii, nu ar fi fost silită să le facă curte? Sau ea să slăbinogească, şi tu să fii vrednic de tânguire; sau ar fi fost [196] înţăleaptă şi tu ai fi rămas sărac; norocirea ta încă dacă, pentru frumseţa şi virtutea ei, nu te-ar fi prigonit aceia de la care tu aşteptai ocrotire! Mi-ar fi rămas, vei zice, fericirea cea neatârnată de noroc, ca să am femee iubită să o mângâi cu însuş neostenelile mele, să o vesălesc cu întristarea mea, şi de a mai mări amorul cu împrumutatele noastre osteneli. Nu-i îndoială că virtutea şi amorul să bucură de aceste amărâte plăceri. Cu toate acestea, ea nu mai este acum în viaţă, şi pentru tine nu mai rămân alţii, decât acelea ce ea al doilea după tine au iubit, adecă: maică-sa şi maică-ta pe care scârba ta cea neîmpăcată le va trage şi pe ele la mormânt. Puneţ toată fericirea ta într-ajutorul lor, precum şi ea au făcut. Fiiul mieu, facerea de bine este fericirea virtuţii; şi nu este altă faptă mai sigură şi mai mare pe pământ decât dânsa. Cugetările pentru plăceri, odihni, desfrânâri, îndestulări, slabe, nu sânt nicidecum făcute pentru omul cel neputincios [197] călători şi trecători. Iată cum un pas numai al vostru cătră norocire v-au îmbrâncit din prăpastie în prăpastie. Cum că la aceasta tu te-ai împrotivit este adevărat; dar cine n-ar fi crezut că călătoria Virghiniei nu va avea un bun sfârşit pentru fericirea voastră amândurora? Chemările unei rude bogate şi vârstnice, sfâtuirile unui înţălept guvernator, laudele unii întregi colonii, puterea unui preot, au pricinuit nenorocirea Virghiniei. Aşa alergăm noi la peire, înşălaţ de însuş înţălepciunea acelora ce ne ocârmuesc. Mai bine ar fi fără îndoială a nu să mai încrede cineva în cuvintele şi nădejdile lumii cei înşălătoare. Dar în sfârşit, dintr-atâţa oameni, ce vedem străduindu-să într-aceste câmpii; şi dintr-alţi atâţea, ce pentru câştig aleargă pe la Indii, sau care fără a eşi din locul lor, să bucură cu odihnă în Evropa de ostenelile acestor de aicea, nici unul nu este care, să nu piarză vreodată bogăţii, măriri, femee, copii, şi prietini, care sunt lucrurile ceale mai scumpe şi [198] mai preţuite. Cei mai mulţi dintr-înşii vor fi adăogând pe lângă atâtea pagube, şi suvenirul (aducerea aminte) a însuş nebuniei lor. Tu însă, judecând bine, la nimic nu eşti vinovat. Pentru că credinţa ţ-ai păzit-o, şi în floarea tinereţii tale, ai arătat o iscusinţă de înţălept, cugetând şi făcând într-o unire cu firea. Cugetele tale era legiuite, fiindcă era curate, simple şi neinteresate; şi aveai asupra Virghiniei ceale mai sfinţite dreptăţi, cu care nici o norocire nu să potrivea. Ai pierdut-o, dar aceasta nu au făcut-o nici nebunia ta, nici iubirea ta de argint, nici greşita ta socotinţă; ce însuş Dumnezeu, care au întrebuinţat patimile altuia ca să te lipsască de iubita ta. Dumnezeu zic, de la care tu ai totul, şi care vede tot ceea ce ţi să cuvine, şi a căruia înţălepciune nu-ţ dă nicidecum loc de căinţă, şi de deznădăjduire, care merg totdeauna după realele ce noi înşine ne-am pricinuit. Aceasta poţ ca să zici în sine-ţ la nenorocirea ta: pe nedreptate pătimesc. Ce, dar [199] tângueşti? Nenorocirea Virghiniei, sfârşitul ei, sau starea ei de acum? Ea au împlinit soarta hotărâtă pentru nobleţă, frumseţe, şi încă şi pentru aceste împărăţii. Viaţa omului dinpreună cu toate scoposurile sale, să înalţă ca un mic turn, al căruia vârf este moartea. Îndată ce s-au născut, au trebuit să şi moară. Ea este fericită că s-au dezlegat din legăturile vieţii, mai