[1] ÎNVĂŢĂTORUL PRIMAR
       [2] 
       [3] ÎNVĂŢĂTORUL 
        PRIMAR
        SAU
 	POVEŢE ŞI SFĂTUIRI 
pentru a pregăti pe învăţătorii primari la cariera lor şi a-i călăuzi în lucrarea foncţiilor lor. 
        Tradus din franţozeşte 
        de
        DOMNU BREZOEANU. 
        Profesor. 
        ÎN UNIRE NĂDEJDEA
        ASOŢIAŢIA LITERARĂ
Tipărite cu fondurile Asoţiaţii literare. 
        În tipografia lui 
C. A. ROSETTI & VINTERHALDER.
        BUCUREŞTI.
        1848 
[4]
[5] CAP I 
Ăntîiua educaţie şi ăntîiuele învăţături de la cinci pînă la unsprezece ani.
        Învăţătoriul netrebnic. 
        M-am născut într-un sătucean al AltuluiAlsace, cîteva leghe departe de Belfort. În vremea în care intrai în lume în Francia toate se mişcau; oamenii se sfădeau şi se întrebau despre toate; trebuinţa de a înoi şi a preface ajunsese obştească. Dar în umilul meu cătun domnia liniştea cea mai monotonă, tradiţia veacurilor, obiceiurile cele vechi. 
        Cănd la vîrsta de cinci ani mă deteră la scoală, găsii şezînd într-un scaun larg de lemn pe un învăţător bătrîn armat cu un baston mare alb, şi vreo treizeci de copii aşezaţi împregiurul unei mese lungi, băeţii de o parte, fetele de alta. Unii citiau, alţii scriiau sau îşi recitiau leţiile. Alţii încă şedeau de vorbă. Toţi erau pe rînd ascultaţi, lăudaţi sau dojeniţi de comunul lor învăţător. Ba unii erau ciomăgiţi sdravăn. Am frecantat această scoală într-o vreme de şapte ani, adică în vremea a trei luni de iarnă ale acelor şapte ani pe rînd, şi totdeauna am văzut acelaşi lucru. Îmbrăcaţi cu hainele care se purtase de părinţii noştri, toţi citiam [6] pe vechile lor cărţi, ne luam dupe vechia lor scrisoare, şi chiar rostul vorbiri noastre înfăţişa pe al lor, cu această deosebire că era mai puţin grosolan. Anticul Egipt, unde toate se făceau dupe un tip sfinţit de vremi, şi unde toate se copiau întocmai depe acelea ce au fost totdeauna, a fost mai puţin statornic în vechile lui obiceiuri decît cătunul nostru. Putea cineva să zică de noi, că o vîrstă urma alteia fără cîtuşi de puţină schimbare. 
        Cu toate acestea în acei timpi oamenii se gîndiau mult asupra învăţăturei şi educaţii. Desbaterile asupra acestor materii erau înfocate. Metoadele şi cărţile se urmau cu repezune. Şi acestea nu erau numai pentru fiii bine-născuţi, ci mai mult pentru noi ceştilalţi. Ruso care era născut din popol, a avut mult lucru combătînd viţiile şi prejudiţiile lumii cei mari ca să se poată apoi a se scoborî la ale celii mici. Nu se mărginiau aici, se apucau de toate. În comune, sau, dupe cum le zicea pe atunci la noi, în enoriile cele mai însemnate, învăţătura, mulţumită fraţilor din aşezămîntul respectabilului Sale, era bună. Dar cătunul meu, ca atîtea altele, nu ştia deloc de această reformă mîntuitoare şi de acest înalt reformator. 
        Neîngrijirea scoalelor săteşti, afară de cele din enorii dupe cum se zice, era în cea mai înaltă treaptă. Casa noastră de scoală era o ticăloasă colibă. Morala respundea cu materialul. Se cheltuiau cîte doă şi trei luni ca să poată un băiat a cunoaşte literele. În cea de a patra începea a silabi. Cu sfîrşitul lunei a cincea scoala se închidea. 
        Iarna viitoare se începea iarăşi de căpătăiu. [7] Mergea puţin mai departe; dar, vara viitoare, copilul uita ceea ce a învăţat sau păstra prea puţin. 
        Nu poate cineva să o zică îndestul: cea d’ăntîiu binefacere a unei stăpîniri iubitoare de luminare popolului său este obştirea cu dinadinsul a bunelor metoade. 
        Astfel este groaza ce chiar astăzi îmi însuflă ruginitele obiceiuri cărora am fost supus, încît priimesc cu patimă toată îmbunătăţirea adevărată în artea de a învăţa, a citi şi a scrie pruncii popolului. În mine niciodată novatorii nu vor găsi vreun protivnic. În treaba descoperirilor, mai nainte de a fi critic, sînt mai mult entusiast, şi orice născocire care ar avea de ţintă să înveţe pe copii într-un chip mai cuviincios şi lesne va fi sărutată din parte-mi prin strigări de bucurie. 
        Pricina este că copilăria mea a suferit mult subt nefolositoarele deprinderi a acelei triste silabiri, pe care metoda fonetică, atît de adevărată şi atît de bogată în curioasele ei aplicaţii, nu va întîrzia a goni şi cele din urmă remăşiţe ale acelui abus pe unde se mai află. 
        Se cuvine însă a mărturisi, că am învăţat mai iute să citesc decît fiul bogatului fabricant subt care lucra atîţea oameni din satul nostru. Eugenie avea un preceptor, părinţii săi nu l-a îngăduit subt niciun fel de cuvînt să puie piciorul în scoala comunală, şi gîndesc într-acea epocă oricare părinte raţionabil nu s-ar fi învoit a-şi trimite fiii la scoalele publice din sate; dar cu toate că acest preceptor era mai învăţat decît toată enoria, şi care învăţase pedagogia, carea într-acei timpi nu era obştească în [8] Francia, pîşiam mai iute decît scolarul lui. Se slujia cu Eugenie cu o metodă ce mi se păru desfătătoare, dar care, chiar atunci, nu se păru că ar isbuti decît în nişte case bogate. Preceptorul său îi arăta literele în cofeturi; i le da să mănînce cănd Eugenie le cunoştea. Cu ce ochiu de pizmă mă uitam la lucrările acestei metode ! ea nu fu cu toate astea bună pentru Eugenie, care uita a doa zi literele ce mîncase seara trecută. Trebuia să reînceapă de capu, şi, în desnădejde de isbutire să alerge la emulaţie ca să-l împingă. Fuseiu instrumentul acestei emulaţii. Fuseiu priimit la leţiile lui Eugenie pentru a-l îmboldi prin aplicaţia mea, şi la care mă dam cu toată inima. Dar osteneala mea nu-mi folosi decît mie. 
        Mă linguşesc poate puţin, sau m-am linguşit la această vîrstă în care abia se cunoaşte cineva; dar mi se părea că dintre noi doi eu făceam mai multă propîşire. 
        Din nenorocire, ca să ne facă să înaintăm mai bine, în veni ideea de a ne da o carte plină cu chipuri care trebuia să ne aducă aminte oarecare litere. De atunci, adio spor! ne petreceam vremea uitîndu-ne la chipuri; ne sfădiam: crescut rău, întorseiu loviturele care îmi dete conscolarul meu, şi mă deteră pe poartă afară. Într-această epocă, este ştiut, bogatului îi plăcea trufia şi renumirea publică ce o avea nobilul. Cu toate acestea umilita mea familie fuse mult mai mîndră decît a lui Eugenie, căci ea nu suferi ca să mă reîntorn lîngă el cănd mă rechiemară părinţii lui.
        Aceasta fuse o nenorocire pentru mine şi [9] pentru dînsul. Eu învăţai prea puţin, şi Eugenie abia ştiu să citiască la vîrsta de unsprezece ani. 
        Lipsit, sau mai bine scăpat de chipuri, nu fuseiu mai norocit pentru învăţarea citirii. Intraiu în scoală, şi artea de a citi o cîştigaiu prin sudoarea frunţii mele. 
        Cumpănind astăzi învăţăturile ce am dobîndit acolo cu acelea care se comunică în scoalele cele bune, sînt dator a spune că în principu metoda cea mai simplă şi cea mai straşnică este cea mai bună şi cea mai spornică. 
        Cu toate acestea, cît pentru această biet arte de a citi care absoarbe încă în mai multe scoli unii din cei mai frumoşi ani ai copilării, socotesc că de m-ar fi lăsat sau de m-ar fi călăuzit cît de puţin pe drumul înţelesului, aş fi învăţat mult mai curînd. 
        Eaca ce voiu să zic. 
        Îndată ce văzuiu cele dăntîiu litere, începuiu a le cărbuna pretutindenea. Acest bold al naturei, ar fi trebuit a-l urma şi a mă face să scriu sau a-mi înlesni mijloacele. Dar în deşert ceream hîrtie şi pene, căci nu mă asculta nimini; nu voiră ca să scriu; nu era obiceiul a face să scrie copii atît de juni. 
        Aflu încă cu durere, că acest prejudiţiu trăieşte încă în mintea a mai multor învăţători. 
        Într-adevăr această rătăcire începe a despărea acum. Vom avea cu toate astea a o combate încă multă vreme, şi trebue să o lovim cu toată puterea noastră. Ca reforma să fie întreagă, ar trebui poate nu numai ca scrisoarea să întovărăşiască citirea şi [10] să înceapă deodată cu studiul literelor, ci încă să o precede, încît copilul, învăţînd a scrie, să n-aibă trebuinţă a învăţa să citiască decît prea tîrziu pentru înţeles. 
        Băiatul iubeşte cu patimă figurele, chipurile, el cărbunează păreţii, el fasonă huma, trage litere pe nisip, încondeează pe table felurimi de figuri. Ei bine, fiindcă voeşte să zugrăvească, lasă-l să zugrăvească, şi fiindcă poate, lasă-l a-şi face sau învaţă-l a-şi face alfabetul său. Aceasta este fireasca orînduială a lucrului, şi pentru ce te cerci sau ai cercat a o resturna? Mai nainate ca un om să poată să citiască, altul a învăţat neapărat să scrie. Artea de a scrie este dar cea dăntîiu din amîndoă, şi nădăjduesc că peste puţină vreme toată lumea se va îndupleca a cunoaşte folosul de a începe studiul prin amîndoă aceste arte deodată.
        Nădăjduesc că toţi copii se vor bucura de a această schimbare, şi niciunul nu va avea trebuinţă a învăţa să citiască altfel decît scriind. Ce de trude şi ce de desgusturi mai puţine pentru această frumoasă vîrstă ! ce de plăceri mai multe! ce bună şi adevărată reformă! Va cheltui poate ceva mai multă hîrtie; dar aceasta nu este atît de neapărată. Se găsesc table de piatră sau mucavale pietrifiată care pot sluji într-un timp de şase luni copilului celui mai activ, şi care sînt puţin costisitoare. 
        Unii laudă adesea timpii antici: eu i-am respectat totdeauna, dar n-am priceput bine niciodată această pornire. Vorbesc, din protivă, cu un fel de ură de ceea ce numim zilele noastre, zile care încep a deveni ale altora mai mult decît ale noastre, dar [11] zile în care toate făgăduesc priveliştea şi folosul propîşirii. Astăzi, de pildă, avem modele de scrisoare aşa de numeroase şi aşa de frumoase încît trebue numai să voiască cineva a face rău, sau să-şi puie în pizmă, ca să nu înveţe să scrie bine. Scrisoare francă, scrisoare anglesă, scrisoare americană şi scrisoare combinată, bastardă, curgătoare, rotundă, gotică, fiecare fel are teoriile şi esemplele sale, şi sînt destul de eftine. 
        Eram mare şi nu ştiam, nu văzusem încă caligrafia. Vechia şi urîcioasa scrisoare a bătrînului nostru învăţător fu lungă vreme unicul meu învăţător şi model. Putea să zică cineva că mîntuirea satului depînda de la credincioasa păstrare a pocitelor litere şi a urîcioasei sale ortografii. Vrăjmaş al oricăria punctuaţii şi al oricăria modificaţii, învăţătorul nostru păstra această ortogafie şi această scrisoare ca pe luminele ochilor săi.
        Aceasta este mai de obşte slabul vechilor învăţături de scoale; dar văz cu plăcere că noii învăţători se îndreptează. 
        Să-i ajutăm cît vom putea subt acest raport. Cît despre mine, niciodată nu esu mulţumit dintr-o scoală al cării cap are ridicola iubire de sine de a face el însuşi modelele, şi de a proclama scrisoarea sa tipul frumuseţii. Se asigură cu toate acestea că s-ar fi aflînd încă pe la unele locuri unele scoli normale în care acest obiceiu ar fi suferit de inpectori. Acesta este unul dintr-acele abusuri de care se ruşinează cineva vorbind acum. 
        N-aşi fi învăţat niciodată a scrie, măcar în treapta de mijloc. (fiindcă daca sînt lucruri care [12] se pot învăţa, într-o vîrstă de cincizeci de ani, sînt altele care nu se pot învăţa nici măcar dupe cincisprezece), n-aş fi ştiut, zic, niciodată să scriu, daca un june ofiţer care fu oaspe în casa tatălui meu cîteva zile, nu ar fi prins dragoste de mine, încît pornind îmi lăsă o caietă de scrisoare cu nişte modele foarte frumoase. 
        De atunci putuiu să fac trăsuri subţiri şi groase, şi să mă deprinz la tot felul de scrisoare. Mă felicitez încă că am putut face ceva, fiindcă mă simţ fericit, fiind astăzi în stare de a scrie bine. 
        Cu toate acestea ascundeam prea mult această călcare de credinţă către scrisoarea învăţătorului meu. Am simţit, june încă, că nu trebue a răni pe oameni fără niciun folos, şi daca am avut în viaţă mai multe zile liniştite decît altul, pricina este, socotesc, că am supărat prea puţin pe vecinul meu. 
        Cu învăţătorul meu am fost în pace fiindcă am fost cu minte. Dar mi-am perdut liniştea din casa părintească. Doă lucruri, unul prea mare şi altul prea mic, veniră a-mi turbura pacea pentru mai multă vreme. Ele se ţineau unul de altul. Tatăl meu, acărui moştenire era împovărată de datorii, avea multe trebi de interes. La acestea se purta cu multă blîndeţe şi iubire-de-dreptate, dar cu iuţime atît de neîntreruptă şi un spirit atît de procesif încît supăra pe mumă-mea. Voiu trece în relaţie cu aceasta peste suvenire care îmi sînt trudoase, şi voiu vorbi mai mult asupra acelor ce esplică viaţa mea. Trebile şi procesele tatălui meu se înmulţiau, şi bietul om mă vedea cu bucurie a trece zile întregi scriind. [13] „Zău, – era vorba de mine, – o să fie avocat, şi o să facă pe frate său notariu”, zicea el adesea înaintea mumi mele şi înaintea noastră ceştilalţi. Şi aceasta era un projet hotărît. Orice citaţie, orice hîrtie de procedură venia în casă le citiam, le copiam şi scoteam estract dupe ele. 
        Dar mă născusem în zioa de Rusalii, şi mumă-mea, de multă vreme, recunoscuse într-această împregiurare o chiemare pentru Biserică. Însuflată de o devoţie adîncă şi sinceră, ceva cam esaltată pentru orice avea înclinare cu biserica şi religia, ea vedea într-această carieră o chiezăşuire de mîntuire; ea voia a-mi asigura acest folos cel mai mare din toate. Deci hotărîrile tribunalelor figurînd mai în toate procesele, şi întreaga esistenţă a vocaţiilor atîrnînd de la la acele triste desbateri care mîhnea şi sguduia liniştea casei noastre, escelenta mea mumă se uita cu o vie neodihnă şi cu o nebiruită antipatie la aceste cariere, altfel atît de onorabile şi cîştigoase. 
        Astfel era lucrul cel mare care ne preocupa. Eacă acum care era cel mic. 
        Se vorbia în satul meu o limbă francă de tot ţărănească, care domnia de veacuri întregi fără să se mai îndrepteze ceva. Toţi o vorbiau în familia mea. Cît despre mine, tatăl meu, totdeauna înţelept cănd nu era vorba de procese, mă opri de a mă sluji cu dînsa. Spre a mă forma cu profesia la care el mă destina, fuseiu nevoit de a vorbi franceşte bine, şi a mă deprinde la această limbă neîncetat. Tatăl meu călătorise, el văzuse că poate cineva să fie om cinstit şi fără să vorbească ţărăneşte. Mumă mea care nu eşise deloc din ocolul plăşii noastre, care auzise numai pe [14] uşarii (aprozii) tribunalelor vorbind franţozeşte, pe notari, pe avocaţi şi pe ofiţerii companiilor care petrecuse cincisprezece zile în sat, avea împrotiva vorbirii lor nişte idei foarte greşite. Vorbirea ţărănească era pentru dînsa scutul bunelor năravuri, şi, trebue să spuiu, nu putea să o facă a stima această limbă, ceea ce numia dînsa vorbire de tribunale. Din acest minut posiţia mea fuse trudoasă; nu ştiam cui să dau dreptate tată meu ori mumi mele; dar mi-aduc aminte foarte bine, mă credeam prea nenorocit cănd mă gîndiam că unul din doi trebue să aibă dreptate. Aşa sfătuesc pe părinţii carii vor avea asupra fiilor lor o întreagă autoritate să se ferească a-i face martori de desbinările ce vor avea între dînşii. Bunii mei părinţi mi-au făcut, socotesc, mult rău, voind a-mi face mult bine şi unul şi altul. Se întreceau care să mă laude şi să mă mîngîie mai mult. Aceasta va să zică că îşi puseseră în pizmă care să mă strice mai bine. Şi mă stricară! Prin nişte neîngrijiri nefolositoare, îmi făcură sănătatea atît de delicată, încît mai tîrziu, cu toate sîrguinţele mele, îmi fuse peste putinţă a mă întrema pe deplin. 
        Este mîhnitor lucru a se învinovăţi cineva pe sine-şi, dar trebue să am acest coragiu. Trebue să zic că m-ar fi făcut trîndav, fără cercările prin care am trecut şi care n-au putut a mă tămădui cu desăvîrşit de această meteahnă, cea mai vătămătoare din toate. Cu toate că după Eugenie priimiiu cea mai bună educaţie care se putea da în sat (şi poate că a mea era mai bună decît a lui), mă perdeam fără această obicinuinţă de muncă care a devenit pentru mine o trebuinţă mîntuitoare şi care a făcut fericirea* [15] vieţei mele, şi fără împregiurările care îndată mă încărcară de îndeletniciri, la o vîrstă cănd cineva învaţă. 
        
        CAP II. 
        Studii dela unsprezece pînă la patrusprezece ani. – Bunul învăţător. – Bunul preot. 
        June încă fuseiu asvîrlit în îndeletnicirile cele mai serioase. Poate că m-am ostenit puţin, dar folositoarea lucrare cu care mă dădasem de timpuriu a asigurat de necrezut desvoltarea facultăţilor mele; ea a favorisat mult educaţia mea morală, şi mi-a dat acea linişte care numai dînsa singură poate să dea sufletului. 
        Bătrînul meu învăţător muri fără de veste, şi în locu-i se puse un alt învăţător eşit din cea mai veche din scoalele noastre normale primare. Acesta era un om ca de treizeci de ani; setos de învăţătură, stăruise şi dobîndise, printr-o esepţie atunci putincioasă, intrarea sa în scoala normală într-o vîrstă cam înaintată. Avea o familie prea numeroasă, şi, dăruit cu o activitate rară, căuta înainte de toate mijloacele de a o întreţine. Abia se instală la sat, şi se înclină cu cel mai de căpetenie notar din plasă, şi-i deveni un fel de scriitor, sau de plin împuternicit* [16] pentru unele din acte, şi copist pentru altele. 
        Aceasta se întîmplă toamna, şi el neavînd scoala deşchisă mergea de minune de bine. Sosind iarna şi scoala începîndu-şi cursul, nişte juraţi înţelegători, un comitet iubitor de înaintare pentru instrucţia primară, ar fi chiemat, cu o vorbă, la datoria sa pe micul nostru notar. Dar comitetele dormiau, preoţii nu iubiau a-şi face de lucru, şi juraţii care aveau trebuinţă de scriitori, în loc să opriască activitatea nuoului nostru învăţător, îi deschise încă o carieră. Îl însărcinară cu secretariatul satului, şi îl chiemau la toate lucrările de arpentagiu şi pricini de gîlceavă care se iscau în sat.
        Sînt dator să spuiu că toate foncţiile acestea fură îndeplinite de D. Pal cu o inteliginţă, o dreptate şi căldură care îl făcură a se stima de toată lumea, socotind între ceilalţi chiar pe aceia a căror gelosie se întărîta de isbutirile lui. Cu toate acestea cît de iscusit de ar fi cineva, şi ori cîtă activitate ar avea, nu poate să fie pretutindenea . D. Pal lipsia adesea din scoala sa, şi, dintre toate foncţiile sale, singura pentru care îi veni ideea a-ş pune om în loc, fuse aceea a învăţăturei. De multe ori m-a însărcinat. Eram mai june decît mulţi din scolarii săi: dar eram un băiat vestit în tot satul. Mulţumită sceptrului de disciplină care ţina învăţătoriţa în mînă, mi se supuneau toţi. Treaba este că noi ţineam adesea clasă, şi pare-mi-să că n-am făcut rău. Nimini nu vorbi rău de asta. Cît pentru mine luai pentru aceste foncţii provisorii un gust aşa de pronunţat încît acesta îmi hotărî cariera. Daca învăţătorul* [17] nostru era objetul obşteştii cinstiri, din parte-mi această simţire deveni entusiasm, şi acest entusiasm se întinse fireşte la lucrările sale. A îndatora pe toţi, a învăţa pe juni, a sluji de pildă bătrînilor, a lua parte cu preotul la sărbarea cultului, cu juraţii la administraţia satului, a presida la judicăţile de împăciuire ale sătenilor, a regula finanţele lor, a le măsura holdele, a întîmpina sau a nimici desbinările dintre dînşii şi în sfîrşit a conlucra, prin leţii sau pilde, la oarecare îmbunătăţiri temeinice în cultură; astfel era lucrul care ardeam de dorinţă a-l împlini. Mi se păru vrednic de laudă, şi voiiu a merge în toate pe urmele unui om a căruia conduită merita atîta respect. 
        Arătam copiilor cu toată rîvna, şi urmam cu o sinceră dragoste actele cultului la care se îndeletnicia preotul. Mi se părea că prin stăruirea mea la acestea voiu prinveni a pricepe mai bine înţelesul, pentru mine atît de adînc şi atît de tainic, al învăţăturelor sfintei noastre religii, şi atribuesc acestei stăruiri influinţa atît de mîntuitoare ce pietatea a lucrat asupra tutulor zilelor vieţei mele. 
        Dar aveam să învăţ mult, căci trebuia să intru la scoala normală, şi acolo cu un rang mai înaintat. Programul de esamen era atunci mai îngust decît astăzi, el îmbrăţişa mai puţine materii: avea însă o mare analogie cu ceea ce s-a aprobat prin legiuirea din 1833. 
        Regulamentul din 14 Decembrie 183 purta ceea ce urmează: „Nimeni nu este priimit ca scolar-învăţător, fie intern; fie estern, daca nu va împlini condiţiile următoare: „Trebue, 1-iu, a fi în vîrstă de [18] şasesprezece ani cel puţin. Este dator, 2-lea a aduce certificate doveditoare de a sa bună conduită, şi încă un certificat de la medic încredinţător că nu este supus la nicio slăbiciune nesuferită de foncţiile învăţătorului, şi că a fost vaccinat sau că a bubat. Trebue al 3-lea, a dovedi printr-un esamen sau un concurs că ştie a citi şi a scrie dupe regulele grămăticei; că are cele dăntîiu cuoştinţe de grămatică francă şi de socoteală; şi că are o cunoştinţă de religia care profesă.” În sfîrşit venia această notă: esaminatorii şi judicătorii nu se vor mărgini numai a cunoaşte pînă la ce punt candidaţii cunosc şi au ştiinţele cerute; ei se vor sîrgui asemenea a cunoaşte disposiţiile candidaţilor, caracterul lor, gradul de inteliginţă şi aplecare. 
        Învăţătorul meu mi-a dat acest regulament. L-am cercetat cu nesaţiu. Ştiam să citesc şi să scriu, dar nu ştiam nici una nici alta dupe regulă şi fără a face greşele. Aşadar doriam cu atît mai mult a sosi la acest resultat, cu cît vedeam că pricep prea puţin textul grămăticei, că aveam o cunoştinţă prea slabă de religia mea, şi calculul zecimal îl sorbisem în treacăt. 
        Cît despre disposiţiile mele morale erau prea bune, dar tremuram despre aplicarea lor. 
        Mă apucaiu mai ăntîiu să mă deprinz la o citire rară şi desluşită, sîrguindu-mă de a înţelege bine cănd citiam şi a fi priceput de alţii. 
        Mă trudeam, în aceeaşi vreme, de a da scrisorii mele cel mai înalt grad de o frumoasă esecuţie, începînd mai ăntîiu a face bine literele.
        Studiul grămăticei fuse mai anevoie; dar mă [19] hotărîiu să o pricep, şi să nu trec de la o frasă la alta decît după ce mi-am dar socoteala de înţelesul fiecăria vorbe. 
        Această lucrare făcea să mi se urască cu studiul; dar cît fu de folositoare! nu numai învăţaiu într-această vîrstă de groasă neştiinţă, a-mi face o ide curată de espresiile ce se repetu mai obicinuit din memorie fără a le pricepe, dar încă isbutiiu prin metoda mea a săpa în spiritul meu un mare număr de masime pline de adevăr şi de frumuseţe, şi a mă dăda cu obicinuinţa gîndirii. 
        Pîşiiu apoi la studiul sistemului zecimal care este unul dintr-acele mari zimisliri a epocei noastre, şi a căruia punere în lucrare se neîngrijia atunci. Metrul fiind basa a tot sistemului acestuia, şi unimea de măsură a suprafeţei arul, nefiind alt lucru decît zece metre pătrate, cunoscuiu curînd împărţirile şi multiplile arului. Mă făliam că am din latina cuvintele deci, centi, mili, şi din greca pe deca, hecto, kilo şi miria, încît le ţinuiu şi le uniiu fără trudă cu acelea ale metrului, arului, litrului, sterului, sau gramei. Aceste numiri mi se păreau pe lîngă aceasta de o pronunţiaţie lesne, şi le găsiiu mai sonore decît acelea de toise, picioare, prăjini... etc.
        Abia socotesc de trebuinţă a spune că tot studiul calculului zecimal fuse pentru mine deopotrivă plăcut. Natura, însuflînd la toată lumea ideea de a număra pe cele zece degite, pare-se că chiar dînsa ne a arătat acest calcul. O putinţă lucrare fuse pentru mine a învăţa tot ce coprindea cărţile elementare care putuiu să-mi agonisesc. 
       [20] Astăzi este, pentru învăţători, lucru lesne de a învăţa calculul, şi nu poate să vază cineva vreun sat de aici înainte atît de neîngrijit, care să nu facă din acest studiu o îndatorire straşnică acelora carii frecantă scoalele publice. 
        Musica nu era cerută, dar era de trebuinţă ca să o cunosc, şi o iubiam. O studiam nu numai cu piano, dar copiam încă bucăţi dintr-însa şi-i cercetam teoriile. Din nenorocire, singurul învăţător de la care puteam să priimesc leţii, D. Pal, era music uricios; şi cu toate ostenelele ce am pus de atunci încoa, n-am putut niciodată a-mi îndrepta nişte obicinuinţe stranii. Va fi totdauna astfel. Trebue să aibă cineva bune disposiţii şi învăţători sdraveni; fără acestea să nu nădejduiască cineva isbutiri în musică. Poate să ştie jocul organelor, să cînte şi să esecute cîntece pe tot felul de instrumente, cu cea mai mare mulţumire a unui public facil; dar nu este cineva music mai nainte de a avea cele mai bune metoade. 
        Remînea învăţătura religioasă. Doriam, asemenea subt acest raport, a mă pregăti într-un chip îndestulător, şi voiam să fac lîngă vreun preot însemnat ce s-ar fi găsit în plasa noastră, un curs de studii speciale şi mai cu seamă asupra celor ce mi se cerea la esamenul de priimire. Mă adresaiu către D. Orlot, care slujia la o enorie de o posiţie desfătătoare. Mă priimi. Plata fuse îndată regulată cu cucernicul preot, şi nu întîrziau a mă afla în culmea dorinţelor mele, mă simţiiu aproape de un om escedent. 
        D. Orlot era cam înaintat în vîrstă; mai adesea* [21] tăcut şi serios. Dar, din altă parte, cănd da leţii şi sfaturi, era o grădină de om. Espunea lucrurile cu o simplitate şi o cureţenie desăvîrşită. Dădat a-şi da cuvînt de toate, didea scolarilor săi cuvînt de toate. Ce escelente leţii de geografie şi istorie îmi dete! printr-o greşală care o fac de obşte bătrînii învăţători, cărţile ce-mi puse în mîini era cam vechi şi hartele cam şterse; dar prin ce preţioasă direcţie această greşală fu despăgubită! Mă învăţă a-mi face eu însumi toate hartele; le calcam, le copiam şi le dam feţe; le îndreptam, le făceam din mici mari păzind proporţiile şi arătam în ele meridienele dupe deosebitele punturi de pornire; însemnam înălţimile munţilor celor mai vestiţi, însemnam asemenea cele mai de căpetenie producte din deosebite clime şi din această resultă că ştiuiu cu desăvîrşire toate acestea. 
        Pentru istorie, fuseiu îndatorat a face eu însumi tablele mele cronologice şi caietele mele de anale. Astfel mă deprinseiu nu numai a şti cu esactitate, dar încă a face note şi a îndrepta, ceea ce este folositor în viaţa modernă.
        D. Orlot mă deprindea cu alcătuirea asupra a tot felul de sujete. Ţineam un jurnal de evenimentele zilei. Aşadar fiindcă mai toate erau lucrări intelectuale, făceam pe fiecare zi revisie tutulor eserciţiilor mele. Urmam astfel ajutîndu-mă cu obicinuinţa de a mă gîndi, obicinuinţă ce resultase din studiul grămaticei, şi adăogam la acestea şi acele obiceiuri de moralitate pe care nu şi-le poate neştine însuşi lesne. 
        Ceea ce era mai original în învăţătura Dlui [22] Orlot, era chipul prin care el îmi comunica cunoştinţele elementare de fisică şi istoria naturală. Cărţile de aceste ştiinţe nu erau făcute pentru priceperea mea de atunci; dar învăţătorul meu cu un talent admirabil, cu o activitate vrednică de vecinicele mele omage, ştiu a-şi raporta leţiile sale la fenomenele cele mai obicinuite ce observam înpreună, în osebite vremi, ori în vatra domestică, ori în preumblările noastre. Printr-aceste mijloace avuseiu deodată cunoştinţe de fisică şi meteorologie. Chiar astronomia nu fu uitată. Pentru esamenul meu n-aveam trebuinţă de cunoştinţe din istoria naturală. Cu toate acestea în studiul organisaţiei şi năravurilor dobitoacelor domestice care aveam subt ochi, D. Orlot voi a-mi adăoga un mic curs de zoologie, de botanică şi mineralogie, care, mai tîrziu, îmi înlesni prea mult înţelesul operilor speciale asupra acestor ştiinţe. 
        Oricine poate cunoaşte că metoda Dlui Orlot avea o necuviinţă foarte mare; cu dînsul învaţă cineva multe lucruri, spiritul se îmbogăţia, facultăţile se desvoltau, şi se socotia neştine fericit de toate aceste propîşiri. Dar împărţindu cineva mintea într-atîtea objete deosebite nu învăţa niciuna cu temei. Învăţătorul care se lasă în voia acestor deosebite lucrări sau de îngădue pe scolarii săi, cît de învăţat şi cît de plin de ardoarea de ar fi pentru cele ce învaţă, uneşte un mare rău cu binele ce face. 
        Dar mai nainte de a spune cum trecuiu esamenele mele, mă grăbesc a mă înturna de la această critică la laude, şi a spune ce am văzut mai admirabil pe timpul locuinţei mele la Baldenai. Am [23] văzut un simplu eclesiastic a face un bine nemărginit într-o enorie de doăsprezece sute de suflete. D. Orlot, plin de o pietate înţeleaptă şi adîncă, de acea pietate a timpilor antici; voi a comunica tutulor nu fără luptă şi nevoi, dar fără a lovi pe nimini cel puţin. Pietatea sa era acea unire a credinţei cu faptele, a religiei cu morala. Această pietate se predică: nişte bune povăţuiri pe amvon, scurte şi populare, poate să facă pe oameni a o învăţa; dar a o arăta şi a o hrăni se cere un mijloc mai sigur. Este altul mai bun, acesta este esemplul. D. Orlot îl da la toţi, bogaţilor, şi săracilor. Dar căuta mai mult de aceştia decît de cei dăntîi. Dupe esemplul divinului său stăpîn, păcătoşii şi săracii era objetul principal al ministerului său şi a uşura ticăloşia era fericirea sa cea mai mare. 
        Silia pe săraci a-l lua totdeauna pentru primul confident al păsurilor şi trebuinţelor lor, şi numai atunci să se adrese la altul cănd nu va putea să-i îndestuleze el. Familiile bogate se plînseră că nu pot a esercita caritatea. El le răpise monopolul. D. Orlot le priimi de compărtaşe. El se făcu omul prin care acestea împărţiau milosteniile lor. Fiecare îşi puse un tribut, şi îi dete îndată mai mult decît cerea. Se puse încă a face pe unii să înveţe meserii şi a plăti el salariul de ucenicie. Cănd părăsiiu această comună, se mai găsia încă săraci; dar nenorociţi nicidecum. 
        D. Orlot a văzut că obositoarele lucrări ale cîmpului slăbiau cugetarea şi despoiau pe oameni la petreceri materiale. El se feri a declara împrotiva aplecării le plăcerile trupeşti şi a acelia a antipatii* [24] către acelea ale inteliginţei. Dar îşi închipui un mijloc de a chiema pe juni şi pe bătrîni la nişte năravuri mai bune. Mai ăntîiu făcu să înţeleagă pe învăţătorul comunal cugetările sale, om cu inimă şi înţelegere. Apoi, urmă el însuşi micele studii ale junei generaţii. După eserciţia acestora prin dese cercetări scoalei, obicinuind pe juni ca fiecare să-şi dea socoteală de lucrările sale, ca să-şi puie prin înscris oarecare lucruri, şi oarecare idei, ceru pe catedră ca de aici înainte fiecare să-i înfăţişeze, duminicele şi sărbătorile, o pagină scrisă curat, coprinzînd cele mai principale cugetări ale predicei ce rostise pe amvon . 
        Juneţea se deprinsese a-ş cere socoteală de leţiile ce au priimit în scoală, şi se dedase a o pune pe hîrtie. Ceea ce doria el nu făcură rău. El citi cu prilejul predicei de seară ceea ce au făcut scolarii, şi toţi alergau cu grămada la aceste conferinţe. Familiile se întreceau a lua parte la dînsele, şi redacţia paginelor de religie şi morală deveni în pripă o treabă însemnătoare. Fiecare fuse părtaş şi toate predicele fură atunci urmate, ascultate şi reproduse cu rară luare aminte. N-am trebuinţă a spune că această instituţie dete celor mai frumoase calităţi ale inteliginţei şi inimei o fericită desvoltare. Tot ce aş zice despre raţie, judicată, pietate şi virtute care domniau la Baldenai, se va părea esageraţie, fiindcă ceea ce am văzut acolo mi se pare estraordinar mie însumi, asemenea fapte nu am mai întîmpinat într-alte părţi, şi de cîtva timp nu am mai văzut acel sat, şi nu ştiu cum [25] va fi, fiindcă D. Orlot l-a părăsit ca să împliniască o misie mai înaltă. 
        L-am părăsit înaintea lui, şi prea curînd pentru mine fiindcă acolo învăţam multe. Acolo lucram şi eram fericit mai presus de toată espresia. Se zice mai de obşte că juneţea iubeşte cu osebire plăcerile volgare. Aceasta este o rătăcire; ea are pentru bucuriile morale un simţ atît de curat şi atît de adînc încît se poate zice că este mai simţitoare decît oricare altă vîrstă. Mă aflam lîngă acest venerabil păstor subt fermecul simsaţiilor celor mai dulci. 
        În cei din urmă timpi ai locuinţei mele la Baldenai, ajutam pe învăţător a-şi da leţiile sale. Cu aceasta imitam pe D. Orlot, şi mă linguşam mult. Puteam să urmez aceste foncţii; ele îmi asigurau o soarte. Dar voiam să intru în cariera mea printr-o poartă mai bună, scoala Normală, şi o eră nuoă trebuia îndată a se deschide pentru mine în urma esamenelor de priimire. 
        
        CAP III.
        Esamen de priimire în scoala normală. 
        Marea zi, aceea care trebuia a-mi hotărî cariera, şi prin urmare zioa cea mai importantă din [26] viaţa mea, sosi în sfîrşit, şi mă aflaiu în sala de esamen subt ochii membrilor comisii instrucţiei primare. Cu toată îngrijirea ce luasem a mă pregăti asupra tutulor întrebărilor ce era să-mi facă, fuseiu cu vioiciune înainatea comisii. Nădejduiam că respunsurile concurenţilor mei precedînd pe ale mele îmi vor sluji de încoragiare: fuseiu întrebat ăntîiu eu şi fără nicio precurmare, asupra tutulor părţilor programului, instrucţia morală şi religoasă, citirea, scrisoarea, primele cunoştinţe ale grămăticei, primele cunoştinţe ale calculului. Binevoinţa cu care esaminatorii îmi adreasară cestiunele îmi dete puţină îndrăzneală; dar chiar acea desluşire prin care ei mi le îndreptau, acea autoritate ce esprima vorba lor, şi acea tăcere atît de adîncă care le primia întrebările, toate mă făcură a simţi un neajuns încît mă turburaiu mult în cele dăntîiu minute. Mai în urmă mă încoragiaiu, şi dobîndiiu pe la sfîrşitul întrebărilor siguranţa că voiu fi priimit; nu trăgeam însă din aceasta nicio mîndrie deşartă, căci aducăndu-mi aminte de acea sfială pe care n-am putut să o biruiu pe deplin, comisia îmi va atribui mai puţine cunoştinţe decît aveam. 
        Văzuiu în urmă mulţi juni a se mira, eşind din esamen, de sfiala ce au cercat şi de înlesnirea cu care ei au trecut prin probe mai puţin anevoie, zicea ei, decît socotise. N-am fost niciodată de părerea lor, şi am crezut totdeauna că vor fi nişte uricioşi esaminatori. Cănd privesc ceea ce trebue a şti, precum şi la iuţimea spiritului ca şi la a vorbei, pentru a respunde cu siguranţă chiar la întrebările cele mai puţin importante, sînt mai mult isbit de [27] sîrguinţa esaminatorilor carii desosebsc capacitatea p-între nişte respunsuri totdeauna necomplete şi adesea comfuse, decît de isteciunea aspiranţilor, care îşi închipuiesc lesne că fac prea bine cănd reproduc cu mai multă sau mai puţină norocire vreun textu de grămatică sau de catihism. Judecănd aceasta prin mine, un bun esamen este un lucru rar, fiindcă dobîndiiu numărul unul, şi eacă adevărul asupra respunsurilor mele. 
        Pentru instrucţia morală şi religioasă, mi se propusese a trata chestiunea asupra minciunei, a spune mai ăntîiu ce este ea şi care îi este isvorul; apoi a arăta viţiurile care nasc din ea şi mijloacele ce ne dă religia spre a le combate. Este vreo întrebare mai lesne? Aşadar, într-adevăr, am ascultat cu multă luare aminte esplicaţiile care mi s-au dat asupra acestui sujet, şi credeam în minutul dăntîiu a cunoaşte prea bine o materie familiară la oricare copil care cunoaşte bine catehismul său. Cu toate acestea cănd mi-aduc aminte de respunsurile mele, mă simţ foarte adînc umilit încă astăzi. 
        Citirea este lucru atît de lesne, încît citiiu fără a mă înpedeca, dar într-adevăr citiiu rău, fiindcă nu pricepuiu eu însumi înţelesul a mai multor frase. 
        Scrisoarea mea fuse o frumoasă zugrăveală, iar nu o scrisoare bună curgătoare. 
        Ştiuiu a respunde asupra textului grămăticei la toate întrebările ce-mi făcută; dar cănd mă întrebară ce însemna oarecare vorbe întrebuinţate de mine, şi mai vîrtos acestea: Adjectivul slujeşte a califica pe substantiv, nu ştiuiu nicidecum a [28] zice într-un chip desluşit şi sigur ce va să zică a califica un substantiv. 
        Calculam cu înlesnire, dar aceasta o făceam mai mult prin multa dădare decît prin pătrunderea cunoştinţelor calculului, şi aceasta o băgaiu de seamă atunci cănd mă întrebară să fac vedea că multiplicaţia este o adunare prescurtată, urmînd o metodă mai mult sau mai puţin ingenioasă. 
        Se ştie că comisia esprimă asemenea, în buletinul de esamenul, pe care îl compune în urmă, părerea sa asupra disposiţiilor aspirantului, caracterului său, inteleginţei şi capacităţii lui. Disposiţiile mele pentru învăţătura primară erau escelente, şi am fost înzestrat cu un caracter drăgăstos şi statornic, mi se pare, pentru a nu mă înfricoşa neajunsul subt acest raport în cariera ce alegeam; dar nu avusesem ocasie pentru a dobîndi  o capacitate vrednică de a fi preţuită, şi daca inteliginţa mea apuca cu înlesnire şi curînd ceea ce se înfăţişa pe suprafaţa unei cestiuni, o simţiam a se slăbi cănd voiam să o adîncesc ceva mai mult. Despre aceasta avusesem dovadă într-acest esamen. Pricepeam cu desăvîrşire cîtă vină coprinde în sine minciuna, dar cănd mă puseră să-i caut isvorul, văzuiu îndată că pînă atunci inteliginţa mea se oprise pe din afara materii, adică asupra părţii ce era mai lesne şi mai puţin instructivă. Sînt încredinţat că esaminatorii esprimară asupra uneia din cele patru cestiuni ce-mi făcură o opinie mult mai favorabilă decît chiar a mea în minutul cănd îmi alcătuiră nota lor. 
        Rămăsei mai uimit aflînd rangul care-mi a dat; fiindcă trebuia a-l dovedi de astfel în scoala [29] normală unde eram să intru. Aşa, mă puseiu de loc pe lucru ca să mă aduc în stare de a respunde aşteptării carea cerea acea clasificaţie. 
        
        CAP IV. 
        Intrarea şi şederea în scoala normală. – Esamenile de semestru. – Esamen pentru a dobîndi un atestat de gradul elementar. 
        În minutul de a intra în scoală, înţeleseiu că cei doi ani ce-i voiu trece într-însa, vor hotărî despre viitorul meu, şi dădat a mă gîndi asupra orice întreprindeam, mă sforţam a mă pătrunde bine de datoriile ce aveam a împlini într-însa; îmi trăseiu aceste regule de conduită, şi rugaiu pe Dumnezeu să-mi ajute ca să le păzesc cu credinţă şi statornicie: 
        1. De a avea pentru capul şi subt-învăţătorii scoalei tot respectul şi toată supunerea care voiu cere şi eu într-o zi de la scolarii mei;
        2. De a mă conforma sincer şi pontual cu regulamentul casei, şi de a-l socoti şi crede de bun oricum ar fi, ca să mă deprinz cu spiritul şi obicinuinţa la supunere, şi să pociu într-o zi a cere şi eu o asemenea supunere; 
        3. A avea pentru conscolarii mei nu numai cele mai bune simtimente ci încă cele mai bune mijloace* [30] de înţelegere, şi a da precum şi a lua cele mai bune esemple, ca să concurez la buna ţinere şi la bunul spirit al scoalei, pe cît îmi va cere datoria ce am înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. 
        4. A nu lăsa să treacă niciun curs, nicio leţie, nicio esplicaţie fără a mi-o însuşi cu atîta desăvîrşire pe cît ar îngădui-o luminele înţelegerii mele. 
        De multe ori am fost supus uimirilor, şi cîteodată necredincios acestor hotărîri; dar ele remaseră regulele conduitei mele. Mi le aduceam aminte seara şi dimineaţa, şi în sfîrşit mi se făcură năravuri. Le sînt dator aceste patru foloase: întreaga binevoinţă a capilor şi a conscolarilor mei, o petrecere atît de fericită la scoală încît mi-aduc totdeauna aminte şi încă cu acelaşi simtiment de fericire onorabilele mele esamene, şi caietele ţinute cu atîta îngrijire pe care putuiu a adăoga toate studiile ce am făcut în urmă şi care n-am încetat de a face. 
        Nu vorbesc de oarecare mici distincţii ce mi se deteră, fiindcă aceste mulţumiri date iubirei de sine n-au adăogat nimic nici fericirii mele dinnăuntru nici perfecţiei mele morale: dinprotivă ar fi oprit pe una şi ar fi turburat pe ceealaltă, daca n-aş fi priveghiat cu o statornică neodihnă.
        Pentru isbutirile scoalei, cel mai important lucru din aceste resultate, fură bunele esamene de am dat. 
        Fuserăm adesea visitaţi, şi întrebaţi mai la fiece vizită. Directorul se folosia de toate ocasiile ca să ne facă a da socoteală de cursurile sale şi [31] de acelea ale coleghilor săi. Cea mai multă parte din învăţătorii noştri îşi începeau leţiile lor prin întrebări asupra leţiilor precedente. Presidentul şi membrii comisii de priveghiere, inspectorii scoalelor primare şi aceia ai academii, rectorul şi chiar cîrmuitorul veniau a se încredinţa de propîşirea ce făceam în studiile noastre. La fiecare şase luni comisia făcea un esamen adînc, şi în toţi anii inspectorii generali ai instrucţiei publice veniau a lua idee de starea cunoştinţelor noastre în toate ramurele învăţăturei. 
        Erau multe esamene, dar în loc să le găsim de multe, simţirăm trebuinţa de tot felul de probări şi înboldiri, nu ca să ne ţiie în lucru, ci ca să ne pregătiască într-un chip sdravăn la obositoarea noastră carieră. Cît pentru mine, trecuiu prin toate aceste esamene cu o mare recunoştinţă pentru îngrijirile atît de numeroase şi atît de ostenitoare din partea autorităţilor care se întreceau a lua parte la educaţia noastră. Le trecuiu, socotesc, cu un mare folos. Mă miraiu la început şi mă sforţaiu îndată a-mi însuşi acea bunătate de inimă, acea presinţă de spirit şi bogăţie de instrucţie ce coprindeau acele întrebări atît de numeroase, atît de prelungite, şi în aceeaşi vreme atît de deosebite. Daca am avut mulţi esaminatori nu se aflară doi măcar carii să se repete, şi cînd prin chipul întrebării lor trăgeau întreaga luare aminte; neştine recunoştia că aceleaşi persoane variiau neîncetat objetul şi felul necurmatelor lor cercetări. Daca am dobîndit oarecare îndemînare în artea atît de anevoie de a întreba, sînt dator acestui studiu; şi pociu a adăoga că cumpănind neîncetat* [32] ceea ce vedeam am găit pretutindenea oarecare foloase speciale . 
        Ţinut în lucrare din semestru în semestru, din lună în lună, din zi în zi, găsiiu scurţi, şi pociu zice prea scurţi, cei doi ani ce avusei a trece în scoală. Găsiiu vacanţele lungi. Acestea erau un timp mai perdut; nu învăţam nimic din nuou, fiindcă mă mărgineam a-mi revedea caietele. Mă înturnam la scoală cu bucurie. Emulaţia ce-mi însufla viaţa comună devenise o plăcere pentru inima mea, şi această emulaţie înbrăţişa toate obligaţiile noastre, aceea de a ne sluji noi înşine, şi a ne încărca, cu toate îngrijirile curăţeniei, precum şi aceea de a lua parte la direcţia scoalei. Presimţiam că ieşind odată din scoală, voiu fi într-un timp de mai mulţi ani şi stăpîn şi domestic (slugă), titular şi ajutor, şi doriam a mă face cu desăvîrşire vrednic a împlini toate aceste foncţii. 
        Este cunoscut programul atestatului de capacitate al gradului elementar, astfel precum rezultă din legiuirea anului 1833. 
        Văzuiu a se apropia fără nicio frică epoca esamenului meu pentru dobîndirea atestatului de acest grad, fiindcă învăţăturele din scoală erau mai urcate dupe cum se cerea în program. Respunseiu ca scolar mijlociu. Dar ne numiau scolari învăţători, şi vedeam prea bine că, pentru a deveni un învăţător adevărat, aveam trebuinţă de a asista la mai multe eserciţii practice şi a face într-acestea mai multă înaintare prin mine însumi. Ştiam pe dinafară ceea ce trebuia să ştiu neapărat, dar aceea ce o aveam astfel, era ştiinţa profesorilor mei, iar nu [33] a mea. Nu o meditasem, nu o studiasem în raţiile sale; nu eram capace a o tîlmăci, nici chiar a o espune, de nu aveam cărţile în mînă. Aşadar această metodă este rece şi atît de ştirbă, încît am fost nevoit a-mi dobîndi una mai bună. 
        Aş fi dorit a o căpăta mai nainte de a trece esamenile gradului superior; şi pentru ca să o învăţ, eram dator a remînea în scoală încă un an, ori ca învăţător de studiu, ori ca ajutor la scoala practică. Dar aceste locuri erau prinse, şi cu toate că fuseiu clasat tot ca la întrarea mea în scoală, mă văzuiu nevoit a o părăsi. O părăsiiu cu durere. Dar, nu m-am despărţit niciodată de dînsa; pentru că n-am perdut din vedere niciuna din propîşirile ei; am fost chiemat cîteodată la conferinţele sale, şi nu s-a făcut într-însa nicio îmbunătăţire pe care să nu o cunosc. 
        Ca să remîiu în raport nemijlocit cu scoala, iubiam mai bine a priimi direcţia unei sale de asil , decît a umbla dupe aceea a unei scoale care m-ar fi depărtat de dînsa, tocmai atunci cănd aveam cea mai mare trebuinţă de direcţia şi protecţia ei. 
        
        CAP V. 
        Direcţia unei sale de asilu. 
        Direcţia unei sale de asilu era în părere o posiţie modestă, şi este de dorit ca această posiţie [34] să fie totdeauna privită astfel, ca să nu însufle niciodată dorinţa de a fi încărcat cu dînsa decît pesoanelor cu un devuement adînc. Ea avea cu toate acestea greutăţile ei. Într-acea epocă salele de asilu erau rare şi ideile oamenilor încă nu erau hotărîte asupra folosului lor. Unii voiau a le face scoale, alţii, nişte locuri de petrecere. Nici eu însumi nu văzusem nişte bune aşezăminte de felul acesta, fiindcă nu visitasem nici Parisul, nici Strasburgul, nici Nante, aceste trei cetăţi clasice pentru salele de asilu, clasice pentru escelenta direcţie ce se mînă de privegietoarea, precum şi pentru inteliginţa şi zelul ce damele inspectriţe pun la împlinirea datoriilor. Deci, în părţile locurilor unde familiile cele mai onorabile dau deodată leţia şi esemplul, aşezămintele de această natură nascu şi prosperu ca prin fermec, dar nu era astfel şi în cetatea unde eu îmi priimiiu însărcinarea. Acolo totul era de făcut şi prin singura mea sîrguinţă. Pe lîngă acestea îmi dau un local neîncăpător, rău disposat, rău aerat, şi nişte copii carii nu priimise în familiile lor nici îngrijirile educaţiei morale, nici acelea ale educaţiei fisice. 
        Astăzi pe cănd se află 555 sale de asil, este destul numai să imiteze neştine; şi cănd va fi să creeze vreuna, are numai să consulteze textul poruncei din 11 Decembrie 1837, părerea comisii superiore sau esperiinţa încărcaţilor cu aceste aşezăminte prin acea poruncă. Dar atunci era numai cartea Dlui Cocin şi un mic număr din acele instrucţii ce chiemau pe oameni la caritatea pentru ţara lor, şi care nu revărsa lumini de ajuns în mintea oamenilor*. [35] Studiaiu volumul atît de întins al Dlui Cocin; dar de la o carte de teorie la aplicaţie, remîne totdeauna un mare pas de făcut, şi cănd dobîndiiu o sală cam bună, mobile mai de ajuns, desemnele şi objetele cele mai neapărate, remînea încă lucrul cel mai anevoie de a clasa disciplina, de a interesa, de a desfăta, şi a forma oarecum numeroşii mei scolari. Aceasta fu o lucrare obositoare. Aşa pentru a nu mă descoragia chiar de la începutul lucrului şi a dobîndi oarecare resultate, avuseiu trebuinţă de toată puterea şi de toate bunele idei ce am obiceiu a scoate pe fiecare zi dintr-o gîndire adîncă. Pe lîngă aceasta, acela care cercetează cu seriositate, fiecare zi îi aduce mai multă esperiinţă, şi la sfîrşitul a cîteva săptămîni, am văzut curat ceea ce aveam a face. 
        Porunca din 1837 prescrie în salele de asilu eserciţii care coprind neapărat cei dăntîi principi ai instrucţiei religioase, şi cunoştinţele elementare de citire, de scrisoare, de calculul verbal. Poate neştine a adăoga pe lîngă acestea cîntări instructive şi morale, lucrări cu acul şi lucrul de mînă. 
        Tocmai la acestea sosiam şi eu, dar marea neînlesnire pentru acela care n-a văzut salele de asil bine dirigiate, este de a traduce în limba copilului studii pe care el le a văzut şi le a făcut în cărţi sau în cursuri mai înalte. Am avut multă trudă a învăţa, chiar dupe formele cu care era dădat şi pe care le observam în scoalele superiore; avuseiu şi mai multă nevoie, cănd comunicaiu oarecare cunoştinţe de morală şi religie la nişte inteliginţe, pentru care mai toate vorbele ce întrebuinţam erau [36] nuoe, şi care dau acestor vorbe un alt înţeles rol sau greşit. Cănd văzuiu că cunoştinţele date asupra lui Dumnezeu creind lumea şi Iisus-Cristos mîntuind pe oameni nu erau pricepute dupe cum doriam, alergaiu la povestire. Dar istoria lui Iosef vîndut de franţii lui, cea mai facilă şi cea mai curioasă din toate, cere ea însămi, ca să fie pricepută, oarecare cunoştinţe de năravurile antichităţii ale Orientului şi Egiptului. Deci, cănd văzuiu că aceste din urmă cuvinte erau asemenea necunoscute scolarilor mei ca şi acela la care se raportuiau, cuvîntul năravuri, mă descoragiam şi mai mult. Cu tate acestea copilul este setos de instrucţie, şi facultăţile lui au multă iuţime. Văzuiu că revărsam oarecare lumini într-aceste inteliginţe, şi studiam secretul a revărsa mai multe. Îl descoperiiu, şi la sfîrşitul anului fuseiu răpit de bucurie priimind în sala mea o visită a damelor inspectriţe din una din cele trei cetăţi pe care le numiiu mai sus. Trăsesem luarea aminte şi amorul scolarilor mei; domnia asupra persoanei lor o curăţenie de care se vorbia prin toate casele, şi în limba lor o alegere de vorbe şi nişte idei atît de lămurite încît punea pe om în mirare. 
        Aceste resultate atît de îndestulătoare se băgase de seamă de juraţii şi de consiliul municipal mai nainte de mine. Ei mă chiemară de la sala de asilu la clasa vîrsnicilor , dar n-aveam îndrăzneală a trece de la învăţătură atît de jos, cum era aceea cu care eram încărcat, la alta atît de osebită. Dar nu voiiu a remînea mult timp la cele dăntîiu elemente ale instrucţiei, căci mă temeam că voi lua năravuri pe care mai tîrziu le voiu părăsi cu anevoie. [37] Priimiiu dar cu plăcere propunerea ce-mi adresă de a deveni ajutorul unui învăţător de sat. Satul care mă chiema mă apropia de familia mea, şi aveam a împlini către dînsa nişte datorii prea sacre, pentru aceea îl preferaiu pe el înaintea oricărui alt folos sau oricării alte consideraţii. 
        