înainte de maică-sa, de maică-ta şi de tine, adecă că nu au murit mai de multe ori, mai nainte de sfârşit. Moartea, fiul mieu, este un bun pentru toţi oamenii. Ea iaste noaptea acelii zile neastâmpărate, ce să numeşte viaţă. În somnul morţii să odihnesc pentru totdeauna boalele, scârbele, durerile şi fricile ce turbură neîncetat pe nenorociţii trăitori. Cercetează pe oameni, ce să par mai fericiţ; şi vei vedea că au cumpărat această părută fericire a lor foarte scump: adecă cinstea obştii, prin necazuri casnice; bogăţia, prin stricarea sănătăţii; plăcerea de a fi iubit, care [200] este atât de rară, prin jărtfe necontenite; şi de multe ori, la sfârşitul unii vieţ jărtfite, pentru străine folosuri, nu văd pinprejurul lor decât prieteni mincinoş, şi rude nemulţămitoare. Virghinia însă au fost fericită păn în acel mai de pre urmă minut; pentru că între noi fiind, au fost fericită despre bunurile naturii; iar depărtându-să de noi, despre acelea ale virtuţii; chiar în înfricoşatul minut ce am văzut-o perind, ea tot era fericită; căci, las că-ş arunca ochii o colonie întreagă, căriia pricinuia o obştească jale, sau asupra ta ce alergai fără frică într-ajutoriul ei, dar au văzut cât de mult o iubeam şi cât de scumpă ne-au fost. Îmbărbătându-să asupra celor viitoare cu aducerea aminte a nevinovatei sale vieţi, au primit schiptrul cel păstrat de sus pentru virtute, adecă un curaj mai presus de primejdie, ş-au înfăţoşat morţii o faţă vesălă. Fiiul mieu, Dumnezeu face să sufere virtutea toate cercările vieţii, ca să [201] arate cum că numai ea singură este destoinică a fi întrebuinţată, şi a găsi printr-însa fericire şi slavă. Când el voeşte ca să-i dea o strălucită cinste, atunci o sue pe un teatru mare şi o pune să se lupte cu moartea. Atunci curajul ei slujeşte drept pildă, şi suvenirul nenorocirilor sale să cinsteşte în veci cu lacrămile următorilor săi. Iată nemuritorul monument ce-i este gătit pe un pământ, unde toate să trec, şi unde însuş aducerea aminte a celor mai mulţi împăraţi să îngroapă peste puţin într-o vecinică uitare. Dar Virghinia trăeşte încă. Vezi, fiiul mieu, că toate să schimbă pe pământ, dar nimic nu să pierde. Nici un meşteşug omenesc nu ar putea ca să strice cea mai mică părticică de materie: cu cât mai vârtos cel ce au avut cuvântare, au fost sămţitori, iubitori, virtuos, şi relighios s-ar strica, în vreme ce şi elementurile cu care au fost îmbrăcat sunt nestricăcioasă? Ah! Dacă Virghinia au fost fericită cu noi, acum este şi mai fericită. Cum [202] că este un Dumnezeu, fiiul mieu, toată natura mărturiseşte; şi nu mai este trebuinţă ca să ţ-o dovedesc. Numai răutatea oamenilor îi face să tăgăduiască o dreptate de care ei să tem. Inima ta îl simte, precum şi ochii tăi văd lucrul mâinilor sale. Crez dar că el va lăsa pe Virghinia fără răsplătire? Crez că însuş această putere, ce îmbrăcasă pe acel suflet atât de nobil cu o formă aşa frumoasă, în care cunoştea un meşteşug dumnezeesc, n-ar fi putut să o scape din valuri? Şi că cel ce au aşezat această fericire a oamenilor după nişte legi, ce tu încă nu le ştii, nu poate să gătească pentru Virghinia altă fericire după niscaiva legi cu totul necunoscute ţie? De am fi fost în stare ca să putem gândi, mai nainte de a ne naşte când eram nimic, am fi putut oare să ne facem vreo idee despre fiinţa noastră? Şi acum că sântem într-această fiinţă întunecoasă şi trecătoare, puteai prevedea ceea ce este după moarte, unde sântem datori a merge? Dumnezeu are trebuinţă precum [203] omul, de micul nostru glob pământesc, ca să-i slujască drept teatru la înţălepciunea şi bunătatea sa? Şi nu au putut lăţi viaţa omenească decât numai în câmpurile morţii? Dacă cea mai mică picătură de apă a ocheanului este plină de vietăţ ce atârnă de noi, apoi cu cât mai vârtos nu vor fi într-atâtea stele ce să învârtesc pe deasupra capetelor noastre! Ce! Au doară nu mai este o înţălegire mai presus de toate şi o bunătate dumnezeiască decât numai la noi; şi într-acelea nenumărate şi luminoasă globuri, într-acelea nemărginite haosuri de lumine, pe care nici furtunele, nici nopţile le-au întunecat vreodineoară, nu va fi alt decât un loc deşert şi în veci nefiinţelnic! Dacă noi, care nimic nu avem de la sine, am fi îndrăznit să punem hotară puterii, de la care toate am priimit, atunci ar fi trebuit să credem că aici pe pământ unde lăcuim sânt margenele împărăţiei lui, unde viiaţa să luptă cu moartea, şi nevinovăţiia cu tirania.” Nu-i îndoială că este vreun loc unde virtutea [204] îş ia răsplătirea ei. Virghinia acum este fericită. Ah! De-ar fi fost cu putinţă ca din corturile îngerilor să-ţ vorbească, ea ţ-ar fi zis ca şi în ceasul de zioa bună: o, Pavle! Viaţa nu este decât o cercare. Eu am fost credincioasă la legile naturei, ale amorului şi ale virtuţii. Am străbătut mările ca să ascult rudele mele; am părăsit bogăţiele ca să-mi păzesc credinţa; şi am iubit mai bine să-m pierz viiaţa, decât să sâlnicesc curăţănia mea. Acum, Dumnezeu au socotit a fi împlinită cariera mea, şi iată am scăpat cu totul de sărăcie, de clevetiri, de furtuni, şi de priveliştea străinelor nenorociri. Din câte răle îngrozesc pe oameni nici una de acum nu poate ca să mă ajungă; şi tu mă căinezi şi mă jăleşti! Eu sânt curată şi nestrămutată ca o mică părticică de lumină, şi tu mă chemi la întunericul vieţii! O, Pavle! O, prietenul mieu! Adu-ţ aminte de zilele acelea fericite, în care de dimineaţă gustam desfătarea cea cerească, răsărind odată cu soarele pe vârfurile acelor [205] stânci, şi împrăştiindu-să cu razele sale pin sinurile pădurilor noastre. Noi ne înspăimântam, fără ca să-i putem înţălege pricina. La nevinovatele noastre închinăciuni, doream ca să fim tot luminaţ, ca să ne bucurăm de frumoasele coloruri a zorelui; tot miros, ca să ne bucurăm de mirodeniile sadurilor noastre; tot auzire, ca să auzim conserturile păsărilor noastre; tot inimă, ca să cunoaştem facerile sale de bine. Acum aflându-mă la izvorul frumseţii de unde curg toate cele ce-s plăcute pe pământ, sufletul mieu vede, gustă, aude, pipăe nemijlocit câte atunci nu putea să le simţă decât prin nişte slabe organe. Ah! Ce limbă ar putea să descrie marginile unui vecinic răsărit, unde eu de-a pururea lăcuesc? Tot ce-au putut face o putere nemărginită şi o bunătate cerească pentru ca să mângâe pe o zidire nenorocită; tot ce prieteşugul unui număr necuprins de fiinţe, să bucură de aceeaş fericire, şi poate pune o armonie în strămutări obşteşti, toate aici le câştigăm fără amestecare. Rabdă [206] dar această cercare ce ţ-au dat, ca să măreşti mai mult fericirea Virghiniei tale prin dragoste nesfârşită, şi printr-o nuntă, a căriia făclii vor fi de-a pururea nestinse. Acolo îţ voi domoli scârbele tale; şi acolo îţ voi şterge şi lacrămile tale. O, prietene! O, tânărul meu mire! Înalţă-ţ sufletul tău cătră cel prea înalt, ca să poţ suferi necazurile cele din minunt.” Însuş pornirea mea mi-au tăiat cuvîntul. Iar Pavel, uitându-să boldiş la mine, au strigat: „Au murit! Au murit!” Şi