        CAP VI. 
        Cel dăntîiu loc, sau ajutor-învăţătorului comunal. – Cea dăntîiu inspecţie. – Salariul pentru o scoală comunală. – Nălucirile şi descoragiarea. – Goanele. – Răbdarea şi isbînzele. – Căsătoria. – Înaintarea. 
        Pentru sala de asilu avusesemu un salariu de cinci sute franci; era mult pentru un june ca mine; era încă prea mult pentru mine, fiindcă am ştiut totdeaua a cheltui ceva mai puţin decît venitul meu, şi eram destul de bogat ca să mă îmbrac cu toată îngrijirea ce cere starea noastră, ca să-mi cumpăr cîteva cărţi, ca să ajut familia mea şi să fac nişte mici economii. Priimiiu cu toate acestea schimbîndu-mi posiţia dintr-o capitală de plasă, într-un sat pentru [38] un post cu doă sute de franci. Aceasta mi se păru un lucru potrivit. Tată meu murise, mumă mea şi surorile mele aveau trebuinţă ca să fiu mai aproape de ele. Locul ce mi se dete m-apropia mult de ele, şi daca într-acest sat abia eram ajutor de învăţător, patronul meu, care era bătrîn şi nu mai era în stare a face vreo slujbă lăsa asupră-mi toate foncţiile sale, autoritatea şi influinţa sa, păstrînd pentru el numai titlul, locuinţa, grădina şi modica sumă de cinci sute de franci. Ceea ce îmi dau mie erau mai amăgitor pentru cinstea lucrării, decît prin a salariului; priimiiu cu toate acestea cu plăcere. 
        Către aceasta aveam oarecare năluciri. Fiecare ştie că omul este plin de vise la vîrstă de doăzeci de ani. Oi să fiu, îmi ziceam, unul din învăţaţii satului; voiu fi unul din oracole; voiu întroduce într-însul tot felul de reforme ce voiu voi, şi voiu fi peste puţin în capul unei scoale măreţe. În timpul ceasurilor clasei, şezut pe o stradă, cu un mare scriitoru dinainte, voiu oblădui mai mult de o sută scolari; voiu avea opt monitori subt ordinile mele. Duminicele sărbătorile, mă voiu înţelege despre orice îmbunătăţiri ar avea trebuinţă scoala cu preotul, juraţii şi consiliarii municipali, sau voiu convorbi cu cei mai buni din scolarii mei, mai ca D. Gervil cu Ernest în jurnalul de educaţie. Voiu fi către aceasta fiiul adoptif al venerabilului patriarh, capul meu. Nu vă vorbesc de alte mii vise. 
        Dar cît sînt de deosebite cele dăntîiu pasuri ale vieţei de nădejdile ce-şi plăzmueşte cineva mai obicinuit, şi cît sînt de trudoase pentru aceia carii se aşteaptă la plăcerile iubirii de sine! Desamăgirea [39] mea fu întreagă îndată ce puseiu piciorul în scoală. Nici stradă, nici scriitoriu, nici clopoţel, nici telegrafi, nici scriitorii pe lîngă bănci! Dinprotivă, o sală mai jos decît faţa pămîntului, nişte mese late mîncate de cari, ferestre strimte, un jeţ cu trei picioare şi fără paie, urîciosul baston, şi un miros nesuferit. 
        Schimbaiu îndată ceea ce stete în puterea mea de a schimba, rupseiu bastonul şi deschiseiu toate ferestrile. Eram în timpul iernei. Resuflam un aer mai bun, dar îmi clănţănea dinţii de frig. Copii carii tremura de frig ca şi mine se plînseră către părinţii lor, şi aceştia către capul meu. Mă apăraiu cu trebuinţa de aer curat, mă trată de nebun, şi mă sfătui să puiu în locul veşmintelor de oraş, o capotă de postav gros de ţară şi pentru călţăminte opinci. Cît pentru acestea nu făcuiu nicio mişcare, fiindcă m-am gîndit totdeauna că costumul are importanţa sa; dar fuseiu obligat a închide ferestrele şi a suferi cu scolarii mei. Acesta era unicul mijloc de a cruţa lemnele capului meu, şi a potoli cîrtirile părinţilor.
        Capul meu era tipul unui uricios învăţător de scoală. El era imos, grosolan, beţiv, flecar, deşert, gîlcevitor, cîrtitor. Îmi pare rău; dar acest portret, al cărui original trebue să nu esiste în Francia, nu este încărcat. Nimini nu stima pe acest uricios învăţător; cu toate acestea era puternic şi toţi tremurau dinaintea lui; el era cel mai vechiu, şi învăţase, adică bătuse pe toată lumea: obiceiu scîrbos care tălmăcia toată răceala şi despreţuirea de care era ocolit. Odinioară acestea erau o povară pusă de [40] neştiinţă asupra stării învăţătorului în mai multe localităţi. 
        Eram înecat despreţ şi ruşine, aflînd puţin cîte puţin opinia ce-şi făcea  cineva mai deobşte de învăţător, de cunoştinţele sale, de năravurile sale şi de locul ce are el în societate, căzuiu în cea mai neagră desnădejduire, cănd o rază de lumină veni deodată a-mi veseli orizontul. Inspectorul academii mă prevestise că la întoarcere va visita scoala mea. Era dar să stau dinaintea unui om învăţat, unui amic luminat al scoalelor şi unui protector. El o să întrebe pe fiecare din scolarii mei, şi asupra tutulor lucrurilor; el o să petreacă zile întregi la scoală! nu putuiu să dorm de bucurie. 
        În sfîrşit marea zi sosi. Inima mea săltă de bucurie şi de nerăbdare, cănd mă vestiră că în cercetarea care era să facă scoalei, o să vază numai direcţia generală, că o să se adrese numai către scolarii mai înaintaţi, şi că itinerarul prescris îngăduia inspectorului numai un ceas de scoală, pentru a întreba pentru toate: citire, scrisoare, calcul, religie.
        Întrebările inspectorului fuseră puţine. Oh! cît aş fi remas de mulţumit de o întrebare puţin mai grea, dupe părerea mea, adică de una din acele întrebări de propîşire largă sau de îmbunătăţire adîncă, dupe cum se zice, care ar fi linguşit zădărnicia mea cu paguba sănătoasei direcţii a scolarilor mei! Fuse neînduplecat. Voiam ca să fi venit pentru a mea iubire de sine; el se gîndia la adevăratul bine al scoalei. Divisa sa părea că este dispoziţiile legiuirilor şi raţia, niciun cuvînt mai mult. Cănd [41] îşi săvîrşi lucrul, nu ceruiu măcar nici părerea sa despre scoală. Am păgubit fiindcă acesta era un om de un merit prea netăgăduit, care slujise cu distincţie prin toate treptele, şi care era fericit a-şi sluji încă ţara sa. Astfel era espresia sa; am ţinut-o minte, şi am făcut bine; ea arată tot devoiementul ce ceru foncţiile publice. Dar atunci eram în cea mai adîncă durere, şi pe dînsul l-am socotit de nedrept. 
        Dupe esamen mă duseiu să văz pe prezidentul comitetului local. Îi vorbiiu de acest esamen, dar pe scurt, fiindcă am urît totdeauna limbuţia şi pe limbuţi. Îi făcuiu cunoscut necazurile mele, îl rugaiu să vie a-mi vedea scoala sau a-mi trimite visitori. Sînt bătrîn, îmi zise el, satul mi-este urît; colegii mei nu cunosc sau iubesc prea puţin învăţătura; ei nu vin nici măcar la şedinţele comitetului; cine voieşti ca să viie să te vază? Fă ce vei putea şi Dumnezeu să te binecuvînte. Aceste vorbe nu mă mîhniră, dar îmi căzură greu. Cît sînt de osebite satele de cetăţi, şi junii fără cercare de aceia carii au cîştigat marile leţii ale vieţei! 
        Îmi respunse să fac cum voiu putea. Nu aşteptaiu să-mi zică de doă ori, şi otărîiu a face ce mă va povăţui mintea mea, a lua măsure energice şi a schimba toate în scoala mea. Abia putuiu să aştept înturnarea aurorei. Daca nu era noapte aş fi convocat în pripă scolarii mei. Îi chemau adoazi trăgînd clopotul satului prea de dimineaţă. Îmi veniră numai trei scolari şi din cei mai mici. Era vară; ceilalţi erau duşi la cîmp. Vărsaiu lacrăme, dar aceste lacrăme care îmi udase obrajii îmi întări coragiul. Citisem cîtva asupra luptei omului cinstit înprotiva* [42] cumplitelor stavile ce întîmpină în drumul vieţei; otărîiu a întreprinde această luptă şi a o mîna cu înţelepciune. Îmi dideiu leţia; o dideiu cu o căldură şi un devoiement care mi se păru că mişcă inimile scolarilor mei. Adoa zi avuseiu zece. În zile ploioase mi s-a întîmplat să am treizeci; dar cît ţinu vara, nu putuiu a merge mai sus. 
        Îmi făgăduiu resbunare pe timpul iernei, şi mă mulţumiiu, sala mea era plină. Atunci începuiu reforma învăţăturei mele. Formaiu opt clase; puseiu tablele de hîrtie în tablele de lemn, aşezaiu telegrafii, aleseiu monitorii, le dideiu instrucţii, comandaiu eserciţiile, sunaiu clopoţelul, cumpărat din economiile mele ca şi alte atîtea objete. Îmi făcuiu o sărbătoare din acest minut; acesta fu minutul unei adevărate catastrofe. Strigările, rîsurile, certele, streapădul şi reclamaţiile erau mai să-mi peardă mintea în acea dimineaţă. Îmi precurmaiu leţia. Prînziiu rău, fiindcă nu prînziiu nicidecum. Dupe prînz primiiu de la autoritate, nu ştiu prin ce influinţă, oprirea formală de a începe estravaganţele mele de dimineaţă, şi porunca de a pune în locul bastonului ce am frînt altul de aceeaşi lungime.
        Mă supuseiu prea otărît de a nu alerga niciodată la această armă. Îmi făcuiu leţia ca mai nainte, şi scolarii remaseră încredinţaţi că dimineaţa trecută am avut un atac de nebunie. Aceasta era un adevăr, fiindcă ar fi trebuit să ştiu că se cuvenia a pregăti schimbările înainte de a le întroduce. Deocamdată trebuia să formu monitorii, să începu printr-o singură clasă, să cîştigu pe juraţi, pe preot şi pe familiile cele mai fruntaşe, şi să-mi asigur reazimul,* [43] binevoinţa lor. Am despreţuit toate acestea; aceasta era nebunie. 
        Pe cît ţinu această iarnă îmi fu cu neputinţă de a face mari îmbunătăţiri; fie care din ele ar fi fost o schimbare; toată schimbarea era de aici înainte o inovaţie primejdioasă fiindcă autorul inovaţiei stricase posiţia sa. De bună seamă, în calitatea mea de normalien, ceea ce era într-adevăr cel mai frumos al meu titlu, aveam atunci atît de puţin credit încît era destul să propuiu lucrul cel mai simplu din lume şi cel mai raţionabil şi să fie asvîrlit, osîndit. În tot satul, nu se găsia un suflet, care, cu toată simpatia ce ar fi avut pentru mine, n-ar fi cutezat să ţiie cu mine. Fuseiu încredinţat că aveau pentru mine un fel de antipatie, că se feriau cît le stau prin putinţă de mine şi că mă socotiau de un om cu opinii rătăcite sau primejdioase în materii de credinţă. Au zis, cu adevărat, că n-aveam religie, că am adoptat necredinţa raţionistilor cetei sau scoalei, ce ştiu eu care? Adevărul este că nu eram supus la niciuna din aceste, şi nu aveau nici ei o opinie otărîtă pe seama mea, dar mă vedeam rău cunoscut, calomniat, gonit. Eram cel puţin isolat. 
        Mă puseiu pe citit, să mă cercetez şi să-mi iau nişte bune otărîri; deveniiu mai înţelept şi mai statornic la suferire. Voiiu să fac mai bine, să înving toate bănuelele printr-o blîndeţe şi un devoiment estraordinar. Mă ţinuiu de vorbă. Conduseiu pe scolari cu toată bunătatea ce îngăduie autoritatea unui învăţător. Aceasta-mi era lesne, îi iubiam. Îmi înturnară şi ei dragostea lor. Vorbiră pe acasă de mine cu căldură. Se bătură pentru mine între dînşii;* [44] îmi cîştigară prieteşugul a cîţiva părinţi. Avuseiu cea mai multă parte din familii în partea mea cu începutul iernei adoa, le avuseiu pe toate la sfîrşitul acestui timp. 
        De mai multă vreme nu mai vorbiam de acele prefaceri şi reforme mari, dar făceam din ele cîte una pe nesimţite. De odată veniră a mă întreba cu ton otărîtor. Îmi ziseră că ei văd bine că eu pricep trebile scoalei mai bine decît satul întreg; că eram învăţat şi doriau a-şi învăţa copiii. Îmi deteră voie să fac la scoală orice voiu voi; banii nu-mi vor lipsi. Ceruiu bănci, la avuseiu; table de peatră, un dulap pentru cărţi, un scriitoriu, table negre, o coleţie de table din istoria naturală şi bustul regelui: avuseiu ce doriam. Ceruiu un planiglob, o sferă pămîntească şi altă cerească, am dobîndit toate. Dar opriiu sborul acesta temîndu-mă să nu-i sleiesc isvorul. Şederea mea la Valebon, acesta este numele satului meu, fu de aici înainte deşi neferit de trude şi ostenele, cel puţin plin de mîngîieri; scolarii mei învăţau mai mult decît leţiile ce le dam, şi monitorii mei erau cîteodată mult mai zeloşi şi mai pretenţioşi în cererile lor la leţiile scolarilor decît mine. 
        Lipsea ceva fericirii mele; lipseşte totdeauna ceva omului, şi chiar la ceasul său din urmă îi mai remîne a mai dori ceva. Am găsit pe familia mea în aceea a patronului meu; o perduiu cănd acesta muri. Îmi veni într-un minut ideea de a instala surorele mele într-o casă care de aici înainte era în disposiţia mea, fiindcă mă numise titular; dar patronul meu lăsase orfelini, şi n-avuseiu nici coragiul de a le dărui* [45] ospitalitea, nici puterea de a-i vedea ieşind de subt acoperişul părintelui lor. Maria, cea mai vîrsnică din fiii lui, şi care slujea de mumă la toţi, era în vîrstă de a se mărita, şi mă îndemnară a-i da mîna mea ca să o duc în vatra unde ea fusese stăpînă; dar spectacolul atît de instructif care l-a avut lung timp subt ochii săi, didese spiritului ei o desvoltare atît de superioră, şi pietăţii sale ceva atît de măreţ, încît n-am găsit niciodată cuvinte ca să-i propuiu a-ş uni soarta ei cu a mea. Vrednicul preot al enorii ne ţinu loc de tîlmaciu, şi dupe ce a slujit de tată Marii, fraţilor şi surorilor ei pe timpul anului de doliu, binecuvîntă unirea noastră. 
        Avurăm atunci despre numele socru meu o mare mîngîiere; opinia se schimbă prin moartea lui. Se dete uitării uricioasele sale calităţi, şi nu-şi mai aduceau aminte decît de cele bune. Greşalele, sau mai bine motehnele  lui trecură drept slăbiciuni, şi fiecare se învinovăţia că are pe ale sale, iertînd pe ale repostaului. Săvîrşiră făcînd dintr-însul un om de onoare. Această indulginţă atît de omenoasă, sau mai bine atît de creştină care ar vărsa atîta fericire peste esistinţa noastră, daca nu am amîna atît de des espresia pînă la mormîntul aproapelui nostru, mi se arătă atunci în toată frumuseţea ei. 
        Credeam că ispitele trecuse de aici înainte pentru mine. Soţu unei femei care înţelegea toate simtimentele mele, a cării inimă le cugeta toate pînă la cea mai înaltă treaptă de curăţenie şi înălţare, bucurîndu-ne de o asanţă îndestulătoare înnăuntrul casei noastre şi de o confidinţă fără margini în sat, ce lipsia fericirii mele? Mai puţină ambiţie şi mai [46] puţine isbutiri. Dar cănd neştine a văzut atît de aproape nişte învăţători atît de luminaţi şi renumiţi, şi cănd a fost comeseanul lor într-un timp de doi ani, îşi închipueşte cititorul lesne, că neştine ar fi fost nenorocit de a muri într-o scoală de sat învăţător de gradul al doilea. Poate într-aceeaşi vreme aş avea cuvînt să zic că, cănd provedinţa voieşte a ne încredinţa oarecare lucrări mai înalte şi multe, vreun post mai obositor; cănd ea voieşte a ne chiema, nu zic pe un teatru mai larg, ci la nişte ispite mai puternice, nu trebue a se furişa cineva de cugetările şi găsirea ei cu cale. Oamenii dau acelora carii înaintează dorinţe ambiţioase, daca mi le-ar fi aplicat şi mie au avut o părere greşită despre simtimentele mele; fuseiu cu totul strein la nuoa vocaţie care deodată veni a mă smulge din sat şi de la fericirea de care mă bucuram într-această cea dăntîiu fasă a carierei mele. 
        Camerele* ( Obşteasca adunare a Francei) votaseră această frumoasă lege din 1833, care însemnă deodată o eră nuoă în instrucţia primară şi în educaţia populară. Priimiiu îndată esemplarul ce îmi adresă D. ministrul instrucţiei publice, precum şi esposiţia motivelor şi circularea cu care voi a întovărăşi această trimitere, spre a face să pricepem toată mărimea misiei la care sînt chiemaţi învăţătorii popolului în nuoa orînduială a lucrurilor. Citiiu acele texte cu cel mai viu entusiasm; învăţaiu legea pe dinafară, şi recitiiu neîncetat această circulară, ce trebue a fi de aici înainte instrucţia statornică a oricărui învăţător primar [47], ea espune atît de bine textul legiuirei, spiritul ce a dictat-o, şi acela care trebue a ne însufla pe noi, care sîntem chiemaţi a pune în lucrare şi a da viaţă cugetării legislatorului. Voiu adăoga că n-am fost nesimţitor nici solicitudinei căria deodată am devenit objetul din partea capilor noştri celor înalţi, nici încoragierii ce făgăduiau zelului nostru: otărîiu cu toate acestea a căuta să le meritu totdeauna fără a îmbla dupe ele vreodată, şi a mă afla la postul în care m-ar aşeza, fără a mijloci vreodată a-l îmbunătăţi altfel decît prin osîrdia mea de toate zilele. 
        
        CAP VII. 
        Esamen pentru dobîndirea atestatului de gradul superior. – Cărţile prin care se poate pregăti cineva de acest esamen. 
        Dupe un an scoala mea era organisată de mijloc. Ea fuse visitată de inspectorul scoalelor, şi mă informaiu, dupe puţine zile de la arătarea lui, care fu solemnelă şi care lăsă urme adînci căci, trebuind a dirigea într-o zi studiile unei scoale mai înalte, era de cuviinţă ca să am un atestat de primul grad. Mă cam codiam a trece un nuou esamen. [48] Petrecusem trei ani fără a mă gîndi la o asemenea cerere; cam neîngrijisem studiile mele, şi esamenile mai de obşte nu prea sînt dorite. Mă apucaiu să cercetez cu temeiu pricinele care mă făceau să-mi fie frică de nuoele cercări, şi după ce le analisaiu cu toată pătrunderea, mă convinseiu că ar fi de dorit ca în toţi anii să am ocasie de a fi cercat prin întrebări asupra stării şi propîşirii cunoştinţelor mele. Omul se neîngrijeşte cu înlesnire îndată ce nu este ţinut într-o lucrare neîntrecută, şi esamenile sînt cu atît mai folositoare pentru aceia carii le trec, pe cît îi încredinţează prin dovezi netăgăduite de cele ce au de lipsă. Mă disposam dar de esamenul meu cît puteam mai bine. 
        Programul mă sperie la început. Citirea pe tipar şi pe manuscris; scrisorile bastardă, rotundă, curgătoare, ortografia şi analisul gramatical, îmi erau încă îndestul de familiare. Fuseiu mulţumit de ele. Dar daca odinioară mă cam înfricoşase oarecare cercări slabe ce îmi făcuseră, mă îngroziam acum de greutatea a multora altele ce mă aşteptau. 
        Cu adevărat, cineva nu numai că se întoarce, în esamenul pentru gradul superior, asupra tutulor materiilor esamenului pentru atestat elementar, cerînd respunsuri mult mai desluşite şi mai complete, dar cere tîlmăciri mai întinse asupra materiilor celor mai anevoie de tractat. 
        Astfel mă vestisem că mi se va cere o instrucţie morală şi religioasă mai bine hrănită, fie asupra catihismului, fie asupra istorii sfinte, atît asupra vechiului, cît şi asupra nuoului testament, că mi se va cere un fel de citire care să vedească că [49] pricep şi că sînt priceput, o scrisoare prea esercitată, şi o esposiţie prea metodică despre cele mai bune procede de urmat pentru învăţătura citirei şi scrisorii; că o să se ceară mai cu dinadinsul teoria şi practica gramaticei şi ortografiei. 
        Fiindcă ştiam aceste materii, fiindcă ştiam bine sistemul legal de greutăţi şi măsuri, care este cu neputinţă de a nu-l pricepe bine cineva şi mai cu neputinţă încă de a-l uita cănd odată l-a înţeles; fiindcă ştiam asemenea pe dinafară legiuirea din 28 Iunie anul 1833 asupra instrucţiei primare; nu mă temeam deloc de aceste cercări, încă şi mai puţin de acelea ale calculului şi desemnului liniar. 
        Dar candidatul pentru atestatul de gradul superior trebue a respunde pe lîngă acestea, asupra geometriei, arpentagiului, măsurătoarei şi ridicării planurilor. Este dator a avea cunoştinţe de ştiinţele fisice şi de istoria naturală aplicabilă la trebuinţele vieţei, a cunoaşte machinele cele mai simple, a şti elementele geografiei şi istoriei generale, ale geografiei şi istoriei patriei, şi idei despre sferă. 
        Dar asupra tutulor acestor materii atît de bogate şi înalte, am urmat numai un singur curs, acela din anul al doilea. Lăsasem încă a se şterge; în vreme de trei ani care trecuseră dela ieşirea mea din scoala normală, unele din cunoştinţele cele mai preţioase ce îmi dideseră învăţătorii mei. Cînd voiiu a năzui la caietele mele, găsiiu mai mult nişte însemnări decît o esposiţie completă, şi îmi trebui să alerg la alte călăuze. Am fost norocit căci îmi făcusem o notă despre publicaţia tutulor celor mai însemnate Manuale de Aspiranţi, şi povăţuesc pe toţi învăţătorii* [50] de a deschide, dupe cum am făcut eu, un registru în care vor înscrie, dupe orînduiala materiilor, cărţile folositoare şi adoptate de autoritate şi care se publică; puţina osteneală ce-şi vor da pentru aceasta le va cruţa multe cercetări şi căutări sterpe. 
        Pe lîngă aceasta, ceea ce îi sfătuesc cu aceiaşi căldură, este de a avea caiete complecte, de a le ţinea şirul după cum vor pricepe citirea lor mai bine, şi de a nu neîngriji niciodată vreo ramură din studiile lor.
        Mulţumită caietelor mele, Manualul general şi altor multe volume ce îmi împrumutară cîţiva amici ai învăţăturei, mulţumită asemenea jertfelor ce am făcut ca să-mi căpuiesc instrumentele de arpentagiu, o sferă şi oarecare instrumente de fisică, mijloacele de a mă pregăti dupe cuviinţă se aflară în sfîrşit reunite. Dar îmi trebui şase luni de o lucrare fără preget ca să revăz aceste materii, şi alte şase ca să le trec. Aş fi făcut mai bine de nu puneam un atît de lung interval între ieşirea mea din scoala normală şi acest esamen. Este prea adevărat că din toate cele ce îmi cerea, nimic nu-mi erea strein; dar nu învăţasem pe niciuna din ele cu îndestulă pătrundere ca să fie bine aşezate în mintea mea. 
        Cu toate că avuseiu trebuinţă de un an ca să mă pregătesc, să mă împrumut de la un membru al comisii cu oarecare cărţi ce aveam trebuinţă să consultez, şi astfel la începutul lucrării să mă văz cît sînt de îndărăt, avuseiu însă oarecare bucure. Cănd are cineva cunoştinţele elementare ale unei ştiinţe, repetiţia este numai un fel de petreceri. Remîne în uimire cineva văzînd că pricepe cu atîta [51] înlesnire ceea ce odinioară era pentru dînsul atît de întunecos. June, vede vorbe şi teorii sterpe, bărbat, vede un şir de aplicaţii unele mai drepte şi mai folositoare decît altele. 
        Într-un minut mă ispiti ideea să mă ţiu de resumatele unei alte epoce, a acelui timp cănd toate se punea în prescurtări şi în frumuseţi dupe cum se pun acum în manuale; dar aceste triste şi seci producţii, scelete  care n-au viaţă şi care nu comunică nimic, obosesc luarea aminte şi nu lasă nimic în memorie. Este adevărat că cărţile prea voluminoase au necuviinţa că cea mai multă parte din cititori nu pot să şi le căpuiască, sau n-au răbdarea să le studie pînă în sfîrşit, dar trebue tratate complecte şi desluşite, potrivite înţelesului cititorului. 
        Cheltuind un an întreg ca să mă puiu în stare de a trece esamenul, mă conformaiu cu acest princip, că trebue a se înfăţişa cineva înaintea esaminatorilor cu siguranţa de a fi priimit, şi că nu trebue niciodată a se espune cu binevoinţă la o umiliaţie. Către aceasta nimic nu scurtă un esamen ca o bună pregătire, şi nimic nu este mai dulce decît a ieşi cu onoare. Aceasta este o suvenire care îţi remîne totdeauna, care îţi dă un fel de îndrăzneală în eserciţia foncţiilor tale şi în relaţiile tale cu superiorii tăi; precum şi în cele cu subalternii tăi. 
        Nu ştiu daca esaminatorii mei fuseră mulţumiţi de mine; fusei însă încîntat de dînşii. Întrebările lor mi-au deschis oarecare nuoe punturi de vedere, şi atestatul meu de primul grad mă ţinu prea scump. Studiile ce conduc la acesta fiind de un ordin mai superior înalţă cugetarea mai pe sus de [52] cercul cel strimt şi prea monoton al vechii învăţături. Cînd cineva este învăţător de primul grad, nu este literator, om de ştiinţă şi ar fi foarte rătăcit omul care şi l-ar închipui dinprotivă; dar se bucură de tot ce neştine s-a adus în stare de a întrevedea de frumos şi mare în faptele creatorului şi în facultăţile morale şi intelectuale ce el a dat omului.
        Trecănd esamenul, gîndiam cu seriositate la o oragnisaţie întreagă a scoalei mele la planul general al învăţăturei şi la regulamentul disciplinei ce trebuia a o oblădui. 
        Scoalele de gradul elementar trebuia să conducă pe scolari la cunoştinţele neapărate pentru tot omul, tot cetăţeanul, şi stăruirea ce un băiat ţăran face mai ordinar la scoală fiind de şapte ani împărţiiu pe acest spaţiu din timp studii statorniciţi de legiuiri şi de instrucţiile autorităţii. La început, gradul cel mai mare la care putea să ajungă propîşirea era în dorinţele şi în calculele mele, şi prescriseiu pe rînd pentru fiecare an din cei şapte pe acele din studii care-i cerea planul general. Dar programul meu abia se adoptase de comitetul local şi comitetul superior, şi eu fuseiu despărţit de scoala care mi-l însuflase. 
        
       [53] CAP VIII. 
        Scoala în căpitala unei plăşi. – Învăţătorii popriţi de legi şi învăţătorii privaţi. – învăţăturile. – Inspecţia. – Registrele scoalei.
        Comitetele întocmite în anul 1833 au intrat în activitate cu un zel estraordinar, şi de la o scoală la alta influinţa lor se simţi îndată ca o isbitură electrică. Oameni juni şi înţelegători erau chiemaţi, aleşi de autoritate, sau puşi pentru meritul învăţăturelor ce aveau, ca să facă parte consiliurilor municipale şi consiliurilor generale. Doă persoane din comitetul de unde atîrnam auziră a se vorbi de scoala mea, veniră a mă vedea şi-şi făcură notele lor. După cincisprezece zile mă chiemară la capitala plăşii dupe propunerea comitetului local cu un salariu de 800 franci, oarecare alte adaose şi încăperile cuviincioase. Socotiiu că nu trebue să refus. După şase săptămîni fuseiu instalat cu acea solemnitate care este atît de bine calculată şi care are o influinţă atît de binefăcătoare şi asupra spiritului învăţătorului şi asupra obştii scolarilor. Găsiiu încă o scoală vrednică de jale, scoală în care citirea, scrisoarea şi calculul, care formau programul leţiilor, erau asemenea rău învăţate şi rău ştiute. Dar pricepuiu această stare a lucrurilor; pentru cuvîntul că scoala nu era în stare bună, stăpînirea descărcase pe vechiul învăţător şi mă chiemase în locu-i. Aveam dar misia de a face mai bine, şi prin urmare de a [54] schimba; acum fuseiu mai înţelept şi făcuiu puţine îmbunătăţiri la început. Mă informaiu, din contră, de cele ce se urmase pînă atunci; păstraiu aceleaşi cărţi şi păziiu aceleaşi ceasuri de învăţătură. Atunci îndată modificaiu numai disciplina. Înnainte de a reforma remăşiţa, voiiu a cunoaşte spiritul satului, carcaterul copiilor, puterea şi slăbiciunea fiecăruia şi a fiecărui lucru. Se vorbia pe la unele case că eram zăbavnic în hotărîrile mele; ba pe la altele că s-au înşelat în alegerea lor; văzură cu toate acestea în pripă că aveam nişte cugetări escelente şi oarecare esperiinţă. Aşa prinveniiu a învinge multe şi mari pedice, şi a desarma tari patime. Într-acest sat erau. 
        Într-adevăr la fanatismul ce aveau unii pentru metoda învăţăturei mutuale respîndea fanatismul altora pentru metoda simultanată, şi daca aceştia erau nerăbdători a vedea aşezarea celei d-ăntîiu, intrigau ca să opriască adopţia celei de al doilea. Văzuiu că nu trebuia nici să învinovăţesc sau să dau dreptate nici unora nici altora; că o singură învoială ar putea mulţumi pe toţi, fără a vătăma pe nimeni, şi luaiu măsurile trebuitoare ca să întroduc deocamdată o metodă micstă în care fiecine găsia cîte-ceva din ceea ce prefera. Sfîrşind prin îngrijirea mea gătirea băncelor, tablelor, cărţilor, esemplelor de scrisoare, şi mai vîrtos monitorilor, începuiu. 
        Deocamdată se făcu oarecare învălmăşală pîntre cei doă sute scolari ce aveam, şi aş fi făcut mai bine de a purcede prin secţii sau clase, în loc de a schimba modul întreg al învăţăturei scoalei, dar după o săptămînă toate mergeau bine. Cu toate acestea [55] iubirea de sine a unor familii se socoti vătămată prin alegerea ajutanţilor mei. Aceasta fuse destul ca să-mi înnegrească fapta şi să dea predecesorului meu o popularitate de care el nu s-a bucurat niciodată în viaţa sa. Un învăţător călcător de legiuire prinvenise a dobîndi un atestat, şi pe care complăceri locale favorisase spre a face un învăţător privat, se folosi de această nemulţumire ce-mi mărturisia satul, turburîndu-l şi ridicînd altar împrotivă de altar, el predică şi îmbrăţişă o învăţătură mai individuală împrotiva unui folos ce dărui întrebuinţarea simultanatei. Aşezat în beciurile unei case care ameninţa ruină, inchidea scolarii săi într-o chichineaţă de patruzeci picioare pătrate, pe jumătate plină de număroasa sa familie, a căria hrană se gătia tot într-această chichineaţă. 
        Cu toate acestea o parte a populaţiei preferă pe această scoală mai mult decît pe cea obştească. 
        Juraţii, preotul şi judicătorul de pace mă sprijineau cu toată autoritatea lor; dar în materii de învăţătură trebue a alerga mai mult la superioritate decît la autoritate. Năzuiiu la această putere, care supune spiritele cam încet, dar sigur. Îndată năpustiră pe acel mămular de neştiinţă şi veniră la mine. 
        Îndată ce mă văzuiu mai liniştit, scriseiu Dlui inspector al scoalelor primare rugîndu-l să-mi visite scoala şi în care să stăruiască cît se va putea mai mult timp. Aceasta era din parte-mi o nesocotinţă. Eram dator să-mi caut de trebile mele şi a lăsa superiorilor mei grija a-ş face pe ale lor cum vor socoti. Avuseiu un respuns ce mă vestia, crezuiu un minut, o visită cam cerută. Aceasta îmi trebuia cel puţin ca [56] să mă impace cu inspecţia. Iubesc revisiile straşnice; numai ele singure sînt bune. Acestea singure fac efect şi asupra scolarilor şi asupra învăţătorilor. Ele dau şi unora şi altora un minunat sbor; ele rup monotonia ruginosului obiceiu, care ucide scoalele adormind şi pe scolari şi pe copii lor. 
        Nu întîrziaiu a mă găti ca să priimesc revista ce am provocat. 
        Mă apucaiu de trebile esterioare. Am gîndit totdeauna că în ţara noastră, ca şi în altele, pentru o inspecţie esteriorul era un lucru de temeiu. Făcuiu astfel ca sala mea pentru viitorime să se măture seara la ieşirea claselor, şi a doa zi să i se dea o altă măturătură la patru ceasuri de dimineaţă. Nu voiam a înghiţi pulberea şi praful nici să îngăduiu să o înghiţă scolarii mei. De la cinci ceasuri de seara pînă la opt de dimineaţă, uşele şi ferestrele remînea deschise neprecurmat. 
        Această măsură făcu deocamdată pe gurile cele de cîrpă să bărfească. Ziceau că sînt estraordinar. Dar îndată dădarea cu o mare curăţenie păru aşa de bună, şi aceea a aerului curat aşa de mîntuitoare, încît îngrijirea de curăţenie în camerile mele şi veghierea pentru curăţenia aerului fură înpinse în casa mea pe cît a stat cu putinţă. Veniră a mă visita într-adins pentru a vedea frumuseţea scoalei şi sînt încredinţat că această împregiurare contribui mult, cu celelalte lucrări ale mele, a-mi cîştiga consideraţia de care mă bucuraiu într-acest sat. 
        De la curăţenia localului pîşiiu la aceea a personalului scolarilor, caietelor, tablelor de piatră, [57] cărţilor, tablelor. Cîştigaiu mai ăntîiu pe monitori, şi ei deteră tovarăşilor lor esemplul unei obicinuinţe de care mă trudisem a le aţîţa gustul. În toate zilele la ieşirea claselor, ei arătară tutulor ochilor aceste cuvinte scrise cu litere mari: Vighiere pentru curăţenie la înturnarea de acasă. Curăţenie desăvîrşită în tot lucrul. 
        După aceasta, îngrijiiu de buna ţinere şi de manierele scolarilor mei. Deprinseiu pe monitori a se presenta dupe cuviinţă, a se ţine drept, a se mişca şi a merge cu oarecare înlesnire, a-ş purta trupul fără sfială, a vorbi desluşit şi cu politeţă, fără bolborosire, fără împedecare, şi fără a apăsa vorba acolo unde nu trebue. 
        Conjurai pe micii mei adjutanţi de a comunica aceste leţii scolarilor lor, de a cere de la aceştia ceea ce eu ceream de la dînşii, dar să o ceară cu o răbdare neobosită şi cu stăruire nestrămutată. 
        Mă puseiu cu dinadinsul a corigea vorbirea, şi învăţaiu pe toţi bunii mei scolari artea de a-şi modera glasul astfel încît să nu se auză niciodată strigări ţipătoare. Eu însumi care aveam organul cam piţigăiat, şi nişte intonaţii pe care ar fi putut cineva să le numească un acent de învăţător de scoală, îndulciiu articulaţiile mele luînd drept regulă de a mă feri de tot felul de prefacere a glasului, de sunete aspre sau neplăcute. Am băgat de seamă asemenea că, cu cît vorbeşte cineva mai puţin tare cu atît copii îl ascultă; am zărit, dinprotivă că vorbele prea tari astfel îi întărîtă încît face foarte anevoie manţinerea disciplinei în rîndurile lor. 
       [58] Cîteodată fuseiu aplicat de a întrebuinţa clopoţelul; dar puseiu în locul clopoţelului ce găsisem la venirea mea tumebelechiul cel mai dulce ce putuiu a-m căpui. Ca să fac să înceteze larma ce prilegiau tablele de peatră mai nainte, puseiu ca să le încrusteze. Mă apucaiu să aşez în locul sunetelor semnele şi căutătura, şi mă aplicaiu cu dinadinsul ca să fac să amorţească treapădul pasului militar care însoţia oarecare eserciţii, şi pe care îl esageră  atît de mult în unele scoale care încă nu l-a lăpădat. Prinveniiu făcînd a se cînta cîteva ariii simple şi atingătoare, şi văzuiu cu bucurie că smulseiu picioarelor toată puterea ce am dat glasului. 
        Văzuiu cu mai multă plăcere încă că toată această băgare-de-seamă, pironită asupra esteriorului, a aţiţat emulaţia scolarilor pentru lucruri mult mai serioase. Acum se observau unii pe alţii cu mai multă luare aminte, şi am îndrăzni mai a zice că gustul se întinsese atît pentru cele din afară, încît daca am avut totdeauna acelaşi număr de săraci, n-am avut cel puţin de aici înainte scolari imoşi. Eram în neastîmpăr acum să viu la partea morală şi intelectuală. 
        Îmbunătăţirea disciplinei fiind pregătită după cum spuseiu, vestiiu că voiu deschide un registru în care să înscriu numele celor ce au lipsit, buna sau uricioasa condută, buna sau uricioasa recitaţie a leţiilor, resplătirile şi pedepsele. Deschiseiu acest registru, şi schiţaiu într-o dictată portrătul bunului scolar, portret care nu era alt lucru decît o instrucţie d-a dreptul. 
        În sfîrşit, povestiiu, de doă ori pe săptămînă,* [59] anecdote potrivite de a recomanda calităţile care deosibesc pe bunul scolar şi pe fiiul virtuos. 
        Toate acestea trec adesea ca un lucru de puţin folos, pe lîngă învăţătură. Nu mă disputu deloc cu oricine ar fi pentru acest sujet, fiidcă n-am văzut niciodată nimic a resulta din aceste feluri de desbateri din care neştine remîne cu vorbele; dar avuseiu îndată pentru mine esperiinţa şi dovada cea mai complectă că aceasta de care vorbiiu este basa a toată învăţătura bună. 
        După aceasta veni rîndul învăţăturei. Deocamdată mă îndeletniciiu la citire, scrisoare şi calcul. Aceste eserciţii fuseră toate perfecţionate. 
        Intruduseiu studiul înţelegător al grămaticei, al geografiei şi desemnului liniar, şi nu suferiiu deloc într-aceste lucrări, a se trece un singur cuvînt ca să se înveţe mai nainte de a fi bine priceput. 
        Voiam în sfîrşit a îndestula pe inspectorul meu despre regularitatea învăţătorilor. 
        Mai dupe trei săptămîni de la invitaţia mea, veni într-o frumoasă zi la şase ceasuri de dimineaţă a se aşeza în sala mea şi a vedea copii sosind unii după alţii. Chiar pe mine m-a precedat la scriitoriul meu, ceea ce îmi fuse o leţie destul de bună, şi de care m-am folosit pe timpul viitor. 
        Îndată ce scolarii veniră, s-apucă a dirigea una dupe alta toate eserciţiile, invitîndu-mă din cînd în cînd a face cîte o propunere, la care să răspunză scolarii. 
        Ne ţinu cinci ceasuri şi nu da semn de cea mai mică dorinţă de a porni din clasă. După ce îşi săvîrşi cercetarea îmi strînse cu căldură mîna, [60] îmi zise că era mulţumit; şi mă lăsă prevestindu-mă că după prînz o să mă poftească ca să-i dau oarecare amănunte. Veni într-adevăr a-mi cere multe, a-mi da bune însemnări, şi mă lăsă a presimţi că încă n-am aflat staţia unde trebue să-mi săvîrşesc cariera. Mai nainate de a porni, aruncă o căutătură de ochi pe registrele mele şi mă însărcină de a-i adresa o notă asupra mijlocului prin care am ajuns a le întocmi. Scolarii mei erau asemenea încîntaţi de această visită ca şi mine; şi, după cincisprezece zile, adresaiu Dlui inspector amănuntele ce mi-a cerut. 
        „Nu e nimic sau prea puţin nuou în orînduirea registrelor mele, ziceam în adresa mea. Ceea ce a putut să-ţi tragă luarea aminte cercetîndu-le, aceasta n-a putut fi decît scrupuloasa esactitudine cu care sînt ţinute. Eacă aceste registre. 
        „No. 1. Registrul de inscripţia scolarilor, arătînd cu un număr de orînduială pentru fiecare, data intrării sale, numele şi pronumele, profesia şi conlocuinţa părinţilor săi, clasa în care a fost priimit, acelea în care a trecut pe rînd, conduita în deosebitele semestre, lipsirile sale. 
        „No. 2. Registru de chiemare, pentru a dovedi lipsirile pe fiecare zi. Lipsirea de dimineaţă se arată prin o trăsură orisontală, cea de seara printr-o verticală; reunirea acestor doă semne în formă de cruce arată lipsirile de dimineaţă şi de seară. Monitorul general face notele. La sfîrşitul fiecăriea săptămîni, citesc acest registru scolarilor; la sfîrşitul fiecăruia trimestru, îl citesc dinaintea membrilor comitetului local care visită scoala. 
        „Acest registru este mai energic în resultatele [61] sale decît toate îndemnurile, toate regulamentele, toate pedepsele; se temu că se vor trece într-însul, şi vinu regulat în clasă ca să nu se espuie la acest afront. Către aceasta acest registru îmi este neapărat pentru corespondinţa mea din toate sîmbetele. Într-adevăr, în seara acestei zile, adresaiu părţilor şi mumelor a căror copii au lipsit de la leţii biletul următor; „Fiiul Dumitale a lipsit de ... ori în săptămîna care trecu. Mă vei obliga de a-mi face cunoscut pricinele acestor lipsiri.” 
        „Înfăţişarea unui dorobanţ face mai puţină întipărire decît fac la noi aceste mici epistole: îmi trimit copii regulat, ca să-şi cruţe nevoia de a le priimi sau învălmăşala de a respunde la ele. Aceasta este un fel de siluire morală care se esercitează asupra părinţilor, o ştiu bine: dar o esercitez pentru folosul fiilor lor. 
        „No. 3. Registru de resplătire. Îl numesc cartea de aur; este legat în roşu, cu o cruce de aur. Acest instrument scolastic aţîţă emulaţia şi creşte plăcerea de a fi scris într-însul. 
        „No. 4. Registru de pedepse. Acesta este cartea cea neagră, este împrotivitorul No. 3-lea. Îl rup în toţi anii; nu trebue a rămînea urmă de a o greşeală dincolo de acest termen. 
        „No. 5. Registru de corespondinţă. Într-acesta copiezu toate adresele ce primesc de la D. rectorul academii şi de la D. inspectorul scoalelor, de la D. cîrmuitorul şi de la D. subtcîrmuitorul, care e presidentul comitetului superior, de la DDlor  juraţii, din care unul este presidentul comitetului local, şi dela membrii care întocmesc consiliul municipal. [62] Într-acesta înşir asemenea conceptul cererilor mele, raporturilor mele, scrisorilor mele, respunsurilor mele. 
        „No. 6. Registrul de visitori. El este destinat a priimi observaţiile membrilor comitetului şi ai academii carii îmi inspectu scoala. 
        „El nu obligă pe visitori a esamina cu mai multă îngrijire decît ar voi, nici mai vîrtos, a pune de acele frase lăudăroase şi goale de sens care nu spun nimic nimului; dar el pune pe învăţător în confidinţa lor, le află dorinţele lor şi îi pofteşte a-i adresa observaţiile şi sfătuirile lor. 
        „No. 7. Registru sau inventar de materialul, tablele de lemn, de peatră, cărţile, instrumentele, etc., objete ce sînt ale scoalei. 
        „Am auzit vorbindu-se de nişte învăţători îndestul de puţini învăţaţi pentru a confunda  proprietăţile scoalei cu ale lor; îndestul de neîngrijiţi pentru a le lua mutîndu-se la altă staţie. N-am voit ca o bănuială de felul acesta să se poată vreodată rîdica asupră-mi. Registrul meu contrasemnat de prezidentul comitetului local, din trimestru în trimestru, va ajunge cu înlesnire scopul meu. 
        „No. 8. Registrul de contabilitate. Satul încărcăndu-mă cu cele mai multe luări şi cumpărări care înteresează scoala, sînt dator a ţine un cont oficios de priimiri şi cheltueli ce se raport la acest objet. 
        „No. 9 Jurnalul scoalei. Acesta este unul din acelea pe care îl ţiu cu mai multă îngrijire. El este al viitorimei. Într-însul însemn visitele, esamenele, împărţirile preţurilor, toate schimbările cele mai însemnate în disciplină şi în învăţătură. Îmi puiu [63] datoria printr-acest mijloc a mă gîndi mai adînc asupra acestor objete; fiindcă, raportînd într-acest jurnal faptele care au înclinare cu dînsul, mă puiu neîncetat subt ochii urmaşilor ce voiu avea o dată în scoala mea, şi căror n-aş voi a lăsa însemnări fără niciun folos. 
        „No. 10. Cărticica de condută pentru fiecare scolar. Aceste cărticele sînt ale scolarilor. În ele scriu purtarea lor la sfîrşitul fiecăria săptămîni. Părinţii îşi pun semnaturele (iscăliturile) lor la notele mele, şi le însoţesc cîteodată de observaţiile lor. Am devenit printr-acest mijloc, consilierul şi amicul tutulor familiilor. 
        „Domniata vezi, Dle inspector, că toate acestea sînt nişte lucrări prea simple, şi că n-are cineva trebuinţă a le îndeplini pritutindenea decît de o puţină binevoinţă şi de puţină gîndire asupra lucrării ce face. 
        N-avuseiu nici un răspuns la acest raport; dar într-o instrucţie pe care academia o înpărţi dupe trei luni, învăţătorilor în lucrare, ţinerea registrelor de care vorbii le fu cu vioiciune recomandată. Acest fel de respunsuri sînt atît de glorioase resplătiri, încît sînt prea mîhnit de vorba ce-mi scăpă din gură. Mă păziiu prea mult de aici înainte ca să vorbesc de ceea ce s-a petrecut cu ocasia inspecţiei scoalei mele; aţîţam prea multă gelusie în spiritul confraţilor mei ca să spuiu că modelele de aceste registre s-au luat de la mine. Către aceasta cea mai mică nesocotinţă subt raportul acesta vătăma şi pe buna cauza şi pe mine. Cînd voieşte cineva a face binele într-acestă lume, trebue să ştie a lucra şi a tăcea. 
       [64] Inspectorul meu urma această maximă cu o rară perfecţie. Nu trecuse un an de la visita ce mi-a făcut, şi priimiiu prin mijlocirea sa misia de a organisa în capitala Departamentului (judeţului) o scoală primară superioră, şi a-i lua apoi direcţia. Acest loc era prea căutat şi prea cîştigos; dar nu preţuia cît al meu subt niciun raport, şi el îmi răpia tot felul de repaos. El îmi da un salariu mult mai mare decît acela de care mă bucuram, dar smulgea din braţele numeroşilor prieteni şi mă strămuta pe un teatru mai anevoie. Dobîndiam resultate mulţumitoare unde mă aflam, şi eram mulţumit cu soartea mea; eram plin de recunoştinţă pentru tot binele ce-mi dăruia acela a căruia putere mă sprijinia, şi nu eram sigur de a reuşi aiurea: pentru ce să mă mut? 
        Primiiu cu toate acestea neavînd cuvinte temeinice pentru a refusa. Mi se păru asemenea că această posiţie mă va forma mai mult.
         Noi aveam mai ordinar pentru a ne hotărî într-aceste casuri doă sau trei consideraţii de căpetenie, şi cîteodată judicînd după lucruri cum merg ele în sine mai este o al patrulea consideraţie prea uşoare care însă biruieşte. Nu ştiu bine cîte consideraţii au fost pentru a mă hotări; dar adevărul este că schimbînd locuinţa unui mic orăşel, pentru altul mult mai mare, mă coboram, mai mult decît mă suiam cu o treaptă din acea scară pe care o numesc unii fericirea acestei lumi. Cu toate acestea călcaiu peste această treaptă, dar plînseiu părăsindu-mi capitala plăşii. De aş fi ştiut necazurile de tot felul care mă aştepta acolo, inima mea ar fi suspinat cînd intraiiu în capitala Departamentului. [65] Pe lîngă aceasta daca aş fi putut a presimţi că sănătatea mea s-ar ruina acolo şi că într-o zi aş privi ca un favor de a eşi din acea cetate, tot ar fi trebuit să mă duc, fiindcă atunci nu aş fi putut să privesc această cestiune decît subt puntul de vedre al datoriei. Dar cît am fost vrednic de plîns! şi cît ar fi de nenorocit omul daca ar şti ceea ce atît arde de a cunoaşte, viitorul său! cît este de generoasă şi tînără provedinţa care îl acoperă cu atîţea nestrăbătuţi nuori pentru slabul muritor! 
        Cu cît mă depărtam de staţia mea cea din urmă cu atît mîhnirea mă stăpînea. Acolo avusesem grădini şi agruri; nu se smulge cineva de la natură fără a arunca înapoi o dureroasă căutătură de zioă bună, fără a cerca o lungă sdrobire de inimă şi nişte vecinice păreri de rău, crede-mă, cititor. 
        
        CAP IX. 
        Direcţia unei scoale primare superiore. – Observaţii asupra osebitelor nuanţe de scoale superiore. – Scoale industriale. – Scoale pregătitoare. – Clase de franceşte. – Curs industriel. – Scoale de vîrsnici.
        Articolul 40 din legiuire, din marea legiuire a anului 1833, poartă, că afară de scoala elementară „comunele capitale ale departamentelor şi acelea [66] a căror populaţie trec peste şase mii suflete sînt datoare a avea o scoală primară superioră”. 
        Care este învăţătura ce este datoare a da o scoală primară superioră? 
        Aceeaşi legiuire respunde prin ăntîiul său articol: „instrucţia primară superioră coprinde neapărat (afară de objetele învăţăturei elementare) elementele geometriei şi obicinuitele sale aplicaţii, osebit de desemnul liniar şi de arpentagiu, cunoştinţe din ştiinţele fisice şi din istoria naturală, aplicate la trebuinţele vieţei, cîntare, elemente de istorie şi geografie, şi mai vîrtos de istoria şi geografia patrii.” 
        Între învăţătura unei scoale primare, şi a unui colegiu, este o deosebire prea mare, este un loc sec care veni a’l împlini instrucţia primară superioră. Aşa fondaţia acestui fel de scoale este poate cea mai mare binefacere a legiuirii din 1833. Dar cu cît acest fel de scoli este neapărat şi lesne de întocmit, dupe cum resultă din acest fapt, că 103 sate care nu erau îndatorate au întocmit de bună voiea lor scoale superiore, cu atît ele sînt mai anevoie de întocmit în alte localităţi. Chiar astăzi, din 290 sate impuse de legi a creea asemenea scoli, abia 161 s-au conformat cu cererea ei. 
        Satul care mă chiemă era unul din acelea ce se însemna în legiuiri dar el era, altfel, însuflat de atîta ardoare pentru propîşirea învăţăturei, încît făcuse în pripă ceea ce cerea dela dînsul legislatorul. Încărcat de fruntaşii lui de a înfăţişa un plan de organisaţie, începuiu a mă ocoli cu toate documentele publicate pentru acest sujet. Citiiu esposiţia motivelor legiuirei din anul 1833, circulară ministerială care o [67] urmă îndată, cartea Dlui Cusin unde face cunoscut organisaţia celor mai bune scoale din Germania, şi toţi programii scoalelor superiore din Patrie. Rămăseiu uimit de osebirile ce înfăţişau aşezămintele desemnate subt acelaşi titlu; dar legislatorul a prevăzut aceste nuanţe. El a zis, articolul I al legiuirii din 1833: „După trebuinţele şi mijloacele localităţilor, instrucţia primară va putea să priimească desvoltările care se vor judica de cuviinţă”. El a încredinţat dar inteliginţei fiecăria localităţi misia de a-ş da toate perfecţiile ce ar cere interesele sale speciale. Şi a făcut prea bine; fiindcă era cu neputinţă ca toate scoalele primare superiore să fie organisate asupra aceluiaşi tip. Se află localităţi care sînt într-un rang mai sus. Nu vorbesc de Paris, unde, pe lîngă şi peste toate scoalele primare superiore care vor putea a fi întocmite, va trebui totdeauna un şir de aşezăminte speciale, unde institutul comercial, conservatoriul de arte şi meserii, scoala centrală de arte şi cea de manufactură vor vedea încă a se ivi pe lîngă ele un şir de aşezăminte, toate străine de învăţătura limbelor clasice şi toate deosebite unele de altele, sau de scoalele consfinţite la profesiile literare. Dar vorbesc deocamdată de cetăţile Nante, Bordo, Lion, Marseil, Ruen, Mulusa, care cer o instrucţie populară de un grad superior, de odată specialu şi osebitu. Vorbesc apoi de cetăţile Lil, Strasburg, ...care cer încă nişte aşezăminte de un grad mai înnalt. 
        Ca să răspund confidinţei cu care m-a onorat, nu mă mărginiiu numai a studia documentele, voiiu a vedea scoalele. Dobîndiiu o voie sau mai bine o [68] misie de trei luni pentru a face folositoare visitele, şi mă încredinţaiu încă printr-acest ocol că se află încă mai multe feluri de scoale primare superiore decît gîndisem. Aici era o simplă scoală elementară ceva mai bine înzestrată şi tot subt numirea de mai sus, colo o clasă de franceşte sau de o retorică cam stătută, pe care o numiau colegiu; aiurea, un fel de scoală industrială ori agricolă; mai din colo, un fel de scoală pregătitoare pentru scoalele speciale ale guvernului. Într-un cuvînt, nu văzuiu doă scoale primare superiore care să se asemene, ba am văzut unele pe care nu pot a le clasa în nici una din categoriile ce espuseiu. Îmi făcuiu alegerea potrivit cu trebuinţele localităţii care mă chiema în sînul său, şi înfăţişaiu planul unei scoale adevărat superiore. 
        Noi nu întemeiarăm o simplă clasă superioră care să aibă înclinare cu vreo scoală elementară, pentru cuvîntul că de felul acesta esistau doă, una dupe modul mutual, alta dupe cel simultanat, şi eram dator să nu fac conchiste asupra uneia sau asupra alteia, ci să continu fapta amăndurora. Scoala primară superioră de la Calon, care este neatîrnată de colegiu, de scoala artelor, de scoala normală, de scoala fraţilor ai doctrinei creştineşti, de scoala municipală dupe modul mutual, şi care nu adaogă programului din legi decît contabilitatea comercială deşi numără zece învăţători, din care doi veghiază asupra studiilor, fu una dintr-acelea care se slujiră de modele. 
        Noi nu avurăm ambiţia a pregăti ca dînsa scolari pentru scoala normală şi pentru scoala de arte şi meserii. Dar, ca ea, noi calcularăm un aşezămînt* [69] pentru cincizeci pensionari sau semi-pensionari, din care doăzeci se vor ţine cu cheltuiala obştii, şi cincizeci esterni din care iubirea de înaintare a vreunei asoţiaţii de binefaceri va lua o parte pe socoteala sa, în ceea ce ar avea înclinare cu veşmîntarea şi cărţile trebuitoare. Un local prea spaţios cu o grădină prea întinsă ni se dete de către cetate; pensionatul remase subt îngrijirea mea. Cetatea voind a avea foncţionari şi nu industrioşi, îmi făcu un salariu cuviincios şi hotărî salarii învăţătorilor ajutanţi. Dintr-aceştia îmi dete doi spre a locui şi a fi aproape de mine, unul mă ajută la învăţarea ştiinţelor, cellalt la învăţătura ce putem a o numi literară, fiindcă îmbrăţişează grămatica, istoria şi geografia, tot felul de compuneri trebuincioase la clasa meşterilor învăţaţi. Instrucţia morală şi religioasă fu dată printr-un june eclesiastic eşit chiar el din scoala meşterilor, şi care găsi de măreaţă misia ce i s-a încredinţat. El locui cu noi şi ne ţinu loc de regulament de disciplină pentru sculatul şi culcatul băeţilor, fiindcă totdeauna el îi ducea la dormitoriu, după ce i-au făcut a zice rugăciunea de seara, şi-i primia la eşirea din pat ca să zică pe a dimineţei. În programii ce înfăţişaiu de la început asupra acelor ramuri de învăţătură ce erau cerute, totul s-a mărginit în instrucţia cerută de legi, şi veghiam totdeauna cu o grijă nemărginită ca să nu ne depărtăm deloc de dînsele pentru plăcerea de a străluci. Într-o scoală de felul acesta, nimic nu trebue a rivalisa cu învăţătura unui colegiu, şi goniiu cu străşnicie toată tendinţa ambiţioasă, toată eserciţia de stil nefolositor sau de deşartă declamaţie*. [70] Place cineva fără îndoială junilor dîndu-le a trata sujete de imaginaţie sau de simtiment; dar poate cineva să le placă astfel şi a le face mult rău. 
        În alte localităţi înţeleg altfel scoalele superiore. Scoalele de felul acesta cum sînt la Nante şi Havre trebue a pregăti pe juni cu oarecare cunoştinţe de comerciu şi de navigaţie. 
        Aiurea, scoala superioră va fi numai o scoală industrielă. 
        La Strasburg şi Mulusa, unde mai multe scoale elementare sînt mai nişte scoale superiore, n-ar trebui decît o scoală industrielă pentru a îndestula toate trebuinţele. Dar programul acestei scoale va fi cu totul deosebit de al scoalei primare superiore  de la Montpelier, unde va predomni spiritul de ştiinţe care se cuvine unei localităţi dominată peste tot prin facultăţile ştiinţelor şi medecinei. 
        Aiurea, scoala primară superioră va trebui să se raporte la învăţătura colegiului comunal. Ea se va mărgini la cursuri de această natură, precum se urmează într-un mare număr de cetăţi. Confidinţa familiilor nu ar fi mai puţină, a zis un glas, un glas puternic, amorului lor de sine ar fi mai îndestulat despre unele cărţi.... şi aşa ar putea să se înmulţească prea iute ceea ce esistă în alte ţări subt numele de scoale intermediere, de scoale cetăţeneşti. 
        În localităţile cele mai importante, scoala superioră, lipită pe lîngă colegiul regal, va deveni de odată, ca la Versalii, un curs pregătitor pentru scoalele guvernului, o întrupare de cursuri industriele şi o clasă de retorică. 
       [71] Dar aceasta va fi o escepţie, ca localitatea unde ea înfloreşte. Şi mai adesea s-ar cuveni a se raporta leţiile unei scoale bogate dirigeată de fraţii doctrinei creştineşti, precum acelea din Orlean, Clermont, la un pensionat popular precum cel din Dinan protegiat de Lamenais, superior obştesc al fraţilor, şi astfel va spori mai bine folositoarea instrucţie ce reclamă clasa de sus dela clasele de jos. 
        Uneori o scoală de vîrsnici, poate să fie raportată la o scoală elementară, la o scoală industrială sau chiar la cea normală, fiindcă scoala de vîrsnici poate asemenea să fie prea osebită. Ea va fi ici o simplă scoală de citire, de scrisoare şi de calcul. Aiurea, va adăoga cineva pe lîngă aceste eserciţii desemnul liniar, cunoştinţe de economie domestică, de tecnologie, de fisică, de himie, de geometrie elementară. Dincolo, va simţi cineva trebuinţa de a da cunoştinţe de instrucţia morală şi religioasă; fiindcă neştine nu poate a părăsi, subt acest raport, nici pe aceia a cărora cea d’ăntîiu educaţie ce au fost neîngrijită, nici pe aceia carii sînt espuşi pe fiecare zi la amăgirea învăţăturelor şi esemplelor deopotrivă vătămătoare. Şi cu cît patimele turbură viaţa vîrsnicilor, cu atît mai mult se cade a stărui spre a întimpina un rău prea general şi prea cunoscut pentru a nu merita o băgare de seamă specială. 
        Dar cu o scoală agricolă nu se poate confunda scoala primară superioră. Scoala agricolă este un lucru special, şi nu poate a se raporta în instrucţia primară decît la scoalele normale, şi numai în felul de rîndul al doilea, precum scoala vîrsnicilor. Nu voiu vorbi dar de dînsa decît ca de cea mai mare [72] din aşezămintele la care am fost chiemat: după scoala normală. Într-adevăr, sînt dator acum a da socoteala de ceea ce am făcut ca director unei scoale normale, fiindcă această înaltă posiţie mi-a venit într-un timp cînd abia dirigeam o scoală superioră de cîţiva ani. Această ridicare fuse prea curînd într-adevăr; dar într-această epocă învăţătorii primari carii făcuseră studii complecte erau prea rari şi aceasta i-au făcut a fi chiemaţi la funcţii adesea prea superiore cu meritul lor. 
        
        CAP X. 
        Scoala normală. – Materialul. – Salele claselor, despre studii şi despre musică. – Sala de băi. – Dormitorul. – Exerciţii gimnastice. – Grădină. – Cabinet de fisică. – Colecţie de instrumente aratorii. Bibliotecă. 
        Am spus chipul cum am ajuns atît de june în capul unei scoale normale, pricina însă este mai mult că am intrat într-această carieră într-o epocă de esepţie. Dar doresc din inimă ca să nu se întîmple nici unuia din prietinii mei de a fi încărcat cu o povară atît de ostenitoare mai nainte de vîrsta şi esperiinţa trebuitoare. Ceea ce mă sprijini este că m-am supus priimind direcţia unei scoale a căria fondaţie am ajutat-o. Într-adevăr, m-au însărcinat de a culege pentru direcţia* [73] scoalei normale a judeţului toate documentele ce au meritat a fi consultate, dupe cum am fost însărcinat şi mai nainte de a aduna pe acelea care puteau a-mi da luminele trebuitoare pentru fondarea scoalei superiore. Unisem la lucrul meu oarecare ţintiri generale asupra scoalelor normale, şi cînd mă poftiră a le aplica eu însumi, această poftire era un ordin pentru acăruia nepriimire aş fi avut părere de rău. 
        Apucîndu-mă de lucru dupe instalaţie, începuiu de la partea esterioră, ca în timpul cînd reformaiu scoala de la Balbon. Şi fie vorba de scolari, sau de învăţători carii trebue a da esemplul, se cuvine de la începutul  lucrului a-l da. Junimea nu se formă altfel. Către aceasta, buna orînduială şi curăţenia trebue a domni la cea mai înaltă treaptă în toată casa de educaţie. 
        Dar manţinerea bunei orîndueli şi curăţeniei numai acolo este putincioasă unde este un loc pentru fiecare lucru. Numai acolo poate să puie cineva fiecare lucru la locul său. Dar fuseiu mult timp nenorocit subt acest raport; locul îmi lipsia. Scoala noastră la început fuse mai mult o tabără decît o casă. Judeţul, silit de autoritatea superioară, a hotărît să aibă o scoală normală, dar nu şi-a făcut o idee întreagă despre cheltuelile unui aşezămînt de felul acesta. Am socotit la început că fiind vorba a creea, cineva ar avea să croiască dupe cum se zice deobşte, din bucata întreagă de postav şi a zidi un fel de ospel cu toate grădinile şi prejmuirile trebuitoare. Astfel visam lucruri mari, şi aruncam pe hîrtie projetul unei mici academii. Cănd văzuiu cele [74] d’ăntîiu voturi ale consiliului general, gîndul meu fuse încă o dată cu cruzimea zdrobit. Omul este supus nălucirilor şi esageraţiilor la orice vîrstă. Înalta înţelepciune care ne oblădueşte voieşte aşa; ea ne face totdeauna a pricepe idealul, în vreme ce viaţa ne arată lucrurile aevea. Dar într-o zi vom şti la ce a fost bună această întocmire a lucrurilor.
        Îmi deteră pentru locuinţă mie şi celor treizeci scolari ai mei o veche zidire părăsită. Cănd avuseiu cea d’ăntîiu cuoştinţă de această zidire, mă duseiu să-mi dau demisia din foncţia la care mă chiemase. Cele d’ăntîiu întipăriri, cîteodată bune sînt alteori cele mai rele. Ele sînt adesea dirigiate prin simtimentul iubirii de sine, cel mai primejdios din povăţuitori. Eu consultaiu un alt oracol, glasul datorii mele, şi îmi schimbaiu gîndul, fiindcă mi-aduseiu aminte că omul dobîndeşte multe cănd ştie să ceară la vreme şi a se pregăti dinainte. 
        Casa noastră, este adevărat, nu numai că era dărăpănată, dar era şi rău pusă; intra într-însa printr-o uricioasă ulicioară, şi era prea mică; dar avea curţi spacioase şi coridoare prelungite. Ea se învecina cu nişte grădine întinse, şi prin mijlocul unor schimburi şi cumpărări urmate într-un timp de cîţiva ani, putea să facă cineva ceva. Ferindu-mă cu o îngrijire religioasă de a cere alt lucru decît folosul, dobîndiiu puţin cîte puţin tot ce-mi trebuia. Aceasta însă nu fu fără osteaneală, şi mai de obşte neştine are prea puţin cuvînt de a pune scoalele normale prin orăşele, fiindcă ele au trebuinţă, pentru a isbuti, de mijloace care se întîmpină numai în cetăţile cele mari. La început se putea teme cineva [75] că ospelele, administraţiile, teatrele şi colegiie să nu fi luat prin cetăţile cele mari toate localele disponibile; dar veacurile care ne-au precedat ne-au lăsat atîtea zidiri, şi consiliurile noastre generale au votat cu atîtea generositate clădirile trebuitoare, încît mai pretutindenea s-au putut aşeza în capitalele judeţelor academii în locul acelor scoale normale pe care, în lipsa altor edificiuri, le-au pus pentru un minut în localităţile de rîndul al doilea ca să poată da toate luminele de direcţie şi priveghiere care sînt de dorit. 
        După ce am prefăcut cîteva camere mici în mari, şi cîteva mari în mici; după ce mi-am mutat locuinţa din aripa stîngă în cea dreaptă; după ce am plătit mai multe plane nefolositoare pe care le înfăţişase arhitectul, neştiind care ar fi acelea pe care el va executa şi acela pe care nu; după ce au dat pe rînd pentru slujba scoalei toate localele ce ea trebuia să coprinză; după ce nu fuseiu mai mult mărginit numai în cabinetul meu, şi cănd familia mea deocamdată locuită afară, mă reuni, mă aflam binişor. Era mijloc de a merge mai departe; dar nu eram rău, şi daca trebue a urmări idealitatea pretutindenea, este de trebuinţă a suferi cu mulţumire a nu o ajunge pe deplin în nicio parte. 
        Deocamdată aşezasem dormitoriile. Aceasta este partea cea mai temeinică într-o casă de educaţie; fiindcă este prea trebuincios de a avea un aer curat în vremea somnului ca şi zioa. Dormitoriile noastre, părţile cele mai de sus ale edificiului, erau cele mai mari din camerile scoalei, şi prinveniiu a manţine un aer bun. 
        Mai ăntîiu salele claselor ne slujiră de sală [76] de studiu. Aceasta era o necuviinţă foarte grea, şi atîta vreme pe cît ţinu această îndoită destinaţie a acelor locale, n-am putut niciodată a prinveni ca să păstrez într-însele aerul la treapta de curăţenie ce ambiţionam mai nainte de toate. O sală ocupată totdeauna este la sfîrşitul a cîteva săptămîni o sală îngălată. Pe timpul verei, aceasta era de suferit toate ferestrele fiind totdeauna deschise. Dar în cel de iarnă, suferiam şi vedeam pe scolari suferind. Daca ar fi fost răul numai pentru ajutanţii-învăţători şi mine nu ne-ar fi păsat, dar căldura sobelor, unită cu o atmosferă de o mie de ori resuflată de alţii mai nainte de a primveni la fiecare din scolarii noştri, îi ataca fisiceşte şi moraliceşte. Puseiu morisci pretutindenea; fuse îndeşert; nu prinvenirăm a dobîndi un aer putincios de a fi resuflat. Pentru a avea doă sale mai mult, adică o sală de clasă specială pentru fiecare din amîndoă divisiile, una pentru ăntîiul şi alta pentru al doilea an, trebuia o cheltueală însemnată. Unii îmi puneau înainte ceea ce se făcea aiurea, alţii neputinţa de a păstra simetria edificiului, alţii încă groasa sărăcie a judeţului care trebuia să dea cheltuelele trebuitoare. Dar ce sînt cîteva mii de franci cînd este vorba de sănătatea şi de cultură intelectuală a acestor juni învăţători carii vor revărsa într-o zi pretutindenea bunele obiceiuri ce le-au luat la scoala normală? Nu este îndestul de cunoscut că este cu neputinţă de a înţelege şi a învăţa ceva într-o atmosferă care răneşte şi care oboseşte toate simţurile? Cît despre mine, sînt încredinţat că mijlocul cel mai sigur de a îmbunătăţi starea morală a omului şi a da facultăţilor sale [77] intelectuale cel mai înalt grad de desvoltare, este de a avea o mare îngrijire de starea lui fisică. Cîştigă cineva mult pentru suflet cănd îngrijeşte de trup; subt raportul aerului, curăţeniei şi cumpătului. 
        Sala noastră de studiu era pe lîngă acestea prea jos aşezată şi prea mică. Orice sală care n-are o înnălţime pe patrusprezece picioare şi atîta loc gol pe cît coprind scolarii, este prea mică. Şi a noastră era plină de bănci şi abia avea o înălţime de doăsprezece picioare. Nu putuiu să mă astîmpăr nici să mă odihnesc pînă nu dobîndiiu încredinţare ca să se mai înalţe şi să se mai uniască pe lîngă dînsa alte doă sale pentru clase. 
        Întocmiiu apoi preumblări cuviincioase în curţi şi într-o grădină ce cultivam pentru a înlesni aprovisionarea casei. 
        La început această grădină era mică; dar doborînd toate nefolositoarele despărţiri, plantînd într-însa arborii trebuitori, şi mai adăogîndu-i din vreme în vreme oarecare locuri cu care se învecina şi pe care noi le cumpărarăm din economiile scoalei dobîndirăm tot spaţiul dorit. 
        În mijlocul grădinei, făcuiu prin ajutorul a cîteva plantaţii un fel de salon. Aici stau scolarii la ceasurile de recreaţie, de conversaţie şi chiar de repetiţie. Scolarii petreceau acolo aceste minute mai în toţi timpii anului. 
        Preumblările şi lucrările culturei nefiind de ajuns cu cererile igienei, – findcă noi n-aveam nici frumoasele curţi ale măreţei scoale de la Versalii, nici întinsele grădine ale escelentei scoale de la Şartre, – întocmiiu cît mai curînd îmi fuse cu putinţă [78] instrumente şi eserciţii gimnastice. Ceasurile dimineţei erau consacrate la studii şi repetiţii dar o jumătate ceas de serată era dăruită gimnasticei, în toate zilele cînd n-aveam nici lucrări multe de cultură nici preumblări afară. 
        Dau cîteodată puţină importanţă gimnasticei. Ea nu este totdeauna folositoare învăţătorilor. Daca unii dintr-înşii carii au pensionari simt datoria a-i eserecita la această artă, ceilalţi nu vor putea de loc a urma aceiaşi cale; nu este totdeauna cuviincios ca să inveţe pe scolarii lor a se tîrî în susul catartelor, sau acelor bîrne netede şi rotunde ce se înalţă uneori pentru petreceri, sau a se urca pe scări de funii, fiindcă se află încă localităţi unde aceste eserciţii vatămă ideile obşti. Adaogă că copii dupe la sate fac asemenea eserciţii fără niciun indemn din afară. Dar aceia din cetăţi ceru ca să li se facă din aceasta un objet de neapărată trebuinţă.
        Este datorie a învăţătorilor privaţi sau acelor publici de a da această leţie? Într-această privinţă, nu voiu trage altă regulă generală decît aceea de a respecta cuviinţele întocmite, fără a le isbi cu o nesocotită vioiciune. Daca puseiu scolarii-învăţători ai mei la gimnastică, pricina este că dînşii născuţi la ţară, strămutaţi iute în mijlocul unei mari cetăţi şi mai neîncetat îndeletniciţi la studii, aveau trebuinţă de eserciţii ceva cam obositoare pentru a le păstra vioiciunea şi sănătatea într-o vîrstă care hotăraşte viitorul unui om. 
        Puseiu un minut mînuirea armelor pe lîngă celelalte lucrări ale gimnasticei, dar văzuiu îndată nişte necuviinţe atît de mari încît mă grăbiiu a o [79] opri, desnădăjduit de causă. Daca aş fi putut să fac a se da scolarilor mei maisteri de danţ, fără a mă espune împreună cu dînşii la censura opinii publice poate aş fi făcut-o. Danţul, mai mult decît oricare lucru, învaţă pe june a-ş ţine trupul, a şti ce să facă cu braţele şi picioarele sale. Acesta este un folos ce aş fi voit  a-l asigura scolarilor mei. Dar simţeam prea bine că daca aceasta ar fi fost o nesocotinţă cu vîrf din parte-mi voind a brava opinia pentru acest sujet, ar fi fost o greşală încă şi mai cu vîrf voind a da junilor o obicinuinţă la care ei se vor da, o dată eşiţi din scoală, comprometînd de odată şi posiţia lor personală şi interesele morale ale junimii ce le este încredinţată. Danţul dar fiind cu neputinţă, am alergat la artea de a mîna armele. Dar oarecine mă întrebă cu ironie daca am gîndul de a forma în scoala normală caporali de guardia naţională, şi pricepuiu unde isbeşte această întrebare. Învăţătorul este dator a împlini ca oricare altul, ba mai bine decît oricare datoriile sale de cetăţean; dar el este oficier învăţător numai în clasa sa. Nu suferiiu mai mult de aici înainte puşcă în casă, ca să nu lasu legumă gustului vînătoarei, care se desvoaltă cu atîta înlesnire în oarecare localităţi, şi care se cuvine învăţătorului întocmai ca obiceiul de a bate toba, cum am văzut făcînd în cîteva locuri. Asemenea nu îngăduîiu  ca neştine să mai mînuiască sabia ori pistolul. Proscriseiu asemenea bilardul, care, la singurătatea în care se află unele locuri sau în aşezămintele de un ordin superior, poate să pricinuiască o plăcută petrecere, dar nu trebue a fi cunoscut de scolarii- învăţători a unei scoale de [80] educaţia populară. În adevăr ce bun va resulta din această cunoştinţă? Învăţătorul care va eşi din scoala normală cu oarecare putere într-acest joc se va ţine a-şi cultiva talentul. Negăsind alte ocasii, se va stricora în cafenele în ceasurile sale de repaos; va isprăvi a se afla într-însele apoi în tot ceasul. Gonit din cafenelele residenţei sale prin autoritatea locală, el va căuta altele mai departe; el se va muta; va călători; va neîngriji datoriile sale cele mai sfinte pentru cea mai mică din petreceri. Aşadar, cafeneaoa şi cîrciuma, zic, sînt pentru dînsul în părerea mea locuri de degradaţie, fiind că acolo nu numai că se perde pe sine dar perde confidinţa familiilor. 
        Refectoriul, cuinia, cămara, şi cele pe lîngă acestea îmi traseră băgarea-de-seamă pe rînd. Ceream pentru toate şi prin toate o curăţenie desăvîrşită, şi nu numai hotăram însuşi felurile bucatelor pe fiecare săptămînă, dar eram de faţă pe toată dimineaţa la priimirea provisiilor zilei, ţineam însuşi însemnări de cheltuele ce cerea responsabilitatea mea, fiindcă administraţia generală a scoalei, în care se coprindea şi a venitului, era în mîinile mele; vedeam, în toate zilele la deosebite ceasuri, cuinia şi refectoriul. Mîncănd mai obicinuit cu familia mea, la refectoriul obştesc mîncam o dată, de doă ori pe săptămînă, şi la zilele neprevăzute; dar locul meu era totdeauna hotărît, şi în lipsirile mele se ocupa de acela din învăţători care avea dupe mine cea mai mare autoritate asupra scolarilor. 
        Doă veşmîntării lipite cu dormitoriile au fost deschise de la început. Noi nu eram îndestul de bogaţi ca să încredinţăm ţinerea lor surorilor de [81] caritate, dar m-am dus a studia chipul cum se făcea această slujbă de surorile din colegiul regal şi îl imitaiu. 
        O sală de băi este asemenea neapărată într-o casă unde sînt atîţea juni. Nu o aveam încă. N-aveam cabinet de fisică, şi n-aveam altă bibliotecă pentru scoală decît cabinetul meu. Aceasta îmi înlesnea folosul de a fi bibliotecarul tutulor şi a urma de aproape pe cititori sau studiile fiecăruia; dar aceasta îmi fura un timp prea preţios, şi temerea de a mă supăra opria cîteodată pe scolari de a veni să ceară volumele de care aveau trebuinţă. 
        Numeroase făgăduele unele în urma altora mi se didese pentru aceste objete, cănd în sfîrşit fondurile trebuincioase fură puse în disposiţia comisii de priveghiere pentru nuoă construcţii. Crezuiu atunci că toate se vor face într-o clipă de ochiu, dar comisia era şi conştiinţioasă şi luminată. Ea voi a vedea lucrurile cu chiar ochii săi. Ea se adună de mai multe ori ca să mă asculte, şi cu toate că ea era compusă în parte de oameni cu totul străini de învăţătură şi de direcţia unui pensionat, văzuiu cu mirare că în puţin timp ea s-a pus în şiroiul tutulor cestiunilor care au făcut a se naşte şi tutulor luminilor ce a revărsat pe ţară legiuirea din 1833. Mai de obşte statutele scrise şi statutele puse în lucrare nu se aseamănă. La noi n-a fost aşa. Comisia a priceput atribuţiile sale în toată întinderea lor şi ea le esercita de odată după adevăratul lor înţeles şi dupe spiritul instrucţiilor purcese de la autoritatea superioră. Desbaterea nu s-a prelungit mult, şi construcţiiile fură făcute. Dar îmi lipsia încă ceea ce este [82] sufletul şi viaţa unei scoale normale, şi fără care este un trup mort, o scoală de aplicaţie. Nu aveam local pentru scolari; n-aveam fonduri pentru a plăti un învăţător. Avuseiu deocamdată pentru sală un fel de hangar (şopron deschis fără păreţi) provisoriu; dar era cel puţin un lucru început şi care trebuia să se urmeze. Pentru a avea plata unui bun învăţător, împuţinaiu cu o slujbă iconomatul care încărca casa cu o cheltuială nefolositoare. Scoala practică fuse astfel aşezată. La început fuse uricioasă, dar prin îngrijire şi lucrare, ajunseiu a face dintr-însa, atît de neperfectă şi vrednică de milă cum era la început, scoala-model a academii. 
        În sfîrşit Departamentul cumpără pentru noi cu un mic preţ un loc cam părăsit, un fel de loc petros în preajma cetăţii, şi pentru care noi avurăm însărcinarea, coleghii mei şi eu, a face o scoală-de-copaci (răsadniţă) un deposit de cele mai bune instrumente de grădinărie şi agricultură. Consiliul general, este adevărat, nu slobozia pe an decît o mie de franci pentru aceste objete; el nu voia a face din noi şi scolarii noştri agricultori; ci doria ca să ne tragă băgarea de seamă asupra îmbunătăţirii locurilor, seminţelor, legumelor şi altor deosebite feluri de fructifere, şi el nu se înşelă în socoteala sa că junii plini de ardoare vor face cunoscut toate propîşirile în obştea rurală, şi vor ajuta cu folos societăţile de industrie şi agricultură. 
        Stricata natură a locului care ni se încredinţase mă îndatoră de a da un curs asupra îmbunătăţirii pămîntului. Asemenea făcuiu unul şi pentru seminţebulbe (plantele a căror rădăcini sînt ca ale [83] cepei), arborii de podoabă, arburii roditori, altoierea, tăiatul şi semănatul pădurilor. Pe lîngă teorie puserăm practica, aplicaţia. Mîna la lucru era masima scoalei, şi neştine se ţinea de dînsa, fiindcă esemplul era dat de capul său. Oarecare preămblări cercetătoare asupra ştiinţei în grădina botanică a cetăţii, altele dirigiate pe timpul vacanţiilor, cănd către munţi, cănd către celebrele aşezăminte de orticultură completară aceste lecţii, cele mai folositoare şi cele mai dulci din toate acelea ce am dat vreodată. 
        Priveam aceste lecţii subt un întreit punt-de-vedere; acela al sănătăţii pe care o întăria, acela al adevăratului folos ce ele dăruiau economii domestice şi acela al moralităţii, ce mi se părea că ele îl desvoaltă într-un chip însemnat. Într-adevăr, lucrările culturei sînt în ochii mei cea mai bună igienă a sufletului. Învăţătorii carii au gust de dînsele ştiu a le întrebuinţa pînă în ceasurile lor de repaos de care au trebuinţă; ei nu se gîndesc niciodată la plăceri care desgradă; ei găsesc într-aceste distracţii simtimente curate şi sublime de simplitate pe care nimic alt în lume nu-i poate hrăni. Nimic nu va putea, mi se pare, a hărăzi mai multe desfătări decît această arte de a îmbunătăţi felurile vegetaţiei, fie flori, fie roade. Omul care pricinueşte aceste metamorfose este mai creator; el se linguşaşte cel puţin că a furat de la natură oarecare din tainele ei, şi este fericit de a regăsi pînă în împărăţia plantelor, atît de răpitoare şi atît de bogată în fenome, marşul atît de minunat al felului nostru care este apururea în propîşire, şi care neîncetat merge spre perfecţie, urmînd înaltei şi nestrămutatei sale orînde. 
       [84] Cănd dobîndiiu toate cele de care vorbiiu, îmi lipsia încă un lucru temeinic, o sală de cîntare şi musică. Neştine prinvine la toate, daca ştie să ceară la timp şi cu cuvînt, în vreme ce cerînd altfel face mai mult greşeli. 
        De mai mult timp suferiam de chipul cu care scolarii mei îşi urmau eserciţiile cultului. Aveam o capelă în casă; dar această capelă era mică, şi adunarea noastră puţin numeroasă; nimic nu era mai puţin imposant, nimic nu inspira mai puţin. Religia ca orice lucru, are trebuinţă de a fi la locul său ca să-şi producă efectul. Pentru cultul din năuntru, fii cu conştiinţa ta şi cu Dumnezeu, este destul; dar este alt ceva cănd este vorba de cultul public. Acolo, fii cu publicul. Cu cît adunarea credincioşilor este mai numeroasă cu atît de mult este mai solemnelă; cu cît este mai religioasă, cu atît este adevărata icoană a bisericei. Împărtăşiiu aceste cugetări preotului capelei; acesta vorbi cu preotul enorii, şi acesta mută slujba capelei în biserica de lîngă dînsa, după ce a dobîndit binevoinţa episcopului. Noi fuserăm prea folositori cîntării sfintei slujbe, şi biserica noastră fuse de aici înainte o sală de musică, de cîntare, de concert. Aici formarăm o bibliotecă musicală care se îmbogăţi puţin cîte puţin, şi scolarii mei au petrecut într-însa cele mai frumoase ceasuri de studiu şi de simţiri însuflate chiar de dumnezeire. 
        Atunci fuseiu în culmea dorinţelor mele: esteriorul casei mele era mulţumitor. Pentru cele dinnăuntru şi studiile ce se făceau într-însa, am să vorbesc. 
        