îndată o mare slăbăciune l-au cuprins după aceste jalnice cuvinte. Pe urmă, mai viindu-ş în simţiri, au zis: „Fiind dar că moartea este un bun, şi Virghinia este fericită, voesc şi eu ca să moriu, să mă împreun cu Virghinia.” Într-acest chip mângâerile mele, i-au slujit spre deznădăjduire. Eu mă asămănam unui om care umblă ca să scape pe prietenul său din mijlocul vreunui râu, dar el nu voeşte nicidecum ca să înoate. Vai! Nenorocirile tinereţii îndreptează pe om la viiaţă, şi Pavel necercându-le [207] niciodată, acum îl biruisă cu totul. După ce iarăş l-am adus acasă, am găsit pe maică-sa şi pe Madam La-Tur în mai mare slăbăciune decât dintăi. Mai vârtos Margarita era mai slabă; pentru că caracterurile cele mai deştepte, ce abiia să ating de mici necazuri, mai puţin decât toate pot suferi la scârbe mari. Deci Margarita mi-au zis: „O, bunul mieu vecin! Astă noapte am visat că am văzut pe Virghinia îmbrăcată în haine albe, în nişte grădini frumoase, şi zicându-mi că să bucură de o fericire vrednică de răvnit. Pe urme apropiindu-să de Pavel cu un aer vesăl, l-au luat cu dânsa. În vreme dar ce mă nevoiam ca să ţiu pe fiiul mieu, m-am simţit şi eu că mă depărtez de pământ, şi le urmez lor cu nespusă bucurie. Când am voit ca să-mi iau zioa bună de la prietina mea, atunci îndată am văzut-o şi pe dânsa că ne urma dinpreună cu Maria şi Doming. Lucru mai de mirare iaste, că şi Madam La-Tur au visat astă noapte un vis [208] mai aseminea cu acesta.” Eu i-am răspuns: „Prietina mea, eu socotesc că nimic nu să face în lume fără voia lui Dumnezeu. Şi visurile vestesc câteodată adevărul.” Cu adevărat că şi Madam La-Tur mi-au povestit un vis ce l-au văzut într-aceeaşi noapte cu totul aseminea cu a Margaritei. Niciodată nu văzusem la aceste doaă dame vreo aplecare la superstiţii; însă m-am mirat de potrivirea visurilor lor, şi nu mă îndoiam în sine-m că nu să vor împlini. Această părere, că adevărul ni să înfăţoşază adesăori în somn, este împrăştiată la toate neamurile de pe pământ. Bărbaţii cei mai mari ai vechimei au crezut într-aceasta, precum au fost Alecsandru, Ţezar, Sţipion, cei doi Catoni şi Brut, care nu era puţini la minte (1). Testamentul (1) Pe cât aceştia era mai puternici într-altele, cu atâta era mai slabi într-acestea, din pricina nedesăvârşirei lor [209] Nou şi Vechi aduc multe pilde de visuri, ce au eşit adevărate. (2). Cât pentru mine eu nu am trebuinţă de dovadă la aceasta, fiind martur însuş experienţa mea, cercând mai de multe ori şi văzind că visurile sânt nişte prevestiri trimisă în ştiinţe, şi ne cunoaşterea pricinilor fireşti. Cu toate acestea tot să afla unii între dânşii, asemine lui Epaminonda, care defăimând rălele prorociri ale Oracolului şi scoţind sabia sa au zis vecinicul adevăr. Un semn este foarte bun a să lupta cineva pentru patrie. (2) Mă mir cum bătrânul amestecă acest fel de visuri cu cele ce să întâmplă de obşte. Sfintele Scripturi pomenesc cu adevărat de acest fel de visuri, dar zic iarăşi că era trimisă de Dumnezeu, iar nu nişte jucării a fandasiei precum acestea. [210] de oarecare înţălegere mai presus ce îngrijaşte de noi. A voi cineva a să lupta sau a să apăra cu cuvinte asupra lucrurilor ce covârşesc lumina cuvântului omenesc, este cu neputinţă. Cu toate acestea, dacă cuvântul omului este chipul cuvântului lui Dumnezeu, şi omul poate să-ş trimiţă cugetările sale pănă la marginele lumii, prin mijloace ascunsă şi pecetluite, pentru ce şi mintea ce ocârmueşte totul n-ar face asemenea pentru