       [85] CAP XI. 
        Minimum studiilor învăţătorului primar. – Plan general pentru studiile scolarilor învăţători. – Regulamente de priimire, de disciplină şi lucrare. – Tonul scoalei. – Despre politeţă. 
        Cu puţin în urma instalaţiei mele (care fuse făcută cu pompă de către rectorul, în fiinţa de faţă a cîrmuitorului, a comisii de priveghiere şi a celor mai principale autorităţi) simţiiu că avînd datoria a dirigea studiile viitorilor învăţători, să cuvenia ca să am o idee hotărîtă asupra întregului studiilor, şi meditam, căutam cele mai bune mijloace de a le face să se urmeze într-un chip sporitor. 
        Ţinta fiind ajunsă, mă aplicaiu cu seriositate la organisaţia întreagă a scoalei, şi adăogaiu la planul general al învăţăturei regulamente de priimire, de disciplină, şi de studii. 
        Scoalele normale trebuind a conduce pe scolari pînă la cunoştinţele de primul grad, minimum studiilor noastre era statornicit prin programul de esamen pentru dobîndirea unui atestat de primul grad. Din capul locului acest minim era în dorinţele şi în meditaţiile mele. Este prea adevărat că cea mai multă parte din învăţători nu trebue a ajunge la un atestat de gradul superior, şi este de dorit, din protivă ca majoritatea să fie mînată către învăţătura elementară; dar chiar pentru această învăţătură, este bine ca candidaţii să ştie mai mult decît li se cere, [86] pentru cuvîntului că cineva învaţă prea rău cînd ştie numai atît cît trebue a învăţa pe alţii. Şederea la scoală fiind hoărîtă pentru doi ani, şi al treilea fiind îngăduit numai ca o esepţie, împărţiiu pe aceşti doi ani studii ceruţi prin programii prescrişi. Dar fuseiu îndată împins îndărăt de la planul ce-mi făcusem. Fiindcă trebuia, cu orice preţ, învăţători academii comisia de esamen a fost obligată, pentru cea d’ăntîiu priimire a acestora, a priimi pe candidaţi astfel cum s-ar afla, adică mai toţi într-o sare de neînvăţătură astfel pe cît ne-a fost cu putinţă a-i conduce în spaţiul de zece luni pînă la sfîrşitul programilor anului d’ăntîiu. Prin urmare trebuia să vedem în scolarii unei scoale normale toată învăţătura chiar din anul d’ăntîiu, şi a închina pe cel de al doilea la o adîncă repetiţie, la studiul metoadelor şi la eserciţiile practice. 
        La acest prinţip care este netăgăduit de bun, dar care nu este de o aplicaţie absolută şi uniformă în toate localităţile, ne fuse peste putinţă de a ne conforma la început. Aşa aveam mare poftă de a ne plînge de toată lumea şi de tot lucrul: de comisie care se îndupleca prea lesne, de autoritate care era prea pretenţioasă, de programi carii erau prea îngreuiaţi, de scolarii noştri şi chiar de noi înşine care nu eram îndestul de iscusiţi. Buna rînduire ne făcu să pricepem că nimic nu este mai fără loc decît aceste plîngeri sterpe în care se complace adesea moliciunea spiritelor. Neputînd a da învăţători astfel precum am fi voit, ne sîrguirăm de a da pe cei mai buni care ne fuse cu putinţă, şi ne aplicarăm a găti un viitor mai mulţumitor. 
       [87] Cănd cele d’ăntîiu cereri ale satelor lipsite de învăţători fură îndestulate, şi cănd numărul aspiranţilor la scoala normală covîrşi pe acela al locurilor vacante, comisia se făcu mai pretenţioasă, cerea mai multă învăţătură la priimire, şi de aici înainte noi puturăm forma scolari-învăţători de primul grad. Regulament de disciplină şi studii, plan general de învăţătură; toate putură a fi schimbate în urma adaosului învăţăturelor la esamenul de priimire. 
        În toată casa de educaţie, un regulament de disciplină este un lucru neapărat; trebue ca lănţuirea şi durata eserciţiilor, precum şi osebirea raporturilor începătorilor să fie statornicite într-un chip hotărît. Fără această măsură, nu este deloc bună orînduială, şi apoi nicio educaţie, nicio propîşire. Mai nainte de a da amănuntele regulamentului ce am întocmit le voiu arăta principii, fiindcă daca sînt adaose care se prefac dupe localităţi, principii sînt aplicabili pretutindenea. 
        Mai întîiu trebue o regulă scrisă, atîrnată espusă la văzul tutulor scolarilor. 
        Apoi, trebue a o esecuta cu ponctualitate, fiindcă este datorie a se forma în scoalele cele bune cetăţeni buni. Aşadar, preţueşte mai bine lipsa oricăria legiuiri decît o legiuire nebăgată în seamă, decît o legiuire ce o tîlmăceşte, ce o apleacă şi o face să tacă sau să vorbească dupe capriciul zilei. 
        Dar trebue mai cu seamă ca un regulament de studii şi de disciplină să fie conform cu scopul unde voieşte cineva a ajunge. 
        O scoală normală nu trebue a scoate din sînul ei automate; ea este datoare a forma fiinţe raţionabile* [88] şi care să ştie a da cuvînt despre lucruri. Pentru dînşii, tot regulamentul de disciplină trebue a fi peste tot raţionabil, şi fiecare din disposiţiile ce el coprinde trebue a fi potrivite cu inteliginţa lor. Dar o scoală normală nu trebue iar a creşte raţionori, şi fiindcă nu este nicio lege carea să placă la toată lumea, nu este cineva dator a îngriji să mulţumească şi să îndestuleze pe cutare ori cutare om într-această legislaţie şi într-acest guvern de familie, ci pe toţi acei scolari învăţători înzestraţi cu minte şi cu raţie, omul care prin toanele sale face esepţie la regulele raţiei şi bunei cuviinţe este o fiinţă oragnisată rău sau bolnavă la minte; trebue ori a-l tămădui ori a-l goni din scoală.
        Scolarul cel mai bine organisat, cel mai înţelept, poate să aibă minute de neastîmpăr de neorînduială şi de nedisciplină sau să găsesacă legea uricioasă, regula strimtorătoare. Pedagogul, – iau acest cuvînt în înţelesul cel mai înalt, – care cunoaşte spiritele şi ştie ceea ce este el, cunoaşte artea de a aplica legile cu indulgenţă. Dar o urmează cu statornicie fiindcă scolarul învăţător, fiind dator a comenta şi a cîrmui într-o zi, este de cuviinţă ca să înveţe mai ăntîiu a se supune şi să ştie a da ascultare mai bine decît oricare altul. Pentru această pricină se cade a aplica legiuirea asupră-i cu o dreptate foarte nebănuită şi foarte întreagă. 
        De la cinci ceasuri de dimineaţă pînă la noă seara, toate lucrările erau prevăzute, toate mişcările în casă erau regulate, şi toată călcarea de regulă era însemnată şi urmată de pedeapsa sa. Această străşnicie speria pe nuoi veniţi; dar prea rar le am [89] văzut mirarea a ţine mai mult de trei zile: esemplul dat de unii, este imitat fără trudă de alţii carii se credeau neputincioşi. Daca m-aş fi purtat cu cruţare şi complăceri, scolarii cel vechi s-ar fi stricat în puţine zile, şi cei nuoi nu s-ar fi format niciodată. Sînt sigur că astăzi toţi se felicit de dădarea cu buna orînduială, cu curăţenia, cu esactitudinea, cu grabnica şi nebănuita supunere la legi, cu toate deprinderile ce le au supt de o dată cu învăţătura la scoală. Scoalele şi familiile lor vor resfrînge aceste frumoase năravuri; ele le vor comunica altor familii, altor scoli, şi ele vor esercita prin esemplul lor o faptă a căria durată va fi fără sfîrşit. 
        În adevăr, daca binele se face cu mult necaz fără putere şi energie, şi daca ne trebue a cheltui mult din aceste doă calităţi pentru a dirigea pe scolarii-învăţători, nu trebue însă a perde din vedere că ei vor avea într-o zi o mare putere, că vor trăi cu o clasă de oameni simpli şi stimabili, dar cu năravuri aspre şi poate şi grosolane. Ei vor fi adesea ispitiţi de a face cum fac toţi aceia care îi încongiură, şi aceasta va fi ceea ce îi va descredita mai mult; fiindcă săracul ca şi bogatul, şi unul şi altul în sfîrşit tată de familie, cere mult în privinţa învăţătorului fiilor săi, chiar cănd acesta nu cere nimic de la părinţii scolarilor săi. 
        Pentru a fi într-adevăr folositor scolarilor mei, trebuia aceste doă lucruri: a dărîma năravuri agonisite într-un timp de cincisprezece ani, şi a lovi de acum pe acelea ce ei ar putea să dobîndească într-un timp de patruzeci sau cincizeci de alţi ani. Ţinta era trudoasă de ajuns; dar nu o esagerez, şi [90] toţi o vor pricepe ca mine, daca îşi vor da osteneala de a o vedea cu seriositate. Pentru mine, o măsuraiu în tată întinderea sa, şi nu mă speriaiu nicidecum de dînsa, fiindcă am lucrat mult asupra mea, şi ştiam că cineva poate mult cănd ştie bine ceea ce voieşte. 
        Voiu nu numai această curăţenie care este atît de morală cît şi fisică, şi acea bună orînduială care înlesneşte drumul învăţăturei, voiiu asemenea o bună ţinere, o politeţă adevărată, şi, înainte de toate, simtimentul misiei pentru care se pregătiau în acest aşezămînt. Pentru bună orînduială şi curăţenie, n-are a face cineva alt decît a voi şi a prescrie; apoi, odată regulele trase, are a lăuda sau a pedepsi. 
        Dar daca aceasta este de ajuns pentru locuinţa la scoală, nu este destulă însă pentru viaţă. Trebue dar a face din aceste doă podoabe ale vieţei o treabă de gust şi de obicinuinţă. Văzuiu a se lua în băgare de seamă de către scolarii mei toate foloasele ce-şi asigură un om care se deosibeşte prin gustul său pentru buna orînduială, şi prin dădarea lui cu curăţenia. Stăruiiu mai cu seamă asupra respectului care prin aceste calităţi atît de preţioase, învăţătorul însuflă scolarilor săi, familiilor şi tutulor acelora carii îi visit scoala sa. Adăogaiu mai multe observaţii asupra raportului intim ce este între curăţenie şi moralitate. Fiindcă toate ce aveau subt ochii lor sprijineau discursurile mele, ele făcură treabă. Pentru buna-orînduială mă apăsam pe această idee: că daca nu este ea fericirea, este drumul cel mai sigur care conduce la fericire, bunaorînduială* [91] face a cîştiga loc, timp, bani. Dideiu acestui cuvînt bunăorînduială, toată întinderea putincioasă, şi cănd conduceam acei bieţi juni la bibliotecă, la cabinetul de fisică, la scoala practică, căutăturele lor atît de des isbite, înaintea intrării lor în clasă, de priveliştea amestecăturei şi neorînduielei care domneşte mai cu seamă la sate; esprimau o îndestulare care era răpitoare pentru mine, şi care mi se părea o piază bună pentru viitorul lor. 
        Buna ţinere nu este o calitate mai puţin trebuitoare. Dar daca aceea a trupului nu se învaţă cu înlesnire, daca trebue pentru a o apuca, a alege şi a imita cele mai bune modele, a se esercita la dînsa în toate zilele şi a se priveghia necontenit; aceea a sufletului este şi mai anevoie de dobîndit. Ţinerea sufletului, este stăpînirea ce un om esercitează asupra gîndirii sale, simtimentelor sale, vorbei sale; ţinerea sufletului, este preţul moral, adevăratul preţ al omului. Ea nu se învaţă; îşi însuşeşte  cineva prin multa băgare de seamă, cugetare, sănătoasa gîndire, curăţenie în porniri, proprietate şi adevăr în vorbire. 
        Asemenea este şi despre politeţă. 
        Ceea ce se zice politeţă în gloată are puţin preţ şi se învaţă într-o scurtă vreme. Nu este tot aşa şi cu politeţa care vine din suflet; ea atîrnă dela întinderea spiritului nostru şi de la sinceritatea inimei noastre. Aceasta este dar de odată o treabă de bune năravuri şi de bun gust. Ea este ca stilul, espresia omului. Ea poate a se resuma în regule; dar singurele regule nu pot să o înveţe. Trebue cu toate acestea ale studia cu grijă pentru ale putea aplica cu inteliginţă. 
       [92] Eacă, socotesc, cele mai principale din aceste regule. Fiţi băgători de seamă la gîndirile şi simtimentele voastre. Mai nainte de ale comunica, vedeţi daca sînt drepte, daca ele plac conştiinţei voastre şi sînt priimite cu aprobaţie de conştiinţa altora. Daca aceasta este aşa, comunică-ţi ideea subt forma cea mai simplă, cea mai curată, şi cea mai scurtă. Aceasta este totdeauna forma cea mai plăcută, cea mai elegantă, şi această eleganţă este singură care să fie de bunul gust şi de bunul ton în viaţa ordinară. Tot discursul, căutat, recercetat, toată spunerea înflorită este de un uricios gust. În conversaţie vorbirea cea mai nesuferită, este vorbirea pretenţioasă, şi a vorbi ca o carte, este a vorbi ca un nerod. Cănd zice cineva că cuvintele trebuesc alese, zice într-acest  înţeles, că trebue totdeauna a lua espresia cea mai cuviincioasă care deseamnă un lucru. Vorbele înnobilu adesea cugetarea, dar nu este o alegere de espresii care să facă a fi ertată o gîndire uricioasă, un simtiment vinovat, o faptă necinstită. 
        Avînd cugetările tale frumoase şi curate, simtimentele generoase, năravurile tale cinstite, discursurile tale simple şi adevărate, vei fi totdeauna îndestul de polit în vorbele tale. Despuiat de aceste calităţi, vorbirea ta, fie cea mai curată şi cea mai elegantă, nu va fi niciodată nici plăcută nici drăgăstoasă. 
        În cîteva scoli străine, se dă pricini sau regule de ţinere şi politeţă, şi eu aş dori ca să avem un bun manual de această ştiinţă în limba noastră. Dar acelea care avem sînt prea neperfecte [93] prea lăbărţate şi prea pline de nimicuri ca citirea lor să fie folositoare. Ca să unesc cu lecţiile şi puţină practică, supuseiu deocamdată pe scolarii mei la convorbire neted articulată şi la o esprimare curată; opriiu cu grijă ceea ce isbea gustul şi grămatica; aşezaiu încă oare care sfădire asupra unor întrebări arătate de mai nainte; îngăduiiu o mare libertate de opinie, dar prescriseiu cu energie tot felul de înfuriere sau mînie. Recăutam eu însumi tot felul de ocasii ca să-i fac să vorbească, şi stăruiiu neîncetat asupra acestui princip, fiindcă cuvintele unui om dau totdeauna măsura preţului său. Făcuiu asemenea a sluji pentru acelaşi scop citirile ce făceau la bibliotecă şi întrevorbirile care se raportau la acestea. Toate aceste îndeletniciri produse oarecare isbîndă, dar mărturisesc că nu m-am îndestulat chiar eu însumi. 
       [94] 
        CAP XII. 
        Învăţătura scoalei normale. – Curs de pedagogie sau principi de educaţie. – Prima leţie. – Este de cuviinţă a cerceta bine cariera unui învăţător mai nainte de a intra într-însa. – Care este importanţa acestei cariere? – Care îi sînt datoriile şi lucrările? – Care îi sînt necazurile şi plăcerile? – Care sînt disposiţiile cu care trebue a intra într-această carieră, şi calităţile ce se cuvine a agonisi aflîndu-te într-însa? 
        Surda ar fi fost orice strădanie de a da scolarilor mei obicinuinţi de bună orînduială, de curăţenie, de politeţă şi de demnitate personală, daca n-aş fi avut grijă să-i fac a înţelege toată importanţa acestor bune năravuri, şi daca la regulele ce am prescris nu aş fi adăogat instrucţii care i-au făcut să ştie de unde să le apuce şi cum să le preţuiască. Pentru acest cuvînt făcuiu un curs de principii educaţii atît de complecţi pe cît mi-a fost cu putinţă. Acest curs formează cu acela al metoadelor ramura cea mai importantă a învăţăturei, după acela al instrucţiei morale şi religioase căria îi face o bună pregătire, şi îi este complinirea. Aşa compuseiu acest curs cu o grijă nemărginită, ocolindu-mă de toate scrierile ce puteau să mă lumineze, lucrîndu-l neîncetat, adăogînd la notele mele orice inovaţie folositoare* [95] mi se înfăţişa, scoţînd necurmat ceea ce mi se părea o teorie deşartă, şi sîrguindu-mă  a face mai bine, ca să fiu mai bine ascultat şi mai bine urmat. 
        Precum misia învăţătorului primar mi se pare cea mai povăroasă din toate, şi că instrucţia primară face din popol ceea ce trebue să fie el, cursul meu se deschidea pe tot anul printr-o leţie asupra importanţei acestor foncţii. Se ştiie că mulţi din junii noştri urmează o carieră pentru a avea pîine; că se asvîrlu într-însa fără nicio pregătire, şi că merg în ea orbeşte, cîteodată chiar ca nişte machine înpinse de nişte puteri mai grele.
        Cu toată veghierea ce avea comisia de a cerca pe candidaţi, ni se întîmpla a vedea pe tot anul că unii nu intrase într-această foncţie decît prin dorinţa de a îmbrăţişa o carieră mai dulce decît altele. Această consideraţie îmi dictă în toţi anii lecţia mea asupra foncţiilor învăţătorului, lecţie care pricinui de mai multe ori retrageri sau demisii. 
        Cariera voastră, ziceam candidaţilor, este frumoasă, dar nu e strălucită, nu e cîştigoasă. Ea face a vă încongiura de o junime care este nădejdea patrii, junime vie, spirtuoasă, supusă, primiitoare de orice nobilă cugetare, de orice simtiment generos; setoasă de povestiri, de învăţături, de nuotăţi de tot felul; plină de dorinţă de a iubi şi a fi iubită; încrezătoare lesne în toţi aceia cari îi cunoaşte instinctul ei, dar puţin cam sălbatică. Învăţătorilor, această junime vine la voi, a vă asculta, a vă urma, a vă imita, a vă iubi, a vă respecta. Ea va forma societatea voastră în tot cursul vieţei voastre; ea vă va ocoli cu orice recunoştinţa şi omenirea au mai frumos* [96] şi mai curat. Daca veţi şti a-i face binele ce cere, o, atunci, mulţumită recunoştinţei sale, bătrîneţea voastră, ca şi vîrsta bărbăţiei, se vor acoperi cu flori care se vor renoi din an în an. Toate aceste capete care vă încongiuru cu bogatul lor perişor, plăviţ, castaniu sau negru, vor face a uita perii voştri cei albi, şi zîmbetul fiescului lor amor va şterge sbărciturile dupe fruntea voastră. Dar daca nu veţi înţelege misia voastră, nu se va afla nicăiri o carieră mai nenorocită decît a voastră; nu este tribunal a căruia străşnicie ar putea da afară o osîndă care ar merita necapacitatea sau necredinţa voastră, şi care ar îndestula ura şi blestemul vîrstelor viitoare. 
        Un filosof a cerut un punt unde să poată sta şi a făgăduit că va resturna universul. Voi aveţi puntul de a lucra cu tărie asupra oamenilor. Aceasta este raţia şi conştiinţa, acesta este cu alte vorbe spiritul şi inima copilului. Şi copilul vine la voi; aveţi numai să-l priimiţi, şi-l veţi avea totdeauna pe cît îi veţi da hrana spiritului de care are trebuinţă. Ce cîmp întins şi feciorelnic vă este încredinţat! La ce cultură se găteşte! Lăsa-l-veţi să se copleşască de burueni? Veţi pune în el plante veninoase? Arunca-veţi asupră-i seminţe putrede? Lăsa-l-veţi în voia dobitoacelor dărăpănătoare? Nu vă simţiţi chiemaţi a cultiva în el cele mai frumoase flori, roadele cele mai gustoase? Nu veţi dărui acestui cîmp care este sufletul copilului toate facultăţile, viaţa voastră întreagă? Muncitorul care sapă pămîntul are ambiţie; el voieşte a dobîndi ceea ce cîmpul său poate produce mai bun, mai desăvîrşit: [97] voi, cărora el este tipul, veţi fi vrednici de osîndă înaintea oamenilor, daca în toată cariera voastră măcar într-o clipă veţi dormita în veghierea ce sînteţi datori a avea. 
        Da, responsabilitatea ce atîrnă asupră-vă este grea. Partea cea mai mare a naţii este încredinţată ăntăiu influinţei voastre şi va fi ceea ce veţi face; întipăririle ce vor priimi din casa voastră, de la voi sau de subt vederea voatră, sînt atotputernice, ele coprind sămînţa virtuţilor sau viţiilor ce veţi desvolta. 
        Stările de mijloc ale societăţii depărta odinioară pe copii lor de scoalele noastre. Ele îi făceau a urma prin colegii. Astăzi a perit acea ură, acele bănueli deşarte, acele păreri greşite ce aveau ele pentru aceste aşezăminte, şi aceste clase de oameni vinu asemenea a-şi lua învăţătura în scoalele noastre superioare, industriale, agricole şi normale. Noi avem a respunde de aici înainte confidinţei lor; aşadar, voi ştiţi locul ce ocupu ele în lumea modernă. 
        Odinioară se slăvia  bogăţia, rangul, naşterea. Această împărăţie s-a risipit ca fumul şi a făcut loc alteia, unei împărăţii mai morale, a luminilor, a vrednicii, a căria pravilnicie este recunoscută de toţi. Dar luminele nu sînt încă revărsate pretutindenea unde este simţită şi reclamată lucrarea lor. Orînda voastră este de a le săvîrşi propagaţia, de a forma un popol vrednic prin virtuţile şi năravurile sale morale de principii dupe care aleargă, şi de drepturile ce au proclamat legislatorii săi.
        La acesta să vă gîndiţi în toate minutele vieţei* [98] voastre. Daca această împărăţie morală trebue a se face mai mult de preţuit prin sforţele voastre, înflorirea stării materiale a naţiilor atîrnă asemenea cîtva de leţiile voastre. Într-adevăr, nu vi să cere numai scolari carii să aibă principi curaţi şi idei drepte; nu vi să cere numai oameni cu o minte sănătoasă, cu o voinţă şi o condută bună, ci încă muncitori buni, industrioşi sîrguitori, speculanţi drepţi; învăţaţi folositori. Oamenii carii ar voi să cunoască numai drepturile lor, şi carii, ştiindu-şi datoriile, nu le-ar îndeplini şi ar căuta mijloacele lor de esistinţă în nu ştiu care nădejdi himerice, în nu ştiu care revoluţii criminale, sînt cei mai vătămători cetăţeni. Luminele nu trebue numai a întări năravurile cele bune, sînt datoare încă, luminînd artele, industria, comerciul şi agricultura, a conduce la un pravilnic traiu bun prin muncă, cumpăt şi economie. Trebue, peste toate, ca fiecare din scolarii voştri  să ştie a cîştiga cu ce să-şi ţie viaţa ca un om cinstit, şi numai acela care munceşte este un bun şi un folositor membru al societăţii; oricare altul poate a deveni pentru dînsa o pricină de turburare şi neorînduială. 
        Începeţi totdauna a arăta scolarilor voştri aceşti principi de bună-orînduială şi înţelepciune fără care principii slobosenii şi potrivirii (egalităţii), ideile de perfecţie şi propîşire care le vor împrumuta de la alţii, şi care mişcă atmosfera morală a acestui veac, le vor resturna capetele şi le vor turbura fiinţa. Veţi fi călăuzele fericirii neamului, veţi lucra pentru înflorirea ţărei, daca veţi da pildă de lucrare, de supunere, de ticnă, şi de bună moralitate;* [99] fiindcă de la voi îşi priimesc oamenii educaţia lor publică. Dar daca în loc de a însufla gustul virtuţii, amorul bunei-orîndueli şi dădarea cu supunerea, veţi desmoralisa pe copii prin viţiul lenii, neorînduelei, nesupunerii, într-o vîrstă cînd îşi trec zioa subt ochii voştri; cînd se împărtăşesc de odată şi din lecţiile şi din pildele voastre, sînteţi ciuma societăţii, şi mînia naţii nu va putea afla o osîndă aşa de straşnică încît să fie într-o deopotrivă greutate cu această nelegiuire. 
        Daca dinprotivă veţi fi înţelepţi, şi daca veţi comunica scolarilor voştri calităţile care formă pe omul cinstit, cît de recunoscătoare va fi opinia publică cruntelor voastre ostenele! Numele unui bun învăţător va sbura cu fală de la un sat la altul. Vîrstele viitoare una dupe alta vor binecuvînta ostenelele lui daca au fost curate. Fiindcă lumea un singur minut nu vă perde din vedere. Stăpînirea are ochii pironiţi asupră-vă. Odinioară învăţătorul avea şi la sate şi la cetăţi o poziţie cu totul alta. Era nebăgat în seamă; el se perdea subt umbra atîtor alţi, străini unii, carii neputînd a-ş scoate pîinea cu alte mijloace se folosia de groasa neştiinţă a părinţilor carii îi încredinţau fii. Atunci nu erau învăţători adevăraţi; se făcea cineva învăţător ca să scape de nevoia gurei, de a fi militar sau muncitor de cîmp. Astăzi toate s-au schimbat, vorba şi lucru. 
        Dar pe cît am înaintat pe atît societatea are dreptul de a cere de la noi mai mult, şi ca să avem dreptul la resplătiri este a ne cunoaşte şi a învăţa a nepreţui misia noastră: cine va urma dupe orînduiala* [100] lucrurilor de mai nainte, va fi tratat ca în acei timpi. 
        Ar face o mare greşală învăţătorul, cănd voind a se ridica mai sus sau a ieşi din sfera datoriilor lui, îl pune opinia publică la locul lui. Nu uitaţi niciodată, voi nu sînteţi capul satului vostru; voi nu sînteţi deopotrivă cu capul enorii, fiindcă nu sînteţi nici organul legii civile nici organul legii religioase. Voi nu sînteţi nici autoritate bisericească, nici autoritate administrativă, voi sînteţi organul învăţăturei publice în scoală. Şi acesta este un rol smerit pentru ambiţia unui om? Voi învăţaţi şi creşteţi junimea în numele familiilor şi al statului; şi într-adevăr acest rol este destul de frumos pentru a vă mulţumi. Poate să fiţi chiemaţi a ajuta în slujbă pe juraţi şi pe preotul bisericei, voi puteţi a fi secretarul unora şi cîntăreţul sau cititorul celuilalt; dar într-această întîmplare învăţătorul este ajutorul şi supusul lor, şi, subt orice raport, a ridica altar împrotivă de altar, este a face resbelu cu unul mai puternic decît voi. Fabula oala de pămînt şi oala de fer nu este o fabulă: este istoria tutulor nerozilor. Este istoria unui mare număr din predecesorii voştri. 
        De obşte, nu vă puneţi înşivă pedice; o să întîmpinaţi destule şi fără să le pricinuiţi voi. Fruntaşii satului, preoţii, părinţii scolarilor voştri şi visitorii scoalei voastre sînt oameni; aceasta va să zică că îşi au şi ei slăbiciunile lor, şi că pe lîngă oarecare virtuţi au şi oarecare porniri uricioase. Chiar scolarii voştri pe lîngă bunele lor disposiţii au şi altele rele; şi pe fiecare zi, aceste greşeli, aceste slăbiciuni, aceste disposiţii supărătoare* [101] or să se întîlnească cu slăbiciunile şi greşalele voastre. Uneşte la fireasca lene a copilului firescul vicleşug al scolarului; alătură iarăşi pe lîngă dobitocia şi necioplirea satului, rătăcitele idei şi nărăviri ce se moştenesc de la bătrîni, uneşte, zic, multa simţiciune a acelora ce merg lîngă voi şi înaintea voastră, acel amor de sine care este nedespărţit de inima noastră, şi care, după ce ne a întovărăşit în lume, voieşte cîteodată a trăi şi dupe moartea noastră; mai pune asemenea acele desbinări, acele gelosii fără sfîrşit şi fără scop care desghinu pe fruntaşii unui sat ca şi pe ai unei cetăţi, şi veţi pricepe poveţele mele: veţi întălni îndestule pedice ca să n-aveţi trebuinţă a vă mai creea prin zădărnicia, prin pretenţiile voastre. Feriţi-vă de acestea daca vă iubiţi. Daca cu toate acestea aveţi aceste metehne (viţii), nu vă culcaţi seara şi nu vă sculaţi dimineaţa fără a vă împuta greşalele voastre înaintea lui Dumnezeu, înaintea conştiinţei voastre. V-o zic cu o convingere adîncă, zilele astfel începute şi astfel săvîrşite preţuesc mai mult decît celelalte; ba încă sînt numai ele singure cele mai bune, cele mai senine ale vieţei noastre. 
        Şi acum după ce vă trăseiu fiitoarea voastră carieră, spuneţi-mi, spuneţi cugetului vostru ce vă sileşte a o îmbrăţişa. Aveţi voi pentru această carieră o chiemare vădită? Daca vă însărcinaţi cu dînsa numai pentru pîine, aţi greşit; o mie altele vă dau pîinea cu mai putinţă osteneală. Vedeţi cu ce sînteţi pregătiţi pentru a intra într-însa, şi daca vă lipseşte temeiul, retragerea voastră este bine să urmeze îndată dupe priimire.
       [102] Şi mai ăntîiu, urmaţi voi dupe o hotărîre raţionată, sau dupe una din acele porniri dupe care se lasă cineva a merge orbeşte? Aveţi puterea şi sănătatea, glasul şi talia trebuitoare pentru o carieră în care trebue tot deauna a vorbi şi a lucra cu energie, înlesnire şi gust? 
        Veniţi aici cu o capacitate intelectuală care să fie de ajuns pentru a împlini cu scumpătate toate obligaţiile voastre? La vîrsta voastră nu poate să ştie cineva daca are nişte facultăţi mari sau mijlocii; cu toate acestea fiecare are o opinie oarecare de mijloacele sale: ei bine daca opinia voastră vă este favorabilă este ea temeinică? Aveţi acea presinţă-de-spirit care vă este trebuitoare spre a mîna spiritele şi ideile? 
        Trebue mult pentru a cîştiga cunoştinţele trebuitoare învăţătorului, şi încă şi mai mult pentru a le comunica la scolari de vîrste şi caractere deosebite. 
        Acestea trebue să fie cîntărite de voi în oarecare ceasuri de o meditaţie serioasă. 
        Ceea ce sînteţi datori a învăţa în urmă este chiar caracterul vostru.
        Sînteţi înzestraţi cu acea blîndeţe, acea bine-voinţă, acea apropiere de om care cîştigă inimele tutulor, junilor şi bătrînilor? 
        Daca n-aveţi deloc aceste calităţi; daca din contra sînteţi pripelnici, mîndri; daca aţi avea caracterul sburdalnic, mîna iute, inima tare, capul viu şi limba uricioasă, îndrăsni-veţi cu mulţumire a vă espune la toate necazurile care vă aşteaptă în mijlocul unor scolari vicleni şi unor părinţi* [103] asemenea gata a vă împroşca cu pietre, daca meritaţi, decît a vă sprijini, daca sînteţi vrednici de dragostea lor? La fiecare din metehnele voastre, gîndiţi-vă bine, copii şi părinţii vă vor opune toată suma greşalelor lor; din vîrstă în vîrstă veţi întîmpina o vrăjmăşie şi mai înverşunată, şi daca cea d’ăntîiu nu va isbuti a vă goni, cea de al doilea vă va aduce la marginea mormîntului. 
        Eaca o întrebare şi mai grea: sînteţi moraliceşte vrednici a forma junimea? conduta voastră este ferită de orice dojană? Are ea acea treaptă de curăţenie ce tatăl de familie are dreptul a cere de la învăţătorul fiilor săi? 
        Fără această condiţie, nu veţi avea niciodată nici demnitate nici laudă; voi nu vă respectaţi, şi apoi cereţi a fi respectaţi. Daca veţi descoperi în voi sîmburile unui nărav de necumpătare, feriţi-vă de a vă arăta în ochii lumii, căci puneţi vîrf nebunii voastre: necumpătarea nu se iartă niciodată în învăţătorul junimii. 
        Chiar o virtute obicinuită nu este destul. Pentru o carieră atît de ostenitoare, trebue un devoiment pe toate zilele, pe toată clipa; un învăţător care trebue a fi bun, dulce, apropiat, drept, e dator a avea în suflet acel entusiasm care face a vedea lucrurile puţin mai altfel de cum sînt şi a face ceva mai mult decît este cu putinţă. Voi mă pricepeţi. Ei bine, aveţi pentru cariera voastră acest entusiasm , sau nădăjduiţi a-l lua pentru orînda voastră în citirea, în meditaţiile voastre, în convorbirea voastră cu Dumnezeu? 
        Înlesnirea de a vorbi trebue să fie cea mai d’ăntîiu şi cea mai neapărată din calităţile ce au să [104] împodobească pe învăţător. Aveţi darul vorbirii, sau nădăjduiţi a-l dobîndi? Este, dupe cum am mai zis, foarte trebuincios a vorbi cu înlesnire şi desluşit; aceasta este osia carului învăţăturei. Şi voiţi cu dinadinsul a deveni învăţători, citiţi, scriţi, povestiţi şi recitiţi dupe cele mai bune cărţi ce vă vor face cunoscut, dupe textele cele mai elocuente. Toate podoabele limbei noastre, bogăţie, fermec şi lămurire este de trebuinţă la succesele voastre, şi daca vi se pare că am cerut prea mult, o să vedeţi într-o zi că nu este destul. Dar nu voiu iarăşi ca, cercetîndu-vă, să mă părăsiţi toţi. Voiu opri pe toţi aceia dintre voi a căror inimă simte o dulce bătaie la zărirea unui scolar, şi care strigă cu mîntuitorul: lăsaţi pruncii să vie la mine. Dar unora ca acelora le prevestesc crunte ostenele. 
        Deocamdată vor avea trebuinţă a face studii conştiinţioase şi într-aceaşi vreme repezi. Trebue multă ştiinţă învăţătorilor; le trebue pentru mai multe vîrste care vin una dupe alta. Într-adevăr, ei nu caută ştiinţa pentru dînşii; ştiinţa bunilor învăţători nu este a lor; ea este datoare întreagă scolarilor lor. 
        Pe lîngă aceasta, artea de a comunica le este aşa de necesarie, aşa de neapărată ca chiar ştiinţa însăşi. Această arte este una din cele mai anevoie, şi pentru a o esercita cu noroc, trebue nu numai a studia facultăţile sufletului, ci încă şi mijloacele de a le desvolta. 
        Aceasta formă pedagogia, ştiinţa educaţii, cea mai preţioasă din toate pentru voi. 
        În scoalele mai înalte, fac un studiu special [105] din facultăţile sufletului, sau cursul de psicologie. 
        Artea de a creşte copii este de a forma aceste facultăţi. Pentru a le forma, trebue a le cunoaşte; şi chiar pentru voi este de cuviinţă ca cunoştinţele psicologii să fie supte înaintea cunoştinţelor Pedagogii. Aici voiu întrebuinţa puţin aceste vorbe; dar vă voiu face cunoscut lucrurile. Voiu să fiu înţeles şi voiu să folosesc,  dar nu-mi place să mă arăt învăţat. În scoalele voastre, o să doriţi într-o zi acelaşi lucru. 
        Astfel era cuvîntarea ce o ţineam fiitorilor învăţători mai nainte de a-i priimi la lecţiile mele. Mai mulţi juni şi de mai multe ori s-au lepădat însuşi de o carieră pentru care n-aveau aplecare. Am avut asemenea bucuria a vedea pe alţii acărora gîndire cam adormită pînă atunci, se deştepta ca dintr-un tresărit. 
       [106] 
        CAP XIII. 
        Curs de pedagogie. – Educaţie fisică. – Studiul omului. – Studiul copilului. – Trupul. – Unirea trupului cu sufletul. Anatomia şi igiena. – Gimnastica. – Desvoltarea de odată a trupului şi a sufletului. – Cele d’ăntîiu întipăriri ce priimeşte copilăria. – Cele d’ăntiu simsaţii. – Cele cinci simţiri. – Slăbiciunea şi cultura lor la popolii civilisaţi. – Osebitele feluri de oameni. – Despărţirea trupului de suflet. 
        Cursul de pedagogie îmbrăţişează aceste trei lucruri: studiul facultăţilor fisice ale omului şi principii de educaţia fisică; studiul facultăţilor morale şi principii de educaţia morală; studiul facultăţilor intelectuale şi principii de educaţia intelectuală. 
        Trebue neapărat a cunoaşte pe om pentru ca să poată cineva a se încărca cu educaţia lui. A-l creşte va să zică a da tutulor facultăţilor sale, sau mai bine acelora din facultăţi către care s-adresă cineva, gradul de putere şi de desvoltare care este cerut pentru cariera la care s-a hotărît el. Cineva zice cîteodată alt lucru. Zice că educaţia trebue a da fiecăria din facultăţile noastre completa desvoltare de care ea este primiitoare. Aceasta este o rătăcire: sînt multe dintr-însele, dinprotivă, care nu pot, care nu trebue a fi desvoltate cu întregime şi fără osebire pentru toate carierele. De obşte, facultăţile noastre* [107] nu pot a fi cultivate toate deodată. Afară de aceasta, ele nu cresc decît cu paguba unora în folosul altora; şi daca este pentru ele un grad de cultură favorabilă pentru toate, trebue a se păzi cineva să voiască să calce acest grad. Să mă esplicu prin esemple. Cît despre facultăţile fisice, acelea care ţintesc la desvoltarea puterii vatămă pe acela al delicateţii. La facultăţile intelectuale, cultura memorii sau a raţionementului paralisă pe a imaginaţii. La facultăţile morale, coragiul şi energia se capătă cu dărăpănarea simţibilităţii şi gîndirii. Dar la un grad dat, aceste facultăţi, în loc să se gonească una pe alta, se într-ajută; şi este treaba educaţii a cultiva darurile fiecui dupe destinaţia căria el trebue a urma. 
        Pentru a putea da educaţia sau a forma facultăţile fisice, intelectuale şi morale ale copilului, trebue a începe prin ale studia. 
        La studie cineva observîndu-le mai ăntîiu, analisîndu-le apoi, resumînd însfîrşit aceste analise şi aceste observaţii în idei generale. 
        Omul este deodată o fiinţă visibilă şi nevisibilă. El este compus de un trup pe care simţurile îl zăresc, şi de un suflet pe care nu-l pot zări, dar care zăreşte prin ele, cele dinafară, şi prin el însuşi cele dinnăuntru.
        Trupul se înfăţişază cel d’ăntîiu studiilor noastre. Noi îl vedem, noi îl pipăim. Noi îi urmăm mişcările, noi pricepem toate simsaţiile de durere sau plăcere ce el face să cerce sufletul. Dar noi nu-l cunoaştem mai mult decît pe suflet. Se zice mai ordinar că cineva îl bagă de seamă cu mai multă* [108] înlesnire, fiindcă pentru aceasta n-are trebuinţă decît de simţurile lui; dar nimic nu este mai greşit decît această vorbire. Trupul nu se poate simţi el însuşi; sufletul singur numai îl simte, prin simţurile şi organele simţirilor. Aşadar, sufletul ia asemenea lesne cunoştinţă de ceea ce se petrece în el, de necazul sau bucuria ce cearcă, de ideea ce goneşte sau de activitatea ce desfăşură, mai mult decît acelea ce se petrece în trup, de esemplu, de ranele ce i s-au făcut, de toate întipăririle plăcute sau mîhnitoare ce i se întîmplă. 
        Trupul ca şi sufletul are regiunea sa misterioasă. Organele sale dinnăuntru sînt nevesibile ochiului într-o stare de viaţă. Poate cineva a observa jocul vinelor, muschilor, creerilor, nervelor, plămănilor, maţelor, oaselor, fibrelor omului viu, şi acest joc pe care îl esplică fisiologia dă studiului nostru instrucţii de cel mai înalt interes. Dar pentru ca să poată a cerceta cineva pe aceste objete în sineşi cu scalpelul în mînă, trebue ca noi să fim încetaţi din viaţă şi să se fi făcut o despărţire între trup şi suflet. Aşadar atunci numai într-un leşu (cadaveru) poate cineva urma toată această organisaţie atît de frumoasă şi atît de minunată care face din om cea mai desăvîrşită din făpturile pămîntului. Sufletul, din contra, poate a fi studiat întreg, nu numai în jocul facultăţilor sale, dar chiar în facultăţile sale înseşi, cu toată unirea sa cu trupul, care este adesea privit ca o temniţă a lui, şi căruia îi este într-adevăr robul. 
        Artea de a descompune şi de a despărţi trupul omenesc pentru a-l face să i se poată cunoaşte osebitele părţi dupe moarte să chiamă Anatomie. 
       [109] Este bine ca învăţătorul să aibă oarecare cunoştinţe, spre a fi în stare a da copiilor lecţiile trebuitoare pentru păstrarea sănătăţii lor, şi ca să poată a dirige cu înţelepciune eserciţiile care au de scop desvoltarea puterilor fisice. 
        Poate să dea asemenea părinţilor de familii poveţele de care ei au atît de adesea trebuinţă ca să scape de înşlăciunile cearlatanilor carii se folosesc de credulitatea lor; veţi găsi asupra trupului omului escelente instrucţii într-unul din cele mai frumoase capete de Bufon. 
        Se dă numele de Igienă regulelor şi mijloacelor care au pentru objet păstrarea sănătăţii: veţi găsi arătarea acelora dintre aceste regule şi acelora dintre aceste mijloace ce sînteţi datori a şti în cărţie şi poveţele medicului. 
        Se dă numele de Gimnastică la totul eserciţiilor carele au pentru scop a ajuta desvoltarea regulată a facultăţilor fisice ale omului, la întregul regulelor sau la artea ce presidă la aceste eserciţii. Bunele direcţii atingătoare de aceasta le veţi găsi în poveţile esperiinţei. 
        Ceea ce studiul trupului omenesc ne face să vedem mai curios de studiat, este treptelnica sa desvoltare, şi raporturile care esistă între propîşirile facultăţilor trupului cu acelea ale propîşirilor sufletului. 
        Cănd pruncul vine în lume, trupul său abia are o talie de cinci zeceametre, şi mai nimic nu vesteşte sufletul său încă, de n-ar face-o aceasta însăşi viaţa. Cele d’ăntîiu foncţii ale acestui mic oaspe al universului, ţipetele şi mişcările lui sînt ale [110] naturei animale. Cu cît se formă trupul, că atît sufletul din parte-i se desvoaltă. Dupe patruzeci zile, pruncul deosibeşte lucrurile care îi fac plăcere sau supărare; el ştie a surîde şi a plînge. El învederează astfel simtimentele ce cearcă într-un chip care caracterisă felul omenesc, fiindcă dobitocul nu ştie nici să rîză nici să plîngă. Pus la cea mai bună scoală, aceea a unei mume, pruncul îşi întăreşte atît de bine organele sale şi sufletul său, urmează aşa de aproape toate mişcările ce vede, observă atît de bine, culege atîtea simsaţii şi atîtea idei, încît la luna a cinci-spre-zecea începe a gongoni. El a auzit a vorbi şi a arăta simtimentele prin glas, el voieşte să facă asemenea. Dar ideile sale, simtimentele sale sînt în mic număr, şi organele sale sînt încă neîndemînatice; el a prins abia oarecare silabe dintr-o vorbă, şi abia i-a priceput sau i-a ghicit înţelesul. Cu toate acestea el voieşte să vorbească şi să fie priceput. Atunci simplifică ceea ce este prea încurcat pentru dînsul, şi dă oarecătora articulaţii un înţeles particular, şi cu toate acestea el cere ca să fie priceput; el îşi perde răbdarea cănd neştine nu voieşte ca să-l asculte. Dar nu se descoragiă, şi predicele întărîtînd facultăţile sale, pare-se a le da mai multă energie, o desvoltare mai repede. 
        Tocmai către anul al treilea pruncii pronunţă desluşit, repetu ceea ce le zice cineva şi încep a vorbi cu înlesnire. Acei prunci asupra cărora grămădesc multă îngrijire, multă luare aminte, şi carii n-au trebuinţă decît de oarecare mişcări pentru a-i face să priceapă şi a le împlini dorinţele, vorbesc mai adesea mai tîrziu decît ceilalţi. Va zice cineva [111] că ei nu voiesc a-şi da o trudă nefolositoare, nici a întrebuinţa ca să se facă a fi pricepuţi de cei ce îi ocolesc, vorbe a căror loc îl împlinesc atît de bine prin semne. 
        Orcum ar fi, nu trebue, în interesul educaţii fisice, a se grăbi atît de nesocotit de a da lecţii pruncului. Trebue a cruţa nişte organe încă slabe, a nu întipări prea multe mişcări la nişte resorturi atît de tinere şi pe care le-ar desforma, şi a nu cere de la inteliginţa lui o luare-aminte carea i-ar slăbi trupul. 
        Este de trebuinţă mai vîrtos ca epoca copilării să fie bine veghiată, subt raportul educaţii fisice, cu toată neodihna şi cu toată autoritatea ce însuflă esperiinţa. Acesta este timpul celei mai mari desvoltări fisice; într-această epocă se întăresc mai bine bunele năravuri ale copilării, şi tot aceasta este epoca în care se pregăteşte d-a dreptul sănătatea vîrstei coapte şi senenitatea bătrîneţii. 
        Către anul al treizecelea creşterea omului se săvîrşaşte, şi atunci toate vestesc într-însul pe stăpînul pămîntului. Toate vădesc chiar dupe cele din afară, superioritatea lui peste celelalte vietăţi. Se susţine drept şi cu fruntea ridicată; atitudinea sa este aceea a comandei; capul său priveşte cerul şi presentă o faţă augustă asupra căria este întipărit caracterul demnităţii sale; chipul sufletului îi este zugrăvit pe fisiognomie; escelenţa naturei sale pătrunde p-între organele materiale, ea însufleţeşte cu un foc sfînt trăsurele feţei sale. Portul său măreţ, mersu-i statornic şi îndrăzneţ vestesc nobilitatea şi rangul său; el atinge pămîntul numai cu mărginile [112] sale cele mai depărtate; el îl vede de departe şi se pare a-l despreţui. Braţele nu-i sînt date ca să slujiască de stîlpi grămezii trupului său; mîna sa nu trebue a atinge pămîntul şi a perde prin frecări redesite fineţa pipăitului al căruia ea îi este organul. Braţul şi mîna sînt făcute ca să slujiască la nişte întrebuinţări mai nobile, pentru a esecuta voinţa lui, pentru a apuca lucrurile cele mai depărtate, pentru a împrăştia stavilele, pentru a prinveni întîlnirea şi isbirea celor ce ar putea să-l vatăme, pentru a îmbrăţişa şi a ţine ceea ce poate să placă, pentru a-l face priceput celorlalte simţiri. 
        Înnăuntrul unui trup, părţile cele mai interesante sînt creerii, inima, stomahul şi organele vocale. Creerii sînt priviţi ca cuibul inteliginţei, inima ca acela al simţiciunii. 
        La creerii omului se sfîrşesc toate nervele şi toate întipăririle din afară, toate simsaţiile. Prin aceste cinci organe osebite; ochiul, urechia, nasul, palatul (cerul gurei) şi toată suprafaţa trupului ele prinvinu acolo, şi într-aceste organe residu ceea ce numim cîteodată simţurile dinafară, dar ceea ce poate cineva asemenea a le numi simţurile dinnăuntru; fiindcă vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul nu sînt alt lucru decît sufletul care vede, simte, gustă şi pipăie prin organele trupului. Cele trei d-ăntîiu din aceste simţuri se paru a fi slăbite prin civilisaţie; ele au mai multă fineţă sau mai multă întindere la sălbatici. Gustul şi pipăitul, din protivă, sînt mai desăvîrşiţi la popolii civilisaţi decît la ceilalţi. 
        La inimă se sfîrşesc toate mişcările acestei [113] circulaţii care necontenit strămută şi renoeşte sîngele în toate părţile trupului. Astfel inima este unul din organele cele mai delicate, şi cere ca şi creerii, cea mai mare băgare de seamă. 
        Stomacul este acea vatră obştească unde se pregătesc şi de unde pornesc toate puterile ce dă hrana. El este adevăratul regulator al sănătăţii, al tării omului, al bunului traiu fisic. 
        Organele vocale, care se află unite cu chiar acelea ale resuflării, şi care slujesc a face cunoscut cugetarea, simtimentul din voinţa omului, meritu mari îngrijiri, o vighiere osebită. Ele dau cuvîntării şi cîntecului toată puterea, mlădierea şi frumuseţea lor. 
        Diferiţii popoli ai pămîntului se osibesc unii de alţii, deşi nu prin organisaţia dinnăuntru a trupului, cel puţin prin feţele acestuia şi conformaţia lui din afară. Osebirea climelor, năravurilor şi felul vieţei a produs în neamul omenesc, care este unul şi care a eşit din mîna creatorului în persoana unui singur om d’ăntîiu, trei race (soiuri pe turcie) deosebite; racea caucasică; racea mongolică; racea neagră sau etiopică. Osebim racea caucasică, din care se trag popolii europei, în patru feluri: acestea sînt Indienii, Sciţii, Pelasgii şi Celţii. Celţii s-au dspărţit în Germani şi în Gali. Ei au coprins Germania, Francia, o parte din Italia şi Spania, Insulele Britanice şi locurile de la Nordu. Pelasgii s-au despărţit în Romîni, Italieni, ş. ci. l. Ei au coprins Dacia, Italia şi alte ţinuturi. 
        Aceste arătări sînt destul, socotesc, pentru a vă face să pricepeţi, îndeobşte, cînd veţi auzi vorbindu-se asupra osebitelor racii ale neamului omenesc,* [114] şi asupra cestiunei de a şti daca Negrii sînt fraţi cu albii. Voi veţi pricepe asemenea ceea ce veţi citi în istorie asupra amestecării populaţiilor Gale şi Germane, amestecare care s-a întîmplat în deosebite epoche, şi care a dat naştere naţiei france, francii aflîndu-se într-un număr mai mare p-între Germani, cînd aceşti popoli au năpădit Galia în veacul al cincilea al erei noastre. 
        Dar este timp a ne arunca ochii asupra năuntrului, asupra părţii nevesibile a omului, asupra sufletului. El ne interesează mai mult; pe el înţelegem cănd zicem eu sau noi; pe el aveţi cea mai mare datorie a-l forma, a-l creşte. El este de un început cu totul înalt de cît acela al trupului, el purcede de la Dumnezeu. Cănd trupul moare şi se reîntoarnă în pămînt din care este făcut, sufletul se reîntoarnă la Dumnezeu care l-a făcut dupe chipul său, spre a-l întovărăşi la fericirea pentru care l-a creat. Într-un cuvînt, trupul este instrumentul sufletului; aceluia este dat a alerga la educaţia ce trebue a priimi acesta într-astă lume, ca să-l slujiască în lucrările ce are sufletul a întreprinde, în virtuţile ce are el a lucra şi în ispitele prin care trebue să treacă. 
       [115] 
        CAP XIV. 
        Urmarea cursului de pedagogie. – Educaţie intelectuală. – Despre suflet. – Despre facultăţile sale cele mai principale.  – Inteliginţa.  – Gîndirea. – Atenţia. – Priceperea. – Raţionementul. – Cugetarea. – Judecata. – Memoria. – Imaginaţia. – Ştiinţa. – Ideile abstracte. 
        Educaţia intelectuală are pentru objet, nu numai de a da tutulor şi la fiecare din facultăţile noastre intelectuale întreaga desvoltare de care ele sînt priimitoare, ci toată capacitatea care este necesarie sau folositoare pentru datoriile ce avem a împlini, fiecare în cariera sa. 
        Pentru a fi în stare a perfecţiona aceste facultăţi sau pe acele din aceste facultăţi care cer o cultură specială, trebue a începe a le studia pe fiecare în ele înseşi, şi pe toate în admirabila lor unire laolaltă. V-am spus că acest studiu se numeşte, cînd este adînc, Psicologie.
        Sufletul creat dupe chipul lui Dumnezeu, această parte din noi înşine atît mai presus de trupul nostru, se înfăţişază prin trei mari facultăţi: aceea de a gîndi, aceea de a simţi, aceea de a voi; adică simţibilitatea, inteliginţa, voinţa. Cîte trele se esercitezu şi se perfecţionu prin mijlocul organelor trupului; şi studiindu-ne pe noi înşine, vom recunoaşte orînduiala în care ele se desvoltu. P’între filosofi este o întrebare de a şti daca noi simţim [116] înainte de ne a gîndi; sau mai bine daca jocul inteliginţei precede pe acela al simţibilităţii? Dar această cestiune este nedeslegată şi n-are pentru tine nicio importanţă. Ceea ce este sigur, se ştie că se petrece în suflet fapte de inteliginţă, că el are idei, cunoştinţe, gîndiri care nu sînt întovărăşite de niciuna dintr-aceste mişcări pe care le numim fapte ale simţibilităţii; în vreme ce nu este niciuna dintr-acele mişcări sau dintr-acele fapte ale simţibilităţii care să nu fie însoţite de un act al inteliginţei, al unei idei, unei cunoştinţe, unei gîndiri. De obşte cele trei mari facultăţi ale sufletului sînt unite astfel ca să formeze un singur şi acelaşi suflet; ele nu formu trei lucruri diferite. 
        Cît despre voinţă, este învederat că noi gîndim şi simţim mai nainte de a voi. 
        În copilărie, simţibilitatea se arată ăntîiu. Ea domină. Într-adevăr toate instinctele pruncului sînt întărîtate prin objetele care îl încongiuru, şi se pare că prin simţuri îi vine cea dîntîiu hrană a inteliginţei sale, primele întipăriri ce-i întărîtă jocul. 
        În tot cursul vieţei, simţibilitatea joacă un rolu puternic. Simţurile noastre priimesc neîncetat întipăriri, şi se află unele care poartă cu ele un mare fermec: măreţul spectacol al cerului înstelat veseleşte vederea noastră; auzul nostru este încîntat de o musică desfătătoare; mirosul nostru este răpit de parfumul ce scoate o floare; gustul nostru este gîdilat de bunătatea unei mîncări felurite. Chiar pipăitul are ceva care place. Sărutarea ce tipăresc pe fruntea scumpului meu Adolf dă buzelor mele o [117] simsaţie plăcută, abstracţie făcută din mişcarea ce cearcă sufletul meu. 
        Aceste simsaţii nu se opresc la simţuri sau la organele simţurilor. Ele merg la suflet. Daca ele nu s-ar duce la dînsul, dupe cîte-va clipiri, nu ar remînea nimic din ele. Noi avem, este adevărat, întipăriri care trec nezărite, despre care înţelegerea noastră nu ştie nimica sau mai nimica, căror nu le dă nicio atenţie, pe care nu le cercetează, şi pentru care ea n-are conştiinţă. Pricina este că într-acele minute sîntem prea ocupaţi prin alte simsaţii mai puternice, mai interesante pentru sufletul nostru. Spre esemplu, în minutul cînd o ghiulea vrăjmăşască ar trece pe deasupra capului unui soldat, mirosul unei rose cît de aproape de ar fi de persoana sa, nu i-ar isbi deloc mirosul său; atenţia sa este absorbită de alt objet.
        Aceste casuri nu sînt rari. Cu toate acestea, în starea ordinară, noi băgam de seamă întipăririle ce cearcă simţurile noastre. Ele prinvinu la suflet. Inteliginţa le apucă, le analisă, le descompune, le compară între ele, le bagă de seamă caracterul, îşi face idei din ele. Din aceste idei ea face judecăţi, raţionementi, teorii, un sistem, ştiinţa. 
        Această lucrare a inteliginţei se numeşte gîndire. 
        Într-adevăr, nu sînt simţurile noastre care compară, care analisă, carii bagă de seamă caracterii objetelor şi care clasifică: ci sufletul nostru, inteliginţa noastră face acestea, prin mijloc unui act general care se chiamă gîndire. 
        Unul din cele mai de frunte lucruri care face [118] gîndirea, este a deosebi, din simţurile noastre şi din noi înşine, objetele dinafară care lucrează aspra simţurilor noastre. Ceea ce filosofii numesc a osebi lumea dinnăuntru de lumea dinafară, pe eu, din nu-eu, cuvinte ştiinţifice pe care nu le voiu întrebuinţa niciodată, şi pe care m-aş fi cruţat de a le cita, daca nu le-ai întîlni în oarecare cărţi care pot a-ţi fi folositoare, şi a căror vorbire eşti obligat a o cunoaşte. 
        Inteliginţa, una din cele trei facultăţi ale omului, se descompune sau se deosebeşte în mai multe facultăţi de al doilea mînă. 
        Facultatea de a observa ceea ce isbeşte simţurile noastre sau ceea ce ocupă simţibilitatea noastră, inteliginţa sau voinţa noastră, se chiamă atenţie. 
        Aceea ce păstrează suvenirea simsaţiilor noastre, ideilor noastre, hotărîrilor noastre, se chiamă memorie. 
        Aceea de a ne aduce aminte chipul de ceea ce ne a isbit, sau de a combina împreună simsaţiile, cunoştinţele şi hotărîrile, se numeşte imaginaţie. 
        Aceea de a cerceta bine simsaţiile noastre se însemnează prin cuvîntul cugetare.
        Aceea de a compara lucrurile, chipurile sau întipăririle cu tot caracterul lor, se zice comparaţie. 
        Mai este una din cele mai preţioase, şi care are înclinare cu comparaţia: aceasta este judicata. Îndată ce comparăm doă lucruri, le găsim sau deopotrivă sau osebite, mai mari, mai frumoase, mai mici, mai uricioase una decît alta. A rosti acest resultat, va să zică a pronunţa o judicată. 
        Băgaţi de seamă că vorba judicată are în [119] limba noastră trei diferite însemnări: ea însemnează facultatea de a judica, jocul acestei facultăţi sau lucrarea ei, şi resultatul acestei lucrări, judicata pronunţată. 
        Asemenea este şi cu cuvîntul raţionement. A lega între dînsele doă sau mai multe judicaţi, este a raţiona. Raţionementul este o facultate, o lucrare şi resultatul acestei lucrări. 
        Vine acum întrebarea de a şti ce se faci pentru educaţia intelectuală a scolarilor tăi, spre a asigura facultăţilor desvoltarea ce cere cariera lor. 
        Aceasta trebue să fie pentru tine sujetul celor mai serioase meditaţii, fiindcă nu pociu a-ţi da asupra acestui lucru decît regule generale, şi este treaba ta a le aplica la localităţi, la clase şi la individe. Eacă dar cele mai importante din aceste regule. 
        Nu învăţa niciodată pe scolarii tăi decît ceea ce trebue să ştie, necesariul, folosul. 
        Nu desvolta niciodată facultăţile care ar fi primejdioase, sau cel puţin de prisos a le desvolta. 
        Priveşte mai vîrtos că nu esistă studii sau cunoştinţe de plăcere pentru clasele muncitoare, şi a le chiema la luxul instrucţiei ca să le lipseşti de dînsul în urmă iar ar fi un fel de cruzime. 
        Învaţă totdeauna desluşit şi curat; ca niciodată inteliginţa scolarilor tăi să nu remîie în îndoială, în deşert, în întuneric. 
        Facultăţile se perfecţionu bine în orînduiala ce a voit natura.
        În timpul copilării, intuiţia şi memoria sînt cele mai lesne de esercitat, şi, într-un bun sistem [120] de învăţătură, trebue a înfăţişa atenţiei copilului cît se va putea mai multe objete. Vorbele fiind trebuitoare pentru a ne aduce aminte de lucruri, şi numerii pentru cunoştinţa mărimilor sau rapoartelor, trebue a înbogăţi memoria cu vorbe îmbogăţind imaginaţia cu semne. 
        Dar nu jertfi niciodată cunoştinţa lucrurilor pe aceea a vorbelor, nici pe aceea a vorbelor pe a lucrurilor. 
        Într-adevăr, nu te pripi fără socotinţă a da leţii pruncului. Cruţă, din contră, în casa părintească, în sala de asilu, la scoală, organele sale încă slabe şi delicate. În timpul unirii trupului cu sufletul, jocul facultăţilor intelectuale este legat cu acela al facultăţilor fisice şi cu condiţia organelor materiale. Dară, întipărind în nişte resorturi încă tinere o mişcare prea repede şi prea iute, nu numai primejdueşti a le rupe şi a le deforma; dar opreşti propîşirea intelectuală care atîrnă de elasticitatea lor. Cere dar de la băiat numai o atenţie proporţionată cu puterile trupului şi sufletului său. Pentru a se desvolta cu armonie, această atenţie are trebuinţă de a varia lucrarea sa şi a trece de la un objet la altul, mai nainte de a simţi obosirile unei stăruinţe vătămătoare. Spiritul pruncului este asemenea neastîmpărat ca şi trupul său, şi preveghindu-i abaterile nu avea pretenţia a-i reforma natura. Dă acestui neastîmpăr ceea ce este pravilnic. Se află copii cu   o isteciune şi o aplecare estraordinară la învăţătură. Daca ţi se înfăţişază, primeşte-i; dar nu te pune a-i mîna repede, şi ia seama că o mulţime din aceste mici minuni carii umplu de mirare la [121] cinci sau şase ani, au eşit mai tîrziu nişte juni sau oameni foarte ordinari. 
        La epoca junii, imaginaţia cere a predomina. Ţine-o în hotarele ei.
        În vîrsta coaptă, sufletul, mai mult deprins a compara, stăpîneşte pe deplin facultatea de a judica şi de a cunoaşte. Dară, cunoştinţa esactă, ştiinţa, este cel din urmă şi cel mai frumos resultat a toatei acestei activităţi a inteliginţei, tutulor acestor acte ale gîndirii. Dar acest resultat nu se dobîndeşte decît fiind pregătit prin eserciţiile în juna vîrstă. Pregăteşte pe june prin mijlocul acestor înţelepte eserciţii care au pentru scop de a da inteliginţei putere şi lămurire, ceea-ce va să zică îndreptare şi adevăr, eserciţii asupra cărora mă voi înturna cînd va fi vorba de metodă. 
        Cănd cercetăm un objet sau un fenomen în toţi caracterii săi, dobîndim o cunoştinţă mai mult sau mai puţin limpede, o idee mai mult sau mai puţin complectă, cînd cercetăm lucrurile numai pe deasupra, luăm nişte idei mai mult sau mai puţin întunecate, confuse, ştirbe. Fă dar a se dăda scolarii tăi cu a cerceta şi a apuca. Împrotivitorul învăţu, de a nu cerceta nimic, de a nu apuca nimic pe deplin, este una din cel mai mari boale ale sufletului. Astfel este lucrarea smintitului sau nerodului. 
        Dă nu numai idei curate; dă asemenea idei generale. Ce sînt aceste idei? 
        Se ştie foarte bine, de esemplu, ce este un arbure; se ştie că acesta este o plantă prea tare, prea desvoltată, ale căria rădăcine sînt vîrîte în pămînt; al cărui trunchiu se ridică în aer, ale căria [122] crăci se întindu în spaţiu, şi care are numeroase ramure, foi, flori, fructe. Cu toate astea aceasta este numai o cunoştinţă abstractă, o idee generală; şi, după toate astea, daca esistă peri, meri şi cireşi, numiţi de obşte arburi, nu esistă nimic care să se numească aşa cu simpla numire arbure. Tot arburile este măr, păr, brad etc. 
        În vechime şi vîrsta de mijloc, filosofii au socotit de o mare importanţă spre a cunoaşte bine această faptă, care cu toate acestea se dovedeşte cu înlesnire. 
        Ar putea cineva zice că din pricină că în lumea materială nimic nu răspunde la oarecare idei generale, aceste idei nu sînt decît cuvinte sau abstracţii nefolositoare. 
        Este deşert lucru sprijinind cineva un astfel de paradox, şi nu ţi-aşi fi vorbit de dînsul daca nu era trebuincios, la leţiie tale de grămatică unde se stricoară cu înlesnire definiţii greşite, de a-ţi da pentru acest sujet idei limpezi. Astfel se zice în oarecare manuale de vorbire, că supstantivii se osibesc în doă clase, că unele esprimă objetele în fiinţă şi concrete, altele objete imaginare sau abstracte, şi pîntre aceste din urmă citează dreptatea, adevărul, dragostea creştinească. Această definiţie este esactă? – Nu esistă fără îndoială, în lume niciun objet, nicio fiinţă care să fie dreptatea sau virtutea, sau dragostea creştinească, în persoană-i. Dar aceasta nu va să zică că aceste virtuţi sînt imaginare sau că sînt numai abstracţii. Aşa aceasta nu ne opereşte de a şti foarte bine ce va să zică fiecare din aceste virtuţi. Într-adevăr ele sînt pîntre noi lucrurile cele* [123] mai admirabile şi cele mai necesarii, şi daca ele nu se află personificate sau încarnate întregi în toţi oamenii, ele se află din norocire în mai multe persoane, şi la un grad foarte vrednic de cinste pentru dînsele şi simţibil pentru toată lumea. Cît de abstracte de ar fi este nebunie a le tăgădui. 
        A reapropia unele de altele cunoştinţele noastre cele mai sigure, ideile noastre cele mai întregi şi mai curate; a le lumina, a le completa şi a le lămuri unele prin altele; a le hotărî natura, preţul şi raporturile; a trage consecinţe, a găsi teorii sau credinţe şi învăţături, astfel este cea mai frumoasă din ocupaţiile inteliginţei noastre. Facultatea de a face toate acestea se chiamă raţia. A se sluji cu dînsa este a face judicăţi; este a raţiona sau a face raţionementu. 
        Cînd inteleginţa judică ori raţionă, ea esercitează foncţia sa cea mai înaltă. Raţia este ca lumina sau regina celorlalte facultăţi ale inteliginţei: este aceea care controlă pe celelalte; este aceea care cînd le cere, cînd le dă raţie de faptele lor. 
        Ea cere cuvînt de tot lucrul, şi ea nu priimeşte nimic care să nu fie îndestul cercetat, îndreptat, probat ochilor săi, nimic care să nu fie raţionabil, adică conformu cu legile pe care însuşi Dumnezeu a dat fiinţei noastre. Aceasta se înţelege. Raţia omenească fiind o resfrîngere a raţiei dumnezeeşti, se supune neapărat legilor ce Dumnezeu a prescris activităţei ei. Ea nu poate să se apere de a se supune lor; şi a adopta lucruri neraţionabile ar [124] fi o probă de slăbiciune, de boală sau cel puţin de smintire a spiritului. 
        Dar inteliginţa omenească făcută pentru a cere cuvînt de toate este departe de a-l găsi în tot lucru. 
        Căutînd raţie de toate, ea vine la marele cestiuni ale zidirii lumii, ale esistinţei lui Dumnezeu, nemuririi sufletului, cestiuni pe care singurele sale lumini nu pot a lămuri decît pînă la un punt oarecare, dar asupra cărora ea cere ca luminele raţiei dumnezeeşti să reverse acea lumină atît de curată şi vie de care străluceşte religia noastră. raţiei dumnezeeşti să reverse acea lumină atît de curată şi vie de care străluceşte religia noastră.
        Învăţătura religiei este dar dintre toate ştiinţele aceea care asigură educaţiei intelectuale desvoltarea cea întinsă şi cea mai întreagă. 
        Educaţia intelectuală este, în studii superiori, objetul unei învăţături speciale, numită logică, dar de care tu n-ai a te ocupa. 
        La educaţia intelectuală, care formă inteliginţa pentru adevăr, se lipeşte prea strîns, educaţia morală, al căria scop este de a forma voinţa pentru bine, şi educaţia estetică, care formă simţibilitatea pentru a preţui frumosul.
       [125]
        CAP XV. 
        Urmarea a cursului pedagogii. – Simţibilitatea şi voinţa. – Educaţia estetică. – Educaţia morală. 
        Noi am văzut în ce chip întipăririle pe care le fac objetele din afară asupra organelor trupului, esercitezu osebitele facultăţi ale inteliginţei noastre şi lucrează asupra diferitelor acte ale gîndirii: să vedem asemenea în ce chip aceste întipăriri lucrează asupra simsaţiilor şi esercitezu facultatea de a simţi, simţibilitatea. 
        Voiu trece de la aceasta la studiul voinţei, în care voiu arăta mai multe desluşiri asupra educaţiei morale a junimii care va fi încredinţată îngrijirilor tale. 
        A simţi, sau a avea un simtiment, este a zări cineva o întipărire, este a avea o simsaţie. 
        Simsaţiile sînt sau plăcute sau neplăcute, sau nici una nici alta. Se numesc simsaţii plăcute acelea care pricinuesc plăceri; simsaţii neplăcute, acelea ce pricinuesc mîhnire. 
        Sînt altele într-un mare număr pe care le numesc nediferente, care nu pricinuesc nici plăcere, nici durere, la care noi sîntem nesimţitori. Această simţibilitate ţine cănd de organisaţia noastră fisică, cînd de educaţia noastră morală, cînd de cultura noastră intelectuală şi de talentele noastre. 
        Astfel o cîntare de musică răpeşte pe unul pînă la estas, şi pe altul nu-l atinge deloc. 
       [126] Simţibilitatea ţine asemenea de năravurile şi de suvenirile noastre. Vederea unei colibe care ne aduce aminte de aceea unde ne-am priimit viaţa umple inima noastră de cea mai dulce şi de cea mai adîncă mişcare, în vreme că unuia care n-are astfel de suvenire nu-i spune nimic.
        Ea lucrează în sfîrşit în toată viaţa noastră, şi la orice constituă individualitatea noastră. Într-adevăr domeniul simţibilităţii este nemărginit; el îmbrăţişează lumea fisică, intelectuală şi morală. Ceea ce esplică bogăţia şi nesfîrşita osebire a simsaţiilor noastre. 
        De simsaţii se leagă simtimentele. Cîteodată se iau aceste doă cuvinte într-acelaşi înţeles; astfel se zice: a avea un simtiment sau simsaţie de durere. Este de cuviinţă a le osebi. Academia zice că simsaţia este întipărirea ce sufletul priimeşte de  la objete prin simţuri, şi că simtimentul este ideea care îşi face sufletul de objete prin simţuri, dar care însemnează asemenea facultatea ce are sufletul de a priimi impresia objetelor prin simţuri. Simtimentul este dar o pricepere sau o facultate a sufletului; simsaţie este espresia ce el primeşte. 
        Vorba simtiment să ia încă într-o însemnare mai înaltă. Ea însemnează facultatea ce avem de a cunoaşte, de a apuca sau a preţui oarecare lucruri fără ajutorul observaţii şi raţionementului, facultate care este ca un fel de instinct. Astfel are cineva simtimentul bunului, frumosului, dreptului sau simtimentul puterii sale, slăbiciunii sale. 
        Dar în mai ordinara lui întrebuinţare şi cea mai vredincă în băgarea D-le de seamă, simtimentul [127] nu însemnează nici întipărirea ce priimeşte sufletul despre un objet prin mijlocul simţurilor, nici priceperea ce el are despre acel objet, nici facultatea instinctivă de a cunoaşte: el însemnează mişcările, emoţiile, afecţiile, patimele sufletului.
        Ceea ce ai trebuinţă a studia pentru educaţia morală a scolarilor tăi, este simtimentul  de amor şi de tinereţe, de ură şi de scîrbă, de mînie şi de resbunare, de durere şi căinţă, de plăcere şi de bucurie, de nemulţumire şi de îndestulare cu soartea sa, de religie şi de pietate, simtimente care joacă un mare rol în viaţa omului, şi ale cărora semînţe sînt depuse sau se stricoară lesne în inima junimii. 
        Cu cît aceste simtimente sînt mai vii, cu atît mai mult mişcă şi clăteşte fiinţa noastră, trup şi suflet. 
        Religia inimei este cea mai cu tărie atinsă de acestea. Pentru acest cuvînt inima ete privită ca scaunul simţibilităţii, şi de aici vine aceste rosturi de inimă tînără, aspră, bună, rea; şi mai multe espresii figurate astfel precum, inimă de ceară, inimă de piatră. 
        Vîrsta copilării se osibeşte prin o dulce şi tînără simţibilitate; întipăririle ce priimeşte dînsa sînt adînci; ele nu se şterg deloc, şi adesea ele remîn în om în tot cursul vieţei sale. Ele hotărăsc astfel de soartea lui. Pentru aceasta este de trebuinţă de a face să iubească copilul tot ce este frumos. 
        A forma simtimentul şi a perfecţiona gustul despre frumos, va să zică dupe o nouă terminologie şi puţin cam stranie, a da educaţie estetică. Aceasta este încă una din acele vorbe pe care ai trebuinţă să [128] o cunoşti, dar să te fereşti a o întrebuinţa; pentru tine ştiinţa ce însemnează ea se confundă cu educaţia intelectuală şi morală. 
        Esemplele cu care neştine ocoleşte copilăria lucrează fără preget asupra moralei lui perfecţionări. Fie ca copilul să nu poată vedea în faptele tale şi cărora le este martor, decît acea dreptate care se face a se simţi atît de lesne inimei şi spiritului său, decît acea blîndeţe şi acea bunătate care sînt privilegile omului virtuos. Dedă-l cu plăcerile binefacerii, care sînt pricepute de toate vîrstele. Dedă-l a-şi stăpîni mişcările, a-şi supune voinţa la raţia sa. Fă-l a simţi fericitele sau nenorocitele efecte ale bunelor sau uricioaselor fapte. Depărtează din spiritul lui rătăcirile pe care atîtea persoane i le înlesnesc subt pretestul de a-l desfăta, sau pentru a se scăpa de întrebările ce le adreasă curiositatea sa atît de naturală. 
        Sînt unele din aceste întrebări la care nu este de trebuinţă a răspunde; la toate celelalte adevărul simplu este cel mai bun respuns.
        Subt acest raport trebue a priveghia mai vîrtos epoca flăcării: acesta este timpul îmbobocirii, acesta este acela în care, în inima junelui, nascu gîndurile, hotărîrile, dorinţele cele mai capricioase. Nişte esemple bune, nişte vorbe înţelepte, o adunare cinstită, o învăţătură îngrijită îl vor întări în dedarea cu buna orînduială, cu înţelepciunea. Groasa neştiinţă, uricioasa adunare, cărţi primejdioase şi poveţe vătămătoare îl vor perde pentru toată viaţa sa. 
        A dirigea toate simtimentele noastre către bine*, [129], a le depărta de rău, asta este objetul special al educaţiei morale. 
        Pentru aceasta trebue ca un singur simtiment să domniască pe toate celelalte, simtimentul de a face bine. Ce este acest simtiment?
        Gîndurile şi faptele noastre sînt, în oarecare cazuri, însoţite de un simtiment de mulţumire şi de aprobaţie pentru noi înşine, în altele, de un simtiment de desaprobaţie, de părere de rău şi de remuşcările conştiinţei. 
        Acest simtiment îşi are isvorul în conştiinţă, înfricoşata putere care aproabă în noi ceea ce este bine şi care desaproabă ce este rău. 
        Conştiinţa este un glas care vine de la Dumnezeu, precum raţia este o lumină care vine de la legislatorul suprem. Prin conştiinţă şi raţie creatorul duce făpturele inteliginte, şi printr-una şi printr-alta el voieşte a supune voinţa omului la dumnezeeasca lui lege. 
        Într-adevăr; nu este destul ca inteliginţa omului să fie îndestul luminată pentru a vedea Adevărul şi simţibilitatea sa îndestul de bine dirigiate pentru a iubi binele, trebue încă ca voinţa lui să fie îndestul de tare şi limpede spre a voi ceea ce Dumnezeu voieşte ca să voim. Aceasta este pentru noi ceea ce numim perfecţie. 
        Ce este voinţa? 
        Voinţa este una din cele trei mari facultăţi ale sufletului; ea este nedespărţitul tovarăş al gîndirii şi simtimentului. Noi voim într-adevăr ceea ce respunde ideilor noastre, ceea ce ne face plăcere. [130] Noi urîm, noi fugim fireşte de lucrul ce revoltă raţia sau ne pricinueşte durere. 
        Voinţa este uneori oarbă, înpinsă de un bold dinnăuntrul nostru; alteori raţionată, cugetată. Ea nu trebue niciodată a fi siluită de altul decît de noi. Ea nu trebue niciodată a fi robul altuia decît noă înşine. Ea este făcută ca să fie slobodă, ca să poată adică a alege între bine şi între rău. Noi putem a ne lipsi de această libertate; poate cineva să ne siluiască, sau slăbind inteliginţa noastră şi lipsindu-o de lumină, sau corumpînd simţibilitatea noastră şi prăvălindu-o în rău, sau sforţînd braţul nostru printr-o siluire materială. Dar într-un Stat regulat, unde se respectu legile, nimini nu poate a sforţa sanctuarul conştiinţei noastre şi a ne face să voim ceea ce nu voim. Pricina este că noi sîntem slobozi de a voi binele sau a nu-l voi, pe cît este un merit a iubi sau a fugi de rău. Daca, prin însăşi natura noastră, sau printr-o putere afară din noi, am fi siliţi a urî răul şi a iubi binele, nu am fi slobozi; şi atunci nu ar fi, în voinţa noastră, nici greşală, nici merit, nici moralitate nici nemoralitate. 
        Voinţa noastră este dar slobodă, şi numai pentru că este slobodă este morală şi are merit, şi că faptele ce îndeplinim sînt bune şi frumoase sau uricioase şi vinovate. Scopul cel mare al educaţiei este de a forma inima copilului astfel încît să voiască totdeauna binele să-l voiască în toate împregiurările vieţei, şi să-l voiască cu putere, cu stăruire, în pisma tutulor stavilelor şi cu toate jertfele putincioase. 
        Cu toate acestea educaţia se mărgineşte a dirigea* [131] voinţa, ea nu poate să o creeze. Ea ia pe om astfel cum l-a făcut natura; ea nu îl face dupe gustul său; îl fasonă numai. 
        Pentru ca să-l fasone, trebue să-l ia june, şi a-i pîndi ca să zic aşa primele porniri ale voinţei sale, spre a le da apoi o direcţie puternică şi înţeleaptă îndată ce ele se ivesc. Ce vei face tu într-o asemenea pricină? 
        Cele d’ăntei ploduri ale voinţei sînt instinctele. Sînt din ele unele care meritu toată băgarea ta de seamă. 
        Junele cearcă trebuinţa de a fi bine, de a se îndeletnici, de a fi încoragiat, de a fi iubit, de a iubi şi a imita. 
        El cere mai ăntîiu ca simtimentul bunului traiu să fie obicinuita lui stare; el plînge, rîde, dupe cum se află bine sau rău, şi nimic nu este mai vrednic de îngrijirea ta ca aceste trebuinţe. 
        El cearcă apoi, în instinctul său de activitate, de a-şi mişca mădulările, a-şi desvolta puterile, a-şi creea îndeletniciri potrivite cu mijloacele lui. Aceste îndeletniciri nu sînt decît jocuri; dar, s-a zis de multe ori, jocul copiilor este un fel de muncă. 
        Trebuinţa de încoragiare şi de distincţie ce isbucneşte în copil este cîte odată atît de vie în el încît face sforţele cele mai covîrşitoare ca să le meriteze. El are asemenea o astfel de trebuinţă de a iubi şi a fi iubit, încît se lipeşte de acela care îi face bine, surîde aceluia ce-i surîde, şi mîngîie pe oricine îl mîngîie. 
        Copilul cearcă asemenea fireşte simtimentele pe care le vede a domni în alţii. El se bucură sau [132] se întristează cu aceia carii se bucuru sau se întristezu. El simte plăcerile şi necazurile lor; el simte ceea ce şi ei simt. Acest simtiment instinctif se chiamă simpatie, şi creatorul l-a pus în inima tutulor oamenilor ca să facă dintr-înşii fraţi. Aceia carii se veselesc de necazurile altora sînt într-o stare de boală ce se numeşte pismă, gelosie. Acesta este, în morală, un viţiu organic care poate a aduce moartea, şi pe care se sforţu cei ce-l au a-l ascunde, atît este de ruşinos. Trebue a-l derăpăna cu îngrijire, îndată ce-l vei zări în inima vreunui copil. 
        Instinctul imitaţiei şi acela al neatîrnării, care îi împuţinează asprimea, nu sînt cele mai puţin tari din acelea care are copilăria. Învaţă dar pe scolarii tăi ceea ce merită de a fi imitat, dar fă-i să simţă de timpuriu că, într-această lume, neatîrnarea unora este totdeauna modificată şi mărginită prin aceea a altora, că numai prin jertfe reciproce prinvine cineva a se bucura, în viaţă, nu de o neatîrnare absolută, dar de cea mai mare libertate ce ne este dat a avea. 
        Instinctele fac a se naşte dorinţele. Dorinţele care domnesc mai obicinuit devinu aplecări. Aplecările la care se dă neştine deocamdată se schimbu în afecţii, apoi în năravuri. Ele devinu adesea patime, adică mişcări iuţi, înverşunate, care ne orbeşte sau ne ameţeşte astfel încît ne tîrăsc, fără voia noastră la cele mai mari greşele sau la cele mai mari virtuţi. 
        Toată patima care nu se supune raţiei este deodată o beţie intelectuală şi o suferinţă morală. 
        Afecţiile care au mai multă trebuinţă de a le dirigea bine în copilărie sînt sfiala, susceptibilitatea* [133] umorul, mînia, arţagul, bucuria, nădejdea, pisma. A învăţa pe juni a-şi stăpîni aceste afecţii, a le supune raţiei, aceasta este adevărata şi marea ţintă a educaţiei morale.
        Secretul de a reuşi, este de a uni esemplul cu povaţa. Învăţătorul care ştie a-şi înfrîna afecţiile sale şi care este stăpîn peste el însuş este singur dintre coleghii săi, învăţătorul scolarilor săi, care are asupră-le autoritate, care le însuflă confidinţă şi care face a respecta, cu virtuţile ce desvoaltă, sfătuirile ce învaţă.
        Se zice adesea că învăţătorul dă învăţătura, şi tatăl de familie educaţia. Nimic nu este mai greşit şi tu te vei abate, vei călca cea mai frumoasă din datoriile tale, daca nu vei conlucra la educaţia morală a scolarilor tăi. Dar cum vei lucra la aceasta? 
        Eacă virtuţile sau calităţile ce trebue să înveţe junii la scoală: amorul de tot ce este bine, gustul de tot ce este cinstit, dedarea la supunere, la băgare de seamă, la muncă, la buna orînduială, la curăţenie, la adevăr, la dreptate, la binevoinţă. 
        Aşadar, te întreb, daca dai aceste obiceiuri frumoase scolarilor tăi, nu va să zică că şi tu asemenea conlucrezi la educaţia lor; şi daca nu conlucrezi la dînsa, gîndeşti că scoala poate dăini? În adevăr, cine poate tolera o scoală în care copilul a intrat şi a remas neluător aminte, mincinos, imos, gîlcevitor, leneş, zăpăcit, necinstit, rău?
        Stavilele ce întîmpină învăţătorul în lucrul său de educaţie sînt foarte grele. Nu e dator numai a combate aceste metehne ale copilării, lenea, pisma, [134] risipirea, lăcomia, şi tot ceea ce numim sensualism, ci încă pilda urîtă, nepăsarea, amorul de sine, prefăcuta tinereţe, prejudiţile şi o mie şi una de slăbiciuni a unor părinţi şi mame. Şi să nu aştepţi o întreagă isbutire prin leţiile şi esemplele tale, daca educaţia religioasă nu va uni la fapta ta o putere şi o autoritate mai înaltă decît aceea a educaţiei morale.
        Educaţia religioasă a copilării este mai cu seamă fapta preotului, şi instrucţia superioră de unde ea depîndă cum şi direcţia dinnăuntru ce ea reclamă, este păstrată ministerului său; dar ea ar fi prea necomplectă, daca n-ar fi cu dinadinsul pregătită şi cu sinceritate ajutată de tine. Îţi voiu arăta dar la articolul despre instrucţia morală şi religioasă, ceea ce ai să faci ca să te pui în stare a împlini această sfîntă obligaţie.
        
        CAP XVI.
        Curs de metoadele de învăţătură. – Despre necesitatea unei bune metoade. – Principii generali ai oricăria metoade. – Principii generali de disciplină pentru oricare metodă.
        Numim metodă de învăţătură principul şi mijloacele generale ce întrebuinţează cineva pentru a comunica scolarilor ceea ce trebue să înveţe.
       [135] Lesne pricepe cineva neapărata trebuinţă a unei metode bune. A urma o metodă uricioasă, este a urma un princip greşit şi a întrebuinţa nenemerite. Tot omul care dă învăţătură trebue dar a căuta cu grijă care este cea mai bună dintre toate metodele, sau mai bine care este singura bună, fiindcă nu pot fi doă bune pentru acelaşi învăţătoru şi aceiaşi scolari.
        Tu nu vei avea dibăcia a face această cercetare, daca nu vei fi în stare a deosebi ceea ce este bun de ceea ce nu este, şi daca nu vei avea o opinie hotărîtă asupra condiţiilor ce trebue a împlini o metodă pentru a merita aprobaţia ta. Într-acest casu, nu vei avea altă călăuză decît capriciul tău, ori întîmplarea, ori cel d-ăntîiu cearlatan care s-ar afla în drumul tău. Trebue dară ca să aibi regule statornice de a preţui lucrul. Care sînt aceste regule?
        Respunsul o să-l găseşti în cursul metodelor. El nu trebue şi nici nu poate a-ţi da nişte aplicaţii statornice; el nu trebue şi nu poate să-ţi dea decît principi nestrămutaţi.
        Într-adevăr, daca se află bune metoade, nu este niciunul care să fie general, care să se poată aplica la toţi scolarii, în toate localităţile, în toate împregiurările; şi oricine publică metoade universale se înşală sau înşală pe alţii. Aceasta se pricepe. Prin mijlocul facultăţilor sale şi dibăcii sale fiecare învăţător află osebilele sale procede, mulţumirea lui însuşi, el dobîndeşte resultatele cele mai norocite; mulţumirea iscusinţei ce-l osibeşte şi cu care trage o parte bună din mijloacele sale aţîţînd şi mărind luarea aminte a scolarilor săi, şi mulţumire* [136] tutulor împregiurărilor în care se află şi în mijlocul cărora a făcut cele mai repezi propîşiri. Dar nimini nu se mai află într-aceleaşi împregiurări, cu aceeaşi scolari, cu aceeaşi capacitate, cu aceeaşi ardoare. Inteliginţele şi voinţele, trebuinţele şi putibilităţile se osibesc nemărginit. Aceasta este ceea ce face capul d-operă al creaţiei; dar tot acesta restoarnă toate himerile de uniformitate, de universalitate.
        Cu toate acestea, este totdeauna în împregiurările în care se găseşte cineva o metodă mai bună decît toate celelalte, şi este aşa, pentru cuvîntul că tot se osibeşte şi se renoieşte necontenit; metoadele nuoe care vinu de la oameni înţelepţi şi serioşi, şi care poartă în ele sigiliul (pecetia) esperiinţei şi autorităţii născocitorului, trebue a fi priimite cu favor. Chiar atunci cînd ar fi lipsite de acest titlu de recomandaţie, şi ar fi numai nişte fapte ale bunei credinţe şi ale devoiementului, ele pot a avea meritul de a trage luarea aminte asupra unor punturi neîngrijite în studii, sau asupra vreunui mijloc ce ar face isbutirile mai strălucite. Mai ordinar, este neperfecţie în aceea ce atacă şi esageraţie în aceea ce propune cineva, dar desbaterea ce i se urzeşte surpă îndată rătăcirile, şi săvîrşaşte lucrul totdeauna în folosul adevărului. Ivirea nuoelor metoade este cel puţin o dovadă de interesul ce ia neştine pentru învăţătura publică. Sînt oamenii carii se plîng de prea marele număr de metoade. Prefacerile, zic ei, sînt ruinarea învăţăturei, învăţătorii neştiind mai mult unde se află. Nu te face părtaşu unei asemenea rătăciri. Daca s-ar găsi învăţători carii s-ar zăpăci studiind* [137] şi comparînd osebitele metoade, va trebui, în loc să se îngrijească cineva de zăpăcirea lor a le arăta alte cariere. Învăţătorul cel vrednic de acest titlu se învaţă mult studiind nuoe metoade, şi din ele îşi îndreptează mulţime de nedomiriri, culege încredinţări şi mijloace de isbutire pentru a sa metodă.
        A ta, preceptorule al juneţei, este treaba a judica schimbările sau pretinsele îmbunătăţiri ce propune cineva, a alege din aceea ce născoceşte cineva ceea ce poate să se pue în lucrare, şi de a-ţi face tu însuţi, nu cea mai bună din metoade pentru universul întreg, ci o metodă care să fie bună pentru scoala ta. Eacă, subt acest raport, regulele generale care trebue să te călăuzească.
        I. Observă bine pe scolarii tăi, disposiţiile şi capacităţile lor. Consultă localitatea şi trebuinţele ei. Gîndeşti-te cu linişte fără entusiasm şi fără descoragiare la ceea ce îţi trebue, la mijloacele tale de esecuţie, ajunsul, neajunsul lor; apoi, apucă-te de lucru.
        II. Şi mai ăntîiu, aibi în tot lucrul o ţintă prea hotărîtă. Trage masimum studiilor ce voieşti  să faci a se învăţa, idealul orînduelei disciplinei ce voieşti a întocmi, suprema influinţă ce vei a esercita asupra scolarilor şi familiilor. Şi cănd este bine statornicită, pune mîna la lucru, tare în conştiinţa ta în devoiementul tău, şi în ajutorul lui Dumnezeu care-ţi a dat misia ta.
        III. Închipueşte apururea un plan de lucru. Hotăraşte în el ceasurile şi împarte cu înţelepciune materiile. 
        IV. Formează mai vîrtos adjutanţii şi monitorii* [138] tăi mai ăntîiu prin leţiile tale, apoi prin esemplul tău. Înmulţeşte pînă în nesfîrşit, fii pretutindinea, fii cel mai muncitor, cel mai devoios, cel mai stăruitor dintre toţi cîţi sînt în scoală.
        V. Cu toate acestea nu te hotărî niciodată asupra lucrurilor, şi păzeşte-te de această rutină care este moartea învăţăturei. Nu te schimba iar pe fiecare minut, căci vei rătăci pe scolarii tăi, nu vei vedea deloc resultatul esperiinţelor tale; te vei desgusta de sforţele tale, şi vei învăţa cu paguba ta că mai binele este vrăjmaşul binelui. 
        VI. Să ştii totdeauna ceea ce pretinzi a învăţa astfel încît să-l zici fără carte. Cine ştie puţin, învaţă rău, o ştiu prin esperiinţa mea şi a altora. N-am învăţat nici odată bine desemnul liniar, şi am văzut prea rar a învăţa bine grămatica, te las să ghiceşti pentru ce.
        VII. Fă ca totdeauna să te priceapă scolarii tăi. Formează-ţi rostul astfel încît să poţi a fi înţeles de scolari, adică de totalitatea scolarilor tăi; fiindcă nu este destul ca doi sau trei din cei ageri să te priceapă; trebue ca toţi sau cea mai multă parte să poată să se folosească de leţiile tale; ei sînt toţi încredinţaţi inimei şi conştiinţei tale, şi niciunul din ei nu-ţi este dat ca să te slujiască spre a face să străluciască a ta iubire de sine sau a lui. Jertfind clasa la unii dintr-înşii, pentru a dobîndi mai multe laude sau o înaintare mai repede, cineva face un calcul a căruia veştejire îmi place cu atît mai puţin cu cît este mai de obşte suferit. 
        VIII. Osibeşte cu toată îngrijirea pe prunc de băiat, şi pe băiat de june. Daca este destul a [139] trage luarea aminte a pruncului sau să ocupi memoria lui; treaba nu merge tot aşa şi cu băiatul: el voieşte să ştie raţia lucrurilor, şi judicata sa cere a esercita. Junele voieşte să meargă încă şi mai departe. Imaginaţia lui voeşte a compune; doreşte a creea, şi cere o hrană pentru nuoele sale trebuinţe. Potriveşte dar învăţătura ta cu cererile vîrstei. Trebue totdeauna a o privi ca o hrană a spiritului ce tu o înfăţişezi.
        IX. Pentru această pricină, păzeşte-te de a lăsa să se răcească comoara ta. Din contra, fă necontenit oarecare nuoe provisii; citeşte, studie, şi învaţă mai vîrtos pe dinafară; eserciţie atît de preţioasă şi atît de neîngrijită de cea mai mare parte din învăţători.
        X. Simtimentul propîşirei poate singur a te ţinea la o înălţime cuviincioasă. Vie şi scolarilor tăi dupe esemplul tău rîndul de a avea acest simtiment atît de dulce. Afle ei de la tine şi prin tine, că învăţînd se perfecţionu, se fac mai buni şi cresc subt ochii oamenilor şi ai lui Dumnezeu, care le a dat raţia şi conştiinţa pentru care se fac vrednici, ascultînd pe una şi pe ceealaltă, de o viaţă mai bună decît aceasta de aici, care este întreagă un şir de munci şi de ispite.
        XI. Nu te apuca de lucruri peste putinţă. A lucra ca să cruţi altora truda de a lucra, a gîndi ca să-i aperi de osteneala de a se gîndi; şi a raţiona cu isteciune deşartă asupra metoadelor pentru a face din învăţătură un joc, este cea mai neroadă din toate întreprinderile. S-au făcut multe cercetări. Au prefăcut literele alfabetului în cofeturi, şi citirea a fost o [140] treabă a lăcomii. Aceasta va să zică a strica copilăria, a-i adormi facultăţile, şi a-i lăsa toată groaza ce fireasca lui lene cearcă pentru muncă. Studiul trebue, din contră a fi o sforţă, căci trebue ca lucrarea să deviie un obiceiu, şi că obiceiurile nu pot să se capete în pripă. Aşadar a face pe copil să se dedea cu jocul, fie măcar pentru a-l învăţa, ar fi să formi un jucător şi un perde-vară pentru toată viaţa. Raţionementele făcute cu o iscusinţă deşartă nu aduc folos, şi nu numai că este cu neputinţă ca copilul să priceapă şi să înveţe fără muncă sau fără sforţă, dar activitatea lui se va desvolta în pizma grijei ce va avea învăţătorul de a o opri. El are curiositatea şi ambiţia, are instinctul şi amorul de ocupaţie. Chiar în jocurile lui, el cearcă, răscoleşte şi combină neîncetat. El creează şi perfecţionă neostiat. Daca sparge şi dărîmă, redrege şi repară. De ce să nu facă el asemenea în studiile sale? Şi ce propîşire nu ar face el cu toate aceste facultăţi, şi toate aceste patime, aceste mijloace atît de puternice? Aţîţă-i puţin puterile, îmboldeşte-i curiositatea, hrăneşte-i emulaţia, povăţueşte-i neesperiinţa, şi va merge dincolo de ceea ce poţi nădăjdui. 
        XII. Dar nu îl lăsa iară să meargă dincolo de puterile sale. Nu se cuvine nici a adormi nici a silui facultăţile copilului; trebue a le forma cu toată înţelepciunea ce voeşte natura, şi a dobîndi propîşirea ce ea arată, urmînd desvoltarea mijloacelor ce ea dă.
        XIII. Primele studii sînt cele mai importante; de aici inteliginţa îşi ia pas. Fie ca paşii ei să fie [141] regulaţi. Fie ca primele cunoştinţe, cît de simple, să fie bine pricepute, curate şi complecte. Să nu se înveţe nimic fără să fie priceput. Tîlmăceşte toate.
        Înaintează încetu, ca să înaintezi sigur; dar înaintează neîncetat.
        Se află învăţători carii vor a străluci, făcănd a străluci scolarii lor. Ei produc minuni mici care le sleiesc în pripă puterile, şi ele ajung a deveni nişte oameni nerozi. Ca să lucreze pentru dînşii au jertfit interesele unui mare număr din scolarii lor!
        XIV. În loc de a înainta prea repede cu unii din scolari, întoarnă-te adesea înapoi cu toţii. Repetă cu grijă. Primele studii se sapă rău în inteliginţe şi se şterg curînd. Neîngrijind a te înturna asupra leţiilor în care tot este nuou, vorba şi ideea, pentru a merge totdeauna înainte; şi a vedea încă leţii în care toate sperie, chiar espresia; scolarul străbate mult drum fără să înveţe cevaşi, şi prin urmare fără să ştie nimic. Ceea ce este folositor este ceea ce ştie cineva; nu este ceea ce a ştiut. A repeta va să zică într-alt chip a cerceta din nuou şi mai cu întregime; va să zică, a da spiritului mijloc de a compara primele idei ce-i au remas dintr-o leţie cu acelea ce şi le formă el atunci cănd retrece peste acea leţie. A repeta, va să zică, a da scolarului mijlocul de a se compara ce este cu aceea ce a fost, şi de a zări o propîşire, carea poate să fie pentru dînsul un isvor de încoragiare. Nimic nu face cineva într-această lume fără această confidinţă, şi fiindcă trebue a o avea, este bine a o lua de la începutul vieţei, de la scoală.
       [142] XV. Pune totdeauna leţia scoalei în armonie cu datoriile vieţei; fă să se vază că ceea ce înveţi la scoală este bun la ceva, şi arată-le ce poate fi de folos făcănd aplicaţie. Ai să faci multe subt acest raport. Eaca esemple. Toată lumea pricepe folosul citirii şi al scrisorii, dar aceasta nu este destul, trebue a face o reformă prea folositoare, făcînd a se citi şi a se scrie ceea ce se citeşte şi se scrie în relaţiile obicinuite ale vieţei, scrisori, socotele, contracte, cuitanţe, trebi de comerciu, inventarii. Ce de oameni încă care îşi petrec şase sau opt ani scriind tot felul de lucruri mai mult sau mai puţin curioase, şi carii sînt obligaţi de a plăti unui scriitor cănd este vorba de o treabă de o sută lei! aceasta este o necuviinţă mare, ar putea cineva zice că este o satiră asupra învăţăturei scrisorii.
        De obşte, fă folositor tot ce înveţi pe scolarii tăi, şi dă d-oparte orice duce la nimic. 
        Daca îi înveţi geografia începe de la aceea a judeţului tău, apoi aceea a Patrii, apoi aceea a Evropei. Numai atunci vei esplica celelalte patru părţi ale lumii cînd îţi va remînea timp; şi daca o faci, vorbeşte de Asia şi Africa, pentru ca să espui mai bine istoria sfîntă, şi de America, ca să faci a se pricepe mai bine fericita lăţirea a credinţei creştineşti.
        Cînd arăţi desemnul liniar, fă să se desemne sape, greble, pluguri (aratre,) daca eşti la sat; machine, daca îmveţi într-o localitate care are manufacture; instrumente folositoare pentru osebite meserii, daca te afli în cetăţile cele mari sau mici.
        În învăţătura istorii naturale, unii vorbesc [143] copiilor de o mulţime de animale pe care ei nu le-au văzut niciodată, pe care nu le vor vedea poate nicidecum, şi îi lasu într-o întreagă neştiinţă despre calităţile calului, îngrijirile ce cer berbecii şi oile, educaţia ce reclamă vaca şi asinul.
        În leţiile care au pentru objet comunicaţia ştiinţelor atît de preţioase, mulţi întrebuinţază termeni de fisică şi himie pe care îi aruncă acolo în memoria lor; dar ideile ce tîrăsc şi lipesc pe scolari pe lîngă aceste ştiinţe remîn sterpe. Nu-i învaţă să cureţe aerul camerelor lor, a se îmbrăca cu mai multă înţelepciune şi economie, a se prepăzi de tot felul de influinţe făcătoare de rău sau vătămătoare. Se plîng că învăţătura la noi nu este preţuită ca în alte locuri. Ceea ce este folositor se face a se preţui în toate ţările; dar ceea ce este de o curată petrecere este bun numai pentru aceia carii iubesc mai mult a perde decît a se folosi de timpul lor. Folosul mai nainte de toate. Aceasta este regula înţeleptului, care este cel mai respectabil lucru pe lume.
        XVI. Din minutul în care învăţătura ta va fi folositoare, ea va fi priimită cu înlesnire; ea nu te va mai osteni, fiindcă nu va aduce greaţă şi urît scolarilor tăi. Omul preţueşte de minune ceea ce îi este folositor, şi, subt acest raport, copilul însuşi este om. Aşadar, daca leţiile tale se primesc cu gust de scolari, vei avea mai mult a le stîmpăra ardoarea decît a le aţîţa curiositatea; fiindcă copilăria este înzestrată cu atîta putere de activitate, încît cineva n-are a face alt decît a regula fireştile sale mişcări ca ei să meargă atît de departe pe cît cere dreptul cuvînt.* [144] Şi la aceasta trebue să se mărginească disciplina unei scoale.
        Eacă regulele generale a oricăria metodă. Daca eşti în stare a le apuca şi a le păstra bine, june învăţător, vei cunoaşte cu înlesnire care este p-între osebitele metoade, aceea care s-ar potrivi scolarilor tăi, şi tu o vei creea daca ea nu esistă. Dar daca eşti necapabil de a pricepe bine aceşti principi, oh! atunci nu se găseşte nicio bună metodă pentru tine; atunci nu te face învăţător, atunci urmează sfatul lui Boalo ce dă autorilor netrebnici: „fiţi mai bine zidari, daca aceasta este meseria voastră.”
        Trecînd cu mine peste cele mai bune metoade recunoscute, vei vedea că nu este niciuna carea să fie adusă la desăvîrşire, dar că se află apururea una care este cea mai bună în împregiurările date. 
        Disciplina se leagă atît de strîns cu metoda care îi este nedeslipită; cu adevărat ea face metoda putincioasă. Fără disciplină, o scoală este un fel de caos; disciplina singură manţine într-însa buna orînduială şi liniştea; ea favorează şi pironeşte atenţia trebuitoare pentru esecuţia osebitelor eserciţii ale învăţăturei. Unii o privesc ca o arte foarte anevoie, şi această opinie este temeinică; fiindcă întocmirea disciplinei este lucru trudos pentru mai mulţi învăţători. Se află unii pentru care această faptă este peste putinţă. Cînd nu ai orînduială în ideile tale, nici cumpătare în simtimentele tale, nici măsură în vorbele tale, nici reservă în faptele tale, cum vei să dai toate acestea unor fiinţe ce n-au nimic încă? Dar daca însuţi tu ai fost la bună scoală, daca [145] într-însa ai dobîndit obiceiuri de linişte, de gîndire, de condută şi de o generală cumpătare, nimic nu este mai lesne decît a face să domnească aceste năravuri bune acolo unde eşti stăpîn.
        Bunul învăţător, care ştie bine, care se gîndeşte bine şi care simte bine, învaţă bine şi conduce bine. El n-are trebuinţă să înveţe, fie măcar de la nişte teorieni cît de adînci, regulele bunei discipline; el le are în capul său, în inima sa, le are dar în vorba şi în viaţa sa.
        Învăţătorii netrebnici nu o vor învăţa niciodată. Pentru dînşii nu este disciplină putincioasă. Înveţi rău, spui lucruri care trec peste inteliginţa scolarilor tăi, esplici într-un chip întunecos şi ştirb, laşi să vază scolarii tăi că tu nu ştii îndestul de bine ceea ce le spui, că vorbeşti, iartă-mi espresia, ce-ţi vine, vei provoca un spirit de nesupunere pe care nicio pedeapsă nu va putea să-l stîrpească. Fă din contra, fii instructiv şi metodic, stîmpără prin blîndeţe şi bunătate ce este dator cineva către scolari, gravitatea şi autoritatea ce trebue să resufle vorbirea ta, şi vei putea a cruţa acele străşnicii care sînt de trebuinţă spre a aşeza disciplina aiurea, şi pentru care întîmpină cineva atîtea ostenele a le scoate din unele scoale, deşi se cunosc netrebnice şi de învăţătorul şi de scolarii pe care ele îi amărăsc. Pentru unii învăţători manţinerea disciplinei este a da disciplina. Crede-mă, aceşti învăţători nu înţeleg deloc misia lor. Este mai bine fără îndoială a se sluji cineva cu mijloace dojenitoare decît cu dojana, nu trebue însă pedepse trupeşti. Aplicaţia mînei tale spre stîrpirea unor neorînduele, este o abatere* [146] chiar împrotiva ta însuţi: ea te desonoră, face din tine o machină de pedeapsă, şi tu încetezi, mînuind varga, de a fi învăţător; tu devii esecutorul patimelor tale celor mai uricioase. Faci un rău şi mai mare, tu nimiceşti cariera ta. Deci, asta va să zică a face un fel de sinucidere, cănd eşti dator a te gîndi; din contră, a-ţi înălţa foncţiile tale, a le înobila, şi a le împodobi în ochii lumii cu orice ele au mai fermecător. Ascultă oarecare regule care pot să te călăuziască.
        I. Eacă cea mai d-ăntîiu din toate: fii drept, adică nu cere nimic în numele tău; comandă totdeauna în numele bunei orîndueli, legii, regulamentului. Niciodată capriciu, tot deaunadreptate. În scoală ca şi în soţietate este mai bine a prinveni decît a pedepsi; şi fiindcă este mai preţios a zădărnici greşala decît a o pedepsi, scolarii negăsind prilej a face rău sau întîmpinînd multe stavile în drumul de a-l face, se vor osteni în cercările lor şi vor deveni pe nesimţite oameni dupe dorinţa ta.
        II. Fă-te să fii iubit de ei; într-aceasta este un secret care face a isbuti, la scoală ca şi în lume; iubeşte scolarii, şi arată-te că le vei binele.
        III. Fă ca să te asculte cu luare aminte; fă-le leţii bune; aibi metoade bune şi mai vîrtos nişte mijloace dulci de a-i învăţa. Meditează totdeauna mai nainte ceea ce vei avea a spune; vorbeşte desluşit, cu o graţie simplă şi fără prefăcătorie, dar cum vorbeşte cineva persoanelor cărora doreşte să le placă, atunci chiar cînd ar avea dreptul a le vorbi cu autoritate. Vorbeşte cu politeţă, cu un ton dulce; ceea ce se zice cu acest chip produce de o sută de ori [147] mai mult efect decît ceea ce se zice altfel, şi nimic nu întocmeşte mai bine o bună disciplină decît o frumoasă purtare a învăţătorului.
        IV. Fă-ţi un regulament bun de disciplină, meditat bine, complect, autorisat de dreptul cuvînt şi cunoscut de toţi, atîrnat spre vederea a tot publicului scolar, citit totdeauna la timpi hotărîţi şi esplicat scolarilor.
        V. În regulamentul tău osîndele să fie proporţionate cu greşalele, şi graduate: proporţionate ca să fie dreptate; graduate ca să rămîie mijloace dojenitoare pentru nişte greşale mai grele.
        VI. Pedepsele ordinare, crunta căutătură, espresia verbală sau simbolică a nemulţumirii, aspra aducere aminte a greşalei printr-una sau mai multe vorbe, dojana în parte, dojana de faţă cu toţi scolarii, notele de nemulţumire adresate către părinţi, censura dinaintea comitetului local, proprietarului ori preotului.
        Fie destul aceste pedepse.
        Mai sînt încă şi altele; oprirea de la orice îndeletnicire, punerea în genuche, darea la o parte, purtarea oarecăror semne sau oarecăror inscripţii defăimătoare, arestarea, oprirea spre pocăinţă, ceea ce în scoalele ajutătoare se numea pensum, şi isgonirea. Toate aceste pedepse, pune-le în numărul acelora la care trebue să alergi numai în întîmplări estraordinare, fiindcă toate sînt hotărîte a cădea.
        VII. Daca calcă regulamentul trebue a pedepsi; fiindcă trebue să se puie în lucrare ca să remîie legi. Dar pentru că eşti tu, din nenorocire, judicător iscoditor, ministeriu public, tribunal şi autoritate* [148] încărcată cu esecuţia, păzeşte-te a te tîrî de mînie, fii liniştit, ca într-acestă grămădire atît de estraordinară de atribuţii, simtimentele unui părinte să domnească totdeauna. Da, fii totdeauna tată de familie; aceasta va fi secretul de a nu fi niciodată în neînţelegere nici cu taţii de familie, nici cu scolarii.
        Legea nu poate spune ea singură că pedepseşte ca să îndrepteze; dar tu care eşti legea şi legislatorul, fă să fie pricepută de toţi.
        VIII. Cumpătează neîncetat pedepsele, ăntîiu prin chipul cu care le aplici, apoi în textul regulamentului tău, ca scoborămîntul pedepselor să meargă pereche cu îmbunătăţirea năravurilor şi raritatea greşalelor.
        IX. Astfel vei urma şi cu resplătirile.
        X. Cea mai bună metodă este un învăţător bun; cea mai bună disciplină este încă cel mai bun învăţător.
        Eacă principii generali. Ei sînt priimitori de deosibite modificaţii şi prilejesc felurite aplicaţii; dar au caracterul lor universal şi sînt de un vecinic adevăr. Orice disciplină ar călca aceşti principi, ar face o călcare raţiei şi bunei gîndiri care nu va remînea nepedepsită.
        La sfîrşitul fiecăria din leţiile mele asupra acestei materii, un aer de gravitate şi de surprisă se vedea pe feţele ascultătorilor mei. Unii le înţelegea prea puţin, şi alţii văzuse cariera lor pentru ăntîiuaşi dată subt un punt de vedere serios. Mă întristaiu* [149] deocamdată că am fost atît de puţin priceput, mai cu seamă pentru acele cuvinte în care am tras cele mai importante lucruri; dar spre a risipi ceea ce în vorbirea mea era întunecos, reveniam asupra acestor materii. Le apucam de al doilea pe toate, întrebînd asupra fiecăruia princip, asupra fiecăria objecţii ce ar putea să se înfăţişeze; şi luam prilej pentru a recomanda scolarilor mei a face într-o zi mai bine decît mine, de a nu pîşi mai încolo decît după ce ar fi siguri că au fost pricepuţi.
        A întreba şi a repeta sînt în orice învăţătură cele mai sigure mijloace de a se face să se înţeleagă şi de a face să facă propîşiri; şi daca aceste doă eserciţii sînt corona oricăria metode bune, ele sînt poate temeiul oricăria bune discipline. Cînd cineva nu pricepe un lucru, sau se gîndeşte aiurea ori i se uraşte ascultînd. Dar gîndirea aiurea şi urîtul nasc cea mai multă parte de vine făcute prin scoale. Învaţă mai bine, şi vei avea a pedepsi mai puţin.
        După ce am văzut principii generali ai învăţăturei şi ai disciplinei, să venim la metoadele speciale şi la procedele particolare.
       [150] 
        CAP XVII.
        Despre metoade şi procede. – Metoadele speciale ordinare. Metoadele individuală, simultanată, mutuală.
        Principii generali ce-ţi am înfăţişat se aplicu la organisaţia generală a unei scoale, la totalitatea învăţăturei, şi la oarecare ramure ale acestei învăţături. În casul d-ăntîiu, unirea lor la un loc formă metoadele, în al doilea procedele; fiindcă trebue să facem deosebire între aceşti doi termeni, şi cuvîntul este că termenul metodă îmbrăţişază mai mult decît termenul procedu. Într-adevăr, trebue să numim metodă o adunare de principi şi mijloace care se aplicu în general învăţătură, şi procedu, unirea de mijloace care se raport la oarecare ramure particolare ale studiilor. Aşa, trebue a zice metodă de învăţătura mutuală sau metodă de învăţătura simultanată, şi procedu pentru a învăţa a scrie, sau procedu pentru a învăţa a citi.
        Este cunoscut că în convorbirea ordinară se confundă cîteodată aceste vorbe atît de deosebite; dar acesta nu este un drept cuvînt ca să vorbească şi învăţătorul tot aşa.
        Cît despre metoade s-a găsit cu cale la început, ca mijloc firesc de a învăţa, ca învăţătorul să tîlmăcească fiecăruia din scolarii săi ceea ce le trebue să ştie, şi să proporţione comunicaţiile sale potrivit înţelegerii şi curiosităţii lor. Ceea ce se [151] numi, este mult timp şi cînd se puseră a combate această mare rătăcire, metodă individuală. Deşi această metodă era cea mai naturală, cînd învăţătorul avea numai un scolar, devenia însă neputincioasă de întrebuinţat la întîmplare cînd avea mai mulţi. Ea fu dar isgonită din scoale.
        Dar, cu toată bădărănia şi absurditatea ei, domnia pînă deunăzi încă prin unele scoale depărtate de residinţă, şi trebue a o însemna cu o nenorocire.
        De mai multe veacuri îi cunoscuseră viţiurile, şi se feriau a-i da numele ce trebue să aibă şi subt care trebue să se arate în ochii publicului.
        Luînd în băgare de seamă trebuinţa ce au scolarii de a se afla în lucrare şi nevoia de a le da de lucru cît se va putea într-un timp mai îndelungat, îi împărţiau în clase dupe puterile lor; dete tutulor aceloraşi de aceeaşi clasă aceleaşi cărţi şi aceeaşi ţintă; îi făcură a citi, a scrie şi a calcula împreună, şi a urma deodată aceleaşi eserciţii de citire, de scrisoare, de calcul. Învăţătorul s-apuca pe rînd de toate clasele, lăsînd pe una şi apucînd pe alta.
        Această metodă întuneca pe cea precedentă, se urma pretutindenea, şi o numiau metodă simultanată. Ea înlesnia scolarilor folosul de a asculta chiar din gura învăţătorului esplicaţii, recitaţii, de a-l vedea dirigind eserciţii, corectînd scrisorile, şi a însufla totul prin spiritul său.
        Această metodă era într-aceeaşi vreme priimitoare de numeroase modificaţii. Într-adevăr, învăţătorul putea să reuniască pe scolarii deosebitelor [152] clase la aceleaşi ceasuri, sau a da ceasuri osebite fiecăria clase. El putea a face să citiască pe scolarii săi cu glas tare toţi împreună, sau a-i obliga a urma pe acela dintre dînşii pe care el îl chiema la citire. El putea să dea leţii singur, sau printr-un adjutant sau prin scolarii mai înaintaţi. 
        Această metodă se urma rău pretutindenea, şi învăţătorul singur învăţa pe toată lumea, adică lăsînd pe rînd deosebitele clase ale unei scoale. Necuviinţele acestei silite părăsiri erau simţite atît în scoalele puţin numeroase cît şi în celelalte, fiindcă în micele localităţi leţiile erau urmate de la patru pînă la cinci într-un an. Aşa venerabilul Lasale făcu în învăţătura simultanată o adîncă reformă, cînd întroduse o metodă analogă cu aceea ce era urmată pentru învăţătura ajutătoare, creînd în aceeaşi scoală mai multe clase deosebite, puind un învăţător special în capul fiecăria clase, şi învăţîndu-l a subtîmpărţi clasele în secţii.
        Dar această îmbunătăţire nu se adoptă pretutindenea. Ea cerea mai mulţi învăţători şi mai multe locale, şi adesea abia se găsia mijloacele trebuitoare pentru a întreţine un singur învăţător şi un local. Atunci vederea foloaselor ce resultau din fiinţa de faţă a învăţătorului şi care îi îmmulţia necontenit lucrul, conduse la o altă combinaţie, sau la o altă metodă. Spre a putea să adune toate clasele la acelaşi ceas, şi spre a îmmulţi clasele urmînd tutulor feţelor de nepotrivire ce prilejesc scolarii, îşi închipui a pune în fruntea fiecăria grupe un scolar mai înaintat (monitor,) bine deprins în rolul său, şi a lăsa pe seama învăţătorului direcţia generală a [153] învăţăturei, a disciplinei. Aceasta se numi metoda învăţăturei mutuale, metodă astăzi vechie, a căria istorie îţi voiu spune-o la alt timp mai cuviincios.
        Această metodă secată din dorinţa de perfecţie care este netăgăduită, şi întemeiată pe oarecare observaţii ingenioase dau folosul de a asigura scolarilor un mare număr de leţii, şi îngădueşte de a-i îndeletnici necontenit potrivit facultăţilor lor. Ea poate încă a aţîţa în rîndurile lor o vie emulaţie, şi ţintează a-i forma în cei mai buni principi de disciplină, în cele mai bune năravuri de bună orînduială socială, fiindcă ea dedă pe junime cu domnirea superiorităţii chiar în minutul cănd începe desvoltarea capacităţii ei. Mai bună decît oricare alta, ea se pare potrivită şi cu geniul şi cu trebuinţele scolarului.
        Dar, din altă parte, ea are numeroase necuviinţe şi înfăţişază multe greutăţi. Mai ăntîiu ea cere învăţători bine esercitaţi, prea capabili, învăţători carii cu o aruncătură de ochi să cunoască toată întregimea unei scoale, să urmeze cu statornicie marşul tutulor claselor, să dirige neîncetat sau cel puţin să veghieze pe toţi monitorii, şi să împliniască pe toată clipa neajunsul ce prilejesc aceştia.
        A fi totdeauna pretutindenea, astfel este obligaţia capului unei scoale de felul acesta; şi în loc de a micşora sarcina învăţătorilor, dupe cum îşi închipuesc mulţi dintre dînşii, învăţătura mutuală le o adaogă. Cu adevărat, este de neapărată trebuinţă ca mai nainte sau dupe ceasurile clasei, învăţătorul să dea monitorilor săi leţii speciale şi prea îngrijite. [154] Fără această măsură, prea mult neîngrijită în cele mai multe scoale, monitorii comunică cunoştinţe ştirbe sau îi învaţă neînvăţătura lor. Şi chiar cînd îi vor năpădi cu îngrijirile cele mai neadormite, nu vor putea face din aceşti scolari nişte adevăraţi învăţători. Astfel se esprimă mai obicinuit în termeni falşi  şi de multe ori descoragiasă pe tovarăşii lor printr-o purtare stîngace şi svăpăiată, îi îngreţoşază prin esplicaţii de neajuns, sau îi rătăcesc prin greşite direcţii.
        Vezi aceasta ruină atîtea scoale de învăţătura mutuală, vezi asta se împrotiveşte la adoptaţia acestii metoade în ţărele unde înfloreşte instrucţia primară. Şi oamenii au cuvînt a-l cerceta cu grijă nai nainte de a-l priimi, fiindcă un învăţător mijlociu este cîteodată suferit cu metoda simultanată, în vreme ce pentru a isbuti în învăţătura mutuală, trebue a fi negreşit un învăţător escelent. 
        Această părere este temeinică? Am luat-o din fapte, din multele scoale ce am văzut şi din altele ce am întemeiat; pociu să vă trimit pentru aceasta la acele scrieri în care cestiunea s-a adîncit şi cîteodată s-a hotărît printr-o metodă mistă, unind la foloasele învăţăturei mutuale pe ale învăţăturei simultanate, şi preschimbîndu-le dupe trebuinţele fiecăria localităţi, sau dupe capacitatea fiecăruia învăţător. 
       [155] 
        CAP XVIII.
        Metoade estraordinare. – Metodă universală. – Metodă socratică. – Metodă catehetică. – Metodă euristică.
        Pe lîngă aceste metoade ordinare, adoptate în scoalele publice şi autorisate de raţie, întemeiate toate pe principul unei învăţături mînată de învăţător, sau de scolarii de care el este respunzător, s-au mai ivit şi altele care sînt cea mai multă parte peste putinţă de a se pune în lucrare în clasele numeroase, sau care nu se pot întroduce decît în parte, şi pentru unele ramure ale studiilor.
        Toţi învăţătorii fac oarecare modificaţii la ceea ce este priimit, ei au oarecare nuoe idei. Persoanele care au mult amor de sine sau puţină erudiţie fac paradă în obşte de acest fel de idei şi fac descoperiri, sistemi, care trebue a schimba şi a îmbunătăţi toate, zic ei, în scoala lor. Ascultîndu-i, metoadele lor apără pe scolari de toate neînlesnirile ce ar întîmpina în calea studiului, scurtează studii, în sfîrşit asigurează o desvoltare deopotrivă tutulor facultăţilor sufletului. Pînă ieri încă ne vorbiau unii de o metodă universală. Ea se aplica la tot felul de studii. Ea lua pe om întreg, cu toate facultăţile sale, şi ea da tutulor desvoltarea cea mai naturală şi cea mai întreagă. Citire, scrisoare, grămatică, stil, desemnu, pictură, musică, calcul şi geometrie, ea învăţa toate cu acelaşi chip. Pornind de [156] la principul că, toate inteliginţele sînt deopotrivă, şi de la acela, că cel mai bun mijloc de a le desvolta este de a le da ocasie de a-şi face ele înseşi această desvoltare, puţin îmi pasă, zice ea, de unde vei începe; învaţă un lucru şi raportează la dînsul pe toate celelalte. Totul se leagă în ştiinţă, fiindcă toate au înclinare în lume. Ştiinţele se lămuresc dar una pe alta. Cel mai de temeiu lucru este a avea mai ăntîiu o idee curată şi întreagă, şi de a lipi pe toate celelalte de aceasta cu cît o carte de studii, Telemacul de esemplu, cel mai bine scris din toate, le aşterne şi le înfăţişază sămînţa sau ocasia. A învăţa altfel, a esplica scolarilor ceea ce nu-şi esplică ei însuşi, este a lăsa să adoarmă inteliginţa lor, este a opri deşteptarea ei, este a o îndobitoci. Mult timp învăţătorul s-a pus în locul scolarului, s-a gîndit, a vorbit şi a compus pentru dînsul: este timp ca scolarul să gîndiască, să vorbească şi să compuie; este timp, într-un cuvînt, ca să raţione el însuşi şi să se despitropească. Nimini nu mănîncă pentru el; el însuşi mănîncă, bea, doarme şi mistueşte, se scaldă şi se îmbracă. Daca el se desvoaltă astfel fisiceşte, dupe boldul ce natura a pus în el, şi căruia legile lumii i-au tras marşul, lasă-l dar asemenea a se desvolta intelectualiceşte, şi moraliceşte tot cu acelaşi chip; natura a depus sămînţa şi a tras legile şi cesteilalte perfecţionări. Pentru a ajunge la scopul său cineva, are numai să înlesnească trebuinţelor intelectuale şi morale ale sufletului hrana trebuincioasă, mai dupe cum înlesneşte trebuinţele fisice ale trupului. Ia dar o carte bună, cea mai morală şi cea mai spornică în idei, [157] şi cea mai bine scrisă în literatura ta. Arată copilului cum citeşte cineva într-însa, spuindu-i la început o silabă, adăogîndu-i apoi pe a doa şi pe a treia, apoi un număr mai mare, şi făcîndu-l neîncetat a repeta pe acelea ce i le ai arătat: în puţin timp scolarul va şti să citiască. Cînd va şti să citiască o frasă, o va şti pe dinafară; cînd va şti mai multe de acestea le va tîlmăci înţelesul, tu n-ai decît a-l pune pe cale prin întrebările tale, făcăndu-l a descompune literele, silabele, cuvintele, frasele, membrii fraselor. Cînd va şti o sutime de pagine, şi-a dobîndit limba, şi o va avea frumoasă, fiindcă va fi aceea acelui mai bun, acelui mai elegant, şi mai ingenios din scriitorii tăi. El va vorbi ca dînsul: ca Fenelon, daca este franc; ca Tasso, ca Milton, ca Calderon, ca Şiler, ca Cicero, ca Demostene, daca este de o altă naţie. El va scrie ca aceşti mari oameni; nu va remînea alt decît a-i da condee, hîrtie şi cele mai frumoase modele de scrisoare fină; fiindcă dupe această metodă, este nefolositor de a gradua greutăţile, de a face să scrie pe rînd scrisoare groasă şi scrisoare fină. Vei zice la început scolarului tău să imiteze, apoi să compuie, şi dă-i un sujet. Cere definiţii, comparaţii, paralele, tablouri, naraţii, idei, figuri: geniul şi memoria îl vor ajuta ca să răspunză la toate.
        Pentru studiul frumoaselor arte, dă scolarilor tăi ceea ce ai mai perfect în gravură, în pictură şi în sculptură; fă-i a copia pentru prima dată pe Apolon de Belveder, fă apoi să repete această copie pînă ce ea va îndestula pe autorul lucrului. Asemenea, pentru musică, fă-l să apuce la lucru una [158] dupe alta capetele d’opere ale celor mai mari maiestri. La început nu va avea altă treabă decît a cunoaşte clapele clavirului şi coardele harpei, chitarei sau vioarei, apoi gama, notele, chieile, diezele, etc.
        Dar ne oprirăm prea mult asupra unui pedagog zănatic. Şi cu toate acestea metoda sa a făcut bine; ea a făcut a se cerceta din nou vechile combinaţii. Aceasta este ordinara orîndă a ionvaţiilor, ele sporesc gîndirea şi fac a se face binele ce ele înseşi nu îl pot face. Fii dar fără bănueli pentru inovaţii; dar adu-ţi aminte necontenit că lumea este veche, că multe lucruri au părut subt soare, că multe rătăciri lăudate cu covîrşire un minut şi privite ca nişte importante descoperiri îndată au fost date uitării. Cercetează toate şi opreşte ce este bun. Acest cuvînt tu îl ştii, este din Apostolul Paul, care a văzut orice; cetăţile Ierusalimul, Atenele, Corintul, Roma şi altele puneau înaintea ochilor săi din monumente, doctrine şi instituţii.
        Să trecem de la această schidoală adunătură de objete, unele false , altele esagerate, altele lipsite de geniul pedagogiei, la o metodă pe cît de adînc cugetată pe atît cu iscusinţă întrebuinţată de acela care îi fu autorul, şi pe care cu toate acestea tu nu vei putea deloc a o adopta în cariera ta, fie cît de vestită şi lăudată în unele scoale străine unde este pusă în lucrare. Voiesc a vorbi de metoda lui Socrate, acel mare filosof din Atene: el o urmă cu discipulii săi ce-i plăcea a le forma inteliginţa şi inima, şi pe care o întrebuinţa de multe ori şi cu oameni de o vîrstă mai coaptă. Socrate care vecui în al cincilea* [159] veac înaintea lui Iisus Hristos, şi care plin de zelu pentru năravurile şi legile Patrii sale, muri jertfă duşmăniilor ce ardică asupră-i curăţenia inimei sale, gîndia că auditorii săi vor şti mai bine ceea ce ar afla ei însuşi şi ceea ce şi-ar aplica ei însuşi lor, decît ceea ce le-ar arăta un învăţător. Potrivit acestei opinii, îşi făcu o metodă ce priimi numele lui, aceea de metodă socratică. Acest adînc cugetător numea înainte o idee, o faptă, o cestiune oarecare; îi făcea apoi un şir de întrebări care, din idee în idee, din faptă în faptă, din comparaţie în comparaţie, din inducţie în inducţie, una dupe alta, eşia la descoperire sau la oarecare deslegare importantă. Dupe această metodă s-a dirigeat de Platone convorbirile ce au avut Socrate cu discipulii săi, sau mai bine convorbirile ce Platone iubia a da învăţătorului său pe care îl admira din adîncul rărunchilor săi. Mii de dialoge s-au compus imitînd pe acelea: Dialogele morţilor, dialogele viilor, dialoge pentru flăcăi, dialoge pentru juni, dialoge de tot felul, dar dintre toate acestea un prea mic număr ar fi avut aprobaţia lui Socrate daca ar fi putut a le cunoaşte.
        Învăţătorul fiind dator a avea o idee de metoadele cele mai vestite, şi putînd a găsi oarecare cunoştinţe în aceea a lui Socrate, a trebuit să-ţi spuiu un cuvînt despre dînsa; dar tu vezi bine că această metodă nu este aplicabilă decît în partea mai înaltă a învăţăturei primare. Acolo influinţa ei este mare cînd ştie cineva a-i mîna mijloacele. Mai mult decît oricare alta ea aţîţă băgarea de seamă, formă judicata şi desvoaltă facultăţile intelectuale sau [160] morale. Parese că antichitatea creştină a iubit-o ca şi antichitatea păgînă. În cele d-ăntîiu veacuri ale bisericei, episcopii şi preoţii o urmară în învăţătura religioasă ce da catecumenilor. Pentru acest cuvînt ea a luat numele de catehetică, de unde apoi sfîntul Ciril de la Ierusalim a dat numirea de catehesis leţiilor sale de doctrina creştină, şi cărţile de religie redigeate prin întrebări şi respunsuri, s-au numit Catehisme. Această metodă se urmează încă în toate ţărele lumii creştine, fiindcă pretutindenea se întreabă junii catecumeni asupra credinţei lor. În oarecare ţinuturi fac din această metodă o întrebuinţare mai deasă decît cu altele. Acolo unde învăţătorii sînt încărcaţi cu învăţătura religioasă, artea de a catehesa este cultivată cu toată îngrijirea. Ea este cîteodată cu covîrşire şi atunci formă mai mult raţionementul decît simtimentul, ea întărîtă mai mult imaginaţia decît îmbogăţeşte memoria. Cît pentru tine care nu eşti încărcat a tîlmăci catehismul, ci numai a-l face să se citiască, mărgineşte-te a esplica vreodată principul întrebărilor urmate în istoria sfîntă, oprindu-te în a cerceta numai virtuţile şi viţiile de care ea vorbeşte, şi zăbovind mai mult asupra poveţelor şi leţiilor de înţelepciune ce ea coprinde. 
        Au dat unei metoade care are multă analogie cu cea socratică numele de metoadă euristică (* Vorbă grecească care însemnează ceea ce slujeşte a găsi) sau artea de a găsi. Ea constă în a face să treacă scolarii prin eserciţii care fac a li se descoperi sau a găsi oarecare adevăruri. De esemplu, în loc de a [161] le zice de trei ori patru fac doă-spre-zece, îi îndatorează a lua de trei ori patru objete, a le număra şi a arăta resultatul operaţiilor lor. Se dă cu socoteala că în urma acestei operaţii, ei vor pricepe mai bine acest adevăr, decît ceea ce le zic mai ordinar că multiplicaţia este o adunare prescurtată: Aceasta poate să fie aşa, şi trebue a-şi avea foloasele sale într-o leţie particulară, într-o învăţătură estraordinară, dar în nişte clase ordinare şi numeroase nu poate fi totdeauna folositoare nici aplicabilă.
        Acest princip, că trebue a mîna pe scolar astfel încît să-şi facă el însuşi lui leţie, este netăgăduit de bun în generalitatea sa, şi aplicaţia lui ar cere o mare înţelepciune din partea învăţătorului. Copillul nu poate a învăţa decît ceea ce ştie; dar, mai ordinar el ştie atît de puţine lucruri încît abia înlesneşte un punt de pornire învăţătorului. După ce a înaintat puţin, scolarii iau plăcere, este adevărat, a întrebuinţa cunoştinţele lor şi se supun întrebărilor şi dialogelor celor mai folositoare; dar artea de a învăţa întrebînd este atît de anevoie şi cere de la învăţător o inteliginţă atît de bogată şi atît de cultivată, încît abia cutez a te sfătui să o pratici în oarecare condiţii. 
        Eacă un esemplu care trebue a te face să pricepi deodată toată importanţa şi cît este de anevoie această metodă. Este vorba de a face să găsiască scolarul acel îndoit adevăr: Sgîrcitul (cumplitul) este nerod şi nenorocit.
        Pentru a face să priceapă copilul înţelesul acestor adevăruri, îl voiu întroduce în viaţa ordinară. [162] Voiu fi într-acest esemplu mult mai scurt decît tine în leţiile tale, şi nu voiu suposa, pentru a avea respunsuri mai lesne, scolari bine învăţaţi; voiu lua dinprotivă, pe cei mai neînvăţaţi, dupe cum găseşte cineva pretutindenea, şi de o simplitate şi curăţenie, cum ar trebui să aibă copii totdeauna. Acesta va fi crez, mijlocul de a-ţi fi mai instructiv şi prin urmare mai folositor.
        Învăţătorul. Copii mei, ce gîndiţi voi despre sgîrciţi: sînt ei înţelepţi sau nerozi, fericiţi sau nenorociţi?
        Eugenie. Nu ştiu.
        Înv. Gîndeşte.
        Eugi. Nu te pricep, nu ştiu ce va să zică a gîndi.
        Înv. Cu toate acestea o să respunzi curînd la întrebarea mea. Ea nu este anevoie; o să vezi ce-mi vei respunde asupra altora. Spune-mi, acela care nu cheltueşte decît ceea ce se cade şi care păstrează prisosul pentru viitor, lucrează înţelepţeşte sau nerozeşte.
        Eugi. Lucrează nerozeşte.
        Carol. Lucrează înţelepţeşte.
        Înv. Eugenie, tu te înşeli. Te apuc dupe respunsul tău: tu socoteşti că cineva trebue a cheltui pe fiecare zi ceea ce cîştigă, şi a nu păstra prisosul pentru trebuinţele viitorului. Astfel ţi-este părerea?
        Eugi. Nu, văz că n-am făcut destulă băgare de seamă întrebării D-le: am socotit că voind a strînge pentru un viitor pe care nu-l ajunge cineva totdeauna, trăieşte rău fără a fi silit; în vreme ce căutînd mai puţin pentru a se îmbogăţi, se va îmbrăca, se va hrăni cineva mai bine, şi se va cruţa mai mult.
       [163] Înv. Toate acestea sînt adevărate; dar cînd cineva cheltueşte în fiecare zi ceea ce cîştigă, ce remîne pentru zilele de boală, de bătrîneţe şi alte trebuinţe neprevăzute?
        Eugi. Nu gîndiam vezi la acestea.
        Car. Mă gîndiam. Vecinul nostru Bernard a cheltuit toţi banii săi cănd era june; acum bătrîn, neputincios de a lucra mai mult, este nevoit a-şi cerşi pîinea; am auzit de multe ori vorbind părinţii mei că nu este cuminte a se conduce astfel.
        Eugi. Fără îndoială, şi pricep cu desăvîrşire de bine, că este negîndit lucru a se purta astfel.
        Înv. Franţe, este dar înţelepciune a strînge bani pentru viitor?
        Fr. Da, trebue a cruţa şi a economisi, cum zic, orice poate cineva; am auzit vorbindu-se.
        Înv. Aceia carii iconomisesc mai mult sînt dar cei mai înţelepţi.
        Fr. Sînt cei mai înţelepţi.
        Înv. Sgîrciţii adună mai mult decît toţi: ei sînt dar cei mai înţelepţi?
        Fr. Aceştia păstrează mai mult decît toţi pentru zilele de neputinţă şi bătrîneţe.
        Înv. Ştii bine ce va să zică un sgîrcit?
        Car. Ştiu, mi se pare, eu: asta este un om care are mulţi bani şi care cheltueşte puţin, spre a păstra cît se va putea mai mult pentru viitor.
        Înv. Banchierii şi cei ce priimesc bani la visterie, carii au mulţi bani în casele lor, sînt sgîrciţi? Ei nu cheltuesc deloc acei bani: şi aceasta din pricina cumpliri?
        Car. Nu, priimitorii de bani la visterie varsă* [164] acei bani în casele Statului şi nu păstrează nimic pentru viitor, dar banchierii...
        Înv. Ei bine, banchierii, şi alţii încă, bogaţii care fac mari cheltuele şi neguţătorii carii au întinse relaţii, nu pot a avea mulţi bani în cufării lor sau bilete de bancă în portofoile lor fără a se numi sgîrciţi? 
        Car. Nu voiu să zic că toţi aceia carii au muţi bani sînt sgîrciţi; voiu să zic că aceia sînt sgîrciţi carii au mulţi bani şi carii nu dau nimului, carii îi păstrează pe seama lor, şi cărora le place a-i număra sau a se uita la dînşii, în loc să-i întrebuinţeze cu folos.
        Înv. Aceasta este puţin. Numim sgîrciţi pe acei oameni carii au mijloc de a se hrăni, a se îmbrăca şi a avea o locuinţă cuviincioasă, carii pe lîngă aceasta au datoria de a ajuta pe săraci şi a le face bine, şi carii nu fac nimic din toate astea, plăcăndu-le mai bine a pune capital peste capital, dobîndă la dobîndă. Acesta este înţelept sau nerod?
        Fr. Nerod şi uricios.
        Înv. Fără îndoială; dar nu te-am întrebat aceasta; voiu să ştiu daca este nerozie sau înţelepciune din parte-le de a lucra astfel?
        Car. Nu ştiu prea tocmai bine, sînt în nedomirire despre ceea ce numim înţelepciune şi nerozie într-acestă întîmplare.
        Înv. Numim înţelepciune conduta aceluia care ştie şi face datoriile sale, deocamdată de a se supune lui Dumnezeu, apoi pentru a căpăta stima şi consideraţia oamenilor cinstiţi. Numim nerozie conduta aceluia care nu se supune nici lui Dumnezeu, [165] nici raţiei sale, nici conştiinţei sale, şi care se uraşte şi se despreţueşte de oamenii de treabă. Spune-mi acum daca sgîrcitul se supune lui Dumnezeu, conştiinţei şi raţiei sale? spune-mi încă daca sgîrcitul se face a se stima şi a se iubi, sau daca face a se urî şi a se despreţui?
        Car. El n-ascultă dar de Dumnezeu care ne porunceşte a fi milostivi. El trage despreţul şi batjocura celorlalţi oameni, dupe cum zici. 
        Inv. Astfel, el se face vinovat către Dumnezeu care îi încredinţează comori şi cu aceste mijloace prin care şi-ar trage binecuvîntarea, se face urît înaintea oamenilor carii îl judică; este aceasta înţelepciune de a se face despreţuibil?
        Car. Asta este nerozie.
        Înv. Dar sgîrcitul este poate fericit; el iubeşte, se zice, vederea unui cofăr plin; îi place sunetul aurului său: aceasta este o fericire pe care n-ar fi avut-o daca n-ar fi grămădit avuţii?
        Eugi. Da, sgîrcitul are minute în care este fericit.
        Înv. Gîndeşti tu, Franţe, că aceste minute sînt numeroase şi că ele îl despăgubesc de necazuri, de griji şi chinuri ce cearcă în altele?
        Fr. Nu ştiu.
        Înv. Un om necinstit şi urît de toţi poate a fi fericit?
        Car. Nu, aceasta o pricep; ar fi trebuit să o spuiu mai curînd.
        Înv. Sgîrcitul, pentru a-şi păstra mai bine comorele sale, este obligat a şedea mai mult acasă, ca să veghieze asupra cofărilor lui. El se furişază de [166] toată lumea, chiar de prietenii săi; el se teme totdeauna de slugi, şi uneori chiar de rudele lui. Pentru a mulţumi favorita sa patimă, aceea de a strînge bani, el se leapădă de plăcerile inimei, cele mai dulci din toate. El este robul comorei sale. El este arestantul aceluia ce el îl ţine prinsu. Cănd iese din întîmplare, îi este frică să nu-i fure cineva cofării; daca a păţit-o el nu se mai mîngîie de nenorocirea sa. Îşi închipuieşte neîncetat că este spionat şi că toată lumea voieşte să-l înşale; fiecare para ce dă îi scoate un suspin; ar fi mai bucuros să-i smulgă cineva perii decît să-i ceară o para; moare cu simtimente crunte pentru sufletul său încă sfîşiat de părerea de rău şi de remuşcări, fiindcă îşi împută că n-a fost milostiv şi iubitor de oameni; el geme mai vîrtos de a părăsi pentru totdeauna singurul său lucru ce a iubit. El a făcut din aurul său pe Dumnezeul său; fiindcă trebue să se desparţă de el, i se pare ca n-are mai mult Dumnezeu.
        Copii. Oh! ticălosul...
        Înv. Ştiţi acum ceea ce trebue să gîndiţi despre sgîrciţi?
        Copii. Da, da!
        Înv. Crez; dar nu vă închipuiţi că toţi sgîrciţii se aseamănă; că toţi se hrănesc, se îmbracă şi locuesc rău; că toţi au putrezit lîngă cofării lor privindu-şi banii; că moru toţi în lipsă ca acel milionar de la Londra care purta în crevata sa un milion de bilete de bancă, şi care se lăsă să moară mai bine decît a face cheltuiala unei ferture la un ceas neobicinuit. Sînt sgîrciţi de tot felul; sînt încă [167] unii carii, în oarecare ocasii, cheltuesc nebuneşte o parte din comorile lor, pricina este că la cumplire se uneşte cîteodată un alt viţiu încă şi mai de rîs, acela al fălirii. Dar este destul pentru una şi prima leţie a acestui sujet. Vom vorbi de dînsul şi alte dăţi.
        Într-adevăr, sînt sujete care se isprăvesc cu anevoie, şi nimic nu este greşit, nimic nu este mai amăgitor ca secele definiţii ce dăm mai ordinar copiilor asupra viţiurilor şi virtuţilor ce le tîlmăcim. Nimic nu va putea, din altă parte, a forma spiritul şi inima ca o bună metodă de întrebări. Dar, vă mai zic odată, această metodă nu se poate aplica lesne. Ca să fie practicată cu folos, trebue a fi mînată cu o mare iscusinţă, şi voiu adăoga acum oarecare regule la acest esemplu. 
        I. Esplică mai ăntîiu lămurit sujetul, lucrul, cestiunea asupra căria vei a face întrebările, şi nu te apuca să faci ceea ce nu poţi să scoţi la cale, adică a învăţa prin mijlocul întrebărilor ceea ce nu s-ar putea niciodată face cunoscut printr-acestea. Este absurd, de esemplu, de a pretinde să înveţe cineva istoria prin întrebări; scolarul neştiind nimic este necapabil a-ţi respunde. Asemenea este despre orice învăţătură de date şi ştiinţe. Cănd este vorba de lucruri morale, din contra, faptul de observaţie asupra căruia spiritul copillului a putut să se eserciteze puţin, îţi va înlesni mijlocul a-l duce să cunoască limpede ceea ce i se părea întunecos, cănd îl cerceta singur.
        II. Aibi totdeauna în vedere, cănd faci cestiunele*, [168] ţinta la care mergi. Fii cîrmaciul care îndreptează cu statornicie barca sa astfel ca să poată a ajunge în locul ce şi-a ales mai dinnainte, şi arată-te totdeauna corăbier vrednic de a însufla o întreagă confidinţă. Învălmăşala şi îngînarea îţi vor ridica toată autoritatea.
        III. Întrebările tale să se lege cu cel din urmă respuns ce ai dobîndit. Oricum ar fi, bun sau rău, trebue a-l priimi. Copillul trebue a vedea că preţueşti ceea ce îţi spune el, şi că, prin superioritatea raţiei tale, eşti în stare a-l conduce, din rătăcirea în care a căzut, la adevărul unde voieşti a ajunge.
        IV. Nu te supăra de un respuns dat cu curăţenie. Nu este totdeauna greşala scolarului de respunde rău; ci de mai multe ori a învăţătorului a cărui întrebare a fost întunecoasă, goală, stîngace. Fă întrebări simple, limpezi, precise şi scurte, potrivite cu înţelegerea ascultătorilor, şi vei avea respunsuri netede şi sigure, fie cît de greşite subt alte raporturi.
        V. Fiecare din întrebările tale să deştepte luarea aminte şi să îndeletniciască gîndirea scolarului tău. Daca unele sînt prea anevoie, sînt altele mai lesne. Fereşti-te de acelea care provocă un ba sau un da rostite mecaniceşte. Nu face de acele întrebări care au de scop a face a se repeta întărirea sau tăgăduirea ce ele coprind. Asemenea întrebări adormu pe scolari şi smintesc opinia ce ei trebue să aibă de învăţătorul lor.
        VI. Ca scolarii tăi să se bucure de mijloacele lor, lasă-i în voia lor, adică să ştii bine ceea [169] ce voieşti a învăţa şi să calculi bine respunsurile ce vei putea a dobîndi. Pregăteşte dar întrebările tale cu grijă, şi, daca trebue, esercitează-te mai înainte prin scris asupra acestei arte atît de anevoie, îţi o mai zic odată. Daca în prima oară faci rău, apucă lucru iar de căpătîiu fără a te descoragea. Pentru acela care voieşte cu statornicie, nimic în cearcănul lucrurilor raţionabile nu este cu putinţă. daca cu toate acestea cu astă metodă vezi că nu o scoţi la cale, leapăd-o cu atît mai curînd cu cît ea nu este aplicabilă şi folositoare decît în împregiurări date. 
        Se află prea puţine scrieri asupra artei atît de importante şi atît de frumoase de care deteiu regule. Asupra procedelor speciale se află, şi ţi le voiu face cunoscut; dar sînt dator a-ţi spune că face cineva adesea o mare greşală studiind cărţile; să le citiască dintr-o scoarţă pînă într-alta în loc să se aplice a cerca cîte una una cele ce ele povăţuesc. Dar, după ce cartea s-a citit, nu s-a priceput bine; şi cu toate că cineva se făgădueşte a o reciti, se întîmplă de o pune d-o parte şi uită de a mai pune mîna pe dînsa, adică că a perdut tot într-o vreme şi timpul şi banii; că n-a învăţat nimic, şi că s-a descoragiat pentru viitor; că îndată nu se va mai afla în cursul lucrurilor, că se rugineşte, că se face censor neştiitor sau critic înverşunat de orice se întîmplă aiurea. Prin urmare, din minutul cănd resfăţatul obiceiu a luat locul metodei raţionate, şi cănd vechia practică a isgonit nuoele procede, cineva încetează de a fi învăţător, devine o machină de scrisoare, o machină* [170] de citire, o machină de calcul. Se ştii bine că asta este tocmai aşa.
        Să pîşim acum de la cursul metoadelor generale ale învăţăturei la cursul procedelor speciale.
        