acelaşi sfârşit? Un prieten mângâe pe alt prieten al său printr-o scrisoare, care străbate mulţime de împărăţii, să primblă pin mijlocul învrăjbirilor naţiilor, şi duce bucurie şi nădejde la un singur om: pentru ce şi stăpânul protector al nevinovăţiei, să nu poată veni prin vreun glas tainic, întru ajutorul unui suflet virtuos, ce-ş are toată credinţa într-însul? Are el trebuinţă de a întrebuinţa vreun sămn dinafară ca să-ş împlinească voia sa, în vreme ce el lucrează neîncetat în toate făpturile sale, printr-o lucrare dinlăuntru ? [211] Pentru ce să nu credem visurile, în vreme ce şi viaţa noastră cea plină de atâtea scoposuri vremelnice şi deşarte, nu este alt decât un vis. Orişicum ar fi visul nenorocitelor mele prietene s-au adeverit numaidecât; pentru că Pavel au murit la doă luni, după săvârşirea scumpei sale Virghinii, al căria nume îl pomenea neîncetat. Margarita asemenea, ş-au dat sfârşitul, la opt zile după fiiul ei, cu un fel de veselie, ce numai virtuţii este dat a o cerca. Ş-au luat cea mai jalnică zioa bună de la Madam La-Tur, zicându-i aceste cuvinte: „Nădăjduesc c-om avea o vecinică întâlnire. Moartea este cel mai mare bun, şi negreşit trebue să o dorim. Dacă viaţa este o pedeapsă, trebue se-i poftim sfârşitul ei; iar dacă este o cercare să o cerem pe puţină vreme.” Ocârmuirea au îngrijit pentru Doming şi Maria, care nu mai putea sluji, nici au trăit mult după moartea stăpânei lor. Iar bietul Fidel murisă de slăbiciune mai odată cu stăpânul său. [212] Deci am adus la mine acasă pe Madam La-Tur, care se ţinea în mijlocul atâtor mari pierderi, cu o mărinimire necrezută. Ea mângâiasă pe Pavel şi pe Margarita pănă la cel mai de pre urmă ceas, ca cum nu ar fi avut să sufere decât numai nenorocirea lor. După ce nu i-au mai văzut, îm vorbea totdeauna de dânşii, ca de nişte prieteni iubiţi ce lăcuia în vecinătate. Cu toate acestea ea nu au trăit mai mult decât o lună. Iar pe mătuşi-sa nu numai că o blestema de câte cele au pătimit de la dânsa, dar mai vârtos jura încă pe Dumnezeu ca să o erte, şi se-i alineze melanholia cea înfricoşată, în care, precum ne înştiinţasem, căzuse îndată după trimiterea cea neomenită a Virghiniei. Această rudă pocită nu au întârziet a-ş lua plata asprimei sale. M-am înştiinţat de la cele mai multe corăbii venite de acolo, că ea să tiranisea de o ipohondrie, ce-i făcea nesuferită moartea şi viaţa. Când să măhnea de moartea cea nevăzută a nepoatei sale, şi de sfârşitul maicii ei, şi când să fălea că au isgonit de lângă dânsa [213] pe doă ticăloasă, care după zisa ei, îi necinstisă casa cu aplecările lor cele proaste. Uneori, turburându-să văzind mulţimea săracilor de care geme Parisul, striga : „Pentru ce nu trimit pe aceşti leneşi să piară în colonii?” Mai zicea încă că ideile de iubire de omenire, de virtute şi de relighie, ce sânt priimite de toate naţiile, nu sânt decât nişte aflări a politicei prinţilor lor. Pe urmă, întorcându-să îndată dinpotrivă, cădea în grozave superstiţii, ce o umplea de frica morţii. Alerga cu daruri de milostenie la nişte călugări bogaţi ce o povăţuia, rugându-i să îmblânzască pe Dumnezeu cu jertva bogăţiilor sale. Ca cum ar fi fost priimite de cătră tatăl oamenilor, bunurile ei cele tăgăduite cătră săraci! Adesaori i să înfăţoşa în minte nişte câmpuri de foc, şi munţi arzători, unde era cele mai grozave maşce, strigând-o pe ea cu glas mare. Atunci ea cădea la picioarele duhovnicului ei, şi simţea în sineş munci şi pedepse; pentru [214] că Dumnezeu, dreptul