        CAP XIX.
        Curs de procede pentru a învăţa să citiască. – Citire cu glas tare.
        Artea de a citi este astăzi o preţioasă trebuinţă şi o datorie publică. Legea cere ca tot omul să ştie a citi. Voiu vorbi de această arte. Dupe orînduiala lucrurilor, scrisoarea să cade să precede citirea, şi poate că totu procedul de a învăţa a citi care nu porneşte de la scrisoare este împrotivitor firei lucrurilor, căci este cu putinţă ca să înveţe cineva citirea prin mijlocul scrisorii, în vreme ce ca să înveţe scrisoarea prin citire nu va putea niciodată. Este dar de dorit şi se nădăjdueşte sosirea acelei zile cănd subt acest raport se va face această prefacere cu întregime, ca ăntîietatea să fie dată scrisorii îndeobşte, dupe cum a fost dată la începutul acestor doă arte. Aceasta este o opinie ce o am de mai multă vreme, şi pe care n-am ascuns-o ascultătorilor mei, dar căpetenie a unei scoale de învăţători-scolari, n-am eşit afară din regulele prescrise. Cînd [171] cineva are asupra metoadelor oarecare idei care nu sînt încă de obşte adoptate, le espune şi le încredinţează meditaţiilor oamenilor capabili de a le pune în lucrare, dar nu le impune deloc. Am făcut cunoscut, şi am recomandat din contra metoadele priimite, cele bune se înţelege. Am esplicat tot ceea ce cunoşteam eu însumi cu toată grija ce cere aceste materii. Mulţi oameni arată oarecare despreţ pentru toate aceste procede asupra cărora punem atîta importanţă în scoalele noastre. Ce îmi pasă, zic ei, să ştie cineva să citiască puţin mai curînd, puţin mai tîrziu; şi fiindcă toate metoadele au cîte ceva bun sau rău, nu face tot una a urma pe acesta sau pe acela?
        Mijlocul prin care domnii aceştia văd lucrurile este prea uşor. De ce să nu compătimim cu trudele junimei şi să nu lucrăm a i le îndulci? Ea are atîtea lucruri folositoare să înveţe, şi ea ştie mai adesea atît de puţin părăsind scoalele, încît artea de a o învăţa mai mult şi cu un mijloc mai plăcut ar merita ca să se gîndiască cineva mai mult la dînsa. Învăţătorul trebue să se socotiască neîncetat la aceasta, fiindcă cearcă neapărat el însuşi trudele şi desgustul ce aduc urît scolarilor săi, şi că uricioasele metoade îi fac mai mult rău lui decît scolarilor.
        Nişte procede care fac a pricepe mai curînd, care dau pe fiecare zi scolarului simtimentul atît de dulce al propîşirii, odihnesc dinprotivă pe chiar învăţătorul, ele înfrumuseţează ceasurile lui de lucru, şi pe care nimic pe lumea asta nu ar putea să i le facă mai plăcute.
       [172] Este un mijloc de a face interesante deodată şi pentru învăţător şi pentru scolari leţiile citirii, şi acesta este de a face o arte în loc de un obiceiu, de un mecanism. Băiatul nu este făcut a merge ca o machină, acesta este motivul de îl vezi nemulţumit cînd cineva îl obligă de a merge într-acest chip. Învăţîndu-l să citiască trată-l ca pe o fiinţă înţelegătoare. Spune-i cu desăvîrşire de ce este vorba, fără a intra tot atunci în nefolositoare discursuri. Tu ştii aceasta, deosibeşte în citire doă lucruri care corespund unul altuia, tu cunoşti semne şi rosteşti sunete. Şi băiatul iubeşte fireşte a articula sunetele, şi cearcă un fel de bucurie a recunoaşte semnele. Îţi va fi dar lesne, daca ai îndemînare, de a face să se iubească acest studiu de copillu. Vei începe prin semne, acesta este un lucru ce vei pune ăntîiu şi mai ăntîiu curiosităţii sale, aşterne-le cu desluşire, trage-le bine pe tabla neagră, sau alege bine tablele tipărite ce vei da în mîinele scolarilor tăi.
        Vocala pe care copii o articulă cu mai multă înlesnire este A, căci are trebuinţă cineva pentru a o rosti numai a deschide buzele şi a împinge un sunet. E cere o mică mişcare mai mult; limba se ridică în sus într-aceeaşi vreme în care buzele se deschid. Asemenea este şi cu I; limba se ridică încă mai sus şi se apropie de dinţii fălcei de sus. O cere ca limba să se coboare şi buzele să se strîngă. Trebue ca ele să se lungiască puţin şi să se strîngă cîtva pentru a rosti pe U.
        Cele d-ăntîiu consone pe care le rostesc băieţii sînt asemenea acelea care cer mai puţină mişcare în organe. B, M şi P sînt cele mai lesne de rostit:* [173] trebue pentru B şi P, a uni buzele şi a le deschide iute. Rostirea tutulor celorlalte consone ceru nişte mişcări mai complicate decît acestea; cere o mişcare a limbei rostirea lui C, D, G, L, N, Q, R, S şi T. Trebue pentru a rosti pe T, un sunet urmat mai mult timp decît la celelalte consone.
        Astfel, din toate vocalele, A este cea mai lesne; şi din toate consonele, B, P şi M sînt asemenea cele mai lesne de rostit. Nu este dar de mirare că cele dăntîiu vorbe pe care le rostesc copii sînt compuse din această vocală şi din aceste consone, şi mirarea oricui înceată numaidecît, cănd va vedea că în toate limbele şi la toţi popolii, pruncii încep totdeauna prin a gunguni baba, mama, papa. Aceste vorbe sînt sunetele cele mai fireşti la om, cari sînt cele mai lesne de rostit. Leterele care le compun, sau mai bine caracterii care le înfăţişază, trebue a se afla la toţi popolii carii au scrisoarea sau alte semne pentru a înfăţişa sunetele.
        Trebue încă a observa că pronunţia oarecăror consone fiind mai asemenea, (precum aceea a lui B şi P, aceea a lui C şi S sau a lui K şi C în oarecare întîmplări; aceea a lui D şi T; aceea a lui F şi V; aceea a lui G şi J sau a lui G şi K, aceea a lui R şi L), trebue a se găsi multe din limbe unde aceste consone nu se află toate; dar vor avea totdeauna un B sau un P, un C sau un S, un D sau un T, un F sau un V, un G sau un J, un L sau un R.
        În cel mai mic alfabet nu poate să fie mai puţin de şase sau şapte consone, fiindcă aceste şase sau şapte litere nu cer nişte mişcări prea complicate,* [174] şi sînt toate foarte deosebite unele de altele. Copii carii nu rostesc lesne pe R pun în locu-i pe L; în loc de T, ei pronunţă pe D; fiindcă în adevăr cele d-ăntîiu din aceste litere ceru în organe nişte mişcări mai anevoie decît cele din urmă. Din această osebire şi din alegerea consonelor mai mult sau mai puţin anevoie de esprimat vine dulceaţa sau asprimea unei limbe.
        Dar oricîtă îngrijire ai avea pentru a alege semnele, daca rostirile lor ar fi ostenitoare sau viţioase, vei dobîndi o citire neregulată. Îndreptează dar rostirea cu o întreagă luare aminte. Cea mai multă parte din copii îşi însuşesc prin singura trîndăvie, sau dupe oricioasele esemple ce au dinainte, năravul de a articula foarte ciuntit. Sosind în scoală ei îşi comunică unii altora nărăviri de rostire greşite. Pentru a-i învăţa să vorbească bine, trebue a-i învăţa să deschiză bine gura, să destrîngă bine dinţii, să mişce bine buzele, să scoaţă sunete limpezi, într-un cuvînt, să pronunţe desluşit şi curat.
        Nu îţi vorbesc aici de împregiurările şi procedele estraordinare, de un organism ce ar fi afară din regula obştească, precum este acela al surdomuţilor, care cere studii şi metoade speciale. Îţi recomand însă, cu această ocasie, a te familiarisa, cînd te vei înlesni cu studiile surdomuţilor care revarsă atîta lumină asupra metoadelor ordinare. Este cu neputinţă a-şi închipui cineva nişte citiri mai folositoare decît cîteva scrieri de această natură. 
        S-au făcut, pentru interesul acestor eserciţii, culegeri de vorbe în care greutăţile sînt gradate, care înfăţişează deocamdată puţine silabe compuse mai [175] mult din vocale decît din consone. Fă ca să se pronunţe aceste vorbe, şi fă să se bage de seamă acele organe ale glasului pe care trebue a le pune în joc pentru a scoate în toată curăţenia sa sunetul fiecăria vocale, fiecăria consone.
        Păşaşte apoi la frase, şi alege totdeauna proposiţii ce au un înţeles simplu, firesc, potrivit cu înţelegerea scolarilor, folositor pentru vîrsta lor.
        Vei ajunge în sfîrşit la masime de morală şi de condută pe care le vei face a se repeta, a se reciti pe dinafară, şi la istorioare scurte, pe care le vei face a se povesti, sau a se reproduce mai în aceeaşi termeni ce i-ai întrebuiţat însuţi. În aceste eserciţii, combate neîncetat viţii acentului sau frumoasei vorbiri; fă să se bage de seamă espresiile necuvioase, şi dă în sfîrşit oarecare leţii de gust.
        Vei zice poate că cu chipul acesta vei cheltui mult timp şi multe veghieri pentru a învăţa să citiască. Dar nu vei simţi nicio părere de rău, daca vei isbuti astfel a pune în joc curiositatea scolarilor tăi, băgarea de seamă, memoria, judicata lor; fiindcă printr-aceasta faci multe lucruri în puţin timp, şi arunci o bună temelie pentru tot cursul studiilor lor.
        Treci în socoteala aceasta plăcerea atît de curată de a vedea a isbuti bine procedele ce tu întrebuinţezi.
        Cestiunea de a şti daca trebue a silabi, adică a uni literele fiecăria silabe, sau a rosti silabele fără silabire, este deslegată astăzi. Vei isgoni silabirea devenită nefolositoare prin procedul vocal sau rostirea curată şi simplă a sunetului fiecăria litere. Dedă pe scolarii tăi a lua literele pentru aceea ce [176] sînt B, de esemplu, pentru o simplă mişcare de buze, şi nu pentru Be. Fă asemenea pentru celelalte consone. Fă să priceapă bine că ele nu sunt Ce, De, Effe, Ge, Ji, Ka, Elle, Emme, Enne, Pe, Qu, Erre, Esse, Te, Ve, Ixe, Zede, ci B, C sau K, D, F, G, H, J, K, L, M, N, P, Q, R, S, T, V, X, Z.
        O consonă este o rostire fără vocală. 
        Îndată ce scolarii tăi vor şti să citiască cît de puţin, scapă-i de silabele şi frasele ce nu însemnează nimic; dă-le proposiţii care să aibă un înţeles, cărţi de citire care să vorbească inimei şi raţiei; nu-i preîmbla nici în deşert, nici în absurd. Unii le propun adesea frase capricioase şi cuvinte ciudate; le dau de citesc nimicuri. Nici o faptă nu este atît de vinovată ca aceasta a învăţătorului de a se abate de la respectul ce sîntem datori trebuinţelor intelectuale şi morale ale băiatului.
        Voi, carii peste curînd veţi fi învăţători, veţi cerceta cu mine cele mai bune table de citire ce s-au publicat; veţi compune apoi înşivă o coleţie de felul acesta, şi veţi corigea unii altora lucrările voastre. Prin aceasta vă veţi aduce în stare de a alege cu siguranţă ceea ce s-ar cuveni mai bine a pune în mîinele scolarilor voştri.
        Dar din artea de a şti să citiască, astfel precum o au copii, se deosibeşte artea de a citi bine, astfel precum trebue a poseda acestă arte vîrsnicii sau flăcăi, şi mai vîrtos învăţătorii.
        Ce este această arte?
        Este chipul de a citi spre a fi ascultat cu luare aminte şi cu plăcere. Aşadar acesta este un [177] lucru din cele mai anevoie. Într-adevăr nu este vorba de a citi fără să te poticneşti, dar a citi astfel încît să sileşti, ca să zic aşa, pe auditoriu a te pricepe şi a se interesa asupra celor ce citeşti. Ce trebue a face cineva pentru aceasta?
        A alege citirile sale.
        A rosti fără greutate.
        A acentua fără prefacere.
        A se face să fie ascultat fără a striga sau a se sforţa.
        A pricepe însuşi ceea ce citeşte.
        A deosebi felurile sujetelor, şi a lua tonul ce se cuvine fiecăruia.
        A tăia perioda, frasa, proposiţia.
        A pontua citind.
        A alege repaosele sau stările.
        Eaca regulele generale. Meditează aceste regule bine ca să le pătrunzi în tot adevărul lor, fiindcă fără aceasta oricare regulă remîne o formulă întunecoasă şi stearpă. Vei face mai mult, le vei aplica, le vei cerca prin punerea lor în lucrare, şi le vei modifica dupe împregiurări, fiindcă ele sînt priimitoare de aplicaţii foarte multe şi foarte felurite.
        Într-adevăr, vei întîmpina voind a le aplica, stavile de tot felul, acentul, viţioasa vorbire a fiecăria localităţi, metehne de pronunţie în fiecare individ, năravurile generale sau particulare de care se vor ţine unii pînă a combate şi a critica, poate încă şi a rîde de sforţele tale. Vei avea dar a-ţi stîmpăra rîvna dupe înpregiurări, spre a putea să-ţi susţii coragiul în mijlocul tutulor stavilelor. Începe totdeauna a-ţi da socoteală de slujba ta, a studia [178] a studia toate viţiile acentului şi vorbirii localităţii unde vei fi chiemat. Cercetează apoi ceea ce trebue a corigea de la început, de la cea d-ăntîiu vîrstă, de ceea ce poţi să te apuci în nişte timpi mai favorabili, şi nu întreprinde niciodată lucruri mai presus de puterile tale. Daca este de cuviinţă ca scolarii tăi să aibă un acent limpede şi curat, este şi mai de cuviinţă încă ca tu să aibi o posiţie ferită şi liniştită, şi să nu cerci nimic care să te lipsiască de întreaga confidinţă a familiilor.
        Citirea, mai ordinar dobîndită cu atîta bătaie de cap şi privită ca o ştiinţă atît de preţioasă, slujaşte din nenorocire de puţină treabă celor mai mulţi din scolari. Ei au puţine cărţi folositoare, sau nu citesc nici măcar pe acelea care le au, dupe cum a văzut şi a învăţat la scoală. Într-adevăr, un băiat care a trecut tablele sale de citire şi a învăţat catihismul, a citit puţin sau mai bine n-a citit mai nimic, fiindcă studiul tablelor şi a catehismului este o adevărată muncă, iar nu o citire. Ceea ce face ca cea mai multă parte din junii noştri carii esu din scoale să citiască puţin, este că ei nu ştiu să citiască, sau că ştiu să citiască prea puţin cu folos, cu spor. În multe scoale s-a băgat catehismul istoric al lui Flori, cîteva tomuri din istoria Francei şi maiesterul Petre. Asta este ceva. Cu toate acestea, maiesterul Petre este o carte de studiu care are trebuinţă de multe tîlmăciri; istoria Francei nu este înţeleasă îndestul de scolari, şi escelentul catehism istoric nu poate a da decît ceea ce coprinde, cunoştinţe despre religie. O bună carte de citire, bine graduată, ar espune într-un stil mai popolar cunoştinţele* [179] cele mai folositoare asupra omului, trupului şi sufletului, cerului, pămîntului, mării, rîurilor, munţilor, popolilor, cetăţilor, ţărilor, pruducţiilor locului, agriculturei , economii rurale şi domestice, grădinării, igienei, administraţiei, poliţiei, legei municipale. Dar o carte de felul acesta este anevoie de făcut şi remîne încă de dorit. Să nu perdem din vedere că o astfel de carte este cu atît mai trebuincioasă, cu cît este cu neputinţă a învăţa toate la scoală, şi cu cît ar fi mai rău ascultat de a voi aceasta. Este, din contra, prea folositor ca scolarii să dobîndiască oarecare cunoştinţe prin ei însuşi, să citiască oarecare cărţi ca să-i înveţe a se gîndi asupra ocupaţiilor şi intereselor lor de toată zioa, care să-i călăuziască încă cănd învăţătorul nu mai este lîngă dînşii.
        Cu toate acestea, daca un astfel de volum este neapărat trebuitor pentru ţară, nu este însă de ajuns pentru cetăţi. Acolo, un şir, o colecţie de mici tratate, a căror esemplare să fie îndestul de numeroase în fiecare scoală ca să fie puse în mînele scolarilor, poate singură să respunză tutulor trebuinţelor, şi a isbăvi instrucţia noastră primară de această sărăcie care ne întristează în mijlocul atîtor bogăţii de alte feluri.
        Printr-o asemenea faptă ar aduce cineva ţărei cea mai mare slujbă. Ar face mult mai onorabilă, învăţînd pe sătean mai bine, această stare a cultivatorului de care fug toţi, fiindcă am despreţuit-o, am neîngrijit-o. Ar ridica pînza ce acopere această stare, ar arăta frumuseţile şi plăcerile de tot felul ce are ea, şi va ţine în aceste lucrări onorabile* [180] şi folositoare ale statului o mulţime de juni pe care zădărnicia părinţilor îi depărtează astăzi.
        Se teme cineva de acestă instrucţie ce recomand; îi este frică mai cu seamă subt cuvînt că ea ar putea să smulgă încă mai multe braţe industriei şi agriculturei. Ar avea dreptate, daca această instrucţie ar fi uricioasă, mai mult teoretică decît practică, şi calculată mai mult pentru trebuinţele cetăţilor decît pentru ale satelor. Într-acea întîmplare, ea ar fi o primejdie, şi de obşte toată învăţătura ce nu se aplică la nimic are mari necuviinţe; dar aceea care îmbunătăţeşte traiul fisic şi năravurile morale ale omului, care îl lipeşte de muncă, de arăturele şi ogoarele lui, de lucrătoriul şi căminul lui, este apururea folositoare. Daca dar voieşti a pune şi tu mîna la această faptă frumoasă, potriveşte bine citirea; fă ca artea de a citi să fie bună la ceva, la un studiu puţin mai înaintat, la o învăţătură propîşitoare, prelungită peste anii hotărîţi de la scoală.
        Pe lîngă aceste citiri care au a se face de scolarii tăi, sînt localităţi în care trebue a face şi altele; citiri pentru instrucţia superioră. June îmvăţător, unde vei fi, la cătun, la sat, la cetate, o să fii chiemat uneori a da leţii particulare pe la familiile bogate. Acestea sînt nişte ocupaţii pentru care nu vei jertfi niciodată datoriile postului tău, dar este de cuviinţă a te îndeletnici şi cu acelea. Aşa, pentru a comunica acele leţii cu isbutire, trebue a fi pregătit cu grijă; trebue un spirit cam îmbogăţit şi ceva cam adornat; trebue mai vîrtos cunoştinţa celor [181] mai buni autori ai noştri. Tu ştii, nu este franc ceva cam învăţat care să nu-i cunoască. Vei citi dar pe Fenelon, şi mai vîrtos pe Telemac care este un model de stil; vei citi cîteva din discursurile lui Bosuet, pentru a cunoaşte ceea ce este mai măreţ în elocuinţa amvonului şi a limbei france; vei citi cîteva volume din Bufon, pentru a vedea ceea ce natura a inspirat mai sublim meditaţiei unui om de geniu. Vei citi poate Polieucte şi Cid al lui Corneil, Ester şi Atali a lui Rasin, şi ceva cărţi din poema religiei, de Ludovic Rasin, pentru a avea o idee de ceea ce poesia dramatică şi religioasă are de cea mai curată şi mai înaltă producţie. Poţi să citeşti cîteva din frumoasele versuri a lui Delil, omul cîmpilor, Domenile naturei, spre a gusta cu unul din cele mai ingenioase spirite plăcerile totdeauna nuoi ce le dărueşte minunata rodnicie a locului călcat de picioarele noastre. Vei citi cîteva capitole din cursul lui Laharp şi al d-lui Vilemen. Vei învăţa de rost mai multe din meditaţiile d-lui de Lamartin, şi vei avea pe masa ta, lîngă Micul ajun al lui Masilon, studiile istorice a lui Şatobriand.
        
       [182] CAP XX. 
        Curs de procede pentru a învăţa a scrie şi a desemna.
        Scrisoarea se cade a fi combinată cu citirea, şi, am mai spus-o, să faci să meargă alături aceste doă arte care se ajută una pe alta.
        Scrisoarea este un fel de desemn. La început oamenii desemnau objetele ce aveau trebuinţă să facă cunoscut; atunci nu scriiau numele lucrurilor, ci le trăgeau figura. Cănd voia cineva a desemna soarele, îl zugrăvia astfel dupe cum se arăta, cu un disc sau un cerc şi cu raze. Această scrisoare, care era deodată şi desemn şi zugrăvie, şi pe care noi o găsim încă pe monomentele populilor antichităţii, se numia ieroglifică, sau sculptură sacră, fiindcă o săpau pe piatră mai nainte de a o desemna pe papirus. Îndată oamenii o socotiră prea lungă. O scurtară, şi în loc de a arăta figura lucrurilor, le scriseră numele în caracteri sau semne prea simplificate şi prea scurte; în loc de a înfăţişa lucrul sau chipul lui, îi înfăţişau numele, adică sunetul ce rosteşte gura pentru a-l desemna. Pentru unele lucruri scrisoarea este asemenea lungă ca şi desemnul. Spre esemplu, ne trebue cinci semne ca să înfăţişem pe vorba soare, şi ca să-i înfăţişăm chipul mai puţine: i-am înfăţişa chipul printr-un cerc şi un punt, astfel precum se vede aici. Dar într-acest cas neştine este mai puţin desluşit, fiindcă acest semn s-ar putea aplica la o mulţime de alte objete, în [183] vreme că pentru semnele numelui nu poate avea cineva niciun fel de confusie. Adaog încă ideile abstracte, precum acelea de dreptate şi coragiu, care se pot înfăţişa prea anevoie prin figuri. Spre esemplu, balanţa poate să arate dreptatea, şi leul coragiul: dar nu este acesta primul şi naturalul înţeles a acestor figuri, ci întors şi figurat. Şi aceasta este o mare necuviinţă. Aşa toţi popolii au părăsit scrisoarea ieroglifică sau ideografică, aceea care zugrăveşte ideile, şi au priimit scrisoarea fonetică, aceea care zugrăveşte sunetele prin literele alfabetului. Ar trebui mii sau mai bine milioane de desemne pentru a înfăţişa toate ideile prin mijlocul figurelor; avem trebuinţă numai de doăzeci şi patru caracteri alfabetici pentru a esprima toate cunoştinţele ce poate să aibă cineva.
        Cu toate acestea scopul este tot acela; cuvîntul scris este încă pentru spirit, daca nu pentru ochi, chipul sau înfăţişarea objetului; şi artea de a scrie carea se chiamă de obşte încă artea de a zugrăvi literele, se îndeplineşte cu aceleaşi organe ale trupului, şi cu instrumente şi materiale analoge cu acelea ce ceru desemnul şi pictura (zugrăvia).
        Şi pretutindenea unde este cu putinţă, se cade a reuni desemnul cu scrisoarea.
        Desemnul poate să fie mai puţin trebuincios la ţară decît la cetăţi, dar este folositor pretutindenea. Cultivatorul îndestul de învăţat ca să-şi încondee cu crăionul nuoele instrumente sau unelte ce doreşte a face să i le fabrice, clădirile ce înalţă şi cîmpii ce vinde sau cumpără, va avea nemărginite foloase asupra aceluia care este lipsit de acest talent, [184] şi care de multe ori nu prinvine a se face să fie priceput.
        Cănd ia cineva în băgare de seamă că aceste foloase sînt rodul a cîteva luni de îndeletnicire, pentru ce să nu cheltuim atîta puţin timp pentru un aşa de mare folos?
        Daca cineva face bine a combina aceste doă arte, scrisoarea şi desemnul, nu voiu zice că trebue a începe de la desemnu. Ar fi de dorit ca aceasta să se facă, şi crez că într-o zi desemnul va deveni cea d’ăntîiu ocupaţie a copillului, – pare-se că chiar natura ne arată această reformă ce trebue să se facă la aceasta; – dar, această orînduială nuoă este împrotivitoare opinii de obşte, şi nu este treaba ta a combate acea rătăcire, ci a capilor educaţiei publice, daca vreodată s-or convinge de folosul ce va eşi din această prefacere. Aceasta se va face fără îndoială, cănd toţi vor pricepe că este mai lesne a desemna decît a scrie, adică a face linii mari decît mici, şi de a face trăsuri care este lesne a le corigea de o sută de ori pe rînd, decît a face altele care mai ordinar nu pot mai mult să se schimbe. Aşadar nu este dovedit că este mai lesne a desemna decît a scrie? Începe cu toate acestea de la scrisoare, fiindcă astfel este obiceiul.
        În unele scoale încep scolarii să scrie în nisip sau în sdrumicături de lemn, fie cu degitul, fie cu un băţu tăiat în formă de creion. De la acest eserciţiu trec la scrisoarea pe tablă neagră cu alb sau cu cretă, şi la scrisoarea pe tablă de piatră sau pe mucavale petrifăcute cu un stilet făcut asemenea de piatră. Dupe aceste cercări una dupe alta dau [185] scolarilor hîrtie, pene şi negreală, şi tocmai după ce scolarii au căpătat oarecare obiceiuri de bună orînduială şi curăţenie, buna orînduială şi curăţenia fiind cele mai ăntîiu şi mai trebuincioase calităţi ce trebue să sădim în inima junelui.
        Nu voiu isgoni nimic şi nu voiu prescrie nimic asupra acesteia, fiindcă localităţile sînt felurite, şi altele cer mai nainte de toate a ne gîndi la economie. Dar vă spuiu că esperiinţa mea personală nu este în favorea nisipului şi a sdrumicăturelor, nici a tablei de piatră care aspreşte degitele şi îngreuiază mîna. Cu toate acestea fă cercări şi comparaţii; alege însuţi ceea ce ţi se va părea mai folositor. Numai nu întîrzia a face pe juni să scrie sau să desemne. Aceasta este un escelent mijloc de a îndeletnici pe copii şi a-i obicinui cu năravuri de linişte.
        Cum ajung scolarii a se sluji cu pană şi hîrtie, trebue a le pune dinainte principii de caligrafie şi a-i îndulci cu gustul frumosului. Toată lucrarea de mecanism fără raţionement trebue a fi esilată dintr-o bună scoală. 
        În treaba principilor, se cade a da scolarilor pe cele mai simple şi pe cele mai curate. Ele se reduc la nişte lucruri atît de mici, încît băiatul este vrednic a le pricepe.
        Mai ăntîiu sînt linii drepte şi linii curbe, apoi drepte mai mult sau mai puţin înclinate, curbe mai mult sau mai puţin arcuite. Învaţă-i dar de la început a face multe drepte şi curbe.
        După aceasta, sînt trăsuri fine şi groase, sau subţiri şi pline.
       [186] Aceasta este toată scrisoarea. A combina trăsuri subţiri şi pline, curbe şi drepte, astfel este toată taina caligrafiei, care nu este artea de a zugrăvi cuvîntul, dar aceea de a scrie bine ceea ce alţii au scris bine.
        Mai adaog o observaţie care este temeinică, şi pe care la cel d’ăntîiu întîmpin vei afla-o poate uşoară, dar dupe o cercetare coaptă îi vei cunoaşte toată esactitatea; scrisoarea nu este numai un desemn sau o pictură, ci încă un fel de geometrie sau arpentagiu.
        Într-adevăr, fiecare literă are ale sale doă dimensii, înălţime şi lărgime, spaţiu care se măsoară nu cu lanţul arpentorului, ci cu lăţimea ciocului condeiului, chiar cele subţiri, a căror lărgime abia se zăreşte. Ei bine, a şti să dea cineva fiecăria litere proporţiile ce i se cuvine, şi a face cu esactitate prin drepte, curbe, groase şi subţiri, giurul spaţiului ce trebue să aibă fiecare literă, va să zică a scrie cu perfecţie. 
        Pentru a învăţa a scrie astfel, trebue mai ăntîiu a studia o bună teorie ca să tragă legile şi să deştepte gustul. Trebue apoi a trece printr-un şir de eserciţii făcute dupe cele mai bune modele.
        Mai ordinar şi pentru a deprinde din ce în ce mîna mai bine, se începe, dupe toată dreptatea, de la trăsura groasă. Ea este lesne pentru toţi aceia carii se încearcă a scrie; ea întăreşte mîna delicată, ea dă mînei ţărăneşti cea d’ăntîi treaptă de îmlădiere. De la trăsura groasă, care nu este scrisoarea nimului, pîşaşte cineva la cea mijlocie şi la cea subţire, sau curgătoarea cu carea se slujaşte toată lumea. De vreo cîţiva ani, Engletera, carea dă de multe [187] ori modelele sale Francei, care, apoi, le perfecţionă şi le curăţă ca să le dea Evropei, ne a dat o scrisoare care este preferată în unele scoale. Judicători nepărtinitori aleg mai bine pe cea semi-englesă. Scrisoarea englesă e prea subţire şi lungăreaţă; ea cere vîrfurile condeelor prea lungi şi prea subţiri. Pentru a o întrebuinţa cineva cu norocire, trebue neîncetat a tăia un condeiu prea tocit. Este mai bine a se modifica şi felul acesta dîndu-i niţel trup, ca să se poată păstra şi condeiul mai mult timp şi a se arăta şi ochilor mai întreg.
        Rotunda şi gotica au tot un fel de merit; ele sînt curioase pentru amator, dar nefolositoare pentru trebi. Mai sînt încă şi alte varietăţi şi feluri de scrisori adornate mai de obşte. Acestea sînt jocuri de artişti, şi este ertat acestora asemenea îndeletniciri; dar tu vei cruţa pe scolarii tăi de dînsele, şi îi vei esercita înainte şi dupe toate asupra scrisorii obicinuite.
        Tu ştii, sînt doă mijloace a se esercita în caligrafie, unul, a scrie încet cu băgare de seamă şi a cheltui oricîtă vreme cere o scrisoare perfectă; altul, a scrie repede pe cît cere aceasta trebuinţele vieţei. Aceasta este scrisoarea espediată. Trebue ca scolarii tăi să fie îndemînatici în amîndoă chipurile. Este o mare perfecţie a avea o prea frumoasă scrisoare espediată, şi trebue neîncetat a se apropia şi a pîşi către perfecţie.
        Scrisoarea este mai mult decît oricare lucrare, un mijloc temeinic de învăţătură. Ea isgoneşte uimirea, ea comandă un fel de gîndire şi studiu care sînt asemenea favorabile la desvoltarea ideilor [188] şi la formaţia caracterului. Vezi pe acel om care se încurcă în povestirile şi discursurile lui, îndată ce scrie este elocvent; îi vine idei numeroase, frumoase şi înalte; găseşte espresii drăgălaşe, frase bogate şi armonioase. Pricina este că scrisoarea îl îngădue a se gîndi. Ea face mai mult, ea cere gîndirea. Foloseşte-te de acest prilej, şi dînd scolarilor tăi modele bine trase, dă-le mai vîrtos pe acelea care coprind lucruri bune şi potrivite înţelegeri lor. Îndată ce mîna s-a esercitat cîtva, dă scolarilor a alcătui niscareva mici povestiri, de aici treci la tot felul de composiţii care pot intra în învăţătura generală, dar fereşte-te de a face nişte retori sterpi, esercitîndu-i asupra unor sujete de imaginaţie, abus mare despre care voiu avea încă a vă vorbi aiurea.
        Scrisoarea este una din cele mai bune eserciţii ca să înveţe cineva ortografia; se cuvine a o întrebuinţa prin dictante prea graduate. Şi, în raport la acestea, vei face o băgare de seamă curioasă, care este aceea că totul se leagă în natura morală şi intelectuală a omului; că o scrisoare îngrijită conduce fireşte la o scrisoare conformă cu regulele limbei şi ortografiei; că scolarul cel mai luător aminte la forma literelor este asemenea acela care învaţă bine combinaţia cuvintelor în Grămatică şi în Sintaxă.
        Rîndueşte cu toată străşnicia p’între regulele bunei scrisori curăţenia caietelor şi curăţenia testului ce se înscriu pe dînsele. Aceste doă lucruri se leagă asemenea, şi merită încoragiare. Cunosc visitori carii îşi încep cercetarea de la caiete, [189] şi au un mare cuvînt, căci nimic nu este în stare a da o idee generală de ţinerea unei scoale ca acestea.
        Pentru a avea o scrisoare frumoasă, se cere o condiţie poruncitoare: aceasta este a avea un condeiu bun. Condeiul bun înlesneşte încă buna redacţie (alcătuire,) şi oamenii mai puţin supuşi nălucirilor au făcut băgarea de seamă, că cugetările se înfăţişază mai limpezi, frasa mai elegantă şi închipuirea mai curată subt un condeiu bine tăiat. Se zice de un scriitor însemnat, că are un condeiu bun. Într-această figură este un adevăr. Învaţă dar pe scolarii tăi a-şi face condeele bune şi a nu se mulţumi niciodată cu o scrisoare de rînd. Este un prejudiţiu care se manţine de mai multe persoane însemnate, acesta este: ca să aibă cineva aerul cum se cade, este de trebuinţă de a scrie sau cel puţin a însemna în caracteri mai necitibili. Fă ca să i se cunoască absurditatea acestei mode, ca o bună scrisoare, şi mai cu seamă o semnătură (iscălitură) simplă şi citiaţă, să treacă ca o dovadă a unei bune educaţii. Opinia este straşnică pentru aceia carii vorbesc rău; nu suferi ca scolarii tăi să scrie rău.
        Desemnul într-aceşti timpi este privit subt acest punt de vedere, şi cu cuvînt, fiindcă vesteşte o educaţie ceva mai îngrijită. Legea recomandă dupe toată dreptatea a-l propaga. El dă obiceiuri şi aduce foloase pe care nimic alt nu poate să ni le înlesniască. O să-l găseşti în leţiile de geometrie şi de arpentagiu, de fisică şi de istoria naturală, de grădinărie şi pădurărie; îl vei întîmpina încă în viaţa practică pe fiecare clipă. Pe lîngă acestea el este [190] o arte lesne de dobîndit. Am zis-o, cine ştie să scrie ştie să desemne, cine ştie să desemne ştie să scrie. Este aceeaşi arte subt doă forme, şi aceste doă forme se ajută între dînsele, încît pentru a le căpăta, se cuvine poate a începe prin desemnu, a trece apoi la scrisoare, şi a se înturna apoi la desemn pentru a da sfîrşit ambelor acestor eserciţii.
        Într-adevăr liniile drepte, liniile arcuite, unghiurile, ovalele, patratele, triunghiurile, poligoanele, cercurile, prismele şi conele: eacă elementele sau trăsurele fondamentale ale literelor. Ar putea dar cineva a face să se precede scrisoarea de trasul acestor figure, şi îndată ce un scolar va fi capabil de a le forma cu un chip îndestulător, va trebui a-l pune să scrie.
        Dar această metodă cerînd mijloace de pus în lucrare care nu sînt în disposiţia tutulor localităţilor, vei urma obiceiul de obşte, vei face să scrie mai nainte de a desemna. Îndată însă ce scolarii tăi vor putea să scrie încît să poată citi, se cuvine a-i perfecţiona de o dată în desemn şi în caligrafie.
        Desemnul liniar trebue totdeauna a preceda desemnul umbrit, pentru care vei cheltui puţin timp, aici sau aiurea, fiindcă desemnul liniar ajunge singur pentru toate stările sociale. Dar cănd îl arată cineva desluşit, desvoaltă de minune facultăţile copilării. Tu îl vei arăta bine, fiindcă procedele ce trebue să urmezi sînt simple. Arată mai ăntîiu chipul de a trage figura şi numeşte-o. Apoi, pune să o imiteze, pune să o numească, şi cere ca scolarii însuşi să-i dea definiţia.
        Acest din urmă punt este temeinic. Definiţiile [191] ce vor face scolarii tăi la început pot să fie greşite; dar tu le vei îndrepta; cu încetul ei se vor deprinde a le da bine, şi vei avea folosul că scolarii tăi vor pricepe ceea ce lucrează. Am văzut învăţători, carii puneau pe scolari să desemne orice lucru, chiar şi machinele cele mai anevoie, fără a tîlmăci nimic despre ele scolarilor: aceştia n-au tras niciun folos dintr-o muncă atît de ostenitoare. Am văzut alţii iară dîndu-şi o trudă neimitată pentru a face de o dată şi desemnatori şi raţionori; i-am văzut raţionînd şi desemnînd neîncetat în locul scolarilor lor. Aceasta este o metodă rătăcită ca şi cea precedentă. Ia o culegere de desemne cu esplicaţiile lor; pune pe scolari să-i copieze tablele; învaţă esplicaţiile pe seama ta, şi adu-te în stare a le comunica ca cănd ar fi de la tine. Ele te vor folosi posedîndu-le pînă la acel punt, şi te va pune în stare a îndrepta definiţiile ce vei cere să facă alţii.
       [192]
        CAP XXI. 
        Gramatică. – Ortografie. – Cacografie. – Analisă gramaticală. – Analisă logică. – Analisă pragmatică sau analisă de lucruri. – Studiul cîtor-va scriitori clasici. – Redacţia leţiilor. – Composiţii de stil.
        Dupe cursul de religie şi morală, care are drept scop a învăţa pe juni să se gîndiască şi să lucreze bine, învăţătura gramaticei este cea mai importantă din toate. 
        Ea are pentru ţintă de a învăţa doă lucruri, a scrie bine şi a vorbi fără greşale, adică potrivit regulelor ce urmează persoanele cele mai bine crescute şi cele mai învăţate.
        Tu vezi cît este de trebuincioasă această arte. Ea este cu atît mai mult cu cît are mai multă înclinare cu artea de a se gîndi bine. Într-adevăr, nu poate cineva a vorbi bine nici a scrie regulat de nu-i va fi gîndirea dreaptă şi curată. Aşa învăţătura gramaticală se compune din mai multe părţi ce trebue a le deosebi bine şi măsurat într-un curs de studii. 
        Aici la scoala normală, vedem chiar în anul d’ăntîiu elementele gramaticei, ale analisei gramaticale şi ale ortografiei.
        În anul al doilea, ne reînturnăm asupra acestor studii elementare, intrăm mai mult în ele, şi pe lîngă dînsele noi mai adăogăm analisa logică, analisa pragmatică şi eserciţiile de stil.
       [193] Dar mă voiu apuca mai cu seamă a te esercita pe tine însuţi în artea atît de anevoie de a învăţa grămatica.
        Pentru acest lucru, voiu începe totdeauna, şi te poftesc să începi într-o zi, şi tu, prin a esplica mai dinainte toate leţiile ce trebue să se înveţe de rost. Testul gramaticei este şi prea strînsu şi prea abstratu. El se compune de un şir de formule sau regule generale. Aşadar este nefolositor şi crunt. – Bagă de seamă acest termen, – a face neştine pe băieţi să înveţe de rost nişte regule sau formule din care tînăra inteliginţă nu poate să scoaţă un înţeles curat.
        Şi cu toate acestea astfel urmau odinioară cea mai multă parte din învăţători. Chiar astăzi se află încă un mare număr care nu tîlmăcesc testul unei cărţi decît după ce au făcut să-l înveţe, adică dupe ce au dat scolarilor lor uricioasa nărăvire de a nu-şi cere socoteală de ceea ce învăţu; fiindcă a-i sforţa a-ţi reciti ceea ce ei nu pricep, va să zică a-i obliga să-şi însuşiască un obiceiu împrotiva naturei inteliginţei. 
        Păzeşte-te de o rătăcire atît de vrednică de plîns. După ce ai făcut esplicaţiile tale, lucru nu s-a isprăvit: scolarii tăi le-au pătruns bine cu mintea? Asigurează-te prin îmtrebări scurte. Am întrebat adesea asupra gramaticei, şi am avut uneori frumoase respunsuri, dar prea rar am văzut un scolar care să aibă idei curate despre termenii tecnici. Întreabă pe cei mai isteţi ce însemnează aceste cuvinte: adjectivul slujaşte a califica pe substantif, şi vei remînea* [194] uimit de deşertul ce au asupra înţelesului vorbei a califica, pe care o întrebuinţează necontenit.
        Cu toate acestea, fereşti-te de nebunia de a grămădi studii peste studii. În vremile noastre se învaţă mult; învaţă prea multe lucruri junele fiindcă le învaţă rău. Învaţă puţin şi repetează mult. Întreabă mult: toate poveţele mele se coprind într-aceasta. Mai vîrtos, desconspune bine ceea ce înveţi, analiseşte.
        Analisul gramatical este folositor.
        Analisul logic este şi mai folositor. 
        Cel mai folositor este analisul pragmatic sau acela al lucrurilor.
        Analisul gramatical este pus adesea în lucrare prea de timpuriu. Trebue să ştie a raţiona cineva puţin pentru ca să înţeleagă natura numelui substantif şi rolul ce joacă acestu rege al frasei, sau în persoană, sau prin pronume şi prin verb, cănd el este subt-înţeles. Băiatul nu trebue niciodată să fie un fel de machină. Nu îl face a analisa mecaniceşte; arată-i numai ceea ce poate să priceapă. Mărgineşte-te deocamdată a-l face să înţeleagă şi să recunoască pe substantif şi pe pronume: dupe cîteva zile mai tîrziu vei trece la articol. 
        Dupe ce scolarii tăi vor cunoaşte bine aceste cuvinte, le vei esplica încă verbul şi adjectivul.
        Le vei da încă nuoe sorociri pentru remăşiţa care este celelalte părţi ale cuvîntului. 
        Pentru a-ş săvîrşi studii lor subt acest raport, îi vei face să priceapă în sfîrşit participia şi adverbul, puind tocmai la sfîrşit conjugativul, interjecţia şi preposiţia, ordin de cuvinte care ceru o [195] inteliginţă ceva cam esercitată pentru ca să fie înţeles. 
        Tocmai dupe această introducţie orală (din gură,) vei da tablele de grămatică în mîinele scolarilor tăi. Şi ai face bine daca, mai înainte de a-i pune să citiască cîteva rînduri din grămatică, le vei tîlmăci înţelesul lor. Copii nu pricep gramatica, însemnează bine acest lucru, el este netăgăduit; să-ţi fie apururea înaintea ochilor tăi. Ei o vor pricepe cănd le vei tîlmăci-o mai nainte; niciodată cu alt mijloc; nu este nicio grămatică carea să fie potrivită cu tînăra lor gîndire, nici chiar cea mai lesne dintre grămatici.
        Se zice de unii alţii că grămatica n-aduce altă roadă în scoalele popolare decît a esercita memoria junilor; ea are alta care este nemărginită, aceea de a forma raţionementul. Grămatica, poate cineva să o zică, este logica popolului.
        Cere dintr-însa un alt resultat: ca scolarii tăi să ştie ortografia. Fii pentru aceasta neînduplecat, cere întregime la toate, şi să ştii bine că în ortografie, nu este nimic de un preţ mic, sau de o treaptă mai de jos. Cere ca puntul şi virgula să se puie cu atîta esactitudine ca şi puntul-şi-virgula, cele doă punturi, puntul de mirare şi puntul de întrebare. Să nu lipsiască nici acent greu, nici acent ascuţit, nici acest circonfles, nici apostrof. Fiecare greşală să fie socotită ca greşală, ca literă pusă în locul alteia, sau de prisos sau de lipsă. Esactitudinea are puţin preţ, zic unii, în ortografie; dar ea este de o mare inportanţă în educaţie. Iubesc prea mult, leţiile, dictatele şi temele de ortografie, fiindcă aceste* [196] eserciţii învaţă pe copii aceste patru lucruri: a face băgare de seamă asupra regulelor, a se gîndi asupra celor ce au scris, a pricepe o greşală, a se ruşina de dînsa, a voi să o îndrepteze. Ei bine, te întreb, nu sînt acestea atîtea lucruri şi de o înaltă importanţă?
        Puiu atîta preţ asupra acestei măsure încît am o groază nebiruită pentru greşalele de ortografie şi o groază încă şi mai mare pentru orice nepăsare ce vădeşte cineva într-această privinţă. Este un mijloc de necrezut şi uricios ce întrebuinţează unii prin unele din scoalele vechi pentru a combate uricioasa ortografie. Astfel, dictează cacografie sau scrisoare greşită puind pe scolari să o corecte. Nu-şi poate cineva închipui lucru mai nesăbuit, şi, cutez a zice, mai vinovat decît acesta. Cum voi nu vă mulţumiţi de greşalele ce fac fireşte scolarii voştri, voi le mai găsiţi şi le mai suposaţi şi altele, le dictaţi chiar voi înşivă! Dorind a le arăta bunul drum, îi conduceţi prin cele uricioase! Tot atît ar fi, pentru a-i face a practica virtutea, să-i faceţi a trece prin viţii. Nu. nu, aceasta nu poate fi nici pricepută nici suferită. Vei proscrie cacografia, născocire tristă a unor creeri bolnavi, pe carea bărbaţii cei stimabili abia au urmat-o un minut subt autoritatea unor consilieri fără minte.
        Fă alt lucru: ia temele scolarilor tăi astfel precum sînt; îndreptează-le greşalele de faţă cu toţii; dă cuvînt de regulele ce le au călcat; fă, din rătăcirile unora, leţii pentru toţi. Aceasta va fi îndestulă cacografie.
        Pentru a pîşi cîtva dincolo de studiile ortografii,* [197] grămaticei, analisului grămatical, vei face celor mai aleşi dintre scolarii tăi analisul logic al fraselor.
        Care este importanţa analisului logic? 
        Analisul gramatical se mărgineşte la vorbe. El face a cunoaşte cineva care din cele noă ori zece părţi ale vorbirei este o zicere. Analisul logic descompune înţelesul chiar al unei proposiţii coprinsu într-unul sau mai multe frase, sau într-o periodă, care este o unire de frase înfăţişînd o idee mai mult sau mai puţin complectă şi desvoltată.
        Totul, în analisul logic, se raportă la proposiţie. Numim proposiţie o opinie ce o rosteşte cineva, o cugetare ce o espune, o judicată ce face de un lucru. Vorbele: Dumnezeu este drept, coprind o proposiţie. Fiecare din aceste vorbe are să împliniască o deosebită foncţie în frasă. Dumnezeu, acesta este sujetul, adică persoana sau lucrul despre care vorbeşte cineva. Este, aceasta este verbul, adică vorba care esprimă ceea ce este, ceea ce se face, raportul care este între Dumnezeu, şi drept. Drept, aceasta este atributul, adică vorba ce arată calitatea ce se atribue lui Dumnezeu. 
        Sujetul este mai ordinar esprimat printr-un substantif, dar el poate să fie asemenea printr-un pronume: el a scris; sau printr-un adjectif: albastrul nu osteneşte vederea; sau printr-un infinitiv: a clefeti este o înjurătură; sau chiar printr-o altă proposiţie: a proteja pe cei răi este a vătăma pe cei buni.
        Adesea atributul şi verbul sînt reuniţi într-o singură vorbă. Aceste doă vorbe, eu citesc, ţine locul acestor trele: eu sînt citind. Cîteodată sujetul [198] verbul, atributul se confundă într-o singură vorbă. Da, va să zică: eu am înţeles, sau eu am fost înţelegînd sau lucrul este înţeles, sau chiar, lucrul este înţeles de mine ca şi de tine.
        La atribut, la verb şi la sujet se unesc adesea alte vorbe care le esplică, le modifică, sau le complineşte înţelesul. Într-această frasă, omul cumplit este o fiinţă totdeauna ticăloasă, vorba cumplit, întregeşte sau complineşte ideea omului; vorba totdeauna hotăraşte dăinirea lucrului; ticăloasă complineşte ideea fiinţei.
        De multe ori, pentru a întregi mai bine o proposiţie, îi mai adaogă şi alta. Patimele fac nenorociţi, această frasă se pare întreagă, şi ea se înţelege; cu toate acestea ea se lămureşte mai mult şi arată un adevăr mai folositor, daca mai adaog o altă proposiţie, aceasta, de esemplu: Patimele fac nenorociţi pe aceia carii se supun lor orbeşte.
        Uneori frase întregi ce trebue a complini o proposiţie sînt subtînţelese. Eacă, va să zică: vezi lucrul aici sau vezi aici lucrul despre care este vorba şi pe care doreşti a vedea, sau vezi aici lucrul ce ţi-am făgăduit a-ţi esplica.
        Vedem că o singură periodă de frase, o singură frasă, o singură vorbă, poate să coprinză mai multe proposiţii. Daca ele sînt cîteodată subtînţelese, ele sînt de mai multe ori esprimate. Cînd zic: fericiţii care se dau mîndrii, nenorociţii carii se lasă desnădejdii, puternicii carii cunosc numai ambiţia, micii carii se mulţumesc în intrigă, sînt vrednici de plîns; cănd zic aceasta, perioda mea coprinde patru judecăţi, şi prin urmare patru proposiţii. Aceasta [199] este ca cum am zice: fericiţii sînt vrednici de plîns, nenorociţii sînt vrednici de plîns, puternicii sînt vrednici de plîns, micii sînt vrednici de plîns.
        Cu toate acestea proposiţia mea nu zice că toţi fericiţii, toţi nenorociţii, toţi puternicii, toţi micii sînt vrednici de plîns; aici se socoteşte numai acei fericiţi carii se dau mîndrii, acei nenorociţi carii se lasă desnădejdii, acei puternici carii cunosc numai ambiţia, acei mici cărora le plac intrigile.
        Aceste mici frase adăogate, care determinu pe acelea a fericiţilor, nenorociţilor, puternicilor, micilor pe care trebue cineva să-i plîngă, se numesc frase incidente determinative.
        Sînt asemenea şi frase incidente esplicative. Într-aceasta: Tatăl meu, care are optzeci de ani, n-a putut să se ducă la adunarea care s-a ţinut astăzi, cuvintele care are optzeci de ani întocmesc o frasă incidentă esplicativă, cuvintele, care s-a ţinut astăzi, întocmesc o frasă incidentă care poate fi deodată esplicativă şi determinativă.
        Astfel sînt principii generali ai analisului logic. Şi acum după ce îi esaminarăm, tu poţi preţui cu înlesnire importanţa unui studiu care formă judicata pe cît analisul gramatical esercitează băgarea de seamă şi gîndirea.
        Mai fac încă şi alte deosebiri. Despart proposiţiile principale relative din proposiţiile principale absolute, sujete şi atribute simple şi necomplinite, sujete, atribute compuse şi complinite. Tu vei urma pînă în sfîrşit acest curios studiu; dar tu vei cerceta cu grijă pînă la ce treaptă se cade a urca pe scolarii tăi, chiar pe cei mai puternici, fiindcă aceste însemnări* [200] au un folos mai mic cînd le alătură cineva cu acelea ale analisului pragmatic.
        Într-adevăr, ceea ce analisul logic are mai folositor, nu sînt termenii artii, nici formele frasei, ci cercetarea ce face el gîndirei înseşi. Deci analisul gîndirii, este analisul chiar al lucrului esprimat prin frasă, şi nu este nimini care să nu vază că studiul gîndirii a ei înseşi, este mai important decît descomposiţia formei sale cei logice.
        Nu se cunoaşte încă de obşte, ştiu, cît este de trebuincios şi de neapărat acest analis; dar pentru a-l pricepe, ia cu un scolar cel d’ăntîiu rînd al unei cărţi pe care toţi cred că înţeleg, şi pe care o pun adesea în mînele junilor ca pe o carte elementară: înţeleg Telemacul, pe care l-am mai numit odată şi a căruia citire ţi-o recomand daca ţi se va întîmpla să dai leţii pe la unele din familiile satului sau cetăţii în care vei lăcui. Să luăm, zic, cea d’ăntîiu frasă. Să zicem că un scolar începător, dar curios citeşte acest rînd: Calipso nu putea să se mîngîie de departul lui Ulise, şi pe care el doreşte să îl înţeleagă, să întrebe pe învăţătorul său, că învăţătorul său prinde bucuros a-i respunde, eacă într-acest cas convorbirea ce vor avea între ei: 
        Scolarul. Ce însemnează vorba Calipso?
        Învăţătorul. Este numele unei Zeiţe.
        Scolarul. Unei zeiţe? Nu ştiam că sînt zeiţe acolo.
        Învăţăt. Nu sînt; dar grecii îşi au închipuit că erau. 
        Scol. Am auzit însă că Grecii sînt creştini şi că pe steagurile lor port crucea. 
       [201] Înv. Nu vorbesc de Grecii cei nuoi, dar de Grecii cei vechi.
        Scol. Se mai află încă din Grecii cei vechi?
        Înv. Nu, numai sînt. Cei ce trăiesc în timpii de acum se numesc Greci nuoi. 
        Scol. Autorul lui Telemac era un grec nuou sau un grec vechiu?
        Înv. Nici una, nici alta, el era franc.
        Scol. Franc? Cum se chiama? Cine era acesta?
        Înv. Caută cea d’ăntîiu pagină a volumului, titlul, şi vei găsi acolo şi numele şi calitatea sa. Acesta era ilustrul Fenelon, unul din cei mai mari scriitori ai noştri, şi unul din cei mai sfinţi părinţi ai bisericii, Arhiepiscop de Cambrai subt oblăduirea lui Ludovic al XIV.
        Scol. Şi un Arhiepiscop din timpii lui Ludovic XIV credea că se află zeiţa Calipso?
        Înv. Nu, nu credea, şi gîndia că nici cititorii săi nu o să crează.
        Scol. Dar el a făcut o carte asupra Calipsei?
        Înv. Tu ştii ce este o fabulă. Această carte este o frumoasă şi mare fabulă, plină de leţii de o înaltă înţelepciune şi scrisă într-un stil vrednic să-l admire cineva. Aceasta este ceea ce numim în literatură o capodoperă ea este asemenea o raritate şi în morală, şi în politică.
        Scol. Ce va să zică morală şi politică?
        Înv. Morala este ştiinţa datoriilor noastre; politica este ştiinţa drepturilor şi datoriilor guvernelor şi popolilor.
        Scol. Aşa Telemacul coprinde o morală şi o politică pentru zeiţe.
       [202] Înv. Telemacul nu este o carte scrisă pentru zeiţe; ci dinprotivă o carte compusă pentru educaţia unui june prinţ, ducele de Borgonia, nepotul lui Ludovic XIV.
        Scol. O carte dar făcută pentru un prinţ poate să fie bună pentru mine?
        Înv. Într-această carte sînt lucruri frumoase şi bune pentru toată lumea.
        Scol. Ducele de Borgonia s-a folosit dintr’însa? Fost-a un rege bun?
        Înv. La începutul învăţăturei era puţin sîrguitor şi scolar nesupus. A devenit în urmă foarte înţelept, şi Telemac i-a însuflat fără îndoială o parte din bunele sale simtimente; dar a murit june; n-a oblăduit.
        Scol. Pentru ce se numeşte această carte Telemac?
        Înv. Într-însa se vorbeşte prea des de Telemache, fiiul lui Ulise.
        Scol. Cine era Ulise?
        Înv. Regele micei insule Itaca şi unul din eroii greci ce întreprinseră împresurarea Troiei, şi care dărîmară această cetate.
        Scol. Ce era acestă cetate a Troiei?
        Înv. O cetate a Asii mici, aşezată într-o depărtare de cîteva leghe de la ţărmii mării. 
        Scol. A căruia prinţ era ea?
        Înv. A regelui Priam, tatăl unui mare număr de fii, dintre carii cei mai vestiţi se numeau Ector şi Paris.
        Scol. Pentru ce regii Greciei se duseră a dărîma capitala sa?
       [203] Înv. Paris, într-o călătorie ce făcu în Grecia, răpise pe frumoasa Elena, muierea lui Menelae, regele Spartei, şi prinţii greci se sculară cu resbelu împrotiva lui Priam silindu-l să dea îndărăt pe Elena soţului ei Menelae.
        Scol. Şi Priam n-a dat-o?
        Înv. Nu, lui i-a plăcut mai bine a susţinea un resbelu de zece ani şi a espune residinţa sa, regatul, familia şi popolul său resbunării grecilor şi la o totală ruinare, decît a face un act de dreptate.
        Scol. Ce slab părinte şi ce rege becisnic! nu se mai găseşte, socotesc, nici tată, nici rege ca dînsul astăzi. 
        Înv. Cu adevărat, nu.
        Scol. Cetatea Troia a fost cu desăvîrşire ruinată, sau a remas ceva ca din aceea a Jerusalimului.
        Înv. Abia îi descoperă cineva urmele astăzi.
        Scol. Dar toate acestea sînt adevărate, sau este de Ulise, de Telemache, de Troia, de Priam, de Elena, de Paris şi de Ector, ca şi de Calipso; voiu să zic daca toate acestea sînt o fabulă?
        Înv. Cetatea Troi, Ulise şi celelalte personage ce le numişi au esistat; dar s-au scornit multe fabule asupra acestor sujete, şi Telemacul lui Fenelon este o povestire scornită de autorul lui.
        Scol. Citindu-l îmi vei spune Dumneata ceea ce este adevărat şi ceea ce nu este? Asta o să te obosiască poate?
        Înv. Nu mă tem de osteneală; dar aş cădea adesea în invălmăşală daca aş cerca a te îndestula, fiindcă nu ştie cineva a deosebi fabula din istorie. 
       [204] Scol. Socotesc că Fenelon s-a dat mai mult asupra istorii decît asupra fabulei.
        Înv. El a luat tradiţiile astfel precum le-a găsit în autorii Greci, şi mai adesea le-a întins.
        Scol. Astfel sînt mai plăcute?
        Înv. El a socotit că astfel ar fi mai folositoare.
        Scol. Mă voiu folosi din toate acelea ce-mi vei tîlmăci; dar tot remîiu în nedomirire despre unele lucruri. Spre esemplu, D-ta zici că Ulise a esistat, că Calipso n-a esistat, şi că Calipso nu putea să se mîngîie de departul lui Ulise: cum o persoană care n-a esistat a putut să nu se mîngîie de departul unei alte persoane care a esistat?
        Înv. Dar nu ţi-am zis eu că Calipso nu putea să se mîngîie, ci autorul o zice aceasta, şi el poate să o zică, fiindcă a suposat că Calipso a esistat.
        Scol. Asta este aşa întocmai; dar de unde a pornit Ulise, şi pentru ce Calipso a fost nemîngîiată de departul lui?
        Înv. Urmarea cărţii îţi va spune.
        Scol. Voiu urma citirea ei cu cea mai mare băgare de seamă, dar mi-e frică că mă voiu rătăci.
        Cea mai multă parte din junii noştri urmează această citire necurmat şi fără a-i precurma cineva. Judice cineva de folosul ce trag dupe mulţimea de cestiuni pe care un singur rînd le face a se naşte! Şi cu toate acestea nu este niciuna din aceste întrebări carea să fie de prisos; mai sînt o sută altele, dinprotivă, pe care le am scos, şi pe care un bun învăţător se cade a le îmmulţi, căci el este dator* [205] a lumina daca voieşte a face să se citiască cutare carte cu spor.
        Din acest esemplu poate cineva vedea cît de important este analisul lucrurilor. El este de o mie de ori mai folositor decît analisul gramatical sau decît analisul logic, atît de interesant şi el pentru juni.
        Ştiu bine că Telemacul nu este citit în mai multe scoale, şi pentru aceasta felicit şi pe scolari, şi pe învăţători, fiindcă această carte n-a fost făcută pentru clasele popolare, şi în ele nu aduce niciun folos. Ştiu că cărţile ce se citesc mai ordinar într-acele scoli ceru mai puţine esplicaţii, şi îmi pare bine, căci toţi învăţătorii nu sînt disposaţi a da respunsurile ce s-ar întîmpla să le facă scolarii. Cu toate acestea, este de trebuinţă de a face a se analisa în fiecare carte lucrurile pe care toată lumea trebue să le priceapă, şi pe care prea adesea scolarii nu le înţeleg. 
        Analisul lucrurilor va fi corona învăţăturei tale, şi vei aplica acest analis la toate părţile studiilor, cît de popolare, cît de elementare de ar fi măcar. Află, că fără acest analis nu înveţi nimic pe scolarii tăi; faci, fără el, dintr-înşii machini de citire, de scrisoare, de desemnu, de calcul, de recitaţii, iar nu oameni.
        Dar cunosc hotărîrile tale: cunosc devoiementul tău; ştiu că facultăţile intelectuale şi morale ale juneţei vor găsi în tine o călăuză luminată, şi mă răpesc de bucurie purtîndu-mi vederile asupra viitorului acelor sate ale Patrii care vor chiema în sînul lor un învăţător ca tine.
       [206] Leţiile de stil şi eserciţiile asupra composiţiei îmi vor da prilejul de a vă arăta într-alt chip importanţa acestui analis.
        Stilul este forma ce dăm gîndirii noastre cănd scrim. A scrie bine, va să zică a avea un stil bun, precum a vorbi bine, este a avea o vorbire bună, plăcută. Şi una şi alta din aceste arte, ţi-am mai spus, ţin de artea de a se gîndi bine, şi nu remîne îndoială că studiile logicei, vor înlesni cu osebire studiile tale de stil. Dar artea raţionementului este o arte foarte abstrată, care ţi-ar smulge nişte minute prea preţioase, şi la care este cam de prisos a te opri mult, căci vei găsi prea puţină aplicaţie în cariera ta pentru această arte. Analisul logic al frasei şi analisul pragmatic al scrierilor ce vei citi vor împlini lipsa unui studiu pe care nu îl poţi face. Leţiile tale de stil şi eserciţiile tale de composiţii se vor mărgini, prin urmare, la artea de a esprima gîndirea cu chipul cel mai curat, cel mai simplu şi cel mai regulat.
        Spre a ajunge la acest resultat, vei întocmi, cu chipul cel mai lesne de citit şi cel mai inteligibil ce vei putea, leţiile cele prinţipale ale scoalei normale, respectînd în compunerile tale toate regulele ortografiei şi pontuaţiei.
        Te vei esercita asupra unui număr oarecare de sujete, nu însă de imaginaţie, ci de un folos pipăit. 
        Ca învăţător vei avea a te coresponda cu presidentul comitetului local şi cu presidentul comitetului superior, cu inspectorul scoalelor primare, cu rectorul Academii, cu juraţii satului, cu subcîrmuitorul plăşii, cu cîrmuitorul judeţului. Vei avea poate [207] a-mi scrie întrebîndu-mă asupra nuoelor studii ce vom aşeza aici peste cîtăva vreme, asupra cursurilor şi conferinţelor la care poţi a fi chiemat. Ca secretar al juraţilor vei avea alte scrieri, alte alcătuiri a face. Asupra acestui lucru te voiu face a te deprinde numai asupra compunerii ce are înclinare cu materiile folositoare şi positive; şi astfel ai a urma într-o zi cu scolarii tăi, daca îi vei cunoaşte că au dobîndit îndestul putere ca să încerce oare care compuneri.
        Mai nainte de a compune, trebue totdeauna a cerceta, a pătrunde, a cunoaşte bine întregul şi amăruntele sujetului ce voieşte cineva să trateze. Ceea ce se numeşte în învăţătura mai înaltă, lucrarea invenţii: pentru tine, aceasta este un fel de analis al lucrurilor.
        După ce a găsit cineva materialele, trebue a le clasa, a le aşeza într-o orînduială cuvenită, trebue adică a face planul edificiului mai înainte de a ridica zidurile. Ceea ce se chiamă disposiţie.
        Îndată ce disposiţia generală s-a hotărît, lucrează cu de amăruntul, şi alcătueşte cu grijă. După ce ai săvîrşit cea d’ăntîiu redacţie, revede-o atunci subt raportul lămuririi ideilor şi curăţenii termenilor; purcede apoi la corecţie, îngrijeaşte stilul: ceea ce se numeşte elocuţie.
        După această lucrare, treci la punerea pe curat, la transcripţie; şi supune totul la critica învăţătorului. Întreabă sfatul lui; grăbeşte a te folosi pînă cănd mai este vreme, acum şi pentru viitor cănd vei fi lipsit de direcţia învăţătorului tău.
       [208] 
        CAP XXII. 
	Cunoştinţe de istorie şi geografie veche şi nuoă. – Cunoştinţe speciale asupra istorii şi geografii patrii. – Cunoştinţe asupra sferei sau elemente de cosmografie.
	S-a tras pentru scoalele normale un program statornic pentru aceste studii atît de bogate, dar care pot atît de lesne a tîrî prea departe. Noi nu avem a face mai mult decît a urma acest document atît de pontual pe cît va sta cu putinţă, dupe metoadele recomandate, adică ochiul totdeauna pe hartă, şi dupe cele mai bune cărţi autorisate. Tu cunoşti acest program şi îi pricepi cestiunele; te vei pregăti a respunde fiecăria dintr’însele în zioa esamenilor; dar ceea ce mă interesează pe mine şi pe tine, este să ştii cum să înveţi într-o zi istoria şi geografia, subt ce punt de vedere, în ce măsură, prin ce procede?
	Această direcţie ţi s-a dat în cea mai importantă din învăţăturele primare, instrucţia morală şi religioasă. Aşa vei învăţa istoria şi geografia veche subt puntul de vedere al istorii sfinte, şi istoria modernă să o legi de istoria religiei. În toată Europa şi mai cu seamă în Francia, adevărata civilisaţie începe cu întroducerea creştinismului. Să nu te sforţi însă neîncetat a rechiema acest punt de vedere; este destul ca el să domniască în mintea ta şi să-ţi fie de călăuză.
	[209] Cît despre măsura cu care trebue a învăţa istoria şi geografia, este adevărat că trebue a consulta trebuinţele localităţii, şi împregiurările îţi vor spune daca se cade să dai multă sau mai puţină întindere leţiilor tale. 
        Istoria veche atunci vei învăţa-o bine cănd nu vei perde din vedere istoria sfîntă şi raporturile ce popolul lui Dumnezeu a avut cu Egiptenii, Arabii, Persii, Babilonii, Caldei, Fenicii, Filistenii, Sirienii, Grecii şi Romanii.
        Ca să faci să te priceapă scolarii mai bine, este bine a da cîteva cunoştinţe de geografia veche, dar fii cunpătat fiindcă fără această măsură te rătăceşti.
        Pentru istoria modernă poţi a povesti istoria patrii, ea îţi va da fără îndoială ocasie îndestul de des de a arunca ochiul asupra ursitelor celorlalte naţii ale Europei; dar această aruncătură de ochiu în lături să fie numai o căutătură, şi piciorul să-ţi fie mai totdeauna înfipt pe pămîntul patrii; fără aceasta, te vei perde într-un dedal de fapte esteriore, de date şi de nume proprii din care nu vor învăţa nimic scolarii tăi. Învaţă dar puţin lucru, dar orice vei învăţa să fie cu perfecţie stiut de scolarii tăi.
        Prin ce procede vei învăţa?
        I. Pentru istorie este mai bine a comunica prin mijlocul vorbei şi povestirii decît prin vreo carte. Cărţile sînt arareori pricepute; ele sînt seci şi reci; ele sînt prea puţin făcute pentru scoalele popolare. Povestindu-o tu însuţi eşti stăpîn a da ceea ce trebue şi cum trebue. 
       [210] II. Fă leţiile tale de istorie şi geografie totdeauna cu degitul pe hartă. Ca să ştie scolarii tăi, din vedere, de ce ţară şi de ce popol este vorba.
        III. Să ştie asemenea în ce veac şi la ce epocă să trec evenimentele. Să ştii însuţi tu datele cele mai importante.
        IV. Nu întrebuinţa niciodată termeni anevoe fără a-i tîlmăci, şi fără a te asigura prin întrebări daca i-au priceput. Istoria este unul din cele mai bune mijloace de a da cunoştinţe sănătoase de morală şi condută publică.
        Pentru aceasta trebue însă ca să se agaţe cineva de oarecare fapte şi de oarecare personage netăgăduit de importante, şi să despice puţin orice ele îmfăţişează mai folositor. A repeta faptele cele ce au interesat omenirea este un escelent mijloc; dar cel mai escelent este de a lua în parte şi a se opri cîtva asupra unora dintr’acele leţii care se sapă atît de adînc în tinerile suflete, şi care depun în ele seminţele atît de spornice a unor sănătoase cugetări şi a unor simtimente tari. 
        Eacă un esemplu de acest procedu.
        Înv. Eugene, carii sînt cei mai vestiţi dintre regii Franciei?
        Eug. Carol-mane, France I-iu, Ludovic XIV.
        Înv. Carole, zi-mi pe cei mai vestiţi dupe aceşti trei.
        Carol. Nu ştiu bine ceea ce numesc unii prinţi vestiţi.
        Înv. Sînt acei prinţi despre care oamenii au vorbit prea mult în vremea oblăduirii lor, şi despre care vorbesc mult încă şi în zilele noastre.
       [211] Car. Aceia despre carii D-ta ne ai vorbit mai mult sînt sfîntul Ludovic şi Enric IV.
        Înv. Fără a fi asemenea de vestiţi ca aceia pe carii îi numişi, sînt mai mulţi carii au făcut a se mira oamenii de faptele lor şi de binefacerile lor. 
        Eug. Aceştia sînt Clovis, Robert cel Tare şi CArol VII.
        Înv. Carii au fost aceia care s-au iubit cu multă căldură şi s-au plîns de norod dupe moartea lor?
        Victor. Sfîntul Ludovic, Ludovic XII şi Enric IV.
        Înv. Aceştia sînt dar cei mai drăgăstoşi din regii noştri: sînt ei dar cei mai vrednici de iubit, şi au fost ei cei mai drăgăstoşi?
        Vict. Nu ne a spus nimini că Ludovic XII a fost prea drăgăstos, dar fiindcă el a iubit mult pe popol şi i-a făcut mult bine, socotesc că a fost vrednic de iubire.
        Înv. Enric IV n-a fost el încă şi mai vrednic de iubire, el atît de bun, atît de drăgăstos, atît de apropiat, atît de spirtuos, atît de bravu (viteazu) şi atît de plăcut prin calităţile inimei şi spiritului?
        Vict. Toţi prefer pe Eric IV, şi mulţi din istorici, spun unii, l-au prenumit cel mare.
        Înv. Cu toate acestea Ludovic XII a fost prenumit părintele popolului său, şi titlul dat lui Enric IV n-are acelaşi preţ.
        Petre. Enric IV adesea a avut resbelu, şi poate încurcăturele ce i-au făcut ele şi dajdia ce a luat ca să le manţie l-au oprit de a merita numele de părinte al popolului său.
       [212] Înv. Ştii niscareva fapte ce dovedesc că la trebuinţă el ar fi meritat acest titlu?
        Pet. Mi se pare. El voia ca şi cel mai simplu ţăran să aibă în toată duminica găina în oală la foc; era econom şi urma poveţele lui Suli, cel d’ăntîiu al său ministru.
        Înv. Socoteşti că cineva iubeşte pe Enric IV pentru vitejia sa, spiritul şi aerul său cel vesel mai mult decît pentru inima lui cea bună şi amorul pentru supuşii săi?
        Pet. L-ar iubi încă, socotesc, şi fără să fi fost viteaz, spirituos şi vesel; dar gîndesc că îl iubeşte cineva mai mult, fiindcă a fost bun şi dornic de popolul său, blînd pentru toată lumea.
        Vict. Daca ar fi fost om rău, nu l-ar fi iubit nimini nicidecum.
        Înv. Pentru ce zici aceasta? Se află în istoria naţii noastre fapte şi personage care dovedesc că pismueşte cineva pe unii prinţi, încît să nu le dea dreptatea ce le sînt datori subt alte raporturi?
        Pet. Pe Ludovic al XI nu-l iubeşte nimini; ci îl uraşte. El a făcut oarecare bine; dar a fost om rău şi crunt. Cît a trăit tutulor le era frică de el; după ce a murit toţi l’au blestemat.
        Înv. France I este iubit ca Enric IV; era spirtuos şi viteaz ca acesta? 
        Josef. Nu, el avea altă croitură. A iubit învăţătura; a arătat vitejie pe cîmpul bătăii şi statornicie în nenorocire, şi aceste strălucite calităţi i-au agonisit mari laude; dar era fluşturatic şi risipitor, şi de acesta a zis părintele popolului aceste vorbe: După noi, băiatul ăla va strica toate. Nu îl uraşte [213] cineva ca pe Ludovic al XI, fiindcă era mult mai bun decît el: dar nu-l iubeşte ca pe Enric IV, fiindcă era mai puţin bun. 
        Înv. Sfîntul Ludovic este iubit ca Henric IV.
        Jos. De dînsul vorbesc oamenii mai puţin şi cu alt fel de vorbe, dar este prea mult respectat şi prea mult slăvit.
        Înv. Daca lumea n-are acelaşi amor pentru dînsul, nu va să zică că este privit cu răceală?
        Jos. O, nu, nu poate cineva să fie rece către un prinţ atît de sfînt, către un rege care a dat nişte instituţii atît de frumoase regatului.
        Înv. Este numai respect sau încă şi admiraţie ce au oamenii pentru dînsul?
        Jos. Oamenii admiru vitejia lui, străşnicia şi statornicia lui; îi respect pietatea lui.
        Înv. El era bun ca Enric IV; era drept şi econom ca Ludovic XII, şi viteaz ca France I. Ca Enric IV şi Ludovic XII, el iubia popolul, îl uşura de sarcini şi necazuri şi-i adăoga libertăţile lui: pentru ce să fie el mai rar în mintea noastră decît aceşti trei prinţi?
        Jos. El este mult mai vechiu decît dînşii. Oamenii şi-aduc aminte mai des de lucrurile care sînt mai aproape de dînşii.
        Înv. Şi daca vei compara pe Carol-mane cu cei patru regi despre care vorbim, cui ai da preferinţa?
        Pav. Viteaz mai mare, legislator mai înţelept de cît cîteş patru, oblădui o împărăţie mai întinsă şi făcu lucruri mari în nişte timpi grei. Dar el fuse* [214] crunt către Saxoni, şi nu spun de dînsul că a fost vesel şi spirtuos, nici bun ca Enric IV.
        Înv. Ne remîne dar pentru dînsul numai admiraţia. Şi Clovis, comparat cu toţi aceşti suverani, ce rang va lua el în simtimentele noastre?
        Enric. El este mult mai vechiu decît Carol-mane, şi aceasta ne opreşte poate de a şti daca fuse bun, daca iubi popolul şi daca îi făcu bine; noi ştim numai că fuse un concherant şi un barbar.
        Înv. Dar fără acest concherant şi fără acest barbar, Francia n-ar fi avut atît de curînd religia şi civilisaţia sa.
        Jos. Îl respectă, dar nu-l admiră mult.
        Înv. Pavele, ce simtiment ai pentru Ludovic XIV?
        Pet. Îl admir. El fu deocamdată fericit concherant şi protector a tot felul de talente; săvîrşi căzînd în nenorocire; dar într-aceasta arătă o nobilă tărie de suflet.
        Înv. Îl iubeşte lumea ca pe Enric IV?
        Pet. El era prea mîndru de naşterea lui, prea îngîmfat de mărirea lui, prea deşert de persoana şi de triumfurile lui.
        Înv. Să resumăm acum. Spuneţi-mi nu pe acel rege al Franţei care este mai iubit, dar pe acela care a făcut mai mult spre a fi iubit?
        Pet. Îmi trebue pentru aceasta a şti mult mai multe lucruri decît ştiu, şi aceasta va fi pentru mine o raţie netăgăduită de a da de aici înainte o băgare de seamă mai adîncă studiului tutulor faptelor ce ne vei spune.
       [215] Astfel trebue a fi într-adevăr unul din resultatele acestor întrebări. Fă-le dar adesea. Nu începe o nuoă povestire fără a face aducere aminte de cele vechi, şi în loc de a povesti rece trecutul, însufleţeşte-l cu statornicie, aducînd lucrurile şi oamenii pe scenă, ca cînd toate s-ar petrece subt ochii tăi şi ai scolarilor tăi. Istoria este folositoare numai atunci cînd este învăţată într-un chip cam dramatic, ca cînd ar fi cineva de faţă la întîmplările ce s-au trecut.
        Învăţătura geografiei este mai lesne. Poţi a face să se urmeze dupe o carte de această materie şi chiar a face să se înveţe textul de rost, cu condiţie numai de a arăta totdeauna harta ţărei şi de a oţeli neîncetat aceste leţii, fireşte reci, prin spuneri din istorie sau din istoria naturală, prin relaţii de călătorii, prin cestiuni ce pironesc luarea aminte. Aceste cestiuni sînt mai folositoare, mai trebuincioase decît cum ar gîndi cineva, fiindcă cea mai multă parte din copii nu se interesează de leţiile de geografie decît întrebîndu-i.
        Eacă un esemplu asupra chipului de a întreba. Scolarul citeşte în mica sa Prescurtare de geografie acest rînd, care se găseşte mai în toate: Parisul aşezat pe Sena, una din cele mai însemnate cetăţi ale pămîntului, este capitala regatului Francei. Cine nu-şi închipueşte că un scolar pricepe o frasă atît de simplă? Şi ce de învăţători carii trec mai încolo fără a face cea mai mică întrebare! Ce de scolari carii învăţu a spune aceste vorbe, carii au aerul de a la pricepe, şi carii n-au pentru dînsele o idee curată! ei bine, să luăm un scolar dedat a cere esplicaţii* [216] asupra a orice nu pricepe, şi un învăţător dorind să fie întrebat ca să dea cu adevărat roade, eacă dialogul ce se va isca asupra frasei de care ne este vorba: Scolarul aici va întreba şi învăţătorul va respunde.
        Scol. Acest nume de Paris este tot acela cu al lui Paris de care vorbeşte în Telemac, şi vine el de la Greci?
        Înv. Au dat cu socoteala, au vorbit-o odată; dar numai este nimini astăzi care să aibă această opinie.
        Scol. De unde vine dar numele acesta?
        Înv. De la un popol sau de la o popolaţie ce lăcuia în vechime această ţară, în timpii lui Iulie Cesar, şi care se numea Parisii.
        Scol. Nu ştiu cînd a trăit Iulie Cesar, nici cine a fost?
        Înv. Este cel mai strălucit dintre generalii şi consolii Romei vechi.
        Scol. A făcut el o visită Parisienilor?
        Înv. Da, cu armele în mînă. A conchistat şi a subjugat Galia sau vechia Francie.
        Scol. Este mult timp de atunci?
        Înv. Aceasta a fost cu cincizeci de ani înaintea naşterii mîntuitorului nostru Iisus Hristos, sau la începutul erei creştine, după care numărăm anii astăzi.
        Scol. Ce fel Parisul este aşezat pe Sena? Tot ca Veneţia care este aşezată pe mare?
        Înv. Acesta este un fel de vorbire, o rostire nu întreagă; pentru a zice pe ţărmii Senii, sau pe amîndoă malurile Senii.
       [217] Scol. Sena este un rîu mare? 
        Înv. Sînt altele şi mai mari în Evropa, Dunărea, spre esemplu, al căria volum de apă este mult mai mare şi cursul mai lung; dar Sena este cel mai mare rîu al Franţei.
        Scol. Sînt astfel de rîuri mari şi în celelalte părţi ale pămîntului ca în Europa?
        Înv. Da, Nilul în Africa, Gangul în Asia, rîul Amazonelor în America Sudă, Misisipi în America Nordă.
        Scol. Apa Senei este bună sau rea de băut la Paris?
        Înv. Este escelentă; dar trebue a face să se stricoare mai nainte de a o bea.
        Scol. Ce va să zică aceasta?
        Înv. A stricura, este o lucrare prea simplă pentru a lămuri sau a limpezi apa. Pentru aceasta au nişte vase de o piatră poroasă sau nişte fîntîni care coprind cîtva nisip sau cărbuni, p’între care fac a trece apa din rîu. Printr-această îngrijire ea devine escelentă.
        Scol. Citesc că Parisul este una din cele d’ăntîiu cetăţi ale pămîntului: nu este cea mai mare din toate?
        Înv. Ea este cea mai mare din cetăţile Franţei.
        Scol. În ce ţări găseşte cineva mai mari?
        Înv. Nu sînt decît doă ţări, Englitera şi China, unde se află cele mai mari.
        Scol. Care este mărimea Parisului?
        Înv. Voieşti să ştii ce spaţiu ori ce suprafaţă coprinde Parisul, sau care este numărul locuitorilor lui? Sînt cetăţi care coprind un mai mare [218] spaţiu decît Parisul, şi care numără mai puţin locuitori.
        Scol. Cum se poate aceasta?
        Înv. Cetatea Moscva coprinzînd multe grădini în ocolul ei, şi avînd case mai puţin înalte, coprinde mai multă suprafaţă şi numără mai puţini locuitori decît Parisul.
        Scol. Pricep acum; dar cîţi locuitori numără Parisul?
        Înv. Înţelegi popolaţia statornică sau întîmplătoare?
        Scol. Nu ştiu ceea ce numeşti popolaţie întîmplătoare?
        Înv. Se numără în Paris mulţi străini carii nu sînt statorniciţi, carii fac o locuinţă trecătoare, unii pentru a face studii sau pentru a învăţa meserii; alţii pentru trebi de industrie şi comerciu sau de interese ale posiţiei sociale; alţii încă ca să vază ceea ce are Parisul mai curios: aceasta se numeşte popolaţie întîmplătoare. Ea este cînd numeroasă, cînd mică de tot. Cînd Englesii năpădesc ceva mai estraordinar, cînd domneşte pacea şi înfloresc artele şi comerciul, numără cineva în Paris de la treizeci pînă la patruzeci de mii streini. Către aceasta este o popolaţie statornică care trece peste noă sute cinci-zeci de mii de suflete.
        Scol. Este dar aproape de cinci ori popolaţia Lionului?
        Înv. Da, se numără la Lion o sută cinci-zeci mii de locuitori.
        Scol. Parisul singur coprinde atîţea locuitori ca o sutime de cetăţi cum Cimper şi Draguman?
       [219] Înv. Da, şi daca popolaţia este de un preţ cu aceea a mai multor mii de sate, covîrşaşte prin bogăţiile sale oarecare regate: Venitul şi cheltuelele sau budgetul Parisului trece peste patruzeci milioane de franci.
        Scol. Englitera şi China, zici, au cetăţi încă şi mai mari decît Parisul? 
        Înv. Se numără un milion doă sute mii locuitori în Londra, capitala Engliterei, şi doă milioane la Pechin, capitala Chinei.
        Scol. Pentru ce acestor mari cetăţi le zic capitale ori residinţe?
        Înv. Acest nume nu se dă acestor cetăţi fiindcă sînt mari, ci pentru cuvîntul că în ele locuesc capul sau stăpînitorul unui Stat. Capitală vine de la caput, vorbă latină ce însemnează cap, căpetenie.
        Scol. Fiindcă sînt cetăţi mai mari decît Parisul, sînt fără îndoială regate asemenea mai mari decît Francia?
        Înv. Rosia este mai mare decît Francia. Ea formă a noălea parte a pămîntului locuit. Ea este o împărăţie. Se dă ţărelor titluri analoage cu acelea care poartă capii ce le oblăduesc.
        Mai ai vreun lucru a mă întreba asupra rîndului ce ai citit?
        Scol. Mi-este teamă că am abusat de complăcerea D-le de a-mi respunde, să citesc altul.
        Scoţu multe din acele întrebări care ar face un scolar încă mai curios decît acesta ce vorbi, întrebări care ar fi într’aceeaşi vreme de natură a face [220] o leţie de geografie încă mai folositoare şi mai desfătătoare.
        În scoala normală, se uneşte pe lîngă leţiile de geografie cunoştinţe elementare asupra sferei sau cosmografiei. Aceste cunoştinţe tu ţi le-ai agonisit bine, pentru cuvîntul că le-ai priimit în urma studiilor geometrii şi arpentagiului, şi că am pus în disposiţia ta şi tovarăşilor tăi globuri şi alte instrumente fără care aceste teorii nu ar fi fost pricepute bine.
        Nu cerca dar a le comunica în scoalele elementare, nu vor aduce niciun folos; ele sînt păstrate pentru scoalele superioare. Dar ceea ce este folositor pretutindenea şi potrivit cu toate inteliginţele, sînt frumoasele leţii asupra fenomenelor celor mai principale ale cerului, asupra arătării unui număr de stele care joacă un rol prea însemnat în viaţa omului de la cîmpi şi căruia îi trage băgarea de seamă.
        Vei da dar idei de meteorologie şi astronomie, dar idei foarte popolare fără nicio pretenţie de o rostire ştiinţifică. Aceasta este toată cosmografia ce se cuvine scoalelor primare ordinare.
       [221] 
        CAP XXIII.
	Aritmetică. – Algebră. – Geometrie. – Arpentagiu. – Mecanică. – Sferă mai departe.
	Ajungînd la aceste studii mai anevoie şi căutînd cele mai bune procede pentru a le studia şi învăţa, te voiu face a cunoaşte mai întîiu importanţa lor, apoi caracterul lor special.
        Importanţa lor este nuoă în învăţătura primară. Afară de Aritmetică, toate celelalte erau străine odată. Astăzi toate sînt neapărate acolo; trebuinţele vremii fac o necesitate simţitoare, şi, spuind adevărul curat, aceasta este partea cea mai d’adreptu folositoare, cea mai productivă din leţiile tale, ba încă productivă pentru toţi aceia carii le priimesc. Ea este mai puţin simţibilă în învăţătura elementară; dar în scoalele superiore, ţinta de căpetenie este dobîndirea unui rod văzut.
        Acum care este caracterul special al acestor studii ceva cam anevoie şi mai înalte?
        Pînă aici a fost vorba de nişte eserciţii în care totul se reducea la artea de a scrie ceea ce au gîndit alţii, sau a esprima rîndul nostru într-un fel regulat prin scrisoare sau vorbă, sau a şti evenemintele care s-au trecut înaintea noastră asupra pămîntului, sau de a cunoaşte acest glob şi împărţirile lui cu tot ce se află mai însemnat pe suprafaţa lui, şi fenomenele cele mai curioase ce vedem pe cer.
       [222] Astfel este objetul scrisorii, desemnului, citirii, grămăticei, geografiei şi cunoştinţelor din cosmografie.
        În noul şir de studii la care te chiem, este vorba de cunoştinţe atît de deosebite, că după ce le au dobîndit cineva întîmpină pe celelalte, geografia şi cosmografia, spre esemplu, subt un punt de vedere cu totul nuou.
        Dar în ce se deosibesc în fiinţă aceste cunoştinţe de cele precedente, şi care sînt nuoele metoade ce sîntem datori a urma pentru ca să le putem studia? Ceea ce ne va învaţa o aruncătură de ochiu asupra fiecăria din aceste studii.
        Cea d’ăntîiu dintre ele, Aritmetica, are pentru objet un singur lucru, artea de a socoti cătimele sau numerii de orice se poate pe lume preţui în ţifre. Aceste vorbe singure îţi arată că aceasta este o lucrare prea specială şi prea nuoă, la care nici simtimentul nici imaginaţia nu ia nicio parte, care esercitează numai facultăţile intelectuale, şi care cere o mare băgare de seamă. 
        Trebue a aţîţa cît se va putea mai mult această băgare de seamă fără a o slei, fără a o slăbi, şi trebue mai vîrtos, a te feri în eserciţiile ce vei face să facă scolarii şi în studiul regulelor ce presidu la aceste eserciţii, ca scolarii tăi să nu deviie un fel de instrumente de calcul. Pentru aceasta nu este mijloc mai puternic decît socoteala din gînd.
        Prin acest prag trebue a intra în aritmetică.
        Aşa, esplică bine ceea ce înţelegi prin număr, unime, zecime, sutime.
       [223] Fă apoi a pricepe miile şi a întrevedea milionul şi bilionul.
        Ia, de trebue, cu începătorii, petricele, grăunţe, sau oricare alt objet ce se poate număra. 
        De aici treci la semne şi la ţifre trase pe tablă pentru a înfăţişa numerii întregi.
        Esplică în sfîrşit jumătate, a treia parte, a patra parte, a zecea parte, a suta parte , a milionea parte.
        Aceasta este cel d’ăntîiu şir de eserciţii pentru aritmetica din rînd, să nu nădăjduieşti nimic de la scolarii tăi fără aceste esplicaţii care trebue să se facă înainte de toate. Odată tîlmăcite şi pricepute bine de scolari, vor sluji de temeiu la calculul superior ca şi la operaţiile celor patru lucrări şi sistemului decimal.
        Dar mai ăntîiu, fă adesea a socoti cu mintea, şi de obşte fă a se calcula puţin prin scris. Acest calcul ucide junele inteliginţe; şi trebue a îndeletnici inteliginţa iar nu degitele.
        Calculul pe tablă este mai preferabil decît calculul pe hîrtie sau pe tablă de piatră, fiindcă pune pe scolar care lucrează în necesitate de a vorbi.
        Vei tîlmăci mai vîrtos sistemul decimal, şi te vei sforţa a-l face să i se vază simplitatea şi basa pe care este întemeiat. Daca nu este însoţit de raţionement, el formă din băieţi machine, şi aceste machine încetează de a merge chiar din minutul din care învăţătorul nu le mai înpinge.
        Pentru sistemul metric, numai un singur proced este care dă idei curate: acesta este a înfăţişa copilării modele de tot felul de punderi (greutăţi) şi măsuri.
       [224] Începe mai ăntîiu pentru a face să priceapă pe un glob ceea ce este metrul sau a patru-zecea milioane parte din cercul pămîntesc. 
        Arată apoi în natură şi în figură, în lemn şi pe hîrtie, metrul, decimetrul, sutametrul, miiametrul, şi asupra pămîntului decametrul, &c.
        Obligă pe fiecare scolar a face el însuşi pe acele din măsuri care vor fi de făcut. Toate vergile, toate pantlicele de hîrtie sau de mucava pot sluji acestei trebi.
        După metru, pune să facă metrul cub, în lemn sau în mucava, pentru a esplica sau pentru a arăta mai bine sterul şi împărţirile lui; decimetru cub, pentru a arăta litrul şi părţile lui zecimale; sutametru cub pentru a da ideea cătăţimei de apă destilată ce coprinde el, şi care atîrnă o gramă.
        Fă a se face în sfîrşit subt ochii scolarilor tăi, sau prin ei, un pund de cinci grame, din care noă din zece aramă şi o a zecea argint, pentru a avea pundul sau greutatea unui franc. 
        Astfel vei da în cîteva zile, mai multe idei sănătoase decît dau unii în şase luni de teorie. Vei arăta asemenea cum toate aceste studii se leagă, cum aceea a sistemului monetar, spre esemplu, se ţine în Aritmetică de studiile chimii. 
        În orice lucru sîrgueşte-te a face învăţătura ce o dai mai totdeauna practică. Acesta este singurul mijloc de a fi folositor şi a te face să fii preţuit.
        Luminează dar totdeauna teoria prin esemple.
        Am văzut cîteodată scolari carii lucra de minune asupra sutametrilor şi zecimerilor fără a [225] avea cea mai mică idee de aceste măsuri, sau carii ştia prea bine că trebue de aceia o sută sau zece ca să facă un metru, dar carii chiemaţi a trage pe tablă o linie de lungimea unui metru începeau mai ordinar prin a zice: să ne închipuim că aceasta este lungimea metrului, ca cînd trebuea să trăiască mai nainte de toate cu suposiţii. O mai zic odată, această metodă de suposiţii, închipuiri, folositoare în înaltele recercetări, acelea ale învăţaţilor, este absurdă şi vătămătoare în lucrările tale.
        În geometrie este vorba de altceva; într-însa nu este vorba numai de a combina ţifrele, ci de a măsura întinderea şi spaţiul, linia dreaptă, linia curbă, suprafaţa plană, suprafaţa curbă sau sferică, toate liniile, toate suprafeţele, toate distanţele, sau toate dimensiile putibile. Aceste cătimi se redau sau se traduc asemenea în numeri; dar ele nu se esprimă toate în ţifre; sînt unele care le poate înfăţişa cineva cu mai mare înlesnire într-un chip mai deşert şi acesta prin literele alfabetului. Aceste eserciţii ceru mai de obşte o osîrdie a spiritului încă mai mare decît aceea a calculului. 
        Oricum vei lucra, cu linii, cu ţifre sau litere, sîrgueşte-te totdeauna să fii priceput. Nu face un pas înainte nefiind urmat de toţi scolarii clasei tale, şi formă secţii sau clase nuoe de toţi aceia carii remîn îndărăt. În geometrie, nu poate cineva merge înainte daca leţia fiecăria zile n-a fost pricepută bine, şi această învăţătură ca să poată cineva isbuti, cere ca scolarii să fie regulat întrebaţi asupra leţiilor ce a dat şi care dă cineva.
        De geometrie şi aritmetică se lipeşte încă o [226] ştiinţă care calculă numerii şi cătimile prin mijlocul ţifrelor, caracterilor alfabetici şi a unor semne speciale, ştiinţă pe care o cunoşti subt numele de algebră. Ea cere facultăţile intelectuale mai esercitate încă şi decît la geometrie, şi nu vei vorbi de dînsa deloc în învăţătura elementară; dar fiindcă eşti dator a da dintr-însa oarecare idei în scoalele superiore şi în cele industriale, este de trebuinţă să o studii îndeosebi ca să te ajuţi în a da acele idei cu folos.
        Să ştii că această măsură de a învăţa algebra, geometria, nu este pusă pentru a esercita facultăţile intelectuale ale scolarilor tăi, nici ca să faci tu însuţi propîşiri în ştiinţe; ci numai pentru a fi folositor scolarilor tăi, şi ai să treci repede toate esplicaţiile care nu găsesc d-a dreptu aplicaţii.
        Aplicaţia cea mai d-a dreptu a geometrii, este arpentagiul; aceasta este artea de a măsura suprafaţa pămîntului, arte veche şi totdeauna necesarie, arte pentru care vei studia geometria, fiindcă înveţi această ştiinţă numai pentru a aplica cunoştinţele ei la arpentagiu.
        Către aceasta tu nu faci acest studiu ca să fii în stare a face tu însuţi treaba arpentorului, ci ca să faci a o face scolarii tăi: a dirigea o astfel de lucrare este onorabil. Tu eşti dator a învăţa ceva mai mult decît arpentagiul şi geometria, şi acest ceva este artea de a comunica aceste doă ştiinţe altora, şi pentru aceasta trebue să faci din cele mai bune procede de urmat pentru această învăţătură, objetul meditaţiilor* [227] tale particolare în tot timpul în care vei învăţa această ştiinţă.
        Eacă aici o regulă nestrămutată: nu zice niciodată vreo vorbă despre geometrie în scoalele primare, unde nu eşti dator a da cunoştinţe elementare şi a dirigea oarecare eserciţii de arpentagiu.
        În mecanică ne mărginim la definiţiile machinelor celor mai simple. Vei proporţiona acestă învăţătură cu trebuinţele localităţii unde vei fi chiemat a o da.
        Dupe ce s-au făcut toate aceste cursuri, ne reînturnăm, dupe cum am mai zis, asupra cursului geografiei şi cosmografiei. Atunci vei învăţa globul pămîntesc şi globurile cereşti subt alte nuoe punturi de vedere: studiind pămîntul vei face un studiu mare de arpentagiu, studiind universul vei face un studiu mare de geometrie.
        Şi vei vedea că la sfîrşit o să aibi ceva mai mult şi mai bine decît ştiinţa, şi aceasta va fi o meditaţie morală; o contemplaţie religioasă. O să-ţi vorbesc de aceasta şi altă dată, cănd vom vorbi de cel din urmă şi de cel mai greu din cursurile noastre.
        