Dumnezeu, trimite la sufletele cele neomenite înfricoşate relighii. Într-acest chip au petrecut ea mulţi ani când în atheie şi când în superstiţie, înfricoşându-să adesa şi de moarte şi de viaţă. Dar ceea ce au dat sfârşit aceştii vrednice de milă fiinţă, au fost însuş metalul pentru care ea îş jărtfisă santimenturile naturei. Era foarte scârbită, văzând că bogăţia ei după moarte era să treacă la nişte rude ce ea le urâsă cu totul. Deci să nevoia să înstreinează ceea mai mare parte dintr-însa. Dar rudele folosindu-să de o furie ipohondrică în care căzusă, o au închis-o ca pe o nebună, şi au pus epitropii peste toate avuţiile ei. Într-acest chip, însuşi bogăţiile ei i-au adus cea desăvârşită pierdere; şi precum ele împietrisă inima acelei ce le avea mai înainte, aseminea prefăcusă şi inima acelora ce să bucura acum de dânsele. În sfârşit au murit; şi, cea mai mare nenorocire au fost, că multă vreme nu ş-au [215] pierdut simţirile ei, văzindu-să desbrăcată şi defăimată de însuşi persoanele acelea, după mintea cărora să povăţuisă în toată viaţa ei. Lângă Virghinia s-au îngropat prietenul ei Pavel, şi pinprejurul lor iubitele lor mume şi credincioasele lor slugi. Nu s-au pus nici o piatră pe mormânturile lor, nici s-au săpat vreo enscripţie pentru virtuţile lor; însă pomenirea lor este neştearsă din inimile acelora cărora le-au făcut bine. Umbrele lor nu au trebuinţă de strălucirea, de care ele au fugit în viaţa lor; şi dacă ele să mai enteresază încă de cele ce să întâmplă pe pământ, fără îndoială, ele tot mai iubesc a se primbla pe supt colibi acoperite cu stuh, în care lăcueşte virtutea îndestulătoare. A mângâea sărăcimea cea nemulţămită despre soarta ei. A împărtăşi tinerilor amorezaţi gustul bunurilor naturale, iubirea de osteneală, şi frica de bogăţie. Glasul norodului, ce tace pentru redicarea monumenturilor înălţate spre slava împăraţilor, au dat la oarecare părţi ale acestui ostrov, nişte nume, care vor vecinici pierderea [216] Virghiniei. Vede cineva lângă ostrovul Ambra, în mijlocul scopelelor, un loc numit TRECEREA SFÂNTULUI GHERAN, după numile corăbiei ce s-au sfărămat acolo aducând pe Virghinia din Evropa. Marginea stâncei ce să vede departe de trei mile de aice, acoperită jumătate cu valurile mărei, pe care Sf. Gheran nu au putut-o încunjura din pricina furtunei ca să între în liman, să numeşte: CAPUL NENOROCIT. Iată şi dinaintea noastră la capătul aceştii văi, SÂNUL MORMÂNTULUI, unde Virghinia s-au găsit îngropată în năsip, ca cum marea ar fi vrut să mai aducă odată trupul ei la familie, şi să-ş împlinească cele mai de pre urmă datorii cătră curăţănia ei pe aceleaş ţărmuri ce le cinstisă cu nevinovăţia ei. Tinerilor atât de mult iubiţ! Nenorocitelor mume! Scumpă familie! Aceste păduri, ce pănă acum vă umbrea, isvoarăle, ce pentru voi curgea, şi locurile, unde voi vă odihneaţ împreună, încă tânguesc pierderea voastră. Niminea, după voi, n-au mai îndrăznit să lucreze acest pământ, nici a mai redica [217] smeritele voastre colibi. Caprele voastre s-au sălbăticit; rădăcinile s-au stricat; păsările au fugit; şi acum nu să mai aude aici alt decât strigările uliilor ce să rotesc pe văile acestor stânci. Iar eu de când nu vă mai văz, sânt ca un prieten neîmprietenit, ca un părinte ce ş-au pierdut fiei săi, şi ca un călătoriu ce să rătăceşte pe pământul, unde am rămas numai eu singur. Aceste povestind bunul bătrân, au plecat lăcrămând; şi eu iarăş nu mai puţin am plâns de această jalnică povestire. SFÂRŞIT. ?? ?? ?? ??