       [228] CAP XXIV.
        Cunoştinţe din ştiinţe fisice şi din istoria naturală aplicate la trebuinţele vieţei. – Definiţiile zoologii, botanicii, mineralogii, tecnologii.
        Daca şirul studiilor despre care îţi vorbiiu în capitolul trecut are caractere speciale, cele despre care am să-ţi vorbesc acum, cunoştinţele ştiinţelor fisice, formu încă o grupă în parte. Ele au un objet deosibit al lor, punu în jocu un alt ordin din facultăţile intelectuale, şi ceru încă alte procede. 
        Mai ăntîiu objetul lor este de a studia organisaţia naturei dupe aceste trei mari împărţiri ce le numim cele trei împărăţii ale naturei. Studiul împărăţii animale se chiamă zoologie, al împărăţii vegetale, botanică; al împărăţii minerale, mineralogie. 
        Apoi, jocul puterilor naturei şi legilor ce presidu la acea organisaţie este ceea ce îşi propune cineva a studia, şi cînd observă cineva aceste puteri în obicinuitul lor joc, soseşte la un şir de fapte şi legi a căror sumă fac ceea ce se numeşte fisică.
        Cînd cineva trece dincolo de aceasta şi caută nai mult decît jocul puterilor, adică cînd cineva studie chiar substanţa trupurilor, cînd cearcă a le descompune şi a le recompune, ajunge la o altă sumă de fapte şi legi care întocmesc o altă ştiinţă, numită chimia.
       [229] Trebue viaţa întreagă a unui om pentru a pătrunde pe fiecare din aceste ştiinţe, şi care se subtîmpart fiecare într-un şir de ramure, şi în care nimini nu ajunge la sfîrşit. Este destul a-ţi zice că trebue a te mărgini la cunoştinţele elementare, şi că este de trebuinţă pentru tine numai a le trece, iar nu şi a le studia.
        Cu toate astea îţi trebue cunoştinţe sigure, şi decît a avea idei greşite, mai bine este nici să auzi vorbindu-se de dînsele.
        Cum vei dobîndi cunoştinţe temeinice despre aceste ştiinţe?
        Mai ăntîiu, ţiindu-te de cele coprinse în programul prescris de autoritate, fără a te ispiti un singur minut a trece dincolo de aceste.
        Apoi neperzînd niciuna din definiţii, niciuna din esplicaţii, nicio esperiinţă. 
        În sfîrşit, culegînd pentru viitor note esacte asupra leţiilor ce priimeşti aici, şi care, neapărat neîntregi, se mărginesc a-ţi da direcţii positive pentru studiii ulteriori.
        În scoalele elementare vei comunica prea puţine din învăţăturele mai înalte ce ştii; dar orice vei şti mai mult acolo îţi va fi folositor. O să-ţi fie de trebuinţă în scoalele superioare. Aici vei învăţa zoologia apăsîndu-te mai vîrtos asupra studiului omului, sau antropologii. Dar tu ştii bine că nu eşti medic, şi că n-ai a învăţa anatomia sau psicologia, sau patologia (ştiinţă despre boale,) sau igiena (artea de a păstra sănătatea;) că nu eşti filosof, şi că n-ai a învăţa psicologia: vei şti că eşti un simplu învăţător primar încărcat a da cunoştinţe popolare* [230] asupra organismului fisic, moral şi intelectual al omului.
        Cînd vei arăta că omul, sau felul omenesc, formă în lume o clasă de fiinţe în parte, vei pîşi la deosibitele clase ale dobitoacelor, arătîndu-le cu repezune organismul şi năravurile, oprindu-te puţin asupra dobitoacelor domestice, din care am ştiut să ne facem nişte ajutoare atît de folositoare. O bună coleţie de desemne va arunca mai multă lumină pe aceste leţii.
        Asemenea vei da cunoştinţe mult mai scurte asupra botanicei. Desemnele îţi vor fi asemenea folositoare, dar vei alerga mai bine la natură decît la arti, şi aceasta va fi cu atît mai lesne cu cît te vei mărgini mai mult la acele plante şi vegetale ce trebue să le cunoască scolarii tăi.
        Nu te lăsa a te tîrî cînd vei comunica botanica, întinzîndu-te asupra cursurilor de agricultură şi orticultură, ci vei arăta poteca către aceste cunoştinţe, vei înfige ceea ce se zice, parul pentru aceste cursuri. Vei da încă idei pentru tecnologie, sau artea de a schimba în mărfi, prin meseriile atît de numeroase şi atît de deosebite la care se aplicu meşterii, pe acele din producte ale pămîntului care sînt supuse la străformaţii.
        Asupra mineralogii, trebue a da tot asemenea idei scurte, şi vei putea încă a lăsa să se zăriască într-aceste leţii toată importanţa şi toată frumuseţe geologiei, în studiul special al composiţii pămîntului în toate tratatele sale priimitoare de cercetarea omului. Te vei opri însă cîtva la cel d-ăntîiu strat, ca să dai oarecare principi de îngrăşarea pămîntului; aceasta* [231] vei face-o în treacăt, ca să revii în urmă la dînsa într-un curs special de agricultură.
        La scoala normală, trebue cabinete de mineralogie şi zoologie; trebue a-ţi face un mic erbariu. Cît pentru scoala primară, nu este rău a avea din toate cîte puţin; dar să nu-ţi perzi pentru aceasta nici vremea nici banii tăi.
        Cunoştinţele de fisică şi chimie nu pot să se comunice fără oarecare instrumente. Daca nu le ai, nu cerca nimic despre această învăţătură; că aceasta ar fi numai ca să te osîndeşti cu scolarii tăi împreună la nişte studii sterpe. Daca ai aceste instrumente, tîlmăceşti-le, fă a le desemna dupe natură, îngrijeşte-le şi le păstrează ca pe nişte objete de un mare preţ; şi pentru orice esplicaţie sau esperiinţă aleargă la ele, neînchizîndu-le niciodată în camera ta, ca nu subt pricinuire de a nu te supăra să se stavileze învăţătura.
        Voiu mai face una şi cea din urmă observaţie asupra acestor studii. Aceste ştiinţe au o terminologie specială, împrumutată nu numai de la greci şi latini, ci de la toate limbele cunoscute. Nu suferi niciodată ca să le întîmpine cineva fără a fi îndestul de pregătit pentru aceasta, nici să schidoliască termenii printr-o ortografie barbară. Am văzut caiete ale unor buni scolari furnicănd de greşale de felul acesta, şi daca totdeauna m-am ruşinat de acestă neîngrijire a aşezămîntului unde am văzut-o; am învinovăţit totdeauna pe învăţători mai mult decît pe scolari. 
        
       [232] CAP XXV.
        Curs de musică şi eserciţii de cîntarea ordinară a bisericei. – Eserciţii de gimnastică. – Scoală de agricultură şi fermele model. – Altoirea şi tăierea pădurilor, arburilor spre a creşte iar.
        Dupe acest şir de studii, cari cer cea mai mare aplicaţie, strădanie a spiritului, viu la un ordin de eserciţii folositoare cu adevărat şi acestea, dar care făgăduesc într-aceeaşi vreme un fel de petrecere; aceastea sînt: cursul de musică şi eserciţiile cîntării ordinare din biserică, eserciţiile gimnasticei, studiile şi lucrările agriculturei şi orticulturei, şi cursul special al altoirii şi tăierii arborilor ca să crească alţii.
        Am reunit prin urmare într-acelaşi cap direcţiile ce am a-ţi da subt aceste raporte.
        Studiul musicei este unul din cele mai importante pentru fiitoarea ta posiţie. Mai mulţi dintre învăţători vor fi cîntăreţi şi organişti, şi chiar de nu vor fi, această ştiinţă le dă mai multe ocasii a se face folositori, ori dirigind studiile musicale a cîtorva scolari, sau luminînd prin sfaturile lor pe taţii de familii carii le vor cere.
        Chiar pentru tine, musica va fi adesea o petrecere preţioasă şi cea mai cuvioasă din toate, fiindcă sînt altele, dar le poţi găsi numai afară.
       [233] Vei face dar studii complete şi vei adăoga, dupe escelenta metodă ce-ţi este recomandată, toate trebuincioasele eserciţii ca să nu remîi cu nişte teorii deşarte.
        Dar nu vei face din musică o patimă carea să te orbească despre preţul ei, şi să-ţi fure timpul ce eşti dator altor studii.
        Să nu faci dintr-însa vreodată nici meseria nici vreun mijloc de cîştig; aceasta ar fi nevrednică şi de raţia şi de posiţia ta. 
        Să te esercitezi dar în minutele de trezire asupra instrumentelor ce sînt cuvenite demnităţii tale.
        Aici noi îţi punem înainte alte petreceri, eserciţiile gimnasticei, pe care le vei preţui acum cu toate cîrtirile şi urîtele idei ce-şi făcuseră oamenii odinioară, şi care sînt încă generale, dar care vor despăria chiar din sat ca să facă loc unei opinii care te va îngădui poate de a le întroduce pretutindenea. Cînd zice cineva că sînt nefolositoare la ţară, unde aerul slobod şi curat şi lucrările cu mîna întreţinu sănătatea, uită că aceste lucrări îmgreuiază trupul şi dau grosime organelor, în vreme ce gimnastica le hrăneşte deodată uşurinţa şi mlădierea, şi este netăgăduitul leac al acelei amorţiri care aruncă atîţea sîrguitori cultivatori în nelucrarea unei bătrîneţe timpurie. Lucrează dar a resturna aceste prejudiţe ca şi pe altele, dar să ştii totdeauna că tu eşti chiemat a le lumina fără a le călca în picioare.
        Cursurile ce am făcut împreună de altoirea şi tăierea arborilor, lucrările tale de agricultură în a noastră fermă-model, şi acelea de orticultură în grădina noastră de legumi şi la răsadniţe, dăruesc [234] învăţătorului alte mijloace de învăţătură, subt formă de petrecere.
        Tu nu trebue să fii agricultor nici pentru tine nici pentru alţii. Agricultura se cuvine numai agricultorilor de profesie; ea îţi va fura o vreme de care tu nu poţi disposa. Mică, ea te va coborî în ochii scolarilor tăi şi familiilor lor; mare ea va cere capitale pe care tu nu le ai. Dar vei creşte cultivatori, şi prin urmare eşti dator a avea cunoştinţe generale despre pămînt, semănăture, îmbunătăţiri şi lucrările ţarinelor.
        Orticultura ţi se cuvine mai bine, şi pretutindenea poţi a da cîteva leţii, a lumina opinia asupra îmbunătăţirii felurilor prin mijlocul altoirii, a oţeli propîşirea vegetaţii prin mijlocul tăierii. Poţi mai cu seamă a da esemple.
        Locuinţa la cîmp, al căria fermec toată lumea îl laudă, dar de care nu ştiu toţi a se folosi, este plăcută numai cînd are înclinare cu ţara, cînd lucrează ceva cineva. Natura este frumoasă, văzută în mare, în măreţele sale forme, în magicele colore care adoarnă suprafaţa pămîntului şi cerului; ea este frumoasă încă în fenomenele fiecăria zile şi fiecăruia timp; frumoasă şi în viaţa şi în moartea sa, în toate metamorfosele care urmez una dupe alta dela Ianuarie pînă la Decembrie. Omul care se interesează la această frumoasă dramă şi care îi urmează faptele, intriga şi desnodămîntul, în observator studios, scoate dintr-un isvor sacru o mulţime de idei şi de simtimente care se găsesc numai la acest isvor, şi a cărui influinţă este vrednică de mirare. Acela care se dă la lucrările cîmpului agoniseşte, [235] poate, prin strădaniile ce pune, oarecare nărăviri de simplitate rustică; dar tot acolo găseşte o linişte, o curăţenie de suflet, gusturi de modestie şi principi de dreptate carii îi hărăzesc o bogată despăgubire pentru acele mici vătămături. Acela care vede în fiecare zi resăritul şi apusul soarelui, acela al cărui ochiu se scaldă într-acel aur curat al ziorilor, trebue să aibă inima curată şi spiritul înalt.
        Subt aceste punturi de vedere am învăţat a cunoaşte viaţa cîmpenească. M-am conformat cu aceşti principi. Predecesorul meu avea ţarine pe care le lucra, aş fi putut să le lucrez şi eu, dar mi se păru mai de cuviinţă a le închiria, căci am socotit totdeauna că învăţătorul junimei nu trebue să fie lucrător de cîmp. Făceam a se lucra îndestul loc pentru a-mi căpui provisiile anuale, dar eu nu săpam. În micele localităţi învăţătorul poate să-şi cultive însuşi agrurile sale; dar, într-acest caz, nu este mai mult învăţător, ci un ţăran care ţine scoală. El poate să fie un om prea stimabil; dar este în escepţie. Astfel comunele, comiliurile municipale şi generale, vistieria statului au dat mînă de ajutor tutulor învăţătorilor junimii, dîndu-le ceea ce cere dreptatea şi posiţia învăţătorilor publici într-o ţară civilisată.
        Deşi m-am ferit a mă face muncitor de cîmp, mă făcuiu agricultor în teorie. Voiiu a face o slujbă studiind cultura cîmpurilor, observînd vechile lucrări şi nuoele descoperiri, invenţiile de tot felul. Comunicam taţilor de familii, uneori chiar scolarilor mei, rodul observaţiilor mele. Deocamdată oamenii mei [236] dau din cap; mă făcură să pricep deşi cu politeţă că ieşiam din cearcănul căderilor mele. Isbutirea esperiinţelor ce făcuiu a se face în ogoarele mele vorbi mai bine decît mine; dobîndiiu un mare credit. Lumea este astfel făcută; îi place mai bine să vază decît să se gîndiască puţin; fă cercări, dobîndeşte isbutiri, şi vei întoarce şi pe cei mai îndărătnici.
        Cu toate acestea cărţile şi jurnalele îmi lipsiau. Aveam o societate pentru agricultură; acolo se făcea nişte frumoase citiri; se plantau nuoe feluri de arbori şi se semănau seminţe puţin cunoscute; puneau gunoiu pe locuri cu altă nuoă orînduială; citiau numeroase jurnale de cultură ce trimiteau alte societăţi. Fuseiu priimit spre a mă folosi de aste mijloace.
        Sorbiiu din mai multe bune cărţi de agricultură, de fisică şi de chimie cunoştinţele cele mai lesne de a se pune în lucrare; le esplicaiu neonitorilor mei, şi prinveniiu a le popularisa în înpregiurul meu.
        Mai pe sus prin studiile sale decît aceia carii îl încongioară, dar familier cu ideile şi vorbirea lor, învăţătorul este dator a comunica potrivit cu mintea lor, a traduce în idioma lor particolară cunoştinţele ce le are el însuşi subt forme mai anevoie.
        Ceea ce lipeşte pe om mai mult de ţară, sînt pădurile, livedile, grădinele. Sînt atît de pătimaş pentru cultura grădinelor, că pentru aceasta puseiu mîna la lucru fără nicio sfială. A planta un arbore sau o ceapă (rădăcina zambilei, ghiocelului, ş. ci. l.) [237] de flori, a înnobila speciile prin altoire sau a semăna seminţe şi a culege fructele, toate aceste lucruri nu sînt nevrednice, mi se pare, de un om de clasa noastră. Eacă ce am făcut: pictorii încep prin a pune desemnele şi văpselele lor pe pînză; fac mai ăntîiu tabloul; pun un fel de cochetărie a-l face să se vază fără să fie pus în perivas: aceasta vine mai tîrziu. Pentru grădina mea făcuiu cu totul dinprotivă: începuiu prin închiderea păduricii de giur împregiur; îngrijiiu de formă; făcuiu a avea această văpsea sangeapo-mărgăritie care bate aşa de bine în verdele vegetaţiei, şi îndată la acest cadru făcuiu a respunde un frumuşel desemn de plantaţie. Puseiu cîteva tufe de liliac şi rose în unghiuri; remăşiţa cu pajişte, arbori şi copăcei roditori, legume şi flori. Felurile fuseră unite laolaltă, ori grămadă, ori în linie. Totdeauna cu ochiul pe fiecare plantă, cu cosorelul în mînă, combătînd în naşterea lor pe falsul mugur şi buruiana, gonind din potece, prin înălţarea lor cu un strat de nisip mărunt, tot felul de umezeli, şi luînd dintr-aceste lucrări straşnica hotărîre de a sdrobi asemenea tot felul de viţii în povăroasa misie ce aveam la scoală, făcuiu din grădina mea ceea ce trebuea să fie o grădină de plăcere, locul cel mai desfătător ce are un proprietar. Scoala mea fuse moraliceşte tot într-o treaptă cu grădina, dar ele fuseră nu numai ale mele ci a toată lumea. Veniau a admira, dupe scolarii mei, frumoasele mele persici, marile mele prune, bunele mele mere şi gustoasele pere, rarele mele flori. Îmi cereau altoaie, şi mă imitau cu patimă. Toţi nu reuşiră, fiindcă artea altoirii este foarte delicată; cu toate acestea puţinele* [238] isbutiri ce se făcu fuseră încoronate şi fuseră de ajuns ca să tragă luarea aminte a satelor vecine asupra îmbunătăţirilor mele materiale ca şi asupra celorlalte.
        Ştiinţa mea asupra acestor lucruri mi-o luasem din cărţi, şi nu le pricepeam pretutindenea bine. Din nenorocire nu este niciuna carea să fie făcută potrivit cu înţelegerea grădinarului, plugarului şi lucrătorului cu zioa. Poate să zică cineva că cărţile noastre sînt făcute mai mult decît pentru aceia carii au trebuinţă de dînsele. Din partea autorilor aceasta este o rătăcire şi recomandăm cu dinadinsul acea vorbire curată şi simplă care este singura scriere bună, şi pentru care ar fi mai lesne scriitorilor noştri a da esemplul decît oricărora alţii din alte popole.
        Satele Balibon şi Ceresai (aceasta era capitala plăşii unde locuiam) aveau cîteva locuri mai necultivate, slujind de păşuni, neproducănd mainimic. Cercase să le vînză dar nu s-a arătat niciun muşteriu; ele nu produceau nimic. Luaiu cîteva petice, plantaiu pe ele salcîmi şi plopi, fiindcă ne lipsiau lemne. Dupe cîţiva ani toate fuseră cumpărate, pe toate plantară plopi şi salcîmi, şi toate fură un isvor de producţii.
        Curînd şi aceste sate vor avea mai multe lemne decît vor avea trebuinţă, şi vor da satelor din preajmă o leţie ce nu o vor perde.
        Aiurea asemenea multe locuri, drumuri mari şi drumuri vecinale sînt încă lipsite de această frumoasă şi folositoare podoabă care dau arborii. Socotesc pe învăţători chiemaţi a predica şi cu cuvîntul* [239] şi cu fapta acest lucru, a ajuta cu toată autoritatea creditului lor poveţele şi ordinele administraţiei. Am văzut cu cea mai adîncă întristare goliciunea unor multe cîmpuri din judeţele Sorans şi Campane şi a unora din provinţiile noastre de la miază zi. Nimic nu produce, nimic nu înfrumuseţează şi nimic nu curăţă şi însănătoşază ca un arbore bine plantat şi bine îngrijit în anii lui cei d-ăntîiu. Vezi dovada asupra frumosului drum din Calsada pînă la Montalban, şi asupra atîtora altele pe care le-aşi putea spune spre cinstea cîrmuitorilor, subcîrmuitorilor şi juraţilor noştri.
        Plantaţiile mele nu m-au îmbogăţit: pentru aceasta trebuea să remîiu mai mult timp la Cerisai şi la Balibon. Dar socotesc că într-o zi ostenelele mele de acolo îşi vor da rodul familii mele, şi îi vor face cinste. Plantaţiile singure nu îmbogăţesc pe nimini. Economia şi buna orînduială îmi deteră această modestă avuţie care îmi ajunge, şi pentru care făcuiu ca Suli, care pe tot anul punea cîte ceva d-o parte. Acesta este cel mai bun mijloc a-ş asigura cineva mijloacele traiului pentru viitor. Dar, a le păstra pînă în sfîrşit este adesea atît de anevoie pe cît este de a le dobîndi. Se află cu toate acestea un mijloc prea simplu pentru a păstra ceea ce ne-a costat atîtea sudori, şi acesta este de a fi om cinstit şi a nu avea a face decît iar cu oameni cinstiţi.
        Aceasta se tîlmăceşte astfel: Nu cumpăra niciodată vreun lucru pe un preţ de nimic: nu trata niciodată cu oameni iscusiţi, ci cu drepţi şi buni: nu căuta niciodată o dobîndă mai mare [240] decît aceea cunoscută de legi, şi nu lua niciodată un capital pus la o mînă sigură ca să-l dai altuia. 
        
        CAP XXVI.
        Curs de alcătuirea proceselor-verbale (tacrirelor). – Ţinerea registrelor statului civil. – Raportele învăţătorului cu autoritatea municipală.
        Cursul de alcătuirea tacrirelor şi al ţinerii registrelor statului civil n-au nimic a face cu misia ta de învăţător; n-ai să vorbeşti nimic de dînsele scolarilor tăi, nici chiar acelora din scoalele superiore. Şi mai puţin vei întîmpina acele cestiuni de drept administrativ sau acele teorii de drept public la care se raportă cineva atît de lesne, şi pe care le-au lipit cu atîta sterpiciune şi cu atîta nesocotinţă în unele localităţi. Aceste învăţături sînt păstrate pentru scoalele înalte, în care pot fi mînate de oameni plini de ştiinţă şi de esperiinţă; astfel de studii n-au loc în scoalele primare, şi în care nu poate cineva a se adînci nici într-o ramură.
        Aşadar nu iei aici leţii de alcătuire relativă la tacriruri de poliţie şi de administraţie municipală, pentru scolarii tăi; ci de a fi în stare a împlini* [241] în comune puţin însemnate foncţiile de grefier al juraţilor. Într-adevăr numai în nişte sate mici vei fi chiemat a le împlini. În satele cele mai importante, nu va avea cineva trebuinţă a alerga la tine, juraţii şi ajutorii lor vor compune ei însuşi toate actele ministeriului lor cu grefierii canceleriilor lor; chiar de ai voi tu a te face folositor subt acest raport, nu vei găsi timp, atît lucrările învăţătorului sînt importante şi numeroase.
        Pentru a fi în stare a alcătui actele zise, pătrunde-te bine de lucrul de care este vorba, dînd o întreagă luare aminte teorii ce ţi s-a dat într-acest curs, şi supuind toate îndoielele, toate neînţelegerile şi toate nedomiririle care pot a remînea în spiritul tău în urma unei leţii, la luminele şi la esperiinţa profesorului chiar la începutul leţii următoare.
        Nimic nu va fi atît de lesne după ce ai apucat odată teoria, decît a copia bine esemple şi a-ţi face apoi pentru trebuinţa ta particolară modele de fiecare fel de act.
        Cănd mai tîrziu vei fi chiemat a compune acte, începe totdeauna prin a lua însemnări esacte şi prin a culege cunoştinţe pe deplin.
        Apoi întocmeşte cu grijă conceptele (ciornele.) 
        În sfîrşit, transcrie actul pe curat cu o esactitate şi o ortografie carea să fie ferită de toată critica.
        De obşte, lasă să te chieme la aceste foncţii, dar nu le căuta niciodată, şi nu te îndeletnici cu atîta dragoste încît să te facă a-ţi neîngriji scoala. Cît de dulce ţi s-ar părea intrarea ta în trebile satului, ea are necazurile şi necuviinţele ei pentru tine. [242] Sînt acte care cer nişte măsuri triste pentru părţile interesate, şi se întîmplă desbateri însemnătoare şi supărătoare chiar la actele statului civil. Cît de puţină ce ar fi partea ce vei lua într-aceste trebi ca redactor, ea îţi va aduce amărăciuni şi vrăjmăşii, poate şi goane, şi cu cît mai puţin vei fi întrebuinţat la aceste acte de autoritatea municipală, atît de mult înclinările tale cu dînsa nu te vor vătăma.
        Aceste înclinări merită din partea ta o mare băgare de seamă. Trebue ca ele să fie aşezate pe temelii tari şi manţinute bine.
        De aceea trebue mai ăntîiu ca pentru amîndoă părţile să-ţi faci ideile cele mai nepărtinitoare.
        Pentru ceea ce se atinge de tine, ia seama că autoritatea municipală este cea mai înaltă în sat; şi ea îţi este apururea supremă. Se mai află şi altele; dar aceea este osia carului satului. Daca ea nu-şi este de ajuns în trebile ei sau neluminată, ajută-o, luminează-o, dar nu fugi de dînsa, nu o descredita, nu te jelui la niciuna din celelalte; fiindcă nu crez ca să ţi se înfăţişeze vreodată una dintr-acele întîmplări rare care te va sili a căuta o altă autoritate mai înaltă.
        În ceea ce se atinge de ideile ce trebue această autoritate să hrăniască în relaţiile sale cu tine, nu cere nimic vreodată decît numai în interesul scoalei tale şi foncţiilor tale. Niciodată în interesul iubirii de sineţi şi persoanei tale. Credem adesea că ceilalţi nu se poartă cu noi dupe cuviinţă, în vreme ce noi facem a nu se purta şi a nu fi drepţi către noi, noi carii nu le dăm ideea ce trebue să aibă de noi, noi carii nu facem slujbele ce sîntem datori* [243] şi care ne-ar face a ne preţui într-un chip mai conform cu dorinţele noastre.
        Opinia ce vor lua de tine şi creditul ce vei avea la început poate că nu vor fi drepte; dar autoritatea ce vei esercita şi cinstirea de care te vei bucura cînd cineva te va cunoaşte mai bine, vor fi firescul resultat al acestei cunoştinţe. 
        Poate să ţi se pară cîteodată că vreunul din conlocuitori este disposat a pretinde multe de la tine decît a avea binevoinţă. Tu nu eşti tot aşa? Omul nu este aşa făcut, şi fiecare din noi n-are a-ş adresa în toate dimineţele această simplă şi grea recomandaţie: mai puţină pretenţie şi mai multă binevoinţă?
        Opinia va fi totdeauna straşnică în privinţa ta mai mult decît binevoitoare, şi disposiţiile autorităţii municipale vor fi espresia opinii generale: nu le privi niciodată subt un alt punt de vedere. Tu nu eşti servul unuia singur, tu eşti învăţătorul satului, şi în pretenţiile juraţilor să vezi pe acelea ale capului satului. Subt acest titlu le eşti dator respect şi supunere. Posiţia ta ar fi neregulată, uricioasă, daca ar fi altfel, daca ar pretinde de la tine aceeaşi supunere şi aceeaşi cinstire pentru privinţe şi opinii sau chiar pentru prejudiţii personale. Într-un asemenea cas, te vei cerceta înaintea raţiei şi conştiinţei tale; nu te trimiţ mai sus, fiindcă nu e nimic mai sus decît aceasta, fiindcă Dumnezeu este acolo. Fie ca el să te feriască de acele neregulate posiţii şi să te ocrotiască, daca găseşte de cuviinţă pentru folosul tău a te duce în ispite.
       [244]
        CAP XXVII.
        Curs de instrucţie morală şi religioasă. – Relaţiile învăţătorului cu autoritatea bisericească.
        Eacă în sfîrşit cel din urmă din cursurile tale, cel mai important din toate. El formă o învăţătură în parte, fiindcă nu este vorba aici de legile şi de puterile naturei, de numărul şi de mărimile objetelor sau de cătimea şi întinderea lor; nici de artea de a se gîndi şi a vorbi dupe regulele vorbirii, ci de datoria de a se gîndi, de a vorbi şi a lucra dupe regulele moralei şi religiei, sau dupe legile dumnezeeşti care presid la ursitele neamului omenesc. Acum cunoşti facultăţile care sînt date omului ca să poate îndeplini acele ursite; acum o să vezi în ce chip mînăm aceste facultăţi a se supune legilor care guvernu orînduiala morală a lumii. Deci aceea este un studiu prea anevoie şi foarte important.
        El este de un fel în parte numai pe seama lui, şi el nu pune în joc numai cutare ori cutare facultate morală şi intelectuală; el le reclamă pe toate, fiindcă religia le pune pe toate la slujba aceliaşi autorităţi, ea le oblădueşte şi le domină pe toate în numele lui Dumnezeu.
        La cea d-ăntîiu căutătură, poate să zică cineva că acest studiu nu este cel mai important pentru învăţători, nici cel mai special; că el are acest caracter numai pentru cei bisericeşti încărcaţi cu slăvitul privilegiu al învăţăturei religiei şi moralei. Întradevăr* [245] tu eşti însărcinat cu aceste leţii ca învăţător creştin; însă eşti chiemat a le ajuta, a le pregăti drumul şi a le repeta, dar nu a le comunica. Fireşte dar eşti dator a da mînă de ajutor studiului acestui objet.
        Pe lîngă aceasta tu nu eşti numai din numărul credincioşilor de rînd, ci încă din acel număr care este dator a da esemplu celorlalţi.
        Apoi, eşti dator scolarilor tăi mai mult decît esemplu; eşti dator a da junelor vîrste toate direcţiile, toate obiceiurile, tot spiritul şi toată puterea unei educaţii morală şi religioasă. 
        Şi cum ai fi tu în stare a îndeplini şi a ajunge această ţintă, daca n-ai făcut însuţi un studiu complect de aceste regule şi de aceste datorii? Ce autoritate vei păstra tu asupra junelor spirite, daca superiorităţii ce trebue să aibi în toate cunoştinţele i-ar lipsi aceea carea ar fi în ochii familiilor cea mai importantă?
        Toate dar contribuesc a-ţi face o datorie sfîntă spre a te aplica la dînsa, toate pînă la trebuinţa de a mulţumi pe judicători, cărora vei cere atestatul tău de capacitate.
        Vei închina dar acestui studiu doi ani cel puţin, poate trei. Vei trece în cel d-ăntîiu an istoria sfîntă; într-al doilea cultul şi dogma; în al treilea morala. Vei urma într-această privinţă direcţii mai presus de acelea ce aş putea să-ţi dau eu. Dărueşte, pune în mişcare toate facultăţile spiritului şi inimei tale, şi învaţă nu numai a şti şi a zice, ci încă a crede şi a arăta aceasta cu fapta; învaţă mai cu seamă a da esemplul ca şi leţia.
       [246] Ai să dai neîncetat esemplul: în scoală, în biserică, în viaţa publică, în viaţa privată. Pretutindenea vei avea a ajuta autoritatea bisericească, şi vei avea cu dînsa nişte raporturi prea strînse.
        Vei dirigea adesea musica sau cîntarea slujbei bisericeşti; vei îndeplini foncţiile de ajutor ca şi cele de cîntăreţ. În toate aceste îndatoriri vei fi tovarăş la lucrarea religioasă a preotului şi vei fi adesea privit ca ajutorul lui. Trebue ca el să se rezime nu pe rîvna ta personală, nici pe fiinţa ta de faţă materială, ci pe sincera ta cooperaţie, pe simpatiile tale pentru ceremonia cultului, pe credinţa ta asupra învăţăturelor ce el propovedueşte.
        A avea o instrucţie morală şi religioasă aşa de întreagă cît poate fi aceea a unui credincios, asta ar fi numai lucrul cel d-ăntîiu pentru tine; lucrul cel mai de căpetenie pentru tine este, de a iubi religia şi a-i îndeplini poruncele într-un chip atît de pilduitor pe cît va cere mîntuirea sufletelor, care vor fi încredinţate direcţiei tale.
        Facultăţile noastre morale şi religioase ajung la acel grad de desvoltare printr-un studiu şi o aplicaţie sinceră mai mult decît prin acea viaţă de priveghieri şi duceri dese la biserică, spoială de credinţă, pe care le numesc unii viaţă blagocestivă.
        Tu ştii din ce obîrşie scoate cineva inspiraţiile care cer eserciţiile acestei vieţe, şi de ce direcţii spirituale şi de ce sfaturi religioase avem trebuinţă ca să o lucrăm cu folos. Te vei apropia dar de acela care veghiază asupra mîntuirii sufletului tău, nu ca de păstorul turmei în care te afli şi tu, dar [247] ca de cel mai bun prieten, ca de cel mai sigur povăţuitor şi director pravilnic al sufletului tău.
        Şi într-aceste cuvinte ţi-am tras toată conduta ta în privinţa lui. Ceea ce aş putea să mai adaog ar fi cam de prisos, dar îţi zic că daca nu vezi în capul turmei unde te afli pe păstorul sufletului tău, daca nu-ţi este cel mai bun prieten şi povăţuitorul cel mai de aproape, oricare simtiment de respect şi de cinstire vei avea altfel pentru caracterul lui personal sau autoritatea lui bisericească, niciodată nu vei avea cu dînsul raporturi întregi. Orice ai face, orice dovadă de prieteşug şi recunoştinţă ai mărturisi, daca nu-i vei da decît ceea ce nu poţi a-i refusa, stima şi respectul, şi daca îi smulgi singurul lucru ce cere conştiinţa sa de preot, direcţia duhovnicească a vieţei tale, nu ai, mai zic odată, o condută întreagă către gonaciu nenorocirilor. 
        Nu-ţi zic: fă-te esemplu, lucrează şi îndeplineşte datoriile publice şi ia parte la slujba bisericei ca să mulţumeşti opinia obştească. Acestea ar fi fără îndoială nişte poveţe bune, dar ar fi eşite dintr-o înţelepciune pe jumătate, dintr-o minte cam tîmpită. Fii mai mult inspirat, fii credincios mai mult cu inima.
        Posiţia ta numai printr-aceasta va fi regulată, şi adaog: să te păziască Dumnezeu de posiţii neregulate, de acelea în care, pe capul duhovnicesc al enorii, ar veni omul a şterge pe preot şi a pune patimele omeneşti în locul tutulor lucrurilor dumnezeeşti care sînt privilegile demnităţii sale şi datoriile însărcinării lui. Poate să voiască Dumnezeu a te apuca într-aceste ispite, şi daca el te conduce, el [248] te va călăuzi pînă în sfîrşit. Dar daca eşti dator numai ţie, greşalelor tale, nesocotinţelor şi neîngrijirilor tale acele disposiţii de spirit care te ar mîhni şi căror dreptatea le-ar fi favorabile, grăbeşte-te a te cerceta cu dinadinsul, şi vei descoperi leacul răului suindu-te la isvorul lui.
        Aplică cu coragiu acest leac, şi află că sarcedociul sufletelor ştie a pricepe greşalele şi vindeca multe rane; numai atunci este puternic, cînd tămădueşte pe unele şi iartă pe altele. 
        
        CAP XXVIII.
        Cursuri practice. Scoale de aplicaţie adăogate pe lîngă scoala normală.
        Cea mai mare din datoriile ce vei avea a îndeplini la scoala normală, este de a-ţi pune toate puterile, nu ca să ştii toate cele ce se învaţă într-această scoală, nici măcar ca să cunoşti mult această obligaţie, fie cît de strînsă, fiind de o treaptă mai de jos, ci a te face vrednic a învăţa bine pe alţii ceea ce ştii. Aici să-ţi fie adevărata ta ţintă, căpătîiul unde se sfîrşesc toate; remăşiţa este de un interes mijlociu. Tu nu eşti aici pentru tine; ci pentru aceia carii ţi se vor încredinţa aiurea; pentru dînşii* [249] cîrmuirea te trimite la noi, şi pentru dînşii închini aici studiului şi spiritul şi mintea ta.
        Astfel statul vede şi preţueşte chiemarea ta. Aşa a întocmit pretutindenea, pe lîngă scoala normală sau scoala de teorie, scoale de aplicaţie sau cel puţin o scoală practică. 
        Ar fi de dorit ca să se poată adăoga la fiecare scoală normală cinci scoale practice, o sală de asilu, o scoală elementară de modul mutual, alta de modul simultanat, o scoală superioră şi o scoală de flăcăi. Această unire de aşezăminte accesorii care face din măreţul aşezămînt din Versalii scoala-model a scoalelor normale din Francia, şi poate din Evropa. Dar mijloace de o asemenea întocmire nu se găsesc pretutindenea, şi trebue a se mărgini într-alte părţi la ceea ce cere trebuinţa. Trebuinţa unei scoale practice se poate îndeplini printr-o scoală elementară bine oblăduită, bine căpuită şi aşezată chiar în coprinsul scoalei normale.
        Cum va organisa cineva această scoală şi cum va conduce într-însa pe scolarii învăţători cu chipul cel mai spornic?
        Şi cum va fi această scoală: mutuală, simultanată ori mistă?
        Noi am dat în trecutele capete, ca să deslegăm această problemă, principii generali. Ei se pot modifica dupe împregiurările ce se vor isca. În fiecare localitate, trebue a se conforma cu trebuinţele şi cu părerile domnitoare. Dar asemenea, în fiecare localitate, o căpetenie iscusită ştie a îndrepta necuviinţele unei metode impusă prin modificaţiile ce ea îngădue.
       [250] Daca metoda dominantă este mutuală, dă-i foloasele simultanatei prin puterea monitorilor; daca este simultanată, dă-i foloasele mutualei prin înmulţirea secţiilor.
        Oricum, scoala să fie escelentă, dar scolarii să nu fie priimiţi pînă cănd dînsa nu va fi astfel, afară numai de nu va socoti cineva a imita pe aceia carii pretind a învăţa ortografia prin cacografie. Dar dupe acest princip, va trebui ca să fie într-o stare atît de ticăloasă pe cît ar fi cu putinţă, şi vezi ce urmări rele are o teorie aşa de nesimţitoare!
        Trebue pe lîngă aceasta ca scoala să remîie, să stea bună. Ca o scoală să fie bună, este neapărat ca să fie mînată de un învăţător bun, şi aici zace una din cele mai mari greutăţi. Daca scoala practică este dirigeată prin scolari-învăţători, ea devine o simplă machină de cercare, o uricioasă scoală. Daca nu este dirigeată de dînşii, ei văd învăţarea, dar nu învaţă chipul cum să comunice ei însuşi. Cu toate acestea este un leac la acest îndoit rău, şi acesta este direcţia claselor sau secţiilor prin scolari-învăţători, subt întreaga direcţie a scoalei de către învăţător; numai că aceasta cere, din partea cestui din urmă, o nemărginită isteciune şi o perfectă complăcere. Îndată ce lipsesc aceste doă lucruri, bunele raporturi nu se întocmesc, şi toţi îşi împlinesc datoriile rău în scoală. Întreaga buna orînduială esistă numai acolo unde învăţătorul, eşit însuşi el de curînd din scoala normală, este asemenea disposat ca şi scolarii-învăţători însuşi a priimi poveţele directorului obştesc, şi unde toţi, director, învăţător şi scolarii-învăţători, pregătesc împreună leţiile [251] scoalei practice, observu bine toate eserciţiile, şi fac din ele objetul unor împărtăşiri regulate, urmate cu religiositate.
        Am văzut scoale practice în care pe fiece zi cerca oarecare nuoe dibuiri şi prefaceri, şi care a doa zi părăsia toate ce a urmat seara, în care se încrucişau în tot felul toate metoadele şi toţi sistemii. 
        Am văzut altele unde se făcea toate contra tutulor principelor de pedagogie profesaţi la scoala normală; unde scolarii-învăţători, simpli privitori sau ajutători nimiciţi, vedeau a se practica sau aplicau ei însuşi procedele cele mai grosolane şi cele mai vinovate. Spuiu iarăşi că am văzut multe bune scoli elementare neatîrnate de scoalele normale, şi am văzut prea puţine scoli bune unite cu aceste instituţii. Nădăjduesc că aceea unde voiu duce pe învăţătorul meu comunal este o esepţie.
        Dar acesta nu este un cuvînt ca să nu-l duc aiurea. Învăţătorul pe cînd se află în cetate şi în cursul studiilor, este dator să vază, subt ochiul căpetenii sale tot felul de scoale. El va vedea pe acelea pe care le cîrmuesc aceste modeste corporaţii care găsesc atîta putere în ostenelele lor. Va vedea salele de asilu, conduse cu atîta căldură de femei, fireştele lor privighietoare. Va vedea scoala superioră unde studiile se fac cu un fel de nesaţiu care esplică îndestul trebuinţa instrucţiei ce cearcă o junime în puntul de a intra în învăţarea artelor şi meseriilor, scoală unde disciplina devine chiar printr-însa un lucru de mîna a doa, dar unde metoda este de o importanţă nemărginită. Va vedea încă o altă instituţie* [252] unde acest îndoit caracter este şi mai pronunţat, o scoală de flăcăi unde numai este trebuinţă de nicio disciplină, dar în care organisaţia cursurilor trebue să fie atît de bine înţeleasă încît să nu se piarză nicio secundă din timpul care are aici cel mai ridicat preţ pentru scolari.
        Va învăţa într-aceste visite, precedate şi urmate fiecare de poveţe din parte-mi, şi de meditaţii din partea sa, a se pregăti pentru viitorul său, dupe toate schimbările ce pot să i se înfăţişeze, şi pentru toate obligaţiile ce-i va plăcea a-şi impune.
        
        CAP XXIX.
        Curs de perfecţie. – Rapoartele învăţătorului foncţionar cu scoala normală. – Conferinţe între învăţători. – Rapoartele învăţătorului cu coleghii săi. – Bibliotecele instrucţiei primare. – Esamene periodice. – Împărţirea preţurilor.
        Cele mai frumoase studii sînt neperfecte, şi cunoştinţele cele mai esacte perd cu timpul din întregimea şi lămurirea lor. Se cuvine dar a continua [253] neîncetat spre a se învăţa, a complecta ceea ce ştie cineva puţin, a îndrepta ceea ce ştie rău, a învăţa ceea ce n-a ştiut niciodată.
        Pentru această treabă s-au întocmit în fiecare scoală normală cursuri de perfecţie pentru cele trei categorii de învăţători: 1-iu Aceia carii cu oricîte inteliginţă şi voinţă de ar fi, n-au fost îndestul de fericiţi ca să urmeze cursuri regulate şi complecte, şi carii sînt încă juni ca să se folosiască de îngrijirile ce are oblăduirea pentru dînşii; 2-a aceia carii sînt chiemaţi chiar prin propîşirile ce au făcut şi isprăvile ce au dobîndit, a merge încă mai departe; 3-a aceia carii au trebuinţă de a fi întreţinuţi în practica metodelor ce au văzut la scoalele normale, şi de a se familiarisa mai mult cu oarecare ramure ale învăţăturei ce sînt chiemaţi a le comunica.
        La început cursurile de perfecţie era numai un aşezămînt vremelnic, întemeiat spre folosul acelor învăţători acum în lucrare carii nu erau cum se cuvine adăpaţi în şiroiul lucrurilor şi procedelor.
        Astăzi, avem o instituţie statornică în favorul acelor învăţători pentru care autoritarea are o binevoinţă specială, pentru slujbele ce sînt chiemaţi a îndeplini. A fi chiemat la aceasta este dar, de nu o favoare, cel puţin o distincţie. Acesta este singurul punt de vedere din care te voiu face a privi cestiunea noastră; este singurul şi cel mai onorabil de a sprijini sforţele la care vei fi chiemat într-aceste leţii; fiindcă nu trebue a-ţi ascunde aceste sforţe trebue a fi mari. Este vorba într-aceste cursuri a face aceste doă lucruri: a revedea cea mai multă parte din materiile* [254] învăţăturei primare, şi a învăţa cele mai bune procede de comunicaţie.
        Materiile ce ai a revedea neîncetat sînt artea de a scrie şi a vorbi, sînt grămatica, ortografia, alcătuirea. Aşadar, subt acest raport, vei veni la cursul de perfecţie cu idei foarte deosebite de acelea ce ai avut la scoala normală: ai avut prilej a te convinge de neajunsul studiilor tale într-o mulţime de casuri, şi vei închina leţiilor ce vei priimi o băgare de seamă mult mai roditoare. 
        Asemenea va fi şi despre cunoştinţele ce-ţi vor da asupra ştiinţelor fisice şi istoriei naturale, sau despre ideile ce-ţi vor comunica asupra orticulturei şi agriculturei. Ştiind folosul ce poţi a trage din ele, le vei priimi cu întregime şi vei face tu însuşi cestiunele asupra cărora vei dori să ai mai multe lumini.
        Pentru metoade şi procede, puntul tău de vedere va fi asemenea schimbat. Puind mîna la lucru ai descoperit multe lipse în teoriile tale; esperiinţa de toată zioa te a făcut să bagi de seamă altele nuoe, şi pentru ca să te aduci în stare a le culma, vei observa cu o curiositate mult mai vie şi mult mai folositoare propîşirile ce s-au făcut la scoala normală de la cea d-ăntîiu a ta ieşire.
        Aceste cursuri isprăvite, vei reveni în capul scoalei tale cu mai multă instrucţie şi cu mai multă autoritate, fiindcă distincţia ce ai dobîndit prin chiemarea ta la scoala normală îţi va agonisi un mai înalt grad de stimă şi de consideraţie publică.
        Prin urmare nu-ţi va fi destul a fi chiemat odată sau de doă ori la aceste cursuri; este bine cît se [255] va putea mai des să te afli acolo, şi cel puţin la fiecare trei ani.
        În intrevalea acestor chiemări atît de onorabile şi atît de folositoare deodată, te vei sîrgui a adăoga foloasele ce ele făgăduesc, ţiindu-te de şiroiul tutulor propîşirilor învăţăturei, sau prin visite făcute la scoala normală, daca eşti aproape, sau printr-o corespondinţă bine meditată.
        Vei adăoga încă pe lîngă aceste foloase pe acelea ce vei trage din conferinţele cu colegii tăi, învăţătorii din aceeaşi circonscripţie (plasă).
        Ia la aceste conferinţe o parte complectă şi un interes serios. Ele au acest întreit objet: de a aşterne subt vederea obştească luminele şi esperiinţele tutulor; de a te esercita la artea învăţăturei şi a compunerii prin comunicaţiile verbale sau scrise pe care fiecare este chiemat a face; de a fonda centre de instrucţie sau bibliotece pedagogice, a căror mijloace neîncetat crescute, pot să ţie pe învăţători în şiroiul tutulor îmbunătăţirilor.
        Aceste conferinţe vor avea prin urmare în ochii tăi o mare importanţă; vei asista dar regulat; vei pregăti cu grijă lucrările ce vei înfăţişa acolo, comunicaţiile ce vei face acolo asupra posiţiei scoalei tale sau asupra cestiunelor generale ale învăţăturei şi educaţiei. Nu vei suferi niciodată ca aceste frumoase adunări să degenere sau să cază, ca lucrurile cele mici să ia locul celor mari sau că iubirea de sine şi gelosiile sale, nepăsarea şi tristele ei roade, deşertăciunea şi rătăcirile ei se sguduie nişte adunări consfinţite la cele mai interesante trebi care pot a te ocupa.
       [256] Pentru a te feri de aceste catastrofe, – te rog să însemnezi aceste cuvinte, – vei avea un regulament statornic, veghierea unui president cunoscut prin cunoştinţele şi rangul său, aceea a tutulor autorităţilor care hrănesc un interes serios asupra educaţiei publice.
        Pentru bibliotece, voiu adăoga oarecare poveţe. Voiu vorbi mai ăntîiu de acelea ce eşti dator a avea aproape de tine, pentru taţii de familie, pentru scolarii tăi şi pentru tine. O bibliotecă este unul din cele mai bune mijloace de a întinde învăţătura, şi trebue a o întinde.
        Acele patime atît de grosolane, acele obiceiuri atît de vioaie şi stricate care se manţin încă în mijlocul înaltei noastre civilisaţii în cîteva stări mai de jos ale societăţii, ce rău nu produc ele p-într-aceste clase? Şi voieşti a lăsa să circule acele flacăre incendioase, acele elemente de neorînduială, acele seminţe de perturbaţie? Nu, fără îndoială, tu nu voieşti. Ei bine, singurul mijloc care poate a micşora aceste rele, daca nu poate a le face să despară, este o mai multă instrucţie şi o mai multă cugetare, o mai multă putere a omului asupra lui însuşi, mai multă linişte şi raţie; cum îi vei da tu toate acestea?
        Auz zicăndu-se: „Numai religia are îndestulă putere a domoli patimele”.
        O ştiu; dar ea este tare numai acolo unde este ajutată, şi nu este pretutindenea. Ea este cam dărîmată în spirite, şi daca atîrnă de la învăţători, în orice de a o ridica la toată puterea ei, facă ceea ce pot. Raţia publică, vechiul bun simţ, înţelepciunea [257] popolilor, toate acestea au preţul lor asemenea. Misia ta este de a face să se preţuiască toate acestea, şi datoria ta este de a întrebuinţa nu mijloacele ce sînt în disposiţia altora, ci acelea care sînt într-a ta.
        Se sperie cineva lesne de pedecele ce întîmpină, îndată ce le priveşte, şi i se clăteşte coragiul ce trebue să-l însufleţească. Uită-te mai departe şi mai sus, şi mergi.
        „Cheltuelele sînt groasnice de mari, resultatul nesigur, primejdia este cu putinţă: să facă alţii cel d-ăntîiu pas,” eacă vorbirea ordinară.
        Dar nu este treaba altora a face binele ce tu judici că ar fi folositor, şi pe care conştiinţa ţi-l inspiră şi ţi-l arată.
        Primejdia este în uricioasa alegere a cărţilor, în abus. Ei bine, tu nu vei face nişte alegeri uricioase, şi abusul plăcerilor intelectuale nu trebue nicidecum să facă a te îngriji. Daca se află oarecare învăţaţi carii citesc mult, nu sînt mulţi, şi aici nu este vorba de învăţaţi, ci de ţărani. Pentru ei, resultatul de oarecare învăţătură este mai puţină dobitocie. Daca bunele idei ce ai dobîndit tu îţi fac bine, ţie care priimeşti instrucţia din toate părţile, judică de nemărginitul bine ce ar face aceluia care nu o are deloc şi care n-are alt mijloc a se lumina fără decît cărţile. 
        Greutatea cheltuelelor nu este o stavilă serioasă; mulţumim lui Dumnezeu, banii nu lipsesc niciodată din Francia pentru lucrurile cele bune. 
        Mai ordinar pasul cel d-ăntîiu este anevoie. Pasul cel d-ăntîiu pentru a avea biblioteci popolare, va [258] fi cartea cea d-ăntîiu. Aibi de asta una, aleasă bine, prea lesne, prea de înţeles, prea popolară; să se guste, să facă bine în cîteva familii, într-un sat, într-o scoală, şi vei dobîndi ajutoare şi sprijinire de pretutindenea.
        Tu vei fi foarte sărac, şi nu va fi niciun bun cetăţean în satul tău, în plasa ta, daca nu vei afla cu dînsul vreun mijloc de a-ţi căpui un volum folositor, şi daca, tu şi el, nu veţi prinveni împreună a adăoga un al doilea volum la cel d-ăntîiu, şi un al treilea la cel de al doilea.
        Dar nu-ţi vor lipsi cele d-ăntîiu ajutoare, şi tu nu vei fi din acei oameni carii nu ştiu nimic să înceapă fără a întinde mîna la alţii; tu vei pune cea d-ăntîiu piatră; vei avea meritul şi bucuria de a te pune în fruntea mişcării. Aceasta este treaba ta mai mult decît oricăruia.
        Îţi recomand dar fondaţia a trei feluri de bibliotece popolare, ce sînt din dominiul tău: 
        Aceea a plăşii, pentru toţi învăţătorii cărora li se cuvine; 
        A satului pentru taţii de familii;
        Şi în sfîrşit a scoalei, pentru scolarii tăi.
        Cea d-ăntîiu este cea mai de grăbit; ea este neapărată. Cu ce drept vei purta în vederea a toată lumea titlul de învăţător public, daca nu vei şti ceea ce este instrucţia primară în cele mai bune scoale, daca nu vei cunoaşte cele mai frumoase propîşiri şi cele mai bune ale ei metoade? Deci, ce mijloc ai de a şti ceea ce se face aiurea, şi ceea ce se face pe fiecare zi, daca nu studiul bunelor cărţi care se publică asupra lucrării tale de toată zioa? O întovărăşire* [259] între tine şi coleghii tăi, o reunire de mijloacele şi sforţele voastre poate singură a ajunge pentru a cumpăra jurnale şi cărţi de educaţie, scrieri de studii şi învăţătură care vă sînt necesarii.
        Te vei uni dar cu toţi aceia din coleghii tăi carii sînt vrednici de titlul de învăţător, carii au zel şi capacitate; vei chipzui cu dînşii, subt presidinţia unui membru al comitetului sau inspectorului scoalelor, pentru aşezămîntul în capitala plăşii a unei bibliotece a învăţătorilor.
        Învăţătorul acelei scoale va fi bibliotecarul vostru, casierul vostru; el va priimi sumuliţa ce s-a găsit cu cale a da fiecare, va face să se aducă cărţile, le va înscri într-un registru, le va pune în circulaţie, le va aduna şi va respunde de dînsele tovărăşiei.
        La fiecare trei luni, vă veţi aduna pentru a vă desbate asupra intereselor voastre; la fie care doi ani vă veţi împărţi volumile ce veţi fi dobîndit prin dinarii voştri, ca comitetul să nu găsiască mijloc de a vă lua cărţile pe seamă-i.
        Dar este puţin lucru a avea cărţi. O carte nu e nimic, ce se coprinde într-însa este tot. Este neapărat ca să faci citiri serioase. Din minutul din care vei înceta a citi, vei înceta de a învăţa; din minutul din care vei înceta de a învăţa, povîrneşti spre cădere. Citeşte pe fiecare zi. Fă însemnări necontenit. Reciteşte-le în toate serele, şi nu te culca niciodată fără a fi făcut vre o propîşire, cîştigat vre o cunoştinţă folositoare sau cules o observaţie aplicabilă la marea şi frumoasa ta misie.
        Cu toate acestea din partea ta va fi numai un [260] frumos eroism întocmind o mică bibliotecă, un necesariu de instrucţia primară pentru învăţători. Trebue a face mai mult, a creea o mică bibliotecă pentru taţii de familii, bibliotecă ce vei consulta încă, dar care va folosi asemenea pe alţii. O carte bună aţîţă asupră-i conversaţii prin case, prin cîrciume, prin cafenele. Cănd pe lîngă aceasta se va afla cîteva bune volume într-un sat, multe din uricioasele gîlcevuri vor fi mai puţine, şi încet încet vor despărea din el acele scene mîhnitoare ce sguduie aşa de des căminele în care cheltuiesc în cîteva ceasuri mica economie din care familia trebuea să trăiască toată săptămîna. 
        Am întocmit la Cerisai, cu cheltuiala mea, o bibliotecă de la treizeci pînă la patruzeci volumuri. Dam să citiască aceste cărţi tutulor acelora carii erau în stare să se folosiască din ele, şi eu nu priimiam nimic de la nimini. Dupe ce văzură folosinţa ce ieşia din aceste citiri, făcură cislă, şi toţi voiră a da cîte ceva: avurăm mijloace a cumpăra mai multe cărţi, dar nu găsiam tot bune. Astăzi cănd se publică atîtea escelente volume, fiecare poate să facă mai bine şi mai mult decît ceea ce am făcut eu. Fondul meu cel d-ăntîiu de cărţi se compunea din voiage (călătorii) mijlocii; ce escelente voiage avem astăzi, ce frumoase cărţi de tot felul! Bagă de seamă însă că fiecare localitate are trebuinţele sale particulare, şi alege cărţile acelei bibliotece cu omul care cunoaşte mai bine pe locuitorul acelui loc. Proscrie tot felul de povestiri care ar aţîţa imaginaţie fără a forma judicata, basnele, povestirile de la vatra părintească, spre esemplu, care sînt atît de absurde pretutindenea* [261] şi care face atîta rău pe la sate. Asemenea va fi de toate acele cărţi prin care neştine îşi face norocul atît de lesne, şi în care nu se pomeneşte nimic de toate necazurile nedeslipite de viaţa umană.
        Este pentru tine un interes adînc a păstra oarecare raporturi cu aceia carii au părăsit scoala ta. Junele neavînd mai mult aface cu învăţătorul, îndată ce n-are nimic a mai învăţa, despreţueşte foarte lesne nişte foncţii pe care încetează de a le găsi folositoare. Daca, dinprotivă, vei continua a-l învăţa şi a-l călăuzi prin niscareva citiri; daca, pînă la sfîrşitul carierei sale, vei remînea povăţuitorul şi învăţătorul lui, posiţia ta în privinţă către el este superioră. Opinia ce are cineva de noi atîrnă totdeauna de mijloacele noastre de a face binele, şi respectul scolarilor tăi pentru persoana ta va fi totdeauna conformu cu acela ce vor avea pentru tine familiile lor. Din altă parte, familiile te stimă pentru folosul ce le faci şi mai cu seamă pentru dragostea ce hrănesc scolarii tăi pentru tine, şi eu privesc pe a treilea ramură a bibliotecelor popolare, biblioteca copiilor, ca unul din cele mai bune mijloace de a cîştiga această dragoste.
        Se găsesc duminica, zilele de sărbători, şi chiar pe fiecare zi a anului, minute în care scolarii tăi se pot îndeletnici la cîte puţină citire. Să nu le înlesneşti cărţi? Închearbă vreo treizeci de volume, şi vei fi căpuit cu cărţile trebuitoare pentru cîţiva ani. Locueşti într-o cetate, alege tractate în care figură meşterii cinstiţi; te afli la sate, acestea vor fi istorii atingătoare de osîrdnicii şi cumpătaţii cultivatori.* [262] Toată cartea făcută pentru copii nu poate să fie pusă fără osebire în mîinele tutulor, şi povestirile din castele nu sunt folositoare colibei. Dă fiecăria clase din societate ceea ce poate pricepe, ceea ce este datoare să ştie. Să-ţi citezu un singur esemplu. Idilele lui Gesner sînt pline de fermec; dar, crede-mă, acele desmierdătoare închipuiri au făcut aceluia care îţi vorbeşte un rău foarte mare. El a avut multă vreme imaginaţia plină cu scene pastorale, cu nişte lucruri cum nu se mai întîmplă pe lume, chiar prin romanticele văi ale Elveţiei, şi precum n-a fost niciodată chiar în Arcadia. Fereşte-te de acest rău.
        Pe lîngă aceasta toţi volumii bibliotecei junimii nu trebue să stea în dulapul scoalei; trebue a le împrăştia pe la familii. Cel mai bun mijloc de a face aceasta, este împărţirea preţurilor, lucru atît de frumos încît mi se pare că este cel mai bine închipuit dupe lume. Într-adevăr o înpărţire de preţuri este o sărbătoare pentru învăţător, pentru scolari, pentru taţi de familii, pentru autorităţi. Plăcute simţiri ale mamelor, veniţi a mărturisi fericirea care dau aceste solemnităţi! Suveniri ale junelui, suveniri ale bătrînului, veniţi a da dovezi în favoarea acestor sărbători! nu sînt altele de care să-şi aducă cineva aminte cu atîta fericire. Da, astfel este influinţa morală a acestora încît ar fi păcat a nu le aşeza în fiecare sat. Daca clasele înalte au puţină trebuinţă de sărbători, daca ele găsesc îndestule ceasuri de trezire şi meditaţie în felul lor de viaţă, popolului din contră, în felul lui, îi trebue nişte epoce ce i-ar mişca puţin inima, şi l-ar pune cu tărie [263] faţă cu cugetul său, şi i-ar lăsa întipăriri adînci. Sărbătorile de care vorbesc, împărţirile preţurilor, vor lua rădăcine în scurt timp, vor revărsa multe idei, vor interesa toate vîrstele, şi vor esercita asupra raporturilor diferitelor clase ale societăţii o influinţă fericită. Este datoria voastră, învăţători ai junimii, a le provoca pretutindenea.
        Îţi vor pune înainte poate nefolosul lor. O să-ţi zică că nu trebue a întărîta emulaţia prin preţuri, că această întocmire scorneşte un fel de tîrg între muncă şi răsplătire, că derapănă moralitatea în începutul, în rădăcina ei, că deşteaptă iubirea de sine, şi cu dînsa pisma şi patimele cele mai vătămătoare. Aceasta va să zică a fi foarte straşnic şi puţin în unire cu natura lucrurilor. Cu adevărat, pretutindeni munca şi înţelepciunea dobîndesc resplătirea lor, şi este firesc lucru de a crede că văzînd isprăvile tovarăşilor lor cei mai studioşi, copilul, care nu este mai puţin inspirat decît omul, se va lăsa a se cîştiga de obşteasca întrecere. Aceasta este în scurt ţinta a acestei instituţii. Resplătind osîrdia ea pedepseşte lenea şi face a vedea fiecare din cea mai crudă vîrstă, ceea ce va vedea în lume în toată durata carierei sale. Aceasta este că aplicaţia şi buna condută asigură foloase omului. A resplăti munca nu va să zică a întocmi un tîrg între virtute şi preţul său, ci a urma naturei sau, pentru a zice mai bine, provedinţei. A înlesni junimii încoragiarea ce ea merită, nu va să zică a-i aţîţa patime ce ea nu le are deloc: asta va să zică a da simtimentelor pe care Dumnezeu le-a pus în inima ei direcţia cea mai cuviincioasă; este a acăţa aceste simtimente de legile [264] şi căile virtuţii. Nu vezi că omul în toată vîrsta are trebuinţă de încoragieri, şi că acela care le merită le dobîndeşte?
        Făgădueşte-mi dar, june învăţător, că vei întocmi împărţirile preţurilor; că vei cerca a le aşeza deodată cu intrarea ta în foncţii, şi că daca vei şovăi pentru prima dată împrotiva oarecărora stavile, nu vei înceta a face în toţi anii nuoe sforţe, pînă ce în sfîrşit vei reuşi. Trebue totdeauna stăruire în dobîndirea binelui.
        Mai ăntîiu hotăraşte o zi, o frumoasă zi de primăvara sau de vara, şi că în lipsă de sală sărbătoarea ta să se facă subt cerul slobod şi la care să ia parte tot satul.
        După ce ai hotărît odată zioa, fiecare să priimească de la tine însărcinarea sa şi instrucţiile cuvenite ca să o îndepliniască bine. Vei vedea că din acest minut vei ţine tu însuţi note mai esacte, scolarii tăi îşi vor învăţa mai bine leţiile, vor fi mai cu luare aminte la ale tale, vor îngriji mai bine de desemnele şi caietele lor şi vor lua, în vederea publicului, care, în imaginaţia lor îi observă acum, ceva mai multă gravitate şi o ţinere mai bună.
        Cănd zioa cea mare se va apropia, prin chiar scolarii tăi vei face a se face o prescurtare din registrele şi notele tale; ei însuşi, dupe acele registre ale adevărului, vor deosebi pe aceia dintre dînşii carii vor priimi preţurile. Vei sta de faţă la lucrările lor, le vei dirigea împreună cu vreun membru al comitetului; dar vei păzi cea mai întreagă nepărtinire. Nu vei favorisa pe cei bogaţi, asta ar fi o faptă* [265] uricioasă; nu vei favorisa asemenea nici pe cei săraci, fiindcă favoare nu este dreptate.
        Este bine a face aceste esamene şi mai cu seamă pentru săraci. Mă voiu mărgini a-ţi spune ce am văzut, fericit daca întipăririle ce-ţi vor remînea din vorbele mele, vor putea călăuzi într-o zi inima ta. Bagă de seamă că eu nu-ţi vorbesc de acelea ce am văzut la sat. Acolo sînt prea puţini săraci; şi a-i învăţa sau a-i îmbrăca de pomană este puţin lucru pentru familiile ce n-au lipsă; dar în cetăţi nu este tot aşa, unde săracii sînt numeroşi. Ei bine, într-una din cetăţile noastre cele mari care numără optsprezece scoale gratuite (de pomană) pentru copii de la cinci pînă la patrusprezece ani, opt sale de asil pentru copii de la trei pînă la cinci ani, patru lucrătoriuri pentru junele copile sărace de la şapte pînă la şaptesprezece ani, am văzut dîndu-se preţuri tutulor acelora carii au meritat. Acestea erau bucăţi de veşminte de un preţ de la doi pînă la patru franci. Cîteva săptămîni au fost destul pentru a pregăti toate pentru această sărbătoare. O chiemare s-au fost făcut familiilor. Unele s-au fost adunat ca să lucreze îndeobşte şi să facă adunarea lor nişte nevinovate şi folositoare petreceri; altele au fost lucrat la ele acasă cîteva minute care le a îngăduit grija căsniciei lor. Mai multe alăturaseră daruri pe lîngă aceste lucruri, dar nimini n-a făcut de acele sforţe care nu pot a se repeta în toţi anii; ar fi zis cineva că un ănger de dragoste creştină a comunicat tutulor inimelor nobilele lui inspiraţii şi nedeşertatele lui comori.
        Am văzut împărţiri de preţuri mai însufleţite,* [266] mai sgomotoase şi nu mai puţin frumoase; ele erau strălucite prin daruri pentru săraci; dar, pe lîngă acestea, erau precedate de alergări, însoţite de cercări gimnastice, şi urmate de mese uşoare, toate în mijlocul mulţimii, pe întinsele colnice ale înalţilor munţi. Un bătrîn, un om care a jucat o rolă în sat, bucurîndu-se de toate dulceţile unei retrageri onorabile, cîrmuia această adunare, în care mi se părea că văz pe înţeleptul Mentor, nu atîrnînd de urmele unui singur prinţ, dar de acelea a unei junimi săracă şi numeroasă, asemenea răpită de fiinţa lui de faţă şi de darurile ce adusese.
        Ştiu că nu este lesne a face acelaşi lucru în împregiurări osebite şi în alte localităţi. Aşa nu îţi trag regule, şi daca îţi propuiu esemple, o fac nu ca să-ţi dau o leţie, ci ca să mă las în voia pornirilor inimei tale, în voia dreptei şi generoasei tale ambiţii. Tu nu vei amăgi aşteptarea noastră. Tu nu vei adormi în rutină, în obiceiul cel vechiu; vei învăţa neîncetat, şi vei cerca a face cîte puţin bine.
        Ca împărţirile preţurilor să fie aevea roditoare, aibi grijă ca să fie precedate de esamene.
        Este lucru anevoie a cerceta bine o scoală.
        Sînt cercetători foarte înduplecaţi, indulgenţi pînă la covîrşire, răpiţi totdeauna, încîntaţi de a afla că copii ştiu cîte ceva. Aceşti esaminatori sînt o nenorocire pentru studii, ei le ar face să moară de le ar fi prin putinţă.
        Sînt alţii căror le plac a-ş da pe faţă ştiinţa lor şi a face să se preţuiască ei însuşi. Întrebările lor mai presus de înţelegerea copiilor, [267] aduc urît şi rîsul acelora carii sînt osîndiţi a le respunde; judicăţile lor sînt foarte aspre, şi fiinţa lor de faţă descoragiază în loc de a face bine.
        Sînt unii carii cercetează pe fugă. Sînt alţii carii nu isprăvesc niciodată, alţii carii se ţin de nişte scolari mai înaintaţi; alţii carii întreabă numai asupra studiilor lor favorite. Cu toate acestea daca se găsesc uricioşi, se găsesc asemenea şi buni, carii ştiu a întreba şi a face să li se răspunză într-un chip asemenea de mirare. Dar socotesc că cercetătorii cei buni sînt asemenea rari ca şi bunii învăţători.
        Pentru propîşirea unei scoale, trebue esamene scurte, straşnice, întregi, conştiinţioase. Trebue cu toate astea ca chipul de a judica cum şi acela de a întreba pe scolari să fie trecut prin afecţia inimei, ca să nu aducă mici rîsu pentru esaminator, nici descoragiare pentru copii. Aşa cel mai bun esaminator este cel mai bun îmvăţător.
        June prieten cănd vei dirigea esamenele, arată-te vrednic de această sarcină, şi fă ca fiecare din scolarii tăi să poată a se face să se preţuiască singuri; nu-i face a fi preţuiţi. Ei vor băga de seamă toţi. Se află învăţători carii fac greşala a face să străluciască pe cutare din scolarii lor cu paguba tutulor celorlalţi. A jertfi astfel majoritatea la un mic număr, pe aceia carii nădăjduesc ori resplătire ori onore, este a călca toate datoriile. 
        Vei urma cu toţi scolarii tăi cu aceeaşi rîvnă, şi prin dese repetiţii, îi vei aduce pe toţi în stare de a respunde la esamene cu un chip mulţumitor. Vei avea fără îndoială mai multe ostenele, dar un [268] mare număr din scolarii tăi vor priimi laude, şi daca mai toată scoala este bună, încoragierile ce-i vor adresa cad pe inima ta. Cănd dinprotivă nu ar fi decît trei sau patru scolari deosebiţi, vor atribuia înaintarea lor estraordinarei lor rîvne, osibitei capacităţi.
        Cea mai mare distincţie ce poate neştine a dărui scolarilor, este a-i îngădui să vorbească, să reciteze fabule, dialoguri, discursuri. Ei nu doresc alt mai mult decît această cinste; dar trebue să le dăruiască aceasta dupe o adîncă gîndire şi aceasta pentru un cuvînt foarte mare. În credinţă junimea devine zadarnică, şi nişte parade, făcute fără alegere, ar avea nişte necuviinţe ciudate. Este un mijloc de a face din aceste jocuri un lucru folositor, şi acesta este de a alege totdeauna pentru recitaţii pe acei din scolari carii nu văd într-aceasta decît o simplă petrecere de scolar sau o eserciţie de memorie.
        Prin mijlocul acestor preîngrijiri, esamenele tale, împărţirile preţurilor şi eserciţiile tale publice vor produce bine, ba încă mult bine. Nu vei fi martorul acestora fără o adîncă mulţumire pentru tine văzînd bucuria zugrăvită pe toate feţele, drăgăstoasele apropieri între familii, între cetăţeni şi foncţionari, care caracteru aceste sărbători.
        Nu îţi vorbesc nici de fapte de binefacere, nici de acele plăceri ordinare cu care obicinuiesc unii a însoţi unele sărbători. Acele adaose nu sînt nefolositoare pentru efectul general; dar nu sînt neapărate.
        Cel mai temeinic lucru este ca un scolar să nu fie numai în cursul anului scolastic urmat şi bine* [269] priveghiat, încoragiat în sforţele sale, şi resplătit în isbutirile lui, ci să nu cază în groasa neştiinţă după ce va ieşi din scoală: ca junele fără nobleţe să nu fie isbit de patimele sale sau ale altora; să nu fie prada celui d-ăntîiu cearlatan, celui d-ăntîiu scotocitor sau şiret care îi va urmări paşii; dar din contra, să fie neîncetat sfătuit asupra datoriilor sale, luminat asupra drepturilor sale, oblăduit în împlinirea obligaţiilor lui, şi prin cea mai bună călăuză. Tu să-i fii această călăuză, şi daca vei urma mijloacelor ce-ţi arătaiu, daca vei fonda bibliotece popolare, daca vei întocmi esamene şi împărţiri de preţuri, daca te vei înoda prin aceste instituţii cu părinţii, cu familiile şi cu capii satului, vei avea toată influinţa ce eşti dator a dori.
        
        CAP XXX.
        Învăţătorul membru al comitetului superior. – Publicaţii asupra stării învăţătorului primar în Francia şi în străinătate.
        Am sosit la sfîrşitul povestirilor şi sfătuirilor, de nu la sfîrşitul carierei mele. Îmi mai remîne a-ţi vorbi de o singură posiţie cam importantă [270] în care m-am aflat, şi în care se vor afla unii din învăţători pe rîndul lor, şi care este aceea de a fi membru comitetului superior. Legea a voit ca în fiecare din aceste consiliuri să fie şi un învăţător, şi a avut dreptate să voiască aceasta, nu numai pentru a onora o clasă de foncţionari folositori, dar pentru a asigura scoalelor toate foloasele esperiinţei speciale ce le distinge.
        Într-adevăr daca eşti însemnat de autoritatea superioră pentru a face parte unui comitet, fii încredinţat că eşti chiemat nu pentru a da lucrărilor tale o mare încoragiare, ci pentru a alătura pe lîngă acelea ale comitetului o mare esperiinţă şi un devoiement mai mult. Aşa ai a împlini acolo oarecare obligaţii speciale.
        De bună seamă, nu este numai o cuviinţă ci încă o datorie sfîntă pentru tine ca să te afli regulat la toate şedinţele, şi să iei la toate trebile cel mai sincer şi cel mai mare interes. Ce opinie vei da de tine printr-o condută dinprotivă, şi ce interes vei reclama pentru scoala ta, daca tu însuţi îl neîngrijeşti?
        Este o datorie iar nu o cuviinţă, ca să cunoşti trebile acestui comitet atît de bine ca oricare altul. Juridicţia comitetelor îmbrăţişază tot ceea ce priveşte şi tot ce interesează instrucţia primară; ea se întinde sau se restrînge, dupe scopul, luminele şi rîvna acelora ce le compune, şi dupe trebuinţele şi propîşirile localităţii pe care le veghiază şi le dirigează. Vei consulta într-această privinţă spiritul legii precum osebitele circulare slobozite subt acest raport; şi daca trebue a te feri voind a trece dincolo* [271] de acestea, să nu voieşti nici într-un fel de întîmplare, a remînea dincoace. Vei avea dar a da băgarea de seamă cea mai religioasă asupra unui mare număr de objete de cel mai viu interes.
        Ai să cunoşti mai ăntîiu şi prea de aproape cele mai bune documente şi raporturile cele mai esacte asupra tutulor scoalelor care atîrnă de acest comitet, şi fără a te lăsa a te tîrî de zădărnicia de a merge a inspecta pe confraţii tăi, vei lua parte, ca un confrate, la toate visitele care pot fi suferite de obligaţiile tale fondamentale, acelea ale învăţătorului. Pentru cinstea ta însă este mai bine a te mărgini de la nişte asemenea întreprinderi, fiindcă este urît lucru din parte-ţi a-ţi neîngriji datoriile ce-ţi sînt încredinţate pentru a merge să vezi daca alţii îşi împlinesc pe ale lor.
        Cunoştinţa unei scoale se compune de un şir de elemente unele mai importante decît altele. Vei lăsa d-o parte lucrurile care sînt puţin de căderea ta, pentru acelea care îţi sînt mai familiare. Daca cestiunele cuviinţei şi a salubrităţii localului, a salariului învăţătorului, şi raporturile lui cu autorităţile locale se cuvine fireşte îngrijirii altora, spre despăgubire, acelea ale învăţăturei şi disciplinei, tot ce are înclinare cu metoadele şi cărţile, priveghierea şi direcţia năravurilor, organisaţia şi conduta unei scoale, rechiamă devoiementul şi luminele tale. Asupra acestor întrebări nu-ţi este îngăduit a avea nedomiriri: le vei studia pe fiecare zi, şi eşti dator neapărat a le cunoaşte mai bine decît oricare altul. Şi mai mult decît oricare altul ai trebuinţă a te lumina pe fiecare zi cu o nuoă luarea aminte* [272] ca să nu cazi în rutina şi în pretenţiile acelor oameni carii, scurţi la idei, ar voi a arunca toate inteliginţele într-acelaşi calîp şi a face a se pleca subt acelaşi jug localităţile cele mai osebite.
        Este un singur mijloc, unul singur, de a remînea şi a te ţinea în şiroiul propîşirilor, şi acesta este de a cunoaşte toate publicaţiile care le espune.
        Sînt patru feluri de publicaţii pe care învăţătorul membru al unui comitet este dator să urmeze. 
        1. Oficiurile şi disposiţiile autorităţii înşirate în jurnalele oficiale, şi pe care trebue să le cunoască toţi învăţătorii; 
        2. Raporturile anuale şi darea socotelelor de către ministru asupra stării instrucţiei primare în Francia;
        3. Scrierile relative la perfecţia metoadelor învăţăturei şi la principii educaţiei; 
        4. Lucrările societăţii care se ocupă cu propîşirea instrucţiei primare.
        N-adaog nicio vorbă mai mult ca să-ţi fac nuoe recomandaţii; lucrul vorbeşte de el însuşi: cum s-ar putea ca învăţătorul membru unui comitet să nu cunoască esistinţa unei scrieri importante, unui raport oficial, unei disposiţii fondamentale asupra învăţăturei şi educaţiei care sînt încredinţate lui de societate?
        Nu este destul. Pe lîngă disposiţiile autorităţii generale, şi spre esecuţia regulelor ce ea porunceşte, mai sînt disposiţiile autorităţii locale, şi este de neapărată trebuinţă ca învăţătorul membru al comitetului să cunoască nu numai pe cele mai bune [273] aşezăminte din ocolul său şi care atîrnu de academia sa, ci încă şi regulamentele şi prescripţiile ce le oblădueşte. Ba încă cîteodată îşi va întinde curiositatea dincolo de hotarele ocolului său.
        Cănd am fost chiemat a face parte comitetului, am socotit de a mea datorie de a face un pas mai departe, şi am studiat metoadele, regulamentele, cărţile, toată starea instrucţiei primare din ţările unde ea înfloria mai mult. Am voit să văz şi să mă încredinţez prin mine însumi, şi am învăţat mult comparînd mai multe instituţii; aşa nu voiu săvîrşi povestirea mea fără a te aduce în stare, resumînd ce am văzut, a găsi isvoarele cele mai limpezi spre perfecţia ta. Astăzi cănd avem cea mai bună din legiuirile cunoscute asupra instrucţiei primare cu o organisaţie înţeleaptă şi potrivită pentru toate gradele învăţăturei popolare, oarecare idei despre cele ce se fac aiurea îţi sînt destul. Acolo poţi a-ţi arunca o căutătură, dar numai o căutătură; pentru că îţi va fi destul singurele bogăţii ale Francei, şi te vei mulţumi de a studia numai scrierile noastre asupra stării învăţăturei primare din cele mai de căpetenie Staturi ale Europei.



2